Martin Smith — Gorki Park

cartea după care s-a realizat 
celebrul film cu acelaşi nume 


Martin Cruz Smith 
GORKI PARK 


Traducere: ION ARAMA 
EDITURA ORIZONTURI 


MOSCOVA 


1 

Toate nopţile ar trebui să fie la fel de întunecate, toate 
iernile la fel de calde, toate farurile la fel de orbitoare. 

Camionul se opri dintr-o mişcare, iar echipa de la Omucideri 
cobori, ofiţeri de miliţie traşi parcă la indigo, cu braţe scurte şi 
sprâncene încruntate, îmbrăcaţi în mantale de piele. Singurul 
care nu purta uniformă era un bărbat slab şi palid, anchetatorul- 
şef. El ascultă compătimitor relatarea ofițerului care găsise 
cadavrele în zăpadă: omul doar se abătuse puţin de la aleea din 
parc în miez de noapte, ca să se uşureze, când îi văzuse, el 
însuşi pe jumătate neterminat cum s-ar zice. Echipa urmări 
lumina de la farul camionului. 

Anchetatorul bănui că bieţii ticăloşi morţi erau doar un trio 
de amatori dornici să împartă o sticlă de votcă ce muriseră 
îngheţaţi. Votca era un impozit lichid, iar preţul creştea mereu. 
Se recunoştea că trei era numărul norocos pe o sticlă în termenii 
prudenţei economice şi ai efectului scontat. Era un exemplu per- 
fect de comunism primitiv. 

Din partea opusă a copacilor tunşi, umbroşi, apăruseră 
lumini măturând zăpada. În clipa următoare se iviră două maşini 
negre Volga. Câţiva agenţi KGB în civil fură conduşi din maşină 
de un maior îndesat, viguros, pe nume Pribluda. Împreună, 
milițienii şi cei din KGB băteau din picioare ca să se încălzească, 
împrăştiind dâre de abur. Pe şepci şi pe gulere sclipeau cristale 
de gheaţă. 

Miliția - ramura de poliţie a MAI - dirija circulaţia, vâna 
beţivii şi aduna cadavrele. Comitetul pentru Securitatea Statului 
- KGB - era însărcinat cu responsabilităţi mai importante şi mai 
subtile, urmărindu-i pe complotiştii, contrabandiştii, 
nemulţumiţii din străinătate şi din interior şi, în timp ce agenţii 
purtau uniformă, ei preferau hainele civile anonime. Maiorul 
Pribluda era plin de umor matinal, încântat să atenueze 
animozitatea profesională care încorda relaţiile între Miliția 
Poporului şi Comitetul pentru Securitatea Statului, tot numai 
zâmbet până când îl recunoscu pe anchetator. 

— Renko! 

— In persoană. 

Arkadi Renko se ridică imediat de lângă cadavre şi-l lăsă pe 
Pribluda să se apropie. 

Urmele  miliţianului care găsise trupurile duceau prin 


zăpadă până la jumătatea drumului către nivelările înşelătoare 
din centrul luminişului. Un anchetator-şef trebuia să fumeze o 
ţigară fină; Arkadi aprinse o Prima ieftină şi-şi umplu gura cu 
fumul ei înţepător - obiceiul lui de fiecare dată când avea de-a 
face cu moartea. Erau trei cadavre, aşa cum spusese miliţianul. 
Zăceau paşnic, chiar artistic, sub crusta lor de gheaţă ce se 
topea, cel din mijloc pe spate, cu mâinile strânse ca pentru o 
ceremonie funebră, ceilalţi doi întorşi, cu braţele în afară sub 
gheaţă, parcă ocrotind emblemele de pe nişte hârtii imprimate 
în relief. În picioare purtau patine. 

Pribluda îl trase pe Arkadi deoparte. 

— După ce mă conving că nu e vorba de probleme legate 
de securitatea statului, poţi să începi. 

— Securitate? Tovarăşe maior, am găsit trei beţivi într-o 
grădină publică... 

Maiorul făcuse deja semn unuia dintre agenţii săi cu un 
aparat de fotografiat. Cu fiecare fotografie zăpada sclipea în 
tonuri albăstrii, după care trupurile se ridicau. Aparatul era din 
import şi developa fotografiile aproape instantaneu. Fotograful îi 
arătă cu mândrie lui Arkadi o poză. Cele trei trupuri se pierdeau 
în reflectarea bliţ-ului în zăpadă. 

— Ce crezi? 

— Foarte rapid. 

Arkadi îi dădu înapoi fotografia. Zăpada era bătătorită peste 
tot în jurul cadavrelor. Exasperat, trase din ţigară. Îşi trecu 
degetele lungi prin părul negru lins. Observă că nici maiorul şi 
nici fotograful său nu se gândiseră să se încalţe cu ghete. Poate 
că, simţindu-şi picioarele ude, agenţii KGB îşi vor vedea de 
drum. Cât despre cele trei trupuri, el se aştepta să găsească una 
sau două sticle goale prin apropiere, în zăpadă. Peste umărul lui, 
dincolo de Mănăstirea Donskoi, noaptea se sfârşea. Îl văzu pe 
Levin, patologul miliției, privind dispreţuitor din marginea 
luminişului. 

— Corpurile arată de parcă ar fi stat aici de multă vreme, 
spuse Arkadi. Peste o jumătate de oră specialiştii noştri pot să le 
examineze pe lumină. 

— Într-o zi, în locul ăstuia o să fii tu. 

Pribluda arătă către cel mai apropiat cadavru. 

Arkadi nu era sigur dacă-l auzise bine. Ace de gheaţă 


străluceau în aer. Nu se poate să fi spus asta, hotărî el. Faţa lui 
Pribluda se întorcea apărând şi dispărând din lumina farurilor, cu 
ochii mici şi întunecaţi ca sâmburii de măr. Deodată el îşi scoase 
mănuşile. 

— Nu suntem aici ca să ne dai lecţii, spuse Pribluda, păşind 
peste cadavre, şi începu să sape câineşte cu piciorul, 
împrăştiind zăpada în stânga şi-n dreapta. 

Credea că se obişnuise cu imaginea morţii; intrase în 
numeroase camere acoperite de la podea până-n tavan cu 
sânge; era un expert, ştia că vara oamenii sunt gata să 
explodeze de sânge; totdeauna prefera înţepeneala iernii. 
Atunci o nouă mască mortuară se ivi din zăpadă. Anchetatorul- 
şef nu mai văzuse nicicând un cap ca acesta. Se gândi că nu va 
uita niciodată priveliştea. Încă nu ştia că acesta era un moment 
de cotitură în viaţa lui. 

— Este un asasinat, spuse Arkadi. 

Pribluda avea un aer imperturbabil. Deodată începu să 
şteargă zăpada de pe celelalte capete. Erau la fel ca primul. 
Apoi păşi peste trupul din mijloc, îi sfarâmă crusta de gheaţă şi 
o dădu deoparte, după care înlătură haina de dedesubt. 

— N-are importanţă, râse el. Poţi să spui totuşi că este o 
femeie. 

— A fost împuşcată, spuse Arkadi. 

Între sâni, care erau de un alb cadaveric, se vedea o rană 
neagră de intrare. 

— Distrugeţi dovezile, tovarăşe maior. 

Pribluda sparse hainele îngheţate ale celorlalţi doi morţi. 

— Împuşcaţi, împuşcaţi cu toţii, se bucură el asemenea 
unui profanator de morminte. 

Fotograful lui Pribluda continuă să lumineze locul cu flash- 
uri, pe când mâinile lui Pribluda ridicau părul ţeapăn şi 
extrăgeau un glonţ de plumb dintr-o gură. Arkadi observă că în 
afară de mutilarea capetelor, celor trei victime le lipseau 
ultimele falange ale degetelor, amprentele. 

— Bărbaţii au fost împuşcaţi şi în craniu, spuse Pribluda 
spălându-şi mâinile cu zăpadă. Trei cadavre, asta-i un număr 
norocos, anchetatorule. Acum am făcut treaba murdară în locul 
tău. Destul - îi ordonă el fotografului. Mergem. 

— Voi faceţi totdeauna treaba murdară, tovarăşe maior, 


zise Arkadi când fotograful se urni din loc. 

— Ce vrei să spui? 

— Trei oameni împuşcaţi şi îngropaţi în zăpadă. Astea-s 
preocupările voastre, tovarăşe maior. Nu vrei ca eu să anchetez 
cazul. Cine ştie unde ar putea duce? 

— Unde să ducă? 

— Lucrurile scapă de sub control, maiorule. Îţi aminteşti? 
De ce nu preluaţi voi ancheta acum, pentru ca eu şi oamenii mei 
să putem pleca acasă? 

— Din punctul meu de vedere, nu există nici o dovadă că s- 
ar fi comis o crimă împotriva statului. Aşa că voi aveţi un caz 
puţin mai complicat decât de obicei, atâta tot. 

— Complicat de cineva care şterge urmele. 


— Raportul şi fotografiile mele vor ajunge pe biroul tău, 
spuse Pribluda trăgându-şi delicat mănuşile, aşa că vei beneficia 
de munca mea. 

Ridică vocea, astfel ca toată lumea din jurul luminişului să-l 
audă. 

— Sigur, dacă aflaţi de vreo posibilă atingere a intereselor 
Comitetului pentru Securitatea Statului, trebuie ca procurorul să 
mă informeze imediat. Înţelegi, anchetator Renko? Indiferent 
dacă durează un an sau zece ani, în minutul în care intraţi în 
posesia unei informaţii, sunaţi. 

— Înţeleg perfect, răspunse Arkadi la fel de tare. Vă 
asigurăm de cooperarea noastră deplină. 

Hiene, corbi, muşte-de-carne, viermi, gândi anchetatorul 
privind cum maşinile lui Pribluda părăseau luminişul. Vietăţi noc- 
turne. Se apropiau zorii; aproape că putea să simtă o înviorare 
în rotația pământului către soarele ce răsărea. Aprinse altă 
ţigară ca să alunge din gură gustul de Pribluda. Obicei urât - ca 
băutura, alt monopol de stat. Toate erau monopol de stat, 
inclusiv el însuşi. Chiar şi fulgii de zăpadă care începuseră să 
cadă în revărsat de zori. La marginea luminişului, milițienii 
continuau să caşte gura. Ei văzuseră aceste măşti ieşind de sub 
zăpadă. 

— E cazul nostru, îi anunţă Arkadi pe oamenii săi. Nu 
credeţi că ar trebui să facem câte ceva? 

Îi puse în mişcare cel puţin să izoleze zona şi-i spuse 


sergentului de transmisiuni din maşină să ceară mai mulţi 
oameni, lopeţi şi detectoare de metale. O mică aparenţă de 
organizare reuşeşte totdeauna să însufleţească trupele. 

— Aşadar, noi... 

— Mergem mai departe, sergent. Până la noi ordine. 


— Frumoasă dimineaţă, spuse Levin. 

Patologul era mai în vârstă decât ceilalţi, o caricatură de 
evreu deghizat în căpitan de miliţie. N-avea nici o simpatie 
pentru Tania, specialistul echipei /n situ, care nu-şi putea lua 
ochii de la feţe. 

Arkadi o luă deoparte şi-i ceru să facă o schiţă a luminişului 
şi a poziţiei cadavrelor. 

— Înainte sau după ce au fost asaltate de bunul maior? 
întrebă Levin. 

— Înainte, spuse Arkadi. Ca şi cum maiorul n-ar fi trecut pe 
aici. 

Biologul echipei, un doctor, începu să caute probe de sânge 
în zăpadă, în jurul cadavrelor. Urmează o zi plăcută, îşi spuse 
Arkadi. Pe ţărmul depărtat al râului Moscova văzu primele raze 
de lumină pe clădirea Ministerului Apărării; era singurul moment 
al zilei în care aceste ziduri fără capăt, de culoare cenuşie, 
căpătau o urmă de viaţă. În jurul luminişului copacii apăreau în 
lumina zorilor la fel de precauţi ca cerbii. Fulgii de zăpadă 
începeau să arate acum roşii şi albaştri, strălucitori ca nişte 
coliere. O zi în care toată iarna părea gata să se topească. 

— La naiba! 

Se uită din nou la trupuri. 

Fotograful echipei întrebă dacă KGB nu făcuse deja 
fotografii. 

— Ba da, dar sunt sigur că erau bune de suveniruri, spuse 
Arkadi, nu pentru activitatea poliţiei. 

Flatat, fotograful râse. 

Bine, îşi zise Arkadi, râzi mai tare. 

Un detectiv în civil, pe nume Paşa Pavlovici, apăru în 
maşina biroului de cercetări, un Moskvici vechi de cinci ani, nu o 
Volga lucioasă ca a lui Pribluda. Paşa era pe jumătate tătar, un 
sportiv romantic şi musculos cu  pieptănătura înaltă 
„pompadour“. 

— Trei cadavre, doi bărbaţi, o femeie, spuse Arkadi intrând 


în maşină. Îngheţaţi. Poate de o săptămână, poate o lună, poate 
şase luni. Nici acte, nici obiecte, nimic. Toţi împuşcaţi în inimă şi 
unul în cap. Du-te şi cercetează-le feţele. 

Arkadi aşteptă în maşină. Era greu de crezut că iarna se 
terminase în mijlocul lui aprilie; de obicei ea se prelungea până 
în iunie. Putea să întârzie ceva mai mult la aceste orori. De n-ar 
fi fost dezgheţul de ieri, băşica plină a miliţianului şi felul în care 
lumina lunii cădea pe zăpadă, Arkadi şi-ar fi petrecut noaptea în 
pat. 

Paşa se întoarse impresionat de cele văzute. 

— Ce fel de nebun putea face asta? 

Arkadi îi făcu semn să se urce înapoi în maşină. 

— Pribluda a fost aici, spuse el când Paşa se află înăuntru. 

Spunând aceste cuvinte, el pândi subtila schimbare a 
atitudinii detectivului, mica strâmbătură la auzul vorbelor 
rostite, privirea aruncată spre luminiş şi înapoi spre Arkadi. 
Dincolo de crima teribilă comisă împotriva lor, cele trei suflete 
moarte reprezentau şi o problemă neplăcută. 

— Nu e genul de cazuri cu care ne confruntăm în mod 
obişnuit, adăugă Arkadi. Noi facem o treabă aici, iar ei au să se 
împăuneze cu rezultatele muncii noastre, poţi fi sigur. 

— În Gorki Park totuşi, spuse Paşa tulburat. 


— Foarte ciudat. Dar trebuie să faci doar ce-ţi spun eu şi 
totul va fi în regulă. Du-te la postul de miliţie al parcului şi ia 
hărţile cu traseele de patinaj. Fă liste cu toţi milițienii şi 
vânzătorii de alimente care au funcţionat în această zonă a 
parcului în iarna asta, de asemenea cu toţi voluntarii din 
serviciul de ordine publică ce puteau să dea pe aici. Important 
este să avem producţie mare. 

Arkadi ieşi din maşină şi se aplecă spre fereastră. 

— Apropo, mi s-a repartizat alt detectiv? 

— Fet. 

— Nu-l cunosc. 

Paşa scuipă în zăpadă şi spuse: 

— Exista o păsărică, una care repeta ce auzea... 

— Bine. 

În acest gen de cazuri era obligatoriu să existe un 
informator; investigatorul nu numai că accepta faptul, el îi 


saluta. 

— Vom rezolva mult mai curând povestea asta cu 
cooperarea tuturor. 

Când plecă Paşa, sosiră două camioane încărcate cu elevi 
de miliţie şi lopeţi. Tania marcase luminişul în careuri, astfel 
încât zăpada să poată fi împinsă metru cu metru fără să se 
piardă din vedere locul unde se găsiseră cadavrele, deşi Arkadi 
nu se aştepta la mare lucru. Ţinta lui erau aparențele. Făţarnic 
cum era, Pribluda ar fi putut să sune înainte de sfârşitul zilei. În 
orice caz, activitatea le convenea milițienilor. Proveneau din 
agenţi de circulaţie şi erau chiar fericiţi să fie înglobaţi în trafic. 
În general însă, ei nu erau fericiţi. Miliția recruta tineri colhoznici 
imediat după terminarea stagiului militar, atrăgându-i cu 
incredibila promisiune de a trăi la Moscova, această rezidenţă 
interzisă până şi savanților atomişti. Fantastic! În consecinţă, 
moscoviţii priveau miliția ca pe o armată de ocupaţie formată 
din ţărani şi brute. Miliţienii îi considerau pe concetăţenii lor 
decadenţi, depravaţi şi probabil evrei. Totuşi, nici unul nu se 
întorcea la ţară. 

Soarele, care se ridicase de-a binelea pe cer, nu mai avea 
nimic din discul fantomatic ce bântuise iarna. Cadeţii pierdeau 
vremea în suflarea caldă a vântului, evitând să se uite spre 
central luminişului. 

De ce Gorki Park? În oraş existau parcuri mai mari în care 
puteau fi lăsate cadavre - lzmailovo, Dzerjinski, Sokolniki. Gorki 
Park avea numai doi kilometri lungime şi mai puţin de un 
kilometru lăţime în porţiunea cea mai largă. Era primul parc al 
Revoluţiei însă, un parc preferat de moscoviți. La sud, capătul 
său îngust aproape că ajungea la universitate. La nord, numai 
un cot al râului îi tăia vederea spre Kremlin. Era locul unde 
veneau toţi: funcţionari să-şi ia prânzul, bunici cu nepoţii, băieţi 
cu fete. Existau un scrânciob, fântâni, teatre pentru copii, locuri 
de plimbare şi cluburi pretutindeni. larna funcționau patru 
patinoare şi piste pentru patinaj. 

Sosi detectivul Fet. Era aproape la fel de tânăr ca şi elevii, 
cu ochelari cu ramă de oţel şi ochi albaştri bulbucaţi. 

— Misiunea ta e zăpada, arătă Arkadi către mormanele ce 
creşteau. Topeşte-o şi cercetează. 

— În ce laborator ar vrea anchetatoral-şef să desfăşor 
această operaţie? întrebă Fet. 


— Ah, cred că nişte apă fiartă chiar acolo pe loc ar rezolva 
problema. Şi fiindcă aceasta putea să nu sune îndeajuns de 
impresionant, Arkadi adăugă: nu vreau să rămână nici un fulg 
de zăpadă necercetat. 

Arkadi luă maşina de miliţie galben-cu-roşu a lui Fet şi 
plecă, traversând Podul Krimski către partea de nord a oraşului. 
Era ora nouă, două ore după ce se dăduse jos din pat; nu 
mâncase încă nimic, doar fumase. Trecând podul, îşi flutură 
legitimaţia roşie către miliţianul care dirija circulaţia şi mări 
viteza printre maşinile oprite. Un privilegiu al funcţiei. 

Nu-şi făcea prea multe iluzii în legătură cu munca sa. Era 
anchetator principal la omucideri, specialist în crime într-o ţară 
care avea puţină crimă organizată şi nici o înclinaţie către 
fineţe. Victima obişnuită a rusului de rând o reprezenta femeia 
cu care se culca, şi asta când era beat şi o lovea în cap cu 
toporul - probabil de zece ori înainte de a o nimeri. Ca să fim 
drepţi, criminalii pe care Arkadi îi aresta erau de obicei mai întâi 
beţivi şi apoi ucigaşi. După cum ştia din experienţă, existau 
puţine situaţii mai primejdioase decât să fii cel mai bun prieten 
al unui beţiv sau căsătorit cu el, asta în condiţiile în care toată 
lumea era beată jumătate din timp. 

Ţurţuri de gheaţă picurau din canale. Maşina anchetatorului 
împrăştia pietonii. Dar era mai bine decât acum două zile, când 
oamenii erau umbre ce se mişcau cu greu printr-un furnicar de 
aburi. El ocoli Kremlinul pe Marx Prospekt şi coti pe strada 
Petrovka după trei blocuri, către clădirea galbenă cu şase etaje 
care era sediul Miliției Moscovei. Îşi parcă maşina în garajul de la 
subsol şi urcă cu liftul la etajul trei. 

Biroul Operații al Miliției era de obicei descris de ziare drept 
„însuşi creierul Moscovei, gata să răspundă în câteva secunde 
rapoartelor de accidente sau crime în cel mai sigur oraş din 
lume.“ Pe un perete se afla o hartă enormă a Moscovei împărţită 
în treizeci de raioane şi presărată cu beculeţele a o sută treizeci 
şi cinci de staţii de circumscripție. Şiruri de comutatoare de 
radio înconjurau un pupitru de transmisiuni unde ofiţerii 
contactau maşinile de patrulare („Aici e Volga, chem pe 
cinci-nouă“) sau, după numele de cod, circumscripțiile („Aici e 
Volga, chem Omsk“). Nu exista în toată Moscova o altă încăpere 
atât de ordonată şi de liniştită, o creaţie a electronicii atât de 
planificată. Trebuia respectate normele. Un miliţian în patrulare 


era aşteptat să raporteze oficial numai un anumit număr de 
crime; altfel i-ar fi pus pe camarazii lui în poziţia ridicolă de a nu 
raporta nici o crimă. (Toată lumea recunoştea că trebuia să 
existe vreo crimă). Apoi circumscripțiile periau statisticile pentru 
a obţine cifre convenabile la omoruri, atacuri şi violuri. Era un 
sistem optimist şi eficient, care presupunea linişte şi beneficia 
de ea. Pe harta cea mare clipea o singură luminiţă de 
circumscripție, arătând că după douăzeci şi patru de ore în 
această capitală de şapte milioane de locuitori fusese raportat 
un singur caz de violenţă. Lumina se afla în Gorki Park. De 
veghe la această luminiţă din centrul Sălii Operaţiilor era un 
ofiţer superior de miliţie, un bărbat masiv, cu faţa lată, cu o 
placă de panglici de decoraţii pe uniforma lui de general, gri cu 
ornamente de aur. Cu el se aflau doi colonei, şefi adjuncţi. În 
hainele sale de stradă, Arkadi arăta şleampăt. 

— Tovarăşe general, raportează anchetatorul-şef Renko, 
spuse Arkadi conform ritualului. 

Ar fi trebuit să se radă? se întrebă. Rezistă tentaţiei de a-şi 
trece mâna peste bărbie. 

Generalul dădu uşor din cap. Un colonel spuse: 

— Generalul ştie că eşti specialist în omoruri. Crede în 
specializare şi modernizare. 

— Generalul vrea să ştie dacă ţi-ai făcut o părere în acest 
caz, spuse celălalt colonel. Care sunt şansele unei rezolvări 
rapide? 

— Cu cea mai bună miliţie din lume şi cu sprijinul 
populaţiei, vom reuşi să-i identificăm şi să-i arestăm pe vinovaţi, 
răspunse cu hotărâre Arkadi. 

— Atunci de ce, întrebă primul colonel, de ce nu s-a dat nici 
măcar un buletin informativ despre victime către toate secţiile? 

— Cadavrele nu aveau acte şi, întrucât erau îngheţate, nu 
putem stabili cu certitudine când au murit. De asemenea sunt 
nişte mutilări. Nu pot fi identificate cu mijloace obişnuite. 

După ce privi spre general, celălalt colonel întrebă: 

— A fost un reprezentant al Securităţii Statului la faţa 
locului? 

— Da. 

În sfârşit, generalul vorbi: 

— În Gorki Park. Asta nu înţeleg eu. 


La comisariat, Arkadi mâncă o ruladă dulce şi bău o cafea, 
apoi introduse o monedă de două copeici într-un telefon public 
şi întrebă: 

— Tovarăşa profesoară Renko este acolo? 

— Tovarăşa Renko este într-o conferinţă cu o delegaţie de 
la Comitetul raional de partid. 

— Trebuia să luăm masa împreună. Spuneţi-i tovarăşei 
Renko... spuneţi-i că soţul ei se întoarce diseară. 

In ora ce urmă, el cercetă dosarul tânărului detectiv Fet şi 
constată că omul lucrase numai la cazuri de interes special 
pentru KGB. Arkadi plecă de la sediul miliției prin curtea care 
dădea în strada Petrovka. Miliţieni şi femei care se întorceau din 
pauze lungi de cumpărături îşi croiau drum printre limuzinele 
care umpleau strada circulară. El făcu un semn către ghereta 
santinelei şi intră în laboratorul de criminalistică. 

In uşa sălii de autopsie se opri să-şi aprindă o ţigară. 

— Îţi vine să vomiţi? întrebă Levin când auzi chibritul 
scăpărând. 

— Nu, dacă are legătură cu treaba ta. Nu uita că eu nu 
primesc plată suplimentară ca alţii. 

Arkadi îi amintea lui Levin că patologii erau plătiţi cu 25 la 
sută mai mult decât medicii obişnuiţi. Era „spor de pericol“ 
fiindcă nimic nu e atât de primejdios ca flora microbiană a unui 
cadavru. 

— Există totdeauna un risc de infecţie, spuse Levin. O 
simplă mişcare greşită a bisturiului... 

— Sunt îngheţaţi. Singurul lucru pe care l-ai putea lua ar fi o 
răceală. In afară de asta, tu nu greşeşti niciodată. Pentru tine, 
moartea e doar o primă. 

Arkadi inhală până când nasul şi plămânii i se umplură de 
fum. 

Astfel pregătit, el intră în atmosfera de formaldehidă. Cele 
trei victime puteau fi oricât de diferite ca personalitate; dar ca 
trupuri neânsufleţite erau absolut la fel. Albi, cu o uşoară nuanţă 
de lividitate în jurul coapselor şi umerilor, epiderma ridicată în 
broboane grase de pielea-găinii, o gaură deasupra fiecărei inimi, 
degetele fără vârfuri şi capetele fără feţe. De la linia scalpului 
până la bărbie şi de la o ureche la alta, toată carnea era tăiată şi 
îndepărtată, lăsând în loc măşti de os şi de sânge negru. Ochii 
erau şi ei scoşi din orbite. Aşa ieşiseră la iveală din zăpadă. 


Asistentul lui Levin, un uzbec cu nasul umed, tăia în cavitatea 
toracică cu un ferăstrău rotativ. O clipă mai târziu, uzbecul puse 
ferăstrăul deoparte ca să-şi încălzească mâinile. Un corp de 
dimensiuni obişnuite putea rămâne îngheţat timp de o 
săptămână. 

— Cum poţi să prinzi ucigaşii dacă nu suporţi să te uiţi la 
oameni morţi? îl întrebă Levin pe Arkadi. 

— Eu arestez oamenii vii. 

— Şi te mândreşti cu asta? 

Arkadi adună rapoartele preliminare de pe mese şi citi: 

Bărbat. European. Păr castaniu. Ochi necunoscuți. Vârsta, 
aproximativ 20-25 de ani. Momentul morții, între două 
săptămâni şi şase luni. Îngheţat înainte de a interveni vreo 
descompunere semnificativă. Cauza morții, răni provocate de 
împuşcătură. Țesutul moale facial şi falangele trei de la ambele 
mâini lipsesc datorită mutilării. Rana „A“ trasă în contact cu 
gura, fracturând maxilarul superior, glontul trecând la 45 de 
grade prin creier şi ieşind prin partea de sus posterioară a 
craniului. Rana „B“ trasă la 2 cm în stânga sternului în inimă, 
rupând aorta. Glonţul marcat GP1-B a fost găsit după ce se 
pierduse în cavitatea toracică. 

Bărbat. European. Păr castaniu. Ochi necunoscuți. Vârsta, 
aproximativ 20—30 de ani. Momentul mortii între două 
săptămâni şi şase luni. Țesutul moale facial şi falangele trei 
pierdute prin mutilare. Două posibile răni fatale. Rana „A“ trasă 
în contact cu gura, fracturând maxilarul superior şi rupând 
incisivii, glontul trecând într-un unghi deviat prin creier, lăsând 
urmă în partea interioară posterioară a craniului începând de la 
5 cm deasupra şanţului meningeal. Glonţul marcat GP2-A a fost 
recuperat după ce se pierduse în cavitatea craniană. (GP2-A era 
glontul scos la lumină de Pribluda.) A doua rană la 3 cm în 
stânga sternului prin regiunea inimii. Glonţul marcat GP2—B 
recuperat din interiorul omoplatului stâng. 

Femeie. Europeană. Păr castaniu. Ochi necunoscuți. Vârsta, 
aproximativ 20—23 de ani. Momentul morții, între două 
săptămâni şi şase luni. Cauza morții, plagă împuşcată la 3 cm în 
stânga sternului în inimă, rupând ventriculul drept şi vena cavă 
superioară, ieşind prin spate între coasta a treia şi a patra la 2 
cm în stânga coloanei vertebrale. Capul şi mâinile mutilate la fel 
ca GP1 şi GP2. Glonţul marcat GP3 găsit în rochie în spatele rănii 


de ieşire. Nu sunt semne de graviditate. 

Arkadi se rezemă de perete, fumând până când ameti 
complet, absorbit de hârtiile pe care le ţinea în mână. 

— Cum ai apreciat vârsta? întrebă. 

— Lipsa de uzură a dinţilor. 

— Atunci ai făcut o schiţă dentară. 


— Am făcut, dar n-o să ne fie de mare folos. Un molar de 
metal la bărbatul al doilea. 

Levin ridică din umeri. Uzbecul le dădu schiţele de dentiţie, 
împreună cu o cutie cu incisivi rupţi notaţi aşa cum fuseseră şi 
gloanţele. 

— Lipseşe unul, spuse Arkadi numărând dinţii. 

— Pulverizat. Ce a rămas este în altă cutie. Dar aici sunt 
câteva lucruri de un interes real, care nu se află în raportul 
preliminar, dacă vrei să arunci o privire. 

Pereţii cenuşii umezi de beton, pete în jurul canalelor din 
pardoseală, lumini fluorescente, carne albă şi proeminențe 
pubiene apărură în focar. Trucul investigatorului era să vadă şi 
să nu vadă, dar... trei oameni morţi. Uită-te la noi, spuneau 
măştile. Cine ne-a ucis? 

— După cum vezi, spuse Levin, primul bărbat prezintă o 
structură osoasă puternică cu musculatură bine dezvoltată. Al 
doilea bărbat are un fizic fragil şi o veche fractură mixtă pe 
pielea rămasă. Cel mai interesant - Levin arătă un smoc de păr 
ca o pană între degete. Al doilea bărbat îşi vopsea părul. 
Culoarea sa naturală e roşie. Vom consemna totul în raportul 
complet. 

— O să-l aştept. 

Arkadi plecă. Levin luă liftul şi se strecură în maşină cu 
Arkadi. Fusese chirurg-şef în Moscova până când Stalin 
scuturase medicii evrei de pe creangă. Îşi păstra emoţiile în 
pumn, ca pe aur; manifestarea unei simpatii faţă de el fiind 
nelalocul ei. 

— Ar trebui ca alt anchetator să rezolve problema asta, îi 
spuse el lui Arkadi. Altcineva. Cel care a tăiat aceste feţe şi 
mâini ştia ce face. A mai făcut-o şi înainte. E vechea poveste cu 
râul Kliazma. 

— Dacă ai dreptate, atunci maiorul o să preia cazul până 


mâine. N-au să lase lucrurile să ajungă atât de departe, asta-i 
tot. De ce eşti îngrijorat? 

— Tu de ce nu eşti? spuse Levin şi deschise uşa. Înainte de 
a o închide, repetă: iarăşi râul Kliazma. 

În camera de balistică, cea mai mare parte a spaţiului era 
ocupată de un rezervor de apă lung de patru metri. Arkadi lăsă 
gloanţele şi se duse la Laboratorul Judiciar Central, o clădire cu 
pardoseală de parchet, mese cu blat de marmură, table de scris 
de culoare verde şi scrumiere înalte până la genunchi, susţinute 
de nimfe de plumb. Mese separate erau puse alături pentru 
hainele fiecărei victime, şi diferite echipe se perindau prin faţa 
rămăşiţelor jilave. Şeful era un colonel de miliţie cu părul neted 
şi mâini durdulii, pe nume Liudin. 

— Nimic, decât sânge deocamdată, zâmbi Liudin. 

Alţi tehnicieni ridicară privirea la sosirea anchetatorului. 
Unul dintre oamenii lui Liudin golea buzunarele; altul desprindea 
crusta de gheaţă de pe patine. În spatele lor era o farmacopee 
colorată ca bomboanele în borcane de sticlă - reactivi, cristale 
de iodină, soluţii de nitrat de argint, gel de agar. 

— Ce spui despre originea acestor haine? întrebă Arkadi. 
Dorea să vadă marfa străină de bună calitate, semn că trioul de 
morţi erau criminali implicaţi în genul de contrabandă de pe 
piaţa neagră care ţinea de resortul KGB-ului. 

— Uită-te! 

Liudin îi atrase atenţia lui Arkadi către o etichetă din 
interiorul uneia dintre jachete. Cuvântul de pe etichetă era, 
„jeans“. 

— Ţesătură indigenă. Numai vechituri, care pot fi 
cumpărate în orice prăvălie de aici. Uită-te la sutien. Arătă către 
altă masă. Nici francez, nici măcar german. 

Liudin, observă Arkadi, purta o cravată lată, pictată de 
mână, pe sub halatul de laborator descheiat. Remarcase lucrul 
acesta deoarece cravatele late nu erau la îndemâna oricui. 
Colonelul era încântat de frustrarea lui Arkadi în legătură cu 
hainele victimelor; tehnicienii de la Judiciar deveneau importanţi 
în proporţie directă cu frustrarea unui anchetator. 

— Desigur, mai trebuie să folosim cromatograful cu gaz, 
spectrometrul, probele cu neutroni activaţi, dar asemenea teste 
sunt foarte scumpe pentru trei grupe separate de haine. Liudin 


ridică mâinile neajutorat. Ca să nu mai vorbim de computer. 

O mare producţie, îşi spuse Arkadi. 

— Colonele, nu există buget pentru justiţie, zise el. 

— Adevărat, adevărat, dar să am ceva semnat, autorizaţia 
de a executa o gamă completă de teste, înţelegi. 

Arkadi sfârşi prin a semna o autorizaţie în alb. Colonelul 
Liudin avea s-o completeze cu teste inutile pe care nu le va 
executa şi apoi va vinde pe sub mână substanţele chimice 
neconsumate. El era, totuşi, un tehnician expert. Arkadi nu avea 
dreptul să se plângă. 

Tehnicianul din sala de balistică trecea gloanţele printr-un 
microscop când Arkadi se întoarse. 

— Vezi? 

Arkadi se aplecă. Un glonţ din Gorki Park era sub ocularul 
stâng, al doilea sub cel drept, cele două câmpuri de vedere 
învecinându-se. Un glonţ fusese puternic deteriorat datorită 
trecerii prin os, dar amândouă aveau aceeaşi ghintuire spre 
stânga şi când Arkadi le roti, ajunse la o duzină de puncte de 
similitudine la ghinturi şi şănţuleţe. 

— Aceeaşi armă. 

— Sigur aceeaşi armă, încuviinţă tehnicianul. Toate cinci. 
Calibrul 7.65 mi se pare ciudat. 

Arkadi adusese numai patru gloanţe de la Levin. El ridică 
cele două gloanţe de pe microscop. Cel din dreapta nu avea 
etichetă. 

— Abia a venit din parc, spuse tehnicianul. L-au descoperit 
detectoarele de metale. 

Trei oameni ucişi într-o zonă deschisă, de la mică distanţă, 
din faţă, cu o singură armă. Impuşcaţi şi apoi tăiaţi. 

Pribluda. Râul Kliazma. 

Biroul procurorului oraşului Moscova se afla la sud de râu, 
pe strada Novokuzneţkaia, într-o zonă cu prăvălii din secolul al 
nouăsprezecelea. Clădirea de birouri propriu-zisă era împărţită 
pe mijloc într-o parte galbenă cu două etaje şi una gri cu trei 
etaje. Anchetatorii din jumătatea galbenă aveau vederea spre 
un parc trist şi micuţ, unde cetăţenii chemaţi la interogatoriu 
puteau să stea şi să dispere. În parc era un strat de flori de 
mărimea unui mormânt şi urne goale de flori pe suporturi 
rotative. Din cealaltă latură a clădirii, procurorul privea în jos 


spre terenul de sport. 

Arkadi intră pe uşa anchetatorilor şi urcă scările câte două 
trepte deodată către etajul doi. Anchetatorii şefi Ciucin (Cazuri 
Speciale) şi Belov (Industrie) se aflau în hol. 

— lamskoi vrea să te vadă, îl preveni Ciucin. 

Arkadi nu-l luă în seamă şi se duse la biroul său din spate. 
Belov îl urmă. Belov era cel mai vechi anchetator şi nutrea după 
spusele sale „o afecţiune neobosită“ pentru Arkadi. Biroul avea 
trei metri pe patru, cu pereţi cafenii în jurul mobilei de pin şi o 
fereastră cu două canaturi, împodobită cu hărţi ale străzilor şi 
mijloacelor de transport şi cu o neobişnuită fotografie a lui Lenin 
într-un fotoliu de grădină. 

— Te porţi rău cu Ciucin, spuse Belov. 

— E un porc. 

— Face o treabă utilă. Belov îşi scărpină părul tuns scurt, 
soldăţeşte. Toţi avem o specialitate. 

— N-am spus niciodată că porcii n-ar fi necesari. 

— Aşa cred şi eu. El are de-a face cu gunoiul social. 

Vsevolod Belov cu costumele sale prea largi... O minte 
marcată de Marele Război pentru apărarea patriei ca un perete 
scrijelit o dată de o rafală de mitralieră. Degete încreţite de 
vârstă. Inimă mare şi reacţionar instinctiv. Când Belov murmura 
ceva despre „bandiții chinezi“, Arkadi ştia că se masau trupe la 
frontieră. Când Belov pomenea de, „jidani“, sinagogile erau 
închise. Când avea vreo îndoială sau vreo problemă socială, 
putea să apeleze la Belov. 

— Unchiule Seva, cine îşi vopseşte părul şi poartă o jachetă 
sport cu etichetă străină falsă? 

— Ghinion, spuse Belov compătimitor. Asta seamănă cu 
huliganii sau cântăreții. Punk rock. Jazz. Ceva de genul ăsta. 
Fereşte-te să intri în legătură cu ei. 

— Uluitor. Aşadar huligani, după părerea ta. 

— Ştii mai bine decât mine, cu inteligenţa ta. Dar aşa e, 
asemenea mascaradă cu vopsitul părului şi etichete false mă 
duce cu gândul la huligani sau la cineva cu înclinații muzicale. 

— Toţi trei omorâţi cu aceeaşi armă. Scalpaţi cu un cuţit. 
Nici un document. Şi cu Pribluda care a venit primul să 
adulmece trupurile. Asta îţi aminteşte ceva? 


Belov se ciupi de bărbie şi faţa lui se încreţi ca un evantai. 

— Diferendele personale dintre organele de justiţie nu 
trebuie amestecate cu treburile importante, spuse el. 

— Îţi aminteşti? 

— Cred - vocea lui Belov şovăi - că în cazul huliganilor s-ar 
putea să fie vorba de un război între bande. 

— Ce război între bande? Siberia sau Armenia, poate, dar 
aici? 

— Ştiu, insistă Belov, că un anchetator care evită 
speculaţiile şi se concentrează asupra faptelor nu dă greş 
niciodată. 

Arkadi îşi lăsă mâinile să cadă moale pe birou şi zâmbi. 

— Mulţumesc, unchiule. Ştii că preţuiesc totdeauna părerea 
ta. 

— Asta-i bine. 

Belov se îndreptă uşurat spre uşă. 

— Ai mai vorbit în ultima vreme cu tatăl tău? 

— Nu. 

Arkadi întinse pe birou rapoartele preliminare de autopsie şi 
deschise capacul maşinii de scris. 

— Transmite-i salutări când vorbeşti cu el. Nu uita. 

— N-o să uit. 

Rămas singur, Arkadi scrise la maşină raportul anchetei 
preliminare. 

Biroul Procurorului Oraşului Moscova, RSFSR. 

Delictul - omucidere. Victime —2 bărbați neidentificați, 1 
femeie neidentificată. Locul —Parcul de cultură şi odihnă Gorki, 
raionul Octobrski. Partea care raportează - Miliția. 

La 06%, un milițian făcându-şi rondul în colțul de sud- vest 
al Parcului Gorki a găsit ceea ce păreau a fi trei corpuri într-un 
luminiş, la aproximativ 40 metri depărtare pe aleea aflată în 
linie cu strada Donskoi şi râul. La 07”, ofiţeri de miliție, ofiţeri ai 
Securității Statului şi subsemnatul, anchetator, am examinat 
cele trei cadavre înghețate. 

Datorită stării înghețate, în prezent este posibil doar să 
apreciem că victimele au fost ucise cândva în cursul acestei 
ierni. Toate trei au fost împuşcate în inimă, iar cei doi bărbați şi 
în cap. 


Toate cele cinci gloanţe recuperate provin din aceeaşi armă 
de 7.65 mm. Nici un tub n-a fost recuperat. 

Victimele purtau patine pentru patinaj. În hainele lor nu s- 
au găsit nici acte, nici bani sau alte obiecte. Identificarea va fi 
îngreunată de mutilarea care a îndepărtat carnea de pe fete şi 
de pe vârful degetelor. Rapoartele —serologie, odontologie, 
balistică, cromatografie, autopsie şi alte cercetări suplimentare 
la fața locului vor urma în scurt timp, şi o anchetare a 
persoanelor posibile cunoştinţe cu victimele sau familiarizate cu 
locul din parc sunt în curs. 

Se poate presupune că este o crimă premeditată. Trei 
oameni au fost ucişi cu o singură armă, toate efectele personale 
fiind îndepărtate în mijlocul celui mai aglomerat parc al oraşului. 
In plus, s-au luat măsuri extreme pentru a impiedica 
identificarea fizică. 

Notă: Unul dintre bărbații morti îşi vopsea părul, iar celălalt 
purta o jachetă cu etichetă străină falsă, posibile indicii în 
sprijinul unei activități antisociale. 

Renko, A. V. 

Anchetator-şef 

In timp ce Arkadi citea până la capăt acest raport 
preliminar fragil, detectivii Pavlovici şi Fet bătură la uşă şi 
intrară. 

— Mă întorc într-un minut, spuse Arkadi punându-şi haina 
pe umeri. Ştii ce ai de făcut, Paşa. 

Arkadi trebuia să coboare în stradă ca să intre în partea 
clădirii ce adăpostea biroul procurorului. Un procuror era un 
personaj de neobişnuită autoritate. El supraveghea toate 
cercetările criminalistice, reprezentând atât statul cât şi pe 
inculpat. Arestările trebuia aprobate de procuror, sentinţele 
tribunalului erau examinate de el, iar apelurile se făceau la 
iniţiativa lui. Un procuror intra în procese particulare după voia 
lui, atesta legalitatea directivelor autorităţilor locale şi, în acelaşi 
timp, intenta procese şi contraprocese de milioane de ruble 
când o fabrică livra altei fabrici piuliţe în loc de şuruburi. 
Indiferent cât de mare sau de mică era problema, criminali, 
judecători, primari şi conducători din industrie îi dădeau 
socoteală. El răspundea numai în faţa procurorului general. 

Procurorul Andrei lamskoi stătea la biroul său. Pielea 
capului lui era roz, rasă, un contrast uimitor cu uniforma sa, de 


culoare albastru închis cu o stea de aur de general, croită pe 
comandă pentru pieptul şi braţele sale uriaşe. Grăsimea se 
acumulase la rădăcina nasului şi pe pomeţii obrajilor, iar buzele 
îi erau groase şi umflate. 

— Aşteaptă. 

Continuă să citească ziarul de pe birou. 

Arkadi stătea pe un covor verde, la trei metri depărtare de 
birou. Pe pereţii cu lambriuri se aflau fotografii ale lui lamskoi 
conducând o delegaţie de procurori la o întâlnire ceremonială cu 
secretarul general Brejnev, strângând mâna secretarului ge- 
neral, vorbind la o conferinţă internaţională a procurorilor la 
Paris, înotând la Silver Grove şi - absolut unic - remarcabilul său 
portret în Pravda susţinând un apel în faţa Colegiului Curţii 
Supreme pentru un muncitor acuzat pe nedrept de crimă. În 
spatele procurorului era o fereastră străjuită de draperii castanii 
din catifea italiană. Mari pistrui cafenii împestriţau craniul lucios 
al lui lamskoi, deşi soarele nu răzbătea prin draperii. 

— Da? zise el, dând ziarul deoparte. 

lamskoi ridică privirea. Ochii lui erau deschişi, ca 
diamantele de apă. Ca totdeauna, vocea îi era atât de moale, 
încât ascultătorul trebuia să facă un efort de concentrare. 
Concentrarea, hotărâse Arkadi de multă vreme, era atuul lui 
lamskoi. 

Arkadi făcu un pas mare înainte ca să depună raportul pe 
birou şi se retrase. Concentrează-te: cine eşti tu exact şi ce ai 
de spus? Precizează ce beneficiu aduci societăţii. 

— Maiorul Pribluda a fost acolo. Văd că nu-i aminteşti 
numele. 

— N-a făcut altceva decât să urineze peste cadavre şi a 
plecat. V-a spus că voia să-mi ia cazul? 

lamskoi rămase cu ochii aţintiţi asupra lui Arkadi. 

— Eşti anchetatoml-şef de la omucideri, Arkadi Vasilievici. 
De ce voia să te înlăture? 

— Am avut o problemă cu maiorul acum câtva timp. 


— Ce problemă? KGB-ul şi-a asumat responsabilitatea, aşa 
că dosarul a fost încheiat cu succes. 

— lertaţi-mă, dar azi am găsit trei tineri care au fost 
executaţi într-o grădină publică de un trăgător bun ce a folosit 
un pistol de 7.65 milimetri. Singurele arme pe care moscoviţii şi 


le pot procura sunt cele militare de 7.62 sau 9 milimetri, 
nicidecum arma crimelor. De asemenea, victimele au suferit 
mutilări. Deocamdată, raportul meu nu conţine nici o 
interferenţă. 

— Interferenţă cu ce? ridică sprâncenele lamskoi. 

— Cu orice, răspunse Arkadi după o pauză. 

— Mulţumesc, spuse lamskoi. 

Era formula lui de a-şi concedia interlocutorul. Arkadi era la 
uşă când procurorul vorbi din nou, dând glas unui gând întârziat. 

— Să fie respectate toate prevederile legale. Trebuie să 
vezi excepţiile, care de fapt doar confirmă regula. 

Arkadi înclină capul şi ieşi. 

Fet şi Paşa pregătiseră o hartă a Parcului Gorki, schiţa lui 
Levin cu locul morţii, fotografiile morţilor şi rapoartele de 
autopsie. Arkadi se prăbuşi în scaunul său şi deschise un nou 
pachet de ţigări. Rupse trei chibrituri până să aprindă unul. Puse 
cele două bețe rupte şi pe cel ars pe mijlocul biroului. Fet privea 
încruntat. Arkadi se ridică să se uite la feţele acelea. Se întoarse 
la scaunul său şi se jucă cu chibriturile. 

— Aţi purtat vreo discuţie? 

Paşa deschise un carnet. 

— Cu zece ofiţeri de miliţie care nu ştiu nimic. Dacă mă 
gândesc bine, probabil că în iarna asta am patinat pe lângă 
luminişul ăla de cincizeci de ori. 

— Bine, încearcă la vânzătoarele de mâncare. Bătrânele 
astea observă o mulţime de lucruri pe care miliția nu le bagă în 
seamă. 

Fet nu părea întru totul de acord. Arkadi se uită la el. Fără 
şapcă, urechile lui Fet ieşeau în afară în ceea ce Arkadi socotea 
că era unghiul arhitectural corect pentru a susţine ochelarii cu 
ramă de oţel. 

— Erai acolo când s-a găsit ultimul glonţ? îl întrebă Arkadi. 

— Da, să trăiţi. GP1-A a fost recuperat de pe pământ, direct 
de sub locul în care se afla craniul lui GP1 - primul bărbat. 

— Fir-ar al dracului, aş fi fericit de am avea nişte nume 
pentru aceste cadavre în loc de Unu, Doi şi Trei. 

Paşa căpătă o ţigară de la Arkadi. 

— Cum ar fi? întrebă Arkadi. 


— Chibrit, ceru Paşa. 

— Gorki Park Unu, Gorki Park Doi, începu Fet. 

— Ah, fii serios. Paşa scutură din cap. Mulţumesc, îi spuse 
lui Arkadi şi suflă fumul. Gorki Park Unu? Este individul 
musculos? Spune-i „Muşchi“. 

— Nu e destul de literar, spuse Arkadi. „Fiara“. „Frumoasa“ 
pentru femeie, „Fiara“ pentru individul solid, „Slăbănogul“ 
pentru cel mic. 

— În realitate are părul roşu, spuse Paşa. „Roşul“. 

— „Frumoasa“, „Fiara“ şi „Roşul“. Prima noastră hotărâre 
importantă, detectiv Fet, spuse Arkadi. A auzit cineva cum îşi 
pun cei de la Judiciar aceste patine? 

— Patinele pot fi un şiretlic, sugeră Fet. E foarte greu de 
crezut că trei inşi pot fi împuşcaţi în Gorki Park fără ca alţi 
oameni să audă. S-ar putea ca asasinul să-i fi împuşcat în altă 
parte, apoi să le fi pus patine şi să-i aducă în parc noaptea. 
Într-adevăr, e greu de crezut că trei oameni ar putea fi 
împuşcaţi în Gorki Park fără ca alţii să audă, spuse Arkadi. Dar 
este imposibil să pui patine de gheaţă unui cadavru. Încearcă 
odată. De asemenea, Gorki Park este singurul loc în care n-ai 
încerca să ascunzi trei cadavre, indiferent de moment. 

— Am vrut numai să ştiu ce credeţi despre această 
posibilitate, spuse Fet. 

— Foarte bine ai făcut, îl asigură Arkadi. Acuma hai să 
aflăm unde a ajuns Liudin. 

Telefonă la laboratorul din strada Kiselnii. La al doi- 
sprezecelea apel i se răspunse şi i se făcu legătura cu Liudin. 

— Tovarăşe colonel, eu... dădu să spună, dar fu întrerupt. 
Sună din nou. Nu mai răspunse nimeni pe strada Kiselnii. Se uită 
la ceas. Patru şi douăzeci: ora la care operatorii închid cabina 
pregătindu-se să plece de la lucru, deşi programul dura până la 
cinci. În curând şi detectivii vor dori să plece. Paşa să ridice 
greutăţi. Fet? Acasă la mama sau mai întâi la Pribluda? 

— Poate că au fost împuşcaţi în altă parte şi aduşi în parc 
noaptea. 

Anchetatorul mătură cu palma beţele de chibrit. 

Fet se ridică. 

— Spuneaţi că n-au fost aduşi. De asemenea vă amintesc 


că am găsit ultimul glonţ în pământ, dovadă că au fost 
împuşcaţi acolo. 

— Dovadă că victima, moartă sau vie, a fost împuşcată în 
cap acolo. Arkadi puse un chibrit la loc în mijlocul mesei. Nu s- 
au găsit cartuşe. Dacă s-ar fi folosit un pistol automat, tuburile 
ar fi fost aruncate pe jos. 

— Putea să le adune, protestă Fet. 

— Ce rost avea? Gloanţele identifică o armă de foc la fel de 
bine ca şi cartuşele. 

— Putea să tragă de la distanţă. 

— Nu putea, spuse Arkadi. 

— Poate s-a gândit să le adune fiindcă dacă le găsea 
cineva ar fi căutat un cadavru. 

— El poartă arma în haină, n-o flutură, spuse Arkadi privind 
într-o parte. Arma şi proiectilele în rama lor sunt calde, ca să 
încep cu ele. Tuburile aruncate, încălzite şi mai mult de gazele 
de azvârlire, se vor amesteca cu zăpada cu mult înainte ca 
trupurile să fie acoperite de ninsoare. Sunt curios totuşi - se uită 
spre Fet - de ce crezi că a fost un singur trăgător? 

— Pentru că s-a folosit o singură armă. 

— A existat o singură armă cu care s-a tras, după câte 
ştim. Poţi să-ţi închipui cât de dificil ar fi pentru un singur ucigaş 
să determine trei victime să stea liniştite în timp ce el trage - 
doar dacă nu se află alţi trăgători cu el? De ce, dacă victimele 
simțeau că situaţia este atât de disperată, n-au alergat după 
ajutor? Ei bine, o să-l prindem pe acest ucigaş. Abia am început 
şi totdeauna survin o sumedenie de lucruri. O să punem mâna 
pe ticălosul ăla gras. 

Fet nu întrebă: De ce gras? 

— Oricum, încheie Arkadi, a fost o zi lungă. Tura voastră s- 
a terminat. 

Fet plecă primul. 

— A zburat păsărică noastră, spuse Paşa în timp ce-l urma. 

— Sper că este un papagal. 

Rămas singur, Arkadi telefonă la sediul central din Petrovka 
să trimită în toată republica, la vest de Urali, buletinul informativ 
asupra crimelor cu armă de foc, doar ca să-i ofere satisfacţie 
şefului miliției. Apoi încercă să sune din nou la şcoală. Tovarăşa 


profesoară Renko, i se spuse, conducea o şedinţă cu părinţii şi 
nu putea fi chemată la telefon. 

Ceilalţi anchetatori plecau, arborând mina unor oameni cu 
familie în timp ce-şi îmbrăcau hainele. Hainele lor serioase, 
gândi Arkadi privind de sus de pe scări. Haina lor 
mai-bună-decât-a-unui-muncitor-sovietic. Nu-i era foame, dar se 
simţea tentat să mănânce ceva. Mai întâi îşi propuse să facă o 
mică plimbare. 

Merse spre sud tot drumul până la gara Paveletski, până 
când picioarele îl purtară într-o cafenea unde era un bufet cu 
peşte alb şi cartofi în oţet. Arkadi se aşeză la bar şi comandă o 
bere. Celelalte scaune erau ocupate de muncitori de la calea 
ferată şi tineri soldaţi care se îmbătau în linişte cu şampanie: 
feţe ursuze între sticlele verzi ca malahitul. 

O felie de pâine cu unt şi caviar cenuşiu vâscos veni o dată 
cu berea lui Arkadi. 

— Ce e asta? 

— A picat din cer, spuse patronul. 

— Nu există cer. 


— Dar noi suntem acolo acum. 

Patronul râse dezvelind un set complet de dinţi de metal. 
Mâna lui se întinse să împingă caviarul mai aproape de Arkadi. 

— Ei bine, n-am citit ziarul, recunoscu Arkadi. 

Soţia patronului, un gnom în uniformă albă, ieşi din 
bucătărie. Când îl văzu pe Arkadi, arboră un zâmbet atât de larg 
- umplându-i obrajii şi atrăgând atenţia către ochii ei vii - încât 
părea aproape frumoasă. Soţul ei veni mândru lângă ea. 

Erau Viskov, Fsv. şi Viskova, I.L. În 1914 ei constituiseră un 
„centru de activitate antisovietică“, deschizând un anticariat 
care găzduia operele unor scriitoraşi ca Montaigne, Apollinaire şi 
Hemingway. „Interogatoriul cu vătămare“ i-a lăsat pe Viskov 
infirm şi pe soţia lui mută (o încercare de sinucidere cu leşie). 
Amândoi primiseră ceea ce în vremea aceea se numea în glumă 
bancnota de 25 de ruble: douăzeci şi cinci de ani muncă grea în 
lagăre (o glumă a vremii în care miliția şi securitatea erau una şi 
aceeaşi instituţie). În 1956 au fost eliberaţi şi chiar li s-a oferit 
şansa de a deschide alt anticariat, dar ei au refuzat. 

— Din câte îmi amintesc aţi gestionat o cafenea lângă circ, 
spuse Arkadi. 


— Au socotit că soţia mea şi cu mine lucram împreună 
acolo împotriva regulilor. Ea vine aici numai ca să mă ajute 
voluntar, spuse Viskov făcând cu ochiul. Uneori mai dă pe-aici şi 
băiatul. 

— Datorită ţie, spuse pe muteşte tovarăşa Viskova. 

Dumnezeule, gândi Arkadi, aparatul acuză doi oameni 
nevinovaţi, îi aruncă în lagărul de sclavi, îi torturează, le smulge 
inima vieţii lor de adulţi şi apoi, când un funcţionar din aparat îi 
tratează cu o rămăşiţă de omenie, ei sunt un izvor de bucurie. 
Ce drept avem noi la o vorbă bună din partea lor? Mâncă 
sandvişul cu icre negre, bău berea şi ieşi din cafenea atât de 
repede cât îi îngăduia politeţea. 

Recunoştinţa era ca un câine la călcâiul lui. După câteva 
blocuri rări pasul fiindcă venise ora lui preferată, seara cu un 
întuneric matern, ferestre mici şi strălucitoare, feţele de pe 
stradă la fel de strălucitoare ca ferestrele. În acest moment al 
zilei se simţea ca într-o Moscovă din ultimele cinci secole şi n-ar 
fi fost surprins să audă sunetul copitelor prin noroi. Intr-o vitrină, 
păpuşi sărăcăcioase erau pionieri mici şi perfecţi; un Sputnic la 
baterii înconjura o lampă în forma Lunii, care poruncea: 
„Priveşte în viitor!“ 

Întors la biroul său, Arkadi se îndreptă spre dulap şi căută 
printre dosare. Începu cu crimele cu armă de foc. 

Omucidere. Un strungar se întoarce acasă şi-şi găseşte 
nevasta în pat cu un ofițer de marină, iar în lupta ce a urmat 
muncitorul foloseşte pistolul ofițerului împotriva posesorului său. 
Tribunalul are în vedere faptul că ofițerul nu trebuia să poarte 
armă, că acuzatul era caracterizat de sindicatul său drept un 
muncitor conştiincios şi că işi regretă fapta. Sentința: zece ani 
privare de libertate. 

Omucidere gravă. Doi indivizi de pe piața neagră se ceartă 
în legătură cu profiturile şi amândoi sunt răniți, unul mortal, 
când o ruginitură de pistol Naguria funcționează. Profitul este o 
circumstanță agravantă. Sentința: moartea. 

Atac armat. (Un simulacru de atac.) Un băiat cu o replică de 
lemn a unui pistol smulge două ruble de la un betiv. Sentința: 
cinci ani. 

Arkadi umbla printre dosarele sale ordonate despre 
omucideri căutând crime pe care poate că le uitase, ucigaşi care 
se remarcau printr-o planificare atentă şi prin îndrăzneală rece. 


Totuşi la cuțite, securi, măciuci şi sugrumări cu mâinile goale nu 
prea exista calcul rece. În trei ani ca anchetator adjunct şi doi ca 
anchetator-şef, el nu întâlnise decât cinci omucideri care se 
ridicau deasupra prostiei copilăreşti sau în urma cărora făptaşul 
nu se prezentase singur la miliţie exprimându-şi regretele în 
stilul beţivului. Ucigaşul rus e convins că este inevitabilă 
prinderea sa; tot ce doreşte este momentul său de glorie. Ruşii 
au câştigat războaie fiindcă s-au aruncat singuri înaintea 
tancurilor, ceea ce nu este adevărata mentalitate a unui 
maestru al crimei. 

Arkadi se lăsă păgubaş şi închise dosarul. 

— Boicik. 

Nikitin deschise uşa fără să bată şi-şi vâri capul, apoi trupul, 
apoi se aşeză la biroul lui Arkadi. Anchetatorul-şef pentru 
legătura cu guvernul avea faţa rotundă şi păr rar, iar când era 
beat zâmbetul său îi îngusta ochii, transformându-i în nişte 
crăpături orientale. 

— Lucrezi până târziu? 

Oare Nikitin socotea că Arkadi lucra mult, prea mult, 
zadarnic, cu succes, că era deştept sau nebun? Figura lui 
exprima câte puţin din toate. 

— Ca şi tine, spuse Arkadi. 

— Eu nu lucrez - te controlez pe tine. Uneori cred că nu ştii 
nimic despre mine. 

Ilia Nikitin fusese anchetator-şef la omucideri înaintea lui 
Arkadi şi, când era treaz, se dovedea imbatabil în meseria sa. 
De n-ar fi fost votca, ar fi ajuns de mult procuror, dar spunând 
„de n-ar fi fost votca“, în cazul lui Nikitin, era ca şi cum ai fi zis 
„de n-ar fi fost mâncarea şi apa“. O dată pe an, galben de icter, 
era trimis în staţiunea Soci. 

— Eu ştiu totdeauna ce faci, Vasilievici. Nu vă scap din ochi 
pe tine şi pe Zoia. 

Într-un week-end când Arkadi era plecat, Nikitin încercase 
s-o seducă pe Zoia. La întoarcerea lui Arkadi, Nikitin plecase 
imediat la Soci, de unde îi trimisese în fiecare zi lungi scrisori de 
căinţă. 

— Vrei o cafea, llia? 

— Cineva trebuie să te apere de tine însuţi. Scuză-mă, 
Vasilievici - Nikitin insista să folosească patronimul dintr-un soi 


de respect - dar eu sunt, poate, numai puţin - ştiu că nu eşti de 
acord - doar puţin mai inteligent sau experimentat, sau măcar 
mai apropiat decât tine de unele surse înalte. Asta nu-i o critică 
la adresa dosarului tău, fiindcă dosarul tău este bine cunoscut şi 
cu greu ar mai putea fi îmbunătăţit. 

Nikitin îşi înclină capul într-o parte, rânjind. O şuviţă de păr 
umed i se lipi de obraz, emanând ipocrizie. 

— Doar că nu vezi lucrurile în perspectivă. 

— Noapte bună, Ilia, spuse Arkadi punându-şi paltonul. 


— Spun doar că există capete mai deştepte decât al tău. 
Scopul nostru este concilierea. În fiecare zi eu împac politica 
guvernului cu legalitatea socialistă. O directivă prevede 
distrugerea unor case ale muncitorilor ca să se construiască 
apartamente cooperatiste pe care muncitorii nu şi le pot 
permite. O aparentă încălcare a drepturilor muncitorilor... 
lamskoi mă consultă pe mine, partidul apelează la mine, 
primarul Promislov mi se adresează mie, pentru că eu ştiu cum 
să rezolv această contradicţie aparentă. 

— Nu este nici o contradicţie? întrebă Arkadi conducându-l 
în hol. 

— Între muncitori şi stat? Ăsta-i statul muncitorilor. Ce 
foloseşte statului foloseşte muncitorilor. Dărâmându-le casele le 
apărăm drepturile. Înţelegi? Conciliere. 

— Nu înţeleg. 

Arkadi încuie uşa. 

— Practic, nu există nici o contradicţie, şopti Nikitin răguşit 
coborând scările. Asta n-o să înţelegi tu niciodată. 

Arkadi luă un taxi către Autostrada inelară interioară şi 
porni spre nord. Moskviciul era o maşină lentă, cu motor slab, de 
aceea nu se gândise să-şi cumpere una. Dar acum se circula 
mai mult cu taxiul. Gândul îi zbură la maiorul Pribluda, care 
deocamdată nu oprise investigația. Gheaţa sărea de pe șanțurile 
roţilor în faţă şi exploda în lumina farurilor. 

Taxiul coti către staţia de metrou Piaţa Komsomolului. 
Arkadi merse până pe strada Kalancevskaia numărul 43, la 
Tribunalul orăşenesc Moscova, care avea privilegiul de a fi păzit 
de Armata Roşie. După ce arătă legitimaţia celor doi tineri 
soldaţi de pe trepte cobori la demisol, unde trezi un caporal 
adormit pe o masă. 


— Vreau să merg în colivie. 

— Acum? 

Caporalul sări în picioare şi-şi încheie mantaua. 

— La ordinele dumneavoastră. 

Arkadi îi dădu lanţul de chei şi pistolul automat pe care 
caporalul le lăsase pe masă. 

Colivia era o împrejmuire de metal care închidea zona 
dosarelor din demisolul tribunalului. Arkadi scoase sertarele pe 
decembrie şi ianuarie, în vreme ce caporalul rămăsese în poziţie 
de drepţi în afara uşii, fiindcă un anchetator-şef era echivalent 
cu gradul de căpitan. 

— De ce nu faci nişte ceai pe plită pentru amândoi? 
propuse Arkadi. 

Căuta un băț să-l înfigă în fundul lui Pribluda. Una era să ai 
trei cadavre şi să-l suspectezi pe maior şi cu totul altceva să 
găseşti trei condamnaţi pe care Tribunalul Orăşenesc i-a pus la 
dispoziţia KGB-ului. El trecu de la o fişă la alta, excluzând 
persoanele prea tinere sau prea în vârstă, verificând istoricul 
profesional şi starea civilă. Nici o lipsă din aceste organizaţii - 
nici sindicat, fabrică sau familie - timp de luni de zile. 

După o ceaşcă de ceai ajunse la februarie. Delictele majore 
- ucidere, atac sau jaf - erau toate judecate la Tribunalul 
Orăşenesc, în timp ce anumite cazuri ce interesau în mod 
deosebit KGB - cele de disidenţă politică şi parazitism social - 
erau uneori audiate de Tribunalul Poporului, unde prezenţa 
publicului putea fi controlată mult mai uşor. Pereţii demisolului 
deveniseră strălucitori din cauza condensului. Oraşul era 
încorsetat de râuri - Moscova, Setun, Kamenka, Sosenka, Yanza 
şi, ocolind capătul de nord al marginii oraşului, Kliazma. 

Cu şase săptămâni înainte, două cadavre fuseseră găsite 
pe malul Kliazmei, la două sute de kilometri est de Moscova, 
lângă Bugolubovo, un sat de cultivatori de cartofi. Oraşul cel 
mai apropiat era Vladimir, dar nimeni din personalul procuraturii 
din Vladimir nu voise să preia investigația; erau cu toţii 
„bolnavi“. Procurorul general îl însărcinase pe anchetatorul-şef 
de la omucideri din Moscova. 

Victimele erau doi tineri cu feţe albe şi gene acoperite de 
promoroacă, pumnii ţepeni pe chiciura de pe mal. Gurile lor 
aveau un rictus ciudat, iar hainele şi piepturile le fuseseră 


tăiate, nişte răni teribile care sângeraseră puţin. Autopsia făcută 
de Levin stabilise că ucigaşul scobise după gloanţele care 
omorâseră de fapt victimele. De asemenea, Levin găsise urme 
de cauciuc şi vopsea roşie pe dinţii victimelor, iar în sânge 
aminat de sodiu. În acel moment, Arkadi a înţeles boala delicată 
care-i doborâse pe anchetatorii locali. In afara satului 
Bugolubovo, invizibil pe hărţi în pofida numărului mare de 
locuitori, se afla penitenciarul Vladimir, o închisoare pentru 
deţinuţii politici ale căror idei erau prea periculoase chiar pentru 
lagărele de muncă, iar aminatul de sodiu reprezenta un narcotic 
al penitenciarului, folosit pentru calmarea acestor spirite 
primejdioase. 

Arkadi presupusese că victimele erau deţinuţi care, fiind 
eliberaţi din penitenciar, fuseseră ucişi de confrații din bandă. 
Când oficialităţile închisorii au refuzat să răspundă la apelurile 
lui telefonice, el ar fi putut să suspende cazul, lăsându-l sub 
jurisdicţia celor de la Vladimir. Dosarul său n-ar fi fost afectat şi 
toată lumea ştia că el voia să plece acasă. In loc de asta, îşi 
îmbrăcase uniforma de anchetator-şef, se prezentase la 
închisoare, ceruse şi citise jurnalul de eliberări şi aflase că nici 
un deţinut nu fusese eliberat recent, în schimb, cu o zi înainte 
de găsirea cadavrelor se consemna că doi oameni fuseseră daţi 
în custodia unui maior, Pribluda, pentru a fi interogaţi de către 
KGB. Arkadi îl sunase pe Pribluda, care negase pe un ton tăios 
că ar fi preluat prizonierii. 

Din nou, ancheta risca să se poticnească. Însă Arkadi s-a 
întors la Moscova, a intrat în biroul lui Pribluda din secţia mizeră 
a KGB-ului din strada Petrovka şi a găsit pe biroul maiorului 
două bile de cauciuc roşu care prezentau zgârieturi eliptice. 
Arkadi luase un mulaj de pe bile şi-l dusese la laboratorul 
judiciar. Acolo s-a constatat că urmele se potriveau perfect cu 
dinţii victimelor. 

Pribluda îi dusese probabil pe cei doi deţinuţi drogaţi direct 
pe malul râului, le înfundase în gură bilele de cauciuc ca să 
înăbuşe tipetele, îi împuşcase, recuperase cartuşele trase şi, cu 
un cuţit lung, îndepărtase urmele gloanţelor. Poate că se 
gândise să lase impresia că ei fuseseră înjunghiaţi de moarte. 
Fiind morţi, sângeraseră puţin. Trupurile sfârtecate îngheaţă 
repede. 

Arestările trebuia aprobate de procuror. Arkadi se dusese la 


lamskoi cu acuzaţia de omucidere împotriva lui Pribluda şi cu 
cererea de a se aproba percheziţionarea biroului şi a locuinţei lui 
pentru a se găsi armele de foc şi cuțitul. Arkadi se afla la 
procuror când a venit vestea că, din motive de securitate, KGB 
va prelua cercetarea cadavrelor găsite la Kliazma. Toate 
rapoartele şi probele aveau să fie înaintate maiorului Pribluda. 

Pe pereţi şiroia apa. În afară de râurile de suprafaţă, vechile 
râuri subterane străbăteau oraşul, şuvoaie oarbe şi nevăzute cu 
direcţii imprevizibile. larna, jumătate din subsolurile Moscovei 
erau expuse condensului. 

Arkadi puse la loc dosarele. 

— Aţi găsit ce doreaţi? se agită caporalul. 

— Nu. 

Caporalul salută încurajator. 

— Se spune că lucrurile arată totdeauna mai bine 
dimineaţa. 

Potrivit regulamentului, Arkadi trebuia să lase maşina la 
garajul instituţiei. Se duse cu ea acasă. Trecuse de miezul nopţii 
când intră în curtea de lângă Taganskaia, în partea de est a 
oraşului. Balcoane de lemn ieşeau în afară de la etajul doi. În 
apartamentul său era întuneric. Arkadi intră pe uşa principală, 
urcă scările şi descuie uşa cât putu de încet. 

Se dezbrăcă în baie, se spălă pe dinţi şi-şi luă hainele cu el. 
Dormitorul era cea mai mare încăpere din apartament. Un 
aparat stereo se afla pe birou. El ridică discul de pe picup şi-i citi 
eticheta în lumina slabă ce venea pe geam: „Aznavour â 
l'Olympia“. 

Zoia dormea cu părul lung auriu peste umăr, împletit într-o 
singură coadă. Parfumul „Noapte de Moscova“ răzbătea din 
aşternut. Când Arkadi se strecură în pat, ea deschise ochii. 

— E târziu. 

— lartă-mă. S-a comis o crimă. Trei crime. 

El îi cercetă expresia ochilor. 

— Huligani, murmură Zoia. De-aia le spun copiilor să nu 
mestece gumă. Întâi gumă, pe urmă muzică rock, apoi mari- 
juana şi... 

— Şi? 

El aştepta ca ea să spună sex. 

— Şi crimă. 


Vocea ei se pierdu, ochii i se închiseră, creierul abia se 
trezise destul ca să enunţe legea sa cardinală şi acum devenea 
din nou inconştient. 

După un moment, oboseala îl birui pe anchetator şi adormi 
şi el. Visa că înoată printr-o apă neagră, în jos, către o apă tot 
mai neagră cu lovituri liniştite, puternice. Tocmai când se 
gândea să se întoarcă la suprafaţă, se întâlni cu o femeie 
frumoasă cu părul lung, negru şi faţa palidă. Cu rochia ei albă 
părea că zboară în jos. Ca totdeauna ea îi luă mâna. Era enigma 
lui din vis. 


2 

Goală, Zoia curăța o portocală. Avea o faţă lată, 
copilărească, ochi albaştri nevinovaţi, talie subţire şi sânii mici, 
cu sfârcurile la fel de micuţe ca nişte semne de vaccin. Părul de 
pe pubis era ras până la o dungă îngustă şi blondă, pentru orele 
de gimnastică. Avea picioarele musculoase şi vocea înaltă şi 
puternică. 

— Experții susţin că individualitatea şi originalitatea vor fi 
elementele-cheie ale ştiinţei sovietice în viitor. Părinţii trebuie să 
accepte noul program de învăţământ şi noua matematică, 
amândouă fiind paşi progresivi în edificarea unei societăţi şi mai 
dezvoltate. 

Se opri ca să-l privească pe Arkadi care se uita la ea şi-şi 
bea cafeaua stând pe pervazul ferestrei. 

— Ai putea cel puţin să faci gimnastică. 

Deşi era înalt şi subţire, o cută de grăsime îi apărea sub 
maiou când stătea pe scaun. Părul nepieptănat îi atârna. Se pre- 
face că e bolnav, gândi, ca şi stăpânul lui. 

— Mă păstrez pentru comparaţia cu societăţile şi mai 
dezvoltate, spuse el. 

Ea se aplecă peste masă ca să citească pasajele subliniate 
din Gazeta Profesorului, mişcând buzele tot timpul în timp ce 
aduna sâmburi de portocală alături de coji. 

— Dar individualitatea nu trebuie să ducă la egoism sau 
carierism. Se întrerupse ca să-i arunce o privire lui Arkadi. Ţi se 
pare că sună bine? 

— Lasă-i încolo de carierişti. Prea mulţi carierişti în 
rândurile moscoviţilor. 

În timp ce ea se încrunta şi se întorcea, Arkadi îi trecu 
mâna în jos pe cuta adâncă de pe spinare. 

— Lasă-mă. Trebuie să-mi pregătesc cuvântarea. 

— Când este? 


— Diseară. Comitetul raional de partid alege un membru 
care să vorbească la adunarea populară de săptămâna viitoare. 
Oricum, tu nu te numeri printre cei care-i critică pe carierişti. 

— Ca Schmidt? 

— Da, răspunse ea după o clipă de gândire. Ca Schmidt. 

Zoia se retrase în baie şi prin uşa deschisă el o vedea 


spălându-se pe dinţi, lovindu-şi cu palma pântecele plat, 
aplicând ruj pe buze. Ea se privi în oglindă. 

Părinți! Responsabilitatea voastră nu se termină după ce v- 
ați făcut munca zilei. Nu cumva egoismul pătează caracterul 
elevului din casa voastră? Aţi citit ultimele statistici privind 
egoismul şi copilul meu? 

Arkadi se apropie să vadă articolul pe care ea îl subliniase. 
Titlul era „Nevoia de familii mai mari“. În baie, Zoia desfăcu o 
pilulă anticoncepţională - pilule poloneze. Refuza să folosească 
alte mijloace. 

Ruşi, faceţi copii! cerea articolul. Fertilizați generații de 
copii ai Marii Rusii în locul acestor nații inferioare - turcii şi 
armenii negricioşi, georgienii şi evreii vicleni, estonienii şi 
lituanienii trădători, hoardele nesfârşite de ignoranti şi galbeni 
cazaci, tătari şi mongoli, înapoiaţi şi nerecunoscători uzbeci, 
osetini şi calmuci —care au o rată de creştere a populației mai 
mare faţă de ruşii albi, educați şi... 

Familiile fără copii sau cu un singur copil, întâlnite în 
centrele urbane ale Rusiei Europene, nu reprezintă interesul 
prioritar al societății, dacă înfometăm viitorul conducătorilor 
ruşi. Un viitor înfometat de ruşi! Incredibil, gânai Arkadi pe când 
Zoia se întindea pe bara de gimnastică. 

— „...Studentul care a făcut cunoştinţă cu originalitatea 
trebuie să fie cu atât mai riguros instruit ideologic.“ Ea ridică 
piciorul drept la nivelul barei. 

— Riguros. Viguros. 

El se gândi la gloatele de asiatici nenorociţi învălmăşindu- 
se pe străzi către Palatul Pionierilor, cu braţele ridicate, strigând: 
„Suntem înfometați de ruşi“. „Îmi pare rău, strigă o voce din 
palatul gol, noi suntem cu toţii altceva decât ruşi.“ 

— ... patru, unu, doi, trei, patru. 

Zoia îşi atinse genunchii cu fruntea. 

Pe peretele din spatele patului era un poster de multe ori 
reparat, cu trei copii - african, rus şi chinez - sub lozinca „Un 
pionier este prieten al copiilor din toate naţiunile!“ Zoia pozase 
pentru copilul rus şi cum posterul devenise celebru, la fel era şi 
faţa ei drăguță, deschisă, de rusoaică. Prima oară i se atrăsese 
atenţia asupra Zoiei ca fiind „fata din posterul cu pionierul“. Ea 
încă mai arăta ca un copil. 


— Din conflicte vine sinteza, spuse ea respirând adânc. 


Originalitatea combinată cu ideologia. 

— De ce vrei să ţii o cuvântare? 

— Unul dintre noi trebuie să se gândească la cariera lui. 

— Asta-i aşa de rău? spuse Arkadi apropiindu-se de ea. 

— Tu câştigi o sută optzeci de ruble pe lună şi eu o sută 
douăzeci. Un maistru din fabrică scoate de două ori pe-atâta. Un 
depanator agoniseşte de trei ori mai mult. Nu avem televizor, 
maşină de spălat, nici măcar haine noi pe care să le pot purta. 
Trebuia să luăm una dintre maşinile uzate de la KGB - s-ar fi 
putut face un aranjament. 

— Nu mi-a plăcut modelul. 


— Puteai lucra ca anchetator la Comitetul Central, dacă 
erai un membru de partid mai activ. 

Când el îi atinse coapsa, carnea se contractă. Sânii ei erau 
albi şi tari, cu vârfurile roz întărite. Însăşi această combinaţie de 
sex şi partid era ilustrarea plastică a căsniciei lor. 

— De ce te mai oboseşti cu pilulele astea? N-am mai făcut 
dragoste de luni de zile. 

Zoia îi apucă încheietura şi i-o împinse deoparte, strângând 
cât putea. 

— În caz de viol, spuse ea. 

Copiii din jurul girafei de lemn din curte îi urmăriră cu priviri 
bănuitoare când se urcară în maşină. La a treia încercare 
motorul porni şi cei doi o luară înapoi spre Taganskaia. 

— Nataşa ne-a invitat mâine la ţară, spuse Zoia privind prin 
parbriz. l-am zis că venim. 

— i-am pomenit de invitaţia asta acum o săptămână şi tu 
n-ai vrut să mergi, spuse Arkadi. 

Zoia îşi puse fularul peste gură. În maşină era mai frig 
decât afară, dar ea detesta geamurile deschise. Şedea blindată 
în paltonul ei greu, căciula din blană de iepure, fular, cizme şi 
tăcere. La un semafor roşu ea şterse parbrizul aburit. 

— Scuză-mă pentru prânzul de ieri, spuse el. Ne vedem 
azi? 

Ochii ei se îngustară privindu-l pieziş. Fusese o vreme, îşi 
aminti el, când petreceau ore sub aşternuturile călduroase, cu o 
brumă agreabilă pe geamuri. Recunoştea că nu-şi amintea 
despre ce vorbeau. El se schimbase? Ea se schimbase? Pe cine 


puteai să crezi? 

— Avem şedinţă, răspunse ea în cele din urmă. 

— Toţi profesorii, toată ziua? 

— Doctorul Schmidt şi cu mine. Trebuie să stabilim rolul pe 
care-l va juca clubul de gimnastică la paradă. 

Aha, Schmidt! Ei bine, aveau o mulţime de lucruri în comun. 
El era, la urma urmei, secretarul comitetului raional de partid. 
Consilier în consiliul Komsomolului. Gimnast. Munca alături de el 
era de natură să atragă după sine o afecţiune reciprocă. Arkadi 
îşi reprimă dorinţa de a fuma o ţigară ca să nu ofere tabloul 
complet al unui soţ gelos. 

Elevii veneau la ore când Arkadi ajunse la Şcoala 457. Deşi 
copiii erau obligaţi să umble îmbrăcaţi în uniformă, cei mai mulţi 
purtau cravate roşii de pionier peste hainele curate şi călcate. 

— O să întârzii. 

Zoia sări repede din maşină. 

— Bine. 

Ea tinu uşa deschisă încă o clipă. 

— Schmidt spune că trebuie să divorţez de tine cât mai 
curând posibil, adăugă ea şi trânti portiera. 

La intrarea şcolii elevii o strigară pe nume. Zoia aruncă o 
privire spre maşină şi spre Arkadi, care-şi aprindea ţigara. 

O clară răsturnare a teoriei sovietice, gândi el. De la sinteză 
la conflict. 

Anchetatorul se concentră asupra celor trei crime din Gorki 
Park. Le aborda din punct de vedere al justiţiei sovietice. Justiţia, 
la fel de mult ca oricare altă şcoală, avea un caracter educativ. 

De obicei, beţivii erau ţinuţi peste noapte ca să se 
trezească şi apoi trimişi acasă. Când numărul beţivilor din 
şanţuri - în ciuda creşterii preţului la votcă - devenea prea mare, 
se lansa o campanie educativă despre consecinţele consumului 
de alcool, ceea ce presupunea întemnițarea beţivilor. Furtul din 
fabrici era constant şi enorm; aceasta reprezenta latura privată 
a industriei sovietice. De obicei, un conducător de întreprindere 
atât de neîndemânatic încât se lăsa prins primea cinci ani, dar în 
timpul unei campanii împotriva furturilor era condamnat 
zgomotos la moarte prin împuşcare. 

KGB nu proceda altfel în această privinţă. lIzolatorul 
Vladimir era folosit drept instrument educativ pentru disidenţii 


cu inimă tare, „dar pe cocoşat nu-l poate îndrepta decât 
mormântul“ şi astfel, pentru duşmanii cei mai înrăiţi ai statului 
aceasta reprezenta ultima lecţie. Arkadi aflase în cele din urmă 
că cele două trupuri găsite la râul Kliazma erau doi agitatori 
recidivişti, fanatici de soiul cel mai periculos: Martorii lui lehova. 

În religie exista ceva care prefăcea statul într-o gură 
spumegândă a unui câine turbat. Domnul a plâns, îşi spuse 
Arkadi, deşi nu ştia de unde auzise această vorbă. Întregul 
avânt al religiozităţii, piaţa icoanelor, restaurarea de biserici 
sporeau agitația guvernului. A-i arunca pe misionari în 
închisoare însemna pur şi simplu creşterea numărului de 
prozeliţi. Mai bine o lecţie aspră, o bilă roşie de cauciuc care să-i 
înăbuşe, acel soi de sfârşit anonim ce alimenta zvonurile 
amenințătoare, însuşi râul îngheţat pus să facă muncă 
educativă. 

Gorki Park, totuşi, nu era malul râului depărtat; el 
reprezenta inima oraşului. Însuşi Pribluda trebuie să fi vizitat 
Gorki Park în anii copilăriei, apoi ca petrecăreţ obez sau peţitor 
care râgâie. Însuşi Pribluda trebuia să ştie că Gorki Park era 
pentru recreaţie, nu pentru educaţie. De altfel, trupurile zăceau 
acolo de luni, nu de zile. Lecţia era rece, prea veche, fără rost. 

Liudin aştepta în spatele unui birou acoperit cu echipament 
pentru lame şi fotografii de mostre, mulţumit de sine ca un ma- 
gician înconjurat de cercuri şi eşarfe. 

— Departamentul judiciar a pregătit totul pentru tine, 
tovarăşe anchetator-şef. Detaliile sunt fascinante. 

Şi avantajoase, gândi Arkadi. Liudin adunase destule 
chimicale ca să-şi încropească un depozit particular şi probabil 
chiar făcuse asta. 

— Nu pot să aştept. 

— Cunoşti principiul cromatografiei în gaz, efectul unui gaz 
în mişcare şi al unui solvent staționar... 

— Voiam să spun că nu pot să aştept. 

— Bine, oftă directorul laboratorului, ca să n-o mai lungesc, 
cromatograful a găsit în hainele tuturor victimelor particule 
foarte fine de ipsos şi rumeguş. Am stropit hainele cu luminol, 
le-am mutat într-o cameră obscură şi am observat luminiscenţa 
care indica sângele. Cel mai mult sânge aparţinea, cum era de 
aşteptat, victimelor. Totuşi, cele mai mici pete nu erau de sânge 


de om, ci de găină şi peşte. Am găsit, de asemenea, o urmă 
interesantă pe haine. 

Liudin ridică un desen al trupurilor îmbrăcate, în poziţia în 
care fuseseră găsite. Era o zonă umbrită în faţa femeii culcate 
pe spate şi de-a lungul părţii de sus a braţelor bărbaţilor care o 
flancau. 

— Doar în zona întunecată am găsit urme de carbon, 
grăsime animală şi acid tanic. Cu alte cuvinte, după ce trupurile 
au fost acoperite de zăpadă, probabil în decurs de patruzeci şi 
opt de ore, a izbucnit un incendiu în apropiere care le-a acoperit 
cu un strat subţire de cenuşă. 

— Focul de la tăbăcăria Gorki, spuse Arkadi. 

— Evident, spuse Liudin fără să-şi ascundă zâmbetul. La 
trei februarie, un incendiu la tăbăcăria Gorki a acoperit cu 
cenuşă o mare suprafaţă din raionul Oktiabrskaia. Treizeci de 
centimetri între trei şi cinci februarie. Dacă am fi putut să 
păstrăm intactă zăpada din luminiş, am fi detectat un strat de 
cenuşă neatins. Oricum, asta pare să te ajute să datezi crima. 

— Excelentă treabă, spuse Arkadi. Nu cred că trebuie să 
analizăm zăpada acum. 

— Noi am analizat şi gloanţele. În toate se aflau imprimate 
diferite urme din hainele şi țesuturile victimelor. Glonţul marcat 
GP1-B conţine de asemenea fragmente de piele tăbăcită care n- 
are legătură cu hainele victimelor. 

— Praf de puşcă? 

— Nici una dintre hainele lui GP1, însă slabe urme pe 
paltoanele lui GP2 şi GP3, arătând că au fost împuşcaţi de la 
distanţă mai mică, adăugă Liudin. 

— Nu, asta înseamnă că au fost împuşcaţi după GP1, spuse 
Arkadi. Ceva despre patine? 

— Nici sânge, nici ipsos sau rumeguș. Patinele nu sunt de 
calitate. 

— Mă gândesc la identificare. Oamenii îşi pun numele pe 
patinele lor, tovarăşe colonel. Aţi curăţat patinele şi v-aţi uitat? 

În biroul său de pe Novokuzneţkaia, Arkadi încerca o 
substituire. 

— Acesta este luminişul din Gorki Park. Tu - îi spuse lui 
Paşa - eşti Fiara. Detectiv Fet, tu eşti Roşul, individul slăbănog. 


Acesta - puse un scaun între ei - este Frumoasa. Eu sunt 
ucigaşul. 

— Ai spus că puteau să fie mai mulţi ucigaşi. Nu unul, 
spuse Fet. 

— Da, dar de astă dată trebuie să pornim din faţă spre 
spate în loc să încercăm să potrivim faptele după o teorie. 

— Bine. Eu sunt cam slab la teorie, spuse Paşa. 

— E iarnă. Mergem împreună la patinaj. Suntem prieteni 
sau cel puţin cunoştinţe. Am părăsit pista de patinaj şi ne-am 
îndreptat spre un luminiş apropiat, dar ascuns de copaci. De ce? 

— Ca să stăm de vorbă, sugeră Fet. 

— Ca să mâncăm, exclamă Paşa. De aceea patinează 
cineva, ca să se poată opri şi să ia o plăcintă cu carne, nişte 
brânză, pâine şi gem şi, desigur, să treacă din mână-n mână o 
sticlă de votcă sau rachiu. 

— Eu sunt gazda, urmă Arkadi. Am găsit acest loc. Am 
adus mâncarea. Ne odihnim, gustăm nişte votcă şi ne simţim 
bine. 

— Atunci ne omori? Scoţi un pistol din buzunarul hainei? 
întrebă Fet. 

— Probabil că te împuşti singur în picior dacă încerci asta, 
răspunse Paşa. Te gândeşti la pielea aceea de pe glonţ, Arkadi. 
Uite, ai adus mâncarea. Nu puteai îndesa atâta mâncare în 
buzunar. Ai folosit o geantă de piele. 

— Scot mâncarea din servietă. 

— Şi eu nu bănuiesc nimic când ridici geanta aproape de 
pieptul meu. Eu primul, fiindcă sunt cel mai solid şi mai dur. 
Paşa dădu din cap, cum avea obiceiul când era nevoit să 
gândească. Pac! 

— Corect. lată de ce există piele pe primul glonţ şi nu 
găsim pulbere pe paltonul Fiarei. Praful de puşcă trece prin 
gaura din geantă la următoarele împuşcături. 

— Zgomotul, obiectă Fet, şi fu oprit de un gest. 

— Roşul şi Frumoasa nu văd nici o armă, spuse Paşa agitat, 
dând furios din cap. Ei nu ştiu ce se întâmplă. 

— Mai ales dacă presupunem că sunt prieteni. Eu îndrept 
geanta către Roşu. Degetul lui Arkadi arătă spre Fet. Pac! El ţinti 
spre scaun. Până acum, Frumoasa ar fi avut timp să ţipe. Cumva 


eu ştiu că nu o face, şi mai ştiu că nici nu va încerca să fugă. Îşi 
aminti trupul fetei între cei doi bărbaţi. O omor. Apoi vă împuşc 
pe voi doi în cap. 

— Lovitura de graţie. Foarte corect, aprobă Paşa. 

— Mult zgomot, se înroşi Fet. Orice aţi spune, e prea mult 
zgomot. Şi pe urmă, să împuşti pe cineva în gură nu este o 
lovitură de graţie. 

— Detectivule, spuse Arkadi îndreptând degetul spre el, ai 
dreptate. Aşa că te împuşc din alt motiv, unul suficient de 
întemeiat ca să mă determine să trag încă de două ori. 

— Care este acela? întrebă Paşa. 

— Aş vrea să ştiu şi eu. Acum scot cuțitul şi vă tai feţele. 
Probabil folosesc lame uzate pentru degete. Pun totul înapoi în 
geantă. 

— Ai folosit un pistol automat, interveni Paşa. Mai puţin 
zgomot decât un revolver, iar tuburile sunt aruncate înapoi în 
geantă. De aceea n-am găsit nici unul în zăpadă. 

— Momentul zilei? insistă Arkadi. 

— Târziu, spuse Paşa. Aşa sunt mai puţine şanse ca alţi 
patinatori să se oprească în luminiş. Poate că ninge - asta ar 
înăbuşi şi mai mult zgomotul împuşcăturilor. Când n-a nins în 
iarna asta? Aşadar e întuneric şi ninge când ieşi din parc. 

— Şi cu atât mai puţin mă vede cineva când arunc geanta 
în râu. 

— Exact! bătu Paşa din palme. 

Fet se aşeză pe scaun. 

— Râul era îngheţat, spuse el. 

— Fir-ar... zise Paşa lăsând mâinile în jos. 

— Să mergem la masă, propuse Arkadi. 

Pentru prima oară în două zile simţea că-i e foame. 

Cafeneaua din staţia de metrou de peste drum păstra o 
masă la dispoziţia anchetatorilor. Arkadi ceru peşte alb, 
castraveți cu sos acru, salată de cartofi, pâine şi bere. Bătrânul 
Belov se alătură grupului şi începu să povestească întâmplări 
din război cu tatăl lui Arkadi. 

— Asta se întâmpla demult, înainte să ne regrupăm. Belov 
clipi din ochiul urduros. Eu eram şoferul generalului pe un BA- 
20. 


Arkadi îşi amintea povestea. BA-20 era un vechi car blindat 
constând dintr-o turelă de mitralieră în formă de moschee 
amplasată pe un şasiu de Ford. În prima lună de război grupul 
tatălui său, de trei BA-20, fusese prins în ambuscadă la o sută 
de kilometri în spatele liniilor germane şi scăpase tăind urechile 
şi epoleţii unui comandant de grupă SS. 

Era ciudată povestea cu urechile. Ruşii acceptau violul şi 
măcelul ca pe nişte completări fireşti ale războiului. Le plăcea să 
creadă că americanii luau scalpuri, iar germanii mâncau copii. 
Ceea ce făcea o naţiune de revoluționari ce zguduise lumea să 
se cutremure de groază era ideea unui trofeu uman luat de un 
rus. Era oribil; pentru invincibilul, însă uşor neliniştitul 
proletariat, el dezvăluia acea pată mai întunecată decât toate 
celelalte: lipsa de cultură. Zvonurile despre urechi îşi puseseră 
pecetea asupra carierei generalului după război. 

— Zvonurile acelea nu erau adevărate, îi asigură Belov pe 
cei de la masă. 

Arkadi îşi amintea urechile. Atârnau ca nişte foi de plăcintă 
uscate pe peretele biroului tatălui său. 

— Chiar vreţi ca eu să stau de vorbă cu toţi aceşti 
vânzători ambulanți? zise Paşa învârtind o bucată de carne rece 
cu furculita. Tot ce ne spun ei este că vor să-i vânăm pe ţiganii 
din parc. 

— Să vorbim şi cu ţiganii. Avem timp acum, la începutul lui 
februarie, spuse Arkadi. Şi să aflăm despre muzica pentru 
patinaj pe care o pun în megafoane. 

— ÎI vezi des pe tatăl tău, generalul? îl întrebă Fet. 

— Nu prea des. 

— Mă gândesc la acei bieţi ticăloşi de la postul de miliţie 
din parc, spuse Paşa. Un post comod - căsuţă obişnuită din 
bârne, sobă fierbinte, de toate. Nu e de mirare că nu ştiau că 
pădurea era plină de cadavre. Au să vadă multe păduri la noul 
lor post, şi urşi polari şi eschimoşi. 

Belov şi Fet îi atraseră atenţia lui Arkadi. Spre surprinderea 
lui, aceşti camarazi desconsiderau cultul personalităţii. 

— Vă gândiţi la tovarăşul Stalin? întrebă el. 

Fet păli. 

— Ne gândim la Olga Korbut. 

Ciucin sosi. Anchetatorul-şef pentru cazuri speciale era un 


om cu trăsături banale. El îi spuse lui Arkadi că Liudin telefonase 
pentru a comunica un nume înscris pe patine. 

Deasupra atmosferei mohorâte a Moscovei, pe Colinele lui 
Lenin, se afla Studioul Mosfilm. Existau şi alte studiouri în ţară: 
Lenfilm, Tadjikfilm, Uzbekfilm, dar nici unul nu era atât de mare 
şi de prestigios ca Mosfilm. Un demnitar străin aflat în vizită era 
dus cu limuzina de-a lungul zidului de incintă de culoare 
portocalie, prin poartă, la stânga printr-o grădină şi apoi la 
dreapta către intrarea principală a pavilionului central de film, 
unde administratori, regizori faimoşi (totdeauna cu ochelari grei 
şi ţigări) şi actriţe cu flori în mâini se aliniau să-i salute. El era 
condus apoi la pavilioane mult mai mari, fiecare găzduind 
decoruri, clădiri pentru proiecţie, clădiri pentru scriitori şi 
administratori, hangare pentru construit decoruri, laboratoare, 
depozite şi o mulţime de care tătăreşti, tancuri şi nave spaţiale. 
Era un oraş în sine, cu propria populaţie activă de tehnicieni, 
artişti, cenzori şi figuranţi - un număr extraordinar de mare de 
figuranţi datorită ponderii scenelor de masă în filmele sovietice 
precum şi faptului că pentru mulţi tineri obţinerea unei 
legitimaţii de actor la Mosfilm, chiar ca figurant, însemna să te 
naşti a doua oară. 

Nefiind demnitar şi nici invitat, Arkadi îşi croi drum printre 
pavilionul central şi troienele de zăpadă din faţa clădirii 
administraţiei. O fată ursuză ţinea în sus o pancardă pe care 
stătea scris „Linişte!“ Işi dădu seama că ajunsese la un decor 
lateral, o grădină cu meri în ghivece îngropate în gazon şi 
luminate de o sursă cu intensitatea ce sugera strălucirea unui 
apus cald de toamnă. Un bărbat în haine de filfizon din secolul al 
nouăsprezecelea citea atent o carte la o masă albă de fier forjat 
din grădină. In spatele lui se afla un perete fals cu o fereastră 
deschisă prin care se vedea o lampă cu petrol pe un pian. Un al 
doilea bărbat în haine mototolite şi cu pălărie se furişă pe lângă 
perete. Scoase un revolver cu ţeavă lungă şi ochi. 

— Dumnezeule! sări în sus cel care citea. 

Ceva nu mergea, ceva părea să fie în neregulă de fiecare 
dată, şi ei tot reluau scena. Regizorul şi operatorul, prost dispuşi 
şi purtând jachete elegante de piele, le înjurau pe asistentele de 
producţie, nişte fete drăguţe în costume afgane. Domnea o 
atmosferă de plictiseală şi de încordare nervoasă. Toţi cei din 
imediata apropiere care n-aveau nimic de făcut - electricieni, 


şoferi, mongoli tatuaţi, mici balerine la fel de timide ca nişte 
căţeluşi - priveau înmărmuriţi drama filmării, cu mult mai 
interesantă decât cea care era filmată. 

— Dumnezeule! M-ai speriat! încercă din nou cel care citea. 

Fără să fie băgat în seamă în vreme ce stătea lângă 
camionul cu generatorul care asigura iluminatul, Arkadi reuşi în 
cele din urmă s-o găsească pe asistenta costumieră. Era înaltă, 
cu ochi întunecaţi, piele netedă şi păr castaniu pieptănat pe 
spate într-un coc. Haina ei afgană era mai sărăcăcioasă decât a 
celorlalte fete şi scurtă, dezvăluindu-i încheieturile. Aşa cum 
stătea nemişcată, ţinând în mână un scenariu, avea ceva din 
liniştea pe care o degajă o fotografie. Când simţi privirea lui 
Arkadi, se uită spre el, iar Arkadi avu senzaţia că figura i se 
luminase pentru o clipă. Ea îşi concentră din nou atenţia asupra 
scenei din grădină, dar nu înainte ca el să-i vadă semnul de pe 
obrazul drept. În fotografia miliției, semnul era cenuşiu. Observă 
acum că era albastru, dar nu-i ştirbea cu nimic frumuseţea. 

— Dumnezeule! M-ai speriat! 

Cititorul clipi spre revolverul care-l ţintea. 

— Sunt destul de nervos şi aşa, iar tu spui o asemenea 
prostie! 

— Mara! strigă regizorul şi cobori de pe scaun. 

Şi această scenă mai fusese jucată, pentru că actorii şi 
figuranţii dispărură aproape la fel de repede, lăsându-i pe 
spectatori să se împrăştie. Arkadi o privi pe asistenta 
costumieră punând huse peste masa de grădină şi peste 
scaune, smulgând o floare veştejită şi stingând lampa cu gaz de 
pe pian. Haina ei era mai mult decât sărăcăcioasă; peticele 
transformaseră broderia afgană într-un veşmânt excentric. Un 
şal portocaliu îi lega strâns gâtul. Cizmele ei erau de vinil roşu. 
Un ansamblu remarcabil, însă ea îl purta cu asemenea stăpânire 
de sine, încât altă femeie putea spune văzând-o: Da, iată cum ar 
trebui să mă imbrac eu, chiar dintr-o ladă de gunoi! Fără 
şuvoaiele de lumină, grădina părea posomorâtă. Ea zâmbi. 

— lrina Asanova? întrebă Arkadi. 


— Şi tu? Avea o voce joasă, rotunjită de un accent siberian. 
Îi cunosc pe toţi prietenii mei şi sunt sigură că pe tine nu te-am 
mai întâlnit. 

— Pari să ştii că eşti singura persoană cu care trebuie să 


vorbesc. 

— Nu eşti primul care mă plictiseşte când sunt la lucru. 
Spusese asta cu un zâmbet, ca şi cum n-ar fi trebuit s-o ia ca pe 
o ofensă. O să pierd masa, oftă ea, aşa că o să ţin regim. Aio 
țigară? 

Câteva şuviţe de păr scăpară din strânsoarea cocului. Irina 
Asanova avea douăzeci şi unu de ani; Arkadi reţinuse asta din 
dosarul de la miliţie. Când îi aprinse ţigara, ea cuprinse flacăra 
în mână cu degetele lungi şi reci. Sensibilitatea atingerii i se 
păru atât de surprinzătoare încât se simţi derutat, până când 
văzu în ochii ei că râdea de el. Erau nişte ochi atât de expresivi, 
încât ar fi făcut-o interesantă chiar şi pe cea mai banală fată. 

— Cei de la Cazuri Speciale au de obicei ţigări mai bune, 
trebuie să te informez în privinţa asta, spuse ea inhalând cu 
lăcomie fumul. Asta-i o parte a campaniei menită să mă dea 
afară? Dacă mă scoţi de aici, o să-mi caut altă slujbă. 

— Nu sunt de la Cazuri Speciale, nici de la KGB. Uite. 

Arkadi îi arătă legitimaţia. 

— E o mică diferenţă, spuse ea dându-i actul înapoi. Ce 
doreşte de la mine anchetatorul-şef Renko? 

— Ţi-am găsit patinele. 

Ea avu nevoie de o clipă ca să înţeleagă. 

— Patinele! spuse râzând. Chiar le-aţi găsit? Le-am pierdut 
de luni de zile. 

— Le-am găsit la o persoană moartă. 

— Bun. Asta-i dreptate, la urma urmei. Sper că a murit 
îngheţată. Nu fi aşa şocat, te rog. Ştii cât a durat ca să strâng 
bani pentru patinele astea? Uită-te la cizmele mele. Hai, uită-te 
la ele. 

El văzu că cizmele ei erau plesnite de la fermoare. Brusc, 
Irina Asanova se sprijini de umărul lui şi-şi scoase o cizmă. Avea 
picioare lungi, graţioase. 

— Nici o căptuşeală. Ea îşi frecă degetele goale de la 
picioare. L-ai văzut pe regizorul filmului? Mi-a promis o pereche 
de cizme căptuşite cu blană dacă mă culc cu el. Crezi că ar 
merita? 

Părea o întrebare concretă. 

— larna e pe sfârşite. 


— Exact, facu ea şi-şi puse iar cizma în picior. 

Ce-l impresiona pe Arkadi, în afară de picioare, era felul în 
care dăduse întregul spectacol cu asemenea nepăsare, ca şi 
cum n-ar fi interesat-o ce spune sau ce face. 

— Moartă, spuse ea. Mă simt deja mai bine. Am anunţat 
furtul patinelor, ştii, la patinoar şi la miliţie. 

— Mai precis, ai anunţat lipsa lor pe patru februarie, deşi ai 
spus că le-ai pierdut pe treizeci şi unu ianuarie. N-ai ştiut că le-ai 
pierdut timp de patru zile? 

— De regulă se întâmplă să afli că ai pierdut un lucru 
atunci când vrei să-l foloseşti din nou. Nu e valabil şi pentru tine, 
anchetatorule? Mi-a trebuit ceva vreme ca să-mi amintesc unde 
le-am pierdut - apoi am dat fuga la patinoar. Prea târziu. 

— Poate că între timp ţi-ai amintit de ceva sau de cineva 
pe care nu l-ai menţionat la miliţie când ai anunţat furtul 
patinelor. Ai vreo idee cine ţi le-ar fi putut lua? 

— Bănuiesc - ea facu o pauză pentru efect comic - pe 
oricine. 

— La fel şi eu, spuse Arkadi cu seriozitate. 

— Avem ceva în comun, râse ea încântată. 

Dar imediat ce el izbucni în râs, ea se întrerupse. 

— Un anchetator-şef nu vine ca să mă întrebe de patine. 
Atunci am spus la miliţie tot ce ştiam. Ce doreşti? 

— Fata care purta patinele tale a fost ucisă. Împreună cu 
ea se aflau alţi doi inşi. 

— Ce legătură are asta cu mine? 

— M-am gândit că ai putea să mă ajuţi. 

— Dacă sunt morţi, n-am cum să te ajut. Crede-mă, nu pot 
să fac nimic pentru tine. Am fost studentă la drept. Dacă ai de 
gând să mă arestezi, trebuie să ai un miliţian cu tine. O să mă 
arestezi? 

— Nu. 

— Atunci, dacă nu vrei să-mi pierd slujba, trebuie să pleci. 
Oamenilor de aici le e frică de tine, nu vor să te vadă prin 
apropiere. Să nu mai vii pe-aici, ai înţeles? 

Arkadi rămase el însuşi surprins de îngăduinţa cu care o 
privea pe această fată caraghioasă. Pe de altă parte, înţelegea 
cum stau lucrurile cu studenţii care, după ce fuseseră scoşi din 


universitate, se agăţau de orice slujbă pe care-o puteau obţine, 
pentru a nu-şi pierde dreptul de a rămâne în Moscova riscând să 
fie expediaţi acasă. Drept în Siberia, în cazul ei. 

— Nu, încuviinţă el. 

— Mulţumesc. Solemnitatea ce i se citea în priviri cedă 
locul pragmatismului. Înainte de plecare, poţi să-mi mai dai o 
țigară? 

— la tot pachetul. 

Personalul care lucra la realizarea filmului reveni pe platou. 
Actorul cu revolverul care se îmbătase, aţinti arma asupra lui 
Arkadi. lrina Asanova strigă după anchetatorul care pleca: 

— Apropo, ce zici de scena asta? 

— Seamănă cu Cehov, răspunse el peste umăr, dar e mai 
proastă. 

— Este Cehov, spuse ea, şi e mizerabilă. Nu-ţi scapă nimic. 

Levin studia o partidă de şah când Arkadi intră în cabinetul 
patologului. 

— Vreau să-ţi relatez o poveste concisă despre Revoluţia 
noastră. Levin nu-şi ridică privirea de pe piesele negre şi albe. 
Atâta vreme cât un om îşi permite să ucidă, în timp nu se 
gândeşte decât la furt, iar de la furt trece la limbaj urât şi 
ateism, apoi la deschiderea uşilor fără să bată. Negrul mută. 

— Crezi? întrebă Arkadi. 

— Dă-i înainte. 

Arkadi mătură mijlocul tablei şi puse trei pioni negri acolo, 
unul lângă altul. 

— Frumoasa şi Bestia şi Roşul. 


— Ce faci? 
— Cred că ai uitat ceva. 
— De unde ştii? 


— Lasă-mă să examinez asta. Trei victime, toate ucise cu o 
împuşcătură în piept. 

— Două au fost împuşcate şi în cap, aşa că n-ai de unde să 
ştii care lovitură a venit prima. 

— Ucigaşul a plănuit cu grijă, se avântă Arkadi. El ia actele 
de identitate, goleşte buzunarele victimelor, le jupoaie feţele şi 
le taie vârful degetelor ca să înlăture posibilităţile de 
identificare. Oricum, îşi ia o măsură suplimentară de precauţie, 


trăgând încă două gloanţe în figurile victimelor bărbaţi. 

— Ca să fie sigur că sunt morţi. 

— Ştie că sunt morţi. Nu, un om prezintă un alt punct de 
identificare ce trebuie şters. 

— Poate i-a împuşcat întâi în cap, apoi în inimă. 

— Atunci de ce nu şi pe fată? Nu, el împuşcă un bărbat 
mort în figură, apoi îşi dă seama că doar anunţă ce e gata să 
facă şi-l împuşcă şi pe al doilea. 

— Atunci, te întreb eu - stărui Levin - de ce nu şi pe fată? 

— Nu ştiu. 

— Şi îţi spun ca un expert, ceea ce tu nu eşti, că un glonţ 
de acest calibru nu provoacă o desfigurare atât de mare încât 
oamenii să nu poată fi identificaţi. În plus, acest măcelar deja 
îndepărtase feţele. 

— Spune-mi mie, ca expert, ce-au realizat gloanţele? 

— Dacă cei doi bărbaţi erau deja morţi, spuse Levin 
încrucişându-şi braţele - au provocat îndeosebi distrugeri locale, 
dinţii, pe care deja i-am examinat. 

Arkadi nu spuse nimic. Levin trase brusc un sertar şi scoase 
cutiile marcate GP1 şi GP2. Din cutia GP1 el răsturnă în palmă 
doi incisivi aproape intacţi. 

— Dinţi buni, spuse. Poţi sparge nuci cu ăştia. 

Dinţii din GP2 nu erau într-o stare la fel de bună. Un incisiv 
sfarâmat şi un pacheţel separat cu sfarâmături şi praf. 

— Partea cea mai mare a unui dinte s-a pierdut în zăpadă. 
Totuşi ceea ce am analizat noi arată email, dentină, ciment, 
pulpă dentară, urme de tutun şi de plumb. 

— O plombă? întrebă Arkadi. 

— Nouă grame, spuse Levin cu o înjurătură. Eşti mulţumit? 

— Acesta a fost Roşul, individul care-şi vopsea părul, nu-i 
aşa? 

— GP2, pentru numele lui Dumnezeu! 

Roşul era jos, pus la rece într-un sertar de metal. Aduseră 
cadavrul în sala de autopsie. Arkadi pufăia din ţigară. 

— Fă puţină lumină. 

Levin îl trase înapoi. 

— Credeam că deteşti treaba asta. 


În mijlocul maxilarului superior era o gaură înconjurată de 
incisivii secundari cafenii. Cu o pensetă, Levin împinse 
fragmente din maxilar pe o lamă de sticlă umedă. Când materia 
acoperi lama, el se duse la un microscop aflat pe o masă. 

— Ştii vreodată ce cauţi sau pur şi simplu ghiceşti? îl 
întrebă pe Arkadi. 

— Ghicesc, dar nimeni nu jefuieşte un seif gol. 

— Orice ar însemna asta. 

Patologul îşi lipi ochiul de microscop, în timp ce mişca încet 
osul rupt. Începând cu un ocular de 10X, el roti lentilele 
obiectivului. Arkadi trase un scaun şi se aşeză cu spatele la 
cadavru, în timp ce Levin muta de pe lamă o granulă de os după 
alta. 

— i-am trimis la birou un raport pe care probabil că n-ai 
apucat să-l vezi, spuse Levin. Vârfurile degetelor au fost 
retezate cu o foarfecă mare. Există crestături distincte şi opuse 
ale rănilor. Țesutul facial n-a fost îndepărtat cu un scalpel, 
tăieturile nu sunt atât de fine - de fapt a fost o scobire brutală a 
osului. Aş spune cu un cuţit mare, poate un cuţit de vânătoare şi 
deosebit de ascuţit. Un praf subţire a rămas pe lamă. Uite, 
aruncă o privire. 

Mărit de două sute de ori, praful era un prundiş de culoarea 
fildeşului presărat cu rumeguş rozaliu. 

— Ce e asta? 


— Gutapercă. Dintele s-a rupt în felul ăsta fiindcă era mort 
şi fragil. Omul avea o lucrare pe canal la rădăcină, iar gutaperca 
a fost inserată în locul rădăcinii. 

— Nu ştiam că aşa se procedează. 

— Aici nu se lucrează aşa. Dentiştii din Europa nu folosesc 
gutaperca, numai americanii. Levin remarcă rânjetul lui Arkadi. 
Norocul nu e ceva cu care să te mândreşti. 

— Nu mă mândresc. 

Ajuns înapoi în Novokuzneţkaia, încă cu paltonul pe el, 
Arkadi scrise la maşină: 

Raport asupra omuciderilor din Gorki Park. 

Analiza patologică a Victimei GP2 a scos la iveală urme de 
fire de gutapercă în partea superioară de mijloc a canalului 
drept al incisivului. Patologul menţionează că această tehnică 
nu este caracteristică pentru stomatologia sovietică sau 


europeană. Ea este uzuală în S.U.A. 

GP2 este de asemenea victima care şi-a vopsit părul roşu în 
castaniu. 

Adăugă semnătura şi data, împături raportul, separă al 
doilea exemplar şi duse originalul la uşa vecină la fel de liniştit 
ca la pronunţarea unei sentinţe. lamskoi plecase. Arkadi puse 
raportul pe mijlocul mesei procurorului. 

Când Paşa se întoarse după-amiază, anchetatorul era cu 
mânecile suflecate, frunzărind o revistă. Detectivul puse jos 
maşina de scris şi se prăbuşi pe scaun. 

— Ce e asta, pensionare timpurie? 

— Nu pensionare, Paşa. Un balon de săpun alunecând spre 
cer, un vultur planând liber - pe scurt, un om care a scăpat cu 
bine de răspundere. 

— Despre ce vorbeşti? Abia am deschis cazul. 

— Pentru noi nu mai este un caz. 

Arkadi descrise dinţii mortului. 

— Un spion american? 

— Cui îi pasă Paşa? Orice fel de mort american ar fi, 
Pribluda va prelua cazul. Să-i acordăm o zi. Această afacere 
trebuia să fie a lui de la început. O triplă execuţie nu se înscrie 
în cazuistica noastră. 

— Îi ştiu eu pe nemernicii din KGB. După ce facem noi 
toată munca, ei se împăunează cu rezultatele. 

— Ce muncă? Nu ştim nici cine sunt victimele, ca să nu mai 
vorbim de identitatea asasinului. 

— Ei au leafa de două ori mai mare decât detectivii, 
magazinele lor speciale, cluburi sportive luxoase. Paşa îşi 
continuă ideea. Poţi să-mi spui cu ce sunt ei mai buni decât 
mine, de ce eu n-am fost recrutat niciodată? E ceva în neregulă 
cu mine fiindcă bunicul meu s-a întâmplat să fie prinţ? Nu, 
trebuie să ai un pedigri, sudoare şi murdărie timp de zece 
generaţii sau să vorbeşti zece limbi. 

— Pribluda cu siguranţă că te întrece la sudoare şi 
murdărie. Nu cred că vorbeşte mai mult de o limbă. 

— AŞ putea vorbi franceza şi chineza dacă aş avea ocazia, 
continuă Paşa. 

— Tu vorbeşti germana. 


— Toată lumea vorbeşte germana. Nu, e tipică povestea 
vieţii mele. Acum ei au să câştige, după ce noi am descoperit că 
un... un... 

— Dinte. 

— Mama măssii! 

Era o expresie naţională de exasperare, nu o înjurătură. 

Arkadi îl lăsă pe Paşa cu supărarea lui şi se duse la biroul lui 
Nikitin. Anchetatorul-şef pentru probleme guvernamentale nu 
era acolo. Cu o cheie de la biroul lui Nikitin, Arkadi descuie un 
dulap de lemn care conţinea o carte de telefon şi patru sticle de 
votcă. El luă numai una. 

— Aşa că mai bine ai fi fost un mucos de KGB-ist decât un 
detectiv înzestrat, îi spuse lui Paşa când se întoarse. 

Neconsolat, detectivul privea în podea. Arkadi turnă două 
pahare de votcă. 

— Hai, bea. 

— Pentru ce? murmură Paşa. 

— Pentru bunicul tău, prinţul! propuse Arkadi. 

Paşa roşi, încurcat. Privi prin uşa deschisă spre hol. 

— Pentru ţar! adăugă Arkadi. 

— Te rog! spuse Paşa închizând uşa. 

— Atunci bea. 

După câteva pahare, Paşa nu mai era atât de nenorocit. Ei 
băură pentru iscusinţa judiciară a căpitanului Levin, inevitabilul 
triumf al justiţiei sovietice şi deschiderea drumului maritim către 
Vladivostok. 

— Pentru cel mai cinstit om din Moscova, sugeră Paşa. 

— Cine? întrebă Arkadi, aşteptându-se la glumă. 

— Tu, spuse Paşa şi bău. 

— De fapt - Arkadi privi în propriul său pahar - ceea ce am 
făcut noi în ultimele două zile n-a fost prea cinstit. Ridicând 
privirea, văzu că voioşia detectivului începuse să pălească. 
Oricum, spuneai că „ai spart capul“ astăzi. Spune-mi cum. 

Paşa ridică din umeri, dar Arkadi insistă, ştiind că asta îşi 
dorea detectivul. O zi petrecută în discuţii cu băbătiile trebuia să 
se soldeze cu un rezultat. 

— Mi-a trecut prin minte, încercă Paşa să fie prozaic - că 
poate altceva decât zăpada a  amortizat zgomotul 


împuşcăturilor. După ce am pierdut toată ziua cu vânzătorii de 
mâncare, m-am dus şi am vorbit cu bătrânica aceea care, în 
cursul iernii, pune discuri la staţia patinoarului din parc. Are o 
cămăruţă în clădirea de la intrarea Krimski Val. O întreb: „Pui 
discuri zgomotoase?“ Ea spune: „Numai discuri cu muzică lentă 
pentru patinaj.“ O întreb: „Ai un program de muzică pe care-l 
urmezi în fiecare zi?“ Ea spune: „Programele sunt pentru 
televiziune, eu pun doar discuri pentru patinaj, muzică liniştită 
pentru simpli muncitori, la fel cum aveam la război când eram la 
artilerie. Mi-am câştigat pâinea cinstit, spune ea, cu tot 
beteşugul meu“. Mă grăbesc să precizez: „Asta nu e treaba 
mea, vreau numai să ştiu ordinea discurilor pe care le pui.“ 
„Ordinea normală, zice ea. Încep din vârful teancului şi merg tot 
mai jos şi când nu mai sunt discuri ştiu că e vremea să plec 
acasă.“ „Arată-mi“, zic eu. Bătrâna scoate un morman de 
cincisprezece discuri. Ele sunt numerotate de la unu la 
cincisprezece. Socoteam că probabil împuşcăturile au avut loc 
către sfârşitul zilei, aşa că am pornit de la sfârşit. Numărul 
cincisprezece, destul de normal, era din Lacul lebedelor. 
Numărul paisprezece, poţi să ghiceşti? Uvertura 1812. Tunuri, 
clopote, tot ce trebuie. În cele din urmă m-am lămurit. De ce 
trebuia numerotate discurile? Am ţinut unul în faţa gurii şi am 
întrebat: „Cât de tare pui să cânte discurile?“ S-a uitat doar la 
mine; nu auzea nimic. Bătrâna e surdă, ăsta-i beteşugul ei, şi 
uite cine pune discurile în Gorki Park! 


3 

Un week-end la ţară cu ultima zăpadă a iernii. 
Ştergătoarele de parbriz, lovind fulgii la fel de groşi ca puful de 
găină. O sticlă de votcă tare în compensație pentru caloriferul 
defect al maşinii. Foşnetul entuziast al cauciucurilor. Fluiere, 
tobe, claxoane, clopoţeii în galop ai unei sănii. 

Zoia şedea în spate cu Natalia Mikoian, Arkadi în faţă cu 
Mihail Mikoian, prietenul său cel mai vechi. Amândoi trecuseră 
împreună prin Komsomol, armată, Universitatea din Moscova şi 
Facultatea de Drept. Împărtăşiseră aceleaşi ambiţii, fuseseră la 
aceleaşi chefuri, manifestaseră preferinţe pentru aceiaşi poeţi, 
uneori chiar pentru aceleaşi fete. Firav şi cu faţa de copil sub un 
ciuf de cârlionţi întunecaţi, Mişa venise direct de pe băncile 
facultăţii la Colegiul de avocaţi al oraşului Moscova. Oficial, 
avocaţii apărării nu câştigau mai mult decât judecătorii - să 
zicem, 200 de ruble pe lună. Neoficial, clienţii plăteau dublu sau 
mai mult, aşa că Mişa îşi putea permite haine de calitate, un inel 
cu rubin pe degetul mic, blănuri pentru Nataşa, o casă la ţară şi 
un Jiguli cu două uşi cu care să ajungă acolo. 

Nataşa, brunetă şi atât de delicată încât putea purta 
îmbrăcăminte de copii, îşi câştiga pâinea ca redactor la agenţia 
de presă Novosti şi făcea un avort pe an; nu putea să folosească 
pilule, deşi îşi aproviziona prietenele. Nu aşa de mult bagaj în 
această sanie. Inainte! 

Casa se afla la treizeci de kilometri spre est faţă de 
Moscova. Ca de obicei, Mişa invitase vreo opt prieteni să vină cu 
el. Când gloata musafirilor intră, ţopăind ca să-şi scuture zăpada 
de pe încălţăminte, cu braţele încărcate de pâine, borcane cu 
heringi şi sticle de băutură, fură salutaţi de o tânără pereche 
care-şi lustruia schiurile şi un bărbat gras îmbrăcat într-un 
pulover strâmt care încerca să aprindă focul. Urmară mai mulţi 
oaspeţi: un regizor de filme educative şi amanta lui; un dansator 
de balet remorcat de soţia sa ca un răţoi. Schiurile cădeau tot 
timpul de pe sofa. Bărbaţii într-o cameră, femeile în alta, ultimii 
veniţi îşi schimbară hainele pentru exterior. 

— O dimineaţă albă, spuse Mişa gesticulând larg. Zăpadă 
mai prețioasă ca rublele. 

Zoia spuse că voia să stea cu Nataşa, care tocmai îşi 
revenea după ultimul avort. Afară, ninsoarea încetase şi zăpada 
se aşternuse în strat gros pe pământ. 


Mişa îşi făcu un titlu de glorie din a deschide propria potecă 
prin pădure. Arkadi se mulţumi să-l urmeze şi să se oprească din 
când în când ca să admire dealurile joase; avea pasul lung, 
sprinten, şi nu era o problemă pentru el să-l urmeze 
îndeaproape pe Mişa. După o oră se opriră pentru ca Mişa să-şi 
poată curăța gheaţa presată între bocanci şi schiuri. Arkadi îşi 
scoase schiurile şi se aşeză. 

Răsuflare albă, copaci albi, zăpadă albă, schiuri albe. 
„Zvelte ca femeile“ erau numiţi invariabil mestecenii. Şi cârje 
pentru poeţi, gândi Arkadi. 

Mişa îşi curăţă gheaţa cu aceeaşi furie cu care lucra la 
Tribunal. El ciocăâni schiurile. 

— Arkaşa, am o problemă. 

Lăsă schiurile să cadă. 

— Cine e de data asta? 


— O funcţionară nouă, de vreo nouăsprezece ani. Cred că 
Nataşa bănuieşte ceva. Ei bine, eu nu joc şah şi nu practic nici 
un sport, ce altceva aş putea face? Lucrul cel mai ridicol este că 
fătuca asta pare să fie cea mai ignorantă persoană pe care am 
întâlnit-o vreodată, iar eu trăiesc şi mor cu gândul la ea. lubirea 
nu e un lucru amuzant când cazi în capcana ei. Şi nici ieftin. Ei 
bine - se descheie la haină şi scoase o sticlă de vin - uite o 
licoare... franţuzească, adusă clandestin de dansatorul acela pe 
care l-ai văzut agitându-se prin casă. Cel mai fin vin de desert 
din lume. Vrei puţin? 

Mişa desfăcu staniolul de pe dop şi-i dădu sticla lui Arkadi, 
care lovi fundul cu palma şi scoase dopul. Luă o înghiţitură 
zdravănă. Vinul era parfumat şi dulce. 

— Dulce? surprinse Mişa grimasa lui Arkadi. 

—Nu atât de dulce ca unele vinuri ruseşti, spuse Arkadi din 
patriotism local. 

Băură cu rândul. Zăpada cădea de pe ramuri, uneori cu o 
bufnitură grea, alteori la fel de uşor şi rapid ca paşii unui iepure. 
Lui Arkadi îi plăcea compania lui Mişa, mai ales când acesta 
tăcea. 

— Te mai pisează Zoia cu partidul? întrebă Mişa. 

— Eu sunt membru de partid, am carnet. 

— Măcar atât. Ce te costă să fii mai activ? O şedinţă pe 
lună, unde poţi să citeşti ziarul dacă vrei. O dată pe an te duci la 


vot, de două ori pe an difuzezi un manifest împotriva 
evenimentelor din China sau Chile. Tu nu faci nici măcar asta. 
Singurul motiv pentru care ai carnet este că altfel nu puteai să 
fii anchetator-şef. Toată lumea ştie, ai putea trage nişte foloase 
din chestia asta. Ţi s-ar oferi posibilitatea să ajungi la comitetul 
raional şi să-ţi faci nişte legături. 

— Totdeauna am avut motive întemeiate ca să lipsesc de 
la şedinţe. 

— Sigur. Nu e de mirare că Zoia se înfurie. Trebuie să te 
gândeşti puţin şi la ea. Cu dosarul tău ai avea şansa să ajungi 
inspector al Comitetului Central. Ai putea călători peste tot 
veghind la respectarea legii, declanşând campanii, făcându-i pe 
generalii din miliția locală să tremure de frică. 

— Nu sună prea atrăgător. 


— Nu asta contează. Principalul e că ai avea acces la 
magazinele Comitetului Central, ai fi în capul listei pentru 
călătoriile în străinătate şi ai fi aproape de oamenii din 
Comitetul Central care împart funcţiile importante. 

Cerul era ca un porțelan solid, de bună calitate. Ar scârţăi 
dacă l-ai şterge cu degetul, gândi Arkadi. 

— Mi se taie răsuflarea, spuse Mişa. Trebuie să vorbeşti cu 
lamskoi. Te simpatizează. 

— Chiar aşa? 

— Ce l-a făcut atât de celebru, Arkaşa? Apelul lui Viskov. În 
faţa Curţii Supreme, lamskoi denunţă autorităţile care l-au 
arestat pe nedrept şi l-au condamnat pe tânărul muncitor Viskov 
la cincisprezece ani pentru crimă. lamskoi, procurorul oraşului 
Moscova, devine deodată apărător al drepturilor individuale. 
Aproape Gandhi, dacă ai citit Pravda. Şi cine a redeschis 
ancheta? Tu însuţi. Cine l-a pus pe lamskoi să acţioneze 
ameninţându-l cu proteste în revistele de drept? Tu însuţi. Aşa 
că lamskoi, văzând că nu poţi să fii clintit, schimbă brusc 
direcţia şi devine eroul neânfricat al poveștii. El îţi datorează 
mult. De asemenea poate că doreşte să te vadă. 

— Când ai vorbit ultima dată cu lamskoi? întrebă Arkadi cu 
interes. 

— Ei, mai demult. A fost o mică problemă cu un client care 
pretindea că mi-a plătit în plus. Nu mi-a plătit în plus; şi l-am 
părăsit pe ticălos. Oricum, procurorul a fost extrem de 


înţelegător. S-a pomenit şi numele tău. Episodul s-a consumat, 
hai să trecem peste asta. 

Mişa ceruse bani în plus. Atât de mulţi încât cineva să 
protesteze? Arkadi nu asociase niciodată cuvântul „venal“cu 
prietenul său. Mişa însuşi părea deprimat de mărturisirea sa. 

— Chiar l-am dat deoparte pe ticălos. Ştii cât de rar se 
întâmplă asta? Ai habar ce faci atunci când angajezi un avocat 
apărător? Plăteşti un om să vină în faţa tribunalului şi să se 
lepede de tine. Adevărat! Asta se întâmplă aproape 
întotdeauna. La urma urmei, n-ai fi ajuns la tribunal dacă nu erai 
vinovat, iar eu nu vreau ca asociat un om vinovat, trebuie să am 
mare grijă de bunul meu nume. Înainte ce procurorul să aibă 
măcar o şansă să arate cu degetul, eu deplâng public fapta 
acestui criminal. Nu sunt numai insultat, mă simt îngreţoşat. 
Dacă clientul meu are noroc aş putea menţiona că n-a participat 
la Ziua Armatei Roşii. 

— Asta nu-i adevărat. 


— Parţial. Exceptând doar această dată - nu ştiu de ce - eu 
am făcut orice. Clientul meu nu era un hoţ, era tatăl unor copii 
mici, era fiul şi sprijinul unei mame infirme care suspina în 
rândul întâi, era un modest veteran al unor bătălii vestite, era 
un prieten credincios şi un muncitor neobosit care nu furase, 
însă se dovedise a fi un om s/ab. Justiţia sovietică, reprezentată 
de acel judecător narcoleptic şi de doi asesori ignoranţi, este 
aspră, da, aspră ca un stăpân feudal şi la fel de umană. Incearcă 
să fii puternic şi îţi pierzi capul. Dar fii sincer şi spune că era de 
vină votca, sau femeia, sau un moment de nebunie şi cine ştie 
ce se putea întâmpla? Natural, fiecare încalcă regula, aşa că 
trebuie să fii un artist care se ridică peste patosul obişnuit. Eu 
am fost, Arkaşa. Am şi plâns. Ce n-am făcut pentru aşa de mulţi 
bani? 

Arkadi încercă să găsească un răspuns potrivit. 

— Am dat o fugă pe la părinţii lui Viskov acum două zile, 
zise el. Tatăl lui conduce o cafenea lângă gara Paveleţki. Viaţa 
lor a fost o adevărată poveste. 

— Sunt disperat, izbucni Mişa. Nu ştii niciodată pe cine să 
cultivi. Acum două zile am luat masa la Uniunea Scriitorilor cu 
eminentul istoric Tomaşevski. Este genul de om pe care ar 
trebui să-l cunoşti. Respectat, plăcut, n-a mai publicat nici o 


lucrare de zece ani. Are un sistem pe care nu l-a explicat. Întâi, 
prezintă proiectul pentru o biografie la Academie, pentru a fi 
absolut sigur că abordarea lui este conformă cu politica 
partidului. Un prim pas crucial, după cum ai să vezi mai târziu. 
Persoana pe care o studiază este totdeauna o figură importantă 
- adică cineva din Moscova - aşadar Tomaşevski trebuie să facă 
cercetarea aproape de casă vreo doi ani. Dar personajul său 
istoric a şi călătorit, da, a trăit câţiva ani la Paris şi Londra, 
aşadar  Tomaşevski trebuie să ceară şi să primească 
permisiunea de rezidenţă în străinătate. Au trecut patru ani. 
Academia şi partidul îşi freacă palmele cu gândul la acest 
valoros studiu asupra persoanei importante, datorat eminentului 
Tomaşevski. lar acum Tomaşevski trebuie să se retragă în 
singurătatea unei căsuțe din afara Moscovei ca să-şi îngrijească 
grădina şi să mediteze asupra fişelor lui de studiu. Mai trec doi 
ani de gândire rodnică. Şi tocmai când e gata să încredinţeze 
totul hârtiei, Tomaşevski cercetează din nou la Academie, doar 
ca să afle că politica partidului a făcut stânga-mprejur: eroul său 
este un trădător; cuprins de regrete, Tomaşevski trebuie să-şi 
sacrifice anii de muncă pentru ceva mai bun. Natural, este 
îndemnat să abordeze un nou proiect pentru a-şi îngropa 
tristeţea sub noua lucrare. Tomaşevski studiază acum o 
proeminentă figură istorică care a trăit o vreme în sudul Franţei. 
El spune că există totdeauna un viitor important pentru istoricii 
sovietici, şi eu îl cred. 

Deodată Mişa schimbă din nou subiectul şi vocea lui scăzu: 

— Am auzit de cadavrele acelea din Gorki Park şi că ai avut 
din nou o altercaţie cu maiorul Pribluda. Ai înnebunit? 

Când se întoarseră, toată lumea ieşise la plimbare, în afară 
de Nataşa. 

— Zoia a plecat cu cineva de la casa din josul drumului, îi 
spuse ea lui Arkadi. Cineva cu nume nemţesc. 

— Vrea să spună Schmidt. Mişa se aşeză lângă foc, să-şi 
curețe gheaţa de pe bocanci. Trebuie să-l cunoşti pe Schmidt, 
Arkaşa. Tocmai şi-a luat o casă în josul drumului. Poate că e noul 
amant al Zoiei. 

Privind faţa lui Arkadi, Mişa văzu adevărul. Deschise gura, 
roşi, apucă bocancul picurând de apă. 

— De ce nu-ţi cureţi încălţările la bucătărie, Mişa, spuse 


Nataşa şi-i făcu semn lui Arkadi să se aşeze pe pat. Turnă apoi 
votcă în pahare pentru el şi pentru ea, în vreme ce soţul ei se 
îndrepta împleticindu-se spre bucătărie. 

— E un prost, zise ea privind spre uşa bucătăriei. 

— Nu ştie ce vorbeşte. 

Arkadi dădu peste cap paharul din două înghiţituri. 

— Asta-i metoda lui, niciodată nu ştie ce vorbeşte. Spune 
de toate, aşa că uneori mai are şi dreptate. 

— Dar tu ştii ce spui, nu-i aşa? întrebă Arkadi. 

Nataşa avea un simţ al umorului ştrengăresc. Umbrele 
negre din jurul ochilor îi făceau să pară şi mai strălucitori prin 
contrast. Gâtul ei era atât de subţire încât îţi sugera mai 
degrabă un copil înfometat, nicidecum o femeie în jur de treizeci 
de ani. 

— Eu sunt prietena Zoiei. Sunt prietena ta. De fapt sunt 
mai mult prietenă cu Zoia. Adevărul e că am sfătuit-o mai de 
mult să te lase. 

— De ce? 

— Fiindcă n-o iubeşti. Dacă ai fi iubit-o, ai fi făcut-o fericită. 
Dacă ai fi iubit-o, ai fi procedat ca Schmidt. Ei înseamnă ceva 
unul pentru celălalt. Nataşa turnă din nou votcă în cele două 
pahare. Dacă-ţi pasă de ea în general, las-o să fie fericită. 

Nataşa începu să chicotească. Încercă să păstreze o mină 
serioasă, dar buzele ei frumoase se încreţeau. Semăna cu un 
clovn la fel de mult ca Mişa în anii copilăriei. 

— Adevărul este că tu o găseşti foarte plicticoasă. Ea a 
avut doi sau trei ani buni, când ai socotit-o interesantă. Acum, 
chiar şi eu recunosc asta, a devenit plicticoasă. lar tu nu eşti. Ea 
îşi trecu dosul unui deget de-a lungul încheieturii lui. Tu eşti 
singurul bărbat interesant pe care-l mai cunosc. 

Nataşa îşi turnă încă o dată înainte de a pleca la bucătărie 
complet ameţită, lăsându-l pe Arkadi singur în salon. Camera 
era fierbinte, la fel şi votca. Mişa şi Nataşa înveseliseră casa cu 
icoane şi figurine ciudate din lemn, iar în folia de aur a icoanelor 
se vedeau reflecţii ale focului. Să se poarte cu Zoia la fel ca 
Schmidt? Arkadi deschise portofelul şi scoase un carneţel roşu 
cu profilul lui Lenin pe copertă. În stânga erau numele lui, 
fotografia şi raionul de partid. În dreapta, ştampilele cu cotizaţia 
- el băgă de seamă că rămăsese restanţier pe două luni. Pe 


ultima pagină era o selecţie de precepte inspirate. Faimosul 
carnet de partid. „Există o singură cale pentru a reuşi, nu există 
nimic altceva“, decretase Zoia. Era goală când spunea asta; îşi 
amintea foarte bine de contrastul dintre carnet şi piele. Se uită 
la o icoană. Era o Madonă, o Fecioară. Figura bizantină, mai ales 
ochii privind departe, îi aminteau nu de Zoia, nu de Nataşa, ci 
de fata pe care o cunoscuse la Mosfilm. 

— Pentru lrina, spuse ridicând paharul. 

La miezul nopţii, toţi se întoarseră pe şapte cărări. Exista un 
bufet cu friptură de porc rece şi cârnaţi, peşte, clătite, brânză şi 
pâine, ciuperci murate, chiar caviar presat. Cineva recita 
versuri. În celălalt capăt al încăperii perechile ţopăiau în 
acordurile unei muzici ungureşti inspirate de formaţia Bee Gees. 
Mişa era copleşit de vinovăţie şi nu putea să-şi ia ochii de la 
Zoia care stătea lângă Schmidt. 

— Credeam că o să petrecem împreună week-endul 
acesta, spuse Arkadi în singurul moment în care o prinse pe 
Zoia singură în bucătărie. Cum a ajuns Schmidt aici? 

— Eu l-am invitat. 

Ea luă o sticlă cu vin. 

— Pentru Zoia Renko, ridică paharul Schmidt la întoarcerea 
ei. Aleasă de comitetul raional să vorbească la dezbaterile edu- 
cative în faţa întregului Comitet Orăşenesc, făcându-ne pe toţi 
să ne simţim mândri - şi mai ales pe soţul ei. 

Arkadi ieşi din bucătărie şi-i văzu pe toţi uitându-se la el în 
afară de Schmidt, care făcea cu ochiul către Zoia. Nataşa îl 
scoase din încurcătură dându-i un pahar. În clipa următoare se 
auzi o melodie georgiană tânguitoare. Schmidt şi Zoia se 
ridicară să danseze. 

Mai dansaseră şi înainte, îşi spuse Arkadi. Chel şi elegant, 
Schmidt părea foarte sigur de sine, cu o falcă musculoasă, cu 
gropiţă, obişnuit să comande. Avea gâtul gros al unui gimnast şi 
ochelari cu rame negre de gânditor de partid. Mâna sa aproape 
că acoperise spatele Zoiei când ea se lipi de el. 

— Pentru tovarăşul Schmidt. Mişa ridică o sticlă când 
melodia se termină. Toastăm pentru tovarăşul Schmidt nu 
pentru că a câştigat o sinecură la Comitetul Raional dezlegând 
cuvinte încrucişate şi vânzând rechizite de birou afară, ci fiindcă 
îmi amintesc că, o dată „eu însumi am adus acasă un perforator 


pentru hârtie. 

Mişa risipi nişte votcă şi dădu din cap fericit către toţi: 

— Bem pentru el nu fiindcă ia parte la conferinţa de partid 
în staţiunile balneare de la Marea Neagră, ci pentru că anul 
trecut mi s-a permis să zbor la Murmansk. Bem nu fiindcă 
Comitetul raional cumpără pentru el casete cu vin negru, ci 
pentru că noi toţi stăm la coadă pentru o bere caldă din când în 
când. Bem nu fiindcă le vrea pe nevestele noastre, ci pentru că 
noi ceilalţi putem totdeauna să ne masturbăm la nevoie. Nici 
pentru că el poate trece peste pietoni cu limuzina lui Ceaika, ci 
fiindcă noi avem avantajul celui mai amplu sistem de metrou din 
lume. Nici măcar pentru că obiceiurile lui sexuale includ şi 
necrofilia, sadismul şi homosexualitatea - mă rog, tovarăşi - nu 
mai suntem în Evul întunecat. Nu, încheie Mişa, bem pentru 
tovarăşul doctor Schmidt nu pentru vreunul din aceste motive. 
Bem pentru el fiindcă este un comunist atât de bun. 

Schmidt arboră un zâmbet la fel de dur ca o mască de 
automobil. 

Dansând, vorbind, stând pe scaun, lumea se îmbăta tot mai 
tare. Arkadi era în bucătărie şi făcea cafea de cinci minute 
înainte de a observa că regizorul de film era culcat într-un colţ 
cu nevasta balerinului. El ieşi cu spatele lăsând ceaşca acolo. În 
salon Mişa dansa adormit cu capul pe umărul Nataşei. Arkadi 
urcă treptele către camera lui şi era gata să deschidă uşa când 
Schmidt ieşi şi o închise. 

— Beau pentru tine, şopti Schmidt, fiindcă soţia ta este o 
bucăţică grozavă. 

Arkadi îi trase un pumn în burtă. Când Schmidt, surprins, se 
izbi de uşă, îl lovi peste gură. Schmidt ateriză pe genunchi şi se 
rostogoli pe trepte. Ajuns jos, îi căzură ochelarii şi el îi ridică. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Zoia din uşa dormitorului. 

— Tu ştii mai bine, spuse Arkadi. 

Văzu ură şi frică pe faţa ei; ceea ce nu se aşteptase să 
vadă, era expresia de uşurare. 

Ticălosule, spuse ea şi alergă jos pe scări către Schmidt. 

— Doar l-am salutat, atât. 

Schmidt bâjbâi după ochelari. Zoia îi găsi, îi şterse de 
puloverul ei şi-l ajută pe conducătorul de partid raional să se 
ridice. 


— Asta-i anchetator? întrebă Schmidt printre buzele sparte. 
E nebun. 

— Mincinosule, strigă Arkadi. 

Nimeni nu auzi. Arkadi îşi dădu seama, cu inima bătând 
puternic, că Schmidt minţise în uşa dormitorului. De data asta 
nu, nu putuseră să facă amor - nu sub acoperişul prietenului ei, 
nu acum când soţul ei era acolo. Arkadi dăduse crezare 
minciunii fiindcă era mai adevărată decât căsnicia sa şi nu 
găsea nici o explicaţie pentru asta. Totul era pe dos. Zoia era 
ofensată; Arkadi, încornoratul, se simţea ruşinat. 

Din faţa casei îi privi pe Schmidt şi pe Zoia care tocmai 
plecau. Maşina amantului ei era un vechi Zaporojeţ cu două 
locuri, nu o limuzină. Era lună plină peste mesteceni. 

— Îmi pare rău, spuse Mişa pe când Nataşa ştergea 
gânditoare covorul din salon. 


4 

— Raportul tău este, ca totdeauna, exemplar, spuse 
lamskoi. Descoperirea acelei lucrări dentare a victimei a fost ca 
o bombă. Imediat am dispus o cercetare amănunţită de către 
organele Securităţii Statului. Investigația a continuat în week- 
end - în timp ce tu erai plecat din oraş - cu o cercetare 
computerizată a rezidenţilor străini şi agenţilor străini cunoscuţi 
pe parcursul ultimilor cinci ani. Rezultatul a fost că nu s-a 
identificat nici un individ apropiat de semnalmentele victimei. 
Analiştii sunt de părere că avem totuşi de-a face cu cetăţeni 
sovietici care aveau această lucrare dentară executată în timpul 
unei vizite în Statele Unite sau de către un dentist european 
care a studiat acolo. Întrucât nu s-a găsit nici un posibil străin, 
am fost nevoit să mă alătur acestei opinii. 

Procurorul vorbea pe un ton serios. Brejnev impusese stilul: 
un raţionament direct, zugrăvit în tonuri sobre, care trebuia luat 
în calcul cu atât mai mult cu cât autoritatea sa era evidentă şi 
nu putea fi contestată; discuţia ar fi însemnat, de fapt, o trădare 
a climatului de chibzuinţă atât de generos instituit. 

— Mă văd în situaţia, Arkadi Vasilievici, să hotărăsc dacă 
eu, în calitate de procuror, ar trebui să-i transfer KGB-ului 
răspunderea investigaţiei sau să-ţi permit ţie să continui această 
treabă delicată. Cea mai mică probabilitate de a lua în calcul 
amestecul străin este neliniştitoare. Pe scurt, există posibilitatea 
ca investigația ta să fie stopată brusc. Aşa stând lucrurile, de ce 
nu i-am lăsa să-şi înceapă cercetările chiar acum? 

lamskoi facu o pauză, ca şi cum ar fi chibzuit asupra 
chestiunii. 

— Există însă multe implicaţii. Cândva nu era nici o 
problemă. Ministerul de Interne îi investiga deopotrivă pe rus şi 
pe străin, în acelaşi chip, fară discriminare, fără proces public, 
arestându-i şi condamnându-i fară să se sinchisească de 
legalitatea socialistă. Ştii la cine mă refer - Beria şi clica lui. 
Acestea era excese săvârşite de o mână de oameni, dar nu 
putem să le ignorăm. Congresul XX al partidului a scos la lumină 
aceste excese şi a instituit reformele în spiritul cărora acţionăm 
acum. In prezent, competenţa miliției este strict limitată la 
problemele penale interne. De asemenea, atribuţiile KGB-ului se 
rezumă la problemele de securitate naţională. S-a întărit rolul 
procurorilor în supravegherea şi apărarea drepturilor cetăţenilor, 


iar independenţa anchetatorilor a fost clar definită. Legalitatea 
socialistă are la bază principiul separării puterilor în stat, astfel 
încât nici un cetăţean sovietic să nu mai fie vreodată lipsit de 
drepturile sale depline în faţa tribunalului. Aşadar, ce se 
întâmplă dacă eu iau cazul de la un anchetator şi-l dau KGB- 
ului? Este un pas înapoi. Această victimă anume era probabil un 
rus. N-avem altă lucrare dentară - un molar de metal - care să 
fie indubitabil rusească? Nu încape nici o îndoială că celelalte 
două victime sunt ruşi. Autorii crimei şi marea varietate de 
oameni implicaţi în această anchetă sunt ruşii. Şi iată că eu ar 
trebui - fără nici o dovadă reală - să tulbur apele reformei şi să 
împing la confuzie puterile separate ale celor două braţe ale 
legii. Ce mai înseamnă misiunea mea de a apăra drepturile 
civile dacă fac acest lucru? Ce mai înseamnă independenţa ta 
dacă în primul moment de indecizie abdici de la ea? Ar fi uşor să 
evităm răspunderile, însă, sunt convins, am face o mare 
greşeală. 

— Ce anume te-ar convinge de contrariu? întrebă Arkadi. 

— Dacă dovedeşti că victima sau ucigaşul n-a fost rus. 

— Nu pot. Totuşi intuiţia îmi spune că o victimă n-a fost 
rus, spuse Arkadi. 

— Asta nu-i de-ajuns, oftă procurorul, aşa cum un adult 
oftează în faţa unui copil. 

— Mi-am dat seama în acest week-end, spuse Arkadi 
repede înainte de a fi concediat, ce făceau victimele. 

— Da? 

— În hainele victimelor s-au găsit urme de ipsos şi 
rumeguş. Aceste materiale sunt folosite la restaurarea 
icoanelor. Icoanele sunt un articol foarte popular pe piaţa 
neagră, mai mult pentru turişti decât pentru ruşi. 

— Continuă! 

—Există şansa ca una dintre victime să fie străin, iar după 
dovezile de pe hainele lui, să fi fost implicat în operaţiunile de 
pe piaţa neagră, unde se întâlnesc numeroşi străini. Ca să fim 
absolut siguri că nu avem de-a face cu un străin, că operăm în 
limitele competenţei noastre, aş vrea ca maiorul Pribluda să ne 
dea benzile şi stenogramele tuturor străinilor care au fost în 
Moscova în ianuarie şi februarie. KGB nu va face niciodată asta, 
dar eu insist ca cererea mea şi răspunsul aferent să fie 


înregistrate. 

lamskoi zâmbi. Amândoi îşi dădeau seama că o asemenea 
cerere şi un răspuns oficial l-ar impulsiona pe Pribluda să preia 
cazul mai curând acum decât mai târziu. 

— Vorbeşti serios? Asta e o acţiune provocatoare, dacă nu 
chiar ofensatoare. 

— Da, spuse Arkadi. 

Lui lamskoi îi trebui mai mult timp ca să-l refuze decât se 
aşteptase Arkadi. Ceva în această propunere părea să-l intrige 
pe procuror. 

— Recunosc că totdeauna ţi-am admirat intuiţia. N-ai dat 
niciodată greş, nu-i aşa? Şi eşti anchetatorul principal al 
Moscovei. Dacă te gândeşti într-adevăr la asta, vei lua în calcul 
toţi străinii neangrenaţi în diplomaţie? 

— Da. 

— Asta se poate aranja. lamskoi îşi notă pe o hârtie. 
Altceva? 

— Şi ultimele înregistrări, adăugă Arkadi repede, neştiind 
când îl va mai găsi pe procuror în toane atât de bune. 
Investigaţiile pot fi extinse şi în alte zone. 

— Ştiu că eşti un anchetator zelos, cu resurse nesfârşite. 
Ziua abia a început. 

Frumoasa zăcea pe masa de autopsie. 

— Andreev vrea şi gâtul ei, spuse Levin. 

Patologul puse un bloc de lemn sub gâtul ei, facându-l să se 
arcuiască în sus, şi trase înapoi de păr. Cu un ferăstrău rotativ el 
secţionă oasele. Se răspândi un miros pătrunzător de calciu ars. 
Arkadi nu avea ţigări, aşa că îşi ţinu răsuflarea. 

Levin tăie sub a şaptea vertebră cervicală de-a lungul 
pintenului vertebrei. Când oasele se despărţiră, capul şi gâtul se 
rostogoliră pe masă. Arkadi apucă din reflex capul, şi îl lăsă din 
mână la fel de repede. Levin puse deoparte ferăstrăul. 

— Ei, anchetatorule, acum ea e ata. 

Arkadi îşi şterse mâinile. Capul se dezgheţase. 

— Am nevoie de o cutie. 

x 

Oricum, ce erau morții decât martori ai evoluției omului de 

la indolența primatelor la industria civilizată? Şi fiecare martor, 


fiecare pachet de oase ciopârţit din muşchiul de tubă al tundrei 
era el însuşi o nouă cheie ce urma să fie adăugată la acest 
mozaic care se cheamă preistorie. Un femur aici, un craniu 
dincolo, poate un colier din colţi de elan, toate erau smulse din 
vechile lor morminte, împachetate în ziare şi trimise la Institutul 
de Etnologie al Academiei Sovietice vecin cu Gorki Park, unde 
erau curățate, cusute la un loc şi reconstituite. 

Nu toate misterele lor erau preistorice. De pildă, un ofiţer 
întorcându-se în pensiunea sa din Leningrad la sfârşitul 
războiului a observat o pată pe tavanul camerei. Căutând în pod 
sursa petei, a găsit un trup dezmembrat, pe jumătate 
mumificat, pe care miliția l-a identificat drept cadavrul unui 
bărbat. După o cercetare îndelungată şi infructuoasă, miliția a 
trimis craniul la Institutul de Etnologie pentru a fi reconstituit. 
Antropologii au reconstituit faţa unei femei, nu a unui bărbat. 
Dezgustată, miliția a distrus faţa şi a închis dosarul, până când 
pensiunea a scos la iveală fotografia unei fete. Imaginea ei 
semăna cu poza feţei făcute de antropologi; fata a fost 
identificată, iar ucigaşul ei condamnat. 

De atunci institutul reconstituise din cranii sau fragmente 
de cranii peste o sută de feţe pentru identificarea judiciară. Nu 
exista o metodă similară folosită de poliţia din alte părţi. Unele 
dintre reconstituirile institutului erau doar sculpturi grosolane 
din ipsos; altele, creaţiile lui Andreev, se remarcau nu numai 
prin bogăţia detaliilor, ci şi prin expresia lor vie de nelinişte sau 
frică nedisimulată. Prezentarea în instanţă a unuia dintre 
capetele lui Andreev marca de fiecare dată un moment de 
triumf al procurorului. 

— Intră, intră. 

Arkadi urmă vocea într-o galerie de capete. Cel mai 
apropiat cabinet expunea tipuri naţionale - turcmen, uzbec, 
calmuc etc. - asamblate cu genul de priviri absente care 
caracterizează portretele de grup. Urma un cabinet cu călugări, 
apoi unul al africanilor şi aşa mai departe. Dincolo, în ceața fină 
a luminii naturale, era o masă cu busturi ale cosmonauţilor 
proaspăt comemoraţi cu vopseaua încă proaspătă. Nici unul 
dintre cei pe care-i vedea nu purta amprenta lui Andreev. Arkadi 
ieşi la lumină şi se opri. În umbra din capătul camerei, speriaţi 
de apropierea anchetatorului şi luându-l prin surprindere cu 
suspiciunea lor mută, erau câţiva semi-oameni. Omul din 


Peking, cu buzele împinse înapoi deasupra dinţilor îngălbeniţi. 
Omul din Rhodesia, încercând să se concentreze fără să aibă 
frunte. Un fel de femeie cu faţa tristă de urangutan. Un 
neanderthaloid, cu buze groase şi viclene. Un tânăr pitic cu păr 
viguros şi cârlionţat, cu capul alungit, traversat de sprâncene 
îmbinate, cu mâinile şi halatul de laborator zdrenţuit albe de 
var. Piticul se ridică de pe un taburet. 

— Tu eşti anchetatorul care a sunat? 

— Da, spuse Arkadi, căutând un loc pentru cutia lui. 


— Nu te osteni, spuse Andreev. Nu am de gând să fac 
capul pentru tine. Nu mai execut lucrări judiciare pentru miliţie, 
decât dacă problema e nerezolvată de cel puţin un an. Este o 
regulă egoistă, dar o să te miri cât de des este capabilă miliția 
să rezolve o crimă cu propriile sale mijloace în decurs de un an. 
Cineva trebuia să-ţi fi spus lucrul ăsta. 

— Ştiam. 

După o tăcere lungă, Andreev dădu din cap şi se apropie cu 
picioarele lui strâmbe, arătând spre busturile din jurul lui. 

— Dacă tot ai venit, hai să-ţi fac un mic tur înainte să pleci. 
Asta-i colecţia noastră de umanoizi care ţi-a atras privirea. Sunt 
cu adevărat izbitori. De obicei mai puternici decât noi, uneori cu 
o mai mare capacitate cerebrală, chiar contemporani cu noi în 
unele cazuri, dar condamnaţi pentru neputinţa lor de a scrie 
texte asupra evoluţiei, aşa că să trecem mai departe. 

Pasul său rostogolit îl aduse mai aproape de Arkadi şi de o 
casetă împodobită conţinând bustul unui tătar nomad. Arkadi fu 
surprins că nu-l observase. Faţa era turtită şi slabă, nu vie, dar 
păstrând urme de viaţă, ca şi cum liniile adânci de pe obraji 
fuseseră săpate de vânt şi nu de cuțitul sculptorului. Pe cap 
purta o coroană în formă de moschee. Mustaţa roşie şi barba 
ascuţită ca o spadă erau uşor zdrenţuite, rărite, ca ale unui om 
bătrân. 

— Homo sapiens. Tamerlan, cel mai mare ucigaş din 
istorie. Craniul indică o hemipareză pe partea stângă. Am avut 
la dispoziţie şi părul lui şi nişte mucegai de pe buză, acolo unde 
creştea mustaţa. 

Arkadi îl privi pe tătar până când Andreev întoarse spre lu- 
mina dinăuntru o a doua casetă împodobită, care conţinea un 
cap de bărbat de dimensiuni mai mari decât în mod obişnuit, 


prăbuşit peste gluga aspră de călugăr. Deşi fruntea era înaltă, 
restul feţei, nasul lung, buzele purpurii şi barba atârnau sub 
greutatea dispreţului de sine. Ochii de sticlă păreau nu atât 
morţi cât stinşi. 

— Ivan cel Groaznic, continuă Andreev. Înmormântat în 
rasă de călugăr sub Kremlin. Alt ucigaş. S-a sinucis cu mercur cu 
care s-a frecat pentru a-şi atenua durerile provocate de artrită. 
Avea de asemenea o ocluzie a maxilarului care trebuie să fi 
făcut din zâmbetul lui un rânjet. Îl găseşti urât? 

— Nu este? 

— Nu neobişnuit de urât. A evitat pictorii de curte în ultimii 
ani, de parcă ar fi vrut să îngroape această faţă o dată cu el. 

— Era numai ucigaş, spuse Arkadi. Nu era prost. 

Cei doi stăteau acum lângă uşa prin care intrase Arkadi; el 
era conştient că turul galeriei se terminase. Văzând că nu avea 
de gând să plece, Andreev începu să-l studieze. 

— Eşti fiul lui Renko, nu-i aşa? l-am văzut tabloul de multe 
ori. Nu prea semeni cu el. 

— Am avut şi mamă. 

— Uneori asta e o diferenţă. Pe faţa lui Andreev aproape că 
se citea perspicacitatea; gura lui cu dinţi ca de cal schiţă un 
zâmbet subţire. Un om care doreşte ceva trebuie cel puţin să fie 
ascultat. Foarte bine, să vedem ce-ai adus. Poate că altcineva 
vrea să-şi piardă timpul. 

Andreev se îndreptă către un colţ în care se afla o roată de 
olar sub un tub de lumină fluorescentă. În timp ce se urca pe un 
taburet ca să pună firul în priză, Arkadi deschise cutia şi săltă 
capul ţinându-l de păr. Andreev îl luă şi-l puse pe roată şi 
vântură delicat părul lung castaniu. 

— Tânără, circa treizeci de ani, femeie, europeană, 
simetrie plăcută, spusese Andreev. Îl opri pe Arkadi când 
aceasta începu să relateze despre cele trei crime. Nu încerca să 
mă implici în caz; încă trei capete contează puţin aici. Mutilarea 
este, desigur, neobişnuită. 

— Ucigaşul crede că faţa a dispărut. Tu poţi s-o reconstitui, 
spuse Arkadi. 

Andreev împinse roata şi umbre se legănară în cavitățile 
orbitale ale capului. 


— Poate că s-a plimbat pe aici prin apropiere în ziua aceea, 
spuse Arkadi. Era la începutul lui februarie. S-ar putea s-o fi 
văzut. 

— Nu-mi pierd timpul uitându-mă după femei. 

— Eşti tare, profesore. Poţi să te uiţi la ea acum. 


— Există aici alţi experţi în reconstituiri. Eu am ceva mai 
important de făcut. 


— Mai important decât faptul că doi bărbaţi şi fata asta au 
fost ucişi aproape în faţa ferestrei tale? 


— Eu fac doar reconstituiri, investigatorule. Nu pot s-o 
readuc la viaţă. 

Arkadi puse cutia pe podea. 

— Faţa va face asta. 

Lumea vorbea în şoaptă despre Lubianka, închisoarea KGB 
din Piaţa Dzerjinski, dar cei mai mulţi moscoviți care încălcau 
legea şi erau prinşi ajungeau la închisoarea Lefortovo din partea 
de est a oraşului. Un paznic îl duse jos pe anchetator cu un lift 
care era o cuşcă prerevoluţionară. Unde o fi Zoia acum? Il 
sunase să-i spună că nu se mai întoarce acasă. Gîndindu-se la 
ea, nu-şi putea aminti altceva decât faţa ei în uşa dormitorului 
din vila lui Mişa. Triumful de pe faţa ei, ca şi cum un adversar 
jucase prea devreme un atu. Între timp, alt fenomen se 
petrecea. lamskoi ceruse înregistrările de la Pribluda. Un cap 
fusese încredinţat expertului în reconstituiri. Sub acoperirea 
unui pretext, fără voia lui, o adevărată cercetare prindea contur. 

Subsolul. Arkadi intră într-un hol cu uşi mici de fier ce se 
închideau ca nişte guri de cuptor, trecu de un gardian care scria 
la un pupitru, printr-o încăpere deschisă plină de saltele şi 
puţind a mucegai. Ajunse în dreptul unei uşi închise pe care o 
deschise ca să-l vadă pe anchetatorul-şef al Cazurilor Speciale, 
tovarăşul Ciucin. Acesta privea în gol cu ochii scânteietori, în 
vreme ce-şi prindea cu o mână catarama de la curea. O femeie 
aşezată alături se întoarse să scuipe într-o batistă. 

— Tu... 

Ciucin îi blocă vederea lui Arkadi către ea, dar Arkadi privea 
pentru a doua oară ceea ce mai văzuse: uşa deschizându-se, 
uimirea inițială a lui Ciucin, mâna închizând catarama, fata cu 
față roşie - tânără, dar urâtă - întorcându-se pe scaunul ei să 
scuipe. Ciucin, cel mai ipocrit dintre oameni, cu mustață de 


sudoare pe buza de sus, îşi încheie haina şi-l împinse pe Arkadi 
în hol. 

— Un interogatoriu? întrebă Arkadi. 

— Nu unul politic, doar o curvă. 

Vocea lui Ciucin era blândă, ca şi cum ar fi identificat un soi 
de câine. 

Arkadi venise cu o cerere. Acum însă devenise inutilă. 

— Dă-mi cheia de la dosarele tale. 

— Du-te dracului! 


— Procurorul ar fi foarte interesat să afle cum iei tu un 
interogatoriu. 

Arkadi întinse mâna după chei. 

— Nu ai curaj. 

Mâna lui Arkadi se închise pe bifurcația pantalonilor lui 
Ciucin şi pe organul ce se înmuia, organul Cazurilor Speciale din 
pantaloni, şi-l sili pe Ciucin să se ridice în vârful picioarelor, 
astfel că amândoi se puteau privi ochi în ochi. 

— O să te omor pentru asta, Renko, aşteaptă şi-ai să vezi, 
spuse grăbit Ciucin, dar scoase cheile. 

Arkadi întinse dosarele pe biroul lui Ciucin. 

Nici un anchetator nu arăta altuia propriile dosare. Fiecare 
era un specialist, iar acolo unde activităţile lor se intersectau, 
dosarele lor separate conţineau identitățile informatorilor folosiţi 
de fiecare. Mai cu seamă la Cazurile Speciale. Ce erau Cazurile 
Speciale? Dacă KGB aresta delincvenţii politici, numărul lor 
mare le-ar fi exagerat importanţa. Mai mare era numărul celor 
arestaţi de biroul procurorului pentru delicte obişnuite, uşor de 
înţeles pentru cetăţeanul de rând. De exemplu: istoricul B, 
corespondent al scriitorilor din exil, a fost arestat pentru speculă 
cu bilete la un spectacol de balet. Poetul F., curier samizdat, a 
fost acuzat că fura cărţi din Biblioteca Lenin. Tehnicianul M., un 
social-democrat, a fost arestat pe când vindea icoane 
informatorului G. 

Acest furtişag era o insultă pentru anchetatorii adevăraţi. 
Arkadi fusese totdeauna tentat să-l ignore pe Ciucin, ca şi cum i- 
ar fi negat existenţa. El abia vorbea cu omul, cu atât mai puţin 
să-l atingă. 

Ochiul lui Arkadi era atras de referirile lui Ciucin la 
„informatorul G.“, „cetăţeanul ager G.“, „sursa demnă de 


încredere G.“. Jumătate dintre arestările din cazul icoanelor se 
bazau pe această singură scrisoare. Ajunse apoi la listele de 
cheltuieli ale lui Ciucin. Pe o listă de informatori, G. era în frunte 
cu 1500 de ruble. Exista un număr de telefon. 

Din propriul său birou, Arkadi telefonă la casa de schimb. 
Numărul aparţinea unui anume Feodor Golodkin. Casetofonul lui 
Paşa era pe birou. Arkadi puse o bandă nouă şi formă numărul. 
După cinci apeluri, receptorul fu ridicat fără nici un cuvânt. 

— Alo, Feodor e acolo? întrebă Arkadi. 

— Cine întreabă? 

— Un prieten. 

— Dă-mi numărul la care să te sune. 


— Vreau să vorbim acum. 

Clic. 

Când primele fişe veniră de la Pribluda, Arkadi simţi ceva 
din voioşia pe care ţi-o insuflă până şi un progres iluzoriu. 
Existau treizeci de hoteluri Intourist în Moscova, cu un total de 
peste douăzeci de mii de camere pentru oaspeţi, jumătate 
echipate cu aparate de ascultare şi, dacă numai 5 la sută 
puteau fi monitorizate în acelaşi timp, acumularea de material 
era impresionantă. 

— Dacă nimeriţi peste un nevinovat care vorbeşte deschis 
despre cumpărarea icoanelor sau de o întâlnire cu cineva în 
parc, să nu vă ocupați de asta, le spuse Arkadi lui Paşa şi Fet. 
Nu vă obosiţi să citiţi înregistrările cuiva însoţit de un ghid de la 
Intourist. Nu vă pierdeţi vremea cu ziarişti, prelați sau politicieni 
străini; ei sunt supravegheați prea îndeaproape. Concentraţi-vă 
asupra turiştilor şi oamenilor de afaceri străini care cunosc 
drumurile, vorbesc ruseşte, au legături aici. Fiţi cu ochii pe cei 
care au convorbiri scurte, criptice şi părăsesc imediat încăperea. 
O bandă cu negustorul Golodkin de pe piaţa neagră există în 
acest aparat, aşa că puteţi copia vocea lui pe altă bandă, dar nu 
pierdeţi din vedere faptul că s-ar putea să nu fie implicat. 

— Icoane? întrebă Fet. Cum să le deosebim? 

— Dialectică marxistă, spuse Arkadi. 

— Dialectică? 

— Ne aflăm acum într-un stadiu intermediar al 
comunismului, când în mintea unor indivizi mai există 


predispoziţii infracţionale rezultate din reminiscențele 
capitalismului. Ce reminiscență este mai evidentă decât o 
icoană? 

Arkadi deschise un pachet de ţigări şi-i dădu una lui Paşa. 

— În afară de asta, pe hainele victimelor s-a găsit ipsos şi 
pulbere de aur. Ipsosul este o amorsă pentru lemn, iar aurul 
poate fi utilizat legal numai la restaurarea icoanelor. 

— Vrei să spui că asta poate avea legătură cu furtul unor 
obiecte de artă? întrebă Fet. Ca în cazul de la Ermitaj din urmă 
cu vreo doi ani. Adu-ţi aminte, o echipă de electricieni furau 
cristale din candelabrele muzeului. A durat ani de zile până să-i 
prindă. 

— Falsificatorii de icoane, nu hoţi. Paşa aprinse un chibrit. 
Rumeguşul de pe hainele lor, provine de la prelucrarea 
lemnului. El se opri şi clipi din ochi. Am făcut ceva dialectică? 

După o zi de ascultare a benzilor, fiindcă nu mai avea 
destulă energie ca să se întoarcă în apartamentul său, Arkadi 
rătăci până se pierdu la intrarea din Strada Imperială Romană în 
Gorki Park, unde comandă o cină compusă din plăcintă cu carne 
şi limonadă. Pe patinoar, fete musculoase în fuste scurte şi largi 
patinau după un băiat cu acordeon. Difuzoarele amuţiseră; 
femeia surdă îşi luase discurile. 

Soarele apunea în nori învolburaţi. Arkadi se duse în 
sectorul de agrement. Într-un week-end bun aici puteau veni o 
mie de copii care călăreau caruselul de rachete şi maşinuţe cu 
pedale, vânau rațe de lemn cu puşca cu aer. El însuşi venea, 
copil fiind, cu viitorul sergent Belov, un băiat la fel de cuminte 
ca Mişa şi toţi ceilalţi copii din grupul lor. Îşi aminti de ziua când 
cehii deschiseră prima expoziţie străină în parc, pavilionul cu 
bere Pilsen, în 1956. Deodată, dintre toate lucrurile, berea 
devenise foarte populară. Toată lumea punea votcă în ea. Cu 
toţii erau fericiţi şi beţi. Îşi aminti când venise în Moscova filmul 
Cei şapte magnifici şi fiecare bărbat între douăzeci şi treizeci de 
ani începuse să imite mersul lui Yul Brynner; Gorki Park părea să 
fie plin de cowboy cu picioare ţepene căutându-şi caii. O vreme 
când fiecare era cowboy. Uluitor! Ce ajunseseră ei acum? 
Proiectanţi de oraşe, conducători de fabrici, membri de partid, 
posesori de automobile, cumpărători de icoane, cititori ai 
revistei Krokodil, critici de televiziune, amatori de operă, taţi şi 
mame. 


Astăzi nu erau mulţi copii. Doi bătrâni jucau domino pe 
întuneric. Vânzătorii ambulanți se zgribuleau în capişoanele şi 
şorţurile lor albe. Un copilaş încerca limitele unei benzi elastice 
ţinute de o bunică. 

La roata Ferris din capătul sectorului de agrement, o 
pereche în vârstă de vreo optzeci de ani stăteau suspendaţi la 
jumătatea drumului în aer, pe când operatorul, un băiat cu o 
boală de piele, răsfoia o revistă de motociclism, de parcă s-ar fi 
jurat să nu dea drumul la frână doar pentru doi clienţi. Când 
vântul bătea, scaunele se legănau şi bătrâna se ghemuia mai 
tare lângă soţul ei. 

— Dă-i drumul! Arkadi îi arătă biletul operatorului şi se 
aşeză într-un scaun. Acum. 

Roata se cutremură şi se învârti şi Arkadi urcă deasupra 
nivelului copacilor. Deşi lumina soarelui mai stăruia la apus, 
dincolo de Colinele lui Lenin, luminiţe se aprinseseră deasupra 
oraşului şi el putea vedea inelele de trafic ca nişte halouri 
concentrice: cele trei linii de bulevarde în jurul oraşului interior, 
Inelul Sadovaia care ajungea până la parc, Inelul Exterior la fel 
de neclar ca o Cale Lactee. 

Aceasta reprezenta una din particularităţile Parcului Gorki: 
era singurul loc din oraş unde puteai să visezi. Aveai nevoie de 
un permis special ca să priveşti fanteziile de la Mosfilm, însă 
oricine era bine venit în parc. Într-o vreme Arkadi visase să 
devină astronom. Tot ce-i rămăsese din acea perioadă era o 
cută de informaţii inutile pe scoarţa creierului. Urmărise 
trecerea Sputnicului peste Gorki Park cu douăzeci de ani în 
urmă. Nu-i părea rău. Fiecare lăsase asemenea vedenii în parc; 
era un mormânt mare şi plăcut. El şi Mişa, Paşa, Pribluda şi Fet, 
Zoia şi Nataşa. Se simţea jignit că cineva lăsase cadavrele în el. 

Incă o rotaţie. Bătrâna pereche cu câteva scaune înaintea 
lui nu scotea o vorbă, cum făceau adesea prerevoluţionarii când 
veneau în capitală. Marele Război pentru apărarea patriei fusese 
cel care le insuflase destulă încredere în sine ca să împingă şi să 
strige. Intre timp, nepoţii lor stăteau lângă catedralele 
Kremlinului şi se ciupeau de nas, salutul moştenitorilor. 

El se răsuci ca să se aşeze mai confortabil în scaunul de 
metal. Jos, parcul se ridica spre dealuri, trecea pe lângă postul 
de miliţie şi se despărţea în alei romantice, iar pe una dintre ele, 
„40 metri nord de alee, paralel cu Strada Donskoi şi râul“, trei 


oameni fuseseră ucişi. În ciuda întunericului crescând, el văzu 
luminişul fiindcă o siluetă stătea în mijlocul lui cu o lanternă în 
mână. 

La următoarea trecere - pe lângă pământ, Arkadi sări jos. 
Era o jumătate de kilometru până la luminiş şi el începu să 
alerge în salturi lungi, uneori alunecând pe gheaţă şi regăsindu- 
şi cu greu echilibrul. Cărarea cotea spre deal. 

Zoia avea dreptate: trebuia să se antreneze. Afurisitele alea 
de ţigări! Ajunse la postul de miliţie, care era exact aşa de 
confortabil cum îl descrisese Paşa, dar pustiu, iară nici o maşină 
prin preajmă, aşa că merse mai departe până când cărarea 
deveni mai abruptă. În mod deliberat ridică mai mult genunchii 
şi trase umerii înapoi impunându-şi un ritm mai susţinut. După 
trei sute de metri de sprint, pasul lui devenise la fel de scurt ca 
al unui bebeluş. Se simţea de parcă alergase ore întregi. 

În locul unde duba miliției părăsise aleea cu patru zile 
înainte, încetini brusc pasul, mergând pe urme către luminiş. 
Gheaţa pocnea sub tălpi. Lumina dispăruse; individul plecase 
sau se dovedise suficient de deştept ca să nu mai lumineze cu 
lanterna din cărare. Luminişul, golit de zăpadă, era negru peste 
tot. Nu se auzea nici un zgomot. Merse de la un pom la altul în 
jurul luminişului, oprindu-se din când în când, ca să privească în 
jur. Se pregătea să pornească din nou, când o rază de lumină 
apăru pe şanţul puţin adânc din care fuseseră ridicate trupurile. 

Arkadi era la vreo zece metri în luminiş când lumina 
dispăru. 

— Cine-i acolo? strigă el. 

Cineva începu să alerge în partea opusă. Arkadi îl urmă. 
Ştia că luminişul se înclina uşor către un crâng cu copaci tineri. 
Dincolo de acesta erau un mal abrupt, câteva chioşcuri pentru 
mese de şah, altă alee, copaci, apoi o falie coborând către 
Cheiul Puşkinskaia şi spre râu. 

— Stai! Miliția! strigă el. 

Nu mai putea să strige şi să alerge totodată. Câştiga teren. 
Paşii din faţă erau grei, bărbăteşti. Deşi Arkadi avea armă, n-o 
purta niciodată. Crângul se apropia ridicându-se în faţă ca vârful 
unui val. Fugarul ajunse primul la copaci, rupând ramurile. 
Trebuie să apară luminile de pe aleea de jos, gândi Arkadi, şi 
multe lumini de pe chei. 

Se înclină când auzi un braţ mişcându-se înapoi, dar, spre 


surprinderea lui, individul îl lovi cu piciorul în vintre. Cu 
răsuflarea tăiată, încercă să apuce piciorul, însă primi un pumn 
în gât. Se balansă şi rată ţinta. Un alt şut îl lovi în spate. A doua 
lovitură a lui nimeri într-un stomac rotund şi tare. Un umăr îl fixă 
de un copac în timp ce nişte degete i se înfigeau în şale. Gura lui 
Arkadi găsi o ureche şi muşcă. 

— Son of a bitch! Ticălosule! Umărul dădu înapoi. 


— Miliția... încercă Arkadi să strige, dar vocea i se 
transformase în şoaptă. 

O lovitură îl aruncă cu faţa în zăpadă. Prostule, se mustră 
Arkadi. Prima dată când anchetatorul lovise pe cineva în ultimii 
ani a fost când îşi pierduse nevasta. Acum era a doua oară. 
Strigă după ajutor. 

Se ridică, auzi zgomotul crengilor lovite şi plecă în urmărire. 
Panta se înclina către râu. Aproape căzu. Aleea de jos era 
pustie, dar văzu picioarele dispărând între copacii de dincolo de 
ea. 

Arkadi trecu aleea dintr-un salt şi sări în spinarea lată a 
individului. Cei doi se rostogoliră în întuneric până se loviră de o 
bancă. Arkadi încercă să-i fixeze încheietura celuilalt la spate, 
dar paltoanele lor erau prea încurcate pentru ca vreunul să 
poată face vreo mişcare. În cele din urmă, individul se răsuci 
eliberându-se. Arkadi îl răsturnă şi îl lovi din nou peste picioare. 
Dar îndată ce se despărţiră, o palmă îi plesni faţa şi, înainte să 
poată reacţiona, aceeaşi palmă devenită pumn îl lovi în coaste, 
sub inimă. El fu cuprins de o uşoară uimire, de care individul 
profită pentru a-l lovi din nou. În vreme ce se prăbuşea la 
pământ, simţea că inima i se opreşte. 

Aceasta este o uriaşă imbunătăţțire a metodelor primitive, 
le-a spus directorul colectivului lui Arkadi şi tatălui său şi a 
împins capul vacii pe un stâlp, deasupra căruia era un mare 
cilindru de metal; la atingerea unui buton, acesta a impins un 
piston plin de unsoare în craniul vacii, iar picioarele ei zburară 
într-o dezordine comică. Piele de vacă pentru căştile tanchiştilor, 
şi-a amintit. Lasă-mă să încerc şi eu, a spus generalul Renko şi a 
împins altă vacă spre stâlp. Puf! Imaginează-ți că cineva ar fi 
fost în stare să-şi folosească mâinile în acest fel. 

Arkadi se ridică alunecând şi se clătină, ţinându-se de piept. 
Copacii şi zăpada îl absorbiră în josul colinei către zidul de 
piatra. El încetini pasul şi căzu pe trotuarul cheiului Puşkinskaia. 


Luminile camioanelor treceau în lungul buclei drumului de 
pe chei. Nu vedea pe nimeni mergând pe jos. Nici milițieni. 
Luminile de pe stradă erau mingi de blană, ca bulele de aer 
care-i umpleau gura. Camioanele treceau mai departe şi el 
rămânea singur, nefiind în stare să treacă drumul. 

Râul era îngheţat pe o lăţime de trei sute de metri, străjuit 
de copacii negri ce se întindeau spre vest către Stadionul Lenin 
şi spre est către clădirile ministeriale neluminate. Podul 
suspendat Krimski era la cel puţin un kilometru distanţă. 
Aproape, în stânga lui Arkadi, se afla un pod pentru metrou, fară 
trotuare. Peste el trecu în viteză un tren cu roţile scânteind. 

O siluetă alerga pe râu sub pod. 

Nu existau scări. Arkadi alunecă trei metri în jos pe taluzul 
de piatră curb, înainte de a ateriza violent pe gheaţă. Se ridică şi 
începu să alerge. 

Moscova era un oraş modest. De la râu aproape că dispărea 
sub propriul său cer somnoros. 

Paşii se auzeau mai aproape. Omul era puternic, nu rapid; 
chiar şchiopătând, Arkadi tot câştiga teren. Nu existau scări de-a 
lungul malului de nord, dar el văzu pe taluz, către stadion, 
debarcaderul pentru vaporaşele de agrement din timpul verii. 

Omul se opri să răsufle, privi înapoi spre Arkadi şi porni din 
nou. Erau cam la jumătatea gheții, la vreo patruzeci de metri 
depărtare unul de altul. Pe când Arkadi se apropia, omul se opri 
pentru a doua oară şi ridică mâna cu atâta autoritate încât 
Arkadi rămase țintuit locului fără voia lui. Gheaţa dădea iluzia de 
luminiscenţă. El putea vedea o siluetă mică şi îndesată, în 
palton şi cu şapcă. Faţa era ascunsă. 

— Înapoi, spuse el în rusă. 

Când Arkadi păşi înapoi, mâna celuilalt cobori. Văzu o ţeavă 
de pistol. Omul ochi cu amândouă mâinile, aşa cum obişnuiesc 
detectivii să tragă cu pistolul, şi Arkadi se aruncă la pământ. Nu 
auzi nici împuşcătura şi nu văzu nici flacăra, dar ceva biciui 
gheaţa în spatele lui şi, o clipă mai târziu dispăru între filtre. 

Silueta porni iarăşi greoi către malul celălalt al râului. 
Arkadi îl ajunse pe taluz. Apa cursese de-a lungul peretelui de 
piatră şi îngheţase într-un alunecuş inegal de gheaţă; acolo, cei 
doi se luptară în umbra podului, alunecând mai întâi cu 
picioarele, apoi cu genunchii. Nasul lui Arkadi sângera şi celălalt 
bărbat îşi pierduse şapca. O lovitură în piept nu mai tare decât 


un bobârnac îl dobori pe Arkadi. Adversarul său stătea în 
picioare. Arkadi primi două şuturi în coaste şi, la fel de eficient 
ca o lovitură finală de ciocan, un picior în ceafă. 

Când se ridică, omul plecase. Indreptându-se, descoperi că 
ţinea în mână şapca individului. 

Deasupra, mai multe cercuri de lumini intermitente 
traversară cerul. Mici focuri de artificii pentru mici victorii. 


5 

Goticul stalinist nu era atât un stil arhitectural cât o formă 
de adulare. Fragmente din capodopere greceşti, franceze, 
chinezeşti şi italiene fuseseră aruncate într-un vagon barbar şi 
cărate la Moscova, către Maestrul Constructor însuşi, care le 
clădise unul peste altul înălţând monstruoşii zgârie-nori cu 
ferestre amenințătoare, turnurile ameţitoare ce duceau spre 
nori şi clopotniţele încă şi mai impunătoare purtând în vârf stele 
roşii care noaptea străluceau ca ochii Lui. După moartea Lui, 
creaţiile Lui erau mai mult incomode decât amenințătoare, prea 
monumentale ca să poată fi înmormântate cu El, astfel că ele 
stăteau, câte una în fiecare parte a oraşului, mari temple de 
meditaţie semiorientale, nu exorcizate ci folosite. Cel din 
Raionul Kievskaia, la vest de râu, era Hotel Ukraina. 

— Nu-i grozav? întinse braţele Paşa. 

Arkadi privi în jos de la etajul patru al Ukrainei către largul 
bulevard  Kutuzovski Prospekt şi dincolo de circulaţia 
bulevardului către clădirile respectabile ale complexului 
diplomaților şi corespondenţilor străini, cu curtea sa centrală şi 
ghereta miliției. 

— Ca Distrugătorul de Spioni. Paşa trecu în revistă o serie 
de aparate de înregistrat, cartoane, mese şi pătuţuri. Duci într- 
adevăr ceva greutate, Arkadi. 

De fapt lamskoi fusese cel care mutase baza investigaţiei, 
invocând lipsa de spaţiu din biroul lui Arkadi. Nu era nici o 
menţiune despre locatarul apartamentului dinaintea lor, deşi 
exista un poster cu o stewardesă blondă de la Liniile Aeriene ale 
Germaniei Democrate lipit pe un perete. Până şi detectivul Fet 
era impresionat. 

— Detectivul Pavlovici aduce turişti germani şi pe Golodkin, 
omul pe care-l suspectezi că se ocupă cu negoţul de icoane. 
Sunt obişnuit cu limbile scandinave. Pe vremea când visam să 
îmbrăţişez o carieră navală, am socotit că-mi vor fi de folos, 
mărturisi Fet. 

— Şi aşa este? întrebă Arkadi frecându-şi gâtul. 

Tot trupul îl durea după bătaia pe care-o încasase în 
noaptea trecută; n-o putea numi mod în cinstit o luptă. Capul îl 
durea de parcă ar fi purtat o cască. 

In pofida slujbei plicticoase pe care o aveau de îndeplinit, 


cei doi detectivi ai săi păreau în culmea încântării. La urma 
urmei, se aflau într-un hotel de lux şi-şi odihneau picioarele pe 
un covor în loc să bată trotuarele. 

— Eu o să mă ocup de englezi şi francezi, spuse el. 

Sună telefonul. Era Liudin cu veşti despre şapca pierdută de 
omul care-l bătuse pe anchetatorul-şef. 

— Şapca este nouă, producţie rusească, din stofă ieftină şi 
conţine două fire de păr cărunt. Analiza proteinelor din firul de 
păr a scos la iveală faptul că purtătorul şepcii este european, 
bărbat, cu grupa de sânge 0. Pe păr s-a dat cu o pomadă pe 
bază de lanolină, de fabricaţie străină. Urmele bărbatului prin 
parc provin de la încălţăminte nouă, tot rusească. Am luat şi 
urmele tălpilor tale. 

— Uzate? 

— Rău de tot. 

Arkadi închise telefonul şi se uită la pantofii lui. Nu numai 
că avea tocurile roase, dar culoarea originală verde a pielii se 
întrezărea prin stratul de cremă neagră. 

„Fiu de căţea!“ exclamase omul când Arkadi îl muşcase. 
Americanii spun aşa. Un fiu de căţea american. 

— Ce ţi-e şi cu fetele astea, nemţoaicele, zise Paşa pe când 
asculta în căşti o înregistrare. Secretară la Banca Germană de 
Export. Stă la Hotel Russia şi agaţă bărbaţi chiar de pe ringul de 
dans din hotel. O prostituată rusoaică, una de-a noastră, ar fi 
aruncată afară din Russia cu un şut în fund. 

Înregistrările lui Arkadi erau lipsite de importanţă. El trăgea 
cu urechea la vorbăria unui francofon luptător pentru libertatea 
Ciadului, care locuia la Hotel Peking. Aşa-zisul lider naţional 
avea un apetit sexual egalat numai de dificultatea de a-şi 
procura partenere. Fetelor le era teamă că, dacă se vor culca o 
dată cu un negru, vor naşte ani de zile după aceea „o maimuţă“. 
Trăiască educaţia sovietică! 

Ceruse un număr atât de mare de benzi şi stenograme 
numai ca să-l sperie pe Pribluda. N-avea importanţă cât de 
delicat era materialul ce nu va fi predat; cineva din lanţul de 
comandă al KGB trebuia doar să ştie că sfânta sfintelor (benzi şi 
transcrieri, aceste secrete ale altor oameni pe care numai 
iniţiaţii erau împuterniciţi să le atingă) se afla în mâinile unei 
organizaţii rivale. Orice încălcare trebuia sancţionată. Fişele vor 


fi restituite şi, o dată cu ele, Arkadi n-avea nici o îndoială, se va 
sista şi ancheta. El nu menţionase faptul că omul care-l 
molestase era probabil american sau că-i dăduse lui Andreev 
capul Frumoasei. Nu avea dovezi în privinţa agresorului, iar 
celălalt nu finalizase lucrarea. 

El ascultă banda unui turist în timp ce citea transcrierea 
altuia. Microfoanele se aflau în telefoanele din camerele de 
hotel, aşa că auzea la fel de bine şi discuţiile. Toţi francezii se 
plângeau de mâncare, iar americanii şi englezii îi boscorodeau 
pe chelneri. Călătoria era un fiasco! 

În timpul prânzului, la o cafenea din holul hotelului, Arkadi 
sună la şcoală la Zoia. Ea veni imediat la telefon. 

— Vreau să stăm de vorbă, spuse el. 

— Mai e o lună până la Întâi Mai, ştii ce înseamnă asta, 
răspunse Zoia. 

— Vin să te iau după ore. 

— Nu! 

— Când? 

— Nu ştiu. Mai târziu, când o să ştiu ce am de făcut. Acum 
trebuie să plec. 

Înainte de a închide, el auzi în fundal vocea lui Schmidt. 

După-amiaza era interminabilă, deşi veni timpul când Paşa 
şi Fet îşi puseră pălăriile şi paltoanele şi plecară acasă. Arkadi 
întrerupse lucrul ca să bea o cafea. În întuneric vedea unul sau 
doi dintre zgârie-norii Lui în apropiere, Universitatea Moscova la 
sud şi Ministerul de Externe chiar peste râu. Stelele lor rubinii 
sclipeau una spre alta. 

Singur, ascultând din nou benzile, el auzi prima voce 
familiară. Banda era de la o petrecere a americanului, dată pe 
12 ianuarie la Hotel Russia. Vocea aparţinea unei musafire 
rusoaice, o femeie supărată: 

— Cehov, fireşte. Totdeauna relevant, se spune, datorită 
atitudinii sale critice față de mica burghezie, sentimentelor sale 
profund democratice şi încrederii absolute în puterea poporului. 
Adevărul este că într-un film de Cehov poţi îmbrăca actrițele cu 
pălării decente în loc de basmale. O dată pe an lumea vrea să 
vadă un film cu pălării frumoase. 

Arkadi recunoscu vocea lrinei Asanova, fata de la Mosfilm. 
Urmă un portret suav schiţat împotriva ei de actrițele prezente. 


Veniră nişte întârziaţi. 

— Evgheni, acum ce mi-ai adus? 

O uşă se închise. 

— La mulți ani, John. 

— Mănuşi! Ce idee bună! O să le port cu plăcere. 

— Poartă-le, arată-le şi altora. Vino mâine şi-ţi dau o sută 
de mii să le vinzi. 

Numele americanului era John Osborne. Camera sa de la 
Russia, mai degrabă un adevărat apartament cu flori proaspete 
dădea chiar spre Piaţa Roşie. Ukraina era ca o gară în 
comparaţie cu Russia. Limba rusă a lui Osborne era corectă şi 
ciudat de delicată. Dar Arkadi voia s-o audă din nou pe fată. 

Se auziră mai multe voci pe bandă. 

— ... minunat spectacol. 

— Da, am dat o recepţie pentru ea când toată trupa de 
balet a venit la New York. Dedicată artei ei. 

— Cu Moiseev? 


— O energie debordantă. 

Arkadi ascultă mai mulţi nou-veniţi, toasturi pentru arta 
rusească, întrebări despre familia Kennedy; nu-i mai auzi vocea 
Irinei Asanova. Simţea că i se îngreunează pleoapele, ca şi cum 
ar fi fost un musafir nevăzut, ascuns sub paltoanele calde şi 
murmurul cuvintelor pe jumătate auzite, ecouri de acum patru 
luni ale unei camere şi ale unor personaje pe care nu le văzuse 
niciodată. Pocnitura benzii în căşti îi atrase atenţia. Cu speranţa 
că lrina Asanova va vorbi din nou, Arkadi se întoarse spre 
aparat. 

Aceeaşi petrecere, mai târziu. Auzi vocea lui Osborne. 

— Tăbăcăria Gorki imi dă deja mănuşi gata făcute. Acum 
zece ani am încercat să import piele —piele de vițel pe care s-o 
prelucrez cu spaniolii şi itaienii. Din fericire, am cercetat 
bunurile la Leningrad. Mi s-a dat căptuşeală de burtă. Burtă. Am 
urmărit transportul înapoi până la o cireadă colectivă din Alma 
Ata, de unde mi s-a trimis în aceeaşi zi pielea de vițel la 
Leningrad şi burta pentru ciorbă la Vogvozdino. 

Vogvozdino? Dar americanul nu ştia de lagărul de 
închisoare de acolo, gândi Arkadi. 

— Ei au contactat autoritățile din Vogvozdino, care au spus 


că transportul lor sosise, fusese pus la supă şi devorat cu 
plăcere. Aşadar, colectivul era reabilitat. Nu trebuia să mai 
cumpăr burtă deoarece, cu siguranță, ruşii nu vor mânca 
mănuşi. Am pierdut douăzeci de mii de dolari şi n-am mai 
comandat niciodată supă la est de Moscova. 

O tăcere nervoasă fu urmată de râsete nervoase. Arkadi 
fumă şi constată că lăsase trei chibrituri în faţa lui pe masă. 

— Nu pot înțelege de ce poporul vostru găseşte totdeauna 
cusururi Statelor Unite. Pentru bani? Ar trebui să ştiţi că 
americanii, indiferent cât de mulţi bani ar avea, totdeauna 
constată că există ceva care nu poate fi cumpărat. Când se- 
ntâmplă asta, ei spun: ,„Nu putem să ne permitem asta, suntem 
prea săraci ca s-o cumpărăm“. Voi nu vreți să fiti americani 
săraci, nu-i aşa? Prin urmare, veți fi totdeauna bogați. 

Paginile din dosarul lui Osborne erau din foiţă subţire, cu 
ştampila roşie a KGB-ului. 

John Dusen Osborne, cetăţean SUA, născut la 16.05.1920 în 
Tarrytown, New York, SUA, nemembru de partid. Necăsătorit. 
Domiciliul stabil, New York, N.Y. Prima intrare în URSS 1942 la 
Murmansk cu grupul de consilieri împrumut-închiriere. Locuit 
1942-1944 în Murmansk şi Arhanghelsk cu însărcinarea de 
consilier pentru transporturi, încredinţată de Serviciul Extern al 
SUA. In acest timp, subiectul a contribuit semnificativ la efortul 
de război antifascist. Subiectul a demisionat din Serviciul Extern 
în 1948 într-o perioadă de isterie de dreapta şi s-a lansat într-o 
afacere privată în domeniul importului de blănuri din Rusia. 
Subiectul a sponsorizat multe schimburi culturale şi vizitează în 
fiecare an URSS. 

A doua pagină a dosarului menţiona birourile Osborne Im- 
port de Blănuri, Inc. şi Osborne Creaţie de Blănuri, Inc., în New 
York, Palm Springs şi Paris şi înregistra vizitele lui Osborne în 
Rusia în ultimii cinci ani. Cea mai recentă călătorie durase din 2 
ianuarie până în 2 februarie. Exista o însemnare cu creionul, 
ştearsă cu o linie, dar pe care Arkadi o putu citi: Referinţă 
personală: „|.V. Mendel, ministrul Comerţului“. 

Pe pagina a treia se specifica: „Vezi Analele Cooperării 
Sovieto-Americane în Marele Război pentur apărarea patriei, 
Pravda, 1967.“ 

De asemenea: „ Vezi Departamentul Unu. “ 

Arkadi şi-l amintea pe Mendel. Omul era un fel de homar 


care năpârlea şi se îngrăşa în fiecare sezon, mai întâi ca 
supraveghetor al „strămutării“ chiaburilor, apoi în calitate de 
comisar pe timp de război, pentru regiunea Murmansk, apoi ca 
director al Dezinformării din KGB şi, în sfârşit, cu ghearele la fel 
de mari ca nişte cupe de excavator, ca ministru adjunct al 
Comerţului. Mendel murise cu un an în urmă, dar cu siguranţă 
că Osborne avea mai mulţi prieteni de aceeaşi ţeapă. 

— Umilința voastră vă conferă un farmec aparte. Un rus se 
simte inferior față de oricine, afară de un arab sau un alt rus. 

Chicotelile inşilor subliniau poanta lui Osborne. Tonul 
monden îi seducea. Oricum, el era un străin sigur. 

— Când se află în Rusia, un om deştept stă departe de 
femeile frumoase, intelectuali şi evrei. Sau, ca s-o spunem mai 
simplu, îi evită pe evrei. 

O perlă sadică ce conţine un grăunte de adevăr, recunoscu 
Arkadi. 

Auditoriul său amuzat se înşela însă. Notaţia de dosar 
„Departamentul Unu“ însemna Biroul Nord-American al KGB. 
Osborne nu era agent; din nici o înregistrare nu reieşea acest 
lucru. Osborne, menţiona nota, era un simplu om de afaceri, 
susţinător al artei ruse şi o sursă de informaţii cu privire la 
artiştii ruşi. Fără îndoială că nu doar un dansator ce profita de 
ospitalitatea sa făcuse declaraţii în New York care găsiseră o a 
doua audienţă la Moscova. Arkadi se simţea uşurat că nu mai 
exista nici o înregistrare cu lrina Asanova. 

Mişa îl invitase pe Arkadi la cină. Înainte de a pleca, el 
verifică până unde ajunseseră detectivii săi. Benzile scandinave 
ale lui Fet erau transcrise ordonat pe caiete, în dreptul cărora se 
aflau două creioane ascuţite ca acele. Masa lui Paşa era în 
dezordine. Arkadi  cercetă  transcrierile detectivului după 
convorbirile telefonice ale lui Golodkin. O înregistrare făcută cu 
o zi înainte i se păru curioasă. Golodkin nu vorbea decât 
englezeşte la acest apel, în vreme ce interlocutorul de la celălalt 
capăt al firului îi răspundea în rusă. 

G.: Bună dimineaţa. Aici e Feodor. Aminteşte-ţi, la ultima ta 
călătorie, trebuia să mergem împreună la muzeu. 

X.: Da. i 

G.: Ce mai faci? Vreau să-ți arăt muzeul astăzi. Iti convine 
Ziua de azi? 

X.: lartă-mă, sunt foarte ocupat. Poate anul viitor. 


G.: Eşti sigur? 

Persoana necunoscută vorbea fluent ruseşte. Era însă 
încetăţenită convingerea că nimeni nu putea vorbi cu adevărat 
limba rusă decât ruşii şi de bună seamă că negustorul de pe 
piaţa neagră socotea, contrar evidenţei, că trebuie să folosească 
limba engleză. Interlocutorul lui Golodkin era un străin. 

Arkadi găsi banda care fusese transcrisă şi o puse în 
aparat. De data asta auzi ceea ce citise. 

— Bună dimineaţa. Aici e Feodor. Aminteşte-ţi, la ultima ta 
călătorie trebuia să mergem împreună la muzeu. 

— Da. 


— Ce mai faci? Vreau să-ţi arăt muzeul astăzi. iţi convine 
Ziua de azi? 

— l/artă-mă, sunt foarte ocupat. Poate anul viitor. 

— Eşti sigur? 

Clic. 

Arkadi recunoscu imediat cealaltă voce, pentru că o 
ascultase ore în şir. Era Osborne. Americanul se afla din nou la 
Moscova. 

Familia Mikoian avea un apartament mare - cinci camere 
dintre care una cu două piane mari moştenite de Mişa, o dată cu 
apartamentul, de la părinţii săi, care concertaseră împreună cu 
Orchestra Simfonică Radio. Colecţia de postere din cine- 
matografia revoluţionară a părinţilor decora pereţii, alături de 
sculpturile lui Mişa şi Nataşa. Mişa îl conduse pe Arkadi la baie, 
unde un colţ era ocupat de o nouă maşină de spălat în email alb 
imaculat. 

— Siberia. Ultimul tip. O sută cincizeci şi cinci de ruble. Am 
aşteptat zece luni pentru asta. 

Un cablu de prelungire ducea la scurgere, iar un furtun era 
potrivit pe marginea căzii. Exact cum îşi dorea Zoia. 

— Puteam să luăm un Z/V sau o Riga în patru luni, dar am 
vrut să cumpărăm ce e mai bun. Mişa luă de pe toaletă un 
exemplar din Buletinul Comercial. Clasă foarte înaltă. 

— Şi nu în ultimul rând burghez. 

Mişa îi aruncă lui Arkadi o privire neagră şi-i întinse paharul. 
Bea votcă cu ardei şi era un pic surescitat. Mişa trase o bucată 
de rufă udă din cuva maşinii şi o îngrămădi în uscătorul 
centrifugal. 


— O să-ţi arăt! 

Răsuci butonul uscătorului rotativ. Cu un huruit, maşina 
începu să vibreze. Huruitul crescu, ca şi cum un avion îşi lua 
zborul în baie. Apa se revărsă din furtun în cada de baie. Mişa se 
dădu înapoi cu un aer visător. 

— Fantastic! exclamă el. 

— Poezie, spuse Arkadi. Poezie de Maiakovski, totuşi 
poezie. 

Maşina se opri. Mişa controlă priza şi butonul, care nu voia 
să se învârtească. 

— S-a întâmplat ceva? 

Mişa îi învălui pe Arkadi şi maşina într-o privire cruntă. O 
lovi apoi lateral, şi maşina începu iar să vibreze. 

— Adevărată maşină de spălat rusească. Arkadi îşi aminti 
un vechi proverb care spunea „să biciuieşti şerbul cuiva“ şi se 
întrebă, în timp ce sorbea din pahar, dacă nu cumva exista unul 
nou: „să biciuim maşina cuiva“. 

Mişa stătea cu mâinile-n şolduri. 

— Orice lucru nou are nevoie de-o perioadă de rodaj, 
explică el. 

— Era de aşteptat. 

— Acuma chiar că se învârteşte. 

Mai bine zis se scutura. Mişa înghesuise patru perechi de 
chiloţi în uscătorul rotativ. În orice caz, aprecie Arkadi, mutând 
lenjeria din cazanul agitator în uscătorul rotativ şi pe frânghia 
obişnuită de uscat, spălatul unei săptămâni putea fi făcut într-o 
săptămână. Totuşi, maşina aproape că se ridica de pe 
pardoseala băii în fervoarea sa. Mişa făcu un pas înapoi, 
neliniştit. Zgomotul era asurzitor. Furtunul de golire se ridică în 
sus şi apa stropi peretele. 

— Ce naiba! 

Mişa îngrămădi alarmat un prosop în furtunul de golire cu o 
mână şi răsuci butonul de comandă cu cealaltă. Când rămase cu 
butonul în mână, el începu să lovească maşina, care-şi bătea joc 
de eforturile lui, până când Arkadi scoase ştecherul din priză. 

— Mama mă-sii! lovi Mişa ţinta nemişcată. Mama măssii! 
Zece luni - se întoarse spre Arkadi - zece luni! 

El înhăţă Buletinul Comercial şi încercă să-l rupă în două. 


— O să le arăt eu ticăloşilor ăstora! Mă întreb cu cât or fi 
fost plătiţi. 

— Ce vrei să faci? 

— O să le scriu! Mişa aruncă revista în cada de la baie. 
Deodată se aşeză în genunchi, rupând pagina cu editorialul. 

— Marcă de calitate a statului? O să-ţi arăt eu o marcă de 
calitate. 

Făcu pagina ghemotoc, o aruncă în vasul de la WC, trase de 
lanţ şi scoase un strigăt triumfător. 

— Acum de unde ştii unde o să scrii? 

— St! Mişa puse un deget la buze în semn de tăcere. Se 
întoarse la băutura lui. Să nu te audă Nataşa. Abia a obţinut 
maşina. Poartă-te ca şi cum nu s-a întâmplat nimic. 

Nataşa servi o cină formată din pateuri cu carne, cârnaţi, 
pâine albă şi vin. 

— Pentru coşciugul tău, Arkaşa, ridică Mişa paharul. Să fie 
căptuşit cu mătase brodată, să aibă o pernă de satin, numele şi 
titlurile tale pe o placă de aur, iar mânerele de argint montate în 
cel mai frumos cedru vechi de o sută de ani dintr-un copac pe 
care o să-l plantez mâine dimineaţă. 

Bău, încântat de sine. 

— Sau, adăugă el, aş putea să-l comand la Ministerul 
Industriei Uşoare. Asta ar dura la fel de mult. 

— Scuză-mă pentru masă, îi spuse Nataşa lui Arkadi. Dacă 
am avea pe cineva care să meargă la cumpărături... înţelegi. 

— Ea crede că ai de gând s-o întrebi despre Zoia. Refuzăm 
să ne amestecăm între voi doi, spuse Mişa, apoi se întoarse spre 
Nataşa. Ai văzut-o pe Zoia? Ce-a spus despre Arkaşa? 

— Dacă am avea un frigider mai mare, zise Nataşa, sau 
unul cu congelator. 

— Au vorbit despre frigidere, e clar. Mişa îşi întoarse 
privirea spre Arkadi. Apropo, nu cunoşti cumva nişte ucigaşi- 
lăcătuşi care ţi-au rămas îndatoraţi? 

Nataşa îşi tăie pateul cu carne în bucățele mici. 

— Eu cunosc nişte doctori, zâmbi ea. 

Cuţitul ei se opri când dădu cu ochii peste butonul de con- 
trol pus lângă farfuria lui Mişa. 

— O mică problemă, dragă, spuse Mişa. Maşina de spălat 


nu funcţionează perfect. 
— Nu-i nimic. Putem totuşi s-o arătăm la oameni. 
Părea cu adevărat mulţumită. 


6 

Omul nu s-a născut criminal, ci a căzut în greşeală în 
împrejurări nefericite sau sub influenţa unor elemente negative. 
Toate  delictele mari şi mici îşi au originea în avariţia 
postcapitalistă, egoism, trândăvie, parazitism, beţie, prejudecăţi 
religioase sau depravare moştenită. 

Ucigaşul Tsipin, de pildă, s-a născut dintr-un ucigaş şi o 
speculantă cu aur, printre strămoşii cărora se numărau asasini, 
hoţi şi călugări. Tsipin a devenit uska - criminal profesionist. 
Purta tatuaje albastre de uska - şerpi, balauri, nume de diferiţi 
amanti - într-o aglomerare atât de mare încât se încolăceau pe 
sub mânecile şi gulerul cămăşii. Odată el îi arătase lui Arkadi 
cocoşul roşu tatuat pe penis. Tsipin îşi ucisese un complice într- 
un moment în care, spre norocul lui, numai crimele împotriva 
statului erau pedepsite cu moartea. Tsipin a luat zece ani. In 
lagăr el şi-a mai făcut un tatuaj, „Regulat de către Partid“, de-a 
curmezişul  frunţii. Din nou avusese noroc. O asemenea 
propagandă antisovietică „corporală“ încetase să mai fie 
considerată delict la o săptămână după gestul lui, aşa că s-a 
ales doar cu ceva piele transplantată pe frunte de pe şezut şi 
cinci ani adăugaţi la pedeapsă, un termen suspendat cu prilejul 
comemorării a 100 de ani, de la naşterea lui Lenin. 

— Eu privesc în perspectivă acum, i-a spus el lui Arkadi. 
Rata crimei creşte, apoi scade. Judecătorii sunt foarte 
prevenitori, apoi, brusc, îţi strivesc ouăle. Ca luna şi fluxul. 
Oricum, acum am o situaţie bună. 

Tsipin era mecanic. Dar el îşi scotea adevărații bani de la 
şoferii de camioane. Şoferii voiau să-şi umple rezervoarele 
pentru a duce marfă în vreun sat din ţară. Chiar la ieşirea din 
Moscova însă, ei scoteau ceva motorină, o vindeau cu preţ mic 
lui Tsipin, schimbau kilometrajul şi, la sfârşitul zilei, se întorceau 
la baza lor cu poveşti totdeauna demne de crezare despre 
drumurile proaste şi devieri de la traseu. La rândul său, Tsipin 
vindea  carburantul proprietarilor particulari de camioane. 
Autorităţile ştiau de activităţile lui, dar fiindcă erau atât de 
puţine staţii de benzină în Moscova şi exista o presiune aşa de 
mare din partea proprietarilor pentru creşterea numărului 
acestora, profitorilor ca Tsipin li se permitea pe ascuns să 
presteze un serviciu social necesar. 

— Ultimul lucru pe care-l vrea cineva este adoptarea de 


măsuri şi, dacă aş şti cine a omorât trei oameni în Gorki Park, aş 
fi primul care ţi-ar spune. De fapt, oricine ar face un lucru ca 
ăsta ar trebui jugănit. Avem şi noi legile noastre, ştii bine. 

Tot mai mulţi uska se perindau prin biroul lui Arkadi din 
Novokuzneţkaia, fiecare repetând că nimeni nu era atât de 
nebun încât să împuşte pe cineva în Gorki Park şi, pe de altă 
parte, nimeni nu dispăruse. Ultimul era Jarkov, un fost militar 
care vindea arme. 

— Ce e disponibil la urma urmei? Obiecte din dotarea 
Armatei Sovietice, nişte pistoale englezeşti ruginite, poate un 
pistol sau două ceheşti. Du-te spre răsărit, în Siberia, poţi găsi o 
bandă cu o mitralieră. În nici un caz aici. Foarte bine, cine ar fi 
putut să tragă? In afară de mine, nu cred că zece inşi din 
Moscova sub vârsta de patruzeci şi cinci de ani şi-ar nimeri 
bunica de la zece paşi. Au făcut armata, zici? Asta nu-i America. 
Dacă ne-am aflat în vreun război adevărat în ultimii treizeci de 
ani, să-mi spui şi mie. Nu li se oferă şansa să tragă în nimeni şi, 
în afară de asta, instrucţia s-a dus naibii. Să fim serioşi. Vorbeşti 
despre o execuţie organizată, iar noi doi cunoaştem o singură 
organizaţie capabilă s-o săvârşească. 

După-amiză, Arkadi sună de mai multe ori la şcoala Zoiei 
până când îi spuseră că plecase la clubul atletic al Uniunii 
Profesorilor. Clubul era o fostă reşedinţă la podul 
Novoknezneţkaia chiar vizavi de Kremlin. Căutând sala de 
gimnastică a clubului, el rătăci până trecu printr-o uşă şi se trezi 
într-un balconaş în care într-o vreme stăteau muzicanţii. Privi în 
jos la ceea ce fusese cândva o sală de bal. Cupidoni pociţi 
decorau plafonul înalt. Ringul de dans era acoperit cu fâşii de 
vinilin puse la nimereală, lucioase şi mirosind a sudoare. Zoia se 
legăna pe barele inegale. Îşi strânsese părul la spate şi purta 
benzi de transpiraţie la încheieturi şi ciorapi de lână. Când se 
răsuci sub bara inferioară, picioarele ei se despărţiră ca aripile 
unui avion, iar muşchii spatelui şi coapselor se profilară în zig- 
zag pe sub maiocul de balerină. Intr-un costum de trening, cu 
braţele încrucişate, Schmidt o privea de pe saltea. Ea ajunse cu 
degetele de la picioare la bara de sus, făcu o răsucire ca să se 
balanseze în jos către bara inferioară, suflând greu, se ridică în 
mâini cu picioarele spre tavan şi se întoarse şi se răsuci, cu 
picioarele depărtate, înapoi pe bara superioară. Nu era destul de 
bună ca să fie graţioasă; dar avea un fel de avânt maniacal, 


sugerând o pendulă prin mişcarea de înfăşurare şi desfăşurare 
în jurul a două puncte. Se balansă jos de pe bară, iar când 
Schmidt o apucă cu amândouă mâinile de talie, Zoia îi înlănţui 
gâtul cu braţele. 

Romantic, gândi Arkadi. Nataşa avea dreptate - erau făcuţi 
unul pentru celălalt. 

Plecând din balcon, Arkadi trânti uşa tare, făcând-o să sune 
ca o împuşcătură. 

Îşi luă alte haine din apartament şi, în drum către Ukraina, 
împrumută Analele cooperării sovieto-americane în Marele 
Război pentru apărarea patriei de la Biblioteca de Istorie. Poate 
KGB luase fişele de la hotel în absenţa lui, gândi, şi poate că 
Pribluda îl aştepta. Maiorul ar fi putut chiar să înceapă cu o mică 
glumă, stabilind o nouă relaţie, mai amicală, probabil descriind 
neînţelegerea lor de până acum ca fiind pur instituţională. La 
urma umiei, KGB era susţinut de eşafodajul fricii. Fără duşmanii 
din afară sau dinăuntru, reali sau imaginari, întregul aparat KGB 
n-ar fi avut rost. Rolul miliției şi al biroului procurorului, pe de 
altă parte, era să demonstreze că totul merge bine. Ani de zile 
de acum înainte, Arkadi îşi imagina că cele trei crime ar putea fi 
analizate într-un capitol în revistele de drept intitulat Conflictele 
instituționale legate de scop din Gorki Park. 

Existau fişe noi alături de cele vechi la Ukraina. Paşa şi Fet 
plecaseră. Paşa lăsase un bilet în care-i spunea că icoana din 
colţ era un bust, dar că nu avea un german sau altceva. Arkadi 
mototoli hârtia, o aruncă la coş şi-şi puse hainele curate pe 
pătuţul din birou. 

Ploua, şi stropii mari biciuiau râul îngheţat, învăluind în 
aburi traficul de pe bulevard. Prin ploaie, peste drum, în blocul 
străinilor, o femeie în cămaşă de noapte stătea în faţa ferestrei 
luminate. 

Americană? Pe Arkadi îl durea pieptul; locul unde îl lovise 
fugarul din parc cu două nopţi înainte era roşu şi umflat. 

Strivi o ţigară şi aprinse alta. Se simţea ciudat de uşor - 
eliberat de Zoia şi de casă, lunecând afară din orbita care fusese 
viaţa lui, căzând în afara gravitaţiei. 

Peste bulevard, fereastra femeii se cufundă în întuneric. Se 
întrebă de ce voia să se culce cu o femeie pe care n-o mai 
văzuse niciodată şi a cărei faţă era doar o pată în spatele unui 
geam ud. Nu fusese niciodată infidel, nici măcar nu se gândise 


la asta. Acum însă dorea orice femeie. Dacă nu asta, să 
găsească pe cineva. Să se lege, asta era principalul. 

Işi impuse să stea jos şi să asculte benzile din ianuarie ale 
negustorului-provocator Osborne. Dacă ar putea imagina o 
legătură între Gorki Park şi un asemenea favorit al KGB-ului, era 
sigur că maiorul Pribluda ar interveni. Nu avea nici un motiv să-l 
suspecteze pe Osborne, în ciuda contactelor americanului cu 
Irina Asanova şi cu vânzătorul de icoane Golodkin. Era pur şi 
simplu ca şi cum trecând pe un câmp, Arkadi ar fi auzit un sâsâit 
în spatele unei pietre. Aici se află un şarpe, spunea sâsâitul. 
Negustorul de blănuri petrecuse luna ianuarie şi primele două 
zile din februarie făcând naveta între Moscova şi Leningrad, 
unde avea loc licitaţia anuală de blănuri. În ambele oraşe el 
fraternizase cu o elită de funcţionari culturali şi comerciali, 
coregrafi şi regizori, dansatori şi actori, nu cu genul de cetăţeni 
zdrenţuroşi ale căror trupuri fuseseră găsite în Gorki Park. 

Osborne: Dumneata eşti renumit ca regizor de filme de 
război. Dumneata iubeşti războiul. Americanii iubesc războiul. 
Era un general american care spunea: „Războiul este raiul“. 

În Analele cooperării sovieto-americane în Marele Război 
pentru apărarea patriei, Arkadi îl găsi pe Osborne menționat de 
două ori: 

În timpul asediului, cei mai mulți străini au părăsit portul. 
Unul care n-a plecat a fost ofițerul din Serviciul American pentru 
Străinătate J.D. Osborne, care a colaborat cu colegii sovietici 
pentru a diminua distrugerile de mărfuri în docuri. În timpul 
celor mai puternice bombardamente, generalul Mendel şi 
Osborne puteau fi văzuți în suburbiile oraşului supraveghina 
refacerea aproape imediată a drumurilor. Finalitatea politicii 
aşa-numite de împrumut-închiriere a lui Roosevelt era împătrită: 
să prelungească lupta între agresorii fascişti şi apărătorii patriei 
sovietice până la epuizarea ambilor combatanți; să întârzie 
deschiderea celui de-al doilea front în timp ce negocia pacea cu 
banda lui Hitler, să aducă poporul sovietic aflat în luptă în 
situația de a plăti o datorie financiară fără sfârşit; să se 
restabilească hegemonia anglo-americană în toată lumea. Au 
existat personalități americane care au avut perspicacitatea de 
a depune eforturi pentru statornicirea unor noi relații la scară 
mondială... 

Câteva pagini mai departe: 


. o asemenea infiltrare de atacatori fascişti a prins în 
capcană grupul de transport condus de generalul Mendel şi 
americanul Osborne, care şi-au deschis drum până la loc sigur 
folosind armamentul individual. 

Arkadi îşi aminti glumele tatălui său despre laşitatea fizică 
a lui Mendel („pantaloni uzi, ghete lustruite“) şi iată că un 
asemenea om era descris drept un erou. Mendel ajunsese 
ministrul Comerţului în 1947 şi, la scurt timp după aceea, 
Osborne primise o licenţă pentru exportul de blănuri. 

Detectivul Fet îşi făcu apariţia în birou. 

— M-am gândit că dacă eşti aici pot să mai ascult din 
benzile mele, spuse el. 

— E târziu. Te-a udat ploaia, Serghei? 

— Da. 

Fet îşi puse paltonul pe un scaun şi se aşeză la un 
magnetofon. Nu suntem prea subtili, gândi Arkadi. Tânărul 
continuă să se agite îndreptându-şi ochelarii pe vârful nasului şi 
rânduind creioanele ascuţite. 

— Ce este, Serghei? 

Familiaritatea îl făcea pe Fet să se simtă stingherit. 
Detectivul părea o mică locomotivă ce-şi adună aburul. 

— Familiaritatea asta, cetăţene anchetator... 

— Suntem în afara programului, spune-mi tovarăşe. 

— Mulţumesc. Această familiaritate - nu pot decât să mă 
întreb dacă este corectă. 

— Şi eu la fel. Am pornit de la trei cadavre şi am trecut 
brusc la înregistrări şi transcrieri ale conversaţiilor unor oameni 
care, la urma urmei, sunt turişti bineveniţi. S-ar putea să fi 
comis o greşeală şi toate astea să reprezinte doar o pierdere de 
timp. La asta te gândeai tu, Serghei? 

Fet păru că-şi pierde răsuflarea. 

— Da, cetăţene anchetator-şef. 

— Te rog, spune-mi tovarăşe. La urma urmei, cum putem 
să stabilim o legătură între comercianții străini şi aceste crime 
atâta vreme cât nu ştim cine sunt victimele şi de ce au fost 
ucise? 

— La asta mă gândeam. 

— De ce nu, mai degrabă, n-am face o selecţie dintre 


angajaţii de la patinoar sau n-am întocmi o listă cu numele 
tuturor oamenilor care au vizitat Gorki Park în luna asta? Crezi 
că aşa ar fi mai bine? 

— Nu. Poate. 

— Pluteşti între două luntre, Serghei. Te rog spune-mi, 
pentru că critica e constructivă. Ea ne precizează țelul şi ne 
canalizează eforturile în aceeaşi direcţie. 

Ideea de ambiguitate îi spori neliniştea lui Fet, aşa că 
Arkadi îi întinse o mână de ajutor. 

— Nu între două luntre. Te gândeşti la două abordări. E mai 
bine aşa, Serghei? 

— Da. Fet prinse curaj. Şi eu mă întrebam dacă nu 
cunoaşteţi vreun aspect al investigaţiei care justifică o 
asemenea cercetare asupra înregistrărilor făcute de Securitatea 
Statului. 

— Serghei, am deplină încredere în tine. De asemenea, am 
deplină încredere în ucigaşul rus. El omoară din pasiune şi, dacă 
se poate, pe ascuns. E drept, există o criză de locuinţe acum, 
dar cum situaţia se înrăutăţeşte, vom asista chiar la mai multe 
omucideri între particulari. Oricum, poţi să-ţi închipui un rus, un 
fiu al Revoluţiei, atrăgând trei persoane cu sânge rece ca să le 
execute în cel mai important parc cultural al Moscovei? A; putea, 
Serghei? 

— Nu prea înţeleg. 

— Nu vezi, Serghei, că există elementele unei glume în 
crima asta? 

Pe chipul lui Fet se citea dezgustul. 

— O glumă? 

— Gândeşte-te, Serghei. Pune-ţi mintea la lucru. 

Cerându-şi scuze, Fet plecă după câteva minute. 

Arkadi se întoarse la benzile lui Osborne, hotărât să termine 
cu rolele din ianuarie înainte de a se duce la culcare pe 
canapea. În lumina lămpii de masă puse trei chibrituri pe o 
bucată de hârtie. În jurul chibriturilor desenă marginile 
luminişului. 

Osborne: 

— Dar nu poți să-i oferi publicului sovietic un spectacol cu 
Străinul de Camus. Un om ia viața altuia, cu totul străin, fără nici 


un motiv, decât plictiseala? Este pur şi simplu un exces 
occidental. Confortul clasei de mijloc duce inevitabil la 
plictiseală şi crimă nemotivată. Poliţia e obişnuită cu asta, dar 
aici, într-o societate socialistă progresistă, nimeni nu cunoaşte 
plictiseala. 

— Ce zici despre Crimă şi pedeapsă? Ce zici de 
Raskolnikov? 

— Asta confirmă ceea ce spuneam mai înainte. Cuprins de 
rătăcirile sale existenţiale, însuşi Raskolnikov a vrut să ridice 
mâna pentru câteva ruble. Dacă ai încerca să descoperi un act 
nemotivat aici ar fi ca şi cum te-ai aştepta să găseşti o pasăre 
tropicală la fereastră. Pot exista tulburări de masă. Ucigaşul lui 
Camus nu va fi prins niciodată aici. 

Pe la miezul nopţii îşi aminti de biletul lui Paşa. Pe masa 
detectivului se afla un raport prins de dosarul unui etnic german 
pe nume Unmann. Arkadi îl frunzări cu ochii roşii. 

Hans Friederick Unmann era născut în 1932 la Dresda, 
căsătorit la optsprezece ani, divorţat la nouăsprezece, exclus 
din organizaţia Tinerii Comunişti pentru huliganism (acuzaţia de 
atac respinsă). A intrat în armată în 1952 şi, în timpul 
tulburărilor reacționare din anul următor, a fost acuzat de 
ciomăgirea răsculaților (acuzaţia de omor prin imprudenţă 
respinsă), apoi şi-a încheiat serviciul militar în garda închisorii 
Marienbad. Angajat timp de patru ani ca şofer al secretarului 
Comitetului Central al Sindicatelor. Reprimit în partid în '63, 
recăsătorit în acelaşi an şi angajat ca maistru într-o 
întreprindere de optică. Cinci ani mai târziu, exclus din partid 
pentru că-şi bătea nevasta. Pe scurt, o brută. Unmann a fost 
reprimit în partid şi delegat de Komsomol pentru a menţine 
disciplina în rândul studenţilor germani de la Moscova. 
Fotografia lui înfăţişa un bărbat înalt, osos cu păr blond rar. 
Raportul lui Paşa adăuga că Golodkin făcea rost de prostituate 
pentru Unmann până când neamţul sistase legătura în ianuarie. 
Nu se făcea nici o referire la icoane. 

Exista o bandă în magnetofonul lui Paşa. Arkadi luă căştile 
detectivului şi porni aparatul. Se întreba de ce Unmann 
terminase cu Golodkin şi de ce în ianuarie. 

Germana lui Arkadi nu era la fel de bună cum fusese în 
timpul armatei, dar îl ajută să descifreze amenințările fizice la 
care recurgea Unmann ca să ţină studenţii în frâu. Din vocea 


studenţilor germani răzbătea frica. Ei bine, Unmann avea o 
slujbă formidabilă. Teroriza unu sau doi băieţi pe zi, iar în restul 
timpului făcea ce voia. Se ocupa cu contrabanda cu aparate foto 
şi binocluri din Germania şi probabil că îi silea pe studenţi să 
lucreze şi ei în folosul lui. Desigur, nu icoane, numai vizitatorii 
din Occident voiau icoane ruseşti. 

Apoi Arkadi ascultă o bandă cu înregistrarea unui solicitant 
care-i propunea lui Unmann să se întâlnească „la locul obişnuit“. 
După o zi, acelaşi solicitant îi spunea lui Unmann să fie în faţă la 
Balşoi. În următoarea zi „la locul obişnuit“ şi două zile mai târziu 
din nou în altă parte. Nu era folosit nici un nume, n-avea loco 
convorbire propriu-zisă, fiind schimbate doar câteva cuvinte în 
germană. l-a trebuit mult timp lui Arkadi ca să-şi dea seama că 
prietenul anonim era Osborne, deoarece Unmann nu apăruse 
niciodată pe benzile lui Osborne. Osborne îl suna de fiecare dată 
pe Unmann, şi, după toate aparențele, numai de la telefoane 
publice. Apoi apăru o intonaţie greşită în vocea solicitantului 
anonim şi Arkadi îşi spuse că se înşelase în privinţa identificării 
lui. 

El porni ambele aparate şi ascultă alternativ benzile lui 
Osborne şi Unmann. Construi o piramidă de chiştoace în 
scrumieră şi se înarmă cu răbdare. 

În zori, după şapte ore de ascultat, plecă din hotel ca să-şi 
revină. În jurul staţiei de taxi goale, gardul viu trosnea în bătaia 
vântului. În timp ce-şi umplea plămânii cu aer auzi alt sunet, 
bufnituri ritmice undeva departe, deasupra capului său. 
Muncitorii băteau în parapetul acoperişului hotelului Ukraina, ca 
să descopere notele false ale ţiglelor slăbite de iarnă. 

Întors în cameră, ascultă benzile lui Unmann din februarie. 
La 2 februarie, ziua plecării lui Osborne de la Moscova la 
Leningrad, anonimul sună. 

— Planul se amână. 

— Se amână? 

— Totul merge bine. Te frămânţi prea mult. 

— Tu nu te frămânți niciodată? 

— Liniştete-te, Hans. 

— Nu-mi place chestia asta. 

— Este cam târziu să-ţi placă sau să nu-ți placă ceva. 


— Toată lumea ştie despre aceste noi Tupolev. 


— Un accident? Crezi că numai germanii pot construi orice. 

— Doar o amânare. Când ajungi la Leningrad... 

—Am mai fost la Leningrad. Am fost acolo cu germanii. 
Totul va fi bine. 

Arkadi dormi o oră. 


7 

Manechinul avea un cap roz din plastic fără trăsături, cu o 
perucă mizerabilă, dar era prevăzut cu balamale la urechi, astfel 
încât faţa putea să se despartă la mijloc şi să dezvăluie 
structura interioară a muşchilor albaştri şi un craniu alb la fel de 
complicat ca un ou Faberge. 

— Carnea nu stă într-un vid, spuse Andreev. Trăsăturile 
tale, dragă anchetatorule, nu sunt determinate de inteligenţă, 
caracter sau farmec. 

Antropologul puse manechinul deoparte şi luă mâna lui 
Arkadi. 

— Simţi oasele aici înăuntru? Douăzeci şi şapte de oase în 
mâna ta, anchetatorule, fiecare articulat într-un mod diferit 
pentru un scop precis. Strânsoarea lui Andreev, puternică 
pentru un om atât de mărunt, slăbi şi Arkadi simţi venele 
mişcându-se pe dosul mâinii. Şi muşchii flexori şi extensori, 
fiecare cu diferite dimensiuni şi legături. Dacă ţi-aş spune că am 
de gând să-ţi reconstruiesc mâna, să nu te îndoieşti de mine. 
Mâna este un fel de unealtă, o maşină. Andreev îşi retrase 
mâna. Capul este o maşină pentru răspunsul nervos, mâncare, 
văz, auz şi miros - în această ordine. Este o maşină cu oase 
proporţional mai mari şi cu mai puţină carne decât o mână. Faţa 
este numai o mască subţire a craniului. Poţi face faţa după 
craniu, dar invers e imposibil. 

— Când? întrebă Arkadi. 

— Într-o lună... 

— Câteva zile. Trebuie să am o faţă identificabilă în câteva 
zile. 

— Renko, eşti un anchetator tipic. N-ai auzit un cuvânt din 
ce ţi-am spus. Cu greu am acceptat să reconstitui faţa. 
Procedeul este foarte complicat, iar eu fac asta în timpul meu 
liber. 

— Există un suspect care va părăsi Moscova într-o 
săptămână. 

— Nu poate pleca din ţară aşa... 

— Ba da. 

— Nu e rus? 

— Nu. 


— Aha! Piticul izbucni în râs. Acum înţeleg. Nu-mi mai 
spune nimic despre asta, te rog. 

Andreev se căţără pe un scaun şi-şi scărpină bărbia în timp 
ce privea spre luminator. Arkadi se temu că va refuza să 
termine reconstituirea. 

— Ei bine, ea a venit la noi intactă, cu excepţia feţei, şi eu 
i-am făcut fotografii aşa că n-o să pierd prea mult timp 
construind gâtul şi linia maxilarului. Legăturile muşchilor sunt 
tot pe faţă şi noi i-am fotografiat şi i-am schiţat. Ştim culoarea 
părului şi tunsoarea. De îndată ce-o să am un mulaj după un 
craniu curat, cred că voi putea să încep. 

— Când vei obţine un craniu curat? 


— Anchetatorule, pui o mulţime de întrebări! De ce nu te 
adresezi comitetului de curăţenie? 

Andreev se întinse şi deschise un sertar adânc. Înăuntru era 
cutia în care Arkadi adusese capul. Andreev scoase capul cu o 
lovitură. Înăuntru era o masă lucioasă, şi lui Arkadi îi trebui un 
moment ca să vadă că masa se mişca şi era compusă dintr-un 
mozaic de insecte ca nişte nestemate care devorau osul 
strălucitor. 

— Curând, promise Andreev. 

De la telexul miliției din strada Petrovka, Arkadi trimise un 
nou buletin informativ despre crimă, nu numai la vest de Urali 
de data asta, ci în toată republica, inclusiv în Siberia. Continua 
să-l tulbure faptul că cele trei cadavre nu fuseseră identificate. 
Oricine are acte; oricine este cunoscut de alţii. Cum puteau trei 
oameni să dispară de atâta vreme? Şi singura legătură cu 
cineva o reprezentau patinele Irinei Asanova, care era originară 
din Siberia. 

— În Komsomolsk este o diferenţă de zece ore faţă de ora 
Moscovei, spuse operatorul de la telex. Acolo e deja noapte 
acum. Nu putem primi răspuns până mâine. 

Arkadi aprinse o ţigară şi după primul fum avu un acces de 
tuse. O puse pe seama ploii şi a coastelor lui lovite. 

— Trebuie să te duci la doctor. 


— Ştiu eu un doctor. 

Ridică pumnul la gură şi plecă. 

Când ajunse Arkadi, Levin era în sala de autopsie lucrând la 
un cadavru cu buze cafenii. Văzându-l că şovăie în uşă, 


patologul se şterse pe mâini şi veni spre el. 

— Sinucidere. Gaze, plus tăieturi la amândouă încheieturile 
şi la gât, spuse Levin. Un banc nou. Secretarul Brejnev îl 
cheamă pe premierul Kosîghin în biroul său şi-i spune: „Aleksei, 
cel mai drag tovarăş şi mai vechi prieten al meu, am auzit un 
zvon tulburător că ai fi evreu“. „Dar nu sunt“, răspunse Kosighin 
şocat. Secretarul Brejnev ia o ţigară din tabachera de aur, o 
aprinde, dă din cap - Levin mimă toate acestea cu capul său mic 
- şi spune: „Ei bine, Aleksei, gândeşte-te la asta“. 

— E un banc vechi. 

— Versiune nouă. 

— Ai o fixaţie pe evrei, spuse Arkadi. 

— Am o fixaţie pe ruşi. 

Răceala din subsol îi provocă lui Arkadi alt acces de tuse. 
Levin reveni la sentimente mai bune. 

— Vino cu mine. 

Urcară în biroul lui Levin unde, spre uimirea lui Arkadi, 
patologul scoase o sticlă de coniac veritabil şi două pahare. 

— Chiar pentru un anchetator-şef, arăţi oribil. 

— Am nevoie de o pastilă. 

— Renko, Muncitorul Erou. Poftim. 

Coniacul dulceag fu absorbit cu totul în inima lui Arkadi. 
Nimic nu părea să-i ajungă în stomac. 

— Cât ai pierdut din greutate în ultimul timp? întrebă Levin. 
Cât ai dormit? 

— Dă-mi o pastilă. 

— Pentru febră, răceală, nas înfundat? Pentru muncă? 

— Un calmant pentru durere. 

— Calmeaz-o singur. Nu ţi-e teamă când o simţi? 
Muncitorul Erou. Levin se aplecă spre el. Renunţă la caz. 

— Încerc să-l rezolv. 

— Nu să-l rezolvi. Renunță. 

— Taci din gură. 

Tuşind din nou, Arkadi puse paharul jos şi se aplecă, 
ţinându-se de coaste. Simţi mâna rece a lui Levin lunecând pe 
sub cămaşă şi trecând peste umflătura moale din mijlocul 
pieptului. Patologul scoase un fluierat. În timp ce Arkadi îşi 


neteza hainele, Levin se duse la scaunul din spatele biroului şi 
scrise pe o bucată de hârtie. 

— Asta o să informeze biroul procurorului că ai o masă 
coagulată rezultând din contuzii şi hemoragie în cavitatea 
toracică şi este nevoie de observaţie medicală în caz de 
pirenemie şi peritonită, ca să nu mai vorbim de perspectiva unei 
coaste rupte. lamksoi o să-ţi dea două săptămâni de concediu 
medical. 

Arkadi luă foaia de hârtie şi o mototoli. 

— Asta - Levin scrise altă hârtie - o să-ţi dea un antibiotic. 
Asta - deschise un sertar şi îi aruncă lui Arkadi o sticluţă cu 
pastile mici îţi va calma tuşea. la una. 

Era codeină. Arkadi înghiţi două pilule şi vâri sticluţa în 
buzunar. 

— Cum ai făcut rost de drăguţa asta de vânătaie? întrebă 
Levin. 

— M-a lovit cineva. 

— Cu un baston? 

— Numai cu pumnul. 


— Ăsta-i un individ de care trebuie să te păzeşti. Acum, te 
rog să mă scuzi, dar mă aşteaptă un suicid care este urgent şi 
curat. 

După ce Levin ieşi, Arkadi aşteptă până când codeina se 
răspândi ca un balsam prin venele lui. Trase mai aproape coşul 
de hârtii pentru eventualitatea că i s-ar face rău, apoi se aşeză 
foarte liniştit şi se gândi la cadavrul de jos. Ambele încheieturi şi 
gâtul? Şi gaz? Era furie animalică sau perfecţiune psihologică? 
Pe podea sau în baie? Baie personală sau comunală? Tocmai 
când era sigur că avea să vomite, greaţa se domoli şi capul se 
rezemă de spătar. _ 

Un ins se sinucide; asta avea un sens. Insă, cinstit vorbind, 
ce avea de-a face un cadavru de rus cu un turist? Trei cadavre - 
asta era mai degrabă vânzare cu toptanul, sună capitalist, dar 
chiar şi aşa... Când îşi găseşte timp un turist să împuşte 
oameni? Pentru ce comoară rusească pe care vrea s-o fure? Pe 
de altă parte, ce ameninţare pot reprezenta trei băieţi muncitori 
împotriva unui om care poate pur şi simplu să ia un avion şi să 
zboare spre America, Elveţia, în Lună? Aşa că de ce trebuia el să 
urmeze o asemenea teorie, şi pe deasupra, s-o înţeleagă? Să 


cedeze cazul KGB-ului? Să dea peste nas celor din KGB? Sau, 
lucrând pe cont propriu, să dovedească cuiva că, fiind un simplu 
anchetator, a ajuns la rezultate palpabile, probabil chiar un 
erou, cum sugera Levin? Poate că cineva l-ar părăsi pe Schmidt 
şi ar veni acasă? Răspuns afirmativ, la toate întrebările. 

Mai rămânea încă o posibilitate care-l intriga: că 
anchetatorul însuşi a descoperit - din întâmplare, în felul în care 
un om trece prin faţa oglinzii şi observă deodată că e nebărbierit 
şi are paltonul ros la guler - cât de jalnică era munca lui. Sau, 
mai rău, cât de inutilă. Era el oare un anchetator-şef sau un 
premergător al morţii, o anexă a morgii, iar documentele sale 
înlocuitorul birocratic al ultimului ritual? Un aspect prea puţin 
semnificativ pentru realitatea socialistă (la urma urmei, numai 
Lenin trăieşte!). Mai important, din punct de vedere al carierei, 
era faptul că fiecare avea dreptate. Chiar dacă nu devenea un 
aparatcik de partid, va merge cât mai departe. Aici şi atâta tot. 
Era oare posibil - că doar avea imaginaţie - să creeze un caz plin 
de străini misterioşi, oameni de pe piaţa neagră şi informatori, o 
întreagă populaţie de aburi fictivi ivindu-se din cele trei 
cadavre? Toate acestea ca un joc al anchetatorului împotriva lui 
însuşi? 

Fugi de la morgă prin ploaie, mergând cu capul îndesat 
între umeri. În Piaţa Dzeijinski mulţimea alerga spre staţia de 
metrou. Exista o cafenea cu autoservire lângă magazinul pentru 
copii din faţa pieţei de la Lubianka. Aştepta semnalul verde când 
se auzi chemat pe nume. 

— Aici! 

O siluetă ieşi de sub arcada joasă ca să-l tragă la adăpost 
de ploaie. Era lamskoi, într-un trenci albastru peste uniforma de 
procuror, cu o şapcă împodobită cu fireturi pe capul său ras. 

— Tovarăşe judecător, îl cunoşti pe talentatul anchetator- 
şef Renko? spuse lamskoi prezentându-l pe Arkadi unui om în 
vârstă. 

— Fiul generalului? Judecătorul avea ochi mici, apropiaţi, 
deasupra unui nas ascuţit. 

— Chiar el. 

— Încântat să te cunosc. 

Judecătorul îi întinse o mână mică, noduroasă. În ciuda 
reputației de care se bucurau judecătorii, Arkadi era 


impresionat. Existau numai doisprezece judecători la Curtea 
Supremă. 

— Plăcerea e de partea mea. Eram în drum către serviciu. 

Arkadi făcu un pas înapoi către stradă, dar lamskoi îl ţinu 
de braţ. 

— Lucrezi dinainte de răsăritul soarelui. El crede că nu-i 
cunosc programul, îi spuse lamskoi judecătorului. Este lucrătorul 
cel mai creativ şi cel mai harnic. Nu se potrivesc aceste două 
atribute? Destul! Poetul pune deoparte pana, ucigaşul lasă jos 
toporul şi chiar tu, anchetatorule, trebuie să te odihneşti din 
când în când. Vino cu noi. 

— Am multe lucruri de făcut, protestă Arkadi. 

— Vrei să ne pui într-o situaţie neplăcută? Nu-ţi dau voie. 

lamskoi îl luă şi pe judecător. Arcada ducea către un pasaj 
pe care Arkadi nu-l observase până atunci. Doi milițieni purtând 
insigna Diviziei de Securitate Internă stăteau deoparte. 

— Să nu-ți închipui că vreau să te epatez. 

Pasajul ducea către o curte cu limuzine  Ceaika 
strălucitoare. Mai expansiv ca oricând, lamskoi îi conduse printr- 
o uşă de fier într-o sală luminată de dispozitive de cristal în 
formă de stele albe. Coborâră apoi o scară acoperită cu covor şi 
ajunseră într-o cameră cu lambriuri de lemn cu standuri înguste 
de mahon. Montajele în formă de stea din această încăpere erau 
roşii şi pe toată lungimea camerei se afla o fotografie a 
Kremlinului noaptea, un steag roşu răsucindu-se deasupra 
cupolei verzi a vechiului Senat. 

lamskoi se dezbrăcă. Trupul era rumen, musculos şi, cu 
excepţia zonei genitale, aproape fară păr. Un covor de păr alb 
acoperea pieptul scobit al judecătorului. Arkadi le urmă 
exemplul. lamskoi remarcă umflătura neagră de pe pieptul lui 
Arkadi. 

— Un flecuşteţ cam supărător, aşa-i? 

El luă un prosop de pe suportul său şi-l legă ca pe o eşarfă 
în jurul gâtului lui Arkadi ca să ascundă vânătaia. 

— Uite, acum arăţi ca un locuitor obişnuit al metropolei. 


— Acesta este un fel de club privat, aşa că urmează-mă. 
Gata, tovarăşe judecător? 

lamskoi luă prosopul pe care judecătorul şi-l pusese în jurul 
taliei, şi i-l ridică peste umăr. Îl trase apoi pe Arkadi mai 


aproape, şoptind cu o confidenţialitate jovială care-l excludea pe 
bătrân. 

— Există băi şi băi. Nu-i poţi pretinde judecătorului să 
aştepte la rând cu publicul obişnuit, nu cu o bărbăţie ca alui. 

Trecură printr-un coridor în ţiglă ventilat de aparate cu aer 
condiţionat şi ajunseră într-un beci destul de larg ca să 
adăpostească o piscină lungă cu apă termală sulfuroasă. In jurul 
piscinei, în arcadele bizantine, panouri mobile din lemn sculptat 
ascundeau parţial alcovuri mobilate cu măsuţe mongole cu 
picioare scurte şi canapele. Cei ce se îmbăiau stăteau în apa 
aburindă la capătul depărtat al piscinei. 

— Construită în timpul deformărilor morale pe care le-a 
suferit cultul personalităţii, spuse lamskoi în urechea lui Arkadi. 
Interogatoriile de la Lubianka se desfăşurau zi şi noapte şi s-a 
hotărât ca ei să aibă un loc să se odihnească între două 
anchete. Apa era pompată din râul subteran Neglinaia, încălzită 
şi amestecată cu săruri. Dar chiar după terminarea instalaţiei, El 
a murit şi instituţia asta a fost abandonată. Mai târziu, prostia de 
a nu o folosi a devenit evidentă. A fost - el strânse braţul lui 
Arkadi - „reabilitată“. 

Îl conduse într-un separeu unde doi bărbaţi goi şedeau 
transpirând la o masă pe care erau boluri de argint cu caviar şi 
somon în gheaţă pisată, platouri cu pâine albă tăiată în felii 
subţiri, unt moale şi lămâi, apă minerală şi sticle cu votcă tare şi 
aromată. 

— Tovarăşe prim-secretar al procurorului general şi 
tovarăşe academician, aş vrea să vi-l prezint pe Arkadi 
Vasilievici Renko, anchetator la omucideri. 

— Fiul generalului, spuse judecătorul aşezându-se, fără a fi 
luat în seamă de ceilalţi. 

Arkadi strânse mâinile celor doi peste masă. Primul secretar 
era mare şi păros ca o maimuţă, iar academicianul semăna 
întrucâtva cu Hruşciov, dar atmosfera era relaxată şi 
prietenească, aceeaşi ca într-un film pe care Arkadi îl văzuse 
odată despre Ţarul Nikolai surprins pe când facea baie 
dezbrăcat împreună cu statul major general. lamskoi turnă 
votcă condimentată - „piper pentru ploaie“ - şi puse caviar pe 
felia de pâine a lui Arkadi. Nu caviar presat, ci icre la fel de mari 
ca bilele de rulment, din care Arkadi nu mai văzuse de ani de 


zile în magazine. Le mâncă din două îmbucături. 

— Anchetatorul Nikitin, vă amintiţi, avea un dosar aproape 
perfect. Arkadi Vasilievici are unul perfect. Aşa că vă previn, 
spuse lamskoi cu o blândă ironie în glas, dacă plănuiţi să le 
faceţi de petrecanie nevestelor, găsiţi alt oraş. 

Trâmbe de abur se împrăştiau pe pardoseală şi sub 
paravan, umplând gura cu iz de sulf. Fără să fie neplăcut, era 
mult mai agreabil decât tăria votcii. Un suflet n-avea nevoie să 
plece undeva pentru tratament, îşi spuse Arkadi; nu-i rămânea 
decât să facă o baie sub Piaţa Dzeijinski, unde eroii erau cu toţii 
supraponderali. 

— Dinamită albă din Siberia, spuse primul secretar 
umplând paharul lui Arkadi. Alcool curat. 

Academicianul, intui Arkadi, era membru al acelui cerc de 
iniţiaţi nu pentru lucrări obişnuite, cum ar fi cercetarea 
medicală, ci ca ideolog. 

— Istoria ne învaţă că trebuie să facem faţă Occidentului, 
spuse academicianul. Marx pledează pentru necesitatea 
internaţionalismului. lată de ce trebuie să-i supraveghem 
îndeaproape pe ticăloşii de germani. În clipa în care îi scăpăm 
din ochi, ei se adună din nou, ascultați la mine. 

— Ei sunt cei care aduc droguri în Rusia, încuviinţă cu tărie 
primul secretar. Ei şi cehii. 

— Mai bine zece ucigaşi în libertate decât un singur 
vânzător de droguri, interveni judecătorul. Caviarul îi împestriţă 
pieptul. 

lamskoi îi făcu cu ochiul lui Arkadi. La urma urmei, biroul 
procurorului ştia că existau georgieni care aduceau canabis la 
Moscova şi studenţi în chimie la universitate care preferau LSD. 
Arkadi asculta cu o ureche, în timp ce mânca somonul presărat 
cu mărar şi aproape că i se închideau ochii de somn. Şi lamskoi 
se mulțumea să asculte, cu braţele încrucişate; el însă nu 
mânca încă şi nici nu-şi bea votca; discuţia clipocea în jurul lui 
ca apa în preajma unei stânci. 

— Nu eşti de acord, anchetatorule? 

— Poftim? spuse Arkadi care pierduse firul discuţiei. 

— Vorbeam despre vronskism, preciză primul secretar. 

— Asta era înainte ca Arkadi Vasilievici să intre în biroul 
nostru, interveni lamskoi. 


Vronski. Arkadi îşi amintea numele, un anchetator de la 
Biroul Regional Moscova care nu numai că apărase cărţile lui 
Soljeniţin, ci denunţase şi supravegherea activiştilor politici. 
Natural, Vronski nu mai era anchetator, iar menţionarea numelui 
său stârnea dezgust în comunitatea juridică. „Vronskism“ era un 
cuvânt aparte, vag şi înfiorător, o adiere dintr-o nouă direcţie. 

— Ceea ce trebuie atacat, extirpat şi distrus, explică 
academicianul, este, în general, tendinţa de a plasa legalitatea 
deasupra intereselor societăţii şi, luată individual, tendinţa 
anchetatorilor de a situa propria interpretare a legii deasupra 
înţelegerii ţelurilor justiţiei. 

— Individualismul este un alt nume pentru vronskism, 
spuse primul secretar. 

— lar intelectualismul egocentric, adăugă academicianul, 
se grefează pe carierism şi se autoflatează cu succesul superfi- 
cial subminând înseşi interesele de bază ale celei mai ample 
structuri. 

— Pentru că, spuse primul secretar, soluţia la orice delict 
particular - într-adevăr, legile înseşi - reprezintă numai hârtia 
care apasă asupra sistemului concret al ordinii politice. 

— Câtă vreme avem o generaţie de avocaţi şi anchetatori 
care confundă fantezia cu realitatea, spuse academicianul, iar 
litera legii sufocă munca organelor de justiţie, trebuie să punem 
capăt acestei presiuni. 

— Şi dacă câţiva vronskişti cad şi ei, cu atât mai bine, îi 
spuse primul secretar lui Arkadi. Nu eşti de acord? 

Primul secretar se aplecă înainte, cu palmele sprijinite de 
masă, iar academicianul îşi întoarse burta rotundă de clovn 
către Arkadi, care zări privirea furişă a lui lamskoi. Probabil că 
atunci când îl strigase pe Arkadi pe stradă procurorul ştiuse ce 
turnură va lua conversaţia din saună. Ochii spălăciţi ai lui 
lamskoi spuneau: concentrează-te, ai grijă. 

— Vronski, răspunse Arkadi, n-a fost şi scriitor? 

— Aşa e, spuse primul secretar. 

— Şi evreu pe deasupra, interveni academicianul. 

— Atunci - Arkadi puse somon pe o bucată de pâine - ar 
trebui să-i supraveghem îndeaproape pe toţi anchetatorii care 
sunt şi evrei şi scriitori. 


Primul secretar făcu ochii mari. El privi la academician şi la 
lamskoi, apoi din nou la Arkadi. Un rânjet i se zugrăvi pe faţă, 
urmat de explozia unui hohot de râs: 

— Da! Pentru început! 

Dezamorsată, discuţia trecu la mâncare, sport şi sex, iar 
după câteva minute lamskoi îl luă pe Arkadi la o plimbare în 
jurul piscinei. Mai mulţi oficiali veniră, plutind ca focile în apa 
caldă sau mişcându-se ca nişte umbre în alb şi roz în spatele 
paravanelor. 

— Te simţi deosebit de subtil astăzi, suficient de pregătit 
ca să contracarezi atacul. Ei bine, sunt încântat să constat lucrul 
ăsta. lamskoi îl bătu pe umăr pe Arkadi. În orice caz, campania 
împotriva vronskismului începe într-o lună. Eşti avertizat. 

Arkadi crezu că lamskoi îl scotea afară din baie, însă 
procurorul îl conduse într-un separeu, unde un tânăr ungea cu 
unt felii de pâine. 

— Uite, voi doi trebuie să faceţi cunoştinţă. Evgheni 
Mendel, tatăl tău şi tatăl lui Renko au fost prieteni celebri. 
Evgheni este ministrul Comerţului, îi spuse lamskoi lui Arkadi. 

Evgheni schiţă un salut. Avea talie fină şi o mustață 
zbârlită. Era mai tânăr şi Arkadi îşi aminti vag un băiat îndesat şi 
plângăreţ. 

— Un expert în comerţul internaţional, îl flată lamskoi pe 
Evgheni, unul din tânăra generaţie. 

— Tatăl meu... începu să spună Evgheni când lamskoi îşi 
ceru brusc scuze şi-i lăsă singuri. 

— Da? îl încurajă Arkadi pe Evgheni fără prea multă 
politeţe. 

— Un moment, îl rugă Evgheni. 

Ungea cu grijă pâinea cu unt adăugând grămăjoare de 
caviar, aşa încât fiecare felie semăna cu o floarea-soarelui cu 
petale galbene şi mijlocul negru. Arkadi se aşeză şi se servi cu 
un pahar de şampanie. 

— Mai ales companiile americane, ridică Evgheni privirea 
de la opera sa. 

— Zău? Ăsta trebuie să fie un domeniu nou. 

Arkadi se întreba când va apărea din nou lamskoi. 

— Nu, nicidecum. Există un număr de prieteni de cursă 
lungă. Armand Hammer, de pildă, era asociat al lui Lenin. 


Chemico a construit pentru noi uzinele de amoniu în anii 
treizeci. Ford a făcut camioane pentru noi în anii treizeci şi 
sperăm că vom relua colaborarea, dar ei au dat lucrurile peste 
cap. Chase Manhattan era corespondent cu Vneştorgbank din 
1923. 

Cele mai multe dintre nume îi erau necunoscute lui Arkadi, 
dar vocea lui Evgheni devenea tot mai familiară, deşi nu-şi 
amintea să-l fi văzut de ani de zile. 

— Bună şampanie, spuse el punând jos paharul. 

— Producţie sovietică. Avem de gând s-o exportăm. 

Evgheni îl privi cu o faţă plină de mândrie copilărească. 

Arkadi simţi că se deschide uşa. În separeu intră un bărbat 
de vârstă mijlocie, înalt, subţire şi atât de brunet încât Arkadi 
crezu la început că ar putea fi arab. Părul alb lins şi ochii negri, 
un nas lung şi o gură aproape feminină formau o combinaţie 
extraordinară, cabalină şi atrăgătoare în acelaşi timp. 

Pe mâna care ducea prosopul purta un inel de aur cu sigiliu. 
Arkadi vedea acum că pielea lui era, mai curând bronzată decât 
brună. 

— Extraordinar! Omul se aplecă peste masă şi apa picură 
de pe el pe pâinea frumos aranjată. Ca nişte cadouri perfect 
împachetate. Nici nu îndrăznesc să mănânc un sandviş. 

Îl privi pe Arkadi cu curiozitate. Până şi sprâncenele lui 
păreau ţesălate. Vorbea o rusă excelentă, aşa cum ştia Arkadi, 
dar benzile nu-i scoteau în evidenţă calitatea de animal sigur pe 
el. 

— Cineva din biroul tău? îl întrebă omul pe Evgheni. 

— Este Arkadi Renko. El este... ei bine, nu ştiu ce este. 

— Sunt anchetator, spuse Arkadi. 

— Ce investigaţi? 

— Omucideri. 

Părul lui Osborne era mai mult argintiu decât alb şi-i atârna 
peste urechi. Arkadi nu putea vedea dacă avea vreun semn la 
ureche. Osborne scoase un ceas greu de aur şi-l puse pe mână. 

— Evgheni, spuse el, aşteptam un telefon. Vrei să fii atât 
de drăguţ şi să preiei tu apelul la centrală? 

Dintr-o borsetă de antilopă scoase o ţigară şi un ţigaret, le 
potrivi şi aprinse ţigara cu o brichetă de lapis lazuli şi aur. 
Paravanul flutură la ieşirea lui Evgheni. 


— Vorbeşti franţuzeşte? 

— Nu, minţi Arkadi. 

— Engleza? 

— Nu, minţi din nou Arkadi. 

Arkadi văzuse oameni ca acesta numai în reviste 
occidentale şi socotise totdeauna că luciul lor se datora calităţii 
hârtiei, nu lor înşişi. Desăvârşita netezime fizică era străină, 
stingheritoare. 

— Este interesant că pe parcursul celorlalte vizite ale mele 
aici, n-am mai avut ocazia să mă întâlnesc cu un anchetator. 

— N-aţi făcut niciodată nimic rău, domnule... iertaţi-mă, nu 
vă ştiu numele. 

— Osborne. 

— American? 

— Da. Vreţi să-mi mai spuneţi o dată numele 
dumneavoastră? 

— Renko. 

— Sunteţi tânăr pentru un anchetator, nu-i aşa? 

— Nu. Prietenul dumneavoastră, Evgheni, a pomenit de 
şampanie. Asta este ceea ce importaţi? 

— Blănuri, zise Osborne. 

În primul moment oricine ar fi fost tentat să spună că 
Osborne era mai mult o colecție de lucruri scumpe - inel, ceas, 
siluetă, dinți - decât o persoană; ar fi manifestat o atitudine 
socialistă corectă şi în parte acest lucru era adevărat, dar nu 
tinea seama de ceea ce îl surprinse pe Arkadi - o senzaţie de 
putere aflată sub control. El însuşi era prea afectat şi 
inchizitorial. Trebuia să-şi schimbe atitudinea. 

— Totdeauna mi-am dorit o căciulă de blană, spuse Arkadi. 
Şi să cunosc americani. Am auzit că seamănă cu noi - inimă 
largă şi deschişi. Şi mi-ar fi plăcut să vizitez New York şi Empire 
State Building şi Harlem. Ce viaţă nemaipomenită duceţi! 

— Nu în Harlem. 

— Scuzaţi-mă, se ridică Arkadi. Cunoaşteţi mulţi oameni 
importanţi aici cu care v-ar plăcea să staţi de vorbă şi sunteţi 
prea politicos ca să mă expediaţi. 

— Insist să rămâneţi, spuse repede Osborne. N-am mai 
avut ocazia să întâlnesc un anchetator. Aş vrea să profit de 


această şansă şi să vă întreb despre munca dumneavoastră. 

— O să vă spun tot ce pot. Arkadi se aşeză. Deşi dacă mă 
gândesc la relatările pe care le citesc despre New York ceea ce 
fac eu ar părea plictisitor. Certuri casnice, huligani. Avem şi 
crime, dar aproape invariabil ele sunt comise sub imperiul furiei 
sau sub influenţa alcoolului. 

Osborne îi turnă din nou în pahar. 

— Povestiţi-mi despre dumneavoastră. 

— Aş putea să vorbesc ore în şir, spuse Arkadi cu 
însufleţire, golind paharul dintr-o înghiţitură. Părinţi minunaţi şi 
bunici la înălţime. La şcoală am avut cei mai inspirați profesori şi 
cei mai prietenoşi colegi. În ce priveşte echipa de băieţi cu care 
lucrez acum ar merita să se scrie o carte despre fiecare. 

Osborne schiţă un zâmbet subţire. 

— Vorbiţi vreodată despre eşecurile dumneavoastră? 

— În ce mă priveşte, n-am avut niciodată un „eşec. 

Desfăcu prosopul din jurul gâtului şi-l aruncă peste cel 
al lui Osborne. Americanul privi spre vânătaia decolorată. 

— Un accident, spuse Arkadi. Am încercat cu sticle cu apă 
fierbinte şi lămpi cu căldură, dar nimic nu e mai bun decât o 
baie sulfuroasă pentru a calma congestia. Doctorii spun multe, 
dar leacurile băbeşti sunt totdeauna cele mai bune. De fapt, 
criminologia socialistă unde cele mai mari progrese... 

— A propos de asta, îl întrerupse Osborne, care a fost cel 
mai interesant caz al dumneavoastră? 

— Vă gândiţi la cadavrele din Gorki Park? Îmi daţi voie? 

Arkadi luă una din ţigările lui Osborne şi folosi bricheta, 
admirându-i piatra albastră. Cel mai fin lapis lazuli venea din 
Siberia; nu-l mai văzuse niciodată până atunci. 

— E un caz ciudat care alimentează tot soiul de zvonuri. 
Mai ales - întinse degetul aşa cum face un profesor către un elev 
neastâmpărat - în rândul comunităţii străinilor, aşa-i? 

Nu-şi putea da seama dacă obținuse vreun efect. Osborne 
rămase impasibil. 

— N-am auzit despre asta, zise Osborne rupând tăcerea 
care se prelungise prea mult. 

Evgheni Mendel năvăli înăuntru şi-i spuse lui Osborne că nu 
primise nici un apel telefonic. Arkadi se ridică imediat şi-şi ceru 
scuze exagerate pentru că le-a răpit atâta timp, apoi le mulţumi 


pentru ospitalitate şi şampanie. El luă prosopul lui Osborne şi-l 
înnodă în jurul gâtului. 

Osborne îl privi absent. În momentul în care Arkadi ajunse 
la paravan îl întrebă brusc: 

— Cine este superiorul dumneavoastră? Cine este 
anchetatorul-şef? 

— Eu sunt, spuse Arkadi cu un zâmbet ultim, încurajator. 

După câţiva paşi de-a lungul piscinei, el se simţi istovit. 

Deodată lamskoi apăru lângă el. 

— Sper că nu m-am înşelat când am afirmat că tatăl tău şi 
Mendel au fost prieteni, spuse el. Şi nu fi îngrijorat prea tare în 
legătură cu vronskismul. Ai sprijinul meu fără rezerve pentru a-ţi 
continua cercetările. 

Arkadi se îmbrăcă şi părăsi sauna. Afară nu mai ploua, în 
schimb se lăsase ceața. Merse pe strada Petrovka până la 
laboratorul judiciar al colonelului Liudin şi lăsă prosopul umed al 
lui Osborne. 

— Băieţii tăi au încercat să te găsească toată după-amiaza, 
spuse Liudin înainte de a desface prosopul ca să-l examineze. 

Arkadi telefonă la Ukraina. Răspunse Paşa, care-l informă 
că el şi Fet supravegheaseră telefonul negustorului de pe piaţa 
neagră Golodkin şi auziseră un bărbat fixându-i lui Golodkino 
întâlnire în Gorki Park. Paşa credea că cel care sunase era 
american sau estonian. 

— American sau estonian? 


— Vreau să zic că vorbea foarte bine rusa, dar cu un 
accent ciudat. 

— Oricum, asta e o violare a vieţii particulare, Paşa, 
articolele 12 şi 134. 

— După toate benzile pe care le-am... 

— Acelea erau benzile KGB! Urmă o tăcere jignită până 
când Arkadi spuse: Foarte bine. 

— Eu nu sunt teoretician ca tine, răspunse Paşa. E nevoie 
de geniu ca să ştii ce este împotriva legii. 

— Foarte bine. Aşa că tu ai stat acolo, iar Fet s-a dus la 
întâlnire. A luat şi aparatul de fotografiat? întrebă Arkadi. 

— A avut nevoie de ceva timp ca să găsească un aparat. 
Din cauza asta i-a pierdut. S-a dus în jurul parcului, dar nu i-a 


mai găsit. 

— Foarte bine, cel puţin putem folosi banda voastră. O să 
încercăm să potrivim... 

— Banda? 


— Paşa, ai încălcat legea ascultând telefonul lui Golodkin şi 
nu v-aţi obosit să-l înregistraţi? 

— De fapt...nu. 

Arkadi închise telefonul. 

Colonelul Liudin plescăi din limbă din capătul laboratorului. 

— Uite aici, anchetatorule. Am găsit zece fire pe prosop. 
Am luat unul, l-am tăiat şi l-am pus sub acest microscop ca să-l 
compar cu un fir de păr din capul pe care l-ai găsit înainte. 
Acesta din urmă este cenuşiu spre alb şi are o secţiune ovoidă 
în cruce, ceea ce indică un păr creţ. Cel nou de pe prosop are o 
culoare mai spre crom, foarte atrăgătoare şi prezintă o secţiune 
perfect rotundă, ceea ce indică un păr drept. Merg mai departe 
cu analiza proteinelor, dar pot să-ţi spun de pe acum că aceste 
fire de păr nu provin de la acelaşi om. Priveşte. 

Arkadi se conformă. Osborne nu era omul care spusese 
„ticălosule“. 

— Lucru bun. Liudin arătă spre prosop. Ai nevoie de el? 

Votca şi codeina începeau să-şi facă efectul, aşa că Arkadi 
se duse la comisariatul de miliţie din Petrovka să bea o ceaşcă 
de cafea. Singur la o masă, încerca să-şi reprime pornirea de a 
izbucni în râs. Nişte detectivi, încercând să găsească un aparat 
de fotografiat în timp ce un personaj misterios (estonian sau 
american!) se plimbă nestingherit prin Gorki Park. Un 
anchetator, furând un prosop în încercarea de a obţine mai 
multe date despre singurul său suspect. S-ar fi dus acasă dacă 
ar fi avut o casă. 

— Anchetator-şef Renko? i se adresă un ofiţer. Aveţi un 
apel în camera telex, din Siberia. 

— Deja? 

Apelul era de la detectivul de miliţie lakutski din Ust-urt, 
aflat la patru mii de kilometri est de Moscova. Ca răspuns la 
buletinul informativ difuzat la scară republicană, lakutski raporta 
că o anume Valeria Semionovna Davidova, în vârstă de 
optsprezece ani, cu dimiciliul în Ust-uUrt, era căutată pentru furt 
din materialele statului. Complicele Davidovei era Konstantin 


Ilici Borodin, în vârstă de douăzeci şi patru de ani, căutat şi el 
pentru acelaşi delict. 

Arkadi căută prin jur după o hartă, încercând să localizeze 
Ust-Urt-ul. 

— Borodin, spuse detectivul lakutski, era un huligan înrăit. 

Vânător de blănuri. Vânzător clandestin de piese de radio, 
care se bucurau de mare căutare. Suspectat că se ocupă cu 
comerţul ilegal cu aur. În timpul construcţiei magistralei de cale 
ferată Baikal-Amur sustrăgea regulat piesele de camion lăsate 
sub cerul liber. Când miliția a început să-i caute pe el şi pe 
Davidova, fugarii au dispărut pur şi simplu. lakutski îşi închipuia 
fie că s-au ascuns în vreo colibă din taiga, fie că erau morți... 

Ust-Urt. Arkadi scutură din cap. | se părea puţin probabil ca 
cineva să vină la Moscova din Ust-urt. Voia să-l descurajeze cu 
blândeţe pe detectivul siberian. „lakutski“ era unul dintre 
numele cu care moscoviţii îi insultau pe localnici iacuţi. 

— Unde şi când au fost văzuţi ultima oară? întrebă. 

— La Irkutsk, în octombrie. 

— Ştii cumva dacă fata, sau bărbatul se pricep la 
restaurarea icoanelor? 

— Dacă locuieşti aici ştii să sculptezi. 

Legătura începu să slăbească. 

— Bine, spuse Arkadi repede, trimiteţi-mi orice imagini şi 
informaţii de care dispuneţi. 

— Sper că ei sunt. 

— Desigur. 

— Konstantin Borodin e Kostia Banditul... Vocea devenea 
tot mai slabă. 

— N-am mai auzit de el. 

— E vestit în Siberia... 

Tsipin ucigaşul îl salută pe Arkadi într-o celulă de la 
Lefortovo. Nu purta cămaşă, dar tatuajele de uska îi acopereau 
trupul până la gât şi până la încheieturi. Îşi ridică pantalonii fără 
curea. 

— Mi-au luat şi şireturile. Oare cine a mai auzit să se fi 
spânzurat cineva cu şireturile? Ei bine, iarăşi m-au pus jos. leri 
te-am văzut pe tine şi eram foarte liniştit. Azi au venit doi inşi pe 
autostradă şi au încercat să mă jefuiască. 


— Acolo unde vindeai benzină? 

— Exact. Ce era să fac? Îl lovesc pe unul cu o cheie de 
şuruburi şi el cade secerat. Celălalt fuge tocmai când vine 
maşina miliției. Eu stau acolo cu cheia în mână şi un individ 
mort la picioarele mele. Dumnezeule! Asta-i sfârşitul lui Tsipin. 

— Cincisprezece ani. 


— Dacă am noroc. 

Tsipin se aşeză din nou pe scaunul lui. În celulă mai erau un 
pătuţ fixat în perete şi un ulcior pentru spălat. Uşa avea două 
ferestruici, una mică pentru gardian să supravegheze celula şi 
alta mare pentru mâncare. 

— Nu pot să fac nimic pentru tine, spuse Arkadi. 

— Ştiu, de data asta n-am avut noroc. Mai curând sau mai 
târziu fiecare o păţeşte, nu-i aşa? Tsipin luă o expresie blândă. 
Uite ce e, anchetatorule. Te-am ajutat mult. Când chiar aveai 
nevoie de informaţii, eu n-am ezitat să ţi le dau. Nu te-am 
înşelat niciodată, fiindcă ne-am respectat unul pe celălalt. 

— Te-am plătit. 

Arkadi îşi îndulci spusele dându-i lui Tsipin o ţigară şi 
aprinzându-i-o. 

— Ştii ce vreau să spun. 

— Nu pot să te ajut, ştii asta. Este omucidere cu 
circumstanţe agravante. 

— Nu vorbeam de mine. ÎI ţii minte pe Lebădă? 

Arkadi îşi amintea vag o figură ciudată care stătea în umbră 
la câteva întâlniri avute cu Tsipin. 

— Sigur. 

— Am fost mereu împreună, chiar şi în lagăr. Am câştigat 
totdeauna bani, ştii bine. Lebădă n-o să se descurce. Vreau să 
spun, am destule pe cap, nu vreau să-i duc grija. Ai nevoie de 
un informator. Lebădă are telefon, chiar şi maşină, o să fie 
foarte bun pentru tine. Ce zici? Pune-l la încercare. 

Când Arkadi părăsi închisoarea, îl văzu pe Lebădă 
aşteptând sub felinarul din stradă. Jacheta de piele îi scotea în 
evidenţă umerii înguşti, gâtul lung şi părul tuns scurt. În lagăr 
era ceva obişnuit ca un hoţ profesionist să găsească un 
condamnat amator, să se culce cu el apoi să-l arunce jos din 
pat. Asta-i conferea hoţului, celui de deasupra, un plus de 


virilitate. Însă Lebădă şi Tsipin erau o pereche adevărată, o 
raritate şi nimeni nu-i spunea lui Lebădă „capră“ în prezenţa lui 
Tsipin. 

— Prietenul tău mi-a spus că poţi să faci ceva pentru mine, 
zise Arkadi fără entuziasm. 

— Atunci aşa o să fac. 

Lebădă avea delicateţea ciudată a unui figurine cioplite şi 
ţinute în vitrină, senzaţia fiind cu atât mai izbitoare cu cât nu 
era frumos. Cu greu i se putea ghici vârsta, iar vocea lui era 
prea moale ca să fie un indiciu în acest sens. 

— Sunt mulţi bani de luat - să zicem cincizeci de ruble - 
dacă vii cu informaţii bune. 

— N-ai putea să faci ceva pentru el în loc să mă plăteşti pe 
mine? Lebădă privi către poarta închisorii. 

— Acolo unde-i el tot ce poate primi este un pachet pe an. 

— Cincisprezece pachete, murmură Lebădă, ca şi cum s-ar 
fi întrebat ce va pune în ele. 

Numai dacă Tsipin n-avea să fie împuşcat în curând, gândi 
Arkadi. Ei bine, dragostea nu era o viorea ofilită, ci o buruiană 
care înflorea în întuneric. Ar putea cineva să explice asta? 


8 

Deşi se pregătea să păşească spre secolul douăzeci şi unu, 
Moscova păstra obiceiul victorian de a călători pe drum-de-fier. 
Gara Kievski, care se afla în preajma ghetoului străinilor şi a 
apartamentului lui Brejnev, era orientată spre Ucraina. Gara 
Belorussia, nu departe de Kremlin, reprezenta locul de unde 
Stalin călătorise cu trenul ţarului spre Potsdam, iar ulterior 
Hruşciov şi Brejnev se urcaseră în trenuri speciale pentru Europa 
de Vest, pentru a inspecta ţările satelite sau a lansa politica de 
destindere. Prin gara Rijski treceau trenurile care mergeau în 
statele baltice. Gara Kursk sugera vacanțe bronzate la Marea 
Neagră. Prin gările mici Sabelovski şi Paveleţki nu se perindau 
persoane importante - numai navetişti sau cete de ţărani la fel 
de prăfuiţi ca şi cartofii. De departe cele mai impresionante erau 
gările Leningrad, laroslav şi Kazan, cei trei giganţi din Piaţa 
Komsomol, iar dintre acestea cea mai ciudată era gara Kazan, al 
cărei tren Tartar acoperea o distanţă de mii de kilometri spre 
deşerturile Afganistanului, către marginea unui lagăr de deţinuţi 
din Ural sau pe tot drumul de-a latul a două continente până la 
ţărmul Pacificului. 

La ora 6 dimineaţa, în incinta gării Kazun, familii întregi de 
turcmeni zăceau pe bănci cu capul pe genunchi. Copii cu tichii 
de pâslă se cuibăriseră pe bagajele moi. Soldaţi întinşi lângă 
perete erau cufundaţi într-un somn atât de adânc, încât 
mozaicurile eroice de pe tavanul de deasupra capetelor lor 
păreau să fi fost visul lor obştesc. Armăturile de bronz 
străluceau mohorât. La singurul chioşc cu răcoritoare deschis, o 
fată în haină de blană de iepure i se destăinui lui Paşa Pavlovici. 

— Ea spune că Golodkin obişnuia s-o găzduiască, dar nimic 
mai mult, raportă Paşa când se întoarse la Arkadi. Zice că 
cineva l-a văzut la târgul de maşini. 

Un soldat tânăr luă locul lui Paşa lângă fată. Ea zâmbi 
printr-un ruj de vaselină în timp ce băiatul citea preţul scris cu 
creta pe vârful pantofului ei; apoi, mână-n mână, cei doi ieşiră 
prin uşa principală a gării în timp ce anchetatorul şi detectivul 
porneau pe urmele lor. Piaţa Komsomol era albastră înaintea 
zorilor, luminile pâlpâitoare ale tramvaielor fiind singura 
mişcare. Arkadi îi văzu pe amorezi urcându-se într-un taxi. 

— Cinci ruble. Paşa privi taximetrul care pleca. 

Şoferul avea să cotească în cea mai apropiată stradă 


laterală şi să pândească dacă nu vine miliția, în timp ce fata şi 
băiatul îşi vedeau de treabă pe bancheta din spate. Din cele 
cinci ruble, şoferul va rezerva jumătate pentru o sticlă de votcă 
pe care avea să i-o vândă soldatului; votca era mult mai scumpă 
decât fata. Fata va lua şi ea câteva înghiţituri. Apoi se va 
întoarce la gară, îi va oferi un bacşiş femeii de la toaletă pentru 
un duş rapid şi, încălzită şi ameţită, o va lua de la capăt. 
Teoretic, prostituatele nu existau, fiindcă prostituţia fusese 
eradicată de Revoluţie. Puteau fi acuzate pentru răspândirea 
bolilor venerice, pentru depravare sau fiindcă nu erau încadrate 
în câmpul muncii, însă după lege nu puteau fi considerate curve. 

— Nici aici, spuse Paşa întorcându-se după discuţiile cu 
fetele din gara Iaroslavl. 

— Să mergem. 

Arkadi îşi aruncă paltonul pe scaunul din spate înainte de a 
se aşeza la volan. Nu era ger, iar soarele nici nu răsărise. Cerul 
era luminat deasupra doar de firma cu neon a gării. Circulaţia 
devenise ceva mai animată. La Leningrad era încă noapte. Unii 
oameni preferă Leningradul, canalele şi pietrele sale de 
kilometraj. Lui Arkadi i se părea posomorât. Prefera Moscova, o 
maşină mare şi deschisă. 

Se îndrepta spre sud, către râu. 

— Nu poţi să-ţi aminteşti altceva despre individul ăla 
misterios care s-a întâlnit cu Golodkin în parc? 

— Dacă eram eu în locul lui... murmură Paşa. Fet nu e în 
stare să găsească nici boaşele unui taur. 

Se uitară la maşina lui Golodkin, o Toyota. Dincolo de râu, 
la baia Rjeski, unde se opriră pentru cafea şi plăcintă, văzură un 
ziar proaspăt întins pe bancă. A 

— „Sportivi inspirați de apropiata sărbătoare de Intâi Mai“, 
citi Paşa cu glas tare. 

— Jură să bage mai multe goluri? întrebă Arkadi. 

Paşa încuviinţă din cap, apoi ridică pâinea. 

— Ai jucat fotbal? Nu ştiam asta. 

— Portar. 


— Aha! Vezi, asta explică multe în ce te priveşte. 

O mulţime de oameni se adunaseră în dreptul blocului care 
se învecina cu sauna. Cel puţin jumătate din ei purtau bilete 
fixate pe palton. „Apartament cu trei camere, pat, baie“ oferea 


o femeie cu ochi de văduvă înspăimântați. „Schimb patru 
camere pentru două apartamente cu două camere“ - suna 
oferta unei tinere căsătorite hotărâte să scape de părinţi. „Pat“ 
era un vânzător de vechituri isteţ. Arkadi şi Paşa îşi făcură drum 
din fiecare capăt al blocului şi se întâlniră la mijloc. 

— Şaizeci de ruble pentru două camere cu instalaţie de apă 
interioară, spuse Paşa. Asta nu-i rău. 

— Vreo veste de la băiatul nostru? 


— Bineânţeles, n-are căldură. Nu, Golodkin vine aici din 
când în când. El are rolul de mijlocitor, ştii, şi ia treizeci la sută. 

Piaţa de maşini uzate era aproape de marginea oraşului, o 
călătorie lungă făcută şi mai lungă care se prelungise şi mai 
mult deoarece Paşa văzuse un camion vânzând ananas. Pentru 
patru ruble el cumpără unul de mărimea unui ou mare. 

— Afrodisiac cubanez, zise el. Câţiva prieteni de-ai mei, 
halterofili, au fost acolo. Mama măs-sii! Fete negre, plajă şi 
mâncăruri negătite. Un paradis al muncitorului! 

Piaţa de maşini era plină de Pobeda, Jiguli, Moskvici şi 
Zaporojeţ, unele extrem de vechi, dar altele în stare 
excepţională. De îndată ce obținea în sfârşit, după ani de zile, 
un mic Zaporojeţ pe care plătise 3000 de ruble, un proprietar 
deştept putea merge cu el direct la târgul de maşini, să-şi vândă 
jucăria cu 10000, să înregistreze tranzacţia la cel mult 5000 de 
ruble în paguba guvernului şi să plătească un comision de 7 la 
sută, apoi să se întoarcă şi să dea câştigul de 6650 ruble pentru 
un Jiguli sedan, uzat dar mai spaţios. Piaţa era un stup - condiţia 
fiind ca fiecare albină să aducă mierea proprie. Un grup de 
maiori din armată se adunaseră în jurul unui Mercedes. Arkadi 
întinse mâna către un Moskvici alb. 

— Ca un şold, nu-i aşa? veni lângă el un georgian în haină 
de piele. 

— Drăguţă. 

— Îţi place deja. Nu te grăbi, uită-te la ea. 

— Foarte drăguță. Arkadi se plimbă prin spatele ei. 

— Eşti un om care se pricepe la maşini. Georgianul îşi puse 
un deget la ochi. Treizeci de mii de kilometri. Unii dau 
kilometrajul înapoi, dar eu nu sunt din ăia. Spălată şi lustruită în 
fiecare săptămână. Să-ţi arăt ştergătoarele de parbriz? 

Le scoase dintr-o sacoşă de hârtie. 


— Drăguţe ştergătoare. 

— Aproape noi. Se întoarse cu spatele la toţi concentrându- 
se asupra lui Arkadi şi scrise pe sacoşă: „15000“. 

Arkadi se urcă în maşină, aproape afundându-se în podea 
prin scaunul şubred. Volanul de plastic era la fel de crăpat ca 
fildeşul dintr-un cimitir de elefanţi. Porni motorul şi prin oglinda 
retrovizoare văzu cum se ridică o pală de fum negru. 

— Drăguţ. 

Cobori. La urma urmei, un scaun poate fi căptuşit şi un 
motor reparat, dar o caroserie de maşină era la fel de prețioasă 
ca diamantul. 

— Ştiam că o să spui asta. O cumperi? 

— Unde-i Golodkin? 

— Golodkin, Golodkin. 

Georgianul repeta nedumerit numele. Ce era, un om, o 
maşină? Nu mai auzise niciodată numele ăsta, până când 
anchetatorul scoase legitimaţia cu o mână, ţinând încă cheile în 
cealaltă. Golodkin era un ticălos. Abia plecase din târg. Arkadi 
întrebă încotro o luase. 

— Melodiia. Când îl vezi, spune-i că un om cinstit ca mine 
plăteşte comision către stat, nu unor tâlhari ca el. De fapt, 
pentru oficialităţile statului, dragă tovarăşe, există o reducere. 

Cele mai mici clădiri de pe Kalinin Prospekt erau nişte 
dreptunghiuri cu cinci etaje din beton şi sticlă. În contrast cu 
acestea existau turnuri de douăzeci şi cinci de etaje din beton şi 
sticlă. Copii ale lui Kalinin Prospekt puteau fi găsite în orice nou 
oraş care se ridica, dar nici unul nu era într-adevăr proiectat 
pentru viitor ca prototipul Moscovei. Opt bulevarde plecau în 
toate direcţiile deasupra unui pasaj subteran pentru pietoni. 
Arkadi şi Paşa aşteptau pe terasa unei cafenele, vizavi de 
clădirea îngustă care adăpostea magazinul de discuri Melodia. 

— Vara e ceva mai plăcut, spuse Paşa înfiorându-se 
deasupra unei îngheţate cu sirop de căpşuni. 

O Toyota de un roşu-strălucitor veni din cealaltă parte de 
pe Kalinin şi coti pe o stradă laterală. După un minut Feodor 
Golodkin, purtând o scurtă bine croită, şapcă din lână de miel, 
cizme de cowboy şi blugi, intră păşind agale în magazin pe când 
anchetatorul şi detectivul ieşeau din pasaj. 

Prin vitrina din faţă a magazinului Melodia văzură că 


Golodkin nu urca scara largă spre etajul cu muzică clasică. Paşa 
rămase la uşă pe când Arkadi trecu pe lângă copiii care se 
zmuceau în ritmul unui rock'n'roll. În spate, între rafturile 
despărțite, Arkadi urmări o mână care răsfoia albume politice. 
Apropiindu-se, zări un păr blond-nicotină pieptănat modern şi o 
faţă grasă cu cicatrice la gură. Un vânzător ieşi din spatele 
tejghelei. 

„Cuvântarea lui L.I. Brejnev la Congresul al XXIV-lea al 
Partidului“, citi cu glas tare coperta albumului pe când păşea 
spre Golodkin. 

— Du-te naibii. 

Golodkin îl înghionti pe Arkadi care îi îndoi cotul înapoi 
silindu-l să se ridice pe vârfuri. Trei discuri lunecară din copertă 
şi se rostogoliră lângă picioarele lui Arkadi. Kiss, The Rolling 
Stones, The Pointer Sisters. 

— Unul dintre cele mai interesante congrese, spuse Arkadi. 

Ochii lui Golodkin erau înconjurați de pleoape roşii şi grele. 
În pofida părului lung şi a costumului de comandă, îi amintea lui 
Arkadi de un ţipar zbătându-se în cârlig. Aducerea lui la biroul 
din Novokuznetskaia era o combinaţie de cârlige. Întâi, el îl 
plasa oficial pe Golodkin cu totul în mâinile lui Arkadi. Nici un 
avocat nu putea fi chemat până când nu se termina cercetarea 
şi nici măcar procurorul nu trebuia informat despre arestarea 
inculpatului timp de douăzeci şi patru de ore. De asemenea, 
implicarea lui Golodkin cu ştirea lui Ciucin însemna că 
anchetatorul-şef pentru Cazuri Speciale îşi luase mâna de pe 
primul său informator sau că Ciucin însuşi era în oarecare 
primejdie. 

— Am fost la fel de surprins ca tine văzând discurile acelea, 
protestă Golodkin pe când Arkadi îl conducea spre camera de 
interogatoriu de la etajul întâi. Toată chestia asta e o greşeală. 

— Linişteşte-te, Feodor. Arkadi se aşeză confortabil de 
cealaltă latură a mesei şi puse o scrumieră de cositor în faţa 
arestatului. Fumează o ţigară. 

Golodkin desfăcu un pachet de Winston şi-i oferi şi 
anchetatorului una. 

— Eu prefer ţigările ruseşti, spuse Arkadi prietenos. 

— O să râzi când o să-ţi dai seama ce greşeală ai comis, 
zise Golodkin. 


Paşa intră în încăpere aducând un teanc de hârtii. 

— Dosarul meu? întrebă Golodkin. Acum o să vedeţi că 
sunt de partea voastră; vă ajut de multă vreme. 

— Înregistrările pe fonograf? întrebă Arkadi. 

— Foarte bine. O să fiu foarte cinstit. Asta făcea parte din 
planul de infiltrare a mea într-o reţea a intelighenţiei 
complotiste. 

Arkadi pocni din deget. Paşa scoase o listă cu acuzaţii. 

— Cetăţene Feodor Golodkin, din Serafimov Doi, oraşul şi 
regiunea Moscova, citi Paşa, eşti acuzat pentru sechestrare de 
femei, angrenate în activităţi antisociale şi pentru îndemnarea 
minorilor la delicte. 

Un mod delicat de a descrie procurarea de curve; pedeapsa 
era de patru ani. Golodkin îşi dădu părul pe spate, ca să-l vadă 
mai bine pe detectiv. 

— E ridicol! 

— Aşteaptă, ridică mâna Arkadi. 

— Eşti acuzat - continuă Paşa - de primirea de comisioane 
ilegale pentru revânzarea de automobile particulare, de speculă 
prin revânzarea spaţiilor locative, de vânzarea în scop de profit 
a unor icoane religioase. 

— Am explicaţii pentru toate aceste acuzaţii, îi spuse 
Golodkin lui Arkadi. 

— Eşti acuzat că duci o viaţă parazitară, citi Paşa, şi de 
astă dată ţiparul se smuci. Există un decret împotriva 
parazitismului şi a profitorilor, iar pedeapsa era exilul într-o zonă 
împădurită, mai aproape de Mongolia decât de Moscova. 

Rânjetul lui Golodkin era mic şi ironic. 

— Neg totul. 

— Cetăţene Golodkin, îi aminti Arkadi, refuzul de cooperare 
cu anchetatorii se pedepseşte. După cum spui, eşti obişnuit cu 
acest lucru. 

— Am Spus... 

Se opri ca să-şi aprindă una din ţigările sale şi, prin norul de 
fum, măsură cu privirea teancul de hârtii. Numai Ciucin ar fi 
putut să le pună la dispoziţie o asemenea documentaţie. Ciucin! 

— Lucram pentru... Se opri din nou, în ciuda expresiei 
îmbietoare a lui Arkadi. Să acuzi alt anchetator-şef era un act de 


sinucidere. Orice... 

— Da? 

— Orice am făcut, şi eu nu recunosc că aş fi făcut ceva, a 
fost la solicitarea acestui birou. 

— Mincinosule! izbucni Paşa. Ţi-aş trage un pumn în mutra 
ta de mincinos. 

— Numai ca să câştig încrederea adevăraţilor profitori şi a 
elementelor antisociale, susţinu Golodkin. 

— Prin crimă? ridică mâna Paşa. 

— Crimă? făcu ochii mari Golodkin. 

Paşa se întinse peste masă, aproape atingând gâtul lui 
Golodkin. Arkadi apăsa uşor umărul detectivului. Faţa lui Paşa se 
învineţise de furie; erau momente în care Arkadi trebuia 
neapărat să intervină. 

— Nu ştiu nimic despre vreo crimă, spuse brusc Golodkin. 

— De ce ne batem capul cu interogatoriul? îl întrebă Paşa 
pe Arkadi. Nu face decât să mintă. 

— Am dreptul să vorbesc, i se adresă Golodkin lui Arkadi. 

— Are dreptate, confirmă Arkadi. Câtă vreme poate să 
vorbească, nu poţi spune că nu cooperează. Acum, cetăţene 
Golodkin - apăsă pe butonul casetofonului - să începem cu o 
relatare cinstită şi amănunţită despre felul în care ai violat 
drepturile femeii. 

Pur şi simplu ca o treabă neoficială, începu Golodkin. El 
furniza femei despre care credea că au vârsta legală pentru a fi 
admise. Nume, ceru Paşa. Cine s-a culcat cu cine, unde şi câţi 
bani s-au plătit pentru asta? Arkadi asculta pe jumătate atent, în 
timp ce citea raportul din Urt-Ust pe care Golodkin îl luase drept 
dosarul său. Potrivit informaţiei furnizate de detectivul lakutsk, 
Konstantin Borodin zis „Kostia Banditul“ urmase ucenicia la o 
tâmplărie şi fusese angajat la lucrări de restaurare a mănăstirii 
Znamenski. Curând după aceea, a fugit de la şcoală şi a călătorit 
cu iacuţii nomazi până la Cercul Polar ca să vâneze vulpi. A 
intrat în evidenţa miliției atunci când banda lui a fost surprinsă 
în flagrant delict pe câmpurile aurifere Aldan, în lungul fluviului 
Lena. Înainte de a împlini douăzeci de ani, era căutat pentru furt 
de bilete Aeroflot, vandalism, vânzare de piese radio unor tineri 
ale căror staţii „pirat“ interferau cu transmisiunile guvernului şi 
jaf la drumul mare. Totdeauna fugea în taigaua siberiană, unde 


nici patrulele detectivilor iacuţi pe elicoptere nu puteau să-l 
găsească. Singura fotografie recentă a lui Kostia era un 
instantaneu luat cu optsprezece luni în urmă de ziarul siberian 
Krasnoie Znamia. 

— Dacă vrei să ştii adevărul, îi spuse Golodkin lui Paşa, 
fetelor le plăcea să se ciocănească cu străini. Hoteluri bune, 
mâncare bună, aşternuturi curate - într-un fel era ca şi cum ar fi 
călătorit chiar ele. 

Fotografia din ziar era cu raster mare şi prezenta vreo 
treizeci de bărbaţi necunoscuţi ieşind dintr-o clădire. Pe fundal, 
încercuită, surprinsă de aparatul de fotografiat, o faţă retuşată 
cu o privire obraznică, osoasă şi cu înfăţişare şmecherească. Mai 
existau bandiți pe lume. 

Siberia ocupă cea mai mare parte din suprafaţa Rusiei. 
Limba rusă acceptase numai două cuvinte mongole, taiga şi 
tundra, şi aceşti doi termeni desemnau un conglomerat de 
păduri nesfârşite sau orizonturi fără un copac. Nici chiar 
elicopterele nu-l puteau găsi pe Kostia. Putea un astfel de om să 
moară în Gorki Park? 

— Ai auzit pe cineva vânzând aur prin oraş? îl întrebă 
Arkadi pe Golodkin. Poate aur siberian? 

— Nu fac comerţ cu aur; e prea primejdios. Ştim amândoi 
că există un bonus; doi la sută din aurul pe care-l găseşti la un 
vânzător îl poţi păstra pentru tine. Nu, aş fi nebun să mă bag 
într-o asemenea afacere. Oricum, aurul nu vine din Siberia. E 
adus de marinari din India sau Hong Kong. Moscova nu e piaţă 
mare pentru aur. Când spui aur sau diamante, te gândeşti la 
negustorie cu evreii din Odesa, cu georgieni sau cu armeni. 
Nişte oameni de esenţă inferioară. Doar nu-ţi închipui că m-aş fi 
putut amesteca cu ei. 

Pielea lui Golodkin, părul şi hainele lui duhneau a tutun 
american, colonie occidentală şi sudoare rusească. 

— De fapt eu fac un serviciu oamenilor. Specialitatea mea 
sunt icoanele. Merg la o sută, două sute de kilometri de 
Moscova, departe de lume, într-un sătuc, găsesc locul unde se 
strâng bătrânii şi le duc o sticlă. Aceşti oameni trăiesc de azi pe 
mâine din pensia lor. Le fac o favoare când le dau douăzeci de 
ruble pentru vreo icoană care adună praful de vreo cincizeci de 
ani. Unele bătrâne preferă să moară de foame şi să-şi păstreze 
icoanele, dar cu bărbaţii se poate sta de vorbă. După aceea, mă 


întorc la Moscova şi le vând. 

— Cum? întrebă Arkadi. 

— Nişte şoferi de taxi sau ghizi de la Intourist m-au 
recomandat. Dar pot să merg direct pe stradă. Nu e nici o 
problemă să detectez cumpărătorii adevăraţi. Mai ales suedezi 
sau americani din California. Ştiu englezeşte, ăsta-i punctul meu 
forte. Americanii plătesc pentru orice. Cincizeci pe o icoană pe 
care-o poţi aduna din canal, o icoană care arată la fel şi din faţă 
şi din spate. O mie pentru ceva mare şi frumos. Vorbesc de 
dolari, nu de ruble. Dolari sau cupoane turistice care valorează 
cât aurul. Cât te costă o sticlă de votcă bună? Treisprezece 
ruble? Cu cupoane turistice iau sticla asta cu trei ruble. Obţin 
patru sticle pe când tu iei una. Dacă vine un individ să-mi repare 
televizorul, maşina, crezi că-mi trece prin minte să-i ofer ruble? 
Rublele sunt pentru fraieri. Dacă-i ofer meşterului câteva sticle, 
mi-am făcut un prieten pe viaţă. Rublele sunt hârtii, înţelegi, iar 
votca bani gheaţă. 

— Încerci să ne distragi atenţia? întrebă Paşa indignat. 

— Nu, nu, singura mea problemă era că străinii cărora le 
vindeam icoane erau contrabandişti, iar eu fusesem implicat 
într-o cercetare oficială. 

— Dar vinzi şi la cetăţeni ruşi, comentă Arkadi. 

— Numai la disidenţi, protestă Golodkin. 

În raportul detectivului lakutski se spunea în continuare că 
în timpul campaniei din 1949 împotriva evreilor „cosmopoliţi“, 
un rabin din Minsk, pe nume Solomon Davidov, văduv, fusese 
strămutat în Irkutsk. Singurul lui copil, Valeria Davidova, a 
abandonat studiile de artă după moartea tatălui său, cu un an în 
urmă, ca să lucreze ca sortator la Centrul de blănuri din Irkutsk. 
Erau anexate două fotografii. Una aparţinea unei fete cu ochi 
scânteietori, îmbrăcată cu pălărie de blană, jachetă grea de lână 
şi acel soi de cizme numite va/enki. Foarte tânără, foarte veselă. 
Cealaltă fotografie, decupată din Krasnoie Znamia, era însoţită 
de următorul text: „Frumoasa sortatoare, V. Davidova, expune o 
blană de samur Bargujinski care valorează 1000 de ruble pe 
piaţa internaţională, spre admiraţia oamenilor de afaceri aflaţi în 
vizită“. Era extraordinar de frumoasă, chiar în uniforma ei lipsită 
de gust, iar în fruntea oamenilor de afaceri strânşi în jurul ei se 
afla domnul John Osborne. 


Arkadi reveni la fotografia lui Kostia Borodin. De astă dată 
observă că grupul care se depărta de banditul încercuit era 
compus din vreo douăzeci de ruşi şi iacuţi înconjurând un mic 
grup de occidentali şi japonezi, din care făcea parte şi Osborne. 

Acum, Golodkin explica grăbit cum anumiţi georgieni 
monopolizaseră piaţa de automobile vechi. 

— Ţi-e sete? îl întrebă Arkadi pe Paşa. 

— Din cauză că ascult minciuni, spuse Paşa. 

Golodkin se uită când la unul, când la celălalt. 

— Haide, e ora mesei. Arkadi puse dosarul şi banda sub 
braţ şi-l conduse pe Paşa către uşă. 

— Şi cu mine ce se întâmplă? întrebă Golodkin. 

— Nu te gândeşti decât la plecare, nu-i aşa? spuse Arkadi. 
În afară de asta, unde ai fi vrut să mergi? 

Părăsiră încăperea. După o clipă, Arkadi deschise uşa ca să 
arunce înăuntru o sticlă cu votcă. Golodkin o prinse la piept. 

— Concentrează-te asupra omorului, Feodor, îl îndemnă 
Arkadi şi închise uşa remarcând expresia zăpăcită a lui 
Golodkin. 

Ploaia spălase toată zăpada. Peste drum, la staţia de 
metrou, era o coadă de bărbaţi la un chioşc care vindea bere - 
„adevărat semn de primăvară“, după părerea lui Paşa - aşa că 
el şi Arkadi cumpărară sandvişuri cu carne de porc pe când 
stăteau la coadă. Puteau să-l vadă pe Golodkin privindu-i printre 
petele geamului aburit. 

— E prea deştept ca să bea, dar o să-şi schimbe gândul, 
spunând că procedează bine şi merită o răsplată. În afară de 
asta, dacă tu ai gâtul uscat, gândeşte-te la el. 

— Eşti un ticălos subtil, îşi linse buzele Paşa. 

— Aproape tot atât de subtil ca un brânci dat dintr-un loc 
înalt, spuse Arkadi. 

Totuşi era emoţionat. Ca să vezi, americanul Osborne putea 
să-l fi întâlnit pe banditul siberian şi pe iubita lui. Era posibil ca 
banditul să fi venit la Moscova cu bilete de avion furate. 
Remarcabil! 

Paşa cumpără berea, două halbe pline în schimbul a 
patruzeci şi patru de copeici, un lichid galben şi tulbure. Colţul 
străzii se umplu, oameni în haine de ploaie folosind chioşcul cu 
bere ca o scuză pentru a sta acolo. Fără câteva pieţe mari sau o 


clădire destul de înaltă ca să atârne de ea un banner, 
Novokuznetskaia avea aerul unui orăşel. Primarul şi proiectanţii 
lui tăiaseră Kalininski Prospekt prin vechiul cartier Asbut către 
vest. Secţiunea Kirov către est şi Kremlin avea să fie următoarea 
care dispărea, fiind înlocuită cu un bulevard nou de trei ori mai 
lung decât Kalinin. Dar Novokuznetskaia, cu străzile sale înguste 
şi prăvăliile mici, era locul unde primăvare venea prima. Oameni 
cu halbele de bere în mână se salutau între ei ca şi cum în 
cursul iernii fiecare fusese invizibil. În momente ca acesta, 
Arkadi simţea că un personaj ca Golodkin era într-adevăr o 
aberaţie. 

Când se termină pauza, Paşa se duse la Ministerul de 
Externe pentru a se interesa de poveştile de călătorie ale lui 
Osborne şi ale generalului Unmann şi la Ministerul Comerţului 
pentru a-şi procura fotografii exterioare de la Centrul pentru 
blănuri din Irkutsk. Arkadi se întoarse singur ca să termine 
interogatoriul lui Golodkin. 

— Nu e un secret pentru tine că eu însumi am participat la 
interogatorii din cealaltă parte a mesei, ca să zic aşa. Cred că 
putem vorbi cinstit, noi amândoi. Îţi promit că voi fi la fel de 
cooperant ca martor al tău cum am fost pentru alţii. Să revenim 
la lucrurile despre care am discutat azi-dimineaţă. 

— Lucruri minore, Feodor, spuse Arkadi. 

Faţa lui Golodkin se îmbujoră exprimând speranţa. Sticla de 
votcă zace pe podea pe jumătate goală. 

— Uneori, sentinţele par să fie disproporţionate faţă de 
crimă, adăugă Arkadi, mai ales pentru asemenea cetăţeni cu, 
hai s-o spun, un statut special. 

— Cred că acum, că detectivul a plecat, putem să trecem 
la treabă încuviinţă Golodkin din cap. 

Arkadi puse o bandă nouă în casetofon, îi oferi o ţigară lui 
Golodkin, care o luă şi aprinse şi el una. Aparatul începu să 
toarcă. 

— Feodor, o să-ţi spun nişte lucruri şi-o să-ţi arăt nişte 
fotografii; apoi vreau să-mi răspunzi la câteva întrebări. S-ar 
putea să sune ridicol pentru tine, dar te rog să fii răbdător şi să 
te gândeşti cu atenţie. De acord? 

— Dă-i drumul! 

— Mulţumesc, spuse Arkadi; în sinea lui se simţea ca şi 


cum s-ar fi aflat la capătul unei cufundări lungi, cum i se 
întâmpla totdeauna când trebuia să meargă pe ghicite. Feodor, 
s-a stabilit că tu vinzi icoane religioase turiştilor, îndeosebi celor 
americani. Acest birou deţine dovada că ai încercat să vinzi 
icoane unui oaspete străin aflat acum în Moscova, pe nume John 
Osborne. L-ai contactat anul trecut şi din nou acum câteva zile 
prin telefon. „Afacerea“ ta a căzut când Osborne a hotărât să 
cumpere din altă sursă. Tu eşti un negustor în felul tău şi s-ar 
putea ca vânzările să fi mers prost şi altă dată. Aş vrea să-mi 
spui de ce te-ai înfuriat aşa de tare de data asta. 

Golodkin privi în gol. 

— Cadavrele din Gorki Park, Feodor. Nu-mi spune că n-ai 
auzit de ele. 

— Cadavrele? 

Golodkin nu păru deloc tulburat. 

— Ca să fiu mai exact, un bărbat numit Kostia Borodin şi o 
tânără femeie numită Valeria Davidova, amândoi siberieni. 

— N-am auzit niciodată de ei, spuse Golodkin îndatoritor. 

— Nu după numele lor, fireşte. Problema este că ai făcut 
comerţ cu ei, că te-ai certat cu ei şi că, după câteva zile, cei doi 
au fost omorâţi. 

— Ce pot să spun? ridică din umeri Golodkin. Insinuările 
tale sunt ridicole. Ziceai că ai fotografii? 

— Mulţumesc că mi-ai amintit. Da, ale victimelor omorului. 

Folosind ambele mâini, Arkadi scoase fotografiile lui 
Borodin şi Valeria Davidova alegând blănuri. Ochii lui Golodkin 
priveau cu uimire, sărind de la fată la Osborne, la banditul cu 
chipul încercuit, la Osborne aflat în mulţime, la Arkadi şi înapoi 
la fotografii. 

— Începi să vezi cum stau lucrurile, Feodor. Doi oameni vin 
de la mii de kilometri depărtare şi trăiesc aici în secret o lună 
sau două - destul de greu ca să-ţi faci duşmani, cu excepţia unui 
concurent în afaceri. Apoi ei sunt ucişi de un oarecare sadic, un 
parazit social. Vezi, de fapt tu eşti pasărea din mâna mea. 
Presiunile care apasă asupra unui anchetator pentru închiderea 
unui astfel de caz sunt enorme. Un alt anchetator n-ar avea 
nevoie de nimic mai mult. Ai fost văzut certându-te cu victimele. 
Nu cumva ai fost văzut omorându-i? 

Golodkin ridică privirea spre Arkadi. Ţipar şi pescar. Arkadi 


simţea că aceasta va fi singura lui şansă, înainte de aruncarea 
cârligului. 

— Dacă tu i-ai omorit, Feodor, vei fi condamnat la moarte 
pentru omucidere cu circumstanţe agravante determinate de 
interes. În cazul în care juri strâmb, vei primi zece ani. Dacă, 
după câte cred eu, te bazezi pe mine, o să te trimit la închisoare 
pentru toate acele delicte minore despre care am vorbit înainte. 
Adevărul este, Feodor, că n-o să ai un statut special în lagăr. 
Ceilalţi condamnaţi au păreri foarte proaste despre informatori, 
în special informatorii neprotejaţi. Dacă ajungi în lagăr o să te 
trezeşti cu gâtul tăiat în mai puţin de o lună, şi tu ştii asta. 

Golodkin mestecă cu gura închisă, cârligul era ascuns - 
înfipt adânc în măruntaie, fără a putea fi scos afară. Era pus la 
pământ şi epuizat, îşi pierdea culoarea; tot curajul dat de votcă 
îl părăsise. 

— Eu sunt singura ta speranţă, Feodor, singura ta şansă. 
Trebuie să-mi spui totul despre Osborne şi despre siberieni. 

— Aş vrea să mă îmbăt. 

Golodkin se aplecă înainte până când fruntea lui ajunse pe 
masă, ca şi când şi-ar fi cufundat faţa în noroi. 

— Vorbeşte, Feodor. 

Golodkin pierdu câtva timp apărându-şi nevinovăția, apoi îşi 
începu povestea, ţinându-şi capul între mâini. 

— Există un german, un individ numit Unmann, pe care-l 
cunosc. Îi aduceam fete. A spus că are un prieten care plăteşte 
bine pentru icoane şi mi-a făcut cunoştinţă la petrecerea aceea 
cu Osborne. De fapt, Osborne nu voia icoane, ci o strană de 
biserică sau un scrin cu panouri religioase. Pentm un scrin mare, 
de bună calitate, mi-a promis două mii de dolari. Am petrecut 
toată afurisita de vară căutând un scrin şi în cele din urmă am 
găsit unul. Osborne a apărut în decembrie, potrivit înţelegerii. 

l-am telefonat să-i dau noutăţile, dar jigodia mă refuză şi 
închide telefonul. M-am dus la Russia, tocmai la timp ca să-i văd 
pe Osborne şi Unmann plecând şi i-am urmărit în piaţa Sverdlov, 
unde s-au întâlnit cu doi ţărani, ăia din fotografiile tale. Unmann 
şi Osborne s-au despărţit, iar eu i-am urmărit pe ceilalţi doi şi 
am vorbit cu ei. 

— ... Uite-i în mijlocul Moscovei, duhnind a terebentină. Eu 
ştiu ce se întâmplă şi le spun şi lor. Ei se pregătesc să-i vândă 


scrinul lui Osborne, în timp ce eu am rămas cu marfa în braţe. 
Eu am încheiat primul afacerea şi am făcut cheltuieli. Târgul e 
târg, aşa că vreau jumătate din câştigul lor - comisionul, cum s- 
ar zice. 

— ... Individul, acest maimuţoi siberian, îşi pune braţul în 
jurul meu prieteneşte şi deodată mă trezesc cu un cuţit la gâtul 
meu. Îmi pune cuțitul la gât în piaţa Sverdlov şi spune că nu ştie 
despre ce vorbesc, dar mai bine ar fi să nu mă mai vadă 
vreodată, nici pe mine şi nici pe Osborne. Poţi să-ţi închipui una 
ca asta? Piaţa Sverdlov. Era mijlocul lui ianuarie - îmi amintesc 
pentru că se sărbătorea Anul Nou pe stil vechi. Toţi erau beţi şi 
eu aş fi putut muri înjunghiat fără ca nimeni să bage de seamă. 
Pe urmă siberianul a râs şi au plecat amândoi. 

— Nu ştiai că au murit? întrebă Arkadi. 

— Nu! Golodkin ridică brusc capul. Nu i-am mai văzut 
niciodată. Crezi că sunt nebun? 

— Ai avut curajul să-l suni pe Osborne îndată ce ai auzit că 
s-a întors în oraş. 

— Doar ca să sondez terenul. Eu încă mai am scrinul; 
oricum n-am cui să-l vând. Nu poţi face contrabandă cu un scrin. 
Singurul client era Osborne. Nu ştiu ce avea de gând. 

— Dar te-ai întâlnit cu Osborne ieri în Gorki Park, se 
hazardă să afirme Arkadi. 

— Nu era Osborne. Nu ştiu cine era, nu mi-a spus cum îl 
cheamă. Doar un american care m-a sunat şi a spus că îl 
interesau icoanele. M-am gândit că aş putea profita de ocazie ca 
să scap de scrin. Sau să-l demontez şi să-l vând pe bucăţi. El nu 
voia decât să facă o plimbare prin parc. 

— Minti, spuse grăbit Arkadi. 

— Jur că nu mint. Era un individ gras, care punea întrebări 
prosteşti. Vorbea foarte bine ruseşte. Am remarcat asta, fiindcă 
sunt destul de priceput în urmărirea străinilor. Aşa că ne-am 
plimbat aproape prin tot parcul şi ne-am oprit la un loc cu 
nămol. 

— În marginea de nord a parcului, în afara potecii? 

— Da. Mă gândeam că voia probabil să ceară o fată, căci 
avea o petrecere. Dar el a început să vorbească despre un stu- 
dent la schimb, un american pe nume Kirwill. N-auzisem 
niciodată de el. Îmi amintesc bine pentru că el continua să pună 


întrebări. l-am spus că cunoşteam o mulţime de oameni. 
Oricum, îndată ce l-am văzut, am ştiut că nu vorbea serios 
atunci când îmi spunea că vrea să cumpere icoane. 

— De ce? 

— Era al naibii de sărac. Toate hainele de pe el erau 
ruseşti. 

— Ţi-a descris cum arăta acest Kirwill? 


— Slăbănog, din câte spunea el. Părul roşu. 

Totul începea să prindă contur. Un alt nume american, 
Osborne şi un speculant de pe piaţa neagră. Două portiţe 
deschise. Arkadi îi telefonă maiorului Pribluda. 

— Vreau informaţii despre un american cu numele de 
familie Kirwill. K-i-r-w-i-l-l. 

Pribluda făcu o pauză până să răspundă. 

— Asta seamănă mai mult cu treburile mele, spuse în cele 
din urmă. 

— Absolut de acord, încuviinţă Arkadi. 

Un anumit străin era în cercetări. Cum putea exista vreo 
îndoială cine trebuie să-l investigheze? 

— Bine, spuse Pribluda, o să-ţi dau mai multă frânghie. 
Trimite-l pe detectivul Fet aici şi o să-i pun la dispoziţie tot ce 
am. 

Fireşte, Pribluda va furniza datele numai propriului său 
informator, Arkadi ştia asta. Îl găsi pe Fet la Ukraina, apoi timp 
de o oră se jucă cu chibriturile pe o bucată de hârtie în timp ce 
Golodkin bea din sticlă. 

Ciucin intră în camera de interogatoriu şi păru stingherit 
când îl văzu pe propriul său informator cu alt investigator. 
Arkadi îi spuse răstit anchetatorului pentru Cazuri Speciale că 
dacă avea vreo plângere, n-avea decât s-o adreseze 
procurorului, iar Ciucin ieşi în grabă. Golodkin era impresionat. 
În cele din urmă, Fet veni cu o servietă şi arboră mina unui 
musafir invitat de complezenţă. 

— Poate că anchetatorul-şef va binevoi să mă pună la 
curent, îşi aranjă ochelarii cu rame de oţel. 

— Mai târziu. la loc. 

Dacă Pribluda voia un raport de la Fet, atunci Arkadi avea 
să-i dea unul bun. Lui Golodkin îi plăcuse riposta detectivului, 
observă Arkadi. Anchetatorul goli servieta cu fotografii. Erau mai 


multe decât se aştepta. Pribluda fusese generos cu ceea ce 
numise „frânghie“. 

Erau de fapt două dosare. 

Primul conţinea următoarele elemente: 

Paşaport SUA. Nume: James Mayo Kirwill. Data naşterii: 
4.8.52. înălţimea 5'11” (cam 1,8 metri, calculă Arkadi). Soţie 
XXX. Minori: xxx. Locul naşterii: New York, USA. Ochii: căprui. 
Părul: roşu. Data eliberării: 7.5.74. 

Fotografia alb-negru de pe paşaport arăta un tânăr 
subponderal cu ochi în fundul capului, păr ondulat, un nas lung 
şi un zâmbet unic, intens. Semnătura era scurtă şi fermă. 

Viză de şedere. James Mayo Kirwill. Cetăţenia: SUA. Născut 
la aceeaşi dată, acelaşi loc. Obiectul şederii: studii la 
Universitatea de Stat Moscova. Vizita precedentă în URSS: nu. 
Rude în URSS: nu. Domiciliu: 109 West 78 St., New York, New 
York, USA. 

Aceeaşi fotografie ca în paşaport era lipită într-o casetă din 
partea dreaptă a vizei. Semnătură aproape identică; era 
izbitoare meticulozitatea ei. 

Biroul de înregistrare, Universitatea de Stat Moscova. 
Înscris în septembrie 1974 pentru studii superioare în limbile 
slave. 

Note bune constant. Un raport al preparatorului plin de 
elogii, însă... 

Raport al Komsomolului. J.M. Kirwill se amestecă mult 
printre studenţii ruşi, este foarte interesat de politica internă 
sovietică, manifestă atitudini antisovietice. Criticat de grupa de 
Komsomol în camera lui, Kirwill a pretins că are de asemenea 
atitudini anti-americane. Cercetări clandestine în camera lui au 
scos la iveală existenţa unor lucrări aparţinând scriitorului 
religios Aquino, precum şi o ediţie chirilică a Bibliei. 

Comitetul pentru securitatea Statului. Subiectul a fost 
verificat în primul an de studii de către colegii săi pentru a 
vedea dacă este demn de atenţie şi s-a raportat că nu merită. In 
anul al doilea o colegă de facultate a încercat, sub îndrumarea 
noastră, să intre în intimitatea subiectului şi a fost respinsă. Un 
student bărbat a primit aceeaşi însărcinare - de asemenea fără 
succes. Au fost raportați pentru fraternizare nejustificată cu 
subiectul studenţii la Lingvistică: T. Bondarev, S. Kogan şi 
studenta la Drept |. Asanova. 


Ministerul Sănătății, Policlinica Universităţii de Stat din 
Moscova. Studentului J. Kirwill i s-au administrat următoarele 
tratamente: antibiotice generale pentru gastroenterită în 
primele luni de studii; injecții cu vitaminele C şi E şi terapie cu 
lampa solară pentru răceală; spre sfârşitul primului an, un dinte 
a fost scos şi înlocuit cu un altul din oţel. 

Pe o schiţă stomatologică molarul doi din stânga sus era 
notat cu cerneală. Nu se menţiona vreo lucrare pe canalul 
rădăcinii. 

Ministerul de Interne. J.M. Kirwill a părăsit URSS în 
12.03.1976. Deoarece a manifestat un comportament nepotrivit 
pentru un oaspete al URSS, acestui cetăţean nu i se va permite 
să revină în ţară. 

Aşadar, acest presupus ascet, gândi Arkadi, n-avea 
probleme cu piciorul stâng bolnav, cum constatase Levin la 
cadavrul numit Roşul; evident, lucrarea lui dentară nu fusese 
executată de stomatologi americani şi nu mai revenise niciodată 
în Rusia. Pe de altă parte, avea aceeaşi vârstă, aceleaşi trăsături 
fizice, în general, acelaşi molar de metal şi părul roşu şi, în plus, 
o cunoştea pe Irina Asanova. 

Arkadi îi arătă fotografia de paşaport lui Golodkin. 

— Îl recunoşti pe acest om? 

— Nu. 

— Putea să aibă părul castaniu sau roşu. Nu vezi mulţi 
americani slăbânogi cu părul roşu la Moscova, Feodor. 

— Nu-l cunosc. 

— Ce ştii despre aceşti studenţi de la Universitate? 
Bondarev? Krogan? 

Nu întrebă despre lrina Asanova. Fet îi urmărea cu interes. 
Arkadi se uită în al doilea dosar. 

SUA Paşaport. Nume: William Patrick Kirwill. Data naşterii: 
25.5.30. înălţimea: 5' 11'. Soţia: xxx. Copii minori: xxx. Locul 
naşterii: New York, SUA. Păml: cenuşiu. Ochii: albaştri. Data 
eliberării: 23.2.77. 

Fotografia aparţinea unui bărbat de vârstă mijlocie cu păr 
cenuşiu creţ şi ochi care puteau fi de un albastru închis. Nasul îi 
era scurt şi maxilarul larg. Nu zâmbea. Cămaşa şi haina se 
potriveau bine pe ceea ce arăta a fi un piept şi umeri musculoşi. 
Semnătura era apăsată şi mare. 


Viză turistică. William Patrick Kirwill. Cetăţenia: SUA. Născut 
aceeaşi dată, acelaşi loc. Profesia: agent publicitar. Obiectul 
şederii: turism. Vizita precedentă în URSS: nu. Rude în URSS: nu. 
Domiciliu: 220 Barrow St., New York, New York, SUA. 

Aceeaşi semnătură şi aceeaşi fotografie. 

Intrare în URSS. 18.4.77. Plecare 30.4.77. Călătorie 
confirmată prin Pan American Ariways. Rezervare confirmată la 
Hotel Metropolis. 

Arkadi luă fotografia lui William Patrick Kirwill. 

— Pe ăsta îl cunoşti? 

— Da. Pe ăsta l-am întâlnit ieri în parc! 

— Dar ai spus - Arkadi îl măsură cu privirea - că era un 
bătrân gras. 

— Ei bine, înalt, înţelegi. 

— Şi hainele? 

— Ruseşti, obişnuite. Toate noi. După felul cum vorbea 
ruseşte putea să-şi fi cumpărat singur hainele, ori - Golodkin 
rânji - de ce ar fi dorit cineva asta? 

— Cum ştii aşa de precis că nu era rus? 

Golodkin se aplecă înainte şi-i vorbi ca de la tovarăş la 
tovarăş. 

— Am un fel de şcoală în chestia asta, să urmăresc turiştii 
pe stradă. Posibili cumpărători, înţelegi. Spre deosebire de ruşi, 
care, în general, îşi plasează centrul de greutate deasupra 
centurii, americanii calcă pe toată talpa. 

— Zău? 

Arkadi privi din nou fotografia. Nu ştia prea multe despre 
publicitatea americană; vedea o faţă care exprima forţă brută, 
un om care-l dusese pe Golodkin de-a dreptul către luminişul 
unde fuseseră găsite cadavrele şi unde Arkadi pierduse o luptă. 
Anchetatorul îşi aminti cum îl muşcase pe agresor de ureche. 

— l-ai văzut urechile? 

— Nu cred, spuse Golodkin îngândurat, că există vreo 
diferenţă mare între urechile ruseşti şi cele occidentale. 

Arkadi telefonă la Intourist, unde află că în urmă cu trei 
nopţi, când fusese crunt bătut, turistul W. Kirwill avusese bilete 
la teatrul Balşoi. Arkadi întrebă cum putea să ia legătura cu 
ghidul lui Kirwill de la Intourist. Kirwill era turist individual, i se 


explică, şi Intourist nu asigură ghizi pentru grupuri mai mici de 
zece persoane. 

Când Arkadi închise telefonul, fu izbit de atenţia ca de 
moluscă a lui Fet. Paşa se întoarse din vizita la Ministerul de 
Externe. 

— Avem acum un martor care leagă două probabile victime 
de un suspect străin, spuse Arkadi accentuând exagerat 
observaţiile sale către detectivi, pentru ca Fet să i le transmită 
cât mai fidel lui Pribluda. 

— Pe de o parte icoanele, la urma urmei. Este ceva 
neobişnuit pentru noi să avem un suspect străin. O să discut cu 
procurorul. Martorul nostru ne poate furniza o legătură de mâna 
a doua cu a treia victimă din parc. Vedeţi băieţi, lucrurile încep 
să se lege. Feodor al nostru este cheia universală. 

— Am spus că sunt de partea voastră, îi spuse Golodkin lui 
Paşa. 

— Ce suspect? nu se putu abţine Fet. 

— Neamţul, răspunse Golodkin pătimaş. Unmann. 

Arkadi îl îmbrânci pe Fet cu servieta afară pe uşă. Nu era 
greu fiindcă în cele din urmă canarul lui Pribluda avea de cântat 
un cântec. 

— E adevărat cu Unmann ăsta? întrebă Paşa. 

— Intrucâtva, spuse Arkadi. Să vedem ce-ai adus tu. 

Detectivul îi puse la dispoziţie toate itinerariile sovietice ale 
lui Osborne şi Unmann din ultimele şaisprezece luni, transcrise 
cu prescurtările ministeriale, uzuale. 

J.D. Osborne, preşedinte, Osborne Blănuri Inc. 

Intrare: New  York-Leningrad, 21.1.76 (Hotel Astoria); 
Moscova, 10.1.76 (Hotel Russia); Irkutsk, 15.1.76 (oaspete al 
Centrului de Blănuri Irkutsk); Moscova 20.1.76 (Russia). /eşire| 
Moscova-NewYork, 28.1.76. 

Intrare: New York-Moscova, 11.7.76 (Astoria). 

Ieşire: Moscova-NewYork,22.1.16. 

Intrare: Paris-Grodno-Leningrad, 2.1.77 (Astoria); Moscova, 
11.1.77 (Russia). 

Interesant, îşi spuse Arkadi. Grodno era o staţie de cale 
ferată la frontiera poloneză. În loc să ia avionul, Osborne venise 
cu trenul tot drumul până la Leningrad. 

Ieşire: Moscova-Leningrad-Helsinki, 2.2.11. 


Intrare: New York-Moscova, 3.4.77 (Russia). 

Ieşire programată: Moscova-Leningrad, 30.4.77. 

H. Unmann, Republica Democrată Germană, C.PG.D.R. 

Intrare: Berlin-Moscova, 5.1.76. 

Ieşire: Moscova-Berlin, 27.6.76. 

Intrare: Berlin-Moscova, 4.7.76. 

Ieşire: Moscova-Berlin, 3.8.76. 

Intrare: Berlin-Leningrad, 20.12.76. 

Ieşire: Leningrad-Berlin, 3.2.77. 

Intrare: Berlin-Moscova, 5.3.77. 

Nu exista nici o informaţie despre călătoria lui Unmann în 
interiorul Rusiei, dar Arkadi nu excludea posibilitatea ca 
Osborne şi neamţul să fi fost în contact timp de treisprezece zile 
în ianuarie '76 la Moscova, unsprezece zile în iulie '76 la 
Moscova, apoi în iarna aceasta, printr-o stranie coincidenţă, de 
la 2 până la 10 ianuarie la Leningrad şi de la 10 ianuarie la 1 
februarie la Moscova (unde au avut loc crimele). La 2 februarie 
Osborne a zburat la Helsinki, în timp ce Unmann pare să fi 
plecat la Leningrad. Acum se aflau din dou la Moscova, începând 
din 3 aprilie. Însă în ultimele douăsprezece luni, Osborne îl 
sunase pe Unmann numai de la telefoane publice. 

Paşa scoase, de asemenea, o fotografie lucioasă de la 
Centrul de blănuri Irkutsk. Era aceeaşi clădire modernă 
mohorâtă ca în fotografia lui Kostia Borodin. 

— Du-l pe prietenul nostru Feodor înapoi la domiciliul lui, îi 
spuse Arkadi lui Paşa. Există acolo un scrin deosebit pe care 
vreau să-l iei şi să-l duci la Ukraina pentru păstrare. Uite, ia şi 
benzile. 

Scoase benzile cu mărturia lui Golodkin din aparat. Ca să le 
facă loc în buzunar, Paşa trebui să-şi mute micul şi preţiosul 
ananas. 

— Trebuia să iei şi tu unul, îi spuse el lui Arkadi. 

— L-aş fi pierdut. 

— Îţi stau la dispoziţie, tovarăşe anchetator-şef, spuse 
Golodkin punându-şi pălăria şi paltonul. 

Când rămase singur, Arkadi fremăta din cauza agitaţiei. O 
făcuse. De astă dată, cu mărturia lui Golodkin şi ameninţarea cu 
detenţia a unuia dintre protejaţii americani ai KGB, putea să 
îndese cazul pe gâtul lui Pribluda. 


Îşi puse paltonul, trecu strada şi bău o votcă, regretând că 
nu plecase cu Paşa ca să sărbătorească împreună evenimentul. 

— Pentru noi! 

La urma urmei nu erau nişte anchetatori răi. Îşi aminti de 
ananas. Precis că Paşa avea alte planuri de natură erotică. 
Arkadi se pomeni privind la telefonul public. Întâmplarea făcea 
să aibă în mână o monedă de două copeici. Se întrebă pe unde 
era Zoia. 

Ancheta Gorki Park fusese prea ciudată. Scăpase, şi acum 
se întorcea la rutina cotidiană. Telefonul public era un balast, o 
legătură cu gravitatea totală reprezentată de Zoia. Ce-ar fi dacă 
ea îl lăsa pe Schmidt şi se întorcea în apartament? El nu mai 
fusese pe acolo de câteva zile şi umblase atât de mult încât ea 
n-ar fi avut cum să-i dea de urmă. Nu se ascundea de ea; cel 
puţin trebuia să stea de vorbă. Se blestemă singur pentru 
slăbiciunea sa şi formă numărul. Telefonul din apartament suna 
ocupat; Zoia era acolo. 

In metrou, toată lumea se întorcea acasă de la serviciu. 
Arkadi era unul dintre ei şi se simţea aproape normal, excepţie 
făcând durerea din piept. Melodrama îi umpluse capul. Zoia 
regreta, iar el era mărinimos. Ea continua să fie supărată dar el 
se dovedea tolerant. Ea era în apartament din simplă întâmplare 
şi el vorbea cu ea rugând-o să nu plece. Toate variantele se 
terminau rău. Insă nu se simţea emoţionat. Melodramele erau 
coapte, ieftine şi neinteresante; el nu dorea decât să le pună 
capăt. 

Se duse în Taganskaia, prin curte, urcă scările câte două 
deodată şi bătu la uşă. Suna a gol. Descuie uşa şi intră. 

Zoia se întorsese, cel puţin asta era clar. Nu se vedeau nici 
scaune nici mese, covoare sau perdele, cărţi sau rafturi de 
bibliotecă, discuri sau picup, porțelan, sticlă sau tacâmuri. Ea 
făcuse o curăţenie deplină. În prima dintre cele două camere nu 
lăsase decât frigiderul şi acesta era golit până şi de formele 
pentru gheață, ceea ce arăta, gândi el, o lăcomie 
descumpănitoare. În camera a doua patul rămăsese, aşa că 
încăperea continua să servească drept dormitor. Îşi aminti cât 
de greu îi fusese să bage patul în cameră. Ea lăsase doar 
cearşafurile şi cuvertura pe pat. 

Se simţea ciudat de rănit şi gol, ca şi cum un spărgător se 
strecurase în apartament chiar în prezenţa lui şi cu mâini 


murdare rupsese zece ani de căsnicie. Sau ea o văzuse altfel? 
Fusese atât de rău tot timpul? Zoia era un hoţ bun fiindcă acum 
el nu voia să-şi amintească. 

Receptorul telefonului era alături de furcă, ceea ce explica 
de ce crezuse el că e acasă. Puse receptorul la loc şi se aşeză 
lângă telefon. 

Ce i se întâmpla? Era urât de cineva care-l iubise cândva. 
Dacă ea se schimbase, probabil că asta era opera lui. El şi 
dosarul lui perfect. De ce nu devenise inspector al Comitetului 
Central, ce era greşit în asta? Să se transforme într-o balegă şi 
să-şi salveze căsnicia. Cine era el ca să se socotească aşa de 
pur? E de-ajuns să te gândeşti la ceea ce abia a făcut, la 
fantezia sa în legătură cu piaţa neagră şi siberienii şi americanii, 
la nesfârşitele convorbiri telefonice, nu pentru a rezolva vreo 
crimă, nu în interesul justiţiei, ci doar pentru a se descotorosi de 
cadavrele din Gorki Park. Înşelăciune, agitaţie şi eschive ca să-şi 
păstreze curate mâinile sale albe. 

Sună telefonul. Zoia, spuse el. 

— Da. 

— Anchetatorul-şef Renko? 

— Da. 

— Au fost Împuşcături într-un apartament la Serafinov Doi. 
Un om numit Golodkin este mort, la fel şi detectivul Pavlovici. 

Un şir de milițieni îl conduse pe scări până la etajul doi, 
printr-un hol cu feţe privind prin uşile crăpate, în apartamentul 
lui Golodkin, două camere şi jumătate de cartoane de scotch, 
ţigări, discuri şi conserve de alimente, îngrămădite pe o podea 
plină de covoare puse unul peste altul. Levin era acolo, jucându- 
se cu nişte instrumente în capul lui Golodkin. Paşa Pavlovici 
zăcea pe covoare; spatele paltonului său de culoare închisă nu 
se udase prea tare; murise imediat. Lângă mâna sa şi a lui 
Golodkin se afla câte un pistol. 

Un investigator local pe care Arkadi nu-l cunoştea se 
prezentă şi-i arătă însemnările. 

— După toate probabilitățile, spuse el, ei bine, este evident 
că acest Golodkin l-a împuşcat pe detectiv mai întâi în spate, 
apoi detectivul s-a întors şi, în cădere, l-a ucis la rândul lui pe 
Golodkin. Lumea din celelalte apartamente n-a auzit 
împuşcăturile, dar gloanţele par a fi un schimb între arme, PM al 


detectivului şi TK al lui Golodkin, deşi fară îndoială că vom face 
o expertiză balistică. 

— Oamenii din celelalte apartamente au văzut pe cineva 
plecând de aici? întrebă Arkadi. 

— N-a plecat nimeni. S-au împuşcat unul pe altul. 

Arkadi se uită la Levin, care îşi feri privirea. 

— Detectivul Pavlovici se întorcea cu Golodkin aici după un 
interogatoriu, spuse Arkadi. Aţi cercetat detectivul? Aţi găsit 
asupra lui nişte benzi de magnetofon? 

— L-am cercetat. N-am găsit nici o bandă, răspunse 
anchetatorul local. 

— Aţi ridicat ceva din apartament? 

— Nimic. 

Arkadi umblă prin apartamentul lui Golodkin căutând 
scrinul de biserică cu panourile de icoane, aruncând grămezile 
de pulovere şi schiuri din debarale, tăind cutiile de săpun 
franțuzesc, în timp ce anchetatorul local privea, țintuit locului nu 
doar de îngrijorarea că purta răspunderea pentru distrugeri, ci şi 
de groază în faţa atacului comis asupra unor asemenea valori. 
Când Arkadi se întoarse în cele din urmă spre detectivul mort de 
pe podea, anchetatorul local ordonă milițienilor să înceapă să 
care bunurile. 

Împuşcătura care-l omorâse pe Golodkin îi lăsase o gaură în 
frunte. Paşa părea liniştit, cu ochii închişi, cu faţa lui plăcută de 
tătar marcată de dungi colorate, un călăreț dormind pe un covor 
zburător. Scrinul lui Golodkin dispăruse, la fel şi benzile, iar 
Golodkin era mort. 

Când Arkadi ieşi în stradă, milițienii de pe scări treceau din 
mână-n mână cartoane cu băutură, ceasuri, haine, un ananas, 
schiuri, sugerându-i nişte furnici care se agitau în jurul prăzii. 


9 

Aproape toată Rusia este brăzdată din cele mai vechi 
timpuri de ghețari care au lăsat un peisaj de coline joase, lacuri 
şi râuri ce şerpuiesc ca urmele de carii în lemnul tânăr. În nordul 
oraşului, Lacul de Argint era încă îngheţat şi toate casele de 
vacanţă dimprejur erau pustii, afară de cea a lui lamskoi. 

Arkadi parcă maşina în spatele unei limuzine Ceaika, merse 
la uşa din spate a casei şi ciocăni. Procurorul apăru la o 
fereastră, îi facu semn lui Arkadi să aştepte şi, după cinci 
minute, veni înveşmântat ca un boier în haină şi cizme garnisite 
cu blană de lup. Capul său chel strălucea de sănătate. 
Procurorul porni îndată în lungul țărmului. 

— Este week-end, spuse el iritat. Ce cauţi aici? 

— N-aveţi telefon, răspunse Arkadi. 

— Nu ţi-am dat numărul. Aşteaptă aici. 

Gheaţa era groasă şi cenuşie în mijlocul lacului, fină şi 
sticloasă la margine. În timpul verii, în dreptul fiecărei căsuțe 
puteau fi văzuţi jucători de badminton, umbrele strălucitoare şi 
căni cu limonadă. lamskoi se îndreptase spre o baracă mică, la 
vreo cincizeci de metri departe de casă. El se întoarse aducând 
o goarnă subţire şi o găleată cu bucăţi de peşte. 

— Am uitat. Parcă aveai o casă pe aici când erai copil, 
spuse lamskoi. 

— Într-o vară, da. 


— Sunt sigur, o familie ca a ta. Suflă în asta. 

Îi dădu cornul lui Arkadi. 

— De ce? 

— Suflă, porunci lamskoi. 

Arkadi duse muştiucul rece la gură şi suflă. Un gâgâit 
răsună peste gheaţă. Al doilea sunet fu mai puternic, repetat de 
sălciile de pe malul depărtat. lamskoi luă cornul înapoi. 

— Îmi pare rău de detectivul tău. Cum îl chema? 

— Pavlovici. 

— Rău şi pentru tine. Dacă speculantul ăla de Golodkin era 
aşa de periculos, trebuia să fi mers şi tu împreună cu el şi 
Pavlovici ar fi rămas în viaţă. Am primit telefoane toată 
dimineaţa de la procurorul general şi de la comandantul miliției; 
ei au numărul de telefon de aici. Nu-ţi fie teamă, o să te apăr 


dacă pentru asta ai venit. 

— Nu-i asta. 

— Nu, oftă lamskoi. Pavlovici era prietenul tău, nu-i aşa? 
Lucraţi demult împreună. Privi dincolo de Arkadi către cer. O 
ceaţă fină albă învăluia mestecenii de argint. Minunat loc, 
anchetatorule. Ar trebui să vii aici mai târziu în cursul anului. 
Există nişte prăvălii excelente care s-au deschis între timp 
pentru oamenii locului. O să mergem acolo împreună la 
cumpărături. 

— Pribluda l-a omorât. 

— Aşteaptă. 

lamskoi auzi un foşnet dinspre copacii din dreapta şi din 
stânga. Peste vârfuri se ridicau cârduri de rațe sălbatice, 
alcătuite din masculi albi cu cozi şi căciuli negre şi femele 
cenuşii. Gâştele înconjurau lacul, bătând rapid din aripi. 

— Pribluda i-a urmărit pe Pavlovici şi Golodkin şi i-a ucis. 

— Ce interes ar fi avut maiorul Pribluda în povestea asta? 

— Suspectul este un om de afaceri american. L-am 
cunoscut. 

— Cum ai cunoscut un american? 

lamskoi răsturnă pe pământ buletele de peşte. Un mare 
freamăt şi fâlfâit de aripi se stârni în aer. 

— Dumneata m-ai dus la el. Arkadi ridică vocea. La baie. 
Urmăreai cazul îndeaproape, aşa cum ai spus. 

— Te-am dus eu la el? Asta-i o presupunere eronată. 

lamskoi presără buletele într-o linie sinuoasă, decorativă. 

— Am un respect nemărginit pentru capacitatea ta şi mă 
feresc să fac vreo greşeală. Te ajut cu tot ce pot, dar nu 
presupune că eu „te-am dus“ la cineva. Nici nu vreau să-i ştiu 
numele. Şt! Să n-aud un cuvânt! 

Rațele coborâră în picaj, alunecând într-un singur fir pe 
gheaţa lacului până se opriră la vreo treizeci de metri departe 
de țărm. Acolo păsările îndreptară o privire scurtă, bănuitoare 
către lamskoi şi Arkadi. Oamenii se retraseră spre baracă. 
Mulţumit, cel mai viteaz răţoi înaintă cu un pas impunător. 

— Frumoase păsări, nu-i aşa? spuse lamskoi. Neobişnuite 
pentru zona asta. lernează pe lângă Murmansk, ştii. Aveam aici 
o colonie de rațe în timpul războiului. 


Mai multe păsări aterizară chiar când şefii lor păşeau pe 
țărm, cu capetele rotindu-se în căutarea primejdiei. 

— Se uită după vulpi, tot timpul se uită după vulpi, spuse 
lamskoi. Trebuie să ai nişte dovezi imbatabile ca să pui sub 
acuzare un ofiţer KGB. 

— Am făcut o tentativă de identificare a două dintre 
cadavrele din Gorki Park. l-am înregistrat declaraţia lui Golodkin 
cu privire la cei doi oameni care au negociat cu americanul. 

— Îl ai acum pe Golodkin? Ai banda? 

— A fost furată de la Paşa în apartamentul lui Golodkin. Era 
şi un scrin acolo, la Golodkin. 

— Un scrin? Mai există acum? Citind raportul 
anchetatorului local despre proprietate n-am văzut menţionat 
nici un scrin. Ei bine, asta-i tot? Vrei să acuzi un maior KGB pe 
baza unei benzi inexistente, a unui scrin dispărut şi a mărturiei 
unui mort? Golodkin a menţionat numele maiorului Pribluda? 

— Nu. 


— Atunci nu mai înţeleg nimic. Eu te simpatizez. Eşti 
afectat de moartea unui camarad. Nutreşti o antipatie personală 
pentru maiorul Pribluda. Dar asta este cea mai inconsistentă 
acuzaţie pe care am auzit-o vreodată. 

— Americanul are legături la KGB. 

— Ei şi? Şi eu am, şi tu ai. Cu toţii respirăm acelaşi aer. Din 
ceea ce-mi spui înţeleg că un om de afaceri american nu este 
prost. La drept vorbind, cât de prost eşti tu? Spre binele tău, 
sper că n-ai împărtăşit şi altora aceste bănuieli. N-aş vrea să le 
găsesc consemnate într-un raport la biroul meu... 

— Doresc să conduc investigaţiile în cazul asasinării lui 
Paşa, ca parte a anchetei Gorki Park. 

— Lasă-mă să termin. Americanul la care faci aluzie este 
bogat şi nu mă refer doar la bani, ci şi la relaţiile sale. Are un 
mare număr de prieteni influenţi aici, mai mulţi chiar - lamskoi o 
spuse cu blândeţe - decât tine. Cei trei oameni din Gorki Park 
vor fi avut valoarea unui minut din timpul său, ca să nu mai 
vorbim de preţul uciderii lor. O mie de ruble, o sută de mii de 
ruble pot însemna mult pentru tine, dar nu pentru un om ca el. 
Sex? Cu influenţa lui îşi poate satisface cele mai bizare fantezii. 
Ce rămâne? De fapt, nu rămâne nimic. Spui că ai identificat 


două dintre cadavrele din parc. Erau ruşi sau străini? 

— Ruşi. 

— Păi vezi, ajungi undeva. Ruşi, nu străini, nimic care-l 
priveşte pe Pribluda sau KGB. Cât despre moartea detectivului 
Pavlovici, el şi Golodkin s-au ucis reciproc, aşa scrie în raport. Mi 
se pare că anchetatorul local face o treabă eficientă fară 
ajutorul tău. Desigur, raportul lui final va ajunge la tine. Dar n-o 
să te las să te amesteci. Te cunosc prea bine. Întâi ai vrut să 
impui această cercetare asupra maiorului Pribluda. Acum fiindcă 
îţi închipui - din motive personale şi ilogice - că el poate fi 
amestecat în moartea colegului tău, n-o să abandonezi niciodată 
cazul, nu-i aşa? De îndată ce ţi-ai înfipt dinţii într-un caz, nu-l 
mai laşi. Dă-mi voie să vorbesc deschis - orice alt procuror te-ar 
fi trimis în concediu medical chiar acum. Eu fac un compromis. 
Te las să continui cu victimele din Gorki Park, dar o să exercit un 
control mult mai riguros asupra anchetei de acum înainte. Şi 
poate că n-ar strica să te odihneşti o zi sau două. 

— Ce-aţi spune dacă plec? 

— Dacă ce? 

— Chiar asta fac. Îmi dau demisia. Găsiţi alt anchetator-şef. 

Rostind acele cuvinte Arkadi şi-a dat seama că se afla într-o 
capcană şi că exista o scăpare din ea, o uşă care împrăştia 
lumină din celălalt capăt. 

— O să încerc să uit - îl avertiză lamskoi - că ai făcut 
această afirmaţie necugetată. Mi-am pus de multe ori întrebarea 
de ce dispreţuieşti atât de făţiş calitatea ta de membru de 
partid. M-am mirat de ce ţi-ai dorit să fii anchetator. 

Arkadi zâmbea gândindu-se la simplitatea situaţiei şi la 
puterea deosebită pe care i-o conferea. O scăpare simplă? Ce s- 
ar fi întâmplat dacă în mijlocul piesei Hamlet, prinţul ar fi socotit 
că erau prea mari complicațiile subiectului, ar fi nesocotit 
îndrumările stafiei şi ar fi dispărut din scenă; Arkadi vedea în 
ochii lui lamskoi uimirea şi supărarea provocate de simplificarea 
scenariului. Nu se mai bucurase niciodată de atenţia totală a lui 
lamskoi, însă Arkadi continua să zâmbească. 

— Bine, admitând că pleci, ce se întâmplă? întrebă 
lamskoi. Aş putea să te distrug, dar asta n-ar fi necesar; ţi-ai 
pierde carnetul de partid şi te-ai distruge singur. Şi familia. Ce 
funcţie crezi că ar primi un anchetator-şef de la Omucideri după 


ce îşi dă demisia? Paznic de noapte, cu puţin noroc. Asta nu 
înseamnă că o să mă pui într-o lumină prea bună, dar eu o să 
supraviețuiesc. 

— E valabil şi pentru mine. 

— Te-ai întrebat ce se va întâmplă cu ancheta ta după ce o 
abandonezi? O va prelua alt anchetator. Ei bine, să zicem că o 
preia Ciucin. Asta nu te supără? 

Arkadi ridică din umeri. 

— Ciucin nu e pregătit pentru munca de la Omucideri, dar 
asta depinde de dumneavoastră. 

— Bun, asta-i stabilit, Ciucin e succesorul tău. Un dobitoc 
venal preia investigația ta şi tu eşti de acord. 

— Nu-mi pasă de investigația mea, eu plec fiindcă... 

— Fiindcă prietenul tău a murit. Pentru binele lui. Ar fi o 
ipocrizie să nu fie aşa. El a fost un detectiv bun, un om de 
nădejde care s-ar fi vârât între tine şi un glonţ, e adevărat? 

— Da, spuse Arkadi. 


— Atunci pleacă, fă gestul ăsta, spuse lamskoi, deşi trebuie 
să fiu de acord cu tine că Ciucin nu se ridică la valoarea ta. De 
fapt, având în vedere lipsa lui de experienţă în materie de 
omucideri cred că există doar o singură direcţie de acţiune pe 
care o poate urma, şi asta ar fi să-l acuze pe Golodkin de 
crimele din Gorki Park. Golodkin e mort, cazul ar fi clasat într-o 
zi sau două... vezi cum se potrivesc toate. Dar cunoscând felul 
în care lucrează mintea lui Ciucin, bănuiesc că asta nu va fi 
destul. Lui îi place să-şi pună amprenta asupra lucrurilor, să mai 
învârtească o dată şurubul. Ştii, îl suspectez că este capabil să-l 
prezinte pe prietenul tău mort Paşa drept complice al lui 
Golodkin. Ei au murit împreună într-un schimb de focuri între 
hoţi. Doar ca să te necâjească; la urma urmei, dacă nu intrai tu 
în secnă, Ciucin nu şi-ar fi pierdut cel mai bun informator. Intr- 
adevăr, cu cât mă gândesc mai mult, cu atât sunt mai sigur în 
privinţa intenţiilor lui. Ca procuror, mi s-a părut fascinant faptul 
că în acelaşi caz diferiţi investigatori vin cu soluţii diferite. Toate 
perfect acceptabile. Scuză-mă. 

Nu exista o ieşire, la urma urmei. Arkadi rămase singur în 
timp ce lamskoi îşi recupera găleata goală. Mai curând decât să 
zboare, gâştele alergau pe lângă țărm sau pe gheaţa lacului, cu 
ochii fugind între Arkadi şi lamskoi, de care se temeau în 


aceeaşi măsură. lamskoi duse căldarea înapoi în baracă. 
— De ce vă pasă atât de mult dacă păstrez acest caz? i se 
alătură Arkadi. 
— Fiindcă eşti cel mai bun investigator pe care-l am. 
lamskoi era din nou prietenos. 
— Dacă ucigaşul din Gorki Park a fost americanul acela... 


— Adu-mi dovada şi vom redacta împreună ordinul de 
arestare, spuse lamskoi generos. 


— Dacă a fost acest american, am la dispoziţie numai nouă 
zile. Pleacă în seara de 1 mai. 

— Poate că ai progresat mai mult decât crezi. 

— Nouă zile. N-o să-l prind niciodată. 

— Fă tot ce crezi că e necesar, anchetatorule. Ai mare tal- 
ent şi eu continui să-mi pun mari speranţe în rezultatul acestui 
caz. Mai mult decât tine, eu am încredere în sistem. lamskoi 
deschise uşa barăcii ca să pună căldarea la loc. Ai încredere în 
sistem. 

Înainte de închiderea uşii, Arkadi văzu în întunericul barăcii 
două gâşte atârnând de picioare, cu gâturile sucite. Gâştele 
erau protejate prin lege; Arkadi nu putea pricepe de ce un om 
ca lamskoi risca să le ucidă. Privi înapoi spre ţărmul care se 
umpluse din nou de gâşte luptându-se pentru partea lor din 
hrana procurorului. 

Arkadi se întoarse la Ukraina şi începuse să bea înainte de 
a observa plicul ce fusese strecurat pe sub uşă. Deschise plicul 
şi citi nota dinăuntru, potrivit căreia atât Paşa, cât şi Golodkin 
muriseră instantaneu datorită focurilor trase de la mai puţin de 
jumătate de metru. Unul fusese ucis din spate, iar celălalt în 
frunte, trupurile lor fiind găsite la trei metri depărtare. Levin nu 
semnase nota, ceea ce nu-l surprindea pe Arkadi. 

Nu era mare băutor de votcă. Cei mai mulţi bărbaţi credeau 
în votcă. Era şi o vorbă: „Există două feluri de votcă, bună şi 
foarte bună“. 

Cine i-a urmărit pe Paşa şi Golodkin în Serafimor 2? Cine a 
bătut la uşa acestui apartament şi a arătat un act de identitate 
care să nu-i stârnească bănuielile lui Paşa şi fricosului de 
Golodkin? Ar fi putut să fie doi oameni, gândi Arkadi. Un vizitator 
n-ar fi reuşit să facă totul destul de repede, iar trei oameni l-ar fi 
alarmat chiar şi pe încrezătorul de Paşa. Cine l-a împuşcat apoi 


pe Paşa în spate, i-a luat pistolul şi l-a ucis pe înfricoşatul 
Golodkin? Singurul răspuns era Pribluda. Osborne era informator 
al KGB. Maiorul Pribluda voia să-l protejeze pe Osborne şi să 
ascundă legătura acestuia cu KGB, iar singura cale de a face 
aceste două lucruri o reprezenta distanţa. De îndată ce Pribluda 
accepta cazul, KGB avea să fie informat că erau implicaţi străini. 
Ambasada străină - ambasada americană - va fi îngrijorată şi va 
iniţia propria sa investigaţie. Nu, investigația urma să fie 
continuată de anchetatorul şef al omuciderilor de la Biroul 
procurorului, şi ea nu trebuia să fie încununată de succes. 

Existau diferite căi ca să nu te îmbeţi. Unii oameni se 
bizuiau pe o bucăţică de murătură după o duşcă, alţii credeau în 
ciuperci. Paşa spunea totdeauna că şmecheria era să torni 
alcoolul direct în stomac fără să respiri. 

Într-un fel, Paşa şi Zoia erau legaţi. Ei reprezentau simboluri 
gemene ale anchetatorului şef, colegul său ce-l admira şi soţia 
lui credincioasă. Dacă exista vreun sens temporal în dezertarea 
ei, moartea lui Paşa marcase finalul. Istoria marxistă se 
constituia într-o serie de aplaudatori înăbuşiţi aranjată ştiinţific, 
una balansându-se spre următoarea şi aşa mai departe, dincolo 
de unde o putea ajunge Arkadi şi dincolo de recuperare, dar 
totul era pus în mişcare de o instabilitate fatală, de un defect 
ascuns. Sistemul era infailibil. Sistemul scuza, chiar îşi asuma 
prostia şi beţia, trândăvia şi înşelăciunea. Orice sistem voia să 
fie uman, iar acest sistem se dovedea mai uman decât altele. 
Instabilitatea rezidă într-un om care se aşază deasupra 
sistemului; defectul trebuia căutat în persoana anchetatorului 
şef. 

Notele lui Paşa erau scrise pe un blocnotes. Arkadi ştia că 
va trimite alt detectiv să umble prin restul de benzi şi transcrieri 
germane şi poloneze. Desigur, detectivul Fet avea să continue 
cu benzile scandinave, între rapoartele către Pribluda. Mai 
trebuia prestat un mare volum de muncă, chiar dacă 
investigatorul nu făcea nimic până la urmă. 

Cine ceruse benzile şi transcrierile în primul rând? Cine 
ameninţase cu arestarea unui informator al Comitetului pentru 
Securitatea Statului? Cine l-a ucis de fapt pe Paşa? 

Arkadi aruncă o cutie cu benzi de perete. O azvârii pe a 
doua, lăsând-o deschisă. Urmă a treia, după care scormoni 
casetele cu degetele, aruncând capetele lor lungi în aer. 


— Jos cu vronskismul! strigă el. 

Singura cutie intactă era una care sosise în ziua aceea, 
înăuntru se aflau toate benzile noi. Arkadi găsi una pentru 
apartamentul lui Osborne de la Russia care era veche doar de 
două zile. 

Trebuia să-şi facă munca. Va merge mai departe. 

Prima convorbire de pe bandă era foarte scurtă. 

Arkadi ascultă până când auzi un ciocănit, sunetul unei uşi 
deschise şi salutul lui Osborne. 

— Bună ziua. 

— Unde e Valeria? 

— Aşteaptă. Tocmai mă pregăteam să ies la plimbare. 

Uşa se închise. 

Arkadi ascultă banda din nou şi din nou, fiindcă 
recunoscuse iarăşi vocea fetei de la Mosfilm. 


10 

Lozinca, lungă cât un bloc, era scrisă cu uriaşe litere roşii: 
UNIUNEA SOVIETICĂ ESTE SPERANŢA ÎNTREGII OMENIRI! SLAVĂ 
PARTIDULUI COMUNIST AL UNIUNII SOVIETICE! 

Dincolo de ea se aflau uzinele Lihaciov, unde muncitorii 
„dădeau asaltul“ pentru îndeplinirea planului special de Întâi Mai 
la automobile, tractoare şi frigidere, izbind în şuruburi cu 
ciocanele, asamblând radiatoarele cu ciocanele, montând 
vehicule întregi cu ciocanele, în timp ce sudorul venea cu un pas 
în urmă cu binecuvântata flacără; lozinca de afară devenea însă 
invizibilă din cauza şuvoiului de fum plumburiu ce se înălța din 
coşuri, fiecare trâmbă, mare cât un vagon de tren, fiind 
expediată cu regularitate spre cerul dimineţii. 

Arkadi îl duse pe Lebădă la o cafea şi-i arătă fotografiile lui 
James Kirwill, Kostia Banditul şi Valeria Davidova. Beţivii matinali 
ridicară capetele de la mesele lor. Puloverul negru al lui Lebădă 
îi scotea în evidenţă gâtul şi încheieturile emaciate, la vederea 
cărora Arkadi se întrebă cum avea să supravieţuiască ca 
informator. În locurile unde beau muncitorii, milițienii mergeau 
câte doi. 

— Trebuie să fie greu pentru tine, spuse Lebădă. 

— Pentru mine? făcu Arkadi surprins. 

— Vreau să zic pentru un om cu sensibilitatea ta. 

Arkadi se întreba dacă asta nu era cumva un fel de 
legitimaţie de homosexual. 

— Eu te-am întrebat numai de aceste chipuri. 

Aruncă câteva bancnote pe masă şi plecă. 

Irina Asanova locuia în dormitorul unui bloc de apartamente 
nefinisat de lângă hipodrom. Pe când ea urca scările, Arkadi îi 
cercetă cu privirea semnul albastru, uşor decolorat, de pe 
obrazul drept. Era destul de mic ca să poată fi acoperit cu pudră 
dacă ar fi vrut; neacoperit, el îi contura în nuanţe albăstrui ochii 
ei întunecoşi. Haina peticită îi flutura în vânt. 

— Unde e Valeria? întrebă Arkadi. 

— Care Valeria? îngăimă ea. 

— Nu eşti genul de cetăţean care anunţă furtul patinelor la 
miliţie, spuse el. Mai degrabă faci parte din categoria celor care 
evită miliția. N-ai fi raportat patinele furate dacă nu ti-ar fi fost 
teamă că ele pot duce la tine. 


— De ce sunt acuzată? 
— De minciună. Cui ai dat patinele? 


— O să pierd autobuzul, încercă ea să-şi facă loc. 

Arkadi îi luă mâna care era caldă şi moale. 

— Spune-mi cine este Valeria? 

— Unde? Cine? Nu ştiu nimic şi nici tu nu ştii. 

Îşi eliberă mâna. 

Pe drumul de întoarcere, Arkadi trecu pe lângă un grup de 
fete ce aşteptau un autobuz. In comparaţie cu lrina Asanova ele 
erau neinteresante ca nişte verze. 

Arkadi îi spuse o poveste lui Evgheni Mendel la Ministerul 
Comerţului Exterior. 

— Acum câţiva ani, în timp ce vizita satul în care s-a 
născut, la vreo două sute de kilometri de Moscova, un turist 
american a murit. Era vară şi localnicii nu voiau să fie lipsiţi de 
respect, aşa că l-au pus în refrigerator. Au sunat aici, iar oamenii 
de la Ministerul de Externe le-au spus să nu facă nimic până 
când nu primesc instrucţiuni speciale pentru asemenea situaţii. 
Au trecut câteva zile, apoi o săptămână, şi formele întârziau să 
apară. Pentru organizarea lor era nevoie de timp. După două 
săptămâni, ţăranii continuau să ţină turistul în frigider. Era vară, 
la urma urmei. Laptele se strica, şi era singurul aliment pe care-l 
puteau ţine la rece, pe lângă genunchii americanului. Ei bine, îi 
ştiţi pe ţărani - într-o noapte s-au îmbătat, au aruncat cadavrul 
într-un camion, au parcurs tot drumul până la Moscova, au 
trântit mortul în holul clădirii dumneavoastră, s-au urcat în 
camion şi au plecat. E o poveste adevărată. Tulburarea de aici a 
fost de neînchipuit. In jurul mortului se adunase un cerc de 
ofiţeri KGB. La trei dimineaţa ei au chemat un ataşat american 
de la ambasadă. Bietul ticălos s-a gândit că era chemat la o 
discuţie particulară cu Gromiko şi s-a trezit faţă-n faţă cu 
cadavrul ăsta. N-a vrut să-l atingă - nu fără forme legale. Dar 
asemenea forme nu existau, ceea ce a stârnit panica. Nimeni 
nu-l voia pe acest american. Poate că trebuiau să-l facă pierdut, 
a sugerat cineva. Duceţi-l înapoi în sat, îngropaţi-l în Gorki Park, 
daţi-i o slujbă la minister. În cele din urmă, m-au chemat pe 
mine şi pe medicul patolog. S-a pornit de la premisa că noi 
aveam forme legale, aşa că au aruncat turistul american în 
portbagajul maşinii ataşatului. Asta a fost ultima oară când am 


călcat în această clădire. 

Arkadi era sigur că Evgheni Mendel, care fusese cu Osborne 
la saună şi care apărea atât de des pe benzile americanului, nu 
ştia nimic despre James Kiwil sau despre morţii din Gorki Park. 
Nici o cută de nelinişte nu încreţise faţa fină a lui Mendel în 
timpul povestirii. 

— Care era forma legală pentru un turist american? întrebă 
Mendel. 

— În cele din urmă s-au hotărât să-i elibereze un certificat 
de deces. 

În realitate, Evgheni Mendel era tulburat. Nu voia să fie 
sâcâit de un anchetator care făcuse carieră pornind de jos, însă 
Arkadi provenea din cercul magic al copiilor moscoviți de „rang 
înalt“, o creaţie a aceloraşi şcoli şi cunoştinţe reciproce, şi 
oricine aparţinea acestui cerc era ceva mai mult decât 
anchetator şef. Mendel, prostul acestui cerc, avea costum 
englezesc, stilou de argint alături de insigna partidului în 
buzunarul de sus, lângă rever, un birou mare deasupra Pieţii 
Smolensk cu trei telefoane şi o emblemă cu sabie de alamă 
„Soiuzpuşnina“, Agenţia pentru exportul blănurilor, pe perete. 
Intr-un fel, acest anchetator şef căzuse, şi, gândindu-se la 
implicaţiile sociale ale acestui fapt, Mendel simţi cum i se adună 
în bărbie broboane de transpiraţie ca mărgelele de apă pe untul 
de calitate superioară. 

Arkadi era pe fază. El menţionă marea prietenie dintre taţii 
lor, aprecie munca valoroasă a tatălui lui Evgheni Mendel în 
spatele frontului în timpul războiului şi insinuă că bătrâna brută 
fusese un laş. 

— Totuşi a fost decorat pentru bravură, protestă Evgheni. 
Pot să-ţi arăt actele. O să ţi le trimit. A fost atacat la Leningrad! 
Era cu americanul pe care l-ai cunoscut alaltăieri. Amândoi au 
fost atacați de o întreagă grupă de nemti. Tata şi Osborne au 
omorât trei fascişti, iar pe ceilalţi i-au pus pe fugă. 

— Osborne? Un blănar american la asediul Leningradului? 


— E blănar acum. Cumpără blănuri ruseşti şi le importă în 
America. Cumpără aici una cu patru sute de dolari şi o vinde 
acolo cu şase sute. Asta-i capitalismul; trebuie să-l admiri. E 
prieten al Uniunii Sovietice. Pot să vorbesc în afara şcolii? 

— Absolut, spuse Arkadi încurajator. 


Evgheni era nervos. Voia ca anchetatorul să plece, dar nu 
înainte de a-şi face o părere bună despre el. 

— Piaţa americană de blănuri este în mâinile sionismului 
internaţional, spuse el cu o voce moale. 

— Evrei, preciză Arkadi. 

— Evrei internaţionali. Îmi pare rău să spun asta, dar de 
multă vreme există în Soiuzpuşnina un element apropiat de 
interesele sioniste. Tatăl meu a sperat să rupă aceste relaţii 
fixând pentru anumiți  non-sionişti prețuri deosebit de 
competitive. Sioniştii au prins cumva de veste, au inundat 
Palatul Blănurilor cu banii lor şi au luat întreaga producţie de 
blănuri de samur. 

— Osborne era unul dintre non-sionişti? 

— Bineânţeles. Asta se întâmpla acum vreo zece ani. 

De la fereastra lui Mendel gheaţa râului prezenta porţiuni 
întunecate. Arkadi aprinse o ţigară şi aruncă chibritul într-un coş 
de hârtii. 

— Cum îşi dovedeşte Osborne calitatea de prieten al 
Uniunii Sovietice, în afară de lupta eroică dusă alături de tatăl 
tău la Leningrad? 

— Nu pot să-ţi spun. 

— Ai putea totuşi. 

— Ei bine, zise Mendel urmărindu-l pe Arkadi cu o 
scrumieră, acum vreo doi ani s-a încheiat o afacere între 
Soiuzpuşnina şi producătorii de blănuri americani. Era o vânzare 
de animale cu blană foarte bună. Două nurci americane pentru 
doi samuri ruseşti. Nurci frumoase - încă se mai produc la una 
dintre cooperativele noastre. Samurii erau şi mai frumoşi; nimic 
nu se compară cu samurul rusesc. Totuşi, aveau un mic defect. 

— Spune-mi. 

— Erau castraţi. Ei bine, e ilegal să exporti samuri fertili din 
Uniunea Sovietică. Ei nu s-ar fi aşteptat să încălcăm propria 
noastră lege. Fermierii americani s-au supărat. De fapt, chiar au 
plănuit să infiltreze un om în Rusia, să fure câţiva samuri de la 
cooperativă şi să-i scoată prin contrabandă din ţară. A existat un 
adevărat prieten care ne-a informat despre intenţiile propriilor 
săi compatrioți. 

— Osborne. 


— Osborne. l-am dovedit recunoştinţa noastră spunându-le 
sioniştilor că pe viitor Osborne va controla în proporţii rezonabile 
piaţa rusească de samur. Pentru serviciile aduse. 

— Avionul a întârziat. 

— A-ntârziat? 

— Totul merge bine. Te frămânți prea mult. 

— Tu nu te frămânți niciodată? 

— Linişteşte-te, Hans. 

— Nu-mi place chestia asta. 

— Este cam târziu să-ţi placă sau să nu-ți placă ceva. 

— Toată lumea ştie ce-i cu aceşti doi Tupolev. 

— O prăbuşire? Crezi că numai germanii pot construi ceva. 

— Chiar şi o întârziere. Când ajungi la Leningrad... 

— Am mai fost la Leningrad. Am mai fost acolo cu 
germanii. Totul va fi bine. 

Arkadi se uită din nou la data de pe bandă: 2 februarie. 
Osborne vorbise cu Unmann în ziua plecării sale de la Moscova 
la Helsinki. Îşi aminti itinerariul lui Unmann; neamţul plecase la 
Leningrad în aceeaşi zi, evident nu cu acelaşi avion. 

— Am mai fost la Leningrad. Am mai fost acolo cu 
germanii. Totul va fi bine. 

Cum, se întrebă Arkadi, cum omorâse Osborne trei germani 
în Leningrad? 

Ascultând noile benzi cu Osborne, Arkadi recunoscu vocea 
lui Evgheni Mendel. 

— John, vei fi invitatul ministerului la Lacul lebedelor în 
seara de 1 Mai, da? Ştii că este un spectacol tradițional, cu totul 
special. Este important să fii acolo. Te vom conduce imediat la 
aeroport. 

— Mă simt onorat. Spune-mi ce trebuie să fac. 

Era o mare schimbare de la iarnă la primăvară. larna, 
Osborne era amuzant şi maliţios; primăvara devenea un 
plicticos agreabil, un om de afaceri prostănac. Arkadi ascultă 
toasturi monotone repetate la nesfârşit, o conversaţie tot mai 
lungă şi mai stupidă. Însă după ore de ascultare, intui vigilenţa 
americanului. Osborne se ascundea printre cuvintele fără sfârşit 
ca un om adăpostindu-se printre copaci. 

Arkadi se gândi la Paşa. 


— Un ţăran se duce la Paris - îi spusese Paşa o glumă pe 
când îl căutau pe Golodkin - şi când se întoarce, toţi prietenii se 
adună să-i ureze bun venit acasă. „Boris, îl îndeamnă ei, 
povesteşte-ne despre călătorie“. Boris dă din cap şi spune: „Ah, 
Luvrul, preţurile. Să fiu al naibii“. „Turnul Eiffel?“ întrebă cineva. 
Boris ridică mâna cât putu de sus şi spuse: „Să fiu al naibii“. „Şi 
Notre Dame?“ întrebă altcineva. Boris izbucneşte în plâns 
amintindu-şi atâtea frumuseți şi spune: „Să fiu al naibii!“, „Ah, 
Boris, oftează cu toţii, ce minunate amintiri ai tu!“ 

Arkadi se întrebă cum ar descrie Paşa paradisul. 

Piaţa Revoluţiei se numea de obicei Piaţa Reînvierii. Hotelul 
Metropol era cunoscut sub denumirea Grand. 

Arkadi aprinse luminile. Aşternutul de pat şi perdelele erau 
din aceeaşi muselină de fir roşu. Un covor persan avea un model 
indescifrabil din cauza uzurii. Masa, biroul şi dulapul în perete... 
erau împestriţate de scobituri şi arsuri de ţigară. 

— Se poate? 

— Sigur că da, spuse Arkadi şi închise uşa în faţa ei, ca să 
rămână singur în camera turistului William Kirwill. Privi în jos 
spre piaţă, către autobuzele Intourist aliniate de la muzeul Lenin 
până la intrarea hotelului şi la turişti îmbarcându-se în turme 
împărţite lingvistic pentru serile de balet şi operă. Potrivit 
datelor Intourist, Kirwill era înscris pentru bucătărie - regională - 
şi teatru. Arkadi intră în baie. Nouă, curată; igiena era foarte 
importantă pentru turistul occidental. Arkadi luă prosoapele din 
baie şi le duse în dormitor, unde le înfăşură în jurul telefonului şi 
le acoperi cu perne. 

In dulapul lui William Kirwill se afla lenjerie, ciorapi, 
pulovere şi cămăşi americane, dar nici una din hainele ruseşti 
pe care le descrisese Golodkin. 

Nu se vedeau haine ascunse sub pat. În dulapul din perete 
se afla o servietă diplomat din aluminiu şi vinilin încuiată. Arkadi 
o aşeză pe pat şi încercă să forţeze încuietoarea cu briceagul. 
Nu reuşi. Puse servieta pe podea şi apăsă broasca cu piciorul în 
timp ce învârtea briceagul. O jumătate de încuietoare se 
desfăcu. Vâri cuțitul în cealaltă latură a broaştei, o deschise, 
puse servieta din nou pe pat şi-i cercetă conţinutul. 

Erau patru cărţi mici - O istorie succintă a artei ruse, un 
Ghid turistic al Rusiei; un Ghid al Galeriei Tretiakov şi Moscova şi 
împrejurimile de Nagel - legate cu o bandă subţire de cauciuc. 


Separat era o ediţie voluminoasă din Uniunea Sovietică a lui 
Schulthess. Mai existau două cartuşe de ţigări Camel, un aparat 
de fotografiat Arinolt pe 35 mm cu un mâner montat; de 
asemenea filtre de lentile de 25 cm şi zece cutii nedesfăcute cu 
filme; cecuri de călătorie în valoare de 1800 USD; trei role de 
hârtie de toaletă; un tub de metal cu un tirbuşon la un capăt şi 
un plonjor cu canelură la celălalt, care scotea la iveală un cuţit 
artistic ascuţit ca briciul; o casetă mică bine închisă cu bandă de 
cauciuc îngustă, în interiorul căreia se afla un set de stilou şi 
creion de aur; un top de hârtie de desen; o pungă de plastic 
conţinând o cheie de deschis conserve, un tirbuşon şi o bară de 
metal subţire, plată, îndoită la un capăt şi teşită la celălalt; un 
carnet cu cupoane de masă Intourist. Nici o haină rusească. 

Arkadi cercetă costumele atârnate în dulap; toate obiectele 
de îmbrăcăminte erau americane. Privi în spate şi dedesubtul 
mobilelor. In cele din urmă reveni la servieta spartă. Dacă 
americanul era atât de ahtiat după produsele ruseşti, ar fi putut 
să-şi cumpere un bagaj nou, ceva drăguţ din centru. Arkadi 
desfăcu banda de cauciuc de pe ghiduri şi se uită prin ele. 
Ridică tomul Schulthess cu fotografii color, o ediţie voluminoasă 
pentru bagajul unui turist. In centru, între poza pe două pagini a 
unui festival al cailor la Alma Ata, era o hârtie de desen la scara 
de 1:150. Erau desenaţi cu precizie copaci, poteci, malul râului, 
un luminiş şi, în mijlocul luminişului, trei morminte. Cu excepţia 
diferenţei dintre picioare şi metri, era o copie aproape exactă a 
schiţei luminişului din Gorki Park făcută de miliţie. Între 
următoarele două pagini ale cărţii găsi un plan al întregului 
parc, la scara de douăzeci de picioare la un ţol. De asemeni 
găsi, o copie a unei radioscopii a unui picior drept; o umbră 
marca o fractură mixtă a tibiei, aceeaşi fractură ca la al treilea 
cadavru din parc. O radiografie dentară dezvăluia o lucrare pe 
canal la incisivul superior drept, dar nu un molar de metal. 

Arkadi privi restul conţinutului genţii cu alţi ochi. Tubul de 
metal care conţinea un cuţit artistic era ciudat; ce plănuia un 
om de afaceri să taie la Moscova? Deşurubă capacul tubului şi, 
cu mânerul de la celălalt capăt, scoase afară cuțitul, care părea 
nefolosit. Din tub venea un miros slab de praf de puşcă. Privind 
în jos prin gaură, el putea vedea doar vârful ascuţit din interiorul 
plonjorului. Tubul era o ţeavă de pistol. 

La Moscova, era greu să-ţi procuri un pistol, aşa că lumea 


inventa cele mai ingenioase arme. O bandă făcea puşti din 
conducte uzate. Acum, când ştia ce căuta, investigatorul se 
simţea în elementul său; era supărat că nu observase de la 
început cum stau lucrurile. 

Surprinzător pentru un fotograf aparent atât de pasionat 
era faptul că nu făcuse nici o fotografie. Arkadi desfăcu capacul 
din mânerul de lemn. Exista un şanţ de-a lungul mânerului prin 
care tubul se potrivea perfect. Numai câţiva centimetri de ţeavă 
ieşeau din faţă, şi mânerul în spate. Pe partea stângă a 
mânerului era o gaură de şurub. Pentru o clipă Arkadi fu 
descumpănit. Apoi desfăcu punga de plastic, scoase afară 
deschizătoarea şi tirbuşonul şi găsi o bară de metal de o formă 
curioasă, pe care n-o observase înainte. Mânerul principal era 
lung de zece centimetri, iar vârful de la celălalt capăt măsura 
circa patru centimetri. Cu unghia degetului mare el răsuci 
şurubul în gaura mânerului, lăsând destul loc pentru bară să se 
mişte. Acum avea în faţa ochilor un trăgaci, iar unghiul drept de 
la celălalt capăt stătea ferm în mânerul ţevii, împiedicându-l să 
lunece înainte. El apăsă pe trăgaci: unghiul drept se ridică şi 
eliberă plonjorul. Îl montă din nou şi înfăşură una dintre benzile 
de cauciuc de două ori în jurul mânerului până în spatele 
plonjorului.  Muniţie. Aeroporturile americane  radiografiau 
bagajele. Cum pot fi ascunse cartuşele? Arkadi deschise cutia în 
care se aflau stiloul şi creionul. Era un set asortat, aur de 
paisprezece karate, de nepătruns pentru razele X. Demontă 
capacele şi descoperi două gloanţe - calibrul 22 în capacul 
stiloului şi unul în capacul creionului. Folosind mânerul lung al 
cuţitului artistic, el împinse un glonţ în ţeavă până când îl fixă 
strâns în locul unde trebuia să lovească acul percutorului. Prea 
zgomotos; undeva trebuia să fie o surdină. Ascunsă într-o cutie 
de film? Prea scurtă. Rupse hârtia de toaletă americană. În 
interiorul rolei a treia, în loc de cilindru de carton era unul de 
plastic negru, înconjurat de supape pentru gaze, cu o 
protuberanţă cu filet la un capăt. 

In general, o armă de foc grosolană cu un singur cartuş era 
imprecisă la o distanţă mai mare de cinci metri. Mai aproape de 
atât, e suficientă. Arkadi montă surdina la ţeavă când uşa se 
deschise. El îndreptă ţeava către William Kirwill. 

Kirwill închise uşurel uşa cu spatele. Privi spre geanta 
spartă, spre telefonul acoperit, spre armă. Abstracţie făcând 


ochii albaştrii vioi, arăta ca orice brută: o faţă roşie cu trăsături 
insignifiante, un trup de bou încă puternic la aproape cincizeci 
de ani, mâini şi picioare masive. La prima impresie un soldat, la 
o privire mai atentă, un ofiţer. Arkadi ştia că acesta era bătăuşul 
din Gorki Park. Kirwill privi înapoi, plictisit dar atent, cu haina de 
ploaie deschisă peste o cămaşă roz sport. 

— Ai venit devreme, spuse Kirwill în engleză. Plouă iarăşi, în 
caz că n-ai observat. 

Îşi scoase pălăria cu boruri mici ca să scuture apa de pe ea. 

— Nu, spuse Arkadi în rusă. Aruncă pălăria aici. 

Kirwill ridică din umeri. Pălăria ateriză la picioarele lui 
Arkadi. Cu o mână Arkadi cercetă banda de căptuşeală. 

— Scoate-ţi haina şi arunc-o pe podea, zise Arkadi. Goleşte- 
ţi buzunarele. 

Kirwill se conformă, lăsând haina de ploaie să cadă pe 
podea, apoi golindu-şi buzunarele din faţă şi din spate ale 
pantalonilor, aruncând cheia camerei şi portmoneul peste haină. 

— Împinge-le uşor spre mine cu piciorul. 

— Eşti singur, nu-i aşa? spuse Kirwill. 

Vorbise în rusă, cu mare uşurinţă, în timp ce împingea 
haina de ploaie pe podea. Cinci metri era distanţa eficace a 
armei; un metru, socotea Arkadi, reprezenta distanţa optimă 
pentru Kirwill. El îi facu semn lui Kirwill să se dea înapoi până 
într-un anumit punct şi trase în spaţiul dintre ei. Manşetele 
cămăşii lui Kirwill erau întoarse peste încheieturile pistruiate şi 
cu păr roşu spicat cu alb. 

— Nu mişca, ordonă Arkadi. 

— E camera mea, de ce m-aş mişca? 

Paşaportul lui Kirwill era în haina de ploaie. În portmoneu 
Arkadi găsi trei cărţi de credit din plastic, un permis de 
conducere din New York şi un certificat de înregistrare a maşinii, 
o hârtie cu numerele de telefon ale ambasadei americane şi a 
două servicii de ştiri americane. De asemenea opt sute de ruble 
bani gheaţă, o sumă foarte mare. 

— Unde ţi-e legitimaţia de om de afaceri? întrebă Arkadi. 

— Călătoresc de plăcere. Mă distrez de minune. 

— Faţa la perete. Ridică mâinile şi depărtează picioarele. 

Kirwill se supuse încet, iar Arkadi îl împinse din spate într- 
un colţ lângă perete, apoi îl privi peste cămaşă şi pantaloni. 


Omul era clădit ca un urs. Arkadi se dădu înapoi. 

— Întoarce-te şi scoate-ţi pantofii. 

Kirwill se conformă, privind la Arkadi şi la armă. 

— Să ţi-i dau sau să-i trimit prin poştă? 

Incredibil, îşi spuse Arkadi. Omul era gata să atace din nou 
un anchetator sovietic într-o cameră de la Metropole. 

— Stai jos. 

Arkadi îi arătă un scaun lângă dulap. Putea să-l vadă pe 
Kirwill măsurând şansele de scăpare. Anchetatorii erau dotați cu 
pistoale, şi probabil că se aştepta ca el să ştie să mânuiască o 
armă; Arkadi n-o purta niciodată pe a lui şi nu mai trăsese un 
foc din timpul stagiului militar. Să tragă în cap sau în inimă? Un 
glonţ de 22 tras oriunde în altă parte n-ar fi putut răni un om de 
talia lui Kirwill. 

În cele din urmă Kirwill se aşeză pe scaun. Arkadi 
îngenunche şi-i examină pantofii, dar nu găsi nimic. Kirwill se 
mişcă, aplecându-şi înainte umerii grei. 

— Doar curios, spuse el când văzu ţeava pistolului aţintită 
asupra lui. Sunt un turist, şi se presupune că turiştii sunt curioşi. 

Arkadi aruncă pantofii spre el. 

— Încalţă-te şi leagă şireturile unul de altul. 

Când Kirwill fu gata, Arkadi se apropie şi lovi scaunul, 
înclinându-l pe el şi pe om spre perete. Pentru prima oară de 
când Kirwill intrase în cameră, Arkadi se simţi stăpân pe situaţie. 

— Acum ce facem? întrebă Kirwill. Îngrămădeşti mobila pe 
mine ca să mă ţii la pământ? 

— Dacă o să fie nevoie. 

— Bine, s-ar putea să fie. 

Kirwill arboră o mină batjocoritoare, vădind o nepăsare pe 
care Arkadi o mai văzuse la oamenii puternici conştienţi de 
propria lor forţă. Însă nu găsea nici o explicaţie pentru ura care 
se citea în privirea albastră. 

— Domnule Kirwill, eşti vinovat de violarea articolului 15, 
introducerea unei arme în Uniunea Sovietică, şi articolul 218, 
confecţionarea unei arme primejdioase. 

— Tu ai confecţionat-o, nu eu. 

— Ai umblat în jurul Moscovei îmbrăcat ca un rus. Ai vorbit 
cu un om numit Golodkin. De ce? 

— Spune-mi tu. 

— Fiindcă James Kirwill a murit, spuse Arkadi, sperând să-l 


ia prin surprindere. 

— Tu trebuie să ştii mai bine, Renko, răspunse Kirwill. Tu l- 
ai omorât. 

— Eu? 

— Nu eşti individul pe care l-am îmbrâncit prin parc 
noaptea trecută? Faci parte din biroul procurorului, nu-i aşa? N- 
ai trimis un om să ne urmărească pe mine şi pe Golodkin când 
m-am întors din parc? Micuţul cu ochelari. L-am urmărit din parc 
până la sediul KGB. 

Kirwill îşi lăsă capul pe-un umăr. 

— De unde-mi ştii numele? întrebă Arkadi. 

— Am vorbit la ambasadă. Am discutat cu corespondenţii. 
Am citit fiecare număr din Pravda. Am vorbit cu oameni pe 
stradă. Am stat la pândă ia morgă. Am pândit la biroul 
procurorului. Când ţi-am aflat numele ţi-am supravegheat 
apartamentul. Nu te-am zărit pe-acolo dar am văzut-o pe soţia 
ta şi pe amicul ei cum goleau casa. Eram în faţa biroului tău 
când i-ai dat drumul lui Golodkin. 

Lui Arkadi nu-i venea să creadă ce auzea. Acest nebun nu 
putea să-l pândească pe el, să-l urmărească pe Fet la biroul lui 
Pribluda, s-o vadă pe Zoia. Când el şi Paşa stăteau la coadă 
pentru o bere la chioşcul din colţ, oare Kirwill era la rând în 
spatele lor? 

— De ce ai ales perioada asta ca să vii la Moscova? 

— Trebuia să vin la un moment dat. Primăvara e un 
anotimp bun, pe parcursul căruia cadavrele ies din fundul 
râurilor. Timp bun pentru cadavre. 

— Şi crezi că eu l-am omorât pe James Kirwill? 

— Poate că nu tu personal, dar tu şi cu prietenii tăi. Are 
importanţă cine a apăsat pe trăgaci? 

— De unde ştii că a fost împuşcat? 

— In luminişul din parc, adâncimea săpăturii. Patru gloanţe, 
aşa-i? Oricum, nu înjunghii trei oameni până la moarte. Aş fi vrut 
să ştiu că erai în parc, Renko. Te-aş fi omorât. 

Kirwill vorbea cu regret şi oarecum amuzat despre ocazia 
pe care o ratase. El îşi îndoi braţele ca şi cum ar fi vrut să le dea 
în lături. Un om voinic şi inteligent exercită o forţă de gravitație, 
vădind o capacitate de absorbţie fizică, mai ales într-o încăpere 
mică. Arkadi se aşeză pe o noptieră lângă peretele opus. Oare 
putea să nu fi observat un om ca Kirwill? 


— Ai venit la Moscova ca să te interesezi de o crimă, 
chestionându-i pe cei din comunitatea străinilor, spuse Arkadi. 
Ai radiografii şi schiţe dentare. Probabil că ai avut de gând să-i 
ajuţi pe anchetatori. 

— Dacă ai fi fost un adevărat anchetator. 

— Avem o înregistrare a plecării lui James Kirwill din 
Uniunea Sovietică anul trecut; nu există nici o dovadă a 
întoarcerii lui. De ce crezi că era aici, şi de ce presupui că a 
murit? 

— Dar tu nu eşti un adevărat anchetator. Detectivii tăi şi-au 
împărţit timpul între tine şi KGB. 

N-avea cum să explice unui american ce reprezenta Fet, şi 
nici nu încercă. 

— Ce grad de rudenie există între tine şi James Kirwill? 

— Spune-mi tu. 

— Domnule  Kirwill, eu  acţionez sub conducerea 
procurorului oraşului Moscova, şi a nimănui altcuiva. Investighez 
uciderea a trei persoane în Gorki Park. Tu ai venit tot drumul de 
la New York cu informaţii care m-ar putea ajuta. Dă-mi-le. 

— Nu. 

— Nu eşti în situaţia să spui nu. Ai fost văzut îmbrăcat ca un 
rus. Ai trecut prin contrabandă o armă de foc cu care deja ai 
tras în mine. Ascunzi informaţii şi asta reprezintă, de asemenea, 
un delict. 

— Renko, ai găsit aici vreo haină rusească? Şi, în fond, ce, e 
o crimă să te îmbraci ca voi? Cât despre armă, sau ce-o fi aia cu 
care mă ţinteşti, n-am mai văzut-o niciodată. Mi-ai spart geanta; 
nu ştiu ce-ai plantat în ea. Şi despre ce informaţii vorbeşti? 

Arkadi se opri o clipă înmărmurit în faţa unui asemenea 
dispreţ faţă de lege. 

— Declaraţiile tale despre James Kirwill... 

— Ce declaraţii? Microfonul este în telefon, şi ai avut grijă 
de el. Trebuia să-ţi aduci mai mulţi oameni, Renko. Ca 
anchetator nu eşti prea competent. 

— Există două schiţe ale scenei crimei din Gorki Park şi 
radiografiile şi schemele dentare pe care le-ai adus, şi care te 
leagă de James Kirwill, dacă el era una dintre victime. 

— Schiţele sunt făcute cu creion rusesc pe hârtie de desen 
rusească, răspunse Kirwill. Nu există radiografii, ci doar copii. Ar 
trebui să te gândeşti ce va spune ambasada americană despre 


un poliţist rus care atacă turiştii americani nevinovaţi când este 
prins - Kirwill privi către geanta deschisă - în cursul unui jaf. Nu 
aveai de gând să iei ceva, nu-i aşa? 

— Domnule  Kirwill, dacă raportezi ceva ambasadei 
americane, ei te vor urca în primul avion şi te vor tirmite acasă. 
N-ai venit aici doar ca să pleci înapoi, nu-i aşa? Şi nici nu vrei să 
petreci cincisprezece ani într-un centru de reabilitare sovietic. 

— Nu sunt în pericol. 

— Domnule Kirwill, cum se face că vorbeşti atât de bine 
ruseşte? Unde am mai auzit numele tău? Inainte de tine şi de 
acest James Kirwill. Mi se pare acum un nume familiar. 

— La revedere, Renko. E timpul să te întorci la prietenii tăi 
de la poliţia secretă. 

— Vorbeşte-mi despre James Kirwill. 

— Cară-te. 

Arkadi renunţă. În drum puse paşaportul, portmoneul şi 
cartea de credit ale lui Kirwill pe noptieră. 

— Nu te obosi, spuse Kirwill, o să fac curat după plecarea 
ta. 

Portmoneul era greu în palmă şi umflat chiar fără cărţile de 
credit. Pe o latură a lui era o cusătură de mână. Kirwill se aplecă 
înainte. Arkadi mişcă arma. Un spion? se întrebă el. Ceva atât 
de caraghios ca un mesaj secret cusut într-un portmoneu şi o 
înfruntare eroică între un anchetator şef şi agenţi străini roind în 
jur? El tăie cusătura, fără să-l scape din ochi pe Kirwill. Din 
portmoneu scoase o insignă de metal aurit, imprimată în 
albastru cu siluetele unui indian şi a unui pelerin. „City of New 
York“ scria deasupra, iar dedesubt „Lieutenant“. 

— Poliţist? 

— Detectiv, îl corectă Kirwill. 

— Atunci trebuie să ne ajuţi, spuse Arkadi ca şi cum nu mai 
încăpea nici o îndoială în această privinţă. L-ai văzut pe 
Golodkin plecând din biroul meu împreună cu un detectiv, un 
prieten al meu, Paşa Pavlovici. Un nume care nu înseamnă nimic 
pentru un american, hotărî Arkadi. După o oră, în apartamentul 
lui Golodkin, atât Golodkin cât şi detectivul au fost ucişi de 
altcineva. Nu-mi pasă de Golodkin. Tot ce vreau eu este să-l 
găsesc pe omul care a omorât detectivul. Probabil că lucrurile 
nu stau la fel şi în America. Fiind detectiv, înţelegi ce înseamnă 
când un prieten... 


— Renko, du-te dracului. 

Arkadi nu-şi dădu seama când ridicase pistolul artizanal. Se 
pomeni îndreptând ţeava într-un punct între ochii lui Kirwill şi 
apâsând pe trăgaci aşa încât banda dublă de cauciuc şi 
percutoml începură să se mişte lin. În ultimul moment el 
întoarse ţeava într-o parte. Piedica sări, iar în uşa dulapului în 
perete, la doi centimetri de urechea lui Kirwill, apăru o gaură. 
Arkadi era uimit. Niciodată în viaţa lui nu fusese pe punctul să 
omoare un om, iar dacă ţinea seama de precizia armei, putea la 
fel de uşor să ucidă sau să dea greş. O mască albă de surpriză 
se aşternu pe chipul lui Kirwill. 

— Pleacă atâta timp cât mai poţi, spuse Kirwill. 

Arkadi aruncă pistolul. Adună fără grabă copiile 
radiografiilor şi schemele dentare din geanta deschisă. Luă 
insigna şi aruncă deoparte portmoneul. 

— Am nevoie de insignă, sări Kirwill din scaunul său. | 

— Nu în oraşul ăsta, spuse Arkadi ieşind pe uşă. Asta-i 
oraşul meu, murmură pentru sine. 

* 

Nimeni nu era de serviciu în noaptea aceea la laborator. 
Arkadi compară radiografiile şi schemele dentare cu 
înregistrările lui Levin, conştient de faptul că William Kirwill 
dispunea probabil de pistol - un mâner aici, o ţeavă acolo - prin 
oraş. Se duse apoi la biroul său din Novokuznetskaia şi scrise un 
raport către lamskoi: ştia că William Kirwill avea să se 
adăpostească probabil la ambasada americană. Foarte bine; o 
dovadă în plus pentru procuror pentru că acum nu mai încăpea 
nici o îndoială că James Kirwill era al treilea cadavru din Gorki 
Park. Arkadi lăsă raportul pe biroul adjunctului lui lamskoi. 

Un reflector strălucitor se mişca în mijlocul râului Moscova. 
Se auzea un zgomot ca de stânci mutate din loc. Arkadi opri 
maşina şi urmări de pe mal cum un spărgător de gheaţă înainta 
cu greu, împingând în faţă o creastă de gheaţă spartă, trăgând 
în urmă sloiuri care se ridicau şi cădeau de-a valma în siaj. Apa, 
eliberată, se răsucea în şuvoaie negre. 

Arkadi merse în lungul râului până când termină de fumat 
un pachet de ţigări. Fusese zguduit de întâlnirea de la 
Metropole. Nu-l împuşcase pe William Kirwill, dar voise s-o facă 
şi nu lipsise decât un lat de deget ca să-l doboare. Era zguduit 
fiindcă nu se gândise anume la o soluţie sau alta. Nici Kirwill, 


bănuia el. 

Ducându-se în Gorki Park, văzu lumină în atelierul lui 
Andreev de la ultimul etaj al Institutului Etnologic. Cu toate că 
era miezul nopţii, Arkadi fu bine primit de antropolog. 

— Fac treaba asta pentru tine după program, aşa că mă 
bucură compania ta. Vino, e mâncare destulă pentru amândoi. 
Andreev îl duse pe Arkadi la o masă unde capetele de 
Cromagnon făcuseră loc farfuriilor. Sfeclă, ceapă, cârnaţi, pâine. 
Fără vodcă, îmi pare rău. Ştii din experienţă că piticii se îmbată 
foarte repede, şi personal nu-mi închipui ceva mai grotesc decât 
un pitic beat. 

Andreev era într-o dispoziţie atât de bună încât Arkadi ezită 
să-i spună că, din punctul lui de vedere, ancheta era ca şi 
terminată. 

— Ah, dar ai vrea s-o vezi, spuse Andreev înțelegând 
nehotărârea lui Arkadi. De aceea ai venit. 

— Ai terminat? 

— Aproape. Poţi să te uiţi, totuşi. 

Ridică o pânză de pe roata de olar ca să arate lucrarea. 

Reconstituirea chipului fetei din Gorki Park era la jumătatea 
drumului între modelarea trăsăturilor ei de către un sculptor şi 
disecarea lor de către un anatomist. Toţi muşchii gâtului erau la 
locul lor, formând o graţioasă coloană roz căreia îi lipsea doar 
pielea. Un mănunchi de muşchi roz se împrăştia de la fosa 
nazală în jurul liniei gingiilor cu dinţii goi. Muşchii temporali se 
răspândeau în evantai peste oasele obrajilor şi ale tâmplelor. 
Muşchii îmblânzeau unghiurile maxilarului. În general, reţeaua 
de dungi şi pete de plastilină roz atenuau rigiditatea craniului şi 
îl făceau la fel de înspăimântător ca o mască mortuară. Ea 
privea cu doi ochi căprui de sticlă. 

— După cum poţi vedea, aproape că am terminat cu 
muşchii masticatori şi cu muşchii gâtului. Poziţia vertebrelor 
gâtului indică felul cum ţinea capul şi este deopotrivă o cheie 
fiziologică. Ţinea capul drept. Am văzut de la început prin 
legăturile mai mari ale laturii drepte a vertebrei că era dreptace. 
Unele lucruri sunt foarte simple. Muşchii unei femei sunt mai 
mici decât ai unui bărbat. Craniul ei este mai uşor, are orbite 
mai mari şi oase mai puţin reliefate. Uită-te la gura ei. Vezi cât 
sunt de uniformi dinţii, cu o înclinare mică, tipică pentru Homo 
Sapiens, cu excepţia aborigenilor sau a indienilor piei roşii. 


Esenţial este acest tip de muşcătură, care de obicei e 
predominant. De fapt, gura este una dintre zonele cele mai uşor 
de reconstituit. Aşteaptă şi-ai să vezi, are o gură frumoasă. 
Nasul este mai dificil, o triangulaţie de la profilul orizontal al 
feţei la contururile foselor nazale şi orbitelor. 

Ochii de sticlă, fixaţi în plastilină, se umflau spasmodic. 

— De unde ştii cât de mult să-i apeşi? întrebă Arkadi. 

— Toţi ochii sunt cam de aceeaşi mărime. Eşti dezamăgit. 
„Ferestrele sufletului” şi toate celelalte? Unde ar fi romantismul 
fară ochi? Adevărul e că atunci când vorbim despre forma 
ochilor unei femei, descriem de fapt conturul pleoapelor. „Ea îşi 
ascunse anume lumina ochilor, însă împotriva voinţei ei, aceasta 
transpărea în zâmbetul abia perceptibil“. 

— Anna Karenina. 

— Un om citit! Am bănuit întotdeauna. Şi nu sunt decât 
pleoapele, nimic altceva decât pleoapele şi inserţiile muşchilor. 
Andreev se căţără pe un scaun şi-şi tăie o felie de pâine. Îți 
place circul, anchetatorule? 

— Nu în mod deosebit. 

— Tuturora le place circul. Tu de ce faci excepţie? 

— Unele lucruri îmi plac destul de mult. Călăreţii şi clovnii. 

— Urşii sunt cei care-ţi fac rău? 

— Puțin. Dar ultima oară am văzut un număr cu babuini 
dresați. Era o fată într-un costum argintiu - prea grasă pentru el 
sau el era prea strâmt pentru ea - şi chema babuinii unul câte 
unul şi ei trebuiau să se dea tumba şi să facă salturi. Tot timpul 
babuinii priveau peste umăr la bruta aceea mătăhăloasă, un 
individ în costum de marinar, care pocnea din bici spre ei din 
spate. Era ceva nebunesc. Acea brută nebărbierită îi lovea pe 
babuini de fiecare dată când greşeau o comandă. Apoi fata 
grasă a ieşit în faţă, a făcut o plecăciune şi toată lumea a 
aplaudat. 

— Exagerezi. 

— Nu exagerez, spuse Arkadi. Am asistat la un abuz comis 
împotriva babuinilor. 

— Probabil că nu l-ai luat în seamă pe omul cu biciul - de 
aceea purta costum de marinar. Andreev rânji. Oricum, dragă 
Renko, nu văd de ce ţi-ar displace circul mai mult decât mie. Eu 
nici n-apuc să mă instalez pe locul meu, că toţi copiii încep să 
tragă de părinţii lor ca să ajungă la mine. Îşi închipuie probabil 


că un pitic face parte integrantă din spectacol. Crede-mă că nu 
apreciez deloc copiii în asemenea împrejurări. 

— Asta înseamnă că deteşti circul. 

— Dimpotrivă. Pitici, giganţi, oameni graşi, oameni cu păr 
albastru şi nas roşu, sau păr verde şi nas purpuriu. E o mare 
uşurare să scapi de normalitate. Vechiul director al acestui 
institut era un om bun, rotund şi vesel şi foarte normal. Ca la 
toţi artiştii normali, reconstituirile pe care le făcea tindeau să 
semene cu el. Nu de la început, ci treptat. Fiecare faţă pe care o 
modela era puţin mai rotundă, chiar puţin mai veselă. O 
persoană normală se vede totdeauna pe sine în alţii, ştii? 
Totdeauna. Eu văd mai limpede. Andreev îi făcu cu ochiul. Ai 
încredere în ochii monstrului! 

În timp ce dormea sună telefonul. Era detectivul lakutski, 
care-l întrebă mai întâi ce oră era la Moscova. 

— Târziu, murmură Arkadi. 

Convorbirile dintre Moscova şi Siberia începeau totdeauna 
cu o stabilire rituală a diferenţei de oră. 

— Lucrez în schimbul de dimineaţă, spuse lakutski. Am 
ceva mai multe informaţii despre Valeria Davidova. 

— Mai aşteaptă puţin cu ele. Cred că în câteva zile 
altcineva va prelua acest caz. 

— Am un fir pentru tine. După o pauză, lakutski adăugă: 
Suntem foarte interesaţi de acest caz la Ust-Kut. 

— Despre ce e vorba? 

— Fata aia Davidova avea o prietenă foarte bună care s-a 
mutat de la Irkutsk la Moscova. Urmează universitatea acolo. O 
cheamă Irina Asanova. Dacă Valeria Davidova a venit la 
Moscova, ea s-a dus la tânăra Asanova. 

— Mulţumesc. 

— Te sun de îndată ce mai aflu ceva, făgădui detectivul 
lakutski. 

— Oricând, spuse Arkadi şi închise telefonul. 

Ar fi trebuit să-i fie milă de lrina Asanova. Îşi aminti de 
Pribluda rupând rochia de pe cadavrul îngheţat din Gorki Park. Şi 
Asanova era frumoasă. Oricum, chestiunea asta nu-l privea. 
Închise ochii. 

Când telefonul sună din nou, pipăi după el prin întuneric, 
aşteptându-l pe lakutski cu mai multe informaţii inutile. Găsi 
receptorul, se lăsă pe spate şi mormăi. 


— Am preluat obiceiul rusesc de a telefona târziu, spuse 
John Osborne. 

Arkadi nu dormea. Ţinea ochii deschişi, şi cu claritatea pe 
care o are doar un om trezit brusc din somn, văzu toate 
amănuntele întunecate din jurul lui: cutiile cu benzi, încrucişările 
amenințătoare ale picioarelor de la scaune, o umbră ghemuită 
într-un colţ al camerei, posterul cu avioane de pe perete. 

— Nu te-am deranjat, nu-i aşa? întrebă Osborne. 

— Nu. 

— Am avut o discuţie interesantă la saună, şi mi-era teamă 
că nu ne mai întâlnim până la plecarea mea din Moscova. ţi 
convine mâine la ora zece, anchetatorule? Pe cheiul de la 
Consiliul Comerţului? 

— Da. 

— Minunat. Ne întâlnim acolo. 

Osborne închise. Arkadi nu vedea nici un motiv pentru care 
Osborne ar fi trebuit să vină a doua zi pe cheu. Şi nu-i venea în 
minte nici un motiv petnru care s-ar duce el însuşi acolo. 


11 

Prima rouă adevărată a anului se transformase într-un val 
de ceaţă de-a lungul Cheiului Şevlenko. Aşteptând vizavi de 
Consiliul Economic SUA-URSS, Arkadi putea vedea secretarele 
rusoaice din birouri, oameni de afaceri americani şi un aparat de 
Pepsi Cola în sala de consiliu. 

Era încă problema lui. lamskoi sunase la prima oră ca să-i 
spună că i se părea interesant ca un american care a studiat 
cândva la Moscova să aibă nişte trăsături fizice similare cu un 
cadavru găsit în Gorki Park. Era firesc ca anchetatorul să ia în 
calcul orice dovadă care ar putea stabili o asemenea legătură, 
dar pe de altă parte anchetatorul nu trebuia să abordeze 
persoane de naţionalitate străină şi, din acest moment, nu va 
mai primi benzi şi înregistrări de la KGB. 

Ei bine, gândi Arkadi, Osborne îl abordase pe el, şi nu 
invers. „Prietenului Uniunii Sovietice“ nu i-a plăcut probabil să 
afle că urma să fie vizitat de un anchetator la Ministerul 
Comerţului Exterior. Arkadi nu era sigur cum trebuie să poarte 
discuţia cu Osborne în jurul comerţului şi călătoriilor lui 
personale; de fapt, se îndoia că Osborne îşi va face apariţia. 

La o jumătate de oră după ora stabilită, o limuzină Ceaika 
opri în faţa Consiliului Comerţului. John Osborne ieşi din clădire, 
spuse câteva cuvinte şoferului, apoi traversă drumul cu paşi 
mari, îndreptându-se către anchetator. Purta o haină din piele 
fină. Peste părul argintiu purta o căciulă de samur negru care 
trebuie să fi costat mai mult decât câştiga Arkadi într-un an. În 
locul butonilor, lănţişoare de aur îi susțineau manşetele cămăşii. 
El avea darul de a nu părea deplasat în nici un loc, dar, prin 
contrast totul în jurul lui era nepotrivit şi sărăcăcios. El şi Arkadi 
stătură pe loc câteva clipe, apoi omul de afaceri îl apucă pe 
anchetator de braţ şi porni cu pas grăbit de-a lungul cheiului, în 
direcţia Kremlinului. Limuzina îi urma. 

Osborne începu să vorbească înainte ca Arkadi să poată 
spune ceva. 

— Sper că nu te supără graba, dar am o întrevedere la 
Ministerul Comerţului, şi ştiu că n-ai dori să las pe cineva să 
aştepte. Il cunoşti pe ministrul Comerţului Exterior? Am impresia 
că cunoşti pe toată lumea şi te iveşti în cele mai neaşteptate 
locuri. Ştii ceva despre bani? 

— Nimic. 


— Dă-mi voie să-ţi vorbesc despre bani. Blănurile şi aurul 
sunt cele mai vechi lucruri de valoare ruseşti. Reprezintă, 
totodată, cel mai vechi obiect de schimb rusesc, tribut pentru 
hani şi împărați. Desigur, Rusia nu mai plăteşte tribut nimănui. 
Acum există două licitaţii de blănuri anual, în ianuarie şi iulie, la 
Palatul Blănurilor din Leningrad. Participă cam o sută de 
cumpărători, dintre care vreo zece din Statele Unite. Unii 
cumpărători sunt principali, alţii doar intermediari; primii 
cumpără blănuri pentru ei înşişi, iar intermediarii le 
achiziţionează pentru alţii. Ei sunt intermediari, dar şi principali, 
deoarece cumpără pentru alţii însă au în acelaşi timp propriile 
saloane în Statele Unite şi Europa. Blănurile principale la licitaţie 
sunt nurca, jderul, vulpea, dihorul, mielul persan şi samurul. În 
general, intermediarii americani nu licitează nurci, pentru că 
este interzisă pătrunderea nurcilor ruseşti pe piaţa Statelor 
Unite - un regretabil vestigiu al Războiului Rece. Datorită 
contactelor mele europene eu licitez toate blănurile, dar singura 
blană de care cumpărătorii americani sunt într-adevăr interesaţi 
este cea de samur. Venim cu zece zile înainte de licitaţie să 
cercetăm pieile. Când cumpăr nurci, de exemplu, examinez cu 
atenţie cincizeci de piei de nurcă de la un anumit colectiv. 
Aceste cincizeci de piei îmi indică valoarea unei „legături“ de o 
mie de piei de la acel colectiv. Întrucât există opt milioane de 
piei recoltate în Uniunea Sovietică într-un an, sistemul de 
„legături“ este o necesitate. Samurul este altceva. Mai puţin de 
o sută de mii de samuri de calitate se repetă anual. Nu există 
„legături“. Fiecare samur trebuie examinat individual pentru 
culoare şi mărime. Dacă pielea este recoltată mai devreme cu o 
săptămână, nu are grosimea necesară; dacă se întârzie o 
săptămână se pierde luciul. Licitaţia este numai în dolari ca 
standard de schimb. Eu cumpăr samuri în valoare de o jumătate 
de milion de dolari la fiecare licitaţie. 

Arkadi nu ştia ce să spună. Aceasta nu era o conversaţie, ci 
un monolog dezlânat. Se simţea dăscălit şi în acelaşi timp 
ignorat. 

— Ca partener de afaceri şi prieten statornic al Uniunii 
Sovietice, am avut onoarea să fiu invitat şi în alte centre în afara 
Palatului blănurilor. Anul trecut am zburat la Irkutsk să vizitez 
centrul de blănuri de acolo. Vizita mea de acum la Moscova are 
ca obiectiv afacerile. In fiecare primăvară Ministerul Comerţului 


de aici contactează câţiva cumpărători şi negociază o vânzare 
cu discount a blănurilor rămase. Totdeauna mă bucur de vizitele 
la Moscova datorită marii diversităţi de ruşi pe care urmează să- 
i cunosc. Acum, am prilejul să stau de vorbă cu un anchetator- 
şef la Omucideri. Îmi pare rău că nu pot să rămân de Întâi Mai, 
dar trebuie să plec la New York cu o seară înainte. 

Osborne deschise o tabacheră de aur, scoase şi aprinse o 
ţigară fără să se oprească din mers. Arkadi îşi dădu seama că 
monologul nu era dezlânat. Fiecare amănunt despre activităţile 
lui Osborne avea menirea să-l pună pe Arkadi în rolul celui mai 
mărunt lacheu guvernamental. Efectul nu era o simplă 
aparenţă, în câteva minute, pe nepregătite, Osborne îşi 
demonstrase cu prisosinţă superioritatea. Anchetatorul nu avea 
de formulat nici o întrebare, cu excepţia celor mult prea 
acuzatoare pentru a putea fi puse în discuţie. 

— Cum sunt omorâţi? întrebă Arkadi. 

— Cine? Osborne se opri manifestând la fel de puţin interes 
ca şi în cazul în care Arkadi ar fi vorbit despre vreme. 

— Samurii. 

— injecții. Nu e dureros. Osborne porni iarăşi înainte, ceva 
mai încet. Ceaţa strălucea pe căciula lui de samur. Manifeşti un 
interes profesional pentru toate lucrurile, anchetatorule? 

— Samurii sunt atât de fascinanţi. Cum îi prindeţi? 

— Pot fi scoşi din vizuină cu ajutorul fumului. Sau încolţiţi 
de flăcăii care se pricep la vânătoarea de samuri; apoi toţi 
copacii din jur sunt tăiaţi şi se întind plasele. 

— Samurii se vânează ca nurcile? 

— Samurii vânează nurci. Viteza lor nu e egalată de nici un 
alt animal pe zăpadă. Siberia este un paradis pentru ei. 

Arkadi se opri şi rupse trei bețe de chibrit până când reuşi 
să aprindă una din ţigările sale. Prima. Un zâmbet îl vesti pe 
Osborne că tot ce dorea anchetatorul era o flecăreală amuzantă. 

— Leningrad, oftă Arkadi, un oraş atât de frumos. Am auzit 
că i se spune Veneţia Nordului. 

— Unii oameni aşa îl numesc. 

— Aş fi curios să aflu de ce Leningrad are atâţia poeţi mari. 
Nu mă gândesc la Entuşenko sau Voznesenski, ci la poeţii mari 
ca Ahmatova şi Mandelstam. Cunoşti poezia lui Mandelstam? 

— Ştii că a intrat în dizgraţia partidului. 

— Ah, dar e mort, şi asta-i consolidează poziţia politică, 


spuse Arkadi. Oricum, uită-te la râul Moscova al nostru. Parcă ar 
fi o stradă de beton. Apoi gândeşte-te la râul Neva al lui 
Mandelstam: „greu ca o meduză“. Spune atât de mult într-o 
frază. 

— Poate nu ştii - Osborne se uită la ceas - că în Occident 
aproape nimeni nu-l citeşte pe Mandelstam. Este prea rus. Nu 
poate fi tradus. 

— Asta-i şi părerea mea. Prea rus. Poate fi un defect. 

— Asta-i părerea ta? 

— Ca acele cadavre din Gorki Park, despre care m-ai 
întrebat. Trei oameni împuşcaţi cu formidabilă eficienţă şi cu o 
armă automată occidentală? Greu de tradus în rusă, nu-i aşa? 

Uneori vântul izbeşte un bener de paradă, şi faţa pictată 
acolo, se cutremură fără să-şi schimbe expresia. În ochii lui 
Osborne Arkadi văzu un asemenea tremur, o emoție. 

— Trebuie să fi observat diferenţa între un om ca 
dumneata, domnule Osborne, şi unul ca mine. Felul meu de a 
gândi este atât de tern, de proletar, încât mă consider privilegiat 
să întâlnesc un om aşa de sofisticat. ţi poţi închipui dificultatea 
mea de a înţelege de ce un occidental şi-ar bate capul să 
omoare trei ruşi. Aici nu e o luptă între spioni. Dă-mi voie să 
mărturisesc că nu ştiu ce să cred. De obicei găsesc un cadavru. 
Scena crimei este o mizerie - sânge peste tot, amprente, uneori 
chiar şi arma crimei. Un copil cu nervii tari poate să facă treaba 
la fel de bine ca şi mine. Motivele? Adulter, furia unui beţiv, 
împrumutarea câtorva ruble, poate o femeie omorând-o pe alta 
pentru o pasăre care lipseşte. Bucătăria comună este un focar 
de presiuni. Sincer vorbind, dacă aş avea calităţile necesare ca 
să fiu ideolog sau că conduc un minister, sau să sesizez 
diferenţa între o blană sau alta, asta aş face, nu-i aşa? Aşa că 
toată simpatia trebuie să se îndrepte către un anchetator 
sârguincios care dă peste o crimă bine plănuită, operaţie 
îndrăzneață şi, dacă nu greşesc prea mult, inteligentă. 

— Inteligentă? se arătă Osborne interesat. 

— Da. Aminteşte-ţi că Lenin a spus: „Clasa muncitoare nu 
este despărțită de vechea societate burgheză printr-un Zid 
Chinezesc. Când vechea societate moare, va fi imposibil să-i 
coşi trupul într-un giulgiu şi să-l pui în mormânt. Cadavrul va 
putrezi printre noi şi ne va contamina pe toţi“. Gândeşte-te, 
aşadar, la un om de afaceri burghez care poate să execute doi 


muncitori sovietici şi să-i lase în inima Moscovei, şi spune-mi 
dacă nu este un personaj înzestrat cu o mare inteligenţă. 

— Doi, spui? Am rămas cu impresia că aţi găsit trei în parc. 

— Trei. Cunoşti bine Moscova, domnule Osborne? Te simţi 
bine în timpul vizitelor dumitale? 

Mergeau din nou, lăsând urme negre pe caldarâm. Deşi era 
devreme, şoferii aprinseseră luminile de poziţie. 

— Te simţi bine la Moscova? repetă Arkadi. 

— Anchetatorule, în timpul turneului meu prin Serbia am 
fost bine primit de un primar comunal care mi-a arătat cea mai 
modernă construcţie din localitate. Avea şaisprezece toalete, 
două pisoare şi o singură chiuvetă. Acolo se adunau 
conducătorii comunei şi îşi făceau nevoile în timp ce luau 
hotărârile lor importante. Osborne făcu o pauză. Desigur, 
Moscova e mult mai mare. 

— Domule Osborne, se opri brusc Arkadi, te rog să mă 
scuzi. Am spus ceva care te-a supărat? 

— Dumneata nu poţi să mă superi. Întâmplător aş putea să 
te înlătur de la conducerea acestei investigaţii. 

— Te rog să nu faci asta. Arkadi atinse pielea de căprioară 
de pe braţul lui Osborne şi cei doi îşi reluară plimbarea. Aştept o 
mână de ajutor din partea dumitale. Dacă aş putea, pentru un 
minut, să gândesc nu ca un rus, ci ca un geniu al afacerilor, 
necazurile mele ar lua sfârşit. 

— Ce vrei să spui? 

— Nu e nevoie de geniu ca să găseşti ceva valoros pentru 
care să omori trei ruşi? Asta nu-i linguşire, e admiraţie. Blănuri? 
Nu, el le poate cumpăra de la dumneata. Aur? Cât ar vrea el să 
care afară? Are destule greutăţi ca să scape de geantă. 

— Ce geantă? 

Arkadi îşi plesni palmele cu putere. 

— Fapta e comisă. Amândoi bărbaţii şi fata sunt morţi. 
Ucigaşul îndeasă mâncare, sticle, pistol într-o geantă de piele 
ciuruită de împuşcături. El patinează prin parc. Ninge, se 
întunecă. La ieşirea din parc, trebuie să-şi pună patinele în 
geantă şi, sperând să treacă neobservat, scapă de ea. Nu o 
aruncă în parc şi nici în coşul de gunoi, fiindcă în ambele cazuri 
geanta ar fi descoperită şi, cel puţin la Moscova, anunţată. Râul? 


— Râul a fost îngheţat toată iarna. 

— Asta e. Însă, indiferent cum s-a descotorosit de geantă, 
el trebuie să se întoarcă pe această parte a râului. 

— Podul Krimski. 

Osborne făcu un gest în direcţia în care mergeau. 

— Fără să atragă atenţia vreunei băbuţe bănuitoare sau 
miliţianului? Oamenii sunt atât de curioşi. 

— Taxi. 

— Nu, foarte riscant pentru străini. Un prieten aşteptând pe 
drumul de pe chei într-o maşină; asta este evident chiar şi 
pentru mine. 

— Atunci de ce n-a existat un complice la crime? 


— Complice?  râse Arkadi. Niciodată! Vorbim despre 
seducţie şi farmec. Complicele n-ar putea să momească muştele 
spre budincă. Arkadi deveni grav. Primul om, ucigaşul, a gândit 
totul foarte bine. 

— L-a văzut cineva cu geanta? 

Malurile râului abia se mai vedeau din cauza burniţei. 
Osborne era preocupat de martor; puteau să se întoarcă la 
acest subiect. 

— Nesemnificativ. Ceea ce vreau să ştiu, zise Arkadi, este 
motivul. De ce? Nu mă gândesc la un obiect - o icoană, 
bunăoară. Vreau să spun de ce un om inteligent, plin de succes 
şi probabil mai bogat decât oricare cetăţean al Uniunii Sovietice, 
de ce ar fi ucis pentru mai mult? Dacă aş înţelege omul, ar fi mai 
uşor de explicat crima. Spune-mi, aş putea să-l înţeleg? 

Osborne avea un aer imperturbabil. Arkadi avea senzaţia că 
încearcă să zgârâie o suprafaţă alunecoasă. Pielea de căprioară, 
blana de samur, ochii, toate însemnau acelaşi lucru... bani. 
Anchetatorul nu mai folosise niciodată cuvântul bani în acest 
context. În mod abstract, în fantezia hoţilor, da. Dar niciodată nu 
venise în contact fizic cu banii. Pentru asta existau oameni ca 
Osborne - care picurau bani în mod miraculos prin toţi porii. 
Poate fi înţeles un om ca ăsta? 

— Cred că nu, răspunse Osborne. 


— Sex? întrebă Arkadi. Un străin singuratic cunoaşte o fată 
frumoasă şi o ia în camera lui de hotel. Femeile de la parter îl 
vor privi cu alţi ochi pe străin. Bărbatul şi fata încep să se 


întâlnească regulat. În cele din urmă îi pretinde bani şi scoate la 
iveală un soţ cu înfăţişare grosolană. Fata este o jecmănitoare 
obişnuită. 

— Nu. 

— Există o parte slabă? 

— În privinţa perspectivei. Pentru occidentali, ruşii sunt o 
rasă urâtă. 

— Este acesta un fapt real? 

— În general, femeile nu exercită o atracţie mai mare 
decât vacile. lată de ce scriitorii noştri ruşi fac atâta caz de ochii 
eroinelor lor, de privirile lor ascunse după văluri şi ocheadele 
seducătoare, pentru că nici un alt aspect fizic nu se pretează 
atât de bine la o descriere artistică. Osborne se destinse. Şi 
iernile voastre lungi. Ce poate fi mai cald decât o femeie masivă 
cu picioare păroase? Bărbaţii sunt mai subţiri, dar şi mai urâţi. 
Singurii lor stimuli sexuali sunt gâturile groase şi sprâncenele 
grele. 

Arkadi avea senzaţia că-i descria nişte troglodiţi. 

—După nume, dumneata ai o origine ucraineană, nu-i aşa? 
adăugă Osborne. 

— Da. Ei bine, dacă lăsăm sexul deoparte... 

— Asta ar fi un lucru înţelept. 

— ... atunci ne aflăm în faţa unei crime fară mobil, se 
încruntă Arkadi. 

Întorcându-se la fel de lin ca o uşă, Osborne se uită la el. 

— Uimitor. Eşti plin de surprize. Vorbeşti serios? 

— Ei, da. 

— O triplă crimă pur şi simplu pentru un capriciu? 

— Da. 


— Incredibil. Mi se pare de necrezut o asemenea afirmaţie 
când vine din partea unui anchetator cu experienţa dumitale. De 
la altcineva, m-aş fi aşteptat, nu însă de la dumneata. Osborne 
răsuflă adânc. Să presupunem că un asemenea eveniment a 
avut loc - o crimă comisă la întâmplare, fără martori. Care ar fi 
şansele dumitale de a găsi criminalul? 

— Nici una. 

— Dar asta este ceea ce crezi că s-a întâmplat. 


— Nu. Mă gândesc numai că n-am găsit motivul. Motivele 
sunt diferite. Perspectiva, cum spui dumneata. Să ne închipuim 
un om care vizitează, ocazional, o insulă cu populaţie primitivă. 
Oameni din epoca de piatră. Vorbeşte limba lor, se pricepe să-i 
linguşească, devine prieten cu şefii locali. În acelaşi timp, e 
conştient de propria superioritate. În realitate el îi găseşte pe 
băştinaşi demni de tot disprețul. Arkadi vorbea rar, amintindu-şi 
povestea relatată în termeni vagi despre soldaţii germani ucişi 
de Osborne şi Mendel. Într-un anumit moment, el se implică în 
uciderea unui băştinaş. Aceasta se petrece în timpul unui război 
tribal, drept care el nu este pedepsit, ci răsplătit. lar în timp 
ajunge să savureze amintirea faptei, aşa cum alt om se bucură 
amintindu-şi detaliile primei sale legături amoroase. Există o 
seducţie în societatea primitivă, nu crezi? 

— O seducţie? 

— O revelaţie a acestui om. El conştientizează propriile 
impulsuri şi descoperă totodată un loc unde le poate da frâu 
liber. Un loc în afara civilizaţiei. 

— Şi dacă are dreptate? 

— Din perspectiva lui s-ar putea. Băştinaşii sunt primitivi, 
nu încape îndoială. Dar cu toată aparenţa lui civilizată, îl 
suspectez că simte aceeaşi antipatie pentru fiecare. Numai pe 
această insulă primitivă el se poate manifesta deschis. 

— Totuşi, dacă ucide la întâmplare, n-ai vrea să-l prinzi. 

— Dar el nu face asta. Întâi aşteaptă mulţi ani înainte de a- 
şi da frâu liber impulsului. Şi este un amator, ce-i drept inspirat, 
dar curios este faptul că un amator, de îndată ce a înfăptuit cu 
succes o crimă, aproape totdeauna încearcă să se autocopieze, 
ca şi cum numai el ar deţine secretul unei crime perfecte. Aşa 
că există un model. De asemenea, îşi planifică cu grijă faptele. 
Un om superior prin definiţie trebuie să se simtă sub control. 
Chiar pentru înregistrarea tunurilor lui Ceaikovski bubuind prin 
parc, nu? El ridică pistolul în servietă, doboară bruta, apoi al 
doilea bărbat şi fata, le jupoaie feţele şi degetele şi fuge. 
Plănuind, totuşi, să poată pleca foarte departe. Nu e corect, dar 
există totdeauna elementul şansă. O vânzătoare care se retrage 
cu căruţul în pădure să se odihnească, băieţi ascunzându-se în 
copaci, amanți care s-ar duce oriunde pentru un strop de 
intimitate. La urma urmei, unde pot să meargă doi îndrăgostiţi 


în timp de iarnă? - te întrebi singur. 

— Deci a existat un martor? 

— Cât de bun poate fi un martor? Amintirile lor sunt 
nedesluşite după o zi. După trei luni, sincer vorbind, aş putea 
să-i fac să recunoască pe oricine aş vrea eu. Acum numai 
ucigaşul mă poate ajuta. 

— O s-o facă? 

— S-ar putea ca şi în cazul în care m-aş ascunde ca o 
broască în râu, el să vină să mă caute. 

— De ce? 

— Fiindcă omorul nu-i mai e de-ajuns. Chiar şi cel mai prost 
om îşi dă seama că ăsta-i adevărul după ce trece prima emoție. 
Crima este numai prima jumătate a faptei. Nu crezi că un om 
superior va simţi nevoia să vadă un anchetator ca mine redus la 
neputinţă şi zădărnicie, poate chiar la admiraţie? 

— Poate fi asta o provocare, anchetatorule? 

— Totul trebuie luat în calcul, zise Arkadi păşind peste un 
muc de ţigară, dar nu prea mult. 

Ajunseseră la Podul Novo Arbatski. De pe laturile lui stelele 
roz ale hotelului Ukraina ale Ministerului de Externe străluceau 
una spre alta ca nişte faruri. Limuzina lui Osborne înainta încet 
în lungul străzii. 

— Eşti un om cinstit, anchetator Renko, spuse Osborne plin 
de efuziune. Îţi urez mult noroc acum, fiindcă mi-a mai rămas 
doar o săptămână de stat la Moscova şi nu cred că ne vom mai 
putea vedea. Oricum, nu vreau să pleci cu mâna goală. 

Osborne îşi scoase căciula de samur de pe cap şi i-o puse 
lui Arkadi. 

— Un cadou, zise el. Când mi-ai spus la saună că 
dintotdeauna ţi-ai dorit o căciulă, am ştiut că o să ţi-o dau. A 
trebuit să ghicesc măsura, dar am un ochi format în privinţa 
capetelor, adăugă el privindu-l pe Arkadi din diferite unghiuri. E 
perfectă. 

Arkadi scoase căciula. Era neagră ca cerneala, cu o textură 
de satin. 

— E foarte frumoasă. Însă - îi înapoie cu regret căciula - nu 
pot s-o accept. Există reglementări în privinţa cadourilor. 

— M-aş simţi foarte ofensat dacă refuzi. 


— Foarte bine, dă-mi un răgaz de câteva zile să mă 
gândesc la asta. Aşa, o să avem un motiv să mai stăm de vorbă. 

— Orice motiv e bun. 

Osborne îi strânse mâna lui Arkadi, apoi se urcă în limuzină 
şi plecă peste pod. Arkadi îşi luă maşina de la Ukraina şi se duse 
la sediul circumscripţiei Oktiabrski, pentru a întreba de nişte 
străini care fuseseră observați în timp ce aşteptau în maşini în 
preajma parcului în jurul datei omorurilor. 

La plecare observă soarele mare portocaliu ale cărui raze 
se strecurau printre cablurile Podului Krimski. Frânturi din el 
străluceau ca nişte bănuţi de aur în ferestrele ministerului. Mici 
lacuri ardeau pe drumul de pe chei unde el şi Osborne se 
plimbaseră nu cu mult timp înainte. 

Anchetatorul şef Ilia Nikitin, cu părul său fin pieptănat ud pe 
spate, privea saşiu ca un oriental prin fumul ţigaretei ţinute între 
dinţi. Locuia singur în raionul Arbat într-o casă înghesuită, unde 
varul se prelingea de pe pereţi, iar tencuiala cădea din tavan ca 
să se piardă prin noianul de cărţi prăfuite şi etichetate cu bucăţi 
de hârtie galbenă, care se ridicau până la doi-trei metri înălţime. 
Arkadi îşi aminti ferestrele cu trei canaturi care dădeau spre râu 
şi Colinele Lenin, dar imaginea exista numai în memorie. 
Mormanele crescuseră în faţa ferestrelor, în bucătărie, sus pe 
scări şi în dormitoarele de la etajul următor. 

— Kirwill, Kirwill - Nikitin împinse cu grijă deoparte dosarele 
cu Amendamente parțiale ale decretului privind Combinatul 
Unional de Editură şi Poligrafie pentru a da la iveală o sticlă 
aproape goală de vin negru românesc. 

— Aşa-i că nu-l ocoleşti pe Ilia când ai nevoie de ajutor? 

Când Arkadi se angajase la biroul procurorului orăşenesc, el 
dedusese de la Nikitin că omul era un geniu şi un progresist, sau 
un geniu şi un rigid. Autor de reforme legislative sau stalinist. 
Tovarăş de băutură al cântăreţului negru Robeson sau confident 
al romancierului reacţionar Şolohov. La urma urmei, un geniu al 
aluziilor gnostice. 

Nu încăpea îndoială că Nikitin fusese un strălucit anchetator 
şef la Omucideri. Deşi Arkadi construia cazul, totdeauna Nikitin 
era acela care venea în camera de interogatoriu cu două sticle 
şi o privire plină de ură, ca să iasă după câteva ore cu un ucigaş 
docil şi ruşinat. 


— Mărturisirea e totul, explica Nikitin. Dacă îi privezi pe 
oameni de religie sau de psihologie, cel puţin lasă-i să 
mărturisească o crimă. Proust spunea că poţi seduce orice 
femeie dacă eşti dispus să-i asculţi lamentările până la patru 
dimineaţa. În adâncul inimii, orice ucigaş este un plângăreţ. 

— Pentru mită, băieţaş, explicase Nikitin când Arkadi îl 
întrebase de ce fusese mutat de la Omucideri la Relaţii 
Guvernamentale. 

— Kirwill. Roşii. Diega Rivea. Bătălia din Union Square. 
Răsucindu-se ca să privească înapoi Nikitin întrebă: Ştii unde 
este New York City? 

Făcu un pas, lovind o carte, care trase după ea încă două în 
josul scărilor, apoi o alta. După un moment de nesiguranţă, 
alunecarea se potoli. 

— Vorbeşte-mi despre Kirwill, spuse Arkadi. 

Nikitin ameninţă din cap, de parcă ar fi făcut cu degetul. 

— Corecţie: Kirwills. Steaua Roşie. 

Îşi adună puterile ca să înainteze prin holul de la etaj, 
îngustat de ziduri de cărţi. 

— Cine erau Kirwills? întrebă Arkadi. 

Nikitin aruncă sticla goală, se împiedică de ea şi se 
rostogoli pe spate, cu burta ghemuită între mormanele de cărţi, 
neajutorat. 

— Ai furat o sticlă din biroul meu, Arkaşa. Eşti un hoţ. Poţi 
să te duci la lucru. 

La nivelul ochilor lui Arkadi era o coajă de brânză şi o 
jumătate de sticlă de vin de stafide deasupra unei cărţi intitulate 
Opresiunea politicii în Statele Unite, 1940-1941. Ţinând sticla 
sub braţ, el se uită la cuprinsul cărţii. 

— Poţi să-mi împrumuţi asta? 

— Cu plăcere. 

Arkadi lăsă vinul în mâinile lui Nikitin. 

— Nu. Nikitin puse sticla deoparte. Păstrează cartea. Nu te 
mai întoarce. 

Biroul lui Belov era un monument închinat războiului. Mici 
soldaţi încolonaţi mărşăluiau peste fotografiile din ziar. Titluri în 
chenar din ziare la fel de fine ca o țesătură anunțau: „Apărare 
curajoasă pe Volga“, „Rezistenţa amară a luat sfârşit“, „Eroii 


laudă patria“. Gura lui Belov era deschisă în somn, avea 
firimituri de pâine pe buza de jos şi pe pieptul cămăşii. In mână 
ţinea un pahar cu bere. 

Arkadi luă celălalt scaun şi deschise cartea pe care o luase 
de la Nikitin. 

Congresul Sindical din 1930 a fost cea mai mare adunare 
publică organizată vreodată de PC din SUA. Muncitorii şomeri 
nerăbdători să audă şi să fie auziţi de avangarda dreptăţii 
sociale s-au înghesuit în număr chiar mai mare decât 
anticipaseră liderii. 

În ciuda faptului că şeful poliţiei din New York, Grover 
A.Whalen, ordonase ca nici un metrou să nu oprească în 
apropierea pieţei, se estima o participare de peste 50000 de 
oameni. Poliţia şi agenţii săi au luat alte măsuri ca să sfărâme, 
să despice sau să înăbuşe voinţa celor prezenţi. In timp ce se 
cânta „Intenaţionala“, agenţii sub acoperire şi aşa-numitele 
Echipe Rasiale au infiltrat piaţa. Provocatorii au încercat fără 
succes să instige la atacuri împotriva poliţiştilor în uniformă. Nu 
s-a admis folosirea aparatelor de filmat pentru a înregistra 
glorioasa adunare, din ordinul şefului poliţiei Whalen, care avea 
să afirme ulterior pe un ton repezit: „Nu văd nici un motiv 
pentru menţinerea declaraţiilor trădătoare şi nu am de gând să 
promovez cenzura“. Declaraţia sa caracteriza rolul 
contradictoriu al poliţiei într-o societate capitalistă: un rol de 
păstrător al păcii în contradicţie cu cel de câine de pază al clasei 
exploatatoare. 

Arkadi sări peste un mesaj de solidaritate din partea lui 
Stalin care fusese citit mulţimii emoţionate. 

Preşedintele William Z.Foster propuse organizarea unui 
marş al păcii către Primărie. Insă de îndată ce mulţimea s-a pus 
în mişcare, drumul ei a fost blocat de o dubă blindată a poliţiei. 
Acesta era semnalul dat de Whalen câtre trupele de poliţie 
masate pe străzile laterale. Pe jos şi călare, poliţia se năpusti 
asupra oamenilor neînarmaţi, femei şi copii. În special negrii 
erau ţinta atacurilor. O fată de culoare era ţinută vertical de un 
ofiţer în timp ce oamenii lui o loveau peste piept şi stomac. 
James şi Edna Kirwill, redactori la Steaua Roşie, un ziar al stângii 
catolice, au fost doborâţi la pământ plini de sânge. Poliţia călare 
s-a năpustit deopotrivă asupra membrilor de partid ce purtau 
pancarte şi a cetăţenilor care erau în trecere pe acolo. 


Conducătorii de partid au fost atacați şi arestaţi. Vârâţi în celule, 
li s-a interzis asistenţa juridică, precum şi plaţa unei cauţiuni, în 
conformitate cu declaraţia şefului poliţiei Whalen potrivit căreia 
„Aceşti duşmani ai societăţii ar trebui să fie expulzați din New 
York fără să se ţină seama de drepturile lor constituţionale“. 

* 


Anchetatorul şef pentru Industrie deschise ochii lăcrimoşi, 
îşi linse buzele şi se ridică în picioare: 

— Tocmai mă uitam, începu el apucând berea pe care era 
gata s-o răstoarne, la nişte directive privind fabricile. 

Înfăşură rămăşiţele unui sandviş, le aruncă în coşul de 
hârtii cu un efort care-l făcu să râgâie, şi se uită la Arkadi. 

— De când eşti aici? 

— Răsfoiam o carte, unchiule Seva, zise Arkadi. În carte se 
spune că „Duşmanii societăţii trebuie alungaţi indiferent de 
drepturile lor constituţionale“. 

— Normal, răspunse bătrânul după o clipă de gândire. Prin 
definiţie, duşmanii societăţii nu au drepturi constituţionale. 

Arkadi pocni din degete. 

— Asta este, spuse el. O idee excepţională. 

Belov respinse lauda cu un gest. 

—Aşadar ce vrei? Zilele astea mă asculţi numai când ai 
nevoie de ceva. 

— Încerc să găsesc o armă care a fost aruncată în râu în 
ianuarie. 

— Pe râu, vrei să spui. Fiindcă era îngheţat. 

— Adevărat, dar poate că nu peste tot. Unele fabrici mai 
deversează apă fierbinte în râu, şi în asemenea locuri gheaţa nu 
se formează niciodată. Cunoşti fabricile mai bine decât mine. 

— Poluarea reprezintă o preocupare majoră, Arkaşa. Există 
directive ferme cu privire la mediu. Tu eşti singurul care 
totdeauna se plânge de fabrici, încă de pe vremea când erai 
copil. Te durea mereu în fund de ele. 

— Apa caldă curată poate fi deversată pe o durată limitată 
în cazuri speciale. 

— Fiecare îşi închipuie că e un caz special. Deversarea apei 
în râul Moscova în perimetrul oraşului este strict interzisă, 
datorită unor oameni ca tine. 


— Dar industria trebuie să progreseze. O ţară este ca un 
corp omenesc. Întâi muşchii, pe urmă loţiunea de păr. 

— E just, şi tu crezi că mă iei peste picior Arkaşa, când spui 
un lucru care este adevărat. Mai bine gândeşte-te la un oraş ca 
Parisul. Ştii de ce au bulevarde atât de mari acolo? Ca să-i 
doboare mai uşor pe comunişti. Aşa că nu încerca să mă prinzi 
cu poluarea. Ah! Ce vrei tu este Tăbăcăria Gorki. Cu o aprobare 
foarte specială, ei deversează apă uzată. Toată vopseaua iese 
afară, înţelegi. Eu am o hartă... 

Belov scormoni prin sertarele biroului său şi găsi o hartă 
industrială, o lucrare în oranj şi negru care, desfăcută, era cât o 
faţă de masă. 

— Mănuşi, caiete, tocuri de pistol, astfel de lucruri. Degetul 
lui cobori pe chei în jurul lui Gorki Park. O conductă de evacuare. 
Râul e îngheţat aici, dar este doar o crustă. Ceva greu poate să 
fie aruncat în el, şi crusta se va forma din nou într-un ceas sau 
două. Aşadar, Arkaşa, care crezi că sunt şansele ca un om să 
arunce un pistol în râu în singurul loc unde gheaţa nu e groasă 
de un metru? 

— De unde ştii că eu caut un pistol, unchiule? 


— Arkaşa, sunt doar bătrân. Nu sunt senil şi nici surd. Am 
auzit nişte lucruri. 
— Ce lucruri? 


— Lucruri. Belov se uită la Arkadi, apoi la eroii înrămaţi de 
pe pereţi. Nu mai înţeleg nimic. Eram o persoană care credea în 
viitor. Existau clici, greşeli de judecată, purificări care probabil 
mergeau prea departe, dar în esenţă învingeam cu toţii înainte. 
Astăzi... Belov clipi din ochi. Era prima oară când bătrânul se 
descărca astfel în faţa lui Arkadi. Ministrul culturii a fost demis 
pentru corupţie, a ajuns milionar, şi-a construit palate. Ministru! 
Nu încercăm să schimbăm toate astea? 

Ziua de lucru pentru filmări exterioare de la Mosfilm se 
terminase. 

Arkadi o urmă pe lrina Asanova în jurul grupului de cabane 
de lemn proptite cu suporţi de sârmă. Simţea cablurile electrice 
pe sub pătratele de gazon. In ciuda unui afiş care avertiza NU 
FUMAŢI, fata fuma cele mai ieftine papiroşi cu carton vârât în 
vechiul ţigaret lăcuit. Jacheta ei afgană jerpelită era descheiată, 
lăsând să se vadă o rochie subţire de bumbac. Un creion atârna 


de un şnur în jurul gâtului, şi acesta accentua cumva graţia 
grumazului. Părul castaniu lung era lăsat liber, iar ochii ei 
priveau cu îndrăzneală spre Arkadi aproape de la înălţimea lui. 
Semnul de pe obrazul ei era estompat de o strălucire roşie care 
nu avea nimic de a face cu soarele ce apunea. Era strălucirea pe 
care Tolstoi o descria pe faţa artiştilor de la Borodino, o roşeaţă 
de bucurie prilejuită de apropierea bătăliei. 

— Valeria Davidova şi iubitul ei Kostia Borodin erau din 
regiunea Irkutsk, spuse Arkadi. Tu ai venit din Irkutsk şi erai cea 
mai bună prietenă a Valeriei. l-ai scris de aici, iar când a murit 
ea purta patinele tale „pierdute“. 

— Vrei să mă arestezi? îl provocă lrina pe Arkadi. Am urmat 
Facultatea de Drept şi cunosc legea la fel de bine ca şi tine. E 
nevoie de prezenţa unui miliţian dacă ai de gând să mă arestezi. 

— Mi-ai spus mai înainte că omul care a fost găsit 
împreună cu Valeria şi Kostia era un american numit James 
Kirwill. L-ai cunoscut pe James Kirwill la Universitate. De ce 
continui să mă minţi? 

Ea ocoli întrebările, conducându-l în jurul cabanei false. Cu 
toată bravada ei, el se simţea ca şi cum ar fi vânat o căprioară. 

— N-o lua ca pe o ofensă, spuse ea privind înapoi. În ge- 
neral mint pentru binele tău. 

— De ce? 

— Discut cu tine ca şi cum ai fi un lepros. Eşti bolnav. Faci 
parte din organizaţia leproşilor. Nu vreau să mă molipsesc. 

— Ai studiat dreptul pentru a deveni o leproasă? 


— Avocat. Doctor, într-un fel, pentru apărarea celor 
sănătoşi împotriva bolii. 

— Dar noi vorbim despre crimă, nu despre boală. Arkadi îşi 
aprinse una dintre ţigările lui. Eşti foarte curajoasă. Poate că 
aştepţi vreun Beria care să-şi facă apariţia şi să mănânce un 
copilaş sub ochii tăi. Trebuie să te dezamăgesc; eu mă aflu aici 
numai ca să dau de urma persoanei care ţi-a omorât prietenii. 

— Acum tu mă minţi pe mine. Pe tine te interesează 
trupurile morţilor, nu prietenii cuiva. Îţi pasă de prietenii tăi, nu 
de ai mei. 

Acuzaţia îşi atinse ţinta. Singurul motiv pentru care venise 
la studio era Paşa. El schimbă subiectul. 


— M-am uitat în dosarul tău de la miliţie. Ce e cu afirmaţiile 
tale antisovietice care au dus la exmatricularea ta din 
universitate? 

— Ca şi cum n-ai şti. 

— Să zicem că nu ştiu. 

Irina Asanova rămase liniştită un moment, aşa cum o 
văzuse prima oară când venise la studio, absorbită de propria 
persoană. 

— În ce mă priveşte, îl prefer pe omologul tău de la 
Securitate. Cel puţin ei sunt cinstiţi când pălmuiesc o femeie. 
Abordarea ta, falsa ta grijă, denotă slăbiciune de caracter. 

— Nu asta ai spus la universitate? 

— O să-ţi mărturisesc ce am spus la universitate. Eram în 
cafenea şi vorbeam cu prietenele, şi am zis că aş face orice ca 
să plec din Uniunea Sovietică. Nişte viermi de la Komsomol 
ascultau la masa alăturată. Mi-au aflat numele şi am fost 
exmatriculată din Universitate. 

— Glumeai, desigur. Trebuia să explici. 

Ea se apropie mai mult de Arkadi. 

— Dar nu glumeam, vorbeam foarte serios. Anchetatorule, 
dacă cineva mi-ar da în clipa asta un pistol şi mi-ar spune că pot 
pleca din Uniunea Sovietică după ce te ucid pe tine, te-aş 
împuşca pe loc. 

— Serios? 

— Aş face-o cu bucurie. 

Ea strivi ţigara în mesteacănul de lângă Arkadi. Coaja albă 
a copacului se înnegri şi fumegă în jurul jarului, iar bucăţelele de 
coajă se aprinseră şi se încreţiră. Arkadi resimţi o durere acută, 
ca şi cum ea ar fi strivit ţigara în inima lui. O credea. Adevărul 
trecuse din ea în copac şi în el. 

— Tovarăşă Asanova, nu ştiu de ce mă mai ocup de cazul 
ăsta, care va fi preluat de altcineva. Dar trei bieţi oameni au fost 
omorâţi, şi tot ce-ţi cer este să vii cu mine acum şi să te uiţi la 
cadavre. Probabil după haine sau... 

— Nu. 

— Doar ca să te convingi că nu sunt prietenii tăi. Nu vrei 
nici măcar să fii sigură? 

— Ştiu că nu sunt ei. 


— Atunci unde sunt ei? 

Irina Asanova nu scoase un cuvânt. O arsură neagră 
însemnase copacul. Ea nu spunea nimic, dar drumul adevărului 
era deschis. Arkadi zâmbi fără voie, surprins de propria lui 
prostie. Tot timpul se întrebase ce putea să dorească Osborne 
de la doi ruşi, dar niciodată nu se gândise că şi ei ar fi putut să 
dorească ceva de la Osborne. 

— Unde crezi că sunt? întrebă el. 

O simţi cum îşi reţine respiraţia. 

— Kostia şi Valeria fugeau din Siberia, îşi răspunse singur 
Arkadi. Asta n-ar fi fost o problemă pentru un bandit ca Kostia, 
cât timp avea biletele furate de la Aeroflot. Nu e nici o problemă 
să cumperi permise de lucru şi de rezidenţă de pe piaţa neagră 
dacă poţi să-ţi permiţi asta, iar Kostia putea să-şi permită. Dar 
Moscova nu era destul de departe. Kostia dorea să facă drumul 
până la capăt. Şi asta era imposibil, dacă nu omora un american 
a cărui revenire în Uniunea Sovietică nu fusese înregistrată. 

Irina Asanova făcu un pas înapoi în ultimele raze de soare. 

— De fapt, spuse Arkadi, ăsta-i singurul motiv pentru care 
consimţi să-i recunoşti până la urmă. Eu ştiu că ei au murit în 
Gorki Park, iar tu crezi că sunt în viaţă, de cealaltă parte a 
frontierei. Crezi că ei au plecat. 

Ea îl învălui într-o radioasă privire de triumf. 


12 

Scafandrii  sondară întunericul  aluviunilor din iarnă. 
Reflectoare etanşe fură coborâte în apă. Se văzu o mână, apoi o 
aripioară de înot; oamenii căutau locul în care conductele de sub 
apă ale Tăbăcăriei Maxim Gorki ajungeau în râul Moscova. 

Deasupra, pe drumul de pe chei, milițieni cu lanterne 
făceau semn către camioanele ce treceau pe acolo. Arkadi 
traversă către zona neluminată din spatele maşinii sale unde 
stătea William Kirwill. 

— Nu promit nimic, spuse Arkadi. Poţi să te întorci la hotel 
dacă vrei, sau poţi să te duci la ambasada voastră. 

— Rămân aici. 

Ochii lui Kirwill sclipeau în întuneric. 

Se auzi un plescăit din apă când alt scafandru se scufundă. 
Alt reflector se hurducăi în jos pe un lanţ, iar milițienii împinseră 
sloiurile plutitoare departe de zidul cu stâlpi. 

Arkadi arătă un plic gros. 

— Acestea sunt rapoartele judiciare despre cele trei 
cadavre găsite în Gorki Park, spuse el. 

Arkadi se  bizuia pe  familiaritatea caracteristică a 
milițienilor, în strălucirea bănuitoare a lanternelor miliției, 
mediul profesional al anchetatorilor de pretutindeni. După o zi 
de chibzuială, Kirwill va fi ajuns probabil la concluzia că Arkadi 
nu era de la KGB - nimeni de la KGB nu putea fi atât de ignorant. 

— Dă-mi să văd, întinse mâna Kirwill. 

— Cine era James Kirwill? întrebă Arkadi. 

— Fratele meu. 

Arkadi îi dădu plicul prin fereastra maşinii; primul troc 
fusese făcut. În plic nu se afla nici o menţiune despre Osborne. 
Dacă William Kirwill voia doar să sprijine investigația, el ar fi 
predat schema dentară şi radiografia în prima zi petrecută la 
Moscova. Dar el adusese şi o armă, aşa că era dispus să ducă 
tratative doar atâta timp cât nu ştia pe cine să atace. Că nu mai 
avea arma, asta nu mai conta. Avea mâinile lui. 

Un ofiţer de la Patrula Râului veni să-i spună lui Arkadi că 
scafandrii îngheţaseră fără să fi găsit nici o geantă pe fundul 
râului. În timp ce traversa drumul către zid, Arkadi fu solicitat de 
un sergent să stea de vorbă cu un tânăr miliţian de la 
circumscripţia Okteabrski care supraveghea cheiul. Băiatul îşi 


amintea de un Jiguli sedan parcat pe drumul de pe mal într-o 
seară de ianuarie. Poate februarie. Susţinea că şoferul era un 
german purtând insigna unui club „Mingea de piele“ din Berlin. 
„Mingea de piele“ era termenul folosit de organizaţia 
Komsomolului pentru a desemna fotbalul tinerilor. Miliţianul ştia 
că şoferul era neamt deoarece, fiind mare colecţionar de 
insigne, se oferise s-o cumpere pe a omului şi primise un 
răspuns cu un accent german pronunţat. 

— Mai căutaţi o jumătate de oră, le spuse Arkadi 
scafandrilor şi după numai zece minute ei urcară pe scara de 
frânghie pe taluzul cheiului cărând o geantă acoperită de mâl 
şiroind de apă şi ţipari. 

Geanta era din piele cu inele de sfoară. După ce-şi puse 
mănuşile de cauciuc, Arkadi o deschise sub un reflector şi umblă 
printr-un amestec de mâl, sticle şi pahare până când găsi, 
îndreptată în sus, o ţeavă de pistol automat. 

— Tovarăşe anchetator! 

Venise Fet. Arkadi nu-l mai văzuse de la interogatoriul lui 
Golodkin. Detectivul stătea pe rama lămpii antiacvatice, 
ştergându-şi ochelarii, cu ochii îndreptaţi către pistol. 

— Pot să vă ajut cu ceva? întrebă el. 

Arkadi nu ştia ce rol avusese Fet în moartea lui Paşa. Tot ce 
voia era ca detectivul să nu-i stea în drum. 

— Da, spuse Arkadi, fă o listă a icoanelor furate în ultimele 
şaisprezece luni. 

— Icoane furate în Moscova? 

— Şi în jurul Moscovei, spuse Arkadi, şi oriunde în ţară de 
această parte a Uralilor. Şi pe urmă, detectivule... 

— Da? se înclină înainte Fet. 


— Pe urmă, detectivule, orice icoană furată în Siberia, 
spuse Arkadi. Ştii unde e Siberia. 

Arkadi îl urmări pe detectiv pierzându-se în întuneric; va fi 
ocupat timp de o săptămână, şi era puţin probabil ca listele să 
fie utile. 

Anchetatorul puse cu grijă pistolul într-o batistă. Nici unul 
dintre milițieni, nici chiar veteranii, nu-i recunoşteau marca. 
Arkadi dădu şefului de la Patrula Râului bani ca să cumpere 
coniac pentru scafandri şi luă pistolul şi geanta în maşină. 

Îl duse pe Kirwill la un garaj de taxiuri sub Podul Krimski. Se 


crăpa de ziuă. Rătăcind printre maşini, întreprinzătorii vindeau 
piese furate, scoţându-le din haine cu câteva numere mai mari. 

Kirwill examină pistolul. 

— Armă bună. Versiunea argentiniană de Mannlicher 7.65 
mm, viteză mare la gura ţevii, precizie, încarcă opt cartuşe. 

Noroiul ţâşni pe cămaşa lui în timp ce scotea un încărcător 
din geantă. Arkadi nu observase când fusese surprins în camera 
lui de hotel că din nou Kirwill se îmbrăcase în haine ruseşti. 

— Trei cartuşe rămase. 

El trase închizătorul înapoi, şi-i dădu pistolul. 

— Folosit ca armă de serviciu în Argentina înainte de a se 
opta pentru un pistol diferit, un Browning. Mannlicher erau 
vândute negustorilor de arme din State, de aceea le cunosc. 

— Pernele. Arkadi studie hainele lui Kirwill. Nu m-am uitat 
în pernele tale. 

Kirwill schiţă un zâmbet. Îi dădu înapoi plicul, îşi şterse 
degetele şi apoi scoase un card din buzunarul cămâăşii. Cardul 
avea zece pete de cerneală. Un card cu amprente. 

— Ai uitat şi asta. 

Clătină din cap şi puse cardul deoparte ca să-l poată lua 
Arkadi. 

— Vezi, n-am vrut să-ţi arăt asta - Kirwill întinse braţele, 
acoperind pervazul din spate - dar m-am gândit că s-ar putea să 
fii ceea ce ai pretins că eşti, Renko. Poate că o să facem ceva 
împreună. Spui că un detectiv de-al tău a fost împuşcat şi că l-ai 
pierdut pe Golodkin. Acum ai nevoie de ajutor mai mult ca 
oricând. 

— Şi? 

— Dosarul tău despre Jimmy - Kirwill dădu din cap spre 
dosar. 

— Aşa-i spuneai? 

— Da. Kirwill ridică din umeri. Munca de justiţiar nu e prea 
rea, dar nu există nici o urmărire. 

— Ce vrei să spui? 

— Munca de detectiv. Se numeşte „Păzeşte-ţi fundul“. 
Cincizeci de oameni întrebând cine a fost în parc în iarna asta. 
Întrebând o dată, de două, de trei ori. Reportaje în ziare şi un 
număr de telefon special al poliţiei anunţat la televizor. 


— Ce idee minunată, spuse Arkadi. Dacă aş ajunge 
vreodată la New York, aş pune-o în aplicare. Privirea albastră se 
înăspri. 

— Dacă aş identifica trupul fratelui meu, ce s-ar întâmpla? 

— Ar deveni un caz pentru Securitatea Statului. 

— KGB? 

— Exact. 

— Ce s-ar întâmpla cu mine? 

— Ai fi reţinut ca să aduci dovezi. Eu aş putea ascunde 
informaţiile despre întâlnirea noastră în parc, despre arma ta. 
Detenţia ta n-ar fi prea neplăcută. 

— Poţi s-o faci distractivă? întrebă Kirwill. 

— Nu chiar distractivă. 

Întrebarea neaşteptată îl făcu pe Arkadi să râdă. 

— Atunci - Kirwill aprinse o ţigară şi aruncă chibritul pe 
fereastră - cred că prefer acest aranjament. Doar tu şi eu. 

Unul dintre şoferii de taxi traversă strada ca să-i întrebe 
dacă aveau piese de maşină de vândut sau de cumpărat. Arkadi 
îl expedie. 

— Un aranjament? îl întrebă Arkadi pe Kirwill. 

Asta avusese în minte, însă la auzul cuvântului rostit de 

Kirwill, se simţi stingherit. 
O înţelegere - ajutor reciproc, spuse Kirwill. Acum, mi se 
pare că marele zmeu, Kostia, a căzut primul, nu-i aşa? Jimmy ar 
veni al doilea. Ultimul - fata, Davidova. Ce nu înţeleg eu este 
împuşcătura în cap, doar dacă ucigaşul a aflat de lucrarea pe 
canal a lui Jimmy şi ştia că ea este diferită de o lucrare dentară 
rusească. Doar nu suspectezi vreun dentist, nu-i aşa, Renko? 
Sau - schiţă el un zâmbet - nişte străini? 

— Altceva? întrebă Arkadi cu o voce plată, problema 
canalului îl preocupase câteva zile. 

— Bine. Gipsul de pe haine. Icoane, nu-i aşa? lată de ce l-ai 
tăiat pe băiatul ăla de pe listă. Apropo, ăsta-i individul pe care l- 
am urmărit înapoi la KGB. Poate că tu nu eşti o pistă pentru ei, 
dar el este. 

— Gândim pe aceeaşi lungime de undă. 

— Bine. Acum dă-mi insigna înapoi. 


— Încă nu. 

— Renko, tu te ascunzi de mine. 

— Domnule Kirwill, tu te ascunzi de toată lumea. Câtă 
vreme nici unul dintre noi nu ştie când are de gând celălalt să-l 
păcălească, trebuie să facem asta pas cu pas. Nu te speria, îţi 
vei reprimi insigna de poliţist înainte de a pleca acasă. 

— Insigna de detectiv, îl corectă din nou Kirwill. Dacă te 
face să te simţi mai bine, ţine-o încă o zi sau două. În altă ordine 
de idei cunoşti expresia „prostie“? Pentru că aşa ar putea fi 
etichetată munca ta de teren în acest caz, ca să nu mai vorbim 
de faptul că n-ai făcut absolut nimic în chestiunea icoanelor. 
Cred că ar fi mai bine dacă am lucra separat şi ne-am întâlni 
numai ca să facem schimb de informaţii. Dă-mi nişte numere 
unde te pot găsi. 

Arkadi scrise numerele de telefon de la biroul său şi de la 
camera din Ukraina. Kirwill le puse în buzunarul de la cămaşă. 

— Fata era drăguță, aşa-i? Ăla a omorât-o o dată cu Jimmy? 

— Aşa cred, dar tu de ce te îndoieşti? Fratele tău era galant 
cu doamnele? 

— Nu. Jimmy era un ascet profesionist. Nu se atingea de 
femei, dar îi plăcea să stea lângă ele şi era foarte fandosit. 

— Ce vrei să spui? 

— Madonele, Renko. Ştii cum sunt ele. 

— Nu cred că înţeleg. 


— Bine, nu-ţi bate capul. Kirwill deschise uşa. Încep să cred 
că eşti într-adevăr sincer. 

Arkadi îl privi pe Kirwill cum trece strada şi se mişcă printre 
şoferii de taxi, acostându-i cu o nepăsare încrezătoare. La o 
capotă deschisă, se aplecă şi oferi o pâine. La o a doua o să 
scoată ţigările, îşi spuse Arkadi. Kirwill se conformă, şi şoferii se 
adunară în jurul lui. 

Intenţia lui Arkadi era să-l folosească pe Kirwill. Americanul, 
nu încăpea nici o îndoială, avea altceva în minte. 

După ce lăsă geanta şi pistolul la Liudin, Arkadi se duse la 
Biroul Central de Telegraf şi Telefon să ceară sumele plătite de 
la adresa Irinei Asanova. Nu era ceva neobişnuit ca o persoană 
ca ea să nu aibă telefon propriu; oamenii aşteptau ani de zile 
pentru a obţine acest privilegiu. Ceea ce îl intriga pe Arkadi erau 


alte indicii ale sărăciei: hainele şi pantofii ei la mâna a doua, 
ţigările ieftine. Mosfilm era plin de femei plătite cu acelaşi 
salariu, dar îmbrăcate la modă pentru a lua parte la petrecerile 
pe care Uniunea Cineaştilor le dădea pentru oaspeţii străini, 
unde se acorda aprecierea cuvenită unui flacon de parfum 
franțuzesc sau unei bluze neşifonabile. Probabil că şi Irina 
Asanova era invitată; însă ea era strânsă la pungă. Arkadi o 
admira. 

Colonelul Liudin îi prezenta lui Arkadi resturile uscate ale 
genţii găsite în râu când sună telefonul laboratorului. Un 
asistent răspunse şi-i dădu receptorul lui Arkadi: 

— O să te sun mai târziu, îi spuse Arkadi Zoiei. 

— Trebuie să vorbim acum. 

Vocea ei suna strident. 

Arkadi îi făcu semn lui Liudin să continue. 

— Geanta de piele este de fabricaţie poloneză, începu 
expertul. 

— Arkadi? întrebă Zoia. 

— O curea din piele trecută printr-un ochi de metal în jurul 
capacului - demonstra Liudin - ca să poată fi cărată în mână sau 
pe umăr. Genul sport, şi numai pentru cumpărături generale la 
Moscova şi Leningrad. Aici - arătă cu vârful creionului - o singură 
gaură la colţul din fund al servietei, gaură lărgită de mai mult de 
o împuşcătură, iar pielea genţii se potriveşte cu fragmentele de 
piele găsite pe glonţul GP1. 

Glonţul care-l omorâse pe Kostia Borodin. Arkadi dădu din 
cap încurajator. 

— Completez o petiție de divorţ la Tribunalul Orăşenesc, 
spuse Zoia. Costul este o sută de ruble. Aştept să plăteşti 
jumătate. La urma urmei, ţi-am lăsat apartamentul. Mai eşti 
acolo? întrebă ea văzând că răspunsul lui întârzie. 

— Da, răspunse Arkadi. 

Liudin puse pe rând lucrurile pe masă. 

— Trei inele cu chei, o cheie similară pe fiecare. O brichetă. 
O sticlă goală de vodcă Extra. O sticlă golită de jumătate de 
coniac Martell. Două patine Spartak, mărime maximă. Un borcan 
spart cu dulceaţă de căpşuni franţuzească. Nu e importat, aş 
putea să adaug; probabil că a fost cumpărat în străinătate. 

— Nu brânză, pâine, cârnaţi? 


— Peşti şi ţipari au intrat şi au ieşti din această geantă luni 
de zile, anchetatorule. Există urme de grăsime animală indicând 
alt aliment. De asemenea, urme de ţesut uman. 

— Arkadi, trebuie să vii chiar acum, spuse Zoia. Am vorbit 
cu judecătoarea ca să ne convoace într-o şedinţă închisă. 

— Sunt ocupat, spuse Arkadi la telefon şi-l întrebă pe 
Liudin: Amprente? 

— Doar nu ai mizat pe asta, anchetatorule. 

— Acum, insistă Zoia, sau o să-ţi pară rău. 

Arkadi puse palma peste telefon. 

— Scuză-mă, tovarăşe colonel. Dă-mi un răgaz de un 
minut. 

Liudin se depărtă de masă cu ceata lui de asistenţi de 
laborator. Arkadi se întoarse cu spatele la ei şi şopti: 

— Ce motive ai invocat în petiție? Te bat? Beau? 

— În primul rând - o auzi vorbind gâtuit - nepotrivirea de 
caracter. Am martori. Nataşa şi doctor Schmidt. 

— Şi ce e cu... El nu-şi putea aduna gândurile. Ce e cu 
poziţia ta în partid? 

— lvan... 

— lvan? 

— Doctorul Schmidt spune că nu voi avea de suferit nici un 
fel de repercusiuni. 

— Mulţumesc cerului pentru asta. Cât de nepotriviţi se 
presupune că suntem? 

— Depinde, spuse Zoia. O să-ţi pară rău dacă va trebui să 
mergem la tribunalul public. 

— Deja îmi pare rău. Pentru ce altceva să-mi pară rău? 

— Afirmațiile tale, spuse ea cu blândeţe. 

— Ce afirmaţii? 

— Afirmațiile tale, întreaga ta atitudine. Tot ce spui despre 
partid. 

Arkadi privi spre receptor. Încercând să şi-o imagineze pe 
Zoia, se gândi la posterul cu pioniera cu părul la fel de auriu ca 
grâul. Apoi un perete gol. Apartamentul devalizat. Scene 
moarte, ca şi cum căsnicia lui fusese atacată de-a lungul anilor 
de nişte animale invizibile, feroce. Dar asta însemna să 


gândească ca Liudin, şi nu exista cu adevărat nimic de înţeles; 
imaginile se succedau unele după altele, iar el vorbea în gol. 
Analize de natură politică, emoţională şi ironică mureau toate în 
acest vid unde cineva îi vorbea viitoarei sale soţii. 

— Sunt sigur că nu-ţi va fi periclitat viitorul, spuse el. Mai 
am treabă până în mai. Doar câteva zile. 

Închise. Liudin plesni din palme. 

— Înapoi la treabă. Pistolul trebuie să iasă dintr-o baie 
acidă înainte să putem trage un glonţ de probă. Oricum, pot să- 
ţi spun multe acum, anchetatorule. Experții noştri în muniţie 
susţin cu tărie că pistolul este un Mannlicher, şi de acelaşi 
calibru ca şi cel care a tras gloanţele fatale din Gorki Park. Până 
mâine voi putea să-ţi spun modelul exact. Între timp vom face 
tot ce e omeneşte posibil. Anchetator Renko, mă asculţi? 

Plecând la Novokuznetskaia pentru a verifica dacă nu 
primise vreun telefon de la Kirwill, Arkadi fu chemat la o şedinţă 
ideologică. Acestea aveau loc destul de rar, şi de obicei 
presupuneau o lectură cu glas tare din prima pagină din Pravaa 
în vreme ce toţi ceilalţi răsfoiau reviste de sport. Dar de astă 
dată era o treabă serioasă; sala de interogatorii de la primul etaj 
se umpluse de anchetatori raionali în frunte cu Ciucin şi un 
doctor de la Institutul Serbski. 

— Psihiatria sovietică se află în pragul unei realizări 
majore, o relatare cuprinzătoare despre baza bolilor mentale, 
spuse doctorul. De prea multă vreme, organele de sănătate şi 
de justiţie au lucrat separat, fără a-şi coordona eforturile. Astăzi, 
sunt fericit să spun, aproape că s-a pus capăt acestei situaţii. 

Se opri ca să înghită o pastilă şi să-şi sorteze hârtiile de pe 
masă. 

— Insitutul a descoperit că criminalii suferă de o tulburare 
psihologică pe care o numim patoheterodoxie. Există un funda- 
ment atât teoretic, cât şi clinic pentru această descoperire. Într- 
o societate nedreaptă un om poate să încalce legile din motive 
sociale sau economice întemeiate. Într-o societate dreaptă nu 
există motive întemeiate, cu excepţia bolilor mintale. 
Recunoaşterea acestui fapt apără atât infractorul, cât şi 
societatea ale cărei legi el le încalcă. Ea dă infractorului 
posibilitatea să fie izolat până când boala lui poate fi tratată cu 
competenţă. Aşadar, vedeţi cât de important este ca 


anchetatorii să aibă un nivel ridicat de conştiinţă, astfel încât să 
poată detecta asemenea semne subtile de patoheterodoxie 
înainte ca infractorul să aibă ocazia de a încălca legea. Este de 
datoria noastră să apărăm societatea împotriva nedreptăţii şi 
să-l ferim pe omul bolnav de consecinţele actelor sale. 

Doctorul folosi ambele mâini ca să întoarcă o nouă pagină. 

— Veţi fi surprinşi să aflaţi de amploarea experimentelor ce 
se desfăşoară în prezent la Institutul Serbski. Avem acum 
dovada că sistemul nervos al unui criminal este diferit de acela 
al unei persoane normale. Când au fost aduşi prima oară la 
clinică, subiecţii manifestau diverse comportamente deviante, 
uneori rostind fraze iraționale, alteori părând la fel de normali ca 
voi şi ca mine. Însă cu toţii, după câteva zile petrecute într-o 
celulă izolată, manifestau simptome de schizofrenie. Eu însumi 
am înfipt un ac la doi centimetri adâncime în pielea unei 
asemenea personalităţi patoheterodoxe şi am observat absenţa 
totală a durerii. 

— Unde ai plasat acul? întrebă Arkadi. 

Un telefon sună în biroul său, iar Arkadi se repezi pe scări. 
Ciucin vorbea la urechea doctorului, care-şi nota ceva. 

— Am avut o pisică demult, când eram mică. Nataşa 
Mikoian  mângâia cuvertura de mohair care-i acoperea 
picioarele. Era atât de moale, uşoară ca puful, de-abia dacă 
puteai să-i simţi coastele mici. Aş fi vrut să fiu o pisică. 

Ea se ghemui la capătul sofalei şi cuvertura se îngrămădi în 
sus până la gulerul încreţit al cămăşii de noapte, dezvelindu-i 
degetele de la picioare. Perdelele apartamentului erau trase; 
nici o lumină nu fusese aprinsă. Ea bău coniac dintr-o cupă 
emailată. 

— Spuneai că vrei să vorbeşti despre un asasinat, zise 
Arkadi. Împotriva cui? 

— A mea, răspunse ea cu un aer dominator. 

— Pe cine bănuieşti că încearcă să te ucidă? 

— Pe Mişa, desigur. 

Ea îşi stăpâni un mic chicotit, de parcă i s-ar fi pus o 
întrebare prostească. 

În ciuda luminii slabe din cameră, el văzu schimbările 
survenite faţă de săptămâna trecută când fusese invitat la 
masă. Nu prea mari, un tablou strâmb aşezat, scrumiere pline 


de mucuri de ţigări, în aer praf şi un miros de flori veştejite. O 
gentuţă zăcea pe masă, între sofa şi scaun; alături de ea se 
aflau un ruj şi o oglinjoară, iar când femeia se mişcă şi 
genunchiul ei atinse măsuţa, rujul se rostogoli dintr-o parte în 
alta. 

— Când l-ai suspectat prima oară pe Mişa că vrea să te 
ucidă? 

—Ah, de ani de zile. Poţi să fumezi, adăugă ea într-un 
târziu. Ştiu că-ţi place să fumezi când eşti nervos. 

— Noi doi ne cunoaştem de multă vreme, încuviinţă el 
întinzând mâna după o ţigară. Cum crezi că are de gând să te 
omoare? 

— O să mă omor singură. 

— Asta nu e crimă, Nataşa, e sinucidere. 

— Ştiam că o să spui asta, dar te înşeli. Eu sunt numai 
instrumentul, el este ucigaşul. E avocat, nu-mi lasă nici o şansă. 

— Crezi că încearcă să te aducă în pragul nebuniei? 

— Dacă aş fi nebună, nu ţi-aş putea spune ce face. În afară 
de asta, el mi-a luat deja viaţa. Vorbim numai despre mine 
acum. 

— Aha. 

Nu părea nebună. De fapt, avea tonul scăzut al unui vis de 
zi şi păstra aparențele resemnării. Acum, dacă se gândea bine, 
el şi Nataşa fuseseră totdeauna buni prieteni, dar niciodată 
apropiaţi. 

— Ei bine, întrebă el, ce pot să fac pentru tine? Sigur că o 
să discut cu Mişa... 

— Să discuţi? Vreau să-l arestezi. 

— Pentru crimă? Nu te sinucide şi n-o să existe nici o 
crimă. 

încercă să zâmbească. Nataşa clătină din cap. 

— Nu, nu vreau să-i las nici o şansă. Aştept să-l văd arestat 
acum, câtă vreme se mai poate. 

— Fii rezonabilă, îşi pierdu răbdarea Arkadi. Nu pot să 
arestez pe cineva pentru o crimă pe care n-a comis-o, mai ales 
când potenţiala victimă care depune mărturie împotriva lui se 
dovedeşte a fi propria lui soţie. 

— Atunci nu eşti un bun anchetator, înţelegi? 


— De ce m-ai sunat? Ce rost are să discuţi cu mine? 
Vorbeşte cu soţul tău. 

— Îmi place cum sună vorbele astea. Ea înclină capul. 
„Soţul tău“. Se cuibări mai bine. Mă gândesc la tine şi la Mişa ca 
la acelaşi om. Te numeşte întotdeauna „partea lui bună“. Tu faci 
toate lucrurile pe care el şi-a dorit să le facă; de aceea te admiră 
aşa de mult. Singurul om căruia îi pot spune că încearcă să mă 
omoare este „partea lui bună“. Ştii, adeseori m-am întrebat de 
ce nu m-ai privit cu interes în anii studenţiei. Eram foarte 
atrăgătoare. 

— Eşti şi acum. 

— Mă placi? Am putea s-o facem aici; nu e nevoie să 
mergem în dormitor, şi-ţi garantez o securitate deplină. Nu? Fii 
cinstit, Arkadi, tu eşti totdeauna cinstit, ăsta-i farmecul tău. Nu? 
Nu te scuza, te rog; trebuie să-ţi spun că nici pe minenu mă 
interesează persoana ta. Ce se întâmplă cu noi - râse - când nu 
mai suntem interesaţi unii de alţii? 

Arkadi se întinse şi răsturnă gentuţa, risipindu-i conţinutul. 
În primul rând pacheţele de hârtie de Pentalginum, un calmant 
conţinând codeină şi fenobarbital, vândut pe sub mână, drogul 
femeii căsătorite. 

— Câte din astea iei pe zi? 

— Modus operandi, asta-i ceea ce-ţi atrage privirea. Eşti 
atât de profesional. Aşa sunt toţi bărbaţii. Dar am impresia că te 
plictisesc, spuse ea pe un ton vesel, iar tu arzi de nerăbdare să 
te apuci de treabă. Mă gândeam doar să-ţi lărgesc orizontul. 
Erai singura mea cunoştinţă căreia s-ar fi putut să-i pese. Acum 
n-ai decât să te întorci la lucru. 

— Ce ai de gând să faci? 

— Ah, vreau să stau aici. Ca o pisică. 

Arkadi se ridică şi facu doi paşi către uşă. 

— Aud că ai de gând să depui mărturie împotriva mea la 
procesul de divorţ. 

— Nu împotriva ta. În favoarea Zoiei. Sincer vorbind, spuse 
Nataşa cu blândeţe, niciodată nu v-am văzut pe voi doi ca pe o 
pereche. 

— Te simţi bine? Eu trebuie să plec. 

— Mă simt perfect. 


Ridică paharul la buze cu un gest ferm. 

La lift Arkadi se întâlni cu Mişa, care tocmai sosise, uşor 
îmbujorat din cauza stânjenelii. 

— Mulţumesc pentru telefon. N-am putut să plec mai 
devreme. 

— Mai bine ai duce-o la un doctor, spuse Arkadi. Şi n-o mai 
lăsa să înghită pastilele acelea. 

— O să fie bine. Mişa se întoarse către apartamentul său. A 
mai făcut asta şi altă dată, o să fie bine. De ce nu-ți vezi de 
treburile tale? 

Arkadi îşi petrecu după-amiaza cufundat în hârtii, căutând 
înregistrarea unui sedan Jiguli al lui Hans Unmann şi controlând 
vizele lui Osborne. Americanul călătorise de la Paris la Leningrad 
cu trenul şi sosise în ziua de 2 ianuarie. O asemenea călătorie, 
chiar la clasa întâi, prin Franţa, Germania şi Polonia, trebuie să fi 
fost plictisitoare, mai ales pentru un om de afaceri atât de 
energic ca Osborne. Neva era îngheţată în lunile de iarnă, 
facând imposibilă navigația, totuşi un control la aeroport ar fi 
putut scoate la iveală Manlicher-ul. 

Tirziu spre seară, Arkadi luă parte la incinerarea lui Paşa 
Pavlovici, al cărui trup fusese aşezat într-un coşciug de pin 
înainte de a fi învăluit de flăcări. 

Huliganii şterseseră toate cuvintele de pe panoul roşu cu 
excepţia unuia: SPERANŢA. 

Coşurile de la uzinele Lihaciov dispăreau în noapte. Pe 
străzi, prăvăliile erau închise, cele care vindeau vodcă fiind 
protejate de porţi de fier. Beţivii strigau după miliţian: 

— Gunoiule, pierde-vară! 

Acesta cobori de pe trotuar în stradă, uitându-se după o 
maşină de patrulă. 

Arkadi intră într-o cafenea unde se întâlnise cu Lebădă şi 
mai înainte. Clienţii se înghesuiau la mesele rotunde, cu hainele 
întărite de năduşeală puse pe scaune, cu cepe crude şi cuțite pe 
farfurii. Un televizor plasat pe tejghea le oferea distracţia 
neautorizată prilejuită de meciul Dinamo - Odessa. Arkadi se 
duse de-a dreptul la toaletă, unde Kirwill îşi făcea nevoile. Purta 
o haină de piele şi şapcă de stofă. În ciuda luminii slabe, Arkadi 
putea vedea pe faţa lui, în afară de obişnuita expresie 
batjocoritoare, o rumeneală a capilarelor. 


— Te distrezi? întreabă Arkadi. 

— Stând în pişătoarea altuia? Sigur. 

EI îşi încheie fermoarul. 

— Chiar că într-o văgăună afurisită. Ai întârziat. 

— Scuză-mă. 

Arkadi îi luă locul la groapă, plasându-se la o distanţă de o 
jumătate de metru de băltoacă. Se întreba cât de mult băuse 
deja Kirwill. 

— Mannlicher a plătit şi-a plecat? 

— Aşa se pare. 

— Ce-ai mai făcut astăzi? Exerciţii de tir? 

— Putea fi mai rău. 

Se uită la bocancii lui Kirwill. 

Merseră la masa pe care Kirwill o ocupase într-un colţ al 
barului. O sticlă de vodcă pe jumătate goală stătea în mijlocul 
mesei. 

— Renko, tu eşti băutor? 

Arkadi se gândi să plece. Kirwill era surprinzător de sobru. 
Din câte auzise Arkadi, americanii nu prea rezistau la băutură. 
Dar Lebăda trebuia să vină şi nu voia să rateze întâlnirea cu el. 

— Ce zici, Renko? Mai târziu o să facem întrecere la pipi - 
distanţă, timp, precizie şi stil. Îţi dau un avans. 

— Eşti cu adevărat ofiţer de poliţie? 

— Singurul care se vede pe aici. Hai, Renko, eu plătesc. 

— Eşti un tip maliţios, nu-i aşa? 

— Când am inspiraţie. Mai bine te-ai duce şi ai face ce-am 
făcut şi eu. Se lăsă pe spate, încrucişă braţele şi privi împrejur 
apreciativ. Frumos local. Întoarse ochii spre Arkadi şi-i aruncă o 
privire copilărească. Am spus că e un local frumos. 

Arkadi se duse la bar şi se întoarse cu o sticlă şi un pahar 
pentru el. Puse două chibrituri pe masă între sticla lui şi a lui 
Kirwill, rupse un băț pe jumătate, le acoperi pe amândouă astfel 
încât să se vadă numai gămăliile din mâna lui şi spuse: 

— Băţul scurt toarnă din sticla lui. 

Încruntându-se, Kirwill trase un băț. Cel scurt. 

— Rahat! 

— Rusa e corectă, însă expresia nu este uzuală. Arkadi îl 


privi pe Kirwill cum turna. Şi trebuie să te tunzi mai mult la 
tâmple. Nu pune picioarele pe scaun. Numai americanii stau cu 
picioarele ridicate. 

— Ah, văd că o să lucrăm bine împreună. 

Kirwill îşi goli paharul dintr-o înghiţitură, cu capul pe spate 
la fel ca Arkadi. Din nou traseră la sorţi şi Kirwill pierdu şi de 
astă dată. 

— A naibii etichetă a lumpenproletariatului! Eşti deştept, 
Renko. De ce nu-mi spui ce faci în afară de faptul că-ţi laşi 
sângele să-ţi fugă de la creier la fund. 

Arkadi nu voia să-i vorbească despre Osborne şi nici despre 
Irina Asanova, aşa că îl informă în legătură cu reconstituirea 
capului fetei moarte. 

— Minunat, zise Kirwill când Arkadi îşi termină expunerea. 
Eşti o nucă tare. O faţă după un craniu? Dumnezeule! Bine, 
asta-i fascinant, parcă ai asista la o anchetă a poliţiei din Roma 
antică. Ce urmează, măruntaie de pasăre, sau daţi cu zarul? 
Reconstituirea icoanelor, asta voia să facă Jimmy. În însemnările 
tale ai menţionat un scrin cu icoane. 

— Un scrin furat sau cumpărat, nu reconstituit. 

Kirwill îşi frecă bărbia, apoi mâna lui pătrunse în buzunarul 
hainei şi legănă o carte poştală în faţa lui Arkadi. Pe dosul ei era 
o inscripţie scurtă - „Scrin religios, Catedrala Arhanghelului, 
Kremlin“. Cealaltă faţă reprezenta o fotografie color a unui scrin 
aurit purtând potire rituale de cristal şi aur. În jurul scrinului, 
panouri pictate înfăţişau o bătălie între îngeri albi şi negri. 

— Ce vechime are piesa asta, anchetatorule? 

— Patru sute cincizeci, cinci sute de ani. 

— E din 1920. Atunci a fost renovată catedrala şi totul, 
tovarăşe. Cine spunea că Lenin era lipsit de gust? Acum eu 
vorbesc despre laturile scrinului. Panourile sunt originale. Urmau 
să fie achiziţionate cu o sută de mii de dolari şi duse la New 
York. Aşa au făcut; s-au exportat tot timpul panouri, dar uneori 
s-a interzis acest lucru, fiind vorba de icoane. Poate că un 
negustor exportă un scrin mediocru cu icoanele de pe margini 
meşterite ca să arate rău. Aşa că mi-am petrecut ziua verificând 
această idee înţeleaptă a mea la fiecare afurisită de ambasadă 
din oraş, încercând să aflu cine a exportat icoane, sau un scrin 
sau un scaun cu icoane, în ultimele şase luni. N-am ajuns 


nicăieri. M-am întors la ambasada americană, la ataşatul politic, 
care este şeful local al CIA şi un om incapabil să-şi vadă fundul 
cu o oglindă, şi el mi-a spus în secret că aici contrabanda cu 
icoane autentice reprezintă o barieră în calea inflaţiei. Poţi să 
capeţi hernie încercând să ridici o valiză diplomatică. Numai că 
negustorii particulari n-au voie. Apoi mi-am dat seama, desigur, 
că nu poţi face nici o reconstituire fără aur, şi nu poţi să cumperi 
sau să furi aur în această ţară, aşa că s-a dus de râpă ideea 
mea, şi, cum eram însetat, m-am împotmolit în toaleta asta 
unde tu ai ales cu atâta şiretenie să ne întâlnim. 

— Kostia Borodin a reuşit, spuse Arkadi. 

— Să cumpere aur aici? 


— Să fure aur în Siberia. Dar nu sărea în ochi dacă punea 
un scrin nou în jurul vechilor icoane? 

— Ei se pricep să-l învechească. Şterg ceva din aur ca să 
lase să se vadă trunchiul roşu de dedesubt. Trimite un detectiv 
în fiecare magazin de artă din oraş să ia urma tuturor acelora 
care cumpără humă armeană, ipsos, gelatină granulată, var alb, 
clei de tâmplărie, tifon, glaspapir extrafin, piele de căprioară... 

— Pari să ai ceva experienţă, spuse Arkadi făcând o listă. 

— Orice poliţist din New York ştie asta. De asemenea: 
bumbac, alcool, domuri pentru punctat şi piatră plată de polizor. 
Kirwill îşi turnă alt pahar în timp ce Arkadi scria. Mă mir că n-ai 
găsit păr de samur pe hainele lui Jimmy. 

— Samur? De ce? 

— E singura pensulă folosită la vopsitul cu aur, o pensulă 
din samur roşu. Ce dracu' e asta? 

Lebădă venise cu un ţigan, un bătrân cu faţa de maimuţoi, 
zbârcit şi ager, cu o pălărie diformă peste cârlionţii suri şi o 
basma murdară înnodată la gât. În nici o statistică oficială nu 
există vreun şomer, cu excepţia ţiganilor. În ciuda eforturilor de 
a-i ridica sau de a-i alunga, în fiecare duminică puteau fi văzuţi 
vânzând leacuri în pieţe şi, în fiecare primăvară, în parcurile 
oraşului apăreau ca din pământ copii negricioşi în pielea goală 
cerşind un bănuţ. 

— Lumea nu achiziţionează obiecte de artă în magazinele 
specializate, îi explică Arkadi lui Kirwill. Cumpără din pieţele de 
vechituri, la colţul străzii sau în apartamentul cuiva. 


— Spune că a auzit de un siberian care are de vânzare praf 
de aur, arătă Lebădă spre ţigan. 

Şi blănuri de samuri. Ţiganul avea o voce răguşită. Cinci 
sute de ruble pentru o singură blană. 

— Poţi să cumperi orice la colţul străzii, spuse Arkadi către 
Kirwill dar privind spre ţigan. 

— Orice, încuviinţă tiganul. 

— Chiar şi oameni, adăugă Arkadi. 

— Ca judecătorul care moare încet de cancer după ce l-a 
trimis pe fiu-meu în lagăr. S-a gândit el la copiii lui fiu-meu? 

— Câţi copii a lăsat în urmă fiu-tău? întrebă Arkadi. 

— Prunci. O venă îi pulsa la gât, evident din cauza emoţiei. 
Ţiganul se răsuci pe scaun ca să scuipe pe podea şi se şterse la 
gură cu mâneca. Zece prunci. 

Beţivii de la masa vecină mormăiau un cântec de dragoste, 
ţinându-se cu braţele pe după gât şi legănându-şi capetele. 
Ţiganul îşi mişcă şoldurile şi-şi linse buzele sugestiv. 

— Mama lor e foarte mişto, îi şopti el lui Arkadi. 

— Patru copii. 

— Opt şi gata. 

— Şase. Arkadi puse şase ruble pe masă. De zece ori pe 
atât dacă afli unde stă siberianul. Se întoarse spre Lebădă. Era 
un individ roşcovan, chel, cu ei. Au dispărut toţi pe la începutul 
lui februarie. Copiază lista obiectelor de artă şi dă-i-o ţiganului. 
Trebuiau să cumpere lucrurile de undeva. Poate că locuiau la 
periferie, nu în centru. Nu aveau prea mulţi vecini acolo unde se 
ascundeau. 

— Eşti un om foarte norocos, spuse ţiganul punând banii în 
buzunar. Ca tatăl tău. Generalul era foarte darnic. Ştii că ne-am 
dus după trupa lui prin toată Germania? Totdeauna lăsa ceva de 
ciuguleală. Nu ca alţii. 

Lebădă şi ţiganul plecară tocmai când Odessa marcă un gol 
la televizorul de pe tejgheaua barului. Portarul lui Dinamo, 
Pilgui, stătea cu mâinile în şolduri descumpănit. 

Ţiganii pot să găsească lucrurile, spuse Arkadi. 

— Şi eu păţesc la fel cu informatorii mei, nu-ţi face 
probleme, spuse Kirwill. Trage un băț. 

Arkadi pierdu şi turnă în pahare. 


— Ştii - Kirwill ridică paharul - a fost un caz în Tuxedo Park 
cu ani în urmă, când am încercat să reconstituim faţa unei fete 
pentru identificare. Şi există în biroul medical din New York un 
individ care reconstituie feţe, mai ales după accidente de avion. 
Dă deoparte oasele şi remodelează pielea. Cred că voi lucraţi 
invers. Hei, asta-i pentru detectivul tău mort, da? 

— Bine. Pentru Paşa. 

Băură, traseră bețe şi continuară să bea. Arkadi simţea 
vodca făcându-şi drum prin stomac către membre. Era încântat 
să constate că americanul nu dădea semne că s-ar fi îmbătat; 
dimpotrivă, aşezat confortabil pe scaunul său, legănând paharul 
în mână, avea alura unui băutor experimentat. El îl ducea pe 
Arkadi cu gândul la un alergător de cursă lungă abia atingând 
pista, sau o luntre călărind cu uşurinţă coama valului. Duhoarea 
localului ar fi alungat orice moscovit civilizat. Mai bine mort pe 
trepte la Balşoi Teatr decât viu într-o cârciumă muncitorească. 
Dar Kirwill părea că se simte cu adevărat în largul lui. 

— E adevărat ce spunea despre generalul Renko? întrebă 
el. Măcelarul din Ucraina era tatăl tău? Asta, cum s-ar zice, este 
o valoroasă notă de subsol. Cum de mi-a scăpat? 

Pe faţa lată, roşie a lui Kirwill nu se citea batjocura, ci 
curiozitatea, chiar un interes prietenesc. 

— Ţie îţi vine uşor, spuse Arkadi, dar pentru mine e foarte 
greu. 

— Mda. Cum s-a întâmplat că n-ai făcut carieră în armată? 
„Fiul măcelarului din Ucraina“! Ar fi trebuit să porneşti cu 
dreptul în viaţă. Ce eşti, un lăbar? 

— Vrei să spui, cam incompetent? 

— Da, râse Kirwill, cam aşa ceva. 

Arkadi se gândi puţin înainte de a-i da răspunsul potrivit, 
căci nu era deprins cu genul de umor al americanului. 

— „Incompetenţa“ mea este doar o chestiune de 
antrenament; fiind un „lăbar“, cum zici tu, acesta era atuul meu. 
Şi, îţi repet, mi-a fost foarte greu. Generalul comanda tancuri în 
Ucraina. Comisarul politic de pe acest front era Hruşciov. 
Făceam parte dintr-un grup excepţional: viitori secretari de 
partid şi mareşali. Aşa că am fost trimis la şcoli bune, am avut 
profesori buni, responsabili de partid buni. Dacă l-ar fi făcut 
mareşal pe general, n-aş mai fi avut scăpare. Acum aş fi avut 


baza mea de rachete în Moldova. 

— Ce zici despre marină? 

— Să fiu unul dintre filfizonii cu şnururi şi stilet frumos 
împodobit? Nu, mulţumesc. Oricum, nu l-au făcut mareşal. Era 
„Braţul lui Stalin“! După moartea lui Stalin, nimeni nu mai putea 
avea încredere în el. Un mareşal în armată? Niciodată! 

— L-au ucis? 

— L-au scos la pensie. Şi mie mi-au permis să decad până 
într-acolo încât am devenit anchetator. Trage un băț. 

— E ciudat - Kirwill trase băţul scurt şi turnă în pahare - că 
lumea te întreabă mereu cum ai ajuns poliţist, nu-i aşa? 
Întrebarea este adresată, de regulă, preoţilor, curvelor şi 
poliţiştilor. Acestea sunt cele mai necesare meserii de pe lume, 
dar oamenii nu contenesc cu întrebările. Numai dacă nu eşti 
irlandez. 

— De ce? 

— Dacă eşti irlandez, eşti născut în Societatea cu Nume 
Sfânt şi te îndrepţi numai spre cele două domenii, poliţie sau 
biserică. 

— „Nume Sfânt“? Ce e asta? 

— Înseamnă viaţă simplă. 

— Cât de simplă? 

— Femeile sunt sfinte, nu curve. Comuniştii sunt evrei. 
Preoţii irlandezi beau; ceilalţi sunt robi. Negrii sunt mari amatori 
de sex. Cea mai bună carte scrisă vreodată este A/ 
Treisprezecelea, cel mai mare dintre toate secolele de John 
].Walsh, susţin călugărițele. Hoover, a fost homosexual. Hitler 
avea un prepelicar. Un avocat de district ţi se pişă în buzunar şi- 
ţi spune că plouă. Acestea sunt fapte de viaţă şi Reguli de Aur; 
restul e bălegar. Crezi că eu sunt un ticălos drăguţ şi ignorant, 
nu-i aşa? 

Fără îndoială, faţa lui Kirwill exprima dispreţ. Amabilitatea 
care i se citise pe chip cu o clipă înainte - cât de reală fusese ea 
- dispăruse. Arkadi nu făcuse nimic care să provoace apariţia 
unei expresii sau dispariţia alteia. Nu avea mai multă influenţă 
asupra lui Kirwill decât ar fi avut asupra schimbării bruşte a 
mişcării unei nave, sau asupra modificării poziţiei unei planete. 
Kirwill se aplecă peste masă, cu ochii strălucitori şi aproape 


închişi. 

— Nu sunt chiar un blestemat de ignorant. Ştiu multe 
despre ruşi, am fost crescut de ruşi. Orice nenorocit de rus 
alungat de Stalin din mizeria asta de ţară trăia în casa mea. 

— Am auzit că părinţii tăi erau radicali, spuse cu prudenţă 
Arkadi. 

— Radicali? Roşii blestemaţi. Roşii irlandezi catolici. Marii 
Jim şi Edna Kirwill, ai dreptul să fi auzit de ei. 

Arkadi îşi roti privirea prin bar. Toţi ceilalţi clienţi urmăreau 
cu o concentrare de beţivani televizorul. Odessa marcase din 
nou, şi cei care puteau, fluierau. O dureroasă strângere de 
încheietură îl facu pe Arkadi să se întoarcă. 

— Marii Jim şi Edna, inimile îndurerate ale lumii ruseşti. 
Anarhişti, menşevici, spune-le cum vrei, dar erau ruşi şi nebuni, 
aveau o casă la New York - casa noastră. Îţi spun eu, anarhiştii 
erau cei mai buni mecanici auto. Foarte buni la tehnică - se 
pricepeau la improvizarea bombelor. 

— Stânga americană pare să aibă o istorie interesantă, 
începu Arkadi. 

— Nu-mi vorbi mie de stânga americană, lasă-mă pe mine 
să-ţi spun câte ceva despre afurisita de stângă americană. 
Despre neputincioasa Mişcare Catolică Marxistă, cu toate 
titlurile ei de revistă atrăgătoare ca Munca, Adorația, Gândirea - 
ca şi cum vreunul dintre ei făcea altceva decât să ridice un 
pahar de sherry sau să tragă pârţuri, ori să scâncească nume ca 
Orale Fratres sau Revista Gregoriană. Revista Gregoriană, asta- 
mi place. O mică altercaţie călugărească cu Fraţii Marx. Numai 
că ei n-au fost niciodată prin preajmă când capetele explodau şi 
copoii tropăiau prin biserică ca să li se binecuvânteze 
ciomegele. 

Preoţii s-au dovedit mai răi decât copoii. La dracu’, papa 
era fascist. În America, dacă vrei să devii prinţ al bisericii trebuie 
să fii vicios, ignorant şi irlandez, asta este. Loveşte-o pe Edna 
Kirwill în cap, şi ea n-avea decât un metru şi jumătate, şi copiii 
tăi vor fi încredinţaţi Sfântului Patrick. De ce? Fiindcă vreme de 
douăzeci de ani Steaua Roşie a fost singurul ziar catolic cu 
şansa de a se numi comunist. Aşa făcea treabă Marele Jim. 
Provenea dintr-o veche familie IRA, era clădit ca o cisternă de 
bere, cu două mâini care ar fi acoperit masa asta - Kirwill îşi 


depărtă mâinile lui uriaşe - şi îşi cunoştea interesul. Edna era o 
irlandeză care purta dantele. Ai ei aveau o biserică şi ea urma 
să devină călugăriţa familiei. lată de ce Marele Jim şi Edna n-au 
fost niciodată excomunicați fiindcă bătrânul lor tot cumpăra 
locuri de refugiu pentru Biserică - trei pe Hudson şi altele în 
Irlanda. Desigur, noi aveam propriul nostru refugiu - Joe Hill 
House, Maryfarm - conversații profunde în jurul căminului. De 
Chardin era un capitalist de birou, da sau nu? Trebuie să 
boicotăm Mergând pe drumul meu? Ah, eram călugări de week- 
end. Puţeam al naibii a frăţie până când s-a terminat războiul şi 
a început procesul Rosenberg. Apoi toţi călugării şi-au pus 
glugile pe cap şi pe fund şi au fugit la adăpost, în afară de 
Marele Jim şi Edna şi aceiaşi nenorociţi de ruşi cu care porniseră 
la drum - ceea ce ne-a creat probleme cu McCarthy şi FBI. Eu 
omoram chinezi în Coreea când s-a născut Jimmy. Era o glumă 
de familie. Hoover îi ţinea pe Marele Jim şi pe Edna închişi în 
casă, astfel încât ei s-au apucat să mai facă un copil. 

Dinamo marcă în cele din urmă, stârnind o aprobare 
gălăgioasă în rândurile clienţilor. 

— Apoi am primit o permisie ca să mă întorc acasă fiindcă 
ei muriseră. Dublă sinucidere - morfină, singura cale decentă ca 
să te omori. Zece martie 1953, cinci zile după Stalin, când 
Uniunea Sovietică începea să-şi revină din confuzie şi să arate 
calea spre lerusalismul Sovietic. Numai că asta n-avea să se 
întâmple; era aceeaşi garnitură de măcelari cârmuind vechea 
baie de sânge, iar Marele Jim şi Edna pur şi simplu muriseră de 
deznădejde. Însă a fost o înmormântare interesantă. Socialiştii 
n-au venit fiindcă Jim şi Edna erau comunişti; catolicii au lipsit 
pentru că sinuciderea este un păcat; comuniştii n-au venit 
fiindcă Marele Jim şi Edna nu-l aplaudau pe Unchiul Joe. Aşa că 
n-au fost de faţă decât FBl-ul, Jimmy şi cu mine. După vreo cinci 
ani a venit cineva de la ambasada sovietică să întrebe dacă nu 
doream ca Marele Jim şi Edna să fie mutaţi în Rusia. N-aveau o 
nişă în Zidul Kremlinului, ci o parcelă frumoasă în Moscova. Cu 
totul distractiv când priveşti în urmă. 

— ... Ideea care se desprinde din toate astea, eu povestind 
şi tu stând aici ca şi cum ţi s-ar fi aruncat un ou în obraz - ideea 
este că te cunosc pe tine şi oamenii voştri. Cineva din oraşul 
ăsta l-a omorât pe frăţiorul meu. Tu te joci alături de mine 
acum, dar eşti cam pe acelaşi drum, fiindcă vrei să-l vânezi pe 


individul care ţi-a ucis detectivul, sau fiindcă şeful tău îţi cere să 
faci asta, sau fiindcă eşti ticălosul din spatele întregii poveşti şi 
încerci să mă pui în încurcătură, înfăşurându-mi o frânghie în 
jurul gâtului. lar eu vreau să ştii că dacă o faci am de gând mai 
întâi să te termin. 

Arkadi conducea fară ţintă. Nu era beat. A sta cu Kirwill era 
ca şi cum s-ar fi postat în faţa unui cuptor în care votca se 
transforma în vapori, emanând o energie aparentă. La fiecare al 
doilea bloc, erau arborate drapele roşii învăluite de o mare de 
lumină. Camioane de salubritate cu cocoaşă în spate curăţau 
canalele. Moscova avea insomnia din ajun de Întâi Mai. 

În sfârşit flămând, el opri o clipă la Petrovka. Restaurantul 
miliției era gol, cu excepţia unei mese a fetelor de la centrala 
sistemului de alarmă particular. Unii oameni plăteau lunar o 
sumă importantă pentru alarmă specială împotriva hoţilor. 
Fetele dormeau adânc, cu capul pe braţe. Arkadi aruncă 
mărunţiş într-o cutie pentru ruladă şi ceai, mâncă o ruladă şi 
lăsă restul. 

Avea senzaţia că se întâmplă ceva, dar nu ştia ce şi unde 
anume. În hol, sunetul paşilor lui i se părea străin. Cei mai mulţi 
ofiţeri din schimbul de noapte erau angrenaţi în ofensiva anuală 
de curăţire a centrului oraşului de beţivi înainte de Intâi Mai; 
dimpotrivă, de Întâi Mai era un gest patriotic să te îmbeţi. 
Sincronizarea era totul. Radicalii lui Kirwil, fantome dintr-o 
obscură cronologie a pasiunilor moarte pe care Arkadi se îndoia 
că americanii le cunoşteau - cum ar fi putut să aibă vreo 
legătură cu crimele din Moscova? 

În sala de transmisiuni, doi sergenţi cu gulerele descheiate 
dactilografiau mesaje radio care veneau în serii, fragmentate, 
resturi nevăzute din lumea de apoi. Deşi nu era nici o lumină pe 
harta oraşului, Arkadi se uită la ea. 

Se îndreptă spre biroul brigăzii de detectivi. Nu văzu decât 
un bărbat care bătea la maşină după stenograme. Procesele 
erau înregistrate cuvânt cu cuvânt şi îndosariate. Afişele de pe 
pereţi îndemnau: „Vigilenţă pentru o Săptămână Glorioasă“ şi 
pledau pentru asocierea la „Grupuri de Schi în Caucaz“. Se 
aşeză la birou şi sună Centrul de Telegraf şi Telefon. După ce 
primi răspuns la al douăzecelea apel, el se interesă de apelurile 
telefonice transmise contra cost la apartamentul Irinei Asanova. 
O voce răguşită de somn îi răspunse: 


— Anchetatorule, o să trimit o listă mâine dimineaţă. N-o 
să-ţi citesc acum o sută de numere de telefon. 

— Vreun apel către Hotel Russia de la telefonul cu plată? 

— Nu. 


— Stai puţin. Camera detectivilor avea o singură carte de 
telefon. Arkadi căută la litera „R“ până când ajunse la Russia. A 
fost apelat numărul 45.77.02? 

La celălalt capăt al firului se auzi un pufăit de dezgust, apoi 
o lungă tăcere înainte ca vocea să revină. 

— La douăzeci şi două, un apel telefonic de la postul public 
90.28.25. către 45.77.02. 

— Durata? 

— Un minut. 

Arkadi închise telefonul, sună la Russia şi ceru legătura cu 
Osborne. Domnul Osborne nu era în cameră, răspunse 
funcţionarul. Osborne avea întâlnire cu lrina Asanova. 

În garaj, Arkadi alergă la maşina lui şi porni pe strada 
Petrovka spre sud. Presupunând că Asanova îl sunase pe 
Osborne, gândi Arkadi, atunci era din iniţiativa şi poate chiar la 
insistența ei. Un minut reprezenta un timp mai mult decât 
suficient pentru a stabili un punct de întâlnire. Unde? Nu în 
camera lui Osborne, şi nici într-un loc unde el ar fi putut să sară 
în ochi. Nu într-o maşină - ceea ce ar fi atras atenţia unui 
miliţian, şi dacă nu într-o maşină, atunci Osborne n-ar fi condus- 
o acasă. Transportul în comun se oprea la ora douăsprezece şi 
jumătate. Ceasul lui Arkadi arăta douăsprezece şi zece. 
Adevărul era că el nu ştia cu certitudine dacă se întâlnesc, nici 
ora şi nici locul. Nu făcea decât să-şi urmeze instinctul. 

Întoarse în Piaţa Revoluţiei, opri motorul şi parcă în spaţiul 
întunecos dintre două felinare. Aceasta era staţia de metrou cea 
mai apropiată de Russia şi un drum direct către împrejurimile 
hotelului. O maşină de intervenţie a miliției trecu în goană, cu 
luminile albastre de pe acoperiş clipind, dar fără sirenă. In clipa 
aceea Arkadi regretă lipsa unui radio în maşina lui. Işi simţi 
inima bătând cu putere. Bătu cu degetele în volan. Agitaţia lui îi 
confirma faptul că avusese dreptate. 

Piaţa Revoluţiei se deschidea la nord spre Piaţa Sverdlov, 
iar la sud spre Piaţa Roşie. Îşi îndreptă privirea spre strălucirea 
Pieţii Roşii, unde o ceaţă fină se filtra peste faţada gigantică a 


GUM, celebrul magazin universal. Paşii veneau din toate 
direcţiile, atrăgându-i privirile când într-o parte când în alta. 
Printre acei paşi, unii de plimbare, alţii alergând după metrou, el 
distinse sunetul paşilor ei. Irina Asanova ocoli colţul 
magazinului, cu mâinile în buzunarele jachetei, cu părul lung 
fluturând pe spate ca un steag. Ea intră prin uşiţele de sticlă ale 
staţiei de metrou chiar prin faţa maşinii lui Arkadi. Acesta văzu 
doi bărbaţi, câte unul de fiecare parte a intrării, pornind în urma 
ei. 

În staţie, Irina avea pregătite cele cinci copeici. Când intră, 
Arkadi trebui să schimbe bani la un automat. În timp ce el 
cobora pe scara rulantă, ea se afla mult mai departe, împreună 
cu cei doi bărbaţi pe care nu-i observase încă. Aceştia erau 
îmbrăcaţi în paltoane şi purtau pălării, o înfăţişare banală care 
putea fi văzută pe fiecare a treia sau a patra treaptă a unei scări 
rulante ce cobora la două sute de metri sub oraş - adâncimea 
adăpostului contra bombelor. Insă era o oră a îndrăgostiţilor; 
bărbaţii păşeau cu o treaptă mai jos decât femeile pe ai căror 
sâni îşi odihneau capul. Impasibile ca nişte perne înfăşate în 
tricouri, femeile îi aruncară o privire posesivă când aceasta se 
împinse înainte. Cei doi bărbaţi în paltoane se repeziră în urma 
ei, la fel şi Arkadi care se afla ceva mai departe. Când ajunse în 
capătul scării rulante, Irina păşi într-o parte şi dispăru, iar cei doi 
bărbaţi în paltoane o urmară. 

Pasajele părţii de jos a staţiei aveau pardoseală de 
marmură, candelabre de cristal, pereţi înconjurați cu mozaicuri, 
panorame revoluţionare din piatră de culoarea cărnii, a prafului 
de puşcă şi a focului, care mascau trepidaţia trenurilor 
nevăzute. Arkadi trecu în fugă pe lângă doi mici soldaţi mongoli 
care cărau o valiză grea pe lângă un mozaic ce-l înfăţişa pe 
Lenin vorbind bolşevicilor. Arkadi n-o vedea pe Irina Asanova şi 
nu putea auzi ecoul paşilor ei în timp ce alerga. Pur şi simplu 
dispăruse. 

La capătul culoarului, arcade joase duceau la un peron 
pentru pasageri. Un tren tocmai pleca, desenând o pată, o 
coadă de bici, apoi două lumini roşii în tunel. Arkadi nu credea 
că ea se află în tren, dar nu putea fi sigur. În urma trenului, 
cifrele luminoase ale unui mare ceas digital se schimbară de la 
2:56 la 0:00 şi numărătoarea reîncepu. In orele de vârf, trenurile 
se succedau la intervale de un minut, aşa încât tot timpul exista 


o trepidaţie tăcută, dar insistentă prin tunele, iar noaptea, chiar 
către sfârşitul programului, nici un tren nu avea mai mult de trei 
minute distanţă faţă de cel dinainte. Conductoarele de 
platformă, bunicuţe rigide în uniforme albastre, cu steaguri de 
metal în mână, dădeau ocol băncilor şi şopteau îndrăgostiţilor 
refractari: „Vine ultimul tren... ultimul“. Arkadi întrebă de o 
femeie înaltă, tânără, frumoasă, cu părul castaniu lung, iar 
conductoarea, înțelegând greşit, clătină din cap cu compătimire. 
El fugi peste pasaj către peronul pentru trenurile din direcţie 
opusă. Pasagerii erau parcă o copie la indigo a celor pe care-i 
lăsase în urmă, mai puţin soldaţii mongoli care şedeau pe 
cufărul lor ca o pereche de păpuşi oferite drept premiu 
aşteptând să fie câştigate. 

Arkadi plecă de pe peron şi se îndreptă spre pasaj, 
evitându-i pe întârziaţii ce alergau după tren. Era sigur că nu 
trecuse pe lângă ea. O femeie de serviciu îngenunchease lângă 
o căldare cu soluţie de amoniu şi freca pardoseala de marmură. 
Capul spălătoresei imita rotația mâinii ei. In lungul pasajului, 
Lenin inspira, mustra, medita în desene de piatră. Intre 
mozaicuri, pe o latură se vedeau trei uşi. Candelabrul clipi, 
semnalizând că următorul tren va fi ultimul din acea noapte. |n 
alternanţa de lumină şi întuneric, Lenin se înviora şi pălea. 

Arkadi deschise o uşă marcată cu o cruce roşie şi găsi o 
debara cu tuburi de oxigen, extinctoare, bandaje şi tărgi 
înclinate. O uşă de care atârna inscripţia „Interzis“ era încuiată. 
O a doua uşă care interzicea accesul se deschise şi el pătrunse 
înăuntru. 

Se pomeni într-un spaţiu de mărimea unei cabine de 
locomotivă. Un bec roşu era reflectat de panouri cu aparate de 
măsură. Pe alt perete se vedea uşiţa unui tablou cu 
întrerupătoare şi aparate de măsură. De pe podea el luă ceea ce 
mai întâi i se păruse a fi o zdreanţă. Era o basma, neagră în 
lumina becului. 

O uşă de fier purta inscripţia PERICOL. Arkadi o deschise şi 
intră în tunelul trenului. Se afla pe o pasarelă îngustă de metal 
ce însoțea tunelul. Aerul era plin de ecouri, cenuşiu de la lumina 
care se strecura de pe platforma depărtată. lrina Asanova zăcea 
pe cărarea de dedesubt, cu ochii şi gura deschise, în vreme ce 
un bărbat în palton îi depărta picioarele. Celălalt bărbat, care 
era pe pasarelă, învârti o bâtă spre Arkadi. 


Arkadi recepţionă câteva lovituri în braţ şi simţi o amorţeală 
de la umăr în jos. Totuşi, el învățase ceva de la Kirwill în Gorki 
Park. Pe când celălalt se dădea înapoi pregătindu-se să-l 
lovească în moalele capului, Arkadi îi repezi cu sălbăticie piciorul 
în sus, în spaţiul dintre picioare. Omul se îndoi ca un scaun 
pliant şi scăpă arma. Arkadi o înşfacă şi o învârti dintr-o mişcare, 
pocnindu-l pe individ în ceafa. Acesta se aşeză pe pasarelă, cu o 
mână la vintre, iar cu cealaltă oprindu-şi sângele care-i ţâşnea 
din nas. Arkadi privi prin tunel către ceasul peronului din 
depărtare, uimit că-l putea vedea desluşit: 2:37. 

Omul de pe cărare privea încăierarea de deasupra lui cu 
descurajarea blândă a unui stăpân al cărui ajutor a fost înlăturat 
de un client tiranic. Ochii săi mici priveau peste un TK cu ţeava 
scurtă, pistolul de buzunar al KGB, aţintit spre pieptul lui Arkadi. 
lrina nu se mişca. Arkadi nu-şi dădea seama dacă era în viaţă. 

— Nu, spuse Arkadi şi privi iarăşi către platforma 
pasagerilor. Au să audă. 

Omul de pe cărare dădu aprobator din cap şi vâri arma în 
buzunar, apoi privi către ceasul de pe peron şi se întoarse spre 
Arkadi. 

— Prea târziu. Du-te acasă. 


— Nu. 

În cele din urmă, Arkadi se gândi că ar putea să-l împiedice 
pe individ să ajungă pe pasarelă, dar acesta ajunse cu mâinile 
pe balustrada pasarelei, şi se balansă peste ea până la nivelul 
lui Arkadi. Anchetatorul lovi cu măciuca, arma nou dobândită, 
dar nimeri doar paltonul şi balustrada. Omul îl îmbrânci într-o 
parte, se înghesui peste colegul său căzut şi înaintă cu paşi 
repezi, mecanici, pe când Arkadi se retrăgea. El recepţionă o 
altă lovitură în stomac în timp ce-şi acoperea înspăimântat 
pieptul dureros, apoi încă una, care-i smulse un geamăt adânc. 
Omul cu faţa de profesionist făcu presupuneri, ca un doctor 
căutând vena potrivită. Aici? Acolo? N-avea mâini şi picioare la 
fel de puternice ca ale lui Kirwill, şi nu evita impactul cu aceeaşi 
precizie. Arkadi repezi măciuca, dar omul se prinse de 
balustradă, ferindu-se de lovitură. A doua lovitură, mai bine 
ţintită spre inimă, îl făcu pe individ să se încline. Fără să se vaite 
el se ridică, încercând să-l înşface pe Arkadi. Cum acesta se 
întoarse să scape, ei se aruncară peste balustradă şi se 
rostogoliră jos pe cărare. 


Arkadi căzu cu capul în sus, dar simţi un obiect 
împungându-l în curea. Ridicându-se văzu o lamă de cuţit ce 
ieşea din buzunarul paltonului individului. Acesta se învârti 
eliberându-se şi trase un cuţit cu mecanism cu arc pe care-l 
ţinea în sus, cu lama orizontală. Fără pălărie acum, etalându-şi 
chica în formă de V, el manifesta pentru prima oară un interes 
personal faţă de acţiunea sa. Lama se învârti, mai întâi ţintind 
ochii, apoi corpul. Cuţitul atinse balustrada cu forţă. Arkadi se 
împletici înapoi spre lrina. Observase că atunci când individul se 
repezise cu cuțitul, ochii lui erau străbătuţi de nişte luminiţe 
portocalii, ochi strălucitori ca de molie ce păreau să fie luminaţi 
din interior. 

Balustrada trepidă în spatele lui Arkadi. Într-o pantomimă 
de exactitate, omul strânse cuțitul, îşi luă de pe jos pălăria şi se 
năpusti spre pasarelă. Arkadi văzu cifrele de pe peronul din 
depărtare schimbându-se de la 2:49 la 2:50 şi se întoarse în 
strălucirea a două faruri verticale. Raze de lumină se răspândiră 
peste pereţii tunelului. Simţi aerul împins cu putere în faţa 
trenului şi geamătul balustradei. 

Mâinile Irinei erau moi şi fierbinţi când le apucă. Trebuia s-o 
ridice şi s-o întoarcă din faţa trenului ca să n-o orbească. Nu 
văzuse niciodată o lumină atât de strălucitoare. Braţele ei 
căzură amorţite şi el şovăi. Un scrâşnet de frâne urcă până la o 
culme de isterie metalică, apoi se depărtă brusc în vreme ce 
trenul trecea în goană pe lângă ei. 

Arkadi o împinse pe lrina pe pasarelă şi se rezemă de zid. 

De îndată ce Levin îi deschise uşa apartamentului, Arkadi o 
duse pe Irina pe o canapea capitonată cu plastic. 

— Au lovit-o în cap sau i-au tras un glonţ, n-am avut timp 
să văd ce e, spuse el. E foarte fierbinte. 

Levin era în halat şi papuci, poalele pijamalei scoţându-i la 
iveală ţurloaiele la fel de subţiri ca nasul. Era clar că ezita 
înainte de a-i spune lui Arkadi să plece sau să rămână. 

— N-am fost urmărit, îl asigură Arkadi. 

— Nu mă insulta. 

În cele din urmă, Levin se aşeză şi-i luă Irinei temperatura. 
Avea faţa roşie şi trasă, iar jacheta afgană i se strânsese la 
ceafă şi era sfâşiată. Arkadi era stânjenit; încă nu-şi dădea 
seama ce voia de la ea. Levin ridică mâna fetei ca să-i arate o 
vânătaie înconjurată de înţepături. 


— Injecţii. Sulfazin, probabil, după temperatură. O treabă 
murdară. 

— Probabil că ea s-a luptat. 

— Aşa s-ar părea. 

Arkadi încă mai simţea fiorul morţii apropiate. Trenul 
metroului se oprise brusc la peron, şi în vreme ce mecanicii se 
apropiau, iar conductorii chemau miliția, Arkadi o dusese pe 
lrina afară din staţie, la maşina lui. Fugise, acesta era cuvântul 
potrivit; cuvântul care se mişca în interiorul lui ca o roată 
scăpată de sub control. De ce trebuia un anchetator şef să fugă 
de miliţie? Oare o fată leşinată putea să i se pară un lucru atât 
de primejdios lui Levin? Era o ţară ciudată unde fiecare 
înţelegea perfect semnele secrete. 

Îi luă ceva timp ca să vadă mai bine apartamentul lui Levin. 
În loc de fleacuri confortabile, rafturile şi mesele erau încărcate 
cu figuri de şah din fildeş, tec şi sticlă colorată, fiecare tablă 
fiind aranjată pentru un joc în desfăşurare. În locul obişnuitelor 
carpete brodate atârnate de perete puteau fi văzute fotografii 
cu Lasker, Tal, Botvinnik, Spasski şi Fischer, cu toţii maeştri ai 
şahului, cu toţii evrei. 

— Dacă ai avea ceva minte, ai duce-o înapoi de unde ai 
luat-o, spuse Levin. 

Arkadi scutură din cap. 

— Atunci trebuie să mă ajuţi. 

O duseră pe patul lui Levin, un pătuţ drept de fier. Arkadi îi 
scoase ghetele şi-l ajută pe Levin s-o dezbrace de rochie şi de 
lenjerie. Fiecare lucru era îmbibat de transpiraţie. 

Arkadi se gândi la numeroasele prilejuri când el şi Levin 
stătuseră lângă alte trupuri care erau albe, reci şi ţepene. Lângă 
Irina, Levin părea ciudat de ezitant şi neîndemânatic, deşi 
încerca să ascundă acest fapt. Era mai uman decât îl văzuse 
Arkadi vreodată; se simţea nervos în faţa vieţii. Fiindcă lrina 
Asanova era foarte vie, nu se putea nega asta. Inconştientă, 
însă nicidecum rece. Era roşie de febră. Mai zveltă decât se 
aşteptase Arkadi, cu sânii grei cu aureole rotunde, cu pântecele 
concav până unde creştea părul castaniu. Picioarele ei graţioase 
erau depărtate. Fata privea spre Arkadi şi dincolo de el. 

În timp ce o acopereau cu prosoape ude ca să-i scadă 
temperatura, Levin arătă spre semnul albăstrui de pe obrazul ei 


drept. 

— Vezi asta? 

— Un accident mai vechi, presupun. 

— Accident? rânji Levin. Du-te şi te spală. Poţi găsi baia şi 
singur; ăsta nu-i Palatul de larnă. 

În oglinda de la baie, Arkadi văzu că era plin de praf şi că 
avea o sprânceană crestată parcă cu o lamă de ras. După ce se 
spălă, se întoarse în camera de zi, unde Levin încălzea ceaiul pe 
un reşou. Un dulăpior conţinea conserve cu legume şi peşte. 

— Mi-au cerut să aleg între un apartament cu bucătărie şi 
unul cu baie. Pentru mine, baia e mai importantă. Cu o 
ospitalitate rar întâlnită la el, adăugă: Vrei ceva de mâncare? 

— Puțin zahăr în ceai, atâta tot. Ce e cu ea? 

— Nu fi îngrijorat. E tânără şi voinică. O să se simtă rău o 
zi, nu mai mult. Poftim. 

Îi întinse lui Arkadi o cană cu ceai călduţ. 

— Aşadar crezi că a fost sulfazin. 

— Poţi s-o duci la spital dacă vrei să fii sigur. 

— Nu. 

Sulfazin era unul dintre narcoticele preferate de KGB; el ar 
fi vrut mai degrabă să cheme un doctor decât s-o ducă la spital. 
Levin ştia asta. 

— Mulţumesc. 

— Lasă, îl întrerupse Levin. Cu cât spui mai puţin, cu atât o 
să mă simt mai bine. Sunt sigur că imaginaţia mea e 
corespunzătoare; mă întreb dacă şi a ta e la fel. 

— Ce vrei să spui? 

— Arkadi, fata asta a ta nu e virgină. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti. 

— Semnul de pe obrazul ei. l-au injectat aminazin cu ani în 
urmă. 

— Credeam că nu mai folosesc aminazin din cauza 
pericolului pe care-l prezintă. 

— Asta-i problema. Îl injectează dinadins în muşchi, pentru 
ca să nu fie absorbit. Dacă nu este absorbit, formează o 
tumoare malignă, aşa cum s-a întâmplat în cazul ei. Fata nu 
vede cu un ochi. Oricine taie tumoarea, taie nervul optic şi lasă 


semnul acesta. Este semnul lor. 

— E o exagerare, nu crezi? 

— Întreab-o pe ea. Vorbeşte-i despre orbire. 

— Faci prea mult caz. Un martor a fost atacat şi eu am 
apărat-o. 

— Atunci de ce nu te-ai adresat unei secţii de miliţie? 

Arkadi se duse în dormitor. Prosoapele de pe lrina erau 
fierbinţi; le înlocui cu altele curate. Braţele şi picioarele ei 
tresăreau spasmodic în somn, o reacţie la schimbarea de 
temperatură. El o mângiie pe frunte, împingând spre spate 
şuviţele de păr împletite. Semnul de pe obrazul ei devenise 
violaceu din cauza sângelui ce-i năvălise sub piele. 

Oare ce voiau ei? se întrebă. De la început, e; fuseseră aici. 
Maiorul Pribluda venise înaintea lui să cerceteze trupurile din 
Gorki Park. Detectivul Fet fusese de faţă la interogarea lui 
Golodkin. Urmau ucigaşii din apartamentul lui Golodkin, apoi 
virtualii asasini din tunelul metroului. Bilele de cauciuc, injecţiile, 
lamele - toate semnături ale lui Pribluda şi ale prietenilor lui. 
Oricum, ei; vor staţiona prin apropierea casei Irinei şi probabil că 
încă de pe acum au o listă a prietenilor ei. De bună seamă or fi 
obosit pândind spitalele, iar ideea piticului Levin i-ar fi venit în 
curând şi lui Pribluda. Levin dăduse dovadă de curaj, însă când 
ea se trezea trebuiau să plece. 

În camera de zi, Levin încerca să se calmeze cercetându-şi 
tablele de şah. 

— Arată mai bine, zise Arkadi. Cel puţin doarme. 

— O invidiez, spuse Levin fără să ridice ochii. 

— Ai vrea să joc şi eu? 

— Ce nivel de pregătire ai? 

— Nu ştiu. 

— Dacă aveai vreun grad, ai fi ştiut. Nu, mulţumesc. 

Levin îşi reaminti de cerinţele ospitalităţii, deşi gândul la 
femeia din patul său nu-l părăsea. El îşi compuse un zâmbet. 

— De fapt aici e o situaţie foarte interesantă. Un meci jucat 
de Bogoliubov şi Pire în 31. Negrul mută, dar n-are decât o 
posibilitate. 

Numai în armată fusese Arkadi îndeajuns de plictisit să 
joace şah serios, iar atunci singurul său talent se manifestase în 


apărare. În acest meci amândouă taberele erau fortificate, iar 
albul avea controlul centrului, aşa cum spusese Levin. Pe de altă 
parte, Arkadi observă absenţa unor ceasuri de arbitraj în 
apartament, ceea ce însemna că Levin preferea analiza în tihnă 
în locul luptei îndârjite de pe tabla de şah. De asemenea, bietul 
om se confrunta cu perspectiva unei nopţi lungi şi enervante. 

— Ce spui de asta? Arkadi mută cu negrele. Nebunul ia 
pionul. 

Levin ridică din umeri. Făcură câteva mutări. Calul negru îl 
încolţi pe nebunul alb şi efectuă rocada. 

— Îţi rezervi vreodată timpul necesar ca să te gândeşti 
înainte de a face mutarea? mormăi Levin. 

Acesta chibzui dacă era cazul să ia calul cu tura sau cu 
regele. Orice mutare a calului părea sortită eşecului; apoi negrul 
avea să dea regina, nebunul şi calul pe un nebun, tură şi doi 
pioni. Câştigul depindea de abilitatea albului de a-şi reintroduce 
nebunul în joc înainte ca negrul să poată lega propriii pioni şi să 
ocolească turele. 

— Ţi-ai complicat existenţa, spuse Levin. 

În timp ce Levin gândea mutarea următoare, Arkadi scotoci 
printr-un raft cu cărţi, până când descoperi un volum de proză a 
lui Poe. Destul de curând, constată că Levin adormise în fotoliu. 
La ora 4 dimineaţa se duse la maşina lui, făcu o tură în jurul 
blocului ca să verifice dacă nu era urmărit şi se întoarse în 
apartamentul lui Levin. Nu mai putea aştepta. O îmbrăcă pe 
Irina în hainele ei umede, o înfăşură într-o pătură şi o duse jos. 
In vreme ce conducea maşina, nu întâlni decât lucrătorii de la 
drumuri care „dădeau asaltul“ pentru Întâi Mai. Un singur bărbat 
aflat la volanul unui compresor cu aburi conducea un grup de 
patru femei care turnau asfalt fierbinte. Când traversă râul şi 
ajunse la distanţă de două blocuri de Taganskaia, cobori, merse 
pe jos restul drumului până la apartamentul său şi cercetă 
fiecare cameră ca să se asigure că n-avea musafiri nepoftiţi. 
Intorcându-se la maşină, o duse până lângă blocul lui, apoi opri 
motorul şi stinse luminile înainte de a intra în curte. O 
transportă pe Irina în apartament, o puse pe pat, o dezbrăcă şi o 
înveli cu pătura lui Levin şi cu propriul său palton. 

Era gata să iasă ca să mute din nou maşina când văzu că 
ea avea ochii deschişi. Pupilele îi erau dilatate şi albul ochilor 
avea o nuanţă roşiatică. Părea incapabilă să-şi mişte capul. 


— Idiotule, spuse ea. 


13 

Ploua. Podelele scârţâiau uşor. În apartamentele de 
deasupra şi de dedesubt, Arkadi auzea paşii celor ce făceau 
curat. În casa scărilor, paşii şovăitori ai unei bătrâne. Nu se 
auzeau nici bătăi în uşă, nici apelul telefonului. 

Irina Asanova zăcea cu faţa spre el, cu pielea la fel de 
palidă ca fildeşul acum, când febra îi scăzuse. El era încă 
îmbrăcat. Mai întâi încercase să găsească alt loc unde să se 
ghemuiască, dar nu existau nici scaune, nici canapele, nici chiar 
un covor, aşa că în cele din urmă împărţiseră patul. Apropie 
ceasul de ochi. Era ora 9 dimineaţa. Încet, ca să n-o trezească, 
se ridică şi se duse numai în ciorapi către marginea unei 
ferestre şi privi în curte. Nu trecea nimeni. Trebuia s-o mute, dar 
nu ştia unde. Oricum, nu acasă la ea. Hotelurile ieşeau din 
discuţie; era ilegal să ocupi o cameră la hotel în propriul tău 
oraş. (Ce motiv putea să aibă un cetăţean ca să nu stea acasă?) 
Ceva avea să se întâmple. f 

Patru ore de somn erau suficiente. I| aştepta ancheta. 

Fata îşi ridicase pătura până în dreptul bărbiei, pregătită 
pentru alte patru ore de somn adânc, socoti el. Până atunci se 
va întoarce. Era timpul să-l întâlnească pe general. 

Drumul Entuziaştilor, unde deţinuţii îşi începeau de obicei 
călătoria spre Siberia pe jos, trecea pe lângă uzinele de 
tractoare „Secera şi ciocanul“ către Şoseaua 89, un drum îngust 
de beton pentru camioane, şerpuind printre sate la fel de 
aproape de pământ ca şi cartofii, pe tot drumul spre est până la 
Urali. Arkadi conduse patruzeci de kilometri înainte de a coti 
spre nord pe un drum acoperit cu pietriş către un sat numit 
Balobanovo, pe lângă parcele semănate cu bame şi fasole, şi 
câmpuri cu vaci cafenii asemănătoare, apoi pe un drum murdar 
printre copaci atât de deşi încât mai puteau fi văzute petice de 
zăpadă neatinse de soare. Printre ramuri se zărea râul Kliazma. 

La o poartă de fier cobori şi continuă drumul pe jos. Nici o 
maşină nu trecuse recent pe acolo. In mijlocul drumului, iarba 
de anul trecut rămăsese moartă şi înaltă. O vulpe îndrăzni să 
treacă aproape pe sub picioarele lui şi el se încordă automat cu 
gândul la câinii generalului, dar singurul zgomot care se auzea 
în pădure era cel provocat de susurul ploii. 

După zece minute de mers, ajunse la o casă cu două nivele 
cu un acoperiş abrupt de tablă. Din câte îşi amintea, de cealaltă 


parte a curţii circulare, un lung drum în trepte cobora până la 
malul râului unde era - fusese, cel puţin - un doc cu o barcă şi, 
ancorată bine, o plută pe cutii de ulei de portocale. Acolo 
fuseseră, de asemenea, bujori în hârdaie de lemn aşezate de-a 
lungul docului, şi o cadă cu gheaţă deservită de doi aghiotanţi 
cu jachete şi mănuşi albe. La petreceri, lanterne chinezeşti erau 
atârnate deasupra docului şi întinse pe tot drumul în sus pe 
scări, de parcă o cărare de luni ar fi pornit direct din cer. 
Reflectarea lor în apă se legăna ca nişte fiinţe luminoase ale 
mării atrase de muzică. 

Privi în sus către casă. Petele de rugină ajungeau de la 
jgeaburi până la pământ. Buruieni creşteau în curte, în jurul unei 
mese de grădină ruginite şi al unei cuşti pentru iepuri. De jur- 
împrejurul casei şi pe pajişte, puteau fi văzuţi o mulţime de pini 
sfrijiţi şi ulmi sălbăticiţi, care creau o atmosferă dezolantă. 
Singurul semn de viaţă era un şir de iepuri morţi, jupuiţi, albaştri 
şi negru-roşcaţi. 

La bătaia lui în uşă răspunse o femeie bătrână, a cărei 
stupefacţie cedă locul unei priviri otrăvite, urmată de o 
strâmbătură pe pata de ruj care era gura ei. Ea îşi şterse mâinile 
de un şorţ plin de grăsime. 

— Surpriză, spuse ea cu o voce răguşită de vodcă. 

Arkadi păşi înăuntru. Cearşafuri acopereau mobila. 

Perdelele erau la fel de cenuşii ca nişte giulgiuri. Un portret 
în ulei al lui Stalin atârna deasupra căminului, care duhnea a 
cenuşă umedă. Erau aici crengi uscate, sticle cu flori de hârtie 
veştede, un rastel pentru arme cu o puşcă Mosin-Nagant cu 
închizător şi două carabine. 

— Unde este? întrebă Arkadi. 

Ea arătă cu capul spre bibliotecă. 

— Spune-i că-mi trebuie mai mulţi bani, zise ea tare. Şi o 
femeie care să mă ajute la treabă, dar mai întâi bani. 

Arkadi se desprinse din încleştare şi se duse la uşa de sub 
scările ce duceau la etaj. 

Generalul stătea într-un scaun de răchită lângă fereastră. 
Ca şi Arkadi, avea o faţă îngustă, plăcută, doar pielea devenise 
rigidă şi translucidă, sprâncenele albe şi stufoase, părul un puf 
alb în jurul unei frunţi înalte brăzdate de vene. Trupul lui era 
înveşmântat într-o cămaşă ţărănească largă, pantaloni şi 
bocanci exagerat de mari. Mâinile, palide ca hârtia, ştergeau un 


ţigaret lung de lemn care nu avea în el nici o ţigară. 

Arkadi se aşeză. Existau două busturi în bibliotecă, unul al 
lui Stalin şi celălalt al generalului, amândouă sculptate în 
cochilie de scoică. Pe un panou înrămat din pâslă roşie erau 
expuse şiruri de medalii, inclusiv două Ordine Lenin. Pâsla era 
prăfuită, fotografiile de pe pereţi îşi pierduseră luciul şi praful se 
adunase în faldurile unui drapel de divizie țintuit în perete. 

— Aşadar tu erai, spuse generalul. Scuipă pe podea, ratând 
un vas de ceramică plin aproape până la margine cu spumă 
cafenie. El făcu semn cu ţigaretul. Spune-i căţelei că dacă vrea 
mai mulţi bani să se ducă în oraş şi să-i câştige lucrând cu 
fundul. 

— Am venit să te întreb ceva despre Mendel. Un lucru de 
care trebuie să fiu sigur. 

— E mort, asta-i destul de sigur. 

— A câştigat Ordinul Lenin pentru că a omorât nişte nemți 
care încercuiseră Leningradul. A fost un prieten apropiat de-al 
tău. 

— Era o bucată de rahat. De-aia a ajuns la Ministerul de 
Externe. Acolo sunt angajaţi doar hoţii şi rahaţii. Alt laş, ca şi 
tine. Nu, mai bun decât tine. Nu era un ratat absolut. Trăim într- 
o lume nouă, în care rahaţii plutesc deasupra. Du-te acasă. 
Miroase-o pe curva aia murdară cu care te-ai însurat. Mai eşti 
însurat? 

Arkadi luă ţigaretul generalului şi introduse o ţigară în el. Îşi 
puse şi el o ţigară în gură, le aprinse pe amândouă şi-i înapoie 
ţigaretul. Generalul tuşi. 

— Am fost la Moscova la mitingul din Octombrie. Puteai să 
vii atunci şi să mă vezi. Belov a venit. 

Arkadi privi una dintre fotografiile înceţoşate. Înfăţişa nişte 
oameni care dansau, sau erau spânzurați? În alta se vedea o 
grădină proaspăt săpată sau o groapă comună. Era atât de 
veche încât uitase. 

— Mai eşti aici? 

— Da. 

Pentru prima oară, generalul îşi întoarse faţa spre Arkadi. 
Muşchii păreau nişte fire care legau pielea de oase. Ochii negri 
erau albiţi de cataractă. 

— Eşti un molâu, spuse el. Îmi faci silă. 


Arkadi se uită la ceas. Fata se va trezi peste câteva ore, şi 
el voia să cumpere ceva de mâncare înainte de a se întoarce la 
Moscova. 

— Ai auzit de tancurile noi? Au încercat să se laude cu ele 
în faţa noastră. Nişte afurisite de limuzine. Ăsta-i neghiobul de 
Kosîghin! Ales de directorii de uzine. Directori de uzine! Unul 
conduce un reactor nuclear; să facem bombe atomice. Altul 
fabrică limonadă; să pregătim arme pentru războiul chimic. Alţii 
fac aparate de aer condiţionat; să punem aer condiţionat în 
lucrurile alea blestemate. Voi faceţi toalete, noi ne aşezăm pe 
scaunul de WC. Mai inutil decât un crucişător de lux, ca şi cum 
ne-ar putea impresiona cu chestiile astea! Nu, voi construiți un 
tanc cu minimum de mijloace ca să meargă prost, şi dacă merge 
prost să puteţi face reparaţiile din mers. Aşa cum Mikoian şi-a 
construit avioanele; şi-a format o echipă bună cu un creier în 
fruntea ei. Dar ei au menţinut-o storcând toată vlaga din noi. 
Acum s-au înmuiat cu toţii. O mai ai pe idioata aia care te 
înjura? 

— Mda. 

Bătrânul se mişcă abia clintind hainele ce atârnau pe el. 

— Puteai să fii general până acum. Băiatul lui Gorovov 
comandă întreg Districtul Militar Moscova. Cu numele meu 
puteai să fii promovat mai repede. Bine, ştiam că n-ai boaşe ca 
să comanzi o unitate de blindate, dar cel puţin puteai fi unul 
dintre ticăloşii de la Informaţii. 

— Ce poţi să-mi spui despre Mendel? 

— O spumă slabă sau cam aşa ceva. 

— Mendel i-a împuşcat pe nemti? 

— Zece ani n-ai dat pe aici şi-acum vii să mă întrebi de un 
laş de pe lumea ailaltă. 

Scrumul ţigării căzu pe cămaşa generalului. Arkadi se 
aplecă înainte şi scutură cenuşa. 

— Mi-au murit câinii, spuse generalul supărat. Au ieşit în 
câmp şi tocmai când treceau pe acolo nişte nenorociţi cu 
buldozerele. Ticăloşii i-au împuşcat! Ţărani nenorociţi! Ce 
căutau buldozerele aici? Strânse pumnul, ca un nod de copac. 
Totul decade. Gândaci de gunoi. Putreziciuni. Ascultă, ţânţarii! 

Stăteau amândoi liniştiţi, generalul ţinându-şi urechea 
înclinată spre ploaie. O albină rămăsese blocată între al doilea şi 


al treilea rând de geamuri. 

— Mendel a murit. În pat. Totdeauna a spus că o să moară 
în pat. A avut dreptate. Acuma câinii mei. Schiţă un zâmbet. Vor 
să mă ducă la o clinică, băiete. Există o clinică la Riga. Foarte 
luxoasă, nu se uită la cheltuieli când e vorba de eroi. Mă 
gândeam că de asta n-ai venit. Am cancer, totul în mine e 
ciuruit. Ştii ce mă ţine pe lume. Şi ei au clinica asta cu radiaţii şi 
băi fierbinţi şi mă invită acolo. Nu mă duc fiindcă ştiu că nu mă 
mai întorc niciodată. Am văzut doctori în luptă. Nu vreau să 
plec. N-o să-i spun căţelei. Vrea să plec crezând că o să-mi ia 
pensia. La fel şi tu, nu-i aşa? 

— Nu-mi pasă unde mori, spuse Arkadi. 

— Asta-i adevărat. Lucrul principal este că o să te păcălesc. 
Am ştiut întotdeauna de ce te-ai dus la biroul procurorului. Nu 
voiai decât să mă tragi în jos, să vii şi să adulmeci pe-aici cu toţi 
detectivii tăi, să scoţi iar lucrurile la iveală. Oare nevasta 
generalului a murit într-un accident cu barca sau a fost ucisă? 
Asta explică întreaga ta viaţă până aici - să mă prinzi pe mine. 
lar eu o să fiu mort înainte de asta, şi apoi n-o să ştii niciodată. 

— Dar eu ştiu. Am ştiut de ani de zile. 

— Nu încerca să mă prosteşti. Eşti un mincinos nenorocit, 
aşa ai fost dintotdeauna. 

— Sunt şi acum. Dar ştiu. N-ai nici o vină şi n-a fost un 
accident. S-a sinucis. Soţia eroului s-a sinucis. 

— Belov... 

— Nu mi-a spus el. Am dedus singur. 

— Atunci, dacă ştii că n-am facut-o eu, de ce nu m-ai vizitat 
în toţi anii ăştia? 

— Dacă ai fi înţeles de ce s-a sinucis, ţi-ai fi dat seama de 
ce n-am venit niciodată. Nu este un mister; e doar trecutul. 

Generalul se adânci în fotoliu, pregătindu-se să arboreze un 
aer dispreţuitor, apoi păru să se afunde dincolo de el însuşi şi de 
fotoliu şi de Arkadi. Faţa lui deveni indiferentă. El se micşoră. 
Nu-şi părăsi fantoma; fantoma se retrase în el. 

În această tăcere Arkadi se gândi - nu ştia de ce - la basmul 
asiatic despre viaţă. Singura explicaţie posibilă era liniştea 
subită a persoanei din fotoliu. Povestea spunea că toată viaţa 
este o pregătire pentru moarte, că moartea reprezintă o trecere 


la fel de firească precum naşterea, şi că lucrul cel mai rău pe 
care un om îl poate face în viaţa lui este strădania de a evita 
moartea. Exista un trib legendar în care toate naşterile se 
petreceau fără ţipete şi toate trecerile în neființă fară agonie. 
Unde naiba se duceau aceşti oameni legendari după ce mureau, 
asta uitase. Totuşi, erau avantajaţi faţă de rusul universal, care 
trecea prin viaţă luptând ca un om prins într-un râu ce se 
grăbeşte către cascadă. În ce-l priveşte pe tatăl său, i se părea 
că devenise tot mai inert, forţa din el pierzându-se într-o ultimă 
fortăreață centrală. Apoi, brusc, văzu forţa revenind dureros. 
Respirația deveni mai profundă, iar sângele pus în mişcare o 
dată cu revenirea forţei începu să-i curgă mai repede prin vene. 
Era tabloul unui om reconstituindu-se din pură voinţă, rezistând 
prin el însuşi. În cele din urmă, neclintirea ca de ceară a feţei 
dispăru şi ochii lăptoşi priviră înainte, necinstiţi dar sfidători. 

— Am fost coleg de clasă cu Mendel la Academia Militară 
Frunze şi comandam amândoi unităţi de blindate pe linia 
frontului când Stalin a spus: „Nici un pas înapoi!“ Eu mi-am dat 
seama că germanii vor fi împrăştiaţi; era timpul pentru 
infiltraţie. Efectul rapoartelor mele prin radio din spatele liniilor 
lor a fost electrizant. Stalin le asculta în fiecare noapte în 
adăpostul lui antiaerian. Reportajele din zonă spuneau: 
„Generalul Renko luptă undeva în spatele liniilor inamice“. 
Germanii întrebau: „Renko, cine este acest Renko?“ Fiindcă 
eram doar colonel. Stalin mă avansase şi eu nici nu ştiam. 
Germanii aveau toată lista ofiţerilor noştri şi acest nume nou îi 
încurca, le zdruncina încrederea. Flutura pe buzele tuturor, 
primul nume după Stalin. Şi ce efect când am ajuns la Moscova 
şi am fost întâmpinat de însuşi Stalin. L-am urmat în staţia 
Maiakovski şi am stat lângă el ca să ascult marea lui cuvântare, 
cuvinte care au întors din drum năvala fascistă tocmai când ei 
trăgeau cu tunurile prin oraş... Şi patru zile după aceea mi s-a 
dat propria mea divizie de blindate, Divizia Roşie de Gardă, care 
a intrat prima în Berlin. În numele lui Stalin... 

Mâna lui se ridică pentru a-l împiedica pe Arkadi să plece. 

— i-am dat un nume ca acesta şi tu vii aici, un detectiv 
neînsemnat, să mă întrebi despre un laş care şi-a petrecut 
războiul ascunzându-se în lăzi de ambalaj? O iscoadă oarecare, 
asta ai ajuns? Ce idee!? Să întrebi despre Mendel? 

— Ştiu totul despre tine. 


— Şi eu despre tine. Nu uita. Alt reformator hrănit cu 
lapte... Mâna generalului căzu. El se opri şi înclină capul. Unde 
rămăsesem? 

— Mendel. 

Arkadi se aştepta la o expunere dezlânată, dar generalul 
reveni la subiect. 

— O poveste amuzantă. Au capturat nişte ofiţeri germani la 
Leningrad şi i-au repartizat lui Mendel pentru interogatoriu. 
Germana lui Mendel era execrabilă - scuipă cu precizie în bol. 
Aşa că acest american s-a oferit s-o facă el - nu-mi amintesc 
numele lui. Era bun, pentru un american. Simpatic, fermecător. 
Germanii i-au spus tot. La sfârşit americanul i-a luat pe germani 
la un picnic în pădure cu şampanie şi ciocolată şi i-a împuşcat. 
De distracţie. Era amuzant că ei nu-şi dădeau seama că vor fi 
împuşcaţi, deci Mendel a trebuit să facă un raport fals despre 
cei aflaţi în incursiune. Americanul i-a plătit pe anchetatorii 
militari, iar pentru asta Mendel a primit ordinul Lenin. M-a pus să 
jur că nu spun la nimeni, dar tu fiind fiul meu... 

— Mulţumesc. 

Arkadi se ridică, mai obosit decât şi-ar fi închipuit, şi se 
împletici către uşa bibliotecii. 

— O să mai vii? întrebă generalul. E bine să stăm de 
vorbă... 

* 

Cutia de carton cuprindea lapte, ouă, pâine, zahăr, ceai, 
farfurii şi pahare, o tigaie de prăjit, săpun, şampon, pastă de 
dinţi şi periuţă - toate cumpărate pe drumul de întoarcere la 
Moscova - şi el se grăbi spre frigider înainte ca fundul cutiei să 
se rupă. Era îngenuncheat, punând alimentele la locul lor, când 
o auzi pe Irina în spatele lui. 

— Nu te uita, spuse ea. Luă şamponul şi săpunul şi plecă. El 
auzi apa curgând la baie. 

Arkadi stătu în camera de zi, pe pervazul ferestrei, 
simțindu-se prost pentru că ezita să intre în dormitor. Nu exista 
un loc bun de stat. Ploaia se oprise, însă nici o persoană în haină 
de ploaie nu apărea pe stradă. Se mira fiindcă Pribluda nu era 
subtil. Ceea ce îi aduse gândul înapoi la discuţia cu tatăl său. 
Osborne îi omorâse pe cei trei germani („Am mai fost înainte la 
Leningrad” spuse Osborne pe bandă; „Am fost acolo mai demult 
cu germanii”), în aproape exact acelaşi mod în care el omorâse 


cele trei victime din Gorki Park. Arkadi se întrebă despre 
anchetatorii militari plătiţi de Mendel şi Osborne; cine erau ei şi 
ce carieră glorioasă îşi clădiseră ei după război? 

O simţi pe lrina în uşa dormitorului înainte de a o vedea. 
Era într-un cearşaf cu găuri făcute pentru braţe, o curea de-a lui 
în jurul mijlocului, părul umed ridicat într-un coc, picioarele 
goale. Nu putea să fi stat acolo mai mult de o secundă, dar el 
avea senzaţia că ochii ei se opriseră asupra lui de multă vreme 
la fel ca prima oară când o văzuse, ca şi cum ar fi cercetat ceva 
străin aflat în câmpul ei vizual. Din nou ea facu ca cele mai 
ciudate veşminte să pară moderne, ca şi cum aştemuturile vor fi 
fost un lucru obişnuit de purtat în acest an. De asemenea, el 
observă cum faţa ei se întoarse uşor într-o parte; îşi aminti ce-i 
spusese Levin despre ochiul orb şi privi către semnul 
demascator de pe obrazul ei. 

— Cum te simţi? 

— Mai curată. 

Vocea ei era aspră după ce vomitase; sulfazina îşi făcuse 
efectul. Totuşi îi revenise culoarea în faţă, mai mult decât se 
lăudau majoritatea moscoviţilor. Privi în cameră. El îi urmări 
privirea. 

— Îmi cer scuze pentru starea apartamentului. Soţia mea a 
făcut curăţenie de primăvară. A luat nişte lucruri din casă. 

— Arată ca şi cum s-a luat ea însăşi din casă. 

— Asta a făcut. 

Cu braţele încrucişate, Irina se apropie de soba cu singura 
ei tigaie, căni şi farfurii. 

— De ce mi-ai salvat viaţa azi-noapte? întrebă ea. 

— Eşti importantă pentru ancheta mea. 

— Asta-i tot? 

— Ce altceva putea să fie? 

Ea privi în debaraua goală. 

— Nu vreau să te supăr, zise, dar nu arată ca şi cum soţia 
ta se va întoarce. 

— O părere obiectivă este totdeauna prețioasă. 

Ea rămase lângă sobă, în cealaltă parte a camerei. 

— Şi acum ce-o să fie? 

— Când ţi se usucă hainele, o să pleci, spuse Arkadi. 

— Unde? 


— Depinde de tine. Acasă... 

— Ei au să mă aştepte. Mulțumită ţie, nu pot să mă duc nici 
la studio. 

— Atunci la prieteni. Mulţi dintre ei vor fi urmăriţi, dar 
trebuie să existe cineva la care să poţi sta, spuse Arkadi. 

— Fără vreo şansă ca să-i vâr şi pe ei în bucluc? Ăsta nu-i 
un lucru pe care-l fac prietenilor. 

— Bine, dar nu poţi sta aici. 

— De ce nu? ridică ea din umeri. Nu mai e nimeni. 
Apartamentul anchetatorului şef mi se pare perfect pentru mine. 
Ar fi o crimă să-l las să se piardă. 

— Tovarăşă Asanova... 

— lrina. M-ai dezbrăcat destul; cred că-mi poţi spune pe 
numele de botez. 

— lrina, poate fi greu de înţeles, dar acesta este cel mai 
prost loc unde ai putea sta. Ei m-au văzut azi-noapte şi acesta 
este unul dintre primele locuri unde vor veni. Nu vei putea să 
ieşi după mâncare sau haine. Eşti ca într-o capcană aici. 

— Vrei să spui că noi suntem în capcană aici. 

Cu cât vorbea mai mult, cu atât mai mult se lipea 
aşternutul de corpul ei încă umed, pete umede arătându-se prin 
el. 

— Nu voiam să stau pe-aici atât de mult, spuse Arkadi 
privind într-o parte. 

— Eu văd două farfurii şi două căni, spuse Irina. E foarte 
simplu. Ori eşti cu „ei”, în care caz n-are importanţă unde fug 
fiindcă tot m-ai urmări, ori nu eşti cu „ei”, în care caz pot să iau 
încoace un prieten sau pot să te iau pe tine. M-am gândit la 
asta. Vreau să te iau pe tine. 

Sună telefonul. Era într-un colţ al dormitorului pe podea, 
negru, insistent. La al zecelea apel, Arkadi ridică receptorul. 

Era Lebădă care spunea că [iganul aflase unde făcea 
icoane Kostia Borodin. 

Locul pe care-l găsise Ţiganul era un garaj lângă pista de 
karting, pe malul de sud al râului. Un mecanic numit 
„Siberianul” dispăruse de câteva luni în urmă. Două karturi 
atârnau în cârlige din tavan, deasupra unei Pobede ruginite care 
era pusă pe butuci. Rumeguş şi ulei acopereau pardoseala. În 


menghina de pe banc era prinsă o scândură pe jumătate tăiată. 
Fiare şi piese de maşină erau îngrămădite într-un colţ, şi deşeuri 
de lemn în alt colţ. Intr-un perete era agăţată o ramă de întins 
pânza şi cutii cu vopsea albă, ulei de in şi terebentină. Un 
dulăpior cu uşa ruptă adăpostea salopete prea murdare ca să fie 
furate. Nu existau nici lăzi cu scule, nimic valoros şi portativ la 
vedere. Vuiete de accelerare şi decelerare veneau de afară, din 
stradă. 

— Ştii cum să faci asta? întrebă Arkadi. 

— Am lucrat doi ani la Prelevarea Urmelor. Încerc să mă 
descurc, spuse Kirwill. 

Lebădă şi Tiganul stăteau deoparte, Ţiganul folosindu-şi 
buzunarul ca scrumieră. Arkadi puse jos lanterna, întinse trusa 
judiciară pe podea şi scoase o lanternă, mănuşi subţiri de 
cauciuc, cartoane negre şi albe, cleşte, prafuri (negru, alb şi 
sânge-de-dragon), pensule din păr de cămilă şi atomizor. Kirwill 
îşi puse o pereche de mănuşi, deşurubă becul suspendat de 
şaizeci de waţi al garajului şi-l înlocui cu unul de o sută cincizeci 
de waţi. Arkadi porni de la fereastră, jucând lumina lanternei pe 
geamurile murdare în timp ce le peria cu pudră albă, apoi se 
mută la paharele de băut şi sticlele de pe rafturi, aplicând pudră 
albă şi punând cartonaşe negre în pahar ca să vadă amprente. 
Kirwill începu cu suprafeţele poroase cu un atomizor cu 
ninhidrin, lucrând în sensul acelor de ceasornic de la uşa 
garajului. 

Prăfuirea este genul de muncă ce putea fi făcută bine într-o 
zi sau cel mult o săptămână. După ce toate locurile evidente - 
puncte de intrare, mânere, pahare - erau acoperite, un 
anchetator trebuia să ia în seamă toate locurile neobişnuite pe 
care le putea atinge mână de om: cauciucuri, dosul tablourilor, 
fundul cutiilor cu vopsea. În general Arkadi evita pe cât posibil 
prăfuirea. De astă dată o socoti binevenită; era ceva normal şi-i 
ocupa mintea. Detectivul american lucra cu o energie metodică 
şi o anumită graţie, conducându-şi muşchii şi concentrându-se 
asupra muncii migăloase. Nu spuneau nimic care să tulbure 
lucrul atent. Arkadi prăfui clanţele de la uşi, aripile şi numărul 
maşinii, pe când Kirwill pulveriza bancul de lucru, pe deasupra şi 
pe dedesubt. Când Ţiganul arătă spre un morman de zdrenţe, 
Arkadi şi Kirwill îl descurajară cu o privire reciprocă; nu erau 
urme corespunzătoare pe material. Arkadi răspândi praf negru 


pe margine unei fotografii de pe perete. Actriţa din poză avea 
un zâmbet care vorbea despre zbenguiala pe stânci înconjurate 
de mare, sinceritate şi rufarie străină. El folosi cât putea de 
puţină pudră, dând cu pensula în direcţia cutelor, de la vârful 
buclei unei amprente până la margine. 

Era de luat în seamă şi specificul unui garaj. Zona din jurul 
maşinii şi a karturilor era împestriţată cu pete de unsoare; un 
om nu se duce sub tava cu ulei decât dacă se aşteaptă să fie 
puţin ulei. Tâmplarii, pe de altă parte, erau o echipă mai 
meticuloasă, aproape chirurgicală. Existau şi alţi factori. 
Suspectul perfect ar fi un om nervos cu pielea grasă şi părul dat 
cu loţiune. Dar un om rece, uscat poate doar să strângă o mână 
grasă sau să împartă aceeaşi sticlă. De asemenea, iarna era şi 
ea un punct; porii omeneşti închişi la frig. Rumeguşul putea 
absorbi lent urmele ca un burete. 

Pe când Arkadi punea instrumentele la loc în trusă şi lua o 
lupă şi o fotografie cu amprentele lui Kostia Borodin, Kirwill puse 
în priză cablul lung al lămpii, o aprinse şi începu să-şi 
urmărească paşii, acolo unde pulverizase înainte. Arkadi 
observă că fotografia lui Borodin prezenta neobişnuite laturi 
duble la fiecare deget arătător şi o spirală zgâriată la degetul 
mare de deasupra. Adunând dovezi pentru tribunal, ar fi vrut să 
folosească o ordine mai lentă, fotografierea urmelor şi ridicarea 
lor pe bandă, încercând să găsească cât mai multe puncte de 
referinţă între urmele de pe poză şi cele recoltate aici. În 
schimb, el lucra acum în viteză şi Kirwill se mişca la fel de 
repede. Aburul uşor de ninhidrin, combinat cu aminoacizii 
reziduali ai atingerilor neglijate se urca bătând în violet sub 
strălucirea lămpii. Apoi Arkadi îşi reluă drumul pentru a doua 
oară, fără lampă şi fără lupă, comparând urmele de ninhidrină 
cu propria fotografie a amprentelor lui James Kirwill. Ei nu 
schimbară fotografiile. Când Arkadi termină cu urmele prăfuite, 
se mută la cele pulverizate, în timp de Kirwill se mută la 
lucrarea lui Arkadi. 

Trei ore după ce veniseră, Arkadi îşi strânse trusa. Kirwill se 
aplecă peste aripa maşinii, aprinzând o ţigară şi fiind tapat şi de 
către Tigan care de o oră întreagă dădea semne că moare după 
o ţigară. Arkadi îşi aprinse şi el una. 

Garajul arăta ca şi cum nişte nebuni lipiseră aripi de molie, 
cu miile, negre, albe şi purpurii, oriunde puteau ajunge. Arkadi şi 


Kirwill erau  tăcuţi, împărtăşind sentimentul pervers al 
satisfacţiei care vine de la o muncă bine făcută dar zadarnică. 

— Aşa că aţi găsit urmele lor? presupuse Ţiganul. 

— Nu, ei n-au fost niciodată aici, spuse Arkadi. 

— Atunci de ce arătaţi amândoi aşa de fericiţi? întrebă 
Lebădă. 

— Fiindcă am făcut ceva, răspunse Kirwill. 

— Omul ăsta era siberian, spuse Ţiganul. Există lemn şi 
vopsea, asta-i tot ce mi-aţi spus. 

— Nu i-am dat destul ca să meargă mai departe, spuse 
Kirwill. 

În care altă parte să mai meargă? se întrebă Arkadi. James 
Kirwill îşi vopsea părul, dar Arkadi bănui că fata fusese cea pe 
care-o trimisese să cumpere vopsea. 

— Ce mai e în raportul judiciar? întrebă Kirwill. 

— Ipsos, rumeguş, ceea ce căutam deja, spuse Arkadi. 

— Nimic altceva? 

Sânge. La urma urmei, au fost împuşcaţi. 

— Îmi mai amintesc şi altceva pe hainele lor. 

— Pete de sânge de animal, răspunse Arkadi. Sânge de 
peşte şi de pui. Peşte şi pui, repetă el şi se uită spre Lebădă. 

— Acum am fost în magazinele voastre alimentare şi n-am 
găsit nimic atât de proaspăt încât să lase o singură picătură de 
sânge, spuse Kirwill. Unde cumpăraţi voi carne proaspătă pe 
aici? 

O categorie săracă de pui scurşi de sânge şi plini de apă 
sau peşti congelaţi erau uşor de obţinut. Dar pui proaspăt tăiaţi 
sau peşti vii erau exorbitant de scumpi şi - în afară de 
magazinele „cu circuit închis” pentru elite sau străini - accesibile 
numai de la întreprinzători particulari, pescari sau de la o femeie 
din apropiere cu un coteţ în fundul curţii. Arkadi se simţea furios 
pe sine pentru că nu se gândise la asta înainte. 

— Tipul e bun, dădu din cap Lebădă spre Kirwill. 

— Aflaţi de unde luau carne proaspătă şi peşte, porunci 
Arkadi. 

Lebădă şi Ţiganul plecară. Ei doi rămaseră, Kirwill stând pe 
o aripă, Arkadi aşezat pe masă. Arkadi scoase insigna de 
detectiv din New York şi i-o aruncă. 


— Poate că ar trebui să dezertez. Aş putea fi un superman 
al naibii pe aici, spuse Kirwill. 

— A fost bună ideea, aceste pete de sânge, încercă Arkadi 
să recunoască cu graţie. 

— Cum ai făcut rost de tăietura asta deasupra ochiului? 
Unde-ai fost azi-noapte după ce am plecat de la bar? 

— M-am întors să fac pipi şi am căzut în gaură. 

— Pot să-ţi smulg răspunsul cu un şut. 

— Şi dacă-ţi rupi un deget de la picior? Ai fi ţinut într-un 
spital sovietic până la vindecare - cel puţin şase săptămâni. 
Gratuit, fireşte. 

— Şi ce? Ucigaşul e aici, asta mi-ar da mai mult timp. 

— Haide, spuse Arkadi ridicându-se de pe masă. Ai câştigat 
ceva. 

Magazinul Central Universal de Muzică era o afacere 
serioasă. Era o atmosferă contemplativă unde un suflet tânăr 
putea fi influenţat de funcţia preţului oficial, aprobând douăzeci 
de ruble pentru o vioară şi arcuş sau suma imposibilă de patru 
sute optzeci de ruble pentru un saxofon de alamă. Un bărbat 
ciupit de vărsat cu pălărie şi palton luă saxofonul, îl admiră, 
apăsă clapele cu degetele, şi-i dădu lui Arkadi genul de salut 
vag pe care cineva îl dă unui coleg. Arkadi recunoscu faţa din 
tunelul metroului. Privind în jur, văzu alt om al KGB cu palton 
interesându-se de acordare. Când îl conduse pe Kirwill în 
departamentul de distracţie la domiciliu, cei doi iubitori de 
muzică puseră jos instrumentele şi îi urmară la o distanţă 
discretă, interesaţi dar nu supărători. Kirwill învârti discul unui 
aparat stereo. 

— Unde e băiatul ăla, Renko? Lucrează aici? 

— Dar nu crezi într-adevăr că o să te aduc să dai mâna cu 
el, nu-i aşa? 

Arkadi scoase o rolă din buzunarul hainei şi o puse la un 
magnetofon, un Rekord, la fel cu cel pe care-l aveau la Ukraina. 
Erau două rânduri de căşti la aparat, pentru ca distracţia să nu 
deranjeze un apartament aglomerat. Kirwill îşi puse un set la 
urechi, urmând indicaţiile lui Arkadi. Omul ciupit de vărsat 
privea din capătul unui lung raft cu televizoare. Celălalt plecase 
- să le dea prin telefon semnalmentele lui Kirwill, presupuse 
Arkadi. 


Apăsă pe PLAY. Era convorbirea telefonică din 2 februarie 
între Osborne şi Unmann. 

— Avionul a întârziat. 

— A întârziat? 

— Totul merge bine. Te frămânţi prea mult. 

— Tu nu te frămânți niciodată? 

— Linişteşte-te, Hansi 

— Nu-mi place asta. 

— Este cam târziu să-ţi placă sau să nu-ți placă ceva. 

— Oricine ştie despre aceste noi Tupolev-uri. 

— Un accident? Tu crezi că numai nemții pot să 
construiască ceva. 

— Chiar o întârziere. Când ajungi la Leningrad... 

— Am mai fost la Leningrad. Am mai fost acolo cu nemții. 

— Totul va fi bine. 

După clicul telefonului şi tăcere, Kirwill apăsă pe STOP, 
REWIND şi PLAY. Mai ascultă banda de două ori până când 
Arkadi o luă. 

— Un neamt şi un american. Kirwill îşi scoase căştile. Pe 
neamt îl cheamă Hans. Cine este americanul? 

— Cred că el l-a omorât pe prietenul tău. 

Un televizor Padoga de şase sute cincizeci de ruble 
prezenta o femeie vorbind în faţa unei hărţi a lumii. Sunetul era 
întrerupt. Arkadi cercetă numele fabricii; era mare diferenţă 
între fabrici. 

— Asta nu-mi spune nimic, zise Kirwill. Mă tragi pe sfoară 
doar. 

— Poate că o să-mi mulţumeşti mai târziu. 

Arkadi schimbă pe un canal cu dansatori populari în 
costume pitoreşti, sărind în tăcere înainte şi înapoi, lovindu-şi 
palmele genunchii şi călcâiele. El opri aparatul şi când ecranul 
se întunecă obţinu o reflectare mai clară a celor doi bărbaţi în 
paltoane de la capătul raftului. 

— Ăştia doi, arătă Arkadi din cap - mă îndoiesc că ar 
încerca ceva cu un turist american, dar nu pot să ştie că tu eşti 
unul. 

Kirwill se uită la ecran. 


— Ne-au urmărit cu maşina de la garaj. Credeam să sunt 
de-ai tăi. 

— Nu. 

— N-ai prea mult popor de partea ta, aşa e, Renko? 

Arkadi şi Kirwill se despărţiră când ieşiră pe strada 
Petrovka. Arkadi o luă spre sediul poliţiei, iar Kirwill spre Hotel 
Metropol. După o jumătate de bloc, Arkadi se opri să-şi aprindă 
o ţigară. Strada era plină de cumpărători ieşiţi de la serviciu, 
armate nepăsătoare mărşăluind agale prin faţa vitrinelor. În 
depărtare văzu silueta solidă a lui Kirwill mergând prin mulţime 
la fel de impunător ca un ţar, urmat de doi însoțitori în paltoane. 

Arkadi porni să-l caute pe Ţigan. 

Camionul era vopsit portocaliu şi verde, cu stele şi semne 
capitaliste în albastru. Un copilaş gol se împleticea pe lângă 
scara din spate a camionului către foc, pe şorţul maică-sii făcut 
din petice, şi către pieptul ei maroniu. O jumătate de duzină de 
babe şi fetiţe stăteau în jurul focului cu un bătrân. Ceilalţi 
bărbaţi ai familiei stăteau pe o maşină, cu toţii în haine 
moderne, cu pălării şi mustăţi, chiar cei mai tineri dintre ei 
etalând o umbră mătăsoasă deasupra buzei. Soarele apunea în 
spatele Hipodromului. 

Erau tabere de ţigani pe toate câmpurile din jurul pistei de 
alergări, o generaţie spontană ca muştele. Ţiganul său însă 
plecase, dispăruse aşa cum se aştepta Arkadi. Cumva ştia că nu 
era Lebădă cel care-l trădase. 

Apartamentul era atât de liniştit când el intră, încât crezu 
că plecase, dar când intră în dormitor ea stătea în pat cu 
picioarele încrucişate. Purta rochia ei, care era scurtă şi îngustă 
din cauza spălării lui neândemânatice. 

— Arăţi mai bine. 

— Sigur că da, spuse ea. 

— Ţi-e foame? 

— Dacă vrei să mănânci, vreau şi eu câte ceva. 

Era flămândă. Înghiţi un castron cu supă de varză şi luă un 
baton de ciocolată ca desert. 

— De ce te-ai întâlnit cu Osborn noaptea trecută? 

— Nu m-am întâlnit. 

Ea luă ţigările din mâna lui fără să ceară. 

— De ce crezi că i-a pus Osborne pe cei doi inşi să te 


atace? 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti. 

— În staţia de metrou. Eram acolo. 

— Atunci ia-ţi singur interogatoriul. 

— Crezi că ăsta e un interogatoriu? 

— Şi există oameni în apartamentul de dedesubt care 
înregistrează acest interogatoriu, spuse ea calm, suflând fumul 
şi privind-l prin el. Asta-i o casă de informaţii KGB şi există 
camere de tortură la subsol. 

— Dacă chiar crezi asta, trebuia să pleci. 

— Pot să plec din ţară? 

— Mă-ndgoiesc. 


— Atunci care-i diferenţa dacă mă aflu în acest apartament 
particular sau în oricare alt loc? 

Ea îşi sprijini bărbia în mână şi-l studie pe Arkadi cu ochii ei 
închişi, unul orb. 

— Crezi că are vreo importanţă unde mă aflu sau ce spun... 

Apartamentul era întunecat; uitase să cumpere becuri. 
Când Irina se rezemă de perete părea că se sprijină pe o umbră. 

Ea fuma la fel de mult ca şi el. Părul ei se uscase în inele în 
jurul feţei şi cârlionţi grei către spate. Era încă desculţă, iar 
rochia intrată la spălat se întindea în jurul sânilor şi şoldurilor. În 
timp ce ea păşea, fumând, inventând minciuni, ochii lui o 
urmau. În lumina slabă pe care o împrăştiau lămpile din curte, el 
o vedea pe părţi - curba unui obraz, buzele ironice, parcă 
sculptate. Avea trăsături generoase, degete lungi, gâtul lung, 
picioare lungi. Se produse un fulger, ca lumina prinsă în apă, 
când privirea ei se încrucişă cu a lui. 

Ştia că îşi dădea seama de efectul pe care-l avea asupra lui, 
aşa cum ştia că cel mai mic avans al lui ar fi însemnat să i se 
predea. Atunci ea nici nu se va mai obosi să mintă. 

— Ştii că Osborne a ucis-o pe prietena ta Valeria, pe Kostia 
Borodin şi pe băiatul acela american Kirwill, şi totuşi te expui să- 
ţi facă acelaşi lucru şi ţie. Practic îl forţezi s-o facă. 

— Aceste nume nu-mi sunt cunoscute. 


— Erai bănuitoare de la început, iată de ce te-ai dus la 
hotel la Osborne imediat ce ai auzit că a revenit la Moscova. Erai 
suspicioasă imediat ce eu am venit la Mosfilm. 


— Domnul Osborne era interesat de filmul sovietic. 

— EIl ţi-a spus că ei sunt în siguranţă în afara ţării. Nu ştiu 
cum ţi-a spus că i-a scos din ţară, dar l-a adus pe James Kirwill în 
țară. Ţi s-a întâmplat vreodată să afli că plecarea din Uniunea 
Sovietică, mai ales pentru trei oameni, este mai dificilă? 

— Ah, am aflat-o des. 

— Şi că era mai simplu să fie ucişi? Unde ţi-a spus că se 
află cei trei? lerusalim? New York? Hollywood? 

— Are vreo importanţă? Tu spui că sunt morţi. În orice caz, 
nu poţi să-i prinzi acum... 

În întuneric, luminată în jurul ţigării, ea strălucea de 
superioritate morală. 

— Soljeniţin şi Amalrik exilați. Palach împins la sinucidere. 
Dinţii lui Fainberg smulşi în Piaţa Roşie. Grigorenko şi Gerşuni 
aruncaţi în azilul de lunatici ca să-i înnebunească. Pe unii îi 
aruncaţi separat în închisoare: Şaranki, Oslov, Merozi, Baiev. Pe 
alţii îi aruncaţi în grup, ca ofiţerii din Flota Baltică. Cei pe care-i 
aruncaţi cu miile, cum sunt tătarii din Crimeea... 

Ea umbla de colo-colo. Aceasta era şansa ei, înţelese 
Arkadi. Aici era un anchetator, iar ea scuipa cuvintele de parcă 
erau gloanţe îndreptate către o armată de anchetatori. 

— Vă e frică de noi, spuse ea. Ştiţi că nu ne veţi putea opri 
niciodată. Mişcarea se răspândeşte. 

— Nu există nici o mişcare. Justă sau greşită, n-are 
importanţă. Pur şi simplu nu există. 

— Eşti prea speriat ca să vorbeşti despre ea. 

— E ca şi cum ne-am certa pe o culoare pe care nici unul 
dintre noi n-a văzut-o niciodată. 

Era prea politicos, hotărî el. Ea stabilea o distanţă atât de 
mare, încât în curând o va scăpa din mână cu totul. 

— Aşadar i-ai scris Valeriei înainte de a pierde examenele 
la universitate, începu el din nou. 

— N-am pierdut nici un examen, spuse ea. După cum ştii, 
am fost eliminată din universitate. 

— Căzută, eliminată, ce importanţă are? Ai fost scoasă 
fiindcă ai spus că-ţi urăşti propria ta ţară? [ara care ţi-a dat 
învăţătură? Asta-i atât de stupid ca şi pierderea examenelor. 

— Te gândeşti ce vrei. 


— Apoi devii codoaşa unui străin care ţi-a ucis cel mai bun 
prieten. Ah, dar asta înseamnă politică pentru tine. Mai degrabă 
crezi cea mai gogonată minciună a unui american cu mâinile 
pline de sânge, decât adevărul de la unul de-ai tăi. 

— Tu nu eşti unul de-ai mei. 

— Greşeşti. Cel puţin Kostia Borodin era un rus adevărat, 
bandit sau nu. Ştia el ce fel de şarlatan eşti? 

Ea trase prea adânc din ţigară şi jarul îi lumină roşeaţa 
bruscă a feţei. 

— Dacă Kostia vroia să fugă din ţară, avea un motiv 
adevărat, el fugea din calea legii, continuă Arkadi. Este un motiv 
pe care oricine poate să-l respecte. Altfel, el ar fi rămas aici. 
Spune-mi, ce credea Kostia despre delirul tău antisovietic? De 
câte ori i-a spus Valeriei cât de falsă era prietena ei lrina 
Asanova? l-ar fi spus acum, dacă mai era în viaţă. 

— Eşti dezgustător, spuse ea. 

— Spune, ce ţi-a spus Kostia Banditul când i-ai zis că erai 
disident politic? 

— De asta ţi-e teamă, ideea că ai un disident politic sub 
propriul tău acoperiş. 

— Ai înfricoşat vreodată pe cineva? Fii cinstită! Cui îi pasă 
de câţiva aşa-zişi intelectuali care sunt aruncaţi afară din şcoală 
pentru că fac pipi pe drapel? Aşa le trebuie! 

— N-ai auzit niciodată de Soljeniţin? 

— Am auzit de conturile lui la bancă în Elveţia, spuse 
Arkadi batjocoritor. 

Vroia ea să discute ca un monstru? Găsise unul mai mare 
decât se aşteptase. 

— Dar de evreii sovietici? 

— Sionişti, vrei să spui. Ei au propria lor republică 
sovietică; ce vor mai mult? 

— Sau Cehoslovacia? 

— Vrei să spui, când Dubrek a adus soldaţi fascişti germani 
în chip de turişti şi cehii ne-au cerut ajutor? Maturizează-te. N-ai 
auzit niciodată de Vietnam sau Chile sau Africa de Sud? Irina, 
poate viziunea ta asupra lumii nu e îndeajuns de largă. Pari 
încredinţată că Uniunea Sovietică este o conspirație enormă ca 
tu să rămâi o adolescentă nefericită. 


— Nu crezi în ceea ce spui. 

— Şi acum să-ţi spun ce gândea Kostia Borodin. 

Arkadi nu voia să se oprească. 

El credea că trăiai pentru plăcerea de a fi persecutată, fără 
a avea tăria de a încălca legea. 

— Asta-i mai bine decât a fi un sadic şi a nu avea tăria să-ţi 
foloseşti pumnii, spuse ea. 

Ochii ei erau umezi de mânie. Era uimit. Putea să simtă 
sarea în ei. Ea era în luptă, fie că voia sau nu. Exista acum puţin 
sânge pe podea, ca să zicem aşa. Aşa cum se întâmplă cu 
luptele, aceasta se deplasă pe un nou teren, în dormitor şi spre 
singura piesă de mobilier a apartamentului. 

Se aşezară în capetele opuse ale patului şi striviră ţigările 
în farfurii. Ea era gata pentru următorul asalt, cu capul ridicat 
vitejeşte şi braţele încrucişate ferm, ca o poartă încuiată. 

— Vrei KGB-ul, oftă el. Vrei torturi, ucigaşi, degeneraţi. 

— Aveai de gând să mă dai pe mâna lor, nu-i aşa? 

— Aveam de gând, recunoscu el. Cel puţin, credeam asta. 

Ea îi urmări silueta cum umbla încoace şi-ncolo prin faţa 
ferestrei. 

— Ţi-am spus exact cum a făcut-o Osborne? întrebă el. 
Aveau o petrecere la patinaj, el şi Valeria, Kostia şi studentul 
american Kirwill. Dar cunoşti partea asta - tu i-ai dat patinele 
tale Valeriei - şi ştii că afacerea lui Osborne este să cumpere 
blănuri ruseşti, deşi poate că nu ştiai că este informator KGB. 
Asta te plictiseşte. Oricum, după puţin patinaj în Gorki Park ei s- 
au dus într-un luminiş ca să ia o gustare. Osborne, un om bogat, 
adusese de toate. 

— Ticlueşti asta de parcă ai fi fost de faţă. 

— Avem servieta în care a adus mâncarea; am scos-o din 
râu. În timp ce toată lumea mânca, Osborne ridică geanta către 
Kostia. Are un pistol în geantă. Îl împuşcă mai întâi pe Kostia, în 
inimă, apoi pe Kirwill, tot în inimă. Unu, doi, exact aşa. Eficient, 
nu? 

— Le spui de parcă ai fi fost acolo. 

— Singurul lucru pe care n-am fost în stare să mi-l 
imaginez, şi la care mă poţi ajuta tu, este de ce Valeria n-a 
strigat după ajutor după ce i-a văzut pe ceilalţi doi ucişi. Admit 


că era o muzică tare la difuzoarele din parc, dar ea nici n-a 
încercat să strige. Stătea liniştită, cu faţa la Osborne, destul de 
aproape încât să-l atingă când el i-a pus pistolul pe inimă. De ce 
a făcut Valeria aşa, Irina? Tu erai cea mai bună prietenă a ei, tu 
trebuie să-mi spui. 

— Uiţi mereu, îi spuse ea, că eu cunosc legile. Este un 
articol în Codul Penal că toţi dezertorii sunt criminali împotriva 
statului. Ai spune sau face orice pentru a-i captura pe ei şi pe 
cineva care i-a ajutat. Cum ştiu eu că atacul din staţia de 
metrou n-a fost înscenat? Că nu l-ai plănuit chiar tu? Sau tu şi 
KGB? Ca şi cadavrele pe care spui că le ai - de unde vin ele? 
Spui că Osborne a împuşcat pe cineva? O să înhaţi un turist 
nevinovat şi să-l arunci la Lubianka. 

— Osborn nu e într-o celulă la Lubianka; el are prieteni la 
Lubianka. Ei îl apără. Ei au să te omoare pe tine ca să-l apere pe 
el. 

— Să apere un american? 

— El vine şi pleacă din Rusia de treizeci şi cinci de ani. 
Aduce milioane de dolari aici, se informează despre actori şi 
dansatori sovietici, îşi hrăneşte prietenii şi pe oameni mărunți şi 
prostănaci ca tine şi ca Valeria. 

Ea îşi puse mâinile la urechi. 

— Prietenii tăi, prietenii tăi, spuse. Despre tine vorbim. Dar 
tu vrei să ştii unde să-i trimiţi pe asasinii tăi. 

— Să-i trimit după Valeria? Pot s-o găsesc oricând vreau, 
într-o cameră frigorifică în subsol la Petrovka. Am pistolul cu 
care i-a omorât Osborne. Ştiu cine l-a aşteptat după aceea pe 
Osborne şi ce fel de maşină. Am fotografii ale lui Osborne cu 
Valeria şi Kostia la Iskutsk. Ştiu despre scrinul bisericesc pe care 
ei l-au făcut pentru el. 

— Un american ca Osborne putea să cumpere douăzeci de 
scrinuri de la douăzeci de surse diferite. lrina nu dădea înapoi un 
pas. Tu însuţi l-ai amintit pe Golodkin. Golodkin i-ar fi dat unul, şi 
Golodkin n-avea nevoie să plece din ţară. Bani câştiga destui şi, 
după cum spui, Osborne are milioane de dolari. Aşa că, de ce i- 
ar fi adus pe Valeria şi Kostia Borodin de la Irkutsk? De ce pe e? 

Putea să distingă ochii ei duşi în fundul capului în ovalul 
feţei, şi mâna ei odihnindu-se pe curbura şoldului. Simţea în 
întuneric oboseala ei. 


— În timpul războiului Osborne a omorât trei prizonieri 
germani în acelaşi fel. l-a luat în pădure la Leningrad, i-a hrănit 
cu ciocolată şi şampanie, şi i-a împuşcat. A primit o decorație 
pentru asta. Nu te mint; poţi citi în cărţi despre asta. 

Irina nu spuse nimic. 

— Dacă scapi din povestea asta, ce vrei să faci? întrebă el. 
Să devii un disident important şi să demaşti anchetatorii? Fă-o. 
Vrei să revii la universitate? O să-ţi dau o recomandare. 

— Să fiu avocat, vrei să spui? 

— Da. 

— Crezi că aş fi fericită aşa? 

— Nu, spuse Arkadi şi se gândi la Mişa. 

— Acel regizor, cel care mi-a oferit cizmuliţe italiene? Mi-a 
cerut să mă mărit cu el. M-ai dezbrăcat; nu sunt prea 
neatractivă, nu-i aşa? 

— Nu. 


— Atunci poate că asta o să fac. Mă mărit cu cineva, 
trăiesc în casă şi dispar. 

După ore de ceartă, vocea ei era atât de moale încât părea 
că vine din camera cealaltă. 

— Acolo unde au ajuns lucrurile, spuse Arkadi, înseamnă că 
tot ce ţi-am spus este o minciună extraordinar de elaborată sau 
pur şi simplu adevărul. 

Auzi respiraţia ei ritmică, îşi dădu seama că adormise şi o 
înveli cu pătura. Se duse la fereastră pentru un timp, privind 
activitatea neobişnuită în miez de noapte în apartamentele de 
vizavi de curte sau pe bulevardul Taganskaia. În cele din urmă 
se întoarse în pat şi se culcă la capătul celălalt. 


14 

Linii roşii erau trasate pe străzile ce duceau la Piaţa Roşie. 
Ofițerii din armată măsurau canalele. Turnurile de televiziune se 
ridicau. 

* 

Zece ani de căsnicie cu Zoia adunaseră cu 2 la sută 
dobândă pe un cont de economii de 1200 de ruble, din care ea 
deja retrăsese aproape tot, lăsând doar 100 de ruble. Un bărbat 
poate ţine piept ucigaşilor, dar nu şi soției lui - fostei soţii, se 
corectă Arkadi. 

In drum către bancă văzu o coadă pe trotuar şi risipi 
douăzeci de ruble pe o basma roşu-alb-verde decorată cu ouă 
de Paşte. 

Andreev terminase. Valeria Davidova, ucisă în Gorki Park, 
era din nou vie. Ochii ei scânteiau, sângele alerga prin obrajii ei, 
buzele erau roşii şi despărțite de nelinişte, era gata să 
vorbească. Rămânea mută, dar era nevoie de un act de 
judecată ca să crezi că plastilina nu era carne moale, că roşeaţa 
vopselei nu era pielea, că sticla nu putea vedea. Ce părea 
incredibil era faptul că acest cap aparent viu nu avea corp; gâtul 
său se balansa pe o roată de olar. Arkadi nu se socotea fricos, 
dar simţi cum i se încreţeşte pielea. 

— l-am schimbat culoarea ochilor într-un căprui mai 
întunecat, spuse Andreev, ceea ce îi subliniază culoarea ochilor. 
Peruca italiană, păr veritabil. 

Arkadi păşi în jurul capului. 

— E capodopera ta. 

— Da, recunoscu Andreev cu mândrie. 

— Aş putea să jur că e gata să spună ceva. 


— Spune ceva, anchetatorule. Spune: „Uite-mă!” la-o. 

Valeria privea în sus de pe roată. Nu era o frumuseţe 
superbă ca Irina, totuşi foarte drăguță, cu un nas mai scurt, o 
faţă mai lată, mai simplă. Felul de faţă pe care te aştepţi s-o 
vezi zâmbind de sub o căciulă de vulpe într-o excursie de iarnă 
cu fulgi de zăpadă împrăştiaţi de vânt. O bună patinatoare, 
veselă, plină de viaţă. 

— Nu încă, spuse el. 

* 


Petrecu ziua Împreună cu Lebădă vorbind cu măcelarii, 


fermierii şi orice altă sursă posibilă de carne proaspătă. Trecuse 
de ora patru când ajunsese pe Novokuznetskaia şi fu chemat la 
biroul procurorului. 

lamskoi îl aştepta în spatele biroului, cu degetele trandafirii 
ca de bebeluş împletite pe biroul, capul ras strălucind de 
gânduri. 

— Sunt îngrijorat de aparenta lipsă de progres în ancheta 
ta din cazul Gorki Park. Nu e intenţia mea să mă amestec în 
treaba anchetatorului, dar este de datoria mea să-l supraveghez 
pe acela care pierde controlul fie asupra lui, fie asupra anchetei. 
Crezi că asta se întâmplă în cazul tău? Fii sincer, te rog. 

— Tocmai m-am întors de la examinarea reconstituirii 
uneia dintre victime, făcută de Andreev, răspunse Arkadi. 

— Vezi, asta e prima oară când aud despre asemenea 
reconstituire. Este un exemplu de lipsă de organizare. 

— Eu nu pierd controlul. 


— Refuzul tău de a recunoaşte poate fi un simptom. Există 
mai mult de şapte milioane de oameni în acest oraş, printre ei 
un lunatic care a omorât trei victime. Nu mă aştept să-l scoţi pe 
ucigaş din pălărie. Eu aștept ca anchetatorul să desfăşoare un 
efort bine gândit şi coordonat. Nu-ţi place coordonarea ştiu. Te 
vezi pe tine însuţi ca pe un specialist, un individualist. Un indi- 
vidualist, însă, fie el cel mai strălucit, este vulnerabil datorită 
subiectivităţii, bolii sau problemelor personale. Şi ai lucrat foarte 
din greu. 

lamskoi depărtă mâinile şi le apropie din nou. 

— Înţeleg că ai unele dificultăţi cu soţia, spuse. 

Arkadi nu răspunse; nu fusese întrebat. 

— Anchetatorii mei sunt o reflectare a mea, fiecare dintre 
voi în felul său. Tu, fiind cel mai strălucit, trebuie să ştii asta, 
spuse lamskoi. 

Schimbă tonul cu unul de decizie. 

— Ai lucrat în mare încordare. Vine sărbătoarea; nimic nu 
poate fi îndeplinit acum. Ce vreau eu să faci, imediat ce ieşi din 
acest birou, este să pregăteşti un raport amănunţit al tuturor 
aspectelor investigaţiei de până acum. 

— Un asemenea raport ar lua zile întregi, chiar dacă n-aş 
face nimic altceva. 


— Atunci nu face nimic altceva. la-ţi timp şi fă lucrarea 
completă. Natural, nu vreau să văd vreo referire la naţionalităţi 
străine sau la ofiţeri din Securitatea Statului. Speculaţiile tale în 
aceste direcţii nu te-au dus nicăieri. Referirile la ele ar fi 
stânjenitoare nu numai pentru tine, ci şi pentru acest birou. 
Mulţumesc. 

Arkadi ignoră faptul că-l concedia. 

— Tovarăşe procuror, aş vrea să ştiu, cumva acest raport 
este pentru un alt anchetator care-mi va lua locul? 

— Ceea ce vrem de la tine, spuse lamskoi cu fermitate, 
este cooperarea. Dacă există cooperare sinceră, are într-adevăr 
importanţă cine ce face? 

Arkadi stătea în faţa unei maşini de scris fară hârtie. Pe 
perete, într-un tablou, Lenin se odihnea într-un fotoliu de 
grădină, purtând pălărie albă şi ţinând o cană pe genunchi. Ochii 
săi priveau în sus cu viclenie de sub borul pălăriei. 

Raportul. Ar putea fi cu greu un raport după ce-l ştergea pe 
Osborne şi identificarea tânărului Kirwill. Anchetatorului următor 
i-ar părea că nici n-a existat vreo anchetă. El va începe de la 
capăt cu alţi detectivi. Singura problemă va fi fostul anchetator. 

Nikitin, cu o sticlă şi două pahare, deschise uşa. 
Anchetatorul şef pentru Probleme Guvernamentale purta pe faţă 
o expresie de compătimire. 

— Am auzit. Ghinion. Trebuia să vii la mine. Votca curgea în 
pahare. Totuşi, tu rămâi în cauză. Totdeauna ţi-am spus asta. Nu 
fi îngrijorat, găsim noi ceva. Eu cunosc nişte oameni; o să-ţi dăm 
ceva. Hai, bea. Nu la acelaşi nivel, desigur, dar o să lucrezi iar în 
stilul tău. Mă gândesc la ceva pentru tine. N-am crezut niciodată 
că eşti un anchetator obişnuit. 

Era clar pentru Arkadi că ratase toate soluţiile importante, 
acele mesaje care i-ar fi spus unui anchetator mai ager ce pistă 
să urmeze, de ce să se ferească. Lenin, lamskoi, chiar şi Irina 
încercaseră să-l avertizeze. Era ca şi cum, privind în soare, 
cineva vede binefacerile păstrării unei căi corecte, acele străzi 
atât de strălucitor luminate încât toate contradicţiile aparente se 
întâlnesc şi sunt explicate. 

— ... Nu-mi pot aminti ca vreun anchetator şef să fi fost 
demis mai înainte, spuse Nikitin. Toată gloria acestui sistem 
este că nimeni nu-şi poate pierde slujba. Să crezi asta până la 


capăt. 

Când Nikitin clipi, Arkadi închise ochii şi se aplecă înainte. 

— Cum crezi că o să privească Zoia povestea asta? întrebă 
el. 

Arkadi deschise ochii ca să-l vadă pe Nikitin legănându-se 
pe marginea scaunului în aşteptare. Nu ştia de ce venise Nikitin 
şi nici nu prea asculta ce spune, dar îl izbea faptul că fostul său 
mentor, acest oportunist cu faţa rotundă şi expresia mobilă, 
plină de culoare, era totdeauna prezent. Unii oameni mureau, 
alţii erau demişi. Nikitin îi însoțea pe toţi ca un jefuitor de 
morminte. 

Telefonul sună şi Arkadi răspunse. Era un apel de răspuns 
de la Ministerul de Externe, spunând că în timp ce nici o 
persoană particulară nu exportase icoane sau obiecte legate de 
religie sau superstiții în cursul lunilor ianuarie şi februarie anul 
curent, o licenţă specială fusese emisă pentru un „scrin religios” 
trimis în dar către Consiliul Grupurilor de Artă din Helsinki de la 
Clubul  Marochinierilor din Uniunea Tineretului Comunist 
German. Scrinul fusese trimis pe calea aerului de la Moscova la 
Leningrad, de unde a fost transferat în trenul ce merge de la 
Leningrad în Finlanda via Viborg. Întreaga călătorie de la 
Moscova până în Finlanda se desfăşurase la 3 februarie iar 
numele de pe factură era „H.Unmann”. Exista un scrin, iar 
Unmann îl expediase. 

Arkadi ceru o convorbire cu sediul Partidului Comunist 
Finlandez din Helsinki - nici o problemă, deoarece apelurile 
telefonice internaţionale erau mult mai uşor de obţinut decât 
cele locale. De la Helsinki află că Consiliul Artelor fusese dizolvat 
cu mai mult de un an în urmă şi că nimic asemănător cu un 
„scrin religios” nu fusese expediat sau primit. 

— Pot să ajut cu ceva? se oferi Nikitin. 

Arkadi deschise sertarul de jos al biroului său şi scoase 
pistolul Makarov semiautomat pe care-l primise când devenise 
anchetator şi pe care nu-l folosise niciodată, şi o cutie de 
cartuşe de 9 mm. Scoase încărcătorul din mâner, luă opt 
cartuşe din cutie, încărcă arma şi împinse încărcătorul la loc. 

— Ce faci? se miră Nikitin. 

Arkadi ridică pistolul, puse siguranţa şi îndreptă crestătura 
pătrată a cătării către faţa lui Nikitin, care deschise gura şi holbă 
ochii. 


— Mi-e frică, spuse Arkadi. Mă gândesc că poate şi ţie ţi-e 
frică cu mine. 

Nikitin dispăru pe uşă. Arkadi îşi puse paltonul, furişă 
pistolul în buzunarul hainei şi ieşi. 

Când intră în apartament, Irina privi în spatele lui ca şi cum 
el mai adusese pe cineva. 

— Credeam că mă arestezi acum, spuse ea. 

— De ce crezi că vreau să te arestez? 

El se apropie de fereastră ca să poată privi spre stradă. 

— O s-o faci mai devreme sau mai târziu. 

— l-am împiedicat să te omoare. 

— Asta a fost uşor. Tot mai crezi că a ucide şi a aresta sunt 
două lucruri diferite. Eşti încă anchetator şef. 

Rochia se mula pe corpul ei, datorită uzurii. Ea păşi încet cu 
picioarele goale. El se întrebă dacă Pribluda luase apartamentul 
de dedesubt şi dacă el şi lrina stăteau pe un păienjeniş de 
microfoane. 

Ea măturase cu obsesie podeaua, apartamentul avea o 
înfăţişare lipsită de culoare şi de aer. În interiorul lui, ea era ca o 
flacără într-un vid. 

— Trebuie să mă ascunzi astăzi. Este numai o zi din viaţa 
ta, spuse ea. Când vor bătea la uşă, o să mă predai. 

Arkadi n-o întrebă de ce nu plecase, fiindcă se temea că ar 
putea pleca acum. Accentul ei era rotunjit, clocotind de dispreţ. 

— Anchetatorule, anchetatorule, cum poţi să cercetezi 
morţile noastre dacă nu ştii nimic despre vieţile noastre? Ah, ai 
citit articole în reviste despre Siberia, iar miliția din Irkutsk ţi-a 
vorbit despre Kostia Borodin. Cum, mă întrebi, cum poate o 
evreică, Valeria, să se amestece cu un criminal, Kostia? Cum 
putea un băiat deştept ca Kostia să creadă în promisiunile lui 
Osborne? Crezi că eu n-aş fi crezut şi eu, dacă-mi făcea şi mie 
oferta? 

În timp ce vorbea îşi freca braţele cu mâinile şi păşea pe 
podea. 

— Bunicul meu a fost primul siberian din familie. Ca să 
încep cu el, era inginer şef la uzina de apă din Leningrad. N-a 
săvârşit nici o crimă, dar îţi aminteşti că la ordinea zilei era că 
„Toţi inginerii sunt duşmani ascunși”, aşa că a fost urcat în tren 
spre răsărit pentru a lucra cincisprezece ani de muncă grea în 


cinci lagăre siberiene diferite, până când a fost eliberat în exil 
permanent - ceea ce înseamnă că trebuia să rămână în Siberia. 
Fiul său, tatăl meu, profesor n-a avut voie să lupte ca voluntar 
împotriva nemților, deoarece era fiul unui exilat. l-au luat şi 
paşaportul intern, aşa încât să nu poată pleca niciodată din Si- 
beria. Mama mea era muziciană şi i s-a oferit un post la Teatrul 
Kirov, iar ea n-a putut să accepte fiindcă era soţia fiului unui 
exilat. 

— Ce ştii despre Valeria? 

— Familia Davidov era din Minsk. Comitetul lor de bloc 
avea o cotă de „evrei sofisticaţi” de arestat. Aşa că rabinul şi 
familia lui au devenit siberieni. 

— lar Kostia? 

— Era mai siberian decât oricare dintre noi. Străbunicul lui 
fusese exilat de ţar pentru crimă. De atunci, Borodinii au muncit 
la câmp, prinzând evadați. Trăiau împreună cu Yukagir, 
crescători de reni, deoarece crescătorii ştiau cei dintâi când un 
prizonier încerca să traverseze tundra. Când Borodinii au găsit 
un om, ei s-au arătat prietenoşi, ca şi cum aveau de gând să-l 
ajute să scape. L-au lăsat să vorbească o noapte întreagă 
despre ce plănuia să facă atunci când devenea liber, apoi l-au 
ucis când adormise, aşa că nici măcar n-a gustat iluzia libertăţii 
pentru o oră sau aşa ceva. Nici măcar tu n-ai face asta. 

— Mi se pare ceva crud, spuse Arkadi. 

— Nu eşti siberian. Osborne ne cunoaşte mai bine decât ne 
cunoşti tu. 

Chiar de la adâncimea dispreţului ei totuşi, ea îl privea cu 
grijă, ca şi cum ar fi putut să-şi asume un aspect diferit. 

— Borodinii nu puteau trăi numai din prinderea 
prizonierilor, spuse Arkadi. 

— Făceau comerţ cu păstrăvi, lucrau la propriile lor 
exploatări ilegale de aur, călăuzeau geologii. Kostia punea 
capcane. 

— Ca să prindă ce? 

— Samuri, vulpi. 

— Era un bandit, aşadar cum putea să aducă samuri la 
vânzare? 

— Venea la Irkutsk şi dădea pieile altcuiva să le vândă. 


Fiecare piele valora o sută de ruble, iar el lua nouăzeci. Nimeni 
n-avea de gând să pună întrebări. 

— Există acum fermieri care cresc samuri; de ce mai e 
nevoie de vânători? 

— Fermierii sunt colective tipice, dezastre totale. Samurii 
trebuie să mănânce carne proaspătă. Preţul de vânzare al cărnii 
către fermele din Siberia este ridicat, iar când aprovizionarea se 
întrerupea, ceea ce se întâmpla mereu, fermele trebuiau să 
cumpere din magazinele alimentare. Astfel costa statul de două 
ori mai mult ca să crească un samur decât dacă ar fi cumpărat 
unul sălbatic. Dar cota creştea mereu fiindcă samurii aduceau 
valută. 

— Atunci înseamnă că erau mulţi vânători ce puneau 
capcane. 

— Ştii unde trebuie să nimereşti un samur cu un glonţ de 
puşcă la cincizeci de centimetri? În ochi, sau, dacă nu, pielea e 
pierdută. Foarte puţini vânători pot face asta, şi nici unul 
asemenea lui Kostia. 

Mâncară cârnaţi prăjiţi, pâine şi cafea. 

Arkadi simţea ca şi cum era un vânător, trebuind să stea 
foarte liniştit şi în acelaşi timp să pună întrebări ca momeală 
pentru a atrage un animal sălbatic de la distanţă. 

— Unde puteau să fugă în altă parte decât la Moscova? 
întrebă lrina. Polul Nord? China? A fugi din Siberia era singura 
crimă pe care putea s-o comită un siberian. La asta se referă 
toată cercetarea ta. Cum au ajuns aici aceşti siberieni? Cum au 
plecat din ţinuturile lor? Nu-mi spune că te străduieşti atâta 
pentru simplul motiv că doi siberieni sunt morţi. Noi ne-am 
născut morţi. 

— Unde aţi dat de urma lor? 

— Ştii care e „dilema siberiană”? 

— Nu. 

— Este alegerea între două feluri de înghețare. Eram o 
dată la un lac şi pescuiam în gheaţă când un profesor a căzut în 
apă. Nu s-a dus prea adânc, doar până la gât, dar ştiam ce se 
întâmplă. Dacă stă în apă va îngheţa de moarte în treizeci sau 
patruzeci de secunde. Dacă iese afară, va îngheţa deodată - de 
fapt va deveni sloi de gheaţă. El preda gimnastica, îmi aduc 
aminte. Era evenki, singurul băştinaş din personalul didactic, 


tânăr, toată lumea îl iubea. Stăteam cu toţii în cerc în jurul 
copcii ţinând prăjinile şi peştii în mână. Erau cam minus 
patruzeci de grade, vreme strălucitoare, însorită. El avea soţie, 
dentistă, dar nu era cu noi. El se uita la noi; n-o să uit niciodată 
privirea aceea. Nu cred că stătuse în apă mai mult de cinci 
secunde, când ieşi afară. 

— Şi? 

— A murit înainte să se ridice în picioare. Dar a ieşit, acesta 
este lucrul important. N-a aşteptat să moară pur şi simplu. 

Soarele îi năvăli în ochi. Noaptea o făcea mai palidă, ochii ei 
mai întunecoşi. 

— O să-ţi spun despre „dilema siberiană”, spuse Arkadi. 
Osborne ar fi putut să cumpere strane, scrinuri şi icoane 
religioase din douăzeci de surse diferite din Moscova. După cum 
spuneai, Golodkin avea deja unul pentru el. Aşa că de ce şi-ar fi 
luat riscul să negocieze cu doi oameni disperaţi care fugeau de 
braţul legii? De ce trebuia să-şi bată capul să creeze această 
minciună fantastică drept scăpare pentru ei? Ce putea să-i ofere 
Kostia şi Valeria, ceva ce nimeni altul nu-i putea oferi? 

— De ce mă întrebi pe mine? ridică ea din umeri. Spui că a 
existat un student american numit Kirwill, adus ilegal în Rusia. 
De ce şi-a luat Osborne acest risc? E nebun. 

— Era necesar. Kostia voia să vadă o dovadă că Osborne 
putea introduce şi scoate din ţară o persoană. Asta era James 
Kirwill. Kirwill era perfect şi pentru că era american. Kostia şi 
Valeria nu credeau că Osborne ar trăda pe un american. 

— De ce ar fi venit Kirwill fară să se gândească dacă mai 
poate pleca înapoi? 

— Americanii cred că ei pot să facă orice, spuse Arkadi. 
Osborne crede că el poate să facă orice. Se culca cu Valeria? 

— Eanuerao... 


— Era drăguță. Osborne spunea că rusoaicele sunt urâte, 
dar era tentat s-o seducă pe Valeria. Chiar la Centrul de Blănuri 
din Irkutsk o remarcase. Ce gândea Kostia despre asta? Că el şi 
Valeria urmau să-l tragă pe sfoară pe acest american bogat? 

— O faci să sune... 

— Asta-i ceea ce voiau să-i ofere lui Osborne? Sex? Oare 
Kostia a împins-o, spunând: „Dă-i dramul, o mică tăvăleală nu- 


mi face rău mie şi nici ţie, hai să ne jucăm cu turistul pentru că 
e bogat?” Ce-a fost asta? Trei oameni morţi fiindcă Osborne şi-a 
dat seama că aveau de gând să-l ducă de nas? 

— Nu ştii un lucru. 


— Ştiu că atunci când Kostia şi James Kirwill stăteau destul 
de aproape de Osborne ca să-l poată atinge, şi mureau în 
zăpadă, prietena ta Valeria era vie şi n-a alergat şi n-a ţipat 
după ajutor. Asta e o adevărată „dilemă siberiană“ şi eu sugerez 
un singur lucru: că ea ştia că Kostia şi Kirwill aveau să fie ucişi şi 
ea era înţelească cu Osborne. Până aici cu banditul ei siberian. 
Cum putea el să se compare cu un om de afaceri din New York? 
Până aici cu romanţa! Poate că Osborne îi spune că poată să 
scoată o singură persoană din ţară. Ea trebuia să aleagă şi era o 
fată deşteaptă. Să strige după ajutor când ea complotase cu 
Osborne să-i omoare? Plănuia să păşească peste cadavrele lor 
braţ la braţ cu americanul! 

— Opreşte-te. 

— Imaginează-ţi surpriza ei când a împuşcat-o. Prea târziu 
să mai cheme pe alţii în ajutor. Privit acum, pare incredibil. Cât 
de evident este că americanul era un ucigaş cu sânge rece, şi 
cât de subţiri trebuie să fi fost promisiunile lui. Cât era de crud 
s-o aduci pe fata asta drăguță şi prostuţă tot drumul din Siberia 
ca s-o poţi omori aici. Dar trebuie să recunoşti că dacă n-a cerut 
ajutor când propriul ei prieten şi un străin nevinovat au fost 
omorâţi în faţa ei, atunci chiar că era proastă. Într-adevăr merita 
să fie omorâtă aşa cum a fost. 

Irina îl lovi. El simţi gusul sângelui în gură. 

— Acum ştii că e moartă, spuse el. M-ai lovit fiindcă mă 
crezi. Da! 

Se auzi o bătaie în uşă. 

— Anchetator şef Renko, spune un om de pe hol. 

Irina clătină din cap. Arkadi nu recunoştea vocea. 

— Anchetatorule, ştim că eşti acolo, şi ştim de fată, spuse 
vocea. 

Arkadi o împinse pe lrina în dormitor, se duse la paltonul 
împăturit pe cuier şi scoase pistolul. Nu voia să folosească 
Makarov-ul; nu voia să împuşte pe cineva şi nu voia să fie 
împuşcat în propriul lui apartament, mai ales că nu exista nici 
măcar un scaun pe care să se aşeze. Acţiona cu calm, în timp ce 


în creierul său gândurile se încurcau între ele. Să tragă prin uşă 
- aşa făceau spionii? Să fugă în hol trăgând cu pistolul? În loc de 
asta, se strecură lângă perete, alături de uşă, şi cu mâna liberă 
descuie încet uşa şi apucă mânerul. 

— Intră, spuse. 

Îndată ce simţi o mână pe clanţa opusă, Arkadi smuci uşa. 
O siluetă se bălăbăni înăuntru, singură şi dezechilibrată. El îl 
apucă pe individ cu un braţ de gât şi cu pistolul la tâmplă, 
smulgându-i căciula de lână. 

Arkadi închise uşa cu piciorul şi se întoarse către vizitator. 
Era de vreo douăzeci şi doi de ani, înalt şi pistruiat şi cu rânjet 
de beţiv, ca şi cum ar fi făcut o farsă grozavă. Era luri Viskov, 
Viskov cel pe care procurorul lanuskoi îl susţinuse în faţa Curţii 
Supreme, fiul celor doi Viskov din cafenea. 

— Plec mâine în Siberia - scoase sticla de vodcă din 
canadiană - şi voiam să bei un pahar cu mine. 

Arkadi reuşi să pună pistolul deoparte pe când Viskov ÎI 
îmbrăţişa. Irina ieşi neliniştită din dormitor. Viskov era grozav de 
încântat de sine. Cu încetineală voită, el duse sticla către 
paharele din chiuvetă. 

— Nu te-am văzut de când ţi-au dat drumul, spuse Arkadi. 

— Voiam să vin şi să-ţi mulţumesc. Viskov aduse paharele 
pline. Ştii cum se întâmplă - ai atâtea lucruri de făcut când ieşi 
viu din închisoare. 

Adusese numai două pahare. Fiindcă mai erau două în 
bucătărie, Arkadi înţelese că excluderea Irinei era intenţionată şi 
văzu cum ea şovăia în pragul dormitorului. 

— Vă cunoaşteţi? îl întrebă pe Viskov când ridicară 
paharele să dea noroc. 

— Nu prea bine, spuse Viskov. Ea a sunat astăzi pe cineva 
ca să întrebe de tine, şi acel cineva mi-a dat să vorbesc cu ea la 
telefon. Foarte simplu. Cel dintâi lucru pe care i l-am spus a fost 
cum mi-ai salvat gâtul. Ti-am dat cele mai înalte note - te-am 
numit erou al justiţiei sovietice, nici mai mult, nici mai puţin. Ce 
e mai mult e adevărat. 

— Nu te-am chemat să vii aici, spuse Irina. 

— N-am venit să te văd pe tine. Sunt muncitor la calea 
ferată, nu dizident. 

Viskov se întoarse cu spatele la ea, expresia glumeaţă îi 


dispăruse; ştearsă de o sinceritate şovăitoare când puse mână 
pe umărul lui Arkadi. 

— Scapă de ea. Oameni ca ea sunt otravă. Cine e ea să 
întrebe de tine? Ai fost singurul om care m-a scăpat vreodată. 
Trebuie să-ţi spun, dacă n-ar fi existat nişte disidenţi ca ea, 
mulţi oameni buni n-ar fi suferit niciodată cum au suferit părinţii 
mei. Doar câţiva indivizi fac scandal şi o mulţime de oameni 
cinstiţi sunt arestaţi. Nici nu se întâmplă cu toţi cum mi s-a 
întâmplat mie. Oricine ar fi dornic să găsească pe cineva ca tine. 

Când se uită iarăşi la lrina, Arkadi văzu perfect cadrul 
vederii lui Viskov: Irina, uşa şi patul. 

— Cea mai bună otravă este cea mai dulce - aşa-i 
anchetatorule? Suntem cu toţii oameni, dar după ce-o faci, 
scapă de ea. 

Încă mai ţineau ridicate paharele. Arkadi îl ciocni cu el. 

— Pentru Siberia, propuse. Viskov continua să se uite la 
Irina. Bea, spuse mai aspru Arkadi şi se eliberă de strânsoarea 
celuilalt. 

Viskov ridică din umeri şi amândoi băură vodca dintr-o 
înghiţitură. Alcoolul arse lovitura din gură a lui Arkadi. 

— De ce dracu ai venit aici? întrebă el. 

— Au nevoie de mecanici de linie pentru noua linie de la 
Baikal. Viskov trecu în silă la un nou subiect. Două sporuri la 
salariu, concediu triplu, apartament, frigider plin cu alimente - 
tot ce vrei. Există şi pe acolo nişte băgăcioşi de la partid, dar nu 
ca pe aici. Vreau să încep o viaţă nouă, să-mi fac o cabană în 
pădure, să vânez şi să pescuiesc. Poţi să vezi asta, un fost 
ucigaş condamnat, cu propria lui puşcă? Acolo e viitorul, chiar 
acolo. O să vezi, când o să am copii au să crească altfel. Poate 
că într-o sută de ani vom spune Moscovei să ne lase-n pace şi să 
avem propria noastră ţară. Ce zici de asta? 

— Mult noroc. 

Nu mai era nimic de spus. După încă un minut, Arkadi privi 
jos în curte cum Viskov mergea greu, cu umărul împotriva 
vântului, către luminile de pe Taganskaia. Noaptea era destul de 
întunecoasă încât să apese norii de ploaie peste acoperişuri. 
Sticla ferestrei vibra. 

— Ţi-am spus să nu foloseşti telefonul. Îl privi pe Viskov 
dispărând dincolo de poartă. Nu trebuia să-l chemi. 


Deşi apăsă geamul cu palma, putea simţi vibrația în piele. 
Irina era o reflexie albă în fereastră. Dacă ar fi fost altcineva 
decât Viskov, ea putea fi moartă. Arkadi îşi dădu seama că 
braţul lui era cel care patina, nu fereastra. 

Se privi în geam. Cine era omul acesta? Văzu că nu-i 
dăduse un blam pentru Viskov, a cărui viaţă o salvase numai cu 
câteva luni înainte. Dorea un singur lucru: pe lrina Asanova. 
Obsesia era atât de vizibilă încât chiar şi Viskov, beat fiind, o 
remarcase. Arkadi nu mai dorise niciodată ceva atât de aprig: 
nu exista nimic atât de valoros pe care să-l dorească. Lăcomie 
era un cuvânt prea palid. Era nedrept. Viaţa era atât de 
mohorâtă şi de agitată, atâta obişnuinţă a umbrelor. Ea ardea 
atât de strălucitor în acest întuneric încât îl aprinsese şi pe el. 

— A văzut, spuse Arkadi. Avea dreptate. 

— Ce vrei să spui? 

— Despre mine. Nu mă interesează prietena ta Valeria. Nu- 
mi pasă dacă Osborne înoată în sânge până la brâu. Asta nu-i 
anchetă. Tot ceea ce fac este să te iau cu mine. 

Fiecare cuvânt era o surpriză pentru el; nici măcar nu suna 
ca el însuşi. 

— Nu m-am îndoit că tot ce-am făcut de când te-am întâlnit 
prima oară a fost ca să te aduc aici. Eu nu sunt anchetatorul 
care credeai că sunt, nu sunt anchetatorul care credeam eu că 
sunt. Nu pot să te apăr. Dacă ei nu ştiau mai înainte că eşti aici, 
trebuie să fi ascultat telefonul meu, aşa că acuma ştiu. Unde 
vrei să te duci? 

Se întoarse spre lrina. Îi trebui un moment ca să vadă 
scânteierea mohorâtă a pistolului în mâinile ei. Fără vreo 
explicaţie, ea îl puse pe poliţa de la cuier. 

— Ce faci dacă nu vreau să plec? întrebă. 

Ea veni în mijlocul camerei şi-şi scoase rochia. Era goală pe 
dedesubt. 

— Vreau să rămân, spuse ea. 

Trupul ei avea o strălucire de porțelan. Braţele îi atârnau pe 
lângă corp, fără să încerce s-o acopere. Deschise uşor buzele pe 
când Arkadi veni spre ea, şi ochii i se închiseră; nu pleoapele, ci 
chiar centrul ochilor, când el o atinse. 

O pătrunse stând în picioare, ridicând-o şi punând-o jos 
peste el înainte să se sărute. La prima atingere ea era udă, un 


secret dezvăluit, iar când în cele din urmă se sărutară, degetele 
ei se încleştară pe capul lui şi pe spatele lui. El se simţi îmbătat 
de gustul ei prin vodca şi sângele din gura lui. Se unduiră şi se 
iubiră pe podea, unde ea îşi încleştase picioarele în jurul lui. 

— Aşadar mă iubeşti şi tu, spuse ea. 

Mai târziu, în pat, el îi privi sânul vibrând în ritmul inimii. 

— Este ceva fizic. Ea întinse mâna pe pieptul lui. Am simțit- 
o de prima oară când te-am văzut la studio. Încă te mai urăsc. 

Ploaia lovea în ferestre. El îşi plimbă mâna peste şoldul ei 
alb. 

— Încă mai urăsc ceea ce faci; nu i-au nimic înapoi, spuse 
ea. Când eşti în mine, totuşi, nimic altceva n-are importanţă, 
într-un fel, cred că ai fost în mine de multă vreme. 

Puteau să fie ascultători deasupra sau dedesubt; frica doar 
făcea senzațiile mai perceptibile. Vârfurile sânilor ei rămâneau 
tari. 

— Greşeşti în legătură cu Valeria, spuse ea. Valeria n-avea 
unde să fugă. Osborne ştia asta. Ea îl mângâia pe păr. Mă crezi? 

— Partea legată de Valeria, dar nu şi restul. 

— Ce nu crezi? 

— Tu ştii ce făceau Valeria şi Kostia pentru Osborne. 

— Da. 

— Suntem încă duşmani, spuse ea. 

O privire a ei trecu prin el lăsându-l ca suprafaţa apei 
spartă de o stâncă. 

— Ţi-am adus asta, spuse el, şi lăsă eşarfa să cadă peste 
ea. 

— De ce? 

— Ca s-o înlocuieşti pe aceea pe care ai pierdut-o în 
metrou. 

— Am nevoie de o rochie nouă şi haină şi ghete noi, nu de 
o eşarfă, zâmbi ea. 

— Nu pot să-mi permit decât o basma. 

Ea o privi, încercând să-i vadă culorile în întuneric. 

— Pare să fie o eşarfă minunată, spuse ea. 

— N-are importanţă cât de ridicolă este o minciună, dacă 
minciuna este singura ta şansă de scăpare, spuse ea. N-are 


importanţă cât de evident este adevărul, dacă adevărul este cel 
care nu te va scăpa niciodată. 


15 

Vocea lui Mişa suna plină de panică la telefon. Arkadi îşi 
puse hainele. Irina era încă adormită, cu braţele încrucişate de-a 
curmezişul patului, acolo unde stătuse el culcat. 

— Trebuie să întâlnesc un prieten. Ne vom opri într-un loc 
pe drum, spuse Arkadi când William Kirwill se urcă în maşină. 

— Mai am patru zile de stat aici, şi am pierdut ziua de ieri 
aşteptând să te arăţi, spuse Kirwill. Astăzi îmi spui cine l-a 
omorât pe Jimmy, sau te omor eu pe tine. 

Când Arkadi trecea de hotelul Metropol şi ocolea Piaţa 
Svedlov, el râdea. 

— În Rusia trebuie să stai la rând. 

La Serafimov 2 ei urcară la etajul doi. Uşa pe care o găsiră 
nu avea nici una dintre încuietorile şi biletele lipite la care se 
aştepta Arkadi. Când bătu, îi deschise o bătrână ţinând în braţe 
un copilaş, cu capul chel, cu vine delicate. Femeia se uită la 
legitimaţia lui Arkadi. 

— Credeam că apartamentul acesta va fi sigilat, spuse el. 
Doi oameni au murit aici acum o săptămână, locatarul şi un 
detectiv de miliţie. 

— Eu sunt doar o bunică. Nu ştiu nimic despre asta. Se uită 
de la Arkadi la Kirwill. Oricum, de ce să stea gol un apartament 
bun? Oamenii au nevoie de apartamente. 

Nu era nimic rămas de la Boris Golodkin ca să poată fi 
văzut de la uşă. Carpetele negustorilor de la piaţa neagră, 
picupurile şi teancurile de haine străine dispăruseră, iar în locul 
lor era o canapea încă întinsă ca pat, o cutie cu farfurii 
desfăcută, un samovar vechi. Paşa şi Golodkin puteau să fi murit 
în oricare alt apartament. 

— Aţi găsit un scrin aici? întrebă Arkadi. Poate era într-un 
loc de depozitare la subsol? Ca un cufăr de biserică? 

— De ce să vreau un cufăr de biserică? Ce să facem cu el? 
Ea se dădu deoparte din drum. Uitaţi-vă singuri. Aici locuiesc 
oameni cinstiţi, nu avem nimic de ascuns. 

Înfricoşat, copilaşul se ghemui ca o larvă în braţele 
bătrânei. Ochii lui păreau gata să explodeze. Arkadi zâmbi, iar 
copilaşul era atât de speriat încât zâmbi şi el cu gingiile şi saliva. 

— Aveţi absolută dreptate, spuse Arkadi. De ce să stea gol 
un apartament bun? 


Arkadi se întâlni cu Mişa într-o bisericuţă aproape de 
capătul străzii Serafimov. Era Sfântul Aşa-şi-Aşa, una dintre 
marea majoritate a bisericilor de multă vreme rebotezate 
„mMuzeu”, desanctificate şi eutanasiate de restauraţia culturală. 
O barieră de schele putrezea în jurul pereţilor farâmiţaţi. Arkadi 
împinse uşa şi intră în întuneric, aruncând o privire către 
murdăria şi găinaţul de păsări de pe pardoseala de piatră 
înainte de a închide uşa. Un chibrit scăpără şi aprinse o 
lumânare, luminându-l pe Mişa. Arkadi putea să vadă cei patru 
stâlpi centrali ai bisericii, barele rupte ale unui iconostas şi slaba 
lumină din domul de deasupra. Interiorul fusese odată acoperit 
cu icoane ale lui Cristos, îngeri şi arhangheli, dar tencuiala 
crăpase şi pictura dispăruse şi tot ce rămăsese erau formele 
plutind în aer în lumina luminării. Porumbeii se foiau prin 
ferestrele oblonite ale turlei. 

— Ai venit mai devreme, spuse Mişa. 


— E ceva rău cu Nataşa? De ce nu puteam să vorbim în 
apartamentul tău? 

— Ai venit cu o jumătate de oră mai devreme. 

— Atunci amândoi am venit mai devreme. Hai să vorbim. 

Mişa era ciudat, cu ciuful de păr nepieptănat, hainele 
arătând de parcă dormise cu ele. Arkadi se bucură că-l 
convinsese pe Kirwill să rămână afară în maşină. 

— E vorba de Nataşa? întrebă el. 

— De Zoia. Avocatul ei este un prieten de-al meu şi am 
auzit declaraţiile pe care ea le-a făcut la tribunal. Ştii că 
audierea pentru divorţul vostru este fixată mâine, nu-i aşa? 

— Nu. Arkadi nu era surprins; nu simţi nimic la auzul veştii. 

— Fiecare vorbeşte despre partid în felul în care vorbeşti 
tu, dar nu trebuie să repete la tribunal. Tu, un anchetator şef. Și 
ce să zic despre mine? întrebă Mişa. Ai spus lucrurile acelea faţă 
de mine, un avocat! Şi asta se află în declaraţiile ei. O să-mi 
pierd carnetul de partid. O să fiu terminat la tribunal, nu voi mai 
putea să mă întorc. 

— Îmi pare rău. 

— Ei bine, tu n-ai fost niciodată un bun membru de partid. 
Am încercat pe toate căile posibile să te ajut în carieră, iar tu 
mi-o arunci în faţă. E rândul tău să mă ajuţi. Avocatul Zoiei are 


întâlnire cu noi aici. Tu trebuie să negi că ai făcut vreodată 
declaraţii anti-partinice în prezenţa mea. În prezenţa Zoiei, 
poate, dar nu în prezenţa mea. Pe ea sau pe mine. Trebuie să 
ajuţi pe cineva. 

— Pe tine sau pe Zoia? 

— Te rog, pentru prietenii vechi. 

— AŞ fi vrut să spui „cei mai buni prieteni”. Oricum, tot 
felul de lucruri se spun la audierile pentru divorţ şi nimeni nu le 
ia în serios. Este prea târziu. 

— Vei face asta pentru mine? 

— Foarte bine, dă-mi numele lui şi o să-i telefonez. 

— Nu, e pe drum, ne întâlnim aici. 

— Nu are birou sau telefon? 

— N-avem cum să-l găsim acum, este pe drum. 

— Vom sta de vorbă aici, într-o biserică? 

— Un muzeu. Bine, el vrut discreţie, să vorbească cu soţul 
clientei sale şi aşa mai departe. O face ca pe o favoare pentru 
mine. 

— N-o să-l aştept o jumătate de oră. 

Arkadi se gândi la Kirwill aflat în maşină. 

— Vine repede, îţi jur. Nu te-aş fi rugat dacă n-aş fi fost 
nevoit s-o fac. Mişa îl apucă de mânecă. O să stai? 

— Foarte bine. O să aştept puţin. 

— N-o să fie prea mult. 

Arkadi se rezemă de un stâlp până când îşi simţi gâtul ud 
de apa care pica de sus. Aprinse o ţigară de la lumânarea lui 
Mişa şi se plimbă în jurul stâlpilor. Cu cât şedea mai mult în 
biserică, cu atât mai multe putea vedea. Probabil că picturile 
vechi se vedeau cel mai bine în lumină slabă, gândi el. Multe 
dintre siluetele de pe perete erau înaripate, deşi el nu deosebea 
îngerii de arhangheli. Aripile lor erau mici şi delicate. Îngerii 
înşişi semănau cu păsările; ei străluceau, ochii şi săbiile lor. 
Altarul dispăruse. Cavourile fuseseră deschise, lăsând găuri în 
locul mormintelor. Atât ochii cât şi urechile se obişnuiseră cu 
locul. El auzi trecerea înfricoşată a unui şoarece. Se gândi că 
putea să audă nu numai o picătură de apă lovind pardoseala, ci 
şi momentul în care se desprinde de cupolă. În lumina lumânării 
putea să-l vadă pe Mişa transpirând, deşi în biserică era frig. ÎI 


văzu pe Mişa uitându-se la dunga albastră şi subţire de lumină 
de la uşa închisă. 

— Ţi-aduci aminte, spuse Arkadi brusc şi-l văzu pe Mişa 
tresărind, când eram copii? N-aveam mai mult de zece ani când 
am intrat într-o biserică? 

— Nu, nu-mi amintesc. 

— Ne-am dus fiindcă voiai să-mi dovedeşti că nu există 
Dumnezeu. Era o biserică deschisă, şi era în mijlocul slujbei. Toţi 
acei oameni bătrâni stăteau acolo, şi preoţii cu bărbi mari. Tu 
te-ai ridicat drept în spatele lor şi ai strigat „Nu există 
Dumnezeu.” Toţi erau furioşi şi cred că puţin speriaţi. Eu ştiu că 
eram. Apoi ai strigat „Dacă există Dumnezeu, să mă trăznească 
de moarte şi să-l trăznească de moarte şi pe Arkadi.” Eram 
foarte speriat. Dar n-am fost trăzniţi de moarte, şi m-am gândit 
că eşti cea mai curajoasă fiinţă din lume. Am ieşit de acolo, nu-i 
aşa? 

— Tot nu-mi amintesc. 

— Ar putea să fi fost chiar biserica asta. 

— Nu, n-a fost. 

Pe un perete Arkadi abia putea distinge o siluetă aşezată cu 
o mână ridicată. Îngerii păreau să se ivească din ea. Dedesubt 
erau două figuri dezbrăcate, probabil un bărbat şi o femeie, pe 
ceea ce arăta ca un câine cu două capete. Sau un porc. Sau o 
pată. Martirii mergeau încolonaţi aici, un om conducea un măgar 
dincolo, exista un secret fremătând aproape pretutindeni. 

— Nu vine nici un avocat, spuse Arkadi. 

— Este pe drum... 

— Nu există nici un avocat. 

Aprinse o nouă ţigară de la prima. Mişa stinse luminarea, 
dar Arkadi tot mai putea să-l vadă. Amândoi priveau la uşă. 

— Nu m-am gândit niciodată că eşti tu, spuse Arkadi. 
Oricine, dar nu tu. 

Trecu un minut. Mişa nu spunea nimic. 

— Mişa, Mişa, oftă Arkadi. 

Auzea picăturile căzând, cercurile largi şi intersectate. 
Trebuie că plouă mai tare afară, gândi. Cele mai slabe raze de 
lumină traversau cupola, pierind înainte de a ajunge la perete. 
Mişa se uită cerându-şi iertare de la Arkadi. Buclele lui negre 


erau ude şi caraghioase. Lacrimile curgeau pe obraji şi alcătuiau 
o liră pe faţa lui. 

— Fugi, şopti el. 

— Cine vine? întrebă Arkadi. 

— Repede, ei iau capul. 

— Cum ai aflat despre cap? 

Arkadi crezu că auzise paşi. Stinse ţigara, se rezemă de 
perete şi scoase pistolul. Mişa rămase unde era, zâmbind palid. 
Un porumbel se scălda într-un vas spart. El împrăştia apa în jur 
şi se ridică facându-şi drum printre stâlpi către boltă. 

— Eşti bine? întrebă Arkadi. O să te sun mai târziu. 

Mişa dădu din cap. Arkadi merse de-a lungul peretelui şi 
deschise uşa. Un nou torent de primăvară era în toi, curgând 
peste schelărie, urmărind oamenii sub ziarele şi umbrele lor. 
Kirwill aştepta nerăbdător în maşină. 

— Arkaşa, m-am gândit des la biserica asta, spuse Mişa. 

Arkadi fugi. 

Şoseaua de pe malul râului era aglomerată şi trebui să 
devieze pe lângă Gorki Park. Când ajunse la Institutul Etnologic, 
o Volga neagră aprinse luminile de ploaie şi porni. Îl recunoscu 
pe şofer. Mulţumesc, Mişa, îşi zise Arkadi. Trecu pe lângă 
institut, făcu un cerc complet la Andreevski Prospekt şi se 
întoarse pe lângă parc, la un bloc în urma maşinii Volga. 

— Acum ce facem? întrebă Kirwill. 

— Urmăresc o maşină şi tu cobori la următorul stop. 

— Pe dracu cobor. 

— În maşina aceea e un ofiţer KGB. El fură un cap care a 
fost reconstituit pentru mine. 

— Atunci opreşte-l şi ia-l înapoi de la el. 

— Vreau să văd cui i-l duce. 

— Şi atunci ce-o să faci? 

— Atunci o să vin cu doi milițieni şi să-i arestez pentru furt 
din proprietatea statului şi  obstrucţionare a biroului 
procurorului. 

— Spuneai că e KGB-ul. Nu poţi să-i arestezi. 

— Nu cred că e o operaţiune KGB. KGB-ul anunţă când 
intră într-o casă, ei nu fură dovezile. Apartamentul pe care l-am 


vizitat trebuia să fie sigilat pentru un an: aşa lucrează KGB-ul. 
Cadavrele din parc aveau să fie „descoperite” într-o zi. Aşa 
procedează KGB-ul, ei nu lasă o lecţie să se răcească. Cred că 
un maior din KGB şi câţiva dintre ofiţerii lui desfăşoară operaţia 
lor particulară, protejând pe cineva numai pentru bani. KGB-ului 
nu-i plac întreprinzătorii în rândurile sale. Oricum, procurorul 
oraşului Moscova reprezintă legea în afara KGB, şi eu sunt încă 
anchetatorul lui şef. Poţi să cobori aici. 

Se opriseră la un semafor pe Sadovaia, cu trei maşini în 
urma Volgii. Şoferul, bărbatul ciupit de vărsat care o urmărea pe 
Irina în staţia de metrou, privi în jos la ceva aflat alături de el pe 
scaunul din faţă. Nu se uită în oglinda retrovizoare. Un om ca el 
nu putea concepe să fie el însuşi urmărit, gândi Arkadi. 

— Sunt fata de curbă, se întinse Kirwill. 

— Foarte bine. 

Stopul se schimbă. În orice moment Arkadi se aştepta ca 
Volga să vireze la stânga către centrul oraşului şi biroul lui 
Pribluda. În loc de asta ea facu la dreapta, către est, pe Calea 
Entuziaştilor. Unele lozinci erau deja instalate. NIMENI NU VA 
RĂMÎNE ÎN URMĂ! spunea unul. Arkadi rămase la trei maşini în 
urmă. 

— Cum poţi să fii sigur că are capul? întrebă Kirwill. 

— Probabil că e singurul lucru de care sunt sigur. Aş vrea 
să ştiu cum a aflat de el. 

Cu cât se depărtau de centrul oraşului, traficul era mai 
redus şi Arkadi lăsă mai mare distanţă între el şi maşina neagră. 
Uzinele Secera şi Ciocanul rămaseră în urma lor; la fel şi Parcul 
Izmilovo. leşeau din Moscova. 

Volga întoarse spre nord pe Inelul Exterior, linia de 
despărțire între oraş şi ţară. Norii izbucniră în tunete şi fulgere 
orbitoare. Deodată pe culmea autostrăzii văzură transportoare 
de personal, autocamioane grele cu rasteluri pentru puşti, 
tancuri la fel de mari cât camioanele, chesoane, trailere cu 
coviltire pătrăţoase de pânză. soldaţii priveau atent în lumina 
farurilor. 

— Pentru parada de Întâi Mai, explică Arkadi. 

Încetiniră fiindcă autostrada se apropia de Calea Dimitrov. 

Dintre maşinile din faţă numai Volga se angajă pe rampa de 
ieşire. Arkadi stinse luminile înainte de a ajunge pe rampă. 


Miliţienii pe motociclete aflaţi la post acolo cercetau placa 
oficială a Moskviciului şi-i făcură semn să treacă. Volga era la 
vreo două sute de metri în faţă. 

Autostrada şi oraşul rămaseră în urmă. Copacii acopereau 
marginile drumului. Peisajul deveni mai deluros şi neregulat, iar 
luminile din spate ale maşinii dinaintea lor aici apăreau, aici 
dispăreau după cum cotea drumul. Pe lângă ei zburau ciori. 

— Cum se numeşte locul ăsta? întrebă Kirwill. 

— Lacul de Argint. 

— Şi individul ăla e numai maior? 

— Da. 


— Atunci nu cred că el este cel către care mergem. 

Apa se arătă printr-o lizieră de frasini şi scoruşi. Drumurile 
laterale, pline de noroi, duceau către reşedinţa de vară. Când 
trecură peste un pod de lemn, Lacul de Argint era în stânga lor. 
Gheaţa se topise, cu excepţia unei insule centrale populate de 
rațe sălbatice. Drumul intra între copaci. Luminile din spate ale 
Volgăi erau indicatoare vremelnice la capătul fiecărei curbe. 
Curți cu mese acoperite cu parasolare, pomi rupţi şi o zonă cu 
boltă trecură repede pe lângă maşină. 

Arkadi opri motorul şi merse la vale pe un drum lateral care 
se termina în făgaşe, lângă o cabană care era bătută în cuie şi 
oblonită. Pajiştea ei continua cu o livadă de meri neîngrijiţi şi 
sălbatici, apoi cu un şir de sălcii până jos pe țărm. 

— De ce ne-am oprit aici? întrebă Kirwill. 

Arkadi puse un deget pe buze şi deschise încet portiera. 
Kirwill facu la fel, şi la mică distanţă auziră cum se închide 
portiera altei maşini. 

— Ştii unde sunt ei? 


— Acuma ştiu. 

Pământul era plin de apă şi greu sub tălpile lui Arkadi. 
Putea auzi glasul, deşi nu cuvinte, printre copaci, în timp de 
traversa pajiştea. Trecu prin livada de meri, apucându-se de 
crengi, încercând să-şi găsească drum prin frunzele ude şi 
bulgării iernii. 

Vocile erau mai puternice, devenind mai uşor de înţeles pe 
măsură ce trecea de la un pom la altul. Când vocile încetară, el 
se opri brusc. Începură din nou, mai aproape, şi el se aruncă pe 
burtă şi se târî către o perdea scundă de tufişuri. La vreo treizeci 


de metri mai departe, văzu colţul unei vile vecine, Volga neagră, 
o limuzină Ceaika, omul ciupit de vărsat şi Andrei lamskoi, 
procurorul oraşului Moscova. Omul ciupit de vărsat ducea o 
cutie de carton. lamskoi purta aceeaşi haină şi cizme cu furnituri 
din blană de lup, precum şi o căciulă de miel pe craniul său chel 
şi mănuşi de piele pe care le trăgea în mâini în timp ce stăteau 
de vorbă. Arkadi nu putea să prindă nici un cuvânt din aer, 
pentru că procurorul vorbea pe un ton scăzut, dar prindea 
puterea familiară a acestui ton, precauţiunea din el şi 
convingerea lui totală. lamskoi puse braţul în jurul celuilalt şi-l 
conduse spre cărarea către țărm unde Arkadi cântase dintr-o 
trompetă de cositor ca să cheme gâştele. 

Arkadi ţinu pasul cu ei printre tufişuri şi sălcii. La prima 
călătorie la vila lui lamskoi nu dăduse nici o atenţie grămezilor 
de lemne împrăştiate printre copacii de pe proprietatea lui. 
Omul ciupit de vărsat aşteptă lângă una, pe când lamskoi intra 
în bancă. Arkadi îşi aminti goarna, găleata cu hrană pentru peşti 
şi gâştele jumulite dinăuntru. lamskoi ieşi cu un topor. Celălalt 
deschise cutia şi scoase capul Valeriei Davidova - sau mai 
degrabă, recrearea perfectă, aproape vie, a capului ei. O puseră 
cu obrazul jos, privind, un cap deja executat, aşteptând să fie 
executat încă o dată pe o buturugă retezată. 

lamskoi cobori toporul şi despică în două capul. Cu precizia 
unui om căruia îi plac preocupările de la ţară, adună jumătăţile 
de cap şi le despică, iar acele bucăţi mai mici le despică din nou. 
Cu minuţiozitatea unui om căruia îi place să transpire muncind, 
el mărunți sfărâmăturile tot mai mult, apoi întoarse toporul cu 
partea lată şi reduse părţile mărunte la un praf, pe care-l 
mătură înapoi în cutie. Omul ciupit de vărsat duse cutia jos pe 
țărm şi răsturnă pulberea în apă. lamskoi luă cele două globuri 
de marmură, ochii de sticlă ai Valeriei, de pe pământ şi le puse 
în buzunar. Când se întoarse omul ciupit de vărsat, ridică 
peruca, umplu cutia goală cu lemne şi plecară împreună în sus 
pe cărare spre vilă. 

Kirwill îl urmase pe Arkadi în tăcere. 

— Să mergem, spuse el. 

Kirwill ştia. Zâmbetul lui era de o veselie profundă. 

— Am pândit la biroul tău, îţi aminteşti, spuse Kirwill. L-am 
mai văzut pe procuror. Mai bine fugi şi salvează-ţi viaţa. 

— Unde să fug? 


În timp ce se întorceau în livadă, fumul se ridica pe coşul 
vilei lui lamskoi. Prin fereastra cabanei, Arkadi văzu strălucirea 
focului. Dacă ar fi putut sta destul de sus, putea să simtă 
mirosul de păr ars, gândi el. 

— Spune-mi cine l-a împuşcat pe Jimmy, spuse Kirwill. N-o 
să-l prinzi niciodată. N-ai obţinut nici dovada, nici identificarea, 
iar acum eşti ca şi mort. Lasă-mă pe mine să-l prind. 

Arkadi se aşeză pe un trunchi şi se gândi la propunere. Îşi 
aprinse o ţigară şi o adăposti de ploaie. 

— Dacă persoana care l-a omorât pe fratele tău trăia în 
New York şi tu ai fi omorât-o, crezi că ai fi scăpat? 

— Eu sunt poliţist, eu pot să scap din orice. lată, am 
încercat să te ajut. 

— Nu, replică Arkadi. Nu m-ai ajutat. 

— Ce vrei să spui? Eu ţi-am povestit despre picior. 

— Avea un picior bolnav şi e mort; dincolo de asta nu ştiu 
nimic. Ei bine, spune-mi, era el deştept sau prost, viteaz sau laş, 
plin de umor sau serios? Cum ai putut să spui atât de puţin 
despre fratele tău? 

Stând în faţa lui Arkadi, Kirwill părea mai înalt decât copacii 
- o eroare a proporţiilor: copacii mici din jurul unui om înalt. 
Ploaia i se scurgea pe umeri. 

— Las-o baltă, Renko, nu eşti în funcţie. Procurorul a intrat 
pe fir şi eu la fel. Care e numele? 

— Nu ţi-a plăcut de fratele tău? 

— Nu voiam să spun asta. 

— Ce voiai să spui? 

Kirwill se uită în sus la ploaie, apoi în jos la Arkadi. Scoase 
mâinile din buzunar, strânse pumnii uriaşi şi-i întinse încet, 
parcă liniştindu-se singur. Privi către vilă. Ce-ar fi făcut dacă vila 
nu era atât de aproape? se întrebă Arkadi. 

— ÎI uram pe Jimmy, spuse Kirwill. Eşti surprins? 

— Dacă mi-aş fi urât fratele n-aş fi umblat în jumătate din 
lume cu şansa ca el să fie mort. Dar sunt curios. Când am dat cu 
praf în garaj aveai un carton cu amprente - un card de poliţie. 
Ţi-ai arestat vreodată fratele? 

Kirwill zâmbi. Cu un efort, îşi vâri iarăşi mâinile în buzunare. 

— Te aştept în maşină, Renko. 


Dispăru, afundându-se printre copaci, aproape fără zgomot, 
cu toată mărimea lui. Arkadi se felicită pentru că scăpase de 
ultimul şi parţialul aliat. 

lamskoi. Acum totul se leagă, a spus omul pe când urca 
treptele spre spânzurătoare, gândi Arkadi. lamskoi care refuzase 
să lase pe altcineva decât pe Arkadi Renko să cerceteze 
cadavrele din Gorki Park. lamskoi care-l dusese pe Arkadi la 
Osborne. Pribluda nu-i urmărise pe Paşa şi Golodkin în 
apartamentul lui Golodkin; nu era timp să-i împuşte, să fure 
scrinul şi să-l ia de acolo. Ciucin îi spusese lui lamskoi că 
Golodkin era inteligent, iar lamskoi avea ore întregi să vadă 
scrinul luat şi ucigaşii în aşteptare. Şi cine-i spusese lui lamskoi 
despre capul Valeriei? Nimeni altcineva decât Arkadi Renko. Era, 
la urma urmei, o descoperire nu a lui lamskoi, ci a lui însuşi, 
despre cât de prost şi nesigur anchetator era el, orb, surd şi 
stupid. Un idiot, întocmai cum spusese Irina. 

Uşa vilei se deschisese şi apărură lamskoi şi omul ciupit de 
vărsat. Procurorul se schimbase în uniforma obişnuită cafenie şi 
cu mantaua cealaltă se scutura de funingine în timp ce lamskoi 
încuia uşa. 

— Aşa că - lamskoi respiră adânc, înfiorător - aştept veşti 
diseară. 

Omul ciupit de vărsat salută, urcă în Volga şi porni în 
marşarier spre drum. lamskoi îl urmă cu Ceaika. Călcând peste 
frunze şi ieşind la şosea, limuzina părea să scoată un oftat de 
satisfacţie, ca după o treabă bine făcută. 

Indată ce maşinile plecară, Arkadi dădu ocol casei. Era o 
cabană de patru camere, cu mobilă rustică finlandeză. Uşile din 
faţă şi din spate aveau încuietori duble iar ferestrele fire 
electrice, deoarece pentru rezidenții de elită din Lacul de Argint 
exista un sistem de alarmă legat direct de un post KGB şi de 
patrule regulate de maşini. 

El cobori spre țărm. Erau acolo o mănuşă pe buturugă, 
plastelină roz şi un fir sau două de păr agăţate în lemn. Mai mult 
praf roz era pe pământ printre găinaţii de gâscă şi mai mult praf 
fusese împrăştiat de vânt. El râcâi buturuga. Erau şi câteva 
urme minuscule de aur. 

Aici fusese adus scrinul lui Golodkin. Poate că se afla în 
cabană la primul drum al lui Arkadi, îşi dădu el seama; iată de 
ce fusese pus în grabă să hrănească rațele. Apoi fusese 


sfărâmat pe buturugă. Putea un scrin mare să fi fost ars tot 
deodată? se întrebă. 

Uitându-se prin grămada de lemne, nu putu găsi nici o 
urmă de scrin. Răscoli întreaga grămadă; la fund erau aşchii pe 
care lamskoi nu le băgase în seamă - bucăţi fine din lemn aurit. 

— Uite, Kirwill, spuse Arkadi către scrinul din urma lui. 
Scrinul lui Golodkin, sau ce-a rămas din el. 

— Chiar asta este, spuse altă voce. 

Arkadi se uită la omul ciupit de vărsat care plecase cu 
Volga. Indrepta spre Arkadi acleaşi TK cu ţeavă scurtă pe care-l 
avusese la metrou. 

— Mi-am uitat mănuşile, explică el. 

O mână veni din spatele omului ciupit de vărsat şi-l făcu să 
scape pistolul. Altă mână îl apucă de gât. Kirwill îl trase de braţ 
şi de gât către cel mai apropiat copac, singurul stejar de pe 
țărm, îl lipi de copac şi începu să-l lovească. Omul ciupit de 
vărsat încercă să dea şi el. Pumnul lui Kirwill avea sunetul unui 
satâr. 

— Trebuie să vorbim cu el, spuse Arkadi. 

Sânge strălucitor începu să curgă din gura omului. Ochii lui 
se umflaseră. Pumnul lui Kirwill acceleră loviturile. 

— Lasă-l, încercă Arkadi să-l dea deoparte pe Kirwill. 

Kirwill îl trânti pe Arkadi la pământ cu o lovitură cu dosul 
mâinii. 

— Nu! îl apucă pe Kirwill de picior. 

Kirwill îl lovi cu piciorul peste vânătaia încă nevindecată de 
deasupra inimii, şi Arkadi se încovoie, amuţit de durere. Kirwill 
continua să-l lovească pe omul proptit de copac. Sângele din 
gura acestuia deveni abundent şi spumos, iar picioarele se 
smuceau deasupra pământului. Lucrul cel mai apropiat de scena 
asta pe care-l privise vreodată Arkadi era imaginea unui câine 
de vânătoare atacând sălbatic o pasăre. Faţa omului ciupit de 
vărsat se sucea dintr-o parte în alta, sângele zburând ca 
scuipatul. Călcâiele sale se loveau de copac. Fiecare lovitură era 
mai puternică decât cea dinainte, iar pumnul lui Kirwill lovea în 
ceva tot mai moale şi mai inert. Kirwill trebuie că-i rupsese 
coastele omului chiar de la început, gândi Arkadi. Kirwill 
continua să lovească pe când faţa ciupită de vărsat devenea tot 
mai cenuşie. 

— E mort. 


Arkadi se ridică în picioare şi-l împinse înapoi pe Kirwill. 

— E mort acum. 

Kirwill se dădu deoparte clătinându-se. Omul ciupit de 
vărsat căzu în genunchi şi pe faţa albită, apoi se răsturnă într-o 
parte. Kirwill căzu şi se târî, cu mâinile pătate de sânge. 

— Aveam nevoie de el, spuse Arkadi. Trebuia să-i punem 
nişte întrebări. 

Kirwill încercă să-şi spele mâinile cu nisip. Arkadi îl luă din 
spate de guler şi-l conduse ca pe un animal pe țărm către apă, 
apoi se întoarse la stejar şi umblă prin hainele mortului. Găsi un 
portmoneu ieftin cu puţini bani, un portofel cu mărunţiş, un cuţit 
cu buton şi carnetul roşu de identitate de ofiţer KGB. Numele 
dinăuntru era Ivanov. El păstră carnetul şi pistolul. 

Arkadi îl târî pe mort la baracă; când împinse uşa răzbătură 
în afară căldura şi băzâitul. Rațele sălbatice atârnau în rânduri 
înşirate până la tavan, cu picioarele legate, cu capetele 
odihnindu-se pe penajul murdar. Se auzea un murmur de muşte 
ce se târau înăuntru şi afară din penaje şi se simţea miros de 
găinaţ lichid. El trase mortul înăuntru şi trânti uşa. 

Vântul îi împinse înapoi spre Moscova. 

— Întâi a cerut să se facă preot, spuse Kirwill. Unul dintre 
acei băieţi palizi, cărora li se rupe inima văzând flori tăiate, se 
duc la Roma şi-i urăsc pe italieni şi sug la iezuiţii francezi. Asta 
ar fi fost dezgustător dar în regulă. Putea să fie un preot de-al 
muncitorilor, cu obişnuita durere în spate. Apoi şi-a crescut 
pretenţiile; voia să fie un mesia. Nu era destul de deştept şi 
destul de tare, dar voia să fie un mesia. 

— Cum putea să facă asta? 

— Un catolic nu poate. Dacă te numeşti singur un yogin ori- 
ental sau guru şi baţi câmpii şi mănânci capete de pui şi nu-ți 
schimbi niciodată pantalonii, poţi atrage cât de mulţi discipoli 
vrei. Dar un catolic nu. 

— Nu? 

— Dacă eşti catolic, cel mai bun lucru pe care-l poţi spera 
este excomunicarea. Oricum, există prea mulţi mesia în 
America. Este un supermarket de mesia. Nu ştii despre ce naiba 
vorbesc, aşa-i? 

— Da. 

Mergând pe Autostrada Exterioară ajunseră la Parcul 
Expoziţiei. Amurgul cobora deasupra obeliscului. 


— Rusia este pământ virgin pentru mesia, spuse Kirwill. 
Jimmy ar fi putut să stea aici; avea o şansă. Acasă o scrântise 
rău de tot. Trebuia să facă ceva mare aici. Mi-a scris din Paris 
spunând că vine încoace. Spunea că data viitoare când o să-l 
văd va fi la Aeroportul Kennedy. Spunea că era pe cale să 
săvârşească o acţiune în spiritul Sfântului Christofher. Ştii ce 
înseamnă asta? 

Arkadi scutură din cap. 

— Asta înseamnă că avea de gând să scoată clandestin pe 
cineva din Rusia şi să ţină o conferinţă de presă la Kennedy. 
Avea în gând să fie un mântuitor, Renko - cel puţin, o celebritate 
religioasă. Eu ştiu cum a ajuns aici. Mi-a spus când s-a întors de 
aici prima oară cât de uşor i-ar fi fost să găsească un student 
polonez sau ceh care să semene cu el. Ei vor schimba 
paşapoartele şi Jimmy se va întoarce aici sub numele celuilalt 
băiat. In acest fel Biserica aduce o mulţime de Biblii în toată 
Polonia, spunea el. Jimmy vorbea poloneza, ceha şi germana 
alături de rusă; nu i-ar fi fost greu. Ce ar fi fost greu era să nu fie 
prins aici. Şi să nu fie expulzat. 

— Spuneai că a scrântit-o rău în Statele Unite. Cum? 

— S-a înhăitat cu acei tineri evrei care-i hărţuiau pe ruşi în 
New York City. La început erau doar inscripţii pe maşini şi 
proteste. Apoi scrisori-capcană. Apoi bombe lansate cu ţeava la 
Aeroflot şi focuri de puşcă prin ferestre la Misiunea Sovietică. 
Există un birou special în Departamentul Poliţie numit Brigada 
Roşie care-i supraveghează pe radicali; el s-a mărit şi i-a urmărit 
pe evrei. De fapt, noi le-am vândut următorul lot de căşti de 
protecţie. Intre timp Jimmy s-a dus în Georgia şi a cumpărat mai 
multe puşti şi muniţie pentru ele. A făcut două călătorii - un 
transport l-a dus într-un altar. 

— Ce nu era în regulă cu căştile de protecţie? 

— Aveau defecte. l-am salvat viaţa. Se presupunea că el 
ajută la fabricarea bombelor. In dimineaţa aceea m-am dus la 
apartamentul lui şi i-am spus să nu plece. N-a ascultat. L-am 
târât în pat şi i-am rupt piciorul de marginea patului. Aşa că n-a 
plecat. Evreii au pus căştile proaste şi bombele au explodat. Cu 
toţii au fost ucişi. Concluzia este că eu am salvat viaţa lui Jimmy. 

— Şi pe urmă? 

— Ce vrei să spui „Şi pe urmă?” 

— Evreii care au rămas, n-au crezut că fratele tău era 


informator? 

— Sigur. L-am trimis afară din oraş. 

— N-a avut niciodată şansa să explice prietenilor săi? 

— l-am spus dacă se întoarce îi rup gâtul. 

Era un adevărat potop în Strada Păcii. Ziare erau 
împrăştiate pe trotuar. 

— A fost un caz în New York, spuse Kirwill luând ţigara 
oferită. Exista un ucigaş, un tâlhar care înfingea cuțitul în 
oameni, şi după ce le lua ce voia îi omora doar pentru distracţie. 
Noi ştiam cine este, un individ negru, trăgea mai ales la bijuterii. 
Voiam să-l iau de pe stradă, aşa că i-am întins o capcană. Ştii, 
aveam inelul uneia dintre victime, l-am aruncat în spatele 
acestui individ negru şi l-am înşfăcat. Ticălosul a scos un pistol, 
a tras şi a ratat. Eu n-am ratat. Asta se întâmpla în Harlem. Era 
lume multă şi cineva a luat pistolul ticălosului şi a fugit. Asta a 
făcut din el un martir, un cetăţean împuşcat în drum spre 
biserică. Au fost marşuri în sus şi-n jos pe străzile O sută unu şi 
Douăzeci şi cinci, fiecare pastor negru care putea să-şi târşâie 
picioarele, , plus toată gloata de albi autorăzboinici şi Jimmy şi ai 
săi Martorii Creştini. Toţi Martorii Creştini purtau pancarde care 
spuneau: „Sergent Kirllwill: Căutat pentru crimă”. Am aflat cine 
gândea „Killwell”. Jimmy nu mi-a spus niciodată, dar am aflat. 

Râul se umflase. Apele negre crescute purtau ultimele 
sloiuri. 

— Ştii cum îi mai plăcea lui să-mi zică? întrebă Kirwill. îi 
plăcea să-mi zică Esau. Fratele său Esau. 

La Institutul Etnologic Arkadi urcă singur ca să-i spună lui 
Andreev ce ce întâmplase cu capul. De la studioul lui Andreev el 
telefonă la apartamentul lui Mişa şi la biroul lui şi nu răspunse 
nimeni. Apoi îl sună pe Lebădă, care-i spuse că a găsit casa 
folosită de Kostia Borodin, Valeria Davidova şi James Kirwill. 
Femeia care-l dusese pe Lebădă la casă spunea că le vânduse în 
fiecare zi un pui şi peşte proaspete. 

Arkadi îl luă pe Kirwill cu el să vadă casa, care se dovedi a fi 
o cabană între fabricile din raionul Liublinski şi arcul de sud al 
Autostrăzii Inelare Exterioare. Aproape totul din jurul locului îi 
era familair lui Arkadi, ca şi cum pătrunsese într-o creaţie a 
imaginaţiei sale. 

Cei doi se duseră la o cafenera muncitorească. Kirwill 
comandă o sticlă de vodcă şi reluă povestea despre fratele său 


de unde o lăsase, dar într-o manieră diferită, aproape ca despre 
altă persoană. Îi spuse lui Arkadi cum îl învățase pe Jimmy să 
patineze, să conducă maşina, cum să vopsească cu aur o ramă, 
cum să se poarte cu călugărițele, cum mergeau în fiecare vară 
la râul Allagash, cum îl văzuseră pe Roger Maris doborând 
recordul său, cum o îngropaseră pe babuşka rusă care-i 
crescuse pe amândoi. Poveştile curgeau; pe unele Arkadi le 
înţelegea, pe altele nu. 

— Vreau să-ţi spun când am ştiut cine eşti într-adevăr, 
spuse Kirwill. Când ai tras în mine în camera mea de la hotel. Ai 
ţintit alături, dar nu cu mult. Puteai să mă atingi. Nu-ţi păsa şi 
nu-mi păsa. Eram una şi aceeaşi. 

— Acum îmi pasă, spuse Arkadi. 

La miezul nopţii îl lăsă pe Kirwill aproape de Metropole. 
Uriaşul porni nesigur pe picioarele de om beat. 

lrina îl aştepta. Făcu dragoste cu el cu foc, cum s-ar zice. 
Da, poţi să ai încredre în mine, poţi intra, poţi să-mi încredinţezi 
viaţa ta. 

Ultimul său gând conştient înainte de a adormi fu legat de 
ceea ce-i spusese Kirwill în cafenea, când Arkadi întrebase dacă 
el şi fratele său Jimmy prinseseră vreodată samuri. 

— Nu. Există jderi de pin în Maine şi Canada, iar pielea de 
jder de pin e numită samur, dar sunt destul de rari. Au fost 
prinşi în găuri de sfredel. Capcana asta e dată naibii. Dacă este 
un adevărat ticălos, vânătorul foloseşte sfredelul pentru a săpa 
într-un trunchi de copac o gaură de vreo douăzeci de centimetri 
adâncime. Asta-i adâncimea. Pune nişte carne proaspătă pe 
toată lungimea găurii. Apoi bate două piroane într-un unghi în 
trunchi, aşa încât vârful cuielor aproape să se întâlnească la 
cincisprezece centimetri în interiorul găurii. Capcana face restul. 
Jderul de pin este un bun căţărător - zvelt, deştept. El simte 
mirosul de carne, urcă pe trunchi şi intră în capcană. Poate doar 
să strecoare capul dincolo de cuiele înfipte în carne. la carnea - 
totdeauna el ia carnea - dar atunci cuiele l-au prins. Incearcă să 
meargă împotriva unghiului cuielor, dar cu cât se luptă mai mult 
ca să-şi scoată capul afară, cu atât cuiele se înfig mai tare. In 
cele din urmă sângerează până la moarte sau se sugrumă. N-au 
mai rămas mulţi jderi de pin. Găurile de sfredel i-au terminat. 


16 

La ora patru dimineaţa, Arkadi telefonă la Ust-urt. 

— Aici detectivul lakutshi. 

— Aici e detectivul şef Renko din Moscova. 

— Ei! În sfârşit suni la timpul potrivit, spuse lakutski. 

Arkadi închise ochii în întunericul ferestrei. 

— Ce mănâncă samurii? 

— M-ai sunat ca să mă-ntrebi asta? Nu găseai un exemplar 
din enciclopedie? 

— Hainele lui Borodin au urme de sânge de pui şi de peşte. 
El cumpăra pui şi peşte în fiecare zi. 

— Samurii şi nurcile mănâncă pui şi peşte. La fel, dacă-mi 
aduc bine aminte, şi oamenii. 

— Nu în fiecare zi, spuse Arkadi. Au fost ceva furturi de 
samuri în zona voastră? 

— Nu, nici unul. 

— Nici incidente deosebite la vreunul dintre colectivele de 
blănuri? 

— Nimic deosebit. A fost un incendiu în noiembrie la un 
colectiv din Barguzin, şi cinci sau şase samuri au murit. Însă 
toate animalele erau luate în calcul. 

— Cât de grav erau arşi? 

— Morți, cum am spus. A fost o pagubă apreciabilă, de fapt, 
fiindcă la Barguzin sunt cei mai valoroşi samuri dintre toţi. S-a 
făcut o anchetă, dar nu s-a putu descoperi nici o neglijenţă. 

— S-a făcut autopsia animalelor pentru a vedea că erau 
într-adevăr samuri de Braguzin şi că într-adevăr au murit din 
cauza focului, şi când anume au murit? 

— Anchetatorule, te asigur că numai cineva din Moscova s- 
ar fi putut gândi la asta. 

După ce închise telefonul, Arkadi se îmbrăcă liniştit şi 
părăsi apartamentul, mergând la Piaţa Taganskaia. Încercă să 
folosească un telefon public. Tot nu răspundea nimeni în 
apartamentul lui Mişa. Telefonă şi-i trezi pe Lebădă şi Andreev, 
apoi se întoarse în apartamentul lui şi se rezemă de peretele 
dormitorului privind-o pe Irina. 

Putea oare să se ducă la procurorul general şi să spună că 
procurorul Moscovei era un ucigaş? Cu două zile înainte de Intâi 
Mai? Fără dovezi? Ar spune că e beat sau nebun şi l-ar reţine 
până când venea lamskoi. Putea să se ducă la KGB? Osborne 


era informator al KGB. În plus, el avea pe mâini sângele unui 
agent KGB, datorită lui Kirwill. 

Zorii se strecurară peste lrina. Era o siluetă albastru-pal pe 
un cearşaf albastru-pal, însă el simţea căldura moale a somnului 
ei. O privea ca şi cum concentrarea i-ar fi imprimat imaginea în 
ochi. Fruntea ei era umbrită de părul care devenise uşor auriu 
când soarele răsărea. 

Lumea era fir de praf agitat la întâmplare de respiraţia ei. 
Lumea era un laş complotând s-o ucidă. El putea să-i salveze 
viaţa. Avea s-o piardă, însă putea să-i salveze viaţa. 

Când ea se trezi, el făcuse cafea şi-i pususe rochia la 
picioarele patului. 

— Care-i problema? întrebă ea. Credeam că-ţi place să mă 
ai aici. 

— Spune-mi despre Osborne. 

— Am trecut prin toate astea, Arkaşa. Irina se ridică, goală. 
Chiar dacă am crezut ce spuneai despre Osborne, ce dacă am 
greşit? Dacă Valeria este undeva în siguranţă, mă întorc la omul 
care a ajutat-o. Dacă e moartă, e moartă. Nimic nu poate 
schimba asta. 

— Să mergem. Arkadi trase rochia aproape de ea. Tu 
vorbeşti prea uşor despre moarte. O să-ţi fac cunoştinţă cu 
moartea. 

În drum spre laborator Irina îl privi tot timpul. El o simţea 
căutând o explicaţie pentru această revenire la rolul de 
anchetator. 

Arkadi o luă cu el în laboratorul judiciar ca să ia o geantă 
sigilată cu dovezi şi una goală de la colonelul Liudin. Liudin o 
privi pe lrina apreciativ; o îndemânare a mâinii şi noua eşarfa 
făcuse ca jacheta ei afgană să arate din nou şic pentru un 
moment. 

Plecând mai departe, ea îşi arătă iritarea faţă de 
bruscheţea lui Arkadi şi privi afară pe geam. Asta-i o ceartă 
tipică de îndrăgostiţi spunea purtarea ei. Un miros se insinuă în 
maşină. Ea privi către geanta umflată şi sigilată cu probe de 
lângă ea. Mirosul era atât de vag încât abia se simţea, dar avea 
o persistenţă care rămânea pe limbă şi pe gât. Pe când se 
apropiau de râu, ea deschisese geamul prin care intra frigul. 

La Institutul Etnologic Arkadi o luă pe Irina sus, în studioul 
lui Andreev. Simţindu-se uşurată să iasă din maşină, se arătă 


curioasă privind dulapurile unde se aflau capetele lui Tamsla şi 
Ivan cel Groaznic, pe când Arkadi îl căuta pe antropolog. Dar 
Andreev era plecat, aşa cum el ar fi putu să jure. 

Arkadi o privi pe Irina de-a curmezişul camerei cu capete. 

— Asta m-ai adus să văd? zise ea arătând spre dulapul cu 
Ivan. 

— Nu. Speram că-l întâlnim pe profesorul Andreev. Din 
păcate nu pare să fie aici. Este un om fascinant, cred că ai auzit 
de el. 

— Nu. 

— La Facultatea de Drept se studiază lucrările lui, spuse 
Arkadi. Ar trebui să-ţi aminteşti asta. 

Irina ridică din umeri şi se depărtă de dulapuri, apropiindu- 
se de mesele cu mostre antropologice, cercetând feţele care 
priveau cu sprâncene grele şi ochi de sticlă. Se dădu mai 
aproape. Lucrările lui Andreev erau magice. Arkadi văzu 
plăcerea Irinei privind o faţă de maimuţă încruntată comic şi 
alta purtând o expresie furioasă, feroce. In capătul mesei era o 
roată de olar şi un scaun înalt. Legat cu o sfoară pe roată se afla 
un craniu de Neanderthal pe jumătate acoperit cu dungi de 
plastelină roz. 

— Înţeleg, spuse ea atingând o zonă goală a craniului. 
Andreev le reconstituie... Retrase mâna, având încă cuvântul pe 
buze. 

— E-n regulă, spuse Arkadi apropiindu-se. El a lăsat asta 
pentru noi. 

Atârnată de mâna lui cu o sfoară, era o cutie rotundă de 
pălării de carton lăcuit, modelul de cutii care ieşiseră din modă 
acum şaizeci de ani. 

— Am auzit de Andreev, spuse ea ştergându-se pe degete. 

Pe când Arkadi se apropie de ea, cutia de pălării dansa ca 
un obiect greu. 

Orice student la Drept cunoştea reconstituirile lui Andreev 
de capete ale victimelor omorurilor. In timp ce mergeau de-a 
lungul lui Gorki Park, fosta studentă silitoare Irina Asanova 
respira cu greu aerul infect din maşină. Moartea se prelingea din 
servieta sigilată şi hodorogea în cutia de pălării de pe bancheta 
din spate. 

— Unde mergem, Arkaşa? întrebă ea. 

— O să vezi. 


Arkadi alese cele mai prozaice cuvinte, răspunsul dat unui 
arestat. Nu-i oferea nici explicaţii, nici compătimire ca s-o 
distragă, nici un braţ de sprijin, nici simpatie. Un om nu devine 
anchetator fără o capacitate de cruzime, îşi spuse el. 

Când un întreg convoi de soldaţi ce făceau semne trecură 
prin stânga şi ochii Irinei nu se abăteau deloc ci priveau drept 
înainte, el ştiu că tocmai datorită fricii de cea mai mică greşeală 
ea nu întorcea ochii spre cutia colorată obscen. Trecând pe o 
porţiune de drum prost, cutia alunecă. Parcă-i vorbea Irinei, 
pentru ea părea să aibă o întreagă biografie, destul şi prea 
destul ca să se repeadă spre spatele maşinii. 

— Aşteaptă, îi spuse el luând un viraj. 

Cutia se mişcă şi mâinile Irinei tresăriră de încordare. 

Lozincile de Întâi Mai se întindeaua peste o uzină de piese 
de maşini, o fabrică de tractoare, o uzină electrică, o fabrică de 
textile. Pe lozinci erau profile de aur, lauri de aur, lozinci de aur. 
Din coşuri se ridica un fum de culoarea oţelului. Acum trebuie să 
ştie unde o duc, gândi el. 

Spre sud-est prin raionul Liublinski, fară nici un cuvânt 
rostit, preţ de o oră de călătorie printre fabricile mai mari 
rărindu-se până la cele mai mici, la prefabricatele gri ale 
apartamentelor pentru muncitori, la casele vechi distruse pentru 
dezertori, până la un câmp de ţară încâlcit de sârmele 
topometrilor, izbindu-se de valurile de noroi, pe lângă capătul 
liniei de autobuz, încă în limitele lărgite ale oraşului, dar dincolo 
de ele către altă lume a caselor joase, puţin mai mici decât 
cabanele, cu garduri de ţăruşi şi capre priponite, îngrijite de 
mâinile femeilor îmbrăcate în jerserui şi ghete, o biserică de 
tencuială, un bărbat cu un singur picior scoţându-şi pălăria, vaci 
bune traversând drumul, o curte din spate unde se taie lemne 
cu toporul, o casă scoasă în relief prin ea însăşi într-o curte de 
tulpine de floarea-soarelui rupte, cu două ferestre prăfuite în 
faţă etalând perdele murdare, vopseaua încreţindu-se pe o 
straşină sculptată, iar în spatele casei o magazie şi o barcă de 
metal. 

El lăsă afară maşina şi apucă geanta şi cutia de pălării de 
pe bancheta din spate. La uşa casei scoase trei inele de chei din 
una dintre genţi, inelele de chei pe care le găsise în geanta de 
piele din râu. Pe fiecare inel era o cheie asemănătoare. 

— Pare logic, nu-i aşa? o întrebă pe Irina. 


Cheia se potrivea. Uşa rezistă şi Arkadi o lovi cu şoldul, 
eliberând un miros de mucegai când o deschise. Inainte de a 
intra, el îşi puse o pereche de mănuşi de cauciuc şi apăsă pe 
întrerupător. Electricitatea era încă conectată la singurul bec 
aflat deasupra unei mese rotunde. Casa avea duhoarea unei 
capcane şi era rece, ca şi cum ar fi depozitat iarna. lrina rămase 
în mijlocul podelei tremurând. 

Casa avea o singură cameră, cu patru ferestre cu trei 
rânduri de geamuri, total oblonite şi zăvorâte. Pături din păr de 
cal în două compartimente de dormit. O sobă cu cărbuni având 
apărătoare de cenuşă. Trei scaune de diferite stiluri în jurul 
mesei. Un dulap cu brânză mucegăită şi o sticlă de lapte expusă 
la gheaţă. Pe pereţi, o fotografie a lui Brando şi multe ilustraţii 
rupte din cărţi. Sub o pânză lăsată într-un colţ, cutii de conserve 
pictate, sticle cu humă şi lac, zdrenţe, o peniță capitonată, 
pensule plate, perforatoare şi perii. Arkadi trase departe 
cearşafurile de pe un dulap pentru a scoate la lumină două 
costume bărbăteşti, unul mijlociu şi unul mare, trei rochii ieftine 
de aceeaşi măsură mică şi, pe podea, un talmeş-balmeş de 
încălţăminte. 

— Da, citi Arkadi gândul de pe faţa Irinei, este ca şi cum am 
umbla într-un mormânt. Aşa e totdeauna. 

Trei cufere marinăreşti de model vechi stăteau lângă 
perete. Arkadi le descuie, folosind o cheie diferită de pe fiecare 
inel. Primul conţinea lenjerie, şosete, Biblia şi alte obiecte de 
contrabandă religioasă; al doilea, lenjerie, o fiolă cu dop cu praf 
de aur, prezervative, un vechi revolver Nagant şi cartuşe; al 
treilea, lenjerie de damă, bijuterii de sticlă, un parfum străin, 
burete, farfurii, perii, ruj de buze, ace de păr, un borcan, o 
păpuşă de porțelan nesmălţuită aproape fără trăsături, şi 
fotografii ale Valeriei Davidova, cele mai multe cu Kostia 
Borodin şi una a ei cu un bătrân cu barbă mare. 

— Tatăl ei, aşa-i? 

Ridică fotografia ca s-o vadă Irina. Ea nu spuse nimic. El 
închise cuferele. 

— Kostia trebuie să fi speriat într-adevăr vecinii când era pe 
aici. Îmi închipui că nu năvăleau aici tot timpul. Locurile de 
dormit îi atraseră atenţia. Kostia trebuie să fi fost un om dificil, 
şi cum era să trăieşti şi cu alt bărbat? Aşa trăim şi noi, totuşi, 
aşa... De ce nu mă opreşti, Irina? Spune-mi ce făceau ei pentru 


Osborne. 

— Cred că ştii deja, spuse ea în şoaptă. 

— Asta-i o presupunere. Trebuie să existe martori. Cineva 
trebuie să-mi spună. 

— Eu nu pot. 

— Dar trebuie. Arkadi puse cutia de pălării şi geanta cu 
probe pe masă. Trebuie să ne ajutăm unul pe altul şi vom 
dezlega câteva mistere. Vreau să ştiu ce făceau Valeria şi 
Borodin aici pentru Osborne şi tu vrei să ştii unde este Valeria 
acum. În curând totul va fi limpede. 

Mută un scaun deoparte, lăsând două lângă masă. Privi în 
jurul camerei. Era atăt de mizerabilă, puţin mai mare decât o 
cutie de carton întoarsă cu josu-n sus, încărcată cu trei vieţi, un 
cearceaf subţire pentru nevoi particulare, impresari suflând în 
pumni ca să se încălzească. 

Becul slab o îngălbenea pe Irina şi-i adâncea obrajii. Ea 
vedea cu proprii ei ochi, un bărbat înmănuşat cu păr negru 
zbârlit şi trăsături ascuţite, febrile, purtând o cutie roz. El arăta 
mai adâncit în reflecţie decât acel caraghios, acea marionetă a 
lui lamskoi, aşa cum lrina îl văzuse atât de clar încă de la 
început, însă el putea s-o salveze de lamskoi şi de Osborne - şi 
chiar de ea însăşi, dacă nu-l vor lăsa nervii. 

— Aşa, bătu din palme Arkadi, suntem în Gorki Park în 
amurg. 

Ninge. Frumoasa sortatoare de blănuri Valeria, banditul 
siberian Kostia şi tânărul american Kirwill patinează cu 
negustorul de blănuri Osborn, apoi ies de pe pistă şi se abat 
vreo cincizeci de metri către un luminiş, unde să mănânce şi să 
bea ceva. Ei se opresc: Kostia aici, Arkadi arată scaunul dintr-o 
margine a mesei, tânărul Kirwill aici - el indică celălalt scaun - 
iar Valeria în mijloc - lasă mâna peste cutie. Tu, Irina, stai aici - o 
aduse mai aproape de masă, - tu eşti Osborne. 

— Nu, te rog, se rugă Irina. 

— Doar pentru explicaţie, spuse Arkadi. Nu pot să imit 
ninsoarea sau vodca, aşa că fii îngăduitoare cu mine. Încearcă 
să-ţi imaginezi atmosfera, veselia. Trei dintre aceşti oameni 
credeau într-o viaţă nouă care era pe cale să înceapă - 
libertatea pentru doi dintre ei, faima pentru cel de-al treilea. 
Aceasta nu era doar o partidă de patinaj, era o sărbătoare! Oare 
atunci a fost momentul în care tu - Osborne, adică - ai început 


să le dai instrucţiuni cum să scape? Foarte probabil. Numai tu 
ştii că în câteva secunde ei vor fi morți. 

— Eu... 

— Nu-ţi pasă de scrinurile religioase; cineva putea să ţi le 
procure, Golodkin de exemplu. Dacă asta era tot ce făcuseră toţi 
cei trei oameni pentru tine, o mică falsificare şi o contrabandă 
de icoane, i-ai fi lăsat în viaţă. N-aveau decât să vorbească, n- 
aveau decât să meargă la biroul KGB cu acuzaţia şi cu picturile 
care s-o dovedească; prietenii tăi le-ar fi râs în nas şi i-ar fi scos 
înapoi în stradă. Dar despre acest lucru, nu scrinul ci ceea ce 
făcuseră într-adevăr pentru tine, cei trei oameni nu trebuiau să 
vorbească niciodată - nici în Moscova, nici în altă parte. 

— Nu trebuie să-mi faci asta, spuse Irina. 

— Ninge mereu, continuă Arkadi. Feţele lor sunt puţin 
înroşite de vodcă. Ei au încredere în tine; nu degeaba ai adus pe 
acest fraier american, Kirwill, nu-i aşa? În timp ce prima sticlă de 
vodcă s-a terminat, ei te iubesc. Tu eşti salvatorul lor din 
Occident. Multe zâmbete şi toasturi. Auzi muzica de pe pista de 
patinaj? Este Ceaikovski! Ah, ne trebuie altă sticlă, domnule 
Osborne, eşti un om generos, ţi-ai adus genta de piele plină cu 
votcă şi coniac şi tot felul de gustări. Ridici geanta ca şi cum 
cauţi prin ea şi scoţi... o altă sticlă. O începi tu; te prefaci că iei o 
înghiţitură zdravănă. Kostea este următorul şi el bea mai mult 
decât tine, după câte-l cunosc. Valeria este puţin ameţită acum 
şi nu-i e uşor să ia sticla când are pâinea într-o mână şi brânza 
în cealaltă. În afară de asta, ea se gândeşte la locul unde va fi 
peste o săptămână sau două, ce fel de haine va purta, cât de 
cald va fi. Gata cu Siberia, în schimb, iată raiul. Kirwill este deja 
nesigur pe patinele lui, are şi piciorul acela beteag, dar şi el se 
gândeşte la întoarcerea acasă, la răsplata tuturor eforturilor sale 
evlavioase. Nu e de mirare că vestea se duce atât de repede. 

— Altă sticlă? De ce nu? Ninge mai tare, muzica e mai 
puternică. Ridici geanta şi cauţi prin ea, găseşti sticla, găseşti 
mânerul pistolului tău. Desfaci piedica de siguranţă. Kostia este 
cel mai însetat, te întorci către el şi adresezi un zâmbet acestui 
bandit vestit. 

Arkadi împinse scaunul cu piciorul, astfel încât el căzu pe 
spate pe podea. Irina clipi şi se clătină uşor de surpriză. 

— Foarte bine, continuă Arkadi. Un pistol automat nu face 
la fel de mult zgomot ca un revolver, iar sunetul îl înăbuşă 


geanta de piele, zăpada şi muzica din difuzoare. Probabil că la 
început nu există nici un semn de sânge. Valeria şi tânărul 
Kirwill nu pricep de fapt de ce Kostia zace la pământ. 

Sunteţi prieteni cu toţii. Ai venit să-i salvezi, nu să-i răneşti. 

Te întorci către tânărul american. Ţii geanta la pieptul lui. O 
lacrimă trecu peste semnul de pe obrazul ei. 

— Nu spune nimic, zise Arkadi. 

Trânti al doilea scaun la pământ. 

— E atât de simplu. Numai Valeria a rămas. Ea priveşte în 
jos la Kostia al ei mort, la americanul mort, dar nu face nici o 
mişcare să fugă, să strige, să protesteze. O înţelegi foarte bine. 
Fără Kostia ea este la fel de bună ca şi moartă; tu vei putea s-o 
scoţi din mizeria ei. O viaţă se poate schimba atât de repede. li 
vei face o favoare. 

Arkadi deschise larg geanta cu probe. Un parfum dulceag 
umplu aerul când el scoase o rochie ieftină, de culoare închisă, 
pătată cu noroi şi sânge şi purtând o gaură deasupra sânului 
stâng. lrina privi către dulapul deschis şi înapoi; el ştiu că 
recunoscuse rochia. 

— Adu arma cât vrei de aproape; Valeria va aştepta, ea 
binecuvântează glonţul. Adu arma mai aproape de inima ei. 
Asemenea risipă de frumuseţe, gândeşte-te - Arkadi lăsă rochia 
să cadă de-a curmezişul mesei - asemenea risipă de frumuseţe. 

Morți, toţi trei. Nimeni nu vine, muzica continuă să cânte, în 
curând zăpada va acoperi trupurile. 

Irina tremura. 

— Ei pot fi morţi, spuse Arkadi, dar tu mai ai de lucru. Să 
strângi toate alimentele din import, sticlele, actele aflate la ca- 
davre. 

Îţi permiţi să mai tragi de două ori, fiindcă americanul are o 
lucrare dentară străină. Îi tragi lui Kostia un glonţ în acelaşi loc, 
astfel încât miliția să creadă probabil că acestea au fost lovituri 
de graţie. Totuşi, ele pot fi identificate. Au amprente. E simplu. 

Nişte foarfeci puternice, din cele folosite pentru tăierea 
puilor, şi ţac-ţac, la fiecare încheietură a degetelor. 

Dar ce te faci cu feţele? Să speri că se descompun? Dar au 
să îngheţe; vor fi mai albe decât zăpada, dar astfel vor rămâne 
exact aceleaşi. Să mânjească feţele cu gem, astfel ca micile ani- 
male din parc să le mănânce? Nu, veveriţele se ascund pe 
timpul iernii şi nu există decât trei câini în Moscova. Dar 


specialistul în blănuri are un răspuns, fiindcă el are o 
îndemânare deosebită. Le jupoaie; ridică toată faţa ca pe o piele 
roz de pe fiecare cap - a lui Kostia, a tânărului Kirwill şi ultima şi 
cea mai delicată, a Valeriei. Ce moment special. Câţi blănari n- 
au făcut vreodată asta! El le scoate ochii şi acum treaba e 
terminată. Resturile merg în servietă. Trei vieţi şterse şi iar 
şterse. Destul! Te duci la hotel, te duci la avion, către acea lume 
deosebită din care ai venit. Totul pare perfect. 

Arkadi aşeză rochia pe masă, punând o mânecă lungă 
peste alta, îndoind fusta peste marginea mesei. 

— Există o singură persoană despre care poţi crede că 
poate face legătura între tine şi cele trei cadavre din Gorki Park. 
Ea nu va vorbi, totuşi, pentru că este cea mai bună prietenă a 
Valeriei şi doreşte ca Valeria să fie în New York sau Roma sau 
California. Această fantezie este cel mai important lucru din 
viaţa ei. Ea poate să suporte fiecare zi stupidă, primejdioasă, 
apăsător de plictisitoare de aici numai dacă poate crede că 
Valeria a scăpat. Idea că Valeria respiră în libertate undeva în 
altă parte este tot ce ţine această prietenie să nu moară de 
claustrofobie. Poţi încerca s-o ucizi, dar ea tot nu va vorbi. Intr- 
adevăr, îi cunoşti bine pe ruşi. 

Irina se clătină pe picioare. El se temu să nu cadă. 

— Aşa că toată problema este: unde se află Valeria? 
continuă Arkadi. 

— Cum poţi să faci asta? întrebă Irina. 

— Noi suntem - spuse Arkadi privind într-o parte şi vorbind 
pe un ton diferit - un popor înapoiat, ignorant. Se pare că aşa 
am fost întotdeauna. Avem talente ciudate, Irina. La Facultatea 
de Drept de la Universitate ai luat lecţii de medicină legală şi ai 
făcut cunoştinţă cu opera profesorului Andreev. Probabil că ţi s- 
au arătat anumite fotografii. Este o metodă simplă dar 
laborioasă de a reconstitui o faţă după un craniu. Nu o vagă idee 
despre cum cum ar putea arăta sau o apropiere aproximativă, ci 
faţa însăşi. 

Nici o altă ţară nu are aşa ceva. Este o treabă delicată să 
reconstruieşti fiecare muşchi pe craniu, apoi să pui carnea şi 
ochii şi pielea. După cum ştii, Andreev este un maestru, şi de 
asemenea trebuie să ai idee despre reputaţia lui privind 
integritatea. 

Arkadi deschise capacul cutiei de pălării. 


— Voiai să ştii unde este Valeria. 

— Eu te cunosc, Arkaşa, spuse Irina. Nu vei face asta. 

— Aici este Valeria. 

Arkadi începu să ridice capul din cutie. O făcea atât de 
încet, încât Irina putu vedea mai întâi deasupra marginii cutiei o 
masă de cârlionţi întunecaţi încurcaţi între degetele lui, apoi 
părul împins în ordine între mâinile sale şi o frunte ridicându-se 
cu pielea de culoare proaspătă. 

— Arkaşa! 

Ea închise ochii şi-i acoperii cu mâinile. 

— Aruncă o privire. 

— Arkaşa! Nu-şi putea lua mâinile de la ochi. Da, da, a 
locuit aici Valeria. Pune-l înapoi în cutie. 

— Care Valeria? 

— Valeria Davidova. 

— Cu cine? 

— Cu Kostia, Vorodin şi cu tânărul Kirwill. 

— Un american numit James Kirwill? 

— Da. 

— l-ai văzut aici? 

— Kirwill se ascundea mereu aici. Valeria era aici, eu nu 
voiam să vin dacă nu era şi ea. 

— Te împăcai bine cu Kostia? 

— Nu. 

— Ce făceau ei aici în casă? 

— Făceau un scrin, tu ştii despre scrin. 

— Pentru cine? Arkadi îşi ţinu respiraţia când ea şovăi. 

— Osborne, spuse ea. 

— Osborne şi mai cum? 

— John Osborne. 

— Un negustor de blănuri american numit John Osborne? 

— Da. 

— Asta-i tot ce făceau ei pentru Osborne? 

— Nu. 

— Ai intrat vreodată în baraca din spatele casei de aici? 

— Da, o dată. 

— Ai văzut ce i-au adus lui Osborne din Siberia? 

— Da. 

— Repetă răspunsul, te rog. Ai văzut ce i-au adus lui 
Osborne din Siberia? 


— Te urăsc, spuse ea. 

Arkadi opri magnetofonul portativ din fundul cutiei de 
pălării şi lăsă capul să cadă înapoi. Irina lăsă mâinile în jos. 

— Acum chiar te urăsc. 

Lebădă intră din afara uşii, unde aşteptase. 

— Acest om te va duce înapoi în oraş, o eliberă Arkadi. Stai 
cu el. Nu te duce la apartamentul meu; ar putea fi nesigur. 
Mulţumesc pentru ajutorul tău în această anchetă. Poţi pleca 
acum. 

Sper că ea va înţelege şi că va insista să rămână. Ar fi luat- 
o cu el dacă ea ar fi vrut. 

Ea se opri în uşă. 

— Există o poveste despre tatăl tău, generalul, spuse. ÎI 
numeau monstrul fiindcă lua urechi germane ca trofeu în război. 
Nimeni n-a spus vreodată că el era întreg la cap. Era nimica în 
comparaţie cu tine. 

Plecă. Ultima imagine a lui Arkadi era ea în maşina lui 
Lebădă, un vechi Sedan, pornind pe drumul plin de noroi. 

Arkadi se duse în spatele casei, la baraca de metal, pe care 
o descuie cu una dintre cheile morţilor. 

Când intră, ceva îi atinse faţa, un şnur subţire pentru 
rafturi, atârnând din mijlocul tavanului. Când trase de şnur, 
rânduri de becuri puternice făcură interiorul barăcii la fel de 
luminos ca ziua. Găsi un programator pe perete. Pornindu-l, auzi 
un ticăit slab şi observă o mişcare aproape imperceptibilă în 
rândul becurilor. Programatorul urma să schimbe rândul cu 
aproape 180 de grade la douăsprezece ore, pentru a simula 
răsăritul şi apusul soarelui. Alt şnur ducea la două lămpi cu 
ultraviolete. Nu exista nici o fereastră. 

Rămăşiţele unui cuptor rotund de cărămidă explica 
povestea barăcii. Matriţe şi fiare vechi rugineau împreună în 
grămezi de metal. Tot spaţiul disponibil era ocupat de două 
cuşti care se întindeau pe toată lungimea barăcii. Fiecare era 
despărțită prin pereţi din scândură în trei ţarcuri şi fiecare ţarc 
avea un coteţ de lemn. Marginile şi partea de sus a cuştilor erau 
acoperite cu sârmă. La nivelul pământului sârma se sprijinea pe 
pietre şi ciment, astfel încât nici animalul cel mai zvelt şi mai 
hotărât să nu poată scăpa. 

In zona dintre cele două cuşti era o bancă haşurată cu 
sânge şi solzi de peşte. Arkadi găsi o carte de rugăciuni lângă 


bancă. Îşi închipui perechea ciudată: James Kirwill şi Kostia 
Borodin păzind şi alimentând secretul lor, Kirwill rugându-se la 
divinitate pe când Kostia vâna curioşii. 

Intră într-o cuşcă şi adună peri fini de pe sârmă şi 
excremente de pe jos. 

Intors în casă, îşi umplu geanta pentru probe suplimentare 
cu lucrurile din cufere. Când puse servieta pe masă, dădu peste 
cutia de pălării şi capul dinăuntru se rostogoli afară. Era un cap 
cu balamale, din plastic, fară ochi, sprâncene sau gură, fără nici 
o trăsătură particulară, doar imaginea şi silueta grosolană a unei 
feţe şi a unei peruci. Era manechinul pe care Andreev îl folosea 
la lecţii. Când Arkadi îl ridică să-l pună la loc, jumătăţile lui se 
dădură în lături şi expuseră imaginea interioară, răutăcioasă a 
craniului. 

Capul Valeriei reconstituit de Andreev nu mai era acum 
decât praful de culoarea cărnii şi mirosul de păr ars de la vila lui 
lamskoi. Andreev confirmase că însuşi lamskoi telefonase după 
cap şi-l trimisese pe omul ciupit de vărsat să-l ia. Intr-un fel, 
distrugerea capodoperei lui Andreev îl elibera pe Arkadi: numai 
atunci se gândise să folosească un manechin. Nu putea să-i 
arate niciodată Irinei capul adevărat, chiar dacă ştia că ea nu va 
putea să se uite la el. Disperat, avusese o idee strălucită. O 
păcălise. O salvase şi o pierduse. 

Intrând în hol la Ukraina, Arkadi îl văzu pe Hans Unmann 
coborând din lift. Arkadi se aşeză pe un scaun din hol şi luă un 
ziar aruncat. De fapt nu-l mai văzuse niciodată pe complicele lui 
Osborne. Germanul era ca o sperietoare de ciori, cu gura subţire 
şi constituţia osoasă, cu părul blond tuns aproape până sub 
pălărie. 

Felul de om care instinctiv priveşte de sus persoana din 
calea lui, era prea brutal ca să fie la fel de primejdios ca 
Osborne sau lamskoi. Când trecu, Arkadi aruncă ziarul şi se 
înghesui în lift. 

Se aştepta să găsească biroul liniei aeriene pustiu, aşa că 
fu surprins să-l vadă pe detectivul Fet la o masă şi aţintind spre 
el un pistol. 

— Fet! zâmbi Arkadi. lartă-mă, am uitat cu totul de tine. 

— Credeam că vreţi să se întoarcă, spuse Fet. 

Tremura atât de tare încât trebui să pună pistolul jos cu 
amândouă mâinile. Ochelarii lui cu ramă de oţel şedeau pe o 


faţă albită de frică. 

— Vă aştepta. Apoi a primit un telefon şi a fugit. Mi-a dat 
pistolul înapoi. Aş fi vrut să-l folosesc. 

Stenograme şi benzi erau răspândite în jurul scaunelor 
răsturnate şi sertarelor deschise. Cât trecuse, se întrebă Arkadi 
în sinea lui, de când el şi Paşa şi Fet se lăfaiau copilăreşte în 
acest birou? Exista vreun microfon? Îi asculta cineva acum? 

N-avea importanţă, nu se gândea să stea prea mult. 
Cercetă prin dezordinea de pe podea îndeajuns ca să se 
convingă că toate stenogramele şi benzile cu Osborne şi 
Unmann dispăruseră, toate în afară de acea bandă pe care 
Arkadi o luase cu convorbirea de la 2 februarie dintre Osborne şi 
Unmann. 

— A pătruns aici şi a luat tot, spuse Fet recăpătându-şi 
căldura şi culoarea. N-a vrut să mă lase să plec. Credea că o să 
vă anunţ. 

— N-ai fi făcut una ca asta. 

Printre gunoaie, Arkadi găsi una dintre cărţile albastre cu 
programele companiei aeriene, lăsate în urmă de clienţii 
dinaintea lor. Cartea era în vigoare. 

Toate zborurile internaţionale plecau din Moscova de la 
aeroportul Şeremetievo, iar singura cursă care pleca în ajun de 
Întâi Mai era un zbor de noapte al Pan American. Osborne şi 
Kirwill se vor afla în acelaşi avion. 

Şi mai exista un pachet deschis de la Ministerul Comerţului, 
de la Evgheni Mendel. Înăuntru se afla o fotocopie a citării 
câştigate de tatăl său, laşul, şi pentru a risipi orice dubii, de 
asemenea un raport complet şi plictisitor despre eroismul 
bătrânului Mendel semnat şi datat 4 iunie 1943. Nu e de mirare 
că Unmann doar desfăcuse pachetul, se uitase la el şi-l aruncase 
deoparte, aşa cum şi Arkadi era să facă până când recunoscu pe 
ultima pagină, în ciuda petelor de vreme şi a faptului că maşina 
de scris a ministrului nu se vedea bine, semnătura de aur a 
ofițerului anchetator, Locot. A.O. lamskoi. lată un ordin Lenin 
cumpărat şi vândut într-un abator în capitala mondială a 
abatoarelor, care era Leningradul în timpul războiului! Tânărul 
sublocotenent Andrei lamskoi - nu putea să fi împlinit douăzeci 
de ani - îl cunoscuse pe tânărul ofiţer din Serviciul American 
pentru Străinătate John Osborne cu mai mult de treizeci de ani 
în urmă, îl cunoştea şi-l proteja încă de pe atunci. 


— N-ai auzit, spuse Fet cu titlu de încercare. 

— Ce să aud? 

— Biroul procurorului a trimis acum o oră în tot oraşul un 
semnal de alarmă care te privea. 

— Pentru ce? 

— Pentru crimă. Un cadavru a fost găsit într-un muzeu din 
Serafimov. Un avocat numit Mikoian. Amprentele tale au fost 
găsite pe nişte ţigări acolo Fet ridică receptorul şi începu să 
formeze un număr. Poate vrei să vorbeşti cu maiorul Pribluda? 

— Nu încă. Arkadi dădu telefonul deoparte şi-l puse la loc în 
furcă. Chiar acum tu eşti omul uitat. Adeseori omul uitat este cel 
care devine erou. In orice caz, omul uitat este cel care trăieşte 
ca să spună povestea. 

— Ce vrei să spui? întrebă Fet zăpăcit. 

— Vreau un punct de plecare. 

Gara Savelovski era de obicei pentru navetişti - funcţionari 
mulţumiţi şi buni cetăţeni. Acest tren era special, iar navetiştii îi 
evitau pe numeroşii lui pasageri ca pe nişte paria. Erau 
muncitori, cu toţii semnaseră un contract pe trei ani ca să 
lucreze în minele din nord, unele dincolo de Cercul Polar. Aveau 
să muncească în abur şi gheţă, vor căra minereu în spate când 
căruțele se vor sfărâma de ger, vor fi ucişi de explozii, prăbuşiri 
de galerii sau hipotermie, sau vor ucide ei pe alţii pentru o 
pereche de bocanci sau de mănuşi. Când soseau la mină li se 
lua paşaportul intern astfel încât să nu le vină vreun gând. Timp 
de trei ani vor dispărea; şi pentru unii dintre ei asta era un lucru 
bun. 

Arkadi se amestecă printre mincitori. Se târî alene prin 
mulţime cu o mână pe geanta de probe, cealaltă pe pistolul din 
buzunar. Ajuns în tren, şuvoiul îl duse într-un compartiment deja 
plin cu oameni şi cu miros de năduşeală şi ceapă. O duzină de 
feţe îl cercetară. Erau aceleaşi feţe dure şi familiare ca din 
Politburo, dar înăsprite de urcuşurile şi coborâşurile vieţii. 
Ofereau vederii vânătăi şi cicatrici, aveau manşetele şi gulerele 
murdare, şi-şi duceau avutul în boccele. La origine erau 
infractori, oameni căutaţi pentru violenţă sau jaf într-un oraş în 
loc de întreaga ţară. Peştişori care se gândeau că scapă prin 
ochiurile marii plase socialiste, numai pentru a fi canalizaţi spre 
minele socialiste din nord. Rechini, urkas, pirați, cazuri grele, 
oameni cu tatuaje şi cuțite. Pentru ei un străin însemna pantofi, 


o haină, poate un ceas. Arkadi ceru un loc pe patul cel mai de 
jos. 

Un şir zdravăn de milițieni împinse ultimii muncitori în tren. 
Aerul în compartiment era de nerespirat, însă Arkadi ştia că se 
va obişnui cu el. Conductorii începură să alerge în sus şi în jos 
pe lângă peron, nerăbdători să vadă acest tren special pornind 
la drum, ieşind din gara lor. O alarmă generală pe tot oraşul 
putea închide drumurile, aeroporturile şi trenurile obişnuite 
pentru un fugar. Prin scaunul compartimentului, Arkadi îl văzu 
pe Ciucin, anchetatorul şef pentru Cazuri Speciale, certându-se 
cu şeful de tren. Ciucin îi arătă şefului de tren o fotografie. Tot 
ce voia era să se uite în compartiment. Şeful scutura mereu din 
cap. Ciucin făcu semn milițienilor să urce în tren. In 
compartimentul vecin cineva începu să cânte: «Adio, Moscova, 
adio iubito...» A fi împinşi în lungul peronului era una; a fi 
deranjaţi din compartimentele lor, în trenul lor special, era cu 
totul altceva. Ameninţări şi blesteme împiedicau procesul 
cercetării. 

— Nu poţi să mă deranjezi pe mine, sunt deja în drum spre 
iad! ` 

În loc să-şi părăsească locurile, ei îi scuipau pe milițieni. În 
mod obişnuit, unii milițieni ar fi răspuns cu bastonul, dar 
muncitorilor li se acorda o anumită consideraţie; era uşor de 
înţeles că sfinţii nu se opreau pentru trei ani în iad. In afară de 
asta, milițienii erau în inferioritate numerică. Ei nu ajunseră 
niciodată la compartimentul lui Arkadi; miliția fu alungată din 
vagoane cu râsete grosolane. Şeful de tren îl îmbrânci deoparte 
pe Ciucin şi din nou ceilalţi conductori îşi făcură cursa de 
pantomimă în sus şi-n jos pe peron. Trenul se urni, iar Ciucin şi 
conductorul şef alunecară într-o parte. Băncile de metal ale 
peroanelor lăsară loc coşurilor de fum şi gardurilor cu reliefuri 
duble ce apărau fabricile, pământul din nordul Moscovei. Trenul 
tot mai câştiga viteză când ajunse la următoarea gară de 
navetişti, fără să încetinească, sub privirile dispreţuitoare ale 
navetiştilor de acolo, rulând cu hotărâre chiar pe lângă un peron 
cu milițieni, cu locomotiva şuierând. Adio, Moscova. Arkadi 
răsuflă adânc; la urma urmei, aerul nu era chiar aşa de rău. 

Trenul era şi el special, cel mai vechi şi mai murdar pe care 
Ministerul Transporturilor fusese în stare să-l scoată la lumină. 
Compartimentul fusese golit şi vandalizat de atâtea ori şi atât de 


demult, încât nu mai rămăsese nimic de vătămat sau furat. În 
plus, exista prea puţin loc să te mişti. Cinsprezece oameni pe 
patru cuşete de lemn şi pe podea, fiecare umăr proptit de al 
vecinului. Conductorul trenului se încuiase în compartimentul 
său din capăt pe toată durata călătoriei. Acesta nu era deloc cel 
mai rapid drum spre Leningrad. Expresul Săgeata Roşie pornea 
din Gara Leningrad şi facea o jumătate de zi pe drum. Acest 
tren, pe linie locală din Gara Savelovski, trăgându-şi vechile 
vagoane din ceea ce revistele numeau lucrări de reabilitare, 
avea nevoie de douăzeci de ore. Conductorul avea propriul său 
samovar, ruladă tare şi marmeladă în refugiul său. În 
compartimentul lui Arkadi apăruseră ţigările şi vodca. Tavanul 
se umpluse de fum. Cineva îi dădu să bea şi el bău şi oferi în 
schimb o ţigară. 

Omul cu sticla era osetian, ca Stalin - îndesat şi negricios, 
cu acelaşi fel de sprâncene, mustață şi ochi ameninţători. 

— Uneori bagă informatori în trenurile astea, ştii, îi spuse el 
lui Arkadi. Uneori tot mai încearcă să te prindă şi să te aducă 
înapoi. Ce facem noi este să-l înhaţăm pe informator şi să-i 
tăiem gâtul. 

— Nu există informatori în trenul ăsta, spuse Arkadi. Ei nu 
vor să vă ia înapoi. Te duci drept acolo unde vor ei să te duci. 

Ochii osetianului străluciră. 

— Mama măsii, ai dreptate! 

Roţile se învârteau după-amiaza şi noaptea. Iksa, Dimitrov, 
Verilki, Savelovo, Kalazin, Kasin, Svakovo, Krasnii, Holm, 
Pestovo. Nu exista nici un motiv să nu bei. Lăsau în urmă nu 
doar o zi, ci trei ani. Mai bine alcool pur decât vodcă. Erau mâini 
şi ochi înzestrați, şi câte limbi? Era un compartiment 
multinațional. Un delapidator armean - o descriere ar fi de 
prisos. O pereche de hoţi de drumul mare din Turkistan. Un 
pungaş din Crângul Mariei. Un fante din lalta cu ochelari de 
soare şi bronzat. 

— Ce ascunzi în haină? întrebă fantele. 

Arkadi avea sacul de pânză de la cabană, pistolul, propria 
sa legitimaţie şi cea a ofițerului KGB pe care Kirwill îl omorâse în 
bătaie. Nimeni n-ar fi îndrăznit să-i pună lui Kirwill această 
întrebare; era ca şi cum vânătorul îşi căuta prada. 

— O colecţie de facăleţe bronzate de la Marea Neagră, 
răspunse Arkadi. Bău cifir. Cifirul era ceai concentrat nu de două 


sau zece ori, ci de douăzeci de ori. În lagăr un om flămând putea 
să lucreze trei zile doar cu câteva căni de cifir. Arkadi trebuia să 
stea treaz. În clipa în care adormea ar fi fost jefuit. Pielea sa 
devenise umedă datorită adrenalinei; inima părea că i se 
dilatase. Însă trebuia să gândească cu calm. Cineva îl omorâse 
pe Mişa. Unmann, sperietoarea de ciori? Arkadi îl ratase de două 
ori. De ce o alarmă de omucidere, totuşi? De ce voia lamskoi să 
încerce să implice militia? Doar dacă procurorul curăţase deja 
cabana în care locuiseră victimele din Gorki Park. Doar dacă el 
era sigur că anchetatorul va muri încercând să scape de 
arestare. Sau că putea fi declarat neutru din capul locului. Poate 
că era deja. 

Inima sa împingea mai mult sânge decât puteau să suporte 
venele sale, aşa că bău ceva mai multă vodcă, să se dilate. 
Cineva avea un radio cu tranzistori care relata despre pregătirile 
pentru Întâi Mai la Vladivostok. 

— Minele de fier nu sunt aşa de rele, spuse un veteran. 
Dacă lucrezi în minele de aur, ei îţi înfig un aspirator în fund 
când ieşi din mină. 

Urma un buletin despre pregătirile de Întâi Mai la Baku. 

— Casa mea, spuse osetinul. Am omorât pe cineva acolo. 
Un simplu accident. 

— De ce-mi spui mie? 

— Fiindcă ai o faţă nevinovată. 

Pregătirile pentru Întâi Mai din toată lumea. Noaptea de 
afară se întindea peste imaginile din compartiment. Arkadi 
deschise puţin geamul; simţea mirosul câmpurilor arate şi fertile 
după ninsorile iernii. 

Îl pierduse deja pe Mişa. Lucru curios, putea auzi vocea 
prietenului său ca şi cum ar fi fost încă viu, comentând despre 
personajele din tren: «Uite, asta înseamnă comuniune, să aduci 
oamenii împreună. Aduce oarecum cu Naţiunile Unite, doar că 
nu trebuie să-ţi schimbi hainele atât de des. Uite-l pe armean, 
un om care trebuie să mai piardă din greutate. Sau să se 
despice în două ca o amoebă şi să devină doi oameni. Căpătă 
paltă dublă. N-aş vrea să fiu în locul armenului. Uită-te la fante. 
Am discutat despre Hamlet, am discutat despre Caesar, ne 
uităm la un om care are ultimul bronz din viaţa lui. Acum asta-i 
tragedia, Arkaşa, nu vrei să recunoşti că acum totul este o mică 
nebunie? 


Vodca se termină. Când trenul opri să ia apă într-un orăşel - 
nimic altceva decât o gară şi o simplă stradă luminată - 
muncitorii coborâră din tren şi dădură năvală în magazinul 
oraşului în timp ce doi milițieni locali stăteau deoparte 
neajutoraţi. Când toţi jefuitorii se întoarseră, trenul porni din 
nou. 

Kaboza,  Hrojnaia,  Budagosk,  Posodnikovo, Kolpino. 
Leningrad, Leningrad, Leningrad. Scânteile de dimineaţă ale 
trenului de navetişti zburau pe linii convergente. Zorii se 
oglindeau în Golful Finic. Trenul intră într-un oraş de serviete şi 
canale, un oraş cenuşiu cu ochii roşii. 

Când trenul intră în gara Finlanda, Arkadi sări din mers, 
fluturând legitimatia KGB luată de la omul pe care Kirwill îl 
omorâse în bătaie. Imnuri de slavă răsunau în difuzoare. Era în 
ajun de Întâi Mai. 


17 

La o sută de kilometri nord de Leningrad, pe un câmp dintre 
oraşul Lujaika şi oraşul finlandez Imatra, linia trenului trece 
graniţa. Nu există nici un gard. Existau spaţii de manevră şi 
barăci pentru vamă şi discrete cazemate radio de fiecare parte. 

Pe partea rusească era zăpadă murdară fiindcă trenurile 
ruseşti de pe această linie secundară mergeau cu cărbune 
inferior, şi zapadă mai curată pe partea finlandeză datorită 
faptului că finlandezii foloseau maşini diesel. 

Arkadi stătea cu comandantul pichetului sovietic de 
frontieră şi-l privea pe un maior finlandez care se întorcea către 
garda de frontiera finlandeză la cincizeci de metri mai încolo. 

— Ca  elveţienii, scuipă comandantul. Ar mătura toată 
funinginea din partea noastră dacă ar avea curaj. 

Făcu o încercare cam în silă să-şi închidă copca roşie a 
gulerului. Paza de frontieră era un braţ al KGB-ului, însă în 
majoritate avea personal din veterani ai armatei regulate. 

Gâtul comandantului era prea gros, nasul tintea într-o 
parte, iar sprâncenele erau într-o nerânduială cinstită. 

— În fiecare lună mă întreabă ce să facă cu blestematul ăla 
de scrin. De unde dracu să ştiu eu? 

Acoperi chibritul lui Arkadi cu mâinile, astfel încât fiecare 
să-şi poată aprinde ţigara. Un grănicer sovietic era de gardă 
lângă linie, cu o puşcă de asalt care arăta ca o unealtă de 
instalator atârnând de umăr. De fiecare dată când soldatul se 
mişca, arma se legăna în vânt. 

— Îţi dai seama că un anchetator şef din Moscova are 
aproape tot atâta autoritate aici ca un chinez, îi spuse 
comandantul lui Arkadi. _ 

— Cunoşti Moscova în preajma lui Intâi Mai, spuse Arkadi. 

În timp ce toată lumea îmi ştampilează hârtiile, am altă 
victimă în mână. 

Peste graniţă maiorul conducea doi grăniceri către o baracă 
de vamă. Dincolo de ea, colinele duceau către regiunea de 
lacuri finlandeză. Aici pământul părea călcat cu fierul şi presărat 
cu arini, frasini, tufe de afini. Zonă bună pentru patrulare. 

— Contrabandiştii pe aici aduc cafea, spuse comandantul, 
unt uneori, nimic altceva decât bani. Pentru magazinele pe 
valută, înţelegi. Niciodată nu scot ceva afară. Cred că asta-i o 
insultă. Destul de neobişnuit, un caz ca al tău să te aducă tot 


drumul până aici. 

— E frumos aici, spuse Arkadi. 

— E linişte. Poţi să uiţi de toate. Comandantul scoase o 
sticluţă de oţel din buzunarul interior al hainei. iți place aşa 
ceva? 

— Probabil. 

Arkadi luă o înghiţitură oferită din sticlă şi coniacul încălzit 
de corp i se rostogoli în stomac. 

— Unii oameni nu rezistă să păzească frontiera - să 
păzească o linie imaginară, înţelegi. Pur şi simplu înnebunesc. 
Sau se lasă corupți. Uneori încearcă de fapt să treacă graniţa ei 
înşişi. Ar trebui să-i împuşc, dar îi trimit doar înapoi ca să fie 
examinaţi la cap. Ştii, anchetatorule, dacă aş întâlni un om care 
a venit aici de la Moscova fară aprobare pentru o discuţie 
plăcută cu grănicerii, l-aş duce şi pe el să-l consulte la cap. 

— Cinstit vorbind - Arkadi întâlni ochii comandantului - şi eu 
aş face la fel. 

— Ei bine, spuse comandantul ridicând din sprâncene şi 
bătându-l pe umăr, hai să vedem ce pot face cu finlandezul 
acesta. E comunist, dar poţi să prăjeşti un finlandez în unt, că 
tot finlandez rămâne. 

Baraca de vamă de peste graniţă se deschise. Maiorul 
finlandez se întoarse ducând un plic. 

—A avut dreptate  anchetatorul nostru? întrebă 
comandantul. 

Maiorul aruncă cu dezgust plicul în mâinile lui Arkadi. 

— Rahat. Rahaţi de animale mici în şase compartimente din 
interiorul scrinului. Cum ai ştiut? 

— Scrinul era scos din ambalaj? întrebă Arkadi. 

— Noi l-am deschis, spuse comandantul. Toate ambalajele 
sunt desfăcute pe partea sovietică. 

— Dar interiorul scrinului a fost controlat? întrebă Arkadi. 

— Ce rost ar avea, răspunse finlandezul, când relaţiile 
dintre Finlanda şi Uniunea Sovietică sunt aşa cum sunt? 

— Şi care este procedura pentru a revendica articole din 
clădirea vămii? îl întrebă Arkadi pe maior. 

— Foarte simplă. Foarte puţine lucruri ajung vreodată în 
baracă; de obicei rămân în tren până la Helsinki. Nimeni nu 
poate ridica vreun bun fără acte de identitate şi de posesiune, 
precum şi dovadă de import-export. Nu avem un om la usă, însă 


am fi observat dacă cineva ar fi încercat să ia scrinul. Înţelegi, 
noi menţinem o forţă în oameni foarte uşoară aici, în înţelegere 
cu Uniunea Sovietică, cu scopul de a evita provocări faţă de un 
vecin prietenos. Acum trebuie să mă scuzaţi, am terminat 
serviciul şi am de condus un drum lung până acasă pentru 
sărbători. 

— Pentru Întâi Mai, spuse Arkadi. 

— Noaptea Valpurgiei. Finlandezul se bucură să-l cerceteze. 
Sabatul vrăjitoarelor. 

De la Vitarg, aproape de frontieră, Arkadi fugi la Leningrad. 
Cei mai mulţi dintre pasagerii acestui zbor erau militari în 
permisie pentru două zile şi deja începuseră să bea. 

Arkadi scrise un raport privind ancheta. El pusese în geanta 
de probe, alături de declaraţia comandantului grănicerilor, plicul 
cu excremente din scrin, mostre de blană din cuşca lui Kostia, 
efecte personale din cuferele celor trei victime, banda cu 
mărturia Irinei de la cabană şi banda din 2 februarie cu discuţia 
dintre Osborne şi Unmann. Adresă servieta procurorului general. 
O stewardesă îi oferi o bomboană free. 

În câteva ore Osborne şi Kirwill se vor urca în avionul lor. 
Mai mult ca oricând, Arkadi aprecie cât de exact îşi planifica 
Osborne intrările şi ieşirile. «Chiar o întârziere...» Unmann 
fusese înfrigurat de ziua dinainte că scrinul ascunzându-i pe cei 
şase samuri siberieni ai lui Kostia Borodin să fie expediaţi din 
Moscova. Cât timp puteau micile animale să fie adormite în 
siguranţă? Trei ore? Patru? Destul pentru zborul până la Lenin- 
grad, cu siguranţă. Apoi Unmann putea să le dea încă o doză pe 
drumul de la aeroport către gară. Cufărul nu putea fi scos cu 
avionul din ţară, deoarece bagajele din transportul aerian 
internaţional erau controlate cu raze X. Maşinile şi conţinutul lor 
erau literalmente demontate la punctele de control. Trenul era 
răspunsul, un tren local într-o staţie de frontieră cu oameni 
puţini, în timp ce Osborne conducea înapoi din Helsinki spre 
graniţa Finlandei, către staţia de frontieră, înainte chiar ca 
scrinul să fi fost coborât din tren. Grănicerii sovietici au făcut 
serviciul de a deschide lada de ambalaj. Finlandezii făcuseră lui 
Osborne favoarea de a lăsa scrinul nepăzit în baracă. ÎI 
observase cineva oare intrând acolo? Avea el o haină specială, 
croită cu pungi? Exista vreun complice pentru grănicerii 
finlandezi? N-avea importanţă, Osborne nu trebuia niciodată să- 


şi arate actele şi nu exista nici o legătură între el şi scrin, de la 
începutul călătoriei lui şi până la capăt. 

Kostia Borodin, Valeria Davidova şi James Kirwill muriseră în 
Gorki Park. John Osborne avea şase samuri Barguzin undeva în 
afara Uniunii Sovietice. 

Avionul cobori dintr-un amurg în Moscova înnoptată. 

În aeroport, Arkadi puse la poştă pachetul. Luând în calcul 
sărbătorile, raportul său va ajunge la destinaţie în patru zile, 
indiferent de ce i se va întâmpla lui înşişi. 

Curtea era supravegheată. Arkadi intră în demisol de pe 
alee şi urcă scările spre apartamentul lui, unde se schimbă pe 
întuneric în uniforma de anchetator. Uniforma era bleumarin cu 
patru stele de aramă pe epoleţi şi o stea roşie pe şnurul de aur 
de la şapcă. Pe când se bărbierea auzea televizorul din 
apartamentul de deasupra şi cel de dedesubt. 

Amândouă erau acordate pe spectacolul tradiţional de la 
Balşoi cu Lacul Lebedelor în Palatul Congreselor din Kremlin. In 
timpul uverturii, auzi vocea crainicului anunțând prezenţa foarte 
onorantă şi foarte plăcută a şase sute de oaspeţi, dar nu dădu 
nume. Îşi puse pistolul în interiorul hainei de uniformă. 

leşit în bulevardul Taganskaia, îi trebuiră douăzeci de mi- 
nute ca să oprească un taxi. Drumul spre centrul oraşului era 
însoţit de şuvoaie de lumină şi lozinci. În fiecare an Moscova era 
o aspră crisalidă pentru lozinci roşii care răsăreau brusc la viaţă 
ca moliile în lumina acestei unice nopţi. Aripi roşii acopereau 
fiecare clădire înaltă şi tălăzuiau peste străzile goale. 

Literele grăiau: LENIN A TRĂIT, TRĂIEŞTE ŞI VA TRĂI 
MEREU! | 

Taxiul le depăşi. EROICA CLASĂ MUNCITOARE... NOBILA ŞI 
ISTORICĂ FĂRĂ PRECEDENT... APLAUZE... SLAVĂ... 

Nici o circulaţie publică nu era permisă spre blocurile din 
jurul Pieței Roşii. Arkadi plăti cu ultimele ruble şoferului taxiului 
şi se duse în Piaţa Svemlov chiar când William Kirwill ieşea din 
hotelul Metropole purtând un geamantan cât un autobuz 
Intourist. Kirwill era îmbrăcat într-o haină de ploaie de culoarea 
bronzului şi o pălărie de tweed cu boruri mici şi arăta ca oricare 
din altă duzină de americani ce se rânduiau la scara 
autobuzului. Când Arkadi încă traversa grădina din centrul Pieţii, 
Kirwill îl văzu şi clătină din cap. Arkadi se opri. Privind în jur, 
văzu agenţii miliției într-o maşină în spatele autobuzului, în 


cafeneaua hotelului, la colţurile străzii. Kirwill puse valiza jos; 
era încă zimţată de loviturile lui Arkadi. Un alt autobuz porni; 
strălucirea trecătoare a farurilor făcea prezenţa lui Kirwill cu atât 
mai greu de observat. Kirwill facu un semn în direcţia fiecărui 
detectiv, pentru cazul că Arkadi ar fi scăpat vreunul. Şoferul de 
la Intourist ieşi din hotel, aruncă ţigara pe stradă şi ajută turiştii 
să urce. 

— Osborne, spuse pe muteşte Arkadi din centrul pieţii. 

William Kirwill aruncă o ultimă privire spre anchetator. Era 
clar că nu prinsese numele. Voia să-l afle cu disperare dar ştia 
că pentru a-l obţine ar fi trebuit să-i omoare pe toţi detectivii 
care-l urmăreau în piaţă, şi pe toţi detectivii care urmau, şi să să 
dărâme clădirile din piaţă şi toate clădirile oraşului, şi nici chiar 
puterea lui mare nu era îndeajuns pentru asta. 

Lacul Lebedelor se auzea din radioul autocarului. Kirwill 
urcă ultimul. Între timp Arkadi plecase. 

Ciocane şi nave spaţiale modelate din flori aşteptau în piaţa 
Dzerjinski pentru parada de dimineaţă. Arkadi sări într-un 
transportor cu soldaţi şi trecură prin faţa tribunelor goale din 
Piaţa Roşie. 

Şuvoaie de lumină făceau zidurile Kremlinului să plutească, 
aripile de rândunică de sus să tremure. 

De-a lungul străzii Menejnaia, de cealaltă parte a 
Kremlinului, limuzine erau trase în rânduri negre, strălucitoare, 
în diagonală. Nu doar limuzinele obişnuite Ceaika, ci Zil-urile 
Prezidiului acoperite cu blindaj şi înţepate de antene. Miliţieni pe 
jos erau răspândiţi în mijlocul străzii, iar alţii pe motociclete 
mergeau înainte şi înapoi prin spaţiul larg deschis din Piaţa 
Manejnaia către Turnul Kutafra din Kremlin, unde Arkadi sări jos 
din transportor. Uniforma fiind identificată, el explică ofițerului 
KGB care se apropiase că avea un mesaj pentru procurorul 
general. Îşi controlă mâinile aprinzând o ţigară şi se depărtă de 
şuvoaiele de lumină ce izvorau din grădinile ascunse dincolo de 
podul scurt vopsit în alb care lega Turnul Kutafra cu Poarta 
Sfintei Treimi din Kremlin. Se deplasă nepăsător pe stradă, în 
umbra înaltă a Manejului, şcoala de călărie a ţarului. 

De acolo putea vedea linia acoperişului de marmură albă a 
Palatului Congreselor deasupra zidului Kremlinului. Când veni o 
maşină cu ofiţeri KGB, el auzi ultima mişcare a baletului, un 
vals, la radioul maşinii. De-a lungul Manejului alte umbre se 


mişcară - un ochi aici, un picior dincolo. 

Deasupra Porții Sfintei Treimi, o mulţime de molii, unele cu 
adevărat strălucind ca cristalul, urcau pe scara de rubin a 
Turnului Treimii. Doi soldaţi ieşind pe poartă fură luminaţi de 
propria lor umbră până când traversară podul, unde păreau 
consumaţi ca gămăliile de chibrit de lumină. O altă maşină a 
KGB trecea transmițând aplauzele de la radio. Baletul se 
terminase. 

Pentru a ajunge la timp pe aeroport, Osborne trebuia să 
renunţe la recepţia oficială de după spectacol. Chiar aşa mai 
erau ridicări de cortină, buchete pentru balerine şi prezidiu şi 
irezistibila luptă de la garderobă. Şoferii tropăiau pe lângă 
limuzinele lor. 

Invitaţii începură să apară. Arkadi privi un lung şir de 
chinezi, apoi ofiţeri de marină în costume albe, câţiva 
occidentali râzând tare. Africani râzând şi mai tare, muzicieni, 
femei în uniforme de uşieri purtând flori, un binecunoscut 
scriitor satiric singur. Limuzine cu steag diplomatic plecau cu 
pasagerii lor. Agitaţia celor ce plecau timpuriu se mai potoli şi 
puntea către trotuar se mai goli. Nu mai exista nici un motiv 
evident ca Arkadi să nu plece spre stradă. 

O siluetă păşind vioi, extrem de elegant, se apropie de 
Poarta Sfintei Treimi. El trecu printre luminile de pe pod şi 
deveni Osborne punându-şi mănuşile, cu ochii drept înainte 
către feţele alarmate ale detectivilor şi către portierele deschise 
ale limuzinelor. Purta o haină neagră sobră şi aceeaşi căciulă de 
samur pe care i-o oferise lui Arkadi. Blana întunecată contrasta 
cu părul lui argintiu. Atenţia detectivilor se mută asupra 
invitaţilor care-l urmau pe Osborne. El dispăru spre Turnul 
Kutafia, ieşi pe trepte şi ajunse pe trotuar îndreptându-se către 
o limuzină care trăsese aproape pentru el, când îl văzu pe 
Arkadi venind. 

Arkadi surprinse şocul recunoaşterii la american, un tremur 
controlat atât de repede încât nu fusese mai mult de o bătaie a 
inimii în plus. Se întâlniră lângă limuzină, faţă-n faţă deasupra 
acoperişului maşinii. 

Osborne afişă un zâmbet strălucitor, puternic. 

— N-ai mai venit după căciulă, anchetatorule. 

— Nu. 

— Ancheta ta... 


— E terminată, spuse Arkadi. 

Osborne dădu din cap. Arkadi avu timp să admire nuanțele 
de aur şi mătase din jurul capului, aerul de pădure şi piele 
bronzată, trăsăturile atât de non-ruseşti. Văzu că ochii lui 
Osborne se plimbau încoace şi încolo pe stradă, pentru a vedea 
dacă Arkadi venise singur. Satisfăcută, privirea lui reveni la 
Arkadi. 

— Trebuie să prind avionul, anchetatorule. Unmann îţi va 
aduce zece mii de dolari americani într-o săptămână. îi poţi 
avea în altă valută dacă doreşti - Hans îţi va da amănunte. 
Principalul e că toată lumea e mulţumită. Dacă lamskoi merge 
mai adânc - şi mă ţii la curent, voi considera asta drept alt 
serviciu, încă şi mai valoros. Te felicit; nu numai că ai 
supravieţuit, dar ţi-ai creat cea mai bună şansă pentru 
avansare. 

— De ce spui toate astea? întrebă Arkadi. 

— N-ai venit să mă arestezi. Nu ai dovezi. În afară de asta, 
eu ştiu cum lucrează poporul vostru. Dacă asta ar însemna o 
arestare, chiar în clipa asta aş fi în spatele unei maşini a KGB în 
drum spre Lublianka. Eşti numai tu, anchetatorule - tu singur. 
Uită-te în jur - eu văd prieteni de-ai mei, dar pe nici unul de-ai 
tăi. 

Deocamdată detectivii nu dăduseră vreo atenţie specială 
întârzierii lui Osborne. La mică distanţă erau obişnuiţii bărbaţi 
vânjoşi grăbindu-i cu vigoare pe invitaţii de rând din faţa 
maşinilor elitei. 

— Ai încerca să arestezi un occidental, tocmai în locul 
acesta, în seara asta dintre toate serile, fără un ordin semnat de 
KGB, fără nici măcar ştirea pocurorului, la urma urmei fără 
nimeni altcineva, numai tu singur? Tu, un om căutat pentru 
crimă? Are să te bage într-un azil. Nici măcar n-o să pierd 
avionul; ei au să-l reţină pentru mine. Aşa că nu puteai să vii 
decât pentru bani. De ce nu? Deja l-ai făcut pe procuror un om 
bogat. 

Arkadi scoase pistolul şi-l ţinu în îndoitura cotului stâng 
unde numai Osborne putea să vadă ţeava întunecată. 

— Nu, spuse el. 

Osborne privi în jur. Detectivii erau pretutindeni, dar cu 
atenţia îndreptată spre şuvoiul crescând al invitaţilor care se 
iveau în şuvoiul de lumină. 


— lamskoi m-a prevenit că eşti astfel de om. Nu vrei bani, 
nu-i aşa? întrebă Osborne. 

— Nu. 

— Ai de gând să mă arestezi? 

— Să te opresc, spuse Arkadi. Dă drumul avionului, ca să 
începem cu asta. Apoi nu te arestez aici şi nu în noaptea asta. O 
să luăm maşina ta. Vom face un drum de noapte, iar mâine ne 
vom prezenta la biroul KGB dintr-un anumit orăşel. Ei nu vor şti 
ce să facă, aşa că vor suna direct la Lubliana. Oamenii din 
oraşele mici sunt înfricoşaţi de crimele împotriva statului, furtul 
de valori din proprietatea obştească, sabotajul industriei 
naţionale, contrabandă, ascunderea crimelor împotriva statului - 
prin care înţeleg omorul. Eu voi fi tratat foarte sceptic iar tu vei 
fi tratat politicos, dar ştii cum acţionăm noi. Vor trebui mai 
multe convorbiri telefonice, cuşti cercetate cu amănunţime, un 
anumit scrin transportat. La urma urmei, ai pierdut zborul din 
seara asta, eşti deja în întârziere. Este o şansă bună oricum. 

— Unde ai fost ieri? întrebă Osborne după o clipă de 
gândire. Nimeni n-a putut să te găsească. 

Arkadi nu răspunse. 

— Cred că ai făcut un drum până la graniţă ieri, spuse 
Osborne. Eu cred că-ţi închipui că ştii totul. Se uită la ceas. Mă 
duc să prind acest avion. Nu rămân aici. 

— Atunci o să te împuşc, spuse Arkadi. 

— Vei fi împuşcat după o secundă de oricine de aici. 

— E adevărat. 

Osborne puse mâna pe mânerul portierei. Arkadi începu să 
strângă trăgaciul curb al Makarov-ului, împingând înainte 
pârghia eliberatoare, care lunecă în lungul magaziei şi apăsă 
mai departe aerul care avea să lovească percutorul către 
cartuşul de 9 mm din culată. Osborne lăsă mânerul. 

— De ce? întrebă el. Nu poţi să vrei să mori pur şi simplu ca 
să faci o arestare pentru a plăcea justiţiei sovietice. Oricine se 
cumpără, de sus până jos. Intreaga ţară e cumpărată, 
cumpărată ieftin, cel mai ieftin din lume. Nu-ţi pasă de 
încălcarea legilor, nu mai eşti atât de stupid. Aşa că pentru ce 
vrei să mori? Pentru altcineva? Irina Asanova? 

Osborne arătă spre buzunarul hainei, apoi vâri încet mâna 
în buzunar şi scoase o eşarfa roşu-alb-verde decorată cu ouă de 
Paşti, eşarfa pe care Arkadi o cumpărase pentru lrina. 


— Viaţa este totdeauna mai complicată şi mai simplă decât 
o credem noi, spuse el. Asta este, o văd pe faţa ta. 

— Cum ai pus mâna pe asta? 

— Un simplu schimb, anchetatorule. Eu pentru ea. O să-ţi 
spun unde este, şi în realitate nu ai timp să te întrebi dacă eu 
mint sau nu, fiindcă ea va sta acolo prea mult timp. Da sau nu? 

Osborne puse eşarfa pe acoperişul maşinii. Arkadi o strânse 
în mână şi o ridică la nas. Mirosea a Irina. 

— Înţeleg, spuse Osborne, noi toţi avem o revendicare de 
bază pentru care am distruge orice altceva. Eşti gata să-ţi pierzi 
viaţa, cariera şi raţiunea pentru această femeie? Eu mi-aş trăda 
mai curând complicii decât să pierd avionul. Amândoi suntem în 
luptă cu timpul. 

Limuzinele mergeau în marşarier. Agenţii cei mai apropiaţi 
strigară şi făcură semn ca Osborne să se urce în maşină. 

— Da sau nu? întrebă Osborne. 

Nu există nici o hotărâre de luat. Arkadi îngrămădi eşarfa în 
buzunarul uniformei. 

— Îmi spui unde este, spuse el. Dacă te cred, eşti liber. 
Dacă nu te cred te ucid. 

— Destul de corect. Este la Universitate, în grădina de 
lângă bazinul de înot. 

De astă dată Osborne era pregătit el însuşi din reflex să 
primească glonţul, cu capul dat uşor pe spate dar ochii fixaţi în 
ochii lui Arkadi. Pentru prima oară îi îngădui să-l vadă. O fiară 
privea prin ochii lui Osborne, ceva controlat de propria lui mână, 
o creatură ce sălăşluia în haina şi pielea sa. Ochii lui nu arătau 
deloc frică. 

— O să-ţi iau maşina. Arkadi strecură pistolul în haină. 
Probabil poţi să cumperi alta pe gustul tău. 

— lubesc Rusia, şopti Osborne. 

— Du-te acasă, domnule Osborne. 

Arkadi se urcă în limuzină. 

Universitatea strălucea. Dedesubtul unei stele de aur din 
interiorul unei ghirlande de aur cobora clopotniţa ca un şuvoi de 
lumină şi stele de rubin peste treizeci şi două de etaje goale de 
studenţii plecaţi pentru vacanţa de Întâi Mai. În jurul aripilor 
enormei grădini a universităţii, un spaţiu gol de cinci sute de 
metri ducea spre Colinele lui Lenin. Pentru ajunul zilei de Întâi 
Mai, grădinile erau luminate într-un verde închis dulce. In 


această noapte, cărări de argilă te chemau din fântânile uriaşe 
să rătăceşti prin tufişuri, să te pierzi între rândurile de brazi şi 
molizi, sau să te împiedici la întâmplare între statui. 

Grădina din faţă ce dădea spre râu avea o piscină lungă cu 
reflexe, cu jeturi de apă înspumată şi colorată de lumini. 

Noaptea oraşului era luminată de raze înalte de kilometri, 
care veneau din instalaţiile antiaeriene aflate de-a lungul 
tărmurilor. 

Osborne scăpase fără prea mare efort. Convinsese inima lui 
Arkadi cu eşarfa Irinei. Insă Arkadi era sigur că Irina era aici. Era 
o capcană, nu o minciună. 

Spectacolul de lumină de pe malul râului dura de o 
jumătate de oră. In cele din urmă becurile colorate de deasupra 
bazinului pieriră iar jeturile de apă se domoliră, iar pe suprafaţa 
liniştită a bazinului apăru o oglindire a turnului universităţii. 

El aşteptă printre brazi. Avionul lui Osborne probabil că era 
acum în zbor. Copacii foşneau, răspândind o aromă de răşină 
când începu briza. Din capătul depărtat două umbre veneau 
spre el. 

La mijlocul drumului spre Arkadi, umbrele căzură şi 
imaginea de pe apă se rupse. Arkadi alergă, scoțând pistolul. Îl 
văzu pe Unmann încălecând un corp peste marginea bazinului, 
apoi pe lrina cum îşi trăgea capul din apă. Unmann o apăsă din 
nou sub apă, iar ea se îndoise înapoi, zgăriindu-l. Unmann îi 
răsuci părul lung în pumn, căutând să o ţină nemişcată. El ridică 
privirea la strigătul lui Arkadi. Neamţul avea ochii duşi în fundul 
capului şi dinţii ieşiţi în afară. O lăsă pe Irina să plece. Ea ieşi din 
apă şi se sprijini de marginea bazinului. Părul ud îi acoperea 
faţa. 

— Ridică-te, îi porunci Arkadi lui Unmann. 

Unmann şedea în genunchi, râzând. Arkadi simţi un metal 
cald atingându-i uşor părul scurt de la baza craniului. 

— In schimb - lamskoi făcu ultimul pas în spatele lui Arkadi 
- de ce nu arunci pistolul jos? 

Arkadi facu ce i se spuse, iar lamskoi îi puse o mână 
consolatoare pe umăr. Arkadi putea vedea vârfurile roz ale 
degetelor. Pistolul, de acelaşi model cu al lui Arkadi, i se cuibări 
în ceafă. 

— Nu face asta, îi spuse el procurorului. 

— Arkadi Vasilievici, cum pot să evit asta? Dacă făceai ce ţi 


s-a ordonat, nici unul dintre noi nu s-ar afla acum aici. N-ar fi 
existat această tristă ocazie. Dar tu ai scăpat de sub control. 
Eşti în răspunderea mea, şi eu trebuie să rezolv acest caz nu 
numai pentru binele meu, ci de asemenea spre binele biroului 
pe care-l reprezentăm amândoi. Corect sau greşit, n-are nici o 
legătură cu asta. Ceea ce nu înseamnă că denigrăm aptitudinile 
tale. Nu există alt anchetator cu puterea ta de intuiţie, cu forţa 
ta şi cu integritatea ta. Am contat foarte mult pe ele. Unmann se 
ridică şi se dădu încet de-o parte. Credeam că sunt un student al 
tău, iar tu... 

În timp ce lamskoi îl susţinea, Unmann îl împunse pe Arkadi 
în stomac, scoțând pumnul într-o parte cu o mişcare curioasă. 
Arkadi privi în jos şi văzu un mâner mic de cuţit ieşind din 
stomacul său. Avea o senzaţie de gheaţă înăuntru şi nu putea să 
respire. 

— lar tu m-ai surprins pe mine, urmă lamskoi. Mai mult 
decât toate m-ai surprins venind aici ca să salvezi o 
vagaboandă. Ceea ce e interesant, fiindcă Osborne n-a fost 
surprins deloc. 

Ochii lui Arkadi se umplură neajutoraţi cu Irina. 

— Fii cinstit cu tine, sugeră lamskoi, şi recunoşte că-ţi fac o 
favoare. În afară de numele tatălui tău, nu pierzi nimic - nici 
nevastă, nici copii, nici conştiinţă politică şi nici viitor. Îţi 
aminteşti campania ce urmează împotriva vronskismului? Ai fi 
fost primul care pleca. Acesta este felul de lucruri care li se 
întâmplă individualiştilor. Te-am avertizat de asta de ani de zile. 
Vezi ce se întâmplă dacă nu ţii seama de părerile altora. Crede- 
mă, acest drum este cel mai bun. De ce nu stai jos? 

lamskoi şi Unmann se dădură înapoi pentru ca el să cadă; 
genunchii lui Arkadi tremurau şi începură să cedeze. El trase 
afară cuțitul. Părea să iasă afară pentru totdeauna, cu două 
tăişuri, îngust şi roşu. Îndemânare germană, gândi Arkadi. Un 
val fierbinte curse în jos în interiorul uniformei. Fără veste el 
agită cuțitul în stomacul lui Unmann în acelaşi loc în care 
Unmann îl îndreptase în el. Forţa atacului îi târî pe amândoi în 
bazin. 

Se ridicară împreună din apă. Unmann încercă să-l împingă 
pe Arkadi, mânat de o idee fixă, apăsă cuțitul adânc şi-l smuci în 
sus. Pe marginea bazinului, lamskoi alerga înainte şi-napoi 
pentru o poziţie bună de tragere. Unmann începu să-i boxeze 


urechile, şi Arkadi se agăţă şi mai strâns, ridicându-l în braţe pe 
celălalt. Neputând să se elibereze, Unmann încercă să muşte şi 
Arkadi se dădu înapoi, cărându-l jos în apă cu el. Acolo neamţul 
se aşeză deasupra, strângându-l pe Arkadi de gât. El privi în sus 
din fundul bazinului. Faţa lui Unmann se schimonosi, se agită, se 
despărţi, reveni şi se despărţi din nou ca argintul viu, de fiecare 
dată mai puţin consecvent. Se rupse în luni, iar lunile se rupseră 
în petale. Apoi un nor întunecat de roşu îl ascunse pe Unmann, 
mâinile lui deveniră moi şi el dispăru din vedere. 

Arkadi urcă la suprafaţă gâfâind. Trupul lui Unmann ţopăia 
alături. 

— Stai pe loc! 

Arkadi auzi strigătul lui lamskoi; oricum nu se putea mişca. 

lamskoi se aşeză pe marginea bazinului, ochindu-l. Urmă 
bubuitul unui automat mare, asurzitor în grădina deschisă, deşi 
Arkadi nu văzuse flacăra de pistol pe care o aştepta. Văzu că 
pălăria lui lamskoi dispăruse, înlocuită de o coroană ruptă care 
stătea pe craniul lui ras. Procurorul îşi şterse sângele de pe 
sprâncene cu o mişcare nebunească, dar capul său produse o 
năvală mai mare de sânge, un izvor. lrina era în spatele lui 
lamskoi, ţinând un pistol. Ea trase din nou, biciuind într-o parte 
capul lui lamskoi, şi Arkadi văzu că urechea se dusese. Trase a 
treia oară, prin pieptul lui lamksoi. Procurorul încercă să-şi ţină 
echilibrul. La a patra împuşcătură el căzu în apă şi se scufundă. 

Irina intră în bazin ca să-l scoată afară pe Arkadi. 

Tocmai îl ridica peste marginea bazinului când lamskoi se 
ridică până la brâu în apă, lângă ei. El căzu pe spate fără să-i 
vadă, cu ochii îndreptaţi către noapte, şi mugi: 

— Osborne! 

Se afundă din nou ca şi cum ar fi coborât o scară, însă 
Arkadi auzi strigătul mult timp după ce el dispăruse. 


SHATURA 


1 

Era o conductă. Tuburi intrau în el aducând sânge şi 
dextroză; tuburi ieşeau din el scoțând sânge şi reziduuri. La 
fiecare câteva ore, când era înfricoşat de starea de conștientă, o 
soră îi injecta morfină, şi în acelaşi timp el voia să plutească 
deasupra patului şi să-şi privească operaţia cusută, de culoare 
cenuşie, de dedesubt. _ 

N-avea o idee clară de ce era aici. In mintea sa era vag că 
omorâse pe cineva, şi asta îl lovea la fel de tipic ca şi cum ar fi 
fost o bucată de măcelărie. Nu era sigur dacă el era criminal sau 
victimă; îl înfiora oarecum acest lucru, dar nu mult. 

Majoritatea timpului şedea în colţul depărtat, înalt al 
camerei şi privea. Surorile şi doctorii pluteau mereu şi şopteau 
lângă pat, apoi doctorii se depărtau şi şopteau altor doi oameni 
în haine de stradă şi cu măşti sterile care stăteau la uşă, iar ei la 
rândul lor deschideau uşa mai multor oameni care aşteptau în 
hol. O dată veni un grup de vizitatori; printre ei îl recunoscu pe 
procurorul general. Întreaga delegaţie stătea la picioarele 
patului şi studia faţa de pe pernă, în maniera plină de sobrietate 
a turiştilor într-un peisaj străin, încercând să descifreze o 
inscripţie pe care s-o înţeleagă. In cele din urmă ei clătinară din 
cap, dădură ordin medicilor să ţină pacientul în viaţă şi plecară. 
Altă dată un căpitan de grăniceri fu condus înăuntru ca să-l 
identifice. Nu-i păsa fiindcă în acel moment era ocupat cu 
hemoragia, un secret dezvăluit de toate tuburile ce ieşeau din 
corpul său, fiecare conductă laterală din plastic de un roşu 
straniu. 

Mai apoi fu legat în pat şi înconjurat cu un cort de plastic 
translucid. Curelele nu-l strângeau - el nu avea de gând să-şi 
folosească braţele - dar cumva cortul îl împiedica să mai 
plutească. Simţi că doctorii încetaseră cu morfina. Ziua abia era 
conştient de culorile care se mişcau în jurul său, iar noaptea 
avea o explozie de frică atunci când uşa camerei se deschidea 
către luminile de afară. Frica era importantă; el simţea aceasta 
bine. Din toate halucinaţiile stării sale sub opiacee, numai frica 
era adevărată. 

Timpul măsurat de acele hipodermice nu trecea; era numai 
o linie între uitare şi durere. Ce exista era aşteptarea, nu a lui, ci 
a acelor oameni de la uşă şi a celor din afara ei. Ştia că îl 
aşteptau pe el. 


— lrina! spuse el tare. 

Deodată auzi scrâşnet de scaune şi văzu umbre grăbindu- 
se spre cortul lui. Când pereţii cortului fură daţi deoparte, 
închise ochii şi smuci mâinile în curea cât putu de tare. Un tub 
sări afară şi sângele se revărsă din gaura din braţul său. Paşi 
alergară înăuntru dinspre uşă. 

— V-am spus să nu-l atingeţi, spuse o soră. 

Ea apăsă vena închizând-o şi vâri tubul înapoi în braţ. 

— Nu l-am atins. 

— Nu putea să facă singur asta, spuse sora furioasă. Nici 
măcar nu e conştient. Uitaţi-vă la beleaua asta. 

Cu ochii închişi, el îşi imagină cearceafurile şi podeaua. 
Sora era doar furioasă, dar o pată de sânge într-un spital îl 
îngrozeşte şi intimidează pe oricine, chiar sufletele obtuze din 
KGB. li auzi în genunchi, ştergând podeaua. Nu spuseră nici un 
alt cuvânt despre faptul că el era treaz. 

Unde era lrina? Ce le spusese ea? 

— Au să-l împuşte în orice caz, murmură unul din oamenii 
ce ştergeau podeaua. 

In cortul său translucid, el asculta; avea de gând să asculte 
totul cât va putea. 

În minutele până când miliția sosise la grădina universităţii, 
Arkadi îi spusese lrinei că povestea ei trebuia să fie că ea nu 
omorâse pe nimeni; Arkadi îi ucisese atât pe lamskoi cât şi pe 
Unmann. Irina ştia că Valeria, James Kirwill şi Kostia se aflau la 
Moscova - acestea erau înregistrate pe benzi - dar nu ştia nimic 
despre vreo fugă sau contrabandă. Ea era o fraieră, o nadă, o 
victimă, nu o criminală. Dacă povestea nu era plauzibilă sau 
exactă, trebuia să spună în apărarea ei că el îşi revenise în timp 
ce lrina îi pansa stomacul. În plus, povestea era singura ei 
şansă. 

Ei începură primul interogatoriu citindu-i crimele de care 
era acuzat: crimele erau cunoscute, în general cele de care el îi 
acuzase pe Osborne şi lamskoi. O aripă a cortului fusese trasă 
deoparte astfel încât trei oameni să poată sta lângă pat. In ciuda 
măştii sterile, el recunoscu faţa maiorului Vribluda, iar în spatele 
măştii un zâmbet. 

— Eşti pe moarte, îi spuse acesta lui Arkadi. Ultimul lucru 
care-l poţi face este să lămureşti numele celor care sunt 
nevinovaţi. Ai avut un dosar excelent până când s-au întâmplat 


acestea, şi acesta este felul de dosar de care dorim să-ți 
amintim. Limpezeşte bunul nume al procurorului lamskoi, un om 
care te-a protejat şi te-a promovat. Tatăl tău este un om bătrân, 
cu o sănătate şubredă; cel puţin lasă-l să moară liniştit. Şterge 
această ruşine şi întâmpină-ţi moartea cu conştiinţa curată. Ce 
spui? 

— Nu sunt pe moarte, spuse Arkadi. 

— Eşti al naibii de bine, să ştii. 

Doctorul dădu în lături draperiile. El netezi razele de soare 
care cădeau pe halatul său alb. Cortul fusese îndepărtat şi 
Arkadi avea acum două perne proptite sub cap. 

— Cât de bine? 

— Ei, spuse doctorul, destul de grav pentru ca Arkadi să 
înţeleagă că acest om aşteptase săptămâni de zile să fie 
întrebat. Cuţitul ţi-a pătruns prin colon, stomac, de asemenea a 
făcut o crestătură în ficat. De fapt, singurul lucru pe care 
prietenul tău l-a ratat a fost probabil ceea ce căutase, aorta 
abdominală. Totuşi nu aveai deloc tensiune când ai venit; atunci 
ne-am luptat cu infecția, peritonita, te umpleam cu antibiotice 
cu o mână şi te curăţăm cu cealaltă. Bazinul acela în care ai fost 
era murdar. A fost un noroc că după toate aparențele, nu 
mâncaseşi nimic în cele douăzeci şi patru de ore înainte de a fi 
înjunghiat; altfel infecția s-ar fi răspândit imediat prin traiectul 
digestiv şi nici măcar noi n-am fi putut să te salvăm. Uimitor, nu- 
i aşa, cum poate viaţa să atârne de o bucăţică de mâncare, ceva 
atât de nesemnificativ ca asta? Eşti un om norocos. 

— Acuma ştiu. 

Data următoare veniră cinci, purtând tot măşti sterile, şi se 
aşezară în jurul patului punând întrebări cu rândul, astfel încât 
Arkadi să se încurce. El hotărî să-i răspundă lui Pribluda, 
indiferent cine vorbea. 

— Femeia Asanova ne-a spus totul, zise cineva. Ai pus la 
cale conspirația împreună cu americanul Osborne, fagăduindu-i 
protecţie împotriva procurorului lamskoi. 

— Aveţi raportul pe care l-am trimis procurorului general, îi 
răspunse Arkadi lui Pribluda. 

— Ai fost văzut vorbind cu Osborne în numeroase ocazii, 
inclusiv în seara de Întâi Mai. Nu l-ai arestat. În schimb te-ai dus 
direct la universitate, unde l-ai atras pe procuror într-o capcană 
şi l-ai ucis cu ajutorul femeii. 


— Aveţi raportul meu. 

— Ce explicaţie ai pentru întâlnirile cu Osborne? Procurorul 
a făcut totdeauna note după întâlnirile sale cu anchetatorii. Nu 
există nimic în vreuna din aceste note despre aşa-zisele bănuieli 
privindu-l pe american. Dacă le-ai fi menţionat, el le-ar fi 
discutat imediat cu organul de securitate. 

— Aveţi raportul meu. 

— Nu ne interesează raportul tău. Raportul nu face decât să 
te condamne. Nici un anchetator n-ar fi recunoscut un hoţ de 
samuri din Siberia sau cum au fost scoşi aceşti samuri din ţară, 
după dovada şubredă pe care o ai. 

— Eu aşa am făcut. 

Era singura dată când răspunsul fusese diferit. Era acuzat 
de complicitate cu Osborne pentru bani; divorţul său fu citat ca 
o dovadă de prăbuşire mentală; se ştia că îl şicanase pe 
Osborne pentru un cadou, o căciulă valoroasă. 

Femeia Asanova  descrisese avansurile sale sexuale 
agresive; el încurajase schema lui Osborne, sperând în lovitura 
unei arestări senzaţionale în perspectiva unei campanii 
împotriva unor carierişti ca el: dovada firii lui violente la atacul 
împotriva secretarului comitetului raional, prieten al fostei sale 
soţii; legătura sa cu agentul străin James Kirwill ieşise la iveală 
prin colaborare sa cu fratele agentului, William Kirwill; el lovise 
mortal un ofiţer al KGB la vila procurorului; potrivit declaraţiei 
femeii Asanova, avusese relaţii sexuale cu decedata femeie 
gangster Valeria Davidova; era apăsat psihic de faima tatălui 
său - în rezumat, totul se ştia. La fiecare încercare de a-l înjura, 
încurca sau înspăimânta, Arkadi îi spunea lui Pribluda să 
citească raportul lui. 

Pribluda era singurul om care nu vorbea, singurul care se 
mulțumea cu ameninţarea tăcută, moşneag uneltind sub părul 
umed. Arkadi şi-l amintea bine înfăşurat în palton, pe zăpada din 
acea primă dimineaţă din Gorki Park. Nu-şi dădea seama cât de 
mult spaţiu ocupa în mintea lui Pribluda până acum. In 
concentrarea lor, ochii lui Pribluda erau uluitor de nevinovaţi. 
Totul era necunoscut; nimic nu era cunoscut. 

Când fuseseră scoşi oamenii din gardă, un telefon fu adus 
în cameră. Fiindcă telefonul nu suna niciodată şi nimeni nu-l 
folosea ca să telefoneze, Arkadi presupusese că era un 
transmiţător ca să-l asculte pe el. Prima oară când i se permise 


să mănânce alimente moi, el putu auzi căruciorul care le 
aducea, pe tot drumul de la lift la uşa lui. Toate camerele de la 
acest etaj erau goale. 

Cei cinci oameni veniră pentru interogatoriu de două ori pe 
zi încă două zile, şi Arkadi continuă să repete singurul său 
răspuns până când o miraculoasă sămânță a înţelegerii încolţi în 
el. 

— lamskoi era unul dintre voi, întrerupse el. Era din KGB. 
Aţi făcut un om de-al vostru din procurorul oraşului Moscova, iar 
acum se dovedeşte că a fost un trădător. Vreţi să-mi trageţi un 
glonţ în cap pentru că el v-a povestit în halul acesta. 

Patru din cei cinci oameni priviră scurt unul la altul; doar 
Pribluda îşi păstra atenţia către Arkadi. 

— După cum spunea lamskoi - zâmbi dureros Arkadi - «nu 
toţi respirăm aer şi toţi pişăm apă». 

— Ţine-ţi gura! 

Cei cinci oameni ieşiră în hol. Arkadi zăcea în pat şi se 
gândea la lecţiile procurorului despre acţiunea contra organelor 
de justiţie, cu atât mai amuzante în retrospectivă. Cei cinci nu 
se mai întoarseră. După un timp, gărzile se arătară pentru prima 
oară după o săptămână şi puseră cele cinci scaune lângă 
perete. 

Indată ce i se permise să umble singur cu bastonul, se duse 
la fereastră. Văzu că se află la etajul şase, aproape de o şosea şi 
practic lângă o fabrică de dulciuri. Era fabrica de bomboane 
Bolşevia, îşi dădu seama, în afară Căii Leningrad, deşi nu-şi 
amintea de vreun spital atât de departe. Incercă să deschidă 
fereastra, dar era încuiată. 

O soră intră în cameră. 

— Nu vrem să-ţi faci rău singur, spuse ea. 

Nici el nu voia să-şi facă rău singur; voia să simtă aroma 
ciocolatei de la fabrică. N-avea să plângă pentru că nu simţea 
aroma de ciocolată. 

Simţea un plus de putere, iar în clipa următoare era gata să 
izbucnească în lacrimi. |n parte, aceasta se explica prin 
surmenajul provocat de întrebări. Era ceva obişnuit ca 
anchetatorii să acţioneze ca o echipă, concentrându-şi voinţele 
împotriva celei a unui simplu suspect, înconjurându-l şi 
încurcându-l cu false acuzaţii, cu cât mai sălbatice cu atât mai 
bine, chinuindu-l încoace şi-ncolo până când ajungea la discuţia 


lor. Acesta era un om cinstit, un om în genunchi. Ca regulă 
generală nu era rea, aşa că se aştepta de la ei să folosească 
această tehnică; era ceva firesc. 

O altă parte a problemei era izolarea lui. Nu i se îngăduiau 
nici vizitatori, nici discuţii cu gărzile şi surorile, nici cărţi, nici 
radio. Se pomenea că citeşte etichetele fabricilor de pe instru- 
mente, sau stând la fereastră şi privind mişcarea de pe şosea. 
Singura sa preocupare inteligentă era să caute printre multele 
întrebări contradictorii pentru a determina ce se întâmplase cu 
Irina. Ea era în viaţă. Nu spusese totul şi ştia că nici el nu 
spusese; altfel interogatoriul ar fi fost mult mai precis şi mai 
dăunător. De ce ascunsese el faptul că ea ştia de contrabandă? 
Când o adusese în apartamentul său? Ce se întâmplase acolo? 

După o zi fără interogatoriu, veni Nikitin. Ochi ageri într-o 
faţă rotundă, anchetatorul şef pentru Relaţii Guvernamentale îşi 
privi colegul şi fostul învățăcel cu oftaturi de dezamăgire. 

— Ultima oară când ne-am văzut ai îndreptat un pistol spre 
mine, spuse Nikitin. Asta era cu aproape o lună în urmă. Acum 
arăţi puţin mai calm. 

— Nu ştiu cum arăt. Nu am oglindă. 

— Cum te bărbiereşti? 

— Imi aduce o maşină electrică o dată cu micul dejun şi mi- 
o iau cu tava. 

Având pe cineva să stea de vorbă, chiar pe Nikitin, se 
simţea cu adevărat vorbăreţ. Trecuseră ani întregi, pe când 
Nikitin era anchetatorul şef la Omucideri, de când fuseseră 
apropiaţi. 

— Ei bine, nu pot să stau. Nikitin scoase un plic. Biroul este 
într-un vacarm, poţi să înţelegi. M-au trimis cu asta ca s-o 
semnezi. 

In plic erau trei exemplare dintr-o scrisoare de demisie din 
biroul procurorului, pentru motive de sănătate. Arkadi le semnă, 
aproape trist că Nikitin trebuia să plece în grabă. 

— Am impresia, şopti Nikitin, că te-ai luptat cu ei. Nu e uşor 
să anchetezi un anchetator, aşa-i? 

— Cred că nu. 

— Uite, eşti un băiat deştept, nu fi modest. Poate că trebuia 
să-l asculţi ceva mai mult pe unchiul tău Ilia, totuşi. Eu am 
căutat să-ţi arăt drumul drept. Singura mea greşeală - trebuia să 
fiu mai ferm. Fac orice ca să te ajut, tu doar spune. 


Arkadi se aşeză. Se simţea teribil de deprimat şi obosit, şi 
recunoscător pentru că Nikitin găsea să mai rămână. Nikitin 
şedea pe pat, deşi Arkadi nu-şi amintea să-l fi văzut mişcându- 
se. 

— Întreabă-mă, sugeră Nikitin. 

— lrina... 

— Ce e cu ea? 

Lui Arkadi îi era greu să se concentreze. Toate secretele pe 
care le adunase apăsară urgent asupra urechii pline de com- 
pasiune a lui Nikitin. Singurul alt vizitator în acestă zi fusese o 
soră care-i făcuse o injecție chiar înainte de sosirea lui Nikitin. 

— Sunt singurul care poate să te ajute, spuse Nikitin. 

— Ei nu ştiu... 

— Da? 

Arkadi simţi greață şi ameţeală. Mâna lui Nikitin, la fel de 
mică şi durdulie ca a unui prunc, se aşeză peste alui. 

— Ceea ce îţi trebuie este un prieten, spuse Nikitin. 

— Sora... 

— Nu e prietenă a noastră. [i-a dat ceva care să te facă să 
vorbeşti. 

— Ştiu. 

— Nu le spune nimic, băieţaş, îl îndemnă Nikitin. 

Aminat de sodiu, ghici Arkadi, asta foloseau ei. 

— Şi încă mult. 

Ştie ce gândesc. Işi spuse Arkadi. 

— Este un narcotic foarte puternic. Nu trebuie să te simţi 
răspunzător pentru că nu-ţi păstrezi controlul obişnuit, îl asigură 
Nikitin. 

— Nu trebuia să-mi aduci scrisorile, se strădui Arkadi să 
vorbească desluşit şi tare. Nimănui nu-i trebuie scrisorile astea. 

— Atunci nu te-ai uitat puţin la ele. 

Nikitin scoase din nou plicul şi-l deschise în locul lui Arkadi. 

— Vezi? 

Clipind din ochi, Arkadi reciti scrisorile. Erau mărturii despre 
toate crimele de care fusese acuzat în ultima săptămână. 

— Asta nu-i ce-am semnat eu, spuse el. 

— Ei au semnătura ta. Te-am văzut semnându-le. Nu-i 
nimic. Nikitin rupse scrisorile, înjumătăţi şi apoi în sferturi. Nu 
cred un cuvânt din ele. 

— Mulţumesc, spuse Arkadi recunoscător. 


— Eu sunt de partea ta; suntem noi împotriva lor. Adu-ți 
aminte, eram cel mai bun anchetator dintre toţi, nu uita asta. 

Arkadi îşi amintea. Nikitin se aplecă înainte confidenţial şi-i 
vorbi încet în ureche: 

— Am venit să te avertizez. Au de gând să te omoare. 

Arkadi se uită la uşa închisă. Chiar lipsa ei de strălucire era 
amenințătoare, o mască pentru oamenii din cealaltă parte. 

— După ce mori, cine va avea grijă de Irina? întrebă Nikitin. 
Cine se mai apucă să afle adevărul? 

— Raportul meu... 

— Este ca să-i prosteşti pe eí, nu pe prietenii tăi. Nu te 
gândi la tine, gândeşte-te la Irina. Fără mine ea ar fi singură. 
Gîndeşte-te cât de singură va fi. 

Probabil că nici nu i-ar spune că sunt mort, gândi Arkadi. 

— Singura cale ca ea să ştie că sunt prieten este ca tu să- 
mi spui adevărul, explică Nikitin. 

Nu era nici o îndoială că aveau de gând să-l omoare. 

Arkadi nu vedea nici o scăpare de aici. Poate o cădere pe 
fereastră sau o supradoză de morfină, sau o injecție cu aer. Cine 
va avea grijă de Irina atunci? 

— Suntem prieteni vechi, spuse Nikitin. Eu sunt prietenul 
tău. Vreau să fiu prietenul tău. Crede-mă, sunt prietenul tău. 

Zâmbea ca un Buddha. 

Restul viziunii lui Arkadi fu colorată în gri de aminatul de 
sodiu. Auzea respiraţia colectivă din hol. Duşumeaua era 
departe sub picioarele lui. Trupurile purtau papuci de hârtie; îi 
dădură şi lui papuci de hârtie. Picioarele erau atât de albe şi 
bolnăvicioase; cu ce semăna restul din el? Gura îi era vânătă de 
frică. Îşi duse pumnii la frunte. Nu frică, nebunie. 

Gândise că un proces era imposibil, mai bine să spună totul 
acum, cât putea. Dar el plescăi din gură peste cuvinte. O 
sudoare de narcotice îi ieşi din piele şi se temea ca vorbele să 
nu-i iasă prin pori. Strânse genunchii până când îl durură, astfel 
ca fiecare orificiu să fie închis. Când se gândi la Irina, cuvintele 
începeau să-şi forţeze drumul afară asemeni unui şarpe, aşa că 
se gândi la Nikitin - acel Nikitin de alături de el de pe pat, fiindcă 
acesta era un prieten insistent care rupsese o mărturie, ci 
Nikitin cel dinainte. Vechiul Nikitin era un personaj evaziv, 
alunecând şi tachinând scurta înţelegere a minţii lui Arkadi. 
Paranoia momentului covârşi memoria. Singurul om din lume pe 


care-l putea crede era Nikitin, acel Nikitin de lângă el care 
insista. Tremura şi încerca să-şi acopere ochii şi urechile, 
întorcându-se înapoi de la ultimele cuvinte ale lui Nikitin la cele 
dinaintea acestora, şi aşa mai departe, în acest drum 
neîndemânatic examinându-l pe noul Nikitin ca o cheie a eului 
vechi. 

— Eu sunt cel mai vechi şi mai drag şi singurul prieten, 
spuse Nikitin. 

Arkadi lăsă mâinile în jos. Lacrimile îi năpădiră faţa, dar în 
capul său era o strălucire de uşurare. El ridică mâna ca şi cum 
ar fi ţinut un pistol şi apăsă pe un trăgaci imaginar. 

— Ce este? întrebă Nikitin. 

Arkadi nu vorbi fiindcă cuvintele despre lrina încă aşteptau 
să izvorească din gură. Zâmbi însă. Nikitin n-ar fi amintit 
episodul cu pistolul când venise prima oară în camera lui Arkadi; 
aceasta era legătura. Ţinti faţa lui Nikitin şi se facu că trage din 
nou. 

— Sunt prietenul tău, spuse Nikitin cu mai puţină 
convingere. 

Arkadi descărcă toate gloanţele invizibile, reîncărcă şi mai 
trase câteva. Ceva din nebunia lui îl pătrunse pe Nikitin. După 
multe proteste el rămase tăcut; apoi retrăgându-se din mâna 
goală a lui Arkadi, el se depărtă pe furiş de pat. Ca şi Nikitin de 
odinioară, se mişcă tot mai repede până ajunse la uşă. 


2 

La începutul verii, Arkadi fu mutat într-o proprietate de la 
ţară. Era o veche clădire aristocratică cu coloane albe şi uşi 
franţuzeşti, porticuri către sere de sticlă, propria sa bisericuţă 
folosită ca garaj, şi un teren de tenis cu argilă, pe care gărzile 
jucau volei tot timpul. Arkadi era liber să umble pe unde voia, 
atâta vreme cât se întorcea la timp pentru masă. 

În prima săptămână, un avion mic cobori pe pista de 
aterizare cu doi anchetatori, maiorul Pribluda, o geantă cu 
scrisori şi diverse lucruri cum ar fi carne proaspătă şi fructe care 
se găseau numai la Moscova. 

Interogatoriile aveau loc de două ori pe zi într-o seră. Nici o 
plantă nu mai rămăsese, cu excepţia unor gigantici arţari de 
cauciuc, cocoşaţi şi nepotriviţi cu locul ca nişte servitori formali. 
Arkadi şedea pe un scaun de răchită, între anchetatori. Unul 
dintre ei era psihiatru şi întrebările erau înțelepte; ca de obicei 
când anchetatorul este prietenos, există o bonomie mieroasă în 
aer. 

A treia zi, în timpul prânzului, Arkadi îl întâlni pe Pribluda 
singur în grădină. Jacheta lui atârna de un scaun de fier plin de 
rugină; maiorul îşi curăța pistolul, degetele grosolane mânuind 
cu îndemânare ace, arcuri şi cârpe. Ridică privirea când Arkadi 
luă un scaun în faţa lui la masă. 

— Care-i povestea? întrebă Arkadi. De ce te-au trimis aici? 

— Nu e treaba mea să te anchetez pe tine, spuse Pribuda. 
Ochii săi urâţi, cinstiţi deveniseră o constantă pentru Arkadi şi o 
uşurare după o dimineaţă cu ofiţerii pe care-i trimisese KGB-ul. 

— Oricum, ei sunt specialişti; ei ştiu ce fac. 

— Atunci tu de ce ai venit? 

— M-am oferit voluntar! 

— Cât o să stai aici? 

— Cât timp stau anchetatorii. 

— Nu ţi-ai adus decât o cămaşă de schimb, asta nu 
înseamnă mult timp, spuse Arkadi. 

Pribluda încuviinţă din cap şi continuă să curețe, năduşind 
în soare. Nici măcar nu-şi ridicase mânecile, chiar dacă lucra 
atât de grijuliu încât nu era nici un pericol să le murdărească de 
ulei. 

— Dacă nu e misiunea ta să mă interoghezi pe mine, care 
este misiunea ta? întrebă Arkadi. 


Pribluda apăsă ansamblul închizătorului şi ţevii înainte şi în 
afara  colectorului. Din colector scoase cu  blândeţe 
subansamblul şi mecanismul percutorului. Un pistol demontat îl 
izbea totdeauna pe Arkadi ca un infirm dezbrăcat. 

— Vrei să spui că misiunea ta este să mă omori pe mine, 
maiorule. Spune, te-ai oferit voluntar. 

— Vorbeşti despre viaţa ta cu multă uşurinţă. 

Pribluda lunecă gloanţele unul câte unul din încărcător ca 
pe nişte pastile. 

— Asta fiindcă este tratată cu uşurinţă. Ai de gând să mă 
împuşti când termini cămăşile curate, cât de serios pot să fiu? 

Arkadi nu credea că Pribluda vrea să-l omoare. Pribluda se 
oferise voluntar, fără-ndoială, şi era pregătit să facă asta oră de 
oră, dar Arkadi nu credea că se va întâmpla aşa ceva. Aşa că în 
dimineaţa următoare, când anchetatorii şi Pribluda plecară cu 
maşina spre pista de zbor, Arkadi parcurse distanţa de un 
kilometru pe jos. El ajunse la timp ca să-l vadă pe Pribluda afară 
din avion, certându-se furios cu anchetatorii dinăuntru. Avionul 
plecă fără el şi el se întoarse la maşină. Când şoferul îl întrebă 
dacă dorea să-l ducă înapoi, Arkadi răspunse că era o zi 
frumoasă şi va merge pe jos. 

Cu excepţia unor mici ondulaţii, peisajul înconjurător era 
plat. În soarele dimineţii umbra lui se întindea treizeci de metri 
pe şosea, umbra unui copac singuratic peste o sută de metri. 
Existau puţini copaci ca să vorbim de ei, mai ales mai multe 
buruieni şi hălăciugă de tufişuri. larba crescută sălbatic 
cuprindea tot soiul de flori şi lăcuste tinere strălucitoare ca 
jadul. Stând culcat în iarbă, Arkadi ştia că era privit prin binoclu 
de pe terasa de observare de pe acoperişul clădirii principale. 
Nu se gândise niciodată să încerce o evadare. 

Arkadi şi Pribluda mâncau la singura masă aşezată într-o 
sufragerie cu feţe de masă decolorate. În hainele sale murdare 
maiorul devenise ursuz, slăbindu-şi tocul de pistol de pe umăr şi 
trăgându-şi cămaşa de la subţiori. Arkadi îl privea cu interes. Un 
om gata să fie împuşcat îl priveşte pe trăgător totdeauna cu 
mare interes şi, pe măsură ce împuşcarea se amâna fără 
termen. Arkadi avea posibilitatea să-şi studieze îndeaproape 
călăul virtual. _ 

— Cum plănuieşti să mă ucizi? Din spate, în frunte? In cap 
sau în inimă? 


— Gura, spuse Pribluda. 

— Afară din casă? Înăuntru? O baie e uşor de curăţat. 

Maiorul îşi umplu cu un gest agresiv paharul cu limonadă. 

Vodca nu era permisă în casă, iar Arkadi era singurul care 
nu-i ducea dorul. După multe zile de volei, gărzile jucau tenis de 
masă târziu în noapte ca să poată dormi. 

— Cetăţene Renko, nu mai eşti anchetator şef, nu mai ai 
nici un rang sau poziţie de vreun fel oarecare, nu eşti nimic. Pur 
şi simplu îţi spun să-ţi ţii gura. 

— Ah, dar asta-i altceva, maiorule. Acum dacă nu sunt 
nimic, nu sunt dator să te ascult. 

Aproape cum îi spusese lrina, gândi el. Cât de uşor se 
schimbă perspectiva. 

— Spune-mi maiorule, a încercat vreodată cineva să te 
ucidă? 

—Numai tu. 

Pribluda împinse scaunul deoparte şi-şi lăsă mâncarea 
întreagă. 

Plin de frustrare, Pribluda începu să lucreze în grădină. 
Dezbrăcat în maiou, cu pantalonii suflecaţi deasupra batistelor 
legate în jurul genunchilor, el smulgea furios buruienile. 

— E prea târziu să mai plantezi altceva decât ridichi, dar 
facem ce putem. 

— Care e cota - partea ta? întrebă Arkadi de pe verandă. 

Aruncă o ocheadă spre cer în căutarea avionului ce se 
întorcea de la Moscova. 

— Asta-i plăcere, nu muncă, mormăi maiorul. N-am de gând 
să te las s-o minezi tu. Miroase asta. Ridică spre el o brazdă de 
pământ cu turbă. Nu există nicăieri în lume pământ care să 
miroasă ca ăsta. 

Cerul era pustiu şi Arkadi îşi întoarse privirea spre maior şi 
spre mâna de pământ. Gestul îi amintea prea mult de Pribluda 
săpând prin corpurile din Gorki Park. Arkadi se gândi din nou la 
victimele maiorului de la râul Kliazma. Insă aici se aflau într-o 
grădină de la ţară, Arkadi cu cicatrici de la coaste până la vintre, 
iar Pribluda îngenuncheat. 

— Au găsit banii lui lamskoi. Asta-i ceea ce ţine totul pe loc, 
presupuse Pribluda. l-au luat vila de la un capăt la altul şi au 
săpat peste tot. În cele din urmă i-au găsit sub o baracă, am 
auzit, unde îşi ţinea rațele şi gâştele împuşcate. Era o avere, 


deşi nu ştiu de ce o aduna. Pe ce avea de gând să-i cheltuiască? 

— Cine ştie? 

— Am spus că erai nevinovat. Am spus de la început că erai 
nevinovat. Detectivul Fet era un pişăcios de informator, aşa că 
eu sunt mândru că am acţionat după propriul meu instinct. 
Toată lumea a spus că nici un anchetator şef nu va îndeplini 
felul de anchetă pe care tu pretinzi că ai facut-o contrar 
ordinelor unui procuror. Am spus că tu ai făcut-o fiindcă numai 
eu ştiam cum ai încercat să mă distrugi. Toţi ceilalţi spuneau că 
dacă lamskoi era un corupt aşa cum susţineai tu, atunci trebuia 
să fii şi tu la fel şi asta era tocmai în cazul căderii hoţilor. Am 
spus că tu ai distrus un om fără să ai vreun motiv. Te cunosc. 
Eşti cel mai rău soi de ipocrit. 

— Cum vine asta? 

— Dacă execut ordinele, atunci mă numeşti ucigaş. Ce-mi 
pasă mie de deţinuţii aceia din închisoarea Vladimir? Nu era 
nimic personal, nici măcar nu-i cunoşteam. Cu toţii erau pentru 
mine duşmanii statului, şi aveau misiunea să scape de ei. Nimic 
pe lumea asta nu se poate face în perfectă legalitate - de aia 
suntem înzestrați cu inteligenţă. Trebuia să-ţi închipui că eu 
aveam ordinele mele. Dar dintr-un capriciu, dintr-o oarecare 
superioritate ipocrită, tu vii să ridici un caz împotriva mea - cu 
alte cuvinte, să mă omori pentru că îmi fac datoria. Aşadar eşti 
mai rău decât un ucigaş; eşti snob. Mergi înainte, râzi, dar 
recunoaşte că există o diferenţă între datorie şi egoismul 
absolut. 

— Ai dreptate, recunoscu Arkadi. 

— Aha! Deci ştiai că eu executam ordinele. 

— Şoaptele, executai şoaptele. 

— Şoaptele atunci - şi ce? Ce se întâmpla cu mine dacă nu 
le îndeplineam? 

— Pleci din KGB, familia nu discută cu tine, eşti o 
încurcătură printre prietenii tăi, nu mai mergi la magazinele 
speciale, te muţi într-un apartament mai mic, copii îşi pierd 
meditatorii şi ratează examenele la universitate, pierzi dreptul la 
maşină, nu eşti niciodată de încredere în orice nouă slujbă pe 
care o primeşti - şi, în afară de asta, dacă nu i-ai omorât, o s-o 
facă altcineva. Eu aveam o căsnicie proastă, fără copii, şi nu 
tineam neapărat să am maşină. 

— Intocmai, cum spun eu! 


Arkadi se întoarse să privească dâra de vapori urcând pe 
cer. Nimic nu-l preocupa, doar dacă nu plănuia să-l bombardeze. 
Îl auzi pe Pribluda săpând şi răpăitul moale al seminţelor. 

— Dacă sunt nevinovat, poate că n-o să mă împuşti. 

— Nimeni nu e complet nevinovat, spuse maiorul săpând. 

Avionul aduse mai mulţi anchetatori, hrană şi haine de 
schimb pentru Pribluda. Uneori anchetatorii erau diferiţi, alteori 
la fel; unii foloseau droguri, alţii hipnoza, fiecare rămânea o 
noapte şi pleca. Acum, că avea haine curate, Pribluda se 
îmbrăca în fiecare zi - când anchetatorii nu erau în preajmă - 
într-un costum standard de gardian cu pantalonii suflecaţi, 
maiou, batiste înfăşurate pe genunchi şi pe frunte, şi pantofi 
uzaţi. Ţinea pistolul la îndemână, atârnat de un arac. Răsăriseră 
rânduri de ridichi, lăptuci şi morcovi. 

— O să fie o vară secetoasă, pot să simt asta, îi spuse el lui 
Arkadi. Trebuie să le plantezi mai adânc. 

începu să blesteme şi să meargă greu în spate când Arkadi 
plecă într-una din lungile sale plimbări prin împrejurimi. 

— Nimeni n-are de gând să fugă, spuse Arkadi. |ţi promit. 

— Există mlaştini. Pot fi primejdioase. Maiorul se opri la 
zece metri în urmă. Nici nu ştii unde să calci. 

— Eu nu sunt cal. Dacă îmi rup un picior, n-o să mă mai 
împuşti. 

Pentru prima oară, Arkadi îl auzi pe Pribluda râzând. Maiorul 
avea dreptate însă. Uneori Arkadi îşi începea una dintre 
plimbările lui încă atât de îndopat cu pentothal de sodiu, încât 
putea să pătrundă în pădure fără să-l ştie. Se plimba în felul în 
care un om se plimbă când simte că aceasta este singura cale 
să se regăsească pe sine, în afară de casă şi de prosoapele pline 
de precauţie de pe canapea când o injecție îl făcea să vomite. 

Interogatoriul este în linii mari un proces de renaştere 
petrecut în modul cel mai neîndemânatic cu putinţă, un sistem 
în care moaşa încearcă să elibereze acelaşi copil de 
douăsprezece ori în douăsprezece feluri diferite. Arkadi umbla 
până când otrava zilei era diluată de oxigen; atunci se aşeza la 
umbra unui copac. În primul rând, Pribluda insista să stea la 
soare; îi trebuise o săptămână ca să accepte umbra. 

— Aud că asta e ultima zi pentru tine, zâmbi afectat 
Pribluda, ultimul anchetator, ultima noapte. O să vin la tine când 
eşti adormit. 


Arkadi închise ochii şi ascultă insectele. În fiecare 
săptămână era ceva mai cald şi insectele erau ceva mai 
zgomotoase. 

— Vrei să fii înmormântat aici? întrebă Pribluda. Haide, îmi 
pierd răbdarea, hai să mergem. 

— Du-te şi cultivă-ţi grădina. 

Ţinu ochii închişi şi spera ca maiorul să plece. 

— Trebuie că mă urăşti într-adevăr, spuse Pribluda după un 
timp. 

— N-am timp de asta. 

— N-ai timp de asta? Nu ai nimic altceva decât timp. 

— Când sunt treaz şi nu sunt atât de drogat încât să nu pot 
gândi, n-am timp să mă gândesc la tine, asta-i tot. 

— Gândeşte-te la mine; eu am să te ucid. 

— Nu te supăra, n-o vei face. 

— Nu mă supăr. Vocea lui Pribluda crescu. Adăugă, cu mai 
mult control: M-am uitat la asta tot anul. Eşti un nebun, Renko. 
Se arătă dezgustat. Uiţi cine este în misiune aici. 

Arkadi nu spuse nimic. Peste câmp se auzeau tipetele 
triumfătoare ale păsărelelor atacând o cioară; arătau ca o horă 
muzicală mişcându-se prin aer. El socotise, după zborurile 
avioanelor de cursă scurtă de deasupra, după frecvenţa lor 
regulată şi direcţia mereu spre sud, că se afla la o oră de 
aeroportul Demodovo, situat chiar în afara Moscovei. Psihiatrii 
trimişi să-l chestioneze erau cu toţii de la Clinica KGB Serbski 
din Moscova, aşa că presupunea că lrina se afla acolo. 

— Ei bine, ce zici de asta, întrebă exasperat Pribluda? 

— Cred că niciodată n-am ştiut cum să gândesc. Mă simt ca 
şi cum m-aş pregăti să înţeleg. Nu ştiu. Cel puţin, pentru prima 
dată, nu mă mai frământă. 

Deschise ochii şi rânji. 

— Eşti nebun, spuse Pribluda cu seriozitate. 

Arkadi se ridică în picioare şi se întinse. 

— Vrei să te întorci la seminţele tale, maiorule? 

— Dă-o-n măsa, ştii că asta fac. 

— Spune că eşti uman. 

— Ce? 

— Ne întoarcem, spuse Arkadi. Tot ce ai de făcut este să 
spui că eşti uman. 

— N-am nimic de făcut. Ce fel de joc e acesta? Eşti atât de 


nebun, Renko, că mi se face rău. 

— N-o să fiu atât de aspru încât să spun că eşti uman. 

Pribluda se învârti într-un cerc strâns ca şi cum s-ar fi 
înşurubat în pământ. 

— Ştii că sunt. 

— Spune-o. 

— O să te omor pentru asta - măcar pentru asta, făgădui 
Pribluda. Ca să terminăm - vocea îi deveni monotonă - eu sunt 
uman. 

— Foarte bine. Acum putem merge. 

Arkadi porni spre casă. 

Noul anchetator era un doctor cu mâini agitate, care 
vorbise odată la adunarea din biroul procurorului. 

— Să-ţi dau rezultatele analizei mele, îi spuse el lui Arkadi 
la sfârşitul discuţiei lor. Pentru fiecare adevăr spus de tine şi de 
femeia Asanova există o minciună. Nici unul dintre voi n-a fost 
direct membru al clicii lamskoi - Osborne, dar aţi fost implicaţi. 
Indirect, şi aţi fost şi încă mai sunteţi legaţi unul de altul. Cu 
experienţa ta îndelungată de anchetator şi experienţa ei 
îndelungată ca suspect, speraţi să ne încurcaţi şi să ne amânaţi. 
Aveţi speranţe nerealiste. Toţi criminalii au speranţe nerealiste. 
Tu şi Asanova suferiţi de sindromul patoheterodoxiei. Vă 
supraapreciaţi puterile personale. Vă simţiţi izolaţi faţă de 
societate. Vă balansaţi de la agitaţie la tristeţe. Nu vă încredeţi 
în oamenii care cel mai mult doresc să vă ajute. Vă displace 
autoritatea chiar atunci când o reprezentaţi. Credeţi că voi 
sunteţi o explicaţie de la orice regulă. Subestimaţi inteligenţa 
colectivă. Ce este drept este greşit, iar ce este greşit este drept. 
Femeia Asanova este un caz clasic, evident, uşor de înţeles de 
oricine şi, prin urmare, uşor de lucrat cu el. Al tău este un caz. 
Mult mai complicat şi mai primejdios. Te-ai născut cu un nume 
faimos şi mari avantaje. În ciuda puternicelor indicaţii de egoism 
politic, te-ai ridicat la o poziţie semnificativă în sistemul justiţiei. 
După ce ai combătut eroic un superior puternic, ai intrat într-o 
conspirație criminală cu această femeie pentru a ascunde fapte 
importante din acestă anchetă. Care era adevărata ei relaţie cu 
Osborne? Ce tranzacţii au avut loc între tine şi agentul de 
informaţii american William Kirwill? De ce l-ai lăsat pe Osborne 
să plece? Am auzit răspunsurile tale. Cred că partea sănătoasă 
din tine vrea să-mi dea răspunsuri adevărate, şi cu destulă 


terapie o vei face. Dar va fi fără scop. Noi avem răspunsurile 
adevărate. Următoarele interogatorii în acest ton, sunt convins, 
nu vor face decât să-ţi hrănească iluziile nesănătoase. Trebuie 
să ne gândim la binele mai mare. Aşa că eu recomand să se 
facă un exemplu din tine şi ca tu să primeşti pedeapsa extremă 
cât se poate de repede. Tu şi cu mine mai avem încă o şedinţă 
programată pentru mâine dimineţă înainte ca eu să plec la 
Moscova. Nu mai am întrebări pentru tine. Totuşi, dacă ai vreo 
nouă informaţie, asta va fi ultima ta ocazie. Altfel, la revedere. 

Pribluda goli cu atenţie găleata. Apa, scânteind ca un 
turtur, alerga printr-un canal şi într-un şanţ cu un rând de 
lăptuci până când Arkadi împinse pământul din canal în peretele 
lui, intrând apa către următorul şanţ. El merse în genunchi de la 
un rând la altul, remodelând o întreagă serie de figuri mici până 
întreaga grădină fu inundată. 

— Un adevărat Nil, spuse el. 

— Ah, pământul e atât de uscat. O duzină de găleți mari 
pentru o grădină ca asta? Pribluda scutură din cap. Asta eo 
secetă. 

— Sectorul agricol particular al Comitetului pentru 
Securitatea Statului n-ajunge niciodată uscat, sunt sigur de asta. 

— Lasă gluma. Eu am venit de la o fermă. Seceta este un 
lucru serios, şi eu pot s-o simt când vine. Îţi mărturisesc că am 
intrat în armată ca să scap de la fermă - Pribluda ridică un umăr, 
un gest grațios pentru un ins cu silueta lui - dar în inimă sunt tot 
de la ţară. Nu trebuie nici măcar să te gândeşti; poţi să simţi 
seceta când vine. 

— Cum? 

— Te gâdilă pe gât vreo trei zile. Asta fiindcă praful nu se 
aşează. Există şi alte semne. 

— Cum ar fi? 

— Pământul. Pământul este ca o tobă. E adevărat, poţi să-l 
auzi. Când pielea de pe tobă este mai fierbinte şi mai uscată, ce 
se întâmplă? Sună mai tare. La fel şi pământul. Ascultă. Pribluda 
bătu din picior. Sună a gol. Pânza de apă se pierde. 

El dansă printre găleți, încântat de o nouă capacitate de a 
se distra, dansând tot mai tare cu cât Arkadi râdea mai tare. 

— Asta-i ştiinţa ţăranului. Auzi pământul? Poţi să auzi cât 
de uscat e gâtul lui. Credeţi că voi, cosmopoliţii, ştiaţi totul. 
Pribluda facu un dans stângaci, lovind găleţile şi doborându-le 


până când se îndreptă şi se aşeză cu un zâmbet de clovn. 

— Maiorule, îl ajută Arkadi să se ridice, tu eşti cel pe care 
ar trebui să-l vadă psihiatrul, nu eu. 

Rânjetul lui Pribluda dispăru. 

— E timpul pentru ultima ta şedinţă, spuse el. Nu te duci? 

— Nu. 

— Atunci trebuie să mă duc eu. 

Maiorul privi în jur. Îşi puse cămaşa, îşi dădu manşetele 
pantalonilor în jos, şterse praful de pe pantofi şi-şi puse haina, 
încercând să arate prezentabil. Apoi, în aceeaşi clipă, văzură 
amândoi că pistolul şi tocul atârnau încă de arac în mijlocul 
grădinii inundate. 

— ŢI-l aduc eu, spuse Arkadi. 

— ÎI iau eu. 

— Nu fi prost. Tu ai pantofi, eu sunt desculţ. 

În timp ce maiorul ţipa după el, Arnkadi păşi prin noroi şi 
luă tocul de pistol de pe arac. Maiorul tăcu pe când el îşi făcea 
drum către pământul uscat. Când Arkadi îi dădu pistolul, 
Pribluda îndreptă ţeava către tâmpla lui Arkadi. 

— Nu atinge pistolul meu, spuse furios. Nu ştii ce se 
întâmplă aici, nu ştii nimic? 

Arkadi şi Pribluda nu mai lucraseră mult în grădină 
împreună, iar plantele se veştejiră fiindcă apa venea cu 
restricţie. Sub cerul gol câmpurile îngălbeneau în toiul creşterii. 
Casa avea toate uşile şi ferestrele deschise în speranţa unei 
brize. 

Veni Zoia. Era mai subţire, cu ochii micşoraţi, deşi afişa un 
zâmbet. 

— Judecătoarea spune că am putea să revenim, explică ea. 
Zice că nu e nimic definitiv dacă eu mi-am schimbat părerea. 

— Ţi-ai schimbat părerea? 

Ea se aşeză lângă fereastră şi-şi făcu vânt cu batista. Chiar 
şi coada feciorelnică de păr auriu părea mai subţire, mai bătrână 
- ca o perucă, gândi el. 

— Noi doi am avut probleme, spuse ea. 

— Aha. 

— Poate a fost vina mea. 

Arkadi zâmbi. Zoia spusese că poate a fost vina ei în felul în 
care un birocrat ar discuta o schimbare în politica 
departamentelor. 


— Arăţi mai bine decât mă aşteptam, spuse ea. 

— Ei bine, aici n-ai nimic de făcut decât să-ţi îngrijeşti 
sănătatea. N-am mai avut nici interogatorii de săptămâni de 
zile. Mă întreb ce-o să se întâmple mai departe. 

— La Moscova e foarte cald. Eşti norocos că te afli aici. 
Zoia continuă spunându-i că atâta vreme cât ei nu puteau 
niciodată să se întoarcă şi să trăiască în Moscova, ea fusese 
asigurată că poate fi găsită pentru el o slujbă potrivită într-un 
oraş plăcut, departe de presiunea capitalei. Probabil ca profesor. 
Puteau fi amândoi profesori. De asemenea, poate că era timpul 
să-şi întemeieze familia. De fapt era posibil chiar ca ea să se 
întoarcă aici pentru o vizită conjugală mai lungă. 

— Nu, spuse Arkadi. Adevărul este că nu suntem căsătoriţi 
şi nu ne pasă unul de celălat. Cu siguranţă că nu te iubesc. Nici 
nu mă simt răspunzător pentru ce eşti. 

Zoia încetă să-şi mai facă vânt şi privi prostită peste Arkadi, 
în celălalt perete al camerei, cu mâinile în poală. Ciudat, 
pierderea de greutate şi rotunjime îi făcea muşchii de gimnast, 
pulpele şi bicepşii voluminoşi. 

— E vorba de altă femeie? Era prea evident ca să întrebe. 

— Zoinşka, ai avut dreptate să mă părăseşti, şi acum 
trebuie să stai cât mai departe. Nu vreau să te îmbolnăveşti. 

— Nu vrei să mă îmbolnăvesc? 

Părea să se înfierbânte singură, şi repetă ceea ce spusese 
şi mai sălbatic şi mai sarcastic. 

— Nu vrei să mă îmbolnăvesc? Uită-te ce mi-ai făcut. 
Schmidt m-a părăsit. A cerut să fiu transferată la altă şcoală, şi 
cine poate să-l acuze? Mi-am luat carnetul de partid; nu ştiu ce 
au de gând să facă cu el. Mi-ai minat viaţa, aşa cum ai 
complotat din ziua în care ne-am cunoscut. Crezi că a fost ideea 
mea să vin aici? 

— Nu. În felul tău ai fost totdeauna rezonabil de sinceră, 
aşa că am fost surprins să te văd. 

Zoia îşi apăsă pumnii pe ochi şi-şi frământă gura atât de 
tare încât rujul de pe buze nu se mai vedea; după un moment 
ea îşi depărtă mâinile, încercând să zâmbească din nou; ochii ei 
albaştri străluceau şi erau umezi când vorbi. 

— Deja am avut probleme în căsnicie. Nu înţelegeam 
destul. Hai s-o luăm de la capăt. 

— Nu, te rog. 


Zoia îi apucă mâna. El uitase cât de bătătorite erau 
degetele ei datorită exerciţiilor. 

— A trecut mult timp de când n-am dormit împreună, şopti 
ea. Aş putea rămâne la noapte. 

— Nu, spuse Arkadi şi-şi desprinse degetele. 

—Ticălosule. 

Ea îl zgârie pe mână. 

O trimiseră pe Zoia la avion înainte de cină. Experinţa de a 
vedea pe femeia care-i fusese cândva soţie cum se prefăcea în 
faţa lui fusese profund deprimantă. 

În noaptea aceea se trezi cu o dorinţă copleşitoare pentru 
Irina. Camera lui era neagră în jurul ferestrei cu stele. El stătea 
la fereastră, dezbrăcat. O atingere, fie şi numai uşoara frecare a 
cearceafului, îi aducea o groază de plăcere şi uşurare, şi nu 
simţea nici o ruşine. Dar liniştindu-şi dorinţa, îi ştergea şi 
imaginea. Mai puternică decât o imagine, era o apariţie a lrinei 
adormită pe un pat albastru. Fusese în visul lui, apoi în camera 
lui; trecuse prin fereastră şi plutise afară. Putea simţi căldura ei 
prin sticlă. Ea era lovitura vieţii. 

Nu a vieţii obişnuite. Viaţa obişnuită era o nesfârşită coadă 
de funduri, de respiraţii ale celui din urma ta. In viaţa obişnuită 
oamenii mergeau la birou şi făceau lucruri grozave, şi se 
întorceau acasă şi încă în îngrămădeala apartamentului comun 
beau, înjurau, făceau dragoste, purtau război pentru un strop de 
demnitate şi supravieţuiau cumva. Irina se ridica deasupra 
acestei gloate. Ea făcea paradă de frumuseţea extraordinară 
într-o jachetă amărâtă, purta pe obraz marca de onestitate, nu-i 
păsa de supraviţuirea măruntă. În multe privinţe nu era deloc o 
persoană. Arkadi îi înţelegea foarte bine pe alţi oameni; ca 
anchetator acesta era talentul său. El n-o înţelegea pe Irina, şi 
bănuia că nu va pătrunde niciodată în zonele ei de necunoscut. 
Ea apărea ca altă planetă şi-l luase şi pe el la remorcă. O 
urmase, dar n-o cunoştea, şi el era cel care schimbase 
loialitatea. 

În ultimele luni se prefăcuse aproape mort, o apărare a 
pasivităţii împotriva încercărilor anchetatorilor. Era o sinucidere 
necesară, umilinţa lui faţă de ucigaşi. Dar era şi o moarte 
totodată. Acum această imagine a ei apăruse şi, pentru o 
noapte, cel puţin, era şi el în viaţă. 

În luna următoare începură să ardă turbăriile. Zile în şir tot 


orizontul spre nord se preschimbă într-o aureolă purpurie. 
Avionul cu provizii fu întors într-o după-amiază înainte de a 
ateriza, iar în dimineaţa următoare şi orizontul dinspre sud era 
acoperit de fum. O maşină de pompieri se arătă, cu un inginer şi 
pompieri cu căşti transparente şi măşti care-i făceau să semene 
cu soldaţii medievali. Inginerul ordonă să fie abandonată 
clădirea. Nici vorbă de evacuare spre Moscova; drumurile erau 
fie tăiate fie blocate, şi fiecare persoană aptă era angajată în 
bătălia cu focul. 

Era o adevărată bătălie. La numai treizeci de kilometri 
depărtare de casă era un post de comandă cu sute de pompieri, 
genişti de armată şi «voluntari» organizaţi ca infanteria în jurul 
rezervoarelor mobile de apă, maşinilor de excavat şi 
tractoarelor. Grupul celor din casă - Arkadi, Pribluda, câţiva 
oameni din gardă, îngrijitoare şi bucătari - constituiau o linie de 
rezervă ca mânuitori de lopeţi, cu Arkadi în mijloc. Dar îndată ce 
ei traversară prima breşă a focului, linia începu să se clatine. 
Trebuia dusă lupta cu tufişurile, care se răspândeau pe toată 
linia şi îi încurcau. Erau schimbări bruşte de vânt şi fum care îi 
orbea şi-i amuţea pe oameni, şi-i făcea să umble în toate părţile. 
Existau vechi canale în care un om sau chiar un tractor cădeau 
deodată. Restul liniei trebuia să înainteze într-un nou zid de fum, 
să ajungă în spatele a două tractoare neştiind pe care să-l 
urmeze. Oameni în costume carbonizate apărură de nicăieri 
alergând să se salveze sau înălţând cu curaj un nou obstacol 
direct în calea flăcărilor. Dintre oamenii cu care venise, Arkadi îl 
recunoscu doar pe Pribluda. 

Focul era imprevizibil. Un tufiş se agăța uşor ca un biscuit 
topit; altul erupea deodată ca o torţă. Problema era turba. Acum 
Arkadi avu o idee clară că era aproape de oraşul Şatura. Şatura 
era celebru prin prima centrală electrică de după Revoluţie, iar 
combustibilul pentru centrală era turba. Pământul însuşi luase 
foc; sub suprafaţă, ardea prin straturile de turbă, aşa încât chiar 
învinsă, fiecare sursă dădea naştere alteia, aer de flacără nouă. 
Un escavator se prăbuşi între straturile arse şi surpate, 
eliberând gazul metan care explodă printre pompieri ca o 
bombă. Căldura intensă era ameţitoare. Fiecare om tuşea de 
cenuşă şi sânge. Elicoptere zburau pe deasupra eliberând tone 
de apă ce cădeau ca o ploaie înăbuşitoare de aburi şi fum. 
Oameni cu ochii în lacrimi se ţineau unul de centura altuia, ca 


într-un lanţ al orbilor. 

Planul era să se controleze focul, însă câmpurile de turbă 
erau prea întinse, iar breşele erau nefolositoare împotriva unui 
inamic care ataca pe dedesubt. Cu fiecare linie de apărare 
retrasă succesiv, oamenii din liniile din faţă erau prinşi în 
capcană. Arkadi nu mai ştia pe ce drum să se retragă. Strigătele 
confuze răsunau prin fum în toate direcţiile. O creastă de 
pământ rupt se sfârşea într-un tractor arzând; lopeţi zăceau pe 
unde fuseseră aruncate. Pribluda, cu faţa mânjită de funingine, 
stătea cu picioarele întinse, tăcut şi istovit. Maiorul îşi ţinea 
pistolul moale, iar vocea îi era atât de slabă încât Arkadi abia îl 
putea înţelege. 

— Pleacă de aici. Salvează-ţi pielea, spuse Pribluda cu 
amar. Asta-i unica ta şansă. Poţi lua actele de la vreun biet mort 
dacă nu arzi tu însuţi. Asta-i şansa pe care ai aşteptat-o. Oricum 
o să te prindem; o să te împuşc dacă nu ştiu asta. 

— Ce ai de gând să faci? întrebă Arkadi. 

— Nu sunt atât de prost încât să aştept şi să ard, îţi spun ţie 
asta. Nu sunt un laş. 

Pribluda semăna mai mult cu un porc schilodit decât cu 
orice altceva. Ziduri înalte de fum se închideau în jur pe măsură 
ce vântul se schimba. Arkadi simţise totdeauna că Pribluda n- 
avea de gând să-l omoare; nu ştia nici dacă nu va muri în 
incendiu. Cel puţin asta ar fi fost o moarte naturală, nu nouă 
grame de plumb în ceafa de la însoţitorul său. 

— Fugi! tuşi Pribluda. 

Arkadi îl trase pe maior în sus şi-l ridică de umăr. Porni spre 
stânga, cea mai clară potecă pe care şi-o amintea. 

Clătinându-se sub greutatea lui Pribluda, împiedicându-se 
de rămăşiţe, curând nu mai putu să spună dacă mergea spre 
stânga sau se mişca în cerc, dar ştia că vor muri dacă se oprea. 
Era spaima de a nu putea respira, de a ţine gura închisă ca şi 
cum o mână ar fi acoperit-o, ceea ce nu se aşteptase. Vidul din 
plămânii săi i se acumula în trahee. Prin crăpăturile ochilor 
vedea numai florile de flacără. Când nu mai putea merge mai 
departe şi fumul îl cuprindea încât trebuia să închidă ochii, îşi 
poruncea să mai facă douăzeci de paşi, iar când fumul era mai 
rău, încă douăzeci de paşi dincolo de asta, apoi încă zece, şi 
încă cinci. Se împiedică de un canal de apă sălcie. Canalul era 
adânc de un stat de om; apa era puţin adâncă, iar între ea şi 


marginea canalului era un strat de aer subţire, acum. Buzele lui 
Pribluda erau vinete. Arkadi îl răsturnă pe spate în apă şi-l 
legănă încoace şi-ncolo, pompând aer în el. Pribluda îşi reveni, 
dar căldura devenea şi mai puternică. 

Arkadi îl duse prin canal. Cenuşă fierbinte cădea peste ei, 
prinzându-se în păr şi pălindu-le cămăşile. Canalul se ridică şi se 
termină, şi mai întâi în ceaţă Arkadi crezu că făcuse drumul 
înapoi spre câmpul de unde plecaseră de dimineaţă. Apoi văzu 
că escavatoarele, cisternele de apă şi maşinile de incendiu erau 
negre şi devastate, unele ridicate în sus de explozii când 
combustibilul lor luase foc, şi că ceea ce părea a fi moviliţe fără 
formă pe un câmp carbonizat erau trupurile oamenilor care 
muriseră cu o zi înainte. Unii dintre ei păreau că-şi căutaseră 
refugii împotriva fumului într-un puț de extras turbă; acum erau 
schelete. Turba era o substanţă anaerobică, organic deteriorată 
atât de demult încât tot oxigenul ei fusese consumat. Puţini 
microbi supravieţuiau în turbă - probabil douăzeci sau treizeci 
pe metru cub. Expuşi la foc şi apă, microbii se reproduceau 
imediat în multe milioane, o baltă lacomă de viaţă flămândă 
care se năştea prin carne ca leşia. Pereţii puţului erau scobiţi de 
eforturile de a scăpa din acest sanctuar. O pălărie de cauciuc 
zăcea peste luciul unui braţ şi al unei mâini. De la două dintre 
cadavrele de pe pământul de deasupra, Arkadi luă containere cu 
apă intactă, făcu măşti din cămaşa lui, le udă cu apă, le legă lui 
Pribluda şi lui însuşi şi porni din nou pe când fumul se apropia. 

Mergeau ţinând fumul în spatele lor. La un moment dat 
Arkadi se împiedică de un puț, iar Pribluda, în faţa lui, se 
întoarse şi-i apucă mâna înainte de a cădea în el. Continuară să 
meargă peste câmpurile arzânde, cu multe scene de nenorocire 
şi eroism împrăştiate la întâmplare de o mână generoasă, morţi 
într-un război care nu va fi amintit niciodată în vreun ziar, cu 
excepţia unui paragraf care va admite că un val de cenuşă a 
fost adus de vânt în zona Moscova. 

In cele din urmă ajunseră la o lizieră de pomi arşi. 

— Nu mai avem unde merge, e fum peste tot, spuse 
Pribluda privind întunericul ce-i înconjura. De ce m-ai adus aici? 
Vezi, copacii ard din nou. 

— Asta nu e fum, e noapte. Astea sunt stele, spuse Arkadi. 
Suntem în siguranţă. _ 

Casa era neatinsă de foc. In câteva zile veni ploaia, furtuni 


violente care potopiră natura, şi după aceea gărzile jucau iarăşi 
volei şi avionul aduse alimente, chiar şi îngheţată. Avionul îl 
aduse şi pe procurorul general, care nu-şi scoase nici o clipă 
haina de ploaie şi vorbi cu capul în jos, cu mâinile încleştate la 
spate. 

— Tu vrei ca întregul sistem al justiţiei să se încline în faţa 
ta. Eşti numai un om singur, un anchetator, şi nici măcar unul 
important. Însă raţiunea şi convingerea nu au nici un fel de efect 
asupra ta. Noi cunoaştem în întregime scopul complicităţii 
femeii Asanova cu agentul străin Osborne şi cu trădătorii 
Borodin şi Davidova. Ştim că ascunzi informaţii despre femeia 
Asanova, despre relaţia ta cu ea. Un anchetator care face asta 
în mod conştient îşi scuipă ţara în faţă. La capătul răbdării, ai să 
vezi, există o mare mânie. 

În săptămâna următoare doctorul de la Clinica Serbski 
reveni. El nu făcu nici un efort să-l analizeze pe Arkadi, ci ieşi cu 
Pribluda în ceea ce fusese grădina de legume. Arkadi îi urmări 
de la fereastra de sus. Doctorul vorbea cu Pribluda, se certă şi în 
final insistă. Deschise o servietă ca să-i arate lui Pribluda un ac 
de mărimea folosită pentru cai, lăsă servieta în mâinile lui şi se 
întoarse deodată spre pista de zbor. Avionul dispăru din vedere. 

După-amiază Pribluda bătu la uşa camerei lui Arkadi şi-l 
invită să meargă la cules de ciuperci. În ciuda arşiţei el purta 
haină şi avea două coşuri mari pentru ciuperci. La mai puţin de 
jumătate de oră de mers se afla un crâng care scăpase de foc şi 
ploaia scosese ca prin minune din pământul arid iarbă, flori şi 
aproape peste noapte, ciuperci. Mulţi dintre pomi erau stejari de 
peste o sută de ani arcuindu-se sus peste pardoseala de muşchi. 
Culesul de ciuperci îndreaptă totdeauna ochii către răsucirea 
unei frunze, scoarţa decolorată a unui copac, şuvoiul de flori 
sălbatice, hărnicia gândacilor. Ciupercile însăşi aveau înfăţişare 
de animale; mascate, ca iepurii, aşteptau ca vânătorii să treacă. 
leşeau la vedere şi apoi păreau că dispar. Se vedeau cel mai 
bine cu coada ochiului, un cafeniu obişnuit aici, printre frunze o 
turmă de ciuperci portocalii, altele cu lamelele încreţite ca un 
mic dinozaur, iar altele încercând să-şi ascundă vârful stacojiu. 
Erau renumite nu atât după nume, cât dacă erau cel mai bine 
murate, sărate, uscate pe sobă, fripte, mâncate crude, cu pâine, 
cu sos acru, spălate cu vodcă - dar ce fel de vodcă, simplă, cu 
aromă de anason, chimen, sâmburi de cireşe? Un om care 


culege ciuperci are un an întreg înainte să se gândească la asta. 

În timp ce Pribluda scormonea fericit, Arkadi îi studia 
fruntea îngustă, bretonul de păr negru bătând spre cenuşiu, 
nasul de rus cât degetul mare, falca plină de negi, capul masiv 
de măcelar, haina croită deasupra tocului de la pistol. Copacii se 
cufundaseră în umbră înainte ca Arkadi să-şi dea seama că 
pierduseră masa. 

— N-are nimic, spuse Pribluda, mâine o să avem un ospăț 
cu ciuperci. Uite, să vezi ce-am găsit. 

Ţinu legătura larg deschisă ca să arate colecţia variată 
dinăuntru. Îi spuse amănunţit lui Arkadi cum se prepară fiecare 
şi la ce sărbătoare se mănâncă. 

— Să le văd pe ale tale. 

Arkadi deschise legătura lui şi lăsă recolta zilei - toate 
ciuperci subţiri, verzi-alburii, strălucind bolnăvicios în umbră - să 
se risipească pe pământ. Pribluda sări în sus. 

— Toate sunt otrăvitoare! Eşti nebun? 

— Doctorul ţi-a spus să mă omori, spuse Arkadi. N-ai făcut- 
o venind pe drum încoace, aşa că o s-o faci la întoarcere? 
Aştepţi să se întunece? Va fi o împuşcătură în cap sau un ac în 
braţ? De ce nu ciuperci? 

— Termină! 

— N-o să fie nici un ospăț mâine, maiorule. Eu o să fiu mort. 

— El n-a dat ordine, doar a dat o sugestie. 

— Este ofiţer KGB? 

— Numai maior, la fel ca mine. 

— Ţi-a dat o servietă. 

— Am îngropat-o. Asta nu-i metodă să omori un om. 

— N-are importanţă metoda; o sugestie ca asta este un 
ordin. 

— Am cerut ordin scris. 

— Tu? 

— Da, eu, spuse Pribluda sfidător. Nu mă crezi? 

— Înseamnă că un ordin scris va veni mâine şi atunci o să 
mă omori. Care este diferenţa? 

— Am senzaţia că există un oarecare conflict în legătură cu 
decizia. Doctorul este prea pripit. Vreau instrucţiuni scrise şi 
ferme. Eu nu sunt ucigaş. Sunt la fel de uman ca şi tine. Asta 
sunt, spuse el izbind ciupercile palide de la picioarele lui. 

Pe drumul de întoarcere, Pribluda era mai nenorocit decât 


Arkadi. Arkadi răsufla adânc, ca şi cum ar fi putut să absoarbă 
noaptea. Se gândi la vechiul duşman mergând din greu alături 
de el. Pribluda avea să-l împuşte atunci cănd venea ordinul 
scris, dar îşi luase o şansă prin faptul că nu făcuse asta la primul 
cuvânt. Era un lucru foarte mărunt pentru un om condamnat, 
dar era ceva pentru Pribluda, felul de semn care rămâne la 
dosarul cuiva. 

— Venus, arătă Arkadi o stea strălucitoare de la orizont. 
Eşti de la ţară, maiorule, trebuie să cunoşti stelele. 

— Nu e momentul pentru privit stele. 

— Pleiade, iată-le acolo, arătă Arkadi. Uite Cepheus, 
deasupra lui Peştii, Vărsătorul peste ele. Ce noapte fantastică. 
Cu excepţia focului, asta-i prima noapte în care am ieşit din casă 
de când am venit aici. Uite coada Taurului chiar acolo. 

— Trebuia să te faci astronom. 

— Evident. 

Merseră în linişte o vreme, cu excepţia sunetului paşilor lor, 
trosnind când treceau pe pământuri arse, foşnind prin iarbă. 
Casa apăru, strălucitoare în propria ei ceaţă gălbuie. Arkadi 
văzu oameni ieşind în fugă din casă cu lanterne şi puşti. El păşi 
în afară de strălucire ca să vadă mai bine în noapte. 

— Cu toţii suntem în afara orbitei, maiorule. Suntem toţi 
împreună. Cineva mă trage pe mine, eu te trag pe tine, pe cine 
tragi tu? 

— Există ceva ce trebuie să ştiu, spuse Pribluda. Dacă ne- 
am fi cunoscut cu un an în urmă, ai mai fi umblat după mine? 

— Pentru cei doi oameni pe care i-ai omorât la râul 
Kliazma? 

— Da. 

Ochii lui Pribluda erau fixaţi cu seriozitate asupra lui Arkadi. 
Arkadi auzi strigătele, deşi vocile erau prea departe ca să poată 
fi înţelese. Propria lui tăcere devenea stânjenitoare pentru el şi 
insuportabilă pentru Pribluda. 

— Poate, răspunse Pribluda propriei sale întrebări, dacă 
eram prieteni atunci, n-aş fi făcut-o. 

Arkadi se întoarse către paşii care se apropiau şi către 
strălucirea lanternelor care-i măsurau faţa. 

— Orice e posibil, spuse el. 

După un obicei de care-şi amintise, una dintre gărzi îl 
dobori pe Arkadi la pământ cu patul puştii. 


— Aveţi noi vizitatori, îi spuse altul lui Pribluda. S-a făcut o 
schimbare. 


3 

În octombrie Arkadi fu transportat la Leningrad şi dus la 
ceea ce arăta ca un muzeu enorm dar era de fapt Palatul 
Blănurilor. Fu condus la un amfiteatru cu şiruri de pupitre 
înconjurate de o colonadă albă. Pe scenă cinci ofiţeri KGB în 
uniformă - un general şi patru colonei - şedeau pe o estradă. 
Palatul mirosea a carne moartă. 

Generalul avea un ton ironic. 

— Acum ei îmi spun că e o poveste de dragoste, oftă el. Aş 
fi preferat o poveste simplă de interes naţional. În fiecare an, 
Arkadi Vasilievici, oameni din toată ţările lumii vin să se aşeze la 
aceste mese şi cheltuiesc şaptezeci de milioane de dolari pentru 
blănuri sovietice. Uniunea Sovietică este cel mai important 
exportator de blănuri din lume. Totdeauna am fost. Motivul nu 
sunt nurcile, care sunt inferioare celor americane, sau râşii, care 
sunt prea puţini, sau Karakul care, la urma urmei, este blană de 
oaie; motivul este samurul sovietic. Gram cu gram, samurul este 
mai valoros decât aurul. Cum crezi că ar reacţiona guvernul 
sovietic la pierderea monopolului său asupra samurului? 

— Osborne avea numai şase samuri, spuse Arkadi. 

— Sunt uimit, am fost uimit luni de zile despre cât de puţine 
lucruri ştii. Cum pot atâţia oameni - procurorul oraşului 
Moscova, generalul Unmann, ofiţeri ai Securităţii Statului şi 
Miliției să moară, datorită ţie, şi tu să ştii atât de puţin? 
Generalul trase gânditor o geantă. Şase samuri? Cu ajutorul 
asistentului ministrului adjunct al comerţului Mundel, am stabilit 
că cu cârdăşia răposatului său tată, ministrul adjunct al 
comerţului, americanul Osborne a făcut nevăzuţi alţi şapte 
samuri cu vreo cinci ani în urmă. Erau samuri obişnuiţi de la 
colectivele de producţie din jurul Moscovei. Cei doi Mendel 
cunoşteau că Osborne nu va putea creşte animale de înaltă 
calitate. Tânărul Mendel n-a îndrăznit niciodată să-l ajute pe 
american să obţină Barguzini. Aşa a spus el, iar eu l-am auzit. 

— Unde este acum Evgheni Mendel? 

— S-a sinucis. Era un om slab. Problema, totuşi, este că 
Osborne avea şapte samuri obişnuiţi acum cinci ani. Noi 
apreciem cu precauţie o rată de creştere de cinci la sută pe an, 
ceea ce ar însemna acum vreo cincizeci de samuri. Conspirația 
lui cu siberianul Kostia Borodin i-a mai adus încă şase. Samuri 
masculi Barguzin. Folosind aceeaşi apreciere, Osborne va avea 


peste două sute de samuri de înaltă calitate în cinci ani, iar în 
zece peste două mii. În acel moment cred că trebuie să uităm 
de monopolul istoric sovietic asupra samurilor. Cetăţene Renko, 
de ce mai eşti în viaţă? 

— lrina Asanova trăieşte? întrebă Arkadi. 

— Da. 

Înțelegerea îl năpădi pe Arkadi. Nu trebuia să se întoarcă în 
casa de la ţară, şi nu avea să fie omorât. 

— Atunci ne puteţi folosi, spuse el. 

— Da. Acum avem nevoie de voi. 

— Unde este ea? 

— Îţi place să călăreşti? întrebă încet generalul, ca şi cum i- 
ar fi produs o durere. Ai vrut vreodată să vezi America? 


NEW YORK 


1 

Prima imagine a Americii erau luminile mişcătoare ale unui 
petrolier, luminile trailerelor ce pescuiau noaptea. 

Wesley era înalt, tânăr şi chel, cu trăsături plăcute, parcă s- 
ar fi rostogolit ca o pietricică, cu o expresie slabă şi fără înţeles 
de cordialitate. Purta un costum cu vestă din stofa albastră. 
Arome de tei şi mentă veneau din gura, obrajii şi subţiorile lui. In 
tot cursul zborului el stătuse cu picioarele încrucişate, fuma pipă 
şi răspundea întrebărilor lui Arkadi cu mormăieli. Wesley avea în 
el ceva stângaci şi hrănit cu lapte ca un vițel. 

Cei doi bărbaţi ocupau singuri un compartiment al 
avionului. Cei mai mulţi dintre ceilalţi pasageri erau «artişti 
emeriţi», muzicieni în turneu care, după cum lămureau 
parfumurile şi ceasurile, deja făcuseră cumpărăturile la escala 
de la Orly. Arkadi nu avusese voie să debarce acolo. 

— Înţelegi cuvântul «responsabilitate»? întrebă Wesley în 
engleză. 

Pasagerii se îngrămădiră într-o latură a avionului pe când 
se apropiau de ferme, linii slabe între câmpurile întunecate. 

— Asta înseamnă că mergi să mă ajuţi? întrebă Arkadi. 

— Înseamnă că asta este o operaţiune a FBI. Înseamnă, 
spuse Wesley cu seriozitate, ca şi cum i-ar fi vândut ceva lui 
Arkadi, că răspundem de tine. 

— In faţa cui răspundeţi de mine? 

O agitaţie copilărească stăpânea avionul în timp ce zbura 
peste prima localitate americană. Părea să fie o localitate a 
automobilelor. Maşinile umpleau străzile şi se cuibăreau pe 
lângă case care păreau prea mari pentru oameni. 

— Îmi pare bine că ai pus întrebarea. 

Wesley îşi scutură pipa în scrumiera din braţul fotoliului. 

— Extrădarea este o treabă complicată, mai ales între 
Statele Unite şi Uniunea Sovietică. Nu avem nevoie de mai 
multe complicaţii decât cele care există deja. Inţelegi cuvântul 
«complicaţii»? 

O coborâre mai abruptă dădu impresia unei creşteri a 
vitezei. O mare autostradă expres apăru - o infinită pistă de 
lumini colorate —apoi dispăru într-un labirint de şosele. Părea 
imposibil să existe atâtea drumuri asfaltate. Unde puteau duce 
toate? Cât de multe maşini existau aici? Arătau ca şi cum 
întreaga populaţie de dedesubt se plimba cu maşina sau se 


muta sau se evacua. 

— In Uniunea Sovietică o complicaţie este ceva ce nu vrei, 
spuse Arkadi. 

— Exact! 

Valuri de lumini intrau în centrele comerciale, străzile prin- 
cipale, şantierele de barăci. Vânzări de Ziua Recunoştinţei, 
spunea un afiş mare. Avionul lunecă şi mai jos peste o zonă 
rezidenţială. Apărură terenuri de sport luminate, cu iarbă 
strălucitoare. In curţile din spate se vedeau piscine albastre şi 
goale. Primul american văzut distinct stătea în uşa luminată a 
casei, privind în sus. 

— Dă-mi voie să-ţi spun o complicaţie pe care n-o vom 
avea, spuse Wesley. Nu vii ca să dezertezi. Dacă era o 
operaţiune a KGB, atunci puteai să dezertezi. Puteai să vii la noi 
şi eram fericiţi să-ţi oferim azil. Oricine altcineva din acest avion, 
de exemplu, poate dezerta. 

— lar dacă ei nu vor să dezerteze iar eu vreau? 

— Ei bine, ei pot iar tu nu poţi, spuse Wesley. 

Arkadi simţi vibrația de la deschiderea trenului de aterizare. 
Căută o urmă de umor în zâmbetul lui Wesley. 

— Poate că glumeşti, sugeră el. ` 

— Fii sigur că nu, spuse Wesley. Aşa e legea. Inainte ca 
unui fugar să i se aprobe să rămână în Statele Unite, cazul lui 
sau al ei este examinat de către Birou. Noi am făcut deja 
examinarea cazului tău şi s-a hotărât că nu poţi să rămii. 

Arkadi se gândi că putea să fie o problemă cu limba. 

— Dar n-am încercat încă să dezertez. 

— Atunci Biroul va fi fericit să răspundă de tine, spuse 

Wesley. Până când încerci să fugi. 

Arkadi îl studie pe agent. Era un fel de om cum nu mai 
întâlnise până atunci. Faţa era îndeajuns de umană - 
sprâncenele, pleoapele şi buzele se mişcau când era cazul - dar 
Arkadi îl suspecta că în interiorul craniului, pe scoarţa creierului, 
se afla un model uniform de spirale. 

— Tu poţi să dezertezi, dar nu poţi să dezertezi la noi, 
spuse Wesley. Desigur te-am trimite imediat înapoi în Uniunea 
Sovietică. Aşa că atunci când te afli în mâinile noastre există 
într-adevăr puţine motive ca să dezertezi la noi, înţelegi? 

Avionul trecu peste rânduri de case posomorâte scăldate 
într-un înfricoşător iluminat public. Străzile se învârteau şi 


avionul făcea un lung viraj peste un golf, iar apoi o insulă de 
lumini se ridică spre cer. O mie de turnuri de lumini la fel de 
deşănţate ca stelele se ridicau din apă şi o minunată exclamaţie 
de uşurare şi apreciere trecu printre pasageri la această 
privelişte. 

— Înseamnă că n-o să mă ajuţi, spuse Arkadi. 

— Absolut, în toate felurile cu putinţă, spuse Wesley. 

Luminile de avertizare lunecară prin faţa geamurilor. 

Avionul atinse pământul şi inversă motoarele. 

În timp ce avionul alerga pe pistă către terminalul Pan Am, 
culoarul se umplu de muzicieni, instrumente muzicale, pachete 
cu cadouri şi sacoşe de sfoară cu alimente. Acum ruşii îşi 
pregăteau feţele pentru plictiseala-cu-tehnologia-americană, şi 
deşi fiecare trebuia să treacă pe lângă Arkadi şi Wesley, nimeni 
nu se uită la ei; nimeni nu voia să fie contaminat când se aflau 
atât de aproape, la numai câţiva paşi de un remarcabil tub de 
trecere care ataşa avionul direct la terminal. În schimb se uitau 
cu toţii unii la alţii. 

Când toţi ceilalţi pasageri plecară, personalul de serviciu 
intră în avion printr-o uşă din spate şi Wesley îl conduse pe 
Arkadi jos pe scara de serviciu până jos pe asfalt, sub motoarele 
din spate ale avionului lliuşin. Motoarele mormăiau iar lumina 
roşie din coadă clipea. Oare avionul pleca înapoi la Moscova? se 
întrebă Arkadi. Wesley îl bătu pe umăr şi arătă către o maşină 
care venea pe pistă către ei. 

Nu trecură prin vama americană. Maşina îi duse direct la o 
poarta de acces şi apoi pe o autostradă de mare viteză. 

— Avem o înţelegere cu oamenii tăi, spuse Wesley aşezat 
confortabil în umbra banchetei din spate, alături de Arkadi. 

— Oamenii mei? 

— KGB. 

— Eu nu sunt din KGB. 

— Şi KGB spune că nu eşti de-al lor. Asta-i ce ne aşteptam 
să spună. 

Erau maşini părăsite pe marginea şoselei. Nu maşini 
părăsite recent; arătau ca nişte epave din vechile războaie. 
«Libertate pentru Puerto Rico», era scris pe latura uneia. 
Maşinile ce se mişcau pe drum erau de o sută de feluri şi culori. 
Şoferii erau şi ei de toate culorile. In faţă era acelaşi contur 
ciudat al orizontului pe care-l văzuseră din avion. 


— Care e înţelegerea pe care o aveţi cu KGB - întrebă 
Arkadi? 

— Inţelegerea este că acesta va fi un Birou de Operaţiuni 
atâta vreme cât tu nu poţi dezerta către Birou, spuse Wesley. lar 
dacă tu poţi să dezertezi numai la noi, nu poţi să dezertezi. 

— Inţeleg. Şi tu crezi că eu sunt cu KGB deoarece ei spun 
că nu sunt. 

— Ce altceva ar spune ei? 

— Dar dacă mă crezi că nu sunt în KGB, asta schimbă ceva? 

— Absolut! Atunci ceea ce spune KGB va fi adevărat. 

— Ce spun ei? 

— Ei spun că ai fost condamnat pentru crimă. 

— N-a fost nici un proces. 

— Ei n-au spus că a fost. Ai omorât pe cineva? întrebă 
Wesley. 

— Da. 

— Atunci asta eşti. Este împotriva legilor emigrării din 
Statele Unite să primească un criminal. Legile sunt foarte stricte 
doar dacă eşti un străin ilegal. Dar noi am putea cu greu să 
primim pe cineva care vine direct la Birou şi anunţă că este 
criminal. 

Capul lui Wesley se legănă cordial în umbră pe când 
aştepta alte întrebări, însă Arkadi rămase tăcut. Maşina se 
adânci într-un tunel către Manhattan. Poliţia veghea prin 
gheretele de sticlă murdară în lumina verzuie a tunelului. Apoi 
maşina ieşi în celălalt capăt, în străzi care erau mai înguste 
decât se aşteptase Arkadi, şi atât de departe sub ceața 
strălucitoare a orizontului, încât aveau înfăţişarea derutantă a 
unei zone subacvatice. Luminile de pe stradă aveau o paloare 
de felinare cu tungsten. 

— Am vrut doar să ştiu exact unde te afli, spuse Wesley în 
cele din urmă. Nu te afli legal aici. Totuşi nu eşti nici //ega/, 
fiindcă atunci nu ţi s-ar da voie să pui piciorul pe pământ. Pur şi 
simplu nu eşti aici deloc şi nu există nici o cale ca să dovedeşti 
altfel. Ştiu că este o nebunie, dar asta-i legea pentru tine. De 
asemenea, eşti ceea ce vor oamenii voştri. Dacă ai vreo 
plângere, trebuie s-o adresezi către KGB. 

— O să-i văd pe cei din KGB? 

— Nu, dacă eu pot să ajut. 

Maşina se opri la colţul dintre 29 şi Madison, în faţa uşilor 


de sticlă ale unui hotel. Imitaţii de felinare cu gaz flancau firma 
pe care scria The Barcelona. Wesley îi dădu lui Arkadi o cheie 
ataşată de o placă de plastic purtând numele hotelului, dar o 
tinu o clipă când Arkadi o luă. 

— Numărul camerei este pe cheie. Wesley îl lăsă să plece. 
Eşti un om norocos. 

Arkadi simţi o ciudată ameţeală când cobori din maşină. 
Wesley nu-l urmă. Arkadi împinse uşa de sticlă. Holul hotelului 
avea o mochetă cafenie, coloane roz de marmură şi candelabre 
de alamă cu lumânări electrice. Un bărbat cu pungi întunecate 
sub ochi se ridică de pe un scaun ca să fluture un ziar către 
Wesley aflat afară, apoi îl privi pe Arkadi şi se aşeză la loc. 
Arkadi urcă singur într-un ascensor cu autoservire cu un mesaj 
porcos săpat în uşă. 

Camera 518 era la capătul holului de la etajul cinci. Uşa de 
la 513 se deschise puţin când trecu Arkadi, iar când el se 
întoarse, curios, uşa se închise. Merse mai departe, la 518, 
descuie şi intră. 

Ea stătea pe pat în întuneric. Nu putea spune ce fel de 
rochie purta, rusească sau americană. Era în picioarele goale. 

— Eu i-am făcut să te aducă, spuse Irina. Am cooperat de la 
început, fiindcă mi-au spus că aveau de gând să te ucidă. In cele 
din urmă au hotărât că erai la fel de bun ca şi mort atâta vreme 
cât erai pe aici. Nici n-am vrut să ies din cameră până când te- 
au adus... 

Ea îşi ridică faţa spre el, având lacrimi în ochi. Asta-i la 
urma urmei tot ce avem să ne oferim unul altuia, gândi Arkadi. li 
atinse buzele şi ea îi rosti numele peste mâna lui. Apoi el văzu 
telefonul pe o măsuţă din margine. lamskoi îi asculta, se gândi 
el irațional, Wesley, se corectă el. Trase cablul telefonului din 
perete. 

— Nu le-ai spus niciodată, şopti ea când el se întoarse. Nu 
le-ai spus niciodată cine l-a omorât într-adevăr pe lamskoi. 

Faţa ei se schimbă, era mai subţire, făcându-i ochii mai 
mari. Oare era chiar mai frumoasă? 

— Cum au crezut ei vreodată că erai unul de-al lor? întrebă 
ea. 

Aici pardoselile erau mai moi, paturile mai tari. Ea se 
răsturnă pe o parte, trăgându-l în ea. 

— Şi eşti aici. 


Ea îl sărută. 

— Suntem aici. 

Arkadi simţi o forţă nebună crescând în el. 
— Aproape liberi, şopti ea. 

— În viaţă, râse el. 


2 

Wesley şi alţi trei agenţi FBI aduseră în camera de hotel o 
pungă de hârtie cu micul dejun: cafea şi gogoşi. Arkadi luă o 
ceaşcă. Irina se schimba în baie. 

— Înţeleg că omul de legătură de la departamentul de 
poliţie din New York este un locotenent Kirwill, spuse Ray, un ins 
mărunt, spilcuit şi corect, de origine mexicană, singurul agent 
care nu-şi punea picioarele pe măsuţa de cafea. E vreo 
probemă? 

— Nici o problemă, spuse Wesley. O mică implicare 
personală. 

— Cazul mintal de care am auzit, spuse George. 

George era bărbatul cu cearcăne supărate sub ochi pe care 
Arkadi îl văzuse în hol cu o noapte înainte. Uneori ceilalţi îi 
spuneau «Grecul». El îşi curăţă dinţii cu un chibrit de carton. 

Engleza pe care o vorbea Wesley părea să fie o nouă formă 
de latină, prefăcută în mod mecanic, limpede până la 
transparenţă şi deschisă la diferite interpretări. 

— Trebuie să înţelegi istoria radicalismului socialist în New 
York City, la fel ca şi fascinanta tradiţie a irlandezilor americani 
în forţele de poliţie, altfel n-o să pricepi nimic, spuse Wesley, 
pentru că tot ce este important este faptul că Kirwill vrea să 
salveze Brigada Roşie. 

— Ce este Brigada Roşie? întrebă Arkadi. 

Urmă un moment incomod până când Wesley spuse cu 
plăcere: 

— Departamentul Poliţiei din New York are o brigadă Roşie. 
Ei îşi schimbă numele o dată la zece ani sau aşa ceva - Biroul 
Radical, Relaţii Publice, Securitatea Publică. Chiar acum o 
numesc Centrul de Securitate, dar totdeauna este Brigada 
Roşie. Locotenentul Kirwill conduce biroul rus al Brigăzii Roşii. 
lar tu eşti Roşul. 

— Voi ce sânteţi? îi întrebă Arkadi pe agenţi. Pentru ce m- 
aţi adus în America? Cât timp trebuie să stăm aici? 

Al rupse tăcerea schimbând subiectul. Cel mai bătrân agent 
avea pielea pistruiată şi o purtare de unchi. 

— A fost ceva rău mirositor legat de fratele lui, şi Kirwill a 
sărit afară din brigadă. Acum fratele lui a murit la Moscova şi 
Kirwill s-a întors la Brigadă. 

— Kirwill va încerca să facă întoarcerea pe cheltuiala 


noastră, spuse Wesley. Avem relaţii excelente cu Departamentul 
Poliţiei, dar ne-ar înjunghia pe la spate dacă le-am da şansa - şi 
la fel am face şi noi cu ei. 

— Acum zece ani, Brigada Roşie era elita detectivilor. Al îşi 
scutură zahărul de la gogoaşă de pe burtă. Ei cercetau pe 
oricine. Vă amintiţi împuşcăturile evreieşti de la Misiunea 
Sovietică? Brigada Roşie le-a oprit. Hispanicii care voiau să 
dărâme Statuia Libertăţii? Brigada s-a infiltrat între ei. 

— Erau plini de succes, încuviinţă Wesley. Brigada era acolo 
când Molcom X a fost asasinat. Garda de corp a lui Molcom era 
un agent al brigăzii. 

— Ce s-a întâmplat cu Brigada Roşie? întrebă Ray. 

— Watergate, spuse Wesley. 

— Rahat, iarăşi ei, mormăi George. 

Urmă un moment tăcut de compasiune înainte ca Al să 
explice. 

— În timpul audierilor Watergate, s-a întâmplat ca 
asistentul special al lui Nixon pentru securitate, un individ 
răspunzător de angajarea altor indivizi pentru treburi murdare, 
era un anume John Caulfield. Caulfield făcea parte din Brigada 
Roşie; el fusese garda lui Nixon când el locuia la New York 
înainte să devină preşedinte. Când Caulfield s-a aflat la Casa 
Albă, el a adus alt vechi prieten din Brigada Roşie, un individ pe 
nume Tony Ulasewitz. 

— Grasul acela care spiona pe Maski? întrebă George. 

— Pentru CREEP, spuse Wesley. 

— Era un ins nostim? întrebă George. Ţinea bani mărunți la 
chimir pentru telefonul public? Sigur! 

— Ei bine, Watergate a fost sfârşitul zilelor de glorie ale 
Brigăzii Roşii, spuse Al. După aia climatul politic s-a schimbat. 

— Climatul politic te pune jos de fiecare dată, spuse 
George. 

— Suntem prizonieri? Vă e frică de noi? întrebă Arkadi. 

— Ce face acum Brigada Roşie? umplu Ray pauza. 

— Vânează străini ilegali. Wesley privi spre Arkadi. Haitieni, 
jamaicani, orice pot ei să prindă. 

— Haitieni şi jamaicani? Cam patetic, spuse George. 

— Când te gândeşti ce era Brigada, oftă Wesley. Când te 
gândeşti că aveau milioane de nume în dosare, aveau propriul 
lor sediu în Park Avenue, mergeau la exerciţii secrete cu CIA. 


— Cu CIA? întrebă George. Păi asta-i ilegal. 

Nicky şi Rurik, cei doi bărbaţi de la Misiunea Sovietică, 
insistară să-l vadă pe Arkadi. Ei nu semănau cu agenţii KGB pe 
care-i cunoscuse înainte. Aveau costume bune, mai bune decât 
cele ale oamenilor din FBI care-i întâmpinaseră, aveau maniere 
excelente, vorbeau bine, cu lipsa de formalism americană. Erau 
mai americani decât americanii. Numai o îngroşare în jurul taliei, 
o copilărie de cartofi, îi dădea de gol. 

— O să vorbesc englezeşte, spuse Nicky aprinzând ţigara 
lui Arkadi, aşa încât totul să fie deschis. Fiindcă asta-i pornirea 
la acţiune. Ţările noastre şi-au asociat eforturile prin agenţiile 
corespunzătoare, ca să aducă în faţa justiţiei un ucigaş odios. 
Acest nebun va fi adus în faţa justiţiei şi tu poţi să ne ajuţi. 

— De ce aţi adus-o aici? întrebă Arkadi în ruseşte. 

Irina era încă departe şi nu putea auzi. 

— In engleză, te rog, spuse Rurik. 

Era mai înalt decât Nicky şi părul său era tuns complet, în 
stil american. Agenţii FBI îi spuneau «Rick». 

— A fost adusă la cererea prietenilor noştri de aici din 
Birou. Ei au multe întrebări. Trebuie să înţelegi, americanii nu 
sunt obişnuiţi cu poveşti despre comunişti corupți şi bandiți 
siberieni. Extrădarea este o problemă delicată. Mai ales 
extrădarea unui om bogat şi cu relaţii bune. Nicky se uită la 
Wesley. Nu-i aşa Wes? 

— Cred că are aproape tot atâţia prieteni aici cât a avut şi 
dincolo, spuse Wesley provocând râsul tuturor agenţilor, 
sovietici şi americani. 

— Să presupunem că eşti fericit, îi spuse Rurik lui Arkadi. 
Omologii noştri te tratează bine? Ai o cameră frumoasă pe o 
stradă modernă. De la fereastra ta pot să văd vârful lui Empire 
State Building. Excelent. Aşa că presupunem că o faci fericită pe 
fată. Mai calm, mai uşor decât asta? Trebuie să fie o muncă 
plăcută. 

— Eşti foarte norocos cu această a doua şansă, spuse 
Nicky. 

— Ai să vezi şi diferenţa la primire când te întorci acasă. În 
câteva zile poţi avea apartamentul înapoi, o slujbă - poate chiar 
ceva la Comitetul Central. Eşti un om foarte norocos. 

— Ce trebuie să fac eu pentru toate astea? întrebă Arkadi. 

— Ce ţi-am spus, răspunse Rurik. S-o faci fericită. 


— Şi să termini cu întrebările, adăugă Wesley. 

— Trebuie să-ţi amintim, spuse Nick, că nu mai eşti 
anchetator şef. Eşti un criminal sovietic care este în viaţă 
datorită bunăvoinţei noastre şi că suntem singurii tăi prieteni. 

— Unde este Kirwill? întrebă Arkadi. 

Discuţia se întrerupse fiindcă Irina ieşise din baie purtând o 
fustă neagră de gabardină şi o bluză da mătase deschisă pe un 
colier de chihlimbar. Părul ei negru era ridicat într-o parte într- 
un ac de aur şi purta o brățară de aur. Arkadi suferi două şocuri, 
primul, că lrina putea avea asemenea haine bogate; al doilea, 
că ei se puteau uita atât de direct la ea. Apoi observă că semnul 
de pe obrazul drept, vâna subţire ce-o chinuia, dispăruse, 
acoperită uşor de machiaj. Era perfectă. 

— Ei bine, să mergem. 

Wesley se ridică şi toţi bărbaţii îşi strânseră hainele şi 
pălăriile de pe unde le aruncaseră pe pat. Al luă din dulap o 
haină lungă de blană neagră şi o ajută pe lrina să se îmbrace. 
Era o haină de samur, observă Arkadi. 

— Nu fi îngrijorat, îi şopti lrina lui Arkadi pe când era 
condusă afară. 

— O să trimitem pe cineva să repare asta, arătă George 
spre telefon. Nu te atinge de ea. Este proprietatea hotelului. 

— Proprietatea privată - Nick îşi strecură braţul sub al lui 
Wesley pe când ieşeau - asta e ce-mi place mie la o ţară liberă. 

Singur, Arkadi controlă camera, asemănătoare unui vis în 
care totul era anapoda. Picioarele i se afundau în covor. Patul 
avea capătul capitonat. Măsuţa de cafea era din lemn furniruit 
cu plastic care era moale la privit. Televizorul se afla pe un 
stand, fixat în pardoseală ca să nu poată fi furat. Uşa spre hol 
era încuiată pe dinafară. 

Uşa se deschise brusc şi agentul FBI numit George se 
reîntoarse împins de o mână. 

— Acest om se află sub protecţie federală, protestă George. 

— Eu sunt legătura din Poliţie, trebuie să controlez dacă l- 
aţi luat pe adevăratul rus. 

Kirwill umplea cadrul uşii. 

— Salut, spuse Arkadi din celălalt capăt al camerei. 

— Asta-i o operaţiune a Biroului, locotenente, îl avertiză 
George. 

— Acesta-i New York, găoază. 


Îl mătură deoparte pe George. Kirwill era îmbrăcat întocmai 
aşa cum îl văzuse prima dată la Hotel Metropole, cu diferenţa că 
acum haina lui de ploaie era neagră şi nu cafenie. Aceeaşi 
pălărie cu boruri mici era înclinată pe fruntea lată, încreţită şi pe 
părul cenuşiu. Cravata era lărgită la gât. Mai de aproape, Arkadi 
văzu pete pe haina lui de ploaie. Faţa lui Kirwill avea o nuanţă 
roşiatică datorită alcoolului şi emoţiei. El bătu satisfăcut din 
palmele lui mari, zâmbind în acelaşi timp, şi măsură încăperea 
cu ochii lui albaştri. El îl răsplăti pe Arkadi cu un zâmbet 
maliţios. 

— Ticălosule, tu eşti. 

— Da. 

Kirwill avea o expresie comică de amuzament şi supărare. 

— Recunoaşte, Renko, eşti terminat. Tot ce trebuia să faci 
era să-mi spui că era Osborne. Aş fi avut grijă de el la Moscova. 
Un accident - nimeni n-ar fi ştiut. El ar fi murit, eu aş fi fost 
fericit iar tu ai fi rămas mai departe anchetator şef. 

— Recunosc. 

George vorbi la telefonul din cameră fără să formeze 
numărul. 

— Ei cred că eşti un om foarte primejdios, arătă Kirwill cu 
degetul mare în direcţia lui George. L-ai împuşcat pe propriul 
nostru şef. L-ai înjunghiat pe Unmann. Ei cred că tu l-ai omorât 
şi pe individul de la lac. Ei cred că nu eşti decât un ucigaş 
maniac. Fii atent, sunt fericiţi când trag. 

— Dar eu sunt păzit de FBI. 

— Tocmai despre ei vorbesc. Este ca şi cum ar juca 
împreună cu Rotary, numai că ei te omoară. 

— Rotary? 

— Las-o baltă. Kirwill se plimba, învârtindu-se prin cameră. 
Cristoase, uită-te unde te-au adus. Asta-i o casă de curve. Uită- 
te la arsurile de ţigară de pe covor, lângă pat. Miroase florile de 
pe acest tapet. Cred că ei îţi transmit un mesaj, Renko. 

— Spuneai că tu eşti omul de legătură? Arkadi trecu la 
limba rusă. Ai aflat răspunsul la ce ai întrebat, te afli în control. 

— Sunt om de legătură ca să poată sta cu ochii pe mine, 
trecu Kirwill la engleză. Vezi, tu nu mi-ai dat niciodată numele 
lui Osborne, însă ai dat numele meu la toată lumea. Tu m-ai pus 
jos. Proclamă cu precizie: Tu mă pui jos. Ea te pune jos. Cine 
crezi că o pune jos pe ea? 


— Ce vrei să spui? 

— Sunt puţin dezamăgit de tine, continuă Kirwill. Nu 
credeam că vei merge înainte cu asta, ba chiar să ajungi aici. 

— Să merg înainte cu ce? Această extrădare... 

— Extrădare? Asta e ce ţi-au spus? 

Kirwill râdea în hohote, cu gura larg deschisă de uimire. 

Trei agenţi FBI pe care Arkadi nu-i mai văzuse năvăliră 
înăuntru şi, împreună cu George, avură curajul să-l 
îmbrâncească pe Kirwill în hol. Detectivul era prea ocupat să-şi 
şteargă lacrimile de râs ca să mai opună rezistenţă. 

Arkadi încercă iarăşi uşa. Era tot încuiată, şi de astă dată 
două voci din hol îi spuseră să lase clanţa în pace. 

Umblă prin cameră. Din colţul de sud-est un pas către baie, 
un pas de la baie către pat şi noptieră, un pas de la masă către 
colţul din nord-vest, doi paşi către o pereche de ferestre cu un 
singur rând ce dădeau spre Strada 29, trei paşi de la ferestre 
către masa din margine cu telefonul, jumătate de pas spre colţul 
de nord-est, un pas către uşă spre hol, un pas de la uşă la 
canapea, doi paşi de la celălalt capăt al sofalei către colţul de 
sud-vest, jumătate de pas către uşa debaralei, jumătate de pas 
de la uşă la birou şi alt pas de la birou înapoi către colţul de 
sud-vest. În cameră erau două scaune de lemn şi măsuţa de 
cafea din plastic cu furnir de lemn, televizorul, un coş de hârtii şi 
o căldare de gheaţă crăpată. Baia avea o toaletă, o chiuvetă şi o 
cadă cu duş care sugera că o persoană foarte mică se putea 
întinde foarte confortabil. Toate părţile fixe erau roz. Covorul era 
verde oliv. Tapetul de hârtie albastru spălăcit avea flori cu puf 
roz. Biroul şi scaunele erau pictate crem şi pătate de arsuri de 
ţigară. Cuvertura de pe pat era mov. 

Arkadi nu ştia ce aşteptase de la Kirwill. Crezuse că 
ajunseseră la o oarecare înţelegere la Moscova, însă aici păreau 
să fie din nou duşmani înverşunaţi. Chiar aşa, Kirwill era natural 
într-un fel în care Wesley nu era. Arkadi avea senzaţia că în 
orice moment camera de hotel se va încovoia şi se va prăbuşi ca 
decorul de pe scenă. Era furios pe Kirwill şi dorea ca el să se 
întoarcă. 

Măsura camera mai nervos decât înainte. Debaraua avea 
numai două rochii, nici măcar o pereche de pantofi în plus. O 
bluză era parfumată cu mirosul Irinei. Işi apăsă faţa în ea. 

Ziua avea o lumină galbenă, fragilă, cu filamente şi 


spărturi. Privind drept înainte, cel mai departe putea vedea 
peste Madison Avenue către o inscripţie care spunea ora 
fericită. Chiar în faţa hotelului era o prăvălie ce vindea umbrele 
de hârtie cerată din China. Deasupra prăvăliei erau treisprezece 
etaje de birouri. Privind spre stânga, vedea iarba uscată şi 
pietrele de culoare sepia ale unei curţi de biserică. Frunze se 
împrăştiau ca funinginea pe străzi. Secretare scriau la maşină şi 
bărbaţi numai în cămaşă şi cu cravată vorbeau la telefoane în 
ferestrele birourilor de vizavi. Birourile aveau ghivece cu iederă 
şi tablouri. Un cărucior de oţel servea cafea în holuri. Doi negri 
zugrăveau biroul chiar vizavi de Arkadi. Ceea ce arăta a radio 
portativ de mărimea unei serviete stătea în fereastra lor. 

O umbră de condens îi înconjura degetele pe geam. 

Sunt aici. 

— Îţi plac jocurile spectacol? întrebă Al pornind televizorul 
când îi aduse un sendvici lui Arkadi. 

— În general nu-mi plac jocurile. 

— Asta e grozav, totuşi, spuse Al. 

La început, Arkadi nu înţelesese spectacolul. Nu era nici un 
joc; toţi concurenţii trebuiau să ghicească câţi bani valorau 
premiile - prăjitoare de pâine, sobe, vacanțe, case. Fiecare - 
cunoştinţă, abilitate fizică, noroc - era eliminat cu excepţia 
avariţiei. Simplitatea concepţiei era uimitoare. 

— Eşti un adevărat membru de partid, nu-i aşa? spuse Al. 

Umbrele de afară se mişcau numai când ochii săi priveau în 
altă parte. Apoi ele nu se mutau de la o margine a ferestrei 
către alta, sau săreau în masă la altă clădire. Cine ştie pe care 
drum vor merge după aceea? 

* 

Pe înserat Irina se întoarse, aruncând pachete pe pat şi 
râzând. Îngrijorările lui Arkadi dispărură. Ea făcea camera să 
prindă iarăşi viaţă; să pară chiar atrăgătoare. Cele mai banale 
cuvinte o ridicau din moarte. 

— Mi-a fost dor de tine, Arkaşa. 

Ea adusese cutii cu spaghete cu carne, scoici şi sos alb. 
Soarele apunea pe când ei mâncau meniul exotic cu furculiţe 
din plastic. Pentru prima oară în viaţa lui i se întâmpla să 
locuiască într-o clădire care nu mirosea, nici măcar slab, a 
varză. 

Ea deschise pachetele şi expuse cu mândrie garderoba pe 


care o cumpărase pentru Arkadi. Erau pantaloni, cămâăşi, şosete, 
cravate, o jachetă sport, pijama, un palton şi o pălărie. 
Examinară cusăturile, căptuşeala, etichetele franţuzeşti. Irina îşi 
legă părul într-un coc înalt şi rândui totul pentru el cu o figură 
gravă. | 

— Asta se presupune că sunt eu? întrebă Arkadi. 

— Nu, nu. Un Arkadi american, hotărî ea tropăind cu un pas 
ţanţoş, fără grijă, cu pălăria trasă mult peste ochi. 

In timp ce ea modela pijamalele, Arkadi stinse lumina din 
cameră. 

— Te iubesc, spuse el. 

— O să fim fericiţi. 

Arkadi îi descheie nasturii pijamalei, o deschise şi îi sărută 
sânii, gâtul şi gura. Pălăria căzu şi se rostogoli sub masă. lrina 
aruncă singură pantalonii de pijama. Arkadi o pătrunse stând în 
picioare, aşa cum făcuse prima oară în propriul lui apartament, 
la fel, dar mai lent şi mai adânc, mai dulce. 

Noaptea spăla toate culorile ţipătoare de pe pereţi. 

In pat, el învăţă din nou despre trupul Irinei. Femeile pe 
care le vedea mergând pe strada de dedesupt aveau o 
înfăţişare limitată. lrina era mai înaltă, mai senzuală, mai 
carnală. Coastele ei nu erau la fel de dureros conturate ca la 
Moscova; unghiile erau mai lungi şi date cu ojă. Însă de la 
moliciunea buzelor ei până la adâncitura gâtului, până la tăria 
întunecată a vârfurilor sânilor ei, de la bucla stomacului până la 
începutul movilei de cârlionţi umezi, ea simţea la fel. Dinţii ei 
muşcau la fel; aceleaşi mărgele de transpiraţie stăteau pe 
tâmplele ei. 

— În celula mea îmi închipuiam mâinile tale - ea îi apucă 
mâna- aici şi aici. Simţindu-le, nu pălind doar. Mă făceau să mă 
simt vie. Simţeam că fac dragoste cu tine fiindcă m-ai făcut să 
mă simt vie, iar tu nici măcar nu erai acolo. La început ei 
spuneau că ai mărturisit tot. Tu erai anchetator, aşa că trebuia 
să faci asta. Cu cât mă gândeam mai mult la tine, însă, cu atât 
mai mult ştiam că n-o să le spui nimic. M-au întrebat dacă nu 
erai nebun. Am spus că eşti cel mai sănătos bărbat pe care l-am 
întâlnit vreodată. M-au întrebat dacă eşti criminal. Am spus că 
eşti omul cel mai cinstit pe care l-am cunoscut. Au sfârşit prin a 
te urî mai mult pe tine decât pe mine. lar eu te-am iubit şi mai 
mult. 


— Sunt un criminal, se aplecă Arkadi peste ea. Eram un 
criminal acolo şi sunt un prizonier aici. 

— Încet, spuse ea ajutându-l. 

Ea scoase un radio cu tranzistori miniatural care umplu 
camera cu o muzică insistentă, percutantă. Cutii şi haine erau 
împrăştiate pe podea. Pe masă, furculiţele de plastic stăteau în 
cutiile de carton. 

— Te rog, nu mă întreba de când sunt aici sau ce s-a 
întâmplat exact, spuse Irina. Totul s-a făcut la diferite niveluri, la 
niveluri noi despre care nu ştiam. Nu pune întrebări. Suntem 
aici. Tot ce doream era să fii şi tu aici. Şi te am aici cu mine. Te 
iubesc, Arkaşa. Nu trebuie să pui întrebări. 

— Ne trimit înapoi. În câteva zile, aşa spuneau. 

Ea îl cuprinse, îl sărută şi-i şopti sălbatic în ureche: 

— Se poate termina într-o zi sau două, dar n-au să ne 
trimită niciodată înapoi. Niciodată! 

Vârfurile degetelor ei îi urmăriră faţa. 

— Poţi să ai un bronz de cowboy, cu perciuni şi cu basma şi 
pălărie de cowboy. O să călătorim. Fiecare are o maşină, o să 
vezi. 

— Ar trebui să am cal dacă sunt cow-boy. 

— Poţi să ai cal aici. Am văzut cow-boy în New York. 

— Vreau să merg în Vest. Vreau să alerg la curse de cai şi 
să fiu un bandit ca Kostia Borodin. Vreau să învăţ de la indieni. 

— Sau am putea să mergem în California, la Hollywood. Am 
putea avea un bungalow pe malul mării, o pajişte, o livadă de 
portocali. Aş fi fericită dacă n-aş mai vedea zăpadă în viaţa mea. 
Aş putea să trăiesc într-un costum de baie. 

— Sau fară nimic. 

Îi mângâie piciorul, apoi îşi odihni capul pe el iar degetele ei 
îi mângâiau pieptul. Puteau vorbi despre nimicuri datorită 
microfonului. Nu putea s-o întrebe de ce era atât de sigură că n- 
o să se mai întoarcă niciodată înapoi. Ea îl implora să nu întrebe 
despre nimic altceva. Oricum, când era vorba de America tot ce 
puteau concepe erau fantezii. El simţi degetele ei urmărind 
cicatricea din lungul pântecului. 

— O să-mi ţin calul lângă portocal, în spatele bungalowului, 
spuse el. 

— De fapt, spuse Irina pe când îşi aprindea ţigara de la a 
lui, nu Osborne a fost cel care a încercat să mă omoare la 


Moscova. 

— Ce? 

— Erau procurorul lamskoi şi germanul Unmann. Lucrau 
împreună. Osborne nu ştia nimic despre asta. 

— Osborne a încercat să te ucidă de două ori. Tu erai acolo, 
eu eram acolo, îţi aminteşti? Arkadi se înfurie brusc. Cine ţi-a 
spus că Osborne nu avea nimic de-a face cu asta? 

— Wesley. 

— Wesley este un mincinos. Repetă în englezeşte: Wesley e 
un mincinos! 

— Sst, e târziu, spuse lrina punându-i degetul pe buze. 

Schimbă subiectul; era nerăbdătoare şi, în ciuda izbucnirii 
lui, era satisfăcută de ea însăşi. Dar Arkadi era tulburat. 

— De ce ţi-ai acoperit semnul de pe obraz? întrebă el. 

— Aşa am hotărât. Ei au specialişti în machiaj în America. 

— Există şi în Uniunea Sovietcică, dar nu-ţi acopereai 
semnul. 

— Nu avea prea mare importanţă acolo, ridică ea din umeri. 

— Care-i diferenţa aici? 

— Nu e evident? Irina se supărase la rândul ei. Este un 
semn sovietic. Nu voiam să acopăr un semn sovietic cu machiaj 
sovietic, ci voiam s-o fac cu machiaj american. O să scap de tot 
ce este sovietic. Dacă aş putea avea un doctor care să-mi taie 
creierul chiar în clipa asta şi să scoată afară tot ce este sovietic, 
toate amintirile, aş fi de acord. 

— Atunci de ce mă vrei pe mine aici? 

— Te iubesc şi tu mă iubeşti pe mine. 

Ea tremura atât de tare încât nu mai putea vorbi. El 
înfăşură cearceaful şi pătura în jurul ei şi o ţinu în braţe. Nu 
trebuie să fiu supărat pe ea, îşi spuse. Orice ar face ea este în 
afară de ei doi. Îi salvase viaţa şi-l adusese în Statele Unite, nu 
ştia cu ce preţ din partea ei, şi nu avea dreptul să se certe. Era, 
aşa cum îi aminteau toţi, un criminal şi nu un anchetator şef. 
Amândoi erau criminali, şi tot ce-i ţinea în viaţă era dragostea 
unuia pentru celălalt. El găsi ţigara acolo unde se rostogolise pe 
covor şi făcuse o nouă gaură, şi o ţinu la buzele ei ca să poată 
fuma. Puteau să se bucure acum de un tutun Virginia bun. Ce 
minunat era pentru un furnizor asigurat că putea să menţioneze 
această marcă ascunsă şi s-o vâneze atât de uşor. 

— Numai să nu-mi spui că Osborne n-a încercat să te 


omoare, spuse el. 

— Gţndurile sunt atât de diferite aici, spuse ea, începând 
din nou să tremure. Nu pot să răspund la nici o întrebare. Te 
rog, nu-mi mai pune nici o întrebare. 

Şedeau în pat şi priveau la televizorul color. Pe ecran, un tip 
profesoral citea o carte la o masă pe pajişte, alături de o piscină. 
Din tufişuri sări un tânăr cu un pistol cu apă. 

— Dumnezeule, cum m-ai speriat! Cititorul aproape căzu pe 
scaunul său şi cartea sa căzu în bazin. El o arătă şi spuse: sunt 
destul de nervos, şi tu umbli cu o farsă stupidă ca asta. Noroc că 
e doar o reeditare. 

— Asta-i Cehov? râse Arkadi. Este aceeaşi scenă pe care o 
jucai la Mosfilm când ne-am cunoscut. 

— Nu. 

Omul cu pistolul cu apă era urmat de fete în costum de 
baie, un bărbat târând o paraşută, o echipă de dansatori. 

— Nu, nu e Cehov, căzu de acord Arkadi. 

— Este bun. 

Se gândi că ea glumeşte, dar Irina era cu totul absorbită de 
ecran. Putea spune că ea nu urmărea povestea care se 
desfăşura; nici nu era nevoie, ecranul furniza propriile lui urlete 
de râs. Ea era, văzu el, era captivată de albastrul electric al 
piscinei, de pluşul verde al unui arbore de avogado, mozaicul de 
mare viteză al autostrăzii. Ea găsise, într-un fel în care el n-ar fi 
putut niciodată, ceea ce era important pe ecran. Strălucirea lui 
pătrundea în afară şi umplea camera. Când o femeie plânse, 
Irina îi privi rochia, părul, pernele de pluş de pe mobila de 
răchită, o terasă de cedru roşu şi apusul de soare peste Pacific. 

Ea se întoarse şi-l văzu pe Arkadi descurajat. 

— Ştiu că gândeşti că nu-i adevărat, Arkaşa. Gândeşti că nu 
e real, Arkaşa. Greşeşti - iată că este real. 

— Nu este. 

— Este, şi eu o doresc. 

Arkadi se îmbună. 

— Atunci trebuie s-o ai. 

El îşi puse capul pe genunchii ei şi închise ochii pe când 
televizorul murmura şi râdea. Îşi dădu seama că Irina avea un 
parfum nou. Erau puţine parfumuri în Rusia, şi erau mirosuri 
fade, banale. Preferatul Zoiei era «Nopțile Moscovei». Era un 
adevărat tractor între parfumuri. «Nopțile Moscovei» fusese 


numit «Svetlana» în cinstea fiicei favorite a lui Stalin, până când 
ea fugise cu un indian brunet. «Nopțile Moscovei» era parfumul 
reabilitat. 

— Poţi să mă ierţi că doresc asta, Arkaşa? 

El simţi îngrijorarea din vocea ei. 

— O doresc şi pentru tine. 

Irina opri televizorul şi Arkadi lăsă transperantul să cadă cu 
o zmucitură ca o explozie. Clădirea de birouri de vizavi era un 
pustiu de întuneric şi ferestre goale. El râse de grija lrinei şi 
porni radioul cu tranzistori pe care-l cumpărase ea. O samba. 
Curajul ei reveni şi dansară pe covorul cenuşiu, imitaţi de 
umbrele lor pe pereţii gri. El o luă şi o învârti. Ochiul orb şi 
ochiul teafăr, amândoi măriţi de plăcere în acelaşi timp. Aşa că 
într-un ochi vederea dispăruse dar sufletul rămânea, chiar dacă 
semnul nu se vedea. 

Cu ea deasupra, părul ei acoperise ambele feţe, o cuvertură 
care mirosea a trandafiri. 

Cu ea dedesubt, ea era o barcă purtându-i pe amândoi 
departe. 

— Suntem respinşi şi daţi deoparte, spuse Arkadi. Nici o 
ţară nu ne primeşte să acostăm. 

— Noi suntem propria noastră ţară, spuse Irina. 

— Cu propriile noastre jungle. Arkadi arătă spre tapetul 
înflorat. Muzică indigenă - arăta spre radio şi spre microfoanele 
ascunse - şi spioni. 


3 

Un păianjen cafeniu căzu în lumina soarelui şi deveni alb. 
lrina plecase devreme cu Wesley şi Nicky. 

Firul alb atârna în aerul rar. 

— Cum pot ruşii să fumeze înainte de micul dejun? întrebă 
Wesley. 

Se legănă spre o plasă din colţul de sus. Arkadi nici nu 
observase plasa până când nu strălucise în înclinarea laterală a 
acestui soare de dimineaţă deosebit. Păienjenii sunt adoratori ai 
soarelui, desigur. 

— Te iubesc, îi spusese Irina în limba rusă. 

Păianjenul se grăbi în jos şi-n sus pe firele lui, frecându-şi 
picioarele încoace şi-n colo. Nimeni nu le acordă încredere: ei 
sunt atât de perfecţionişti. Ceea ce îl făcu pe Arkadi să spună la 
rândul lui în rusă «Te iubesc». 

Cât de mare era diferenţa între un păianjen rus şi unul 
american? 

— Să mergem, e zi lungă, spuse Nicky când el deschise uşa. 

Îşi ţeseau pânza în aceeaşi direcţie? Îşi periau dinţii în 
acelaşi sens? 

Ceea ce îl înfricoşa pe Arkadi. Oare ei comunicau? 

Trotuarele erau aglomerate de lume bine îmbrăcată. 
Soarele stătea în spatele lor şi socotea secundele până să 
ajungă la lucru. 

Cât timp fusese Irina în New York? se întrebă Arkadi. De ce 
avea atât de puţine haine în dulap? 

Trebuie că ninge la Moscova. Dacă ei aveau un soare ca 
acesta, ar fi ieşit pe țărm, dezbrăcaţi până la brâu, încălzindu-se 
ca focile. 

Vopsitorii erau din nou la lucru peste drum. Funcţionarii de 
la următorul etaj ridicau telefonul, spuneau nu mai mult de unul 
sau două cuvinte, şi-l puneau la loc. La Moscova un telefon la 
birou era un instrument pentru bârfe considerat asigurat de 
către stat; era greu de folosit pentru serviciu, dar era totdeauna 
ocupat. 

De ce lucrau zugravii cu ferestrele închise? 

În grădina bisericii bătrânii în haine murdare împărțeau o 
sticlă cu mişcări domoale. Televiziunea arăta mai mult 
detergenţi, deodoranţi şi aspirină. Intre ele erau scurte interviuri 
şi schiţe dramatice. 


Când Al aduse un sendvici cu şuncă şi brânză şi o cafea, 
Arkadi îl întrebă ce scriitor american preferă: Jack London sau 
Mark Twain? Al ridică din umeri. John Steinbeck sau John Reed? 
Nathaniel Hawthorne sau Ray Bradbury? Ei bine ăştia sunt toţi 
cei pe care-i ştiu, spuse Arkadi şi Al plecă. 

Birourile se goliră pentru masă. Oriunde soarele atingea 
trotuarul, cineva se oprea şi mânca dintr-o pungă de hârtie. 
Ambalaje de hârtie pluteau la cinci sau zece etaje înălţime între 
clădiri. Arkadi ridică geamul şi privi afară. Aerul era rece şi 
mirosea a ţigări, epuizare şi carne prăjită. 

Văzu aceeaşi femeie într-o imitație de blană intrând şi 
ieşind din hotel cu trei bărbaţi diferiţi. 

Maşinile erau mari şi zimţate şi aveau un luciu de plastic. 
Exista un înalt nivel de zgomot, de lucruri trase şi ridicate şi 
ciocănite, ca şi cum, chiar în afara vederii, oraşul era rupt şi 
maşinile erau reparate pe loc şi fară grijă. 

Culorile maşinilor erau ridicole, ca şi cum s-ar fi permis 
copiilor să le coloreze. 

Cum să-i categoriseşti pe oamenii din grădina bisericii? 
Paraziţi sociali? O «troică» de beţivi? Ce beau ei acolo? 

London a scris despre exploatarea Alaskăi, Twain despre 
sclavagism, Steinbeck despre dislocarea economică, Hawthorne 
despre istoria religioasă, Bradbury despre  colonialismul 
interplanetar, iar Reed despre Rusia Sovietică. Ei bine, asta-i tot 
ce ştiu, gândi Arkadi. 

Oamenii cărau atâtea pungi de hârtie. Nu numai că oamenii 
aceştia aveau bani, ei aveau şi ce să cumpere. i 

Făcu un duş şi se îmbrăcă în hainele lui noi. li veneau 
perfect, se simţea incredibil de bine şi-i făcea pantofii din 
picioare de-a dreptul urâţi. Nicky şi Rurik, îşi aminti, aveau 
ceasuri Rolex. 

Magazinul de haine avea o biblie. Mult mai surprinzătoare 
era cartea de telefon. Arkadi tăie adresele organizaţiilor 
evreieşti şi ucrainiene, le împături şi le puse în şosete. 

Poliţişti negri în uniforme cafenii dirijau traficul. Poliţişti albi 
în uniforme negre purtau arme. lrina îi ascunsese pe criminalii 
Kostia Borodin şi Valeria Davidiva. Ea era implicată în crime 
împotriva statului, de contrabandă şi sabotarea industriei. Ea 
ştia că procurorul oraşului Moscova fusese ofiţer KGB. Ce-o 
aştepta pe ea în Uniunea Sovietică? 


Taximetrele erau galbene. Păsările erau cenuşii. 

Rurik veni aducând drept cadou sticle miniaturale de vodcă 
- «sticle aeriene» le numea el. 

— Avem o nouă teorie. Înainte s-o spun, totuşi, - el ridică 
mâinile - vreau să ştii că nu sunt nesimţitor. Sunt ucrainian ca şi 
tine. Sunt de asemenea romantic. Lasă-mă să-ţi mărturisesc 
altceva. Acest păr roşu al meu este evreiesc. Bunica mea era 
convertită, avea un cap zdravăn pentru asta. Aşa că pot să mă 
identific cu tot felul de oameni. Dar în unele cercuri există 
sentimentul că această afacere cu samuri este o parte a 
conspirației sioniste generale. 

— Osborne nu este evreu. Ce zici de asta? 

— Dar Valeria Davidova era fiica unui rabin, spuse Rurik. 
James  Kirwill era asociat cu teroriştii sionişti de aici, care 
trăgeau în funcţionari nevinovaţi ai Misiunii Sovietice. Vânzarea 
cu amănuntul şi industria confecţiilor în Statele Unite sunt în 
principiu monopoluri sioniste, şi ele sunt cele care vor profita în 
ultimă instanţă de introducerea samurilor aici. Vezi cum se 
potriveşte? 

— Eu nu sunt evreu, lrina nu este evreică. 

— Gândeşte-te la asta, spuse Rurik. 

Al adună toate sticlele miniaturale. 

— Nu sunt din KGB, spuse Arkadi. 

Al era stânjenit de această precizare. 

— Poate că eşti, poate că nu. 

— Oare este vreo deosebire? 

Veni amurgul, birourile se goliră iar lrina nu se întorcea. Era 
o slujbă de vecernie la biserică. Prostituatele erau ocupate să 
aducă bărbaţi în hotel. Arkadi se gândi la femei şi la afacerile 
lor, în timp ce marea finală a vieţii de stradă urca până la el. 

Într-o oră, umbrele deveniră impenetrabile spaţii între 
lămpile de pe stradă. Siluetele de pe drum apăreau ca animalele 
de noapte. Capete se întorceau la muzica dramatică a sirenelor. 

De ce râsese Kirwill? 

Arkadi era obişnuit cu diferiţi agenţi. Nu i se părea atât de 
ciudat că acela nou purta un costum închis, cravată şi şapcă cu 
cozoroc, şi se simţi uşurat când i se permise în cele din urmă să 
iasă din camera de hotel. 

Coborâră cu liftul, trecură prin hol şi merseră spre vest pe 
Strada 29 şi vizavi de Fifteen Avenue până la o limuzină 


întunecată. Abia după ce Arkadi fu urcat în spate singur, îşi dădu 
seama că celălalt era şoferul. Interiorul maşinii era capitonat în 
pluş gri pommbel, iar şoferul şi pasagerul erau despărțiți de un 
perete de sticlă. 

Avenue de las Americas era o stradă întunecoasă şi goală, 
cu excepţia vitrinelor iluminate, viaţa de lux a manechinelor, la 
fel de nepământean acum îi părea întregul oraş în această 
primă călătorie în afara hotelului. La Seventh Avenue întoarseră 
spre sud şi merseră câteva blocuri până când limizina viră pe o 
stradă laterală şi într-un golf pentru camioane. Şoferul îl ajută să 
coboare, îl conduse la un ascensor deschis şi apăsă cu degetul 
mare pe un buton. Liftul îi urcă până la etajul patru, unde păşiră 
într-un hol cu lumină strălucitoare măturat de camere de 
televiziune în miniatură din colţuri opuse. Uşa de la capătul 
holului se deschise. 

— Du-te singur spuse şoferul. 

Arkadi intră într-o cameră de lucru lungă, întunecată. Mese 
de sortare treceau de-a lungul pereţilor, şi şirurile de ceea ce 
păreau a fi haine sau cârpe deveniră, când ochii se obişnuiră, o 
grămadă de blănuri. Poate că erau o sută de şiruri, de cele mai 
multe dintre ele atârnând piei subţiri şi întunecate - samur sau 
nurcă - precum şi teancuri de blănuri mai mari, aplatizate - râs 
sau lup după cât putea să-şi dea seama. Mirosea aerul a acid 
tanic şi peste fiecare masă albă era o lampă fluorescentă joasă. 
La jumătatea camerei se aprinse o lampă şi John Osborne puse 
o blană pe masă. 

— Ştiai că nord-coreenii vând blănuri? îl întrebă el pe 
Arkadi. Blănuri de pisică şi blănuri de câine. Uimitor ce cumpără 
oamenii. 

Arkadi înaintă pe culoar către masă. 

— Acum, această blană prin ea însăşi valorează o mie de 
dolari, spuse Osborne. Samur Barguzin, dar probabil că ai ghicit 
asta; trebuie că ai devenit un expert în samuri. Vino mai 
aproape, poţi vedea chiar urme de ger pe păr. El netezi blana 
din teancul gros şi apoi scoase un mic pistol automat şi-l aţinti 
spre Arkadi. E destul de aproape. Asta va fi o haină minunată, 
lungă, poate din şaizeci de piei în total. Netezi blana din nou cu 
pistolul. Cred că cineva va plăti o sută cincizeci de mii pe haină. 
Cât de diferit este într-adevăr faţă de cumpărarea unor blănuri 
de pisică şi de câine, ce zici? 


— Ştii mai bine decât mine, spuse Arkadi care se opri cu o 
masă mai departe de Osborne. 

— Atunci crede-mă pe cuvânt - faţa lui Osborne era ascunsă 
în umbra lămpii - fiindcă această clădire şi cele două blocuri din 
jur constituie cea mai mare piaţă de blănuri din lume. Aşa că să- 
ţi spun, nu încape comparaţie între astea - lovi blana luciosă - şi 
o blană de pisică, după cum nu încape comparaţie între Irina şi o 
femeie obişnuită, sau între tine şi un rus obişnuit. 

Înclină lampa şi Arkadi trebui să ridice mâna ca să nu fie 
orbit. 

— Arăţi bine, anchetatorule, foarte bine într-un costum de 
haine decent. Sunt sincer bucuros să te văd viu. 

— Eşti sincer surprins că mă vezi viu. 

— Şi asta-i adevărat, recunosc. Osborne lăsă lampa în jos. 
Ai spus o dată că ai putea să te ascunzi de mine, că ai putea să 
te ascunzi dincolo de râul Moscova şi eu voi veni să te caut. Nu 
te-am crezut, dar ai avut dreptate. 

Osborne lăsă pistolul pe masă până îşi aprinse o ţigară. 
Arkadi uitase întunericul aproape arab, eleganța subţire şi părul 
argintiu. Şi, desigur, atingerea de aur a cutiei de ţigări şi a 
brichetei, inelul, ceasul-brăţară şi butonii, sclipirea de chihlimbar 
a ochilor, zâmbetul orbitor. 

— Eşti un ucigaş, spuse Arkadi. De ce te-au lăsat americanii 
să te întâlneşti cu mine? 

— Fiindcă ruşii m-au lăsat să mă întâlnesc cu tine. 

— De ce te-am lăsat noi? 

— Deschide ochii, spuse Osborne. Ce vezi? 

— Blănuri. 

— Nu doar blănuri. Nurcă albastră, nurcă albă, nurcă 
obişnuită, vulpe albastră, vulpe roşie, hermină, râs, karakul. Şi 
samuri Barguzin. O avere de peste două milioane de dolari e 
valoarea blănurilor din această cameră, şi mai există încă 
cincizeci asemenea ei pe Seventh Avenue. Asta nu-i o chestiune 
de crimă; este o problemă de samuri şi totdeauna asta a fost. N- 
am vrut să-i omor pe tânărul Kirwill şi pe Kostia şi pe Valeria. 
După ajutorul pe care mi l-au dat, aş fi fost perfect fericit dacă ei 
plecau liniştiţi şi vii undeva în lume. Dar tu ce-ai fi făcut? 
Tânărul Kirwill insista cu publicitatea; el avea obsesia de a 
spune povestea lui lumii întregi după întoarcerea triumfală la 
New York. Poate că n-ar fi spus despre samuri în prima lui 


conferinţă de presă, dar cu siguranţă că într-a zecea ar fi făcut 
asta. Aici eu mă luptam cu cel mai vechi monopol din lume, 
pusesem în el ani de efort şi risc; puteam eu să ajung vulnerabil 
în faţa iluzionării de mărire a unui fanatic religios? Ce om întreg 
la minte ar fi făcut asta? Îţi mărturisesc că nu mă gândeam să 
termin nici cu Kostia. Nu, el ar fi stors bani de la mine încă din 
ziua în care ajungea aici. Pe Valeria, însă, o regret. 

— Ai ezitat? 

— Da. Osborne era încântat. Am ezitat înainte s-o împuşc, 
ai dreptate. Cred că mărturisirea îmi face poftă de mâncare. Hai 
să mâncăm ceva. 

Coborâră cu liftul şi găsiră limuzina aşteptându-i în golf. 

Maşina o luă spre nord pe Avenue of the Americas. Mult 
mai mult decât Moscova la această oră, New York-ul era treaz; 
Arkadi putea simţi în el graba de şarpe a traficului. Deasupra 
Străzii 48 strada era flancată de blocuri turn rigide din sticlă, 
asemănătoare cu Kalinin Prospekt. 

Pe Strada 56, maşina se opri şi Osborne îl conduse pe 
Arkadi într-un restaurant, unde fură plasați pe o banchetă de 
catifea roşie de către un şef de sală care-l salută pe Osborne pe 
nume. Pe fiecare masă era liliac proaspăt tăiat şi o enormă 
risipă de flori în separeuri, uleiuri de impresionişti francezi pe 
pereţi, deasupra candelabre de cristal, feţe de masă roz şi un 
chelner slugarnic. Ceilalţi clienţi erau bărbaţi mai în vârstă, în 
costume cu dungi, şi femei mai tinere cu feţe strălucitoare. 
Arkadi tot mai aştepta pe jumătate ca Wesley sau poliţia să 
năvălească în restaurant şi să-l aresteze pe Osborne. Osborne 
întrebă dacă Arkadi dorea ceva de băut; Arkadi refuză, iar 
Osborne comandă un Corton-Charlemagne '76. Îi era foame lui 
Arkadi? Arkadi minţi şi spuse nu, iar Osborne îşi comandă 
friptură în sânge cu cartofi prăjiţi. Chiar şi argintăria de pe masă 
era orbitoare. Aş putea să-i înfig cuțitul în inimă, gândi Arkadi. 

— Emigranţii ruşi curg prin New York, ştii asta, spuse 
Osborne. Ei declară că merg în Israel, dar la Roma o cotesc la 
dreapta şi vin aici. Îi ajut pe câţiva, atât cât e practic; la urma 
urmei, unii dintre ei cunosc multe lucruri despre blănuri. Insă 
pentru unii dintre ei nu pot să fac nimic. Vorbesc despre cei care 
au fost chelneri în Rusia. Cunoşti pe cineva care poate angaja 
un chelner rus? 

Vinul avea o culoare aurie. 


— Eşti sigur că nu vrei puţin? Oricum, există emigranţi mai 
mult decât destui. Foarte trişti, cei mai mulţi dintre ei. Membrii 
candidaţi ai Academiei de Ştiinţe Sovietice care mătură holurile 
şcolilor sau se luptă unii cu alţii pentru o frântură de traducere. 
Locuiesc în Queens şi New Jersey şi au case mici şi maşini mari 
pe care nu şi le pot permite. Desigur, nu poţi să-i critici; fac tot 
ce pot. Nu toţi pot fi Soljeniţin. Imi place să cred că am făcut 
ceva pentru a promova cultura rusă în această ţară. Am 
sponsorizat un mare număr de schimburi culturale, ştii. Unde ar 
fi baletul american fără dansatorii ruşi? 

— Ce e cu dansatorii despre care ai informat KGB-ul? 
întrebă Arkadi. 

— Dacă n-o făceam eu, ar fi făcut-o prietenii lor. Asta-i un 
lucru fascinant în legătură cu Uniunea Sovietică: toată lumea 
informează încă din faşă. Ei o numesc «vigilenţă». Îmi place 
asta. Oricum, acesta era preţul. Dacă voiam să promovez 
bunăvoința şi înţelegerea aducând artişti sovietici în Statele 
Unite, ministrul Culturii dorea ca eu să informez despre cei pe 
care-i aduceam. A trebuit să informez despre unii eventuali 
dezertori, dar în general m-am străduit să înlătur cât mai mulţi 
dansatori proşti. Am standarde înalte. Probabil că am avut o 
influenţă benefică asupra baletului sovietic. 

— Nu ai mâinile murdare, ai mâinile însângerate. 

— Te rog, suntem la masă. 

— Atunci spune-mi cum se face că acest FBI american îţi 
permite ţie, un ucigaş, un om care informează pentru KGB, să 
umble prin oraş şi să vină aici să mănânce? 

—Ah, am un respect enorm pentru inteligenţa ta, 
anchetatorule. Gândeşte-te o clipă la asta. Ştiu că vei înţelege. 

Conversaţiile dimprejur pluteau printre feţele de masă şi 
florile tăiate şi troncăneala discretă a căruţului cu plăcinte. 
Osborne aştepta plin de încredere pentru înţelegerea lui Arkadi. 
Inţelegerea veni, slabă la început, apoi cu un contur mai precis, 
şi Arkadi fu izbit de logica impecabilă şi simetria palpabilă, aşa şi 
cum ar fi un ochi de cerb dacă un leu ascuns pe jumătate în 
umbră apărea cu botul în soare. Orice speranţă care-i rămăsese 
dispăru când vorbi. 

— Eşti informator pentru FBI, spuse Arkadi când gândul i se 
alcătui pe deplin. Tu informezi şi KGB-ul şi FBl-ul. 

— Ştiam că dintre toţi oamenii tu vei înţelege, zâmbi 


Osborne cu entuziasm. Puteam fi atât de prost încât să dau 
informaţii la KGB fară să informez Biroul? Nu fi dezamăgit; abia 
asta face America la fel de rea ca Rusia. Se întâmplă să fie 
modul de lucru al Biroului. De obicei Biroul se bazează pe 
criminali, însă eu am pătruns cu greu în acest soi de operaţiuni. 
Piu şi simplu am intrat prin bârfe. Ştiam că bârfa va fi apreciată 
de Birou fiindcă aceeaşi bârfă era atât de mult apreciată la 
Moscova. Biroul era chiar mai disperat pentru ea. Hoover era 
atât de înfricoşat de greşeli încât a făcut bine şi a ieşit la pensie 
urmărindu-i pe ruşi în ultimii săi zece ani de viaţă. KGB avea un 
om în Arhivele Culturale ale Biroului, iar Hoover nici nu 
îndrăznea să curețe secţia deoarece se temea de noutăţile ce 
vor ieşi la iveală. Am făcut un punct de lucru numai cu secţia 
Biroului din New York. Ca orice altă firmă naţională cei mai buni 
oameni sunt în New York, şi există atâţia oameni impresionanţi 
din clasa de mijloc, atât de fericiţi să lucreze cu mine. Şi de ce 
nu? Nu eram vreun om pândit de Mafia, nu ceream bani. De 
fapt, ei ştiau că totdeauna puteau veni la mine pentru o mână 
de ajutor când aveau probleme financiare personale. Le dădeam 
haine cu preţuri extraordinar de bune pentru soțiile lor. 

Arkadi îşi aminti haina de linx a lui lamskoi şi căciula de 
samur pe care i-o oferise Osborne. 

— Sunt la fel de patriot ca următorul om, spuse Osborne, şi 
arătă cu capul spre oamenii de la masa din spatele lui Arkadi. 
Sau mai curând, ca următorul om care se întâmplă să fie 
preşedintele consiliului unei companii de grâne care tocmai a 
înfiinţat o distilerie în Osaka ce va revărsa grânele ei către 
porturile Uniunii Sovietice din Pacific, sunt chiar mai patriot 
decât următorul om. 

Un platou cu fripturi la grătar fu pus în faţa lui Osborne şi 
alături o farfurie cu cartofi prăjiţi aproape la fel de subţiri cum se 
fac cartofii pai ruseşti. Arkadi era flămând. 

— Eşti sigur că nu vrei să împărţi astea cu mine? întrebă 
Osborne. Este ceva absolut delicios. Măcar puţin vin? Nu? Curios 
lucru - continuă să vorbească în timp ce mânca - se întâmplă 
când orice rus emigrant sosea în America, voia să meargă la 
restaurant. Mâncau lucruri minunate - muşchi Stroganov, pui a 
la Kiev, pască, clătite şi caviar, nisetru în aspic. Asta era însă 
acum cincizeci de ani. Noii emigranţi nu ştiu să gătească deloc; 
ei nici măcar nu ştiu ce e o mâncare bună. Comunismul a 


spulberat bucătăria rusească. Vezi, asta este una dintre marile 
crime. 

Osborne luă cafea şi o tartă de pe căruţul cu plăcinte. 
Deserturile erau cu zahăr marmorat şi căciuliţe moi de frişcă. 

— Nu vrei o bucăţică? Fostul tău procuror, Andrei lamskoi, 
ar fi devorat tot căruţul. 

— Era un om lacom, spuse Arkadi. 

— Exact. Asta era tot ce făcea lamskoi, să ştii. Îl plăteam de 
ani de zile pentru un lucru sau altul - cunoştinţe, mici indiscreţii, 
chiar înainte de război. Ştia că nu mă puteam întoarce în 
Uniunea Sovietică şi a hotărât să dea lovitura printr-o sumă 
finală mare; iată de ce te-a adus la mine la baia publică. De 
fiecare dată când credeau că am scăpat de tine, te mai biciuia 
un pic. Nu că aveai nevoie de prea multă încurajare. Spunea că 
eşti un anchetator obsesiv şi avea dreptate. Un om strălucit, 
lamskoi, dar lacom, după cum ai spus. 

leşiră din restaurant şi porniră pe stradă, limuzina lui 
Osborne ţinând pasul alături de ei pe drum, întocmai ca altă 
maşină care-i urmase odată pe cheiul râului Moscova. După 
câteva blocuri ajunseră la două statui ecvestre ce se înălţau la 
intrarea într-un parc. Central Park, îşi spuse Arkadi. Intrară, cu 
limuzina tot în spatele lor, câţiva fulgi de zăpadă plutind în 
lumina farurilor. Oare aveau de gând să-l ucidă în parc? se 
întrebă Arkadi. Nu, ar fi fost mai uşor s-o facă în camera de lucru 
a lui Osborne. O trăsură vopsită în culori strălucitoare trecu la 
trap pe lângă felinarul de modă veche. Arkadi aprinse o ţigară 
ca să-şi astâmpere foamea. 

— Obicei rusesc prost, spuse Osborne aprinzându-şi şi el o 
ţigară. Asta o să te omoare. Ştii de ce te ura? 

— Cine? 

— lamskoi? 

— Procurorul? De ce să mă urască? 

— Erau nişte treburi legate de un apel la Curtea Supremă 
când i-a apărut forografia în Pradova. 

— Apelul Viskov, spuse Arkadi. 

— Acela. L-a ruinat. KGB n-a pus unul din proprii săi 
generali ca procuror al oraşului Moscova cu scopul ca el să 
înceapă popularizarea drepturilor condamnaților. La urma 
urmei, KGB este la fel ca orice altă birocraţie, iar un om 
puternic, mai ales o stea în ascensiune, are duşmani puternici. 


Tu le-ai dat tocmai arma de care aveau nevoie. lamskoi a 
calomniat justiţia sovietică, spuneau ei, sau promova cultul 
personalităţii, sau era bolnav mintal. Urma să fie o mare 
campanie pe problema asta. Acest apel l-a distrus, iar tu l-ai 
vârât înăuntru. 

În Central Park un fost anchetator şef află de ce răposatul 
procuror al oraşului Moscova îl ura, gândi Arkadi. Insă ceea ce 
spunea Osborne părea corect. Îşi aminti discuţia din baie cu 
lamskoi, cu secretul procurorului general, cu academicianul şi 
judecătorul. Aluziile cu privire la viitoarea campanie împotriva 
Vronskismului era îndreptată spre lamskoi, nu spre Arkadi! 

Auzi muzică rock şi prin ramuri ochii lui zăriră luminile 
colorate de la un patinoar aflat la oarecare depărtare. Putea să 
audă mişcarea pe gheaţă. 

— Ar trebui să vezi parcul în zăpadă, spuse Osborne. 

— Acuma ninge. 

— Îmi place ninsoarea, mărturisi Osborne. 

Fulgii de zăpadă se împrăştiau în jurul felinarelor şi în 
razele farurilor. O siluetă de alamă îl salută pe Arkadi de pe 
piedestal. 

— O să-ţi spun de ce iubesc zăpada, spuse Osborne. N-am 
spus asta nimănui. O iubesc fiindcă ascunde moartea. 

— Te gândeşti la Gorki Park. 

— A, nu. Mă gândesc la Leningrad. Eram un tânăr idealist 
când m-am dus prima oară în Uniunea Sovietică. Da, ca tânărul 
Kirwill, poate şi mai rău. Nimeni nu lucra mai hotărât pentru 
reuşita programului împrumut-închiriere. Eram american de la 
faţa locului. Trebuia să ţin cu ruşii, trebuia să fac mai mult, cu 
patru ore de somn pe noapte, flămânzind câte-o jumătate de 
lună, bărbierindu-mă şi punând haine curate numai când trebuia 
să merg la Moscova, la Kremlin ca să pot implora vreun secretar 
al lui Stalin, vreun beţivan cu guşă groasă, să-mi permită să 
adaug ceva alimente şi medicament în camioanele pe care 
încercam să le trimitem la Leningrad. Desigur, asediul 
Leningradului a fost una dintre marile bătălii, unul dintre 
punctele de cotitură ale istoriei omenirii, armata unui ucigaş în 
masă aruncând înapoi armata altui ucigaş în masă. Rolul meu, 
rolul americanului, era să ţin măcelul în desfăşurare cât mai 
mult cu putinţă. Asta am şi făcut. Şase sute de mii de 
leningrădeni au murit, dar oraşul n-a căzut. Era un război care 


mergea din casă în casă; pierdeam o stradă dimineaţa şi o luam 
înapoi noaptea. Sau o luam înapoi după un an şi găseam că 
muriseră cu toţii de anul trecut şi până acum. Am învăţat să 
apreciez o zăpadă mare. Când încetau împuşcăturile vorbeau 
unii cu alţii prin megafoane. 

Megafonul rusesc le spunea soldaţilor germani să-şi 
împuşte ofiţerii; megafonul german le spunea ruşilor să-şi 
împuşte copii. «Mai bine să-i împuşcaţi decât să moară de 
foame. Predă-te, adu puşca şi-ţi vom da un pui», spuneau 
germanii. Sau «Andrei Cutare, cele două fete ale tale au fost 
mâncate de vecinii voştri sovietici». Asta mă înfuria pentru că 
eram răspunzător de aprovizionarea cu alimente a oraşului. 
Când au fost capturați câţiva ofiţeri din Wermacht, Mendel şi cu 
mine am adus nişte ciocolată şi şampanie şi i-am luat la un 
picnic. Ne gândeam să-i eliberăm mai târziu şi ei să se întoarcă 
în liniile germane cu poveşti despre cât de bine o duceam noi în 
interiorul oraşului. Germanii râdeau de noi. Aveau o mie de 
poveşti despre cadavrele pe care le găsiseră pe când îşi făceau 
drum spre oraş. Râdeau mai ales de mine. Erau curioşi în 
legătură cu americanii care-i hrăneau pe ruşi. Chiar credeam 
serios, întrebau ei, că acele câteva raţii pe care le aruncam din 
avioane sau le aduceam cu săniile putea ţine în viaţă un milion 
de oameni? Râdeau în hohote. Nu mă puteam gândi la ceva mai 
accesibil? Nu aveam deja un răspuns? au spus ei. Mi-am dat 
seama că l-am găsit, şi apoi i-am omorât pe ofiţerii germani. Dar 
aveam răspunsul. 

leşiră din parc pe Fifth Avenue, o linie de despărţire între 
popor şi bogaţi. Candelabre străluceau în geamuri; portari 
stăteau sub porticuri. Limuzina se opri pe o stradă laterală să 
aştepte, pe când Osborne îl conduse pe Arkadi în cea mai 
apropiată clădire. Un liftier în uniformă îi aduse la etajul 
cincisprezece, unde se afla o singură uşă. Osborne descuie şi-l 
împinse pe Arkadi înăuntru. 

Prin ferestre intra destulă lumină pentru ca Arkadi să vadă 
că se afla în holul unui apartament mare. Osborne apăsă pe un 
întrerupător de lumină şi nu se întâmplă nimic. 

— Au fost electricienii astăzi, spuse el. Presupun că nu au 
terminat. 

Arkadi intră într-o cameră cu o masă lungă de sufragerie şi 
numai două scaune, şi mai departe printr-o sală cu dulapuri 


deschise, goale şi într-un studio cu un televizor încă ambalat şi 
suporturi uşoare agăţate în pereţi. Numără opt camere, toate 
aproape goale cu excepţia unui covor sau scaun, ca semn că 
mai erau lucruri de adus. Era de asemenea un miros familiar. 

Fu condus în living-room, unde ferestrele dădeau spre 
parcul de dedesubt, mult mai frumos văzut de la înălţime. Văzu 
adâncul negru al lacurilor şi iazurilor şi ovalul alb al pistei de 
patinaj. In jurul parcului era o palisadă de apartamente şi 
hoteluri, iar deasupra o baltă de nori. 

— Ce crezi despre asta? întrebă Osborne. 

— Cam gol. 

— Ei bine, în New York priveliştea este lucrul cel mai im- 
portant. Osborne luă altă ţigară din cutie. Am vândut salonul de 
la Paris. Trebuia să bag banii undeva, iar un apartament bun aici 
este la fel de bun ca orice altceva. Ca să fiu cinstit, Europa pur şi 
simplu nu e sigură pentru mine. Asta este partea cea mai dificilă 
a afacerii - garantarea siguranţei fizice. 

— Ce afacere? 

— Cu  samurii. Din fericire, am furat ceva valoros 
întorcându-mă înapoi. 

— Unde sunt samurii? 

— Crescătoriile de animale cu blană americane sunt 
răspândite mult în jurul Marilor Lacuri. Dar poate că i-am minţit 
despre ele; poate că am samurii în Canada. Canada este a doua 
ţară din lume ca mărime; ar lua ceva timp ca s-o cercetezi. Sau 
poate că-i am în Maryland sau Pennsylvania; există nişte 
crescătorii pe acolo. Problema lor este că primăvara toate 
echipamentele mele noi sunt aruncate, toate dintre ele 
stăpânite de Barguzinii mei, şi vor exista atâţia samuri de 
negociat. De aceea ruşii trebuie să negocieze acum. 

— De ce-mi spui mie? 

Osborne veni lângă el la fereastră. 

— Pot să te sabotez, spuse el. Pot să te sabotez pe tine şi 
pe Irina. 

— Ai încercat s-o omori. 

— Aceia au fost lamskoi şi Unmann. 

— Ai încercat s-o omori de două ori, spuse Arkadi. Eram 
acolo. 

— Ai fost un erou, anchetatorule. Nimeni nu vrea să-ţi ia 
asta. Eu te-am trimis la Universitate ca s-o salvezi pe lrina, la 


urma urmei. 

— M-ai trimis ca să fiu ucis. 

— Şi am salvat-o pe ea, tu şi cu mine. 

— Ai omorât trei dintre prietenii ei în Gorki Park. 

— Tu ai omorât trei dintre prietenii mei. 

Arkadi simţi frigul, ca şi cum ferestrele ar fi fost deschise. 
Osborne nu era sănătos, sau nu era om. Dacă banii ar fi avut 
carne şi oase ar fi fost Osborne. Ar fi purtat acelaşi costum de 
caşmir; ar fi despărţit părul de argint în acelaşi fel; ar fi avut 
aceeaşi mască subţire cu expresia ei de amuzament superior. 
Se aflau sus, desupra străzii. Apartamentul era pustiu. Putea să-l 
omoare pe Osborne, nu se îndoia de asta. Nu trebuia să mai 
asculte nici un cuvânt. 

Ca şi cum auzea gândurile lui Arkadi, Osborne scoase din 
nou pistolul. 

— Trebuie să ne iertăm unul pe altul. Corupţia face parte 
din noi, este însăşi inima noastră. Ea era înnăscută în lamskoi, 
cu sau fără Revoluţia Rusă. Ea era înnăscută în tine ca şi în 
mine. Dar n-ai văzut întregul apartament... 

Cu Arkadi în faţă, coborâră în hol către o cameră în care el 
nu mai intrase şi ale cărei ferestre priveau tot către parc. Erau 
acolo un birou şi o oglindă, un scaun şi o noptieră precum şi un 
pat mare, nefacut. 

— Deschide al doilea sertar de la birou, spuse Osborne. 

Arkadi făcu ce-i spusese. lnăuntru erau rânduite frumos 
rufe noi şi şosete bărbăteşti. 

— Aşa că se mută cineva, spuse el. 

Osborne arătă spre uşa glisantă a unui dulap. 

— Deschide uşa din dreapta. 

Arkadi trase uşa deschizând-o. Atârnate pe stative erau o 
duzină de jachete şi pantaloni noi. În ciuda luminii slabe, el văzu 
duplicate ale hainei şi paltonului pe care le purta. 

— N-ai nici un motiv să nu cauţi mai departe, spuse 
Osborne. 

Arkadi trase cealaltă uşă. Era plină de rochii, capoate, 
halate de baie şi două haine de blană, iar podeaua era acoperită 
cu pantofi şi ghete de damă. 

— Vă mutaţi aici, spuse Osborne, tu şi lrina veţi fi angajaţii 
mei şi vă voi plăti bine - mai mult decât bine. Apartamentul este 
pe numele meu, dar ipoteca şi întreţinerea pe primul an sunt 


deja plătite. Orice newyorkez ar schimba bucuros locul cu voi. 
Veti avea o nouă viată. 

Discuţia asta nu e posibilă, gândi Arkadi; luase o întorsătură 
supranatural de neplăcută. 

— Vrei să trăiască Irina? întrebă Osborne. Asta-i târgul: 
samurii în schimbul Irinei şi al tău. Ai împărţit-o cu mine la 
Moscova şi o împărţi cu mine încă de când ai venit aici. Eram în 
patul ei în dimineaţa aceea la Moscova, când ai vorbit cu ea în 
afara apartamentului ei. S-a culcat cu tine noaptea trecută şi s-a 
culcat cu mine în această după-amiază. 

— Aici? 

Arkadi privi la  cearceafurile şifonate luminoase în 
dezordinea lor. 

— Nu mă crezi, spuse Osborne. Acum vino, eşti un 
anchetator prea bun ca să fii atât de surprins. Cum l-aş fi întâlnit 
vreodată pe James Kirwill fără lrina? Sau pe Valeria sau Kostia? 
Şi nu ţi se pare ciudat că lamskoi şi cu mine nu v-am găsit pe 
voi doi când tu ai ascuns-o în apartamentul tău? N-a trebuit să 
ne uităm; ea m-a sunat din apartamentul tău. Cum crezi că am 
găsit-o când ai plecat tu la frontiera cu Finlanda? Ea a venit 
direct la mine. Nu ţi-ai pus deloc aceste întrebări? Pentru că deja 
aveai răspunsurile. Am mărturisit - acum e rândul tău. Dar, ţie 
nu-ţi place asta. La sfârşitul unei anchete tu vrei doar să găseşti 
un monstru şi modalitatea simplă a morţii. Dumnezeu interzice 
ca tu să descoperi singur. Vei învăţa să trăieşti cu tine însuţi, îţi 
făgăduiesc. Ruşii vor doar să te arunce pe tine şi pe Irina în cota 
parte a lor cu evreii; aşa fac cu multe probleme de care vor să 
scape. 

Osborne puse pistolul pe noptieră. 

— Eu nu te-am vrut, dar lrina nu voia să stea fară tine. Asta 
mă înnebuneşte. Tot ce dorea ea era să fie aici, şi acum 
ameninţă că vrea să plece înapoi. Acum sunt bucuros că eşti 
aici; asta întregeşte totul. 

Deschise noptiera şi scoase o sticlă de Stolichnaya şi două 
pahare. 

— Găsesc situaţia atrăgătoare. Ce pot şti doi oameni unul 
despre altul atât de mult cât un ucigaş şi anchetatorul său? Este 
chiar datoria ta de a defini crima; dă definiţia criminalului. Eu 
prind contur în imaginaţia ta înainte chiar de a ne fi cunoscut, şi 
chiar dacă fug de tine, mă obsedezi la rândul tău. Am fost 


totdeauna parteneri de crimă. 

Turnă vodca până la gură, astfel încât lichidul se umflă 
moale la suprafaţă şi-i dădu un pahar lui Arkadi: 

— Şi ce ucigaş şi anchetator pot fi mai aproape decât doi 
bărbaţi care împart aceeaşi femeie? Suntem parteneri şi în 
pasiune. Osborne ridică paharul - Pentru Irina. 

— De ce ai omorât oamenii în Gorki Park? 

— Ştii de ce; tu ai rezolvat cazul. 

Osborne încă ţinea paharul ridicat. 

— Ştiu cum ai făcut, dar de ce? 

— Pentru samuri, după cum ştii. 

— Ce vrei să faci cu samurii tăi? 

— Să câştig bani. Ştii toate astea. 

— Ai deja atât de mulţi bani. 

— Ca să am mai mulţi. 

— Doar mai mulţi? întrebă Arkadi. 

Răsturnă paharul pe covorul din dormitor, desenând o 
spirală din vodcă. 

— Atunci nu eşti un om de mare pasiune, domnule 
Osborne; eşti doar un om de afaceri ucigaş. Eşti un prost, 
domnule Osborne. Irina ţi se vinde şi mi se dă mie. Un negustor 
va dori numai pieile, da? Trebuie să ştii despre cumpărarea 
pieilor. Vom trăi aici pe cheltuiala ta şi-ţi vom râde în faţă. Şi 
cine ştie când vom dispărea? Atunci n-o să ai nici samurii, nici 
pe Irina, nimic. 

— Atunci acceptă oferta mea de ajutor, spuse Osborne. Azi 
e miercuri. Vineri, sovieticii şi cu mine vom face târgul - tu şi 
Irina în schimbul samurilor. Îmi dai voie să vă salvez? 

— Da, spuse Arkadi. 

Avea de ales? Numai Osborne o putea salva pe Irina. Odată 
ce erau în siguranţă puteau fugi. Dacă Osborne va încerca să-i 
oprească, Arkadi îl va ucide. 

— Atunci beau pentru voi, spuse Osborne. Mi-a trebuit un 
an la Leningrad ca să descopăr ce fiinţe umane aveau să 
supravieţuiască. Tu eşti aici numai de două zile şi eşti deja altfel 
de om. Bău paharul dintr-o înghiţitură. Privesc către anii viitori, 
spuse el. Va fi bine să ai un prieten. 

Singur în lift, Arkadi se încovoie sub greutatea adevărului. 


lrina era o târfă. Dormise cu Osborne şi cu Dumnezeu mai ştie 
cine ca să-şi câştige plecarea din Rusia. Depărtase picioarele ca 
şi cum erau aripi. Un lied pentru Arkadi - lied cu acuzaţii şi 
sărutări - îl numea un idiot şi apoi îl făcuse idiot. Mai rău, el 
ştiuse. Ştiuse de la început, ştiuse de la o clipă la alta, ştiuse 
mai mult decât o iubise. Acum erau amândoi târfe. El în hainele 
sale noi, nu mai era anchetator şef, nu mai era criminal - atunci 
ce? Cele trei cadavre din Gorki Park. «Ce e cu ele?» întrebase 
Osborne. Şi ce era cu Paşa? El se mirase de toate fraudele care 
le făcuse. Prima fraudă a anchetei astfel încât să-l forţeze ori 
Pribluda să preia controlul. A doua fusese că putuse s-o uite pe 
Irina, şi ultima era că Osborne putea s-o aibă. 

Uşa ascensorului se deschise şi el ieşi în hol. Sunt 
partenerul lui Osborne, îşi dădu singur răspunsul. Indată ce 
ajunsese pe trotuar, limuzina porni alături de el. Urcă orbeşte şi 
maşina porni spre sud, către hotel. 

însă el o iubea totuşi. Trebuia să întoarcă spatele 
cadavrelor din Gorki Park. Ea se prostituase pentru drumul spre 
America, iar el se va prostitua pentru a o ajuta să rămână. 
Barcelona Hotel fusese bine ales pentru o asemenea pereche. El 
îşi lăsă capul să lenevească pe spătarul scaunului. Fulgi de 
zăpadă tremurau pe umbrele mişcătoare de pe geamuri. Nici o 
întrebare, ea îl implorase, aşa că el nu pusese nici o întrebare şi 
lăsase un gol în minte. Câte dulapuri de haine avea ea? Cât timp 
stătuse în New York? 

Gândul îi alergă înapoi. Niciodată nu izbucnise, niciodată nu 
vorbise. Dar KGB şi FBI şi orcine altcineva ştiau despre Irina şi 
Osborne. Cine era acolo ca să le spună, în afară de lrina? Şi mai 
înapoi, de câţi ani trăia ea cu Osborne? Nu, ea nu putuse să aibă 
alţi bărbaţi. Osborne era prea mândru pentru asta. 

Pe Broadway trecură pe lângă rânjete de maimuţă de pe 
porticurile cinematografelor. Sălile de cinema porno etalau afişe 
cu explozii de trupuri murdare. «Acte pe viu!» spunea o 
inscripţie. Un cadru de uşă înfăţişa o negresă cu perucă blondă, 
o femeie albă cu perucă roşie şi un tânăr cu pălărie de cowboy. 
În Times Square era câte o pereche de poliţişti nervoşi la fiecare 
colţ. Panourile de afişaj explodau de culoare şi fum. Ninsoarea 
zbura ca cenuşa peste mulţime. Un alergător se strecura printre 
prostituate. 

Totuşi lrina îl iubea. Ea se va întoarce în Rusia sau va 


rămâne în America, depinde de ce făcea el. Şi-o aminti la 
Mosfilm, jacheta ei afgană şi gheata ei spartă. Se culcase cu 
Osborne la Moscova, dar nu luase nici un cadou. Nici măcar 
bani, şi jumătate din timp umbla flămândă. Singurul cadou pe 
care-l acceptase era America. Ce-i dăduse ei Arkadi, o eşarfă cu 
ouă de Paşti? Numai Osborne putea să-i dea America, numai 
Osborne avea să-i spună adevărul. Osborne era puterea 
cadourilor. 

America, Rusia, Rusia, America. America era cea mai bună 
dintre toate iluziile. 

El sfida aşteptările. Chiar aici, în luminile ei, destul de 
aproape să nimicească dolari în mâinile lui, ea rămânea o iluzie. 
N-ar fi venit dacă ar fi ştiut de lrina şi Osborne, îşi spuse. Dar 
ştiuse totdeauna de lrina şi Osborne, îşi răspunse singur. Cine 
era el ca să vorbească despre iluzie? Ea s-ar fi întors dacă 
Arkadi i-ar fi cerut-o; chiar Osborne recunoscuse asta. Cum erau 
Irina şi Osborne în pat? 

Irina, Osborne, Osborne, Irina. Putea să-i vadă în pat, 
amândoi pe o serpentină. Toţi trei. 

Se trezi din visare când limuzina luă un viraj. Observă că 
erau mult mai la sud de Strada 39. Ambele portiere din spate se 
deschiseră brusc; de fiecare parte un tânăr negru urcă în 
maşină aţintind un revolver spre capul lui Arkadi cu o mână şi 
ţinând o insignă de detectiv în alta. Panoul de sticlă dintre 
bancheta din spate şi şofer lunecă în jos şi-l dezvălui pe Kirwill la 
volan. 

— Ce s-a întâmplat cu şoferul? întrebă Arkadi. 

— Vreun om rău l-a lovit în cap şi i-a furat maşina, rânji 
Kirwill. Bun venit la New York! 

Kirwill mânca sandviciuri fierbinţi din carne de vacă şi lua 
înghiţituri de whisky pe care le stingea cu bere. Cei doi detectivi 
negri, Billy şi Rodney, beau rom-cu-coca la taraba vecină. Arkadi 
şedea în faţa lui Kirwill, cu paharul gol. Nu era în bar, nu era 
liber, ochii lui tot mai vedeau cearceafurile întinse pe patul din 
apartament. Stătea cu Kirwill aşa cum un om poate sta 
indiferent în faţa unui foc. 

— Osborne putea să spună «Eu i-am ucis», explică Kirwill. 
Putea să spună «Eu i-am împuşcat în Gorki Park la 1 februarie, 
ora 3 după-amiaza. Eu am făcut-o şi mă bucur». El nu ar fi fost 
extrădat. Cu orice avocat decent american cazul s-ar rezolva cu 


cinci ani. E nevoie de douăzeci de ani pentru a scoate de aici un 
criminal de război nazist. Să zicem, cinci ani pentru primul 
proces, alţi cinci ani pentru un apel. În cele din urmă el ar putea 
să recurgă totuşi la apelul federal şi să obţină anularea 
procesului. Câştig sau pierdere, asta înseamnă cincisprezece 
ani. Samurii se împerechează: n-o fac ca muierile, dar se 
împerechează totuşi, iar în cincisprezece ani monopolul rusesc 
al samurilor va fi istorie veche. Asta înseamnă cincizeci de 
milioane de dolari în schimburi internaţionale. Aşa că dă 
deoparte extrădarea. Alte două variante sunt uciderea lui 
Osborne şi recuperarea samurilor, sau altă târguială. Biroul îi 
protejează pe Osborne, iar ruşii nu ştiu unde se află samurii, aşa 
că ei se vor târgui. Uite, dă crezare omului. Osborne se pişă pe 
KGB, se pişă pe ei şi apoi îşi strâng mâna. Omul este un afurisit 
de erou american. Ce eşti tu, vreun afurisit de subversiv rus? 
Dar eu am de gând să te ajut, Renko. 

Kirwill şi detectivii săi negri păreau nişte hoţi exotici, cu 
siguranţă nu semănau cu miliția din Moscova. Limuzina furată 
era numai la căteva blocuri depărtare. 

— Trebuia să mă ajuţi la Moscova, spuse Arkadi. Puteam 
să-l opresc atunci pe Osborne. Acum nu poţi să mă ajuţi. 

— Pot să te salvez. 

— Să mă salvezi? se agită Arkadi înveselit. leri ar fi putut 
chiar să-l creadă pe Kirwill. Nu poţi să mă salvezi fără samuri. Ai 
samurii? 

— Nu. 

— Ai de gând să mă salvezi, dar nu poţi. Asta nu e foarte 
dătător de speranţă. 

— Lasă fata, lasă KGB-ul să se descurce cu ea. 

Arkadi se frecă la ochi. El în America şi ea în Rusia? Ce final 
absurd ar fi acesta? 

— Nu. 

— E cum mi-am închipuit. 

— Bine, îţi mulţumesc pentru gândul bun. Arkadi se ridică 
să plece. Poate ar trebui să mă duci înapoi la hotel. 

— Stai o clipă, îl apăsă Kirwill în jos. Să bem ceva pentru 
timpurile de altădată. 

Umplu paharul din faţa lui Arkadi, căută prin buzunare şi 


scoase câteva pungi de celofan cu alune pe care le întinse pe 
masă. Billy şi Rodney îl priveau pe Arkadi cu mare curiozitate, ca 
şi cum ar fi putut bea cu nasul. Amândoi erau înalţi, de un 
negru-antracit şi purtau cămăşi strălucitoare şi coliere la gât. 

— Dacă Biroul poate să te împrumute unui ucigaş 
recunoscut, eu te pot împrumuta Departamentului de Poliţie din 
New York pentru încă cinci minute, spuse Kirwill. 

Arkadi ridică din umeri şi bău paharul cu whisky dintr-o 
înghiţitură. 

— De ce e paharul aşa de mic? întrebă. 

— Este o formă de tortură inventată de popi, spuse Kirwill. 
Privi către ceilalţi detectivi: Hei, cel puţin să avem un castron 
pentru alune. Poate unul dintre voi să-şi mişte fundul? Pe când 
Billy se duse la bar, Kirwill se întoarse spre Arkadi şi spuse: 
Minunată cazma. 

— Cazma? întrebă Arkadi. 


— Cazma, negru, sânge, orăşean, nucă de cocos. Auzi, 
Rodney, spuse Kirwill pe când celălalt negru râdea şi clătina din 
cap, dacă devine vreodată american rusul va trebui să înveţe 
bine termenii. 

— De ce nu vă place FBI? întrebă Arkadi. 

Forţa maniacă ce era Kirwill suferi o uşoară revoluţie. 
Rânjetul i se distorsionă. 

— Ei bine, dintr-o mie de motive. Profesional, pentru că FBI 
nu desfăşoară cercetări, ei plătesc informatori. N-are importanţă 
ce fel de cauză - spioni, drepturile omului, Mafia - tot ce ştiu 
sunt informatorii. Cei mai mulţi americani sunt sensibili la 
informare, de aici birourile specializate. Informatorii lor sunt 
cazuri psihice şi oameni loviți. Acolo unde birourile vin în contact 
cu lumea reală, apar deodată toţi aceşti monştri care ştiu să 
omoare oamenii cu o coardă de pian. Spun că au bani de luat, şi 
acum vor să-şi prăjească prietenii. Ei spun Biroului ceea ce vrea 
el să audă şi fac ceea ce el nu ştie să facă. Vezi, asta-i marea 
diferenţă. Un poliţist iese în stradă şi caută informaţii pentru el. 
Vrea să se murdărească pentru că ambiția lui e să devină 
detectiv. Dar un agent al Biroului este cu adevărat un om de 
lege şi un om care are răspundere; vrea să lucreze într-un birou 
şi să se îmbrace bine, poate să intre în politică. Acest ticălos va 
cumpăra un monstru într-o zi. 


— Nu oricine care informează este un monstru, murmură 
Arkadi. 

Îl văzu pe Mişa stând în biserică, luă altă înghiţitură şi 
alungă imaginea. 

— Când mongştrii lor au terminat mărturisirea, îi mută şi le 
dau alte nume. Dacă monstrul ucide pe altcineva, biroul îl mută 
din nou. Există psihopaţi care au fost mutaţi de patru ori, cinci 
ori - total imuni. Nu pot să-i arestez, ei obţin mai multă iertare 
decât Nixon. Aşa se întâmplă când nu-ţi faci treaba singur, când 
foloseşti monştrii. 

Detectivul se întoarse de la bar cu un castron de plastic din 
imitație de lemn. Kirwill puse alunele în el. 

— Dacă tot eşti în picioare, Billy, spuse, de ce nu suni la 
închisoare să vezi dacă i-au dat drumul prietenului nostru Rats. 

— Raha-at! spuse Billy, dar se şi duse la telefon. 

— Ce înseamnă «raha-at»? 

— Două linguroaie de rahat, spuse Rodney. 

— Osborne spune că eşti informator al FBI, spuse Arkadi. 

— Mda, ştiu. Kirwill se uită în sus ca şi cum privea spre 
lună. Poţi să-ţi închipui ziua în care John Osborne a intrat în 
Birou. Probabil că s-au călcat pe coadă, aşa s-au ridicat de 
repede. Cuiva îi place de el - a fost la Kremlin, a fost la Casa 
Albă, înalta societate - nu cere un ban, poate să cumpere şi să 
vândă pe orice om din Birou. Neamuri cu tot felul de oameni de 
stânga aici şi Roşii dincolo. Uite cum devine realitate visul tău 
de monstru. 

— De ce nu s-a dus la CIA? 

— Fiindcă e deştept. CIA are mii de surse de informaţii 
ruseşti, o sută de oameni intrând şi ieşind din Rusia. FBI a fost 
nevoit să-şi închidă biroul din Moscova. Tot ce aveau era 
Osborne. 

— Tot ce le putea da el erau zvonuri. 


— Asta-i tot ce voiau. Voiau doar să ajungă pe genunchii 
unui congresman şi să-şi pună buzele fierbinţi pe urechea lui şi 
să şoptească că au auzit din propria lor sursă specială că 
Brejnev are sifilis. Asta este ce vor să cumpere congresmanii, 
pentru asta există bugete federale. Numai că acum Biroul 
trebuie să plătească; Osborne o cere în notele sale. Vrea ca 


Biroul să-l protejeze, iar el să nu fie nevoit să-şi schimbe numele 
şi să se ascundă. El a apucat Biroul de ouăle sale delicate cât 
perlele şi doar a început să strângă. 

Arkadi terminase alunele în timp ce Kirwill vorbea. El îşi 
turnă alt pahar. 

— Dar a furat samurii şi trebuie să-i dea înapoi. 

— Chiar aşa? Ar vrea Uniunea Sovietică să-i dea înapoi 
dacă KGB i-ar fi furat? El e un erou. 

— E un ucigaş. 

— Spui tu. 

— Eu nu sunt KGB. 

— Spune-mi mie. În lumea asta specială, suntem cam în 
plus. 

Bill se întoarse de la telefon. 

— Nu i-au dat drumul. Acum vor să-l reţină pentru beţie şi 
încălcarea ordinii. Îl judecă într-o oră. 

Vocea lui Billy îi amintea lui Arkadi de un saxofon. 

— Băieţii aştia doi ai tăi - îi privi pe Billy şi Rodney - nu sunt 
cei care zugrăvesc un birou vizavi de hotelul meu? 

— Vedeţi, le spuse Kirwill, v-am spus că e bun. 

Când plecară din bar, Billy şi Rodney porniră înainte într-un 
decapotabil roşu. Kirwill şi Arkadi merserăpe o serie de străzi 
legate prin colţuri ciudate de o parte a oraşului pe care Kirwill o 
numea Village. Era destulă zăpadă ca să facă felinarele să iasă 
în relief, iar aerul nopţii să aibă gust mai bun. Pe Barrow Street 
se opriră în faţa unei case de cărămidă cu trei nivele, cu scări de 
marmură şi viță-de-vie, înghesuită între case aproape identice. 
Arkadi ştiu fără să i se spună că aceasta era casa lui Kirwill. 

— Vara, viţele roşii acopereau casa într-un adevărat infern 
de purpură, spuse Kirwill. Marele Jim şi Edna aveau un rus care 
locuia aici cu noi şi care nu vorbea engleza prea grozav. Când 
prietenii l-au vizitat, el le spunea să caute o casă «acoperită cu 
istorie». Destul de aproape. 

Casa părea uşor suspendată în întuneric. 

— Aveam o mulţime de ruşi. Babuşca care avea grijă de 
mine obişnuia să joace «cinci purceluşi» pe degetele mele de la 
picioare. Spunea: «Acest mic Rockfeller s-a dus la piaţă, acest 
mic Bulion stătea acasă, acest mic Stanford avea friptură de 


vacă...» Biroul ţinea aici doi băieţi într-o maşină toată ziua şi 
toată noaptea. Vorbeau la telefon, puneau microfoane în pereţii 
noştri din alte case, întrebau pe oricine venea la uşă. Anarhiştii 
puneau bombe pe acoperiş. Exista un fel de suspans în jurul 
întregului loc, care nu se potrivea în multe case. 

Mai târziu Jimmy a acaparat ultimul etaj. «Mai Aproape 
Dumnezeul Meu de Tine». El a pus un altar acolo sus - 
crucifixuri, icoane. Crist era bomba lui Jimmy. Marele Jim şi Edna 
au explodat, Jimmy a explodat, iar eu m-am dus la un rus. 

— Şi mai locuieşti aici? 

— Într-o casă al naibii de bântuită. Toată această ţară este 
o casă al naibii de bântuită. 

— Haide, există cineva pe care trebuie să-l luăm. 

Maşina lui Kirwill era albastră, veche, mofturos de curată. El 
conduse spre sud pe Varick, salutând din mers o maşină de 
poliţie pe lângă care trecură. Lui Arkadi îi trecu prin gând că 
până acum Wesley trebuia să ştie că el lipsea şi că va fi 
oarecum panică la Barcelona Hotel. A fost dat un anunţ către 
maşinile poliţiei? Oare îl suspectau ei pe Kirwill? 

— Chiar dacă Osborne este un informator important, eu nu- 
nţeleg de ce FBI îi permite să mă vadă, spuse Arkadi. Indiferent 
de situaţie, el este totuşi un criminal iar ei sunt un organ de 
justiţie. 

— Alte oraşe lucrează după carte. La New York nu există 
carte. Dacă un diplomat îţi loveşte maşina, îţi împuşcă câinele, 
îţi violează soţia, el se duce acasă liniştit. Există o mică armată 
israeliană, o mică armată palestiniană, cubanezii lui Castro, 
cubanezii Biroului - tot ce putem face este să jucăm rolul 
cameristei şi să curăţăm locul. 

Mergând printr-un ciudat oraş de noapte, imaginaţia 
completa cu ceea ce nu se vedea. În umbră Arkadi plasa 
coşurile uzinelor Lihaciov, zidurile Manejului, străzile laterale de 
pe Novokuznetskaia. 

— Biroul joacă asta diferențiat, totuşi, spuse Kirwill. Ei au 
apartamente singure la Waldorf, de ce te-au dus la Barcelona? 
Asta-i bine fiindcă societatea miroase urât, iar eu pot să-i ţin pe 
Billy şi pe Rodney să vegheze asupra ta. Însă e problematic, 
întrucât sugerează că Wesley nu vrea vreo înţelegere chiar în 
biroul unde-ai fost ieri. Ce ţi-a spus Osborne? A menţionat vreun 


soi de târg? 

— Doar am stat de vorbă, spuse Arkadi. 

Minciuna îi venise fără ezitare, parcă din alt grup de nervi şi 
o altă gură, mai volubilă. 

— A vorbit despre el şi despre fată, dacă-l cunosc bine. E 
soiul de om care găseşte multă plăcere într-o «înşurubare». 
Lasă-l pe mâna mea. 

Clădirile publice mai joase din Manhattan erau o colecţie 
nocturnă de arhitectură romană, colonială şi modernă, cu o 
singură excepţie inundată de lumină, o latură mamut singulară 
care consuma un întreg bloc şi-i părea familiară lui Arkadi. Era o 
clădire în stil gotic stalinist fară zorzoanele orientale ale lui 
Stalin, un bloc de piatră neted fără o stea de rubin care să se 
ridice deasupra luminilor sale. Kirwill parcă în faţă. 

— Ce e asta? întrebă Arkadi. Ce poate fi deschis acum? 


— Este Mormântul, spuse Kirwill. Tribunalul de noapte se 
deschide acum. 

Pătrunseră prin uşile de alamă într-un hol plin de cerşetori 
cu vânătăi roşii, jachete cu buzunare şi revere sfâşiate, bănuieli 
piezişe de câini loviți cu piciorul. Existau cerşetori la Moscova, 
dar ei erau văzuţi numai în găuri sau când erau hăituţi de o 
campanie a miliției. Întregul hol era al lor. Biroul de informaţii 
era plin până la brâu cu gunoaie. O latură lungă a holului era 
tapetată cu termene de judecată; cealaltă latură avea un şir de 
telefoane de aluminiu. Uriaşe montaje atârnau din tavan până la 
o înălţime de neatins. Doi bărbaţi în vârstă, cu paltoane jerpelite 
şi purtând serviete, clipiră spre Arkadi. 

— Avocaţi, explică Kirwill. Ei cred că ai putea să le fii client. 

— Ar trebui să-şi cunoască mai bine clienţii. 

— Nu-şi cunosc clienţii până nu intră prin uşile acestea. 

— Ar trebui să-şi întâlnească clienţii în birourile lor. 


— Acesta este biroul lor. 

Kirwill îl conduse prin mulţime prin al doilea rând de uşi de 
alamă, în ceea ce Arkadi recunoscu de la început o sală de 
judecată. Era aproape de miezul nopţii; cum putea fi un tribunal 
în şedinţă? 

Un singur judecător în robă se aşeză la un pupitru înalt în 
faţa unui panou pe care erau înscrise cuvintele «In God We 
Trust» şi steagul american acoperit cu plastic. Un stenograf şi 


un funcţionar erau la pupitrul cel mai de jos, şi un bărbat şedea 
la o masă căutând prin teancuri de dosare cu coperte albastre. 
Avocaţii umblau de la masa cu hârtii la judecător sau la banca 
cealaltă unde aşteptau împricinaţii. Aceştia erau de ambele 
sexe, de toate vârstele şi mai ales negrii; toţi avocaţii erau 
tineri, albi, bărbaţi. 

Un cordon de catifea îi despărţea pe împricinaţi de primul 
rând de bărbaţi în jachete de piele şi jeanşi. Aceştia purtau 
insigne de poliţişti la centură şi exprimau o plictiseală infinită, 
mii de ochi daţi peste cap, alţii cu ochii închişi. Familiile 
împricinaţilor şedeau în rândurile din spate printre cerşetorii 
care veniseră să moţăie. Acesta era somnul oraşului; începea şi 
se răspândea din acest tribunal, o oboseală depăşind orice 
nelegiuire, întrecând până şi atitudinea obişnuită de cinism. 
Judecător, păgubaş, prieten, fiecare faţă era leneşă. O tânără 
femeie de culoarea cafelei, cu un copilaş în salopetă căptuşită, 
şedea liniştită lângă Arkadi. Ochii copilului reflectau pătratele 
strălucitoare de lumină din plafon. Draperiile de la geamuri erau 
trase. Când şi când un gardian se agita să evacueze pe unul 
care sforăia; altfel, tribunalul era în general liniştit fiindcă atunci 
când făptaşul şi ofiţerul care-l arestase erau chemaţi la bară, 
avocaţii vorbeau cu judecătorii cu voci prea încete ca să fie 
auzite. Apoi judecătorul fixa un preţ. 

Uneori preţurile erau 1000 de dolari, alteori 10000. 
Judecătorul asculta, niciodată ridicând privirea, întorcând capul 
de la un avocat la altul. Ei negociau, îşi dădu seama Arkadi. 

Un caz putea lua cinci minute sau numai unul, până când 
se fixa preţul. La Moscova, văzuse cazuri de beţie rezolvate atât 
de repede, dar aici erau acuzaţii de furt sau de atac. 

Când următorul făptaş era chemat, cel precedent zâmbea 
prosteşte prin cordonul de catifea, punând pieptănul în păr doar 
aşa, lăsându-l înaintea lui pe omul care-l arestase. 

— Ce înseamnă «cauţiune»? întrebă Arkadi. 

— Înseamnă să plăteşti ca să ieşi din închisoare, spuse 
Kirwill. Poţi s-o priveşti ca pe o obligaţie, ori un împrumut, ori o 
taxă. 

— Asta-i justiţie? 

— Nu, dar e legea. Încă nu l-au adus pe Rats, asta-i bine. 

Câţiva dintre detectivi veniră în spatele sălii de tribunal ca 


să-l salute cu respect pe Kirwill. Erau oameni solizi, nebărbieriţi, 
muşchii şi grăsimea îngrămădiţi în cămăşile cadrilate şi sub 
centurile cu insigna de detectiv - nimic din agenţii zvelţi ai FBI. 

Unul arătă spre acuzatul următor ce se îndrepta încet în 
faţa judecătorului şi spuse: 

— Ticălosul a jefuit o doamnă în Battery Park, aşa că 
Brigada Furturi a luat în primire cazul. Apoi au crezut că ea a 
fost violată, aşa că l-au dat fetelor de la Brigada Violuri; apoi au 
socotit că era pe moarte aşa că ni l-a trecut nouă la Omucideri. 
Dar ea n-a murit şi n-a fost violată, aşa că au dat-o înapoi la 
Furturi - numai că plimbarea lor s-a terminat şi documentele lor 
sunt peste tot şi dacă nu ajunge aici într-un minut, el fuge. 

— Un psihopat, spuse al doilea detectiv. Deja ucigaş din 
tinereţe, i-a dat foc maică-sii. Trebuie să apărăm pe oricine 
care-i aminteşte de mama lui? 

— Care-i poanta? întrebă primul detectiv. 

— Ce este ascuţit şi arţăgos, moale şi unsuros, bărbos şi cu 
două coarne? 

Arkadi ridică din umeri, nu ştia. Kirwill ridică din umeri. 
Primind saluturile altor detectivi, el era inteligenţa lor, umerii lor 
largi, ochii albaştri parcă spălaţi cu alcool. 

— Nici o poantă, asta-i poanta. 

Kirwill îl conduse pe Arkadi afară din sala de tribunal şi 
înapoi prin hol. 

— Unde mergem acum? întrebă Arkadi. 


— Mergem să-l scoatem pe Rats din închisoare. Aveai ceva 
mai bun de făcut? 

Kirwill sună la o uşă de oţel. Doi ochi priviră bănuitori printr- 
o crăpătură şi uşa se deschise către închisoarea Manhattan. 
Închisoare însemna celule de detenţie ale tribunalului. Văzute 
dintr-un anumit unghi, bările verzi păreau pereţi solizi cu mâini 
întinse. Cu capul sus, ei intrară în celulele cu faianţă galbenă 
unde o duzină sau mai mult de douăzeci de oameni îşi aşteptau 
rândul la judecată la fel de cuminţi ca nişte mecanisme, 
mişcând doar ochii pe când Arkadi şi Kirwill treceau. Kirwill se 
opri la o celulă ocupată de un alb îmbrăcat ciudat cu mănuşi de 
lână fără degete, bocanci plini de noroi, un hanorac cu multe 
buzunare şi o căciuliţă de lână trasă peste părul îmbâcsit. Faţa 
sa avea o roşeaţă aspră şi era pătată de băutură şi soare, şi 


încerca să-şi stăpânească tremurul piciorului stâng. În afara 
celulei se aflau un detectiv cu mustață şi un tânăr cu faţa 
îngustă, purtând costum şi cravată. 

— Gata să mergi acasă, Rats? întrebă Kirwill pe bărbatul 
din celulă. 

— Nu-l iei pe tiranul Rats nicăieri, locotenente, spuse cel cu 
cravată. 

— Acesta este un avocat districtual adjunct, urmează să 
crească şi să fie un avocat apărător bine plătit, îi explică Kirwill 
lui Arkadi. lar acesta este un detectiv foarte timid. 

De fapt, detectivul arăta ca şi cum voia să se târască în 
spatele mustăţii şi să se ascundă. 

— Domnul Ratke va fi judecat peste câteva minute, spuse 
avocatul. 

— Pentru beţie şi dezordine? râse Kirwill. E beat, la ce vă 
aşteptaţi? 

— Mai vrem nişte informaţii de la domnul Ratke. Avocatul 
avea curajul nervos al unui câine mic. Aş vrea să-i atrag atenţia 
locotenentului despre faptul că recent a fost un jaf important la 
Compania Hudson Bay, ai cărui autori sunt încă necunoscuţi. 
Avem motive să credem că domnul Ratke a încercat să vândă 
bunuri de la acest jaf. 

— Eu n-am furat, strigă Rats. 

— Oricum, a fost reţinut pentru beţie şi dezordine, spuse 
avocatul. Locotenent Kirwill, am auzit de tine şi nu am de gând 
să mă confrunt cu tine. 

— Tu l-ai adus la beţie şi dezordine? Kirwill citi numele pe 
ecusonul poliţistului. Casey, aşa-i? Nu-l cunosc pe tatăl tău? Era 
detectiv. 

— Rats era deja aici şi avea nevoie de cineva să stea cu el, 
spuse Casey evitând să întâlnească privirea ofițerului. 

— Nu pot înţelege ca un om în uniformă să facă asta, dar 
tu? întrebă Kirwill. Probleme de bani? Ai nevoie de ore 
suplimentare? Ce e asta, pensie alimentară? 

— Detectivul Casey îmi face un serviciu, spuse avocatul. 

— Spre binele tatălui tău, îţi împrumut bani, spuse Kirwill. 
Oricâţi, ca să împiedic un tânăr irlandez să pupe cururi. Nu-mi 
place ca acest fel de poveşti să se răspândească. 


— Locotenent Kirwill, nu e cazul să baţi la uşă pentru ieşire, 
spuse avocatul. Detectivul a fost de acord să fie ofiţer însoțitor 
pentru proces. Nu ştiu care e interesul tău în această problemă, 
dar am hotărât să-l reținem pe domnul Ratke. De fapt, vom intra 
în sală... 

— La dracul! 

Casey flutură din mână şi plecă. 

— Unde te duci? întrebă avocatul. 

— Am plecat, spuse detectivul fără să privească înapoi. 

— Aşteaptă! 

Avocatul alergă după el şi încercă să se pună între Casey şi 
uşă, dar detectivul nu se opri să discute. 

— N-am treabă cu aceşti nenorociţi de ridicători de mingi, 
spuse el şi trânti uşa ieşind. 

Avocatul se întoarse. 

— Totuşi pierzi, locotenente. Chiar dacă nu putem să-l 
judecăm, domnul Ratke nu se poate duce acasă pe picioarele 
lui, şi nimeni n-a venit să-l ceară. 

— Eu îl cer. 

— De ce? Locotenente, pentru ce faci toate astea? Intrerupi 
mersul procesului, intimidezi un coleg detectiv, te pui rău cu 
biroul districtual de avocaţi - totul pentru un beţiv. Dacă un 
ofiţer poate să facă asta, ce rost mai avem la tribune? 

— Nici un rost, ăsta-i rostul. 

Kirwill şi Arkadi îl luară pe Rats tot drumul spre holul 
principal înainte ca el să apuce să-i strige pe detectivi. 
Vagabonzii din hol erau somnambuli speriaţi, treziţi din somn. 
Kirwill puse o mână peste gura lui Rats şi Arkadi îl luă. Rats era 
primul american pe care-l întâlnise care mirosea urât cu 
adevărat. 

Îl duseră în maşină, iar la Mulberry Street Kirwill intră într- 
un magazin de delicatese şi ieşi cu câte o jumătate de whiskey 
şi porto şi mai multe pungi cu alune. 

— E împotriva legii să cumperi băutură de la delicatese, 
spuse Kirwill. De-aia are gust atât de bun. 

Rats goli sticla de porto şi se culcă pe bancheta din spate. 

— De ce? întrebă Arkadi. De ce am trecut prin toate 
încurcăturile astea ca să luăm un beţiv? Wesley şi FBI trebuie că 


mă caută - poate şi KGB-ul. Eşti într-o mare încurcătură. De ce? 

— De ce nu? 

Alunele îi sărau limba şi whiskey-ul se răspândea prin 
membrele lui Arkadi. Văzu că Kirwill era teribil de încântat de 
sine însuşi. Pentru prima oară începu să vadă oarecare umor în 
această situaţie. 

— Crezi că într-adevăr nu are nici un rost? întrebă el. 

— Nu în acest loc şi în acest moment. Hai să-ţi mai arăt pe 
aici. 

— Şi dacă ne găsesc înainte să mă duci înapoi? 

— Renko, nu ai nimic de pierdut, şi Dumnezeu ştie, nici eu. 
Îl ducem pe Rats acasă. 

Arkadi privi la silueta acoperită cu murdărie, adormită pe 
bancheta din spate. Prânzise cu Osborne, gustase ceva din 
justiţia americană şi nu voia să dea ochii cu lrina încă. 

— De ce nu? 

— Ăsta-i băiatul meu! 

Zăpada şi literele chinezeşti de aur se legănau deasupra 
străzii Canalului. 

— De ce nu mi-am putut închipui adevărul de la început, 
spuse Kirwill, despre cum ai ajuns poliţist. 

— Vrei să spui anchetator. 

— Poliţist. 

— Orice. 

Arkadi era conştient că vreun compliment neobişnuit, 
probabil chiar o scuză, trebuia plătită. 

— Am văzut odată un caz când eram copil - unul dintre 
acele cazuri care puteau fi crimă sau sinucidere. 

Se opri uimit de el însuşi, fiindcă nu voia să spună asta. Un 
anchetator era antrenat să spună prostii drept răspuns la 
această întrebare personală, referindu-se la anchetatorii în 
vârstă pe care-i cunoscuse, la oprirea chiulangiilor şi epavelor şi 
la apărarea Revoluţiei. În seara asta avea demoni în capul lui. 

— Era imediat după război şi existau mari reputaţii în 
pericol, continuă Arkadi. Nu auzisem niciodată atât de mulţi 
oameni care să spună adevărul cu glas tare. Fiindcă victima 
însăşi era un adevăr atât de inevitabil nu era nici o cale prin 
care puteau să contrazică lucrurile, şi fiindcă anchetatorii aveau 


permisiunea specială să negocieze cu adevărul. 

Trecură pe lângă faţade misterioase cu nume ca Jozeria, 
Knight of Columbus, Head Shop. 

— N-am fost destul de clar, spuse Arkadi. 

— Încearcă. 


— Să spunem că un artist merituos îi cere soţiei sale să 
coboare din maşină şi să dea nişte sticle deoparte din drum şi 
apoi fuge. O fată din Tineretul Comunist, aflată în preajma 
căsătoriei, îi îngrămădeşte pe bunicii ei bătrâni în pat, astupă 
ferestrele şi dă drumul la gaz înainte de a pleca în seara aceea. 
Un ţăran ce munceşte din greu, un economist onorabil, omoară 
un flirt din Moscova. Acestea sunt mai rele decât crimele; 
acestea sunt lucruri-ce-nu-se-consideră-posibile. Acesta este 
adevărul. Există adevărul despre un nou fel de ruşi: un om care 
poate să-şi permită amantă şi maşină; o tânără care trebuie să- 
şi aducă soţul acasă pentru a trăi într-o singură cameră cu doi 
bătrâni; un ţăran şi nimic altceva decât un ţăran care ştie că nu 
va părăsi niciodată un sat la o mie de mile de restul lumii. Noi 
nu punem asta în rapoartele nostre, dar se presupune că o ştim. 
lată de ce avem permisiunea specială de a rotunji adevărul. Ne 
jucăm cu statisticile, desigur. 

— Adică puneţi mai puţine crime, întrebă Kirwill. 

— Bineînţeles. 

Kirwill îi dădu sticla şi se şterse la gură cu dosul palmei. 

— Care-i povestea? întrebă el. Nouă ne place. Cauza 
numărul unu printre tinerii din America este crima. Acest trup e 
lovit din greu de pământ înainte de a deveni un star de 
televiziune; oricine are şansa de a deveni o stea. Avem lupte şi 
mai mult decât lupte - psihişti, rapişti, homosexuali, copoi, 
masacre în lanţ. leşi afară şi eşti împuşcat, stai în casă şi te uiţi 
la televizor. Vorbeam de forma artei. Mai mare decât Detroit, 
mai bun decât sexul, arta originală şi industria au mers 
împreună, ceea ce a fost Renaşterea în Italia, beţişoarele pentru 
chinezi, Hamlet fără părţile lente - vorbim despre cursele de 
maşini, Arkadi, băiatule. Indivizii care sunt ucişi într-adevăr sunt 
pierduţi în ezitări, cascadori care-şi pierd viaţa. Cum poate să-ţi 
pese când vezi un ucigaş mai bun în mişcare lentă, plus efecte 
speciale, cu o bere într-o mână şi un sân în cealaltă? Mai buni 
decât poliţiştii adevăraţi. Toţi poliţiştii adevăraţi sunt în 


Hollywood; noi ceilalţi suntem falşi. 

Tunelul Holland îi duse pe sub Hudson. Arkadi ştia că va fi 
îngrijorat fiindcă acum Wesley într-adevăr va socoti că a fugit, 
însă se simţea ciudat de fericit, ca şi cum s-ar fi trezit vorbind o 
limbă pe care n-o învățase niciodată. 

— Ciornele noastre sovietice sunt acestea, spuse el. 
Suntem în urmă în privinţa publicităţii. Până şi accidentele 
noastre sunt secrete, oficial şi neoficial. Ucigaşii noştri în 
general doar se laudă când sunt prinşi. Martorii noştri mint. 
Uneori cred martorii sunt mai înfricoşaţi de anchetatori decât 
sunt ucigaşii. 

Din poarta dinspre Jersey a râului el privi înapoi spre Man- 
hattan. La capătul unui milion de lumini, două turnuri 
străpungeau noaptea. N-ar fi fost surprins să vadă două luni 
deasupra lor. 

— Într-o vreme credeam că vreau să mă fac astronom, dar 
după aia am hotărât că astronomia e o plictiseală. Stelele ne 
interesează pentru că sunt atât de departe. Ştii ce m-ar interesa 
cu adevărat? Un ucigaş de pe altă planetă. 

Indicatoarele arătau către vama New Jersey, Bulevardul J. 
Kennedy, Bayonne. Arkadi îşi simţi gâtul uscat şi trase o duşcă 
bună. 

— Nu sunt prea multe indicatoare pe drum în Rusia, 
înţelegi, râse el. Dacă nu ştii pe unde merge un drum, n-ajungi 
niciodată la el. 

— Aici trăim între indicatoare. Consumăm hărţi. Niciodată 
nu ştim unde suntem. 

Whiskey-ul se terminase. Arkadi puse uşurel sticla goală pe 
podeaua maşinii. 

— Aveai o babuşca! spuse el brusc, ca şi cum Kirwill abia 
vorbise despre asta. 

— O chema Nina, spuse Kirwill. Nici până-n ziua morţii n-a 
devenit americană. A existat un singur lucru pe lume care-i 
plăcea. 

— Care anume? 

— John Garfield. 

— Nu-l ştiu. 

— Nu-i ca tine, mult mai proletar. 


— E un compliment? 
— Era un mare amant. Până-n ziua când a murit. 


— Fratele tău era la fel? 

Kirwill se concentră asupra maşinii un timp înainte de a 
răspunde. Lui Arkadi îi plăcea felul în care liniile albe ale 
drumului păreau să sară în felinare. 

— Dulce. Un virgin. Era aspru având părinţii pe care-i avea, 
chiar mai aspru după moartea lor. Proştii petreceau cu el, îi 
puneau Sfântul Graal în mână şi un paşaport către rai în fund. 
Obişnuiam să-i distrug altarul de fiecare dată când veneam pe 
acasă. Îi băgăm pe Mark Twain şi Voltaire pe gât. Era ca şi cum 
aruncam pietre la San Sebastian. Dar să-l urmăreşti în Rusia, 
cum să-ţi ierţi asta? 

Dayonne era un spaţiu cu tancuri petroliere şi coloane de 
fracţionare argintii, strălucitor luminate, un camping selenar. 

— Obişnuiam să pescuim în munţii Allagash în Maine, 
Jimmy cu mine. În toată ţara sunt fabrici de cherestea şi un 
drum de intrare şi altul de ieşire. Pescuit grozav - ştiucă, 
scrumbie, păstrăv. Ai pescuit vreodată din canoe? Mergeam 
acolo până şi iarna. Luam vechiul Packard al Marelui Jim şi-i 
puneam cauciucuri mai mari. Pluteam peste zăpadă cu maşina 
aia. Ai auzit vreodată de pescuit în gheaţă? Sapi o gaură şi pui 
nişte undiţe. 

— Aşa se face în Siberia. 

— Doar să bei destul ca să nu îngheţi. Ningea? Nici o 
problemă. Cabana avea alimente la cutie, cămin, sobă şi câte 
afurisite de lemne puteai să tai. Erau cerbi, reni, cu vizuine de 
vânătoare la fiecare o mie de mile pătrate. Nimeni altcineva, 
doar localnicii şi canadienii francezi, şi tu vorbeşti engleza mai 
bine decât ei. 

Un pod îi trecu peste un râu numit Kill Van Kull. Dedesubt, 
un tanc petrolier luneca spre mare, trecerea sa fiind trădată de 
o singură lumină roşie care nu clipea. 

— Staten Island, anunţă Kirwill. Suntem înapoi în New York. 

— Nu este Manhattan? 


— Nu, cu siguranţă nu Manhattan. Atât de aproape şi totuşi 
atât de departe. Treceau pe lângă şiruri de case. Un sfânt de 
tencuială binecuvânta o pajişte. 


— Putea Jimmy să scape de oamenii aceia, Arkadi? Spune- 
mi adevărul. Arkadi îşi aminti cadavrele sub zăpadă în parc, 
toate la rând, nici o şansă de scăpare, şi cabana din bârne, 
aşternuturile din locurile de dormit unde Jimmy Kirwill citea 
Biblia în timp ce Kostia o călărea pe Valeria. 

— Sigur, minţi el. Era destul de curajos. De ce nu? 

— Ai dreptate, spuse Kirwill după un timp. 

Un pod îi duse înapoi în New Jersey peste un curs de apă 
îngust pe care indicatoarele îl numeau Arthur Kill. De-a lungul 
său erau docuri, făgaşe, faclele unor rafinării. Arkadi îşi pierduse 
simţul direcţiei, dar fiindcă luna era în stânga socoti că se 
îndreptase către sud. Fusese dat un buletin despre el în New 
York? Îl căutau şi pe Kirwill? Ce gândea oare Irina? 

— Cât de departe mergem? 

— Aproape că am ajuns, spuse Kirwill. 

— Prietenul tău Rats locuieşte aici? Nu văd nici o casă. 

— Toată e mlaştină, spuse Kirwill. Pe-aici sunt cocostârci, 
şoimi-pescar, bufniţe-butoi. O mulţime de scoici de râu, cu ani în 
urmă. Şi broaşte. Noaptea pândarii te cunosc doar după sunet. 

— Obişnuiaţi să veniţi aici? 

— Obişnuiam să aducem barca. Veneam cu unul dintre 
anarhiştii noştri. Era îndrăgostit de motoarele exterioare. Era 
îndrăgostit şi de buruieni. Natural, petreceam mai mult timp 
hoinărind. Pentru mine era o excursie tipic rusească. 

Acum se aflau pe un drum industrial de acces care trecea 
pe lângă fabrici. În lumina becurilor mlaştina arăta toate 
nuanțele spectrului, verzi, galbene, roşii. 

— Eşti îngrijorat, pot să văd, spuse Kirwill. Nu mai fi. Am eu 
grijă de Osborne. 

Atunci ce se întâmplă cu lrina şi cu mine? fu cel dintâi gând 
al lui Arkadi. Vezi cât de grotesc este să fii salvat de Osborne; 
speri că el trăieşte. 

— Întoarce aici, se ridică Rats, treaz, pe bancheta din 
spate. 

Kirwill viră pe o bandă de asfalt care ducea în jos spre Kill. 

— Aici sunt mai mulţi implicaţi decât tine şi Osborne, spuse 
Arkadi. 

— Vrei să spui Biroul? Ei pot să-l apere pe Osborne oriunde 


în altă parte, dar nu în New York. 

— Nu, nu mă gândesc la Birou. 

— KGB? Şi ei vor capul lui. 

— Stop! Spuse Rats. 

leşiră din maşină. Într-o parte, mlaştina se întindea către 
luminile slabe şi mişcătoare ale unei casierii de autostradă; în 
cealaltă luneca spre parcul de ambarcaţiuni. Ei îl urmară pe Rats 
pe o cărare care se cufunda sub picioarele lor. 

— O să vă arăt, spuse Rats întorcându-se spre ei. Nu sunt 
hoţ. 

În parcul de ambarcaţiuni, instalaţiile portuare stăteau pe 
stâlpi de lemn. Câini de pază lătrau sub un felinar, acompaniaţi 
de câini din alt parc unde cheresteaua se înălța în piramide de 
stejar dat cu gudron. Pe Kill un barcaj de gunoi era în cursa de 
noapte. Peste Staten Island erau puţine lumini, o fereastră, un 
bazin uriaş cuibărit între copaci, şi de-a lungul apei, ceea ce 
părea să fie case, bărci, camioane şi macarale îngrămădite 
unele peste altele. 

Arkadi ajunse la scândurile instabile puse în noroi înaintea 
lui Kirwill. Fulgi de zăpadă străluceau pe păpuriş şi stuf. Rats se 
aplecă energic în faţă către o baracă de carton asfaltat cu 
burlan de sobă. Când Arkadi se apropie de ea, păşi pe stâlpi mici 
care ieşeau din mâl ca nişte dinţi. Rats deschise uşa barăcii, 
aprinse o lampă cu petrol şi-i invită înăuntru. 

Arkadi ezită. Pentru prima oară de când se afla în America 
nu era înconjurat de lumini. Exista numai strălucirea autostrăzii, 
o ceaţă lată depărtată blocată de Staten Island, iar deasupra 
cupola familiară a întunericului şi sclipirea ameţitoare a zăpezii. 
Pustiul îl copleşi. 

— De ce am venit aici? îl întrebă el pe Kirwill. Ce vrei de la 
mine? 

— Vreau să te salvez, spuse Kirwill. Ascultă, Barcelona e 
plin de prostituate; Biroul nu poate ţine socoteala cui intră şi 
iese. Până mâine noapte o să-i ţin pe Billy şi Rodney în camera 
de deasupra ta. Ei vor aştepta până e bine şi întuneric şi pe 
urmă aruncă o scară pe fereastră. Tu şi fata purtaţi ceva care să 
nu bată la ochi şi bateţi în tavan când sunteţi gata. Ei vă iau cu 
liftul de serviciu şi vă scot pe trotuar. Operaţie simplă - sus şi 
afară, Brigada Roşie şi-a făcut treaba. 


— Brigada cum? 

— Brigada Roşie. Ţi-au povestit despre noi. 

— De unde ştii că mi-au povestit despre Brigada Roşie? 
Arkadi aşteptă răspunsul, apoi renunţă. Aveţi microfon în 
camera noastră. Asta făceau detectivii tăi Billy şi Rodney vizavi; 
radioul din fereastra lor este receptorul. 

— Toată lumea are un transmiţător în camera voastră. 

— Dar ei nu mă cunosc ca prieten. Ca prieten, spune-mi, 
toată lumea se uită cu satisfacţie la fiecare cuvânt? Este posibil 
să asculţi antiseptic? lartă-mă că sunt atât de prost, trebuie să 
te întreb acum ce făceai la apartamentul unde m-a dus Osborne. 
De ce nu ardea lumina acolo? Spune-mi dacă greşesc, dar 
puneai mai multe microfoane prin tot apartamentul - unul în 
fiecare cameră, cu fir cu tot? Ah, locotenente, ai acum treabă. 
N-ai uitat dormitorul, nu-i aşa? 

— Ei te pândesc, Arkadi. Biroul şi KGB-ul împreună. Nu 
există nici o înregistrare despre prezenţa ta în America, am 
controlat. Nici în ţara asta, nici în Barcelona, nicăieri. Tot ce fac 
este pentru protecţia ta. 

— Mincinosule! Ai rupt piciorul propriului tău frate pentru 
protecţia lui. Ştii tot despre Osborne şi Irina şi mine. 

— Dar pot să te salvez. Pot să vă scot pe amândoi afară, şi 
Wesley nici măcar nu va şti unde sunteţi până dimineaţă. O 
maşină o să vă aştepte la câteva blocuri departe de hotel cu 
bani, acte de identitate noi, hărţi. Ajungeţi în Maine în nouă ore. 
Încă mai am cabana aceea. Am aprovizionat-o pentru voi şi am 
înlocuit Packard-ul cu un Jeep. Există acolo schiuri şi puşti. Dacă 
lucrurile merg bine, puteţi pleca în Canada - nu e departe. 

— Asta-i o glumă nebunească de-a ta, fiindcă nu poţi să ne 
agăţi. 

— Pot. Vezi, în felul ăsta Jimmy încă mai câştigă. El mai 
scoate doi ruşi afară. Altfel, întreaga lui viaţă şi moarte au fost 
în zadar. În felul acesta există un motiv pentru ca Jimmy să 
trăiască. 

— Nu există nici un motiv. El e mort. 

— De ce ne certăm? Lasă-mă să fac asta pentru tine. 
Suntem prieteni. 

— Nu, nu suntem. Du-mă înapoi la hotel. 


— Aşteaptă. 

Kirwill îl apucă de braţ. 

— Plec. 

Arkadi se smulse şi porni spre maşină. 

— O să faci cum îţi spun eu, îl apucă iarăşi Kirwill de braţ. 

Arkadi îl lovi. Colţul gurii lui Kirwill se crăpă şi sângeră, 
parcă surprins de forţa loviturii. Kirwill îl ţinea încă de braţ pe 
Arkadi. 

— Să mergem, acum, îl avertiză Arkadi. 

— Nu, tu o să... 

Arkadi îl lovi şi sângele năpădi buzele lui Kirwill. Arkadi 
aştepta o demonstraţie a experienţei profesionale a locote- 
nentului: mâinile puternice care-i rupseseră coastele şi-l loviseră 
în inimă, care-i betegiseră piciorul, furia legendară. Însă 
învățase ceva după Gorki Park şi se gândi că putea fi ceva mai 
mult de data asta. O luptă pe viaţă şi pe moarte era o mare 
atracţie, şi aici era locul în care Kirwill -Killwell, cum îl numise 
fratele său - putea să reuşească; la asta era cel mai bun. 

— Luptă-te, îi ceru Arkadi. Aşa am început, adu-ţi aminte. 

— Nu, spuse Kirwill, dar îl apucă de braţ. 

— Luptă! 

ÎI lovi pe Kirwill în genunchi. 

— Te rog, îi ceru Kirwill. 

Aceasta era o scenă nouă şi grotească, Kirwill în noroi, 
rugându-se. 

— Să mergem! strigă Arkadi. Lăsă braţul în jos. Doar lasă- 
mă pe mine să plec. Nu există nici o scăpare la cabana din 
poveste. Ştii asta. Ştii că nu ne putem ascunde zece ani, şi KGB- 
ul ne va găsi şi ne va ucide dacă nu luăm samurii. Nu ne vor 
lăsa niciodată să plecăm fară samuri. Au să ne dea lui Osborne 
în schimbul samurilor. Aşa că nu-mi spune mie poveşti: nu poţi 
să salvezi pe nimeni. 

— la uită-te, spuse Kirwill. 

Arkadi privi la baracă. Rats tot mai aştepta la uşă, prea 
înfricoşat ca să fugă. 

— Uită-te înăuntru, spuse Kirwill. 

Arkadi simţi năduşeala curgându-i pe piept. Faţa îi îngheţă. 
Cu fiecare pas pământul se afunda sub picioare. Rats ridică 


lampa. Arkadi se aplecă prin uşa joasă şi împinse deoparte rola 
de hârtie de muşte. Pereţii şi acoperişul barăcii erau scânduri şi 
bucăţi de plastic, izolate cu ziare şi cârpe. Podelele erau 
scânduri nefixate. Un preş şi pleduri zăceau într-un colţ. În 
mijloc, o sobă pântecoasă expunea o tigaie cu fasole congelată. 
În încăperea fară ferestre, mirosul de carne stricată predomina. 

— N-am furat, se dădu deoparte Rats, speriat de Arkadi. 
Pricepi engleza? Eu pun capcane. Asta am, asta fac. 

Cutii cu untură şi seu se rânduiau pe un raft din cutii de 
portocale. Exista un raft de medicamente: digitalină, nitro- 
glicerină, fiole de amil nitrit, Contact, Scope. 

— Castorul e mâncare bună, mâncare naturală. Doar 
numele îi alungă pe oameni. Blana e clasa-ntâi. Oamenii-s 
proşti; cele mai multe haine pe care le poartă sunt de castor. 
Duc zece, douăzeci de piei pe săptămână în oraş. M-au lăsat, n- 
am nevoie să fur nimica şi nu fur. 

Rats se împletici pe lângă sobă şi tigaia cu fasole căzu 
peste o cutie de carton cu ustensile de metal, Ajax şi şervete de 
mâini. El răscoli printre cutiile cu Bisquick, Gravy Trains, Roach 
Motel, o carte poştală cu John Glenn învelită în pergament. 
Borcane cu vaselină, cafea instant A şi P, o soluţie de acid tanic 
făcută din Red Ron Tea. Bocanci căptuşiţi şi o plasă. 

— Erau ale mele, în capcana mea. Niciodată să nu spui aşa 
ceva. Nu era nici o muscă, era altceva. De-aia le-am adus în 
oraş, să aflu ce-s alea. 

În spate erau pungi vechi de plastic, de bezele Kraft, Pâine 
Minune şi Lapte Praf Alba. Haine pătate, pe o sfoară. O jachetă 
de lucru, pe un cârlig, un calendar Citybank şi mai multe hârtii 
de muşte năclăite. Apoi un suport de haine cu piei de castor, 
piei lucioase atârnând de cozile plate, dezgolite, cu capetele şi 
picioarele scurte, cu degetele unite, încă netăiate. 

— Omul de la piaţă spune că nici nu-s americani. Poate-s ai 
voştri, la urma urmei. Tot ce spun e că l-am prins, nu l-am furat. 
O să vă arăt unde, chiar peste apă. Sunt un om fericit, n-am 
nevoie de necazuri. 

Rats luă jacheta de lucru de pe cârlig. 

— Dacă-i al tău, e-al tău. 

Pe cârlig era o piele mult mai lungă şi mai îngustă decât 
castorii, blana de un luciu negru-albăstrui cu o senzaţie 


caracteristică la atingere, de «rece» în vârful degetelor, coada 
stufoasă şi rotunjită, pielea ţeapănă şi meticulos tăbăcită, dar o 
labă fusese aproape roasă de jur împrejur, de disperarea cu care 
animalul încercase să scape din capcană. Un samur. 

— O să te duc acolo, îi spuse Rats lui Kirwill, care stătea la 
uşă. Mergem repede cât e lumină. În zori, doar tu şi cu mine. 
Chicoti; cu ochii fugind de la Arkadi la Kirwill, gata să le facă o 
confidenţă. Vă spun un secret. Unde am prins blana asta? Sunt 
încă multe acolo. 

Wesley apăsă pe oprirea de urgenţă şi liftul pentru automo- 
bile se opri între etajul patru şi cinci de la Barcelona. În maşină 
erau Arkadi, Wesley, George şi Ray. Era ora 3 dimineaţa. 

— Am primit un buletin acum o oră, spuse Wesley. 
Locotenentul Kirwill este total nebun, atacând un şofer civil şi 
luându-i maşina. Cine ştie ce primejdie era înăuntru? Apoi mi- 
am dat seama că nu era nici o primejdie; nu veţi încerca nimic 
câtă vreme o avem pe domnişoara Asanova. Câtă vreme o 
avem pe ea, vă avem şi pe voi. Aşa că am aşteptat şi iată-vă 
aici. Unde aţi fost? Eliberă butonul de alamă. Vă promit, n-are 
importanţă. 

George şi Ray îl împinseră pe Arkadi de-a lungul holului de 
la etajul cinci până când le făcură semn şi se întoarseră spre ei, 
apoi priviră înapoi după Wesley, care aştepta la lift. 

— Încet, spuse Welsey. 

Arkadi parcurse restul drumului pe hol singur. Îl aştepta în 
cameră. Arkadi îl dădu afară şi puse un scaun în uşă. 

Irina şedea pe pat aşteptând, obosită şi speriată. N-o mai 
văzuse niciodată atât de speriată. El observă felul în care 
aşternutul şedea pe genunchii cămâăşii de noapte verzi pe care o 
purta, felul în care părul lung îi cădea pe umeri. Braţele erau 
goale în chip erotic, ochii mari. Semnul slab albăstrui de pe 
obraz era nemascat, atingerea neprihănirii. 

Ea nu îndrăznea să vorbească; abia îndrăznea să respire. O 
idioată n-ar fi atât de înfricoşată, gândi Arkadi. Se aşeză pe pat 
lângă ea şi încercă să-şi ţină mâinile să nu tremure. 

— Te-ai culcat cu Osborne la Moscova. Te-ai culcat cu el 
aici. Mi-a arătat patul. Vreau să-mi spui despre asta. Ai vrut să- 
mi vorbeşti uneori despre asta, nu-i aşa? 

— Arkaşa, spuse ea atât de blând încât el abia o auzea ce 


spune. 

— Un bărbat nu era destul pentru tine? întrebă Arkadi. Sau 
Osborne face ceva pentru tine ceea ce eu nu fac? Ceva 
deosebit, o poziţie particulară? Prin spate, prin faţă? Te rog 
explică-mi. Sau posedă un magnetism sexual căruia nu-i poţi 
rezista? Eşti atrasă de un bărbat ale cărui mâini sunt acoperite 
cu sânge? Uite, pe mâinile mele nu e sânge acum. Nu al 
prietenilor tă;, mă tem - numai sângele prietenului meu. 

Întinse mâinile însângerate ca să le vadă. 

— Nu. Îi citi reacţia pe faţă, nu e satisfăcător, nu e destul 
de stimulativ. Dar Osborne a încercat să te ucidă; poate că asta- 
i diferenţa. Asta e! De ce ar dori o femeie să se culce cu un 
ucigaş dacă nu vrea să fie rănită? 

Îşi strecură degetele în părul ei, răsuci şi-i ridică capul. 

— Aşa e mai bine? 

— Mă doare, şopti Irina. 

— Nu pare să-ţi placă. Îi dădu drumul la păr. Deci nu e 
asta. Poate că banii te excită; înţeleg că-i excită pe mulţi 
oameni. Osborne mi-a arătat noul nostru apartament. Ce 
oameni bogaţi urmează să fim într-un asemenea apartament, 
aşa de plin de daruri şi haine. Dar le-ai meritat, Irina. Ai plătit cu 
viaţa propriilor tăi prieteni. Nu e de mirare că eşti inundată de 
cadouri. Vâri degetele în gulerul cămăşii de noapte. Asta-i un 
cadou? Desfăcu gulerul, sfâşie cămaşa până la mijloc şi o trase 
deoparte de pe sâni. Deasupra sânului stâng văzu pulsul ei 
bătând de teroare, acelaşi puls pe care-l simţea pe când făceau 
dragoste. Îşi trecu mâna uşor peste pântecele ei: perna lui, 
perna lui Osborne. 

— Eşti o târfă, Irina. 

— i-am spus că n-am făcut nimic ca să ajung aici, spuse 
Irina în spatele lui. N-ai vrut să mă crezi, dar ţi-am spus. Nu 
ştiam despre Valeria şi ceilalţi. Mi-era frică, dar nu ştiam. Când 
puteam să-ţi spun despre Osborne? După ce am început să te 
iubesc, după ce am fost în apartamentul tău? lartă-mă, Arkaşa, 
că nu ţi-am spus că sunt o târfă după ce am început să te 
iubesc. 

— Te-ai culcat cu el acolo. 


— O dată. Aşa a vrut să mă dea afară. Tu ai apărut pentru 
prima oară şi mă temeam că ai de gând să mă arestezi. 


Arkadi ridică mâna. Ea căzu sub propria greutate. 

— Te-ai culcat cu el aici. 

— O dată. Aşa a acceptat să vii cu mine. 

— De ce? Urma să fii liberă, să ai apartamentul tău, hainele 
tale - de ce să mă ceri pe mine? 

— Aveau de gând să te ucidă în Rusia. 

— Poate. Însă nu m-au ucis. 

— Pentru că te iubesc. 

— Trebuia să mă laşi acolo! Mă simţeam mai bine decât 
aici. 

— Eu nu, spuse Irina. 

Nu-şi închipuise niciodată că avea atâtea lacrimi. Îşi aminti 
cuțitul lui Unmann ieşind din stomacul său - singura dată când îi 
mai curseseră atât de năvalnic. Durerea era aceeaşi. 

— Nu era mai bine acolo dacă tu rămâneai aici. 

Când Irina se ridică, cămaşa sfâşiată căzu pe podea. 

Oare îi ascultau? se întrebă Arkadi - toate aceste urechi în 
miniatură, în pat, pe sofa, pe dulapul cu medicamente. Umbra 
ferestrei atârna ca o pleoapă vulgară. El o trânti şi stinse lumina. 

— Dacă te întorci acolo, merg cu tine, spuse lrina din 
întuneric. 

Lacrimile lui erau izvoare de furie la fel de fierbinţi ca 
sângele. Orbit, văzu în minte pe Viskovi în cafeneau lor de lângă 
Gara Paveletski, bătrânul purtând un palton cu vestă de cavior 
şi zâmbind cu dinţii de metal, soţia lui mută zâmbind. Îl văzuse 
printre milioane de dinţi de metal. 

— Te vor omori cu siguranţă, spuse el. 

— Orice-ai face tu, fac şi eu. 

Se lăsă în genunchi lângă pat. 

— Nu trebuia să te vinzi pentru mine. 

— Ce altceva aveam de vânzare? întrebă lrina. Nu este ca 
şi cum m-aş fi vândut pentru o pereche de ghete. M-am vândut 
pentru a scăpa, pentru a rămâne în viaţă. Nu mi-e ruşine, 
Arkaşa. Mi-ar fi ruşine de mine dacă n-o făceam. N-o să spun 
niciodată că-mi pare rău pentru ce am făcut. 

— Cu Osborne, totuşi... 

— O să-ţi spun despre asta. Nu m-am simţit niciodată, 


după aceea, în felul în care fetele tinere se presupune că se 
simt. Mă simţeam arsă, de parcă un strat de piele mi-ar fi fost 
îndepărtat. 

Ea îi apăsă capul între sâni. Braţul lui veni în jurul ei. 
Hainele erau grele şi ude. Le aruncă deoparte, ca şi amintirile. In 
cele din urmă acest pat era al lor, gândi. Probabil că nimic 
altceva nu exista pe lume, decât acest pat, cu rochia sfâşiată şi 
dosul unei canadiene în întuneric. Cumva se iubeau unul pe altul 
mai mult. Fuseseră istoviţi, morţi, iar acum erau din nou în viaţă 
în acest pat de târfă, în această noapte străină. 

Arkadi o simţi pe Irina dormind adânc lângă el. 

Dimineaţa, Rats îl dusese pe Kirwill la samuri. 

— Ei se află pe Arthur Kill, povestise Kirwill la întoarcere, şi 
îţi spun eu, avea mai mult sens să-i ascundă aici decât la o mie 
de mile departe. Întâi, fiindcă toată lumea presupune că ei cresc 
în ţinutul nurcilor. Al doilea, îi ţine chiar aici sub controlul lui di- 
rect; nu vrea să depindă de cineva care răspunde la un apel 
telefonic de mare distanţă. Al treilea, pentru că există probabil o 
sută de mii de mile pătrate în jurul Marilor Lacuri, dar există şi o 
mulţime de fermieri crescători de nurci. Este o gigantică 
cooperativă de nurci, ştii asta? Samurii au nevoie de carne 
proaspătă. Marile cooperative găsesc acest soi de hrană fiind 
trimisă în toate părţile pădurilor lor. Dar New York este capitala 
cărnii proaspete a universului; nu poţi să urmăreşti ce şi unde se 
întâmplă. lar partea de vest din Staten Island este numai pădure 
şi mlaştină, câteva rafinării, câţiva localnici care se gândesc la 
propriile lor treburi, fără poliţişti. Singurul lucru care ar putea 
merge prost este o gaură într-o cuşcă; un samur fuge, cineva îl 
prinde şi încearcă să-l vândă, un blănar din Manhattan cheamă 
poliţia, iar eu, din toată lumea, se întâmplă să aflu despre asta. 
Singurul lucru care poate merge prost. Soarta e bună cu tine, 
Arkadi. E alături de tine acum. 

După-amiază, Billy şi Rodney închiriară camera de hotel de 
deasupra. Îndată după căderea întunericului, Arkadi şi Irina n- 
aveau altceva de făcut decât să urce o scară care ducea dincolo 
de fereastră. Vor găsi o clipă în care strada era pustie şi vor 
ciocăni în tavan. Nu-i va vedea nimeni din clădirea de birouri de 
vizavi. Vor lua liftul de serviciu de la etajul şase până la demisol 
şi vor ieşi prin uşa de serviciu către maşina care-i aştepta. Erau 
chei, bani şi hărţi însemnate cu grijă în compartimentul de la 


bord. O dată ce erau pe drum, Kirwill va lua legătura cu KGB şi 
va oferi lui Nicky şi Rurik acelaşi târg pe care-l oferise şi lui 
Osborne: samurii pentru Irina şi Arkadi. Ce puteau face Rurik şi 
Nicky? Prizonierii erau deja plecaţi. Indată ce FBI le descoperea 
fuga, vechiul târg cădea de la sine, iar Osborne putea face ca 
samurii să dispară cine ştie unde. Se termina pentru totdeauna 
cu samurii. KGB trebuia să trateze rapid cu Kirwill şi să alerge la 
Staten Island. 

Îşi aprinse ţigara, ferind flacăra chibritului de faţa Irinei. 

lrina nu ştia. Cum putea să-i descrie planul de scăpare când 
erau înconjurați de microfoane? În afară de asta, era în 
aşteptarea târgului lui Osborne, o aşteptare care era ca lumina 
zilei văzută dintr-o groapă neagră. N-avea nici un rost s-o sperie 
când noul plan nu intra în acţiune; după aceea n-avea decât să-i 
facă să-l urmeze. Înainte ca ea să ştie, vor fi în maşină. Totul 
depindea de un beţiv. Poate că Rats găsise pielea de samur şi 
ticluise întreaga poveste. Sau avusese alt atac de de/irium 
tremens şi era incapabil să-l ducă pe Kirwill la samuri. Osborne 
putea să fi aflat că un samur dispăruse; oare nu-i mutase deja 
pe ceilalţi? 

Atunci el şi lrina puteau să scape. Probabil că FBI le 
supravegheau ferestrele zi şi noapte. Arkadi nu condusese 
niciodată o maşină americană; cine ştie cum funcţiona? Puteau 
să se rătăcească. Hărțile, cel puţin în Uniunea Sovietică, erau 
greşite intenţionat. Probabil că el şi Irina erau atât de vizibil ruşi 
încât oricine i-ar recunoaşte ca fiind fugari. În afară de asta, el 
era un om neştiutor într-o ţară străină. 

Cel puţin nu mai trebuia să-l creadă pe Osborne. Aşa cum 
spusese Irina, crezi ce trebuie să crezi. N-avea nici o pretenţie; 
tot ce dorea de la Osborne era America. Un anchetator cerea 
mai mult de la un ucigaş, o pătrundere într-o zonă întunecată, 
un peisaj neted, contractul cu sufletul răului. Ceea ce cerea 
Arkadi, Osborne putea da. 

Spre tavan, fumul se răspândea ca gândurile într-un nor 
cumulus. 

Rus/anchetator/ucigaş/american. Nimeni nu-l cunoştea pe 
Osborne aşa ca el - nici chiar lrina sau Kirwill. Arkadi ştia că 
Osborne cheltuise o avere ca să-şi aducă în secret samurii din 
Uniunea Sovietică. Ar fi un erou american dacă s-ar păstra. 
Singura crimă a lui Osborne era Gorki Park, şi singura persoană 


care-l putea lega de el era Irina. Încercase s-o ucidă la Moscova. 
Nimic nu se schimbase, decât că acum trebuia să-l ucidă şi pe 
Arkadi. Osborne îi va trimite pe Nicky şi Rurik într-o direcţie 
greşită, iar el îi va omori pe Arkadi şi Irina în momentul în care 
ieşeau din custodia FBI. Exista un singur lucru de care Arkadi 
era sigur. Dar Osborne va întârzia cu o zi. 

În somnul ei, faţa lrinei îi apăsa pieptul. Ca şi cum îmi 
insuflă viaţă, gândi Arkadi. Stinse ţigara. 

În timp ce adormea îşi imagina cu ce ar semăna cabana lui 
Kirwill. Exista tundră în Maine? Trebuia să-şi ia haine groase şi 
ceai - atât de mult ceai cât puteau cumpăra. Şi ţigări. Ce voia să 
spună Kirwill, «ca Siberia cu cutii de bere»? N-are importanţă; 
Arkadi se pomeni zâmbind în perspectivă. Nu-i plăcea prea mult 
vânătoarea, dar îi plăcea să pescuiască şi nu fusese niciodată 
într-o canoe. Ce vor mai face altceva? li va cere Irinei să-şi 
povestească viaţa fără să lase nimic deoparte. Când ea va 
obosi, îi va povesti despre sine însuşi. Viaţa lor va fi două 
poveşti. Cât vor trebui să stea, nu avea nici o idee. Osborne va 
voi să-i găsească, dar el va fi preocupat să se ascundă de Kirwill 
- ei pot să aştepte. Vor lua nişte cărţi. Autori americani. Dacă 
vor căpăta un generator vor avea lumină, radio, picup. Seminţe 
pentru grădină: sfeclă, cartofi, ridichi. Putea asculta muzică în 
timp ce dansa: Prokofiev, leneş din New Orleans. Pe timp 
călduros putea merge să înoate, iar în august vor ieşi ciupercile. 

Visa că era pe malul râului Kliazma pe înserat. In depărtare 
lampioane chinezeşti duceau spre o scară lungă către un doc şi 
ciubăre de lemn colorate cu flori. O plută din cutii de suc de 
portocale chema înotătorii. 

Toată lumea părăsise docul şi venise pe țărm - musafiri, 
muzicieni, personal ajutător. Tatăl său şi unii dintre prietenii lui 
erau într-un skiff, care se legăna şi se legăna în mijlocul râului. 
Tatăl său luă un cuţit şi-l cufundă în apă. 

Deşi apa era neagră şi opacă, Arkadi putu s-o vadă clar pe 
mama lui pentru că era îmbrăcată în cea mai bună rochie albă. 
Părea suspendată în propria ei plutire, cu picioarele încălţate în 
ciorapi imediat sub suprafaţa apei, trupul perpendicular, un braţ 
întinzându-se în jos către fundul râului. Când o urcară în barcă, 
văzu că încheietura ei era ciopârţită de eforturile tatălui său, dar 
că în cele din urmă el renunţase şi lăsase frânghia care era 
legată de încheietura ei. Era prima oară când Arkadi credea o 


persoană moartă. Mama lui era tânără - tatăl, de asemenea, 
deşi ajunsese deja un general celebru. 

Indurerat, ca totdeauna în aceste vise, analiza crima. La 
început crezuse că tatăl lui o omorâse. Ea dansase şi râsese, 
mai veselă decât o văzuse săptămâni de zile, ameţită când el 
venea spre ea. Dar ea era puternică şi cel mai bun înotător din 
întregul grup, o adevărată sirenă. Nu era nici un indiciu că 
cineva o aruncase cu forţa în apă; barca nu fusese plesnită, nu 
existau vânătăi. Treptat, ajunsese să-şi dea seama că bazinul de 
lemn plin cu pietre şi lungimea rămasă a parâmei, capătul ei 
legat într-un laţ aşteptat, fusese pus pe fundul râului de nimeni 
decât de ea însăşi. Când venise timpul - în mijlocul petrecerii de 
seară - ea coborâse cu ochii strălucind , lunecase în curentul 
râului, înotase până la parâmă şi se scufundase. În copilărie nu 
ştia nimic despre epurarea inginerilor, a armatei, a porţilor, a 
Partidului sau despre sinuciderea soţiei lui Stalin, dar chiar şi un 
copil simţea frica antică a vremii, când lampioanele deveneau 
goblenuri. Cei mai buni unchi deveniseră trădători. Femeile 
plângeau fără nici un motiv. Această fotografie era ascunsă, 
cealaltă arsă. Era greu să accepţi ideea că ea îi urmase pe toţi 
aceia care dispăruseră din cauză că ea însăşi nu dispăruse; ea 
era acolo în apă pentru ca toţi să vadă. Tocmai de aceea tatăl ei 
încercase atât de disperat să alunge proba parâmei dispreţuite 
şi preschimbase moartea ei într-un accident sau - aşa cum 
făcuse Stalin cu propria soţie - chiar în crimă. În apa întunecată 
ea părea să fie semnul exclamării asupra acuzaţiei ei, scăpând 
aşa cum înota, cel puţin în vis. 

Când Arkadi se trezi, zăpada bătea orizontal în geamuri şi 
părea că odaia se învârteşte. Wesley, George şi Ray stăteau 
aplecaţi asupra patului. Erau cu toţii în paltoane. Scaunul pe 
care-l proptise la uşă zăcea pe podea. Ray avea o valiză iar 
George ţinea în mână un pistol. lrina se trezi şi-şi trase 
aşternutul peste ea. 

— Ce vreţi? întrebă Arkadi. 

— Îmbrăcaţi-vă, spuse Wesley. Plecăm. 

— Unde? 

— Azi e ziua, spuse Wesley. 


— Discuţia cu Osborne trebuia să fie mâine, protestă 
Arkadi. 


— S-a schimbat. E chiar acum, spuse Wesley. 

— Dar nu era vorba s-o avem decât mâine, spuse din nou 
Arkadi. 

— S-a schimbat. 

— Arkaşa, ce s-a întâmplat? se ridică Irina apucând 
aşternutul. Putem fi liberi astăzi. 

— Sunteţi liberi chiar acum. Doar faceţi ce vă spun, zise 
Wesley. 

— Ne duci la Osborne? întrebă Arkadi. 

— Nu asta voiaţi? 

— Daţi-vă jos din pat, spuse George. 

— Lăsaţi-ne singuri să ne îmbrăcăm, spuse Arkadi. 

— Nu, zise Wesley, trebuie să ne asigurăm că nu ascundeţi 
nimic. 

— Nu cobor din pat cu voi aici, spuse Arkadi. 

— O să te împuşc pe tine dacă nu vrea, aţinti George 
pistolul către Arkadi. 

— E-n regulă. 

Irina ţinu mâna lui Arkadi şi începu să se ridice. 

— E o măsură de prevedere, spuse Wesley. Aici am hainele 
voastre noi. 

Ray deschise valiza la picioarele patului. Erau acolo cos- 
tume potrivite pentru fiecare dintre ei. 

— Cât de moi sunt ouăle unui agent KGB? îl întrebă George 
pe Arkadi. 

Irina cobori din pat goală, cu ochii ţintă la Arkadi. Se duse în 
faţa ferestrei şi se învârti încet, ţinând braţele departe de corp. 

— Nu sunt agent KGB, spuse Arkadi. 

— Cred că găseşti mărimea corectă, îi spuse Ray Irinei. 

— Tovarăşe Renko! 

Wesley se mişcă spre Arkadi să-l dea jos din pat. 

Arkadi se ridică, cu ochii la Irina. Toată grăsimea pe care o 
avusese, o pierduse în spital; viaţa de la ţară cu Pribluda îi 
dublase muşchii. George aţinti revolverul cu ţeavă scurtă spre 
mijlocul cicatricei care pornea de la coastele lui Arkadi şi 
dispărea în părul de pe pubis. 

— Ai de gând să mă împuşti acum şi să pui capăt întregii 


poveşti? întrebă Arkadi. 

— Asta doar ne scapă de orice grijă faţă de secretul aflat în 
hainele şi pantofii tăi, spuse Wesley. Ar face lucrurile mai uşoare 
pentru toţi. 

Irina se îmbrăcă, fără să dea vreo atenţie americanilor, de 
parcă ar fi fost numai ea şi Arkadi. 

— Am şi eu nervii mei, îi spuse Wesley lui Arkadi. 

Erau acolo lenjerie, brasieră, bluză, pantaloni largi, pulover, 
şosete, pantofi şi canadiană pentru Irina; chiloţi, cămaşă, 
pantaloni, pulover, şosete, pantofi şi canadiană pentru Arkadi. 

— Prima noastră zăpadă în America, spuse Irina. 

Totul se potrivea, aşa cum spusese Ray. Când Arkadi 
întinse mâna spre ceas, Wesley îi dădu unul nou. 

— Este exact şase patruzeci şi cinci, spuse Wesley 
apucându-l pe Arkadi de încheietură. E timpul să mergem. 

— Vreau să mă pieptăn, spuse Irina. 

— Eşti invitata mea, îi dădu Ray pieptănul lui. 

— Unde mergem? întrebă Arkadi. 

— Veţi ajunge repede acolo şi veţi vedea, spuse Wesley. 

Oare Kirwill găsise deja samurii? se întrebă Arkadi. Cum 
putea să găsească ceva pe ninsoarea asta? 

— Vreau să las un mesaj pentru locotenentul Kirwill, spuse 
el. 

— Foarte bine. Dă-mi-l mie, se oferi Wesley. 

— Vreau să spun, să-l sun la telefon şi să vorbesc cu el. 

— Ei, chiar că înţeleg cum se leagă lucrurile, mai ales 
având în vedere noaptea trecută, spuse Wesley. Nu vrei ca 
lucrurile să se lege. 

— Care-i problema Arkaşa? întrebă Irina. Suntem liberi. 

— Doamna are perfectă dreptate, spuse George şi puse 
deoparte arma ca să dovedească asta. 

Ray îl ajută pe Arkadi să-şi pună canadiana cu glugă. 

— Nu sunt mănuşi. Căută prin buzunare. Aţi uitat mănuşile. 

Agenţii rămaseră o clipă năuci. 

— Poţi să cumperi mănuşi după aceea, spuse Wesley. 

— După ce? întrebă Arkadi. 

— Este timpul să plecăm, spuse Wesley. 


Fulgii din ultima noapte, mici, tari, erau acum pufoşi şi 
umezi. În Moscova erau probabil batalioane de femei bătrâne 
măturând zăpada. Arkadi şi Irina fură urcați în spatele Sedanului 
cu două uşi, împreună cu George. Wesley era în faţă cu Ray, 
care conducea. 

Furtuna producea o adevărată confuzie: brazde de zăpadă 
în urma maşinilor aflate în faţa unei parade de femei, poliţia 
agitând bastoane portocalii, felinare reduse la jumătăţi de 
siluetă. 

Traficul încetini într-un scrâşnet dureros de cauciucuri; 
pietonii mergeau aduşi de spate. În maşină geamurile se 
aburiră; era înghesuiala hainelor groase. Arkadi ar fi trebuit să 
treacă peste Wesley pentru a ajunge la uşă; George, cu pistolul 
în mână era de cealaltă parte a Irinei. 

— Ţigări? 

Wesley deschise un pachet şi îi oferi una lui Arkadi. Era o 
roşeaţă uşoară, feciorelnică, de agitaţie pe faţa lui. 

— Credeam că nu fumezi, spuse Arkadi. 

— Niciodată. Sunt pentru tine, spuse Wesley. 

— Nu, mulţumesc. 


— Sunt pierdute dacă nu le iei, păru Wesley supărat. 

George luă furios ţigările. 

Merseră pe West Side pe sub o autostradă suprapusă care-i 
adăposti parţial de ninsoare. Nave se iviră deodată între docuri. 

— Unde ai fost cu Kirwill noaptea trecută? întrebă Wesley. 


— Din cauza asta facem azi ce trebuia să facem mâine? îi 
întoarse Arkadi întrebarea. 

— Kirwill este un om atât de periculos, încât mă mir că mai 
eşti în viaţă, spuse Wesley şi repetă către Irina: mă mir că mai e 
în viaţă. 

Irina ţinea mâna lui Arkadi. Zăpada rară cădea prin marile 
orificii din autostrada de deasupra, iar ea se aplecă înainte, ca şi 
cum erau la o cursă de sănii. 

În interiorul canadienei lui noi, cămaşa cea nouă se simţea 
țeapănă, ca papucii pe care-i pun mortului. Ţigările erau cele pe 
care le ofereau executorii, gândi; mănuşile erau cele pe care le 
uitaseră. 

Oare trebuia să-i fi spus Irinei? se întrebă. Îşi aminti 
povestea ei despre tatăl lui Kostia, ticălosul care căutase 


scăpare în Siberia, cum acest vânător de oameni trecea drept 
un vânător obişnuit şi se împrietenea cu evadaţii, împărțea cu ei 
o masă caldă şi o sticlă cu votcă, şi, pe când fugarul moţăia cu 
capul plin de visuri, îi tăia gâtul cu simpatie. lrina, îşi aminti 
Arkadi, aprobase. Mai bine să mori cu iluzia libertăţii, credea ea, 
decât cu nimic. Ce putea fi mai crud decât să te retragi chiar şi 
aşa? 

Şi dacă greşea? Dacă într-adevăr Osborne avea de gând să 
negocieze samurii aceia în schimbul Irinei şi al lui Arkadi? Pentru 
moment putea chiar să se amăgească. 

Osborne va trebui să tragă, hotărî Arkadi. Aşa ar fi curat şi 
cinstit. lar agenţii erau oameni curaţi şi cinstiţi. Arkadi şi Irina 
vor fi socotiți intruşi? Agenţi inamici? Şantajişti? N-avea 
importanţă. Osborne era expert în asemenea soi de treburi. Prin 
comparaţie, Wesley era doar un american de birou. 

Autostrada de sus dispăru în urma lor şi cerul se deschise, 
turnând mereu zăpada lăptoasă, iar Irina sporii strânsoarea 
mâinii lui Arkadi de emoție. Era atât de frumoasă, încât el se 
simţi absurd de mândru. 

Poate că se întâmplase ceva; poate cursa cu maşina va 
dura veşnic. Apoi se gândi la emițătorul lui Kirwill din camera de 
hotel. Poate că Billy şi Rodney auziseră tot şi erau în maşina din 
spate. Îi trecu prin minte că Kirwill şi Rats plănuiseră să treacă 
peste Kill cu o barcă mică. Nu puteau face asta pe asemenea 
vreme. Dacă Kirwill renunţase, poate că era cu Billy şi Rodney. 

— De ce zâmbeşti? întrebă Irina. 

— Descopăr că suferi de o boală incurabilă, spuse Arkadi. 

— Sună interesant, spuse Wesley. Care este aceea? 

— Speranţa. 

— Mă gândeam eu, spuse Wesley. 

Maşina se opri şi Ray cumpără un bilet de la ghereta din 
faţa unei clădiri verzi, pe care scria Departamentul Marinei şi 
Aviației. Arkadi putea vedea chiar prin spatele clădirii apa 
neagră a portului. Ajunseseră la capătul Manhattanului. Într-o 
parte un feribot mai vechi, cu graţioasele columne de fier- 
carbon subliniate de ninsoare. O maşină se opri în spatele lor, 
condusă de o femeie care îşi puse un ziar în faţă; cu cealaltă 
mână ţinea o ceaşcă de cafea şi o ţigară. 

— Ce faceţi dacă se opreşte feribotul? întrebă Arkadi. 


— Dacă este uragan, au probleme cu alunecuşul. Zăpada 
nu opreşte niciodată feribotul, spuse Wesley. Suntem exact în 
program. 

Mai curând decât se aştepta Arkadi, un feribot se apropie 
de clădire. Porţile se deschiseră, iar funcţionarii şi muncitorii 
ieşiră ţinând umbrelele şi servietele împotriva furtunii, încercând 
să-şi facă drum prin zăpadă în timp ce evitau maşinile ce ieşeau 
de pe navă. Apoi urcară la bord maşinile. A lui Wesley era prima 
în mijlocul a trei rânduri, rulând drept peste navă către arcul 
opus. Pietonii urcau pe rampele de deasupra. Feribotul încă 
apăsa asupra debarcaderului; hula de la motorul din interior se 
ridica de-a lungul stâlpilor de lemn ai debarcaderului. Nava 
porni rapid. Cei mai mulţi dintre şoferi urcau scările către nivelul 
salonului. La sunetul a două clopote, un marinar în jachetă de 
culoarea mazării ridică un tambur de pe punte şi-l lăsă să cadă 
înapoi ca să elibereze cârma interioară. Motorul din interior 
tăcu, iar motorul dinspre larg porni. Feribotul lunecă uşor şi 
porni la drum. 

Arkadi aprecie vizibilitatea la un kilometru. Feribotul se 
mişca într-un văl de tăcere care înăbuşea zgomotul motoarelor. 
Erau înconjurați de ninsoarea care părea că se uneşte cu apa. 
Feribotul trebuie să fi avut radar, deci nu exista pericol de 
ciocnire. Un val mare, un talaz, crescu din apă. Feribotul doar 
oftă, trecând prin el. Unde era Kirwill? Arkadi şi-l aminti alergând 
peste râul Moscova îngheţat. 

Ray cobori un geam şi respiră adânc. 

— Scoici, spuse el. 

— Ce? întrebă George. 

— Mirosul îmi aminteşte de scoici. 


— Eşti flămând sau vrei să faci amor? întrebă George şi 
privi spre Irina. Ştiu ce-aş vrea. 

Interiorul feribotului era vopsit într-un portocaliu strălucitor. 
Exista o ancoră neagră, un otgon, sare grunjoasă şi conducte 
între rândurile de maşini, cutii cu truse de supravieţuire şi bărci 
de salvare deasupra scărilor. Către conducătorii de vehicule, 
opriți motorul, puneţi frâna, stingeți luminile, nu folosiți 
claxonul, nu fumați, erau regulile Gărzii de Coastă scrise cu 
litere roşii. Ceea ce ţinea maşina să nu cadă direct prin faţa 
navei era un cablu lejer. Exista o barieră pliantă, pe care şi un 


copil o putea îndepărta. 

— Te superi dacă ieşim? îl întrebă Arkadi pe Wesley. 

— De ce vrei să ieşi în frig? 

— Pentru peisaj. 

Fruntea lui Wesley, netedă ca o piatră, se înclină alene într- 
o parte. 

— E un peisaj minunat. Îmi place mai ales în zile ca asta, 
când abia se vede ceva. Dă vederii un anumit motiv, spuse el. 
Dar sunt un fatalist. Unii oameni nu se gândesc la zile însorite. 
Mai sunt şi pesimist. Ştiţi că puntea acestui feribot este unul 
dintre locurile preferate de sinucigaşii din întregul New York? 
Chiar aşa. Poţi luneca din greşeală pe sub barieră. Vezi cât de 
udă e puntea? Eşti tras de elice sau îngheţi în apă. Ei bine, 
vreau să fiu mai întâi sigur câtă vreme răspund. 

— Atunci o să fumez, spuse Arkadi. 

Era o ninsoare rusească, groasă ca bumbacul. O clipă 
furtuna era o singură entitate, un inel în jurul navei; în clipa 
următoare, se rupea în mai multe rafale separate, măturând apa 
neagră. Cablul de la prova prinsese o peliculă de gheaţă. 

Valeria, Kostea Banditul şi James Kirwill nu ştiau ce-i 
aştepta în Gorki Park. Cel puţin patinaseră cu nevinovăție până 
la moarte. Dacă i-ar spune Irinei, ce puteau face? Să se lupte cu 
trei agenţi înarmaţi? Să provoace o ambuscadă? Cine ar lua în 
seamă doi pasageri, din cinci, într-o maşină, în timpul unei 
furtuni de zăpadă, în mijlocul portului New York? Ar crede Irina 
dacă i-ar spune? L-ar fi crezut Valeria, Kostia şi James Kirwill, 
atunci când patinau? 

Furtuna se depărtă către vest. Lunecă pe lângă ei un colos 
coclit pe un piedestal de piatră, cu o torţă ridicată, o coroană de 
raze pe cap, uimitor de familiar chiar şi pentru Arkadi. 

— Ai văzut-o? întrebă Irina. 

— Pentru o clipă, spuse Arkadi. 

— Să nu ieşiţi, spuse Wesley, coborând din maşină, şi 
dispăru în sus pe scări. 

Suprafaţa golfului avea mişcarea profundă a unei respiraţii 
grele. Trecură vagoane de tren pe un bac împins de un 
remorcher; pescăruşii roiau peste gunoaiele plutitoare. 

Arkadi îl văzu pe Ray concentrat cu nelinişte asupra oglinzii 
laterale. Căuta pe cineva. Cineva trebuia să vină, la urma urmei. 


Arkadi o sărută pe Irina pe obraz şi privi spre şirul de maşini din 
spate. În capătul depărtat al feribotului erau două siluete. 

Una trebuia să fie Wesley, totuşi, iar cealaltă era agentul 
KGB cu părul roşu, pe nume Rurik. 

Zăpada cădea, apa neagră spumega în jur, iar o 
geamandură roşie dansa între ele, sunând din clopot. Un orăşel 
pe colina unei insule apăru din furtună, când se întoarse Wesley. 

— Asta este, îi spuse Irinei când se urcară în maşină. 

— Unde suntem? întrebă ea. 

— Numele oraşului acesta este Saint George, spuse 
Wesley. 

— Este Staten Island, spuse Arkadi. 

— Ei bine, da, ăsta e, spuse Wesley. Şi e o parte a oraşului 
New York, indiferent de ce spune lumea. 

Arkadi vedea că pentru lrina docurile jerpelite şi aco- 
perişurile pline de zăpadă puteau fi o insulă tropicală cu palmieri 
şi orhidee. Ca şi spuma albă de la suprafaţa mării. Ea era 
aproape de destinaţia unei călătorii minunate. 

Apa se ridică în faţa lor într-o lunecare grăbită, iar marinarii 
instalară rampele la prova. Când fu aruncat cablul, porţile se 
deschiseră şi maşinile începură să iasă. 

Saint George era practic un sat rusesc. Străzile erau 
brăzdate de zăpadă, iar traficul era aproape inexistent. Maşinile 
erau vechi şi ruginite, oamenii, îmbrăcaţi mohorât în blugi şi 
bocanci. Casele erau mici cu coşuri adevărate şi fum adevărat. 
Exista o statuie cu epoleţi de zăpadă. În prăvălie aveau carne 
proaspătă şi păsări, şi fructe de mare. 

Un bulevard ducea din oraş către noile suburbii - case din 
prefabricate despărțite între ele prin garduri de sârmă. O 
biserică urâtă ca o navă spaţială; o bancă ce arăta ca o staţie de 
benzină. 

Ajunseră la autostrada pe care Arkadi fusese noaptea 
trecută. Era foarte puţină circulaţie. Trei maşini în urma lor. 
Arkadi îi zări pe Nicky şi Rurik. Nu-i putea vedea pe detectivii lui 
Kirwill. 

Uşor asincron, ştergătoarele îndepărtau fulgii. Zăpada 
cădea sau maşina se ridica? Arkadi simţea suprafaţa rece a 
maşinii şi fiecare mişcare a roţilor, rămăşiţele de whisky din 
stomac, năduşeala de la subraţ, năduşeala palmelor lui George, 


sângele întunecat alergând prin fiecare om din maşină şi 
respiraţia lor mişcându-se prin fumul dens. 

Ray coti înainte de podul de peste Arthur Kill. O singură 
maşină îi urma. Trecură din nou pe un drum îngust care mergea 
în lungul râului Kill, pe lângă rezervoare de benzină şi linii de 
înaltă tensiune, printr-o mlaştină cu stuf argintiu. 

Arkadi îşi simţea viaţa simplificându-se, jumătăţile ei 
închizându-se. 

Elemente exterioare ca Billy şi Rodney nu mai existau. 
Semnele de pe drum erau într-o limbă ciudată, dar traseul părea 
inevitabil. Arkadi înţelese. Osborne avea să-l omoare pe el şi pe 
Irina în timp ce KGB-ul era trimis pe un drum greşit, la 
aproximativ o mie de kilometri depărtare de samuri. Şi totuşi 
iată-i pe Nicky şi Rurik fiind conduşi de-a dreptul la ei. Nimic mai 
uşor de înţeles, constată Arkadi. Toţi informatorii mutuali erau în 
stare să cedeze în faţa inamicului. Mai rău era omul care făcea 
prea multe favoruri pentru ambele tabere şi cerea prea mult în 
schimb. Avea Wesley de ales? Osborne refuzase să intre în 
ascunzătoare. Biroul trebuia să-l protejeze nu numai pe el, ci 
întreaga industrie de creştere a samurilor. În sfârşit, Arkadi văzu 
simetria. Ca doi ochi şi două mâini, exista un echilibru a două 
armate energetice cu inimile în oglindă. Osborne avea să-i 
omoare pe el şi pe Irina, şi apoi Wesley-George-Ray-Nicky-Rurik 
îl vor omori pe Osborne. 

Trecură pe lângă un ţarc, unde un cal negru stătea în 
zăpadă şi se uita la ei cum trec. 

Degetele Irinei se împleteau cu ale lui. Deşi o apucase 
strâns de încheietură, mâna lui ocrotitoare era deschisă, ca şi 
cum ar fi căutat mai multă apă. Camioane rugineau, aruncând 
fulgi portocalii în zăpada din afara grajdului. 

Până şi cel mai nebun ucigaş - Osborne - nu era decâto 
persoană, imprevizibil, în cele din urmă, vulnerabil. Poliţia, ca şi 
zăpada, reducea lumea la lucrurile esenţiale. Aici, într-un câmp, 
era o parte dintr-o maşinărie de fermă, un şir de lame curbe 
transformate într-o mâzgăleală. 

A doua maşină rămăsese departe în urmă. Arkadi o vedea 
totuşi, ca pe o broboană de sudoare pe spatele său. 

Exista vreo consolare, se întrebă, în a vedea contururile 
vieţii? 

Sudoarea sa era la fel de rece ca zăpada. 


Ray intră într-o curte de salvare. Părea că o mare de 
zăpadă sărise din Kill, purtând în ea ceva de fier. Nave întregi, 
carcase goale, locomotive călătoreau pe o maree albă. 
Autobuzele erau încărcate pe camioane, maşinile New York 
Central RR stăteau la un capăt, ancorele rămăseseră pe casele 
mobile. Peste tot erau inscripţii: Trecerea interzisă şi Atenţie la 
câini. 

Exista o gheretă de şindrilă cu bilete de intrare, însă nimeni 
nu ieşi să-i oprească. Arkadi observă că se ţineau după urme de 
cauciucuri care arătau vechi de două sau trei ore; Ray conducea 
ca şi cum s-ar fi rătăcit fără ele. Maşina se legăna nesigur între 
atoli de camioane de transport, contragreutăţi, macarale, în 
jurul munţilor unde zăpada zăcea pe piese ciudate de turbine şi 
elici, peste grămezi răzlețe de lanţuri şi fiare vechi. Urmele 
duceau din curte, printre sicomori şi tei, apoi printr-un câmp de 
macarale mecanice şi viță-de-vie. Pretutindeni, printre copaci, 
ca şi cum ar fi fost aruncate acolo din cer, erau mai multe 
maşini şi autobuze părăsite. 

Fiindcă se afla în faţa unui perete de ninsoare, gardul de 
sârmă părea să sară spre ei. Era mărginit de trei rânduri de 
sârmă ghimpată şi toţi copacii înalţi, la douăzeci de metri 
înăuntru, erau tăiaţi până la buturugă. Arkadi nu se îndoia că 
gardul avea un rost concret şi aici erau izolatori pe stâlpi, aşadar 
era electrificat. Ochii lui surprinseră mica pasăre cafenie care 
topăia de la un izolator la altul. Curentul era întrerupt. Pe o cutie 
de telefon era o inscripţie: Refugiu pentru câini de atac, Telefon 
pentru livrări, Atenţie la câini. Poarta din gard era larg deschisă, 
invitându-i înăuntru. 

Drumul părea să şerpuiască anume printre copaci. La o 
curbă urmele se despărţeau în două direcţii. O maşină 
continuase pe drum; cealaltă cotea, croindu-şi propria cale prin 
hăţiş. 

Kirwill aştepta la următoarea curbă. Stătea în faţa lor, cu un 
braţ ridicat, în faţa unui copac mare, un ulm. Ray opri maşina la 
un metru în faţa lui. Kirwill nu se mişca, ochii lui pătrunzând în 
maşină şi prin ea. Zăpada i se aşezase groasă pe umeri, pe 
pălărie şi în manşeta mâinii ridicate. Întinşi morţi în zăpadă, la 
picioarele lui erau doi dogi cenuşii uriaşi. Arkadi observă că ceea 
ce ieşea din haina descheiată a lui Kirwill erau măruntaiele lui, 
scoase şi acoperite cu zăpadă. Zăpada acoperea cele două găuri 


roz din pieptul său. Faţa îi era foarte albă. Acum Arkadi văzu 
frânghiile din jurul mijlocului şi încheieturilor care-l legau de 
copac. Când coborâră din maşină, văzură sânge împrăştiat 
peste tot. Câinii erau asemănători cu cei siberieni voinici, dar 
mai slabi, cu picioare mai lungi, mai apropiaţi de lupi. Capul unui 
câine era zdrobit. Ochii lui Kirwill erau mai deschişi la culoare 
decât oricând, cu irişii dezintegraţi. Avea o expresie de istovire, 
ca şi cum ar fi fost condamnat toată viaţa să care în spate un 
copac. 

— Isuse! spuse Ray. Asta nu era în plan. 

— Nu-l atinge, îl avertiză George. 

Arkadi închise ochii lui Kirwill, îi încheie canadiana şi-i 
sărută obrazul rece. 

— Dă-te de lângă el, te rog, spuse Wesley. 

Arkadi păşi înapoi. lrina arăta aproape la fel de albă ca şi 
Kirwill, cu semnul de pe obraz subţire şi întunecat. Înţelesese ea 
în cele din urmă? se întrebă Axkadi. Oare îl vedea pe Kostia în 
Kirwill? Ştia cine era Valeria? Îşi dăduse seama în sfârşit cât de 
scurtă era distanţa pe care veniseră ei din Gorki Park? 

Osborne ieşi dintre copaci în spatele lor ducând o puşcă, cu 
un al treilea câine alături de el. Câinele avea ochii încercănaţi, 
guler negru şi botul plin de sânge uscat. 

— Mi-a omorât câinii, îi explică lui Arkadi, arătând cu puşca 
spre Kirwill. De asta l-am spintecat, fiindcă mi-a omorât câinii. 

Vorbea cu Arkadi ca şi cum nimeni altcineva nu mai era 
acolo. Purta haine de vânătoare, cizme cu şireturi, pălărie verde 
vânătorească şi mănuşi din piele de porc. Puşca era un model 
sportiv cu închizător dichisit şi patul frumos rotunjit. Un cuţit 
greu îi atârna în teacă la centură. Arkadi văzu că nu mai ningea; 
nici un fulg nu cădea, nici măcar din ramurile supraîncărcate. 
Era o claritate de ceramică a scenei. 

— Ei bine, uite-i pe prietenii noştri, spuse Wesley. 

Osborne însă îl studia pe cel mort. 

— Trebuia să-l ţii pe Kirwill departe de mine, îi spuse lui 
Wesley. Trebuia să mă protejezi. Dacă nu erau câinii, m-ar fi pus 
jos. 

— Dar n-a făcut-o, spuse Wesley, şi acum eşti în siguranţă. 

— Nu datorită ţie, spuse Osborne. 

— Lucrul cel mai important, spuse Wesley, este că ţi-am 


adus prietenii. Sunt cu totul ai tăi. 

— l-au adus şi pe cei din KGB, spuse Arkadi. 

Wesley, George şi Ray, care deja începuseră să-i dea 
deoparte pe Arkadi şi Irina, se opriră. 

— Bună anchetă, îi spuse Wesley lui Arkadi. Se uită la 
Osborne. Tu ai avut dreptate şi eu am greşit. Rusul e deştept, 
dar e disperat şi minte. 

— De ce spui asta, Arkaşa? întrebă lrina. Tu dărâmi totul. 

Nu, gândi Arkadi, ea tot nu a înţeles. 

— De ce spui asta? îl întrebă Osborne pe Arkadi. 

— Wesley s-a întâlnit cu unul dintre ei pe feribot. A coborât 
din maşină ca să vorbească cu el, spuse Arkadi. 

— Era ceaţă pe feribot, spuse Wesley pe un ton raţional. 
Abia putea vedea afară, cu atât mai puţin să observe vreo 
întâlnire secretă. 

— Ai recunoscut pe cineva? îl întrebă Osborne pe Arkadi. 

— Era greu să vezi, recunoscu Arkadi. 

— De ce-l mai întrebi? spuse Wesley. 

— Recunosc un ofiţer KGB cu părul roşu, antisemit, spuse 
Arkadi, chiar pe o furtună de zăpadă. 
lartă-mă, îi spuse Wesley lui Arkadi, dar nimeni n-o să te 


creadă. 

Arkadi nu-i dădu nici o atenţie, nici lui, nici lui Osborne. 
Părea că sunt singuri. Ce fel de oameni rezistă mai mult să fie 
singuri decât un ucigaş şi anchetatorul său? Oameni care se 
apropiau unul de altul din direcţii opuse ale morţii - ca şi din 
direcţii opuse ale patului. Asta era o dublă intimitate pe care nici 
chiar Irina n-o putea împărtăşi. Cine altcineva putea simţi 
profunda greutate a zăpezii aflate încă în cer şi aproape să audă 
Ceaikovski în aer? Arkadi îl lăsă pe Osborne să pătrundă prin 
ochii lui. Încearcă-mi cuvintele, gândi Arkadi, miroase-le, 
mestecă-le. Simt înlăuntrul meu ca o gheară de lup pe zăpadă, 
încearcă-mă acum; ea este ascunsă îndărătul inimii. 
Inevitabilitatea se află totdeauna în pântece. Asta îi lipsea lui 
Kirwill. Eu o am. Acuma ştii? 

Wesley privea la cei doi bărbaţi şi, în ultima clipă, se 
îndreptă spre Ray. 

Aparent fără să ţintească, Osborne descărcă arma. Capul 


lui Wesley plesni, jumătate din fruntea lui netedă dispăru; el 
căzu în genunchi apoi pe piept. În timp ce Ray încerca să-şi 
elibereze revolverul din tocul purtat între jacheta şi haină, 
Osborne aruncă tubul, vâri un nou glonţ pe ţeava puștii şi trase 
din nou. Ray se aşeză, privindu-şi mâna însângerată. El o ridică 
încet şi privi la gaura care-i trecea prin mijlocul pieptului, apoi se 
lăsă pe-o parte. Câinii lui Osborne îl atacară pe George. 

Câinele era încă în aer când George îl împuşcă şi când căzu 
era mort. Arkadi îşi dădu seama că altă împuşcătură fusese 
trasă mai departe. George se rostogoli în spatele unui copac. 
Arkadi o trânti pe lrina în zăpadă, iar Osborne dispăru printre 
pomi. 

Amândoi rămaseră cu faţa în jos în zăpadă până când îl 
auziră pe George şi apoi alţi paşi alergând în preajmă. Erau 
strigăte încoace şi-ncolo în engleză, unele dintre ele cu accent 
rusesc. Recunoscu vocea lui Rurik şi a lui Nicky. Arkadi se târî 
spre Ray şi-i scutură revolverul din haină. Căzură şi cheile 
maşinii. 

— Putem să luăm maşina, spuse lrina. Putem să fugim. 

El îi puse cheile în mână şi luă pistolul. 

— Fugi tu, spuse el. 

Alergă în pădure în direcţia în care porniră ceilalţi oameni. 
Găsi siguranţa revolverului în stânga butoiului şi o despiedică. 
Paşii din zăpadă erau uşor de urmat; ale lui George, Osborne şi 
ale celor doi venind din direcţii opuse. Îi auzi chiar în faţă, 
strigând şi lovindu-se de crengi. Pocnetul unei puşti fu urmat de 
focul rapid al pistoalelor. 

Lupta se depărta. Când Arkadi se târî din nou înainte, îl găsi 
pe Nicky cu burta în sus, în zăpadă, mort, cu picioarele întoarse 
ca şi cum se răsucise în cădere. Puțin mai departe găsi locul 
unde coteau urmele lui Osborne, acolo unde se întorsese să 
înfrunte lupta. 

Împuşcăturile încetară şi se făcu linişte. Arkadi se mişcă de 
la un pom la altul. Îşi auzea răsuflarea teribil de grea. Uneori 
vântul mătura zăpada de pe o ramură şi o trântea pe pământ 
facându-l să tresară. Auzi alte sunete, pe care le crezu mai întâi 
ale păsărilor - voci ascuţite neliniştite care veneau purtate de 
vânt. Pădurea se termina într-un al doilea lanţ, interior, al 
gardului de sârmă cu apărători de pânză. La jumătatea drumului 
de la gard, încurcată între pânze şi izolatori, era maşina lui 


Kirwill. Şoferul fusese prins înăuntru. Geamul din spate se 
cristalizase în jurul unei găuri, iar în scaunul din faţă Rats şedea 
drept. Era mort; sângele care cursese din căciula lui tricotată se 
uscase în şiroaie. 

Arkadi merse spre cealaltă poartă. Era deschisă şi se 
puteau vedea urme de cauciucuri imprimate în zăpadă, precum 
şi urmele proaspete ale unor fugari. lnăuntru erau samurii lui 
Osborne. 

Lagărul avea o formă dreptunghiulară, avea vreo sută de 
metri pe şaizeci şi un aspect obişnuit. In cel mai apropiat capăt 
era meşterit un depozit de fier pentru deşeuri şi un adăpost 
pentru câini; trei lanţuri atârnau de un belciug. Urmele de roţi 
duceau la capătul depărtat, unde limuzina lui Osborne era 
parcată în faţa unui buncăr de beton. Părea destul de lung 
pentru a găzdui frigidere, dotat cu un spaţiu pentru prepararea 
hranei şi carantină. Urmele de paşi duceau la baraca samurilor. 
Generalii de la Palatul Blănurilor îl subestimaseră; Arkadi 
numără zece şoproane ridicate, deschise, fiecare dintre ele de 
douăzeci de metri lungime, cu un acoperiş de lemn care 
adăpostea două rânduri de cuşti. Erau patru cuşti pe un rând, 
ceea ce însemna vreo optzeci de samuri în total: optzeci de 
samuri în New York City. Nu putea vedea bine animalele; erau 
agitate şi se mişcau prea mult. Nu-i putea vedea nici pe 
Osborne, George sau Rurik, deşi existau câteva locuri unde să 
se ascundă - numai cutii de plastic la capătul fiecărui adăpost şi 
şanţuri de drenaj din beton sub fiecare rând de cuşti. Revolverul 
american era neobişnuit şi cu ţeavă scurtă; evident că nu 
însemna nimic pentru un bun ţintaş şi oricum avea un efect 
teribil; n-ar fi capabil să lovească pe cineva din buncăr sau din 
cuşcă. Alergă spre cel mai apropiat şopron. 

Întâi auzi împuşcătura şi apoi simţi glonţul. Trebuie să vină 
din altă parte, gândi el. Se împletici, dar îşi regăsi echilibrul. E 
greu să treci un glonţ de pistol prin pieptul unui om ghemuit, 
gândi; acum, un glonţ de puşcă ar face mai bine treaba asta. 
Când se aplecă sub şopron, durerea din coaste îl străbătu ca un 
fulger. 

Deasupra lui, samurii ţipau speriaţi. Urcau pe pereţii de 
plasă acoperiţi cu zinc, umblau, săreau, nu se linişteau deloc. 
Arătau ca nişte pisici, apoi ca nevăstuici, cu urechile păroase 
ciulite de spaimă, cozile zbârlite de furie, mişcându-se atât de 


repede încăt erau numai umbre negre prin cuşti. Aveau uimitor 
de multă viaţă în ei. Erau sălbatici, nu blânzi, furios de vii, 
sâsâind şi încercând să ajungă la el prin plasa argintie. Stând pe 
spate, Arkadi privi spre rândul de cuşti şi văzu două perechi 
diferite de picioare omeneşti. O faţă aplecată în jos, cu ochi 
întunecaţi, morocănoşi, însoțea o pereche de pe picioare; apoi 
un revolver se adăugă feţei. Era George. El trase şi un jet de 
fecale de animal explodă peste Arkadi din canalul de scurgere. 
Arkadi ochi şi el. Totuşi prea departe. Se rostogoli peste canal 
spre următorul adăpost, mai aproape de George, şi ţinti din nou 
când auzi un foc de puşcă. Arkadi putu vedea picioarele lui 
George păşind înapoi, cu capul plecat încă în jos, revolverul 
legănându-se într-un deget. Cu cealaltă mână părea că încearcă 
să-şi acopere spatele. Picioarele îi erau atât de ţepene, iar capul 
îi atârna mai jos pe când se rezema de o cutie de plastic de la 
capătul barăcii. Cutia se răsturnă, golind pe zăpadă o supă roz 
din capete de peşte şi carne de cal. George căzu în ea. 

— Arkadi Vasilievici, spuse Rurik. 

Rurik se depărtă de şopronul lui Arkadi şi stătu lângă el cu 
un Macarov atârnându-i în mână. Acum o să-l vânăm pe 
Osborne împreună, gândi Arkadi, dar Rurik era un mai bun 
judecător al inamicilor şi antrenat să nu ezite. Cu simpatia 
ironică a unui arbitru final - suntem cu toţii oameni, mai ales noi 
ucrainienii - ofiţerul KGB ridică pistolul şi-l ochi pe Arkadi cu 
amândouă mâinile. Înainte de a putea trage, scalpul său se 
desprinse de pe craniu, pete cenuşii se înfipseră în părul său 
roşu; Rurik căzu, cu genunchii şi faţa înainte, în zăpadă. De data 
asta, sunetul focului de puşcă veni după aceea. 

Stând pe spate, Arkadi privi în jurul şopronului şi văzu 
picioarele lui Osborne la cel puţin şase cuşti mai încolo. Era 
momentul. Osborne putea să vadă prin întreaga linie de barăci 
şi să-şi găsească ţinta. Putea face asta cu atât mai uşor faţă de 
o ţintă de sub baracă, presupuse Arkadi. Se rostogoli pe sub 
încă o cuşcă, mai aproape de Osborne; şi se ridică în picioare. 

Arkadi se apropie cu încă două cuşti, trecând pe lângă 
George în băltoaca de mâncare pentru samuri. La următoarea 
baracă, pe când Osborae apăru şi ridică puşca, Arkadi se aplecă 
spre pasajul de lemn dintre cuşti. Unii dintre samuri se 
ascunseră în cuiburile dinăuntrul cuştilor; alţii îl urmăreau pe 
Arkadi, alergând de la un capăt la altul, sărind pe plasă. Fiecare 


cuşcă, observă el, avea propriul ei cărucior, deschizătură pentru 
hrană şi încuietoare. Câtă vreme şi el şi samurii erau în mişcare, 
avea o şansă. Dacă putea ajunge mai aproape, avea cinci sau 
şase cartuşe în revolver împotriva unei puşti cu închizător. Lovi 
cu mâinile în cuşti pe când fugea, stârnind samurii. Putea simţi 
căutarea puştii, lacomă, încercând să-l ochească fără să 
lovească animalele. 

Arkadi acoperi distanţa dintre barăci din doi paşi şi sări în 
următorul adăpost, strigând la samuri în timp ce lovea cuştile. 
Cozile se târau după ei cum săreau de pe perete pe tavan şi pe 
podea, scuipând, unii urinând de furie. Mâna lui sângera; unul îl 
muşcase prin plasă. Apoi căzu pe podeaua coridorului, împuşcat 
- un glonţ prin şold. Nu era rău, destul de curat; se ridică din 
nou. Văzu că trecuse pe lângă cuşca goală, unde Osborne 
prinsese momentul şi trăsese, deşi glonţul trebuie că ricoşase, 
altfel era mort. Erau scânduri noi pe acoperişul barăcii, iar plasa 
fusese proaspăt revopsită, în coridor erau o rangă şi o trusă de 
scule. Trebuie să fi fost cuşca din care fugise samurul. II văzu pe 
Osborne alergând să-l prindă când ieşea din capătul 
adăpostului. Arkadi vru să intre sub cuşcă, într-o troacă mare, şi 
să tragă primul. Dar se clătină, pierzând controlul piciorului când 
şocul se răspândi în el. 

Apoi o auzi pe Irina ţipând. Stătea în poarta taberei 
strigându-l pe nume. Nu-l putea vedea. Osborne îi strigă să 
rămână unde se afla. 

— Anchetatorule, strigă Osborne, ieşi afară! Poţi să păstrezi 
pistolul şi vă las pe amândoi să plecaţi. leşi afară sau o împuşc 
pe ea! 

— Fugi! îi strigă Arkadi Irinei. 

— Vă las pe amândoi să plecaţi, lrina, spuse Osborne. 
Puteţi să urcați în maşină şi să plecaţi. Anchetatorul e rănit şi 
are nevoie de îngrijiri medicale. 

— Nu plec fără tine, strigă Irina către Arkadi. 

— Puteţi pleca împreună Arkadi, spuse Osborne. Ai 
cuvântul meu. Dar ieşi afară, chiar acum, sau o împuşc. Chiar 
acum. 

Arkadi era din nou în faţa cuştii goale. Luă ranga de jos şi-i 
înfipse capătul îngust în veriga încuietorii de la cuşca vecină. 
Samurul dinăuntru se liniştise şi privea. Arkadi se lăsă cu toată 


greutatea pe bară şi veriga plesni. Când uşa se deschise 
samurul sări peste pieptul lui Arkadi în coridor şi ieşi din baracă. 
Samurul fugea cu labele moi, îmblănite, cu coada măturând 
zăpada în urmă. Arkadi înfipse bara în următoarea încuietoare şi 
apăsă din nou. 

— Nu! strigă Osborne. 

Arkadi luă samurul care ieşea din cuşcă şi-l ţinu lângă el, 
deşi se zbătea să scape. Osborne stătea la capătul culoarului, cu 
puşca ridicată. Arkadi aruncă samurul spre el. Osborne păşi într- 
o parte, ridică iar puşca şi trase. Arkadi căzu pe podeaua 
coridorului,  protejându-şi piciorul şi trase. Primele două 
împuşcături îl nimeriră pe Osborne în stomac. Osborne vâri alt 
glonţ pe ţeavă. Următoarele două gloanţe îl loviră pe Osborne în 
inimă. Al cincilea îi pătrunse în gât în timp ce cădea. Al şaselea 
glonţ îl ocoli. 

Arkadi se târî afară din baracă. Osborne era culcat pe 
spate, arătând destul de bine pentru cineva care primise atâtea 
gloanţe. Încă mai ţinea puşca în mână. Lucru ciudat, Arkadi nu-l 
vedea cu totul mort, nici chiar îmbrăcat în ţinută de vânător, ci 
într-un costum mai fin, cu mai multe tuşe de eleganţă. Arkadi se 
aşeză lângă el. Ochii lui Osborne erau închişi, ca şi cum avusese 
timp să se stăpânească. 

Arkadi simţea căldura ce părăsea trupul şi procesul de 
răcire deja început. Obosit, îi desfăcu centura lui Osborne de pe 
mijloc şi o legă peste propriul său picior. Îşi dădu seama încet că 
Irina se aplecase asupra lui. Îl privea. La urma urmei, expresia 
feţei lui Osborne era de învingător? 

— Mi-a spus odată că-i place zăpada, spuse Arkadi. Poate 
că aşa e. 

— Unde plecăm acum? 

— Tu pleci. 

— M-am întors pentru tine, spuse lrina. Putem să fugim, 
putem să rămânem în America. 

Arkadi privi în sus. 

— Nu vreau să rămân. Am venit numai pentru că ştiam că 
Osborne o să te ucidă dacă nu-l ucideam eu. 

— Atunci mergem amândoi acasă. 

— Tu eşti acasă. Acum eşti americancă, Irina, eşti ceea ce 
ai dorit totdeauna să fii. Zâmbi. Nu mai eşti rusoaică. Totdeauna 


am fost diferiţi şi acum ştiu care era diferenţa. 

— O să te schimbi şi tu. 

— Sunt rus. Îşi pipăi pieptul. Sunt rus până în măduva 
oaselor. 

— Nu, clătină ea furios din cap. 

— Uită-te la mine. Arkadi se ridică în picioare. Un picior era 
amorţit. Nu plânge. Vezi ce sunt eu: Arkadi Renko, fost membru 
de partid şi anchetator-şef. Dacă mă iubeşti, spune-mi sincer cât 
de american voi putea fi vreodată. Spune-mi! strigă el. Spune- 
mi, adăugă mai potolit, recunoaşte, nu vezi un rus? 

— Am bătut tot acest drum. Nu vreau să te las să te întorci 

singur, Arkaşa... 
Tu nu înţelegi. Luă faţa Irinei între mâini. Nu sunt atât de 
curajos ca tine ca să rămân. Te rog, lasă-mă să plec. Tu vei fi 
ceea ce eşti deja, iar eu voi fi ceea ce sunt. Te voi iubi 
întotdeauna. O sărută sălbatic. Haide, fugi! 

— Samurii... 

— Lasă-i în seama mea. Pleacă. O împinse. N-o să fie atât 
de greu la întoarcere. Nu te duce la Birou; du-te la poliţie sau la 
Departamentul de Stat, oriunde, dar nu la FBI. 

— Te iubesc! încercă ea să-i ţină mâna. 

— Oare trebuie să dau cu pietre? întrebă el. 

Irina îl lăsă. 

— Atunci plec, spuse. 

— Mult noroc. 

— Mulţumesc, Arkaşa! 

Ea se opri din plâns, îşi netezi părul de pe ochi, privi în jur 
răsuflând adânc. 

— Pentru o zăpadă ca asta ar trebui să am cizme de pâslă, 
ştii, spuse ea. 

— Ştiu. 

— Sunt un şofer bun. Luminile par să meargă bine. 

— Da. 

Mai facu zece paşi. 

— O să mai aud vreodată de tine? 

Privi înapoi, cu ochi stinşi şi umezi. 

— Fără îndoială. Veştile circulă, nu? Timpurile se schimbă. 


La poartă, se opri din nou. 

— Cum pot să te părăsesc? 

— Eu te părăsesc pe tine. 

Irina trecu de poartă. Arkadi găsi caseta cu ţigări a lui 
Osborne, fumă şi ascultă crengile bătute de vânt până când auzi 
o maşină pornind în depărtare. Auziseră şi samurii; au urechi 
ascuţite. 

Aşa, gândi Arkadi, aici au fost trei târguri. Întâi al lui 
Osborne, apoi al lui Kirwill şi acum al lui. Voia să se întoarcă în 
Uniunea Sovietică aşa încât KGB s-o lase pe lrina să rămână în 
America. Privi în jos către Osborne. lartă-mă, gândi, dar ce 
aveam de vândut în afară de mine însumi? Samurii, desigur. 
Trebuie să fie liberi şi ei. 

Luă puşca din mâinile lui Osborne şi şchiopătă înapoi către 
baracă. Câte gloanţe avea? se întrebă. Ziua se arăta 
strălucitoare şi pură. Samurii se liniştiseră; ochii lor se zăreau 
prin plasă. 

— Scuze, spuse Arkadi cu glas tare. Nu ştiu ce vor face 
americanii cu voi. S-a dovedit că nu te poţi încrede în oricine. 

Se agăţau de plasă privindu-l, cu blănile lor negre ca 
antracitul, cu ochii încă alarmaţi. 

— M-au ales pe mine ca executant, spuse Arkadi. Şi or să 
afle adevărul de la mine, fraţilor; ei nu sunt oamenii care să ac- 
cepte minciuni sau basme sau poveşti fanteziste. Îmi pare rău. 

Le putea auzi inimile bătând, căutând să sară din piept, la 
fel ca şi a lui. 

— Aşa... 

Arkadi aruncă puşca şi ridică ranga. Cu stângăcie, 
şchiopătând, sparse încuietoarea. Samurul fu eliberat şi, după o 
secundă, se afla la gard. Se simţea mai bine pe măsură ce 
deschidea cu ranga fiecare cuşcă. Ţigările acționau ca o aspirină 
asupra lui. Tremura de plăcere, văzând cum samurii sălbatici îşi 
făceau saltul şi fugeau prin zăpadă - negru pe alb, alb pe negru, 
negru pe alb, iar apoi dispăreau. 


SFÎRŞIT