Andrei Guleaski — Contrainformatii

A. IynamnKku 
KOHIPAPA3Y3HABAHE 
MEJHIUHHA H OHA3KYIITYPA 
COOP HUH 4 1950 


ANDREI GULEAŞKI 


CONIRAINFORMAŢ 
II 


În romîneşte de C. VELICHI 


EDITURA TINERETUL 
UI 


Coperta de IONESCU DUMITRU 


PARTEA I 
1 


Dacă suiţi culmea pleşuvă a muntelui 
Karabair, acoperită de tufe de mure şi 
ferigă şi priviţi spre miazăzi, o să 
vedeţi cîteva lanţuri de culmi abrupte 
şi împădurite, urmate de altele, din ce 
în ce mai mărunte, care pînă la urmă 
se pierd cu totul în depărtare, lăsîndu- 
se în cîmpia nesfirşită ce luceşte 
scăldată în soare. lar dacă vă uitaţi 
mai bine, o să observați neapărat 
printre brazi o tăietură care încinge de 
la apus spre răsărit spinarea celei mai 
înalte culmi din faţa voastră. Acolo 
este graniţa: locurile de dincolo de 
tăietură aparţin altui stat, cu toate că 
muntele e unul şi acelaşi, că deasupra 
cerul e la fel de senin, iar cîmpia care 
se întinde aşa de ademenitor e atît de 


aproape — doar cît ai arunca cu 
piatra. 

Deasupra se văd vulturi care se 
rotesc domol în albastrul înalt al 
cerului. Pe sub crengile înnegrite ale 
pinilor, prin umbra rară a brazilor şi 
molizilor se strecoară tiptil căprioare 
— podoabe ale pădurii;  păşind 
sperioase de parc-ar purta pantofiori 
de catifea în picioruşe, lunecă ne- 
auzite încîntătoarele veveriţe. Tot prin 
aceste locuri rătăcesc cu spaima în 
ochi cerbi lopătari, iar uneori, foarte 
rar, apare şi cîte un urs cafeniu, 
buimac, grăbit şi mai totdeauna puţin 
speriat şi trist. In această împărăție a 
liniştii verzi, cei mai numeroşi sînt 
lupii cenuşii — care umblă răzleţi ori 
cîte doi în lunile de vară, sau în haite 
în- tregi — atunci cînd pe culmi se 
văd căciulile albe şi dantelele primei 
zăpezi adevărate, cu care începe 
iarna. 

Iar spre miazănoapte se înalţă păduri 
negre de brad ce acoperă frunţile 
domoale ale culmilor mai apropiate 
sau mai depărtate; în zare lucesc în 
soare  cîmpii netede sau mici 


depresiuni în fundul vălurit, 
înfloritoare şi mici cît un lat de palmă. 
Sate nu se văd nicăieri — doar 


Momcilovo s-a îngrămădit aici, la 
poalele Karabairului, uitat parcă de 
toţi şi ascuns în singurătatea sălbatică 
a munţilor ce îl înconjoară. 

Momcilovo — Ramadan bei pe 
vremea turcilor — are vreo trei sute 


de case, risipite în cele trei mahalale 
ce înconjoară ca o potcoavă poa-lele 
Karabairului, care le priveşte 
încruntat. Cele mai multe case sînt de 
lemn, cu două caturi, cu acoperişuri 
de olane şi privesc spre uliţă prin 
ferestrele lor înguste şi zăbrelite. 
Ferestrele ce dau spre curţi şi spre 
grădini sînt mai largi decît cele de la 
stradă şi pe pervazurile lor se văd 
flori pestriţe de călţunaşi şi caprifoliu 
sau roşii de muşcată, sădite în 
ghivece de pămînt. Sînt şi cîteva case 
de cărămidă în mahalaua lui Marko, 
iar casa răposatului Ali Iliazov, în care 
îşi are sediul acum staţia geologică, e 
făcută din piatră albă şi are forma 
pătrată ca un turn de cetate. În zilele 
însorite, acoperişul ei de olane se vede 
tocmai de pe culmea golaşă a 
Karabairului. Clădirea cea nouă a 
şcolii, făcută din beton şi sticlă, a 
cooperativei de prelucrare a laptelui 
cu faţada ei de ciment stropit, 
saivanele şi grajdurile mari ca nişte 
cazărmi din curtea gospodăriei 
colective, toate aceste construcții 
vorbesc de timpurile de 
astāzi, deosebindu-se cu totul de 
peisajul învechit şi înnegrit de ani ai 
satului Momcilovo, pe care ar vrea 
parcă să-l încălzească cu lumina lor. 
Privit de departe şi de aici de sus, 
Momcilovo seamănă cu un cuib ascuns 
în verdele pădurii. Pretutindeni munţi 
şi dealuri, văi şi coline, presărate ici şi 
colo cu păşuni şi rîpe golaşe. Panglica 


albă a şoselii, care duce la Smolean, 
pare o spirală de argint rătăcită 
întîimplător prin aceste locuri 
sălbatice. 

Cele trei mahalale sînt despărțite 
una de alta prin locuri golaşe, ca nişte 
spinări, tăiate de viitura apelor şi 
acoperite de tufăriş şi mărăcini. Aici 
este adăpostul favorit al vulpilor care 
aşteaptă întunericul nopţii ca sa se 
strecoare prin curțile apropiate, 
îngrădite cu uluci joase de chirpici sau 
cu un brîu subțire de crăci şi spini. 

În noaptea asta, pe una din potecile 
întortocheate care şerpuiesc printre 
mărăcini, merge un om înalt şi uscăţiv. 
Cunoaşte bine locurile, deoarece nu 
şovăie atunci cînd taie toate 
ocolişurile pe care le face poteca şi o 
tine tot spre miazăzi, mergînd prin 
întuneric cu pas sigur şi hotărît. 

Deasupra Karabairului s-au strîns 
şiruri de nori negri, vîntul bate şi 
fulgere galbene spintecă cerul. Un 
vuiet surd răsună în depărtare. 

Omul care merge pe potecă nu se 
grăbeşte. Se opreşte chiar şi îşi 
aprinde o ţigară, adăpostind flacăra 
chibritului în palma făcută căuş. Cînd 
trage din ţigară, lumina ei pilpiie roşie 
în întunericul din jur. Numai localnicii 
ştiu că atunci cînd vintul adună nori 
pe fruntea Karabairului nu va ploua. 

Aici, aproape de gardurile curților, 
poteca se desparte în două. Cea din 
dreapta duce la drumul mare, care 
trece prin mijlocul mahalalei lui 


Marko. Cea din stinga şerpuieşte 
printre două rînduri de căsuțe tăcute 
şi se termină tocmai sub dealul lîngă 
care se ridică casa cea mare de piatră 
albă a lui Iliazov. 

Omul se opreşte acolo unde malul de 
sub picioarele sale e mai scund, se 
apleacă uşor şi sare. Pe urmă trece pe 
lîngă uşa de stejar încuiată a casei 
celei albe, se opreşte un moment sub 
ferestrele ei, apărate de zăbrele 
groase de fier, trage de cîteva ori din 
ţigară şi aruncă chiştocul jos. Il 
striveşte cu piciorul şi se îndreaptă cu 
paşi mari spre poarta deschisă a 
curţii. Intre poartă şi casa de piatră se 
vede un ulm uriaş, cu o coroană 
stufoasă ce seamănă cu o mică pădure 
aeriană. 

Nici n-a ajuns bine la ulm cînd din 
umbra lui ţişneşte, de parcă ar fi ieşit 
din pămînt, un om mic de statură, 
purtînd uniforma militară. Este 
sergentul Stoian, care face de 
santinelă în noaptea asta la stațiunea 
geologică. 

Sergentul duce la umăr carabina şi 
cu o voce guturală şi severă ordonă 
sacadat: 

— Stai! 

Crăcile ulmului foşnesc şi scîrţiie 
scoţind sute de sunete ascuţite sau 
molcome. Mica pădure de deasupra 
freamătă. Dar peste Karabair sclipeşte 
iarăşi un fulger şi frunzişul ce tremură 
pare de aur în lumina lui galbenă. 


Omul în uniformă lasă carabina la 
picior şi dă din cap, mustrător. 
Celălalt surîde şi îşi netezeşte cu mîna 
părul răvăşit. 

— Serviciu uşor, bre Stoiane! spune 
el adre- sîndu-se sergentului. 

Şi cu acelaşi mers, liniştit şi sigur, 
dispare în noapte. 

Sergentul Stoian îşi apleacă trist 
capul, îşi răsuceşte mustaţa, îşi trece 
carabina pe umăr şi caută apoi în 
buzunarul tunicii pachetul de ţigări. 


Crăcile ulmului freamătă şi scîrţiie. 
Cerul e acoperit de nori, întunericul e 
prea des ca să poată vedea figura 
omului care se ridică repede în spatele 
său şi se apleacă spre el. Stoian îşi 
scoate pachetul de ţigări şi cu acelaşi 
suris trist caută să dea de una mai 
moale. Dar cel din spatele lui loveşte 
şi omului în uniformă i se pare 
deodată că fulgerul de foc a spintecat 
cerul chiar în faţa ochilor lui: se 
clatină şi cade ca un copac tăiat. 


În zori furtuna se potoleşte. Vîntul 
goneşte norii spre răsărit şi deasupra 
Karabairului cerul e limpede şi senin. 

Cu toate că s-a bălăcit destul la 
cişmeaua cu apă rece, sergentul 
Gheorghi abia îşi tîrăşte picioarele 


10 


urcînd somnoros pe drumul ce duce 
la casa lui lliazov. Astă-noapte s-a 
trezit de zgomotul tunetelor şi n-a mai 
putut să adoarmă pentru că l-au luat 
gîndurile şi i s-a speriat somnul. De 
cînd l-au trimis aici, împreună cu 
consăteanul său Stoian, ca să 
păzească amindoi locul stațiunii 
geologice militare, n-a mai fost în 
concediu. De aceea, în timpul din 
urmă, cînd se trezea noaptea, se 
învîrtea în patul de lemn şi aştepta 
zorile cu ochii pironiţi în tavan. Ba i se 
părea că vede porumbul din Valea 
Marinei, care-i crescuse pînă la umăr, 
ba i se părea că stă în tinda casei lor, 
iar în curtea vecină, peste gard, o 
aude fugind cu picioarele goale prin 
praf pe fata vecinilor. 

Prietenul său Stoian a trecut de mult 
de patruzeci de ani, e văduv şi are un 
băiat care învaţă la şcoala tehnică, iar 
el n-a împlinit nici treizeci şi 
cînd îşi aduce aminte de porumbul 
copt ce se leagănă în soare şi de 
picioarele acelea goale care lipăie 
repede pe pămînt, i se pare că gulerul 
tunicii militare îl strînge ca un cerc de 
fier şi inima i se zbate în piept ca o 
pasăre pe care ai prins-o în pumn. 

Adormit şi morocănos, Gheorghi urcă 
la deal şi, cînd ajunge sus, îşi lasă ca 
de obicei capela pe ceafă şi priveşte 
în jurul său. Albastrul întunecat al 
nopţii s-a risipit — se crapă de ziuă. 
Din curţile vecine se aud rațe măcăind 
şi cocoşi cîntînd. 


11 


O ia la dreapta spre casa cea albă a 
staţiunii geologice, intră pe poarta 
deschisă şi începe să fluiere, aşa cum 
face în fiecare dimineaţă. Sergentul 
Stoian o să-l audă şi o să-i iasă înainte 
— puţin obosit de straja de astă- 
noapte, dar totdeauna zîmbind cu 
bunătate şi răbdare. O să fumeze cîte 
o ţigară, o să stea puţin fără să scoată 
vreo vorbă şi bai Stoian o să plece la 
culcare, iar pentru dînsul va începe 
iarăşi o zi de serviciu, la fel ca 
celelalte şi în care nu se întîmplă 
nimic. 

Fluieră din nou şi, pentru că nimeni 
nu-i răspunde, începe să privească în 
jurul său. Acum, în zori, după furtuna 
de astă-noapte, totul pare adormit şi 
oarecum ciudat de liniştit. Chiar frun- 
zele ulmului uriaş nu mai freamătă, de 
parcă ar fi căzut într-un somn greu. 

Primul lucru pe care l-a observat a 
fost ca- pela — aruncată în iarbă, cu 
fundul în sus. Că se rostogolise şi sta 
acum cu fundul în sus nu era de 
mirare, dar cine ştie de ce, uitindu-se 
la ea, sergentul simţi că i se moaie 
picioarele, de parcă ar fi urcat nu 
colina pe care se găsea staţiunea 
geologică, ci coasta abruptă de pe 
Kara- bair. Se opri, ba se gîndi chiar 
dacă n-ar fi bine 
să se întoarcă spre răsărit, ca să vadă 
dacă mai e mult pînă ce iese soarele, 
dar nu-şi luă ochii de la capelă, şi o 
porni din nou înainte, mergind aşa, 
oarecum în silă. La doi paşi de el, 


12 


lungit în iarbă ca un cioban, sta culcat 
şi Stoian. Aşa obişnuia el să doarmă — 
întins fără grijă, cu faţa spre cer şi cu 
braţele desfăcute în lături. 

Să-l găsească dormind în post — asta 
părea foarte curios. Mai făcu un pas 
spre dînsul şi abia atunci simţi că-l 
trage ceva înapoi. Rămase pironit 
locului şi broboane de sudoare rece i 
se iviră pe frunte. 

Capul prietenului său era înfăşurat 
într-un prosop gălbui. Nu se mai vedea 
nimic, nici părul şi nici urechile. Totul 
era înfăşurat în ştergar. Şi în poziţia în 
care zăcea, cu carabina la umăr, era 
ceva neobişnuit şi care nu prevestea 
nimic bun. Umărul său stîng acoperise 
ţeava, iar patul armei sta paralel cu 
cotul său, dar peste el. Văzîndu-l aşa 
ţeapăn, nimeni n-ar fi crezut, la prima 
privire, că în trupul acestuia mai era 
viaţă. 

Cu inima bătind puternic şi abia 
ţinîndu-şi respirația, (Gheorghi se 
aplecă spre dînsul şi începu să-i 
desfăşoare repede prosopul din jurul 
capului. In timp ce desfăcea nodul slab 
de pe frunte, degetele i se mînjiră de 
sînge lipicios, cald încă. 

Prosopul răspîndea un miros greu şi 
care-ţi tăia respiraţia. Îl zvârli 
departe, privi cu ochi înspăimîntaţi 
pielea înroşită a obrazului, pleoapele 
lăsate şi vinete şi tresări — avea în 
faţă capul unui mort ce părea atît de 
greu, de parcă ar fi fost umplut cu 
plumb. 


13 


Îi descheie tunica, îşi lipi urechea de 
plasa de bumbac şi ascultă. Inima 
bătea slab, abia se auzea, dar bătea. 
În vinele rănitului viaţa mai pîlpîia 
încă. 


Şi în dimineaţa asta cocoşul nostru 
cel cu gîtul gol începu să cînte de-ţi 
spărgea urechile, punînd capăt unui 
vis minunat şi foarte interesant din 
punct de vedere ştiinţific. Se făcea că 
eram parcă în prunul gazdei mele, în 
prunul lui bai Spiridon, şi întindeam 
mîna ca să apuc o prună zemoasă şi 
coaptă, cînd, deodată, observai în faţa 
mea o capră. O căpriţă albă, frumoasă, 
de rasă elveţiană. Apucase o mlădiţă 
verde şi dădea din cap oarecum 
batjocoritor, uitîndu-se la mine fără 
să-i pese de nimic. Chiar dacă n-aş fi 
fost medic veterinar, tot m-aş fi 
supărat văzînd privirea asta 
batjocoritoare şi încrezută. E plăcut 
oare să vezi pe cineva cum îţi ride în 
nas? M-am supărat foarte. M-am 
îndreptat hotărit spre ea, destul de 
înfuriat. Dar tocmai acum s-a întîmplat 
ceva cu totul neobişnuit. In faţa mea 
nu se mai afla nici un fel de capră, ci 
sta o fată pe care o cunoşteam şi faţă 
de care, cu ani în urmă, manifestasem 
un oarecare interes. Purta o rochie 
albă şi avea un năsuc puţin cîrn. Ce 


14 


mai ridea cînd îi vorbeam, de pildă, de 
mecanica cerească sau de atracţia di- 
feritelor corpuri cereşti, cu toate că în 
treaba asta nu era nimic de ris! Avea 
un obicei rău — să ţină un fir de iarbă 
în colţul gurii şi să dea mereu din cap, 
aşa cum fac uneori caprele. 

Cine ştie ce discuţie s-ar fi încins 
între noi în clipa aceea — desigur 
foarte aprinsă, deoarece eram furios 
— dacă nu m-ar fi deşteptat cocoşul 
cel cu gitul gol al măţuşii Spiridoniţa 
cu cîntecul său strident. Blestematul 
acesta de deşteptător se jurase parcă 
să mă trezească din visuri în modul cel 
mai neruşinat. Se urca pe gardul de 
sub fereastra odăii mele, bătea furios 
din aripi, îşi întindea gitul roşu şi 
zgîrcit şi scotea un urlet săl- batic. Nu 
semăna a cucurigu, ci părea un vulcan 
care erupe, nu era salutul liric adresat 
zorilor, ci provocarea turbată la duelul 
mortal ce urma să se desfăşoare cu 
toţi ceilalţi cocoşi din Momci- lovo, 
vestiți şi ei prin glasurile lor. 

Şi astfel, în timp ce mă chinuiam să 
adorm din nou ca să văd ce se mai 
întîmplă cu căpriţa şi înjuram în gînd 
cu cele mai murdare cuvinte pe 
vampirul cel cu gitul gol al mătuşii 
Spiridoniţa, cineva bătu puternic în 
cerceveaua ferestrei şi un glas de leu 
străpunse liniştea dimineţii. 

— Doctore, nu auzi? 

Sării din pat ametit, dînd din miini 
speriat. 


15 


— Scoală! răcni din nou poruncitor 
cel cu vocea de leu. 


Pentru prima dată în practica mea de 
doi ani de medic veterinar trebuia să 
scap de la moarte nu un animal, ci un 
exemplar uman. Bine că printre 
lucrurile mele, între un volum de 
poezii de Puşkin (în limba rusă) şi 
plasa de prins fluturi, se afla, pentru 
orice eventualitate, şi o seringă obiş- 
nuită cu cîteva fiole de oleu camforat. 

În mai puţin de cinci minute 
dădurăm fuga la sergentul rănit. 
Culoarea pămîntie a pleoapelor lui mă 
sperie aşa de mult, încît era cît pe-aci 
să scap seringa din mînă. l-am făcut o 
injecție fără să-i cercetez pulsul. După 
aceea l-am rugat pe Gheorghi să-l ia în 
cîrcă. 

Am pornit-o spre casă. 

Eu duceam carabina, capela şi 
prosopul plin de sînge, care mirosea 
puternic a cloroform. 

L-am aşezat în patul meu şi sergentul 
Gheorghi a ieşit în goană. 

Mi-am spălat mîinile cu spirt şi am 
examinat rana. Osul nu părea să fie 
spart. Sîngele vărsat provenea, după 
cît se vedea, din cele cîteva zgi- rieturi 
prelungi, care duceau de la frunte 
spre git. Era clar că pielea din jurul 


16 


nasului şi gurii avea culoarea 
cărămizie din cauza  cloroformului 
inspirat. 

I-am luat pulsul, care devenea din ce 
în ce mai ferm. Şi culoarea vinătă a 
pleoapelor începea să dispară, iar 
deasupra buzei de sus au apărut bro- 
boane de transpiratie. 

Am aprins maşina de spirt şi am pus 
ibricul să-i fac o cafea. In timp ce apa 
fierbea, în odaie intrară o mulţime de 
cunoscuţi — preşedintele gospodăriei, 
maiorul cartograf, care era şeful sta- 
țiunii, şi cel de-al doilea geolog. 
Sergentul Gheorghi, care se mai 
liniştise, rămăsese de pază afară. 

Cunoscuţii mei dădură buzna în 
cameră gifiind speriaţi, de parcă i-ar fi 
gonit lupii. Deoarece şi mai departe, în 
povestirea noastră, o să fie vorba 
despre dînşii, trebuie să spun cîteva 
cuvinte despre fiecare dintre ei, aşa ca 
să se ştie şi — după cum spun ai noştri 
— să se aibă „în vedere”. 

Bai Grozdan, preşedintele 
gospodăriei, era un om bondoc, 
rubicond, cu o frunte care lucea ca 
arama ciocănită, cu o faţă cărnoasă, 
cu ochii rotunzi şi blînzi şi cu nişte 
urechi clăpăuge din cauza căciulii de 
oaie pe care nu şi-o scotea aproape 
niciodată. Avea o pasiune — răsadul 
de tutun, o slăbiciune — de a împăca 
oamenii care se certau şi se urau, şi o 
plăcere, la cei şaizeci de ani ai săi — 
să bea rachiu de anason pe inima 
goală. Deoarece participarea lui bai 


17 


Grozdan la această încurcată istorie 
este foarte 

restrinsă, cred că aceste cîteva 
cuvinte sînt supra- suficiente pentru a 
reda esenţialul — şi anume că era un 
om de inimă şi un tip simpatic. 

Acum şase luni sosise la Momcilovo 
un grup mic de militari geologi. 
Probabil că aveau misiuni secrete aici, 
în apropierea frontierei — asta-i 
treaba lor, nu m-a interesat niciodată 
chestiunea asta, care nu mă 
pasionează nici acum. Dar, desigur, 
misiunea lor era de mare răspundere, 
deoarece împreună cu specialiştii 
veniseră şi cei doi sergenţi — Stoian şi 
Gheorghi — ca să păzească casa lui 
lliazov, unde se stabilise co- 
mandamentul grupului. 

Comandamentul se compunea din 
trei persoane: şeful — maiorul 
cartograf Ştefan Ingiov, un flăcău 
tomnatic şi chel, în vîrstă de vreo 
cincizeci de ani, slab, adus de spate, 
cu un nas coroiat ca de vultur şi cu 
buze subţiri, vinete, pe care abia le 
vedeai. Totdeauna îngrijit, bine ras, cu 
cizmele bine lustruite, sever şi parcă 
totdeauna nemulţumit de ceva, omul 
acesta impunea mult celor din 
Momcilovo, care-l respectau. De cîte 
ori vorbea cu cineva, dacă acesta îşi 
făcuse armata, îndată lua poziţie de 
drepţi, de parcă s-ar fi găsit în faţa 
comandantului său de companie. 

Ridea rar, iar cînd zîmbea, nu ştiu de 
ce, dar figura lui lua o înfăţişare 


18 


chinuită, de parcă ar fi fost bolnav sau 
foarte obosit. Nu bea, dar fuma mult şi 
dacă nu mergea treaba — cele două 
scrumiere de sticlă de pe biroul său se 
umpleau foarte repede — scrumul 
ţigărilor cădea peste hiîrtiile cu schiţe, 
iar aerul din cameră, cu toată 
fereastra deschisă, era albăstrui din 
cauza fumului gros. 

Era politicos şi rece, de o amabilitate 
reţinută, sarcastic atunci cînd se 
supăra şi foarte singuratic. Nu-l 
vedeai stînd la taifas cu prieteni şi 
nici societatea lui nu părea să fie 
căutată de cineva. 

Al doilea membru al grupului era 
geologul-şef Boian lIcerenski, Şi el 
avea un caracter aparte, dar despre 
dînsul o să vorbim altă dată, la mo- 
mentul potrivit, deoarece lipsea din 
Momcilovo atunci cînd s-a petrecut 
întîimplarea aceasta nefericită din 
curtea lui Iliazov. Era plecat cu moto- 
cicleta la Plovdiv, unde locuia nevastă- 
sa. Se ducea totdeauna la Plovdiv 
sîmbăta după-masa şi se întorcea 
lunea pe la amiază. Maiorul se în- 
crunta, se supăra de aceste întîrzieri, 
îşi zicea mereu că trebuie să-l 
pedepsească, dar toate acestea erau 
ca o furtună într-un pahar cu apă. 

Ajutorul lui Boian lcerenski era 
Kuzman Nau- mov Hristoforov, inginer 
de mine. Şi eu sînt din fire un om rece, 
dar Kuzman era de o mie de ori mai 
rece decît mine. Era un tip posac şi în 
această privinţă parea inaccesibil. 


19 


Înalt, uscăţiv, cu părul încărunţit 
înainte de vreme, cu ochi de culoarea 
cenuşei răcite, cu o privire rătăcită 
care părea că observă totul şi că în 
acelaşi timp nu vedea ni-mic — acesta 
era în aparenţă inginerul de mine. 
Purta haine la modă, dar necălcate, 
avea pantofi de foarte bună calitate, 
dar care rareori văzuseră peria, iar 
cămăşile lui, printre care cele mai 
multe aveau etichetă străină pe ele — 
miroseau a transpiraţie şi tutun şi 
erau întotdeauna slinoase la guler. 

Şi eu sînt un om taciturn, chiar dacă 
lumea, nu ştiu de ce, mă crede 
tocmai dimpotrivă. Dar tăcerea lui 
Kuzman era ceva aparte, semăna, ca 
să zic aşa — dacă-i este permis unui 
doctor veterinar să se exprime în mod 
literar — cu o după- masă ceţoasă de 
toamnă. Tăcerea lui era supărătoare, 
apăsătoare, respingătoare: se vedea 
cît de colo puterea umerilor lui largi, a 
miîinilor sale vînjoase şi a gitului 
zdravăn, dar mişcările lui erau 
greoaie, leneşe, iar vocea lui, atunci 
cînd vorbea, suna surd, de parcă ar fi 
venit dintr-un gitlej strîns de mîna 
cuiva. 

Pe vremea aceea credeam că omul 
ăsta a su-ferit sau suferă mult din 
cauza unei decepţii în dragoste. Mi- 
amintesc că, cu ani în urmă, cînd am 
auzit că o fată pe care o cunoşteam se 
mărită, vocea mea şi-a pierdut dintr-o 
dată orice fel de sonoritate, de parcă 
m-aş fi îmbolnăvit de amig- dalită. Nu 


20 


mai aveam chef nici să mă bărbieresc 
şi nici să-mi lustruiesc pantofii. Mi- 
amintesc aceste lucruri deoarece 
tocmai pe vremea aceea fata despre 
care vorbesc se hotărise să se căsăto- 
rească cu unul dintre prietenii mei din 
copilărie. Purta o rochie albă şi avea 
un năsuc cîrn şi destul de obraznic. 

Al patrulea om era căpitanul de 
artilerie Matei Kaludiev. Şi despre el o 
să vă vorbesc mai tirziu, deoarece şi el 
lipsea în duminica aceea din sat. Dar 
dacă a venit vorba de căpitan, nu pot 
să nu amintesc chiar acum o 
întîmplare destul de tristă. Acest om 
chipeş, cu un trup de atlet antic şi pe 
lîngă asta şi artilerist, a început să 
manifeste dintr-o dată o atracţie 
curioasă şi  inexplicabilă pentru 
medicină. Aşa mi-a dat să înţeleg 
colega mea, doctoriţa Naceva, cînd am 
întrebat-o odată, cu totul întîmplător, 
de ce venea căpitanul atît de des la 
dispensar. 

— Îl interesează medicina — mi-a 
răspuns ea simplu. 

— Şi de ce nu-i îndrepţi atenţia spre 
medicina mea? i-am spus eu. Morva şi 
ciuma  găinilor sînt boli foarte 
interesante. 

A fost şi ea de acord că aceste boli 
sînt interesante. 

— În afară de asta, mă aflu chiar aici, 
sub nasul lui — am insistat eu, 
încercînd să par cît mai indiferent — 
pe cînd pînă la dispensarul tău din 


21 


Lăkite omul trebuie să bată 
doisprezece kilometri! 

— Oh — a spus ea — asta nu-i nici o 
piedică. Căpitanul are doar o 
motocicletă nouă! 

Vreau să vă spun, între altele, că 
această colegă a mea avea şi ea un 
năsuc în vînt ca şi fata aceea care se 
căsătorise cîndva cu prietenul meu din 
copilărie. Ba pe deasupra, şi pe ea o 
chema tot Katia. Dar şi această Katia, 
ca şi cealaltă, părea foarte distrată 
cînd îi vorbeam, de parcă nici nu i-ar 
fi ajuns la urechi cuvintele mele. Aşa 
că pe vremea aceea căpitanul Kaludiev 
continua să se ducă în vizită la Lăkite, 
iar eu mi-am scos din nou din dulap 
vechea mea plasă de prins fluturi. 


— Ce crezi, doctore, o să scape? mă 
întrebă preşedintele, uitîndu-se 
speriat la rănit. Se rezema de perete şi 
căuta zadarnic s-o facă pe curajosul. 

— Aşa cred — am spus eu. Dacă n-a 
făcut o comoţie cerebrală, atunci o să- 
şi revină în mai puţin de o oră. 

— De-ar avea zile, sărmanul! oftă 
preşedin-tele. j 

Maiorul tăcea şi  pufnea. Işi 
încruntase atît de tare sprîncenele 
stufoase, încît acestea se aplecaseră 
ca un pervaz peste nasul său acvilin. 


22 


Kuzman Kristoforov stătea în colţul 
odăii şi nu-şi ridica ochii din podea, de 
parcă ar fi fost arestat. Pe faţa lui nu 
se vedea nici măcar o urmă de emoție 
sau surprindere. Părea un om pe care- 
l apăsa nespus de mult ceva, un om 
supărat pe toată lumea, pentru că 
fusese trezit din somnul lui dulce. 

Maiorul se uită la ceas. Era aproape 
cinci. 

— Peste un sfert de oră doctoriţa 
Naceva o să fie aici — zise el. Pînă la 
Lăkite nu sînt decît doisprezece 
kilometri. 

— Doisprezece kilometri, asta 
înseamnă două ore de drum! observă 
imparţial Kuzman şi începu să caşte. 

— Am spus cincisprezece minute — 
se încruntă maiorul. După aceea se 
aplecă peste fereastra deschisă şi îl 
întrebă pe miliţian: Ai pus posturi de 
pază în jurul staţiei? şi primind un 
răspuns afirmativ, privi pieziş spre cel 
de-al doilea geolog şi zise: Am dat 
dispoziţii ca doctoriţa Naceva să vină 
cu camionul gospodăriei şi de aceea 
va fi aici în cincisprezece minute. 
Acum e limpede? 

Kuzman ridică din umeri, căscă încă 
o dată şi nu răspunse. 

Cafeaua începu să fiarbă şi să dea în 
foc şi de aceea o luai de pe maşină. 

— Dumneavoastră, tovarăşe maior, 
aţi controlat dacă nu s-a furat ceva 
dinăuntru? 

— Asta este treaba miliției — 
răspunse nervos maiorul. N-am 


23 


constatat altceva decît ceea ce se 
poate'vedea de la prima privire. Şi 
începu să numere pe degete: 
Fereastră spartă, dulap forțat, două 
mii de leva lipsă. Lăsă mîna jos, tăcu şi 
completă apoi printre dinţi: Şi o schiţă 
cartografică. Un plan. 

— Ei vezi, asta-i foarte grav! oftă 
preşedintele, frecîndu-şi fruntea cu 
palma. O schiţă, zici, nu? 

Maiorul tăcea. 

Am controlat iarăşi pulsul rănitului şi 
am clătinat mulţumit din cap — se 
vedea cît de colo că pulsul era mai 
tare şi mai repede. 

— Dar unde-i geologul-şef? întrebă 
deodată maiorul. Unde este Boian 
Icerenski? 

Kuzman tresări şi pe buzele lui 
subţiri flutură un moment un zîmbet 
ironic. 

Maiorul lăsă capul în jos. Desigur, îi 
era ruşine de întrebarea pe care o 
pusese, deoarece ştia prea bine unde 
se afla ajutorul său. Bine că n-a 
întrebat de căpitan — la rîndul meu aş 
fi zîmbit şi eu ca şi Kuzman, numai că, 
desigur, nu cu acelaşi zîmbet. 

Am turnat cafeaua într-o ceaşcă, m- 
am aşezat lîngă rănit şi i-am pus mîna 
pe frunte. Pleoapele lui au clipit o 
dată, de două ori şi privirea lui tulbure 
abia se putu strecura printre gene. L- 
am strigat pe nume şi l-am mişcat uşor 
de umăr. A oftat adînc. 

— Mă auzi? l-am întrebat. 

Buzele lui s-au mişcat. 


24 


— Totul e în ordine — am spus eu 
rizind, ui- tîndu-mă la cei din jur cu o 
privire triumfătoare. 

Am auzit cum sergentul Gheorghi 
smirciia şi l-am văzut ascunzindu-şi 
faţa ruşinat. Maiorul oftă reţinut, 
scormoni prin buzunarele tunicii şi 
scoase o caramelă. În timpul din urmă 
se chinuia grozav încercînd să fumeze 
mai puţin şi de aceea ronţăia mereu 
bomboane. Desfăcu caramela, o băgă 
în gură, netezi hîrtia între palme şi 
începu să facă din ea un cornet. 

Preşedintele îşi şterse sudoarea de 
pe frunte şi oftă din fundul 
rărunchilor. Faţa lui Kuzman Naumov 
rămase tot atît de rece şi întunecată — 
numai în ochii lui se vedeau lucind 
scîntei. 

Am pus încă o pernă sub capul 
rănitului, i-am dus ceaşca de cafea la 
gură şi l-am îndemnat să bea. La 
început parcă nici n-ar fi simţit ce 
voiam de la dînsul — continua să zacă 
cu faţa nemişcată şi cu ochii închişi, 
de parcă nu m-ar fi auzit vorbindu-i. 

Tocmai în clipa aceea cocoşul cel cu 
gitul gol al mătuşii Spiridoniţa bătu 
din aripi şi îşi înălţă spre ceruri glasul 
său de bariton. Acest cucurigu, cît şi 
sunetele ce urmară după el au fost atît 
de înspăimîntătoare şi de 
insuportabile, încît răni- tul îşi veni 
dintr-o dată în fire şi privirea i se 
limpezi cu o iuţeală fulgerătoare. Ne 
privi un timp şi nedumerirea lui se 
transformă în mirare, care la rîndul ei 


25 


se termină printr-o încruntare a 
sprincemelor lui roşcate şi printr-un 
geamăt adinc şi chinuitor. 

Pe urmă sorbi cîteva înghiţituri die 
cafea, îşi şterse uşor buzele cu mîna 
ce-i tremura încă, oftă iarăşi şi 
rămase cu ochii pironiţi la preşedin- 
tele gospodăriei. Îl privea oarecum 
insistent şi tăcea. 

Sub această privire fixă preşedintele 
se mişcă, începu să-şi frece degetele 
în palmă şi vinele gitului său scurt se 
umflară. 

— Cum a fost treaba asta, măi 
Stoiane? îl întrebă el, încereînd să dea 
glasului său moale un ton şi mai blind. 
Cum de te-a aranjat aşa? 

Stam cu toţii cu ochii pironiţi pe 
chipul rănitu- lui ţinîndu-ne răsuflarea. 

Stoian dădu din cap şi îşi strînse 
iarăşi sprincenele: 

— Asta, bai Grozdane, s-a întîmplat 
aşa, din- tr-o dată! răspunse el 
umezindu-şi bazele vinete şi respirînd 
adînc. Mi-a spus noapte bună şi a 
plecat, eu mi-am căutat ţigările în 
buzunar, iar el s-a întors înapoi fără 
să-l simt... Pe furtuna aceea, cum să-l 
aud! 


Şi aşa, întrerupîndu-se ca să mai 
soarbă cîte o înghiţitură de cafea, 
întrebat cînd de preşedinte, cînd de 
maior, Stoian ne povesti o istorie, în 
care principalul şi unicul personaj nu 
era altul decît învățătorul Metodi 
Paraşkevov — faimosul dascăl din 


26 


Momcilovo, omul pe care toţi îl cre- 
deam cinstit şi curat ca o picătură de 
rouă. 

Metodi Paraşkevov mergea deseori 
la vînă- toare pe la răsărit de „Zmeiţa” 
şi la întoarcere acasă trecea totdeauna 
prin curtea staţiunii.  Aşa-i venea mai 
bine pentru că prin curte era drumul 
cel mai scurt pînă la familia 
Balabanov, la care stătea în gazdă de 
o bucată de vreme. Învățătorul 
Metodi, după cum o ştiu cu toţii cei 
din Momcilovo, este un vînător cu ochi 
buni şi cu foarte mare noroc. Nu 
întîmplător are Balaba- niţa un contoş 
din piei de iepure şi altul cu guler de 
blană de vulpe. Aşa că rareori se 
întîmpla ca să treacă prin curtea 
staţiunii cu mîinile goale. Era foarte 
greu să smulgi de la dînsul un groş, 
ca să facă cinste cu un pahar de vin, 
dar vînatul pe care-l aducea îl dădea 
cu dragă inimă; în vara asta cei doi 
sergenţi s-au înfruptat de cîteva ori cu 
iahnie de iepure. Cînd venea de la deal 
şi trecea prin curte, se oprea pe la 
postul de pază ca să mai stea de 
vorbă. Cu toate că era om învăţat, nu 
umbla cu nasul pe sus şi găsea despre 
ce să vorbească. li plăcea foarte mult 
să povestească despre sălbătăciunile 
pădurii: de vicleniile vulpii sau de 
năravul lupului. Nici Stoian nu-i 
rămînea dator, povestindu-i despre 
obiceiurile ţăranilor din părţile de 
nord-vest ale ţării: ce cîntece se cîntă 
la nuntă sau la botez, cum coc 


27 


nevestele plăcinta sub ţest, cît de 
dulce e rachiul galben de pere şi cît 
de bun este vinul din strugurii aceia 
cărora le zice „Othello”. 

În seara aceea învățătorul Metodi 
trecuse prin curte fără puşca lui de 
vinătoare cu două ţevi. Era tirziu. 
Carul mare o şi pornise spre Dunăre, 
iar dinspre Jarabai tuna şi fulgera de 
parcă se dărimau munţii. Dascălul — 
în ciuda obiceiului său — se grăbea în 
seara asta, de parcă l-ar fi aşteptat 
acasă nevasta şi copiii. Părea tăcut, 
dus pe gînduri. Spusese două vorbe, 
plecase repede şi lui Stoian îi păruse 
rău. li era ciudă şi ca să se 
potolească, băgase mîna în buzunar 
după ţigări, dar nu apucase să scoată 
pachetul. Din spate îl pocnise ceva de 
fier şi uite ce s-a În- tîimplat — în loc să 
aştepte zorile în faţa staţiei, s-a trezit 
— mai mare ruşinea — într-un pat 
străin... 


Cîtăva vreme ne-am uitat unul la 
altul ca nişte oameni care se văd 
pentru prima oară. Tăceam şi 
ascultam respiraţia rănitului. Pe urmă 
maiorul tresări de parcă şi-ar fi 
alungat o muscă de pe nas, şi întrebă 
cu un glas destul de nesigur: 

— Tu,  Stoiane, eşti sigur că 
învățătorul te-a lovit? la gindeşte-te 
bine, nu s-o fi strecurat prin 
apropiere vreun alt om? 

Stoian se posomori. 


28 


— Tovarăşe maior — zise el — 
curtea, după cum o ştiţi şi 
dumneavoastră, e goală ca în palmă 
— şi el arătă podul palmei. Are doar 
un ulm în mijloc şi altceva nimic. Cînd 
dascălul a coborit de pe deal, eu eram 
sub ulm. Nu era în jurul meu nici 
ţipenie de om! 

— Bine, dar — maiorul înghiţi în sec 
şi se uită la noi — de ce să nu 
presupunem că agresorul a stat 
ascuns după poartă? Îndată după ce 
a plecat dascălul, s-a strecurat în 
curte şi te-a lovit. Asta nu-i posibil? 

— Păi cum să nu fie posibil? zise 
preşedintele gesticulind. Dimpotrivă, e 
foarte posibil! 

Stoian oftă — părea obosit, pleoapele 
lui căzură din nou deasupra ochilor. 

— Este absolut imposibil, tovarăşe 
maior — şopti el. De la poartă şi pînă 
la ulm e o bucată bună de loc, aşa că 
şi dacă ar veni cineva în fugă, tot ai 
timp să-ţi scoţi o ţigară, s-o aprinzi, ba 
să tragi şi vreo trei fumuri din ea. Or 
eu, doar cît am băgat mîna în 
buzunar... Nici n-am apucat măcar să 
scot o ţigară. 

Tăcu, iar capul lui se lăsă moale într- 
o parte. 

Kuzman Kristaforov, cel de-al doilea 
geolog, ridică din umeri şi zise: 

— E clar ca lumina zilei! 

— Ce e clar, măi? se repezi 
preşedintele fă- cînd un pas înainte. 
Bărbuţa lui rotundă tremura de 
emoție. Cum o să fie clar? Şi el tācu o 


29 


clipă. Ştii tu cine este dascălul Metodi 
Paraşkevov! 

— Eu nu ştiu nimic — răspunse 
Kuzman fără să ridice ochii din podea 
— o să ne spună militia! 

Maiorul se ridică, îşi netezi cu mîna 
pulpanele tunicii şi întoarse capul spre 
sergentul Gheorghi, care stătea ca o 
stană de piatră lîngă fereastră. 

— Arestează-l pe învățătorul Metodi 
Paraşke- vov — zise maiorul, căutind 
să evite privirea preşedintelui — 
sigilează-i camera cu ceară ro-şie şi 
spune gazdelor lui că îi vom trage la 
răspundere dacă lasă pe cineva să 
intre înăuntru, înainte de a veni din 
oraş persoana care trebuie să facă 
ancheta. Ai înţeles? 

— Am înţeles, tovarăşe maior — zise 
Gheor-ghi cu mîna la chipiu, după care 
o luă la fugă prin curte. 

Cocoşul mătuşii  Spiridoniţa cîrîi 
supărat în urma lui. 

Luai din nou mîna rănitului ca să 
controlez starea pulsului, dar în 
acelaşi timp, dinspre uliţă, se auzi 
duduitul unei maşini. Venea camionul 
de la Lăkite. 

Doctorita Naceva, cu faţa rumenită 
de vîntul dimineţii, mai frumoasă decît 
oricînd, nici nu intră bine în cameră şi 
strimbînd din nas, mă privi supărată. 

— Cloroform!... Te pomeneşti că ai 
făcut vreo operaţie, colega? 

În glasul ei dulce era şi uimire, şi 
frică, şi o oarecare ameninţare abia 
ascunsă. 


30 


La această întrebare eram gata să 
răspund foarte supărat, dar văzui 
peste umărul ei figura frumoasă a 
căpitanului, puţin adormită şi puţin 
vinovată şi furia mea se mai potoli. Ba 
mă întristai chiar... că bietul căpitan 
nu-şi făcuse somnul. Aşa că ridicai din 
umeri, zîmbii indulgent şi arătai 
prosopul cel galben. 

— Mirosul vine de acolo — am zis eu. 


Căpitanul Avakum Zahov (acesta era 
numele său conspirativ) din serviciul 
de  contrainforma- ţii, reuşi să 
adoarmă abia în zori. Şi somnul lui nu 
era somn adevărat, ci un fel de aţipire 
uşoară, ceva între vis şi viaţă, cînd 
realitatea şi iluzia se împletesc una 
cu alta ca în cutia unui caleidoscop. 

Pe masa lui de noapte mai ardea încă 
lampa şi lumina ei palidă se topea 
repede,  dispărind, deoarece prin 
fereastra larg deschisă năvălea di- 
mineaţa unei zile senine de vară. 

Era o cameră de burlac, care nu se 
deosebea prin nimic de cele mai multe 
camere de acelaşi fel din lume. Se afla 
în ea o etajeră înaltă cu cărţi, dar nici 
ele nu reprezentau ceva aparte, 
deoarece în cele mai multe camere de 
burlaci se găsesc cărţi, ba chiar în 
număr şi mai mare. Că majoritatea 


31 


cărţilor erau lucrări ştiinţifice cu 
tematică istorică — nici asta nu era 
ceva neobişnuit, deoarece în lume 
există desigur mulţi burlaci — istorici 
prin profesie sau preocupări, sau 
măcar amatori de lecturi istorice. 


Bineînţeles, în ceea ce priveşte 
camera, aceste cărţi nu aveau nici o 
importanţă. Dar în viaţa lui Avakum 
ele jucau un rol de seamă, prima 
specialitate a lui era arheologia. De 
aceea şi cărţile, aşezate cu grijă pe 
rafturile etajerei înalte, erau în cea 
mai mare parte a lor lucrări pe teme 
arheologice şi istorice. 

Poate cuiva o să-i pară curioasă sau 
inventată această primă specialitate a 
lui Avakum — arheologia. N-are decît 
să se mire! Nici mie nu mi-a venit să 
cred la început, părindu-mi ceva 
născo-cit  înadins — o  născocire 
originală de altfel, creată de 
închipuirea cuiva, ca să mascheze ade- 
vărata sa profesie şi s-o apere de ochi 
şi urechi curioase. 

Aici însă nu era vorba de nici un fel 
de invenţie. Avakum absolvise cu 
succes Facultatea de istorie, fusese un 
an de zile asistent la universitate, iar 
după aceea trecuse la Institutul de 
arheologie, în calitate de cercetător. 
Pe vremea aceea, o împrejurare 
neprevăzută îl făcuse colaborator 
voluntar al Securităţii. Din acel mo- 
ment în viaţa lui s-a petrecut o 
schimbare neaşteptată: arheologia a 


32 


trecut pe planul al doi- lea. Detectivul 
voluntar intrase pe statul de salarii al 
Securităţii, iar arheologul de pînă 
atunci ajunse doar cercetător onorific 
al Institutului de arheologie. 


Dar dacă în camera de burlac a lui 
Avakum nu era nimic care să-ţi 
atragă atenţia, el însuşi avea un semn 
pe care din fericire nu fiecare om 
putea să-l aibă. Avakum era un bărbat 
drăguţ, chiar frumos, cu o figură 
smeadă, alungită, cu ochii verzi ca 
marea şi cu un păr negru ca de 
cărbune. Ceea ce era neobişnuit la el 
era sprînceana dreaptă. În timp ce 
sprinceana stingă era neagră cum e 
catranul, cea dreaptă — cine ştie din 
ce capriciu al naturii — era roşie, 
lucind ca arama încinsă. În serviciul 
său, cînd necesitatea o cerea, Avakum 
îşi făcea neagră şi sprinceana dreaptă 
şi asta cu deosebit talent, deoarece 
era un grimeur încercat. În această 
privinţă, în arta de a-şi schimba unele 
trăsături ale feţei, dar în aşa fel încît 
schimbările să nu se poată observa 
chiar de aproape, Avakum nu avea 
rival în tot serviciul operativ. Altfel în 
viaţa sa obişnuită el apărea aşa cum 
era în realitate — cu o sprinceană 
roşie. 

Şi aşa, Avakum Zahov tocmai se 
lăsase furat de somnul uşor de 
dimineaţă, cînd telefonul de pe 
noptieră sună strident şi prelung. 
Noaptea, ba chiar şi în primele ceasuri 


33 


ale dimineții, telefoanele sună 
totdeauna alarmant şi îl sperie pe om, 
chiar dacă are un somn uşor. Dar 
Avakum nu tresări de loc, nu scutură 
capul, nici nu se ridică în coate, nici 
nu clipi măcar, ci întinse calm mina, 
suflă ca de obicei în receptor şi 
întrebă cu un glas limpede şi egal, 
fără să deschidă ochii: 

— Cine-i? 

Primi comunicarea că în zece minute 
va sosi o maşină de la serviciu, 
deoarece era chemat de colonelul 
Vanov, şeful direcţiei. 

În noaptea aceea, căpitanul de 
contrainforma- ţii nu-şi pierduse 
somnul din cauza serviciului. Motivul 
insomniei sale era în afara obligaţiilor 
profesionale. De fapt nu se întimplase 
nimic excepţional. 

Pe înserat chemase la telefon pe 
laboranta Jei- nova, care lucra la 
Institutul de chimie al unei mari 
întreprinderi de parfumuri. Sia 
Jeinova, cu toţi cei douăzeci şi doi de 
ani ai ei şi cu toate că era pasionată 
de baschet, începuse să mani- feste 
un deosebit interes pentru arheologie 
şi poate de aceea Avakum o suna la 
telefon de trei ori pe săptămînă ca să 
iasă împreună la plim-bare. Totul 
mergea bine şi ar fi ajuns să se ter- 
mine cu bine, dacă filarea agenturii de 
spionaj „Dublu V” (Vasiliev-Vapurgiev) 
nu l-ar fi silit pe Avakum să lipsească 
mai multă vreme din Sofia. Cînd se 
întoarse trebui să constate, spre 


34 


marea sa mirare, că Sia a început să 
manifeste un interes şi mai insistent 
faţă de tehnologia curenților de înaltă 
tensiune — de două ori pe săptămînă 
ieşea la plimbare cu un tînăr inginer 
de la uzina respectivă. Acest tînăr 
era din Tirnovo, deci concetăţean cu 
Avakum, prietenul şi tovarăşul său din 
copilărie. Se scăldaseră împreună în 
lantra!, şi încercaseră amîndoi pepenii 
din bostănăriile străine. 

Aşa încît nu era de mirare că 
Avakum îi făcuse cunoştinţă cu Sia. 

Teoretic nu era nimic curios, în 
practică însă socoteala se încheie cu 
pierderi pentru Avakum. Mai întîi 
pierdu privirea curată şi limpede din 
ochii prietenului său. Cînd erau 
împreună, inginerul, cine ştie de ce, se 
ferea să-l privească în ochi. A doua 
pierdere era şi mai mare — cele trei 
întilniri cu Sia Jeinova se reduseseră 
acum la una singură. Chimista se 
plîngea că n-are timp, iar Avakum era 
un om delicat — nu-i plăcea să insiste. 

În această sîmbătă după-amiază, 
puţin înainte de a se însera, Avakum 
formă numărul de la locuinţa Siei. 
Sunetele triste pe care le scotea te- 
lefonul ajungeau la urechea lui 
voalate, de parcă veneau dintr-un 
pustiu îndepărtat. Totuşi, se părea că-l 
înveseliră, deoarece zîmbi şi păşi vesel 
prin cameră, continuînd să suridă. Pe 
urmă începu să fluiere o melodie 


1 Afluent al Dunării ce izvorăşte din Balcani şi 
înconjoară cu apele sale oraşul Tîrnovo. (n.t.) 


35 


veselă şi cobori pină la restaurantul 
din cartier ca să cineze. Nu prea avea 
poftă de mîncare, dar reuşi să 
mănînce destul, ba bău chiar şi o bere. 
Pe urmă se întoarse direct acasă, 
deoarece i se păru că pe cer s-au 
adunat nori şi că din clipă în clipă s-ar 
putea porni o ploaie. 

îşi îmbrăcă haina sa de fiecare zi, 
scoase din raftul cu cărţi volumul al 
treilea din Istoria imperiului roman, 
aprinse o ţigară şi se cufundă în 
lectură. 

Pe la orele zece seara, cineva bătu la 
uşa lui. Era inginerul de la uzina 
electrică de înaltă tensiune. Frumos, 
cu părul ondulat, cu buze arcuite şi 
cărnoase, cu ochi migdalaţi şi veseli, 
elegant în costumul său bej, de vară, 
subţire şi sprinten ca o fată, aducea 
mai bine cu un instrumentist dintr-o 
orchestră de jaz decît cu un inginer — 
şi încă un inginer fruntaş de la o mare 
uzină. Avakum, în taină şi fără răutate, 
invidia acest tip de bărbaţi, care 
întîmpinau orice lucru cu un suris 
vesel, tocmai pentru că nu semăna cu 
ei. 

— Am fost în vizită la nişte cunoscuţi 
— explică inginerul — şi am trecut şi 
pe la tine, vă- zînd lumină la fereastră. 
Ce citeşti? 

Inginerul vorbea, întreba, rîdea, 
plimbîndu-şi privirea prin toată 
camera şi cu toate că ochii lui erau 
atît de siguri de sine şi că străluceau 


36 


de mulţumire, evita să-i îndrepte spre 
ochii prietenului său. 

— Ai petrecut bine? întrebă Avakum 
şi adă-ugă mai încet: Arăţi foarte 
fericit! 

— Oh! exclamă inginerul şi se 
întoarse în- tr-o parte. 

— Dar de unde ai pata asta de 
ciocolată pe genunchi? arătă Avakum. 

Inginerul tresări, se uită la pată şi 
dintr-o dată se tulbură, scoase repede 
batista şi începu să frece pata cu 
insistenţă. 

— E de îngheţată — bolborosi el. 

— N-are sens s-o ştergi — dădu 
Avakum din cap. 

Tăcură un timp, după care Avakum 
spuse: 

— N-ai fost cavaler. De ce n-ai 
condus-o pe Sia pînă acasă? 

Inginerul îl privi şi rămase cu gura 
căscată. 

Avakum îşi aprinse o ţigară şi, stînd 
la fereastra deschisă, se uită la cer. 

— N-o să plouă — zise el. Vîntul a 
risipit norii. Uite, se văd şi stele! 

Se întoarse, se aşeză comod în 
fotoliul de lîngă masă, surise şi cu un 
reproş uşor zise: 

— De ce ai lăsat-o pe Sia să plece 
singură? 

— Ţi-am spus doar că am fost în 
vizită la nişte cunoscuţi — încercă să 
se justifice inginerul. Nu m-am întîlnit 
cu nici un fel de Sie. 

— În seara asta mă minţi a doua oară 
— rise reţinut Avakum. lar după ce îşi 


37 


scutură scrumul ţigării, continuă: Şi 
de fapt, ce rost are să mă minţi? Oare 
te împiedic eu cu ceva? De ce te temi? 
Dacă fata te place, să fie într-un ceas 
bun! În asta nu-i nimic rău. Rău e doar 
că încerci să o faci pe şmecherul, 
dragul meu, şi că nu te pricepi. N-ai 
destule posibilităţi pentru treaba asta. 
Uite, de la ora cinci după-masă ai fost 
împreună cu Sia şi abia acum o 
jumătate de oră i-ai spus „noapte 
bună”. lar mie îmi îndrugi că ai fost 
undeva în vizită! Se poate? 

Inginerul îl asculta tăcut, cu capul 
aplecat şi cu ochii trişti. 

— Cum ai petrecut aceste cinci ore 
împreună cu Sia, asta în general se 
poate spune — conti-nuă Avakum. Le 
pot reconstitui din minte. Ascultă! La 
ora cinci fără ceva ai ieşit de acasă, 
te-ai oprit la staţia din apropierea 
casei voastre şi ai aşteptat tramvaiul 
nr. 6. Ai cerut taxatoru- lui un bilet de 
corespondenţă. La piaţa  „Văzraj- 
dane” ai luat tramvaiul nr. 4 şi ai 
coborit la penultima staţie din faţa 
grădiniţei cu fîntîna arteziană. Ceasul 
e cinci şi zece. Îţi rămîn încă douăzeci 
de minute pînă la ora întiîlnirii. Pentru 
că n-ai ce să faci, începi să te uiţi 
încoace şi încolo şi observi că în faţa 
ta se află o lustragerie. Deasupra 
intrării este o firmă verde, pe care 
scrie cu roşu: „Salon de lustragerie”. 
în acest „salon”, lung de cinci paşi şi 
lat de trei, lucrează doi ţigănuşi, 
Ahmed şi Sali. Sali este fratele mai 


38 


mic al lui Ahmed. Tu te aşezi la 
scaunul lui, adică în faţa locului unde 
lucrează Sali. Şi aşa, cînd se face ora 
cinci şi douăzeci de minute, te afli din 
nou în staţie, de data asta cu pantofii 
lustruiţi, şi aştepţi cu răbdare pe 
admirabila noastră prietenă comună. 
Ca totdeauna, şi de data asta ea 
întîrzie vreo douăzeci de minute. Ca să 
nu scăpaţi jurnalul de la cinematograf, 
n-aveţi timp să mai aşteptaţi al doilea 
sau al treilea tramvai, ci vă înghesuiți 
în primul şi aici se întîmplă regre- 
tabilul accident cu nasturele de jos de 
la sa- coultău. 

La această parte a monologului lui 
Avakum, inginerul de la uzina de 
înaltă tensiune îşi pipăi instinctiv 
haina şi tresări puţin speriat uitîndu- 
se în jurul său: într-adevăr, îi lipsea un 
nasture. 

— Mi s-a întîmplat şi mie — ridică 
din umeri  Avakum, ceva mai 
posomorit. Tăcu puţin şi reluă apoi 
firul povestirii sale: Vă duceţi la ci- 
nematograful „Balkan”, unde rulează, 
mi se pare, un film italian. Pe urmă o 
conduci pe Sia pînă la staţia de 
tramvai de lingă clădirea sindicatelor. 
Aici se află o cofetărie şi tu, galant, îţi 
inviţi prietena înăuntru ca să luaţi o 
îngheţată. Dar toate cele cinci mese 
ale cofetăriei sînt ocupate şi de aceea 
sînteţi nevoiţi să vă mîncaţi înghe- tata 
stînd în picioare. Aşa s-a întîmplat cea 
de-a doua nefericire din astă-seară, 
pata de îngheţată de ciocolată de pe 


39 


pantalonii tăi. Cînd ieşiţi afară, 
amindoi, fără să vreţi, vă ridicaţi ochii 
şi priviţi la etajul al treilea al celei de- 
a treia clădiri din dreapta, aci e 
fereastra mea, şi vedeţi că e lumină. 
Aşa... Pe urmă buna şi minunata 
noastră prietenă pleacă, spunînd 
dintr-o dată că a apu-cat-o durerea de 
cap. lar tu, vechiul şi credinciosul meu 
prieten, împins de cine ştie ce senti- 
mente şi scrupule, îmi faci o vizită ca 
să mă încredinţezi că ţi-ai petrecut 
seara nu într-altă parte, ci la nişte 
cunoscuţi de-ai tăi. 

Avakum îşi aprinse a doua ţigară şi 
zimbi tot atît de reţinut. 

— Poate că vrei să stabileşti un alibi 
sui generis pentru Sia? Dar la ce bun 
toată osteneala asta, dragul meu? Cine 
are nevoie de un astfel de alibi? 

Faţa inginerului deveni roşie, pe 
urmă galbenă, ca şi coperta învechită 
a istoriei imperiului roman care stătea 
lîngă dînsul pe masă. 

— Aşa — îngăimă el şi tuşi înfundat. 
Va să zică... Ne-ai urmărit! Ne-ai 
spionat! Frumos! De asta am simţit eu 
tot timpul ceva neplăcut în spatele 
meu. 

— Ai simţit ceva neplăcut, zici? îl 
privi Avakum batjocoritor. E posibil, în 
cazul cînd conştiinţa ta se găseşte 
undeva, între umeri! 

Căpitanul îşi stinse ţigara, trecu la 
fereastră şi, după ce stătu puţin, se 
întoarse şi veni în faţa oglinzii mari, 


40 


care era pusă pe perete lîngă etajera 
cu cărţi. 

— Ştii doar că asemenea cavaleri ca 
mine pierd deseori partida în 
turniruri de dragoste! surise el. De ce 
trebuie neapărat să simţi ceva în 
spate? Insuccesele mele sînt ceva 
predesti- nat. N-ai nici o vină! 
Femeilor de felul Siei nu le plac 
figurile uscăţive, aşa cum este a mea. 
Nu 
le plac nici frunţile încreţite şi, după 
cum vezi, a mea e plină de cute. Nu 
le plac nici oamenii cărunţi, iar 
timplele mele, după cum spun poeţii, 
au destule fire de argint. E adevărat 
că am şi eu un semn foarte atrăgător, 
sprinceana mea cea roşie, dar asta, 
fără îndoială, e prea puţin pentru o 
dragoste puternică... Şi pe urmă, nu 
mă pricep să rîd aşa, cu gura pînă la 
urechi, bagajul meu de bancuri e 
sărac, iar cînd e cazul să cînt, cel care 
mă ascultă e cuprins îndată de cele 
mai negre gînduri, aşa încît ori ucide 
pe cineva, ori începe să se gîndească 
la sfîrşitul lumii. 

Se lăsă comod în fotoliu, se aşeză 
mai bine şi îşi întinse picioarele sale 
lungi. 

— Iar în ceea ce priveşte acuzaţia că 
v-aş fi spionat, pentru asta ar trebui 
să-ţi rup urechile aşa cum ţi le-am 
tras, dacă îţi aminteşti, de multe ori 
cînd am fost copii. Dar îmi eşti oaspete 
şi, slavă domnului, legile ospitalităţii 
mă obligă să fiu atent şi politicos. 


41 


— Dacă nu ne-ai urmărit, atunci de 
unde ştii toate aceste amănunte? 
întrebă inginerul, forţin- du-se să nu 
dea tonului său o nuanţă de rău- tate. 

Avakum  tăcu, trimise citeva 
rotocoale de fum albastru spre tavan, 
şi ridică apoi din umeri: 

— Ţi-am spus doar că nu te pricepi 
să duci pe altul. lar omul care nu 
posedă la perfecţie această artă îşi 
prinde în cursă ambele picioare, ca de 
pildă coțofana, care are o părere 
exagerat de bună despre ea, iar în 
realitate e o pasăre destul de proastă. 
Mă întrebi de unde ştiu amănuntele 
romantice despre care ţi-am vorbit. 
Bine! După cum ai remarcat şi tu 
singur, sînt foarte bine dispus şi de 
aceea sînt gata să-ţi răspund la 
toate întrebările... Află deci că în 
după-masa asta nici nu v-am văzut şi 
nici nu am avut inten- 
ţia, ferească Dumnezeu, să vă 
urmăresc! Uite, gazdele mele sînt 
alături şi nu dorm încă, pentru că 
joacă domino; întreabă-le şi tu cînd, pe 
la ce oră am ieşit. O să-ţi spună că 
am ieşit între orele şapte şi opt. 
Acesta este şi adevărul. Şi trebuie să-i 
crezi, pentru că sînt nişte oameni 
foarte buni şi nişte bătrîni de treabă, 
care pen- tru nimic în lume nu şi-ar 
osîndi sufletele la chinuri veşnice ca 
să te mintă. Şi totuşi, de unde posed 
informaţii în legătură cu masa voastră 
amoroasă? Informaţiile mi le-ai dat 
chiar tu, dragul meu, iar eu am tras 


42 


doar concluziile. Să începem de la 
pată, de la pata aceea cafenie de pe 
genunchiul tău. Ai recunoscut singur 
că este de îngheţată şi în plus te-ai 
tulburat destul cînd ai observat-o. Să 
ne oprim un minut la acest caz. In 
primul rînd, pata era încă udă, şi asta 
însemna că îhgheţata a fost 
consumată cel mult cu cincisprezece 
minute înainte. Deci, la zece şi un 
sfert, îndată după terminarea 
spectacolului de la cinematograf, şi 
asta undeva în apropiere, într-o 
cofetărie pe undeva pe-aici. In al 
doilea rînd, e natural să se nască o 
întrebare: în ce împreju-  rări un 
bărbat ca tine, căruia îi place o 
ţuiculiţă şi o gustare, se va hotărî 
totuşi să ia o îngheţată, şi asta seara 
tirziu? Se poate da un singur răs-puns 
inteligent: cînd acest bărbat se află în 
tovărăşia unei femei. În al treilea rînd, 
cum s-a mîncat această îngheţată? Şi 
aici există o singură explicație 
raţională: tu ţi-ai mîncat îngheţata în 
picioare,  ţinind ca de obicei 
genunchiul stîng îndoit. Dacă adaugi 
că vorbeai cu fata şi te uitai în ochii 
ei, atunci e natural ca micul accident 
să se fi produs fără să bagi de seamă! 
Dar de ce ați mîncat îngheţata stînd 
în picioare? Foarte simplu: pentru că 
în cofetăria cea mică toate mesele 
erau ocupate. Unde se află în 
apropiere o astfel de cofetărie? Vizavi, 
dincolo de linia de tramvai, lîngă colţ. 
Adică tocmai în faţa staţiei de 


43 


tramvai. Să comparăm acum ora 
consumării  îngheţatei cu poziția 
cofetăriei. Această cofetă-rie se umple 
de consumatori pe la zece şi un sfert, 
cînd se termină ultima reprezentaţie 
de seară de la cinematograful 
apropiat. E logic dar să se presupună 
că n-aţi intrat întîmplător în această 
cofetărie şi, de asemenea, n-aţi intrat 
întîmplător tocmai la această oră. Ce 
concluzie se poate trage din toate 
aceste fapte? Una singură: că ai fost 
cu o fată la cinematograf, şi acest ci- 
nematograf a fost neapărat 
cinematograful „Balkan”. 'Toate aceste 
lucruri le-am aflat de la această mică 
pată cafenie de pe genunchiul stîng... 
Am greşit undeva? 

Inginerul îl privea cu gura căscată şi 
fără să clipească. 

— Şi cine e fata? surise uşor 
Avakum. Orice tînăr poate să meargă 
la cinema cu o fată oarecare şi pe 
urmă s-o trateze cu o îngheţată. Nu- 
mai că eu am precizat imediat, am 
spus de la început că fata este Sia şi 
nu am greşit. Şi asta nu din cauza 
unor presimţiri şi îndoieli subiective, 
ci pentru faptul că tu însuţi mi-ai spus 
şi adresa şi persoana... Aşa că, să 
începem iarăşi de la această nefericită 
pată. Cînd ţi-am arătat-o, te-ai tulburat 
şi ai scos repede batista începînd s-o 
ştergi. Erai într-adevăr tulburat, 
dragul meu, iar cînd omul e tulburat, 
nu mai este în stare să vadă şi să-şi 
îndrepte atenţia spre lucrurile mă- 


44 


runte şi obişnuite. Aşa, de pildă, tu n- 
ai obser- vat că împreună cu batista ti- 
a căzut din buzu- nar şi un bilet de 
tramvai. Am reuşit să iau acest bilet 
fără să mă observi şi să-l examinez pe 
furiş la fereastră. Ce mi-a arătat 
biletul? Mi-a pre- cizat ora la care ai 
plecat de acasă şi direcţia drumului 
tău. Ora cinci, la început 
tramvaiul 

nr. 6 şi pe urmă nr. 4. Unde duce 
această combinaţie de linii? Duce, fără 
îndoială, spre ră- sărit, spre grădină, 
spre strada „[ar Ivan Asan Il”. 
Această stradă, chiar dacă poartă nu- 
mele unui ţar bulgar, închipuie-ţi, nu 
dă naştere în mintea mea la nici un fel 
de asociaţii istorice, ci-mi aminteşte 
doar o fată blondă, cu o guriţă 
capricioasă şi cu nişte ochi veseli. 
Locuieşte în faţa grădinii cu fintînă 
arteziană, pe acelaşi rînd de case unde 
stă făloasă firma cea verde cu li-tere 
roşii. De unde am ştiut că ai intrat în 
lustra- geria lui Ahmed şi Sali? Şi că 
tocmai Sali a fost acela care a avut 
cinstea şi plăcerea să-ţi lustruiască 
pantofii tăi italieneşti? În primul rînd 
şi ochiul cel mai puţin experimentat, 
îndată ce se uită la pantofii ăştia ai tăi, 
cu virful în formă de gondolă, o să 
ghicească îndată că au fost lusc-truiţi 
acum cîteva ore şi nu de o mînă de 
ama- tor, ci de una cu totul 
experimentată din punct de vedere 
profesional. Dar o să zici: „Ce, oare, 
parcă numai la Ahmed şi Sali poate 


45 


omul să-şi lustruiască pantofii?” Mă 
rog, eu nu spun treaba asta. Există la 
Sofia multe alte lustragerii, dar sînt 
gata să pariez, unul contra o sută de 
mii, că la ora cinci şi zece minute te-ai 
aşezat în faţa scaunului lui Sali şi el a 
fost acela care s-a ocu-pat de 
înfrumusețarea pantofilor tăi 
italieneşti. De ce? Pentru că Sali face 
o greşeală iremediabilă, şi anume 
lustruieşte cu pasiune numai părţile 
exterioare ale bombeelor, făcîndu-le 
să lucească într-adevăr ca „oglinda”, 
pe cînd partea interioară a aceloraşi o 
tratează, ca să zicem aşa, cu 
indiferenţă profesională, adică nu 
depune pentru această parte a 
încălțămintei nici un fel de pasiune 
creatoare. Uită-te şi tu, te rog, la ra- 
mele pantofilor tăi: partea exterioară 
are aţa cu care au fost cusute nou- 
nouţă, de parcă acum ar fi fost scoasă 
de la maşina de cusut, pe cînd par-tea 
interioară a fost total neglijată. Acest 
con-trast izbitor este posibil numai la 
Sali, care în această privinţă este 
incorigibil... Toate aceste lucruri le 
cunosc, dragă prietene, din proprie ex- 
perienţă. Fata care locuieşte în faţa 
grădinii cu fintînă arteziană, 
cunoştinţa noastră comună, blonda 
cea drăguță cu guriţă capricioasă şi 
ochi veseli, are prostul obicei de a 
întîrzia la întilniri, fapt de care, după 
cum bănuiesc, ai avut destule ocazii să 
te convingi. Şi ce poţi să faci atunci 
cînd fata întirzie? Oamenii practici, 


46 


aşa cum sîn- tem noi doi, recurg în 
aceste momente la bunele servicii ale 
lui Sali... 

Avakum mai ridică o dată din umeri, 
îşi privi prietenul care amuţise şi zise 
rizind: 

— Adineauri m-ai învinuit de spionaj, 
crezind că te-aş fi urmărit. Prostii, 
dragul meu! N-am avut astăzi cu voi, 
cum zice o vorbă, nici în clin nici în 
mînecă. Mica pată de pe genunchiul 
tău stîng, biletul de tramvai şi aţa cu 
care e cusută rama pantofilor tăi, 
toate aceste lucruri mărunte mi-au 
povestit singure romantica poveste a 
acestei după-amieze de dragoste. 

În camera lui Avakum, între pat şi 
etajeră, se afla o ladă grea de stejar, 
ferecată cu vechi bare de fier. Pe 
partea de deasupra a capacului e în- 
crustat în sidef un soare mare, ale 
cărui raze, tot de sidef, se îndreaptă în 
toate părţile. Din această ladă Avakum 
scoase o sticlă de vin şi două căni de 
faianţă, străvechi, făcute probabil pe 
vremea lui Homer. 

— Asta este o amintire de la taică- 
meu — explică Avakum şi umplu cănile 
cu vin. Ciocniră şi el ură prietenului 
său succes în dragoste, bău cî- teva 
înghiţituri şi după ce stătu puţin pe 
gînduri, spuse privind distrat la şuviţa 
de fum a ţigării sale: In aceste antice 
recipiente noi turnăm vin făcut în 
zilele noastre, vezi? Ce-ti aminteşte 
asta? 

Inginerul ridică din umeri. 


47 


— Se pare că există o lege nescrisă, 
potrivit căreia femeile frumoase se 
amorezează de bărbaţi proşti — şi 
Avakum rise vesel. Pentru prima oară 
în seara asta ridea şi el din toată 
inima. 

După aceea îşi luă cana, o goli dintr- 
o înghiţitură şi arătă cu degetul 
desenul de pe partea proeminentă a 
ei, care reprezenta o căprioară, 
căutînd adăpost şi spre care se 
îndrepta o săgeată cu multe aripioare. 

— Dar aceasta, măcar, ştii ce 
simbolizează? întrebă Avakum. Nu ştii, 
nu-i aşa? Atunci o să-ţi spun eu, cu 
toate că acest lucru n-are importanţă 
prea mare pentru  largile tale 
preocupări ştiinţifice. In două cuvinte: 
fericirea, care fuge înain-tea omului, şi 
spiritul omenesc, care aleargă tot- 
deauna după ea. Uneori o ajunge, 
alteori o scapă, dar aceasta n-are 
importanţă. Ea e femeie şi se întîmplă 
deseori să-l înşele pe acela care 
aleargă după ea. Ce e important aici? 

— Ca săgeata să ajungă căprioara! 
răspunse repede inginerul. 

— Săgeata zburătoare! surise liniştit 
Avakum. 


În sfîrşit, după ce inginerul plecă, 
Avakum se plimbă multă vreme, 
măsurind camera în lung şi lat. De 
mai multe ori încercă să se concen- 
treze în lectura celui de-al treilea 
volum al Istoriei imperiului roman, 
schimbă ţigara cu luleaua, reveni 


48 


iarăşi la ţigări, dar în zadar. În 
noaptea asta lectura nu mergea. 

Într-un timp, scoase din sertarul 
mesei un mic album, se uită la 
ilustraţii şi fotografii, dar se pare că şi 
aceasta îl plictisi, deoarece începu din 
nou să măsoare locul de la fereastră 
pînă la uşă şi înapoi. 

Încercă să se gindească la zilele 
următoare. De miine urma să intre în 
concediu, dar, cine ştie de ce, acest 
lucru nu-l mai bucura. Aşa îl prinseră 
zorile. Şi telefonul de la serviciu sună. 


Colonelul Vanov, şeful direcţiei, îl 
salută pe Avakum cu capul, îi arătă un 
fotoliu şi îşi băgă din nou nasul în 
hîrtiile din fata lui. 

În biroul său spaţios, inundat de 
lumină, era o tăcere oarecum solemnă. 
Acele ceasului electric arătau orele 
şapte. 

Cînd termină de citit hîrtia din faţa 
lui, colonelul se ridică în picioare, 
atinse uşor cu virful degetelor reverul 
sacoului său alb, alungînd o scamă 
imaginară, şi surise cu bunătate. 

— O surpriză neplăcută în dimineaţa 
primei duminici de concediu, nu-i aşa, 
tovarăşe căpitan? Şi zicînd acestea, 


49 


ochii lui, chiar dacă-l priveau blind, 
avură timp să-l străpungă pieziş, 
printr-o scurtă  străfulgerare a 
pupilelor întunecate. Avakum, care se 
uita la harta Bulgariei atîrnată în 
perete, pe spaţiul dintre cele două 
ferestre ale biroului, simți îndată acest 
fulger, deşi privirea lui rāmase 
neclintită. 


— Nu dispreţuiesc surprizele, 
tovarăşe colo- nel — răspunse calm 
Avakum. 


— Chiar cînd sînt neplăcute? 

Colonelul se aşeză în fotoliul din faţa 
lui Avakum şi îşi încrucişă mîinile pe 
genunchi. 

— Avem date că de la 10 august 
încoace un post de radio clandestin a 
transmis şi a recepţio-nat de trei ori 
radiograme cifrate în regiunea care 
se întinde pe o rază de douăzeci de 
kilo- metri nord şi sud de masivul 
muntos Karabair. Prima emisie pe 
care staţiile noastre goniome- trice au 
interceptat-o a avut loc în noaptea de 
zece spre unsprezece august. 
Coordonatele punctului de intersecţie 
indică un loc la sud-sud-est de 
Karabair, o regiune singuratică, foarte 
greu accesibilă, mai ales noaptea. 
Postul şi-a început emisia la orele zece 
seara precis. Radiograma cifrată este 
scurtă, dar emisiunea a continuat timp 
de cincisprezece minute, deoarece atît 
postul de emisie cît şi cel de recepţie 
şi-au schimbat de două ori lungimea 
de undă. Bineînţeles că s-au luat 


50 


măsuri imediat pentru blocarea 
tuturor căi-lor de acces spre Karabair 
şi pentru cercetarea regiunii, dar pînă 
acum nu s-a obţinut nici un rezultat, 
cît de cît pozitiv. 

La nouăsprezece august acelaşi post 
de radio a emis iarăşi, la orele zece 
seara. Oamenii noştri păzeau în munţi, 
iar postul a emis de undeva, din 
spatele lor, de la circa doi kilometri 
est de satul Momcilovo. Este acolo o 
regiune numită „Zmeiţa”, unde nici 
talpa iadului nu te poate găsi dacă vrei 
să-te ascunzi. Goniometriştii noştri 
spun că această emisie a fost cu totul 
deosebită. A constat din două-trei 
fraze cifrate, după care a urmat un fel 
de sunete şi zgomote misterioase care 
veneau parcă de undeva, de sub 
pămînt. Din nefericire, radiogramele 
acestor emisiuni secrete nu sînt încă 
descifrate. Din cauza schimbării lun- 
gimii de undă, oamenii noştri au 
scăpat cîteva cuvinte, ceea ce 
complică descifrarea. Ca să-ţi dai 
seama cît e de dificilă treaba asta, 
trebuie să-ți spun că fiecare 
radiogramă are cîte două chei şi este 
compusă dintr-o limbă străină. Pe de 
altă parte, în acelaşi raion, în satul 
Momcilovo, s-au petrecut astă-noapte 
următoarele: s-a spart o fereastra la 
staţiunea geologică militară, s-a fu-rat 
o schiţă secretă şi două mii de leva. 
Sergen-tul de miliţie care era de pază 
a fost lovit în cap pe la spate şi 


51 


cloroformizat. A fost arestat învă- 
ţătorul din comună. 

Colonelul îşi scutură iarăşi acel fir de 
praf invizibil de pe reverul hainei sale 
şi se uită întrebător la căpitan. 

„Semnale misterioase care vin de 
sub pămînt, o schiţă furată, 
cloroform...” — Avakum nu reuşi să-şi 
reţină surisul. 

— lertaţi-mă, dar asta aduce a roman 
poli- ţist! 

Colonelul se posomori: 

— Căpitane, nu te-am trezit din somn 
ca să te întreb dacă asta seamănă a 
roman sau a altceva. De altfel, nu văd 
nimic romantic în treaba asta. 

— Aştept ordinele dumneavoastră, 
tovarăşe colonel — zise rece Avakum. 


— Degeaba te formalizezi — surise 
blind colonelul. Nu am vrut să te 
supăr. 


Şi după ce tăcu puţin, întrebă: 

— Eşti în concediu, nu-i aşa? 

— Cu aprobarea dumneavoastră, 
tovarăşe colonel. 

— Da. Eh, dacă-i aşa, odihneşte-te... 
Pleacă la mare, fă plajă! 

— Neapărat, tovarăşe colonel. 

În sinea lui, Avakum rîdea, dar figura 
lui păs-tra aceeaşi expresie severă şi 
ermetică. 

— Neapărat o să fac plajă — repetă 
el. 

— lar semnalele misterioase, schiţa 
furata, cloroformul? zise colonelul, în 
ochii căruia, în locul fulgerelor, luceau 
acum sclipiri şirete. Se aplecă spre 


52 


Avakum: Asta nu te pasionează? De 
pildă duşmanul care întinde mîna de 
peste graniţă? 

Şi ca să pună capăt tonului intim, se 
grăbi să completeze rece: 

— Am dat dispoziții direcţiei 
regionale Plovdiv, ca să-l trimită acolo 
pe căpitanul Slavi Ko- vacev. Am mare 
încredere în acest om. 

— Da, e destul de energic — aprobă 
fără prea multă plăcere Avakum. 

Colonelul se întoarse şi se uită la 
ceasul electric. 

— E şapte şi douăzeci de minute. 
Deocamdată dispoziţiile sînt 
următoarele: Momcilovo şi regiunea 
înconjurătoare sînt supravegheate de 
oamenii din respectivele sectoare de 
frontieră. S-au şi fixat cîteva 
posturi secrete pe unele căi de acces. 
S-au trimis comunicări pichetelor de 
graniţă. Căpitanul Kovacev va pleca 
de la Plovdiv la orele nouă şi treizeci 
de minute punct. Tăcu şi după aceea 
întrebă supărat: JIar  dum-neata, 
tovarăşe Zahov, cînd vei binevoi să 
pleci pe litoral? 

„La ce folos jocul ăsta de-a v-aţi 
ascunselea?” gîndi Avakum şi se 
ridică. 

— Tovarăşe colonel — spuse el — 
sper să-l ajung pe căpitanul Kovacev 
pe undeva, pe la mijlocul drumului 
între Pazargik şi Batak. Motocicleta ce 
veţi dispune să-mi fie pusă la dis- 
poziţie e gata de plecare. Am văzut-o 


53 


la intrarea dinspre răsărit, atunci cînd 
am venit la minister. 

— Dumneata,  căpitane, vezi cam 
multe — se îmbufnă colonelul, După 
care întrebă, tot aşa de supărat: Te-ai 
gîndit cumva să renunti la concediu ca 
să iei parte, împreună cu căpitanul Ko- 
vacev, la cercetarea preliminară? 

— V-aş ruga să-mi semnaţi ordinul, 
care de altfel se află pe biroul 
dumneavoastră — zise domol Avakum. 

Colonelul nu-i răspunse nimic, făcu 
doar un gest cu mîinile, după care se 
îndreptă spre bi- roul său, luă de pe el 
o hîrtie bătută la maşină şi i-o 
întinse. 

Acum, în ochii săi galbeni, obosiţi de 
nesomn, nu mai luceau nici fulgere, 
nici sclipiri şirete, ci doar o bucurie 
curată şi caldă ca dimineaţa însorită. 


Acum o lună Avakum croise alte 
planuri, cu totul contrarii celor pe 
care le făcea în clipa de fată. Hotărise 
să plece cu Sia într-o excursie de 
cîteva zile pe cursul riului Ropotamo. 
Crinii nu-l interesau prea mult, dar 
perspectivele ce i se deschideau de a 
prinde peşte pe care să-l prăjească 
apoi, de a petrece seara în faţa unui 
foc alimentat din plin cu lemnele 
adunate în cursul zilei, să recunoască 


54 


păsările de noapte după strigătele lor 
şi să-şi fumeze luleaua în faţa cortului 
unde va dormi Sia — toate acestea îi 
erau pe placul inimii... lar cînd se va 
plictisi de toate astea, va merge cu Sia 
la Madara, să vadă şi ea Călărețul 
de la Madara! — acest curios mo- 
nument al vechiului stat bulgar şi al 
gloriei străvechi. Îi va arăta şi vechiul 
amfiteatru natural — cu iedera şi cu 
muşchiul roşcat pe treptele enorme de 
piatră, cu stinca cea gigantică ce se 
ridică spre cer. Aici, din cauza 
stîncilor mari şi netede, prăvălite una 
peste alta, ochiul cade victimă unor 
iluzii stranii: dacă el, de pildă, se 
îndepărtează la o distanţă de abia 
douăzeci de pasi de Sia, ea îl va 
vedea micşorat şi redus la proporţiile 
unui popic, asta este o iluzie pe care el 
i-ar fi explicat-o cu dragă inimă... 
După aceea vor pleca la Preslav?, vor 
vizita ruinele de la Aboba şi Pliska3 — 
pe acolo pe unde a răscolit şi el 


1 Unul din monumentele cele mai importante 
ale vechii arte bulgare. Reprezintă pe hanul 
bulgar Krum (803—814) sculptat în peretele 
abrupt al unei stînci înalte de 120 m. 
Basorelieful se află la o înălţime de 25 m şi îl 
prezintă pe han călare, străpungînd cu sulița 
un leu. (n.t.) 

? Oraş situat în estul Bulgariei, pe rîul Kamcia. 
Lîngă el se află ruinele vechii capitale bulgare, 
cu acelaşi nume, şi care a atins culmea 
înfloririi ei în timpul ţarului Simeon (893 — 
927) (n.t.) 

3 Prima capitală a statului bulgar (secolul al 
IX-lea). Ruinele ei se văd lîngă satul bulgar de 
astăzi Aboba. (n.t.) 


55 


pămîntul cu tirnăcopul şi lopata. Şi 
dacă vor mai merge puţin, vor ajunge 
la Tîrnovo ca să se scalde măcar o 
dată la Iantra, ca pe vre- mea cînd era 
copil, şi să fumeze o lulea, cu pieptul 
şi picioarele goale, sub vechea boltă 
de viţă a casei părinteşti. 

Astea erau planurile lui de acum o 
lună. Pe urmă însă a apărut veselul 
inginer de la uzina electrică şi toate, 
proiectele de excursii s-au dus 
dracului de parcă ar fi fost spulberate 
de cine ştie ce vînt blestemat. Nu ştia 
nici el ce trebuia să regrete mai mult 
— fata pe care o pierduse, pescuitul 
pe malurile rîului Ropotamo, focul de 
seară sau luleaua de tutun pe care ar 
fi fumat-o în faţa micului său cort. 

În zori, înainte de a aţipi, îşi făurise 
în gind un alt plan: se va ruga să fie 
încadrat în expe-diţia pe care secţia de 
arheologie a Academiei intenţiona, să 
o organizeze foarte curănd. Trei 
săptămîni de cercetări printre săpături 
şi pietre reprezentau o vinătoare de 
antichităţi care ar fi recompensat 
intr-o măsură oarecare luleaua pe 
care n-o mai putea fuma. 

Dar şi acest proiect se dusese pe 
girlă — şi asta nu din cauza unor 
motive sentimentale, ci pentru că 
„frontul paşnic” făcu loc dintr-o dată 
celui adevărat. Era vorba de o 
vîinătoare importantă, de un duel pe 
viaţă şi moarte cu un duş-man 
invizibil. 


56 


Cînd intră în defileul de la Momin, 
Avakum opri motocicleta pe marginea 
şoselei, într-un loc mai potrivit, se 
aşeză la umbra unui tufiş, îşi potrivi 
oglinda de buzunar între ramuri şi 
începu repede să-şi aranjeze noua sa 
„identitate”. Nu trecură decît cinci 
minute şi din umbra tufişu- lui apăru 
un alt om, a cărui figură semăna oa- 
recum cu aceea a lui Avakum, dar 
avea o mică cocoaşă între umeri, cel 
drept fiind ceva mai scund decît 
stîngul. Ambele sprincene ale acestui 
om erau la fel de negre, nişte mustăţi 
tunse scurt se lăsau în formă de 
potcoavă deasupra buzei de sus, iar pe 
faţa sa negricioasă, chiar sub ochiul 
stîng, se vedea o cicatrice roşie, 
urmă a unei răni de demult. Cu mutra 
asta şi cu haina scurtă de piele destul 
de uzată, cu şapca trasă pe frunte, 
semăna foarte bine cu un me-canic de 
la atelierul de reparaţii auto sau cu 
un pasionat amator al motocicletei. 

Astfel deghizat, dădu din nou drumul 
motocicletei sale de 500 cmc şi îndată 
ce ieşi din cotitura defileului, zbură 
spre Pazargik cu o sută de kilometri 
pe oră. 

Spera să ajungă din urmă pe 
căpitanul Slavi Kovacev, pe undeva, pe 
la mijlocul drumului spre Batak! dar 


1 Orăşel în care s-au dat lupte în timpul 


răscoalei din aprilie 1871. Aici turcii au 
măcelărit peste 4.000 de bărbaţi, femei şi 
copii. Astăzi are un puternic complex 
hidroelectric. (n.t.) 


57 


după cît se vedea, era probabil că nici 
colegul său nu mergea cu o viteză mai 
mică. Abia spre baraj îi zări maşina şi 
o luă în goană pe urmele lui, 
semnalizînd cu clacso- nul punctele şi 
liniile cuvîntului „Stop”. Ecoul ducea 
mai departe sunetele stridente ale 
clacso- nului, dar toate acestea 
răsunau amestecat şi neclar, deoarece 
între puncte şi linii intervenea 
duduitul motorului. De altfel şi vîntul 
aspru de munte şuiera printre văi ca 
un avion. 

Pe suprafața albastrā şi lucie a 
lacului de acumulare se vedea o barcă 
a cărei pînză, ca o aripă îndreptată 
spre cer, scînteia orbitor în lumina 
soarelui şi apărea apoi întunecată, 
atunci cînd cotea, deşi de departe 
părea că stă pe loc. 

Cu toate că era concentrat în 
urmărirea lui  Kovacev,  Avakum 
întoarse capul, privi o clipă, azurul 
apei care lucea în stinga drumului şi, 
cine ştie de ce, oftă reţinut. Poate 
pentru faptul că în această parte a 
muntelui aerul era umed şi 
răspîndea puternic mirosul îmbătător 
al pădurii de brad. „In loc de 
„Nisipurile de aur”! aş fi putut petrece 
aici cu Sia o săptămînă minunată”  — 
îşi zise el, dar îndată se posomori şi cu 
un gest nestăpinit, ce nu se potrivea 
cu firea sa calmă, răsuci maneta de 
gaze: motocicleta urca un deal şi, 


1 Nisipurile de aur — regiune pitorească de 
lîngă Varna. (n.t.) 


58 


pierzînd din inerția ei, gifiia uşor. Doi- 
trei kilometri înainte de bifurcarea 
drumului spre Momcilovo, căpitanul 
Kovacev auzi duduitul motocicletei lui 
Avakum. Încercă să ia distanţă, dar nu 
reuşi: Avakum trecu vijelios şi cu 
zgomot pe lingă el, îl depăşi cu o sută 
de paşi, după care apăsă frina; roţile 
scîrţiiră şi motocicleta se opri. 

Celălalt făcu la fel — opri motorul la 
douăzeci de paşi în urma lui Avakum, 
sări din şa, vîri mîna în buzunarul din 
dreapta al hainei şi rămase pironit 
locului. 

În acest timp Avakum îşi aprinse 
tigara, îşi îndreptă umerii şi privi în 
jurul său. Chiar în faţa lui se ridica o 
culme înaltă — un zid verde de pini şi 
brazi seculari amestecați cu tufişuri şi 
ferigi. Jos, la picioarele sale, se căscau 
văi adinci şi în fundul lor, cu toate că 
ziua era însorită, se vedea o umbră 
deasă de un verde întunecat. În jur era 
linişte, pustiu, aşa cum este totdeauna 
în locurile retrase dintre munţii 
acoperiţi cu păduri bătrîne de brazi. 

Abia acum, cînd simţi singurătatea şi 
natura sălbatică din jurul său, Avakum 
înţelese de ce căpitanul Kovacev mai 
ţinea încă mîna în buzunarul hainei. 


„Are degetul pe trăgaci” — gîndi el 
rîzînd. 
— Alo, colega — strigă el — o să 


capeţi reumatism de la fierul acela pe 
care ţii mîna. Nu e recomandabil! 

Şi cu paşi rari şi calmi se îndreptă 
spre el. 


59 


Căpitanul Kovacev îl aşteptă fără să 
se clintească din locul său. Era de 
aceeaşi vîrstă cu Avakum, dar părea 
mai tînăr şi mai robust. Avea o figură 
deschisă şi energică, ochii săi de un 
albastru-cenuşiu priveau hotărît, puţin 
brutal — o privire dîrză şi semeaţă, cu 
aerul omului căruia nu-i place să fie 
contrazis. 

— Va să zică, tot nu mă poţi 
recunoaşte? îl întrebă  Avakum, 
nefăcînd nici un efort ca să-şi ascundă 
accentele de mulţumire şi ironie din 
tonul său. Ce fel de detectiv eşti? 

Slavi  Kovacev scoase mîna din 
buzunar şi ridică tăcut din umeri. Se 
îndreptă spre motocicleta sa, apucă 
ghidonul şi încălecă. 

— Totdeauna ai fost un maniac al 
travestiu- lui şi al grimei actoriceşti 
— oftă el. Numai că şi detectivii în 
travesti s-au învechit ca şi vechile 
romane polițiste în fascicole. Apăsă 
piciorul drept pe pedală. Nu mai 


impresionează decit pe copiii din 
şcoala elementară! 
— Într-adevăr — surise Avakum — 


am văzut asta cînd veneam încoace şi 
mă uitam la mîna ta dreaptă. Nu ţi-a 
amortit arătătorul? 

Luaseră parte împreună la cîteva 
acţiuni şi cunoştinţa lor, închegată în 
eforturile şi riscu- rile profesiunii lor 
comune, se transformase de mult într- 
o adevărată prietenie. Dar totdeauna, 
cînd întîmplarea îi aducea unul în faţa 
celuilalt, se tachinau fără răutate, 


60 


prietenia lor prefăcîn- du-se pentru 
moment într-un fel de duel înverşunat, 
cu spade care nu rănesc. 

— Uite ordinul — zise Avakum şi îi 
arătă hîrtia. Vrei să  examinezi 
ştampila mai de aproape? 

— Nu-i nevoie — dădu din cap Slavi 
Kova-cev. Şi adăugă apoi, rîzînd vesel: 
Crezi tu că un om trimis în misiune 
şi pe care altul îl go-neşte din urmă ca 
să-l ajungă, pentru a duce la capăt o 
acţiune comună, n-a fost înştiinţat la 
timp? 

— Aha! Avakum îşi ciocni de cîteva 
ori frun-tea cu degetul. Pentru că ai 
fost înştiinţat la timp, pentru aia n-ai 
putut observa numărul motocicletei 
mele, nu-i aşa? 

Slavi Kovacev îşi mută piciorul pe 
cealaltă pedală a motocicletei şi se 


posomori. 
— Ai fost vreodată la Momcilovo? 
strigă el ca să poată fi auzit din 


cauza duduitului motorului. N-ai fost? 
Atunci mînă în urma mea şi deschide 
bine ochii, căci drumul de aici încolo e 
prost al dracului! 

Şi fără a se mai uita la prietenul său, 
o porni înainte. 

După vreo cinci minute, ajunseră la 
răspîntie. Şoseaua cea albă pe care 
urcaseră pînă aici cobora acum o 
pantă accentuată şi se desfăşura 
printre înălţimi, ca o fişie de pinză 
întinsă la soare, pierzîindu-se în 
depărtare spre sud-est, după un 
deal. De aici, de sus, o pornea direct 


61 


spre sud un drum de căruţe, desfundat 
şi care era străjuit de ambele părţi 
de tufe dese. Mai încolo şerpuia 
printre poieni goale, năpădite de rugi 
sălbatici, de mure şi de ferigi dese, 
sau co-tea pe după pilcuri de pădure, 
în care, printre brazi, se vedeau pini 
bătrîni ca nişte uriaşi, ce-şi întinseseră 
umerii lor negri ca să sprijine cerul. 
Alteori drumul se strecura printre 
stînci abrupte, acoperite cu muşchi şi 
cu lichenii roşii şi cenuşii şi atunci 
semăna cu un adevărat tunel, 
deoarece deasupra lor ramurile 
copacilor se uneau şi alcătuiau o 
adevărată boltă. 

Se vedea că prin aceste locuri nu 
plouase de curind, dar părţile 
umbroase ale drumului erau umede şi 
în ele se observau urme de potcoave 
şi roţi. Avakum, care nu depăşea 
viteza de treizeci de kilometri pe oră, 
observă urmele şi dacă la început nu 
le dădu prea mare atenţie, cînd ajunse 
la o cotitură frînă brusc şi sări din şa. 
Ingenunche la pămînt, scoase o foaie 
de hîrtie din carnetul său, o aşeză pe 
ţărină, apăsînd-o uşor cu palmele. 
Preciză apoi cu creionul urma lăsată, 
se aruncă din nou în şa şi încercă să-şi 
ajungă prietenul care era cu mult 
înaintea sa. 

După zece minute, drumul îi scoase 
la o poiană înaltă. Sub ei, adăpostit 
într-o căldare vălurită, se vedeau 
îngrămădite casele din Momcilovo. 


62 


Dincolo de sat se ridica spinarea 
împădurită a Karabairului. 

Fără să coboare de pe motocicletă, 
căpitanul Kovacev arătă cu mîna: 

— Ia uită-te la stînga, nu-ţi face nici o 
im-presie acest peisaj? 

La vreo doi kilometri spre răsărit de 
sat, Avakum văzu un şir de înălţimi — 
unele mai scunde, altele mai înalte, 
toate cafenii, golaşe şi cu stînci 
ascuţite pe culmi. Era un munte mic, 
haotic, tăiat de zeci de văi abrupte în 
fundul cărora fier- beau neguri alburii. 

Avakum privi într-acolo şi cu toată 
arşiţa simţi un fior rece prin spate. 

— Locul ăsta se cheamă „Zmeiţa” — 
zise Slavi Kovacev. N-am trecut pe- 
aici, dar am auzit po- vestindu-se cele 
mai neplăcute lucruri despre locurile 
astea. Kilometri întregi în lung şi în lat 
numai stinci goale şi desişuri de 
nepătruns. Ori- cît ai merge, străbaţi 
numai tufişuri, care-ţi ajung pînă la 
genunchi sau pînă la umeri, presărate 
cu stînci, unele sparte în bucăţi, altele 
ascuţite, şi mergi aşa încoace şi 
încolo numai prin locuri de astea 
pustii, fără să le dai de capăt. Nu gă- 
seşti nici un drum, nici o potecă. Vara 
se tirăsc pe stincile astea tot felul de 
jigănii, guşteri, şerpi şi poate de aici îi 
vine şi numele de „Zmeiţa”!. Iar dacă 
mergi prin fundul văilor astea şi pri- 
veşti în sus, ţi se pare că ai căzut chiar 
în fun- dul iadului. Se zice că acoloe 
totdeauna umed şi aşa şi trebuie să 


1 În limba bulgară zmiia înseamnă şarpe. (n.t.) 


63 


fie, pentru că în zilele foarte 
călduroase se ridică de aici aburi ca 
nişte ne- guri, ca o ceaţă. Vezi? Parcă 
ies valuri de fum. Iar cînd în zilele de 
arşiţă se stirneşte cîte o furtună, cele 
mai multe trăsnete cad tot în locurile 
astea. Ce le-o fi atrăgind aici, dracu’ 
ştie... Iarna, în schimb, e şi mai 
înfiorător! Aici, la „Zmeiţa” s-a 
întîmplat acum doi ani o mare ne- 
norocire: au sfişiat lupii un pădurar, 
aşa am auzit vorbindu-se. Sînt foarte 
mulţi lupi pe aici, umblă în haite de-a 
lungul drumului care duce de la 
Lăkite la Momcilovo. Drumul ăsta 
coteşte ca un semicerc pe lîngă 
„Zmeiţa”... Anul trecut prin luna 
octombrie, tot prin pustietăţile astea, 
a fost înconjurat de grănicerii noştri 
diversionistul Kademov. Ai aflat de 
cazul lui, nu? Ka- demov era din satul 
Lăkite. Pe vremea aceea intenţiona să 
treacă spre sud. Acum duhul lui rătă- 
ceşte prin locurile astea vrăjite — 
Slavi Kova-cev surise — cînd sub 
forma unui lup singuratic, cînd ca un 
şarpe... În general, din toate locurile 
astea sălbatice din jurul nostru 
„Zmeiţa” este cel mai grozav. Dar eu, 
dacă mă întrebi, aş fi gata s-o străbat 
şi noaptea, chiar dacă e atît de fio- 
roasă; e de ajuns să am în mînă un 
felinar puternic şi bine apărat de vînt. 
Dar tu? Ai porni noaptea prin locurile 
astea? 

— Numai cu două felinare — zimbi 
sarcastic Avakum. 


64 


Trecuseră trei zile de la aceste 
întîmplări şi în dimineaţa celei de-a 
patra colonelul Vanov începu să 
citească rapoartele scrise ale celor doi 
ofiţeri de contrainformaţii. El rămase 
mirat de concluziile contradictorii şi 
de caracterizările ce se băteau cap în 
cap în privinţa lui Metodi Pa- 
raşkevov, învățătorul care fusese 
arestat. 

Slavi Kovacev scria: 

„Omul acesta are patruzeci şi cinci 
de ani, nu este căsătorit, se cunoaşte 
după faţă că e un drumeţ încercat şi îi 
place să umble vara şi iarna prin 
munţi. Oamenii din Momcilovo spun 
că este şi un mare vînător. 

E originar din oraşul Preslav. Părinţii 
lui au fost oameni avuţi: au avut o vie 
mare. Tatăl a murit în anul 1945, iar 
mama, un an mai tîrziu. Nu are fraţi 
sau surori. A fost învăţător (înainte de 
9 septembrie)! la Kolarovgrad? şi 


ul 


9 Septembrie 1944 este data eliberării 
Bulgariei de sub jugul fascist. (n.t.) 
? Oraş important în nord-estul Bulgariei. 
Înainte se numea Sumen sau Sumea. În timpul 
stapînirii otomane a fost o cetate puternic 
întărită. (n.t.) 


65 


Provadia* După 9 septembrie a locuit 
la Sofia, pînă la finele anului 1946, 
fără să fi fost angajat undeva. Pe 
urmă, la începutul anului 1947, a 
cerut singur să fie numit învăţător 
într-unui din satele din munţii Rodopi. 

Cei din Momcilovo au o părere bună 
despre el, dar eu cred că în realitate 
avem de-a face cu un duşman viclean 
şi foarte primejdios. După cît se pare, 
pe timpul cît a stat la Sofia a intrat în 
legătură cu o agentură duşmană de 
spionaj din ale cărei dispoziţii s-a 
stabilit ca învăţător în Rodopi, în 
apropiere de graniţă. Pentru a-şi putea 
acoperi legătura cu respectivele 
elemente şi cu oamenii care trec ilegal 
frontiera, încearcă să se arate un 
vînător şi un alpinist pasionat. În acest 
fel a avut totdeauna posibilităţi 
nelimitate să umble pe oriunde, adică 
să se întilnească în locuri ascunse cu 
diverşi trădători, spioni, diversionişti 
etc. 

Dovezile că într-adevăr el este acela 
care a furat schiţa de la staţiunea 
geologică militară sînt indiscutabile. 
Sergentul de miliţie a fost lovit în cap 
cu patul unui pistol, doar la treizeci de 
secunde după ce stătuse de vorbă cu 
dînsul. Prosopul îmbibat cu cloroform 
este al lui, aşa după cum au confirmat- 
o martorii: gazda lui şi vecinii. În 
sertarul de la masa lui am găsit şi 
cloroformul, o ampulă mare, prevăzută 
cu un pulverizator. Sub fereastra 


3 Oraş în apropiere de Kolavograd. (n.t.) 


66 


spartă am găsit un rest de ţigară din 
acelaşi fel cu cele pe care le fumează 
el, adică „Buzlugea”, calitatea a treia. 
Iar în buzunarul hainei lui am găsit şi 
pachetul de „Buzlugea”, care mai avea 
în el şapte ţigări. Arestarea lui s-a 
produs în momentul în care-şi 
pregătea raniţa de drum. Se pare că a 
fost surprins şi de aceea n-a mai avut 
posibilitatea să ascundă cloroformul în 
altă parte. 

Martorii afirmă că în ultima vreme 
venea adeseori acasă spre miezul 
nopţii. 

La interogatoriu părea foarte sigur 
de sine, ba luase chiar un aer de om 
jignit. Aceasta este atitudinea pe care 
o au de obicei duşmanii, înainte ca 
faptele şi dovezile cercetării să-i 
silească să recunoască adevărul. 

La întrebarea mea: „Unde aţi fost 
pînă la miezul nopţii, înainte de a vă 
întilni cu sergentul de miliţie?” a 
răspuns: „M-am plimbat prin împreju- 
rimile satului”. L-am întrebat: „Pe 
unde?” Mi-a răspuns: „Spre apus”. Iar 
martorul Marko Krumov, care 
locuieşte în partea de răsărit a satului, 
afirmă că l-ar fi văzut la ora zece seara 
pe drumul care trece pe lingă 
„Zmeiţa” şi duce spre satul Lăkite. Or, 
acest loc cade nu spre apus, ci spre 
răsărit de sat. Aci, la „Zmeiţa”, a fost 
încercuit şi lichidat anul trecut 
diversionistul  Kademov din satul 
Lăkite. 


67 


La întrebarea mea: „Cum se face că 
tocmai prosopul dumneavoastră s-a 
găsit înfăşurat pe faţa sergentului 
Stoian?” a răspuns: „Păi ce, parcă 
numai un prosop de ăsta este în Bulga- 
ria?” L-am întrebat: „Şi unde vă ţineţi 
prosopul?” A răspuns: „In cuierul din 
antreu”. Am cercetat cu mare atenţie 
şi în antreu, şi în camera lui, dar n- 
am găsit nici un prosop de acest fel. 

La întrebarea mea: „Şi cum explicaţi 
prezenţa  cloroformului în camera 
dumneavoastră? a răspuns; „Mă ocup 
cu cercetări de zoologie şi-mi trebuie 
pentru unele experienţe cu insecte şi 
animale”. lar specialitatea lui Metodi 
Paraske-vov este chimia, pe care a 
absolvit-o la Universitatea din Sofia. 

Avînd în vedere toate aceste date, 
împreju-rările în care a fost atacat şi 
rănit sergentul de miliţie, cît şi 
răspunsurile sale nesincere la prima 
cercetare, sînt adînc convins că el este 
autorul faptelor şi că în cazul de faţă 
avem de-a face cu un spionaj 
conştient şi organizat. Dacă are sau 
nu complici, şi cine sînt ei, aceasta 
rămîne de cercetat şi de stabilit. 

Anexez: un prosop, un muc de ţigară 
„Buzlu- gea”, un pachet de ţigări 
„Buzlugea” cu şapte ţigări, o fiolă cu 
cloroform şi cinci bucăţi din geamul 
care a fost spart la staţiunea geologică 
militară”. 

Colonelul Vanov deschise un dosar şi 
citi pentru a doua oară următoarele: 


68 


„Pe două din bucăţile de geam pe 
care ni le-au dat la cercetare am 
constatat amprente absolut identice, 
cu acelea ale degetelor lui Metodi Pa- 
raşkevov. Nu încape nici o îndoială că 
numitul Metodi Paraşkevov a atins cu 
degetul aceste bucăţi de geam. 

Urmele de pe mucul ţigării care de 
asemenea ne-a fost prezentat pentru 
cercetare sînt neclare, dar pe cît le-am 
putut compara cu amprentele 
arătătorului drept al lui Metodi 
Paraşkevov, avem temeiul să 
presupunem o oarecare identitate. 
Există probabilitatea şi aproximaţia de 
60% că ţigara a fost fumată şi apoi 
aruncată de numitul Metodi 
Paraşkevov”. 

Pe cel de-al doilea document, din 
acelaşi dosar, colonelul Vanov citi tot 
pentru a doua oară: 

„Mucul de ţigară  „Buzlugea” 
prezentat pentru cercetare e uşor 
strivit în capătul său de sus de un 
obiect de fier cu două muchii. Se 
poate pre- 


supune că turtirea a fost făcută de un 
bocanc ce avea la virf ţinte pentru 
urcat pe munte”. 

Colonelul Vanov stătu o clipă pe 
gînduri şi ceru apoi legătura cu Secţia 
regională a miliției din Smolian. Peste 
zece minute primi de acolo răspunsul 
că arestatul Metodi Paraşkevov poartă 
bocanci care au la vîrf cuie de acest 
fel. 


69 


Toate celelalte dovezi strinse pînă 
acum  ple-dau împotriva acestui 
Metodi Paraşkevov. Era evident că 
Slavi Kovacev pornise pe o pistă si- 
gură. Învățătorul era un spion în 
slujba unei puteri duşmane şi gata! El 
este acela care a furat pentru 
serviciile duşmane de spionaj schiţa 
strategică. Acum rămîne de aflat dacă 
această schiţă a şi fost transmisă şi 
dacă aceasta nu s-a întim- plat, atunci 
să se împiedice respectiva operaţie 
prin toate mijloacele posibile. Trebuie 
să se dea de urma complicilor lui 


Metodi  Paraşkevov şi să se 
descopere pînă în cele mai mici 
amānunte această organizație 
vrăjmaşă. 


O reţea de spionaj la frontieră! 
colonelul Vanov izbi cu pumnul în 
masă şi începu să se plimbe nervos 
prin birou. 

Dar de ce Avakum Zahov, omul în 
care avea atit de multă încredere, pe 
care-l iubea ca pe propriul său fiu, de 
ce tocmai el alunecase pe lingă aceste 
fapte atît de evidente, fără să le 
adîncească, trecînd pe lîngă ele şi 
neglijindu-le ca ultimul dintre novici? 

Colonelul Vanov avea motive să fie 
supărat. Acum cîțiva ani, cînd mai 
lucra încă pe teren, îl învățase pe 
Avakum abc-ul contrainformaţii- lor. Şi 
Avakum reuşise în scurtă vreme să 
adune în dosarul său personal o 
duzină de remarcabile succese. Mai 
tirziu, cînd luase conducerea secţiei, 


70 


colonelul obişnuia să spună deseori: 
„De ce vă miraţi? Avakum este doar 


elevul meu!”. Şi tainic, în sinea lui, îl 
invidia — chiar dacă o făcea fără pic 
de răutate — şi pentru faptul că 


Avakum avea prilejul „să lucreze” 
direct în munca operativă, cît şi 
pentru că vedea la dîn- sul un spirit 
de observaţie mai ascuţit decît al său 
— „dar ceresc”, cum se exprimă de 
obicei colonelul. 

lar acum acelaşi Avakum prezentase 
un ra- port mai mult decît naiv. 

„Trebuie să recunosc încă de la bun 
început — citea colonelul poate pentru 
a zecea oară, în-  cruntindu-şi 
sprincenele — că în ceea ce pri-veşte 
pe acuzatul Metodi Paraşkevov, eu am 
serioase rezerve. Nu-l scot cu totul din 
cauză, nu-i dau certificat de bună 
purtare, dar ceva îmi spune că nu 
este un om rău, că un om ca dînsul nu 
poate fi un criminal. E adevărat că 
dovezile de care dispunem pînă acum 
sînt toate în defavoarea lui. Dacă se 
judecă după aceste dovezi: declaraţiile 
sergentului de miliţie, prosopul, clo- 
roformul, mucul de ţigară care pare a 
fi al lui, Metodi Paraşkevov este în cel 
mai bun caz un om care trebuie 
cercetat. Dar în felul în care a fost 
săvirşită agresiunea şi mai ales în 
partea a doua şi cea esenţială a ei — 
adică spargerea şi jefuirea staţiunii 
geologice — este ceva cu-rios, ceva 
foarte greu de explicat şi care într-o 
anumită măsură slăbeşte pînă la un 


71 


punct ideea că Metodi Paraşkevov 
este adevăratul criminal. Sper ca în 
scurt timp să am prilejul de a vă ex- 
plica verbal ce înţeleg eu prin 
cuvintele  „curios” şi „greu de 
explicat”. 

In scurtul timp de care dispun, am 
reuşit să adun cîteva mici informaţii 
despre acest om. Ele nu sînt de loc 
în defavoarea învățătorului. Este fiul 
unor oameni nu prea înstăriți şi care 
au murit mai demult. Nu există nici un 
fel de manifestări din care să se tragă 
concluzia că înainte sau după 9 
septembrie ar fi avut sau are cumva 
concepţii reacționare. În anii în care n- 
a predat în învăţămînt, a studiat 
mineralogia şi şi-a completat 
cunoştinţele de chimie. I-a învă- ţat pe 
cei din Moncilovo să facă grădinărie şi 
să se ocupe de albine. Duce o viaţă 
foarte modestă, de burlac. Posedă o 
colecţie destul de bogată de materiale 
din domeniul ştiinţelor naturii. Este un 
alpinist pasionat, adoră natura şi este 
un mare viînător”. 

Colonelul oftă. „Portretul acesta e 
făcut de Avakum arheologul, şi nu de 
căpitanul Avakum din serviciul de 
contrainformaţii — după care apăsă pe 
soneria de la biroul său şi dădu ordin 
locotenentului de serviciu să cheme la 
dînsul pe cei doi căpitani. 


10 


2 


Pînă la întîlnirea cu colonelul mai 
erau încă două ceasuri. Avakum se 
opri înaintea vitrinei cu fotografii de 
la Teatrul Tineretului, privi cu un 
suris sceptic machiajul artiştilor şi 
ridică indulgent din umeri. Pe urmă 
ajunse la staţia de tramvai şi abia 
atunci observă în mod cu totul 
întîimplător că pantofii săi şi-au 
pierdut lustrul şi au un aspect destul 
de urit. „Trebuie neapărat să trec pe 
la Sali” — gîndi el. 

Cînd îl văzu că intră în prăvălie, Sali 
rise cu gura pînă la urechi. „Ziua de 
astăzi începe cu un bacşiş gras” — 
gîndi băiatul şi lovi atît de tare cele 
două perii una de alta, încît fratele 
său Ahmed, care şedea cu spatele la 
uşă, sări de pe scăunaşul său de 
parcă l-ar fi împus ci-neva cu un ac. 

— Sali — zise Avakum — vreau să-mi 
faci pantofii, dar şi pe partea 
interioară, ai auzit? Altfel nu-ţi dau 
nici un ban mai mult! 

Sali rise cu toţi dinţii săi albi şi ar fi 
vrut să facă o glumă, să spună ceva 
vesel, dar cînd văzu faţa întunecată 
şi obosită a clientului său, lăsă ochii în 
jos şi începu să perie cu multă grijă 
manşetele prăfuite ale pantalonilor. 

Avakum stătea abătut pe scaunul cel 
înalt şi, ca să nu se plictisească, se 
uita la faţada cea roză a casei de 
vizavi, privind la ferestrele ei cu 
perdele  încreţite de tul şi la 


73 


balcoanele cu balustrade din bare de 
fier frumos împletite şi vopsite în 
galben. 

— Sali — întrebă deodată Avakum — 
tovarăşul ăla care are o cravată 
albastră cu flori argintii a mai venit 
zilele astea pe aici? 

— A venit — dădu din cap Sali. A 
venit luni după-amiază. Işi ţuguie 
buzele sale roşii şi cărnoase şi zise, 
dînd din cap: Zgîrcit om! 

— Un om rău — zise surizind 
Avakum. 

La unul din balcoanele de vizavi 
apăru în spatele balustradei de fier 
figura zimbitoare a unei tinere femei. 
Era îmbrăcată într-o rochie de culoare 
deschisă, fără mîneci, şi cum stătea 
aşa în lumina soarelui de dimineaţă, 
părul ei părea de aur. 

„Parcă e o floare de nalbă” — gîndi 
Avakum şi zimbi. 

Tînăra femeie stătu cîtva timp lîngă 
balus- trada de fier, de parcă s-ar fi 
gindit la ceva, apoi se întoarse şi 
dispăru repede prin uşa deschisă. Dar 
lui Avakum i se părea că la balcon mai 
stătea încă „nalba” şi, deoarece îi 
plăcea mult această floare, continuă 
să privească în acelaşi loc, fără să 
clipească din ochi. 

— Sali — zise el mişcind din 
umeri — nu 
trebuie să lustruieşti atita pantofii pe 
partea lor dinăuntru. Şi aşa tot nu se 
vede! 

— Dar nici n-am început! rînji Sali. 


74 


— Nu-i nimic — făcu Avakum un gest 
cu mîna. O să continui data viitoare. 

Se ridică de pe scaun, băgă în mîna 
lui Sali o bancnotă de cinci leva şi 
ieşi repede afară din prăvălie. 

Băiatul privi în urma lui cu gura 
căscată, foarte mirat. 

Nu ştiu cum, dar se întilniră tocmai 
lîngă grădiniţa cu fintîna arteziană. 
Bineînţeles, în- tilnirea asta era cu 
totul întimplătoare. Sia dă- dea ocol 
bazinului venind dinspre apus, pe cînd 
Avakum venea dinspre partea de 
răsărit. Dacă nu ar fi mers în felul 
acesta, cu siguranţă că nu s-ar fi 
întîlnit. În plus, se pare că nici unul 
dintre ei nu bănuia prezenţa celuilalt. 
Se uitau la fîntîna arteziană, 
deoarece apa ţişnea de acolo într-un 
fel foarte interesant. Zvicnea în sus, 
în nenumărate şuviţe, după care cădea 
iarăşi în bazin. 

Cînd îl văzu înaintea sa, Sia rămase 
foarte surprinsă. Faţa ei se roşi atît de 
tare, încît lui Avakum îi făcu acum 
impresia că nu mai se-măna cu o 
floare de nalbă, ci cu un mac în- florit. 

— Ah — zise ea — ce vînt te aduce 
pe-aici? 

Avakum, care se pricepea să dea 
întotdeauna răspunsuri inteligente şi 
frumoase, de data asta tăcu. 

Pe urmă îşi amintiră că n-au dat 
mîna şi de aceea se grăbiră să-şi 
stringă mîinile călduros. Sia era încă 
tulburată de această întîlnire şi îşi lăsă 
mîna mai multă vreme într-a lui şi 


75 


tocmai în acest moment Avakum 
izbuti să-i privească cu atenţie chipul. 
Ochii ei păreau că rîd, dar în acest 
ris nu era nimic vesel. O undă de tris- 
teţe o învăluia. Pe sub ochi avea 
cearcăne vi-nete, abia vizibile. Avea şi 
cute, în jurul gurii şi buzele îi 
tremurau uşor — aşa cum fac flu- turii 
cînd se pregătesc să-şi ia zborul. „Aşa 
tremură buzele copiilor cînd se silesc 
să ridă, deşi le vine să plingă” — gîndi 
Avakum. 


— Sînt în concediu — zise Sia. Şi 
privi în lături. 
— Ştiu — înclină Avakum din cap, 


privind şi el în lături. 

Ocoliră bazinul cu plăci colorate. Apa 
con-tinua să ţişnească tot atit de 
frumos, dar ei nu-i mai dădeau nici o 
atenţie. 

— Ştiu că eşti în concediu — repetă 
Ava- kum. Vorbiserăm doar să ne 
luăm concediile în acelaşi timp, nu-i 
aşa? 

Ea nu răspunse, ci oftă uşor. De fapt 
îşi reţinu oftatul şi Avakum putea 
paria unul contra o mie că acum 
ochii ei erau umezi. „Aşa se frînge 
oftatul cînd se transformă în lacrimi” 
— gîndi el. După aceea întrebă, 
oarecum indiferent: 

— L-ai mai văzut pe prietenul nostru 
comun, pe inginer? 

Şi deoarece răspunsul întîrzia, 
Avakum continuă: 

— De luni încoace? 


76 


— Nici nu mă gîndesc să-l mai văd — 
răspunse ea oarecum brutal. 

Acum apa fîntînii arteziene începu să 
ţişnească foarte interesant. 

Avakum zise: 

— Ce frumoase sînt fațadele astea 
roz ale caselor! Îmi plac nespus de 
mult. 

— Da? se îndoi Sia. Acum trei luni 
aveai altă părere. Susţineai că sînt 
urite, că seamănă cu nişte rufe puse 
la uscat! Nu-ţi aminteşti? 

— Nu-mi amintesc — rise Avakum. 

— Şi mie îmi plac fațadele astea! Sia 
rosti aceste cuvinte punînd în ele o 
anumită gingăşie. După care întrebă 
ca şi altădată: Vrei să ne plimbăm 
puţin prin parc? 

— De ce nu! se bucură Avakum. 

Şi ca şi altădată — o luă de braţ şi 
aplecîn- du-se spre dînsa îi spuse la 
ureche: 

— Peste cincisprezece minute am o 
şedinţă la Institutul de arheologie. Hai 
să animăm plimbarea noastră pe 
mîine, se poate? 

Sia ridică din umeri. 

— Se poate — zise ea surizînd. 


11 


— Şi aşa — reluă convorbirea 
colonelul Va-nov — eu am citit cele 


77 


două rapoarte ale voas- tre şi mi-am 
făcut o idee despre punctele dum- 
neavoastră de vedere în această 
încurcată istorie. Privi spre Avakum, 
tăcu un timp, după care continuă: 
între timp am primit şi cîteva infor- 
maţii bune, care confirmă şi întăresc 
teza căpitanului Slavi Kovacev. Şi 
anume că în noaptea de 22 spre 23 
august, dascălul Metodi Paraşkevov a 
săvirşit o agresiune împotriva 
sergentului de miliţie Stoian Markov 
Stoimenov şi că  ace-laşi Metodi 
Paraşkevov a spart fereastra de la 
stația militară geologică, furînd o 
schiţă strategică şi două mii de leva... 
Tovarăşul Avakum Zahov, care se 
îndoieşte încă de vinovăția lui Metodi 
Paraşkevov, trebuie să afle acum că 
serviciile noastre tehnice au găsit 
urme indiscuta-bile ale amprentelor 
lui pe cîteva bucăţi din geamul spart; 
că mucul provine de la ţigara lui şi 
poartă urmele degetelor sale; şi că 
ace- laşi muc a fost strivit de 
bocancul pe care-l poartă. Aceste 
descoperiri, de care nimeni nu se 
poate îndoi, completate de celelalte 
dovezi — declaraţia sergentului de 
miliţie, prosopul şi cloroformul — pot 
să ne convingă în mod clar şi 
categoric că toate concluziile la care, 
repet, a ajuns căpitanul Slavi 
Kovacev sînt juste. Ne- sinceritatea 
constatată în primele declaraţii ale lui 
Metodi Paraşkevov, adică încercarea 
lui de a înşela pe anchetatori în ceea 


78 


ce priveşte direc-ţia plimbării sale, 
arată prima intenţie a criminalului de 
a se sustrage de sub greutatea acu- 
zaţiei. Un singur lucru mă miră, şi-mi 
permit să-l spun, şi anume că un om 
cu atita expe-  rienţă ca tovarăşul 
Avakum Zahov nu s-a putut orienta la 
timp într-o problemă relativ simplă! 

— Se întîmplă cîteodată şi chestii de- 
astea! rise vesel Slavi Kovacev. 

— Aici nu-i nimic de ris — se 
încruntă colonelul. Şi  întorcîndu-şi 
privirea spre Avakum Zahov, îl întrebă 
oarecum îngrijorat: Ce s-a întîmplat de 
n-ai putut să vezi adevăruri atît de 
izbitoare? 

Avakum ceru permisiunea să aprindă 
o ți- gară, trase cîteva fumuri, tăcu un 
timp, apoi spuse: 

— Povestea asta e mult mai încurcată 
şi mult mai complicată decît o vede 
colegul Slavi Kovacev. Nu e greu ca pe 
baza cîtorva dovezi doar să acuzi un 
om de fapte atît de grave. Greutatea 
constă în faptul de a putea găsi ade- 
vărul, atunci cînd dovezile 
indiscutabile îndreaptă cercetarea pe 
o urmă greşită. 

— Dînsul numeşte aceste dovezi 
indiscutabile drept „urme false” 
gesticulă cu ambele mîini Slavi 
Kovacev. 

— Nu-l întrerupe! se  posomori 
colonelul pentru a doua oară. 

Vanov evita tutunul deoarece nu 
stătea bine cu tensiunea. Acum însă 
căută prin sertar, descoperi printre 


79 


hirtii o ţigară şi o aprinse cu plăcere la 
chibritul pe care i-l oferi Avakum. 

— Ar fi bine ca stimatul meu coleg 
Slavi Kovacev să încerce a reconstitui 
această afa- cere aşa cum îşi 
închipuie el că s-au petrecut lucrurile 
— insistă Avakum. Şi atunci eu voi 
încerca să arăt punctele în care 
greşelile sale sînt cu totul evidente. 
În acest fel veţi vedea că adevărul 
nu-i atît de simplu, după cît pare la 
prima vedere. 

Colonelul se aşeză mai bine în 
fotoliul său şi cu o plăcere vizibilă 
trase din ţigara pe care o aprinsese. 

— Dar pentru  tovarăşul  Zahov 
întîmplarea nu este clară, i-o voi 
prezenta aşa cum a fost în 
realitate! începu, pe un ton destul de 
prezumţios, Slavi Kovacev. Şi lăsînd 
puţin ochii în jos, începu: Ceasul arată 
între unu şi două după miezul 
nopţii. Metodi Parşakevov se întoarce 
dinspre „Zmeiţa”. „Zmeiţa” este un loc 
sălbatic pe care oamenii fără 
experienţă s-ar hotărî foarte greu să-l 
viziteze noaptea. El trece prin curtea 
staţiunii geologice, spune cîteva 
cuvinte sergentului de miliție şi se 
preface că este foarte grăbit. Dar abia 
face cîţiva paşi în întuneric, se 
întoarce deodată înapoi şi cu un obiect 
de fier loveşte pe sergent pe la spate. 
Nefericitul om îşi pierde cunoştinţa şi 
cade la pămînt. Atunci Metodi 
Paraşkevov scoate din buzunar fiola şi 
prosopul, pulverizează cloro-form pe 


80 


prosop şi leagă zdravăn capul victimei 
sale. În acest fel îşi asigură cîteva ore 
de linişte şi libertate de acţiune. 
Aceasta este prima parte a dramei. 
Al doilea act începe astfel: Metodi 
Paraşkevov se apro- pie de fereastra 
staţiunii. Este un om înalt şi pentru 
dînsul e uşor să ajungă la fereastră. 
Loveşte prima dată în geam, o lovitură 
slabă pen- tru a nu face zgomot şi pe 
care o dă cu acelaşi obiect de fier. A 
făcut o spărtură de ajuns de largă ca 
să poată băga mîna şi să apuce mîne- 
rul de fier. După aceasta, îşi sprijină 
piciorul de perete şi începe să 
scoată atent geamul din cercevea. 
Cînd termină şi această treabă, se 
aşază jos pe pămînt şi, ca să se 
odihnească şi să capete noi puteri, 
aprinde o ţigară. Fireşte, ascunde 
ţigara aprinsă în mîna sa. Dar vremea 
trece. Calcă repede ţigara pe care n-a 
terminat s-o fumeze, se ridică din 
nou şi, rezemat de perete, începe să 
pilească cu o pilă de oţel una din 
zăbrelele de fier. Este subţire, făcută 
din fier moale şi ca s-o pilească n-are 
nevoie decît de zece minute. Acum 
îndoaie zăbreaua pilită şi astfel îşi face 
loc suficient ca să pătrundă în cameră. 
Toate acestea durează 15—20 de mi- 
nute. Ajuns aci, deschide cu un 
şperaclu du- lapul în care se află 
documentele şi banii. la schiţa de care 
are nevoie şi, ca să ascundă mobilul 
crimei, adică spionajul, ia şi cele două 
mii de leva care se găsesc pe raftul cel 


81 


mai de sus al dulapului... După aceea 
eroul nostru se duce acasă, de parcă 
nici usturoi n-a mîncat şi nici gura nu-i 
miroase. Se culcă, aşa încălţat cum e, 
şi adoarme. În zori începe să-şi facă 
raniţa ca şi cum s-ar pregăti să 
meargă în excursie sau la vînătoare. În 
realitate însă, ca să ascundă 
narcoticul şi ca să lipsească în primele 
ore după descoperirea crimei. 

Slavi Kovacev îşi şterse cu mîna 
sudoarea de pe frunte şi aruncă o 
privire indulgentă lui Ava- 
kum:  „Ziceai că vrei să găseşti 
anumite puncte slabe în poziţiile mele! 
Hai, fir-ar să fie! Hai, dă-i drumul, ce 
mai stai?” 

Şi cei trei tăcură cîtăva vreme. 

— Pot să fac cîteva observaţii? 
întrebă Avakum. 

Colonelul înclină capul în semn de 
aprobare. 

Avakum se ridică din fotoliul în care 
sta şi începu să măsoare cu paşi 
mărunți şi liniştiţi spaţiul dintre uşă şi 
fereastră. 

— Distanţa de la pămînt şi pînă la 
marginea de jos a ferestrei măsoară 
tocmai doi metri şi cincisprezece 
centimetri. De la o asemenea înălţime 
geamul ferestrei nu poate fi spart 
decît cu ajutorul unui baston, al unei 
prăjini sau al unui alt obiect 
asemănător. Poate fi spart şi cu (0) 
piatră, cu condiţia ca agresorul să nu 
se teamă că ar face zgomot prea mare. 
Să presupunem că răufăcătorul a 


82 


spart geamul într-unul din aceste 
feluri şi că mergem mai departe. Se 
ştie că rama ferestrei este în exterior, 
adică cerceveaua în care este prins 
geamul se află la un deget în afara 
zidului. Incercaţi să spargeţi un astfel 
de geam! Ce se va întîmpla? In toate 
cazurile unul şi acelaşi lucru: bucăţi 
de sticlă mai mici sau mai mari vor 
cădea neapărat pe pămînt. Neapărat 
vor cădea pe pămînt şi aşchii de sticlă, 
chiar dacă sînt atît de mici încît nu se 
pot observa la prima privire. Dar de 
obicei, în asemenea cazuri, cad şi 
bucăţi mai mari. Vă rog să reţineţi 
cu atenţie un fapt: pe pămînt, chiar 
sub geamul spart, nu s-au descoperit 
nici bucăţi de sticlă, nici aşchii, nici 
fire oricît de mici, ba nici măcar praf 
de sticlă. Am cercetat pămîntul cu 
lupa şi n-am constatat nici un fel de 
urmă de sticlă spartă. Să mergem 
mai departe. Cole-gul Slavi Kovacev 
afirmă că răufăcătorul şi-a băgat mîna 
prin spărtura geamului făcută la 
început, s-a sprijinit de zid şi a început 
să scoată bucăţile de geam din 
cercevea şi să le arunce pe podea. 
După mine, această afirmaţie nu poate 
sta în picioare şi iată de ce: cînd omul 
se spri- jină de un perete, oricum ar fi 
acesta, atunci neapărat şi în toate 
cazurile va lăsa pe supra- faţa acestui 
perete oarecare urme. Chiar dacă şi- 
ar scoate încălţămintea, şi tot va lăsa 
anumite urme. Desculţ sau în ciorapi, 
piciorul lasă neapărat semne sau 


83 


urme. lar pe perete, chiar sub 
fereastra spartă şi de o parte şi de alta 
a ei, nu s-au descoperit nici un fel 
de urme. Am cercetat tencuiala cu 
lupa şi n-am constatat nimic care să- 
mi arate urme de încălţăminte, urme 
de picior desculţ sau în ciorap. Vă rog! 

Avakum scoase din portofelul său o 
serie de fotografii şi le aşeză pe birou 
în fata colone- lului. 

— Acestea sînt sectoarele peretelui 
pe care le-am fotografiat cu un filtru 
special, aşa ca să apară şi porii 
tencuielii. Sectoarele sînt numerotate 
şi dacă le aşezaţi după numere, o să 
aveţi în faţa dumneavoastră întreaga 
suprafaţă a acelei părţi din tencuială 
care se ridică pînă la un metru, 
măsurat de la pămînt. Avakum surise: 
Nu se văd nici un fel de urme de ţinte 
turistice, nu-i aşa? 

Işi aprinse încă o ţigară şi continuă 
iarăşi să se plimbe prin cameră 
încoace şi încolo. 

— Colegul meu Slavi Kovacev afirmă 
că răufăcătorul a apucat una din 
zăbrelele de fier şi, sprijinindu-se cu 
piciorul de perete, a început să 
scoată cu cealaltă mînă bucăţile de 
geam din cercevea şi să le arunce pe 
podea. Eu l-aş în-treba: de ce neapărat 
pe podea şi nu pe pă-  mînt? l-ar fi 
fost mult mai comod ca să arunce 
aceste bucăţi afară, pe pămînt, decît 
înăuntru, în cameră. Dar oricum ar 
fi, să trecem peste aceste amănunte. 
Sufletul omenesc nu se află sub un 


84 


glob de sticlă, aşa ca să-i poţi citi toate 
intenţiile. Nu-i aşa? Mai bine să ne 
întoarcem la bucăţile de geam, e mai 
simplu. Şi astfel, răufăcătorul scoate 
bucăţi de sticlă, mai mici sau mai mari 
şi le aruncă pe podea. Noi am desco- 
perit şi am trimis la analiză două 
bucăţi lungi de o palmă şi jumătate 
şi zece mai mici, cam cît o palmă de 
bărbat. Acum vă rog să aveţi în vedere 
două lucruri. Întîi, că podeaua casei 
lui lliazov este acoperită cu plăci de 
piatră. Al doilea, că distanţa de la 
aceste plăci de piatră şi pină la 
pervazul ferestrei este de un metru şi 
cincisprezece centimetri. Dacă azvirliţi 
de la această înălţime o bucată de 
geam pe piatră, bineînţeles că se va 
sparge în bucățele foarte mici. Fiecare 
dintre ele va fi cu mult mai mică decît 
o palmă. Or, noi am găsit două bucăţi 
mari de trei palme. Nu mă pricep prea 
mult la duritatea sticlei, dar presupun 
că ferestrele casei lui lliazov nu au 
fost făcute din sticlă de Jena. Mai 
departe. Colegul meu Slavi Kovacev 
afirmă că răufăcătorul a pilit cu o pilă 
de oţel zăbreaua de fier care se află la 
mijlocul ferestrei şi că pe urmă a 
îndoit-o şi şi-a făcut loc ca să intre. 
Este adevărat că la fereastra, staţiei 
geologice se vede zăbreaua pilită şi 
îndoită. Dar eu vreau să vă atrag 
atenţia asupra următorului lucru: 
părţile pilite ale zăbrelei sînt mai largi 
înspre partea lor interioară, adică 
înspre partea din- spre cameră. Dacă 


85 


dumneavoastră staţi atîrnat de 
fereastră şi aveţi pila într-o mînă, o să 
vă fie de o mie de ori mai comod să 
piliţi zăbreaua care vă împiedică pe 
partea dinspre dumneavoastră şi nu 
pe cea adversă. Al doilea: cînd vreţi 
să vă introduceţi undeva şi o bară de 
fier vă împiedică şi cînd aceasta este 
pilită pe jumătate, este firesc s-o 
îndoiţi. Dar cum faceţi acest lucru? 
Neapărat o veţi îndoi împingînd şi nu 
trăgind-o spre dumneavoastră. Din 
cele spuse de colegul meu reiese că 
răufăcătorul a procedat în cel de-al 
doilea mod, adică a îndoit zăbreaua 
trăgind-o spre sine. Nu veţi găsi 
nicăieri pe lume un individ atît de 
prost şi de neîndemiînatic. Dar să 
presupunem că omul nostru este cu 
totul neîndemînatic şi prost şi de 
aceea a îndoit bara de fier trăgind-o 
spre sine. În acest caz se pune 
întrebarea: cum a reuşit în această 
situaţie să se strecoare în cameră? 
Direcţia mişcării pe care o va face 
pentru a se strecura înăuntru şi 
direcţia zăbrelei de fier scoasă în 
afară sînt contrarii una alteia. 

Avakum scoase din portofelul său o 
fotogra- fie şi o puse pe masă. 

— Judecaţi şi dumneavoastră — zise 
el — dacă poate să se strecoare un 
om prin spaţiul care se vede aici, fără 
să lase pe aceste vîrfuri pilite urme de 
haine sau rozături din pielea sa. In 
orice caz, eu am examinat cu lupa 
aceste părţi ale barei de fier şi n-am 


86 


constatat nici un fel de urme de sînge 
sau de stofă. Mai am o singură 
observaţie şi voi termina. Colegul meu 
Slavi Kovacev afirmă că hoţul a apucat 
bara de fier cu mîna sa. Aceasta este 
adevărat, dar nu-mai pe jumătate. Am 
cercetat cu lupa zăbreaua de fier şi n- 
am putut găsi pe ea urme care să 
arate că a fost în contact cu degetele 
sau cu palma omului. Am observat 
însă altceva: ru- gina de pe bară este 
puţin cam ştearsă la mij-locul acesteia, 
de parcă ar fi fost în contact cu un 
obiect de lină. Am descoperit pe 
pervaz, cu ajutorul lupei, cîteva fire 
albastre în pilitura de fier. Nu mai 
poate fi nici o îndoială, individul a 
lucrat cu mănuşi. Aşa încît, după cum 
vedeţi, omul nostru nu e nici prost şi 
nici neîndemîna-tic! Mănuşile pe care 
le purta au fost făcute dintr-o lînă de 
culoare albastră. 

Avakum se aşeză in fotoliul său şi 
tăcu. Tăceau cu toţii. Apoi Avakum 
zise: 

— Din toate aceste observații 
mărunte, care provin totuşi din dovezi 
indiscutabile, se poate trage o 
concluzie bine întemeiată. Această 
concluzie trebuie să ne dea şi cheia 
cercetării: fereastra staţiunii geologice 
nu a fost spartă din afară. 

Slavi Kovacev îşi ridică privirea. 

— Bine — zise el — accept această 
mică corectare. Metodi Paraşkevov a 
intrat în staţiunea geologică nu pe 


87 


fereastră, ci pe uşă. Mare lucru! A 
avut omul un şperaclu şi a intrat! 

— Aşa? rise Avakum. Atunci ce l-a 
determi-nat pe Metodi Paraşkevov să 
spargă geamul pe dinăuntru, să scoată 
atent bucăţile de sticlă din cercevea, 
să lase pe ele amprentele degetelor 
sale şi să le aşeze atent pe podea? Ce 
l-a determinat ca după aceea să-şi 
pună mănuşile în mînă, să pilească 
bara de fier şi s-o îndoaie în afară? 
Dacă avea o cheie sau un şperaclu cu 
care putea deschide uşa din afară şi 
care să-i asigure intrarea şi ieşirea 
fără zgomot din staţiunea geologică, 
de ce a mai făcut toate cele de mai 
sus? 

Obrajii lui Slavi Kovacev roşiră şi el 
îşi lăsă ochii în jos. 

— Părerea mea în cazul de fată este 
următoarea. Avakum se ridică din 
fotoliu şi începu din nou să se plimbe. 
Persoana X, care deocamdată nu ne 
este cunoscută, a primit misiunea de a 
sustrage din staţiunea geologică un 
anumit document de importanţă 
strategică. Aceasta este o variantă. 
Mai există şi altă variantă posibilă: 
persoana X nu a primit nici un fel de 
misiune, ci pur şi simplu a vrut să 
arunce o bănuială gravă asupra 
unui om care-l stingherea sau care era 
foarte periculos pentru dînsul. Există 
şi a treia variantă: o combinaţie a 
primelor două variante. 

Într-un mod pe care nu-l cunoaştem, 
acest individ X a reuşit să obţină 


88 


bucăţi de geam, care poartă pe ele 
amprentele degetelor lui Metodi 
Paraşkevov. Mai departe, lucrurile sînt 
simple. Individul pătrunde în stațiunea 
geologică în noaptea de 22 spre 23 
august deschizînd uşa cu cheia. 
Neapărat cu cheia, deoarece atunci 
cînd a părăsit stațiunea a avut grijă 
să  încuie uşa la loc. Deschide 
fereastra şi o sparge, luînd o parte din 
bucăţile de geam cu sine şi lăsînd pe 
podea acele bucăţi de care era sigur 
că au pe ele amprentele degetelor lui 
Metodi  Paraşkevov. După aceea, 
pentru ca faptul să pară şi mai verosi- 
mil, taie cu pila bara de fier, o îndoaie 
şi cînd toate acestea sînt gata, omul 
nostru se strecoară binişor afară. 
Desigur că mă veţi întreba: dar 
cloroformul şi prosopul? Dar mucul de 
țigară pe care se vede urma 
bocancului lui Metodi? Nu e greu de 
loc să răspundem la aceste întrebări. 
Să ne închipuim că noi trei locuim la 
Momcilovo. Şi că tovarăşul Vanov 
posedă, de exemplu, cianură de 
potasiu, şi că acest fapt, posedarea 
cianurii de potasiu, este cunoscut de 
cîţiva oameni. Între timp, în ascuns, 
îmi procur şi eu aceeaşi otravă şi ucid 
cu ea pe colegul meu Slavi Kovacev. 
Nimeni nu ştie că eu posed aceasta 
rară otravă şi de aceea, măcar la 
început, nimeni n-o să mă bănuiască 
de crimă. În schimb, foarte mulţi, vor 
fi aceia care îl vor bănui pe tovarăşul 
Vanov, deoarece îşi vor aminti că 


89 


tocmai el, tovarăşul Vanov, este acela 
care dispunea de această rară otravă. 
La fel şi individul X, care ştia că 
Metodi Paraşkevov are cloroform şi că 
la Momcilovo numai Metodi 
Paraşkevov are cloroform, se 
hotărăşte să acţioneze folosind nu altă 
substanţă, ci neapărat cloroformul. În 
practică, domnul X a urmat zicala 
populară: „Cu un glonte ucid doi 
iepuri”. Adică pe de o parte îşi va 
atinge scopul urmărit, iar pe de alta va 
îndrepta bănuiala asupra unei 
anumite persoane. În cazul de faţă 
persoana X a utilizat cloroformul său. 
În ceea ce priveşte prosopul, eu cred 
că persoana X l-a furat de la învăţător 
în seara zilei de 22 august. În ceea ce 
priveşte mucul de ţigară, aceasta, e 
ceva întîmplător. Bineînţeles, ţigara 
este a învățătorului. Trecînd pe sub 
fereastră, şi-a aruncat ţigara pe care 
n-o fumase de tot, şi a strivit-o cu 
piciorul. 

După cum vedeţi, individul X e un om 
prevăzător şi care ştie bine să 
combine lucrurile. Adresa lui nu 
trebuie căutată în nici un caz prin- tre 
cei lipsiţi de inteligenţă sau printre 
nepricepuţi, şi în orice caz trebuie 
căutată printre oa- menii cu ocupaţii 
intelectuale. Dar cu toată „priceperea” 
şi „inteligenţa” sa, domnul X a făcut 
citeva greşeli de neiertat. De altfel, 
dacă aceşti criminali n-ar face greşeli, 
atunci crimele lor n-ar mai fi 
descoperite niciodată, nu-i aşa? Şi toc- 


90 


mai în aceasta constă problema 
noastră: să observăm la timp aceste 
greşeli. Eu cred că sistemul de 
diversiune utilizat de domnul X este în 
general bine gîndit şi dibaci executat. 
Totuşi, tocmai în această executare s- 
au strecurat citeva greşeli esenţiale. 
În primul rînd domnul X n-a avut grijă 
să lase pe peretele statiunii geologice 
cîteva zgîrieturi, care să pară a fi fost 
făcute de piciorul unui om. În al doilea 
rînd, nu s-a gindit să arunce jos, pe 
pămînt, sub fereastra spartă, cîteva 
bucăţi şi aşchii din acelaşi geam. În al 
treilea rînd, X a făcut marea greşeală 
de a pili. bara de fier pe dinăuntru şi 
atunci cînd a în- doit-o, a îndoit-o în 
afară, în loc s-o îndoaie înăuntru. De 
asemenea, o greşeală grosolană este şi 
aceea că a lăsat pe podeaua de piatră 
bucăţi prea mari de sticlă. Dacă 
domnul X ar fi ştiut să înlăture aceste 
greşeli mici, dar fatale, eu n-aş fi putut 
în nici un caz să descopăr caracterul 
diversionist al acestei crime. Aş fi 
presupus şi eu, aşa cum presupune 
colegul meu Slavi Kovacev, că autorul 
agresiunii este învățătorul Metodi 
Paraşkevov. 

Avakum stătu cîtva timp la fereastră. 
Jos, pe trotuarul din faţă, mergea 
alene un tînăr cu o pălărie de fetru 
moale. Păşea încet şi privea distrat în 
jurul său. „De obicei bărbaţii poartă 
pălăria lăsată puţin pe urechea 
dreaptă — gîndi Avakum. Ăsta însă o 
poartă invers, lăsată pe urechea 


91 


stingă. Pe urmă îşi dădu deodată 
seama că stă cu spatele la colonel. 
„Nu e nici cuviincios şi nici 
reglementar”, se mustră el în gînd şi 
se întoarse repede la locul său. 

Colonelul cotrobăia iarăşi prin sertar 
— căuta vreo ţigară rătăcită şi făcu 
acest lucru îndelung şi foarte 
concentrat. 

Avakum îşi aminti din nou de omul 
cu pălăria de fetru, care mergea încet 
şi distrat privind în jurul său. „A primit 
o ştire neplăcută sau e tulburat de un 
lucru oarecare, de ceva care i-a 
încurcat dintr-o data planurile” 
gîndi el. 

Slavi Kovacev oftă reţinut, îşi mişcă 
brusc capul şi se ridică. Faţa lui avea 
încă o expresie de încredere în sine, 
dar pălise puţin şi cutele de pe frunte 
şi din jurul ochilor erau parcă mai 
lungi şi mai adinci. 

„Acum ambiția lui se zbate ca un 
şarpe călcat pe coadă” — îşi zise 
Avakum şi se simţi deodată cuprins de 
o undă de tristeţe. Dar de cine îi părea 
mai rău în clipa asta — de omul 
deziluzionat, care mergea pe stradă 
purtînd pălăria de fetru, sau de 
colegul său tulburat — asta nu putea 
nici el spune. 

Colonelul găsi ţigara rătăcită, se uită 
la ea cîteva clipe, apoi, ca şi cum s-ar 
fi supărat de ceva, o strivi între degete 
şi o aruncă în coşul de hirtii. Îşi ridică 
ochii spre Slavi Kovacev şi tăcu. 


92 


— Eh — zise el, în sfîrşit, dînd din 
umeri — dumneata, tovarăşe căpitan, 
doreşti desigur să-ţi permit să te 
retragi? 

— Vă rog să-mi permiteţi să plec — 
zise încet Slavi Kovacev. 

Colonelul se ridică şi îi întinse mîna. 

— Îţi mulţumesc pentru osteneala 
dumitale — zise el. 

Slavi Kovacev îşi încruntă 
sprincenele de parcă l-ar fi apucat 
dintr-o dată durerea de măsele. 

— Poţi, începînd chiar de astăzi, să-ţi 
reiei serviciul dumitale obişnuit — zise 
rece colonelul. 

Slavi Kovacev făcu un pas spre 
Avakum ca să-şi ia rămas bun şi de la 
dînsul. Strînse în mîna sa umedă 
dreapta colegului său şi îi zimbi. Mîna 
umedă, zimbetul, stringerea de mîna 
prietenească — toate acestea îl 
întristară şi mai mult pe Avakum. Se 
lăsă şi mai adînc în fotoliu şi rămase 
cu privirea pironită în dungile colorate 
ale covorului. 

Colonelul Vanov veni lîngă dînsul şi îi 
puse mîna pe umăr. 

— Astăzi la prînz eşti invitatul meu. 
Chiar acum am să dau un telefon 
Cristinei să ne facă nişte iofca cu 
varză dulce şi cu mult piper ne- gru. 
Mi se pare că asta era mîncarea ta 
favorită? Şi o să-i spun să pună la 
cişmea două sticle de „Muscat de 
Karlovo”. O să stropim mîncarea ta 
ungurească cu vinul nostru bulgăresc 
şi rezulta-tul va fi excelent. 


93 


În timp ce Avakum căuta cuvintele 
cele mai potrivite ca să scape de 
invitaţie, colonelul  co-munică la 
telefon dorinţele sale. Faţa lui strălu- 
cea de bucurie. În clipa asta părea mai 
tinăr — aşa cum şi-l amintea Avakum 
în anii aceia cînd lucraseră împreună 
la secţia operativă. 

Cînd termină convorbirea telefonică 
şi aşeză, receptorul în furcă, colonelul 
îşi puse coatele pe masă şi tuşi: 

— Tovarăşe Zahov — reluă iar firul 
convorbirii colonelul, tuşind din nou, 
ca să îndepărteze din glasul său tonul 
intim — după cît ştiu eu, dumneata te 
aflai în concediu, nu este aşa? 

— Da, sînt în concediul meu de 


odihnă — răspunse Avakum. „larăşi 
începe jocul ăsta de-a, v-aţi 
ascunselea” — îşi zise el în gînd şi 


adăugă cu voce tare: Mi-am întrerupt 
temporar concediul, dar sînt hotărît să 
mi-l reiau de mîine. 

— Da, da... — dădu din cap, după 
obiceiul său, colonelul. Foarte bine! Se 
înţelege, acesta-i drep- tul dumitale. 
Marea, plaja, soarele sînt lucruri 
plăcute, nici vorbă. Stă omul la soare, 
se odihneşte, nu se gîndeşte la nimic. 
Trăieşte, ca să zicem aşa, fericit şi 
fără grijă. 

Avakum îşi aminti că a doua zi fixase 
o întil- nire cu Sia şi zimbi. 

— Da — oftă colonelul. Mă bucur. 
Între timp, Metodi Paraşkevov al 
dumneavoastră e doar la un pas de 
spînzurătoare. Trebuie să-ţi spun că 


94 


pe omul acesta nu-l aşteaptă nimic 
bun. 

Avakum simţi cum i se urcă tot 
sîngele în obraji. 

— Voiai, mi se pare, să mergi la 
Varna, la „Nisipurile de aur” sau aşa 
ceva? continuă colo-nelul. In fiecare 
vară spun şi eu că o să mă tolănesc 
prin nisipurile astea, dar mai departe 
de băile de la Banki! nu ajung. În 
schimb, cîte- odată, iarna, se întîmplă 
să mă duc la mare... În interes de 
serviciu, bineînţeles... În orice caz, vo- 
iam să-ţi spun că situaţia acestui 
Metodi Paraşkevov nu este de loc 
roză. Ştii şi dumneata, desigur, că 
justiţia se ia după fapte indiscutabile 
şi după dovezi evidente. lar toate 
faptele şi dovezile evidente şi 
indiscutabile pledează împotriva 
acestui învăţător, oricît ai regreta... 
Sint sigur că ipotezele dumitale în 
acest caz sînt absolut juste, dar 
justiţia nu se ia după ipoteze, ci după 
fapte. Urmele indiscutabile lăsate pe 
geamul spart de către degetele lui 
Metodi Paraşkevov alcătuiesc un fapt 
sigur, nu-i aşa? Că bara de fier a fost 
îndoită înăuntru şi nu în afară, s-o ia 
dracu'! De asta sînt zăbrele, ca să se 
poată în- doi şi înăuntru şi în afară. 
Adică, vreau să zic, tovarăşe Zahov, că 
numai atunci cînd ipotezele dumitale 
vor fi îmbrăcate în fapte, adică numai 
atunci cînd doiimul X va fi descoperit 


1 Stațiune  balneoclimaterică în imediata 


apropiere a Sofiei. (n.t.) 


95 


şi prins, numai atunci Metodi 
Paraşkevov va vedea lumina zilei, cum 
zice o vorbă. Dar problema nu se 
reduce numai la Metodi Paraşkevov. 
Dacă ancheta începe şi se termină cu 
dînsul, se va rea-liza tocmai acel lucru 
pe care-l urmăresc duşmanii, 
adevăratul criminal, spionul poate, va 
ră- mîne liber şi cu mîinile dezlegate... 
Un asemenea spion abil şi dibaci, pe 
linia frontierei, îţi închi- pui, desigur, 
tovarăşe Zahov, ce înseamnă asta? 
Da... Dar unii zic că la „Ţărmul însorit” 
ar fi mai plăcut decît la „Nisipurile de 
aur”. E adevărat? In acest caz, de ce 
n-ai pleca să faci plajă acolo?... O să 
stai la soare, pe dunele de nisip, o să 
respiri aerul umed şi sărat al mării... 
Poate se întîmplă să găseşti la vreun 
restaurant şi ceva iofca cu varză 
dulce... 

Acuma Avakum nu mai simţea că-i 
ard obrajii, ci, dimpotrivă, îi era frig, 
tot mai frig. Îl ascul-tase distrat pe 
colonel, ba unele cuvinte nici nu le 
auzise, deoarece de mai multe ori 
trecuseră pe dinaintea ochilor săi 
faţade roze, cu balcoane galbene, iar 
în urechi îi răsunase cunoscutul 
zgomot pe care-l face apa unei fîntîni 
arteziene. Pe urmă gîndi: „De ce oare 
n-o mai fi vrind ca să se mai 
întilnească cu inginerul?” Colonelul 
vorbea de spînzurarea lui Metodi 
Paraşkevov şi de iofca cu varză. li 
vorbea de „Ţărmul însorit”, dar cine 
ştie de ce, în loc de dunele de nisip de 


96 


la „Ţărmul însorit”, în faţa ochilor lui 
apărură negurile alburii, pe care le 
văzuse în văile adinci ale „Zmeiţei”. Şi 
se întrebă: „Il vor spînzura oare pe 
Metodi Paraşkevov?” şi dintr-o dată 
simţi că în sufletul său totul se 
potolise, că era o linişte deplină. 
Colonelul vorbea de iofca cu varză şi 
de aerul sărat al mării, iar el parcă ve- 
dea în liniştea deplină din sufletul său 
desenul pe care mîna cine ştie cui îl 
săpase odinioară pe cana de pămînt: o 
săgeată cu multe aripioare, gata să 
ajungă o căprioară care fuge. 

— Tovarăşe colonel — zise el zimbind 
— dacă nu aveţi nimic împotrivă, mi-aş 
amina concediul pe un timp 
nedeterminat. La urma urmei, nici la 
Momcilovo clima nu-i de loc 
neplăcută! Ştiţi? Este acolo un loc 
numit „Zmeiţa”, şi care, ca frumusete, 
mi se pare că nu-i cu nimic mai prejos 
decît „Ţărmul însorit”. 

Colonelul începu iar să caute prin 
sertarul său, răscolind totul ca să 
găsească o ţigară. Deşi n-a- vea 
guturai, trase aer pe nas şi se 
încruntă. Se încruntă, desigur, pentru 
că în sertar nu mai reuşi să descopere 
nici o ţigară. Pe urmă luă iar 
receptorul şi, aruncînd spre Avakum o 
privire în care se vedea bucuria şi 
emoția, zise cu glas triumfător: 

— Vreau să-i spun Cristinei să mai 
pună la cişmea încă o sticlă. Cred că 
n-ai nimic împotrivă, nu-i aşa? 


97 


PARTEA A II-a 
1 


Vă povesteasc toate acestea aşa cum 
le văd şi le înţeleg acum, cînd au 
trecut, cînd totul s-a sfîrşit şi s-a 
lămurit. S-a scurs de atunci mai bine 
de un an de zile. 

Aşa s-a întîmplat că, cu trei zile mai 
înainte  — era într-o sîmbătă, spre 
seară — am ieşit să mă plimb pe 
drumul care duce spre satul vecin — 
Lăkite. Tare-mi mai place să mă plimb 
pe drumul ăsta! E neted şi moale, 
acoperit totdeauna de un strat gros 
de praf, de ţi se pare, atunci cînd calci 
pe el, că mergi pe un covor nesfirşit. 
De-o parte şi de alta a drumului se 
ridică nişte dea- luri domoale. Unele 
din coamele lor, mai înalte sau mai 
scunde, sînt acoperite cu păduri de 
brad; altele par învelite în cearşafuri 
verzi; ici-colo împestriţate de afine şi 
păducel. Un iepure vine ţopăind pînă 
în mijlocul drumului, se opreşte şi, 
înainte de a-l trece, ciuleşte urechile 
atent şi ascultă. Pe urmă, şontic- 
şontic, îşi saltă la deal fundul său 
cenuşiu, ştergîndu-şi urmele lăsate de- 


98 


a lungul tufişului de lîngă drum. Ştiu 
eu unde se duce acest tilhar 
cumsecade: se strecoară prin grădinile 
de zarzavat din Momcilovo ca să ron- 
ţăie nişte varză creaţă şi puţin ardei 
gras, din cel dulce. Poftă bună! ...In 
amurg zboară liliecii. Îi vezi trecînd — 
şi, cît ai clipi din ochi, le pierzi urma. 
Pretutindeni miroase a iarbă şi a brad. 
Şi e atita linişte, încît dacă auzi de 
undeva strigă- tul încă somnoros al 
vreunei păsări de noapte, ţi se pare 
că ţi-a urlat în urechi cine ştie ce 
fiară a pădurii. De cîte ori n-am 
tresărit şi eu de frică, lăsîndu-mă 
înşelat ca un prost, mai ales atunci 
cînd coteam pe drumul care trece pe 
lîngă „Zmeita”... Dar m-am învăţat să 
umblu prin aceste locuri în marş 
forţat, ca la armată. Fac astfel de 
exerciţii deoarece am auzit vorbindu- 
se că marşul forţat întăreşte inima. Şi 
o ţin aşa pină ce „Zmeiţa” cea 
singuratică rămîne la o sută de paşi în 
urma mea. Pe urmă revin la pasul meu 
obişnuit. Acum, dinspre  păşunea 
dintre Momcilovo şi Lăkite răsună cu 
glasul lor liniştit o mulţime de tălăngi 
— pasc acolo sute de oi. Lătratul 
cîinilor ce străbate din depărtare şi 
îmi ajunge la urechi îmi pare un salut 
voios. Sînt vesel. N-au decît să latre 
cîinii, asta-i doar treaba lor! 

Uite, pentru toate astea, tare mi-e 
drag drumul care duce de la 
Momcilovo la Lăkite. Pe drumul ăsta 
trece cîteodată şi doctoriţa Naceva, 


99 


cînd se duce să viziteze bolnavii prin 
cine ştie ce mahalale. Dar ăsta e un 
amănunt fără importanţă. În primul 
rind, eu mă plimb pe drumul dintre 
cele două sate ca să admir frumuseţile 
naturii. E adevărat că se întîmplă 
citeodată să ne întîlnim, pentru că ştiu 
foarte bine cam pe la ce oră se 
întoarce ea din vizitele pe care le face 
în părţile astea. Dar, aşa cum am spus 
mai înainte, ăsta este un amănunt 
care n-are nici o importanţă. 

De acest amănunt m-am izbit cu totul 
întîmplător şi alaltăieri, cînd am ieşit 
iarăşi să fac o plimbare spre Lăkite. Îşi 
pusese pe umeri un şal de lînă moale, 
de culoare rezeda şi de sub franjurile 
lui lungi i se vedeau mîinile, goale 
pînă mai sus de coaste. O însoțea un 


băieţandru, al cărui nas semăna 
foarte bine cu o virgulă făcută de un 
începător. 


Ne-am oprit şi ca de obicei am vorbit 
şi noi despre una-alta. Fusese în 
mahalaua lui Inge la o tînără 
pomacă!. Femeia avea să nască în cu- 
rînd. Bărbatu-său lucra la Madan?, era 
udarnic şi cîştiga bani frumoşi. 
Pomaca o întrebase: „O să fie băiat?” 
Tare ar vrea, săraca, să dăruiască 
soţului ei un băiat! De aceea doctoriţa 
i-a răspuns: „Neapărat o să fie băiat”. 
Atunci femeia l-a strigat pe frate-său şi 


1 Pomaci — bulgari trecuţi la mahomedanism, 
locuind în părţile munţilor Rodopi. (n.t.) 

2 Oraş nou, ridicat după 9 septembrie 1944, în 
apropiere de graniţa cu Grecia. (n.t.) 


100 


i-a spus să o conducă pe „doftoră” 
pînă la Lăkite. 

— l-am spus „întoarce-te”, dar nu 
vrea — ri- dea veselă colega mea. Se 
uită la mine cu atîţa drag, cu ochii ăia 
negri, şi se ţine după mine de parc-ar 
fi legat cu frînghie! 

Am ascultat cu multă atenție 
povestea asta. Pe urmă am observat 
că doctoriţa mă privea şi- reată şi, ca 
să zic aşa, destul de intim. Mi-am zis 
atunci: „Să-i spun oare că vaca 
noastră, Raşca, a dat în vara asta o 
producţie de lapte record?” Dar 
înainte de a-i comunica şi cazul ăsta 
interesant, am observat că, mişcîndu- 
şi umerii, şalul ei rezeda i se 
desfăcuse cu totul pe piept. 

— Ei, ce-i? mă întrebă ea şi în tonul 
ei şiret simţii ceva deosebit. 

Mi s-a părut că nu e momentul 
potrivit ca să-i dau noutăţi în legătură 
cu producția de lapte a  Raşcăi 
noastre. De asemenea, mi s-a părut că 
nu-i frumos pentru un om serios ca 
mine să ra- mînă cu gura căscată şi să 
mă uit de atît de aproape la pieptul ei. 
De aceea am lăsat capul în jos şi 
am început să fac cu vîrful 
pantofilor 
diferite figuri geometrice prin praful 
şoselei. 

Atunci dînsa a spus dintr-o dată şi cu 
totul pe neaşteptate: 

— Hai să mergem, Ali, că se 
întunecă! Şi s-a întors şi a ris cu atîta 
poftă, încît simţi nevoia să-şi 


101 


proptească mîinile în şolduri. Cu toate 
că rîsul acesta m-a jignit, am constatat 
încă o dată că are un picior lung şi 
frumos ca o căprioară şi o talie foarte 
subţire. 

Pe urmă am  pornit-o spre 
Momcilovo, nu prea bine dispus. 
Voiam să aflu cauza risului aceluia 
neaşteptat. Se pare că m-am gîndit la 
multe, deoarece, cînd mi-am ridicat 
ochii ca să mă uit în jurul meu, mi-am 
dat seama că „Zmeiţa” rămăsese mult 
în urmă. Asta însemna că trecusem 
pe lingă locul acela neplăcut, tot aşa 
cum trecusem astăzi de dimineaţă pe 
lîngă cîrciuma lui Ilcio. Ara rămas 
mulţumit de mine şi m-am simţit ceva 
mai vesel. 

Mi-era dat însă ca în seara asta să 
am o sur-priză şi mai mare. Cînd m- 
arn apropiat de Momcilovo, am văzut 
în faţa mea un nor de praf care se 
apropia repede de mine. „Asta este o 
maşină” — mi-am zis şi, prudent, am 
luat-o pe marginea drumului. N-au 
trecut nici cîteva minute, şi un „Gaz” 
verde-închis a trecut în goană pe lingă 
mine. Am dat cu mîna prin faţa ochilor 
ca să vîntur puţin aerul şi să nu mai 
înghit atîta praf şi am ascultat; în 
spatele meu s-a auzit un scîr- ţiit de 
frine urmat de zgomotul roţilor care se 
hîrjiiau pe pămîntul uscat. M-am 
întors îndată şi am văzut un om 
sărind repede din maşină şi dînd fuga 
spre mine. N-am avut timp să fac pre- 
supuneri deoarece, pină să mă 


102 


gîndesc, m-am şi simţit îmbrăţişat de 
două mîini puternice. 

Era Avakum. 

Slăbise puţin şi părea mai bătrîn, aşa 
cum îl vedeam acum, cu fruntea lui 
brăzdată de cute 
mai multe şi mai adînci. Încărunţise cu 
totul pe la timple. Privirea îi era tot 
atit de pătrunzătoare şi fermă, 
cerceta, căutînd şi sfredelind mereu 
cine ştie ce, dar această caracteristică 
a sa, odinioară abia vizibilă, se citea 
acum limpede în ochii lui. 

— Ai fost la Lăkite, ca s-o vezi pe 
doctoriţa Naceva — surise el, ţinîndu- 
mă încă de umeri. Dar în ciuda 
planurilor pe care ţi le-ai făcut, din 
întîlnirea asta n-a ieşit nimic, şi de 
aceea te întorci la Momcilovo cu nasul 
în jos. Eh, veterinar visător ce eşti, n- 
ai învăţat pînă acum de la căpitanul 
Kaludiev cum trebuie să te porţi cu fe- 
meile? 

Am  îndrugat ceva, iar el m-a 
îmbrăţişat şi m-a bătut din nou pe 
umeri. 

Pe urmă mi-a spus că era în drum 
spre Smo- lian, unde avea o treabă 
urgentă, şi de aceea nu putuse să se 
abată pe la Momcilovo. Îmi făgădui 
însă că la întoarcere, peste o 
săptămînă-două, o să fie cîteva zile 
oaspetele meu, aşa încît mătuşa 
Spiridoniţa să ţină seama de treaba 
asta şi să ducă undeva vampirul ăla cu 
gitul gol. 

Iar de departe mi-a spus: 


103 


— Peste o lună de zile vor sosi la 
„Zmeiţa” nişte brigăzi de mineri. Auzi, 
veterinar visător ce eşti? O să 
înceapă o viaţă aici pe care cei din 
Momcilovo nici în vis n-au îndrăznit s- 
o viseze. „Zmeiţa” o să dea, aşa cum 
prevedea învățătorul Metodi, un 
adevărat minereu preţios! 

După aceea îmi strînse mîna mai să 
mi-o frîngă, dădu fuga la maşina care 
şi pornise şi dintr-un salt fu alături de 
şofer. Automobilul se pierdu într-un 
nor de praf. 

Acasă, mătuşa  Spiridoniţa mă 
întîmpină veselă. 

— Ţi-am făcut o ciorbă de găină — 
zise ea bucuroasă. 

După cină, m-am suit în podul 
grajdului, m-am întins pe finul 
proaspăt cosit, cu miinite sub cap. 
Auzii un ropot slab pe olane; începu o 
ploaie liniştită. „Prima ploaie de 
toamnă” — gîndii eu. 

Căutam să-mi închipui cum se 
îngrămădeau norii grei pe fruntea 
golaşă a Karabairului. Nu era nimic 
vesel în tabloul ăsta. Atunci m-am în- 
tors pe partea dreaptă şi am încercat 
să mă gîn- desc la Avakum. 

A doua zi, cînd m-am întors de la 
ferma de vaci, am pus o peniță nouă în 
tocul meu şi m-am apucat să scriu a 
doua parte a acestei  încurcate 
întîmplări. 

Afară ploaia continua să cadă. 


104 


După prinzul de la colonelul Vanov, 
unde în- demînatica Cristina, cea cu 
obrajii  rotofei, îl os- pătă cu 
mîncărurile lui favorite, Avakum se 
duse la biblioteca [Institutului de 
arheologie unde rămase pînă seara. 
Răsfoi tot ceea ce se putea găsi 
referitor la acea regiune, îşi luă cîteva 
note şi pe la orele 9 seara se întoarse 
acasă, cu capul tobă de atita citit. 
Toată noaptea nu visă decît călă- reţi 
cu coifuri şi zale, ziduri de cetăţi 
dărîmate şi păsuri înalte de munte, 
străjuite de turnuri crenelate. Intr-un 
rind i se păru că unul dintre aceste 
turnuri era văruit într-o culoare roz- 
des- chis şi că are printre metereze un 
mic balcon, ca un cuib de pasăre, 
împletit din nişte fire galbene, 
probabil de papură. I se păru, de 
asemenea, că în acest cuib stătea 
Sia, iar părul ei lucea în soare de parc- 
ar fi fost de aur. Privea undeva cu 
mîna făcută streaşină deasupra ochilor 
şi el voi să strige: „Aici sînt!”, dar nu 
ştiu de ce, nu putea articula nici un 
cuvint Pe urmă se întrebase: „Dar, de 
fapt, unde sînt?” deoarece avea sen- 
zaţia că turnul acela cu balcon se 
îndepărta mereu de ochii lui, iar el sta 
pironit locului şi de aceea nu putea să 
vadă ce se petrece înăuntru, în 


105 


cuibul de papură. Dar îndată ce se 
întrebă „unde sînt”, turnul şi cuibul 
dispărură de parcă le-ar fi înghiţit 
pămîntul. Se trezi şi îşi dădu seama că 
se afla în patul său şi chiar dacă nu 
deschise ochii, simţi că noaptea era pe 
sfîrşite. 

Nu-i plăcea să stea în pat cînd era 
treaz şi de aceea sări din aşternut, se 
întinse de-şi dezmorţi oasele şi, păşind 
în vîrful picioarelor, se duse în 
bucătărie de se spălă pe faţă cu apă 
rece. După aceea se reîntoarse în 
cameră, scoase din garderob costumul 
de sport de culoare cafenie, se 
îmbrăcă şi îşi făcu cu toată atenţia un 
nod frumos la cravata sa albastră. Nu 
putea suferi un nod şleampăt la 
cravată, buzunarul de sus al hainei 
fără batistă şi pantofii prăfuiţi său, 
ferească sfintul! — murdari de noroi. 
Dacă toate acestea nu erau în perfectă 
ordine, atunci devenea nervos, se 
supăra din nimica toată şi se simţea ca 
un călător care şi-a uitat acasă partea 
cea mai importantă a bagajului său. 

Pe urmă se apucă să-şi facă 
geamantanul său uriaş. Cu 
îndemînarea unei adevărate gospodine 
îşi aranjă lenjeria şi echipamentul 
turistic. Puse înăuntru cîteva sticluţe 
cu diferite soluţii chimice, două cutii 
de cartuşe şi o lopată cu coada scurtă, 
în tocul său de piele. Cînd totul fu 
gata, încuie broaştele cu chei secrete 
şi încheie cureaua petrecută deasupra 
învelitorii de pînză. Scrise cîteva litere 


106 


şi cifre pe un cartonaş alb, îl legă cu 
un şnur colorat de mînerul geamanta- 
nului şi după ce examină totul încă o 
dată, se îndreptă spre-telefon. 

Peste un sfert de ceas sosi sergentul 
de servi-ciu de la direcţie. 

— Geamantanul ăsta şi o staţie de 
emisie pe unde scurte să fie 
transportate la Direcția regională 
Smolian cu o maşină de serviciu şi 
păstrate acolo pînă la noi dispoziţii. 

Mai avea încă două lucruri de făcut: 
să-i dea un telefon Siei şi să-şi ia 
rămas bun de la gazdă. 

Problema Siei era mai complicată. 
Nu voia să se gindească la asta, dar îşi 
amintea foarte bine că aseară, înainte 
de a adormi, căutase un mij- loc prin 
care să rezolve cu bine problema 
aceasta delicată. Astăzi ea o să vină la 
staţia de tramvai, o să-l aştepte, o să 
se uite în toate părţile şi iar o să-l 
aştepte. O să fie îmbrăcată în rochia ei 
cea mai frumoasă, o să aibă surisul cel 
mai fermecător, o să-şi facă buzele cu 
rujul cel mai fin — ca să nu-i pună 
întrebări indiscrete, să n-o în-trebe de 
inginer. La dracu' cu inginerul ăsta! 
Mai bine şi-ar fi văzut de curenţii săi 
de înaltă tensiune, decît să-şi bage 
coada în treburile lor. Dar cum să-i 
vorbească? 

Dacă s-ar duce la ea şi i-ar spune: 
„Aşa şi pe dincolo, m-au trimis urgent 
la mai ştiu eu care săpături” —eaosă 
întrebe: „Dar cum aşa, deodată? Şi 
unde sînt, mă rog, săpăturile astea?” 


107 


Ce să-i răspundă? Săpăturilor ăstora 
n-o să le fie nici cald nici rece dacă s- 
ar duce, de pildă, cu o întîrziere deo 
zi, doar o singură zi. Vezi, în punctul 
acesta planul său era cel mai vulnera- 
bil. Pe urmă, Bulgaria nu era Extremul 
Orient ca să-i poţi spune — o să facem 
săpături undeva, în Altai — nici eu 
singur nu ştiu prea bine pe unde. In 
Bulgaria totul e la doi paşi, ca în 
palmă, aproape. 

Cel mai bine ar fi să nu-i spună 
nimic. Măcar în primele zile trebuie 
să dispară şi să se piardă 
undeva, în necunoscut. Totuşi n-o 
putea lăsa nici pe ea să aştepte aşa, 
degeaba. O fată în cea mai frumoasă 
rochie a ei, cu surisul cel mai fermecă- 
tor, să aştepte aşa, zadarnic, într-o 
staţie de tramvai, asta e un lucru cu 
totul neplăcut. S-ar dispreţui toată 
viaţa dacă ar fi în stare să-şi pună 
iubita, în mod conştient, într-o 
asemenea situație. 

«Nu-mi rămîne decît o singură 
soluţie: să-i dau o telegramă. „Plec 
urgent pe un nou şantier'.» Dar 
telegrama e ceva protocolar, creează o 
atmosferă de pedantism, de 
birocratism, de par- c-ar fi cine ştie ce 
conțopist. Unei fete care a trecut 
printr-o deziluzie oarecare şi a 
aşteptat ziua asta făurindu-şi atîtea 
visuri, unei asemenea fete să-i trimiţi 
o telegramă laconică, asta înseamnă 
să-ţi iei de la ea rămas bun cu o 
mîndră şi rece înclinare a capului. Or, 


108 


el nu voia să pară prezumţios şi 
nesimţit, nu voia să se joace de-a „la 
revedere”, abia dînd din cap, aşa cum 
fac unii şefi care-şi iau adio de la foştii 
lor subalterni. Adică, mai pe scurt, 
trebuie să-i scrie o scrisoare. Slavă 
domnului, există poştă-fulger şi deci 
va primi scrisoarea înainte de a-şi 
termina pregătirile pentru întîlnirea 
de după-amiază. 

„Sia — el scrise numai Sia, deoarece 
nu-i plăceau adjectivele — fac parte 
dintr-o brigadă care pleacă peste un 
sfert de oră cu maşina. Nu ţi-am 
telefonat pentru că n-am voit să te scol 
din somn. 

Cred că va fi foarte bine şi foarte 
nimerit să-ţi petreci concediul acasă, 
la ţară. În curînd începe culesul viilor 
şi va fi foarte plăcut. 

Sper ca într-o lună de zile să 
terminăm săpăturile. Se spune că 
şantierul ar fi interesant şi că ar 
promite un bogat material arheologic. 

Poate că nu-ţi voi scrie ca să nu-ți 
rețin aten- ţia. Dar cred că uneori, în 
timpul meu liber, o să mă gîndesc la 
tine. 

Îţi doresc din toată inima petrecere 
frumoasă”. Şi semnă. 

Citi de două ori scrisoarea, îndreptă 
cîteva litere mai neclare şi se declară 
foarte mulţumit. Rîndurile sale nu 
dezvăluiau şi nici nu promiteau nimic. 
Şi nici nu obligau cu nimic. „Să-şi 
ducă viaţa aşa, ca şi cum nici n-aş 
exista pe lumea asta” — oftă Avakum. 


109 


Ceasul era aproape opt. Intră în 
bucătărie şi dădu politicos mîna cu 
gazda sa, care tocmai îşi pusese 
ochelarii cu lentile groase, deoarece 
avea de ales nişte orez. 

— Plec într-o călătorie mai lungă — 
surise Avakum. Fac parte dintr-o 
expediţie arheologică, aşa încît să nu 
mă aşteptaţi mai curînd de-o lună- 
două. 

Bătrîna femeie îşi ridică ochelarii 
deasupra  sprincenelor şi îl privi 
mirată. 

— Aveţi aci chiria pe două luni — 
adăugă Avakum şi puse pe masă 
cîteva bancnote. Dacă voi fi silit să mai 
întîrzii, o să vă trimit banii prin poştă. 

— Să vă feriţi de şerpi — zise femeia 
cu privirea pironită în ochii lui. Prin 
bălăriile alea pe unde o să umblaţi, să 
ştiţi că sînt o mulţime de şerpi. Dar 
puloverul acela gros vi l-aţi luat? 

Avakum dădu din cap afirmativ. 

— Dar chinină? 

Peste o oră zbura cu avionul spre 
Varna. Deasupra Balcanilor intrară 
deodată în nori şi în cabină se 
întunecă de parcă s-ar fi lăsat seara. 
Avionul luă înălţime mai mare, 
străbătu stratu-rile de ceaţă şi în 
cîteva minute umbra sa impetuoasă 
aluneca pe covorul de nori. 

Aterizară pe aerodromul de lingă 
Gorna Orea- 


110 


hoviţa!. Avakum cobori din avion — 
bagajul său consta doar dintr-un larg 
pardesiu bej, pe care-l purta aruncat 
pe umăr. 

Respiră adînc, făcu cîţiva paşi şi 
zimbi: era în locurile natale. Pînă 
la Tîrnovo? cu o trăsură, nu făcea nici 
o oră. 

„La întoarcere o să mă abat 
neapărat” — gîndi el. Se uită în jurul 
său şi intră în cabina telefonică. 

Aşteptă să decoleze avionul, apoi 
aprinse o ţigară şi o porni pe drumul 
care ducea spre oraş. Acolo îl aştepta 
o maşină „Pobeda”. Şoferul, un tînăr 
înalt, stătea rezemat de motor, mînca 
nişte, seminţe de floarea-soarelui şi 
privea vesel în jurul său. 

— Noroc — i se adresă Avakum. Nu- 
mi dai şi mie cîteva seminţe? 

Tinărul îl privi tăcut şi continuă să 
ronţăie. 

Avakum rise. 

— Dar pînă la Tîrgovişte, mă duci? 

Cum auzi aceste cuvinte, şoferul luă 
poziţia, ciocni călciiele şi deschise 
imediat portiera maşinii. 

— Am primit ordin să fiu la dispoziţia 
dumneavoastră — zise el. 

„Pobeda” trecu în goană pe lingă 
satul Arbă- naşi“ şi peste cîteva minute 
intră în mahalalele dinspre răsărit ale 


1 Oraş în centrul Bulgariei, la nord de munţii 
Balcani. (n.t.) 

2 Vechea capitală a statului bulgar (sec. XII). 
(n.t.) 

3 Oraş în nordul Bulgariei, la apus de 
Kolarovgrad. (n.t.) 


111 


oraşului. Avakum trase perdelele de la 
geamuri, se ghemui într-un colţ al ca- 
napelei şi închise ochii. „Piaţa 9 


septembrie” — începu să aprecieze 
el... „Acum coborîm pe lîngă 
Sfatul Popular al oraşului... O 


cotitură, a doua... 

— se lăsă pe spătarul canapelei. 
Acum trecem tocmai pe lingă casa 
noastră, pe lingă curtea cu boltă de 
viţă şi cu cele trei tufe de liliac. Poate 
că mama este în curte şi se uită în 
urma maşinii!” 

Îşi aprinse necăjit o ţigară. Cînd o 
termină şi focul începu să-i ardă 
degetele, deschise ochii şi privi 
înaintea sa — maşina mătura parcă 
panglica neagră a şoselei — trecuseră 
de Kozareveţ... 

Se opriră cîteva minute la Tîrgovişte 
şi maşina trase în faţa poştei. În timp 
ce Avakum vorbea la telefon, şoferul 
scoase un pumn de seminţe şi începu 
din nou să le spargă în dinţi. Era 
înăbuşitor de cald, mirosea a cenuşă şi 
a pietriş încins. 

La Preslav ajunseră pe la orele trei 
după-masă. Avakum dădu drumul 
maşinii, strînse mîna şoferului şi o 
porni cu paşi repezi spre centrul ora- 
şului. Străzile erau pustii, pe pomii 
plini de praf nu tremura nici o frunză, 


4 Sat în apropiere de Tirnovo. Localitate 


istorică. Aci îşi avea casa în care poposea în 
drum spre Constantinopol Constantin 
Brîncoveanu. (n.t.) 


112 


totul părea că moţăie liniştit şi fără 
grijă. 

După ce se asigură de cameră la 
hotel, Ava-kum chemă o birjă scorojită 
şi ceru să-l ducă în oraşul vechi. Cînd 
se apropiară de parcul ce se află între 
oraşul nou şi cel vechi, lăsă trăsura 
să meargă sigură înainte, iar el o porni 
încet pe aleea principală. Lîngă 
monumentul cu bustul lui Boris 
Spirov, partizanul căzut în lupta 
contra  fasciştilor, văzu un bărbat 
scund şi îndesat, cu haină albă şi 
pantaloni negri. Faţa lui rotundă era 
transpirată. 

— Fă-te că nu mă cunoşti — îi zise 
printre dinţi Avakum, atunci cînd văzu 
că acesta voia să-l întîmpine zimbind. 
Se uită apoi în jurul său şi se opri în 
faţa statuii. 

Bărbatul cu sacou alb rămase şi el 
lîngă acelaşi monument. 

— Am nevoie de date asupra lui 
Metodi Paraşkevov— îi spuse repede 
Avakum. Despre el, despre părinţii lui 
şi despre toate rudele sale. La fel şi 
despre oamenii cu care a avut legături 
mai strînse. Cine sînt, unde se află 
acum şi cu ce se ocupă. Miine 
seară ne întîlnim tot aici, ca să-mi 
raportezi... După o clipă de tăcere 
continuă: „Şi să-ţi intre bine în cap — 
aci vocea sa deveni severă — eu sînt 
arheolog şi n-am nimic comun cu 
colaboratorii militari, ai înţeles? 

Bărbatul dădu uşor din cap. 


113 


— Voi studia materialele în timpul 
nopţii şi dacă am nevoie de ceva date 
suplimentare, mă vei găsi poimîine, pe 
la opt dimineaţa, la cofetăria din faţa 
hotelului. Dacă n-o să am nevoie de 
ele, atunci n-o să mă vezi la cofetărie 
şi poţi considera că ţi-ai îndeplinit 
misiunea aş-a cum trebuie. 

Se mai uită puţin la inscripţia de sub 
bust, apoi se întoarse şi îşi continuă 
drumul spre ieşirea din parc. Acolo îl 
aştepta şi trăsura cea  scorojită. 
Birjarul moţăia pe capră cu gura 
căscată şi cu şapca trasă pe o parte. 

De aci înainte şi pînă a doua zi seara, 
Avakum fu numai arheolog. Metodi 
Paraşkevov, necunoscutul individ X, 
locul cel tainic numit „Zmeiţa”, toate 
încetară parcă să mai existe. Mai întîi 
făcu o vizită protocolară directorului 
muzeului, cu care avu o lungă 
convorbire. Pe urmă privi din nou 
materialele expuse şi cu toate că pe 
unele dintre ele le vedea pentru a 
zecea oară, rămase aci pînă seara. A 
doua zi rătăci printre ruinele zidului 
interior al cetăţii, schiţă în carnetul 
său ornamente ale cornişelor de la 
Biserica de Aur! apoi luă iarăşi aceeaşi 
trăsură scorojită care-l trecu dincolo 
de malul drept al rîului Ticea. Printre 
tufişuri şi coastele expuse spre soare 
se vedeau ruinele temeliilor 
mănăstirilor din Preslav, atît de vestite 
odinioară. Îşi umplu apoi luleaua cu 


1 Monument arhitectonic important din 
Preslav. (n t.) 


114 


tutun, se aşeză la umbră şi începu să 
tragă cu poftă din ea. 

Fumul se ridica în rotocoale mari în 
aerul încălzit. Pe deasupra capului său 
zburau coţofene care ţipau strident, 
iar sus de tot, în înaltul cerului de un 
albastru-pal, se rotea un vultur cu 
aripile nemişcate. Pietre sfărimate, 
tufişuri printre care mai mult ca sigur 
mişunau  şerpii, miros de pămînt 
dogorit şi de frunziş ars de soare, iar 
deasupra şi pretutindeni — o linişte 
grea şi apăsătoare. Avakum surise: 
„Sic transit gloria mundi”!. Poate 
tocmai aici în locul ăsta al ţarului 
Simeon? —  Cernorizeţ Hrabr* şi-a 
ascuţit pana sa, şi-a amintit de 
sîngeroasa bătălie de la Aheloi“ şi a 
murit de inimă rea, neputind să cu- 
cerească Constantinopolul. Sic transit 
gloria mundi! Singurul lucru 


1 Aşa trece gloria lumii (în limba latină). (n.t.) 

2 Cel mai vestit ţar bulgar (893—927). A întins 
hotarele Bulgariei pînă la cele trei mări — 
Adriatică, Neagră şi Egee. A irosit forţele 
poporului şi finanţele ţării în războaie cu bi- 
zantinii, încercînd — fără să reuşească — 
cucerirea Constantinopolului. În timpul său — 
veacul de aur — cultura feudală cunoaşte o 
mare înflorire. (n.t.) 

3 Unul dintre cei mai originali scriitori bulgari 
din vremea lui Simeon. Mare polemist în 
apărarea alfabetului bulgar (chirilic). (n.t.) 

4 Rîu în apropiere de Mesembria, unde la 917 
ţarul Simeon a repurtat o mare victorie 
asupra bizantinilor, urmărindu-i pînă în 
apropiere de Constantinopol. După această 
victorie Simeon s-a proclamat ţar al 
bulgarilor. (n.t) 


115 


important e să laşi amintiri frumoase 
celor de după tine. 


Spre seară aduse cu sine în mica sa 
cameră de la hotel un plic mare cu 
însemnări scrise de mînă şi la maşină. 
Erau date despre Metodi Paraşkevov. 

Poate că ar fi nimerit să punem, de 
pildă, o întrebare ca aceasta: Iată, 
necunoscutul domn X — după 
ipoteza expusă în faţa colonelului Va- 
nov — este adevăratul criminal. El l-a 
lovit pe sergentul Stoian, a spart 
fereastra staţiunii geologice, a furat 
schiţa strategică etc. lar Metodi 
Paraşkevov, „dascălul” din Momcilovo, 
bănui- tul criminal, este în realitate un 
om nevinovat. Atunci pentru ce 
Avakum adună date despre acest om 
nevinovat şi asta nu aşa, în văzul lu- 
mii, ci conspirativ, cu mii de măsuri de 
precauţie? 

Mie, cronicarul acestei istorii, puteţi 
să-mi puneţi o asemenea întrebare — 
şi asta nu o dată, ci de zece ori. Şi 
tot de atitea ori o să vă răspund foarte 
serios şi cu multă plăcere. Avakum 
însă ar fi suris puţin, ca de obicei, şi 
ar fi tăcut. 

Era cu totul convins că mergea pe un 
drum bun şi că făcea tocmai ceea ce 
trebuia făcut. Dacă diversiunea creată 
împotriva lui Metodi Paraşkevov era 
doar o răzbunare personală, atunci 
spera să găsească cheia acestei 
afaceri în biografia învățătorului, iar 
datele noi descope- rite l-ar fi pus uşor 


116 


pe urmele necunoscutului domn X. 
Dar daca în biografia lui Paraşkevov 
nu există ceva care să dovedească 
relaţii mai aparte cu vreo persoană 
oarecare, în acest caz era clar că în 
mobilul crimei nu jucau nici un rol 
motivele subiective şi sentimentele 
personale. 

Mai era şi a treia soluţie la care 
Avakum se gindea adesea. Această 
periculoasă posibilitate ar fi răsturnat 
cu totul ipoteza sa. De fapt, Avakum 
îşi construise ipoteza pe cîteva greşeli 
greu de sesizat, dar evidente. Pînă aici 
totul mergea bine, totul se baza pe 
principiul logic că pînă la urmă 
greşelile mărunte demască şi 
descoperă pe criminal. Admirabil. Dar 
ca şi în matematici, şi în cercetări de 
acest fel este uneori necesar, pen-tru 
rezolvarea unor probleme dificile, să 
se procedeze prin recurgerea la 
contrariu. 

Avakum cunoştea acest principiu 
matematic şi, cînd era necesar, îl 
aplica în practică. Faptul că afară, pe 
pămînt, nu se găsiseră bucăţi de geam 
spart, că pe tencuială nu erau urme, 
că zăbreaua era pilită pe dinăuntru şi 
îndoită în afară, bucăţile mari de geam 
găsite pe podeaua de piatră — toate 
acestea erau într-adevăr greşeli, dar 
cine putea să afirme cu siguranţă 
absolută că n-au fost făcute înadins, 
cu o anumită intenţie? 

Şi Avakum presupunea „contrariul” 
— persoana X face greşeli, 


117 


intenţionate, pentru ca, ba- zîndu-se 
pe ele, anchetatorii să creadă că în ca- 
zul de faţă ar fi, chipurile, o 
diversiune, dar de fapt nu e o 
adevărată diversiune. Sau şi mai 
simplu: că Metodi Paraşkevov vrea să 
apară drept victima unei diversiuni — 
de unde ar rezulta că Metodi 
Paraşkevov şi individul X sînt una şi 
aceeaşi persoană. 

În această contraipoteză era un 
anumit procent de probabilitate. Un 
procent extrem de redus, deoarece 
presupunea o dibăcie extraordinară a 
criminalului — lucru care, în practică, 
se întil- nea foarte rar. În orice caz 
Avakum se  hotărise să supună 
această contraipoteză unei verificări 
extrem de severe, ca să nu mai rămînă 
nici o urmă de îndoială asupra 
posibilităţii unei identități între 
Metodi Paraşkevov şi misteriosul 
domn X. Va urmări viaţa învățătorului 
din anii adolescenţei şi pînă în ziua şi 
ora crimei din acea noapte — căci 
această cercetare alcătuia de fapt 
introducerea problemei pe care 
trebuia s-o rezolve. 

lşi scoase carnețelul, îşi umplu 
luleaua cu tutun, se instală comod la 
masă şi începu să citească. 

A doua zi de dimineaţă, la orele opt 
fix, bărbatul cu haină albă intră în 
cofetărie, se uită la mesele goale şi 
respiră uşurat. Cu toate că nu-şi luase 
gustarea de dimineață, ceru o 


118 


limonadă şi o bău dintr-o dată, cu 
deosebită plăcere. 


* * 


De la Preslav, Avakum plecă la 
Koarovgrad, dar nu rămase în oraş, ci 
îşi luă pentru cîteva zile o cameră în 
satul vecin — Madara. Aici — o dată 
la Peştera cea Mare, iar peste trei zile 
la ruinele de lîngă sat — Avakum primi 
două plicuri voluminoase care 
conţineau date atit despre Metodi 
Paraşkevov, cît şi despre aceia în 
mijlocul cărora trăise şi cu care 
avusese legături. 

Plecă apoi la Provadia. Aci stătu trei 
zile, în care timp nu părăsi odaia în 
care locuia decît uneori, seara, ca să 
facă mici plimbări pe stră- zile din 
vecinătatea hotelului. 

În a unsprezecea zi de la plecarea sa 
din So- fia, sosi la Plovdiv. Drumul de 
la gară şi pînă la locuinţa ce-i fusese 
rezervată îl făcu cu o ma-şină de 
serviciu. Perdelele de la ferestrele ma- 
şinii erau lăsate, iar sergentul care îl 
însoţi nu scoase nici un cuvint tot 
drumul. 

Noua sa locuinţă era confortabilă, 
însorită, avea baie şi o terasă 
acoperită, pe care se vedeau cîteva 
şezlonguri cu pînză colorată. Il servea 
o femeie în virstă, care nu părăsea 
bucătăria decît atunci cînd era 
chemată. 


119 


Avakum dădu bani sergentului şi-l 
rugă să-i cumpere haine de schimb şi 
o sticlă cu apă de colonie. După aceea 
făcu o baie, se băgă în aşternutul 
curat şi rece al patului, închise ochii şi 
adormi imediat. 

Se trezi tocmai seara. Abia, cînd se 
întunecă îşi părăsi locuinţa — curat, 
bărbierit, parfumat. Semăna totuşi 
foarte puţin cu el însuşi, deoarece 
avea o mustață tunsă scurt, purta 
ochelari, iar  sprincenele-i erau 
amîndouă la fel de negre. Cu pardesiul 
său bej aruncat peste umăr, puţin dis- 
trat şi cu o expresie lipsită de orice 
griji o porni spre centrul oraşului. 

Reveni acasă în zori, cînd muncitorii 
grăbeau spre fabrici ca să intre în 
schimbul de zi. 

Cu mici schimbări — acesta îi fu 
programul în toate zilele şi nopţile pe 
care le petrecu la Plovdiv. leşea seara 
şi se întorcea în zori. 

Seara, Avakum se ducea la Direcţia 
regională, se  încuia în camera 
secretarului, îşi lua creionul şi 
carnetul şi începea să răsfoiască o 
mulţime de dosare groase. Îl interesau 
mai ales acele dosare care conţineau 
materiale despre  întimplările pe- 
trecute la frontieră în ultimii doi-trei 
ani.  Treceri de  diversionişti în 
interiorul ţării, stabilirea locului şi 
descoperirea agenturilor de spionaj, 
acţiunile de spionaj de pe frontieră 
etc. Citea şi recitea totul cu atenţie 
încordată atunci cînd locul acţiunii 


120 


erau raioanele de graniţă de la Momci- 
lovo sau cele învecinate. 

Inainte de a se duce la Direcţia 
regională, Avakum trecea întîi pe la 
„Irakia”, un restaurant destul de 
departe de centru şi unde, aşezat în- 
tr-un colţ singuratic, lua masa şi 
asculta muzică vreo jumătate de oră. 
Orchestra era bună şi cînta de obicei 
melodii vesele, dar ciudat, această mu- 
zică veselă îl întrista pe Avakum, de 
parcă ar fi ascultat cine ştie ce melodii 
sumbre, sau s-ar fi aflat undeva, 
departe, tocmai la capătul lumii. In 
clipele acelea îi venea să ceară o 
băutură tare şi bătea cu inelul în 
farfurie, dar atunci cînd ospătarul 
venea la masa lui, se încrunta, făcea 
plata şi părăsea repede restaurantul. 

Se culca pe la orele şapte dimineaţa 
şi se scula la douăsprezece. După ce 
făcea un duş rece şi reconfortant, lua 
masa de prînz, care consta din două 
pahare mari de cafea şi un sandviş 
subţire. După aceea îşi lua ţigările şi 
scrumiera şi începea să lucreze. 

Incă de cînd era la Madara ceruse de 
la Direcţie date suplimentare asupra 
lui Metodi  Paraşkevov, asupra 
timpului în care nu funcţionase în 
învăţămînt, adică între 9 septembrie 
1944 si începutul anului 1947, 

În afară de aceasta, el îl rugă pe 
colonelul Vanov să-i trimită 
coordonatele emisiilor clandestine de 
radio interceptate de goniometriştii 
serviciului de contrainformaţii, 


121 


precum şi dosarele geologilor, de la 
staţiunea din Momcilovo. 

Aceste materiale îi fură predate a 
doua zi după sosirea sa la Plovdiv, 

Acum portretul lui Metodi 
Paraşkevov începu să se contureze tot 
mai clar în mintea să. Bineînţeles, îl 
vedea abia „din profil” — nu avea 
încă date despre perioada petrecută la 
Momci- lovo, pentru ca învățătorul să 
poată fi văzut „en face”. Dar şi văzut 
„din profil”, chipul învățătorului 
coincidea cu felul în care şi-l 
închipuise Avakum, chiar înainte de a 
cunoaşte aceste amănunte: 

În tot neamul lui Metodi Paraşkevov, 
atît din partea tatălui cît şi a mamei, 
nu exista nici o persoană cu atitudini 
reacționare. Toate rudele sale, mai 
apropiate sau mai depărtate, munceau 
acum cu multă tragere de inimă în 
gospodăriile cooperatiste, iar doi 
dintre verii săi fuseseră decoraţi cu 
medalii de argint pentru succesele pe 
care le obţinuseră în cultivarea 
specialităţilor de struguri de masă 
„Dimiat”!. Ca învăţător,  Me-todi 
Paraşkevov stătuse departe de 
mişcările politice, cu toate că unele 
referinţe lăsau să se  întrevadă 
anumite „simpatii ascunse” faţă de 
elevii care aveau atitudini progresiste. 
Nimeni însă nu afirmase ceva în 
legătură cu simpatiile sale ascunse 
faţă de „cei de dreapta”. 


1 Specie de struguri de desert, răspîndită în 
Bulgaria.(n.t.) 


122 


Cele mai. multe referințe îl 
prezentau pe Metodi Paraşkevov ca pe 
un om liniştit şi foarte modest, care nu 
tinea de loc la o viaţă comodă, avînd, 
ca să zicem aşa, un spirit spartan. Se 
da a înțelege că omul era puţin 
închis în sine, tăcut şi cu un caracter 
destul de ferm. Dar toţi afirmau că 
este un învăţător minunat, că-l 
interesau cărţile ştiinţifice şi că îi 
plăceau excursiile. După chimie, a 
doua sa pasiune era geologia — pre- 
tutindeni pe unde fusese învăţător 
lăsase în urma sa mici colecţii 
geologice aranjate cu grijă. Unii 
afirmau că nu se putuse căsători 
tocmai din această cauză — pierdea 
prea multă vreme ca să colecţioneze 
diverse pietre şi cheltuia mulţi bani 
pentru tot felul de cărţi, instrumente, 
preparate şi acizi. 

Din nici o referinţă însă nu lipsea 
sublinierea altei caracteristici, şi 
anume pasiunea sa pentru vîinătoare, 
moştenită de la tatăl său. Bunicul său 
Ignat fusese renumit în tot judeţul ca 
cel mai dibaci vinător de lupi. La 
rindul său, Metodi nu era numai un 
iscusit ţintaş, dar se pricepea foarte 
bine şi la împăierea vîinatului — nu 
exista cabi-net de ştiinţele naturii 
unde iepurii, vulpile, bufniţele şi 
potîrnichile împăiate de dînsul să nu 
pară ca vii. Nu se cunoştea motivul 
care-l determinase să-şi părăsească 
modesta sa existenţă de învăţător şi să 
se stabilească la Sofia. Amănuntele 


123 


privitoare la aceşti doi ani nu erau 
prea limpezi. Ceea ce era clar era că 
se întreţinuse cu banii rezultați din 
vinzarea viei părinteşti, că-şi 
cumpărase o carabină de vînătoare de 
la un străin, un englez se pare, şi că 
înaintase o cerere pentru a fi primit în 
serviciul Institutului de mine şi 
geologie. Nu fusese însă numit la 
acest institut, deoarece, pe cererea sa, 
şeful de cadre pusese următoarea 
rezoluţie: „Nu corespunde din punct 
de vedere politic”. Gazda sa din acea 
vreme, un mecanic de locomotivă, dă- 
duse despre dînsul următoarele 
referinţe: „Tă-cut, singuratic, citeşte 
mult şi merge des la vi- nătoare. Are o 
puşcă minunată, îşi face singur 
gloanţele, iar vînatul pe care-l aduce îl 
dăruieşte cu dragă inimă tuturor. Un 
om liniştit şi închis în sine. Nevastă- 
mea Vasilica se supăra foarte mult pe 
dînsul, deoarece umplea camera cu o 
droaie de pietre. Pe masa lui erau 
totdeauna o mulţime de sticle mici şi 
mari, cu diverse chimicale, tot soiul de 
lupe şi diverse ciocane. Într-un timp îşi 
cumpărase chiar un mic microscop, de 
ocazie, dar în stare foarte bună, 
deoarece lucea de parcă ar fi fost de 
aur. În ziua aceea l-am auzit pentru 
prima dată fluierînd. Era desigur vesel 
pentru că îşi cumpărase microscopul. 
Nu primea pe nimeni, îşi plătea chiria 
regulat, dar era foarte zgircit în ceea 
ce priveşte propria sa îmbrăcăminte. 
Nevastă-mea Vasilica, care-i spăla 


124 


rufele, trebuia să-i cîrpească foarte 
des  gulerele cămăşilor. Am fost 
mulţumiţi de dînsul, după cum şiela 
fost mulţumit de noi. Cind ne-a 
anunţat că pleacă la ţară ca învăţător, 
nevastă-mea s-a întristat foarte mult. 
I-a lăsat ca amintire o maşină de spirt 
foarte frumoasă, de fabricație 
străină”. 

După ce culese esenţialul din toate 
aceste hîr- tii, Avakum îşi frecă 
bucuros mîinile: deocamdată nu avea 
nici un temei să creadă că dom- nul X 
era; una şi aceeaşi persoană cu 
Metodi Paraşkevov. 

În a cincea zi de la sosirea sa la 
Plovdiv, Avakum plecă la Smolian. 


3 


La Smolian îl ajunse scrisoarea 
colonelului Vanov. Şeful său îi scria 
următoarele: 

„i cum îţi spuneam, am citit 
procesele- verbale ale celor dintii 
interogatorii luate acu- zatului Metodi 
Paraşkevov. Le-am citit cu multă 
atenţie şi pot să spun că ştiu acum, în 
cazul acesta, tot atita cît ştiam şi la 
început. Oricum, vreau să-ţi citez 
cîteva puncte care mie, personal, mi 
se par interesante. 

La primul interogatoriu, omul nostru 
l-a invi-tat să vorbească punîndu-i 
obişnuita întrebare: 

— Povestiţi-ne ceva despre 
dumneavoastră. Metodi Paraşkevov a 


125 


oftat: — Ce să vă spun despre mine, 
cînd dumneavoastră  mi-aţi luat 
posibilitatea să fac un lucru interesant 
şi folositor, în ca- re-mi puneam atitea 
speranţe! — Şi ce vă gin- deaţi să 
faceţi? l-a întrebat  anchetatorul. 
Metodi a tăcut şi după aceea a zis 
zimbind: — Mă gîndi- sem să mă 
căsătoresc — după care a continuat 
pe acelaşi ton: Pentru un flăcău 
tomnatic ca mine, acesta trebuie să fie 
un adevărat eveniment de care face să 
vorbeşti, nu este aşa? 

Anchetatorul l-a întrebat: — Cum ne 
explicaţi plimbările dumneavoastră 
atît de dese prin munţi? Metodi a 
răspuns: — Mă duceam la vînătoare. 
— La vînătoare omul se duce cu puşca, 
iar dumneavoastră plecați de multe ori 
fără puşcă. Se duce oare cineva la 
vînat fără puşcă? — Bineînțeles că nu, 
a răspuns Metodi, adăugînd: Dar în 
afară de vînătoare mă mai duceam şi 


pentru alte interese. — Şi anume? 
l-a întrebat anchetatorul. — Studiez 
natura. 


Anchetatorul l-a întrebat: — 
Dumneavoastră, cetă-ţene, afirmaţi că 
în noaptea de 22 spre 23 august, aţi 
ieşit să vă plimbaţi dincolo de sat, 
spre răsărit. lar martorii v-au întîlnit 
pe drumul care duce spre satul Lăkite, 
adică într-o direcţie opusă aceleia pe 
care o indicaţi. De ce ne induceţi în 
eroare? 

— Aceasta este 0) chestiune 
particulară a mea — a răspuns 


126 


învățătorul. După care şi-a strîns 
buzele şi a încetat să mai scoată vreo 
vorbă în această problemă. 

La al doilea interogatoriu, 
anchetatorul l-a întrebat: 

— Anul trecut, în regiunea „Zmeiţa”, 
a fost ucis, într-un schimb de focuri cu 
organele autorităţilor, diversionistul 
Kademov din satul Lăkite. 
Dumneavoastră l-aţi cunoscut pe acest 
om? 

— L-am cunoscut — a răspuns 
Metodi. Avea un ochi bun şi o mînă 
sigură. Era un vînător foarte bun. 

— Mergeati deseori la vînătoare cu 
Kademov? 

— Ne-am întilnit de cîteva ori prin 
munţi. 

— Dar nu vă amintiţi cumva cînd a 
fost ultima dumneavoastră întîlnire? 

Metodi a răspuns foarte liniştit: 

— Mi se pare că lucrul acesta s-a 
întîmplat cam cu un an înainte de fuga 
lui spre sud. 

— Şi cînd v-aţi mai văzut după 
această ultimă întîlnire? 

— Ne-am fi putut vedea poate în ziua 
înmor-miîntării lui, dar mi-a fost lene 
să bat drumul pînă la Lăkite — a 
zimbit Metodi. 

La al treilea interogatoriu, 
anchetatorul l-a întrebat: 

— Dumneavoastră, cetăţene 
Paraşkevov, ne-gaţi participarea 
dumneavoastră la atacarea staţiunii 
geologice. Dar atunci cum puteţi 
explica prezenţa amprentelor 


127 


dumneavoastră pe bucăţile de geam 
spart? 

— Dacă aş fi detectiv, v-aş satisface 
într-un fel oarecare curiozitatea — a 
ridicat din umeri Metodi Paraşkevov. 
lar după ce s-a mai gîndit puţin, a 
adăugat: Există o singură posibilitate: 
în timp ce dormeam, mi-a luat cineva 
degetele de la mînă. Mi le-a luat, s-a 
dus cu ele la staţiunea geologică şi a 
spart geamul. Apoi s-a întors înapoi şi 
mi le-a pus din nou la loc. Dum- 
neavoastră ce credeţi? 

— Sînteţi  neserios — a spus 
anchetatorul. 

— Dimpotrivă! Sînt tot atit de serios 
cît sînt de serioase toate acuzaţiile 
dumneavoastră! l-a fulgerat din ochi, 
supărat, Metodi. 

Atunci anchetatorul a cerut să i se 
aducă fiola cu cloroform, prosopul şi 
mucul de ţigară şi l-a întrebat: 

— Cunoşti aceste lucruri? 

— Păi sigur că le cunosc! a zis 
Metodi. Fiola şi prosopul sînt fără 
îndoială ale mele, deoarece le-am 
cumpărat cu banii mei. Cît priveşte 
acest muc de ţigară — s-a uitat la el 
cît va timp — nu sînt sigur dacă 
provine de la ţigara mea sau de la 
alta. Toate mucurile de ţigări seamănă 
între ele ca nişte fraţi gemeni. 

— Vă rog — a zis anchetatorul — nu 
vă faceţi prea multe gînduri despre 
acest muc de ţigară. Am avut noi grijă 
să facem toate cercetările şi expertiza 


128 


a stabilit pe acest muc urmele degete- 
lor şi ale bocancilor dumneavoastră. 

— Atunci şi mucul de ţigară este al 
meu — a suris Metodi, adăugind: Mi- 
amintesc că atunci cînd am trecut pe 
lîngă staţiunea geologică, mi-am 
aruncat ţigara undeva, prin 
apropierea ferestrei, şi pentru că sufla 
un vînt puternic, am strivit-o cu 
bocancul, ca să nu dau foc la ceva. 

— Aveţi o memorie foarte bună — a 
spus anchetatorul — şi de aceea o să 
vă amintiţi uşor cum s-a îmbibat 
prosopul dumneavoastră cu cloroform, 
şi în ce fel a ajuns el să se înfăşoare în 
jurul feţei sergentului Stoian. 

Metodi Paraşkevov a tăcut îndelung. 

— Haide,  vorbiţi! l-a îndemnat 
anchetatorul. 

— Din cloroformul meu — a spus 
Metodi — nu s-a consumat în seara 
aceea nici o picătură, deoarece ţin 
foarte bine minte gradaţia de pe fiolă, 
liniuţa pînă la care ajunsese lichidul. 
Acum văd că lichidul se află la aceeaşi 
liniuţă. 

— Dar în afară de dumneavoastră, 
mai poate confirma cineva acest 
lucru? a zis rîzînd anchetatorul. 

Metodi a ridicat din umeri şi pe urmă 
a ris şi el. 

— Să ştiţi că această istorie cu 
prosopul meu este într-adevăr 
curioasă — a zis el. Şi tot atit de 
curioasă este şi chestiunea 
amprentelor mele. Dacă sînteţi un 
detectiv bun, dumneavoastră trebuie 


129 


să lămuriţi aceste lucruri şi pentru 
dumneavoastră şi pentru mine. Dar 
dacă vă pierdeţi vremea în jurui 
modestei mele persoane, vă asigur că 
niciodată n-o să ajungeţi la adevăr. 

— Deocamdată adevărul se învirteşte 
tocmai în jurul modestei 
dumneavoastră persoane — la 
ameninţat anchetatorul. 

Metodi a tăcut un timp şi pe urmă a 
zis: 

— În ceea ce mă priveşte, n-am de ce 
să mă tem, deoarece n-am avut 
absolut nimic de-a face cu această 
urită istorie: şi pentru că sînt destui 
oameni cu cap, care vor dovedi acest 
lucru. Mai e posibil oare astăzi ca 
cineva să fie judecat şi condamnat 
pentru o crimă pe care n-a săvirşit-o? 
Vă rog să nu mă faceţi să rîd, pentru 
că nu fac parte dintre oamenii cărora 
le place rîsul. 

Aşa s-a încheiat cel de-al treilea 
interogatoriu. 

Se pare că acuzatul nu înţelege sau 
nu sesizează situaţia gravă în care se 
găseşte. Această naivitate e frumoasă, 
dar e în acelaşi timp foarte 
primejdioasă pentru respectivul 
dascăl. E bine că omul e liniştit şi nu 
e dominat de teamă. E pri- 
mejdios însă optimismul său, credinţa 
că totul se va termina cu bine şi ca 
deasupra capului său nu planează 
nici o ameninţare. El nu ştie că faptele 
şi dovezile materiale ale acestui caz 
sînt de aşa natură, încît poate fi dat in 


130 


judecată imediat. Încercare 
premeditată de crimă, atacarea unui 
obiectiv militar, sustragerea unui 
document de importanţă strategică, 
ştii foarte bine cum se pedepsesc toate 
astea. Şi dacă dosarul n-a ajuns încă în 
mîinile procurorului, cauza nu este 
lipsă de dovezi împotriva acuzatului — 
asemenea dovezi există şi ele sînt 
indiscutabile! Cauza este dorinţa 
noastră de a descoperi cît mai multe 
din firele acestei crime, adică să 
descoperim organizaţia, oamenii care 
fac parte din ea şi centrala care-i 
conduce. Bineînţeles, dacă nu vom 
reuşi, dacă ancheta se va prelungi 
prea mult şi îşi va pierde din 
eficacitate, atunci Metodi Paraşkevov, 
chiar dacă va fi singurul acuzat în 
acest proces, va fi dat în judecată. 
Deocamdată aşa stau lucrurile. 

În ceea ce priveşte măsurile de 
apărare pe care le-am luat, în afară 
de trimiterea ta la Momcilovo — 
rezultatele obţinute pînă acum, deşi 
nu sînt deosebite, trebuie să le ştii şi 
tu. IntîÎi: După toate probabilitățile, 
schiţa strategică furată nu a fost 
trimisă peste graniţă: sectorul de 
frontieră Momcilovo, ca şi sectoarele 
vecine, se află sub o strictă 
supraveghere. Nu s-a constatat pînă 
acum nici măcar o încercare de 
apropiere de linia frontierei. Dar 
aceasta nu înseamnă de loc că respec- 
tivul document nu a căzut în mîinile 
spionajului străin. Al doilea: 


I&i 


Goniometriştii noştri, lucrind intens, 
au recepționat o a doua radiogramă ci- 
frată, cu un conţinut foarte redus şi 
transmisă de o staţiune de radio pe 
unde ultrascurte, de la vreo 20 de 
kilometri nord, nord-vest de 
Momcilovo, la 24 august. Locul 
staţiunii clandestine nu s-a putut 
stabili cu precizie absolută — 
emisiunea a durat circa jumătate de 
minut. În timpul emisiei, în apropierea 
liniei de frontieră a zburat un avion 
străin. 

Îţi voi trimite — probabil chiar mîine 
— liniile de intersecţie ale celor două 
emisii anterioare pe unde ultrascurte; 
de asemenea şi coordonatele 
aproximative ale locului de unde s-a 
transmis ultima radiogramă cifrată. 
Din nefericire, toate aceste trei 
radiograme nu sînt încă descifrate. 
Ceea ce este sigur însă este că 
staţiunea de recepţie a fost una şi 
aceeaşi în toate cele trei cazuri. Să te 
îngrijeşti să ai legătură obişnuită şi 
suplimentară cu Direcţia regională din 
Smolian şi să faci aşa încît să poţi fi 
sigur — chiar în calitatea ta de 
arheolog, de ajutorul şi colaborarea 
tuturor oamenilor cinstiţi. Fii atent şi 
cînd ieşi afară din sat nu umbla 
niciodată fără o armă bine pusă la 
punct. Am dat dispoziţii să ai zi şi 
noapte legătură radiofonică cu 
Sofia...” 

Avakum citi această scrisoare în 
camera hotelului la care trăsese. Işi 


132 


notă cîteva date în carnetul său, după 
care aprinse un chibrit şi arse 
scrisoarea. 

Se duse la fereastră şi, rezemat de 
pervazul ei, privi îndelung afară. 
Dimineaţa era posomorită, cenuşie. 
Cerul de deasupra dealurilor era de 
plumb. 


4 


Prima mea întîlnire cu acest om mi-a 
rămas întipărită în minte în culorile 
cele mai sumbre, lată cum s-a 
întiinplat: 

La Momcilovo sînt două cîrciumi (le 
spun aşa cum li se zicea înainte); cea 
mai mare şi mai nouă dintre ele are o 


firmă modernă din tablă pe care 
scrie cu litere frumoase: „Restaurantul 
Karabair”. Restaurantul ocupă 


jumătate din noua clădire a 
cooperativei, are ferestre largi, care 
dau spre stradă, iar înăuntru e curat, 
mesele au pe ele feţe de mese albe, 
tejgheaua luceşte de curăţenie, ca şi 
rafturile din spatele ei. Cei din Mom- 
cilovo sînt foarte mîndri de acest nou 
restaurant al lor şi vin cu plăcere aici 
ca să bea un rachiu de mentă şi să 
asculte radio, chiar dacă se simt 
oarecum stînjeniţi de feţele de mese 
prea curate şi de podeaua atit de 
lucitoare. Aici vin să ia masa la prînz 
cei trei învăţători de la Şcoala mixtă, 


53 3 


contabilul gospodăriei şi maiorul 
carto-graf Ştefan Ingiov. Seara, 
această societate serioasă se măreşte, 
deoarece mai vine aici şi tînărul 
agronom cu soţia sa, totdeauna veselă 
şi cu o floare galbenă la ureche. 
Cealaltă — vechea cîrciumă din 
Momcilovo — se află în capătul 
dinspre răsărit al satului, toc-mai la 
răscrucea unde se despart cele două 
drumuri: cel care duce spre mahalaua 
de sus şi cel care merge spre satul 
Lăkite. E o clădire scundă, cu un 
singur cat, veche şi scorojită de 
vreme, cu o singură fereastră bine 
zăbrelită, cu patru trepte de piatră în 
faţa uşii înguste. Sub streaşina ei pă- 
răginită nu se vede nici o firmă. Abia 
mai poţi citi cele două rînduri scrise 
acum vreo 25 de ani de mîna vechiului 
proprietar, şi şterse acum de ploi: 


Băuturi spirtoase. 
Tutun şi ţigări. 


Dedesubt, unde ar fi trebuit să fie 
numele cîr- ciumarului, s-a tras nu de 
mult o dungă groasă de vopsea roşie. 

Cei din  Momcilovo o numesc 
cîrciuma lui Ilcio. Înăuntru, cîrciuma 
lui Ilcio nu e atît deplă- cută cît pare 
de afară. De încăpătoare, e încăpă- 
toare — cuprinde zece mese de lemn, 
aşezate la doi paşi una de alta. 
Podeaua e de pămînt, iar tavanul de 
grinzi înnegrite. Tejgheaua de lemn se 
află chiar în faţa intrării, dar puţin 


134 


spre dreapta, iar spre stînga, în colţ, 
se află un vechi cămin cu lanţul 
atîrnînd deasupra vetrei. Coşul 
căminului este negru de fumul care s-a 
pus pe el de zeci de ani încoace. 

Între cămin şi tejghea era pe vremuri 
o uşă, dar acum n-au mai rămas decit 
rama şi balamalele, căci uşa propriu- 
zisă a fost scoasă. Pe aici se intră într- 
o odaie mică, cu bănci joase, pe lîngă 
pereţi, acoperite cu covoare vărgate, 
vechi şi roase. Galbenul predomină în 
coloritul lor — sînt făcute în dungi 
galbene, late, înconjurate de 
dreptunghiuri roşii şi albastre. În 
mijlocul camerei se află o masă lungă 
cu picioare scurte şi şchioape. Lumina 
pătrunde aci printr-o  ferestruie 
îngustă şi lungă, care priveşte spre 
răscrucea de drumuri. Deoarece 
cîrciuma e construită pe o mică 
înălţime, de la această fereastră se 
poate vedea chiar minaretul vechii 
geamii din mahalaua de sus şi o bună 
parte din drumul care duce spre satul 
Lăkite. 

Bineînţeles, restaurantul „Karabair” 
a atras cea mai mare parte din 
vechea clientelă a cîr- ciumii lui Icio. 
„Karabair” are şi radio, are vara şi 
bere, găseşti aici şi ciorbă caldă, ba şi 
multe feluri de gustări de luat la o 
ţuică. Era vizitat de oamenii mai de 
seamă din sat şi devenise un fel de 
club al gospodăriei colective, care se 
îmbogăţise în ultimii doi-trei ani. În 
restaurantul  „Karabair”, ca şi în 


135 


clădirea modernă a Şcolii mixte, cei 
din Momcilovo vedeau parcă simbolul 
noului care pătrundea şi în viaţa lor. 

Cîrciuma lui Ilcio, atît de vestită pe 
vremuri, îşi pierdu treptat faima, 
rămase pustie şi începu să semene cu 
un fel de monument părăsit, ce 
amintea lucruri de demult trecute şi 
care nu se vor mai întoarce niciodată. 
Veneau aci bătrinii, cîţiva beţivi 
paşnici, se abăteau la ea din cînd în 
cînd lemnarii din mahalaua de sus, 
care nu se puteau obişnui atît de 
repede cu feţele de masă prea albe de 
la „Karabair”. 

Că oamenii o părăsiseră mai toţi, ca 
pe o moară de apă veche, şi stricată 
— asta era adevărat. Dar că în 
butoaiele ei aflai un vin mai vechi, mai 
limpede şi mai curat decît vinul de la 
„Karabair” — acest lucru putea fi 
negat doar de oamenii fără experienţă. 
Marko Krumov, căruia cooperativa din 
sat îi încredinţase conducerea 
cîrciumii lui Ilcio, nu voia să audă de 
nici un fel de rachiuri de mentă, de 
lichioruri şi de alte băuturi din astea 
artificiale, care se lăfăiau pe rafturile 
restaurantului „Karabair”. Marko Kru- 
mov avea totdeauna sub tejgheaua sa 
cîteva damigene cu ţuică veche — 
adusă cine ştie de unde — aromată, 
galbenă la culoare, tare şi care-i făcea 
pe bătrinii cu plete albe să-şi amin- 
tească de anii tinereţii, iar pe lemnarii 
din mahalaua de sus să ducă mîna la 
cuțite şi să le scîn- teieze ochii ca la 


136 


rişii din păduri. „Karabair” se lăuda cu 
gustările sale, dar nici în vis nu putea 
să rivalizeze cu specialităţile cîrciumii 
lui Ilcio, cu ardeii lui copţi şi iuți, 
preparaţi cu oţet de vin şi 
untdelemn. Este adevărat că şi acolo 
se serveau ardei, dar erau dulci, abia 
dacă pişcau puţin, pe cînd pipăruşii de 
la cîrciuma lui Ilcio erau parcă de foc, 
scoşi tocmai din fundul iadului. 
Trebuia să ai limba pingelită cu două 
rînduri de talpă, ca să nu-ţi dea 
lacrimile cînd îi gustai. 

La cîrciuma lui Ilcio nu se servea 
ciorbă şi mîncare  gătită. Marko 
Krumov îşi ospăta clienţii săi statornici 
cu pastramă grasă de oaie, cu slănină 
sărată pusă puţin la jar, le prăjea ouă 
cu ceapă şi brînză, le făcea pui la 
frigare. 

_ Şi cum arăta acest Marko Krumov? 
În orice caz, nu semăna de loc cu 
administratorul restaurantului 
„Karabair”. Acela era uscăţiv, rece şi 
distant, privea neîncrezător, semăna 
cu un vină- tor care pîndeşte vînatul 
din umbră. Marko însă avea o burtă 
mare şi nişte obraji roşii de flăcău, cu 
toate că trecuse de cincizeci de ani. 
Mustăţile răsucite haiduceşte în sus 
făceau ca faţa lui rotundă să pară şi 
mai tînără. lar ochii, totdeauna 
zimbitori, goneau suferinţa din inima 
omului şi-l făceau să-şi aducă aminte 
că pe lumea asta nu sînt numai griji, ci 
că mai este şi plăcere şi veselie. 
Inchipuiţi-vi-l cu un păr argintiu, des 


137 


ca peria, cu nişte miini mari şi 
păroase, goale pînă la coate, cu un 
şorţ care nu fusese niciodată alb şi 
veţi avea o idee despre omul care 
administra şi gospodărea cîrciuma lui 
Ilcio. 

Mie îmi plăcea foarte mult cîrciuma 
asta ve-che! Şi nu pentru ardeii cei 
iuți, de care imi venea să urlu cînd îi 
gustam. De fapt luam din ei cam în 
silă, numai ca să nu mă fac de rîs în 
faţa vrednicilor clienţi ai cîrciumii lui 
Ilcio. Nici faţă de rachiul cel galben n- 
am avut vreodată slăbiciune — cît 
priveşte pastrama de oaie, asta nu mi- 
a fost pe gust de cînd mă ştiu. 
Bineînţeles, nu vreau să fac păcate şi 
să spun că nu-mi plăcea vinul. Da — 
vinul şi puişorii la frigare mi-au plăcut 
totdeauna şi or să-mi placă şi de acum 
înainte, cu toate că asemenea gusturi 
nu sînt prea potrivite pentru un om 
serios ca mine. Am răsfoit destule 
cărţi şi n-am găsit nicăieri o asemenea 
slăbiciune la medicii veterinari, să le 
placă vinul şi puii la frigare. 

Dar oricum ar fi, chiar dacă în 
cîrciuma asta a lui Ilcio nu s-ar găsi 
decit limonadă şi ardei iuti, eu tot o 
să intru în ea, deşi, dacă mă între-baţi 
ce mă atrage acolo, nici măcar n-aş 
putea să vă spun. În cele două 
încăperi era totdeauna cam întuneric 
şi oarecum trist. Dar în cămin pil- pîia 
focul, jucau flăcări şi deseori mă 
aşezam pe scăunelul cu trei picioare şi 
răscoleam cu vreun băț prin cenuşă. 


138 


Asta era tare plăcut, mai ales toamna 
şi iarna. Ascultam cum şuieră vîntul în 
cămin şi cum urlă viforul şi mă 
gindeam la o mulţime de lucruri. Mă 
gindeam mai întîi la vaca Raşka, 
deoarece eu sînt doctor veterinar, iar 
Raşka este  mîndria gospodăriei 
noastre. Îmi treceau prin gînd şi alte 
lucruri, ca, de exemplu, şalul de 
culoare  rezeda al colegei mele, 
doctoriţa Naceva, sau genele ei pe 
care am văzut odată cum se lipise un 
fulg de zăpadă; sau mi se părea, că 
undeva, lingă mine, dar tot aici la foc, 
stă pe un scaun cu trei picioare cineva 
în rochie albă, întinzîndu-şi mîinile ca 
să şi le încălzească la jar. Vedeam 
foarte clar aceste miîini mici şi albe 
întinse spre foc şi totul îmi părea 
caraghios. Era într-adevăr de ris. Oare 
nu e de ris cînd vezi un astfel de 
tablou: o fată îmbrăcată într-o rochie 
de vară, într-o rochie albă, care stă cu 
mîinile întinse la foc? Dacă ar fi avut 
pe umeri un şal, să zicem un şal 
rezeda, iar pe sub şal un pulover 
galben cu guler înalt, aşa cum poartă 
doctoriţa Naceva — atunci desigur 
totul ar fi fost firesc, şi eu n-aş fi avut 
de ce ride... Dar probabil că mă 
gindeam mult mai mult la Raşka 
noastră, deoarece dădea o cantitate de 
lapte record şi noi eram tare mîndri de 
dînsa. 

Dar dacă mă întorc la cele ce 
spuneam şi mă întreb de ce îmi plăcea 
să mă duc la cîrciuma lui Ilcio, şi 


139 


astăzi îmi vine tare greu să răspund. 
Poate că mă duceam acolo pentru 
cămin — ca să-mi coc cartofi în 
spuza fierbinte. 

Dar îndată ce a venit de la Sofia 
grupul de geologi, lucrurile s-au 
schimbat în mare măsură la cîrciuma 
lui lIlcio. La început, toate aceste 
persoane, aşa cum era şi de aşteptat, 
şi-au îndreptat atenţia către 
„Karabair”, restaurantul cel modern şi 
curat. Nu era de mirare, oamenii erau 
doar obişnuiţi cu asemenea 
restaurante, ba desigur, îi atrăgea şi 
radioul, pe urmă la „Karabair” găseau 
în fiecare zi supă şi mîncare caldă. 

Cîrciuma lui Ilcio îşi ducea viaţa ei 
liniştită aşa cum apucase de pe 
vremuri. În afară de mine, venea 
citeodată aici şi învățătorul Metodi 
Paraşkevov, iar bai Grozdan, 
preşedintele gospodăriei, în drum spre 
„Karabair”, se abătea deseori ca să-şi 
mai clătească gitlejul cu un păhărel de 
rachiu de anason. Asta o făcea stînd în 
picioare la tejghea, chipurile omul se 
grăbea şi n-avea vreme să stea la 
masă. Eu însă ştiam că graba lui are 
altă cauză — se temea omul să nu zică 
cineva: „la uite la preşedinte, şi el ţine 
cu trecutul!” . De aceea îşi bea el 
rachiul lui de anason stînd în picioare. 
lar Metodi  Paraşkevov, contrar 
flăcăilor tomnatici, vorbea puţin, bea 
şi mai puţin, dar în schimb mînca o 
mulţime de ardei iuți cu piine. Se 
întîmpla cîteodată să-i aducă lui bai 


140 


Marko Krumov vreun iepure sau vreun 
cocoş sălbatic. Bai Marko pregătea 
vîinatul bărbăteşte, după acele legi 
acum uitate, dar de care se ţineau 
odată haiducii prin poienile pădurilor. 
Dar şi în aceste zile mari pentru 
cîrciuma lui Ilcio, Metodi Paraşkevov 
era tot acelaşi. El îşi mînca ardeii săi 
iuți — muia bucăţi mari de piine în 
zeama ce ardea ca focul, iar din vînat 
mînca puţin. Poate că voia să ne lase 
pe noi să mîncăm mai mult şi de aceea 
se abţinea. 

Odată, la un asemenea prînz solemn 
— în tingirea cositorită se lăfăia un 
iepure înăbuşit în sos de vin — 
Metodi Paraşkevov îl aduse pe Boian 
Icerenski — locţiitorul conducătorului 
grupului geologic. Boian Icerenski era 
un om lacom — mîncase singur o 
jumătate de iepure, tur- nîndu-şi din 
gros şi din sosul aromat. Eu şi cu 
Marko Krumov nu eram prea 
entuziasmați de această lăcomie 
deplasată, dar Metodi Paraşkevov nu 
mai putea de bucurie. Parcă el ar fi 
mîncat jumătate de iepure. 

De atunci s-a petrecut acea 
schimbare de la cîrciuma lui Ilcio de 
care am vorbit mai înainte. 

După ce mîncă pînă ce nu mai putu şi 
bău un litru şi jumătate de vin, Boian 
Icerenski se descheie la cămaşă, oftă 
adînc şi începu să examineze curios 
încăperea. Luasem masa în camera 
cea mică. 


141 


— Măi, dar ce birlog! rise el. Şi după 
ce tăcu o clipă, reluă, rizînd iarăşi: 
Să stau eu lao palmă de loc de aici şi 
să nu ştiu de vizuina asta de vulpe, ci 
să mă tîrăsc pînă la restaurantul ăla 
din centru! Se poate asta, dascăle? 

Metodi Paraşkevov dădu fericit din 
cap. Şi mie îmi făcură plăcere aceste 
vorbe şi de aceea în- găimai şi eu: 
„Bineînţeles, bineînţeles!”, dar Boian 
Icerenski nu-mi dădu nici o atenţie. Iar 
Marko Krumov, entuziasmat de 
sinceritatea geologului, aduse imediat 
la masă alte două jumătăţi de vin. 

Mi se pare că tocmai aici este locul 
cel mai potrivit să spun cîteva cuvinte 
şi despre acest Boian Icerenski. Cînd 
s-au petrecut evenimentele din curtea 
lui Iliazov, el era plecat la nevastă-sa, 
la Plovdiv, şi de aceea am amiînat 
prezentarea lui pe mai tîrziu. Chiar 
dacă nu era atit de frumos ca Matei 
Kaludiev, căpitanul de artilerie, în 
înfăţişarea sa se puteau vedea 
trăsături foarte interesante. In primul 
rînd, Boian Icerenski impresiona prin 
umerii săi largi şi prin capul său ma- 
siv. Ca înălţime nu avea mai mult de 
un metru şi şaptezeci de centimetri, 
nu părea gras, dar cîntărea o sută de 
kilograme în cap — asta am văzut-o cu 
ochii mei, cînd s-a cîntărit pe decima- 
lul cooperativei. Avea nişte umeri de 
luptător de cea mai grea categorie, un 
gît scurt şi zdravăn şi nişte muşchi pe 
care putea să-i invidieze şi cel mai 
puternic lemnar din mahalaua de sus. 


142 


Avea un cap de leu: o frunte lată, 
umerii  obrajilor proeminenţi şi 
maxilare puternice, o bărbie pătrată. 
Dar lucrul cel mai interesant la el erau 
ochii —  galbeni-căprui, mai mult 
galbeni cînd era supărat sau vesel şi 
mai mult căprui în clipele de oboseală 
sau de încordare. 

Vocea, îi era caldă, limpede, iar 
mişcările armonioase, precise, 
neaşteptat de delicate pentru această 
masă uriaşă de carne şi muşchi. Se 
pricepea să înveselească comesenii, cu 
toate că el însuşi ridea foarte puţin, îi 
antrena să cînte, cu toate că pe el nu l- 
am auzit niciodată cîntind. 

Era un om cu anumite merite — avea 
la activul său cîteva descoperiri de 
terenuri miniere în bazinul Mariţei şi 
în culmile acoperite de păduri ale 
munţilor Strangea!, dar nu-i plăcea de 
loc să vorbească despre sine sau să 
audă laude la adresa sa. 

Avea şi el citeva ciudăţenii şi 
curiozităţi, dar despre ele o să vă 
povestesc mai tîrziu, atunci cînd le-o 
veni rindul. Deocamdată vreau să vă 
fac cunoscută numai una din aceste 
trăsături: Boian Icerenski era amabil 
şi atent aproape cu toţi cunoscuţii săi. 
Pe unii dintre ei părea însă că nici 
nu-i observa, le vorbea fără să-i vadă, 
de parcă înaintea ochilor săi ar fi fost 
un spaţiu gol. Între aceştia din urmă, 


1 Lant de munţi care se întinde pe ţărmul 
Mării Negre, începînd de la golful Bungas 
spre sud. (n.t.) 


143 


nu ştiu de ce, mă număram şi eu. Şi 
eram, dragă doamne, medicul ve- 
terinar al raionului! 


Dar aceasta e o chestiune pur 
personală. Era doar vorba de 
schimbările care s-au petrecut la 
cîrciuma lui Ilcio. Chiar a doua zi, 
Boian Ice- renski aduse cu el pe 
căpitanul de artilerie şi pe inginerul 
de mine Kuzman Maumov Hristoforov. 
Căpitanul Matei Kaludiev se 
entuziasmă foarte mult de mica 
noastră cîrciumă. Se aşeză pe un 
scaun şi strigă vesel cîrciumarului: 

— Hei, şefule! 

Marko Krumov dădu fuga, îşi supse 
burta şi îşi lipi palmele de marginile 
şorţului. 

— Ce fel de muniţie ai în chesoane: 
oarbă sau de luptă? 

— Numai de luptă, tovarăşe căpitan! 
zise dinsul şi mustăţile îi săltară de 
cîteva ori în sus. 

Din ziua aceea, în cămăruţa cea mică 
şi întunecoasă a cîrciumii începu să 
pulseze o viaţă veselă. Geologii şi 
căpitanul, dascălul şi cu mine ne 
adunam fără greş la prînz şi seara în 
jurul mesei scunde şi lungi, vorbeam şi 
povesteam cîte în lună şi-n stele, 
uneori cîntam diverse cîntece şi orele 
noastre libere zburau, cum s-ar spune, 
pe nesimţite. Spuneam mai sus că aici 
cîntam diferite cîntece, dar trebuie să 
precizez îndată că acest lucru îl 
făceam noi — căpitanul şi cu mine, 


144 


dascălul mormăia şi el încet. Ice- 
renski bătea tactul pe masă cu inelul 
său, iar Kuzman Naumov, ca de obicei, 
încrunta din, sprincene şi ofta din 
greu. Dar în general atmosfera era 
veselă. Cînd soseau la masă şi puii la 
frigare, atunci era şi mai vesel. 

Bai Grozdan, preşedintele, cînd văzu 
o asemenea societate aleasă adunată 
aici, în vechea cîrciumă, prinse curaj 
şi veni hotărît alături de noi. Acest 
neîntrecut specialist în răsaduri de 
tutun era un minunat cîntăreţ: cînd 
începea să ne cînte cîntecele acelea 
duioase şi puţin triste din 
Rodopi, însuşi Kuzman Naumov ridica 
ochii în tavan şi, oarecum vinovat şi 
ruşinat, dădea şi el din cap. 

Numai şeful, maiorul Ingiov, nu veni 
alături de noi. Dar şi el se abătea din 
cînd în cînd, deoarece una din 
obligaţiile sale era să-şi controleze 
subalternii. Intra încruntat şi sever, 
aşa cum era totdeauna, se aşeza la 
capătul băncii şi tăcea cu demnitate. 
Atunci Marko Krumov îi aducea pe un 
taler de lemn un păhărel de rachiu, în- 
dulcit cu miere şi lucrurile se mai 
dregeau puţin. Dar în general şeful nu 
stătea mult cu noi. Era totuşi şeful 
nostru şi de aceea nu eram supăraţi pe 
el. 

Şi aşa, pe nesimţite, cum spuneam 
mai sus, orele noastre libere zburau 
repede. Îi iubeam pe oamenii aceştia, 
cu toate că Boian lIcerenski nu avea 
timp să mă bage în seamă şi cu toate 


145 


că Matei  Kaludiev, căpitanul de 
artilerie, începu să se ducă tot mai des 
prin satul Lăkite; aici la Lăkite era 
dispensarul unde domnea colega mea, 
doctoriţa  Naceva. li plăcea să-şi 
arunce pe umeri un şal de culoare 
rezeda... Dar s-o lăsăm aşa! N- 
aveam nici un temei să-l privesc cu 
ochi răi pe căpitan doar pentru faptul 
că se ducea la Lăkite. Avea omul 
motocicletă, de ce să nu se ducă? 

Raşka dădea regulat o mare cantitate 
de lapte, iar în raion nu era nici 
morvă, nici ciumă printre găini, 
colectiviştii aşteptau să încaseze la 
toamnă bani frumoşi, cînd deodată se 
întîmplă acest lucru neplăcut — 
evenimentul din curtea lui lliazov. 
Eram tulburaţi, copleşiţi, de parcă pi- 
case trăsnetul peste noi. Şi de fapt 
trăsnise chiar între noi — îl arestaseră 
pe minunatul nostru comesean Metodi 
Paraşkevov. 

Locul lui la masă rămînea mereu 
liber. 

Ne adunam cu toţii în mica noastră 
odăiţă, dar dacă aş spune că 
atmosfera era veselă, desigur aş minţi. 
Căpitanul, care nu era un om 
sentimen- tal, începu să ofteze, iar 
Boian  lIcerenski deveni tăcut, se 
întunecă la fată de parcă era un nor 
fioros de grindină. Numai Kuzman 
Naumov parcă nu se schimbă. In ochii 
lui se citea chiar o oarecare bucurie 
răutăcioasă, dar omul tăcea. 


146 


În asemenea dispoziţie neplăcută ne 
găsi Avakum Zahov. Şi ce m-a 
impresionat neplăcut la această 
primă întîlnire este tocmai lucrul des- 
pre care vreau să vă povestesc. 


Ne aşezasem tocmai la masa de prînz 
— Marko Krumov ne ospăta cu nişte 
ouă prăjite, cînd auzirăm dinspre 
drum claxonul unui automobil. As- 
cultarăm cu toţii atenţi, iar Boian 
Icerenski se ridică îndată şi se uită pe 
fereastră. 

Eram cu toţii la masă, asta însemna 
că era şi şeful cu noi, care-şi bea 
tăcut rachiul său îndulcit cu miere. De 
fapt doar el singur a fost acela care n- 
a dat nici o atenţie claxonului. 

— O maşină de la Sfatul popular 
regional — zise Boian lIcerenski, 
aşeziîndu-se din nou la locul său. Şi 
după ce-şi rupse o bucată de piine, 
adăugă: Maşina asta a venit şi 
altădată pe aici. Ţin minte numărul ei. 

Bai Grozdan îşi frecă ceafa. 

— Mai mult ca sigur că e agronomul 
de la Regiune — zise el şi pe faţă i se 
zugrăvi dintr-o dată îngrijorarea. 

În timp ce noi încercam, să ghicim 
cine era oaspetele, bravul nostru 
„maître d'hotel” îl in-vită cu o voce 
sonoră în odăiţă: 


147 


— Vă rog, poftiţi înăuntru, intraţi! 

După care, dădu autoritar ordine: 

— Băiete, adu geamantanul aci, nu 
sta ca o momiie la uşă! 

În prag apărură doi inşi: pe unul îl 
recunoscu- răm imediat — era 
secretarul Sfatului popular regional. 
Pe celălalt, mai subţire, mai înalt şi 
mai tînăr — îl vedeam pentru prima 
oară. Era îmbrăcat într-un costum 
cenuşiu de sport, pe umeri purta 
aruncat un pardesiu bej, într-un 
cuvint, avea o înfăţişare destul de 
elegantă. Faţa lui era trasă, severă şi 
puţin obosită. Nu strălucea prin- tr-o 
frumuseţe deosebită ca a căpitanului, 
de pildă, dar pe chip i se citea un fel 
de concentrare aparte şi multă linişte. 
Avea un semn care bătea îndată la 
ochi: sprinceana lui stingă era neagră, 
pe cînd cea dreaptă era roşie, de 
parcă ar fi fost vopsită cu roşu. 

Secretarul Sfatului popular regional 
era foarte grăbit. Bău în picioare o 
jumătate de pahar de vin, ne mulţumi 
şi în citeva cuvinte ne lămuri cum sta 
treaba cu oaspetele nostru. Avakum 
(el îl numi cu numele său adevărat, 
dar are asta vreo importanţă 
pentru povestirea mea?), Avakum 
Zahov era istoric, arheolog, trimis de 
Academie să studieze trecutul regiunii 
Momcilovo, aşa încît urma să rămînă 
mai multă vreme în sat. 

— Măi să fie! duse bai Grozdan 
degetul la frunte. La noi, la Sfat, am 


148 


primit o scrisoare de la nu ştiu cate 
institut să dăm concursul unuia, nu 
ştiu cum îi zice — şi încercă să-şi 
aducă aminte. Da... a fost de curînd, 
acum vreo două- trei zile! 

Secretarul Sfatului popular regional 
îşi ex-primă credinţa că-l vom ajuta pe 
Avakum să-şi găsească-o gazdă mai 
bună şi pentru că se grăbea, fiind 
aşteptat în altă parte, ne ură succes 
la toţi şi plecă. Maiorul, care tocmai 
îşi termi- nase rachiul său îndulcit cu 
miere, ieşi să-l conducă. 

Maşina cenuşie dispăru pe drumul 
care ducea spre Lăkite. 

Boian lIcerenski, pe care, printr-un 
acord tacit îl alesesem ca pe un fel de 
preşedinte al nostru, îl invită pe 
Avakum lîngă dînsul, îi turnă un pahar 
de vin şi ceru lui Marko Krumov să-i 
pregătească ceva demincare. După 
aceea, aşa cum se şi cuvenea, începu 
să ne prezinte unul cîte unul tînărului 
istoric. 

— Acesta este bai Grozdan — arătă 
el spre preşedintele gospodăriei, 
rizind bucuros către el. Preşedinte al 
gospodăriei şi „tatăl pîinii noastre cea 
de toate zilele”. Un om cumsecade. 
Cel de lîngă dînsul, ăla încruntatul, 
care seamănă cu cineva care a mîncat 
un sac întreg de măcriş, acela este 
renumitul inginer de mine Kuzman. 
Kuzman Naumov  Hristoforov. Bea 
mult şi tace şi mai mult. Un exemplar 
curios. Acum, fii atent! şi el arătă cu 
capul spre căpitan. Cu dumnealui nu 


149 


te sfătuiesc să-ţi măsori puterile în 
ceea ce priveşte sectorul feminin. Te 
suflă ca pe o muscă. Are mari 
avantaje, iar pe deasupra mai este şi 
artilerist. A absolvit Academia Militară 
şi dacă nu-l pierde prea devreme vreo 
reprezentantă a sexului frumos, atunci 
ajunge neapărat general. lertaţi-mi 
sinceritatea, tovarăşe căpitan, îmi sîn- 
teţi foarte drag. Hai noroc! 

— Dar de ce l-aţi uitat pe băiatul 
ăsta? îl întrebă Avakum. 

Intrebarea se referea la mine. M-am 
înroşit. 

— Pe ăsta? Boian Icerenski dădu din 
umeri şi zîmbi indulgent. Pe urmă 
zise: Uită-te şi dumneata la el şi spune 
ce crezi. Eu n-am nici o părere. Şi îşi 
goli paharul. 


Şi Avakum îşi bău paharul. Eu 
tremuram şi am plecat ochii în jos. 

— Băiatul ăsta (Dumnezeule, n-avea 
nici cinci ani mai mult decît mine şi 
îmi zicea „băiat”!) acest băiat — zise 
Avakum, şi se uită pe fereastră, de 
parcă m-aş fi găsit undeva, pe drum, 
şi n-aş fi stat în fata lui — este în 
sufletul lui un poet, dar se ocupă cu 
medicina veterinară. Probabil că este 
chiar medic veterinar. Cu toate 
acestea, sînt gata să pariez că-şi 
cunoaşte me-seria şi îşi vede de ea, cu 
toată înclinarea sa spre poezie. Şi mi 
se pare (aici Avakum oftă uşor) că e 
amorezat şi că e nefericit în dragoste. 
De fapt, să iubeşti nu este o nefericire. 


150 


E minu-nat să iubeşti, chiar atunci 
cînd fata nu-ţi răspunde cu aceleaşi 
sentimente. 

M-a pus într-o situaţie atit de 
neplăcută şi mi-era atît de ruşine, 
încît îmi venea să intru în pămînt. 
M-am supărat de-a binelea, cînd căpi- 
tanul Matei Kaludiev a început să ridă 
cu ho-hote. Şi risul său era cu atît mai 
insolent, cu cît ştiam foarte bine că nu 
doctoriţa  Naceva îl chemase la 
dispensarul ei, ci el a fost acela care o 
plictisea ducîndu-se acolo. 

Boian Icerenski tăcea şi se uita mirat 
la noua noastră cunoştinţă. 

— Cînd ai putut să-i studiezi 
biografia atît de amănunţită? întrebă 
el curios. 

Faptul că  devenisem subiectul 
convorbirii nu mă încînta prea tare, se 
înţelege. Nu ştiu de ce, mă simţeam 
jignit şi mă întristai. 

— N-am studiat nimic — zise 
Avakum. Vin de-a dreptul de la 
Smolian şi pun pentru prima dată 
piciorul aci, în satul Momcilovo. Dacă 
am presupus lucruri juste despre acest 
băiat, faptul se datoreşte în primul 
rind simțului şi calităţilor mele de 
arheolog. Trebuie să ştiţi că fiind 
ar- 
heolog, eu trebuie să restaurez în 
acelaşi timp o mulţime de obiecte. Mă 
ocup cu restaurarea diverselor vase, 
urcioare şi a multor alte obiecte de 
uz comun pe care le găsim în pămînt, 
sparte în zeci de bucăţi. La Muzeul 


LSL 


Arheologic din Sofia am pînă acum 
douăsprezece obiecte de teracotă 
restaurate de mîna mea. Este o muncă 
destul de  bănoasă, deoarece se 
plăteşte bine. Cere însă îndemiînare şi 
un simţ de observaţie foarte ascuţit. 
Adică, vreau să zic că meseria asta a 
mea m-a învăţat să observ tot felul de 
amănunte. Asemenea amănunte sînt, 
de exem-plu, ochii acestui băiat. Eu, 
care sînt obişnuit sā restaurez şi să 
trag concluzii, am observat imediat o 
particularitate a lor. Sînt foarte lim- 
pezi şi oarecum visători. Şi o altă 
particularitate: băiatul acesta are o 
frunte înaltă şi boltită. Aceste două 
lucruri, ochii, şi fruntea, mă fac să 
cred că băiatul are înclinații spre 
poezie. lar că se ocupă de medicină 
veterinară, aceasta ar putea s-o spună 
oricine. E de ajuns să privească spre 
buzunarul stîng al hainei lui, ca să 
vadă acolo un ciocan neurologic 
pentru vite mari. Tovarăşul 
Hristoforov nu poartă în buzunarele 
sale un asemenea ciocan pentru vite, 
deoarece nu se ocupă de medicină 
veterinară. Şi de unde am tras 
concluzia că este amorezat şi că nu-i 
prea merge bine în dragoste? Uitaţi-vă 
la umbrele de sub ochii lui; acestea 
sînt rezultatul insomniei; totuşi el n- 
are aspectul unui tînăr care-şi pierde 
nopţile la chefuri. Acest om nu 
doarme, sau doarme prea puţin, 
pentru că îi roade ceva inima. Pe cînd 
fericitul, cel care are satisfacţii în 


152 


dragoste, doarme ca un prunc. Amo- 
rezatul fericit are şi poftă de mîncare, 
şi somn bun. Nu-i aşa, tovarăşe 
căpitan? 

În timp ce Avakum vorbea, Marko 
Krumov îi 
aduse o farfurie cu ouă la tigaie şi 
nişte cîrnaţi proaspeţi, prăjiţi. 

— Eh, poftă bună! îi ură bai Grozdan. 

— Pofta nu-mi lipseşte niciodată — 
rise Avakum. Şi tăind în bucățele mici 
cîrnaţii, îl întrebă pe lcerenski: Mă 
pricep la restaurări, nu-i aşa? 

— Nici vorbă! fu de acord imediat 
geologul şi rise dus oarecum pe 
gînduri. 

Avakum îl privi cu destulă 
îndrăzneală şi zise: 

— Dar pentru orice muncă de 
restaurare eu sînt plătit. Frate, frate, 
dar brînza-i pe bani. Aşa încît 
dumneavoastră trebuie să-mi plătiţi 
masa de prînz, pentru că am făcut un 
portret veridic tovarăşului veterinar. 

Lui Icerenski îi plăcură mult vorbele 
astea. Toți rîseră cu poftă. Numai 
preşedintele, bai Grozdan, dădu 
nemulţumit din cap. 

— Asta nu-i frumos, să faci totul 
numai pentru bani! zise el. Om 
învăţat, şi cînd colo, cu ochii numai la 
bani! 

— Eh, nu fi supărat pe mine, 
tovarăşe preşedinte! îl privi cu 
dragoste Avakum. Marele Napoleon 
Bonaparte a spus: „Daţi-mi bani, şi 


55.3 


lumea va fi a mea”. Eu sînt ceva mai 
modest decît Napoleon. 

Riseră cu toţii, ba zîmbi şi bai 
Grozdan. Am ris şi eu forţat. 

Atunci  Avakum zise lui Marko 
Krumov: 

— Consumaţia mea o s-o plătească 
acest ono-rat domn — şi-l arătă pe 
Icerenski. lar acum, mai dă-ne cîte un 
pahar de vin la toţi şi bea şi tu un 
pahar cu noi. 

După aceea veni vorba de cameră. 

Bai Grozdan căruia, după cum se 
vedea foarte bine, arheologul nu-i 


plăcea prea mult, începu să 
lungească vorba: că au fost cîteva 
camere mai bune în sat, dar 


acestea au fost ocupate de 

învăţători şi de geologi, aşa încît, în 
general, ar fi destul de greu să se 
găsească o cameră. 

— Temporar, pot să-l găzduiesc la 
dispensarul meu — am spus eu, cu 
toate că aveam suficiente motive să nu 
fiu prea amabil cu acest om. 

— Asta — nu-i rău de loc — vorbi 
Icerenski. 

Avakum oftă. 

— Sînt un om foarte sensibil — zise 
el. Îmi pierd orice bună dispoziţie 
atunci cînd văd un animal bolnav. lar 
dacă trece cineva prin faţa mea cu 
seringa şi cu acul, cad în melancolie şi 
nu-mi vin în fire o săptămînă întreagă. 

— Ba eu pot să văd şi o mie de 
seringi pe zi şi n-am nici pe 
dracu'! rise Matei Kaludiev. După care 


154 


acest om vesel adăugă: N-am nimic 
împotrivă să locuim împreună în 
camera mea. E destul de mare şi are 
soare berechet, deoarece ferestrele 
dau spre sud. 

— Admirabil! aprobă Avakum. Ara o 
mare slăbiciune pentru camerele 
expuse spre sud. Viitorul meu 
apartament va avea două ferestre 
îndreptate spre sud. Dar sînt un om cu 
un somn foarte capricios, aud foarte 
bine şi nu pot suferi pe cineva care 
sforăie. Dacă am noaptea un ase- 
menea tovarăş, cad de-a dreptul în 
ipohondrie. 

Bai Grozdan dădu nerăbdător din 
umeri, dar nu spuse nimic. 

— Eu nu sforăi — interveni cu totul 
pe neaşteptate Kuzman Hristoforov. 

Am tresărit cu toţii şi, ca la comandă, 
amuţi-răm pentru o clipă. 

Primul care  reluă discuția fu 
Avakum. 

— Vă mulţumesc foarte mult pentru 
bunăvoință — zise el privind fix în 
ochii lui Kuzman. Aş locui cu plăcere 
împreună cu un inginer de mine atît 
de capabil. Totdeauna am avut o mare 
stimă pentru asemenea ingineri. Dar 
tu, amice dragă, ai obicei să vorbeşti 
prin somn, nu este aşa? Aşa încît 
regret! 

— Nu-i nimic! zise Kuzman, şi îşi 
turnă un pahar de vin. 

Tăceam cu toţii. 

— După cum se vede, dumitale îţi 
trebuie confort — vorbi oarecum în 


155 


silă bai Grozdan. Balabaniţa avea o 
odaie de astea: mare, să încapă trei 
oameni, la etajul al doilea, cu totul 
sepa- rată! 

— La Balabaniţa? îl privi viclean 
Matei Kaludiev şi clipi cu înţeles. 

— Eh, şi tu acuma! se încruntă 
Icerenski. Şi îndată rupse un miez de 
pline şi începu să-l fră- miînte între 
degete. 

Bai Grozdan se uită la el şi chipul său 
căpătă expresia unui om care a făcut o 
prostie de neiertat. Voi să spună ceva, 
deschise gura, dar lăsă îndată capul în 
jos şi tăcu. 

Matei Kaludiev începu să fluiere şi se 
întoarse spre fereastră. 

— Cum adică? Poate că aţi promis 
această cameră confortabilă altcuiva? 
întrebă Avakum. 

Ne uitarăm unul la altul. Era clar că 
la această întrebare frontală trebuia 
să răspundă Icerenski. La urma urmei, 
el era şeful mesei noastre, ales de noi 
toţi. 

Aşa se şi întîmplă. 

Icerenski îşi drese glasul şi luă 
cuvintul: 

— Treaba asta e oarecum încîlcită — 
zise el. Bai Grozdan se gîndeşte la 
camera Balabaniţei, care, e adevărat, 
are anumite avantaje în ceea ce 
priveşte confortul. 

— Şi nici Balabaniţa nu-i de lepădat 
— clipi şiret Matei Kaludiev. 

— Aici nu-i cazul să glumim — îl 
mustră lIcerenski. Şi continuă să tacă 


156 


un timp, după care adăugă: Camera 
are un singur cusur: nu se ştie 

încă ce se va întîmpla cu omul care a 
închiriat-o. 

— Fiţi pe pace — zise Avakum — 
omul ăsta nu va ieşi prea curînd de la 
puşcărie. 

L-am privit cu toţii ca trăsniţi. Figura 
lui bai Grozdan îşi pierdu dintr-o dată 
culoarea, iar pe buzele lui Kuzman 
Hristoforov alunecă un fel de suris 
răutăcios şi în acelaşi timp 
compătimitor. 

Boian lIcerenski îşi suflă zgomotos 
nasul în batistă, deşi cu toţii ştiam că 
nu era cîtuşi de puţin răcit. 

— Mai mult ca sigur că va fi 
spiînzurat — adăugă cu un suris vesel 
Avakum, după care îşi aprinse o ţigară 
şi se rezemă nepăsător de spătarul 
băncii. Secretarul Sfatului mi-a spus o 
mulţime de lucruri. Metodi, sau cum îi 
zice... 

— Metodi Paraşkevov — îngăimai eu. 

— Tocmai. A recunoscut omul 
absolut totul, de la început şi pînă la 
sfîrşit. 

— Curios — zise Icerenski. 

Bai Grozdan oftă din greu, de parcă 
el era acela care trebuia să fie 
spînzurat şi nu Metodi Paraşkevov. 

— Şi tipul ăsta a stat aici, la masa 
asta, între noi! zise căpitanul lovind cu 
pumnul în masă şi duse mîna la 
pistolul pe care-l purta. 

Din cauza acestei lovituri, care ar fi 
putut să doboare un vițel, paharul lui 


157 


Kuzman Hristoforov sări în sus şi vinul 
i se vărsă pe genunchi. Vinul i se vărsă 
pe genunchi, dar el rămase nemişcat. 

— Cui nu-i place să ridă şi să 
vorbească de femei, e lege, în astfel de 
om să n-ai încredere! conchise filozofic 
căpitanul, dînd ameninţător din cap. 

— Să ştii că am avut noroc! rise vesel 
Ava-kum. După cum vedeţi, totul s-a 
aranjat în folosul meu. Acum un an, 
cînd eram la săpături lîngă 
Nicopolis ad Istrum, o ţigancă bătrină 
mi-a dat în bobi şi mi-a spus că m-am 
născut sub o stea fericită. Ţin minte şi 
acum cuvintele ei: „Eşti născut, fiule, 
sub o stea fericită. Dar steaua asta 
iese pe cer atunci cînd se coc strugurii 
şi cînd trebuie cules porumbul. Orice 
vei încerca pe vremea asta, totul o să- 
ţi meargă în plin”. Aşa mi-a spus 
atunci ţiganca, lîngă ruinele de la 
Nicopolis ad Istrum şi cred că n-a 
greşit. Cîteodată ţigăn- cile astea ştiu 
foarte multe. Judecaţi şi voi: pe ce 
vreme sîntem acum? La începutul 
toamnei. Strugurii s-au copt, porumbul 
e gata de cules. Adică, steaua mea a 
răsărit pe cer. Va să zică o să am o 
cameră confortabilă şi o gazdă 
plăcută. Iar lucrurile astea, trebuie să 
fiţi de acord cu mine, pentru că şi voi 
sînteţi oameni de ştiinţă, au o mare 
importanţă în munca de cercetare. 

Căpitanul Kaludiev zise pe 
neaşteptate: 

— Noi amindoi o să fim buni prieteni, 
amice dragă! 


158 


Umplu paharul lui Avakum şi-l umplu 
şi pe-al său, se întinse peste masă şi-l 
sărută zgomotos pe arheolog pe 
obrazul stîng. 

La rindul său Avakum făcu acelaşi 
lucru. Pe urmă ciocniră paharele şi le 
goliră pînă la fund. 

Şi totuşi — zise Icerenski, a cărui 
bună dispoziţie revenise — nu te 
sfătuiesc să locuieşti acolo. Gîndeşte- 
te şi tu: e oare plăcut să locuieşti în 
camera unui spînzurat? 

— Dar, dragii mei — rise Avakum — 
am eu oare mutra unui om care se 
teme de stafii? 

Noi  aprobarăm în tăcere că 
arheologul n-avea mutra asta. 

Atunci Icerenski se ridică de la masă, 
căscă zgomotos şi se îndreptă încet 
spre uşă. 

— Ai uitat să plăteşti, tovarăşe! 
strigă în urma lui Avakum. 

Am tresărit. Pentru a citea oară 
tresăream astăzi? Este posibil oare să 
te adresezi cu atita neruşinare unui 
om cu merite, învățatului care a 
descoperit atitea noi zăcăminte de 
aramă? Cu toate că, în ceea ce mă 
priveşte, nu-l iubeam, îl respectam 
totuşi şi, nu ştiu de ce, mă temeam 
de el, aşa cum mă temeam pe vremuri 
de profesorul meu de matematici. 

Dar Icerenski zimbi. 

— Fii pe pace, băiatule! zise el. 
Astăzi e miercuri; şi eu plătesc 
miercurea absolut tot ce se consumă 


159 


la această masă, inclusiv consuma-ţia 
oaspeţilor. Acum eşti mulţumit? 

— Foarte — zise Avakum. Sînt foarte 
mulţumit. Făgăduiesc în modul cel mai 
solemn, în faţa acestei onorate 
societăți, că în fiecare miercuri voi fi 
oaspetele tău. 

— Îţi mulţumesc — se înclină uşor 
Icerenski. Pentru mine o să fie o 
adevărată plăcere. Îmi plac oamenii 
delicaţi. 

Dar abia trecuse pragul, că Avakum 
se şi luă după el. 

— Ai ocazia să-mi arăţi unde este 
casa răufăcătorului, cu gazda aia 
nostimă! zise el rizînd. 

Pe faţa lui Icerenski trecu parcă o 
umbră. Se opri, tăcu o clipă-două, de 
parcă s-ar fi gindit să-l înjure pe 
neruşinat şi nu ştia ce vorbe să aleagă. 
Dar se pare că-şi stăpîni tulburarea, 
deoarece zise liniştit şi foarte 
politicos: 

— Casa răufăcătorului? Păi se vede 
de aici. Ce să te mai conduc! Şi arătă 
fereastra: A treia pe partea stingă, 
care are gard de chirpici la şosea. 

— Aha! zise Avakum. O văd. 

— Te conduc eu— oftă bai Grozdan. 
Trebuie să vin eu cu tine. Balabaniţa 
n-o să te primească dacă nu vii cu un 
om din partea Sfatului, aşa se 
obişnuieşte la noi. Făcu un gest cu 
mîna şi îşi trase pe o ureche căciula sa 
de oaie. Hai să mergem! 

Avakum se şi grăbi spre uşă. 


160 


lată cît de îngrozitoare au fost 
impresiile mele de la prima întîlnire cu 
acest om. 

Bineînţeles, astăzi am cu totul altă 
părere despre el. Şi atitudinea mea 
este alta. Dar dacă m-ar întreba 
cineva: „Şi care, mă rog, este această 
atitudine?” aş sta mult pe ginduri pînă 
să-i răspund. Şi nu ştiu dacă i-aş 
răspunde ceea ce trebuie, dacă n-aş 
încurca-o. Două lucruri îmi sînt însă 
clare. În primul rînd, am pentru el o 
adincă admirație. Dar admirația 
aceasta e oarecum deosebită. Admir, 
de exemplu, şi o floare viu colorată, 
dintr-o poiană a pădurii. Dar cînd mă 
gîndesc la omul ăsta, mi se pare că am 
înaintea ochilor un peisaj de munte cu 
prăpăstii şi piscuri ameţitoare. In 
urechile mele duduie zgo- motul 
cascadelor, strălucesc bucăți de 
curcubeu deasupra vîltorilor 
înspumate; în înaltul cerului stă 
nemişcat parcă un vultur. Şi un 
asemenea tablou îmi bucură ochii, dar 
el naşte în mine o emotie puţin mai 
altfel — nu ca aceea pe care mi-o dă 
floarea cea viu colorată, sau mica po- 
iană rătăcită în liniştea înverzită a 
desişurilor pădurii. 


161 


În al doilea rînd, cînd mă gîndesc la 
acest om, parcă-mi uit vîrsta şi situaţia 
mea socială, parcă uit că sînt medicul 
veterinar al unui mare raion. Mă simt 
ca un băieţaş slab şi miop lîngă 
umărul puternic al unui Spartacus. 
Sentimentul acesta mă stînjeneşte de- 
a binelea, deoarece am şi eu treizeci 
de ani, am un metru şaptezeci şi trei 
înălţime, iar faptul că vaca Raşka dă o 
producţie de lapte record este totuşi 
un succes al meu. Acest sentiment, 
după cum spuneam, nu-mi este de loc 
plăcut. Dar ca să mă dezbar de el, 
parcă n-am suficiente forţe. 
Bineînţeles, dacă toate vacile noastre 
ar da o producţie de lapte tot atît de 
mare ca şi Raşka, şi dacă doctoriţa 
Naceva ar înceta să ridă cînd ne 
întîlnim — atunci poate că nu m-aş 
simţi ca un băieţaş slăbuţ şi miop lîngă 
acest Spartacus. Aşa mi se pare. 

Fireşte, vreau să fiu obiectiv atunci 
cînd vorbesc de Avakum. Dar pentru 
motivele pe care le-am arătat mai sus 
şi pentru altele, nu prea pot să fac 
acest lucru. E mult mai bine să intru 
din nou în rolul meu de cronicar 
nepărtinitor. 

Vreau să fac numai o singură 
observaţie. Este una măruntă şi care 
nu se referă la esenţa povestirii mele. 
Şi anume: atunci cînd Avakum vor- 
beşte despre mine, nu trebuie să i se 
dea crezare. Nu trebuie să fie crezut, 
pentru că, în general, şi-a făcut o 
impresie foarte greşită despre carac- 


162 


terul meu. Aşa, de pildă, îşi închipuie 
că sînt o fire romantică, un fel de poet, 
un fel de visător, or asta n-are nimic 
comun cu adevărul. Sînt medicul 
veterinar al unui mare sector şi, slavă 
domnului, în raionul meu, aşa cum am 
mai spus-o mai sus, nu există nici 
morvă şi nici ciumă printre păsări. Ba 
şi vaca Raşka îmi este martoră, chiar 
dacă este  necuvîntătoare, că mă 
pricep în mese-ria mea. Atunci de ce 
poezie şi de ce romantism poate să fie 
vorba? lar afirmaţia lui că aş fi un 
visător n-are nici un fel de temei. Cînd 
doctoriţa Naceva s-a împrietenit cu 
căpitanul de artilerie, am întrerupt 
imediat plimbările care duc spre sa-tul 
Lăkite. Or, nici un visător nu e capabil 
să facă un gest atît de categoric. lar 
cînd căpitanul şi-a schimbat intenţiile, 
am început să merg din nou pe drumul 
ăsta, ca şi cum nimic nu s-ar fi 
întîmplat. Atunci cu ce temei mai 
susţine Avakum toate astea? 

Este clar că Avakum şi-a făcut o idee 
greşită despre caracterul meu. Dar eu 
nu sînt supărat pe dînsul — există 
oare om să nu greşească? Chiar si 
Sherlock Holmes a greşit uneori. 


„„„Mătuşa Balabaniţa se apropia de 
patruzeci de ani, dar părea mult mai 
tînără, aşa că nici cel mai sceptic 
dintre noi nu i-ar fi dat mai mult de- 
cît treizeci de ani. Era înaltă, cu un 
piept cam plinuţ, cu coapse lungi şi 
talia subţire. Avea o gură mică şi nişte 


163 


ochi mari, negri, totdeauna umezi, aşa 
cum au căprioarele în luna mai. 

Bărbatu-său, mare meşter în 
pregătirea caşcavalului, bai Balaban, 
murise subit acum vreo cinci ani de-o 
boală de inimă. Vecinele, nişte femei 
foarte invidioase, ziceau că nevastă-sa 
a avut şi ea o vină în toată treaba asta, 
pentru că nu se mai sătura de 
dragoste, ca o scorpie. Dar de care 
nevastă tînără, fără copii, nu vorbesc 
gurile rele ale satului? Cele două 
scurteici de piele de vulpe pe care i le 
făcuse Metodi Paraşkevov nu le lăsau 
să doarmă pe aceste vecine şi probabil 
de aceea scorneau pe socoteala ei 
atitea vorbe urite. Dar astea sînt 
mărunţişuri cu caracter personal. 
Mătuşa Balabaniţa era o muncitoare 
fruntaşă la atelierul unde se prepara 
caşcaval, făcea o mulţime de zile- 
muncă şi cîştiga suficient ca să nu se 
grăbească să se mărite a doua oară. 
Era foarte  îndemiînatică şi foarte 
veselă. 

Cînd bai Grozdan şi Avakum intrară 
în curtea casei şi apărură în tindă, 
în faţa uşii deschise 
care da spre cameră, Balabăniţa şedea 
aplecată şi spăla un vas de aramă 
lucitoare.  Stătea în genunchi, cu 
spatele la ei, îşi mişca umerii mlădioşi 
şi freca iute cu o perie vasul cel mare. 
Fusta ei neagră de lină sta ridicată 
cam sus, încît bai Grozdan tuşi de 
două ori cam tulburat. Avakum însă 
era foarte calm. Balabaniţa îl auzi pe 


164 


preşedinte abia cînd acesta tuşi 
pentru a treia oară. 

Se ridică şi îşi aranjă zîmbind o buclă 
de păr negru, care-i căzuse pe frunte. 

— De ce nu eşti la lucru? încercă 
preşedintele să fie aspru. 

— Mai întîi trebuia să-mi fi spus bună 
ziua — zise Balabaniţa uitîndu-se cu 
coada ochiului la Avakum — şi pe 
urmă să mă întrebi! Ori văduvelor nu 
li se mai spune bună ziua? 

— Eh, şi tu! se încruntă preşedintele. 

În aceeaşi clipă Avakum îi întinse 
mîna şi Balabaniţa i-o luă îndată, cu 
toate că a ei era încă udă. 

— Bună ziua! îi strînse puternic 
dreapta  Avakum. Bai Grozdan e 
supărat că l-am luat de la masă. Eu 
sînt de vină. 

— Tu de ce nu te-ai dus la lucru? 
insistă încăpăţinat preşedintele, dar 
glasul lui nu mai era sever. 

— Astăzi sînt schimbul doi, bai 
Grozdane — Îl privi cald Balabaniţa. 
De aceeai m-ai găsit acasă. Bine aţi 
venit la mine! îi invită ea şi se aplecă 
sprintenă să le aducă două scăunaşe 
mici lîngă vatră. 

Aşa intră  Avakum în casa 
Balabaniţei. 

Cînd preşedintele îi spuse de ce au 
venit, ea se întristă şi ochii ei mari se 
umplură de lacrimi. Se vedea că-l 
regreta sincer pe învăţător. Bună- 
voinţa aceea cu care-l privise pînă 
atunci pe Avakum dispăru din privirea 


165 


ei şi din clipa aceea nici nu mai voi să- 
şi ridice capul spre el. 

— Stringe lucrurile  dascălului şi 
bagă-le în pivniţă sau unde crezi mai 
bine — continuă acum cu glas tulburat 
preşedintele — iar pe omul acesta îl 
vei găzdui în camera lui, o să-l ai de 
chiriaş cîtăva vreme, cît va sta în sat 
la noi. 

Balabaniţa oftă uşurată. 

La rîndul său, Avakum nu mai putea 
de bucurie: nici nu pusese bine 
piciorul, cum zice o vorbă, în 
Momcilovo, şi norocul îi zîmbise. De 
fapt acest noroc doar că nu i se 
aşezase pe umăr, ca pasărea cea de 
aur din poveste. Era tocmai ce 
urmărise Avakum — să studieze şi să 
cerceteze cu toată atenţia şi în cele 
mai mici amănunte casa şi mediul în 
care trăise Metodi Paraşkevov. Acesta 
era doar primul punct din planul său. 

Urcară la etaj pe o scară cotită care 
scîrţiia. Această scară începea de 
afară, din curte, şi ducea la un cerdac 
lung şi îngust, care înconjura casa 
dinspre grădina cu pomi fructiferi. Aici 
erau două uşi, din lemn de brad şi 
care odinioară, probabil pe vremea 
cînd trăi bai Balaban, fuseseră vopsite 
în culoare gri, acum ştearsă de vreme. 
Amîndouă uşile erau sigilate cu ceară 
roşie, pur- tind pecetea Sfatului 
Popular din Moncilovo. 

Preşedintele şovăi o clipă. Să rupă 
singur  sigiliile, sau să cheme pe 
careva din Comitet? Dar în aceeaşi 


166 


clipă îşi aminti probabil că este „tatăl 
pîinii noastre”, că face şi el parte din 
Comitetul Sfatului, sau poate că se 
hotărise pur şi simplu să nu mai 
piardă vremea cu sofiotul ăsta neruşi- 
nat şi de aceea rupse sforile cu peceţi 
cu un gest liotărit, care nu se potrivea 
de loc cu expresia atît de blindă a 
figurii sale, 

— Să fie într-un ceas bun! îi zise el 
lui Avakum şi, parcă speriat de 
îndrăzneala sa, cobori repede pe scara 
cotită. 

Balabaniţa descuie uşa care era mai 
depărtată de scară şi-l invită în tăcere 
pe Avakum. 

Era o cameră sărăcăcioasă, chiar mai 
sărăcăcioasă decît îşi putuse închipui. 
In faţa ferestrei se afla un pat de 
campanie, acoperit cu o pătură de tip 
militar. Un dulap — probabil de ţinut 
hainele, o etajeră înaltă cu cărţi, o 
masă mare de lemn, acoperită cu 
hîrtie de ambalaj, şi două scaune — 
asta era totul. Deasupra patului sta 
atîrnată o puşcă de vînătoare cu două 
ţevi şi o cartuşieră de piele. Pe masă 
lucea un microscop, alături de două 
stative de eprubete. Mai era o maşină 
de spirt, pensete, ciocane şi citeva 
sticle cafenii cu acizi. 

Aceste lucruri le cunoştea Avakum 
din descrierea făcută de Slavi 
Kovacev. In timp ce el cercetase 
fereastra spartă cu ajutorul lupei şi 
me- trului, Slavi Kovacev venise să 
vadă camera învățătorului. Şi pentru 


167 


că avea deplină încredere în 
conştiinciozitatea sa pedantă, iar 
vremea trecea, se mulțumise cu datele 
pe care le luase din această descriere. 
Acum îşi putea da seama că amicul 
său de la Plovdiv nu scăpase din 
vedere nici un obiect mai important. 

Balabaniţa se opri în mijlocul 
camerei şi arătă cu mîna: 

— Numai patul ăsta şi aşternutul de 
pe el este al meu — zise ea. Şi dulapul. 
Toate celelalte pe care le vezi sînt ale 
dascălului. Şi ceea ce este înăuntru, în 
dulap, e tot al lui. Am semnat o de- 
claraţie pentru lucrurile astea, eu 
răspund dacă dispare ceva. 

— Fii pe pace — surise Avakum. O să 
am grijă de lucrurile astea ca de ochii 
din cap. N-are nici un sens să le muţi 
în altă parte. După cum vezi, n-am 
prea mult bagaj şi n-o să mă încurce. 

În timp ce femeia schimba patul şi 
lua hainele învățătorului,  Avakum 
stătea cu spatele spre dînsa, dar auzea 
cum plîngea încet şi smiorcăia. Îşi 
muşcă buzele şi se încruntă. „Dacă nu 
reuşesc — gîndi el — cine ştie dacă 
lucrurile astea vor mai fi vreodată la 
locul lor. Dascălul n-are să se mai 
întoarcă la Moncilovo”. 

Se uită pe fereastră. De aici se vedea 
spinarea fioroasă a „Zmeiţei”. 
Deasupra văilor ei cafenii apăsa un cer 
întunecat de nori groşi. 

„lar femeia asta l-a iubit — gîndi 
Avakum. De aceea plînge”. Şi cum 
privea spre răspîntia de drumuri, îşi 


168 


aminti de gura ei mică şi de privirea 
grea a ochilor negri. „Desigur, a trăit 
cu dinsul” —oftă el. Şi deodată 
tresări. Se miră că oftase. Că-l iubise 
şi că poate trăise cu învățătorul, în 
asta nu era nimic trist. N-avea deci de 
ce ofta. 

leşi în cerdac şi deschise şi cealaltă 
uşă alăturată. Aceasta dădea într-o 
cămăruţă îngustă şi plină cu tot felul 
de vechituri. Cărţi vechi, ziare, caiete, 
animale şi păsări împăiate: cocoşi de 
munte, veveriţe, o vulpe şi un mic urs 
brun. Ursuleţul era aşezat pe un 
postament de lemn, deasupra unei lăzi 
lungi. Pe o etajeră veche, printre pînze 
de păianjeni prăfuite, se vedeau lucind 
cîteva borcane mici de sticlă, pline cu 
spirt. În ele erau înfăşuraţi în spirală 
şerpi cu burţi albicioase şi spinări 
vărgate. Erau şi  şopirle, şi sa- 
lamandre. O  nevăstuică  împăiată 
privea cu ochi de sticlă spre unica 
fereastră a acestei cămăruţe — mici, 
pătrate, cu geamurile nespălate de 
ani, şi străjuite de zăbrele groase de 
fier. 

Avakum simți în spate privirea 
Balabaniţei. Se întoarse încet. 

— Şi lucrurile astea sînt tot ale 
dascălului — zise ea. Mai avea încă 
ochii roşii de plins. Le pregătea pentru 
şcoală. Şi, după cîteva clipe de tăcere: 
Lucrurile din camera asta nu s-au 
înregistrat. Şi ce-ar fi, mă rog, atît de 
important? Doar ca să-mi ţină odăiţa 
asta sigilată? O să le mut pe toate în 


169 


pivniţă şi am să-mi aduc aici războiul 
de ţesut. 

Ridică din umeri, se uită cu coada 
ochiului la Avakum şi acesta observă 
că în ochii ei nu mai erau lacrimi. 

— O să aduc aici războiul — repetă 
ea. Şi apoi adăugă mai încet: Dacă 
stai aici mai mult, pot să-ţi ţes la 
război şi o cergă. Eşti căsătorit? 

— Şi am şi şase copii! 

— Săracul! zise ea rizind oarecum 
silit. Şi după ce tăcu o clipă, reluă iar, 
dînd din umeri: O să mă duc la lucru 
şi o să mă întorc pe seară. Dacă pleci 
de acasă, ia cheile cu dumneata — 
termină ea vorba fără să se mai 
întoarcă. 

— Neapărat — aprobă Avakum. 

Ea cobori încet scara — poate mai 
încet decît ar fi fost necesar. 


Avakum se uită lung în urma ei. 
După aceea cobori în curte şi examină 
atent casa din toate părţile. În faţa 
ferestrei dinspre sud a odăii sale era 
un brad înalt şi noduros, cu crăci mari. 
Vir-ful său ajungea la  streaşina 
acoperişului, iar cîteva din crăcile sale 
groase cît mîna atingeau aproape 
pervazul ferestrei. 


170 


„lată pe unde se poate intra fără 
invitaţie” — gîndi Avakum. 

Stătu cîtva timp sub brad şi, în 
închipuirea lui, se căţără pe nodurile 
crăcilor tăiate, se strecură prin 
coroana verde a copacului, de unde 
trecu binişor pe pervaz. Nu era de loc 
greu. 

Această fereastră dădea spre 
grădină. De fapt era o mică livadă de 
pruni, destul de neîngrijită, năpădită 
de iarbă deasă, cu virfurile îngălbenite 
de soare. De la bradul cel bătrîn şi 
pină la gardul de crăci împletite, şi 
înalte pînă la brîu, Avakum numără 
treizeci de paşi. Dincolo de gard se 
deschidea o uliţă înfundată şi îngustă 
cît ar putea să treacă o căruţă cu 
boi. Drumul ducea pe lîngă garduri 
care nu se deosebeau cu nimic de 
acela al Balabaniţei. 

Grădina era străbătută de o potecă 
bătătorită care ducea în fundul curţii, 
unde se vedeau: o cocină în care nu 
erau porci, un grajd gol — de mult 
părăsit, o şură de ţinut finul cu un 
acoperiş părăginit de paie înnegrite şi 
un adăpost larg pentru lemne. In 
tăietorul de lemne era înfiptă 9) 
secure şi alături se aflau două căruţe 
cu crengi de brad mai mari sau mai 
mici. Era clar că po-teca folosea numai 
pentru aprovizionarea cu lemne. 

In toată grădina nu mai era altă 
potecă. 

Avakum se întoarse din nou la bradul 
cel noduros şi începu să cerceteze cu 


dzl 


mare atenţie tot ce era pe jos în 
direcţia uliţei celei mici. Şi pe faţa lui 
încordată apăru un suris uşor — din 
loc în loc, ici-colo se vedeau urme de 
ierburi căl- cate în picioare — acestea 
erau mai galbene şi mai uscate decît 
celelalte. Iarba fusese călcată înainte 
de a se veşteji ea singură — asta fără 
nici un fel de îndoială. 

Urmele acestea abia vizibile îl 
conduseră pe Avakum pînă la gard. 
Tocmai aici nu mai erau spini, căci cei 
care fuseseră odinioară aici fuseseră 
daţi la o parte şi azvîrliţi în bălăriile 
dese. Să treacă prin acest pîrleaz nu 
era de loc greu pentru un bărbat. Dar 
pentru ca o femeie să poată face 
acelaşi lucru, ar fi trebuit să-şi ridice 
poalele, să păşească peste gard şi să 
calce mai des pămîntul din jurul lui. 
Avakum se aplecă — în jurul 
pirleazului nu erau urme de acest fel. 

Pe aici trecuse numai un bărbat. Şi 
nu o dată, ci de mai multe ori. Şi 
totdeauna drumul îi rămăsese deschis 
— spinii nu fuseseră puşi la loc, ci 
zăceau neclintiţi în bălării. Se vedea 
că acest bărbat avea intenţia să treacă 
şi în viitor peste acelaşi pîrleaz. Sau 
poate că nu fusese destul de 
prevăzător — una din două. 

Avakum stătu pe ginduri — n-o fi 
oare dru- mul unor întilniri amoroase? 
Cine ştie ce Romeo mustăcios sărea 
noaptea pe aici ca să vină la nostima 
văduvioară! Dar în acest caz urmele 


5/2 


trebuiau neapărat să ducă spre uşa ei, 
spre ca- mera ei. 

Fredonă încet o melodie şi îşi frecă 
mîinile. 

Urmele nu duceau spre uşa ei — 
începeau de la bradul cel noduros şi 
se terminau la gard. 

Avakum dădu fuga în camera 
învățătorului. „Dacă fereastra este 
închisă pe dinăuntru cu zăvorul, 
atunci merit două perechi de palme” 
— aşa gindi el şi le examină. Zăvoarele 
erau trase în lături. Prinseseră 
rugină. Împinse uşor în cer- cevele şi 
cele două aripi ale ferestrei scîrţiiră, 
se deschiseră şi se opriră în ramurile 
verzi ale bradului. 

Avakum scoase din buzunarul 
interior al par- desiului său o lupă 
mare şi coborî din nou în curte. Se 
apropie din nou de trunchiul bradului 
şi se uită în sus. „Trebuie să cercetez 
bine cea de-a treia şi cea de-a patra 
cracă — hotări el. Deoarece acestea 
sînt treptele cele mai grele. Ca să 
ajungi pînă la coroană, pînă la 
ramurile cele mari, trebuie să te apuci 
bine cu mîinile de cioturile astea”. 

Se urcă pe trunchi, ajunse la cea de- 
a patra cracă — ciotul unei crăci tăiate 
— se sprijini cu mîna stîngă şi începu 
să examineze arborele cu lupa sa 
mare. 


Treaba dură mai bine de trei minute. 


La capătul celui de-al treilea minut, 
Avakum era cît pe-aci să scape lupa 


173 


din mîna. Se mai uită o dată atent cu 
lupa şi simţi că în faţa ochilor lui 
joacă cercuri albăstrii. 

Închise pentru o clipă-două ochii, 
respiră adînc şi apoi privi din nou. 
Acum în ochii săi străluceau scîntei. 
Băgă lupa în buzunar, de unde scoase 
un briceag pe care-l deschise cu dinţii. 
Tăie apoi o bucată din coaja solzoasă a 
bradului şi cobori atent. Se întoarse în 
odaie, scoase cu penseta un solz din 
scoarţa de brad, îl puse pe lama de 
sticlă a microscopului şi privi prin ocu- 
lar. Pe lamă se vedea un fir albastru, 
gros cît un fir de ată. 

Era un fir de lină albastră. 

Avakum aprinse o ţigară şi trase cu 
sete din ea. 

Scoase apoi din portofel o hîrtie de 
pergament în care se găsea de 
asemenea un fir albastru. Il găsise 
atunci printre pilitura de fier de sub 
cer- ceveaua pilită de la fereastra 
casei lui  lliazov. Compară la 
microscop cele două fire. Erau absolut 
identice ca grosime şi culoare. 

Se ridică de pe scaun şi începu să se 
plimbe încet prin cameră. 

Acum ştia foarte bine că pîrleazul, 
poteca, bradul cel noduros şi fereastra 
deschisă sînt legate printr-un fir 
invizibil cu casa lui lliazov. Una şi 
aceeaşi mănuşă albastră atinsese 
ciotul crăcii tăiate din bradul noduros 
şi zăbreaua îndoită a ferestrei sparte. 

Dar oare pe lumea asta există o 
singură mă-nuşă albastră? Şi dacă ar 


174 


fi numai una, unde este ea acum şi 
cine e proprietarul ei? 

Totuşi descoperirile pe care le făcuse 
alcătu- iau cîteva verigi importante din 
lanţul faptelor care  precedaseră 
crima. Nu avea nici un motiv să fie 
nemulţumit de sine însuşi. 

Puse bine firele de lină albastră şi 
trecu să examineze lucrurile care se 
aflau îngrămădite în cămăruţa cea 
mică. Aici nu era nimic mai aparte 
care să-i atragă atenţia. Animalele şi 
păsările împăiate nu fuseseră mişcate 
luni de zile din locurile lor, aceasta se 
vedea după firele de păianjeni din 
jurul lor — negre şi dese, neatinse. 
Tocmai se pregătea să iasă afară, cînd 
ochii i se opriră dintr-o dată asupra 
micului urs brun. Era foarte curat — 
chiar şi scîndura pe care era fixat nu 
era prăfuită. Un obiect curat între 
atitea al- tele pline de praf şi păiajeni 
— asta nu putea să nu atragă atenţia 
lui Avakum. Era clar că fusese atins cu 
mîna de curînd. Dar de ce oare printre 
atitea animale împăiate, mica fiară 
brună fusese vrednică de această 
cinste? 

Avakum se apropie de ursuleţ şi îl 
dădu la o parte. Sub postamentul său 
de lemn se vedea o deschizătură în 
lada cea  lunguiaţă. Îşi aprinse 
lanterna electrică şi văzu în fundul ei o 
mulțime de pietre — diferite ca 
mărime şi culoare. 

În ladă nu era nimic altceva. Dar o 
piatră, mare cît un pumn, era învelită 


175 


într-o foaie de hîrtie şi legată cu un 
fir de lină roşie. Era deasupra ce- 
lorlalte pietre. 

Avakum băgă mîna, scoase piatra şi 
la lumina galbenă a lanternei citi 
următoarele: 


„Zmeiţa”, 7 august. 


Scrisul era neciteţ şi omul utilizase 
un creion chimic. 

„Este vreun minereu pe care Metodi 
Paraşkevov l-a găsit la „Zmeiţa” cu 
cincisprezece zile înainte de a se 
petrece evenimentul din curtea lui 
lliazov” — gîndi Avakum. inu cîtva 
timp piatra în mînă, apoi o aruncă 
peste celelalte şi puse ursuleţul la loc. 
Afară începuse o ploaie măruntă şi 
liniştită. 

Nori cenuşii mîngiiau cu buclele lor 
pufoase ripele golaşe ale „Zmeiţei”. Pe 
fereastra deschisă pătrundea aer rece, 
îmbibat cu mireasmă de brad şi cu 
miros de pămînt umed. 

Înăuntru era linişte şi oarecum 
pustiu şi trist. Pe Avakum îl trecu un 
fior de parcă singură- tatea s-ar fi 
transformat într-un val de frig ce-i 
pătrundea  pînă-n oase. „Trebuie 
neapărat să mă culc” — gîndi el. Se 
înveli în pardesiu pînă peste cap şi 
închise ochii. 

Picăturile de ploaie băteau uşor în 
geamul ferestrei — şi ropotul lor 
molcom făcea liniştea şi mai 
apăsătoare. 


176 


Îl trezi un zgomot uşor de portiţă 
trintită. Ascultă şi recunoscu pasul 
Balabaniţei pe scările care duceau 
spre tindă. Nu era bine să stea pe 
întuneric şi de aceea aprinse lampa şi 
începu să-şi aranjeze hainele în 
dulap. Pe pat îşi lăsă numai pardesiul. 
În partea interioară, sub căptuşeală, 
acesta avea două buzunare adinci, în 
care Avakum îşi ţinea cîteva lucruri 
necesare: o bucată de hîrtie, o baterie 
de rezervă, o cutie de cartuşe şi un 
mic box de oţel aşezat în tocul său de 
piele. 

Afară, ploaia continua să cadă 
liniştit. 

Avakum deschise cele două aripi ale 
ferestrei, îşi puse pardesiul pe umeri, 
ieşi în curte şi se opri în tindă. Tugşi. 

Un minut mai tirziu, uşa odăii se 
deschise şi în cadrul ei luminat apăru 
Balabaniţa. 

— De ce stai afară? îl întrebă ea cu o 
voce foarte mirată. Intră înăuntru să 
te încălzeşti. Uite ce mai foc am 
aprins! 

În spatele ei lumina flăcărilor se 
vedea cînd 
mai slabă, cînd mai puternică. Şi un 
miros plăcut venea dinăuntru. Mirosea 
a cartofi copţi. 

— Mulţumesc — zise Avakum. Abia 
acum simţi că-i era foame şi înghiţi în 
sec. Tocmai mă gindeam să plec. Altfel 
aş fi intrat cu plăcere să mă încălzesc. 

Balabaniţa continua să stea în pragul 
uşii. 


177 


— S-ar putea ca peste puţin să nu 
mai plouă — zise ea. 

— Într-adevăr — rise Avakum. De ce 
să nu mai aştept? Ploaia n-o să mai 
dureze mult. 

Se aşeză lîngă vatră şi întinse cu 
plăcere mîinile spre foc. Pe urmă îşi 
scoase luleaua, o umplu cu tutun şi 
începu să fumeze. 

Şi în timp ce Balabaniţa trebăluia 
sprintenă încoace şi încolo ca să 
pregătească de cină, Avakum începu, 
din obişnuinţă, să examineze camera, 
cu toate că era tot timpul atent la 
mersul domol al Balabaniţei care 
umbla desculţă. 

Camera era mare, cu poliţe pe pereţi 
şi cu două vase mari de aramă agăţate 
în nişte cuie groase de fier, lîngă uşă. 
În colţul din dreapta se afla o altă 
uşă, deschisă, ce dădea probabil în ca- 
mera de dormit. Nu se vedea ce-i 
înăuntru, deoarece acolo lampa nu era 
aprinsă. Îşi aminti că fereastra ei 
dădea spre grajdurile părăsite din 
fundul grădinii de pruni. 

— Balabaniţo — zise Avakum — de ce 
umbli desculţă, nu ţi-e frig? 

Ea se opri o clipă. Părea foarte 
mirată. 

— Să-mi fie frig? se uită la picioarele 
ei şi cine ştie de ce, îşi ridică foarte 
puţin fusta în sus şi rise veselă. Cum 
o să-mi fie frig? M-am obişnuit. Dădu 
drumul fustei şi se îndreptă spre masa 
care era gata. Hai să cinăm, că ne 


178 


aşteaptă pîinea. N-am pregătit cine 
ştie ce, sînt şi eu singură! 

Avakum nu voia s-o jignească şi de 
aceea se sculă repede şi se aşeză la 
masă. Înaintea lor era o strachină cu 
cartofi copti, brînză, o tigaie cu ouă 
jumări şi un castron mare de lapte 
acru. Şi o mulţime de felii de pîine. 

— Casa mea e casă de văduvă, 
singuratică ca un cuib de cuc — oftă 
Balabaniţa, mîncînd cu poftă din ouă. 
Cît timp era aci bietul Metodi, îmi 
ținea deseori tovărăşie, pentru că nu 
era zgirie- brînză şi pe urmă era şi el 
singur pe lume. Mai făceam cîte o 
plăcintă, mai una, mai alta. Dar de 
cînd l-au ridicat, uite, vezi şi 
dumneata, numai uscături sînt pe 
masa mea, ba şi astea îmi rămîn în gît. 

Avakum observă însă că nu-i rămînea 
nimic în git — femeia mînca cu multă 
poftă şi faţa ei plesnea de sănătate. 

— Balabaniţo — zise el — veneau des 
musa-firi la Metodi? La mine, cînd 
eram flăcău, în fiecare seară erau cîte 
zece-doisprezece. 

— Aş! scutură din cap Balabaniţa. O 
buclă neagră de păr îi căzu pe frunte, 
dar ea nu ridică mîna ca s-o dea lao 
parte. Ce musafiri! La Metodi nu 
venea nimeni. Avea inima bună, 
săracul, dar era puţin cam singuratic. 
Aşa, ca mine. 

— Asta nu se poate! se îndoi Avakum. 
Ce, omul ăsta n-avea prieteni? 


179 


— Nu avea — aprobă Balabaniţa. Era 
bun cu toţi şi lumea era bună cu el, 
dar nu avea nici un prieten. 

Tăcu, se posomori şi pe urmă zise: 

— A avut el unul, asta era acum vreo 
trei ani, dar pe ăla l-au mîncat lupii la 
„Zmeiţa”.  Mer-geau împreună la 
vînătoare. Era pădurar. 

Avakum tăcu. I se părea că e tocmai 
timpul să pună punct subiectului 
„Metodi” pentru seara asta. 

Începură să vorbească despre 
atelierul de prelucrare a laptelui. 
Balabaniţa se lāudă că anul ăsta 
brînza pe care o făcuseră era mai 
grasă şi că prelucrau o cantitate de 
lapte de două ori mai mare ca înainte. 
Aveau să cîştige întrecerea cu cei din 
satul Lăkite şi la toamnă aşteptau cu 
toţii bani frumoşi. 

— Şi ce-o să faci cu banii? o întrebă 
Avakum. O să te măriţi, nu-i aşa? 

Ea rise veselă şi pieptul i se zbătu 
sub bluza de stambă, de parcă l-ar fi 
străbătut un fior. 

— Dac-aş vrea, şi mîine m-aş mărita. 
Şi mi-aş lua un bărbat aşa cum aş 
vrea. Asta-i cel mai uşor lucru. Dar 
vreau să fac întîi altceva, ceva mai 
important. Bărbatu-meu a fost maistru 
la că- şerie şi vreau să ajung şi eu 
maistru, cum a fost el. Asta o să-mi fie 
amintirea primei mele căsătorii. Şi pe 
urmă îmi place meseria asta şi mă 
pricep la ea. Dar ca să ajung maistru, 
tre- buie să mai învăţ încă, pentru 
că orice lucru îşi are tainele lui. 


180 


Îl privi cu ochi strălucitori şi rîse. 

— Mi-au promis că la primăvară or 
să mă trimită la nişte cursuri. Asta 
pentru mine face cît două măritişuri. 
Cînd oi ajunge maistru, atunci căşeria 
o să-mi fie adevărata casă, iar aici o să 
vin din cînd în cînd, ca să-i mai ţin de 
urit bărbă- ţelului meu, dacă m-oi 
mărita. 

— Şi numai de asta o să vii? întrebă 
Avakum. 

— Şi ca să mă culc pe somieră — 
surise şiret Balabaniţa. Patul meu are 
somieră. Te culci în el şi nici nu simţi 
că te-ai culcat. E foarte bun. 

După această interesantă convorbire, 
Avakum îşi umplu din nou luleaua cu 
tutun, se aşeză lîngă vatră şi fumă în 
tăcere. 

Balabaniţa strînse masa, pe urmă 
trecu în cealaltă cameră şi aprinse 
lampa. Prin uşa deschisă 
Avakum putea să vadă jumătate din 
patul înalt, cu tăblii. Era acoperit cu o 
cuvertură albă ca zăpada, iar pe 
perete se vedea un covor. 

Balabaniţa căscă cu zgomot, îşi 
întinse leneş mîinile ca să-şi mai 
dezmorţească umerii şi începu să facă 
patul. 

Un vînt slab gemu uşor prin cămin. 

Avakum se ridică. Îşi puse pardesiul 
şi tuşi cu înţeles. 

— Pleci? se întoarse Balabaniţa spre 
dînsul. Ţinea în mîinile ei cuvertura 
cea albă. 

— E timpul — zise Avakum. 


181 


În loc să strîngă cu totul cuvertura — 
de fapt începuse s-o  striîngă, 
Balabaniţa o desfăcu din nou şi 
acoperi iarăşi patul cu ea. Stătu puţin 
pe gînduri, după care întrebă: 

— O fi oare nouă? 

—E nouă trecute — răspunse 
Avakum. 

Ea rămase iarăşi pe ginduri, dar 
acum ochii ei nu mai cătau spre 
Avakum, ci privirea ei trecea pe 
undeva, pe lîngă el. 

Musafirul încheie pardesiul şi se 
îndreptă spre uşă. 

— La ce oră te scoli mîine de 
dimineaţă? întrebă deodată 
Balabaniţa. } 

Avakum rămase pironit locului. In 
glasul ei era un ton cu totul aparte. Ba 
şi cuvertura pe care o pusese din nou 
pe pat, făcîndu-l la loc, şi pau-zele cu 
înţeles din convorbirea ei, şi privirea 
ei, care aluneca pe lîngă dinsul — 
toate acestea i se părură într-adevăr 
că au un anume înţeles. 

— La ce oră o să mă scol? repetă 
Avakum întrebarea, ca să se gindească 
mai bine la răspunsul pe care trebuia 
să-l dea. Apoi zise: În noaptea asta, 
Balabaniţo, n-o să dorm acasă. O să 
fiu probabil oaspetele lui bai Grozdan. 
M-a chemat să mai stăm de vorbă la 
un pahar de vin şi, mai mult ca sigur, 
o să rămîn să dorm la el. 

— Te-ai gîndit bine — dădu din umeri 
Balabaniţa. 

Şi nu mai adăugă nici un cuvînt. 


182 


— Am încuiat camera şi am luat 
cheia cu mine — zise Avakum. 
Noapte bună! şi ieşi din cameră. 

Afară ploaia se întărise. 

Avakum trînti tare poarta după sine 
şi o porni prudent pe drumul mare 
care ducea spre mahalaua de sus. Era 
întuneric beznă. Cînd simţi că a 
ajuns la prima întretăiere de drumuri, 
o coti îndată la stînga şi numără 
treizeci de paşi. Pe aici, pe undeva, se 
găsea pirleazul. Puse atent mîna pe 
gard şi începu să pipăie. 

După cîţiva paşi dădu de pîrleaz. 

Îşi ridică poalele pardesiului şi-l 
trecu. În faţa lui, în întuneric, era casa 
Balabaniţei. O porni într-acolo. 

Ploaia cădea cu un zgomot molcom. 

Cînd ajunse lingă casă, se piti în 
colţul care era cel mai aproape de 
fereastră şi aşteptă. Nu trecu un 
minut şi lumina se stinse. Balabaniţa 
ieşi în tindă, se uită în jurul ei şi o 
porni cu paşi mărunți spre poartă. 
Silueta ei se pierdu în întuneric. 

Avakum aşteptă cîtva timp, după 
care alergă aplecat pînă la scara 
exterioară, se urcă în cer-dac, intră în 
camera sa şi închise uşor uşa după 
el. 

Prin fereastra deschisă vîntul aducea 
umezeală şi picături mărunte de 


ploaie. 
x 


x x 
L-am întrebat o dată pe Avakum: 


183 


— De ce ai minţit-o pe Balabaniţa ca 
n-o să dormi acasă? Ce aveai de gînd, 
ce urmăreai cu minciuna asta? Erai 
într-adevăr sigur că o să vină cineva 
noaptea în casa Balabaniţei? 

Avakum ridică din umeri: 

— Am procedat atunci aşa, fără să 
urmăresc ceva precis. Dar nu ştiu de 
ce, aveam convingerea că trebuie să 
rămîn acasă singur, neobservat, şi de 
aceea am rămas! 

Tăcu apoi şi zimbi. 

— Simţeam că o să se întîmple ceva 
în noap-tea asta, sau, mai exact, că 


trebuia să se întîmple ceva... 
* 


* * 


Stătea treaz în patul său, acoperit 
doar cu pardesiul care era puţin ud de 
ploaie. Auzea cum picăturile loveau în 
pervazul ferestrei, asculta convorbirea 
domoală a vîntului cu bradul cel no- 
duros şi nu se gîndea la nimic. 

Se părea că vremea încetase să mai 
curgă.  Sciîrţiitul porţii îl făcu să 
tresară. O deschisese cineva care 
trecu apoi în tindă. Auzi cum se în- 
toarce cheia în broască, după care 
totul amuţi şi se pierdu în liniştea 
nesfirşită. 

„Oare poarta a  scîrţiit numai o 
singură dată? gîndi Avakum. Acum a 
rămas deschisă de parcă ar aştepta pe 
cineva. La fel şi cheia în broască, s-a 
auzit numai o singură dată. 

Sta întins în pat în întuneric cu ochii 
deschişi. 


184 


Pe urmă i se păru că cineva trece 
prin tindă — de data asta paşii erau 
mai grei şi mai nesiguri. Şi iarăşi se 
făcu linişte. 

Ploaia continua să bată monoton în 
lemnul pervazului. 

Într-un timp îi veni să rîdă — trebuia 
oare să răcească sub pardesiul lui ud, 
din cauza întilni- rilor de dragoste ale 
Balabaniţei? 

Dar nu se mişcă din loc. Aştepta 
mereu să se întîmple ceva mai 
deosebit, ceva care să aibă o legătură 
mai directă cu impresiile pe care şi le 
făcuse în timpul zilei. 

Şi dintr-o dată îl trecu un fior ascuţit 
prin şira spinării. Cineva urca scara, 


se auzi scîrţiind o treaptă, apoi 
acelaşi zgomot se repetă — chiar aci, 
în prag. 


Lăsase uşa descuiată. N-o încuiase 
înadins, sau pur şi simplu uitase să 
întoarcă cheia în broască — asta nu-şi 
putea aminti, în clipa asta nu se mai 
gîndea la nimic. Dar omul care se 
urcase pe scară nu avea intenţia să 
intre în camera lui. El deschise 
cealaltă uşă, a cămăruţei, şi pătrunse 
înăuntru. 

Ce putea să caute acolo, printre 
atîtea vechi- turi sau printre păsările 
şi animalele împăiate? Era un lucru 
atît de neaşteptat, încît Avakum era 
mai-mai să se scoale din pat de 
mirare. 


185 


Se stăpini însă, deoarece în aceeaşi 
clipă i se păru că scara scîrţiie din 
nou. Omul coborise iarăşi în curte. 

Acum totul se petrecu doar în două- 
trei minute. Avakum se repezi la 
fereastră, trecu pe pervaz, apucă una 
din crăcile bradului cel bătrîn şi în- 
cepu repede să se lase în jos. Sări din 
copac înainte de a simţi pămîntul sub 
picioare şi se repezi în fugă spre gard. 
Inaintea lui fugea un bărbat. 

Avakum îşi căută lanterna în 
buzunar, dar alunecă şi se întinse cît 
era de lung în iarba udă de ploaie. 

În timp ce se ridica, surîse amar. Îşi 
dădea seania că prima partidă era 
pierdută. 

Mult timp nu putu să adoarmă; 
scăpase un prilej cu totul nesperat. 
Ce-l împiedicase să aprindă lanterna şi 
să vadă ochii necunoscutului — în 
clipele cînd acesta se aflase încă în 
cămăruţă? Era atît de simplu, încît 
pînă şi o femeie ar fi putut să iacă 
treaba asta... 

Scrişni din dinţi, se întoarse cu faţa 
la perete şi închise ochii. 

Îl trezi în zori vîntul care îndoia 
crengile bă- trînului brad şi lovea cu 
ele în geam. Frinturi de nori cenuşii 
alergau pe cer şi printre ei luceau 
întinderi de un albastru curat. 

Vîntul parcă alungase şi proasta lui 
dispoziţie: cînd deschise ochii i se 
păru că aude în jurul său sunetele 
unei melodii cunoscute. Era ceva 
vesel, după cîte se părea — un vals. 


186 


„Acum trebuie să văd ce s-a întîmplat 
în cămăruţă” — gîndi Avakum. Îşi luă 
prosopul şi cobori în curte. Se spălă 
multă vreme la cişmea, pînă ce pielea i 
se înroşi de frig. 

„Acum o să văd ce s-a mtîmplat în 
cămă- ruţă” — gîndi iarăşi, dar 
începu să se bărbierească şi îşi dădu 
deodată seama că melodia cu care se 
trezise în gînd era din opera „Evgheni 
Oneghin”. 

Işi puse pe el un pulover nou, îşi 
lustrui pantofii, îşi dădu cu apă de 
colonie prin păr şi în-cepu să se 
pieptene în faţa unei mici oglinzi pe 
care o rezemase de stativul cu 
eprubete. In tot acest timp, fluieră 
valsul din „Evgheni Oneghin”, de 
parcă în faţa lui nu s-ar fi aflat colții 
întune-caţi ai „Zmeiţei”, ci ar fi 
strălucit în soare o faţadă roză cu 
balcoane galbene. 

Plouase în cerdac, clanţa şi uşa 
cămăruţei fuseseră şi ele spălate toată 
noaptea de ploaie. N-avea nici un 
sens să mai caute ceva urme. 

Cind pătrunse în cămăruţă, totul era 
aşa cum şi-l amintea din ziua 
precedentă. 

Stătu în prag şi începu să se uite cu 
atenţie la tot ce era în jurul său. 

Trecură zece minute şi el continua să 
examineze interiorul. 

În cele din urmă surise. Postamentul 
pe care era aşezat ursuleţul părea 
mutat spre stingă cu vreo două 
degete. Se vedea colţul de sus, din 


187 


stînga, al lăzii. Ieri, el însuşi îl aşezase 
pe ladă şi-şi amintea foarte bine că 
pusese postamentul în aşa fel, încît 
toate colţurile lăzii erau la fel de 
acoperite. Pe cînd acum, colţul din 
stinga se vedea descoperit cu vreo 
două degete. Cineva mutase deci 
ursuleţul spre stînga şi asta, bine- 
înţeles, ca să caute ceva în ladă, unde 
băgase probabil mîna. Pe urmă, din 
cauza întunericului, nu mai izbutise să 
aşeze postamentul ursuleţului exact în 
situaţia în care-l găsise. „Va să zică l-a 
mutat cam cu doi centimetri” — gîndi 
Avakum. 

Aşeză ursuleţul pe podea şi se uită în 
ladă.  lnăuntru părea că nu s-a 
schimbat nimic. Aceeaşi grămăjoară 
de pietre colorate deasupra cărora se 
găsea piatra aceea, înfăşurată într-o 
foaie de caiet şi pe care scria: 
«„Zmeiţa”, 7 august». Piatra era în 
acelaşi loc în care o lăsase Avakum. 
Hiîrtia şi inscripţia erau aceleaşi. Se 
schimbase doar culoarea pietrei. 
Avakum îşi aducea bine aminte că ieri 
piatra avea culoarea cafenie. Asta pe 
care o ţinea în mînă avea o formă şi o 
mă-rime asemănătoare cu cealaltă, 
dar culoarea ei era alta. Piatra cea 
nouă avea o culoare albicioasă. 


188 


Soarele răsări dinspre satul Lăkite şi 
cerul de deasupra „Zmeiţei” se înroşi. 
O lumină roşiatică se vedea acum pe 
toate ripile şi stîncile ei ascuţite. 

Avakum cobori pe scară şi în tindă 
era cit pe-aci să dea nas în nas cu 
Balabaniţa. 

— La ora asta trebuia să fiu la 
căşerie, dar m-a furat somnul! zîmbi 
ea, grăbindu-se să-şi aranjeze buclele 
care-i cădeau pe frunte. 

Peste bluza ei de stambă îşi pusese 
un contoş cu mineci scurte. Îl lăsase 
descheiat la piept şi printre reverele 
gălbui ale gulerului se vedea pielea ei 
— moale şi albă ca laptele. 

— Aşa este — zise Avakum — cine 
doarme prea puţin noaptea se trezeşte 
greu dimineaţa! 

Ea îl privi mirată şi din ochii ei 
ţişniră scîntei. Dădu apoi veselă din 
umeri şi izbucni într-un ris curat, 
sonor. Îşi ţinea mîinile în şolduri şi, 
întin- zîndu-şi bluza, făcea să salte 
pieptul ei bogat de sub contoşul auriu. 

Oftă apoi şi zise cu un glas tînguios: 

— Ce să-i faci, zile amărite, de 
văduvă! 

Dar ochii ei mai rideau încă. 

Avakum o urmări cu privirea — era 
foarte bine dispus şi începu să fluiere 
o melodie veselă. 

Cînd Balabaniţa pieri din ochii lui, se 
întoarse repede înapoi, descuie cu un 
mic şperaclu uşa de la odaia ei, intră 
în camera de culcare şi în- genunche 
pe podea. Scîndurile erau albe, curate, 


189 


nu se vedea nici o urmă pe ele. „A 
intrat înăuntru numai în ciorapi — 
gîndi Avakum. Şi-a lăsat încălţămintea 
afară, în camera cealaltă unde po- 
deaua este de pămînt şi unde s-a 
măturat şi de aceea nu se mai poate 
vedea nimic”. 

Într-un ghiveci înflorise un indrişaim 
şi mirosul său împreună cu acela al 
florilor de muşcată, care rideau la 
fereastră, umpleau camera, amintind 
parcă de o tinereţe fără griji, de ani 
care trecuseră de mult. 

N-avea vreme de pierdut. leşi afară, 
încuie din nou uşa şi o porni repede 
spre cîrciuma lui Ilcio. Marko Krumov 
îl trată cu nişte papară făcută din 
pline prăjită, brînză şi ardei iuți. 
Mîncă cu o foame de lup şi mult timp 
după aceea îşi simţi gura ca un cuptor 
încins. 


Bai Grozdan îşi turnase tocmai un 
păhărel de rachiu de anason cînd îl 
zări intrînd în curte. Îl muşcă parca 
ceva de inimă se încruntă, dădu 
paharul pe git dintr-o dată, se încruntă 
şi mai mult şi cu un oftat adînc 
ascunse sticla în dulap. 

În vremea asta, mătuşa Grozdaniţa 
vorbea afară cu musafirul. 

„Cum dracu de n-am plecat cu cinci, 
minute mai devreme!” pufni 
preşedintele, dar îndată tuşi ca să-şi 
îndrepte glasul, ieşi în tindă şi cu un 
gest larg îl invită să intre. 


190 


— Bine ai venit! zise el, privindu-l pe 
sub sprincene. 

Gîndi o clipă-două dacă să-i ofere un 
scaun, dar tocmai atunci mărtuşa 
Grozdaniţa dădu buzna înăuntru şi aşa 
cum părea de obicei, mereu supărată, 
începu îndată cu glasul ei aspru: 

— Dar ce fel de om eşti, măi 
Grozdane! Ţi-a venit un oaspete şi tu 
stai aşa, în mijlocul casei, ca o 
momiîie! N-am mai pomenit aşa ceva! 
Deschise uşa celeilalte camere, se 
repezi la masă de îndreptă tişlaifărul 
cu dantelă, după care se adresă celor 
doi: Poftiţi înăuntru, staţi şi voi ca 
oamenii, uite, vă aduc acum ceva să 
gustaţi! îi pofti ea. 

Avakum se înclină şi îi sărută 
respectuos mîna. Mătuşa Grozdaniţa 
se înroşi la faţă şi îşi privi bărbatul, 
mîndră foc. Niciodată nu se uitase la 
el cu astfel de ochi, 

Bai Grozdan tuşi tulburat. 

Intrară în camera de oaspeţi şi se 
aşezară la masă unul în faţa celuilalt. 

În cameră se aflau un garderob cu 
două uşi, un scrin pe care se vedea 
un ceas deşteptător, un pat larg cu 
tăblii. Ferestrele erau împodobite cu 
perdele albe, pe pereţi  atirnau 
tablouri, iar scaunele erau acoperite 
cu mici împletituri de lină. Pe lîngă 
aceasta, camera Balabaniţei era într- 
adevăr pustie. 

— Bine v-aţi aranjat aici — rise 
Avakum. 


191 


Lipsea doar mirosul acela plăcut de 
indrişaim. 

— Eh, cum putem şi noi — tuşi 
pentru a treia oară bai Grozdan. 

— Ciîştigaţi bani frumoşi? întrebă 
Avakum. 

Bai Grozdan îşi răsuci mustaţa. 

— Ciştigăm — zise el. Anul ăsta o să 
fie şi mai bine. 

Avakum privi spre uşă, îşi scoase 
legitima- ţia şi i-o puse în mînă. 
După aceea îşi aprinse ţigara, se sculă 
de pe scaun şi începu să se uite la 
fotografiile de pe pereţi. 

— Flăcăul ăsta e feciorul dumitale? 
în- trebă el. 

Bai Grozdan tăcea. Se uita la literele 
de tipar şi încrunta din spriîncene. 

Avakum îşi luă legitimaţia, se aşeză 
comod pe scaun şi îşi întinse 
picioarele. 

— E feciorul dumitale? întrebă din 
nou Avakum, arătind cu capul spre 
fotografia din perete. 

— Da, e băiatul meu — îngăimă bai 
Groz- dan. Îşi face stagiul militar la 
Blagoevgrad. 

Avakum rise cu poftă. 

Intră Grozdaniţa. Aducea o farfurie 
cu miere, brînză şi pîine. 

— Adu, măicuţă, şi rachiu din ăla cu 
anason — o rugă linguşitor Avakum, 
luînd din mîna ei farfuriile. Trebuie 
să ciocnim un păhărel în cinstea 
băiatului care-şi face datoria pentru 
republică, la Blagoevgrad. Ce zici, bai 
Grozdane? 


192 


Ciocniră paharele şi băură. 

Cînd rămase singur, numai cu 
preşedintele, Avakum zise: 

— Am venit la dumneata, bai 
Grozdane, nu pentru că eşti 
preşedintele unei bogate gospo-dării 
colective şi membru al Comitetului 
Exe-cutiv al Sfatului, ci pentru că 
oameni cu funcţii de mare răspundere 
mi te-au recomandat ca pe un om 
cinstit, căruia mă pot destăinui. Eşti 
tovarăşul nostru devotat încă de la 
răscoala din 1923! şi vremurile alea 
aspre te-au învăţat ce înseamnă să 
păstrezi un secret. De aceea sînt la 
tine: ca să-ţi spun de ce am venit de 
fapt în Momcilovo şi ce trebuie 
să faci ca să mă ajuţi. Vreau însă mai 
înainte să-ţi spun ceva: nimeni şi 
niciodată nu trebuie să afle din gura 
ta cine sînt eu în realitate, nici astăzi, 
nici mîine şi niciodată, acum şi 
pururea, cum cîntă popa. 

— În privinţa asta poţi să fii liniştit — 
dădu din cap bai Grozdan. Cînd 
muntele Karabair o să vorbească, 
atunci o să deschid şi eu gura să spun 
ceva despre dumneata. 

— Cred — zise Avakum. Sînt sigur 
chiar că dacă vreodată muntele 
Karabair va vorbi cu vorbe omeneşti, 
dumneata o să taci şi atunci. Uite cum 
stă treaba: întîi: vreau să afli, pe cît e 


1 Este vorba de marea insurecție antifascistă, 
care a avut loc în Bulgaria, în septembrie 
1923, îndreptată împotriva guvernului fascist 
al lui Ţankov. (n.t.) 


193 


posibil, se înţelege, care om din sat a 
lipsit de acasă în noaptea de 22 spre 
23 august. O să ţii minte? Al doilea: 
cine din oamenii de aici, de la 
Momcilovo, a purtat sau poartă 
mănuşi de lină albastră. Dacă nu poţi 
să-ţi aminteşti sau nu poţi să-l 
descoperi pe omul acela care a purtat 
sau poartă mănuşi de lină albastră, 
atunci caută să afli cînd şi unde s-a 
vîndut lină albastră şi cine se ocupă cu 
împletituri de lînă aici, la Momcilovo 
sau în satele învecinate. 

— Asta-i tot? întrebă mirat bai 
Grozdan. 

— Deocamdată asta-i cel mai 
important — răspunse Avakum. 

Bai Grozdan tăcu. Pe urmă se 
aplecă spre 
oaspetele său şi-l întrebă în şoaptă: 

— Dar pe dascăl or să-l spînzure? 

— Asta nu-i treaba mea — ridică 
Avakum din umeri. 

Soarele pătrunse prin perdelele albe. 
O muscă mare şi neagră zbură de la 
fereastră  biziind ca un avion pe 
deasupra farfuriei cu miere. 

— Cele ce ţi-am cerut, vezi de le află 
în taină, cu multă dibăcie şi să nu faci 
mai mult zgomot decit face cîrtiţa — 
zise Avakum. Îşi puse nişte miere pe 
pline şi trase o înghiţitură de rachiu. 
S-o faci aşa, încît să nu te simtă 
nimeni şi să nu dai de gîndit nimănui. 

Se uită apoi la ceas şi se ridică, 

— O să ne vedem la prînz, la bai 
Marko. Dacă afli ceva şi trebuie să-mi 


194 


spui, atunci să ceri o sticlă de 
limonadă şi să-mi dai şi mie să beau 
din ea. Asta o să ne fie parola. O să ţii 
minte? 

Bai Grozdan făcu un semn de 
aprobare. 

Îşi netezi mustăţile şi rise vesel. 


După aceea Avakum se îndreptă spre 
casa lui Iliazov. 

Sergentul Gheorghi îl măsură 
neîncrezător din creştet pînă în tălpi şi 
nu-l lăsă să treacă pragul decît după 
aprobarea personală a maiorului. 

Avakum intră în holul întunecos, cu 
podeaua de piatră şi îndată simţi că-i 
bate inima. Bătea atît de tare, de 
parcă ar fi fugit o sută de metri. „Ce 
slăbiciune  prostească!” gîndi el, 
încruntîndu-se. Dar holul semăna într- 
adevăr cu o celulă de închisoare 
medievală. Zidit din piatră cenuşie de 
granit, rece, întunecos, îi lipseau 
parcă numai lanţurile grele de fier, 
cărbunii aprinşi şi instrumentele de 
tortură, pentru ca iluzia să fie completă. 

Vechea casă a lui lliazov avea trei 
camere, aşezate simetric una în faţa 
celeilalte, cu uşi grele de stejar, 
ferecate cu cîteva rînduri de piroane 
mari de fier, cum se făceau pe 
vremuri. Camera din stinga servea 
drept depozit — acolo îşi ţineau 
geologii instrumentele, planşele şi 
banii pentru nevoile administraţiei. 
Aceasta era camera care devenise 
obiectul agresiunii  săvir- şite în 


195 


noaptea de 22 spre 23 august. Geamul 
cel spart fusese demult pus, zăbreaua 
pilită fusese înlocuită cu una nouă, 
mai groasă, iar fereastra se închidea 
acum pe dinăuntru cu obloane du- ble, 
care se încuiau cu un lacăt secret. 

Şeful staţiunii geologice îşi primi 
oaspetele, care-l vizita atît de 
dimineață, cu o răceală vizibilă. In 
timp ce citea ordinul de serviciu din 
partea Institutului de arheologie de pe 
lîngă Academia de ştiinţe, Avakum îi 
examină repede figura şi gîndi îndată: 
„lată un caz tragic. Omul ăsta suferă 
de ulcer, pe masa lui se află o cutie de 
bicarbonat. Faţa asta uscată şi palidă, 
pupi-lele exagerat dilatate arată că n-a 
dormit astă- noapte, ochii îi sînt 
obosiţi şi puţin trişti. A aşteptat să-l 
înainteze, asta se vede după epo- leţii 
săi noi, puşi pe vechea sa uniformă 
albă. Dar n-a primit decît o pedeapsă 
pe linie de serviciu şi pe linie de 
partid: o stea de pe epoletul său a fost 
scoasă şi locul ei a rămas gol”. 

Şeful citi ordinul de serviciu, îşi 
ridică privirea şi i-l înapoie în tăcere. 
După care întrebă rece; 

— Ce doriţi de la mine? 

— Nimic deosebit — zise Avakum. 
Am venit doar aşa, ca să mă prezint. 

Tăcură amîndoi. În cameră era frig, 
aerul părea  albăstrui din cauza 
fumului de tutun. 

— Preocupările noastre au puncte 
comune, într-o oarecare măsură — 
zise Avakum. Nu credeţi? 


196 


— Nu cred — răspunse şeful. 


— Şi de ce? se miră Avakum. lată, 
dumneavoastră, de pildă, mergeţi prin 
munţi şi cerce- taţi anumite locuri. La 
fel fac şi eu. Merg prin munţi şi 
cercetez diverse aşezări. 

— Aceasta e doar o coincidenţă 
aparentă — zise şeful. 

Avakum surise. 

— Dar e totuşi o coincidenţă! 

Şeful nu răspunse. 

— Eu vreau să stabilesc cu oarecare 
aproximaţie granița de nord a 
stăpînirii lui Momcil!. Trebuie să 
studiez regiunile de la sud şi sud-est 
de Karabair şi să caut prin aceste 
locuri anumite urme vizibile. 

— Căutaţi — zise şeful. 

— Dar dumneavoastră nu vă amintiţi 
nimic ce m-ar putea ajuta? Aţi studiat 
o mulţime de sectoare din această 
regiune! 

— N-am observat nimic din ceea ce 
v-ar putea interesa. 

— Vedeţi, acesta este un ajutor! se 
bucură Avakum. Dacă dumneavoastră, 
trei specialişti, şi n-aţi observat nimic, 
asta înseamnă că nici eu n-o să pot 
găsi nimic, cu atît mai mult cu cît sînt 
unul singur. 

— Vă priveşte — zise şeful. 


1 Momcil — voievod feudal bulgar care 


stăpînea regiunile Rodopilor sudici, avînd 
capitala la Xanti. Cu ajutor de la turci, 
împăratul bizantin loan Cantacuzino l-a înfrînt 
şi l-a ucis în anul 1345. (n.t.) 


197 


— Într-adevăr — aprobă Avakum. N- 
are rost să mai bat locurile astea pe 
unde aţi fost şi dumneavoastră: spre 
sud şi sud-est de Karabair. 

Şi dintr-o dată întrebă: 

— De bună seamă, aveţi 
coordonatele regiu- nii cercetate? 

— Păi, se poate să lucreze un 
cartograf fără 
coordonate? se supără şeful. Scoase o 
ţigară din pachetul său şi începu să 
fumeze oarecum iritat. 

— Admirabil! zise rizînd Avakum. O 
să mă scăpaţi de hoinăreala asta pe 
toate dealurile dacă-mi dați 
coordonatele dumneavoastră. 

— Asta nu se poate — zise şeful. 

— Dar de ce? întrebă Avakum, făcînd 
un gest cu mîna. 

— Pentru că dumneata eşti un tînăr 
care trebuie să înveţe să muncească! 
vorbi şeful, privindu-l chioriş. Şi 
pentru că serviciul meu n-are nimic 
comun cu treburile dumitale. Şi, în 
sfîrşit, pentru că nu sînt dator să caut 
în depozit şi să-mi pierd timpul meu 
preţios pentru a încuraja lenea dumi- 
tale. Asta-i! 

— Mă rog — zise potolit Avakum. Eu 
am întrebat doar. 

— Da, şi eu v-am răspuns — se 
încruntă şi mai tare şeful. 

— Totuşi eu sînt foarte mulţumit de 
convorbirea noastră — zise Avakum. O 
să-mi  permiteţi să vă spun la 
revedere? 

Şeful îi întinse mîna. 


198 


— Fără muncă nu se obţine nimic — 
oftă el. 

— Da, munca este mama tuturor 
virtuţilor! rise Avakum ieşind din 
cameră. 

Pe coridor îl aştepta sergentul 
Gheorghi. 

În momentul cînd trecu prin faţa 
depozitului, Avakum scăpă lănţugul pe 
care tot îl înfăşură în jurul degetului, 
jucîndu-se, şi se aplecă ca să-l ia de 
pe jos. În timp ce se ridica, aruncă o 
privire rapidă prin gaura cheii şi 
fluieră mulţumit. 

Broasca era masivă, dar simplă, ca 
puştile cu cremene. 

Avakum străbătu vesel curtea casei 
lui Ilia- zov. Avea în carnetul său 
coordonatele acelui loc din care 
staţiunea de radio şi unde ultra- scurte 
a necunoscutului domn X recepţionase 
dispoziţiile şi transmisese informaţiile. 
Încă de pe cînd era la Smolian, el 
căutase locul acesta pe harta 
topografică şi-l stabilise pe culmile pă- 
duroase de la sud-est de Karabair, la 
vreo doi kilometri de graniţă. Intrase 
imediat în legătură cu respectivul 
sector de grăniceri. De acolo i se 
comunicase că regiunea de la sud-est 
de Karabair era păzită cu stricteţe şi 
că nimeni în afară de geologii de la 
staţia din Momcilovo nu trecuse prin 
aceste locuri. 

El ceruse însă grănicerilor un 
răspuns şi mai precis: au trecut 
geologii prin acel sector prin care 


199 


funcţionase staţiunea clandestină de 
radio? Şi grănicerii răspunseseră că 
geologii au trecut prin regiunea de la 
sud-est de Karabair, dar că nu ştiau 
dacă au trecut neapărat şi prin locul 
indicat de cercetările goniometrice. 

Avakum îşi alcătui ecuaţiile sale în 


felul următor: 


Date cunoscute: 
radio clan- 

= i 

se găseşte 

— z 

radiofonice — 
dinspre 11 august 
garantează că în 
intra 


putut 


geologii 


Date necunoscute: 


în noaptea 
august în 


Py? 


apropiere a 


Locul stației de 
destine 
Regiunea în care 
acest loc 

Data emisiei 
noaptea 
Grănicerii 
regiune au 


numai 


Au fost geologii 
de 10 spre 11 
jurul locului 


sau în imediata 


200 


acestui loc? 


Rezolvarea. 
Cheie: — Să se stabilească dacă 
coordonatele locului ari sau 


coordonatele sale aproximative au fost 
incluse într-un fel oarecare în lucrările 
staţiunii geologice militare. 

De aceea se şi dusese astăzi de 
dimineaţă pe la şeful staţiunii, fără a 
putea însă să scoată de la el ceea ce 
îi trebuia. Dar convorbirea nu se 
soldase chiar fără nici un rezultat: 
aflase că ceea ce îi trebuia, drumul 
geologilor prin regiunea „z”, exprimat 
în coordonate, se găsea după uşa cea 
masivă a depozitului de la staţiu-nea 
geologică. 

Broasca de la casa lui lliazov era 
masivă, dar simplă cum sînt puştile cu 
cremene. Ca să pătrundă nesimţit de 
nimeni în depozit — aceasta însemna 
pentru Avakum nimica toată. 

Avea acum în mîinile sale două urme 
împo-triva necunoscutului domn X: 
coordonatele emisiunii de radio de la 
10 august şi cele două fire de lină 
albastră. 

Calculele pe care le făcuse la 
Smolian arătau că a doua transmisie 
de radio — aceea cu sunetele 
misterioase — avusese loc undeva în 
regiunea „Zmeiţa”, sau în apropiere 
de dînsa. N-avea nici un sens să se 
cerceteze cine a umblat prin acele 
locuri. O astfel de cercetare ar fi făcut 
zgomot. Ba şi drumul care duce spre 
satul Lă-kite trece pe lingă „Zmeiţa” 


201 


— şipeelumblă zi şi noapte oameni 
şi căruţe. 

Coordonatele transmisiei radiofonice 
din 10 august şi cele două fire 
albastre, acestea erau altceva, şi 
meritau un studiu mai atent. Acum 
trebuia să vadă unde duc aceste urme. 
Şi mai ales dacă ele sînt adevărate 
sau false, deoarece în munca de 
cercetare există întotdeauna şi urme 
adevărate, şi urme false. Cazul de 
aseară complica pină la un punct 
situaţia. O făcea mai încurcată şi mai 
greu de dezlegat. Ce rol juca în 
această poveste piatra care fusese 
schim- bată? 

leşind din curte, Avakum întrebă o 
fetiţă unde locuieşte doctorul 
veterinar. Copila păş- tea două gişte. 
Il privi curioasă şi speriată, după care 
arătă în tăcere cu mîna spre mahalaua 
de jos, unde se găsea casa lui bai 
Spiridon. 


Voi interveni iarăşi, dar foarte puţin 
şi foarte pe scurt, deoarece nu vreau 
pentru nimic în lume să subliniez rolul 
meu în această interesantă istorie. 

Vampirul cel cu gitul gol mă sculase 
foarte devreme — suferă de insomnie, 
blestematul, iar eu tare aş mai fi 
dormit: aseară am citit pînă tîrziu un 


202 


roman interesant. Nu-mi plac prea 
mult romanele, deoarece sînt omul 
ştiinţelor pozitive. Tocmai de aceea le 
citesc seara, în pat, în afară de orele 
de serviciu. 

Grozav aş mai fi dormit, dar m-am 
îmbrăcat în grabă şi am dat fuga la 
ferma de vaci. Mul- gătoarea tocmai 
scotea ciubărul de sub ugerul Raşkăi. 
Cînd m-a văzut, s-a fisticit de tot — 
ştie că sînt medic veterinar şi că, în 
ceea ce priveşte igiena, sînt 
extraordinar de sever. 

Cînd am ieşit de la ferma de vaci, am 
obser- vat un lucru care era în 
neregulă, mai exact, o neglijenţă în 
toaleta mea. Am roşit ca sfecla, cu 
toate că mulgătoarea nu mai era în 
faţa mea, ci stătea lingă Raşka, 
fisticită încă de vizita mea matinală. 

Pe urmă m-am întors acasă şi am 
început să alcătuiesc situaţia 
săptămînala. Lucrul nu  mer-gea 
grozav de bine pentru că mi-aminteam 
me-reu de roman şi mă gindeam la tot 
felul de lucruri. Bătea vîntul şi norii de 
pe cer treceau unii după alţii ca nişte 
mici corăbii, iar lucru- rile astea îţi 
distrag de obicei atenţia, chiar dacă 
eşti un om care te poţi concentra 
foarte uşor. 

În această situaţie m-a găsit Avakum. 

Părea vesel, voios şi bine dispus. 
Probabil că amicul meu dormise foarte 
bine, somnul lui fiind acela al unui 
tînăr fără griji. L-am invidiat în sinea 


203 


mea, cu toate că-mi dădeam seama că 
am anumite avantaje faţă de el. 

M-am fisticit şi eu ca mulgătoarea de 
la fermă şi m-am şi supărat pentru că 
vizita lui mă întrerupea de la lucru şi 
nu puteam termina situaţia. 

El însă mă bătu pe umăr prieteneşte 
şi cu toate că văzuse foarte bine 
raportul la care lucram mă întrebă 
destul de impertinent: 

— Faci versuri, poetule? 

— Nu — i-am răspuns eu — 
completez situa-ţia săptămînală — şi i- 
am arătat-o cu mîna. 

— Şi cum o completezi: în versuri 
albe sau cu rimă? 

Am dat din umeri. Nu-mi ardea de 
glumă. 

Se aşeză lingă mine, scoase o ţigară 
şi începu să fumeze fără grijă. Se 
purta în aşa fel, de parcă am fi fost 
prieteni de cînd lumea. Poate că 
trebuia să mă supăr, să-i spun că n-am 
vreme de pierdut şi că, dacă vrea 
vreun sfat oarecare, să, poftească la 
dispensar: acolo dădeam consultaţii în 
fiecare zi de la orele zece pînă după- 
amiază. 

Dar oricît m-am străduit, nu ara 
izbutit să mă înfurii. Nu ştiu de ce, dar 
în ciuda tuturor concepţiilor mele 
despre ordine şi disciplină, îmi părea 
bine, ba chiar foarte bine, că venise. 
Sen-timentul ăsta, că aveam lingă 
mine un om puternic, puse din nou 
stăpînire pe mine. 


204 


Dar iată cum s-a prezentat acest om 
puternic. 

— Doctore — îmi spuse el — o 
cunoşti pe Balabaniţa, nu-i aşa? 

M-am uitat la el şi am rămas cu gura 
căscată. 

— E o femeie foarte interesantă — 
continuă Avakum. 

— Da — am îndrugat eu. lar după 
aceea l-am întrebat răutăcios: 
Cînd ai izbutit să-ţi dai seama de asta? 

— Tocmai aici e buba — rise Avakum 
— că n-am izbutit încă nimic. 

— la stai! am spus eu şi m-am 
bucurat că am posibilitatea să-l 
string puţin cu uşa. Atunci cum ţi-ai 
dat seama că este o femeie intere- 
santă? 

— Asta este doar o presupunere — 
cedă din poziţia sa Avakum. 

M-am simţit satisfăcut de răspunsul 
lui şi am tăcut. 

Avakum dădu drumul unui colac de 
fum şi mă privi atent. 

— Oricum ar fi, ai putea să-mi dai 
oarecari informaţii despre femeia asta 
— zise el. Impresii personale sau ceea 
ce ai auzit de la alţi oameni. Mă 
interesează foarte mult. 

Am dat din umeri. 

— Regret — am spus eu — dar 
această persoană nu intră în cercul 
preocupărilor mele mai speciale. 
Cunosc anumite lucruri care nu mai 
sînt o taină pentru nimeni. E foarte 
frumoasă, chiar dacă a ajuns la vîrsta 
maturității, este (0) admirabilă 


205 


muncitoare şi, după toate probabili- 
tăţile, va putea să ajungă prim-maistru 
la ate-lierul de prelucrare a laptelui 
din  Momcilovo. Personal, am fost 
entuziasmat, şi asta nu o dată, 

de condiţiile exemplare de igienă în 
care-şi menţine locul de muncă. Şorţul 
ei e totdeauna alb ca zăpada, unghiile 
tăiate scurt, părul legat cu o basma 
de o curăţenie exemplară. 

— Are amanți? întreba Avakum. 

Am lăsat ochii în pămînt şi am tăcut. 
N-aveam nici un fel de date asupra 
acestei chestiuni. 

— Nu crezi că sare cineva noaptea 
peste gard la ea? 

Această întrebare era foarte vulgară 
şi aveam destule motive sa mă supăr, 
deoarece eram medic veterinar şi nu 
un pîndar nenorocit al curților străine. 
De aceea am lăsat iarăşi ochii în jos şi 
n-am scos nici un cuvînt. 

— Vrei să fim prieteni? mă întrebă 
deodată Avakum. 

— Oh! am spus eu şi m-am aşezat pe 
pat, deoarece nu era politicos să stau 
în picioare în faţa lui. Întrebarea era 
cu totul neaşteptată. 

— Am nevoie de un prieten ca tine — 
con-tinuă Avakum surizind — care să 


mă creadă şi să nu aibă impresia 
despre mine că aşfiun om rău. 
— Bine — am spus eu simțind cum 


mi se urcă smgele în obraz — eu cred 
că nu eşti un om rău. 

Pe vremea aceea n-aveam nici un fel 
de temei să cred în calitățile lui şi de 


206 


aceea am spus aceste cîteva cuvinte 
aşa, instinctiv. 

Imi întinse mîna şi ne uitarăm unul la 
altul zîmbind. 

Aşa a început prietenia noastră. 

Pe urmă Avakum m-a rugat să aflu 
cîteva lucruri mai intime din viaţa 
Balabaniţei. 

— Eu sînt colaborator ştiinţific — 
zise Avakum — şi în nici un caz n-aş 
vrea să ating prestigiul Institutului pe 
care-l reprezint. Dacă Balabaniţa are 
anumite legături dubioase de dra- 
goste, atunci se înţelege că locul meu 
nu este în casa ei. Persoana 
interesată o să înceapă să se uite 
strimb la mine şi mai ştiu eu ce vorbe 
mai scoate? Ce nu-i în stare să facă 
gelozia? Şi, fireşte, toate acestea nu 
pot să fie în intere- sul meu. 

După această introducere, care mă 
surprinse foarte mult prin caracterul 
său puritan, Avakum se grăbi să 
precizeze: 

— Ca prieten bun ce-mi eşti, ar 
trebui să afli dacă are legături intime 
cu careva şi, dacă le are cine este 
omul acela. Lucrurile astea le poţi afla 
cel mai uşor de la vecinele ei, pentru 
că toate vecinele din lume au un ochi 
foarte bine format şi nasuri care 
adulmecă de departe. Dar fii atent 
atunci cînd întrebi: vecinele sînt 
foarte susceptibile! Adică atunci cînd 
te duci la vecină, nu uita că te-ai 
dus pentru ea, iar dacă deschizi vorba 
despre  Balabaniţa, fă-te că eşti 


207 


indiferent şi nu insista prea mult. 
Păzeşte-te ca de foc s-o aperi, că din 
treaba asta nu poate ieşi nimic bun! 

Cînd am ieşit ca să-l petrec pînă în 
uliţă, Avakum imi şopti! 

— Fă tot posibilul să afli ceva pînă la 
prînz. lar după ce terminām de 
mîncat la bai Marko, o să ieşim 
împreună, şi cînd om fi singuri, o să- 
mi povesteşti ce-ai aflat! 

Trebuie să vă mai spun că m-am 
simţit în acelaşi timp şi măgulit, şi 
oarecum jignit de sarcina pe care mi-o 
dăduse. În orice caz, am trecut la 
îndeplinirea ei cu mult curaj şi cu 
multă încredere în mine. Am simţit 
doar un fel de slăbiciune pe la 
genunchi, atunci cînd m-am apropiat 
de curtea  Nadkăi.  Nadka era 
vecina Balabaniţei. 


Probabil că slăbiciunea de care 
vorbesc se datora faptului că 
mersesem prea repede. 

Nadka stătea în curte şi pisa nişte 
ardei. Am salutat-o foarte amabil. 

— Tovarăşă — i-am spus eu — aţi 
primit vreo ştire de la bărbatul 
dumneavoastră? Ce mai face, o duce 
bine cu sănătatea? 

Bărbatul ei lucra la Madan. 

Îşi întoarse faţa ei albă spre mine şi 
surise. 

— E bine — zise ea — slavă 
domnului! 


208 


— Mă bucur foarte mult — am 
răspuns eu. Am stat cîtva timp în faţa 
porţii deschise, şi după aceea am 
întrebat: Dar porcul cum merge, 
mănîncă bine? 

—O să-mi mănince şi urechile! 
începu iarăşi să ridă Nadka. Apoi oftă 
şi adăugă îngrijorată: Dar mi se pare 
cam slăbuţ, nu se îngraşă aşa cum ar 
trebui. 

Puse piuliţa deoparte şi se ridică de 
pe scău- naşul pe care stătea. Era 
mărunţică, albă, ro-tundă la faţă ca o 
lună plină. 

— Pofteşte înăuntru! mă invită ea. 
Poate că-i dai vreo doctorie. 

Am primit imediat. 

Ne-am dus la cocină. Porcul Nadkăi 
şedea pe burtă şi grohăia din greu. 
Era foarte gras, se-măna cu un cimpoi 
uriaş, umflat pînă peste poate, cu ochi 
şi picioare. 

— Nu e rău de loc — am spus eu. 
Pînă la Crăciun se mai îngraşă. 

Nadka mă privi cu nişte ochi în carei 
se citea încrederea şi oftă iar, dar de 
data asta oftatul ei nu mai era trist. 

— Mă bucur — am spus eu. 

Stăteam lîngă cocină şi ne uitam la 
porc. În afară de el, nu era lîngă noi 
nici o altă vietate. 


Nadka tăcea. 

— Mă bucur — am repetat. Apoi am 
între- bat: Şi cum merge porcul leliţei 
Balabaniţa, mănîncă bine? 


209 


Ea îşi puse mîinile în şolduri şi 
începu să rîdă. 

— Cum poţi să născoceşti lucruri d- 
astea, doctore? zise. Ce-i trebuie 
Balabaniţei porc? 

— Eh — am spus eu — se poate 
căsători femeia, orice-i posibil! 

— Ea? şi în ochii Nadkăi luciră flăcări 
rău prevestitoare. Ce-i trebuie bărbat, 
dacă are unul care vine noaptea, peste 
gard, la dînsa? 

Am rămas cu adevărat mirat. 

— Nadko — am spus — dumneata 
vorbeşti serios? 

Ea se uită la mine şi doar că nu se 
supără. 

— Şi de ce aş născoci? Pînă ce 
dascălul n-a început să umble după 
aia... după văduva pădurarului, pînă 
atunci nu şi-a ridicat ea fusta prea 
tare, pentru că mai trăgea ceva 
nădejde la dîn- sul. Cred şi eu, cu 
dascălul a dus-o destul de bine. 

— Şi acum? am întrebat eu înghițind 
în sec. 

— Acum? Nadka se apropie de mine 
atît de mult, încît îi simțeam 
răsuflarea. Balabaniţa nu e din alea 
care să se uite la oricine — zise ea. 

— Ţi s-o fi părind şi ţie — am 
provocat-o eu. Am tutuit-o, deoarece 
şedea prea aproape de mine. 

— Ce să mi se pară? zise mai tare 
Nadka — cu ochii ăştia ai mei am 
văzut cum a venit o dată la ea în 
vizită ajutorul maiorului. Tăcu apoi. 
Şi de ce, mă rog, a venit în vizită? 


210 


Inima mi se zbătea în piept de 
bucurie. 


Eram singuri. În afară de porc nu 
mai era nimeni pe lîngă noi. 

— Nadko — i-am spus eu şi m-am dat 
mai la o parte — să n-ai nicio grijă, 
porcul tău se mai îngraşă pînă la 
Crăciun. Ba chiar n-ar fi rău să-i mai 
scazi puţin porţia de mîncare, alt- fel 
n-o să mai rămînă pe el carne nici de o 
tocană. 

Asta am vorbit cu ea, iar Nadka mă 
privea ca şi cum n-ar fi crezut prea 
mult în cele ce-i spuneam. Pe faţa ei se 
întipărise o expresie de uimire şi pînă 
la un punct chiar de nemulţumire. Se 
vedea bine că nu era prea bucuroasă 
de diagnosticul pe care-l pusesem 
porcului cel gras. 


10 


Prinzul din ziua aceea a fost foarte 
vesel: bai Marko ne-a tratat cu un 
cocoş la frigare, cu pîine caldă, cu 
brînză şi cu ardei iuți. Vinul era negru, 
greu şi avea un buchet de răşină arsă 
de soare. 


211 


Boian lIcerenski îl invită pe Avakum 
lîngă el, ciocni paharul cu dînsul, îl 
bătu protector pe umăr şi-l întrebă: 

— Cum ai petrecut prima noapte la 
Momci- lovo, simpatice istoric? Ti-a 
fost somnul lin, nu ţi-a tulburat nimeni 
liniştea? 

— Mulţumesc! aprobă din cap 
Avakum şi bău un pic din paharul 
său. In general, a fost bine. Numai că 
s-a întîmplat ceva: nu ştiu cine o fi 
fost, probabil din greşeală, dar era cît 
pe-aci să intre în camera mea. Am fost 
curios să văd cine era această 
persoană, ca să-i explic mai bine 
aşezarea camerelor, dar n-am reuşit 
să-l văd, deoarece a fost mai iute şi 
mai sprinten decît mine. 

Icerenski şi căpitanul rideau de nu 
mai pu- teau. Pe urmă Icerenski zise: 

— Nu trebuia să-l goneşti pe 
nefericitul acela. Pot să te asigur că 
nu avea inteniţii rele. O fi fost pur şi 
simplu vreun gelos incorigibil, care a 
încercat să vadă dacă iubita lui n-a 
întîrziat întimplător la o discuţie mai 
lungă cu noul ei chiriaş. Pe Othello o 
să-l găseşti pretutindeni, chiar şi aici, 
la Momcilovo. Trebuie să te obiş- 
nuieşti cu lucrurile astea! 

— Pentru numele lui Dumnezeu, dar 
eu am nevastă şi copii! oftă Avakum. 
Ce se va întîm- pla cu ei? 

— Du o viaţă virtuoasă! îl sfătui 
aproape pă- rinteşte geologul. 

— Prostii! zise căpitanul. Şi se 
întoarse spre Avakum. Pune mîna pe 


212 


gelos, aranjează-l aşa cum trebuie şi n- 
o să-l mai vezi pe acolo. Bala- baniţa 
merită osteneala asta! 

Discuţiile ar fi contidnuat pe tonul 
acesta de glumă, dacă bai Grozdan nu 
ne-ar fi întrerupt: 

— la ascultați, măi băieţi — se 
încruntă el — nu exageraţi, că asta nu- 
mi place. Balabaniţa, chiar dacă nu 
are copii şi chiar dacă e văduvă, eo 
femeie cinstită. Îşi vede de treaba ei la 
căşă- rie şi sîntem mulţumiţi de ea. E 
femeie serioasă. 

— Dar  dragostea-i dragoste! îl 
întrerupse căpitanul, cu un aer 
filozofic. 

Şi pentru că vorbeam de dragoste, 
Icerenski luă din nou cuvîntul: 


— Dragostea este un fenomen foarte 
intere-sant — zise el. Să-l luăm, de 
pildă, pe dumnea-lui — şi geologul 
arătă cu capul spre căpitan. Pentru 
dînsul, acest nobil sentiment e ceva ca 
„bună ziua” şi „la revedere”. Pentru 
prietenul meu Kuzman Naumov este 
ca scrierea veche egipteană. Nici nu 
se gîndeşte să-şi spargă capul cu ea! 
Pentru tovarăşul veterinar iubirea este 
oftat şi insomnie. Dar insomnie în 
patul său propriu! Bai Grozdan e mai 
practic: pentru el iubirea înseamnă o 
căsuţă cu o nevastă credincioasă şi 
copii sănătoşi. Această concepţie este 
binefăcătoare şi utilă pentru societate. 
În ceea ce mă priveşte pe mine, 


213 


iubirea înseamnă grijă. Dar o grijă 
care cuprinde şi bucurie, şi durere, 
şi o nesfirşită satisfacţie, şi tot felul de 
gînduri chinuitoare. Ştiţi foarte bine 
că plec în fiecare sîmbătă după-amiază 
la Plovdiv. Dacă socotiți că aceste 
drumuri au în ele ceva romantic, vă 
înşelaţi amar. Judecaţi şi voi! La 
Plovdiv ajung pe înserat, caut o 
cameră liberă la hotel şi telefonez 
nevesti-mi. Ea locuieşte, săraca, la mă- 
tuşă-sa, doarme în camera copiilor, 
aşa, încît, înţelegeţi, că nu pot dormi 
şi eu cu ea acolo. Intr-o seară, mi se 
pare că era chiar seara în care s-a 
petrecut povestea asta cu Metodi 
Paraşkevov, era aproape să mă iau la 
bătaie cu funcţionarul de serviciu de 
la „Trimoniţium”. Individul ăsta voia 
să-mi dea o cameră mizerabilă la 
etajul al patrulea! Închipuiţi-vă, să baţi 
un drum de 200 de kilometri ca să-ţi 
petreci noap-tea de dragoste la etajul 
al patrulea! Dar m-am încăpăţinat şi 
nu m-am lăsat pînă ce nu am obţinut 
un mic apartament cu două etaje mai 
jos. Cu baie şi cu toate celelalte 
accesorii necesare unui caz ca al 
nostru: eu şi nevastă-mea 


avem doar cîteva ore pe săptămînă pe 
care le putem petrece împreună. Aşa 
încît, iată ce romantism este în aceste 
drumuri ale mele la Plovdiv. Şi totuşi 
nu mă plîng. Călătoresc şi voi călători 
atîta vreme cît voi sta la Momcilovo. Şi 
pe urmă povestea o să se repete, 


214 


deoarece  aşa-i meseria mea: să 
rătăcesc prin munţi şi păduri. Şi stau 
citeodată şi mă gîndesc: aş fi fost oare 
fericit dacă aş fi dus o viaţă sedentară 
şi aş fi stat, ca să zic aşa, toată ziua 
lîngă fusta ne- vesti-mi? Nu cred. Ar fi 
fost o existenţă fără griji şi fără 
gînduri. Şi o asemenea viaţă sea-mănă 
cu o casă în care nu arde focul. Fără 
griji şi fără gînduri, fără acestea, 
dragii mei, nu există adevărata 
fericire. 

Îşi sorbi paharul şi tăcu cîtăva 
vreme. Pe faţa lui se aşezase parcă o 
umbră uşoară. Pe urmă tresări, se uită 
la noi şi zîmbi liniştit. 

— Am vorbit aci despre ceea ce 
înseamnă dragoste. Să-mi daţi voie, cu 
ocazia asta, să vă spun o mică 
întîmplare legată de persoana ne- 
norocitului nostru dascăl Metodi. 
Probabil că va fi condamnat la 
moarte prin spînzurătoare, aşa cum 
prezice noul meu vecin de la această 
masă, şi desigur că va fi condamnat pe 
drept, totuşi nu putem să uităm, pe 
lîngă aspectele rele, pe cele bune pe 
care le avea acest om. Despre atitea 
lucruri bune şi frumoase pe care le-a 
făcut Metodi aici la Momcilovo, cum i- 
a învăţat el pe oameni să cultive pomi 
fructiferi şi să se ocupe de stupărit, 
sau cum să facă brinza mai grasă, 
despre toate acestea v-ar pu- tea 
povesti mai pe larg bai Grozdan, 
deoarece se referă la sfera lui de 


215 


activitate. Eu o să vă povestesc o 
întîmplare care are un caracter mai 


intim. Mai întîi trebuie să vă spun că 
Metodi ţinea la mine ca la un prieten, 
deoarece îl aju- tam foarte mult în 
cercetările sale de micro- logie şi 
cristalografie. Işi pusese în gînd să 
facă o colecţie mare pentru şcoală. Şi 
pentru că nu avea destula experienţă, 
recurgea şi la modestul meu ajutor. In 
ceea ce priveşte cunoştinţele lui, în 
ştiinţă era un simplu diletant şi într-o 
oare- care măsură un maniac. Dar în 
acest diletantism al său şi în mania lui 
de a face cine ştie ce mari 
descoperiri era totuşi ceva nobil şi 
înăl-ţător. Şi asta mă făcea să-l înţeleg 
şi să nu văd ceea ce era caraghios, 
într-însul. lar el mă socotea un 
adevărat prieten şi cu toate că nu era 
un om vorbăreţ din fire, îmi încredința 
uneori, mai ales la un pahar de vin, 
cîte ceva din micile sale secrete. 
Întîmplarea despre care: vreau să vă 
vorbesc este următoarea. După cum 
veţi vedea, are o legătură directă cu 
discuţia noastră despre dragoste. 
Acum trei ani a fost numit şi a sosit 
la Momcilovo un nou pădurar care 
avea în grija lui un sector mare. 
Pădurarul era un vinător pa-sionat şi 
între el şi Metodi s-a legat o 
admirabilă prietenie. Lumea credea că 
îi leagă această pasiune comună 
pentru vînatoare. Acest lucru este însă 


216 


doar jumătate din adevăr şi el se 
referă la sentimentele pe care le 
nutrea pădu-rarul faţă de Metodi. 
Cealaltă jumătate a adevărului era o 
dragoste tîrzie; vă daţi probabil 
seama, este vorba de soţia pădurarului 
şi de flăcăul nostru tomnatic. Nevasta 
pădurarului era cu zece ani mai 
tînără decît bărbatul ei. Aveau o 
fetiţă care nu stătea cu ei, ci o creştea 
bunică- sa, deoarece Momcilovo este 
undeva la margi- 


nea lumii. Pe de altă parte, nici 
pădurarul nu se gîndea să rămînă 
aici prea multă vreme. Soția sa era o 
făptură gingaşă, frumoasă, blondă, 
cu totul nepotrivită pentru dascălul 
nostru care era un pic cam brutal. De 
aceea şi dragostea lor a fost 
deosebită; ea consta doar în priviri, în 
inflexiunea glasurilor, în strîngerile 
stîingace de mină, atunci cînd îşi 
spuneau „bună ziua” şi „la revedere”. 
Şi aşa, spre marea amărăciune a 
Balabaniţei, Metodi începu să se ducă 
tot mai des în vizită la pădurar. Acolo 
ducea iepurii, acolo ducea cocoşii 
sălbatici şi tot acolo îşi bea cafeaua 
sau cîte un airan! rece. 

Odată, asta era într-o iarnă, cei doi 
prieteni s-au hotărît să pornească 
la o vinătoare de lupi. leşiseră în 
curte, gata de plecare, cînd Metodi 


1 Băutură răcoritoare făcută din lapte bătut. 
(n.t.) 


217 


a observat că şi-a uitat în casă fularul 
său de lină. S-a întors să şi-l ia, dar 
cum şi l-a luat, Dumnezeu ştie, 
deoarece cînd l-a ajuns din urmă pe 
pădurar era foarte tulburat şi mergea 
cu ochii în pămînt. Nu vă gînditi la 
nimic rău, a  întirziat în casa 
pădurarului doar un minut, şi în 
timpul ăsta, atît de scurt, doi oameni 
nu se pot nici măcar săruta aşa cum 
trebuie! Dar oricum ar fi fost, el 
mergea în urma pădurarului şi tot cu 
ochii în pămînt. Vă amintiţi, desigur, 
cum s-a terminat vinătoarea aia: 
pădurarul a fost mîncat de lupi 
undeva, în fundul văilor „Zmei- ţei”. Se 
lăsase o ceaţă groasă care-i despărţise 
pe cei doi prieteni, fapt de care 
profitase haita de lupi. Fiarele 
tăbăriră peste pădurar şi, pînă să-i 
vină Metodi în ajutor, lupii îi sfişiaseră 
gitul şi îi mîncaseră capul şi mîinile. 
Ce s-a întim- 


plat pe urmă? Metodi a început să 
mănînce numai piine şi sare, a strins 
bani şi a cumpărat văduvei o maşină 
de tricotat, pe care a găsit-o de 
ocazie. Ea şi-a adus fetiţa şi a înscris-o 
la şcoala din Momcilovo. In fiecare 
lună Metodi depunea o treime din 
salariul său la Casa de economii, pe 
numele fetiţei. Şi toate astea le făcea 
pentru acea minunată clipă de 
dragoste petrecută atunci cînd se 
întorsese să-şi ia fula- rul pe care şi-l 


218 


uitase în casă. Vă gindiţi poate că, 
după ce a trecut destulă vreme de la 
tragicul sfîrşit al pădurarului, această 
clipă minunată a înflorit într-o iubire 
reciprocă? Tocmai aici este cuiul 
problemei pe care am început s-o 
discu- tăm atunci cînd vorbeam de 
dragoste. Pentru prietenul meu 
Kuzman Naumov ea este un fel de 
scriere ieroglifică. Pentru doctorul 
nostru veterinar, un oftat de unul 
singur. Iar pentru Metodi Paraşkevov, 
o convorbire de o jumătate de oră cu 
văduva, la o cafea, dar neapărat în 
curte, în ochii lumii. Dacă plouă sau 
dacă e furtună, atunci convorbirea 
poate avea loc în bucătărie, lingă soba 
în care arde focul, dar totdeauna în 
prezenţa fetiţei. Iată ce însemna dra- 
gostea şi ce fel de om era acest 
Metodi Paraşkevov. Vorbesc despre el 
la trecut, deoarece simpaticul meu 
vecin afirmă că va fi condamnat la 
moarte şi spînzurat. Dar dacă această 
pro-rocire se va dovedi mincinoasă, şi 
să dea cerul să fie aşa, atunci o să-i 
fac din nou loc aici, la dreapta mea, 
iar pe dumnealui o să-l trimit colo, la 
uşă, să stea ca un şcolar pedepsit. 

Icerenski îşi termină povestea şi 
tăcu. 

Tăceam şi noi. Şi Avakum. lar 
căpitanul se întristase şi sta abătut, 
privind în altă parte. 


219 


Geologii  plecară spre stațiune. 
Avakum se învirti în jurul 
motocicletelor lui Icerenski şi a 
căpitanului,  manifestind o mare 
curiozitate faţă de ele. Ba chiar puse 
mîna pe fiecare. 

Pe cînd eu, ca să spun drept, n-am 
fost atras niciodată de acest mijloc de 
locomoţie destul de primejdios: am 
auzit că cei care merg cu motocicleta 
suferă de reumatism la genunchi. 

Cerul se înnorase din nou şi fruntea 
semeaţă a muntelui Karabair era 
acoperită de o ceaţă deasă, cenuşie. 
Uliţele satului erau pustii. Incepu să 
bureze. 

— Eh, Anastase — mă întrebă 
Avakum — ai aflat ceva nou? 

Am şovăit puţin, dar mi-am adunat 
toate puterile şi am pomenit de 
numele geologului. 

Bănuiam că Avakum o să rămînă 
surprins şi o să sară pe mine cu o 
mulţime de întrebări. Dar el căscă 
obosit şi-mi întinse mîna cu o indi- 
ferenţă îngrozitoare. 


11 


220 


Ajunsese tocmai în dreptul casei 
Balabaniţei cînd în faţa lui apăru 
preşedintele. 

— Ai uitat parola? i se adresă 
Avakum, zîm- bind în silă, deoarece 
era puţin supărat. 

— Ba n-am uitat-o, las-o-ncolo, dar s- 
a terminat limonada! făcu preşedintele 
un gest supărat cu mîna. 

Pe urmă îi povesti cum se dusese la 
coope-rativa din sat şi întrebase de 
lină. Primise răspunsul că asemenea 
marfă nu se vînduse vreodată la ei şi 
că nici acum nu făcuseră vreo 
comandă. Şi-au spart capul multă 
vreme şi el şi secretarul de partid 
ca să-şi aducă aminte dacă a purtat 
cineva mănuşi de lină albastră şi pînă 
la urmă au ajuns la convingerea că la 
Momcilovo n-a fost nimenea, nici din 
sat, nici venit din altă parte, cu 
asemenea mănuşi. 

— Aşa încît cu chestiunea asta n-am 
nime- rit-o — oftă bai Grozdan. N-am 
făcut nimic. lar în noaptea aia, de care 
m-ai întrebat, treaba stă aşa: 
Balabaniţa a fost la căşărie. A intrat în 
schimb seara şi a ieşit la răsăritul 
soarelui. Aşa încît Balabaniţa n-a fost 
acasă toată noaptea. Moş Manasi, 
gazda inginerului Kuzman Nau- mov, a 
fost la stupină, unde plecase cu o zi 
înainte. Icerenski, după cum ştii şi tu, 
se duce în fiecare sîmbătă la Plovdiv. 
lar căpitanul a fost în seara aceea la 
o şezătoare în satul Lăkite. Asta-i tot 


221 


ce am aflat. Altceva, deocamdată, nu 
ştiu. 

Avakum se uită în jurul său, îşi 
scoase din pardesiu o cîrpă, se aplecă 
şi începu să-şi curețe cu grijă pantofii 
de praf. 

În curtea de vizavi Nadka dădea 
demîncare la păsări. 

— Iţi mulţumesc pentru ajutor — zise 
Avakum, deschizînd poarta. Chestiile 
astea pe care mi le-ai spus sînt foarte 
interesante. O să le am în vedere! 

Se urcă în camera lui, se aşeză pe 
pat şi stătu aşa, fără să se mişte, mai 
bine de un ceas. 

Fereastra era deschisă şi printre 
crengile rare ale bradului se vedea 
„Zmeiţa” acoperită de nori groşi, 
învăluită în neguri. Era frig, picături 


de ploaie loveau în pervazul geamului. 
Sus, în pod, scîrţiia o uşă uitată 
deschisă. 

Ce să aibă în vedere? Spusese 
preşedintelui că va avea ceva în 
vedere. Dar ce anume? lţele se 
încurcau tot mai mult, urmele 
adevăratului criminal, în loc să apară 
mai clar, începeau să pălească şi să se 
piardă într-o negură de nepătruns, ca 
aceea care acoperea „Zmeiţa”. 

Pe deasupra îl cuprinse o oboseală — 
gîn- durile i se risipiră, nu putea să se 
concentreze asupra celor ce formau 
„esenţialul”, asupra lucrurilor la care 
se gîndise nopţi şi zile de-a rîn- dul. 


222 


Parcă nici nu mai exista acest 
„esenţial” — pe care-l ştiuse odată, 
şi care se înecase acum într-o mulţime 
de fapte mărunte şi lipsite de 
importanţă. 

Se întoarse cu spatele la perete şi 
închise ochii. 

Aţipi doar pentru un sfert de oră. Pe 
urmă se sculă, se întinse de-şi 
dezmorţi oasele cuprinse de frig şi 
umezeală. Îşi aprinse apoi o ţigară şi 
începu să se plimbe, după obiceiul 
său, încoace şi încolo. 

Un om ce purta mănuşi albastre a 
spart fereastra staţiunii geologice şi a 
furat de acolo o importantă schiţă 
strategică. 

Avakum se gîndi: „Hai să începem de 
aici, de la mănuşi”. 

Aşadar, criminalul a acţionat cu 
mănuşi... De ce? Fireşte, ca să nu lase 
nici un fel de am-prente. Dar ce 
criminal anume acționează, cu 
mănuşi? În felul acesta lucrează numai 
cel asu-pra căruia poate cădea vreo 
bănuială — omul care joacă un joc 
primejdios şi pe care are intenţia să-l 
continue. Un răufăcător oarecare nu 


va recurge la asemenea atente măsuri 
de precauţie. Un răufăcător oarecare 
n-a mai fost amestecat în asemenea 
treburi şi nici n-are de gind să mai 
comită şi alte infracţiuni. Asupra lui 
nu apasă nici o bănuială, el nu este în 
legă-tură cu alţi indivizi care, dacă ar 


223 


fi descoperiţi, ar putea să-l denunțe şi 
pe el. Prin urmare, nu are nevoie de 
măsuri de siguranţă atît de mi- 
nuţioase. Asta înseamnă că omul care 
a spart fereastra de la staţiunea 
geologică este cineva care se teme să 
nu fie descoperit, este o per-soană 
care face toate eforturile să rămînă 
necunoscută, deoarece ea are un 
amestec mai larg în asemenea acţiuni 
criminale şi primejdioase. 

Avakum se aplecă, examină 
fereastra, după care începu din nou să 
se plimbe încoace şi încolo. 

Şi reluă iarăşi şi iarăşi aceleaşi fire. 

Preşedintele şi secretarul 
organizaţiei de partid afirmă că n-au 
văzut la Momcilovo pe nimeni care să 
poarte mănuşi albastre. Aceşti oameni 
sînt demni de toată încrederea, deoa- 
rece nici unul nici celălalt nu stau 
acasă, la gura sobei, ci au sarcini 
importante şi apoi, sînt de aici, din 
sat şi îi cunosc pe toţi cei din partea 
locului, de cînd lumea. În afară de 
asta, cooperativa satului n-a vîndut 
niciodată lină albastră şi se poate 
presupune că o asemenea lină nu s-a 
trimis nici cooperativelor din cele-lalte 
sate. In regiunea asta creşterea vitelor 
este foarte dezvoltată şi fiecare familie 
îşi are lină în gospodăria sa, fiecare 
gospodină îşi toarce ea singură cîteva 
caiere. Lîna acestor caiere e tare şi 
aspră, firele ei sînt scurte şi ne- 
ondulate în spirale şi cîrlionţi. Pe 
cînd firele pe 


224 


care le găsise el printre pilitura de fier 
şi printre solzii de pe scoarţa bradului 
sînt lungi şi ondulate. Concluzia este 
deci simplă — mănuşile individului 
sînt împletite dintr-o lînă moale, 
prelucrată industrial. Asemenea fire 
de lină se găsesc de vinzare doar în 
oraşele mari. 

Tot în aceste oraşe se găsesc de 
vînzare şi mănuşi gata făcute. A văzut 
şi el asemenea mănuşi şi nu numai la 
un singur magazin. Dar nicăieri n-a 
văzut mănuşi albastre. 

Mănuşile de gata sînt fie bej, fie gri. 
Sint mănuşi tip şi altele nici nu sînt pe 
piaţă. Asta înseamnă că mănuşile 
albastre ale individului X sînt mănuşi 
din fire prelucrate industrial şi îm- 
pletite acasă, la Momcilovo, adică de o 
femeie care se ocupă pentru ea însăşi 
cu astfel de împletituri şi îşi cumpără 
lînă din oraş. 

Există la Momcilovo o astfel de 
femeie? Există, este văduva aceea al 
cărei bărbat a fost mîncat de lupi la 
„Zmeiţa”. Femeia pe care Metodi 
Paraşkevov a iubit-o şi pe care 
probabil o mai iubeşte şi acum. 
Bineînţeles, nu există nici un fel de 
probe din care s-ar putea trage con- 
cluzia sigură că tocmai aceasta ar fi 
femeia care a împletit mănuşile 
individului X. Totuşi şi asta este o 
urmă serioasă. 


225 


Avakum Îşi scoase carnetul, se 
sprijini de masă şi scrise: „1. Să se 
cerceteze dacă văduva a împletit 
mănuşi din lînă de fabrică, după ce 
s-a sfîrşit iarna”. 

Zimbi. 

Bineînţeles, după ce se terminase 
iarna! Dacă le-ar fi împletit mai 
înainte, atunci necunoscutul domn X 
le-ar fi purtat în zilele friguroase ale 
iernii şi acest lucru s-ar fi remarcat. 
Ar fi văzut 


cineva că la Momcilovo există un om 
care poartă mănuşi albastre. 

Îşi închise carnetul şi continuă să se 
plimbe, măsurînd cu paşi mărunți 
distanţa dintre pat şi masa de lucru a 
lui Metodi. 

De obicei, oamenii îşi iau mănuşi la 
sfîrşitul toamnei, sau la începutul 
iernii. Nimeni nu-şi cumpără mănuşi 
groase de lînă primăvara. Nimeni nu 
face treaba asta decit în cazuri cu 
totul speciale, cînd ceva, o situaţie 
mai deosebită le impune să-şi 
cumpere sau să-şi comande asemenea 
mănuşi. 

Dacă se stabileşte, că văduva a 
împletit mă-nuşi de lînă albastră în 
lunile de primăvară sau în cele de 
vară, atunci persoana care le-a co- 
mandat a avut fară îndoială în vedere 
ceva, o situaţie cu totul deosebită. 
Înlăturarea amprentelor propriilor 
sale degete este tocmai „acest lucru 


226 


deosebit”. Avakum şuieră uşor printre 
dinţi şi se opri în mijlocul camerei. 

Dar oare în acest scop nu se pot 
folosi şi nişte mănuşi obişnuite, de 
piele? Astfel de mănuşi se vînd în orice 
oraş şi, cum zice o vorbă, la toate 
colţurile de stradă! 

Să-şi cumpere cineva nişte mănuşi 
de piele, lucru mai uşor nici că există. 
E de ajuns să locuiască undeva, în 
oraş, unde sînt magazine cu astfel de 
articole! Dar dacă omul stă la ţară şi 
asta în timpul verii, şi are nevoie într- 
un termen foarte scurt, de o zi-două, 
ca să facă ceva spe-cial şi care cere 
neapărat mănuşi? Şi dacă nu doreşte, 
din cauza unor motive speciale, să le 
împrumute de la altcineva? Şi dacă n- 
are posibilitatea să se repeadă pînă la 
cel mai apropiat oraş ca să şi le 
cumpere? Atunci, fireşte, omul 


acesta va recurge la ceea ce poate 
găsi, adică la ceea ce îi oferă situaţia 
locală. 

Avakum surise şi îşi frecă mulţumit, 
mîinile. Cele două fire albastre îi mai 
arătaseră încă două lucruri 
interesante: persoana X a fost silită 
să rezolve într-un termen foarte scurt 
o problemă pentru care nu se 
pregătise în prea-labil; persoana X are 
un asemenea serviciu, care nu-i 
permite să se sustragă privirilor cole- 
gilor şi cunoscuţilor nici măcar pentru 
cîteva ore în timpul zilei! 


227 


Binecuvîntate să fie aceste fire de 
lină care pot să vorbească atît de 
mult! 

Avakum rise tare de unul singur. 

„Asta-i semn de oboseală — gîndi el. 
Pînă acum n-aveam obiceiul să rid în 
felul ăsta.” 

După aceea ieşi în curte, ca să vadă 
dacă nu s-a întors Balabaniţa de la 
lucru. În odaia ei şi în curte nu era 
nimeni. 

După ce intră din nou la el în cameră 
şi ră- suci cheia în broască, Avakum 
descuie îhchiză- torile secrete ale 
geamantanului şi scoase cu grijă mica 
staţiune de radio portativă. Căută în 
carnet pînă ce găsi pagina unde îşi 
notase semnele cifrului său, puse 
aparatul în funcţiune şi încercă să 
prindă legătura. Nu trecu un minut 
şi transmise prima sa cifrogramă de la 
Momcilovo. Era cu totul laconică: 
„Aranjaţi în aşa fel şi cît mai 
repede ca grupul  geologilor să 
lipsească măcar 24 de ore din sat”. 
Apoi transmise semnalul de încetare a 
emisunii. 

După ce termină totul, băgă 
staţiunea de radio din nou în 
geamantan, îl încuie şi îl împinse sub 
pat. 

Afară începuse să se întunece. 

Îşi luă pe el haina scurtă de sport 
şi traversă 


curtea. Acum, prin pînza rară a ploii 
grajdurile pustii i se părură mai triste 


228 


şi mai părăsite. Lipsea doar 
tradiționala cucuvea de pe acope-rişul 
strimb al hambarului, pentru ca 
tabloul să corespundă cu totul celor 
din romanele polițiste. 

Avakum îşi suflecă mînecile, puse o 
creangă pe tăietor şi începu să o taie 
mărunt. 

După ce făcu un braţ bun de lemne, 
simţi în spatele său, în întuneric, 
prezenţa unui om. Ştia că e 
Balabaniţa, dar se făcu că n-a 
observat-o. 

Femeia, după ce se uită la el în 
tăcere cîtăva vreme, zise cu vocea ei 
sonoră şi veselă: 

— Ia te uită ce mai băiat! Cum n-am 
ştiut eu pînă acum că am un 
asemenea ajutor în casă! 

Avakum lăsă securea şi răspunse 
rizind: 

— Ai mai fi adus cel puţin încă o 
căruţă de crengi, nu-i aşa? 

Se apropie de ea şi o privi atent. 
Basmaua îi era udă, picături de ploaie 
luceau pe şuviţele creţe de păr care-i 
ieşeau pe frunte. O  mireasmă 
îmbătătoare, caldă şi proaspătă, adia 
dinspre dînsa şi din contoşul ei din 
blană de vulpe. 

— În seara asta vreau să facem un 
foc mare — zise Avakum. 

Balabaniţa se uita la el şi tăcea. 

— Ca să te încălzeşti şi să te 
odihneşti după o zi grea de muncă 
— adăugă el, sorbindu-i răsuflarea. 


229 


Ea se dădu la o parte, se duse la 
tăietor, în- genunche şi începu să 
adune în şorţ lemnele tăiate. 

— Nici nu sînt obosită şi nici nu mi-e 
frig — zise ea. 

Pe urmă aprinseră un foc mare în 
vatră şi odaia fu iarăşi veselă şi 
luminoasă. Crengile de brad trosneau, 
limbile roşii ale flăcărilor înce-pură să 
joace pe pereţi, iar vasele de aramă 
din colţ păreau de aur. 

În cămin sufla vîntul şi, din cînd în 
cînd, pe jarul din vatră cădea cîte o 
picătură de ploaie. 

În timp ce ceaunul cu cartofi fierbea 
pe foc, Balabaniţa se aşeză pe un 
scaun lîngă Avakum, îşi sprijini braţele 
goale pînă la coate pe ge-nunchi şi cu 
un zîmbet gînditor îşi pironi pri-virea 
blindă pe lanţul cel negru al 
căminului. 

— Balabaniţo — zise Avakum trăgînd 
din lulea — dacă te rog ceva, o să-mi 
împlineşti dorinţa? 

Ea îl privi pe furiş, fără să-şi întoarcă 
capul, şi ridică din umeri. 

— După cît m-ai ajutat astăzi, îţi sînt 
chiar datoare! şi rise, cu risul ei sonor. 
Spune ce plată vrei, ca să văd care 
ţi-e preţul! 

Avakum îşi curăţă luleaua de scrum 
şi după aceea o bătu de palmă. 

— Plata care ţi-o cer e destul de 
mare — zise el. 

Din poalele fustei ei ieşeau aburi. Le 
ridicase în sus şi pulpele-i pline 


230 


păreau, în lumina flăcărilor, ca turnate 
în aramă. 

— Vreau să-mi cînţi un cîntec vechi 
— zise Avakum. 

Ea tăcu cîităva vreme, fără să-l 
privească. 

— Numai unul singur? întrebă ea. 

Avakum dădu din cap. 

— Nu cînt frumos — oftă Balabaniţa 
— dar, dacă vrei, aşa să fie. In seara 
asta tu eşti stă- pînul casei. 

Îşi aplecă capul într-o parte, ca şi 
cum ar fi citit ceva nevăzut pe hornul 
cel negru al căminului, după care 
închise puţin ochii şi începu: 


Măi fetică frumuşică, 

De mult vreau să te întreb, 
Spune-mi drept, ca să te cred, 
Oare din cer ai căzut, 

Din pămînt ai răsărit, 

Că ai faţa ca o floare 

De nu ai asemănare, 

Albă cum e laptele, 

Rumenă în obrăjori, 

Cu ochi negri, gînditori. 


Tăcu o clipă-două, după care îşi lăsă 
privirea din înaltul hornului, se uită în 
ochii lui Avakum şi continuă surizînd 
şireată: 


Măi voinice sprîncenat, 


Nici din cer eu n-am căzut, 
Din pămînt n-am răsărit, 


2B 


Ci măicuţa m-a făcut, 

Şi cu lapte m-a crescut. 
Vin roşu mi-a dat la masă, 
Struguri mi-a adus în casă 
Şi de-aceea ochii mei 

Sînt tot negri ca şi ei, 

Iar rubinul vinului, 

Ca şi spuma laptelui, 
Mi-au dat frumuseţea lor, 
De-s dragă flăcăilor. 


Se aplecă să dreagă focul şi bluza sa 
de stambă se desfăcu larg în jurul 
gitului. 

— Desigur că ai fost şi tu o zînă de 
asta! zise Avakum. 

— Ce, parcă acum sînt de lepădat? îl 
fulgera Balabaniţa cu ochii şi îşi trase 
bluza peste piept. 


— Dimpotrivă, acum faci cît două 
zine — rise Avakum. 

Îşi dădu seama că ochii lui vorbesc 
mai mult decît ar trebui, căscă şi se 
întinse, făcînd pe omul obosit, îşi 
trosni mîinile şi se ridică. 

— Ce, te duci? îl întrebă Balabaniţa, 
privin- du-l de pe scaunul ei scund cu 
o expresie tristă şi surprinsă. 

— Trebuie— zise  Avakum. Am 
făgăduit prietenilor mei, geologilor. 

Femeia nu răspunse nimic. Privi 
distrată focul, căzănelul care fierbea 
la foc şi oftatul ei abia se auzi. 

Inima lui Avakum se frînse; în 
camera cea mare, atît de frumos 


232 


luminată de flăcările focu-lui năvalnic, 
Balabaniţa părea groaznic de singură. 
— Aş putea să nu mă duc — zise 
Avakurm 
Ea îl măsură din ochi şi surise blind. 
— Du-te, să nu te aştepte! O să 
îmbuc ceva la repezeală şi o să mă 
culc. De ce să te plicti-seşti singur? 


12 


Dimineaţa era rece şi  ceţoasă. 
Avakum îşi puse pe el puloverul de 
iarnă şi stătu pe ginduri: ce să 
prefere — haina de sport sau 
pardesiul? Prima era mai comodă, 
totuşi el îşi luă pardesiul, care avea 
buzunare secrete şi adinci, şi care îi 
punea la  îndemînă toate cele 
necesare: lupa, cîteva chei 
universale, lanterna electrică, o 
frînghie de cinci metri cu un cîrlig, 
cutia de machiaj, un pansament şi 
nişte ochelari. 

Balabaniţa plecase la lucru. 

Cînd ieşi pe poartă, zimbi. „Sînt albă 
ca lap-tele, sînt neagră ca strugurii, 
sînt roşie ca vi- nul” — îşi aminti el 
cîntecul şi zîmbi iarăşi. lar în inima 
lui, nici el nu ştia de ce — simţea un 
fel de tristeţe tainică şi adîncă. 


233 


În dimineaţa asta bai Marko Krumov 
îl trată cu nişte ouă fierte şi cu o 
bucată de brînză. Vor-  biră despre 
gazdele  geologilor. Pe urmă, cînd 
Avakum căută în buzunar ca să scoată 
bani,  mustăciosul „maître d'hotel” 
făcu un gest elocvent cu mina. 

— Ascultă, băiatule — zise el — de ce 
trebuie să te deranjezi de fiecare dată 
şi să-mi dai şi mie de lucru? Cu 
prietenii tăi avem o altfel de socoteală. 
Fiecare îmi dă la începutul lunii cîte 
o hîrtie de o sută, iar eu îi dau un 
carnet. Omul îşi scrie în fiecare zi tot 
ceea ce a consumat, iar la 31 ale lunii 
facem socoteala; dacă a dat mai mult, 
îi înapoiez restul, dacă mi-e dator, îmi 
plăteşte diferenţa ce trece peste o 
sută de leva. Îi convine şi lui, şi mi-e 
mai uşor şi mie. Nu vrei să faci şi tu la 
fel? 

Avakum dădu din umeri. li era 
totuna. 

Bai Marko scoase de sub tejghea 
citeva carneţele şi i le întinse. Erau 
dintre cele mai simple, nişte carneţele 
cu foi din acelea liniate în pătrăţele. 
Pe coperta primului pe care-l deschise 
Avakum văzu scris cu un creion 
chimic: „Cpt. M. Kaludiev”. 
Jumătate din pagini erau pline cu un 
scris ilizibil, de parcă ar fi fost de 
doctor. Al doilea carneţel era acela al 
lui Kuzman Naumov. Omul acesta 
posac şi închis în sine 


234 


avea un scris mare, frumos, cu litere 
rotunde, ca un adevărat caligraf. „Pe 
ăsta să nu contezi” — gîndi Avakum. 
Al treilea carnet aparţinea lui 
Icerenski. Mîna sa puternică scria 
citeţ, dar literele erau mărunte, 
semănau cu nişte mărgele. Fiecare 
rînd din acest carnet semăna cu un fir 
de aţă pe care s-au înşirat cele mai 
mărunte mărgele care se pot găsi în 
cine ştie ce dugheană de sat. 
„Ghiceşte-i acum caracterul după 
scris” — zîmbi Avakum şi aruncă toate 
carneţelele pe tejghea. 

li lăsă lui bai Marko suta de leva de 
care vorbise, îl întrebă de casa femeii 
care împletea şi ieşi afară din 
cîrciumă. Cernea o ploaie rece şi fină 
de tot, abia vizibilă. 

Maria, femeia care împletea, locuia 
dincolo de casa lui lliazov, peste 
locul cel pustiu care despărţea partea 
centrală a satului de mahalaua de sus. 
Locul acesta pustiu, în unele părţi cu 
coline înalte, ros de văi puţin adinci, 
era în întregime acoperit de tufe 
scunde şi de spini. Era tăiat de cîteva 
poteci care  şerpuiau în diferite 
direcţii, dar cea mai dreaptă şi mai 
largă era aceea care trecea pe lingă 
casa pădurarului. Cotea brusc spre 
sud şi ieşea la drumul care ducea spre 
satul Lăkite şi ocolea prin spatele 
„Zmeiţei”. 

Casa în care locuia Maria era 
scundă, ca cele mai multe case din 
Momcilovo, făcută din chirpici şi avînd 


235 


un acoperiş din plăci de ardezie. Era 
însă văruită, curată şi cu perdeluţe de 
fileu la ferestre. În mijlocul curţii se 
vedea un păr stufos, avind sub el o 
bancă mare, iar în jurul casei cîteva 
straturi de flori cu nişte gherghine 
creţe. 

Avakum bătu la poartă, mai bătu încă 
o dată, dar nu-i răspunse nimeni. 
Tocmai o apucase din 


nou pe cărăruie, cînd o femeie în 
vîrstă îşi scoase capul de după gardul 
casei de alături, îl privi bănuitoare şi-i 
explică, încruntată, că vecina care 
împletea a plecat să-şi ia laptele şi că 
se va întoarce acasă cel mai devreme 
peste o jumătate de ceas. 

Avakum străbătu din nou locul cel 
pustiu, zăbovi puţin pe înălţimea de 
unde coborise Metodi în curtea lui 
Iliazov şi abia atunci observă că în faţa 
staţiunii geologice era o mişcare 
neobişnuită. Dădu ocol gardului şi 
intră în curte, aşa cum se cuvenea, pe 
poarta principală. 

Sub ulmul cei uriaş se aflau doi catiri 
blînzi pe care geologii îi încărcau cu 
cele mai diverse bagaje. De fapt, de 
treaba asta se ocupau lIcerenski şi 
căpitanul, pe cînd Kuzman Naumov 
stătea puţin mai la o parte, fuma şi 
privea în pămînt, dus pe gînduri. 
Sergentul Gheorghi şi stăpînul celor 
doi catîri legau cu fringhia un balot 
lunguieţ 


236 


— Dar unde plecaţi, fraţilor? îi 
întrebă Ava- k:um mirat şi puţin trist. 
Dacă nu mă înşală ochii, tare mi-e că 
vă pregătiţi pentru un drum lung! 

— Iar ai ghicit! rise căpitanul, dîndu- 
şi chi- piul pe ceafă. 

Icerenski parcă nu observase 
prezenţa lui Avakum. Căuta nu ştiu ce 
într-o traistă şi părea foarte 
concentrat. 

— Plecăm, amice dragă! rise 
căpitanul şi arătă cu mîna spre sud. 
După cum vezi, ne cheamă datoria 
spre noi realizări în cîmpul muncii 
paş- nice. 

—ỌO să vezi tu  realizări!... îl 
ameninţă cu degetul Icerenski. De ce 
ai uitat pedometrul? 

Căpitanul dădu fuga după aparat şi 
atunci Icerenski îşi întoarse capul spre 
Avakum. Nu spuse nimic, ci se uită în 
ochii lui şi tăcu. 


— Plecaţi departe? întrebă Avakum. 

— Ar fi mai bine să nu pui asemenea 
întrebări indiscrete — răspunse sec 
Icerenski. Şi să nu-ţi bagi nasul în 
treburile care nu au nimic comun cu 
acelea, pentru care ai tost trimis aici. 

— Oh — zise, Avakum surizînd. Păi 
tocmai în legătură cu treburile mele 
întreb. Mai mult ca sigur că vă duceti 
prin acele locuri care mă interesează 
şi pe mine. 

— E treaba noastră unde ne ducem 
— se încruntă Icerenski. Şi continuă, 
privindu-l pe sub sprincene: Nuci 


237 


băga nasul unde nu-ţi fierbe oala. Ai 
obiceiul ăsta şi nu-i bine de loc. O să 
rămii odată fără nas! 

Aici, în curte, nu mai semăna, de loc 
cu acel Icerenski din cîrciuma lui Ilcio. 

— Să mă păzească Dumnezeu! zise 
Avakum. Ţin foarte mult la nasul meu. 
Şi, în general, am o foarte bună 
părere despre el. Aşa încît vă mul- 
tumesc pentru sfatul cel bun pe care 
mi l-aţi dat! 

Îşi atinse cu mîna şapca, făcu un 
semn din cap lui Kuzman şi plecă. 

În drum îl întrebă pe sergent: 

— Dumneata vei conduce animalele 
cu ba-gaje? 

— De unde pînă unde! făcu Gheorghi 
un gest cu mîinile. 

— Foarte bine — îi zise Avakum 
rizind — timpul e cam umed, nu e prea 
potrivit pentru un drum lung. 


Ploaia cea măruntă continua să 
cearnă tot atit de liniştit. 

Avakum o porni, pe drumul care 
ducea spre Lăkite, pe urmă coti spre 
stinga şi urcă pe una din 
numeroasele coline care formau 
primele 


trepte spre „Zmeiţa”. Se ascunse 
printre tufişuri, îşi scoase luleaua şi 
începu să fumeze. 

Trecu aproape un ceas cînd pe drum 
se văzu venind caravana geologilor. In 
frunte  păşea maiorul. Îl urmau 
Icerenski şi căpitanul, care mergeau 


238 


umăr la umăr. După ei păşeau cu paşi 
egali cei doi catîri. Ariergarda era 
formată de Kuzman Naumov şi de 
stăpînul catirilor. 

Cînd caravana ajunse la cotitura cea 
mare şi se pierdu după muchea 
dealurilor, Avakum se sculă de jos, 
rămase cîtva timp pe gînduri, după 
care începu să-şi facă repede drum 
printre tufişuri, pornind-o spre apus. 
Aşa cum se aştepta, peste zece minute 
dădu în poteca cea largă şi, ur- cînd pe 
ea, ajunse curînd în faţa căsuţei în 
care locuia văduva pădurarului. 

Maria era o făptură gingaşă, plăcută, 
cu umeri mici cu ochi albaştri, trişti. 
Zimbea timid şi oarecum amar, cu 
buzele ei mici, îşi ţinea capul aplecat 
puţin într-o parte şi semăna mult cu 
păpuşile cele blonde şi destul de 
fragile cu care se joacă fetiţele. 

Stătea în pragul casei albe, îl asculta 
pe Avakum, răspundea la întrebările 
lui cu glas dulce şi cald, privind 
mereu îngrijată spre curtea vecină. 

— Se pare că această vecină 
manifestă o mare curiozitate faţă de 
clienţii dumneavoastră? o întrebă 
Avakum, umplindu-şi calm luleaua. 

Ea nu răspunse, ci lăsă doar capul în 
jos. 

— Am auzit că împletiţi mănuşi 
foarte frumoase — zise Avakum. 
Lucrările mele îmi cer ca mai tot 
timpul să umblu pe afară. De aceea 
am venit la dumneavoastră ca să-mi 


239 


împletiţi cît mai repede nişte mănuşi 
frumoase. Se poate? 


— Se poate — răspunse tînără 
femeie. Dar trebuie să-mi aduceţi lină. 

— Cum, dumneavoastră nu aveţi? se 
miră Avakum. 

Ea dădu din cap. 

— Asta-i foarte neplăcut!  oftă 
Avakum, aprin- zîndu-şi luleaua cu 
chibritul. Păcat, am văzut nişte mănuşi 
de lină albastră făcute de dumnea- 
voastră şi mi-au plăcut foarte mult. Aş 
vrea să-mi împletiţi unele la fel, din 
lînă albastră. 

— Acum nu mai am lînă de-aia — zise 
Maria. 

— Dar cum, aţi terminat-o atit de 
repede! făcu pe miratul Avakum. 
Acum cîteva zile mai aveaţi şi acum aţi 
terminat-o? 

Pe fruntea ei apărură cîteva cute, 
femeia îşi privi mîinile — erau mici şi 
subţiri şi oftă re-ţinut. 

— N-a fost acum cîteva zile — zise 
ea. Lîna aceea albastră am avut-o de 
mult, în vară. Şi am avut puţină. O 
păstram pentru mine. 

— Da, da — zise Avakum. Aveţi ochi 
albaştri şi de aceea vă stă bine în 
culoarea asta. Trebuia s-o ţineţi 
pentru dumneavoastră, iar ăstuia... 

Îşi frecă fruntea şi făcu un gest 
nervos cu mîna. 

— „uite că i-am uitat numele! 

— Kuzman Naumov — îl ajută ea. 


240 


Avakum trase adînc din lulea şi tăcu. 

— Kuzman Naumov — repetă el. Aşa. 
A avut noroc! Păi de ce nu i-aţi făcut 
mănuşi din alt fel de lînă? 

— Pentru că nu aveam alta şi era 
tare grăbit. 

Ea dădu din umeri şi se uită spre 
poartă. 

— Îmi pare foarte rău — zise 
Avakum. Şi adăugă apoi zîmbind: 
lertaţi-mă că m-am luat cu vorba şi v- 
am reţinut atita. 


Obrajii ei palizi se rumeniră. 

Înainte de a ieşi pe poantă, se 
întoarse deodată şi arătă spre banca 
cea largă de sub păr: 

— Aici bunul dumneavoastră prieten, 
bietul dascăl Metodi, s-a odihnit în 
noaptea de 22 spre 23 august, nu-l 
aşa? 

Femeia rămase pe loc, de fparcă ar fi 
înlem- nit în clipa aceea. 

— Nu vă temeţi — zise blînd Avakum. 
Sînt un bun prieten de-al lui şi mi-a 
destăinuit anumite lucruri. 

Şi părăsi repede curtea. 

Dar abia făcu cîţiva paşi şi simţi o 
durere ascuţită în inimă — îl înţepa ca 
un spin, se re- vărsa în trupul lui ca un 
val de foc. Parcă avea ghiulele de 
plumb la picioare. 

Se întoase repede, împinse portiţa şi 
se bucură mult cînd văzu că femeia 
rămăsese tot acolo, în mijlocul curţii. 


241 


— Am uitat ceva — zise Avakum 
apropiin- du-se de ea. 

Căută prin buzunarul fără fund de 
sub căptu- şeala pardesiului şi scoase 
de acolo un stilou frumos, cu peniță de 
aur şi cu un mic rubin la unul dintre 
capete. Il avea ca amintire din 
Uniunea Sovietică, unde fesese acum 
doi ani la specializare. 

— Acest stilou — zise Avakum — îl 
trimite dascălul Metodi fetiţei 
dumneavoastră. Să-şi scrie lecţiile cu 
el. 

Femeia luă stiloul şi cu toate că 
încerca să pară liniştită, în ochii ei 
luceau lacrimi. 

— Să nu vă fie teamă — vorbi 
Avakum. Să aveţi încredere că treaba 
asta neplăcută se va termina totuşi 
cu bine. S-ar putea să se reîn- 


toarcă în sat chiar înainte de a cădea 
prima zăpadă. 

Cînd, după cîteva clipe, cobora pe 
cărare, nu mai simţi că are ghiulele de 
plumb la picioare. Se înţelege, făcuse 
un gest sentimental şi se ruşina de 
slăbiciunea lui, încruntînd din sprîn- 
cene. Dar îşi simţea inima mai uşoară, 
ba chiar îi veni să fluiere un cîntec 
vesel. 


242 


13 


Casa lui moş Manasi se găsea la 
capătul dinspre apus al satului, în 
apropiere de drumul care leagă 
Momcilovo cu şoseaua ce duce la 
Plovdiv. In faţa ei se afla o poiană 
largă, iar grajdurile din spatele casei 
dădeau chiar în pădurea de brad de 
la poalele muntelui. 

Moş Manasi locuia singur de mulţi 
ani, deoarece era văduv şi unicul său 
fiu plecase la lucru la Kărjali şi se 
căsătorise acolo. Cea mai mare parte a 
timpului şi-l petrecea la stupina gospo- 
dăriei colective, unde vedea de albine 
şi dormea într-o colibă, iar acasă 
venea doar o dată pe săp- tămînă ca 
să-şi ia una-alta şi să se primenească. 

Căsuţa era mică, veche, cu 
acoperişul aplecat într-o rînă. Avea o 
vatră şi o cameră — o odaie scundă cu 
pămînt pe jos şi cu o ferestruie în- 
gustă şi zăbrelită care dădea spre 
poiana cea largă din faţa casei. 

În această odaie locuia Kuzman 
Naumov Hris- toforov, iar bătrinul, 
atunci cînd venea în sat, dormea pe o 
bancă îngustă, lîngă vatră. 

Cu toate că nu era nici o primejdie 
de a fi vă- zut de cineva, deoarece 
casa era  singuratică şi vremea 
ceţoasă, Avakum trecu în curtea lui 
moş Manasi venind dinspre pădurea 
deasă şi întunecoasă de brad. 


243 


Nu fu nevoie să forţeze uşa — era 
destul s-o ridice puţin şi s-o tragă apoi 
într-o parte, pentru ca limba de fier a 
încuietorii să iasă din scoaba ruginită. 

Inchise uşa uşor şi stătu cîtva timp 
nemişcat ca să-şi obişnuiască ochii cu 
semiîntunericul din cameră. Înăuntru 
mirosea a pămînt umed şi a lemn de 
brad. Banca pe care dormea moş Ma- 
nasi, acoperită cu cîteva pături, şi lada 
cea lungă, în care moşul îşi păstra 
desigur hainele — acestea erau toate 
lucrurile din odaie. In jurul poliţelor se 
întindeau fire dese şi negre de 
păianjen şi ici-colo vedeai cîte o 
strachină sau cîte o oală de pămînt 
afumată. 

În faţa vetrei se vedea o uşă 
deschisă. De fapt, de acolo venea 
lumina cea slabă ce pătrundea şi în 
această mică încăpere. Avakum trecu 
pra-gul înalt şi începu să cerceteze 
camera cu ochi atenţi. Cunoscînd 
aspectul neglijent al inginerului, se 
aştepta ca şi locuinţa lui să fie 
murdară şi deranjată, dar aci totul era 
în perfectă ordine, ca într-o cameră 
de ostaş: podeaua măturată cu grijă, 
pătura cenuşie de pe pat îndoită fără 
să facă măcar o cută, iar masa 
acoperită cu un carton verde foarte 
curat. Hainele inginerului erau 
atîrnate într-un cui de fier bătut 
zdravăn în perete. 

Avakum era sigur că nu va găsi aici 
mănuşile albastre. Avea însă obiceiul 
să ducă lucrurile pînă la capăt, chiar 


244 


atunci cînd probabilitatea părea 
infimă, cît un bob de grîu. Desigur, în 
momentul de faţă, mănuşile cele 
albastre erau urma 

principală, dar experienţa îl învățase 
să fie înţelept: la apa cea mare se 
poate ajunge dacă se merge la început 
pe firul celor mai mici pîiriiaşe. 

În primul rînd examină masa. Era o 
masă simplă, de lemn, fără sertare. Pe 
ea nu se afla nimic în afară de o 
bucată de scîndură dată la rindea şi 
în care era bătut un cui. În acest cui 
erau înfipte fel de fel de hirtii. 

Avakum le scoase, îşi aplecă privirea 
spre ele şi începu să le cerceteze cu 
atenţie: o documentaţie pedantă a 
tuturor ordinelor de serviciu, chitanţe 
de plata chiriei, fişe de la casierie 
pentru plata salariului — toate pe 
numele lui Kuzman (cu excepţia 
chitanţelor de plata chiriei) cu sem- 
nături  neciteţe şi cu ştampila 
instituţiei. Actele erau aranjate 
cronologic — de la începutul lunii 
aprilie şi pînă la finele lunii 
septembrie. 

Işi scoase lanterna, o aprinse şi trecu 
pe rînd fiecare foaie de hirtie prin 
dreptul lupei. Această primă analiză 
rudimentară a hiîrtiei nu-i arătă nimic. 
La prima privire nu părea să fie vorba 
de vreo scriere invizibilă. Avakum 
puse la loc ac-tele în aceeaşi ordine în 
care le aranjase inginerul. 

Căută după aceea pe sub saltea şi pe 
sub perne, se uită sub pat. Luă iarăşi 


245 


pernele şi salteaua şi le pipăi cu cea 
mai mare atenţie. 

Rămînea să mai cerceteze hainele. În 
buzunarele lor găsi doar cîteva bețe 
de chibrit şi se-minţe de floarea- 
soarelui. Şi nişte ochelari de soare pe 
care îi scoase din buzunarul de sus, 
din stînga, al hainei de sport. 

Aceşti ochelari nu aveau nimic 
deosebit. Dar Avakum îi reţinu mai 
mult timp în mîinile sale, gindindu-se. 
Lentilele — mai spre rame, erau 


acoperite cu un strat gros de praf 
albicios. Il privi cu lupa — praful 
consta din mici granule tari, lipite una 
de alta într-o masă compactă. 

La Momcilovo şi în jurul satului 
drumurile erau de pămînt, nu de 
piatră, prin urmare şi praful care se 
forma pe ele era de aceeaşi natură. 
Un astfel de praf se transformă pe 
sticlă într-un strat subţire şi neted 
atunci cînd lentilele sînt umede de 
transpiraţia care se adună pe margi- 
nea orbitelor ochilor. 

Stratul granulos de pe lentilele 
inginerului era alcătuit din firicele de 
piatră aproape microscopice. Cu 
asemenea părticele sînt acoperite 
şoselele aşternute cu pietriş sau cele 
pavate. 

Cînd omul merge pe jos, pe ochelarii 
lui se prinde o cantitate neînsemnată 
de asemenea părticele. Cînd însă 
merge cu bicicleta sau cu motocicleta, 
atunci cantitatea firelor de praf creşte 


246 


de cîteva ori. Dacă afară e frig, stratul 
format e mai subţire, dacă e cald — e 
mai gros. 

ŞI astfel Avakum citi pe ochelari că 
inginerul a călătorit pe vreme caldă 
cu bicicleta sau motocicleta pe acele 
drumuri care erau aşternute cu pietriş 
sau pe cele pavate. 

Inainte de a pune ochelarii la locul 
lor mai căută o dată în buzunar — de 
data asta nu dădu însă peste bețe de 
chibrit, şi nici peste seminţe de 
floarea-soarelui, ci peste o hîrtie 
subţire, îndoită de mai multe ori. 

Era o chitanţă de benzină. Pedantul 
inginer nu aruncase la gunoi nici acest 
act fără nici un fel de importanţă. 

Avakum desfăcu chitanţa şi inima îi 
bătea din ce în ce mai tare. Hîrtîa era 
dată de staţia de benzină care fusese 
de serviciu la Plovdiv în noaptea de 22 
spre 23 august. 


Şi iată cum „piriiaşul” ducea într- 
adevăr spre apa cea mare. 

Işi copie chitanţa şi, fără să mai 
întîrzie nici o clipă în casa cea 
întunecoasă, ieşi afară. 


Mai departe evenimentele se 
desfăşurară astfel: 

Chemă la telefon — din cancelaria 
gospodăriei colective — Direcţia 
regională Smolian şi ceru să i se 
trimită cît se poate de repede o moto- 
cicletă mai puternică. După aceea 


247 


porni pe drumul care ducea spre satul 
Lăkite. 

Motocicleta îl întilni chiar la capul 
satului. Dădu ordin agentului care o 
adusese să ceară de la Sfatul Popular 
un mijloc de transport pentru a se 
întoarce la Smolian, iar el încălecă în 
şa şi porni cu mare viteză pe 
drumul care ducea spre şoseaua 
Plovdivului, 

Era ora şase dimineaţa. 

Cădea aceeaşi ploaie măruntă şi abia 
vizibilă. Pe culmi şi deasupra pădurilor 
lunecau ceţuri albe. 

Motocicleta înghiţea kilometrii cu o 
viteză nebună. Avakum nu se gindea 
decît la un singur lucru: să nu cumva 
să derapeze la vreuna din cotiturile 
mai bruşte. 

La Plovdiv sosi îndată după prînz. 
Era îngheţat şi din cauza vîintului faţa 
lui părea mai roşie decît sprinceana 
lui roşie. 

Găsi stația de benzină, arătă 
casieriţei numă- rul chitanţei lui 
Kuzman şi o rugă să-i spună 
aproximativ cam la ce oră i-a eliberat- 
o.  Casieriţa  răsfoi chitanţierul şi 
observă că dăduse chi- tanţa imediat 
ce-şi luase serviciul în primire. 

— Clientul acesta şi-a primit benzina 
la ora 1 şi 20 de minute după miezul 
nopţii — zise ea. 


Avakum îi mulţumi: 


248 


leşi în stradă aproape ameţit: în 
cazul cînd Kuzman Naumov a luat 
benzină la ora 1 şi 20 de minute după 
miezul nopţii, aceasta însemna că n-a 
putut sosi la Momcilovo mai devreme 
de orele patru dimineaţa. Adică 
aproape două ore după cele petrecute 
în curtea lui Iliazov. 

Bineînţeles, Kuzman  Naumov şi 
autorul crimei nu erau una şi aceeaşi 
persoană. 

Dar mănuşile albastre? Doar Kuzman 
primise aceste mănuşi de la Maria 
care i le împletise! Nu găsise fire din 
aceste mănuşi albastre pe pervazul 
ferestrei sparte de la casa lui Iliazov? 

Avakum îşi duse motocicleta ceva 
mai de- parte de staţia de benzină, îşi 
aprinse o ţigară şi rămase pe 
gînduri. 

Abia pe urmă observă că se afla în 
faţa vitri- nei unei frizerii. Intră 
înăuntru şi în timp ce frizerul îl tundea 
şi-l bărbierea, el continua să gîn- 
dească la Kuzman Naumov şi la 
mănuşile albastre. 

La un moment dat surise. 

— Sînteţi mulțumit? îl întrebă 
bărbierul pe- riindu-i haina. 

— Foarte mulțumit — zise vesel 
Avakum. 

După cîteva minute se afla la Direcția 
regională. Chemă un locotenent şi îi 
ceru să se ducă la hotelul 
„Trimonţium” să cerceteze 
formularele de intrări de la 22 august 
şi să-i comunice la telefon dacă 


249 


numitul Boian Icerenski a tras la ho-tel 
în acea noapte. 

După o jumătate de oră, locotenentul 
telefonă: 

— Persoana care vă interesează a 
avut camera nr. 207 şi a plecat din 
hotel în noaptea de 22 spre 23 
august, fără însă a se putea preciza 
ora. 


— Excelent! zise Avakum. Aduceti-mi 
formularul completat de el la intrare, 
dar împreună cu toate celelalte 
formulare din acea seară. Cred că 
înţelegeţi de ce? 

Cînd locotenentul scoase din 
maldārul cel gros formularul care-l 
interesa şi îl întinse, Avakum dădu din 
cap: formularul lui Boian Icerenski era 
completat de mîna lui Kuzman 
Naumov. Îi recunoscu scrisul imediat 
— mare, rotund, de parcă ar fi fost al 
unui caligraf! 

În mai puţin de 20 de minute i se 
comunicară de la Sofia seria şi 
numărul buletinului de identitate al lui 
Boian. Datele coincideau perfect cu 
acelea care fuseseră scrise pe 
formular. 

Avakum mulțumi locotenentului şi-l 
trimise înapoi la hotel cu toate 
formularele. 

Acum el ştia, fără pic de îndoială, că 
în noap-tea de 22 spre 23 august 
Kuzman Naumov asigurase un alibi 
indiscutabil pentru Boian Icerenski, 


250 


poseda un buletin de identitate fals — 
pe numele său, cu datele sale, dar cu 
fotografia lui Kuzman Naumov 
Hristoforov. 

Înainte de a pleca, Avakum rugă 
Direcția din Smolian să cheme — 
chipurile pentru oarecare informații — 
pe cei doi sergenți care păzeau casa 
lui Iliazov, iar în locul lor să trimită 
alţii. Aceş-tia din urmă trebuiau să-l 
lase să intre în staţia geologică la 
orice oră. Comunică parola de intrare 
şi închise telefonul. 

După aceea, căută ceva în cartoteca 
biroului de adrese, îşi notă una 
anume şi pe la orele două după-amiază 
părăsi Direcţia. 


Casa pe care o căuta se afla cam la 
mijlocul străzii care trecea prin 
spatele Teatrului Naţio-nal. Era o 
clădire masivă, cu două etaje, con- 


struită în stil semibaroc, cu storuri la 
ferestre şi cu cornişe sub cele două 
balcoane. 

li deschise o femeie în vîrstă, 
îmbrăcată în-  tr-un capot de casă de 
culoare închisă, cu o fi-gură palidă, 
delicată şi care, în ciuda zbiîrcituri- lor, 
păstra încă urme din frumuseţea de 
altădată, ştearsă acum de numărul 
anilor. 

— Doamna lIcerenski? întrebă femeia 
în vîrstă. 

lar după ce tăcu o clipă-două, mai 
întrebă o dată: 


251 


— Şi cine o caută? 

— Un coleg al soţului ei — răspunse 
zimbind Avakum. 

Femeia îl invită într-un mic hol cu 
pereţii îmbrăcaţi în lemn roşu şi cu 
tavanul împodobit cu ornamente. 
Această frumoasă locuinţă, plină pînă 
la refuz de mobile demodate, părea 
părăsită şi îmbătrinită, ca şi femeia în 
vîrstă care-l primise. 

— Eu sînt mătuşa doamnei Icerenski 
— zise femeia. Aici, la etajul ăsta, 
locuiesc chiriaşii noştri, iar noi ne-am 
strîns cu toţii sus, la etajul al doilea. 

Îi arătă o scară interioară în spirală, 
lucrată de asemenea în lemn roşu, cu 
coloane şi balustrade lustruite. 

Scările acoperite cu un covor îngust 
de pluş roşu, ros şi rupt pe alocuri, 
scîrţiiau uşor. Lui Avakum i se păru că 
întreaga casă avea o oarecare 
distincţie. 

Mătuşa doamnei Icerenski Îl 
introduse pe Avakum în salon, îl rugă 
să ia loc şi îi promise că va chema 
imediat pe nepoata sa care, neaştep- 
tind musafiri, era în „neglige”. 

Salonul, ca şi holul primului etaj, era 
la fel de încărcat cu cele mai felurite 
mobile, dintre care 


unele, cum era de pildă măsuţa cea 
rotundă cu picioare cafenii sau fotoliul 
de pluş, purtau pecetea barocului 
tirziu de la începutul secolului nostru. 

Din camera vecină se auziră glasuri 
limpezi de copii. 


252 


După vreo zece minute intră în salon 
soţia lui Boian Icerenski. Era o femeie 
înaltă, zveltă, de vreo treizeci de ani, 
cu părul puternic oxigenat şi cu buze 
cărnoase, proaspăt făcute. Faţa ei era 
uimitor de albă, frumoasă, cu o 
expresie plăcută, dar oarecum 
veştedă, ca a unei femei care doarme 
puţin noaptea. Purta o rochie cafenie, 
iar ca podoabă avea la piept o broşă 
de aur. 

Îi întinse mîna şi Avakum i-o sărută 
foarte ceremonios. 

— Vă aduc salutări de la soţul 
dumneavoas-  tră — zise Avakum, 
trăgind galant pînă la ea un scaun 
vienez din pai împletit. Şi mii de scuze 
că miine nu va avea plăcerea să vină 
să vă vadă. 

— Aşa? zise doamna Icerenski cu o 
voce ce  trăda o indiferenţă 
îngrozitoare şi neaşteptată. Se aşeză 
pe scaun şi îşi îndreptă uşor umerii. 
Îmi pare foarte rău. 

Dar şi regretul fusese exprimat cu 
aceeaşi voce rece şi indiferentă. 

Avakum o privi în ochi şi dacă n-ar fi 
fost obişnuit să întîmpine în linişte 
chiar şi cele mai neaşteptate surprize, 
n-ar fi lipsit mult să scoată un strigăt 
de uimire. Femeia avea ochii lui Ice- 
renski — alungiţi, cu umbre cafenii în 
culoarea lor galbenă. În clipa asta ei 
păreau mai mult cafenii decît galbeni. 

Avakum îşi scoase pachetul de ţigări, 
i-l oferi şi ea luă o ţigară. 


253 


Cînd îi întinse chibritul ca să şi-o 
aprindă, observă că degetul arătător şi 
cel mijlociu erau îngălbenite de tutun. 

Ea nu întrebă care era cauza pentru 
care bărbatul său nu putea veni. 
Trăgea adînc din ţigară şi tăcea. 

— Geologii noştri au primit o sarcină 
urgentă şi au plecat în munţi — zise 
Avakum, silindu-se neapărat să pară 
vesel. Şi eu am fost trimis la 
Momcilovo, dar am cu totul o altă 
misiune, studiez trecutul acestei 
interesante regiuni. Proba- bil că 
mergeţi deseori la Momcilovo, nu este 
aşa? 

— Dimpotrivă — făcu un semn 
negativ cu capul doamna Icerenski. N- 
am fost niciodată la Momcilovo ăsta al 
dumneavoastră. Şi după ce mai trase 
un fum de ţigară, adăugă: Şi n-am nici 
o poftă să-l văd. 

— Pierdeţi foarte mult —  surise 
Avakum. Peisajul de la Momcilovo este 
foarte interesant. Şi, pe urmă, în 
regiunea asta a trăit odată Mocil, vă 
amintiţi doar din istorie acest minunat 
erou? Capitala lui a fost undeva spre 
sud, în cîmpie, dar adevărata lui 
cetate a fost desigur undeva pe 
muntele  Karaibar, cel inaccesibil. 
Sper. să descopăr anumite urme. Dar 
dumneavoastră nu vă place la munte 
şi asta-i rău. 

— E rău — aprobă doamna Icerenski. 

— Nici fratelui dumneavoastră nu-i 
place muntele? 


254 


Sprincenele ei tremurară şi femeia 
privi în lături. 

— N-am nici un frate — zise ea. 

Tăcură. Pe urmă Avakum reluă 
zimbind: 

— Măcar la copiii dumneavoastră 
trebuie să dezvoltați dragostea pentru 
natură — zise el. 


Şi o privi direct în ochi. Pupilele ei se 
dilatară dintr-o dată; de parcă ar fi 
văzut în faţa ei ceva groaznic. Îşi trase 
capul înapoi, ferindu-se parcă de o 
lovitură. 

— Nu am copii — şopti ea. 

— Cetăţeană Viktoria — Avakum se 
încurcă puţin — cum vă numeaţi ca 
fată? lertaţi-mă, dar mie îmi place să 
spun femeilor pe numele lor de 
familie. 

— Ştefanova  Strateva —  surise 
pentru prima dată doamna Icerenski. 

— Cetăţeană Viktoria Ştefanova 
Strateva — zise solemn Avakum — bun 
e Dumnezeu, nu desperaţi, sînteţi încă 
atit de tînără! Puteţi avea de acum 
înainte o jumătate de duzină de copii! 

Ea îşi scutură umerii şi tăcu din nou. 

Avakum se ridică. 

— Aveţi să-i comunicaţi ceva în mod 
special soţului dumneavoastră? 

— Nu — şopti doamna Icerenski. 

Luîndu-şi rămas bun, el îi sărută din 
nou mîna şi rise, cu toate că simţea că- 
l strînge de git cineva nevăzut şi că 
urechile îi vijiiau de parcă i-ar fi 
răsunat în ele zgomot de cascade. 


255 


Întoarse motocicleta spre Direcţia 
regională şi, cînd ajunse aci, rugă 
imediat să i se adune informaţii despre 
familia Ştefanov Stratev din Plovdiv. 

O jumătate de oră mai tîrziu, Avakum 
fuma ţigară după ţigară, răsfoind cu 
atenţie un mic dosar. 

Ivan Ştefanov Stratev din Plovdiv 
fusese mulţi ani reprezentant al unor 
firme engleze de maşini agricole. Soţia 
sa, Ilaria Pecenikova, tot din Plovdiv, 
fugise în anul 1922 cu un funcţionar 
de 


la consulatul englez, luînd cu dînsa şi 
pe fiul său Ilarie, în vîrstă de patru 
ani. Şase ani mai tîrziu Ivan Ştefanov 
se căsători a doua oară şi avu din 
această căsătorie o fată, anume 
Viktoria. A doua soţie a lui Ivan 
Ştefanov a murit cu puţin timp înainte 
de a începe cel de-al doilea război 
mondial, iar el însuşi a murit în anul 
1944. După unele informaţii 
neconfirmate, Ilaria, părăsită de prie- 
tenul ei englez, ar fi găsit un bulgar 
stabilit în Anglia cu care s-ar fi 
căsătorit, dar acestea erau probabil 
simple zvonuri... 

După-amiază, pe la orele cinci, 
Avakum © porni înapoi spre 
Momcilovo. 


256 


14 


Balabaniţa îl întîmpină în tindă — 
zimbitoare, veselă, cu  miînecile 
suflecate. 

— Ce-i cu tine, omul lui Dumnezeu, 
ce s-a întîmplat? îi zise ea, privindu-l 
cu ochi calzi. Pe unde ai umblat toată 
ziua? 

— Am fost pe-aici, prin împrejurimi 
— răspunse Avakum. Doar asta-i 
meseria mea, să bat drumurile şi să 
caut antichităţi, lucruri vechi! 

— Vechituri! şi Balabaniţa rise din 
toată inima. A şi găsit ce să caute! Păi 
vechituri ai şi aici, lingă tine. Eu ce 
sînt? 

Stătea în tindă, şi-l privea 
provocător. 

— De bătrîneţe ca a ta fug ca de foc 
— zise Avakum. Mă tem să nu mă 
aprind! 

— Păi eu pot să-ţi fiu mătuşă, măi 
omule! i-o trinti Balabaniţa, punînd 
mîinile în şolduri. 

— Tuşă, mătuşă — îi zimbi Avakum, 
punîn-du-i mîna pe umăr — caută mai 
bine o pătură, ceva, să acoperim 
motocicleta asta, că la noapte, după 
cît se vede, iar o să plouă. 

— N-ai nici o grijă — răspunse 
Balabaniţa, fă- cîndu-se că nu observă 
mîna lui. Mai bine intră în casă să te 
încălzeşti şi să te usuci puţin, că eşti 


257 


ud ca o găină plouată. Vrei să laşi o 
văduvă cu şase copii? 

— Să mă ferească Dumnezeu! oftă 
Avakum. Aş răspunde cu dragă inimă 
la invitaţia ta, tuşă Balabaniţă, dar mai 
întîi trebuie să mă duc să-i spun două 
vorbe lui bai Grozdan, că aşa ne-am 
înţeles. 

Ea se dădu într-o parte şi îşi încruntă 
sprîn- cenele. 

— Ieri prietenii, astăzi bai Grozdan, 
mîine mai ştiu eu cine! Ce-i asta? zise 
ea, ameninţindu-l cu degetul. 

Din cameră venea un miros de pîine 
caldă, coaptă sub ţest. Avakum înghiţi 
în sec şi îşi aminti că de azi dimineaţă 
nu pusese nimic în gură. 

— Tocmai bine o să-mi fac poftă de 
mîncare — zise Avakum, pornind spre 
poartă. Deocamdată nu mi-e foame. 

Noaptea era întunecoasă, bătea un 
vînt rece. 

Avakum mergea pe nişte uliţe 
lăturalnice şi de cîteva ori alunecă, 
gata să cadă în noroi. Pînă la casa lui 
Iliazov nu era un kilometru, dar dru- 
mul acesta nu-l putu străbate decît în 
vreo patruzeci de minute. Cînd în cele 
din urmă se apropie de poarta cea 
înaltă, limbile fosforescente ale 
ceasului său arătau orele zece. 


Respiră adînc, îşi trecu mîna pe 
obraz şi stătu cîtva timp nemişcat. 
Singele îi zvicnea în tîmple şi pămîntul 
parcă-i fugea de sub picioare. 


258 


Pe urmă se gîndi: „Oare or fi 
schimbat pe cei doi sergenţi?” 

Tuşi încet şi deschise poarta. La 
cîțiva paşi în faţa lui auzi o voce: 

— Cine-i? 

Vocea asta nu-i era cunoscută. 

— Vreau să-mi potrivesc ceasornicul. 
Cît e ceasul? 

— Poţi trece — răspunse cu un glas 
mai moale sergentul. 

Trebuia să lucreze fără lumină şi de 
aceea broasca uşii exterioare îi dădu 
destul de furcă — părea că nu se mai 
termină. 

În sfîrşit, cînd intră în holul de 
piatră, se aşeză pe podea să respire o 
clipă-două. Cu o plăcere de nespus îşi 
sprijini capul de perete şi închise 
ochii. „Cît e de bine!” gîndi el şi oftă. 
Şi în acelaşi moment simţi că se 
scufundă într-o mare liniştită, în 
fundul unui întuneric blind, luminat 
ici-colo de pete verzi sau violete. 

Cînd deschise ochii se sperie. Oare 
nu dormise tocmai atunci cînd era mai 
bine de lucrat? Avea senzaţia că a 
dormit ceasuri întregi — atît de multe 
vedenii îi trecuseră prin faţa ochilor. 

Se uită la ceas — era zece şi 
douăzeci de minute. 

Aşa cum bănuise, broasca cea uriaşă 
a casei lui lliazov speria doar ochiul 
prin mărimea ei — în realitate era o 
broască simplă, cu cel mai obiş-nuit 
mecanism.  Avakum, căruia nu-i 
plăceau victoriile ieftine, se încruntă 
chiar. 


259 


Cînd intră înăuntru, prima grijă fu să 
acopere fereastra cu sacoul şi după 
aceea şi cu pardesiul său. Îşi aprinse 
apoi lanterna, găsi două ace de 
siguranţă şi cu ele prinse hainele de 
rama de lemn a ferestrei, ca să nu 
străbată afară nici o rază de lumină. 

După aceea răsuci comutatorul 
electric. 

În mijlocul camerei erau puse 
grămadă tot fe-lul de instrumente — 
mari şi mici, trepiede cu dispozitive de 
măsurat nivelările, sextante, ru-lete, 
fire cu plumb; cutii cu instrumente de 
de-sen, tuşuri, table de logaritmi şi tot 
felul de rigle necesare inginerilor. In 
faţa ferestrei era o eta-jeră de lemn cu 
mai multe rafturi. Pe raftul din mijloc 
se aflau cîteva dosare şi acestea 
atraseră atenţia îndată lui Avakum. Il 
luă pe cel mai mare şi nu greşi: era 
dosarul care cuprindea depla-sările 
zilnice ale grupei. Avakum se aşeză pe 
podea şi începu să-l răsfoiască. La 8 
august geologii împreună cu căpitanul 
Kaludiev făcuseră a patra lor 
cercetare în regiunea de la sud-est de 
Karabair. Se ridicaseră coordonatele 
cîtorva puncte. Ultimul punct era, atît 
ca longitudine cît şi ca latitudine, în 
imediata apropiere a punctu-lui pe 
care-l indicaseră goniometriştii drept 
locul staţiunii clandestine de radio 
care emisese pe unde ultrascurte. 


260 


Avakum zîmbi, băgă mîna în buzunar 
după ţigări, dar îşi dădu imediat 
seama că nu trebuia să fumeze. Se 
uită la data de pe ultima schiţă — 
îndată sub semnătura maiorului Ingiov 
se scrisese cu creion roşu — 10 
august. 

Şi astfel, la 10 august, în sectorul 
haşurat unde grupa îşi făcuse 
cercetările sau, mai precis, la 
marginea dinspre răsărit a acestui 
sector, sta- 


tiunea clandestină de radio 
transmisese o radiogramă cifrată. 

Avakum se sprijini în coate şi începu 
să urmărească cu degetul, milimetru 
cu milimetru, schiţa  cartografică. 
Locul staţiunii de radio se învecina cu 
marginea dinspre răsărit a sectorului 
haşurat. De la această margine era 
însemnat cu o linie punctată care 
ducea spre nord-nord-vest drumul de 
întoarcere al grupei; el se termina în 
depresiunea dintre Momcilovo şi satul 
Lăkite. 

Avakum închise dosarul şi-l aşeză la 
locul său. Acum ştia foarte bine că 
individul X, care făcea parte din acest 
grup, îşi urmase colegii, rămăsese în 
urma lor vreo jumătate de oră, timp în 
care reuşise să facă legătura cu 
centrul de peste graniţă şi să-şi 
transmită radiograma sa cifrată. Ştiind 
şi amănuntul că emisiunea avusese loc 


261 


în timpul nopţii, Avakum putea afirma 
precis că individul X sau cunoştea 
cifrul pe dinafară, sau l-a utilizat cu 
ajutorul lanternei, sau cifrul însuşi era 
luminiscent. 

Stinse lumina şi, în timp ce se 
îmbrăca, simţi că-i groaznic de obosit. 

Cînd ajunse acasă, găsi în faţa uşii 
un scăunel pe care se afla o bucată 
mare de piine, care se răcise acum, şi 
nişte brînză, totul învelit într-o cîrpă 
de cînepă. 

Puse mîncarea pe masă, fără să se 
atingă măcar de ea. După aceea îşi 
scoase mica sa staţiune de radio, 
stinse lumina şi, în timp ce fluiera ca 
să acopere  ţăcănitul aparatului, 
transmise la Sofia o scurtă radiogramă 
cifrată: „Verificaţi dacă printre 
bulgarii din Anglia a existat sau mai 
există un membru al familiei 
Icerenski. Aştept 


informaţii despre dînsul şi despre 
familia sa. Ultra urgent. Stop”. 

Încuie stațiunea de radio în 
geamantan şi se aşeză pe marginea 
patului ca să-şi facă planul de lucru 
pe a doua zi. 

Afară sufla vintul şi ramurile 
bradului noduros loveau ritmic în 
geam. 

Se trezi aşa cum se culcase — 
îmbrăcat şi încălţat, cum adormise 
rezemat cu spatele de perete. Se uită 


262 


la ceas — era aproape două după 
miezul nopţii. 

Căută pe  pipăite  pardesiul se 
îmbrăcă, des-chise fereastra şi trecu 
atent pe ramurile groase ale bradului. 
După aceea închise din nou fereastra 
şi,  apărîindu-şi ochii de  cetina-i 
ţepoasă, cobori încet la pămînt. 

Nu se îndreptă spre poarta curţii, ci 
o porni pe poteca ce ducea la 
pirleazul gardului de spini. 

leşi în ulicioară şi stătu cîtăva vreme 
locului ascultind atent. Doar vintul 
sufla şi fluiera printre garduri şi 
căsuţele tăcute. 

Amintindu-şi tot ceea ce îi spusese 
bai Marko Krumov despre casa în care 
locuia Boian lIcerenski, Avakum se 
îndreptă spre sud şi după douăzeci de 
paşi ieşi în uliţa cea mare, care încon- 
jura cîrciuma lui llcio şi dădea în 
drumul ce ducea spre satul Lăkite. 
Numără patru case pe dreapta şi se 
apropie de a cincea. În această casă, 
care se afla în spatele unui gard înalt 
de chirpici, locuia Boian Icerenski. 
Marko Krumov îi spuse că geologul 
stătea singur aici, deoarece stăpiînii 
casei se mutaseră încă de anul trecut 
la Madan. 

Avakum se apropie de casă şi dintr-o 
dată se opri. Chiar lîngă gard răsări în 
întuneric, de parcă ar fi ieşit din 
pămînt, o maşină. În jurul ei 


plutea încă, abia simţit, un miros de 
benzină şi de cauciucuri încălzite. 


263 


Avakum era cît pe-aci să-şi muşte 
buza de jos. Se apropie de maşină în 
virful picioarelor, abia  ţinîndu-şi 
răsuflarea. Era o maşină deschisă, un 
„Willys” de patru locuri. 

În gardul de chirpici se căsca un 


spaţiu liber — omul cu maşina lăsase 
poarta deschisă. 
„Mi-au luat-o înainte” — oftă în sine 


Avakum. În aceeaşi clipă pătrunse în 
curte şi pentru a doua oară se opri — 
la etaj, în fundul cerdacului scund, se 
vedea lumină la o fereastră. 

Işi aduse aminte că încă din uliţă 
simţise mirosul de benzină şi 
cauciucuri încălzite. „Amicul ăsta a 
sosit chiar acum” — gîndi el. Păşind 
tot aşa de prudent în vîrful degetelor 
şi ţinîndu-şi respiraţia, Avakum se 
strecură pînă la uşă. Apăsă uşor clanţa 
şi pentru prima dată în viaţa sa în- 
jură, chiar dacă o făcu în gînd. Uşa era 
încuiată cu o broască secretă. Dădu 
cîţiva paşi înapoi şi scrişni din dinţi 
neputincios. Îşi înfipse unghiile în 
palmă, stringindu-şi pumnii, şi simţi că 
inima era gata să-i plesnească — 
parcă i-o apucase cineva în palma sa 
uriaşă, şi i-o stringea fără milă. 

Dar aceasta dură doar cîteva clipe. 
Băgă în- dată mina în buzunarul 
interior al pardesiului şi îşi scoase de 
acolo frînghia. Era lungă de cinci 
metri şi prevăzută la unul din capete 
cu un cîrlig de oţel. Făcu cîţiva paşi 
spre marginea cerdacu-lui şi, aruncînd 
cîrligul în sus, scoaba se prinse şi se 


264 


înţepeni în lemnul subţire al 
balustradei. Avakum se descălţă, se 
apucă de fringhie şi, spri- jinindu-se cu 
picioarele de perete, se căţără pînă 
sus în cerdac. Se aplecă, se tîri pînă la 
fereastră şi se uită înăuntru. 


Într-adevăr, noaptea asta era 
noaptea marilor surprize. 

Înăuntru, îmbrăcată într-o haină 
verde de sport şi cu părul ei blond 
legat cu o basma, se afla Viktoria 
Icerenski. Femeia căuta nervos, răsco- 
lind prin sertarul de la mijlocul unei 
mese de bucătărie. Scoase o mulţime 
de furculiţe şi cucţite, le aruncă pe 
podea şi căută mai departe. Cînd îşi 
scoase mîna din sertar, ţinea în ea o 
cupă mare de argint strălucitor. Trase 
lîngă  dînsa scaunul din apropiere, se 
aşeză la masă şi, ţinînd cupa în poala 
ei, începu îndată un joc ciudat. După 
mişcările făcute, părea că freacă şi 
lustruieşte marginea de sus a cupei. 
Avakum nu putea să vadă prea bine 
tot ceea ce făcea femeia, deoarece 
aceasta era aşezată cu spatele spre 
dînsul. Viktoria luă apoi de pe masă o 
foaie de hirtie şi un toc, pe care 
muindu-l într-o sti-cluţă mică şi privind 
în poala sa scrise cîteva rînduri. 
Aruncă apoi tocul şi vărsă conţinutul 
sticluţei pe podea. După aceea luă un 
creion şi mai scrise pe aceeaşi 
bucăţică de hîrtie încă vreo două-trei 
rînduri. Aşeză această foaie pe hiîrtia 


265 


groasă de pe masă şi începu apoi să 
frece din nou marginea de sus a 
cupei. 

Toată această operaţie nu dură mai 
mult de cinci minute. 

Viktoria lIcerenski se sculă de pe 
scaun, îşi scoase basmaua, o întinse pe 
podea şi adună în- tr-însa cuţitele şi 
furculiţele aruncate. Deasupra acestei 
grămezi adăugă şi cupa de argint. 
Făcu apoi o mică boccea legînd 
colţurile basmalei şi o băgă în geanta 
sa de piele, care se afla sub masă şi pe 
care Avakum abia acum o observă. Işi 
luă geanta în mîna stingă, iar cu 
dreapta stinse lumina electrică. 


În aceeaşi clipă Avakum făcu un salt 
spre balustrada cerdacului, o încălecă 
şi sări la pămînt. Simţi o durere 
ascuţită în călciîie şi în glezne, dar nu 
se opri, ci o luă la fugă prin curte şi 
ieşi în uliţă. Se uită în jurul său, stătu 
o clipă şi ia- răşi îşi încordă atenţia. 
Dinspre curte se auzeau paşi. Atunci 
el trecu în spatele maşinii şi se vîri sub 
ea. 

Vîntul continua să bată puternic şi 
crengile copacilor gemeau de parcă ar 
fi cerut îndurare cuiva. 

Viktoria lIcerenski îşi puse geanta 
între cele două canapele ale maşinii, 
se aşeză la volan şi apăsă pedala. 
Electromotorul hîrîi puţin, după care 
se opri. Aceasta se repetă de cîteva 
ori, dar motorul nu porni. Femeia se 
dădu jos, ridică puţin capota maşinii 


266 


şi, după zgomotul pe care-l auzi, 
Avakum îşi dădu seama că toarnă 
benzină în carburator. 

În timp ce ea cerceta motorul, 
Avakum se tîri înapoi, se ridică, 
îngenunche şi cuprinse cu braţele 
cauciucul de rezervă. 

Viktoria  lIcerenski  apăsă iarăşi 
pedala şi de data asta motorul porni 
îndată. În timp ce ea ambreia, Avakum 
se ridică în picioare şi, cînd maşina 
porni, se trinti pe burtă, lungindu-se 
peste locurile din spate, întinse mînia 
şi apucă geanta de piele. Viktoria 
Icerenski băgă în viteza a doua şi 
Avakum se aruncă prudent înapoi. 
Căzu cu faţa la pămînt, murdărindu-se 
de noroi, dar nu lăsă geanta de piele 
din mînă. 

Maşina se pierdu în întuneric. 

Avakum se ridică, lovit şi murdar de 
noroi, dar vesel. 


15 


Se întoarse pe acelaşi drum şi intră 
iarăşi în camera sa, căţărindu-se pe 
crengile bradului bă- trîn. Ceasul era 
aproape patru, dar întunericul era tot 
atit de adînc, de parcă nu s-ar fi 
apropiat zorile, ci miezul nopţii. 

Aprinse lampa, se privi în oglinda de 
buzunar şi rise. Puse geanta de piele 


267 


pe masă şi începu să scoată din 
buzunarele adinci ale  pardesiului 
celelalte trofee luate din casa lui 
Boian: sticluţa goală, al cărei conţinut 
îl vărsase Victoria pe podea, alte două 
sticluţe pline cu un lichid roşu şi o 
bucată de hîrtie cu cîteva cifre scrise 
la repezeală. 

La una din aripile ferestrei prin care 
o urmă-rise pe Victoria lIcerenski 
văzuse o ramă goală. Se părea că 
geamul fusese scos cu multă atenţie, 
deoarece pe cercevea nu putuse să 
descopere nici un cuişor. Rama nu 
fusese chituită şi urmele găurilor se 
vedeau foarte proaspete. Avakum 
măsurase lungimea şi lăţimea ramei 
goale şi scrisese dimensiunile pe hiîrtia 
pe care acum o puse pe masă. De fapt, 
el îşi băgase mîna în această 
deschizătură ca să răsucească zăvorul 
ferestrei şi să se strecoare în 
cameră. 

Cele două sticluţe nu erau ale lui — 
le găsise în bucătărie, după o mulţime 
de alte sticle. Iar lichidul cu care le 
umpluse — probabil vin — îl turnase 
din cele două sticle absolut identice pe 
care le descoperise în dulapul din 
bucătărie. Ambele sticle erau goale 
pină la jumătate şi aveau aceleaşi 
etichete — „Şampanie bulgărească” şi 
desigur nu le-ar fi dat nici o atenţie, 
dacă pe eti- 


268 


cheta uneia dintre ele n-ar fi observat 
un mic cerc, făcut cu creion chimic. 

Şi astfel, după ce lăsă trofeele, se 
spălă pe miini cu spirt (spirtul bietului 
dascăl Metodi!), deschise geanta şi 
cercetă cupa de argint. Marginea de 
sus şi fundul acestei cupe erau la fel. 
Aveau acelaşi diametru, dar diametrul 
interior al fundului era relativ mai mic 
decît cel exterior. Cupa avea un luciu 
mat, deoarece argintul era vechi. O 
coroană — bordură încrustată, groasă, 
înconjura marginea de sus a cupei — 
şi acest ornament îi atrase îndată 
atenţia lui Avakum. De obicei, 
argintarii nu puneau asemenea orna- 
mente pe cupele de formă cilindrică, 
ci numai pe cele cu formă conică, şi 
aceasta pentru a face un echilibru 
între marginea de sus şi fundul cu- 
pelor. La o cupă cilindrică, cum era 
aceea pe care Avakum o avea în mînă, 
un astfel de ornament dovedea un 
gust artistic îndoielnic. 

Totuşi ornamentul exista, ba era 
chiar izbitor prin mărimea lui. Avakum 
ştia din experienţă că atunci cînd ceva 
îţi sare în ochi, elementul 
„întîimplător” trebuie scos din cauză. 

Privi cîtva timp cupa fără să 
clipească, şi apoi deodată învîrti 
marginea ei de sus de la dreapta la 
stînga. Partea de sus a cupei începu 
uşor să se deşurubeze de partea ei 
de jos. 

Filetul era puţin adînc, dar des ca la 
lupa unui binoclu. Sub el se ascundea 


269 


o a doua cupă — interioară, făcută 
dintr-un metal subțire şi uşor. 
„Duraluminiu” — gîndi Avakum. 

Această cupă interioară era împărţită 
în mici pătrate şi în fiecare dintre ele 
era săpată cîte o literă latină. Literele 
alcătuiau cuvinte şi rînduri. Erau 
patru rînduri unul sub altul, ca 
versurile unei strofe. 

Avakum mai observă încă un 
amănunt: săpăturile literelor erau 
astupate cu o substanţă verzuie. 

Stinse lumina şi în aceeaşi clipă 
literele cele mici scînteiară cu lumina 
lor fosforescentă. 


I arise from dreams of thee 

in the first sweet sleeps of night, 

when the winds are breathing 
low 

and the stars are shining 
bright!. 


Era frumos, foarte frumos, şi 
Avakum, exta-ziat, reciti versurile de 
mai multe ori pentru plăcerea sa. 


1 Versurile sînt din Shelley. Cîteva luni mai 
tîrziu le-am tradus şi eu, dar traducerea mea e 
atît de departe de frumuseţea originalului, 
cum ar fi, de exemplu, pămîntul nostru faţă de 
luceafăr. Sînt doar medic veterinar şi nu am 
nimica a face cu poezia. Dar traducerea este 
următoarea: 


Din visuri de iubire 
Trezitu-m-am deodată 
Şi-alerg orbit spre tine 

Prin noaptea înstelată, (n.a.) 


270 


Dar vremea trecea şi dintr-o curte 
vecină cîntă un cocoş. Se trezi din 
visare şi făcu ceea ce ar fi făcut 
oricare în locul său: reluă prin radio 
legătura cu Sofia şi dictă cuvintele 
englezeşti li-teră cu literă, aşa după 
cum erau aşezate în pătrăţelele de pe 
cupă. Comunică şi numărul total al 
pătrăţelelor, precum şi pe acelea care 
rămăseseră goale sau conţineau un 
semn oarecare de punctuație. Se gîndi 
citeva secunde şi transmise iarăşi: 
„Cereţi urgent Direcţiei din Plovdiv 
arestarea Viktoriei Icerenski; arestaţi 
de asemenea pe proprietarul maşinii 
„Willys” cu care a călătorit astă- 
noapte pînă la Momcilovo.” Transmise 
de două ori cifra din cod care însemna 
„foarte urgent”, ceru o nouă legătură 
pentru orele două după-amiază şi 
anunţă sfîrşitul emisiunii. 

După ce strînse toate „trofeele” şi le 
băgă în geamantanul său, se cuibări în 
aşternutul patu- lui şi adormi aproape 
în aceeaşi clipă. 

Afară începuse să se crape de ziuă. 
Dimineaţa se ivi posomorită şi 
ceţoasă. 


La ora nouă cobori la gustarea de 
dimineaţă în cîrciuma lui Ilcio. Din 
vorbă în vorbă ajunse la nevasta lui 
Icerenski. 

— Dacă aş fi în locul său — zise 
Avakum — n-aş fi lăsat-o să stea 
singură la Plovdiv. Geologul are o 


271 


locuinţă admirabilă. Ce-i împiedică să 
stea amîndoi aici, ca oamenii? 

Bai Marko ridică din umeri. 

— Ea n-a venit niciodată la 
Momcilovo? întrebă Avakum. 

— Cum să nu! făcu un gest cu capul 
bai Marko. A venit de vreo două ori, 
dar n-a stat mult, doar cîteva ore, 
parcă aşa mi-aduc aminte. 

Peste un ceas Avakum sosi în oraş. 
Trimise vinul din cele două sticle la 
laborator pentru analiză şi, în timp ce 
aştepta rezultatul, se gîndi să-i dea un 
telefon Siei. Era sîmbătă — ziua ei de 
odihnă. 

Trase adînc din ţigară şi, cînd ridică 
recepto-rul, întrebă: 

— Sia, tu eşti? 

De dincolo nu răspunse nimeni. I se 
păru că în camera ei aparatul de radio 
era deschis şi că se auzea risul unui 
bărbat. 

— Sia e ocupată acum — răspunse 
bărbatul. Cine o caută? 


Avakum lăsă mina în jos şi puse 
receptorul în furcă. 

Rămase aşa, în picioare, îşi fumă 
ţigara parcă pironit locului. După 
aceea, cu mişcări încete şi foarte 
concentrat, stinse mucul de ţigară în 
scrumiera de sticlă, de parcă ar fi 
făcut un lucru foarte delicat şi de 
mare importantă. 

Cînd ieşi afară, vintul învolbură o 
grămadă de frunze uscate din stradă. 


27/2 


Vîrtejul le ridică în sus şi le răspîndi 
deasupra lui Avakum ca nişte con- feti 
de bal. 

Era umed, în văzduh plutea mirosul 
apăsător al toamnei, mirosul 
frunzelor moarte. 


Analiza de laborator confirmă 
presupunerea lui Avakum: într-una din 
sticle era vin curat, pe cînd în cealaltă 
vinul conţinea o puternică doză de 
narcotic cu acţiune rapidă. 

Luă la spatele său pe motocicletă un 
agent de la Direcţie şi o porni spre 
satul  Lăkite. Cînd ajunseră la 
„Zmeiţa”, Avakum o porni pe jos spre 
Momcilovo, iar agentul se întoarse cu 
motocicleta înapoi la Smolian. 

Avakum trecu pe lingă cîrciuma lui 
Ilcio, dar abia după ce se apropie de 
casa Balabaniţei îşi aminti că nu 
mîncase nimic la prînz: „Am luat 
gustarea tîrziu — gîndi el — n-are 
sens”. 

Se întinse pe pat. Pînă la ora stabilită 
pentru legătura prin radio mai era 
încă o jumătate de ceas. 

„Unde a fost capitala lui Momcil?” se 
întrebă Avakum. Făcu un efort să-şi 
imagineze  cîmpia de la sud de 
Karabair — scăldată în soare şi uşor 
vălurită de coline verzi, acoperită de 
mici păduri de măslini şi de vii. Dar nu 
reuşi să-şi alcătuiască în minte un 
astfel de tablou, deoarece pe dinaintea 
ochilor lui treceau mereu valuri 
nesfirşite de negură. 


273 


La ora două fără cinci minute îşi 
puse casca la urechi şi aşteptă. Auzi 
încet semnalul conveni tional. Avakum 
luă creionul şi începu să noteze. 
Recepţia continuă aproape o oră. 

I se răspunse mai întîi la întrebarea 
pe care o pusese ieri despre familia lui 
Icerenski şi i se anunţă că Viktoria 
Icerenski şi proprietarul maşinii 
„Willys” fuseseră arestați în acea 
dimineață la ora opt. După aceea i se 
dictă conținutul celor trei radiograme 
— din 10, 19 şi 20 august. Textul cifrat 
al acestor radiograme fusese descifrat 
cu ajutorul poeziei lui Shelley. Cele 
patru versuri alcătuiau o cheie 
specială a cifrului. 

Cînd cei de la Sofia terminară 
explicaţiile în legătură cu sistemul 
complex al acestui cifru, Avakum 
transmise semnalul care arăta că do- 
reşte să comunice şi el ceva. Ceru săi 
se precizeze lungimile de undă pe care 
postul străin de radio a corespondat 
cu stația clandestină pe unde 
ultrascurte de pe teritoriul bulgar, 
precum şi semnalele prin care cele 
două posturi intrau în legătură unul cu 
altul. 

În cinci minute îşi nota în carnetul 
său lungimile de undă şi semnalele de 
legătură, comunicate de la Sofia. 

Avakum anunţă sfîrşitul emisiunii, 
strinse aparatul şi-l ascunse la locul 
său. 


274 


16 


Bai Grozdan se trezise tocmai din 
somnul său de  după-masă cînd 
Avakum bătu la uşă. Il scoase în curte 
şi-l întrebă zîmbind: 

— Ei, ţi-ai făcut somnul? 

Preşedintele dădu din cap afirmativ. 

Atunci el îl trase şi mai la o parte şi îi 
spuse în şoaptă: 

— Întîi: ia îndată legătura cu 
secretarul de partid, găsiţi patru 
oameni de încredere şi faceţi din ei 
două echipe. Una dintre ele îl va 
supraveghea pe Boian lIcerenski, iar 
celălalt, pe Kuzman Naumov. Dacă 
vreunul din domnişorii ăştia încearcă 
să părăsească satul, să fiu înştiinţat 
imediat. Voi fi sau la Balabaniţa, sau la 
Anastasi, medicul veterinar. Ai să ţii 
minte? 

Al doilea: dă un telefon la Smolian, 
de la tine din cancelaria gospodăriei, 
şi cere numărul ăsta — Avakum căută 
în buzunar şi îi întinse o no-tiţă. Cînd 
îţi vor răspunde, să le citeşti ceea ce 
ţi-am scris aici o dată şi pe urmă încă 
o dată, ca să te înţeleagă mai bine. 
Pe înserat or să vină la tine doi inşi pe 
care o să-i găzduieşti în casa care se 
află vizavi de aceea a Balabaniţei. Şi îl 
întrebă iar: Ai înţeles bine? 

Bai Grozdan dădu din cap. 


275 


— Am înţeles totul foarte bine şi o să 
fac întocmai — zise el. Dar geologii se 
vor întoarce astăzi? 

— Da, se întorc — răspunse Avakum. 
Au luat de la bai Marko pîine şi hrană 
rece doar pentru două zile. 

Avakum strînse pe  furiş mîna 
preşedintelui şi o porni pe drumul 
care ducea la casa lui bai Spi- ridon. 


Pe la orele cinci după-amiază sosiră 
de la  Smolian doi  locotenenţi 
îmbrăcaţi în haine civile. Se 
prezentară drept achizitori ai 
organizaţiei comerciale şi preşedintele 
îi găzdui la lelea Nadka, în imediată 
vecinătate cu Avakum. 


Ceva mai tirziu sosiră în sat şi 
geologii. Avakum era la cîrciuma lui 
Ilcio, cînd îi văzu venind dinspre 
Lăkite. Le ieşi în întîmpinare şi se sa- 
lută oarecum solemn cu Boian 
Icerenski. 

— Am făcut cîteva descoperiri 
interesante — zise el şi apoi tăcu. 

— Aşa? ridică din spriîncene 
geologul. Îmi pare foarte bine. 

— Se pare că Momcil şi-a avut 
capitala undeva, pe versantul de sud 
al muntelui Karabair. 

— Admirabil! zimbi Icerenski. Asta 
este o mare descoperire. 

— Pe chestia asta mîine fac cinste cu 
un pa- har de vin — zise Avakum 
serios şi îi întinse mîna. 


276 


Cînd se apropie de curtea 
Balabaniţei, el observă lingă gardul 
leliţei Nadka un bărbat necunoscut — 
omul stătea în faţa porţii şi îşi fuma 
liniştit ţigara. 

Avakum se aplecă să-şi curețe 
pantofii de noroi. 

— Dumneavoastră vă numiţi Asen? îl 
întrebă necunoscutul. 

— Numele meu este Peter — 
răspunse Avakum. 

Stătură de vorbă un minut-două, 
după care Avakum se urcă în camera 
sa. Incuie uşa, scoase staţia de radio şi 
transmise la Sofia. 

„Foarte urgent. Aranjaţi neapărat în 
aşa fel, încît astă-seară la orele zece 
fără un sfert un avion al nostru să 
zboare deasupra muntelui Karabair. 
Repet”. 

Cînd termină emisiunea, se aşeză la 
masă, scoase o copie a poeziei lui 
Shelley şi carnetul său, unde notase 
modul de lucru cu cheia şi în- 


cepu să alcătuiască cu multă răbdare 
(0) radiogramă cifrată, foarte 
complicată, cu cinci coloane a cîte 
cinci cifre. 

Balabaniţa trebăluia de mult prin 
tindă. El deschise uşa şi apăru în 
capul scării. 

— Nu cobori? îl întrebă Balabaniţa. 

— Nu — zise Avakum căscînd. Azi am 
bătut multe drumuri. Am urcat tocmai 
pe Karabair! Căscă iar şi adăugă: O să 
mă culc să trag un somn bun, dar 


277 


mîine seară o să facem împreună un 
foc mare şi o să stăm amindoi de 
vorbă pînă la primul cîntat al 
cocoşilor. 

Intră în cameră, încuie iarăşi uşa, 
mai verifică încă o dată radiograma sa 
cifrată, după care stinse lumina şi 
începu să se plimbe încet în-coace şi 
încolo, trăgînd din lulea. 

Vîntul îşi făcea de lucru prin crengile 
bradu- lui care fremătau. Începu să 
plouă. 

Minutele treceau greu, i se părea că 
se tirăsc încet ca nişte broaşte 
țestoase. Ca să nu adoarmă, luă două 
comprimate pe bază de cafeină şi în- 
cepu din nou să se plimbe între masă 
şi pat. 

La ora zece fără douăzeci de minute 
el deschise ambele aripi ale ferestrei, 
se aşeză în faţa staţiei de radio şi 
ascultă. Ploaia vorbea ceva în şoaptă 
cu bradul cel bătrîn. 

Ochii lui păreau parcă hipnotizaţi de 
limbile fosforescente ale 
ceasornicului. lar inima lui bătea 
parcă şi mai repede decît mecanismul 
care număra secundele. 

Fix la ora zece fără un sfert, dinspre 
Karabair se auzi un zgomot înfundat. 
Uneori răsuna mai tare, alteori slăbea, 
după care începea iarăşi să vijiie 
alarmant în întunericul de afară. 

Deasupra muntelui Karabair zbura 
un avion. 


278 


Avakum îşi puse casca la urechi, 
aprinse lanterna şi deschise aparatul. 
La fiecare trei se-cunde transmitea în 
eter semnalul convenţional. Chema 
staţia de radio pe unde ultrascurte, 
cău- tind-o în noapte. 

Fruntea i se broboni de o sudoare 
rece. 

Şi cînd simţi că sîngele îi năvălise tot 
în inimă, atunci în membrana căştii 
vibrară primele puncte şi linii ale 
semnalului de legătură. 

Avakum îşi strînse buzele, îşi înfipse 
privirea în textul cifrat al radiogramei 
şi transmise către staţiunea 
clandestină următoarele: 


„Procedaţi rapid. Lichidaţi-l îndată 

pe arheolog, înainte de miezul nopţii. 
Predaţi postul de radio şi cifrul 
medicului veterinar, fără nici un 
minut de întîrziere. Întrerupeţi orice 
fel de legătură. Ştergeţi orice urmă 
de la locuinţa pe care o aveţi. 
Amănunte veţi afla prin soţia 
dumneavoastră. Sfirşitul emisiunii. 
Repetăm...” 


Ploaia se înteţise şi începu să sufle 
un vînt rece dinspre nord-est. 

Avakum cobori şi se ascunse la cîţiva 
paşi în spatele bradului cel bătrîn, 
întinzîndu-se în iarbă cu faţa spre 
fereastră. Nu trecură mai mult de trei 
minute şi dinspre pirleaz apăru 
Icerenski. Era în capul gol şi fără 
sacou. Se opri sub brad, şi, nemişcat, 


279 


trase cu urechea, după care se urcă 
repede şi fără zgomot, căţărindu-se pe 
crengi. Cînd ajunse la nivelul ferestrei, 
se înălţă puţin, se uită în odaie şi 
întinse mîna. 

La urechea lui Avakum ajunseră prin 
zgomotul molcom al picăturilor de 
ploaie cîteva zgomote metalice 
sacadate. 


„Mă omoară cu un revolver dotat cu 
amortizor de sunet” — gîndi Avakum. 

Icerenski se lāsă la pămînt cu 
aceeaşi dibăcie cu care se căţărase şi, 
fără a se mai uita în jurul său, o porni 
în goană spre pirleaz. 


17 


În vremea asta eu stăteam în camera 
mea şi, cum se zice, „eram în fierberea 
aşteptării”. Nu că mi-ar fi fost frică de 
cele ce urmau să se petreacă. 
Dimpotrivă, mă temeam doar că s-ar 
putea să nu se întîmple nimic. 

Vremea era rece şi eu tremuram pe 
scaun. Genunchii şi umerii mi se 
zgilţiiau de frig. Totdeauna tremur 
cînd se răceşte timpul. 

Astăzi după-amiază Avakum mi-a 
făcut o surpriză grozavă. A venit la 


280 


mine şi m-a întrebat direct, fără nici 
un fel de ocolişuri, dacă sînt gata să-i 
dau o mină de ajutor pentru salvarea 
unui om nevinovat. 

I-am arătat imediat că sînt cu totul 
de acord, chiar dacă am simţit că mă 
taie ceva prin drep- tul inimii. 

Atunci Avakum şi-a scos legitimaţia 
sa adevărată, mi-a pus-o în faţă şi eu 
am început s-o citesc cu toată 
conştiinciozitatea. Dar tocmai pentru 
că am citit-o atît de atent, senzaţia 
asta neplăcută pe care o simţeam în 
dreptul inimii nu dispăru, ci parcă se 
întări. Se vede că eram foarte obosit 
de muncă în ziua aceea. 

Avakum însă era bine dispus. Mă 
invită să iau loc (cu toate că eu ar fi 
trebuit să-l invit pe el) şi-mi spuse: 

— Hai să vorbim ca doi bărbaţi, ca 
doi comunişti. Treaba asta este destul 
de primejdioasă, dar dacă ţii s-o faci 
din toată inima, atunci o să meargă 
bine. 

— Este doar vorba de salvarea unui 
om nevinovat, nu-i aşa? am întrebat 
eu. Poţi să contezi întru totul pe mine. 

Îşi aprinse o ţigară, şi cu toate că nu 
fumez, luai şi eu una. Voiam aşa, să-i 
tin tovărăşie la fumat. Era mai plăcut. 

— Acuma ascultă — zise Avakum, 
încruntîn- du-şi sprincenele. Să nu mai 
ieşi pe uliţă pînă ce nu terminăm 
treaba asta. Nici nasul să nu-l scoţi 
afară. Peste puţină vreme o să vină 
aici un om, care o să fie oaspetele tău 
pînă la orele zece seara. Şi nici el nu o 


281 


să mai iasă afară. Omul acesta o să 
aducă cu dînsul un mic aparat şitu o 
să-l laşi să-l instaleze acolo unde crede 
el că este mai bine. 

— Bineînţeles că o să-l las — am spus 
eu. Pe urmă am întrebat: Dar ce facem 
cu gazdele? Ce facem cu bai Spiridon 
şi cu mătuşa Spiridoniţa? 

Avakum surise. 

— O să am eu grijă — zise el — ca 
oamenii ăştia cumsecade să-şi 
petreacă vremea în altă parte. Aici o 
să fie linişte deplină pînă la orele zece 
seara. lar cînd o bate ora zece, atunci 
oaspetele tău o să treacă în camera 
alăturată, iar tu vei rămîne singur 
aci. 

— Nu-i nimic — am spus eu. Şi iarăşi 
am simţit senzaţia aceea neplăcută în 
dreptul inimii. 

— De aici încolo începe şi 
participarea ta mai serioasă — zise 
Avakum — dar asta n-o să țină 


mult. O să vină la tine un cunoscut de- 
al nostru comun. Cu siguranță că o să 
aibă în mînă un pachet. Acum tine 
bine minte, dragul meu: o să simulezi 
un calm absolut şi o să te prefaci că-l 
aşteptai ca pe un oaspete dorit şi 
plăcut. 

Cînd cunoscutul nostru comun îţi va 
da pachetul, tu ai să-l întrebi: „Ai 
reuşit să-i vii de hac şmecherului 
ăluia?” Sensul întrebării este acesta: a 
reuşit să lichideze cu mine, cu arheo- 
logul, înţelegi, nu-i aşa? lar mai 


282 


departe o să intru eu în acţiune, ca 
regizor. 


Şi aşa, stăteam în camera mea, mă 
uitam me-reu la ceasul de la mînă şi 
tremuram de frig. Oaspetele meu 
instalase sub pat ceva ca un 
magnetofon — dacă auzeam paşi, 
trebuia îndată să trag de un anumit 
fir, care sta înfăşurat sub pătură. 

Pe la ora unsprezece am auzit paşi în 
curte şi cineva bătu încet în geamul 
ferestrei. Am sărit de pe scaun, am 
tras de firul convenit şi am deschis 
uşa. 

Nu ştiu cum m-am ţinut de n-am 
căzut jos — în faţa mea se afla Boian 
Icerenski. 

— Stinge lampa! îmi şopti el. 

Am stins lampa. 

— N-ai nici o grijă — am spus eu — 
bai Spi- ridon şi mătuşa Spiridoniţa nu 
sînt acasă. 

— De ce nu sînt acasă? întrebă, 
sisiind răutăcios printre dinți, 
Icerenski. 

— Avem noroc — am spus eu, 
închizînd uşa după el. Au fost invitaţi 
la o nuntă la Lăkite. 

Icerenski puse pe masă un obiect 
greu şi oftă adînc. 

— Unde o să ascundem aparatul de 
radio? întrebă el. 


— l-am găsit un loc bun — i-am 
răspuns eu şi, la rîndul meu, l-am 
întrebat: Ai reuşit să scapi de 


şmecherul ăla? 


283 


— Nu mai pune întrebări prosteşti! 
mirîi printre dinţi Icerenski. Ţine! 

Imi băgă în mînă ceva, care părea să 
fie un carnet, se întoarse, deschise uşa 
şi trecu pragul. 

Am auzit un zgomot surd şi Boian 
Icerenski se prăvăli pe podea. Peste el 
se aruncă altul, iar după aceea din 
cameră ieşi oaspetele meu şi la fumina 
galbenă a lanternei lui am văzut un ta- 
blou surprinzător: Avakum era cu 
genunchii pe pieptul geologului, îi 
răsucise mîinile şi i le lega cu multă 
îndemînare cu o fringhie lungă. 

Peste un minut prizonierul nostru fu 
adus înăuntru şi lăsat pe podea, lîngă 
masa mea. L-am rezemat de perete şi 
i-am dus la buze un pahar cu apă. El 
deschise ochii şi mă privi în aşa fel, 
încît era cît p-aci să scap paharul din 
mînă. 

In acest timp Avakum despachetase 
aparatul de radio şi îi cerceta curios 
mecanismul. 

— Cetăţene Icerenski — zise el — 
stația dumneavoastră de radio e bună, 
nici vorbă, dar e învechită. În anumite 
privințe, cum s-ar zice, e demodată. 

Icerenski îşi ridică uşor capul şi-l 
privi cu răutate. 

— E bine să ştii, pentru informarea 
dumitale, că văd pentru prima dată un 
astfel de aparat! 

— Aşa? făcu un gest cu mîinile 
Avakum. 

El surise, se aplecă şi cu o mişcare 
rapidă scoase din buzunarul de la 


284 


spate al pantalonilor inginerului un 
revolver masiv şi greu, cu ţeava lungă. 
Arma sclipea în mîna lui cu un luciu 
metalic neplăcut 


— Probabil că nici acest obiect nu vă 
apar- ţine, nu-i aşa? Chiar dacă se află 
pe el urmele amprentelor 
dumneavoastră şi chiar dacă aţi tras, 
acum o jumătate de oră, patru gloanţe 
din magazia lui, în patul meu, ţintind 
bine spre cap, tot veţi afirma că nu-i al 
dumneavoastră, nu-i aşa? 

— Văd jucăria asta pentru prima dată 
— îşi strînse  dispreţuitor buzele 
Icerenski. 

— Admirabil! zise  Avakum. Să 
presupunem că noi am adus lucrurile 
astea aici ca să vă şantajăm. Acestea 
sînt obiecte concrete şi ele se pot 
transporta dintr-un loc într-altul. Dar 
permiteţi-mi să vă adresez următoarea 
între- bare: Se poate oare înregistra 
vorbirea unui om atunci cînd acesta 
tace? 

— Asta-i o prostie — zise Icerenski. 

Avakum rise. 

— Acum zece minute aţi schimbat 
cîteva cuvinte cu doctorul. Aţi vorbit 
cu doctorul faţă în faţă, iar noi am 
avut grijă să înregistrăm convorbirea 
dumneavoastră pe bandă de magneto- 
fon. Acum dumneavoastră vă veţi auzi 
vocea şi deoarece glasul omului nu se 
poate înregistra atunci cînd acesta 
tace, va trebui, fără îndoială, să 


285 


recunoaşteţi două lucruri evidente: în 
primul rînd că glasul este al 
dumneavoastră şi, al doilea, că vorbele 
pronunţate sînt ale dumneavoastră. 

Necunoscutul scoase magnetofonul, 
apăsă pe un buton, clarifică sunetul şi 
noi ascultarăm cu respiraţia tăiată: 

— „Stinge lampa i se auzi potolit 
glasul lui Icerenski. 

— N-ai nici o grijă, bai Spiridon şi 
mătuşa Spiridoniţa nu sînt acasă. 

— De ce nu sînt acasă? 


— Avem noroc: au fost invitaţi la o 
nuntă la Lăkite. 

Zgomotul depunerii unui obiect greu. 

— Unde o să ascundem aparatul de 
radio? întrebă încet Icerenski. 

— I-am găsit un loc bun! Ai reuşit să 
scapi de şmecherul ăla? 

— Nu mai pune întrebări prosteşti! 
Ţine!” 

Necunoscutul apăsă iarăşi pe buton 
şi magnetofonul amuţi. 

Icerenski rămase cu privirea aţintită 
spre genunchii săi. Fruntea lui uriaşă 
era numai broboane de sudoare rece. 

Avakum trase un scaun şi se aşeză în 
faţa geologului. Eu am băut un pahar 
cu apă pentru că nu mai puteam de 
sete, şi m-am retras într-un colţ, ca să 
nu-l stingheresc pe Avakum. El şi-a 
aprins o ţigară, a tras adînc din ea şi, 
aplecîn- du-se spre geolog, îl întrebă 
zimbind: 

— Cum vă simţiţi, cetăţene Ilarie? 


286 


Geologul tăcea. 

Avakum se întoarse spre mine: 

— Poate că dumneavoastră vă mirati 
că-l numesc astfel? Vă rog să mă 
credeţi, nu e nimic de mirare! la 
puneţi ibricul la maşina de spirt şi 
făceţi-ne la toţi cîte o cafea, iar eu o să 
vă povestesc o istorie foarte 
interesantă. Şi nu atît pentru 
dumneavoastră, cît pentru Ilarie. Sînt 
tare curios să ştiu dacă nu mă va 
corecta la vreun amănunt oarecare. 

In anul 1918 în casa cetăţeanului 
Ştefan Stra- tev din Plovdiv, 
reprezentant al unor firme engleze de 
maşini agricole, s-a născut un băiat, 
pe care tatăl sãu l-a botezat Ilarie. 
Patru ani mai tîrziu, soția lui Ştefan 
Stratev s-a amorezat de 


un funcționar al consulatului englez şi 
a fugit cu el la Londra, luînd cu ea şi 
pe micul Ilarie. După un timp 
oarecare, seducătorul şi-a părăsit 
amanta, dar soarta a fost milostivă: 
doamna a întîlnit în calea sa un 
emigrant bulgar care a luat-o în 
căsătorie. Ilarie a crescut într-o 
familie bulgară şi a învăţat într-o 
şcoală engleză. Era un elev bun şi 
curînd a devenit bursierul unei biserici 
adventiste, care arăta o deosebită 
grijă faţă de copiii străinilor care îşi 
găsiseră adăpost în Anglia. Această 
biserică îl trimise pe Ilarie să 
urmeze geologia la Institutul regal de 


287 


mine şi geologie. După cum ştiţi, 
geologia este o ştiinţă care te poate 
face să poţi lucra oriunde în lume. 
Geologii călătoresc pretutindeni, 
pentru ei se găseşte de lucru în toate 
punctele globului pămîn- tesc. Poate 
tocmai de aceea Ilarie a fost îndru-mat 
să studieze această ştiinţă, pentru ca, 
la nevoie, să poată fi trimis şi în 
Orientul apropiat, şi în Extremul 
Orient. Profesorii speciali l-au învăţat 
pe Ilarie tehnica radiofonică, l-au 
iniţiat în scrieri cifrate şi secrete şi în 
multe alte lucruri necesare ca ochii 
din cap pentru un viitor agent secret. 

În aceeaşi vreme se afla la Londra un 
alt tînăr bulgar, Boian Icerenski. Boian 
era fiul lui Hris- taki lcerenski, un 
refugiat din Tracia, care locuia la 
Varna, unde se ocupa cu comerţul de 
untdelemn şi fructe orientale. Omul 
era văduv şi nu avea nici un fel de 
rude în Bulgaria. Se întimplă astfel, 
încît în anul 1938 Hristaki îşi trimise 
fiul în Anglia cu un anumit mister 
Ralph, căpitanul unui cargobot, ca să-l 
înscrie ca student la politehnica regală 
din Londra. În anul 1942, studentul 
Boian Icerenski a fost ucis în timpul 
unui bom- 


bardament hitlerist. Puțin mai tîrziu, şi 
refugia-tul Hristaki a trecut pe lumea 
cealaltă, fără să fi aflat, din cauza 
războiului, tragicul sfîrşit al fiului său. 
Soarta acestei familii a fost desigur 


288 


cunoscută unor oameni care urmăreau 
îndeaproape viaţa emigrației bulgare. 
lată de ce, la începutul anului 1946, 
soseşte în Bulgaria geologul Ilarie, 
avînd însă numele şi actele lui Boian 
Icerenski. Ce era mai uşor decit asta? 
Să iei numele unui dispărut care nu 
avea nici prieteni şi nici un fel de 
rude? 

Mă veţi întreba poate: de ce era 
necesar ca Ilarie să se întoarcă în 
Bulgaria sub un nume străin? Foarte 
simplu! Ca să nu aibă nimic comun cu 
bogata şi cunoscuta familie Stratev. 
Fiul refugiatului Hristaki este una, iar 
Ilarie, urmaşul familiei Stratev, e cu 
totul altceva. 

Bătrînul Ştefan Stratev a murit 
cîteva luni după 9 septembrie. De la 
cea de-a doua soţie a lui a avut o fiică, 
anume Viktoria. Ca să înlă- ture orice 
fel de bănuieli posibile asupra sa, fiul 
lui Ştefan Stratev se căsătoreşte cu 
sora sa Viktoria Strateva, care, nu vă 
lăsaţi cuprins de panică, doctore! în 
realitate nu-i este soră bună. 

Şi astfel talentatul, capabilul şi 
inteligentul Ilarie devine un cunoscut 
geolog şi un agent al serviciului de 
spionaj străin, extrem de bine 
camuflat. El descoperă noi zăcăminte 
miniere pentru patria sa, pe care în 
acelaşi timp o vinde spionajului străin. 
El vorbeşte,  entuziasmindu-se, de 
dragostea cea mai curată, vă amintiţi, 
doctore, povestea sa despre minunata 
prietenie dintre bietul dascăl Metodi şi 


289 


Maria, fosta soţie a pădurarului? şi 
totodată doarme în acelaşi pat, ca 
soţ legitim, cu sora sa Viktoria... 


Dar să lăsăm pe psihologi să ne 
spună dacă acest fapt este ciudăţenia 
unui caracter sau jocul de maestru al 
unui neîntrecut artist! În ceea ce ne 
priveşte, în cazul de faţă ne 
interesează acţiunile omului şi nu 
labirintul sufletului său. 

La începutul lunii aprilie, Boian 
Icerenski soseşte la Momcilovo ca 
membru al grupului geologic. El se 
împrieteneşte cu învățătorul Metodi 
Paraşkevov, şi nu afirm că în această 
prietenie lcerenski a fost interesat 
chiar din primul moment. Dar de la 
învățătorul Metodi Paraşkevov el află 
un lucru foarte interesant. La început, 
acest fapt e doar o simplă 
presupunere; bietul dascăl Metodi i-a 
încredinţat o bănuială a sa şi anume 
că în regiunea „Zmeiţa” există 
probabil zăcăminte ale unui minereu 
de foarte mare importanţă strategică. 
În  radiograma cifrată, pe care 
Icerenski a trimis-o la centrul de peste 
graniţă, minereul este desemnat prin 
greutatea atomică a celui mai 
important component chimic al lui. 

Aşa cum am mai spus, la început 
Icerenski este convins că ipoteza 
învățătorului nu are nici un fel de 
bază serioasă. El crede că acesta este 
un vis amăgitor, o fantezie naivă a 


290 


unui autodidact. Dar la 7 august 
Metodi îi arată o probă din acest 
bănuit minereu şi  experimentatul 
geolog, după o verificare, oricît de 
superficială, constată în numita probă 
prezenţa acestui element de impor- 
tanţă strategică. Bineînțeles, el 
înapoiază piatra învățătorului, cu 
aprecieri în care nu este nimic 
încurajator, ci, dimpotrivă, aprecierile 
sînt absolut pesimiste. Dar la 10 
august comunică prin radio prietenilor 
săi că un oarecare X a descoperit în 
regiunea  „Zmeiţa” acest minereu 
strategic. Centrul de peste graniță îi 
dă imediat dispoziţii 


să facă cercetări mai atente şi să 
confirme din nou şi mai argumentat 
prezenţa elementului strategic. 

La 28 august, noaptea, Boian 
Icerenski se duce la „Zmeiţa” şi 
include radiometrul său în circuitul 
staţiunii clandestine ce funcţiona pe 
unde ultrascurte. Este vorba, doctore, 
de staţia asta, care are acum cinstea 
de a sta pe masa dumneavoas-tră! Şi 
radiometrul începe să transmită în 
semnale sonore radiaţiile minereului 
ascuns sub pămînt. Oamenii centrului 
de peste graniţă sînt impresionați: ei 
dau dispoziţii agentului lor să facă tot 
posibilul ca să nu se afle nimic despre 
această descoperire. 

Cum se putea face însă acest lucru? 
Boian Icerenski putea să-l ucidă pe 
învăţător, dar ca un agent cu multă 


291 


experienţă el ştie că orice crimă cu 
mobil dubios săvîrşită în regiunea de 
fron-tieră aduce după sine cele mai 
neplăcute urmări. Nimeni nu poate şti 
pină unde vor ajunge cercetările şi 
dacă nu cumva, la urma urmei, îl vor 
descoperi şi pe el însuşi, pe agentul 
centrului de spionaj de peste graniţă. 

Şi astfel  experimentatul spion, 
instruit de cei mai mari specialişti ai 
spionajului internaţional, ajunge la 
soluţia de a-şi ucide victima nu prin 
gloanţe, ci prin şantaj. Incepe să 
cugete la tot felul de procedee, dar un 
moment neprevăzut grăbeşte 
desfăşurarea evenimentelor. 
Învățătorul comunică prietenului său 
că are intenţia ca peste cîteva zile să 
plece la Sofia, ca să dea cîteva probe 
pentru analiză unui laborator de 
specialitate. 

Nu mai este timp de pierduţi La 21 
august Boian  Icerenski dă ordin 
complicelui său Kuzman 


Naumov să cumpere de la Maria, 
femeia care se ocupă cu împletituri, 
nişte  mănuşi de lină, iar prin 
intermediul soţiei sale sau al altcuiva 
îşi procură de la Plovdiv sau de la 
Smolian o sticluţă de cloroform. În 
aceeaşi seară îl invită pe învăţător 
acasă la el ca să discute „ceva 
important” în legătură cu minereul. Şi 
în timpul acestei convorbiri 
„importante”. Icerenski îşi tratează 


292 


musafirul cu vin şi după aceea cu alt 
vin, în care însă a turnat în prealabil 
un narcotic. Bietul dascăl adoarme ca 
un prunc şi în acest timp Icerenski îi 
ia amprentele degetelor pe o bucată 
de geam din fereastra sa. Putin timp 
după aceea lIcerenski îl trezeşte şi 
dascălul, ruşinat, se grăbeşte să se 
întoarcă acasă. 

A doua zi, cît mai de dimineaţă, 
Icerenski se duce la stațiunea 
geologică şi, fără a fi observat de 
nimeni, schimbă geamul de la 
fereastra din față. Acest lucru nu e 
greu, deoarece geamurile sînt de 
aceleaşi dimensiuni, iar chitul de pe 
cer- ceveaua ferestrei era căzut. 

E sîmbătă. Icerenski ştie foarte bine 
că în fiecare sîmbătă seara prietenul 
său cinează la Maria şi că se întoarce 
tirziu şi totdeauna pe unul şi acelaşi 
drum  — prin curtea stațiunii 
geologice. Îi dă lui Kuzman Naumov o 
legitimatie falsă, pregătită cu puţin 
înainte, îl urcă pe motocicleta sa şi îl 
trimite la Plovdiv ca să-i stabilească un 
alibi, iar el aşteaptă seara, ascuns în 
tufişurile „Zmei- ţei”. După aceea, se 
duce acasă la dascăl, îi fură prosopul 
şi profitînd de furtună şi întuneric reu- 
şeşte să se strecoare pînă la ulm şi să 
se ascundă în coroana sa uriaşă. 

Şi în timp ce Metodi şi Maria vorbesc 
despre trecut şi fac planuri de viitor, 
Boian Icerenski stă 


293 


ascuns între ramurile ulmului şi 
aşteaptă cu răbdare întoarcerea 
„prietenului” său. 

Mai departe, povestea se cunoaşte... 
Schița şi furtul banilor sînt, 
bineînțeles, praf în ochii lumii. Am 
făcut vreo greşeală, cetățene 
Icerenski? 

Boian Icerenski îşi ridică încet capul. 
Pe bu-zele sale umflate alunecă un 
surîs amar. Îl priveşte pe Avakum cu o 
surprindere mută, ca un luptător 
doborit la pămînt de altul mai puternic 
şi mai capabil. 


A doua zi ne-am dus la Balabaniţa. 
Era foarte veselă. Am făcut un foc 
mare şi am băgat în cenuşa fierbinte 
un şorţ întreg de cartofi. 

Balabaniţa ne-a cîntat cîteva cîntece 
vechi din Rodopi. 

Şi Avakum era vesel, dar din cînd în 
cînd se lăsa furat de gînduri şi atunci 
ochii lui păreau obosiţi şi puţin trişti. 

Totuşi a fost şi el vesel şi a ris cu 
poftă. 


Afară plouă. Neguri albe au acoperit 
ripele „Zmeiţei”. Dar eu mă gîndesc la 
Avakum şi la acea zi însorită cînd în 
aceste locuri sălbatice ale „Zmeiţei” 
noastre va răsuna cîntecul maiestuos 
al tirnăcoapelor şi lopeţilor minerilor. 

Ce frumos o să fie! 

Atunci voi ieşi pe drumul care duce 
spre satul Lăkite şi cînd voi întilni pe 


294 


doctoriţa Naceva am s-o întreb foarte 
îndrăzneţ: 
— Vrei să te conduc pînă la 
„Zmeiţa”? 


295 


Redactor responsabil: ŞIŞMANIAN E. 
Tehnoredactor: MIHAI ŞT. 
Dat la cules 13.06.1962. Bun de tipar 
09.08.1962. 

Apărut 1962. Comanda nr. 5602. Tiraj 
45.140. Hîrtie tipar de 50 g/m?, 76X98/32. 
Coli editoriale 3,5. Coli 
de tipar 7,25. A. 0313. C. Z. pentru 
bibliotecile 
mici 8 (A) (R). 

Tiparul executat sub com. nr. 20665 la 
Combinatul Poligrafic Casa Scînteii, Bucureşti 
— R.P.R. 


296 


Lei 4 


ÎN EDITURA 
TINERETULUI 


au apărut: 
Camil Baciu > 


REVOLTA CREIERILOR 


Radu Cosaşu 
NOPȚILE TOVARĂŞILOR MEI 


luri Dolguşin 
GENERATORUL DE MINUNI 


Nicolas Miărgeanu 
FUGA LUI VALERIU 


Tudor Mihail 
OŞTEANUL DE LA BAIA 


Titus Popovici 
CUBA, TERITORIU LIBER 
AL AMERICII 


Chiril Tricolici 
OAMENI FĂRĂ IDENTITATE 


EDITURA TINERETULUI 


297