[RD] Alain de Botton_Eseuri de Indragostit

Raftul 

Denisei 


Alain de Botton 



Eseuri 

de îndrăgostit 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 


ALAIN DE BOTTON 


ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT 


2 



- ALAIN DE BOTTON - 


Traducere din engleză de OANA CRISTESCU 
Titlul original: Essays inLove, 1993 


3 



Prefaţă 

Capitolul 

Capitolul 

Capitolul 

Capitolul 

Capitolul 

Capitolul 

Capitolul 

Capitolul 

Capitolul 

Capitolul 

Capitolul 

Capitolul 

Capitolul 

Capitolul 

Capitolul 

Capitolul 

Capitolul 

Capitolul 

Capitolul 

Capitolul 

Capitolul 

Capitolul 

Capitolul 

Capitolul 


- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

Cuprins 


I Fatalism romantic 

al Il-lea Idealizarea 

al IlI-lea Subtextul seducţiei 

al IV-lea Autenticitatea 

al V-lea Minte şi trup 

al Vl-lea Marxism 

al VH -lea Note false 

al VUI-lea Dragoste sau liberalism 

al IX-lea Frumuseţe 

al X-lea Exprimarea iubirii 

al Xl-lea Ce vezi la ea? 

al XH-lea Scepticism şi credinţă 

al XlII-lea Intimitate 

al XlV-lea Confirmarea „eului” 

al XV-lea Intermitenţele inimii 

al XVI-lea Teama de fericire 

al XVII-lea Contracţii 

al XVIII-lea Terorism romantic 

al XlX-lea Dincolo de bine şi de rău 

al XX-lea Psihofatalism 

al XXI-lea Sinuciderea 

al XXII-lea Complexul lui Isus 

al XXIII-lea Elipsa 

al XXIV-lea învăţămintele iubirii 


4 



- ALAIN DE BOTTON - 


Prefaţă 

» 

ALAIN DE BOTTON s-a născut în anul 1969, în Ziirich. 
Familia, de ascendenţă sefardă, provine din micul oraş 
castilian Boton, pe care îl părăseşte la 1492. Tatăl său s-a 
născut la Alexandria, în Egipt. Alain de Botton îşi petrece 
primii opt ani de viaţă la Ziirich, pe următorii zece la Oxford, 
ca intern, şi îşi continuă studiile la Cambridge. Cei zece ani 
de internat sunt cea mai urâtă amintire a vieţii sale. 
Romancier, eseist şi jurnalist, Botton predă şi filosofie la 
Universitatea din Londra. Pe lângă limba în care scrie, 
engleza, vorbeşte perfect franceza şi germana. Cărţile sale, în 
care puritatea trăirii este dublată de inteligenţă narativă şi de 
inteligenţă pur şi simplu, au succes în toată lumea. 


5 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

Capitolul I 
Fatalism romantic 

1. Setea noastră de destin nu este nicăieri mai puternică 
decât în viata noastră romantică. Prea adesea forţaţi să 
împărţim patul cu cineva care nu ne poate înţelege sufletul, 
nu putem li oare iertaţi dacă trăim cu convingerea (contrar 
tuturor regulilor epocii noastre luminate) că într-o zi ne este 
scris să întâlnim femeia sau bărbatul visurilor noastre? Nu 
ni se poate trece cu vederea o anumită credinţă 
superstiţioasă într-o creatură ce s-ar dovedi rezolvarea 
jinduirii noastre neîncetate? Şi, deşi rugăciunile noastre pot 
rămâne veşnic fără răspuns, deşi ciclul sumbru al 
neînţelegerii reciproce se poate dovedi fără sfârşit, dacă 
cerurile se vor milostivi totuşi de noi, atunci chiar trebuie să 
atribuim simplei coincidenţe întâlnirea cu prinţul sau 
prinţesa? Sau putem, măcar o dată, să abandonăm cenzura 
raţiunii şi să interpretăm acest lucru ca fiind nici mai mult, 
nici mai puţin decât o parte inevitabilă a destinului nostru 
romantic? 

2. într-o dimineaţă de început de decembrie, fără niciun 
gând despre dragoste sau poveste, eram aşezat în secţiunea 
„economy” a unui avion British Airways care-şi făcea zborul 
de la Paris la Londra. Tocmai trecuserăm de coasta 
Normandiei unde pătura norilor de iarnă lăsase locul unei 
neîntrerupte întinderi de strălucitoare ape albastre. Plictisit 
şi incapabil să mă concentrez, luasem în mână revista 
publicată de linia aeriană, înghiţind pasiv informaţii despre 
hoteluri şi facilităţi aeroportuare. Zborul avea ceva liniştitor - 

zumzetul înfundat al motoarelor, interiorul cenuşiu al 

7 » 


6 



- ALAIN DE BOTTON - 


avionului, zâmbetele pralinate ale angajaţilor. Un cărucior cu 
gustări şi băuturi se apropia de mine pe intervalul dintre 
scaune şi, deşi nu-mi era nici foame nici sete, mă umplea de 
vagul sentiment de anticipare pe care ţi-1 dau mesele în 
avion. 

3. într-un fel destul de morbid, pasagera din stânga mea 
îşi luase căştile de pe urechi ca să studieze instrucţiunile de 
siguranţă din buzunarul scaunului din faţa ei. Acestea 
descriau situaţia unui accident ideal, cu pasageri care cad în 
ordine şi calmi pe pământ sau în apă, cu doamne care-şi scot 
pantofii cu tocuri înalte, cu copii care-şi umflă dibaci vestele 
de salvare, fuzelajul avionului intact, kerosenul miraculos de 
neinflamabil. 

4. — O să murim cu toţii dacă chestia asta cade, ce prostii 
tot spun ăştia? a întrebat femeia, fără a se adresa cuiva 
anume. 

— Cred că face oamenii să se simtă mai în siguranţă, i-am 
răspuns, pentru că eram singurul ei interlocutor. 

— Să ştii că nu-i chiar cel mai rău fel de a muri, foarte 
rapid, mai ales dacă te loveşti de sol şi stai pe locurile din 
fată. Am avut un unchi care a murit într-un accident de 
avion. Ştii pe cineva care să fi murit aşa? 

Nu ştiam, dar n-am avut timp să-i răspund, pentru că 
tocmai atunci o stewardesă (ignorând îndoielile de natură 
etică tocmai exprimate despre cei care o angajaseră) ne-a 
oferit masa de prânz. Am cerut un pahar cu suc de portocale 
şi aveam de gând să refuz o farfurie cu sandviciuri, când 
tovarăşa mea de călătorie mi-a şoptit: 

— Acceptă-le. Le mănânc eu, mi-e foame de mor. 


7 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

5. Avea păr castaniu, tuns atât de scurt încât îi lăsa la 
vedere ceafa, şi ochi mari, de un verde acvatic, care refuzau 
să privească intr-ai mei. Purta o bluză albastră şi-şi pusese 
pe genunchi un pulover gri. Umerii îi erau mici, aproape 
fragili, şi unghiile jupuite trădau faptul că şi le rodea des. 

— Eşti sigur că nu te las flămând? 

— Absolut. 

— Scuză-mă, nici nu m-am prezentat, mă numesc Chloe, a 
anunţat ea şi mi-a întins mâna peste braţul fotoliului, cu un 
formalism înduioşător. 

A urmat un schimb de date biografice; Chloe mi-a spus că 
fusese la Paris ca să participe la un târg. în ultimul an 
lucrase ca designer pentru o revistă de modă din Soho. 
Studiase la Royal College of Art, se născuse la New York, dar 
se mutase în Wiltshire în copilărie, iar acum (la 23 de ani) 
locuia singură intr-un apartament din Islington. 

6. — Sper că nu mi-au pierdut bagajele, a spus Chloe când 
avionul începuse să coboare către Heathrow. Tu nu ai spaima 
asta, că or să-ţi piardă bagajele? 

— Nu mă gândesc la asta, dar mi s-a întâmplat o dată, de 
fapt de două ori - o dată la New York, şi o dată la Frankfurt. 

— Doamne, detest să călătoresc, a oftat Chloe, muşcându- 
şi vârful degetului arătător. Şi mai tare detest sosirile, am o 
fobie a sosirilor. După ce am fost plecată o vreme, 
întotdeauna îmi imaginez că s-a întâmplat ceva îngrozitor în 
lipsa mea, s-a spart o ţeava de apă, sau mi-am pierdut 
serviciul, sau mi-au murit cactuşi. 

— Ai cactuşi? 

— Mai mulţi, am trecut printr-o fază. Faliei, ştiu; mi-am 
petrecut o iarnă în Arizona şi am căpătat o fascinaţie pentru 
ei. Tu ai vreun animal de casă? 


8 



- ALAIN DE BOTTON - 


— Am avut nişte peşti. 

— Ce s-a întâmplat cu ei? 

— Acum câţiva ani locuiam cu o prietenă. Cred că era 
geloasă sau ceva de genul ăsta, pentru că într-o zi a oprit 
chestia aia care ventilează acvariul si au murit cu totii. 

9 9 

7. Conversaţia a ondulat fără tintă, dându-ne ocazia de a 
întrezări fiecare câte ceva din caracterul celuilalt, ca acele 
scurte privelişti pe care le vezi pe un drum şerpuitor de 
munte - asta înainte ca trenul de aterizare să atingă pista, 
înainte ca pilotul să pună motoarele în revers, înainte ca 
avionul să ruleze către terminal, unde si-a vărsat încărcătura 
în sala aglomerată. Până când mi-am adunat bagajele şi am 
trecut de vamă, mă îndrăgostisem de Chloe. 

8. Până nu ai murit (iar atunci devine o imposibilitate 
practică), este dificil să spui că cineva e iubirea vieţii tale. 
Dar la puţină vreme după ce o întâlnisem, nu părea deloc 
nepotrivit să vorbesc despre Chloe în aceşti termeni. Nu pot 
să spun cu siguranţă de ce, dintre toate emoţiile şi dintre toţi 
potenţialii lor recipiente, ar fi fost brusc dragoste ceea ce 
simţisem pentru ea. Nu pot pretinde să cunosc dinamica 
interioară a acestui proces şi nici nu pot valida aceste 
cuvinte prin altceva decât prin autoritatea experienţei trăite. 
Pot doar să spun că la câteva zile de la întoarcerea mea la 
Londra, Chloe şi cu mine am petrecut o după-amiază 
împreună. Apoi, cu câteva săptămâni înainte de Crăciun, am 
luat cina intr-un restaurant din vestul Londrei şi pe urmă, ca 
şi când ar fi fost cel mai straniu şi cel mai firesc lucru pe 
care-1 puteam face, am încheiat seara făcând dragoste în 
apartamentul ei. Ea şi-a petrecut Crăciunul cu familia ei, eu 
m-am dus în Scoţia cu nişte prieteni, dar ne am trezit 


9 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

telefonându-ne unul altuia în fiecare zi, uneori si de câte 
cinci ori pe zi, nu ca să ne spunem ceva anume, ci pur şi 
simplu pentru că amândoi simţeam că nu mai vorbiserăm 
aşa cu nimeni până atunci, că tot restul fusese compromis şi 
automistificare, că abia acum eram în stare să înţelegem şi 
să ne facem înţeleşi - că aşteptarea (mesianică în sine) se 
terminase cu adevărat. Am recunoscut în ea femeia pe care o 
căutasem cu stângăcie toată viaţa, o fiinţă ale cărei calităţi 
mi se prefiguraseră în vise, al cărei zâmbet şi ai cărei ochi, al 
cărei simţ al umorului şi al cărei gust în materie de cărţi, ale 
cărei spaime şi a cărei inteligenţă se potriveau perfect cu 
idealul meu. 

9. Şi pentru că ajunsesem să simt că eram atât de potriviţi 
unul pentru celălalt (nu numai că-mi sfârşea frazele, îmi 
completa viaţa) nu puteam accepta ideea că întâlnirea cu 
Chloe fusese o simplă coincidenţă. Mi-am pierdut capacitatea 
de a privi problema predestinării cu scepticismul brutal cu 
care se presupune că trebuia s-o privesc. Deşi nu eram de 
obicei superstiţioşi, Chloe şi cu mine am început să ne 
agăţăm de o serie de detalii, oricât de banale, pentru a 
confirma ceea ce deja simţeam în mod intuitiv; că eram 
destinaţi unul altuia. Am aflat că amândoi ne născuserăm pe 
la miezul nopţii (ea la 23:45, eu la 1:15), în aceeaşi lună a 
unui an par. Amândoi cântaserăm la clarinet şi jucaserăm în 
producţii şcolare ale Visului unei nopţi de vară (ea fusese 
Helena, eu un aghiotant al lui Tezeu). Amândoi aveam pistrui 
la degetul mare al piciorului stâng şi o carie în acelaşi molar 
din spate. Amândoi aveam obiceiul de a strănuta din cauza 
luminii puternice şi de a scoate ketchup-ul din sticlă cu 
cutitul. Aveam chiar aceeaşi ediţie din Anna Karenina în 
bibliotecă (vechea ediţie Oxford) - detalii poate minore, dar 


10 



- ALAIN DE BOTTON - 


nu erau ele temeiuri suficiente pe care nişte credincioşi să-şi 
construiască o nouă religie? 

10. Sublimând existenta în semnificaţie, am atribuit 
timpului un simţ narativ pe care acesta nu-1 poseda inerent. 
Chloe şi cu mine am mitologizat întâlnirea noastră din avion, 
transformând-o intr-un plan al Afroditei, Actul I, Scena I, al 
celei mai clasice şi mitice structuri narative: povestea de 
dragoste. Din momentul naşterii amândurora, părea că o 
voinţă gigantică din ceruri ne modificase subtil orbitele astfel 
încât într-o zi să ne întâlnim în avionul Paris-Londra. Fiindcă 
pentru noi se adeverise, ne permiteam să omitem 
nenumăratele povesti care nu se întâmplaseră, romanţuri 
care nu fuseseră niciodată scrise pentru că cineva pierduse 
avionul sau numărul de telefon. Ca şi istoricii, eram fără greş 
de partea a ceea ce se petrecuse, ignorând natura fortuită a 
oricărei situaţii si, ca atare, ne făceam vinovaţi de a construi 

■> i i 

naraţiuni grandioase, Hegel-ii şi Spengler-ii vieţilor noastre. 
Asumându-ne rolul de narator (cel care apare post-factum), 
transformaserăm prin alchimie întâlnirea din avion intr-un 
eveniment plin de înţeles, atribuind vieţilor noastre un grad 
neplauzibil de cauzalitate. Procedând astfel, ne făceam 
vinovaţi de cel mai mistic sau, ca să fiu mai blând, de cel mai 
literar demers. 

11. Evident, ar fi trebuit să fim mai raţionali. Nici Chloe, 

■> 

nici eu nu zburam frecvent între cele două capitale, nici nu 
ne programaserăm respectivele călătorii din vreme. Chloe 
fusese trimisă la Paris de către conducerea revistei ei în 
ultima clipă, pentru că editorul adjunct se îmbolnăvise, iar 
eu mă dusesem numai pentru că misiunea pe care o 
avusesem la Bordeaux se terminase cu câteva zile mai 


li 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

devreme şi-mi permisese să petrec câteva zile la Paris cu sora 
mea. Cele două linii aeriene naţionale care aveau curse între 
Charles de Gaulle si Heathrow ne ofereau sase zboruri între 
nouă dimineaţa şi prânz în ziua aleasă pentru întoarcere. 
Dat fiind faptul că amândoi doriserăm să fim înapoi la 
Londra după-amiaza devreme în ziua de 6 decembrie, dar 
fuseserăm nehotărâţi până în ultimul moment ce zbor să 
luăm, în zorii zilei probabilitatea matematică de a ne afla 
amândoi în acelaşi avion (deşi nu neapărat pe locuri 
alăturate) ar fi fost 1 la 36. 

12. Mai târziu, Chloe mi-a spus că intenţionase să prindă 
zborul Air France de zece şi jumătate, dar, pe când ieşea din 
cameră s-a întâmplat să observe că o sticlă de şampon din 
bagaj curgea, ceea ce a însemnat că a trebuit să 
reîmpacheteze, pierzând astfel zece minute preţioase. Până 
când cei de la recepţie i-au prezentat nota, i-au verificat 
cartea de credit şi i-au găsit un taxi, era deja nouă şi un 
sfert, şi şansele de a prinde zborul Air France se 
diminuaseră. Când, după ce a trecut printr-un blocaj de 
trafic lângă Porte de la Villette, a ajuns în sfârşit la aeroport, 
pasagerii se îmbarcaseră deja şi, pentru că nu avea chef să 
aştepte următorul Air France, s-a dus la terminalul British 
Airways, unde şi-a făcut tichetul de îmbarcare pentru avionul 
de 10:45, în care (din propriile mele motive) mă aflam şi eu. 

13. Apoi, computerul a jonglat cu întâmplarea în aşa fel 
încât a plasat-o pe Chloe pe locul 15A şi pe mine alături, pe 
locul 15B (vezi figura). Ceea ce ignoraserăm când am început 
să discutăm pe deasupra foii cu instrucţiuni de siguranţă era 
minuscula probabilitate ca discuţia noastră să aibă loc. Cum 
nu era prea probabil ca vreunul dintre noi să zboare la clasa 


12 



- ALAIN DE BOTTON - 


„club”, şi cum existau 191 de locuri în clasa „economy”, şi lui 
Chloe îi fusese atribuit locul 15A, iar mie, absolut din 
întâmplare, locul 15B, probabilitatea teoretică de a fi aşezaţi 
unul lângă altul (deşi şansele de a intra în vorbă nu pot fi 
calculate) era de 110 din 17 847, un număr reductibil la o 
probabilitate de 1 la 162,245. 



) D8§§§Bi8&a iq ) 
n . neeeeeeee* J 


Boeing 767 al British Airways 


14. Dar evident, aceasta era numai probabilitatea de a fi 
aşezaţi unul lângă altul dacă ar fi existat doar un zbor între 
Paris si Londra, dar cum existau sase si cum amândoi 
ezitaserăm între cele şase, dar îl aleseserăm pe acesta, 
probabilitatea trebuia în continuare înmulţită cu acel 1 din 
36, rezultând în final că probabilitatea întâlnirii dintre mine 
şi Chloe, într-o dimineaţă de decembrie, intr-un Boeing 767 
al British Airways să fie de 1 la 5840,82. 


[p=l/36 -> 110/17.847 = 1/162(245) -> 
-4 1/162,245x36= 1/5.840,82] 


15. Şi totuşi se întâmplase. Calculele, departe de a ne 
convinge prin argumente raţionale, n-au făcut decât să 
întărească interpretarea mistică a faptului că ne-am 
îndrăgostit. Dacă şansele ca un eveniment să se petreacă 
sunt deosebit de slabe si cu toate acestea evenimentul se 
petrece, nu este oare scuzabil să invoci o explicaţie fatalistă? 
Atunci când dau cu banul, probabilitatea de 1 la 2 mă 


13 








- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

împiedică să pun pe seama lui Dumnezeu capul sau pajura. 
Dar când e vorba de o probabilitate atât de redusă ca acea în 
care Chloe şi cu mine am fost implicaţi, o probabilitate de 1 la 
5840,82, părea imposibil, cel puţin din postura de 
îndrăgostit, să fi fost altceva decât soarta. Ar fi fost nevoie de 
o minte mult mai limpede pentru a privi fără superstiţie 
enorma improbabilitate a unei întâlniri care s-a dovedit a ne 
schimba vieţile. Cineva (la zece mii de metri altitudine) 
trebuie să fi tras sforile în ceruri. 

16. Există două metode prin care cineva poate explica 
evenimente care tin de domeniul sansei. Abordarea filosofică 
se limitează la motive primare, guvernate de legea briciului 
lui Ockham, care spune că raţiunile din spatele 
evenimentelor trebuie restrânse în asa fel încât să nu 

9 

depăşească stricta necesitate cauzală. Aceasta înseamnă să 
cauţi motivele care explică în mod imediat ce s-a întâmplat - 
în cazul meu probabilitatea ca eu şi Chloe să primim locuri 
alăturate în acelaşi avion, şi nu poziţia lui Marte relativ la 
Soare sau structura unui destin romantic. Dar abordarea 
mistică nu rezistă tentaţiei de a se juca cu teoriile mai vaste 
ale universului. O oglindă cade de pe perete şi se sparge în 
mii de bucăţi. De ce s-a întâmplat asta? Ce poate însemna? 
Pentru filosof, nu înseamnă decât că o oglindă a căzut pe 
podea, nimic mai mult decât că un cutremur mic şi anumite 
forţe supuse legilor fizicii au conspirat (conform unei 
probabilităţi calculabile) pentru a doborî oglinda tocmai 
atunci. Dar pentru mistic, oglinda spartă este impregnată de 
înţelesuri, un semn sinistru care prevesteşte nici mai mult 
nici mai puţin de şapte ani de ghinion, retribuţie divină 
pentru o mie de păcate şi herald a o mie de pedepse. 


14 



- ALAIN DE BOTTON - 

17. într-o lume în care Dumnezeu a murit acum o sută de 
ani, în care computerele şi nu oracolele prezic viitorul, 
fatalismul romantic virează periculos spre misticism. Faptul 
că mă cramponam de ideea că eu şi Chloe fuseserăm sortiţi 
să ne întâlnim într-un avion ca să ne îndrăgostim unul de 
altul implica ataşamentul de un sistem de credinţe primitive, 
aflat la acelaşi nivel cu ghicitul în frunze de ceai sau în 
globuri de cristal. Dacă e adevărat că Dumnezeu nu joacă 
zaruri, atunci e clar că El sau Ea nici nu conduce o agenţie 
matrimonială. 

18. Cu toate acestea, înconjuraţi de haos, este scuzabil că 
încercăm să temperăm oroarea totală a neprevăzutului prin 
sugestia că anumite lucruri ni se întâmplă pentru că trebuie 
să ni se întâmple, oferind astfel debandadei vieţii un scop şi o 
direcţie liniştitoare. Deşi zarul poate cădea într-o multitudine 
de poziţii, desenăm cu febrilitate modele de necesitate, mai 
ales atunci când este vorba de inevitabilitatea faptului că 
într-o zi ne vom îndrăgosti. Suntem forţaţi să credem că 
această întâlnire cu mântuitorul nostru, obiectiv accidentală 
şi ca atare improbabilă, a fost scrisă pe un pergament care se 
derulează încet undeva în ceruri şi prin urmare timpul ne va 
dezvălui (oricât ar fi fost de reticent până acum) silueta celui 
ales. Ce se află în spatele acestei tendinţe de a interpreta 
lucrurile ca parte a unui destin? Poate numai opusul său, 
anxietatea neprevăzutului, teama că puţinul sens care există 
în vieţile noastre este pur şi simplu creat de noi înşine, că nu 
există niciun pergament (şi deci nicio soartă săpată în piatră 
care să ne aştepte) şi că ceea ce ni se va întâmplă sau nu ni 
se va întâmplă (pe cine vom întâlni sau nu vom întâlni într- 
un avion) nu are decât sensul pe care i-1 atribuim noi înşine 


15 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

- pe scurt, teama că nu există niciun Dumnezeu care să 
spună povestea noastră şi ca atare să ne asigure iubirile. 

19. Fatalismul romantic era, fără îndoială, un mit si o 
iluzie, dar atâta lucru nu era suficient ca să-l considerăm un 
nonsens. Miturile pot căpăta o importanţă care depăşeşte 
mesajul lor primar, nu e nevoie să credem în zeii greci ca să 
ştim că ei ne transmit un mesaj vital despre mintea 
omenească. Era absurd să presupun că mie şi lui Chloe ne 
fusese sortit să ne întâlnim, dar era scuzabil să fi gândit că 
de vină era destinul. în credinţa noastră naivă, nu făceam 
decât să ne apărăm împotriva ideii că am fi putut foarte bine 
să iubim pe altcineva, dacă computerul liniei aeriene ar fi 
jonglat altfel cu lucrurile - gând de neconceput atunci când 
dragostea este atât de strâns legată de unicitatea celui iubit. 
Cum să-mi fi imaginat că rolul pe care Chloe a ajuns să-l 
joace în viaţa mea ar fi putut la fel de bine să fie asumat de 
altcineva, când eu de ochii ei mă îndrăgostisem, de felul ei de 
a-şi aprinde ţigara şi de a săruta, de a răspunde la telefon şi 
de a-şi pieptăna părul? 

20. Prin fatalismul romantic evităm ideea de neimaginat că 
nevoia de dragoste preexistă întotdeauna iubirii noastre 
pentru cineva anume. Alegerea partenerului operează în mod 
necesar în limitele a ceea ce se întâmplă să întâlnim şi, în 
condiţiile unor limite diferite, ale unor zboruri diferite, ale 
unor perioade istorice sau evenimente diferite, ar fi putut să 
nu fie deloc Chloe cea pe care s-o iubesc - lucru pe care nici 
nu-1 puteam gândi acum, când ea era cea pe care o iubeam. 
Greşeala mea fusese să confund destinul de a iubi cu 
destinul de a iubi pe cineva anume. Fusese greşeala de a 
crede că nu dragostea, ci Chloe, era inevitabilă. 


16 



- ALAIN DE BOTTON - 


21. Dar interpretarea mea fatalistă pentru începutul 
poveştii noastre dovedea cel puţin un lucru: că eram 
îndrăgostit de Chloe. Momentul când as fi simţit că întâlnirea 
sau neîntâlnirea noastră era de fapt un simplu accident, o 
probabilitate de 1 la 5840,82, ar fi fost şi momentul când aş 
fi încetat să simt necesitatea absolută a unei vieţi alături de 
ea - şi prin urmare aş fi încetat s-o iubesc. 


17 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

Capitolul al II-lea 
Idealizarea 

1. „E atât de uşor să vezi în adâncul oamenilor si nu-ti 
ajută la nimic”, remarca Elias Canetti, făcând aluzie la cât de 
simplu şi în acelaşi timp cât de inutil e să le găsim celorlalţi 
defecte, în consecinţă, nu cumva ne îndrăgostim un pic şi din 
dorinţa trecătoare de a nu mai vedea în adâncul oamenilor, 
fie şi cu preţul unei parţiale orbiri? Dacă cinismul şi 
dragostea se află la capetele opuse ale unui spectru, nu ne 
îndrăgostim uneori ca să scăpăm de cinismul debilitant la 
care suntem predispuşi? Nu există oare în fiecare coup de 
foudre o exagerare voluntară a calităţilor persoanei iubite, 
exagerare care ne distrage atenţia de la deziluzie, 
focalizându-ne energiile asupra unei anumite figuri, în care 
suntem în stare să credem pentru scurt timp şi în mod 
miraculos? 

2. Am pierdut-o pe Chloe în mulţimea de la controlul 
paşapoartelor, dar am regăsit-o în sala unde se luau bagajele. 
Se chinuia să împingă un cărucior blestemat cu o înclinare 
încăpăţânată de a vira la dreapta, deşi banda transportoare 
pentru zborul de la Paris era la stânga. Cum căruciorul meu 
nu avea o voinţă proprie, m-am apropiat şi i l-am oferit, dar a 
refuzat, spunând că trebuie să rămâi fidel căruciorului ales, 
oricât ar fi acesta de îndărătnic, si că exerciţiul fizic intens 
nu e un lucru rău după un zbor cu avionul. Indirect (via 
sosirilor din Karachi), am ajuns la banda dedicată zborului 
de la Paris, deja aglomerată de mulţimea feţelor devenite 
involuntar familiare de la îmbarcarea la Charles de Gaulle. 
Primele bagaje începuseră să cadă pe solzii de cauciuc, şi 


18 



- ALAIN DE BOTTON - 


oamenii se uitau la banda rulantă, nerăbdători să-si vadă 
posesiunile. 

3. — Ai fost vreodată arestat la vamă? m-a întrebat Chloe. 

— Nu încă. Tu? 

— Nu tocmai, am făcut o dată o mărturisire. Nazistul de 
serviciu m-a întrebat dacă am ceva de declarat, şi am spus 
că da, deşi nu aveam nimic ilegal. 

— Şi de ce ai spus că ai? 

— Nu ştiu, m-am simtit cumva vinovată. Am tendinţa asta 
cumplită de a mărturisi lucruri pe care nu le-am făcut, 
întotdeauna am avut fantezii despre cum să mă predau la 
poliţie pentru o crimă pe care nu am comis-o. 

4. — Apropo, nu mă judeca după valiză, mi-a spus Chloe 
în timp ce continuam să privim şi să aşteptăm, pe când alţi 
norocoşi îşi recuperau bagajele, am cumpărat-o în ultima 
clipă dintr-un magazin oribil din Rue de Rennes. E 
îngrozitoare. 

— Stai s-o vezi pe a mea. Numai că eu n-am nicio scuză. O 
am de mai bine de cinci ani. 

— Pot să-ţi cer o favoare? Poţi să ai grijă de căruciorul meu 
cât caut toaleta? Numai o clipă. A, şi dacă vezi o valiză roz cu 
mâner verde fluorescent, să ştii că e a mea. 

5. Puţin mai târziu, am urmărit-o pe Chloe venind înapoi 
spre mine pe hol, având pe chip ceea ce aveam să aflu mai 
târziu că este obişnuita ei expresie îndurerată şi uşor 
anxioasă. Avea o figură care părea permanent în pragul 
lacrimilor, iar ochii îi trădau teama de a auzi o veste foarte 
proastă. Ceva din expresia ei te făcea să vrei s-o alini, s-o 
linişteşti (sau pur şi simplu s-o ţii de mână). 


19 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

— A apărut? a întrebat. 

— Nu, si nici a mea, dar mai sunt o mulţime de oameni 
care aşteaptă. Cel puţin încă cinci minute, n-avem nicio 
scuză pentru paranoia. 

— Ce deziluzie, a zâmbit Chloe, privind în jos. 

6. Dragostea am simţit-o foarte repede, la scurt timp după 

ce s-a apucat de ceea ce promitea să fie o foarte lungă şi 

plicticoasă poveste (indirect provocată de sosirea bagajelor 

zborului de Atena pe o bandă rulantă de lângă noi) despre o 

vacanţă în insula Rhodos petrecută într-o vară cu fratele ei. 

în vreme ce Chloe vorbea i-am privit mâinile jucându-se cu 

cordonul jachetei bej de lână (avea doi pistrui la încheietura 

degetului arătător) şi mi-am dat seama (de parcă ar fi fost cel 

mai evident lucru) că o iubesc. N-am putut evita concluzia 

că, deşi era cel puţin stângaci felul în care-şi lăsa frazele în 

suspensie, deşi era cam neliniştită şi nu dovedea cel mai bun 

gust în alegerea cerceilor, era adorabilă. A fost un moment de 

completă idealizare, provocat în egală măsură de o 

imaturitate emoţională de neiertat şi de eleganţa jachetei ei, 

oboseala zborului, ceea ce mâncasem la micul dejun şi de 

interiorul deprimant al zonei de bagaje a terminalului 4, cu 

care frumuseţea ei contrasta atât de vizibil. 

» 

7. „Insula era plină de turişti, dar am închiriat motociclete 
şi...” Povestea despre vacanţa lui Chloe era monotonă, dar 
monotonia nu mai era un criteriu de judecată, încetasem s-o 
mai evaluez după criteriile logicii laice a conversaţiilor 
obişnuite. Nu mă mai interesa să găsesc în sintaxa ei nici 
analiză intelectuală, nici adevăr poetic, ceea ce conta nu era 
atât ce spunea, ci faptul că spunea ea - şi faptul că 
hotărâsem să găsesc perfecţiunea în orice ar fi dorit să 


20 



- ALAIN DE BOTTON - 


articuleze. Eram gata s-o urmez în orice anecdotă („La 
magazinul ăla unde se vindeau măsline proaspete...”), eram 
gata să ador fiecare glumă cu poanta ratată pe care o 
povestea, fiecare cugetare care-şi pierduse sensul. Eram gata 
să renunţ la egoism în favoarea empatiei totale, s-o urmez pe 
Chloe în adâncul oricăruia din posibilele sale euri, să 
cataloghez fiecare din amintirile ei, să devin istoricul 
copilăriei ei, să-i aflu toate iubirile, temerile şi urile - orice ar 
fi putut să se petreacă în mintea sau în trupul ei devenise 
brusc fascinant. 

8. Apoi au sosit bagajele, al ei fiind doar la câteva valize 
distanţă de a mea, le-am încărcat în cărucioare şi am ieşit pe 
culoarul verde. 

9. Ceea ce este atât de înspăimântător este măsura în care 

poţi să idealizezi pe cineva, când îţi e atât de greu chiar să te 

suporţi pe tine însuţi - tocmai pentru că aşa o problemă 

există... Trebuie să-mi fi dat seama că şi Chloe e un simplu 

om (cu toate implicaţiile cuvântului) dar nu mi se poate oare 

ierta - datorită stresului călătoriei si al existentei - dorinţa 

» » » 

de a uita acest gând? Orice act de a te îndrăgosti implică 
(adaptând o vorbă a lui Oscar Wilde) triumful speranţei 
asupra autocunoaşterii. Ne îndrăgostim sperând că nu vom 
găsi în celălalt ceea ce ştim că se află în noi - toată laşitatea, 
slăbiciunea, lenea, necinstea, compromisul şi pura prostie. îl 
înconjurăm pe cel ales cu un cordon de iubire şi hotărâm că 
tot ce se află în interior va fi cumva scutit de defectele 
noastre si, ca atare, demn de iubire. Plasăm în celălalt o 
perfecţiune care pe noi ne eludează şi prin unirea cu cel iubit 
sperăm ca intr-un fel să păstrăm (împotriva evidenţei 
autocunoaşterii) o credinţă precară în specia umană. 


21 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 


10. De ce faptul că am realizat toate acestea nu m-a 
împiedicat să mă îndrăgostesc? Pentru că lipsa de logică şi 
naivitatea dorinţei mele nu depăşeau nevoia mea de a crede. 
Cunoşteam vidul pe care îl putea umple iluzia romantică, 
cunoşteam euforia de a descoperi că cineva, oricine, este 
minunat. Cu mult înainte de a da ochii cu Chloe, trebuie să 
fi avut nevoie să găsesc în altcineva perfecţiunea pe care n-o 
sesizasem niciodată în mine însumi. 

11. —Pot să vă verific bagajele, domnule? m-a întrebat 
vameşul. Aveţi ceva de declarat, alcool, ţigări, arme de foc...? 

Ca şi Wilde, am vrut să spun „Numai dragostea mea”, dar 
dragostea mea nu era un delict, cel puţin nu încă. 

— Vrei să te aştept? m-a întrebat Chloe. 

— Sunteţi împreună cu doamna? a vrut să afle ofiţerul. 

De teamă să nu par impertinent, am spus că nu, dar am 
rugat-o pe Chloe să mă aştepte dincolo de vamă. 

12. Dragostea ne reinventează nevoile cu neobişnuită 
viteză şi precizie. Nerăbdarea mea în faţa ritualului vamal 
indica faptul că Chloe, de a cărei existenţă nici nu ştiusem cu 
câteva ore înainte, dobândise deja statutul de nesaţ. Nu era 
foame, ale cărei manifestări sunt treptate, care are o anumită 
cronologie a senzaţiei, care apare ciclic la orele de masă. 
Simţeam că aş fi murit dacă n-o găseam de cealaltă parte a 
sălii - aş fi murit de dragul cuiva care intrase în viaţa mea la 
unsprezece şi jumătate în acea dimineaţă. 

13. Dacă iubirea se întâmplă atât de rapid este probabil 
pentru că dorinţa de a iubi exista dinainte de persoana 
iubită - nevoia şi-a inventat soluţia. Apariţia persoanei iubite 


22 



- ALAIN DE BOTTON - 


este numai stadiul secundar al unei nevoi anterioare (în 
mare măsură inconştientă) de a iubi pe cineva - foamea 
noastră de dragoste modelându-i trăsăturile, dorinţa noastră 
cristalizându-se în ele. (Dar partea cinstită din noi nu va lăsa 
niciodată amăgirea necontestată. Vor fi întotdeauna momente 
când ne vom îndoi dacă cea iubită există cu adevărat asa 
cum ne-o imaginăm - sau dacă nu e cumva doar o 
halucinaţie pe care am inventat-o ca să împiedicăm 
inevitabila cădere ca urmare a lipsei iubirii.) 

14. Chloe mă aşteptase, dar n-am petrecut împreună decât 
un moment înainte de a ne despărţi din nou. îşi lăsase 
maşina în parcare, eu trebuia să iau un taxi ca să trec pe la 
birou după nişte hârtii - a fost unul din acele momente 
stânjenitoare când ambele părţi sunt nehotărâte dacă să 
continue sau nu povestea. 

— O să te sun într-o zi, i-am spus eu degajat, poate 
mergem să cumpărăm nişte valize împreună. 

— E o idee bună, a spus Chloe, ai numărul meu? 

— Cred că l-am memorat deja, era pe eticheta valizei. 

— Ai fi un detectiv bun, sper că ai şi memorie bună. Mi-a 
făcut plăcere să te cunosc, a spus Chloe, întinzând mâna. 

— Noroc cu cactuşii, am strigat după ea, privind-o cum se 
îndreaptă spre ascensor, cu căruciorul virând dement spre 
dreapta. 

15. în taxi, în drum spre oraş, am simţit o ciudată senzaţie 
de pierdere, de tristeţe. Oare să fie intr-adevăr dragoste? A 
vorbi de dragoste după ce petrecuserăm mai puţin de o 
dimineaţă împreună însemna să mă supun amăgirii 
romantice şi impreciziei semantice. Dar nu ne putem 
îndrăgosti decât fără să ştim de cine ne-am îndrăgostit. 


23 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

Mişcarea primordială este neapărat bazată pe ignoranţă. Deci, 
dacă vorbeam despre dragoste în pofida atâtor îndoieli, atât 
psihologice cât şi epistemologice, o făceam probabil din 
convingerea că vorba nu putea fi niciodată folosită cu 
acurateţe. Cum dragostea nu este un loc, o culoare sau o 
substanţă, ci toate trei la un loc si mai mult decât atât, sau 
niciuna dintre ele şi chiar mai puţin decât ele, nu avem voie 
să vorbim şi să decidem cum avem chef când e vorba de acest 
domeniu? Nu este oare această întrebare dincolo de tărâmul 
academic al lui „adevărat sau fals”? Dragoste sau simplă 
obsesie? Cine, dacă nu timpul (care este la rândul său un 
mincinos), ar putea răspunde vreodată? 


24 



- ALAIN DE BOTTON - 


Capitolul al III-lea 
Subtextul seducţiei 

9 

1. Pentru cei îndrăgostiţi de certitudini, seducţia nu este 
un teritoriu în care să te rătăceşti. Fiecare zâmbet si fiecare 
cuvânt se dovedesc a fi un bulevard care duce la 
douăsprezece, dacă nu cumva la douăsprezece mii de 
posibilităţi. Gesturi şi remarce care în viaţa normală (vreau 
să spun, în viaţa fără dragoste) pot fi înţelese în valoarea lor 
nominală, epuizează acum dicţionarele cu posibilele lor 
definiţii. Şi, cel puţin pentru cel care seduce, îndoielile se 
reduc la o întrebare centrală, care-i produce trepidaţiile pe 
care le simte un criminal ce-şi aşteaptă sentinţa: El/ea mă 
doreşte sau nu? 

9 

2. Neputând s-o am, gândul la Chloe n-a încetat să mă 
bântuie în zilele ce au urmat. Nu-mi puteam explica această 
dorinţă, singura explicaţie suficient de cuprinzătoare ar fi 
trebuit să arate, în tăcere, către însăşi persoana dorită (astfel 
făcându-se ecoul motivelor pentru care Montaigne era 
prieten cu La Boetie; pentru că ea e ea, iar eu sunt eu). Deşi 
presat să închei planurile pentru un birou lângă King’s 
Cross, mintea mea rătăcea, iresponsabil dar irezistibil, înapoi 
spre ea. Aveam nevoie să dau târcoale acelui obiect al 
adoraţiei, ea se insinua continuu în conştiinţa mea, cu 
îndărătnicia unei probleme care trebuia abordată, deşi aceste 
gânduri nu făceau parte din niciun plan, ci erau (obiectiv 
vorbind) teribil de neinteresante, fără niciun scop şi nicio 
şansă de evoluţie - erau dorinţă pură. Unele din aceste 
gânduri despre Chloe erau cam aşa: „Oh, ce minunată e, ce 
bine ar fi să...” 


25 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

Altele erau imagini statice: 

(1) Chloe pe fundalul hubloului avionului 

(2) Ochii ei de un verde-acvatic 

(3) Dinţii ei, muşcând încet buza de jos 

(4) Accentul ei, când spunea „Ce ciudat” 

(5) Cum îşi înclina capul când căsca 

(6) Strungăreaţă 

(7) Strângerea ei de mână 

3. Ce bine ar fi fost dacă conştiinţa ar fi dat dovadă de 

9 9 

aceeaşi sârguinţă faţă de numărul ei de telefon, pentru că 
nefericitul set de cifre se evaporase cu totul din memoria mea 
(o memorie care considerase că este mai bine să-şi petreacă 
timpul derulând imagini ale buzei de jos a lui Chloe). Să fi 
fost oare (071) 

607 9187 
609 7187 

601 7987 

690 7187 

610 7987 

670 9817 

687 7187? 

4. Primul apel n-a răspuns dorinţei mele, eroarea de 
comunicare fiind pericolul ce pândeşte seducţia. 609 7187 
nu era locuinţa iubitei mele, ci numărul unei firme de 
servicii funerare de pe Upper Street - deşi stabilimentul nu s- 
a prezentat ca atare decât la sfârşitul unei conversaţii 
confuze, în cursul căreia am aflat că „Viaţa de Apoi” avea o 
angajată pe nume Chloe, care a fost chemată la telefon şi a 


26 



- ALAIN DE BOTTON - 


petrecut momente cumplite încercând să-şi amintească de 
unde-mi ştie numele (si identificându-mă în cele din urmă ca 
fiind un client care se interesase de urne funerare), înainte 
de a se lămuri confuzia. Am închis telefonul, roşu la fată, 
scăldat în sudoare, mai mult mort decât viu. 

5. Când în fine, a doua zi, am reuşit să dau de Chloe a 
mea la serviciu, şi ea părea să mă fi izgonit în domeniul vieţii 
de apoi (deşi ce ar fi fost oare de izgonit, în afară de 
imaginaţia mea hiperactivă?). 

— Lucrurile sunt în plină nebunie pe aici. Poţi să aştepţi 
un minut? m-a întrebat ea, cu un ton secretarial. 

Am aşteptat, ofensat. Indiferent ce fel de intimitate îmi 
imaginasem, întorşi în viaţa profesională eram doi străini, 
dorinţa mea era brutal de nepotrivită, o intruziune nepoftită 
în programul de lucru al lui Chloe. 

— Uite ce-i, îmi pare rău, mi-a spus ea, revenind la telefon, 
dar chiar nu pot vorbi acum. Pregătim un supliment care 
intră mâine la tipar. Pot să te sun eu? O să încerc să te sun 
fie acasă, fie la birou, când se mai liniştesc lucrurile, OK? 

6. Telefonul devine un instrument de tortură în mâinile 
diavoleşti ale iubitei care nu te sună. Istoria se află în mâinile 
celui care formează numărul, cel care se află la celălalt capăt 
al liniei pierde orice control narativ, nu poate decât să 
răspundă când e chemat. Telefonul mă înghesuise în rolul 
pasiv: în sexualitatea tradiţională a dialogului telefonic, eram 
receptorul feminin al chemării masculine a lui Chloe. Mă 
obliga să fiu gata a răspunde în orice moment, atribuia 
tuturor mişcărilor mele o teleologie opresivă. Suprafeţele de 
plastic ale maşinăriei, butoanele ei prietenoase, designul său 
colorat, nimic din toate acestea nu arăta cruzimea pe care o 


27 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

ascunde misterul său, lipsa de indicii despre momentul când 
telefonul (şi o dată cu el şi eu) avea să prindă viaţă. 

7. Aş fi preferat o scrisoare. Când m-a sunat, o săptămână 
mai târziu, îmi exersasem discursul de prea multe ori ca să 
mai fiu în stare să-l recit. M-a prins nepregătit, plimbându- 
mă gol prin baie, în timp ce-mi curăţăm urechile cu un 
beţişor cu vata şi urmărind debitul apei în cadă. Am alergat 
la telefonul din dormitor. Vocea poate fi neutră numai dacă 
este educată şi, ca atare, jucată. A mea denota o tensiune, o 
agitaţie şi o furie pe care, dacă aş fi avut mai multă 
îndemânare, le-aş fi şters de pe pagină. Dar telefonul nu e 
procesor de texte, dă vorbitorului o singură şansă. 

— Mă bucur să te aud, am spus, stupid. Hai să ieşim 
împreună la prânz sau la cină, sau oriunde vrei. 

Vocea mi-a sunat dogit când am spus al doilea „sau”. Cât 
de invulnerabil ar fi fost cuvântul scris fată de cel rostit, 
autorul ar fi fost de necucerit, dur, puternic din punct de 
vedere gramatical (cei care nu se pot exprima oral recurg la 
stilou). în locul autorului, nu exista decât acest vorbitor 
împleticit, fisurat, dogit. 

8. — Nu pot să ies la prânz săptămâna asta. 

— Atunci ce spui de cină? 

— Cină? Stai să văd, hm, păi (pauză), mă uit în agendă şi 
ştii, şi asta pare greu. 

— în comparaţie cu tine, agenda primului-ministru pare 
lejeră. 

— îmi pare rău. Lucrurile sunt foarte complicate aici. Da’ 
ştii ceva, poţi să-ţi iei liber după-amiaza asta? 
Am putea să ne întâlnim la mine la birou şi să facem un tur 


28 



- ALAIN DE BOTTON - 


al Galeriei Naţionale, sau ce vrei tu, să mergem în parc, 
orice. 

9. în tot răstimpul seducţiei, m-au bântuit întrebări legate 
de sub textul fiecărui cuvânt şi al fiecărei acţiuni. Ce gândea 
Chloe când am plecat de la biroul ei din Bedford Street spre 
Trafalgar Square? Evidenţa era chinuitor de ambiguă. Pe de o 
parte, Chloe fusese încântată să-şi ia liber ca să viziteze 
muzeul cu un bărbat pe care-1 întâlnise pentru scurtă vreme 
intr-un avion, cu o săptămână în urmă. Dar pe de altă parte, 
nimic din purtarea ei nu sugera că acest lucru ar fi însemnat 
mai mult decât ocazia unei conversaţii inteligente despre artă 
şi arhitectură. Poate că nu era vorba decât de o prietenie, o 
legătură maternă, asexuată dintre o femeie şi un bărbat. 
Suspendat între inocenţă şi complicitate, fiecare gest al lui 
Chloe devenise impregnat cu o semnificaţie exasperantă. Ştia 
că o doresc? Dar ea mă dorea? Aveam dreptate când mi se 
părea că detectez urme de flirt în coada frazelor ei şi în colţul 
buzelor când zâmbea, sau era pur şi simplu dorinţa mea, 
proiectată pe fundalul inocenţei? 

10. Muzeul era aglomerat în acea perioadă a anului, aşa 
că a durat ceva până am reuşit să ne lăsăm hainele la 
garderobă şi am urcat scările. Am început cu italienii 
timpurii, deşi gândurile mele nu erau la ei (eu pierdusem 
orice perspectivă, ei încă trebuiau să o găsească pe a lor), 
înainte de Fecioara cu pruncul şi sfinţi, Chloe s-a întors către 
mine să-mi spună că întotdeauna a avut un sentiment 
special pentru Signorelli şi, pentru că părea potrivit, mi-am 
inventat o pasiune pentru Răstignirea lui Antonello. Chloe 
părea gânditoare, cufundată în pânze, ignorând zgomotul şi 
activitatea din galerie. Am urmat-o cu câţiva paşi în spate, 


29 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

încercând să mă concentrez asupra picturilor, dar incapabil 
să pătrund în cea de-a treia dimensiune, privindu-le numai 
în contextul lui Chloe care le admira - arta din perspectiva 
vieţii. 

11. La un moment dat, în cea de-a doua si cea mai 
aglomerată sală a picturii italiene (1500-1600) am stat atât 
de aproape unul de altul încât mâna mea a atins-o pe a ei. 
Nu s-a dat la o parte, şi nici eu, aşa că pentru o clipă (ochii 
ne erau lipiţi de pânza din faţa noastră) am rămas cu 
senzaţia pielii lui Chloe inundându-mi trupul, topindu-mă de 
o ilicită plăcere, un fior voyeuristic (pentru că îl simţeam fără 
permisiune), privirea celuilalt fiind îndreptată în altă parte, 
fără a fi poate cu totul neştiutor. Pânza din faţa noastră era 
de Bronzino, Alegoria lui Venus şi Cupidon, cu Cupidon 
sărutându-şi mama, pe Venus, în vreme ce aceasta îi fură 
una din săgeţi, frumuseţea orbind dragostea, dezarmându-1 
simbolic pe băiat. 

12. Apoi Chloe şi-a mişcat mâna, s-a întors către mine şi a 
spus: 

— îmi plac siluetele alea mici din fundal, nimfele şi zeii 
furioşi şi toate chestiile alea. Tu înţelegi tot simbolismul? 

— Nu prea, nu mai mult decât ce semnifică Venus şi 
Cupidon. 

— Eu nu ştiam nici asta, aşa că eşti cu un pas înaintea 
mea. Aş fi vrut să fi citit mai mult despre mitologie, îmi tot 
promit că voi citi mai mult despre asta şi nu ajung niciodată. 
De fapt, îmi cam place să mă uit la lucruri şi să nu înţeleg 
bine ce înseamnă. 

S-a întors din nou cu fata la tablou si încă o dată mâna ei 
s-a atins de a mea. 


30 



- ALAIN DE BOTTON - 


13. Mişcarea ei ar fi putut însemna nimica toată, 
reprezenta doar un spaţiu gol, în care puteam decide să 
plasez orice intenţie, de la dorinţă la inocenţă. Era oare un 
simbolism subtil (mai subtil decât al lui Bronzino şi mai 
puţin dovedit) care într-o bună zi mi-ar fi permis (ca lui 
Cupidon de pe perete) să mă aplec şi să o sărut sau era un 
spasm nevinovat şi inconştient al unui braţ obosit? 

14. Când începi să cauţi semnele de atracţie reciprocă, tot 
ce spune sau face persoana iubită poate fi interpretat ca 
însemnând aproape orice. Şi cu cât căutam mai abitir 
semnele, cu atât găseam mai multe, în fiecare mişcare a 
trupului lui Chloe părea să existe o potenţială dovadă a 
dorinţei - în felul în care şi-a netezit fusta (pe când treceam 
în sala Flamanzilor Timpurii), în felul în care a tuşit lângă 
Căsătoria lui Giovanni Arnolfini de Van Eyck sau cum mi-a 
întins catalogul, ca să-şi poată rezema bărbia în palmă. Iar 
ascultând-o, conversaţia ei revela şi ea o bogăţie de indicii - 
greşeam oare detectând o intenţie de flirt în afirmaţia că e 
obosită sau în sugestia de a căuta o bancă? 

15. Ne am aşezat şi Chloe şi-a întins picioarele, ciorapi 
negri care se sfârşeau elegant cu o pereche de mocasini, îmi 
era imposibil să-i plasez gesturile în contextul lexical corect - 
dacă în metrou o femeie şi-ar fi lăsat piciorul să se atingă de 
al meu asa cum făcuse ea, nici nu as fi luat în seamă acest 
lucru. Dificultatea era de a pricepe un gest al cărui înţeles 
nu era în sine iminent, ci îi putea fi atribuit numai de către 
context, de către cel care-1 citea (şi ce lector părtinitor eram), 
în faţa noastră atârna Cupidon plăngăndu-i-se lui Venus, de 
Cranach. Nordica Venus ne privea enigmatic, ignorându-1 pe 


31 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

bietul Cupidon, înţepat de albinele a căror miere încercase s- 
o fure. Mesagerul iubirii în încurcătură. Simboluri. 

16. Dorinţa mă transformase în detectiv, neobosit vânător 
de indicii care ar fi trecut neobservate dacă as fi fost mai 
puţin lovit de năpastă. Dorinţa mă transformase în 
paranoicul romantic găsind un înţeles ascuns în orice. 
Dorinţa mă transformase intr-un decodor de simboluri, într- 
un interpret al peisajului (şi ca atare într-o potenţială victimă 
a unei ratări patetice). Dar, oricât aş fi fost de nerăbdător, 
aceste întrebări nu erau lipsite de forţa mistuitoare a 
lucrurilor enigmatice. Ambiguitatea promitea fie mântuirea, 
fie damnarea, dar avea nevoie de o viaţă întreagă pentru a se 
dezvălui. Şi cu cât mai îndelungată era speranţa, cu atât 
persoana la care speram devenea mai desăvârşită, mai 
miraculoasă, mai demnă de a aspira la ea. întârzierea nu 
făcea decât să-i sporească atracţia, emoţie pe care satisfacţia 
imediată nu mi-ar fi provocat-o niciodată. Dacă Chloe şi-ar fi 
dezvăluit pur şi simplu cărţile din mână, jocul şi-ar fi pierdut 
farmecul. Oricât de tare mi-ar fi displăcut, am acceptat 
faptul că lucrurile trebuiau să rămână nespuse. Cele mai 
atrăgătoare femei nu sunt cele care ne dau voie să le sărutăm 
imediat (devenim repede nerecunoscători) şi nici cele care nu 
ne lasă deloc să le sărutăm (le uităm repede), ci cele care ne 
duc de nas între aceste extreme. 

17. Venus avea chef să bea ceva, aşa că ea şi Cupidon s-au 
îndreptat către scări. La cafeneaua muzeului, Chloe a luat 
una din tăvi şi a împins-o de-a lungul balustradei metalice. 

— Vrei ceai? m-a întrebat. 

— Da, dar îl iau eu. 

— Nu fi caraghios, îl iau eu. 


32 



- ALAIN DE BOTTON - 


— Te rog, lasă-mă pe mine. 

— Uite ce e, îti mulţumesc, dar nu sărăcesc din 80 de 
pence. 

Ne am aşezat la o masă cu vedere spre Trafalgar Square. 
Luminile pomului de Crăciun împrumutau scenei urbane un 
aer festiv nepotrivit. Am început să vorbim despre artă, de 
acolo am ajuns la artişti, de la artişti am ajuns să mai luăm 
o ceaşcă de ceai şi o prăjitură, am continuat vorbind despre 
frumuseţe, de la frumuseţe am trecut la dragoste, şi la 
dragoste ne am oprit. 

— Nu înţeleg, a întrebat Chloe, crezi sau nu că există 
dragoste adevărată şi durabilă? 

— Ce încerc să spun este că-i un lucru extrem de subiectiv 
şi că e ridicol să crezi că există un fapt verificabil obiectiv 
care să se numească „dragoste adevărată”, e greu să distingi 
între pasiune şi dragoste, între afecţiune şi dragoste sau ce-o 
mai fi, pentru că totul depinde de punctul de vedere. 

— Ai dreptate. (Pauză) Prăjitura asta nu ţi se pare 
dezgustătoare? N-ar fi trebuit s-o luăm. 

— A fost ideea ta. 

— Ştiu. Dar (Chloe îşi trecu mâna prin păr) ştii, serios 
vorbind, ca să mă întorc la ce m-ai întrebat mai devreme, 
dacă romanticul e anacronic sau nu. Vreau să spun, cei mai 
mulţi oameni, dacă i-ai întreba din senin ce cred, fără 
îndoială că ţi-ar răspunde că e. Numai că nu-i neapărat 
adevărat. E vorba doar de felul în care se apără ei de ceea ce 
îşi doresc de fapt cu adevărat. De fapt ei cred în asta, dar 
pretind că nu, până când sunt obligaţi să recunoască sau li 
se permite. Cred că cei mai mulţi oameni şi-ar arunca la 
gunoi cinismul dacă ar putea, doar că majoritatea nu au 
niciodată ocazia. 


33 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

18. Nu eram în stare să iau de bun nimic din ce spunea, 
mă agăţăm în schimb de subtextul vorbelor ei, convins că 
acolo se afla semnificaţia, si nu în locul ei obişnuit - 
interpretam în loc să ascult. Vorbeam despre dragoste, cu 
Venus a mea amestecând absentă ceaiul ei acum rece, dar ce 
însemna această conversaţie pentru noi? Cine erau aceşti 
„cei mai mulţi oameni” despre care vorbea? Să fiu eu cel 
sortit să-i alunge cinismul? Ce spunea oare pe tema iubirii 
despre relaţia dintre cei doi interlocutori această discuţie? 
Din nou, niciun indiciu. Limbajul era precaut non- 
autoreferenţial. Vorbeam despre dragoste în mod abstract, 
ignorând faptul că pe masă nu se afla natura iubirii per se, ci 
întrebarea arzătoare despre cine eram (şi cine aveam să fim) 
unul pentru celălalt. 

19. Să fi fost aceasta o sugestie ridicolă? Să nu fi fost pe 
masă nimic mai mult decât o prăjitură pe jumătate mâncată 
si două ceşti de ceai? Oare Chloe era exact atât de abstractă 
cât dorea să fie, spunând exact ceea ce voia să spună, în 
diametrală opoziţie cu prima regulă a flirtului, unde ceea ce 
se spune nu e niciodată ceea ce se gândeşte? Ce dificil era să- 
ţi păstrezi mintea limpede, când Cupidon era un cititor atât 
de subiectiv, când era atât de clar ce-si dorea să fie adevărat, 
îi atribuia el lui Chloe o emoţie pe care n-o simţea decât el? 
Se făcea vinovat de eterna greşeală unde ideea că Eu te 
doresc este egalată în mod greşit cu ideea corespunzătoare că 
TU mă doreşti? 

9 

20. Ne am definit poziţiile prin referire la alţii. Chloe avea 
la serviciu o prietenă care se îndrăgostea mereu de indivizi 
necorespunzători, ultimul dintre ei fiind un curier. 


34 



- ALAIN DE BOTTON - 


— Vreau să spun, de ce îşi pierde fie şi un minut cu cineva 
care e de trei mii de ori mai prost ca ea, care nu are nici 
măcar decenta s-o trateze cum trebuie si care, la urma urmei 
- şi i-am spus şi ei chestia asta - nu face decât s-o folosească 
pentru sex? Şi asta ar fi în regulă, dacă ar vrea şi ea să-l 
folosească pentru sex, dar e clar că nu-i aşa, şi până la urmă 
se alege cu tot ce e mai rău. 

— Sună groaznic. 

— Mda, e teribil de trist. Trebuie să ai relaţii în care cei doi 

9 

sunt egali, dispuşi să ofere la fel de mult - nu unul din cei 
doi să vrea o aventură, si celălalt iubire adevărată. Cred că 
de aici vine tot chinul, din dezechilibru, din faptul că oamenii 
nu sunt destul de siguri pe ei şi pe ce vor de la viaţă, sau de 
la ce-o fi. 

21. Aşa, pe pipăite, ne-am stabilit orientările şi definiţiile. 
Am făcut-o în cel mai întortocheat fel posibil, ne-am întrebat 
unul pe celălalt „Ce aşteaptă cineva de la dragoste?” - acest 
cineva întruchipând o subtilă abdicare lingvistică de la 
implicare. Dar, deşi aceste ritualuri ar fi putut fi etichetate 
drept jocuri, ele erau nu numai foarte serioase, ci şi foarte 
utile. Aceste îndoieli, această nehotărâre (Da/Nu?) aveau o 
anumită logică. Chiar dacă Chloe, într-o bună zi, ar fi vrut să 
spună „da”, ritualul de a ajunge de la A la B via Z avea 
avantaje faţă de comunicarea directă. Minimiza riscul de a 
ofensa un partener refractar, în vreme ce unuia dornic îi 
facilita treptat drumul către dorinţa împărtăşită. Pericolul lui 
„Te plac” putea fi atenuat adăugând „dar nu intr-atât încât să 
ţi-o spun direct...” 

22. Eram implicaţi intr-un joc ce ne permitea să negăm cât 
mai mult posibil orice implicare în el, un joc a cărui regulă 


35 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

principală era că trebuia jucat ca şi când nu l-am fi jucat, 
ambele părţi procedând ca şi când n-ar fi fost conştiente de 
existenta lui. Vorbeam o limbă care folosea cuvinte obişnuite 
dar le dădea noi înţelesuri, exploatând tensiunea dintre 
semnificaţia codificată si cea comună: 

Cod „Oamenii ar trebui să fie mai puţin cinici în privinţa 
iubirii” 

= Mesaj „Renunţă la cinism pentru mine” 

Era ca un cod de război care ne permitea să vorbim oricât 
fără riscul ca dorinţa unuia sau a celuilalt să rămână 
neîmpărtăşită în mod umilitor. Dacă ar fi dat buzna în 
încăpere un comandant nazist, agenţii aliaţi ar fi putut cu 
uşurinţă să pretindă că transmiteau pasaje din Shakespeare, 
nu documente de cea mai mare importanţă [Te doresc ) - 
pentru că nimic din ceea ce spuneam eu şi Chloe nu ne 
putea implica direct. Dacă semnele seducţiei sunt atât de 
palide încât să poată fi negate (o simplă atingere a mâinii sau 
o privire care durează cu o fracţiune mai mult), atunci cine 
poate spune că este vorba chiar despre seducţie? 

23. Nu există nicio metodă mai potrivită decât aceasta de a 
micşora riscurile uriaşe pe care le implică lungul voiaj 
periculos făcut de două perechi de buze ce se apropie unele 
de altele, riscuri ce se reduc, în ultimă instanţă, la o 
primejdie esenţială: una din persoane îşi va mărturisi dorinţa 
şi va fi respinsă. 

24. Pentru că trecuse de cinci şi jumătate şi biroul ei era 
de acum închis, am întrebat-o pe Chloe dacă nu cumva era 
totuşi liberă să meargă cu mine la cină în seara aceea. A 


36 



- ALAIN DE BOTTON - 


zâmbit auzind sugestia, s-a uitat scurt pe fereastră la un 
autobuz ce trecea pe lângă St. Martin-in-the-Fields, s-a uitat 
din nou la mine şi, fixând scrumiera, a spus „Nu, 
mulţumesc, e absolut imposibil”. Apoi, tocmai când eram 
gata să disper, a roşit. 

25. Tocmai pentru că timiditatea este răspunsul perfect la 
îndoielile pe care le provoacă seducţia, ea este atât de des 
invocată pentru a explica raritatea dovezilor clare ale 
dorinţei. Pus în faţa semnalelor ambigue pe care le primeşti 
de la fiinţa dorită, ce explicaţie mai bună există decât să pui 
această lipsă de decizie pe seama timidităţii - iubita mă 
doreşte, dar e prea timidă să mi-o spună. Invocarea ei 
trădează toate semnele distinctive ale unei minţi care 
halucinează. în definitiv, nu există întotdeauna dovezi de 
timiditate în comportamentul unei persoane? Nu e nevoie 
decât de o îmbujorare, de o tăcere sau de un râs nervos 
pentru a-i legitima prezenţa şi, ca atare, îndrăgostitul care 
vrea să-şi creadă victima timidă nu va fi niciodată dezamăgit. 
E o metodă sigură de a transforma absenţa unui indiciu în 
prezenţă, o cale de a face ceva pozitiv din ceva negativ. Ba 
chiar sugerează că persoana timidă doreşte mai tare decât 
cea plină de încredere şi că intensitatea dorinţei persoanei 
timide este atestată de dificultatea exprimării. 

26. — Doamne, tocmai am uitat ceva îngrozitor, a spus 
Chloe, oferin du-mi o explicaţie alternativă pentru 
îmbujorare, trebuia să sun la tipografie în după-amiaza asta. 
Nu-mi vine să cred că am uitat, îmi pierd minţile. 

îndrăgostitul şi-a oferit compasiunea. 

— Dar uite, în legătură cu cina, va trebui să mergem altă 
dată. Mi-ar plăcea, chiar mi-ar plăcea. Numai că acum e cam 


37 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 


greu, dar o să mă mai uit o dată în agendă şi o să te sun 
mâine, promit, şi poate aranjăm ceva până la sfârşitul 
săptămânii. 


38 



- ALAIN DE BOTTON - 


Capitolul al IV-lea 
Autenticitatea 

1. Una din ironiile iubirii este că e mult mai uşor să 

9 

seducem pe cei de care suntem cel mai puţin atraşi; 
seriozitatea dorinţei oprind jocurile necesare nepăsării, 
atracţia creând un sentiment de inferioritate fată de 

9 9 

perfecţiunea pe care am găsit-o în persoana iubită. Dragostea 
mea pentru Chloe însemna că-mi pierdusem toată încrederea 
în propria valoare. Cine eram eu faţă de ea? Nu era oare cea 
mai mare onoare că acceptase să vină la această cină, că se 
îmbrăcase atât de elegant („E bine aşa?”, mă întrebase în 
maşină, „ar fi bine să fie, pentru că a şasea oară nu mă mai 
schimb”), ca să nu mai vorbim de faptul că era dispusă să 
reacţioneze la unele din lucrurile care ar putea ieşi (dacă 
reuşeam să-mi regăsesc limba) de pe buzele mele nemernice? 

2. Era vineri seara, iar Chloe si cu mine eram aşezaţi la o 
masă intr-un colt la Les Liaisons Dangereuses, un restaurant 
franţuzesc deschis recent la capătul lui Fulham Road. Nici că 
s-ar fi putut găsi un decor mai potrivit pentru frumuseţea lui 
Chloe - candelabrele aruncau umbre blânde asupra 
trăsăturilor ei, pereţii de un verde deschis asortându-se cu 
ochii ei. Şi, cu toate acestea, de parcă îngerul care stătea în 
faţa mea la masă m-ar fi făcut să amuţesc, am descoperit, 
după doar câteva minute de conversaţie animată, că-mi 
pierdusem capacitatea de a vorbi sau de a gândi şi nu mai 
eram în stare decât să desenez modele invizibile pe faţa de 
masă apretată şi să sorb inutil din paharul cu apă minerală. 


39 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

3. Din această inferioritate a răsărit nevoia de a-mi asuma 
o personalitate care nu era a mea, un eu seducător care să 
descopere si să reacţioneze la cerinţele acestei flinte 
superioare. Mă condamnase dragostea la a nu mai fi eu 
însumi? Poate nu pentru totdeauna, dar, dacă era s-o iau în 
serios, măcar în această fază a seducţiei, pentru că postura 
de seducător era cea care mă făcea să mă întreb: Ce i-arface 
plăcere? Şi nu: Ce mi-ar face mie plăcere? Mă întrebam: Cum 
i se pare cravata mea? în loc să mă întreb: Cum mi se pare 
mie? Dragostea mă făcea să mă privesc prin ceea ce-mi 
imaginam că ar fi ochii iubitei. Nu: Cine sunt eu? ci Cine sunt 
eu pentru ea? Iar în mişcarea reflexivă a acestei întrebări, 
şinele meu nu avea cum să nu fie afectat de o oarecare rea- 
credinţă şi lipsă de autenticitate. 

4. Această lipsă de autenticitate nu se manifesta neapărat 
prin minciuni flagrante sau prin exagerări. Pur şi simplu 
încerca să anticipeze orice ar fi vrut Chloe, astfel încât să pot 
adopta accentul pe care l-ar fi cerut rolul. 

— Vrei nişte vin? am întrebat-o. 

9 

— Nu ştiu, tu vrei? mi-a răspuns ea cu o întrebare. 

— Nu m-ar deranja, dacă tu ai chef, am replicat. 

— Cum vrei tu, a continuat ea. 

— E bine si asa, si asa. 

— De acord. 

— Deci luăm sau nu? 

— Păi, nu cred că eu o să beau, a riscat Chloe. 

— Ai dreptate, nici eu nu am chef, am fost eu de acord. 

— Atunci hai să nu bem, a conchis. 

— Perfect, să rămânem la apă. 


40 



- ALAIN DE BOTTON - 


5. Deşi şinele autentic se defineşte prin aceea că poate 
avea o identitate stabilă indiferent de companie, seara a 
evoluat într-o încercare neautentică de a mă descoperi şi 
forma în conformitate cu dorinţele lui Chloe. Ce aştepta ea de 
la un bărbat? Care erau gusturile şi orientările faţă de care 
trebuia să-mi ajustez purtarea? Dacă a fi în acord cu tine 
însuţi este considerat criteriul esenţial al personalităţii 
morale, atunci seducţia mă făcuse să pic testul etic. De ce 
minţisem în privinţa sentimentelor mele în faţa unei 
delicioase selecţii de vinuri, cărora tabla de deasupra capului 
lui Chloe le făcea o publicitate vizibilă? Pentru că alegerea 
mea păruse brusc nepotrivită şi grosolană în faţa setei ei de 
apă minerală. Seducţia mă împărţise în două: şinele adevărat 
(alcoolic) şi cel fals (acvatic). 

6. A sosit primul fel, aranjat pe farfurii cu simetria unei 
grădini franţuzeşti. 

— E prea frumos ca să-l atingi, a spus Chloe (ce bine 
cunoşteam sentimentul), n-am mai mâncat ton la grătar care 
să arate asa. 

Am început să mâncăm, dar singurul zgomot era cel al 
tacâmurilor pe porţelan. Nu părea să fie nimic de spus: 
Chloe fusese pentru prea mult timp singurul meu gând, dar 
era singurul gând pe care pentru moment nu-1 puteam 
exprima. Tăcerea era o incriminare. Tăcerea alături de o 
persoană neatrăgătoare implică faptul că persoana te 
plictiseşte. Tăcerea alături de o persoană atrăgătoare te face 
să fii sigur că tu eşti cel insuportabil de plictisitor. 

7. Tăcerea şi stângăcia pot fi iertate ca dovezi patetice ale 
dorinţei. Fiind atât de uşor să seduci pe cineva faţă de care 
te simţi indiferent, seducătorii cei mai stângaci pot fi 


41 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

consideraţi cu generozitate ca fiind cei mai sinceri. Când nu 
găseşti cuvintele potrivite dai dovadă că tocmai pe acelea vrei 
să le spui (dacă ai putea să le spui). Când în celălalt Liasons 
Marchiza de Merteuil îi scrie Vicontelui de Valmont, îl ceartă 
pentru faptul că scrisorile lui de dragoste sunt prea perfecte, 
prea logice pentru a fi vorbele unui adevărat îndrăgostit, ale 
cărui gânduri ar trebui să fie dezlânate şi care n-ar fi capabil 
de fraze elegante. Limbajul se împiedică de dragoste, dorinţa 
nu este articulată (dar cu câtă bucurie aş fi schimbat în clipa 
aceea constipaţia mea cu vocabularul Vicontelui). 

8. Dată fiind dorinţa mea de a o seduce pe Chloe, era 
esenţial să aflu mai multe despre ea. Cum îmi puteam 
abandona adevărata personalitate dacă nu ştiam ce 
personalitate falsă să adopt? Nu era o sarcină uşoară - un 
indiciu al faptului că pentru a înţelege pe cineva îţi trebuie 
ore de atenţie şi interpretare, spre a scoate la iveală 
adevăratul caracter dintre mii de vorbe şi acţiuni. Din păcate, 
răbdarea şi inteligenţa necesare erau mult deasupra 
capacităţii minţii mele nerăbdătoare şi îndrăgostite. Mă 
comportam ca un psiholog reducţionist, dornic să înghesuie 
o persoană în tiparele unor definiţii simple, deloc dispus să 
folosească atenţia unui romancier pentru a captura 
polivalenţa naturii umane, în timpul primului fel am gafat cu 
întrebări greoaie, în stil interviu: Ce-ţi place să citeşti? 
(„Joyce, Henry James, Cosmo dacă am timp”), îţi place slujba 
ta? („Toate slujbele sunt de rahat, nu crezi?”), în ce ţară ai 
locui dacă ai avea de ales? („Mă simt bine aici, oriunde nu 
trebuie să cumpăr un adaptor de curent pentru uscătorul de 
păr”), Ce-ţi place să faci în weekend-uri? („Să mă duc la film 
sâmbăta, şi duminica să fac provizii de ciocolată, ca să am 
cu ce să-mi petrec deprimarea seara”). 


42 



- ALAIN DE BOTTON - 


9. în spatele acestor întrebări stângace (cu fiecare 
întrebare pe care i-o puneam mi se părea că o cunosc din ce 
în ce mai puţin) se afla încercarea plină de nerăbdare de a 
ajunge la cea mai directă întrebare dintre toate, „Cine eşti 
tu?” (şi prin urmare „Cine ar trebui să fiu eu?”). Dar o 
asemenea abordare directă era evident sortită eşecului si, cu 
cât mă apropiam mai tare, cu atât subiectul meu se fofila 
mai mult, povestindu-mi ce ziare citea şi ce muzică îi plăcea 
să asculte, astfel nelămurindu-mă deloc „cine” era, o dovadă, 
ca şi când mi-ar mai fi trebuit vreuna, despre capacitatea 
„eului” de a se autoeluda. 

10. Lui Chloe nu-i plăcea să vorbească despre sine. Cea 
mai evidentă trăsătură a ei era poate o anumită modestie şi 
autodepreciere. De câte ori conversaţia ajungea la acest 
subiect, Chloe se exprima în cei mai aspri termeni. Nu era 
niciodată „eu”, sau „Chloe”, ci „o smintită ca mine”, sau 
„câştigătoarea premiului Ofelia pentru isterie mută”. 
Autoironia ei era cu atât mai atrăgătoare cu cât părea lipsită 
de rugăminţile voalate ale celor care-şi plâng singuri de milă, 
ea nu te invita la reacţia: „Sunt o proastă” / „Nu, nu eşti”. 

11. Copilăria lui Chloe nu fusese plăcută, dar era stoică în 
privinţa ei („Detest dramatizările despre copilărie, cele care 
dau impresia că Iov a scăpat uşor”). Se născuse într-o familie 
fără dificultăţi financiare. Tatăl ei („Toate problemele lui au 
început când părinţii l-au botezat Barry”) fusese profesor de 
drept, mama ei („Claire”) avusese o florărie. Chloe era copilul 
mijlociu, o fată înghesuită între doi băieţi preferaţi şi perfecţi. 
Când fratele cel mare a murit de leucemie imediat după ce ea 
împlinise opt ani, durerea părinţilor s-a exprimat ca furie 


43 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

fată de fiica lor care, înceată la scoală si ursuză acasă, se 
încăpăţânase să trăiască în locul fiului iubit. A crescut în 
vinovăţie pentru ceea ce se întâmplase, sentiment pe care 
mama ei n-a încercat să-l spulbere, îi plăcea să se agaţe de 
slăbiciunea cuiva si nu renunţa la asta - astfel, lui Chloe i se 
reamintea continuu cât de slabe fuseseră rezultatele ei 
şcolare faţă de ale fratelui mort, cât de stângace era şi cât de 
nepotriviţi erau prietenii ei (lucru nu tocmai adevărat, dar 
care devenea din ce în ce mai adevărat cu fiecare 
menţionare). Chloe se îndreptase către tatăl ei în căutarea 
afecţiunii, dar acesta era la fel de zgârcit cu emoţiile pe cât 
era de generos cu cunoştinţele de drept, pe care i le 
împărtăşea pedant ca substitut - până în adolescenţă, când 
frustrarea lui Chloe s-a transformat în furie si l-a înfruntat, 
pe el şi tot ceea ce reprezenta (ce bine că nu mă făcusem 
avocat sau profesor de drept). 

12. Despre foştii iubiţi n-au apărut decât aluzii în timpul 
mesei: unul din ei lucrase ca mecanic de motociclete în Italia 
şi se purtase foarte rău cu ea, altul sfârşise în închisoare 
pentru deţinere de droguri, unul fusese filosof la London 
University („Nu trebuie să fii Freud ca să-ţi dai seama că era 
tatăl cu care nu mă culcasem niciodată”), un altul pilot de 
teste pentru Rover („Nici în ziua de azi nu pot să dau o 
explicaţie pentru ăsta. Cred că-mi plăcea accentul lui de 
Birmingham”). Dar nu se contura niciun tablou limpede şi, 
ca atare, modelul ei de bărbat ideal care mi se schiţa în 
minte avea nevoie de o constantă de reajustare. Erau lucruri 
pe care le lăuda şi le condamna la o frază distanţă, 
obligându-mă să rescriu frenetic personalitatea pe care 
voiam s-o prezint. Acum părea să laude vulnerabilitatea 
emoţională iar peste o clipă să o arunce peste bord în 


44 



- ALAIN DE BOTTON - 


favoarea independenţei. La un moment dat proslăvea cinstea 
ca supremă valoare, ca apoi să justifice adulterul, din cauza 
ipocriziei şi mai mari pe care o reprezintă căsătoria. 

13. Complexitatea vederilor ei a dus la o anumită 
schizofrenie în privinţa alor mele. Ce parte din mine să scot 
la iveală? Cum puteam să evit s-o îndepărtez, fără să par 
insuportabil de plat? în timp ce continuam să mâncăm 
felurite (feluri-obstacole pentru tânărul Valmont), m-am 
trezit emiţând de probă o părere, doar pentru a o modifica 
subtil peste o clipă, ca să fie în concordanţă cu a ei. Fiecare 
din întrebările lui Chloe mă îngrozea, pentru că ar fi putut 
conţine fără să-mi dau seama ceva care s-o ofenseze 
irevocabil. Felul principal (raţă pentru mine, somon pentru 
ea) era ca o mlaştină minată - eram eu de părere că doi 
oameni ar trebui să trăiască numai unul pentru celălalt? 
Copilăria mea a fost dificilă? Am fost vreodată cu adevărat 
îndrăgostit? Cum a fost? Eram o persoană emotivă sau 
cerebrală? Cu cine am votat la ultimele alegeri? Care e 
culoarea mea preferată? Eram de părere că femeile sunt mai 
schimbătoare decât bărbaţii? 

14. Pentru că implică riscul de a-i îndepărta pe cei care nu 
sunt de acord cu ceea ce spunem, originalitatea s-a dovedit a 
fi peste puterile mele. Nu am făcut decât să încerc să mă 
aliniez la ceea ce credeam că simte Chloe. Dacă îi plăceau 
bărbaţii duri, mă prefăceam dur, dacă îi plăcea 
windsurfingul, mă dădeam drept surfer, dacă detesta şahul, 
îl detestam şi eu. Ideea mea despre ce dorea ea de la un iubit 
era ca un costum foarte fix pe corp, iar personalitatea mea 
era ca un individ corpolent, aşa încât seara a fost ca procesul 
prin care un bărbat gras încearcă să intre intr-un costum 


45 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

prea mic. Făceam eforturi disperate de a scapă de 
umflăturile care nu se potriveau cu croiala, să-mi sug burta 
şi să-mi ţin respiraţia ca stofa să nu plesnească. Nu e de 
mirare că nu am fost atât de spontan pe cât mi-aş fi dorit. 
Cum poate un bărbat gras, îmbrăcat într-un costum prea 
strâmt, să fie spontan? E atât de îngrozit că haina o să crape 
pe el, încât e obligat să stea complet nemişcat, ţinându-şi 
răsuflarea şi rugându-se să termine seara fără a se întâmpla 
un dezastru. Dragostea mă mutilase. 

15. Chloe se confrunta cu o altă dilemă, căci venise timpul 
pentru desert şi, deşi nu avea decât o singură posibilitate, 
avea mai mult de o singură dorinţă. 

— Ce părere ai, ciocolată sau caramel? a întrebat (în timp 
ce pe figură îi apărea o expresie vinovată). Poate iei tu una şi 
eu cealaltă şi le împărţim. 

Nu aveam chef de niciuna, aveam probleme cu digestia, 
dar asta nu avea nicio relevantă. 

— Ador ciocolata, tu nu? a întrebat Chloe. Nu-i înţeleg pe 
oamenii cărora nu le place ciocolata. Aveam odată un 
prieten, tipul ăsta, Robert, despre care-ţi spuneam, şi nu mă 
simţeam niciodată bine cu el, dar nu-mi dădeam seama de 
ce. Până într-o zi când m-a dumirit: nu-i plăcea ciocolata. 
Adică, nu că nu se dădea în vânt după ea, tipul ăsta chiar o 
ura. Puteai să-i pui o ciocolată în faţă şi nu s-ar fi atins de 
ea. Felul ăsta de a gândi e aşa de străin de orice pot eu să 
accept, înţelegi? După asta, îţi imaginezi, a fost clar că 
trebuie să ne despărţim. 

— în cazul ăsta ar trebui să comandăm ambele deserturi 
şi să gustăm unul de la celălalt. Dar pe care îl preferi? 

— Nu am preferinţe, a minţit Chloe. 


46 



- ALAIN DE BOTTON - 


— Serios? Atunci, dacă nu te deranjează, iau eu ciocolata 

- nu pot să-i rezist. De fapt, vezi tortul de ciocolată de pe 
rândul de jos? Cred că asta o să comand. Pare cel mai bogat 
în ciocolată. 

— Te pregăteşti să păcătuieşti, a spus Chloe, muşcându-şi 
buza de jos, într-o combinaţie de anticipaţie şi jenă, da’ de ce 
nu? Ai absolută dreptate. Viaţa e scurtă etc. etc. 

16. Minţisem din nou (începeam să aud cocoşii cântând 
undeva în bucătărie). Fusesem mai mult sau mai puţin 
alergic la ciocolată toată viaţa, dar cum aş fi putut fi onest în 
privinţa adevăratelor mele dorinţe într-o asemenea situaţie, 
când dragostea pentru ciocolată fusese atât de evident 
identificată ca un criteriu esenţial în compatibilitatea cu 
Chloe? 

17. Minciuna mea fusese perversă, din cauza supoziţiei că 
gusturile şi obiceiurile mele ar fi fost mai puţin valabile decât 
ale lui Chloe şi că ea ar fi fost ireparabil ofensată de orice 
divergenţă faţă de ale ei. Aş fi putut inventa o poveste 
mişcătoare despre mine şi ciocolată („O iubeam mai mult 
decât orice pe lume, dar o comisie de doctori m-a avertizat că 
o să mor dacă mă ating de ea. Am făcut psihoterapie timp de 
trei ani”) şi aş fi avut parte de nesfârşita simpatie a lui Chloe 

- dar riscul era pur şi simplu prea mare. 

18. Minciuna mea, pe cât de ruşinoasă pe atât de 
inevitabilă, m-a făcut atent la diferenţa dintre două feluri de 
minciuni, minciuna pentru a scăpa şi minciuna pentru a Ji 
iubit. în seducţie, minciunile tind să fie foarte diferite de 
minciunile din alte domenii. Dacă mint poliţia despre viteza 
cu care conduceam, o fac dintr-un motiv destul de evident, 


47 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

pentru a scăpa de o amendă sau de arest. Dar minciuna 
spusă pentru a te face iubit poartă cu ea prezumţia mult mai 
perversă că dacă nu mint, nu potji iubit. Este o atitudine care 
priveşte puterea de seducţie ca fiind golirea de orice 
caracteristici personale (şi ca atare potenţial divergente), 
adevărata personalitate fiind considerată în irevocabil conflict 
cu (şi prin urmare nedemnă de) perfecţiunea percepută în 
flinta iubită. 

19. Minţisem, dar oare m-a plăcut Chloe mai mult din 
cauza asta? întinsese ea mâna să o apuce pe a mea sau 
sugerase că ar trebui să sărim peste desert (deşi asta ar fi 
însemnat poate să cer prea mult) ca să ne grăbim să 
ajungem acasă? Evident, nu. A exprimat doar o oarecare 
dezamăgire, provocată de gustul inferior al caramelului, faţă 
de faptul că am insistat să comand ciocolată, adăugând 
degajat că un ciocofil poate fi în cele din urmă o problemă la 
fel de mare ca un ciocofob. 

20. Seducţia e o formă de teatru, o deplasare de la 
comportamentul spontan la comportamentul modelat de un 
public. Dar tot aşa cum un actor are nevoie de un concept al 
aşteptărilor publicului şi seducătorul trebuie să aibă idee 
despre ce ar dori iubita să audă - deci dacă vrem un 
argument puternic împotriva minciunii pentru a te face iubit, 
acela este faptul că actorul nu poate şti ce anume va 
impresiona publicul său. Singura justificare pentru jocul de 
teatru ar fi eficienţa sa prin comparaţie cu spontaneitatea, 
dar dată fiind complexitatea caracterului lui Chloe şi dubiile 
faţă de atracţia comportamentului mimetic, şansele mele de 
a o seduce n-ar fi fost semnificativ micşorate de o purtare 
cinstită sau spontană. Lipsa de autenticitate părea să nu 


48 



- ALAIN DE BOTTON - 


facă altceva decât să mă conducă la tumbe comice în ceea ce 
priveşte caracterul şi opiniile. 

21. De cele mai multe ori ne atingem scopurile datorită 
coincidenţei şi nu planificării - veşti triste pentru seducător, 
care este pătruns de pozitivism şi raţionalism şi care este 
convins că prin cercetare atentă şi aproape ştiinţifică poate 
descoperi legile care fac pe cineva să se îndrăgostească. 
Seducătorii caută arcane pentru a-şi ademeni fiinţa iubită - 
un anume zâmbet sau o opinie, sau felul în care ţin furculiţa 
în mână. Dar e limpede faptul că, deşi arcanele dragostei 
există pentru toată lumea, dacă le nimerim în cursul 
seducţiei, e absolut din întâmplare, în definitiv, ce făcuse 
Chloe ca să mă facă să mă îndrăgostesc de ea? Dragostea 
mea pentru ea se datora în egală măsură felului adorabil în 
care-i cerea chelnerului încă nişte unt şi faptului că-mi 
împărtăşea părerile despre meritele cărţii Fiinţă şi timp de 
Heidegger. 

22. Arcanele iubirii sunt caracterizate de o extremă 
idiosincrazie, care aparent sfidează orice legi ale cauzalităţii. 
Mişcările pe care le-au făcut femeile pentru a mă seduce s-au 
dovedit rareori cele care până la urmă m-au fermecat. Aveam 
talentul de a mă îndrăgosti din cauza unor arcane complet 
tangenţiale sau accidentale, de care persoana ce încerca să 
mă seducă nu era suficient de conştientă, pentru a le scoate 
în evidenţă ca atuuri valoroase. M-am îndrăgostit odată de o 
femeie care avea o uşoară urmă de puf pe buza de sus. în 
mod normal eram scârbit de asa ceva, în cazul ei m-a 
fermecat în mod misterios, si dorinţa mea a hotărât, 
încăpăţânată, să se concentreze acolo şi nu asupra 
zâmbetului ei cald, a părului lung şi blond sau a conversaţiei 


49 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

inteligente. Când am discutat cu prietenii despre atracţia pe 
care o simţeam, m-am străduit să le sugerez că avea de-a 
face cu o anume „aură” pe care o avea - dar n-am putut 
ascunde faptul că mă îndrăgostisem de o buză păroasă. Când 
am văzut-o din nou, cineva trebuie să-i fi sugerat electroliza, 
pentru că puful dispăruse şi (în ciuda multelor ei calităţi) 
dorinţa mea la fel. 

23. Euston Road era încă blocat din cauza traficului când 
am pornit spre Islington. Cu mult înainte ca asemenea 
întrebări să fi devenit semnificative, aranjaserăm s-o duc pe 
Chloe acasă - dar dilema seducătorului (Să o sărut, sau nu?) 
părea o prezenţă solidă între noi în maşină. într-un moment 
din cursul seducţiei actorul trebuie să rişte a-şi pierde 
publicul. Seducătorul poate încerca să-şi satisfacă şinele 
prin comportament mimetic, dar jocul va necesita în cele din 
urmă ca unul sau celălalt din parteneri să definească 
situaţia, chiar cu riscul de a-1 îndepărta pe cel iubit. Un 
sărut ar fi schimbat totul, contactul epidermelor ar fi alterat 
irevocabil poziţiile noastre, punând capăt convorbirilor 
codificate şi acceptând sub textul. Cu toate acestea, ajungând 
la uşa apartamentului 23a din Liverpool Road, lovit de teama 
de a nu interpreta greşit semnele, am tras concluzia că 
momentul să propun o ceaşcă metaforică de cafea încă nu 
sosise. 

24. Dar după o cină atât de tensionată şi de bogată în 
ciocolată, stomacul meu avea brusc priorităţi absolut diferite 
şi am fost obligat să cer permisiunea de a intra în 
apartament. Am urmat-o pe Chloe până sus, am intrat în 
living şi mi s-a arătat unde e baia. Ieşind după câteva 
minute, cu intenţiile neschimbate, am întins mâna după 


50 



- ALAIN DE BOTTON - 


haină şi i-am spus iubitei mele, cu toată autoritatea unui 
bărbat care a decis că e preferabil să fie rezervat şi că 
fanteziile anterioare trebuie să rămână la stadiul de fantezii, 
că am petrecut o seară minunată, că speram s-o revăd 
curând şi că o s-o sun după Crăciun. Mulţumit de un rămas- 
bun atât de matur, am sărutat-o pe amândoi obrajii, i-am 
spus noapte bună şi m-am întors să ies. 

25. Date fiind circumstanţele, a fost un lucru bun că pe 
Chloe n-am convins-o şi că mi-a tăiat elanul apucându-mă 
de capetele fularului. M-a tras înapoi în apartament, m-a 
încolăcit cu braţele şi, privindu-mă drept în ochi cu un 
zâmbet pe care înainte îl rezervase ideii de ciocolată, mi-a 
şoptit: „Nu suntem copii, să ştii”. 

26. Si cu aceste cuvinte si-a lipit buzele de ale mele si asa 
a început cel mai lung şi mai frumos sărut din istoria 
omenirii. 


51 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

Capitolul al V-lea 
Minte si trup 

1. Puţine lucruri pot fi atât de antitetice ca sexul şi 
gândirea. Sexul este produsul trupului, este nereflexiv, 
dionisiac şi imediat, o eliberare din constrângerile 
raţionalului, o soluţionare extatică a dorinţei fizice. Prin 
comparaţie, gândirea pare aproape o boală, o nevoie 
patologică de a impune ordinea, un simbol al incapacităţii 
melancolice a minţii de a se supune fluxului. Pentru mine, a 
gândi în timpul actului sexual însemna a încălca o lege 
fundamentală a acestuia, a mă face vinovat de o incapacitate 
blestemată de a păstra măcar acest domeniu pentru 
iresponsabilitatea dinaintea alungării din rai. Dar aveam oare 
de ales? 

2. A fost cel mai dulce sărut, tot ce poţi visa de la un sărut. 
Era cea mai uşoară atingere, incursiuni tandre care secretau 
parfumul unic al pielii noastre, asta înainte ca apăsarea să 
sporească, înainte ca buzele noastre să se despartă şi să se 
reunească la loc, gurile articulând fără suflare dorinţa, 
buzele mele părăsindu-le o clipă pe ale lui Chloe pentru a 
călători de-a lungul obrajilor, tâmplelor, urechilor. Şi-a lipit 
trupul de al meu, picioarele ni s-au încolăcit, ameţiţi, am 
căzut pe sofa, râzând, agăţându-ne unul de altul. 

3. Dar dacă ceva întrerupea acest paradis, aceea era 
mintea sau mai degrabă gândirea - gândul la cât de straniu 
era ca eu să mă aflu în apartamentul lui Chloe, lipindu-mi 
buzele de ale ei, mişcându-mi mâinile pe trupul ei, simţindu- 
i căldura alături de mine. După toată ambiguitatea, sărutul 


52 



- ALAIN DE BOTTON - 


venise atât de brusc, atât de neaşteptat, încât mintea mea 
refuza să cedeze corpului controlul asupra evenimentelor. 
Gândul la sărut, si nu sărutul însusi, ameninţa să-mi retină 
atentia. 

4. Nu puteam să nu mă gândesc că o femeie al cărei corp 
fusese până acum câteva ore o zonă absolut privată (doar 
sugerată de liniile bluzei şi de conturul fustei) se pregătea 
acum să-mi dezvăluie cele mai intime părţi, cu mult înainte 
(din cauza vremurilor în care din întâmplare trăiam) să-mi fi 
dezvăluit locurile intime din sufletul ei. Deşi vorbiserăm 
îndelung, simţeam o disproporţie între cunoaşterea lui Chloe 
din timpul zilei şi cea din timpul nopţii, între intimitatea pe 
care o implica contactul cu organele ei sexuale şi 
dimensiunile în mare măsură necunoscute ale restului vieţii 
ei. Dar prezenţa unor astfel de gânduri, curgând în legătură 
cu gâfâiala fizică, părea să meargă împotriva legilor dorinţei, 
părea să deschidă porţile unui grad dezagreabil de 
obiectivitate, care-şi asuma postura unei a treia persoane în 
cameră cu noi, o persoană care să privească, să observe, 
poate chiar să judece. 

5. — Aşteaptă, a spus Chloe în timp ce-i descheiam bluza, 
stai să trag perdelele, nu vreau să ne vadă toată strada. Sau, 
de ce nu ne am muta în dormitor? E mai mult loc. 

Ne am ridicat de pe sofaua îngustă şi am traversat 
apartamentul întunecat până în dormitorul lui Chloe. în 
mijloc era un pat mare, alb, ocupat de perne, hârtii, cărţi şi 
un telefon. 

— Iartă dezordinea, a spus Chloe, restul apartamentului e 
doar de faţadă, aici locuiesc de fapt. 

Deasupra tuturor pernelor era un animal. 


53 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

— Fă cunoştinţă cu Guppy - prima mea iubire, a spus 
Chloe, întinzându-mi un elefant cenuşiu si blănos, a cărui 
faţă nu arăta niciun semn de gelozie. 

6. în aer plutea o ciudată stângăcie în timp ce Chloe 
elibera patul, dorinţa dinainte a trupurilor noastre făcuse loc 
unei tăceri grele, care arăta cât de incomod de aproape eram 
de propria goliciune. 

7. De aceea, când ne-am dezbrăcat unul pe altul pe patul 
mare şi alb şi, la lumina lămpii de pe noptieră, ne-am văzut 
pentru prima oară trupurile goale, am încercat să fim la fel 
de nestingheriţi ca Adam şi Eva înainte de căderea în păcat. 
Mi-am strecurat mâinile sub fusta lui Chloe, iar ea mi-a 
desfăcut nasturii de la pantaloni cu un aer de normalitate 
banală, ca şi când n-ar fi fost nicio surpriză să dăm cu ochii 
de fascinanta diferenţă dintre organele noastre sexuale. 
Intraserăm în faza în care mintea trebuie să cedeze trupului 
controlul, în care mintea trebuie golită de orice gând în afara 
gândului la pasiune, unde nu trebuie să mai existe loc 
pentru judecată, ci numai pentru dorinţă. 

8. Dar dacă era să fie un lucru care să pună stavilă 
pasiunii noastre nechibzuite, era omniprezenta noastră 
stângăcie. Stângăcia era acolo ca să ne amintească lui Chloe 
şi mie de umorul şi bizareria faptului că ne aflăm împreună 
în pat - eu chinuindu-mă neîndemânatic să-i dau jos lenjeria 
lui Chloe (o parte i se încurcase la genunchi), ea având 
probleme cu nasturii cămăşii mele - dar amândoi încercând 
să nu comentăm, nici măcar să nu zâmbim, privindu-ne cu 
un aer serios de pasionată dorinţă, ca şi când n-am fi 
observat latura potenţial comică a ceea ce se petrecea, faptul 


54 



- ALAIN DE BOTTON - 


că stăteam pe jumătate goi pe marginea patului, roşind ca 
nişte şcolari vinovaţi. 

9 9 9 

9. în retrospectivă, neîndemânarea în pat pare comică, 
aproape o farsă. Dar în timpul actului, este o mică tragedie, o 
întrerupere nedorită a curgerii line şi directe a îmbrăţişărilor 
arzătoare. Mitul iubirii fizice pasionate dă de înţeles că ar 
trebui să fie lipsită de impedimente minore, cum ar fi să te 
încurci în brăţări, sau să ai crampe la picioare, sau să-ţi 
loveşti partenerul în efortul de a-i spori plăcerea. Strădania 
de a-ţi descâlci părul sau membrele strecoară un grad jenant 
de raţiune acolo unde n-ar trebui să existe decât apetitul. 

10. Dacă mintea este în mod tradiţional condamnată, este 
din cauza refuzului ei de a renunţa la controlul asupra 
cauzelor presupuse a fi în afara analizei; filosoful în dormitor 
este o figură la fel de ridicolă ca filosoful intr-un club de 
noapte, în ambele cazuri, trupul este preponderent şi 
vulnerabil, astfel că mintea devine un instrument al judecăţii 
tăcute şi neimplicate. Infidelitatea gândului rezidă în 
intimitatea sa - „Dacă există ceva ce nu-mi poţi spune”, 
întreabă iubita, „lucruri la care trebuie să te gândeşti singur, 
atunci mă aflu cu adevărat în inima ta?” Resentimentul fată 

9 

de această distanţă şi superioritatea gândului maculează 
intelectul, duşman nu numai al iubitei, ci al naţiunii, cauza 
luptei de clasă. 

11. în acest dualism tradiţional, gânditorul şi îndrăgostitul 
se află la capetele opuse ale spectrului. Gânditorul se 
gândeşte la iubire, îndrăgostitul pur şi simplu iubeşte. Nu mă 
gândeam la nimic crud în timp ce-mi plimbam mâinile şi 
buzele pe trupul lui Chloe, dar Chloe ar fi fost probabil pur şi 


55 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

simplu deranjată de faptul că gândeam. Pentru că gândirea 
implică judecată (şi suntem cu toţii suficient de paranoici ca 
să considerăm judecata ca fiind ceva negativ), este 
întotdeauna suspectă în dormitor, unde goliciunea ne face 
vulnerabili. Numărul complexelor legate de dimensiuni, 
culori, mirosuri şi comportament al organelor sexuale 
înseamnă că orice urmă de judecată evaluativă trebuie 
exilată. De aici şi suspinul care acoperă sunetul gândului 
amanţilor, suspin care confirmă mesajul Sunt prea pasionat 
ca să mai gândesc. Sărut, deci nu gândesc - acesta este 
mitul oficial în umbra căruia are loc actul fizic al iubirii, 
dormitorul fiind un spaţiu privilegiat în care partenerii cad în 
mod tacit de acord să nu-si amintească unul altuia de 

9 

miracolul inspirator de veneraţie al goliciunii lor. 

12. Oamenii au o abilitate unică de a se dedubla, 
acţionând şi în acelaşi timp retrăgându-se pentru a se privi 
acţionând - si din această divizare se naşte reflexivitatea. Dar 

9 9 9 

boala care este excesiva conştiinţă de sine apare din 
incapacitatea de a fuziona privitul cu privitorul, din 
neputinţa de a te angaja într-o activitate şi de a uita în 
acelaşi timp că eşti angajat în ea. Este ca un personaj de 
desene animate care sare fericit de pe o stâncă şi nu cade 
decât în momentul când devine conştient că nu mai are 

9 

pământul sub picioare - moment în care alunecă spre 
moarte. Cât de norocoasă pare o persoană spontană pe lângă 
una conştientă de sine, liberă de diferenţa subiect/obiect şi 
de sentimentul unei oglinzi sau al unui al treilea Ochi 
permanent interogând, cântărind. Sau pur şi simplu privind 
ce face eul central (îi sărută lobul urechii lui Chloe). 


56 



- ALAIN DE BOTTON - 


13. Există o poveste a unei tinere virgine pioase din secolul 
al XlX-lea care, în ziua nunţii, este avertizată de mama ei: „în 
seara asta, o să ţi se pară că bărbatul tău a înnebunit, dar o 
să vezi că până dimineaţă îi trece.” Nu e oare mintea 
ofensatoare pentru că simbolizează refuzul nebuniei 
necesare, făcându-ne să ne păstrăm capul atunci când 
ceilalţi îşi pierd răsuflarea? 

14. în cursul a ceea ce Masters si Johnson ar fi numit 

9 

perioada de platou, Chloe a ridicat privirea la mine şi a 
întrebat: 

— La ce te gândeşti, Socrate? 

— La nimic, am răspuns eu. 

— Rahat, văd în ochii tăi, de ce zâmbeşti? 

9 

— La nimic, îţi spun, sau la tot, la o mie de lucruri: la tine, 
la seara asta, cum am ajuns aici, cât de ciudat şi totuşi cât 
de confortabil pare totul. 

— Ciudat? 

— Nu ştiu, da, ciudat, bănuiesc că sunt copilăreşte 
conştient de tot. 

9 

Chloe a zâmbit. 

— Ce e asa de amuzant? 

9 

— întoarce-te o clipă. 

— De ce? 

— întoarce-te numai. 

într-o latură a camerei, aşezată pe o comodă şi înclinată ca 
să fie în câmpul vizual al lui Chloe, se afla o oglindă care ne 
reflecta trupurile întinse unul lângă altul, încurcate printre 
cearşafuri. Chloe se uitase la noi doi tot timpul? 

— îmi pare rău, ar fi trebuit să-ţi spun, numai că n-am 
putut, nu din prima noapte, ai fi putut să fii şocat. Dar uită- 
te, se dublează plăcerea. 


57 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

15. Chloe m-a tras către ea, şi-a desfăcut picioarele şi ne¬ 
am reluat mişcarea legănată. M-am uitat spre capătul 
camerei şi, în oglindă, am prins imaginea a două persoane, 
înlănţuite în cearşafuri si una în braţele celeilalte, făcând 

9 9 9 9 

dragoste intr-un pat. A trecut o clipă până când am 
recunoscut imaginea din oglindă ca fiind eu şi Chloe. Era o 
discrepanţă iniţială între oglindă şi realitatea acţiunilor 
noastre, între privitor şi cel privit, dar era o diferenţă plăcută, 
nu distanţa paralizantă dintre obiect şi subiect pe care o 
implica uneori conştiinţa de sine. Oglinda obiectiviza ceea ce 
făceam eu si Chloe si, făcând aceasta, îmi oferea fiorul de a fi 
atât actor cât şi spectator al actului nostru amoros. Mintea 
colabora cu trupul, excitată de imaginea erotică a unui 
bărbat (picioarele partenerei lui fiind acum pe umerii lui) 
care făcea dragoste cu o femeie. 

16. Mintea nu poate părăsi niciodată trupul şi e o naivitate 
să sugerezi contrariul. A gândi nu înseamnă întotdeauna pur 
şi simplu a judeca (sau a nu simţi), ci înseamnă a-ţi părăsi 
propria sferă, a te gândi la altcineva, a intra în empatie, a te 
plasa acolo unde nu se află trupul tău, a deveni trupul 
celuilalt, a simţi plăcerea lui şi a răspunde pulsului său, a 
ajunge la orgasm cu şi pentru celălalt. Fără minte, trupul se 
poate gândi numai la sine şi la propria plăcere, nu există 
sincronizare sau căutare a cărărilor plăcerii celuilalt. Ceea ce 
nu poţi simţi de unul singur trebuie să gândeşti. Mintea 
aduce congruenţa şi reglează pulsul. Dacă trupului i s-ar 
permite să-şi vadă de treabă, n-ar exista decât nebunie pe de 
o parte şi o virgină pioasă şi speriată de cealaltă. 


58 



- ALAIN DE BOTTON - 


17. Deşi părea că Chloe şi cu mine nu făceam decât să ne 
urmăm dorinţa, se petrecea un proces complex de reglare şi 
acomodare. Discrepanţa dintre eforturile tehnice şi cele 
raţionale de a atinge simultaneitatea şi abandonul fizic 
întruchipate de orgasm ar fi putut părea ironică, dar numai 
din perspectiva modernă conform căreia sexul trebuie să ţină 
exclusiv de trup - şi ca atare de natură. 

18. O contradicţie pângăreşte ideea de natural, pentru că 
mitul naturii (ca şi Burniţa Minervei a lui Hegel) s-a 
manifestat numai atunci când nu mai exista, întrupând 
nostalgia după primitivism şi o dezolare sublimată pentru 
energia pierdută. într-o lume nespontană obsedată de 
spontaneitate, sexologii caută în van orgasmul pentru a 
reafirma legăturile umanităţii cu o sălbăticie acum 
dezodorizată, dar sunt incapabili a-1 induce altfel decât 
printr-o sintaxă frustrată şi birocratică. Plăcerea Sexului 1 , un 
document durabil al fascismului plăcerii, cu sobrietate şi cu 
oarecare vioiciune gramaticală, îşi sfătuieşte cititorii că: 

pentru pregătire, ca şi pentru orgasm, latul palmei pe vulvă, 
cu degetul mijlociu între labii, cu vârful acestuia intrând şi 
ieşind din vagin, în vreme ce podul palmei apasă tare chiar 
deasupra pubisului, este probabil cea mai bună metodă. 

19. Tempoul ritmic în care ne mişcăm eu şi Chloe avea în 
curând să ajungă la apogeu. O umezeală generoasă ne făcea 
coapsele alunecoase, părul ne era ud de transpiraţie, ne 
priveam unul pe altul cu abandon, mintea şi trupul se uneau 
aici cum s-ar fi unit în cealaltă moarte (unde puritanii de un 

1 The Joy of Sex, A Gourmet Guide to Lovemaking, Alex Comfort, Quartet 
Books, 1989. 


59 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

alt fel ar fi cerut de mult divorţul). Avea să fie un spaţiu 
dincolo de timpul cunoscut, comprimat dar în expansiune, 
caleidoscopic, polimorfic, extrem de mortal, o dezintegrare a 
oricărei sintaxe şi legi, corsetul limbajului explodat în ţipete 
dincolo de înţeles, dincolo de politic, dincolo de tabu, pe 
tărâmul uitării fluide. 


60 



- ALAIN DE BOTTON - 


Capitolul al Vl-lea 
Marxism 

1. Când ne uităm la cineva (la un înger) din postura unei 
iubiri neîmpărtăşite şi ne imaginăm plăcerea de a fi în 
paradis alături de acea persoană, suntem tentaţi să trecem 
cu vederea un pericol important: cât de curând atracţia pe 
care o simţim ar păli dacă îngerul ar începe să răspundă 
iubirii noastre. Ne îndrăgostim pentru că tânjim să evadăm 
din noi înşine alături de cineva pe cât de frumos, inteligent şi 
spiritual pe atât suntem noi de urâţi, proşti şi plaţi. Dar dacă 
această făptură perfectă într-o zi ar decide să ne iubească la 
rândul său? Am fi întrucâtva şocaţi - cum să fie atât de 
minunată pe cât credeam, dacă are prostul gust de a agrea 
pe cineva ca mine? Dacă pentru a iubi trebuie să credem că 
fiinţa iubită ne e intr-un fel superioară, nu apare un paradox 
crud atunci când ne împărtăşeşte dragostea? Ajungem să ne 
întrebăm: Dacă este atât de minunat/a , cum se face că 
iubeşte pe cineva ca mine? 

2. Pentru cei care studiază psihologia umană, nu există un 
material mai bogat decât dimineaţa de după. Dar Chloe avea 
alte priorităţi la trezire: s-a dus să-şi spele părul în baia de 
alături şi m-am trezit din cauza sunetului apei curgând pe 
faianţă. Am rămas în pat, ghemuit în forma şi parfumul 
trupului ei, păstrate de aşternuturi. Era sâmbătă dimineaţa 
şi primele raze ale soarelui de decembrie îşi făceau loc 
printre perdele. Am cercetat camera în intimitate, 
îndrăgostitul ca antropolog al iubitei, fermecat de fiecare 
manifestare culturală a ei. Era un privilegiu să mă aflu în 
sacrul ei interior, în patul ei, în aşternuturile ei, privind 


61 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

obiectele care-i formau viaţa zilnică, pereţii pe care-i vedea în 
fiecare dimineaţă, ceasul deşteptător, cutia de aspirine, 
ceasul de mână şi cerceii de pe noptieră. Dragostea se 
manifesta ca interes, ca fascinaţie fată de tot ce era al lui 
Chloe, faţă de semnele materiale ale unei vieţi pe care urma 
să o descopăr, dar care părea infinit de bogată, de plină de 
miracolele pe care cotidianul pare să le capete în lumina 
extraordinarului, intr-un colţ era un aparat de radio galben, 
o reproducere după Matisse se rezema de un scaun, hainele 
pe care le purtase cu o seară înainte atârnau în dulapul de 
lângă oglindă. Pe o comodă era un teanc de cărţi, alături de 
ele poşeta şi cheile, o sticlă de apă minerală şi Guppy 
elefantul. Printr-un fel de transfer, m-am îndrăgostit de tot ce 
poseda, totul părea atât de perfect, de plin de gust, de diferit 
de ceea ce se putea cumpăra în mod obişnuit din magazine 
(deşi văzusem de curând acelaşi aparat de radio pe Oxford 
Street). Obiectele erau fetişizate, substitute simbolice şi 
erotice pentru sirena care-şi spăla părul în încăperea 
alăturată. 

3. — Mi-ai probat lenjeria? a întrebat Chloe o clipă mai 
târziu, ieşind din baie înfăşurată intr-un halat alb pufos şi cu 
un prosop pe cap. Ce-ai făcut cât am lipsit? Trebuie să te dai 
jos din pat, pentru că trebuie să-l fac. 

M-am mişcat, am oftat, oh-uri si ah-uri. 

— Mă duc să pregătesc micul dejun, vrei să faci duş între 
timp? Sunt prosoape curate în dulap. Şi ce zici de un sărut? 

4. Baia era şi ea o cameră a minunilor, plină de borcane, 
poţiuni, parfumuri, un altar al trupului ei, vizita mea acolo 
un pelerinaj. M-am spălat pe cap, cântând ca o hienă sub 
cascadă, m-am uscat şi am folosit o periuţă de dinţi nouă pe 


62 



- ALAIN DE BOTTON - 


care mi-o dăduse Chloe. Când m-am întors în dormitor, vreo 
cincisprezece minute mai târziu, ea dispăruse, patul era 
aranjat, camera ordonată şi perdelele trase. 

5. Chloe nu se dusese doar să facă pâine prăjită, pregătise 
un ospăţ. Pe masă erau un coş cu croissanturi, suc de 
portocale, o cană cu cafea proaspătă, ouă şi pâine prăjită şi 
un vas imens cu flori galbene şi roşii exact în centru. 

6. — E fantastic, am spus, ai pregătit toate astea cât am 
făcut eu dus si m-am îmbrăcat. 

— Asta pentru că nu sunt leneşă ca tine. Hai să mâncăm 
până nu se răcesc toate. 

— Eşti atât de dulce că ai făcut toate astea. 

— Prostii. 

— Nu, serios, eşti dulce. Nu mi se întâmplă în fiecare zi să- 
mi pregătească cineva micul dejun, am spus, şi i-am cuprins 
talia cu braţele. 

Nu s-a întors să mă privească, dar mi-a luat mâna în a ei 
şi mi-a strâns-o pentru o clipă. 

— Nu te umfla în pene, nu pentru tine le-am făcut, aşa 
mănânc în fiecare weekend. 

Ştiam că minte. îi făcea o oarecare plăcere să râdă de 
romantism, să fie lipsită de sentimentalism, prozaică, stoică, 
dar în adâncul sufletului era exact pe dos, idealistă, 
visătoare, generoasă şi profund ataşată de tot ceea ce verbal 
ironiza ca fiind mălăieţ. 

7. în timpul micului dejun minunat şi mălăieţ mi-am dat 
seama de ceva care poate era teribil de evident, dar care m-a 
izbit ca neaşteptat şi foarte complicat faptul că Chloe 
începuse să simtă faţă de mine un pic din ceea ce simţeam 


63 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

eu pentru ea de atâta vreme. Obiectiv vorbind, nu era un 
gând neobişnuit, dar ocupat fiind să mă îndrăgostesc de ea, 
uitasem complet de posibilitatea reciprocităţii. Nu era 
neapărat un lucru nedorit, pur şi simplu nu-1 luasem în 
calcul, contasem mai mult pe a iubi decât pe a fi iubit. Şi 
dacă mă concentrasem mai ales asupra primei dintre aceste 
două emoţii, este pentru că a fi iubit e mai complicat, săgeata 
lui Cupidon este mai uşor de trimis decât de primit, de dat 
decât de acceptat. 

8. Dificultatea de a primi m-a izbit în cursul micului 
dejun, pentru că, deşi croissanturile nu puteau fi mai 
franţuzeşti şi cafeaua mai aromată decât era, ceva legat de 
această atenţie şi de afecţiunea pe care o simboliza m-a 
deranjat. Chloe îşi deschisese trupul pentru mine noaptea 
trecută, dimineaţa îsi deschisese bucătăria, dar acum nu 
puteam evita un sentiment de nelinişte (care se poate să se fi 
învecinat cu iritarea), care se manifesta în întrebarea 
reprimată: Ce am făcut ca să merit toate astea? 

9. Nu există multe lucruri atât de minunate şi de 
înspăimântătoare ca recunoaşterea faptului că eşti obiectul 
iubirii cuiva, pentru că dacă nu eşti pe deplin convins că poţi 
fi iubit, atunci afecţiunea poate fi ca o onoare pe care o 
primeşti fără să ştii exact ce ai făcut să o meriţi. Oricât de 
îndrăgostit eram eu de Chloe, atenţiile ei erau neliniştitoare. 
Există oameni pentru care astfel de demonstraţii sunt doar o 
confirmare a ceea ce bănuiseră - şi anume că pot fi iubiţi. 
Dar mai există şi cei care, lipsiţi de această credinţă, sunt 
mai greu de convins. Amanţii care au nenorocul de a pregăti 
micul dejun pentru asemenea gen de persoane trebuie să se 


64 



- ALAIN DE BOTTON - 


pregătească pentru reproşurile meritate de adulatorii 
mincinoşi. 

10. Motivul certurilor nu este niciodată atât de important 
ca disconfortul al căror pretext sunt. Cearta noastră a 
început de la gemul de căpşuni. 

— Ai gem de căpşuni? am întrebat-o pe Chloe, cercetând 
masa încărcată. 

— Nu, dar am de zmeură, te deranjează? 

— Cam da, într-un fel. 

— Mă rog, am şi de coacăze. 

— Detest coacăzele, ţie-ţi plac? 

— Da, de ce nu? 

— Sunt oribile. Deci nu ai niciun gem civilizat? 

— N-aş spune asta. Sunt cinci feluri de gem pe masă, doar 
că lipseşte gemul de căpşuni. 

— Văd. 

— De ce faci atâta caz de asta? 

— Pentru că nu-mi place micul dejun fără un gem bun. 

— Am gem bun, în afară de cel care îţi place ţie. 

— Magazinul e departe? 

— De ce? 

— Mă duc să cumpăr. 

— Pentru Dumnezeu, de abia ne-am aşezat la masă, totul 
o să se răcească dacă pleci acum. 

— Mă duc. 

— De ce, dacă o să se răcească totul? 

— Pentru că am nevoie de gem, de aia. 

— Ce-i cu tine? 

— Nimic, de ce? 

— Te comporţi ridicol. 

— Nu, nu-i adevărat. 


65 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

— Ba da. 

— Pur şi simplu vreau gem. 

— De ce eşti imposibil? Ti-am gătit micul dejun şi tu nu 
eşti în stare decât să faci caz de un borcan de gem. Dacă 
chiar vrei gem, du-te dracului de aici şi mănâncă-1 în 
compania altcuiva. 

11. A urmat o tăcere, ochii lui Chloe s-au voalat, apoi s-a 
ridicat brusc si a intrat în dormitor, trântind usa. Am rămas 
la masă, ascultând ceea ce era probabil plâns, simţindu-mă 
ca un idiot pentru că o supărasem pe femeia pe care 
pretindeam că o iubesc. 

12. Dragostea neîmpărtăşită poate fi dureroasă, dar e o 
durere lipsită de primejdie, pentru că nu implică prejudicii 
aduse altcuiva decât ţie însuţi; o durere intimă, pe cât de 
dulce-amăruie, pe atât de autoindusă. Dar imediat ce 
dragostea capătă reciprocitate, trebuie să fii pregătit să 
renunţi la pasivitatea de aji rănit şi să-ţi asumi răspunderea 
de a provoca răni. 

13. Dar răspunderea poate fi cea mai grea povară. 
Dezgustul pe care-1 simţeam faţă de mine însumi pentru că o 
rănisem pe Chloe se întorsese pentru moment împotriva ei. O 
uram pentru toate eforturile pe care le făcuse pentru mine, 
pentru slăbiciunea ei de a crede în mine, pentru prostul gust 
de care dăduse dovadă permiţându-mi să o supăr. Brusc, 
părea excesiv de sentimental, aproape patetic, faptul că îmi 
dăduse periuţa de dinţi, că pregătise micul dejun pentru 
mine şi că începuse să plângă în dormitor ca un copil. 
Detestam sensibilitatea pe care o căpătase faţă de mine şi de 


66 



- ALAIN DE BOTTON - 


toanele mele şi eram stăpânit de nevoia de a o pedepsi 
pentru o asemenea slăbiciune. 

14. Ce mă transformase intr-un asemenea monstru? 
Faptul că fusesem dintotdeauna un fel de marxist. 

15. Un banc vechi povesteşte despre Marx că râdea 
spunând că n-ar catadicsi să facă parte dintr-un club care ar 
accepta pe cineva ca el drept membru - un adevăr la fel de 
aplicabil în dragoste ca şi în apartenenţa la un club. Râdem 
de poziţia lui Marx din cauza contradicţiei ei absurde: 

Cum e posibil să vreau să fac parte dintr-un club şi această 

dorinţă să dispară în momentul în care se împlineşte? 

Cum se face că dorisem să fiu iubit de Chloe, dar să mă 

irite faptul că o făcea? 

16. Poate pentru că originile unui anume fel de dragoste se 
găsesc în impulsul de a evada din noi înşine şi din 
slăbiciunile noastre printr-o alianţă amoroasă cu cineva 
frumos sau puternic - Dumnezeu, un club, Ea/El. Dar când 
persoana iubită ne întoarce dragostea (sau Dumnezeu ne 
răspunde rugăciunii, sau ni se oferă calitatea de membru în 
club), suntem obligaţi să ne întoarcem la noi înşine şi să ne 
amintim de lucrurile care ne-au făcut să iubim dintru 
început. Poate că de fapt nu dragostea ne-o doriserăm, poate 
că doream doar pe cineva în care să credem, dar cum putem 
continua să credem în persoana iubită, acum că aceasta 
crede în noi? 

17. Mă întrebam cum de poate Chloe măcar să creadă că- 
şi poate baza viaţa sentimentală pe un nemernic ca mine. 


67 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

Dacă părea să fie puţin îndrăgostită, nu era oare din cauză 
că mă înţelesese greşit? Era raţionamentul marxist clasic, 
prin care dragostea era dorită, dar imposibil de acceptat, de 
teama dezamăgirii pe care avea să o implice atunci când 
adevăratul eu s-ar fi revelat - dezamăgire care în mod normal 
se petrecuse deja (poate din cauza unui părinte), dar care 
acum este proiectată în viitor. Marxiştii cred că nucleul 
sinelui lor este atât de profund inacceptabil, încât intimitatea 
îi va demasca drept şarlatani. Deci cum poţi accepta darul 
iubirii, când ştii că-ţi va fi luat înapoi imediat? Mă iubeşti, 
numai pentru că nu mă vezi în întregime, gândeşte marxistul, 
iar dacă nu mă vezi în întregime, ar Ji o nebunie să mă 
obişnuiesc cu iubirea ta înaintea momentului în care mă vei 

9 

vedea. 

18. Din aceste motive, o adevărată alianţă marxistă se va 
baza pe un transfer inegal de afecţiune. Deşi de pe poziţia 
unei iubiri neîmpărtăşite şi dorind să li se răspundă cu 
iubire, marxiştii preferă în mod inconştient ca visele lor să 
rămână de domeniul fanteziei. Ar prefera ca dragostea lor să 
fie numai recunoscută, dar partenerul lor să nu-i caute prea 
des sau să aibă decenţa de a fi indisponibil emoţional în cea 
mai mare parte a timpului, o situaţie conformă cu 
sentimentul propriei valori - de ce alţii ar avea despre ei o 
părere mai bună decât au ei înşişi? Dacă, printr-un accident, 
persoana iubită ar arăta că are o părere bună despre el (dacă 
s-ar culca cu el, i-ar zâmbi sau i-ar pregăti micul dejun), 
primul impuls al marxistului ar fi să sfărâme idila, nu pentru 
că nu i-ar plăcea, ci pentru că simte că nu merită. Numai atâta 
timp cât iubita consideră că marxistul nu reprezintă nimic, 
acesta poate crede că iubita reprezintă totul. Dacă iubita 
începe să iubească, acest lucru îi maculează perfecţiunea, 


68 



- ALAIN DE BOTTON - 


prin nefericita asociere cu un nemernic. Dacă Chloe pierduse 
stima mea pentru că se culcase cu mine şi fusese drăguţă cu 
mine, nu cumva era din cauză că se contaminase cu virusul 
de sine, din cauza periculoasei apropieri de un marxist? 

19. Văzusem deseori marxismul în funcţiune la alţii. La 16 

» 9 

ani am fost o vreme îndrăgostit de o fată de 15 ani, care era 
căpitanul echipei de volei a şcolii ei, foarte frumoasă şi o 
marxistă convinsă. „Dacă un bărbat spune că mă sună la ora 
nouă”, mi-a spus ea odată, la un pahar de suc de portocale 
pe care i l-am cumpărat eu la cantina şcolii, „şi chiar mă 
sună la nouă, refuz să-i răspund, în definitiv, de ce e aşa de 
disperat? Singurul tip care o să-mi placă e unul care să mă 
facă sa aştept, şi la nouă jumătate o să fiu în stare să fac 
orice pentru el”. 

Probabil că la vârsta aceea aveam o înţelegere intuitivă a 
marxismului ei, pentru că-mi amintesc de eforturile mele ca 
să par neinteresat de orice ar fi spus sau făcut. Mi-am primit 
recompensa o dată cu primul nostru sărut, câteva săptămâni 
mai târziu, dar deşi era fără îndoială frumoasă (şi la fel de 
pricepută în arta dragostei pe cât era la volei), relaţia nu a 
durat. Pur şi simplu mi s-a părut un efort prea mare să 
întârzii întotdeauna cu telefonul. 

20. Câţiva ani mai târziu mă vedeam cu o altă fată, care 

9 7 

(ca o bună marxistă) era convinsă că bărbaţii trebuie să o 
sfideze intr-un fel pentru a-i câştiga dragostea, într-o 
dimineaţă, înainte de a pleca împreună la o plimbare în parc, 
m-am îmbrăcat cu un pulover vechi şi neobişnuit de urât, de 
un albastru electric. 

— De un lucru sunt sigură, nu ies cu tine în halul ăsta, a 
exclamat Sophie când m-a văzut coborând scările. Glumeşti 


69 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

dacă crezi că o să mă las văzută cu cineva îmbrăcat cu asa 
ceva. 

— Sophie, ce contează ce port? Mergem doar la o plimbare 
în parc, am replicat, puţin speriat că vorbeşte serios. 

— Nu-mi pasă unde mergem, dar îţi spun, nu merg cu tine 
în parc dacă nu te schimbi. 

Dar m-a lovit încăpăţânarea şi am refuzat să fac cum voia 
Sophie, argumentând în favoarea puloverului albastru 
electric cu asemenea forţă, încât peste o vreme ne îndreptam 
către Royal Hospital Gardens, purtând în continuare haina 
ofensatoare. Când am ajuns la porţile parcului, Sophie, care 
până atunci fusese vag bosumflată, a rupt brusc tăcerea, m- 
a luat de braţ, m-a sărutat şi a spus cuvintele care ne oferă 
esenţa marxismului: „Nu-ţi face griji, nu sunt supărată pe 
tine, mă bucur că ai păstrat oroarea asta veche pe tine, te-aş 
Ji considerat extrem de slab dacă aijijăcut ce ţi-am cerut .” 

21. Strigătul de luptă al marxistului este un paradoxal 
„Sfidează-mă şi te voi iubi, nu mă suna la timp şi te voi 
săruta, nu te culca cu mine şi te voi adora”. Exprimat în 
formă horticolă, marxismul este convingerea că iarba e 
întotdeauna mai verde în partea cealaltă. Singuri în grădină, 
privim cu invidie la pajiştea verde a vecinului (sau la ochii 
frumoşi ai lui Chloe, sau la felul în care-şi perie părul). 
Important nu e faptul că pajiştea vecinului e mai verde sau 
mai bogată decât a noastră (că ochii lui Chloe sunt neapărat 
mai frumoşi decât ai persoanei de lângă ea sau că aceeaşi 
perie cumpărată de la aceeaşi drogherie n-ar face aceeaşi 
treabă în părul altcuiva). Ceea ce face iarba mai verde şi mai 
atrăgătoare este faptul că nu e a noastră, că aparţine 
vecinului, că nu este mânjită cu virusul de sine. 


70 



- ALAIN DE BOTTON - 


22. Dar dacă vecina s-ar îndrăgosti brusc de noi şi ar cere 
primăriei permisiunea de a dărâma gardul dintre grădini? Nu 
ne-ar fi ameninţată invidia ierbivoră? Nu şi-ar pierde pajiştea 
vecinei încet, încet tot farmecul si ar arăta la fel de obosită si 
de tocită ca a noastră? Poate că ce căutam nu era neapărat o 
iarbă mai verde, ci o iarbă pe care s-o putem admira (în orice 
stare ar fi ea) pentru că nu e a noastră. 

23. A fi iubit de cineva înseamnă a înţelege în ce măsură 
persoana respectivă împărtăşeşte aceleaşi nevoi a căror 
soluţie ne-a atras la ea dintru început. Nu am iubi dacă n-ar 
exista în noi o lipsă, dar o lipsă similară în celălalt ne 
jigneşte paradoxal. Aşteptându-ne să găsim răspunsul, nu 
găsim decât o copie a propriei noastre probleme. Ne dăm 
seama cât de mare nevoie are celălalt să găsească un idol, 
vedem că iubita nu e scutită de sentimentul nostru de 
neajutorare şi suntem forţaţi să renunţăm la copilăreasca 
pasivitate de a ne ascunde după o dumnezeiască admiraţie şi 
veneraţie, pentru a ne asuma răspunderea de a susţine şi a fi 
susţinuţi. 

24. Albert Camus sugera că ne îndrăgostim de oameni 
pentru că, din afară, par atât de întregi - atât fiziceşte întregi, 
cât si emoţional echilibraţi, în vreme ce noi, subiectiv, ne 
simţim împrăştiaţi şi confuzi. Lipsiţi de o naraţiune coerentă, 
de o personalitate stabilă, de o direcţie fixă, de o unitate 
tematică, halucinăm despre aceste calităţi în persoana 
celuilalt. Nu asta se întâmplase în relaţia mea cu Chloe - din 
exterior (înainte de contactul epidermic) părea minunat de 
controlată, cu un caracter distinct şi continuu, pe când post- 
coit o vedeam vulnerabilă, gata să se prăbuşească, 
dispersată, nevoiaşă? Nu era oare un caz clasic de sine 


71 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

nietzschean, simpla sumă a acţiunilor sale, legat şi atras 
sexual de ideea de sine „esenţial” a lui Bishop Butler? Şi ca 
atare un ecou al faimosului cântec al lui Bob Dylan „Don’t 
fall apart on me (tonight)”, după ce au curs lacrimile. 



Haos subiectiv Imaginara întregime a lui Chloe 


25. Ca atare, persoana dorită trebuie să atingă echilibrul 
corect pentru marxist, într-o zonă în care dezechilibrul pare 
a fi norma - echilibrul între vulnerabilitate excesivă si 
independenţă excesivă. Lacrimile lui Chloe m-au speriat 
pentru că au acţionat ca un memento inconştient al propriei 
mele sensibilităţi fată de ea. Condamnasem la ea o 
dependenţă de care mă temeam în mine însumi. Dar, oricare 
ar fi fost problemele vulnerabilităţii, ştiam că independenţa 
poate fi o la fel de mare problemă, pentru că văzusem femei a 
căror superioară răceală aproape nega nevoia unui iubit. 
Chloe avea o sarcină dificilă: să nu fie atât de vulnerabilă 
încât să-mi pună în pericol independenţa, dar nici atât de 
independentă încât să-mi refuze vulnerabilitatea. 

26. Gândirea occidentală are o lungă şi sumbră tradiţie în 
a argumenta că în ultimă instanţă dragostea nu poate fi 
concepută decât ca un exerciţiu marxist de admiraţie 


72 



- ALAIN DE BOTTON - 


unilaterală, în care dorinţa se hrăneşte din imposibilitatea de 
a vedea vreodată dragostea împărtăşită. Conform acestui 
punct de vedere, dragostea e numai o direcţie, nu un loc, şi 
se sfârşeşte o dată cu atingerea scopului său, posedarea 
persoanei iubite (în pat sau altfel), întreaga poezie a 
trubadurilor din secolul al XX-lea provensal e bazată pe 
amânarea coitului, poetul repetându-şi lamentaţiile către o 
femeie care refuză în mod repetat ofertele bărbatului 
disperat. Patru secole mai târziu, Montaigne avea aceeaşi 
idee despre ceea ce face dragostea să sporească, atunci când 
spunea: „în dragoste nu există nimic în afară de o dorinţă 
disperată pentru ceea ce fuge de noi” - punct de vedere 
reluat de maxima lui Anatole France: „Nu se obişnuieşte să 

77 9 9 

iubeşti ceea ce ai.” Stendhal considera că dragostea nu apare 
decât pe baza fricii de a pierde persoana iubită, Denis de 
Rougemont argumenta: „Cea mai serioasă obstrucţie e cea 
preferată faţă de toate celelalte. Este cea mai potrivită pentru 
a spori pasiunea”, iar Roland Barthes limita dorinţa la a 
tânji după ceea ce este prin definiţie de neatins. 

27. Conform acestei viziuni, amanţii nu pot decât să 
oscileze între polii gemeni ai lui a tânji după şi aji iritat de. 
Dragostea nu cunoaşte cale de mijloc, e numai o direcţie, 
ceea ce doreşte ea nu poate dori după ce a căpătat. De aceea 
dragostea se va autodistruge prin împlinire; posedarea celei 
dorite ucide dorinţa. Exista primejdia ca eu şi Chloe să 
cădem tocmai în capcana unei astfel de spirale marxiste, în 
care creşterea iubirii unei persoane să provoace scăderea 
iubirii celeilalte, până când dragostea ar fi spiralat în jos 
către uitare. 


73 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

28. S-a conturat o soluţie mai fericită. M-am întors acasă 
de la micul dejun vinovat, ruşinat, apologetic şi gata să fac 
orice pentru a o recâştiga pe Chloe. Nu era uşor (întâi mi-a 
închis telefonul, apoi m-a întrebat dacă întotdeauna am grijă 
să mă port ca „o jigodie suburbană de doi-bani” cu femeile cu 
care mă culc), dar după scuze, insulte, râsete şi lacrimi, 
Romeo şi Julieta puteau fi văzuţi împreună în după-amiaza 
aceea, tinându-se mălăiet de mână în întuneric la 
spectacolul de la patru şi jumătate al filmului Dragoste şi 
moarte la Cinematograful Naţional. Happy ending, cel puţin 
pentru moment. 

29. De obicei, în toate relaţiile există un moment marxist 
(momentul în care devine clar că dragostea e împărtăşită) şi 
felul în care este depăşit depinde de echilibrul dintre iubirea 
de sine şi ura de sine. Dacă ura de sine prevalează, atunci 
cel care a primit dragostea va declara că persoana iubită 
(dintr-un pretext sau altul) nu este destul de bună pentru el 
(nu e destul de bună din cauza asocierii ei cu cineva nu 
destul de bun). Dar dacă dragostea de sine are câştig de 
cauză, ambii parteneri pot accepta faptul că a-şi vedea 
iubirea împărtăşită nu e un semn că cel iubit este 
necorespunzător, ci că ei înşişi s-au dovedit a fi demni să fie 
iubiţi. 


74 



- ALAIN DE BOTTON - 


Capitolul al VlI-lea 
Note false 

1. Cu mult înainte de a avea ocazia să ne familiarizăm cu 
persoana iubită, putem avea senzaţia ciudată că o 
cunoaştem deja. Pare că am mai fi întâlnit-o cândva, poate 
într-o viată anterioară sau în vise. în Banchetul lui Platon, 
Aristofan explică acest sentiment de familiaritate prin aceea 
că persoana iubită este „cealaltă jumătate” a noastră de mult 
pierdută, cu al cărei trup am fost iniţial uniţi. La început, 
toate fiinţele omeneşti erau hermafrodiţi cu patru mâini si 
patru picioare şi cu feţele întoarse în direcţii opuse, în acelaşi 
cap. Aceşti hermafrodiţi erau atât de puternici şi mândria lor 
era atât de nesocotită, încât Zeus a fost obligat să-i taie în 
două - jumătate bărbat, jumătate femeie - şi din acea zi, 
fiecare bărbat şi fiecare femeie tânjeşte să se reunească cu 
jumătatea de care a fost despărţit. 

2. Chloe şi cu mine am petrecut Crăciunul separat, dar 
când ne-am întors la Londra după Anul Nou, am început să 
petrecem împreună fiecare moment disponibil, de obicei unul 
în braţele celuilalt, deseori unul în patul celuilalt. Trăiam 
povestea de iubire tipică pentru viaţa urbană de la sfârşitul 
secolului XX, înghesuiţi între orele de serviciu (telefonul fiind 
cordonul ombilical când aşteptarea devenea insuportabilă), 
animaţi de mişcări externe cum ar fi plimbările în parc, 
hoinăreli prin librării şi mese la restaurant. Aceste prime 
săptămâni au fost foarte aproape de redescoperirea celeilalte 
jumătăţi a trupului hermafrodit originar. Eram de acord 
asupra atâtor probleme diferite încât a trebuit să tragem 


75 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

concluzia că, în ciuda lipsei unor urme clare ale separării, 
trebuie să fi fost cândva două părţi ale aceluiaşi trup. 

3. Când filosofii îşi imaginează societăţi utopice, rareori le 
concep ca pe nişte creuzete în care se topesc diferenţele; mai 
degrabă aceste societăţi sunt bazate pe asemănări de gândire 
şi pe unitate, similaritate şi omogenitate, o serie de scopuri şi 
presupuneri comune. Tocmai această congruenţă făcea ca 
viaţa alături de Chloe să fie atât de atrăgătoare, faptul că 
după nesfârşite şi ireconciliabile divergenţe în materie 
amoroasă, găsisem pe cineva ale cărui glume le puteam 
înţelege fără dicţionar, ale cărui vederi păreau miraculos de 
apropiate de ale mele, ale cărui simpatii şi antipatii făceau 
tandem cu ale mele şi în a cărui companie mă trezeam 
spunând în mod repetat „Uluitor, tocmai mă pregăteam să 
spun/gândesc/fac exact acelaşi lucru...” 

4. Criticii iubirii au avut întotdeauna îndreptăţite 
suspiciuni asupra fuziunii, asupra credinţei că diferenţele 
dintre doi oameni pot fi şterse până la punctul în care cei doi 
se contopesc într-unul singur. Suspiciunea derivă din 
sentimentul că este mai uşor să presupui similaritatea decât 
distincţia (ceea ce este familiar nu trebuie inventat) şi că în 
absenta dovezii contrariului, întotdeauna vom inventa ceea 
ce ştim şi nu ceea ce nu ştim şi ne sperie. Ne îndrăgostim pe 
baza unui material insuficient şi ne completăm ignoranţa 
prin dorinţă. Dar, aşa cum subliniază criticii, timpul va 
dovedi că pielea care ne separă trupurile nu este numai o 
barieră fizică, ci un reprezentant al unor contradicţii 
psihologice mai profunde, pe care ar fi o prostie să încercăm 
să le transcendem. 


76 



- ALAIN DE BOTTON - 


5. De aceea, la maturitate nimeni nu se îndrăgosteşte la 
prima vedere. Ne îndrăgostim numai atunci când ştim cât de 
adânci sunt apele în care ne pregătim să plonjăm. Numai 
după îndelungate schimburi de informaţii despre povestea 
vieţii, opinii despre politică, artă, ştiinţă şi preferinţe culinare 
ar trebui ca doi oameni să decidă că sunt gata să se iubească 
- o decizie luată pe baza unei înţelegeri mutuale şi 
confirmate şi nu pe baza unei imaginate afinităţi. La 
maturitate, numai atunci când îti cunoşti cu adevărat 
partenerul, dragostea are şansa de a creşte. Dar, în perversa 
realitate a dragostei (dragostea care se naşte exact înainte de 
a ne da seama), cunoaşterea profundă poate fi la fel de mult 
un obstacol ca şi un îndemn - pentru că poate pune Utopia 
intr-un periculos conflict cu realitatea. 

6. Revelaţia că, oricâte fermecătoare similarităţi între noi 

9 9 

am fi identificat, Chloe poate nu era totuşi jumătatea de care 
cruda lovitură a lui Zeus mă separase, o plasez undeva pe la 
jumătatea lui martie, când m-a prezentat unei perechi de 
pantofi noi. Poate părea o problemă pedantă pe baza căreia 
să iei o asemenea decizie, dar pantofii sunt un simbol 
important al diferenţei estetice şi prin extensie psihologice. 
Deseori observasem că unele zone şi metode de acoperire a 
corpului pot spune mai mult despre o persoană decât altele: 
cum pantofii sugerau mai mult decât puloverele, degetele mai 
mult decât coatele, lenjeria mai mult decât paltoanele, 
gleznele mai mult decât umerii. 

7. Ce nu era în regulă cu pantofii lui Chloe? Obiectiv 
vorbind, nimic (dar oare când s-a îndrăgostit cineva în mod 
obiectiv?). îi cumpărase într-o sâmbătă dimineaţa dintr-un 
magazin de pe King’s Road, pregătindu-se pentru o petrecere 


77 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

la care eram invitaţi în seara aceea. înţelegeam combinaţia 
de toc înalt şi toc jos pe care designerul încercase s-o 
încorporeze: talpa înălţându-se brusc la călcâi, de lăţimea 
unui balerin, dar de înălţimea unui toc-stilet. Apoi mai era 
guleraşul înalt, vag rococo, decorat cu o fundă, stele şi 
brodat cu o bucată de panglică voluminoasă. Pantofii erau 
ultima modă, erau bine făcuţi, erau curaţi, dar erau exact 
genul de pantofi pe care-i urăsc. 

8. — Nu ţi se par superbi? mă întrebase Chloe retoric, 
încântată de noua achiziţie. O să-i port în fiecare zi, nu crezi 
că sunt senzaţionali? 

Dar, deşi o iubeam, bagheta magică ce i-ar fi putut 
transforma în obiecte ale dorinţei rămânea neputincioasă în 
a-si exercita obişnuita alchimie. 

— Zău, aş fi cumpărat tot magazinul. Au lucruri aşa 
grozave acolo. Ar fi trebuit să vezi ce cizme au. 

Eram şocat să văd că Chloe (cu care fusesem de acord 
asupra majorităţii lucrurilor până atunci) cădea în extaz faţă 
de ceva ce eu consideram în cel mai bun caz o pereche de 
pantofi foarte neatrăgători. Ideea mea despre ea, certitudinea 
mea aristofanică asupra a ce era ea, nu includea acest 
entuziasm anume. Neliniştit de ce ar fi putut Chloe să aibă în 
minte atunci când îi cumpărase, m-am întrebat „Cum pot să- 
i placă pantofii ăştia şi în acelaşi timp să-i plac eu?” 

9. Gustul în materie de pantofi al lui Chloe era un semnal 
dezagreabil al faptului că ea exista de sine stătător (dincolo 
de fanteziile fuzionale), că gusturile ei nu erau întotdeauna 
aceleaşi cu ale mele şi că oricât de compatibili am fi în unele 
privinţe, compatibilitatea nu se întindea la nesfârşit. îmi mai 
amintea de faptul că a cunoaşte pe cineva nu e întotdeauna 


78 



- ALAIN DE BOTTON - 


procesul plăcut pe care bunul-simţ îl sugerează, pentru că 
aşa cum poţi să dai de similarităţi delicioase, la fel de bine 
poţi să întâlneşti diferenţe ameninţătoare. Privind la pantofii 
lui Chloe, am devenit conştient de dorinţa de a na ajunge să 
cunosc anumite lucruri despre ea, ca să nu vină să se 
ciocnească cu imaginea frumoasă pe care, aproape din 
momentul în care dădusem ochii cu ea, începusem să o 
construiesc în imaginaţie. 

10. Baudelaire a scris un poem în proză despre un bărbat 
care petrece o zi plimbându-se prin Paris cu o femeie pe care 
e gata s-o iubească. Pentru că sunt de acord asupra atâtor 
lucruri, pe seară e convins că a găsit companionul perfect cu 
al cărui suflet se poate uni. însetaţi, se duc la o cafenea nouă 
şi foarte în vogă pe colţul unui bulevard, unde bărbatul 
remarcă sosirea unei familii sărace care priveşte prin 
fereastră la clienţii eleganţi, la zidurile strălucitor de albe şi 
la ornamentele de aur. Ochii acestor bieţi trecători sunt atât 
de uluiţi de bogăţia şi frumuseţea din interior, încât 
naratorul se simte plin de milă şi de ruşine pentru poziţia lui 
privilegiată. Se întoarce să privească la iubita lui, în speranţa 
de a-şi vedea gândurile oglindite în ochii ei. Dar femeia cu al 
cărei suflet era gata să se unească exclamă că amărâţii cu 
ochii lor căscaţi sunt insuportabili şi-i cere să cheme 
patronul care să-i gonească imediat. Nu are fiecare poveste 
de dragoste asemenea momente? Căutarea unor ochi care să- 
ţi reflecte sentimentele, terminată cu o divergenţă 
(tragicomică) - fie ea pe tema luptei de clasă sau a unei 
perechi de pantofi. 

11. Poate că e adevărat că oamenii de care e cel mai uşor 
să te îndrăgosteşti sunt cei care ne spun foarte puţine despre 


79 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

ei, în afara a ceea ce putem citi pe faţa sau în vocea lor. în 
fantezie, o persoană poate fi nesfârşit, ador-abil de maleabilă. 
Dacă eşti suficient de visător, nimic nu e mai romantic decât 

9 

poveştile de dragoste pe care le scrii în minte într-o lungă 
călătorie cu trenul, privind la persoana atrăgătoare din faţa 
ta - o perfectă poveste de iubire care se întrerupe atunci 
când Troilus sau Cressida începe o conversaţie plicticoasă cu 
vecinul de compartiment sau îşi suflă dezagreabil nasul într- 
o batistă murdară. 

12. Consternarea pe care cunoaşterea aprofundată a 
iubitei ţi-o poate provoca este asemănătoare cu a compune în 
minte o simfonie minunată, pe care mai apoi s-o auzi cântată 
de o orchestră simfonică completă. Deşi suntem impresionaţi 
auzind atâtea din ideile noastre confirmate prin interpretare, 
nu putem să nu observăm lucruri mărunte care nu sunt aşa 
cum intenţionaserăm să fie. Nu cumva unul din violonişti 

9 9 

este puţin disonant? Flautul nu intră cam târziu? Percuţia 
nu e cam tare? Oamenii pe care-i iubim la prima vedere sunt 
la fel de minunaţi ca simfonia compusă în minte. Le lipseşte 
gustul disonant în materie de pantofi sau de literatură, la fel 
cum simfonia neinterpretată este lipsită de viori disonante 
sau de flauturi care intră prea târziu. Dar imediat ce fantezia 
este cântată într-o sală de concert, fiinţele angelice care 
pluteau în conştiinţa noastră revin pe pământ şi se arată ca 
fiinţe materiale, încărcate de propria lor istorie mentală şi 
fizică (deseori incomodă) - aflăm că folosesc un anume fel de 
pastă de dinţi şi au un anume fel de a-şi tăia unghiile şi-l 
preferă pe Beethoven faţă de Bach şi creioanele faţă de 
stilouri. 


80 



- ALAIN DE BOTTON - 

13. Pantofii lui Chloe erau numai una dintr-o serie de note 
false pe care le detectasem în perioada timpurie a relaţiei 
noastre, perioada de tranziţie (dacă pot fi atât de optimist) 
între fantezia interioară si realitatea exterioară. Traiul zilnic 
alături de ea era ca aclimatizarea într-o tară străină si ca 
atare eram uneori pradă atacurilor de xenofobie, când mă 
despărţeam de propriile mele tradiţii şi obiceiuri. Implica o 
dislocare geografică şi culturală, forţându-ne să traversăm o 
perioadă neprotejată între două obişnuinţe, cea de a locui 
singur şi cea de a locui împreună, o perioadă când (spre 
exemplu) ocazionalul entuziasm al lui Chloe pentru un club 
de noapte sau al meu pentru un film de avangardă riscau să 
contravină bine stabilitelor obiceiuri nocturne sau 
cinematografice ale celuilalt. 

14. Divergenţele ameninţătoare nu se adunau în punctele 
majore (naţionalitate, sex, clasă, ocupaţie), ci la intersecţiile 
mărunte ale gusturilor şi opiniilor. De ce insista Chloe să 
lase pastele să fiarbă acele fatale minute în plus? De ce eram 
atât de ataşat de actuala mea pereche de ochelari? De ce 
trebuia să-şi facă exerciţiile de gimnastică în dormitor în 
fiecare dimineaţă? De ce aveam întotdeauna nevoie de opt ore 
de somn? De ce nu-şi făcea mai mult timp pentru operă? De 
ce nu aveam eu mai mult timp pentru Joni Mitchell? De ce 
detesta atât de tare fructele de mare? Cum se putea explica 
ura mea pentru flori şi grădinărit? Sau a ei pentru călătoriile 
pe apă? Cum se făcea că voia să-şi păstreze opţiunile 
deschise în privinţa lui Dumnezeu („cel puţin până la primul 
cancer”)? Dar eu de ce eram atât de ferm în materie? 

15. Antropologii ne spun că grupul are întotdeauna 
prioritate în faţa individului şi că pentru a înţelege individul 


81 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

trebuie să porneşti de la grup, fie el naţiune, trib, clan sau 

familie. Chloe nu ţinea foarte tare la familia ei, dar când 

•> 

părinţii ei ne-au invitat să petrecem o duminică la ei, în casa 
lor de lângă Marlborough, am implorat-o să accepte. „O să 
vezi, o să-ţi pară rău”, mi-a spus ea, „dar dacă chiar vrei să 
mergem, e-n regulă. Cel puţin o să înţelegi lucrurile de care 
am încercat să fug toată viaţa.” 

16. în ciuda dorinţei ei de autonomie, văzând-o pe în 
mediul ei familial am înţeles unele faţete ale ei, ca şi originea 
unora dintre divergenţele noastre. Tot ce ţinea de Gnarled 
Oak Cottage indica faptul că ea se născuse într-o lume (într-o 
galaxie aproape) şi eu în alta. Camera de zi era decorată cu o 
mobila imitaţie Chippendale, covorul era un maron-roşcat 
pătat, pereţii erau acoperiţi cu rafturi prăfuite pline de 
volume de Trollope şi de tablouri gen Stubbs, trei câini 
salivând alergau între camera de zi şi grădină, o plantă 
corpolentă agoniza intr-un colţ. Mama lui Chloe purta un 
pulover violet, gros şi plin de găuri, o fustă înflorată lălâie şi 
părul lung şi cărunt strâns neglijent la spate. Aproape mă 
aşteptam să văd fire de pai pe ea - o aură de nonşalanţă 
rurală întărită de faptul că-mi uita în mod repetat numele (şi 
de încercările ei creative de a-mi găsi altul). M-am gândit la 
diferenţa dintre mama lui Chloe si a mea, la modul 
contrastant în care aceste două femei se prezentaseră lumii. 
Oricât de tare ar fi fugit Chloe de toate acestea, către 
metropolă, către propriile ei valori şi propriii prieteni, familia 
încă reprezenta o tradiţie genetică şi istorică căreia îi 
aparţinea. Am observat o punte între generaţii: mama 
pregătind cartofii la fel ca şi Chloe, zdrobind puţin usturoi în 
unt şi presărând sare de mare pe ei, sau împărtăşind 
entuziasmul fiicei pentru pictură sau gustul pentru ziarele 


82 



- ALAIN DE BOTTON - 


de duminică. Tatăl era un hoinar pasionat şi lui Chloe îi 
plăcea de asemenea să meargă pe jos, deseori târându-mă în 
weekend să facem un tur rapid prin Hampstead Heath, 
proclamând binefacerile aerului curat în felul în care şi tatăl 
ei o făcuse probabil cândva. 

17. Totul era ciudat si nou. Casa în care crescuse evoca un 
întreg trecut pe care-1 ratasem şi pe care trebuia să-l absorb 
dacă voiam s-o înţeleg. Masa a fost în mare măsură un meci 
de tenis întrebare-răspuns între Chloe şi părinţii ei, asupra 
diferitelor aspecte ale folclorului familiei: asigurările au plătit 
pentru spitalul bunicii? Se reparase rezervorul de apă? 
Agenţia imobiliară o sunase pe Carolyn? Era adevărat că 
Lucy pleca să studieze în State? A citit cineva romanul 
mătuşii Sarah? Chiar avea Henry de gând să se însoare cu 
Jemima? (Toate aceste personaje intraseră în viaţa lui Chloe 
cu mult înaintea mea - şi puteau, cu tenacitatea tuturor 
lucrurilor ce ţin de familie, să fie acolo şi după mine.) 

18. Mă intriga să văd cât de diferit era percepută Chloe de 
părinţii ei. Pe când eu o ştiam îndatoritoare şi generoasă, 
acasă era cunoscută drept autoritară şi exigentă, în copilărie 
fusese un mini-autocrat pe care părinţii o porecliseră Miss 
Pompadosso, după eroina unei cărţi pentru copii. Eu o 
cunoscusem pe Chloe cumpătată în privinţa banilor şi a 
carierei, dar tatăl ei spunea că „nu înţelege nimic despre cum 
merg lucrurile în lumea reală”, în vreme ce mama glumea 
despre cum îşi intimida toţi iubiţii. Am fost obligat să adaug 
la cunoştinţele mele despre Chloe un întreg capitol legat de 
realitatea dinainte de sosirea mea, viziunea mea intrând în 
coliziune cu cea impusă de naraţiunea familiei. 


83 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

19. După-amiază Chloe mi-a arătat casa. M-a dus în 
camera din capul scărilor în care, în copilărie, îi era frică să 
intre, fiindcă unchiul ei îi spusese că în pian locuia o stafie. 
Ne am uitat în fostul ei dormitor, pe care acum mama ei îl 
folosea ca studio şi mi-a arătat trapa prin care ajungea în 
pod ca să se ascundă împreună cu elefantul ei Guppy de câte 
ori era nefericită. Ne am plimbat prin grădină, trecând pe 
lângă un copac încă nevindecat de la poalele unei pante, în 
care maşina familiei se proptise atunci când îl îndemnase pe 
fratele ei să tragă frâna de mână. Mi-a arătat casa vecinilor, 
ale căror tufe de mure le devasta vara şi pe al căror fiu îl 
sărutase pe drumul de întoarcere de la scoală. 

20. Mai târziu m-am plimbat prin grădină cu tatăl ei, un 
bărbat afectat căruia treizeci de ani de căsătorie îi dăduseră 
păreri foarte clare pe această temă. 

— Ştiu că fiica mea si cu tine ţineţi mult unul la altul. Nu 
sunt expert în dragoste, dar o să-ţi spun ceva. Am constatat 
că până la urmă nu contează cu cine te căsătoreşti. Dacă la 
început îţi place, e foarte probabil ca până la sfârşit să nu-ţi 
mai placă. Şi dacă la început nu poţi s-o suferi, există şansa 
ca până la coadă să ţi se pară că nu-i chiar aşa de rea. 

21. în trenul către Londra în seara aceea mă simţeam 
epuizat, obosit de toate diferenţele dintre lumea în care 
crescuse Chloe si lumea mea. Poveştile din trecutul ei mă 
fermecaseră, dar se dovediseră de asemenea terifiante si 
ciudate, toti anii si obiceiurile dinainte de a o cunoaşte eu, 
care erau parte din ea la fel de mult ca şi culoarea ochilor şi 
forma nasului. Simţeam o nostalgie primitivă după un mediu 
familiar, o recunoaştere a faptului că fiecare relaţie înseamnă 
o sciziune - o persoană cu totul nouă despre care să aflu 


84 



- ALAIN DE BOTTON - 


totul, cu care să mă obişnuiesc. Era probabil un moment de 
teamă la gândul tuturor diferenţelor pe care aveam să le 
descopăr în Chloe, la gândul tuturor momentelor când ea 
avea să fie ceva şi eu altceva, când viziunile noastre despre 
lume nu se vor putea alinia. Privind pe fereastră la peisajul 
din Wiltshire, tânjeam ca un copil pierdut după cineva pe 
care să-l pot înţelege deja pe deplin, ale cărui excentricităţi 
(casă, părinţi şi poveste a vieţii) să le fi îmblânzit deja. 


85 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

Capitolul al VUI-lea 
Dragoste sau liberalism 

1. Dacă mi se permite să mă întorc pentru un moment la 
pantofii lui Chloe, ar trebui să menţionez că revelaţia 
cumpărării lor nu s-a încheiat cu analiza mea negativă, 
formulată însă în particular. Mărturisesc că s-a terminat cu 
cea de-a doua ceartă majoră din relaţia noastră, cu lacrimi, 
insulte, ţipete şi cu pantoful drept zburând prin fereastră şi 
aterizând pe pavajul străzii Denbigh. Dând la o parte simpla 
intensitate dramatică a evenimentului, problema prezintă 
interes filosofic, pentru că simbolizează o alegere radicală, 
atât în sfera personală, cât şi în cea politică: alegerea între 
dragoste şi liberalism. 

2. Alegerea a fost deseori trecută cu vederea în ecuaţia 
optimistă a celor doi termeni, unul fiind considerat epitoma 
celuilalt. Dar, dacă au fost legaţi între ei, a fost întotdeauna 
într-un mariaj implauzibil, pentru că pare imposibil să 
vorbeşti despre „iubeşte şi lasă-1 să trăiască”, iar dacă 
suntem lăsaţi să trăim, de obicei nu suntem iubiţi. Am putea 
foarte bine să întrebăm de ce cruzimea care se petrece între 
doi amanţi nu poate fi tolerată (sau măcar concepută) 
dincolo de situaţia de duşmănie deschisă. Apoi, pentru a face 
legătura între pantofi şi naţiuni, putem pune două întrebări: 
de ce ţările care nu au un limbaj al comunităţii sau 
cetăţeniei îsi lasă membrii să trăiască în izolare, dar 
nestingheriţi? Şi de ce ţările care vorbesc cel mai mult despre 
comunitate, dragoste şi frăţie sfârşesc de cele mai multe ori 
măcelărind largi mase ale populaţiilor lor? 


86 



- ALAIN DE BOTTON - 


3. — Ei, îţi plac? a repetat Chloe. 

— Sincer, nu. 

— De ce nu? 

— Nu-mi place genul ăsta de pantof. Arată ca un pelican. 

— Serios? Dar e elegant. 

— Nu, nu e. 

— Ba e, uită-te la toc şi la fundă. Sunt grozavi. 

— Ţi-ar fi greu să găseşti pe cineva să fie de acord cu tine 
pe tema asta. 

— Asta pentru că habar n-ai de modă. 

— Se poate, dar recunosc un pantof oribil când îl văd. 

— Nu e oribil. 

— Fii serioasă Chloe, sunt oribili. 

— Eşti gelos pentru că mi-am cumpărat pantofi noi. 

— îţi spun doar ce simt. Şi nu cred că sunt potriviţi pentru 
petrecerea de astă-seară. 

— Minunat. Tocmai pentru asta i-am cumpărat. 

— Atunci poartă-i. 

— Cum să-i mai port acum? 

— De ce să nu-i porţi? 

— Pentru că acum un minut mi-ai spus că arăt ca un 
pelican în ei. 

— Asa arăţi. 

— Şi vrei să merg la petrecere arătând ca un pelican? 

— Nu neapărat. De asta îţi spun că sunt groaznici. 

— De ce nu poţi să-ţi ţii părerile pentru tine? 

— Pentru că ţin la tine. Cineva trebuie să-ţi spună când 
cumperi pantofi dezgustători. Şi în definitiv ce contează ce 
cred eu? 

— Pentru că vreau să-ţi placă. I-am cumpărat sperând să- 
ţi placă şi acum îmi spui că o să arăt ca un extraterestru 
dacă-i port. De ce tot ce fac e greşit? 


87 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

— Haide, nu-mi arunca chestia asta în fată. Ştii bine că 
nu-i asa. 

— Ba e, nici măcar nu-ţi plac pantofii mei. 

— Dar îmi place aproape tot restul. 

— Atunci de ce nu poţi să uiţi de pantofi? 

— Pentru că meriţi mai mult de-atât. 

9 

4. Scutesc cititorul de întreaga melodramă, ajunge să spun 
că peste câteva minute, la fel de brusc ca o tornadă, spiritele 
s-au încins, Chloe şi-a scos unul din pantofii ofensatori 
(teoretic pentru a mi-1 arăta), iar eu m-am ferit din calea 
proiectilului, permiţându-i (poate în mod greşit) să se 
lovească de geamul din spatele meu şi să zboare în stradă. 

5. Cearta noastră a fost condimentată cu paradoxurile 
iubirii şi liberalismului. De ce conta cum sunt pantofii lui 
Chloe? Avea atâtea alte fatete minunate, nu stricam oare 
totul fixându-mi privirea pe acest detaliu? De ce nu putusem 
să o mint politicos, cum aş fi făcut cu un prieten? Singura 
mea scuză era că pretindeam că o iubesc, că e idealul meu - 
cu excepţia pantofilor - şi ca atare mă simţeam obligat să 
subliniez acest mic cusur, lucru pe care nu l-aş fi făcut 
niciodată cu un prieten (ale cărui diferenţe faţă de idealul 
meu ar fi fost oricum prea multe, într-o prietenie conceptul 
de ideal neintrând măcar în discuţie). Pentru că o iubeam, i- 
am spus - în asta constă apărarea mea. 

6. în momentele noastre mai idealiste, ne imaginăm că 
iubirea romantică ar fi înrudită cu iubirea creştină, o emoţie 
universală ce declară că „te voi iubi pentru tot ceea ce eşti”, o 
iubire necondiţionată, care nu cunoaşte limite, care adoră 
orice fel de pantof, care este întruchiparea acceptării. Dar 


88 



- ALAIN DE BOTTON - 


certurile care îi bântuie pe amanţi le reamintesc că iubirea 
creştină nu supravieţuieşte tranziţiei către dormitor. Mesajul 
ei pare mai potrivit planului universal decât celui particular, 
despre dragostea dintre toţi bărbaţii şi toate femeile, despre 
dragostea dintre doi vecini care nu se aud unul pe altul 
sforăind. 

7. Dragostea romantică nu poate fi virginală, ea vorbeşte 
limba unui trup anume, e preocupată de unicitate, nu de 
generalitate. E vorba despre faptul că mă îndrăgostesc de 
vecinul sau vecina A pentru că el sau ea are un zâmbet, sau 
pistrui, sau râs, sau păreri, sau glezne pe care vecinul sau 
vecina B nu le are. Iisus a evitat această problemă spinoasă 
refuzând să atribuie criterii iubirii, scăpând astfel de mare 
parte din cruzimea iubirii. Pentru că din cauza criteriilor 
dragostea devine dureroasă, pentru că atunci când încercăm 
să-l transformăm pe vecinul A în vecinul B, sau pe vecinul B 
în B-ul idealizat pe care ni-1 imaginaserăm înainte de 
căsătorie, atunci încep să zboare pantofii şi se dau divorţuri, 
în această prăpastie dintre idealul imaginat şi realitatea 
revelată de trecerea timpului se nasc nerăbdarea, 
perfecţionismul şi în final intoleranţa. 

8. Lipsa de liberalism nu era niciodată unilaterală. O mie 
de lucruri pe care le făceam eu o scoteau pe Chloe din minţi: 
de ce eram atât de plin de toane? De ce insistam să port 
acelaşi pardesiu, care arăta vechi de o mie de ani? De ce 
aruncam întotdeauna plapuma din pat în somn? De ce eram 
de părere că Saul Bellow e un scriitor aşa grozav? De ce nu 
învăţasem să urc roţile pe trotuar când parcam maşina? De 
ce mă urcam tot timpul cu picioarele în pat? Toate astea erau 
foarte departe de dragostea despre care vorbeşte Noul 


89 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

Testament, dragostea care nu comentează niciodată despre o 
pereche de pantofi urâţi, despre salata rămasă între dinţi sau 
despre părerea fixă (dar greşită) despre cine a scris Răpirea 
buclei. Toate acestea alcătuiau gulagul domestic, încercările 
cotidiene de a-1 trage pe celălalt cât mai aproape de o idee 
despre cum ar trebui să fie. Dacă ne imaginăm idealul şi 
realitatea ca pe două cercuri suprapuse, atunci pot spune că 
prin certurile noastre căutam să eliminăm semiluna 
diferenţelor , în încercarea de a face un singur cerc din cele 
două. 



9. Şi care era pretextul pentru asta? Aceeaşi eternă poveste 
pe care toţi părinţii, generalii, economiştii şcolii din Chicago 
şi comuniştii o folosesc înainte de a scoate din sărite pe 
cineva: Tin la tine, asa că o să te enervez, te-am onorat cu o 
viziune despre cum ar trebui să fii, aşa că o să te rănesc. 

10. Chloe şi cu mine nu ne am fi permis niciodată o 
asemenea intensitate a certurilor dacă am fi fost doar 


90 



- ALAIN DE BOTTON - 


prieteni. Prietenii sunt despărţiţi de o membrană protectoare, 
derivată dintr-un cod al bunei-cuviinţe şi politeţii, o teacă de 
lipsă de familiaritate biologică ce împiedică pătrunderea 
loviturilor ostile. Dar Chloe şi cu mine nu mai practicam 
sexul protejat: ceva legat de faptul că dormeam şi făceam 
baie împreună, că ne priveam unul pe altul spălându-ne pe 
dinţi sau plângând la un film mălăieţ permisese „membranei” 
dintre noi să se rupă, infectându-ne nu numai cu dragoste, 
ci şi cu opusul ei, insulta. Puneam semnul egal între 
cunoaşterea dintre noi şi o formă de proprietate şi licenţă: te 
cunosc, deci eşti proprietatea mea. Nu era o coincidenţă faptul 
că în cronologia iubirii noastre politeţea (prietenia) se 
încheiase după coit şi prima noastră ceartă izbucnise la 
micul dejun a doua zi de dimineaţă. 

11. Ruperea membranei a declanşat un schimb de bunuri 
înainte aflate sub monopol şi exprimarea unor tensiuni care 
în mod normal (şi milostiv) operau în limitele autocriticii. Ca 
să folosesc un limbaj freudian, nu participam numai la 
propriile conflicte super-eu-eu, ci şi fiecare la ale celuilalt. 
Când legătura era pur şi simplu între eul A şi eul B, exista 
dragoste; când super-eul A ataca eul B, începeau să zboare 
pantofii. 


Chloe 


Eu 


supra-eu 

eu 

id. 



supra-eu 

eu 

id. 


12. Intoleranţa începe cu două elemente: un concept 
despre corect şi greşit şi ideea că nu-1 poţi lăsa pe celălalt să 


91 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

trăiască fără să-l obligi să vadă lumina adevărului. Când 
Chloe şi cu mine am început într-o seară să ne certăm pe 
tema filmelor lui Eric Rohmer (ea le detesta, eu le adoram), 
am uitat că filmele lui Rohmer pot fi bune sau rele, în funcţie 
de cel care le priveşte. Cearta s-a redus la a-1 face pe celălalt 
să accepte punctul său de vedere, în loc să ne dăm seama de 
legitimitatea divergenţei. în mod similar, ura mea faţă de 
pantofii lui Chloe nu era limitată de sentimentul că, deşi mie 
nu-mi plăceau, poate că nu erau inerent detestabili. 

13. Trecerea aceasta de la personal la universal este cea 
tiranică, momentul când o judecată personală este 
universalizată şi aplicată iubitei sau iubitului (sau tuturor 
cetăţenilor unei ţări), momentul când Cred că aşa e bine se 
transformă în Cred că aşa e bine şi pentru tine. Despre unele 
lucruri şi eu şi Chloe eram de părere că ştim cum e bine, şi 
această credinţă ne făcea să considerăm că avem dreptul să 
ne luminăm unul pe altul în privinţa adevărurilor universale. 
Tirania dragostei este să-ţi forţezi partenerul (din iubire, se 
presupune) să abandoneze filmul pe care vrea să-l vadă sau 
pantofii pe care vrea să-i cumpere, pentru a accepta ceea ce 
este (în cel mai bun caz) numai o judecată personală, 
travestită în adevăr universal. 

14. Politica pare un domeniu nepotrivit pentru a-1 lega de 
iubire, dar nu putem oare descifra, în istoria pătată de sânge 
a Revoluţiei Franceze sau a experimentelor fasciste ori 
comuniste, o structură amoroasă asemănătoare? Nu e oare 
acelaşi ideal proiectat pe fundalul realităţii divergente, care 
produce o nerăbdare (nerăbdarea omului cu securea) faţă de 
semiluna diferenţelor? Politica amoroasă îşi începe infama 
istorie în cursul Revoluţiei Franceze, când s-a spus pentru 


92 



- ALAIN DE BOTTON - 


prima dată că statul nu trebuie numai să-şi guverneze, ci şi 
să-şi iubească cetăţenii, care se presupunea că trebuie să 
răspundă cu aceeaşi monedă sau să cadă sub cuţitul 
ghilotinei, începuturile revoluţiei sunt surprinzător de 
asemănătoare din punct de vedere psihologic cu cele ale unor 
relaţii - accentul pus pe unitate, credinţa în omnipotenţa 
cuplului/naţiunii, nevoia de a renunţa la egoismul anterior, 
de a dizolva limitele sinelui, dorinţa de a nu exista secrete 
(teama de contrariu ducând rapid la paranoia iubitului 
şi/sau la crearea poliţiei secrete). 

15. Dar, aşa cum începuturile iubirii şi ale politicii 
amoroase sunt la fel de roz şi sfârşiturile pot fi la fel de 
sângeroase. Nu suntem deja obişnuiţi cu fenomenul iubirii 
care se sfârşeşte în tiranie, cu ferma convingere a 
conducătorilor că au în suflet adevăratele interese ale 
naţiunii, terminate prin justificarea dreptului de a-i ucide pe 
toţi disidenţii? în măsura în care dragostea e o credinţă (şi 
multe alte lucruri pe lângă aceasta), este neliberală, pentru 
că nicio credinţă n-a fost vreodată lipsită de tendinţa de a-şi 
revărsa frustrarea asupra schismaticilor şi ereticilor. Altfel 
spus, imediat ce cineva crede în ceva {la patrie, marxism- 
leninism, naţional-socialism), forţa acelei credinţe trebuie să 
excludă automat orice alternativă. 

16. Câteva zile după incidentul cu pantoful, m-am dus la 
magazinul din colţ să iau ziarul şi o cutie de lapte. Domnul 
Paul mi-a spus că i se terminase laptele, dar dacă am 
răbdare o clipă, se duce să ia o ladă din depozit. Privindu-1 
cum se îndrepta către fundul magazinului, am observat că 
domnul Paul purta o pereche de şosete gri, groase şi sandale 
maron de piele. Erau spectaculos de urâte, dar, destul de 


93 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

curios, spectaculos de inofensive. De ce nu putusem să 
rămân la fel de calm în faţa pantofilor lui Chloe? De ce nu 
mă puteam bucura alături de femeia pe care o iubeam de 
aceeaşi cordialitate pe care o aveam faţă de vânzătorul de 
ziare care îmi vindea zilnic pâine? 

17. Dorinţa de a înlocui relaţia măcelar-măcelărit cu cea 
cu vânzătorul de ziare a dominat gândirea politică multă 
vreme. De ce nu pot conducătorii să se poarte politicos cu 
cetăţenii lor, tolerându-le sandalele, schismele si 
divergenţele? Răspunsul gânditorilor liberali este că nu poate 
exista cordialitate decât atunci când conducătorii renunţă la 
poveştile despre cum guvernează pentru a obţine dragostea 
cetăţenilor lor şi se concentrează asupra scăderii dobânzilor 
şi a respectării orarului trenurilor. 

18. Apologia „politicii protejate” este făcută cel mai bine de 
John Stuart Mill, care a publicat în 1859 apologia 
liberalismului lipsit de dragoste, Despre libertate, o pledoarie 
despre cum ar trebui lăsaţi în pace cetăţenii de către stat 
(oricât de bine-intenţionat ar fi acesta) şi să nu li se mai 
spună să-şi schimbe pantofii, sau să citească anumite cărţi, 
sau să-şi cureţe urechile sau dinţii. Mill spunea că, deşi o 
veche republică (pentru a nu mai menţiona Franţa lui 
Robespierre) se simţise îndreptăţită să aibă „un profund 
interes în disciplina fizică şi mentală a fiecăruia din cetăţenii 
săi”, statul modern ar trebui să stea pe cât posibil deoparte 
şi să-şi lase cetăţenii în pace. Ca un partener agresat care 
imploră să i se lase loc să respire, Mill cerea statului să lase 
cetăţenii de capul lor: 


94 



- ALAIN DE BOTTON - 


Singura libertate demnă de acest nume este cea de a-ţi 
urmări binele propriu, în felul tău propriu, atâta timp cât nu 
încerci să-i lipseşti pe alţii de binele lor sau său împiedici să 
şi-l dobândească, de a le stânjeni eforturile de a o obţine... 
Unicul fel în care puterea se poate exercita în mod legitim, 
asupra oricărui membru al unei societăţi civilizate, împotriva 
voinţei sale, este acela de a împiedica vătămarea altora. 
Propriul bine, fizic sau moral, nu constituie îndreptăţire 
suficientă. 2 

19. Argumentele lui Mill sună atât de raţional, n-am putea 
oare să le aplicăm în sfera personală? Aplicată unei relaţii 
însă, viziunea lui pare, din păcate, să-şi piardă mult din 
farmec. Evocă unele căsnicii cam scorţoase, din care iubirea 
s-a evaporat de mult, în care partenerii dorm în paturi 
separate, schimbând câte o vorbă atunci când se întâlnesc în 
bucătărie înainte de a pleca la muncă, o relaţie în care ambii 
parteneri au renunţat de mult la speranţa de a se înţelege 
unul pe celălalt, mulţumindu-se în schimb cu o prietenie 
călduţă bazată pe o neînţelegere controlată, pe o politeţe în 
timp ce-şi mănâncă cina, iar la 3 dimineaţa amărăciune la 
adresa eşecului emoţional ce-i înconjoară. 

20. Am ajuns înapoi la alegerea între iubire şi liberalism, o 
alegere pentru că liberalismul pare cu adevărat practic 
numai într-o relaţie distantă sau atunci când s-a înstăpânit 
indiferenţa. Sandalele vânzătorului nu m-au iritat pentru că 
nu-mi păsa de vânzător, voiam să-mi iau ziarul şi laptele de 
la el, nu mai mult. Nu-mi doream să-mi vărs amarul sau să-i 

2 On Liberty. John Stuart Mill, Cambridge University Press, 1989 (Despre 
libertate, traducere de Adrian-Paul Iliescu, Humanitas, 2001, p.24 et 
passim. - N. ed. rom.). 


95 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

plâng pe umăr, astfel că încălţările lui rămâneau indiferente. 
Dar dacă m-aş fi îndrăgostit de domnul Paul, aş fi putut oare 
să-i privesc sandalele cu aceeaşi cumpănire sau ar fi venit un 
moment când (împins de dragoste) mi-aş fi dres vocea şi aş fi 
sugerat o alternativă? 

21. Dacă relaţia mea cu Chloe nu a atins niciodată 

9 

nivelurile Terorii, aceasta a fost poate din cauză că eram 
capabili să temperăm alegerea între dragoste şi liberalism cu 
un ingredient pe care puţine relaţii şi chiar şi mai puţini 
politicieni erotici (benin, Pol Pot, Robespierre) îl deţinuseră, 
un ingredient care (dacă ar fi existat în cantităţi suficiente) ar 
fi putut să salveze de la intoleranţă atât statele cât şi 
cuplurile; şi anume simţul umorului. 

22. Pare semnificativ faptul că revoluţionarii şi amanţii 
împărtăşesc tendinţa către o mare sinceritate. E greu să-ţi 
imaginezi că faci glume cu Stalin sau cu Tânărul Werther - 
amândoi par disperat de înflăcăraţi, deşi în feluri diferite. Iar 
împreună cu incapacitatea de a râde vin şi incapacitatea de a 
accepta relativitatea a tot ce e omenesc, contradicţiile 
inerente într-o societate sau într-o relaţie, multitudinea si 
conflictul dorinţelor, nevoia de a accepta că partenerul tău 
nu va învăţa niciodată cum să parcheze maşina, sau să spele 
cada de baie, sau să-l guste pe Joni Mitchell - dar să-l 
iubeşti în ciuda acestor lucruri. 

9 

23. Dacă Chloe si cu mine reuşeam să transcendem unele 

9 9 

din diferenţele dintre noi este pentru că aveam voinţa de a 
face glume despre impasurile pe care le găseam în caracterul 
celuilalt. Nu puteam să nu detest pantofii lui Chloe, ea 
continua să-i placă, eu o iubeam pe ea, dar (după ce am 


96 



- ALAIN DE BOTTON - 


înlocuit geamul) măcar am reuşit să transformăm incidentul 
într-o glumă. Ameninţându-ne unul pe altul cu 
„defenestrarea” de câte ori discuţiile se înfierbântau, eram de 
fiecare dată în stare să obţinem un hohot de râs unul de la 
celălalt şi astfel neutralizam o frustrare. Tehnica mea de a 
şofa nu putea fi îmbunătăţită, dar mi-a adus numele de 
„Alain Prost”; pretenţiile de martiraj ale lui Chloe mă 
enervau, dar nu atât de tare când o numeam „Ioana d’Arc”. 
Umorul însemna că nu mai era nevoie de o confruntare 
directă, puteam luneca uşor peste ceea ce ne irita, 
exprimând o critică fără a fi nevoie să o spunem („Prin gluma 
asta te informez că urăsc cutare lucru fără să fie nevoie să ti- 
o spun - iar prin râsul tău accepţi critica”). 

24. Când doi oameni nu mai reusesc să transforme 
diferenţele dintre ei în glume, e un semn că au încetat să se 
iubească (sau cel puţin au încetat să dorească să facă efortul 
care constituie 90% din iubire). Umorul căptuşeşte zidurile 
iritării dintre idealuri şi realitate: în spatele fiecărei glume 
era un avertisment despre o diferenţă, chiar despre o 
dezamăgire, dar era o diferenţă dezamorsată - şi ca atare se 
putea trece peste ea fără să fie nevoie de un pogrom. 


97 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

Capitolul al IX-lea 
Frumuseţe 

9 

1. Frumuseţea dă naştere iubirii sau iubirea dă naştere 

11 1 

frumuseţii? O iubeam pe Chloe pentru că era frumoasă sau 
era frumoasă pentru că o iubeam? înconjuraţi fiind de un 
număr infinit de oameni, ne putem întreba (privindu-ne 
iubita vorbind la telefon sau stând în cada de baie în fata 

i 

noastră) de ce dorinţa ni s-a fixat pe această figură anume, 
pe această gură, pe acest nas sau această ureche, de ce 
înclinarea gâtului sau gropiţa din obraz au ajuns să se 
potrivească atât de precis criteriilor noastre de perfecţiune? 
Fiecare din iubiţii noştri oferă soluţii diferite problemei 
frumuseţii si totuşi reusesc să redefinească estetica noastră 

ii i i 

amoroasă intr-un mod la fel de original şi de idiosincratic ca 
si trăsăturile fetelor lor. 

i i 

2. Marsilio Ficino (1433-1499) definea dragostea ca pe 
„dorinţa de frumuseţe” - în ce fel împlinea Chloe această 
dorinţă? Dacă era s-o ascult pe Chloe, în niciun fel. Niciun 
fel de asigurări n-o puteau convinge că este altfel decât 
monstruos de urâtă. Insista să spună că are nasul prea mic, 
gura prea mare, bărbia neinteresantă, urechile prea rotunde, 
ochii nu suficient de verzi, părul nu suficient de ondulat, 
sânii prea mici, picioarele prea mari, palmele prea late şi 
încheieturile prea mici. Se uita cu alean la feţele din paginile 
revistelor Elle şi Vogue şi declara că ideea unui Dumnezeu 
drept era - în lumina aspectului ei fizic - pur şi simplu o 
incoerentă. 

i 


98 



- ALAIN DE BOTTON - 


3. Chloe credea că frumuseţea poate fi măsurată conform 
unui standard obiectiv, unul pe care pur şi simplu nu-1 
atinsese. Fără să ştie, Chloe era absolut devotată conceptului 
platonic de frumuseţe, o estetică pe care o împărtăşea cu 
editorii revistelor internaţionale de modă si care-i alimenta 
sentimentul zilnic de silă faţă de ea însăşi în faţa oglinzii. 
După părerea lui Plafon şi a editorului-şef de la Vogue, există 
o Formă ideală de frumuseţe, constituită din echilibrul 
părţilor, căreia trupurile pământene îi seamănă mai mult sau 
mai puţin. Tot ce considerăm frumos, spune Plafon, se 
înfruptă din Forma esenţială a frumuseţii şi ca atare are 
caracteristici universale. Ia o femeie frumoasă si vei vedea că 
frumuseţea ei are o bază materială, un echilibru inerent, cu 
nimic mai puţin precis decât cel al unui templu clasic. 
Coperta unei reviste de modă este, ar fi spus Plafon, una 
dintre cele mai bune aproximări umane ale idealului de 
frumuseţe (iar Chloe o venera tocmai din această cauză. îmi 
amintesc imaginea ei, stând pe pat şi uscându-şi părul, 
frunzărind paginile, strâmbându-şi faţa pentru a caricaturiza 
poza plină de naturaleţe a fotomodelelor). Chloe era ruşinată 
că nasul ei nu se potrivea dimensiunilor buzelor. Nasul îl 
avea mic si buzele mari, ceea ce însemna că trebuia să existe 
o lipsă de armonie platonică în centrul feţei ei. Plafon 
spusese că numai atunci când elementele se potrivesc există 
un echilibru corect, care dă unui obiect liniştea dinamică si 
întregimea de sine, şi tocmai asta trebuie să-i fi lipsit ei. 
Dacă Plafon spusese că numai „măsura (metron) şi proporţia 
[symmetron) constituie invariabil frumuseţea şi excelenţa”, 
atunci lui Chloe trebuie să-i fi lipsit atât frumuseţea, cât şi 
excelenta. 


99 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

4. Oricare ar fi fost discordantele fetei ei, Chloe îsi 
considera restul corpului încă şi mai lipsit de echilibru, deşi 
eu eram încântat să privesc săpunul curgându-i pe stomac şi 
pe picioare când făceam duş împreună, de câte ori se uita în 
oglindă Chloe declara în mod invariabil că ceva era „intr-un 
peş” - deşi nu am reuşit niciodată să descopăr ce anume era. 
Leon Battista Alberti (1409-1472) ar fi ştiut poate mai bine, 
pentru că susţinea că un trup frumos are anumite proporţii 
fixe, pe care sculptorii ar trebui să le cunoască şi care puteau 
fi descoperite împărţind corpul în şase sute de unităţi, iar 
distanţa dintre ele o stabilise cu precizie. în cartea sa Despre 
sculptură, Alberti definea frumuseţea ca „Armonia dintre 
Părţi, oricărui Subiect i-ar aparţine, unite între ele în 
asemenea proporţii şi legături, încât nimic să nu poată fi 
adăugat, micşorat sau schimbat decât în rău”. După părerea 
lui Chloe însă, aproape orice parte a trupului ei ar fi putut fi 
adăugată, micşorată sau schimbată, fără ca prin aceasta să 
se strice ceva ce natura nu stricase deja. 

5. Dar evident că Platon şi Leon Battista Alberti (oricât de 
corecte ar fi fost calculele lor) trebuie să fi omis să includă 
ceva în teoria lor estetică, pentru că eu o găseam pe Chloe 
devastator de frumoasă. Ezit să descriu ce anume găseam 
atât de atrăgător. îmi plăceau ochii ei verzi, părul întunecat, 
buzele pline? Ezit să răspund, din cauza dificultăţii de a 
explica în cuvinte de ce o anume persoană e atrăgătoare şi 
alta nu. Aş putea vorbi de pistruii de pe nasul ei şi despre 
înclinarea gâtului, dar asta ar convinge oare pe cineva care 
nu o găseşte atrăgătoare? în definitiv frumuseţea nu e ceva 
de care să poţi convinge pe cineva. Nu e ca o formulă 
matematică, prin care să poţi aduce pe cineva la o concluzie 
incontestabilă. Dezbaterile despre cât de atrăgători sunt 


100 



- ALAIN DE BOTTON - 


bărbaţii si femeile sunt ca si cele dintre istoricii de artă, 
încercând să justifice de ce un tablou e superior altuia. Un 
Van Gogh sau un Gauguin? Singura modalitate de a 
argumenta în favoarea unuia sau altuia ar fi încercarea de a 
redescrie lucrarea în cuvinte („inteligenţa lirică a cerurilor 
din Mările Sudului pictate de Gauguin...” pe lângă 
„profunzimea wagneriană a albastrului lui Van Gogh...’j sau 
o elucidare a tehnicii şi materialelor („senzaţia expresionistă 
a lucrărilor târzii ale lui Van Gogh...”, „liniaritatea stil 
Cezanne a lui Gauguin...”). Dar ar putea toate acestea să 
explice în fapt de ce un tablou e bun, ne atinge, ne trage de 
guler cu frumuseţea lui? Iar dacă pictorii, în mod tradiţional, 
au dispreţuit istoricii de artă care le-au urmat, este probabil 
nu atât de mult dintr-un snobism pe dos cât din sentimentul 
că limbajul picturii (ca şi limbajul frumuseţii) nu poate fi 
redus la limbajul cuvintelor. 

6. Deci nu frumuseţea aş putea spera s-o descriu, ci 
numai reacţia mea subiectivă la felul în care arăta Chloe. Nu 

9 

pot pretinde să aştern o teorie estetică cu validitate 
universală, aş putea doar să arăt unde s-a întâmplat să se 
stabilească dorinţa mea, lăsând loc posibilităţii ca alţii să nu 
localizeze aceeaşi perfecţiune în acelaşi trup. Făcând acest 
lucru, eram obligat să resping ideea platonică a unui criteriu 
obiectiv al frumuseţii, alăturându-mă în schimb punctului de 
vedere al lui Kant (exprimat în Critica raţiunii pure ), cum că 
judecăţile estetice sunt cele „al căror fundament nu poate fi 
decât subiectiv”. 

7. Viziunea kantiană a esteticii susţine că în ultimă 

9 

instanţă proporţiile unui corp nu sunt atât de importante ca 
modul subiectiv în care este privit corpul. Cum altfel am 


101 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

putea explica de ce acelaşi corp poate fi considerat frumos de 
către o persoană şi urât de alta? Fenomenul frumuseţii care 
se află în ochiul privitorului poate fi comparat cu faimoasa 
iluzie Muller-Lyer, în care două linii de lungimi identice par a 
fi de dimensiuni diferite din cauza săgeţilor diferite de la 
capetele lor. Dacă lungimea poate fi asemănată cu 
frumuseţea, felul în care o priveam pe Chloe funcţiona ca 
săgeţile de la capetele liniilor, era ceea ce făcea ca faţa ei să 
fie diferită, mai frumoasă (mai lungă) decât una care, în mod 
obiectiv, ar fi fost cam la fel. Dragostea mea era ca săgeţile 
aşezate la capetele unor linii identice, dar care creau 
impresia, oricât de fictivă, a diferenţei. 

> — < 

Iluzia Miiller-Lyer 

8. Stendhal a dat frumuseţii faimoasa definiţie 
„promisiunea fericirii”, o definiţie departe de rigiditatea ideii 
platonice a armoniei dintre părţi. Poate că Chloe nu era 
dotată cu perfecţiune clasică, dar era oricum frumoasă. Mă 
făcea fericit pentru că era frumoasă sau era frumoasă pentru 
că mă făcea fericit? Era un cerc care se autoconfirma: o 
găseam pe Chloe frumoasă când mă făcea fericit şi mă făcea 
fericit pentru că era frumoasă. 

9. Dar caracteristica distinctivă a atracţiei mele era faptul 
că se baza nu atât pe ţintele evidente ale dorinţei, cât pe 
exact acele trăsături care ar fi fost considerate imperfecte de 
către cineva care o privea pe Chloe din perspectivă 
platoniciană. Simţeam un fel de mândrie localizându-mi 


102 



- ALAIN DE BOTTON - 


dorinţa asupra trăsăturilor mai puţin reuşite ale feţei ei, în 
exact acele locuri în care altcineva nu s-ar fi uitat. De 
exemplu, nu priveam strungăreaţă dintre dinţii ei din faţă ca 
pe o deviaţie neplăcută de la un aranjament ideal, ci ca pe o 
redefinire originală şi demnă de afecţiune a perfecţiunii 
dentare. Nu eram pur şi simplu indiferent la strungăreaţă ei 
- o adoram. 





Dinţi platonicieni 


Dinţi kantieni 


10. Iubeam taina, dificultatea dorinţei mele, faptul că 
nimeni n-ar fi ghicit ce însemnau dinţii lui Chloe pentru 
mine. în ochii unui platonician n-ar fi fost considerată 
frumoasă, într-o anume lumină ar fi putut fi considerată 
chiar urâtă, dar frumuseţea ei avea ceva ce o faţă platonic- 
perfectă nu avea. Frumuseţea putea fi găsită în zona de 
oscilaţie dintre urâţenie şi perfecţiunea clasică. Un chip ce 
porneşte o mie de corăbii nu e întotdeauna arhitectural 
frumos: poate fi la fel de instabil ca un obiect ce se roteşte 
între două culori, dând naştere unei a treia nuanţe atâta 
timp cât se află în mişcare. Perfecţiunea exercită o anume 
tiranie, aproape o epuizare, ceva care neagă privitorului un 
rol în propria creaţie şi care se impune cu tot dogmatismul 
unei afirmaţii lipsite de ambiguitate. Adevărata frumuseţe nu 
poate fi măsurată pentru că fluctuează, există numai câteva 
unghiuri din care poate fi văzută şi nici atunci în orice 
lumină şi în orice moment. Flirtează periculos cu urâţenia, 
îşi asumă riscuri, nu se aliniază confortabil cu regulile 

103 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

matematice ale proporţiei şi este atrăgătoare tocmai prin 
acele aspecte care se pretează la urâţenie. Frumuseţea poate 
fi nevoită să-si asume un risc calculat cu urâţenia. 

11. Proust a spus cândva că femeile frumoase ar trebui 
lăsate bărbaţilor fără imaginaţie şi probabil că strungăreaţă 
lui Chloe mi se părea atât de seducătoare tocmai din cauza 
atracţiei pe care o exercita asupra imaginaţiei mele. 
Imaginaţiei îi plăcea să se joace în spaţiul ei mic, să o 
închidă, să o redeschidă, să-i ceară limbii mele să o pipăie. 
Strungăreaţă îmi permitea să joc un rol în aranjamentul 
dinţilor lui Chloe, frumuseţea ei era suficient de fragmentată 
ca să suporte anumite rearanjări creative. Fiindcă faţa ei 
conţinea atât dovada frumuseţii cât şi a urâţeniei, imaginaţia 
mea primea rolul de a păstra precara urmă de frumuseţe. în 
ambiguitatea ei, faţa lui Chloe putea fi comparată cu raţa- 
iepure a lui Wittgenstein, în care o răţuşcă şi un iepure par a 
fi conţinuţi de aceeaşi imagine, tot aşa cum trăsăturile lui 
Chloe păreau să conţină două feţe. 



104 



- ALAIN DE BOTTON - 


12. în exemplul lui Wittgenstein, totul depinde de 
atitudinea privitorului: dacă imaginaţia caută o răţuşcă, o va 
găsi, dacă iepurele e cel pe care-1 caută, va apărea şi acesta. 
Există dovezi ale ambelor animale, deci ceea ce contează e 
predispoziţia, forma mentală a privitorului. Desigur, ceea ce¬ 
rni oferea imaginea frumoasă a lui Chloe (mai curând decât 
cea a raţei) era iubirea. Simţeam că această iubire trebuie să 
fi fost foarte sinceră, pentru că nu se fixase asupra unei feţe 
evident şi incontestabil proporţionată. Editorul lui Vogue ar fi 
avut mari dificultăţi să includă fotografii ale lui Chloe în 
revistă, dar în mod ironic acest lucru nu făcea decât să-mi 
întărească dorinţa, fiindcă părea o confirmare a unicităţii pe 
care reuşisem s-o găsesc în ea. Cât de original e să consideri 
„frumoasă” o persoană cu proporţii clasice? Evident, e nevoie 
de mult mai mult efort, de mult mai multă imaginaţie 
proustiană ca să găseşti frumuseţea într-o strungăreaţă. 
Considerând-o pe Chloe frumoasă nu mă stabilisem asupra 
evidenţei: puteam găsi în trăsăturile ei lucruri pe care ceilalţi 
nu le puteau vedea: îi animasem figura cu sufletul ei. 

13. Pericolul unui gen de frumuseţe care nu arată ca o 
statuie grecească este că instabilitatea ei pune mult accent 
pe privitor. O dată ce imaginaţia decide să se retragă din 
strungăreaţă, nu e oare timpul pentru intervenţia unui 
ortodont priceput? Odată ce am localizat frumuseţea în ochii 
privitorului, ce se întâmplă dacă acesta priveşte în altă 
parte? Dar poate că toate acestea erau parte din farmecul lui 
Chloe. O teorie subiectivă despre frumuseţe face ca 
observatorul să fie minunat de indispensabil. 


105 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

Capitolul al X-lea 
Exprimarea iubirii 

1. Pe la mijlocul lui mai, Chloe şi-a aniversat cea de-a 
douăzeci şi patra zi de naştere. Bătuse multe apropouri pe 
tema unui pulover roşu din vitrina unui magazin din 
Picadilly, aşa încât cu o seară înainte, pe drumul de 
întoarcere de la birou, m-am oprit şi i l-am cumpărat, 
împachetat în hârtie albastră şi cu o fundă roz. Dar 
pregătind felicitarea care să însoţească pachetul, mi-am dat 
brusc seama, cu stiloul deasupra hârtiei, că nu-i spusesem 
niciodată lui Chloe că o iubesc. 

2. O declaraţie n-ar fi fost probabil neaşteptată (mai ales 
însoţită de un pulover roşu), dar faptul că nu fusese 
niciodată făcută era semnificativ. Puloverele pot fi un semn 
de dragoste între un bărbat şi o femeie, dar încă mai trebuie 
să le traducem într-un limbaj care transcende tricotajul. Era 
ca şi când nucleul relaţiei noastre, configurat în jurul 
cuvântului dragoste, era cumva de nemenţionat, fiind fie 
nedemn de a fi menţionat, fie prea semnificativ pentru a fi 
avut timp să-l formulăm. 

3. Era mai uşor de înţeles de ce Chloe nu spusese nimic. 
Era suspicioasă faţă de vorbe. „Vorbind despre probleme, le 
facem să existe”, spusese ea odată, şi aşa cum problemele 
pot fi create prin limbaj şi dragostea poate fi distrusă de el. 
Mi-am amintit o poveste pe care mi-o spusese. La vârsta de 
12 ani, părinţii o trimiseseră într-o tabără organizată de un 
grup de tineri. Acolo se îndrăgostise nebuneşte de un băiat 
de vârsta ei, şi după multe îmbujorări şi ezitări sfârşiseră 


106 



- ALAIN DE BOTTON - 


prin a face o plimbare în jurul lacului. Pe un mal umbros, 
băiatul o rugase să se aşeze şi după o clipă îi luase mâna 
într-a lui. Era prima oară când un băiat o ţinea de mână. Se 
simţise atât de transportată, încât îi spusese (cu toată 
sinceritatea unui copil de 12 ani) că e „cel mai bun lucru 
care i s-a întâmplat vreodată”. Dar n-ar fi trebuit să 
vorbească. A doua zi, descoperise că vorbele ei se 
răspândiseră în toată tabăra, declaraţia ei prostesc de 
sinceră transformată într-o batjocură a vulnerabilităţii ei. 
Suferise din cauza limbajului o trădare, felul în care 
cuvintele intime pot fi convertite în monedă comună, şi de 
aceea ajunsese să aibă în schimb încredere în trup, în 
mişcare mai curând decât în frază. 

4. Cu obişnuita ei rezistentă la tot ce era colorat în roz, 
Chloe ar fi dat la o parte declaraţia cu o glumă, nu pentru că 
n-ar fi vrut s-o audă, ci pentru că orice verbalizare ar fi părut 
periculos de aproape atât de clişeu cât şi de goliciunea 
completă. Nu că ar fi fost lipsită de sentimentalism, era pur 
şi simplu prea discretă cu emoţiile ei pentru a le exprima în 
limbajul social uzat al romantismului (dragostea mediată). 
Deşi sentimentele ei erau îndreptate către mine, intr-un fel 
curios, nu trebuia să le cunosc. 

5. Totuşi stiloul meu ezita deasupra felicitării de ziua ei 
(desenul unei girafe suflând în lumânări) şi simţeam că, 
oricare ar fi fost rezistenţa ei, ocazia zilei de naştere (plină de 
absurdul respect acordat naşterii unei persoane) cerea 
confirmarea lingvistică a legăturii dintre noi. Am încercat să- 
mi imaginez cum va reacţiona când aveam să-i întind 
pachetul, nu la puloverul roşu, ci la pachetul de vorbe de 
dragoste. Am încercat să mi-o imaginez singură, în metrou pe 


107 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

drum spre serviciu, sau în cadă, sau pe stradă, deschizându- 
1, străduindu-se să-şi dea seama ce voise să spună bărbatul 
care o iubea, dăruindu-i asemenea obiecte ciudate. 

6. Dificultatea unei declaraţii e mai mare decât dificultatea 

9 

comunicării obişnuite. Dacă i-aş fi spus lui Chloe că am o 
durere de stomac, sau o maşină roşie, sau o grădină de 
narcise, aş fi putut fi sigur că înţelege. Evident, imaginea 
mea despre o grădină plină de narcise ar fi fost uşor diferită 
de a ei, dar ar fi existat o corespondenţă rezonabilă între cele 
două imagini. Cuvintele, traversând separarea dintre noi, ar 
fi operat ca mesageri demni de încredere, scrisoarea şi-ar fi 
atins destinaţia. Dar felicitarea pe care încercam s-o scriu 
acum nu beneficia de o astfel de garanţie. Cuvintele erau cele 
mai ambigue din limbaj, pentru că lucrul la care se refereau 
era extrem de lipsit de un înţeles stabil. Desigur, unii călători 
se întorseseră de pe tărâmul inimii şi încercaseră să 
povestească ce au văzut, dar cuvântul nu avea o latitudine 
stabilă, îi lipsea definiţia geografică, era un fluture rar, 
niciodată identificat în mod concludent. 

7. Gândul era unul izolat: despre eroarea pe care o poţi 
găsi dintr-un singur cuvânt - un argument desemnat nu 
pedanţilor, ci de o importanţă disperată pentru amanţii sătui 
să vorbească prin translator. Amândoi puteam spune că 
suntem îndrăgostiţi şi totuşi această dragoste ar putea 
însemna pentru fiecare dintre noi ceva cu totul diferit. 
Transmiterea vorbelor de dragoste era ca trimiterea unui 
mesaj codificat printr-un transmiţător defect: niciodată nu 
puteai şti cum avea să fie primit (şi cu toate acestea trebuia 
trimis, ca şi floarea care emite nenumăraţi spori, din care 
numai o mică parte se vor reproduce, un efort de 


108 



- ALAIN DE BOTTON - 


telecomunicaţie aleatoriu şi optimist - încrederea în serviciile 
poştale). 

8. Limbajul era tot ce aveam pentru a acoperi breşa. Avea 
ea să înţeleagă semnificaţia cu care încercam să umplu 
ciurul? Cât din dragostea mea avea să mai rămână până 
când avea să ajungă la ea? Am fi putut avea un dialog intr-un 
limbaj care să pară comun, numai pentru a descoperi că 
vorbele au rădăcini în surse diferite. Deseori citeam aceleaşi 

9 

cărţi seara, în acelaşi pat, şi apoi ne dădeam seama că 
pentru fiecare din noi fusese altă carte. Nu se putea întâmpla 
acelaşi lucru şi cu un singur rând de vorbe de dragoste? 

Inima mea »> - d-r-a-g-o-s-t-e—> Inima ei 

LIMBAJ 

9. Dar nici măcar cuvintele nu erau cu totul în puterea 
mea. Fuseseră în mâinile atâtor altora înainte - mă 
născusem în limbaj (deşi nu aceasta era data mea de 
naştere), nu inventasem eu boala - şi o dată cu acest 
sentiment de „mâna a doua” apăreau atât problemele cât şi 
avantajele. Avantaje pentru că exista o zonă comună care de- 
a lungul secolelor fusese îngrădită ca aparţinând iubirii. Deşi 
nu eram întotdeauna de acord în privinţa a ceea ce simţeam 
unul pentru altul, Chloe şi cu mine eram elevi destul de buni 
pentru a şti că iubirea nu e ură şi pentru a recunoaşte 
regiunea în care se învârteau starurile de la Hollywood 
atunci când beau martini şi îi pomeneau numele. 

10. Percepţiile noastre despre dragoste erau murate în 
butoiul social al romantismului. Când visam cu ochii 
deschişi la Chloe, aceste vise se amestecau în mod necesar 

9 7 


109 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

cu imagini pufoase şi caramel ale o mie şi una de îmbrăţişări 
cinematografice. Nu eram numai îndrăgostit de Chloe, 
participam în acelaşi timp la un ritual social. Când ascultam 
în maşină versurile celui mai recent succes pop, nu se 
amesteca iubirea mea în mod firesc cu vocea cântăreţului, nu 
pe Chloe o regăseam în versurile elocvente ale altuia? 

N-ar ji frumos 

Să te tin în braţe 

9 9 

Şi să te iubesc, iubito? 

Să te ţin în braţe 

Da, si să te iubesc, iubito? 

11. Dragostea nu e autoexplicativă, este întotdeauna 
interpretată de cultura în care ne-am născut. Cum aş fi ştiut 
că ceea ce simt pentru Chloe e dragoste, dacă n-ar fi fost 
ceilalţi care să-mi şoptească răspunsul? Faptul că mă 
identificam cu cântăreţul de la radio nu implica o înţelegere 
spontană a fenomenului. Dacă credeam că sunt îndrăgostit, 
nu era oare aceasta rezultatul vieţii într-o anume epocă 
culturală care căuta si venera o inimă salivândă ori de câte 

9 

ori putea? Nu cumva societatea era factorul motivant, şi nu 
vreun îndemn interior al meu? în culturi şi epoci precedente, 
n-aş fi fost oare învăţat să ignor sentimentele pe care le 
aveam pentru Chloe (în acelaşi fel în care eram acum învăţat 
să ignor impulsul de a purta ciorapi de mătase sau de a 
răspunde la insulte cu o provocare la duel)? 

12. Unii oameni nu s-arji îndrăgostit niciodată dacă n-ar ji 
auzit de dragoste este aforismul lui La Rochefoucault, şi nu-i 
dă oare istoria dreptate? Trebuia s-o duc pe Chloe la un 
restaurant chinezesc în Camden, dar declaraţiile de dragoste 


no 



- ALAIN DE BOTTON - 


ar fi părut mai potrivite altundeva, dată fiind puţina 
consideraţie acordată iubirii în cultura chineză. După 
părerea expertului în antropologie psihologică L.K. Hsu, 
culturile occidentale sunt „individualiste” si acordă mare 

9 

importanţă emoţiilor, în vreme ce prin contrast, cultura, 
chineză e „situaţională”, şi se concentrează asupra 
grupurilor, mai degrabă decât asupra cuplurilor şi iubirii lor 
(deşi şeful de sală de la Lao Tzu a fost foarte încântat să-mi 
accepte rezervarea). Dragostea nu e niciodată un dat, este 
construită şi definită de diferitele societăţi. în cel puţin o 
societate, Mânu din Noua Guinee, nici măcar nu există un 
cuvânt pentru dragoste. în alte culturi, dragostea există, dar 
i se atribuie forme particulare. Poezia de dragoste egipteană 
antică nu era interesată de ruşine, vinovăţie sau 

9 7 9 

ambivalenţă. Grecii nu aveau nicio problemă cu 
homosexualitatea, creştinismul proscria trupul şi atribuia 
valenţe erotice sufletului, trubadurii puneau semnul egal 
între îndrăgostit şi dragostea neîmpărtăşită, romanticii 
făceau o religie din iubire, iar S.M. Greenfield, având o 
căsnicie fericită, scrie intr-un articol din Sociological 
Quarterly (6,361-377), că în zilele noastre dragostea este 
ţinută în viaţă de către capitalismul modern numai pentru a: 

...motiva indivizii - atunci când nu există alte căi de a-i 
motiva - să ocupe poziţiile soţ-tată şi soţie-mamă şi să 
formeze nuclee familiale care sunt esenţiale nu numai 
pentru reproducere şi socializare, ci şi pentru a menţine 
aranjamentele existente pentru distribuţia şi consumul 
bunurilor şi serviciilor şi, în general, pentru a menţine în 
funcţiune sistemul social şi a-l păstra ca o preocupare 
continuă. 


in 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

13. Antropologia şi istoria sunt pline de divergenţe (şi ca 
atare de orori pentru cei dintr-un alt timp) când vine vorba 
de sexualitate. în Anglia victoriană, o femeie care se 
masturba putea fi considerată nebună şi închisă intr-un azil 
pentru aceasta. în Noua Guinee exista credinţa că bărbăţia e 
întrupată în spermă şi se practica un ritual în care tinerii o 
mâncau. în satul Iwi din Noua Guinee, la un moment dat 
exista chiar obiceiul să se mănânce penisurile celor ucişi, 
pentru a le absorbi puterea. Fetele din Mângâi îşi lungeau 
clitorisurile, în vreme ce în societatea Maasai, unei fete 
ajunse la pubertate i se extirpau clitorisul şi labia minora, 
ceea ce se presupunea a îndepărta „mizeria copilăriei”. în 
rândul indienilor americani se practica transsexualismul, în 
unele triburi bărbaţii capturaţi în război erau duşi în casa 
învingătorului cu statutul de soţie. 

14. Societatea, ca un bun magazin de papetărie, m-a 
echipat cu un set de etichete pe care să le lipesc pe 
palpitaţiile inimii. Suferinţa, ameţeala şi dorul pe care le 
simţisem uneori gândindu-mă la Chloe societatea le clasifica 
la litera „D”, dar în alte vremuri şi în alte locuri, ar fi putut 
figura sub un alt index. N-ar fi putut fi luate simptomele 
mele drept o viziune religioasă, o infecţie virală sau chiar un 
cât se poate de nemetaforic atac coronarian? Când sfânta 
Tereza de Avila (1515-1582), fondatoarea Ordinului 
Carmelitelor Desculţe, vorbea despre ceva ce psiho-detectivii 
de azi ar putea numi un orgasm sublimat, descria experienţa 
iubirii de Dumnezeu prin vizita unui înger, un băiat care era 

...foarte frumos, cu faţa atât de înflăcărată încât părea să 
fie unul din îngerii supremi, care apar în flăcări... în mâinile 

lui am văzut o lance aurie, şi în vârful ei de oţel mi s-a părut 


112 



- ALAIN DE BOTTON - 


că văd un punct de foc. Cu ea părea că-mi străpunge inima, 
de mai multe ori, astfel încât îmi penetra măruntaiele... 
Durerea era atât de cumplită, încât am gemut de mai multe 
ori; şi atât de profundă era dulceaţa provocată de această 
durere intensă, încât n-as fi vrut să se termine niciodată, si 
nici sufletul n-ar putea fi fericit cu nimic mai puţin decât 
Dumnezeu. 

15. în cele din urmă, am hotărât că o felicitare cu o girafă 
nu era locul cel mai potrivit pentru a vorbi de dragoste şi că o 
să aştept până la cină. M-am dus la apartamentul lui Chloe 
la ora opt, ca s-o iau şi să-i dau cadoul. A fost încântată că 
pricepusem aluziile ei la vitrina din Picadilly, singurul regret 
(exprimat cu tact câteva zile mai târziu) fiind că şi-l dorise pe 
cel albastru, nu pe cel roşu (deşi chitanţele ne-au oferit o a 
doua şansă). 

16. Restaurantul nici că ar fi putut fi mai romantic. Toţi 
cei din jurul nostru la Lao Tzu, cupluri foarte asemănătoare 
cu noi (deşi sentimentul nostru subiectiv de unicitate nu ne 
permitea să gândim aşa) se ţineau de mână, beau vin şi se 
chinuiau cu betisoarele. 

9 9 

— Doamne, mă simt mai bine, cred că muream de foame. 
Am fost atât de deprimată toată ziua, a spus Chloe. 

— De ce? 

— Pentru că am chestia asta cu zilele de naştere, 

9 7 

întotdeauna ele îmi amintesc de moarte si de veselie fortată. 

9 9 

Dar cred că asta de acum n-o să fie atât de rea până la 
urmă. De fapt, e destul de bună, cu puţin ajutor de la 
prietenul meu. S-a uitat la mine şi a zâmbit: Ştii unde eram 
anul trecut pe vremea asta? m-a întrebat. 

— Nu, unde? 


113 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

— Mă scotea în oraş la cină mătuşa mea cea oribilă. A fost 
cumplit, trebuia să mă duc tot timpul la baie să plâng, mă 
simţeam aşa de tristă că era ziua mea şi singura persoană 
care mă invitase la cină era mătuşa mea bâlbâită care nu 
mai prididea să-mi spună că nu înţelege cum o fată drăguţă 
ca mine nu are un bărbat în viaţa ei. Aşa că probabil nu-i 
rău că am dat de tine... 

17. Era absolut adorabilă (gândi îndrăgostitul, la apogeul 
judecăţii sale subiective). Dar cum aş fi putut să-i spun asta 
intr-un fel care să-i sugereze natura distinctivă a atracţiei 
mele? Cuvinte ca dragoste sau devotament sau pasiune erau 
demonetizate de greutatea poveştilor succesive de dragoste, 
de straturile adăugate lor prin utilizarea de către alţii. în 
clipa când îmi doream cel mai mult ca limbajul să fie 
original, personal şi complet privat, mă izbeam de natura 
irevocabil publică a limbajului inimii. 

18. Restaurantul nu era de niciun ajutor, pentru că 
decorul romantic făcea dragostea prea evidentă şi deci 
nesinceră. Romantismul slăbea legătura dintre intenţia 
auctorială şi limbaj, semnificatul ameninţa infidelitatea (mai 
ales cu o Nocturnă de Chopin la difuzoare şi o lumânare între 
noi pe masă). Părea să nu existe nicio cale de a transporta 
dragostea în cuvântul D-R-A-G-O-S-T-E, fără a arunca în coş 
în acelaşi timp şi cele mai banale asocieri. Trebuia să existe o 
identificare cu D-R-A-G-O-S-T-E-A, dar oricât m-as fi străduit 
cuvântul era prea bogat într-o istorie străină: totul de la 
trubaduri până la Casablanca profitase de pe urma acestor 
litere. 


114 



- ALAIN DE BOTTON - 


19. Există şi opţiunea de a fi leneş emoţional, adică de a 
cita. Aş fi putut întinde mâna după Dicţionarul dragostei 
împărtăşite, cu pachetele lui de-a gata, potrivite pentru 
diversele dispoziţii, lipicios de minciuni şi caramel. Dar ideea 
avea ceva respingător, ca dormitul în aşternuturile murdare 
ale altcuiva. Nu aveam oare datoria de a fi autorul propriului 
meu dialog romantic? Nu trebuia să creez o declaraţie care să 
se potrivească cu unicitatea lui Chloe? 

20. E întotdeauna mai uşor să citezi din alţii decât să 
vorbeşti în nume propriu, mai uşor să te foloseşti de 
Shakespeare sau de Sinatra decât să-ţi rişti propriul laringe. 
Născuţi în limbaj, adoptăm automat utilizarea pe care i-au 
dat-o alţii, implicându-ne într-o istorie care nu e a noastră. 
Pentru îndrăgostiţii care simt că reinventează lumea prin 
dragostea lor, apare o inevitabilă confruntare cu istoria care 
le precedă uniunea (fie ea în trecutul lor sau în trecutul 
societăţii). Fiecare gest de dragoste al meu avea o zi de 
naştere care o antedata pe Chloe - existau întotdeauna alte 
zile de naştere, nu existau declaraţii virgine (chiar şi Chloe la 
vârsta de 12 ani, lângă lac, era deja implicată, fie şi numai în 
virtutea televiziunii). Ca şi a face dragoste, a vorbi despre ea 
mă marca cu urmele tuturor celor cu care mă culcasem. 

21. Prin urmare, particule din alţii există în orice, în ceea 
ce mâneam şi în ceea ce gândeam, exista alteritate. Deşi îmi 
doream să existe doar Chloe, exista o relaţie incestuoasă cu 
cultura: un bărbat şi o femeie, amanţi, sărbătorind o zi de 
naştere intr-un restaurant chinezesc, într-o seară, în lumea 
occidentală, undeva pe la sfârşitul secolului XX. Simţeam o 
deconcertantă fricţiune cu mondenitatea izbitoarei mele 

9 

originalităţi - în faptul că o ţineam de mână pe Chloe, că 


115 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

gândeam că o iubesc, înţelegeam acum ura ei pentru zilele de 
naştere, inserţia noastră arbitrară pe banda rulantă a 
culturii. Dorinţa mă împingea să părăsesc liniarul şi să caut 
metafora. Ceea ce doream să spun nu avea să facă niciodată 
călătoria în D-R-A-G-O-S-T-E. Trebuia să găsească alt mijloc 
de transport, poate cu o barcă întrucâtva deformată, lungită 
sau scurtată, sau invizibilă - nu reprezentând lucrul, pentru 
a-i captura mai bine misterul, dragostea ca un Dumnezeu 
evreu. 

22. Apoi am văzut o farfurie cu bezele din partea casei, 
aproape de cotul lui Chloe. Inexplicabil din punct de vedere 
semantic, mi s-a părut brusc clar că ceea ce simţeam pentru 
Chloe nu era atât dragoste, cât bezea. Ce anume făcea o 
bezea să se acorde brusc atât de perfect cu sentimentele 
mele faţă de ea n-o să ştiu niciodată, dar cuvântul părea să 
captureze esenţa stării mele amoroase cu o acurateţe la care 
cuvântul dragoste, uzat, pur şi simplu nu putea aspira. Şi 
mai inexplicabil încă, atunci când am luat-o pe Chloe de 
mână, facându-le cu ochiul lui Romeo şi lui Bogart, şi am 
anunţat-o că am ceva foarte important să-i spun, şi anume 
că am un sentiment de bezea pentru ea, a părut să înţeleagă 
perfect, răspunzând că e cel mai dulce lucru pe care i l-a 
spus cineva vreodată. 

23. Şi de atunci încolo, dragostea nu a mai fost, cel puţin 
pentru mine şi Chloe, numai dragoste, ci un obiect dulce, 
pufos, de câţiva milimetri diametru, care se topeşte delicios 
în gură. 


116 



- ALAIN DE BOTTON - 


Capitolul al Xl-lea 
Ce vezi la ea? 

1. Vara a sosit cu prima săptămână din iunie, 
transformând Londra intr-un oraş mediteranean, scoţând 

9 7 9 

oamenii din case şi din birouri şi ducându-i în parcuri şi 
pieţe. Căldura a coincis cu sosirea la muncă a unui nou 
coleg, un arhitect american care fusese angajat ca să lucreze 
cu noi timp de şase luni la un complex de birouri lângă 
Waterloo. 

2. — Mi au spus că la Londra plouă în fiecare zi - şi uită- 
te la vremea asta! a remarcat Will când stăteam într-o zi la 
prânz, intr-un restaurant din Covent Garden. Incredibil, şi eu 
mi-am adus numai pulovere. 

— Nu-ţi face griji, Will, se găsesc şi aici tricouri. 

îl cunoscusem pe William Knott cu cinci ani în urmă, când 
fuseserăm colegi un semestru la Rhode Island School of 
Design. Era un bărbat extrem de înalt, permanent bronzat, 
cu un zâmbet cutezător şi cu faţa aspră a unui explorator. De 
când îşi încheiase studiile la Berkeley avea o carieră de 
succes pe Coasta de Vest, unde era considerat unul dintre cei 
mai inovatori si mai inteligenţi arhitecţi din generaţia lui. 

3. — Şi spune-mi, te vezi cu cineva? m-a întrebat Will, 
odată ajunşi la cafea. Nu mai eşti tot cu cum-o-cheamă, 
aia...? 

— Nu, nu, s-a terminat de mult. Acum am o relaţie 

9 

serioasă. 

— Bravo, spune-mi despre ea. 

— Păi trebuie să vii într-o seară la cină să o cunoşti. 

9 


117 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

— Mi-ar face plăcere. Mai spune-mi. 

— O cheamă Chloe, are 24 de ani, e designer de grafică. E 
inteligentă, frumoasă, foarte amuzantă... 

— Sună minunat. 

— Dar tu? 

— Nu prea am mare lucru de spus, mă întâlneam cu o fată 
de la UCLA, da’ ştii cum e, ne cam călcam pe nervi, aşa că 
am lăsat-o baltă. Nu eram gata să facem pasul cel mare, aşa 
că... Dar mai spune-mi despre Chloe a ta, ce vezi la ea? 

4. Ce vedeam la ea? întrebarea mi-a revenit în minte în 
seara aceea, exact în mijlocul supermarketului Safeway, 
privind-o pe Chloe la casă, fascinat de felul în care punea 
cumpărăturile în sacoşa de plastic. Farmecul pe care-1 
detectam în aceste gesturi banale dezvăluia cât eram de 
pregătit să accept aproape orice ca dovadă incontestabilă a 
perfecţiunii ei. Ce vedeam la ea? Aproape totul. 

5. Preţ de o clipă am visat cum m-aş putea transforma 
într-o cutie de iaurt ca să fiu pus de ea, cu blândeţe şi 
atenţie într-o plasă, între o cutie de ton şi o sticlă cu ulei de 
măsline. Numai atmosfera nepotrivit de nesentimentală a 
supermarketului („Săptămână ieftinirilor la ficat”) m-a făcut 
să-mi dau seama cât de departe alunecasem în patologia 
romantică. 

6. Pe drumul înapoi către maşină am complimentat-o pe 
Chloe pentru cât de adorabil făcuse cumpărăturile. 

— Nu fii caraghios, a replicat. Deschide tu uşa, cheile mele 
sunt în poşetă. 


118 



- ALAIN DE BOTTON - 


7. A descoperi farmec în locuri neobişnuite înseamnă a 
refuza să te laşi vrăjit de ceea ce este evident. E destul de 
uşor să găseşti farmec într-o pereche de ochi sau în conturul 
unei guri frumoase. E cu mult mai greu să îl detectezi în 
mişcările mâinii unei femei pe tejgheaua unui supermarket. 
Manierismele lui Chloe erau semnele unei perfecţiuni mult 
mai profunde pe care o putea găsi un îndrăgostit. Erau ca 
vârfurile unui iceberg, o aluzie la ceea ce se afla dedesubt. 
Nu era nevoie de un îndrăgostit ca să discearnă adevărata lor 
valoare, o valoare care ar fi părut în mod firesc neînsemnată 
cuiva mai puţin curios, mai puţin îndrăgostit? 

8. Dar am rămas gânditor tot drumul înapoi acasă, la ora 
de vârf. Dragostea mea începea să se îndoiască de ea însăşi. 
Ce însemna dacă lucrurile pe care le consideram 
fermecătoare la Chloe ea le considera întâmplătoare sau 
nerelevante pentru adevărata ei personalitate? Vedeam la 
Chloe lucruri care pur şi simplu nu existau în ea? M-am 
uitat la înclinarea umerilor ei si la felul în care o şuviţă de 
păr i se prinsese în tetieră. S-a întors către mine şi a zâmbit, 
şi pentru o clipă i-am văzut strungăreaţă. Cât din iubita mea 
sensibilă se regăsea în tovarăşa mea de călătorie? 

9. Dragostea îşi dezvăluie nebunia prin refuzul de a 
accepta normalitatea inerentă a persoanei iubite. De aceea 
îndrăgostiţii par plicticoşi celor din jur. Ce văd ei în persoana 
iubită, mai mult decât pur şi simplu o altă fiinţă omenească? 
Am încercat deseori să împărtăşesc prietenilor entuziasmul 
meu pentru Chloe, prieteni cu care în trecut găsisem un 
teren comun în privinţa filmelor, cărţilor şi politicii, dar care 
acum m-au privit cu nedumerirea laică a ateilor confruntaţi 
cu fervoarea mesianică. După ce le spusesem prietenilor 


119 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

pentru a zecea oară poveştile cu Chloe la curăţătoria de 
haine sau Chloe si cu mine la cinema, sau cu Chloe si cu 
mine cumpărând de mâncare, aceste poveşti lără intrigă şi cu 
şi mai puţină acţiune, doar cu personajul central stând în 
mijlocul unei istorii aproape imobile, am fost obligat să 
accept că dragostea este o căutare singuratică, ce poate li, în 
cel mai bun caz, înţeleasă de o singură altă persoană, cea 
iubită. 

10. O linie foarte subţire desparte dragostea de fantezie, de 
o credinţă fără legătură cu realitatea, o obsesie esenţialmente 
intimă, narcisistică. Evident, nu era nimic inerent adorabil în 
felul în care Chloe împacheta cumpărăturile, dragostea este 
numai ceva ce hotărâsem să atribui gestului ei, un gest care 
ar fi putut fi interpretat foarte diferit de ceilalţi aflaţi la coadă 
la Safeway. O persoană nu e niciodată bună sau rea per se, 
ceea ce înseamnă că dragostea sau ura pentru ea trebuie să 
se bazeze pe un element subiectiv şi poate iluzionist. Mi-am 
amintit de felul în care întrebarea lui Will făcuse distincţia 
între calităţile unei persoane şi cele atribuite ei de către cel 
care o iubeşte. Pentru că Will nu mă întrebase cine era Chloe 
(cum ar putea un îndrăgostit să fie atât de obiectiv?), ci ce 
vedeam eu la ea - o percepţie mult mai subiectivă şi probabil 
mai îndoielnică. 

11. Puţin după moartea fratelui ei mai mare, Chloe (care 
tocmai împlinise opt ani) a traversat o fază profund filosofică. 
„Am început să pun totul sub semnul întrebării”, mi-a spus, 
„a trebuit să înţeleg ce e moartea, şi asta e de ajuns ca să 
transforme pe oricine într-un filosof’. Una din marile ei 
obsesii, la care încă se mai făceau aluzii în familia ei, era 
legată de idei familiare cititorilor lui Descartes şi Berkeley. 


120 



- ALAIN DE BOTTON - 


Chloe îşi punea mâna la ochi şi le spunea părinţilor că fratele 
ei era încă viu, pentru că ea îl vedea în minte la fel cum îi 
vedea pe ei în realitate. De ce îi spuneau că e mort, când ea îl 
putea vedea în minte? Apoi, intr-un atac şi mai vehement 
asupra realităţii şi din cauza a ceea ce simţea faţă de ei, 
Chloe le spunea părinţilor (cu rânjetul unui copil de şase ani 
pus în faţa puterii propriilor impulsuri ostile) că-i putea 
ucide închizând ochii şi refuzând să se mai gândească 
vreodată la ei - un plan care fără îndoială provoca o reacţie 
previzibil de nefilozofică din partea lor. 

12. Dragostea şi moartea par să incite în mod firesc 
întrebări despre dorinţe interioare şi realitate exterioară, 
primele facându-ne să credem în existenţa lor exterioară, iar 
cea de-a doua în lipsa acesteia. Orice şi oricine ar fi fost 
Chloe, nu puteam oare să închid ochii şi să cred că percepţia 
mea e realitatea, că ceea ce vedeam în ea exista cu adevărat, 
orice ar fi crezut ea însăşi sau mulţimea de la Safeway? 

13. Dar şi solipsismul are limite. Viziunea mea despre 
Chloe era cât de cât apropiată de realitate sau îmi pierdusem 
cu totul judecata? Mie mi se părea cu siguranţă adorabilă, 
dar era intr-adevăr atât de adorabilă pe cât credeam? Era 
vechea problemă carteziană a culorii: autobuzul părea roşu 
unui privitor, dar era de fapt roşu în şi prin esenţa lui? Când 
Will a cunoscut-o pe Chloe câteva săptămâni mai târziu, a 
avut evident îndoieli, neexprimate, dar vizibile în purtare şi 
în felul în care la birou mi-a spus că, pentru un californian, 
englezoaicele erau desigur „foarte speciale”. 

14. Ca să fiu sincer, şi Chloe îmi provoca uneori îndoieli, 
într-o noapte, îmi amintesc că stătea în camera de zi citind, 


121 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

în timp ce ascultam un disc cu o cantată de Bach. Muzica 
povestea despre focuri cereşti, binecuvântarea Domnului şi 
tovarăşi dragi, în vreme ce faţa lui Chloe, obosită dar fericită, 
scăldată într-o rază de lumină ce traversa camera întunecată, 
părea a unui înger, un înger care se prefăcea (cu drumuri la 
Safeway sau la poştă) că e un muritor obişnuit, dar a cărui 
minte era de fapt plină de cele mai delicate, subtile şi divine 
gânduri. 

15. Pentru că numai trupul este deschis vederii, 
îndrăgostitul îşi pune speranţa în fidelitatea sufletului faţă de 
învelişul său, speranţa că trupul deţine un suflet pe potrivă, 
că ceea ce epiderma reprezintă se dovedeşte a fi ceea ce este. 
Nu o iubeam pe Chloe pentru trupul ei, îi iubeam trupul 
pentru promisiunea a cine era ea. Era o promisiune 
însufletitoare. 

16. Dar dacă faţa ei era un trompe-Voeil, o mască, o 
suprafaţă ce sugera un interior inexistent? Ca să mă întorc la 
distincţia implicită a lui Will, dacă vedeam în ea lucruri care 
nu existau? Ştiam că există feţe ce sugerează calităţi pe care 
nu le au, că există copii ai căror ochi reflectă o înţelepciune 
pe care sunt prea tineri ca să o fi acumulat. „Până la 
patruzeci de ani, cu toţii ajungem să avem faţa pe care o 
merităm”, scria George Orwell, dar oare e adevărat sau e 
doar un mit la fel de liniştitor în domeniul fizionomie pe cât e 
în sfera economică - credinţa că există o formă de justiţie 
naturală? A recunoaşte mitul înseamnă a mă confrunta cu 
îngrozitoarea loterie facială a naturii, renunţând la credinţa 
într-o faţă dată de Dumnezeu (sau măcar dată de Ceva cu 
semnificaţie). 


122 



- ALAIN DE BOTTON - 


17. îndrăgostitul, stând lângă casa supermarketului sau în 
camera de zi, o priveşte pe iubită şi începe să viseze, să-i 
interpreteze figura, gesturile, găsind în ele ceva 
nepământean, perfect, fermecat. El sau ea face ingredientele 
unui vis din felul în care persoana adorată împachetează o 
cutie de ton sau toarnă ceaiul. Şi totuşi nu-i obligă viaţa să 
aibă somnul uşor, să fie întotdeauna supuşi unei treziri la o 
realitate mult mai lumească? 

18. — Nu poţi să opreşti iodlerul ăsta insuportabil? a spus 
dintr-o dată îngerul. 

— Ce iodler insuportabil? 

— Muzica. 

— E Bach. 

— Ştiu, dar sună stupid, nu pot să mă concentrez la 
Cosmo. 

19. Chiar pe ea o iubesc, m-am gândit, privind-o din nou 
cum citea pe sofa, sau iubesc o idee care se solidifică în jurul 
gurii, ochilor şi feţei ei? Extinzând expresia la întregul ei 
caracter, nu mă făceam oare vinovat de o eronată metonimie, 
metonimul ca simbol, un atribut al unei entităti extins la 
toată entitatea? Coroana pentru monarhie, volanul pentru 
maşină, Casa Albă pentru guvernul Statelor Unite, expresia 
angelică a lui Chloe pentru Chloe... 

20. în complexul oazei, călătorul însetat îşi imaginează că 
vede apă, palmieri şi umbră nu pentru că ar avea dovezi, ci 
pentru că are nevoie de toate acestea. Necesităţile disperate 
creează o halucinaţie a soluţiei lor: setea halucinează apă, 
nevoia de dragoste halucinează bărbatul sau femeia ideală. 
Complexul oazei nu e niciodată o iluzie totală: călătorul din 


123 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

deşert vede cu adevărat ceva la orizont. Numai că palmierii s- 
au veştejit, puţul a secat şi locul e infestat cu lăcuste. 

21. Nu eram şi eu victimă a unei iluzii similare, singur 
într-o cameră cu o femeie ce avea faţa cuiva care compune 
Divina Comedie , în vreme ce de fapt citea pagina de astrologie 
din Cosmopolitan ? 


124 



- ALAIN DE BOTTON - 


Capitolul al XlI-lea 
Scepticism si credinţă 

1. Prin contrast cu istoria iubirii, istoria fllosofiei 
demonstrează o neîntreruptă preocupare faţă de discrepanţa 
dintre aparenţă şi realitate. „Cred că văd un copac afară”, 
spune filosoful, „dar nu e oare posibil să fie numai o iluzie 
optică în spatele retinei mele?” „Cred că o văd pe nevastă- 
mea”, mormăie filosoful, adăugând cu speranţă, „dar nu e 
posibil să fie şi ea tot o iluzie optică?” 

2. Filosofii tind să limiteze îndoiala epistemologică la 
existenţa meselor, a scaunelor şi curţilor colegiilor de la 
Cambridge şi la ocazional nedorita nevastă. Dar a extinde 
aceste lucruri la ceea ce ne interesează, la dragoste spre 
exemplu, înseamnă a lăsa loc înspăimântătoarei posibilităţi 
ca persoana iubită să fie numai o fantezie interioară, fără 
mare legătură cu orice realitate obiectivă. 

3. îndoiala e un lucru facil atunci când nu e o problemă de 
supravieţuire: suntem exact atât de sceptici pe cât ne putem 
permite să fim şi este cel mai uşor să fii sceptic în privinţa 
lucrurilor care nu ne susţin în mod fundamental. Este uşor 
să ne îndoim de existenţa unei mese, e iadul pe pământ să 
ne îndoim de legitimitatea iubirii noastre. 

4. La începutul gândirii filosofice occidentale, progresul de 
la ignoranţă la cunoaştere este asemănat de Platon cu 
călătoria minunată dintr-o peşteră întunecată către lumina 
soarelui. Oamenii se nasc incapabili de a percepe realitatea, 
ne spune Platon, ca şi locuitorii peşterilor, care iau umbrele 


125 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

obiectelor drept obiectele însele. Numai cu mult efort pot fi 
date la o parte iluziile şi poate fi făcută călătoria din lumea 
fantomatică a peşterii către lumina puternică a soarelui, 
unde în fine putem vedea lucrurile aşa cum sunt ele intr- 
adevăr. Ca toate alegoriile, şi povestea aceasta are o morală, 
şi anume că voinţa de a găsi adevărul trebuie să fie nimic 
mai puţin decât sensul vieţii noastre. 

5. A mai fost nevoie de încă vreo 23 de secole pentru ca 
teoria socratică despre beneficiile acestei căi de la iluzie la 
cunoaştere să fie contestată, din punct de vedere moral şi nu 
pur şi simplu epistemologic. Toată lumea, de la Aristotel la 
Kant, l-a criticat pe Platon pentru felul în care ajungea la 
adevăr, dar nimeni n-a pus în mod serios la îndoială valoarea 
acestei întreprinderi. Dar în Dincolo de bine şi de rău (1886), 
Friedrich Nietzsche a luat în fine taurul de coarne si a 
întrebat. 

Ce anume din noi năzuieşte de fapt la „adevăr”?... Am 
cugetat asupra valorii acestei voinţe. Presupunând că noi 
vrem adevărul: de ce nu mai degrabă neadevărul? Sau 
incertitudinea? Sau chiar neştiinţa? Falsitatea unei judecăţi 
nu constituie încă, după părerea noastră o obiecţie împotriva 
acesteia... Problema care se pune este aceea de a afla în ce 
măsură poate această judecată să favorizeze, să întreţină 
viaţa, să conserve şi chiar să amelioreze specia, iar noi 
suntem predispuşi să afirmăm că judecăţile cele mai false 
sunt pentru noi cele mai indispensabile ... că renunţarea la 
judecăţile false ar însemna renunţarea la viaţă, negarea 
vieţii. 3 

f 

3 Friedrich Nietszche, Dincolo de bine şi de rău. traducere de Francisc 
Grunberg, Humanitas, 2011, p. 11 etpassim. (N. ed. rom.) 

126 



- ALAIN DE BOTTON - 


6. Din punct de vedere religios, valoarea adevărului a 
trebuit bineînţeles pusă la îndoială cu multe secole înainte. 
Filosoful Pascal (1623-1662, jansenist cocoşat, Pensees ) 
vorbise despre alegerea în faţa căreia se află fiecare creştin 
într-o lume inegal împărţită între groaza de un univers fără 
de Dumnezeu şi fericita - dar infinit mai puţin probabila - 
alternativă a existentei lui Dumnezeu. Deşi sansele erau în 
favoarea inexistenţei lui Dumnezeu, Pascal a argumentat că 
se putea totuşi justifica credinţa noastră, pentru că bucuria 
şansei mai mici era cu mult mai puternică decât erau ororile 
şansei mai mari. Şi poate că la fel trebuie să fie şi cu 
dragostea. îndrăgostiţii nu pot rămâne multă vreme filosofi, 
ei trebuie să cedeze impulsului religios, şi anume să creadă 
şi să aibă încredere, prin opoziţie cu impulsul filosofic, acela 
de a se îndoi şi de a cerceta. Ei trebuie să prefere riscul de a 
qresi si de a fi îndrăqostiti celui de a se îndoi si de a nu iubi. 

7. Aceste gânduri îmi umblau prin minte într-o seară, 
stând pe patul lui Chloe şi jucându-mă cu elefantul ei 
Guppy. îmi spusese că în copilărie Guppy jucase un rol uriaş 
în viaţa ei. Era un personaj la fel de real ca şi membrii 
familiei ei şi mult mai înţelegător. Avea propriile lui obiceiuri, 
mâncăruri preferate, propriul lui fel de a vorbi şi de a dormi - 
şi totuşi, dintr-o postură mult mai obiectivă, era evident că 
Guppy era în întregime creaţia ei şi nu avea niciun fel de 
existenţă în afara imaginaţiei ei. Dar dacă ar fi existat ceva 
care să distrugă relaţia ei cu elefantul, ar fi fost s-o întreb 
dacă creatura exista cu adevărat: Chestia, asta pufoasă 
trăieşte cu adevărat independent de tine sau ai inventat-o pur 
şi simplu? Şi mi-a dat prin minte că poate o discreţie similară 
trebuia aplicată şi îndrăgostiţilor şi nimeni nu trebuie să 


127 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

întrebe vreodată un îndrăgostit: Persoana asta chiar există 
sau ţi-o imaginezi pur şi simplu? 

8. Istoria medicală ne spune despre cazul unui bărbat care 
trăia cu iluzia cu totul neobişnuită că este un ou ochi. Cum 
şi când i-a intrat în cap o asemenea idee nu ştie nimeni, dar 
refuza să se aşeze undeva, de frică să nu „se spargă” şi să-şi 
„verse gălbenuşul”. Doctorii au încercat sedative şi 
medicamente ca să-i liniştească temerile, dar nimic nu dădea 
rezultate, în final, unul dintre ei a făcut efortul de a pătrunde 
în mintea lui şi i-a sugerat să poarte cu el tot timpul o felie 
de pâine, pe care s-o pună pe scaunul pe care voia să se 
aşeze, ca să nu se verse. De atunci, omul n-a mai fost văzut 
niciodată fără o felie de pâine la îndemână şi a fost capabil să 
ducă o viaţă mai mult sau mai puţin normală. 

9. Care e morala acestei poveşti? Nu face decât să arate că, 
deşi cineva poate trăi cu o iluzie (dragostea, credinţa că e un 
ou ochi), dacă găseşte partea ei complementară (un alt 
îndrăgostit ca şi Chloe cu o iluzie similară, o felie de pâine), 
totul poate fi bine. Iluziile nu sunt dăunătoare în sine, ele 
rănesc doar atunci când eşti singurul care crede în ele, când 
nu poţi crea un mediu în care să poată fi susţinute. Atâta 
timp cât Chloe şi cu mine puteam susţine credinţa în infinit 
de precarul balon de săpun care este dragostea, ce 
importanţă avea dacă autobuzul era sau nu cu adevărat 
roşu? 


128 



- ALAIN DE BOTTON - 


Capitolul al XlII-lea 
Intimitate 

1. Privind un cub de zahăr dizolvându-se într-o ceaşcă de 
ceai de muşeţel, Chloe, pe a cărei companie mă bizuiam ca 
să dea sens vieţii mele, a remarcat: „Nu ne putem muta 
împreună din cauza problemei mele: trebuie să trăiesc pe 
cont propriu, altfel mă topesc. Nu e vorba numai de a închide 
o uşă, e o chestie psihologică, uterină. Nu că nu te vreau, dar 
mă tem să nu te vreau numai pe tine, mă tem să nu 
descopăr că din mine n-a mai rămas nimic. Aşa că pune-o pe 
seama bramburelii mele generale, dar mă tem că trebuie să 
rămân doamna-cu-geamantanul.” 

2. Văzusem geamantanul lui Chloe pentru prima oară la 
aeroportul Heathrow, un cilindru roz-aprins, cu o curea 
verde luminiscentă. Venise cu el la uşa mea prima oară când 
avea să stea peste noapte, încă o dată scuzându-se pentru 
culorile lui iritante, spunând că-1 folosise ca să aducă o 
periuţă de dinţi şi un rând de haine curate pentru a doua zi. 
Crezusem că geanta de voiaj avea să fie temporară, ceva de 
care se folosea până avea să se simtă destul de confortabil ca 
să lase în apartamentul meu periuţa de dinţi şi hainele. Dar 
n-a renunţat niciodată la geantă, în fiecare dimineaţă 
împacheta ca şi când ar fi fost ultima dată când ne mai 
vedeam, ca şi când a lăsa în urmă fie şi o pereche de cercei 
implica un insuportabil risc de descompunere. 

3. Deseori vorbea despre descompunere, despre dizolvarea 
în mulţimile care o înghesuiau în metrou dimineaţa, sau 
dizolvarea în propria imagine de la birou ori din familie - şi, 


129 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

implicit, dizolvarea în fiinţa iubitului ei. Asta explica 
importanţa genţii de voiaj, simbolul libertăţii şi 
independenţei, dorinţa de a se delimita şi de a recupera 
părţile din ea însăşi pe care le dispersase în ceilalţi. 

4. Dar, oricât de eficientă ar fi fost în privinţa bagajelor, cu 
timpul Chloe a început să lase lucruri în urma sa. Nu periuţe 
de dinţi sau pantofi, ci bucăţi din ea însăşi. A început cu 
limbajul, cu Chloe lăsându-mi felul ei de a spune nicicând în 
loc de niciodată, sau de a accentua pe în din înainte, sau de a 
spune ai grijă înainte de a închide telefonul. în schimb, a 
căpătat de la mine uzanţa lui perfect şi dacă tu crezi. Apoi 
obiceiurile au început să se scurgă de la unul la altul; eu am 
preluat nevoia ei de întuneric total în cameră, ea a început să 
împăturească ziarul ca mine, eu m-am apucat să mă învârt 
în cercuri în jurul sofalei când mă gândeam la o problemă, ea 
a prins gustul de a se întinde pe covor. 

5. Difuzia gradată a adus cu ea un grad de intimitate, o 
stare în care graniţele dintre noi au încetat să fie strict 
patrulate, permiţând trecerea liberă a moleculelor browniene. 
Trupul nu mai simţea ochii celuilalt. Chloe stătea în pat 
citind şi băga un deget în nas ca să-l elibereze de un 
obstacol, pe care apoi îl freca între degete până era tare şi 
uscat şi-l înghiţea. Cunoaşterea trupului mergea dincolo de 
sexual, ni se întâmpla să stăm în pat împreună, goi, într-o zi 
fierbinte de vară, fără nicio referire la goliciunea noastră. 
Puteam risca intervale de tăcere, nu mai eram vorbitori 
paranoici, incapabili să lăsăm conversaţia să moară de teama 
că liniştea e trădătoare („Ce gândeşte despre mine în tăcerea 
asta?”). Am ajuns să fim siguri unul de celălalt în mintea 
noastră, scoţând din uz seducţia perpetuă. 


130 



- ALAIN DE BOTTON - 


6. Odată cu intimitatea a venit şi o bogăţie de informaţie 
despre aspectul nuvelistic al existenţei, prin opoziţie cu cel 
filosofic: mirosul pielii lui Chloe după duş, sunetul vocii ei 
când vorbea la telefon în camera de alături, bolboroseala 
stomacului ei când îi era foame, expresia ei dinaintea unui 
strănut, forma ochilor când se trezea din somn, felul în care 
scutura o umbrelă udă, sunetul periei prin părul ei. 

7. Conştienţi de caracteristicile celuilalt, am simtit nevoia 

9 9 7 9 

de a ne redenumi unul pe celălalt. Iubirea ne găseşte cu un 
nume pe care nu l-a inventat ea, un nume dat de părinţi la 
naştere şi formalizat de paşapoarte şi registrele de stare 
civilă. Dată fiind unicitatea pe care o descoperă îndrăgostitul, 
nu e firesc ca aceasta să-şi găsească expresia (oricât de 
indirectă) intr-un nume pe care nimeni altcineva nu-1 mai 
foloseşte? Pe când la birou Chloe era numită Chloe, cu mine 

9 

(din motive pe care niciunul din noi nu le-a înţeles vreodată) 
a devenit pur şi simplu Tidge. în ceea ce mă priveşte, pentru 
că o dată o amuzasem vorbind despre boala intelectualilor 
germani, am devenit (în mod mai puţin misterios) 
Weltschmerz. Importanţa acestor porecle nu se găsea în 
numele la care ne stabiliserăm - am fi putut foarte bine să ne 
spunem Pwitt şi Tic - ci în faptul că ne reetichetaserăm unul 
pe celălalt. Tidge sugera o cunoaştere a lui Chloe pe care 
funcţionarul de la bancă nu o avea (cunoaşterea pielii ei când 
ieşea de la duş şi a sunetului periei prin părul ei), în timp ce 
Chloe aparţinea stării ei civile, Tidge era dincolo de politic, pe 
tărâmul mai fluid şi unic al dragostei. Era o victorie asupra 
trecutului, un simbol al rebotezării si renaşterii datorate 
dragostei. Ţi-a fost dat un nume, spune îndrăgostitul, dar te 
renumesc pentru a marca diferenţa dintre ceea ce eşti pentru 


131 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 


mine, şi ceea ce eşti pentru alţii. Te poţi numi X la birou (în 
spaţiul politic), dar în patul meu veijî întotdeauna „Morcovelul 
meu”... 

8. Joaca pe care o implicau poreclele s-a răspândit şi 
asupra altor zone ale limbajului. în vreme ce dialogul 
obişnuit se ocupa de comunicarea directă (şi ca atare cu 
intenţii clare), limbajul intim scăpa legilor, scutit de nevoia 
unei direcţii evidente şi constante. Putea aluneca în ilogic şi 
zburdălnicie, în exprimarea fluxului conştiinţei, abandonând 
logica socratică în favoarea carnavalescului - voce, şi nu 
comunicare. Dragostea interpreta tentativa a ceea ce stătea 
la graniţa dintre spus şi nespus, exprimabilul şi 
inexprimabilul (dragostea ca voinţă de a extinde înţelegerea 
asupra gândurilor pe jumătate formulate ale celuilalt). Era 
diferenţa dintre o mâzgăleală şi un plan arhitectural: cel care 
mâzgăleşte nu are nevoie să ştie încotro se îndreaptă 
creionul, mâzgăleală i se supune ca un zmeu de hârtie; era 
libertatea de a nu avea permanent în minte un scop. Treceam 
de la maşini de spălat vase la Warhol la naţionalitate la 
proiecţie la proiectoare la floricele de porumb la penisuri la 
naşteri premature la infanticid la insecticid la supt la zbor la 
sărut. Cenzura limbajului fusese ridicată, nu existau scăpări 
freudiene, pentru că zăceam în pat, trăncănind de-a lungul 
şi de-a latul conştiinţei. Se putea spune orice, era o cacofonie 
polivalentă de idei. Calitatea de autor era abandonată 
voluntar, schimbam între noi accentele şi le cedam pe cele 
proprii în favoarea unora împrumutate de la politicieni sau 
staruri pop, din nord sau din sud. Spre deosebire de 
gramaticienii duri, începeam o propoziţie şi nu eram în stare 
s-o terminăm, ne salva de insuficienta verbală celălalt, care 
prelua ştafeta şi lega pontonul de următorul stâlp. 


132 



- ALAIN DE BOTTON - 


9. Intimitatea nu a distrus distincţia dintre sine si celălalt. 
A mutat-o pur şi simplu în afara cuplului. „Celălalt” se găsea 
acum dincolo de uşa apartamentului, confirmând 
suspiciunile că dragostea nu e departe de o conspiraţie. 
Judecăţile personale se transformaseră în jurii duble, 
ameninţările din afară erau împărtăşite într-un pat comun. 
Pe scurt, bârfeam. Nu era întotdeauna cu răutate, ci mai 
degrabă rezultatul trist al unei incapacităţi de a ne păstra 
etici în interactia obişnuită, astfel creând nevoia de a scoate 
la aerisit minciunile acumulate. Fiindcă nu pot vorbi cu tine 
despre o trăsătură sau alta a caracterului tău (pentru că nu 
ai înţelege sau te-ar răni prea tare), o să bârfesc/vorbesc 
despre ea pe la spatele tău, cu cineva care va înţelege. Chloe 
a devenit depozitara supremă a judecăţilor mele asupra 
lumii. Ceea ce simţeam despre prieteni sau colegi, dar nu le 
puteam spune, lucruri pe care încercasem să le neg şi faţă de 
mine însumi, eram liber să i le împărtăşesc lui Chloe. 
Dragostea se hrănea identificând antipatii comune, 
Amândurora ne displace X se traducea prin Ne plăceam unul 
pe altul. Amanţi, deci criminali, dovada loialităţii noastre 
devenea măsura în care ne comunicam antipatiile faţă de 
ceilalţi. 

9 

10. Se poate ca dragostea să fi fost conspirativă, dar era cel 
puţin autentică. Ne retrăgeam unul în compania celuilalt ca 
să râdem de reaua-credinţă pe care o cerea întâlnirea cu 
oficialul. Ne întorceam de la cine ceremonioase imitând 
accentul şi părerile celor de la care ne luaserăm politicos 
rămas-bun doar cu câteva minute înainte. întinşi în pat, 
subminam suficienţa vieţii verticale, rejucând voleiul de 
întrebări şi răspunsuri politicoase din ritualul cinei; îi 


133 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

puneam lui Chloe aceleaşi întrebări pe care mai devreme la 
masă i le pusese ziaristul bărbos, iar ea răspundea cu 
aceeaşi politeţe cu care îi răspunsese şi lui, în tot acest timp 
masturbându-mă pe mine pe sub cearşafuri, pe când eu îmi 
frecam piciorul în sus şi în jos între picioarele ei. Apoi, brusc, 
eram şocat să dau de mâna lui Chloe acolo unde era, si o 
întrebam pe un ton superior: „Doamnă, pot să vă întreb ce 
faceţi cu onorabilul meu membru?” „Domnul meu”, replica 
ea, „onorabilul comportament al membrului nu vă priveşte.” 
Sau Chloe sărea din pat şi spunea: „Domnule, vă rog să 
părăsiţi imediat patul meu, vă faceţi o idee greşită despre 
mine, abia dacă ne cunoaştem.” în spaţiul creat de 
intimitatea noastră, formalităţile vieţii verticale se regăseau 
parodiate, ca o piesă clasică de care actorii râd în spatele 
scenei, actorul care-1 joacă pe Hamlet apucând-o în braţe pe 
Gertrude după spectacol şi strigând „Trage-mi-o, mamă!”. 

11. Dar momentele intime nu erau trăite şi pierdute, erau 
convertite într-o poveste pe care Chloe şi cu mine ne-o 
spuneam despre noi înşine, naraţiunea autoreferenţială a 
iubirii noastre. Având rădăcinile în tradiţia epică, dragostea 
este în mod necesar legată de poveste (a vorbi despre 
dragoste implică întotdeauna o naraţiune) şi mai precis de 
aventură, structurată în începuturi, sfârşituri, ţeluri, 
răsturnări şi triumfuri clare. în genul epic, o zi nu urmează 
în mod obişnuit alteia, în loc de aceasta o teleologie oarecare 
face personajele să meargă înainte - altfel, cititorul cască şi 
caută altceva. Paul şi Virginia, Anna şi Vronski, Tarzan şi 
Jane se străduiesc cu totii, în ciuda tuturor obstacolelor, să- 
şi confirme şi să-şi îmbogăţească legătura. Rătăciţi în junglă, 
pe un vas eşuat sau pe un munte, luptându-se cu natura 


134 



- ALAIN DE BOTTON - 


sau cu societatea, cuplurile epice îşi dovedesc forţa dragostei 
prin vigoarea cu care înfrâng adversităţile. 

12. în povestea de dragoste modernă, aventura îşi pierde 
hegemonia, ceea ce se întâmplă nu mai poate fi o reflexie a 
stării interioare a personajelor. Chloe şi cu mine eram autori 
moderni de monologuri interioare, nu aventurieri. Lumea 
este în mare măsură despuiată de capacitatea de zbucium 
romantic. Părinţilor nu le pasă, jungla a fost domesticită, 
societatea îşi ascunde dezaprobarea în spatele toleranţei 
universale, restaurantele rămân deschise până târziu, cărţile 
de credit sunt acceptate aproape peste tot, iar sexul e o 
datorie, nu o crimă. Cu toate acestea, Chloe si cu mine 

9 

aveam o poveste, o istorie comună care ne confirma uniunea 
(greutatea trecutului apăsând prezentul deseori lipsit de 
greutate...). 

13. Nu era material de roman de senzaţie, dar importanţa 
sa era omniprezentă, permiţându-ne să fim uniţi de un set 
de experienţe comune. Ce e o experienţă? Ceva care sparge o 
rutină politicoasă şi pentru o scurtă perioadă ne permite să 
urmărim lucrurile cu sensibilitatea accentuată dată de 
noutate, pericol sau frumuseţe. Experienţa înseamnă să 
deschizi ochii mari, intr-un fel în care nu o facem de obicei, si 
dacă două persoane deschid astfel ochii în acelaşi timp, ne 
putem aştepta ca aceasta să-i apropie. Două persoane 
surprinse de un leu în junglă vor fi (dacă supravieţuiesc 
experienţei) triangular legaţi prin ceea ce au trăit împreună. 


LEU 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 


PERSOANA A PERSOANA B 

14. Chloe şi cu mine n-am fost niciodată surprinşi de un 
leu, dar am trăit împreună un număr de mici experienţe 
urbane. întorcându-ne de la o petrecere într-o noapte, am 
văzut un cadavru. Zăcea pe colţul dintre Charlwood Street şi 
Belgrave Road. Era al unei femei care la prima vedere părea 
să se fi întins pe pavaj ca să doarmă, poate beată. Nu se 
vedea niciun semn de sânge sau de luptă, dar când aproape 
trecuserăm de ea, Chloe a văzut mânerul unui cutit ieşind 
din stomacul femeii. Cât poţi şti despre cineva înainte de a fi 
văzut un cadavru împreună cu acea persoană? Ne-am repezit 
la cadavru, Chloe si-a luat tonul de soră 
medicală/profesoară, mi-a spus să nu mă uit, a spus că 
trebuie să chemăm poliţia, i-a luat pulsul femeii (era intr- 
adevăr moartă) şi a avut grijă să lăsăm totul aşa cum se afla. 
Am fost impresionat de profesionalismul ei, dar în mijlocul 
întrebărilor poliţiei a izbucnit în suspine incontrolabile şi 
săptămâni în şir nu a reuşit să-şi scoată din minte imaginea 
cuţitului. A fost un incident oribil, dar intr-un fel a reuşit să 

5 * 

ne apropie. Am petrecut restul nopţii treji, bând whisky în 
apartamentul meu, spunându-ne unul altuia poveşti din ce 
în ce mai stupide şi mai macabre, prefăcându-ne că suntem 
cadavre sau ofiţeri de poliţie ca să ne exorcizăm temerile. 


CADAVRU 


136 



- ALAIN DE BOTTON - 


CHLOE EU 

15. Câteva luni mai târziu, eram într-o patiserie pe Brick 
Lane, când un bărbat elegant, îmbrăcat intr-un costum în 
dungi şi aflat lângă noi la coadă i-a înmânat în tăcere lui 
Chloe un bilet mototolit, pe care scria cu litere mari şi 
tremurate „Te iubesc”. Chloe a desfăcut hârtia, a înghiţit în 
sec citind-o, apoi s-a uitat la bărbatul care i-o dăduse. Dar 
acesta s-a purtat ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat şi a 
privit spre stradă cu expresia demnă a unui bărbat elegant, 
îmbrăcat intr-un costum în dungi. Aşa că, la fel de inocent, 
Chloe a împăturit hârtia şi a băgat-o în buzunar. Bizareria 
incidentului a dus la faptul că, aidoma cadavrului dar într-o 
notă mai puţin sinistră, acesta a devenit un fel de laitmotiv al 
relaţiei noastre, un incident la care făceam aluzii si de care 
râdeam. în restaurante ne înmânam uneori unul altuia bilete 
intr-un mod la fel de misterios ca bărbatul de la patiserie, 
dar numai cu mesajul Dă-mi te rog sarea. Pentru oricine ar fi 
privit, trebuie să fi părut bizar şi de neînţeles să ne vadă 
tăvălindu-ne de râs. Dar aceasta e esenţa laitmotivelor, se 
referă la incidente pe care ceilalţi nu le pot înţelege, pentru 
că nu au fost de faţă. Nu e de mirare că un astfel de limbaj 
autoreferenţial îi enervează pe cei care stau pe margine. 

16. Cu cât doi oameni devin mai familiari, cu atât limbajul 
pe care-1 vorbesc împreună e mai departe de cel obişnuit, de 
discursul definit de dicţionar. Familiaritatea creează un nou 
limbaj, un limbaj al intimităţii care include referiri la 
povestea pe care cei doi o ţes împreună şi care nu poate fi cu 
uşurinţă înţeleasă de ceilalţi. E un limbai care face aluzii la 

î î î ? D 

bagajul de experienţe comune, conţine o istorie a relaţiei, 


137 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

este ceea ce face ca discuţia cu persoana iubită să fie diferită 
de discuţia cu oricine altcineva. 

17. Au mai fost multe incidente comune: oameni pe care i- 
am întâlnit, lucruri pe care le-am văzut, făcut sau auzit şi la 
care ne refeream, legănaţi de moştenirea noastră comună: un 
profesor pe care l-am cunoscut la o cină şi care scria o carte 
în care pretindea că soţia lui Freud era adevărata fondatoare 
a psihanalizei, mai era prietenul meu Will Knott cu 
obiceiurile lui californiene deseori comice, mai era girafa de 
jucărie pe care o cumpăraserăm la Bath ca să-i ţină 
companie în pat elefantului lui Chloe, mai era contabila pe 
care o întâlniserăm în tren care spunea că are mereu un 
pistol în poşetă... 

18. Asemenea anecdote nu erau interesante în mod 
natural; cea mai mare parte a lor o înţelegeam numai eu şi 
Chloe, din cauza asocierilor pe care le făceam. Dar aceste 
laitmotive erau importante pentru că ne dădeau sentimentul 
că nu suntem străini unul de altul, că am trecut împreună 
prin ceva şi că ne amintim înţelesurile pe care le-am găsit 
împreună. Oricât de palide ar fi fost aceste laitmotive, ele 
acţionau ca cimentul, limbajul intim pe care-1 creau era o 
reamintire a faptului că (fără a ne croi drum prin junglă sau 
a ucide dragoni sau a locui împreună) eu şi Chloe creaserăm 
un fel de lume împreună. 


138 



- ALAIN DE BOTTON - 


Capitolul al XlV-lea 
Confirmarea „eului” 

1. într-o seară de duminică de pe la mijlocul lui iulie 
stăteam la o cafenea pe Portobello Road. Fusese o zi 
frumoasă, pe care o petrecuserăm în mare parte în Hyde 
Park, bronzându-ne şi citind. Dar de pe la ora cinci, 
începusem să alunec în depresie. M-aş fi dus acasă să mă 
ascund sub cearşafuri, şi nu o făceam decât pentru că nu 
aveam de ce anume să mă ascund. Serile de duminică mă 
întristau dintotdeauna, memento-uri ale morţii, treburilor 
neterminate, vinovăţiei şi pierderii. Stătuserăm în tăcere, 
Chloe citind ziarele, eu privind pe fereastră la traficul şi 
oamenii de afară. Brusc, s-a aplecat spre mine, m-a sărutat 
şi mi-a şoptit: „Iar ai expresia aia de orfan rătăcit.” Nimeni 
nu-mi mai atribuise o asemenea expresie până atunci, deşi 
atunci când a mentionat-o Chloe s-a acordat imediat si mi-a 

9 9 

alinat tristeţea confuză pe care se întâmpla să o simt la 
momentul respectiv. Am simţit o dragoste intensă (şi probabil 
disproporţionată) pentru ea datorită acestei remarci, datorită 
faptului că sesizase ceea ce simţeam dar nu eram capabil să 
definesc, pentru faptul că era dispusă să intre în lumea mea 
şi să o obiectivizeze pentru mine - o recunoştinţă pentru că-i 
reamintise orfanului că e orfan, readucându-1 astfel acasă. 

2. E poate adevărat că nu existăm cu adevărat până când 
nu ne vede cineva existând, nu vorbim cu adevărat până 
când nu înţelege cineva ceea ce spunem, în esenţă, nu 
suntem pe de-a-ntregul vii până când nu suntem iubiţi. 


139 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

3. Ce înseamnă că omul e un „animal social”? înseamnă 
doar că oamenii au nevoie unul de celălalt ca să se 
definească şi să capete conştiinţă de sine, intr-un mod în 
care moluştele şi viermii nu o fac. Nu putem avea 
sentimentul de sine dacă în jurul nostru nu există alţii care 
să ne arate unde ne sfârşim noi şi unde încep ceilalţi. „Omul 
poate căpăta orice în singurătate, cu excepţia caracterului”, 
scria Stendhal, sugerând că geneza caracterului se află în 
reacţiile celorlalţi la sine. Pentru că „eul” nu este o structură 
integrată, fluiditatea sa are nevoie de contururile oferite de 
ceilalţi. Am nevoie de altcineva să mă ajute să-mi port istoria, 
cineva care mă cunoaşte la fel de bine, uneori chiar mai bine, 
decât mă cunosc eu însumi. 

4. Fără dragoste, ne pierdem capacitatea de a avea o 
identitate reală; în dragoste există o constantă confirmare a 
sinelui. Nu e de mirare că privirea lui Dumnezeu e atât de 
importantă în religie: a fi văzut înseamnă a ţi se asigura 
existenta, iar dacă avem de-a face cu un Dumnezeu sau cu 
un partener care ne iubeşte, cu atât mai bine. Prezenţa unei 
persoane este legitimizată în ochii unei alte fiinţe care este 
pentru acea persoană (şi pentru care acea persoană este) 
întreaga lume. Trăind înconjuraţi de oameni care nu-şi 
amintesc precis cine suntem, oameni cărora le-am povestit 
de nenumărate ori istoria noastră si totuşi uită în mod 
repetat de câte ori am fost căsătoriţi, câţi copii avem, dacă ne 
cheamă Brad sau Bill, Catrina sau Catherine (iar noi uităm 
la fel de multe despre ei), nu e oare liniştitor să ne putem 
găsi refugiu în braţele cuiva care păstrează ferm în minte 
identitatea noastră? 


140 



- ALAIN DE BOTTON - 


5. Nu e o coincidenţă faptul că, din punct de vedere 
semantic, dragostea şi interesul sunt aproape interşanjabile, 
că „iubesc fluturii” înseamnă aproape acelaşi lucru ca „mă 
interesează fluturii”. Să iubim pe cineva înseamnă să fim 
profund interesaţi de acea persoană şi prin preocuparea pe 
care i-o arătam să ajungem să înţelegem faptele şi spusele ei. 
Prin înţelegerea pe care mi-o arătase, purtarea lui Chloe faţă 
de mine demonstra elemente din ceea ce s-ar putea numi 
confirmarea „eului”. Conţinute în înţelegerea ei intuitivă a 
multora din stările mele sufleteşti, în faptul că-mi cunoştea 
gusturile, în lucrurile pe care mi le spunea despre mine, în 
felul în care ţinea minte obiceiurile si în umoristica ei 
acceptare a fobiilor mele se regăseau numeroase astfel de 
confirmări ale „eului” - iubita ca o mănuşă care redă 
contururile palmei. Chloe observase că sunt ipohondru, că 
sunt timid şi că nu-mi place să vorbesc la telefon, că sunt 
obsedat de nevoia de a dormi opt ore pe noapte, că nu-mi 
place să pierd vremea în restaurante după ce am terminat de 
mâncat, că folosesc politeţea ca apărare agresivă şi că prefer 
să spun „poate” în loc de „da” sau „nu”. îmi cita din mine 
însumi („Ultima dată ai spus că nu-ţi place genul ăsta de 
ironie...”), demonstrând că-mi înţelege caracterul prin faptul 
că păstra în memorie elemente ale istoriei mele - bune şi rele 
(„întotdeauna intri în panică atunci când...”, „Nu mai cunosc 
pe nimeni care să uite să facă plinul atât de des ca tine...”). 
Eram implicat intr-un proces de maturizare provocat de mai 
profunda cunoaştere de sine pe care mi-o permitea prezenţa 
lui Chloe. E nevoie de intimitatea iubitului/iubitei pentru a 
scoate la iveală faţete ale caracterului cu care alţii pur şi 
simplu nu-şi bat capul, faţete cu care ar putea fi dificil să ne 
confruntăm. Erau momente când Chloe îmi spunea pe faţă 
că eram defensiv, sau critic, sau ostil, sau gelos, sau patetic 


141 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

de infantil, sau orice alte lucruri negative (dar adevărate) - 
momente când eram pus faţă-n faţă cu zone din mine însumi 
pe care introspecţia obişnuită (în interesul armoniei 
interioare) le-ar fi evitat, ceilalţi ar fi fost prea lipsiţi de 
interes ca să le pună în lumină şi era nevoie de sinceritatea 
dormitorului pentru a fi dezvăluite. 

6. Dragostea pare delimitată de două disoluţii - viaţa sub 
prea multe priviri şi viaţa sub prea puţine. Chloe fusese 
întotdeauna de părere că prea multe priviri erau primejdia 
cea mai mare. Sufocată în copilărie, văzuse maturitatea ca pe 
o şansă de a scăpa de înţepeneala pe care ochii celorlalţi o 
imprimau mişcărilor ei. Visase să trăiască singură la ţară, 
într-o casă albă şi spaţioasă, cu ferestre mari şi cu puţină 
mobilă, un simbol al evadării dintr-o lume a cărei privire 
opresivă o epuizase. Când avea 19 ani, încercase să-şi 
realizeze visul călătorind în Arizona, unde se stabilise într-o 
cabană la marginea unui orăşel în care nu cunoştea pe 
nimeni, la mii de kilometri de casă. Plină de un romantism 
tineresc, îşi luase cu ea o valiză de clasici, pe care intenţiona 
să-i citească în timp ce privea soarele răsărind şi apunând 
peste peisajul lunar al deşertului. Dar la câteva săptămâni de 
la sosire, începuse să simtă că singurătatea după care 
tânjise toată viaţa devine ireală, înspăimântătoare, 
dezorientantă. Sunetul propriei voci era un şoc când îl auzea 
săptămânal la minimarket, începuse să se privească în 
oglindă ca să-şi păstreze un sentiment al propriei fiinţe, al 
propriilor contururi. în final, după numai o lună, a părăsit 
oraşul pentru o slujbă de chelneriţă în Phoenix, incapabilă 
să mai suporte „irealitatea” care o înconjura. Când a ajuns la 
Phoenix, contactul social a fost un soc uriaş. S-a trezit că nu 
poate răspunde unor întrebări simple, cum ar fi ce făcuse. îşi 


142 



- ALAIN DE BOTTON - 


pierduse orice sentiment al „eului”, experienţele pe care le 
avusese păreau imposibil de formulat în limbaj. 

7. Dacă dragostea ne răsfrânge imaginea, atunci 
singurătatea e ca şi când ni s-ar refuza folosirea unei oglinzi, 
lăsând imaginaţia să facă ce vrea cu rana sau pata pe care o 
avem pe faţă. Oricare ar fi vătămarea, cel puţin oglinda ne dă 
un sentiment al sinelui, o imagine clară cu care putem 
răspunde nelimitatei noastre imaginaţii. Pentru că 
sentimentul de sine nu este autogenerat, neclaritatea o 
însoţise pe Chloe în deşert, contururile caracterului ei 
topindu-se în lipsa focalizării celorlalţi, imaginaţia luând-o în 
stăpânire şi transformând-o într-o creatură monstruoasă, 
umflată de paranoia şi iluziile pe care le putea genera. 
Reacţia celorlalţi la purtarea noastră este comparabilă cu o 
oglindă pentru că ne întoarce o imagine a noastră pe care 
singuri nu suntem în stare să o vedem. De aceea ceilalţi sunt 
indispensabili, ca să ne dea ceva ce nu putem înţelege 
singuri, sentimentul evaziv al propriilor contururi, imaginea 
propriului caracter. Cine sunt eu fără ceilalţi care să-mi dea 
un indiciu? (Cine eram eu fără Chloe care să-mi sugereze 
răspunsul corect?) 

8. A trecut mult până să fiu în stare să o înţeleg pe Chloe 
ca personaj, până să încep să văd ce rol juca în propria ei 
poveste, povestea pe care ea însăşi o spunea despre propria 
viaţă. Foarte încet am început să dezgrop, dintre milioanele 
de vorbe pe care le spunea şi acţiuni pe care trupul ei le 
făcea, firele structurii ei, nodurile legăturilor care-i conţineau 
multiplicităţile. în ceea ce cunoaştem despre ceilalţi, suntem 
obligaţi să interpretăm întregul din părţile sale. Pentru a 
cunoaşte pe de-a-ntregul pe cineva, teoretic ar trebui să ne 


143 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

petrecem fiecare minut al vieţii cu acea persoană, în acea 
persoană. în lipsa acestei posibilităţi, nu ne rămâne decât să 
fim detectivi şi analişti (psihodetectivi), care să recompună 
întregul din bucăţi. Dar întotdeauna ajungem prea târziu, 
după ce crima s-a comis, şi ca atare suntem obligaţi să 
reconstruim încet trecutul din sedimentele sale, ca si când 
am analiza un vis după ce ne-am trezit. 

9. în încercarea de a o înţelege pe Chloe eram ca un doctor 
care pipăia un trup, încercând să-i intuiască interiorul. 
Eram obligat să lucrez la suprafaţă, încercând să sondez 
adâncurile, să determin de ce a apărut o bruscă proastă 
dispoziţie, sau o ură sau bucurie violentă, să văd ce anume 
mi-ar putea spune despre cine e Chloe. Dar totul cerea timp 
şi întotdeauna aveam sentimentul că am ajuns prea târziu la 
locul faptei, că trebuie să alerg ca să prind o ţintă mobilă. Ca 
să dau un exemplu, mi-a luat ceva timp ca să înţeleg 
importanţa caracteristică a înclinaţiei lui Chloe de a suferi 
singură, mai degrabă decât să-i deranjeze pe ceilalţi. într-o 
dimineaţă, Chloe mi-a spus că-i fusese foarte rău peste 
noapte, chiar se dusese la o farmacie cu program de noapte, 
dar avusese tot timpul grijă să nu mă trezească. Prima mea 
reacţie a fost o furie nedumerită - de ce nu mi-a spus nimic? 
Relaţia noastră chiar era atât de distantă încât nici măcar să 
nu mă trezească într-o situaţie de criză? Dar furia mea (o 
simplă formă de gelozie) era crudă, omitea să ia în calcul 
ceea ce aveam să învăţ treptat, faptul că una din cele mai 
adânc înrădăcinate şi pătrunzătoare trăsături de caracter ale 
lui Chloe era autoînvinovăţirea - prefera să se lase ruptă în 
bucăţi în loc să răspundă apărându-se sau să trezească pe 
cineva. Ar fi trebuit să fie pe pragul morţii ca să mă 
trezească, pentru că totul în ea evita să arunce răspunderea 


144 



- ALAIN DE BOTTON - 


asupra celorlalţi. O dată înţeles acest aspect al firii ei, o mie 
de aspecte ale ei puteau fi înţelese ca manifestări ale sale - 
lipsa ei de mânie împotriva părinţilor (furie care-şi permitea 
să se manifeste doar ca o sălbatică ironie), imensul ei 
devotament faţă de muncă, dezaprobarea faţă de sine, 
asprimea faţă de cei care-şi plâng singuri de milă, 
sentimentul datoriei, chiar şi felul ei de a plânge (suspine 
înăbuşite, nu vaiete isterice). 

10. Am identificat firele dominante din ghemul de aţe al 
sinelui în mişcare: am început să recunosc ura ei faţă de 
zgârcenie de fiecare dată când eram la restaurant intr-un 
grup, faptul că era dispusă să plătească ea pentru toată 
lumea decât să fie martora unei discuţii pe tema banilor. Am 
început să sesizez dorinţa ei de a nu fi încarcerată, partea 
din firea ei care o împinsese să evadeze în deşert, îi admiram 
creativitatea vizuală continuă nu numai în muncă, ci si în 
felul în care aşeza masa sau aranja un vas cu flori. Am 
început să-i detectez stângăcia faţă de alte femei şi degajarea 
fată de bărbaţi. îi recunoşteam sălbatica loialitate fată de cei 

9 9 9 9 

pe care-i considera prieteni, un sentiment instinctiv al 
clanului si comunităţii. Cu asemenea caracteristici, Chloe 

9 9 

începea încet-încet să capete coerenţă în mintea mea, să 
devină o persoană cu soliditate şi un grad de predictibilitate, 
ale cărei preferinţe în materie de filme sau oameni le puteam 
acum bănui fără să mai întreb. 

11. Dar nu era întotdeauna uşor să fiu oglindă pentru 
Chloe. Spre deosebire de obiectul real, oglinda metaforică nu 
poate fi niciodată pasivă. Este o oglindă activă care trebuie să 
găsească imaginea celuilalt, e o oglindă care caută, încearcă 
să captureze dimensiunile unei forme în mişcare, incredibila 


145 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

complexitate a caracterului altcuiva. Este o oglindă de mână, 
iar mâna care o ţine nu este una fermă, pentru că are 
propriile interese şi preocupări - imaginea pe care doreşti să 
o prinzi e cu adevărat cea reală? Ce vezi la ea? îi spune 
mintea oglinzii; Ce vrei să vezi la ea? îi spune inima oglinzii. 

12. Pericolul confirmării „eului” este că avem nevoie de alţii 
pentru a ne legitima existenţa şi prin urmare suntem la mila 
lor pentru a ni se atribui o identitate corectă. Dacă, aşa cum 
spune Stendhal, fără ceilalţi nu avem caracter, atunci 
„celălalt” cu care împărţim patul trebuie să fie o oglindă 
pricepută - sau vom sfârşi prin a fi deformaţi. Ce se întâmplă 
dacă suntem iubiţi de cineva care face erori grosolane de 
înţelegere, care ne refuză o faţetă a noastră prin sărăcia 
empatiei sale? Sau, îndoiala cea mai mare dintre toate: nu 
cumva ceilalţi, prin definiţie (pentru că suprafaţa oglinzii nu 
e niciodată perfect netedă) ne distorsionează, fie în bine sau 
în rău? 

13. Fiecare ne arată o imagine diferită a sinelui, pentru că 
devenim puţin din ceea ce cred ei că suntem. Şinele poate fi 
comparat cu o amoebă, ale cărei contururi exterioare sunt 
elastice şi deci se adaptează mediului. Nu că amoeba n-ar 
avea dimensiuni, pur şi simplu nu are o formă definită. O 
persoană absurdă va percepe din mine partea mea absurdă, 
dar o persoană serioasă va evoca partea mea serioasă. Dacă 
cineva crede că sunt timid, probabil voi sfârşi prin a fi timid, 
dacă cineva mă crede amuzant, foarte posibil că voi continua 
să spun glume. Procesul e circular: 




- ALAIN DE BOTTON - 


Celălalt schimbă 
ceea ce sunt 

14. Chloe a luat prânzul cu părinţii mei: a fost tăcută tot 
timpul mesei. Când ne-am întors acasă, am întrebat-o ce s-a 
întâmplat. Nici ea nu putea înţelege, încercase să fie vioaie şi 
interesantă, dar suspiciunile celor doi străini care o priveau 
peste masă o împiedicaseră să fie ea însăşi. La suprafaţă, 
părinţii mei nu făcuseră nimic greşit, dar ceva legat de ei o 
făcuse să nu poată depăşi faza monosilabică. Era un 
memento al faptului că etichetarea celorlalţi nu este un 
proces foarte evident. Cei mai mulţi oameni nu ne forţează să 
jucăm un rol, ci îl sugerează pur şi simplu prin reacţiile lor, 
astfel împiedicându-ne blajin să ieşim din tiparul atribuit. 

15. Cu câţiva ani înainte, Chloe avusese o relaţie cu un 

9 9 

profesor de la London University. Filosoful, care scrisese cinci 
cărţi si contribuia la multe reviste filosofice, îi lăsase 
moştenire nejustificatul sentiment al unei totale inadecvări 
intelectuale. Cum făcuse asta? Din nou, Chloe nu putea 
spune. Fără a folosi un limbaj precis, filosoful reuşise să 
modeleze amoeba în conformitate cu ideile lui preconcepute - 
anume Chloe era o studentă frumoasă si tânără, care ar fi 
trebuit să-i lase lui problemele intelectuale. Şi astfel, ca o 
profeţie care se autoîndeplineşte, Chloe începuse inconştient 
să se comporte în conformitate cu verdictul caracterului ei, 
înmânat ca pe o notă de sfârşit de trimestru de către filosoful 
înţelept care scrisese cinci cărţi şi contribuia la multe reviste 



147 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

filosofice. Şi sfârşise prin a se simţi exact atât de proastă pe 
cât i se spusese. 

16. Cronologia arată că despre un copil se povesteşte 
întotdeauna la persoana a treia („Nu-i aşa că Chloe e un copil 
drăguţ/urât/inteligent/prost?”) până când acesta capătă 
puterea de a influenţa propria naraţiune. Depăşirea copilăriei 
poate fi înţeleasă ca încercarea de a corecta falsa naraţiune a 
celorlalţi, a părinţilor noştri. Dar lupta cu naraţiunea 
continuă dincolo de copilărie: un război al propagandei 
înconjoară decizia despre ceea ce suntem, un număr de 
grupuri de interese care se străduie să-şi impună viziunile 
asupra realităţii, să-şi facă auzită povestea. Dar realitatea 
rămâne distorsionată - fie din gelozia unui duşman, fie din 
neglijenţa indiferenţilor, fie din propria noastră orbire 
egocentrică. Chiar şi a iubi pe cineva implică o gravă idee 
preconcepută, luarea deciziei că cineva este un geniu sau cea 
mai frumoasă persoană de pe lume, pe baza a mai nimic, o 
abordare foarte diferită de neutralitatea pe care adevărata 
înţelegere o cere - o distorsiune agreabilă, totuşi o 
distorsiune, încercarea de a ne confirma în ochii cuiva este 
ca oglinzile de la bâlci: o persoană micuţă pare brusc înaltă 
de trei metri, femeia slabă devine enormă, cea grasă - slabă, 
căpătăm gât de girafă sau picioare de elefant, un caracter 
dubios sau cel al unui sfânt, o minte largă sau una îngustă, 
picioare lungi şi frumoase sau ne pierdem picioarele cu totul. 
Ca şi Narcis, suntem blestemaţi să fim dezamăgiţi când ne 
uităm la imaginea noastră în ochii celuilalt. Niciun ochi nu ne 
poate conţine tot „eul”. întotdeauna vom fi ciuntiţi într-o zonă 
sau alta, fatal sau nu. 


148 



- ALAIN DE BOTTON - 


17. Când i-am explicat lui Chloe ideea asemănării dintre 
caracter şi amoebă, a râs şi mi-a spus că-i plăcea să 
deseneze amoebe la şcoală. Apoi a luat un creion. 

— Hai, dă-mi ziarul, îti desenez diferenţa dintre forma 
sinelui meu amoebă la birou şi forma pe care o are pentru 
tine. 

A desenat ce urmează: 

— Ce sunt părţile şerpuite? am întrebat. 

— O, astea sunt pentru că mă simt şerpuită în preajma ta. 

— Cum? 

— Păi, ştii, îmi acorzi libertate. Mă simt mai complicată 
decât la birou. Te interesez şi mă înţelegi mai bine, de asta 
am facut-o şerpuită, ca să pară mai naturală. 

— OK, înţeleg, atunci partea dreaptă ce e? 

— Unde? 

— în partea de nord-est a amoebei. 

— Ştii că habar n-am de geografie. Da, cred că o văd. Păi, 
nu înţelegi chiar tot despre mine, nu? M-am gândit s-o fac 
mai realistă. Linia dreaptă e acolo unde nu înţelegi sau n-ai 
timp şi aşa mai departe. 

— Oh. 

— Doamne, nu face faţa asta lungă, n-ai vrea să afli ce s- 
ar întâmpla dacă linia aia ar deveni şerpuită! Şi nu-ţi face 
griji, dacă ar fi atât de serios, n-aş fi aici cu tine, purtându- 
mă ca o amoebă fericită. 


149 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 



Chloeba de la birou Chloeba de acasă 


18. Ce voia Chloe să spună cu linia ei amoebică dreaptă? 
Doar că nu o puteam înţelege în întregime - poate nu tocmai 
surprinzător, dar o aluzie la limitele empatiei. Ce-mi îngrădea 
eforturile? Faptul că o puteam percepe numai prin, sau prin 
referire la, concepţiile mele despre natura umană, înţelegerea 
mea era doar o modificare a ceea ce ajunsesem să aştept de 
la ceilalţi, cunoaşterea ei era obligatoriu filtrată prin 
interacţiunile mele sociale trecute. Ca un european care se 
orientează în Munţii Stâncoşi spunând „Arată ca Elveţia”, 
eram capabil să percep sursa unei deprimări a lui Chloe doar 
gândind „E din cauză că simte cutare lucru... la fel ca sora 
mea când...". Foloseam pentru a o înţelege toate experienţele 
mele în materie de bărbaţi şi femei - întreaga mea înţelegere 
a naturii umane, foarte subiectivă şi prin urmare 
distorsionată, era adusă la suprafaţă, dependentă de 
biologia, clasa socială, ţara şi psihobiografia mea. 

19. Privirea iubitei poate fi comparată cu o frigăruie de 
barbecue. în complexitatea naturii noastre, fiecare amant 
alege unele elemente şi neglijează altele: de exemplu, privirea 


150 



- ALAIN DE BOTTON - 


mea a ales (sau a apreciat/înţeles/intrat în relaţie cu) din 
Chloe: 

>> - ironia - culoarea ochilor - strungăreaţă - intelectul - 
talentul la copt pâine - relaţia cu mama ei - anxietatea 
socială - pasiunea pentru Beethoven - ura pentru lenevie - 
gustul pentru ceaiul de muşeţel - obiecţiile faţă de snobism 
- pasiunea pentru haine de lână - claustrofobia - dorinţa de 
sinceritate > 

Dar nu era ea pe de-a-ntregul. Dacă ar fi fost o frigăruie 
diferită, iar eu un alt iubit, aş fi putut avea mai mult timp 
pentru următoarele aspecte ale lui Chloe: 

>> - interesul pentru alimentele sănătoase - glezne - 
pasiunea pentru pieţele în aer liber - talentul matematic - 
relaţia cu fratele - pasiunea pentru cluburi de noapte - 
gândurile despre Dumnezeu - entuziasmul pentru orez - 
Degas - patinajul - plimbările la ţară - obiecţiile la muzica 
în maşină - gustul pentru arhitectura victoriană -> 

20. Deşi mă simţeam atent la complexităţile firii lui Chloe, 
erau inevitabile momentele de mare abreviere, zone pe care 
nu aveam empatia sau maturitatea să le înţeleg. Eram 
vinovat de cea mai inevitabilă, dar si cea mai mare abreviere 
dintre toate, aceea de a nu putea participa la viaţa lui Chloe 
decât din afară - îmi puteam imagina viaţa ei interioară, dar 
n-o puteam experimenta în mod direct. Eram divizaţi de 
polaritatea eu/tu, eul şi non-eul. Oricât am fi fost de 
apropiaţi, Chloe era până la urmă o altă fiinţă, cu tot 
misterul şi distanţa pe care acest lucru le implică (inevitabila 
distanţă întrupată de gândul că trebuie să murim singuri...). 

151 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 


21. Ne dorim o dragoste fără graniţe drepte şi fără linii 
drepte, o dragoste în care să nu fim reduşi. Avem o rezistenţă 
morbidă faţă de clasificarea de către alţii, la faptul că alţii ne 
aplică etichete (femeia, bărbatul, bogatul, săracul, evreul, 
catolicul etc.). Obiecţia noastră nu e neapărat legată de faptul 
că aceste etichete sunt neadevărate, cât de cel că nu reusesc 
să reflecteze cu acurateţe sentimentul subiectiv de 
inclasificabil. Pentru noi înşine, suntem în definitiv 
întotdeauna inetichetabili. Când suntem singuri, suntem 
întotdeauna „eu” şi ne mişcăm între părţile etichetate fără 
efort şi fără constrângerile impuse de ideile preconcepute ale 
celorlalţi. Ascultând-o pe Chloe povestind despre „tipul ăla cu 
care mă vedeam acum câţiva ani”, m-am întristat brusc, 

9 

imaginându-mă pe mine peste câţiva ani (altcineva privind-o 
atunci peste farfuria cu salată de ton), descris ca „tipul ăsta 
cu care mă vedeam acum câtva timp...” Referirea ei lejeră la 
un iubit din trecut mi-a oferit obiectivizarea necesară pentru 
a-mi da seama că, oricât de special as fi fost pentru ea la 
momentul respectiv, existam totuşi în nişte definiţii („un tip”, 
„un iubit”), că eram (oricât aş fi fost de special) nimic mai 
mult decât o reflexie în ochii lui Chloe. 

22. Dar cum trebuie să fim etichetaţi, caracterizaţi si 

9 9 9 

definiţi de către alţii, persoana pe care sfârşim prin a o iubi 
este prin definiţie frigăruia suficient de bună, persoana care 
ne iubeşte mai mult sau mai puţin pentru aceleaşi lucruri 
pentru care credem noi că am putea fi iubiţi, care ne înţelege 
mai mult sau mai puţin pentru lucrurile pentru care avem 
nevoie să fim înţeleşi. Faptul că Chloe şi cu mine eram 
împreună implica, cel puţin pentru moment, că primiserăm 


152 



- ALAIN DE BOTTON - 


suficient spaţiu pentru a ne extinde în direcţiile pe care le 
cerea inerenta noastră fluiditate. 


153 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

Capitolul al XV-lea 
Intermitentele inimii 

9 

1. Prin stabilitatea sa, limbajul ne flatează indeciziile. Ne 
permite să ne ascundem sub o permanenţă şi fixitate iluzorii, 
în vreme ce lumea se schimbă în fiecare minut. „Nimeni nu 
se scaldă de două ori în acelaşi râu”, a spus Heraclit, 
subliniind fluxul inevitabil, dar ignorând faptul că, dacă 
cuvântul care desemnează râul nu se schimbă atunci, într-o 
măsură importantă, este totuşi acelaşi râu în care se pare că 
ne am scăldat. Eram un bărbat îndrăgostit de o femeie, dar 
cât din mobilitatea şi inconstanţa emoţiilor mele puteau 
spera cuvintele să transmită? Era loc în ele pentru toată 
infidelitatea, plictiseala, iritarea şi indiferenţa pe care deseori 
le găsim împletite cu această dragoste? Pot cuvintele spera să 
reflecte corect gradul de ambivalenţă la care păreau sortite 
emoţiile mele? 

2. îmi dau un nume, si numele rămâne cu mine toată 
viaţa - „eul” pe care-1 văd într-o fotografie de-a mea de la 
vârsta de şase ani şi cel pe care-1 voi vedea probabil într-o 
fotografie la 60 de ani vor fi amândouă conţinute de aceleaşi 
litere, deşi timpul mă va fi schimbat cu desăvârşire. îi spun 
copacului copac, deşi de-a lungul anului copacul se schimbă. 
Ar fi prea derutant să renumesc copacul în fiecare anotimp, 
aşa că limbajul se mulţumeşte cu continuitatea, uitând că 
intr-un anotimp sunt frunze şi în altul nu. 

3. Prin urmare, procedăm prin abreviere, luăm trăsătura 
dominantă (a unui copac, a unei stări emoţionale) şi 
etichetăm ca întreg ceva ce e numai o parte. La fel, povestea 


154 



- ALAIN DE BOTTON - 


pe care o spunem despre un eveniment rămâne un segment 
al totalităţii pe care o cuprinde momentul; imediat ce 
momentul este narat, îşi pierde multiplicitatea şi ambivalenţa 
în numele înţelesului abstract si al intenţiei auctoriale. 

9 9 9 

Povestea întruchipează sărăcia momentului reamintit. Chloe 
şi cu mine trăiam o poveste de dragoste care se întindea pe o 
perioadă de timp în care sentimentele mele se mişcaseră atât 
de mult pe scala emoţională, încât a vorbi pur şi simplu 
despre a Ji îndrăgostit pare o prescurtare brutală a 
evenimentelor. Presaţi de timp şi dornici de a simplifica, 
suntem forţaţi să narăm şi să ne amintim lucrurile prin 
elipsă, altfel am fi copleşiţi atât de ambivalenţa cât şi de 
instabilitatea noastră. Prezentul se degradează, întâi până la 
istorie, apoi până la nostalgie. 

4. Chloe şi cu mine am petrecut un weekend plăcut la 
Bath. Am vizitat termele romane, am luat cina intr-un 
restaurant italian şi ne am plimbat pe străzi duminică după- 
amiază. Ce mai rămâne din acest weekend la Bath? Câteva 
fotografii mentale - perdelele purpurii ale camerei în care am 
dormit, panorama oraşului văzută din tren, un parc, un ceas 
pe o etajeră. Acestea sunt rămăşiţele picturale. Cele 
emoţionale sunt si mai sumare, îmi amintesc că am fost 

9 9 

fericit, îmi amintesc că o iubeam pe Chloe. Dar, dacă mă 
strădui să mă gândesc, să mă bazez pe mai mult decât 
memoria imediată, îmi amintesc o istorie mai complicată: 
frustrarea din cauza mulţimilor din muzeu, anxietatea 

9 

dinaintea somnului sâmbătă seara, o uşoară indigestie după 
escalopul de viţel, o întârziere enervantă la gara din Bath, o 
discuţie în contradictoriu cu Chloe în taxi. 

9 


155 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

5. Poate îi iertăm limbajului ipocrizia pentru că ne permite 
să ne amintim un weekend la Bath cu un singur cuvânt, 
plăcut, creând astfel o ordine şi o identitate uşor de mânuit. 
Dar uneori te trezeşti fată-n fată cu fluxul de sub cuvinte, cu 
apa care curge pe sub răul lui Heraclit - şi tânjeşti după 
simplitatea pe care lucrurile şi-o asumă când literele sunt 
singurii gardieni ai frontierelor lor. O iubeam pe Chloe - cât 
de simplu sună, ca şi când cineva ar spune că iubeşte sucul 
de portocale sau opera lui Proust. Şi totuşi cu cât mai 
complexă este realitatea, atât de complexă încât mă 
străduiesc să nu spun nimic definitiv despre un moment 
anume, căci a spune un lucru înseamnă automat a rata un 
altul - orice aserţiune simbolizând reprimarea a o mie de 
contraasertiuni. 

6. Când prietena ei Alice ne-a invitat la masă într-o vineri 
seara, Chloe a acceptat şi a făcut predicţia că mă voi 
îndrăgosti de ea. Eram opt în jurul mesei lui Alice, cu toţii 
lovindu-ne coatele în vreme ce încercam să ducem mâncarea 
la gură la o masă construită pentru patru persoane. Alice 
locuia singură la ultimul etaj al unei case din Belham, lucra 
ca secretară la Consiliul pentru Arte şi trebuie să recunosc: 
m-am îndrăgostit puţin de ea. 

7. Oricât de fericiţi am fi alături de partenerul nostru, 
dragostea pentru el/ea ne împiedică (în afara cazului în care 
trăim într-o societate poligamă) să începem alte legături 
romantice. Dar, dacă îl/o iubim cu adevărat, de ce ar fi acest 
lucru o constrângere? De ce am resimţi acest lucru ca pe o 
pierdere, în afara cazului în care dragostea noastră a început 
deja să se stingă? Răspunsul rezidă poate în ideea deloc 


156 



- ALAIN DE BOTTON - 


confortabilă că, deşi ne-am împlinit nevoia de a iubi, nu 
întotdeauna ne împlinim nevoia de a dori. 

8. Privind-o pe Alice vorbind, aprinzând o lumânare care 
se stinsese, plecând la bucătărie cu un teanc de farfurii şi 
dând la o parte o şuviţă blondă care-i căzuse pe ochi, m-am 
trezit căzând victimă nostalgiei romantice. Nostalgia 
romantică se instalează atunci când îi avem în faţa ochilor pe 
cei care ne-ar fi putut fi iubiţi, dar pe care şansa a decis să 
nu-i cunoaştem vreodată. Posibilitatea unei vieţi amoroase 
alternative este un memento al faptului că viaţa pe care o 
trăim este numai una din miriadele de vieţi posibile; şi 
imposibilitatea de a le trăi pe toate ne cufundă în tristeţe. 
Tânjim după întoarcerea la un timp în care nu exista nevoia 
de a face alegeri, scutiţi de tristeţea pierderii inevitabile pe 
care o implică orice alegere, oricât de minunată. 

9. Pe străzile oraşului sau în restaurante aglomerate, mă 
trezeam deseori conştient de sute (şi implicit milioane) de 
femei ale căror vieţi se desfăşurau concomitent cu a mea, dar 
care erau menite să rămână un mister pentru mine. Deşi o 
iubeam pe Chloe, vederea acestor femei mă umplea uneori de 
regret. Stând pe un peron de gară sau la coadă la bancă, 
zăream o anumită faţă, auzeam poate o frântură de 
conversaţie (maşina cuiva se defectase, cineva termina 
facultatea, o mamă era bolnavă...) şi simţeam pe moment 
tristeţea de a nu putea afla restul poveştii şi mă consolam 
inventând o naraţiune care s-ar fi putut potrivi. 

10. Aş fi putut sta de vorbă cu Alice pe sofa după cină, dar 
ceva m-a împiedicat să fac altceva decât să visez. Chipul lui 
Alice invoca un gol din interiorul meu, un vid fără 


157 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

dimensiuni sau intenţii clare, pe care dragostea mea pentru 
Chloe nu-1 rezolvase. Necunoscutul poartă cu el o oglindă a 
celor mai adânci şi mai inexprimabile dorinţe. Necunoscutul 
este oferta fatală pe care o figură zărită la celălalt capăt al 
camerei i-o va prezenta întotdeauna entităţii cunoscute. O 
iubeam pe Chloe, dar pentru că o cunoşteam, nu tăryeam 
după ea. Nu putem tânji la nesfârşit după cei pe care-i 
cunoaştem, căci calităţile lor sunt cartografiate şi deci le 
lipseşte misterul. Un chip zărit câteva clipe sau ore, ca apoi 
să dispară pentru totdeauna, este catalizatorul necesar 
pentru visele care nu pot fi formulate, un spaţiu gol, o 
dorinţă interioară nemăsurată, la fel de indefinibilă pe cât 
este de nestinsă. 

11. — Deci te-ai îndrăgostit de ea? a întrebat Chloe în 
maşină. 

— Sigur că nu. 

— E genul tău. 

— Nu, nu e. Şi oricum, ştii că sunt îndrăgostit de tine. 

în scenariul tipic al trădării, un partener îl întreabă pe 
celălalt „Cum ai putut să mă trădezi cu x, când spui că mă 
iubeşti pe mine?" Dar între trădare şi declaraţia de dragoste 
nu e niciun fel de neconcordantă, dacă luăm în calcul 
timpul. „Te iubesc” nu poate însemna decât „Te iubesc acum". 
N-o minţeam pe Chloe când spuneam că o iubesc pe drum 
înapoi de la petrecerea lui Alice, dar cuvintele mele nu 
fuseseră niciodată altceva decât promisiuni ancorate în 
temporalitate. 

12. Dacă sentimentele mele fată de Chloe se schimbau, era 
în parte pentru că ea însăşi nu era o fiinţă inalterabilă, ci un 
raport de înţelesuri în perpetuă schimbare. Constanţa slujbei 


158 



- ALAIN DE BOTTON - 


ei şi a numărului de telefon era o iluzie sau mai degrabă o 
simplificare. Pentru o privire atentă, faţa ei înregistra cele 
mai mărunte modificări în starea ei psihologică şi fiziologică, 
puteai observa cum i se schimbă accentul în funcţie de 
persoana cu care vorbea sau de filmul pe care-1 văzuse, 
umerii îi cădeau când era obosită, devenea mai înaltă când 
era mândră de ea însăsi. Fata ei de luni era diferită de cea de 
vineri, ochii îi erau diferiţi dacă era tristă sau excitată, venele 
de pe mână când citea erau altfel decât când făcea duş. Faţa 
ei dintr-o duzină de unghiuri diferite, peste masă, 
apropiindu-se pentru un sărut sau pe peronul metroului. 
Chloe cu părinţii ei şi Chloe cu iubitul, Chloe zâmbind şi 
Chloe spălându-se pe dinţi. 

13. Ar fi trebuit să fiu un biograf fără limitări pentru a 
nota toate aceste schimbări; în loc de asta, eram o creatură 
leneşă, guvernată de obişnuinţă. Epuizarea însemna deseori 
că las cea mai bogată parte a vieţii lui Chloe - mişcarea - să 
treacă pe lângă mine. Lungi perioade de timp încetam să mai 
observ (pentru că-mi devenise familiară) toate mutaţiile care-i 
traversau trupul sau liniile de pe faţa ei, diferenţa dintre 
Chloe lunea si Chloe sâmbăta. Ideea de Chloe devenise o 
obişnuinţă, o imagine stabilă pentru ochiul minţii. 

14. Şi totuşi existau momente când suprafaţa netedă a 
obişnuinţei se spărgea şi din nou mi se permitea să o privesc 
cum se cuvine, cu ochii cuiva care n-o mai văzuse niciodată, 
într-un weekend am avut o pană pe şosea şi a trebuit să 
chemăm depanarea. Când maşina depanării s-a oprit lângă 
noi un sfert de oră mai târziu, Chloe s-a dus să stea de vorbă 
cu mecanicul. Privind-o vorbind cu un străin (identificându- 
mă cumva cu el), femeia pe care o ştiam a devenit brusc 


159 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

străină pentru mine. M-am uitat la chipul ei şi i-am auzit 
vocea fără vălul estompant al familiarităţii, am văzut-o aşa 
cum i-ar apărea cuiva care nu dăduse niciodată cu ochii de 
ea şi nu aşa cum ajunsese să fie pentru mine, am văzut-o 
dezbrăcată de ideile preconcepute pe care le impusese 
timpul. 

15. Şi, brusc, privind-o cum vorbeşte despre bujii şi filtre 
de ulei, m-a cuprins o dorinţă incontrolabilă. Ruperea 
obişnuinţei avusese un efect de înstrăinare, o făcuse pe 
Chloe necunoscută şi exotică - şi prin urmare dezirabilă cu 
intensitatea cuiva al cărei trup nu-1 atinsesem niciodată. I-au 
trebuit mecanicului doar câteva minute pentru a găsi 
problema, ceva legat de baterie şi apoi am putut să ne 
continuăm drumul spre Londra. Dar dorinţa mea semnala 
altceva. 

— Trebuie să ne oprim, să ne ducem la un hotel sau să 
parcăm pe un drum de ţară. Trebuie să facem dragoste. 

— De ce? Ce s-a întâmplat? Ce faci? Te rog, nu acum, 
Dumnezeule... ooooh, Doamne, nu... Hhhh-hmmmm, bine, 
aşteaptă, stai să oprim maşina, coteşte aici... 

16. Atracţia lui Chloe-ca-străină era o amintire a relaţiei 
dintre mişcare şi sexualitate, mai precis, mişcarea de la 
trupul îmbrăcat la trupul dezbrăcat. Ne am oprit pe o şosea 
care se făcea din M4. Am întins mâna să-i mângâi sânul prin 
materialul subţire al rochiei, eroticul izbucnind din 
reîntoarcerea la ceea ce devenise străin, trupul pierdut şi 
recâştigat. A fost un interval extatic între goliciune şi haine, 
între familiar şi nefamiliar, o transgresiune şi o iniţiere. 


160 



- ALAIN DE BOTTON - 


17. Am făcut dragoste de două ori pe bancheta din spate a 
Volkswagenului lui Chloe, printre bagaje şi hârtii. Dar, deşi 
binevenită, dorinţa noastră bruscă şi imprevizibilă, frenezia, 
erau un memento a cât de distrugător poate fi fluxul 
pasiunii. Apucaţi de dorinţă pe autostradă, nu ne puteam 
oare îndepărta unul de altul, călare pe alţi hormoni, mai 
târziu? Să spunem că emoţiile noastre erau ciclice implica un 
grad nerealist de logică. Dragostea noastră părea mai 
asemănătoare unui pârâu turbulent de munte decât 
schimbării blânde a anotimpurilor. 

18. Chloe şi cu mine aveam o glumă a noastră, un 
exerciţiu heracleitic care lua notă de fluctuaţia emoţiilor 

9 9 » 

noastre şi nega cerinţa de bun-simţ ca dragostea să ardă cu 
constanta unui bec electric. 

9 

— S-a întâmplat ceva? Nu mă placi azi? întreba unul din 
noi. 

— Te plac mai puţin. 

— Serios, mult mai puţin? 

— Nu, nu chiar cu mult. 

— Pe o scală de la unu la zece? 

— Azi? O, probabil şase şi jumătate, sau nu, mai degrabă 
şase şi trei sferturi. Dar tu pe mine? 

— Doamne, aş zice pe la minus trei, deşi era mai aproape 
de doisprezece şi jumătate azi-dimineaţă când ai... 

19. într-un alt restaurant chinezesc (Chloe le adora) mi-am 
dat seama că interacţiunile cu ceilalţi erau cam ca roata din 

9 9 

centrul mesei, pe care se aşază felurile de mâncare şi care 
poate fi rotită astfel încât acum să ai în faţă crevete şi peste o 
clipă carne de porc. Dragostea faţă de cineva nu urmează 
oare acelaşi model circular, în care binele si răul se învârt în 

9 7 9 


161 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

decursul timpului? Altfel mobili, rămânem în mod eronat 
atasati de fixitatea emoţiilor omeneşti si de ideea unei 
diviziuni ermetice între dragoste şi non-dragoste, diviziune 
care trebuie traversată numai de două ori, la începutul şi la 
sfârşitul unei relaţii - nu în sistem de navetă, zilnic sau la 
fiecare oră. Avem impulsul de a separa dragostea şi ura, în 
loc să le vedem ca răspunsuri legitime la faţetele felurite ale 
unei persoane. Avem nevoia copilărească de a iubi pe cineva 
pe de-a-ntregul bun şi de a urî pe cineva pe de-a-ntregul rău, 
de a găsi o ţintă indiscutabil aptă pentru instinctele noastre 
agresive sau amoroase. Dar alături de Chloe nu putea exista 
o asemenea stabilitate. N-ar fi fost nevoie decât de o clipă 
pentru a mă învârti printre toate felurile de pe masa ei 
rotativă chinezească, ameţit de confuzia pe care acest lucru o 
implică. Aş fi putut crede că e: 


dar prea critica 
şi inteligentă 
insă talentată 
dar mândră 


amuzantă 



dar prea agitată 
dar generoasă 
lipsită de 
sentimentalism 
dar frumoasă 
profundă 


20. Era deseori dificil de ştiut ce pune în mişcare roata de 
la o emoţie la alta. Se putea întâmpla să o văd pe Chloe 
stând într-un anume fel sau s-o aud spunând un anume 
lucru şi să fiu brusc intens iritat de ea, deşi cu o clipă 
înainte totul fusese doar dulceaţă si lumină. Si nu eram 
singur, pentru că uneori şi Chloe avea izbucniri de agresiune 
împotriva mea. Discutând despre un film cu prietenii într-o 


162 



- ALAIN DE BOTTON - 


seară, s-a lansat brusc într-un discurs ostil despre 
atitudinile mele condescendente faţă de părerile şi gusturile 
altora. La început am fost uluit, pentru că nu spusesem 
nimic, dar am presupus că o enervase ceva ce spusesem mai 
devreme şi acum se folosea de ocazie pentru a-şi exprima 
frustrarea - sau poate altcineva o enervase, iar eu eram doar 
înlocuitorul tintei absente. Multe dintre certurile noastre 
erau nedrepte, în sensul că erau pretexte pentru a exprima 
sentimente care nu aparţineau prezentului sau nici măcar 
vreunuia dintre noi doi. Mi se întâmpla să mă înfurii pe 
Chloe nu pentru motivul de suprafaţă că scotea prea 
zgomotos vasele din maşina de spălat când eu încercam să 
mă uit la ştiri, ci pentru că mă simţeam vinovat că nu 
răspunsesem la un telefon de afaceri dificil mai devreme în 
cursul zilei. La rândul ei, Chloe făcea în mod deliberat 
zgomot în efortul de a simboliza o furie pe care n-o exprimase 
de dimineaţă. (Am putea eventual defini maturitatea - ţelul 
nostru perpetuu evaziv - ca abilitatea de a da fiecăruia ceea 
ce merită atunci când o merită, de a separa emoţiile care 
trebuie să ne aparţină numai nouă de cele care trebuie 
imediat exprimate faţă de cei care le iniţiază, în loc de a fi 
îndreptate mai târziu către nevinovaţi.) 

21. Ne am putea întreba din ce cauză cei care pretind că 
ne iubesc ascund în acelaşi timp astfel de ostilităţi şi 
resentimente aparent nedrepte. Adăpostim în noi un număr 
nespus de emoţii contradictorii, straturi de reacţii infantile 
asupra cărora putem sau nu avea control. Furii, instincte 
canibale, fantezii distructive, bisexualitate şi paranoia din 
copilărie, toate sunt întreţesute cu emoţiile de un tip mai 
respectabil. „N-ar trebui niciodată să spunem că oamenii 
sunt răi”, spunea filosoful francez Alain, „ar trebui doar să 


163 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

căutăm acul” - adică să căutăm factorul iritant care se află 
în spatele unei discuţii în contradictoriu sau al unei 
agresiuni. Chloe şi cu mine eram foarte dispuşi să încercăm, 
dar uneori complexitatea era covârşitoare, incluzând totul, de 
la ciudăţeniile impulsurilor sexuale la influenţele traumelor 
din copilărie. 

22. Dacă în mod tradiţional filosofii au făcut elogiul unei 
vieţi trăite sub semnul raţiunii, condamnând în numele 
acesteia viata trăită sub semnul emoţiilor, aceasta se 
întâmpla fiindcă raţiunea este piatra de temelie a 
continuităţii, nu are dimensiuni temporale, nu are termen de 
expirare. Spre deosebire de romantic, filosoful nu permite - 
de exemplu - ca interesul său să vagabondeze smintit de la 
Chloe la Alice şi înapoi la Chloe, pentru că raţiuni solide 
sprijină orice alegere făcută. în dorinţele lor, filosofii nu văd 
decât evoluţii, nu schisme. în dragoste, ei rămân constanţi şi 
credincioşi, vieţile lor fiind la fel de bine definite ca traiectoria 
unei săgeţi în zbor. 

23. Dar, mai important încă, filosoful are o identitate 
asigurată. Ce e identitatea? Poate este modelată în jurul 
lucrurilor către care e predispusă o persoană: Sunt ceea ce 
îmi place. Cine sunt este în mare măsură constituit de ceea 
ce vreau. Dacă de la vârsta de zece ani mi-a plăcut golful, iar 
acum am 120 de ani şi încă-mi place golful, atunci 
identitatea mea (atât ca jucător de golf cât şi, indirect, ca 
persoană) s-a dovedit a fi una stabilă. Dacă de la vârsta de 
doi ani până la nouăzeci îmi menţin credinţa în catolicism, 
sunt în stare să evit criza de identitate a unui evreu care la 
35 de ani se trezeşte cu dorinţa de a deveni episcop sau a 
papei care la sfârşitul vieţii se converteşte la islam. 


164 



- ALAIN DE BOTTON - 


24. Viaţa pentru cei conduşi de emoţii este foarte diferită, e 
compusă din ameţitoare răsuciri ale limbilor ceasului pe 
cadran, astfel încât ceea ce vor se schimbă atât de rapid, 
încât cine sunt e permanent sub semnul întrebării. Dacă 
bărbatul condus de emoţii o iubeşte azi pe Samantha şi 
mâine pe Sally, atunci cine este el? Dacă mă duc într-o seară 
la culcare iubind-o pe Chloe şi mă trezesc a doua zi urând-o, 
atunci cine sunt „eu”? Nu renunţasem cu totul la intenţia de 
a deveni o persoană mai rezonabilă. Eram pur şi simplu pus 
în faţa problemei insolubile de a găsi motive solide pentru a o 
iubi sau pentru a nu o iubi pe Chloe. Obiectiv, nu existau 
motive întemeiate pentru niciuna din variante, ceea ce făcea 
ocazionala mea ambivalenţă fată de ea cu atât mai de 

9 9 

nerezolvat. Dacă ar fi existat motive solide, incontestabile 
(îndrăznesc să spun logice) de a o iubi sau de a o urî, ar fi 
existat şi puncte de referinţă la care să mă întorc. Dar, aşa 
cum strungăreaţă ei nu fusese niciodată un motiv să mă 
îndrăgostesc de ea până peste cap, cum aş fi putut menţiona 
felul ei de a se scărpina în cot ca motiv de ură? Orice motive 
am oferi în mod aparent, nu suntem niciodată decât parţial 
conştienţi de ceea ce constituie baza atracţiei noastre (si de 
aici şi ireversibilul şi tragicul proces pe care-l implică şi dez- 
drăgostirea ...). 

25. Opus discontinuităţilor era şi impulsul natural 
homeostatic: menţinerea constantei mediului emoţional. 

9 9 9 

Impulsul homeostatic modera fluctuaţiile, ţintea către 
stabilitate si evitarea turbulentelor, continuitate si coerentă. 

9 9 7 9 9 

Homeostaza mă ancora într-o poveste de dragoste liniară, cea 
a lui Chloe şi a mea, strunindu-mă atunci când aş fi putut 
avea tendinţa de a crea intrigi secundare, de a divaga de la 


165 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

sau de a pune sub semnul întrebării povestea, cu 
schizofrenia ficţiunii moderne. Trezindu-mă dintr-un vis 

9 

erotic despre două figuri zărite intr-un magazin cu o zi 
înainte, m-am re-loc a lizat imediat găsind-o pe Chloe lângă 
mine. M-am întors la rolul atribuit mie de povestea mea şi m- 
am înclinat în fata uriaşei autorităţi a ceea ce deia există. 

9 9 ? o 

26. Fluctuaţiile erau tinute în frâu de continuitatea 

9 9 

mediului, de către mult mai stabilele supoziţii ale celor din 
jurul nostru. îmi amintesc de o ceartă feroce care a izbucnit 
cu câteva minute înainte de ora la care trebuia să ne 
întâlnim cu nişte prieteni la o cafea într-o sâmbătă. La 
momentul respectiv, amândoi consideram cearta atât de 
serioasă încât am fi fost în stare să ne despărţim din cauza 
ei. Dar posibilitatea de a încheia povestea a fost redusă de 
prietenii care nu puteau concepe aşa ceva. La cafea, 
fericitului cuplu i s-au pus întrebări, întrebări care nu lăsau 
să transpară nicio idee despre posibilitatea unei rupturi, 
astfel ajutând ca aceasta să fie evitată. Prezenţa celorlalţi ne- 
a moderat impulsurile intr-un moment când nu eram siguri 
ce voiam şi ca atare cine eram. Ne-am putut ascunde sub 
analiza confortabilă a celor care se aflau alături de noi, 
conştienţi numai de continuităţi, nestiind că nu exista nimic 

9 9 9 9 

inviolabil în intriga poveştii noastre. 

27. în toanele noastre mai bune, ne mai a lina si iluzia 

7 9 

unui viitor. Din cauza ameninţării că dragostea s-ar putea 
termina la fel de brusc cum începuse, era firesc să reîntărim 
prezentul cu aluziile la un viitor comun, unul care să dureze 
cel puţin până la moartea noastră. Visam unde aveam să 
trăim, câţi copii o să avem, ce plan de pensie să adoptăm, ne 
identificam cu bătrânii care-şi duceau nepoţii la plimbare şi 


166 



- ALAIN DE BOTTON - 


se ţineau de mână în Kensington Gardens. Apărându-ne de 
decesul iubirii, ne făcea plăcere să ne planificăm viaţa 
împreună pe scară grandioasă. Lângă Notting Hill erau case 
care ne plăceau amândurora şi împreună le decoram în 
imaginaţie, completându-le cu două birouri la etajul de sus, 
o bucătărie mare cu cea mai modernă aparatură în subsol, o 
grădină plină de flori şi copaci. Deşi nu era probabil ca 
lucrurile să ajungă atât de departe, aveam nevoie să credem 
că nu există nici nu motiv să nu ajungă. Cum e posibil să 
iubeşti pe cineva şi în acelaşi timp să-ţi imaginezi cum te 
desparţi de acel cineva, te căsătoreşti şi decorezi o casă 
alături de altcineva? Nu, era indispensabil pentru noi să ne 
imaginăm cum ar fi să îmbătrânim împreună şi să ne 
retragem, împreună cu protezele noastre dentare, intr-un 
bungalou la malul mării. Dacă am fi crezut cu adevărat, am 
fi plănuit chiar să ne căsătorim - cea mai barbară tentativă 
legală de a forţa inima să iubească la nesfârşit. 

28. Ezitarea mea de a vorbi cu Chloe despre fostele iubite 
era probabil parte din acelaşi fenomen: dorinţa ca lucrurile 
să dureze la nesfârşit. Aceste foste iubite erau amintiri ale 
unor situaţii pe care la un moment dat le crezusem 
permanente şi se dovediseră a nu fi şi ale faptului că relaţia 
mea cu Chloe putea avea o soartă similară. într-o seară, într- 
o librărie din Hayward Gallery, am zărit o fostă iubită, 
frunzărind o carte despre Picasso în celălalt capăt al 
încăperii. Chloe era la câţiva paşi de mine, căutând o carte 
poştală pe care s-o trimită unor prieteni. Picasso însemnase 
mult pentru această fostă iubită şi pentru mine. Aş fi putut 
cu uşurinţă să mă duc să o salut. în definitiv, cunoscusem 
mai mulţi din foştii iubiţi ai lui Chloe, iar cu unii se vedea 

9 9 9 

regulat. Dar problema era în mine: această femeie era pur şi 


167 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

simplu o amintire a unei nestatornicii a emoţiilor mele pe 
care preferam să o evit. Mă temeam că intimitatea pe care o 
creasem şi apoi o pierdusem alături de ea s-ar fi putut dovedi 
un model care să se repete cu Chloe. 

29. Tragedia iubirii este că nu reuşeşte să depăşească 
dimensiunile temporale. Când eşti cu actuala iubită, gândul 
propriei indiferenţe faţă de fostele iubite e de o cruzime 
deosebită. E ceva îngrozitor în ideea că persoana pentru care 
azi ai sacrifica orice s-ar putea, peste câteva luni, să te facă 
să traversezi strada (sau librăria) ca s-o eviţi. Mi-am dat 
seama că, dacă dragostea pentru Chloe constituia esenţa 
fiinţei mele în acel moment, atunci sfârşitul definitiv al 
acestei iubiri pentru ea n-ar fi însemnat nimic mai puţin 
decât moartea unei părţi din mine. 

30. Dacă Chloe si cu mine am continuat, în ciuda tuturor 

9 7 

acestora, să credem că ne iubim, s-a întâmplat poate din 
cauză că, în final, momentele de dragoste au atârnat mai 
greu (cel puţin pentru o vreme) decât momentele de plictis 
sau de indiferenţă. Dar am rămas permanent conştienţi că 
ceea ce hotărâserăm să numim iubire ar fi putut fi o 
abreviere a unei realităţi cu mult mai complexe şi în ultimă 
instanţă cu mult mai puţin agreabile. 


168 



- ALAIN DE BOTTON - 


Capitolul al XVI-lea 
Teama de fericire 

1. Unul din cele mai mari dezavantaje ale iubirii este că, 
cel puţin pentru o vreme, e în pericol să ne facă fericiţi. 

2. Chloe şi cu mine am hotărât să călătorim în Spania în 
ultima săptămână din august - călătoria fiind (ca şi iubirea) 
o încercare de a urmări un vis până la realitate. La Londra 
citiserăm toate broşurile de la Utopia Travel, specialişti în 
piaţa de case de închiriat din Spania şi ne stabiliserăm la o 
fermă reconstruită din satul Aras de Alpuente, în munţii de 
lângă Valencia. Casa arăta mai bine în realitate decât în 
fotografii. Camerele erau simple dar confortabil mobilate, 
instalaţiile din baie funcţionau, avea o terasă umbrită de o 
boltă de viţă, în apropiere un lac în care să înotăm şi un 
fermier lângă noi, care creştea o capră şi care ne-a primit cu 

brânză si ulei de măsline. 

» 

3. Am ajuns după-amiaza târziu, după ce închiriaserăm o 
maşină de la aeroport şi urcaserăm pe drumurile înguste de 
munte. Ne am dus imediat să înotăm, ne am aruncat în apa 
limpede şi albastră, apoi ne am uscat la soare. După aceea 
ne am întors acasă şi ne-am aşezat pe terasă cu o sticlă de 
vin şi un castron cu măsline, să privim soarele cum apune 
dincolo de dealuri. 

— Nu-i aşa că e minunat? am remarcat eu, plin de lirism. 

— Nu-i aşa? a spus şi Chloe, ca un ecou. 

— Dar chiar este? am glumit eu. 

— Sssst, strici toată scena. 


169 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

— Nu, serios, chiar e minunat. Nici nu mi-am imaginat că 
există un asemenea loc. Pare aşa de rupt de orice altceva, ca 
un paradis pe care n-a reuşit nimeni să-l distrugă. 

— Aş putea să-mi petrec tot restul vieţii aici, a oftat Chloe. 

— Si eu la fel. 

— Am putea să trăim aici împreună, eu aş avea grijă de 
capre, tu de măslini, am scrie cărţi, am picta şi am... 

— Te simţi bine? am întrebat, văzând-o pe Chloe 
schimbându-se la fată de durere. 

— Da, acum da. Nu ştiu ce s-a întâmplat. Am simţit o 
durere bruscă de cap, ca un junghi teribil. Probabil că nu e 
nimic. Ah, nu, fir-ar să fie, iar! 

— Lasă-mă să pun mâna. 

— N-o să simţi nimic, e înăuntru. 

— Ştiu, dar prin simpatie... 

— Doamne, mai bine mă întind. Probabil e din cauza 
călătoriei, sau a altitudinii, sau cine ştie ce. Mă duc 
înăuntru. Rămâi aici, mă descurc. 

4. Pe Chloe n-a lăsat-o durerea. A luat o aspirină şi s-a 
dus la culcare, dar n-a putut să doarmă. Neştiind cât de tare 
să-i iau în serios suferinţa, dar îngrijorat de tendinţa ei 
naturală de a subestima lucrurile, am decis să chem un 
doctor. Fermierul si soţia lui erau la masă când am bătut la 
uşă şi am întrebat în fragmente de spaniolă unde pot găsi cel 
mai apropiat doctor. Am aflat că în Villar de Arzobispo, un 

sat la vreo 20 de kilometri distantă. 

» 

5. Dr. Saavedra era nespus de demn pentru un doctor de 
ţară. Purta un costum alb, petrecuse un semestru la Colegiul 
Imperial în anii ’50, era pasionat de tradiţia teatrală 
englezească şi a părut încântat să mă însoţească pentru a o 


170 



- ALAIN DE BOTTON - 


ajuta pe domnişoara care se îmbolnăvise la începutul 
sejurului ei în Spania. Când am ajuns înapoi la Aras de 
Alpuente, Chloe nu se simţea cu nimic mai bine. L-am lăsat 
pe doctor singur cu ea şi am aşteptat agitat în camera 
alăturată. Peste zece minute doctorul a ieşit. 

— Nu aveţi de ce să vă faceţi griji. 

— O să se facă bine? 

— Da, prietene, o să fie bine mâine dimineaţă. 

— Ce are? 

— Mai nimic, ceva la stomac, ceva la cap, se întâmplă cu 
turiştii. I-am dat pastile. Un pic de anhedonia la cap, ce să 
zic? 

6. Dr. Saavedra diagnosticase un caz de anhedonia, o 
boala definită de Asociaţia Medicală Britanică drept o reacţie 
remarcabil de asemănătoare răului de munte, rezultând din 
teroarea bruscă provocată de ameninţarea fericirii. Era o 
boală obişnuită în rândurile turiştilor din această regiune a 
Spaniei, confruntaţi în aceste regiuni idilice cu brusca 
revelaţie că fericirea pământească le-ar putea fi la îndemână 
şi care cad victime unei reacţii fiziologice violente, menită să 
zădărnicească o astfel de posibilitate. 

7. Problema cu fericirea e că, în raritatea ei, se dovedeşte 
terifiantă si induce anxietatea. Ca atare, întrucâtva 
inconştient, Chloe şi cu mine (deşi eu nu mă îmbolnăvisem) 
încercaserăm întotdeauna să localizăm hedonia fie în 
memorie, fie în anticipaţie. Deşi găsirea fericirii era un ţel 
principal mărturisit, era însoţit de credinţa implicită în 
realizarea acestui aristotelianism cândva, în viitorul foarte 
îndepărtat - o credinţă atacată de idila pe care o 


171 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

descoperiserăm la Aras de Alpuente şi, în mai mică măsură, 
unul în braţele celuilalt. 

8. De ce trăiam aşa? Poate fiindcă a ne bucura de prezent 
ar fi însemnat să ne angajăm într-o realitate imperfectă şi 
periculos de efemeră, în loc să ne ascundem după credinţa 
confortabilă în viaţa de apoi. Trăirea la viitorul perfect implica 
susţinerea unei vieţi ideale care să contrasteze cu prezentul, 
o viaţă care să ne salveze de nevoia de a ne angaja în ceea ce 
ne înconjura. Era un model similar cu cel întâlnit în unele 
religii, în care viaţa pe pământ e doar un preludiu al unei 
existenţe eterne şi cu mult mai plăcute în ceruri. Atitudinea 
noastră faţă de sărbători, petreceri, muncă şi poate chiar 
dragoste avea în ea ceva nemuritor, ca şi când aveam să ne 
aflăm pe pământ suficient de multă vreme ca să nu ne 
înjosim considerând aceste ocazii finite ca număr - şi prin 
urmare să le preţuim. E odihnitor să trăieşti la viitorul 
perfect: te împiedică să ai nevoie să simţi că prezentul e real 
sau să-ţi dai seama că trebuie să ne iubim unii pe alţii sau 
să murim. 

9. Faptul că Chloe se îmbolnăvise nu însemna oare că 
prezentul prindea din urmă starea ei de nemulţumire? 
Pentru o clipă, încetase să fie lipsit de orice ar fi putut 
cuprinde viitorul. Dar nu eram şi eu la fel de vinovat de boala 
ei? N-au existat nenumărate momente când plăcerile 
prezentului au fost ignorate în numele unui viitor nenumit, 
poveşti de iubire în care, aproape imperceptibil, mă 
abţinusem să iubesc pe de-a-ntregul, alinându-mă cu gândul 
nemuritor că vor fi alte iubiri, de care într-o bună zi voi 
încerca să mă bucur cu nepăsarea bărbaţilor din reviste, 
viitoare iubiri care vor răscumpăra eforturile mele 


172 



- ALAIN DE BOTTON - 


dezastruoase de a comunica cu altcineva a cărui istorie se 
desfăşura pe pământ cam în acelaşi timp? 

10. Dar dorul de un viitor care nu vine niciodată e doar 
cealaltă fată a dorului de trecut. Nu e trecutul de multe ori 

9 

mai bun doar pentru că e trecut? îmi amintesc că în copilărie 
fiecare vacanţă devenea perfectă doar când se termina, 
pentru că atunci anxietatea prezentului se reducea la câteva 
amintiri uşor de tinut în frâu. Nu conta atât de mult ce se 

9 9 

întâmpla, cât faptul că trebuia să se întâmple cât mai repede, 
ca apoi să pot să-mi bandajez o rană sau să retrăiesc o 
bucurie. Mi-am petrecut întreaga copilărie aşteptând vacanţa 
de iarnă, când familia pleca de la Zurich ca să petreacă două 
săptămâni schiind la Engadine. Dar când eram în fine în 
capătul pârtiei, privind în jos la întinderea de alb virgin, 
deveneam conştient de o anxietate care avea să se evapore 
din amintirea evenimentului, amintire ce se compunea 
numai din condiţiile obiective (vârful muntelui, ziua 
strălucitoare), fiind astfel liberă de tot ce strica momentul în 
sine. Era mai mult decât faptul că-mi curgea nasul, sau îmi 
era sete, sau uitasem fularul ceea ce făcea prezentul să fie 
neplăcut - era pur şi simplu incapacitatea de a accepta că 
trăiam în sfârsit ceva ce tot anul existase doar ca o 

9 

posibilitate în faldurile viitorului. Schiul, împachetat între 
anticipaţia care făcea să-mi lase gura apă şi amintirea 
trandafirie, luneca peste prezent. Imediat ce ajungeam la 
poalele pârtiei, mă uitam în sus la munte şi îmi declaram că 
fusese o coborâre perfectă. Şi aşa decurgea vacanţa la schi: 
aşteptare plăcută dimineaţa, anxietate în actualitate şi 
amintiri plăcute seara. 


173 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

11. De multă vreme în relaţia mea cu Chloe exista ceva din 

9 

acest tensionat paradox: petreceam toată ziua aşteptând cina 
cu ea, ieşeam de la cină cu cele mai bune impresii, dar mă 
găseam faţă-n faţă cu un prezent care nu egala niciodată nici 
aşteptarea, nici amintirea. într-o seară, puţin înainte de a 
pleca în Spania, eram pe barca lui Will Knott cu Chloe şi alţi 
prieteni şi, pentru că totul era atât de perfect, am devenit 
pentru prima oară în mod inevitabil conştient de suspiciunile 
mele latente faţă de momentul prezent. De cele mai multe ori, 
prezentul este prea plin de defecte pentru a ne aminti că 
boala traiului la imperfect este în interiorul nostru şi nu are 
nimic de-a face cu lumea exterioară. Dar în seara aceea în 
Chelsea, nu puteam găsi nimic pentru care să dau vina pe 
moment, aşa că a trebuit să-mi dau seama că problema se 
afla în mine: mâncarea era delicioasă, prietenii erau acolo, 
Chloe, aşezată lângă mine şi ţinându-mă de mână, arăta 
minunat. Dar ceva era oricum în neregulă - faptul că de-abia 
aşteptam ca evenimentul să devină istorie. 

12. Incapacitatea de a trăi în prezent rezidă poate în teama 
de a accepta că acest lucru poate însemna sosirea a ceea ce 
am aşteptat toată viaţa, teama de a părăsi adăpostul relativ 
sigur al aşteptării sau al amintirii, admiţând astfel tacit că 
aceasta este singura viaţă pe care o putem trăi, în afara 
cazului vreunei intervenţii divine. Dacă privim angajarea ca 
pe un număr de ouă, atunci angajarea în prezent înseamnă 
riscul de a ne pune toate ouăle în coşul prezentului, în loc să 
le împărţim între coşul trecutului şi cel al viitorului. Şi, 
pentru a transpune analogia asupra iubirii, a accepta intr-un 
final că eram fericit cu Chloe ar fi însemnat să accept că, în 
ciuda primejdiei, toate ouăle mele se aflau bine aşezate în 
coşul ei. 

9 


174 



- ALAIN DE BOTTON - 


13. Nu ştiu ce fel de pastile i-a dat doctorul lui Chloe, dar 
a doua zi de dimineaţa părea complet vindecată. Am pregătit 
un picnic şi ne am întors la lac, unde ne am petrecut ziua 
înotând şi citind. Am rămas în Spania zece zile şi cred (în 
măsura în care pot avea încredere în memoria mea) că 
pentru prima dată amândoi ne am asumat riscul de a trăi în 
prezent. Traiul la timpul prezent nu însemna întotdeauna 
extaz; anxietăţile create de fericirea instabilă a dragostei 
explodau de obicei în certuri. îmi amintesc o neînţelegere 
cumplită în satul Fuentelespino de Moya, unde ne opriserăm 
pentru prânz. A început cu o glumă despre o fostă prietenă şi 
a sfârşit prin suspiciunea lui Chloe că aş fi încă îndrăgostit 
de ea. Nimic nu era mai departe de adevăr, dar eu am tratat 
suspiciunea ca fiind o proiecţie a declinului sentimentelor lui 
Chloe pentru mine şi am acuzat-o de aceasta. Până când am 
încheiat cu cearta, bosumflarea şi împăcarea, se făcuse deja 
târziu şi amândoi ne întrebam pentru ce fuseseră lacrimile şi 
ţipetele. Au mai fost şi alte certuri, îmi amintesc de una lângă 
satul Losa del Obispo, iscată de întrebarea dacă ne-am 
plictisit sau nu unul de altul, încă una lângă Sol de Chera 
care a început după ce am acuzat-o pe Chloe că nu e în stare 
să citească o hartă, iar ea mi-a replicat acuzându-mă de 
fascism cartografic. 

14. Motivele acestor certuri nu erau niciodată cele de 
suprafaţă: oricare ar fi fost deficienţele lui Chloe în materie 
de Guide Michelin sau intoleranţa mea pentru condusul în 
cercuri prin Spania, miza erau nişte anxietăţi mult mai 
profunde. Forţa acuzaţiilor pe care le făceam, 
implauzibilitatea lor, demonstrau că ne certam nu pentru că 
ne uram, ci pentru că ne iubeam prea mult - sau, ca să nu 


175 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

încurc lucrurile, pentru că uram să ne iubim atât de mult. 
Acuzaţiile noastre aveau un subtext complicat: Te urăsc, 
pentru că te iubesc. Era în ultimă instanţă un protest 
fundamental: Urăsc să n-am încotro decât să risc iubindu-te 
aşa. Plăcerea de a depinde de cineva păleşte în faţa fricii 
paralizante pe care o asemenea dependenţă o implică. 
Certurile noastre uneori feroce şi întrucâtva inexplicabile din 
cursul călătoriei la Valencia nu erau altceva decât o necesară 
eliberare a tensiunii create de înţelegerea faptului că ne 
puseserăm fiecare toate ouăle în coşul celuilalt - şi nu eram 
în stare să găsim un aranjament casnic mai solid. Certurile 
noastre aveau uneori o calitate teatrală, o bucurie si o 
exuberanţă care se manifestau în distrugerea rafturilor 
bibliotecii, în spartul ceramicii şi în trântitul uşilor: „E plăcut 
să simt că pot să te urăsc aşa”, mi-a spus Chloe la un 
moment dat. „Mă face să mă simt sigură că poţi să suporţi, 
că pot să-ţi spun să te duci dracului şi tu o să arunci cu ceva 
după mine, dar o să rămâi aici.” Aveam nevoie să ţipăm unul 
la altul, în parte ca să vedem dacă putem să ne tolerăm 
ţipetele. Voiam să ne testăm capacitatea celuilalt de 
supravieţuire: numai încercând în zadar să ne distrugem 
unul pe celălalt puteam şti că suntem în siguranţă. 

15. E cel mai simplu să accepţi fericirea când este 
provocată de lucruri pe care le poţi controla, pe care le-ai 
atins cu efort şi prin raţiune. Dar fericirea pe care o 
atinsesem alături de Chloe nu venise după profunde 
filosofări sau ca rezultat al unei realizări personale. Era pur 
şi simplu rezultatul faptului că, prin miracol sau printr-o 
intervenţie divină, găsisem o persoană a cărei companie era 
mai valoroasă pentru mine decât a oricui altcineva pe lume. 
O astfel de fericire era periculoasă tocmai pentru că îi lipsea 


176 



- ALAIN DE BOTTON - 


permanenţa autosuficientă. Dacă după luni de muncă 
susţinută aş fi produs o formulă ştiinţifică ce ar fi zguduit 
lumea biologiei moleculare, n-aş fi avut niciun fel de 
remuşcări să accept fericirea pe care mi-ar fi adus-o 
descoperirea. Dificultatea de a accepta fericirea reprezentată 
de Chloe provenea din absenţa mea în procesul cauzal ce o 
provocase şi prin urmare din lipsa de control asupra 
elementului ce inducea fericirea în viaţa mea. Părea aranjată 
de zei, şi astfel era însoţită de teama primitivă de pedeapsa 
divină. 

16. „Toată nefericirea omului provine din faptul că nu e în 
stare să stea singur în camera lui”, spunea Pascal, 
argumentând nevoia omului de a-şi aduna resursele 
împotriva dependenţei debilitante de sfera socialului. Dar 
cum se putea realiza aşa ceva în dragoste? Proust povesteşte 
despre Mohamed al Il-lea care, simţind că se îndrăgosteşte de 
una din femeile din harem, a ucis-o imediat pentru că nu 
dorea să fie încătuşat spiritual de cineva. Neputând face aşa 
ceva, renunţasem de mult la speranţa de a fi autosuficient. 
Ieşisem din camera mea şi iubeam pe cineva - astfel 
asumându-mi riscul de a-mi baza viaţa pe altcineva. 

17. Anxietatea de a o iubi pe Chloe era parţial anxietatea 
de a mă afla în postura în care motivul fericirii mele putea 
dispărea cu uşurinţă, putea să-şi piardă interesul, să moară 
sau să se mărite cu altul. Aflat la apogeul iubirii, apărea 
tentaţia de a termina prematur relaţia, astfel încât fie Chloe, 
fie eu să putem fi instigatorii sfârşitului, în loc să lăsăm ca 
celălalt partener, sau obişnuinţa, sau familiaritatea să pună 
capăt lucrurilor. Ne cuprindea uneori dorinţa (manifestată în 
certurile noastre din nimic) de a ucide povestea noastră de 


177 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

dragoste înainte ca aceasta să-şi atingă sfârşitul firesc, o 
crimă comisă nu din ură ci dintr-un exces de dragoste - sau, 
mai degrabă, din teama pe care o aduce excesul de dragoste. 
Amanţii îşi pot ucide propria poveste de dragoste numai 
pentru că nu pot tolera incertitudinea, riscul pe care-1 crease 
experimentul lor cu fericirea. 

18. Deasupra fiecărei povesti de dragoste planează 
îngrijorarea, pe cât de oribilă pe atât de neştiută, despre cum 
se va termina. E ca atunci când, pe deplin sănătoşi, 
încercăm să ne imaginăm propria moarte, singura diferenţă 
dintre sfârşitul iubirii si sfârşitul vieţii fiind că în privinţa 
celei din urmă avem măcar certitudinea încurajatoare că nu 
vom mai simţi nimic după moarte. Nu există asemenea 
încurajare pentru îndrăgostit, care ştie că sfârşitul relaţiei nu 
va însemna neapărat sfârşitul iubirii şi cu certitudine nu va 
fi sfârşitul vieţii. 

9 9 


178 



- ALAIN DE BOTTON - 


Capitolul al XVII-lea 
Contracţii 

9 

1. La început mi-a fost greu să-mi imaginez un neadevăr 
cu durata de 3,2 secunde înghesuit într-o succesiune de opt 
contracţii de 0,8 secunde, din care prima şi ultimele două 
(3,2 secunde) erau veritabile. Era mai uşor să-mi imaginez 
un adevăr total sau o minciună totală, dar ideea de adevăr- 
minciună-adevăr părea perversă şi inutilă, întreaga secvenţă 
trebuia să fie ori adevărată, ori falsă. Poate că ar fi trebuit să 
ignor intenţionalitatea în favoarea unei explicaţii fiziologice. 
Dar, oricare ar fi fost cauza si oricare ar fi fost nivelul 
explicaţiei, începusem să observ că (de la întoarcerea din 
Spania) Chloe începuse să-şi simuleze orgasmele, în 
totalitate sau în parte. 

0,8+/0,8+/0,8-/0,8-/0,8~/0,8+/0,8+=lungime totală 6,4 4 

2. Numărul ei obişnuit de contracţii fusese înlocuit de o 
activitate exagerată, probabil cu intenţia de a-mi distrage 
atenţia de la lipsa de implicare sinceră în proces. Dacă am 
dat atâta importanţă apariţiei sau neapariţiei contracţiilor, n- 
am făcut-o fiindcă acestea erau importante per se (existau 
dovezi ale plăcerii fără legătură cu numărul), ci pentru că la 
o femeie care în trecut se bucurase de un număr rapid de 
contracţii acestea erau un simbol al unei posibile tendinţe de 
disociere. 

3. Acest număr scăzut de contracţii nu era însotit de vreun 
alt semn evident de dezinteres. într-un anume sens, actul 

4 + = contracţie pozitivă, - = absenţă. 

179 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

dragostei a devenit chiar mai pasionat exact în acea 
perioadă. Nu numai că se întâmpla mai des, dar se întâmpla 
în poziţii diferite şi la ore ale zilei diferite, era mai turbulent, 
cu ţipete, chiar cu plânsete, gesturile erau aproape demente, 
mai apropiate de furie decât de blândeţea asociată de obicei 
cu actul. Cât de mult ar fi trebuit să deduc din toate acestea 
nu ştiu. E suficient să spun că mi se treziseră suspiciunile. 

4. Ceea ce ar fi trebuit să-i spun lui Chloe i-am împărtăşit 
în schimb unui prieten. 

— Nu ştiu ce se întâmplă, Will, sexul nu mai este ce era. 

— Nu-ţi face griji, sunt diverse faze, nu poţi să te aştepţi să 
fie mereu cu cifră octanică mare. 

— Nu mă aştept. Doar că simt că şi altceva nu e în regulă, 
nu ştiu ce, dar de când ne-am întors din Spania am observat 
tot felul de chestii. Si nu mă refer numai în dormitor, e doar 
un fel de simptom. Mă refer peste tot. 

— Cum ar fi? 

— Păi, nu pot să pun degetul pe ceva anume. Bine, uite, 
un lucru pe care mi-1 amintesc. Lui Chloe îi place o altă 
marcă de cereale decât mie, dar pentru că stau mult la ea, de 
obicei o cumpără şi pe cea care-mi place mie, ca să putem să 
mâncăm împreună dimineaţa. Săptămâna trecută, brusc, n- 
o mai cumpără şi spune că e prea scumpă. Nu vreau să trag 
niciun fel de concluzii, dar observ. 

5. Will si cu mine stăteam în holul biroului. Era 

9 

aniversarea a douăzeci de ani de existentă a firmei si se 

9 9 

dădea un cocktail. O adusesem pe Chloe cu mine şi era 
prima oară când vedea unde lucrez. 


180 



- ALAIN DE BOTTON - 

— De ce are Will mai multe lucrări decât tine? ne-a 
întrebat Chloe pe amândoi, după ce s-a uitat la toate 
modelele. 

— Răspunde-i tu, Will. 

— Pentru că geniile au dificultăţi în a-şi face lucrările 
acceptate, i-a răspuns Will, milos. 

— Proiectele tale sunt strălucite, i-a spus Chloe, n-am 
văzut niciodată ceva atât de inventiv, mai ales în materie de 
clădiri de birouri. Felul în care foloseşti materialele e absolut 

9 

incredibil şi felul în care ai reuşit să integrezi cărămida şi 
metalul. Tu nu poţi să faci aşa ceva? m-a întrebat Chloe. 

— Am câteva idei în lucru, dar stilul meu e foarte diferit, 
lucrez cu materiale diferite. 

— Mă rog, cred că lucrările lui Will sunt formidabile, de 
fapt incredibile. Mă bucur că am venit să le văd. 

— Chloe, e minunat să te aud spunând aşa ceva, i-a 
răspuns Will. 

— Sunt atât de impresionată, lucrările tale sunt exact 
genul de lucru care mă interesează şi e păcat că nu sunt mai 
mulţi arhitecţi care să facă ce faci tu. Probabil că nu e uşor. 

9 9 9 

— Nu e tocmai uşor, dar întotdeauna mi s-a spus să fac 
lucrurile în care cred. Construiesc case care mă fac să mă 
simt bine şi oamenii care locuiesc în ele sfârşesc prin a 
absorbi din ele un fel de energie. 

— Cred că înţeleg ce vrei să spui. 

— Ai înţelege mai bine dacă am fi în California. Am lucrat 
la un proiect în Monterey şi trebuie să-ţi spun că acolo ţi-ai 
da seama ce poţi face folosind diferite feluri de piatră pe 
lângă oţel şi aluminiu şi lucrând în armonie cu peisajul, nu 
împotriva lui. 


181 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

6. E o chestiune de bune maniere să nu pui la îndoială 
criteriile responsabile pentru dragostea cuiva. Idealul ar fi să 
nu fii iubit pentru nişte criterii, ci pentru cine eşti, un statut 
ontologic dincolo de proprietăţi şi atribute, în materie de 
dragoste, ca şi în materie de bogăţie, există un tabu legat de 
modalităţile de obţinere şi menţinere a afecţiunii/proprietăţii. 
Numai sărăcia, fie de dragoste fie de bani, te poate face să 
pui la îndoială sistemul - acesta fiind poate motivul pentru 
care îndrăgostiţii nu sunt mari revoluţionari. 

7. Trecând pe stradă pe lângă o femeie nefericită, Chloe m- 
a întrebat într-o zi: „M-ai mai fi iubit dacă as fi avut un semn 
din naştere uriaş pe faţă, cum are ea?” Dorinţa e să auzi 
răspunsul „da” - un răspuns care ar plasa iubirea deasupra 
suprafeţelor lumeşti şi imposibil de schimbat ale trupului. O 
să te iubesc nu numai pentru inteligenţă, talent şi 
frumuseţe, ci pentru că tu eşti tu, fără niciun fel de condiţii. 
Te iubesc pentru cine eşti în adâncul sufletului tău, nu 
pentru culoarea ochilor sau pentru dimensiunile contului din 
bancă. Ne dorim ca iubitul să ne admire fără posesiunile 
noastre aparente, să aprecieze esenţa fiinţei noastre fără alte 
ornamente, să fie gata să repete iubirea necondiţionată care 
se spune că există între părinţi şi copii. Adevăratul sine este 
ceea ce putem alege să fim şi dacă avem un semn din naştere 
pe frunte, sau ne scofâlcim din cauza vârstei sau dăm 
faliment, atunci trebuie să fim iertaţi pentru accidentele care 
au stricat ceea ce e doar suprafaţa. Şi chiar dacă suntem 
frumoşi şi bogaţi, nu dorim să fim iubiţi pentru aceste 
lucruri, căci ele pot dispărea, şi dragostea o dată cu ele. Aş 
prefera să mă complimentezi pentru mintea, nu pentru 
chipul meu, dar dacă chiar trebuie, complimentează-mă 
pentru zâmbet (mişcare pe care o controlează muşchii), nu 


182 



- ALAIN DE BOTTON - 


pentru nas (static, controlat de ţesuturi). Doresc să fiu iubit 
chiar dacă am pierdut totul şi a rămas doar „eul”, acest 
misterios „eu”, considerat a fi şinele în cel mai slab şi 
vulnerabil moment al său. Mă iubeşti suficient ca să-mi 
permit să Jiu slab faţă de tine? Toată lumea iubeşte forţa, dar 
Mă iubeşti pentru slăbiciunea mea? Acesta e adevăratul test. 
Mă iubeşti lipsit de tot ceea ce poate fi pierdut, numai pentru 
lucrurile pe care le voi avea în veci? 

8. în seara aceea la birou, am început pentru prima oară 
să o simt pe Chloe îndepărtându-se de mine, pierzându-şi 
admiraţia pentru munca mea şi punând la îndoială valoarea 
mea în comparaţie cu alţi bărbaţi. Pentru că eu eram obosit 
iar Chloe si Will nu, m-am dus acasă si ei s-au dus să bea 

9 5 

ceva în West End. Chloe mi-a spus că mă sună imediat ce 
ajunge acasă, dar pe la 11 am hotărât s-o sun eu. Mi-a 
răspuns robotul şi la fel şi la două şi jumătate în aceeaşi 
noapte. Am fost tentat să-mi mărturisesc anxietăţile 
robotului, dar a le formula părea a le materializa, aducând o 
bănuială în domeniul acuzaţiilor si contraacuzatiilor. Poate 
că nu era nimic - sau cel puţin totul: preferam să mi-o 
imaginez victima unui accident mai degrabă decât trăgând 
chiulul cu Will. La patru dimineaţa am sunat la poliţie şi i- 
am întrebat, cu cel mai responsabil ton pe care-1 poate 
adopta un om beat de vodcă, dacă nu au întâlnit cumva, 
poate sub forma unui trup mutilat sau a unui Volkswagen 
distrus, îngerul meu în fustă verde scurtă şi jachetă neagră, 
văzut pentru ultima oară intr-un birou din Barbican. Nu, 
domnule, nu am văzut asa ceva, vă era rudă sau doar 
prietenă? N-aş putea oare să aştept până dimineaţa şi să sun 
atunci din nou la secţie? 

9 


183 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

9. „Gândindu-te la probleme le faci să existe”, îmi spusese 
Chloe. Nu îndrăzneam să mă gândesc, de teama a ce aş 
putea descoperi. Libertatea de a gândi este curajul de a ne 
întâlni demonii. Dar mintea îngrozită nu poate vagabonda, 
aşa că am rămas priponit de paranoia mea, fragil ca un 
pahar. Berkeley, şi mai târziu Chloe, spuseseră că dacă 
închizi un ochi, poţi spune că lumea exterioară nu e decât un 
vis, iar acum, mai mult ca oricând, puterea iluziei era 
alinătoare, dorinţa de a nu privi adevărul în faţă, convingerea 
că dacă nu gândesc, un adevăr neplăcut ar putea să nu 
existe. 

10. Simţindu-mă implicat în absenţa ei, vinovat de 
bănuielile mele şi furios din cauza sentimentului de 
vinovăţie, m-am prefăcut că nu observ nimic atunci când m- 
am întâlnit cu Chloe la ora zece a doua zi. Dar ea trebuie să 
se fi simţit vinovată - altfel de ce s-ar fi dus la supermarket 
ca să cumpere pentru Tânărul Werther marca de cereale care 
lipsea din bucătăria ei? Se acuza nu prin indiferenţă, ci prin 
sentimentul datoriei, cu un pachet de Three Cereai Golden 
Bran aşezat la vedere pe pervazul ferestrei. 

— E ceva în neregulă? Nu asta e marca ta preferată? a 
întrebat Chloe, privindu-mă cum înghit cu noduri. 

11. Mi-a spus că a dormit la prietena ei Paula. Stătuse de 
vorbă cu Will până târziu intr-un bar din Soho şi cum băuse 
destul de mult, i s-a părut mai simplu să se oprească în 
Bloosmbury decât să facă drumul până-n Islington. Voise să 
mă sune, dar era sigură că m-ar fi trezit din somn. Nu-i 
spusesem eu că vreau să mă culc devreme? De ce făceam 
figura aia? Mai voiam lapte la cereale? 


184 



- ALAIN DE BOTTON - 


12. Relatările despre realitate stopate epistemologic din 
creştere sunt însoţite de tentatia de a le crede - dacă sunt 

» 99 

plăcute. Ca şi viziunea optimistă despre viaţă a unui 
nătărău, versiunea lui Chloe despre felul în care petrecuse 
noaptea era dezirabil de credibilă, ca o baie fierbinte în care- 
mi doream să rămân la nesfârşit. Dacă ea crede, eu de ce n- 
aş crede? Dacă e atât de simplu pentru ea, de ce să fie atât de 
complicat pentru mine? îmi doream să mă las cucerit de 
povestea ei despre o noapte petrecută pe podeaua 
apartamentului Paulei, să pot în felul acesta să dau la o 
parte alternativa mea (alt pat, alt bărbat, contracţii). Ca şi 
alegătorul căruia promisiunea politicianului îi smulge o 
lacrimă, eram momit de abilitatea minciunii de a-mi 
astâmpăra cea mai profundă dorinţă emoţională. 

13. Deci, cum petrecuse noaptea cu Paula, cumpărase 
cereale si totul era iertat, am simtit un val de încredere si 

9 9 9 

uşurare, ca un om care se trezeşte dintr-un coşmar. M-am 

9 7 9 9 

ridicat de la masă şi mi-am încolăcit braţele în jurul 
puloverului alb al iubitei, mângâindu-i umerii prin lâna 
groasă, m-am aplecat să-i sărut gâtul, ciugulindu-i urechea, 
simţind parfumul familiar al pielii ei şi atingerea părului ei 
pe faţă. „Nu, nu acum”, a spus îngerul. Dar, neîncrezător, 
prins de parfumul familiar al pielii şi de atingerea părului pe 
faţă, Cupidon a continuat să-şi plimbe buzele pe pielea ei. 
„Ţi-am spus o dată, nu acum!” a repetat îngerul, astfel încât 
până şi Cupidon să audă. 

14. Tiparul sărutului se formase în prima lor noapte 
împreună. Ea îşi pusese capul lângă al lui şi, fascinat de 
acest punct de unire între minte şi trup, el îşi plimbase 
buzele pe înclinarea gâtului ei. O făcuse să tremure şi să 


185 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

zâmbească, se jucase cu mâna lui şi închisese ochii. 
Devenise o rutină între ei, o marcă a limbajului lor intim. Nu, 
nu acum. Ura e scenariul ascuns în scrisoarea de dragoste, 
temeliile fiindu-i comune cu ale opusului său. Femeia sedusă 
de felul de a o săruta pe gât al partenerului ei, atunci când 
întoarce paginile unei cărţi sau spune o glumă priveşte cum 
iritarea se adună tocmai în aceste puncte. E ca şi când 
sfârşitul iubirii ar fi conţinut în însuşi începutul său, 
ingredientele destrămării dragostei prefigurate în cele ale 
creaţiei ei. 

9 

15. Am spus o dată, nu acum. Există cazuri de doctori 
pricepuţi, experţi în a detecta semnele timpurii de cancer la 
pacienţii lor, care ignoră creşterea unei tumori de mărimea 
unei mingi de fotbal în propriile trupuri. Există exemple de 
oameni care în cele mai multe domenii ale vieţii sunt limpezi 
şi raţionali, dar sunt incapabili să accepte că le-a murit un 
copil sau că i-a părăsit soţia - şi continuă să creadă că fiul 
sau fiica a dispărut sau că soţia va părăsi noua căsătorie 
pentru cea veche. îndrăgostitul naufragiat nu poate accepta 
naufragiul, continuă să se comporte ca şi când nimic nu s-ar 
fi schimbat, în speranţa deşartă că ignorând sentinţa de 
execuţie, moartea va întârzia să vină. Semnele morţii erau 
peste tot, aşteptând să fie citite - dacă n-aş fi fost lovit de 
analfabetismul indus de suferinţă. 

9 

16. Victima morţii dragostei este incapabilă să localizeze 
strategiile originare pentru a reînvia cadavrul. Exact în 
momentul în care lucrurile ar mai fi putut fi salvate cu 
ingeniozitate, temător şi deci neoriginal, am devenit nostalgic. 
Simţind-o pe Chloe cum se îndepărtează, am încercat s-o 
împing înapoi repetând orbeşte elemente care ne cimentaseră 


186 



- ALAIN DE BOTTON - 


relaţia în trecut. Am continuat cu sărutul şi în săptămânile 
care au urmat am insistat să ne întoarcem la cinematografe 
şi restaurante unde petrecuserăm seri agreabile, am repetat 
glume la care râseserăm împreună, am readoptat poziţii care 
mulaseră odinioară trupurile noastre. 

17. Am căutat alinare în limbajul nostru secret, limbajul 
pe care-1 folosiserăm ca să depăşim conflictele trecute, gluma 
inventată ca să luăm cunoştinţă si astfel să neutralizăm 

9 9 9 

fluctuaţiile dragostei. 

— E ceva în neregulă azi? am întrebat într-o dimineaţă, 
când Venus părea la fel de palidă şi de tristă ca mine. 

— Azi? 

— Da, azi, e ceva în neregulă? 

— Nu, de ce? Există vreun motiv să fie? 

— Nu cred. 

— Atunci de ce întrebi? 

— Nu ştiu. Pentru că pari puţin nefericită. 

— Scuză-mă că sunt si eu om. 

9 

— Nu voiam decât să te ajut. Pe o scală de la unu la zece, 
azi cât mi-ai da? 

— Nu ştiu. 

9 

— De ce nu? 

— Sunt obosită. 

— Spune-mi totuşi. 

— Nu pot. 

— Haide, de la unu la zece. Sase? Trei? Minus 
doisprezece? Plus douăzeci? 

— Nu ştiu. 

— Ghiceşte. 

9 

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu ştiu, lasă-mă-n pace, 
fir-ar să fie! 


187 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 


18. Limbajul secret a început să se deşire, i-a devenit 
nefamiliar lui Chloe sau mai degrabă se prefăcea că a uitat, 
astfel încât să nu trebuiască să admită negarea. Refuza 
complicitatea în limbaj, făcea pe străina, a început să mă 
descifreze cu rea-voinţă şi a găsit erori. Nu puteam înţelege 
de ce lucruri pe care le spuneam şi care în trecut se 
dovediseră atât de atrăgătoare erau brusc enervante acum. 
Nu puteam înţelege de ce, cum eu nu mă schimbasem, 
puteam fi acuzat că o ofensez într-o sută de feluri. în panică, 
am încercat să mă întorc la epoca de aur, întrebându-mă: Ce 
făceam atunci şi acum nu mai fac? Am devenit disperat de 
conformist fată de un sine de demult, care fusese obiectul 
iubirii. Ceea ce nu-mi dădeam seama era că şinele de demult 
era cel ce se dovedea enervant acum si că nu făceam decât 
să accelerez procesul de disoluţie. 

19. Am devenit iritant în dorinţa mea de a-mi fi împărtăşite 
sentimentele. I-am cumpărat cărţi, i-am dus hainele la 
curăţat, am plătit la restaurante, am sugerat să facem o 
călătorie la Paris de Crăciun ca să ne sărbătorim 
aniversarea. Dar singurul rezultat al iubirii împotriva oricărei 
evidenţe nu putea fi decât umilinţa. Putea să mă ignore, să 
ţipe la mine, să mă aţâţe, să mă păcălească, să mă lovească, 
să-mi dea cu piciorul şi tot nu reacţionam - astfel devenind 
dezgustător. 

20. La sfârşitul unei mese pentru care muncisem două ore 
(după o discuţie contradictorie despre istoria Balcanilor), am 
luat-o pe Chloe de mână şi i-am spus: „Vreau să spun doar - 
si ştiu că sună sentimental - că oricât ne-am certa si asa mai 
departe, eu tot ţin la tine şi vreau să rezolvăm lucrurile între 


188 



- ALAIN DE BOTTON - 


noi. Eşti totul pentru mine, ştii asta.” Chloe, care 
întotdeauna citise mai multă psihanaliză decât romane, m-a 
privit cu suspiciune şi a replicat: „Ascultă, e frumos din 
partea ta să spui asta, dar mă îngrijorează; trebuie să 
încetezi să mă mai transformi în idealul tău de ego.” 

21. Lucrurile se reduseseră la un scenariu tragicomic: pe 
de-o parte, bărbatul identificând femeia cu un înger, pe de 
alta îngerul identificând dragostea cu ceva foarte apropiat de 
patologic. 


189 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

Capitolul al XVIII-lea 
Terorism romantic 

1. De ce nu mă iubeşti? e o întrebare la fel de imposibilă 
(deşi cu mult mai puţin plăcută) ca şi De ce mă iubeşti? în 
ambele cazuri, ne izbim de lipsa noastră de control conştient 
în structura amoroasă, de faptul că dragostea ne-a fost 
adusă ca un dar, din motive pe care nu le putem determina şi 
nici merita pe de-a-ntregul. într-un fel, nici nu ne e dat să 
ştim răspunsul, el nu poate explica nimic, pentru că nu 
putem acţiona pe baza revelaţiilor sale. Nu e o motivaţie 
cauzală, vine post-factum, o justificare pentru mişcări 
subterane, o analiză superficială post hoc. Pentru a pune 
asemenea întrebări, suntem obligaţi să cârmim pe de-o parte 
către aroganţa completă, pe de alta către umilinţa completă: 
Ce am făcut ca să merit dragostea? întreabă îndrăgostitul 
umil: Nu se poate să fi făcut ceva. Ce am făcut de mi se 
refuză dragostea? protestează cel trădat, revendicând cu 
aroganţă un dar care nu i se cuvine nimănui niciodată. La 
ambele întrebări, cel care oferă dragostea poate răspunde 
Pentru că tu eşti tu - un răspuns care-1 balansează periculos 
şi imprevizibil pe cel iubit între grandoare şi depresie. 

2. Dragostea se poate naşte la prima vedere, dar nu moare 
cu similară rapiditate. Chloe trebuie să se fi temut că a vorbi 
sau chiar a pleca ar fi fost pripit, că ar fi însemnat să opteze 
pentru o viaţă care nu oferea o alternativă mai bună. Era 
deci o separare lentă, zidăria afecţiunii desprinzându-se doar 
treptat de trupul celui iubit. Era vinovăţie pentru 
infidelitatea implicată, vinovăţie din cauza sentimentului 
rezidual de responsabilitate faţă de un obiect cândva iubit, 

190 



- ALAIN DE BOTTON - 


un fel de lichid dulceag rămas pe fundul paharului, care avea 
nevoie de timp ca să se usuce. 

3. Când orice decizie e dificilă, nu se ia nicio decizie. Chloe 
era evazivă, eu la fel (cum ar fi putut orice decizie să fie 
plăcută pentru mine?). Am continuat să ne vedem, să ne 
culcăm împreună, şi am făcut planuri să plecăm la Paris de 
Crăciun. Dar Chloe era ciudat de detaşată de proces, ca şi 
când ar fi făcut planuri pentru altcineva - poate pentru că 
era mai uşor să se ocupe de biletele de avion decât de 
problemele care stăteau în spatele cumpărării sau 
necumpărării lor. Lipsa ei de decizie întrupa speranţa că, 
nefăcând nimic, poate altcineva va lua decizia în locul ei, că 
arătându-si indecizia si frustrarea dar fără să acţioneze în 
spiritul lor, în cele din urmă voi face eu mişcarea pe care 
avea nevoie s-o facă ea, dar era prea speriată ca s-o facă. 

4. Am intrat în epoca terorismului romantic. 

— E ceva în neregulă? 

— Nu, de ce, ar trebui să fie? 

— Credeam că vrei să stăm de vorbă. 

— Despre ce? 

— Despre noi. 

— Vrei să spui despre tine, se enerva Chloe. 

— Nu, vreau să spun despre noi. 

— Bine, ce-i cu noi? 

— Nu ştiu. E doar un sentiment pe care-1 am de pe la 
jumătatea lui septembrie, că nu prea mai comunicăm. E ca 
şi când ar fi un zid între noi şi tu refuzi să accepţi că e acolo. 

— Nu văd niciun zid. 

— Exact asta voiam să spun. Refuzi şi să admiţi că a fost 
vreodată altfel. 


191 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

— Altfel decât ce? 

5. O dată ce unul din parteneri a început să-şi piardă 
interesul, celălalt nu pare a putea să facă mare lucru ca să 
oprească procesul. Ca şi seducţia, retragerea suferă sub o 
pătură de reticenţă, în centrul relaţiei aflându-se o problemă 
de nemenţionat: Te doresc / Nu te doresc - în ambele cazuri, 
durează o veşnicie până când mesajul se articulează. Chiar şi 
întreruperea comunicării este dificil de discutat, în afară de 
cazul când ambele părţi doresc s-o vadă reluată. Aceasta îl 
lasă pe îndrăgostit într-o situaţie disperată: farmecul şi 
seducţia dialogului legitim par epuizate şi nu produc decât 
iritare. în măsura în care îndrăgostitul acţionează legitim (cu 
blândeţe), este o acţiune ironică, o acţiune care sufocă 
dragostea în încercarea de a o reînvia. Şi astfel, în acest 
moment, disperat să recâştige partenerul cu orice preţ, 
îndrăgostitul recurge la terorismul romantic, produsul 
situaţiilor fără întoarcere, o gamă de trucuri (bosumflare, 
gelozie, vinovăţie) care încearcă să-l facă pe partener să 
răspundă cu dragoste, prin izbucniri (în crize de plâns, furie 
sau altfel) în faţa celui iubit. Partenerul terorist ştie că el sau 
ea nu poate spera în mod realist să-şi vadă dragostea 
împărtăşită, dar inutilitatea unui lucru nu e întotdeauna (în 
dragoste sau în politică) un argument suficient împotriva 
lucrului respectiv. Anumite lucruri sunt spuse nu pentru că 
vor fi auzite, ci pentru că e important să fie rostite. 

6. Când dialogul politic nu a reuşit să rezolve o 
nemulţumire, partea vătămată poate, din disperare, să 
recurgă la acţiuni teroriste, obţinând prin forţă concesia pe 
care nu a fost în stare să o capete în mod paşnic de la 
adversar. Terorismul politic se naşte din situaţii fără ieşire, 


192 



- ALAIN DE BOTTON - 


din comportamente care combină nevoia de acţiune a uneia 
din părţi cu conştiinţa că acţiunea nu va folosi la atingerea 
scopului dorit - şi că poate va aliena şi mai mult partea 
adversă. Negativitatea terorismului trădează toate semnele 
unei furii copilăreşti, o furie la adresa propriei neputinţe în 
faţa unui adversar mai puternic. 

7. în mai 1972, trei membri ai Armatei Roşii japoneze, care 
fuseseră înarmaţi, instruiţi şi finanţaţi de Frontul Popular de 
Eliberare a Palestinei (FPEP), au ajuns cu un zbor de linie pe 
Aeroportul Lod, lângă Tel Aviv. Au coborât, i-au urmat pe 
ceilalţi pasageri în clădirea terminalului şi, o dată ajunşi 
înăuntru, au scos din bagajele de mână arme automate şi 
grenade. Au început să tragă la întâmplare asupra mulţimii, 
măcelărind douăzeci şi patru de oameni şi rănind încă şapte, 
înainte de a fi ei înşişi ucişi de forţele de ordine. Ce relaţie 
era între un asemenea măcel si cauza autonomiei 
palestiniene? Crimele nu au accelerat procesul de pace, n-au 
făcut decât să înfurie opinia publică israeliană împotriva 
cauzei palestiniene şi, ca o ultimă ironie faţă de terorişti, s-a 
dovedit că majoritatea victimelor nu erau israelieni, ci 
creştini portoricani veniţi în pelerinaj la Ierusalim. Dar 
acţiunea şi-a găsit justificarea altundeva, în nevoia de a 
revărsa frustrarea faţă de o cauză în care dialogul nu mai 
producea rezultate. 

8. Amândoi puteam petrece numai un weekend la Paris, 
aşa că am luat ultimul zbor de pe Heathrow într-o vineri, 
plănuind să ne întoarcem duminică seara. Deşi ne duceam 
în Franţa ca să ne sărbătorim aniversarea, atmosfera era mai 
degrabă de înmormântare. Când avionul a aterizat la Paris, 
aeroportul era sumbru şi gol. începuse să ningă şi bătea un 


193 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

vânt arctic. Erau mai mulţi pasageri decât taxiuri, aşa că a 
trebuit să împărţim maşina cu o femeie pe care o 
întâlniserăm la controlul paşapoartelor, o avocată care se 
ducea la Paris pentru o conferinţă. Deşi femeia era 
atrăgătoare, nu aveam chef să o consider aşa, dar am flirtat 
cu ea pe drum spre oraş. Când Chloe a încercat să se alăture 
conversaţiei, am întrerupt-o cu o remarcă adresată exclusiv - 
şi seducător - femeii. Dar inducerea cu succes a geloziei 
depinde de un factor semnificativ: dispoziţia părţii celeilalte 
de a-i păsa. Aşa că gelozia teroristă e întotdeauna un joc de 
noroc: cât de departe puteam merge în încercarea de a o face 
pe Chloe geloasă? Dacă nu reacţiona? Fie că-şi ascundea 
gelozia ca să mă prindă în propria cacealma (ca şi politicienii 
care apar la televiziune şi declară cât de puţin îi preocupă 
ameninţarea teroristă), fie că sincer nu-i păsa, nu puteam fi 
sigur. Dar un lucru era clar, Chloe nu mi-a dat satisfacţia 
unei reacţii de gelozie şi când ne am instalat în camera 
noastră dintr-un mic hotel din Rue Jacob a fost cu mult mai 
agreabilă decât fusese în ultima vreme. 

9. Teroriştii riscă asumând că acţiunile lor vor fi destul de 
terifiante pentru a le oferi monedă de schimb. E o poveste 
care spune că un bogat om de afaceri italian a primit într-o 
după-amiază un telefon de la o bandă teroristă, spunându-i- 
se că i-a fost răpită fiica cea mai mică. Suma cerută ca 
răscumpărare era uriaşă şi a fost ameninţat că dacă nu 
plăteşte n-o să-şi mai vadă niciodată fiica în viaţă. Dar omul 
de afaceri nu a intrat în panică şi le-a replicat calm că dacă-i 
ucid fiica îi fac de fapt o imensă favoare. Le-a explicat că avea 
zece copii, că toţi se dovediseră o cumplită dezamăgire şi un 
chin, că îl costau o avere şi că erau produsul nefericit al 
câtorva momente de efort în dormitor. Nu avea intenţia să 


194 



- ALAIN DE BOTTON - 


plătească răscumpărarea, iar dacă aveau de gând s-o 
omoare, era alegerea lor. Iar cu acest mesaj sec, italianul a 
închis telefonul. Teroriştii l-au crezut si în câteva ore fata a 
fost eliberată. 

10. încă mai ningea când ne am trezit a doua zi de 
dimineaţă, dar era prea cald ca să se aşeze, aşa că trotuarele 
erau pline de noroi, maronii sub un cer cenuşiu. Ne 
hotărâserăm să vizităm Musee d’Orsay după micul dejun şi 
să mergem la cinema după-amiază. Tocmai închisesem uşa 
camerei, când Chloe m-a întrebat brusc: 

— Ai luat cheia? 

— Nu, i-am răspuns, acum un minut mi-ai spus că e la 
tine. 

— Ti-am spus eu? Nu, nu ţi-am spus. Nu am cheia. 
Tocmai ne-ai încuiat pe dinafară. 

— Nu ne-am încuiat pe dinafară. Am închis uşa crezând că 
ai tu cheia, pentru că nu era unde am lăsat-o. 

— Ei bine, asta-i o prostie din partea ta, pentru că nici eu 
nu am cheia, aşa că am rămas pe dinafară mulţumită ţie. 

— Mulţumită mie! Pentru Dumnezeu, nu mai da vina pe 
mine pentru că tu ai uitat cheia. 

— N-am avut nimic de-a face cu cheia. 

în clipa aceea, Chloe s-a îndreptat către lift şi (cu o 
sincronizare demnă de un roman) cheia a căzut din 
buzunarul hainei ei pe mocheta maronie a hotelului. 

— Oh, îmi pare rău. Se pare că am avut-o eu totuşi, mă 
rog, a spus Chloe. 

Dar am hotărât să n-o iert atât de uşor, asa că am 
izbucnit: 

— Mi-a ajuns! 


195 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

M-am îndreptat către scări, tăcut şi melodramatic, cu 
Chloe strigând după mine: 

— Stai, nu fi caraghios, unde te duci? Am spus că-mi pare 
rău. 

11. O îmbufnare teroristă structural reuşită trebuie 
provocată de o faptă rea, oricât de măruntă, a celui către 
care e îndreptată, dar este marcată de disproporţia dintre 
insultă şi bosumflare, devenind o pedeapsă care are prea 
puţin de-a face cu severitatea ofensei iniţiale - una care nu 
poate fi rezolvată cu uşurinţă prin metodele obişnuite. 
Aşteptam să mă bosumflu pe Chloe de multă vreme, dar să 
te bosumfli când nu ti s-a făcut niciun rău este 
contraproductiv, fiindcă există pericolul ca partenerul să nu 
observe si vinovăţia să nu înflorească. 

12. Aş fi putut ţipa la Chloe, ea ar fi răspuns ţipând, şi 
apoi cearta pe tema cheii s-ar fi stins de la sine. La baza 
oricărei îmbufnări stă o greşeală care ar fi putut fi discutată 
şi ar fi dispărut imediat, dar în loc de asta partenerul jignit o 
pune la păstrare, pentru a o detona mai târziu, cu efecte mai 
dureroase. întârzierea explicaţiilor oferă supărărilor o 
greutate pe care n-ar avea-o dacă situaţia ar fi discutată 
imediat ce a apărut. A-ţi arăta furia imediat după ce ai fost 
ofensat este cel mai generos lucru pe care-1 poţi face, pentru 
că-1 scuteşte pe celălalt de vinovăţie şi de necesitatea de a-1 
convinge pe cel bosumflat să se dea jos de pe metereze. Nu 
voiam să-i fac lui Chloe o asemenea favoare, asa că am ieşit 
singur din hotel şi am pornit spre Saint Germain, unde am 
petrecut două ore uitându-mă prin librării. Apoi, în loc să mă 
întorc la hotel ca să las un mesaj, am luat prânzul singur 


196 



- ALAIN DE BOTTON - 


într-un restaurant, am văzut două filme la rând şi m-am 
întors în line la hotel pe la şapte seara. 

13. Lucrul de căpătâi în privinţa terorismului este că 
trebuie să atragă atenţia, e o formă de război psihologic cu 
scopuri (de exemplu, crearea statului palestinian) 
independente de tehnicile militare (deschiderea focului în 
salonul de la Aeroportul Lod). Există o discrepanţă între 
mijloace şi scopuri, o bosumflare fiind folosită pentru a 
sublinia un lucru relativ străin de bosumflarea în sine - Sunt 
furios pe tine pentru că m-ai acuzat că am pierdut cheia 
simbolizând mesajul mai larg (dar de nepronunţat) Sunt 
furios pe tine pentru că nu mă mai iubeşti. 

14. Chloe nu era o brută şi, orice aş fi pretins eu, avea 
tendinţe generoase de autoincriminare. încercase să mă 
urmeze la Saint Germain, dar mă pierduse în mulţime. Se 
întorsese la hotel, aşteptase o vreme, apoi se dusese la Musee 
d’Orsay. Când m-am întors în fine în cameră, am găsit-o în 
pat, dar, fără să vorbesc cu ea, m-am dus în baie şi am făcut 
un duş îndelungat. 

15. Bosumflatul are o natură complicată, emite mesaje de 
o profundă ambivalenţă, implorând ajutorul şi atenţia, în 
acelaşi timp în care le respinge dacă-i sunt oferite, dorind să 
fie înţeles fără să trebuiască să vorbească. Chloe a întrebat 
dacă o pot ierta, spunând că urăşte să lase certuri 
nerezolvate şi că voia să ne petrecem o aniversare frumoasă 
în seara aceea. Nu am spus nimic. Incapabil să-mi exprim 
toată furia la adresa ei (furie care nu avea nimic de-a face cu 
cheia), devenisem nerezonabil. De ce devenise atât de dificil 
pentru mine să spun ce aveam de spus? Din cauza 


197 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

primejdiei de a-mi comunica adevărata supărare - aceea că 
Chloe nu mă mai iubea. Durerea mea era atât de 
inexprimabilă, avea atât de puţină legătură cu cheia uitată 
încât aş fi părut un idiot dacă aş fi adus pe tapet chestiunea 
în această fază. Asa că furia mea era fortată să rămână în 
subteran. Neputând să spun direct ce aveam de spus, 
recurgeam la simbolizarea mesajului, pe jumătate sperând, 
pe jumătate îngrozit că simbolul avea să fie descifrat. 

16. După duş ne-am împăcat în fine după incidentul cu 
cheia şi am plecat la un restaurant din île de la Cite. Ne 
comportam amândoi cât se poate de bine, atenţi să evităm 
tensiunile, păstrând discuţia pe teritoriu neutru - cărţi, filme 
şi capitale. Ar fi putut părea (din punctul de vedere al 
chelnerului) că suntem un cuplu fericit - şi că terorismul 
romantic a obtinut o victorie semnificativă. 

17. Dar teroriştii obişnuiţi au un avantaj distinct asupra 
teroriştilor romantici, şi anume faptul că cererile lor (oricât 
ar fi de revoltătoare) nu o includ pe cea mai revoltătoare 
dintre toate, cererea de aji iubit. Ştiam că fericirea de care ne 
bucuram în seara aceea la Paris e iluzorie, pentru că 
dragostea pe care o arăta Chloe nu fusese oferită spontan. 
Era dragostea unei femei care se simte vinovată pentru că a 
încetat să mai simtă afecţiune, dar care încearcă totuşi să 
demonstreze loialitate (ca să se convingă pe sine, la fel de 
mult ca pe partener). Aşa că seara nu a fost fericită pentru 
mine: bosumflarea mea funcţionase, dar succesul ei era gol 
de conţinut. 

9 

18. Deşi teroriştii obişnuiţi pot uneori să oblige guvernele 
la concesii aruncând în aer clădiri sau copii de şcoală, 


198 



- ALAIN DE BOTTON - 


teroriştii romantici sunt blestemaţi să fie dezamăgiţi din 
pricina neconcordanţei fundamentale a abordării lor. Trebuie 
să mă iubeşti, spune teroristul romantic, o să te oblig să mă 
iubeşti bosumflându-mă sau făcându-te să suferi de gelozie, 
dar apoi urmează paradoxul, pentru că, dacă primeşte 
dragoste, o consideră maculată şi se plânge: Dacă doar te-am 
obligat să mă iubeşti, atunci nu pot accepta dragostea ta, 
pentru că nu mi-ai oferit-o spontan. Terorismul romantic e o 
cerere care se neagă pe sine în procesul rezolvării sale şi-l 
aduce pe terorist în faţa neplăcutei realităţi că moartea 
iubirii nu poate fi oprită. 

19. întorcându-ne la hotel, Chloe şi-a strecurat mâna în 
buzunarul hainei mele şi m-a sărutat pe obraz. Nu i-am 
întors sărutul, nu pentru că n-ar fi fost cea mai dorită 
încheiere a unei zile oribile, ci pentru că nu mai simţeam 
sărutul ei ca fiind adevărat, îmi pierdusem voinţa de a oferi 
cu de-a sila dragostea acestui destinatar refractar. 


199 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

Capitolul al XlX-lea 
Dincolo de bine si de rău 

9 

1. Duminică seara devreme, Chloe si cu mine stăteam în 
zona clasei „economy” dintr-un avion al British Airways, 
întorcându-ne de la Paris la Londra. Tocmai trecuserăm de 
coasta Normandiei şi pătura de nori de iarnă lăsase locul 
unei neîntrerupte întinderi de strălucitoare ape albastre. 
Plictisit şi incapabil să mă concentrez, mă suceam incomodat 
pe scaun. Zborul avea ceva neliniştitor - zumzetul înfundat al 
motoarelor, interiorul cenuşiu al avionului, zâmbetele 

9 

pralinate ale angajaţilor. Un cărucior cu gustări şi băuturi se 
apropia de mine pe intervalul dintre scaune şi, deşi îmi era şi 
foame şi sete, mă umplea de vagul sentiment de greaţă pe 
care ti-1 dau mesele în avion. 

9 

2. Chloe ascultase muzică la walkman somnolând, dar 
apoi şi-a luat căştile de pe urechi şi privea cu ochii ei mari şi 
acvatici la scaunul din fata ei. 

— Te simţi bine? am întrebat. 

A urmat o tăcere, ca şi când n-ar fi auzit. Apoi a vorbit: 

— Eşti prea bun pentru mine, a spus ea. 

— Ce? 

— Am spus „eşti prea bun pentru mine”. 

— Ce? De ce? 

— Pentru că eşti. 

9 

— De ce spui asta, Chloe? 

— Nu ştiu. 

9 

— Dacă e vorba aşa, eu aş spune exact invers. Tu eşti cea 
care e întotdeauna gata să facă un efort când e vreo 
problemă, dar mereu te subapreciezi când... 


200 



- ALAIN DE BOTTON - 


— Şşşşşt, taci, nu, a spus Chloe întorcând capul. 

— De ce? 

— Pentru că mă văd cu Will. 

— Ce faci? 

— Mă văd cu Will, OK? 

— Ce? Ce înseamnă „mă văd”? Te „vezi” cu Will? 

— Pentru Dumnezeu, m-am culcat cu Will. 

— Doamna ar dori ceva de băut sau o gustare? a întrebat 
stewardesa, sosind cu căruciorul exact în acel moment. 

— Nu, mulţumesc. 

— Nimic? 

— Nu, mulţumesc. 

— Dar domnul? 

— Nu, mulţumesc, nimic. 

3. Chloe începuse să plângă. 

— Nu pot să cred asta. Pur şi simplu, nu pot să cred. 
Spune-mi că e o glumă, o glumă oribilă, îngrozitoare, că te-ai 
culcat cu Will. Când? Cum? Cum ai putut? 

— Doamne, îmi pare aşa de rău, zău îmi pare rău. îmi pare 
rău dar... am... îmi pare rău... 

Chloe plângea atât de tare încât nu mai putea vorbi. 
Lacrimile îi curgeau pe obraji, nasul îi curgea, întregul trup îi 
era scuturat de spasme, respiraţia i se oprea. Părea să sufere 
atât de tare, încât pentru o clipă am uitat de semnificaţia 
revelaţiei ei, preocupat numai să opresc torentul de lacrimi. 

— Chloe, te rog nu mai plânge, e-n regulă. Putem să 
vorbim despre asta. Tidge, te rog, ia batista. O să fie în 
regulă, zău, îţi promit... 

— Doamne, îmi pare atât de rău, Doamne ce rău îmi pare, 
nu meriţi asta, zău nu meriţi. 

5 5 


201 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

Disperarea lui Chloe uşurase pentru moment povara 
trădării ei. Lacrimile reprezentau o scurtă amânare a 
lacrimilor mele. Ironia situaţiei nu-mi scăpa - amantul care o 
alina pe iubita lui pentru nefericirea pe care i-o provocase ei 
faptul că-1 trădase. 

4. Lacrimile i-ar fi putut îneca pe toţi pasagerii şi ar fi 
scufundat avionul, dacă pilotul n-ar fi aterizat la scurtă 
vreme după ce începuseră. Parcă ar fi fost Potopul, o 
inundaţie de nefericire din cauza inevitabilităţii si cruzimii a 

9 99 

ceea ce se întâmplase: pur şi simplu nu mai mergea, trebuia 
să se termine. Mă simţeam cu atât mai singur, cu atât mai 
expus în mediul tehnologic al cabinei, în faţa atenţiei clinice 
a stewardesei, în faţa pasagerilor care ne priveau cu 
uşurarea superioară pe care ceilalţi o simt când sunt 
confruntaţi cu crizele emoţionale ale necunoscuţilor. 

9 9 9 

5. Pe când avionul străpungea norii, am încercat să-mi 
imaginez viitorul: o perioadă din viaţă se sfârşea brusc şi nu 
aveam cu ce să o înlocuiesc - doar o îngrozitoare absenţă. 
Sperăm să vă facă plăcere şederea la Londra şi că veţi alege 
să zburaţi din nou cu noi în curând. Să zbor din nou în 
curând, dar voi mai trăi oare în curând? Invidiam aroganţa 
celorlalţi, siguranţa vieţilor cu program fix şi cu planuri de a 
decola din nou cât de curând. Ce avea să însemne viata de 

9 

acum înainte? Deşi continuam să ne ţinem de mână, ştiam 
că eu şi Chloe aveam să ne privim trupurile cum se 
înstrăinează. Ziduri aveau să se înalţe, separarea avea să se 
instituţionalizeze, aveam să o întâlnesc peste luni sau ani, 
aveam să fim joviali, mascaţi, îmbrăcaţi de serviciu, aveam să 
comandăm o salată intr-un restaurant - incapabili să 
atingem ceea ce numai acum puteam dezvălui, simpla dramă 


202 



- ALAIN DE BOTTON - 


omenească, goliciunea, dependenţa, inalterabila pierdere. 
Aveam să fim ca un public care iese de la o piesă 
cutremurătoare, incapabil să comunice ceva din emoţiile pe 
care le simte, în stare doar să se ducă la bar să bea ceva, 
ştiind că există ceva mai mult, dar fără să poată atinge acel 
ceva. Deşi era agonie pură, preferam acest moment celor care 
aveau să vină, orele petrecute în singurătate rememorând, 
învinovăţindu-mă pe mine şi pe ea, încercând să construiesc 
un viitor, o poveste alternativă, ca un dramaturg confuz care 
nu ştie ce să facă cu personajele lui (să le cruţe de la moarte 
pentru un sfârşit frumos...). Toate acestea înainte ca roţile să 
atingă pista de la Heathrow, înainte ca pilotul să inverseze 
tracţiunea motoarelor şi avionul să se îndrepte către 
terminal, unde şi-a vărsat încărcătura în salonul de sosiri. 
Până când Chloe şi cu mine ne am luat bagajele şi am trecut 
de imigrări, relaţia era în mod formal terminată. Puteam 
încerca să fim buni prieteni, puteam încerca să nu plângem, 
puteam încerca să nu ne simţim nici victime, nici călăi. 

6. Două zile au trecut în amorţeală. Să suferi o asemenea 
lovitură şi să nu simţi nimic - în limbaj modern, asta 
înseamnă că lovitura a fost extrem de puternică. Apoi, într-o 
dimineaţă, am primit o scrisoare de la Chloe, cu scrisul ei 
familiar umplând două pagini de hârtie alb-sidefie: 

îmi pare rău că-ţi ofer în dar confuzia mea, îmi pare rău 
că am stricat călătoria la Paris, îmi pare rău pentru 
inevitabila melodramă. Nu cred că o să mai plâng vreodată 
atât căt am plâns în nenorocitul ăla de avion sau că o să 
mai fiu vreodată atât de sfâşiată de emoţii. Ai fost atât de 
bun cu mine şi asta m-a făcut să plâng şi mai mult, alt 


203 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

bărbat mi-ar fi spus să mă duc dracului, dar tu nu, iar asta 
a făcut lucrurile şi mai dificile. 

M-ai întrebat în aeroport cum de pot să plâng şi să fiu 
totuşi sigură. Trebuie să înţelegi, plângeam pentru că ştiam 
că nu putem continua, dar erau totuşi atâtea lucruri care mă 
legau de tine. îmi dau seama că nu pot să continui să-ţi 
refuz dragostea care ţi se cuvine, dar pe care nu mai sunt în 
stare să ţi-o dau. Ar fi incorect şi ne-ar distruge pe amândoi. 

N-o să pot niciodată să scriu scrisoarea pe care aş vrea 
să ţi-o scriu. Asta nu e scrisoarea pe care o scriu pentru tine 
în minte de câteva zile încoace. Aş vrea să pot să-ţi desenez, 
cu stiloul nu m-am descurcat niciodată prea bine. Nu 
reuşesc să spun ce vreau, sper să poţi tu să umpli golurile. 

O să-mi lipseşti, nimic nu poate să şteargă ce am trăit 
împreună. Am iubit lunile pe care le-am petrecut împreună. 
Pare o combinaţie atât de suprarealistă de lucruri, mic 
dejunuri, prânzuri, telefoane de după-amiază, nopţile la 
Electric, plimbările în Kensington Gardens. Nu vreau să 
strice nimic toate astea. Când ai fost îndrăgostit, nu 
contează cât timp, contează tot ce ai simţit şi ai făcut. 
Pentru mine, e unul din puţinele momente când viaţa nu se 
desfăşoară altundeva, întotdeauna ai fost minunat pentru 
mine, n-o să uit niciodată căt de mult îmi plăcea să mă 
trezesc şi să te găsesc lângă mine. Pur şi simplu nu vreau 
să continui să te rănesc. N-aş suporta ca totul să se 
înăcrească. 

Nu ştiu încotro o să mă îndrept acum. Poate că o să petrec 
Crăciunul singură, poate cu părinţii. Will se duce în 
California în curând, aşa că o să vedem. Nu fi nedrept, nu-l 
învinovăţi. Te place foarte mult şi te respectă imens. El a fost 
numai un simptom, nu cauza a ceea ce s-a întâmplat. Iartă 


204 



- ALAIN DE BOTTON - 


scrisoarea dezlânată, confuzia ei o să fie probabil o amintire 
a felului în care m-am purtat cu tine. Iartă-mă, ai fost prea 
bun pentru mine. Sper să rămânem prieteni. Toată 
dragostea mea... 

7. Scrisoarea nu mi-a adus nicio uşurare, ci numai 
amintiri. Am recunoscut cadenţele si accentul vorbelor ei, 
care aduceau cu ele imaginea chipului ei, mirosul pielii ei - şi 
rana pe care mi-o provocaseră. Am plâns simţind finalitatea 
scrisorii, situaţia confirmată, analizată, povestită la timpul 
trecut. Simţeam îndoielile si ambivalenţa sintaxei ei, dar 
mesajul era definitiv. Se terminase, îi părea rău că se 
terminase, dar dragostea era în reflux. Am fost copleşit de 
sentimentul trădării, trădare pentru că o relaţie în care 
investisem atât de mult fusese declarată falimentară fără ca 
eu să o fi perceput ca atare. Chloe nu-i dăduse nicio şansă, 
îmi spuneam, ştiind exact cât de lipsit de speranţă era acest 
tribunal interior care dădea verdicte goale de conţinut la 
patru şi jumătate dimineaţa. Deşi nu existase niciun 
contract în afara contractului inimii, simţeam înţepătura 
lipsei de loialitate a lui Chloe, a ereziei ei, a nopţii pe care o 
petrecuse cu un alt bărbat. Cum era moralmente posibil ca 
aşa ceva să se fi întâmplat? 

8. E surprinzător cât de des respingerea în dragoste este 
exprimată în limbajul moralităţii, limbajul a ceea ce e corect 
şi ce nu, a ceea ce e bun şi ce e rău, ca şi când a respinge 
sau a nu respinge, a iubi sau a nu iubi este ceva ce aparţine 
în mod natural unei ramuri a eticii. E surprinzător cât de des 
cel care respinge este etichetat ca fiind rău, iar cel respins 
ajunge să întruchipeze binele. Ceva din această atitudine se 
regăsea şi în purtarea mea şi în a lui Chloe. Exprimându-şi 


205 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

respingerea, pusese semnul egal între incapacitatea ei de a 
iubi şi rău, pe când dragostea mea pentru ea era dovada 
binelui - de unde şi concluzia, trasă pe baza simplului fapt 
că o doream, că sunt prea bun pentru ea. Presupunând că 
vorbea serios şi că nu era pur şi simplu politicoasă, făcea 
judecata morală că nu e destul de bună pentru mine, numai 
pentru că încetase să mă mai iubească - ceea ce ea 
considera că o face mai puţin valoroasă decât mine, un om 
care, în bunătatea inimii sale, încă o mai iubea. 

9. Dar oricât ar fi respingerea de nefericită ca întâmplare, 
putem oare cu adevărat să asimilăm dragostea cu altruismul 
şi respingerea cu cruzimea? Putem să punem semnul egal 
între dragoste şi bunătate, între indiferenţă şi răutate? 
Dragostea mea pentru Chloe era morală, iar respingerea ei 
era imorală? Vinovăţia ce i se cuvenea lui Chloe pentru că 
mă respingea depindea mai ales de măsura în care dragostea 
putea fi privită ca ceva ce ofeream cu altruism - pentru că, o 
dată ce în darul meu apăreau motive egoiste, Chloe avea cu 
siguranţă o justificare pentru a încheia relaţia cu acelaşi 
egoism. Văzut din această perspectivă, sfârşitul iubirii părea 
a fi o încleştare între două impulsuri la fel de egoiste, şi nu 
între altruism şi egoism sau între moralitate şi imoralitate. 

10. După părerea lui Immanuel Kant, o acţiune morală 
este diferită de una imorală prin aceea că este întreprinsă din 
datorie şi fără a ţine cont de durerea sau plăcerea pe care le- 
ar implica. Mă comport moral numai când fac ceva fără a lua 
în calcul ce aş putea primi în schimb, când sunt călăuzit 
numai de datorie: „Pentru ca o acţiune să fie bună din punct 
de vedere moral, nu e de ajuns să fie conformă cu legea 
morală - trebuie să fie şi făcută de dragul legii morale” 


206 



- ALAIN DE BOTTON - 


(Bazele metafizicii moralei 3. Acţiunile întreprinse ca rezultat al 
unei înclinaţii de caracter nu contează ca fiind morale, o 
respingere directă a viziunii utilitariene asupra moralităţii 
bazate pe predispoziţie. Esenţa teoriei lui Kant este că 
moralitatea se găseşte exclusiv în motivul pentru care facem 
un anume lucru. A iubi pe cineva este moral numai atunci 
când dragostea e oferită fără a aştepta ceva în schimb, numai 
de dragul de a oferi dragoste. 

11. O numisem pe Chloe imorală pentru că respinsese 
atenţiile cuiva care îi dăruise zilnic linişte, încurajare, sprijin 
şi afecţiune. Dar puteam s-o învinuiesc în sensul moral 
pentru că dăduse toate acestea la o parte? Sigur că 
reproşurile sunt cuvenite atunci când respingem un dar 
oferit cu efort si sacrificii, dar dacă celui care dăruieşte i-a 
făcut la fel de multă plăcere să ofere pe cât ne-a făcut nouă 
să primim, mai e oare cazul să folosim limbajul moralităţii? 
Dacă dragostea e oferită mai ales din motive egoiste (de 
exemplu în beneficiul propriu, chiar dacă acesta derivă din 
beneficiul celuilalt), atunci nu este, cel puţin din perspectivă 
kantiană, un dar moral. Eram eu mai bun decât Chloe doar 
pentru că o iubeam? Sigur că nu, pentru că deşi dragostea 
mea includea sacrificii, le făcusem fiindcă mă făceau fericit, 
nu mă martirizasem, acţionasem numai pentru că se 
potrivea atât de bine cu predispoziţia mea, pentru că nu erau 
o datorie. 

12. Ne petrecem timpul iubind în mod utilitar, în dormitor 
suntem adepţii lui Hobbes şi Bentham, nu ai lui Platon şi 
Kant. Facem judecăţi morale pe baza preferinţelor, nu a 
valorilor transcendentale; aşa cum spunea Hobbes în 
Elementele dreptului: 


207 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

„In ceea ce îl priveşte, orice om numeşte bun ceea ce îi place 
şi îi provoacă desfătare, iar rău ceea ce îi displace, astfel 
încât oamenii, după cum diferă prin conformaţie, diferă şi în 
ceea ce priveşte distincţia comună dintre bine şi rău, căci nu 
există ceva asemănător lui agathon haplos, adică «binele în 
sine»” 5 


13. Spusesem că Chloe e rea pentru că mă „nemulţumise” 
pe mine, nu pentru că ar fi fost în sine rea. Sistemul meu de 
valori era o justificare a unei situaţii mai degrabă decât o 
explicaţie a greşelii lui Chloe în conformitate cu un standard 
absolut. Făcusem greşeala clasică a unui moralist, explicată 
atât de succint de Nietzsche în Omenesc, prea omenesc: 

Mai întâi de toate, numim acţiunile individuale bune sau 
rele indiferent de motivele lor, numai pe baza consecinţelor 
lor utile sau dăunătoare. Curând însă, uităm originea 
acestor desemnări si credem că binele sau răul sunt 

9 

inerente acţiunilor însele, indiferent de consecinţele lor... 6 

Ceea ce-mi provoca plăcere sau durere determina 
etichetele morale pe care i le aplicam lui Chloe - eram un 
moralist egocentric, care judeca lumea şi îndatoririle lui 
Chloe în lume prin prisma propriilor mele interese. Codul 
meu moral era o simplă sublimare a dorinţelor mele, o 
greşeală platoniciană prin excelenţă. 


5 Elements ofLaw, Thomas Hobbes, Molesworth, 1839 - 1845 (Elementele 
dreptului natural şi politic, traducere de Ana-Raluca Alecu şi Cătălin 
Avramescu, Humanitas, 2005, p. 74. - N.ed.rom). 

6 Human, all too Human, Friedrich Nietzche (University of Nebraska Press, 1986). 

208 



- ALAIN DE BOTTON - 


14. La apogeul disperării mele fariseice, am întrebat: Nu e 
dreptul meu să Jiu iubit, şi datoria ei să mă iubească? 
Dragostea lui Chloe era indispensabilă, prezenţa ei în pat 
alături de mine era la fel de importantă ca şi libertatea sau 
dreptul la viaţă. Dacă guvernul mi le asigura pe acestea, de 
ce nu-mi putea asigura şi dreptul la dragoste? De ce sublinia 
atât de pregnant dreptul la viaţă şi la liberă exprimare când 
mie nu-mi păsa nici cât negru sub unghie de ele, dacă nu 
aveam pe cineva care să dea acel înţeles vieţii? La ce bun să 
trăiesc dacă nu aveam dragoste şi nu eram ascultat? Ce 
însemna libertatea dacă nu era decât libertatea de a fi 
abandonat? 

15. Dar cum se putea extinde limbajul drepturilor asupra 
dragostei, cum puteai obliga pe cineva să te iubească din 
datorie? Nu era si aceasta o manifestare a terorismului 

9 

romantic, a fascismului romantic? Moralitatea trebuie să 
aibă limite. Este treaba curţii, nu a lacrimilor sărate de la 
miezul nopţii şi a separării ce provoacă durere de inimă 
sentimentaliştilor bine hrăniţi, bine găzduiţi, preacitiţi. Nu 
iubisem niciodată altfel decât egoist, spontan, ca un 
utilitarianist. Iar dacă utilitarianismul spune că o acţiune e 
corectă numai când provoacă maximum de fericire pentru 
maximum de persoane, atunci durerea pe care o implica 
pentru mine faptul că o iubeam pe Chloe şi pentru Chloe 
faptul că era iubită era cel mai sigur semn că relaţia noastră 
devenise nu numai amorală, ci si imorală. 

16. E păcat că furia nu poate fi combinată cu reproşul. 
Durerea mă împingea să caut un vinovat, dar nu puteam să 
pun responsabilitatea pe umerii lui Chloe. învăţasem că 
oamenii se află unii fată de alţii în relaţie de libertate 

9 9 9 


209 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

negativă, datori nu să-i rănească pe ceilalţi, dar categoric nici 
forţaţi să-i iubească, dacă nu doresc. O credinţă primitivă, 
nontragică, mă făcea să simt că furia mea îmi dădea dreptul 
să învinovăţesc pe cineva, dar înţelegeam că reproşul nu 
putea fi legat decât de alegere. Nu te superi pe un măgar că 
nu poate să cânte, pentru că de la natură acesta nu poate 
decât să fornăie. La fel, nu poţi să-ţi învinovăţeşti iubitul sau 
iubita pentru că iubeşte sau nu iubeşte, pentru că e o 
chestiune dincolo de alegerea şi deci şi de responsabilitatea 
lor - deşi respingerea în dragoste este mai greu de suportat 
decât măgarul care nu poate cânta, pentru că ne-am văzut 
iubitul sau iubita iubindu-ne cândva. E mai uşor să nu te 
superi pe măgar că nu cântă, pentru că nu a cântat 
niciodată, dar iubita ne-a iubit, poate doar cu puţin timp în 
urmă, ceea ce face afirmaţia Nu te mai pot iubi mult mai greu 
de digerat. 

17. Aroganţa de a dori să fii iubit ieşise la iveală de abia 
acum, când nu-şi mai găsea reciprocitatea - rămăsesem 
singur cu dorinţa mea, fără apărare, fără drepturi, dincolo de 
lege, şocant de necioplit în cererile mele: Iubeşte-mă! Şi din 
ce motiv? Nu aveam decât obişnuita scuză jalnică: Pentru că 
te iubesc... 


210 



- ALAIN DE BOTTON - 


Capitolul al XX-lea 
Psihofatalism 

1. De câte ori ni se întâmplă o catastrofă, suntem împinşi 
să privim dincolo de explicaţiile cauzale pentru a înţelege de 
ce am fost aleşi ca să primim o asemenea pedeapsă teribilă şi 
de nesuportat. Şi cu cât e evenimentul mai devastator, cu 
atât suntem mai înclinaţi să-l impregnăm cu o semnificaţie 
pe care nu o are în mod obiectiv, cu atât suntem mai dispuşi 
să alunecăm intr-un fel de psihofatalism. Uluit şi epuizat de 
suferinţă, mă sufocam printre semne de întrebare, simboluri 
ale minţii care încerca să înţeleagă haosul: De ce eu? De ce 
aşa ceva? De ce acum? Răscoleam trecutul pentru a căuta 
origini, semne, greşeli, orice ar fi putut conta drept motiv 
pentru lipsa de motive care mă înconjura, ceva care să aline 
rana pe care o primisem, ceva care să lege evenimentele 
disparate, un tipar pe care să-l pot aplica punctelor şi liniilor 
aleatorii ale vieţii mele. 

2. Am fost obligat să abandonez tehno-optimismul 
modernităţii şi am alunecat prin ochiurile plasei care trebuia 
să mă apere de temerile primitive. Am încetat să mai citesc 
cotidianele si să mai am încredere în televiziune, am 
renunţat la încrederea în buletinele meteo si în indicatorii 
economici. Gândurile mele au făcut loc dezastrelor epocale - 
cutremure, inundaţii, molime. Am ajuns mai aproape de 
lumea zeilor, a forţelor primitive care ne conduc vieţile. 
Simţeam efemeritatea a tot ce mă înconjura, iluziile pe care 
erau construiţi zgârie-norii, podurile, teoriile, lansatoarele de 
rachete, alegerile şi restaurantele fast-food. Vedeam în fericire 
şi repaus o negare violentă a realităţii. Mă uitam în ochii 


211 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

navetiştilor şi mă întrebam cum de nu vedeau. îmi imaginam 
explozii cosmice, mări de lavă, distrugere şi devastare, 
înţelegeam durerea istoriei, o poveste a carnajului înlăşată în 
nostalgie greţoasă. Simţeam aroganţa oamenilor de ştiinţă şi 
a politicienilor, a prezentatorilor de ştiri şi a vânzătorilor de 
la staţiile de benzină, tupeul contabililor şi al grădinarilor. 
Mă simţeam aproape de marii marginalizaţi, devenisem un 
adept al lui Caliban şi al lui Dionysos, al tuturor celor care 
fuseseră defăimaţi pentru că priviseră în faţă negii plini de 
puroi ai adevărului. Pe scurt, mi-am pierdut temporar 
minţile. 

3. Dar aveam de ales? Plecarea lui Chloe zguduise credinţa 
că sunt stăpânul propriei mele case, era un memento al 
slăbiciunii neuronale, al neputinţei şi inadecvării minţii. Mi- 
am pierdut atracţia gravitaţională, experimentam 
dezintegrarea şi curioasa luciditate care vine din totala 
disperare. Simţeam că nu-mi putusem spune propria 
poveste, dar văzusem cum un demon o face în locul meu, un 
demon copilăros şi plin de toane, căruia îi făcea plăcere să-şi 
ridice personajele doar pentru a le lăsa apoi să cadă şi să se 
zdrobească de stâncile de jos. Mă simţeam ca o păpuşă 
atârnată de sfori care se terminau foarte sus în ceruri sau 
adânc în Psyche. Eram un personaj într-o naraţiune al cărei 
plan nu-1 puteam schimba. Eram actorul, nu dramaturgul, 
înghiţind orbeşte un scenariu scris de altcineva, 
repartizându-mi-se un deznodământ care mă împingea spre 
un sfârsit necunoscut dar dureros. Mărturiseam si mă căiam 
pentru aroganţa optimismului anterior, pentru credinţa că 
răspunsul se află în gânduri. Mi-am dat seama că mişcările 
maşinii nu aveau nimic de-a face cu comenzile şi că puteam 
apăsa pe frână sau pe acceleraţie şi vehiculul continua să se 


212 



- ALAIN DE BOTTON - 


mişte de la sine. Impresia mea temporară că pedalele aveau 
vreun efect era greşită, siguranţa mea dinainte nu fusese 
decât o coincidenţă între pedală şi mişcare, între teoriile 
conştiente si soartă. 

9 9 

4. Dacă mintea mea era numai un palid imitator şi nu 
iniţiatorul, atunci adevărata minte se afla altundeva, în 
spatele scenei, încă o dată îmi îndreptam privirea către 
destin, încă o dată simţeam natura divină a originii 
dragostei. Atât venirea, cât şi plecarea ei (prima atât de 
frumoasă, a doua atât de cumplită) îmi aminteau că nu eram 
decât o jucărie a lui Cupidon şi a Afroditei. Pedepsit într-un 
fel insuportabil, încercam să văd unde mă făceam vinovat. 
Făcusem crime inconştiente, păşind printre primejdii pe care 
nu le-aş fi bănuit, ucigând fără să ştiu, crime care nu puteau 
fi graţiate, pentru că ar fi fost săvârşite fără intenţie 
conştientă. Dorisem ca dragostea să trăiască şi cu toate 
acestea o ucisesem. îndurasem o crimă fără să ştiu că am 
comis-o, acum căutam greşeala şi, nefiind sigur ce făcusem, 
mărturiseam totul. Mă sfâsiam în bucăţi căutând arma, 
fiecare insolentă se întorcea să mă bântuie, actele de cruzime 

9 

si indiferentă obişnuite - niciunul din ele nu fusese trecut cu 

9 9 9 

vederea de zei, care deciseseră să se răzbune îngrozitor pe 
mine. Nu mai suportam să-mi privesc propria faţă în oglindă, 
îmi scoteam ochii, aşteptam ca vulturii să-mi smulgă ficatul 
şi să poarte către vârful muntelui greutatea păcatelor mele. 

5. Vechile mituri erau moarte, bineînţeles, erau prea mari 
pentru vremea calculatoarelor de buzunar, Muntele Olimp 
era o staţiune de schi, Oracolul din Delphi era o tavernă pe 
Queensway - dar zeii erau tot acolo, îşi găsiseră o nouă 
formă, se îmbrăcaseră în costume occidentale si se 

9 


213 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

alăturaseră epocii moderne. Erau acum miniaturizaţi, nu 
încăpeau în spaţiile dintre nori, dar încăpeau în sufletul 
nostru. Trăiam o dramă care se desfăşura pe scena minţii 
mele, eram privilegiat să fiu locul ales de zei pentru a se 
război. Iar în mijloc era Zeus/Freud, dirijând spectacolul, 
împărţind motive, tunete, fulgere, blesteme. Mă chinuiam 
sub blestemul sorţii, nu o soartă exterioară, ci o psihosoartă: 
o soartă interioară. 

6. într-o epocă a ştiinţei, psihanaliza îmi oferea nume 
pentru demonii mei. Deşi ea însăşi o ştiinţă, păstra totuşi 
dinamica (dacă nu cumva şi substanţa) unei superstiţii, 
credinţa că cea mai mare parte a vieţii se desfăşoară fără 
legătură cu controlul raţional. în poveştile despre manii şi 
motivaţii inconştiente, despre fixaţii şi pedepse divine 
recunoşteam lumea lui Zeus şi a colegilor lui, 
mediteraneanul transportat în Viena sfârşitului de secol 
nouăsprezece, o viziune secularizată şi salubrizată a 
aceleiaşi imagini. încheind revoluţia lui Galileo şi Darwin, 
Freud a readus omul la umilinţa iniţială a strămoşilor greci, 
cel care este jucat mai curând decât actorul. Lumea 
freudiană era făcută din monede cu două fete, dintre care 
una nu o putem niciodată vedea, o lume în care ura poate 
ascunde o mare iubire şi marea iubire poate ascunde ură, în 
care un bărbat poate încerca să iubească o femeie, în vreme 
ce inconştient face totul ca s-o împingă în braţele altuia. 
Dintr-un domeniu ştiinţific ce de atâta timp pleda pentru 
liberul arbitru, Freud demonstra o recădere în determinismul 
psihic. Era o întorsătură ironică a istoriei ştiinţei, freudienii 
puneau la îndoială rolul dominant al „eului” gânditor chiar 
din interiorul stiintei. Gândesc, deci exist se metamorfozase 


214 



- ALAIN DE BOTTON - 


în afirmaţia lui Lacan Nu sunt acolo unde gândesc şi gândesc 
acolo unde nu sunt 

7. Nu există un punct transcendental din care să putem 
privi trecutul, este întotdeauna construit în prezent şi se 
schimbă o dată cu mişcările acestuia. Nici nu privim la 
trecut de dragul lui, ci o facem mai degrabă ca să ne ajute să 
explicăm prezentul. Rolul pe care-1 jucase în viaţa mea 
dragostea pentru Chloe părea foarte diferit acum, când 
lucrurile se terminaseră intr-un mod atât de nefericit. în 
momentele mele de optimism din timpul relaţiei aşezasem 
dragostea într-o naraţiune despre o viaţă în continuă 
îmbunătăţire, dovadă a faptului că în sfârşit învăţam să 
trăiesc si să fiu fericit, îmi amintisem de o mătuşă de-a mea, 
mistică de ocazie, care prezisese cândva că aveam să-mi 
găsesc împlinirea în dragoste, cu siguranţă alături de o fată 
care desena sau picta. Mi-o amintisem pe această mătuşă 
într-o zi pe când o priveam pe Chloe făcând schiţe, fermecat 
să constat că până şi-n acest detaliu Chloe era o împlinire a 
prezicerii mătuşii. Mergând pe stradă cu ea la braţ, simţeam 
uneori că zeii mă binecuvântaseră, iar fericirea acordată mie 
era dovada unui halou aflat undeva deasupra. 

8. Când căutăm semne, fie ele bune sau rele, le găsim cu 
uşurinţă. Acum Chloe plecase, şi o poveste cu totul diferită 
îşi iţea capul, o poveste de dragoste sortită eşecului, aleasă 
tocmai pentru că avea să eşueze, şi făcând aceasta avea să 
repete modelul clasic al nevrozei familiei. îmi amintesc de 
mama care m-a avertizat când părinţii mei au divorţat, să fiu 
atent să nu cad în aceeaşi capcană a nefericirii, pentru că 
mama ei căzuse în ea si mama acesteia înaintea ei. Nu era 
oare asta o boală ereditară, un blestem adus asupra familiei 


215 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

de către alcătuirea noastră genetică şi psihologică? O femeie 
cu care mă văzusem cu vreo doi ani înainte de Chloe îmi 
spusese odată, în timpul unei discuţii amare, că nu aveam să 
fiu niciodată fericit în dragoste, pentru că „gândesc prea 
mult”. Era adevărat, gândeam prea mult (gândurile de faţă 
sunt dovezi suficiente): mintea se arătase a fi în egală măsură 
un instrument de tortură şi un agent benefic. Poate că 
gândind o alienasem fără să vreau pe Chloe, din cauza 
spiritului meu analitic arid, atât de diferit de al ei. îmi 
amintesc de un horoscop citit la dentist, în care mi se spunea 
că cu cât mă străduiesc mai tare în dragoste, cu atât 
lucrurile devin mai dificile. Respingerea din partea lui Chloe 
ajunsese să devină o parte dintr-un tipar în care eu fac 
eforturi pentru o femeie numai ca să văd cum lucrurile se 
destramă, din pricina unei ursite psihologice încă obscure. 
Nu reuşeam să fac nimic cum trebuie, îi supărasem pe zei, 
mă apăsa blestemul Afroditei. 

9. Psihofatalismul şi fatalismul romantic pe care-1 
înlocuise erau două aspecte ale aceleiaşi atitudini. Erau 
amândouă moduri narative, zale intr-un lanţ de evenimente 
care depăşeau pura cronologie şi care îşi valorizau direcţia pe 
o scală bine/rău, erou sau erou tragic. Puse sub forma unui 
grafic, prima naraţiune, cea veselă, ar fi semănat cu o 
săgeată ascendentă, pe măsură ce învăţam să stăpânesc 
lumea şi să înţeleg dragostea. 


216 



- ALAIN DE BOTTON - 


+ 



Naraţiunea despre erou (Fatlismul romantic) 

10. Dar trădarea lui Chloe maculase această imagine, 
amintindu-mi că trecutul meu era suficient de complex ca să 
conţină o povestire foarte diferită, una în care fericirea era 
întotdeauna urmată de o cădere brutală. Pus sub forma altui 
grafic, cursul vieţii mele ar fi putut apărea ca un şir de 
vârfuri urmate de văi adânci - viaţa unui erou tragic, ale 
cărui succese cereau preţuri cumplite, culminând cu viaţa 
însăsi. 


217 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 


+ 



Naraţiunea despre eroul tragic (Psihofatalism) 

11. Esenţa unui blestem este că persoana care îl poartă nu 
ştie de existenta lui. Este un cod secret din interiorul 

9 9 

individului, care se scrie singur de-a lungul unei vieţi, dar 
care este incapabil să se articuleze raţional. Oedip este 
prevenit de Oracol că-şi va ucide tatăl şi se va căsători cu 
mama sa - dar avertismentele conştiente nu servesc la nimic, 

9 

nu fac decât să alerteze „eul” gânditor, nu pot dezamorsa 
blestemul codificat. Oedip este dat afară din casă pentru a 
evita prezicerea Oracolului, dar sfârşeşte oricum prin a se 
căsători cu Iocasta: povestea lui este spusă în numele lui, nu 
de către el. Cunoaşte posibilul rezultat, cunoaşte primejdiile, 
dar nu poate schimba nimic: blestemul sfidează voinţa. 

12. Dar ce blestem mă urmărea pe mine? Numai 
inabilitatea de a avea relaţii fericite, cea mai mare nenorocire 
cunoscută în societatea modernă. Exilat din poiana 


218 



- ALAIN DE BOTTON - 


umbroasă a iubirii, aveam să fiu obligat să rătăcesc pe 
pământ până-n ziua morţii mele, neputând să scap de 
impulsul de a-i face pe cei iubiţi să fugă de mine. Căutam un 
nume pentru acest rău şi l-am găsit în descrierea 
psihanalitică a compulsiei la repetiţie, definită ca un: 

...proces incoercibil şi de origine inconştientă, prin care 
subiectul se plasează activ în situaţii neplăcute, repetând 
astfel experienţe vechi, fără a-şi aminti de prototipul lor; 
dimpotrivă, subiectul are impresia foarte puternică că este 
vorba de ceva pe deplin motivat de actualitate. 7 

13. Aspectul consolator al psihanalizei (dacă putem vorbi 
cu atâta optimism) este lumea cu înţeles în care sugerează că 
am trăi. Nicio filosofie nu e mai departe de ideea că totul e o 
istorie spusă de un idiot şi care nu înseamnă nimic (chiar şi 
a nega înţelesul are un înţeles). Dar înţelesul nu e niciodată 
simplu: vraja psihofatalistului a înlocuit în mod subtil 
cuvintele şi apoi cu cuvintele pentru ca, astfel identificând o 
legătură cauzală paralizantă. Eu nu o iubisem pe Chloe pur 
şi simplu şi apoi ea m-a părăsit. O iubisem pe Chloe pentru 
ca ea să mă părăsească. Povestea dureroasă a iubirii pentru 
ea părea un palimpsest, sub care fusese scrisă o altă poveste. 
Adânc îngropat în inconştient, în lunile sau anii de la 
început, se formase un model. Copilul îşi îndepărtase mama 
sau mama îşi părăsise copilul, iar acum copilul/bărbatul 
recrea acelaşi scenariu, cu alţi actori dar aceeaşi intrigă, cu 
Chloe intrând în hainele purtate de altcineva. De ce o 
alesesem pe ea în definitiv? Nu pentru forma zâmbetului ei 
sau pentru vioiciunea minţii. O alesesem pentru că 

7 Jean Laplanche/ J.B. Pontalis, Vocabularul psihanalizei. Humanitas, 
Bucureşti, 1994, p. 94. (N. ed. rom.) 

219 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

inconştientul, responsabil cu castingul pentru această dramă 
interioară, recunoscuse în ea un personaj potrivit pentru a 
juca rolul din scenariul mamă/prunc, pe cineva care să-l 
îndatoreze pe dramaturg părăsind scena exact la momentul 
potrivit, cu cantitatea necesară de distrugere şi suferinţă. 

14. Spre deosebire de blestemele zeilor greci, 
psihofatalismul oferă cel puţin promisiunea că poate fi ocolit. 
Unde se aflase id-ul, poate exista şi ego-ul - doar dacă ego-ul 
n-ar fi atât de zdrobit de durere, rănit, însângerat, 
înjunghiat, incapabil să facă planuri pentru ziua în curs, ca 
să nu mai vorbim de restul vieţii. Ego-ul şi-a pierdut toată 
puterea de recuperare, a fost devastat de un uragan şi se 
străduia pur şi simplu să repună în funcţiune sistemele 
elementare. Dacă aş fi avut puterea de a mă ridica din pat, 
aş fi putut ajunge până pe canapea şi acolo, Oedip la Colona, 
aş fi putut începe să pun capăt suferinţelor mele. Dar nu 
eram în stare să-mi adun minţile îndeajuns pentru a ieşi din 
casă în căutarea ajutorului. Nu eram în stare nici măcar să 
vorbesc, nu puteam să-mi împărtăşesc suferinţa cu ceilalţi, 
aşa că mă distrugea. Zăceam încovrigat pe pat, cu jaluzelele 
trase, iritat de cel mai mic zgomot sau de vreo rază de 
lumină, enervat în mod disproporţionat dacă laptele din 
frigider era acru sau sertarul nu se deschidea din prima 
încercare. Privind cum totul îmi scapă din mână, am tras 
concluzia că singura cale de a recăpăta măcar o urmă de 
control era să mă sinucid. 


220 



- ALAIN DE BOTTON - 


Capitolul al XXI-lea 
Sinuciderea 

1. A sosit vremea Crăciunului, aducând cu sine 
colindători, felicitări şi primele ninsori. Chloe şi cu mine ar fi 
trebuit sa petrecem weekend-ul de Crăciun la un mic hotel 
din Yorkshire. Broşura era pe biroul meu: „Abbey Cottage îşi 
primeşte oaspeţii cu calda ospitalitate din Yorkshire, intr-un 
cadru minunat. Asezati-vă în fata focului în camera de zi cu 

9 » » 

grinzi de stejar, faceţi o plimbare prin mlaştini sau pur şi 
simplu relaxaţi-vă şi lăsaţi-ne să avem grijă de 
dumneavoastră. O vacanţă la Abbey Cottage este tot ce v-aţi 
dorit vreodată de la un hotel - şi chiar mai mult.” 

2. Cu două zile înainte de Crăciun si cu câteva ore înainte 

9 

de moartea mea, la ora cinci într-o după-amiază sumbră de 
vineri, am primit un telefon de la Will Knott: 

— Mă gândeam să-ţi spun la revedere, plec la San 
Francisco înainte de sfârşitul săptămânii. 

— înţeleg. 

— Spune-mi, cum îţi merge? 

— Poftim? 

— E totul în regulă? 

— în regulă? Mda, poţi să spui şi aşa. 

— Mi-a părut rău să aud de tine şi Chloe. Mare păcat. 

— Mi-a părut bine să aud de tine şi Chloe. 

— Deci ai auzit. Mda, s-a potrivit. Ştii ce mult am plăcut-o 
dintotdeauna şi m-a sunat şi mi-a spus că v-aţi despărţit, şi 
asa au evoluat lucrurile. 

9 

— E minunat, Will. 


221 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

— Mă bucur să te aud spunând asta. Nu vreau ca asta să 
ne stea în cale, pentru că o prietenie nu e ceva de dat la 
gunoi. Am sperat ca voi doi să reparaţi lucrurile, cred că aţi fi 
fost grozavi împreună, mare păcat, dar asta e. Ce faci de 
Crăciun? 

— Stau acasă, cred. 

— Se pare că o să ningă serios, e timpul să scoţi schiurile, 
nu? 

— Chloe e cu tine acum? 

— Dacă e cu mine acum? Da, nu, vreau să spun, nu e cu 
mine chiar acum. A fost aici, dar s-a dus până la magazin, 
vorbeam despre biscuiţi de Crăciun şi a zis că-i plac, aşa că 
s-a dus să cumpere. 

— Grozav, salut-o din partea mea. 

— Sunt sigur că o să fie încântată că am vorbit. Ştii că 
vine cu mine să petrecem Crăciunul în California? 

— Da? 

— Da, o să fie minunat să vadă C a lifornia. O să stăm 
câteva zile cu părinţii mei la Santa Barbara şi pe urmă poate 
mergem câteva zile în deşert, sau aşa ceva. 

— îi plac deserturile. 

— Aşa e, mi-a spus. Ascultă, te las şi îţi doresc sărbători 
fericite. Trebuie să încep să-mi adun lucrurile pe aici. S-ar 
putea să mă întorc în Europa toamna viitoare, dar oricum, o 
să te sun, să văd ce mai faci... 

3. M-am dus în baie, am scos toate pastilele pe care le 
adunasem şi le-am înşirat pe masa din bucătărie. Cu un 
amestec de aspirine, vitamine, somnifere, câteva pahare de 
sirop de tuse şi de whisky, aş fi avut suficient ca să pun 
capăt întregii şarade. Ce reacţie ar fi fost mai de bun-simţ 
decât asta, să te sinucizi după ce ai fost trădat în dragoste? 


222 



- ALAIN DE BOTTON - 


Dacă Chloe era într-adevăr toată viata mea, nu era normal să 
închei acea viaţă ca să demonstrez că e imposibil să trăiesc 
fără ea? Nu era necinstit să continui să mă trezesc în fiecare 
dimineaţă dacă persoana care pretindeam că dă sens vieţii 
mele cumpăra acum biscuiţi de Crăciun pentru un arhitect 
californian care avea o casă la poalele dealurilor din Santa 
Barbara? 

4. Despărţirea mea de Chloe fusese însoţită de o mie de 
platitudini şi expresii ale simpatiei din partea prietenilor şi 
cunoscuţilor: ar fi putut fi frumos, oamenii se despart, 
pasiunea nu durează o veşnicie, e bine să fi avut parte de 
dragoste, timpul o să vindece totul. Chiar şi Will reuşise să 
facă lucrurile să sune banal, ca un cutremur sau o ninsoare, 
ceva ce natura ne trimite ca să ne încerce, un lucru a cărui 
inevitabilitate nu trebuie considerată ieşită din comun. 

9 

Moartea mea avea să fie o violentă negare a normalităţii - să 
spună că eu nu aveam să uit aşa cum uitaseră alţii. Doream 
să evadez din eroziunea timpului, voiam ca durerea să ţină la 
nesfârşit, ca să fiu legat de Chloe prin intermediul 
terminaţiilor nervoase pe care le chinuia. Numai moartea 
mea putea exprima importanţa şi imortalitatea iubirii mele, 
numai prin autodistrugere puteam aminti unei lumi plictisite 
de tragedie că dragostea era o chestiune mortal de serioasă. 

5. Cel care citeşte acestea va fi viu, dar autorul va fi mort. 
Era ora şapte, zăpada încă mai cădea şi începuse să se 
aştearnă ca un giulgiu peste oraş. Era singurul mod de a 
spune te iubesc, sunt suficient de matur ca să nu doresc să te 
învinovăţeşti pentru asta, ştii ce cred eu despre vinovăţie. Sper 
să-ţi placă în California, am înţeles că munţii sunt superbi, 
ştiu că nu mă puteai iubi, te rog să înţelegi că nu puteam trăi 


223 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

fără dragostea ta... Textul sinuciderii trecuse prin multe 
variante. Un teanc de hârtii zăcea alături de mine. Stăteam la 
masa din bucătărie, înfăşurat intr-un palton cenuşiu, cu 
frigiderul ca singur tovarăş. Brusc, am întins mâna după un 
tub de pastile şi am înghiţit ceea ce abia mai târziu mi-am 
dat seama că erau douăzeci de tablete efervescente de 
vitamina C. 

6. Mi-o imaginam pe Chloe primind vizita unui poliţist la 
scurtă vreme după ce fusese găsit trupul meu inert. îmi 
puteam închipui expresia ei şocată, pe Will Knott ieşind din 
dormitor înfăşurat intr-un cearşaf murdar, întrebând: S-a 
întâmplat ceva, draga mea? şi pe ea răspunzând Da, o, 
Doamne, da! înainte de a izbucni în lacrimi. Aveau să urmeze 
cele mai cumplite regrete şi remuşcări - avea să se 
învinovăţească pentru că nu mă înţelesese, pentru că fusese 
atât de crudă, pentru că fusese atât de mioapă. Ce alt bărbat 
îi mai fusese atât de devotat încât să-şi ia viaţa pentru ea? 

7. O notorie inabilitate de a-şi exprima emoţiile îl face pe 
om singurul animal capabil de sinucidere. Un câine furios nu 
se sinucide, ci muşcă persoana sau lucrul care l-a înfuriat, 
dar un om furios stă bosumflat în camera sa şi se împuşcă 
lăsând un bilet. Omul este creatura simbolică si metaforică: 
incapabil de a-mi comunica furia, aveam s-o simbolizez prin 
propria moarte. Aveam să-mi fac rău mie, nu lui Chloe, 
întruchipând prin sinucidere ceea ce sugeram că-mi făcuse 
ea. 

8. Gura îmi spumega, în cavitatea ei se formau baloane 
portocalii care explodau la contactul cu aerul, acoperind cu 
un strat portocaliu masa şi gulerul cămăşii. Privind în tăcere 


224 



- ALAIN DE BOTTON - 


spectacolul chimic, m-a izbit incoerenţa sinuciderii, şi anume 
faptul că nu voiam să aleg între a fi viu şi a fi mort. Nu 
doream decât să-i arăt lui Chloe că, metaforic vorbind, nu 
puteam trăi fără ea. Ironia era că moartea ar fi fost un act 
prea literal ca să-mi dea şansa de a o vedea descifrând 
metafora, că moartea mi-ar fi răpit posibilitatea (cel puţin 
intr-un cadru secular) de a mă uita la cei vii uitându-se la cei 
morţi. Ce sens avea să fac o asemenea scenă dacă nu 
puteam fi acolo să-i văd pe ceilalţi văzând-o? Imaginându-mi 
propria moarte, mă imaginam pe mine însumi în rolul 
spectatorului la propria-mi stingere, ceea ce nu s-ar fi putut 
niciodată întâmpla în realitate, când aş fi fost pur şi simplu 
mort, astfel refuzându-mi-se ultima dorinţă - aceea de a fi 
atât viu cât şi mort. Mort, ca să pot arăta lumii în general şi 
lui Chloe în special cât eram de furios, şi viu, ca să pot vedea 
efectul asupra lui Chloe, şi astfel să-mi pot consuma furia. 
Nu era o chestiune de a fi sau a nu fi. Răspunsul meu pentru 
Hamlet era a fi si a nu fi. 

9. Cei care comit un anume tip de sinucidere uită probabil 
cea de-a doua parte a ecuaţiei, privesc moartea ca pe un fel 
de extensie a vieţii (un fel de viaţă de apoi din care să se uite 
la efectele acţiunilor lor). M-am împleticit până la chiuvetă şi 
stomacul meu a refuzat otrava efervescentă. Plăcerea 
sinuciderii nu avea să se găsească în sarcina dezgustătoare 
de a ucide organismul, ci în reacţiile celorlalţi la moartea mea 
(Chloe plângând la mormânt, Will ferindu-şi privirea, 
amândoi aruncând pământ peste sicriul meu). Să mă fi 
sinucis ar fi însemnat să uit că aveam să fiu prea mort ca să- 
mi mai facă vreo plăcere melodrama propriei mele dispariţii. 


225 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

Capitolul al XXII-lea 
Complexul lui Isus 

1. Dacă e vreun avantaj în a fi găsit în plină agonie, este 
probabil capacitatea unor suferinzi de a lua această 
nefericire drept dovada (oricât de perversă) că sunt deosebiţi. 
Ce alt motiv ar fi avut să se supună unui asemenea chin 
titanic, decât să arate că sunt altfel, şi ca atare probabil mai 
buni decât cei care nu suferă? 

2. Nu suportam să fiu singur în apartamentul meu de 
Crăciun, aşa că mi-am luat o cameră la un mic hotel din 
Bayswater Road. Am luat cu mine o valiză, un rând de haine 
si cărţi, dar nici n-am citit, nici nu m-am îmbrăcat. Am 
petrecut toate zilele intr-un halat de baie, stând în pat şi 
schimbând canalele la televizor, citind meniul de la room 
service şi ascultând zgomotele străzii. 

3. La început n-am putut distinge zgomotul acela de 
sunetele traficului de pe stradă: portiere trântite, camioane 
băgate în viteza întâi, un picamer care scotocea pavajul. Dar 
deasupra acestora, începusem să identific un zgomot complet 
diferit, unduind prin pereţii subţiri ai hotelului, undeva în 
apropierea capului meu, la momentul acela lipit de tăblia 
patului. Devenise incontestabil, oricât aş fi încercat să-l neg 
(şi numai Dumnezeu ştie cât de tare încercasem), sunetul din 
camera de alături nu era nimic altceva decât cel al ritualului 
de împerechere al speciei umane. „Futu-i”, mi-am spus, „se 
regulează!” 


226 



- ALAIN DE BOTTON - 


4. Când un bărbat îi aude pe alţii în mijlocul unei astfel de 
activităţi, există câteva atitudini pe care te-ai putea aştepta 
să le adopte. Dacă este tânăr şi are imaginaţie, se poate 
angaja de bunăvoie intr-un proces de identificare cu 
masculul de dincolo de perete, construind, cu mintea unui 
poet, un ideal al fericitei femei - Beatrice, Julieta, Charlotte, 
Tess - ale cărei gemete se poate flata că le-a provocat. Sau, 
dacă este jignit de această dovadă obiectivă a libidoului, 
poate să se întoarcă cu spatele, să se gândească la Anglia şi 
să dea televizorul mai tare. 

5. Dar reacţia mea a fost remarcabilă numai prin 
pasivitatea ei - am refuzat să duc reacţia mai departe de 
conştientizare. De când Chloe plecase, nu făcusem altceva 
decât să iau act. Devenisem un bărbat care, în toate 
sensurile cuvântului, nu mai putea fi surprins. Surpriza 
este, ne spun psihologii, o reacţie la ceva neaşteptat, dar eu 
ajunsesem să mă aştept la tot şi deci nu mai puteam fi 
surprins de nimic. 

6. Ce-mi trecea prin minte? Numai un anume cântec auzit 
la radio cândva, în maşina lui Chloe, când soarele apunea 
dincolo de sosea: 

Sunt îndrăgostit, dulce dragoste, 

Ascultă-mă strigăndu-ţi numele, nu mi-e ruşine, 

Sunt îndrăgostit, dulce dragoste, 

Nu pleca, întotdeauna va Ji aşa. 

Mă îmbăta propria tristeţe, atinsesem stratosfera 
suferinţei, momentul când durerea devine o valoare în sine si 
se transformă în Complexul lui Isus. Sunetul celor care 


227 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

copulau şi cântecul dintr-o vreme mai fericită se împleteau în 
imensele lacrimi care începuseră să curgă la gândul 
nefericirilor din viaţa mea. Dar, pentru prima dată, lacrimile 
nu erau arzătoare, de furie, ci aveau gustul dulce-amărui al 
apelor colorate de convingerea că nu eu eram cel orb, ci cei 
care mă făcuseră să sufăr. Eram exaltat, eram la apogeul 
unde suferinţa te poartă în valea fericirii, fericirea martirului, 
fericirea Complexului lui Isus. Mi-i imaginam pe Chloe şi Will 
călătorind prin California, ascultam îndemnurile de „mai 
mult” si „mai tare” din camera de alături si mă îmbătăm de 
licoarea suferinţei. 

7. „Cât de minunat eşti dacă toţi te pot înţelege?” m-am 
întrebat, contemplând soarta Fiului lui Dumnezeu. Chiar 
puteam să continui să mă învinovăţesc pentru incapacitatea 
lui Chloe de a mă înţelege? Respingerea ei era mai degrabă 
un semn al miopiei ei decât al deficienţelor mele. Nu mai 
eram eu neapărat nemernicul şi ea îngerul. Mă părăsise 
pentru un Corbusier californian de mâna a treia, pur şi 
simplu pentru că era prea superficială ca să înţeleagă. Am 
început să-i reinterpretez caracterul, concentrându-mă 
asupra aspectelor mai puţin plăcute. în cele din urmă era 
foarte egoistă, farmecele ei erau doar o vopsea de suprafaţă 
care ascundea o fire mult mai puţin atrăgătoare. Dacă îi 
fermeca pe oameni până la a crede că era adorabilă, aceasta 
avea mai mult de-a face cu conversaţia ei amuzantă si cu 
zâmbetul plăcut decât cu vreun motiv real de a fi iubită. Alţii 
nu o cunoşteau la fel de bine ca mine şi era clar (deşi nu-mi 
dădusem seama atunci) că era preocupată doar de ea şi nu 
caustică, uneori lipsită de consideraţie, deseori neatentă, 
câteodată dezagreabilă, când era obosită era lipsită de 
răbdare, când dorea ca lucrurile să se facă după voia ei era 


228 



- ALAIN DE BOTTON - 


dogmatică, iar în hotărârea de a mă respinge, fusese atât 
lipsită de tact cât şi nesăbuită. 

8. Devenit infinit mai înţelept prin suferinţă, o puteam 
desigur ierta, deplânge şi privi de sus pentru lipsa ei de 
judecată - şi toate acestea mă linişteau imens. Aş fi putut sta 
într-o cameră de hotel verde cu liliachiu şi să mă simt plin de 
sentimentul propriei virtuţi şi măreţii. îmi era milă de Chloe 
pentru tot ce nu putea înţelege, vizionar infinit de înţelept 
care priveşte purtările oamenilor cu un zâmbet melancolic şi 
înţelegător. 

9. De ce trebuia să dau complexului meu trucul psihologic 
pervers care transforma fiecare eşec şi umilinţă în opusul 
său, numele lui Isus? Aş fi putut să-mi identific suferinţele 
cu cele ale Tânărului Werther, cu ale Doamnei Bovary sau cu 
ale lui Swann, dar niciunul din aceşti îndrăgostiţi chinuiţi nu 
putea intra în competiţie cu virtutea nepătată a lui Isus sau 
cu incontestabila lui bunătate în faţa răutăţii celor pe care 
încercase să-i iubească. Ceea ce-1 făcuse o figură atât de 
atrăgătoare nu erau numai ochii înlăcrimaţi şi chipul 
emaciat pe care i-1 atribuiseră artiştii Renaşterii, ci faptul că 
Isus era un om bun, cu totul drept şi trădat. Patosul Noului 
Testament, la fel ca şi propria mea poveste de dragoste 
decurgeau din istoria tristă a unui om virtuos dar neînţeles, 
care predica despre dragostea pentru aproapele său, dar 
vedea generozitatea mesajului său lovindu-1 peste faţă. 

10. Era greu de imaginat creştinismul având un asemenea 
succes fără un martir la cârmă. Dacă Isus ar fi dus o viată 
liniştită în Galileea, făcând dulapuri şi mese, iar la sfârşitul 
vieţii ar fi publicat un volumaş intitulat FilosofLa mea de 


229 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

viaţă, înainte de a muri de un atac de cord, nu ar fi atins 
statutul pe care l-a atins. Moartea sa cumplită pe cruce, 
corupţia şi cruzimea autorităţilor romane, trădarea 
prietenilor, toate acestea erau ingrediente indispensabile 
pentru a dovedi (în termeni mai degrabă psihologici decât 
istorici) că omul îl avea pe Dumnezeu de partea sa. 

11. Sentimentul virtuţii se naşte spontan din solul fertil al 
suferinţei. Cu cât cineva suferă mai tare, cu atât trebuie să 
fie mai virtuos. Complexul lui Isus era împletit cu 
sentimentele de superioritate, superioritatea oprimatului 
care face apel la o virtute superioară în faţa tiraniei şi orbirii 
celor care-1 oprimă. Părăsit de femeia pe care o iubeam, îmi 
transformam suferinţa într-o calitate (zăcând pe pat la trei 
dimineaţa, ca Isus pe cruce), şi astfel mă apăram de 
experienţa durerii ca rezultat a ceea ce ar fi fost, în cel mai 
bun caz, o foarte banală despărţire amoroasă. Plecarea lui 
Chloe ar fi putut să mă ucidă, dar mă lăsase cel puţin în 
posesia glorioasă a superiorităţii morale, condamnat la 
moarte, dar martir pentru istorie. 

12. Complexul lui Iisus este la celălalt capăt al spectrului 
fată de marxism. Născut din ura de sine, marxismul mă 
împiedica să devin membru al oricărui club care m-ar fi 
acceptat. Complexul lui Isus mă lăsa şi el în afara porţilor 
clubului dar, pentru că provenea din mare iubire de sine, 
declara că nu fusesem acceptat în club pentru că eram atât 
de special. Majoritatea cluburilor, fiind atât de superficiale, 
nu-i puteau evident aprecia pe cei măreţi, pe cei înţelepţi şi 
sensibili, care erau lăsaţi afară la poartă sau erau părăsiţi de 
iubitele lor. Superioritatea mea se revelase mai ales pe baza 
izolării şi suferinţei mele: Sufăr, deci sunt deosebit. Nu sunt 


230 



- ALAIN DE BOTTON - 


înţeles, dar tocmai de aceea sunt demn de o înţelegere 
superioară. 

13. în măsura în care eviţi ura de sine, trebuie să 
beneficiezi de simpatie pentru a transforma slăbiciunea în 
virtute - iar evoluţia durerii mele către Complexul lui Isus 
dovedea cu siguranţă o anumită stare de sănătate bună. 
Arăta că în echilibrul intern delicat dintre ură de sine si 
iubire de sine, iubirea de sine învingea. Reacţia mea iniţială 
la respingerea lui Chloe fusese una de ură de sine, când 
continuasem s-o iubesc pe Chloe şi să mă urăsc pe mine 
pentru că nu reuşisem să fac relaţia să funcţioneze. Dar 
Complexul lui Isus răsucise ecuaţia, şi acum interpretam 
respingerea ca pe un semn că ea, Chloe, era demnă de 
dispreţ sau în cel mai bun caz de milă (acea pildă a virtuţilor 
creştine). Complexul lui Isus nu era decât un mecanism de 
autoprotecţie, nu dorisem ca ea să mă părăsească, o iubisem 
mai mult decât iubisem vreodată o femeie, dar acum că 
plecase în California, modul meu de a accepta insuportabila 
pierdere era să reinventez cât fusese ea de fapt de preţioasă. 
Era evident o minciună, dar onestitatea este uneori peste 
puterile noastre atunci când, abandonaţi şi disperaţi, 
petrecem Crăciunul singuri într-o cameră de hotel, ascultând 
sunetul fericirii orgasmice din camera de alături. 


231 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

Capitolul al XXIII-lea 
Elipsa 

1. Un proverb arab spune că sufletul călătoreşte cu viteza 
unei cămile. în vreme ce suntem împinşi înainte de dinamica 
neobosită a unui prezent planificat, sufletul nostru, sediul 
inimii, ni se târăşte nostalgic pe urme, împovărat de 
greutatea amintirilor. Dacă fiecare poveste de dragoste 
adaugă o anumită greutate în spinarea cămilei, atunci ne 
putem aştepta ca sufletul să încetinească în funcţie de 
semnificaţia poverii dragostei. Când cămila mea era în fine 
capabilă să scape de zdrobitoarea greutate a amintirii ei, 
Chloe aproape că mi-a omorât-o. 

2. O dată cu plecarea ei dispăruse şi orice dorinţă de a 
ţine pasul cu prezentul. Trăiam nostalgic, adică lăceam 
referiri constante la viaţa mea împreună cu ea. Ochii mei nu 
erau niciodată cu adevărat deschişi, priveau înapoi şi către 
interior, către amintiri. Aş fi vrut să-mi petrec restul zilelor 
pe urmele cămilei, rătăcind printre dunele memoriei, 
oprindu-mă lângă oaze fermecătoare ca să răsfoiesc imaginile 
unor clipe mai ferice. Prezentul nu-mi oferea nimic, trecutul 
devenise singurul timp verbal locuibil. Ce putea însemna 
prezentul, în afară de un memento batjocoritor al celei ce 
lipsea? Ce putea oferi viitorul în afară de şi mai multă 
chinuitoare absentă? 

3. Când reuşeam să mă înec în amintire, uitam uneori de 
prezentul fără Chloe, halucinând că despărţirea nu s-ar fi 
petrecut niciodată şi că eram încă împreună, că aş fi putut s- 
o sun oricând şi să-i propun un film la Odeon sau o plimbare 


232 



- ALAIN DE BOTTON - 


prin parc. Reuşeam să ignor faptul că ea se stabilise cu Will 
intr-un orăşel din sudul Californiei şi mintea aluneca dinspre 
relatarea factuală către o fantezie despre zilele idilice de 
exaltare, dragoste şi bucurie. Apoi, brusc, ceva mă arunca 
violent înapoi în prezentul lipsit de Chloe. Suna telefonul şi, 
în drum către el, observam (ca şi când ar fi fost prima oară, 
cu toată durerea descoperirii dintâi) că locul din baie unde 
Chloe obişnuia să-şi lase peria de păr era acum gol. Iar 
absenţa acelei perii era ca un pumnal în inimă, o amintire de 
nesuportat a faptului că plecase. 

4. Dificultatea de a o uita era mărită de supravieţuirea 
unei părţi atât de mari din lumea exterioară pe care o 
împărţiserăm şi în care ea era încă întreţesută. Stând în 
bucătărie, imaginea ceainicului declanşa brusc amintirea lui 
Chloe umplându-1, un tub de pastă de tomate de pe un raft 
de supermarket, printr-o asociere bizară, îmi amintea de 
nişte cumpărături făcute cu luni în urmă. Mergând cu 
maşina prin Hammersmith într-o seară târziu, îmi aminteam 
un drum identic, într-o seară la fel de ploioasă, dar cu Chloe 
lângă mine în maşină. Aranjamentul pernelor pe sofa evoca 
felul în care ea-şi aşeza capul pe ele când era obosită, 
dicţionarul de pe raft era un memento al pasiunii ei de a 
căuta cuvinte pe care nu le cunoştea. în unele momente ale 
săptămânii când, în mod tradiţional, făceam anumite lucruri 
împreună, apărea o ucigătoare paralelă între trecut şi 
prezent: dimineţile de sâmbătă reînviau expediţiile noastre la 
galeriile de artă, nopţile de vineri anumite cluburi, serile de 
luni anumite programe de televiziune... 

5. Lumea fizică refuza să mă lase să uit. Viata e mai crudă 
decât arta, pentru că arta de obicei se asigură că mediul 


233 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

înconjurător reflectă starea de spirit a personajelor. Dacă 
cineva dintr-o piesă de Lorca observă cum cerul a devenit 
cenuşiu si întunecat, aceasta nu mai e o nevinovată 
observaţie meteorologică, ci un simbol al unei stări 
psihologice. Viaţa nu ne oferă asemenea repere comode - vine 
o furtună şi, în loc să prevestească moarte şi distrugere, în 
cursul ei cineva descoperă dragostea şi adevărul, frumuseţea 
şi fericirea, cu ploaia izbindu-i în ferestre în tot acest timp. 
Dar la fel de bine, într-o minunată zi caldă de vară, o maşină 
scapă de sub control pe un drum în curbă şi se loveşte de un 
copac, şi toţi cei dinăuntru îşi pierd viaţa. 

6. Numai că lumea exterioară nu se acorda cu starea mea 
de spirit, clădirile care formaseră fundalul poveştii mele de 
dragoste şi pe care le animasem cu sentimente desprinse din 
ea acum refuzau cu încăpăţânare să-şi schimbe aspectul 
pentru a-mi reflecta dispoziţia. Aceiaşi copaci brodau 
bulevardul din faţa Palatului Buckingham, aceleaşi case se 
aliniau de-a lungul străzilor rezidenţiale, aceeaşi Serpentină 
şerpuia prin Hyde Park, acelaşi cer era căptuşit cu acelaşi 
albastru de porţelan, aceleaşi maşini mergeau pe aceleaşi 
străzi, aceleaşi magazine vindeau aceeaşi marfă aceloraşi 
oameni. 

7. Un astfel de refuz de a se schimba îmi amintea că lumea 
nu era o reflexie a sufletului meu, ci o entitate independentă, 
care avea să continue să se rotească, indiferent de faptul că 
eu sunt îndrăgostit sau nu, fericit sau nu, viu sau mort. Nu 
mă puteam aştepta ca lumea să-şi schimbe expresia după 
toanele mele, nici ca blocurilor de piatră care formau străzile 
oraşului să le pese de povestea mea de iubire. Deşi fuseseră 


234 



- ALAIN DE BOTTON - 


încântate să-mi găzduiască fericirea, aveau lucruri mai bune 
de făcut decât să se dărâme, acum când Chloe plecase. 

8. Apoi, inevitabil, am început să uit. Câteva luni după 
despărţirea de ea, m-am trezit într-o zonă din Londra în care 
locuise şi am observat că gândul la ea pierduse mult din 
agonia pe care mi-o provoca cândva, am observat chiar că nu 
mă gândeam în primul rând la ea (deşi era exact zona în care 
locuise), ci la întâlnirea pe care mi-o dădusem cu cineva intr- 
un restaurant din apropiere. Mi-am dat seama că amintirea 
lui Chloe se neutralizase si devenise istorie, însă această 
uitare era însoţită de vinovăţie. Nu absenta ei era cea care 
mă rănea acum, ci crescânda mea indiferentă fată de ea. 
Uitarea amintea de moarte, de pierdere, de infidelitatea faţă 
de ceva ce îmi fusese atât de drag cândva. 

9. A urmat o treptată recucerire a sinelui, s-au creat noi 
obiceiuri şi s-a format o identitate fară-de-Chloe. Identitatea 
mea fusese atâta vreme întemeiată pe „noi”, încât întoarcerea 
la „eu” implica o aproape totală reinventare a mea. A durat 
multă vreme până să se estompeze sutele de asocieri pe care 
Chloe si cu mine le acumulaserăm. A trebuit să convieţuiesc 
cu sofaua mea luni de zile înainte ca imaginea lui Chloe 
întinsă pe ea, în halat, să fie înlocuită de o altă imagine, 
imaginea unui prieten citind o carte sau imaginea hainei 
mele aruncate pe spătar. A trebuit să trec prin Islington de 
nenumărate ori până când am putut să uit că Islington nu 
era pur şi simplu cartierul lui Chloe, ci un loc comod în care 
să faci cumpărături sau să iei cina. A trebuit să revizitez 
aproape fiecare loc, să rescriu fiecare subiect de conversaţie, 
să reascult fiecare cântec şi să reiau fiecare activitate pe care 


235 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

le împărţisem cu ea, ca să le recâştig pentru prezent, ca să le 
dezamorsez asocierile. Dar treptat am uitat. 

10. Timpul s-a comprimat, ca un acordeon. Viaţa mea cu 
Chloe era ca un bloc de gheaţă ce se topea pe măsură ce-1 
purtam prin prezent, ca un eveniment actual ce devine parte 
din istorie şi în acest proces se concentrează în câteva detalii 
esenţiale. Procesul semăna cu o cameră de filmat care ia 
câteva mii de cadre pe minut, dar renunţă la cele mai multe 
din ele, alegând pe baza unor toane misterioase, oprindu-se 
la un anumit cadru pentru că în jurul acestuia s-a cristalizat 
o stare emoţională. Ca un anume secol care este redus la si 
simbolizat de un anume papă sau monarh sau o anume 
bătălie, povestea mea de dragoste se sublimase în câteva 
elemente simbolice (mult mai fortuite decât cele ale 
istoricilor, dar la fel de selective): expresia de pe chipul lui 
Chloe atunci când ne-am sărutat prima dată, puful de pe 
braţele ei, o imagine a ei aşteptându-mă la intrarea de la 
metrou pe Liverpool Street, puloverul ei alb, râsul ei când i- 
am spus bancul despre rusul care călătorea cu trenul prin 
Franţa, felul în care-şi trecea mâna prin păr... 

11. Cămila devenea din ce în ce mai uşoară pe măsură ce 
călătorea prin timp, se tot scutura de amintiri şi de fotografii, 
împrăştiindu-le prin deşert şi lăsând vântul să le îngroape în 
nisip şi treptat cămila a devenit atât de uşoară încât putea 
merge la trap şi chiar la galop în felul ei ciudat - până când, 
într-o zi, într-o mică oază ce-şi spunea prezent, creatura 
epuizată a reuşit în fine să ajungă din urmă restul fiinţei 
mele. 


236 



- ALAIN DE BOTTON - 


Capitolul al XXIV-lea 
învăţămintele iubirii 

9 

1. Trebuie să presupunem că există anumite învăţăminte 
de tras din iubire, altfel am fi fericiţi să ne repetăm la 
nesfârşit greşelile, ca nişte muşte care înnebunesc lovindu-se 
cu capul de geamuri, incapabile să înţeleagă că, deşi sticla 
pare limpede, nu pot trece prin ea. Nu există oare anumite 
adevăruri elementare de învăţat, lărâme de înţelepciune care 
să poată împiedica unele din entuziasmele excesive, durerile 
şi dezamăgirile amare? Nu e o ambiţie legitimă aceea de a 
deveni înţelept în privinţa iubirii, la fel cum putem deveni 
înţelepţi în privinţa dietei, morţii sau banilor? 

2. încercăm să devenim înţelepţi atunci când ne dăm 
seama că nu ne am născut ştiind cum să trăim, că viata e ca 
o îndeletnicire care trebuie învăţată, aşa ca mersul pe 
bicicletă sau cântatul la pian. Dar ce ne îndeamnă 
înţelepciunea să facem? Ne spune să căutăm liniştea şi pacea 
interioară, o viaţă lipsită de temeri, spaime, idolatrie şi 
patimi dăunătoare. înţelepciunea ne învaţă că primul impuls 
nu e neapărat cel corect şi că poftele ne pot duce pe căi 
greşite, dacă nu-i cerem raţiunii să discearnă între nevoile 
deşarte şi cele adevărate. Ne spune să ne controlăm 
imaginaţia, pentru că altfel va distorsiona realitatea şi va 
transforma munţii în muşuroaie de furnici si broaştele în 
prinţese. Ne spune să ne ţinem temerile în frâu, ca să putem 
să ne temem de ceea ce ne poate răni, dar să nu ne irosim 
energiile ferindu-ne de umbrele de pe pereţi. Ne spune să nu 
ne temem de moarte si că nu trebuie să ne temem decât de 
teama însăsi. 


237 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 


3. Dar ce spune înţelepciunea despre dragoste? Trebuie să 
renunţăm la ea complet, ca la cafea sau la ţigări, sau e 
permisă din când în când, ca un pahar de vin sau o tabletă 
de ciocolată? E dragostea complet antagonică faţă de tot ce 
simbolizează înţelepciunea? înţelepţii îşi pierd şi ei capul sau 
numai copiii bătrâni? 

4. Atunci când unii gânditori înţelepţi şi-au dat acceptul 
faţă de dragoste, au făcut-o având grijă să atragă atenţia faţă 
de distincţia dintre varietăţile ei, cam cum fac doctorii când 
ne sfătuiesc să evităm maioneza, permiţându-ne-o totuşi 
când e făcută cu ingrediente cu conţinut mic de colesterol. 
Adică disting între iubirea pripită dintre Romeo şi Julieta şi 
adoraţia contemplativă a lui Socrate pentru Dumnezeu; pun 
în antiteză excesele unui Werther cu iubirea frăţească 
sugerată de Isus. 

5. Diferenţele pot fi grupate în categoriile iubirii mature şi 
iubirii imature. Preferabilă din aproape toate punctele de 
vedere, filosofia iubirii mature este marcată de o 
conştientizare activă a binelui şi răului din fiecare persoană, 
este temperată, se opune idealizării, e ferită de gelozie, 
masochism sau obsesie, este o formă de prietenie cu o 
dimensiune sexuală, este plăcută, paşnică şi reciprocă (şi 
probabil toate acestea explică de ce cei mai mulţi oameni 
care au cunoscut dorinţa refuză să numească lipsa ei de 
suferinţă dragoste). Pe de altă parte, iubirea imatură (deşi nu 
are nimic de-a face cu vârsta) este o poveste despre oscilaţia 
haotică între idealizare şi dezamăgire, o stare instabilă în 
care sentimentele de extaz si beatitudine se combină cu 
impresiile de înec şi ameţeală fatală, în care senzaţia că ai 


238 



- ALAIN DE BOTTON - 


găsit în fine răspunsul se amestecă cu sentimentul că n-ai 
fost niciodată atât de rătăcit. Apogeul logic al iubirii imature 
(şi deci absolute) este moartea, simbolică sau reală: apogeul 
iubirii mature este căsătoria si încercarea de a evita moartea 
prin intermediul rutinei (ziarul de duminică, călcatul 
pantalonilor, obiectele electrocasnice cu telecomandă). Căci 
iubirea imatură nu acceptă niciun compromis şi o dată ce 
am refuzat compromisul, suntem pe drumul spre moarte. 
Pentru cineva care a cunoscut apogeul pasiunii imature, 
căsătoria este un preţ insuportabil - preferi mai degrabă să 
pui capăt lucrurilor sărind cu maşina de pe o stâncă. 

6. Cu bunul-simţ naiv pe care-1 scot la lumină problemele 
complexe, mă întrebam uneori (ca şi când răspunsul s-ar fi 
găsit pe spatele unui plic) „De ce nu ne putem pur şi simplu 
iubi unii pe alţii?” înconjurat de agoniile iubirii, de 
nemulţumirile mamelor, taţilor, fraţilor, surorilor, prietenilor, 
starurilor de televiziune şi coafezelor, întreţineam speranţa 
că, dacă tot suferim şi provocăm cu toţii aceeaşi durere, 
poate s-ar găsi o rezolvare comună - o soluţie metafizică la 
problemele romantice ale lumii, pe o scală grandioasă ca cea 
a soluţiei comuniste la nedreptăţile capitalismului 
internaţional. 

7. Nu eram singurul care avea fantezii utopice, ci aveam 
alături de mine un grup de oameni, să le spunem pozitivişti 
romantici, care credeau că prin suficientă terapie şi raţiune, 
dragostea putea fi transformată într-o experienţă mai puţin 
dureroasă, aproape sănătoasă. Acest grup de analişti, 
predicatori, guru, terapeuţi şi scriitori, deşi recunoşteau că 
dragostea e plină de probleme, presupuneau că problemele 
reale trebuie să aibă soluţii la fel de reale. Puşi în fata 


239 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

mizeriei din majoritatea vieţilor emoţionale, pozitiviştii 
romantici încearcă să identifice cauzele - un complex de 
inferioritate, un complex patern, un complex matern, un 
complex al complexelor - şi să sugereze remedii (terapie 
regresivă, lectură din Cetatea lui Dumnezeu, grădinăritul, 
meditaţia). Soarta lui Hamlet ar fi putut fi evitată cu ajutorul 
unui bun psihanalist jungian, Othello ar fi putut să-şi 
sublimeze agresiunea pe canapeaua unui psihanalist, Romeo 
ar fi putut găsi pe cineva mai potrivit cu ajutorul unei agenţii 
matrimoniale, Oedip ar fi putut să-şi împărtăşească 
problemele cu ceilalţi în cadrul terapiei de familie. 

8. în timp ce arta are o obsesie morbidă pentru problemele 
asociate iubirii, pozitiviştii romantici focalizează asupra 
măsurilor practice care se pot lua pentru a preveni 
majoritatea cauzelor comune ale suferinţei şi chinurilor. Pe 
lângă vederile pesimiste ale literaturii romantice occidentale, 
pozitiviştii romantici apar ca nişte bravi campioni ai unei 
abordări mult mai luminate si încrezătoare într-o zonă a 
experienţei umane rezervate în mod tradiţional imaginaţiei 
melancolice a artiştilor degeneraţi şi a poeţilor psihotici. 

9. La scurt timp după plecarea lui Chloe, am dat peste un 
clasic al literaturii romantice pozitiviste într-o librărie, o 
lucrare a unei anume dr. Peggy Nearly, cu titlul Inima 
sângerândă 8 . Deşi mă grăbeam să ajung înapoi la birou, am 
cumpărat totuşi cartea atras de o frază de pe coperta ei roz: 
„Trebuie întotdeauna să suferi dacă eşti îndrăgostit?” Cine 
era această dr. Peggy Nearly, o femeie care putea pretinde cu 
îndrăzneală că ştie răspunsul la o asemenea ghicitoare? De 
la prima pagină, am aflat că era 

8 The Bleeding Heart, Peggy Nearly, Capulet Book, 1987 

240 



- ALAIN DE BOTTON - 


...absolventă a Institutului pentru Dragoste şi Relaţii Umane 
din Oregon, actualmente locuind în San Francisco, unde 
profesează psihanaliza, terapia infantilă şi consilierea 
matrimonială. Este autoarea a numeroase cărţi despre 
dependenţă emoţională, ca şi despre invidia penisului, 
dinamica grupului şi agorafobie. 

10. Şi despre ce era Inima Sângerândă ? Spunea povestea 
nefericită dar optimistă a unor femei şi bărbaţi care s-au 
îndrăgostit de persoane nepotrivite, care i-au tratat cu 
cruzime sau i-au lăsat neîmpliniţi emoţional, sau s-au 
apucat de băutură şi au devenit violenţi. Aceşti oameni au 
făcut o legătură subconştientă între dragoste şi suferinţă şi 
nu puteau abandona speranţa că persoanele nepotrivite pe 
care le adorau aveau să se schimbe si să le iubească asa cum 

9 9 

trebuie. Vieţile lor au fost distruse de iluzia că vor putea 
reforma oameni care erau de la natură incapabili să 
răspundă nevoilor lor emoţionale. în capitolul trei, dr. Nearly 
identificase rădăcinile problemei constând în nişte părinţi 
deficienţi, care le oferiseră acestor romantici nefericiţi o 
înţelegere greşită a procesului afectiv. Dacă nu iubiseră 
niciodată oameni buni cu ei, era din cauză că legăturile lor 
emoţionale timpurii le demonstraseră că dragostea trebuie să 
fie unilaterală şi crudă. Dar începându-şi terapia şi 
recapitulându-şi copilăria, puteau înţelege care sunt originile 
masochismului lor şi puteau învăţa că dorinţa de a-i 
schimba pe aceşti parteneri nepotriviţi este numai o relicvă a 
unei fantezii infantile de a-şi transforma părinţii în persoane 
iubitoare. 


241 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

11. Poate din cauză că terminasem de citit cartea doar cu 
câteva zile înainte, m-am trezit făcând o paralelă între 
problema celor descrişi de dr. Nearly şi eroina romanului lui 
Flaubert, tragica Emma Bovary. Cine era Emma Bovary? Era 
o femeie tânără care locuia în Franţa, măritată cu un bărbat 
care o adora, pe care-1 detesta pentru că ea ajunsese cumva 
să identifice dragostea cu suferinţa. Prin urmare, a început 
să aibă relaţii adulterine cu cei mai nepotriviţi bărbaţi, laşi 
care o tratau cu cruzime şi pe care nu se putea baza pentru 
a-şi satisface dorinţele romantice. Emma Bovary era bolnavă 
pentru că nu putea înceta să spere că aceşti bărbaţi se vor 
schimba si o vor iubi cum se cuvine - când era evident că 

9 

Rodolphe şi Leon nu o considerau decât un amuzament. Din 
nefericire, Emma nu avea posibilitatea să facă psihanaliză şi 
să devină conştientă de sine şi de originile comportamentului 
ei masochist. Şi-a neglijat soţul şi copilul, a risipit banii 
familiei si în final s-a sinucis cu arsenic, lăsând în urmă un 
copil mic şi un soţ disperat. 

12. E interesant uneori să te gândeşti cât de diferit s-ar fi 
desfăşurat evenimentele dacă ar fi fost disponibile unele 
soluţii contemporane. Cum ar fi fost dacă Madame Bovary şi- 
ar fi putut discuta problemele cu dr. Nearly? Ce-ar fi fost 
dacă pozitivismul romantic ar fi avut şansa de a interveni 
într-una dintre cele mai tragice poveşti de dragoste din 
literatură? Ne putem întreba cum ar fi decurs conversaţia 
dacă Emma ar fi intrat în clinica din San Francisco a dr. 
Nearly. 

(Bovary pe canapea, suspinând.) 

NEARLY: Emma, dacă vrei să te ajut, trebuie să-mi explici ce 
s-a întâmplat. 


242 



- ALAIN DE BOTTON - 


(Fără să ridice privirea, Madame Bovary îşi suflă nasul într-o 

batistă brodată.) 

NEARLY: Plânsul e o experienţă pozitivă, dar nu cred că 
trebuie să petrecem toate cele cincizeci de minute 
plângând. 

BOVARY: (vorbind printre lacrimi) Nu mi-a scris, nu mi-a... 
scris. 

NEARLY: Cine nu ti-a scris, Emma? 

BOVARY: Rodolphe. Nu mi-a scris, nu mi-a scris. Nu mă 
iubeşte. Sunt o femeie distrusă. Sunt o femeie distrusă, 
patetică, nenorocită, copilăroasă. 

NEARLY: Emma, nu vorbi aşa. Ti-am mai spus, trebuie să 
înveţi să te iubeşti pe tine însăţi. 

BOVARY: De ce să fac compromisuri iubind pe cineva atât de 
prost? 

NEARLY: Pentru că eşti o persoană minunată. Şi pentru că 
nu vezi acest lucru eşti dependentă de bărbaţi care-ţi 
provoacă suferinţe emoţionale. 

BOVARY: Dar era atât de bine atunci. 

NEARLY: Ce era bine? 

BOVARY: Să fiu acolo, cu el lângă mine, să facem dragoste, 
să-i simt pielea lipită de a mea, călărind prin păduri. Mă 
simţeam atât de adevărată, de vie, si acum viata mea e 
distrusă. 

NEARLY: Poate că te simţeai vie, dar numai pentru că ştiai că 
nu poate dura, că bărbatul acela nu te iubea cu adevărat, 
îţi urăşti soţul pentru că ascultă tot ce ai de spus, dar nu 
poţi să nu te îndrăgosteşti de genul de bărbat care nu-ţi 
răspunde la scrisori cu săptămânile. Sincer, Emma, 
viziunea ta despre dragoste trădează obsesii şi masochism. 


243 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

BOVARY: Chiar aşa? Ce ştiu eu? Nu-mi pasă dacă e o boală, 
tot ce vreau e să-l sărut din nou, să simt că mă tine în 
braţe, să-i miros parfumul pielii. 

NEARLY: Trebuie să faci un efort să priveşti înăuntrul tău, 
să-ţi revezi copilăria şi poate atunci o să înveţi că nu meriţi 
toată suferinţa asta. Eşti dependentă de modelul ăsta de 
comportament numai pentru că ai crescut într-o familie 
disfunctională, în care nevoile tale emoţionale nu au fost 
împlinite. 

BOVARY: Tatăl meu era un simplu fermier. 

NEARLY: Poate, dar era de asemenea emoţional nedemn de 
încredere, aşa că acum reacţionezi la o nevoie neîmplinită 
îndrăgostindu-te de un bărbat care nu-ţi poate da ceea ce 
vrei cu adevărat. 

BOVARY: Charles e problema, nu Rodolphe. 

NEARLY: Ei bine, draga mea, va trebui să continuăm 
săptămâna viitoare. Ne apropiem de sfârşitul şedinţei de 
azi. 

BOVARY: Oh, dr. Nearly, am vrut să vă spun mai devreme, nu 
o să pot să vă plătesc săptămâna asta. 

NEARLY: E a treia oară când îmi spui aşa ceva. 

BOVARY: îmi pare rău, dar banii sunt aşa o problemă în 
momentul ăsta, sunt atât de nefericită, încât îi cheltuiesc 
pe toţi pe cumpărături. Numai astăzi, m-am dus şi am 
cumpărat trei rochii noi, un degetar pictat şi un serviciu de 
ceai din porţelan. 

13. E greu de imaginat un sfârşit fericit al terapiei 
Doamnei Bovary sau un sfârşit mai fericit al vieţii ei. Numai 
un pozitivist romantic fervent poate să creadă că dr. Nearly 
(chiar plătită fiind) ar fi putut s-o transforme pe Emma în 
soţia echilibrată, lipsită de obsesii şi atentă, care să facă din 


244 



- ALAIN DE BOTTON - 


romanul lui Flaubert o poveste optimistă despre salvarea 
prin autocunoaştere. Desigur, dr. Nearly avea o interpretare a 
problemei Doamnei Bovary, dar este o mare diferenţă între a 
identifica o problemă şi a o rezolva, între înţelepciune şi o 
viaţă înţeleaptă. Cu toţii suntem mai mult inteligenţi decât 
capabili, şi faptul că ştim cât de dementă e iubirea nu a 
salvat pe nimeni de această boală. Poate că ideea unei iubiri 
înţelepte şi complet lipsite de suferinţă este o contradicţie la 
fel de mare ca ideea unei bătălii fără vărsare de sânge. 
Confruntarea dintre Emma Bovary şi Peggy Nearly este 
confruntarea dintre tragedia romantică şi pozitivismul 
romantic. Este confruntarea dintre înţelepciune şi opusul ei, 
care nu este ignorarea înţelepciunii (aceea ar fi uşor de 
corectat), ci incapacitatea de a acţiona pe baza a ceea ce ştii 
că e bine. Faptul că ştiam cât de ireală e aventura noastră s- 
a dovedit a nu ne ajuta deloc pe Chloe şi pe mine, faptul că 
ştiam că am putea fi nebuni nu ne-a transformat în înţelepţi. 

14. Devenit pesimist din cauza netratabilelor suferinţe ale 
dragostei, am decis să renunţ cu totul la ea. Dacă 
pozitivismul romantic nu mă putea ajuta, atunci singura 
înţelepciune valabilă era sfatul stoic de a nu mă mai 
îndrăgosti niciodată. Prin urmare, aveam să mă retrag într-o 
mănăstire simbolică, să nu mai văd pe nimeni, să trăiesc 
frugal şi să mă cufund în studii austere. Citeam cu admiraţie 
poveşti despre bărbaţi şi femei care evitaseră tulburările 
pământeşti, făcuseră jurăminte de castitate şi-şi petrecuseră 
vieţile în pustnicie. Erau poveşti ale eremiţilor care 
înduraseră viaţa în peşteri din deşert timp de patruzeci sau 
cincizeci de ani, trăind cu rădăcini si fructe, fără să vadă sau 

7 9 7 

să vorbească cu alte flinte omeneşti. 


245 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 

15. Dar, la o petrecere într-o seară, pierdut în ochii lui 
Rachel în vreme ce ea îmi povestea viaţa ei de la birou, am 
fost şocat să-mi dau seama cât de uşor aş fi putut abandona 
filosofia stoică pentru a repeta toate greşelile pe care le 
făcusem cu Chloe. Dacă continuam să mă uit la părul lui 
Rachel, prins intr-un coc elegant, sau la graţia cu care îşi 
folosea tacâmurile, sau la bogăţia ochilor ei albaştri, mi-am 
dat seama că nu puteam supravieţui intact serii. 

16. Vederea lui Rachel mi-a atras atenţia asupra limitelor 
abordării stoice. Deşi dragostea putea să nu fie lipsită de 
suferinţă şi cu siguranţă nu era înţeleaptă, nu putea fi nici 
uitată. Era pe cât de inevitabilă pe cât era de nerezonabilă - 
şi din păcate, lipsa ei de raţiune nu era un argument valid 
împotriva ei. Nu era absurd să mă retrag în deşertul Iudeii ca 
să mănânc rădăcini? Dacă voiam să fiu curajos, nu existau 
oare mai multe ocazii de a fi eroic în dragoste? Mai mult de 
atât, cu toate sacrificiile cerute de viata stoică, nu avea ea 
oare si ceva las în ea? Esenţa stoicismului era dorinţa de a te 
autodezamăgi înainte ca altcineva să aibă ocazia s-o facă. 
Stoicismul era o barieră grosolană împotriva pericolului 
afecţiunii celorlalţi şi pentru a face faţă acestui pericol era 
nevoie de mai multă rezistenţă decât pentru a înfrunta viaţa 
în deşert. Cerând o existenţă monastică, lipsită de neliniştea 
emoţiilor, stoicismul încerca pur şi simplu să nege 
legitimitatea unor nevoi umane potenţial dureroase, dar 
fundamentale. Oricât de brav, stoicul era în ultimă instanţă 
un las în fata celei mai înalte realităţi, momentul iubirii. 

17. Putem oricând întoarce privirea de la complexităţile 
unei probleme sugerând soluţii care o reduc la cel mai mic 
numitor comun. Atât pozitivismul romantic cât şi stoicismul 


246 



- ALAIN DE BOTTON - 


erau soluţii nepotrivite la problemele provocate de agonia 
iubirii, pentru că ambele reduceau problema, în loc să 
jongleze cu contradicţiile ei. Stoicii reduseseră suferinţa şi 
iraţionalitatea iubirii la un argument convingător împotriva ei 
- astfel nereuşind să echilibreze indubitabila traumă a 
dorinţelor noastre cu caracterul irezolvabil al nevoilor noastre 
emoţionale. Pe de altă parte, pozitiviştii romantici se făceau 
vinovaţi pentru reducerea unei anume uşurinţe de a 
manipula înţelepciunea psihologică la credinţa că iubirea 
poate fi lipsită de suferinţă pentru toţi, cu condiţia de a 
învăţa să ne iubim pe noi înşine - şi astfel nu reuşeau să 
jongleze între nevoia de înţelepciune şi dificultăţile inerente 
ale aplicării preceptelor ei, reducând tragedia Doamnei 
Bovary la o ilustrare a teoriilor truiste ale dr.-ului Nearly. 

18. Mi-am dat seama că trebuia învăţată o lecţie mai 
complexă, una care să poată manipula incompatibilităţile 
iubirii, echilibrând nevoia de înţelepciune cu potenţiala ei 
neputinţă, echilibrând imbecilitatea stării de a fi îndrăgostit 
cu inevitabilitatea acesteia. Dragostea trebuia apreciată fără 
a cădea în optimism sau pesimism dogmatic, fără a-ţi 
construi o filosofie din propriile temeri sau o morală din 
propriile dezamăgiri. O minte analitică putea învăţa o anume 
umilinţă din dragoste, putea învăţa că oricât de tare s-ar fi 
străduit să atingă unele certitudini imuabile (numerotându- 
şi concluziile şi catalogându-le în serii ordonate), analiza nu 
putea fi decât viciată - şi prin urmare întotdeauna foarte 
aproape de ironie. 

19. Aceste învăţăminte păreau cu atât mai relevante atunci 
când Rachel mi-a acceptat invitaţia la cină săptămâna 
următoare şi numai gândul la ea îmi provoca fiori în zona pe 


247 



- ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT - 


care poeţii o numesc inimă, fiori care, ştiam bine, nu puteau 
însemna decât un singur lucru - că începusem, încă o dată, 
să mă îndrăgostesc. 


248 



- ALAIN DE BOTTON - 


Publicat în 30 de ţări, Eseuri de îndrăgostit s-a vândut în peste 
două milioane de exemplare. 


Combinaţie inedită de ficţiune şi nonficţiune, Eseuri de îndrăgostit 
surprinde inefabilul unei poveşti de dragoste, în sublimul şi ridicolul, 
patima şi spleenul, frumuseţea şi urâţenia ei. Ochiul scrutător al 
bărbatului îndrăgostit de Chloe observă cele mai insignifiante detalii, 
iar mintea lui analitică le interpretează până la epuizare. Demersul lui 
este sortit eşecului (cine poate explica misterul iubirii?), iar cere¬ 
bralul tânăr o va afla pe pielea lui. Degeaba îi invocă pe Platon, Kant, 
John Stuart Mill, Nietzsche, Wittgenstein, Pascal, La Rochefoucauld, 
Stendhal, Goethe, Freud sau Roland Barthes; nu va scăpa de nici una 
dintre emoţiile unei idile care-şi urmează cursul. Narativ şi reflexiv, 
raţional şi sentimental, romanul Eseuri de îndrăgostit cartografiază 
un teritoriu pe a cărui hartă fiecare dintre cititori va adăuga coor¬ 
donatele experienţei personale. 


„O carte inteligentă, amuzantă, sofisticată, concisă şi plină de obser¬ 
vaţii juste." „ 

Spectator 

„Un tur de forţă, o minunăţie de prim roman. O poveste de iubire 

obişnuită agrementată cu reflecţii filozofice, ironii subtile, jocuri de 

cuvinte şi desene în peniţă. Un roman despre narcisismul romantic — 

stimulator din punct de vedere intelectual şi impresionant din punct 

de vedere emoţional." „ 

Kirkus Keviews 



249