Andreu Martin — Omul cu briciul

O sinistră colecție de victime, un feroce criminal 


în serie și fascinația macabră pe care o exercită... 


ANDREU MARTIN 


OMUL CU BRICIUL 


www.virtual-project.eu 


Traducere din limba spaniolă 
MIHAI GRUIA-NOVAC 


Coperta: 
VASILE ARDELEANU 


ANDREU MARTIN 
EL HOMBRE DE LA NAVAJA 
© 1992 
Editura Nemira & Co 
COLECȚIA SUSPANS 


2008 


Andreu Martin s-a născut la Barcelona în 1949 şi a studiat 
psihologia la Universitatea din Barcelona. A lucrat ca scenarist de 
benzi desenate pentru Gran Pulgarcito, Mortadelo, Trinca etc., a 
scris numeroase cărţi pentru copii şi scenarii pentru cinema şi 
televiziune. Ca romancier, a debutat în 1979 cu romanele 
Aprende y calla şi El señor Capone no está en casa. Alte romane 
publicate: Prótesis (Premiul Círculo del Crimen, 1990), Barcelona 
Connection (1998 - Barcelona Connection, Editura Nemira, 
2007), Be!/lisimas personas (2000), Espera, ponte asi (2001), 
Corpus delicti (2002) Juez y parte (2002) şi Asalto a la Virreina 
(2004). 


„Atunci când cineva îşi permite un asasinat, 

curând nu îi va păsa că fură, 

de la furt trece la băutură, 

iar apoi nu mai merge la slujba de duminică 

şi nu mai ţine sărbătorile, 

pentru ca, în cele din urmă, să uite de buna purtare 
şi să lase pe mâine ce poate face azi.” 


THOMAS DE QUINCEY 
Despre asasinat, 
considerat ca una dintre artele frumoase 


A ucide e ca şi cum ţi-ai tăia unghiile de la picioare: 
Când cineva trebuie să se apuce de asta, 

i se pare o treabă foarte grea, insurmontabilă. 
Când o face, se dovedeşte că durează doar o clipă 
şi e gata cât ai bate din palme, 

iar el rămâne cu impresia că va trece mult timp 
până când va trebui să o facă din nou. 

Şi când se aşteaptă mai puţin, 

unghiile au crescut iarăşi. 


1 


DECLARAȚIE DE RĂZBOI 


Voi spune: 

— Scuzaţi, cu mine vorbiţi? 

Neîncrezător: 

— Poftim? 

Înfuriindu-mă: 

— Ce ziceţi? 

Energic şi ofensat, punându-l la punct pe mitocan: 

— Nu vorbi prostii. În primul rând, dacă vrei să ştii, eu nu o 
cunoşteam pe individa aia. În al doilea rând, nu am mers 
niciodată la târfe, ai auzit? Niciodată. 

Vor spune: 

— De unde ştii atunci că fata în chestiune era o târfă? Cine ţi-a 
spus asta? 

Atenţie. 

Stau liniştit. Nu mai spun nimic. 

Mă arăt mirat. De parcă aş crede că e o glumă. Că sunt 
confundat cu altcineva. 

— Asta trebuie să fie o greşeală. Eu vin cu dumneavoastră 
oriunde doriţi şi veţi vedea ce greşeală aţi făcut. 

Dar nu vor avea de ce să ajungă la mine. 

Ce ar putea să-i facă să ajungă la mine? 

— Sunteţi posesorul unui Volkswagen Golf, de culoare roşie, cu 
numărul...? 

Nu, târfele nu se uită la numărul maşinii care o ia pe una dintre 
colegele lor. Sau poate că da? Nu, nu, în mod sigur nu. Ar fi 
ridicol. Poate peştele, pentru a o apăra? Un peşte pitit după un 
pom, privind în întuneric, cu limba scoasă, încercând să distingă 
numărul. Şi apoi, unde să reclame? La poliţie? Nu, nu. 

Poate doar un poliţist din romane, unul cu o înfăţişare ageră, 
eventual chel şi cu mustață, ca Poirot, punându-şi micile celule 
cenuşii să funcţioneze la capacitate maximă. 

— Ştii ce m-a făcut să te suspectez? Felul dumitale de a gândi. 


— Felul meu de a gândi? 

— Da, teoria dumitale despre femei. Nu se poate spune că o ţii 
secretă. Toţi cei care te cunosc ştiu ce gândeşti despre femei. 

Ce prostie! Părerea mea este una dintre cele mai obişnuite. 
Gândesc la fel ca toată lumea, ca toţi bărbaţii. Toţi cei care 
aparţinem de sexul masculin gândim acelaşi lucru. Unii dintre noi 
o spun, alţii nu. Unii spun chiar contrariul celor ce gândesc. Dar 
de fapt, de fapt, un bărbat nu poate gândi decât într-un singur fel 
atunci când vine vorba de femei. Nu-i aşa, domnule inspector? 

Ah, da, desigur, iertaţi-mă, domnule comisar, ai grijă de treaba 
asta, mai bine greşeşti în plus decât în minus, spune-i de la bun 
început comisar, iar dacă este numai inspector, se va simţi 
măgulit. 

Ah, da, desigur, mă scuzaţi, domnule comisar. Nu aveţi şi 
dumneavoastră aceeaşi părere ca şi mine, domnule comisar? 

Ce am spus, pasărea pe limba ei piere, ce am spus? 

Nimic. Eu nu am spus niciodată că femeile ar fi inferioare, nici 
că ar merita o pedeapsă specială. Eu nu am spus niciodată aşa 
ceva. In orice caz, am spus că erau, sunt, diferite, iar asta nu 
poate să o nege nimeni. Sunt diferite ca aspect fizic, e destul să 
le priveşti, şoldurile acelea late, create pentru a naşte, sânii 
aceia făcuţi pentru a alăpta. Insăşi anatomia lor, acea anatomie 
de care sunt atât de mândre şi pe care o etalează atât de mult 
pe stradă, le demonstrează utilitatea şi destinul, îndreptăţind 
pedeapsa celor nouă luni de sarcină de dinaintea naşterii, iar acel 
unic scop al existenţei lor li se aminteşte cu sânge în fiecare 
lună. Mai aveţi nevoie de alte dovezi despre faptul că sunt 
diferite, domnule comisar? 

Dacă mai aveţi nevoie, vă sugerez să vizitaţi acea stradă 
lungă, interminabilă, care începe în lumina marelui bulevard şi 
pare că nu se mai sfârşeşte, acea stradă întunecoasă în care 
orice expunere ostentativă este permisă, pardesiuri descheiate, 
nimic pe dedesubt, picioare, sâni, priviri somnolente, săruturi cu 
urme de ruj, şoapte catifelate şi viclene, „ce faci, vii?”, un şir 
nesfârşit de provocări umplând trotuarele, între cimitir şi stadion. 
Totdeauna femeilor le place să se afle între pereţi, aţi observat 
asta, le place să se vadă strivite de cerurile nopţii, care par solide 
şi joase, strivite de acoperişurile protectoare ale caselor, strivite, 
le place să fie strivite, îmbrăţişate, zdrobite. E firesc să se afle 
dedesubt, nu? Dedesubt. 


Coridoare lungi şi nesfârşite ca nişte străzi, coridoare 
întunecoase ca nişte străzi în noapte, coridoare pline până la 
refuz de plânset de femeie, precum străzile infestate de târfe de 
noapte. La capătul coridorului scânceşte femeia masochistă care 
şi-a încasat palmele, care şi-a căutat abandonarea, singurătatea, 
care şi-a căutat-o şi şi-a găsit-o. Bărbatul casei care aruncă 
şerveţelul, se predă, aruncă prosopul precum boxerul sătul să 
mai încaseze lovituri fără să crâcnească, a sângerat de acum 
destul, gata, ajunge. lar şerveţelul va ajunge în supă, scaunul 
cade pe spate cu zgomot definitiv, iar jacheta din cuier dispare 
luată ca de o gheară nevăzută, se aude o uşă trântită cu zgomot 
asurzitor, bubuituri ca de tun pe scara tăcută şi întunecată a 
vecinilor, o poartă care face bum, ceea ce înseamnă un adio, 
adio de la tată, care a lăsat în urmă, uitată, o privire plină de ură, 
de mânie a celui care este aruncat din casa lui şi care nu va 
putea să se întoarcă niciodată pentru a se răzbuna. Din tată nu a 
rămas, nu rămâne, nu va rămâne decât o uşă închisă de la 
capătul coridorului, un ecou strident, „m-am săturat până peste 
cap”, ecoul unei uşi trântite care s-a răsfrânt în cilipitul 
neîncrezător al copiilor, o uşă din capătul coridorului lung, 
interminabil, întunecat, mustind de plânsete de femeie. 

In schimb, vigoarea bărbatului, forţa lui fizică, iniţiativa, 
determinarea, creativitatea, îndemânarea îl hărăzesc ieşirii din 
casă, ieşirii la aer liber, îl fac să evite claustrofobia şi să-şi câştige 
pâinea cu sudoarea frunţii, să câştige pâinea pentru soţia şi copiii 
lui care rămân acasă, care trebuie să rămână acasă aşteptându-l, 
pregătind totul pentru ca, atunci când se întoarce de la muncă, 
bărbatul să poată să se odihnească în mod confortabil. Oare nu 
asta doriţi atunci când vă întoarceţi acasă după o zi de muncă 
interminabilă şi epuizantă, domnule comisar? Bineînţeles că da. 

Atenţie. Poate că soţia comisarului e una din acelea care 
muncesc în afara casei. Nu. Imposibil. Femeile poliţiştilor sunt 
casnice. În mod sigur. lar dacă el e un încornorat, să-l ia dracu'! 
Nu i-ar strica să afle cum e viaţa. 

Asta e ceea ce spun eu, doar asta, că am fost creaţi fiecare 
pentru o funcţie şi că trebuie să o îndeplinim şi că este la fel de 
aberantă o femeie care uzurpă un loc de muncă, fie că sparge 
piatră ori conduce o întreprindere, ca şi-un bărbat cu şorţ, 
spălând vasele, hrănind un copil cu biberonul ori ştergând praful 
de pe mobilă. E la fel de aberantă o femeie în mină ca şi un 


travestit umflat de silicon. E la fel de absurdă o femeie deghizată 
în poliţist ca şi o femeie oficiind liturghia. Ştiţi de ce este 
imposibil ca femeile să fie hirotonisite, nu-i aşa? Pentru că, dacă 
s-ar întâmpla acest lucru, nu ar mai exista secretul spovedaniei. 
În această privinţă suntem cu toţii de acord, nu-i aşa? Sunt 
bârfitoare şi flecare. Când se duc la cumpărături au nevoie de 
atât timp pentru că stau de vorbă cu alte cumetre din vecini, 
forfecându-i pe cei care nu sunt de faţă. Reviste pentru femei: 
reviste cu poveşti de dragoste, cu bârfe, amestec în treburile 
altora, ca de exemplu cum trăiesc marchizii Cutare, şi oamenii 
faimoşi plâng, fii tăinuiţi, satisfacția ticăloasă pentru nenorocirile 
celor puternici pe care îi invidiază. Meschine şi mediocre, dacă 
îmi  permiteţi, domnule comisar. Reviste pentru bărbaţi: 
economie, politică, literatură, finanţe, sport, nobila competiţie, 
munca în echipă, prietenia. Acesta din urmă e un alt concept pe 
care nu îl înţeleg femeile. Le este foarte greu să lege prietenie cu 
alte femei pentru că predomină dorinţa arzătoare de a critica şi a 
nu fi loiale. Cu bărbaţii este imposibil să fie prietene, pentru că, 
fiind la mijloc sexul, relaţia mascul-femelă, prietenia este de 
neconceput, împotriva naturii, monstruoasă. 

— Mamă, de ce plângi? 

— Lasă-mă în pace! 

— Plângi pentru că a plecat tata? 

— Mai bine că a plecat! Nu vreau să-l mai văd! 

— Tata nu se mai întoarce niciodată? 

— Să dea Domnul să nu se mai întoarcă niciodată! 

Femela l-a alungat pe mascul din bârlog, iar acum se simte 
victorioasă, dar singură. Ar trebui să râdă de bucurie, dar plânge 
de furie. 

Rezemată în tocătoarea de bucătărie, cu spatele la uşă, cu 
picioarele depărtate, suspină cu capul plecat, în timp ce fiul 
adolescent se apropie de ea pe la spate. 

— Mamă. Mamă, de ce plângi? 

La fel cum i-a spus cu secole în urmă pe coridorul întunecos. O 
îmbrăţişează ţinând-o de mijloc, iar ea nu încetează cu acel plâns 
care se va prelungi peste ani, apucă mâinile fiului şi le strânge cu 
putere, ţinându-i trupul strâns lipit de al ei şi lăsându-şi capul pe 
umărul lui. Mamă, de ce plângi dacă a ieşit până la urmă aşa 
cum ai vrut tu, dacă ai reuşit să-l scoţi din casă pe cel pe care îl 
urai atât de mult? De ce plângi? De ce atâtea nazuri, atâta 


ipocrizie? Plângi pentru că acum trebuie să munceşti pentru a-ţi 
câştiga pâinea? Ai căutat-o cu lumânarea! A plecat cel care te 
întreținea şi acum trebuie să te descurci singură, primind bărbaţi 
în casă, câştigând bani în schimbul umilinţelor. Ai căutat-o cu 
lumânarea, căţea. 

— Tata era rău? 

— Tatăl tău era o bestie nenorocită. 

Tata era afemeiat, tata o bătea pe mama, tata era beţiv, tata 
se impunea cu pumnul. 

Adolescentul plângând pe umărul mamei sale, urând-o pentru 
că ea a rămas și nu a putut niciodată să-i dea ceea ce el îşi dorea 
şi pentru că tata a plecat, iar cei care pleacă par totdeauna mai 
buni decât cei care rămân. 

— Tata era rău? 

— Tatăl tău era un nemernic. Să dea Domnul să fi murit. Să 
dea Domnul să-l fi călcat o maşină chiar în acea noapte, să dea 
Domnul să zacă de atunci într-un spital, transformat într-o 
legumă, într-o statuie, având tot timpul din lume pentru a se 
gândi la răul pe care ni l-a făcut. 

Femeile sunt  răzbunătoare. Femeile sunt mincinoase, 
trădătoare, nestatornice, infidele, azi îţi spun una, mâine, alta. 
Azi îţi spun „trebuie să îl asculţi pe tata, tata o face spre binele 
tău, tata e un om bun, tata are grijă de tine”, iar tata ţi-a crăpat 
buza cu un pumn, „îţi arăt eu ţie”, tata furios, monstruos, 
deschizând mult gura şi arătându-şi dinţii ascuţiţi în coşmaruri 
înnebunitoare. Apoi îţi spune de îndată „tata era un porc, un 
nemernic”, atunci când tata a plecat şi a lăsat în urma sa un vid 
de afecţiune sau, să zicem, de interes, de prezenţă stabilă, 
sigură, de acel fel de stabilitate pe care o dă rutina. Când îl urai 
atât de mult, era un om bun. Acum, când îl iubeşti atât de mult, 
reiese că este un ticălos. 

Asta e ceea ce gândesc şi spun eu, domnule comisar, iar mie 
nu mi se pare că sunt aiureli, aşa cred. Aşa stau lucrurile şi nu 
avem ce face. Sunt mulţi bărbaţi care gândesc ca mine, mulţi, să 
ştiţi. Nu ştiu ce părere aveţi dumneavoastră, ştiu că sunt mulţi 
care nu gândesc aşa, sau care spun că nu gândesc aşa, pentru 
că sunt dominați de femeile lor, pentru că s-au lăsat înşelaţi de 
campaniile feministe care urmăresc să strice ordinea firească a 
lucrurilor, ştiu, dar uitaţi, voi recurge la un exemplu mai clar, de 
necontestat. 


Femeile conduc altfel decât bărbaţii. Mă refer la maşini. 
Conduc altfel decât noi. Să ştiţi că aşa e. lar din felul în care 
conduc se vede felul în care trăiesc. Zăpăcite, dislexice, 
individualiste, egoiste, cum le taie capul, lipsite de solidaritate, 
încălcând orice legi sau norme şi scuzându-se apoi cu surâsuri 
încântătoare. Aşa e, să ştiţi. 

Vedeţi? Atunci când dau exemplul cu condusul maşinii, 
totdeauna îmi găsesc adepţi. 

Toţi gândim la fel, domnule comisar, toţi trebuie să gândim la 
fel, e inevitabil. Contrariul e împotriva naturii, aberant, pervers. 
Ce se întâmplă, vreţi să vă spun ce se întâmplă? Ce se întâmplă 
e că femeile au pus deja mâna pe putere. Şi asta nu acum, de 
când cu feministele, nici în epoca sufragetelor care cereau drept 
de vot, nu, nu, asta e un fleac, astea sunt manevre de distragere 
a atenţiei, nu, eu vreau să spun că de mult mai multă vreme. 
Trăim deja de secole într-un matriarhat, domnule comisar. Da, 
da, ascultați ce vă spun. 

Bărbatul pleacă de-acasă, se duce la muncă, iar femeia 
rămâne închisă în casă şi conspiră. Invidioasă pentru puterea pe 
care o exercită bărbatul în alte ambianţe, ia treptat în stăpânire 
spaţiul familial, pentru a domni apoi despotic în el. Se întoarce 
bărbatul acasă şi „de unde vii la ora asta?”, „cu cine ai fost?”, 
„Nu-mi spui nimic”. Să aduci banii şi să taci, dar nu cumva să-ţi 
vină în minte să întrebi vreodată pe ce se duc banii câştigaţi cu 
atâta trudă, acolo afară, în jungla aceea, luptându-te cu unghiile 
Şi cu dinţii. 

Spunea acel bărbat (nefericit): „La mine acasă eu comand în 
treburile importante, iar soţiei mele îi las în grijă mărunţişurile. 
Eu hotărăsc care trebuie să fie politica externă a guvernului, ori 
strategia de urmat în convorbirile de pace arabo-israeliene, eu 
cer retragerea imediată a trupelor americane de acolo ori de 
dincolo. In schimb, soţia mea se ocupă de cheltuielile familiei, 
stabileşte ce vom mânca, unde ne vom petrece concediile, la ce 
liceu trebuie să-i dăm pe copii...” 

Nu-i aşa că şi cu dumneavoastră se întâmplă ceva asemănător, 
domnule comisar? 

Evident că da. 

După ce uzurpă această guvernare domestică, femeile îi 
alungă pe bărbaţi din casă, „du-te la muncă, ce faci acolo tolănit 
în fotoliu, trântorule”, îi alungă din casă, iar ele rămân acolo, 


pritocindu-şi vrăjile, deschizând uşa altor bărbaţi, pe care îi seduc 
cu şiretlicuri respingătoare, „tu rămâi acolo şi nu ieşi până când 
nu îţi spun eu”, ori ridicându-i pe copii contra tatălui, mare 
strategie, strategia lor preferată, învăţându-i pe copii să nu 
asculte de tatăl lor, să-l urască, „este un ticălos”, să se revolte 
împotriva lui şi să facă front comun cu ele, victimele denigrate, 
fiul trebuie să le apere de tată, care este bruta, monstrul, 
agresorul, „vino şi apăr-o pe mama”. Şi cum să nu te păcălească 
dacă mama ţi-o cere în genunchi, plângând, mereu plângând, 
mereu plângând? 

— Mamă, de ce plângi? 

Pentru că sunt atât de plângăcioase! Nu sunt numai 
plângăcioase, dar au şi obiceiul de a se văicări, sunt slabe de 
înger, mereu cu capul plecat, umile şi umilite, parcă dorindu-şi să 
fie lovite şi insultate. lar tata striga: „Nu mai plânge, la naiba, nu 
vreau să te văd plângând!” Arma infailibilă a femeilor, lacrimile. 
Nu ai cum să te aperi de ele. Poţi doar să contraataci strigând 
„nu mai plânge, la naiba!”, să ridici mâna, impunând autoritate, 
respect. Pentru că bărbatul trebuie să impună totdeauna respect, 
să ceară respect, altfel, de îndată ce neglijezi acest aspect, nu te 
mai respectă, nu le mai este teamă de tine, râd de tine, profită 
de tine, te trag pe sfoară. Femeile, nu. Femeile consideră de la 
sine înţeles că trebuie respectate, consideră de la sine înţeles că 
bărbaţii îşi vor asuma sarcina de a le apăra, ele nu au pentru ce 
să se facă respectate, dimpotrivă: ele provoacă, se joacă de-a 
respectul,  decolteuri,  minijupe, croaziere de vis, bikini, 
striptease, topless, ele provoacă, apoi râd văzând eforturile la 
care trebuie să se înhame bărbatul pentru a le respecta, „vei 
privi, dar nu vei proba” fredonează ele, iar bărbatul asudă, 
tremură şi se zbate în ghearele tentaţiei. Ele râd şi omul 
păcătuieşte, ele râd şi bărbatul loveşte, da, câteodată bărbatul 
nu mai poate suporta şi păcătuieşte lovindu-le, loveşte 
păcătuind, iar atunci totul nu e decât plânset, ah, da, atunci 
încep să plângă ca nebunele. Plâng, plâng şi iar plâng. Ţipă, dau 
din picioare, suspină, gem, se schimonosesc pentru a stârni 
compasiune, te rog, te rog. 

Aşa că femeia este un păianjen, închisă în viaţa ei măruntă şi 
claustrofilă, ţesătoare de pânze lipicioase, de capcane mortale. 
Bărbatul este musca imprudentă care zboară fericită, crezându- 
se liberă, neştiind că viitorul ei este scris de o mână duşmană. ŞI 


ajunge acasă, unde cade în labele depilate, sucombând sub 
sărutul mortal al femeii-păianjen. 

Nu exagerez câtuşi de puţin, domnule comisar. Orice bărbat 
gândeşte aşa în fundul sufletului, pentru că orice bărbat a trăit 
într-un moment al existenţei sale o experienţă pilduitoare. 
Femeia este marea seducătoare, marea ispititoare. „Vei privi, dar 
nu vei atinge.” Din clipa în care nu mai este o copilă, singura ei 
preocupare constă în a se machia, a se coafa, a se îmbrăca pe 
dinăuntru pentru a-şi evidenția farmecul şi a se îmbrăca pe 
dinafară în aşa fel încât să pară că e goală. Principala ei obsesie 
este aceea de a pune mâna pe un bărbat, pentru că principala 
obsesie a unui bărbat înţelept şi bine sfătuit, desigur, este cea de 
a nu se lăsa prins în capcană. „Să nu te căsătoreşti niciodată, 
fiule”, îmi spunea tata. Vechea poveste. E logic ca bărbatul să 
fugă de căsătorie, după toate cele spuse până acum, nu-i aşa? Şi 
este logic ca femeia să-l urmărească, aşa este? Vă rog să 
observați, domnule comisar, că raţionamentul meu este logic, 
impecabil, este o axiomă care nu admite alte păreri. Aşa e făcută 
lumea. Femeia urmăreşte, pentru a cuceri micul său imperiu 
domestic, iar bărbatul fuge, pentru a-şi salva libertatea. Ah, dar 
femeia cea vicleană, făcând intrigi în bârlogul ei, a reuşit să facă 
în aşa fel încât să pară că totul este exact pe dos. A reuşit ca 
bărbatul să creadă că el este vânătorul, iar ea îşi poate permite 
luxul de a se împotrivi. El cere şi ea refuză. El are nevoie, iar ea 
impune condiţiile. 

Asta pentru că marele blestem al bărbatului constă în faptul că 
are nevoie de femeie. Dumnezeu l-a blestemat pe bărbat de 
două ori. O dată pentru că l-a obligat să-şi câştige existenţa prin 
sudoarea frunţii, care este blestemul mai mic, deoarece bărbatul 
e ingenios şi întreprinzător din fire şi a ştiut să inventeze maşini 
care să-i uşureze efortul fizic. Celălalt blestem, cel mai cumplit, a 
fost condamnarea Evei de a naşte cu dureri. Pentru că asta 
însemna că ea va suferi, da, că va trebui să rămână acasă, da, că 
se va vedea în imposibilitate de a lua parte la evoluţia lumii, da, 
dar mai însemna şi că ea va fi cea care va avea fii, ea şi nu 
bărbatul, şi că, prin urmare, bărbatul va depinde de ea dacă 
doreşte să perpetueze specia, bărbatul nu se va putea dispensa 
de ea, se va simţi într-un mod de neiertat atras de ea în vecii 
vecilor, iar acest blestem l-a adus, legat de mâini şi de picioare, 
la cheremul femeii viclene. Şi astfel bărbatul este condamnat la 


această legătură de iubire şi ură cu duşmanul său. Până într-un 
anumit moment al vieţii sale, trăieşte plăcerea prieteniei cu alţi 
bărbaţi, a concurenţei loiale cu aceştia, ştiind regulile jocului şi 
fiind sigur de faptul că şi ceilalţi le vor respecta, iar într-o bună zi, 
împins de blestemul divin, se vede obligat să fugă după fatidicele 
fuste. Nişte buze vopsite, nişte ochi ascunşi, o fustă foarte 
scurtă, un parfum seducător, o cochetărie, apropierea inevitabilei 
plăceri şi respingerea imediată, urmată de punerea unor condiţii. 

Am spus: 

— Cât vrei pentru ceva foarte special? 

Mi-a răspuns, lăsându-se pe vine pentru a-i putea vedea faţa şi 
decolteul prin geamul maşinii. 

— Ce vrea să însemne ceva foarte special? 

— E secret. Vei vedea. 

— Atât şi atât. 

Nici nu îmi mai amintesc, ce importanţă are. Am ales-o pe cea 
care avea expresia cea mai diabolică. 

— Urcă. 

S-a suit în maşină. Eu tremuram de excitare. 

Mama mea? Ce părere am despre mama mea? De ce mă 
întrebaţi asta? Ce e asta? O psihanaliză? Lăsaţi-o în pace pe 
mama. Ah, nu, nu faceţi pe isteţul, nu. Familia mea a fost o 
familie normală. Nu am fost fiu de târfă sau de încornorat. 
Familia mea a fost totdeauna o familie normală, până când 
mama a câştigat bătălia, iar tatăl meu a avut demnitatea de a 
pleca de-acasă, dar în acel moment eu aveam deja suficientă 
rațiune, înţelegeam deja lucrurile şi nu m-a afectat despărţirea 
părinţilor. Nu, nu, o familie normală. Mama era tăcută, harnică, 
avea grijă de mine şi de fraţii mei, spăla vasele, călca, mătura, 
făcea de mâncare. Tatăl meu muncea din zori şi până-n seară, 
evaluator de daune şi leziuni pentru o casă de asigurări. Mama 
cu ochii în pământ, mereu nemulțumită, mereu bodogănind, 
mereu reclamând „că nu mă bagi în seamă, că nu mă duci 
nicăieri, că nu-mi cumperi haine, că nu-ţi pasă deloc de mine”. 
lar tatăl meu suporta, suporta. Mereu cu zâmbetul pe buze. Imi 
amintesc de tatăl meu surâzând mereu, cu ochii strălucind, „ei, 
voinicule, hai să jucăm; ei, voinicule, să vedem dacă mă prinzi, 
şutează! Hai, şutează cum trebuie, ca un bărbat! Aleargă, hai, nu 
te opri; când eram de vârsta ta, începeam să obosesc doar după 
ce alergam zece kilometri! Aleargă, aleargă, aleargă, şutează! 


Şutează ca lumea, ce naiba, dai în ea de parcă ai fi un prost! 
Aleargă, şutează, aleargă; nu te opri, că nu eşti o fetiţă!” 

Mama: „Lasă copilul în pace!” 

Tata: „Tu să taci! Dacă ar fi după tine, mucosul acesta ar 
ajunge un fricos! Aleargă, aleargă, aleargă! la să vedem dacă va 
fi un fricos copilul acesta!” 

Mama protesta mereu. Plângea. Făcea pe toată lumea să-şi 
piardă răbdarea. Tata zâmbea când putea, atât cât îl ţineau 
balamalele şi răbdarea, privea în zare, gâfâind şi forţându-se să 
zâmbească, stăpânindu-se să nu facă vreo prostie, apoi spunea: 
„Să nu te căsătoreşti, băiete, să nu te căsătoreşti. Să nu te 
căsătoreşti decât doar dacă nu ai încotro.” Bărbaţii se căsătoresc 
pentru că nu mai au încotro. Acceptă în cele din urmă condiţii 
inacceptabile, gândindu-se că nu trebuie să fie atât de teribile de 
vreme ce alţi bărbaţi trăiesc aşa. Este legea vieţi şi alte vorbe de 
soiul acesta. Şi intră mirele în pânza de păianjen, îmbrăcat în 
negru ca de înmormântare, trăgând o ultimă beţie scutită de 
impozit din viaţa sa într-o patetică despărţire de fericita burlăcie. 
Asta în timp ce femeia se îmbracă în alb în ziua cea mai fericită a 
existenţei sale, sub o ploaie de boabe de orez şi confetti, marşuri 
triumfale şi cascade de cadouri, în strigătele familiei şi ale 
prietenilor trădători, care nu vor decât să-l ameţească pe bărbat, 
pentru ca acesta să nu-şi dea seama de catastrofa în care este 
pe cale să-şi transforme viaţa. 

După aceea este deja prea târziu. Femeia pune mâna pe 
putere, iar bărbatul se resemnează. După veacuri de recurgere la 
o asemenea practică mârşavă, femeia, care fusese condamnată 
la marginalizare în schimbul capacităţii de procreare, reuşeşte să 
iasă din casă şi să devină protagonista evoluţiei lumii ori în mod 
direct, cu neruşinare, cu pieptul gol (nu există o expresie mai 
nimerită), ori conspirând din umbră, aplicând tot ce a învăţat în 
Rai de la şarpe. Mari oameni politici, mari oameni de afaceri, 
mari artişti spun şi fac în cele din urmă ceea ce soțiile lor le 
şoptesc la ureche. Şi în cele din urmă lumea întreagă este sedusă 
şi stăpânită de sexul feminin. Şi vine un moment în care, din pură 
demnitate, bărbatul trebuie să reacționeze. Trebuie să acceptaţi 
că există un război declarat şi că a sosit clipa în care trebuie să 
luptăm pentru a pune femeile la locul lor. 

— Unde mă duci? a întrebat ea. 

— Într-un loc pe care îl ştiu eu, i-am spus. 


Aveam briciul în buzunarul umbrelei de soare. 

Voi spune: 

— Poftim? 

Voi spune: Dar asta nu înseamnă nimic. Asta nu înseamnă că 
eu. De ce? Cum gândesc eu aşa gândesc toţi bărbaţii. Toţi. Şi 
dumneavoastră, domnule comisar. Doar că unii o spun, iar alţii 
nu. Unii îşi bat nevestele, iar alţii, încornoraţi, se lasă manipulaţi 
ca nişte marionete. Încornoraţii gândesc aşa mai mult decât 
ceilalţi, dar şi păstrează mai mult decât ceilalţi tăcerea în această 
privinţă. 

Mă întrebaţi ce părere am despre târfe? 

l-am spus: 

— Acolo. 

Mi-a spus: 

— De ce acolo? 

O străduţă întunecoasă, un perete murdar şi lucind de 
umezeală, pe jos gunoaie şi noroi negru. 

— Pentru că am eu capriciul acesta. Imi place acolo. Şi pe la 
spate. 

M-aţi întrebat ce părere am despre târfe? 

Voi spune: Daţi-mi voie să zâmbesc. O să vă mire ce vă voi 
spune, dar cred că târfele sunt primul atu al bărbatului în 
contraatacul său. Târfele sunt o invenţie a bărbatului, o mare 
invenţie a bărbatului. Posibilitatea de a avea acces la plăcerile 
trupeşti, de a-şi satisface nevoia de sex, de a se elibera de 
blestem doar dând bani. Oricât de scumpă s-ar arăta o târfă, este 
ieftină. A 

— Pentru că aşa am eu chef. Imi place acolo. Şi pe la spate. 

A plescăit. De parcă ar fi protestat. Ca şi cum ar fi avut dreptul 
să protesteze. 

Am spus: 

— Ce se întâmplă? 

Zice: 

— O să te coste mai mult. Nu ştiam că voiai aşa ceva, în 
mijlocul străzii. 

— Cât de mult? 

— Atât. 

Îi spun: 

— Nu contează. 

Zice: 


— Plata înainte. 

l-am dat cât mi-a cerut. Ce mai conta. l-am spus: 

— Acum te dai jos din maşină şi te sprijini cu mâinile de 
perete, de peretele acela, cu picioarele mult depărtate. De restul 
am eu grijă. 

A mai plescăit o dată. A coborât din maşină şi a ascultat, aşa 
cum ascultă toate târfele. Doar pentru asta sunt târfe. 

Am scos briciul din buzunarul umbrelei. 

Dând bani pentru a avea o târfă, bărbatul o transformă astfel 
într-un obiect. Nu într-un obiect al plăcerii, nici într-unul al 
dorinţei, nu într-un obiectiv, nu. Nu. Vorbesc de un obiect 
neînsufleţit. De un lucru. Târfa devine un lucru. lar ea acceptă 
acest rol. Intrucât, pentru a fi persoană, ar trebui mai întâi să se 
accepte ca femeie, fapt ce ar însemna să nască şi să aibă grijă 
de copii şi de soţ. 

A spus: 

— Ce faci? Nu-mi dai jos chiloţii? Vrei să mi-i dau jos eu? 

A crezut că o îmbrăţişam. 

Dacă am spus că femeia a fost creată doar pentru a avea copii 
(căzuserăm de acord asupra acestei chestiuni, nu-i aşa?, toată 
anatomia ei, tot metabolismul ei există doar în funcţie de acest 
lucru), cea care se dedă desfrâului fără să aibă curajul de a avea 
copii se transformă în nimic, în ceva mai vrednic de dispreţ decât 
un animal, în nimic, într-un lucru, într-un obiect de unică 
folosinţă. lar cea care are copii, dar nu are grijă de ei, îi încuie, îi 
ascunde atunci când vine alt bărbat decât tata, „bagă-te acolo şi 
nu ieşi până nu îţi spun eu”, aceea... 

Mama mea spunea tot felul de prostii, mereu numai prostii. 
Tatăl meu era serios, sever, partizanul respectului şi al 
disciplinei. În familia mea totul a fost în regulă, domnule comisar, 
totul a mers bine. Nu căutaţi explicaţii psihologice întortocheate 
de copil neînțeles. Sunt un fiu normal dintr-o familie normală. Am 
fost crescut în spiritul disciplinei şi mulţumesc pentru acest lucru, 
pentru că acum ştiu să disting perfect între bine şi rău. Atât timp 
cât te porţi bine, totul e în regulă, aşa spunea tatăl meu. De 
aceea nu mi-e acum deloc teamă şi pot să merg cu capul sus. 
Când acţionezi conform conştiinţei tale, totul e perfect. Când fac 
rău, lucrurile se strică. Demonstraţie practică: când faci rele, dai 
de un necaz, eşti pedepsit, ţi se interzice să faci ce doreai atât de 
mult, eşti închis în locuri neplăcute, îţi fac rău. 


— Şi să nu plângi! Nu plânge! Numai fetele plâng, numai 
femeiuştile de rahat plâng! Bărbaţii nu plâng! 

Aşa am învăţat eu ce e disciplina, dar nu mă plâng, dimpotrivă, 
mulţumesc pentru asta, domnule comisar, şi îmi pare rău că 
aceste metode s-au pierdut cu timpul în favoarea unei toleranţe 
care ne subminează obiceiurile. Tatăl meu a fost foarte tolerant 
cu mama mea până în ultima zi, asta a fost greşeala lui, tatăl 
meu a fost prea bun, a întârziat prea mult cu aruncatul 
şerveţelului, mereu îmi amintesc de el, mereu visez acel şerveţel 
în carouri îmbibat în acel amestec de supă şi ciorbă cu care ne 
otrăvea mama. Şi culmea, tot ea era victima. Plângând, 
rezemată pe tocătorul de carne, cu picioarele depărtate, cu fiul 
care o îmbrăţişa de la spate, punându-şi obrazul pe umărul ei, 
„de ce plângi, mamă?”, ca şi cum nu ar fi ştiut că plânge din 
cauza greşelii pe care a făcut-o, plânge pentru că a câştigat 
bătălia în mod nedrept, a triumfat prin mijloace necinstite, iar 
apoi a abuzat de cel învins, şi-a descărcat furia pe el într-atât 
încât l-a încolţit şi l-a alungat din casă, l-a lăsat fără acoperiş 
deasupra capului şi fără mâncare, l-a privat de o familie pentru 
care el se sacrificase atât. Plânge pentru că ştie că a distrus totul 
cu cruzimea ei. 

Voi spune: Dar asta nu înseamnă că eu. 

Târfa e material de antrenament şi ucenicie. Cu ajutorul ei 
tânărul învaţă cum trebuie să se poarte cu femeile pe care le va 
cunoaşte de-a lungul vieţii. Bărbatul, eu... 

Nu. Eu nu. Nimic. 

Târfa e material de demolare. Târfa e animal de sacrificiu. 
Bărbatul care dă bani unei târfe poate să facă orice vrea cu ea. 

Nu, asta nu o voi spune. 

Târfa nu are mai multă rațiune de a exista decât ceea ce îi dă 
bărbatul care a plătit-o. 

Nu, asta nu o voi spune. 

Atenţie. 

Am spus: 

— Acum cobori din maşină şi te sprijini cu palmele de perete, 
de peretele acela, cu picioarele foarte depărtate. De restul am eu 
grijă. 

A ascultat, aşa cum ascultă toate târfele. A spus: 

— Ce faci? Nu-mi dai jos chiloţii? Vrei să mi-i dau jos eu? 

Credea că o îmbrăţişam, tâmpită. 


2 


CRIMĂ FĂRĂ ISTORIC 


Este o crimă fără istoric, întrucât victima nu are istorie, pentru 
că nu vrea să aibă. Spune că trăieşte doar în prezent, 
încăpăţânându-se să ignore viitorul şi ştergându-şi în mod 
obsesiv trecutul. După ani de eforturi, de încercări, de eşecuri şi 
îndărătnicie, a reuşit să-şi usuce de lacrimi ochii strident machiaţi 
şi să-şi compună un zâmbet standard, care poate părea plin de 
iluzii, ori plin de intenţii, ori sarcastic, după cum o cereau 
împrejurările. Viaţa sa este acest prezent al ei, iar prezentul ei 
este un body de nailon care îi marchează sânii, pantalonaşii 
scurţi strânşi pe fund, pantofii cu toc cui, pielea de găină pentru 
că e un frig care te omoară, plimbatul plin de nerăbdare de colo- 
colo, mestecatul frenetic al unei gume care şi-a pierdut tot 
gustul. Prezentul ei este dorinţa de a termina cât mai repede, 
jindul de a avea un client, un serviciu, oricare ar fi, pentru a 
alerga apoi acasă şi a-şi face înţepătura care să şteargă trecutul 
imediat, amintirile inutile, picioarele pe scările ştirbe ale 
pensiunii, zâmbetul cu care el Cherif spune bun venit banilor, 
blestemata, atât de blestemata înmânare a bancnotelor ce a 
stricat mereu totul, o înţepătură şi totul se va şterge din 
memorie, i se vor curăța neuronii şi îşi va regăsi râsul la duş, 
râsul adevărat, râsul din copilărie, copilăria aceea care nu a 
existat niciodată, fericită şi relaxată, cu trupul şi cu sufletul curat, 
curată de jegul împreunărilor, va putea de acum să afirme ca 
totdeauna, pe bună dreptate, că trăieşte cea mai bună dintre 
vieţi, pentru că este liberă, îţi dai seama?, liberă pentru că face 
tot ce-i trece prin minte, totdeauna a făcut aşa, iar asta îi permite 
să-şi dispreţuiască clienţii, să suporte cu un calm olimpian 
serviciile care îi sunt cerute, oricât de ciudate ar părea ele 
(„Acum pune-ţi asta”), s-a vindecat de acum de spaime, nimic nu 
o mai poate surprinde. 

O mănâncă antebraţul drept. Se scarpină. Se plimbă 
neliniştită. O mănâncă pulpele, decolteul, o mănâncă pe 


dinăuntrul coapselor şi nu e dorinţă. Aşa începe. Şi în fiecare zi 
mâncărimea începe mai devreme, vă rog, vă rog, în fiecare zi 
mai devreme. Cu doar câteva săptămâni în urmă îi era suficientă 
o înţepătură cu heroină pe zi. Acum are însă nevoie deja de două, 
aproape un gram, mă rog, mai mult de un gram, dacă o 
angajează pentru o orgie, mai mult de un gram, cred şi eu, mult 
mai mult. Respiră cu greutate şi, neliniştită, se uită dintr-un 
capăt în altul al străzii, priveşte spectacolul de prostituție de pe 
trotuar, maşinile care defilează încet prin faţa fetelor, în pas de 
procesiune, ce ar mai fi vrut târfele să fie o procesiune, un curent 
continuu de maşini, mii şi mii, un puhoi de clienţi intrând şi 
ieşind, intrând şi ieşind, în realitate totul este o picurare 
sporadică, acum unul, o pauză foarte lungă, apoi altul, mai ales 
gură-cască trecând încet, nehotărâţi, aruncând câte o privire 
mărfii, evaluând-o. Asta nu, nici cealaltă, mai fac o tură, să 
vedem. Se spune că în Germania, la Hamburg, este o stradă 
unde târfele se arată clienţilor în vitrine, aproape dezbrăcate, cu 
patul lor, cu ambianța lor, cu tot. l-ar plăcea să încerce. l-ar 
plăcea să încerce totul. Experiențele îmbogăţesc viaţa. Viaţa ei 
este foarte bogată în experienţe. De orice fel. 

Le oferă celor care cască gura la spectacol zâmbetul ei cel mai 
luminos, cel care anunţă cea mai bună partidă de sex, numai 
râsete şi imaginaţie, uită-te la mine, alege-mă pe mine, că sunt 
de la circ. (Schimbând tonul, teribilă): Că sunt de la circ. 
Contorsionistă, regina galopului, iluzionistă, scot iepurele de 
unde te aştepţi mai puţin, paiaţă, că spun nişte glume... o să vezi 
tu. Dacă vrei, pot vorbi continuu, pot spune cele mai cumplite 
porcării pe care ţi le poţi imagina, doar două vorbe şi ţi se ridică 
sângele în obraji, ca şi trabucul. Mie îmi place să-i spun trabuc. 
Sună bine. Ai auzit? Trabucul, sună bine. Ţie cum îţi place să-i 
spui? Trabucul, păsărică, penisul, sula? Am cunoscut odată pe 
unul care îi spunea priap. Altul îi spunea mentula, mentulica, 
mănâncă această caramea de mentula, iubire. Puşca, biciul, 
cactusul, banana, ţâşnitoarea, pâinişoara, moaca. Colecţionez 
feluri de a denumi chestia. Tu cum îi spui? 

— Gura şi la treabă. 

Ori tăcută. Intru tăcută în cameră, mă dezbrac în tăcere, îţi 
spăl trabucul în tăcere, mă las pătrunsă în tăcere. Gem, pentru 
că trebuie să gemi. lau banii în tăcere, mă îmbrac în tăcere. Uit în 
tăcere. 


— Povesteşte-mi viaţa ta. Cum te-ai băgat în treaba asta? 

Ah, nu. Asta îşi bate joc de mine. Clientul care vrea să audă 
nenorocirea vieţii tale, care vrea să se delecteze cu amărăciunile 
tale, care are pregătit un surâs, trist şi plin de compasiune, dar 
surâs, pentru cazul în care îi povesteşti că te-au violat, că te-au 
înşelat, că s-au folosit de tine, că ai făcut atâtea porcării că nici 
nu ţi se mai par porcării, că mereu ai sfârşit prin a linge ceea ce 
ai jurat că nu vei mai linge niciodată, acest client cu plăceri 
morbide, care are nevoie, pentru a se excita, să ştie că i-o trage 
unei persoane amărâte şi degradate, nemernicul acesta va 
rămâne cu buzele umflate. Cu asta chiar că n-o să-i meargă. 

— Povesteşte-mi viaţa ta. 

— Viaţa mea nu există, sufleţel. Viaţa mea înseamnă acum. 
Pentru tine, viaţa mea începe atunci când ne-am salutat lângă 
gardul cimitirului şi se va sfârşi atunci când ne vom despărți. 
Asta e viaţa mea. Trăiesc clipa. Viitorul nu există pentru mine, iar 
trecutul mi-l şterg din memorie de fiecare dată când mă duc la 
culcare. 

— Lasă gargara! Povesteşte. Şi fără economie de amănunte. 

Există o biografie fictivă pentru clienţii antipatici. Un viol, un 
copil, un prieten care a stricat-o, singurătatea, nevoia, mizeria, 
tristeţea. Totul fals, totul inventat, pentru a face pe placul 
clientului, care are întotdeauna dreptate. 

— Cum te-ai băgat în chestia asta? insistă frigidul morbid. 

— Pentru că e distractiv. Să te culci cu bărbaţii e distractiv, nu- 
i aşa? Tuturor le place, iar mie mai mult decât oricui. Sunt 
nimfomană. Furoare uterină. Am un cuptor aici jos. Ard. Dacă nu 
mi-o trag în fiecare zi şapte sau opt tipi, nu mă liniştesc. Eu sunt 
târfă pentru că asta e reţeta pe care mi-a dat-o medicul, sunt 
târfă prin reţetă facultativă. 

Ori un răspuns serios pentru clientul care spune „Nu, vorbesc 
serios, te rog, chiar că mă interesează”, ca şi cum l-ar interesa 
într-adevăr: 

— Păi, uite, m-am băgat în treaba asta la fel ca toate celelalte, 
pentru că nu am avut încotro, pentru că aşa mi-a fost scris. Mi-ar 
plăcea să-ţi spun că am făcut-o de nevoie, dar nu ar fi adevărat. 
De nevoie se fac multe lucruri, dar nu acesta. Suntem ce suntem 
pentru că asta ne-a hărăzit soarta. In viaţa asta ce se întâmplă se 
întâmplă pentru că aşa trebuie să se întâmple, pentru că este 
necesar să se întâmple, pentru că este inevitabil şi fie bine-venit, 


căci este bine ce se termină cu bine. Eşti mulţumit? 

Mulţi sunt clienţii care, printr-o vădită asociaţie de idei, i-au 
spus bancul cu satârul. Cei care au fost osândiţi să meargă în iad, 
iar osânda lor era doar aceea de a sta în rahat până în gât. „Păi, 
nu e atât de rău în iad”, spune unul dintre cei nou-sosiţi. Dar asta 
doar până când vine satârul, răzând suprafaţa excrementelor, iar 
osândiţii strigă „Vine satârul!” şi îşi scufundă capul în rahat, 
pentru ca satârul să nu-i decapiteze, harşt, „Vine satârul”, harşt, 
asta e ceea ce vor să audă, că eşti în iad pentru că eşti rea, că îţi 
bagi capul în rahat ori de câte ori vine satărul. 

— Viaţa mea nu există. 

Du-te dracului! Am şters-o din memorie. Nu există amintiri 
care să fie povestite, iar azi mă simt super, sunt fericită, îmi 
trăiesc viaţa cântând şi râzând şi îmi câştig pâinea cu ce îmi 
place mai mult în lumea asta, să mă culc cu bărbaţi. Seara îmi 
curăţ trupul cu apa de la duş, iar sufletul mi-l curăţ cu o 
înţepătură igienică. Şi iată-te venind ca să te distrezi cu mine, nu 
pe cheltuiala mea. Cum îi spui tu trabucului? Am cunoscut un 
ticălos care îi spunea deget fără unghie. Hamsia, condeiul, 
stâlpul, cepuşoara, burghiul, biberonul, cârnatul. Muţunache, nu- 
ţi place muţunache? Quilé. Un ţigan fiu de bani gata pe care l-am 
cunoscut îi spunea quilé. 

— Povesteşte-mi viaţa ta. Cum te-ai băgat în treaba asta? 

Nu vrei să vorbeşti de viaţa ta. Nu ai trecut, nu ai amintiri. Sunt 
visuri, în orice caz. Imagini deformate care vin atunci când te 
eliberezi din legăturile somnului, când dai disperată din mâini 
fugind din coşmaruri spre realitatea suprafeţei. Atunci se întorc la 
tine petreceri tinereşti, aproape copilăreşti, cu jocuri excitante, şi 
prietenul atât de distractiv, atât de simpatic, care te-a iniţiat în 
plăcerile sexului, sexul în singurătate şi în companie, orgiile cu 
angajaţii de la supermarket, unde cine mai ştie când ai lucrat 
făcând pe casiera, orgii cu furnizori şi şefi de secţie, ce uşor a 
fost să ajungi direct la o funcţie în secţia administrativă de la 
etajul patru, ce uşor a fost să o laşi pentru a câştiga mult mai 
multe parale, cu adevărat mult mai multe, unde o să ajungi, şi 
mult mai uşor, petrecerile cu pipăieli, partidele de sex cu 
prezervativ, cinele ruseşti în care bărbaţii mâncau, iar femeile 
mergeau de-a buşilea pe sub masă. Toate astea vin şi se duc în 
fugă, ea le dă la o parte cu o mişcare a mâinii. Apoi îi lovesc 
obrajii primele bancnote. „Bine, dar tu iei bani pentru asta?”, 


surpriza primului client trădat, „lau, bineînţeles, aşa cum fac 
toate.” Prietenul ei e foarte vesel, o încurajează, transformat în 
reprezentantul ei, „vino, la naiba, şi pe tine ce te-a apucat, la 
naiba, hai, la naiba, fă-o, te rog, la naiba, du-te”, iar „la naiba” se 
transforma în nume, iar ea începea să fie nervoasă, în ce 
încurcătură m-am băgat, într-o zi tai totul de la rădăcină şi am 
terminat, ai auzit, s-a terminat. S-a terminat. Nu sunt decât vise, 
pentru că niciodată nu s-a întâmplat aşa ceva. Sunt coşmaruri, 
minciuni pe care le provoacă abstinenţa de la drog ca să te înţepi 
cu mai multă plăcere şi mai des. Cu el Chérif nu-ţi va lipsi 
niciodată heroina, stai cuminte, totul e în regulă, totul a fost 
perfect, ai dus-o foarte bine în viaţă, o duci foarte bine, cu 
adevărat foarte bine, a meritat efortul, vei tot spune, cred şi eu 
că vei tot spune. 

Departe, foarte departe, aproape neauzit, are loc un viol. O 
bandă de tineri aproape de vârsta copilăriei, cuțite, lovituri. 

Există multe lovituri şterse din memorie şi uitate în viaţa ei. 
Multe. Palme peste obraji, un dos de palmă dur într-unul din 
pomeţi, un ochi umflat, pumni ca la cinematograf, care se anunţă 
de la distanţă şi explodează pe neaşteptate în sprânceană, în 
nas, în bot, încât te trezeşti la pământ, stupefiată, cu gura 
căscată, mai mult speriată decât îndurerată, „dar ce se 
întâmplă?” 

Se întâmplă, se întâmplă, se întâmplă, se întâmplă şi se uită, 
ăsta nu e decât coşmarul deşteptării. 

Cel mai rău este că e/ Cherif vrea să se culce cu ea. După ce s- 
a terminat ziua de muncă, după ce a făcut deja un duş şi s-a 
înţepat, nu e nimic mai rău decât e/ Ch&rif şi dreptul primei nopţi 
pe care şi-l cere. lar cu el o face din dragoste. O face din 
dragoste şi este partida de amor care îi repugnă cel mai mult, nu 
o poate evita, nu ştie de ce, singura partidă de sex pentru care 
nu primeşte bani este cea mai dureroasă. Dă Doamne ca în seara 
asta e/ Cherif să stea liniştit, să urce la oricare alta. Să o lase în 
pace. Pe ea nu o afectează dacă o face cu celelalte. 

— Acum pune-ţi asta, i-a spus atunci clientul acela. Te rog, vai, 
te rog. 

— Ce spui? 

— Să-ţi pui asta. Vreau să văd cum ţi-o pui. 

Vai, te rog. Coşmaruri. Te sufoci, te mănâncă tot corpul, trec 
presupuşii clienţi în maşinile lor, se uită, se uită, se uită, 


zâmbeşti, zâmbeşti, zâmbeşti, iar ei nu-ţi spun nimic, inima ţi se 
zbate în piept de crezi că-l sparge, vai, te rog, ticălosul acela care 
nu a existat niciodată, închizi ochii ca să nu existe, ca să nu fi 
existat niciodată, ca să nu mai existe vreodată. Pentru că astfel, 
la orice întrebare care ţi se pune, pe care ţi-o pui, vei putea 
răspunde că lucrurile se întâmplă pentru că aşa trebuie să se 
întâmple, pentru că trebuie să se întâmple, pentru că e inevitabil 
şi să fie bine-venit şi este bine-venit ceea ce se termină cu bine. 

— Acum pune-ţi asta. 

Un Volkswagen Golf de culoare roşie. 

Acum câteva zile, o colegă a urcat într-un Volkswagen Golf de 
culoare roşie condus de un tip cu părul alb, cu păr mult şi foarte 
alb. A urcat în acel Volkswagen Golf de culoare roşie, pe care ea 
l-a văzut. lar pe acea colegă a prins-o dimineaţa pe o străduţă, 
printre gunoaie şi şobolani. Gâtul îi fusese tăiat cu un brici, iar 
apoi sânii i-au fost tăiaţi de zece sau douăsprezece ori, cruciş, 
aşa şi aşa, aşa şi aşa, cu îndârjire, ea a văzut-o, pentru că a 
trebuit să se ducă la spital, la institutul de medicină legală, ca să 
identifice cadavrul, pentru că săraca fată nu avea rude. 

— Asta e? 

— Maică Preacurată! 

— E ea sau nu e ea? 

— Da, da, ea e, ea e. 

Apoi la comisariat: 

— Ce ai văzut? 

— Un Volkswagen Golf de culoare roşie. 

— Sunt mii asemenea maşini în oraş. 

— Şi ce vreţi să vă spun eu? Atât am văzut. Atât şi nimic mai 
mult. 

Un Volkswagen Golf de culoare roşie, la fel ca ăla care se 
apropie. Celelalte colege nu observă? Condus de un tip cu părul 
alb, cu mult păr foarte alb. Nu îl vede nimeni. Sunt mii asemenea 
maşini în oraş. Sunt mii de oameni cărunţi în oraş. Chiar nu-şi 
aminteşte nimeni? 

Nu îşi aminteşte nimeni, pentru că pe strada asta, între stadion 
şi cimitir, nu există amintiri, nu există trecut. Toate îşi şterg 
trecutul şi de aceea găsesc atâta plăcere şi atâta bucurie în a se 
vinde. Toate trăiesc cea mai bună dintre vieţi, câştigând bani cu 
ceea ce le place tuturor să facă. „Ce mi-ar mai plăcea”, ar spune 
atâtea care putrezesc în casă spălând vase şi călcând cămăşi (de 


parcă târfele n-ar spăla şi ele vasele şi n-ar călca şi ele cămăşi), 
„ce mi-ar mai plăcea să îmi câştig pâinea aşa. Dar nu am 
stomacul destul de rezistent pentru asta”. E distractiv, crede-mă. 
Durează doar o clipă. Atât. Nu a existat alt Volkswagen Golf roşu 
decât cel care se apropie acum, nu a existat niciodată o colegă 
măcelărită. lar ce se întâmplă se întâmplă pentru că trebuie să 
se întâmple, pentru că este necesar să se întâmple, pentru că e 
inevitabil, şi să fie bine-venit şi e bine ceea ce se termină cu 
bine. 

Blonda platinată gen Marilyn, în rochie albă, lesbiană 
neruşinată deghizată în târfă, se apropie de maşina Volkswagen 
Golf roşie şi se lasă pe vine pentru a vorbi cu bărbatul de la 
volan. lar târfa în body, cu pantaloni scurţi şi pantofii cu toc cui 
simte că se sufocă de invidie. Lesbiana de Marilyn tocmai îi suflă 
cel mai bun client din această seară, va termina înaintea tuturor, 
va putea pleca acasă imediat. Cu sufletul la gură asistă la 
discuţia dintre târfă şi client, apoi aleargă spre ei cu un oftat care 
îi năvăleşte din plămâni, toată mâncărime, toată abstinenţă de la 
drog, scărpinându-şi antebraţul drept. 

— Ce este, ce este? spune gâfâind, de parcă ar fi fost chemată. 

Cel de la volan, cu părul foarte alb, o priveşte. 

— Zice că vrea ceva foarte special, dar nu vrea să spună ce, 
explică Marilyn. 

— Cât costă ceva foarte special? întreabă clientul pe cea 
recent sosită. 

— Atât, spune aceasta, fără să se gândească prea mult. 

— Eşti o hoaţă! îi strigă Marilyn. Eşti beată, târfă ordinară, 
spărgătoare de preţuri, târâtură! Nici măcar nu ţi-a spus ce vrea 
să-i faci. Mizerabilo! 

— Tacă-ţi fleanca, tâmpito! i-o taie ea. De parcă aş vrea s-o fac 
pe gratis. 

— Urcă, spune clientul. 

Ce mai contează? 

Urcă în maşina roşie, care miroase a nouă. Trăieşte cea mai 
bună dintre vieţi şi merge în cea mai bună maşină, în cel mai bun 
Volkswagen Golf şi se îndreaptă spre cel mai bun dintre clienţi, 
care o va duce spre viitorul cel mai bun. 

Este ciudat, dar excitarea care fierbe în măruntaie nu e frică. 
Acea excitare e un fel de jubilare binefăcătoare care risipeşte 
mâncărimea produsă de abstinenţa la drog, care linişteşte şi 


uşurează definitiv. 

— Tu cum îi spui trabucului? întreabă ea vorbăreaţă, spontană, 
încrezătoare ca o fetiţă. 

— Membru viril, răspunde clientul. 


3 


ALIBIURI ŞI MOTIVE 


Maşina lui Pârţ staţionează cu două roţi pe trotuar, în mijlocul 
trecerii de pietoni de pe o străduţă îngustă şi în pantă care dă în 
Centura Ronda. Face o încercare de a o apropia, mai discret, de 
şirul de maşini parcate prost, dar nu-i merge marşarierul, e foarte 
nervos şi renunţă în cele din urmă, surescitat şi buimac, apoi 
pleacă împleticindu-se şi fără să închidă portiera. Îşi scoate cu 
greutate mănuşile de chirurg care au evitat ca amprentele sale 
să fie peste tot, apoi le aruncă într-un container plin de moloz şi 
bucăţi de lemn. Aşa descoperă că muşcătura a trecut prin 
cauciuc şi i-a făcut să-i curgă sânge din degetul arătător al mâinii 
stângi. Mâna îl doare rău. De parcă el însuşi şi-ar fi lovit-o pe 
întuneric cu pistolul. Acum, aşa, în frig, aproape că nu o poate 
mişca. Şi-o bagă în buzunar. 

Se opreşte în faţa unei vitrine cu rame de tablouri, îşi 
netezeşte părul, îşi freacă obrazul cu mâna dreaptă pentru a 
şterge dezolarea care i s-a aşternut pe chip ca o mască. Se 
străduieşte să meargă până la neonul intermitent, albastru, roşu 
şi verde, al instituţiei. ELLA'S, singurul semn de viaţă în acea 
clădire. Îl îngreţoşează perspectiva de a intra acolo, de a le 
vedea pe fete, de a trebui să le salute, dar nu are încotro. Şi-a 
pregătit alibiul toată ziua, iar acum nu poate da înapoi. Dacă îl 
caută cineva pe Pârţ, iar Soto află că îl caută, atunci Soto se va 
duce personal la unul din localurile lui pentru a-l anunţa. „Pârţ, 
vezi că te caută.” 

Lui Pârţ i-au dat această poreclă în Cartierul Chinezesc, când a 
început să lucreze în branşă, pentru că era mic, zgomotos şi 
mirosea foarte urât. Îi mirosea gura, îi miroseau subsuorile, îi 
mirosea Şliţul şi îi miroseau picioarele chiar dacă nu se descălţa. 
A rămas cu porecla, dar nu şi cu mirosul urât. Recent mirosea a 
loţiune după bărbierit, apă de colonie şi deodorant, iar când 
râgâia, împrăştia aburi de mentă. Un reziduu al începuturilor sale 
mizere era conceptul pe care îl avea despre eleganţă. Jachetă în 


carouri maro şi bej, cămaşă galbenă, cravată alb-albastră, 
culorile echipei preferate, pantaloni de un albastru electric şi 
ghete cu bombeu. Păr dat cu briantină, sprâncene de actriţă de 
pe vremuri, ochi de soprană visătoare, gură brutală de scuipături, 
hohote de râs şi măscări. Nu lipsea decât ca în actul său de 
identitate să fie specificată ocupaţia de proxenet. 

A ieşit de la ELLA'S şi şi-a dezmorţit mădularele, fericit ca o 
pisică răsfăţată, care a mâncat bine, a dormit bine şi s-a 
împreunat bine. Tocmai i-o trăsese uneia din târfele lui, calitatea 
întâi, în rezerva mare, cea de sus, iar ticăloasa fusese la înălţime, 
făcuse ca o sirenă a poliţiei, ca să ştie toţi că nimeni nu i-o trage 
atât de bine ca Pârţ, avea faimă, până şi târfa cea mai călită 
petrecea dumnezeieşte cu el, şi-o spuneau una alteia, nu 
degeaba controla şase în ELLA'S şi opt în BONGOSERO, care se 
află la două intersecţii mai sus. Şi în fiecare noapte cu una sau cu 
două. Întreabă pe cine vrei de ce e în stare Pârţ. Câştigase multe 
parale acceptând pariuri. 

— Şi cu trei, Pârţ? 

— Şi cu trei. Dar trebuie să-mi laşi cinci minute între una şi 
alta. Şi trebuie să facă tot ce le cer, de acord? 

— De acord. 

Pârţ a început într-un bar greţos de pe strada Cadena, iar 
acum avea două localuri în zona parfumată, care se anunţă cu 
ocheade de neon albastre, roşii şi verzi, topless de calitate, 
domnişoare super. Asta înseamnă să triumfi. 

— Care e secretul tău, Pârţ? 

Secretul meu e că nu fumez, nu mă îmbăt şi dorm nouă 
ceasuri fără întrerupere. Fă la fel şi vei triumfa. Ţine seama de ce 
spun eu. Vei fi un bărbat bun la pat, iar cum bărbaţii buni la pat 
sunt rari, vei triumfa. Ah, şi să nu joci deloc. Nici la bingo, nici la 
loterie, nici la alba-neagra. Pariază numai la sigur. Trei partide de 
sex la rând, iar condiţiile le pun eu. Mergi la sigur. 

— Până când te lasă balamalele. 

— Când e vorba de sex, corpul nu te lasă dacă îl tratezi bine. 
Sexul e singurul viciu sănătos. 

Ghemuit pe bancheta din spate a maşinii, Soto l-a văzut cum 
îşi dezmorţea mădularele şi şi-a aplecat capul pentru a nu fi 
văzut. Şi-a băgat mâna în interiorul canadienei, şi-a ţinut 
respiraţia. A rămas foarte liniştit, privind fix schimbătorul de 
viteze. Degetele lui, aproape insensibile în mănuşile chirurgicale, 


au pipăit patul pistolului pe care îl ţinea între pantalon şi cămaşă. 
Era un Radom M.35, polonez, şterpelit din magazinul 
Departamentului de Identificare împreună cu fişa de înregistrare. 
Era un pistol care nu exista. Evident, nu urma să folosească arma 
sa reglementară. Privea fix schimbătorul de viteze şi se gândea 
la Ana şi la copii. A respirat adânc, fără zgomot. 

Cheia lui Pârţ a intrat în broască, au sărit limbile de la 
zăvoarele celor patru uşi. Soto a apucat pistolul şi, strângând din 
dinţi, a eliberat toate sentimentele dinăuntrul său. 

Acum intră la ELLA'S. 

Sunt şase sau şapte clienţi, mai mulţi decât fete. Angela 
trebuie să se ocupe de trei deodată. Vorbesc cu ea despre orice 
prostie, prefăcându-se că nu îi interesează să privească sâni, sâni 
sau mâini, ori nasul, ce mai contează. lar ea se vinde prin 
zâmbete desfrânate, nerăbdătoare să meargă la separeu şi să 
scape de toţi odată. Vanessa e cu un tip libidinos, un zurbagiu 
obişnuit al localului care trece distrat de la un sfârc la altul, iar ea 
îl loveşte peste degete, dar nu prea tare şi mereu cu zâmbetul pe 
buze. 

Fetele lui Pârţ au sâni frumoşi. 

— Lumea vine la un topless ca să vadă ţâţe, spunea Pârţ. O 
fată de topless poate avea picioarele ca nişte bețe de chibrituri, 
sau poate avea nas de Pinocchio, cine se uită la asta când există 
sâni la vedere? Dar ţâţele trebuie să fie de concurs. Ţâţele, de 
reclamă. Primul lucru pe care eu îl spun celor care vin să lucreze 
aici: să văd ţâţele. Apoi, dacă arată bine, discutăm. Imi creşte 
inima când văd ţâţe, omule. E cea mai bună dintre toate muncile 
pe care ţi le poţi imagina. 

Lipseşte Cindy. Probabil că e la separeu. 

Soto se apropie de bar. Se îndreaptă spre Lorna, care ascultă 
trăncăneala interminabilă a unui client nehotărât. 

— Ascultă, l-ai văzut pe Pârţ? 

— A ieşit acum vreo jumătate de oră, maximum o oră. 

Soto îi face un semn, „apropie-te”. Ea se scuză faţă de client, 
care-l priveşte pe nou-venit cu o alarmă care îi străluceşte în 
priviri. Mereu i se întâmplă la fel, este nehotărâtul tipic care se 
gândeşte ore în şir „îi spun sau nu îi spun”, iar tocmai atunci 
când se decide să i-o spună, vine intrusul şi îi suflă fata. Poate că 
ar trebui să spună „Ascultă, ascultă, ce e asta?”, au trecut ore de 
când îşi cheltuieşte banii cu Lorna. Dar nu spune nimic. Este 


clientul tipic care nu spune niciodată nimic şi care nici nu face 
până la urmă nimic. 

_ — Toată ziua am încercat să dau de Pârţ, şopteşte Soto, grăbit. 
II caută. 

— Cine? 

— Nu ştiu. Columbieni. Sud-americani. Voiam să-i spun să aibă 
grijă. Î 

El însuşi a răspândit zvonul. In acea dimineaţă a dat telefon la 
Brigadă şi a întrebat de Lopez, dându-se drept un informator 
ocazional. Lopez e suficient de greu de cap pentru a cădea în 
capcană fără să pună întrebări. „Nişte sud-americani îl caută pe 
un peşte căruia îi spun Pârţ. Columbieni sau peruani. Nu ştiu 
dacă e vorba de droguri sau de fete.” 

— Soto, tu nu ai un informator căruia i se spune Pârţ? 

Imbecilul. Nu se spun asemenea lucruri nici în interiorul 
Brigăzii, nici în afara ei. Nimeni nu lasă să răsufle cine îi sunt 
informatorii. Ai prieteni, cunoscuţi, iar turnătoriile ajung cum 
ajung. Nimănui nu-i pasă de proveniența lor. Evident că prietenia 
unui coleg cum e Soto cu un pungaş ca Pârţ este foarte suspectă, 
o să-mi spui tu ce au ei în comun, dar asta nu interesează pe 
nimeni altcineva decât pe cei doi. Nu trebuie să vorbeşti de asta 
în gura mare pe coridoarele Brigăzii. Tu nu ai un informator 
căruia i se spune Pârţ? 

— Ce e cu Pârţ? 

— E căutat. 

Efect de bumerang. Ştirea s-a întors la el, a aflat, iar acum nu îi 
mai rămâne altceva de făcut decât să se întâlnească cu Pârţ şi 
să-i dea de ştire. Totuşi a avut grijă ca înainte să vorbească 
despre acest lucru în faţa tuturor colegilor săi. _ 

— Spune că îl caută nişte columbieni. Sau peruani. In legătură 
cu drogurile sau cu prostituţia. Ce ştii de asta? 

Nimic. Nu ştiau nimic. Evident, o inventase el. 

— Că îl caută pe Pârţ, ştii de cine vorbesc? 

Acum o ştiau. 

A telefonat la ELLA'S în aşa fel încât să-l audă toţi. Pârţ nu 
sosise încă. A telefonat la BONGOSERO. Pârţ nu era acolo. 

— Ştii când va veni? 

— Nu. Nu ştiu. 

— Mulţumesc. Ascultă. Spune-i că l-a căutat Soto. E urgent. 

— Am înţeles. 


— Să aibă multă grijă. 

— Am înţeles. 

Acum, nici Lorna nu ştie nimic. 

— Columbieni? Sud-americani? Pe aici nu a venit nimeni să 
întrebe de el, nu. 

— Ţi s-a părut că Pârţ ştia de faptul că era căutat? Ţi-a spus 
ceva? 

— Nu. Nu ştiu. Nu mi-a spus nimic. 

— Părea preocupat? 

— Nu, nu, nici vorbă. Doar ştii cum e Pârţ. 

Soto se preface contrariat. Cedează: 

— Bine, voi aştepta până se întoarce. 

— Nu cred că se întoarce. 

— Dă-mi un whisky cu gheaţă. 

— Soto, vrei un whisky! exclamă Lorna, pe jumătate în glumă. 
Oare ce-o fi păţit omul ăsta? Te-ai lăsat pradă viciului sau ce? Să- 
i spun uneia dintre fetiţe să vină şi să-ţi dea bătăiţă? 

Soto nu răspunde. Ce s-o fi întâmplat cu omul ăsta? 

— Hai, du-te şi serveşte-l pe client, nu vezi că vrea să ţi-o tragă 
şi nu ştie cum să ţi-o spună? 

O fi fost o jumătate de oră, maximum o oră; Pârţ s-a aşezat la 
volan şi a închis portiera, pac!, iar maşina s-a umplut de 
mirosurile sale de colonie şi deodorant. Soto îşi înghiţea saliva, 
nici nu respira. Motorul a scos un huruit viguros. Îndată s-a auzit 
un fragment din Mecano, „iar noi, morţii, o ducem aici foarte 
bine, printre flori colorate”, iar maşina a început să o ia din loc. A 
ieşit din parcare. Soto a scos pistolul polonez, s-a ridicat, s-a 
aşezat pe bancheta din spate şi a înfipt ţeava pistolului sub 
urechea dreaptă a lui Pârţ. 

— Te ciuruiesc. 

— Ce dracu’! a protestat celălalt, înspăimântat. 

— Te ciuruiesc, îţi zbor creierii dacă faci pe nebunul. Te omor. 
Ăsta e un pistol, nemernicule. 

Furia îi deforma vocea, i-o strangula, făcând-o ascuţită şi 
insultătoare. Pârţ nu avusese niciodată ocazia să-l audă pe Soto 
atât de excitat, iar acum nu putea să-şi întoarcă privirea, aşa că 
nu ştia cine îl ameninţa. Nu l-a recunoscut. 

— Acum vom merge unde îţi spun eu. Dă-i bătaie. leşi pe Mitre. 
Intră pe centură. La Zona Liberă. 

Pârţ a ieşit pe General Mitre, a intrat pe Centura Ronda în 


direcţia Zonei Libere. Îi tremura piciorul pe pedala de acceleraţie 
ca atunci când dădea examen pentru carnetul de conducere şi îl 
lăsau nervii. 

— Ascultă, cine eşti? Vrei lovele? Na lovele. Am destul bănet la 
mine. 

— Gura! 

Cuvântul a sunat ca un scuipat în obraz. Dumnezeule, câtă ură. 
Câtă dorinţă de a face rău. 

— Ascultă, ce se întâmplă? Te-am jignit cu ceva? 

— Să taci. L-a lovit cu ţeava pistolului M.35 sub ureche, să-l 
doară, apoi l-a lovit încă o dată, ca să priceapă. Să taci, 
ticălosule! 

— Mama măctii, îţi cauţi beleaua. Pârţ nu tăcea, Pârţ era 
curajos. Nu ar fi ajuns ce ajunsese dacă nu ar fi avut sânge. In 
vocea lui era ceva care impunea, care avertiza în legătură cu 
pericole grave, care se opunea cu energie intenţiilor belicoase 
ale lui Soto. Nu ştiu cine eşti, dar poţi să fii oricine ai fi, chiar şi 
papa de la Roma, o să te căieşti. Gândeşte-te bine, o s-o încurci. 

— Ticălosule! 

— Nu poţi să mă omori în timp ce conduc. Ne-am face zob 
amândoi. Cât sunt la volan, eu comand. Cine eşti? 

Soto nu a răspuns. Continua să ţină pistolul lipit de gâtul lui 
Pârţ, în timp ce, gâfâind de furie, căuta cu mâna stângă în 
buzunarul jachetei. A scos briciul. Cu o mişcare din încheietură, a 
scos tăişul din mâner. Şi-a trecut mâna stângă pe deasupra 
umărului stâng al proxenetului, ca şi cum l-ar fi îmbrăţişat din 
spate, şi i-a arătat lama lucitoare. 

— ÎI vezi? ÎI vezi, gunoiule? Să vedem cum mai comanzi acum. 
Răsuflarea îi era teribilă, infernală. Îl vezi? Ai văzut briciul ăsta, 
nenorocitule? 

Pârţ s-a speriat. 

— Stai, stai. 

— Îţi tai o ureche şi vei putea să conduci, imbecilule. Se poate 
conduce şi fără o ureche, otreapă. 

— Stai, stai! 

Cu mâna în care ţinea pistolul l-a apucat de urechea dreaptă şi 
trăgea de ea. Nu era în poziţie bună pentru a-şi aduce la 
îndeplinire ameninţarea, dar celălalt nu ştia acest lucru şi zbiera 
„Stai, stai, la dracu'!” Maşina a făcut un zigzag violent, care i-a 
zgâlţâit serios, iar altă maşină a protestat printr-un claxon 


interminabil. 

— Stai, stai, la dracu’, stai! Cum zici tu, cum zici tu! Ce vrei? 

— Să mergi unde ţi-am spus. Direct. Pe bulevardul din Zona 
Liberă. Au ajuns la pasajul de nivel din piaţa Cerdâ. Pe bulevardul 
din Zona Liberă. Direct. 

Direct. 

— Bine, bine, cum vrei tu. Dar ce vrei? Orice doreşti, contează 
pe asta. Dar spune. 

— Vreau să vezi ceva. 

— De acord, de acord, cum zici tu. 

Soto rămâne singur într-un colţ al tejghelei de bar. Îl miră 
propriul său sânge rece, capacitatea sa de a minţi, acel creier 
care se goleşte atât de uşor de sentimente atunci când e cazul. 
Se compătimeşte din acest motiv. Se urăşte. Le dă voie 
sentimentelor să revină, permite acelei descurajări fără acoperire 
să-l invadeze, iar, relaxându-şi muşchii, se simte foarte obosit, ca 
şi cum seninătatea s-ar fi putut obţine printr-un efort fizic titanic. 
Tristeţea i se instalează în pielea obrajilor, sub pomeţi, 
amenințând iarăşi să-l facă să plângă. Niciodată nu plânsese 
atât, niciodată. 

Cu mâini amorţite, mai ales stânga, care e umflată, scoate 
portofelul din buzunar. Îl deschide tocmai în clipa în care Lorna îi 
aduce whisky-ul, iar fata crede că vrea să plătească. 

— Te rog, Soto. Primul tău whisky merge în contul localului. Ar 
trebui chiar mai mult decât atât. _ 

Soto nu o priveşte în ochi şi nu se uită nici la țâțe. Inghite cu 
noduri şi încuviinţează, scoate portofelul şi se uită la fotografii. 
Când o vede pe Ana, oftatul pe care îl scoate este atât de adânc, 
încât pare un suspin. Ana şi copiii. Arturo, de doi ani, şi Ricardo, 
de un an. Se uită la fotografii, la zâmbete, şi nu e în stare să se 
gândească la nimic, lăsându-se doar pradă disperării. Când nu 
face efortul de a gândi, amintirile îl năpădesc fără voie. Amintirile 
şi remuşcările. Mai bine amintirile. 

Şi-a lăsat mâna pe spatele Ritei, fiind conştient că era prima 
oară când o atingea pe vreuna din acele femei. Imediat a ştiut ce 
însemna acel lucru, iar Rita a ştiut şi ea. Felul în care l-a privit cu 
coada ochiului, zâmbetul acela satisfăcut erau o invitaţie şi o 
provocare. „Acum nu mai poţi da înapoi.” Nu putea da înapoi. 
Contactul fusese deliberat, prea deliberat, de multă vreme se 
lupta cu tentaţia, iar când şi-a spus „înainte”, a fost ca şi cum ar 


fi făcut un salt în gol. De ce a făcut-o? 

— Aseară m-au dus prietenii la un topless, îi spusese Anei cu 
multe luni în urmă, poate chiar un an. 

— Nu mai spune, a făcut ea, schiţând un zâmbet, nedându-i 
nicio importanţă. Cum a fost? Bine? 

— Ce e cu tine? a întrebat-o el, îmbrăţişându-i mijlocul. Nu eşti 
geloasă? 

Ea şi-a încrucişat degetele pe ceafa lui. l-a răspuns cu o 
înfăţişare foarte serioasă, privindu-l în ochi: 

— Am încredere în tine. Ştiu că nu eşti un amator de târfe şi 
mai ştiu că mă iubeşti. Că nu simţi nevoia să-ţi dovedeşti 
bărbăţia tot timpul. Greşesc? Soto a clipit, pentru a-i arăta că nu 
se înşela, pentru a-i cere să continue. Nu ştiu dacă sunt geloasă, 
poate sunt un pic. Eşti gelos tu pe băiatul care aduce 
cumpărăturile făcute la supermarket, pe tipul care aduce butelia 
de gaz, pe poştaş, pe pediatru, pe chelnerul de la barul de la 
parter? 

Soto a început să fredoneze o melodie, pentru a minimaliza un 
subiect care îl făcea nervos: 

— Nu iese fum fără foc... Din focul dragostei se naşte gelozia... 

— Gelozia nu se naşte din dragoste, a spus ea, rămânând 
serioasă. Se naşte din neîncredere şi se manifestă cu furie. lar 
toate astea nu au nimic de a face cu iubirea. A schimbat apoi 
tonul: Ei, bine, cum a fost cu toplessul? 

Soto îşi admira soţia. O găsea curajoasă, sinceră, senină şi 
dintr-o bucată. Era persoana care merita mai mult respect decât 
toate cele pe care le cunoscuse în viaţa lui. 

— Este toplessul unui turnător. Unul căruia i se spune Pârţ. 

— Pârţ? 

— Aşa i se spune în argou. 

— Ce nume! 

— Clienţii vorbesc mult cu târfele. Prea mult. Le desconsideră 
aşa de mult încât nu concep că ele pot să asculte, să reţină, să-şi 
amintească şi să spună şi altora ce au auzit. Ele vorbesc cu Pârţ, 
iar Pârţ îmi spune ceea ce crede el că m-ar putea interesa. 

— Aşa. Şi în schimb? 

— În schimb, poliţia nu se amestecă în afacerile lui. 

— Ca să vezi. 

Ana şi copiii îl privesc din portmoneu. Au încredere în el. 

De ce a făcut-o? 


Rita era foarte frumoasă. Foarte frumoasă. Cum putea fi târfă 
atât de frumoasă? Ar fi putut să se facă orice altceva. Fotomodel. 
Actriţă. Dansatoare. 

l-a pus mâna pe spate, iar ea l-a privit cu coada ochiului. 
Imediat după aceea, când nimeni nu se uita la ei, i-a strâns 
degetele mâinii stângi, printr-o invitaţie furişă prin care dădea de 
înţeles că accepta înţelegerea de a păstra secretul. Nu era 
nevoie ca el să pună condiţia cu voce tare, „nu aici”, dar a făcut- 
o, pentru ca totul să fie foarte limpede. Apoi s-a îndepărtat de ea. 
Nu voia ca Pârţ să ştie. Nici celelalte fete. Ştia din experienţă că 
nu erau în stare să păstreze un secret. A aşteptat-o pe Rita la 
ieşire. S-au dus la o casă de rendez-vous. 

— Să nu spui nimănui. 

— De ce? 

— Pentru că nu trebuie să spui nimănui. Ne-am înţeles? 

Îi cerea ei să nu-l dea în vileag, dar vorbea de fapt cu sine 
însuşi, îşi spunea că Ana nu trebuia să afle niciodată de această 
infidelitate a lui. Şi că acest lucru nu trebuia să se mai repete. Se 
simţea rău. Se simţea ca un trădător. De ce a făcut-o? Pentru a 
se simţi mai bărbat? 

— Tu trebuie că ai luat la ţesălat toată herghelia lui Pârţ, nu-i 
aşa? l-a întrebat cineva de la Brigadă. 

— Ba uite că nu. 

— Nu? la mai slăbeşte-mă! 

— Aşa cum ai auzit. 

— E adevărat că nu ai luat la rând tot haremul lui Pârţ? 

— E adevărat. 

— Dar de ce? se mira colegul său, făcând nişte ochi cât cepele. 
Era atât de uluit încât limba îi atârna din gură. 

— Când vrei să ai o fată de-a mea, îi spunea Pârţ, să nu stai pe 
gânduri, Soto, ai auzit? Pe gratis, ne-am înţeles? Ascultă-mă pe 
mine, e marfă clasa întâi. 

De pe partea cealaltă a tejghelei de bar, fetele îl priveau cu 
acel jind cu care se priveşte un fruct oprit. El spusese că nu, iar 
dacă a spus, aşa trebuia să fie, iar asta îl făcea teribil de 
atrăgător. 

— Bine, dar tu vrei să mă faci să cred că nu te-ai culcat cu 
niciuna din tipele lui Pârţ? insistau cei de la Brigadă, 
neîncrezători. 

— Nici măcar cu una. 


— Dar ce se întâmplă cu tine? 

— Nimic. Ce să se întâmple? 

— Nu te înţeleg, omule, nu înţeleg. 

— Nu e nimic de înţeles. ` 

ÎI făceau să se simtă prost acele conversații. Îl deranja excesul 
de încredere pe care i-l arăta Ana, acasă, ca şi cum l-ar fi obligat 
numai pe el să-şi asume o responsabilitate care era a 
amândurora. Aproape că îl ofensa. Voia să aibă, să provoace o 
scenă de gelozie. Devenea nervos. Dădea frâu liber fanteziei. In 
câteva nopţi n-a putut să doarmă. 

— Nu aici. Să nu spui nimănui. 

Rita s-a dezbrăcat şi i s-a oferit în patul anonim al unei case de 
rendez-vous. În acel moment, Soto nu o mai găsea atrăgătoare. A 
fost la înălţime ca bărbat. Şi-a promis însă că nu se va mai 
întâmpla niciodată. 

— Niciodată? De ce? Nu ţi-a plăcut? 

În maşină, cu o jumătate de oră în urmă, maximum o oră, 
tăcerea celor doi bărbaţi a coincis cu un întuneric învăluitor. Au 
rămas în urmă circulaţia densă, luminile, civilizaţia. De o parte şi 
de alta a bulevardului se ridicau în acel moment clădiri goale, 
întunecate şi moarte, complexe industriale, fabrici, magazine, 
blocuri de birouri, colegii, totul închis la acea oră, în care nu se 
aflau decât paznici de încredere şi câini care dormitau, ferestre 
întunecate ca nişte ochi goi, garduri, umbre de cimitir. Frica s-a 
îngroşat în maşină, presentimentele se solidificau în ritmul 
iresponsabil al fetiţei de la Mecano, care transformă totul într-un 
cântec de copii. „Crestături de cuţit pentru o femeie, străfulgerări 
mortale ţâşnesc în zori, sânge care vopseşte în violet faptul 
zilei”, o orgă din anii şaizeci făcând piruete prin întunericul de 
rău augur din interiorul maşinii. 

— Aici la dreapta, pe strada asta, la dreapta. 

Maşina s-a conformat. Lumina farurilor s-a lovit de un perete 
alb cu tencuiala jupuită, pe care nişte litere mari, negre, anunțau 
„Zugrăveli Armendăriz”. E o poartă foarte mare, pe care, în mod 
sigur, au intrat şi au ieşit cândva camioane. În ea, o uşă mai 
mică, făcută pentru persoane nu prea înalte. 

— Pe aici, opreşte. 

Maşina s-a oprit. Soto a deschis portiera din dreptul lui, a 
coborât mişcându-se cu greutate, pentru a nu depărta ţeava 
pistolului de ceafa lui Pârţ în timp ce deschidea portiera din 


dreptul şoferului. Când Pârţ a dat să coboare, Soto l-a pocnit cu 
M.35-ul în obraz, înainte de a putea fi recunoscut. A făcut-o cu 
atâta forţă, încât capul acestuia a fost proiectat în spate şi s-a 
lovit de cadrul portierei. Soto a mai lovit o dată, lucru care a 
stârnit revolta şi disperarea lui Pârţ, care a pornit la atac cu capul 
înainte. Era mic de statură, dar puternic, şi nu era prima 
încăierare în care era implicat. Ştia să imobilizeze braţele care îl 
amenințau, ştia să-şi înfigă capul sub mandibula adversarului, 
trosnindu-şi cu furie dinţii. Dar Soto nu a căzut. S-a dat înapoi doi 
paşi, trei, patru, a fost cât p-aci să cadă, dar anticipase atacul, îl 
dorea, întrucât pasivitatea nu-i alimenta violenţa, şi-a recăpătat 
imediat echilibrul, de acum departe de luminile maşinii, care 
făceau să se vadă ceea ce nu trebuia. Odată învăluiţi iarăşi în 
întuneric, a trimis o lovitură cu genunchiul în corpul care se lipea 
de el, care îi înlănţuia braţele. Pârţ a scos un geamăt şi a cedat, a 
dat din mâini încercând să-l lovească în obraz. Soto a făcut un 
pas înapoi, s-a eliberat şi, controlând silueta adversarului aflată 
în lumină, i-a dat un şut în testicule. S-a auzit strigătul înfrângerii, 
iar Pârţ a căzut la pământ. Doar o clipă, e adevărat, deoarece nu 
îşi putea permite luxul de a se tăvăli de durere, doar o clipă, dar 
era deja învins. Singura lui scăpare era întunericul, în care a 
încercat să plonjeze şi să se facă nevăzut, dar Soto vedea pe 
întuneric, l-a apucat de sacou, l-a oprit, iar Pârţ s-a întors spre el, 
stai că îţi arăt eu, dacă vrei cafteală, îţi arăt eu cafteală, dar Soto 
nu lăsase din mână pistolul şi a lovit, folosindu-l cu un curaj 
asasin. Prima dată a lovit în carne, dar a durut. A doua oară a 
lovit la os şi a durut şi mai mult, făcându-l pe Pârţ să scoată un 
suspin de panică. A treia lovitură undeva în obraz, probabil în 
falcă. Pârţ era gata să cadă, dar Soto l-a ţinut de haine, 
căutându-i faţa cu mâna stângă. Tremurând, Pârţ încerca să-l 
apuce de braţe, îl trăgea de mâneci, i-a găsit un deget cu dinţii şi 
i l-a muşcat cu ferocitate, dar pistolul a lovit iarăşi. Crac. Acum 
Soto avea controlul asupra mâinii sale stângi şi îşi putea calcula 
lovitura. Crac. În mijlocul frunţii. Crac. Și-a oprit mişcarea în 
ultimul moment. Să doară, dar să nu ucidă. Să sângereze, dar să 
nu îşi piardă cunoştinţa. Crac. Ei încă o dată: Crac. Atunci s-a 
lovit, probabil, peste degete. Pârţ voia să ţipe „Pentru numele lui 
Dumnezeu!”, dar nu a scos decât o bălmăjeală caraghioasă, a 
căzut în genunchi plângând, iar Soto crac, crac, crac şi crac, 
pierzându-şi firea, de acum îi era indiferent dacă îl omora, până 


când Pârţ a căzut în patru labe, dispărând în negreala 
pământului. Pistolul şi-a ratat ţinta, iar Soto s-a trezit dansând 
prin aer, pierzându-şi echilibrul şi simţul orientării. Gâfâind ca un 
câine, scâncind. 

Tăcere. A căutat corpul lui Pârţ, ascultându-i respiraţia 
sacadată. Era nemişcat, invizibil în întuneric, încercând să-şi 
înăbuşe suspinele pentru a nu fi observat. În depărtare, fata de la 
Mecano, „dacă te reîncarnezi într-un lucru, fă-o într-un creion sau 
într-un penel, şi Gala cu piele de mătase, să o faci în creion sau 
penel...”, iar Soto îşi venea încetul cu încetul în fire, îşi ştergea 
sudoarea cu mâneca jachetei, îşi punea pistolul în buzunar şi 
căuta pe pipăite, ghidându-se după gemetele înăbugşite. 

A apucat trupul căzut şi a tras de el cu putere. 

— Nu! a strigat Pârţ. 

În această dimineaţă, când a telefonat la ELLA'S pentru al 
avertiza pe Pârţ, Soto a întrebat de Rita. 

— Să vină Rita la telefon. 

— Cine o caută? 

— Un prieten. 

— Spune. 

— Rita, eu sunt. Nu-mi pronunţa numele. Mă recunoşti? 

— Da. 

— Vreau să te văd. În această după-amiază. Spune-le că eşti 
bolnavă, că nu te simţi bine, că nu poţi merge la lucru. Vei face 
cum ţi-am spus? 

— Bine, da. 

— Mulţumesc. Ne întâlnim la şase, în piaţa Cataluña. La ieşirea 
din parcarea lui Real Automóvil Club. 

— Da, bine. 

Continuă să se minuneze de sângele lui rece. Exista în el o 
parte respingătoare. Se vede jucându-se cu copiii, făcându-le 
giumbuşlucuri, cântând melodii stupide, scăldându-i, plimbându-i 
cu căruciorul, scuturând de sunătoare, se vede pipăindu-se cu 
Ana, spunându-i „norişor”, comparând-o cu valurile mării, blânde 
sau furioase, şi se întreabă ce are de-a face acel tătic cu 
căpcăunul nemilos ce ţine un pistol în mână. 

— Nu! a strigat Pârţ. 

Soto a tras de el până la luminile maşinii, care se reflectau în 
peretele alb şi scorojit. „Zugrăveli Armendáriz”. L-a târât, 
proxenetul nemaigăsind puterea să se opună. Când au ajuns la 


poarta mare, picioarele lui Pârţ începuseră să prindă iarăşi viaţă, 
mâinile sale le căutau pe cele care îl târau, mormăiturile lui 
devenind iarăşi inteligibile. 

— Auzi, nu, auzi, ascultă, nu, aha. 

Odată intraţi în spaţiul luminat, sângele care îi acoperea 
fruntea şi unul din obraji, la fel ca şi sacoul în carouri şi cămaşa 
galbenă, a strălucit într-un roşu violent. Soto a lăsat din mâini 
corpul chiar lângă poartă, iar Pârţ a căzut greu şi a început 
imediat să se mişte pentru a se ridica iarăşi în picioare. Căuta 
ceva în buzunarele sacoului. 

— Stai liniştit! a exclamat Soto. 

l-a înfipt vârful pantofului în piept. Pârţ a căzut pe spate şi a 
început să plângă şi să strige. „Nu, nu, nu; te rog, nu mai pot, nu 
mă omori”, ţipa ca un copil speriat ce era. Soto s-a aruncat peste 
el, „Nu, nu, nu; te rog, nu, nu, nu!”, Soto l-a căutat în buzunarele 
sacoului, a scos un portofel de piele, chei, un pachet de Kleenex, 
prezervative, un pix, gumă de mestecat. Nu a găsit nici cuţit, nici 
pistol. L-a disprețuit chiar şi pentru asta, pentru lipsa lui de 
apărare. S-a depărtat de el. Cu o cheiţă a deschis uşiţa făcută în 
poarta mare. A intrat în incinta întunecată. Pe o latură era un 
comutator electric, care, atunci când apăsai pe el, scotea un 
zgomot sec, ce provoca ecouri în magazinul gol şi dărăpănat. 

S-au aprins doar două lumini fluorescente în tot magazinul. Mai 
mult decât suficientă pentru a se vedea bine corpul legat de o 
somieră care atârna într-un cârlig fixat în tavan. 

Soto a ieşit iarăşi. L-a apucat pe Pârţ de reverele sacoului. 
Atunci Pârţ a deschis ochii, aşteptând, şi l-a recunoscut. 

— Soto! La naiba, Soto!... 

Atâtea favoruri reciproce, la naiba, Soto, atâtea clipe plăcute, 
la naiba, Soto. Dumnezeule Doamne, ce se întâmplă, ai 
înnebunit, e o greşeală, m-au vorbit de rău, te-au înşelat, Soto. 

Impasibil, Soto l-a târât în interiorul magazinului, l-a ridicat cu 
forţa şi l-a lipit cu spatele de poarta mare, pentru ca Pârţ să 
poată vedea bine ce i se pregătea. 

— Soto, gâfâia proxenetul. 

Apoi a tăcut. L-a văzut, a făcut ochii mari, a căscat gura şi a 
tăcut. 

— la te uită, dom'le, cine e aici! se aude o voce jovială şi 
inoportună, vocea lui Jose, aşa cum e poreclit, ziaristul de cronică 
neagră. 


Soto închide brusc portofelul, de parcă s-ar fi temut să nu fie 
surprins contemplând fotografiile cu familia sa în acea ambianţă 
de lumini slabe şi ţâţe la vedere, ca şi cum el însuşi ar fi 
considerat asta ca fiind un fel de profanare. 

— Drace, Jose! 

— Ce face aici inspectorul Soto? Şi bând un whisky! E vreo 
sărbătoare azi? 

— Niciuna. Aşa cum vezi. 

José iese din separeu, el era cel care o călărea pe Cindy. lese 
foarte binedispus, vrând să spună oricui vrea să-l asculte că 
tocmai a avut o partidă de sex. Cindy, care se afla deja în spatele 
tejghelei barului, a şi uitat de acum ce a făcut şi cu cine. 

— Auzi, zice ziaristul agasant, ce ştii despre târfele astea? 

Soto îl priveşte pe jumătate neîncrezător, pe jumătate agresiv. 
Ce mai vrea şi ăsta acum? 

In această după-amiază, la ora şase, Rita se afla, punctuală, la 
locul întâlnirii. În piaţa Cataluña, la ieşirea din parcarea lui Real 
Automóvil Club. Soto o spiona de la distanţă. A coborât să caute 
maşina. A ieşit. A luat-o. 

— Urcă. 

Ea a urcat în maşină. Au intrat în traficul dens din piaţa 
Cataluña. 

— Ce se întâmplă cu tine? a întrebat ea. Apoi a continuat: 
Unde mergem? Şi imediat: Ce e cu tine, poţi să-mi spui? 

— Mai târziu. 

Cel care conducea maşina nu era cel care se juca cu Arturito şi 
Ricardito, nici cel care făcea dragoste cu Ana. Nu era un tătic. Era 
un ticălos fără suflet ce nu avea decât un obiectiv şi care îşi 
îndeplinea misiunea fără să clipească. 

— Ce e cu tine? Unde mergem? 

— Într-un loc. 

— la ascultă! Azi ce hram porţi? Eşti prieten sau poliţist? 

Soto a înghiţit în sec. 

— Niciuna, nici alta. Trebuie să stăm de vorbă. 

Nu era sigur că ura sa va dura până la magazinul din Zona 
Liberă. Dar a durat. S-au oprit în faţa firmei „Zugrăveli 
Armendáriz”. 

— De ce am venit aici? 

— Ca să ţi-o trag, a minţit el cu răceală. Ce ai crezut? Hai, 
coboară. 


Ea s-a dat jos din maşină. Era neliniştită. 

Soto a băgat mâna în buzunar, pentru a se asigura că briciul 
era acolo. 

— Ascultă, spune José, ziaristul. Ce ştii despre târfele alea? 

— Care târfe? întreabă Soto. 

Jose face o mutră care vrea să spună „tu mă întrebi pe mine?”. 

— Drace, alea care se tot adună. Un psihopat asasin umblă 
liber prin oraş, nu-i aşa? Le ia gâtul şi apoi le crestează sânii în 
cruciş cu tăieturi de cuţit. Fetiţele din oraşul de sus nu vorbesc 
decât despre asta. Au fost găsite deja două. 

— Trei, rectifică Soto fără să-şi dea seama ce spune. 

— Deja sunt trei? 

Poate că mâine se va descoperi totul. Jose va spune peste tot 
că Soto ştia că existau deja trei victime înainte de a fi fost găsit 
al treilea cadavru. Ei, şi? N-are decât să spună ce vrea. 

— Şi ce aveţi de gând să faceţi? întreabă ziaristul. 

— Vrei poate să spui „ce facem” îl corectează polițistul. 

— Bine, ce faceţi? Ridică dintr-odată un braţ. Ei, Cindy! Adu-mi 
un gin tonic. Tu mai vrei un whisky? 

— Nu. Tocmai mă pregăteam să plec. 

— Aşteaptă un pic, ce naiba! Mai vrei un whisky sau nu? 

— Nu. Nu mai vreau. 

— Bine, cum vrei tu. Ce faceţi? Un nebun în libertate e o 
pacoste. 

— Versiunea oficială este că nu e vorba de un nebun în 
libertate. Fetele alea se drogau cu heroină. Datorau parale cuiva 
şi n-au plătit. E vorba de trafic de droguri. 

— Haide, haide, nu se lasă ziaristul. Totul te face să te 
gândeşti la un nebun. Soto, nu mă trage în piept. Pentru că le 
taie sânii cruciş cu briciul. 

— E o pedeapsă, José, ce naiba! Face asta pentru restul fetelor 
să se înveţe minte. Aşa procedează columbienii, sau cei de teapa 
lor. Trafic de droguri, ascultă-mă pe mine. 

— Nu cred că vor răsufla multe despre asta. Văd că în ziare nu 
s-a scris nimic despre crimele astea. Nu este nicio declaraţie a 
Departamentului vostru de Presă. La mine au ajuns zvonuri 
pentru că mă învârt în mediul ăsta, altfel nu aş fi ştiut nimic. 

— Nu facem public cazul pentru că autorii asasinatului vor 
tocmai acest lucru. Vor reclamă. Vor să le sperie pe toate târfele 
din Barcelona. Şi, cred că îţi dai seama, nu le vom face jocul. 


Cindy aduce ginul tonic. Îl salută pe Soto cu o scânteiere a 
pupilelor ei verzi şi se îndepărtează. 

— Hai, Soto, recunoaşte că nu faceţi public cazul pentru că nu 
vreţi să se spună că în Barcelona Jocurilor Olimpice un nebun 
umblă liber, omoară târfe şi le măcelăreşte cu furie. Acum e 
vorba de târfe, dar poţi să ştii pe cine va ucide mâine? Soto dă 
din cap. li este indiferent ce spune ziaristul. Dă doar din cap şi îşi 
termină de băut whiskyul. Recunoaşte că e mai simplu să se 
vorbească de trafic de droguri, pentru că aşa toţi oamenii de 
bine, micii burghezi care stau seara în faţa televizorului se vor 
gândi că treaba nu are de a face cu ei, vor spune că târfele au 
păţit ce au meritat pentru că erau târfe, aşa că nu se va face 
nicio vâlvă. Vor spune că aceia care umblă noaptea prin oraş şi-o 
caută cu lumânarea. lar cel care şi-o caută şi-o găseşte şi aşa nu 
se răspândeşte panica. lar voi veţi putea aresta pe cei de 
totdeauna: drogaţi, marginali şi cei de soiul ăsta. Ce se va 
întâmpla însă dacă va ucide şi cetăţeni onorabili? 

— Eu nu pot să-ţi spun decât versiunea oficială. Asta e 
deocamdată. 

— Şi ce spune versiunea oficială despre acel Volkswagen Golf 
de culoare roşie? Şi de tipul cu părul alb? 

— Nu ştiu nimic despre asta. 

— Târfele nu vorbesc decât despre asta. Nu se poate să nu fi 
auzit la brigadă. 

— Nu mă ocup de cazul ăsta, Jose. Nu ştiu nimic despre el. 

— Nu mă aburi, Soto. Sunt sigur că nu vorbiţi decât de chestia 
asta. De la asasinul din Lesseps, cel care ucidea bătrâne şi le 
viola, nu am mai avut în Barcelona un ucigaş în serie. Asasinul 
psihopat din timpul Jocurilor Olimpice. E o ştire bombă. 

Rita. Goală. Legată cu braţele în cruce de o somieră ruginită 
care atârna din tavan. Sângele curs din gât îi acoperise corpul, 
ajunsese până la picioare, picura de pe degete şi cădea pe 
podea. lar sânii ei, frumoşii sâni ai Ritei, erau plini de tăieturi 
peste tăieturi care formau cruci, tăieturi ale unui sadic înfuriat. 
Tăieturi de nebun. De nebun. Doamne Dumnezeule, de nebun. 
Ce s-a întâmplat cu Soto? 

In situaţii ca aceasta, mintea cea mai obtuză devine genială. 
Nu îţi vezi toată viaţa ca într-un film, acest lucru nu este 
adevărat. Doar înţelegi toate lucrurile pe care le-ai văzut fără să 
le înţelegi. Acum patru sau cinci luni, mâna lui Soto pe spatele 


Ritei, cei doi vorbind în şoaptă într-un loc retras la ELLA'S, 
zâmbetele acelea, disimulările acelea. Cineva a comentat: „Aştia 
doi vor avea o aventură”, la care Pârţ a spus: „Ăsta? Imposibil. E 
incoruptibil.” Nu a văzut că Rita şi Soto plecau împreună. Dar au 
plecat. Bine, şi ce-i cu asta? Pârţ îi făcuse oferta nu o dată, „dacă 
vrei să te culci cu vreuna din fetele mele, să nu stai pe gânduri, 
marfă clasa-ntăi”. 

Soto îl privea de parcă ar fi vrut să-l ţintuiască de poarta mare 
cu puterea minţii. Ochii lui se pierdeau în umbra sprâncenelor, 
lacrimi mari alunecau pe faţa sa alungită, gălbejită şi 
nebărbierită ca lumea, dinţii îi străluceau ca ai unui lup într-o 
grimasă de suspin pe care nu-l putea stăpâni, grimasa unui 
bărbat care nu a învăţat niciodată să plângă cu adevărat. Mâna i- 
a dispărut în buzunarul jachetei, apoi a reapărut ţinând pistolul 
Radom M.35 polonez. 

— Marfă clasa-ntâi, nemernicule, i-a spus el. Voiam să te 
spânzur de ouă împreună cu târfa ta, mizerabilule, dar nu merită 
să fac asemenea eforturi. Pârţ a început să-şi mişte buzele, dar 
nu reuşea să scoată niciun sunet. Nu înţelegea. Încă nu 
înţelegea. Soto înghiţea în sec, pentru că era gata să 
izbucnească în plâns. M-am dus să-mi fac nişte analize. Elisa şi 
Western blott, sau aşa ceva, pentru că aveam febră, deşi nu mă 
durea nimic. Mi le-am făcut de mai multe ori, pentru ca rezultatul 
să fie sigur, gâfâia, gâfâia, gâfâia. Şi m-au găsit seropozitiv, 
nemernicule. Seropozitiv. 

A tras. Detunăturile au dezlănţuit o furtună de tunete metalice 
în magazinul pustiu, ecouri care ricoşau dintr-un perete în altul, 
asurzind şi înnebunind. Gloanţele au făcut să explodeze ţeasta lui 
Pârţ. Erau prea multe gloanţe pentru o ţeastă atât de mică. Soto 
a continuat să tragă, iar de câte ori apăsa pe trăgaci repeta: 
„Seropozitiv, nemernicule, seropozitiv, nemernicule.” 

A pus corpul lui Pârţ în portbagajul maşinii, având grijă să nu 
se mânjească de sânge, apoi a desprins corpul Ritei de somieră, 
stupidă punere în scenă de film, sadică recreare a unei crime 
motivate de furie oarbă. Acum, totul i se părea absurd şi inutil, 
iar asta l-a făcut să plângă. A trebuit să rămână cu fruntea pe 
volan, lăsând să ţâşnească strigătul, permiţând groazei şi 
compasiunii să-i scuture tot corpul. 

— Psihopatul asasin din timpul Jocurilor Olimpice, spune Jose, 
ziaristul. E o ştire bombă. 


Soto se simte sâcâit, s-a săturat deja şi îi spune băgăciosului, 
pentru a scăpa de el: 

— Nu sunt decât nişte târfe, Jose foarte obosit, cu tot disprețul 
de pe lume, de parcă ar fi scuipat, de parcă ar fi vomitat. Nu sunt 
decât nişte târfe, ce naiba. Să se ducă dracului, că pentru asta 
există. 


4 


SPRE BINELE TĂU 


Tata nu a înţeles niciodată motivul excursiilor mele nocturne, 
iar eu presupun că acest lucru era un stimulent în plus pentru ca 
eu să recidivez noapte de noapte. Dar nu totdeauna eram eu cel 
care insista să se vorbească despre acest subiect în dimineaţa 
următoare. Dacă nu îl vedeam în biroul său cu un pretext 
oarecare (o poliţă rătăcită, o semnătură absolut necesară, o 
aprobare pentru un duplicat), înainte de amiază el era cel care 
mă vizita. Cu pupilele şi colţurile gurii strânse de cel mai sever 
reproş. 

— Ai nişte cearcăne de speriat, spunea el bunăoară. 

lar eu, prefăcându-mă că nu dau nicio importanţă celor spuse: 

— E din cauză că am ieşit noaptea. 

— Altă noapte lubrică? a spus el într-o zi. 

Nu putea pricepe cum putea cineva să aibă de-a face cu 
drojdia societăţii fără să se culce cu târfe. 

— Mă duc doar ca să mă uit, tată, i-am amintit a nu ştiu câta 
oară, prefăcându-mă că citeam concentrat documentele pe care 
le împrăştiasem pe masă. 

Atunci el apela la arta oratoriei cu tot entuziasmul: 

— Trebuie să te fereşti de compania anumitor domnişoare, 
fiule. Pot să-ţi transmită boli, aşa cum ştii fără îndoială, boli 
venerice greu de vindecat... Omul cumsecade, gemând şi greu 
ca plumbul, privindu-mă ţintă cu acea faţă de gastroenterită 
acută, de crampe intestinale suportate cu abnegaţie creştină. 
Fiule, nu vreau să pun frâu distracţiilor tale, dar cred că nu ai 
ales cea mai bună dintre căi. Există alte modalităţi, mai 
sănătoase, de distracţie. Ştiu că trebuie să le descoperi singur, 
printr-un şir de încercări şi greşeli, dar dă-mi voie să-ţi dau 
câteva sfaturi. La urma urmelor sunt tatăl tău, iar tu eşti singurul 
meu urmaş. De când a murit mama ta, nu mai am pe nimeni pe 
lume şi nu vreau să văd cum se năruieşte castelul speranţelor 
mele. 


Cum să-i explic că principala plăcere constă în contemplarea 
acelui spectacol unic, irepetabil, diferit de la noapte la noapte? 
Cum să-i transmit fiorul pe care ţi-l produce studierea acestor 
fiinţe animalice, grosolane, înăsprite, morocănoase, la fel de 
periculoase ca fiarele din pădure? Acum, când forţele vii şi de 
bună-credinţă din acest oraş încep să pună stăpânire pe cartierul 
lor dărăpănat şi pestilenţial, acum, când Poliţia îi înconjoară, iar 
excavatoarele îi invadează, demolând blocuri decrepite pentru a 
transforma străduţele strâmte ale labirintului protector în pieţe 
deschise care facilitează raziile şi percheziţiile, acum, mai mult 
ca niciodată, aceşti oameni par o turmă de animale încolţite, 
gata să-şi scoată ghearele şi să-şi ascută colții pentru a-şi apăra 
teritoriul până la moarte. Sunt tot mai puţine târfe în cartier, 
tată, nu observi, pentru că le închid casele de rendez-vous, 
pentru că îi leagă pe peşti şi pe traficanţii de droguri şi pentru că 
le uşurează viaţa în alte locuri, departe de centrul oraşului, unde 
drogurile, seringile şi ţâţele provocatoare nu atrag atenţia 
turiştilor. Şi dacă îmi permiţi o glumă de prost-gust, sunt tot mai 
puţine târfe pentru că bântuie pe acolo un ţicnit care le omoară, 
nu ai auzit? Presa nu mai vorbeşte despre altceva, până şi 
editorialul din £/ País a tratat acest subiect, le taie beregata şi 
apoi le crestează sânii cu o infinitate de tăieturi de brici. | se 
spune Omul cu Briciul. 

— Ce grozăvie! 

— Chiar astă-noapte a fost găsită a patra victimă. 

Imi place să comentez aceste lucruri cu un zâmbet foarte 
luminos, ca şi cum ar fi fost veşti bune sau anecdote infantile, 
doar cu intenţia de a scandaliza. 

— Şi în această junglă populată de fiare nemiloase te duci tu în 
fiecare noapte, fiule? Dă-mi voie să-ţi spun: cred că ar fi foarte 
potrivit pentru tine să-ţi tragă o sperietură bună. Nu spun că ar 
trebui să dai peste acel maniac asasin de care pomeneai, dar 
cred că nu ar fi rău să simţi pe propria piele că te joci cu focul. Ţi- 
o spun spre binele tău. 

Avertizarea lui vine prea târziu. Când tata a avut acea idee 
nefastă, mă băgaseră de acum în sperieţi. 

In piaţa în care Robadors dă în San Pablo, acea piaţă 
proiectată de designerul Keith Haring din New York, cu câteva 
luni înainte de a muri de SIDA. Trei băieţi cu cuțite, trei gagii cu 
şişuri, aproape nişte copii. Le-am spus: 


— Staţi cuminţi, sunt un coleg. 

Au crezut că vreau să-i fentez. 

— Coleg pe dracu', te tai, a lătrat Brunetul, care e cel mai 
hotărât. Scoate tot ce ai. 

— Sigur că da, prieteni, sigur că da, spun eu dându-le ceasul şi 
portofelul. Ştiam eu că mi se va întâmpla asta mai devreme sau 
mai târziu. Consider asta la fel de drept ca plata pentru folosirea 
autostrăzilor. Acesta e cartierul vostru şi voi hotărâți ce vamă 
trebuie plătită pentru a-l vizita. E corect, berea trebuie plătită. 

Se priveau un pic speriaţi de seninătatea mea. Au şters-o fără 
să-şi ascundă îngrijorarea. Tipii ciudaţi, care nu se poartă aşa 
cum se aşteaptă cuţitarul, nu prevestesc nimic bun, provoacă 
totdeauna neplăceri. În mod sigur că după ce au dispărut după 
primul colţ de stradă, s-au refugiat într-un bar pentru a comenta 
ce tip ciudat eram eu. 

M-a remontat acest gând. Ziua următoare, în timp ce tatăl meu 
mă avertiza că nu mi-ar strica să trag o spaimă spre binele meu, 
m-am distrat jucându-mă vesel cu amintirea atacului, cu 
zâmbetul dansând ascuns în umbra mustăţii. 

l-am revăzut chiar în acea noapte. De fapt, am plecat în 
căutarea lor, deşi nu am recunoscut-o deschis faţă de mine 
însumi. Am dat târcoale la întâmplare prin subterana cea mai 
adâncă a oraşului subteran, distrat, ascultând la walk-man 
Nopțile albe ale Margaritei Castell, la doi zero trei. Acesta fusese 
un program cu o voce senzuală, catifea şi şoapte, cu apeluri de la 
clienţi excitaţi, dintre acelea care erau la modă cu ani în urmă, 
când eram mai tineri şi mai derbedei. Acum ţara s-a făcut iarăşi 
mai cuminte şi mai reţinută, iar Marga despletită a devenit o 
Margarita Castell foarte serioasă, care vorbea în fiecare seară 
despre subiecte teribil de actuale cu câteva personaje calificate. 
„Azi aş vrea să vorbim despre a patra victimă a Omului cu Briciul. 
Alături de noi se află...”. A patra victimă (care, din cauza 
caracteristicilor sale speciale, a rămas cunoscută doar sub 
această denumire emblematică, a Patra Victimă) era o fetişcană 
de şaisprezece ani (la început, s-a spus că ar fi avut paisprezece, 
dar apoi s-a aflat că avea şaisprezece), machiată strident ca o 
târfă bătrână, gene false şi câteva straturi de ruj de buze, 
îmbrăcată ca o târfă cu ciorapi ajuraţi, fustă scurtă, pantofi cu toc 
cui şi jerseu decoltat, dar virgină, aşa cum o va demonstra 
autopsia. Aceasta era ştirea zilei, care a apărut cu litere de-o 


şchioapă pe prima pagină a £/ Caso: „Târfa era virgină.” Eu 
râdeam de comentariile invitaţilor. „O încăierare.” „O fetiţă?” 
„Nu, nu, o încăierare, o ceartă.” „Ah, dar atunci nu mai era doar 
o fetiţă.”! l-am întâlnit pe micii mei tâlhari, ca unul care nu-şi 
doreşte acest lucru, într-un bar cu animatoare, aproape de ora 
închiderii. Ei nu m-au văzut. Eu doar m-am arătat, i-am localizat 
şi m-am retras imediat. l-am aşteptat în stradă. l-am văzut 
ieşind, beţi şi greoi, înduioşător de vulnerabili, ei care arătau atât 
de fioroşi, râzând fără chef de orice. 

l-am urmărit. 

La Nopțile albe ale Margaritei Castell, la doi zero trei pe scală, 
cineva ajungea la strălucita concluzie că, din moment ce era 
virgină, asta însemna că a Patra Victimă nu se prostitua, iar un 
reprezentant al Departamentului de Presă al Poliţiei, dând 
dovadă de un tact deosebit, a replicat că există multe feluri de a 
practica prostituţia păstrându-ţi virginitatea. Unul din tâlhari a 
rămas într-o pensiune din strada San Ramon. Ceilalţi doi s-au 
îndreptat cu o motocicletă spre periferia oraşului. Eu aveam 
maşina parcată într-un loc strategic şi am putut să mă lipesc de 
ei fără să fiu văzut (ceea ce nu mi-a fost greu, întrucât mergeau 
ca orbii), pe Ramblas în sus, Gran Via, Meridiana, până la un 
deprimant oraş-dormitor, unde au mai băut nişte bere înainte de 
a se adăposti în hogeacurile lor. 

l-am ţinut sub supraveghere întreaga săptămână care a urmat, 
ascuns în umbra colţurilor de stradă, amestecat printre clientela 
unui bar plin-ochi, în penumbra unui cabaret de joasă speţă, 
mereu cu walk-man-ul în urechi, savurând WNoptile albe ale 
Margaritei Castell, pe doi zero trei, acolo unde, mai devreme sau 
mai târziu, terminau invariabil prin a vorbi despre a Patra Victimă 
şi, prin ricoşeu, despre cele trei de până atunci. 

Scandalul ajunsese chiar şi pe primele pagini ale revistelor 
sentimentale atunci când nişte părinţi neconsolaţi, a căror fiică 
dispăruse de la domiciliul familial, au venit la poliţie şi au 
recunoscut-o pe micuța lor Silvia în fotografiile post-mortem ale 
celei de acum faimoasă a Patra Victimă. Până atunci, unele 
declaraţii ale poliţiei, bazate pe principiul că totul este ceea ce 
pare a fi, depăşiseră limitele celei mai elementare prudenţe. 


t joc de cuvinte intraductibil: în limba spaniolă riña înseamnă „încăierare“, iar 
niña, „fetiţă" (n. tr.). 


Obsedaţi să împiedice răspândirea panicii şi, mai ales, să 
liniştească opinia publică, poliţiştii au declarat în mod public că 
„astfel de lucruri li se întâmplă doar celor care le caută cu 
lumânarea”. Bazându-se pe faptul că peştele celei de-a treia 
victime fusese asasinat în aceeaşi noapte în care fusese ucisă şi 
protejata sa, au lansat teoria despre o răzbunare a unui clan de 
traficanţi de droguri ori de traficanţi de carne vie, într-o încercare 
de a-l transforma pe Omul cu Briciul într-o pacoste precum SIDA, 
rezervată exclusiv prostituatelor, drogaţilor şi altor persoane 
care, prin viaţa pe care o duceau, o căutau cu lumânarea. 
Doamnele cu obiceiuri fixe, soţii şi mame exemplare, nu aveau 
de ce să se teamă. lar pentru a face şi mai convingător discursul, 
nu ezitaseră să arunce tot noroiul posibil asupra victimelor, 
mergând până la insulte şi la cuvinte murdare, băgând-o în 
aceeaşi oală şi pe necunoscuta a Patra Victimă, târfa virgină, în 
vârstă de paisprezece ani. Au rămas înlemniţi poliţiştii de la 
Departamentul de Presă, cei de la Secţia de Omucideri, cei de la 
Narcotice, purtătorii de cuvânt şi alţi granguri din Ministerul de 
Interne atunci când a Patra Victimă s-a dovedit a fi Silvia, Silvita, 
de şaisprezece ani, singurul copil al lui don Jacinto Pedreiro, 
preşedintele Băncii Naționale de Finanţări şi Investiții, 
preşedintele Comitetului pentru Studierea şi Controlul Oscilaţiilor 
Produsului Naţional Brut, nepot al faimosului filantrop Mariano 
Pedreiro, creatorul şcolilor Pedreiro, al Muzeului Pedreiro şi al 
Fundaţiei Mariano Pedreiro, sprijinitoarea unor patrimonii 
artistice şi a unor rezervaţii ale naturii. A existat totuşi un 
nătăfleţ dintr-un organism oficial care, simțindu-se ca fiind o 
parte a puterii superioare, a continuat să afirme că şi fiicele de 
bancheri şi mecena se droghează şi se prostituează, dar excesul 
de zel de care a dat dovadă l-a costat funcţia, aşa că a prevalat, 
ca fiind unică şi indiscutabilă, versiunea conform căreia cineva o 
sechestrase pe nevinovata Silvia, o deghizase în târfă şi apoi îi 
tăiase beregata şi îi crestase sânişorii cu briciul. Soții Pedreiro au 
protestat faţă de iresponsabilitatea anumitor ziare, au făcut 
denunţuri. S-au anunţat procese, iar societatea a trebuit să 
accepte că asasinatele Omului cu Briciul nu erau simple 
boroboaţe ale unor traficanţi de droguri care îşi reglau conturile 
în stilul lor caracteristic, ci crimele abominabile ale unui nebun 
care îşi alegea victimele nediscriminatoriu. lar acum opinia 
publică a reacţionat într-adevăr, protestând cu indignare, „nu 


există stat de drept, nu există justiţie, nu există securitatea 
cetăţeanului, oricine poate să hălăduiască prin oraş având un 
brici cu care să taie beregata cetăţenilor oneşti ce îşi plătesc 
impozitele şi îşi ţin în dinţi cartea de identitate”. Se specula 
posibilitatea, chiar probabilitatea, ca asasinul să fie un cetăţean 
onest care îşi plăteşte impozitele, iar acest lucru a stârnit 
nervozitatea unui număr foarte mare de oameni. 

În barurile pe care le frecventau cei trei tâlhari ai mei, femeile 
uşoare erau de părere că victimele îşi meritaseră soarta, pentru 
imbecilitatea de care dăduseră dovadă, „sunt nişte nemâncate, 
care se lasă să li se facă orice pentru câţiva bănuţi, fără să 
crâcnească”, cui i se întâmplă să se lase dusă într-o fundătură, 
pe un maidan, pe străduţele întunecate din Zona Liberă, pe plaja 
de la Barceloneta, la patru dimineaţa? Lor nu li s-ar putea 
întâmpla aşa ceva pentru că, uite, de la apartament la bară şi de 
la bară la apartament, pe mine nu mă prind. In afară de asta, 
Pepe al lor nu ar permite niciodată să se întâmple aşa ceva. E 
clar, merg pe cont propriu şi se întâmplă ce se întâmplă. „Mă 
simt foarte apărată de Pepe al meu, avem mare noroc cu el, aşa 
cum avem noroc de peştii care ne protejează”, peştii nefiind însă 
niciodată prezenţi în aceste conversații. 

Din vorbe auzite întâmplător, am aflat că cele trei canalii ale 
mele se numeau Brunetul, Vopsitul şi Ruby, că toţi trei cochetau 
cu heroina, convinşi că nu vor ajunge dependenţi de ea. Eu îi 
numeam Trio Chefliii şi am ajuns să mă apropii sufleteşte de ei. 
Brunetul locuia în pensiunea din strada San Ramon împreună cu 
bătrâna sa mamă, o femeie obeză şi exuberantă care avea 
obiceiul să strige tot felul de grosolănii din balcon. Ruby şi 
Vopsitul trăiau împreună cu părinţii lor, oameni umili care se 
luptau cu şomajul, trăind din expediente. 

În timp ce duceam formulare dintr-o parte în alta a biroului 
tatălui meu, ori (încă mai bine) când luam masa la mătuşa 
Mercedes, sărbătorind cu tacâmuri de argint ziua ei onomastică, 
Moët & Chandon, zâmbete mieroase şi degete mici ridicate, îmi 
plăcea să evoc acele chipuri dezgustătoare, acele vieţi sordide, 
beţiile, râsetele fără dinţi, injectările furişe, coiturile precipitate 
din fundăturile mirosind a urină. Mă gândeam că Trioului de 
Cheflii (cum le spuneam eu) le-ar plăcea să dea o spargere la 
mătuşa Mercedes, să-i ia argintăria, să îi urineze în vaza cu 
gladiole artificiale şi să-şi facă nevoile pe salteaua de fulgi 


cumpărată la Oslo. 

— ... Acum, când toată lumea acceptă deja fără rezerve teza 
conform căreia Omul cu Briciul este un bolnav mintal, spunea 
Margarita Castell pe doi zero trei, ar putea unul dintre 
dumneavoastră să-mi spună ce fel de boală psihică se presupune 
că ar avea? Se poate diagnostica, ţinând seama de crimele sale, 
chiar şi fără să-l cunoaştem, dacă este un paranoic, sau 
schizofrenic... sau... 

— Evident că e vorba de un psihopat, spunea foarte fâşneaţă 
specialista în psihologie Diez. 

— ... un psihopat... confirma o voce groasă, virilă, cu inflexiuni 
argentiniene, dând de înţeles că, între alte multe lucruri, Omul cu 
Briciul ar putea fi şi un psihopat. 

— Eu nu cred că e un psihopat, a replicat o voce răguşită cu un 
puternic accent catalan. A urmat o teribilă dregere a glasului 
care a produs turbulenţe între piept şi spate şi apoi o încercare 
de a continua. Acest individ este prea deteriorat pentru... 

— Vă rog să mă scuzaţi o clipă, domnule doctor Borrás, l-a 
întrerupt Margarita Castell. Să o luăm în ordine, pentru a lămuri 
noţiunile. De ce spuneţi dumneavoastră că e un psihopat, 
doamnă doctor Diez? Ce este un psihopat? 

Intr-o zi, Brunetul, Vopsitul şi Ruby s-au mutat la Ensanche, 
pentru a da lovitura la nişte bancomate. Eu râdeam de unul 
singur, ascuns în maşină şi camuflat sub căştile walk-man-ului, 
privind cum dădeau prima lovitură, cu Brunetul mereu în 
avangardă, având în mână şişul desfăcut, arătându-şi dinţii ca un 
câine furios. Clientul cu mâinile tremurând, care nu pot ţine 
portofelul, conţinutul acestuia care se împrăştie pe jos, bancnote, 
hârtii, cărţi de identitate şi permise pentru cluburi private, cărţi 
de vizită, de credit şi bilete de autobuz. Râsete, un şut în fund şi 
„ai grijă, ai mare grijă cu turnatul la gabori, că ştim cine eşti şi 
unde stai”. 

A doua lovitură mi-a oferit ocazia pe care o aşteptam. Mă 
aflam într-un intrând oblic, de unde controlam cele două străzi 
perpendiculare. Pe una din ele mergeau băieţii mei ţinându-l de 
ceafă pe un fraier care făcea pe el de frică. Pe cealaltă, fără ca ei 
să o poată vedea, se apropia o maşină a poliţiei cu luminile 
stinse. Am aşteptat momentul potrivit. Exact atunci când agenţii 
săreau din maşină şi strigau „Hei, voi aceia!”, în timp ce se 
repezeau spre băieţi. Am băgat în prima şi am catapultat maşina 


pe mijlocul trotuarului. Am început să claxonez ca nebunul, în 
timp ce mă năpusteam spre poliţişti, ca şi cum aş fi vrut să-i 
strivesc de geamurile băncii. Am frânat însă la timp, iar ei s-au 
ferit la timp, strigând şi căutându-şi pistoalele. Am tras de volan 
şi m-am îndepărtat cu toată viteza, după ce i-am dispersat pe 
actorii dramei la fel ca unul care răstoarnă o tablă de şah cu 
două mutări înaintea matului. 

Am şters-o, lăsând în urmă Împuşcături, strigăte şi scrâşnete 
de frână. M-am pierdut în noapte, m-am volatilizat şi, înecat în 
adrenalină şi plăcere, m-am materializat din nou pe străzile lor, 
în labirintul unde le plăcea să se piardă. Cu inima bătându-mi 
puternic şi avid de un răspuns afirmativ, mă întrebam dacă Trio 
Chefliii reuşiseră să scape de poliţai şi am devenit beat de 
fericire când am constatat că reuşiseră, că erau acolo, 
împărţindu-şi prada şi comentând, probabil, ce tip ciudat era cel 
cu maşina, auleu ce tip ciudat mai eram eu, mamă-mamă, dacă 
mă  recunoscuseră, dă Doamne. M-am dus la ei şi m-am 
prezentat. 

— Salut. M-au privit, „dar ăsta cine o mai fi?” Sunt fraierul de 
noaptea trecută, mă mai ţineţi minte? Cel care v-a plătit taxa de 
drum. V-am scăpat de gabori mai înainte. 

Şi-au amintit şi s-au arătat recunoscători. Palme pe umeri, 
zâmbete ştirbe, colţi fioroşi care se puneau în slujba mea. 

— La naiba, gagiul ciudat. 

— Ce bei, ciudatule? 

— Hai, ia ceva şi rămânem prieteni pe viaţă. Cum ar fi colegi, 
prieteni faini. 

— ... Cuvântul „psihopat”, spunea doamna doctor Diez, foarte 
pricepută, este folosit de obicei în mod greşit de avocaţii apărării, 
speriindu-i pe procurori şi judecători, ceea ce dă prilejul lansării 
multor aberaţii. Într-adevăr, când psihiatrii legişti apreciază că un 
delincvent este psihopat, avocatul apărării se agaţă de acest 
cuvânt în accepțiunea lui eronată, spunând că, literalmente, în 
limba greacă psihopat este cel care are psykhe-ul bolnav, adică 
bolnavul mintal, nebunul, asimilând astfel conceptul de nebun cu 
cel de persoană care nu ştie ce face. În definitiv, „clientul meu 
este iresponsabil, nu ştia ce făcea”. Acest lucru nu este adevărat. 
Atunci însă, procurorii şi judecătorii protestează, spunând că 
subiectul în chestiune, atunci când încălca legea, ştia perfect ce 
făcea şi, prin urmare, este o persoană foarte sănătoasă din punct 


de vedere mintal, ceea ce este la fel de puţin adevărat. Doctorii 
William şi Joan McCord definesc astfel psihopatia, iar definiţia lor 
este aproape unanim acceptată: „Un psihopat este o persoană 
asocială, agresivă şi impulsivă, care este lipsită de sentimente de 
vinovăţie şi care este incapabilă să aibă legături afective de 
durată cu alte fiinţe omeneşti.” 

Din acel moment, Trio Chefliii a avut patru membri, la fel ca cei 
Trei Muşchetari. l-am însoţit când au dat următoarele spargeri. 
M-au învăţat multe lucruri, iar eu am descoperit pentru ei noi 
teritorii de vânătoare, în oraşul de sus, unde nu se aventuraseră 
până atunci. Ei dădeau spargerea, iar eu aşteptam în maşină, 
după colţ, garantându-le o fugă rapidă şi curată, într-o maşină 
deasupra oricărei bănuieli. Am împărţit nopţi cu târfe 
supraviețuitoare, cu bere caldă, cu seringi şi cu prize de prafuri. 
Imi spuneau Ciudatul, iar mie asta îmi făcea plăcere. 

Ajungeam târziu la birou sau nu mergeam deloc, iar tata îmi 
arunca priviri şi grimase de compătimire şi dezgust. 

— Ce păcat, Doamne, ce păcat. Ce bine ţi-ar prinde o bătaie 
bună. Eşti tot mai degradat... 

„Ba tu eşti”, îmi spuneam eu şi plecam capul, privind hârtii 
care n-aveau nicio semnificaţie pentru mine. Poliţă era un cuvânt 
cu accentul pe antepenultima silabă, care se asemăna cu 
„poliţie”. lar cuvântul „asigurare” folosea doar pentru a descrie 
cum te simţeai când te refugiai în casă. 

In dimineţile următoare, un tată amărât şi deziluzionat, 
lamentându-se cu lacrimi în ochi şi cu balele curgându-i din gură, 
arunca un întreg dosar cu acte la coş, cu totul inutil, făcând să 
zboare prin aer file de ruşine în jurul picioarelor mele, „trebuie să 
accepţi că noctambulismul tău îţi aduce prejudicii, fiule, mintea 
noastră are şi ea limitele ei”, ruşinându-mă cu hegemonia lui de 
tată şi patron, „totul e greşit, totul trebuie făcut din nou”, în timp 
ce eu mă refugiam în gânduri de răzbunare: „Când o să te prindă 
Trio Chefliii, o să vezi tu. Dacă te prind, vei ajunge să-mi lingi 
tălpile pantofilor.” Parcă îl şi vedeam năucit între cei trei borfaşi, 
cu un aer de demnitate ieftină care se făcea ţăndări la cel mai 
mic contact cu realitatea, îl vedeam, degradat, alungat, răsturnat 
de pe piedestal şi condamnat la a curăța latrine. Şi râdeam, 
râdeam singur şi fără zgomot, la începutul sau la sfârşitul visului, 
ori râdeam circumspect când el mă zăpăcea cu filipicele lui. 

— ... Ştii că aş face orice pentru tine, fiule. Totdeauna am 


făcut-o. Dar scuteşte-mă de sacrificiul autodistrugerii tale. Eşti 
tot ce mi-a rămas şi, cu toate că eu mă văd în stare să am grijă 
de mine însumi, mă simt neputincios atunci când mă confrunt cu 
aiurelile tale. Să dea Dumnezeu să nu trebuiască să te căieşti 
toată viaţa. 

— Un psihopat, un psihopat, conform definiţiei doctorului Leo 
Kanner, nu este decât „o persoană care nu te place”, draga mea, 
a intervenit invitatul argentinian, care nu era de acord cu femeia 
atotştiutoare. 

— Nu, iartă-mă... a încercat să opună rezistenţă doamna 
doctor Diez. 

— Nu, iartă-mă dumneata pe mine, draga mea, căuta să se 
impună argentinianul, cu un ton exagerat de amabil şi cu acea 
intransigenţă care transformă orice „draga mea” în cea mai urâtă 
dintre insulte. Definiţia psihopatului dată de dumneata este 
eminamente morală şi moralistă. lartă-mă, dar pentru dumneata 
un psihopat este un domn neplăcut, care încalcă legea. Adică, 
pentru dumneata, toţi cei care încalcă legea sunt psihopati, 
bolnavi mintal, chiar dacă motivațiile lor sunt politice ori sociale, 
chiar dacă actele lor sunt produsul mizeriei, al provocării... 

— ... Crede-mă, fiule, că mă rog lui Dumnezeu, iar dacă fac rău 
Îl rog să mă ierte, crede-mă că îl implor în fiecare seară atunci 
când îmi fac rugăciunile să-ţi trimită o mică pedeapsă, o cât de 
mică învăţătură de minte, un mic vârf de aisberg care să-ți 
permită să ghiceşti teribilul pericol care te ameninţă din 
adâncurile apelor furtunoase... 

Până când nu am mai putut. Am aşteptat să iasă din biroul 
meu şi am urlat printre dinţi, în sinea mea, că asta depăşea de 
acum orice măsură, că nu mai eram la vârsta la care să mai 
suport asemenea infamii, că nu mai eram dispus să îndur toate 
astea nici măcar o clipă. Am fost pe punctul de a-i da foc, cu 
bricheta mea Dupont de aur, contractului foarte important al 
domnilor Requena, dar m-am gândit mai bine. Pentru a nu lăsa 
urme de cenuşă sau de miros de hârtie arsă, am deschis 
fereastra, am transformat contractul într-un superreactor de 
hârtie şi l-am aruncat în stradă, în timp ce îmi compuneam 
expresia cea mai convingătoare pentru a spune că acel contract 
nu a ajuns niciodată în biroul meu, „probabil că te-ai zăpăcit, 
tată. Doar ştii că eu nu pierd niciodată nimic, întreab-o în orice 
caz pe secretară”. În acea seară le-am făcut Trioului Chefliilor 


geniala mea propunere. Era vorba de a scoate de la tata oricâţi 
bani ar dori ei. Ocazia vieţii lor (a vieţii noastre). 

— De ce nu mă sechestraţi? 

— Ce-ai spus? 

— Pe tine? 

— Să te sechestrăm? 

— Bineînţeles. Eu m-aş lăsa sechestrat cu multă plăcere! lar 
tata va scoate banii de răscumpărare. Sunt sigur că o va face. 

Tata Tânguitorul va înghiţi gogoaşa, sunt sigur, întrucât ştia că 
eu frecventam străzi rău famate şi indivizi dubioşi. Va plăti oricât 
pentru a-şi salva odrasla mult iubită, în care şi-a pus toate 
speranţele, cum să nu plătească. 

„Dragă tată, cu un scris tremurat dar identificabil, mi-e teamă 
că am fost sechestrat. Pedeapsa exemplară pentru care te-ai tot 
rugat a căzut asupra mea...” Am adăugat cartea mea de 
identitate ca dovadă a faptului că eram în mâinile lor şi am trimis 
scrisoarea prin poştă, cu timbrul lipit cu partea de sus în jos, aşa 
cum se spune că şi-ar trimite ETA corespondenţa. . 

— Nu, vă rog să mă scuzaţi, dar nu este aşa. In spatele unei 
psihopatii se ascunde totdeauna o psihoză gravă... 

— Conform opiniei dumitale, draga mea, un vânător de balene 
ar fi în ziua de azi un psihopat, pentru că încalcă legile care 
interzic vânătoarea unei specii de animale pe cale de dispariţie. 
În schimb, căpitanul Achab al lui Melville nu ar fi un psihopat 
pentru că în acea epocă vânatul balenelor nu era interzis şi nu 
numai că nu era interzis, dar vânătorii de balene erau nişte eroi 
admiraţi de toată lumea... 

— Scuză-mă, domnule Pisani, dar în această privinţă greşeşti 
dumneata, s-a impus în cele din urmă femeia atotştiutoare 
transformată în leoaică, pentru că vorbeşti de încălcări ale legii, 
de delicte, de interdicții, în timp ce eu nu fac acest lucru. A limita 
conceptul de psihopatie la zona delincvenţei este o eroare care 
nu poate fi justificată... 

— Dar dumneata ai spus-o, draga mea!... protesta 
argentinianul cu un glas de sirenă. 

M-au dus în ruinele unei vile din apropierea deprimantului 
oraş-dormitor în care locuiau Ruby şi Vopsitul, pe un teren viran 
în care se îngrămădeau până cu puţin timp în urmă ultimele 
cocioabe ale oraşului. Barăci de paiantă, uralit, lemn şi carton. 
Primăria le demolase, dând despăgubiri de câte un milion pentru 


fiecare cocioabă, dar buldozerele ei nu putuseră veni de hac 
ruinelor orăşelului de vacanţă al unor foarte vechi clase înstărite. 
În scrisoare îi spuneam tatălui meu că răpitorii mei vor lua 
legătura telefonic cu el pentru a stabili condiţiile de plată a 
răscumpărării şi modalitatea în care aceasta urma să se facă. Eu 
nu voiam să vorbesc la telefon cu tata, de teamă să nu îşi dea 
seama că ceva nu era în regulă după tonul vocii mele ori că mă 
va pufni râsul în mijlocul discuţiei, aşa că Brunetul s-a dus singur. 

Am rămas vorbind de una şi de alta cu Vopsitul şi cu Ruby. Ne- 
am hotărât ce vom cumpăra când vom fi milionari, unde vom 
călători. Cincizeci de milioane îi ceream lui tata. Cincizeci, niciun 
ban mai puţin. Pentru a face mai uşoară aşteptarea, i-am invitat 
să asculte Nopțile albe ale Margaritei Castell, la doi zero trei, „azi 
vom continua să vorbim despre subiectul care monopolizează 
deja nopţile noastre albe, acel Om cu Briciul care ne alungă 
somnul, şi contăm pe părerile autorizate ale doctorului psihiatru 
Pau Borrâs, de la Institutul Catalan de Prevenire a Bolilor Mintale 
de la Valles, pe cele ale specialistei în psihologie clinică Alicia 
Diez şi ale doctorului Guillermo Pisani, psiholog terapeut...” 

— Despre ce vorbesc? întreba Vopsitul. 

— Dacă asasinul târfelor e nebun sau nu e nebun. 

— Păi, e limpede că e nebun, nu-i aşa? 

— Da, dar vor să stabilească ce fel de nebun e. 

— Păi, nebun-nebun, nu? Ce, sunt mai multe feluri de nebuni? 

— Da, omule, intervenea Ruby, pe un ton de uşoară zeflemea, 
sunt dilii, sonaţi, ţăcăniţi, aiuriţi, glumeţi, smintiţi... Sunt cei 
cărora le lipseşte o doagă, cei care sunt sisi şi cei cărora le umblă 
mintea cu sorcova. 

— In definiţia mea, domnule Pisani, se încadrează perfect 
căpitanul Achab, deşi săracul om era mai curând un paranoic 
decât psihopat, dar se încadrează perfect şi militarii cei mai 
decoraţi, bancherii cei mai faimoşi, politicienii de mare succes... 

— Dumneata spui că toţi aceştia sunt psihopaţi? o incita 
argentinianul pregătind terenul pentru aberaţie. 

— Spun că pot să fie. Că mulţi dintre ei probabil sunt, pentru 
că una din caracteristicile psihopatului, care se degajă cel mai 
uşor din definiţia lui, este că nimeni şi nimic nu-l poate face să se 
oprească atunci când vrea să obţină ceea ce îşi propune. 
Incapacitatea sa de a face personal compromisuri, lipsa 
sentimentului de vinovăţie, marea sa putere de seducţie, bazată 


de obicei pe minciună şi prefăcătorie, fac din el cadrul de 
conducere agresiv perfect, termen apărut tocmai în America, 
patria psihopaţilor... 

— Spui că toţi americanii sunt psihopaţi, doamnă?... 

— Doar o insinuez, dragul meu, şi-a desăvârşit lovitura 
încercata specialistă în psihologie. 

— Ascultă, mă întreba Ruby, sincer interesat. Şi noi suntem 
sicopaţi din ăia sau nu suntem? 

Eu râdeam şi îl corectam: 

— Psihopat, Ruby. PSlhopat, cu „p”, accentuând pe „psi”. 
Sicopat înseamnă „bolnav cu gaura” şi aşa pot fi doar doamnele. 

Râdeam, nervoşi, excitaţi, ne uitam la ceas, dar Brunetul nu 
mai venea. Eu mi-l imaginam încasând una din predicile tatălui 
meu. Mi-l imaginam îngăimând: „Cum doriţi dumneavoastră!” 

Intervenea Margarita Castell: 

— lar dumneavoastră, domnule doctor Borrâs, care sunteţi atât 
de tăcut, de ce spuneaţi mai înainte că nu-l consideraţi pe Omul 
cu Briciul un psihopat? 

— Pentru că Omul nostru cu  Briciul, cum îi spuneţi 
dumneavoastră, revenea vocea neregulată, răguşită şi gâjâită, 
plină de turbulenţe, demonstrează că e foarte deteriorat. Unul 
din lucrurile care îl caracterizează pe psihopatul de manual este 
că acţionează în beneficiu propriu, obţine un profit din 
nelegiuirile sale, în general de natură economică. Poate ucide 
pentru a fura, sau pentru că este plătit să o facă. Ar putea fi 
ucigaşul, asasinul plătit, torturatorul pus de altcineva, putea fi 
acel traficant de droguri pe care îl bănuia poliţia cu câteva zile în 
urmă... 

— Scuzaţi-mă, se apăra doamna doctor Diez, dar Omul cu 
Briciul poate să obţină foloase pe care nici nu ni le imaginam. 
Crimele pot să fie o modalitate de exorcizare, un catalizator, o 
defulare... 

— Da, dar... mormăia doctorul Borrás cu o ironie lăudăroasă. 

— Am mai spus că în spatele unui psihopat se ascunde 
totdeauna o psihoză, aşa cum fără îndoială ştiţi... 

— Atunci, sărea argentinianul, care se aprindea în mod vizibil 
ori de câte ori specialista în psihologie lua cuvântul, atunci de ce 
să-l numim psihopat? Dacă e o psihoză, să-i spunem psihoză şi 
nu altfel! Omul acesta este un psihotic! striga el cu o voce 
ascuţită, ca şi cum în acele clipe îl vedea pe Omul cu Briciul la 


lucru, măcelărind prostituate la o distanţă de o sută de metri de 
locul în care se afla el. Acest om este un psihotic şi trebuie tratat 
ca atare, aşa trebuie tratat şi numit! 

— Da, vedeţi... Da, vedeţi... s-a băgat în vorbă, mucalit, 
doctorul Borrás, cu un puternic accent catalan. Problema e că e 
foarte greu să pui un diagnostic fără să-l ai pe pacient în faţa ta, 
fără să stai de vorbă cu el şi să-i faci nişte teste... 

— Domnule Pisani, intervenea moderatoarea. Cum aţi defini 
dumneavoastră un psihopat? 

— Un psihopat? Acesta... Păi, să vedeţi... într-un caz ca acesta, 
eu aş prefera să folosesc o nouă denumire. Am putea vorbi de 
sindromul lui Oreste, întrucât este îndeobşte acceptat că acest 
gen de criminali au obiceiul de a-şi omori mama în fiecare 
victimă, pentru a-şi răzbuna tatăl, nu-i aşa? Ei, bine, dar pentru a 
răspunde la întrebarea dumneavoastră, am spune că un psihopat 
este... 

În acel moment a sosit Brunetul şi am închis radioul. Ni s-a 
părut că întârziase secole întregi. lar când a apărut în uşa vilei 
ruinate, privindu-ne ţintă, de parcă ar fi fost buimăcit, am ştiut că 
aducea veşti proaste. 

— Ce e? Nu vrea să plătească? 

— Ba da. Acceptă să plătească. 

— A anunţat poliţia? 

— Nu. Nu a anunţat poliţia. 

— Atunci ce s-a întâmplat? 

Brunetul mă privea pe mine, mai ales pe mine. Cu ochi în care 
se vedea panica. De parcă i s-ar fi părut că eu devenisem dintr- 
odată foarte periculos. 

— Nu crede că te-am sechestrat. 

— Nu crede? S-a mai pomenit un asemenea imbecil? Bine, dar 
cartea de identitate pe care i-am trimis-o? 

— Zice că am fi furat-o din portmoneu, că nu putem dovedi 
nimic cu ea. Şi că rândurile trimise nu sunt scrise de tine. 

— Cum nu sunt scrise de mine? Nu le-am scris eu, eu însumi, 
în faţa voastră, cu mâna mea... E un ticălos! Mi-l şi imaginam pe 
tata, neîncrezător şi avar, gândindu-se: „Ducă-se la naiba, 
nemernicul, să se înveţe minte, bine i-au făcut”. Să se ducă în 
mă-sa! Trebuie să vorbesc cu el... 

— Nu, m-a oprit Brunetul, care nu terminase tot ce avea de 
spus. Nu e nevoie. A spus că va plăti... 


Asta m-a derutat. 

— Cum adică? 

Aveam impresia că eu eram singurul care se mişca. Şi mă 
mişcăm chiar prea mult, în timp ce ceilalţi rămâneau nemişcaţi, 
privindu-se, privindu-mă şi tăcând. Am avut un presentiment 
fatal. 

— Cum să plătească? Doar ai spus că nu a crezut minciuna. 

— ... Păi... A spus exact aşa: „Pentru ca eu să vă dau banii”, 
citat textual care te scuteşte de responsabilităţi, ce teribile sunt 
citatele textuale. „Pentru ca eu să vă plătesc, va trebui să-mi 
trimiteţi degetul arătător al fiului meu, pentru ca eu să pot 
compara amprenta lui digitală cu aceea de pe cartea lui de 
identitate...”. 

Asta nu putea să o fi spus tata. Nu-l recunoşteam în cuvintele 
lui textuale tot aşa cum el nu mă recunoscuse (spunea că nu mă 
recunoscuse) în scrisoarea mea de sechestrat. 

— Nu a spus-o serios! Este un fel de a vorbi! A spus asta 
pentru că nu a crezut, pentru că era sigur că este imposibil să o 
faceţi...! 

Stomacul mi s-a făcut cât o nucă, orificiul anal mi s-a strâns 
până la cicatrizare. Am încercat să-mi amintesc ultimul zâmbet 
pe care mi-l adresase tata, „de ce ai tu nevoie este o bună 
învăţătură de minte”, ultimul său gest drăgăstos, „ce bine ţi-ar 
prinde nişte bice zdravene”, ultima sa mostră de dragoste 
paternă. A fost zadarnic. 

Vopsitul şi Ruby m-au înhăţat de braţe. Brunetul a apucat şişul. 

— Dar eu cred că va plăti dacă îi trimitem degetul tău, nu ţi se 
pare? Eu cred că va plăti. Nu poate fi atât de barbar. 

Cred că tata era mulţumit, foarte mulţumit, mai mult decât 
mulţumit, probabil că râdea în hohote, tata, psihopat de rahat. 


5 


CU BRICIUL ÎN MÂNĂ 


Se spune că după lăsarea nopţii aleargă prin oraş un nebun cu 
un brici. Se spune că a omorât deja trei, nu, patru, nu ştiu pe câţi 
i-a terminat. Se grăbeşte aşa de tare că nu mai poţi ţine 
socoteala. Ziarele scriu despre el cu titluri pe toată pagina, poliţia 
poate promite şi promite, psihologii avansează teorii îndrăzneţe. 
Nu există martori. Secretarele vorbesc despre el, speriate, în 
timp ce-şi beau dimineaţa cafeaua cu croasant, aranjându-şi 
discret elasticul de la chiloţi, care le strânge inghinalii. Vorbesc 
despre el clientele la măcelărie, în timp ce observă mâinile lui 
Hilario, pline de sânge apos, care taie carne fără manii, aşa cum 
face un medic legist la autopsie. Se uită la sânge, uluite, iar în 
conversaţia zilnică şi mecanică includ comentarii morbide din 
cronica neagră. 

— Hilario, pune-mi trei fileuri din capac, să fie dulci, şi le 
violează ori nu le violează?, dar dacă nu are timp să le violeze se 
zice că le înfige cuțitul, te rog, taie-mi-l în jumătate, un brici, un 
brici obişnuit, din acelea pe care le poţi cumpăra de oriunde, se 
spune că mai întâi le taie beregata aşa, de la o ureche la alta, ce 
grozăvie, apoi le dezbracă până la brâu, de sus în jos, apoi ţac, 
tac tac, pe sâni, taie-mi-l subţirel, te rog, subţirel că e pentru 
escalop, tac, ţac, ţac, le face o mulţime de tăieturi aşa, pe sâni, 
vai, ce nenorocire, e destul doar să te gândeşti, un sfert de 
kilogram de carne tocată, şi pleacă alergând, cum adică 
ejaculează, se duce, în fugă, ejaculează?, nu, fuge, vreau să spun 
că fuge, ah, că fuge, am vrut să spun că pleacă apoi în fugă, 
înţelegeţi?, în fugă, păi, asta spun, alergând, of, Doamne, ce 
femeie mai e şi asta, cât e de grea de cap, ejaculează, şi dacă te- 
am văzut, nu-mi mai amintesc de tine, un kilogram de vrăbioare, 
se spune că toate cadavrele au avut aceleaşi semne, e ca o 
marcă a fabricii, cum sunt azi costiţele de miel?, nu are timp să 
le violeze, nu, un os de supă, în afară de asta ucide şi bărbaţi, 
nu?, da, da, ucide şi bărbaţi, am auzit eu la radio, dar mie mi se 


pare că nu, ba da, ba da, sigur, a omorât bărbaţi, dar cum le taie 
țâţele bărbaţilor, ce ţâţe să le taie, le taie fesele, aşa spune la 
ziar, pentru că fesele bărbaţilor se aseamănă atât de mult cu 
sânii doamnelor, ţie ţi se pare că se aseamănă?, nişte resturi 
care să arate bine, pentru câine, păi, le dă jos pantalonii şi le taie 
în cruciş fesele, ţac, ţac, ţac, ba nu, ba nu, ba da, ba da, a 
omorât trei femei şi doi bărbaţi, dar de violat, nimic, eu vreau 
ficat, să fie mare, dacă ţi se pare că nu e mare violare să omori 
pe una, nu, nu, de violat, nimic, adică nu ajunge la penetrare, 
ficat şi rinichi, cum stai cu fuduliile?, stai puţin, asta nu înseamnă 
nimic, sau ce-ţi închipui, că bărbaţii nu pot fi violaţi? Eu cred că 
nimeni nu l-ar putea viola pe soţul meu, nici măcar tipa aia din 
nouă săptămâni şi jumătate, nici dacă ar avea timp un an de zile 
nu l-ar putea viola pe soţul meu, ha, ha, ha, ce chestii spui, 
Adelaida, dar pe unde să-l violeze pe un bărbat, pe la spate, 
femeie, pe la spate, bărbaţii sunt violaţi pe la spate, femeie, nu 
pricepi, ce grea de cap, pe la spate?, în fund!, ce spui?, dar cui îi 
dă prin cap? Şi ce ai spune dumneata, Hilario, dacă dai peste 
omul cu briciul şi te violează din ariergardă? 

— Mie nu mi-e frică de omul cu briciul, a spus Hilario în 
dimineaţa aceasta, ca şi cum ar fi avut o presimţire. Eu ies în 
fiecare seară să-mi beau cafeluţa, să dau pe gât un păhărel, să 
fac o mică partidă, şi nu am de gând să încetez să mai fac toate 
acestea pentru că un ţicnit face tâmpenii pe străzi. Aşa a spus. 
Dacă el face tâmpenii, eu fac şi mai multe. 

Conversaţia a alunecat apoi spre alte teme, „soţia dumitale te 
lasă să ieşi în fiecare seară, în fiecare seară, în fiecare seară? 
Cine este ultima?, soţia mea nu trebuie să hotărască dacă mă 
lasă sau nu să fac ceva, trebuie să-mi mulţumească soţia mea că 
nu o las eu pe ea, vai, sărăcuţul, uite ce spune, ce ai face tu fără 
Patro, nenorocitule, scuzaţi-mă, doamnă, dar eu eram înaintea 
dumneavoastră, mie mi-a lăsat rândul Engracia, ba aşa e, nu, 
scuzaţi”, spre alte teme, dar cea mai importantă, cea care era 
comentată şi la pescărie, şi la florărie, şi la casa de la ieşirea din 
supermarket, şi în stradă, agăţate de căruciorul cu cumpărături, 
cea mai importantă este Omul cu Briciul. 

Omul care se plimbă noaptea, chiar în această noapte, prin 
împrejurimile pieţei San Antonio. Paşi care trezesc ecouri 
indiscrete în balcoanele şi gangurile din stânga lui Ensanche. 
Noapte goală. Un vânt îngheţat care agită crengile golaşe ale 


arborilor şi gunoiul împrăştiat pe trotuar, care îţi trece prin haine, 
te face să tremuri şi îţi apasă stomacul, ca şi cum, în loc de vânt 
de martie, frig pătrunzător de sfârşit de iarnă, ar fi frica, frica de 
a-l întâlni pe Omul cu Briciul. 

— Mama mă-sii!, dacă îl întâlnesc pe tipul cu briciul, să vezi ce- 
i fac, se gândeşte, vorbeşte singur Hilario, după ce a pierdut bani 
la cărţi, după nenumărate cafele şi păhărele, pe drumul de 
întoarcere acasă. Să vină, să vină, o să vadă el! E atât de frig 
încât îi clănţăne dinţii şi i se crispează pumnii în buzunare. O fi 
trecut efectul coniacurilor şi cafelelor. „Vrei să vin cu tine până 
acasă, Hilario? Nu, nu, stau chiar aici, alături. Dar nu ţi-e frică de 
nebun? Ei, ei, ce frică, ce nebun. Să vezi ce-i fac eu nebunului 
dacă îl întâlnesc. Alaltăieri mi-am cumpărat şi eu un brici.” Omul 
acesta e nebun, iar pe nebuni îi vezi de departe. 

Hilario e convins că îl va vedea de departe. Aşa cum îl vede pe 
nenorocitul acela, acum, pe acelaşi trotuar cu el, pe strada 
Borrell, între Floridablanca şi Tamarit. Pe nebuni îi trădează 
privirea lor halucinată şi pierdută (ca a tipului aceluia care se 
apropie), ca şi pantofii rupţi, hainele prea groase vara şi mânecile 
scurte iarna. Exact ca tipul acela care se apropie mergând pe 
două cărări ca un beţiv, cu mâinile în buzunar, sărman nebun 
nefericit (sărman, nefericit şi nebun), care dintr-o clipă în alta se 
va năpusti asupra lui Hilario şi va înfige cuțitul în el. Dar omoară 
şi bărbaţi? Şi bărbaţi. Îi violează? Pe la spate. Apoi le taie fesele, 
tac, pac. La dracu’, uite-l cum se preface, dând impresia că e 
beat, dând impresia că nici măcar nu te vede, prefăcându-se că 
se gândeşte la ale lui şi dintr-odată, când ajunge în dreptul tău, 
se va transforma într-o fiară. Hilario se hotărăşte să reacționeze 
înainte de a fi prea târziu. Cea mai bună apărare e un atac bun. 
Scoate deja briciul cumpărat de curând şi îl desface cu o 
scuturătură violentă a încheieturii, face să fulgere lama ţintind 
faţa nebunului, a sărmanului, a nefericitului, care face un salt, 
cască ochii cât cepele şi deschide gura cât ocniţa. „Mama mă-sii, 
cine e nemernicul ăsta? Ce vrea?” şi este evident, clar ca lumina 
zilei, că acest om nu este asasinul, că niciunul din cei doi oameni 
nu este încă asasin, pentru că nebunul vrea să exclame: „Ce vrei, 
n-am niciun sfanţ, tocmai m-au alungat din metrou, unde aveam 
de gând să dorm peste noapte, nu am făcut rău nimănui, ajutor”, 
este gata să exclame, dar nu o face, pentru că discipolul Omului 
cu Briciul se pune deja în mişcare, îşi arată colții şi urlă, iar 


nebunul preferă să facă imediat cale-ntoarsă şi să o rupă la fugă, 
„Fir-ai al dracului!”, iar pe Hilario îl bufneşte râsul şi se ia după el, 
strigând şi el „iţi arăt eu ţie!” printre dinţi, cu un ton puţin 
glumeţ, mamă, ce spaimă a mai tras, acum îşi vine în fire şi îşi 
descarcă nervii fugind după el şi scoțând un râset ascuţit şi 
batjocoritor, celălalt a dispărut după colţ, fugind de-i sfârâiau 
călcâiele, iar Hilario o ia după colţ, cu briciul în mână şi e gata- 
gata să dea peste doña Engracia, în rochie lucitoare de mătase, 
cu colier de perle false, haină din piele de pisică, pantofi cu 
paiete, care tocmai făcuse o plimbare până la „Marabu”, 
cochetase cu bărbaţi maturi, educați, dar un pic cam obrăznicuţi, 
tocmai pipăise şi se lăsase pipăită discret, pentru că asta spune 
doña Engracia mereu, că ea a rămas văduvă şi nimic mai mult, 
că a murit soţul ei, dar ea nu, iar aici nu e ca în India, unde soţia 
e arsă împreună cu soţul defunct, o zi e o zi şi trebuie să te 
distrezi, ce, e rău să dansezi patru bolerouri?, şi iat-o pe dona 
Engracia, un pic nervoasă, gândindu-se la Omul cu Briciul, cu 
cheile în mână, deschizând poarta de la intrare, iar în acea clipă 
cineva dă peste ea, se întoarce şi îl vede pe Hilario cu briciul în 
mână, cu un râset care îi dezveleşte dinţii fioroşi, cu briciul în 
mână, şi îl recunoaşte, cu briciul în mână, „Hilario, dar pentru 
Dumnezeu, Hilario!”, şi acum ce fac, cum îi spun imbecilei ăsteia 
că eu nu am de gând, că nu voiam, se deschide gura lui doña 
Engracia, anunțând ţipătul de victimă care va aprinde luminile la 
toate ferestrele, care va activa sirenele de la maşinile poliţiei, 
care va prinde încheieturi în cătuşe, tâlharii intră pe o uşă a 
comisariatului şi ies pe alta, dar dă-i tu la cap unui tâlhar, 
omoară un tâlhar şi vei vedea ce ţi se va întâmpla, şi cum vă 
povestesc eu acum, cum vă spun, dona Engracia l-a văzut deja 
pe Hilario cu briciul în mână, iar mâine se va duce la poliţie şi va 
jura că l-a văzut pe Omul cu Briciul, va jura că ştie cum arată şi îl 
va arăta pe Hilario, măcelarul din colţ, spunând: „El e”, l-am 
văzut eu alergând ca un nebun, cu briciul în mână, prin noaptea 
de pe Ensanche, o va spune clienţilor, iar zvonul va ajunge la 
urechile familiei sale, „cum se poate, Hilario, tu?... le taie 
beregata şi le crestează sânii, pe bărbaţi îi violează pe la spate, 
„cum se poate, Hilario, tu?!...”, va fi o catastrofă, pentru că 
Hilario nu a omorât niciodată pe nimeni, Dumnezeule, Sfântă 
Fecioară, dar acum nu mai are încotro, nu ştiu dacă mă înţelegi, 
acum e deja prea târziu pentru a da explicaţii, „ha, ha, doña 


Engracia, îmi închipui ce gândiţi dumneavoastră, dar vedeţi, 
nebunul cu briciul, păi, nu, ascultaţi-mă, faceţi o greşeală, nu vă 
luaţi după aparente...” lar buna doamnă Engracia, îmbrăcată de 
gală pentru a cocheta la „Marabu”, buna doamnă Engracia, care 
a dat peste adevăratul Om cu Briciul (pentru ea este cel 
adevărat, evident, să vedem, ce părere ai), deschide deja gura să 
strige, dar nu strigă pentru că Omul cu Briciul îi şi face o tăietură 
la gât, o apucă de coafură şi completează tăietura de la o ureche 
la alta, elev avantajat, evitând la milimetru şuvoiul de sânge, 
apoi o împinge în gangul din spatele porţii, ca să nu o vadă 
nimeni, îi deschide haina din piele de pisică, îi sfâşie rochia de 
mătase, încercând să nu-i privească faţa, foarte ruşinat de 
purtarea lui, îi taie sutienul, eliberând ţâţele mari şi 
tremurătoare, apoi ţac, ţac, ţac, cum se spune că face celălalt, 
profesionistul, iar moarta asta va fi pusă în seama lui, ce mai 
contează una în plus, e ca şi cum nebunul cu briciul i-ar face o 
favoare lui Hilario, săracului Hilario, care nu ştie cum a putut să 
se bage în rahatul ăsta, a fost din cauza fricii, a panicii, 
înţelegeţi, oameni buni, e vina autorităţilor, care nu fac nimic, 
care nu au grijă de securitatea cetăţeanului, înţelegeţi, săracul 
om, nu va mai face niciodată aşa ceva, pe cuvânt de onoare, 
Dumnezeu mi-e martor că nu se va mai întâmpla. 


CONFESIUNI ŞI PENITENŢE 


Parohia se află la confluenţa dintre trei lumi cenușii. 

Pe o latură, marele bulevard care a fost o faimoasă zonă de 
distracţii, monumentale terase de cafenea în care mişună 
permanent mulţimi cu pălărie şi cu mâinile în buzunare, teatre de 
toate mărimile şi pentru toate gusturile, receptive la cele mai 
bune spectacole venite direct de la Paris, fastuoase teatre de 
revistă cu duzini de femei frumoase care îşi ridică picioarele la 
unison, freamăt de public cucerit de artă, fenomenul, bogăţia, 
penele multicolore, sâni şi coapse sublime, glume deocheate, 
freamăt care s-a stins cu ani în urmă, freamăt care s-a 
transformat în catastrofă, pentru că nu există ruine mai triste 
decât cele ale templelor plăcerii şi petrecerilor. Azi, din vechiul 
fast nu a rămas decât o stradă lungă, fără personalitate, cu 
pavajul neregulat, faţade decolorate şi privirea nostalgică a 
bărbatului obosit, care vede acolo ceea ce nimeni nu mai poate 
vedea. De partea cealaltă, strada care urcă spre piaţă, spre 
centru, stradă de oameni cumsecade, cu dimineţi reci de iarnă 
pentru a merge la lucru, cu prăjiturică de duminică şi veşnicul 
zâmbet de circumstanţă, stradă de oameni care s-au născut 
bătrâni şi nu au simţit trecerea anilor, staţiune balneară tristă şi 
inofensivă în care zac pe moarte cheflii care ar fi trebuit să fie şi 
nu au fost. În sfârşit, a treia lume care flanchează parohia scoate 
la vedere rufe întinse la uscat în balcoane, iar din ea se aude 
hărmălaia de glasuri de femei care au mereu ceva de împărţit cu 
vecinele, sau cu micile haimanale care fug după ce au făcut o 
năzdrăvănie, sau cu soţii lor care beau şi salută cu strigăte 
isprăvile echipelor de fotbal favorite în baruri, acea lume de 
priviri care caută cu osteneală viaţă acolo unde aceasta nu există 
şi de vieţi care caută priviri care să le rezolve problema cinei, 
veselie de zâmbete ştirbe, de dinţi de aur, colţuri cu umezeli 
suspecte şi o cazarmă în care Garda Civilă se apără de mizeria 
din exterior. Lumea cenuşie, tristeţe a ceea ce a fost şi nu mai e, 


lumea cenuşie mediocră a ceea ce nu a fost niciodată şi lumea 
cenuşie murdară a mizeriei. 

Bărbatul obosit se bucură fără entuziasm că nu i-a fost dat să 
îmbătrânească în niciuna dintre cele trei lumi, nici privindu-se în 
oglinda ştearsă a petrecerilor nostalgice, nici târşâind papuci de 
casă pluşaţi, nici îmbătându-se în baruri pline de fum, târfe şi 
televizoare. Oftează pe ascuns, pentru că a învăţat de o viaţă să- 
şi ascundă sentimentele şi oboselile, şi trece de grilajul care 
înconjoară micuța curte interioară, nisipoasă şi însorită ca un 
deşert. Se apropie de ceea ce a fost chinovie benedictină în 
secolul al XII-lea, mănăstire din care nu au mai rămas decât o 
biserică şi o galerie interioară în stil romanic, modeste şi semeţe 
în acelaşi timp, la fel ca un călugăr umil care ascunde în tăcere 
convingerea de a fi cel mai bun dintre oameni, cel care şi-a 
câştigat un loc mai bun în ceruri. 

Bărbatul obosit ajunge în biserică trecând prin galeria 
interioară, pentru că îi plac umbra şi reculegerea pe care aceasta 
i le oferă, îi plac arcadele lobulare şi coloanele dispuse simetric, 
ca şi fântâna plină de muşchi din centru, se simte important când 
trece pe lângă sarcofagele de piatră, care conţin rămăşiţele 
pământeşti ale unor binefăcători medievali, se simte înţelept 
pentru că ştie acel colţ îndepărtat şi necunoscut al oraşului, aşa 
cum numai el poate să guste această plăcere. In afară de asta, 
să intri prin galerie este ca şi cum ai intra pe uşa din spate, prin 
surprindere şi pe furiş, iar asta se potriveşte cu starea sa 
sufletească şi cu intenţiile sale. 

Biserica are planul în formă de cruce grecească şi păstrează 
eleganța decentă a locurilor sărace, dar sfinte, un aer de 
catacombă a vechilor creştini. Preotul care oficiază slujba, 
îmbrăcat în veşmânt de culoare violetă, pare cel mai sincer 
dintre toţi cei pe care bărbatul obosit i-a văzut în viaţa lui de 
catolic practicant. Pare apostolul cel mai luptător, cel mai convins 
şi convingător, iar publicul său răspunde „roagă-te pentru noi” cu 
o monotonie mai puţin monotonă decât în alte biserici, 
convingerea sa este categorică, de militant care frizează 
fanatismul. 

O femeie cu o rochie de imprimeu, colorată, de vară, stă în 
genunchi pe o latură a confesionalului, foarte liniştită, iar preotul 
o ascultă cu capul plecat şi cu ochii închişi, foarte concentrat 
asupra păcatelor şi vinilor altora. Nimeni altcineva nu mai 


aşteaptă pentru a se spovedi. Bărbatul obosit îşi face cruce, 
îngenunchează pe banca mai apropiată de confesional şi se 
cufundă în propria conştiinţă pentru a o examina în profunzime. 
Astăzi se gândeşte la ce va spune, pentru că nu va spune 
aceleaşi lucruri ca de obicei. Ori, cel puţin, nu va spune doar 
lucrurile pe care le spune de obicei. Se întreabă dacă va avea 
suficient curaj pentru a spune ceea ce trebuie. Bărbatul e obosit, 
pentru că a învăţat de mic că lucrurile sunt ori albe, ori negre, iar 
de-a lungul întregii sale vieţi nu a văzut decât mai multe tonuri 
de gri. Toată înţelepciunea lui se baza pe capacitatea de a 
distinge binele de rău şi nu a fost niciodată capabil să acuze sau 
să dezvinovăţească pe cineva cu certitudine. Este prea obosit 
pentru a face un act de respingere şi durere în faţa păcatelor, dar 
ştie că asta nu are prea multă importanţă. A fost o dată îndurerat 
şi dezgustat profund, dar efectele sacramentului au fost foarte 
asemănătoare cu cele din alte zile. II oboseşte să repete mereu 
acelaşi lucru. Este atât de obosit, încât nu-i lipseşte mult pentru a 
crede că această pantomimă nu foloseşte la nimic. Poată că azi, 
când va introduce noi variante, va descoperi noi posibilităţi ale 
sacramentului. 

Femeia cu rochie de imprimeu îşi încheie spovedania, preotul 
se desparte de ea cu o binecuvântare măsurată şi fără grabă, îi 
oferă etola ca să o sărute privind-o ţintă, de parcă nu ar fi putut 
să creadă că acea persoană ar fi în stare să comită asemenea 
păcate, ca şi cum s-ar fi asigurat că sărutul depus pe ornamentul 
sfinţit este lipsit de intenţii rele, iar femeia pleacă ţinând capul 
plecat, serioasă, senină, uşurată, poate şi un pic fâstâcită, iar 
bărbatul obosit se ridică în picioare şi-l priveşte pe preot în ochi. 

Preotul nu are vârsta bărbatului obosit, dar şi el a trăit mult. 
Are nişte ochi albaştri, blânzi, apoşi deoarece a plâns mult, şi 
pare la fel de obosit ca şi el. Işi dă asentimentul, dându-i voie să 
se apropie, iar penitentul îngenunchează înaintea lui. Îi 
incomodează prea marea apropiere a obrazului celuilalt bărbat, 
mirosul său de after-shave, mirosul hainelor sale călcate cu puţin 
timp în urmă, această adiere curată care îi invadează intimitatea. 
II face să se simtă prost senzaţia că orice mişcare greşită poate 
face ca obrajii proaspăt bărbieriţi să se atingă, ca să se audă cum 
se freacă firişoarele rebele de păr unele de altele. 

— Sfântă Fecioară Preacurată! şopteşte amintindu-şi ecouri din 
copilărie. 


— Născută fără păcat. 

— Nu m-am spovedit de două săptămâni - respiraţia bărbatului 
obosit este zgomotoasă, ca de foaie, cea a preotului este de 
neauzit, este inexistentă - şi iarăşi am păcătuit. Încă o dată. 

— Ai obiceiul de a te spovedi des? întreabă prelatul, iar 
bărbatul obosit este surprins. Nu i-ar plăcea să fie unul din acei 
confesori care întrerup permanent. 

— Da, spune el. 

— Şi apoi te împărtăşeşti? 

— Da. 

— Asta e bine. Păcătuieşti, te spovedeşti şi păcătuieşti iar, dar 
poţi recunoaşte că ai păcătuit, poţi să o spui cu voce tare şi să te 
căieşti pentru asta. Asta e bine. Vorbeşte mult în favoarea ta. Te 
face mai bun decât mulţi alţii. Spune-mi, cum ai păcătuit? 

Bărbatul obosit păstrează câteva clipe de tăcere, puţin speriat. 
Din moment ce confesorul nu îi vorbeşte ca alţi confesori, atunci 
nici el nu va putea să toarne aceeaşi poveste. Îl sperie un pic 
faptul de a se vedea obligat să spună aceleaşi lucruri în alt mod, 
pentru că i se pare că din acest efort ar putea apărea un gen de 
sinceritate incontrolabilă şi, prin urmare, periculoasă. 

— Ei, bine... Există multe păcate uşoare, ştiţi dumneavoastră, 
mici minciuni, neglijenţe, un pic de trufie, comportare urâtă 
uneori... 

— Da. 

— Greşelile de fiecare zi, cele pe care le-am asimilat în aşa 
măsură încât nu putem înceta să le comitem, deşi ştim că ar 
trebui să ne dezbărăm de ele. Sunt greşeli... 

— Greşeli sau păcate? 

— Păcate. Sunt păcate uşoare care dau în cele din urmă sens 
vieţii noastre. 

— Dar care dau de obicei ocazie păcatelor de moarte. 

— Da, recunoaşte bărbatul obosit, ridicând vocea, vrând astfel 
să demonstreze că se căieşte sincer. Practicarea unora 
favorizează practicarea celorlalte. 

— Şi care sunt celelalte? 

Oftat. Bărbatul obosit are privirea aţintită asupra mâinilor albe 
şi lungi ale preotului. Le ţine împreunate pentru rugăciune, 
mişcând alternativ degetele, solid împreunate, nimeni nu ar 
putea desface acest nod. Unghii bine tăiate, foarte curate, 
aproape ca de manichiură, fără nicio pieliţă ridicată, fără vreo 


zonă înroşită, fără cel mai mic defect. Bărbatul obosit îşi ridică 
mâna dreaptă şi îşi sprijină cu ea fruntea, punând cotul pe 
scaunul de rugăciune, într-o atitudine defensivă care pune o 
distanţă între faţa sa şi cea a celuilalt bărbat. 

— Desfrâu, lasă el să-i scape. 

— Da...? Preotul îl invită să continue. 

— Desfrâu. Sunt foarte desfrânat. 

— Cu propria ta soţie? 

Întrebarea îl derutează pe bărbatul obosit. Îi vine să replice „ce 
prostie mai e şi asta?”, dar tace. Nu, bineînţeles că nu se 
desfrânează cu propria soţie. Bineînţeles că nu. 

— Nu. Cu... femei uşoare. Din câte ştie el, de desfrânare se 
păcătuieşte doar cu femei uşoare. Cu prostituate. Câteodată. 
Deseori. 

— Cu una în mod special? Ai, ca să spunem aşa, o amantă 
stabilă? 

— Nu. Stabilă, stabilă, nu. 

— Şi de ce te mai căieşti? 

Gata? Am depăşit deja episodul cu desfrâul fără alte întrebări? 
Nu-l interesează să ştie de câte ori, cum, unde, de ce? Despre ce 
altceva? la să vedem, să recapitulăm lista de totdeauna, să 
lăsăm noutatea pentru final. „Primul lucru, desfrâul, al doilea...” 

— Ei, bine... sunt un om violent. Cred că păcatul meu principal 
este mânia. Am accese. Sunt nerăbdător, irascibil, atunci când 
lucrurile nu merg cum vreau eu. Tace, iar preotul ascultă. Uneori, 
din când în când, nu-mi mai stăpânesc mâinile. Vreau să spun că 
îmi scapă câte o palmă, câte o scatoalcă. Mă las purtat de mânie 
şi nu ştiu să mă abţin. 

Mâinile preotului desfac alternanţa degetelor, aşază mâna 
stângă peste cea dreaptă, ca şi cum ar proteja-o, de parcă noul 
păcat ar cere o nouă atitudine din partea celui care ascultă. 

Pauza arată cât de grav este pentru cei doi interlocutori 
păcatul mărturisit. Când dialogul continuă, nimic nu pare 
iremediabil. A fost mărturisit, a trecut. 

— Pe cine loveşti? 

— Pe fiii mei... Ei, bine, asta e ceva normal... Sunt mici, 
obraznici, puţin cam rebeli, trebuie să înveţe ce înseamnă 
disciplina. E nevoie de o mână forte. O pauză, acum, o îndoială. 
Deschide o paranteză. Sunt poliţist. Comisar de poliţie. Mă mişc 
într-o lume violentă, dumneavoastră nu ştiţi ce înseamnă asta, şi 


în munca mea, ei, bine, trebuie uneori, de multe ori, să fii dur. 
Câteodată deţinuţii îşi bat joc de tine şi asta te face să-ţi mai 
scape mâna. 

— Le tragi doar scatoalce? 

Aceasta este clipa umilinţei, când ţi se strânge scrotul şi un nor 
negru şi des îţi învăluie capul. 

— Nu, ei, bine, îi mai trag de păr, le mai trag un şut. 

— Procedezi cu cruzime? 

— Poftim? 

— Te laşi dus de furie, continui să loveşti şi, după ce ţi-a trecut 
accesul de mânie, ai putea spune că lucrurile pe care le faci se 
pot numi tortură? 

— Nu, nu. Cred că nu. Bărbatul obosit roşeşte puternic. 

— Loveşti oameni legaţi? 

„Ei, bine, acum ajunge!” 

— Da, ei, bine, da, de obicei sunt încătuşaţi, da. 

— Dar pe tine nu te preocupă numai acest lucru. Aşa e? Pe 
cine mai loveşti? 

— Pe soţia mea. Işi drege vocea. Pe soţia mea. Mi se pare ceva 
foarte urât, dar... Câteodată mă scoate din sărite... Se 
stăpâneşte, era gata să se lasă pradă mâniei, să se urce pe 
piedestalul de totdeauna şi să strige că s-a săturat să ajungă 
acasă şi să se întâlnească cu... Dar nu este nici momentul, nici 
locul. Câteodată... Cum pot fi spuse liniştit lucrurile care au fost 
spuse întotdeauna strigând şi gesticulând? Cum le-a spus altor 
confesori? „Părinte, mărturisesc că-mi lovesc soţia”, şi nimic mai 
mult. Să întrebe, dacă vor amănunte morbide. De ce astăzi 
trebuie să fie altfel? De ce mai multe explicaţii? Pentru că azi are 
de mărturisit altceva. Vorbim limbi diferite, ştiţi? Ei nu-i pasă 
câtuşi de puţin de profesia mea, ba cred chiar că îi este silă de 
ea, cred că îşi spală mâinile după ce mă atinge, că îşi spală 
buzele după ce mă sărută, când nu-i rămâne altceva decât să 
facă asta. Mă priveşte cu silă, atunci când crede că eu nu mă uit 
la ea. Şi nu... şi îşi închipuie că nu are nicio obligaţie faţă de 
mine. Işi închipuie că poate face tot ce are chef. lar eu muncesc 
pe brânci, iertaţi-mă... 

— Continuă. 

— ... eu mă omor muncind, iar ea nu face nimic toată ziua. 
Ajung acasă şi nu văd decât mutre acre... Se opreşte, e suficient, 
nu vrea să-şi povestească viaţa, nici să cerşească compătimire. 


Păcatul este de acum mărturisit, atunci să terminăm odată. Ei, 
bine, asta e, am avut câteodată zile proaste şi, cum se spune, 
mi-a scăpat mâna. Ştiu că nu e bine, dar nu pot evita asta. 

— Bine. De ce anume te mai acuzi? 

De ce anume? Nu are de gând să mai întrebe? A sosit pe 
neaşteptate, pe furiş, momentul adevărului, clipa singurului 
adevăr care avea importanţă cu adevărat azi. 

— De nimic altceva. Cred că de nimic altceva. Asta e laşitate. 
Ei, bine, da. 

— Spune. 

— Păi să vedeţi, părinte... îşi mângâie fruntea cu mâna cu care 
o sprijină şi gura i se strânge puţin, ca şi cum ar fi anunţat 
plânsul, o amintire îndepărtată din vremurile în care încă mai 
plângea. Vedeţi, părinte, eu am de îndeplinit o misiune. Bună sau 
rea, mai plăcută sau mai puţin plăcută, e misiunea mea şi trebuie 
să o îndeplinesc, mă înţelegeţi? Acum se teme că preotul îl va 
întreba ce fel de misiune era aceasta, dar întrebarea nu vine, iar 
asta îl face să se simtă foarte singur. Dar câteodată, de multe ori, 
nu-mi îndeplinesc sarcina... Uneori sunt neglijent în munca mea. 
Mă chinuiesc problemele de conştiinţă, mă deranjează. De 
exemplu... Acum! De exemplu... Nu îndrăzneşte, nu reuşeşte să 
vorbească limpede, iar asta îl face să arate ca o fiinţă demnă de 
dispreţ...de exemplu, uneori dau drumul unor delincvenţi, deşi 
ştiu că sunt vinovaţi, ori nu-i urmăresc pe unii delincvenţi, deşi 
ştiu că sunt vinovaţi, ori nu urmăresc pe cineva pe care îl cunosc 
şi... şi vor continua să smulgă poşete din mâinile femeilor sau să 
vândă droguri, dar... începe să devină foarte nervos pentru tot ce 
nu spune în mod conştient. Îşi freacă faţa cu mâna, ştergând 
grimase şi ticuri. Nu ştiu dacă e un păcat sau nu, părinte, dar 
uneori mă chinuieşte conştiinţa. Ei, bine, asta e tot. 

Aşteaptă ca preotul să-i spună „Nu, nu e tot”, să ghicească ce 
ascunde, aşa cum el descoperă disimulările deţinuţilor săi, pe 
care îi apucă de ureche şi le-o suceşte: „Ciripeşte tot, 
nemernicule, ciripeşte tot, că altfel vei tăcea definitiv!” 
Confesorul trage aer în piept, îşi încrucişează iarăşi mâinile de 
parcă ar fi vrut să se roage, îşi drege uşor glasul şi spune cu o 
voce foarte blândă, foarte caldă: 

— Tu eşti un om cu conştiinţă. Asta înseamnă că păcătuieşti, 
toţi păcătuim, dar tu ai conştiinţa faptului că păcătuieşti, ştii că 
faci rău şi vrei să te îndrepţi - bărbatul obosit se gândeşte că de 


cincizeci de ani tot vrea să se îndrepte şi nu a reuşit să o facă 
niciodată -, şi nu toţi avem conştiinţa faptului că păcătuim şi nici 
nu avem de gând să ne schimbăm în bine. Asta face din tine o 
persoană deosebită. Un om bun. li baţi pe arestaţi, pe fiii tăi, iar 
asta e un păcat, dar există un mediu violent care favorizează 
asta, ori intenţia, greşită sau nu, de a educa în mod corect, de a 
face bine. Şi o loveşti pe soţia ta, da, iar asta este de asemenea 
un păcat, un păcat mai mare decât cele dinainte, pentru că o faci 
în mod nedrept, cu mânie şi trufie. Dar ştii că e un păcat şi vrei 
să te schimbi în bine, iar asta face din tine un om bun. Nu spun 
un om superior, atenţie, ci un om bun. Un om care se curăţă aici, 
în acest moment. Mâine poate vei recidiva, ştiu că acest gând te 
duce la disperare, dar aş vrea să ştii că alţii, în locul tău, atunci 
când simt acea disperare în faţa recidivei inevitabile, fug ca nişte 
laşi, se delimitează de acea greşeală pe care tu o recunoşti cu 
atât curaj, se leapădă de ea aşa cum cineva îşi scoate apendicul 
şi, invocând că păcatul lor nu are vindecare, spunând că 
totdeauna pisica va mânca şoareci, ori alte prostii de acest fel, 
abandonează în mod laş biserica, spovedania şi celelalte 
sacramente, se narcotizează cu necredinţa şi continuă să 
păcătuiască fără nicio remuşcare. Tu nu disperi, tu continui să 
lupti, cerând umil iertare după fiecare păcat, iar asta te face mai 
curajos şi mai curat. Şi nu trebuie să disperi, pentru că, luptând 
neobosit, vei reuşi, mai curând sau mai târziu, să fii omul bun 
care doreşti să fii. Comiţi păcatul de adulter cu alte femei, dar mi 
s-a părut a înţelege că, în felul tău, rămâi fidel soţiei tale. Nu o 
părăseşti, nu uiţi de ea, te simţi culpabil atunci când o înşeli. Ea 
este singura, celelalte sunt ocazionale. Îmi închipui că în munca 
ta de poliţist eşti obligat să ai de-a face frecvent cu prostituate... 

Bărbatul obosit se simte obligat să spună ceva. 

— Da... | se pare puţin, dar nu îi vine în minte şi altceva. 

— ... prostituate care ţi se vâră sub piele, care te îndeamnă la 
păcat... în cartierul ăsta sunt multe prostituate, le văd în fiecare 
zi, unele din ele vin chiar aici, la biserică, ştiu cum sunt, ştiu cum 
provoacă, sunt păcatul în carne şi oase, nu pot evita să fie aşa 
cum sunt. Ţi se bagă pe sub piele, nu-i aşa? 

— Da. E adevărat. Se insinuează şi lasă tatuate în memorie 
imagini strălucitoare care se interferează acum. 

— Mi-ai spus că soţia ta nu te înţelege, că nu ştie nimic despre 
lumea profesiei tale şi nici nu vrea să ştie. Trăieşte în casa ei ca 


într-o fortăreață şi te primeşte urât, cu o faţă scârbită, în timp ce 
munca ta te pune în contact cu tentaţia femeilor care cunosc 
într-adevăr acea lume, pentru că o trăiesc, care o înţeleg într- 
adevăr şi te înţeleg, pentru că fac parte din acea lume. lar tu cazi 
pradă tentaţiei, iar asta e un păcat, vreau să-ţi fie foarte clar că e 
un păcat şi trebuie să te căieşti pentru el, făcând act de pocăință, 
dar poate că nu e un păcat atât de mare pe cât îţi închipui, 
pentru că există multe circumstanţe atenuante în favoarea ta, ca 
să folosesc propriul tău limbaj. Aş vrea să reţii ceea ce îţi spun 
acum: eşti un om cu conştiinţă, cu conştiinţa curată. Aş vrea să 
înţelegi că omul curat nu este cel care şi-a spălat într-o zi 
cămaşa, iar de atunci o păstrează nefolosită, crezând că, dacă nu 
o îmbracă, nu se murdăreşte. Acest lucru nu este niciodată 
adevărat. Cămăşile se murdăresc şi în dulap, unde pot fi roase de 
molii. Omul cu sufletul curat este cel care şi-l curăţă des, pentru 
că ştie faptul că albul se murdăreşte prin folosire, chiar dacă nu 
vrei. Tu acţionezi aşa, curăţindu-te des la confesional, iar aceasta 
te face să devii unul dintre cei mai buni oameni de vârsta ta care 
au trecut pe aici. De aceea, pentru că eşti un om cu conştiinţă, îţi 
spun să nu te frămânţi din cauza acelei presupuse nerespectări a 
obligaţiilor tale. Sunt sigur că, acţionând conform conştiinţei, 
acţionezi bine. Pentru că ai conştiinţa curată, ştii că ai o misiune 
de îndeplinit, ştii care este aceasta, iar într-un fel sau altul o vei 
îndeplini. Ştiu că o vei îndeplini şi te vei mândri cu acest lucru. lar 
acum căieşte-te, căieşte-te de păcatele tale şi spune de două ori 
Tatăl nostru şi de două ori Ave Maria şi împărtăşeşte-te. Şi nu te 
mai frământa, pentru că întotdeauna conştiinţa te va conduce pe 
calea cea bună. Spune acum „lisuse, Domn al meu, Dumnezeu şi 
Om Adevărat, Creator, Tată, Mântuitor al meu”... 

Bărbatul obosit s-a ridicat în picioare, depărtându-se de 
răsuflarea curată a preotului, iar în timp ce se roagă, priveşte cu 
insistenţă şi credinţă ochii apoşi de atâta plâns, se simte crispat, 
foarte departe de uşurarea pe care o căuta. Spune ce-şi mai 
aminteşte din rugăciunea purificatoare, apoi primeşte fără să 
clipească binecuvântarea atentă, sus, jos, stânga şi dreapta, pe 
care i-o dă preotul. Se ridică şi, cu multă părere de rău, cu 
senzaţia că lasă lucrurile făcute doar pe jumătate, îi întoarce 
spatele. 

Vrea să se gândească la tot ce a auzit, dar nu poate pentru că 
Tatăl nostru şi Ave Maria îi umplu mintea cu automatismul lor 


orb. Apoi observă că oficiantul împarte cuminecătura şi se aşază 
în spatele puţinilor credincioşi care îşi aşteaptă rândul pe 
coridorul central, după carte, încrucişându-şi braţele, înaintează 
încet în direcţia altarului. Trebuie să acţioneze în conformitate cu 
conştiinţa sa, aşa i s-a spus. Işi va îndeplini misiunea. Bărbatul 
obosit este obosit pentru că a fost educat în spiritul ascultării, în 
spiritul fidelității ca virtute minunată şi al ideii că trădarea şi 
dezertarea sunt defecte execrabile, iar el nu a întâlnit încă în 
toată existenţa sa o singură valoare eternă, o promisiune 
îndeplinită ori o poruncă fără pată. Urma să desfacă un nod și i 
se pare că acesta a fost făcut mai strâns. Poate că ar fi trebuit să 
fi vorbit limpede, poate că ar fi trebuit să-i fi spus totul fără 
ocolişuri, pentru că ascunderea anulează mărturisirea şi cine ştie 
dacă nu comite un sacrilegiu dacă deschide gura şi primeşte pe 
limbă ostia pe care preotul o aşază murmurând o rugăciune 
fierbinte. 

Confesorul a avut grijă apoi de o bătrână îmbrăcată în negru şi 
de o fetiţă care nu avea nimic de spus. Le-a vorbit de conştiinţa 
lor curată, de nevoia de a-şi îngriji sufletul cât mai des. În cele 
din urmă, acestea au plecat, iar el poate ieşi din vechea cabină 
de lemn în care începea deja să se simtă apăsat de claustrofobie. 
Agaţă stola de un cui îndoit în unghi drept care se află în interior 
şi îşi freacă mâinile ca unul care şi-a terminat ziua de muncă. 
Apoi iese în galeria solitară şi umedă şi se întâlneşte cu o umbră, 
care este bărbatul obosit, mai obosit şi mai sărac decât oricând. 

— Părinte... îi spune el. 

— Da? 

Pentru a treia oară se privesc intens în ochi, iar acum, în 
sfârşit, acea privire are o semnificaţie precisă. Acum, în sfârşit 
descoperă cei doi că se căutau de multă vreme şi că întâlnirea 
are o dimensiune mult mai dramatică decât se putea presupune. 

Bărbatul obosit are un cuţit în mână, un brici. Preotul îl vede şi 
ridică sprâncenele. 

— Părinte... Bărbatului obosit respiră cu greutate. Este prea 
obosit. Nu mai este bun pentru asemenea treburi complicate. 
Luaţi-l, părinte, ucideţi-mă. 

— Bine, dar ce spui dumneata? 

— Nu ştiu pentru ce o faceţi, nu pot să vă înţeleg, dar cred că 
şi conştiinţa dumneavoastră este curată şi că acţionaţi cu 
corectitudine. Ucideţi-mă. Sunt cu conştiinţa împăcată. Nimeni nu 


ştie că am venit aici, nimeni nu este la curent cu cercetările 
mele... 

Preotul priveşte briciul cu teamă. 

— Dar despre ce vorbeşti dumneata? Ce sens au toate astea? 

— Asta înseamnă că, dacă nu mă ucideţi, mă voi vedea obligat 
să vă arestez. 

Trăsăturile feţei preotului se înăspresc în acea expresie 
compactă care a fost totdeauna sinonimă cu vinovăția. Nu e 
dispus să apuce briciul şi, dacă situaţia mai durează mult, ar 
deveni patetică, aşa că bărbatul obosit se resemnează şi 
păstrează unealta de bărbierit în buzunar. 

— Pentru ce să mă arestezi, a spus preotul fără nuanţa de 
interogaţie. 

— Dumneavoastră sunteţi proprietarul unui Volkswagen de 
culoare roşie, aşa este? lar numărul este... Foarte profesionist, îşi 
scoate carnetul de însemnări, apoi citeşte. 

Preotul clipeşte. 

— Da, da, da, şi ce e cu asta? 

— Aş vrea să ştiţi că am stat mult pe gânduri înainte de a face 
acest pas. Am fost tentat să nu-l fac. Dumneavoastră mi-aţi spus 
însă mai înainte să acţionez aşa cum îmi dictează conştiinţa, iar 
acum acţionez aşa cum îmi dictează conştiinţa. 

— Sunt convins că e vorba de o greşeală. 

— Am un mandat judecătoresc de reţinere pe numele 
dumneavoastră pentru că sunteţi bănuit de asasinarea a cinci 
femei... 

— Scuză-mă, nu pot să cred... Cu mine vorbeşti? 

— Aveţi dreptul să păstraţi tăcerea, să nu declaraţi nimic dacă 
nu doriţi acest lucru, să nu răspundeţi la întrebarea sau 
întrebările pe care vi le pun, sau să spuneţi că veţi face declaraţii 
numai în faţa judecătorului... 

Capelanul se înfurie. 

— Ce spui? Energic, încercând să-l pună la locul lui pe bădăran. 

—... aveţi dreptul să nu faceţi declarații împotriva 
dumneavoastră şi să nu vă declaraţi vinovat... 

— Nu spune prostii. Vin cu dumneata unde doreşti şi vei vedea 
cât de mult greşeşti. 

— ... aveţi dreptul să vă desemnaţi un avocat şi să solicitaţi 
prezenţa acestuia la anchetele polițienești şi judecătoreşti în care 
vi se va cere să faceţi declaraţii, pentru a interveni în orice 


recunoaştere de identitate la care veţi fi supus. Dacă nu vă 
angajaţi un avocat, se va proceda la desemnarea din oficiu... 


6 


ASASINUL POTENŢIAL 


Îşi imaginează propriul strigăt, asemănător cu un lătrat 
înfiorător, şi loviturile seci ale mâinii înarmate, una, două, trei, 
până la treizeci şi cinci sau patruzeci, care este numărul 
loviturilor de cuţit pe care are obiceiul să le aplice psihopatul, 
asasinul german Kiirten ajungea la orgasm între a treizecea şi a 
patruzecea lovitură, se spune că aceasta este limita rezistenţei 
braţului uman, iar asta este ceea ce face un bun psihopat, să 
lovească, să lovească, să lovească până îi amorţeşte braţul, până 
rămâne stors de puteri, e nevoie de multe lovituri, multe, multe, 
pentru că, ieşind din rană prima oară, cuțitul pare să nu fi 
provocat niciun rău, nu se distinge orificiul îngust, nu ţâşneşte 
sânge, nici măcar victima nu cade ca fulgerată, dimpotrivă, 
reacţionează cu furie, se arată mai vioaie ca niciodată, se apără, 
contraatacă, iar asta justifică cea de-a doua lovitură, a treia, a 
patra şi a cincea, apoi horcăiala muribundului, care este 
insuportabilă, care nu se mai termină, pe care nu ai cum să o faci 
să înceteze, apoi imediat îmbrăcămintea e deja sfâşiată şi 
sângele îmbibă totul, stropeşte totul, şi dă-i şi dă-i, lovitură, 
lovitură, lovitură, de acum din inerție, treizeci şi patru, treizeci şi 
cinci, treizeci şi şase, treizeci şi şapte, până când toţi muşchii 
spun „destul”, am muncit deja suficient pe ziua de azi, iar cu un 
pic de noroc ai avut chiar şi un binefăcător orgasm şi toate 
celelalte, că tare mult aveai nevoie de asta. 

Uf, ce bine, ce uşurare. 

Mai întâi: să-ţi alegi victima. 

Nu: mai întâi, să-ţi cumperi arma. Un cuţit care se deschide 
automat, cu lama lungă şi ascuţită. Ce greu. Să intri în magazin, 
apoi să spui „bună ziua”, cu înfăţişarea asta îşi vor da seama 
imediat că eşti un psihopat asasin. „Daţi-mi un cuţit”, „Dar 
pentru ce aveţi nevoie de un cuţit? Pe cine intenţionaţi să 
omorâţi?” „Chiar aşa de bine se observă că sunt un psihopat 
asasin?” 


Pentru a merge să cumpere briciul, trebuie să se îmbrace cu 
pantalonii cei mai buni, aceia care îi ţine între saltea şi somieră 
pentru a nu se strica dunga, cravată nu, pentru că nu are, dar 
gulerul de la cămaşă încheiat şi curat. Işi va pune sacoul în 
carouri, ca să se vadă că nu are intenţii dubioase. 

— Fiţi amabil, aş vrea să cumpăr un cuţit. Nu pentru mine, 
vreau să-l fac cadou. 

— Un brici? 

Ce vei răspunde? Nu, nu, un cuţit de omorât oameni. Nu se 
poate. În afară de asta, nu eşti bărbierit, nu te-ai bărbierit de 
două zile, e logic că vrei un brici. 

— Da, desigur. 

— Acesta vi se pare bun? 

Mulţi asasini au folosit briciul. Taie bine un brici. Acela care 
taie ţâţele târfelor, ca să nu mergem mai departe, acela despre 
care se spune că a lichidat deja cinci. 

— Da, desigur, acesta e superb. Dacă nu i se pare superb, ar fi 
putut să-l suspecteze. 

Îi vând briciul fără alte întrebări, fără să-l privească în ochi 
pentru a-l putea recunoaşte în confruntări ulterioare cu suspecti, 
fără să asculte explicaţiile lui încurcate, fără să-i ceară permis de 
armă, fără să-i ceară nimic altceva. Avea pregătit un răspuns 
pentru cazul în care i-ar fi cerut permisul de armă: „îmi trebuie 
permisul pentru a cumpăra un asemenea brici? Păi, nu-l am la 
mine, l-am lăsat acasă”, ce le vei spune? 

— Vi-I împachetez ca pentru un cadou? 

— Da, mulţumesc. 

Al doilea pas: acum da, alegerea victimei. 

O prostituată, evident.  Psihopaţii omoară întotdeauna 
prostituate şi le aleg la întâmplare. Se duc în cartierul 
prostituatelor, pun ochii pe una, „chiar tu, cât ceri?”, „atât”, 
„bine, hai să mergem”, iar pe drum, ţac, îi tai beregata, te 
prefaci că o îmbrăţişezi, „vai, dragostea mea, cât de mult te 
doresc” şi ţac, jugulara. Aşa face Omul cu Briciul, iar el nu are de 
ce să fie mai prejos. Se antrenează mental psihopatul, în timp ce 
metroul îl duce în cartierul târfelor, se imaginează pe el însuşi în 
momentul asasinatului. Se preface că vrea să o sărute pe gagică 
şi atunci... mâna cu briciul rămâne în spatele ei sau, în orice caz, 
sub talie, iar astfel nu e posibil să secţionezi jugulara. Sigur că ar 
putea începe înfigându-i briciul în spate, dar i se pare o atitudine 


foarte puţin elegantă, foarte puţin de psihopat, ori ar putea să i-l 
înfigă sub linia conceperii, ţac, dar atunci nu va vedea cum se 
afundă tăişul în carnea femeiuştii, nu va vedea sângele şi toate 
acele lucruri care plac atât de mult psihopaţilor. Va vedea el cum 
poate să o facă. (Trebuie să procedeze cu mare grijă, pentru a 
nu-şi exprima prin gesturi elucubraţiile, pentru că lumea din 
metrou nu are altceva de făcut decât să se observe reciproc şi 
este foarte atentă la aşa ceva.) Să vedem: o va îmbrăţişa pe 
prostituată din spate. „Întoarce-te cu spatele”, „de ce?”, poate e 
una din acele prostituate care nu-şi arată niciodată spatele, 
femei neîncrezătoare, viciate, meschine. Femeile nu au spate, 
dar prostituatele au oare? Prostituatele trebuie să aibă, întrucât 
ele aproape că nu sunt femei. 

Pentru psihopat, prostituatele aproape că nu sunt femei. Sunt 
lighioane care trebuie exterminate. A citit asta odată într-o carte. 
Psihopaţii nu ascultă poruncile lui Dumnezeu, nici pe cele ale 
extratereştrilor, nici nu deschid pântece pentru a vedea dacă îl 
găsesc înăuntru pe Antihrist, nici fleacuri de acest gen. Astea 
sunt treburi de nebuni. Psihopaţii omoară din plăcere. Din 
plăcerea răzbunării sau din plăceri sexuale greu de descris. În 
acest caz, este vorba de plăcerea răzbunării. Cinci ani şi-a 
petrecut psihopatul în închisoare din vina unei prostituate care a 
spus că el a atacat-o. A spus că el voia să o violeze cu lampa de 
pe noptieră, introducându-i becul aprins, şi că a avut mare noroc 
cu faptul că peştele ei era acolo şi l-a împiedicat, l-a luat la 
pumni şi l-a dus de urechi la un comisariat unde avea relaţii şi 
era foarte apreciat ca turnător. De atunci, psihopatul a jurat ură 
veşnică tuturor prostituatelor, cinci ani a jurat ură veşnică zi şi 
noapte, ceea ce se spune repede, şi a promis solemn că le va 
omori pe toate prostituatele pe care va putea să le omoare de 
îndată ce va ieşi din închisoare. După cinci ani, iată-l aici, 
contemplând mulţimea de târfe care mişună pe străzi, noaptea, 
atât de multe încât nu mai ştii pe care să o alegi. 

Şi nici cum să o faci. 

Dacă se apropie, „cât”, „atât”, „hai să mergem”, iar ziua 
următoare persoana în cauză este găsită cu intestinele pe post 
de diademă, toate colegele ei vor spune „s-a dus cu un tip aşa şi 
aşa, micuţ, nebărbierit, foarte urât cu o faţă de maimuţoi”. O 
infirmieră de la sanatoriu îi spunea faţă de maimuţă, iar asta 
doare mult, şi îl lovea cu o măciucă micuță şi neregulamentară 


(asta în cazul în care există măciuci regulamentare) pe care o 
ţinea ascunsă în halat, iar asta doare încă şi mai mult. Mama mă- 
sii de târfă deghizată în infirmieră. Târfele s-au infiltrat peste tot. 
Lumea e plină de prostituate, şi în special această stradă. În 
filme, aceste femeiuşti se plimbă pe străzi pustii, unde nu sunt 
intruşi care cască gura, ce afacere mai e şi asta, târfele din filme 
pot aştepta zile, săptămâni, până să treacă pe acolo cineva. lar 
dacă se nimereşte să treacă altă târfă ori procesiunea de Joia 
Verde, este clar că sunt aranjate. 

Se hotărăşte să aştepte până când una se rătăceşte de turmă, 
oita încrezătoare care părăseşte ţarcul, cea care a obosit şi se 
duce acasă, pe mâine, mă dor picioarele, azi nu prea e mişcare, 
noapte bună tuturor. O va urmări cu mare grijă, din umbră, iar pe 
o străduţă întunecată, ţac, o va îmbrăţişa pe la spate, injecție în 
venă, jugulara tăiată în două, moare, căţeaua, arteziană de 
sânge. Şi apoi în căutarea alteia. „Un asasin de prostituate 
terorizează oraşul (mă rog, alt asasin). Zece femei de stradă 
ucise în două zile.” 

Una dintre acestea discută cu peştele ei, sau poate e un client, 
discută aprins: „Lasă-mă, pleacă, du-te dracului, dobitocule!” îi 
spune ea, iar el o apucă de încheietura mâinii, ea se smulge din 
strânsoare smucindu-se, iar toate celelalte se reped la bărbat 
spunându-i „hei, hei, hei, tu, lasă mâinile la o parte”, „tu să nu te 
bagi”, „nu ne strica distracţia”, tevatura obişnuită. 

Şi târfa pleacă. Singură. „Asta e a mea.” Nu este cea mai bună 
dintre toate, are fundul mare şi e lipsită de graţie, mai mult se 
leagănă decât umblă pe nişte tocuri neobişnuit de înalte, cu care 
nu este obişnuită, dar ce să-i faci. Se pierde în depărtare pe o 
stradă şi merge plângând. Strada şi seara se întunecă, în drum 
spre metrou. A sosit clipa adevărului, momentul atacului asasin, 
dar psihopatul nu poate ajunge victima, care merge prea repede, 
iar în afară de aceasta trec şi maşini pe stradă, prea multe 
maşini cu fasciculele lor de lumină indiscrete, mai vin şi pietoni 
din sensul opus, nişte beţivani îi spun târfei câteva grosolănii, iar 
când ajung în dreptul psihopatului îi spun „aleargă, aleargă, că 
altfel nu o înhaţi”, iar asta îl înfurie, îl opreşte, să vedem dacă i 
se observă prea mult dorinţele asasine. lar între timp ea coboară 
deja scările metroului, iar în metrou nu o va putea ucide, cu atât 
mai puţin la ora asta, cu toată lumea asta care intră şi iese, cu 
atât mai puţin în prezenţa peştelui, care i-o ia înainte sărind câte 


trei trepte o dată, care o ajunge pe gagică de partea cealaltă a 
barelor. 

Asasinul potenţial se întreabă dacă este caracteristic pentru 
psihopaţi să folosească bilete de metrou multiple. Sunt mai 
ieftine, iar el nu se prea scaldă în bani. Il preocupă faptul că 
acest amănunt ar putea fi considerat o frivolitate, o stupiditate 
deloc potrivită cu transcendenţa actelor sale. 

— Esperanza, te rog, numai o vorbă, imploră proxenetul, 
renunțând la trufia pe care o arătase cu câteva clipe înainte. Nu 
mă poţi lăsa aşa! Ce proxenet de rahat! Atunci când celelalte 
târfe nu-l pot auzi, imploră. Dintr-o clipă în alta va cădea în 
genunchi, dobitocul. Te rog... 

— Te rog, te rog... protestează târfa cu numele de Esperanza. 

— Te rog, insistă proxenetul. 

— Te rog, se apără târfa. 

Psihopatul se transformă în privitor. Nu vede cum ar avea 
puterea să termine cu amândoi dintr-odată, tipul pare zmeu, un 
munte de om. „Să vedem ce e de făcut acum.” E târziu pentru a- 
şi alege altă victimă: când unui psihopat i-a intrat o idee în cap, i 
se întunecă mintea şi nu există forţă umană sau divină care să 
poată să-l facă să renunţe la obiectivul său. 

Proxenetul a îmbrăţişat-o pe târfă. Ea se lasă îmbrăţişată şi 
plânge la pieptul lui. Fac spectacol. Psihopatului îi e ruşine de 
ruşinea lor. Se sărută pe gură, ca şi cum ar fi pregătit un the end 
de film alb-negru. Vine metroul şi perechea nu se desparte, în 
ciuda oricărui pronostic. Urcă toţi trei în acelaşi vagon, psihopatul 
privind în altă parte, de parcă toată tărăşenia nu l-ar interesa. 
Târfa şi proxenetul vorbesc în şoaptă şi, puţin câte puţin, pe 
măsură ce viteza trenului creşte, se accelerează sporovăiala lor, 
se intensifică s-urile până când se transformă în fluiere stridente, 
revin la discuţia penibilă de mai înainte. Sunt urâţi şi săraci, sunt 
îmbrăcaţi cu eleganța stridentă şi patetică a mizerabililor josnici, 
iar în cearta lor dau dovadă de o energie excesivă, de parcă ar fi 
fost ultima pe care o vor mai avea la dispoziţie în viaţa lor. Cei 
doi vor să-şi impună cu disperare autoritatea, iar în spatele furiei 
lor se simte cum palpită o lipsă de apărare şi o necesitate 
neliniştite. Au început bine călătoria şi au sfârşit-o prost. Ea îi dă 
lui un brânci şi coboară din metrou. „Vino”, îi cere el. „Nu!” 
Săracul proxenet, prizonier al vagonului care trebuie să-l ducă la 
staţia de lângă locuinţa sa. Dacă ar fi fost un proxenet adevărat, 


ar fi avut o maşină cu care să le fi luat ochii protejatelor sale, iar 
asta ar fi fost o despărţire mai demnă. „Urcă în maşină”, „nu”, iar 
el ar fi putut să o lase pe trotuar, într-un fel sau altul, chiar cu 
maşina parcată neregulamentar, pentru a o apuca pe ea de braţ 
şi a o obliga să se urce iarăşi în autovehicul. Dar metroul nu-i 
aşteaptă pe proxeneţii săraci, transportul public este inflexibil cu 
fiinţele omeneşti, deschide şi închide uşile indiferent cine rămâne 
prins în interiorul său, se pune în mişcare şi calcă sinucigaşi sau 
desparte iubiţi fără a le da unora sau altora o a doua şansă. 

Proxenetul se pierde în infinitatea de spaţiu şi timp răcnind: 
„Lua-te-ar dracul de târfă, ticăloasă, lesbiană, balenă de rahat!” 

Invizibil în modestia sa, psihopatul a coborât după târfă şi 
simte o uşurare atunci când trenul se îndepărtează. larăşi este 
singur cu victima sa. Sau va fi de îndată ce vor ieşi de acolo, 
când se vor separa de mulţimea care îi înconjoară şi se 
îngrămădeşte pe scara rulantă, în drum spre suprafaţă. 

Străbat o stradă mult prea circulată, asasinul e împovărat de 
suprapopulaţie şi îşi pune brusc problema controlului natalității. 
Ar trebui să fie obligatorie folosirea prezervativului, ce absurdă e 
anatema papei împotriva anticoncepţionalelor, au fost mai fericiţi 
psihopaţii din Antichitate, atunci când se putea vorbi în mod 
serios de singurătate. 

Prostituata ajunge la o poartă normală şi obişnuită, unde 
nimeni nu ar spune că locuieşte o prostituată, şi o deschide cu o 
cheie pe care o avea deja pregătită, după care dispare în interior 
cu o hotărâre ce are ceva definitiv. Psihopatul frustrat îşi înghite 
un suspin, un strigăt, „nu pleca, aşteaptă”, care cuprinde 
impulsul de a uzurpa rolul proxenetului, „doar o vorbă, te rog”, 
ducă-se dracului proxenetul, ducă-se dracului psihopatul asasin, 
ducă-se dracului lumea întreagă. 

O cursă scurtă, un salt şi reuşeşte să pună piciorul. Uşa se 
închidea singură, împinsă de un resort leneş, iar el a oprit-o exact 
la timp, întredeschisă, în timp ce înăuntru prostituata deschide 
uşa liftului şi intră în cabină fără să ţină seama de amenințările 
din afară. Continuă să plângă. Fata nu are acum chef de 
psihopati. 

Urcă ascensorul, iar asasinul potenţial se repede în întunericul 
vestibulului, aleargă la scări, urcă prima rampă, pândeşte prin 
golul dintre scări pentru a vedea unde se opreşte liftul. Poc, s-a 
oprit la etajul trei. Repede, repede, repede, urcă scările din trei în 


trei trepte, gâfâind şi fără să facă zgomot, căutându-şi briciul în 
buzunarul pantalonilor, să vezi că vei ajunge la victimă cu 
mâinile goale, „dumneata ce pofteşti”, „au- leu, auleu, nu sunt 
pregătit”. Ce greu e să scoţi ceva din buzunarul pantalonilor în 
timp ce urci în fugă o scară. Nu reuşeşte. Nu-l găseşte. Unde 
naiba e briciul? Mai ales nu uita: îmbrăţişează victima din spate 
pentru a-i tăia gâtul mai uşor. 7rosc, se închide uşa 
apartamentului, practic i se închide în nas, fir-ar al dracului, ce 
porcărie, şi acum ce mă fac? 

Să sun la uşă. Fără să mă gândesc. Să întind mâna şi să apăs, 
apoi să tresar la auzul sunetului de clopoțel brusc şi involuntar. 
Aşteaptă foarte singur în întuneric, sufocat, suportând cu mare 
greutate bătăile puternice ale inimii, care pun în pericol echilibrul 
picioarelor sale cuprinse de tremur. „Dumnezeule, ce am făcut, 
îşi spune îngrozit de propria sa crimă pe care încă nu a comis-o. 
Doamne, Maica Domnului. Şi briciul? La naiba, unde ai pus 
briciul, ce mai asasin eşti şi tu.” Se deschide uşa şi nici măcar nu 
are briciul în mână, iar ea îi spune, privindu-l mirată: „Cine 
sunteţi? Ce doriţi?”, nu aşa se poartă o târfă cu clienţii, târfa 
trebuie să fie dispusă totdeauna la orice, dacă îi spune acum că a 
venit să o viziteze, ea îl va întreba cum a reuşit să deschidă 
poarta, aşa că bălmăjeşte: 

— Sunt un vecin al dumneavoastră. Am auzit cum aţi venit şi - 
şi atât. „Am văzut că aţi venit şi...” Şi nimic mai mult. Ce mai 
poate spune? 

Ea face „Ah” şi lasă o întrebare în gura sa deschisă, în deruta 
ochilor ei de batracian. 

— Pot să intru? întreabă el. Ah, da, şi îşi bagă mâna în 
buzunarul pantalonilor, unde naiba e briciul?, ah, era în sacou, 
iată-l. 

Ea se dă la o parte maşinal, făcându-i loc să treacă. 

— Da, spune ea, aşteptând ca musafirul intempestiv să se 
explice, într-un antreu fără mobile şi fără veselie. 

Cum reuşeşte cineva să o facă pe victimă să-i întoarcă 
spatele? Poate arătându-i ceva în capătul coridorului: „Uitaţi-vă 
acolo”, ea se întoarce şi ţac. Nu. „Vă rog întoarceţi-vă cu 
spatele”. Nu. „Mi-a căzut o piesă de îmbrăcăminte în uscătoria 
care dă în curtea interioară”, dar dacă nu există uscătorii şi nici 
curţi interioare? 

— Ei, bine, ce doriţi? 


Ce întrebare! Ce poate dori un bărbat de la o târfă? 

— Nu primiţi aici? se bâlbâie în sfârşit psihopatul, menţinându- 
se într-un punct instabil aflat la jumătatea distanţei dintre plâns 
şi un râs isteric. Acum are deja briciul în mână, ar trebui să-l 
deschidă şi să aplice tăietura mortală, na, ia-o în fund, dar briciul 
este încă înfăşurat în hârtia de cadouri, fir-ar să fie, cum poate fi 
atât de neîndemânatic. 

— Nu, spune ea, răspunzând cine ştie la ce. Şi cu atât mai 
puţin unui vecin. Deschide iarăşi uşa. Îl invită implacabil să plece. 
Rămas-bun, îi spune ea. Îmi pare rău - foarte educată. 

Psihopatul deschide mereu gura, confuz, năucit, mereu i se 
întâmplă asta atunci când se confruntă cu probleme ori i se cere 
un răspuns imediat. | se înceţoşează creierul, i se înnoadă limba, 
fir-ar să fie, şi doar mi-au dat asigurări la sanatoriu că mă 
vindecasem. 

— Nu face nimic, improvizează el, cu răsuflarea tăiată. Nu are 
importanţă. Voiam doar să vă fac un cadou. Apoi pune înciudat 
pacheţelul în mâinile Esperanzei, care e tot atât de confuză şi 
năucită ca şi el. Un fleac fără importanţă. 

— Oh, reacţionează ea. Nu trebuia să vă deranjaţi. 

— Vă rog, spune el. Primiţi-l, vă rog. 

Se înroşeşte şi priveşte în podea pentru a nu mai vedea faţa 
depravată şi stupidă a târfei. Pentru că o omoară dacă se mai 
uită mult la acea expresie aberantă, nu se va mai putea abţine şi 
o va omori. E gata să izbucnească în plâns, fi-ar să fie a dracului, 
lume de rahat, se întoarce şi iese alergând pe scări în jos, „alo, 
staţi un pic”, îi spune târfa, mişcată, iar el spune „du-te dracului, 
scârboaso”, apoi iese în stradă în culmea furiei, gata să ucidă pe 
primul om care i-ar ieşi în cale, chiar şi pe luceafărul de zi dacă e 
nevoie. lar primul care îi iese în cale este proxenetul patetic, care 
are cheia de la poartă, care intră atunci când el iese. „Bună 
seara”, „bună seara”, îşi murmură unul altuia un salut de rutină, 
absent. lar psihopatul iese în stradă gata să o facă lată, dar lată 
de tot, în timp ce imaginaţia îi trasează scenariul ideal în care 
târfa îşi primeşte peştele, pe care îl îmbrăţişează de la spate, 
care se răzbună pe toate umilinţele îndurate, îşi imaginează 
strigătul târfei, „Pe mine nu mă faci tu ticăloasă şi căţea...!”, ca 
un lătrat înfiorător, apoi loviturile seci ale mâinii înarmate, una, 
„Nici lesbiană!”, două, „nici balenă de rahat!”, trei, „pe mine nu 
mă trimite la dracu' nici tata!”, până la treizeci şi cinci sau 


patruzeci, care e numărul de lovituri de cuţit care se aplică de 
obicei. 

Şi psihopatul pleacă de la locul faptei, aproape tot atât de 
mândru ca şi cum ar fi transpus în fapt destinul cu propriile sale 
mâini. 

„Încă o victimă a Omului cu Briciul.” 

„A şasea victimă.” 

„O nouă crimă care îl dezvinovăţeşte pe preotul arestat.” 

„Când încă nu s-au stins ecourile scandalului provocat de 
arestarea unui preot suspectat de a fi Omul cu Briciul de tristă 
faimă, o nouă crimă, identică cu cele cinci anterioare, cutremură 
oraşul. Un comunicat al episcopiei consideră că acest eveniment 
tragic demonstrează în acelaşi timp nevinovăția preotului arestat 
şi ineficienţa poliţiei. De asemenea, anunţă intenţia acesteia de 
a-i da în judecată pe funcţionarii care, prin precipitarea şi 
iresponsabilitatea de care au dat dovadă, au jignit grav un 
membru al Bisericii Catolice, iar împreună cu el întreaga instituţie 
pe care o reprezintă.” 

„Acum Omul cu Briciul intră şi în case.” 

„A ucis prostituate, o elevă nevinovată şi o casnică 
respectabilă. Acum se duce în apartamente pentru a-şi căuta 
victimele. Care va fi oare următoarea sa «originalitate»?” 

„Esperanza P.G. A deschis uşa unui necunoscut.” 

„A fost găsită într-o baltă de sânge...” 

„... Urme de luptă...” 

„Un comunicat al Departamentului de Presă al Poliţiei 
sugerează că ar exista mai mulţi Oameni cu Briciul, dintre care 
unul ar putea fi preotul arestat, care a mărturisit că a comis trei 
dintre asasinate. Această afirmaţie face să se ascută iarăşi 
polemica dintre medicii legişti care au făcut autopsia victimelor. 
Vom aminti că, în timp ce domnul doctor H.F.V. susţine că toate 
victimele au fost ucise de aceeaşi persoană, doamna doctor 
D.C.M. atrage atenţia asupra unor diferenţe notabile între 
tăieturile făcute atât primelor două prostituate, cât şi tinerei 
Silvia Pedreiro şi cele care apar pe celelalte trei cadavre.” 

„Preotul nu este asasinul.” 

„Preotul suspectat a fost eliberat. El a declarat: «Toţi putem 
greşi. Ştiu că acel comisar care m-a arestat are conştiinţa 
împăcată».” 

„Nu există decât un singur asasin şi este pe punctul de a fi 


descoperit”, dă asigurări comisarul însărcinat cu cazul. 

„După  manifestaţiile de protest ale diferitelor asociaţii 
cetăţeneşti şi după izbucnirile de panică înregistrate în ultimele 
zile, poliţia declară că este absolut sigură că există doar un 
singur Om cu Briciul şi că arestarea lui este iminentă.” 


7 


GARBI A MEA 


Am intrat în cameră precipitat, halucinat, agitat la maximum, 
cu o singură idee fixă. M-am împiedicat când am intrat, complet 
năucit, de parcă aş fi fost beat, pentru că aveam bănuiala că voi 
da peste ceva asemănător cu ce am văzut. Nu mă gândeam 
decât la Garbi a mea, nu am căutat-o decât pe Garbi a mea şi nu 
am găsit-o decât pe Garbi. Nu am văzut nimic altceva. Acesta 
este punctul important. Nu m-am uitat la nimic altceva. Am intrat 
aşa, cu ochii în pământ, am descoperit dala spartă cu steaua de 
crăpături din mijlocul camerei, la picioarele patului, şi mi-am 
închipuit ce se întâmplase. Garbi a mea căzând, lovindu-se 
violent în acel punct, ricoşând cu încetinitorul transformată de 
acum în două părţi, ţevile şi patul armei, percutorul strivit, 
efectuând un mic salt mortal, fiecare piesă pe una din părți, iar 
patul armei căzut în acel colţ în care ea se odihnea îndurerată, 
iar ţeava în direcţia peretelui, privind fix peretele ca un copil 
pedepsit pe nedrept. 

Nu am mai avut ochi pentru altceva, nu, domnule. M-am 
repezit la ea cu îngrijorare şi recunosc că îmi tremurau mâinile şi 
eram gata să izbucnesc în plâns. Aşa m-au găsit, încercând să o 
recompun pe Garbi a mea ruptă, sigur că da. Dumneavoastră nu 
înţelegeţi nimic, ştiu eu, sunt obişnuit cu asta, pentru că am trăit 
zece ani lungi cu o persoană care nu pricepea nici ea. În fine, mi- 
e totuna, sunt obişnuit. Soţia mea nu a înţeles atracţia pe care o 
manifestam eu pentru armele de foc. 

Femeilor le este greu să înţeleagă asta, iar eu ştiu ce spun. Aţi 
cunoscut dumneavoastră vreodată o femeie care să fi ştiut să 
ţină în mână (ca să nu spun care să fi ştiut să şi tragă), să apuce 
măcar o armă de foc? Puţine. Eu nu am cunoscut decât una. Da, 
fata aceea, cum o chema? 

Era o excepţie. Voi vorbi mai târziu despre ea. Acum, vă rog 
să-mi daţi voie să explic ce s-a întâmplat. 

Presupun că noi, bărbaţii, nu avem atâtea probleme cu armele 


de foc pentru că ne jucăm încă de mici cu pistoalele, pentru că 
facem armata, iar acolo continuăm să ne jucăm trăgând focuri de 
armă. Toată viaţa voi ţine minte ziua în care un locotenent mi-a 
arătat cum funcţionează o armă de asalt. 

Un percutor care face să explodeze un mic şi inofensiv focos, 
care aprinde la rândul său pulberea ascunsă în cartuş. Detonează 
pulberea închisă şi, la fel ca un dop de şampanie, este lansat 
proiectilul, împins de forţa de expansiune a exploziei, a gazelor şi 
de mai ştiu eu ce. lar acele striaţii spiralate din interiorul ţevii 
imprimă glonţului o mişcare de rotaţie, care va mări forţa lui de 
penetrare. Dar lucrurile nu se termină aici. Însăşi acea explozie, 
acele gaze, acţionează înspre înapoi tot mecanismul armei, pe 
care în acelaşi timp şi în aceeaşi mişcare aruncă tubul folosit, 
pune în locul său alt glonţ şi îl lansează automat. Tot acest 
proces se repetă de patru sute, de şase sute, chiar şi de o mie 
două sute (1200) de ori pe minut! Doamne, un aparat capabil să 
tragă douăzeci (20) de gloanţe pe secundă, să repete procesul 
descris mai sus de douăzeci de ori pe secundă, numai dacă mă 
gândesc la asta mă ia cu ameţeală. 

Asta nu înseamnă că eu am fost în armată cel mai bun 
trăgător, nu. Şi nici că eu aş fi un potenţial asasin, aşa cum 
spunea soţia mea. Nici vorbă. Acesta era singurul lucru pe care 
ştia să-l spună soţia mea atunci când mă vedea răsfoind revistele 
mele despre arme de foc sau când salivam de plăcere uitându- 
mă la filme în care rolul principal îl aveau uneltele pe care eu le 
admiram atât de mult. (Nu aţi văzut miticul Harry cel murdar? Nu 
aţi simţit venerație pentru acel teribil Magnum? Dar Arma 
mortal? Ori western-ul acela al lui Martin Ritt, cu Paul Newman în 
rolul principal, care se numea Hombre şi care ne arăta 
perfecțiunea şi eficienţa unui Winchester cu repetiţie?) 

Asta era cealaltă chestiune. Eu voiam tot timpul să văd filme 
cu împuşcături. lar nevastă-mea: „Mai termină odată! lar te uiţi 
cum se omoară între ei!” şi se încăpăţâna să repete: „Să mă 
ferească Dumnezeu ca într-o zi să-ţi cadă în mână un pistol. O să 
mă omori pe mine, pe vecini, pe toţi cei care îţi vor ieşi în cale, 
cu plăcerea ta de a vedea cum curge sângele şi mor oameni...” 
Dimpotrivă. Intrebaţi pe cine vreţi. Sunt un om liniştit, nu mă 
pierd niciodată cu firea, iar lumea spune că am mai multă 
răbdare decât un sfânt, îmi place să dialoghez şi nu mi-am impus 
niciodată ideile cu forţa, nici măcar cu strigăte. Dacă am mai tras 


câteodată un pumn cuiva, a fost pentru că eu am fost atacat mai 
întâi, pentru că m-au jignit sau au vrut să mă doboare, dar 
presupun că asta face toată lumea şi este perfect legal. Se 
numeşte legitimă apărare. Gustul pentru arme e una, iar dorinţa 
de a ucide, cu totul altceva. Eu îi spuneam: „In armată am avut 
arme pe mână, chiar şi încărcate cu douăzeci de gloanţe, dar n- 
am omorât pe nimeni, ai înţeles?” Sigur că aş fi putut adăuga că 
în armată nimeni nu mă bătea la cap cu asta toată ziulica, dar 
asta nu mi-a venit în gând să i-o spun. Sau pur şi simplu nu am 
spus-o cu voce tare. Nici măcar nu-mi place să vânez. Când eram 
copil nu am omorât niciodată păsări, nu am chinuit şopârliţe şi nu 
am dat dovadă de cruzime, aşa cum fac de obicei copiii. Când am 
devenit om matur, e adevărat că am ajuns să deţin o puşcă cu 
țeavă retezată, dar nu am tras niciodată cu ea în cineva, fie 
animal, fie persoană, v-o jur. O aveam pe Garbi doar pentru ao 
privi, pentru a o atinge, pentru a o mângâia. Nici măcar pentru a 
trage cu ea la ţintă. Doar pentru a mă juca. 

Femeile nu pot pricepe că pentru noi asta nu e decât un joc. 
Că de mici facem „Bum, bum” şi că nimeni nu omoară sau nu 
moare din cauza asta; ne prefacem că ne prăbuşim, imitând 
scenele din filme, dar apoi ne ridicăm, cum fac actorii de film, şi 
nu se întâmplă nimic, joaca inofensivă şi distractivă continuă. 

Sunt de acord că nu e întotdeauna aşa. Sunt oameni care nu 
folosesc armele pentru a se juca cu ele. Ziarele scriu de oameni 
omorâţi de gloanţe, accidental sau nu, şi de măceluri cu arme de 
foc în ţări foarte îndepărtate. Ziarele scriu despre aceste lucruri, 
e adevărat, dar şi despre un tip care omoară oameni cu un brici, 
nemernicul acela care le taie beregata şi apoi le ciopârţeşte 
sânii. A lichidat deja şapte! Da, şapte, azi s-a anunţat la radio că 
în această dimineaţă a fost găsită a şaptea. Tot prostituată. 
Şapte. Sunt sigur că acest Om cu Briciul nu deţine nicio armă de 
foc. Ba chiar aş paria pe oricât că nu s-a jucat niciodată cu un 
brici nici când era copil, nici la maturitate. Nu trebuie să te fi 
jucat cu ceva când erai mic pentru ca să apară instinctele 
asasine. lar când acestea apar, orice e bun. Un brici, un cuţit de 
bucătărie, un fier de călcat, vaza pe care ne-a făcut-o cadou tanti 
Florencia, un os de jambon sau mâinile goale, pentru a nu merge 
mai departe, propriile noastre mâini. 

Pentru numele lui Dumnezeu, a văzut vreunul dintre 
dumneavoastră vreodată pe cineva omorât de un glonţ? A murit 


vreo rudă de-a dumneavoastră, vreun cunoscut, de un glonţ? Sau 
dumneavoastră înşivă aţi omorât vreodată pe cineva cu o 
împuşcătură, aşa, bum? Sunt convins că nici măcar unu la sută 
din toate armele de foc care se fabrică în lume nu ajung să 
omoare vreodată pe cineva. Miliarde de puşti, pistoale, revolvere, 
pistoale-mitralieră, mitraliere şi arme de vânătoare se învechesc 
în cazărmi, în lăzi, rastele sau panoplii fără a ţinti o fiinţă 
omenească sau a-i face vreodată un rău. Au posibilitatea de ao 
face, da. Au fost gândite pentru a ucide, iar gloanţele sunt 
mortale, nu sunt jucării. Acolo avem acel cadavru pentru a 
demonstra asta. Este tocmai ceea ce oferă dimensiune autentică 
armei de foc, faptul de a şti că are această capacitate de a ucide, 
această putere, această energie distructivă. lar marea sa nobleţe 
constă în aceea că poate, dar nu o face. 

să mă joc cu draga mea Garbi era pentru mine la fel de 
excitant cum era pentru alţii să-şi imagineze toată forţa care se 
ascunde într-un Jumbo sau, eu ştiu, să mângâie o femeie goală. 

În prima zi când am văzut-o, Doamne, am desfăcut pachetul 
învelit în hârtie grosolană şi iat-o acolo, întunecată, strălucitoare, 
splendidă, amenințătoare şi blândă în acelaşi timp, ca o fiară pe 
jumătate domesticită. Mi s-a zbârlit părul, mi s-a pus un nod în 
gât, mi s-a înceţoşat privirea. Totul asezonat cu acea senzaţie de 
clandestinitate, în încăperea sordidă a acelui motel, „mai ales să 
nu afle soţia mea”. 

Mi-o oferise un chelner care lucra chiar în acel motel. Eu 
aveam obiceiul să înnoptez acolo în timpul călătoriilor mele (cum 
ştiţi, sunt reprezentant comercial) şi deveniserăm prieteni. Şi lui 
îi plăceau armele. Colecţionează reproduceri. Mi-a spus: 

— Ţi-ar plăcea să ai o armă, o armă de foc adevărată? 

— Ei, asta e, bineînţeles, am spus eu. 

— Eu ştiu pe unul care vinde aşa ceva, mi-a zis el. 

M-am gândit mult înainte de a accepta. Unde urma să ţin 
arma? Dacă o vedea soţia mea, ieşea urât. Ar fi fost în stare să 
mă denunțe la poliţie şi aşa mai departe. lar dacă mi-o găsea 
poliţia?... Mai nimic. Am încercat să mă justific spunând că 
trebuia să am cu ce să mă apăr în timpul călătoriilor mele, pentru 
că am o colecţie de mostre valoroasă, iar în ultima vreme s-a 
vorbit mult despre acele jafuri pe care le comite o bandă de 
peruani pe şosele, dar scuza nu mi s-a părut deloc 
convingătoare. Adevărul era că doream cu ardoare să am o armă 


de foc şi că am cedat iremediabil acestei tentaţii. 

— De acord, i-am spus prietenului meu chelnerul. 

Mi-a spus: 

— Ce fel de armă vrei? 

— Pot să aleg? 

— Bineînţeles că poţi să alegi. 

— Păi, una cu ţeavă retezată. 

Nu văzusem niciodată vreuna. Nici măcar în poze. Mă întrebam 
cum putea fi. Cea cu ţeavă retezată are misterul armelor 
mânuite de utilizatorul expert pentru a le face mai eficiente. Te 
face să te gândeşti la retuşurile pe care pistolarii din Vestul 
Sălbatic le făceau la revolverele lor, pilindu-le punctul de miră şi 
ungându-le tocurile pentru a le apuca mai uşor, ori rupând 
mecanismul cocoşului pentru a putea trage cele şase gloanţe 
lovind percutorul, în ritm de mitralieră. 

— Aşadar una cu ţeavă retezată. In ziua cutare la ora cutare, în 
camera 19. 

Doamne, ce frumoasă era! Am demontat-o şi am montat-o de 
mai multe ori. l-am contemplat absorbit mecanismul dat cu 
unsoare. Imaginaţia mi s-a aprins văzând închizătorul uzat, o 
zgârietură ascunsă, urme ale unei reparaţii care demonstra că 
altcineva o avusese pe Garbi înaintea mea. Cine? Un terorist, un 
delincvent obişnuit...? O fi fost cineva omorât cu Garbi a mea? 
Cine a retezat ţevile? Fiecare întrebare îmi dădea fiori. lar 
vânzătorul îmi explica pe larg: 

— Este evident că a fost pe mâini bune. Cel care i-a retezat 
ţevile şi a restaurat-o ştia ce avea. Uite, a făcut un full-choke la 
ţevile scurtate, iar arma asta nu avea choke nici când era nouă. 

Choke este o îngustare a ţevii care face ca alicele să iasă cu 
mai multă forţă şi mai puţin dispersate. M-a costat mult. Foarte 
mult. Am plătit în bani peşin, în bancnote aşezate una peste alta. 
Dar, vă rog să mă scuzaţi, a meritat. Nu aş da pe nimic plăcerea 
care mi-a făcut-o. Atenţie: nu am tras niciodată cu ea, nici în 
animale, nici în obiecte, cu atât mai puţin în persoane. Dacă avea 
cartuşe? Sigur că avea. O cutie cu cartuşe de 3 (ceea ce 
înseamnă că alicele sunt de mărimea unui bob de năut, aşa că vă 
puteţi imagina forţa ei de distrugere). O puşcă fără gloanţe 
provoacă milă, e ca un animal castrat... în schimb, o puşcă 
încărcată este... în sfârşit, nu vreau să mă repet. Doamne, o 
puşcă încărcată este ca o nuieluşă fermecată care îţi dă putere. 


Nu ştiu... Luaţi într-o zi o puşcă sau un revolver, apucaţi-o cu 
forţă, cântăriţi-o în palmă, faceţi în aşa fel ca degetele să se 
modeleze pe acele forme studiate minuţios pentru a fi comode, 
precum o proteză, precum o altă parte a corpului. Observaţi 
liniile, designul zvelt, elegant şi seducător, ori greoi, rigid şi 
funcţional, nu contează, apoi gândiţi-vă la înţelepciunea 
conținută în această unealtă. Gândiţi-vă că e un autentic 
generator de energie, de putere. Doamne, priviţi-o din acest 
punct de vedere şi mă veţi înţelege. 

Aşa cum înţelegea acest lucru fata care îl însoțea pe vânzător. 
Nu-mi amintesc cum se numea. Ei, bine, ea era excepţia. Nu-mi 
amintesc nici care era relaţia dintre ea şi vânzător, poate era 
fiica lui, nu ştiu. Auzise vorbindu-se de Garbi, pe care el mi-a 
găsit-o, şi a hotărât să vină împreună cu el la întâlnire pentru a o 
putea admira. Şi pentru a o atinge. 

— Pot să o ating? m-a întrebat ea. 

Am privit-o şi am văzut licărirea de dorinţă din ochii ei. Ochi 
strălucitori de fată îndrăgostită, aş putea spune. 

— Cum să nu! am răspuns eu, generos. 

M-a entuziasmat să văd cum o mânuia, Dumnezeule, o femeie 
care ştia să ţină în mână o puşcă cu ţevile retezate, nu-mi venea 
să cred. 

— Pot să o demontez? 

l-am răspuns: 

— Desigur. Dacă ştii să o faci, demonteaz-o. 

Vânzătorul ne-a lăsat singuri, nu mai ştiu cu ce scuză. 

— Hai, vii? 

— Nu, a spus ea. Mai rămân un pic. Mă duci tu după aceea 
acasă? 

l-am răspuns: 

— Bineînţeles. 

Nu te întâlneşti în fiecare zi cu o femeie care ştie să mânuiască 
bine o armă cu ţeavă retezată. Am început prin a ne juca cu 
arma şi am terminat prin a face dragoste. 

Când ne-am hotărât să plecăm, mi-am dat seama că amo 
problemă. Eu nu puteam să o iau pe Garbi acasă. Locuiesc într- 
un apartament foarte mic, iar soţia mea va da peste ea mai 
curând sau mai târziu. Dacă o găsea, ar fi folosit acest lucru 
împotriva mea. Da, m-am gândit că soţia mea m-ar omori dacă ar 
da peste Garbi. Aceste persoane insensibile nu ştiu de glumă, nu 


înţeleg că o puşcă poate să folosească şi pentru altceva, nu 
numai pentru a ucide. Lipsa lor de subtilitate le împiedică să 
descopere toată poezia şi ştiinţa care se află în spatele unei 
arme, iar atunci când o iau în mână nu se gândesc la altceva 
decât la a trage cu ea. Bum, haide, apoi o aruncă cu dispreţ, ca şi 
cum le-ar păta mâna cu moarte sau ceva de genul acesta. 
Aşadar, nu puteam să o duc pe Garbi acasă. Nu puteam nici să o 
ţin în maşină. Dacă mă oprea într-o zi o patrulă de poliţie şi o 
găseau, eram terminat. Ar fi analizat arma, ar fi mers pe urmele 
ei, ar fi descoperit, poate, trecutul ei turbulent şi m-ar fi făcut 
răspunzător de el. 

De aceea am discutat mişcarea cu fata aceea şi am hotărât ca 
Garbi să rămână în motel. Am căutat cu mari eforturi (în joacă, 
mereu în joacă, ce făceam noi nu era altceva decât un joc 
inofensiv) un loc unde să o ascundem. Am ales în cele din urmă 
acea nişă, o adâncitură făcută în perete, unde se aflau câteva 
podoabe fără valoare. Am schimbat locul mobilei, iar dulapul l- 
am plasat în aşa fel încât să acopere ascunzătoarea. Am vorbit 
apoi cu chelnerul care îmi era prieten şi i-am spus să nu schimbe 
locul pieselor de mobilier şi l-am rugat ca atunci când îi voi da de 
ştire să rezerve totdeauna acea cameră pentru noi. Astfel, 
încăperea sordidă pe care am ales-o într-o zi pentru o întâlnire 
ocazională şi clandestină s-a transformat în refugiul a două 
persoane care împărtăşeau, aş putea spune cu înflăcărare, 
aceeaşi pasiune. Eu sunt comis-voiajor, vi-am mai spus-o, şi îmi 
era foarte uşor să mă întâlnesc cu fata şi cu Garbi a mea, fără 
ştirea soţiei mele. 

Au fost întâlniri şi zile fericite. 

Un singur nor întuneca această fericire şi trebuie să recunosc 
că era consecinţa faptului că eram posesorul armei cu ţevile 
retezate. Este un alt fenomen care ar trebui analizat pe larg. 
Frica, sentimentul pericolului, ameninţarea exterioară a întregii 
societăţi contra celui care este bănuit că ar încălca una din 
normele ei. Din acea zi am început să mă simt supravegheat, 
controlat. Fără îndoială, toate acestea erau doar în imaginaţia 
mea, sentimentul de culpabilitate, sau ce o mai fi fost, dar 
prezenţa poliţiei rutiere pe şosea îmi provoca descărcări intense 
de adrenalină. Mereu mi se părea că văd figuri pe care le mai 
văzusem („Bărbatul acela de la masa de alături nu este cel care 
citea ieri ziarul în parcare?”) şi am început să bănuiesc că poliţia 


mă supraveghea. Poate că mergeau pe urmele armei retezate. 
Cine ştie dacă prietenul meu, chelnerul de la motel, nu o fi 
descoperit cumva ascunzătoarea lui Garbi şi o folosea pentru a 
comite jafuri. Închipuiri de-ale mele, ştiu, noi chei care alimentau 
emoția jocului şi care făceau mult mai încântătoare şi magice 
întâlnirile mele cu fata aceea şi cu Garbi a mea. 

Am încercat să o iscodesc pe fată, am încercat să-l iscodesc pe 
chelner, dar nicăieri nu am găsit o confirmare a paranoiei mele. 
M-am gândit ca prima oară când îl voi vedea pe un presupus 
urmăritor să mă îndrept hotărât spre el, pe faţă, pentru a lămuri 
lucrurile. Eram hotărât să o fac, dar atunci, în ziua judecății, când 
am ajuns cu maşina la motel am avut o presimţire urâtă. 

Aşa cum se întâmplă cu o mamă, care simte chiar şi de la 
distanţă că fiului ei i s-a întâmplat o nenorocire, aţi înţeles? Bine, 
ştiu că e greu, dar adevărul e că am simţit. Am sărit din maşină, 
am fugit ca din puşcă, ca o săgeată dintr-un arc. Nici nu 
străbătusem încă jumătate din distanţa care mă despărţea de 
motel când am auzit urletul fioros al lui Garbi a mea. 

Ca un nebun am pătruns în clădire. Am urcat scările din două 
în două trepte. Nu, nu l-am văzut pe băiatul de la recepţie, nici 
pe proprietară, nici pe prietenul meu, chelnerul. Scara care duce 
la camere este exterioară, ştiţi acest lucru, uşile dau spre lungul 
balcon care se deschide spre curtea interioară. Când am ajuns la 
acel balcon, am văzut o siluetă care fugea spre capătul opus al 
coridorului, spre scara din cealaltă parte, şi mi-am dat seama 
imediat ce se întâmplase. 

Am intrat în cameră poticnindu-mă, cu capul înainte, şi nu am 
văzut decât dala spartă şi pe Garbi a mea ruptă în două, patul 
armei în colţ, cele două ţevi privind spre perete ca un copil 
pedepsit pe nedrept. 

M-am repezit spre ea îngrijorat, da, desigur, şi aşa m-a găsit 
poliţia, plângând şi încercând să o repar, încercând zadarnic să o 
repar. Doamne, doar dacă o vedeţi pe Garbi şi vă veţi da seama 
că eu nu aş fi putut să o omor pe fată. Pe fată a omorât-o 
probabil una din acele persoane insensibile care nu înţeleg că o 
puşcă serveşte pentru altceva, nu pentru a ucide. Bum, gata, şi o 
aruncă apoi deoparte cu dispreţ, de parcă le-ar păta mâinile cu 
moarte sau ceva de genul acesta. 

Nu ştiu cum a reuşit să ne găsească. Precis că a bănuit ceva şi 
a angajat un detectiv care să mă urmărească. Da, acum dacă mă 


gândesc, poate că acea senzaţie de a fi fost urmărit nu a fost 
chiar imaginară. Nu ştiu ce să spun. Nu ştiu nimic şi nici nu mă 
interesează. 

Nu ştiu dacă m-am uitat la corpul însângerat care se afla pe 
pat. Probabil că da, l-am văzut în treacăt, dar oricum nu se mai 
putea face nimic. Era moartă, nu-i aşa? Ce ştiu eu? 

Ştiu doar că mi-a distrus-o pe Garbi a mea, pe draga mea 
Garbi, pe Garbi cea de neînlocuit. 

Şi acum ei spun că sunt nebun? Mai nebună e soţia mea, care 
era geloasă pe o puşcă, nu?! 


8 


TĂCĂNITUL MAŞINII DE SCRIS 
OLIVETTI DE LA ETAJUL 
DE DEASUPRA 


Este o casă cu trei etaje şi grădină, care are vârsta gravată pe 
faţadă, 1899, o excentricitate modernistă de proaspăt îmbogăţit 
venit de puţin timp din Cuba, de pe a cărei terasă, până acum 
vreo treizeci de ani, se putea vedea marea. Dincolo de micul zid 
care delimitează arida curte interioară de ciment care pe vremuri 
era gazon şi umbră de platani, pe partea cealaltă a drumului 
prăfuit pe unde sosea în fiecare după-amiază, triumfal, Tata 
Zmeu în maşina sa neagră şi strălucitoare, era o pădure deasă 
de pini, iar printre trunchiurile lor tinere se putea vedea dis-de- 
dimineaţă cum scânteia soarele în mare. Cu asta s-a terminat în 
anii şaizeci, atunci când un marchiz necunoscut şi-a vândut 
pădurea Primăriei, iar Primăria a reatribuit terenurile cu intenţia, 
s-a spus, de a construi blocuri de locuinţe pentru militari. În acea 
epocă, Avelino şi Montserrat nu locuiau încă în turn. Se 
instalaseră pe cont propriu cu câţiva ani înainte, în '59, iar 
Montserrat s-a simţit foarte odihnită după ce s-a depărtat 
definitiv (aşa cum credea ea) de o asemenea familie de nebuni, 
Tata Zmeu şi trăsnăile lui, tiranica mamă a Pisicilor (le spuneau 
„papa” şi „mama” aşa, cu accentul pe prima silabă, papa ca 
papa de la Roma, iar mama ca şi cum ar fi supt-o)? şi gârbovitele 
Cumnate Vrăjitoare. Avelino, Montserrat şi copiii s-au dus în 
apartamentul din Ensanche, unde şi-a instalat el cabinetul 
medical, iar Montserrat, mereu ingenuă, o fi fost din cauza 
inculturii, s-a gândit că va scăpa definitiv de nebunie 
îndepărtându-se de turn. Nici măcar nu i-a trecut prin minte că, 
mergând cu Avelino, călătorea alături de nebunia familiei, de ce 
să se păcălească singură, nici măcar nu bănuia că ea însăşi era 
2 În spaniolă „tata“ se spune papa, „mama“ se spune mamă, iar mama este 


forma de prezent persoana a lll-a singular a verbului mamar, care înseamnă 
„a suge“ (n. tr.) 


infectată de acea nebunie şi că aceasta s-ar putea manifesta mai 
devreme sau mai târziu, se va manifesta sau s-a manifestat deja, 
transformând-o într-o femeiuşcă patetică, una din acele bătrâne 
amărâte, pietrificate în faţa televizorului, care nu fac decât să 
provoace milă. 

La televizor, subiectul zilei este cel al „ucigaşilor în serie” şi 
tocmai a fost transmis filmul lui Richard Fleischer Strangu/atorul 
din Boston, cu Tony Curtis şi Henry Fonda. In film erau 
prezentate crimele lui Albert di Salvo, un paşnic tată de familie, 
care a ucis treisprezece femei în anul 1964. „Nu vreau ca presa 
să afle treaba cu mătura”, spunea Henry Fonda în faţa unuia 
dintre cadavre. lar Montserrat îşi muşca unghiile, „pentru numele 
lui Dumnezeu, care-o fi treaba cu mătura?!” 

— Bună seara, spune moderatorul. Probabil că toţi cei care ne 
privesc au înţeles de acum de ce am considerat oportun să 
discutăm astăzi despre ucigaşii în serie multipli, ucigaşii în masă, 
care sunt numiţi în ţările anglo-saxone serial killers sau mass 
murders. În ultimul timp, acest fenomen pare să amenințe pe 
diverse fronturi societatea noastră. Inceputul acestor fenomene l- 
am putea situa în 1974, data realizării filmului Masacru/ din 
Texas, vag inspirat din cazul lui Edward Gein, un asasin care a 
devenit faimos în Wisconsin, Statele Unite ale Americii, în anul 
1957. După acest film au apărut altele care vorbeau şi ele de 
nebuni asasini care îşi alegeau victimele la întâmplare. 
Halloween, Vineri 13, Coşmar pe Elm Street, toate au generat 
sechele aplaudate de mii şi mii de spectatori din lumea întreagă. 
În ultima perioadă, cartea cea mai vândută în Spania a fost 
American Psycho, a lui Brett Easton Ellis, despre peripeţiile unui 
om de afaceri tânăr şi ambițios, care comite în mod 
nediscriminat şi sadic asasinate la New York. Altă carte foarte 
vândută a fost Tăcerea mieilor, a lui Thomas Harris, care a 
inspirat filmul cu acelaşi titlu, care a obţinut cinci premii Oscar şi 
care este povestea unui asasin ce îşi jupoaie victimele şi e 
demascat de alt asasin, care îşi omoară victimele cu muşcături, 
miticul Hannibal Lecter. Acest Hannibal Lecter, Hannibal Canibal, 
este protagonistul unei alte cărţi a aceluiaşi autor, în care este 
vorba despre un alt ucigaş în serie, Dragonul Roşu. Acesta ucide 
familii întregi, după care dansează în faţa cadavrelor. Alt film, 
care nu a avut mare succes, dar care e de mare calitate şi a 
produs un mare impact, a fost Henry, portretul unui ucigaş în 


serie. Tot în această perioadă s-a transmis la televiziune un film 
în două părţi despre Ted Bundy, un tânăr avocat din Seattle, 
Statele Unite, care a asasinat cel puţin cincisprezece femei din 
ianuarie 1974 până în februarie 1978. În sfârşit, dar nu mai puţin 
important, este de actualitate faptul că la Barcelona, de şapte 
luni, acţionează unul dintre aceşti demenţi periculoşi, pe care 
toată lumea îl numeşte deja Omul cu Briciul. 

— ... care este o femeie, comentează printre dinţi Montserrat, 
foarte emoţionată, deținătoarea unui secret pe care nu-l 
împărtăşeşte decât cu asasinul. 

— ... Când am scris scenariul acestui program, continuă 
moderatorul, când îl pregăteam, am vorbit mereu despre cele 
şapte victime şi ne întrebam cine va fi a opta. Acum câteva clipe 
au intrat în legătură cu noi cei de la redacţia din Barcelona, 
pentru a ne anunţa că trebuie modificată acea parte a 
scenariului, întrucât se poate vorbi deja despre opt victime. A 
fost descoperită cea de-a opta într-o încăpere a unei pensiuni din 
Ciutat Vella. Prezentatorul se uită pe o hârtie. Este vorba despre 
un travestit de treizeci şi doi de ani, pe nume Antonio, sau 
Amparo Cuyâs Sansebastiân, care practica prostituţia, la fel ca şi 
cinci dintre cele şapte victime de până acum. Corpul său 
prezenta acele răni la gât şi pe torace care au ajuns să fie 
considerate semnătura asasinului. În programul de azi vrem să 
vă informăm căror motive li se datorează existenţa acestor 
asasini, de ce fel de boală suferă şi mai ales de ce subiectul 
ucigaşului în serie a ajuns să fie la modă. Este posibil ca aceşti 
nebuni să acţioneze stimulaţi de publicitatea care se face acestui 
subiect în mijloacele de comunicare? Pentru aceasta îi avem 
alături de noi... 

De câtva timp Avelino fierbe în fotoliul său, nerăbdător, mai 
dependent de zgomotul tocurilor care se aude din apartamentul 
de deasupra decât de programul de la televizor. Deodată, 
Montserrat îl aude cum tresare şi se ridică în picioare, tensionat, 
pândind la uşă. Ca în fiecare noapte, paşii se aud coborând pe 
scară, străbat vestibulul, deschid uşa de la stradă. Vecina Târfă 
iese să-şi arunce gunoiul în container. 

Şi Montserrat vibrează din cauza excitaţiei. l-ar plăcea să se 
repeadă afară, să i-o ia înainte lui Avelino, aşa cum încearcă în 
fiecare seară, în disputa pentru accesul la gunoiul locatarilor. Îi 
este teamă că soţul ei va irosi ceea ce pe ea o interesează atât 


de mult, ţaca-ţac, deşi ar fi trebuit să fie de acum clar că ea şi 
soţul ei atacă acel container în căutarea unor prăzi diferite. Pe ea 
o interesează hârtiile pe care le aruncă scriitorul, acele cocoloaşe 
boţite, pline de corecturi, sau acele bucățele care trebuie 
reconstituite ca un puzzle, pentru a putea citi încercările eşuate 
ale artistului. De asemenea, o interesează tot ce ar putea 
contribui la demonstrarea faptului că Vecina Târfă este în 
realitate Omul cu Briciul. Că asasinul de târfe este o târfă, cum 
este probabil că au dedus deja capetele luminate ale poliţiei, în 
cazul în care poliţia are capete luminate. Este evident că poliţia 
nu a văzut şi nici nu va putea să vadă vreodată ceea ce 
Montserrat a găsit în containerul din faţa casei, briciul şi 
îmbrăcămintea plină de sânge din punga cu gunoi pe care vecinii 
de deasupra au aruncat-o după ce a fost găsită cea de-a cincea 
victimă a Omului cu Briciul, acea sărmană casnică măcelărită în 
plin Ensanche, o casnică plinuţă asasinată de o femeie frumoasă 
care se prostituează. 

Se gândeşte câteodată că vecinii de sus, familia Graña, erau 
oameni de treabă înainte de a se instala în Turn. Ea era o 
gospodină harnică, iar el era un scriitor sârguincios. Dar Turnul 
este blestemat, toţi cei care trăiesc în el înnebunesc. lar acestor 
sărmani nefericiţi le-a căzut blestemul pe cap pe nepusă masă. 
Ea se prostituează şi asasinează femei, iar el scrie, în fiecare zi 
lăsată de Dumnezeu, el scrie, ţaca-ţac, cu maşina lui de scris 
Olivetti, poveşti sado-masochiste „de/ectându-mă violent cu 
gânguritul strigătelor ei agonice. Dar nu îmi mai face poftă. M-am 
săturat de tipetele ei frenetice, de corpul ei convulsionat, de felul 
în care dă din mâini şi picioare. Sunt sătul să îmi mai afund 
neobositul mevu..., ...bice, palme, legături, dacă era nevoie, 
pentru a opri muşcăturile care pretindeau că ascund gemete de 
plăcere. Strigă, cățea, strigă, scroafă de rahat, arată-mi că simti 
plăcerea doar în schimbul unor bancnote. Plictiseală de emoții 
cunoscute.” Într-o zi, familia Graña se va întreba „Cum de am 
putut să cădem atât de jos?” şi nu vor şti ce să răspundă. Doar 
ea, Montserrat, ştie secretul nebuniei lor. Vina este a Turnului, a 
blestematului Turn al familiei Argelaga, vai, cum ura ea Turnul, 
acest Turn în care trăieşte acum, cum s-a mai bucurat când 
armata de tăietori de lemne şi excavatoarele au năvălit în 
pădurea de pini şi au ras-o de pe suprafaţa pământului fără milă. 
Până atunci acea barieră naturală îi făcea pe privilegiaţii locuitori 


ai edificiului modernist să creadă că se aflau la sute de kilometri 
de oraş şi dintr-o dată tăierea pădurii de pini le-a descoperit 
terase pe care le puteai atinge cu mâna, rufe atârnate la uscat, 
străzi asfaltate pe unde circulau camioane zgomotoase, 
motociclete zgomotoase. lar pe dâmbul din dreapta, unde era 
fântâna, unde făcuseră atâtea plimbări cu copiii şi văzuseră 
uneori chiar şi câte un iepure sălbatic, s-a ivit ameninţarea 
cocioabelor de paiantă, carton şi uralit. „Acolo sunt noii noştri 
vecini”, comenta Montserrat ironic, cu cruzime, râzând de 
Cumnatele Vrăjitoare, care îşi făceau cruce şi săpau pe sub dale 
pentru a-şi ascunde comorile lor de doi bani. Montserrat se 
întreba dacă le ascundeau de frica ţiganilor sau a lui Tata Zmeu, 
care era o poamă bună. 

Pleca în fiecare dimineaţă cu maşina lui imensă, cu mustăţile 
lui enorme, cu burta lui uriaşă, cu ochii scânteietori, cu zâmbetul 
cinic, depravat. Ridica mâna şi spunea „Mă duc să muncesc!”, cu 
un hohot de râs satisfăcut care dezminţea o astfel de enormitate. 
„La muncă”, mormăia Mama Pisicilor, ranchiunoasă, în timp ce 
da de mâncare fiarelor sale prost-crescute, ori le mângâia ca o 
nebună dintr-un film, „tu n-ai muncit în viaţa ta, la târfe te duci, 
nenorocitule”. 

Ba a muncit Tata Zmeu. A muncit, ori ceva de genul acesta, 
cât timp a trăit tatăl său, Argelagot, cel venit din Indii şi care a 
adus atâtea milioane din Cuba, care a fondat „Atelierele 
Argelaga” din Pueblo Nuevo, unde se producea pânza vărgată 
din care se confecţionau uniformele soldaţilor trimişi să moară în 
Cuba. Fabrica a triplat averea bătrânului Argelagot, care era 
numit aşa chiar şi de membrii familiei sale. Apoi, după ce s-a 
terminat războiul din Cuba, fabrica a trebuit să se dedice altor 
activităţi şi a intrat într-o momentană criză de sfârşit de secol, pe 
care bătrânul Argelagot a depăşit-o datorită imaginaţiei şi 
energiei sale. S-a dedicat fabricării foilor de cort şi s-a aranjat în 
aşa fel încât să păstreze contactele cu armata şi să-i vândă mari 
cantităţi de pânză pentru campamente, indiferent că era armata 
lui Alfonso al XIII-lea, a lui Primo de Rivera, a republicii, a 
Frontului Popular sau a rebelilor turbulenţi. Din asta a trăit familia 
până în anii cincizeci. Şi tot până atunci au locuit în acel 
apartament de la primul etaj, atât de luxos, cu scară 
monumentală care urca direct din imensul hol în care era ţinută 
maşina. În Barcelona, apartamentelor de la etajele inferioare li se 


spunea principale, pentru că, neexistând pe atunci nici circulaţie 
zgomotoasă şi nici lifturi, parterul era, fără îndoială, locul cel mai 
bun. Acolo stăteau locatarii cei mai importanţi, care dispuneau 
de verandele cele mai mari şi mai fastuoase, iar, cu un pic de 
şansă, se bucurau şi de o mică terasă în spate, spre curtea 
interioară. Acum, toată lumea fuge de zgomot spre 
apartamentele de la etajele superioare, aticele, care au preluat 
prestigiul pe care îl avea etajul principal. Totul se schimbă, mai 
devreme sau mai târziu. Chiar şi Turnul s-a schimbat, ceea ce 
părea de-a dreptul imposibil. Turnul nu era decât un loc de stat în 
timpul verii, îngrijit de un grădinar care trăia, practic, acolo. Când 
Avelino şi Montserrat s-au căsătorit, în '53, au rămas să locuiască 
în apartamentul din etajul principal, împreună cu Tata Zmeu, 
Mama Pisicilor şi Cumnatele Vrăjitoare. De fapt, cei doi locuiau 
acolo chiar cu mulţi ani înainte de logodna lor, el pentru că era 
singurul fiu al Tatei şi al Mamei, iar Montserrat pentru că era 
servitoarea. 

Montserrat continuă să creadă că toţi erau nebuni în casa 
aceea şi îşi reproşează că nu şi-a dat seama la timp de acest 
lucru şi nu a fugit înainte de a fi prinsă în capcană precum musca 
în pânza de păianjen. Nu a făcut însă acest lucru. Pentru că ei 
aveau bani, iar ea cunoscuse mizeria, pentru că ei beau tot 
timpul şampanie, iar Montserrat, în sat, trebuise uneori să se 
mulţumească doar cu o lăptucă timp de o zi întreagă. 

Femeia frumoasă care se prostituează, Vecina Târfă, închide 
iarăşi uşa de la stradă, îşi marchează prin zgomot de tocuri 
itinerarul prin vestibul, pe scări în sus, până la apartamentul 
omului fără picioare care îşi petrece întreaga zi tot ţăcănind la 
vechea lui maşină de scris Olivetti. De îndată ce se închide uşa 
de sus, Avelino iese având grijă să nu facă zgomot, iar 
Montserrat, prinsă în capcana emisiunii şi subiectului preferate, 
renunţă de această dată să-şi dispute cu el prada. 

— ... Eu nu aş zice că aceasta este o modă, spune un bărbat 
grăsuţ, chel, cu ochelari şi mustață, care are o voce foarte 
plăcută şi pare atât de sigur de ceea ce susţine încât dă impresia 
că o face fără să vrea, ci un fenomen mult mai profund. Eu cred 
că este manifestarea unei temeri, unei frici, care există în 
conştiinţa colectivă a unei societăţi care vede cum se clatină 
toate principiile sale etice. Pe marginea expunerilor riguroase 
despre amurgul unor teorii filosofice, marxiste sau nu, adevărul 


este că până de curând buna şi reaua credinţă a lumii se aflau în 
echilibru, fiecare pe un taler al balanței, păstrându-se astfel o 
anumită proporţie. Conştiinţa occidentală capitalistă îşi putea 
permite o duritate şi o intransigenţă absolute, cum ar fi, de 
exemplu, în chestiuni legate de muncă, în realizarea individului 
pe seama binelui colectiv, pentru că exista şi o altă conştiinţă, 
să-i zicem altruistă, o conştiinţă care venea dinspre Est şi care 
purifica toate remuşcările. Datorită unor ideologii considerate 
astăzi aberante, au existat o luptă muncitorească, organizaţii 
sindicale, s-au obţinut avantaje pentru muncitori, limitarea 
programului de muncă, asigurări sociale, pensii, care nu s-ar fi 
obţinut altfel. Deşi capitalismul lupta cu ghearele şi cu dinţii ca 
să nu acorde niciun privilegiu, adevărul este că putea să rămână 
dur şi pur pentru că, în faţa oricărei acuzaţii de lipsă de omenie, 
se spăla pe mâini arătând cât de bine îi trata pe muncitori. lar 
exemplul pe care îl dau cu privire la lumea muncii este valabil 
pentru multe alte domenii. Capitalismul a fost totdeauna 
apărătorul unui cinism bazat pe „Eu cu al meu, prostul la coadă, 
e problema ta”, în timp ce mişcările de stânga clamau altruismul, 
generozitatea, munca în echipă şi împărțirea beneficiilor, iar cele 
două tabere puteau ajunge la cele două extreme, pe cele două 
talere ale balanței, pentru că unul îl echilibra pe celălalt. Tot aşa 
cum capitalismul ridica în slăvi o anumită morală oficială şi 
birocratică prin care dorea să controleze conceptul de 
normalitate, mă refer la familie, comportament social etc., asta 
permitea mişcărilor de stânga să predice amorul liber cel mai 
deşănţat, comportamentul social cel mai anarhic. În realitate, 
aceste concepte etice se sprijineau unele pe altele şi formau un 
bloc compensat. Azi, odată cu presupusa prăbuşire a ideologiei 
marxiste (spun „presupusă” pentru că s-a prăbuşit doar o 
anumită formă de aplicare a unei anumite interpretări a unei 
ideologii), se dă impresia că, în această catastrofă s-au prăbuşit 
şi valorile etice care, ne place sau nu, proveneau direct din 
această ideologie. Şi atunci apare frica. Frica pe care Dostoievski 
o exprima în faimoasa lui frază din Frații Karamazov. „Dacă 
Dumnezeu nu există, totul este permis.” 

Dacă Dumnezeu nu ar exista, oamenii s-ar ucide în stradă, în 
mijlocul unui haos înspăimântător. Ca şi cum prăbuşirea Zidului 
Berlinului ar fi însemnat şi prăbuşirea unei forme de conştiinţă 
socială şi lumea s-ar întreba: ce se va întâmpla acum dacă 


nimeni nu-l va opri pe cel care spune că lumea este o junglă în 
care câştigă şi trebuie să câştige cel ce este mai bine înarmat? 
Intr-o epocă dominată de etica occidentală capitalistă sau de cea 
capitalistă japoneză, ca şi de etica moralistă a Vaticanului, pe 
care nu aş ezita să le calific ca fiind etici fără scrupule, este 
absolut firesc ca micul burghez sperios să se întrebe unde vom 
ajunge, care va fi următorul pas pe care trebuie să-l facem. 
Trebuie să ne cumpărăm fiecare dintre noi un revolver pe care 
să-l ţinem în torpedoul maşinii, cum ne sfătuiesc filmele de 
televiziune americane? Vor ieşi oamenii pe străzi să se omoare 
doar pentru că aşa le-a venit cheful? Acest „pentru că aşa le-a 
venit cheful” este foarte important şi ne trimite direct la nebunul 
nostru ucigaş în serie, care omoară pentru că „aşa i-a venit lui 
cheful”, ceea ce înseamnă că oricui îi poate cădea năpasta pe 
cap „chiar dacă nu a căutat-o cu lumânarea”. Nu mai există legi 
etice care să fie respectate? Arta este de obicei manifestarea 
unui inconştient colectiv, iar în acest caz moda din literatură şi 
cinematografie a „ucigaşilor în serie” este reflectarea, adică 
imaginea pe care lumea o are despre ea însăşi într-o oglindă. 
Este o imagine înfiorătoare, de cruzime, nebunie şi moarte. 

Montserrat nu a înţeles nimic din discursul omului grăsuţ. Era 
cu gândurile în altă parte, ascultând fără să audă. E la acea 
vârstă care ne distanțează de lumea reală, care ne îndeamnă 
mai adesea să privim spre interior decât spre exterior, spre 
amintire decât spre cunoaştere. 

Pe părinţii lui Montserrat i-au împuşcat în timpul războiului, iar 
ea nu a înţeles niciodată pentru ce, pentru că nu erau bogaţi şi 
nici nu au făcut vreodată vreun rău cuiva şi pentru că ea nu avea 
decât şase ani. l-au scos din pat cu lovituri de picior. Montserrat 
dormea la mansardă, a făcut pe ea de frică şi a ieşit strecurându- 
se pe o fereastră, după care a fugit pe câmp. Din umbră a văzut 
cum îi puneau pe tatăl şi pe mama ei în faţa unui zid, lângă 
preot, şi cum au tras în ei cu armele de vânătoare. A fugit din 
sat, s-a rătăcit în pădure, a suferit de foame şi de frig, i-a fost 
frică, mai ales i-a fost foarte frică, iar frica a făcut-o aşa cum a 
fost totdeauna, timidă, tăcută, fricoasă. Uneori i se pare că, dacă 
spune ceva, dacă ar face un zgomot, dacă ar privi prea direct la 
ceva, totul s-ar sparge şi s-ar prăbuşi în jurul ei. Ani de-a rândul i- 
a fost teamă că bătrânul Argelagot o va insulta şi o va lovi, 
noaptea tremura şi o obsedau crăpăturile luminoase care 


încadrau uşa, se gândea că aceasta se va deschide brusc şi că 
bătrânul Argelagot sau fiul său, Tata Zmeu, se va arunca asupra 
ei şi o va viola. Uneori, Carmencita, bucătăreasa, care dormea cu 
ea în partea din spate, o trezise foarte îngrijorată, îi spusese 
„Strigai” sau „Plângeai”, dar de multe ori Montserrat plângea 
fără să o audă nimeni. 

Într-o zi a întâlnit-o în pădure, rătăcită, o femeie din sat, cea a 
lui Can Carapell, care era cu caprele. A luat-o de mână şi i-a dat 
să mănânce merindele ei, a dus-o la ea acasă, iar acolo a ascuns- 
o, oferindu-i adăpost. Montserrat, o copilă de şase ani, a auzit-o 
vorbind cu soţul ei. „Ce vină are ea, săraca, pentru ce au făcut 
părinţii ei!” Niciodată nu a îndrăznit să întrebe ce făcuseră 
părinţii ei. Aşa a trecut timpul, micuța s-a ocupat de animale, a 
dat de mâncare găinilor, a spălat rufe. Când a îndrăznit să iasă în 
sat, nimeni nu o privea în ochi, nimeni nu-i adresa vreun cuvânt. 
Când soţia sa era plecată, stăpânul casei, Carapell, o maltrata. 
Odată a vrut să-i bage mâna sub fustă şi a ameninţat-o cu un 
topor, „dacă-i spui ceva nevestei mele, îţi tai capul”. In acea 
seară, Montserrat i-a spus plângând lui Carapella că vrea să 
plece din sat, că aici nimeni nu o aprecia şi că poate va găsi la 
Barcelona o slujbă de servitoare, sau ceva de genul acesta. Pe 
atunci fata avea doisprezece ani. Carapella a înţeles totul, a 
urcat-o în tren cu o boccea de haine, un coş cu hrană rece şi o 
scrisoare pentru nişte oameni originari din sat, care se numeau 
Mauri şi lucrau ca portari. Lui Montserrat i-ar fi plăcut să-şi 
amintească cu recunoştinţă de acei ani petrecuţi în casa familiei 
Carapell. Dar nu putea. În memoria sa, mirosul de băligar, 
murdăria de pe câmp şi din curţi, bălăcirea în noroi pe timp de 
ploaie, întunericul mansardei erau semne ale nedreptăţii şi 
dezolării. Era mirosul acelei curţi de unde a văzut cum au fost 
împuşcaţi părinţii ei, era murdăria morţii, era bălăcirea în sânge a 
trupurilor, era întunecimea unui mic iad făcut pe măsura unei 
fetiţe prea mici pentru a înţelege ceva. 

Când Avelino scotoceşte în gunoiul vecinilor, o face pentru a 
căuta reviste pornografice pe care aceştia le cumpără în număr 
mare pentru a se excita şi a se deda la zgomotoase acte lascive 
şi pe care apoi le aruncă, împachetate şi legate cu sfoară, 
împreună cu ziarele şi alte publicaţii, la vedere, fără niciun fel de 
ruşine. Montserrat zâmbeşte când îşi aminteşte de soţul ei atunci 
când l-a surprins masturbându-se în ritmul gâfâielilor, strigătelor, 


şoaptelor şi scârţâielilor somierei din apartamentul de deasupra. 
Montserrat râde profitând de faptul că Avelino a ieşit, râde cu 
indulgență, iertându-l pentru că nu mai face dragoste cu ea, 
întrebându-se dacă a făcut vreodată dragoste cu ea, pentru că 
Montserrat este la acea vârstă la care poţi crede nepedepsită că 
te-ai lecuit de spaime, că nimic nu te mai poate afecta. Este alei, 
totuşi, un zâmbet care se stinge de îndată sub greutatea tuturor 
spaimelor de care a fost lecuită, a tuturor frustrărilor, umilinţelor, 
loviturilor, insultelor şi scuipăturilor care i-au înăsprit sufletul. Cât 
de mult îi invidiază pe vecinii care se bucură de sex scoțând 
strigăte, care simt o plăcere pe care ea nu a savurat-o niciodată. 
Ce invidie. Ce amărăciune. 

Familia Mauri din sat, care avea o slujbă de portari în Barrio 
Gótico, erau oameni cumsecade şi au plasat-o pe Montserrat la o 
familie de pe aceeaşi scară, pentru a o îngriji pe o bătrână foarte 
grasă şi neputincioasă. Montserrat dormea pe o saltea de paie 
întinsă pe podea, în locuinţa portarului, împreună cu familia 
Mauri, şi urca dis-de-dimineaţă la apartamentul lui doña Teresita, 
unde rămânea toată ziua, făcându-i mâncare, spălând vase şi 
frecând podele, ştergând praful, lustruind argintăria, spălând-o 
pe sărmana femeie, care nu se putea da jos din pat, schimbându- 
i bandajele de pe rănile purulente pe care le avea la picioare, 
îmbrăcând-o, punându-i bijuteriile şi ajutând-o să se machieze 
atunci când urma să primească vizite, satisfăcându-i toate 
capriciile şi mai ales ascultând-o cu atenţie atunci când îi spunea 
povestea vieţii sale, când delira despre cele întâmplate şi despre 
ce i-ar fi plăcut ei să se fi întâmplat. Această sărmană femeie, 
singură, dezolată şi uitată, era sora bătrânului Argelaga, cel 
căruia toţi îi spuneau pe numele de familie. Chiar şi doña Teresita 
îi spunea Argelagot, cu mare dispreţ, iar pentru Montserrat 
bătrânul creator al averii familiei a fost totdeauna Argelagot. 
Teresita i-a povestit că fratele ei se dusese în Cuba, de tânăr; se 
spunea că a făcut-o pentru a scăpa de ceva, un proces de 
paternitate, o datorie la cărţi, ba chiar se vorbea despre un delict 
sângeros. Teresita era foarte mică atunci când el a plecat şi 
nimeni nu i-a dat prea multe lămuriri despre asta atunci când a 
întrebat. Argelagot s-a întors în 1866 plin de milioane şi a 
înfiinţat „Atelierele Argelaga” în cartierul, foarte nou pe atunci, 
numit Pueblo Nuevo, cel care a fost numit mai târziu 
Manchesterul Barcelonei datorită tuturor industriilor care s-au 


instalat acolo. S-a căsătorit cu prima femeie care i-a ieşit în cale, 
o femeie de care se părea că nimeni nu îşi amintea, şi a avut 
primul fiu în anul următor, în 1867. Era Tata Zmeu, tatăl lui 
Avelino, cel care urma să ruineze întreaga familie. 

Când a izbucnit războiul, în '36 (povestea bătrâna Teresita), 
Argelagot, care avea de acum şaizeci şi nouă de ani, împreună 
cu Tata Zmeu i-au mobilizat pe câţiva prieteni şi pe muncitorii 
fideli din fabrică, i-au îmbrăcat în salopete albastre, le-au dat 
nişte puşti şi i-au instalat în fabrică, pentru a spune că fusese 
deja ocupată. Cât a durat războiul, familia Argelaga a făcut în aşa 
fel încât toată lumea să creadă că nu exista anarhist la început şi 
comunist după aceea care să fi fost mai convins decât ei. Intr-un 
fel au reuşit să facă uitat faptul că ei îi îmbrăcaseră pe soldaţii 
care s-au dus să moară în Cuba, ceea ce provocase atâtea 
proteste, manifestații şi greve împotriva lor din partea 
anarhiştilor de atunci. lar când s-a terminat războiul au apărut 
din neant ca fiind cei mai fanatici partizani ai noii ordini. Aveau 
bani şi puteau copleşi cu atenţii, puteau mitui, finanța şi 
subvenţiona orice nevoie a unui regim care se născuse, dăinuia şi 
va dăinui datorită banilor, cum a demonstrat-o gravând în ei, 
adică în bani, în monede, cuvintele „prin mila lui Dumnezeu”, cu 
speranţa că, ştanţată în metal sacru, deviza nu va cădea 
niciodată în desuetudine. 

Lui Montserrat i-ar fi plăcut să-şi amintească cu drag de acele 
lungi conversații cu doña Teresita, toate confidenţele pe care ea i 
le-a făcut, poveştile pasionante, reale sau fictive, pe care i le-a 
transmis. l-ar fi plăcut să păstreze toată dragostea pe care acea 
femeie i-o dăduse, pentru prima oară în viaţa ei fetiţa se simţise 
iubită. Dar nu-şi aminteşte decât de ura bolborosită, acea ură pe 
care femeia bolnavă o scuipa de fiecare dată când vorbea despre 
fratele ei, Argelagot, acel frate aventurier, putred de bogat, 
atotputernic, care avea grijă ca ei să nu-i lipsească nimic, dar nu 
venea niciodată în vizită, nu o mai privise niciodată în faţă. În 
coşmarurile lui Montserrat, locuinţa lui doña Teresita este mare 
cât lumea întreagă, luminată doar cu becuri de patruzeci de wati, 
locuită de toate fiinţele duşmănoase şi odioase pe care le crease 
aversiunea acelei femei grase, grav bolnave şi singure. Fata 
alerga de la bucătărie la dormitorul bolnavei, alerga simțindu-se 
pândită de mii de ochi mârşavi, urmărită de mâini avide, din care 
se smulgea mereu pentru fracțiuni de secundă. 


În 47, când a murit bătrâna Teresita, Montserrat avea 
şaptesprezece ani. Au luat-o să lucreze în casa familiei Argelaga, 
în locuinţa de la primul etaj de lângă Arcul de Triumf. A mai avut 
ocazia să-l cunoască pe Argelagot, creatorul averii familiei, în 
vârstă de optzeci de ani, care îşi lua în fiecare dimineaţă fiul de 
cincizeci de ani la muncă, la fabrică. A avut ocazia să simtă 
epidermic acea energie vibrantă şi debordantă care făcuse din 
familie ceea ce era, observând în acelaşi timp rezistenţa leneşă a 
acelui lasă-mă să te las care urma să-i succeadă. Tata Zmeu nu i- 
a replicat niciodată bătrânului Argelagot, bineînţeles, pentru că 
trebuia să ai mult curaj pentru aşa ceva, dar întârzia să se scoale 
dimineaţa din pat sau bombănea atunci când ieşea din casă sau 
când se întorcea acasă după o zi care i se păruse deosebit de 
obositoare, iar acesta era un indiciu despre ce urma să se 
întâmple după moartea bătrânului. 

Lui Montserrat i-ar fi plăcut să-şi amintească de comoditatea, 
bunăstarea materială, mâncărurile din care se înfrupta până nu 
mai putea, de viaţa ei de servitoare la familia Argelaga, dar în 
memoria ei se impune lipsa de consideraţie cu care o trata Mama 
Pisicilor, acea aparentă supunere a matroanei în faţa bătrânului 
Argelagot, spunându-i mereu „da” la toate, şi apoi ordinele 
contradictorii pe care le improviza pentru sărmana Montserrat, 
care nu mai ştia pe cine să asculte. Ca şi pasivitatea Cumnatelor 
Vrăjitoare, cum le spune acum, surorile lui Avelino, două fete 
urâte şi ursuze, mofturoase şi dispreţuitoare, pregătindu-se cu 
sârg şi feţe urâte pentru viitorul lor inevitabil de fete bătrâne. 
Chiar şi astăzi se mai trezeşte ura lui Montserrat în faţa 
intransigenţei, purtării arbitrale a unor femei cu mătănii şi 
prezenţă zilnică la slujbă, care simțeau plăcere să o jignească 
fără să le dispară de pe faţă acele surâsuri pe cât de umile pe 
atât de perverse. Şi mai este încă viu disprețul pe care îl trezea 
în ea fiul cel mic al familiei, Avelino cel nevolnic, cel aproape 
inexistent, băiatul de douăzeci şi trei de ani, mereu trăgând 
chiulul, veşnic student la medicină, colecţionar de restanţe, 
repetent neobosit, mereu închis în casă, dedicat sarcinii 
acaparatoare de a introduce bărcuţe în sticle, intimidat, 
intimidaţi cu toţii, de teribila personalitate a bătrânului Argelagot. 
Dacă ar fi luat în seamă aşa cum ar fi trebuit semnalele pe care 
le primea, Montserrat ar fi alergat să caute altă casă unde să se 
stabilească. Aşa gândeşte acum. O, Doamne, dacă ar fi făcut 


asta, îşi spune acum, fără prea multă convingere. 

Montserrat revine la realitate atunci când aude ce spune una 
dintre femeile care participă la dezbaterea de la televizor, cu 
plete bogate, oţelită în asemenea discuţii. Cu o hârtie în mână, 
afirmă: 

— ... Toţi ucigaşii în serie pe care i-a consemnat istoria au fost 
bărbaţi. Şi despre Jack Spintecătorul, care nu a fost descoperit 
niciodată, se spune că a fost bărbat. Un singur autor, William 
Steward, s-a aventurat să afirme în 1939 că Spintecătorul, Jack 
the Ripper, putea fi de fapt Jill the Ripper, dar teoria sa nu a avut 
niciodată vreun adept. De ce? 

— Scuză-mă că te întrerup, dar au existat totuşi cazuri de 
femei ucigaşi în serie, încearcă să o oprească un tânăr ziarist 
bărbos care zâmbeşte în direcţia camerei de luat vederi de parcă 
ar fi cerut telespectatorilor să manifeste indulgență faţă de 
tovarăşele sale de discuţie. In istorie este faimoasă Elisabeth 
Bathory, o contesă din secolul al XVI-lea, care, după cum se 
spune, a omorât şase sute de tinere, deoarece credea că bându- 
le sângele şi scăldându-se în el va dobândi tinereţea veşnică. Mai 
aproape de noi în timp, în 1990, în statul Florida, o femeie numită 
Aileen Wournos a ucis cel puţin şapte bărbaţi care au luat-o în 
maşina lor atunci când ea făcea autostopul. 

— Două cazuri în toată istoria omenirii. Nu e rău, răspunde 
pletoasa oţelită în discuţii, imperturbabilă. Să spunem că e vorba 
despre excepţiile care confirmă regula. De ce nu au avut vreun 
ecou? Pentru a răspunde, permiteţi-mi să recurg la statistică. 
Considerând serial killers pe toţi cei care au ucis mai mult de 
cinci persoane fără intenţia de a obţine foloase materiale, sau au 
omorât mai puţine, dar există probe că ar fi continuat să 
asasineze dacă nu ar fi fost arestaţi, am notat un număr de 
douăzeci şi trei de cazuri, care se întind pe perioada 1914-1988 
şi includ oameni atât de faimoşi precum Albert di Salvo, 
Strangulatorul din Boston, Fiul lui Sam, doctorul Petiot, Landru ori 
acel spaniol numit Vânzătorul de miere topită sau cel din 
Cantabria care a fost judecat pentru asasinarea şi violarea a 
cincisprezece bătrâne. Desigur, despre Vânzătorul de miere 
topită s-a spus că ar fi comis doar paisprezece asasinate, cele 
care au putut fi probate, dar el a mărturisit patruzeci şi opt. Ei, 
bine, aceşti douăzeci şi trei de asasini sunt cu toţii bărbaţi. lar 
aceşti douăzeci şi trei de asasini au făcut două sute cincizeci şi 


una de victime, dintre care 67 la sută sunt femei, ceea ce 
reprezintă un procentaj foarte ridicat. Aceasta pentru a ne referi 
doar la sexul victimelor. Dacă vom lua în considerare însă, de 
exemplu, că un american din Chicago, John Wayne Gacy, a 
asasinat treizeci şi trei de băieţi cu care avusese relaţii 
homosexuale, adică băieţi care ar putea fi consideraţi ca partea 
slabă, vulnerabilă, feminină a perechii, ori dacă, spun eu, facem 
abstracţie de acest exemplu pentru că este confuz, procentajul 
se ridică la 77,5 la sută victime femei. lar dacă ne permitem să 
adăugăm acele treizeci şi trei de victime „slabe” la grupul 
femeilor, ceea ce nu ştiu dacă este just, dar eu am făcut acest 
lucru, dacă am face aceasta, făcând abstracţie de sexul real şi 
bazându-ne pe rolul lor în relaţiile pe care le aveau cu asasinul, 
am ajunge la 80 la sută victime din rândul sexului slab, ca să 
spunem aşa. Cred că asta demonstrează cu prisosinţă 
componenta sexuală masculină dominantă în acest gen de crime, 
fiind unul din exemplele cele mai făţişe şi brutale pentru 
consecinţele care le poate avea o educaţie bazată pe ideea că 
bărbatul este cuceritorul, iar femeia este cea cucerită, că 
bărbatul reprezintă activitatea creatoare, iar femeia reprezintă 
pasivitatea et cetera... 

În acea locuinţă de la primul etaj de lângă Arcul de Triumf a 
trăit Montserrat bogăţia triumfătorilor. In perioada postbelică a 
Barcelonei, atunci când în oraşul prosperității se răbda de foame, 
Montserrat servea zilnic tăvi încărcate de cupe cu şampanie şi 
castroane pline cu caviar, din care vedea cum mesenii mâncau 
cu lingura de supă. 

Ar fi trebuit să bănuiască faptul că povestea nu se va termina 
bine atunci când a asistat la cataclismul care a însemnat 
moartea lui Argelagot, în '50, la trei ani după ce Montserrat a 
venit ca servitoare în casă. Nici Mama Pisicilor, nici Tata Zmeu, 
nici Avelino şi nici surorile acestuia nu plângeau de durere, ci de 
frică. Nimeni nu avea încredere în ceilalţi. Se simţea în aer că 
Tata Zmeu nu va putea păstra ceea ce construise până atunci 
Argelagot. Bineînţeles că nimeni nu vorbea de asta, nici 
pomeneală, dar se respira un aer plin de presimţiri sumbre în 
timpul teribilelor funeralii, la care luaseră parte numeroşi 
reprezentanţi ai autorităţilor, oameni politici în uniformă, oameni 
de afaceri, artişti favorizați de mecenatul celui îmbogăţit în Indii. 
Până şi muncitori îndureraţi, cu beretele în mână şi târşâindu-şi 


espadrilele, au venit la înmormântare. Şi toţi, toţi, toţi, cu 
condoleanţele lor, păreau că îşi luau adio nu numai de la bătrânul 
şi admiratul Argelagot, ci şi de la prosperitatea familiei, de la 
pactele făcute cu defunctul, pacte care, dintr-odată, se dovedeau 
a fi personale şi netransferabile. Multe priviri s-au oprit cu părere 
de rău asupra lui Tata Zmeu, care căsca de plictiseală la biserică, 
iar mulţi clătinau din cap, aşa cum face cineva atunci când 
deplânge anticipat o catastrofă inevitabilă. Apoi, de îndată ce 
mortul a fost coborât în groapă, Tata Zmeu a ieşit în stradă, la 
cei cincizeci şi trei de ani ai săi, nefericitul, pentru a demonstra şi 
a-şi demonstra că acum el este cel care conduce, pentru a se 
bucura liber şi în faţa tuturor de ceea ce se bucurase până atunci 
într-o clandestinitate ruşinoasă. Timp de aproape o lună, a fost 
de parcă nu ar mai fi locuit în apartamentul de lângă Arcul de 
Triumf, de parcă i-ar fi părăsit pe Mama Pisicilor şi pe fiii 
acesteia. lar Mama Pisicilor a devenit şi mai feroce şi veninoasă, 
contagiindu-le şi pe fiicele ei, devenind abominabile mamă 
vitregă şi surori vitrege ale Cenuşăresei, care era Montserrat. Era 
momentul să fi fugit, dar Montserrat a rămas. A continuat să fie 
fetiţa rătăcită în pădure, timidă şi speriată, tăcută, supusă, 
aşteptând tot timpul apariţia unei păstoriţe mărinimoase care să- 
i întindă mâna, să-i ofere merindele şi să o ia în casa ei, 
salvându-i viaţa. De această dată nu a mai fost o păstoriţă, ci fiul 
familiei, nevolnicul, veşnicul student la medicină, constructor de 
vapoare în sticle, care, în loc să-i întindă o mână, i-a cerut-o pe a 
ei. l-a mărturisit în mod surprinzător iubirea înăbuşită pe care o 
simţea pentru ea, după care a început o perioadă de trei ani de 
logodnă stupidă, în timpul căreia Montserrat continua să fie 
servitoare bună la toate, maltratată verbal şi aproape chiar fizic 
de femeile din casă, cu excepţia unui mic răgaz, după-amiaza, în 
care devenea viitoarea noră şi cumnată, ieşind cu băiatul în oraş 
pentru a bea o ciocolată cu biscuiţi pe strada Petritxol sau a se 
pipăi cast la cinematograf, văzând filme cu Amparo Rivelles şi 
Jorge Mistral, Luis Mariano şi Carmen Sevilla. Atunci ar fi trebuit 
Montserrat să o ia la fugă. Nu a făcut-o, pentru că familia 
Argelaga era bogată şi trăia într-o fortăreață inexpugnabilă, în 
timp ce afară era o pădure de unde pândeau pericole de o mie 
de ori mai mare decât despotica Mamă a Pisicilor sau Cumnatele 
Vrăjitoare. 

Lui Montserrat i-ar plăcea să-şi aducă aminte cu satisfacţie de 


nunta ei şi de intrarea în familia Argelaga, ca o consecinţă a unor 
drepturi atât de mult râvnite şi meritate. Dar chiar şi azi se 
nelinişteşte când îşi aduce aminte de atingerea mâinilor acelui 
Avelino nehotărât şi nepriceput, care nu a ştiut să-i trezească 
afecțiunea nici măcar cu cuvintele cele mai vulgare. Acel veşnic 
student cu privirile furişe, agăţat de fusta Mamei Pisicilor, 
incapabil să o apere pe Montserrat de răutăţile Cumnatelor 
Vrăjitoare. In loc să-i asigure protecţia de care avea nevoie, îi 
sporea neliniştea dându-i de înţeles că tot restul vieţii ei va trebui 
să aibă grijă de el şi că nu va trebui să se gândească niciodată că 
va avea cineva grijă de ea. Poate că din acest motiv Montserrat 
nu s-a grăbit niciodată să părăsească locuinţa de lângă Arcul de 
Triumf, în ciuda tuturor supărărilor. Avea fantezia de a se gândi 
că, odată singură cu Avelino, lucrurile nu ar fi putut decât să se 
înrăutăţească. 

Avelino s-a întors deja şi aleargă la dulapul lui pentru a 
ascunde revistele pornografice pe care le-a găsit la gunoi. Deşi 
pe Montserrat o interesează foarte mult ceea ce se spune la 
televizor, chiar dacă nu înţelege mai nimic, nu mai poate rămâne 
în fotoliu şi se ridică, profitând de absenţa lui Avelino, de parcă 
Avelino nu s-ar întoarce imediat. lese în vestibul, şi de acolo în 
stradă, traversând grădina cu ciment în direcţia containerelor 
care o aşteaptă cu gurile căscate şi umplute până la refuz. Pe ea 
se proiectează lumina venită de la etajul de sus, prin geamul 
mare al terasei, ceea ce înseamnă că vecinii pot să o surprindă 
asupra dezonorantei ei activităţi de a scotoci în gunoaie, dar nu-i 
pasă. O împinge o nevoie, o aviditate mult mai puternică decât 
ruşinea. Au rămas mult în urmă zilele în care îşi pregătea replici 
pentru cazul în care ar fi fost surprinsă de vecini. „Cred că am 
aruncat ceva fără să vreau” sau „Nu aţi aruncat dumneavoastră 
asta la gunoi? Atunci ce vă pasă dacă o iau eu ori altcineva?” 

Asta până când a găsit briciul şi cămaşa plină de sânge. 
Doamne, ce spaimă a mai tras în ziua aceea! Atunci nu ar fi putut 
să replice nimic dacă Vecina Târfă i-ar fi pus mâna pe umăr şi ar 
fi spus: „Ce faceţi? Ce căutaţi acolo?” 

Nu trecuse mult timp de când familia Graña se mutase în 
apartamentul de deasupra. Montserrat încă nu se obişnuise cu 
ţăcănitul maşinii de scris Olivetti a scriitorului şi urmărea cu 
nesat, la fel ca toată lumea, la radio, în presă şi la televiziune, 
cazul Omului cu Briciul. Trecuse foarte puţin timp, deci, de când 


Avelino descoperise că din când în când vecinii se descotoroseau 
de revistele porcoase. Intr-o zi, cuprins de febra sa onanistă, a 
pus mâna pe punga cu gunoi a vecinilor şi a intrat cu ea în 
apartament. Punga s-a rupt, iar pe podea s-au răspândit resturi 
de mâncare, tampoane folosite şi hârtii mototolite şi rupte, mai 
ales multe hârtii mototolite şi rupte care i-au atras atenţia lui 
Montserrat. 

„„„pe ea în patru labe, precum animalele carnivore pândindu-şi 
prada. Putea să vadă de departe cum îi străluceau colții. la să 
vedem: arată-mi... Nu, nu, nu, te rog, nu! Jocul s-a îndreptat 
inevitabil spre viol. Micuta târfă a vrut să facă uz de forță pentru 
a scăpa de ghearele vestalelor mele, care s-au năpustit asupra ei 
cu brutalitate. Dar totul fusese prevăzut. Ţipătul a fost doar o 
notă scurtă, care a rămas suspendat în înaltul încăperii, într-o 
Zzburătăcire instantanee, în timp ce energica Norma punea 
leucoplastul pe gurita speriată, Esther făcea bucăți micul jerseu, 
iar Berta trăgea de fustă, făcând să-i sară nasturii, dezvelind un 
glorios şi luminos nud juvenil... 

S-au căsătorit în mai 1953, iar Montserrat a continuat să fie 
fată la toate, maltratată verbal şi chiar fizic de rudele ei de gen 
feminin, pentru că acolo unde există încredere îţi vine lehamite, 
iar noaptea era călărită legal de soţul ei, eternul student, 
incapabil să se descurce în viaţa reală şi cu afacerile familiei. 

In 1954, la doar patru ani de la moartea bătrânului Argelagot, 
Tata Zmeu a trebuit să închidă fabrica. Au fost unii care au spus 
că o jucase şi o pierduse la o partidă de cărţi ilegală. Nimeni nu a 
ştiut cine a răspândit zvonul şi nici în ce fel s-a strecurat el în 
acea casă a tăcerilor, obscurităţilor şi disimulărilor, în care până 
şi strigătele cele mai înspăimântătoare se şopteau. Lui 
Montserrat i-a spus Avelino, „a trebuit să închidem fabrica”, „să 
închidem”, ca şi cum el ar fi avut ceva de-a face cu asta, iar în 
vocea sa se simţea o anumită satisfacţie nesănătoasă, încât 
cineva ar fi putut spune că dezastrul familiei îi făcea deosebită 
plăcere. Ca o consecinţă a eşecului, locuinţa de lângă Arcul de 
Triumf s-a umplut de un Tată Zmeu înfuriat, înnebunit, care şi-a 
câştigat din plin porecla de Zmeu pe care i-a dat-o Montserrat. 
Nu ezita să le pălmuiască pe fiicele sale Vrăjitoare, sau pe 
răbdătoarea sa noră, sau chiar pe propriul său fiu, viitorul medic, 
dacă nu era tratat aşa cum dorea sau nu primea răspunsul pe 
care îl aştepta. 


Primul fiu al lui Montserrat şi al lui Avelino, Luis, s-a născut 
încă în locuinţa de lângă Arcul de Triumf. Anul următor, în '55, 
Tata Zmeu a vândut-o şi s-au mutat în Turn. Ani răi au fost aceia, 
pentru că familiile scăpătate mustesc de frustrări şi ciudă, 
lansând cu uşurinţă acuzaţiile pe care nu îndrăznesc să şi le 
aducă unii altora la adresa persoanelor apropiate, dar din afara 
familiei, în acest caz Montserrat şi copilul, mai exact copiii, 
pentru că între timp se născuse şi Pedro. 

Tata Zmeu şi-a recâştigat totuşi neruşinarea, a arborat acel 
zâmbet larg şi crud şi pleca în fiecare zi din Turn spunând că se 
duce la muncă, iar Mama Pisicilor bodogănea că, de fapt, el se 
ducea la târfe, în timp ce Cumnatele Vrăjitoare îşi făceau cruci 
prin colţuri întunecoase şi o certau pe Montserrat pentru că nu 
frecase bine alama de la balustrada scărilor, sau nu spălase bine 
geamurile de la terasa de sus, în timp ce Avelino, veşnicul 
student, se încuia în cameră pentru a vedea dacă putea termina 
în sfârşit blestemata aceea de facultate de medicină. Se încuia, 
iar pe ascuns, crezând că nimeni nu îşi dă seama, construia 
vaporaşe pe care le introducea în sticle şi se masturba la 
vederea fotografiilor unor artiste îmbrăcate sumar, Rita 
Hayworth, Gina Lollobrigida, Lana Turner. 

A în împins-o pe Norma cu faţa la perete. Am pus câte o mână 
pe fiecare din... cu mâinile sprijinindu-se de perete, foarte 
desfăcută... Dădea din şolduri şi din cap cu mişcări circulare iuți. 
Gemea la lovituri, scotea sunete nearticulate, spunea lucruri 
incoerente. 

S-a simţit tot atât de captivată de acele fragmente fără cap şi 
coadă pe cât era soţul ei de orgiile fotografice. De atunci, simţea 
în fiecare zi nevoia de a adulmeca în gunoi pentru a recupera 
acele deşeuri literare. Fără să-şi dea seama, într-o anumită parte 
a minţii făcuse deja legătura între excitaţia pe care i-o produceau 
discuţiile despre Omul cu Briciul şi acele hârtii mototolite, iar 
găsirea cămăşii pătate de sânge până la coate nu a făcut decât 
să confirme o bănuială. Tocmai fusese ucisă doña Engracia, 
casnica, atunci când arma crimei şi probele incriminatoare 
apăreau în container, în faţa Turnului, în punga cu gunoi a 
Vecinei Târfe de la etajul de deasupra. 

Din acea zi, Montserrat urmăreşte pe furiş intrările şi ieşirile 
Vecinei Târfe, totdeauna atât de machiată şi îmbrăcată, atât de 
doamnă, o doamnă aşa cum ţi-o doreşti, dar târfă, deoarece 


numai târfele ies şi intră la asemenea ore, pentru că numai 
târfele merg cum merge ea, pentru că numai o târfă este 
capabilă să omoare aşa cum o face Omul cu Briciul. 

— ... Unul din stâlpii de sprijin ai teoriei freudiene, spune o 
tinerică fâşneaţă, foarte aranjată şi crispată, este invidia 
penisului. A vorbit pentru prima oară despre acest lucru în Trei 
eseuri pentru o teorie sexuală, din 1905. Umflându-se în pene pe 
piedestalul său de supremație a sexului masculin, Freud a 
presupus că femeia îl invidia probabil pe bărbat şi nici măcar nu 
i-a trecut prin minte că bărbatul ar putea invidia capacitatea de a 
fi mamă a femeii. Este evident că sunt mult mai spectaculoase 
sarcina şi naşterea decât micul număr al erecţiei. Bărbatul 
invidiază maternitatea şi de aceea îl jenează actul sexual, îl 
jenează ideea că îşi aduce o contribuţie care poate favoriza 
miracolul atât de invidiat, miracol al cărui merit îi revine în 
întregime femeii. Pe bărbat îl jenează atât de mult să facă 
dragoste încât, în general, percepe acest lucru ca pe un act 
agresiv, cu atât mai mult cu cât se obişnuieşte să se presupună 
că e vorba de un act agresiv din partea sa, iar atunci se compară 
penisul şi penetrarea cu arma albă care se înfige ori se stabilesc 
analogii între penis şi armele de foc et cetera, pentru a nu intra 
pe terenul fanteziilor ori practicilor sado-masochiste, în care 
bărbatul este, de obicei, cel care torturează, iar femeia este 
victima. Invidios pe maternitate de când este lumea lume, 
bărbatul a lăsat-o pe femeie în casă, spunându-i: „Foarte bine, tu 
ai demonstrat deja de ce eşti în stare, acum lasă-mă să 
demonstrez şi eu”, după care a plecat la vânătoare, la război, 
într-o constantă încercare de autodepăşire, de întrecere, de a-şi 
demonstra lui însuşi de ce e în stare, într-o patetică încercare 
continuă de a fi la înălţimea femeii. lar această ieşire din casă se 
transformă în cele din urmă într-o fugă ruşinoasă şi laşă. Bărbatul 
întoarce spatele realităţii care îl ruşinează şi îl deprimă şi pe care 
o urăşte din acest motiv. De aceea... scuzaţi-mă, termin imediat, 
face un gest în direcţia partenerului de discuţie masculin care se 
impacientează lângă ea, de aceea religiile, inventate de oameni 
pentru a explica lumea în felul lor, nu pot accepta crearea omului 
ca pe un act de simplă maternitate. De exemplu, în mitologia 
egipteană, zeul primordial, Ra, îl imaginează pe om, iar acesta 
iese dintr-un ochi al său. Sau în alt text se spune că Ra şi-a 
amputat sexul, fiţi foarte atenţi, căci este foarte semnificativ, iar 


bărbaţii s-au născut din picăturile de sânge scurse în pământ. lar 
femeile sacre, în religie, femeile, nu vorbesc de zeițe, care au 
fost inventate pentru a marca distanţa în raport cu femeile 
normale şi obişnuite, femeile, spun eu, trebuie să fie virgine 
pentru a ocupa un spaţiu într-o religie, trebuie să fie virgine. 
Virgine, evident. Pentru a fi venerată o femeie care a fost mamă, 
ea trebuie să-şi păstreze în mod miraculos virginitatea. Adică, din 
punctul de vedere al bărbatului creator de religii, actul sexual era 
considerat un lucru murdar şi agresiv, care macula şi degrada. 
Această idee conform căreia femeia se murdăreşte, se 
degradează, se perverteşte atunci când face dragoste a fost 
preluată de toate societăţile. 

După gestul pe care îl face participanta la discuţie care se 
arată plină de pasiune şi nu este alta decât o specialistă în 
psihologie pe care o cheamă Diez, Montserrat înţelege că 
vorbitoarei i s-au făcut semne să-şi scurteze poliloghia. Lui 
Montserrat nu-i convine, deoarece era entuziasmată de discursul 
fetei. Încă puţin şi ar fi aplaudat ca un copil la teatrul de păpuşi. 

lar în poală avea acel puzzle al hârtiilor pe care tocmai le 
scosese din punga cu gunoi a vecinului. Ţăcănitul maşinii de scris 
Olivetti, care poate vedea totdeauna că este chemată pentru 
orice treabă, pentru a face cumpărăturile fiindcă Vecina Târfă 
este plecată, pentru a-l însoţi pe instalator când este nevoie de 
reparaţii în baie...mi-am dorit să pot citi în mişcările convulsive 
ale buzelor şi mandibulelor sale întregul şir de insulte şi injurii 
care îi licăreau în minte. Am provocat-o cu cruzime, ca şi cum aş 
fi încurajat-o să gândească mai dur, sperând să văd cum se 
tatuează blasfemii pe fruntea ei... Vecina Târfă iese în fiecare 
seară pentru a-şi vinde trupul şi a secera vieţi, după care se 
întoarce şi îi povesteşte scriitorului de obscenităţi experienţele 
sale. Aşa îşi câştigă ei existenţa. 

Nimeni nu ştie din ce a trăit familia Argelaga din '55, atunci 
când s-au instalat în Turn, până în '64, când a murit Tata Zmeu. 
Lumea îşi închipuia că din vânzarea proprietăţilor bătrânului 
Argelagot, care erau o mulţime. Şi-au închipuit că mai întâi a fost 
vândută locuinţa de lângă Arcul de Triumf, doar pentru a scăpa 
de bârfelile vecinilor apărute după închiderea fabricii. Dar în 
afara aceleia, mai erau altele: apartamentul în care locuise doña 
Teresita, alte două în Gracia, un magazin de pe strada Vila i Vilă, 
nişte curţi foarte mari de pe strada Tarragona, unde erau ţinute 


vitele destinate sacrificării în abatoare. Îşi închipuiau că Tata 
Zmeu juca la cărţi şi mai avea din când în când noroc, atunci 
când apărea cu un jambon sau cu un pachet de cutii de 
conservă, iar perioadele de ghinion erau cele în care dispăreau 
podoabele de totdeauna ale Turnului: ceasul cu carilon, 
candelabrele de porțelan cu imagini pastorale, bustul din antreu, 
salatiera din cristal şlefuit. 

In orice caz, acea epocă de mizerii a prins-o deja foarte 
departe pe Montserrat, pentru că, în sfârşit, în vara lui 1956, 
Avelino a devenit doctorul Argelaga, după treisprezece ani de 
studii, iar în 1959 au putut să se mute într-un apartament din 
Ensanche, în fine o locuinţă proprie, unde au deschis şi cabinetul 
de consultaţii şi unde Montserrat şi-a adăugat la calitatea de 
soţie, mamă şi servitoare pe aceea mult mai demnă de 
infirmieră. Montserrat calculează vârste, care îi folosesc pentru a 
situa în timp evenimente: numărând pe degete, ajunge la 
concluzia că Avelino avea deja treizeci şi doi de ani atunci, iar ea 
număra deja douăzeci şi nouă dintr-o viaţă care nu ajungea 
niciodată să fie a ei, în timp ce copiii aveau cinci şi trei, ah, da, 
care făceau gălăgie pe coridor în timp ce Avelino consulta, că 
doamnele îi zâmbeau fără chef, „ce drăgălaşi”, atunci când 
făceau vreo boroboaţă, că Avelino scotea capul pe uşa 
cabinetului şi îi dojenea cu asprime: „Nu vreţi să tăceţi odată? 
Montserrat! Potoleşte-i pe copii!” 

Locuinţa se afla pe strada care acum se numeşte Gran Via de 
les Corts Catalanes (pe atunci Bulevardul Jose Antonio Primo de 
Rivera), în acel loc în care, în zori, cerul se împarte în două zone 
perfect diferenţiate, ziua la dreapta, noaptea la stânga. Au 
observat aceasta Luisito şi Pedro, într-o zi care i-a surprins pe 
întuneric în sufragerie. Ea se ridicase pentru a merge la toaletă, 
ei se întorceau de la o serbare câmpenească de Sfântul lon. „Ce 
faceţi acolo, încă nu v-aţi culcat? Dacă vă vede tatăl vostru... 
Duceţi-vă la culcare!” Ei au spus: „Aşteaptă, mamă, uite ce 
frumos e...” 

Era atât de frumos să vezi cum se apropia lumina încetişor şi 
stingea cu nesfârşită grijă strălucirea ultimelor stele. Era 
fascinant să observi răceala moderată a nopţii de Sfântul lon, în 
care copiii trebuiau să se culce târziu pentru că puteau să se 
culce târziu, în care au avut experienţa unei erecţii în timp ce 
dansau cu o fată. Poate o şi sărutaseră pe fată şi se întorceau 


acasă foarte bărbaţi, atât de târziu, atât de liberi, respirând 
adânc, descoperind pe cer un fenomen pe care Natura li-l dedica 
în exclusivitate. 

Câteodată, Montserrat se gândeşte că viaţa ei nu avusese 
niciun sens până când nu a găsit acel brici şi acea cămaşă pline 
de sânge. Până când nu a descoperit noi semnificaţii pentru 
ţăcănitul de la etajul de deasupra, pentru textele pornografice 
ale scriitorului care nu ieşea niciodată din casă pentru că îi 
lipseau ambele picioare, pentru relaţia pasionată şi zgomotoasă 
pe care o avea invalidul cu acea femeie înaltă şi blondă, cu sânii 
ridicaţi şi picioare lungi, foarte frumoasă şi foarte pură. Nu-şi 
amintea să fi fost atât de excitată, atât de vie, în vreun moment 
al existenţei sale. | se părea că trăise anesteziată, într-un puț de 
insensibilitate, de toropeală, de absolută lipsă de comunicare, 
mai mult sau mai puţin de bunăvoie, mai mult sau mai puţin de 
nevoie. Niciodată nu i se păruse atât de fantastică, atât de 
absurdă, relația sa  surdomută cu Avelino.  Dintr-odată 
descoperea nebunia familiei Argelaga, care umpluse Turnul, care 
o molipsise pe Vecina Târfă şi care era direct răspunzătoare de 
toate crimele Omului cu Briciul. 

Într-o bună zi, marchizul necunoscut şi-a vândut pădurea de 
pini, destinaţia terenurilor a fost schimbată, au fost tăiaţi copacii 
şi a venit invazia noilor vecini, imigranţi împovăraţi de mizerie, 
care le-au alarmat atât de mult pe Cumnatele Vrăjitoare. Între 
mare şi Turn s-au ridicat blocuri de beton, cu rufe întinse la 
uscat, cu femei certăreţe şi bărbaţi în şomaj, cu copii pe jumătate 
goi, comerţ cu lucruri furate, delincvenţă juvenilă. Odată 
transformat paradisul într-un cartier sărac, cei care au fost şi nu 
mai erau s-au văzut obligaţi să suporte protestele celor care 
cereau de la Primărie o staţie de metrou, asfalt şi iluminat public, 
ca şi câteva servicii minime, care fuseseră promise, dar erau 
inexistente. Au fost şarje ale poliţiştilor îmbrăcaţi în uniforme 
cenuşii la uşa Turnului, iar oamenii din cartier au dat foc unor 
autobuze. Când au fost mărite preţurile biletelor de autobuz (cu 
şase pesete!), s-au format lungi cortegii de muncitori care au 
refuzat să folosească acel mijloc de transport public şi s-au dus 
pe jos până la staţia Sant Andreu. Apoi, după ce Primăria a 
hotărât să satisfacă cererile cetăţenilor, a venit ameninţarea 
exproprierii de terenuri pentru a lărgi strada care trecea prin faţa 
Turnului, acel drum de care pe care cu ani în urmă venea în 


fiecare zi Tata Zmeu cu maşina lui strălucitoare, la apusul 
soarelui, pentru a-şi schimba cămaşa şi a se întoarce în 
Barcelona nebună, în sfârşit această stradă asfaltată, blocată de 
edificii cu apartamente zgomotoase şi crăpate, cu probleme de 
alimentare cu apă, gaze, electricitate şi droguri. Pe atunci a 
început decrepitudinea lui Tata Zmeu, care, într-o zi, nu i-a mai 
recunoscut pe cei care erau în jurul său şi a căzut într-o stupoare 
teribilă, lăsând în responsabilitatea Mamei Pisicilor şi a fiicelor 
sale Vrăjitoare şi Fete Bătrâne lichidarea imperiului. Avelino s-a 
eschivat de la orice responsabilitate. A ridicat vocea şi a 
contribuit băneşte doar pentru ca Turnul să nu fie vândut pe 
nimica toată. Apoi a murit Mama Pisicilor, iar Cumnatele 
Vrăjitoare au continuat să locuiască acolo cu ce le dădea Avelino, 
ceea ce lor li s-a părut totdeauna mizerie şi tovărăşie. Au decăzut 
apoi cele două, au început să se îmbete cu rachiu de anason, să 
caute prin gunoaie şi să scoată din ele tot felul de resturi. Una a 
murit lovită de o maşină care a plecat de la locul accidentului, pe 
Via Julia, iar pe cealaltă au internat-o într-un azil, fiind declarată 
nebună şi incapabilă să trăiască singură, la cincizeci şi nouă de 
ani părea să aibă optzeci, fără dinţi, zbârcită şi cocoşată, cu păr 
cărunt despletit, de nebună, îmbrăcată cu nouă jerseuri de lână, 
unul peste altul. Le-au numărat atunci când a murit, iar un medic 
legist, deosebit de obsesiv, s-a ambiţionat să o dezbrace pentru a 
studia cauza morţii. 

Lui Montserrat i-ar fi plăcut să-şi aducă aminte de viaţa ei din 
Ensanche, cu Avelino, ca despre o epocă de plenitudine. In sfârşit 
singuri, ea înceta să mai fie servitoare pentru a deveni soţie, 
mamă şi infirmieră, în sfârşit putând să vorbească pe faţă şi 
liniştit în timpul meselor sau înainte de culcare, fără intervenţii 
odioase. Dar nu a fost aşa, era prea târziu, posibilitatea de a 
comunica normal cu Avelino se pierduse definitiv la un moment 
dat, în timp ce erau cu gândul aiurea. Dacă ea, în calitate de 
infirmieră, îl întreba lucruri în legătură cu profesia lui de medic, 
Avelino îi răspundea fără să stea pe gânduri: „Nu vei pricepe 
oricum”, într-o manieră atât de tranşantă, evitând-o cu atâta 
neruşinare, încât Montserrat a ajuns să se gândească la faptul că 
soţul ei nu ştia răspunsul la întrebările ei şi îşi ascundea propria 
ignoranță apelând la ignoranţa ei. „Nu vei pricepe oricum” a 
ajuns să fie propoziţia cea mai odioasă pe care Montserrat o 
auzise vreodată, erau cuvintele care îi închideau definitiv uşile 


viitorului. „Nu vei pricepe oricum” o trimitea dintr-odată la 
mirosurile şi murdăriile originii sale, la analfabetismul de care 
scăpase cu mari eforturi. „Nu vei pricepe oricum” era mai rău 
decât o insultă, mai rău decât o palmă. „Nu vei pricepe oricum” 
şi, începând de atunci tăcerea s-a instalat între cei doi. O tăcere 
care nu fusese convenită, dar tocmai de aceea mult mai densă, 
ofensatoare şi plină de reproşuri, temeri şi ameninţări. O tăcere 
în care nu îşi aveau locul nici „dă-mi solniţa”, „bună ziua” sau „ce 
ai făcut azi?” şi care se completa, prin urmare, cu gesturi bruşte 
şi inutile pentru a ajunge la solniţa la care celălalt ar fi putut să 
ajungă mai uşor ori cu întoarcerea spatelui celui care tocmai 
sosea, poate pentru a-i arăta astfel că acesta nu exista. Vorbeau 
doar atunci când nu mai aveau încotro, când se aflau de faţă cu 
copiii ori cu altă persoană, pentru a salva aparențele, atunci când 
trebuia să fie reproşate ştrengării sau când nu exista alt mod de 
a comunica un lucru, dar practica tăcerii atunci când erau singuri 
a provocat la Montserrat, şi, cine ştie, poate şi la Avelino, un fel 
de surzenie selectivă care friza fantasticul. 

Intr-o zi, pe când locuiau încă în Ensanche, la vremea mesei, 
Avelino a spus deodată: 

— O ştii pe Barrera, Pilar Barrera, cea care a venit azi- 
dimineaţă? i-o trag ori de câte ori vine pentru vizită. 

„l-o trag.” Montserrat nu auzise niciodată acea expresie în 
gura soţului ei şi, probabil, în gura niciunei alte persoane, dar i-a 
ghicit semnificaţia şi din acest motiv şi-a oprit din mişcare mâna 
cu care tocmai se pregătea să ducă la gură lingura cu supă. Apoi, 
încercând să nu-l privească pe Avelino, a sorbit cu grijă 
conţinutul lingurii, a înghiţit şi a continuat să mănânce de parcă 
nu ar fi auzit nimic. Atunci Avelino a adăugat: 

— Şi lui Esperabe. Lui Encarna Esperabe, de fiecare dată când 
vine. Eu îi ling vulva, iar ea îmi suge păsărică. 

Montserrat continua să mănânce cu un aer distrat, ca şi cum ar 
fi ascultat foarte atent ce se transmitea la radio, ca şi cum ar fi 
mâncat singură. A fost prima oară în care a făcut pe surda, iar 
Avelino nu a părut mirat, nu a catadicsit să repete ce spusese şi 
nici să obţină de la ea un răspuns. Pur şi simplu, resemnat, din 
când în când, o dată pe săptămână, o dată pe lună, deschidea 
gura atunci când copiii nu erau cu ei, când erau la liceu sau în 
excursie, şi lansa una din aiurelile lui: 

— Azi mi-am făcut nevoile pe doña Enriqueta. Ei îi plac chestii 


din astea. 

Apoi revenea la tăcerile lui de zile întregi. Montserrat ştia că 
toate acele lucruri nu erau adevărate. Atunci când Avelino îşi 
primea pacientele, ea se apropia în vârful picioarelor de uşa 
cabinetului de consultații şi asculta atent  formulările 
ceremonioase ale soţului ei, răspunsurile cuviincioase ale 
doamnelor, domnule Argelaga încolo, doamnă Esperabe încoace. 
Nu a auzit niciodată ceva nelalocul lui. Uneori, doar uneori, 
pentru a păstra un anumit gen de demnitate, aştepta ca Avelino 
să deschidă uşa şi să o surprindă acolo, pentru a-i demonstra că 
ştia faptul că neghiobiile lui nu erau decât fantezii delirante. Asta 
nu îl împiedica însă pe Avelino să apară seara în bucătărie şi să 
murmure distrat: „Mamă, ce i-am mai tras-o azi scroafei ăleia”, 
sau „Lui Esperabe i-am tras-o azi pe la spate”, deşi Esperabe nu 
venise în acea zi la consultaţie, iar Montserrat ştia asta, deoarece 
ea era cea care fixa datele consultaţiilor soţului ei. 

Asta trebuie să se fi întâmplat prin 1968 sau '69, da, cam pe 
atunci. A fost pe vremea când copiii rămâneau în semipensiune, 
iar la vremea mesei tăcerea cuplului devenea insuportabilă. A 
continuat apoi timp de ani de zile, timp de mulţi ani, cel puţin 
douăzeci, până când Avelino s-a pensionat, în 89, iar de atunci nu 
a mai spus lucruri scabroase. 

După moartea Cumnatelor Vrăjitoare, Montserrat şi Avelino au 
mers adesea la Turn pentru a-i da un aspect decent, a-l goli de 
gunoaiele adunate, a înlătura jegul care ascundea fioriturile 
moderniste şi tapetele multicolore care reprezentau baluştri ce 
dădeau spre grădini în stilul celor de la Versailles. Au adus 
meşteri care să repare instalaţiile sanitare ce nu funcționau, să 
curețe podelele, să zugrăvească pereţii şi tavanele unor încăperi, 
iar Montserrat în persoană a lustruit alama balustradei scării. Nu 
au făcut-o pentru ei, ci cu intenţia de a închiria Turnul într-o zi şi 
a trăi din chiria luată pe el. S-au gândit, de asemenea, că ar 
putea să se folosească de el fiii lor, Luis şi Pedro. Dar atât 
agenţiile imobiliare care urmau să le găsească chiriaşi, cât şi fiii 
lor au reacţionat cu aceeaşi expresie sarcastică: „In cartierul 
acela...?” Aşa că, atunci când Avelino s-a pensionat, le-au cedat 
apartamentul din Gran Via lui Pedro şi Luis, iar ei s-au mutat în 
Turn. Au pus o încuietoare la uşa vestibulului care se deschide 
către camerele de la parter, au făcut un perete despărțitor şi au 
pus o altă uşă cu încuietoare în partea de sus a scărilor, în aşa fel 


încât au avut un apartament în care două persoane puteau locui 
comod şi un altul, cel de deasupra, pentru a fi închiriat. Cei de la 
agenţia imobiliară au zâmbit şi au spus iarăşi: „În cartierul 
acesta?”, iar timp de trei ani nu au găsit niciun amator. Apoi, în 
mod surprinzător, cu câteva luni în urmă (mai exact nouă luni, 
pentru că a fost cu o lună înainte ca Omul cu Briciul să intre în 
acţiune), s-a prezentat agentul de la imobiliare cu femeia aceea 
înaltă şi frumoasă, care pare a fi străină şi poartă mereu haine 
foarte strânse pe talie, pe care o vezi imediat că este o stricată, 
iar femeia a spus: „Sunt încântată, e o adevărată bijuterie.” Ei au 
rămas doar cu intenţia de a o avertiza că nu doreau să aibă 
scandaluri acolo, pentru că femeia a adăugat: „Soţul meu va 
rămâne uimit.” şi la urma urmei, dacă se gândeau bine, nici nu 
puteau să se arate foarte exigenţi. 

Soţului îi lipsesc ambele picioare. Este mult mai bătrân decât 
ea, slab, ridat, cu aspect bolnăvicios, dar vorbeşte cu mult nerv, 
râde adesea şi manevrează scaunul cu rotile cu o energie şi o 
rapiditate surprinzătoare. A spus că e scriitor şi că foarte 
frumoasa lui soţie e muza sa. Doi oameni de la mutări l-au urcat 
pe scări, ca şi cum ar fi fost o mobilă, împreună cu un bagaj 
foarte sumar. Şi nu a mai coborât. De atunci, Montserrat se 
delectează ascultând ţăcănitul maşinii de scris Olivetti de la 
etajul de deasupra, simțindu-se însoţită în viaţa şi nebunia ei, 
imaginându-şi ce scrie, ce lumi se creează şi se recreează în 
acele încăperi în care ea a făcut atâtea paturi, în care a suferit 
atâtea asalturi ale lui Avelino, unde a ascultat, temătoare, vocea 
puternică a lui Tata Zmeu care le făcea praf pe Mama Pisicilor şi 
pe Cumnatele Vrăjitoare. 

Râde dintr-odată Montserrat, cum nu a mai râs de multe zile. 
Se gândeşte că Avelino a crezut, probabil, că ea era surdă, o 
surdă selectivă, surdă numai pentru anumite teme. Şi oarbă pe 
deasupra. Pentru că, la scurt timp după ce familia Grana a venit 
să locuiască în apartamentul de deasupra, Montserrat a deschis 
într-o zi uşa de la uscătorie pentru a căuta nu ştiu ce şi l-a găsit 
urcat pe un scaun, cu pantalonii în vine, având un braţ ridicat, în 
care ţinea stetoscopul lipit de tavan, iar cu mâna cealaltă 
masturbându-se în ritmul mişcărilor erotice de du-te-vino ale 
chiriaşilor de deasupra. Montserrat nici măcar nu a avut un 
moment de tresărire. Doar s-a încruntat, aşa cum face cineva 
care se întreabă: „Ce venisem să caut aici?”, s-a întors din drum 


şi a ieşit închizând uşa. Apoi, niciun cuvânt. Aici nu s-a întâmplat 
nimic. Montserrat era închisă într-o lume în care nu se întâmpla 
niciodată nimic, uitându-se prin televizor la acele lumi în care se 
întâmplau tot felul de lucruri, în care Omul cu Briciul omora 
femei, până când a descoperit că Omul cu Briciul locuieşte în 
apartamentul de deasupra şi că este femeie. 

Ţac-ţac-ţac face maşina de scris, lucrează soţul, omul fără 
picioare, care, cu toate acestea, smulge gemete maladive femeii 
frumoase atunci când fac dragoste, iar în timp ce el scrie porcării 
(şi-a scos hainele, făcându-ne praf cu dimensiunile feselor sale 
lunare şi lăsându-se pe vine deasupra ei, apoi), Vecina Târfă iese 
în stradă, face sex pe bani şi ucide din plăcere. Ţaca-ţaca-ţac: 
sunetul sec, inuman, rezumă nebunia care îi molipseşte pe toţi, 
care îi face pe toţi să fie complici ai aceloraşi crime. 

Când a găsit briciul şi hainele pline de sânge, a fost înfiorată 
de un sentiment nou, necunoscut. Cu punga de gunoi sub braţ, în 
posesia probelor indubitabile, a alergat la telefon şi a ridicat 
receptorul, hotărâtă să cheme poliţia. S-a gândit că Omul cu 
Briciul, care era femeie, putea să coboare într-o noapte şi să-i 
taie beregata. Avelino a privit-o încruntat, cu coada ochiului, 
rupând tăcerea de secole, ca şi cum ar fi fost conştient că 
trăieşte o clipă de mare însemnătate. 

— Pe cine suni? 

Ca de obicei, Montserrat l-a auzit fără să-l asculte, dar 
întrebarea a avut darul să evoce prezenţa în Turn a altei 
persoane, a altor persoane, a Mamei Pisicilor şi a Cumnatelor 
Vrăjitoare, şi s-a emoţionat, s-a emoţionat cu mare bucurie, 
auzind zgomotul nerăbdător al tocurilor în apartamentul de 
deasupra, ştiind că era făcut, nici mai mult, nici mai puţin, de 
Omul cu Briciul, care este femeie. E foarte important că este 
femeie. Aceasta schimbă totul. Pentru că şi Montserrat este 
femeie. lar dacă ea ştie cine este Omul cu Briciul şi nu face nimic 
pentru a-l opri, este drept, poate, să viseze într-o zi că mâna ei 
este cea care ţine briciul, şi este drept, poate, să viseze că îşi 
reglează conturile cu trecutul. Şi poate că aceasta este singura 
modalitate de care dispune pentru a-şi aminti de lucrurile bune 
pe care le-a trăit şi care i se şterg permanent din memorie. 
Generozitatea lui Carapella, bunătatea lui doña Teresita, 
bunăstarea familiei Argelaga, fiii pe care i-a dat Avelino. În 
schimb, va trebui să-şi asume riscul unei vizite a Omului cu 


Briciul, dar nu contează, probabil că merită să rişte. Şi dintr- 
odată zâmbetul i-a revenit în obraji, după atâţia ani, iar o iluzie 
copilărească i-a luminat privirea. 

A pus receptorul în furcă. 

— Ce e cutine? a întrebat Avelino, enervat. De ce râzi? 

— De nimic, a răspuns ea în cele din urmă, nespus de 
bucuroasă, fericită, strângând sub braţ punga cu gunoi a 
vecinilor. De nimic. lar dacă vorbele pot fi arme cu care se atacă 
de la distanţă, i-a dat cu ele în cap: Oricum nu vei pricepe. 

A aruncat la loc gunoiul în container, ca să-l înghită camionul 
din fiecare noapte, ca să-l facă să dispară pentru totdeauna. 


9 


TOTDEAUNA SE POATE MERGE MAI DEPARTE 


În sfârşit, Damiân, grădinarul, aduce ziarul aşteptat, iar ziarul 
aduce ştirea aşteptată. Doamna de dimensiuni enorme stă la 
soare lângă piscină, acolo unde vecinii nu-i pot vedea grăsimile şi 
nuditatea, înfăşurată în castul halat de baie Yves St Laurent. 

— Ei? întreabă cu o voce cântată, plină de speranţă. 

Nu mai spune! Omul cu Briciul a omorât un bărbat! 

— Mă rog, mai mult sau mai puţin. 

— Cum adică, mai mult sau mai puţin? 

Titlul de-o şchioapă răspunde în locul lui Damiân, grădinarul. 
„A opta victimă este un travestit.” 

— Bine, dar un travestit este un bărbat! protestează doamna. 

— Oare aşa să fie, doamnă? 

— Bineînţeles că da. Te îndoieşti de asta? 

— Ar putea să fie oameni care să se îndoiască, doamnă. 

— În orice caz, este persoana cea mai asemănătoare cu un 
bărbat pe care a atacat-o nebunul acela, nu? 

Şi unde mergem, unde mă duci, dar ce mai e şi asta, ce 
surpriză, ce vrei să faci. 

Coboară ceața din vârful muntelui, ascunde coroanele 
copacilor, se strecoară spre poale, printre trunchiuri, tăcută, 
amenințătoare, imensă, monstruoasă, imaterială. Cenuşie. 
Culoarea morţii este cenuşiul. Cenuşiu lipsit de vlagă, cenuşiu 
nedefinit, neutru, inexistent, nici alb, nici negru, nici sânge, nici 
carne, nici peşte. Cenuşiu de culoarea asfaltului. Ajunge ceața la 
asfaltul şoselei îndepărtate şi uitate şi acoperă totul cu alb, neant 
abisal şi fumegos care învăluie automobilul ca şi cum ar fi vrut să 
şi-l însuşească. 

Şi unde mergem, unde mă duci, dar ce mai e şi asta, ce 
surpriză, ce vrei să faci. 

Şi de ce ne oprim aici. 

Până aici am ajuns, până aici puteam ajunge. 

Ochii stupefiaţi, marcați de rimel, gura care schiţează un gest 


nesigur şi ingenuu, ceva între o întrebare, o încercare de a ghici 
şi un zâmbet prostuţ, aha, am înţeles şi nu înţeleg nimic, ce vrei 
de fapt. Deruta, ai un aer ciudat, nu te-am văzut niciodată aşa, 
atât de hotărât, atât de energic, atât de vagabond, scuză-mă că 
spun asta, atât de hotărât să termini o dată pentru totdeauna. 

Gata. S-a terminat. Briciul este în buzunarul de la spate, 
împreună cu pieptenele. Până aici am ajuns. Până când unul 
spune „destul” şi s-a terminat, s-a terminat şi gata. M-am săturat 
până în gât de zâmbetele tale şi de bunătatea ta fără margini, de 
mâna ta impertinentă care mă ciufuleşte în treacăt, luând în 
posesie, înţelegerea ta de nesuportat, indulgentele tale reproşuri 
stăpânite, vai, vai, vai, aşa, cu mânuţa pipăind pomeţii obrazului, 
vai, vai, vai, cum faci cu copiii, o să-ţi trag nişte bice, în numele 
tatălui, al mamei şi al întregii familii, amin. Sătul de Tatăl nostru 
şi de mătănii, de binecuvântări şi rugăciuni fierbinţi, de „vino cu 
mine la slujbă”, chiar dacă rămâi afară, tu vino cu mine, că îţi va 
face bine. Sătul. 

Crucea de aur cu briliante pe piept. Broderiile bluzei. Inelele. 
Brăţara. Bancnotele în poşetă. Şi un psihopat asasin care circulă 
liber, pentru a aranja lucrurile. După cum spun săptămânalului £/ 
Caso şi revista Interviu, pune mâna pe cruce şi pe pieptul bluzei. 
Imitându-l pe violator, sfâşie dintr-o smucitură mătasea, sar 
nasturii, lăsând să se vadă epiderma albă şi moale, tremurând şi 
palpitând, un „vai” stupefiat, mâini cu unghii roşii care se agită, 
dar care nu pot împiedica ruperea dantelei negre a sutienului, 
nudul strălucitor, neaşteptat, imposibil, de carne mai fermă decât 
era de aşteptat, mâini care apucă pieptul imens, iar acum 
muşcătura care caută sfârcul gigantic, iar ea cotcodăcind ca o 
găină, aşa face violatorul, le dezgoleşte sânii, pentru a-i face felii, 
muşcătură, vai, de carne proaspătă. 

— Nu fi prost, i-a spus când l-a prins cu banii asupra lui, cu 
cuțitul în mână, cu mâţa-n sac. Crezi că merită să fii condamnat 
pe viaţă pentru prostia asta? 

— Pleacă de aici, focă. 

Focă. Ea a zâmbit. A dominat situaţia cu arta ei de regină- 
mamă, de mamă văduvă, de văduvă neagră. Nu era prima dată 
când i se spunea „focă”. | se spusese de mii de ori, de atât de 
multe ori încât se obişnuise de acum, chiar o amuza, ca şi cum ar 
fi o poreclă drăgăstoasă, focă, zâmbet binevoitor, îngăduitor 
până la greață. 


— Nu ai prefera să trăieşti în această casă? îşi ofer o slujbă. Te 
voi plăti bine. Vei fi şoferul meu. Ştii să conduci? Secretarul meu, 
ştii să scrii şi să citeşti? 

lar el spune „da”, sărman borfaş de rahat, orbit de bogăţie, da, 
rămâne, pentru că i se pare o pleaşcă grădina imensă, tavanele 
atât de înalte, strălucirea de oglindă a podelelor, draperiile, 
statuile, candelabrele, ceasurile, căminul. lar în ziua în care se va 
plictisi, o va şterge cu tot ce va putea înşfăca şi va trăi din plin, 
că viaţa e scurtă. Zgripţuroaică bătrână, focă de rahat, i-a spus 
„da” şi a transformat-o în mamă asfixiantă, care nu îl lăsa în 
pace, care se băga în toate, nu face asta, nu te atinge de aia, 
asta e rău şi asta e bine, roagă-te cu mine sau nu te ruga dacă 
nu vrei, dar taci din gură, fii atent la ce spune rugăciunea asta, 
iartă-ne pe noi, păcătoşii, aşa cum şi noi iertăm greşiţilor noştri, 
Sfântă Fecioară fără de prihană, pupic de noapte bună. Mână de 
violator care pătrunde între picioare, sub fuste, chiloţi umezi care 
prind degetele neîndemânatice ca într-o plasă. Mâini cu unghii 
roşii care prind capul plecat şi avid, care îl joacă la fel ca pe o 
minge, cu un efort supraomenesc, coapse neliniştite care se 
deschid şi se închid, zbucium, coapse doritoare, jos cu chiloţii, 
zbateri, gâfâieli, luptă furibundă, dorinţă, coapse doritoare, 
umede, neliniştite, avide, târfă bătrână, apoi surpriza sărutărilor 
pe gură, cu ruj care mânjeşte buzele strânse, violator violat, cu 
limba mânjită, cu dinţii mânijiţi, cu gingiile mânijite, vrăjitoare 
bătrână, lasă-mă pe mine, iubiţel, dragostea mea, copilaşul meu, 
vino, muşcă, pune-te aşa, vino, vino, muşcă, muşcă... 

— Tu ai luat cele zece mii de pesete care erau pe consolă? 

— Da. 

— Trebuia să-mi fi spus. 

Foarte serioasă şi atât, nu mai era nimic de discutat. Ce naiba 
spera să obţină cu atâtea nazuri? Credea că el îi va fi veşnic 
recunoscător? Babă putredă de bogată, pentru care erau totuna 
zece mii de pesete în plus sau în minus. lartă greşelile noastre, 
aşa cum şi noi iertăm, bigotă de rahat, ce pretenţii avea? Să se 
simtă vinovat? Nu, asta nu! Dar era prea târziu, forţa lascivităţii e 
invincibilă, de nestăpânit, iar fluxurile şi membrele vorbesc prin 
ele însele, umezeli şi erecţie care trădează, desfă fermoarul, cine 
ar fi spus, bisericoasa asta, şi mânjeli de fard, înfăţişare de târfă 
abjectă, căutând o îmbucătură prea mare pentru un şliţ atât de 
mic, mâini experte care au cunoscut multe penisuri, multe 


prepuţuri şi acel punct exact al aţei, acela şi nu altul, gură şi 
limbă devoratoare, care injectează plăcere până la măduvă, 
salive veninoase care ţi se urcă la cap şi te smulg din această 
lume. Data următoare i-a şterpelit o sută de mii. Ea nu a 
observat, el nu i-a dat ocazia să-l ierte şi nici să fie generoasă cu 
el. Nu voia să trebuiască să-i mulţumească pentru ceva. Două 
sute. Nimic. Nu a observat. Trei sute de mii şi tot nimic. Suge 
asta, scroafă. Da, iubirea mea, sug, comoara mea, vino, vino, 
acum tu, jucându-se cu capul asasinului ca şi cum ar fi fost o 
minge, acum tu, iubirea mea, în cavităţi parfumate ale sexului 
scump, vai, da, vai, da, aşteaptă, să-mi aşez bine fundul, ca să 
vii, ca să intri, ca să te ţin, tu nu ştii de cât timp te aşteptam, 
comoara mea. Apoi cinci sute de mii, iar ea se prefăcea în 
continuare că nu observă. 

— De unde ai luat ceasul acela de aur? 

— L-am cumpărat cu nişte bani pe care i-am găsit pe aici. 

— E foarte frumos. 

Căţeaua. 

— Asta nu-ţi permit! 

la te uită, domnule, în sfârşit ceva care nu permite. O făcuse 
intenţionat: lăsase uşa întredeschisă, i-a permis fetei să tipe, 
congestionată de plâns, ruşine şi palme, iar în mână ţinea chiloţii 
ei rupti. 

— Asta chiar nu permit! Lasă fetiţa! Nu are decât treisprezece 
ani! Este un delict! Dacă te mai apropii de ea vreodată chem 
poliţia! 

A pronunţat cuvântul magic, cuvântul interzis, poliţia, iar el s-a 
hotărât să o omoare, pentru că era sătul, pentru că până acolo se 
putea ajunge. Vor atribui Omului cu Briciul moartea ei, porcului 
aceluia care le taie gâtul şi apoi le ciopârţeşte sânii. Pe bătrâna 
vrăjitoare trebuia să o găsească la fel, în mijlocul muntelui, dar 
intră el în locul presupusei arme ucigaşe, o va înjunghia cu 
propria lui persoană, o dată şi încă o dată, cu ascuţiş de carne 
foarte delicată, o dată şi încă o dată, rana deschisă, palpitând, cu 
sângele picurând, iar presupusa victimă moare între vaiete şi 
agonii foarte dulci, agitându-şi coapsele, trăgându-l de păr pe 
violatorul ucigaş, cerând mai multă moarte, mai multă, mai 
multă, dând pinteni galopului furibund al strangulatorului frustrat 
spre şi până la explozie, urletul care sparge caroseria maşinii şi 
agită perdeaua placidă de ceaţă albă. 


Culminează încercarea de asasinat în pauza ţigărilor calmante. 
Bigota mâzgălită cu ruj oftează, scoate fumul de ţigară pe nas şi 
spune de câtă vreme aştepta asta şi „cum de te-ai încurcat cu 
mucoasa aceea”, totdeauna simţise dorinţa de a avea un gigolo. 
lar gigoloul dezarmat, învins, fumează şi încearcă să-şi explice ce 
s-a întâmplat, îşi configurează în imaginaţie o nouă viaţă cu 
ceasuri, costume la comandă, cămăşi, cravate, restaurante, 
iahturi, călătorii, capricii, şi nu ştie că într-o zi, după două sau trei 
luni de experienţe mistice, orgasme electrizante, experimente de 
kamasutra printre lunecoase cearşafuri de atlas, într-o zi, când 
Omul cu Briciul o va permite odată cu prima sa victimă de sex 
masculin, îl vor găsi aşa cum ar fi trebuit să o găsească pe ea, cu 
beregata tăiată şi pieptul păros brăzdat de tăieturi bestiale. „A 
noua victimă este un bărbat”, „Omul cu Briciul deschide noi 
fronturi”, şi se va întoarce Damiân, grădinarul, lângă piscină. 
„Misiune îndeplinită”, „Mulţumesc, masculule”, şi se va răspândi 
zvonul că mortul era gigoloul, iar sărmana femeie a avut mari 
neplăceri, ce părere de rău, ultima ei posibilitate de plăceri, dar 
de fapt a ieşit în câştig săraca femeie, pentru că mare neruşinat 
era acela, mare neruşinat. 


10 


TOSCA ŞI GATA 


Ziua următoare, Lucia se scoală zguduită de un coşmar de 
urgenţă şi panică şi se uită la Santiago încruntându-se, pentru că 
soarele îi răneşte ochii. Oftează când începe să se uite la bărbat, 
chinuită de urmele simţirilor şi presimţirilor pe care i le lăsase 
coşmarul. Mai oftează o dată, după câteva clipe de observaţie, ca 
şi cum concluzia pe care ar putea-o trage din ceea ce vede ar fi 
fost tot atât de exasperantă ca şi prevestirile. L-a visat pe 
Santiago mort. A văzut cum sucomba în cele din urmă din cauza 
depresiei, a neputinței, a nebuniei. L-a văzut cu venele tăiate, de 
această dată de adevăratelea, l-a văzut înecat pe fundul căzii ori 
fulgerat liniştit de un atac de inimă, în pat, ori zăcând 
dezarticulat în mod brutal pe trotuar după saltul mortal. O 
înfiorează senzaţia oribilă că acea imagine nu e invocată de 
teamă, ci de dorinţă. Îşi ia în cele din urmă de la el privirea 
îngândurată şi sare din pat, grăbindu-se să se îmbrace şi să plece 
cât mai repede. 

Aseară, când s-a întors cu noua ei povestire, Lucia a avuto 
presimţire şi se teme că aceasta se va împlini azi. Azi, Santiago 
va mai încerca o dată să-şi ia viaţa. Lucia deschide dulapul, 
scoate un sutien, oricare, primul pe care îl găseşte, nişte chiloti, 
nişte blugi, se îmbracă în grabă, ca şi cum Santiago ar fi fost un 
monstru adormit care s-ar fi putut trezi brusc şi sări la gâtul ei. O 
bluză, un jerseu subţire. Apucă în fugă poşeta. lese din 
apartament. Fuge. 

La început trebuia să fie o poveste de dragoste, foarte realistă, 
spusă la persoana a treia, fără niciun fel de introspecţie, lăsându- 
| pe cititor să ghicească gândurile personajelor din acţiunile 
acestora şi din dialogurile lor. A dat asigurări că aşa ceva este 
posibil, sigur că da. „Cineva poate vorbi despre o maşină, poate 
să o şi conducă, fără să fie nevoie să ştie cum funcţionează 
motorul.” Povestea de dragoste, de exemplu, dintre un bărbat 
fără braţe şi o femeie care îl ajută. Bărbatul era poştaş, un colet- 


bombă îi explodase în mâini. Asta ar putea să-i permită să facă 
unele reflecţii despre terorism. Apoi, a decis că este imposibil să 
scrii o poveste de dragoste fără introspecţii, a spus că era tot 
atât de absurd ca şi cum ai fi încercat să descrii o maşină cuiva 
care nu ştie ce e asta, vorbindu-i doar despre culoarea caroseriei. 
„Mai curând sau mai târziu trebuie să-i vorbeşti despre motor şi 
despre benzină.” Faimoasa poveste a orbilor şi a elefantului. Dar 
dacă începem să aprofundăm (şi-a obiectat lui însuşi), să lăsăm 
deoparte subiectul terorismului. Una este să laşi să vorbească 
personajele, iar autorul să se limiteze să le reflecte vorbele şi 
aiurelile textuale, fără să se implice, şi alta este să le scoţi la 
iveală gândurile, care vor fi, probabil, prea apropiate de 
gândurile autorului, sau cel puţin cititorul ar putea ajunge la 
această concluzie chiar dacă nu era adevărat, ceea ce este mai 
rău. Nu a vrut să rişte şi să atingă subiectul terorismului, 
spunând că nu-i este foarte clar şi pentru că a visat într-o noapte 
că nişte membri ai ETA umblau după el pentru a-i cere socoteală. 
In afară de asta, nu voia să descrie povestea de dragoste între un 
invalid şi o femeie frumoasă. Ar fi ajuns în mod inevitabil să 
descrie propria sa poveste, să se compătimească, să se justifice, 
să facă cine ştie ce soi de analiză profundă, lucru pe care îl 
refuza categoric. Dintr-odată, îi intră într-o zi Lucia în casă şi totul 
s-a schimbat. Cu faţa iluminată, Santiago spune că acum vede 
totul limpede şi, fumând ţigară după ţigară, dârdâind de excitare, 
implorând aprobare cu o privire furişă de câine, dă de înţeles că 
a descoperit posibilitatea de a scrie o poveste de dragoste fără 
introspecţii, sigur că da. Ar fi o poveste pur epidermică, în care 
sentimentele vor fi presupuse, se vor exclude, vor fi sugerate ori 
vor fi intuite. Ar fi un roman pornografic. Este ceea ce Santiago a 
vrut totdeauna să scrie. Acum, erotismul şi pornografia sunt la 
modă. De ce nu? Un roman foarte sălbatic. Sado-masochist. Un 
bărbat şi trei femei o pervertesc pe o tânără fată, o 
sechestrează, o torturează, o violează, o umilesc. Să o prezinte 
pentru premiul „Zâmbetul Vertical”. Dar nu, îşi schimbă imediat 
părerea. El nu se vede publicând porcării, are probleme de 
conştiinţă, e foarte greu să scrii poveşti sado-masochiste 
păstrând o atitudine distantă care să demonstreze profundul 
respect pe care autorul îl are pentru femeie. Trebuie apărată 
ideologia, înainte de toate şi mai presus de orice, iar cartea va 
deveni incomodă, o carte militantă, de denunţare, iar o carte 


militantă poate fi orice, numai una erotică nu. Nu, nu, nu, 
aşteaptă, se gândise la ceva mai bun. O carte erotică care să 
conţină numai dialoguri, ca Dialoguri de curtezane a lui Pierre 
Louys, da, dar astea vor fi dialoguri între persoane timide, 
discrete ori mic-burgheze, care nu vor folosi cuvinte care sună 
urât, nici tu păsărică, nici tu sulă, nici sinonime, nici figuri de stil. 
Exhibiţionistul va spune: „Vino, uite ce am aici”, iar cititorul îşi va 
imagina deja despre ce era vorba. „Atinge-o.” „Bagă-ţi-o.” Să 
renunţi la explicit pentru a apela la imaginaţia cititorului. Ar fi o 
naraţiune plină de mistere şi ambiguităţi, pe care fiecare ar 
putea-o interpreta în felul său. Altă povestire ar fi umoristică, 
plină de echivocuri, nimeni nu înţelege ce i se spune, nimeni nu 
face ce vrea celălalt, incomunicabilitatea, făţărnicia burgheză. 
Dar o carte de povestiri de acest fel s-ar repeta şi s-ar goli de 
sens cu timpul. Aceasta este o idee bună pentru o singură 
povestire, poate pentru două, poate pentru trei, dar nu pentru 
zece sau douăsprezece reunite. Nu, adevărul este că trebuie să 
începi să scrii fără să ai nicio istorie în cap. Când vrei să 
povesteşti ceva, fiecare cuvânt al discursului tău, fiecare punct şi 
de la cap, fiecare virgulă, va apărea în funcţie de această istorie. 
Îţi vei obliga capacitatea creatoare să treacă prin ţeava 
grosolană a unei anecdote răsuflate şi irelevante, pe când ceea 
ce interesează în creaţia literară sunt construcţia frazei, 
muzicalitatea, sonoritatea unor cuvinte salvate de la uitare. 
Povestitorul de istorii va putea fi un bufon care distrează gloata, 
dar nu va fi niciodată un autentic literat. Uită-te la Proust, fii 
atent la Joyce, se îmbătau cu cuvinte, unul pentru a descrie ca un 
obsedat până şi ultima reverberaţie a unei raze de soare în 
picătura de rouă de pe o frunză, celălalt revendicându-şi dreptul 
de a scrie fără pudoare tot ce unuia ar putea să-i treacă prin cap. 
Lăsau cuvintele, frazele, literatura să-şi creeze propria istorie. 
Miracolul creaţiei se datorează acelei magii, acelei chimii 
prodigioase prin intermediul căreia inconştientul iese la suprafaţă 
şi exprimă pe cont propriu, fără permisiunea ta, adevărurile 
sufletului tău sub formă de metafore foarte inspirate. Mai târziu 
rezultă că toate acestea sunt prostii, co//onades, aşa cum ar 
spune Pla. Literatura va depinde întotdeauna de ce doreşte să 
povestească autorul ori, dimpotrivă, devine scriitură automată, 
invocare superstiţioasă adresată zeilor şi muzelor, care îşi râd de 
autor inventând cuvinte şi fraze greu de rostit, care nu duc 


nicăieri şi nici nu au de ce să intereseze pe cineva. Şi dintr-odată 
(totdeauna dintr-odată, de azi pe mâine, iluminat de cine ştie ce 
muză), dintr-odată ideea genială: „Cartea morţilor stupide”. 
Naraţiuni foarte scurte pentru a relata povestea omului obez care 
face un infarct la fotbal, rezultat al cumulării unei mese copioase 
cu bucuria marcării unui gol; şoferul de camion care moare într- 
un accident pe şosea, duminica, şi îşi atrage ura a sute şi sute de 
amatori de vacanțe de sfârşit de săptămână blocaţi în trafic din 
vina lui; polițistul din film care, în prima scenă de acţiune, în timp 
ce-l urmărea pe micul derbedeu care trebuie să-i ofere prima 
pistă utilă, calcă greşit pe o treaptă şi cade în cap pe scări, 
rupându-şi gâtul; sau oricare dintre morţile stupide care vin în 
continuarea unui „uite ce pot face eu”. Dar nu, o bună povestire 
scurtă trebuie să aibă un final surprinzător, iar aici va sfârşi prin 
a se face prea evident cine, cum şi când urma să moară. 

— Bine, şi atunci ce ai de gând să faci? 

— Nimic! Sub forma unui răcnet. Nu-mi vine nimic în gând, 
Dumnezeule, nimic, sunt complet golit de idei! Plângând. 

Pentru că fiecare din aceste schimbări de opinie reprezintă un 
eveniment teribil. Ori exaltarea ideii geniale, autorul strălucit 
care te primeşte entuziasmat, cu foile de hârtie în mână, „lasă- 
mă să-ţi citesc asta, e cel mai bun lucru pe care l-am scris în 
viaţa mea”, ori naufragierea în cea mai profundă depresie, 
„Doamne, aşa nu voi ajunge nicăieri, nu sunt în stare de nimic, 
mă chinui deja de doi ani cu această nenorocită de carte şi nu-mi 
foloseşte niciun rând, niciun cuvânt amărât, nicio idee din toate 
câte le-am adus pe lume”. lar consecinţa o reprezintă 
înspăimântătoare încercări de sinucidere. Ziua în care a luat 
pastilele, ziua în care s-a apropiat de balcon în scaunul său cu 
rotile şi se lupta cu balustrada într-o încercare patetică de a se 
căţăra pe ea. S-au mutat într-o casă fără etaj, iar atunci a 
încercat cu briciul, tăindu-şi venele, câteva zgârieturi ridicole şi 
sânge până la coate. 

Plângând: 

— Ajută-mă, Lucia, te rog, ajută-mă, dacă nu mă ajuţi, dacă nu 
ai fi tu, eu... Ea îl îmbrăţişează, îl leagănă, îl sărută pe frunte cu 
nesfârşită răbdare. Sunt ca un peşte, Lucia. Ştiu asta. Recunosc. 
Trăiesc de pe urma ta. Sunt incapabil să mă pun în valoare 
singur, nu sunt în stare să câştig un ban, sunt incapabil să fac 
ceva pozitiv. Trăiesc pe spinarea ta, Lucia... 


Îi învăluie şi îi leagă o funie de gheaţă. Aluzia aminteşte 
proveniența Luciei („Lena, 24 a., foarte sexy, da la toate 
fanteziile tale”) şi că niciodată nu o va putea uita. Fata care a 
venit să vândă sex unui sărman invalid ce nu putea aspira la 
dragostea nimănui. Fata care s-a îndrăgostit de el, care s-a 
purificat de culpabilităţi dedicându-şi lui viaţa, făcându-se sclava 
lui, suportându-i capriciile şi lipsa de cumpătare. 

— Lucia, nu vreau să mai fii târfă. Niciodată. De acord? Dacă 
mă iubeşti, nu te mai prostitua. Îmi promiţi? 

— Îţi promit. Ti-am promis. Îţi voi promite. 

— Şi banii ăştia de unde vin? 

— Aveam nişte economii. 

— Să nu mă minţi, Lucia! Să nu mă minţi, că nu aş putea 
suporta! 

— Nu te mint! Am renunţat! Caut un loc de muncă! 

— Lucia... 

— Ce? 

— Ştiu că nu îţi va plăcea ceea ce îţi voi spune, dar eu îţi spun 
totuşi, de acord? Dacă nu-ţi convine, nu e nimic. Bine? 

— Spune. 

— De ce nu cauţi o fostă colegă de-a ta ca să facem un 
ménage à trois? Ce zici? Mi-ar face multă plăcere. Te rog. Nu-ţi 
place că ţi-am spus-o, aşa e? 

— Te rog, Santiago! Pentru numele lui Dumnezeu! 

— Te rog, pentru numele lui Dumnezeu, asta spun eu, Lucia! 
Pe ce am mai sfânt! Ajută-mă! Ce s-ar întâmpla cu mine dacă nu 
ai fi tu? Nu mă părăsi! Am nevoie de tine! 

Capul lui sprijinindu-se pe pieptul ei, legănat de mişcarea 
uşoară produsă de respiraţia ei. 

— Mă vei ajuta? 

— Sigur că da. Ştii că poţi conta totdeauna pe mine. 

— Cum mă vei ajuta? 

— În fiecare zi când mă voi întoarce din oraş îţi voi povesti o 
întâmplare petrecută în metrou, într-un bar sau în locurile unde 
mă voi duce să caut de lucru. lar aceea va fi povestea pe care va 
trebui să o scrii ziua următoare. Scriitorii îşi alimentează 
imaginaţia cu ce văd în fiecare zi pe stradă, iar pentru că tu nu 
poţi ieşi de aici, eu voi fi privirea ta în afara acestor patru pereţi. 

— Da, da, te rog, Lucia, da. 

— Îţi voi povesti întâmplări cu oameni normali, cu doamne care 


se duc la piaţă, cu copiii care se duc la şcoală, cu distribuitorii de 
butelii care nu vor să se culce cu gospodinele... 

— Şi îmi vei aduce pe una din fostele tale colege, pentru a face 
un ménage à trois? 

În fiecare zi, chiar înainte de a deschide uşa, o umbră întunecă 
privirea lui Lucia. Îi este atât de frică să nu dea ochii cu o nouă 
tentativă de sinucidere, încât aproape că e surprinsă găsindu-l 
Santiago bând un păhărel sau concentrat asupra muncii sale, 
apăsând pe clapele vechii sale maşini de scris sau făcând 
corecturi. Un zâmbet strălucitor, o îmbrăţişare, un sărut. 

— Ce poveste mi-ai adus azi? 

Au început prin a fi istorii despre oameni normali. Despre 
gospodine, despre copii de şcoală, despre distribuitori de butelii 
de gaz. 

— Asta nu interesează pe nimeni, s-a plâns el. Ce poveşti de 
rahat îmi aduci! 

lar ea ofta şi închidea ochii, luptând împotriva descurajării. 

— Aşa e viaţa, aşa e lumea. 

— Viaţa şi lumea mai sunt şi altceva. Nu citeşti ziarele? Poliţia 
contra ETA, viaţa ocultă a teroristului fugar pierdut în mulţime, 
viaţa plină de riscuri a poliţistului, într-o uniformă care îl trădează 
că e poliţist, ţintă perfectă care se detaşează în orice scenariu 
din oraş. Două forme de paranoia distincte. Viaţa din închisori: un 
deţinut este asasinat de altul în timpul unei revolte. Disperarea. 
Delincventul care alege fuga înainte, care a ars totdeauna punţile 
în urma sa, conştient că viaţa lui nu e decât o sinucidere foarte 
lentă. Sau Omul cu Briciul, cel care ucide prostituate... Lucia s-a 
înfiorat. De ce nu îmi spui povestea fiecăreia din târfele pe care 
le-a atacat Omul cu Briciul? Asta ar fi într-adevăr un titlu fabulos, 
ce părere ai? 

— Bine, Santiago, dar eu nu ştiu poveştile astea. Nu le 
cunoşteam pe fetele omorâte. 

— Nu face nimic. Inventează. Nu o cunoşteai nici pe gospodina 
care se ducea la Boqueria, nici pe elevul care a chiulit, nici pe 
distribuitorul de gaz care nu voia să facă sex. Inventează, 
inventează, inventează. 

Santiago s-a convins în cele din urmă că aceea e combinaţia 
perfectă. În ultima vreme face parte dintre cei care cred că toate 
istoriile sunt deja spuse, că singurul lucru care interesează este 
forma de a relua întâmplări ştiute. Să inventeze istorii poate 


oricine. Este destul să ieşi în stradă, să priveşti şi să faci supoziţii. 
Sau să citeşti o carte şi să te întrebi ce s-ar întâmpla dacă în locul 
unui anumit deznodământ s-ar fi recurs la altul. Asta face oricine. 
Şi Lucia e în stare să facă aşa ceva. Şi astfel el, literatul, se poate 
dedica fără piedici alchimiei îmbătătoare a compoziţiei literare. 
Să alegi cuvântul care corespunde conceptului exact, să îl 
combini cu alte cuvinte pentru a forma melodia nouă, în ritmul 
potrivit, iar apoi nu mai trebuie decât să ţii ritmul. 

Aseară, când Lucia a intrat în casă, Santiago o aştepta în 
dormitor, în pat, cu toate luminile aprinse, răsfoind o revistă 
pornografică de benzi desenate. Amănuntul a marcat-o pe Lucia, 
deoarece Santiago se refugiază în lectura acestui gen de reviste 
doar atunci când nu poate suporta singurătatea. Nu sunt 
probleme atunci când se îmbată. Când Santiago se umflă cu 
alcool o face pentru că a ales drumul care îl duce spre el însuşi, 
cu Ballantine's se caută şi se găseşte ori nu se găseşte, se 
îndrăgosteşte de sine însuşi ori se detestă, discută ori 
dialoghează, dar se află pe teren sigur, aflând că s-a născut 
singur, trăieşte singur şi va muri singur ca toate fiinţele 
omeneşti, suportând vestea proastă cu mai multă sau mai puţină 
sportivitate. În schimb, Santiago care se bălăceşte în pornografie 
este cel care caută companie cu disperare, chiar şi pe cea a 
hârtiei, cel care invidiază potenţe şi enormităţi, ca şi isprăvile 
altora, cel care se compătimeşte pentru limitările sale, cel care 
nu poate suporta singur singurătatea la care se crede 
condamnat. Este un sărman bărbat care se rostogoleşte pe panta 
care duce inevitabil la sinucidere. Acesta a fost presentimentul 
cu care a primit-o ieri Santiago pe Lucia. Privirea lui a arătat 
surpriză, apoi interes, iar dintr-odată a devenit admirativă. Nu o 
văzuse niciodată pe Lucia cu acea rochie lungă, negru cu auriu, 
atât de mulată pe corp şi decoltată. Era foarte elegantă, învăluită 
într-un şal de culoare crem cu o neglijenţă studiată. Probabil că 
umblase acoperindu-şi capul cu el pentru a nu fi recunoscută, 
probabil încerca să dea de înţeles că decolteul era prea îndrăzneţ 
pentru a-l lăsa la îndemâna oricărui curios. Era o deghizare, iar 
cei doi o ştiau, făcea parte din atrezzo-ul naraţiunii zilnice, care 
era pe punctul de a începe. 

— Lucia! a exclamat el, făcând revista porno cu benzi desenate 
să zboare în direcţia terasei, vrând parcă să dea de înţeles că nu 
mai are nevoie de ea, odată ce fata s-a întors. Presimţirile sunt 


mult mai rele atunci când bărbatul care urăşte singurătatea o 
primeşte pe tovarăşa sa de viaţă cu gesturi largi şi voce de 
stentor: Ce poveste îmi aduci azi? Asta înseamnă că vrea să 
acopere prin strigăte celelalte voci, cele care îl înnebunesc 
murmurându-i tentaţii în craniu. Ce poveste îmi aduci azi? 

Lucia a închis uşa, s-a sprijinit cu spatele de ea cu un gest 
foarte teatral, ştiindu-se frumoasă, a schiţat un zâmbet larg 
arătându-şi nişte dinţi periculoşi şi a mijit ochii, dându-le o privire 
perversă. 

— Cum ţi se pare rochia mea? 

Şi-a scos şalul, descoperindu-şi decolteul generos. Santiago a 
scos un fluierat admirativ, fluierat care a sunat a gâfâială, a 
balon care se dezumflă. Oricine ar fi spus că tocmai încasase un 
pumn în stomac şi încerca să-şi ascundă durerea simulând 
veselie. 

— la te uită, eşti impunătoare, a spus el cu convingerea celui 
care tocmai a primit într-adevăr un pumn în stomac. Şi imediat, 
din nou cu aviditate: Ce poveste îmi aduci azi? 

Ea s-a apropiat de el, a depus pe obrazul lui un sărut de rutină, 
în timp ce el s-a uitat la decolteul ei fără să arate nici cel mai mic 
interes. 

— Ce s-a întâmplat cu povestea de ieri? 

Povestea târfei târâte de păr. 

— Lasă povestea de ieri, la dracu'! A apucat-o de încheietura 
mâinii cu bruscheţe, a tras de ea pentru a o face să se aşeze 
lângă el, dar femeia s-a împotrivit. Spune-mi-o pe cea de azi! 
Cum sună cea de azi? Ce legătură are cu rochia asta? Lucia a 
deschis gura pentru a răspunde, poate pentru a protesta. Şi lasă- 
mi mie adjectivele. Eu sunt scriitorul, de acord? Tu treci la 
subiect, la subiect. 

In cele din urmă, Lucia a acceptat să se aşeze, marcând parcă 
neglijent curba unui cordon fără adjective. Santiago a pus mâna 
pe un magnetofon şi l-a conectat la curent cu mişcări frenetice. 

— Haide, haide că înregistrez, spune, spune. 

Supusă, cu capul plecat, ea a început: 

— Am fost la Opera Liceo cu un bărbat, a mărturisit ea. 

— Cu ce bărbat? a tresărit Santiago. 

— Cu unul. L-a privit în sfârşit. L-a sfidat, „nu te priveşte”. 
Mâna lui Santiago a ţâşnit, a prins obrajii Luciei, i-a apăsat, 
obligând-o să facă o grimasă de repulsie. 


— Ce bărbat era acela? 

Privirea Luciei şi-a schimbat culoarea, devenind una de fiară. 

— Santiago, pentru numele lui Dumnezeu, nu există niciun 
bărbat, nu am mers la Liceo, rochia asta mi-a împrumutat-o o 
prietenă, azi nu am ce poveste să-ţi spun! Santiago a deschis 
gura şi a întins mâinile, speriat, rugător. De-a ce ne jucăm? 

— Ne jucăm? a întrebat el, derutat. 

— Ne jucăm sau nu? a întrebat ea, de acum sătulă, punând 
lucrurile la locul lor. 

— Ah, da, desigur, a acceptat el, învins, ruşinat, nici nu mai 
ştia unde să privească. Să ne jucăm, să ne jucăm, te rog. 

— Era un bătrân. Un bătrân libidinos, impotent, căruia îi place 
să se laude cu prezenţa unor fete frumoase în loja sa de la Liceo. 

Santiago a închis ochii. 

— L-am situat deja în peisaj. Nu trece de partea cealaltă, Lucia. 
Scriitorul sunt eu. Bătrân libidinos. Liceo. Continuă. 

— Tosca. 

— Tosca! Mmmmm! ţinând în continuare ochii închişi. Şi-a 
lăsat capul pe pernă. 

Tosca. Actul întâi. Biserica Sant'Andrea della Valle. 

— A adormit înaintea ariei lui Cavaradossi din actul întâi. Eu 
mă aşteptam la asta. Santiago a deschis ochii, s-a ridicat în capul 
oaselor, pentru că el nu era un bătrân libidinos din aceia care 
adorm la operă. Aveam totul pregătit. Când am constatat că 
doarme adânc, m-am ridicat şi am ieşit din lojă fără să fac 
zgomot. În sinea mea am început să cânt Recondita armonia di 
bellezze diverse! În acelaşi timp cu tenorul. Ştiu Tosca pe 
dinafară şi m-am gândit că puteam, cântând-o, să calculez timpul 
exact pentru a mă întoarce înainte de final. Am străbătut 
coridoarele şi am ieşit din Liceo fără să mă vadă nimeni. Odată 
ajunsă pe Ramblas, m-a cuprins un fel de... 

— Ai ieşit pe Ramblas. Punct. Lasă-mi mie literatura. Mai 
departe. 

— M-am îndreptat spre parcarea din piaţa Garduia, unde 
lăsaserăm maşina. 

— Maşina bătrânului. 

— Nu. Maşina mea. 

— Te-ai dus la Liceo cu maşina ta? 

— Nu. Eu mi-am lăsat maşina în parcare în timpul după- 
amiezii. Ţi-am spus că aveam totul pregătit. 


— Atunci spune totul. Spune-mi totul. Eu nu pot să ghicesc, nu 
trebuie să ghicesc nimic. Continuă. 

— In portbagaj aveam o grămadă de haine. M-am dezbrăcat... 

Santiago a zâmbit, amuzat. 

— Te-ai dezbrăcat? Aşa? Ai rămas în pielea goală în mijlocul 
parcării? 

— M-am dezbrăcat în timp ce fredonam Won mi rawvisate? IlI 
carcere mi ha dunque assai mutato! Şi într-adevăr, faptul de a 
mă dezbrăca acolo, în mijlocul parcării, în pericol de a fi văzută în 
orice moment de vreun trecător noctambul, vreun delincvent sau 
vreun pervers, mi-a exacerbat neliniştea... 

— Neliniştea! a repetat el, aproape înecându-se în propriile 
bale. l-a cerut, lacom: Dezbracă-te, dezbracă-te acum. Arată-mi 
cum ai făcut. 

S-a dezbrăcat. Nu a trebuit decât să-şi scoată bretelele şi 
rochia lungă, negru cu auriu, a alunecat de-a lungul corpului, 
căzându-i în jurul gleznelor. Lucia şi-a scos pantofii cu gestul abil 
al celui care are obiceiul să facă aşa ceva de câteva ori pe zi. Şi-a 
pus un genunchi pe patul moale şi a început să meargă de-a 
buşilea, ca o pisică, spre un Santiago care râdea, înfierbântat, 
plescăind din buze şi mişcându-şi capul într-un convulsiv şi 
continuu „mai departe-mai departe-mai departe-mai departe”. 

— Mi-am pus o fustă mini din piele de culoare roşie, 
strălucitoare, un jerseu mic... 

— Un jerseu mic care îi scotea în relief formele ca şi cum nu ar 
fi fost decât un strat de zugrăveală... improvizează scriitorul, în 
extaz. În pântecul ei palpita un mare gol umed şi deranjant. 
Continuă, continuă. Ţi-ai pus chiloţi...? gâfâia ca un câine, cu 
limba scoasă, curgându-i balele. 

— Nu. 

— Nu şi-a pus chiloţi! Triumfal, în delir. Sufla un vânticel uşor, 
poate era doar imaginaţia ei, care se juca printre picioarele ei, 
gâdilând-o, continuă, continuă. 

— ... Mi-am pus nişte ciorapi negri şi nişte pantofi albi ţopeşti. 

Mi-am pus portofelul şi trusa de toaletă într-o poşetă model 
Tipigue garce de Montparnasse, apoi m-am întors pe Ramblas, 
transformată într-o târfă care îşi caută cu disperare clienţi. În 
acelaşi timp, Tosca ieşea pe scenă. Mario! Mario! Mario! Perche 
chiuso? A chi parlavi? Eram crispată de dorinţă, eram de acum ca 
o drogată... 


— Fără adjective! a strigat Santiago, enervat. Eu sunt cel care 
pune adjectivele aici! Eu sunt scriitorul, tu limitează-te să-ţi spui 
povestea de rahat! 

— M-am îndreptat spre acel colţ de pe Ramblas unde se adună 
travestiţii, strada unde se află „Pastis”... 

— Da, da, strada Santa Mónica, da! Continuă! 

— Cam atunci când Cavaradossi şi Tosca interpretau duetul 
Non la sospiri la nostra cassetta... m-am adresat primului 
travestit pe care l-am văzut... 

— Un travestit! O târfă şi un travestit, dar asta e ceva genial! 
Cum era îmbrăcat invertitul? 

— Fustă dreaptă plisată, jerseu de angora cu guler pe gât, 
ciorapi albi, pantofi cu toc cui. 

— Cum arăta? 

— Un fel de stivuitor din port îmbrăcat în femeie. Părul negru, 
mot Prinţul cel Viteaz. Trăsături brutale, îndulcite cu multe 
straturi de machiaj, guriţă a la Jean-Paul Belmondo rujată cu 
Avon. 

— Şi ţâţe mari? 

— Ţâţe mari, bineînţeles. 

— Ţâţe mari, evident, evident, evident. Este genial, genial, 
genial. Continuă! 

— Îi spun: „ţie ţi se scoală?” 

— Ce? L-ai întrebat? Şi el ce a spus? 

— Îmi zice: „Dar tu ce eşti?” Nu avea încredere în hainele mele 
de târfă. 

— Bineînţeles! 

— Îi spun: „Am bani. Vreau cu tine un pic. Dar am nevoie să ţi 
se scoale.” Travestitul m-a privit din creştet până în călcâie, 
confuz, încurcat în propria ambiguitate. Femeia din el voia să 
nege totul, voia să fie consecventă cu ea însăşi şi să mă respingă 
cu dispreţ. Dar afacerile sunt afaceri, iar el ieşise pe stradă ca 
vânzător ambulant, iar tot ce avea în magazin era la vedere, aşa 
că s-a hotărât: „De ce nu?” şi mi-a spus: „Sunt bipolar şi trifazic, 
fetiţo. Dacă tu călăreşti frumos, o să fac ce îmi ceri. Dar cer mult 
şi banii înainte.” 

— Vrei să laşi pe seama mea literatura? Ori crezi că am de 
gând să scriu după dictare? Faci tu totul? Eu nu pictez nimic? Nu 
ai nevoie de mine? Pot să mă sinucid liniştit? - Lucia a făcut 
figura unui om care se căieşte, „nu mai fac”. Ţi-a spus că da, i-ai 


dat banii înainte. Ce a urmat? Unde v-aţi dus? 

— La o pensiune. La un mic hotel. În timp ce tenorul cânta Mia 
gelosa, am urcat într-o cameră a hotelului. 

— Mia gelosa! a cântat Santiago, fără să deschidă ochii. 

— ŞI, lo sento... Ti tormento senza posa, a cântat Lucia. 

— Mia gelosa a continuat el. 

— Certa sono del perdono se tu guardi al mio dolor! a replicat 
ea. 

— O femeie în putrefacție, în spatele tejghelei de la recepţie, a 
improvizat Santiago, s-a uitat la voi cum te uiţi la nişte limacşi 
striviţi în timp ce încasa banii de la târfă. 

— Am urcat o scară abruptă... 

— Colţuri întunecate, duhori de cloramină şi alţi dezinfectanţi, 
de urină şi de trupuri desfrânate. Acolo se putea înţelege în 
sfârşit de ce răutatea a fost asociată încă din vechime actului 
carnal. Sălbatica furie care o stăpânea pe femeia depravată a 
depăşit-o, imperioasa dorinţă de saţietate îi curgea în picături 
abundente pe coapse... Continuă, continuă, continuă! 

— Am intrat în cameră în timp ce în creier îmi răsuna Dio, Dio, 
quante peccata! M'hai tutta spettinata... 

— Şi...? 

— Îi spun „Să vedem”. Spune travestitul: „Mi-e cam ruşine.” 
Spun: „Să vedem.” Implacabil. Işi scoate jerseul de angora, îşi dă 
jos sutienul, îşi descheie fusta, se aşază pe pat pentru a-şi da jos 
ciorapii-pantalon albi, chiloţii. 

— O sulă care era cât un bold, a spus Santiago, nebun de 
bucurie. O unealtă atrofiată, anemică, leşinată. 

— Am spus: „Să vedem.” 

— Să vedem! râde Santiago în hohote. Să vedem! 

— Spune travestitul: „Ei, bine, faci şi tu ceva, nu?” Zic: „Eu am 
plătit deja. Acum e rândul tău.” A început să se masturbeze cu 
eforturi penibile. Dă-i şi dă-i. De la Or va, lasciami până la Quanto 
mi affretti! Eu continuam să cânt în sinea mea, în mod automat, 
Siam soli? Şi! Qual'é il vostro disegno? Mă privea neconsolat 
energumenul travestit, în timp ce insista să-i ceară „ridică-te şi 
umblă” mortului său Lazăr. 

— Lasă-mi mie literatura! Ce mai încolo şi-ncoace! i s-a sculat? 

— Nu. Cruţându-i viaţa, i-am spus: „In regulă, întoarce-te cu 
spatele”. 

M-a privit mirat, s-a uitat la fusta mea roşie de parcă s-ar fi 


aşteptat să vadă pachetul care lui îi lipsea. Am deschis poşeta şi 
am scos un enorm falus de plastic. Asta l-a făcut să râdă: 

— „la te uită! Se pare că eşti pregătită pentru o viaţă modernă, 
inimioara mea!”, a exclamat el. 

Eu, imperturbabilă: 

— Întoarce-te cu spatele, travestitule”, îi spun eu. Se întoarce 
cu spatele. 

Santiago o mângâia pe Lucia, o mână străină căuta mecanic 
colţuri, zone erogene, în timp ce întreaga sa atenţie se concentra 
asupra relatării. 

— Se întoarce cu spatele, da, ce mai! 

— Briciul tău. 

— Briciul meu? 

— Da. Îţi aminteşti că ţi-am spus că-l aruncasem la gunoi după 
ce ai încercat să-ţi tai venele? 

— Da. 

— Nu l-am aruncat. Ţi-am spus că l-am aruncat ca să nu-l mai 
cauţi, pentru ca să nu mai faci o încercare. 

ÎI ţin tot timpul în poşetă. 

— ŞI...? 

— La Liceo cânta corul. Doppio soldo... Te Deum... Gloria! Viva 
il Re! Si festeggi la victoria! 

— Un tal baccano în chiesa! a cântat el, vesel. Bel rispetto! 

— Travestitul s-a întors cu spatele la mine, s-a aşezat cu faţa în 
jos pe pat, iar eu am pus falusul înapoi în poşetă şi am scos 
briciul. Apoi i-am spus: „În patru labe.” S-a pus în patru labe. M- 
am suit călare pe spatele lui, i-am trecut mâna dreaptă prin faţa 
gâtului şi harşt, l-am tăiat de la o ureche la cealaltă, ţac. A făcut 
un salt cum fac caii când se ridică în două picioare, am căzut 
amândoi pe pat, el pe spate peste mine, aproape că m-a asfixiat. 
Atunci, când l-am auzit gemând şi bolborosind pe zdrahon, când 
am simţit că s-a prăbuşit ca un edificiu dinamitat, că mişcările lui 
convulsive mă strivesc, când am ştiut că îmi va muri în braţe şi în 
timp ce baritonul şi corul cântau Tosca, me fai dimenticare Iddio! 
Te aetemum Patrem omnis terra veneraturi şi cădea cortina 
peste primul act, în timp ce din gura, nasul şi gâtul travestitului 
curgeau şuvoaie de sânge, am avut orgasmul. Cel mai teribil 
dintre orgasme, cel mai dureros, cel mai diabolic. Nu există nimic 
atât de înspăimântător de lasciv cum este să te vezi acoperită de 
sânge din cap până-n picioare, iar un corp tremurând, pe moarte, 


dă din picioare frenetic, căzut peste al tău... 

Santiago se zvârcolea şi cânta Questo é il baccio de Tosca! 
Maledetta! 

— Nu ajunseserăm încă la acel fragment. 

— Nu contează, nu contează. Mai departe. Ce ai făcut atunci? 

— Am ieşit de sub acel trup inert, cu picioarele desfăcute, cu 
ochii şi gura larg deschişi, cu gâtul deschis, apoi, mânjită de 
sânge, m-am aplecat asupra lui pentru a îndeplini ultimul ritual al 
Omului cu Briciul. l-am făcut o serie de tăieturi furioase, în formă 
de cruce, pe ţâţele lui false, crestându-i pielea, lăsând la vedere 
siliconul, ca pe un sânge marțian, scârbos, sânge plastic şi solid 
răspândindu-se în cheaguri translucide peste un corp care înceta 
să mai fie al unei fiinţe umane. 

— Genial, genial! suspină Santiago. 

— Apoi m-am dezbrăcat de hainele pline de sânge, am făcut 
un duş pentru a mă curăța de sângele care îmi acoperea corpul şi 
îmi încleia părul, având o senzaţie stranie, dacă îmi permiţi să 
devin puţintel literară. Se poate? 

— Spune. 

— M-am simţit ca Siegfried atunci când se scălda în sângele 
balaurului. Îţi aminteşti? Siegfried omoară balaurul şi apoi se 
scaldă în sângele acestuia, care îl face invulnerabil. Pe spinare, 
însă, i se lipeşte o frunză, frunza cărui copac oare? Acesta va fi 
punctul slab al eroului. lar pe acolo va pătrunde sulița 
trădătorului Hagen, sulița care va pune capăt vieţii lui Siegfried. 
Am avut presimţirea că şi pe spatele meu am lăsat din nebăgare 
de seamă o fisură, o greşeală imperceptibilă ce avea să ducă la 
pierzania mea. 

— Este o imagine vulgară. Continuă, fără filigrane. Ce ai mai 
făcut? 

— Ce a făcut şi Tosca după ce l-a omorât pe Scarpia. Am luat 
lămpile de pe noptiere şi, sub forma unui candelabru, le-am 
aşezat pe ambele părţi ale cadavrului. Apoi am căutat o cruce, 
pentru a o pune pe pieptul lui Scarpia al meu, cum a făcut Tosca, 
dar n-am găsit. 

— Nu a găsit, se lamentă Santiago precum un cor. 

— M-am îmbrăcat cu hainele perversului şi am ieşit în fugă din 
hotel. Nu mi-a păsat că m-ar fi putut vedea persoana de la 
recepţie... 

— ... Femeia în putrefacție... 


— O fi crezut că era travestitul. Când se vor clarifica lucrurile, 
cine va face legătura între acea târfă în minijupă din piele de 
culoare roşie şi acea femeie frumoasă care îl însoțea pe bătrânul 
libidinos în loja de la Liceo? Acel nenorocit nu va recunoaşte 
niciodată că a adormit după primele acorduri ale actului întâi şi 
nu s-a trezit decât când Tosca se arunca din înaltul turnului. M- 
am întors la parcarea din Garduña, m-am dezbrăcat iarăşi şi mi- 
am pus acea rochie lungă, negru cu auriu, mi-am încălţat 
pantofii, mi-am pus şalul, iar după ce mi-am aranjat un pic părul, 
am ajuns în lojă chiar un pic mai devreme decât îmi propusesem 
şi am putut asculta Adio vieți; a lui Cavaradossi. 

— E non ho amato mai tanto la vida... a fredonat Santiago. 
Apoi dintr-odată, uluit: Bine, dar tot ce mi-ai povestit, Lucia... E 
adevărat! 

De câtva timp Lucia se lăsa mângâiată, leneşă, absentă. lar 
acum întreruperea mângâierilor a făcut-o să tresară. A deschis 
ochii şi a văzut un Santiago îngrozit, dezolat. Schimbarea bruscă 
a atitudinii şi expresiei este alt indiciu neîndoios de melancolie 
nefastă. Entuziasmul exagerat, veselia râsetelor crispate şi 
ascuţite s-au risipit brusc cu un rebel şi furibund „nu se poate”. 
Omul fără picioare, omul incapabil să avanseze în vreo direcţie, 
nici măcar în sens figurat, refuză să creadă că lumea îşi poate 
continua drumul fără el, protestând faţă de o asemenea 
nedreptate: 

Tot ce mi-ai povestit e adevărat! Coborând glasul, cu faţa 
descompusă şi tremurând: Totul este adevărat. Nu ai fi putut să- 
ţi imaginezi totul singură. Tu l-ai omorât pe travestitul acela... 

Lucia a zâmbit cu indulgență. 

— Nu l-am omorât eu, Santiago... 

— Ba da, ba da, ba da, am citit în ziar! | se spunea Motocicleta! 
Începea să se înfurie, iar asta a făcut-o pe Lucia să zâmbească. 

— Bine, dar a fost omorât acum câteva zile, Santiago. 

— Dumnezeule, dacă e adevărat, asta înseamnă că te 
prostituezi! Asta îl scandaliza mai mult decât povestea cu 
asasinatul. Te vinzi, continui să te vinzi, târfă nenorocită! Mi-ai 
promis că nu o vei mai face! 

A încercat să-i dea un pumn, de care Lucia l-a eschivat cu 
uşurinţă, rostogolindu-se spre cealaltă extremitate a patului şi 
lăsându-se să cadă pe podea. Invalidul nu putea să o 
urmărească, ceea ce l-a făcut să scoată un răcnet, un plânset de 


neputinţă. 

— Mi-ai promis, târfă nenorocită, mi-ai promis că nu te vei mai 
prostitua! 

Lucia se simţea caraghioasă în goliciunea ei, a roşit şi voia să 
se acopere cu ceva, apoi să plece pentru totdeauna de acolo. A 
trebuit să promită şi să jure încă o dată şi încă o dată că nu se 
prostitua, că îşi căuta de lucru, că trăiau din banii pe care ea Îi 
economisise, din câteva munci temporare constând din anchete 
la domiciliu şi din banii pe care îi primea cu împrumut de la o 
prietenă. S-a urcat cu grijă înapoi în pat, temându-se de posibila 
lovitură cu laba a fiarei indignate, l-a îmbrăţişat pe Santiago, l-a 
dezmierdat la pieptul ei, îngânând un cântec de leagăn. 

— Povestea ta e plină de greşeli, a scâncit el, trăgându-şi 
nasul. Punctul slab de pe spatele lui Siegfried. Frunza ta de copac 
este costumul de travestit din portbagajul maşinii tale. Aici îţi va 
înfige Hagen sulița mortală. A spus-o de parcă şi-ar fi dorit acest 
lucru. Asta a fost o imprudenţă din partea ta. Te vor pescui 
imediat. 

— Am aruncat hainele travestitului într-un container din piaţa 
Boqueria. 

— Amprente la pensiune, a insistat el. 

— Le-am şters. 

— Nu ai avut cum să le ştergi pe toate. Una tot ţi-o fi scăpat. ŞI 
ai dosar la poliţie pentru că ai fost arestată în mai multe rânduri 
pentru prostituție. Toate târfele au dosar la poliţie. Te vor depista 
repede. 

— Aşa e, a admis ea, foarte obosită. Ai dreptate. 

— Povestea ta e un rahat, a oftat Santiago, ceva mai alinat. 

Apoi Lucia i-a şters lacrimile cu vârful limbii şi, puţin câte puţin, 
au început să facă dragoste. A trebuit să-şi amâne fuga pentru 
ziua următoare. 

lar azi a ieşit având presimţirea că, la sfârşitul acestei fugi 
zilnice, se va întâlni cu o nouă încercare de sinucidere, vene 
tăiate, un corp fără picioare atârnând de o funie, placidul somn al 
celor sedaţi, oase rupte pe trotuar sau la capătul scării. Şi se 
întreabă, ca în fiecare zi, de ce nu transformă această fugă într- 
una definitivă, în fugă de-a adevăratelea, altă casă, alţi oameni, 
altă viaţă, altă iubire, se întreabă de ce nu-l părăseşte definitiv 
pe bărbatul care a rămas dormind în această dimineaţă, pe care 
îl vede cum doarme, şi se simte trădătoare şi haină pentru că are 


asemenea tentaţii, şi se străduieşte să-şi aducă aminte cum au 
făcut dragoste ieri, ceea ce trebuie că îndreptăţeşte totul. 

Se simte încă şi mai trădătoare şi haină amintindu-şi acea 
iubire în aceste împrejurări, pe strada largă care duce de la 
stadion la cimitir, fiind una din numeroasele femei din lungul şir 
al celor care aşteaptă o ofertă, în această privinţă nu-l poate 
înşela pe Santiago. Continuă să facă trotuarul pentru că nu ştie 
să-şi câştige existenţa în alt mod, pentru că nu e aşa de uşor să- 
ţi găseşti o muncă cinstită, pentru că ştie să fie fidelă omului său 
în felul ei şi pentru că în această meserie se ispăşeşte mai mult 
decât se câştigă, iar ea crede că are mult de ispăşit. 

O maşină de culoare roşie se opreşte în dreptul ei, iar pe 
fereastră iese un cap cu păr abundent şi cărunt. 

— Cât ceri pentru ceva foarte special? o întreabă bărbatul, 
care pare simpatic. 


SUBSEMNATUL 


Realitatea nu este niciodată aşa cum ne-o imaginăm. 
Realitatea nu este nici măcar aşa cum ar trebui să fie. 
Abstracţiunea aritmetică a lui doi plus doi nu va avea niciodată 
vreo legătură cu aceste patru mere concrete care o reprezintă, 
cu acea culoare, cu acel volum, acea aromă, acel viermişor care 
se iţeşte din el. De aceea trebuie să presupunem despre 
comisariat că nu va fi sumbru, rău mirositor, zugrăvit urât şi nici 
măcar cu decoraţiuni de prost-gust. lar poliţiştii de la intrare nu 
se vor năpusti asupra ta atunci când îţi vor citi declaraţia, nu îţi 
vor pune cătuşele, nu te vor împinge cu bruscheţe şi nici nu te 
vor închide într-o temniţă umedă şi nici măcar nu se vor uita urât 
la tine. „Să vedeţi, am venit să mă predau, am adus şi 
mărturisirea asta.” „Foarte bine, poftiţi, să vedem dacă vă poate 
primi comisarul.” Comisarul nu va părea un căpcăun, nu va fuma 
ţigări de foi care te fac să vomiţi şi nici nu va folosi întărituri în 
dreptul subsuorilor peste cămaşa îmbibată de sudoare. Nici 
măcar nu va părea că ar fi angajat al Biroului Sinistru, nici nu va 
folosi o mustăcioară de funcţionar parcă trasată cu rigla. Va citi 
declaraţia: „Subsemnatul Cutare (probabil va spune „Cutare”), cu 
cartea de identitate numărul... Dumneavoastră sunteţi 
subsemnatul?” va întreba el. „Da, desigur.” „... Declar liber şi în 
deplinătatea facultăţilor mele mintale...” 

Ce ai da acum pentru o mică priză de cocaină, pentru a te trezi 
de tot atunci când, cu stiloul în cumpănă, Waterman, peniță de 
aur de optsprezece carate, te pregăteşti să scrii opera cea mai 
importantă a vieţii tale şi eşti pe punctul de a o face după 
dictare. 

— Scrie! îţi spune zbirul, mic, debil şi elastic, evident dezaxat, 
care e mai mult pocitanie decât zbir, care e mai mult un micut 
asasin plătit decât un asasin plătit. „... Declar liber... - şi îşi 
plimbă urgent pistolul pe lângă urechea ta - şi în deplinătatea 
facultăţilor mele mintale...” 


— A facultăţilor tale mintale? 

— Ale tale, pui de lele! 

— Ale tale sau ale mele? 

— Scrie acolo ce îţi spun eu, tâmpitule, sau îţi trag un glonţ, îţi 
jur că îţi trag un glonţ! Scrie, cum era?, „Şi în deplinătatea 
facultăţilor mintale”! 

Scrii: „... şi în deplinătatea facultăţilor sale mintale...”, „sale” 
referindu-se la „subsemnatul”, a treia persoană la singular, şi îţi 
dă prin gând că nimeni nu va crede vreodată o asemenea 
declaraţie. Nu este verosimilă. Niciodată nu va putea fi verosimil 
ceva scris în acest fel, la dictarea unui asemenea caraghios. 
Aceasta se află, ori ar trebui să se afle, în abecedarul romanului 
poliţist. lar tu eşti scriitor de romane polițiste. Eşti, nu-i aşa? Cu 
toate că acest lucru pe care tocmai îl scrii, acest delir, această 
absurditate, nu ar fi. Acesta nu este un roman poliţist, deşi te 
obligă să-l scrii sub ameninţarea pistolului (sau poate tocmai 
pentru că te obligă să-l scrii sub ameninţarea pistolului), dar tu 
eşti un autor de romane polițiste, mă rog, să admitem, romane 
negre, cum doreşti, clar că eşti, sigur că da. Te-ai dedicat acestui 
lucru pentru că pentru tine era lucrul cel mai uşor de făcut, 
pentru că ţi-a plăcut totdeauna să te joci de-a hoţii şi vardiştii, 
unul se ascunde, iar altul caută, ori de-a ghicitorile, turnee de 
ingeniozitate; pentru că ai învăţat să citeşti după benzile 
desenate cu inspectorul Dan, iar mai târziu cu romane de 
Japrisot, Simenon ori McBain, în colecţia La Cua de Palia, în limba 
catalană, înainte ca genul să ajungă la modă, înainte de a ajunge 
la nesperaţii maeştri Hammet, Chandler, Himes, Westlake. Scriai 
romane polițiste pentru că, în timp ce te jucai, aveai ocazia să 
descrii lumea imediată care te înconjura, exorcizai fantasme şi 
terori ale lui tu aici şi acum, destul de aproape ca să fii în mod 
rezonabil sigur de ce spuneai, pentru a-ţi recunoaşte lumea în ce 
scriai, dar în acelaşi timp cu suficientă fantezie, distanţă şi 
exotism pentru a gândi fără a fi pedepsit că toate acele lucruri nu 
li se întâmplă decât altora. lţi plăcea să spui presei acea prostie 
nu chiar atât de aberantă, după care tema cărţii îl alege pe autor 
şi nu invers. Te-ai trezit scriind romane negre aproape fără să 
vrei, nu-ţi puteai închipui că din maşina ta de scris ar putea ieşi 
altceva, iar pe când ţăcăneai la maşina ta Olivetti, scoteai mici 
zgomote din gură, pocnete de revolver, „pac, pac!” ori sunete 
produse de lovituri, „poc, poc, au!”, recreai dialoguri delirante, 


„sus mâinile, i-a spus, vreau să atingi cupola catedralei cu vârful 
degetelor, iar celălalt a atins cupola cu degetele oricât de 
incredibil ar fi părut acest lucru”, folosirea primei persoane te 
deghiza în cinic şi îţi permitea să te dedai la perversiuni 
imposibile. Roman negru, inofensiv, bun de citit în metrou, de 
folosit şi aruncat, bun pentru a trece prin literatură fără să laşi 
amprente. Roman pentru inițierea viitorului cititor militant, 
pentru o gustare între două caiete de notițe, pentru a face mai 
plăcută o călătorie cu trenul, nu aspirai la mai mult. Asta credeai 
tu, că nu aspirai la mai mult. Un joc foarte distractiv şi inofensiv 
până când cineva a vorbit de boom-ul romanului negru spaniol, 
iar criticii şi-au îndreptat privirile spre tine, vorbind de tine cum 
nu te aşteptai să o facă vreunul, făcându-te să crezi că scrii 
lucruri mai importante decât credeai. 

Chiar acum te fac să crezi că scrii ceva epocal. „... am asasinat 
în cursul acestui an zece persoane adulte, prin metoda tăierii 
gâtului cu un brici, iar odată moarte mi-am descărcat furia 
asupra lor făcându-le mai multe tăieturi pe sâni...” 

Va spune comisarul: 

— Cum se numea prima? 

Vei spune: 

— Nu ştiu. Nu am întrebat-o. 

— Nici măcar nu ai citit ziarul din ziua următoare? Nu ai avut 
curiozitatea să afli cum se numea victima dumitale? 

— Nu, domnule. 

— Nu ştii numele niciunei victime a dumitale? 

— Ba da, domnule. Mi se pare că pe travestit îl chema Antonio, 
Antonio sau Amparo. Pe el într-adevăr l-am întrebat, din 
curiozitate. | se spunea Motocicleta. A, era una pe care o chema 
Esperanza, dar nu îmi amintesc pe care dintre ele. 

— Nu o fi cea cu sânii tatuaţi? 

— Cea cu sânii tatuaţi? 

— Una din victimele dumitale avea sânii tatuaţi, nu? Nu ai 
putut să nu fi observat. 

— A, da, da, evident, evident, acum îmi aduc aminte. 

— Scrie! Micul zbir, cu un râset de şoricel, adus din spate, 
paranoic din creştet până în tălpi, îţi trânteşte o mână grea pe 
umăr. După dictare, aşa cum îţi spun eu! După dictare, la dracu'! 

Peşte de rahat, asasin plătit, pistolar, tâlhar analfabet, dobitoc. 
Să te documentezi. Roman realist, al străzii, cu proxeneţi, târfe, 


hoţi, poliţişti, drogaţi, trebuie să-i cunoşti, pentru că nu te bagi 
dacă nu ştii. Să vorbeşti în argou, să stabileşti contactul cu un 
pervers, aşa cum face un travestit, să ridici cotul pentru 
procedural, să te faci mangă, să fii într-o situaţie nasoală, să tragi 
pe nas. Trebuie să încerci totul. Cu maria râzi mult. Haşul îţi face 
foame şi te face să te rătăceşti la fiecare literă, gabori, ge, a, be, 
o, er, i, poliţişti, protagonişti ai romanului negru, dar şi polis, în 
greceşte, oraş, politică, totul e politică în viaţă, şi tot aşa ad 
nauseam. Whisky-ul te face până la urmă să adormi. Cocaina te 
transformă în animalul de povară cel mai ingenios al tuturor 
petrecerilor. Heroina, ca toate eroinele romanelor negre, te 
înşală. Te hipnotizează, îţi promite că azi vei visa ideile geniale 
pe care le vei aşterne pe hârtie mâine, iar până mâine le-ai uitat 
deja. 

Pentru a te documenta despre mediul mafiot adevărat, te-ai 
dus zbârnâind la Club Parnaso, într-un apartament de pe 
Ramblas, aproape de Colón, unde te-au surprins draperiile grele 
de catifea roşie, căminul de o exuberanţă modernistă, sobrul 
mobilier dec6, picturile noucentiste. Te-a surprins acel loc plin de 
lume până la refuz, fum şi glasuri, unde indivizi siniştri îmbrăcaţi 
în costume scumpe încă mai jucau sau vorbeau de afaceri la 
patru dimineaţa. Ţi-au deschis uşile templului lor dându-ţi să 
înţelegi, cu gesturi severe şi degetul arătător ridicat, că acel loc 
era mai mult decât un club. Au dezaprobat cu o privire severă 
neglijenţa ţinutei şi zâmbetul impertinent, dar primeai girul unor 
parteneri pe viaţă, care te observau cu curiozitate, care se 
întrebau oare ce o fi cu ăsta şi care interveneau pentru tine cu 
gesturi de compasiune, solicitând toleranţă pentru novice, pentru 
ageamiu, pentru fraier, pentru naiv. Te-au primit priviri aruncate 
peste umăr, şoapte deranjante, s-au încrucişat întrebări din 
sprâncene, dintr-o parte în alta a localului, „cine e acela, cine e 
acela?”. Tu chefuiai, băuseşi vermut încă înainte de cină, vin la 
primul şi al doilea fel de mâncare, chartreuse la desert, rachiu în 
Arcada Teatrului şi câteva coca-cola cu gin pe drum, pentru a 
prinde puteri. Trăiai fără a trăi în tine. Ai desfăcut o sticlă cu 
şampanie şi i-ai ofensat cu hohote de râs inoportune pe obişnuiţii 
tripoului. Făceau parte din acea specie de persoane susceptibile 
care, atunci când e de faţă un om vesel, se gândesc imediat că 
acela râde de ei, caută posibile paiaţe agăţate de spate, verifică 
dacă s-au încheiat la şliţ, se uită în oglindă să vadă dacă nu au 


pete caraghioase pe haine sau pe faţă. lar atunci când nu înţeleg 
de ce râd cei de la masa de alături, se înfurie şi se hotărăsc să te 
înveţe minte. 

— Cine e acela? 

— Un scriitor. 

— Aşadar tu eşti scriitor, ţi-a spus cel mai isteţ dintre toţi, cel 
care avea pâinea şi cuțitul, privindu-te ca un examinator 
profesionist al scriitorilor. 

— Nici mai mult, nici mai puţin, ai confirmat. 

— Adică trăieşti din povestit. 

— Nici mai mult, nici mai puţin. 

— Şi ce scrii? 

— Romane polițiste. Adică roman negru. 

— A, roman negru, ce bine! Te trata ca pe un copil. Ca pe un 
sărman copilaş, pierdut şi beat, beţiv pierdut, sărăcuţul. la te uită 
ce coincidenţă. Noi toţi de aici suntem de asemenea scriitori. 
Borfaşul avea suficient aer de borfaş pentru a trece drept scriitor. 
Noi toţi trăim din povestit. Din a ne inventa istorii. lar majoritatea 
sunt polițiste. 

— Serios? Beţiv pierdut. 

— Nu vezi că suntem în Parnaso „Sărăcuţul”. 

Te-ai prefăcut că-l credeai, deşi era evident că acei povestitori 
nu-şi câştigau existenţa ca tine. Acei maţe-fripte aveau poate 
suficient papagal pentru a-i înşela pe imprudenţi, dar poveştile 
lor vor fi mereu la fel, teoreticieni ai ideii că există foarte puţine 
poveşti şi toate au fost spuse deja, apărători ai formei pentru a 
justifica lipsa de imaginaţie, inventatori de argouri, limbaje şi 
metalimbaje, construcţii şi deconstrucţii, jargoane pentru iniţiaţi, 
având mereu grijă ca să nu-i înţeleagă cei de la masa alăturată 
ce spun, mereu aceeaşi poveste redată într-o mie de feluri 
oarecum diferite, mereu confuze, pentru că apele tulburi îi 
favorizează totdeauna pe pungaşi, istorii mai mult hipnotice 
decât fascinante, doar în funcţie de jumulirea naivilor. Dar te-ai 
prefăcut că le credeai, pentru că asta îţi permitea să le vorbeşti 
de la egal la egal, asta te făcea să te simţi literat între literati, 
aşa cum nu te-ai simţit niciodată. În afară de asta, erai atât de 
beat atunci încât doreai să arăţi ce ştiai. 

Ai improvizat pentru ei un discurs pe cât de original pe atât de 
prudent, vorbind înainte de toate de romanul negru, nimic despre 
romanul poliţist, să nu ne confunde cumva cu adepţii lui Agatha 


Christie, care sunt de dreapta. Apoi ai pledat în favoarea ideii că 
voi, autorii de romane negre, reprezentaţi renaşterea realismului, 
că atacați orice fel de triumfalism nesănătos. 

— Îi amintim burghezului că trăieşte într-o groapă de gunoi, 
spuneai, îi amărâm viaţa, să-l ia dracu', suntem atât de curajoşi. 
Şi te simţeai atât de curajos, te căţărai pe toate viţele-de-vie care 
îţi ieşeau în cale: Vorbim de corupţie politică în plin paradis 
socialist, defăimăm denunţând nedreptăţi acolo unde acestea nu 
pot exista pentru că este interzis să existe, invocăm fantomatici 
şi inoportuni Oameni cu Briciul în plină Barcelonă olimpică, 
mereu trebuie să murdărim tot ce atingem, mereu suntem cei 
care urinăm pe de lături: adică suntem utili! Ei, bine, nu ne place 
să scriem anumite lucruri, dar cineva trebuie să o facă. La fel ca 
protagoniştii noştri, cineva trebuie să facă şi muncile murdare. 

Aveau chef să te seducă şi te-au sedus făcându-te să crezi că 
opera ta îi seducea, prefăcându-te că te ascultau cu atenţie. In 
timp ce te observau de fapt, de parcă ar fi avut intenţia de a te 
descrie cu trăsături ironice în următoarea lor operă. 

Va spune comisarul: 

— Cum ai făcut pentru a te strecura în locuinţa lui Esperanza 
Piedra Gonzâlez? 

— M-am băgat. Nu ştiu. M-am băgat. Totul este atât de 
confuz... 

— Unde ai învăţat să foloseşti şperaclul? 

— Ce? 

— Şperaclul. Cheile potrivite. Privighetoarea. 

— lertaţi-mă, dar... 

— Unde ai învăţat să foloseşti paspartuul? 

— A, paspartuul. Nu... 

— Uşa locuinţei a fost deschisă cu paspartuul. Ai deschis-o tu 
sau nu? 

— Da. Da. 

— Cu paspartuul? 

— Da, da. 

— Unde ai învăţat să-l foloseşti? 

— Păi, mi-au arătat. Eu mă documentez. În calitate de scriitor 
de romane polițiste, mă documentez. Frecventez lumea din 
branşă. M-au învăţat să stabilesc contactul cu un pervers, să 
vorbesc în argou et cetera. 

— De ce ai schimbat briciul când ai ajuns la a cincea crimă? 


După un timp se vorbea în Parnaso: 

— Cine e ăsta? 

— Un scriitor. , 

— E scriitor pe dracu’. Asta face comerţ în stradă, eu i-am 
plasat cocaină de mai multe ori. 

Era adevărat. Cumpăraseşi şi vânduseşi câte un pachet din 
asta şi ailaltă. Te făcuseşi popular în găştile de scriitoraşi, colegi 
de-ai tăi, furnizându-le droguri de bună calitate. Asta înainte ca 
persoanele de vază vizibile ale culturii oficiale să fi devenit iarăşi 
cuminţi şi sobre şi să bea apă plată, abandonând frivolitatea 
pentru a se închide iarăşi în templele lor de transcendenţă 
catastrofică. Asta era înainte ca acea cultură oficială liniştită, 
lenevită şi îmburghezită să-şi întoarcă faţa spre sublim şi să 
înceteze să aplaude operele care îi aminteau burghezului unde 
trăia şi care insistau prea mult în a menţiona corupţia şi alte 
inconveniente. 

Din delirurile tale te-a trezit o lovitură de picior în uşă. Ai 
deschis ochii şi te-ai sculat din pat, ai strigat fără să ştii unde te 
aflai şi nici de ce totul se prăbuşea în jurul tău. De fapt te-au 
trezit nişte lovituri date cu tocul unui pistol în tăblia de la capul 
patului, nişte lovituri discrete, iar tresărirea ta se datora nu atât 
violenţei loviturilor, cât convingerii tale că eşti singur, că dormeai 
singur. Deschizi ochii şi constaţi că te afli mai mult decât în 
companie proastă, alături de micul asasin plătit sfrijit şi nebun, 
cu o barbă rară care pare falsă, veche şi mâncată de molii, 
ochelari de savant pedant care par o mască, păr puţin şi răvăşit, 
de om slab de înger care îşi smulge părul din cap sau de poet 
sublim care recită cu strigăte pe un țărm abrupt. Este 
reprezentantul borfaşilor de la Parnaso, înarmat cu un formidabil 
pistol Astra Super Azul, imitație de Mauser 1926, cu ţeavă foarte 
subţire, încărcător suspendat în faţa trăgaciului şi mâner în formă 
de pară. 

— Ce naiba se întâmplă? Ce naiba se întâmplă? 

— Stai liniştit, scriitorule. Vin din partea proprietarilor lui 
Parnaso. Nu e nevoie să dau nume, pentru că ştii la cine mă 
refer. Avem nevoie de tine. Trebuie să-ţi propunem un târg. 

Foarte speriat, încolţit de pistolul uriaş şi de alena intrusului 
într-un colţ al patului: 

— Ce târg? 

— Nu îţi cerem decât o favoare, scriitorule, să scrii. Îţi vom da 


subiecte pentru toate romanele pe care le vei putea scrie până la 
sfârşitul vieţii tale nenorocite. Ai auzit vorbindu-se de acel Om cu 
Briciul care bântuie pe aici atacând târfe? Pocitania de asasin 
plătit nu aşteaptă să-i spui că ai auzit. Scuturi din cap pentru a-ţi 
alunga mahmureala, buimăceala. De când tipul acesta a început 
să-şi facă de cap, poliţia nu încetează să ne hărţuiască, urmărind 
proxeneţi şi vânzători de droguri. Sunt siguri că nemernicul ăsta 
e unul de-ai noştri, că dăm un avertisment concurenţei, oiţelor 
rătăcite sau ceva de genul acesta. Tot timpul fac razii, interogând 
ba pe unul, ba pe altul şi nu ne lasă să trăim. Avem nevoie de 
cineva care să dea socoteală, să-i distreze un pic. Şi avem nevoie 
de cineva care să nu fie din lumea noastră, evident, cineva care 
să-i îndepărteze de cartierul nostru. 

— Bine, dar cum poţi să crezi că mă voi oferi drept ţap 
ispăşitor? Crezi că sunt nebun? 

— Toată lumea crede că eşti nebun, scriitorule. Încă din prima 
zi în care te-ai prezentat la club spunând o mulţime de 
tâmpenii... 

Intr-o noapte, în sala principală de la Parnaso, ai surprins o 
privire care te compătimea, probabil din cauza aspectului tău, 
probabil din cauza ebrietăţii tale. Ai tras concluziile tale sui- 
generis şi ţi-ai vărsat năduful asupra acelor persoane, care ţi s-au 
părut de îndată pompoase şi îngâmfate, despre care oricine ar fi 
spus că îndeplinesc o misiune sacră, ca şi cum, în fond, nu ar fi 
fost tot atât de bufoni, păpuşari şi saltimbanci ca şi tine. Nu ai 
mai putut rezista, nu ai mai putut să te abţii în faţa unui atât de 
mare sarcasm şi unor asemenea prejudecăţi. Ai izbucnit: 

— Ne aflăm aici pentru a distra lumea, nu? Doar pentru a 
distra lumea, numai pentru a distra lumea, nu pentru a le salva 
viaţa, nu pentru a-i ilumina şi a-i face mai sfinţi şi mai înţelepţi. 
Ce pretenţii aveţi? Ca toţi cititorii voştri să se pună în genunchi şi 
să vă adore, neghiobilor? Sunteţi nişte bufoni. Nu suntem decât 
bufoni şi paiaţe! Ce aţi crezut că sunteţi? Fecioara de la Fátima? 

Au făcut ca strigătele tale să amuţească punându-te în faţa 
unei oglinzi, apucându-te de păr şi obligându-te să-ţi priveşti 
imaginea, iar în delirul tău a văzut pe un tâmpit deghizat în 
Fecioara de la Fátima, ca şi ei, cu legitimaţia clubului său în gură 
şi aceeaşi privire fanatică, de parcă şi tu ai fi crezut că te-ai 
născut pentru a salva omenirea, pentru a-i face pe oameni mai 
buni şi mai înţelepţi şi ai fi aspirat să-ţi vezi cititorii umiliţi la 


picioarele tale. 

— Toată lumea e convinsă că îţi filează o lampă, scriitorule, a 
spus omuleţul cu pistolul uriaş. Pentru asta te-am tot prezentat 
tuturor acelor fete, te-am dus în atâtea locuri, de aceea ai găsit 
atâtea uşi şi atâtea picioare deschise. Există deja o grămadă de 
lume care spune pe aici că ai fost ultimul client al lui Amparito 
Motocicleta, şi al Esperanzei Generoasa, şi al Lenei... Sunt 
victimele Omului cu Briciul. Doar nu te lauzi peste tot că ai 
omorât mai multă lume decât Cecil B. De Mille? 

— Când am spus asta mă refeream la personajele mele. Pentru 
numele lui Dumnezeu, sunt scriitor de romane polițiste! In fiecare 
din cărţile mele trebuie să fie neapărat un mort, cel puţin unul! 

— Păi, şi în cea pe care o vei scrie acum vor fi. Sunt zece morți 
în căutare de autor, iar autorul vei fi tu. Ţi-a pus stiloul Waterman 
în mână. Hai, acolo! Subsemnatul! 

— Dar... 

— Haide. Fă-o pentru noi. Nu vei regreta. Uite. Un cec bancar 
în valoare de douăzeci de milioane de pesete, douăzeci de 
milioane de pesete, nu ai câştigat în viaţa ta douăzeci de 


milioane de pesete. Il pui la orice bancă vrei, pentru că va 
produce dobândă în timp ce tu te odihneşti o vreme boiereşte... 
— Boiereşte? 


— Pentru că nu vei merge la mititica, bineînţeles. Te vei 
preface că eşti nebun şi îţi garantăm că te vor băga într-o clinică 
psihiatrică... 

— Nu, eu nu mă prefac nebun, nici pomeneală! Pe Vânzătorul 
de miere topită, acuzat de douăzeci şi două de asasinate, l-au 
declarat nebun şi e de şaptesprezece ani într-un spital psihiatric 
pentru deţinuţi, în aşteptarea procesului, cu prezumția de 
nevinovăție până când o sentinţă demonstrează contrariul, 
absolvit de responsabilitate criminală dacă este dezechilibrat 
mintal, dar închis pe viaţă şi uitat de toţi într-un balamuc. Nu, nu, 
în ţara asta nu-i nicio afacere dacă te declară nebun. Nu, nu, te 
rog. 

— Bine, n-are importanţă, e în regulă. Tu vei vorbi cu avocaţii 
noştri, cei pe care ţi-i vom trimite. Ei îţi vor trasa un proces pe 
măsură, cu toate circumstanţele atenuante pe care le doreşti. Nu 
ai antecedente penale, iar închisorile dau pe dinafară, adică nu 
vei mai sta la zdup mai mult de cinci ani. Îţi garantez. 

Nu voiai să scrii cuvintele atât de uzate, formulele de 


totdeauna, acel jargon încâlcit pentru a adormi cititorul până într- 
atât încât să-l faci incapabil să discearnă ceea ce este real şi 
verosimil de ce este scorneală capricioasă şi delirantă. Nu voiai 
să scrii ce îţi dictau ei. Voiai să scrii că scrii ceea ce vrei. Voiai să 
scrii că nu ai plecat ochii în faţa energumenului şi că te-ai 
apropiat atât de mult de obrazul lui încât ai putut să-ţi aprinzi 
ţigara de capătul aprins al ţigării sale. Ştiai însă că o astfel de 
ieşire i-ar fi jignit pe parnasieni, reprezentaţi de acest individ 
obtuz, descendent din rozătoare, lipsit de cel mai elementar simţ 
al umorului. Aşa că te-ai pus să scrii, întrucât te gândeşti că 
poate astfel te vei pune bine cu ei în cele din urmă. Sunt 
puternici, au mulţi bani, îţi pot oferi o parte din gloria pe care ei 
au obținut-o deja. 

Delirezi: Vei deveni faimos, vor vorbi de tine toate ziarele, 
toate buletinele de ştiri de la televiziune, toate cenaclurile de la 
radio, cărţile tale vor începe să fie vândute ca pâinea caldă, 
pentru următoarea ta operă îţi vor da mai mulţi bani decât gaşca 
asta de povestitori, te vezi scriind în închisoare, vei cere 
protecţie specială pentru a te separa de psihopaţii periculoşi, 
pentru a nu ţi-o trage pe la spate, vei învăţa tehnici pe care nici 
nu le bănuieşti, vei acumula o valoroasă experienţă personală, 
regim privilegiat pentru că eşti un intelectual. De ce nu? îţi spui, 
beat de frică. 

— Scrie! „În noaptea de 19 martie, undeva în Ensanche, în 
apropierea pieţei San Antonio”... 

Dar comisarul adevărat, nu cel pe care şoricelul şi cu tine vi-l 
imaginaţi, ci cel de-adevăratelea, va rupe aceste foi de hârtie, va 
zâmbi cum nu a zâmbit niciodată un comisar de roman, indulgent 
şi fericit. 

— E bine, îţi va spune el. Duceţi-vă acasă. Vă vom chema noi. 

— Dar ce spuneţi? te vei speria tu. Ce le vei spune 
parnasienilor dacă poliţia nu te bagă în seamă? 

— Niciuna dintre prostituatele asasinate nu avea tatuaj, îţi va 
spune comisarul. Nici pe sâni şi nici în vreo altă parte. lar uşa 
Esperanzei Piedra nu a fost deschisă cu un paspartu, ci a deschis- 
o chiar ea. lar Omul cu Briciul schimba briciul de fiecare dată. 

Nu e verosimil. Nu au prevăzut nimic. Se vede că nu sunt decât 
nişte cârpaci radicali, depinzând doar de forma, de sonoritatea 
unor cuvinte înşirate unul după altul, fără să ţină seama de 
semnificaţia lor. 


— Asta nu o va crede nimeni! protestezi tu, înfuriat şi 
descurajat. Nu vor înghiţi gogoşile astea! 

— Ba le vor înghiţi, afirmă miniasasinul cu barbă rară, 
necioplit, chel şi nepieptănat în acelaşi timp. 

— Atunci când Omul cu Briciul va ataca din nou - această 
expresie este o mărturie a valorii operei tale literare, mea culpa: 
„Omul cu Briciul atacă din nou” sau mai bine „călăreşte din nou” 
ar fi unul din titlurile tale preferate atunci când Omul cu Briciul va 
ataca din nou, se va şti că eu sunt nevinovat. Aşa cum s-a 
întâmplat cu preotul pe care l-au arestat. După cum spun ziarele, 
acesta a mărturisit că a comis câteva asasinate, dar apoi au 
continuat să se producă atacuri şi l-au eliberat. 

Zâmbeşte parnasianul rozător, care de câtva timp se sprijină 
cu mâna de masă, pentru că pistolul e greu, nu glumă. 

— Totul este prevăzut, scriitorule, spune el, aşa cum se 
vorbeşte handicapaţilor, sărmanilor neghiobi care nu înţeleg 
niciodată nimic. Noi ştim deja cine e Omul cu Briciul. Dar pe el 
nu-l putem... Se întrerupe, stângaci, precum cel care se 
împiedică de marginea covorului în timpul unei recepții oficiale şi 
iese ca din puşcă, poticnindu-se de mai multe ori în mod ridicol. 
Reuşeşte totuşi să-şi păstreze zâmbetul...Dar cu el nu putem 
încheia un târg ca acesta pe care-l facem cu tine. Să zicem că el 
are în spate o instituţie, nişte instituţii, care nu vor sprijini 
maşinaţiunea, care o vor boicota chiar, care vor face vâlvă, care 
vor acuza arătând cu degetul, care vor încheia pacte, vor 
mobiliza alegători et cetera, nu ştiu cum să-ţi spun. Mic asasin 
stângaci, care tocmai ţi-a spus cine e asasinul, adică era chiar el, 
drace, până la urmă era el, aşa cum te gândeai. Aşa că am ajuns 
la o înţelegere cu acel Om cu Briciul, întrucât se vede că nu 
poate să se lase de practicile sale, din cauza a nu ştiu cărei 
nevroze, credinţe sau obligaţii faţă de el însuşi, noi ne vom lua 
obligaţia de a-i face rost de doamne sau domnişoare pentru a-şi 
descărca nervii în intimitate şi cu discreţie. Le vom face să 
dispară fără înmormântări fastuoase, fără tam-tam, nu îi vom 
deranja nici pe cei de la Pompe Funebre. Nu vor apărea anunţuri 
mortuare în ziare, nu vor fi invitaţii la doliu, pentru că nu va fi 
doliu. lar în schimbul acestui lucru, Omul cu Briciul va dispărea 
din paginile ziarelor şi va înceta să mai comită imprudenţe. După 
care nu vom mai avea nevoie decât de un ţap ispăşitor - sau a 
spus „fraier ispăşitor”? - pentru ca forţele de ordine să fie 


mulţumite şi să se termine în sfârşit povestea. lar fraierul 
ispăşitor - sau a spus „ţapul ispăşitor”? - eşti tu. Subsemnatul. 
Aşadar, scrie în continuare. 

Scrii în continuare, dar acum cu o mână rigidă şi tremurătoare. 
Ai rămas fascinat de cuvintele „Pe el nu îl putem”. Te-au apucat 
de gât şi nu te mai lasă să respiri. Ori le-ai înghiţit şi ţi s-au 
împotmolit la intrarea în stomac. Ori sunt aer otrăvit, aer de 
cameră de gazare, care îţi umple plămânii şi îţi grăbeşte 
moartea. „Pe el nu-l putem.” „Ucide.” Pe el nu-l putem ucide.” Cu 
stiloul în mână, Waterman, peniță de aur de optsprezece carate, 
scrii după dictare „... m-am întâlnit cu o femeie îmbrăcată în 
haină de blană, tocmai deschidea o poartă dintr-un şanfren de pe 
Ensanche...”, scrii după dictare, aşa cum nu trebuie niciodată să 
scrii. lar acum totul se potriveşte într-adevăr, totul se explică, ca 
în romanele tale, pentru că nu va fi niciun comisar care să-ţi 
spună de tatuaje, nici de paspartuuri, nici de schimbări de brice, 
pentru că nu va fi niciun interogatoriu, acum totul îţi este clar, nu 
va exista decât o declaraţie scrisă, opera ta postumă, 
„Subsemnatul”, apoi o mulţime de martori şi prieteni ai 
victimelor, care vor spune că tu erai, că tu ai spus, că tu ai fost, 
că ai fost tu, va mai fi şi un cadavru, al tău, un trup mort şi docil, 
gata să primească toate acuzaţiile fără să crâcnească, care s-a 
sinucis aşa cum se cuvine cu un Astra Super Azul, un glonţ în 
tâmplă, pentru a nu putea dezminţi sau protesta, pentru a nu se 
putea bucura de apetisantul cec de douăzeci de milioane, 
reclamă reciclabilă pentru altă ocazie. Scriind după dictare, 
crezând că aşa vei ajunge la glorie, îţi sapi propria-ţi groapă. A 
scrie după dictare este modalitatea cea mai potrivită pentru a 
înceta să exişti, unica modalitate. A scrie ceea ce crezi că borfaşii 
aşteaptă de la tine, a scrie pentru a le face plăcere, a scrie 
pentru a te face prieten şi complice cu ei, pentru a-ţi asigura un 
viitor 

— Scrie, la naiba! Subsemnatul! 

Nu ai chef să scrii ce îţi dictează ei. Vrei să scrii că scrii ce ai tu 
chef. Vrei să scrii că subsemnatul l-a înfruntat pe micul asasin, l-a 
privit în ochi. Atunci scrie asta, ce mai aştepţi? De ce te temi? 
Scrie. Nu sunt decât cuvinte. 

Subsemnatul a înfruntat privirea parnasianului rozător şi s-a 
apropiat atât de mult de obrazul lui încât ar fi putut să-şi aprindă 
ţigara de capătul aprins al ţigării celuilalt. Micul asasin şi-a ridicat 


sprâncenele, uluit. 

— Ei, ei, ei! chiţăie şobolanul pe umărul tău. Ce faci acolo? Ce 
scrii? Te văd, scriitorule, te văd, ori crezi că sunt prost?! 

Se apleacă peste aceste foi şi privirea paranoică îi cade pe 
literele care nu spun ceea ce dictează el, ce ar fi trebuit să fi 
scris. Atunci încep să-i curgă balele, se înfurie spunând „dar ce, 
dar ce, dar ce”, are un moment de neatentie, uită de pistol, care 
ţinteşte acum în altă direcţie decât tâmpla ta, iar pentru că 
nimeni nu se sinucide trăgându-şi un glonţ în ceafă, nu poate 
trage. Nu o poate face înainte ca tu să te întorci spre el 
despărţindu-te de el cu un vitejesc „Du-te la dracu’, gunoiule”, 
înfigându-i în inimă stiloul, Waterman, peniță de aur de 
optsprezece carate.