Chuck Hogan — [Blackwood] 01 Suflete goale

GUILLERMO (' CHUCK 
DEL TORO OGAN 


„Guillermo del Toro şi Chuck e 
ne oferă o capodoperă - o co 


de horror, suspans sifaltasy 


STEPHEN CHBOSKY, 
autorul bestsellerurilor 
Jurnalul unui adolescent 
timid şi Prieten imaginar 


PRIMUL VOLUM 
DIN SERIA 
BENZILE 
BLACKWOOD 


Be 
= 
= 
O 
"W 
z 
z 
o 
© 


TRECI  virtual-project.eu 


GUILLERMO DEL TORO 
ŞI CHUCK HOGAN 


SUFLETE GOALE 


Primul volum din seria 
— Benzile Blackwood — 


Original: The Hollow Ones (2020) 


Traducere din limba engleză: 
ANDREI COVACIU 


7 


virtual-project.eu 


CH: 
Pentru Richard Abate 


GDT: 
Pentru Algernon Blackwood, Lord Dunsany 
şi Arthur Machen 


Cititorii avizaţi vor recunoaşte probabil în numele 
personajului nostru principal un omagiu adus unuia 
dintre cei mai admiraţi autori, părintele genului 
„detectivistic ocult”, Algernon Blackwood. Deşi unele 
ritualuri religioase descrise aici au fost înfrumuseţate 
pentru sporirea efectului dramatic, inadvertenţele 
sunt neintenţionate. Am dori însă să atragem atenţia 
asupra faptului că în New Jersey jefuirea mormintelor 
în scopuri oculte nu este deloc o ficţiune sau ceva ce 
ţine de domeniul trecutului. Se întâmplă. Chiar acum. 


Suflete goale 


PROLOG: Cutia 


Înghesuită între două clădiri din Districtul Financiar al 
Manhattanului - mai precis între numerele 13 şi 15 de pe 
Stone Street - se găseşte o mică proprietate, a cărei adresă 
oficială este Stone Street nr. 13⁄2. 

Cu o lăţime de circa 1,2 metri şi fiind de fapt un zid din 
piatră în stil colonial, care umple spaţiul dintre cele două 
clădiri, având o înălţime de aproximativ nouă metri, 
proprietatea nu pare să aibă niciun scop în afara aceluia de 
a găzdui o cutie poştală edwardiană, banală, din fontă. 

Cutia nu are nici un ornament, nici o particularitate în 
afara fantei mari pentru plicuri. Nu există nicio uşiţă sau 
gaură de cheie care să arate că, odată ce e depusă acolo, 
corespondenţa poate fi extrasă. 

In spatele Cutiei, un zid compact din piatră şi mortar. 

Titlul de proprietate asupra acestui minuscul mister 
urban datează de pe vremea coloniştilor olandezi, iar taxele 
aferente au fost plătite cu punctualitate de firma Lusk and 
Jarndyce, din 1822. Inainte de anul respectiv, aceste acte 
de proprietate sunt doar menţionate, fiind însă legale din 
punct de vedere juridic. Cea mai veche referinţă la Cutie se 
găseşte într-un pamflet publicat în oraşul care pe vremea 
aceea se numea New Amsterdam. Cea mai completă 
descripțiune a suferințelor lui Jan Katadreuffe şi Cea de pe 
Urmă, Virtuoasa sa Inălțare la Regatul Domnului Nostru. 

In pamfletul respectiv - publicat de Long and Blackwood 
în 1763, in-folio -, un înstărit neguţător de mirodenii face 
un pact cu un demon pentru a se asigura că vapoarele lui 
cu marfă vor ajunge cu bine. 

Ceea ce se şi întâmplă, însă, de atunci încolo, un spirit 
rău o ia razna şi începe să-l tortureze pe neguţător în 
fiecare seară, muşcându-l cu sălbăticie, zgâriindu-i spinarea 
şi călărindu-l ca un jocheu, în vreme ce bietul om nu poate 
face altceva decât să urle disperat şi să comită fapte 
josnice, de o violenţă nemaiîntâlnită. 

In aceste împrejurări, un om de rând, încercând să-l 


e 6» 


ajute, îi spune unui preot învăţat care ar putea fi soluţia: 

„„„Cutia din fier de pe Strada Mare necazurilor tale îi stă 
în întâmpinare. Un răvaş cu pecete, pe care numele de 
Blackwood stă scris. Şi în patrusprezece zile te vei fi... 

Preotul spune că Dumnezeu şi Sfânta Împărtăşanie sunt 
singura cale de urmat. Katadreuffe plăteşte acatiste şi este 
izbăvit de chinuri cu numai câteva ore înainte de a muri, 
purificat. 

O mică şi discretă piatră de mormânt aminteşte de 
trecerea prin această lume a lui Katadrevuffe. Aflată pe 
latura de pe Rector Street a Bisericii Trinității, piatra are 
dăltuite cuvintele: 


AICI ZACE TRUPUL LUI JAN KATADREUEFE, RĂPOSATUL 

NEGUŢATOR DE MIRODENII ŞI DE CHERESTEA CARE S-A 
SFARŞIT DIN ACEASTA VIAŢA IN CEA DE-A 16-A ZI A LUI 
OCTOMBRIE 1709, LA 42 DE ANI. PRIVEŞTE ŞI IA AMINTE, 
TRECATORULE. ŞI EU AM FOST CA TINE, ŞI TU VEI FI CA 
MINE. PREGĂTEŞTE-TE DE MOARTE ŞI URMEAZĂ-MĂ... 


De-a lungul secolelor, proprietatea de pe Stone Street nr. 
131 a rezistat mai multor litigii: zonare urbanistică, drept 
comercial şi altele. Toate aceste bătălii juridice au fost 
câştigate cu mari cheltuieli. Şi, astfel, Cutia a rămas un 
mister la vedere. Cei mai mulţi oameni trec pe lângă ea 
fără să-i arunce o privire. 

Cu zece ani în urmă, o mare companie de asigurări de 
peste drum a instalat trei camere de supraveghere. Un 
observator atent ar putea confirma că, deşi în Cutie sunt 
introduse puţine scrisori - cam una la trei săptămâni -, 
nimeni nu vine să le ridice şi nici cutia poştală nu dă pe 
dinafară. 

În legătură cu acest mic mister, un singur lucru s-a 
adeverit iar şi iar de-a lungul deceniilor: fiecare scrisoare 
care ajunge în Cutie este urgentă - un strigăt disperat de 
ajutor - şi pe fiecare plic stă scris acelaşi destinatar: 

Hugo Blackwood, Esg. 


2019. Newark, statul New Jersey 


Odessa lăsă meniul pe masă şi începu să caute cu 
privirea lista specialităţilor prin Soup Spoon Cafe. O găsi în 
cele din urmă: un panou alb lângă pupitrul recepţionerei, 
pe care cineva scrisese cu majuscule, cu marker roşu. 
Scrisul acela îi trezi o amintire de mult uitată, de când era 
la Academia FBI din Quantico, statul Virginia. 

Cu un scârţâit, lectorul de Ştiinţe Comportamentale 
scrisese definițiile omuciderii cu un marker roşu pe tabla 
mare din faţa auditoriului. 

Ceea ce le diferenţiază, explicase el, nu are de-a face cu 
omuciderile - gravitate, metodă sau manieră -, ci mai 
degrabă cu perioadele de repaus dintre acestea. . 

Marca Ucigaşului în Serie este ciclicitatea. Intre două 
crime pot trece săptămâni, luni sau chiar ani. 

Ucigaşul în Masă ucide deodată, într-un anumit moment, 
cel puțin patru oameni unul după altul, cu mici pauze sau 
chiar fără pauze între crime. 

Ucigaşul Impulsiv ucide în mai multe reprize, de obicei 
de-a lungul unui interval care poate fi între o oră şi câteva 
zile sau săptămâni. Inruait cu acesta: Ucigaşul Dezlănţțuit, 
care omoară mai mulţi oameni într-un singur puseu 
criminal. 

Ultimele două categorii se puteau suprapune. Unul dintre 
cazurile greu de clasificat corect - şi care era considerat a fi 
prima crimă de impuls din Statele Unite - se petrecuse la 
numai 120 de kilometri sud de locul în care se afla Odessa 
acum. 

Pe 6 septembrie 1949, Howard Unruh, de 28 de ani, 
veteran din al Doilea Război Mondial, a plecat din casa 
mamei sale din Camden, statul New Jersey, purtând 
costumul de duminică şi un papion cu dungi. La micul dejun 
se certase cu mama lui, făcând-o să se refugieze la nişte 
vecini, cărora le spusese, agitată, că se temea că va urma 
ceva cumplit. 

Unruh a început să se plimbe prin oraş înarmat cu un 


e 838 


pistol german Luger având în încărcător treizeci de cartuşe 
de 9 mm. In numai douăsprezece minute, a împuşcat 
mortal treisprezece oameni, rănind încă trei. Printre locurile 
în care avuseseră loc crimele erau o farmacie, o frizerie şi o 
croitorie. Deşi s-a dovedit că premeditase - s-a descoperit 
mai târziu în jurnalul său o listă de duşmani -, victimele au 
fost o combinaţie de ţinte preferate şi oameni suficient de 
ghinionişti încât să-i iasă în cale în acea dimineaţă senină 
de marţi. Atât victimele, cât şi martorii au descris privirea 
lui Howard ca fiind tulbure, ca în transă. 

Clasificarea crimelor nu înseamnă mare lucru pentru 
cineva care nu se ocupă cu aplicarea legii. Singurul lucru 
important legat de evenimentul acela a fost că, mai bine de 
şaizeci de ani, a reprezentat cel mai sângeros măcel din 
statul New Jersey. 

Asta până în seara în care Walt Leppo a comandat ruladă 
cu carne. . 


— E proaspătă? o întrebă Walt pe tânăra chelneriţă. 

— A, desigur, răspunse ea. 

— Atunci mi-ai putea face un hatâr? continuă el. Ai putea 
să vezi dacă a rămas vreo felie sau două de la prânz? De 
preferinţă unele care să fi stat la încălzit de câteva ore? 
Uscate şi cu marginile arse? 

Chelneriţă îl privi câteva clipe, nesigură dacă făcea mişto 
sau nu. Probabil era studentă la una dintre facultăţile de 
Drept din zonă. Odessa reuşise să termine cel de-al treilea 
an al facultăţii de Drept la Boston lucrând prin restaurante, 
aşa că îşi amintea cu claritate sentimentul acela neplăcut 
când anumiţi clienţi comandau feluri de mâncare vag 
ciudate, aproape fetişiste - de obicei erau indivizi 
singuratici, bărbaţi care ar fi comandat din meniu şi femei, 
nu doar mâncare. 

Chelneriţa îi aruncă o privire Odessei, care stătea vizavi 
de Leppo. Odessa îi zâmbi încurajator, sperând să o 
liniştească. 

— Lăsaţi-mă să verific, spuse ea. 

— Mulţumesc, răspunse Leppo închizând meniul şi 


e 9» 


întinzându-i-l. Apropo, prefer capetele ruladei. 

Chelneriţă plecă, iar Walt adăugă, pentru Odessa: 

— Noi le ziceam colţuri la capetele acelea. 

Odessa aprobă, de parcă ar fi fost fascinată, apoi, pe un 
ton îngăduitor, spuse: 

— Criminal în serie. 

Walt ridică din umeri. 

— Pentru că îmi place rulada cu carne ca la mama acasă? 

— Of, Doamne. Adăugăm şi o fixaţie orală. 

— Ştii ceva, Dessa? Totul poate fi sexualizat. Totul. Chiar 
şi o ruladă cu carne, se pare. 

— Pun pariu că-ţi place şi pâinea prăjită arsă. 

— Până devine o felie de cărbune. N-ai primit directiva 
internă că bobocii n-au voie să facă profilul psihologic al 
agenţilor veterani? 

Amândoi îşi întoarseră capetele când primii stropi de 
ploaie începură să răpăie dincolo de geamul Soup Spoon 
Cafe. 

— Grozav, spuse Leppo. 

Odessa îşi verifică telefonul. Aplicația meteo arăta cum 
precipitaţiile în nuanţe de verde-jad şi verde-mentă se 
apropiau de Newark asemenea unui nor de gaz toxic. 
Întoarse ecranul ca să poată vedea şi Leppo. Umbrela ei era 
lângă arma automată Remington 870, calibru 12 mm, în 
portbagajul maşinii lor parcate în capătul străzii. 

— Ploaie de Jersey, spuse Leppo despăturindu-şi şervetul. 
Ca şi cum ai uda un câine cu furtunul. Totul se udă, nimic 
nu se spală. 

Auzind încă un aforism marca Leppo, Odessa zâmbi 
privind afară, în vreme ce şi mai mulţi stropi de ploaie se 
izbeau de geam. Cei câţiva trecători se grăbeau, trebuiau 
să se adăpostească. 

Lucrurile se precipitau. 


Chiar în momentul în care Leppo întreba de rulada cu 
carne (aşa cum avea să dovedească ulterior cronologia 
faptelor), la vreo nouăsprezece kilometri nord de Newark, 
Evan Aronson aştepta să i se facă legătura cu cineva de la 


e 10 - 


casa de asigurări de sănătate, în timp ce asculta un rock 
uşurel din anii 1970. Spera să capete un răspuns despre 
costurile mărite ale unei vizite recente la spital. La 
întâlnirea de zece ani a absolvenţilor Universităţii Rutgers, 
cu câteva săptămâni în urmă, Evan făcuse o întindere la 
bicepsul stâng reconstituind pentru colegii lui de frăţie 
tradiționalul salt peste veceul portabil. Încercase să-l prindă 
pe fostul său coleg de cameră, Brad „Boomer” Bordonsky, 
în pofida faptului că între timp acesta pusese pe el 
treisprezece kilograme. 

Ascultând cu stoicism încă unul dintre hiturile Styx, Evan 
îşi ridică privirea de la biroul său din clădirea Charter 
Airliners din Aeroportul Teterboro către un avion Beecheraft 
Baron G58 de ultimă generaţie, care ieşea din hangarul 
privat din apropiere. Pilotul, un tip înalt, pe la cincizeci de 
ani, tocmai cobora din carlinga aeronavei cu două elice 
care valora câteva milioane de dolari. Bărbatul purta 
pantaloni gri de trening, o bluză cu mânecă lungă şi 
sandale. Dispăru în spatele hangarului, lăsând motoarele 
avionului să duduie. Un angajat al hangarului schimbă 
câteva cuvinte cu el, apoi se îndepărtă. 

Câteva clipe mai târziu, pilotul reveni cu o cheie franceză 
uriaşă. 

Piloții, şi în special cei care au avioane, nu-şi repară 
singuri aparatele. Nu în timp ce motoarele gemene de trei 
sute de cai putere încă sunt pornite, iar elicele se mişcă 
atât de repede, încât nici măcar nu se mai pot distinge. 
Evan se ridică din scaun ca să-l vadă mai bine pe pilot. 
Avea braţul stâng bandajat, iar în mâna dreaptă ţinea 
receptorul telefonului conectat printr-un fir de baza de pe 
birou, conform regulamentul  aeroportuar privind 
frecventele radio. 

Evan auzi un pocnet sonor, însoţit de un pârâit, prin 
vâjâitul turbinei. 

II mai auzi o dată. Se strădui să-l vadă pe pilot, care 
părea ocupat cu ceva în spatele fuzelajului. Bărbatul înalt 
îşi făcu apariţia, ocolind aripa, iar Evan văzu cum aruncă 
cheia franceză către lumina de poziţie - spărgând grilajul 


e 11 œ» 


acesteia, sfărâmând carcasa din plastic, în timp ce becul se 
stingea, iar cioburile cădeau pe pistă. 

Evan icni zgomotos - într-atât de dezgustător fusese acel 
act de violenţă îndreptat împotriva unui avion ce valora 
câteva milioane de dolari. Întinse la maximum firul 
telefonului, în vreme ce balada romantică Lady oferea un 
contrapunct straniu scenei în care proprietarul avionului îşi 
vandaliza propriul bun. 

Aceste avioane private de lux erau cocoloşite ca 
animalele de companie şi îngrijite ca maşinile de curse. Ce 
făcea bărbatul acela echivala cu a-i scoate ochii cu 
şurubelniţa unui cal de curse. 

Nu putea fi el proprietarul, decise Evan. Cineva provoca 
acelui avion pagube de mii de dolari... şi poate că voia să-l 
fure. 

— Domnule Aronson, am în faţă dosarul 
dumneavoastră... se auzi în receptor glasul agentului de 
asigurări - doar că între timp Evan scăpase telefonul, 
lăsându-l să cadă cu zgomot pe podea, firul răsucit al 
acestuia trăgându-l apoi către birou. leşi valvârtej din birou, 
în ploaia rece, se uită în stânga şi-n dreapta sperând că 
văzuse şi altcineva ce se petrecea şi că persoana aceea l-ar 
putea ajuta. 

Bărbatul înalt sparse şi ultimul bec, lăsând avionul în 
întuneric. Un indicator de urgenţă lumina din spate întreaga 
scenă. 

— HEI! strigă Evan fluturându-şi mâna teafără. 

Alergă spre avion, continuând să strige „HEI!” către 
bărbatul înalt, sperând să alerteze şi vreo persoană. 

Unul dintre mecanicii hangarului se apropie de pilot, 
încercând să-l oprească. Trei lovituri verticale de cheie 
franceză îi sfărâmară partea dreaptă a capului - atacul dură 
câteva secunde. Mecanicul se prăbuşi, zguduit de spasmele 
morţii. 

Pilotul se aplecă şi continuă să-i zdrobească ţeasta ca un 
neanderthalian în timpul unui sacrificiu. 

Evan încremeni. Mintea lui nu putea procesa asemenea 
violenţă. 


e 12» 


Pilotul azvârii cu zgomot cheia franceză, apoi păşi 
periculos de aproape de elicea din stânga avionului, 
ocolind-o, se căţără pe aripă şi se aşeză în carlinga de 
sticlă. 

Avionul începu să ruleze. 

Singura lumină din avion era cea a display-ului de bord, 
un ecran LED verde-albastru marca Garmin G1000. Lui 
Evan i se păru că în lumina aceea faţa pilotului arăta ca a 
unui extraterestru. 

Era fascinat de privirea goală a bărbatului. 

Cu un gest mecanic, individul se întinse să ia ceva din 
carlingă. Brusc, o explozie de sunete şi flăcări făcu ţăndări 
geamul din dreapta. Rafale din puşca semiautomată AK-47 
pătrunseră în trupul lui Evan ca un mănunchi de cuie 
încinse. Se prăbuşi ca secerat, iar capul i se izbi de 
caldarâm. 

În timp ce aparatul Beecheraft neluminat se îndrepta 
către pista de decolare, Evan se stingea într-o baltă de 


sânge. 
x 


Odessa comandase salată cu friptură. Fără ceapă, nu 
voia să-i simtă gustul toată noaptea. Ceruse şi cafea, 
pentru că se aflau la mijlocul turei şi pentru că asta beau 
agenţii FBI. 

— Ştiai că există mai multe urme de fecale pe meniuri 
decât pe oricare alt obiect dintr-un restaurant? spuse Leppo 
după ce chelneriţa se îndepărtă. 

Odessa scoase din geantă un gel dezinfectant, aşezându- 
| pe masă de parcă ar fi făcut o mutare pe tabla de şah. 

Era clar că Leppo o simpatiza. Avea şi el o fiică, prin 
urmare făcea comparații şi era înţelegător. Îi plăcea s-o ia 
sub aripa lui. La FBI, partenerii de echipă nu erau numiţi de 
sus. El intenţiona s-o instruiască, să-i arate „felul corect” 
cum se fac lucrurile. lar ea era dornică să înveţe. 

— Bunicul meu a vândut ustensile de bucătărie în toate 
cele cinci zone ale New York-ului, vreme de treizeci de ani, 
până i-a cedat inima, zise el. Şi mereu spunea - iar asta ar 
putea fi cea mai importantă lecţie pentru un agent aflat în 


e 13» 


cel de-al treilea an în funcţie, ca tine - că toaleta dă măsura 
curăţeniei unui restaurant. Dacă toaleta este igienizată, 
ordonată şi bine întreţinută, poţi fi sigur că şi bucătăria este 
în regulă. Ştii de ce? 

Odessa bănuia, însă era mai bine să-l lase să peroreze 
mai departe. 

— Pentru că acelaşi imigrant chilian sau salvadorian 
prost plătit care curăţă toaleta curăţă şi bucătăria. Intreaga 
industrie alimentară - şi însăşi civilizaţia noastră - se 
bazează pe calitatea muncii acestor angajaţi din prima 
linie. 

— Imigranții îşi fac treaba, interveni Odessa. 

— Nişte eroi, adăugă Leppo, toastând cu cana de cafea. 
Mi-aş dori însă să curețe mai bine şi meniurile astea. 

Odessa zâmbi, apoi, simțind gust de ceapă în salată, făcu 
o grimasă. $ 


Primul apel de urgență venise din Teterboro, persoana 
aflată la capătul firului anunțând că un avion privat 
decolase fără autorizarea turnului de control. Se îndreptase 
către est, peste  Moonachie, traversând Autostrada 
Interstatală spre râul Hudson. Se presupunea că aeronava 
fusese furată, traseul ei fiind haotic - se înălța şi cobora 
câteva sute de metri, dispărând din când în când de pe 
ecranele radarelor. 

Autoritatea Aeroportuară din New York şi New Jersey a 
lansat o alertă de urgenţă. Aeroportul Teterboro a fost 
închis, conform regulamentelor Administraţiei  Aviatice 
Federale, toate decolările suspendate şi avioanele aflate în 
zbor fiind redirecţionate către Aeroportul Municipal Linden, 
un mic aerodrom din sudul oraşului New Jersey, folosit în 
special pentru curse de agrement şi pentru elicoptere. 

Primul apel la 911 venise de la operatorul unui remorcher 
de pe râul Hudson, aflat la un kilometru sud de Podul 
George Washington. Acesta anunţase că un avion fără 
lumini de poziţie zburase foarte jos, între remorcher şi pod, 
scoțând tot soiul de „păcăneli”. Zgomotul acela îi crease 
impresia că pilotul ar fi aruncat către ambarcaţiunea lui 


e 14» 


nişte pocnitori, făcându-l să se teamă că întâmplarea avea 
să declanşeze „un alt 11 Septembrie”. 

Următorul apel la 911 a venit din partea directorului unei 
case de modă care mergea cu maşina către Fort Lee, peste 
Podul George Washington. Acesta a raportat că vedea „o 
dronă mare” îndreptându-se către Upper West Side din 
Manhattan. 

A urmat un val de apeluri de urgenţă din Manhattan, 
oamenii anunțau că un avion tocmai trecuse prin dreptul 
apartamentului sau al biroului în care erau. Avionul a fost 
apoi văzut deasupra Central Park, îndreptându-se către 
sud, de-a lungul Fifth Avenue, greu de depistat cu toate 
luminile de poziţie stinse. Toate apelurile descriau un 
traseu de zbor care străbătea în diagonală sudul 
Manhattanului, peste Greenwich Village şi apoi deasupra 
râului Hudson. 

Feribotul din Staten Island tocmai naviga pe lângă 
Statuia Libertăţii când aparatul Beecheraft s-a apropiat de 
pupa acestuia. Singurele lumini vizibile erau focurile 
semiautomate trase prin geamul din dreapta al carlingii. 
Gloanţele au nimerit coca portocalie a navei MV Andrew. 
Barberi, unele pătrunzând prin geamurile spaţiilor cu 
pasageri. Doi navetişti au fost răniţi de gloanţe, niciunul 
însă grav. In panica stârnită, şaptesprezece pasageri au 
fost răniţi ceva mai grav, iar căpitanul feribotului a decis să 
se întoarcă la terminalul Lower Manhattan. 

Trei găuri de gloanţe au fost ulterior descoperite în 
învelişul din cupru al coroanei şi al torţei Statuii Libertăţii, 
însă acolo nu fusese nimeni rănit. 

Avionul a cotit brusc spre vest, revenind în spaţiul aerian 
al oraşului New Jersey. A fost zărit deasupra oraşului 
Elizabeth, în direcţia Newark, cel mai populat oraş al 
statului New Jersey. 

Aeroportul Internaţional Newark Liberty fusese închis, iar 
traficul aerian redirecționat. 

Au urmat câteva apeluri prin care se semnala prezenţa 
unui al doilea avion zburând peste sudul New Jersey, însă 
mai târziu s-a dovedit că fusese acelaşi aparat de zbor. 


e 15» 


Uneori, avionul cobora până la treizeci de metri. Un şofer 
de autobuz cu privirea ageră a reuşit chiar să distingă, 
deasupra autostrăzii Jersey, numărul înscris pe fuzelajul 
avionului, pe care l-a trimis prin SMS Poliţiei Statale. 

Două avioane de luptă F-15 au decolat de la Baza 
Aeriană Otis a Gărzii Naţionale din Cape Cod, îndreptându- 
se cu viteză supersonică către Manhattan. 

Sirenele au  răsunat întreaga noapte în zona 
metropolitană Newark, în vreme ce mai multe maşini de 
poliţie se îndreptau către locurile în care se raportase 
prezenţa avionului, însă desfăşurările de forţe de la sol nu 
au dus la niciun rezultat. De la un minut la altul, avionul era 
zărit peste podul Pulaski Skyway, apoi peste cartierul 
Weegquahic, pe urmă în Golful Newark sau deasupra 
stadionului MetLife din Meadowlands. 


— Cum e rulada? întrebă Odessa. Leppo răspunse cu 
gura plină: 

— Cea mai bună pe care am mâncat-o vreodată. 

Odessa dădu din cap, apoi îi atrase atenţia chelneriţei 
agitând ceaşca goală. Cu siguranţă, avea nevoie de 
cofeină. Lucrau la cazul de corupţie Cary Peters, fostul 
adjunct al cabinetului guvernatorului statului New Jersey, 
prins într-un scandal răsunător. Peters demisionase cu trei 
luni în urmă, în încercarea de evitare a investigaţiei şi de 
distanţare de biroul guvernatorului. Scandalul îi dăduse 
peste cap atât viaţa personală, cât şi pe cea profesională. 
(Când decontezi 1700 de dolari cheltuiţi într-o noapte la 
Scores Gentlemen's Club, din fondurile de campanie ale 
şefului tău, ar cam trebui să te aştepţi la asta.) II costase 
scump să „incaseze un glonţ” pentru guvernator. 
Televiziunile de ştiri şi jurnaliştii de tabloide roiseră în jurul 
familiei lui, după anunţul de divorţ. Lucrurile luaseră o 
întorsătură atât de urâtă încât, la sugestia poliţiei, primăria 
din Montclair delimitase mai multe zone de PARCARE 
INTERZISA în jurul casei lui, pentru a-i ţine la distanţă pe 
reporterii zeloşi. Viaţa lui Peters o luase pe o pantă 
descendentă - fusese recent amendat pentru că se urcase 


e 16 - 


beat la volan. Un site de ştiri afişase numărătoarea zilelor 
până când Peters ar fi clacat, căzând la înţelegere cu 
procurorii pentru a-şi salva pielea şi denunţându-l pe 
guvernator. 

Pentru FBI, în special pentru Leppo şi Odessa, dosarul 
intrase în faza de hârţogărie. Sediul FBI din Claremont 
Tower forfotea 24 de ore din 24 mulţumită documentelor 
de la autorităţi şi comitetului de campanie a guvernatorului. 
Odessa şi Leppo petrecuseră ultimele patru nopţi citind e- 
mailuri, contracte de angajare şi rapoarte de cheltuieli. In 
epoca modernă, cea mai mare parte a muncii de 
investigaţie constă în analiza unor fişiere şi în decodarea 
unei părţi din uriaşa cantitate de urme digitale pe care le 
lăsăm online. 

lată de ce FBl-ului îi place să angajeze avocaţi. 

Singurul răgaz al Odessei după o noapte de cercetat 
documente era această cină modestă, luată într-o zonă 
decrepită a unuia dintre cele mai periculoase oraşe din 
Statele Unite. Ţinând cont de asta, ar fi fost dispusă să-l 
asculte ore în şir pe Leppo vorbind cu gura plină. 

Telefoanele lor, aşezate cu ecranul în jos pe masă, 
începură să vibreze în acelaşi timp. Se grăbiră să le ridice, 
ştiind că niciodată nu erau veşti bune când mobilele 
zbârnâiau simultan. 

Surprinzător, nu era un mesaj referitor la cazul lor, ci o 
alertă din aplicaţia New York Times. Un avion furat de pe 
Aeroportul Teterboro survolase Manhattanul şi existau 
zvonuri neconfirmate că din el s-ar fi tras câteva rafale. Sub 
titlul alertei, informaţiile se actualizau în permanenţă. Se 
pare că avionul traversase râul Hudson. Ultima dată fusese 
zărit undeva lângă Newark. 

— Rahat, spuse Leppo. 

Îşi îndesă în gură o bucată mare de ruladă şi-şi strânse 
şervetul. Odessa înţelese că următoarea cafea trebuia să 
mai aştepte. Era întotdeauna mai bine să acţionezi în loc să 
fii chemat la o urgenţă. Odessa făcu o vizită scurtă la 
toaletă, în timp ce Leppo se îndreptă către casieră cu 
cardul de credit. 


e 17 œ» 


Când Odessa ieşi, Leppo se afla deja afară, în ploaie, 
ţinându-şi deasupra capului prospectul unei agenţii 
imobiliare. Traversară strada biciuiţi de ploaia rece, sărind 
peste balta formată în rigolă şi se îndreptară către maşina 
lor, o Chevy Impala argintie, neinscripţionată. 

Din pricina ploii şi a maşinilor care treceau în viteză pe 
lângă ei, Odessa nu auzi avionul bimotor decât în momentul 
în care acesta ajunse chiar deasupra lor. Aeronava 
întunecată îşi tăie drum prin ploaia torențială, uşor înclinată 
într-o parte, burta fuzelajului aflându-se la vreo şaizeci de 
metri deasupra lor. 

Trecuse pe acolo, apoi dispăruse. lreal. 

— lisuse, zise Leppo. 

Odessa se oprise atât de brusc, încât Leppo se izbi de 
spatele ei. 

Vaierul unor sirene înlocui huruitul motoarelor avionului. 
Un jeep al poliţiei trecu sonor pe lângă ei, pătrunzând în 
intersecţie, în timp ce Odessa se strecura la volanul 
Chevroletului Impala. 

Leppo vorbea deja la telefon cu cineva de la Claremont. 
Ultimele şase etaje ale Turnului FBI se înălţau deasupra 
Newarkului, pe malul întunecatului râu Passaic. 

— Încotro? îl întrebă Odessa, privind alte lumini albastre 
care licăreau în ploaie. 

— Nu te obosi să-l urmăreşti, spuse Leppo, arătând către 
stânga, în intersecţie. 

Se întorceau, aşadar, la Claremont. 

Leppo  apăsă butonul Bluetooth de pe bordul 
automobilului. 

— Davey, eram la cină, tocmai ce l-am zărit. Cum se 
cheamă o astfel de situaţie? 

— Tentativă de atac terorist, răspunse Davey. Au trimis 
avioane de la Otis. 

— Baza aeriană Otis, repetă Leppo sceptic. Ce să facă? 
Să-l doboare peste Hoboken? 

— Dacă trebuie... Tipul ăsta s-a mutat de pe o parte pe 
alta a râului Hudson în timp ce făcea acrobaţii, trecea 
razant pe lângă clădiri şi trăgea rafale asupra oraşului. 


e 18 - 


— Spune-mi tot ce ştii despre „tipul ăsta”. 

Odessa trase pe dreapta ca să treacă altă maşină de 
poliţie, care se îndreptă în viteză în direcţia opusă. 

— Avionul e înregistrat pe numele CEO-ului Stow-Away 
Corporation. O companie care închiriază depozite, ştii tu, 
clădirile alea mari, portocalii. Se pare însă că avionul a fost 
furat. Există şi un mort, la Teterboro, un angajat al 
aeroportului. Stai aşa, Walt... 

Vocea lui Davey se estompă când îşi acoperi microfonul 
cu palma ca să cheme un coleg. Odessa şi Leppo făcură un 
schimb de priviri. 

— Stow-Away, repetă ea, cu o apăsare în piept. 

Leppo încuviinţă. 

— Nu-i de bine. 

CEO-ul Stow-Away, un tip pe nume Isaac Meerson, era 
unul dintre donatorii importanţi ai filialei Partidului 
Republican din New Jersey... şi un prieten apropiat al 
guvernatorului şi al lui Cary Peters. 

— Nu se poate, spuse Leppo. 

— Ce nu se poate? se miră Davey revenind în 
conversaţie. 

— Stow-Away este implicat în cazul Peters, cel de 
corupţie, la care eu şi Hardwicke tocmai lucrăm. Există vreo 
descriere a celui care a furat avionul? 

— A pilotului? Nu. O să verific. 

Odessa tocmai oprise la semafor. Ştergătoarele munceau 
de zor, făcând să pară că luminile din trafic pâlpâie. 

— Cum ar trebui să procedăm? 

— Nu ştiu, răspunse Leppo. Nu poate avea legătură cu 
noi, nu? 

— Peters era deprimat şi, practic, izolat, spuse Odessa. 
leri a apărut în presă chestia aia despre soţia lui... 

— Că a înaintat actele de divorţ? Păi, nu-i nicio surpriză. 

— Nu, totuşi... 

Odessa îl cunoştea pe Leppo suficient de bine ca să-şi 
dea seama că încerca să afle de la ea mai multe despre 
Peters. 

— Să fure un avion? Nu se potriveşte deloc profilului său. 


e 19 œ 


— A urmat cursuri de pilotaj, replică ea. Îţi aminteşti? Nu 
şi-a luat licenţa din cauza unor atacuri de panică. E în 
dosarul lui. 

Leppo o aprobă. Nu ştia ce-ar fi trebuit să facă, aşa că 
repetă: 

— Rahat, rahat, rahat, rahat. 

Glasul lui Davey se auzi din nou. 

— OK, nu am nimic despre aşa-zisul terorist. 

— Lasă asta, Davey, spuse Leppo. Care este ultimul loc în 
care a fost zărit avionul? 

— La nord-vest de Newark, răspunse Davey. Deasupra 
cartierului Glen Ridge. Astea sunt ultimele informaţii pe 
care le am. Hei, Walt, trebuie să plec... 

— Du-te, da, răspunse Leppo încheind apelul. 

— Mă îndrept către Montclair. Crezi că...? spuse Odessa. 

Totul se petrecea atât de repede. Leppo îi încheie 
întrebarea: 

— Dacă ar fi în stare să se prăbuşească peste propria 
casă? 

— Destul de curând nu va mai fi a lui, ci a soţiei. 

Leppo dădu din cap. 

— Porneşte luminile. 

Odessa întinse o mână sub bord, rotind butonul care 
pornea luminile roşu-albastre ale Chevroletului Impala, 
dispuse atât în faţa, cât şi în spatele maşinii. Apăsă 
acceleraţia şi începu să se strecoare prin trafic către oraşul 
Montclair. 

x 


Agitația aeriană provocase mai multe accidente rutiere, 
cel mai grav fiind un ambuteiaj cu şapte maşini pe Garden 
State Parkway, care blocase complet circulaţia către nord. 

După ce s-a înălţat deasupra oraşului East Orange, 
avionul s-a îndreptat către vest, dispărând din nou de pe 
ecranele radarelor. Cu aripa stângă a tăiat vârful unui 
copac din Parcul Nishuane, însă pilotul a redresat aparatul, 
zburând mai departe. Observatorii credeau că pilotul căuta 
un loc în care să aterizeze sau poate un reper familiar, 
pentru orientare. 


e 20 œ» 


Câteva minute mai târziu, avionul s-a făcut nevăzut. 

Primul apel de urgenţă referitor la prăbuşirea unui avion 
a venit din vestul oraşului Orange. Maşini de poliţie, de 
pompieri, precum şi ambulanţe din localităţile învecinate au 
fost trimise în direcţia respectivă, toate aşteptând 
coordonatele exacte. Însă după căutări îndelungate şi 
nenumărate schimburi de informaţii prin radio, s-a dovedit 
că apelul fusese fals. 

Avionul bimotor Beecheraft aterizase de fapt deasupra 
primei găuri a celui de-al doilea traseu de nouă de la Clubul 
de Golf din Montclair: un teren neted, uşor înclinat. 

Trenul de aterizare a atins de două ori solul, aripa stângă 
făcând un divoť adânc în fairway?. Avionul s-a răsucit brusc 
spre stânga, o roată a acestuia înfundându-se adânc într-o 
groapă de nisip, apoi s-a oprit cu botul în jos, lângă lizieră. 

Un martor ocular avea să relateze mai târziu ce văzuse. 
Tocmai îşi parcase maşina ca să poată continua un dialog 
aprins cu colegul său de cameră, aşa că era afară, 
plimbându-se în cerc şi vorbind la telefon - când a văzut un 
bărbat care ieşea grăbit din pădurea din apropiere. 
Individul nu părea să-şi dea seama că tâmpla dreaptă îi 
sângera şi l-a privit cu nişte „ochi morţi” - sau cel puţin aşa 
descrisese martorul. A presupus că personajul apărut din 
pădure era în stare de şoc, aşa că strigase după el, 
ignorând conversaţia telefonică. Doar că tipul, în loc să-i 
răspundă, s-a îndreptat către Jeepul Trailhawk care 
rămăsese cu motorul pornit, urcându-se la volan. În vreme 
ce martorul alerga după el, individul a ieşit în mare viteză 
din parcarea clubului de golf, închizând portiera abia când 
Jeepul aproape se făcuse nevăzut. 


Luminile roşu-albastre ale Impalei o ajutau pe Odessa să 
depăşească alte maşini, însă peste tot era aglomerat. 
Leppo căuta rute alternative pe telefon, dirijând-o pe străzi 
lăturalnice către locuinţa din Upper Montclair a soţiei lui 


1 În jocul de golf - o bucată de brazdă smulsă în urma unei lovituri cu 
crosa (N. t.). 
2 În jocul de golf - culoarul cu iarbă tunsă scurt (N. t.). 

e 21 œ» 


Peters. 

Se hotărâseră deja să nu anunţe postul local de poliţie. 

— Nu e decât o bănuială, spuse Leppo. În plus, sunt deja 
ocupați. Ultimul lucru pe care ni-l dorim este să le irosim 
forţele cu o presupunere posibil nefondată. 

— Tu nu crezi că e un atac terorist? întrebă Odessa. 

— Dacă e, se va sfârşi curând. Vor avea grijă avioanele 
de luptă. Dacă nu... avem de-a face cu un tip ajuns la 
capătul puterilor. Unul care are trei copii, un ordin de 
restricţie şi nicio cale să revină la viaţa dinainte. 

Odessa cumpăni cuvintele lui Leppo. Şansele erau 
minime şi ar fi fost o coincidenţă uriaşă ca tipul din avion să 
fie Cary Peters. Doar că avionul aparţinea companiei 
implicate în scandal. Acesta era un detaliu important. 

— Un divorţ te înnebuneşte, zise Leppo. Nu cred că ţi-am 
spus, însă am mai fost însurat înainte de Debonair. 

Pe soţia lui Leppo din ultimii douăzeci de ani o chema 
Deb, însă el îi spunea „Debonair”. Era o minionă cu părul 
roşcat ca al Meduzei şi care conducea un uriaş SUV roşu 
Chevy Tahoe. Odessa o întâlnise de fix două ori, prima oară 
la numai câteva săptămâni după ce devenise partenera lui 
Leppo. Întâlnirea semănase mai degrabă cu o evaluare în 
timpul căreia Odessa făcuse tot posibilul să arate că nu 
reprezenta niciun pericol pentru mariajul lor. Debonair se 
purtase, deschisă şi prietenoasă, însă în spatele acestei 
atitudini Odessa simţise o forţă interioară redutabilă. A 
doua oară s-au văzut într-un weekend, la o întâlnire a 
agenţilor, când s-a gătit în aer liber. Atunci Odessa i-a 
cunoscut şi pe copiii lui Leppo, iar Debonair l-a cunoscut la 
rândul ei pe Linus, iubitul Odessei; din momentul acela, 
totul a fost bine. 

— Eram tânăr, continuă Leppo. Amândoi eram. N-a durat 
nici măcar un an, însă după aia mi-a luat doi ani să-mi 
revin. Slavă Domnului că nu apucaserăm să facem copii. 
Peters, deşi e greu de spus, nu pare genul care s-o ia razna 
aşa. Dar nu ştii niciodată cine eşti cu adevărat până n-o 
păţeşti rău, rău de tot. 

Odessa îl aprobă. Uneori, lecţiile profesionale se 


e 22» 


preschimbau în lecţii de viaţă. 

— Ai idee unde suntem? întrebă Lippo. 

Odessa viră brusc la stânga, intrând într-un cartier 
elegant. 

— Aproape am ajuns, spuse ea. 

Străzile erau pustii: un cartier-dormitor, dacă era unul. 
Odessa trecu pe lângă peluze bine întreţinute şi case 
puternic iluminate, ceea ce o linişti. Nimic rău nu s-ar fi 
putut petrece aici. 

— Ah, rahat, pufni Leppo. 

Îl zărise înaintea ei: un Jeep parcat lângă bordură, cu 
portiera şoferului deschisă. Avea farurile aprinse şi motorul 
pornit. 

Odessa opri fix în spatele Jeepului, pentru a-l bloca. 
Leppo anunţa în staţie adresa, înainte să intre în locuinţă. 

Odessa sări din maşină, ţinându-şi o mână pe pistolul din 
teacă şi grăbindu-se să ocolească portiera deschisă a 
Jeepului. La lumina becurilor din interior se vedea că 
maşina era goală. La oprire doborâse un indicator pe care 
scria NU PARCAŢI. 

Odessa se îndreptă către casa cu două etaje în stil Tudor 
Revival, cu acoperişul înclinat. Interiorul era luminat atât la 
parter, cât şi la etaj. Uşa de la intrare era închisă. Aleea, 
aflată în stânga Odessei, era mărginită de un zid scund din 
piatră şi ducea către o intrare laterală cufundată în 
întuneric. 

Tocmai se întorcea să vadă unde e Leppo când auzi focul 
de armă. Şocată, se răsuci şi auzi al doilea foc venind 
dinăuntru, însoţit de o străfulgerare luminoasă în dreptul 
ferestrei dormitorului de la etaj. 

— Leppo! strigă ea, scoţându-şi Glockul. 

— Intrăm! îi răspunse el cu o voce care i se păru 
estompată şi îndepărtată. 

Odessa simţea cum îi ţiuie urechile, nu din cauza 
detunăturilor, ci a adrenalinei din sânge. Il aşteptă pe 
Leppo, însă el trecu pe lângă ea, luând-o pe alee. Se grăbi 
să-l ajungă din urmă, cu pistolul îndreptat în jos şi lateral. 

Uşa de protecţie era închisă, cea interioară, deschisă. 


e 23 œ 


Leppo pătrunse primul în locuinţă. Odessa încerca să 
distingă glasuri, paşi, orice - însă zgomotul din cap era mult 
prea puternic. Vocea i se ascuţi, pentru a domina vacarmul 
interior: 

— FBI! FBI! 

În faţa ei, Leppo striga acelaşi lucru: 

— Lasă arma, FBI! 

Odessa nu auzi niciun răspuns - şi nu credea că Leppo ar 
fi auzit vreunul. Acesta intră în bucătărie. Odessa îl urmă şi 
încetini în dreptul uşii unei debarale. 

O deschise cu piciorul, cu arma ridicată. Nu era o debara, 
ci o cămară spațioasă. Pe podea zăcea o femeie cu braţele 
întinse în lături. Gâtul îi fusese tăiat. Rănile din palme 
arătau că înainte să fie ucisă încercase să se apere. 

Odessa strigă „CADAVRU!”, alertându-l pe Leppo, însă nu 
se aştepta ca el să se întoarcă. Apoi acţionă ca la carte: 
ocoli balta de sânge şi luă pulsul femeii, constatând că 
gâtul acesteia încă era cald, dar fără semne vitale. Când 
apăsă gâtul victimei, sub bărbie, rana se deschise uşor. O 
bulă mare de gaz sau de aer ieşi sub forma unui balon 
însângerat, translucid. 

Un val cald de greață îi urcă în gât dinspre stomac şi ea 
făcu doi paşi înapoi. Greaţa nu cedă, însă reuşi cumva să o 
ţină în frâu. Se simţea imponderabilă, amorţită. Era sigură 
că ştia chipul acelei femei: era fosta soţie a lui Peters. 

Identificarea o făcu pe Odessa să-şi revină. 

Un gând i se strecură în minte: 

Trei copii. 

Brusc, redeveni stăpână pe situaţie. Trebuia să fie. Chiar 
în momentul acela auzi ţipete de la etaj. 

Odessa se grăbi să iasă din cămară. Străbătu bucătăria 
până la capătul scărilor, apoi îşi îndreptă privirea în sus: 

— LEPPO! 

Îl mai strigă o dată, ca să-l anunţe că urma să urce 
treptele. La Academia FBI, aşa-numitul „foc prietenesc” era 
parte din instrucţia săptămânală. 

Acum se auzeau mai multe ţipete. Odessa începu să urce 
treptele câte două odată. 


e 24» 


— LEPPOI! 

Cercetă holul de sus cu privirea: era gol. O lumină 
albastră pulsa prin fereastra dinspre stradă: maşinile 
poliţiei locale veneau în ajutorul celor doi agenţi. Luminile 
acelea ar fi trebuit s-o liniştească măcar puţin, dar 
pâlpâirea albăstruie dădea palierului un aer enervant, de 
discotecă. 

Odessa se strecură în cadrul primei uşi şi văzu o cameră 
zugrăvită în nuanţe blânde de roz şi piersiciu. Pe patul 
desfăcut era o cuvertură boţită, iar lângă pat, sub un 
cearşaf însângerat, un trup micuţ. 

Nu e adevărat. Nu poate fi adevărat. 

Odessa trase de unul dintre capetele cearşafului suficient 
ca să zărească un picior gol - o gleznă şi o pulpă subţire. 
Nu avea nevoie să vadă şi trupul rănit. Nu voia să-i vadă 
faţa. 

Reveni pe hol - respirând sacadat, simțind cum îi vuiesc 
urechile, privirea ei înălțându-se şi coborând asemenea 
unei corăbii în mijlocul furtunii. 

— LEPPO! 

Al doilea dormitor era alături. Dincolo de uşa deschisă, un 
poster cu echipa New York Rangers pe perete, împroşcat cu 
un strat gros de sânge. Un iz metalic plutea în aer. 

Patul era gol, niciun cadavru pe jos. Odessa cercetă 
frenetic încăperea mică şi întunecoasă. 

Dressingul - o uşă glisantă, pe jumătate deschisă. 

Odessa o împinse până la capăt, grăbită... 

Inăuntru se afla cadavrul unui băieţel, prăvălit asemenea 
unei păpuşi din cârpe peste peretele din spate, privind în 
gol cu ochii morţi. 

Nu e adevărat. Nu e adevărat. 

Se răsuci pe călcâie, cu arma ridicată. Stătea cu spatele 
la camera goală. Totul se petrecea mult prea repede. 

O izbitură puternică în peretele comun cu următoarea 
încăpere făcu un tablou înrămat să se desprindă şi să cadă, 
spărgându-se în zeci de bucăţi. Ţipete, o luptă, o altă 
izbitură în perete. 

O luptă? 


e 25» 


— LEPPO! 

Odessa se năpusti în holul luminat intermitent în 
albastru. Când se întoarse spre următoarea uşă, doi bărbaţi 
se năpustiră afară din încăpere, strâns încleştaţi. 

Odessa se lăsă pe vine. li luă doar o clipă, în lumina 
aceea frenetică, să-şi dea seama care dintre cele două 
trupuri era al lui Leppo. Agentul se lupta cu un agresor. 
Acesta îşi întoarse capul suficient cât să recunoască 
trăsăturile lui Cary Peters. Bărbatul purta nişte pantaloni de 
trening şi era pătat de sânge în zona genunchilor şi pe 
labele picioarelor. 

Un cuţit. O lamă scilipi albăstrui. Era un cuţit mare de 
bucătărie, cu mânerul gros. Odessa îl văzu în mâna lui 
Leppo. Nu avea niciun sens. 

Un cuțit, nu un pistol? Unde e Glockul lui Leppo? 

— CULCAT! ACUM SAU TRAG! strigă ea. 

Leppo se afla în spatele lui Peters, ţinându-l cu ambele 
braţe şi continuând să strângă cuțitul în pumn. Se luptau. 
Peters îşi proptise podul palmei stângi în bărbia şi gura lui 
Leppo, străduindu-se să-l împingă de lângă el. Cu dreapta 
apucase încheietura lui Leppo, ţinând cuțitul la distanţă. In 
toiul acestei încleştări pe viaţă şi pe moarte şi cu un efort 
uriaş, fostul adjunct al cabinetului guvernatorului se răsuci 
ca să se uite la Odessa - cu o expresie pe care ea nu avea 
s-o uite niciodată. 

Nu era o privire furibundă, de om nebun, cum s-ar fi 
aşteptat. Peters îi cerea ajutorul, implora. Părea năuc şi 
disperat, chiar dacă era mânjit pe faţă şi pe mâini cu 
sângele soţiei şi al copiilor. 

Se uita la ea cu privirea nedumerită, dezorientată a unui 
om care tocmai s-a trezit dintr-un coşmar pe cât de intens, 
pe atât de înfiorător. 

Continuă să se lupte cu Leppo, însă acum părea că 
încearcă să scape - ca şi cum Leppo ar fi fost agresorul. 
Abia atunci Odessa înţelese pe deplin că arma, cuțitul de 
bucătărie, se afla în mâna lui Leppo. Prin urmare, el reuşise 
să i-l smulgă agresorului. Indiferent ce se petrecuse mai 
devreme, Peters era neînarmat. 


e 26 - 


— WALT! 

Tot ce trebuia să facă Leppo era să-l culce pe Peters la 
pământ. Doar se afla în avantaj. Odessa îl ţintuia pe Peters 
cu pistolul, de la mică distanță. Lupta nu mai avea niciun 
sens. Totul se terminase. 

— LA O PARTE, MA OCUP EU DE EL! 

Dacă ar fi apăsat pe trăgaci, glonțul ar fi trecut prin 
Peters şi l-ar fi lovit şi pe Leppo. Nimic din ce spunea nu 
părea să ajungă la urechile partenerului ei. Peters se 
întoarse din nou cu spatele la Odessa, pierzând lupta, cu 
cuțitul lui Leppo ameninţător deasupra umărului său. Peters 
îşi luă mâna de pe bărbia şi gâtul lui Leppo, chinuindu-se în 
schimb să-i smulgă cuțitul. 

— Nu... te rog! strigă el. 

— ULTIMUL AVERTISMENT! ţipă Odessa. 

Adunându-şi toate puterile, Peters reuşi să-l împingă pe 
Leppo şi îl izbi cu spatele de perete. Leppo era acum ferit. 
Peters se întoarse către Odessa, ţinându-şi o mână scut şi 
implorând-o: 

— Nu...! 

Odessa trase de două ori. : 

Peters căzu pe spate, lovindu-se cu putere de podea. Işi 
puse palmele pe piept în locurile în care îl străpunseseră 
cele două gloanţe, în timp ce se zvârcolea pe covor, cu 
spinarea arcuită. Odessa rămase cu pistolul îndreptat către 
pieptul lui. Peters se căznea să respire; din pieptul lui se 
auzea un şuierat. Pentru o clipă, în privirea sa se putu citi 
un licăr de luciditate - de parcă tocmai se trezise, dându-şi 
seama că se rătăcise -, apoi îngheţă, o singură lacrimă 
prelingându-i-se pe obrazul stâng. 

Odessa tocmai împuşcase un om, care sângera în faţa ei. 
ÎI privea cum moare. 

Nu se uitase deloc la Leppo. 

Trupul lui Peters se relaxă, rămânând nemişcat. Şuieratul 
care venea dinspre pieptul lui deveni mai ascuţit; suna ca 
un pneu spart. Privirea sticloasă îi deveni goală. 

Se terminase. 

Odessa expiră puternic, abia acum dându-şi seama că, 


e 27 œ» 


din momentul în care apăsase pe trăgaci, îşi ţinuse 
respiraţia. 

— L-am ucis, îi spuse ea lui Leppo, dar mai mult pentru 
sine. L-am doborât. 

Aproape simultan, Odessa percepu două lucruri: un miros 
vag de fum - ca de fludor topit - şi glasul unei fetiţe care 
plângea şi striga din alt dormitor, distingându-se cu greu 
prin vaierul sirenelor de afară. 

— Ajutor! Cine-i acolo? 

Cel de-al treilea copil al lui Peters. Încă viu, nevătămat. 

Cu greu îşi desprinse privirea de trupul lui Peters. Cu 
coada ochiului, îl zări pe Leppo cum se răsuceşte, 
îndreptându-se către ultimul dormitor, în capătul holului. Se 
ducea s-o liniştească pe singura supraviețuitoare a familiei 
Peters. 

Odessa începu să se relaxeze. Îşi îndreptă spatele şi făcu 
un pas în faţă, privindu-l pe bărbatul pe care tocmai îl 
ucisese. 

In faţa ei, Leppo se opri o clipă înainte de a intra. Până ca 
el să se facă nevăzut în încăpere, ea observă că încă ţinea 
cuțitul. 

Primul ei gând fu că încălca procedura. Arma crimei era o 
probă şi, prin urmare, trebuia tratată corespunzător. 

Strigă în urma lui, „Leppo!” - chemându-l de pe hol, din 
dreptul ucigaşului desculţ pe care tocmai îl împuşcase 
mortal. Tălpile bărbatului erau murdare, aproape negre, 
ceea ce dădea întregului tablou un aer şi mai tragic, sordid. 

Murise. Pentru o clipă, ea rămase singură cu cadavrul în 
holul acela ce pâlpâia în albastru. 

Simţi cum i se face rău. Senzaţia era diferită de greaţa 
provocată de descoperirea cadavrului însângerat al 
doamnei Peters. Cei mai mulţi agenţi FBI nu apucă 
niciodată să tragă cu arma din dotare în timpul serviciului. 
Urma o anchetă. Slavă Domnului că Leppo fusese martor 
ocular. 

Odessa ocoli cadavrul lui Peters, incapabilă să-şi 
desprindă privirea de el. Palmele lui pătate de sânge încă 
acopereau rănile din piept, iar ochii erau aţintiţi în tavan - 


e 28 œ 


şi dincolo de el. 

Se apropie de dormitor cu pistolul îndreptat în jos, nu 
voia să-l sperie pe singurul copil rămas în viaţă. Intră în 
cameră. 

Fetiţa de nouă ani purta nişte pijamale groase, moi, dintr- 
un material galben imprimat cu puişori ce ieşeau din 
găoace albe, zâmbitoare. Walt Leppo stătea în spatele ei, 
ţinând-o cu o mână de chica blondă. Gura fetiţei era 
deschisă, însă niciun țipăt nu-i ieşea din gâtlej. Avea corpul 
răsucit, de parcă încerca să se îndepărteze de Leppo, doar 
că acesta o înşfăcase foarte strâns de păr. 

În cealaltă mână, polițistul ţinea cuțitul cu vârful în jos - 
nu cum ai ţine o probă vitală pentru o investigaţie, ci ca pe 
o armă. 

Mintea Odessei încerca să înţeleagă scena: 

Poate că Leppo a imobilizat-o pe fetiță ca să nu fugă. 
Încearcă s-o oprească, să nu vadă cadavrul tatălui din hol, 
nici pe cele ale fratelui, surorii şi mamei ei. 

Doar că acest raţionament rapid nu se potrivea cu 
expresia lui Leppo. Nici cu ameninţarea din ochii lui care 
păreau acum ai unei păpuşi mecanice, nici cu rânjetul lui 
strâmb. Părea că tocmai îi arăta fetiţei lama însângerată a 
cuţitului. 

— Leppo? rosti Odessa. 

Nu avea nicio logică. Parcă Leppo nici nu observase 
prezenţa Odessei. Agentul înălţă cuțitul şi se întoarse ca să- 
i cerceteze lama, în vreme ce fetiţa îşi smucea capul, 
încercând să se elibereze din strânsoare. 

— Walt, pune-l jos, spuse Odessa. Walt! Pune cuțitul jos! 

Nu-i venea să creadă că tocmai rostise aceste cuvinte. 

Se trezi că ţine Glockul aţintit către el. Tocmai ameninţa 
cu arma un alt agent şi îşi anula orice alt instinct. 

Leppo îşi îndreptă din nou atenţia către fetiţă. O trase de 
păr cu şi mai multă forţă, expunându-i complet gâtul fragil. 
Ceva era foarte greşit. 

În momentul acela, Odessa presimţi ce urma. 

— LEPPO! urlă ea. 

Fără niciun avertisment, Walt Leppo înfipse vertical 


e 29 œ 


cuțitul. Lama străbătu straturile de carne, os şi cartilaj, 
înţepenindu-se între clavicula şi umărul fetiţei. Se auzi un 
sunet înfiorător, de os care pârâie, în vreme ce Leppo 
încerca să scoată cuțitul, dislocând umărul victimei. 

Fetiţa urlă sfâşietor. 

Odessa trase de două ori, din reflex, iar Glockul îi săltă în 
mână. 

Forţa impactului îl aruncă pe Leppo de lângă fetiţă. 
Agentul se răsuci, izbindu-se de noptiera de lângă pat, în 
timp ce încă o ţinea pe fetiţă de păr. 

Aceasta se prăbuşi şi ea, sângerând şi urlând, peste el. 
Se smuci şi reuşi să-şi smulgă părul din strânsoare. Trei 
şuviţe groase rămaseră în pumnul lui Leppo. 

Fetiţa se târî plângând către colţul îndepărtat al încăperii. 

In cădere, Leppo răsturnase umidificatorul de pe 
noptieră, iar apa din vasul acestuia se revărsa acum pe 
podea. Leppo stătea ghemuit lângă marginea patului; încet, 
trupul i se destinse, moale, iar capul şi umerii lui formau un 
unghi nefiresc. 

Odessa încremeni. Strigă „Leppo!”, de parcă altcineva 
tocmai îl împuşcase. 

De la parter se auziră glasuri puternice. Poliţiştii 
pătrunseseră în sfârşit în casă. 

Rânjetul sinistru al lui Leppo se relaxă, privirea lui 
rămânând aţintită spre nicăieri. Cum stătea încremenită, 
fără să-i vină să creadă ce se petrecuse, Odessa văzu 
ceva... 

O ceaţă ce semăna cu imaginea vălurită a unui miraj se 
înălţă din trupul contorsionat al lui Leppo. O prezenţă în 
încăpere, plutind ca un gaz de mlaştină. Era incoloră, 
răspândea doar - din nou - izul acela de fludor, diferit de 
cel de cordită, care venea dinspre ţeava pistolului ei. 

Trupul lui Leppo alunecă de parcă ceva, o entitate, îl 
părăsise în clipa în care murise. 


Când poliţiştii din Montclair au năvălit în dormitor, au 
găsit o femeie tânără stând pe podea şi ţinând în braţe o 
fetiţă de nouă ani care plângea cu sughiţuri şi avea în umăr 


e 30 - 


o rană adâncă de cuţit. Un bărbat între două vârste, ucis cu 
două focuri de armă, zăcea prăvălit între noptiera şi patul 
fetiţei. Tânăra şi-a desprins mâna de pe trupul fetiţei 
agitate şi înlăcrimate, arătându-le poliţiştilor înarmaţi 
insigna ei de agent FBI. 

— Un agent căzut... spuse Odessa respirând sacadat. Un 
agent căzut... 


e 3] œ» 


1962. Delta fluviului Mississippi 


Primise toate informaţiile despre anchetă de la un agent 
special însărcinat cu urmărirea cazului, în timpul scurtului 
zbor de la răsărit, din Knoxville către Jackson, statul 
Mississippi. Cazul avea multe ciudăţenii. Faptul că FBI 
închiriase un avion ca să-l trimită de urgenţă la Biroul din 
Jackson pe el - Earl Solomon, un agent special FBI 
începător, în vârstă de 28 de ani, care absolvise cu numai 
patru luni în urmă Academia - arăta că aceasta nu avea să 
fie o investigaţie obişnuită. 

O berlină îl luă de pe pista aeroportului pentru a-l duce 
pe Route 49 spre nord, în Deltă. În afara salutului iniţial cât 
se poate de formal, şoferul, un agent alb de aproape 
patruzeci de ani, având un vag accent neaoş, rămăsese 
tăcut de-a lungul întregii călătorii, preferând să-şi scuture 
ţigara pe geamul deschis ca să nu murdărească scrumiera 
de la bordul maşinii. Solomon înţelesese despre ce era 
vorba. Mai înţelesese şi motivul pentru care fusese trimis în 
acest butoi cu pulbere, plin cu violenţă şi activism pentru 
drepturi civile. Nu avea legătură cu abilităţile lui de agent 
sau cu experienţa lui, care era aproape nulă. 

În ultima vreme, în Deltă avuseseră loc îngrijorător de 
multe linşaje, iar FBI se lovea de opacitatea forţelor locale 
de ordine. Biroul trebuia să trimită un agent de culoare. 

Solomon era unul dintre primii trei agenţi de culoare 
admişi la Academia FBI la începutul acelui an. În cele 
câteva luni petrecute la Knoxville, se înţelesese destul de 
bine cu colegii, cei mai mulţi dintre ei cu stagiul militar 
satisfăcut şi, prin urmare, obişnuiţi cu integrarea rasială. 
Solomon presupusese că aşa se obişnuia cu greutăţile vieţii 
de agent debutant - primind, la fel ca toţi ceilalţi în situaţia 
lui, cele mai umilitoare sarcini. Când fusese sunat în toiul 
nopţii să se prezinte la raport, nu ştiuse la ce să se aştepte, 
însă cu siguranţă nu-i trecuse prin minte că ar putea fi 
trimis cu avionul la Jackson, Mississippi, pentru prima lui 
anchetă adevărată. In Knoxville, agentul special responsabil 


e 32 œ 


cu cazul dăduse de înţeles că ordinul de detaşare ar fi venit 
de la însuşi Hoover. Prin urmare, Solomon simţea că toţi 
sunt cu ochii pe el. 

Pentru că nu era o anchetă obişnuită. Tocmai avusese loc 
un alt linşaj, într-o pădure deasă, departe de orice aşezare, 
iar scena crimei relevase urmele unui sacrificiu ritual. 
Poliţia locală pomenise de aspectele „păgâne” ale crimei, 
calificându-le drept acte „sataniste”, dar încă nu existau 
fotografii de la locul faptei, iar pe forţele locale nu te puteai 
baza. Însă nu asta intriga cel mai mult la cazul respectiv. 

De data aceasta, victima fusese un alb. 


Agentul local a condus spre nord-vest, ieşind din Jackson 
pe Route 49, pe la nord de Greenwood, apoi pe la vest de 
Oxford. Localitatea se numea Gibbston, o fâşie de pământ 
fertil între fluviul Mississippi şi râul Yazoo, un loc unde 
bumbacul şi rasa albă domneau. 

Maşina opri în faţa poştei, o baracă mică ce semăna mai 
degrabă cu un magazin de momeli şi ustensile pentru 
pescuit şi având pe uşă un blazon federal decolorat. 
Agentul din Jackson ieşi din maşină şi îl aşteptă pe 
Solomon, fără să-l privească în ochi măcar o dată. Cei doi 
traversară strada, îndreptându-se către un grup de bărbaţi 
albi în ţinute formale, care renunţaseră la sacouri; îşi 
făceau vânt cu pălăriile şi-şi ştergeau sprâncenele cu 
batiste deja umede de transpiraţie. Solomon făcu apoi 
cunoştinţă cu şeriful, cu doi dintre adjuncţii acestuia şi cu 
agentul special din Jackson însărcinat cu ancheta, Macklin. 

— Când ne-au anunţat că vor trimite pe cineva pe nume 
Solomon ca să ne ajute cu interogatoriile, zise acesta, eu le- 
am spus că avem nevoie de un negru, nu de un evreu. 
Buzele subţiri ale lui Macklin se arcuiră într-un zâmbet, 
dezvelindu-i dinţii. Ceilalţi bărbaţi zâmbiră şi ei, aşteptându- 
se ca Solomon să reacționeze, ca să-şi dea seama cu ce fel 
de negru aveau de-a face. Solomon îi privi ţintă pe fiecare, 
lăsându-i să se perpelească puţin, apoi zâmbi. Avea nevoie 
de ajutorul lor şi era cel mai jos în ierarhie - dacă măcar 
făcea parte din ea. 


e 33 + 


Schimbară câteva vorbe, însă atenţia lui Solomon fu 
atrasă de cântările venind dinspre biserica din apropiere. În 
vocile acelea nu exista nimic din bucuria pe care el o asocia 
cu o slujbă baptistă sudistă: 


El păşeşte inaintea mea, 
ȘI se află lângă mine, 
Aşa că nu mă tem. 


Un cântec trist. O tensiune evidentă plutea în aer, 
opresiv, laolaltă cu căldura şi umiditatea. Detaşarea lui 
Solomon arăta disperarea FBI, la presiunea Casei Albe. lar 
faptul că-l trimiseseră la Gibbston ca să discute cu 
comunitatea de negri din Deep South semăna cu a trimite 
un comunist să asculte cererile unor progresişti. 

Slujba luă sfârşit, iar credincioşii începură să iasă din 
biserică. Imbrăcaţi în hainele de duminică, o luau în jos pe 
trepte către drumul de pământ, bărbaţii punându-şi 
pălăriile la loc pe cap. 

Macklin şi ceilalţi se grăbiră să-i dea lui Solomon un sfat. 

— Lasă-i doar să te vadă aici, să devină curioşi. Nu vrei 
să-i sperii. 

Solomon însă ştia că dimineţile de duminică, între ora 11 
şi prânz, erau singura ocazie în care membrii comunităţii 
locale de culoare se adunau. Să rateze această ocazie ar fi 
însemnat să aştepte cel puţin încă o săptămână, aşa că îi 
spuse toate astea agentului special Macklin. 

— Nu, o să începem uşor şi o să organizăm câteva 
interogatorii mai pe seară şi mâine. 

Solomon îi privi pe credincioşi cum îşi iau rămas-bun şi 
încep să se risipească. Parcă sesizase o urmă de... dacă nu 
de frică, atunci un fel de agitaţie în dorinţa lui Macklin de a- 
| convinge să evite această mulţime. 

— Domnule, totuşi mă duc, spuse Solomon. 

Străbătuse jumătate din distanţă până să-şi dea seama 
că ceilalţi îl urmau. Nu-i putea lăsa, care mai era rostul lui 
aici? 

— Domnilor, cred că mai bine aţi aştepta aici. 


e 34 > 


Bărbaţii se conformară. Solomon continuă să traverseze, 
sub privirile enoriaşilor. Observaseră cum Solomon îi oprise 
pe albii aceia, oameni ai legii, să-l urmeze. Erau uimiţi de 
autoritatea lui. 

— Bună ziua, doamnelor şi domnilor, spuse «el, 
prezentându-se congregaţiei tăcute. Sunt agentul special 
Solomon. 

Le arătă scurt insigna şi legitimaţia, apoi se grăbi să le 
pună la loc în buzunarul hainei. 

Băgă de seamă că mulţi continuau să se uite dincolo de 
el, către albii rămaşi pe partea cealaltă a străzii. 

— Biroul Federal m-a trimis aici, la Gibbston, ca să ajut în 
ancheta cazurilor de linşaj. 

În clipa aceea pastorul ieşi din biserică şi se opri pe 
treapta de sus, în spatele credincioşilor. Îşi dăduse jos 
sutana, iar acum purta o cămaşă albă de bumbac desfăcută 
la guler şi pantaloni negri. Îşi tampona fruntea. 

Solomon îl salută cu respect, însă îi remarcă atitudinea 
suspicioasă. Poate că pastorul nu era obişnuit ca un alt 
bărbat negru să atragă atenţia congregaţiei lui. 

Solomon continuă: 

— Trebuie să ştiţi că Guvernul Federal este interesat să 
vă audă doleanţele şi să pună capăt acestor violenţe. 
Drepturile voastre vor fi protejate. Caut orice informaţie 
legată de crimele petrecute recent. 

Chipurile lor. Cum îşi mutau privirile de la şerif la 
Solomon, care stătea în faţa lor de parcă ar fi fost un 
mesager de pe altă planetă. 

Un bărbat solid, pe la cincizeci de ani, se trase de 
cămaşă ca să se răcorească şi spuse: 

— Tu eşti trimis aici de o companie. 

Solomon îşi înclină capul în semn de îngăduinţă faţă de 
mica insolenţă a bărbatului. 

— Da, sunt. Compania este FBI, iar eu sunt unul dintre 
agenţi. 

— Şi noi trebuie să avem încredere în tine? 

— Cred că de undeva va trebui să începeţi. 

Alt bărbat îşi scoase ochelarii cu rame de sârmă şi le 


e 35» 


lustrui lentilele cu cravata. 

— Am auzit de voi. Primii agenţi. Era un articol în revista 
Jet. Încearcă să vă integreze în FBI. 

— Da, domnule, aşa e, încuviinţă Solomon. 

— E doar un copil, spuse o femeie în vârstă, cochetă, într- 
o rochie albastră apretată. 

— Un copil cu insignă, completă un alt bărbat. 

Bătrâna continuă: 

— Acum, că a păţit-o un alb, te-au trimis pe tine. 

— Mă duc unde sunt trimis, răspunse Solomon. Contează 
că acum sunt aici. 

— Să ne faci să turnăm, spuse bătrâna. Să arestezi câţiva 
şi apoi să dispari. 

Solomon răspunse politicos: 

— Nu-i aşa, doamnă. 

Se uită apoi la pastor, străduindu-se să nu arate că avea 
nevoie de sprijinul lui. Acesta încreţi uşor nasul, de parcă ar 
fi vrut să-şi alunge broboanele de transpiraţie: 

— Fraţi şi surori, rosti el. Eu cred că acest bărbat, 
agentul...? 

— Agentul Solomon. 

— Agentul Solomon, care poartă numele unui înţelept şi 
bogat rege din Antichitate, merită şansa de a dovedi că 
este un om al dreptăţii. Mă retrag în casa Domnului, iar 
dacă vreunul dintre voi are ceva să-i spună, e liber s-o facă. 

Pastorul se întoarse în biserică, închizând uşa în urma sa. 
Lui Solomon i se păruse ciudat că predicatorul nu voise să 
asculte ce aveau de spus membrii congregaţiei sale. 
Motivul deveni limpede după o îndelungă consultare tăcută 
între membrii familiei adunate în jurul bătrânei în albastru, 
care îi privea pe ceilalţi cu o expresie sarcastică şi 
dezaprobatoare, cum numai rudele în vârstă o pot avea. 

Un bărbat de vreo treizeci de ani îşi scoase pălăria de 
paie, dezvăluind un cap pleşuv. Purta un ac de cravată în 
formă de cruciuliţă, cu o mică piatră de sticlă în centru. Se 
uită îndelung la oamenii legii care aşteptau nerăbdători de 
cealaltă parte a străzii, înainte de a-şi îndrepta atenţia către 
Solomon, căruia aproape îi şopti: 


e 36 - 


— Poate ar fi bine să afli de băiat. 


Agentul alb, care se numea Tyler, era la volanul maşinii, 
cu agentul special Macklin în dreapta lui şi Solomon pe 
bancheta din spate. Se ţineau după maşina oficială a 
şerifului, un autoturism combi bicolor bronz-alb murdar, cu 
emblema districtului pe portieră. 

Străbăteau un drum domol de ţară, mărginit de plantaţii 
de trestie-de-zahăr. Cum geamurile erau coborâte pentru 
ventilaţie, Macklin era nevoit să răcnească întrebările către 
Solomon, însă agentul nu avea ce să-i răspundă. Nu ştia ce- 
i aştepta, dacă era un posibil suspect, un martor al crimei 
sau cu totul altceva. Bărbatul cu pălărie de paie nu mai 
adăugase nimic, fusese redus la tăcere de ceilalţi. 

Şeriful încetini, apoi opri şi ceru indicaţii de la un băiat de 
vreo 13-14 ani, desculţ şi fără cămaşă, care culca la 
pământ iarba de pe marginea drumului cu tulpina unei 
trestii-de-zahăr. Băiatul arătă înainte cu tulpina. Solomon îl 
surprinse în oglinda retrovizoare pe Tyler aruncându-i 
privirea sfredelitoare a unui agent care se uită la un 
suspect. 

Casa fermierului era o construcţie joasă, dărăpănată, 
aflată la capătul unei poteci prin câmp. Pereţii erau din 
scânduri nevopsite, care ar fi fost mai bune ca lemn de foc 
decât ca material de construcţie. Structura de rezistenţă 
era veche de zeci de ani; Solomon avea impresia că o 
furtună de vară ar fi putut-o sfărâma ca pe o căsuţă din 
chibrituri. 

Solomon se uită pe geamul maşinii. Nicio jucărie în faţa 
casei. Pe o sârmă de rufe întinsă dinspre colţul din spate al 
locuinţei până la un copac desfrunzit se legănau două ciori. 
Pe acoperiş nu se vedea nicio antenă TV. Ferestrele de la 
parter aveau perdele, însă nu existau obloane exterioare. În 
mod ciudat, pe caniculă, toate geamurile erau închise. 

— Ar trebui să mă duc singur, spuse Solomon. 

— Nu ai de ales, răspunse Macklin. 

Totuşi, când Solomon ieşi din maşină, Macklin ieşi şi el. 
Tyler rămase pe loc, fumând. Şeriful şi ceilalţi ieşiseră din 


e 37 œ 


autoturismul combi doar ca să-şi facă vânt şi să aştepte. 

Solomon se apropie de uşă şi ciocăni. Aceasta fu 
deschisă aproape instantaneu de o fetiţă într-o rochie din 
bumbac albastră, cu tivul de danteluţă albă descusut. 

— Bună, spuse Solomon. Părinţii tăi sunt acasă? 

Ridicându-şi uşor capul, fetiţa se uită la el cu ochii ei 
mari, căprui. 

— Eşti doctor? 

— Nu, domnişoară. 

Fetiţa se întoarse şi intră în casă. Solomon aşteptă, 
sperând s-o audă cum îşi cheamă părinţii, însă nu auzi 
nimic. Nici măcar zgomot de paşi. Din hol se făceau camere 
la stânga şi la dreapta, însă toată casa zăcea în întuneric. In 
lumina orbitoare a soarelui, ochii lui Solomon nu s-ar fi 
putut adapta decât dacă ar fi intrat înăuntru. 

Pe jos era lut, dar se vedea şi o podea de scânduri ceva 
mai în faţă. Acolo stătea un tânăr care mânca dintr-o pungă 
cu biscuiţi. Să fi avut vreo douăzeci de ani. 

— Tu eşti stăpânul casei? întrebă Solomon. 

— Nu, domnule. 

— Tatăl tău e acasă? 

— E la câmp. 

— Asta e locuinţa familiei Jamus? 

— Da, domnule. 

— Şi pe tine cum te cheamă, băiete? 

Tânărul scoase din pungă un alt biscuit. 

— Coleman, domnule. Cole. 

— Mama ta e acasă, Cole? 

Cole încuviinţă şi se răsuci pe călcâie, dând să plece, 
apoi se uită peste umăr şi-i făcu semn lui Solomon să-l 
urmeze într-o încăpere laterală, ce avea în mijloc un covor 
oval împletit din fire groase de lână şi în care se aflau 
câteva piese de mobilier înşirate pe lângă pereţi. Într-un 
colţ, aşezată pe un scaun în faţa ferestrei care dădea către 
plantaţia de trestie-de-zahăr, era o femeie trecută de 
patruzeci de ani, îmbrăcată într-un capot bej. Îşi ţinea faţa 
în palme şi plângea. Lacrimile i se prelingeau pe 
încheietura mâinii şi pe antebraţ. 


e 38 - 


Solomon dădu să pronunţe Doamnă... dar se opri. Ar fi 
fost inutil să încerce să obţină vreo informaţie de la această 
femeie înlăcrimată. Era mai bine s-o lase în pace. 

Se uită la Cole, care luase alt biscuit şi-şi privea mama de 
parcă n-ar fi fost nimic în neregulă. 

— E în camera din spate, îi spuse Cole lui Solomon, fără 
să-şi dezlipească ochii de la Alu, sa. E legat cu lanţuri. 

Trecând pe lângă alţi trei copii, Solomon găsi singur 
încăperea. Ajunse în dreptul unei uşi închise, lângă cămara 
din spatele casei. Desluşi zornăitul inconfundabil al unui 
lanţ şi scârţâitul unui arc de pat. Auzi apoi ceva ce semăna 
cu o voce, însă îşi dădu seama că nu fusese decât 
croncănitul uneia dintre ciorile de pe sârma de rufe de 
afară. _ 

Uşa se deschidea spre interior. Incăperea era mai 
degrabă un depozit decât un dormitor, însă, lângă peretele 
din spate era un pat cu o saltea subţire, fără aşternuturi. 
Acolo stătea întins un trup micuţ - un băiat cu faţa la 
perete. Nişte lanţuri prinse cu lacăte de scheletul patului se 
terminau cu cătuşe prinse de încheieturile şi gleznele 
băiatului. Partea de jos a saltelei era pătată cu sânge, 
aparent în urma încercării acestuia de a-şi elibera gleznele. 
Băiatul avea pielea jupuită şi picioarele atât de umflate că 
păreau ale unui adult. 

Văzând  cătuşele acelea, Solomon se cutremură. 
Semănau cu lanţurile în care erau ţinuţi sclavii, cu un secol 
în urmă. 

Aerul din încăperea aceea fără ferestre era diferit. 
Atmosfera însăşi părea neobişnuită, ca aceea din cabina 
depresurizată a unui avion. Auzi un sunet monoton, distant, 
ceva între un ţiuit şi un geamăt, asemănător celui care îi 
persistase în urechi după o după-amiază în poligonul 
Academiei FBI. Doar că era mai mult de-atât, Solomon se 
simţea dezorientat, ameţit. Dacă propriul creier ar fi fost un 
radio, postul pe care tocmai îl recepționa era bruiat. 

Dar toate astea îi ieşiră din minte când băiatul se 
întoarse către el. Lanţurile se frecară de cadrul patului, fier 


q 39 œ 


peste fier, iar băiatul fără cămaşă îşi ridică uşor capul, 
privindu-l pe Solomon drept în ochi. Ochii băiatului... 
păreau din oţel, aproape argintii, poate albaştri. leşiţi din 
orbite, ca la nebuni. Chipul îi era contorsionat, ca o mănuşă 
veche trasă pe o mână prea mare. Solomon se cutremură. 
Gura băiatului se deschise şi rămase aşa, pe punctul de a 
rosti ceva, vreme îndelungată. Chiar când Solomon credea 
că nu va auzi niciun cuvânt, băiatul îşi mişcă buzele uscate 


şi spuse: 

— Blackwood. 

Glasul lui părea îndepărtat, şoptit, răguşit după atâtea 
tipete. 


Cutremurat, Solomon respira sacadat, impresionat de 
înfăţişarea acestui băiat bolnav. Blackwood? Poate că nu 
înţelesese bine. 

Băiatul îl sfredelea cu privirea. Solomon îşi aminti 
poveştile bunicului său, despre copilăria din Illinois, despre 
mateloţii şi ofiţerii din marina comercială pe care îi 
cunoscuse în anii petrecuţi pe oceane şi care exploraseră 
insule necartografiate, lăsându-se ademeniţi de femei 
exotice, promisiuni de îmbogăţire şi magie, doar ca să se 
trezească prinşi în nişte ritualuri oculte. Intr-o poveste 
cruntă, el şi restul echipajului fuseseră nevoiţi să lase în 
urmă un tovarăş care îi atacase în timpul nopţii, posedat de 
un demon. 

În ochii lui Solomon, acest băiat de fermier părea posedat 
de o forţă a răului aflată în afara jurisdicției FBI. 

Înainte ca Solomon să apuce să spună ceva, gura 
băiatului se deschise din nou. Limba lui era neagră ca a 
unui cadavru. Solomon ascultă cu atenţia încordată 
cuvintele pe care le rosti băiatul: 

— Blackwood. 

Oare auzise bine? 

— Ce? întrebă el, cu un glas ce semăna cu un cârâit. 

— Adu-l pe Blackwood aici. 

Înspăimântat, copleşit de fricile copilăriei, Solomon bătu 
în retragere. Se izbi cu umărul stâng de tocul uşii, ceea ce-l 
făcu să se înfioare, de parcă tocmai l-ar fi atacat cineva. Se 


e 40 - 


strecură orbecăind pe holul îngust, simțind nevoia să iasă 
de acolo ca să-şi revină. 

— Hugo Blackwood. Aici. 

Solomon reuşi să închidă uşa în urma lui. Numele acela 
ciudat nu însemna nimic pentru el. Rămase locului, 
respirând atât de adânc încât simţea cum îi tresaltă umerii. 

Când se întoarse, văzu patru copii mici care stăteau pe 
hol şi se holbau la el. Coleman era în spatele lor, ţinând în 
mână punga, acum goală, de biscuiţi. 

— Ce-a păţit? întrebă Solomon. 

Copiii continuau să se holbeze, nu ştiau răspunsul. 

— Cine... cine este Hugo Blackwood? 

Nici asta nu ştiau. Unul câte unul, se întoarseră cu 
spatele şi se îndepărtară. 

Răspunsul urma să apară. 


e 4l +» 


1582. Mortlake, împrejurimile Londrei 


Casa de pe malul râului, din Mortlake, cu numeroasele ei 
încăperi dedicate diverselor discipline şi stări, era în sine o 
plăsmuire a minţii marelui mag. 

Coridoarele erau răcoroase, tăcute şi sobre. O uşă dădea 
către observatorul cu tavan de sticlă pentru urmărirea 
evenimentelor celeste care serveau atât astronomia, cât şi 
astrologia. O altă uşă dădea către laboratorul de navigaţie 
şi de cartografiere, cartografia fiind o disciplină ştiinţifică în 
plin avânt, atât de necesară marinarilor englezi care sperau 
să deschidă noi rute comerciale către China şi Lumea Nouă, 
fiind deja stăpâni pe mările emisferei nordice. A treia uşă 
dădea către un laborator de cosmografie, ştiinţa care se 
ocupă cu studiul universului cunoscut şi observabil, ramuri 
ale acesteia - cum ar fi astronomia, geografia şi geometria 
- fiind studiate în alte laboratoare aflate în spatele unor uşi 
masive. 

Un palat al minţii. 

Nicio altă încăpere nu era mai preţuită, mai venerată, 
decât marea bibliotecă. Inventarul ei stârnea invidia întregii 
Britanii, fiind mai cuprinzător decât al oricărei biblioteci 
universitare. Rafturi şi vrafuri de tomuri adunate de prin 
toată lumea civilizată: era nucleul casei. De legibus al lui 
Cicero, Libelli quinque al lui Cardano, Opera lui Arnaldus de 
Villanova, precum şi multe incunabule, cu totul vreo patru 
mii de volume misterioase din aceeaşi categorie, aranjate 
după un sistem înţeles doar de curator - filosoful ocult şi 
sfetnicul regal britanic John Dee. 

Ajuns la 65 de ani, Dee era celebru la curtea reginei 
Elizabeth ca astrolog, şef al reţelei de spioni şi om de 
ştiinţă, un personaj cum nu se poate mai influent. Fusese 
însărcinat să prezică şi să aleagă ziua încoronării reginei şi, 
timp de douăzeci de ani, oferise consultanţă în cele mai 
înalte cercuri londoneze. Cu toate acestea, în ultima vreme, 
influenţa lui politică avusese de suferit din pricina unor 
profeţii dezamăgitoare şi a unor recomandări imperiale 


e 42 œ» 


tratate cu refuz. Studiile sale matematice continuau să fie 
lăudate şi sprijinite, însă în jurul lui lumea începuse să se 
schimbe. În secolul al XVI-lea, fiecare progres ştiinţific era 
însoţit de o diminuare proporţională a magiei esenţiale. 

Schisma care intervenise între ştiinţă şi magie s-a tradus 
într-o influenţă mai redusă a lui Dee la curte şi într-o 
diminuare a sprijinului material pe care el ajunsese să se 
bazeze şi care facilitase înfiinţarea conacului din Mortlake şi 
achiziţionarea materialelor, deopotrivă ştiinţifice şi 
ezoterice, care făcuseră ca acest castel al minţii să 
stârnească invidia tuturor. Recent, Dee îşi îndreptase 
atenţia - cu bună-ştiinţă, dar şi dintr-o anumită disperare - 
către supranatural. 

Scopul lui era repararea schismei dintre ştiinţă şi magie, 
unirea lor prin practicarea alchimiei şi a divinaţiei. Dorea să 
capteze atenţia experţilor din domeniu - căuta să intre în 
legătură cu nimeni alţii decât cu îngerii. 

Această aventură neortodoxă l-a introdus pe Dee într-o 
ligă subterană formată din ocultişti şi spiritişti. După ce s-a 
consultat cu diverşi mistici care susțineau că sunt în 
contact cu tărâmuri mai înalte, Dee s-a întovărăşit cu 
Edward Talbot, al cărui nume adevărat era Edward Kelly, 
dar care folosea acest pseudonim după ce fusese 
condamnat pentru fals, în urmă cu nişte ani. Drept 
pedeapsă, urechile îi fuseseră tăiate la ordinul unui 
magistrat, astfel că acum purta tot timpul o scufie de 
călugăr. Dee îi trecea lui Talbot cu vederea toate 
nesăbuinţele din trecut, atât de avid era de consilierea lui 
spirituală şi de anvergura cunoştinţelor lui în acele arte 
stranii - dar în special de talentul de prezicător al lui Talbot. 

— Trebuie să începem, spuse Dee. Acesta este momentul 
cel mai prielnic, Edward... 

Talbot stătea în mijlocul marii biblioteci, atenţia sa fiind 
concentrată asupra unui orbuculum aşezat într-o palmă de 
om turnată în bronz. Globul de cristal era fără de cusur, o 
sferă perfect netedă luminată de jos de trei candele care 
creau impresia că obiectul ar fi degajat propria lumină. John 
Dee purta obişnuita lui robă albă, barba argintie căzându-i 


e 43 -—- 


pe piept sub forma unui V perfect, ceea ce-l făcea să arate 
asemenea unui vrăjitor cufundat în ritualul de invocare al 
unui spirit. Talbot a intrat într-o transă adâncă, incantând în 
enohiană, limba care le fusese revelată, doar lui şi lui John 
Dee, de îngeri. 

La această şedinţă de spiritism a fost şi al treilea 
participant - deşi contribuţia lui este incertă. 

Nu se cunosc prea multe despre Hugo Blackwood. 
Arareori vorbea, însă părea să-l însoţească pe Dee 
pretutindeni, acasă şi în lume. Oamenii îi ziceau „umbra lui 
Dee”, dar doar când el nu era prin preajmă. 

Iniţial s-a crezut că îl întâlnise pe John Dee în 1555, când 
acesta era judecat pentru trădare (citise fără permisiune 
horoscopul reginei Mary) în Camera stel/lata”, unde 
Blackwood îşi făcea ucenicia ca notar. În ultimii douăzeci de 
ani însă, această teorie fusese abandonată, căci ieşise la 
iveală o neverosimilă informaţie contradictorie, care arăta 
că pe atunci el ar fi avut deja peste treizeci de ani. Se părea 
că Hugo Blackwood intrase iniţial în slujba lui Dee ca 
reprezentant legal, deşi documentele de atunci sunt rare. 
Una dintre teoriile încă valide e aceea că Blackwood îl 
reprezenta pe John Dee în tranzacţiile imobiliare. 

Se ştie sigur că, precum mulţi alţii înaintea lui, şi Hugo 
Blackwood se lăsase atras pe orbita celebrului filosof. 
Motivul prezenţei lui la această invocaţie rămâne incert. Nu 
se ştie dacă el, asemenea lui Dee şi lui Talbot, postise în 
vederea ceremoniei, deşi se presupunea că se împărtăşise 
dintr-un pocal de băutură obţinută prin fermentarea 
cerealelor, o bere cu pelin - Artemisia vulgaris, plantă 
cultivată în grădina lui Dee. Poate că Hugo Blackwood era 
un observator interesat ori, mai puţin probabil însă posibil, 
se întâmplase să fie atunci în reşedinţa lui Dee, unde 
venise cu alte treburi. 

Sau poate că, aşa cum se întâmplase de nenumărate ori 
în trecut, John Dee întrevăzuse ceva interesant în caracterul 


3 În engl. în orig., Star Chamber - tribunal englez secret care a 
funcționat între anii 1487 și 1641 în incinta palatului Westminster (N. 
t.). 

e 44» 


lui Hugo Blackwood, despre care credea că l-ar fi putut 
ajuta să ajungă la acel tărâm alternativ - şi de aceea l-a 
inclus în ceremonie. 

Din însemnările lui Dee nu reiese că în seara aceea s-ar fi 
petrecut ceva ieşit din comun; prin urmare, fie nu s-a 
întâmplat niciun lucru pe care Dee să-l fi considerat 
suficient de interesant, fie s-a întâmplat, însă fără ca el să-l 
observe. Dee a mai petrecut mulţi ani în căutarea 
inefabilului, străduindu-se cu multă ambiţie să combine 
matematica, divinaţia, astronomia şi spiritismul într-o 
disciplină unică, însă nu a reuşit. A 

În noaptea aceea, ceva chiar s-a întâmplat. Încercând să 
invoce cu ajutorul globului de cristal un arhanghel capabil 
să-şi destăinuie cunoştinţele, au depăşit un prag. Au 
încălcat o lege a naturii. Au trecut o graniţă întunecată. 

Doi oameni au ieşit din această experienţă neschimbaţi. 

Unul însă, nu. 


e 45» 


2019. Newark, statul New Jersey 


Cercetările la locul crimelor multiple au durat toată 
noaptea. 

Odessa a rămas acolo o vreme, explicându-le poliţiştilor 
ce se întâmplase. L-a identificat pe Cary Peters ca fiind 
ucigaşul celor doi copii şi al mamei acestora, iar pe Walt 
Leppo ca fiind colegul ei. Fetiţa nu putea fi liniştită în niciun 
fel. Odessa nici măcar nu reuşise s-o facă să spună cum o 
cheamă, înainte ca paramedicii să o ia cu ei. 

Odessa a stat cu primii doi agenţi FBI sosiți la faţa locului 
în dormitorul fetiţei, povestindu-le totul în amănunt. Şi ea 
avusese de-a face cu diverşi martori oculari, aşa că se 
străduise să fie cât mai concisă. Însă când a ajuns la 
sfârşitul poveştii, nu a reuşit să-i facă să înţeleagă că ea, nu 
Peters, îl împuşcase pe Leppo. La început, agenţii au crezut 
că povesteşte incoerent, apoi că era traumatizată şi nu ştia 
ce vorbeşte; în cele din urmă i-au spus că un agent de 
supraveghere se afla pe drum. 

Odessa a povestit din nou totul acestuia şi din nou 
mărturia ei a fost tratată cu neîncredere. De data aceasta, 
Odessa s-a auzit descriind ce se petrecuse pe hol, cum 
dăduse peste Peters şi Leppo încleştaţi în luptă, Peters fiind 
neînarmat, iar Leppo cu cuțitul de bucătărie. După ce ea îl 
împuşcase pe Peters, Leppo, înarmat cu cuțitul, intrase în 
camera fetiţei, fără o vorbă. Îşi dădea seama că povestea ei 
nu prea avea sens. A explicat că Walt îşi pierduse probabil 
minţile. Însă agentul de supraveghere o privea de parcă ea 
ar fi fost aceea. 

Poliţiştii se uitau la cadavrul lui Leppo în timp ce acesta 
era fotografiat din diverse unghiuri. Pistolul îi rămăsese în 
toc. Apoi îşi mutară privirea de la el la Odessa. 

Ea găsi sticla de apă pe care i-o oferise cineva mai 
devreme şi o bău pe toată. Simţea mai mult decât 
nesiguranţă, se întreba dacă nu cumva ea însăşi îşi 
pierduse minţile. Era zguduită. 

După discuţia cu primii doi agenţi, cel trimis de la centru 


e 46 - 


a revenit lângă ea pentru întrebări suplimentare: 

Unde te aflai când Walt a incercat să înjunghie fetița? 

De unde crezi că a luat cuțitul? 

Walt s-a comportat ciudat la restaurant, înainte să fie 
împuşcat? 

Odessa îşi dădu seama că agenţii credeau că inventase o 
parte a poveştii ca să ascundă că îşi ucisese colegul din 
greşeală. Că îl împuşcase crezând că în întunericul din 
dormitor e al doilea atacator. Odessa nu avea de gând nici 
să confirme, nici să infirme această supoziţie. Ştia însă 
exact ce se petrecuse. 

Fetiţa ar fi putut să întărească povestea ei. Era singurul 
martor rămas în viaţă. Rana din umărul ei, provocată de 
cuțitul lui Leppo, era dovada clară că Odessa făcuse în mod 
justificat uz de arma din dotare. 

Au acoperit cu un cearşaf cadavrul lui Leppo, iar în clipa 
următoare a fost condusă afară din încăpere. 


Odessa s-a întors la Claremont în maşina celor doi agenţi 
FBI, într-o tăcere inconfortabilă. 

Sediul FBI din Newark era unul dintre cele mai mari; 
acolo lucrau peste 350 de agenţi, iar filialele din subordine 
se întindeau de la Atlantic City la Peterson. În jurisdicţia sa 
se afla aproape tot statul New Jersey, biroul din 
Philadelphia fiind responsabil cu o parte din South Jersey. 

La etajul al şaselea al clădirii din Claremont, într-o 
încăpere fără ferestre, în care se simţea un miros stătut de 
fum de ţigară, Odessa a repetat povestea de încă două ori, 
cu excepţia câtorva detalii care îi reveniseră în minte în 
timp ce vorbea. De exemplu: bufniturile pe care le auzise 
deasupra când ieşise din bucătăria lui Peters, îndreptându- 
se către scara interioară, şi care semănau cu zgomotele 
unei încăierări; ţiuitul sistemului de alarmă - atrăgând 
atenţia că uşa rămăsese deschisă - pe care ambii agenţi îl 
auziseră la intrarea în casă; faptul că Leppo ceruse să i se 
aducă resturile de la prânz, în loc să comande o ruladă cu 
carne proaspăt făcută. 

Odessa începu să plângă şi îşi dădu seama că nu mai era 


e 47 œ» 


în stare să se oprească. Încă putea vorbi, însă lacrimile 
continuau să i se prelingă pe obraji. Îşi tampona din când în 
când nasul cu şerveţelele din cutia pe care o ţinea în poală. 
Incăperea era de obicei rezervată interogării suspecţilor. 

Chipurile anchetatorilor erau impenetrabile. Odessa nu 
fusese niciodată de partea aceasta a mesei. Câteva 
întrebări o dezmeticiră: 

A băut vreunul dintre voi alcool la masă? 

Eşti sub vreun tratament medicamentos? 

Şi-a predat arma pentru testul balistic, o procedură 
standard în astfel de cazuri. l-au sugerat să facă şi un test 
de sânge, ar fi fost spre binele ei. Felul în care rostiseră 
aceste cuvinte nu-i picase prea bine, aşa că testul de sânge 
n-a mai fost pomenit. 

Soarele răsări, schimbul de dimineaţă îşi făcu apariţia şi 
agenţi care înainte nici nu o băgaseră în seamă urcau până 
la etajul al şaselea doar ca să arunce o privire. Atunci a 
înţeles - cu certitudine - că dăduse de necaz. Chiar dacă 
gestul ei fusese justificat, rămânea implicată într-un caz de 
posibilă folosire neadecvată a armei din dotare. Un agent 
murise de mâna ei. $ 


În jurul orei 10 dimineața s-a transmis ordinul ca Odessa 
să fie trimisă acasă. Când s-a oprit la biroul ei ca să-şi 
recupereze încărcătorul de mobil, i-a trecut prin minte să ia 
tot ce avea, în caz că nu ar mai fi revenit niciodată acolo. 
„Ce ridicol”, şi-a spus - dar chiar aşa era? Putea să vadă pe 
fereastră Center Street, unde carele televiziunilor se 
pregăteau să transmită în direct. 

Nimeni nu-i spusese că Linus o aştepta. L-a văzut în holul 
de la intrare, purtând un costum fără cravată, de parcă s-ar 
fi îmbrăcat în grabă, pe jumătate pentru slujbă, nesigur. 
Când Odessa s-a apropiat de el, Linus şi-a ridicat privirea 
din ecranul telefonului şi a sărit în picioare. Ea l-a luat în 
braţe şi ochii i s-au umezit. Habar n-avusese că Îl 
chemaseră. 

II cunoscuse pe Linus la Facultatea de Drept din Boston, 
oraşul lui natal. Rămăseseră împreună până la absolvire, 


e 48 +» 


apoi se despărţiseră - iar peste un an se mutau împreună. 
Era vorba despre dragoste, însă traiul în comun îi avantaja 
cu siguranţă din punct de vedere financiar pe cei doi tineri 
avocaţi, unul angajat la FBI, celălalt în cel de-al doilea an de 
stagiatură la o prestigioasă firmă de avocatură din 
Manhattan. 

— Mulţumesc, i-a şoptit ea la ureche. 

El a mângâiat-o pe spate, continuând s-o îmbrăţişeze. 

— M-au sunat. Am crezut că ai păţit ceva, că eşti rănită. 

Odessa a clătinat din cap şi şi-a cufundat iar faţa în 
umărul lui. 

— E de rău, a spus ea. 

— Ai nevoie de un avocat, i-a răspuns Linus. 

Odessa s-a îndepărtat puţin ca să-şi şteargă lacrimile, 
apoi s-a uitat la el, la pielea măslinie şi la ochii lui 
îngrijoraţi. 

— Am un avocat, a zis ea. Pe tine. 

Linus a schiţat un zâmbet. 

Au ieşit în River Street pe o uşă neinscripţionată, trecând 
pe lângă o reporteră care, între două transmisiuni, era 
ocupată cu telefonul în vreme ce casca îi atârna, prinsă de 
gulerul bluzei. Peste noapte, ploaia alungase zăpuşeala, 
răcorind atmosfera. Pe drumul către staţia de metrou 
Newark Penn, din apropiere, Odessa s-a sprijinit de Linus. 
De acolo au luat un tren PATH“ şi au coborât la Harrison. Au 
schimbat puţine cuvinte. Odessa nu avea să-şi amintească 
prea multe din acest drum scurt, începuse s-o copleşească 
oboseala. 

Se gândise că avea să se liniştească după ce închide în 
urma lor uşa apartamentului, însă n-a fost aşa. Linus a 
întrebat-o dacă voia ceva de mâncare. S-a aşezat în pat 
îmbrăcată, un gest pe care nu-l mai făcuse decât o dată, 
când fusese răcită. 

Se simţea deprimată. Linus i-a pus un pahar cu apă pe 
noptieră. Odessa l-a auzit cum cotrobăie prin debara, apoi 


4 PATH - Port Authority Trans-Hudson, linie de metrou de tranzit care 
leagă localitatea Newark de Manhattan, trecând pe sub râul Hudson (N. 
t.). 


e 49 œ 


şi-a dat seama că de fapt tocmai scotea din priză cablul TV. 
Nu voia ca ea să urmărească ştirile. 

Însă îi rămăseseră telefonul şi încărcătorul. A verificat 
ştirile cât s-a simţit în stare s-o facă. Echipe de televiziune 
se aflau şi în faţa locuinţei lui Leppo, filmând-o pe soţia lui 
care plângea în timp ce-şi împingea copiii în maşină şi 
pleca. 

Linus a venit să vadă cum se mai simte şi a găsit-o cu 
telefonul. A făcut-o să-i promită că-l va închide şi va încerca 
să se odihnească. Odessa a dat din cap, însă a rămas 
aşezată pe marginea patului. Linus voia să stea de vorbă - 
sau mai degrabă s-o asculte. 

Odessa i-a prezentat o versiune prescurtată a poveştii. 
Din tot ce i-a spus lui, un singur lucru omisese să-l 
menţioneze agenţilor FBI: i se păruse că văzuse ceva ieşind 
din trupul lui Leppo, înainte ca acesta să moară. l-a spus 
asta ca să vadă cum va reacţiona, cât de ciudate îi vor 
părea cuvintele ei. Pe faţa lui Linus n-a putut citi o reacţie 
limpede, însă după câteva momente de tăcere, i-a spus că 
ar trebui să mai stea de vorbă şi cu altcineva, nu numai cu 
un avocat - cu un terapeut. 

Era deznădăjduită. Ar fi vrut să existe o logică. 

— Am văzut aburul acela. l-am simţit mirosul, spuse ea. 

— Ce anume ai văzut? Un miraj provocat de căldură, vrei 
să zici? 

— Nu chiar. Ceva asemănător. O unduire. Ceva. 

— Cred că erai tulburată, e de înţeles, simţurile ţi-au 
jucat o festă. 

— Ştiu că e straniu, spuse ea. Este extrem de greu de 
explicat. 

— Ei ce au zis despre asta? 

— Lor nu le-am spus. 

Linus făcu ochii mari, apoi încuviinţă: 

— Poate că ar trebui să laşi lucrurile aşa în ceea ce-i 
priveşte, spuse el asumându-şi brusc rolul de avocat. Nu e 
o omisiune greşită. 

— Ce s-o fi întâmplat cu Walt? 

Lui Linus nu-i veni niciun răspuns în minte. 


e 50 œ» 


— E o nebunie. Nimic nu pare să aibă sens. 

Brusc, telefonul Odessei începu să sune. Ea se ridică, dar 
Linus fu mai rapid. 

— E mama ta. 

Odessa se întristă, nu putea vorbi. 

— Atunci nu-i răspunde, zise Linus, scoțând încărcătorul 
din priză şi ridicându-se în picioare. Culcă-te. 

Odessa încuviinţă, iar el plecă la slujbă. 


Toată ziua, canalele de ştiri au comentat obsesiv „ultimul 
zbor” al lui Cary Peters, recompus din filmări făcute cu 
telefonul mobil, relatări ale martorilor oculari, găuri de 
gloanţe şi rapoarte ale Administraţiei Aviatice Federale. 
Odessa a urmărit ştirile pe ecranul laptopului, cu un ceai 
rece alături. 

Peters ucisese cinci persoane: doi bărbaţi în Teterboro şi 
trei membri ai familiei sale în Montclair. 

Atenţia Odessei fu atrasă de mărturia bărbatului căruia îi 
fusese confiscată maşina în parcarea clubului de golf. 
Descrierea pe care acesta o făcuse expresiei îngheţate de 
pe faţa lui Peters şi privirii lui pierdute - ambele puse pe 
seama loviturii la cap pe care o suferise în timpul aterizării 
forţate pe terenul de golf - se potrivea perfect cu felul în 
care arăta Leppo. 

Despre Peters se spunea că fusese împuşcat mortal de 
forţele de ordine şi un agent FBI fusese ucis în cursul 
schimbului de focuri. Presa încă nu cunoştea întreaga 
poveste. Odessa ştia că era doar o chestiune de timp până 
când va afla. 

La fel ca ea, jurnaliştii încercau să-şi explice pornirea 
ucigaşă a lui Peters. Presiune financiară, certuri familiale, 
eşec profesional. Viaţa lui devenise un dezastru. Doar că 
faptele comise fuseseră exagerate. Nu fusese un individ 
violent şi nimic din trecutul lui n-ar fi putut explica un 
asemenea comportament. 

Acelaşi lucru s-ar fi putut spune şi despre Leppo. Odessa 
rememorase de nenumărate ori cina lor împreună. N-ar fi 
putut fi mai banală. Drumul către Montclair: Leppo fusese 


e 51 œ» 


Leppo, urmându-şi intuiţia caracteristică. După aceea 
intraseră în casă, agentul veteran primul. Odessa fusese 
distrasă de descoperirea cadavrului mamei. Şi-ar fi dorit să- 
şi poată aminti mai bine zgomotele de la etajul casei. 

să fi fost o luptă? De ce nu-şi folosise Leppo Glockul? 
Cum ajunsese la cuțitul de tranşat pe care Peters îl luase 
din bucătărie? 

Incepu să-i sune mobilul. O maşină urma s-o ia de acasă, 
aveau nevoie de ea pentru un nou interogatoriu. 

— Dă-mi voie să-ţi caut un avocat, spuse Linus. 

— Nu-mi permit un avocat, răspunse Odessa. 

— Nu-ţi permiţi să nu a; un avocat, replică Linus. 


A făcut un duş, apoi s-a îmbrăcat şi s-a dus la 
interogatoriu însoţită de unul dintre avocaţii FBI. De data 
aceasta interviul a fost înregistrat video, Odessa reuşind să- 
| ducă până la capăt fără să se piardă cu firea. Nu a 
întrebat-o nimeni în ce stare se afla corpul lui Leppo după 
ce acesta se prăbuşise. A semnat câteva documente după 
ce avocatul le-a citit cu atenţie şi i s-a pus în vedere că era 
posibil să fie interogată şi de cei de la Biroul de 
Responsabilitate Profesională (BRP), echivalentul FBI al 
Anchetelor Interne din cadrul Poliţiei. 

Credea că îi vor cere să predea insigna şi legitimatia. 
Pistolul îi fusese deja reţinut. A fost repartizată oficial să 
efectueze muncă de birou pe tot parcursul investigaţiei BRP 
- procedura standard. A întrebat cât ar fi putut dura 
această anchetă. 

— Câteva săptămâni. Sau mai mult. 

Felul în care agentul de supraveghere rostise cuvintele 
„sau mai mult” a convins-o că urma să fie concediată. 
Desigur, asta se va întâmpla la capătul unei anchete 
prelungite, iar motivul va fi încălcarea unor proceduri - 
mici, neimportante, însă suficiente pentru luarea unei 
asemenea măsuri. Adevăratul motiv avea să rămână 
împuşcarea unui coleg - indiferent de circumstanţe - şi nu 
se putea aştepta să-i fie atribuit vreodată alt partener. 

După interviu a fost rugată să aştepte în garajul clădirii 


e 52» 


maşina care urma să o ducă înapoi acasă. În timp ce 
aştepta, mobilul a început să-i sune, afişând pe ecran 
cuvântul MAMA. 

O, nu! Un fior îi străbătu şira spinării, de parcă ar fi 
curentat-o. Dacă mama ei auzise ceva - poate că o sunase 
vreun reporter -, Odessa nu voia să discute subiectul. lar 
dacă nu auzise şi doar o suna să vadă ce mai face, discreţia 
Odessei ar deveni o problemă la următoarea discuţie. „Da' 
de ce nu mi-ai spus nimic?” Reproşuri după reproşuri. 
Vinovăţia. Da, vinovăția. Lumea Odessei se năruise, dar 
mama ştie să facă aşa încât totul să fie despre ea. 

Odessa puse telefonul pe silențios. Nu putea vorbi cu 
mama ei. Doar că nu era de ajuns să ignore apelul şi să 
lase să intre mesageria vocală. 

Niciodată nu era. 

Se îndepărtă. Nu era în stare să urce în maşină. 

Apropiindu-se de poarta care dădea către stradă mări 
pasul, temându-se să nu fie chemată înapoi. 
_ Abia după câteva străzi spre nord se simţi din nou liberă. 
li trimise lui Linus un SMS - insistase să plece la slujbă şi 
voia să-l înştiinţeze că interogatoriul se încheiase, totul 
fusese în regulă -, apoi îşi continuă drumul. Deasupra 
oraşului era un strat de nori gros, cenuşiu, amenințând 
trecătorii cu o ploaie zdravănă, însă căzură doar câţiva 
stropi reci. 

Odessa continuă să meargă către nord, ţinându-se 
departe de zonele dubioase de lângă râu, trecând pe lângă 
spălătorii de maşini, magazine de telefoane, bodegi şi 
magazine abandonate, mâăzgălite cu graffiti. Când tocmai 
se săturase de trotuarele crăpate şi de străzile lipsite de 
personalitate, se trezi în faţa intrării în cimitirul Mount 
Pleasant, o oază de linişte şi verdeață în oraşul mereu 
agitat. Pe un bloc de piatră de lângă poarta în stil victorian 
stătea scris anul 1844. Străbătu aleile întortocheate în 
pante domoale, trecând pe lângă statui funerare, cripte în 
stil roman şi mausolee elegante. Asta era starea ei. 

Se gândea la o mulţime de lucruri, însă gândurile îi 
rămâneau împrăştiate, imposibil de adunat. Poate că era un 


e 53» 


lucru bun. Una dintre imaginile care îi reveneau în minte 
era reacţia iritată a lui Linus în clipa în care ea îi mărturisise 
că văzuse acea esenţă... prezenţă... acea chestie cum se 
înălța din trupul lui Walt Leppo după ce acesta murise. Şi-ar 
fi dorit luxul de a se îndoi de sine, de a ignora ceea ce 
văzuse. Ar fi vrut să poată uita acel moment. 

Brusc o cuprinse o foame de lup. Descoperi un restaurant 
dominican, se aşeză singură la o masă şi comandă pui fript 
cu orez condimentat. li plăcea că locul acela nu semăna 
deloc cu Soup Spoon Cafe, restaurantul în care petrecuse 
ultima oră liniştită în compania lui Leppo. 

Walt, ce naiba s-a întâmplat? Afară era încă lumină când 
traversă din nou râul, către Harrison. O dureau picioarele. 
Işi dădu seama că era epuizată - dar asta numai până ce 
zări, de la depărtare, mulţimea adunată în faţa clădirii în 
care locuia. La început nu-şi dădu seama ce se petrece, 
apoi realitatea o izbi în moalele capului, făcând-o să simtă 
un impuls puternic, potenţat de adrenalină, de genul luptă- 
sau-fugi. 

Reporteri. Dubele erau carele de reportaj ale diverselor 
posturi de televiziune - toată lumea aştepta în faţa locuinţei 
ei. Odessa avea acum parte de acelaşi tratament de care 
se „bucurase” şi Peters după ce scandalul în care fusese 
implicat ieşise la lumină. Acum ea era ţinta. 

Ca un jefuitor de bănci cu portbagajul plin cu bani care se 
apropie de un punct de control al poliţiei, Odessa se răsuci 
pe călcâie şi o luă în direcţia opusă - temându-se la fiecare 
pas că îşi va auzi numele şi că vor porni pe urmele ei. Totul 
ieşise la iveală: un agent FBI fusese împuşcat de un coleg, 
numele ei. Telefonul ei pus pe mute rămăsese în poşetă, 
probabil plin de mesaje vocale şi de news a/erts. Se simţea 
hăituită. Îşi şterse câteva lacrimi. 

Lumea ei, aşa cum o ştiuse, dispăruse. Văzând luminile 
acelea, mulţimea de oameni adunată în faţa locuinţei ei, 
aşteptând, îşi dădu seama că nimic nu va mai fi la fel. 

Curând se trezi lângă biblioteca publică din Harrison. In 
încăperile răcoroase, liniştite, ale acesteia, Odessa îşi 
aminti bibliotecile din locurile unde crescuse, la periferia 


e 54» 


oraşului Milwakee din Wisconsin, care fuseseră sanctuarele 
tinereţii ei. Mirosul de hârtie veche, răceala rafturilor 
metalice, netezimea pardoselii. Bibliotecile erau ascunzători 
şi locuri de explorat, cum erau cărţile pe care le puneau la 
dispoziţie. Descoperi un scaun într-un colţ şi se aşeză. 
Mobilul îi rămăsese în poşetă ca o rocă radioactivă învelită 
într-o manta de plumb; dacă i-ar fi rupt sigiliul, s-ar fi expus 
unor radiaţii nocive, otrăvitoare. Amorţită, se gândi la 
cariera ei periclitată, la viaţa dată peste cap, la moartea lui 
Leppo. Câţiva puşti trecură pe lângă ea şi închise ochii - 
atât de afectată rămăsese de imaginea copiilor ucişi ai lui 
Peters. 

Apoi se auzi anunţul. Într-un sfert de oră biblioteca se 
închidea. | se făcu rău. Se uită la ceasul de perete şi se 
întrebă dacă măcar vreunul dintre reporterii de televiziune 
renunţase să mai transmită despre ea la ştiri. Când se 
strecură în bloc, se lăsase deja întunericul. Din fericire, nu 
zărise niciun car TV şi niciun ziarist. Pătrunse în holul de la 
parter fără să fie deranjată de nimeni, apoi urcă scările 
până la apartament. 4 


În dimineața următoare, Odessa n-a fost în stare să 
citească aproape nimic din ce îi sosise pe telefon, însă unul 
dintre mesaje i-a atras atenţia. Şeful ei îi comunica să nu 
meargă la Claremont, ci să se ducă la Biroul din New York. 
Odessa a luat metroul către Tribeca, iar în primele două zile 
ale detaşării ei temporare, şefii biroului situat la etajul 23 al 
clădirii au încercat să-i găsească ceva de lucru. S-a străduit 
să pară ocupată, însă la sfârşitul celei de-a doua zile se 
simţea împăcată doar să stea pe scaun şi să se uite pe 
fereastră. Nimeni nu vorbea cu ea. 

În cea de-a treia zi, biroul s-a golit, era înmormântarea lui 
Walt Leppo. Odessa n-a reuşit să-şi adune curajul ca să 
participe. În plus, era sigură că nimeni nu-i dorea prezenţa. 
A sta într-un birou gol ştiind că prietenului şi mentorului tău 
mort tocmai i se ţin discursuri elogioase - iată momentul 
cel mai deprimant pe care Odessa îl trăise vreodată. 

Mama ei continua s-o sune. Odessa ţinea însă legătura cu 


e 55» 


fraţii şi surorile ei - care erau în număr de cinci, cel mai 
aproape de ea din punct de vedere geografic locuind 
undeva lângă Cincinnati, statul Ohio - prin SMS, spunându- 
le că era bine şi promițând că-i va suna în weekend. Fraţii 
ei erau plini de bune intenţii, dar însuşi gândul că va trebui 
să le povestească ce se petrecuse o epuiza psihic. Cu 
mama ei a avut noroc. Într-unul dintre rarele momente în 
care s-a lăsat înduioşată de insistența ei, Odessa a sunat-o 
şi a intrat direct mesageria vocală. 


Mamă, eu sunt. Scuze, totul e cam haotic, cum îti 
imaginezi. Am avut o săptămână îngrozitoare şi nu 
ştiu ce urmează. Sunt în regulă. Voi încerca să te sun 
mai încolo, însă nu-mi văd capul de treburi, aşa că nu 
ştiu când va fi. OK. Sunt Odessa. OK. Pa. 


Apoi s-a aşezat la biroul ei gol, fără să facă nimic până la 
sfârşitul programului. 


A doua zi au găsit ceva să-i dea de lucru. A fost trimisă la 
Agenţia FBI Brooklyn-Queens, peste East River, în cartierul 
Kew Gardens. Un agent pensionat suferise de curând un 
atac cerebral, iar ea trebuia să-i elibereze biroul. Nu 
înţelegea de ce un agent pensionat încă mai avea un birou, 
dar ştia că, în calitate de agent începător sub anchetă, n-ar 
fi fost indicat să pună prea multe întrebări. 

Şefa biroului de la Kew Gardens nu fusese înştiinţată de 
venirea sa, după cum nu ştia nimic nici despre biroul 
respectiv. A scos dintr-un dulap din camera copiatoarelor o 
tavă cu vreo treizeci de chei, întinzându-i-o Odessei şi 
arătându-i culoarul pe care să meargă. 

Odessa a găsit biroul la capătul ultimului hol; uşa 
acestuia se afla lângă o ieşire de urgenţă către scările 
exterioare. Pe ea nu scria nimic. Odessa a scuturat tava cu 
chei şi a încercat să estimeze cât i-ar lua să le încerce pe 
toate - ştiind că, în conformitate cu Legea Odessa a 
statisticilor, cheia bună se va afla printre ultimele. Uşa era 
suficient de izolată de celelalte birouri din acea aripă a 


e 56 - 


clădirii, aşa că Odessa a şterpelit o agrafă de birou de pe o 
masă liberă şi a luat de pe frigiderul din sala de mese o 
reclamă la pizza de mărimea unei cărţi de vizită şi i-a scos 
magnetul. Folosind ambele obiecte pe post de şperaclu, a 
deschis încuietoarea simplă a uşii. 

A izbit-o mirosul de aer stătut din biroul fără fereastră. A 
apăsat pe întrerupător şi becul s-a aprins o clipă, apoi a 
pâlpâit şi s-a stins cu un pocnet. Biroul nu mai fusese folosit 
de ceva vreme. 

Masa era aproape goală, cu excepţia unui set de birou 
din piele artificială. Într-un raft erau câteva dosare goale cu 
trei inele, unele în picioare, altele culcate; se mai vedeau 
urmele unor postere care probabil atârnaseră pe pereţi 
când fostul ocupant al biroului se mutase acolo. 

Fără îndoială, aşa arăta biroul unui tip care trage de zilele 
rămase până la pensie. Odessa a lăsat uşa deschisă ca să 
aibă puţină lumină, aşezându-se la biroul acoperit cu un 
strat de praf moale, cenuşiu. Sertarele erau aproape goale: 
agrafe de birou, o rolă de scotch, un cuţit pentru scrisori. O 
plăcuţă având gravat un nume - EARL SOLOMON - care 
probabil decorase cândva o masă asemănătoare sau o uşă 
de birou. 

A găsit chitanţe vechi cu cheltuieli de călătorie. Un prânz 
în Lawrence, Kansas, din 1994. O cină în Saskatchewan, în 
1988. Un reportofon dus la reparat la un magazin de 
electronice, în 2009. 

Sertarul din dreapta jos era încuiat şi niciuna dintre 
cheile din tavă nu avea dimensiunea potrivită pentru a-l 
deschide. 

Încrezându-se în continuare în abilităţile ei de lăcătuş, 
după ce reuşise să deschidă uşa biroului, a început să 
răsucească agrafa de birou în broasca sertarului, însă fără 
succes. După ce a tras de câteva ori de mâner, şi-a dat 
seama că sertarul era bine încuiat. S-a uitat din nou la setul 
de birou; lama cuţitului de deschis scrisori i s-a părut 
suficient de subţire ca să încapă între partea de sus a 
sertarului şi cadrul acestuia. 

S-a gândit puţin dacă să lase în urmă dovada faptului că 


e 57 œ» 


forţase încuietoarea. Apoi, aruncând o privire către culoar 
prin uşa deschisă, a strecurat lama cuţitului pe deasupra 
sertarului şi i-a izbit mânerul cu podul palmei, după care l-a 
făcut pârghie şi a tras de el într-o parte. 

Încuietoarea din interior a pocnit. Acum sertarul putea fi 
deschis. Odessa spera să găsească măcar nişte alcool de 
calitate. 

În schimb, a găsit un magnetofon. L-a scos, punându-l pe 
birou. Un aparat solid, bej, confecţionat din metal, marca 
Sony - cu literele spaţiate - S O N Y - şi scrise cu un font 
îngust, demodat. La capătul cablului de alimentare se afla 
un ştecăr vechi, cu două borne. Aparatul promitea o redare 
„high fidelity”. Cele două rotoare erau goale. Odessa a 
găsit mai multe role în fundul sertarului, pe care le-a pus 
unele peste altele pe masă, lângă magnetofon. Îşi amintea 
vag cum obişnuia bunicul ei să le deruleze - iar acum era 
suficient de curioasă să încerce şi ea. 

A aşezat o rolă pe rotorul din stânga, apoi a întors-o pe 
partea cealaltă, trăgând de bandă şi petrecând-o prin capul 
de citire. Banda maronie era fragilă, aşa că a avut grijă să 
n-o rupă. A prins-o apoi de o rolă goală, dându-şi seama 
cum trebuia introdusă în fantă, ca să nu se desprindă. A 
rulat-o apoi cu mâna câţiva centimetri şi a pus 
magnetofonul în priză, care a pocnit şi a făcut flamă. 

Odessa a apăsat pe butonul de pornire, apoi pe PLAY. 
Funcţiona! Sau cel puţin părea să funcţioneze - pentru că la 
început nu s-a auzit niciun zgomot. A apăsat pe butonul FF 
şi banda a început să se deruleze cu o viteză ameţitoare. 
Apoi a apăsat din nou pe PLAY. 

Sunetele produse de un microfon lovit cu degetul au 
făcut-o să tresară. 

„Probă de microfon, probă de microfon” s-a auzit o voce 
baritonală - limpede, dacă ignorai pârâiturile inevitabile ale 
unei benzi Mylar vechi - şi suficient de sonoră pentru ca 
Odessa să reducă volumul. 

A urmat o înregistrare radio de la mijlocul unui cântec, de 
asemenea cu pârâituri, însă îndepărtată, apoi nişte bufnituri 
indicând faptul că cineva muta microfonul mai aproape de 


e 58 - 


el: 


Here come the stars tumbling around me... There's the 
sky where the sea should be... 


Un ritm sugerând un marş. Odessa şi-a scos telefonul şi a 
deschis aplicaţia Shazam. 

Metoda de detectare audio - sunetele produse de un 
vechi magnetofon fiind decodificate cu ajutorul geniului 
algoritmic al unei aplicaţii noi - a funcţionat. Era vorba 
despre piesa What now my love interpretată de Shirley 
Bassey, acompaniată de Nelson Riddle and His Orchestra. 
Shazam arăta că înregistrarea era din 1962. 

Orchestra şi vocea cântăreţei au continuat să se audă 
într-un crescendo frenetic, apoi piesa s-a încheiat brusc. S-a 
auzit apoi vocea ritmată a unui DJ de şcoală veche, însă şi 
aceasta s-a întrerupt la fel de brusc. 

Apoi - zgomot de fond. Urmat de... nimic. 

A apăsat din nou butonul FF, temându-se că banda se va 
rupe. Doar că nu mai era nimic altceva. 

Cineva testase magnetofonul? În 1962? Odessa a ridicat 
aparatul ca să-i cerceteze şi partea inferioară. Acolo, 
imprimate pe unul dintre picioruşele din plastic, se vedeau 
inițialele ES. 

Earl Solomon. Această descoperire banală - că 
magnetofonul părea să-i fi aparţinut agentului FBI care 
ocupase biroul acela - a pus capăt investigaţiei. 

Probabil că Solomon îl pusese în sertarul de jos şi apoi 
uitase de el. 

Odessa s-a întors la şefa biroului. 

— Ce ar trebui să fac cu bunurile agentului? 

Femeia a dat din umeri. 

— Bănuiesc că toate obiectele personale ar trebui 
înapoiate? Avem nevoie de birou. Lasă-mă să verific dacă 
avem o adresă la care... 

Odessa a găsit o cutie goală de carton în camera 
copiatoarelor şi a pus toate obiectele din birou în ea. 


q 59 œ 


A luat un taxi până în cartierul Flushing din Queens şi, 
ţinând cutia de carton în braţe, a intrat în Spitalul New 
York-Presbyterian. A luat la rând recepţiile în încercarea de 
a afla unde fusese internat Earl Solomon. De câteva ori a 
fost tentată să-şi folosească insigna, însă i s-a părut 
deplasat, de vreme ce acum făcea doar muncă de birou. In 
cele din urmă, a aflat că agentul ieşise de la terapie 
intensivă, aşa că s-a dus în salonul lui. 

Uşa acestuia era deschisă. Nu era o rezervă, dar în 
primul pat nu se afla nimeni deocamdată. Fără să facă 
zgomot, Odessa a păşit dincolo de draperia trasă pe 
jumătate. Un bărbat negru dormea în al doilea pat, 
arătându-şi pe deplin cei 86 de ani. Tot felul de tuburi îi 
porneau din dosul palmei şi din antebraţe ajungând la nişte 
pompe şi monitoare care interpretau un fel de simfonie 
silenţioasă. Respirația îi era slabă, părul argintiu, cârlionţat 
şi tuns scurt. 

Odessa a aşezat cutia de carton pe un scaun. Sperase să 
întâlnească membri ai familiei lui, ceea ce i-ar fi oferit 
ocazia să explice scopul vizitei, să predea obiectele din 
birou şi să se retragă politicos. Acum se simţea de parcă ar 
fi pătruns prin efracţie în salonul acela. Nu îndrăznea să-l 
trezească pe Solomon. Poate că era sedat. Până la urmă ar 
putea folosi insigna ca să obţină câteva informaţii de la 
asistente, altfel ar trebui să aştepte vizita medicului de 
gardă. 

Un televizor mic, cu ecran plat, era pornit într-un colţ al 
salonului. Când şi-a dat seama la ce se uita, Odessa a simţit 
cum i se cască un gol în piept. Era un reportaj de la 
înmormântarea soției şi copiilor lui Cary Peters. 
Înmormântarea lui urma să aibă loc separat. Pe ecran se 
vedeau şirul de automobile îndreptându-se către cimitir şi 
mulţimea care venise să-şi manifeste compasiunea pentru 
victime. Apăreau fotografii din social media: doamna Peters 
şi copiii la un parc acvatic, la zoo, la un meci de hochei al 
echipei New York Rangers. Apoi o fotografie a lui Peters, 
singur, de când lucra pentru echipa guvernatorului. O 
imagine a casei lor din Montclair, făcută în noaptea aceea, 


e 60 - 


cu zidurile luminate în roşu şi albastru de maşinile echipelor 
de intervenţie. Apoi pe ecran a apărut o imagine ce părea 
să nu aibă legătură cu subiectul: portretul unei femei 
tinere, cu părul până la umeri, în sacou şi o cămaşă albă, 
arborând un zâmbet plin de încredere. Odessa a scos un 
icnet puternic când şi-a recunoscut propriul chip în 
fotografia oficială, cea din legitimaţia de serviciu. 

Apoi prezentatorul a apărut iar în prim-plan. Nici măcar 
nu era un canal local, era CNN, un post cu acoperire 
naţională. Odessa nu ştia ce spuneau despre ea... şi totuşi 
ştia. 

— Lucraţi aici? 

Vocea o făcu să tresară. Se răsuci, aşteptându-se să 
vadă pe cineva în cadrul uşii. 

Cel care i se adresase era însă Earl Solomon. Se trezise, 
dacă fusese vreun moment adormit. Bărbatul miji ochii, 
apoi clipi de câteva ori. Ochii lui erau puţin injectaţi şi 
îngălbeniţi, însă o priveau cu căldură. 

— Nu, răspunse ea cu răsuflarea tăiată. 

Se uită la ecranul televizorului, dar între timp trecuseră la 
o altă ştire. Apoi se uită iar la el. 

— Eu sunt... Odessa Hardwicke. Agent special din New 
Jersey. Agentul... domnul Solomon? 

— Agentul Solomon, spuse el. Earl. Ridică asta puţin, te 
rog, adăugă, arătând către telecomanda de reglare a 
spetezei patului. 

Odessa o ridică, pentru ca bărbatul s-o poată vedea mai 
bine. Buzele lui erau uscate, iar limba decolorată. 

— Nu vreţi nişte apă? 

Bărbatul refuză. Îşi ţuguie buzele şi se uită în jur, de 
parcă ar fi încercat să-şi aducă aminte unde se afla. 

— Un salon nou, spuse el. 

Odessa aprobă. Încă nu-şi revenise după ce îşi văzuse 
chipul pe ecranul televizorului. 

— Aăă... staţi comod? 

— Nu prea. 

— Aţi suferit un accident cerebral, aşa mi s-a spus. 

— Da, probabil că un cheag a luat-o la plimbare prin 


e 6l œ» 


artere, s-a împotmolit undeva la cap şi a blocat accesul 
sângelui către creier. Am căzut din picioare, spuse el şi 
bătu cu palma în pat, netezind cearşaful. Din fericire, 
aveam telefonul la mine. 

— Văd că vorbiţi bine. Vă simţiţi afectat în vreun fel? 

Solomon se încruntă. 

— N-am gust şi miros. Îmi ţiuie urechile. Cam asta e. Am 
scăpat destul de ieftin. Mi s-a făcut şi o radiografie. Mi-au 
descoperit nişte cheaguri în jurul inimii. Şi o leziune care nu 
se vindecă. Nu-i de bine. 

— Nu, spuse ea. Nu sună bine. 

— Eşti din New Jersey? 

— Aşa e. Tocmai ce m-au... 

Odessa îşi dădu seama că nu voia să-i spună despre ea, 
aşa că schimbă subiectul: 

— Incă aveţi un birou în Brooklyn-Queens. 

Solomon încuviinţă, iar cutele de pe frunte i se adânciră. 

— Nu mă prea duc pe-acolo. 

— Aşa se pare, încercă ea să zâmbească. Nu înţeleg un 
lucru. Vârsta obligatorie de pensionare a agenţilor FBI este 
de 57 de ani, nu-i aşa? 

Solomon încuviinţă. 

— Cred că oficial sunt pensionat. 

— Atunci cum de mai aveţi un birou? 

— Păi... în caz că aş avea nevoie. 

Răspunsul lui părea lipsit de sens. 

— De fapt, nu prea înţeleg. Au uitat de biroul 
dumneavoastră? 

— Au uitat de mine, zâmbi Solomon, dezvelind nişte dinţi 
mari şi rari. O să fie al tău? 

— Nu. Doar l-am eliberat, spuse Odessa, arătând spre 
cutia de carton aşezată pe scaunul de lângă ea. V-am adus 
lucrurile, nu sunt prea multe. 

Solomon nici măcar nu se uită la cutie. 

— Cum de-ai ajuns să ţi se ofere o astfel de misiune 
caritabilă? 

La început, ea zâmbi auzind felul în care Solomon 
descrisese însărcinarea, apoi îşi dădu seama că trebuia să 


e 02 œ» 


fie sinceră. 

— Mi s-a ordonat să fac o vreme muncă de birou. 

Solomon clătină din cap, de parcă s-ar fi aşteptat. 

— Pe caz de boală sau disciplinar? 

— Anchetă administrativă, răspunse ea, o formulă pe 
care în ultima vreme o tot repetase în minte. Am tras cu 
arma. 

— Şi a ieşit rău, nu-i aşa? 

— Păi... e greu de zis acum. 

— Inţeleg, spuse el îndreptându-şi privirea către ecranul 
televizorului. 

Cu siguranţă văzuse mai devreme ştirile despre schimbul 
de focuri din Montclair. Odessa se uită la el cum îşi ia o 
expresie neutră. Solomon o privi apoi cu un interes sporit, 
de parcă ar fi avut o revelaţie. Ea nu avea să înţeleagă 
semnificaţia acestei schimbări de atitudine decât mult mai 
târziu. 

— Împuşcarea tipului din echipa guvernatorului, spuse el. 
Bărbatul care i-a ucis pe toţi ai lui, cu excepţia unuia. 

Odessa îşi lăsă privirea în jos. 

— Da, domnule. 

— Agentul cu care erai a atacat ultimul copil rămas în 
viaţă, iar tu l-ai împuşcat. 

Odessa închise ochii şi clătină iarăşi din cap. 

— Agent Solomon, chiar n-aş vrea să... 

Bărbatul îi luă vorba din gură: 

— ...Să vorbeşti despre asta. 

— Nu, domnule, nu vreau. 

— Am înţeles. Am doar câteva întrebări precise. 

Odessa se uită la el nedumerită; crezuse că vor schimba 
subiectul. 

— Mai întâi, despre celălalt agent, continuă Solomon. 
Agent FBI, desigur. Bănuiesc că n-a mai avut episoade de 
psihoză înainte de...? 

Odessa clătină din cap. 

— Nu. 

— Ucigaşul a murit primul. 

— Eu l-am împuşcat. 


e 03 - 


— Însă agentul... se comporta deja ciudat? 

Odessa chiar nu voia să discute astfel de amănunte. 

— S-ar putea spune asta, da. Totuşi n-aş vrea să... 

— Sunt nişte întrebări dificile, însă importante. Agentul 
acela, când l-ai împuşcat... Vorbesc despre momentul în 
care a murit. Ai observat ceva...? Vreun lucru deosebit, ieşit 
din comun? 

Odessa nu prea ştia ce să răspundă. Nu-i venea să 
divulge nimic; avocatul chiar îi spusese să nu discute cazul 
cu nimeni. Însă întrebarea pe care tocmai i-o pusese 
Solomon... era atât de precisă. 

— Am văzut un fel de unduire, ca un fum, ieşind din el. 

— Vreun miros? Uleios? 

De unde ştia el toate aceste lucruri? 

— Da, de fludor topit, răspunse ea, regretând că-şi 
dăduse drumul la gură. A fost un moment traumatic, nu 
sunt sigură de nimic... 

Solomon nu avea de gând s-o judece. Se gândea doar. 

— Ai găsit vreun altar improvizat? 

Ce fel de întrebare mai era şi asta? 

— Nu exista niciun... 

— Altar. Poate în garaj sau în vreuna dintre dependinţe. 
Un vas metalic sau o urnă... 

Odessa îl întrerupse: 

— Eu nu am participat la anchetă, pentru că între timp 
am devenit unul dintre subiectele anchetei. Din cauza 
împuşcăturii. lar casa aceea nu mai era locuinţa lui, sau cel 
puţin el nu mai stătea acolo. 

— Un vas negru, uneori confecţionat din fontă, continuă 
el. Poate să semene cu o vază mare sau cu o pubelă, dacă 
nu ştii ce cauţi. lar înăuntru este posibil să găseşti păr, păr 
de om şi oase... 

— Oase? se miră Odessa. 

— Şi sânge, da... E greu să nu-l observi, spuse bătrânul. 

— Agent Solomon... 

Era puţin ciudat. 

— Nici măcar n-ar trebui să vorbesc despre asta. Am 
venit aici pentru dumneavoastră. 


e 64» 


— Pentru mine? Nu-ţi face griji. Mi-am pierdut gustul şi 
mirosul şi am o leziune pe creier, aşa că naiba ştie ce mă 
mai aşteaptă. Acum mi-e puţin sete, zise el, arătând către o 
carafă aşezată pe un cărucior. 

Odessa îi turnă puţină apă într-un pahar din plastic. 
Solomon îl duse la gură cu o mână tremurândă. 

— Vei avea nevoie de ajutor... cu ancheta asta, îi spuse 
el. 

— Am un avocat numit de Birou, ţinu ea să-l informeze. 

— Nu cu apărarea ta. Cu ancheta. 

La început, nu înţelese. 

— Cu ce s-a întâmplat? Nu mă pot ocupa eu de asta. 

— Trebuie, dacă vrei să afli ce s-a petrecut cu adevărat. 
Cunosc pe cineva care te-ar putea ajuta. 

— Vă mulţumesc, agent Solomon, spuse ea, politicoasă şi 
tranşantă. Dar am de gând să las FBl-ul să-şi facă treaba, 
pentru ca eu să mi-o fac pe-a mea. Dacă tot veni vorba... 
continuă ea, arătând discret către uşă. 

— Trebuie să trimiţi o scrisoare în care să redai pe scurt 
ce s-a întâmplat şi să ceri ajutor. O vei scrie pe o foaie de 
hârtie. Fără înflorituri, pur şi simplu îţi prezinţi cazul. La 
obiect. Doar adevărul. Cere ajutor. După ce termini de scris, 
împătureşti foaia o dată - doar o dată, exact pe mijloc - 
apoi o introduci într-un plic A5 galben, pe care îl sigilezi. Ştii 
cum arată. 162 pe 229 mm? Îi mai zice şi format de carte 
de buzunar. La destinatar scrii „Hugo Blackwood, Esq., 
Stone Street numărul 13%”. Zona Wall Street. Ştii unde e? 

Odessa îl aşteptă să termine înainte să scuture din cap: 

— Ce anume? 

— Una dintre cele mai vechi străzi din Manhattan. 
Ascultă-mă cu atenţie. Acolo există o cutie poştală neagră, 
din fier, încastrată într-un zid îngust de piatră, între două 
clădiri. E greu de găsit dacă nu o cauţi în mod special, nu 
are vreun număr pe ea şi nu e însemnată în niciun fel. E 
aproape invizibilă - sau, mai bine spus, uitată. Duci plicul 
acolo personal. Cu aerul că te căieşti, cu o atitudine umilă. 
Introduci plicul în fanta cutiei poştale, apoi te îndepărtezi. 
Tu îl aştepţi pe el. 


e 65» 


Odessa încuviinţă, având grijă să afişeze o expresie 
neutră. Simţea milă şi multă compasiune; mintea lui părea 
deja afectată de atacul cerebral. Intreaga conversaţie 
începuse deodată să aibă sens... tocmai prin faptul că nu 
avea vreunul. 

— Imi mai puteţi spune o dată adresa? întrebă ea 
politicoasă. 

— Stone Street, numărul 13%. 

— Am înţeles, spuse ea, prefăcându-se că memorează 
informaţia. O să ţin minte. 

— O să faci asta? Exact aşa cum ţi-am spus? 

— Da, vă mulţumesc. Şi cum voi şti dacă... 

— Dacă cererea ta este justificată - dacă este vorba 
despre ceea ce cred eu -, el îşi va face apariţia. 

Solomon se uită în ochii ei. Odessa crezuse că-l 
convinsese, însă privirea lui o făcu să se simtă uşor jenată. 
Solomon o mai privi câteva clipe cu blândeţe, apoi îşi 
întoarse ochii către fereastră, uitându-se prin geamul 
murdar la cerul cenuşiu de deasupra oraşului. 

— Ştiu că ai zile grele, spuse el. Nu-ţi vine să te dai jos 
din pat. Să te speli pe dinţi. Ştiu asta... să te priveşti în 
oglindă. Mintea nu-ţi stă decât la momentul în care ai 
apăsat pe trăgaci şi la faptul că lucrurile s-ar fi putut 
petrece altfel. 

Odessa îl privi. Cu siguranţă creierul lui încă funcţiona, de 
vreme ce o citise atât de bine. 

— Oamenii numesc asta regret, de fapt, este conştiinţă, 
vorbi el mai departe. Este înţelegerea faptului că acţiunile 
sau inacţiunile tale îi afectează direct pe ceilalţi. Eşti 
complice. Eu sunt complice. Cu toţii suntem complici. 
Definiţia nu este „implicat într-o crimă”; e mai mult vorba 
despre a greşi faţă de cineva. Tuturor ni se întâmplă asta. 
Aşa că mâine-dimineaţă, când te vei afla în faţa oglinzii 
spălându-ţi dinţişorii tăi albi şi perlaţi, gândeşte-te de ce o 
faci. Nu te gândi la igiena orală. De ce te speli pe dinţi, de 
ce-ţi piepteni părul, de ce-ţi ungi cu unt felia de pâine 
prăjită, de ce te gândeşti la ce îţi va aduce ziua respectivă. 
Totul este o invocaţie. Momentele mărunte, înşirându-se cu 


e 06 - 


paşi mici, ale unei rugi sacre. Uneori suntem invocaţi, nu 
facem noi invocaţia. 

Solomon îşi îndreptă din nou ochii gălbui către Odessa. 

— Mă aşteptam să vină cineva. Însă nu mă aşteptam să 
fii tu persoana aceea. 

Acela fu momentul în care Odessa încetă să-l mai 
asculte. Solomon părea că începuse să devină incoerent, iar 
ea nu se gândea decât la un singur lucru: trebuia să plece - 
cât mai elegant. 

— În fine... Agent Solomon, lucrurile dumneavoastră sunt 
în cutia asta, spuse ea. Vreţi să vi le pun în dulap? 

— Ai putea să le iei înapoi, răspunse el. 

— Nu pot, zău... 

— Nu am familie, nu am cui să i le dau - ca să nu mai 
vorbesc că nu am pe nimeni care să mă ajute să le duc 
acasă. Dacă voi mai ajunge vreodată acasă. Şi dacă tot 
veni vorba... Ştiu că abuzez de bunăvoința ta, însă cu 
suspendarea asta probabil că ai o grămadă de timp liber... 

— Oficial nu este o suspendare, de fapt... 

— Scuze atunci, spuse el zâmbindu-i cu blândeţe. Dar, 
cum ziceam, nu am pe nimeni - aşa că ai putea, dacă-ţi dau 
adresa, să-mi duci lucrurile acasă? Şi poate să verifici dacă 
totul este în regulă? Aprinde câteva lumini, hrăneşte-l pe 
Dennis... la naiba! 

— Cine e Dennis? 

— Peştele pe care l-am adoptat. Un peşte orfan. O 
poveste foarte tristă... Trebuie să fie înfometat. 

— Oh, Doamne! 

— Da, uitasem de el, s-ar putea ca în curând să fie nevoit 
să-şi găsească un alt cămin... în caz că ştii pe cineva... 

Solomon îşi scrise adresa pe o foaie de hârtie, apoi 
închise ochii, voia să se odihnească. Odessa puse adresa în 
buzunar, luă cutia de pe scaun şi îşi luă rămas-bun... însă 
Earl Solomon dormea deja. 


e 67 œ» 


1962. Delta fluviului Mississippi 


Proaspătul agent Earl Solomon se strecura prin pădure 
păşind precaut cu pantofii lui de piele cu vârful ascuţit. 
Terenul era uscat la suprafaţă, însă dedesubt era umed şi 
alunecos. Cămaşa lui albă de bumbac, pe care o purta pe 
sub sacoul uşor de vară, era deja udă de transpiraţie. 

Ingalls, şeriful, mergea la câţiva paşi în faţa lui Solomon. 
Agentul special Macklin îşi pusese peste pantofi galoşii pe 
care îi ţinea în portbagajul maşinii. 

Macklin tocmai îi arăta lui Solomon fotografiile cu linşajul. 
Victima, un bărbat alb pe nume Harold Cawsby, poreclit 
„Hack”, atârna de laţul unei frânghii care nu părea să poată 
susţine greutatea unui adult. Creanga de care atârna 
cadavrul era groasă şi joasă. Picioarele lui Cawsby - unul 
încălţat, altul desculţ - atârnau la vreo treizeci de 
centimetri deasupra solului. 

— Mâinile i-au fost legate la spate cu sârmă, spuse 
şeriful, continuând să meargă înaintea lor. Pantalonii îi sunt 
căzuţi pe şolduri, însă Hack nu obişnuia să poarte curea. 
Cel mai probabil, a început să se lupte cu laţul, să se zbată 
şi să lovească aerul cu picioarele, însă puţini oameni 
reuşesc să câştige o asemenea luptă. 

O altă fotografie înfăţişa mâinile bărbatului. Cum filmul 
fusese alb-negru, sângele care îi acoperea palmele şi 
degetele semăna, ca nuanţă şi textură, cu melasa. 

— Aici, la dreapta, spuse şeriful, dându-şi o palmă peste 
ceafă ca să strivească un ţânţar. _ 

Solomon arareori avea probleme cu ţânţarii. Işi folosea 
plămânii la minimum, aşa că atribuia această imunitate 
relativă faptului că emitea o cantitate mică de dioxid de 
carbon - gazul care atrage insectele. Earl Solomon era un 
individ a cărui inimă bătea rar în mod obişnuit, ceea ce-l 
făcea, printre altele, să pară în permanenţă calm. 

Punându-şi mâinile în şold, Ingalls se opri în faţa unui 
copac mult mai mare şi mai bătrân decât cei dimprejur. 
Solomon ţinea în mână una dintre fotografiile de la locul 


e 68 œ» 


crimei, comparând-o cu copacul din faţa lui. Da, acela era. 

— Au legat unul dintre capete de ramura asta, spuse 
Ingalls arătând cu degetul. Au petrecut funia peste creanga 
asta groasă, apoi i-au pus laţul. 

Solomon cercetă cu privirea împrejurimile, răsucindu-se 
complet pe călcâie şi uitându-se în sus. Apoi se întoarse şi 
privi în direcţia spre care, în fotografie, stătea îndreptată 
faţa spânzuratului. Ultima imagine a unei victime îl interesa 
mai mult decât ultimele sale cuvinte. În special dacă era 
vorba despre victima unui linşaj: cu sau fără insignă, el era 
un tânăr negru ajuns în Deep South. Uitând că era 
observat, îşi lăsă capul într-o parte, sucindu-şi gâtul şi 
imitând poziţia finală a capului victimei. Se întreba la cine 
se uitase aceasta. Cine stătuse în locul acela privind cum 
moare un om? Cei care spânzură pe cineva nu pleacă 
niciodată până nu e treaba gata. 

Solomon se întoarse din nou cu faţa către copac, 
surprinzând un schimb de priviri între Ingalls şi agentul 
special Macklin. Ambii bărbaţi, dar în special şeriful, păreau 
genul de indivizi care cred că toţi negrii sunt nişte 
prostănaci. Solomon se forţă să nu facă aceeaşi greşeală în 
privinţa lor. 

— Aveţi frânghia? întrebă Solomon. 

— Da, da, răspunse şeriful, dând din umeri. 

— O frânghie obişnuită şi, în plus, una veche, spuse 
Macklin. Poate proveni din orice hambar aflat pe o rază de 
optzeci de kilometri în jur. 

— Pantoful îl mai aveţi? continuă Solomon. 

— Ce să avem? întrebă Ingalls. 

Solomon arătă în fotografie ciorapul lui Hack Cawsby. 

— Pantoful. 

— Da, avem celălalt pantof. Era aici. 

Solomon înclină din cap. 

— Fie a venit aici pe jos, adus cu forţa, fie a fost păcălit, 
fie a venit călare. 

Ingalls nu era prea interesat să ajute. 

— Am cercetat zona şi nu am găsit urme de copite. 

Solomon se uită la nişte resturi carbonizate aflate la 


e 69 œ» 


rădăcina copacului, sub locul în care atârnase victima. 

— Pământul este ars, totuşi. Poate au încercat să 
distrugă ceva. 

— Nu cred că au făcut un foc de tabără, spuse şeriful, 
deja plictisit. Ai vrut să vezi locul crimei, fotografiile nu-ţi 
erau de ajuns. Păi... ăsta e. Acum ce urmează? 

Solomon dădu la o parte câteva rămurele şi frunze 
înnegrite, folosindu-şi talpa ca să nu-şi strice pantofii negri, 
lustruiţi. Cum remarcase şi pe drum, sub primul strat 
pământul era moale şi umed. 

Ingalls continuă,  adresându-i-se de data aceasta 
agentului special Macklin. 

— Dacă voi, federalii, aţi venit să ne ajutaţi, eu sunt 
numai ochi şi urechi. Dar dacă aţi venit aici să stârniţi şi 
mai multe necazuri, vă mulţumim, dar avem deja destule 
pe cap. Trebuie să arestăm pe cineva, înainte de asta avem 
nevoie de suspecți. Negrii au organizat o adevărată 
conspirație a tăcerii, însă eu ştiu cum să-i fac pe oameni să 
vorbească dacă-i musai. 

Solomon se ghemui, sprijinindu-se pe călcâie. Pământul 
încă păstra nişte adâncituri care nu se vedeau bine când te 
uitai de sus. Când le privi de jos şi dintr-o parte, îşi dădu 
seama că erau urme lăsate de picioarele goale ale unui 
copil. 

Foarte posibil ale unui băiat. 

Solomon deschise gura, cu gândul să comunice 
informaţia agentului FBI din Jackson şi şerifului, însă în clipa 
următoare se răzgândi. Oricum cei doi abia dacă-l mai 
băgau în seamă. Ingalls continua să se plângă: 

— Dacă guvernul federal vrea să cheltuiască o parte din 
taxele pe care le plătesc eu ca să ancheteze această crimă, 
păi, atunci asta ar fi prima dată când ăia din Washington 
DC îmi dau satisfacţie. Uite nişte bani cheltuiţi cu cap. Dar, 
dacă nu aţi venit aici pentru crimă şi dacă vi se pare mai 
interesant să apăraţi drepturile civile ale unei anumite 
categorii şi aşa mai departe, atunci aflaţi că eu am o crimă 
adevărată de investigat, pe când voi frecaţi menta pe-aici. 

Solomon se ridică în picioare. Regreta că nu se gândise 


e 70 - 


să aducă un aparat de fotografiat. 

— Victima, Hack Cawsby, era director de bancă? 

— Era, răspunse Ingalls. 

— Şi şeful organizaţiei locale a Citizens’ Council”? 

— Sigur. Ce-i cu asta? 

— Citizens’ Council este o grupare segregaţionistă. 

— Un grup pentru apărarea drepturilor statelor, recită 
Ingalls titulatura organizaţiei. 

— Cum ziceam. 

Auzind răspunsul impertinent al lui Solomon, şeriful 
zâmbi: 

— În regulă. Asta cu siguranţă ne va indica făptaşul. 

— Poate culoarea pielii lui, spuse Solomon. Incă mai aveţi 
pe listă destui suspecți. 

— Va trebui să mai muncim puţin. Voi bate la fiecare uşă 
dacă va fi necesar. Dreptatea o cere. Comunitatea ne-o 
cere. Dacă nu rezolv eu problema, o vor rezolva alţii în felul 
lor. E o chestiune de siguranţă publică. 

Solomon luă plicul cu fotografii de la Macklin, care era 
suspect de tăcut. Extrase fotografii înfăţişând patru negri 
spânzurați. 

— Şi pentru ăştia vei bate la fiecare uşă? 

Ingalls se uită la fotografiile acelea de parcă Solomon ar 
fi încercat să-i strecoare nişte bani falşi. 

— Cinci linşaje în ultimul an. Patru afro-americani. 
Niciunul dintre aceste cazuri nu a fost soluţionat. Un singur 
alb, şi pentru asta tu vrei să nu lăsăm nicio piatră 
neîntoarsă. 

Cu o grimasă, Ingalls îşi manifestă atât de făţiş 
dezgustul, încât Solomon avu o clipă impresia că intenţiona 
să scuipe pe fotografii. 

— Ştiam eu că n-aţi venit aici ca să ne ajutaţi să 
rezolvăm problema, spuse şeriful, îndreptând un deget 
pătat de nicotină către agentul special Macklin. Sunteţi aici 
ca să nu mă lăsaţi să-mi fac treaba. Ca să hărţuiţi un om al 
legii, deşi nu aveţi nici cea mai mică idee ce se petrece. 


> Reţea de organizaţii ale adepților supremaţiei albe din Statele Unite, 
fondată în 1954 (N. t.). 


e /l œ» 


Solomon se uită la Macklin, superiorul lui, cerându-i din 
priviri ajutorul. Macklin însă rămăsese fără grai. 

Nu şi Solomon. Ar fi putut să-i spună şerifului o grămadă 
de alte lucruri, dar se abţinu şi schiţă un zâmbet: 

— Vă mulţumesc pentru cooperare, domnule Ingalls. Vă 
voi anunţa dacă voi mai avea nevoie de ceva. 

Şeriful se uită la Macklin, apoi din nou la Solomon. 

— Asta-i tot? 

— Deocamdată, răspunse Solomon. 

Ingalls se răsuci pe călcâie şi plecă. 

— La naiba cu guvernul federal... 

Solomon îl privi cum pleacă, apoi i se adresă lui Macklin: 

— Mulţumesc pentru sprijin. 

— Ascultă, bobocule, spuse Macklin. Are dreptate, nu ştii 
nimic despre ce se petrece aici. Uneori spargi uşi, alteori 
calci cu grijă. Dacă vei avea nevoie de ajutorul lui? 

— Nu mi l-ar fi dat niciodată. 

Macklin luă plicul şi fotografiile din mâna lui Solomon. 

— Uneori ar fi bine să-l iei cu frumosul. Chiar dacă-l 
urăşti, ţi-ar putea fi util. 

Macklin şi Solomon îl văzură pe agentul Tyler, care se 
apropia grăbit. 

— Ne-ai adus veşti? îl întrebă Macklin. 

— Da, domnule, răspunse Tyler, aruncându-i o privire lui 
Solomon. 

— Nu-ţi face griji din pricina lui, îi spuse Macklin. Dă-i 
drumul. 

— Un reporter local a trimis prin telegraf un reportaj care 
a şi fost preluat, spuse Tyler. Mâine o să fie transmis în 
toată ţara. 

— Asta nu ne prea ajută, oftă Macklin. 

— Mai rău de-atât, continuă Tyler, am fost anunţaţi că 
nişte membri ai Ku Klux Klan vin încoace, din Tennessee. 
lar ştirea că aici a fost linşat un alb va aduce şi mai mulţi 
de-ai lor. 

— Un adevărat butoi cu pulbere, spuse Macklin. Ai 
raportat toate astea Biroului din Jackson? 

— Ştiu deja, ei mi-au spus, răspunse Tyler. 


e 72 œ» 


Macklin se întoarse către Solomon. 

— Eşti la fel de sigur că is ia de ajutorul lui Ingalls? 

Solomon îl lăsă pe agentul Tyler în maşina parcată în faţa 
casei familiei Jamus. Bătu la uşă şi tot Coleman veni să-i 
deschidă. 

— Bună ziua, domnule. 

— Coleman, spuse Solomon. Crezi că mama ta ar fi 
dispusă să stea de vorbă cu mine câteva minute? 

— Acum e cu pastorul, răspunse băiatul, dându-se la o 
parte ca să-i facă lui Solomon loc să intre. 

Doamna Jamus stătea într-un fotoliu moale şi adânc, 
care-i cuprindea formele generoase. Ţinea câte o batistă în 
fiecare mână, una albă, alta violet. Pastorul, care se 
prezentase Theodore Eppert, tocmai îi făcea vânt femeii 
înlăcrimate cu un ziar vechi, împăturit. Pe băiatul bolnav, 
află Solomon cu această ocazie, îl chema Vernon şi era cel 
mai mic dintre cei nouăsprezece copii. 

— Nişte băieţi s-au înfiinţat la noi, îi spuse doamna Jamus 
lui Solomon, care tocmai se aşeza pe canapeaua roasă din 
faţa femeii. Nişte băieţi albi, cam de-o vârstă cu Coleman. 

Coleman rămăsese de pază, în cadrul uşii. 

— Au venit la uşă, continuă femeia, şi ziceau că trebuie 
să înregistreze votanţii şi să semnăm nu ştiu ce petiție. 

Doamna Jamus îşi şterse cu batista sudoarea de pe 
frunte şi de la baza gâtului. 

— Ziceau că se duc pe la toţi din jur, ca să le treacă 
numele într-un registru. Într-un registru, repetă ea, uitându- 
se la pastorul care, cu o clătinare a capului, îi confirmă cea 
mai mare temere. Nici n-au trecut trei sau patru zile şi 
Vernon a şi început să manifeste primele simptome. 

— Ce fel de simptome...? 

— Zbiera, răspunse femeia. Răspundea obraznic. Vernon 
era vedeta şcolii parohiale, nu vreun prost-crescut. Cel 
puţin nu cu mine. Apoi a început să vorbească singur şi să 
se plimbe prin casă în cerc. Uite-aşa făcea: roată-roată, 
roată-roată, bombănind întruna ceva. Şi toate astea din 
pricina băieţilor albi, zise ea, apucându-l pe pastor de mână 


e 73 œ 


cu batista albă, udă. Diavolul a intrat în delta asta, ascultați 
ce vă spun. Nici nu ştiu ce rugăciuni să mai spun. 

Femeia începu din nou să plângă. Solomon se ridică în 
picioare, cerându-şi scuze pentru deranj. Ştia că nu mai 
putea scoate nimic de la ea. Pastorul Eppert îi şopti femeii 
câteva vorbe de încurajare, apoi îşi retrase mâna din 
strânsoare şi se ridică, trecând pe lângă Coleman şi 
urmându-l pe Solomon. 

— Am stat cu băiatul ăla, spuse el. Am încercat să mă uit 
în inima lui. Acolo s-a cuibărit un diavol. Domnul spune: 
când Necuratul vine, vine la cei mai buni dintre noi. Vernon, 
fie el binecuvântat, era cel mai bun dintre noi. 

— Doctorii nu i-au putut face nimic...? se interesă 
Solomon. 

— Puțin mai devreme a trecut doctorul Jeffries. A urlat, l- 
a lovit cu picioarele, l-a şi înjurat, până l-a făcut să plece. 
Doctorul a spus că nu-i poate face nimic altceva decât să-l 
îndrume către cel mai apropiat ospiciu. 

Solomon clătină din cap, gândindu-se la urma mică de 
picior descoperită sub creanga de care fusese spânzurat 
bărbatul acela alb. 

— Aveţi idee de când stă în lanţuri? 

Pastorul Eppert se întoarse spre Coleman, repetând 
întrebarea. 

— Asta-i a doua sau a treia zi, răspunse băiatul, apoi 
continuă în şoaptă: Le era teamă de ce le-ar putea face 
celorlalţi în somn. 

Solomon întrebă tot în şoaptă: 

— De ce credeţi că unii dintre enoriaşii dumneavoastră 
sunt convinşi că boala lui Vernon are legătură cu linşajul? 

Pastorul clătină din cap. 

— Aş zice că au văzut în asta lucrarea diavolului. L-ai 
acceptat pe Domnul Dumnezeu ca mântuitorul tău, fiule? 

— Da, răspunse scurt Solomon. 

Strânse mâna pastorului şi făcu doi paşi către uşă, 
înainte să se întoarcă. 

— Cunoaşteţi sau măcar aţi auzit vreodată de un bărbat 
pe nume Hugo Blackwood? 


e 74- 


Pastorul Eppert îşi îndreptă gânditor privirea către tavan. 
— N-aş putea spune, răspunse el. De ce întrebi? 
Solomon scutură din cap. 

Aşa... zise şi ieşi. 


e 7/5» 


2019. Newark, statul New Jersey 


Obediah abia dacă-şi mai putea stăpâni entuziasmul. 
Faptul că era ultimul născut dintre Sufletele goale îl făcea 
mai impulsiv, mai înclinat către decizii nesăbuite. Făcuse şi 
greşeli. Multe. 

De data aceasta insă, era hotărât să procedeze diferit. 
De data aceasta avea un plan. 

Sărise din trupul unui bărbat masiv - Leppo - şi o clipă se 
gândise să ia în stăpânire corpul fetiţei pe care tocmai o 
rănise, însă simţțise cum îi crăpase osul şi i se dislocase 
clavicula. 

Nu. Nu putea ocupa trupul acela ca să facă ce voia. 

Cu toate acestea, tentatia era mare. Ar fi savurat 
confuzia şi suferința acelei agente FBI - care mai întâi îşi 
împuşcase partenerul, iar acum ar fi fost nevoită, îşi 
imagina Obediah, s-o împuşte şi pe fetița pe care trebuia s- 
o salveze. 

Încântător. Minunat. 

Obediah ratase ocazia. Ezitase mai mult - iar apoi 
încăperea se umpluse de paramedici şi poliţişti. Agenta FBI 
părăsise încăperea şi, în loc s-o urmărească, Obediah a 
plutit pe deasupra corpurilor celor prezenți până a 
descoperit un paramedic tânăr, în jur de treizeci de ani şi în 
formă maximă. 

A pătruns imediat în corpul lui, acaparând cu abilitate 
sufletul tânărului şi reconectânau-l la noua stare atât de 
rapid, încât paramedicul doar se clătinase puțin pe picioare. 

— Eşti în regulă, Reese? îl întrebase colegul lui. 

Obediah încuviinţase. 

— Ajută-mă cu femeia asta, îi spusese apoi colegul. 

Obediah ştia ce trebuia să facă un paramedic. De-a 
lungul secolelor, încercase toate meseriile, se interesase de 
toate ştiinţele şi artele. Nu putea pretinde că stăpânea 
vreuna, însă ştia destule lucruri ca să rămână nedescoperit 
suficient de mult, când simțea că rezultatele meritau 
efortul. Putea rămâne ascuns în carnea gazdei sale - atât 


e 76 œ 


timp cât munca şi familia acesteia îi permiteau să se 
izoleze când voia. În ultima vreme - în ultima jumătate de 
secol, adică -, actele sale de violență atrăseseră persoane 
cu meserii asemănătoare: paramedic, ofițer de poliție sau 
pompier - aşadar, după câte o năzbâtie, Obediah sărise în 
trupul câte unui profesionist plin de bune intenții. 

Obediah intenţionase să intre în agenta FBI ca să-şi 
continue şirul de omoruri, însă în paramedic descoperise un 
lucru care îi plăcea. Acesta era însurat şi avea acasă un 
copil la care era nerăbdător să revină. Era distractiv. 

Cuplul locuia într-un apartament modest, cu pereți 
subțiri, aşa că Obediah a trebuit să aştepte ca vecinii să 
plece la serviciu. 

Aflată în bucătărie, femeia tocmai pregătea un prânz 
sărăcăcios. Obediah a ales un cuțit de tranşat carnea dintr- 
un stativ ieftin de bucătărie: inox, lama de 15 cm. Calitatea 
lăsa de dorit, însă era suficient de solid. Şi, doar de 
distracție, s-a hotărât să comită o dublă crimă. 

Era dificil de controlat, insă oferea satisfactii 
incomparabile: Obediah a înjunghiat-o pe femeie de două 
ori între coaste, apoi a sărit în ea şi a forțat-o să-şi 
înjunghie soțul. Nu mortal, însă cu suficientă forță ca să-i 
rupă o coastă şi să-i perforeze un plămân. Apoi Obediah a 
sărit din nou în soț, făcându-l pe acesta să termine ce 
începuse, şi anume s-o izbească pe femeie în moalele 
capului, iar cuțitul rămăsese înfipt în ţeasta ei. 

Obediah a sunat la 911 şi a descris scena pe larg, apoi s- 
a apucat să tranşeze cu un satâr trupul femeii. 

Când şi-au făcut apariția poliţiştii - o mulţime  -, 
paramedicul tocmai îşi tăia soția în bucăți nu mai mari 
decât o doză de bere. 

Bebeluşul plângea în pătuțul lui. Obediah a sărit în trupul 
micutului - pe care l-a luat în braţe un polițist cu trăsături 
hispanice. 

Un alt ofițer l-a somat pe paramedic să arunce satârul. 
Cum acesta nu s-a supus ordinului, polițistul l-a împuşcat 
de câteva ori. 

Ca să-l protejeze, ofițerul cu trăsături hispanice a 


e 77 œ» 


acoperit cu palma ochii bebeluşului. Pentru Obediah a fost 
un adevărat deliciu să-l ia în stăpânire pe polițistul hispanic 
şi să-l facă să treacă pe lângă paramedical însângerat şi pe 
lângă soţia lui hăcuită, către fereastra deschisă. 

Obediah a azvărlit bebeluşul afară. Cinci etaje. L-a privit 
cum se face zob de trotuar. A auzit tipetele trecătorilor care 
asistaseră la scenă. 

Celălalt polițist urla la el. Obediah s-a întors şi s-a întins 
spre un cuțit de bucătărie. 

Polițistul şi-a împuşcat partenerul, iar Obediah a sărit 
imediat în el. 


e 78 œ 


Odessa stătea pe canapea lângă Linus şi avea în faţă 
mâncarea indiană adusă de Postmates - transportul 
costase dublu cât mâncarea, însă Linus ştia că ea nu voia 
să se aventureze afară după lăsarea întunericului, de 
teamă să nu fie acostată de vreun blogger înarmat cu un 
iPhone, nici să rămână singură în apartament. 

Mâncarea nu i se părea un răsfăţ. Nimic nu i se mai părea 
special. 

De obicei la ora aceea se uitau pe laptopul lui Linus la un 
film Netflix sau la vreun un meci de baschet (când ea se 
simţea generoasă), însă Odessa voia să se ţină la distanţă 
de orice ecran care ar fi putut-o tenta să deschidă ştirile. In 
jurul vieţii ei - şi, prin extensie, şi al vieţii lui Linus - se 
înălţaseră nişte ziduri invizibile. Nu-i plăcea, însă i se părea 
necesar. Starea ei semăna cu bula aceea mică de aer din 
nivelă, foarte sensibilă la orice modificare a unghiului şi 
aproape imposibil de echilibrat. 

Linus era foarte drăguţ şi încerca să o înveselească 
povestindu-i ce mai făcuse la slujbă. Insă în mintea ei, o 
voce îi tot spunea: A; luat o viață. 

Omorâse un om, un coleg, în timpul unei misiuni. 
Incontestabil. În rarele clipe în care simţea că gândeşte 
limpede, revedea toate momentele care precedaseră 
împuşcătura care i-a provocat moartea lui Walt Leppo. 
Când o cuprindea depresia, punea la îndoială tot ce se 
petrecuse în noaptea aceea, inclusiv propria judecată. 

Cariera ta s-a sfârşit. 

O altă realitate de necontestat. Toată munca ei, toate 
greutăţile pe care le îndurase ca să devină agent special 
FBI, orele suplimentare, idealurile - totul se năruise. Avea o 
diplomă în Drept, însă nu voia să fie avocat. Voia să-şi 
servească ţara, să facă din ea un loc mai bun pentru toată 
lumea. 

Nu-ţi mai revii din aşa ceva. 

De ce să amâne inevitabilul? Voia să demisioneze, deşi 


e 79 œ 


ştia că gestul ei ar fi fost interpretat complet greşit. 
Rămăsese suspendată în aer, într-o stare intermediară, în 
vreme ce birocrația continua să-şi învârtă rotiţele, 
îndreptându-se către un final previzibil. 

Pe când Linus se străduia să-i spună o poveste amuzantă 
petrecută la birou, privirea Odessei căzu pe cutia de carton 
de lângă uşă, cu obiectele agentului Earl Solomon. 
Mâncarea picantă nu trimitea niciun fel de semnal papilelor 
ei gustative. Lumea îşi pierduse savoarea. 


După ce le-a comunicat prin e-mail celor de la biroul din 
New York ce urma să facă în dimineaţa aceea, Odessa a 
comandat pe telefon un Uber, introducând ca destinaţie 
adresa lui Earl Solomon. De îndată ce SUV-ul şi-a făcut 
apariţia, şoferul, un bărbat solid, probabil din Orientul 
Mijlociu şi care tocmai vorbea la telefon cu căştile pe 
urechi, a coborât să deschidă portbagajul. Odessa i-a 
mulţumit şi a pus înăuntru cutia, uitându-se în susul şi-n 
josul străzii, de teama unei ambuscade media. A înţeles 
mesajul din privirea şoferului: O alt cursă nebună. Maşina 
s-a îndreptat către sud-vest şi a ajuns pe o stradă aflată 
aproape de râul Delaware, care delimitează statele New 
Jersey şi Pennsylvania. A oprit în faţa unei clădiri din 
cărămidă, fără etaj, împrejmuită cu un gard scund din plasă 
de sârmă. Odessa a observat că toate celelalte case de pe 
stradă fuseseră de mult renovate sau extinse, pe când 
locuinţa aceasta îţi dădea impresia că se încăpăţânase să 
rămână modestă. Şoferul a scos cutia din portbagaj şi i-a 
întins-o repede, uşurat să scape de ea. 

— Mult noroc, domnişoară, i-a spus. 

_ Probabil presupunea că Odessa trece printr-o despărţire. 
Intr-un fel, avea dreptate - tocmai se despărţise de carieră, 
de viaţa pe care şi-o imaginase. Odessa i-a mulţumit şi i-a 
dat cinci stele pe aplicaţie înainte ca maşina să se facă 
nevăzută. 

Cu un efort, a golit conţinutul căsuţei poştale în cutia din 
braţe, apoi a împins portiţa şi s-a îndreptat către intrare. Ca 
să fie sigură că n-o urmăreşte nimeni, a aruncat câteva 


e 80 œ» 


scrisori lângă uşă, lăsând jos cutia ca să le adune, în timp 
ce scotea cheia de sub un ghiveci albastru. 

Avea să dureze ceva până să scape de reflexele de 
agent. 

A descuiat uşa şi a intrat. Aerul dinăuntru era stătut, însă 
suportabil. A închis uşa, apoi a strigat, pentru orice 
eventualitate: „E cineva aici?” Cum nu a primit niciun 
răspuns, a străbătut un mic living, către bucătărie. A pus 
cutia pe blat, simțindu-se uşurată că reuşise în sfârşit să 
înapoieze bunurile proprietarului de drept. 

Locuinţa era cufundată în tăcere şi era evident că nimeni 
nu mai trecuse pe acolo de multe zile. Odessa s-a răsucit şi 
a aruncat o privire în living, unde o canapea pentru două 
persoane stătea în dreptul unui televizor vechi, aşezat pe o 
măsuţă mobilă din lemn. Un balansoar vechi, tapiţat, 
îndreptat către televizor, părea să fie piesa de mobilier 
preferată. Pe pereţi erau mai multe postere înrămate, cu 
reclame la trabucuri cubaneze. Interiorul era foarte simplu, 
masculin. Şi foarte ordonat - în contrast puternic cu starea 
psihică actuală a agentului Solomon. Odessa a scuturat din 
cap, amintindu-şi recomandarea de a lăsa o scrisoare într-o 
cutie poştală nemarcată, undeva în apropiere de Wall 
Street. 

Peştişorul Dennis înota într-un acvariu mic de lângă 
televizor. Supravieţuise. Odessa l-a dus la chiuveta din 
bucătărie. Apa era murdară şi trebuia schimbată. O cutie cu 
sită, plină cu hrană pentru peşti, se afla pe pervazul 
ferestrei care dădea către curtea din spate. Dennis s-a 
repezit să mănânce firimiturile când acestea au atins 
suprafaţa apei. 

— Aşa, Dennis, a zis Odessa. Cu plăcere. 

Apoi a deschis frigiderul, care arăta decent. Câteva 
casolete acoperite, cu resturi suspecte de mâncare. Sticle 
cu shake-uri nutritive şi sucuri acidulate dulci. Nu prea 
aveai ce arunca la gunoi. 

A străbătut micul hol spre spatele casei, oprindu-se în 
cadrul uşii de la dormitor. Acesta era mobilat simplu, patul 
era făcut cu grijă, iar într-un colţ se afla un coş pentru rufe. 


e Gl œ» 


S-a hotărât să nu cotrobăie, s-a mulţumit să deschidă uşa 
cu oglindă a unui mic şifonier, uitându-se la sacourile vechi 
şi la un fâş albastru lucios pe care scria FBI. 

Odessa a tras concluzia că proprietarul era un burlac 
bătrân sau poate un văduv care prefera să-şi păstreze 
locuinţa curată, ca să nu fie nevoit să facă ordine mai 
târziu. Un solitar, însă nu neapărat un singuratic. Fără să 
ştie de ce, Odessa a încercat să-şi imagineze cum ar fi să 
locuiască în această casă la un moment dat, către sfârşitul 
vieţii. O existenţă simplă, un mic univers. Aceste gânduri au 
început să atragă altele, importante, în legătură cu Linus şi 
viitorul ei - gânduri pe care nu voia să le analizeze nici 
acum, nici altădată. 

A revenit în bucătărie. Înviorat, Dennis înota în acvariul 
său. Odessa a deschis uşile dulapurilor de vase, în căutarea 
unui recipient suficient de încăpător ca să servească drept 
acvariu temporar cât ar schimba apa. A început să caute o 
plasă sau o strecurătoare mică. Nimic în dulapuri, nimic în 
sertare. A continuat să caute şi, în timp ce făcea asta, a 
simţit că ceva nu era cum trebuie. l-a luat câteva clipe să-şi 
dea seama că dimensiunile casei erau ciudate. 

A deschis uşa din faţă şi s-a dus până la jumătatea 
distanţei dintre zidurile acesteia şi trotuar. În partea 
dreaptă a văzut o fereastră cu jaluzelele interioare trase. 
Acolo ar fi trebuit să fie o altă cameră, dacă nu chiar două. 
Odessa a revenit înăuntru, mai energică. A descoperit uşa 
unei mici debarale lângă cea de la intrare, înăuntru a găsit 
cutii pline cu saci de gunoi pe nişte poliţe şi un aspirator 
Electrolux. Agăţată într-un cui, o plasă pentru peşti - doar 
că pe Odessa deja nu o mai interesa acest obiect. 

A început să bată în toţi pereţii. Cel din spate, aflat 
îndărătul poliţei cu saci de gunoi, suna diferit faţă de pereţii 
laterali. A gol. Odessa a examinat marginile lui şi a împins 
partea dreaptă. 

Cu un pocnet uşor şi cu un mic recul, peretele a cedat, 
deschizându-se ca o uşă prinsă în balamale. Spaţiul de 
dincolo era întunecat. 

Odessa s-a oprit puţin pe gânduri, înainte de a face 


e 82 œ» 


următorul pas. Dacă dăduse peste un fel de cameră secretă 
pentru sex? Se părea că aşa funcţiona mintea de agent FBI. 

În cele din urmă, a intrat în micul pasaj. Aerul dinăuntru 
nu era îmbâcsit, ci proaspăt, având un iz vag de fum de 
ţigară - sau amintirea unuia. A simţit sub talpa pantofului 
moliciunea unui covor. Bâjbâind prin întuneric, a găsit 
întrerupătorul şi dintr-odată camera secretă s-a luminat. 

Rafturi cu cărţi din podea până-n tavan ocupau cea mai 
mare parte a pereţilor laţi. În porțiunile rămase libere era 
un tapet în relief, de culoarea bronzului. 

În faţa ei se afla un mic birou şi un scaun lat, tapiţat cu 
piele. Pe masă, o pereche de căşti cu firul conectat la un 
magnetofon de mari dimensiuni. 

În dreapta ei bâzâia un purificator de aer. O cutie cu 
trabucuri probabil scumpe se afla lângă o scrumieră înaltă, 
aşezată pe podea. Lângă peretele din faţa biroului era un 
cărucior pentru băuturi având pe tava de jos mai multe 
sticle cu tărie, iar pe cea de sus câteva pahare din cristal 
şlefuit. 

Apoi Odessa le-a văzut: benzile. 

— lisuse Hristoase... 

Rafturile conţineau nu cărţi, ci cutii subţiri din carton. 
Benzi de magnetofon, fiecare cotor îngust fiind etichetat şi 
datat. Numărul rolei, data şi subiectul. Erau sute - poate mii 
-, multe din sesiuni multiple de înregistrări având aceeaşi 
dată. 

Rafturile din faţă erau glisante, dezvăluind în spate un alt 
şir de benzi - un sistem cu prindere în perete. Nu era un 
colecţionar, avea un sistem foarte bine pus la punct. 

Datarea se oprea în 2018. Odessa a luat-o înapoi 
cronologic, ajungând la raftul de sus şi găsind cea mai 
veche înregistrare. 


#1001 / Mississippi 1962 / Vernon Jamus 


Nu ştia ce reprezenta această însemnare, însă 
bineînţeles că s-a gândit la magnetofonul uitat în sertarul 
biroului lui Solomon. Dintr-odată s-a văzut ca o intrusă - nu 


e 83 œ 


legal, ci spiritual. Era o încăpere privată cu secrete - rafturi 
întregi - ce ascundeau un mister pe care simţea, instinctiv, 
că nu-şi dorea să-l dezlege. 

După ce a aruncat o ultimă privire la sutele de benzi 
catalogate cu migală, a stins lumina şi s-a retras prin 
debaraua îngustă. 

Tulburată, s-a sprijinit de insula din bucătărie, având 
impresia că tocmai revenise dintr-o altă lume. Un agent 
pensionat de multă vreme, care nu era pensionat. O 
cameră secretă în casa lui. Şi-a amintit întrebările lui 
Solomon, cum părea să ştie ce văzuse ea - văzuse, simţise, 
nu mai conta - ieşind din trupul lui Walt Leppo după ce îl 
împuşcase mortal. 

Un altar? O scrisoare într-o cutie poştală de lângă Wall 
Street? 

Totul suna bizar. În loc să schimbe apa din acvariul lui 
Dennis, Odessa l-a luat cu ea, hotărâtă să-l ducă acasă. 

A încuiat uşa şi a plecat. 


e 84» 


S-a întâlnit cu noul ei avocat - de la aceeaşi firmă - într- 
un birou din Midtown Manhattan. Cazul fusese reatribuit 
unei avocate care o rugase să îi povestească din nou totul. 
Numele ei era Courtney şi era doar cu câţiva ani mai în 
vârstă decât Odessa. Purta un costum simplu, alb cu negru. 
Odessa vorbea, ea îşi lua notițe direct pe laptop, tastând 
discret în timp ce se uita în ochii clientei. Odessa îşi 
imagina că buricele degetelor ei trebuiau să fie precum 
perniţele unei pisici. 

— Mulţumesc, spuse Courtney când Odessa expiră 
adânc, vlăguită, după ce repovestise totul. Cred că singurul 
lucru - sau cel mai bun lucru - în favoarea ta este fetiţa 
supraviețuitoare. Mărturia ei arată că era sigură că agentul 
Leppo avea de gând s-o ucidă şi gestul tău i-a salvat viaţa. 
Este o mărturie convingătoare, cu toate că nu ştim cum va 
fi micuța. E serios traumatizată de eveniment, aşa că va fi 
greu să obţinem de la ea şi alte depoziţii. Ca 
supraviețuitoare a unei traume, memoria i-ar putea juca 
feste în cazul unei anchete. 

Gândindu-se la fetiţă, Odessa simţi cum o podidesc 
lacrimile. Işi dorea mult să o reîntâlnească, imaginându-şi 
că revederea va avea un efect vindecător pentru 
amândouă... şi în acelaşi timp era îngrozită s-o 
reîntâlnească, ştiind că s-ar putea ca asta să nu-i aducă 
niciun fel de uşurare - ar fi putut chiar să adâncească 
trauma. 

Courtney părea să caute ceva prin notițele sale. 

— E ceva ce ai omis să povesteşti? 

Odessa clătină din cap. Nu spusese absolut nimic despre 
forma aceea care se ridicase din cadavrul lui Leppo. 

— Ai mai declarat următoarele, însă te rog să-mi confirmi 
şi mie, continuă Courtney. In seara aceea nu te aflai sub 
influenţa drogurilor sau a băuturilor alcoolice. Şi în prezent 
nu iei vreun medicament cu efecte psihotrope şi nu te afli 
sub observaţia niciunui psihiatru? 


e 85» 


— Deocamdată nu, răspunse Odessa. 

— ŞI... iartă-mi francheţea: tu şi agentul Leppo eraţi 
implicaţi în vreo legătură romantică...? 

Odessa se uită într-o parte şi nu spuse nimic - 
străduindu-se să-şi controleze furia. Loviturile de cuţit 
continuau să-i străpungă pieptul, aceasta din urmă 
nimerind-o drept în plex. Oare întrebarea venise de la FBI? 
Sau era doar bănuiala lui Courtney? 

— Nu, în niciun caz. 

— Am înţeles, spuse avocata, continuând să tasteze. 

— El a fost cel care a suferit un episod psihotic, nu eu, 
spuse Odessa. 

Courtney aprobă, uşor jenată că fusese nevoită să pună 
întrebarea aceea. Chiar ar fi trebuit să se simtă jenată. 

Apoi salvă documentul care conţinea mărturia Odessei. 

— FBl-ul vrea să predai insigna şi arma din dotare, însă 
noi ne vom lupta pentru tine. 

Odessa simţea că, dacă va preda insigna, va fi pentru 
totdeauna. 

— Mi-au luat deja pistolul. 

— A, da? se miră Courtney, începând să verifice notițele 
scrise de mână dintr-un dosar. Apoi dădu din cap cu 
hotărâre, de parcă ar fi găsit confirmarea. 

Odessa ştia că avocata nu făcea decât să ascundă că 
venise cu temele nefăcute, probabil primise cazul cu o zi în 
urmă. Se recunoştea în ea mai mult decât era dispusă să 
admită. 

— FBI a semnalat câteva lucruri, o să îţi pun nişte 
întrebări. Despre tatăl tău...? 

— Despre ce vorbeşti? 

— Ceva ce, cred, provine din trecut... 

— Totul a fost clarificat când am fost verificată. 

Sesizând tonul ferm al Odessei, Courtney se crispă: 

— Da, acesta este documentul la care mă refer. 

Odessa simţea cum îi vâjâie capul. 

— Au scos de la naftalină verificarea antecedentelor 
pentru ancheta asta? 

— Un rezumat, da. 


e 86 - 


Odessa îngheţă. 

— E ceva obişnuit în astfel de cazuri? 

— Păi, răspunse Courtney căutând din nou un răspuns 
printre notițele ei - notițe despre care Odessa ştia deja că 
nu-l conţin. Nu ştiu. Noi ne ocupăm în special de cazuri cu 
poliţişti care folosesc arma din dotare, cum a fost cel de 
ieri, din Long Island. Nu de cazurile similare din FBI. Odessa 
îşi feri privirea. Amintirea tatălui ei îi provoca amărăciune, 
însă nu voia ca avocata să-i observe reacţia. Îi dădea 
dreptate lui Linus: avea nevoie de un avocat adevărat. 

Apoi ceva începu să mocnească, ieşind la suprafaţă prin 
toată bezna aceea - ceva ce Odessa nu putea ignora, aşa 
că întrebă: 

Stai aşa... ce s-a întâmplat ieri în Long Island? 


e 87 œ» 


A luat metroul cu mintea înceţoşată. A ieşit la staţia Kew 
Gardens, hotărâtă să adopte o atitudine nouă. S-a dus la 
secţia FBI, adresându-i şefei un zâmbet încrezător, apoi a 
intrat în biroul gol al lui Solomon - dar nu înainte de a 
împrumuta un laptop liber din camera copiatoarelor. ÎI 
observase în ziua precedentă. A închis uşa, a pus laptopul 
pe biroul agentului Solomon, l-a deschis şi s-a aşezat pe 
scaun. A început să caute informaţii despre cazul de care 
pomenise avocata şi a găsit mai multe articole despre nişte 
crime şocante petrecute în Little Brook, un loc în Long 
Island, la est de Massapequa. Un administrator local, 
funcţionarul public cu cel mai înalt rang din localitate, o 
luase razna cu o jumătate de oră înaintea încheierii 
programului de lucru al primăriei din Little Brook, atacând 
oamenii cu o şurubelniţă lungă şi omorând trei. Bărbatul de 
53 de ani fusese ucis de un ofiţer de la Serviciul de 
Patrulare Marină care era acolo întâmplător, ca să verifice 
nişte permise. 

O crimă multiplă. Atacatorul nu avea cazier. Se spunea 
despre el că fusese „un stâlp al comunităţii”. „Pur şi simplu 
i-au cedat nervii.” Se menţionau probleme medicale, 
presiuni financiare - lucruri care afectează mulţi oameni la 
jumătatea vieţii. Un subiect de presă pe care în mod 
obişnuit l-ar fi urmărit superficial avea acum altă 
semnificaţie. 

Apoi a accesat baza de date FBI - cea pentru care nu era 
necesară o parolă de securitate -, ca să afle mai multe 
despre agentul Earl Solomon. Cu gândul la sutele de benzi 
de magnetofon arhivate, a început să caute cazurile care îi 
fuseseră încredințate de-a lungul vremii. Niciunul notabil. 
Era tentată să sape mai adânc în trecutul lui Solomon, însă 
cum acela nu era laptopul ei, nu voia să dea de bucluc. 
Impresia ei era că o mână invizibilă ştersese din baza de 
date urmele trecerii lui Earl Solomon prin FBI. 


e 88 œ» 


Lăsând deoparte costul ridicat, Odessa nu putea suporta 
gândul să ia un Uber până în Long Island şi să stea tot 
drumul pe bancheta din spate, ca un copil. A căutat pe 
mobil aplicaţia Zipcar, şi-a descărcat-o, apoi şi-a introdus 
adresa de e-mail şi o parolă veche et voilà: contul ei de car 
sharing pe care şi-l făcuse în Boston încă era valid. 

La volanul unei Honda CR-V argintii, undeva la est de 
Queens Odessa conducea ghidată de telefonul mobil aşezat 
pe locul pasagerului. A străbătut Southern State Parkway 
până la Drumul Naţional 27, a trecut de Amitwville şi a 
ajuns în Little Brook. Tot drumul s-a concentrat asupra 
scopului, cu temerea că putea fi prinsă, că nu avea voie să 
facă asta. 

Primăria din Little Brook era o clădire veche din piatră 
încadrată de magazine şi de o farmacie CVS. În dreptul 
intrării erau câteva maşini ale Poliţiei Statului New York, 
însă nu aveau luminile pornite, iar locul crimei nu era 
împrejmuit cu bandă. O polițistă purtând o vestă 
reflectorizantă dirija circulaţia. Odessa a coborât geamul 
maşinii şi, folosindu-şi insigna, a tras la marginea 
trotuarului, lângă o camionetă albă pe care a recunoscut-o 
ca fiind vehiculul serviciului de decontaminare - pentru 
curăţarea locului crimei. 

Cum la uşă nu era niciun poliţist, Odessa a intrat 
nestingherită în hol. Un poliţist îmbrăcat civil, care tocmai 
vorbea la telefon, a observat-o, cu toate că părea acaparat 
de conversaţie. Cu legitimaţia în mână, Odessa a trecut de 
recepţie şi a intrat în primărie. Mai multe persoane 
îmbrăcate în costume albe şi purtând mănuşi din cauciuc 
ştergeau pete de sânge de pe un perete, iar roşul intens se 
preschimba într-un roz apos. Către mijlocul coridorului, 
criminaliştii fotografiau o altă pată de sânge, care se 
întindea atât pe perete, cât şi pe podeaua pe care probabil 
se prăbuşise una dintre victime. 

Nu prea avea ce să vadă şi cu atât mai puţin ce să afle 
acolo. l-a abordat pe criminalişti şi a fost îndrumată către 
un birou aflat după colţ. Acolo, un ofiţer din poliţia locală a 
privit-o cu suspiciune, până i-a arătat insigna. 


q 89 œ» 


— Agentul special Hardwicke? i-a citit el, brusc înviorat, 
numele de pe legitimaţie. Cu ce vă pot ajuta? 


Locuinţa suspectului era o casă medie cu garaj, în stil 
colonial, aşezată pe o stradă în pantă. O maşină a poliţiei 
statale era parcată pe alee, iar pe portiera ei scria Troop L, 
Suffolk County. Probabil un căpitan sau un maior venise să 
stea cu văduva. Odessa a parcat puţin mai departe - o 
Honda CR-V nu sugerează apartenenţa la FBI -, apoi a 
parcurs pe jos drumul până la casă, hotărâtă să afle tot. 

S-a apropiat de cei doi poliţişti aflaţi pe peluză, şi-a arătat 
insigna şi legitimaţia şi a simţit apoi cum, în drum către uşa 
de la intrare, este urmărită cu privirea. Din casă se auzeau 
câini scheunând. Probabil cineva îi încuiase într-o baie sau 
în subsol. Văduva stătea singură pe o canapea mare lângă 
un pian vechi cu coadă pe care erau înşirate fotografii ale 
copiilor, ajunşi între timp oameni în toată firea. Numele său 
era Louise Colina şi avea vreo 60 de ani, mai în vârstă 
decât se aşteptase Odessa. Era posibil ca fotografia pe care 
Odessa o văzuse pe pagina de internet a oraşului şi care îl 
înfăţişa pe soţul ei Edwardo, cunoscut ca Eddie, să fi fost 
veche. Când Odessa a intrat înăuntru, căpitanul de poliţie s- 
a ridicat în picioare, ţinându-şi pălăria cu boruri largi în 
mână. Bărbatul era cu vreo treizeci de centimetri mai înalt 
decât ea. Odessa nu s-a arătat impresionată; i-a pus 
insigna sub nas şi apoi i-a strâns cu fermitate mâna. 

— Ne-am mai întâlnit cumva? întrebă el. Cărui Birou îi 
aparţineţi? 

— Newark, se grăbi Odessa să răspundă. Cu detaşare la 
Kew Gardens, continuă ea, îndreptându-şi privirea către 
doamna Colina, înainte ca ofiţerul s-o mai întrebe ceva. 
Doamnă Colina, primiţi, vă rog, condoleanţele mele. Sunt 
convinsă că treceţi prin momente extrem de grele. 

Femeia părea pierdută în propriul trup, cu siguranţă urma 
să aibă nevoie de mai multe săptămâni ca să-şi revină. 

— Vă mulţumesc, răspunse femeia. 

— Nu-mi pot imagina cum este să vezi într-o zi pe cineva 
ieşind pe uşă, pentru ca mai apoi... să se întâmple ce s-a 


e 90 œ» 


întâmplat. 

Doamna Colina încuviinţă. 

— Nu dăduse niciun semn... încă mi se pare că totul este 
o mare greşeală. 

— Absolut niciun semn? repetă Odessa pe un ton 
interogativ. 

Căpitanul se simţi dator să intervină: 

— In ziua aceea, puţin mai devreme, fusese implicat într- 
un accident de maşină. Se izbise de un zid de piatră. Nu a 
sunat să raporteze incidentul. 

— Poate că s-a lovit la cap, spuse doamna Colina. Eddie 
nu ar fi făcut niciodată aşa ceva. 

— Regret nespus, zise Odessa, luând din nou mâna 
văduvei într-a sa, apoi se retrase. N-aş vrea să vă întrerup 
conversaţia. O să arunc o scurtă privire pe-aici. Domnule 
căpitan... 

Ofiţerul îi răspunse la salut cu o mişcare din cap, curios 
să afle ce căuta agenta FBI, însă continuă să stea cu 
doamna Colina. 

Odessa ieşi din casă, ocolindu-i pe poliţiştii de pe peluză 
şi parcurgând drumul până la alee. Uşa garajului era 
deschisă, interiorul ticsit al acestuia având în centru un 
Subaru vechi. Cotrobăi prin containere cu echipament 
sportiv uzat, cutii de carton, pe un banc de lucru plin cu 
scule, descoperind şi o cositoare de gazon mare, cu scaun 
şi volan. Căuta vasul de fier pe care i-l descrisese agentul 
Solomon. Găsi un suport vechi pentru umbrele şi mai multe 
ghivece, însă acestea conţineau numai fluturi de noapte 
morţi. 

Revenind afară, Odessa urcă cele patru trepte din 
cărămidă spre curtea laterală. Acolo, în dreptul şirului de 
copaci care separa proprietatea familiei Colina de cea a 
vecinului, se găsea o căsuţă de grădină. Nu una din panouri 
prefabricate, ca la Home Depot şi Walmart, niciuna 
scumpă, semănând cu o cabană - ci o căsuţă veche, din 
lemn de brad, cu un cârlig metalic pe post de încuietoare. 

Odessa trase de uşă, simțind imediat în nări miros de seu 
şi rumeguş. Lumina care se strecura prin singura fereastră 


e 9] œ» 


existentă - un geam crăpat - dezvăluia privirii o cositoare 
veche, manuală, câteva biciclete, un set de crochet, 
împreună cu alte jocuri de exterior, precum şi o fântână 
pentru păsărele ciobită. Odessa dădu la o parte o pompă 
ruginită de bicicletă, cercetând apoi cu privirea, printre 
plasele de păianjen, partea din spate a căsuţei. 

Nu l-ar fi remarcat dacă n-ar fi intrat cu gândul să-l 
găsească. Un vas mare, pântecos, cu buza rotundă, aruncat 
într-unul dintre colţurile din spate. Era plin de gunoaie: 
bete, un şirag de mărgele colorate şi sârme. Smocuri de păr 
castaniu care puteau fi confundate cu nişte fire de iarbă 
uscată. Mânerul din plastic al unui cuţit lung, aşezat 
strâmb. 

Odessa aprinse lanterna de la telefon, dorindu-şi să fi 
avut la ea o pereche de mănuşi. Ceea ce iniţial crezuse că 
sunt nişte bețe... erau de fapt oase, cenuşii de la trecerea 
vremii. Odessa nu-şi putea da seama dacă era vorba 
despre oase de om sau de animal. 

— Doamnă agent? 

Vocea poliţistului o făcu să tresară. Zări prin geamul 
întredeschis marginea unei caschete. 

— Da? răspunse ea. 

— Căpitanul doreşte să schimbe o vorbă cu 
dumneavoastră, înăuntru. 

— Desigur! răspunse Odessa, străduindu-se să vorbească 
pe un ton vesel. 

Rămase pe loc până când marginea caschetei dispăru din 
dreptul geamului. Se grăbi să facă mai multe fotografii, fără 
să uite să activeze bliţul, apoi se retrase, atentă să nu 
răstoarne vreuna dintre biciclete. Se strecură spre stradă 
pe lângă casă, apoi se îndreptă către maşină. Urcă şi 
demară. j 


— Scuze, am crezut că eşti un reporter. 

Cu un zâmbet, Odessa îşi puse înapoi legitimaţia în 
buzunarul de la piept, apoi intră în micul birou. Mai multe 
fotografii prinse de perete cu scotch, în jurul unui steag 
portughez, arătau că Mariella Parra, ofiţerul din Serviciul de 


e 92 œ 


Patrulare Marină, fusese cândva căpitanul unui vas de 
pescuit. 

Strânse mâna Odessei cu forţa unui bărbat. Părul tuns 
scurt, băieţeşte, lăsa să se vadă nişte fire albe, în vreme ce 
pielea ridată de la colţurile ochilor trăda expunerea 
îndelungată la soare. 

— Şeful meu mi-a dat câteva zile libere, spuse Mariella, 
aruncând câteva obiecte într-o sacoşă de pânză. Incerc să 
mă detaşez. Trebuie să-ţi mai spun o dată ce s-a întâmplat? 

Odessa dădu din umeri. 

— Mă mulţumesc şi cu versiunea prescurtată, dacă există 
una. 

— Ce-şi doreşte FBl-ul în cazul acesta? 

— Investigăm un şir de crime. 

Mariella făcu un pas înapoi, surprinsă. 

— Crezi că e vorba şi de altceva? 

— Nu, răspunse Odessa, însă munca noastră presupune 
şi să compilăm statisticile referitoare la infracţionalitate, ca 
să depistăm un anumit tipar. 

Ştia că erau vorbe goale, aşa că se sili să zâmbească. 

— Îmi dau seama că a fost traumatizant. 

— E destul de simplu, dădu Mariella din umeri. Trebuia să 
verific câteva permise, aşa că am trecut pe la primărie cu 
vreo douăzeci de minute înainte de încheierea programului. 
Am auzit nişte strigăte şi iniţial mi-am imaginat că era 
aniversarea cuiva... o petrecere. Poate că urechile mele 
voiau să audă nişte zgomote vesele. Când glasurile acelea 
puternice au devenit urlete... am rămas locului câteva 
secunde, încercând în continuare să mă conving că aşa 
ceva nu e cu putinţă. În realitate nu e ca la televizor, unde 
suspansul creşte treptat şi ştii că urmează să se întâmple 
ceva. Totul se petrecea deodată, iar eu mă aflam acolo. 

Odessa aprobă. O înţelegea mult mai bine decât ar fi 
putut bănui. 

— Când m-am pus în mişcare, am făcut-o cu sânge-rece, 
aveam pistolul în mână. Cu toate astea, eram copleşită. Am 
văzut prima victimă, femeia prăbuşită, plină de sânge. 
Bărbatul care venise să-şi plătească taxele încă ţinea o 


e 93 œ 


bancnotă între degete şi se târa ca un aligator pe hol, 
lăsând în urmă o dâră de sânge. Administratorul local, 
domnul Colina, vreau să zic... tocmai o înjunghia pe a treia 
victimă în partea de jos a spatelui, de nenumărate ori, cu 
şurubelniţa aia. La un moment dat... 

Mariella se poticni puţin, apoi continuă: 

— La un moment dat, şurubelniţa s-a înţepenit în coloana 
femeii... şi o clipă mi s-a părut că îi ridică tot corpul, vreo 
cinci centimetri... apoi i-a scos-o dintre vertebre şi a 
continuat. Mecanic... nu se citea nicio emoție pe faţa lui... 

Odessa încremenise, retrăind propria traumă. 

— Cum arăta? Ce expresie avea? 

Mariella se înfioră. 

— Curioasă? Veselă? Oarecum detaşată? Ochii lui... erau 
atât de aprinşi... ai fi zis că stăteau să explodeze. Apoi m-a 
văzut şi a lăsat-o pe femeie să cadă, iar şurubelniţa a ieşit 
încet din spinarea ei. Cei de la poliţia statală m-au întrebat 
dacă i-am spus ceva. Absolut nimic. Am apăsat pe trăgaci, 
nici eu nu ştiu de câte ori. L-am ucis pe nebunul ăla 
nenorocit. 

Mariella oftă uşurată că terminase de povestit încă o dată 
incidentul. Nu se aştepta ca Odessa să pună şi alte 
întrebări. 

— Şi după aceea? 

— După aceea... el zăcea pe jos, iar eu am luat-o la fugă 
în direcţia opusă. Nu ştiu când am ieşit din clădire. Poliţia a 
apărut cu foarte mare întârziere. 

— Vreau să spun... se strădui Odessa să-şi formuleze 
întrebarea cât mai delicat. După ce l-ai împuşcat. După ce 
s-a prăbuşit. Ai fugit înainte să-l vezi mort sau ai... 

Cu o vagă stânjeneală în privire, Mariella se uită la 
Odessa, făcând-o să simtă cum i se zbârleşte părul de pe 
ceafă. 

— Nu ştiu dacă era mort. Mă aflam prea departe pe 
culoarul acela. Am aşteptat însă până am observat că nu 
mai mişcă. 

— „ŞI? 


Respirația Mariellei se înteţi. 
e 94 œ» 


— Ce anume încerci să afli de la mine? 

Ştia. Odessa îşi putea da seama că ştia. Se apropie de 
ea, vorbindu-i aproape în şoaptă: 

— Ai văzut ceva...? A ieşit ceva din corpul lui? 

Mariella avea o privire speriată. 

— Mi s-a părut că am văzut ceva. Probabil mi-a jucat 
mintea feste. 

— În ce fel? Mariella ezita. 

— Nu ştiu. 

— Nu va intra în raportul meu, spuse Odessa, dacă asta 
te îngrijorează. Însă alţi supraviețuitori ai unor măceluri ca 
ăsta... au raportat că au văzut ceva ieşind din trupul 
atacatorului când individul a murit. 

Mariella părea pe punctul de a vărsa. Găsi o sticlă de apă 
şi luă două înghiţituri mici. Se uită apoi la Odessa, 
neîncrezătoare... simțind însă nevoia să spună cuiva ce-i 
stătea pe suflet. 

— Era ceva... aşa... ca un fel de prezenţă. 

Auzind cuvintele Mariellei, Odessa simţi un vertij. 

— Continuă. 

— Nu era... o fantomă sau ceva de genul ăsta. Ci o 
esenţă. 

— Ai simţit şi un miros - un miros de ars? 

Mariella clătină cu putere din cap. 

— Am fugit. Nu ştiu. 

Apucă geanta de pânză şi o ridică de pe birou. 

— Îmi pare rău, nu pot... trebuie să plec. 

Apoi, părând că-şi aminteşte deodată că stătuse de vorbă 
cu un agent FBI, adăugă: 

— Sunt liberă să plec? 

Odessa încuviinţă. 

— Mulţumesc, spuse ea. 

Aruncându-i o privire stranie, Mariella trecu pe lângă ea 
şi ieşi din birou. Odessa îşi trecu palma peste faţă, 
însufleţită că îşi confirmase cu altcineva propria 
experienţă... şi apoi înfricoşată de asemănare. Dacă era 
adevărat... ce putea însemna ce văzuseră? 


e 95 - 


La întoarcere, Odessa conduse năucită. De mai multe ori 
clipi ca să iasă din transă. 

Erau prea multe de analizat şi ea trebuia să se 
concentreze. 

li trimise prietenei şi colegei ei Laurena un SMS, rugând-o 
să o caute. In mai puţin de un minut, telefonul îi sună. 

— Bună. Eşti cea mai tare. 

Laurena era agent de doar doi ani, însă era cu cinci ani 
mai mare decât Odessa, pentru că înainte de a-şi trimite 
dosarul la FBI lucrase ca funcţionar într-un tribunal 
itinerant. 

— Unde eşti? Totul e în regulă? 

Odessa tăcu o clipă, străduindu-se să-şi domolească 
temerile. Grija pe care i-o purta Laurena o emoţiona. 

— Poţi să-mi faci o favoare? 

— Cere-mi orice, Dessa. Dar să ştii că nu mă pricep la 
gătit. 

— Nu pe tine te-aş suna dacă aş avea nevoie de mâncare 
gătită. 

— Şi nici nu mă prea omor cu ordinea şi curăţenia. 

— Vreau să văd fotografiile făcute la locul crimei, în 
locuinţa lui Peters. 

Urmă o pauză lungă. 

— De ce ai vrea să vezi aşa ceva? 

— Nu le vreau pe cele înfricoşătoare. Deşi... de fapt, le 
vreau pe toate. Şi nu e vorba despre cadavre. 

— Atunci despre ce e vorba? Acum chiar că mă faci să 
mă îngrijorez. 

— Nu-mi mai iese din cap, spuse Odessa. Vreau să văd 
ce se afla acolo - în casă. Subsolul, garajul... totul. 

— Nu ştiu ce să zic. Chestia asta pare şi nesănătoasă, şi 
lipsită de etică. 

— Mi le poţi pune în Dropbox. Copiază-le şi trimite-mi 
separat linkul. Mă uit pe ele - şi îţi promit că nu le descarc. 
N-o să las nicio urmă care să ducă la tine. 

— Va exista una dacă Biroul o să vrea să cerceteze. 

— Asta nu se va întâmpla, spuse Odessa. Te rog, Laur. 

O vreme, în telefonul Odessei nu se auzi decât un ţăcănit 


e 96 - 


- Laurena lovind ritmic biroul cu un pix. 
— Aş prefera să-ţi gătesc ceva. 
— Mulţumesc, Laur, se grăbi Odessa să spună. 
— Păi, încă nu am zis da... 
— Eşti cea mai tare, încheie Odessa conversaţia. 


e 97 œ» 


Obediah fusese azvârlit din trupul supraveghetorului 
local mult prea devreme. Mai avea multe de făcut. Cu toate 
că experiența unei expulzări era intotdeauna plăcută, de 
data aceasta simţise o anumită insatisfacţie. 

A ieşit din anexa primăriei din Little Brook, nerăbdător 
să-şi găsească un alt vehicul. A zărit o femeie de vreo 
cincizeci de ani, având în braţe un covoraş pentru yoga. 
Tocmai urca la volanul unui SUV cafeniu. Obediah a preluat 
atât femeia, cât şi automobilul, accelerând pe Route 495, o 
autostradă interstatală est-vest şi forțând femeia şi maşina 
la maximum. A ajuns de câteva ori la 145 de kilometri pe 
oră şi s-a strecurat prin trafic, în zgomot de anvelope 
scrâşnind pe asfalt. 

Căuta locul şi momentul potrivite. Ca un şoim pelerin 
aşteptând momentul perfect ca să plonjeze asupra unui 
porumbel sau a unei becaține neatente. 

A tras de volan spre dreapta, izbind puternic automobilul 
de roata din stânga-spate a unei mici maşini sport. Aceasta 
s-a învârtit ca un titirez peste două benzi de circulaţie, a 
ieşit în afara autostrăzii care în zona aceea nu avea 
parapete laterale şi s-a făcut zob de trunchiurile unor 
copaci. O camionetă implicată în accident s-a răsucit 180 
de grade, izbindu-se frontal de maşina unei firme de livrări, 
ambele vehicule fiind apoi măturate de un camion al firmei 
de mutări Mayflower. 

SUV-ul a derapat de la stânga la dreapta pe trei dintre 
benzile autostrăzii, având peste 130 de kilometri pe oră 
când s-a izbit de nişte bariere Jersey din ciment, cu 
armătură de oțel. Vehiculul uman al lui Obediah a murit în 
urma impactului, aşa că entitatea a fost forțată să se 
elibereze asemenea unui foc de artificii. Un adevărat extaz. 

După ce maşinile care veneau din spate au frânat, 
tăcerea lăsată a fost desăvârşită, în vreme ce fumul se 
înălța din motoarele făcute zob. Obediah s-a simţit împlinit, 
mişcat, de parcă ar fi ascultat ultimele acorduri ale unei 


e 98 œ 


simfonii mărețe - doar că, în locul unor aplauze, tot ce 
putea auzi era zgomotul portierelor şi glasurile infiorate ale 
martorilor incapabili să cuprindă cu mintea măcelul care 
tocmai se petrecuse. 

Obediah n-a pierdut vremea, a pătruns în trupul unei 
femei de douăzeci şi ceva de ani care ieşise din jeepul ei 
sport să dea o mână de ajutor - o adevărată bună 
samariteancă. A dus-o înapoi în maşină şi a pornit motorul, 
ştiind din experiență că, dacă nu pleca imediat, ar fi putut 
rămâne într-un ambuteiaj dezolant. 

Iubitul bunei samaritence abia a apucat să revină, 
surprins, pe locul pasagerului înainte ca jeepul să demareze 
în trombă. Primul impuls al lui Obediah a fost să repete ce 
făcuse deja, producând încă un accident spectaculos - doar 
că protestele, întrebările şi îngrijorarea iubitului i-au distras 
atenția. 

— De ce conduci atât de repede? Ce s-a întâmplat? De ce 
te uiţi aşa la mine? 

Iubitul a încercat să-i apuce mâna, însă Obediah i-a tras o 
palmă peste fată, spărgânau-i ochelarii şi provocându-i o 
tăietură deasupra sprâncenei stângi. În vreme ce bărbatul 
tipa îndurerat, Obediah a făcut-o pe buna samariteancă să 
întindă o mână şi să-i desfacă tipului centura de siguranţă. 
A deschis apoi portiera din dreptul lui şi apoi a tras brusc de 
volan, o dată spre dreapta, o dată spre stânga. 

Iubitul cel enervant s-a rostogolit afară din maşină, 
izbindu-se de câteva ori de asfalt şi a rămas apoi 
încremenit între două benzi de circulație, înainte să fie 
călcat de roțile unui camion al companiei Amazon Prime. 

Scena fiind neaşteptat de satisfăcătoare, Obediah s-a 
gândit o clipă să-i rezerve aceeaşi soartă şi bunei 
samaritence, rostogolind-o afară din vehiculul în plină 
viteză. 

Doar că un alt impuls i-a canalizat atenția: o 
conştientizare. A simtit-o aşa cum animalele percep 
modificări ale presiunii barometrice, presimţind în felul 
acesta schimbări climatice. 

Duşmanul. 


e 99 œ» 


Undeva, prin apropiere. 

Obediah era incapabil să simtă teamă - în afara celei că 
ar putea rămâne flămând -, ceea ce-l făcea să vâneze din 
pură plăcere. Inamicul său era o sursă potenţială de durere. 
lată finalul criminalei călătorii de plăcere a nesățiosului 
Suflet gol. 

Existau patru Suflete goale. Dintotdeauna existaseră 
patru Suflete goale. Insă Obediah era singura entitate încă 
în libertate. 

A apăsat pedala de acceleraţie, îndreptând jeepul spre 
vest, către New York. 

Către Hugo Blackwood. 


< 100 >» 


Odessa a revenit în salonul lui Earl Solomon, găsindu-l 
aşezat într-un scaun capitonat şi privind pe fereastra 
murdară. Cerul era azuriu ca o păturică de bebeluş. Odessa 
se întreba cum arăta el în ochii unui bătrân după un atac 
cerebral... se întreba chiar dacă Solomon vedea cerul acela. 

— S-a făcut ora? întrebă Solomon înainte să-şi întoarcă 
privirea. 

Crezuse că era una dintre asistente. 

— Ah! Agentul FBI Hardwicke. 

— Bună ziua din nou, spuse Odessa şi se opri la marginea 
patului gol. 

Televizorul din colţul încăperii mergea fără sonor. 

— Cum vă simţiţi astăzi? 

— Am avut şi zile mai bune, răspunse el, întorcându-şi 
din nou privirea către fereastră. Abia dacă zăresc ceva 
dincolo de smogul ăsta. La un moment dat, a trebuit să 
urmăresc un spălător de geamuri în Manhattan, la sfârşitul 
anilor 1960. Am încercat să mă urc pe o platformă. Pe 
atunci nu te prindeai cu chestiile alea... cum le zice, 
agăţătoare? 

— Carabine. 

Solomon se întoarse din nou către ea. 

— Da, nu existau. Nu când ţi-a mai rămas atât de puţin 
de trăit, continuă el, scărpinându-şi gâtul cu unghiile ca 
nişte vârfuri tocite de săgeată. Ce voiai să-mi spui? 

— Poate că aţi văzut deja la televizor. A avut loc un nou 
măcel. De data asta, în Long Island. 

— Un politician local, spuse Solomon. 

Odessa aprobă. 

— O altă persoană care a cedat nervos - fără 
antecedente care să dezvăluie o fire violentă, agresivă. 
Înainte să fie împuşcat a ucis trei persoane nevinovate care 
pur şi simplu se aflau prin preajmă. 

Solomon strânse din buzele sale uscate. 

— Şi ai văzut că există anumite similarități cu cazul tău. 


e 101 œ» 


— Dumneavoastră, nu? 

Solomon zâmbi, închizând un ochi - nu ca să-i facă cu 
ochiul, ci ca să se uite mai bine la ea. 

— Întotdeauna se întâmplă câte trei, chestiile astea. 
Toate lucrurile rele, de fapt. 

— Întotdeauna? se miră Odessa. De câte ori aţi mai văzut 
ceva asemănător? 

— Te-ai dus acolo, nu-i aşa? spuse Solomon. 

Odessa nu-şi dădea seama dacă el îi aproba gestul sau 
era pur şi simplu amuzat. 

— Da, m-am dus. Când am venit aici data trecută, m-aţi 
întrebat dacă erau nişte cazane la locul crimei. De ce? 

— Eram curios. 

— Este un detaliu foarte precis şi foarte ciudat. 

— Da, ştiu. lar când ţi-am spus, te-ai uitat la mine de 
parcă aş fi fost nebun. lar apoi te-ai dus ţintă la locuinţa din 
Long Island a acestui ucigaş în serie... 

— Nu era în garaj, spuse Odessa, ci într-o căsuţă veche 
de grădină, în curtea din spate. Un cazan din fier, exact aşa 
cum l-aţi descris dumneavoastră. Mi se pare extraordinar. 

Solomon zâmbi. 

— Acum mă flatezi pentru că eşti avidă să afli mai multe. 

— Dar... de unde aţi ştiut? 

Chiar atunci, două asistente bătură în uşa deschisă din 
spatele Odessei, intrând imediat în încăpere. 

— În regulă, domnule Solomon. 

Odessa simţea că ratase ocazia să afle mai multe. Se 
dădu la o parte, făcându-le loc celor două femei. 

— Aveţi o vizită? întrebă una dintre ele. 

— Contabila mea, răspunse el. Se ocupă de uriaşa mea 
avere. 

Asistenta mai în vârstă zâmbi amuzată. 

— Minunat. 

Odessa rămase în picioare, urmărind cum ele îl ajută pe 
Solomon să se ridice din scaun, punându-l din nou pe patul 
cu rotile. 

Asistenta mai tânără spuse: 

— Aveţi vreun sfat referitor la mersul bursei şi pentru 


e 102 œ» 


noi? Pentru cine poate să investească, ce anume va aduce 
profit sigur în viitor? 

Solomon se aşeză comod între perne şi răspunse: 

— Prostia omenească. 

Asistentele  chicotiră. Odessa simţea că-şi pierde 
răbdarea - avea atâtea să-l întrebe. 

— Merge la un RMN, îi spuse asistenta mai vârstnică. O 
să dureze ceva. 

— E totul în regulă? se interesă Odessa. 

Asistentele rămaseră tăcute, uitându-se la Solomon. 

— Mi-a ieşit prost un test, spuse el. lar doamnele acestea 
profită de orice ocazie ca să mă dezbrace. Ai găsit ceva în 
neregulă la mine acasă? 

— Nu, n-am găsit nimic în neregulă. 

Camera plină cu benzi de magnetofon - cum ar putea să 
deschidă subiectul de faţă cu ele? 

— L-am luat pe Dennis. 

— Pe cine? A, peştele. Sigur. Ai mai furat şi altceva? Ai 
găsit ceva interesant? 

Asistentele îl deconectară de la monitoare, eliberând 
frânele de la roţile patului. 

Dacă păţeşte ceva? Dacă aceasta era ultima şansă a 
Odessei să-i pună întrebările? 

— M-am uitat pe fotografiile de la locul crimei în care am 
fost implicată. Au fotografiat întreaga locuinţă, cum bine 
ştiţi. 

Asistentele se prefăceau că nu ascultă, însă tresăriseră 
când auziseră cuvintele „fotografiile de la locul crimei”. 

— Şi cum ai pus mâna pe ele? se interesă Solomon. 

— Într-una dintre poze... arată asemenea unui alt vas - 
un cazan... în subsol, în spatele unui boiler. În casa lui 
Peters, cea în care locuia familia lui. Ascuns acolo. 
Fotograful a crezut probabil că era un tomberon sau ceva 
de genul ăsta. 

— Ce se afla în cel descoperit de tine? întrebă Solomon. 
În cazanul din Long Island? 

Odessei i se părea ciudat să dea astfel de amănunte de 
faţă cu asistentele, dar o făcu: 


e 103 œ» 


— Oase. Gunoaie. Mărgele, păr. Să fie un fel de altar? 

— Ce fel de oase? Cât de mari erau? 

— Habar n-am. Nu sunt antropolog criminalist. 

— Dar ştii cum arată un os de om. Părea de copil? De 
adult? Este foarte important să ştiu. 

Asistentele îl pregătiseră pentru RMN, însă ezitau să 
plece, complet absorbite de discuţia celor doi. 

— Ne pare rău, însă trebuie să mergem, li se adresă 
asistenta mai tânără şi începu să împingă patul. 

— De ambele feluri, cred, răspunse Odessa. Erau oase de 
om. Unele mari, altele mici. 

— Aşa deci. lar acum, spune-mi, te rog: cum poţi obţine 
oase de om? întrebă Solomon în vreme ce asistentele îl 
scoteau cu pat cu tot pe dir 

În noaptea aceea, acasă, Odessa stătea în faţa 
laptopului, în timp ce un bol cu ramen mâncat pe jumătate 
se răcea lângă ea. 

Linus stătea la biroul lui din dreptul ferestrei, ascultând 
ceva la căşti şi scriind un raport. Era îmbrăcat cu puloverul 
lui tricotat, verde-mentă, de care nu se despărţea niciodată 
în nopţile friguroase. Dacă ai fi ascultat cu atenţie, ai fi 
auzit dinspre căştile lui mari vocea lui Frank Ocean. Cum 
putea să se concentreze să scrie în timp ce asculta muzică? 
Ea ar fi fredonat versurile împreună cu artistul şi n-ar fi 
reuşit să ducă nimic la capăt. 

Linus o urmărea ridicând din când în când privirea către 
geamul întunecat în care se vedea imaginea ei reflectată. 
Odessa ştia şi îi era bine, se simţea iubită. Totuşi, Linus era 
prea îngrijorat. Se aştepta ca ea să clacheze ori se întreba 
cum suportă gândul că ucisese pe cineva? Sau, mai rău, 
dacă îl ucisese pe Walt Leppo din greşeală. 

Odessa nu ştia cum să o scoată la capăt. Adesea se 
surprindea  urmărindu-şi propriul comportament: Par 
normală? Acum - după ce aflase atâtea lucruri noi - îşi 
punea întrebarea asta mai abitir. 

— N-ai de gând să termini supa? întrebă el. 

— Ah, o s-o reîncălzesc mai târziu. E în regulă. 


e 104 œ» 


Linus îi zâmbi. 

— Te uitai în gol. 

— Ştiu. Sunt bine. 

— Ai prefera să vedem un film? 

— Sunt bine, repetă ea. Citeam nişte ştiri. 

Linus îi zâmbi, punându-şi iar căştile pe urechi. Odessa 
reveni la laptop, trecând în revistă rezultatele căutării 
legate de mormintele profanate din New Jersey şi Long 
Island - toate deschise într-o fereastră privată, ca să nu 
apară în istoricul de navigare. 

Începuse să citească despre morminte vandalizate, 
mâzgălite cu graffiti - cele mai multe poveşti proveneau din 
paginile unor ziare locale disponibile pe patch.com. 
Morminte profanate. Pietre de mormânt răsturnate. Vitralii 
furate. Odessa îşi limitase căutarea la evenimentele din 
ultimii cinci ani. 

O relatare îi sărise în ochi. De fapt, era vorba despre o 
serie de întâmplări - un adevărat scandal - despre care 
Odessa îşi amintea vag. „Rămăşiţele copilului-miracol 
furate din mormânt.” Acesta era unul dintre titlurile cele 
mai decente. Povestea începuse cu câţiva ani mai devreme, 
când în presă apăruse un articol ambiguu despre un 
bebeluş din suburbiile oraşului New Jersey, poreclit „Baby 
Mia”. Fetiţa se născuse cu o boală degenerativă cerebrală 
şi iniţial se crezuse că nu va supravieţui mai mult de câteva 
ore. În pofida tuturor prognosticurilor, trăise doi ani şi o 
lună. Cheltuielile medicale ca să fie ţinut în viaţă erau însă 
foarte mari, aşa că un articol dedicat „copilului-miraco!” a 
devenit un adevărat fenomen online. Baby Mia a ajuns un 
hashtag popular în social media. Fotografia fetiţei purtând o 
cordeluţă peste capul bandajat a început să apară în 
vitrinele magazinelor din statul New Jersey, de la Asbury 
Park la Trenton, şi chiar şi în anumite zone din Philadelphia. 
A fost creat un număr special de SMS, compus din şase 
cifre, prin care doritorii puteau dona direct câte zece dolari 
în contul deschis pentru îngrijirea medicală a micuţei. 
Parcurile de distracţii Six Flags Great Adventure şi Story 
Book au organizat câte o serată dedicată strângerii de 


105 œ» 


fonduri, fetiţa fiind de asemenea invitată să arunce pucul în 
joc cu ocazia play-off-ului echipei New Jersey Devils, 
devenind o celebritate locală. După ce Mia a pierdut lupta 
cu boala, jucătorii acestei echipe de hochei au ţinut un 
moment de reculegere în amintirea fostei lor mascote. 

Şase luni mai târziu, mormântul ei, aflat într-un cimitir 
din Allenhurst, a fost profanat, iar sicriul, furat. A fost ştirea 
principală a emisiunilor matinale, iar părinţii îndoliaţi au 
avut parte de o nouă suferinţă. Deşi cazul nu a fost 
niciodată soluţionat oficial, Odessa a descoperit un material 
despre un cartel de droguri destrămat de curând - unde era 
un link spre un articol despre profanări recente de 
morminte. Acolo se pomenea atât de dispariţia sicriului lui 
Baby Mia, cât şi de furtul cadavrului unui bărbat care 
murise în 1977 şi fusese îngropat într-un cimitir din Long 
Island. 

Odessa a căutat şi alte relatări despre cadavre furate şi 
cavouri sparte. Numărul cazurilor era surprinzător de mare. 
Furturi de morminte? În New Jersey? Ştirile de la ora 11. În 
cele din urmă, Odessa a reuşit să se extragă din hăţişul 
internetului, încercând să pună cap la cap ce aflase. 

De ce ar fi profanat cineva mormântul unui copil? Primul 
gând a fost un cult religios, practici voodoo. Membrii 
cartelurilor de droguri adesea venerau nişte sfinţi întunecaţi 
sau zeități obscure ce le-ar fi putut oferi „protecţie” contra 
arestării. Santeria era cea mai cunoscută. 

Dar ce legătură aveau cu măcelurile? Odessa închisese 
browserul de internet mai confuză decât înainte. Lucrurile 
nu se legau în niciun fel... şi, da, rămăsese cu un sentiment 
straniu, de care nu putea scăpa. Însemna ceva. Dar ce 
anume? 

Odessa luă o gură din sifonul cu lămâie. Peştişorul Dennis 
înota în apa proaspătă din acvariul curat aşezat în mijlocul 
mesei. |lnotătoarele lui delicate erau aproape transparente, 
iar maroniul corpului său bătea acum în portocaliu. Odessa 
se întreba cât de aproape fusese peştişorul de moarte 
aşteptându-şi stăpânul să revină acasă. A rememorat apoi 
momentul în care agentul Solomon a fost scos din salon cu 


e 106 œ» 


pat cu tot, şi el aproape de moarte. Dennis părea să se uite 
la Odessa, înotând pe loc înainte să dea din nou ocol 
acvariului. 

În momentul următor, Odessa luă o decizie. 

Avea de scris o scrisoare. 


e 107 œ» 


Către Hugo Blackwood, Esq., 


Numele meu este Odessa Hardwicke. Sunt agent special 
la biroul FBI din New Jersey şi în această perioadă sunt 
detaşată în altă unitate. 

Un coleg, agentul Earl Solomon, mi-a sugerat să vă scriu 
cerându-vă ajutorul într-o anchetă  presantă. Este 
deopotrivă neobişnuit şi neconvențional pentru un agent 
FBI, însă domnul Solomon a insistat, în momentul de fată 
ancheta se află într-un impas. 

Vă scriu în legătură cu două crime violente, care aparent 
nu au legătură una cu cealaltă şi despre care presa a 
relatat pe larg, una în Montclair, statul New Jersey, cealaltă 
în orăşelul Little Brook din Long Island. 

Apreciez enorm orice ajutor din partea dumneavoastră. 


< 108 >» 


Odessa stătea pe unul dintre scaunele de lângă uşa din 
mijloc a vagonului de metrou, ţinând în poală, cu faţa în jos, 
plicul A5 galben-închis în care se afla scrisoarea adresată 
lui „Hugo Blackwood”. Impăturise hârtia o dată - o singură 
dată. Trenul tocmai trecea pe sub râul Hudson, ducând cu 
el navetiştii întârziaţi dinspre New Jersey către Lower 
Manhattan. 

Odessa se simţea bucuroasă că se hotărâse să facă acest 
gest straniu, care de fapt îi trăda disperarea, dar era un 
gest personal, pe care eventual l-ar fi putut nega fără să 
suporte vreo consecinţă. 

A ieşit din staţia de metrou în ploaia torențială anunţată 
de aplicaţia meteo de pe mobil. Şi-a deschis umbrela şi a 
pus plicul în jachetă, ca să-l ferească de stropii de apă. 
Ploaia cădea uşor razant, izbindu-se cu ropot de umbrela 
din plastic şi udându-i gleznele şi manşetele pantalonilor. 
Mergea ţintit prin ploaia care alungase pietonii şi îi 
deturnase pe cei care planificaseră să plece după cafea sau 
în pauza de ţigară. 

Văzând că vântul se înteţeşte şi stropii cad tot mai aprig, 
s-a gândit să aştepte ca urgia să se potolească, însă a decis 
să-şi ducă mica misiune până la capăt. Totul părea ca într- 
un vis. Simţea că nu va ieşi din această transă până nu va 
introduce plicul în cutia poştală, aşa că grăbi pasul şi 
continuă să înainteze către Stone Street prin rafalele de 
vânt şi ploaie. 

În dimineaţa aceea, după ce Linus plecase la slujbă, 
Odessa căutase pe internet locul cu pricina. Stone Street 
era o stradă pavată cu bolovani de râu, de la 1685 - prima 
stradă pietruită din Manhattan, pe vremea aceea insula 
fiind o colonie de fermieri şi neguţători olandezi cunoscută 
sub numele de New Amsterdam -, iar strada purtând 
numele de High Street. Tot pe atunci, Wall Street era de 
fapt un perete din lemn, o barieră protectoare în partea de 
nord a aşezării. A urmat decăderea. Până în anii 1970, 


e 109 œ» 


Stone Street a rămas căzută în uitare. În decada următoare 
s-a degradat şi mai mult, devenind un loc de depozitare a 
gunoaielor, zidurile clădirilor fiind complet acoperite cu 
graffiti. 

Lucrările de reamenajare din zonă au împărţit-o în două 
secţiuni. Cea dinspre est, lungă cât două cvartale şi 
flancată de mansarde recondiţionate şi de depozite 
construite la mijlocul secolului al XIX-lea - după ce Marele 
Incendiu din 1835 distrusese cea mai mare parte din fostul 
New Amsterdam -, a fost transformată în zonă pietonală, 
primind o nouă denumire: Districtul Istoric South Street 
Seaport. Cu pavaj din granit, trotuare din Piatră albastră şi 
stâlpi de iluminat stradal care semănau cu vechile felinare 
cu gaz, strada a fost revitalizată şi preschimbată într-o zonă 
de restaurante, în anotimpurile ceva mai calde clienţii 
putându-se aşeza la mesele de afară. Steagurile mai multor 
ţări, înşirate de la o clădire la alta, fluturau acum deasupra 
unei străzi newyorkeze care te ducea cu gândul la Europa, 
aşa cum nu o făcea probabil nici o altă stradă de pe insulă. 

Partea de vest a rămas deschisă traficului doar într-un 
singur sens, însă clădirile acoperite cu schele şi şantierele 
au transformat trotuarul într-un pasaj inestetic. Nu era 
niciun pieton, doar un camion de livrări, parcat în celălalt 
capăt al străzii, cu luminile de avarie pornite. Odessa a 
trecut de numărul 11, observând că următoarea clădire 
avea numărul 19. A făcut cale întoarsă, cercetând cu 
privirea intrările încadrate cu plăci de granit, însă nu a 
descoperit niciun număr intermediar. Frustrată, s-a gândit 
să se lase păgubaşă - supărată că urmase indicaţiile unui 
bătrân confuz - însă ridicând privirea a remarcat două 
numere aşezate ceva mai sus, pe nişte plăci din piatră 
prinse chiar sub bordura ce separa parterul de primul etaj. 

În locul acela două clădiri se înălţau în paralel, zidul din 
piatră construit între ele fiind abia vizibil între pereţii din 
cărămidă care, ceva mai sus, erau decoraţi cu motive fleur- 
de-lis de culoarea cuprului învechit. 

Acolo, chiar în faţa ei, se afla cutia poştală făcută din 
fontă. Odessa trecuse de trei ori prin dreptul ei, fără s-o 


e 110 œ» 


vadă. Partea exterioară a cutiei era netedă - dar nu pentru 
că ar fi lustruit-o cineva, ci de la patina timpului - şi udă de 
la ploaie. Cum locul era destul de întunecos, fanta abia se 
zărea. 

Odessa se uită în jur, descoperirea cutiei poştale părea 
un act ilicit. A scos plicul din jachetă şi a mai citit o dată 
adresa destinatarului: Hugo Blackwood, Esq. Câţiva stropi 
de ploaie căzuseră deja pe plicul gros, galben-închis, 
împrăştiind cerneala, aşa că Odessa s-a grăbit să introducă 
în fantă scrisoarea. 

S-a mai uitat o dată, suspicioasă, în jurul ei, simțindu-se 
privită. Scena părea desprinsă dintr-un roman de spionaj. 
Strada îngustă era întunecată şi potopită de ploaia care 
trecea razant pe lângă ferestrele fostelor depozite de 
textile. 

N-a apărut nimeni, nu s-a întâmplat nimic. 

S-a îndepărtat, simțind cum i se zbârlesc firele de păr de 
pe ceafă. A ajuns în dreptul unui bar la câteva case 
distanţă, pe celălalt trotuar, şi-a închis umbrela şi a intrat. 
S-a aşezat la o masă aflată lângă fereastră şi a comandat 
un latte. A început apoi să urmărească cu privirea lespedea 
de onix în care era încastrată cutia poştală, greu de văzut 
din locul acela, imaginea ei fiind distorsionată de ploaia 
care continua să cadă. Câţiva oameni cu umbrelele 
deasupra capetelor au trecut grăbiţi prin dreptul acesteia, 
însă niciunul nu s-a oprit. Micul zid din piatră părea să facă 
parte din faţada celor două clădiri alăturate. 

Cum ar fi putut cineva recupera scrisoarea? 

Nimic nu avea sens. 

A aşteptat. Latte-ul era bun, căldura lui cremoasă 
estompând umezeala ploii şi stranietatea circumstanțelor, 
în vreme ce cofeina îi pătrundea în sistemul nervos. Şi-a dat 
brusc seama că se simţea mai bine, sau mai degrabă cât de 
aiurea se simţise în ultimele zile. Faptul că pusese 
scrisoarea în cutia poştală (ba, la naiba, însuşi faptul că 
reuşise să-şi aştearnă gândurile pe hârtie, închizându-le 
într-un plic având o culoare şi nişte dimensiuni precise) de 
pe o stradă veche dintr-un oraş-insulă numărând un milion 


e 1ll œ 


şi jumătate de locuitori reuşise să rezolve ceea ce altfel ar fi 
cerut luni sau poate chiar ani de terapie. 

Poate că tocmai asta încercase agentul Solomon să 
sugereze. Un exerciţiu de gândire care s-o ajute să treacă 
prin această încercare. Poate că „Hugo Blackwood” era o 
stare de spirit. 

Când s-a întors la metrou, ploaia se mai domolise. Trenul 
a ajuns imediat; Odessa a urcat, pornind către locuinţa ei 
din New Jersey în timp ce se gândea la lucruri obişnuite: 
cumpărături, spălatul rufelor, toate acestea având darul s-o 
liniştească. 

S-a repezit până la magazinul Walgreens ca să ia lapte 
pentru cafea, pastă de dinţi şi alte mărunţişuri, apoi a luat-o 
pe jos până la apartament. Proasta dispoziţie încă nu i se 
risipise, însă devenise suportabilă. 

Şi-a lăsat umbrela pe hol, lângă uşă, apoi şi-a agăţat 
jacheta în cuier. 

Un bărbat stătea pe canapeaua ei. 

— M-aţi chemat, spuse Hugo Blackwood. lată-mă. 


Bărbatul avea un păr şi nişte ochi negri ca tăciunele şi o 
piele ca de alabastru. Era slab, aproape sfrijit, însă într-un 
fel elegant şi misterios: semăna cu personajele masculine 
din literatura secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea. 

Purta un costum negru impecabil - simplu, însă perfect 
croit -, o cămaşă neagră fără cravată şi o vestă tot neagră. 
Părea trecut de patruzeci de ani sau poate chiar de 
cincizeci, dar se ţinea bine. În vreme ce o examina, 
bărbatul ţinea în mână una dintre ceştile de ceai ale 
Odessei. 

— V-am citit scrisoarea, spuse Hugo Blackwood cu un 
inconfundabil accent britanic. De fapt, mă aşteptam s-o 
primesc mai devreme... 

Primul gând al Odessei fu Pune mâna pe o armă. Pentru 
prima dată de când îi fusese confiscat, îşi dorea să fi avut 
Glockul la ea. Îşi lăsase cheile în buzunarul jachetei. Uşa 
dinspre hol se afla în spatele ei; la nevoie, ar fi putut ieşi 
din apartament în câteva secunde. 


e 112 œ» 


— Sunt agent FBI, fură primele ei cuvinte. 

Un avertisment şi o ameninţare, în acelaşi timp - doar că 
nu-şi imaginase că le va rosti în propria casă. 

— Ştiu, răspunse el simplu. 

Odessa simţi cum i se înteţeşte respiraţia. 

— Cine sunteţi dumneavoastră? 

— Ştiţi cine sunt. 

Odessa îl fixă cu privirea. 

— Nu. 

— Doar mi-aţi scris, spuse el. Mi-am permis să mă 
autoinvit. 

Cum Odessa nu reuşea să mai spună nimic, bărbatul se 
mulţumi să clatine din cap. 

— Tocmai am pregătit un ceai pentru amândoi, spuse el. 
Sper că nu vă deranjează... 

Odessa se sprijini de perete. 

— Nu aveaţi cum să ajungeţi aici înaintea mea. 

Bărbatul îşi arcui sprâncenele, arătând cu un gest scurt 
canapeaua pe care stătea, dovadă că ajunsese înaintea ei. 

— Cum aţi ajuns aici atât de repede? 

— Prevăd că îmi veţi pune o mulţime de întrebări, spuse 
el. 

— Cum m-aţi găsit? 

— Am văzut numele în scrisoare. 

— Şi ce este... cutia aia poştală? Ce se întâmplă? Cine v- 
a pus să faceţi asta? 

— Dumneavoastră. Cutia poştală e mai degrabă o fantă 
pentru corespondenţă, destul de funcţională chiar şi în 
vremurile acestea. E 

Vremurile acestea? se miră Odessa în gând. In timpul 
schimbului de replici cu musafirul nepoftit, se apropiase 
încet-încet de bucătărie, unde erau cuţitele. 

— Am putea discuta despre problemele pe care le-aţi 
menţionat în invocare? întrebă el. 

— Invocare? repetă Odessa mirată. 

— M-aţi chemat, spuse el. Bănuiesc, prin urmare, că aveţi 
o problemă destul de presantă. 

— Nu, răspunse ea cu indignare în glas. Nu, nu putem 


e 113 * 


v 


Să... 
Ceainicul din bucătărie. Era fierbinte şi încă aburea uşor. 
Nu numai că ajunsese înaintea ei în apartament, avusese 
timp să fiarbă nişte apă... în timp ce ea băuse un latte, 
revenise în cartier cu un PATH şi se oprise la Walgreens 
pentru cumpărături? 

Blackwood îşi dădu seama că pe Odessa o contraria apa 
fiartă. 

— Mi-am adus propriul pliculeţ, precizez: Milky Blue de la 
Mariage Frères, spuse el, sorbind din ceai. Ce-ar fi să vă 
preparaţi un ceai şi să vă aşezaţi, să vă destindeţi puţin? 

Aceste vorbe o făcură pe Odessa să-şi revină. Nu avea 
nevoie să se destindă, ci să afle răspunsuri la întrebări care 
nu-i dădeau pace. 

— Sunt în regulă, mulţumesc, spuse ea. 

— Anumite elemente ale cazurilor pe care mi le-aţi 
descris sunt relevante, spuse el. lar astfel de lucruri se 
petrec câte trei. 

— Aşa a zis şi Solomon, îşi aminti Odessa. 

— Earl, da, nici nu mă mir, zâmbi Blackwood. Faptele în 
sine nu sunt remarcabile, însă sunt interesante la nivel 
abstract. În special fiindcă s-au petrecut separat, într-un 
scurt interval. 

— De unde-l cunoaşteţi pe Earl Solomon? întrebă ea. 

Blackwood inspiră adânc, stânjenit în mod evident de 
întrebare. 

— De unde-l cunosc? 

— De când îl ştiţi? Ce puneţi la cale? Ce naiba se petrece 
aici? 

— Chiar trebuie...? Mi-aţi trimis o... 

— Da, o scrisoare, recunoscu Odessa. Am pus-o într-o 
cutie de lângă Wall Street, în Manhattan, iar după aceea în 
apartamentul meu s-a strecurat un britanic care nu vrea să- 
mi răspundă la întrebări. 

— Earl Solomon ar fi trebuit să vă pregătească mai bine. 
Cum o mai duce dragul de Earl? 

— E pe moarte. A suferit un atac cerebral. Se apropie de 
nouăzeci de ani şi ar fi trebuit să se pensioneze acum 


e 114 - 


câteva decenii. M-am dus la el, iar el m-a trimis la 
dumneavoastră - aşa că trebuie să aflu ce fel de 
escrocherie aţi pus la cale. 

Blackwood mai sorbi o gură de ceai. 

— Se pare că nu v-a spus prea multe despre mine. 

— Nu, domnule, a omis. 

— Înţeleg. Mi-am imaginat că aveţi deja nişte aşteptări. 

— A omis. 

— Tot ce a făcut a fost să vă dea adresa, nu-i aşa? 

— Nu o duce prea bine cu sănătatea. Parcă am 
menţionat asta, nu? Că e pe moarte? 

Blackwood încuviinţă cu o singură mişcare a capului. 

Odessa aştepta să spună ceva. 

— Asta-i tot? Nu sunteţi curios să aflaţi cum o mai duce? 
Fără compasiune, îngrijorare, domnule Blackwood? Doar 
acesta este numele dumneavoastră, nu? 

— Da, acesta este numele meu, domnişoară Hardwicke. 

Atât. Odessa era deja demoralizată şi copleşită de 
situaţie, însă nepăsarea ciudatului individ reuşise s-o irite. 

— E internat în spital. 

— Ce ghinion, spuse Hugo Blackwood. Pentru amândoi. 

Deşi şocată de răspuns, Odessa reuşi să schiţeze un 
zâmbet. 

— Prin urmare, sunteţi destul de apropiaţi. 

— M-a asistat de mai multe ori. Am o părere cât se poate 
de bună despre etica şi calităţile lui profesionale. 

— V-a asistat de mai multe ori? se miră Odessa. Dar 
pentru cine lucraţi dumneavoastră? 

— Pentru cine? Pentru nimeni. 

— Serviciile secrete britanice? O companie de securitate? 

— A, nu. Nu pentru ei. _ 

Odessa încercă să o ia de la capăt. Işi deschise 
legitimaţia FBI şi se apropie de Blackwood, aplecându-se 
către el peste măsuţa de cafea. 

— Asta e legitimaţia mea, da? zise ea, după care îşi puse 
actul înapoi în buzunar. Acum arătaţi-mi-o pe a 
dumneavoastră. 

— Eu nu am una, răspunse el. 


e 115 + 


— Niciun act de identitate? 

Blackwood zâmbi, amuzat probabil de insistența ei. 

— N-aţi vrea mai bine să vorbim despre cazanele acelea? 

Ceva din felul în care bărbatul pronunţase cuvântul 
„cazane”, vocea lui care părea că vine dintr-o altă epocă o 
făcură pe Odessa să bată în retragere. 

— Bine, spuse ea, aşezându-se pe scaunul aflat în faţa 
bărbatului. Spuneţi-mi ce-i cu ele. 

— Ce ştiţi despre Palo? o întrebă Hugo Blackwood. 

— Palo? se miră Odessa. 

— Înţeleg, spuse el. Cazanele reprezintă un element 
esenţial în Palo Mayombe, o religie întunecată care s-a 
născut în secolul al XVI-lea, pe vremea comerţului spaniol 
cu sclavi. Cazanul este înconjurat de tot felul de obiecte cu 
caracter religios, precum şi alte obiecte totemice 
aparţinând destinatarului - sau subiectului - descântecului. 

— Descântec? repetă Odessa. 

— Descântec. Dorinţă. Blestem. O invocaţie - poate purta 
oricare alt nume. Pentru ca ea să fie încununată de succes 
şi să capete toată forţa posibilă, adesea persoana care o 
rosteşte, o preoteasă în cele mai multe cazuri, se foloseşte 
în timpul ritualului Palo de diverse lucruri care au legătură 
cu moartea: leşuri de animale, de păsări. Oase de om. 

Pe măsură ce Blackwood vorbea, Odessa îi făcea în minte 
profilul. Să fi fost un profesor de religie? Un expert în ştiinţe 
oculte? 

— Înţeleg ce spuneţi, zise ea. Am fost eu însămi martora 
lucrurilor despre care vorbiţi. Ceea ce nu înţeleg este dacă 
aceşti ucigaşi sunt nişte adepţi ai religiei Palo... sau 
victimele vreunui blestem? 

— Nu e atât de simplu. Ceea ce tocmai am descris este o 
religie, ceva ce nu vă e familiar, dat fiind că în această 
parte a lumii nu se practică. Totuşi vorbim despre o religie 
care are mii şi mii de susţinători şi practicanți - nu sunt nici 
ucigaşi, nici victime ale unor ucigaşi. Palo Mayombe, în 
sine, este un sistem de credinţe şi, ca atare, nu i se poate 
reproşa nimic. 

— OK... încuviinţă Odessa, nedumerită. Atunci despre ce 


e 116 œ» 


vorbim? 

— S-ar putea ca la mijloc să fie vorba despre forţe mai 
întunecate. Palo este o credinţă dinamică, având legătură 
cu nişte curenţi subterani ai naturii insuficient exploraţi. 
Orice biserică poate fi coruptă. Ceremonia de invocare se 
poate să fi fost confiscată de vreo entitate străină, care-şi 
urmăreşte propriile țeluri. 

Odessa simţea că logica lui începea să se clatine. 

— Entitate? 

Hugo Blackwood oftă şi mai luă o gură de ceai. 

— Sunt doar câteva. Fiecare religie are câte un nume 
pentru ele, însă există o taxonomie fundamentală, în sensul 
că nu sunt mai mult de treizeci şi cinci de feluri. 

Blackwood rostise toate astea firesc. Singurul motiv 
pentru care Odessa nu izbucnise în râs era acela că 
aiurelile alea o intrigau. Bărbatul o intriga. Relaţia lui cu 
Earl Solomon - sau chiar lipsa ei - o intriga. 

— Cred că mai pregătesc nişte ceai, spuse ea ducându-se 
spre bucătărie. 

Scoase din bufet o cană Starbucks care făcea reclamă 
oraşului Newark (o cumpărase tocmai pentru ironie) şi 
aruncă în ea un pliculeţ cu ceai din plante, apoi o umplu cu 
apă de la robinet. 

— Cele mai multe entităţi îşi au originea în Mesopotamia, 
continuă Blackwood. Unica lor rațiune de a fi este să 
vatăme, să erodeze sau să distrugă orice lucru bun de pe 
această lume... 

Odessa introduse ceaşca în cuptorul cu microunde şi 
apăsă butonul „30 de secunde”. 

— Vă rog, nu faceţi asta, spuse Blackwood. 

Odessa îşi întoarse privirea către el. 

— Ce să nu fac? 

— Ceea ce faceţi. 

Odessa îşi dădu seama că se referea la cuptorul cu 
microunde, nu agrea că nu îşi fierbea apa în ceainic, cum 
procedase el. 

— E mai rapid aşa, spuse ea. 

Blackwood pufni nemulţumit - ceva între un oftat şi un 


e 117 œ 


mormăit. 

— Rapidă e şi o decapitare. 

Cuptorul cu microunde scoase un bip, iar Odessa luă 
cana cu apă fierbinte, începând să amestece în ea cu o 
linguriţă. 

— Trebuie lăsat la infuzat, spuse Blackwood. 

— Hmm, făcu ea şi se aşeză la loc pe scaun. Nimeni nu 
are timp de aşa ceva. 

Observă că Blackwood încă o privea de parcă tocmai 
comisese o atrocitate. 

— Dumneavoastră mâncaţi pliculeţul de ceai după ce 
terminaţi de băut ceaiul? 

— Pliculeţul este o invenţie modernă. O scurtătură a 
gestului de a turna apă peste ceai, de a fierbe combinaţia şi 
de a strecura la urmă frunzele. Evitaţi tot acest proces, 
sacrificând plăcerea de dragul rapidităţii. 

Odessa clătină din cap, luând o gură de ceai şi savurând 
disprețul lui superior. 

— E bun, spuse ea, lăsându-se pe spătarul scaunului. 

— Aceste entităţi, continuă Blackwood, care răspund la 
mai multe nume, favorizează anumite ritualuri. 

— Favorizează? se miră Odessa. Ce vreţi să spuneţi? 

— Aceeaşi entitate poate apărea în Palo sau în timpul 
unei exorcizări catolice, sub un alt nume, îi explică 
Blackwood. Le place să joace diverse roluri. Să mintă. Să se 
prefacă. Să stârnească emoţii. E ca şi cum ai roti butonul 
unui radio în jurul unei anumite frecvenţe. Entităţile se 
„acordează” cu ceea ce simt ele că le place la un moment 
dat. 

— Sunteţi profesor de religie sau ceva de genul ăsta? 

— Ceva de genul acesta, răspunse el. 

— Aţi mai avut de-a face cu cazuri similare? 

— De multe ori, de prea multe ori, în prea multe locuri. 
Nu se sfârşeşte niciodată. Entităţile sunt Yin şi... am putea 
spune că eu sunt Yang. 

— Sună ca un răvaş din plăcintă - de unde ştiţi toate 
astea? 

— Din experienţă. Păreţi a fi agent debutant. 


< 118 + 


— Aproape, spuse ea ofensată. Lucrez în Birou de puţină 
vreme. 

— Şi Solomon a fost cândva un agent debutant, spuse 
Blackwood, aruncând o privire prin apartamentul ei de 
parcă i-ar fi citit CV-ul. Bănuiesc că oamenii trebuie să 
pornească de undeva când îşi formează clientela. 

— „.„clientela? repetă ea, neînţelegându-l. 

— La Biroul acela. 

— Sunt agent special, e o titulatură. Nu sunt... un 
reprezentant. 

— Un agent este un om de legătură, din câte înţeleg eu. 
Un emisar, un instrument. Un reprezentant, aşa este, al 
Biroului de Investigaţii. 

Odessa era aproape amuzată. 

— Cum de agentul Solomon nu v-a explicat asta 
niciodată? Noi nu suntem nişte mijlocitori. Nu avem clienţi. 
Clienţii noştri sunt poporul american, întreaga naţiune. 

— Sunteţi agentul unei instituţii care investighează. Cred 
că vorbim despre acelaşi lucru. 

— Nu, nu vorbim despre acelaşi lucru. Eu sunt ofiţer 
însărcinat cu aplicarea legii, un agent al Guvernului 
Federal. Am depus un jurământ... iar dumneavoastră 
sunteţi... încă nu ştiu ce. 

— Eu sunt Hugo Blackwood. Avocat, dacă la asta vă 
referiţi. Cu foarte multă vreme în urmă. 

— Avocat, rosti ea. Şi eu sunt avocat. Şi, dacă îmi 
permiteţi, cum aţi pătruns aici? întrebă Odessa, începând 
din nou să fie copleşită de stranietatea întrevederii. 

— Ah, uşa, îşi aminti el. 

— Da, uşa. Are două încuietori. 

— Aşa este, are. Le-am deschis pe amândouă. 

Odessa se gândi o vreme la vorbele lui Blackwood, apoi 
spuse: 

— Un hoţ manierat tot un hoţ rămâne. 

— Nu am venit aici cu intenţia de a fura ceva. Mai bine 
revenim la subiectul care ne presează. Cred că m-aţi putea 
ajuta, într-o anumită măsură. 

— Da, haideţi să revenim la subiectul care ne presează... 


< 119 œ» 


însă nu vă pot ajuta în niciun fel. V-am scris la sugestia 
agentului Solomon, care credea că dumneavoastră m-aţi 
putea ajuta să-mi dau seama ce se petrece. 

— Pentru tine este foarte important să nu pari în niciun 
fel supusă sau inferioară, nu-i aşa? 

Odessa îşi încrucişă mâinile la piept, privindu-l curioasă 
pe bărbatul din faţa ei, încă neştiind cum să-l abordeze. Tot 
felul de replici isteţe, în doi peri, îi treceau prin cap, însă 
Hugo Blackwood făcuse doar o observaţie - nu intenţionase 
s-o jignească. 

Odessa se ridică din nou în picioare. 

— Vreau să vă arăt ceva. 


Odessa deschise articolele despre furturile din morminte 
pe care le salvase în laptop. Când puse laptopul în faţa lui, 
Hugo Blackwood se lăsă pe spătarul canapelei, nici măcar 
nu voia să-l atingă. 

— Văd că vă pricepeţi să operaţi maşinăria, spuse el. 

— Nu sunteţi fan Apple? întrebă ea. 

Blackwood se uita chiorâş de parcă ar fi fost prima dată 
în viaţa lui când vedea un text pe un ecran LED. Trecu rapid 
prin materialele despre „Baby Mia”, apoi prin articolul 
despre bărbatul care murise în 1977. 

— Ai putea să... unde a dispărut primul document? 
întrebă el, cu frustrare în glas. 

— lată-l, spuse Odessa răsucind MacBookul cu faţa către 
ea, deschizând din nou articolul cu pricina şi rotind laptopul 
la loc. Înţeleg că sunteţi un luddit. 

— Luddit? o privi Blackwood mirat. Dacă vă referiţi la 
protestul acela de la începutul secolului al XIX-lea, în care 
nişte muncitori textilisti şi-au distrus războaiele de ţesut 
temându-se să nu fie înlocuiţi cu nişte muncitori mai prost 
plătiţi şi mai puţin calificaţi - atunci nu. Accept cu dragă 
inimă ideea de uzură morală. Dar, dacă e vorba de 
înţelegerea modernă, greşită, a acelui protest, prin care 
este asociat cu o anumită aversiune faţă de progresul 
tehnologic în general - atunci da. 

— De aici scrisoarea pe hârtie, pusă într-un plic de 


e 120 œ» 


anumite dimensiuni şi introdusă într-o fantă dintr-o placă 
de piatră aflată undeva în Manhattan. Ştiţi că acum se 
transmit SMS-uri pe mobil, nu? 

Văzând că el îi ignoră comentariul, Odessa zâmbi. 
Blackwood continuă să citească pasaje din articol. 

— Informaţiile pe care le oferă această ştire sunt 
promițătoare. Această fetiţă, „Baby Mia”, suferea de o 
boală degenerativă la creier. Unii ar putea vedea în 
rămăşiţele ei ceva magic sau vrăjit, dat fiind că a trăit atât 
de mult faţă de cât estimaseră doctorii. Articolul nu 
menţionează data la care s-a născut, însă apare în 
fotografia pietrei de mormânt şi, dacă o scazi din data 
morţii, afli că a trăit exact 777 de zile. Un specialist în 
numerologie ar considera acest număr ca fiind extrem de 
norocos. 

— Şapte-şapte-şapte? spuse Odessa, impresionată de 
viteza cu care el făcuse calculul. 

Hugo Blackwood se ridică în picioare, lăsându-şi ceaiul 
neterminat şi pregătindu-se să plece. Statura lui o surprinse 
pe Odessa, ca şi supleţea şi postura elegantă. 

— Trebuie să stăm de vorbă cu profanatorii de morminte, 
zise el. 

— Cu cine? 

— Cu cei care au dezgropat rămăşiţele copilului, probabil 
că va trebui să-i mituim. In articol se menţionau câteva 
arestări. Va trebui să-mi mijlociţi o întâlnire cu unul dintre 
ei, dacă nu cu amândoi. 

— Să mijlocesc? repetă ea. Staţi aşa. Eu nu „mijlocesc” 
nimic. Dacă aveţi de pus vreo întrebare legată de o 
investigaţie, ar trebui să stăm de vorbă cu poliţiştii care s- 
au ocupat de caz, mai ales dacă deţinem informaţii care ar 
putea să-l implice pe suspect. 

— Inţeleg, spuse el. Asta aţi făcut când mi-aţi trimis 
scrisoarea? 

Odessa se ridică şi ea. Se săturase să fie luată peste 
picior de ciudatul care i se furişase în apartament. 

— Agentul Solomon mi-a sugerat să iau legătura cu 
dumneavoastră. 


e 121 œ» 


— Şi aţi acceptat această sugestie din două motive, 
spuse Blackwood. Căutaţi nişte răspunsuri. Apoi era ceva 
personal. Aşa că aţi făcut acest pas neobişnuit, 
contactându-mă. Cum v-aş putea ajuta să înţelegeţi? Dacă 
aceasta ar fi fost o investigaţie oarecare, n-aţi avea nevoie 
de serviciile mele. Doar că aici este vorba de mai mult 
decât o investigaţie criminalistică, ştiţi asta. 

„Convingător, însă în continuare problematic”, gândi 
Odessa. 

— Din ce-mi spuneţi, nu pot decât să trag concluzia că ar 
trebui, din punct de vedere legal, să fac un pas înapoi şi să 
vă las loc de acţiune. Aşa a procedat agentul Solomon? Ca 
să-l ajutaţi să-şi ducă la capăt investigaţiile, continuă ea să- 
| preseze. 

— Mă tem că vă înşelaţi. E/mă ajuta pe mine. 

— Mi-e greu să-mi imaginez cum puteaţi să lucraţi 
împreună. 

— Aveţi oarecum dreptate... pentru că vreme 
îndelungată el s-a aflat pe urmele mele, spuse Blackwood, 
schiţând un zâmbet. Fără succes, aş zice. Unele dintre 
parteneriatele mele cele mai fructuoase s-au legat cu 
oameni care iniţial voiseră să mă ucidă. Să purcedem 
aşadar? 

Odessa ezită, dorind să dea toate cărţile pe faţă. 

— Mai e ceva ce ar trebui să ştiţi. Sunt suspendată 
administrativ până la concluziile anchetei având ca obiect 
prima serie de crime despre care v-am scris. Sunt trasă pe 
linie moartă şi probabil nu voi mai fi agent FBI pentru prea 
multă vreme. 

Blackwood nu păru afectat de mărturisirea ei. 

— Mi-aţi arătat legitimaţia. 

— Da. 

— Sunt sigur că va fi suficientă. 


e 122 œ» 


Uşile ascensorului s-au deschis, dezvăluind ieşirea către 
subsolul de serviciu al hotelului Lexington Regal din Murray 
Hill. Odessa a luat-o pe un culoar îngust, pe lângă 
cărucioarele de curăţenie aliniate de-a lungul peretelui din 
stânga. Era urmată de Hugo Blackwood, amândoi luându-se 
după zgomotul unui utilaj industrial şi glasul unui bărbat 
care cânta, în falset, rap spaniol. 

De îndată ce au cotit la stânga, Odessa a simţit căldura 
artificială a unei spălătorii. Patru maşini de spălat uriaşe 
duduiau una lângă alta, faţă în faţă cu tot atâtea uscătoare, 
toate cele opt maşinării compunând o simfonie ciclonică 
monotonă. O femeie cu aspect sud-american, purtând o 
vestă maro cu logoul Lexington Regal, supraveghea o 
maşină de împăturit din care ieşeau pe bandă rulantă 
prosoape de hotel albe şi subţiri, pe care le stivuia într-un 
cărucior ce avea într-o parte o acoperitoare de pânză. Un 
bărbat cu spatele la ei fredona şi se balansa pe ritmul 
muzicii pe care o asculta la nişte căşti masive, în faţa 
publicului compus din toate acele maşini. 

Probabil că îi simţise apropiindu-se, deoarece s-a întors 
cu faţa către ei, dându-şi jos căştile şi lăsându-le să-i atârne 
în jurul gâtului. 

— ...pot ajuta cu ceva? întrebă el. 

— Mauro Esquivel? i se adresă Odessa. 

— Da, eu sunt. 

Odessa îi arătă legitimaţia FBI. 

— Aş dori să vă pun câteva întrebări. 

Văzând scena, femeia cu vesta maronie spuse „OK, pa” 
şi opri maşina de împăturit prosoape, grăbindu-se să iasă. 

Mauro se uită neliniştit la Odessa şi la Blackwood. 

— Ce fel de întrebări? 

— Nu ai intrat în niciun fel de bucluc, îl linişti Odessa. 
Vrem doar să-ţi punem câteva întrebări legate de ceva din 
trecut. 

Nişte lumini  pâlpâiră. Mauro se apropie de un 


e 123 œ» 


întrerupător temporizat şi resetă timpul la trei minute, apoi 
se întoarse în profil, privindu-i pe cei doi cu coada ochiului. 

— Cum m-aţi găsit? 

— Prin poliţista responsabilă cu supravegherea după 
eliberarea ta condiţionată. Este foarte mulţumită de 
progresele tale. 

— Ar face bine să fie, spuse el. Doar muncesc pe brânci. 

Mauro îi aruncă lui Blackwood o privire piezişă, de parcă 
ar fi simţit o vibraţie stranie venind dinspre bărbatul acela 
slab, în costum scump. Odessa simţea acelaşi lucru legat 
de Blackwood. 

— Aş putea să vă ajut să nu pierdeţi vremea, spuse 
Mauro. Cred că vreţi să mă convingeţi să dau numele unor 
oameni. Mă tem că nu pot face asta. Mai bine arestaţi-mă, 
anulaţi-mi eliberarea condiţionată. Nu merită să-mi risc 
pielea, viaţa copilului şi a familiei mele din Argentina. Aşa 
că lăsaţi-o baltă. 

— Întrebările noastre nu au legătură cu condamnarea ta 
pentru trafic cu narcotice. Cel puţin nu una direct replică 
Odessa. 

— Dacă este vorba despre acte, să ştiţi că am cetăţenia 
americană, sunt născut aici. 

— Repet, nu am venit să te hărţuim, spuse Odessa. 

Mauro chicoti. 

— Bine. Atunci despre ce e vorba? Şi cine e sfrijitu' ăsta? 

— Nici eu nu prea ştiu, răspunse Odessa. 

Hugo Blackwood interveni: 

— Vrem să aflăm câteva informaţii legate de mormântul 
pe care l-ai jefuit. 

Mauro se albi la faţă, începând să se bâlbâie. 

— Uitaţi care-i treaba: chestia aia a fost o greşeală. M-am 
lăsat prins în ceva nasol şi oricum, totul s-a întâmplat cu 
multă vreme în urmă. 

— Aşadar nu a ta a fost ideea să dezgropi sicriul fetiţei? îl 
întrebă Blackwood. 

Mauro se strâmbă, de parcă tocmai ar fi fost forţat să 
atingă sau să guste ceva scârbos. 

— Nu vreau să vorbesc despre asta. A fost o greşeală, 


e 124 œ» 


da? Fapta aceea nu mă reprezintă. 

— Ai zis că ai şi tu un copil, spuse Odessa. 

Mauro se grăbi să încuviinţeze. 

— A fost o greşeală, da. Ştiu să deosebesc răul de bine. 

Blackwood făcu un pas spre el. 

— Însă atunci a fost mai mult de-atât. 

Mauro nu-l contrazise. Îl privea pe Blackwood cu teamă, 
preferând să-i răspundă Odessei. 

— Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat, dar mi-am ispăşit 
pedeapsa... şi de ce aţi venit la mine la slujbă să mă 
hărţuiţi cu astfel de întrebări? 

Urmărindu-i reacţia, Odessa îşi dădu seama că teama lui 
nu mai avea de-a face doar cu faptul că îl căutase la slujbă 
un agent FBI. Era absolut înfricoşat să vorbească despre 
subiect. 

— Trebuie să ştim de ce-ai făcut-o. Pentru cine ai făcut-o. 
Te asigur că discuţia noastră va rămâne între noi, spuse ea. 

Mauro scutură din cap şi îşi întinse încheieturile, de parcă 
ar fi cerut să i se pună cătuşe. 

— Duceţi-mă la poliţie. Arestaţi-mă. 

— Ai prefera să te întorci la închisoare în loc să ne spui? 

— Luaţi-mă! repetă el extrem de agitat. 

Odessa se răsuci către Blackwood. Evident că nu avea 
cum să-l aresteze pe Mauro. Ideea era să-l facă să 
vorbească, însă tocmai atinseseră o coardă extrem de 
sensibilă, iar situaţia părea să fi ajuns într-un impas. 

Blackwood nu se uită la ea, ci continuă să-l privească 
ţintă pe Mauro - în vreme ce acesta se străduia din 
răsputeri să nu se uite la britanic. 

Apoi Odessa auzi un foşnet şi îşi imagină că femeia 
revenise în încăpere. Zgomotul venea dinspre un coş mare 
din pânză, pe roţi, plin cu cearşafuri murdare. Acesta era 
mai mare decât cărucioarele de curăţenie şi părea să 
conţină zeci de cearşafuri şi cuverturi. Cu siguranţă puteai 
ascunde un om acolo, acoperindu-l cu rufe. 

Şi tocmai aşa ceva părea să provoace foşnetul acela. 
Cineva - ceva - se foia sub cearşafuri. Odessei i se păruse 
chiar că observă ceva mişcându-se. 


e 125 œ» 


Şi Mauro auzise zgomotul, pentru că acum se uita ţintă la 
coşul de rufe. Argentinianul făcu doi paşi înapoi, 
apropiindu-se de Odessa. 

Hugo Blackwood însă nu se uitase nici măcar o clipă în 
direcţia aceea, privirea lui cercetând chipul lui Mauro. Un 
amănunt care nu-i scăpase  Odessei. Blackwood se 
comporta de parcă nu ar fi auzit nimic venind dinspre coşul 
uriaş. 

— Rahat... făcu Mauro înghițind în sec şi ştergându-şi 
gura cu dosul palmei. 

În mod evident intrase în panică. 

— Bine, ascultați. Vă voi spune, însă după aceea va 
trebui să mă protejaţi. 

Odessa se uită la Blackwood, care rămăsese absolut 
impasibil, apoi îşi întoarse din nou faţa către Mauro, având 
şi ea grijă să se ţină la distanţă de coş. 

— Vorbeşte, spuse ea profitând de moment. 

— E adevărat că am făcut ceea ce am făcut, şi nu-mi 
caut scuze, zise Mauro. Nu a fost vorba despre bani, ci 
despre ceva fără însemnătate. Nu voiam să fac rău cuiva. 
Apoi însă... lucrurile s-au schimbat şi mi-am dat seama că 
de fapt era vorba despre a face rău cuiva. Insă deja eram 
implicat prea tare în povestea aia. Eram damnat. 

Odessa observase că, deşi nu era dispus să povestească 
şi dată fiind autoanaliza pe care şi-o făcea, subiectul îl 
chinuise vreme îndelungată pe Mauro. 

— Când crezi că eşti deja damnat, toate speranţele ţi se 
năruie, nu-i aşa? Totul devine o chestiune de timp. Câţiva 
dintre tipii pe care îi cunoşteam erau adepţi ai religiei Palo. 
Avea sens. Era ca o aură protectoare. Mie mi-a folosit, am 
ieşit din nişte încurcături din care de fapt nu ar fi trebuit să 
ies. M-a ajutat să răzbat. Apoi... apoi am întâlnit pe cineva 
care mi-a spus că aş putea merge chiar mai departe. Puteri 
supranaturale. Să săpăm un mormânt, spunând că trupul 
îngropat acolo aparţinea unei sfinte. O fetiţă care avea 
puteri magice tămăduitoare. Aşa că am acceptat s-o facem. 
Eu cu un tip ne-am drogat şi am făcut-o. Şi asta ar fi trebuit 
să fie tot - însă n-a fost. A urmat o ceremonie în care s-au 


e 126 œ» 


folosit oase şi alte rahaturi. Prea intens pentru mine, dacă 
mă-nţelegeţi. Prea... cum îi zice? Când te joci cu religia, dar 
sari calul. 

— Un sacrilegiu? 

Mauro aprobă. 

— Aşa că m-am cărat. Numai că totul s-a întors împotriva 
mea. Din noaptea aia, parcă se aruncase un blestem 
asupra mea, eram însemnat. Norocul meu se sfârşise. Mă 
pusesem cu chestii rele. 

— Cine a fost persoana aceea? întrebă Odessa. Cine a 
venit cu ideea să profanaţi mormântul lui Baby Mia? 

— Nu... nu pot face asta. Am reuşit să ies din belele şi 
vreau să rămân aşa. Vouă vă e uşor să daţi buzna şi să 
spuneţi Vrem doar să aflăm asta şi ailaltă. Nu, nu vreţi doar 
să aflaţi una-alta. Vreţi să-mi pun gâtul sub ghilotină, asta 
vreţi... _ 

— Te vom proteja, spuse Odessa. lţi garantez. 

— Nimeni nu mă poate proteja, îi răspunse Mauro. Dacă 
vorbesc, sunt un om mort. 

Lumina din încăpere se stinse, iar Mauro se apropie de 
întrerupător. Apoi se auzi din nou foşnetul acela. În coşul de 
rufe - mai puternic de data aceasta. De parcă ceva ar fi 
încercat să se ridice. Odessa îl auzise şi ea. Mauro devenise 
din nou extrem de agitat. Blackwood însă rămăsese 
nemişcat, impenetrabil. Mauro ar fi vrut să plece, însă nu se 
simţea în stare. Rufele se mişcară din nou. 

— Tu nu eşti poliţist, spuse Mauro aruncându-i lui 
Blackwood o privire care exprima deopotrivă ură şi groază. 
Ce-ai adus pe capul meu? i se adresă el apoi Odessei. 

— Spune-ne unde să ne ducem de aici şi toată lumea se 
întoarce la ale ei, spuse Blackwood. 

— Diavole, şopti Mauro către britanic. 

Continuă apoi să bâiguie mai multe cuvinte în spaniolă, 
dar Odessa nu înţelese nimic. 

Blackwood continuă să vorbească, cu un glas şi mai stins: 

— O fetiţă de doi ani, Mauro. Care şi-a găsit odihna 
veşnică. Până când ai deranjat-o tu. 

Mauro aruncă o ultimă privire către coşul cu rufe şi, cu o 


e 127 œ» 


voce tremurătoare, le spuse celor doi tot ce voiau să afle. 


Afară, Odessa aşteptă să se îndepărteze de portar şi îl 
opri pe Blackwood la câţiva paşi de intrarea hotelului. 

— Ce-a fost asta? întrebă ea, simțind că nu mai poate să- 
şi ţină gura. Ce s-a petrecut acolo? 

— Aţi putea fi atât de amabilă să vă folosiţi încă o dată 
telefonul mobil ca să ne chemaţi un mijloc de transport? 
întrebă Blackwood. 

Odessa nu cedă. 

— Spuneţi-mi doar cum aţi produs zgomotul acela în 
spălătorie. E un truc, un număr de ventriloc sau ceva de 
genul ăsta? V-aţi jucat cu vocea după cum aţi vrut? Sigur 
aţi făcut ceva acolo... 

— Domnul Esquivel crede că am făcut, spuse Blackwood. 

— Era convins că din rufele acelea murdare urma să se 
ridice cadavrul-fantomă al unei fetiţe de doi ani. 

Blackwood o privi, cu o sprânceană uşor ridicată. 

— Aţi putea să vă activaţi telefonul? Trebuie să ajungem 
în Newark înainte de lăsarea serii. 


e 128 œ» 


Magazinul botanic se afla la câteva străzi de staţia de 
metrou Penn din Newark, având o mică vitrină înghesuită 
între un fost magazin non-stop de saltele, acum cu 
obloanele trase, şi o tagueria cu livrare exclusiv la pachet, 
cu semnul „NO BANO”. 

Înainte ca Blackwood să intre, Odessa îl opri în dreptul 
unui telefon public avariat. 

— Avem nevoie de un plan, spuse ea. De un scenariu. 

— Cum adică? se miră el. 

— Ca să intrăm, îi explică ea. În mod evident suntem 
nişte intruşi. Acesta este un magazin de obiecte religioase 
din America Latină, iar noi arătăm ca nişte turişti aterizaţi 
direct din Fort Lee”. Avem nevoie de o poveste, trebuie să 
ne integrăm cumva în peisaj... 

— Nu, spuse Blackwood. Nu trebuie. 

Spunând aceasta, puse mâna pe clanţă şi deschise uşa 
nonşalant. O bătrână, cu chipul marcat de trecerea timpului 
şi părul cărunt strâns într-un coc, stătea într-un scaun 
pliant, chiar în dreptul uşii. Se opri din rugăciunea pe care 
tocmai o şoptea şi îşi înălţă privirea, urmărindu-i cu ochii ei 
mari, căprui, pe cei doi. Odessa îi adresă un zâmbet, însă 
bătrâna nu i-l întoarse. 

Magazinul era strâmt şi lung ca un coridor. O femeie din 
spatele tejghelei din stânga îi salută binevoitoare. 

— Bună ziua, bună ziua! Bine aţi venit. 

Femeia era o negresă înaltă, purta un şorţ peste rochie, 
ceea ce părea ciudat, iar pe cap un turban alb, din bumbac. 
Le zâmbea larg, iar în mână ţinea şiragul de mărgele la 
care tocmai lucra. 

— Bună ziua, mulţumim, răspunse Odessa văzând că 
Blackwood tace. 

— Vă rog, aruncaţi o privire. Vă pot răspunde la orice 


* În engl. în orig., botanica - (în Statele Unite) magazin în care se vând 
ierburi de leac și alte remedii tradiţionale, precum și obiecte cu caracter 
religios (N. t.). 
7 Numele unei baze militare din statul american Virginia (N. t.). 

< 129 


întrebare. 

— Mulţumesc, spuse Odessa, observând că fiecare 
articulaţie a degetelor femeii era împodobită cu câte un 
piercing în formă de perlă. 

Era un loc unde turiştii interesaţi de spiritualitate îşi lăsau 
banii. Odessa nu mai intrase niciodată într-un astfel de 
magazin, aşa că se îndepărtă de Blackwood ca să se uite la 
produsele expuse. 

Pe peretele din stânga se aflau rafturi pline cu mărfuri 
etichetate, printre care se distingeau nişte lumânări 
multicolore înalte, în recipiente din sticlă decorată. 
Borcănaşe din plastic cu diverse mirodenii, ierburi, grăunţe 
sau rădăcini. Pe alte rafturi erau cărţi, broşuri, pietre şi 
cartonaşe cu rugăciuni şi îndemnuri pozitive. În colţul cel 
mai parfumat al magazinului se aflau uleiuri, săpunuri şi 
răşini folosite în diverse practici religioase sau magice. 

Un raft mai mic era rezervat uleiurilor pentru masaje 
erotice şi descântecelor de dragoste. Tot acolo îţi săreau în 
ochi nişte lumânări în formă de vagin sau de penis. Pe un 
raft mai sus erau lumânări şi uleiuri de baie cu proprietăţi 
tămăduitoare, poţiuni de îndepărtat farmecele şi deochiul 
sau pentru atragerea persoanei iubite ori a banilor. Lângă 
lumânările aducătoare de noroc şi bogăţie se aflau altele, 
pentru probleme de natură juridică. Pe nişte lumânări roşii 
din ceară, având forma unor personaje cufundate în 
rugăciune, scria „Ofrande pentru strămoşi”. Fascinată de 
toate acestea, Odessa reveni în partea din faţă a 
magazinului, unde persoanele înclinate către misticism 
găseau tot ce aveau nevoie. Acolo se afla o masă dedicată 
spiritului „La Madama”, patroana sclavelor, înfăţişată ca o 
negresă care purta veşminte întunecate şi ţinea în mână o 
mătură. Pe cap avea un fel de turban pe care ţinea un vas 
fără capac, dedicat ofrandelor. Lângă statuetă era un 
buchet de gălbenele. Toate acestea nu erau de vânzare, ci 
alcătuiau un fel de altar. Pe masă se mai aflau două farfurii 
pe nişte şervete din mătase, în care erau bucățele de 
pâine, bomboane mentolate, monede, petale ofilite de 
trandafir şi nişte bancnote de un dolar legate cu sfoară. Un 


e 130 œ» 


cartonaş scris de mână îi avertiza pe clienţi: 


Lăsaţi-vă ofranda. Primiti o binecuvântare. 
Nu atingeti nimic de aici. 


Odessa auzi deodată glasuri şi îşi dădu seama că 
Blackwood intrase în vorbă cu femeia de la tejghea, aşa că 
se grăbi să li se alăture. 

Blackwood tocmai îi spunea: 

— O căutăm pe proprietara acestui magazin. 

— V-am mai spus, proprietara nu este disponibilă. Vă pot 
însă ajuta cu oricare dintre produsele expuse. 

— Ce se află în încăperea din spate? întrebă el. 

Femeia continua să zâmbească. 

— Un birou privat, dedicat ghicitului de tot felul. 

— Atunci am vrea să ne ghicească şi nouă cineva, spuse 
Blackwood. Asociata mea, domnişoara Hardwicke, ar dori 
să beneficieze de o consultaţie spirituală. 

— Consultaţiile şi prezicerile se fac numai cu programare. 

— E cineva pe listă înaintea noastră? 

— Nu... răspunse femeia. 

— Văd că aţi afişat preţurile în spatele tejghelei, spuse 
Blackwood şi scoase un teanc de bancnote din buzunar, 
extrăgând două bancnote de cincizeci de dolari. Poftim. 

Odessa se simţi datoare să intervină: 

— Domnule Blackwood, am putea sta puţin de vorbă? 

Femeia luă bancnotele, apoi se uită dincolo de Odessa, 
către partea din faţă a magazinului, spunând ceva într-un 
dialect creol. Bătrâna se ridică încet din scaunul ei pliant şi 
încuie uşa de la stradă, întorcând cartonul pe care scria 
CONSULTAŢIE SPIRITUALĂ ÎN CURS. VĂ RUGĂM, REVENIŢI 
PESTE UN SFERT DE ORĂ. 

— Dar eu nu vreau să mi se ghicească, îi spuse Odessa 
lui Blackwood. 

— Haideţi, haideţi, o zori el către camera din spate. 

Bătrâna se strecură pe lângă Odessa, lăsând în urma ei 
un iz de cenuşă. Işi flutură în direcţia ei degetele încovoiate 
de artrită, în vreme ce poalele halatului i se târau pe podea. 


e 131 >» 


Odessa nu prea înţelegea ce urmărea Blackwood, însă 
ştia că nu avea de gând să rămână în ceaţă, aşa că intră pe 
uşa lângă care se aflau o mulţime de amulete şi talismane. 

Încăperea din spatele magazinului arăta ca un depozit şi 
ca loc de relaxare. Femeia de la tejghea luă de pe masa de 
ghicit o ceaşcă de suc şi o pungă de fast-food. Dacă 
Blackwood se aşteptase să o găsească pe proprietara 
magazinului, probabil că era dezamăgit. 

— Vă rog, luaţi loc, spuse femeia arătând un scaun mai 
solid. 

Odessa se uită la Blackwood, bănuind că acesta se 
dumirise şi că acum puteau pleca. 

Doar că el trase scaunul şi o invită să se aşeze. 

Ea nu comentă, preferând să creadă că Blackwood avea 
un plan. Îl privi insistent, ca să înţeleagă că îi face jocul, 
apoi se aşeză pe scaunul pe care Blackwood i-l împingea 
sub fund. 

Bătrâna se aşezase de partea cealaltă a mesei, iar 
Blackwood şi femeia de la tejghea rămaseră în picioare, 
precum martorii unui duel. Bătrâna scoase nişte cărţi de 
Tarot, amestecându-le uşor cu degetele ei ţepene. Apoi 
începu să vorbească, în timp ce femeia de la tejghea îi 
traducea Odessei. 

— Te rog, relaxează-te şi limpezeşte-ţi gândurile. 

Da, sigur, se gândi Odessa, coborându-şi teatral umerii şi 
expirând adânc. 

Apoi, în timp ce aştepta să înceapă spectacolul, îi zâmbi 
bătrânei. 

Ghicitoarea aşeză pe masă, cu faţa în jos, patru cărţi 
mari, după care le întoarse în ordine, una câte una. 
Deschise gura abia după ce le întoarse pe toate. 

— Te afli într-o relaţie trainică, sănătoasă, cu bărbatul 
tău, traduse femeia de la tejghea. Este un om bun, devotat. 
Sentimentele lui pentru tine sunt sincere. Eşti singura lui 
mare dragoste. 

Odessa dădu din cap. Bătrâna începuse cu ce era mai 
Uşor. 

— Doar că el nu este al tău. 


e 132 œ» 


Nu era singura ei mare dragoste? Odessa zâmbi 
nedumerită. 

— Nu e cam mult? întrebă ea. 

Femeia de la tejghea nu traduse întrebarea Odessei. 
Bătrâna atinse cu degetele noduroase cărţile de pe masă. 

— Va avea o situaţie financiară stabilă. Va avea succes în 
domeniul lui de activitate. În curând va pleca într-o 
călătorie. Un nou bărbat îşi va face apariţia în viaţa ta. 

Acum bătrâna făcuse o afirmaţie controversată, menită 
să stârnească emoţiile Odessei, să o facă să se simtă 
implicată şi vulnerabilă. Slabe şanse. Odessa îi aruncă o 
privire lui Blackwood ca să vadă dacă savura spectacolul... 
şi ca să-i arate că ea nu se amuza deloc. 

Alte patru cărţi fură aşezate pe masă. Bătrâna le analiză 
puţin, apoi privirea i se întunecă. 

— Este un moment de mare cumpănă pentru tine. Există 
un mare pericol: ceva malefic ţi-a tăiat calea. 

Odessa se strădui să-şi ascundă reacţia. Era sigură că 
făceau mai întâi profilul psihologic al fraierilor care le 
cădeau în plasă şi îşi adaptau profeţiile în funcţie de 
reacţiile lor. Nu voia să-i dea bătrânei satisfacţie arătându-i 
că prezicerea ei generică o afectase în vreun fel. 

— Nu este prima dată în viaţa ta când eşti vizată de forţe 
întunecate. Cu toate acestea, nu eşti o persoană care 
atrage întunericul, spuse bătrâna, studiind cu mai multă 
atenţie cărţile. Eşti mai degrabă... un fel de catalizator. Un 
mijlocitor. 

Femeii de la tejghea îi venea greu să-şi găsească 
cuvintele. În cele din urmă, spuse: 

— Un agent. 

Odessa se uită din nou la Blackwood, auzind în minte 
ecoul cuvintelor lui de mai devreme. Se întreba ce naiba se 
petrecea acolo. 

Femeia de la tejghea continuă să traducă: 

— Eşti a şaptea fiică a unei a şaptea fiice. 

— Sunt o... ce? se miră Odessa, făcând rapid un calcul în 
minte. Sunt una din şase. Am cinci fraţi şi surori. 

Ar fi vrut să spună mai multe, însă apoi se gândi că trucul 


133 + 


femeii consta tocmai în extragerea unor informaţii 
personale de la clienţi, aşa că îşi ţinu gura. 

— Tu eşti a şaptea, spuse bătrâna. 

— OK, cedă Odessa, iritată. Altceva? continuă ea, dornică 
să termine odată circul. 

Bătrâna mai aşeză o carte pe masă, de data aceasta cu 
faţa în sus. 

— Ai o mică afecţiune intestinală. 

Odessa ar fi preferat ca femeia să nu fi ghicit şi acest 
amănunt. 

— Minunat, cred că ajunge. Mulţumesc. 

Dădu să se ridice, însă bătrâna i se adresă cu glas ascuţit 
celeilalte femei. 

In cele din urmă, femeia de la tejghea spuse: 

— Intreabă dacă vrei să afli despre tatăl tău. 

Odessa simţi un fior rece străbătându-i corpul. Ura faptul 
că avusese o astfel de reacţie involuntară. Ultimul lucru pe 
care şi-l dorea era ca această escroacă bătrână să-i 
manipuleze starea emoţională. 

— Tatăl meu e mort. 

Bătrâna spuse ceva, iar cealaltă femeie traduse: 

— Te-a iubit. 

— OK, asta e deja... 

Odessa nu mai adăugă o tâmpenie. 

— E foarte nepotrivit. Jignitor chiar. 

— Ţi-a lăsat un bilet, continuă să traducă femeia de la 
tejghea. Adresat ţie. Un bilet de adio. Insă l-au distrus. Se 
temeau că biletul le va aduce necazuri. 

Odessa simţea cum emoţiile puternice se transformă în 
furie. Tatăl ei murise în închisoare. 

— Şi cum, mă rog, aţi aflat asta? 

Bătrâna mai întoarse o carte - una înfăţişând patru 
cuțite. 

— Ajunge, spuse Odessa, ridicându-se precipitată în 
picioare. 

Se simțea rău şi avea impresia că se abuzează de 
răbdarea ei. Intinse mâna să-şi recupereze poşeta şi, 
arătând către Blackwood, spuse: 


e 134 œ» 


— Acum e rândul lui. Asociatul meu, domnul Blackwood, 
ar dori să i se ghicească. 

Blackwood se uită la ea, observându-i starea. Odessa 
voia ca britanicul să ştie că o supărase, însă nu şi din ce 
motiv. Sau poate că îşi dădea seama că, fără să vrea, o 
rănise. 

Blackwood se aşeză încet pe scaunul din faţa bătrânei. 

Odessa observă felul straniu în care bătrâna îl privise. 
Urmă o nouă discuţie cu femeia de la tejghea. 

— Nu mai vrea să ghicească. 

Politetea Odessei - pe care o învățase de la tatăl ei, 
printre altele - se risipi în faţa acestei decizii. Scotoci prin 
poşetă şi puse banii pe masă. 

— Vei face pentru el ce ai făcut pentru mine. 

Îşi dădu seama că vocea îi tremura, însă nu-i păsa. 

Femeia de la tejghea spuse: 

— Mama e obosită, trebuie să se odihnească. 

— Fă-o, insistă Odessa. 

Femeia de la tejghea se uită la bătrână, iar aceasta îşi 
îndreptă privirea către Blackwood. Fără tragere de inimă, 
începu să amestece cărţile de Tarot; acum părea uşor 
grăbită. 

Blackwood rămăsese nefiresc de ţeapăn, ţinându-şi 
palmele pe genunchi. Furia Odessei se domolise suficient 
ca să poată simţi o energie stranie plutind prin încăpere, 
asemenea unui dom invizibil înălțându-se peste masa de 
ghicit. Îşi regretă insistența, temându-se că forţase o 
întâlnire care nu ar fi trebuit să aibă loc. 

Bătrâna se uită absentă la Blackwood, de parcă în 
realitate ar fi scrutat ceva în adâncul propriei persoane. 
Pachetul de cărţi stătea în faţa ei, însă ezita să întoarcă 
prima carte. Scutură din cap, uitându-se la cealaltă femeie 
şi refuzând să continue. 

Femeia de la tejghea părea îngrijorată. 

— Mamă? spuse ea, nedumerită de ezitarea bătrânei. 

După un moment lung, tensionat, Blackwood întinse o 
mână şi luă prima carte din pachet. Fără s-o privească, i-o 
arătă bătrânei. 

e 135 + 


Aceasta dădu să spună ceva. Deschise gura, însă nu 
reuşi să rostească nimic. Işi acoperi ochii, întorcându-şi faţa 
şi coborându-şi umerii. 

Blackwood se ridică de la masă. 

— Vă rog să mă scuzaţi, spuse el, însă niciuna dintre 
femei nu-l auzi. 

Femeia de la tejghea îşi ţinea acum cu o mână turbanul, 
deodată speriată şi ea de prezenţa acestui gentleman 
britanic. Blackwood salută din cap şi părăsi încăperea. 

Odessa nu se dezmeticise. Bătrâna stătea pe scaun cu 
spatele drept şi privind nedumerită în jurul ei, de parcă 
tocmai s-ar fi trezit dintr-un somn adânc. Odessa se simţea 
responsabilă, fusese ideea ei ca bătrâna să-i ghicească şi 
lui Blackwood, aşa că acum era uşurată s-o vadă că-şi 
revine. Ar fi vrut să plece, însă, înainte să o facă, luă cartea, 
curioasă să afle ce anume înfăţişa. 

Pe faţa cărţii de Tarot era desenat un Mag ţinând în 
mână o baghetă şi având borurile pălăriei curbate în 
simbolul infinitului. 


După ce ajunseră iar lângă telefonul public, Odessa îl 
apucă pe Blackwood de braţ, oprindu-l. Şocată de 
subţirimea încheieturii lui, îşi retrase mâna. 

— Ce sunteţi? Un fel de hipnotizator? 

— N-am făcut altceva decât să întorc prima carte dintr-un 
pachet pe care îl amestecase ea. 

— Ce era cartea aceea? întrebă Odessa. Magul acela. Ce 
simbolizează? 

— Cred că Magul simbolizează imanenţa. 

— OK, n-am de gând să mă prefac că aş şti ce înseamnă 
ASTA. 

— Înseamnă calitatea de a fi imanent sau inerent. 

— Dar ce înseamnă asta pentru ea? 

— Greu de spus, răspunse Blackwood, privind în gol. 
Unele credinţe religioase şi teorii metafizice susţin că lumea 
spirituală se infiltrează în cea pământească. Transcendenţa 
implică o prezenţă divină care există într-un plan aflat în 
afara sau dincolo de lumea palpabilă, imanenţa exprimă o 


e 136 >» 


calitate a nepământescului din lumea care ne înconjoară. 

— Şi ea a văzut asta în dumneavoastră? se miră Odessa. 

— A văzut asta într-o carte aleasă la întâmplare. 

„Precum în cer, aşa şi pe pământ.” 

Odessa se săturase de aerul lui preţios. 

— Este urât să joci astfel de jocuri cu oamenii. Denotă 
sadism. Bătrâna aceea avea un motiv să fie înspăimântată. 

— Dacă-mi aduc bine aminte, aţi insistat să mă aşez la 
masă, ca să-mi ghicească. 

— În primul rând, eu nu am vrut să ne ghicească niciun 
clarvăzător. Şi, că tot veni vorba, nu ne cunoaştem. Cum aţi 
îndrăznit să mă puneţi să fac aşa ceva, fără să mă întrebaţi 
înainte? 

— Am crezut că pentru o sceptică inveterată nu va conta. 

— E o grosolănie. Să mă ia naiba dacă ştiu cu ce ne-am 
ales, în afară de faptul că o bătrână ghicitoare în cărţi a 
avut un moment de zăpăceală. Ce contează? Eu v-am rugat 
să mă ajutaţi să înţeleg ce s-a întâmplat cu Walt Leppo şi 
cu cei doi care s-au apucat să împuşte oameni în stânga şi- 
n dreapta. 

— Proprietara magazinului botanic s-ar putea să 
cunoască răspunsul la câteva întrebări. Acum ea ştie că o 
căutăm. 

Odessa oftă. Fusese o zi agitată, iar acum regreta că 
introdusese plicul acela în fanta cutiei poştale. 

— Prin urmare, se pare că sunteţi un fel de şarlatan sau 
hipnotizator. Aţi reuşit cumva să vă strecuraţi în mintea 
unui agent FBI în vârstă, în regulă. Însă nu vă las şi în 
mintea mea. 

Se răsuci şi se îndreptă către Market Street, de unde ar fi 
urmat să se întoarcă acasă. Se aştepta ca Hugo Blackwood 
s-o strige sau să încerce s-o prindă din urmă; era pregătită 
să-l înfrunte. Doar că, de îndată ce trecu de colţul străzii, îşi 
întoarse privirea: Blackwood nu se luase după ea. 

Singurul ei regret era că nu primise niciun răspuns la 
întrebările despre el... dar s-ar descurca şi fără ele. Pentru 
moment, credea că a scăpat de Hugo Blackwood. 


137 + 


1962. Delta fluviului Mississippi 


Agentul Earl Solomon stătea singur la tejgheaua barului 
motelului Pigmeat's. Işi pusese pălăria alături, lângă ciorna 
raportului pe care îl scria cu creionul, pe nişte hârtii 
galbene. Lăsă jos creionul scurt şi rupse încă o bucată de 
pâine, aruncând-o în supa fierbinte, groasă, cu gust de 
afumătură şi morcovi, ca să-i înmoaie coaja. 

Era pe la mijlocul amiezii, între prânz şi cină. Solomon se 
bucurase din plin de linişte. La ora aceea nu lucra niciun 
chelner, doar bucătarul care purta pe cap un coif de hârtie, 
şi proprietarul, un bărbat de culoare cufundat în lectura 
unui ziar. Tejgheaua din metal era răcoroasă la atingere. 
Scaunele înalte din dreptul ei nu se roteau. În apropierea 
uşii se zăreau un tonomat şi un automat pentru ţigări. 

— Au sosit membrii Ku Klux Klan, spuse proprietarul. 

Solomon se întoarse către el. 

— Scrie asta în ziar? 

— In ziarul albilor, răspunse proprietarul, împăturindu-l. 
Acum albii ăştia veniţi pentru alegeri au nevoie de 
protecţie. 

Bucătarul, care se afla la capătul tejghelei, clătină din 
cap. 

— O adunătură de nenorociţi. 

Solomon se uită la el. 

— Cine, cei veniţi să susţină dreptul la vot? 

— Sunt doar copii cu nişte idei. Nici nu ştiu, nici nu le 
pasă ce păţesc oamenii de-aici. Se amestecă unde nu le 
fierbe oala, tulbură apele. 

Solomon luă lingura în mână. 

— Şi tu amesteci în oala cu supă, nu? 

Bucătarul pufni scurt, amuzat. 

— N-ai ce să le spui băieţilor ăstora de la oraş. Ei nu-s 
nevoiţi să trăiască prin părţile astea. 

— Un băiat de la oraş ar putea să capete o felie din 
plăcinta aia? 

— Dacă băiatul de la oraş are bani de la oraş, poate. 


e 138 » 


Solomon zâmbi şi se întoarse la scris. Apoi îşi aminti că 
mai mulţi membri Ku Klux Klan erau în oraş, iar zâmbetul i 
se şterse de pe faţă. 

Deodată, uşa motelului se deschise. Solomon rămase 
încremenit câteva secunde, timp în care nimeni nu spuse 
nimic. Apoi îşi întoarse privirea către uşă, aşteptându-se să 
vadă un Mare Vrăjitor îmbrăcat într-un cearşaf alb. În prag 
era un bărbat slab, foarte palid, purtând un costum închis la 
culoare, care îl făcea să semene cu un cioclu. Croială 
probabil europeană. Mătase. Motelul nu respecta cu 
stricteţe politica segregaţionistă, totuşi Solomon putea să 
simtă neîncrederea cu care proprietarul şi bucătarul îl 
priveau pe individ. Acesta însă nu părea să le dea atenţie. 

Solomon se întoarse din nou la scris. Simţi mişcare şi auzi 
un foşnet, însă erau multe alte scaune în dreptul tejghelei şi 
suficiente separeuri înşirate de-a lungul peretelui, toate la 
fel de goale. Când bărbatul se aşeză chiar în dreapta lui, 
aproape atingându-i umărul, agentul FBI se răsuci, lăsă 
creionul din mână şi se pregăti de o încăierare. 

— Te pot ajuta cu ceva, amice? întrebă el. 

— Probabil, îi răspunse străinul cu un accent britanic 
rafinat, atât de deplasat oriunde în State şi cu atât mai mult 
în delta fluviului Mississippi. 

— Dumneavoastră sunteţi agentul Earl Solomon? întrebă 
străinul, fixându-l pe agentul FBI. 

Solomon încuviinţă, surprins să-şi audă numele rostit de 
străinul acela. 

— Eu sunt. lar dumneavoastră sunteţi...? 

— Incântat. Nu am mai fost niciodată prin această parte 
a continentului. E puţin cam umed, dar nu tocmai neplăcut. 

— Puțin, repetă Solomon. Sunteţi cumva ziarist? 

— Nu, nici vorbă. La bază sunt avocat, cu toate că n-am 
mai practicat această meserie de ceva vreme. N-am venit 
din motive profesionale. Am auzit că dumneavoastră 
sunteţi persoana însărcinată să conducă ancheta de aici. 

— Nu sunt persoana însărcinată. Am fost trimis să dau o 
mână de ajutor. 

— Cred că m-aţi înţeles greşit. Dumneavoastră sunteţi 


<e 139 + 


cel mai înalt reprezentant al celor însărcinaţi să aplice 
legea, FBI. Din câte am auzit, prezenţa dumneavoastră a 
produs ceva agitaţie în rândurile autorităţilor locale. O 
situaţie interesantă, de vreme ce investigaţii linşarea unui 
bărbat alb. 

— Da, presupun că „interesant” este unul dintre 
cuvintele potrivite, spuse Solomon. 

Inainte ca agentul să-l mai întrebe o dată cum îl cheamă, 
bucătarul îi aşeză în faţă o farfurie cu plăcintă prăjită în 
baie de ulei. Era umplută cu fructe, semăna cu o gogoaşă şi 
era presărată cu zahăr pudră. Uitându-se cu coada ochiului 
la bărbatul alb, bucătarul i se adresă lui Solomon: 

— Tipul ăsta... e în regulă? 

Solomon dădu din umeri şi se întoarse cu faţa către 
europeanul de lângă el. 

— Plăcinta asta nu vă face cu ochiul? 

— Ce fel de plăcintă e? se interesă britanicul. 

Bucătarul se grăbi să răspundă: 

— Plăcintă cu mere acre. Deşi merele nu sunt prea acre, 
sunt din soiul Macintosh. 

— Le-aţi putea face şi umplute cu carne? întrebă 
britanicul. 

— Cu ciolan? zise bucătarul. 

— Vrea să spună cu carne de porc, se simţi Solomon 
dator să explice. 

— Dacă mă gândesc mai bine, spuse bărbatul alb, o cană 
cu apă fierbinte mi-ar fi suficientă. 

Spunând aceasta, extrase din buzunarul sacoului un 
pliculeţ de ceai. 

Bucătarul se strecură pe lângă peretele din spate, 
intrând în bucătărie. Solomon îi adresă un zâmbet 
bărbatului, pregătindu-se să-l trimită la plimbare. 

— Dacă nu mai doriţi şi altceva, eu am un raport de scris. 

— Am venit întrucât mi s-a spus că aţi întrebat de mine, 
spuse bărbatul. Numele meu este Hugo Blackwood. 

Solomon se răsuci în scaun şi îl măsură pe străin din cap 
până-n picioare, brusc interesat. 

— Dumneavoastră sunteţi Hugo Blackwood? se miră el. 


e 140 œ 


— Pe cine vă aşteptaţi să întâlniți? 

— Habar n-am, răspunse Solomon. Nu eu am întrebat de 
dumneavoastră, ci un băieţel... foarte bolnav. Suferă de o 
boală stranie. Locuieşte în zonă, numele lui este Vernon 
Jamus. Il cunoaşteţi? 

— Nu-l cunosc, răspunse Hugo Blackwood. 

— Se pare că el vă cunoaşte. Sau ştie de existenţa 
dumneavoastră. Vreun motiv pentru care un băiat de şase 
ani ar dori să vă vadă? 

— Un băiat? Nu. Niciun motiv. Dar cunosc foarte bine 
lucrul care îl determină să mă invoce. 

Solomon aproape că uitase de plăcintă. 

— Cred că ştiu cum am putea afla răspunsul la această 
întrebare, spuse el, punând foile galbene şi creionul într-o 
mapă din piele. O să-i facem o vizită şi poate rezolvăm 
problema. Dar vă avertizez... băiatul suferă de o afecţiune 
psihică. N-am mai văzut niciodată aşa ceva. 

— De acord. Să mergem aşadar să-l vedem pe băiat, 
spuse Hugo Blackwood. Insă mai întâi mi-aş dori nespus de 
mult să văd cadavrul bărbatului spânzurat. 

— Ce să vedeţi...? scutură Solomon din cap. De ce aţi 
vrea să vedeţi aşa ceva? 

— S-ar putea să vă ajute în anchetă. 

Solomon era nedumerit. 

— Parcă  spuneaţi că n-aţi venit aici în scopuri 
profesionale. 

— Aşa este. 

— Atunci... de ce vă aflaţi aici? 

— Blestemul meu este că mă duc acolo unde e nevoie de 
mine. lar acum se pare că este foarte mare nevoie de mine 
aici, în Gibbston, statul Mississippi. 


Spitalul regional, aflat la o jumătate de oră de mers cu 
maşina către sud, era o instituţie segregată. Solomon, la 
volanul unei maşini de poliţie, a trecut pe lângă poarta pe 
care scria NUMAI PENTRU PERSOANE DE CULOARE, parcând 
lângă intrarea principală. Pe un indicator scria CAMERĂ DE 
AŞTEPTARE NUMAI PENTRU ALBI - ORDINUL POLIŢIEI. 


e 141 œ 


În holul de la intrare, un bărbat alb, bătrân, stătea la o 
masă pe care era un telefon. Îi lipsea o mână, iar mâneca 
de la cămaşa cu guler strâmt îi era vârâtă sub betelia 
pantalonilor. Recepţionerul se uită la Hugo Blackwood. 

— Vă pot ajuta cu ceva? 

Solomon îi arătă insigna de agent FBI. 

— Puteţi fi atât de amabil încât să ne indicaţi drumul 
către morgă? 

— Negrii se află în cealaltă parte a spitalului. 

— Morga pentru albi, preciză Solomon. 

— Ce căutaţi acolo? 

— Vrem să vedem un cadavru. Spânzuratul din Gibbston. 
Hack Cawsby. 

Bătrânul se uită când la Hugo Blackwood, când la 
Solomon. Părea că prezenţa unui alb îi rezolvase o dilemă, 
aşa că spuse: 

— Scările laterale, coborâţi până la capăt. 

— Mulţumesc, spuse Solomon protocolar. 

După câţiva paşi, Solomon se uită în urmă şi îl văzu pe 
receptioner formând un număr de telefon. Il suna pe 
Ingalls, şeriful din Gibbston. 

Ca să aibă acces în morgă, Solomon mai arătă o dată 
insigna. Responsabilul de acolo, în halat alb, ştiu imediat ce 
sertar să deschidă. Mirosul era înfiorător. 

— Aţi venit să duceţi cadavrul la casa funerară? 

Solomon clătină din cap, acoperindu-şi nasul, aproape 
sufocat de mirosul greu. 

Responsabilul se strâmbă atât de tare, încât mustăţile îi 
acoperiră nările. 

— Vă rog să-mi faceţi o favoare şi să-i rugaţi să se 
grăbească, spuse el dând cearşaful la o parte şi ieşind din 
încăpere. 

Solomon îşi vârâse nasul şi gura în îndoitura cotului. 
Blackwood nu părea să fie afectat de duhoare. Carnea de 
pe gâtul cadavrului se despicase şi se înnegrise din pricina 
descompunerii. Ochii mortului erau închişi, expresia de pe 
faţa lui prelungă purtau încă întipărită agonia ultimelor 
clipe de viaţă. Şi încheieturile, la fel ca gâtul, etalau urmele 


e 142 œ» 


caznelor la care victima fusese supusă - în acest caz 
urmele sârmelor cu care fusese imobilizată. 

Blackwood nu părea interesat de rănile victimei. 

— Mă puteţi ajuta să-l întorc pe partea cealaltă? 

Solomon găsi nişte mănuşi tari din latex, pe care şi le 
puse, oferindu-i şi lui Blackwood o pereche. 

— Chiar e necesar? 

— Este. 

Solomon se înfioră la gândul că va trebui să pună mâna 
pe cadavrul acela rece şi împuţit. 

— Ce anume căutaţi? 

La început, Blackwood nu catadicsi să răspundă. Solomon 
apucă trupul de umeri, iar Blackwood de picioare, 
răsucindu-l - duhoarea deveni şi mai puternică. 

Solomon se îndepărtă câţiva paşi; simţea că îi vine să 
vomite. Blackwood se apucă să examineze ceafa 
bărbatului, ridicând cu mâna înmănuşată părul blond, des. 
Câteva şuviţe se desprinseră şi se lipiră de mănuşile 
galbene, împreună cu nişte fragmente de scalp. 

— Ce aţi descoperit? întrebă Solomon, respirând cu 
greutate. 

Blackwood îşi îndreptă spatele şi spuse pe un ton 
indiferent: 

— Nimic. Ajutaţi-mă să-l aşez la loc. 

Solomon îl ajută, apoi cei doi închiseră la loc sertarul. 
Duhoarea însă persista. 

— Cum puteţi tolera mirosul ăsta? se miră Solomon. 

— Există lucruri mult mai cumplite care pot fi tolerate, îi 
răspunse Blackwood, distrat. Acum trebuie să văd locul în 
care a fost spânzurat. $ 


Au pornit cu maşina, cu toate cele patru geamuri 
deschise. Pe drum, Solomon i-a povestit lui Blackwood 
despre urma mică de picior, pe care o descoperise în 
pădure, sub frunzele arse. Apoi l-a întrebat din nou despre 
băiat, însă Blackwood s-a mulțumit să spună doar „O 
situație foarte ciudată”. 

Au încercat să ajungă acolo înainte de apus, însă nu au 


e 143 œ» 


reuşit. Mai persista o spuză luminoasă, albăstrie, pe cer, 
dar nu i-ar fi ajutat după ce ar fi trecut de lizieră. Solomon a 
găsit în torpedo o lanternă şi a pornit primul, deschizând 
calea. Până a ajuns în poieniţă, n-a fost prea sigur că va 
găsi locul. l-a arătat lui Blackwood creanga joasă şi i-a 
descris scena crimei fără să se folosească de fotografii. A 
dat la o parte stratul de pământ ca să-i arate urma de 
picior, însă Blackwood nu s-a arătat prea interesat de 
această descoperire. 

— Îmi daţi voie? întrebă el luând lanterna din mâna lui 
Solomon şi începând să cerceteze trunchiul copacului şi 
scoarţa striată a acestuia. 

Cu spatele la copac, a luminat crengile de sus ale 
arborilor din jur, apoi a început să le cerceteze trunchiurile. 

Pe unul dintre ele a descoperit o scobitură care ar fi fost 
greu de observat la lumina zilei. Era îngustă şi mică, făcută 
cu stângăcie, şi reprezenta un cerc mai mare care se 
suprapunea peste unul mai mic, precum şi o linie oblică, ce 
pornea din punctul de intersecţie al cercurilor şi arăta către 
nord-est. 

Blackwood îndreptă lumina lanternei în direcţia acelei 
linii ciudate. 

— Ce e? întrebă Solomon. Un fel de semn hobo8? 

— Ceva de genul acesta, răspunse Blackwood, 
îndreptându-se către un alt trunchi, aflat la vreo trei-patru 
metri de primul. Un semn indică, avertizează sau sugerează 
pe ce cale s-o apuce cei flămânzi şi singuri. In acest sens, 
cel de aici seamănă cu... 

Blackwood tocmai descoperise un alt simbol, la fel de 
mic, gravat în scoarţa copacului. Acesta era ceva mai 
elaborat, alcătuit din câteva linii curbe, câteva linii 
întretăiate şi ceea ce părea să fie jumătatea unei stele. 
Putea să reprezinte o literă dintr-un limbaj ciudat, primitiv, 
o hieroglifă sau o pictogramă. Lui Solomon i se părea că 


8 În engl. în orig., hobo marker - în timpul Marii Depresiuni din Statele 
Unite, milioane de oameni aflaţi în căutarea unui loc de muncă (eng. 
hobo) rătăceau prin toată America și lăsau din loc în loc semne care să-i 
îndrume pe cei aflați în aceeași situaţie (N. t.). 


e 144 » 


seamănă mai degrabă cu semnătura unui spiriduş al 
pădurii. 

Acest simbol nu conţinea şi o linie indicatoare, sau cel 
puţin Solomon nu reuşea să distingă vreuna, însă 
Blackwood îndreptase deja lanterna către următorul copac, 
apoi către următorul, fiecare fiind marcat cu câte un semn 
scobit în scoarță şi purtându-i pe cei doi bărbaţi tot mai 
adânc în pădure. 

— Unde mergem? întrebă Solomon. 

Blackwood se opri o clipă, nemişcat; părea că ascultă 
ceva. 

— Am ajuns. 

Lumină o mică poiană. Doi pari din lemn, care probabil 
susţinuseră cândva un indicator, se ridicau din pământ. 
Blackwood dădu la o parte frunzele de pe nişte pietre de 
mormânt pe care încă se puteau distinge cuvinte şi cifre. 
Fragmente de nume şi de ani de pe la mijlocul secolului al 
XIX-lea. 

Solomon înţelese despre ce era vorba. 

— Ăsta e un cimitir de sclavi. 

Blackwood ţinea lanterna, în vreme ce Solomon mergea 
printre mormintele aflate la trei-cinci metri unul de altul. 
Locul acela fie se găsise la marginea proprietăţii unui 
stăpân de sclavi, fie era un cimitir neoficial. 

— Dumnezeule! exclamă Solomon, dându-şi seama de 
suferinţele pe care trebuiseră să le îndure oamenii aceia cu 
numai o sută de ani în urmă. Ce mai descoperire! Ce 
înseamnă asta? 

Blackwood începu să cerceteze pământul. 

— Mormintele nu sunt răscolite. 

— Bineînţeles că nu sunt... poftim? Solomon se apropie 
de Blackwood. 

— Şi de ce ar putea fi răscolite? 

— Nu ştiu. 

— Spuneţi-mi ce-i cu simbolurile acelea făcute în scoarţa 
copacilor. 

— Se numesc sigilii. Însemnări oculte. 

— Cum adică „oculte”? 


e 145 œ 


Dându-şi seama că se afla într-un cimitir părăsit din 
mijlocul unei păduri, discutând despre magie neagră, 
Solomon simţi un fior rece pe şira spinării. 

— Nu cunosc vreun sinonim pentru cuvântul ăsta, 
răspunse Blackwood. E remarcabil că simbolurile apar aici. 

— Fără îndoială, spuse Solomon, simțind că văzuse şi 
auzise suficient de multe lucruri ciudate în ziua aceea. 
Haideţi să ne întoarcem. 

Reveniră la copacul de care fusese spânzurat bărbatul 
alb. Solomon încă se străduia să pună cap la cap tot ce 
aflase. 

— Credeţi că spânzurarea are de-a face cu... cu... 

— Sigiliile, spuse Blackwood. 

— Cu sigiliile, repetă Solomon. Sau cu cimitirul? Ori... cu 
băiatul? 

— Da, cu toate trei, răspunse Blackwood, luminând cu 
lanterna poiana în care avusese loc linşajul. 

Solomon se apropie şi-i luă lanterna din mână, nu mai 
voia să descopere şi altceva acolo. ` 

— Dati-mi voie să vă spun câteva lucruri despre mine. In 
primul rând, nu-mi place cuvântul „ocult”... şi nu-mi place 
să-mi petrec vremea prin cimitire, în special după lăsarea 
întunericului. Nu cred în chestii de genul ăsta, dar nu e bine 
să le iei în derâdere. Trebuie să aflu despre ce e vorba şi 
trebuie să ştiu cine sunteţi. 

— Da, spuse Blackwood, uitându-se pe lângă Solomon, 
printre copaci. Dar mai întâi trebuie să aflăm cine sunt cei 
care se îndreaptă către noi. 

Solomon se întoarse şi zări flăcări printre copaci - torţe. 
Vreo şase, poate mai multe, apropiindu-se. 

Îşi pipăi poalele hainei, simțind forma pistolului Colt 
Detective Special în teaca de la şold. 

— Asta ne mai lipsea acum. 

Torţele se opriră. Se auzeau glasuri. Oamenii aceia cu 
siguranţă zăriseră lumina lanternei. 

— Cât de bine ştiţi să vă bateţi? îl întrebă Solomon pe 
Blackwood. 

— Să mă bat? 


e 146 œ» 


— Da, să vă bateţi cu pumnii. Vă pricepeţi cât de cât? 

— N-am mai participat niciodată la o bătaie cu pumnii, 
răspunse Blackwood. 

— Perfect, zise Solomon. 

Singura soluţie era să facă el primul gest. Îndreptă raza 
lanternei către torţe, pornind-o şi oprind-o în mod repetat, 
ca şi cum ar fi transmis un semnal morse. 

— Atenţie, FBI! strigă el. Tocmai pătrundeţi într-o zonă în 
care a avut loc o crimă! 

Purtătorii torţelor trecură de ultimele trunchiuri de copaci 
şi apărură în faţa lor. Măşti albe, ţuguiate, veşminte lungi, 
boţite, pe piept cu semnul crucii cu o picătură de sânge în 
centru. Zece membri Ku Klux Klan. Zece terorişti 
naţionalişti albi, băştinaşi, făcându-şi apariţia în locul în 
care fusese spânzurat un bărbat alb - numai ca să 
nimerească peste un negru însoţit de un bărbat foarte, 
foarte alb. 

— FBI, repetă Solomon, luminându-şi insigna. 

Indreptă apoi lanterna către Blackwood pentru a-i 
preveni pe membrii KKK că nu era singur. 

La lumina torţelor, ochii acestora abia se distingeau prin 
găurile din glugile albe. 

— Aveţi grijă cu torţele alea, spuse Solomon. N-aţi vrea 
să daţi foc pădurii. 

Sau poate chiar asta intenționau. Poate că veniseră să 
dea foc copacului de care fusese spânzurat bărbatul alb. 

— Ce fel de insignă e aia, băiete? întrebă unul dintre 
membrii KKK. 

Solomon îşi ascunse iritarea cu un zâmbet şi răspunse: 

— Genul de insignă care vine la pachet cu un pistol 
încărcat. 

— Aici a fost spânzurat un bărbat alb, spuse membrul 
KKK. 

— lar eu mă aflu aici ca să aflu cine a fost făptaşul, 
replică Solomon. 

— Şi noi! se auzi glasul unui alt membru KKK, care îşi 
agita torţa pe deasupra capului. 

— Faceţi o greşeală, spuse Solomon. Şi m-am săturat să 


e 147 + 


vorbesc cu nişte măşti, adăugă el, luminând glugile celor 
zece bărbaţi şi făcându-i pe câţiva dintre ei să-şi ferească 
ochii cu mâinile incomodate de veşmintele acelea lungi 
până la pământ. Arătaţi-vă feţele. Fiţi bărbaţi adevăraţi. 

Membrii KKK începură să se uite unii la alţii. Era limpede 
că nu aveau de gând să dea ascultare îndemnului. 

O pală de vânt mişcă ramurile copacilor, iar flăcările 
torţelor pâlpâiră. 

— Ce-ar fi să ne arăţi arma aia? 

Solomon ştia că, odată ce-ar fi scos pistolul din teacă, ar 
fi trebuit să-l folosească. Coltul lui era un revolver cu şase 
gloanţe - insuficiente pentru zece oameni, aşa că spuse: 

— Ce-ar fi să discutăm cu Ingalls despre toate astea? 
Membrul KKK care părea să fie liderul începu să se uite în 
stânga şi-n dreapta, de parcă l-ar fi căutat pe şerif prin 
pădure. 

— După care copac s-a ascuns? 

Ceilalţi membri KKK începură să râdă. Solomon ştia că un 
singur foc tras cu arma lui ar fi însemnat vrafuri întregi de 
hârtii şi incidentul ar fi căpătat proporţii naţionale: un agent 
FBI negru trăgând cu pistolul în membri KKK îmbrăcaţi în 
costumele lor distinctive. 

— Văd că sunteţi foarte curajoşi, spuse Solomon. Aşa de 
curajoşi că vă e frică să vă arătaţi feţele. 

O altă pală de vânt se strecură printre copaci. Situaţia 
urma să degenereze, era clar. Tot ce mai putea Solomon să 
facă era să aibă grijă să nu ajungă la capătul unui ştreang. 

Hugo Blackwood, de a cărui prezenţă Solomon aproape 
uitase, se apropie de el. 

— Agent Solomon, aveţi încredere în mine? îi şopti el. 

— Nu, nu am, îi răspunse Solomon tot în şoaptă, 
conştient că nu avea de ales. De ce mă întrebaţi? 

— Permiteţi-mi să ţin eu _ torţa electrică în locul 
dumneavoastră. 

Solomon nu voia să renunţe la singura lui sursă de 
lumină. 

— Chestia asta poartă numele de lanternă. De ce ţineţi 
neapărat să mi-o luaţi? 


e 148 œ» 


— M-am gândit că v-ar prinde bine o mână de ajutor. 

— OK, cedă Solomon după un moment de gândire. 

Oricum ar fi avut nevoie de ambele mâini pentru ce avea 
să urmeze, aşa că îi lăsă lui Blackwood lanterna. 

— Ce tot şuşotiţi acolo? întrebă şeful membrilor KKK, 
făcând câţiva paşi spre ei. 

Blackwood i se adresă în şoaptă lui Solomon: 

— În momentul în care voi stinge această torţă electrică, 
să fiţi pregătit s-o luaţi la fugă. 

— În momentul în care... ce? întrebă nedumerit Solomon. 

Între timp, ceilalţi membri KKK începuseră să se apropie, 
urmându-şi liderul. 

— Ce căutaţi aici? întrebă acesta. 

— Un, doi, trei... şi! spuse Blackwood. 

Clic. Lanterna se stinse. O clipă, luminile portocalii ale 
torţelor îşi aruncară asupra copacilor din jur umbrele 
dănţuitoare. 

— EIil, rosti Blackwood, scoțând un fel de şoaptă 
guturală. O pală puternică de vânt, iscată din senin, 
cuprinse poiana. Flăcările torţelor pâlpâiră o vreme, apoi se 
stinseră. Bezna căzu asemenea unei ghilotine. 

Membrii KKK începură să strige alarmaţi. S 

Solomon simţi cum este apucat şi tras de braţ. Incepu să 
alerge pe lângă Blackwood, tăindu-şi drum prin întuneric şi 
lovindu-se de trunchiurile copacilor şi de crengile joase. 

Zgomotul paşilor lor era înăbuşit, vătuit, de parcă abia ar 
fi atins pământul, în vreme ce Blackwood îl călăuzea pe 
Solomon cu fermitate pe lângă şi peste diversele obstacole, 
strecurându-se prin hăţiş ca argintul-viu. 

Solomon auzea strigătele furioase din spatele lui. 
Membrii KKK fie se luaseră după ei, fie încercau să iasă din 
pădure. Deodată, Solomon văzu lumina palidă a lunii. 
Tocmai ieşise din pădure şi acum simţea sub tălpi o iarbă 
care părea făcută din fire de argint, la fel de tari precum 
pietrişul din care creştea. 

Cei doi bărbaţi se opriră, în timp ce Solomon se chinuia 
să-şi recapete răsuflarea. 

— Cum aţi făcut asta...? întrebă el, simțind imediat ceva 


e 149 œ 


rece în mână. 

Lanterna. 

Auzi apoi glasurile iritate ale membrilor KKK, care strigau 
unii la alţii Aici... Pe acolo... Nu văd nimic! în timp ce 
veşmintele acelea lungi până în pământ îi împiedicau să 
înainteze. Teama din glasurile lor era deopotrivă 
perceptibilă şi liniştitoare. 

Solomon îndreptă către ei raza lanternei, văzându-i cum 
îşi acoperă ochii. Câţiva dintre ei căzuseră în genunchi, 
respirând greu, glugile le alunecaseră de pe cap, iar 
veşmintele le erau sfâşiate şi pătate cu sânge din pricina 
crengilor ascuţite ale copacilor. 

Solomon îndreptă lumina lanternei într-o parte, lăsându-i 
pe toţi în beznă. 

— O seară bună, domnilor, spuse el şi îşi pipăi cheile de 
la maşină în buzunar. 

Câteva clipe mai târziu, maşina demară scrâşnind pe 
pietrişul tare. E 

În vreme ce goneau, Solomon se trezi râzând în hohote. Îl 
bucura că reuşiseră să-i umilească pe membrii KKK. 
Totodată, în felul acesta se elibera de propria teamă, 
gândindu-se câtă teroare puteau semăna ţopârlanii aceia. 

— Nu ştiu cum aţi făcut asta, însă a fost absolut 
incredibil! exclamă Solomon izbind cu podul palmei în 
claxonul maşinii. Cum se face că vedeţi atât de bine pe 
întuneric? 

— Cred că am fost înzestrat cu capacitatea asta, îi 
răspunse Blackwood, dând uşor din umeri şi privind drumul 
din faţa lor. 

Răspunsul serios al lui Blackwood îl aduse pe Solomon cu 
picioarele pe pământ. Finalul triumfal al fugii lor nu reuşea 
să estompeze lucrurile stranii pe care Blackwood i le 
arătase în seara aceea. 

— Ce înseamnă toate astea? întrebă Solomon. 

— Nu prea ştiu, răspunse Blackwood. Dar ceva se 
petrece aici. Bărbaţii aceia mascaţi au sosit în oraş 
asemenea unor spirite întunecate invocate de cineva. In 
locul acesta numit Deltă există un butoi cu pulbere, un 


e 150 œ» 


focar de violenţă, iar dumneavoastră, agent Solomon, 
sunteţi elementul de legătură. 

— Eu? se miră Solomon. Cum adică... eu? 

Blackwood se uită pe geamul maşinii care, din cauza 
întunericului, devenise reflectorizant. Îi luă câteva clipe să 
răspundă, iar în momentul în care o făcu, vorbele îi sunară 
ca un murmur stins: 

— Dumneavoastră veţi decide deznodământul. Acum 
sunt pregătit să mă întâlnesc cu băiatul. 


e 151 œ 


— Ce faci? 

Linus îşi aşeză în valiză, lângă trusa de bărbierit, două 
cămăşi frumos împăturite. 

— Plec la Omaha pentru două zile. Avem nevoie să 
obţinem declaraţii de la şase dintre angajaţii firmei de 
asigurări, iar partenerii au cerut în mod expres să mă duc 
eu. 

Odessa stătea în pragul dormitorului, privindu-l cum îşi 
face bagajele. 

— Pleci într-o călătorie, spuse ea, repetând cuvintele 
bătrânei ciudate care îi ghicise în spatele magazinului 
botanic. 

Linus tocmai ştergea cu mâneca praful de pe o pereche 
de mocasini negri, lucioşi. 

— Nu ştiu cum a picat pe mine, însă mă simt pregătit. 
Agenţia de turism mi-a trimis deja pe e-mail biletele şi 
rezervarea. Business class. 

— Minunat, spuse ea, cu gândurile aiurea. 

— Chiar este, încuviinţă el. 

Urmă un moment de tăcere. Linus simţise că nu-i căzuse 
prea bine vestea, aşa că se apropie de ea: 

— Cum te mai simţi? 

— Aăă... bine. 

Odessa nu-i spusese despre Hugo Blackwood sau că i se 
ghicise în cărţi într-un magazin botanic. Ori despre chestia 
aceea care se mişcase printre rufele murdare de la hotel. 
Nici n-ar fi ştiut cu ce să înceapă. 

Linus îi masă braţele, aşteptând ca Odessa să-l privească 
în ochi. 

— Vino cu mine, îi spuse el. 

Odessa pufni. 

— Unde? La Omaha? 

— Am auzit că e destul de frumos. Eu voi fi ocupat până 
peste cap cu declaraţiile alea, însă tu vei putea vizita 
oraşul, după care ne vedem la cină. Poate reuşesc să 


e 152 œ» 


prelungesc călătoria cu o zi. 

— Mda, spuse ea. : 

— E ocazia perfectă să te detaşezi de probleme. li va 
face bine. De fapt, este exact ce ai nevoie acum. 

Odessa dădu din cap, pentru că Linus avea dreptate, însă 
nu era chiar atât de simplu. 

— Ştiu, încuviinţă ea. 

— Mic dejun în cameră...? spuse el, sperând s-o tenteze. 
Spa la hotel, pentru tine, ori să mergem împreună la 
fitness? 

Linus era delicios de convingător. lar ea ar fi trebuit să-l 
însoţească, Odessa ştia asta. Însă cuvintele bătrânei... 

— Pleci într-o călătorie? îl întrebă din nou, străduindu-se 
să-şi adune gândurile. 

să fie cumva vorba de o simplă coincidență? 

Linus îi atinse bărbia, încercând s-o facă să se uite la el. 

— Vino cu mine, repetă el. 

Odessa zâmbi, cucerită de efuziunile lui sentimentale, de 
tandreţea lui. Ştia însă că, dacă ar fi dat curs invitaţiei, ar fi 
stat la fereastra hotelului, îmbrăcată într-un halat de baie, 
în vreme ce gândurile i s-ar fi îndreptat către Walt Leppo, 
jefuitorii de morminte şi către un anumit personaj cu un 
inconfundabil accent britanic. 

Odessa făcu un pas înapoi. 

— Mi-ar plăcea, dar... 

— Dar ce? 

— Nu cred că ar da prea bine dacă m-aş sustrage de la 
muncă tocmai acum. Dacă vor avea nevoie de mine ca să- 
mi pună întrebări cu privire la evenimentele în care am fost 
implicată... şi vor descoperi că sunt în vacanţă, în 
Nebraska... 

— E o călătorie de lucru, alături de jumătatea ta. 

Jumătatea ta. Îi plăcea cum sună. Numai că o făcea să se 
gândească la celelalte lucruri pe care i le spusese bătrâna 
în magazinul botanic. 

Eşti singura lui mare dragoste. Doar că el nu este al tău. 

Aiureli. Aiureli. Nu trebuia să le dea ascultare. 

În curând va pleca într-o călătorie. Un nou bărbat îsi va 


e 153 + 


face apariţia în viața ta. 

lată cum ţi se vâră în suflet, îşi dădu ea seama. 
Paradoxuri şi afirmaţii generice: Eşti o persoană închisă în 
sine - nimeni nu te cunoaşte cu adevărat - însă odată ce te 
încrezi în cineva... încrederea rămâne veşnică! Plantarea 
unei seminţe în solul propriei nesiguranţe, hrănirea ei cu 
îndoială sau laudă şi apoi planta se va întinde ca o buruiană 
plină de spini. 

Odessa se apropie de Linus şi-l sărută. 

— Mi-ar fi plăcut să vin cu tine, îi spuse ea cu sinceritate. 

Linus o prinse de mână. Un nou sărut. 

— Să ştii că sexul în vacanţă este cel mai plăcut, îi spuse 
el. 

Odessa încuviinţă, fără să-şi dezlipească buzele de ale 
lui. 

— Ce zici de sexul acasă? 

Linus dădu la o parte valiza pe jumătate făcută şi săriră 


în pat. 
x 


Telefonul sună tocmai când Odessa ieşea de la duş, 
îmbrăcată în halat. Era mama ei. Fie pentru că hotărâse să 
se dea bătută, fie pentru că avea un moment de slăbiciune, 
Odessa răspunse. 

— Bună, mamă. 

— Ah, ai răspuns! Ce mai faci? Unde eşti? Totul e în 
regulă? 

Continuă aşa câteva minute, Odessa răspunzând la 
chestionar şi încercând s-o asigure că totul era în regulă. 
Urmă recitarea felurilor de mâncare servite la cină cu o 
seară în urmă, tot ce mâncase mama şi tot ce băgase în 
gură Miriam, prietena acesteia - de care Odessa nu auzise 
în viaţa ei -, precum şi un rezumat al discuţiilor. 

— Ce mai face Linus? 

Pentru mama ei, Linus era o ciudăţenie. Nu că ar fi fost 
rasistă, însă pentru ea cuplurile interrasiale erau o chestie 
specifică tinerilor, la fel ca muzica ascultată prin streaming 
sau prânzul comandat prin Postmates. Odessa însă făcu 
greşeala să-i spună că Linus pleca la Omaha. 


e 154 œ» 


— Şi te lasă singură? 

Odessa o asigură încă o dată că totul era în regulă. 

— Şi ce-o să se întâmple cu tine? o întrebă mama ei. Cu 
FBI-ul, cariera ta? 

Odessa oftă adânc. 

— Cred că s-a terminat. 

— O, nu. Dar tu... nu ai... 

Grijile pe care şi le făcea mama ei o înfuriau întotdeauna. 
Se simţea ca un copil ratat. Mama ei ştia exact pe ce 
butoane să apese, doar ea le montase. 

— Uite ce e, nu este vorba despre ce e corect şi ce e 
greşit, ci despre cât o să mai pot eu suporta, spuse Odessa. 
Habar n-am ce urmează. 

Apoi se grăbi să adauge: 

— Însă totul va fi în regulă. 

— Licenţa ta în Drept, spuse mama ei, încercând să 
aducă în discuţie o rază de speranţă. 

— Da, licenţa mea în Drept. 

— Ai întotdeauna la ce să te întorci, la fel ca tatăl tău. 

Auzind-o că pomeneşte de tatăl ei, Odessa se întristă. 
Faptul că mama sa încă îl venera nu încetase niciodată s-o 
fascineze... şi s-o facă să aibă un sentiment de milă faţă de 
femeia care îi dăduse viaţă. 

— Mamă, tu ai fost cea mai mică dintre şapte fraţi, nu-i 
aşa? 

— Sigur, răspunse ea, înşirând la foc automat numele 
celor şapte fraţi şi surori, în ordinea naşterii. De ce mă 
întrebi? 

— Din niciun motiv, însă... 

— Dintotdeauna mi-am dorit să am şi eu şapte copii, 
adăugă mama Odessei. Probabil pentru că într-o asemenea 
familie am crescut şi eu. Am fost mezina, la fel ca tine, aşa 
că am vrut să imit modelul ăsta. Acum mi se pare amuzant. 

— Ai născut şase copii, mamă. Ce-ţi poţi dori mai mult? 

— Da, ştiu. Şase sunt suficienţi, răspunse mama, după 
care chicoti scurt. 

Odessa se simţi uşurată să afle că bătrâna ghicitoare se 
înşelase măcar într-o privinţă. 


e 155 - 


— ...Cu toate că a existat şi un făt mort, adăugă mama ei. 

Odessa deveni brusc atentă. 

— Un... ce? 

— O fetiţă... prima mea sarcină. Doctorii au spus că a 
fost moarte infantilă subită. 

— Dar, stai aşa, fetiţa s-a născut vie sau moartă? 

Mama Odessei făcu o pauză, apoi răspunse: 

— A murit în braţele mele, Odessa. A trăit doar o oră. 

Odessa se sprijini cu mâna liberă de perete, ameţită. 

— Prin urmare, eu sunt a şaptea fiică a unei a şaptea 
fiice? 

— Păi, aşa se pare... dacă socotim corect. Dar de ce te 
miri? 

— De ce nu am discutat despre asta niciodată? întrebă 
Odessa. Cum de nu am ştiut nimic despre asta? 

— Pentru că nu-mi face plăcere să vorbesc despre ea, 
Odessa, îi răspunse mama ei pe un ton tăios. 

— Scuză-mă, spuse Odessa dându-şi seama că răscolise 
amintiri dureroase fără să se gândească ce va simţi mama 
ei. 

A şaptea fiică a unei a şaptea fiice. Ce naiba putea să 
însemne asta? 

— Mamă, să ştii că nu am vrut să... habar n-am ce 
înseamnă să treci printr-o asemenea experienţă. lartă-mă. 

Odessa tocmai descoperise în mama ei o putere 
interioară nebănuită, care aproape ştergea cu buretele - şi 
explica, în bună măsură - anii de slăbiciune care urmaseră. 

— Odessa, spuse mama ei, de unde ţi-au venit atâtea 
întrebări? 

O ghicitoare bătrână, răspunse Odessa în gând. 

— De nicăieri, mamă. Doar... eram curioasă. 

— Odessa... te gândeşti să-ţi întemeiezi o familie? 

— Ce? Doamne, nu... 

— Eşti cumva gravidă? 

lisuse! 

— Nu, mamă. Nici vorbă. 

— Doar ştii că sora ta aşteaptă să nască al treilea... 
Odessa negă încă două minute, încercând să pună capăt 


e 156 œ» 


conversaţiei. În cele din urmă mama ei închise, lăsând-o cu 
ochii ţintă la ecranul telefonului. 

Rememoră şedinţa de Tarot. Îşi amintea toate cuvintele 
pe care le rostise femeia aceea, totuşi continua să nege 
anumite afirmaţii sau previziuni. Incă se chinuia să se 
convingă că nu fusese decât o şarlatanie. 

Întreabă dacă vrei să afli despre tatăl tău. 

Apoi momentul în care bătrâna îşi dăduse ochii peste 
cap, cât pe ce să leşine, în faţa lui Hugo Blackwood. 

Se duse în bucătărie. Ceaşca de ceai încă se afla pe blat, 
nespălată. Ceaşca din care băuse Hugo Blackwood. Cea pe 
care britanicul o ţinuse în mână. 


În timp ce străbătea holul de la intrarea în sediul FBI din 
Claremont Tower, Odessa trebui să suporte o mulţime de 
priviri iscoditoare, curioase. Prietena ei, Laurena, o aştepta 
într-o sală izolată fonic. 

Se îmbrăţişară, apoi Laurena o cercetă cu privirea. 

— Arăţi bine. 

— Mulţumesc, îi răspunse Odessa. 

Pe masa din sala de şedinţe erau o carafă cu apă şi două 
pahare. Cu mâini tremurânde, Odessa îşi umplu unul. 

— În locul tău, eu aş fi fost dărâmată. Îmi lipseşti. Ce zic 
avocaţii? 

Odessa ridică din umeri. 

— Ce-ar putea să zică? Ce-ar putea să zică oricine 
altcineva? întrebă ea retoric, luând o gură de apă. 

— Eu aş zice că totul nu e decât o mare tâmpenie. Eşti un 
agent bun, Dessa. Nu ştiu ce s-a întâmplat în seara aceea, 
însă ştiu că nu te-ai pierdut cu firea. 

— Mulţumesc. 

— Circulă nişte zvonuri... eu nu le cred, însă le pomenesc 
pentru că aş vrea să ştiu... zvonuri cum că tu şi Leppo... 

Odessa simţi cum o copleşeşte un val de silă şi de furie. 

— Rahat. 

— Asta am zis şi eu. Caută explicaţii, motive. De ce un 
agent împuşcă un alt agent? În tărtăcuţele lor de bărbaţi nu 
poate intra ideea că e posibil ca amicul Leppo să se fi 


e 157 œ 


pierdut cu firea. Poate că bărbatul din poveste a luat-o 
razna. Ar fi ceva nou. 

— Ar fi ucis-o pe fetiţă. Ce spun eu sună cumplit pentru 
că este cumplit. Nu am cum să explic - probabil nimeni nu 
ar putea. Însă avea cuțitul în mână şi se pregătea să-i taie 
gâtul fetiţei. Şi în acelaşi timp, oamenii cred că noi doi ne 
culcam împreună? 

— Atât îi duce capul. Lasă-i în plata Domnului. 

— Sărmana lui soţie, spuse Odessa, gândindu-se la 
văduva lui Leppo. 

— E distrusă. Dar, desigur... 

Odessa îşi imagină scenariul legat de Walt Leppo: un tip 
integru care fusese împuşcat în urma unei aventuri 
romantice. Zvonul nu avea niciun sens, de fapt... Odessa 
spera însă ca soţia lui Leppo să fi fost cruţată de astfel de 
mizerii. 

Apoi îşi aminti de punga din hârtie pe care o ţinea în 
mână. 

— Ai putea să-mi mai faci o favoare, la fel de mare? 

— Orice, răspunse Laurena, apoi îşi aminti ce făcuse 
ultima dată - îi trimisese Odessei fotografiile din scena 
crimei lui Peters - şi bătu în retragere. Stai aşa. Despre ce 
favoare e vorba acum? 

Odessa îi întinse punga de hârtie. Laurena o luă, dar n-o 
deschise. 

— La naiba! spuse ea. Ce-i asta? 

— O ceaşcă de ceai. Vreau să-i faci o analiză biometrică, 
inclusiv un test ADN şi scanarea amprentelor. 

Laurena se uită la Odessa, faţa ei devenind, încet-încet, 
din îngrijorată, zâmbitoare. 

— Sper că-ţi dai seama ce-mi ceri. 

— Da. 

— Asta încalcă toate protocoalele. 

— Ştiu. 

— Există oameni care şi-au pierdut slujbele pentru că au 
folosit laboratorul FBI în scopuri personale. 

— Eu sunt singura persoană care îşi pierde slujba, îi 
aminti Odessa. Îmi voi asuma întreaga vină, în caz că... 


< 158 œ» 


— Eşti sigură că nu e ceva legat de relaţia ta cu Linus? 
De vreun incident domestic? Poate că a adus pe cineva 
acasă sau ceva de genul ăsta? Ai descoperit urme de ruj pe 
buza cănii? 

Odessa scutură din cap. 

— Nu există nicio urmă de ruj. Nu este vorba despre 
Linus. 

— OK... atunci despre ce anume e vorba? 

— Este vorba despre cazul meu. Însă nu tocmai... 

— Explică-mi. 

— Tare mi-aş dori s-o pot face. 

— Rahat. 

Laurena ridică mâinile în semn de protest. 

— Dessa... 

— Crezi că te-aş ruga să faci aşa ceva dacă nu ar fi, cu 
adevărat, atât de important? 

— Dar e o nebunie. Chestia asta începe s-o ia razna cu 
totul. Mă îngrijorezi. 

— Da, încuviinţă Odessa. Mie-mi spui? 

Laurena aşteptă ca Odessa să continue. 

— Cum, asta-i tot? 

— Încă o chestie. Cana trebuie analizată aici. Nu la 
Quantico. Vreau ca rezultatele să rămână /oco. 

Exasperată, Laurena scoase un oftat: 

— Mai e şi altceva? 

— Rezultatele trebuie să-mi parvină mie şi numai mie. 
Dacă există ceva într-una dintre bazele noastre de date, 
trebuie să ştiu. Doar eu. Ai înţeles? 

— Dessa. Sigur eşti în regulă? Nu pari OK. Odessa îşi 
atinse tâmplele. 

Voi fi, răspunse ea, sperând ca vorbele să i se 
adeverească. Voi fi. 


< 159 + 


Odessa se întoarse la Spitalul New York-Presbyterian 
Queens din Flushing. Găsi rezerva lui Earl Solomon şi pe el 
acolo. Stătea cu spatele sprijinit de mai multe perne, 
acoperit cu un cearşaf şi o pătură, cu toate că Odessei i se 
părea că în încăpere era cald. 

Cearşaful îi aminti de micul interogatoriu la care îl 
supusese pe Mauro Esquivel în subsolul hotelului Lexington 
Regal, ceea ce o ajută să se concentreze. 

In salon se mai afla cineva, un bărbat solid, fălcos şi 
jovial, purtând un costum lălâu. Capul lui pleşuv se sprijinea 
la spate pe o cută groasă de grăsime. 

— Bună ziua, spuse Odessa. Vă deranjez? 

— Vino, vino, agent Hardwicke, spuse Solomon răguşit şi 
îi întinse o mână palidă. 

— Imediat e happy hour. 

Odessa zâmbi, bucurându-se să-l vadă binedispus, chiar 
dacă fizic părea mai slăbit. Un tub subţire tras peste faţă îi 
furniza oxigenul de care avea nevoie. 

— Bună ziua, spuse ea, dând mâna cu celălalt bărbat. 

— El e domnul Lusk, zise Solomon. Avocat. 

— Mă bucur să vă cunosc, agent Hardwicke. 

Odessa îşi eliberă mâna din strânsoarea bărbatului şi se 
întoarse către Solomon. Ochii acestuia erau în continuare 
gălbui, iar pielea de pe gât părea şi mai lăsată, de parcă ar 
fi pierdut rapid din greutate. 

— Cum au fost testele acelea...? 

— A, alea. Cred că la un moment dat vor catadicsi să-mi 
spună şi mie. 

Odessa nu-şi dădea seama dacă Solomon se străduia să 
pară binedispus sau dacă aşa era de obicei. 

— Dar sunteţi în regulă? Cum vă mai simţiţi? 

— Mă descurc. 

Odessa clătină din cap, neştiind ce să mai zică. „Mă 
descurc.” Solomon nu spusese nimic precis. 

— Bun, bun, rosti ea în cele din urmă. 


e 160 œ» 


— Ce te-a dus înapoi la mine? întrebă Solomon. 

— Păi, am vrut să văd cum o mai duceţi şi, ăăă... Nu 
vreau să par necioplită, însă credeţi că am putea sta puţin 
de vorbă... între patru ochi? 

Spunând aceasta, îi adresă un zâmbet stânjenit domnului 
Lusk, care rămăsese pe loc, cu mâinile în buzunare. Se uita 
la Solomon de parcă ar fi vrut să spună Nu-i nicio problemă. 

— E-n regulă, poţi vorbi deschis în faţa lui Lusk. E avocat, 
spuse Solomon. 

— Aăă... OK, îi adresă Odessa încă un zâmbet domnului 
Lusk, sperând că acesta va ieşi din încăpere. 

Doar că el se mulţumi doar să-i întoarcă zâmbetul. 

Bine, atunci nu avea de gând să se simtă stânjenită. 
Dacă domnul Lusk dorea să rămână, avea să asculte o 
poveste de pomină. 

— Am pus la poştă, dacă acesta este cuvântul potrivit, o 
scrisoare la adresa pe care mi-aţi dictat-o, spuse ea şi se 
întoarse din nou către Solomon. La scurtă vreme după 
aceea şi-a făcut apariţia Hugo Blackwood - la foarte scurtă 
vreme, de fapt - la mine acasă. 

— Da, spuse Solomon, de parcă ar fi ştiut deja toate 
aceste lucruri, deşi era imposibil. Continuă. 

— El... ăăă... păi, cred că a fost de acord să mă ajute, sau 
măcar să încerce. Aşa că am urmărit o pistă şi... mda. 

Odessa ar fi vrut să spună totul, însă îi venea greu în 
prezenţa acelui avocat. Ştia că vorbele ei aveau să sune 
ridicol. 

— Apoi ne-am despărţit. De unde îl cunoaşteţi, de fapt? 
Ela spuscă vă ştiţi de o veşnicie. 

— Aşa este. Să fi fost... 1962? Vara lui 1962. 

Din cine ştie ce motiv, Solomon se uita la domnul Lusk, 
de parcă ar fi aşteptat ca acesta să confirme. 

— Uau! se miră Odessa. De pe vremea când era copil...? 

— Nu, răspunse Solomon. 

— lar el este... ce e el, de fapt? întrebă Odessa. Cu ce se 
ocupă? 

— Ocupaţia lui este să fie cine zice el că e... cred, 
răspunse Solomon, încuviinţând de parcă ar fi purtat o 


e 161 œ» 


conversaţie despre vreme. Nu poate fi explicat. 

— Mie-mi spuneți?  oftă Odessa, incapabilă să-şi 
limpezească gândurile. Pot spune că felul în care vede FBI 
este... destul de interesant. 

— Da, nu-i aşa? Nu cred că e în stare să înţeleagă cu 
adevărat. El îşi imaginează că suntem nişte agenţi precum 
cei de asigurări sau de turism. Nişte reprezentanţi. Cel 
puţin asta e placa lui. 

— Placa? 

— Nu ştiu dacă tot ce spune e sincer sau dacă nu cumva, 
din când în când, e ironic. E mai uşor să-l suporţi dacă nu 
pui la inimă tot ce spune. 

— Zău? se miră Odessa, încă afectată de felul în care o 
tratase Blackwood. 

— Eu aş zice că îţi dă mai mult decât îţi ia. Merită 
osteneala să ignori aerele lui de Hobson ca să profiţi de ce- 
ţi oferă. 

Odessa aprobă, deşi nu prea înţelegea la ce se referise 
Solomon. 

— Hobson? întrebă ea, crezând că acesta era numele 
vreunui politician obscur. 

— Hobson, da. Ai văzut filmul Arthur? 

— Aăă... nu, nu cred... Ah! Russell Brand? 

— Nu. Tipul scund, atât de amuzant. Cel mai amuzant 
beţiv de la W.C. Fields. 

— M-aţi pierdut cu totul, recunoscu ea. 

Domnul Lusk se simţi dator să-i sară în ajutor. 

— Dudley Moore. 

Solomon îşi îndreptă un deget către domnul Lusk. 

— Aşa îl cheamă. Nu pe el adică. Nu pe personaj. Un 
puşti bogat care devine un bărbat bogat, dar care are un 
majordom de când era copil. Un valet britanic simpatic, 
bătrân, sobru, imperturbabil în orice situaţie. Blackwood 
seamănă puţin cu el, doar că, pe dinăuntru, este ceva mai 
bătrân. Şi cu asta cred că l-am descris destul de bine. 

Odessa clătină din cap, simțind nevoia să revină la 
conversaţia iniţială şi să-l întrebe pe Solomon ceva despre 
casa lui. 


e 162 œ» 


— Aş mai putea să mă ocup de ceva din locuinţa 
dumneavoastră în timp ce vă aflaţi aici? 

— Nu-mi trece nimic prin minte. Doar peştele ăla 
nenorocit. 

— Peştele e bine. 

— Ca să fiu cinstit, nu mă îngrijora deloc soarta lui. 

Odessa chicoti de complezenţă, apoi spuse: 

— Apropo, când am fost acolo, am căutat o plasă pentru 
Dennis... ca să-l scot din acvariul ăla împuţit. Şi am găsit 
una în debaraua aceea mică de lângă bucătărie. 

— Bravo. 

— Da, dădu ea din cap, gândindu-se cum să continue. 
Doar că acolo am observat că peretele din spate... 

Solomon îşi netezi pătura. 

— Ai ascultat măcar una? 

— 0... bandă? 

— Păi, da. Se pare că mi-ai găsit camera secretă. 

— Dar nu am vrut să... de obicei, nu sunt o băgăreaţă. 
Doar că acea cameră ocupă cam o treime de casă... 

— Ai ascultat? 

Odessa scutură din cap, surprinsă că Solomon nu părea 
deranjat că intrase neinvitată în camera aceea. 

— Nu. 

— Ar trebui. Când vei fi pregătită. 

— Când voi fi... pregătită? Pregătită pentru ce? 

Solomon clătină din cap, apoi, pradă unui acces de tuse, 
se întoarse să ia de pe noptieră un pahar cu apă, din care 
ieşea un pai scurt. 

Cât era Solomon cu spatele la ei, domnul Lusk îi zâmbi 
Odessei. lşi atinse cu degetele cotul, apoi arătă către 
Solomon. Nedumerită, Odessa se uită la braţul lui Solomon 
şi la perfuzia prin care i se administrau tot felul de 
substanţe. Apoi înţelese: Solomon era sedat, ceea ce ar fi 
putut explica întrebările şi răspunsurile ciudate. 

Inainte ca Odessa să afle mai multe de la domnul Lusk, 
Solomon reveni în poziţia iniţială. 

— Benzile au început să sosească la mine acasă în 1962, 
spuse Solomon. Uneori după câte o săptămână, alteori 


e 163 + 


după mai mult de o săptămână, îmi sosea prin poştă un 
teanc de benzi Mylar. Blackwood transcrie fiecare caz, ceea 
ce înseamnă patru sau cinci benzi. Nu prea înţeleg de ceo 
face. Cred că, printre altele, îi place această tehnologie... 
pentru el, un magnetofon este ultimul răcnet. L-am întrebat 
ce rost are să le transcrie, însă mi-a dat un răspuns demn 
de Hobson. In fine. La un moment dat am avut strălucita 
idee de a trimite una dintre benzi la un laborator audio - 
unul independent, nu la FBI, că nu voiam să fac valuri. 
Analiză vocală, mă rog, chestii din astea. Eram curios. 
Tehnicianul mi-a spus că banda fusese înregistrată la o 
frecvenţă foarte mare şi apoi fusese transferată într-una 
mai joasă. Habar n-am ce înseamnă asta. Însă el nu mai 
întâlnise niciodată aşa ceva. Pe scurt, nu mi-a putut spune 
nimic. Era ca şi cum ai fi pilit numărul de serie al unei 
arme... Poate că în zilele noastre se pot face şi alte chestii, 
digitale, dar... încerc să te scutesc de un efort suplimentar. 

— Dar toate benzile acelea, spuse Odessa. Sunt o 
mulţime de cazuri. Ce fel de cazuri? 

— Mai întâi, ascultă-le, îi răspunse Solomon. Vorbim după 
aceea. 

Odessa scutură din cap, ştiind că ceea ce voia să spună 
va suna aiurea. 

— Sunt cazuri... oculte? 

— E în regulă, schiţă Solomon un zâmbet. Şi eu am fost 
ca tine, pe vremuri. 

— Ca mine? 

— Păi, de asta am păstrat toate benzile acelea 
nenorocite, spuse Solomon. Nu e ca şi cum m-ar fi rugat s-o 
fac. Voiam să mă bazez pe o documentaţie, să am un plan 
de rezervă dacă lucrurile ar fi luat-o razna în ceea ce mă 
priveşte şi ar fi trebuit să mă apăr. 

Odessa începu să-şi frece tâmplele. Să fi fost vorba de un 
fel de hipnoză sau de o nebunie contagioasă? 

— Am putea reveni la „cazurile oculte”? Pentru că aşa 
ceva pur şi simplu nu intră în cazuistica FBI. 

— Aşa este, nu e de competenţa noastră. Nu e de 
competenţa nimănui. Doar a lui. 


e 164 œ» 


Solomon ridică mâna, oprind-o pe Odessa să-i pună o altă 
întrebare. 

— Că tot veni vorba de el... acum, că l-ai întâlnit. 

De data aceasta Solomon îşi întoarse tot corpul către 
Odessa, nu doar privirea. Comportamentul lui suferise 
brusc o transformare, căpătând o anumită solemnitate. 

— A trecut mai mult de un an de când l-am văzut ultima 
dată. Speram că va veni să-mi facă o vizită. Inţelegi ce 
vreau să spun: o ultimă vizită. 

Odessa înghiţi în sec: O ultimă vizită? Asta însemna că 
Solomon era în fază terminală? Nu reuşi să-şi adune curajul 
ca să-l întrebe, prin urmare spuse: 

— N-aş vrea să vă dezamăgesc... însă nu ne-am despărţit 
în termeni prea buni. Nu cred că îl voi mai vedea vreodată. 

Solomon înălţă din sprâncene, cu o expresie obosită. 

— Ba îl vei mai vedea, iar când o vei face... spune-i. 

Îşi netezi din nou pătura. 

— E ciudat să ajungi la capătul drumului, după o viaţă... 
de mândră independenţă s-ar putea spune, numai ca să te 
trezeşti... că eşti singur. Cu asta mă confrunt eu acum. 

Odessa simţi un gol în inimă. Întinse mâna şi îl atinse pe 
umăr. 

— Nu sunteţi singur, spuse ea. 

— In cea mai mare parte e vina mea, încercă el să 
zâmbească. Am supravieţuit tuturor... 

— Nu mai există nimeni din familia dumneavoastră? 
întrebă ea. 

— Nimeni. Şi nici prieteni de încredere nu mai am. lar 
spitalul acesta - sau poate firma de asigurări de sănătate, 
nu ştiu sigur - trebuie să-mi actualizeze aparţinătorul, 
continuă Solomon, uitându-se la domnul Lusk, care 
încuviinţă. E doar o formalitate. Nu va trebui să iei nicio 
decizie dificilă. Am notat pas cu pas cum vreau să se 
desfăşoare lucrurile. 

— Ah, făcu Odessa. Eu? 

— Ştiu că abuzez de bunăvoința ta, doar că nu mai 
cunoşteam pe nimeni atât de bine... 

Odessa simţi panica strecurându-i-se în piept. Nici ea nu 


e 165 œ» 


ştia ce anume o stârnise, aşa că se chinui s-o alunge. 

— Poţi citi formularul, spuse Solomon. Doar eşti avocat. 
Acolo scrie tot. 

Domnul Lusk scoase un contract de trei pagini. 

— Îngrijiri paliative pentru un trai demn şi pentru 
menţinerea calităţii vieţii, însă fără vreun tratament extins. 
Nu vi se va cere să hotărâți întreruperea aparatelor. 

În cealaltă mână domnul Lusk ţinea un stilou. 

Odessa se trezi dând aprobator din cap. 

— Desigur, spuse ea. 

Citi repede formularul scris într-un limbaj medical 
standard, apoi semnă. 

— Şi, dacă sunteţi amabilă, spuse domnul Lusk, întinzând 
în faţa Odessei alte hârtii. Actul notarial - o formalitate 
standard. 

Pe acesta Odessa îl citi rapid, apoi îl semnă. 

Domnul Lusk zâmbi şi puse hărtiile în mapa din piele. 

— Odessa, spuse Solomon, întinzându-i mâna, şi ea o 
apucă, simțind cât era de rece şi de aspră. Ce ai făcut tu 
acum pentru mine este ceva... atât de special. ţi 
mulţumesc. 7 

Glasul lui trăda multă emoție. li era recunoscător - şi 
poate mai era şi altceva dincolo de această recunoştinţă. 

— Mă bucur să vă ajut, spuse ea, strângând uşor mâna 
bătrânului. Şi mă bucur nespus că ne-am întâlnit. 

— Eşti o dulceaţă. Fă-mi o bucurie şi transmite-le salutări 
părinţilor tăi: spune-le că au crescut o fată cu totul specială. 

Odessa râse. 

— Aşa voi face, spuse ea, dând să plece, însă Solomon o 
mai reţinu puţin. 

— Noi, cei din FBI, răspundem unei chemări mai înalte. 
Unei chemări sacre. 

— Da, încuviinţă ea cu un zâmbet, bătându-l uşor pe 
mână. lar dumneavoastră aţi făcut-o mai mult decât oricine 
altcineva. 

Solomon închise ochii, zâmbi şi clătină din cap. 

— Nu mai bine decât alţii, însă mai multă vreme, chicoti 
el şi îşi lăsă capul pe pernă. Cred că acum aş face bine să 


e 166 œ» 


aţipesc puţin. 
— Odihniţi-vă, spuse ea. 
Salutându-l prieteneşte pe domnul Lusk, Odessa ieşi din 
salon. 
x 


Aştepta să vină ascensorul, copleşită de calda simpatie 
pe care o nutrea pentru agentul Solomon şi, în acelaşi timp, 
de durerea pe care o simţea ştiindu-l atât de singur la 
sfârşitul vieţii. Urmări cum becurile care luminau numerele 
etajelor se aprindeau pe rând. Singurul lucru bun legat de 
spitale era faptul că uneori puteai pleca din ele. 

Deodată, o persoană îşi făcu apariţia lângă ea. Odessa îi 
adresă un zâmbet de complezenţă şi observă că era vorba 
despre domnul Lusk, care bătea uşor cu degetele pe mapa 
din piele. 

— Coborâţi? întrebă el zâmbitor. 

— Da, răspunse ea. 

Era agreabil, dar parcă îi stătea ceva pe limbă. 

— E greu, spuse el, clătinând din cap cu subiînţeles. 

— Aşa este, confirmă ea. E un om bun. 

Uşile ascensorului se deschiseră. Cu un gest teatral, 
domnul Lusk îi făcu Odessei semn să intre prima, 
alăturându-se celor din lift. Amândoi se întoarseră apoi cu 
faţa către uşile care începuseră să se închidă. 

— De câtă vreme sunteţi avocatul agentului Solomon? 
întrebă ea. 

— A, dar nu sunt avocatul agentului Solomon, răspunse 
el la fel de zâmbitor. Fac doar puţină muncă pro bono, din 
pură amabilitate, zise, bătând din nou în mapă cu degetele. 
Nu, eu îl reprezint pe Hugo Blackwood. Odessa se întoarse 
spre el. Lusk stătea cu faţa îndreptată către uşi, continuând 
să zâmbească. 

— Sunteţi avocatul lui Blackwood? 

Bărbatul încuviinţă. 

— Şi atunci de ce nu-l convingeţi să-l viziteze pe 
Solomon? 

— Eu? A, nu. Domnul Blackwood face întotdeauna ce 
doreşte. Eu nu l-aş putea convinge să facă nimic. Sunt doar 


e 167 œ» 


reprezentantul lui. 

Uşile ascensorului se deschiseră, apoi, în drum către 
ieşire, Odessa spuse: 

— Bănuiesc că nu doriţi să-mi spuneţi cu ce se ocupă 
domnul Blackwood şi cum de-şi permite să aibă un consilier 
juridic personal... 

Domnul Lusk zâmbi. 

— Domnul Blackwood m-a rugat să vă duc la el. Doreşte 
să vă arate ceva. 

— Ce să-mi arate? 

— Mă tem că nu cunosc răspunsul la această întrebare. 

Cei doi ieşiră în stradă. 

— Am venit cu maşina, adăugă domnul Lusk. 

Lângă bordură, parcată într-un loc marcat vizibil cu 
semne pe care scria NU PARCAŢI / NU STAŢIONAŢI, se afla 
un Rolls-Royce vintage, dar nu chiar atât de vechi, negru cu 
accesorii gri-metalizat. 

Odessa se opri. 

— Asta e maşina dumneavoastră? 

— Aceasta este maşina domnului Blackwood. Un Rolls- 
Royce Phantom. 

Odessa zâmbi, scuturând din cap. 

— Asta mă deranjează cel mai mult, spuse, de parcă lui 
Lusk i-ar fi păsat ce credea ea. Blackwood presupune că voi 
face întocmai ce doreşte el. Că mă voi urca în maşină şi mă 
voi duce să-mi arate ce vrea el să-mi arate. 

Domnul Lusk clătină din cap, zâmbind amabil. 

— Şi eu mă confrunt cu aceeaşi senzaţie. 

— De parcă n-aş avea ceva mai bun de făcut, adăugă ea. 

Domnul Lusk zâmbi şi dădu uşor din umeri. 

— Absolut de acord, spuse el, deschizând portiera maşinii 
pentru Odessa. 

— Şi, oricum, ce naiba ar putea să-mi arate? 

— Există o cale simplă de a afla. 

Din nou, domnul Lusk o pofti, de data aceasta cu un gest 
teatral, să urce în maşină. Odessa se aplecă şi descoperi că 
maşina era spațioasă, cu scaune tapiţate cu piele vişinie şi 
cusute cu fir negru; într-o parte era un bar cu sticle cu apă 


e 168 œ» 


minerală; geamuri fumurii. Maşina însă era goală. 

— Nu e aici? 

— Vă duc eu la el. 

Odessa aruncă o privire către stradă: trecători care se 
uitau curioşi la maşina aceea de fiţe; maşinile din trafic; 
clădirile înalte din apropiere. Avea senzația că tocmai 
părăsea lumea reală pentru a se muta în alta. 

Işi amintea de vorbele lui Solomon, când se întâlniseră 
prima oară; atunci i se păruseră lipsite de sens, însă acum îi 
reveneau în minte: Totul este o invocație. Momentele 
mărunte ale unei rugi sacre. 

— Ştiţi ceva? zise ea. De ce nu? 

Domnul Lusk dădu scurt din cap şi închise portiera. 


e 169 œ» 


Rolls-Royce-ul Phantom ieşi din oraş, către nord. Odessa 
acceptase ciudata invitaţie a lui Blackwood, bănuind că 
destinaţia se afla undeva prin apropiere. 

Trei ore şi jumătate mai târziu, maşina ieşi de pe 
autostradă în dreptul oraşului Providence, din Rhode Island. 

— Aproape am ajuns, spuse domnul Lusk cu glas cântat, 
strângând volanul cu mâinile lui grăsuţe, ca nişte 
cârnăciori. 

Ajunşi sub autostrada înălţată, cotiră în apropierea 
portului industrial, străbătând o zonă abandonată plină cu 
fabrici năruite şi cluburi de striptease. Domnul Lusk parcă 
în faţa unui salon de tatuaje ce avea deasupra o firmă pe 
care scria ANGEL'S. 

— E o glumă, nu-i aşa? comentă Odessa. 

Domnul Lusk îşi extrase trupul rotofei din maşină, apoi 
dădu ocol şi îi deschise portiera Odessei. Pe trotuar, ea îşi 
îndreptă spatele şi trase în nări aerul sărat, cercetând cu 
privirea cvartalul pustiu dominat de viaductul autostrăzii. 
Vitrina salonului era aproape în întregime vopsită în negru. 

— Pe bune? rosti ea ca pentru sine. 

Domnul Lusk se apropie de uşa salonului, apăsă butonul 
soneriei şi aşteptă. Uşa fu deschisă de un bărbat înalt, 
tatuat pe tot corpul şi cu o mustață mare, maronie. 

— Poftiţi, poftiţi, spuse acesta cu o voce gravă, ce trăda 
un accent mexican. 

Odessa şi domnul Lusk intrară, iar bărbatul închise şi apoi 
încuie uşa în urma lor. Pereţii salonului erau decoraţi cu 
modele de tatuaje - nimic sofisticat, doar lucruri simple - 
de la personaje de desene animate Warner Bros, la Calvin 
şi la tatuaje pentru zona lombară ori modele cu trandafiri. 
Variante ale cuvântului MAMA. Toate însemnele forţelor 
armate, desene reprezentând femei şi bărbaţi în pielea 
goală şi mai multe fonturi gotice. Tot acolo se vindeau 
cuțite şi brichete Zippo, înşirate într-o vitrină specială lângă 
tejgheaua din faţă. 


e 170 œ» 


— Eu sunt Joachim, proprietarul. 

Joachim avea 1,98 înălţime, purta blugi şi un tricou negru 
mascate de un pardesiu maro, lung până în pământ. 
Strânse mâna Odessei, făcând-o să se simtă ca o fetiţă care 
dă mâna cu uriaş. 

— E aici, i se adresă Joachim lui Lusk. Vă aştept de o 
jumătate de oră. 

— Am plecat cu întârziere din oraş, răspunse Lusk, 
părând să se refere la vizita pe care i-o făcuseră agentului 
Solomon. 

— Nicio problemă, spuse Joachim. 

Odessa se uită la tatuajele care se iveau pe sub mânecile 
acestuia. Simboluri, apusuri de soare şi imagini cu caracter 
religios: toate desenate cu grijă, acoperind fiecare 
centimetru pătrat de piele, asemenea unui mozaic. O 
„Guernica” pe piele. 

— Ai venit pentru un tatuaj? o întrebă Joachim. 

Odessa clătină din cap, adresând-i domnului Lusk o 
privire întrebătoare. 

Joachim chicoti. 

— Glumeam. Dar, dacă îţi vei dori vreodată unul, fă-mi o 
vizită. 

Odessa încuviinţă, continuând să-i studieze tatuajele. Un 
chip desenat pe antebraţul lui îi atrase atenţia; i se părea 
cunoscut. Să fi fost...? 

Joachim o surprinse uitându-se la tatuajul acela. 

— Ii place? Seamănă destul de bine, nu? 

Odessa se uita când la tatuaj, când la domnul Lusk. 
Avocatul zâmbi amabil: da, într-adevăr, era chipul lui Lusk. 

— Chiar îi surprinde spiritul, cred. 

Odessa se uită şi la celelalte chipuri tatuate, întrebându- 
se cine, de ce şi ce... 

— Uită-te şi la ultimul, aici. 

Joachim se apropie de tejghea şi aprinse o lampă 
puternică, apoi îşi flexă o mână ca să scoată în evidenţă 
bicepsul. Îşi suflecă mâneca tricoului până în dreptul 
pectoralilor, dezvăluind şi mai multe tatuaje; cele mai multe 
iradiau dintr-o cruce mare desenată pe muşchii pieptului, 


e 17l œ 


lumina soarelui sau o lumină divină strălucind dindărătul 
acesteia. Un mic bandaj acoperea o porţiune de piele aflată 
în partea stângă, la baza cutiei toracice. Joachim desprinse 
plasturele, dezvăluind carnea roşie, umflată, din jurul unui 
tatuaj proaspăt, de mărimea unui ou de gâscă. 

Era chipul unei femei. 

Chipul Odessei. 

Ea făcu un pas în spate. Se uită la el, observând că 
acesta o privea de sus, zâmbindu-i. 

— Seamănă destul de bine, spuse el. 

Odessa rămăsese pur şi simplu fără grai. Joachim acoperi 
la loc tatuajul şi apoi ascunse cu tricoul toată acea pictură 
murală pe piele. 

— Vino în spate, spuse Joachim. Te aşteaptă. 

— De unde ai obţinut...? 

Odessa era prea uluită ca să poată încheia propoziţia. 

...0 imagine a mea?, ar fi vrut ea să spună, în timp ce 
Joachim îi invită să-l urmeze. 


Îi conduse pe cei doi prin biroul din spate, apoi deschise o 
uşă spre un coridor strâmt, pe care îl străbătură până la 
următoarea uşă de acces în fabrica lipită de salonul de 
tatuaje. 

Odessa mai mult simţi decât văzu spaţiul acela vast, 
protejat de un tavan înalt. Hala era prăfuită şi întunecoasă, 
podeaua, unsuroasă, iar tropăitul pantofilor ei ricoşa în 
pereţi. 

Hugo Blackwood îşi făcu apariţia din întuneric, purtând 
acelaşi costum închis la culoare, sau poate unul identic. 

— Aţi întârziat, spuse el. 

Odessa rămăsese şocată, incapabilă să rostească ceva. 
Blackwood îi făcu lui Joachim un semn din cap, iar acesta se 
apropie de peretele de lângă uşă şi apăsă un mic 
întrerupător. 

Neoanele începură să se aprindă de-a lungul tavanului 
înalt, lumina revărsându-se în toată hala. 

Porţiuni de tavan se surpaseră, dezvăluind următorul 
etaj, la fel de pustiu. 


e 172 œ» 


În mijlocul halei, dispuşi în formă de romb, se aflau patru 
cilindri din plastic, din podea până-n tavan. Fiecare avea un 
diametru de circa 2,5-3 metri şi cu siguranţă măsura în 
înălţime peste şapte metri şi jumătate. 

Câte un cerc de sare de mare înconjura fiecare cilindru. 

Nişte creaturi mici, cu penaj negru - cocoşi - păşeau în 
interiorul cilindrilor, ciugulind picioarele goale ale unor 
fiinţe cocârjate, bătrâne, a căror carne etala galbenul ca de 
ananas al grăsimii umane. 

Fiecare avea trupul zbârcit al unui om în vârstă de trei 
sute de ani. Fără ochi şi urechi, chipurile lor păreau lipsite 
de trăsături. Dar când cea din apropiere se răsuci, sâcâită 
de cocoşi, Odessa văzu cum întreaga faţă i se preschimbă 
într-o gură căscată, vădit flămândă. Ca a unui peşte, gura 
aceasta era dispusă sub forma unor cercuri concentrice de 
carne  tremurătoare, mărginite de nişte protuberanţe 
cartilaginoase - nu dinţi propriu-zişi, ci nişte lame tăioase. 

Simţind cum îşi pierde echilibrul, Odessa se prinse de 
spatele sacoului lui Blackwood. 

— Sunt cunoscuţi sub numele de Suflete goale, spuse 
Blackwood. Ei sunt cei goi, cei mereu flămânzi. În folclorul 
mesopotamian se spune că s-ar fi născut din Udug Hul - 
adică din spirite spurcate. Nu te apropia de cercul de sare. 
N-ai vrea să-l atingi. 

Chiar în clipa aceea un alt Suflet gol sâsâi, scrâşnind din 
dinţii aceia lamelari şi ferindu-se scârbit de un cocoş care 
tocmai îi ciugulea glezna. 

— Spirite spurcate, repetă Blackwood. Aici le puteţi 
observa forma vizibilă. Însă noi suntem înconjurați, clipă de 
clipă, de multe alte entităţi. Cu ocazia anumitor investigaţii, 
am văzut cum diverşi experţi criminalişti se apropie de 
locul crimei şi folosesc o lampă specială cu ultraviolete... 

— O lampă Luma, îl întrerupse Odessa. 

— Da, ca să dezvăluie cum arată de fapt o cameră de 
altfel curată, ce nu se poate vedea cu ochiul liber. Ei bine, 
aşa sunt şi aceste entităţi vizibile pentru mine. Le văd de 
jur-împrejurul nostru. Tot timpul. Acestea de aici sunt nişte 
larve care sar dintr-un corp omenesc într-altul, asemenea 


e 173 + 


unor adolescenţi care fură maşini ca să dea o... cum se 
zicea? 

— Să dea o tură, spuse Joachim. 

Toate cele trei entităţi îşi întoarseră chipurile spre 
Odessa; femeia fu cuprinsă de o senzaţie neplăcută. 

— Da, să dea o tură. Un Suflet gol se strecoară într-o 
gazdă umană pentru o perioadă limitată. Sunt creaturi ale 
Haosului. Prosperă când acesta se manifestă. Se bucură 
nespus când persoana care le găzduieşte este ucisă. Astfel, 
sunt expulzate din trupul respectiv, călătoria lor luând 
sfârşit. Momentul morţii, când gazdele sunt ucise, le 
produce o plăcere incomensurabilă - iată motivul pentru 
care comit aceste crime violente. Gazdele experimentează 
perioadele în care sunt posedate ca pe nişte momente de 
amnezie. Asta a păţit agentul Leppo. 

Abia imaginea lui Walt Leppo reuşi, în cele din urmă, s-o 
scoată pe Odessa din muţenie. 

— Walt? şopti ea. 

Blackwood se apropie de cilindri, în timp ce Odessa luă 
mâna de pe haina lui. 

— Entităţile sunt creaturi compulsive, dependente de 
emoţii extreme. Momentul morţii, momentul expulzării le 
provoacă o senzaţie pe care caută s-o repete la nesfârşit. 

— Al morţii? se miră Odessa. Blackwood încuviinţă. 

— Adesea, dacă din cine ştie ce motiv moartea nu a fost 
suficient de satisfăcătoare, entităţile sar direct din cadavru 
în persoana aflată în apropiere, sperând să-şi intensifice 
experienţa. Cel mai uşor pătrund în persoanele conflictual- 
emotive sau instabile psihic... deşi pot profita de orice 
ocazie, mizând pe elementul-surpriză. Sunt creaturi viclene, 
isteţe, care nu ratează nicio ocazie. 

Odessa privi entităţile rotindu-se în interiorul cilindrilor, 
agasate în permanenţă de cocoşi. 

— Incă nu-mi dau seama dacă pot crede ceea ce văd. 

— Sufletele goale se tem teribil de un singur lucru, şi 
anume de cocoşi - de claponii negri, adică de cocoşii 
castraţi. Straniu, adoră să mănânce ouă fierte. Trebuie să le 
ţinem în permanenţă separat. Impreună, pot dobândi o 


e 174 + 


putere distructivă uriaşă, pot provoca un adevărat 
masacru. 

Abia atunci Odessa observă că al patrulea cilindru, cel 
mai îndepărtat de locul în care stătea ea, era gol. 

— Dar unde se află...? 

— Ah, da. De-a lungul anilor, am reuşit să prind şi să 
închid trei. Cel de-al patrulea cilindru îl aşteaptă pe ultimul 
Suflet gol, cel născut la urmă, cel mai flămând. 

Odessa privi cum creaturile se feresc spasmodic de 
cocoşi, ţipând strident. 

— Credeţi că cel de-al patrulea...? 

— Face ravagii, da. S-a aciuat în consilierul 
guvernatorului în timp ce zbura peste Manhattan, aterizând 
forţat şi apoi făcându-l să-şi ucidă familia. Apoi şi în 
administratorul local din Long Island, în timpul masacrului 
din primărie. 

Cum mai înainte nu coroborase cele două evenimente, 
Odessa abia acum îşi dădea seama. 

— Două figuri politice. 

— Da, şi eu m-am gândit la asta. Singura slăbiciune a 
Sufletelor goale, în afara faptului că se tem de claponii 
negri, este natura lor aleatorie. Îmbrăţişează deliciile morţii 
şi tot haosul aferent fără să ţină seama de împrejurări, 
trecând de la o catastrofă la următoarea. Dar, dacă reuşesc 
cumva să se concentreze... de exemplu, aciuându-se în 
nişte persoane care deţin poziţii de putere... în fine, vă 
imaginaţi urmările. 

Odessa scutură din cap. 

— Dar cum aţi reuşit să le prindeţi? 

— Situaţii diferite, epoci diferite. Comportamentul lor 
dezordonat le-a fost de folos din acest punct de vedere. 
Insă acum al patrulea, cel care ne-a scăpat, pare să se fi 
stabilit, dintre toate locurile posibile, în zona New York - 
New Jersey. 

Joachim se apropie de cilindri, păşind în rombul format de 
aceştia. Bătu cu pumnul într-unul, speriind Sufletul gol 
închis înăuntru. 

Acesta ripostă imediat, lipindu-şi de plexiglas gura 


e 175 + 


concentrică. O limbă groasă, albicioasă, se rotea încet, 
flămândă, depunând un strat de salivă. 

— Joachim le supraveghează, spuse Blackwood. S-ar 
putea spune că este gardianul lor. Dacă ar reuşi cumva să 
evadeze, atunci va fi... va fi ceva ce omenirea nu a mai trăit 
de multă vreme. 

— Şi atunci... de ce le ţineţi aici? se miră Odessa. De ce 
le ţineţi în viaţă? 

— Sunt fiinţe primordiale, răspunse Blackwood cu aerul 
că repeta o evidenţă. Nu pot fi distruse. Doar închise. Cu 
cât se află mai aproape una de cealaltă, cu atât devin mai 
calme. Se simt una pe cealaltă. 

Odessa văzu cum scrâşneşte un Suflet gol, cu gura larg 
deschisă, şi simţi cum i se face rău. 

— Asta e... nebunie curată, şopti ea. 

— Trebuie să ne concentrăm asupra întrebării „De ce 
aici?” - sau „De ce acum?”. Cine ar fi putut elibera cea de-a 
patra entitate, cine ar fi putut să-i exploateze energia? Care 
este scopul acestei sau acestor persoane? 

Odessa se străduia să ţină pasul cu teoria lui Blackwood. 

— Eu nu am văzut nicio astfel de creatură părăsind trupul 
lui Walt Leppo. Ce am zărit eu semăna mai degrabă cu un 
val de căldură. Şi am simţit în nări un miros de... 

— De fludor topit. Ştiu. Am simţit acelaşi miros. După 
cum spuneam, aceasta este înfăţişarea vizibilă a acestor 
creaturi. Asemenea apei care poate avea trei stări de 
agregare, şi ele pot trece de la una la alta. Într-un singur 
mod îţi poţi da seama dacă o persoană este parazitată de 
un Suflet gol. Semnul lor distinctiv este un sigiliu aflat la 
baza gâtului, unde se termină părul. Seamănă cu nişte 
vene vizibile, dispuse sub forma unei busole. Este foarte 
greu, dacă nu de-a dreptul imposibil, să cercetezi linia 
părului unei persoane posedate de o larvă dezlănţuită. 

— Nu trebuie să-mi spuneţi, şopti Odessa atingându-şi 
tâmplele, un gest la care în ultima vreme recurgea tot mai 
des. 

De ce acceptase să urce în Rolls-Royce? 

— Bănuiala mea, spuse Blackwood pe un ton care dădea 


e 176 œ» 


de înţeles că era mai degrabă sigur, este că o ceremonie 
prost condusă a atras cea de-a patra entitate. Cel mai 
probabil una ţinând de religia Palo. În New Jersey au avut 
loc mai multe profanări de morminte, toate fiind acoperite 
pe larg de presă. 

— Există vreo cale prin care aş putea să revin în 
momentul în care încă nu intrasem aici... şi să uit tot ce am 
văzut până acum? 

Blackwood o privi, neştiind dacă glumea sau vorbea 
serios. 

— Aţi cerut răspunsuri. Aţi vrut să aflaţi ce s-a întâmplat 
cu agentul pe care l-aţi împuşcat mortal. Ce motiv a avutel 
s-o atace aşa, dintr-odată, pe fetiţa aceea. 

Blackwood păşi în faţa Odessei, asigurându-se că avea 
parte de toată atenţia ei. 

— Entitatea a dorit să apăsaţi pe trăgaci. A dorit să fie 
ucisă - să fie expulzată din corpul acela. V-a ales. 

— De ce eu? se miră Odessa. 

— Nu sunteţi vinovată cu nimic. Probabil a simţit 
afecțiunea pe care i-o purtaţi acelui bărbat, spuse 
Blackwood. Suferinţa lui sau a dumneavoastră ar fi sporit 
bucuria pe care urmărea s-o resimtă. 

Odessa îşi dădea seama că, în felul lui aparte, Blackwood 
încerca s-o absolve de uciderea lui Walt Leppo. Doar că 
fiecare răspuns ducea la încă o întrebare. 

— Dar atunci de ce unul dintre monştrii ăştia cu gură 
mare... nu a sărit în mine? 

— Cred că ar fi făcut-o. Poate că a existat un moment de 
ezitare, suficient de lung ca alte persoane să-şi facă 
apariţia în încăpere. De asemenea, deşi plăcerea pe care 
le-o provoacă expulzarea dintr-o persoană decedată este 
indiscutabilă, cred că aceasta îşi pierde din intensitate dacă 
se repetă prea des, la intervale relativ scurte. 

Odessa se uită la el. Tocmai comparase plăcerea 
resimţită de entităţile acelea cu orgasmul? lată o întrebare 
pe care nu voia să o rostească. 

— Trebuie s-o găsesc şi s-o capturez pe cea de-a patra 
înainte de a-şi atinge obiectivul, spuse Blackwood. Ţelul lor 


e 177 œ 


suprem este haosul, iar haosul suprem l-ar putea obţine 
luând în stăpânire o persoană care deţine foarte multă 
putere şi se bucură de un imens prestigiu. 

— Şi vreţi ca eu să vă ajut s-o prindeţi. 

— Nu contează ce vreau eu, răspunse bărbatul. Avem de- 
a face cu o urgenţă. Trebuie să-i găsim pe toţi cei care au 
avut legătură cu locul unde s-a petrecut evenimentul în 
care aţi fost implicată, în prima jumătate de oră după ce 
Leppo a fost împuşcat. 

Încă o dată Blackwood se exprimase cu delicateţe, 
străduindu-se să nu menţioneze că Odessa apăsase pe 
trăgaci. 

— O jumătate de oră? se miră Odessa. De unde această 
limită de timp? 

— Cea de-a patra entitate sărise deja dintr-un corp într- 
altul. Timpul pe care l-ar fi putut petrece în libertate ar fi 
trebuit să se reducă la treizeci de minute, dacă nu mai 
puţin. 

Odessei nu-i venea să creadă că se lăsase prinsă în 
această poveste. 

— Trebuie să cunosc anumite lucruri. Dacă vreţi să vă 
ajut, trebuie să ştiu cine sunteţi... şi cine sunt oamenii 
aceştia. Şi de unde ştiţi toate astea... 

— Toate la timpul lor. 

— Timpul lor e acum, spuse ea pe un ton apăsat. 
Blackwood îşi înclină uşor capul într-o parte. 

— Da, desigur, cedă el, spre surprinderea Odessei. 
Trebuie să aflaţi totul despre Sufletele goale. Incepând cu 
felul în care aceste creaturi primordiale şi-au făcut 
apariţia... 

— Şi s-a făcut vinovat de apariţia lor, spuse Odessa. 

— Ah, răspunsul la această întrebare e simplu, dădu 
Blackwood din mână. Mă tem că eu sunt de vină. 


e 178 + 


1582. Mortlake, împrejurimile Londrei 


În ziua care a urmat şedinţei din biblioteca lui John Dee, 
tot felul de lucruri ciudate au început să se petreacă în 
locuinţa şi în curtea avocatului Hugo Blackwood. 

Vegetaţia s-a ofilit şi a murit, frunzele sfărâmându-se ca 
solzii de rugină, de parcă toată apa din pământ s-ar fi 
preschimbat într-o materie toxică. În curte au început să 
apară găuri ca nişte vizuini de animale mici, doar că 
pământul din jur era răsfirat, de parcă ceva venit din 
adâncuri şi-ar fi săpat cale către suprafaţă, nu invers. 

Zgârieturi pe pereţi. Ţipete stridente în noapte, care te 
trezeau din somn, schelălăieli venind dinspre Tamisa. 
Blackwood a avut un vis în care o umbră de pe perete a 
căpătat formă, sărind pe podeaua dormitorului, 
strecurându-se în patul său, chiar lângă el, ca un trup rece 
şi ud. Blackwood s-a trezit cu răsuflarea tăiată, căzând 
imediat pe podea. Apoi, cu un icnet puternic, a reuşit să-şi 
elibereze gâtul şi să respire. 

O ceaţă coborâse peste toată partea aceea de oraş. Ceea 
ce-l îngrijora însă cel mai mult pe Hugo Blackwood era 
comportamentul bunei sale soţii, Orleanna, o frumuseţe cu 
părul negru ca pana corbului şi ochii ca de porumbiţă. După 
o zi în care s-a arătat distantă şi apatică, a căzut la pat. La 
sfatul medicului, Blackwood a angajat o infirmieră ca s-o 
îngrijească în absenţa lui. După două zile, infirmiera a 
refuzat s-o mai îngrijească pe Orleanna, fără să explice 
motivele, şi a plecat zdruncinată. Când s-a apropiat de 
patul soţiei bolnave, Blackwood a găsit o femeie confuză şi 
istovită, implorându-l s-o ajute. Lumina îi dispăruse atât de 
repede din ochi, iar respiraţia grea îi făcea pieptul să-i 
tresalte spasmodic. Agitată şi febrilă, Orleanna vorbea cu 
oameni care nu se aflau acolo. 

— Oare nu se mai poate face nimic? întrebă el, 
ştergându-i transpiraţia de pe frunte cu o compresă rece. 
lubirea mea, iubirea mea. 

Orleanna fusese muza care inspirase toate succesele lui 


e 179 + 


Hugo Blackwood, focul care îi anima ambiția. Era fiica unuia 
dintre mentorii lui şi crescuse într-un cămin în care se 
învăţa şi se studia în permanenţă. Deopotrivă inteligentă şi 
pricepută, Orleanna era chiar mai ambițioasă decât soţul ei: 
îşi dorea ca el să aibă succes din toate punctele de vedere. 
Nu trecea zi în care Blackwood să nu se mire că o cucerise; 
şi încă din ziua căsătoriei se străduise să o răsplătească 
pentru sprijinul ei. 

Ea era strălucitoare lăuntrică, în vreme ce Blackwood era 
extrem de galant. Dacă Orleanna nu ar fi fost atât de 
atrăgătoare, făcându-i pe toţi cei din jur să o remarce, 
Blackwood ar fi fost absolut bucuros să nu se ducă în vizite, 
să nu primească musafiri sau să nu participe la diversele 
evenimente sociale. Influenţa ei fusese cea care îl făcuse 
pe Blackwood să se apropie de o personalitate atât de 
fascinantă şi de charismatică precum John Dee. Orleanna 
Blackwood avea „inteligenţa unui bărbat”, cum se spunea 
pe vremea aceea. lată de ce, din când în când, Blackwood 
se simţea dator să-i reamintească, în diverse anturaje, să-şi 
joace rolul predestinat. Altfel, când rămâneau singuri, 
discuţiile lor însufleţite durau până la ore mici din noapte, 
purtate la lumina lumânării şi ajutate cu câteva pahare de 
vin. Personajele ieşite din comun, asemenea lui Dee, o 
încântau şi, în vreme ce alte soţii se mulţumeau - ba nu, 
erau de fapt încurajate - să socializeze doar cu femei, 
Orleanna căuta cu obstinaţie compania unor bărbaţi 
învăţaţi. Această înclinaţie a ei l-a transformat pe 
Blackwood într-un egoist, într-un bărbat posesiv, însă cu 
măsură. Dorinţa de a poseda frumuseţea, de a glorifica 
puritatea, de a o proteja, face parte din natura umană. Dee 
însuşi îi spusese la un moment dat Orleannei că s-a născut 
„Cu secole mai devreme decât epoca pe care o merita”. De 
faţă cu soţul ei, Orleanna minimalizase acest compliment, 
socotindu-l a fi doar un gest de politeţe, însă Blackwood 
ştia că ea fusese extrem de flatată. 

Faptul că acum o vedea suferind era pentru Hugo 
Blackwood o povară pe care pur şi simplu nu o putea duce. 
Noaptea aceea, şedinţa aceea sinistră, desfăşurată în 


e 180 œ» 


biblioteca lui John Dee, îl bântuia, făcându-l să se teamă că 
abătuse un val de nenorociri asupra căminului său, asupra 
iubirii lui. Nu-şi amintea prea multe despre ceea ce se 
petrecuse în noaptea cu pricina - cu toate că-şi frământase 
cu disperare creierii -, doar că revenise acasă înaintea 
zorilor, iar Orleanna se trezise şi, somnoroasă, îl rugase s-o 
sărute... 

Blackwood îşi mai amintea că ea se crispase simţindu-i 
gustul pe buze, izul de colofoniu rămânându-i în gură. In 
dimineaţa care a urmat i-a spus că încă simţea un gust de 
ars în cerul gurii, pe care nu şi-l putea explica. 


Într-o seară, Talbot, spiritistul, şi-a făcut apariţia în pragul 
uşii lui Hugo Blackwood, într-o stare de agitaţie. 

— O bestie umană, spuse el, depănând în bucătăria lui 
Blackwood o poveste stranie, la o ceaşcă cu ceai. Faţa îi 
este de lup, iar braţele, de urs. 

— Talbot... rosti Blackwood, încercând să-l liniştească. 

— L-am văzut. Întotdeauna cu coada ochiului - dar nu 
mai puţin prezent. Pândind în întuneric, după vreun copac. 
În odaia alăturată. 

— Cred că te-a luat cu fierbinţeală. 

Talbot îl apucă pe Blackwood de mână, lipindu-i palma de 
fruntea lui. 

— E rece ca o piatră de râu. 

Umbra se strecurase lângă el, udă, rece. 

— Fierbinţeala minţii, spuse Blackwood, retrăgându-şi 
mâna. 

— lar izul acela... continuă Talbot. Umezeala. Peste tot. 

— Edward, spuse Blackwood. Eu credeam că eşti... plin 
de entuziasm când vine vorba de spirite. 

— Adică un şarlatan? se burzului Talbot. 

— Sună prea dur, recunoscu Blackwood. Credeam că eşti 
un fel de interpret. Divinaţiile. Transele. 

Talbot rămase cu privirea aţintită la ceaşca de ceai. 

— Se întâmplă să ai nişte vin de Porto? 

— Nicio picătură, mă tem. Orleanna nu s-a mai dus la 
piaţă. Nu se simte bine... 


e 181 œ» 


— Pelinul pe care l-am băut în noaptea aceea. Mă simt de 
parcă aş fi rămas sub vraja lui. Nu mă pot încrede în ceea 
ce văd cu ochii mei... în propriile gânduri... 

Blackwood clătină din cap, uşurat să vadă că Talbot 
reuşea să-şi mărturisească temerile. 

— O umbră a fost eliberată. 

Talbot mai luă o gură de ceai şi, fiindcă i se păru sălciu, îl 
azvârli cu tot cu ceaşcă, iar porţelanul se făcu ţăndări. 

— Putred, bombăni Talbot. Totul e putred... Blackwood 
mirosi ceaiul din cana sa, descoperind că acesta, într- 
adevăr, era sălciu. Până şi frunzele de ceai păreau putrede. 

— Hugo! strigă deodată Orleanna, glasul ei auzindu-se 
prin pereţi. 

Talbot părea înspăimântat. 

— Soţia mea, spuse Blackwood, părăsind bucătăria şi 
deschizând cele două uşi care îl despărţeau de dormitor. 

— Zgomotul trebuie s-o fi alarmat. 

Orleanna stătea aşezată în fund pe pat, îngrozită. 

Blackwood se simţi dator să-i explice: 

— Talbot a trecut pe la noi, iubirea mea, şi a scăpat o 
ceaşcă de ceai... 

Orleanna însă nu-l asculta. Blackwood îşi dădu seama că 
strigătul ei nu avusese legătură cu ceaşca spartă. 

Soţia lui se uita la peretele pe care, cu mai puţin de trei 
luni în urmă, el atârnase o tapiserie. 

O pânză în carouri cărămizii, aurii şi verde-jad, 
cumpărată dintr-un magazin londonez într-o zi plăcută de 
vară: o decoraţiune pentru dormitorul lor conjugal. 

Blackwood se uită la tapiserie, însă nu văzu nimic 
neobişnuit. 

— Nu... în spatele ei, Hugo, spuse ea, contorsionându-şi 
faţa şi gura ca un om care se pregăteşte să scoată un țipăt. 
Blackwood se apropie de ea, îi atinse faţa cu palma, 
implorând-o să-l privească. Ochii ei însă rămăseseră aţintiţi 
asupra tapiseriei. 

— Ai vrea... ai vrea s-o dau jos? 

Orleanna continua să se holbeze, ca hipnotizată. 

— Jos cu ea, spuse el, hotărându-se brusc. 


e 182 œ» 


Se apropie de perete şi apucă pânza. Însă înainte s-o 
tragă de pe galeria care o susţinea, tapiseria - de parcă ar 
fi avut o voinţă proprie - căzu grămadă pe podea. 

Blackwood se feri, făcând un salt în spate. Peretele 
rămas acum gol nu avea niciun semn. 

— Uite, vezi...? 

Blackwood se întoarse către pat, însă între timp Orleanna 
îşi pusese din nou capul pe pernă, ţinându-şi ochii închişi. 

— Draga mea, spuse el, atingându-i obrajii şi bătând-o 
uşor pe dosul palmei. 

Orleanna respira egal; părea să fi căzut brusc într-un 
somn profund. Blackwood se îndepărtă de pat, simțind în 
piept un ghimpe de groază. 

Revenind în bucătărie, îl găsi pe Talbot plimbându-se 
nervos încoace si-ncolo. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă acesta. 

Blackwood îl apucă de umeri. 

— Trebuie să mergem la Dee. 


Filosoful şi ocultistul se plimba prin holul cel mare cu paşi 
rapizi şi sprinteni pentru vârsta lui. 

— Dimpotrivă, un succes uriaş şi răsunător! spuse John 
Dee, respingând îngrijorările celor doi. În sfârşit, am reuşit 
să străpungem vălul mistic. 

li conduse către magnifica lui bibliotecă, însă Talbot îi 
sări în faţă, blocând uşa. 

— Nu aici, spuse el. Oriunde, numai aici nu. 

— Edward, spuse John Dee, privindu-l ca un părinte 
dezamăgit de slăbiciunea unui copil. Haide, ghicitorule în 
sfere. Să nu-mi spui că-ţi lipseşte curajul propriilor 
convingeri. 

Talbot scutură din cap, ferindu-şi privirea. 

— Am văzut ceva, spuse el. Am simţit nişte lucruri. 
Trebuie să sfărâmaţi acel orbuculum. 

Dee i se adresă lui Blackwood: 

— Să ajungi pe marginea prăpastiei şi tocmai atunci să-ţi 
pierzi cumpătul? Haideţi! 

li conduse în observatorul al cărui tavan din sticlă invita 


e 183 + 


noaptea în încăpere. 

Blackwood era nerăbdător. Trebuia să se întoarcă la 
Orleanna. Nu suporta gândul că o lăsase singură. 

— Poate că aţi repurtat un anumit succes, maestre Dee, 
spuse Blackwood, şi pentru asta ar trebui să fiţi lăudat. Dar 
dacă... să presupunem... aţi atins ceva dincolo de un hotar 
pe care nu ar fi trebuit să-l încălcaţi? 

Dee clătină din cap, legănându-şi barba argintie. 

— Nu există aşa ceva, spuse el şi făcu un pas în lateral 
înainte să se întoarcă spre Blackwood şi Talbot. Sunteţi 
emisari ai îndoielii trimişi de pe lumea aceasta, 
pământească, pentru a-mi înceţoşa mintea, pentru a mă 
face să mă îndepărtez de această mare revelaţie. Nişte 
paznici ai lumii vechi. Propriii mei conspiraţionişti întorși 
acum împotriva mea. Obstacolul final pe care trebuie să-l 
înlătur în faţa transcendenţei. Şi voi ziceţi că acesta ar 
trebui să fie momentul meu de îndoială? 

— Mărite mag, începu Talbot. Nu aţi remarcat aici semne 
stranii, prevestind lucruri întunecate? 

— Nişte minuni uimitoare, spuse Dee. Splendori 
spirituale. Am reuşit, Talbot! Am realizat sinteza dintre 
magie şi ştiinţă. Am invocat şi am determinat un înger 
enohian să ne călăuzească şi să ne povâăţuiască. Acesta mă 
va reaşeza în locul pe care îl merit la curtea reginei. Mai 
întâi îl vom întâlni, apoi îl vom dezvălui întregii lumi. lar în 
al treilea rând, îl vom înţelege. 

Infatuarea strălucitului vrăjitor, care vorbea cu atâta 
însufleţire încât aproape că îi ieşiseră ochii din orbite, îl 
neliniştea teribil pe Blackwood. 

— Înțelegerea este cel de-al treilea pas, aţi spus? întrebă 
el. 

— Da, iar punerea lucrurilor în ordine - al patrulea, 
continuă Dee, uitându-se cu superioritate la avocatul său. 

Nu-ţi complica viaţa cu probleme ce ţin de lumea 
spirituală, avocatule. Lumea ta din legi şi dispoziţii este o 
biată flăcăruie în comparaţie cu fulgerul care stă să 
lovească. Tocmai am făcut o breşă în lumea mistică. 

— Sau... interveni Blackwood, întrezărind megalomanul 


e 184 œ» 


ascuns în roba filosofului. Sau poate aţi deschis o breşă prin 
care lumea mistică s-ar putea strecura în lumea noastră? 
Cum puteţi şti că doar aţi pătruns într-un alt tărâm... şi că 
nu aţi permis unui alt tărâm să pătrundă în al nostru? 

Dee îl privi îndelung pe Blackwood. Acesta simţi că 
vorbele sale semănaseră un grăunte de îndoială în bravada 
lui Dee... dar filosoful dădu neîncrezător din mână. 

— Tertipuri  avocăţeşti, spuse el. Sunt surprins că 
invocarea a reuşit în prezenţa unei persoane atât de... 
nevrednice. 

— Pelinul... spuse Talbot, părând să poarte o conversaţie 
paralelă. Ne-a amărât sufletele... 

Dee se aşeză, precum un vrăjitor care uzurpă tronul unui 
rege, într-un scaun tapiţat cu brocart şi cu braţe argintii. 

— Intotdeauna se întâmplă aşa, spuse el. Va trebui să 
străbat singur tărâmul mistic. Atât călătoria, cât şi răsplata, 
îmi vor reveni. 

Talbot se apropie de el. 

— Le puteţi avea pe amândouă, mărite mag. 

— Plecaţi, atunci. Lăsaţi-mă să aştept îngerul cât prinde 
formă umană. 

Văzând cât de mare era insolenţa vrăjitorului, Blackwood 
clătină din cap, apoi îşi îndreptă privirea către cărţile 
despre sferele celeste şi planurile astrale, aşezate lângă 
tomurile de astronomie şi cosmologie. Oare vrăjitorul unise 
cele două domenii - cel mistic şi cel ştiinţific - însă, în loc să 
ajungă la o teorie unificată, îşi pierduse busola? 

Blackwood aruncă o scurtă privire în sus, nemaiştiind 
încotro s-o apuce. Atunci văzu o formă albă, strălucitoare, 
care îi privea pe cei trei de pe un fronton - sau poate 
plutind deasupra acestuia. O siluetă umană cu ochi negri, 
ce levita înveşmântată într-un fel de cearşaf alb. 

Apariţia mai aruncă o privire curioasă, apoi alunecă fără 
zgomot îndărătul crestei acoperişului, făcându-se nevăzută. 

Cu un țipăt, Hugo Blackwood ieşi valvârtej din observator 
şi începu să alerge pe culoarele largi ale reşedinţei lui Dee, 
îndreptându-se către uşa principală şi apoi ieşind în 
noaptea rece, umedă. Fu cât pe ce să alunece într-o baltă 


e 185 - 


de noroi, reuşi să treacă de colţul clădirii fără să piardă din 
ochi acoperişul şi crestele acestuia, căutând - şi în acelaşi 
timp îngrozit să descopere - acea apariţie înfiorătoare. 


Uitând de Talbot şi de Dee, Hugo Blackwood îşi luă calul 
şi porni într-un galop avântat către casă. 

Dădu în lături uşa principală şi se îndreptă către 
dormitor. Orleanna zăcea în pat, cum o lăsase, doar că 
acum - în chip ciudat - tapiseria era întinsă peste 
aşternuturi. 

— lubirea mea, spuse Blackwood în lacrimi, fiindcă în 
goana către casă fusese convins că pe ea o zărise plutind 
deasupra locuinţei lui Dee, fantoma trupului ei mort 
căutându-l pentru un ultim rămas-bun. 

li ridică uşor capul, strângându-l la piept şi simţindu-l 
năduşit din pricina febrei. Mai plânse puţin, apoi se opri 
brusc, temându-se să nu-şi piardă minţile. Ce însemna 
halucinaţia în care îşi făcuse apariţia imaginea ei? Oare 
divinaţiile lor declanşaseră din greşeală o epidemie de 
nebunie? 

Blackwood îşi apropie capul de al ei, sărutând-o uşor pe 
buze. Şi-ar fi dorit să rămână împreună pe vecie. 

Când îşi înălţă capul, tresări văzând că între timp soţia lui 
deschisese ochii. Aceştia erau însă reci, morţi. Goi. 


e 186 œ» 


Domnul Lusk îi conduse cu maşina până în apropierea 
intersecţiei dintre 72nd Street şi Central Park West. Odessa 
îl urmă pe Blackwood în clădire, pătrunzând pe o uşă 
laterală pe care nu scria nimic. Un culoar strâmt dădea 
către o a doua uşă, în spatele căreia Odessa descoperi un 
sistem de lifturi vechi, bogat ornamentat. 

— Staţi aşa, spuse ea. Ne aflăm în clădirea Dakota? 

Dakota era cel mai cunoscut bloc de apartamente de lux 
din Manhattan - şi unul dintre cele mai exclusiviste. Uşile 
ascensorului se deschiseră, iar ei păşiră înăuntru. 

De îndată ce uşile se închiseră la loc, Odessa spuse: 

— Aici locuia John Lennon când a fost împuşcat. 

Blackwood se uita la săgeata care indica etajele prin 
dreptul cărora treceau. 

— A, da - cântăreţul. Mi-l aduc aminte... 

„Cântăreţul?”, se minună Odessa. Oare Blackwood făcea 
pe prostul? 

— Cred că soţia lui m-a căutat odată. O tipă interesantă. 
Voia să ştie dacă nu cumva clădirea era bântuită. 

— Şi era? 

— Încă este. 

Ascensorul se deschise, iar Blackwood se îndreptă către o 
uşă neîncuiată, de două ori mai înaltă decât Odessa. Holul 
de la intrare era pardosit cu marmură netedă, întunecată, 
iar pereţii acoperiţi cu un tapet violet-roşcat decorat cu un 
model William Morris. Blackwood se îndreptă direct către 
încăperea următoare, un salon larg, ale cărui ferestre 
dădeau către Central Park. Tavanul era foarte înalt, avea 
cel puţin patru metri, iar ornamentele din lemn de frasin 
erau extrem de elaborate. Un şemineu uriaş din piatră 
ocupa o parte a peretelui aflat de cealaltă parte a 
ferestrelor; un lambriu, cioplit cu multă migală, pornea de 
la poliţă şi se întindea pe peretele din spate. Figurinele, 
care păreau foarte vechi, reprezentau personaje de ambele 
sexe, contorsionate, printre care se strecurau limbi de foc. 


e 187 œ» 


Parchetul cu intarsii era din mahon. Nu ai fi putut spune 
că încăperea era mobilată. Nu exista nimic comod pe care 
să te poţi aşeza: un salon fără scaune. Doar o masă lungă, 
greoaie, a cărei suprafaţă era acoperită - ticsită mai bine 
zis - cu hărţi desfăcute reprezentând oraşe antice, ţări şi 
rute maritime. În rest, camera părea construită din cărţi. 

Pereţii erau acoperiţi cu rafturi şi cu fişete pentru dosare, 
iar podeaua era un adevărat labirint compus din vrafuri de 
cărţi aranjate în fel şi chip, unele înalte de aproape doi 
metri, altele dispuse piramidal. 

— Aceasta este locuinţa dumneavoastră? 

— Aceasta este locuinţa mea din Manhattan, zise 
Blackwood, după care ieşi pe o uşă care dădea într-un hol 
lung. 

Odessa numără patru uşi dispuse două câte două pe 
pereţii laterali. Fusese în multe apartamente newyorkeze, 
însă niciunul nu avea camerele unite de un hol comun şi 
niciunul nu era la fel de spaţios. 

— De când locuiţi aici? se interesă ea. 

— Clădirea a fost construită în anii 1880. 

Odessa nu avea motive să se îndoiască, mai ales că 
acum cerceta cu privirea lambriul scund, în stil european, 
care proteja pereţii de-a lungul holului. 

— Am înţeles, însă întrebarea mea era „de când locuiţi 
aici”? 

Blackwood scoase o cheie din buzunar şi o vâri în 
broasca uneia dintre uşi. 

— Aceasta era singura clădire construită atât de departe, 
în zona de nord-vest a insulei, pe vremea aceea. Oraşul 
practic a crescut în jurul ei. Şi parcul, de asemenea. Londra 
dintotdeauna a părut un oraş deja format, însă aici am 
putut urmări cum o metropolă se ridică pe picioare 
asemenea unei căprioare abia născute. Când a fost 
construită, clădirea avea deja instalaţia electrică pusă la 
punct, beneficiind de propriul generator de curent. Îmi 
place electricitatea. Acum câţiva ani, proprietarii au înfiinţat 
o societate de tipul... cooperativă era termenul parcă... Ştiţi 
ce înseamnă asta? 


e 188 œ» 


— Desigur, răspunse ea. 

— Eu, nu. 

Era evident că, în acest caz, propria ignoranță nu-l 
deranja. Răsuci cheia în broască şi deschise uşa. O altă 
încăpere spațioasă, o altă bibliotecă. Rafturile gemeau sub 
greutatea unor cărţi vechi, cu cotoare roase, şi a unor 
manuscrise care începuseră să se fărâmiţeze. Mai erau 
acolo cărţi in-folio şi pergamente. Multe cărţi vechi purtând 
titluri în latină şi franceză, precum Ethici philosophi 
cosmographia... Mysteriorum liber primus... Supplicationes 
et invocationes... De Heptarchia Mystica Collectaneorum... 

Din pricina hârtiei vechi, încăperea mirosea a lapte cu 
vanilie şi migdale. 

— Este imposibil să fi avut timp să citiţi toate astea, 
spuse ea, obosită să-i tot pună întrebări şi simțindu-se 
mereu în inferioritate. 

Blackwood nu răspunse la provocare. 

— Biblioteca mea mă urmează pretutindeni, spuse el. 

— Vă urmează? Unde? 

— Am şi alte reşedinţe. 

— Bine... dar cum reuşiţi să călătoriţi fără paşaport? 

— Mmm... da, carneţelul acela, spuse el, înțelegând la ce 
se referea Odessa. De la un an la altul devine tot mai dificil. 

Blackwood mai deschise o uşă, dezvăluind privirii ceea ce 
într-o locuinţă normală ar fi fost o sufragerie. Doar că aici, 
înşirate de-a lungul unei mese lungi de mahon, pe nişte 
rafturi şi în câteva dulăpioare cu uşi de sticlă se aflau... 

— Ce sunt astea? 

— Instrumente, răspunse Blackwood. 

Obiectele cu caracter religios ieşeau imediat în evidenţă. 
Argint şi bronz, unele bătute cu nestemate, cruci, astrolabi 
şi busole. Pocaluri şi sfeşnice. Tot felul de prafuri în 
flacoane din sticlă cu dopuri de plută, precum şi diverse 
accesorii - mănuşi şi şaluri care arătau asemenea unor 
odăjdii. 

— Chestiile astea seamănă cu nişte arme, remarcă 
Odessa. 

Pumnale, dălţi şi burghie. Ciocănele ascuţite şi iatagane. 


< 189 œ» 


Câteva cutii din lemn pline cu unelte medievale destinate 
fie torturii, fie unor intervenţii chirurgicale. 

Un alt raft conţinea amulete din metal şi pânză. Figurine 
din piatră şi totemuri cioplite. Câteva cranii. „Sau trofee?”, 
se întrebă Odessa. 

— Toate sunt instrumente vechi, îi explică Blackwood. Nu 
trebuie atinse. 

Spunând asta, Blackwood desfăşură o trusă din piele şi 
alese diverse piese din colecţie, vârându-le prin buzunarele 
acesteia: un pumnal, o cruce ciudată, un tub cu o poţiune 
rozalie pe care Odessa nu putea s-o asocieze decât cu un 
elixir. 

— Probabil că aţi adunat toate aceste lucruri de-a lungul 
vremii. Cumpărate sau furate? 

— Am adunat această colecţie din pură necesitate, îi 
răspunse Blackwood. 

Intre timp, Odessa se liniştise. Simţea că nu s-ar mai fi 
putut lăsa intimidată. 

— Câţi ani aveţi? îl întrebă ea. 

Blackwood se opri din împachetat, semn că nu mai avea 
răbdare cu ea. 

— Câţi ani îmi daţi? 

Odessa ridică din umeri, urmându-l în jurul mesei. 

— Treizeci şi cinci. 

— Atunci treizeci şi cinci de ani să fie, spuse el. 

Odessa trecu pe lângă o colecţie de ustensile de scris 
aşezate într-un borcan mare de sticlă. 

— Şi de câtă vreme aveţi treizeci şi cinci de ani? 

— Ah! făcu el. Intrebarea corectă. Doar că ezit să 
răspund. 

— De ce, mă rog? 

— Pentru că de obicei, când răspund, imediat aud un 
sunet extrem de enervant. Cred că îi zice „râs homeric” şi 
nu doresc deloc să-l aud. 

— Să vedem dacă îl voi găsi şi eu enervant. 

După o lungă pauză, Blackwood deschise gura şi spuse: 

— Patru sute cincizeci. 

Odessa, desigur, hohoti homeric. Blackwood scoase un 


< 190 œ» 


oftat. 

— Vă apropiaţi de o jumătate de mileniu. E ceva, nu? 

— Nu prea. 

— Dar cum e posibil? 

— Întrebarea este prea vagă, spuse el, desfăcând o 
pungă moale din piele de vițel şi mirosind pudra aflată 
înăuntru. 

— Atunci: cum s-a întâmplat? reformulă ea. Cum poate 
un bărbat, un om, să trăiască atât de mult? 

— Credeam că e evident. Am fost blestemat. 

— Blestemat, repetă Odessa. De cine? 

— Nu de cine. 

— De ce, atunci? 

—A fost rezultatul unei  transgresiuni îndreptate 
împotriva naturii. A fost doar o prostie, sau cel puţin aşa am 
crezut. O şedinţă de spiritism... o invocaţie. Doar că am 
trecut o graniţă. Sacrul s-a intersectat cu profanul, iar eu 
am fost condamnat la această existentă. 

Odessa se simţea copleşită de multitudinea informaţiilor. 

— Spuneaţi că eraţi avocat? 

— Undeva în apropierea Londrei. Un avocat respectabil, 
însă nu extraordinar. 

— Aveaţi familie? 

— Da, eram însurat. 

— Şi cum ajung avocaţii însuraţi să se implice în... 

— Aveam un client, un prieten... un tip uimitor. Un om pe 
care îl respectam, cu o mulţime de legături la curtea regală, 
care m-ar fi putut ajuta în carieră. In acelaşi timp, un bărbat 
charismatic şi extrem de inteligent. Ai putea spune că am 
căzut sub influenţa lui, pentru că am fost mai mult decât un 
simplu martor ocular. Nu înţelegeam nici adâncimile, nici 
înălțimile explorărilor lui. Eram fascinat, curios, dar un 
diletant. Un profan. Un amator care nu-şi avea locul acolo. 
Vorbim despre Londra anilor 1580. Eram un avocat de oraş. 
lar acest bărbat, pe nume John Dee, mi-a deschis ochii 
către o lume speculativă, a magiei şi a misterelor. Cu toate 
că adevărul este că eu mă băgam ca musca în lapte în ceea 
ce oficia el. Nu voi afla niciodată de ce îmi tolera prezenţa. 


e 191 œ» 


Odessa continuă să ocolească cu paşi rari masa plină cu 
instrumente străvechi. 

— ŞI... ce s-a întâmplat? 

— Lumea s-a dezechilibrat. Am lăsat să intre în planul 
existenţei noastre un... 

— Un ce...? 

— Un plan astral. El era convins că putea să intre în 
legătură cu un înger. Însă nu asta s-a întâmplat. 

— Dar ce anume? 

Blackwood oftă, întorcându-se cu spatele. Odessa nu-şi 
putea da seama dacă e stânjenit de întrebări sau pentru că 
regreta ceea ce se petrecuse. 

Britanicul se răsuci din nou spre ea şi aşeză câteva cărți. 

— Imaginaţi-vă mai multe straturi ale realităţii - mai 
multe planuri astrale suprapuse. Aceste planuri rămân în 
cea mai mare parte separate, cu excepţia câte unei 
distorsionări sau a lumii viselor... 

— Visele aparţin unui plan astral? 

— În totalitate, răspunse Blackwood. Putem chiar trăi sau 
muri în ele, dacă suntem pregătiţi... 

Extrase o carte din mijlocul vrafului pe care tocmai îl 
înălţase. 

— Acum, continuă el, printr-un proces complex, aceste 
planuri pot fi vizitate sau cineva poate să invite entităţi să 
viziteze planul existenţei noastre. Asta am făcut atunci... 
lar lumea, aşa cum am spus, s-a dezechilibrat... iar eu m- 
am trezit că trebuie s-o - cum altfel aş putea să spun...? - 
s-o îndrept la loc. Nu a fost alegerea mea. 

— S-o îndreptaţi? 

— Un portal s-a deschis către lumea noastră. O cusătură 
a devenit vizibilă. O cale de acces pe care nu ştiu cum aş 
putea s-o închid. 

— Şi aţi...? 

— Eu trebuie să împing la loc tot ceea ce se strecoară 
prin această cale de acces. De fiecare dată. Trebuie să 
îndrept greşeala originală. 

— Sunteţi un fel de... gardian? 

— Un om care se pocăieşte. Un paznic de grădină 


e 192 œ» 


zoologică. Un negociator. Şi, din când în când, un 
exterminator. NU ATINGEŢI AIA! 

Glasul lui Blackwood, de obicei atât de calm şi 
mângâietor, căpătase brusc o amplitudine pe care Odessa 
nu ar fi crezut-o posibilă şi o făcu să simtă un fior de groază 
pe şira spinării. Tocmai se uitase la o sferă de cristal, care 
ar fi fost perfectă dacă nu ar fi avut o crăpătură pe 
dinăuntru, ce semăna cu un fir de borangic sau cu o reţea 
neuronală din interiorul fin al unei singure celule a 
creierului. Odessa îşi lipi mâinile de corp. 

— Nici nu aveam de gând s-o ating! Aţi putea să nu mă 
mai trataţi ca pe un copil? 

Blackwood continuă să scoată cărţile din vraf, fără să-şi 
ceară scuze pentru ieşire. Sfera stătea aşezată pe un mic 
postament ce semăna cu o coroană aşezată invers. Acum 
Odessa chiar devenise curioasă. 

— Ce este? 

— Un orbuculum. 

— Ce reprezintă pentru dumneavoastră? 

Ochii lui Blackwood erau întredeschişi, părând să-şi fi 
pierdut curiozitatea obişnuită. Britanicul se posomorâse 
brusc. 

— Parcă spuneaţi că aţi reuşit să aflaţi cine deţine 
magazinul botanic, spuse el. 

Odessa încuviinţă. În mod neaşteptat, ieşirea avusese 
darul să-l umanizeze puţin. In loc să simtă că l-ar fi ofensat, 
ea avea impresia că reuşise să-i tulbure un pic 
personalitatea care, în patru secole şi jumătate, devenise 
probabil din cale-afară de rigidă. 

— Ce s-a întâmplat cu soţia dumneavoastră? întrebă 
Odessa. 

Nici măcar un muşchi nu tresări pe chipul lui Blackwood. 
Se întreba cum arăta în ochii aceia de patru sute cincizeci 
de ani. 

— Hmm... mormăi el, de parcă tocmai reuşise să 
formuleze o judecată finală. Sunteţi o persoană sensibilă, 
calitate pe care o găsesc obositoare. Ca să fiu sincer până 
la capăt, prefer să am de-a face cu persoane mai puţin 


e 193 + 


inteligente. 

Nu fusese un compliment, dar Odessa nu ştia ce altceva 
ar putea fi. 

— Îmi pare nespus de rău, spuse ea pe un ton care 
sugera că de fapt nu regreta nimic. 

— Proprietara magazinului botanic? îi reaminti 
Blackwood, în timp ce strângea trusa din piele, plină acum 
cu tot felul de instrumente şi flacoane. 

Odessa dădu din cap. 

— Am găsit nişte acte contabile care m-au condus către 
două companii-fantomă şi către o adresă din Englewood, 
răspunse ea, uitându-se curioasă la trusa din buzunarul 
sacoului lui Blackwood. Ce aveţi de gând să faceţi dacă o 
găsim? 

Blackwood împinse setul de instrumente destinate 
vânătorii de spirite şi mai adânc în buzunar. 

— O vom găsi, spuse el, ieşind din încăpere. Să sperăm 
însă că nu ne va găsi ea prima. 


Casa nu se vedea din stradă, fiind împrejmuită cu un zid 
înalt de doi metri şi jumătate, dublat de un şir de copaci. O 
mică tastatură vegheată de o cameră de supraveghere se 
zărea la capătul aleii scurte. 

— Vă duceţi dumneavoastră sau mă duc eu? întrebă 
Odessa. 

Blackwood se uită la ea, însă nu-i răspunse. 

— Aşa credeam şi eu, spuse ea. 

Găsi bradul care părea cel mai solid şi începu să se 
caţăre, sprijinindu-se cu tălpile de zidul înalt. Ajunse în 
vârful acestuia, lat de vreo zece centimetri, şi începu să 
cerceteze proprietatea cu privirea. Casa era modernă, 
joasă, neobişnuită pentru cartierul acela, cu un acoperiş 
foarte înclinat şi o uşă dublă la intrare. Pe aleea interioară 
nu era parcată nicio maşină. Îndărătul ferestrelor din faţă 
nu se zărea nicio mişcare. 

Odessa cobori încet, aterizând uşor pe iarbă. Zăvorul 
porţii putea fi deschis cu mâna, aşa că îl lăsă pe Blackwood 
să se strecoare înăuntru. Acesta cercetă la rândul lui cu 


e 194 œ» 


privirea casa cufundată în linişte. 

— Ştiţi că nu am nicio armă, spuse Odessa. 

Blackwood dădu din cap. 

— Şi nici dumneavoastră nu aveţi, continuă ea. Nici 
măcar un telefon cu care să puteţi suna la urgenţe. Nu sunt 
convinsă că trusa aceea micuță va fi suficientă, dacă 
lucrurile o vor lua razna. Doar ca să ştiţi - în caz de ceva, 
eu voi suna la poliţia locală. 

Nu ştia dacă Blackwood o ascultase, însă nu-i oferi niciun 
răspuns, uitându-se acum la aleea care dădea către uşa 
dublă de la intrare. Odessa se pregăti să apese butonul 
soneriei, însă Blackwood o opri. Abia atunci observă că el 
ţinea în mână o cărticică veche. 

— Poftim? se miră ea. 

Citind textul mărunt de pe una dintre pagini, Blackwood 
începu să recite în şoaptă, în latină. O incantaţie. După ce 
termină, puse cărticica înapoi în buzunar. 

— Ce-a mai fost şi asta...? 

— Un descântec. Înainte să păşim peste pragul acesta. 

În mod normal, Odessa ar fi râs, însă tot ce văzuse şi 
auzise recent îi secătuise rezerva de scepticism. 

— Vreau să sun la sonerie, îşi rosti ea propria incantaţie. 

Soneria se auzi undeva în interior, câteva note muzicale 
răsunând vag. Odessa nu se aştepta să răspundă cineva. 

Apoi, prin sticla opacă a uşii, zări mişcare înăuntru. 
Pregătindu-se de o altercaţie, simţi o doză de adrenalină în 
sânge. Un tremur îi străbătu tot corpul. Apoi uşa se 
deschise. 

În faţa lor îşi făcu apariţia un bărbat de vreo treizeci şi 
cinci de ani, probabil cubanez. Avea picioarele goale, purta 
nişte pantaloni de trening şi un hanorac cu glugă, având 
fermoarul tras numai pe jumătate. 

Bărbatul clipi nedumerit, uitându-se când la Odessa, 
când la Blackwood. 

— Cine sunteţi? întrebă el. 

Odessa nu văzu pe nimeni în spatele lui. Bărbatul nu 
avea nimic în mâini. 

— Juanita e acasă? 


e 195 œ» 


Bărbatul miji ochii, şi mai nedumerit. Se vedea că lumina 
soarelui îl zăpăcea. 

— Ce doriţi? 

— O căutăm pe Juanita. Aţi putea s-o chemaţi, vă rog? 

— Nu ea v-a trimis? întrebă bărbatul. 

Odessa îşi deschise legitimaţia şi îi arătă insigna FBI. 

— Juanita, repetă ea. 

Bărbatul citi neimpresionat literele mari, albastre. 

— E plecată, nu-i aici, spuse el, dând să închidă uşa. 

Odessa îşi strecură pantoful în prag înainte ca uşa să se 
trântească. Faţa bărbatului îi părea familiară. 

— Te cunosc, spuse ea. 

Bărbatul scutură din cap. 

Odessa găsi în poşetă copia mandatului de arestare. 

O despături şi i-o arătă. 

— Eşti celălalt jefuitor de morminte, spuse ea, apoi îi citi 
numele: Yoan Martine. 

Martine nici nu negă, nici nu încercă să fugă. 

— Nu înţeleg. 

— intrăm, îl anunţă ea. 

Martine nu se opuse. Odessa împinse uşa şi intră în casă 
înaintea lui Blackwood. Martine făcu câţiva paşi înapoi, de 
parcă nu ar fi contat că în locuinţa lui tocmai pătrunseseră 
doi străini. 

Înăuntru era murdar. Mobila şi covoarele rulate fuseseră 
aliniate de-a lungul pereţilor. Se vedeau câteva grămezi de 
gunoaie. Prin geamurile din spatele holului, Odessa zări o 
piscină plină cu o apă neagră-verzuie. Câteva şezlonguri 
pluteau la suprafaţă. 

Lângă peretele din stânga se aflau două cuşti mari, 
pentru animale, în care nu se vedeau decât nişte jucării din 
sfoară. 

— Unde sunt câinii? întrebă Odessa. 

— Aleargă. l-am lăsat liberi. 

— l-ai lăsat liberi? 

— Nu mi-a plăcut cum mă priveau. 

— Sunt cumva pitbulli? 

Martine încuviinţă. 


e 196 œ» 


Prin duhoarea de gunoi şi de mâncare stricată se 
strecura o mireasmă distinctă. Nu era tămâie. Nimic 
supranatural. Doar canabis. 

Ochii lui Martine erau injectaţi. Era clar că se drogase, nu 
numai cu marijuana. 

— E plecată, fraţilor, spuse el, aşezându-se pe braţul unei 
canapele, lângă o noptieră şi două lămpi asortate. Juanita e 
dusă cu capul. Vorbeşte tot felul de prostii. 

Blackwood rămăsese în mijlocul încăperii, în timp ce 
Odessa continua să-l descoasă pe Martine: 

— Când ai văzut-o ultima dată? 

— Am făcut nişte chestii rele, însă... ne-am bucurat de 
protecţie. Bakalu. Spiritele străvechi... 

Odessa îi aruncă lui Blackwood o privire întrebătoare. 

— Spiritele străbunilor, îi traduse el. 

— Ea promite bani, promite putere, promite sex. De 
toate. Apoi nimic. 

— Juanita... era o kindiambazo? 

Martine se strâmbă, de parcă simpla rostire a acestui 
cuvânt i-ar fi putut provoca durere. 

— Mayombero, răspunse el. 

Blackwood se simți dator să traducă. 

— Vrăjitoare, practicantă a religiei Palo Mayombe. 

Apoi i se adresă din nou lui Martine: 

— Spune-mi despre lucrarea ei. 

Martine clătină din cap. 

— Nu vreau, frate. Ea era palero. Ne spunea „adu asta”, 
„adu aialaltă”, de parcă era o listă de cumpărături. 

— Cum ar fi? 

Şi de data aceasta Martine se strâmbă, ca şi cum 
întrebarea i-ar fi provocat o durere cât se poate de reală. 

Blackwood îl ajută: 

— Oase de om. 

— Fula. 

— Asta înseamnă praf de puşcă, îi traduse Blackwood 
Odessei. 

— Azogue. 

— Argint-viu, spuse Blackwood. Adică mercur. 


e 197 œ» 


— Sânge, păr de animale. Bete, ierburi, pene. Pietre. Sulf. 
Ea făcea toată treaba. Ea aranja nganga. 

— Cazanul sacru din fier, explică Blackwood. Câte a 
preparat? 

— Avea unul pe care îl ţinea pentru ritualuri. Acolo, afară, 
făcea Palo, spuse Martine, arătând către curtea din spate în 
care se afla şi piscina aceea împuţită. Pentru protecţie. 

— Şi apoi? întrebă Blackwood. 

— Apoi a zis că i s-a cerut să mai facă. Unele mai mici, 
încă trei. 

— Ai fost în Montclair? În Little Brook, Long Island? 

Martine îşi scărpină din nou braţul, de data aceasta 
aproape zgâriindu-se. De parcă ar fi încercat să se detaşeze 
de amintirile dureroase provocându-şi o suferinţă reală. 

— Ea a fost mediatorul. Ea a fost călăuza sufletelor, nk;s;, 
a spiritelor. Până când... până a ajuns ea însăşi un fel de 
instrument. Acum Kinyumba vorbeşte prin ea. 

Odessa se uită la Blackwood. 

— Un spirit rău, spuse el. Un demon. Un spectru. 

— S-a schimbat, continuă Martine. Totul s-a schimbat. 
Voia putere. Voia să o primească de la străbuni. Dar a venit 
altceva. 

Martine se uită în jur de parcă tocmai ar fi auzit nişte 
voci. 

— E ca şi cum ai lăsa o uşă deschisă... şi un raton s-ar 
strecura înăuntru. Doar că aici e vorba de spirite sălbatice. 

Odessa îşi dădu seama că Martine nu era numai drogat, 
ci şi pe jumătate nebun. 

— Ea nu mai este Juanita. Juanita nu se va întoarce 
niciodată. Am început să am vedenii. Nişte năluciri ciudate. 
Le aud. Wfuri. Fantomele. 

Martine sări de pe braţul canapelei. Cum îşi pilise 
unghiile ca să fie ascuţite ca nişte gheare, reuşise să-şi 
însângereze braţul pe care şi-l tot scărpinase. Se apropie de 
Blackwood, oprindu-se la câţiva paşi de el. 

— Mpangui, spuse, uitându-se la Blackwood, dar şi în 
jurul lui, de parcă acesta ar fi iradiat o energie vizibilă. 
Curăţă-mă. Tu poţi alunga acest blestem. Limpieza. 


< 198 » 


Limpieza. 

Blackwood clătină din cap. 

— Nu, Martine. 

— Eu te văd, spuse Martine, tot mai emoţionat. 
Eliberează-mă, mpangui. Eliberează-mă de acest blestem. 

Blackwood refuză iarăşi, cu tristeţe, apoi spuse: 

— Martine, mă tem că nici eu, nici nimeni altcineva nu va 
putea face asta pentru tine. 

Înapoi pe alee, Odessa încă îl putea auzi pe Yoan Martine 
vorbind, glasul lui preschimbându-se din când în când în 
strigăt. 

— Ce voia? 

— Limpieza. O curăţare de îndepărtare a influențelor 
malefice. 

— Puteţi face aşa ceva? se miră ea. 

— Se poate face, răspunse el. Dar nu şi în cazul lui 
Martine. Adăugarea mercurului în descântec reprezintă 
dorinţa vrăjitorului ca duşmanul să înnebunească. Cred că 
pur şi simplu vraja le-a scăpat de sub control şi i-a afectat 
pe ei, în loc să-i afecteze pe duşmani. Ea a folosit Palo ca 
pe o magie agresivă. 

— Şi i-a prăjit creierii, spuse Odessa. 

— Nu pot elibera o persoană care suferă de psihoză 
maniacală. Martine e nebun. E pierdut. 

Odessa continua să privească cu coada ochiului uşa 
dublă de la intrarea în casă, aşteptând ca din clipă în clipă 
Martine să iasă după ei. 

— Aşa cum suntem şi noi, spuse ea. Pierduţi. Nu credeţi 
că ar fi trebuit să verificăm casa? 

— Nu mai e nimeni altcineva înăuntru, răspunse 
Blackwood pe un ton care nu lăsa loc de dubii. 

Dinăuntrul casei se auzi un zgomot puternic. Odessa 
dorea să plece cât mai repede din locul acela, aşa că se 
grăbi către poartă. 

— Se pare că în timpul unuia dintre ritualuri, Juanita a 
încălcat o limită. Ca acel John Dee despre care mi-aţi 
povestit. 

— Toate lucrurile sunt legate unele de altele, replică 


< 199 œ» 


Blackwood. Nu există lucruri mărunte şi nici coincidenţe 
întâmplătoare. 

— Dar de ce Peters în Montclair? Sau Colina în Long 
Island? 

— Arhitectura lumii este complexă, iar Sufletele goale 
reprezintă cel de-al treisprezecelea nivel al acesteia, 
răspunse Blackwood. : 

— Prin urmare, nu avem nicio pistă. In absența Juanitei, 
ne aflăm într-un impas. 

— Nu există aşa ceva, spuse Blackwood. Universul ne va 
da un semn. Noi nu trebuie decât să fim în stare să-l 
vedem. 

Odessa închise poarta în urma lor. Cu Lusk la volan, 
Rolls-Royce-ul Phantom se apropie de bordură. Cei doi se 
urcară în spate. Când închise portiera, se simţi mai bine 
ştiind că se îndepărtează de energia psihică dăunătoare a 
lui Martine. 

— Cât aşteptăm ca universul să ne dea un semn, spuse 
ea, mie mi-ar prinde bine să mănânc ceva. 

— Cum doriţi, spuse Blackwood, distrat. 

— Încotro? întrebă Lusk. 

— Găsim noi ceva în drum spre Flushing, în Queens. 

Domnul Lusk se uită la Blackwood, aşteptând ca acesta 
să-i spună ce să facă. 

— De partea cealaltă a  Manhattanului? se miră 
Blackwood. De ce? Ce căutăm acolo? 

— Pe Earl Solomon, răspunse ea, apoi i se adresă 
domnului Lusk: Spitalul New York-Presbyterian Queens. 

— Nu, nu, protestă Blackwood. 

— De ce nu? se miră Odessa. Avem timp berechet, iar 
Solomon doreşte să vă vadă. 

— Nu avem timp pentru vizite inutile. Înţeleg că 
mâncarea este o necesitate, însă... 

— „Vizite inutile”?! exclamă Odessa revoltată. Earl 
Solomon e pe moarte. Doreşte să vă vadă. Nu vreţi să vă 
luaţi rămas-bun de la el? 

— Rămas-bun? repetă Blackwood. Ce e acela un rămas- 
bun? 


e 200 œ» 


— Îl cunoaşteţi de patruzeci şi cinci de ani. 

— Aşa, şi...? 

Odessa simţi cum începe să se înfurie. 

— E pe moarte. Înţeleg, susţineţi că trăiţi de mai multe 
secole, însă ce sunteţi? Un fel de vampir care a uitat cum e 
să fii muritor? 

Blackwood se lăsă pe spătarul banchetei, uitându-se la 
ea. 

— Cum vă imaginaţi relaţia dintre mine şi agentul 
Solomon? 

— Patruzeci şi cinci de ani! repetă Odessa. 

— Sunteţi foarte supărată, spuse el. 

— Bineînţeles! lar dumneavoastră sunteţi extrem de 
insensibil! 

Blackwood îşi înclină uşor capul, privind-o. 

— În povestea asta nu e vorba despre mine, agent 
Hardwicke. Este vorba, pur şi simplu, despre curiozitatea 
dumneavoastră. 

— Este vorba despre gestul de a-ţi lua rămas-bun, spuse 
Odessa pe un ton ezitant, pentru că vorbele lui Blackwood 
conţinuseră un sâmbure neplăcut de adevăr. 

Blackwood zâmbi şi spuse: 

— Duceţi-o unde doreşte, domnule Lusk. 

Zicând aceasta, Hugo Blackwood închise ochii. 


e 201 œ» 


1962. Delta fluviului Mississippi 


Când Solomon opri la marginea drumului de ţară, soarele 
apunea peste câmpul de bumbac care ducea către casa 
familiei Jamus. Blackwood se îndreptă alături de el către 
construcţia joasă, în vreme ce două ciori tocmai îşi luau 
zborul, croncănind panicate, de pe frânghia de rufe. 
Căldura de peste zi persista, iar Solomon îşi flutura întruna 
cămaşa jilavă de sub haină. 

— Câţi ani are? se interesă Blackwood. 

— Şase, răspunse Solomon. 

Solomon păşi pe scândura fixată în faţa intrării, făcând-o 
să scârţâie. Bătu la uşă, în vreme ce Blackwood stătea în 
spatele lui, puţin la stânga. 

Răspunse tot fetiţa în rochie albastră din bumbac. 

— Bună din nou, domnişoară, spuse el. Eu sunt agentul 
Solomon, mă mai ţii minte? 

— Credeam că e pastorul Theodore, zise fetiţa. 

— Aş putea să intru încă o dată? 

Fetiţa se uită în spatele ei, neştiind ce să răspundă. 

Doar că acolo nu se afla nimeni. 

— Nu ai vrea s-o chemi pe mama ta? întrebă Solomon. 

Fetiţa scutură din cap, dându-se la o parte din prag. 

Solomon păşi înăuntru, pe podeaua de pământ. 

— Poate pe vreun frate mai mare? insistă el. 

Solomon voia ca un adult să ştie de prezenţa lui înainte 
de a intra în locuinţă ca să-l vadă pe Vernon, băiatul 
bolnav. 

Fetiţa străbătu holul până unde începea duşumeaua din 
scânduri. 

Solomon aşteptă, zâmbind amabil. O muzică în ritm de 
marş se auzea dintr-un radio sau pick-up. Muştele se izbeau 
de geamul din apropiere - bzzz-poc - la nesfârşit. 

Solomon se întoarse spre Blackwood. Acesta se uita la 
tavanul neterminat. Îşi înălţă şi el privirea, dar nu văzu 
nimic neobişnuit. Probabil că britanicul pur şi simplu îşi 
limpezea gândurile. 


e 202 œ» 


Coleman, băiatul de douăzeci de ani, îşi făcu apariţia de 
undeva din spatele casei, păşind încet, însă fără timiditate. 
Aşa erau mişcările lui, domoale. 

— Cole, sunt eu, agentul Solomon. 

— Da, domnule. 

— Am venit să-l văd pe Vernon. Am adus un specialist. 

Cole se uită la Hugo Blackwood fără să întrebe ce fel de 
specialist era. Nu părea să-şi pună vreo speranţă în 
abilităţile străinului. 

— A fost liniştit, spuse el. 

— E totul în regulă, Cole? întrebă Solomon. 

— Nu, domnule, răspunse tânărul, făcând stânga-mprejur 
şi conducându-i către cămara din spatele casei. 

Intră în încăperea de lângă cămară, trase de o sfoară ca 
să aprindă becul fără abajur din tavan şi luă o cheie 
aşezată pe unul dintre rafturile de sus. l-o înmână lui 
Solomon, dând de înţeles că prefera să nu deschidă el 
însuşi uşa cămării. 

— Mulţumesc, îi spuse Solomon, însă tânărul deja se 
îndepărta. 

Solomon ascultă o vreme la uşă, aşteptându-se să-l audă 
pe băiat cum strigă din nou numele lui Blackwood. Dar nu 
se auzea nimic. Solomon vâri cheia în broască, o răsuci, 
apoi deschise uşa. 

înăuntru erau acelaşi pat şi aceeaşi saltea subţire, pătată 
cu sânge şi fără aşternuturi. Doar că băieţelul nu era 
nicăieri. Lanţurile zăceau pe podea, cu cătuşele de la 
capete desfăcute. Alarmat, Solomon se întoarse pe holul 
pardosit cu scânduri, strigând după Cole. Tânărul se afla 
lângă intrarea din faţă a casei. 

— Cine l-a luat? întrebă Solomon. 

Cole scutură nedumerit din cap. 

— Cum adică „cine l-a luat”? 

— Vernon. A dispărut. 

Cole se strecură pe lângă Solomon, ca să vadă el însuşi 
că aşa e. Solomon o văzu pe fetiţă stând pe un scaun 
metalic pliant într-una dintre încăperile învecinate şi 
privindu-l speriată. 


e 203 œ» 


Blackwood îl apucă brusc pe Solomon de cot, 
împingându-l către uşa din faţă. Solomon acceptă să se 
lase condus afară. 

— Ce-i? 

— Cred că ştiu unde e, răspunse Blackwood. 


Cu toate simţurile în alertă, Solomon îl urma pe 
Blackwood înapoi în pădurea sinistră. Prin coronament se 
cernea suficientă lumină încât să se poată strecura printre 
trunchiurile copacilor şi crengile joase fără ca Solomon să 
folosească lanterna pe care o ţinea în mâna stângă. 

Blackwood înainta cu o neobişnuită siguranţă, deşi nu 
mai fusese în pădurea aceea decât o dată. Cei doi ajunseră 
la copacul de care fusese spânzurat bărbatul alb, însă 
Blackwood nu se opri. Continuă să meargă, îndreptându-se 
către primul copac marcat pe care îl văzuse, străbătând 
apoi pădurea din simbol în simbol, până aproape de 
cimitirul pentru sclavi. Printre copacii din faţă se zărea o 
lumină portocalie licărind intermitent. „Un foc de tabără”, 
gândi Solomon, obişnuit să caute explicaţii raţionale. 

Pe măsură ce se apropiau de poiană, mintea lui Solomon 
era incapabilă să proceseze toate informaţiile care o 
asaltau. Imaginile i se derulau în faţa ochilor asemenea 
micilor explozii dintr-un spectacol cu artificii. 

Un cerc de foc, cu diametrul de un metru şi jumătate, 
ardea la nivelul ierbii, fumul negru ridicându-se către cerul 
nopţii. 

În cerc, în faţa pietrelor tombale, stătea îngenuncheat 
Vernon, băiatul de şase ani, purtând doar o pereche de 
pantaloni murdari din bumbac. Îşi ţinea mâinile ridicate, de 
parcă ar fi chemat pe cineva din cer. 

Însă apariţia veni de jos, o ceaţă fină înălțându-se din 
stratul de iarbă, scăldată de lumină. Din pietrele de 
mormânt se ridicau vapori diferiţi, mai groşi, violacei, 
formând siluete vag umane. Ingrozit, Solomon putea 
distinge  trunchiurile, capetele şi braţele întinse ale 
siluetelor de fum care se înălţau. 

Dincolo de morminte, la capătul îndepărtat al lizierei, 


e 204 œ» 


stătea un personaj purtând o robă albă cu glugă, mânecile 
largi ale acesteia fâlfâindu-i sub braţele întinse ca nişte guri 
deschise. Umbrele create de lumina flăcărilor creau 
impresia că şi alte mogâldeţe mişunau îndărătul acestui 
personaj, un întreg conclav de oficianţi în robe negre slujind 
deasupra cimitirului... de fapt era o singură siluetă. 

La vederea acestui ritual păgân, Solomon încremeni. 
Mintea lui nu ştia cum să interpreteze asemenea scenă, iar 
gândurile îi vuiau alarmate, ca nişte sirene pornite. 

Personajul în robă a simţit imediat prezenţa celor doi 
intruşi. Capul lui acoperit de glugă se întoarse către 
Blackwood. Imediat fantomatica siluetă se făcu nevăzută 
printre copaci, la adăpostul acelor umbre mişcătoare, 
frenetice. 

Blackwood începu să alerge pe urmele ei. Solomon nu 
mai putea auzi nimic, nici măcar propria voce strigându-l pe 
Blackwood. Acesta trecu de cercul de foc, ceața joasă 
înconjurându-i picioarele de parcă ar fi vrut să i le înhaţe. 
Se strecură în fugă printre două siluete violacee, contururile 
lor fluide vălurindu-se şi răsucindu-se după el. 

Blackwood trecu de lizieră, chiar în locul în care 
dispăruse personajul în robă, făcându-se nevăzut. 

În faţa lui Solomon, decorul din cimitirul pentru sclavi 
începea să dispară. Flăcările fură înghiţite de pământ, de 
parcă cineva ar fi închis un buton. Ceaţa târâtoare de la 
nivelul solului se risipi ca un fum, iar siluetele fluide răsărite 
din morminte - spiritele pe jumătate reînviate ale unor 
sclavi negri - se descompuseră a doua oară, mădulare şi 
trunchiuri împrăştiindu-se în aer, chipurile lor îndurerate 
dispărând ultimele. 

Băiatul, Vernon, se răsuci uşor: mai întâi îşi întoarse 
capul, apoi trupul său firav. Era tras la faţă; i se vedeau 
coastele de slab ce era, iar braţele şi picioarele îi semănau 
cu nişte vreascuri. Ochii lui erau argintii, fiecare având câte 
un punct mic, negru, în mijloc - nişte ochi mai degrabă de 
animal decât de om. Îşi ţinea buzele întredeschise, 
etalându-şi dantura într-un rânjet nefiresc. 

Dintr-odată, o pală de vânt alungă fumul flăcărilor 


e 205 œ» 


aproape stinse, îndreptându-l în direcţia lui Solomon. Când 
văzu mâzga aceea uleioasă năvălind peste el, sufocându-l, 
agentul îşi acoperi ochii. Senzaţia dură o secundă, apoi 
dispăru. Doar că, atunci când deschise din nou ochii, 
Vernon stătea în faţa lui, după ce străbătuse aproape zece 
metri ca şi cum ar fi făcut un singur pas. 

Băiatul se năpusti asupra lui ca un animal sălbatic, 
înfigându-şi o mână în gâtul lui Solomon, în timp ce cu 
cealaltă încerca să-i zgârie ochii. Solomon se strădui să 
apuce trupul plăpând al băiatului, însă fie din pricina 
transpiraţiei, a umezelii sau a cine ştie cărei pomezi 
diabolice, pielea acestuia devenise nefiresc de alunecoasă. 
Cu un țipăt, Solomon căzu pe spate. 

Băiatul era tot mai sălbatic şi mai puternic, degetele lui 
zgăriind pleoapele lui Solomon; agentul FBI abia dacă mai 
putea să deschidă ochii. Incerca să-l ţină pe atacator la 
distanţă cu antebraţul, doar că băiatul continua să-l atace 
cu mâinile lui fragile. În cele din urmă reuşi să-l prindă pe 
Solomon de gât şi să-l apese cu forţă pe trahee. Faţa 
băiatului se afla acum aproape de cea a lui Solomon, care îi 
simţea respiraţia sacadată. 

Cum Solomon încă ţinea în mână lanterna, îl lovi de două 
ori pe băiat în coaste - însă fără rezultat. Simţi cum 
degetele copilului îi apasă carnea din jurul orbitelor. 
Solomon nu mai putea să respire. Singurul lucru care îl 
avantaja era greutatea mică a atacatorului, aşa că îşi 
strecură braţul între pieptul băiatului şi al său şi, cu un efort 
supraomenesc, reuşi să-l arunce cât colo. În clipa 
următoare îşi verifică gâtlejul, ca să se asigure că Vernon 
nu îi jupuise vreo bucată de piele. 

Solomon se ridică în picioare. Între timp, băiatul ataca din 
nou. Agentul FBI îl izbi cu lanterna în falcă, doborându-l în 
iarbă, însă în clipa următoare era din nou în picioare, 
arătându-şi dinţii... cu câţiva mai puţini. 

Solomon îşi întinse mâna liberă, avertizându-l pe Vernon: 

— Nu te apropia! 

Işi duse mâna la pistol, însă când atinse teaca, băiatul se 
năpusti la el, ca turbat. Reuşi să lovească pistolul care, 


e 206 œ» 


înainte de a zbura cât colo, slobozi un glonţ, care nimeri în 
pământ. 

Vernon se prinse strâns cu braţele de pieptul lui 
Solomon. Agentul simţi ceva umed în zona gâtului, băiatul 
încerca să-l muşte cu dinţii lui sparţi. Solomon scoase un 
țipăt, simțind căldura febrilă a băiatului şi înțelegând că nu 
se lupta cu un copil, ci cu ceva -cu o creatură posedată. 

Folosindu-şi ambele mâini, Solomon împinse lanterna sub 
gâtul creaturii şi începu să împingă, ţinând dinţii aceia 
scrâşnitori departe de carotida sa. Creatura mârâi, 
încleştându-şi fălcile, însă Solomon nu reuşea să se 
elibereze. Simţi ceva solid la spate şi îşi dădu seama că, tot 
păşind înapoi, ajunsese să se sprijine de trunchiul unui 
copac. De la distanţa aceea atât de mică, ochii creaturii 
păreau să dogorească, sfredelindu-l cu o privire nebună, 
potenţată de puterea aceea demonică şi de groază. 

Dintr-odată, chipul creaturii se schimbă. Îşi dădu 
surprinsă capul pe spate, slăbind strânsoarea din jurul 
gâtului lui Solomon. Agentul FBI îl văzu în spatele ei pe 
Hugo Blackwood, care ţinea un obiect în ceafa creaturii. 

Solomon îl azvârli pe copilul posedat cât colo, apoi îşi 
pipăi gâtul şi faţa, căutând locurile în care fusese muşcat, 
temându-se să nu fi căpătat vreo rană mortală; din fericire, 
nu sângera deloc. 

Creatura zăcea pe pământ, la câţiva paşi distanţă, 
zvâcnind. Blackwood se uita la ea, ţintuind-o cu obiectul cu 
mâner argintiu. 

Mâinile subţiri ale creaturii căutau să ajungă la obiectul 
care îi străpunsese ceafa, însă în zadar. Zvâcnirile încetară, 
iar ea rămase nemişcată. 

— Ce-a fost asta?! exclamă Solomon. Ce-a fost asta? 

Blackwood îl cercetă cu privirea. 

— Se pare că aţi scăpat teafăr. 

— Am întrebat CE-A FOST ASTA? 

Auzindu-şi vocea răspândindu-se cu ecou printre copaci, 
Solomon se temu să nu trezească cine ştie ce alt spirit 
malefic. 

Blackwood se întoarse către creatura moartă. 


e 207 œ» 


— Asta a fost o invocaţie. 

— Şi personajul în robă...? 

Blackwood clătină din cap. 

— A scăpat? întrebă Solomon cu un icnet. 

— V-am auzit ţipând, spuse Blackwood. A trebuit să aleg. 

Solomon rămase o vreme pe gânduri, apoi se uită la 
creatură. Îşi aminti că încă ţinea în mână lanterna, aşa că o 
aprinse. Lentila crăpase când lovise creatura peste falcă, 
însă becul încă funcţiona. Lumină spatele gol al creaturii, 
mânerul argintiu strălucind în şuvoiul de lumină. 

— Aţi ucis-o. 

Blackwood se lăsă pe vine lângă cadavru. Solomon privi 
îngrozit cum Blackwood puse o mână pe ceafa băiatului, iar 
cu cealaltă apucă mânerul argintiu şi scoase lama din gâtul 
victimei. 

Aceasta era plină de sânge, însă din rană nu se prelingea 
nici măcar un strop. Arma era un pumnal cu lamă subţire, 
semănând cu o şurubelniţă sau cu un spărgător de gheaţă. 

Solomon se răsuci şi se aplecă, vomitând violent. Vărsă 
până când nu mai avu nimic în stomac. Nu se simţi însă mai 
bine. 

Se întoarse din nou către Blackwood, care ştergea lama 
pumnalului cu o cârpă moale, din bumbac. 

— Îmi puteți împrumuta torta electrică? întrebă 
britanicul. 

Solomon îi întinse lanterna. Blackwood îndreptă raza de 
lumină spre ceafa băiatului, apoi îşi folosi mâna liberă ca să 
răvăşească părul acestuia. 

Solomon văzu sigiliul imprimat în carnea copilului. 
Semăna cu o pecete veche din ceară, folosită pentru 
sigilarea scrisorilor, însă aceasta era formată dintr-o reţea 
de vase de sânge aflate aproape de suprafaţa pielii. Nu 
putea desluşi cu exactitate forma sigiliului, fusese spartă de 
pumnalul lui Blackwood. 

Acesta îi înapoie lanterna lui Solomon, care o folosi ca să 
lumineze poiana şi mormintele din care mai devreme se 
înălţaseră spiritele unor sclavi morţi, sub forma unei ceţi 
violacee. 


e 208 œ» 


Apoi mai întrebă o dată: 

— Ce-a fost asta? 

Blackwood îl întoarse pe băiat pe spate, moment în care 
Solomon îşi reaminti că nu mai era vorba despre niciun 
băiat. Faţa îi rămăsese contorsionată într-o expresie de 
groază şi agonie. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Solomon. 

Blackwood alese să nu-i răspundă direct. 

— Posedat, spuse el. 

Solomon îşi aminti de pistol. Voia să-l aibă din nou, în caz 
că acea creatură s-ar fi trezit la viaţă. Il găsi repede cu 
ajutorul lanternei; ţeava încă era caldă după focul tras din 
greşeală. 

— Asta e crimă, spuse Solomon. Tocmai aţi ucis un băiat, 
continuă el, întorcându-se lângă cadavru. 

Între timp Blackwood scosese de undeva o trusă de scule 
confecţionată din piele, pe care o întindea pe pământ. 
Solomon observă că buzunarele interioare ale acesteia 
conţineau flacoane de sticlă cu prafuri şi lichide, plante şi 
cruci din metal. Blackwood aşeză pumnalul înapoi în trusă. 

— Nu mai era un băiat, spuse el. Băiatul plecase de mult. 
Nu l-am putut salva. Însă acum îl pot elibera. ÎI pot face să- 
şi găsească odihna. 

Blackwood scoase dopul unuia dintre flacoanele cu 
prafuri. Îndreptă trupul băiatului, aşezându-i mâinile pe 
lângă corp şi deschizându-i palmele. Apoi îi închise ochii. 

— Ce naiba faceţi? întrebă Solomon. 

Semăna cu un ritual funerar. Blackwood vărsă praful din 
flacon în palmă, apoi făcu cinci grămăjoare de jur- 
împrejurul cadavrului, dispuse precum colţurile unei stele. 
Extrase din trusă un flacon cu un lichid lăptos şi se postă la 
picioarele băiatului. Începu să rostească ceva în latină, în 
şoaptă, însă cu ardoare: o incantaţie. Simţindu-se ciudat să 
asiste la aşa ceva, Solomon se retrase. Cu ajutorul unei 
pipete, Blackwood picură din substanţa aceea lăptoasă 
peste praf, aprinzând cinci flăcări de un alb pur. 

Îşi întinse apoi braţul peste trupul băiatului, cu palma 
deschisă spre pământ, continuându-şi incantaţia. Mâna îi 


e 209 œ» 


tremura, iar intonaţia devenea tot mai aprinsă. 

Solomon se îndepărtă mai mult, cât pe ce să se împiedice 
de rădăcina unui copac. 

Umbre începură să se mişte pe faţa, pieptul şi picioarele 
băiatului. Trupul acestuia prinse să se zvârcolească, să se 
chircească. Părea că umbrele îi întind muşchii în toate 
părţile, ca nişte hiene care sfârtecă acelaşi leş - un joc al 
umbrelor... dar cum era posibil? Ceva inexplicabil i se 
întâmpla băiatului, atât înăuntrul, cât şi în afara lui. 

Vocea lui Blackwood deveni, în crescendo, mai sonoră. 
Brusc, acesta îşi strânse palma întinsă, făcând-o pumn. 
Umbrele fugiră de pe trupul băiatului, îndreptându-se către 
cele cinci flăcări, care se înălţară, deveniră dintr-odată 
negre - apoi se stinseră, lăsând în urmă o duhoare 
neplăcută. 

Blackwood se lăsă într-un genunchi, respirând greu, 
vlăguit. Solomon îndrăzni să se apropie, luminând cu 
lanterna faţa băiatului. Chipul acestuia redevenise cel al 
unui copil cu pielea neagră. india Uman. Inocent. 

În noaptea aceea, Solomon abia dacă reuşi să închidă 
ochii. Făcu două duşuri în motelul deţinut de familia de 
negri, oprind apa de mai multe ori ca să se asigure că 
zgomotele pe care le auzea - parcă umbla cineva prin 
camera lui - erau doar o închipuire. 

După ce şterse de abur oglinda de deasupra chiuvetei, 
descoperi că se alesese cu zgârieturi pe gât şi vânătăi în 
jurul ochilor. Dacă nu ar fi existat aceste urme, ar fi putut 
uita ziua aceea ca pe un vis urât. Când încerca să adoarmă, 
parcă vedea ochii argintii ai lui Vernon Jamus, dinţii lui 
sparţi, zimţaţi, doar că faţa îi aparţinea lui Hugo Blackwood. 
Solomon îşi pusese revolverul din nou încărcat pe noptieră, 
la îndemână. 

Când soarele lumină fereastra camerei, simţi o uşurare în 
piept. Se îmbrăcă şi părăsi motelul. Cum era ocupat să 
găsească cheia berlinei FBI împrumutate, Solomon nu-l 
remarcă pe britanicul care stătea lângă maşină, în 
costumul lui închis la culoare, decât în clipa în care ajunse 


e 210 œ» 


lângă maşină. 

— Bună dimineaţa, agent Solomon. _ 

Solomon scăpă cheile şi duse mâna la pistol. II scoase din 
teacă şi făcu câţiva paşi înapoi, ca să mărească distanţa 
dintre el şi Hugo Blackwood. 

— Daţi-vă la o parte... plecaţi de lângă maşina mea. 

Blackwood nu se urni. 

— Ei, domnule agent. 

— Ţineţi-vă mâinile la vedere. 

— Aţi avut o noapte grea, din câte-mi dau seama. 

— Nu mai vorbiţi, opriţi-vă şi ascultați. Sunteţi arestat. 

Blackwood schiţă un zâmbet, dând de înţeles că 
dispunea de o rezervă limitată de răbdare. 

— Arestat? 

— Pentru omucidere. Pentru uciderea lui Vernon Jamus. 

— Dar aţi văzut singur azi-noapte: băiatul era deja mort... 

— Nu mai vorbiti. 

Cătuşele se aflau în torpedo. 

„La naiba!”, exclamă Solomon în gând. 

— Aşezaţi-vă pe bancheta din spate. 

— Parcă trebuia să mă îndepărtez de maşină, acum să 
mă urc? 

— Intraţi în maşină şi nu mă obligaţi să vă împuşc, 
domnule. O s-o fac. Am văzut destule. 

— Abia dacă aţi văzut ceva. Ce-o să le spuneţi? „Adevărul 
şi numai adevărul?” 

Solomon îl săgetă cu privirea. 

— Nu vă arestez numai pe dumneavoastră. Am de gând 
să mă predau şi eu. 

— Pentru ce? 

— Nu eu decid. Am fost martor, poate chiar complice. 

— Băiatul acela vă ataca. Aveţi idee ce ar fi făcut dacă nu 
mă întorceam? 

— Nu, şi nici nu vreau să aflu. 

— V-ar fi smuls traheea. Fie cu degetele, fie cu dinţii. Am 
mai asistat la scena asta, este extrem de dezagreabilă. 

— Băiatul... era nebun, înnebunise. 

— ...Sau spiritul acela demonic care pusese stăpânire pe 


e 211 œ» 


el să vă fi luat în stăpânire. Să fi luat forma unui agent FBI, 
o deghizare la fel de bună precum cea a unui băiat de şase 
ani. 

Solomon scutură din cap. 

— Nu există niciun spirit demonic. Trebuie să tăceţi. 

— Nu am ucis băiatul, doar v-am demonstrat azi-noapte. 
Băiatul nu mai exista. Noi doi ajunseserăm prea târziu 
acolo, demonul îl înghiţise cu totul. L-am eliberat abia după 
moartea acestuia. Atât am putut face. 

Din pricina emoţiilor prin care trecea, lui Solomon îi 
tremura uşor mâna cu care ţinea pistolul. 

— Băiatul v-a chemat. Când am venit aici şi l-am văzut în 
încăperea aceea în care familia lui, înspăimântată, îl legase 
cu lanţuri de pat, v-a chemat. 

Blackwood încuviinţă. 

— Ştiu. 

— V-a invocat! 

— Zău? Credeţi că voia să vin la el? Ori se temea de 
mine? 

Solomon făcu ochii mari: 

— Să se teamă de dumneavoastră? 

— Băiatul nu a fost decât un pion în toată această 
poveste. O victimă inocentă. 

Solomon nu mai putea suporta discursul lui Hugo 
Blackwood. 

— Nu cumva sunteţi şi dumneavoastră vreun demon 
blestemat? Cu toate ustensilele, poţiunile şi incantaţia 
aceea? Ce sunteți de fapt? 

— Sunt un om cu o misiune dificilă. 

Solomon aprobă energic, nici el nu ar fi putut spune de 
ce. 

— Dacă sunteţi bărbat, vă prezentaţi în faţa unui 
judecător şi vă susţineţi cauza. M-aţi implicat în asta, m-aţi 
făcut părtaş la... 

— Aţi văzut singur, noaptea trecută... 

— Nu ştiu ce am văzut, mărturisi Solomon. 

— Există lucruri dincolo de domnia legii, spuse 
Blackwood. 


e 212 œ» 


— Nu, nu există. Nu în districtul aceasta, în statul acesta, 
în ţara aceasta. Curmarea unei vieţi se numeşte crimă. |n 
legitimă apărare, din culpă, lucrurile astea se pot lămuri. Eu 
acum nu sunt altfel decât cei vinovaţi de linşaje. Doar că eu 
sunt un ofiţer care a depus un jurământ. 

— Meseria dumneavoastră este să apăraţi legea, 
protejându-i pe nevinovaţi şi pedepsindu-i pe vinovaţi. 

— Da, şi nu pot ascunde o crimă. Indiferent cât de 
ciudate, de... dezgustătoare au fost împrejurările în care s-a 
petrecut. _ 

— Băiatul era deja pierdut, repetă Blackwood. In cazul 
acesta este vorba şi despre alte vieţi. El a fost o fiinţă 
inocentă... un instrument prin care s-a făcut un descântec. 
O victimă. Însă nu este victima noastră. Nu vreţi să opriţi 
persoana sau lucrul care i-a făcut ce i-a făcut? 

Solomon nu se lăsă înduplecat de argumentele lui 
Blackwood, îşi promisese că nu se va lăsa influenţat de 
vorbele lui. 

Dar se gândi la mama, fraţii şi surorile băiatului. Se 
imagina dând ochii cu ei, încercând să le explice ce se 
petrecuse. Solomon se trezi că trebuie să se lupte să nu 
izbucnească în lacrimi. Reuşi să se stăpânească, apoi 
spuse, pe un ton rugător: 

— Avea numai şase ani. 

— Ştiu, oftă Blackwood. Trebuie să-l găsim pe cel care l-a 
eliberat. Băiatul nu ar fi fost în stare să-şi scoată singur 
cătuşele acelea. 

Solomon îşi aminti de lanţurile aruncate pe podeaua 
cămării, cu cătuşele desfăcute. 

— Păi, atunci... cine a fost? 

— Cine mai are acces în casa aceea şi la cheia de la 
cămară? întrebă Blackwood. 


e 213 + 


2019. Englewood, statul New Jersey 


Yoan Martine se învârtise prin casă distrugând lucruri, 
până îl răpuse oboseala. Se aşeză pe canapeaua pe care cu 
puţină vreme în urmă o spintecase cu un cuţit. 

Nici măcar mpangui nu îl ajuta. Yoan îl lăsase să plece. 
Nimeni nu-l mai putea curăța acum. 

Ce era de făcut? Nu avea unde să se ducă. Nu exista 
niciun loc pe lumea aceasta spre care ar fi putut porni. 

Tocmai se întreba disperat ce să facă mai departe, când 
un zgomot puternic, provocat de o izbitură neaşteptată, 
înghiţi tot aerul din încăpere; curentul electric se opri. Yoan 
sări în picioare şi se repezi la uşă. 

Afară, un Infiniti rămăsese de-a curmezişul drumului 
după ce izbise frontal un camion-remorcă cu o asemenea 
forţă încât acesta ajunsese pe trotuar, după ce dărâmase 
un stâlp de telefon, care acum zăcea prăvălit peste ea. 
Corpul şoferului era strivit pe scaunul din faţă, al cărui 
spătar se rupsese, lăsându-se pe spate. Un fir electric căzut 
pe trotuar bâzâia ca o viespe. Maşina trebuie să fi circulat 
cu peste 80 de kilometri pe oră ca să fi putut provoca un 
asemenea accident - o viteză cu totul neobişnuită în 
cartierul acela. 

Nfuri. 

Yoan se uită în jur. 

Oare cum te simti când eşti luat în stăpânire? se întrebă 
el. 

La început nu se întâmplă nimic. Se aşeză pe prima 
treaptă a casei şi începu să lăcrimeze, aşteptând să i se 
împlinească destinul. Se căina pentru greşelile sale, pentru 
pângărirea mormintelor, pentru toate nelegiuirile. Printre 
suspinele lui atât de adânci încât semănau cu icnetele unui 
om care vomită, Yoan se uita cu gura căscată la cer. 


e 214 œ» 


Obediah simțea descântecul protector spus de curând la 
intrarea în acel loc. Magia acestuia se risipise, însă o urmă 
a incantaţiei persistase, arătându-i entității că se afla în 
locul căutat, pe pista potrivită. 

Jefuitorul de morminte stătea pe treapta de cărămidă, 
smulgându-şi părul din cap. Bărbatul aştepta să fie 
posedat, se resemnase. Aproape că o aştepta cu brațele 
deschise. 

Asta-l înfurie pe Obediah. Pătrunderea în trupul acestuia 
fu violentă, preluarea - traumatizantă. Jefuitorul de 
morminte se supuse transformării cu un zbieret înfiorător, 
care apoi se preschimbă într-un geamăt. 

De îndată ce puse stăpânire pe bărbat, Obediah se ridică 
şi reveni în casă. Ravagiile dinăuntru excitară şi mai abitir 
entitatea a cărei esență era însăşi distrugerea. Aceasta se 
apropie de o oglindă, uitându-se, printre două crăpături, la 
chipul jefuitorului de morminte - apoi se folosi de unghiile 
lungi, ascutite cu pila, ale bărbatului, pentru a-i zgâria fata. 
După care îndepărtă carnea pentru a dezvălui țesuturile 
aflate dedesubt. 

Obediah trecu în revistă amintirile nebunului, căutând 
informații referitoare la Blackwood. Acolo o găsi şi pe 
agenta FBI pe lângă care trecuse în casa în care se 
strecurase în trupul partenerului ei. 

Da, gândi entitatea. Agenţii lui Blackwood. Complicii lui. 

Tot ce ştia în clipa aceea era că se afla pe drumul cel 
bun. În rest, vehiculul nu avea mai nimic să-i spună. 
Obediah se uită la chipul descărnat al gazdei, la sângele şi 
la carnea acestei ființe omeneşti, forțând figura lui Yoan să 
schițeze un zâmbet strâmb. 

Apoi o luă la fugă, sprintând de-a lungul străzilor din 
Englewood. 

Printre zbierete. 

Alergă din răsputeri până la autostradă. Apoi viaductul. 

Escaladă gardul curbat, protejat cu sârmă ghimpată, 


e 215 œ» 


simțind cum ţepii acesteia sfâşie carnea lui Yoan. Urma... 
Căderea. 
Impactul. 
Expulzarea. 
Extazul. 


e 216 œ» 


Văzând că o căutase Linus, Odessa îl sună din toaleta 
spitalului. 

— Cum e Omaha? întrebă ea. 

— E bine. Masa din camera mea de hotel e cam mică, 
aşa că lucrez unde pot, la birou, chiar şi în pat - în reste 
bine. Mă simt cam singur. Tu unde eşti? Te-am sunat. 

— Am revenit la spitalul din Queens unde este internat 
agentul acela bătrân care a suferit un atac cerebral, spuse 
ea. Vreau să văd cum o mai duce. 

— Foarte bine, frumos din partea ta. Şi... cum o mai 
duce? g 

— O să aflu în curând. Acum nu e în salon. Il aştept să 
revină. 

— Se simte în vocea ta că eşti mai bine, observă Linus. 
Mai energică. Ai reînceput să semeni cu Odessa pe care o 
ştiam. 

Odessa chiar se simțea mai bine, deşi ştia că această 
stare era temporară şi iluzorie. 

— Imi fac de lucru, spuse ea. 

Nu încăpea îndoială că misteriosul Hugo Blackwood o 
revigorase - deşi fusese deopotrivă iritant şi frustrant. Doar 
că nu putea să-i spună toate astea lui Linus la telefon. 

— Te-a mai contactat avocata? 

Odessa simţi din nou cum începe să-i piară elanul. 

— Am câteva e-mailuri primite la care încă n-am apucat 
să mă uit. 

— Doar întrebam. Nu mi s-a părut în regulă... să te las 
singură. 

— Eşti drăguţ, spuse ea uitându-se către uşă, 
nerăbdătoare să ajungă în salon înaintea lui Solomon. Mă 
bucur că am vorbit. 

— OK, zise el. Nu mă mai lăsa să aştept aşa mult, sună- 
mă. 

— Sigur, mama, glumi ea şi îl auzi pe Linus râzând. 

— Aşa, spuse el. Continuă să zâmbeşti. 


e 217 œ» 


Odessa închise telefonul, apoi rămase privind poza lui 
Linus afişată pe ecran, înainte ca acesta să se întunece. 
După escapadele cu Blackwood, i se părea liniştitor şi 
oarecum straniu să poarte o conversaţie obişnuită. Observă 
că primise un e-mail, aşa că deschise fără prea mare 
tragere de inimă inboxul înainte de a reveni pe holul 
spitalului. E-mailul era de la Laurena, prietena ei de la 
Biroul FBI din New Jersey, însă fusese trimis de pe contul de 
Gmail. Subiectul: WTFF?! 

Odessa reveni în salonul lui Solomon. Locul în care se 
afla de obicei patul lui încă era gol, aşa că Odessa se simţi 
uşurată că nu ratase reîntâlnirea. Televizorul din colţ 
mergea cu volumul la minimum, pe un canal de ştiri. 

Blackwood privea prin geamul murdar la oraşul care se 
întindea în faţa lui. Când Odessa intră, se întoarse către ea. 

— A durat ceva. Era cât pe ce să plec. 

— Nu prea vă place să aşteptaţi, nu-i aşa? Eu credeam că 
după patru sute cincizeci de ani un om are o relaţie ceva 
mai relaxată cu răbdarea. 

— Poate am simţit că aşa mi-aş fi folosit timpul mai 
înţelept. 

Blackwood părea să-i zdruncine toate aşteptările despre 
viaţă. Uneori avea impresia că era un fel de extraterestru 
înfricoşător. Poate era energia dată de salata grecească, 
însă în momentul acela bărbatul din faţa ei i se părea mai 
bizar ca oricând. 

Odessa se apropie de el, cu telefonul în mână. 

— Petreceţi mult timp în Europa de Est? îl întrebă. 

Blackwood îi aruncă o privire ciudată. 

— De ce întrebaţi? 

Odessa îi arătă pe ecranul mobilului o poză destul de 
ştearsă, cu un grup de bărbaţi stând în ploaie lângă un 
Volkswagen cu plăcuţe de înmatriculare germane şi având 
în fundal un punct de frontieră. Toate personajele purtau 
pălărie şi cravată. Pe un indicator se putea citi PUNCT DE 
CONTROL ALIAT, având pictate steagurile celor trei ţări: 
Statele Unite, Franţa şi Marea Britanie. Pe un alt indicator 
scria PĂRĂSIŢI SECTORUL AMERICAN. 


e 218 œ» 


Odessa ţinu ecranul la nivelul ochilor lui, deşi Blackwood 
se îndepărtase brusc de telefon, de parcă din acesta ar fi 
putut ieşi un cuţit. 

— Checkpoint Charlie, spuse ea. Unul dintre cele mai 
importante puncte de trecere între Berlinul de Est şi cel de 
Vest, în anii Războiului Rece. Fotografia aceasta e din 
arhiva FBI şi a fost făcută în 1964. 

Odessa mări imaginea, pentru ca figurile bărbaţilor să se 
poată vedea mai bine. Toţi zâmbeau, cu excepţia unuia. 
Odessa mări la maximum imaginea. 

Blackwood se uita complet impasibil la chipul acela. 

— Acesta sunteţi dumneavoastră, spuse ea revenind în 
inbox şi deschizând o altă fotografie. Ce spuneţi de Waco, 
statul Texas, 1993? 

Îi arătă lui Blackwood o fotografie cu un punct de 
observaţie amplasat în dreptul unui drum blocat. Un grup 
de agenţi FBI păreau să se sfătuiască, lângă un bărbat care 
purta la gât un binoclu mare. În stânga lor era o siluetă 
familiară, în costum închis la culoare. 

— Cultul Branch Davidians?* întrebă Odessa, mărind pe 
ecran chipul lui Blackwood. 

Bărbatul de lângă el stătea cu spatele la aparatul de 
fotografiat, însă dacă te uitai în josul şepcii albastre pe care 
o purta, se putea observa că era o persoană de culoare. 

— Şi acesta ar putea fi agentul Solomon? 

Blackwood se uită la Odessa. 

— O prietenă de la FBI, îi explică ea. Văd că pe-atunci 
stăteaţi deseori la pozat. 

Următoarea imagine reprezenta un tablou elisabetan ce 
înfăţişa un bărbat cu guler înalt şi robă stând în dreptul 
unui pupitru pentru scris. 

— Pictura aceasta a fost recuperată cu mai bine de zece 
ani în urmă, după ce fusese furată de nazişti. Acum zace 
într-un depozit al National Portrait Gallery din Londra. 
Seamănă destul de bine cu dumneavoastră. 

Odessa apropie mobilul de faţa lui Blackwood. 


? Sectă religioasă înfiinţată în 1955 de liderul religios Benjamin Roden 
(N. t.). 


< 219 » 


— Ah, mulţumesc, spuse el pe un ton sec. 

— lată şi una la care nu mă aşteptam. Niciodată, dar 
niciodată nu mi-aş fi putut închipui că aţi fi fan Disney. Sunt 
absolut bulversată. 

Fotografia înfăţişa câteva grupuri de oameni adunate în 
jurul unui Mickey Mouse zâmbitor făcut din flori. Odessa 
mări poza, ignorând cele câteva personaje costumate ca în 
epoca de piatră, precum şi pe atunci tânărul Ronald 
Reagan, descoperindu-l în cele din urmă pe Walt Disney 
însuşi, stând în faţa unui microfon. În rândul următor, un 
bărbat elegant, într-un costum închis la culoare. Nu 
zâmbea, însă părea singurul care se uita direct la aparatul 
de fotografiat. 

— 17 iulie 1955. Probabil că v-a fost greu să faceţi rost 
de un bilet. 

— Vă distraţi, din câte-mi dau seama. 

— Nu prea. Doar că zâmbesc în loc să urlu. Astea nu sunt 
imagini modificate în Photoshop. 

— Ştiu. 

— Şi asta e doar ce s-a putut găsi, probabil din greşeală. 
Pentru că altfel cine v-ar trece numele pe o fotografie? Cu 
excepţia lui Solomon, poate. 

— Aşa este... îmi imaginez. 

Ecranul telefonului se întunecă. 

— Am trimis la laboratorul FBI ceaşca de ceai din care aţi 
băut când aţi fost în apartamentul meu. Nu a fost spălată, 
nici măcar ştearsă, iar eu am de-a face cu probe tot timpul. 
Cum se poate ca pe ceaşca aceea să nu existe nicio 
amprentă? 

Hugo Blackwood dădu din umeri. 

— Să fi dispărut? Să se fi estompat? Explicați-mi! spuse 
el, arătându-i Odessei buricele degetelor, care arătau 
normal. 

— Numele dumneavoastră apare pe mai multe titluri de 
proprietate din toată lumea. Nu sunt incluse însă şi arhivele 
nedigitalizate ale numeroaselor tranzacţii internaţionale 
parafate înainte de 11 Septembrie. Se pare că deţineţi o 
avere considerabilă, care însă este imposibil de evaluat. Din 


e 220 œ» 


pricina numelor false şi a împuterniciţilor, a unor titluri de 
proprietate în care sunt înscrise numele vechi ale unor sate 
şi provincii - se pare că întotdeauna banii v-au urmat. 

Blackwood aprobă, de parcă ar fi auzit prima oară toate 
acestea. 

Odessa deschise din nou telefonul mobil. 

— lată încă una. Lorraine, 1914. 

În imagine erau soldaţi din Primul Război Mondial stând 
în tranşee, uitându-se epuizați către aparatul de fotografiat. 
Undeva în fundal, bând ceva dintr-o gamelă, se vedea 
britanicul în costum închis la culoare. 

— Îmi amintesc de ceaiul acela, spuse el. Scârboasă 
fiertură. 

Odessa puse telefonul înapoi în buzunar, se jucase 
suficient. 

— Sunt dispusă să pariez că o arhivă cuprinzătoare de 
fotografii şi picturi vă va plasa în miezul sau în preajma 
tuturor evenimentelor majore internaţionale din ultimele 
patru secole şi jumătate. Vreţi să spuneţi că toate erau 
legate de aşa-zise investigaţii de natură ocultă? 

— Aţi fi surprinsă. 

Odessa îl măsură cu privirea: părea doar un bărbat ca 
oricare altul. Cu toate acestea, nu era. 

— Văd că vă place ceaiul, spuse ea. Asta înseamnă că şi 
mâncaţi? 

— Când îmi este foame, răspunse el. 

— Unde dormiţi? 

— Într-un pat. 

— Cum aţi ajuns atât de bogat? 

— Sunteţi  familiarizată cu conceptul de dobândă 
compusă? 

Odessa clătină din cap. Răspunsul lui avea sens. 

— Aşadar... sunteţi nemuritor? 

— Sper că nu. 

— Vreţi să muriţi. 

Blackwood privi din nou panorama oraşului. 

Odessa insistă: 

— Puteți fi rănit? Oare un bărbat de patru sute cincizeci 


e 221 œ» 


de ani nu ar trebui să fie plin de tăieturi, de semne 
dobândite de-a lungul timpului? 

— Simt durerea, nu încape îndoială. Nu ştiu la ce anume 
vă referiţi, sunt un detectiv ocult, nu un pistolar. 

— Dar... nu puteţi muri. 

Blackwood oftă. 

— Ce-ar fi să-mi spuneţi despre dumneavoastră? 

Odessa rămase cu gura căscată: 

— Despre mine? Să mă compar cu dumneavoastră? Păi, 
să vedem... Sunt foarte bună la Scrabble... 

— Despre tatăl dumneavoastră. 

— Tatăl meu? 

— La magazinul botanic, femeia care v-a ghicit a întrebat 
dacă vreţi să aflaţi despre el. 

Odessa se pleoşti. 

— Şi am zis că nu vreau, nu-i aşa? 

— Nu aţi vrut ca ea să vă spună ceva despre el, îi aminti 
Blackwood. Nu înseamnă că nu aţi vrea să ştiţi. 

— Dar de ce vă interesează tatăl meu? 

— Trebuie să vă cunosc slăbiciunile, răspunse Blackwood. 
E bine să ştii unde se află cusăturile. Slăbiciunile pot fi 
exploatate. 

— De către Sufletele goale? 

— De orice spirit agresiv, răuvoitor. Aşa lucrează ele. Din 
asta se hrănesc. 

Odessa se aşeză pe scaunul capitonat de sub televizor. 

— Nu este o slăbiciune. Am reuşit s-o preschimb într-un 
punct forte. 

— Zău? se miră Blackwood. 

Odessa ştia că britanicul îi întinsese o cursă. Dar nu 
conta. O parte din ea dorea să afle ce se întâmplase. 

— Tata era avocat în orăşelul în care am crescut. Ani 
întregi a avut biroul lângă biblioteca locală, într-o veche 
casă de fermieri. O adevărată afacere de familie, precum 
cabinetele medicilor. Intotdeauna avea caramele într-un 
borcan de pe birou, din care mă serveam când îl vizitam. 
Avea o secretară bătrână pe nume Polly, care lucrase acolo 
toată viaţa. Eu eram cel mai mic copil, ultimul de fapt. 


e 222 œ 


Eram foarte apropiaţi. Era un adevărat stâlp al societăţii, 
fusese ales în nenumărate comitete: cel şcolar, de 
urbanism. Toate acestea veneau la pachet cu meseria lui, 
bănuiesc. Era prietenul şi sfătuitorul tuturor. Îi plăcea cu 
adevărat ceea ce făcea, se ocupa în principal de imobiliare, 
tranzacţii cu proprietăţi şi moşteniri. Adora să viziteze şi să- 
şi petreacă timpul cu clienţi în vârstă, uneori le oferea câte 
un prânz, împrietenindu-se cu ei. Acum îmi trec prin minte 
scene din Să ucizi o pasăre căutătoare, însă el nu s-a 
ocupat niciodată de vreun caz penal. Cu toate acestea, spre 
deosebire de fraţii şi surorile mele, eu eram hotărâtă să 
urmez Dreptul, să fiu ca tata... doar că nu într-un orăşel. 
Voiam să plec de acolo, luând valorile locale cu mine. Şi, cu 
toate că pe vremea aceea aş fi negat cu tărie, voiam să fie 
mândru de mine. Eram în anul doi de facultate când am 
primit un telefon de la sora mea, tata fusese arestat. A 
trebuit să plec acasă din Marquette, ca să-l văd. El nega 
totul - iar eu i-am stat alături. Un client în vârstă, fără 
moştenitori, prieten vechi al tatei, murise donând - în 
amintirea soţiei - o avere considerabilă, jumătate de milion 
de dolari, unei organizaţii nonprofit dedicate luptei contra 
Alzheimer. Cum suma care a ajuns în cele din urmă în 
conturile organizaţiei a fost de circa cincizeci şi ceva de mii 
de dolari, adică de vreo zece ori mai puţin decât le 
promisese răposatul, cei de acolo au început să cerceteze 
situaţia. Au descoperit că tata îl taxase pe bătrân la 
maximum, incluzând orele în care îl vizitase, prânziseră 
împreună sau vorbiseră la telefon. La aceasta se adăugau 
taxele administrative care i se cuveneau tatei în calitate de 
executor testamentar. În total, tata a reţinut din averea 
bătrânului ceva mai puţin de patru sute de mii de dolari. Un 
onorariu exorbitant, aşa că l-am descusut de nenumărate 
ori şi de fiecare dată avea pregătit câte un răspuns, negând 
că ar fi furat de la clientul său... Doar că mai târziu a 
devenit clar că tatăl meu îl deposedase pe bătrân de avere, 
încălcând statutul de avocat şi de executor testamentar. 
Tata se autoconvinsese că nu făcuse nimic greşit sau ilegal. 
Scandalul a tulburat totul în căminul nostru. Am părăsit 


e 223 + 


Marquette pentru o jumătate de an şi l-am ajutat să-şi 
construiască apărarea, după ce refuzase să pledeze 
vinovat. Am reuşit să obţinem o sentinţă redusă, iar eu mă 
simţeam mizerabil. Tata a fost exclus din barou, a trebuit 
să transfere toţi banii organizaţiei nonprofit, ceea ce mi-a 
adus părinţii la sapă de lemn, şi a fost condamnat la 
treizeci de luni de închisoare. 

Odessa se uită la Blackwood, care o asculta impasibil. Cei 
câţiva oameni cărora le mai spusese povestea făcuseră tot 
posibilul să o asigure că nu avea absolut nicio vină pentru 
fapta tatălui ei, însă Blackwood doar o ascultase. 

— Mama mereu a crezut varianta lui, iar după o vreme 
atitudinea ei a reuşit să ne îndepărteze. Noi vânăm jefuitori 
de morminte, nu-i aşa? Ce a făcut tata nu a fost mai puţin 
condamnabil - doar furase de la un mort. Apoi m-am 
întrebat: acesta să fi fost motivul pentru care se 
împrietenise cu toţi clienţii aceia? De câte ori mai făcuse 
asta în trecut? Câţi bani şi-o fi vărât în propriul buzunar? Pe 
ce i-a cheltuit? Nu voiam să aflu răspunsurile. De îndată ce 
am putut, m-am transferat la o facultate din Boston, 
lucrând într-un restaurant ca să-mi pot plăti studiile. În 
primele patru-cinci săptămâni de închisoare îl mai sunam şi 
stăteam de vorbă. Insă apoi mă surprindeam gândindu-mă 
cum înşelase încrederea clienţilor şi pe cea a familiei. 
Chestia asta mă făcea să mă simt ca naiba când stăteam 
de vorbă cu el. lar el ştia. O mai avea alături pe mama, 
desigur, ea nu i-ar fi întors niciodată spatele. Cred însă că 
ideea că m-a pierdut pe mine, pe fiica lui care venea la 
birou ca să primească bomboane şi era convinsă că tatăl ei 
nu putea greşi... 

Ispăşise zece luni de puşcărie când l-au găsit mort în 
celulă. Işi înmuiase una dintre cămăşi în vasul de toaletă, 
pentru a-i spori rezistenţa, şi se spânzurase de marginea 
patului de sus, în timp ce colegul său de celulă dormea. 
Incă un şoc. Nu l-aş fi crezut niciodată în stare de aşa ceva. 
Insă avea demonii lui - de natură psihologică, nu dintr-aceia 
de care vă ocupați dumneavoastră -, de care eu n-am ştiut 
niciodată. lar când imaginea lui publică - avocat de familie, 


e 224 œ» 


om de încredere, persoană cinstită - s-a făcut praf, n-a 
putut suporta. Nu a putut suporta că lumea vedea în el un 
lacom, un nesătul, un hoţ, o persoană imorală. Vedeţi 
dumneavoastră, asta nu este o slăbiciune. Este o lecţie. M-a 
făcut să-mi pierd interesul pentru avocatură. Mi-am luat 
diploma şi am decis să îmi trimit dosarul la FBI. Lege şi 
ordine... acum s-a ales praful şi de asta. Ce mi-a mai 
rămas? spuse Odessa cu amărăciune. 

— Poate că nu s-a ales praful, zise Blackwood. 

Odessa îşi frecă tâmplele. 

— Nu, e momentul să mă îndrept, din nou, în altă 
direcţie. Un nou început. 

— Salut! se auzi o voce necunoscută şi o infirmieră îşi 
făcuse apariţia în cadrul uşii deschise. 

— O, ia uite, aveţi musafiri. 

Femeia i se adresa lui Earl Solomon, care stătea întins în 
pat având un braţ pe piept. 

Odessa se trase lângă perete pentru ca patul pe rotile să 
poată fi pus la locul lui. Solomon îşi ţinea capul într-o parte. 
Asistenta aşeză patul şi-i puse frânele. Odessa se postă în 
faţa pacientului. Ochii lui erau deschişi, însă priveau în gol. 

— Cum se mai simte? întrebă ea. 

A doua asistentă intrase şi verifica perfuziile şi bandajele. 
Cealaltă se apropie de Odessa. 

— Se simte bine, spuse ea pe un ton care dădea de 
înţeles că de fapt nu era aşa. In timpul nopţii s-a sufocat, 
însă plămânii lui sunt în regulă. Apoi a crezut că i-au sosit 
nişte vizitatori, însă de fapt era singur. Nu-i aşa, domnule 
Solomon? 

Auzindu-şi numele, Solomon îşi îndreptă privirea către 
asistentă, însă nu rosti niciun cuvânt, mulţumindu-se să-şi 
umezească buzele. 

Când cealaltă asistentă îşi termină treaba, amândouă se 
apropiară de uşă. 

— Dacă are nevoie de ceva, ştie unde se află butonul. 

— Mulţumim, spuse Odessa, întorcându-se către 
Solomon, temându-se că starea acestuia s-a înrăutățit între 
timp. 


< 225» 


El o privea, dar continuă să rămână tăcut. 

— Pot să vă ridic puţin? 

Odessa înălţă spătarul patului. Capul lui Solomon 
rămăsese îndreptat către ea, în spatele lui aflându-se 
fereastra şi Hugo Blackwood. 

— Sunteţi cumva prea obosit pentru vizită? A mai venit 
cineva să vă vadă. 

Solomon îşi roti privirea, însă nu văzu pe nimeni. Încet- 
încet, îşi întoarse capul şi se uită în direcţia televizorului... 
apoi mai făcu un efort şi îl văzu pe Blackwood. 

Acesta îşi ţinea capul aplecat, privindu-l pe bolnav. Din 
locul în care se afla, Odessa nu putea distinge expresia lui 
Solomon. lată întâlnirea pe care o rugase s-o aranjeze. 

— Bună, Solomon, spuse Blackwood. 

— la uite, nenorocitul naibii, zise Solomon cu o voce 
aspră. 

Blackwood se uită la Odessa, apoi din nou la Solomon. 

— Mi s-a spus că doreaţi să mă vedeţi. 

Solomon îndreptă un deget către el, mâna fiind legată cu 
tuburi şi cu leucoplast de pungile cu perfuzii agăţate în 
suportul de lângă pat. 

— Exact, spuse el. Să-l mai pot privi o dată pe tipul care 
mi-a făcut viaţa un iad. 

Auzind vorbele lui Solomon, Odessa simţi un fior pe şira 
spinării, însă Blackwood nu părea afectat. 

— Noi doi... am văzut multe împreună, spuse el. 

— Impreună, repetă Solomon. 

Odessa se strecură pe lângă pat, apropiindu-se de 
Blackwood suficient ca să poată vedea faţa lui Solomon. 
Acesta se uita la britanic, batjocoritor. 

— Am făcut o treabă importantă, spuse Blackwood. 

Odessa se postă în faţa lui Solomon. 

— M-aţi rugat să vi-l aduc aici, mai ţineţi minte? Credeam 
că voiaţi să vă luaţi rămas-bun. 

Solomon ridică din sprâncene, uitându-se la ea mirat, de 
parcă s-ar fi străduit să-şi aducă aminte cine era. 

— Aşa este, spuse el, îndreptându-şi din nou privirea 
către Blackwood. „Rămas-bun.” Ce dulce ironie. Eu nu 


e 226 » 


vreau să mor. Tu însă vrei. 

Odessa se uita când la unul, când la celălalt. Nu aşa se 
aşteptase să decurgă reîntâlnirea. Fusese o greşeală că îl 
adusese pe Blackwood. 

— Am încercat să-l arestez, spuse Solomon, adresându-i- 
se Odessei. De câteva ori. La început. Să i-o trag. Când am 
văzut ce face. 

Solomon îl arătă din nou pe Blackwood cu degetul. 

— E un criminal. Vânează spirite malefice, însă nu ţine 
cont de nimeni şi de nimic atunci când o face. A ucis. Am 
văzut cu ochii mei. Ca să-i protejeze pe alţii, ca să salveze 
lumea cu preţul unei vieţi omeneşti. 

Blackwood îl asculta impasibil. 

Furios, Solomon reuşi să-şi adune suficientă putere ca să- 
şi ridice puţin capul de pe pernă, înfruntându-l pe 
Blackwood. 

— Tu fugi de ceva de care nu poţi scăpa şi vânezi ceva ce 
nu poate fi prins. 

Efortul însă fusese prea mare pentru el, aşa că Solomon 
se lăsă şi mai adânc în aşternuturi, îndreptându-şi apoi 
privirea către fereastră. 

— Tot ce mi-am dorit a fost să devin poliţist, spuse el. Din 
copilărie mi-am dorit asta. Lumea îmi tot spunea: „Eşti un 
copil negru, nu vei deveni niciodată poliţist”. M-am dus la 
Colegiul Morehouse şi le-am spus: „Vreau să mă fac 
detectiv”, iar ei mi-au zis: „De ce ai vrea să îţi iroseşti viaţa 
cu aşa ceva?” Apoi FBI a anunţat că începe să admită 
candidaţi de culoare la Academie. lar eu am spus: „Vreau 
să devin agent FBI”. Şi am devenit. Am fost printre primii. 

Solomon îşi umezi din nou buzele. 

— Am primit o insignă argintie, însă faţa îmi era tot 
închisă la culoare. Rămăsesem tot la periferie. Un outsider. 
Nici nu ştiau ce să facă cu mine. lar el s-a folosit de asta. A 
profitat, m-a exploatat. A parafat un fel de înţelegere cu 
Biroul. M-a făcut „băiatul”1 lui. 


10 În engl., boy - aici referire la felul superior în care li se adresau (în 
special în statele din sudul Statelor Unite) albii bărbaţilor de culoare, 
indiferent de vârsta acestora (N. t.). 


e 227 œ» 


Odessa rămăsese încremenită. Emoţiile lui Solomon erau 
ca o rană vie, în bună măsură din pricina atacului cerebral 
care îi afectase creierul. Se schimbase mult de când îl 
văzuse prima dată. 

— Mi-aţi cerut să vă arăt ce se află acolo, spuse 
Blackwood. Eraţi curios... 

— Tot ce se poate, zise Solomon, a cărui bărbie începuse 
să tremure. Poate la început. Însă tot ce mi-am dorit 
vreodată... a fost să devin poliţist. 

— Dar aţi fost poliţist, domnule Solomon, spuse Odessa. 
Solomon îşi îndreptă privirea către ea. 

— Acum, tu. E un motiv pentru care el se află acum 
alături de tine. Nu există întâmplări, nu-i aşa, Blackwood? 
Nu există coincidenţe. Totul se leagă. 

Sperând să-l liniştească, Odessa spuse: 

— Nu m-aţi fi trimis la el dacă nu aţi fi crezut că mă poate 
ajuta. 

Cuvintele ei îl făcură pe Solomon să clipească nedumerit. 

— Nu am avut de ales. Mi-ai fost repartizată, Odessa 
Hardwicke. Asta nu e o întâmplare. Nu e o coincidenţă. 

Odessa se uită la Blackwood. Solomon făcu acelaşi lucru, 
însă privirea lui spunea cu totul altceva. Agentul se uita 
când la Blackwood, când la Odessa. 

— Poate că am fost cândva parteneri. Am făcut... o 
treabă specială. Noi doi. Nu te contrazic. Dar acum, la 
sfârşit... totul pare atât de diferit. La ce bun? Eu mă duc... 
iar el rămâne. Cu un nou partener care îmi ia locul. 

Solomon se referise la Odessa. 

— Nu, spuse ea. Dumneavoastră m-aţi trimis la el ca să-i 
cer ajutorul. Ca să-mi reabilitez numele. Doar că nu-mi voi 
căpăta niciodată arma înapoi. E o chestiune de timp până 
voi fi concediată. 

— Îmi pare rău, zise Solomon. Îmi pare rău că ai fost 
implicată. Îmi pare rău că am jucat şi eu un rol în asta. 
Mintea nu-mi mai funcţionează cum trebuie. Inţelegi? Incerc 
să te avertizez. 

Odessei nu-i făcea deloc plăcere să-l vadă aşa pe 
Solomon. Îşi acoperi gura cu dosul palmei, incapabilă să 


e 228 + 


mai spună ceva. 

Blackwood făcu un pas în faţă. Luă mâna lui Solomon; 
acesta încercă să şi-o retragă, însă britanicul i-o ţinea 
strâns - bărbatul nemuritor uitându-se în ochii 
muribundului. 

— Nu ai reuşit niciodată să uiţi cazul băiatului din 
Mississippi - primul tău caz, spuse Blackwood. 

Chipul lui Solomon se relaxa. 

— Vernon, rosti el, dând semne că mintea începuse săi 
se limpezească. 

Îşi îndreptă ochii către Blackwood, părând să-l privească 
pentru prima oară cu adevărat. 

— Greşeşti când te referi la ceea ce ai realizat în timpul 
vieţii, spuse Blackwood. Ai fost indispensabil, cu ajutorul 
tău lumea a fost salvată de mai multe ori. Ai lăsat în urmă o 
moştenire prețioasă, Earl Solomon. O moştenire pe cât de 
măreaţă, pe atât de secretă. Nimeni altcineva nu ştie ce ai 
văzut tu. 

Ochii lui Solomon se umpluseră de lacrimi. Odessa 
observă cum i se albesc articulațiile degetelor când, cu 
ultimele puteri, agentul strânse şi el mâna lui Blackwood. 

— Într-o privinţă însă ai dreptate, spuse Blackwood. Chiar 
te invidiez pentru această ultimă călătorie. lţi urez să fie cât 
mai lină. 

Lacrimi ţâşniră din ochii bolnavului, prelingându-se pe 
obrajii lui  supţi. Printre suspine adânci, izbăvitoare, 
Solomon reuşi să spună: 

— Iti mulţumesc. 

Blackwood dădu drumul mâinii lui Solomon, care îşi 
recăpătase brusc calmul. Redevenise prezent. 

Solomon se uită apoi la Odessa, clătinând din cap ca s-o 
asigure că acum era din nou bine. 

— Ai grijă, spuse el. 

Zâmbind uşurată, Odessa încuviinţă. 

Solomon îşi îndreptă apoi privirea către tavan. Odessa se 
temu că avea să redevină confuz, însă agentul îşi ridică 
mâna, arătând undeva deasupra capului ei: 

— Acolo, spuse el. 


e 229 œ 


Odessa se întoarse încet, doar ca să observe că 
televizorul se afla chiar deasupra capului ei, mergând fără 
sonor. 

Tocmai se transmiteau în direct imagini de la un jaf 
bancar din cartierul Forest Hills din Queens. Un adevărat 
asediu. Maşini de poliţie cu luminile de avertizare pornite 
formaseră o baricadă la o jumătate de cvartal de sediul 
băncii. Cameramanii filmau uşa de la intrare, ţinută 
deschisă de o femeie care purta un costum office. Poalele 
bluzei îi ieşiseră din pantaloni, iar în mână se părea că avea 
o armă pe care o ţinea îndreptată chiar spre camera de luat 
vederi. In acelaşi timp ţipa ceva la poliţişti. 

Pe burtieră stătea scris: ATAC ARMAT CU LUARE DE 
OSTATICI LA O BANCA DIN QUEENS: DIRECTORUL FILIALEI, 
SUSPECT. 

Odessa era atât de epuizată emoţional, încât nu reuşi să 
aibă vreo reacţie. li luă o vreme să înţeleagă ce vedea la 
televizor. 

— „Directorul filialei, suspect”? se miră ea. A început să 
tragă cu pistolul în propria bancă? 

Între timp Blackwood venise lângă ea, urmărind 
transmisiunea în direct. 

— E un Suflet gol. 


e 230 œ» 


1962. Delta fluviului Mississippi 


Solomon parcă în spatele unor camionete cu plăcuţe de 
înmatriculare din alte state: Arkansas, Missouri, Tennessee. 
Lângă benzinăria şi atelierul de reparaţii auto de la colţul 
străzii, un angajat alb într-o salopetă bleumarin şi cu 
mânecile cămăşii suflecate urmărea cu privirea doi bărbaţi 
- unul negru, altul alb - îmbrăcaţi în costume. Benzinăria 
era deschisă, însă în ziua aceea afacerile îngheţaseră. 

Solomon se îndreptă către oficiul poştal dărăpănat din 
centrul Gibbstonului. Un grup mare de albi, să fi fost cu 
totul vreo treizeci, stătea pe trotuar. Cei mai mulţi dintre ei 
erau bărbaţi, dar se zăreau şi două-trei femei în haine 
uşoare, de vară, şi cu pălării de soare. Acolo era şi Ingalls, 
înconjurat de aghiotanţii lui. De cealaltă parte a străzii, nu 
departe, se afla un grup mai mic de negri în faţa bisericii. 
Jumătate bărbaţi, jumătate femei - cu toţii uitându-se 
neliniştiţi la celălalt grup. 

Dinspre biserică se auzeau sunete de orgă, deşi nu era 
duminică. Tocmai se desfăşura o slujbă de dimineaţă ad 
hoc. Enoriaşii deplângeau moartea lui Vernon Jamus. 

În timpul nopţii, trupul băiatului fusese găsit într-un 
cimitir vechi, părăsit, aflat la mică distanţă de locul în care 
fusese spânzurat Hack Cawsby. 

Solomon se întoarse către Blackwood - care tocmai 
încetinise pasul, rămânând puţin în spatele lui -, cu o 
privire acuzatoare, de genul Doar ti-am zis. 

Moartea băiatului tulburase oraşul, iar acum Blackwood 
se aştepta ca Solomon să mintă pentru a-i salva pielea. 

Macklin, agentul special trimis de la Biroul din Jackson, îşi 
făcu apariţia pe trotuarul din faţa oficiului poştal, 
ştergându-şi ochelarii cu capătul cravatei. 

— lisuse Hristoase, Solomon! exclamă el, punându-şi 
ochelarii pe nas şi clipind de câteva ori. Ce mai e acum? 

— Domnule... 

— Ce noroc pe tine să găseşti trupul băiatului atât de 
repede. 


e 231 œ» 


Solomon îşi drese glasul, simțind prezenţa lui Blackwood, 
care rămăsese la câţiva paşi în spatele lui. 

— Atât cimitirul, cât şi locul în care s-a petrecut 
spânzurătoarea se află, în linie dreaptă, la mică distanţă de 
casa băiatului. Există câteva poteci care străbat plantațiile 
de trestie-de-zahăr. 

Agentul special Macklin dădu din cap. Solomon nu avea 
de unde să ştie dacă îl şi credea. Macklin îşi îndreptă 
privirea către grupul de negri din faţa bisericii. 

— Ei cred că a fost răzbunare. Dinte pentru dinte. 

— Dumneavoastră nu aţi crede la fel? întrebă Solomon. 
Macklin îşi îndreptă privirea către grupul de albi, aflat ceva 
mai aproape de ei. 

— De obicei, răzbunările astea nu implică uciderea unor 
copii. 

Solomon ar fi putut enumera pe loc câteva cazuri în care 
fuseseră asasinați şi copii, însă se hotărî să n-o facă. Mai 
puţine vorbe, mai bine pentru el. 

— Nu s-a descoperit nicio dovadă că ar fi fost o crimă, cel 
puţin aşa mi s-a comunicat, spuse Macklin. Băiatul era 
bolnav? S-a rătăcit? 

Solomon simţi parcă şi mai acut durerea pe care i-o 
provocau zgârieturile de sub guler şi vânătăile de pe coaste 
şi spate. 

— Familia refuză autopsia. 7 

— Asta nu-i bine, spuse Macklin. Inseamnă că povestea 
va căpăta proporţii. Ingalls ar putea să insiste. 

— Ar putea, dar n-o va face, spuse Solomon. Credeţi că 
are vreun interes să se descopere ceva? Un lucru pe care 
mai apoi va fi obligat să-l cerceteze? 

Între timp pe stradă se stârnise o altercaţie. Un bărbat de 
culoare se răstea şi arăta cu degetul către câţiva albi care îi 
răspundeau cu aceeaşi monedă. Doi dintre aghiotanţii 
şerifului tocmai se îndreptau către ei, încercând să 
aplaneze conflictul. 

— Ambele părţi varsă gaz peste foc. Dacă lucrurile o vor 
lua razna, va trebui chemată Garda Naţională. 

— Dumneavoastră doriţi să fie menţinută pacea sau să 


e 232 œ» 


fie aplicată legea? îl întrebă Solomon. 

Macklin se uită în ochii lui Solomon. 

— Vrei să vorbeşti cu oamenii tăi, să punem capacul 
peste oala asta care stă să dea în clocot? 

— Nu sunt „oamenii mei”, răbufni Solomon. Nu îi pot 
controla doar pentru că arătăm la fel. 

— la-o uşurel, spuse Macklin. 

Solomon continuă, furios: 

— Ce sunt eu? Un negru sau un agent FBI? Pe oricine 
întrebi crede că sunt din tabăra opusă, prin urmare nu sunt 
demn de încredere. Dacă am fost trimis aici fiindcă a crezut 
cineva că ar fi un avantaj fie că sunt şi una, şi cealaltă - 
atunci planul acela a eşuat lamentabil. 

Vocea răstită a lui Solomon atrăsese atenţia lui Ingalls, 
care se apropie de cei doi agenţi. 

— Vreo problemă aici? întrebă el. 

— Aţi venit în singurul loc din oraş unde nu e nicio 
problemă, îi răspunse Solomon. 

Sesizând tonul ironic al agentului, şeriful se încruntă. 

— Mi se pare ciudat că tocmai tu spui asta. Cu puţin timp 
în urmă, am primit o plângere care te priveşte direct. 

— Ah, da? se miră Solomon. 

— Câţiva cetăţeni s-au plâns că i-ai şicanat în pădure, în 
apropiere de locul unde s-a petrecut linşajul. 

Solomon îşi îndreptă privirea către mulţime, descoperind 
câţiva bărbaţi încruntaţi, pe ale căror feţe se vedeau tot 
felul de tăieturi şi zgârieturi proaspete. 

— Vorbiţi despre domnii de acolo? întrebă Solomon, 
arătându-i cu degetul. Îmi pare rău, dar nu-i recunosc fără 
glugi. 

Şeriful nu reacţionă în niciun fel la remarca lui Solomon. 

— Se pare că ai petrecut ceva vreme în pădurea aia 
bătrână, dat fiind că n-ai mai ieşit de acolo decât după ce ai 
descoperit trupul băiatului. 

Solomon îl măsură cu privirea pe Ingalls, încercând să-şi 
dea seama dacă îl acuza de ceva sau îl şicana. 

— Nu ştiu la ce se referă plângerea aceea. Li s-au stins 
torţele şi, în întuneric, au intrat în panică. 


e 233 + 


— Hei, de unde eşti băiete? întrebă unul dintre membrii 
Ku Klux Klan. 

— Voi de unde sunteţi, băieţi? răspunse Solomon, 
întorcându-se către Ingalls. De obicei lăsaţi agitatori veniţi 
de aiurea să dicteze în oraşul dumneavoastră? 

Şeriful se încruntă. 

— Sunt doar nişte cetăţeni preocupaţi de ceea ce se 
întâmplă. Au tot dreptul să se afle aici. 

Solomon dădu din cap. 

— Intr-adevăr, aşa scrie la litera legii. Prin urmare, dacă 
un grup de oameni de culoare şi-ar face apariţia în postură 
de „cetăţeni preocupaţi”, dumneavoastră le veţi arăta 
aceeaşi amabilitate şi consideraţie, nu am nicio îndoială. 

Ingalls încetase să mai zâmbească. 

— Voi sunteţi aici, nu-i aşa? spuse el. 

Agentul Macklin interveni cu delicateţe, înainte ca 
discuţia să degenereze. 

— OK, suntem de aceeaşi parte a baricadei. 

— Nu, nu suntem, răspunse Ingalls, arătând undeva în 
spatele lui Solomon. Şi cine e tipul ăla care te însoţeşte 
acum? 

Solomon se răsuci şi îşi dădu seama că şeriful se referise 
la Hugo Blackwood, care tocmai păşea pe celălalt trotuar, 
îndreptându-se către biserica negrilor. 

— Un cetăţean preocupat, răspunse Solomon, 
întorcându-i spatele şi îndreptându-se către Blackwood. 


Solomon îngenunche în ultimul şir de bănci cu spătar 
înalt, din stejar. Pastorul Theodore Eppert se ruga cu faţa 
scăldată în lacrimi, gulerul odăjdiilor sale violet fiind deja 
ud. Oamenii suspinau. Familia Jamus, compusă acum din 
numai optsprezece copii, umplea primele trei rânduri de 
bănci. 

Solomon îşi lăsă gânditor capul într-o parte, luptându-se 
cu amintirea copilului-demon care îl atacase în noaptea 
precedentă. Blackwood stătea în spatele lui Solomon, 
asemenea unei fantome întunecate. Neînţelegând cum de 
avea tupeul să se afle acolo, Solomon simţi cum îl cuprinde 


e 234 œ» 


din nou furia. 
Solomon crescuse într-o familie de creştini, însă nu se 


mai rugase de cine ştie când. Acum însă, îi cerea lui 
Dumnezeu iertare. li cerea să-l călăuzească. Il ruga să-l 
ajute. 


— Vernon a fost cel mai bun dintre noi toţi, spuse 
pastorul Eppert, iar congregația răspunse cu un Dumnezeu 
fie slăvit. Vernon a fost cea mai inocentă fiinţă dintre noi 
toţi, continuă pastorul, iar credincioşii repetară: Dumnezeu 
fie slăvit. Vernon ne va aştepta pe toţi într-un Loc mai Bun, 
încheie pastorul, iar congregația rosti pentru a treia oară 
Dumnezeu fie slăvit. 

— Dumnezeu fie slăvit, spuse şi Solomon puţin mai 
târziu, glasul lui semănând cu un ecou. 

După slujba specială, pastorul Eppert cobori de pe 
platforma altarului şi îi chemă pe membrii familiei Jamus şi 
pe prietenii lor. Durerea era greu de suportat, era pur şi 
simplu vlăguitoare. Solomon se simţea de parcă propriul 
suflet i se uscase. Se simţea pustiit, inutil. 

Nu îşi dădu seama că oamenii părăseau biserica decât 
când aceasta rămase aproape goală. Oamenii reveniseră 
pe stradă, unde se aflau cele două grupuri, iar Solomon 
trebuia să-şi găsească forţa să li se alăture. Rămase o 
vreme în biserica goală, sprijinindu-se de spătarul înalt din 
faţa lui şi privind crucea suspendată deasupra altarului, 
amvonul simplu, din lemn, uşile laterale şi lumânările 
înalte, care rămăseseră aprinse. Se întoarse, dând să iasă, 
trecând pe lângă treptele către balconul în care cineva 
cânta la orgă un imn sobru. 

Solomon se apropie de uşă şi aruncă o privire în urmă, 
căutându-l pe Blackwood. Il văzu pe culoarul principal, 
îndreptându-se către altar. Lui Solomon nu-i venea să 
creadă. 

— Hei! strigă el în urma lui. Ce naiba credeţi că faceţi 
acolo? 

Vocea lui Solomon se prelinse, sonoră, de-a lungul 
pereţilor bisericii. Îşi aminti de prezenţa organistului, aşa 
că, apropiindu-se grăbit de Blackwood, vorbi pe un ton ceva 


e 235 » 


mai scăzut: 

— Cu dumneavoastră vorbesc. Unde vă duceţi? leşiţi de 
aici. 

Solomon îl apucă pe Blackwood de braţ. 

— Aţi făcut deja destule, spuse Solomon. Nu înrăutăţiţi şi 
mai mult situaţia. 

— Daţi-mi drumul, se smuci Blackwood. 

— N-aş fi crezut niciodată că s-ar putea să fiu nevoit să 
lovesc pe cineva într-o biserică, spuse Solomon. Nu mă 
puneţi la încercare. 

Privirea lui Blackwood exprima însă ceva neaşteptat. Un 
avertisment: nu că ar fi putut riposta, ci despre ce ar 
descoperi. 

— Dacă doriţi să plecaţi, spuse Blackwood, reuşind să-şi 
elibereze braţul, atunci plecaţi. Dar nu-mi staţi în cale. 

Solomon îl urmări cum se apropie de altarul mic, sobru. O 
masă goală fusese aşezată lângă peretele din spate, sub 
crucea suspendată. În afara lumânărilor şi a amvonului, nu 
mai era nimic. 

Solomon se întoarse, privind băncile goale. Voia să plece, 
fie şi numai pentru a-i demonstra lui Blackwood că nu se 
lăsa intimidat sau constrâns cu una, cu două. Nu avea de 
gând să fie părtaş la un act de pângărire sau de lipsă de 
respect faţă de un lăcaş dedicat rugăciunii. 

Blackwood nu se apropie de masă şi nici nu intră în altar, 
ci se îndreptă către uşa din dreapta, care dădea către 
sacristie. 

— Nu intraţi acolo, îl avertiză Solomon. 

Blackwood însă deschise uşa şi intră. Nimeni altcineva nu 
îi mai vedea. Un război interrasial tipic orăşelelor din sudul 
Statelor Unite stătea să izbucnească în stradă. Solomon nu 
ştia ce să facă. ă 

Porni să vadă unde dispăruse Blackwood. In sacristie 
văzu o debara deschisă, cu rafturi pline cu cărţi de imnuri şi 
tăviţe pentru prescură. Simţind că îl urăşte pe Blackwood 
din tot sufletul, Solomon păşi înăuntru. 

Acum se afla lângă altar. O uşă dădea în amvon - pe 
acolo intra şi ieşea pastorul când îşi ţinea predica. Intr-o 


e 236 œ» 


firidă erau un lighean şi un prosop pentru miruire, iar pe o 
masă se aflau biblii şi manuale de religie pentru copii, 
alături de o cană cu creioane, lumânări votive şi o cutie de 
chibrituri. Blackwood se afla lângă fereastra din fund, 
privind copacii. Lui Solomon îi trecu prin gând că aceştia 
puteau duce până la locul în care se petrecuse linşajul şi 
până la cimitirul părăsit. 

— OK, ajunge, spuse Solomon. Haideţi să mergem. 

Blackwood trase de o uşiţă cu un mâner fix din lemn. 
Nefiind prinsă în balamale, aceasta se desprinse cu totul, 
dezvăluind privirii o deschizătură aflată chiar în spatele 
altarului, prin care nu te-ai fi putut strecura decât de-a 
buşilea. Spaţiul acela era întunecat, neavând nicio 
fereastră. 

— Chibriturile, spuse Blackwood. 

Solomon se simţi din nou prins la mijloc. Ceea ce înclină 
însă balanţa fu hotărârea reţinută din glasul britanicului. 
Era în misiune. Solomon trebuia să ştie ce descoperise 
Blackwood. Luă cutia de chibrituri de pe masă şi îl privi pe 
Blackwood cum aprinde unul. Pâlpâirea portocalie nu 
dezvălui mai nimic decât în momentul în care Blackwood 
aprinse mucul unei lumânări roşii ca sângele. O clipă mai 
târziu, flacăra se înălţă. 

Lumânarea aprinsă stătea, printre altele asemănătoare, 
pe o masă pătată cu ceară. Tot acolo se aflau nişte rădăcini 
contorsionate - curățate de pământ, alese tocmai datorită 
formelor lor ciudate ce semănau cu un sigiliu natural -, 
precum şi un vas cu pudră, nişte flori uscate şi un tabel cu 
simboluri desenate de mână. 

— Ce mai e şi asta? întrebă Solomon. 

— Ciumăfaie şi sulf, răspunse Blackwood ca la şcoală. 

— Nu... ce e asta? 

Blackwood luă lumânarea de pe masă, luminând peretele 
pe care cineva schiţase cu ceară roşie şi sânge un chip cu 
ochi oblici şi o gură căscată. 

— Hoodoo, spuse Blackwood. 

— Voodoo? întrebă Solomon. 

— Magie populară, explică britanicul. Originară din vestul 


e 237 œ» 


Africii, ajunsă în sudul Americii prin comerţul cu sclavi. 
Echilibru spiritual şi cultul strămoşilor. Însă echilibrul acela 
s-a preschimbat în timpul sclaviei în răzbunare. Hoodoo 
este ceva mai izolat, mai puţin omogen decât voodoo, deci 
mai uşor de corupt din punct de vedere spiritual. In special 
când este practicat pe un teren sacru. 

— Pastorul? se miră Solomon, amintindu-şi că-l întâlnise 
în casa familiei Jamus şi-l auzise cum laudă caracterul lui 
Vernon Jamus. 

Blackwood se răsuci. 

— Acesta este peretele care dă direct către altar. Partea 
întunecată. O reflexie în oglindă. 

Spunând aceasta, se întoarse şi lumină podeaua. 
Scormoni puţin şi descoperi o piesă de îmbrăcăminte albă. 
Era o sutană cu poalele murdare, de parcă fusese purtată 
prin pădure. 

— O, nu, exclamă Solomon, fără să-i vină să creadă. O 
faţă bisericească. 

— Pastorul avea acces la lanţurile băiatului, spuse 
Blackwood şi trecu poalele sutanei peste flacără. 

Pânza luă foc, încreţindu-se şi începând să ardă. 

— Ce faceţi? întrebă Solomon. 

Blackwood acoperi masa cu sutana cuprinsă de flăcări. 
Sulful se aprinse imediat, o vâlvătaie albastră iţindu-se din 
vas şi umplând aerul cu un miros înţepător de ouă stricate. 

— O să ia foc toată biserica, îi atrase Solomon atenţia. 

— Asta e ideea, răspunse Blackwood. 

Între timp sutana fusese complet cuprinsă de flăcări, 
bucăţi din ea desprinzându-se şi căzând pe jos. 

— Asta se numeşte incendiere cu premeditare, spuse 
Solomon, însă nu făcu niciun gest să se lupte cu focul. 

În locul acela strâmt, mirosul deveni rapid de nesuportat. 

Solomon ieşi în grabă, urmat de Blackwood. Agentul 
încerca să-şi dea seama ce ar fi trebuit să facă mai departe. 
Să cheme pompierii voluntari. Să-l interogheze pe pastorul 
Eppert departe de tensiunile de afară. Să-l aresteze pe 
Hugo Blackwood. Cum va reuşi să ţină totul sub control? 

Solomon ieşi din sacristie, revenind în nava centrală a 


e 238 œ» 


bisericii chiar în momentul în care pastorul, care avea o 
meşă albă în creştet, intra şi el în biserică. 

— Ce căutaţi acolo? Ce înseamnă toate acestea? se răsti 
el. 

Solomon  îndreptă un deget acuzator în direcţia 
pastorului, apoi i se adresă pe un ton inchizitorial: 

— Mărturiseşte! 

Pastorul se opri brusc în faţa altarului. 

— Eu sunt cel în faţa căruia oamenii mărturisesc, 
răspunse el. 

— Mărturiseşte şi pleacă pe furiş, altfel îţi jur că te dau pe 
mâna mulţimii. 

Pastorul Eppert îl văzu pe Hugo Blackwood cum se 
apropie, oprindu-se lângă Solomon. 

— Cine e domnul acesta? leşiţi din biserica mea! Aceasta 
este o casă pentru rugăciuni, plecaţi imediat! Cheamă-l pe 
şerif, Mama! 

Abia în clipa aceea Solomon îşi dădu seama că muzica de 
orgă încetase. Nimic nu-i mai putea opri furia. 

— Ai zis că Vernon Jamus era cel mai bun elev de la 
şcoala de duminică. Că era „cel mai bun dintre noi”. 

Pastorul Eppert se holba şocat la Solomon, niciodată nu 
mai fusese înfruntat în felul acesta, în propria biserică. 

— Chiar era. 

— Şi mai ziceai că ai simţit prezenţa Necuratului, 
continuă Solomon. Că ai zărit „mâna diavolului”. Ei bine, 
acum am zărit-o şi eu. 

Mirosul de fum şi de ouă stricate ajunse şi în nările 
pastorului. 

— Ce-i asta? întrebă el. Dumnezeule, ce-aţi făcut? 

— Ce-ai făcut tu?! strigă Solomon şi îl apucă de guler. 

Pastorul însă îşi păstră atitudinea sfidătoare: 

— Dar am încercat să-l ajut! 

Blackwood, aflat lângă Solomon, interveni: 

— Coruperea unei fiinţe inocente, pure. Copilul acela a 
fost folosit pe post de medium. Ai avut nevoie de el ca să 
formeze circuitul necesar prin care răzbunarea să poată fi 
transpusă în faptă... să canalizeze spiritele sclavilor ale 


e 239 + 


căror sânge şi sudoare au pus temelia acestei biserici. L-ai 
folosit pe Vernon Jamus ca instrument al acestui ritual 
întunecat. Exact cum eşti şi tu folosit acum. 

Spunând aceasta, Blackwood îşi întinse palma deschisă 
către faţa pastorului Eppert, mişcând degetele ca într-o 
chemare. 

Solomon se uita când la unul, când la celălalt, 
neînţelegând ce se petrece. 

Blackwood rosti câteva cuvinte în latină, o incantaţie, 
glasul lui coborând cu o octavă. 

Pleoapele pastorului Eppert începură să zvâcnească. 
Pupilele i se dilatară, apoi i se dădură peste cap. Trupul lui 
se moleşi brusc, fiind ajutat numai de mâinile lui Solomon, 
înfipte în cămaşa lui, să nu se prăvălească pe podea. 
Solomon îl aşeză cu grijă pe culoar, între şirurile de bănci. 

— Ce naiba...? se miră el, îndreptându-şi spinarea şi 
revenind lângă Blackwood. Ce i-aţi făcut? 

Blackwood îşi ţinea privirea aţintită spre balconul de 
deasupra nartexului. În majoritatea bisericilor, organistul 
stă cu spatele către congregaţie, în vreme ce orga se află 
faţă-n faţă cu altarul. Această orgă însă, cu tuburile ei 
dispuse în ordinea înălţimii, era aşezată invers, ascunzând 
muzicianul aflat în faţa claviaturii. 

Organista şi-a făcut în cele din urmă apariţia, coborând 
scările din stânga. Femeia părea să plutească pe deasupra 
treptelor întrerupte de un podest. Părul ei lung până la 
umeri era argintiu, însă avea o meşă neagră mătăsoasă, cu 
aspect natural, în partea din faţă: ca un negativ al meşei 
pastorului Eppert. „Mama”, aşa cum o numise el, era de 
fapt soţia lui, fiind probabil puţin mai în vârstă decât soţul 
ei. Femeia purta o robă de corist maronie, lungă până la 
genunchi, ce avea o cu totul altă croială faţă de sutana albă 
găsită în spatele altarului. 

Mirosul de ouă stricate se răspândise deja în toată 
biserica. Fumul încă nu devenise înecăcios, însă în aer 
plutea multă funingine, asemenea unui roi de musculiţe 
negre, lucioase. Soţia pastorului continua să înainteze, 
rămânând în acelaşi timp extrem de ţeapănă, de parcă 


e 240 œ» 


mâini nevăzute ar fi împins-o de la spate. Bărbia îi stătea 
lipită de piept, de parcă ar fi dormit. 

Blackwood scosese din buzunarul sacoului o trusă din 
piele. Solomon văzuse cu coada ochiului cum o desfăcuse 
pe o bancă. 

„Mama” ajunse în mijlocul bisericii, între ultimele bănci. 
Braţele îi atârnau moi, iar picioarele îi erau arcuite, pentru 
că femeia se sprijinea în vârfurile degetelor, ca şi cum ar fi 
purtat poante de balerină, nu o pereche de sandale. 

Blackwood păşi în centrul culoarului, la vreo trei metri în 
faţa ei. 

Işi întoarse puţin capul către Solomon, aflat în spatele lui, 
spunându-i peste umăr: 

— Nu te uita în ochii ei. 

Solomon văzu cum „mama” îşi ridică bărbia din piept. 
Ochii ei erau deschişi şi complet albi. Fascinat, Solomon nu 
reuşea să-şi ferească privirea. Dacă femeia era oarbă, 
atunci ea trebuie să-şi fi dezvoltat un al şaselea simt, 
mistic, pentru că în clipa aceea se uita drept la Blackwood. 
Deschise gura să spună ceva, însă britanicul i-o luă înainte: 


— Non butto la cenere... 
Ma butto il corpo e l'anima Abdiel... Che non n'abbia più 
pace...1! 


Continuând incantaţia, Blackwood îşi vâri degetele în 
punga pe care o scosese din trusa din piele, apoi presără în 
faţa lui o pulbere fină, cu gestul cu care ţăranii împrăştie 
seminţe pe un teren arat. Pudra pluti prin aer în direcţia 
„mMamei”, care rămase locului, de parcă glasul lui 
Blackwood ar fi forţat-o să facă asta. 

Când ajunse la „mamă”, pudra plutitoare se preschimbă 
brusc într-un fum păclos. Acesta se înălţă asemenea unei 
coloane în jurul ei, ajungând până la balconul de deasupra. 
Forma „mamei” rămase, în mare, aceeaşi, însă fumul, 
asemenea unui filtru fotografic fin, relevă şi o siluetă 


1 În it. în orig., Eu nu arunc cenuşa... / Ci trupul şi sufletul lui Abdiel... / 
Care să n-aibă nicicând pace... (N. t.). 
e 241 » 


diferită, o manifestare pur spirituală, de vreo trei ori mai 
mare, mai înaltă şi mai corpolentă decât „mama”. 

Aceasta purta o rochie de seară vaporoasă, croită parcă 
dintr-o ceaţă diafană. Spiritul care sălăşluia în „mama” - cel 
puţin aşa bănuia Solomon privind fascinat uriaşa siluetă 
feminină care se înălța deasupra lui şi a lui Blackwood - îşi 
unduia braţele de parcă ar fi plutit într-un fluid vâscos, 
părul ei negru ca pana corbului vălurindu-i-se la spate 
asemenea unei aure întunecate. Chipul ei era contorsionat, 
suferind. 

— Hugo... 

Glasul ei părea să provină nu dinspre uriaşa apariţie, ci 
dinspre aerul din jurul capului lui Solomon. „Mama” era o 
femeie cu pielea neagră, trecută de patruzeci de ani, în 
vreme ce fantomatica proiecţie avea pielea albă - o femeie 
de treizeci şi ceva de ani, poate chiar mai tânără, pentru că 
durerea întipărită pe chipul ei probabil o îmbătrânea. 

Auzindu-şi numele rostit, Blackwood se opri. Ridică 
privirea către chipul acelei frumuseți chinuite şi pentru 
câteva clipe păru şi el cuprins de jale. 

Solomon,  copleşit de vederea acestei fantasme, 
reacţionă aproape prea târziu. Pastorul Eppert - forţat 
parcă de lucrul care îl cufundase în transa aceea - se 
ridicase,  năpustindu-se către spatele lui Blackwood. 
Solomon reuşi în ultima clipă să-l apuce de piept, 
răsturnându-l peste bănci. 

Blackwood îşi reluă incantaţiile, împrăştiind prin aer şi 
mai multă pudră care se preschimba în fum. Solomon, 
ţinându-şi un genunchi înfipt în spatele pastorului, văzu 
cum, sub ochii tot mai căscaţi ai spiritului suferind, 
funinginea aceea formează silueta unei ciori. 

Cioara zbură către apariţia învăluită în fum... apoi prin 
ea, spărgând-o într-o puzderie de tăciuni aprinşi. Silueta 
gigantică se prăbuşi asemenea unei cortine. 

„Mama” leşină, eliberată, prăvălindu-se pe podeaua 
bisericii. 

Blackwood îşi lăsă în jos mâinile, asemenea unui dirijor la 
finalul unei simfonii nebune. 


e 242 œ 


Solomon simţi cum pastorul se mişcă sub el. Îl lăsă să se 
ridice în picioare, nerăbdător să îl privească în ochi. 

Pastorul Eppert părea ameţit, ca un om care tocmai 
ieşise dintr-o transă întunecată. 

— Ce se petrece? întrebă el. Cine sunteţi voi? 

Blackwood îşi adună lucrurile pe care le scosese din trusă 
şi se apropie de femeia înveşmântată în roba de coristă, 
care începuse să se zbată pe podea. O ajută să se 
rostogolească şi să se ridice în şezut. 

Femeia tremura, gata să vomite. Pupilele ei reveniseră în 
poziţia lor normală. Ochii îi erau roşii de jur-împrejur, iar 
pleoapele, lăsate, de parcă ar fi resimţit o durere adâncă. O 
cenuşă neagră se cernea din părul ei argintiu. 

Solomon îl trase pe pastor pe culoar. Văzându-şi soţia în 
apropierea nartexului, acesta se îndreptă cu paşi nesiguri 
către ea: 

— Mama! 

Doar că, în clipa în care ajunse în dreptul ei, un zgomot 
asurzitor veni din spatele lor. Solomon se ghemui şi se 
întoarse, aşteptându-se să dea ochii cu un monstru sau cu 
vreo entitate hidoasă. 

De fapt, erau flăcările care ajunseseră la altar. Vâlvătaia 
arsese peretele şi răbufnise într-o explozie de căldură şi 
cenuşă, înnegrind şi coşcovind peretele subţire - iar acum 
ajunsese până la crucea suspendată. 

Prin uşa bisericii dădură năvală mai mulţi enoriaşi: 

— Foc! Foc! 

Ingalls, aghiotanţii lui, precum şi agentul Macklin îi 
urmară, cu privirile aţintite asupra altarului cuprins de 
flăcări. Când îi văzură pe Solomon şi pe Blackwood ţinându- 
i în braţe pe pastorul Eppert şi pe soţia acestuia, se grăbiră 
să îi tragă afară. 

— Ce s-a întâmplat? strigă Macklin. 

Solomon nu era în stare să-i răspundă. Cum ar fi putut 
descrie în cuvinte ceea ce văzuse? 

— Asiguraţi-vă că nu mai e nimeni înăuntru! răcni 
Blackwood. 

Oamenii răspunseră imediat la acest îndemn, grăbindu- 


e 243 œ» 


se să ajungă în sacristie. 

Ajutat de un alt bărbat, Blackwood o duse pe femeie 
afară, în vreme ce Solomon, cu braţul pastorului Eppert 
peste umăr, îl ajută pe acesta să iasă în faţa bisericii. Cei 
doi fură lăsaţi pe trotuar, la adăpost de orice pericol, cu 
oameni în jur. Solomon îşi înălţă ochii către fumul negru 
care se vălătucea în spatele bisericii. II găsi pe Blackwood şi 
îi puse mâna în piept, împingându-l la o parte. Avea nevoie 
de răspunsuri. 

— Ce-a mai fost şi asta? întrebă el. 

— Un demon-sclav. O poseda pe femeia aceea. O 
exploata aşa cum exploatase şi sufletele chinuite care au 
construit cândva această biserică. 

— De ce? 

Blackwood îi aruncă o privire care părea să spună că 
răspunsul era evident. 

— Pentru că putea s-o facă. Fusese atras de suferinţele 
pătimite în locul acesta. Vorbim despre un spirit vindicativ. 
De o vrăjitorie cu moarte, nedreptate şi răzbunare. 

Solomon simţea cum îşi pierde minţile. Sau poate că 
Blackwood şi le pierduse. 

— Demonul-sclav este o femeie albă? 

— Aceea a fost faţa pe care mi-a arătat-o mie. Diavolul ţi 
se înfăţişează într-o formă familiară. 

Solomon se uită o vreme către albii care se mutaseră de 
pe celălalt trotuar, atraşi de foc, apoi îşi îndreptă din nou 
privirea către Blackwood. 

— Trebuie să ştiu despre ce e vorba. Aţi incendiat o 
biserică, iar acum vom avea parte de o revoltă. 

— Exact ce-şi dorea, spuse Blackwood. Să provoace o 
răscoală care să distrugă oraşul. 

— Chiar că aveţi dreptate, spuse Solomon. Dacă vrei să 
provoci vărsare de sânge pe străzi, este îndeajuns să 
incendiezi o biserică a negrilor. 

— Locul viciat trebuia curăţat. Abdiel ar fi revenit... 

— Mă doare-n cot de asta. Întrebarea este: ce voi face eu 
acum aici? 

Solomon se îndepărtă puţin de Blackwood, uitându-se din 


e 244 œ» 


nou la ceea ce se petrecea pe stradă. Enoriaşii bisericii 
incendiate stăteau grămadă. Cele mai multe dintre femei 
plângeau, în vreme ce bărbaţii deveneau tot mai furioşi. 
Albii care traversaseră strada se apropiau preocupaţi, 
aproape  respectuoşi în faţa neaşteptatului dezastru. 
Distrugerea unei biserici, chiar a uneia care nu le aparţinea, 
reprezenta un afront major. 

Apoi Solomon îi remarcă pe cei rămaşi pe celălalt trotuar 
- să fi fost vreo zece: membrii KKK, îmbrăcaţi în hainele lor 
de zi cu zi, neafectaţi de ceea ce se petrecea în faţa lor. 

Solomon îşi aminti cuvintele lui Blackwood din noaptea 
petrecută în pădure, după ce ei părăsiseră locul linşajului, 
făcându-se nevăzuţi în întuneric: 

Bărbaţii aceia mascaţi au sosit în oraş asemenea unor 
spirite întunecate invocate de cineva. 

Intre timp, Ingalls şi agentul Macklin ieşiseră din biserică. 
Flăcările răzbătuseră prin acoperişul vechii construcţii din 
lemn. Subordonaţii şerifului îi îndemnau pe cei adunaţi pe 
trotuar să se îndepărteze. 

Solomon, asaltat de gânduri, îi aşteptă pe cei doi oameni 
ai legii să ajungă lângă el. 

— Ce s-a întâmplat? Doar eraţi acolo. Cine a făcut asta? îl 
întrebă Ingalls. 

Solomon se uită la Blackwood, care rămăsese pe trotuar, 
scuturându-şi cenuşa de pe umerii sacoului. 

— Răspunde-mi odată, fir-ar să fie! Oamenii ăştia o să se 
răscoale. 

— Răspunde-i, agent! interveni Macklin pe un ton tăios. 

Solomon se apropie de cei doi, rămânând cu spatele la 
membrii KKK, dând de înţeles că la aceştia se referea. 

— Am văzut cine a dat foc, spuse el. Doi dintre aceşti 
„cetăţeni preocupaţi”. 

Şeriful se uită nemulţumit la bărbaţii de pe celălalt 
trotuar, apoi din nou la Solomon. 

— Dacă se va auzi ce v-am spus, o să izbucnească într- 
adevăr o răscoală, spuse Solomon. Tot oraşul va fi cuprins 
de incendiu. Va trebui să faceţi ceea nu aţi făcut mai 
devreme, şi anume să-i scoateţi pe aceşti membri Ku Klux 


e 245 œ» 


Klan din oraş. Dacă nu, am de gând să le spun enoriaşilor 
exact ce s-a întâmplat. 

— Solomon, nu poţi face aşa ceva, spuse agentul 
Macklin. 

— Le voi spune ce am văzut, repetă el uitându-se la 
Ingalls. Este alegerea dumneavoastră. Oraşul 
dumneavoastră. Felul dumneavoastră de a acţiona. 

Şeriful îi aruncă lui Macklin o privire acuzatoare, apoi se 
uită chiorâş la Solomon, înfigându-şi adânc degetele sub 
centură. 

— Nenorocitule, scrâşni el, apoi traversă strada către 
membrii KKK. 

Solomon se uita la Macklin, superiorul său, care îl întrebă: 

— l-ai spus adevărul şi numai adevărul, agent? 

— Da, domnule, răspunse Solomon înainte de a se 
îndrepta către Hugo Blackwood. Eu aşa cred. 


e 246 œ» 


1582. Mortlake, împrejurimile Londrei 


Hugo Blackwood nu mai dormise şi nu mai mâncase de 
câteva zile. Orleanna zăcea, cataleptică, în dormitor. Pe la 
căpătâiul ei trecuseră trei doctori şi un preot, cu toţii 
plecând profund consternaţi de ceea ce văzuseră şi 
incapabili să ofere un diagnostic sau vreun leac. Plutea la 
graniţa dintre suferinţele trupeşti şi cele spirituale. Niciuna 
dintre cele două discipline nu putea diagnostica natura 
suferinţei ei, după cum nu putea recomanda un tratament. 
Femeia trăia pe un tărâm al suferinţei la care nici medicina, 
nici religia - însăşi schisma pe care Dee încercase să o 
reconcilieze - nu aveau acces. 

Într-o stare asemănătoare se afla şi Blackwood. Ajunsese 
la capătul răbdării, incapabil să înţeleagă ce beteşug 
blestemat pusese stăpânire pe iubirea vieţii lui. Tot ce ştia 
era că el însuşi jucase, fără voie, un rol în această 
nenorocire. lar asta îl bântuia, întunecându-i fiecare gând, 
amărându-i fiecare clipă a vieţii. Nu era pregătit să-şi 
jelească soţia, aşa că se hotărâse că moartea ei va duce 
inexorabil şi la moartea lui. 

Ţipătul - un zbieret nepământesc exprimând durere şi 
panică - îl făcu să se repeadă din bucătărie în dormitor. 

Orleanna zăcea nemişcată, pielea îi era albă şi umedă, 
iar ochii, distanti, însă limpezi. Nu ea ţipase. 

Un alt zbieret, venit de afară, îl făcu să se cutremure, 
sfâşiindu-i inima. Deschise  obloanele, lăsând lumina 
domoală a serii să se strecoare în odaie, apoi zări la numai 
câţiva paşi un lup cu blană argintie sfâşiind o nurcă. Alte 
două nurci cu blana lucioasă încercau să muşte picioarele 
lupului. Un extraordinar tablou înfăţişând cruzimea naturii, 
din faţa căruia s-ar fi retras grăbit. Doar că lupta continua, 
zbieretele  nurcilor devenind atât de ascuţite, iar 
comportamentul lupului atât de sălbatic, încât Blackwood 
simţea că-şi pierde minţile. 

Părăsi dormitorul, găsi o suliță ornamentală şi dădu 
năvală afară, pregătit să alunge animalele. Se repezi la lup 


e 247 œ» 


ţintindu-l cu vârful din fier forjat al suliţei şi ţipând la 
nenorocitele acelea de nurci. Lupul îşi rânji colții 
însângeraţi, iar nurca îi căzu moartă din gură. Celelalte 
nurci se îndepărtară. 

Blackwood se afla acum faţă-n faţă cu lupul cu ochi 
strălucitori. Era furios pe natură şi avea de gând să atace 
bestia, să-i înfigă sulița în cap în vreme ce aceasta scurma 
pământul cu laba, scoțând un mârâit grav, gutural, în 
aşteptarea atacului. Blackwood simțea cum clipa 
confruntării se apropie - însă deodată mârâitul încetă, iar 
lupul îşi căscă ochii, buzele acoperindu-i la loc colții ascuţiţi. 
Părea că se uită undeva dincolo de Blackwood. 

Animalul se speriase de ceva. Işi pleoşti coada, bătu în 
retragere şi părăsi nurca moartă, apoi se răsuci pe labele 
din spate şi se îndepărtă grăbit. 

Blackwood lăsă vârful suliţei în pământ. Oare lupul îşi 
dăduse seama că Blackwood intenţiona să-l ucidă - iar 
instinctul îl făcuse să se teamă? Deodată, Blackwood simţi 
cum mintea i se limpezeşte. Cutremurat de cele întâmplate, 
se îndepărtă de nurca moartă şi se întoarse în casă. 

Intră în bucătărie şi îşi dădu cu apă pe faţă, răcorindu-şi 
atât obrajii, cât şi gândurile. Pregăti apoi un vas cu apă ca 
să-l ducă Orleannei. Ajuns în dormitor, îşi dădu seama că 
lăsase fereastra deschisă şi că afară se întunecase de tot. 
Când văzu aşternuturile aruncate şi patul gol, Blackwood 
scăpă vasul cu apă din mâini. Oleanna plecase. 

Se apropie de fereastră, însă afară nu era decât leşul 
însângerat al nurcii zăcând pe pământul acoperit cu licheni. 
Apoi întrezări cu coada ochiului o siluetă în alb, care 
imediat se făcu nevăzută în noapte. 

Blackwood se aplecă peste pervaz, însă nu mai zări 
nimic. Nu se încredea în ceea ce reuşise să vadă, însă nu 
înţelegea unde altundeva ar fi putut să plece soţia lui. Apoi 
îşi aminti cum se speriase lupul: poate că nu apariţia lui îl 
intimidase, ci a ei, în momentul în care ieşise pe fereastra 
deschisă, înălțându-se către cer. Înnebunit, Hugo 
Blackwood se năpusti la uşă, oprindu-se doar ca să înşface 
din nou sulița. Alergă până la grajd, apoi porni într-un galop 


e 248 œ» 


nebun către conacul lui John Dee. Luna argintie abia dacă-i 
lumina calea. Blackwood mai avea puţin şi-şi pierdea 
minţile; deja nu-i mai păsa de sine. 

începu să bată cu pumnii în uşă, pregătit să spargă o 
fereastră ca să poată pătrunde înăuntru. Se auzi cum 
cineva trage zăvorul, apoi uşa se deschise câţiva 
centimetri. Edward Talbot strecură o privire afară, chipul 
său fiind luminat de flăcăruia unei lumânări. 

— Pleacă, Blackwood, spuse el. Du-te! 

— E aici? întrebă Blackwood, apucând uşa şi trăgând-o 
din mâna lui Talbot, după care vârî sulița din lemn de frasin 
în deschizătură. 

— A fost aici de multe ori, spuse divinatorul, care acum 
era o persoană complet diferită de bărbatul speriat, bântuit, 
care fusese în bucătăria lui Blackwood cu numai câteva zile 
în urmă. 

Blackwood se strecură înăuntru pe lângă Talbot, 
trântindu-l pe bătrân la pământ, iar lumânarea se stinse la 
impactul cu pardoseala din piatră. 

Străbătu în fugă vastele holuri ale casei cufundate în 
întuneric, strigând numele lui Dee şi strângând în mână 
lemnul suliţei. Încetini când văzu uşile marii biblioteci 
deschise. 

O lumină stranie, verde precum penajul moale al 
papagalilor, se revărsa prin acestea. Blackwood auzi o voce 
rostind ceva într-o limbă bizară pe care o recunoştea, dar 
nu o înţelegea: limba enohiană în care John Dee se 
exprimase în timpul şedinţei iniţiale, chiar în biblioteca 
aceea. 

Blackwood dădu să se apropie de bibliotecă, însă Talbot 
reuşi să-l reţină, trăgându-l înapoi. 

— Nu întrerupe comunicarea... 

Blackwood îi trase un cot în coaste, descotorosindu-se de 
el, apoi îi puse vârful suliţei în gâtlej, ţinându-l în felul 
acesta cu spatele lipit de perete. Bătrânului îi căzu scufia 
de pe cap, dezvăluind privirii cioturile urechilor pe care le 
pierduse drept pedeapsă pentru fapte din trecut. 

Prezicătorul fără urechi arăta acum ca ereticii şi 


e 249 œ 


condamnaţii pe care Blackwood îi vedea legaţi cu lanţuri la 
judecătoria Old Bailey, în drumul lor către temniţa 
Newgate. Blackwood îl împinse într-o parte, îndreptându-se 
din nou către uşile deschise şi păşind în vestita bibliotecă a 
lui Dee. 

Strălucirea aceea verde şi strania energie a acesteia îl 
făcură să-şi ridice mâna în dreptul ochilor. Il zări pe filosoful 
John Dee îmbrăcat în obişnuitul său veşmânt alb, barba lui 
ca neaua fiind acum scăldată în lumina aceea verde. 
Bătrânul stătea faţă-n faţă cu imaginea fantomatică a 
Orleannei Blackwood; cămaşa de noapte şi părul negru îi 
fluturau de parcă din faţă i-ar fi venit continuu o pală 
puternică de vânt. Chipul ei frumos, colorat nefiresc de 
lumina aceea aproape lichidă, strălucea exprimând o uriaşă 
mirare. 

Orleanna avea o mână întinsă, iar în palmă ţinea un 
orbuculum, sursa acelei lumini verzi, iradiante, pe care 
tocmai i-l oferea lui John Dee. 

Blackwood urmărea întreaga scenă, incapabil să 
înţeleagă ce se petrece. Cu puţin timp înainte Orleanna 
fusese catatonică, părând să mai aibă doar câteva ore de 
trăit. 

Acum era moartă? Acela să fi fost spiritul ei? Căpătase o 
altă formă? 

Şi, dacă aşa stăteau lucrurile... de ce se grăbise să 
ajungă la John Dee? 

Orleanna îi vorbea lui Dee pe un ton grav, straniu, în 
enohiană. Limba îngerilor. De ce fusese ea cea chemată de 
invocaţia lor? Oare acum vorbea de undeva de dincolo? 

Chipul lui Dee exprima adoraţia unei persoane intrate în 
contact cu o fiinţă astrală. Realizase imposibilul, reuşise să 
concilieze schisma dintre ştiinţă şi magie. 

Blackwood scăpă sulița din mână, apoi păşi către forma 
care o întruchipa pe soţia lui, Orleanna. Oare era chiar ea? 

— Orleanna! strigă el peste băzâitul luminii aceleia 
stranii. 

Dee îşi întrerupse magia, vorbind de data aceasta în 
engleză: 


e 250 » 


— Nu, Blackwood! Nu! 

Blackwood se opri în faţa ei. Privirea Orleannei părea 
pierdută în lumina verde ce izvora din globul pe care îl 
ţinea în mână. 

— Ingerii au ales-o pe ea! strigă Dee extaziat. Ea este 
mesagerul lor, ea ştie totul! 

Blackwood se uită la silueta strălucitoare a soţiei sale, 
iubirea vieţii lui, de-acum pierdută. Viaţa lor... căminul lor, 
viitorul lor... speranţa că vor avea vreodată copii... nu mai 
existau. 

_ Jelind, Blackwood simţi că nu Orleanna se afla în faţa lui. 
Indărătul măştii iradiind de frumuseţe, el percepea o 
prezenţă malefică. 

Işi desprinse privirea de pe chipul ei, îndreptându-şi ochii 
către una dintre ferestre. Afară, în faţa ramurilor unei sălcii 
plângătoare muribunde, Blackwood zări o siluetă în alb, cu 
părul negru ca pana corbului. 

Aceea era Orleanna, cu mâinile întinse către el, în vreme 
ce forma ei dispărea în întuneric. Un gest rugător, un gest 
menit să-l pună în gardă. 

Apoi silueta se făcu nevăzută. Blackwood îşi îndreptă din 
nou privirea către figura din faţa lui. 

Era o dublură. Un fals. 

Blackwood întinse o mână către ea, atingând cămaşa de 
noapte. Doar că aceasta era imaterială. Degetele lui trecură 
prin ea ca printr-o perdea de fum. 

— Dă-te la o parte, avocatule! 
intrase în comuniune cu mine! 

Blackwood se întoarse furios, împingându-l pe bătrânul 
filosof într-un raft de cărţi. Se puse în locul în care până 
atunci stătuse Dee, faţă-n faţă cu fantoma soţiei lui, între ei 
aflându-se acum numai globul acela strălucitor care 
aproape că plutea deasupra palmei ei. 

Blackwood înşfăcă orbuculum-ul. În clipa următoare simţi 
ceva asemănător unei infuzii de putere - o senzaţie pe care 
nu o mai trăise niciodată. O durere începu să-i străbată 
trupul dinspre degete către încheietură şi apoi în antebraţ, 
însă Blackwood se ţinu tare. 


As 


ii strigă Dee. Îngerul 


e 251 œ» 


Lumina aceea verde, strălucitoare, începu să capete o 
nuanţă ternă, bolnăvicioasă. Energia pe care o emitea luă o 
formă mai violentă, pala aceea de vânt din bibliotecă 
devenind o furtună dezlănţuită care răsturna cărţi, 
ornamente şi instrumente oculte. 

Blackwood văzu în adâncul formei din faţa lui. Acolo era 
soţia lui, Orleanna cea adevărată, care suferea. Nu se afla 
acolo, în aceeaşi încăpere cu el, ci era captivă într-o altă 
lume, pedepsită tocmai pentru că el îndrăznise să intervină 
în magia neagră oficiată de Edward Talbot şi de John Dee. 

Blackwood înţelese că Orleanna era pedepsită pentru 
faptele lui şi avu revelaţia propriei sorţi, a cumplitului său 
destin. 

Salvează-mă, Hugo. Găseşte-mă şi salvează-mă. 

Fantoma din faţa lui căpătă adevărata faţă a Orleannei. 

Teribil de netedă, aproape lipsită de trăsături, cu gura 
deschisă într-un geamăt îndurerat. 

Blackwood simţi cum cineva îl apucă strâns. Dee şi 
Talbot trăgeau de el, sfâşiindu-i hainele, încercând să-l 
elibereze. 

Durerea aceea, după ce-i străbătuse braţul ajungându-i 
la umeri, se întinsese asemenea unei molime către 
genunchi, devenind tot mai apăsată. Blackwood îşi desfăcu 
degetele, dând drumul globului de cristal, care căzu pe 
podea cu greutatea unei mingi de plumb. 

Interiorul lui se fisură, însă sfera rămase intactă. Imediat 
energia verde, bolnăvicioasă, pe care aceasta o emanase, 
începu să se diminueze. Imaginea din faţa lui, 
supranaturalul mesager venit de dincolo, fu înhăţat de 
ciclonul care mătura încăperea, fiind apoi rotit de 
nenumărate ori, până se desfăcu în bucăţi, dispărând în 
noianul de hârtii şi ceaţă. 

Blackwood simţi în acelaşi timp cum cade pradă unei 
agonii cumplite şi amorţeşte din cap până-n picioare, de 
parcă toate membrele i-ar fi fost tăiate, însă l-ar durea în 
continuare. Se prăbuşi lângă orbuculum-ul fisurat, trupul lui 
începând să se scuture spasmodic; nu se linişti decât în 
clipa în care furtuna din biblioteca filosofului se domoli 


e 252 œ» 


complet. i 

Povestea avocatului Hugo Blackwood se încheie în ziua 
aceea. Datorii nu avea de plătit, însă proprietatea îi căzu cu 
vremea în ruină, ajungând să fie considerată abandonată. 
Casa, despre care gurile rele ziceau că ar fi fost bântuită, a 
fost demolată. Locul exact în care se aflase nu se mai 
cunoaşte, doar zona din Mortlake în care a locuit cândva 
John Dee se mai ştie azi. Atât registrul parohiei Mortlake, 
cât şi piatra tombală a lui Blackwood au dispărut în negura 
vremurilor. 

Un val de uitare s-a aşternut apoi peste casa şi cariera lui 
Dee. In mai puţin de un an, filosoful a pus lacăt uşii 
principale şi s-a stabilit, în chip misterios, în Boemia, 
împreună cu Edward Talbot. În următorii şase ani, cei doi 
ocultişti au dus o existentă nomadă, călătorind de-a lungul 
şi de-a latul Europei Centrale. Dee scria cărţi şi încerca în 
continuare să comunice cu îngerii... chiar dacă între timp 
practicile oculte încetaseră să mai constituie o distracţie a 
aristocrației. Publicul obişnuit a păşit apoi pe urmele 
bogaţilor, nefiind impresionat de înfloritele lui descrieri ale 
entităţilor magice. 

Nu se ştie de ce Dee a rămas în exil atâta vreme. După 
ce s-a despărţit de Talbot, a revenit în Anglia, în 1589, 
numai ca să descopere că locuinţa lui din Mortlake fusese 
vandalizată. In absenţa lui, vestita bibliotecă fusese jefuită: 
dispăruseră cărţi rare despre practici oculte, supranaturale, 
precum şi instrumente necesare divinaţiei şi practicilor 
magice. Despre aprofundatele lui cunoştinţe referitoare la 
necromanţie şi la artele oculte s-a crezut că s-au pierdut 
pentru totdeauna. Dee a vândut bucată cu bucată cele 
câteva bunuri rămase, trăindu-şi ultimii ani din viaţă sărac, 
în conacul său tot mai dărăpănat. Cândva faimosul 
astronom, geograf, matematician, sfetnic al curţii regale şi 
filosof ocult a murit în Mortlake la optzeci şi doi de ani. 


e 253 + 


Odessa era pe bancheta din spate a spaţiosului Rolls- 
Royce Phantom, domnul Lusk la volan, iar Hugo Blackwood 
ocupase locul de lângă ea - străbătând zona Queens. 
Sucursala băncii se afla destul de aproape de spital, către 
est, de cealaltă parte a parcului Flushing Meadows, pe 
108th Street. 

— Nu putem descinde la locul crimei într-un Rolls-Royce, 
spuse Odessa. Ca să fiu sinceră, nu ştiu ce variante avem, 
însă nu putem face asta. Nici nu putem intra acolo cu o 
grămadă de cocoşi. Ce vă aşteptaţi să facem acolo? 

Blackwood se uita pe geam, neobişnuit de absent. 

— Ei bine? insistă ea. 

— Solomon nu mi-a mai vorbit niciodată aşa, spuse 
Blackwood. 

— Asta pentru că mintea lui e pe ducă, răspunse Odessa. 
Infecția cu fungus care i-a provocat atacul cerebral îi 
afectează creierul. 

— Acesta este şi motivul pentru care îmi fac griji, zise 
Blackwood. Mintea lui devine vulnerabilă. 

— Vulnerabilă la ce? 

Rolls-Royce-ul luă o curbă strânsă, apoi opri brusc. Un 
agent de circulaţie postat în faţa unei bariere a NYPD îşi 
agita frenetic mâinile, dirijând maşinile pentru a evita alt 
ambuteiaj. Baricada principală a poliţiei se afla la un cvartal 
distanţă. Se vedeau mai multe maşini de poliţie cu 
girofarurile pornite. 

— Nu vă opriţi, îi spuse Odessa domnului Lusk. Trageţi pe 
dreapta de îndată ce puteţi. 

Domnul Lusk făcu întocmai, iar Odessa păşi grăbită pe 
trotuar, urmată de Blackwood. Se îndreptă spre agentul de 
circulaţie, însă dădu peste un alt poliţist care bloca 
trotuarul. Odessa îi arătă insigna şi legitimaţia. 

Polițistul îl aşteptă pe Hugo Blackwood să facă acelaşi 
lucru. 

— Domnul cine este? întrebă el. 


e 254 œ» 


— E cu mine, răspunse Odessa. 

Fură lăsaţi să treacă, iar Odessa se îndreptă către 
perimetrul delimitat de echipa de intervenţii. Avea un 
centru mobil de comandă într-un camion parcat în afara 
baricadei, precum şi un turn portabil de monitorizare video, 
înalt de şase metri. 

Odessa găsi imediat grupul de agenţi FBI trimişi la faţa 
locului, patru bărbaţi la costum, care discutau lângă un 
Ford Fiesta neinscripţionat. FBI investiga jefuirea oricărei 
sucursale a Băncii Naţionale, căci constituia infracţiune 
federală. FBI anchetase toate jafurile bancare din ţară, însă 
acest lucru se schimbase după 11 Septembrie, când 
resursele Biroului fuseseră îndreptate către investigaţiile 
antiteroriste şi problemele de securitate internă. Acum 
Biroul se ocupa mai cu seamă de crimele în serie, de 
jefuitorii care acționau în mai multe state şi de atacurile 
comise cu o violenţă ieşită din comun. 

Odessa se îndepărtă de cei patru agenţi, temându-se să 
nu fie recunoscută. Il conduse pe Blackwood până la 
marginea intersecţiei blocate, în locul de unde se vedea cel 
mai bine sucursala Băncii Santander. Odessa putea distinge 
mişcare în interiorul acesteia. Managerul băncii ba se 
apropia de stradă, ba se retrăgea, însă distanţa era prea 
mare pentru ca Odessa şi Blackwood să poată distinge alte 
detalii. 

— Trebuie să ne apropiem, spuse britanicul. 

— Nici vorbă, i-o reteză Odessa. Au blocat toate cele 
patru laturi, explică ea, aruncând o privire în jur ca să 
verifice măsurile de securitate. Probabil e şi o ameninţare 
cu bombă. 

Odessa văzu doi ofiţeri NYPD îmbrăcaţi în haine civile: 
unul vorbea la telefon, iar celălalt, mai tânăr, butona ceva 
la al său. Odessa se apropie de ei cu insigna la vedere. 

— M-aţi putea pune la curent cu ce se petrece aici, vă 
rog? 

Ofiţerul mai tânăr o privi nepăsător, apoi se mai uită o 
dată, surprins că fusese abordat de o femeie atât de 
tânără, care îi arăta o insignă FBI. 


< 255 + 


— Nu se ştiu prea multe, spuse el, străduindu-se să pară 
cât mai relaxat. Alarma iniţială indica un jaf. Poate că încă 
este unul. Doar că persoana care a pornit atacul este însăşi 
directoarea băncii. Se crede că pur şi simplu a înnebunit. A 
golit sertarele şi seiful mare al băncii, răsturnând 
bancnotele şi monedele pe podea. Şi-a pierdut minţile. 

— Nu există nicio solicitare din partea ei? 

— Nu am auzit să existe vreuna. Negociatorul nu poate s- 
o ţină la telefon. Doi clienţi au reuşit să fugă când s-a 
declanşat nebunia, înainte ca ea să-i încuie pe ceilalţi 
înăuntru. Se spune că ar fi ameninţat că va detona o 
bombă, aşa că am abordat această situaţie ca pe o... 

Două focuri de armă, pocnind precum nişte baloane 
înţepate cu acul, îi reduseră la tăcere pe toţi cei aflaţi în 
spatele baricadei. 

— lisuse! exclamă ofiţerul. A început să tragă la 
întâmplare. Asta nu se va termina cu bine. 

— Există vreun plan de pătrundere în interiorul băncii? se 
interesă Odessa. 

— Alternativa ar fi să stăm aici în vreme ce ea îşi 
împuşcă angajaţii şi clienţii unul câte unul, spuse ofiţerul. 

— Just, încuviinţă Odessa. Mulţumesc. 

— Îmi păreţi cunoscută, spuse ofiţerul, ignorându-şi 
telefonul care tocmai începuse să sune. Lucraţi la Biroul de 
aici? 

— La cel din Federal Plaza, minţi Odessa, lăsându-l pe 
poliţist să răspundă la telefon. 

Blackwood ascultase aproape întreaga discuţie. 

— Ea îşi doreşte confruntarea. Sufletul gol vrea ca ea să 
fie ucisă, spuse el. 

— Da, ştiu, răspunse Odessa îngrijorată. Ce aş putea face 
eu aici? 

Blackwood aruncă o privire în jur. 

— Nu-i putem permite să sară în alt trup. 

— Atunci, spuneţi-mi cum să procedez, pentru că situaţia 
mă depăşeşte complet. 

— Aţi văzut ce poate să facă. Prin urmare, ştiţi că şi alte 
vieţi sunt acum în pericol. Trebuie să încercaţi. 


e 256 » 


Blackwood avea dreptate. Odessa nu-şi dorea ca vreun 
alt poliţist sau agent FBI să fie pus în situaţia prin care 
trecuse ea. Apoi, ce avea de pierdut? Slujba? 

— Aşteptaţi aici, spuse ea. 

Se îndreptă către cel mai mare dintre camioanele care 
constituiau centrul mobil de comandă amplasat la distanţă 
de zona blocată şi bătu în uşă, deschizând-o. Işi ţinea 
insigna la vedere, aşteptându-se să mintă ca să poată intra, 
însă niciunul dintre cei cinci-şase poliţişti nu întoarse capul. 
Purtau căşti, monitorizând de la distanţă situaţia cu ajutorul 
camerelor de supraveghere şi al microfoanelor lipite de 
geamurile băncii, ori vorbeau la telefon. 

Odessa urmări imaginile de pe monitoarele înşirate pe 
peretele lung al camionului. Tocmai atunci directoarea 
băncii îşi făcu apariţia din spatele unui ghişeu, ţinând în 
mâini o tavă metalică şi o armă de foc. Femeia răsturnă 
tava pe podea, împrăştiindu-i conţinutul. Camera de 
supraveghere mări imaginea, capturând teancul de 
bancnote aruncate pe podea. 

Polițistul cu cele mai mari căşti descria la un microfon, 
pentru colegii săi, tot ce făcea femeia. O imagine luată de 
sus arăta că pe clădirile de vizavi fuseseră postați lunetişti. 

— lar spune ceva neclar, anunţă polițistul. Funcţionara de 
la ghişeul trei plânge, iar suspecta pare să-şi fi pierdut 
răbdarea cu ea. Staţi un pic... a luat un alt obiect. Un spray. 

Odessa observă şi ea spray-ul din mâna directoarei. 
Părea o soluţie de curăţat sau un odorizant luat probabil din 
toaletă. 

Polițistul din camion continuă: 

— Goleşte pe tejghea genţile şi poşetele clienţilor... caută 
ceva... of, frate. Acum văd... 

Odessa văzu cum femeia scapără o  brichetă, 
îndreptându-se către teancul de bancnote. 

— Nu pot să cred, spuse polițistul. Le dă foc. Dă foc la 
toţi banii. 

Directoarea băncii aprinse spray-ul, îndreptându-l către 
bancnotele împrăştiate pe podea. 

— Am înţeles, spuse polițistul care probabil primise în 


e 257 œ» 


căşti noi informaţii. Acum se retrage. În curând vom auzi 
alarma de incendiu. A aruncat spray-ul. Spune ceva, cu un 
glas extrem de ciudat. Fără încetare. Sună ca „Blackwood, 
Blackwood”. 

Odessei îi luă câteva clipe să proceseze ultimele cuvinte 
rostite de poliţist. 

— Blackwood, repetă ea cu glas tare. Poftim? 

Câteva capete se întoarseră în direcţia ei. Se activă alt 
monitor - o nouă sursă video, de data asta o cameră 
portabilă. Cel care o purta se mişca întruna şi imaginile 
erau dificil de distins. Odessa reuşi să vadă mai mulţi ofiţeri 
în echipament de luptă, punându-și căştile de protecţie şi 
verificându-şi armele. Erau din Unitatea de Urgenţă NYPD, 
echipa SWAT care se pregătea să ia cu asalt banca. 

— Aveţi de gând să încercaţi o pătrundere forţată? 
întrebă Odessa. Femeia aceea va provoca un schimb de 
focuri. 

Siderat, unul dintre bărbaţi îşi luă telefonul de la ureche. 

— Cine naiba mai eşti şi tu? întrebă el. 

— Femeia aceea vă ademeneşte înăuntru, continuă 
Odessa, o face intenţionat. 

— lisuse Hristoase! exclamă bărbatul cu căştile pe 
urechi. Cine mai e şi tipul ăsta? 

Odessa se uită la monitoare şi văzu despre cine era 
vorba: un bărbat era în mijlocul străzii, mergând dinspre 
baricadă către bancă. Un bărbat îmbrăcat într-un costum 
închis la culoare, bine croit. 

La naiba! 

Odessa ieşi valvârtej din camionul poliţiei, ocolindu-l, 
apoi se strecură printre două garduri mobile şi alergă către 
Blackwood, sperând să-l ajungă înainte ca forţele de ordine 
să tragă asupra lui. După ce îşi agită prin aer insigna şi 
legitimaţia, îl apucă pe Blackwood de braţ şi îl trase către 
ea. 

— Ce naiba faceţi?! îl smuci ea. Vă vor împuşca. 

— Sunt singurul care poate opri toată nebunia asta, 
răspunse el. 

— Ştiu, spuse Odessa, trăgând în continuare de el, cu 


e 258 œ» 


toate că britanicul nu voia să se urnească. Femeia aia vă 
cheamă. Chestia aia vă cheamă. 

Blackwood nu părea surprins. 

— Da, spuse el. Ne-a ademenit aici. 

— Ne-a ademenit...? se miră Odessa, apoi, după ce-şi 
limpezi puţin gândurile, repetă: ne-a ademenit. 

Zgomotul de sticlă spartă îi făcu să-şi întoarcă brusc 
capetele în direcţia băncii - apoi două explozii sonore, 
incandescente, îi făcură să se clatine pe picioare. 

Explozia  grenadelor luminoase tocmai anunţase 
începerea asaltului celor din Unitatea de Urgenţă. O grupă 
se apropie de uşile băncii cu un berbec, poliţiştii 
pătrunzând în interiorul plin de fum al parterului clădirii. 
Pentru că urechile continuau să-i ţiuie din pricina 
zgomotului produs de grenade, Odessa abia dacă auzi 
focurile de armă şi tipetele care urmară. Poliţişti în 
uniformă se revărsară pe stradă, sărind peste baricadă şi 
împiedicându-i pe Odessa şi pe Blackwood să înainteze. 

Fumul începuse să se răspândească peste tot, însă 
nimeni nu ieşi din bancă. Apoi în aparatele de emisie- 
recepţie ale poliţiştilor se auzi: „Atacator doborât! Atacator 
doborât!” 

Odessa şi Blackwood aşteptară ca perimetrul să fie 
securizat şi fumul să fie ventilat. Strada se umpluse de 
poliţişti. După evacuarea răniților, avea să înceapă 
cercetarea locului faptei. 

— Ce facem? întrebă Odessa. A sărit în altcineva? 

— Cel mai probabil, răspunse Blackwood. 

— Ar putea fi oricine. Cum ştim? La ce ar trebui să mă 
uit? 

— O să-i simt eu prezenţa, o asigură Blackwood. 

Odessa înaintă cât mai aproape de bancă. Mai mulţi 
agenţi FBI se adunaseră pe stradă, în faţa intrării, 
aşteptând ca aerul din clădire să redevină respirabil. 
Odessa trebuia să îi ocolească. 

Membrii Unităţii de Urgenţă NYPD începură să iasă din 
clădire. Işi dădeau jos căştile de cum ajungeau în stradă, 
unii tuşeau, alţii îşi pasau sticle cu apă ca să-şi curețe 


e 259 + 


gâtlejurile, ceea ce-l ajuta pe Blackwood să le vadă 
chipurile. 

Odessa habar n-avea ce urma odată ce britanicul l-ar 
identifica pe cel preluat de Sufletul gol. Mai ales dacă 
acesta ar fi sărit într-un poliţist înarmat cu o mitralieră - 
ceea ce era extrem de probabil. Ea nu avea nicio armă cu 
care să se apere, aşa că se uita când la poliţiştii din 
Unitatea de Urgenţă, când la Blackwood, aşteptând ca el să 
aibă vreo reacţie. 

Poliţiştii se regrupară, apoi începură să raporteze cum se 
desfăşurase operaţiunea. Blackwood îi privea îngrijorat cum 
se îndepărtează. 

— Nimic? întrebă Odessa. 

— Nu, răspunse el. Trebuie să intrăm în bancă. 

— Nu vom reuşi, îi atrase Odessa atenţia. 

Cei doi se apropiată cu vreo câţiva paşi de bancă, iar 
Odessa aruncă o privire prin uşile sparte de la intrare, prin 
încăperea cu bancomate, reuşind să zărească holul 
principal. Vraful fumegând de bancnote arse fusese stins cu 
apă, mii şi mii de dolari zăcând acum pe podea, distruşi 
iremediabil. 

Mijindu-şi ochii, distinse ferestrele ghişeului şi uşa 
deschisă prin care directoarea băncii, acum moartă, 
mersese de la seif în hol, ca să aducă banii. O pată 
întunecată de sânge de pe podea o alertă pe Odessa. 

— Unde se află răniții? întrebă ea. 

Işi concentraseră toată atenţia asupra poliţiştilor înarmaţi 
şi nici nu observaseră cum fuseseră scoşi angajaţii şi clienţii 
răniţi. 

Se grăbiră către marginea perimetrului, găsind în cele din 
urmă câţiva ostatici epuizați pe o bordură, relatând 
poliţiştilor prin ce trecuseră. Cei care suferiseră tăieturi sau 
se aleseseră cu vânătăi primeau îngrijiri medicale. 

Odessa i se adresă unei tinere asistente de pe 
ambulanţă, care tocmai măsura tensiunea unui bărbat de 
vârstă mijlocie. 

— Unde au fost duşi clienţii răniţi? 

— Doi clienţi şi un funcţionar, preciză asistenta. Niciunul 


e 260 œ» 


nu e în pericol de moarte. 

— Unde sunt? 

— În ambulanţă, răspunse paramedicul. Sunt deja în 
drum către spitale. 

Odessa îşi întoarse capul către Blackwood, care părea 
extrem de îngrijorat. 

— Către spitale? Mai multe? întrebă Odessa. 

— Trei ambulante - trei spitale. 

— Care anume? 

Asistenta începuse să fie agasată de toate aceste 
întrebări. 

— Cele mai apropiate. Adică Flushing, Jamaica şi New 
York-Presbyterian. 

Odessa se crispă: 

— Presbyterian... adică spitalul din Queens? 

— Evident, răspunse paramedicul. 

Spitalul din care ea şi Blackwood tocmai plecaseră. 

Unde era internat Earl Solomon. 

Odessa se uită la Blackwood. Acesta nu trebuia să mai 
spună nimic, vorbele lui îi reveniră în minte: 

Nu există coincidente. Totul se leagă. 

— Of, Dumnezeule, şopti Odessa. 


e 261 œ» 


Earl Solomon zăcea în patul de spital, străduindu-se să 
nu adoarmă. La televizor se transmiteau în flux continuu 
ştiri despre luarea de ostatici de la Banca Santander, care 
se încheiase cu un asalt al poliţiei şi cu moartea 
atacatorului. Asta scria pe burtieră, însă vederea lui 
Solomon era un pic înceţoşată, aşa că nu putea fi sigur. 
Postul TV nu reuşise să trimită niciun cameraman în 
apropierea băncii, aşa că pe ecran rulau încontinuu aceleaşi 
imagini cu maşini de poliţie şi agenţi de circulaţie ţinându-i 
pe trecători la distanţă. 

Televizorul rămăsese fără sonor, iar în salon nu se 
auzeau decât băzâitul şi semnalele aparatelor medicale, 
precum şi respiraţia lui Solomon, discretă în timpul 
inspiraţiei şi zgomotoasă în timpul expiraţiei. Ar fi vrut să 
ajungă la telecomanda televizorului prinsă cu o sfoară pe 
peretele din spatele lui, însă îşi simţea mâinile prea 
amorţite. Nu se mişcau cum şi-ar fi dorit el, aşa că era mai 
bine să rămână liniştit. 

De afară se auzeau sirenele ambulanţelor - un sunet 
familiar, însă acum foarte aproape. Auzi apoi un zgomot 
care păru să reverbereze prin tot spitalul, de parcă fundaţia 
clădirii s-ar fi zguduit. Sau poate că doar i se năzărea. 

Acum aveau imagini surprinse cu telefonul mobil de pe 
trotuarul aflat vizavi de bancă. Două explozii pe care 
Solomon le văzu, dar nu le auzi, fură urmate de asaltul 
poliţiei. Imaginea era înceţoşată din pricina distanţei... sau 
poate îi slăbise vederea. 

La naiba, pufni el în gând. Se săturase de toată această 
aşteptare. Căzuse la pat şi se îndoia că se va mai ridica 
vreodată, iar acesta era un gând care-l umplea de jale. Ce 
rost avea să mai aştepte? De ce să zacă într-un pat din care 
ştia că nu se va mai ridica nicicând? Poate că nu vederea i 
se înceţoşase, ci mintea. 

Tot ce văzuse în timpul vieţii, toate lucrurile pe care i le 
arătase Hugo Blackwood... Lucruri care la început îl 


e 262 œ» 


contrariaseră, pentru ca apoi să-i zdruncine viziunea despre 
lume. Şi totuşi, asemenea tuturor oamenilor, nu se gândise 
niciodată cu adevărat la ceea ce-l aştepta la capătul 
drumului. Ştia că există şi altceva dincolo, fiindcă văzuse 
acele lucruri. De cele mai multe ori ceva întunecat şi 
malefic. Poate că mai era şi altceva - un loc liniştit. 

Se gândi din nou la Blackwood şi la momentul în care, cu 
atâţia ani în urmă, în cimitirul pentru sclavi, britanicul îl 
eliberase pe băiatul acela. Tânărul Vernon Jamus... cum 
stătuse Blackwood aplecat deasupra lui, curăţându-i 
sufletul. Eliberându-l. Către ce însă? Asta voia Solomon să 
ştie. lată un mister pe care Hugo Blackwood nu l-ar fi putut 
ajuta să-l desluşească, un caz pe care detectivul ocult nu-l 
putea rezolva. 

Hugo Blackwood nu avea cum să-şi găsească pacea pe 
lumea aceasta, dar poate că Earl Solomon va reuşi să şi-o 
găsească în următoarea. 

Blackwood. 

Solomon auzi un glas cunoscut. 

Hugo Blackwood. 

Închise ochii, în speranţa că va reuşi să alunge vocea din 
minte. Doar că aceasta nu de acolo venea. Era în aceeaşi 
încăpere cu el. Solomon îşi ţinu ochii strâns închişi, dorindu- 
şi ca totul să fie o închipuire. Întoarse capul către uşa 
salonului. Abia atunci deschise ochii. 

Îi luă o vreme să-şi focalizeze privirea asupra băiatului 
care stătea în pragul uşii: micuțul Vernon Jamus. Când îl 
recunoscu, Solomon se temu că ar fi putut fi acel Vernon 
malefic, posedat de demonul care îl folosise ca să invoce şi 
să trezească din morminte spiritele sclavilor morţi din delta 
fluviului Mississippi. 

Doar că la el venise acel Vernon cu sufletul curăţat de 
Blackwood. Băiatul avea pieptul gol şi purta aceiaşi 
pantaloni din urmă cu aproape şaizeci de ani. 

Amintirea lui Solomon fusese cea care îl chemase pe 
băiat, îi invocase spiritul. Aşteptarea lui Solomon luase 
sfârşit. 

Vernon sosise să-l ia cu sine. 


e 263 + 


Dar dacă era aşa... de ce Vernon rostea numele lui Hugo 
Blackwood? 

Între timp, un bărbat masiv se îndrepta către salonul lui 
Solomon. Purta o cămaşă albastru-deschis, cu un ecuson 
medical cusut la nivelul braţului, şi o bonetă cu însemnele 
unui serviciu de ambulanţă. Pornind de sub marginea 
acesteia, o dâră groasă de sânge roşu-închis se prelingea 
pe fruntea, obrajii şi bărbia bărbatului. Privirea lui era 
goală, pustie. 

Solomon simţi cum trupul începe să-i tremure de groază. 

Fără o vorbă, Vernon Jamus dispăru pur şi simplu, şoferul 
de ambulantă luându-i locul. 


e 264 œ» 


Phantomul lui Blackwood ajunse la spitalul New York- 
Presbyterian Queens într-un haos de nedescris. O 
ambulanţă se izbise de unul dintre stâlpii de rezistenţă ai 
clădirii, chiar în dreptul camerei de urgenţe. Botul maşinii 
se boţise, capota se îndoise, iar ambulanţa stătea acum 
într-o rână, lângă bordură. 

La locul accidentului era un du-te-vino de medici şi 
asistente. Odessa şi Blackwood ieşiră grăbiţi din Rolls- 
Royce, făcându-şi loc printre curioşi. Uşile din spate ale 
ambulanţei stăteau deschise. O femeie de pe ambulanţă, 
inconştientă, tocmai era mutată pe o brancardă, gâtul şi 
capul fiindu-i protejate cu un guler cervical. Targa zăcea 
goală, într-o parte. Pe bancheta ambulanţei era un trup 
neînsufleţit, acoperit cu un cearşaf. 

Odessa îi arătă legitimaţia unuia dintre doctorii de la 
camera de urgenţe, pentru a-l face să-i răspundă cât mai 
detaliat. 

— Unde se află pacientul pe care l-a adus ambulanţa? 

— Ea este, răspunse doctorul, arătând către cabina 
ambulanţei. Impactul a trimis-o în faţă. 

— Decedată? întrebă Odessa. 

— La sosire, răspunse medicul. Ni s-a spus că ambulanţa 
mergea cu 80 de kilometri pe oră şi a accelerat înainte de a 
ţâşni prin parcare, apoi s-a izbit de clădire. Probabil că 
şoferul şi-a pierdut minţile. 

Odessa îşi imagină cum clientul rănit al băncii îl atacase 
pe şofer, preluând controlul volanului. 

— Dar dacă ea este pacienta... spuse Odessa uitându-se 
din nou la ambulanţă, unde este şoferul? 


Cei doi se grăbiră către etajul la care era Solomon, 
Odessa rugându-se ca ascensorul să urce mai repede. De 
îndată ce uşile acestuia se deschiseră, Odessa alergă către 
salon. Deasupra uşii o lumină roşie clipea intermitent. 

In salon, două asistente stăteau îngenuncheate de-o 


e 265 œ» 


parte şi de alta a şoferului ambulanţei, care zăcea cu faţa în 
jos. Patul lui Solomon era gol. 

— Unde e? întrebă Odessa. 

Asistentele păreau încă şocate de descoperire. Una 
dintre ele se ridică în picioare. 

— A murit, spuse ea, arătând spre şoferul ambulanţei. 

Odessa îi puse asistentei o mână pe umăr. 

— Eu mă refeream la pacientul Earl Solomon. Patul lui se 
află aici, el însă, nu. 

Asistenta se uită la patul gol, părând să nu înţeleagă. 

Un asistent îşi făcu apariţia în fugă, alarmat de becul 
roşu, dar când văzu trupul şoferului, se opri. 

— Earl Solomon, pacientul din salonul acesta, unde e? îl 
întrebă asistenta. 

Asistentul ieşi din încăpere şi se uită de-a lungul holului. 

— Cel cu atacul cerebral, nu-i aşa? 

— Nu putea ajunge prea departe, spuse asistenta. 

Odessa se uită la Blackwood, îngrozită, panicată şi 
temându-se de ce e mai rău pentru Solomon. 

— Să fi venit aici pentru el? întrebă ea. 

— Trebuie să-l găsim pe Solomon, spuse Blackwood. 

— A venit aici special pentru el? repetă Odessa 
întrebarea. 

Asistentele o măsurau cu priviri curioase. Blackwood o 
apucă de încheietură şi o trase afară din salon, făcând 
câţiva paşi de-a lungul coridorului înainte ca Odessa să-şi 
smulgă mâna din strânsoare. 

— Răspundeţi-mi, spuse ea. 

— Trebuie să-l găsim. 

— Nu există coincidente, rosti ea, simțind cum glasul îi 
trădează o nelinişte aproape isterică. 

— A venit pentru el, recunoscu Blackwood, tulburat. 
Acum trebuie să-l găsim. 

— Şi apoi? întrebă ea, însă Blackwood, în loc să-i 
răspundă, o trase către casa scărilor. 


— Ar putea fi oriunde, spuse Odessa în timp ce coborau 
ultimele rânduri de trepte către parterul în continuare 


e 266 » 


cuprins de haos. 

Între timp îşi făcuseră apariţia şi poliţiştii, unii discutând 
cu administratorii spitalului, alţii încercând să restabilească 
ordinea. Blackwood urmă indicatoarele către camera de 
urgenţe, care încă primea pacienţi, în pofida prezenţei 
reporterilor. 

Odessa abordă un poliţist care se oprise în mijlocul 
holului. 

— Aţi văzut cumva un bărbat de culoare, în vârstă, într- 
un halat de spital? 

Polițistul dădu din cap. 

— Da, doamnă, vreo şapte. 

Imediat staţia lui de emisie-recepţie prinsă de umăr 
hârâi, iar el şi-o apropie de ureche pentru a distinge ce i se 
comunica prin hărmălaia de pe holul acela aglomerat. 

— Dumnezeule! exclamă el şi o luă la fugă către uşa de 
la intrare. 

Blackwood se uită la Odessa şi amândoi se luară pe 
urmele poliţistului, trecând pe lângă ambulanta avariată, 
prin parcarea spitalului, către stradă. Chiar atunci văzură o 
maşină de poliţie ieşind din parcare şi virând brusc într-un 
SUV care circula regulamentar, izbindu-l cu forţă. SUV-ul 
intră într-un camion poştal parcat, apoi ricoşă pe strada cu 
două benzi de circulaţie - unde fu izbit de un alt vehicul, al 
cărui şofer nu frânase la timp. Maşina poliţiei evită blocajul 
strecurându-se printre vehicule, cu sirena şi luminile de pe 
capotă pornite. 

Câţiva poliţişti se grăbiră la locul accidentului, pentru a 
ajuta victimelor. Alţii, printre care şi polițistul din holul 
spitalului, săriră în maşini şi porniră în urmărire, fiind 
evident că maşina de poliţie care cauzase toată această 
nebunie fusese furată. Între timp, ambuteiajul blocase 
complet ambele benzi. 

Blackwood şi Odessa ieşiră în stradă şi văzură cum 
maşina furată se îndepărtează, făcând slalom printre 
vehicule. 

— Trebuie să-l urmărim! spuse Blackwood. 

Chiar atunci Rolls-Royce-ul negru îşi făcu apariţia dintr-o 


e 267 + 


stradă laterală, dincolo de ambuteiaj. 

— Bravo, Lusk! exclamă Blackwood. 

Odessa alergă cu el la Phantomul care îi aştepta cu 
motorul pornit. Săriră pe bancheta din spate, iar domnul 
Lusk demară înainte ca ei să apuce să închidă portierele. 

— Şoferul acelei maşini de poliţie... începu domnul Lusk 
să spună. 

— Da, îl întrerupse Blackwood, este agentul Solomon. 

— Ochii lui... nu păreau în regulă, adăugă domnul Lusk. 

— Prinde-l din urmă, îl zori Blackwood. Nu-l lăsa să ne 
scape. 

Motorul Phantomului începu să duduie. Maşina de poliţie 
mergea cu viteză mare, însă luminile de pe capotă şi 
zgomotul sirenei o făceau uşor de urmărit - acelaşi lucru se 
putea spune şi despre maşinile pe care le depăşea şi care 
fie se dăduseră la o parte, fie fuseseră împinse în afara 
carosabilului. 

Goniră prin Jackson Heights, trecând pe lângă numeroase 
accidente şi ocolind mai multe maşini tamponate. Din când 
în când vedeau în faţă luminile albastre, însă distanţa 
dintre cele două vehicule nu se micşora. 

Blackwood se uita înainte, concentrat, însă liniştit. Cum 
Odessa era tulburată de ceea ce i se întâmplase lui 
Solomon, atitudinea lui Blackwood o călca pe nervi. Dar 
furia aceasta îi limpezi dintr-odată gândurile. 

— Sufletul gol nu a venit pentru Solomon, spuse ea. A 
venit după dumneavoastră. Se foloseşte de el, ştiaţi asta. 

— Zău? se miră Blackwood. 

— Ştiaţi că e vulnerabil. 

Blackwood îşi întoarse capul către ea, însă n-o privi. 

— Am bănuit şi eu asta, recunoscu el. Nu mi s-a mai 
întâmplat niciodată aşa ceva... până când l-am văzut în 
patul acela de spital. 

— Totul e făcut să vă provoace. Focurile trase de Peters, 
crimele în serie din Long Island... nu există niciun tipar care 
să le definească. Au fost comise doar ca să vă atragă... ŞI 
asta din cauza mea şi a scrisorii mele. 

Blackwood se uită în sfârşit în ochii ei. Nu zise nimic, însă 


e 268 » 


privirea lui părea să-i spună „ai dreptate”. 

— Aţi observat asta din prima clipă, ştiaţi că Sufletul gol 
îşi dorea o confruntare... nu v-a păsat că în tot acest timp 
cineva ar fi putut avea de suferit. Până şi Solomon... un 
muribund vă conduce acum către întâlnire. V-aţi dorit să fie 
preluat de entitatea aceea. 

— Nu fiţi ridicolă. 

— Însă nu aveţi nicio problemă cu asta, câtă vreme veţi 
ajunge unde vă doriţi. La al patrulea Suflet gol, pentru 
camera trofeelor. 

— Mi se pare pur şi simplu uluitor să constat cât de mult 
puteţi simplifica lucrurile, spuse Blackwood. Nu aţi învăţat 
nimic din toată această experienţă? Sau ţineţi neapărat să 
găsiţi un vinovat? 

— Am învăţat o mulţime de lucruri, răspunse Odessa. 
Solomon a încercat să mă avertizeze, spunea că nimeni şi 
nimic nu vă stă în cale. El a prevăzut ce urma să se 
întâmple, însă era prea slăbit ca să poată face ceva. Ei 
bine, nu am de gând să-l las să devină victima unei entităţi 
afurisite. Trebuie să-l salvaţi. Nu-l puteţi lăsa să moară aşa. 

— Presupuneți că aş avea de ales. 

Furia întipărită pe chipul lui era ceva cu totul neaşteptat. 
Odessa rămase tăcută, însă continuă să-l privească, 
întrebându-se cu ce fel de monstru ajunsese să se 
întovărăşească. 

Phantomul viră brusc, ocolind locul unui accident frontal, 
în urma căruia motorul unuia dintre vehiculele implicate 
luase foc. 

— Se îndreaptă către podul Queensboro! îi anunţă 
domnul Lusk. 

Urmăriră maşina de poliţie cu sirena pornită cel puţin 
încă un cvartal, ajungând pe artera de circulaţie superioară 
a podului cu două niveluri. În faţa lor, lumina albastră a 
girofarurilor se răsucea nebuneşte. Phantomul se strecură 
printre maşini, traversând East River peste insula 
Roosevelt, către Manhattan. 

Odessa se prinse cu mâinile de banchetă, lipindu-şi 
umărul de marginea portierei când maşina lor ieşi de pe 


e 269 œ» 


pod pe Second Avenue şi continuă să înainteze către vest. 
Apoi viră brusc la stânga, îndreptându-se spre sud, pe Third 
Avenue, şi luând-o pe contrasens. 

Continuară aşa, pe toate cele cinci benzi de circulaţie, 
trecând pe lângă dezastrele produse de vehiculul pe care-l 
urmăreau. După alte câteva intersecţii, maşina de poliţie 
tăie calea unui tir, virând brusc pe 46th sau 45th Street. 
Domnul Lusk trase cu putere de volan ca să evite tirul care 
tocmai începuse să ocupe, în diagonală, întreaga 
intersecţie. Când Phantomul reuşi să-şi reia cursa, luminile 
maşinii de poliţie nu se mai zăreau nicăieri, cu toate că 
distrugerile provocate de aceasta erau uşor de observat. 

Phantomul viră la stânga, apoi frână brusc. Odessa, care 
văzuse din nou luminile acelea albastre, nu înţelegea de ce 
opriseră. Apoi observă maşina de poliţie cu portierele şi 
aripile din spate îndoite după multiplele impacturi. De 
asemenea, masca motorului era ruptă, iar din capotă ieşea 
fum. Inițial Odessa crezu că maşina pur şi simplu se 
stricase, însă cineva oprise luminile de avertizare şi sirena. 

Sufletul gol ajunsese la destinaţie. 

Blackwood ieşi imediat din Rolls-Royce, urmat de Odessa, 
care încerca să se orienteze în spaţiu. Recunoscu o 
porţiune a gării Grand Central, pentru că îi era familiar felul 
în care această clădire întrerupea reţeaua de străzi paralele 
a Manhattanului. Clădirea cu douăzeci de etaje de alături 
era într-un proces de renovare substanţială, fiind acoperită 
cu schele şi cu plase de protecţie. Totuşi, în momentul 
acela părea abandonată. Nu se vedeau lumini la etajele 
superioare, nu era niciun muncitor. Un panou prins de gard 
îi avertiza pe eventualii curioşi că intrarea este interzisă, 
citând o decizie a primăriei newyorkeze prin care lucrările 
de renovare se sistau. 

— Ce este locul acesta? întrebă Blackwood. 

— Poate că au rămas fără bani, răspunse Odessa, privind 
faţada placată cu gresie. 

Deodată, faptul că în apropiere se afla Grand Central 
Station o făcu pe Odessa să-şi aducă aminte de ceva. 

— Staţi aşa, spuse ea. E unul dintre acele cămine 


e 270 œ» 


studenţeşti pe care intenționau să-l transforme într-un hotel 
mare, însă au fost nevoiţi să oprească proiectul. S-a dat la 
ştiri în urmă cu vreo lună - s-a descoperit ceva important, 
apoi a urmat un scandal. Săpaseră în subsolul căminului 
vreo nouă metri când au găsit nişte rămăşiţe vechi de mai 
multe secole. Era un cimitir pentru sclavi. 

Hugo Blackwood se răsuci către Odessa cu o privire 
uimită. 

— Sclavi? 

— Au fost nevoiţi să oprească lucrările. Acum sunt 
deschise o mulţime de procese. incearcă să decidă dacă ar 
trebui să mute osemintele într-un alt loc şi să pună un fel 
de placă memorială, ori dacă restaurarea clădirii ar trebui 
sistată definitiv. 

Blackwood continua să o fixeze cu privirea. Informaţia pe 
care tocmai i-o furnizase avea pentru el o însemnătate 
aparte. 

— Ce e? făcu ea. 

Blackwood îşi regăsi calmul... dacă şi-l pierduse vreo 
clipă. 

— Magie neagră, rosti el printre dinţi. 

Işi scoase trusa de scule din haină, desfăcând-o cu o 
grabă neobişnuită. 

— Domnule Lusk? 

Odessa se întoarse spre domnul Lusk, care rămăsese la 
volanul Phantomului al cărui motor continua să toarcă. 
Bărbatul formă un număr pe telefonul mobil, spunând: 

— O să-i transmit coordonatele. 

— Cui? întrebă Odessa, nedumerită. Cui îi transmiteţi 
coordonatele - sau către ce? i se adresă ea lui Blackwood, 
dar când se întoarse, constată că se făcuse nevăzut. 


e 271 œ» 


Odessa auzi cum gardul de siguranţă se zgâlţâie, dându- 
şi seama că Blackwood tocmai îl escaladase, sărind în 
partea cealaltă. Supărată că fusese lăsată în urmă, găsi un 
stâlp de susţinere şi începu să se caţăre pe el. Două rânduri 
de sârmă ghimpată înclinate protejau locul de intruşi. 
Inainte de a le escalada, se asigură că telefonul mobil îi stă 
bine în buzunar. Reuşi să ajungă în partea cealaltă 
sfâşiindu-şi doar un pic mâneca hainei, fără să se rănească. 

După ce ateriză, traversă grăbită o curte interioară plină 

cu asfalt sfărâmat, strecurându-se apoi pe sub prelata din 
plastic care se înfoia în bătaia vântului domol. Pe uşa 
clădirii era un alt anunţ cu intrarea interzisă, însă uneia 
dintre ferestrele din dreapta îi lipsea un geam înalt, aşa că 
Odessa se strecură în clădire pe acolo. 
__Nu îl văzu pe Blackwood, însă se hotărî să nu-l strige. 
Incepu să coboare o scară lată din piatră care se bifurca. 
Când ajunse jos, îşi scoase telefonul din buzunar şi porni 
lanterna, căutând alte scări. Clădirile moderne din 
Manhattan fuseseră ridicate peste diverse construcţii din 
secolele anterioare. Odessa ştia că pe această insulă regula 
era următoarea: dacă săpai trei metri, ajungeai pe la 
începutul secolului XX şi te puteai aştepta să găseşti ciment 
turnat; dacă mai săpai vreun metru şi jumătate, ajungeai în 
anii 1800 şi puteai găsi ziduri din cărămizi şi mortar, 
precum şi piese din ceramică sau obiecte de uz casnic; la 
şase-opt metri adâncime ajungeai undeva în secolul al 
XVIII-lea. 

La capătul treptelor, nici urmă de Blackwood. Cu ajutorul 
lanternei, Odessa descoperi o gaură în platforma temporară 
din lemn: era capătul unei scări. Cobori grăbită şi îndreptă 
raza de lumină în toate direcţiile. 

— Inchide chestia aia. 

Era glasul lui Blackwood, care se afla chiar sub ea. 
Odessa mai merse puţin, ajungând într-un fel de coridor 
pavat cu bolovani. 


e 272 œ 


Blackwood îşi ţinea o mână în dreptul ochilor. 

— Eu trebuie să mă furişez, îmi sabotaţi vederea 
nocturnă. 

Odessa închise lanterna telefonului, pe care îl puse la loc 
în buzunar. Acum nu mai vedea absolut nimic. Se bază pe 
Blackwood, urmându-l îndeaproape şi aşteptând ca ochii să 
i se obişnuiască cu bezna. Blackwood părea să se lase 
călăuzit de un fel de urmă. 

— Asta are vreo legătură cu furturile din morminte? 
întrebă Odessa cu glas scăzut. 

— Mormintele sclavilor reprezintă un teritoriu sacru, 
spuse Blackwood, aşa cum sunt toate locurile în care s-a 
pătimit crunt. Spiritele inocente sunt  depozitarele 
suferințelor rămase vreme de secole într-un fel de 
purgatoriu. Dacă ar fi exploatate şi eliberate în oraş, s-ar 
putea transforma într-o puternică forţă malefică. 

După câteva utilaje de excavat, Blackwood descoperi o 
coloană din piatră. Ochii Odessei se adaptaseră suficient ca 
să poată distinge un tipar geometric cioplit pe ea. Nu era 
un indicator de direcţie, ci un sigiliu. 

Blackwood se opri, privind înainte. Bâigui ca pentru sine 
câteva cuvinte în latină, iar Odessa îşi dădu seama că era 
un alt descântec menit să alunge duhurile rele. Când îl 
încheie, britanicul se întoarse către ea. 

— Ar fi bine să plecaţi. 

— Poftim? se miră ea. 

— N-ar trebui să mergeţi mai departe. 

— Adică m-aţi lăsat să vin până aici ca să-mi spuneţi că 
trebuie să plec? 

— Nu puteţi face nimic în locul acesta. Singurul lucru 
posibil, în ce vă priveşte, este să fiţi folosită împotriva mea. 

— Împotriva...?! exclamă Odessa privindu-l pe Blackwood 
cum scrutează întunericul. Veţi avea nevoie de ajutor... cu 
Solomon. 

În clipa aceea Odessa îşi dădu seama care era temerea 
lui Blackwood. 

— Mă trimiteţi afară pentru că vă gândiţi la ce a păţit el? 

Blackwood nu-i răspunse. 


e 273 œ» 


— Uite ce e, e adevărat că habar n-am ce aş putea face 
aici. Tot ce ştiu este că nu-i putem permite acestui Suflet 
gol să vă atace. Dacă va sări în trupul unei fiinţe 
nemuritoare... sau cel puţin al unei persoane care nu poate 
fi mutilată, ucisă, distrusă... ar putea face ravagii la 
nesfârşit. Şi asta după ce le va fi eliberat în lumea largă şi 
pe celelalte trei Suflete goale. Aţi fi gazda ideală pentru una 
dintre aceste fiinţe. 

— lată motivul pentru care nu pot permite să se 
întâmple, răspunse Blackwood. 

— Dar ştiţi că este o cursă. 

— Da. 

— Şi atunci de ce intraţi în ea? se miră Odessa. Ca să nu 
mai zic că iniţial aţi făcut-o de unul singur. _ 

— Mai există o prezenţă aici, spuse Blackwood. Incă o 
entitate malefică. Una cu care trebuie să mă confrunt. Un 
adversar cu care m-am mai întâlnit de nenumărate ori. 

Odessa îl privi uimită. 

— Două entităţi? Cine? 

Blackwood îşi îndreptă haina. 

— Soţia mea, răspunse el şi începu să înainteze prin 
coridorul subteran cufundat în beznă. 

Odessa rămase pe loc, surprinsă de răspunsul lui şi 
neştiind ce să facă mai departe. Blackwood avea dreptate: 
în situaţia dată, ea nu avea prea multe de oferit. Nu se 
putea măsura cu o fiinţă nepământeană, însă ideea lui de a 
se aventura acolo de unul singur i se părea cu totul 
nesăbuită. 

Deodată auzi o voce cunoscută strigând-o: 

— Odessa. j; 


Hugo Blackwood înaintă de-a lungul coridorului scund, 
simțind cum acesta coteşte către o încăpere care părea să 
fie anticamera uneia mai spaţioase şi mai aerisite. Auzi o 
incantaţie în spaniola Caraibilor, glasul femeii fiind 
amplificat de vastitatea vechii incinte, preschimbându-se 
într-un fel de zumzet hipnotizant. O strălucire slabă, 
violacee, se distingea prin firele de praf şi funingine care 


e 274 œ» 


pluteau prin aer. 

Blackwood auzi apoi un mârâit ascuţit şi clămpănitul unor 
fălci. Zgomotul făcut de labele unor animale strecurându-se 
grăbite prin apropiere. Nu-şi putea da seama din ce direcţie 
veneau. Îşi imagina nişte bestii uriaşe, deoarece toate acele 
sunete amplificate sugerau prezenţa unui monstru mai 
mare decât încăperea însăşi - o imposibilitate. 

Animalele încetiniră şi îşi făcură apariţia de după un colţ: 
doi pitbulli ale căror feţe schimonosite le trădau ferocitatea; 
fiinţe posedate, malefice. Blackwood îşi aminti de locuinţa 
proprietarei magazinului botanic, unde jefuitorul de 
morminte le spusese că ambii lor pitbulli fugiseră. 

lată unde anume fugiseră. Blackwood ştia că proprietara 
lor e prin preajmă. 

Cei doi câini se apropiară, două trupuri musculoase, cu 
piepturi vânjoase. De pe colții rânjiţi li se prelingeau bale 
cleioase. 

Blackwood întinse o palmă în faţă, rostind în şoaptă un 
descântec de respingere. Se uită apoi drept în ochii câinilor 
şi, pe măsură ce el îşi rotea palma, de parcă ar fi ajustat 
poziţia unui disc mare, privirile bestiilor se îmblânzeau, 
buzele acoperindu-le la loc gingiile negre, iar blana zbârlită 
redevenindu-le netedă. 

În timp ce câinii încremeniseră, vrăjiţi de descântec, 
Blackwood extrase un flacon din trusa din piele, vărsând o 
picătură de lichid pe buricul degetului mijlociu de la mâna 
dreaptă. Se apropie de animale cu mâna întinsă, apoi unse 
cu grijă botul fiecărui câine, de la scobitura de deasupra 
nărilor şi până la buza superioară. 

După două-trei respiraţii, animalele se lăsară pe labele 
din spate, apoi într-o rână, cufundându-se într-un somn 
adânc. 

Blackwood păşi printre cei doi câini adormiţi, trecând de 
colţul de unde îşi făcuseră apariţia şi intrând în încăperea 
dinspre care se auzea, tot mai sonoră, acea incantaţie. 
Acolo era o femeie în alb, purtând pe cap un şal alb. Locul 
părea să fie o criptă săpată deasupra unui sol calcaros din 
care se înălța continuu o ceaţă violacee, eterică. Vaporii 


e 275 + 


luau formele celor morţi demult, îngropaţi în locul acela, 
unii la o adâncime de numai un metru: patruzeci şi ceva de 
bărbaţi, femei şi copii. Siluetele se unduiau, fuioare de abur 
purpuriu înălțându-se din părul şi umerii lor asemenea 
căldurii dintr-o bucată de carne gătită, risipindu-se apoi în 
aer. 

Geamătul speriat al Juanitei, cea care le invocase, le făcu 
pe toate aceste spirite violacee să se răsucească spre 
Blackwood, continuând să plutească deasupra criptei. 


Odessa încercă să vadă de unde venise glasul acela, 
temându-se ca nu cumva să fie Solomon. 

— Odessa? Scumpo, eu sunt. 

Odessa văzu cum tatăl ei îşi face apariţia din întuneric, 
afişând un zâmbet plin de recunoştinţă. Purta una dintre 
vechile lui veste tricotate, peste o cămaşă Land's End. 

— Tată? rosti ea uimită. 

Prezenţa lui într-o catacombă din centrul New Yorkului i 
se părea în clipa aceea cât se poate de firească. Ba chiar 
avu darul să o liniştească. 

— De unde ai apărut? 

Bărbatul se opri la câţiva paşi de ea, zâmbindu-i evaziv. 

— De ce ai încetat să mă mai vizitezi, scumpo? întrebă el. 

Odessa era copleşită de regrete, dar se bucura că avea 
ocazia să-i explice şi să se împace. _ 

— Am simţit că n-o mai pot face, tată, spuse ea. ţi 
trădaseşi clienţii, familia. Mă trădaseşi pe mine, adăugă, 
sufocată de emoție. 

Apoi îşi reveni şi vorbi mai departe: 

— Pe mine ţi-ai găsit să mă întrebi? Ţi-am luat partea. 
Am stat lângă tine, în banca apărării, la proces. Am 
garantat pentru tine în faţa tuturor din oraş. Ne-ai făcut de 
râs pe toţi, dar în special pe mine. Mi-ai frânt inima. 

— Ştiu, spuse tatăl ei, dând din cap şi făcând precaut 
încă un pas către ea. Ştiu ce am făcut. Insă tu... nu ştii cât 
de singur mă simţeam în închisoare. 

— Imi pare rău, tată, spuse ea. Te iubesc, dar... 

— Poţi să mă ierţi, Odessa? întrebă el, făcând încă un pas 


e 276 


către fiica lui şi întinzându-şi braţele. Te rog? 


Blackwood îşi desfăcu trusa din piele, alegând fără să se 
uite un flacon, cu ochii pe formele ceţoase. Acestea 
începuseră să se apropie fără să-şi mişte picioarele, pluteau 
asemenea unor fuioare de fum împinse de un vânt uşor. 
Cea care le pusese în mişcare fusese Juanita; se aştepta ca 
Blackwood să se opună asaltului, să-l respingă - pentru ca 
lupta să-l epuizeze. 

Blackwood însă nu pregătise niciun descântec de 
alungare a spiritelor rele. Deschise capacul flaconului din 
sticlă verde şi îşi turnă în fiecare palmă, cu dărnicie, nişte 
tinctură de petale albe de trandafir, după care aşeză 
flaconul la locul lui şi puse trusa înapoi în buzunarul hainei. 

Frecându-şi degetele şi rostind descântecul în limba 
enohiană originală, Blackwood îşi întinse mâinile şi îşi 
desfăcu palmele în direcţia spiritelor sclavilor. Un abur fin, 
auriu, începu să se reverse din palmele lui, formând un 
nimb de lumină de culoarea mierii în jurul trupului său. 
Spiritele sclavilor se mişcau mai repede acum şi îşi lăsaseră 
capetele în jos, pregătindu-se de atac. 

Trupul lui Blackwood se pietrifica în timp ce le absorbea 
durerea comună, teama, amărăciunea, neliniştea. Le 
asimila energia, atrăgând agonia lor în propria inimă. 

Simţea cum Juanita, cea care le invocase, acum le 
manipula, umplându-le cu întunecime, împingându-le să 
devină malefice. 

Blackwood nu putea să le vindece spiritele. Nu putea 
decât să comunice cu ele, vorbind direct cu sufletele lor. 

În timpul vieţii aţi fost exploataţi. Trebuie să împiedicaţi 
răul să vă exploateze încă o dată. 


Odessa îşi simţea ochii plini de lacrimi. Voia să-şi ierte 
tatăl. Dintotdeauna voise. 

Doar că nu putea s-o facă. Unele fapte, în special cele 
care te afectează personal, emoţional, nu pot fi iertate. 

— Tată, spuse ea. Eu... nu pot... 

Expresia de pe chipul lui deveni, din imploratoare, 


e 277 œ» 


dezamăgită... apoi furioasă. 

In clipa următoare, în faţa ei nu mai era tatăl, ci Earl 
Solomon. Acesta îi trase un dos de palmă atât de rapid şi 
de violent, încât Odessa făcu doi paşi împleticiţi în spate şi 
căzu. 

Năucă, înălţă ochii, simțind cum o doare falca şi îi ţiuie 
urechile. Îl căută cu privirea pe tatăl ei până îşi dădu seama 
ce se întâmplase de fapt - de parcă tocmai i s-ar fi luat un 
văl de pe ochi. 

Earl Solomon, în halatul de spital şi ciorapii groşi, se 
repezi la ea, cu faţa contorsionată de un rânjet sinistru şi o 
vigoare nefirească pentru un om atât de bolnav. Agentul 
făcu un salt, încercând să aterizeze pe gâtul Odessei, ca să 
i-l zdrobească. 

Odessa se rostogoli în ultima clipă, iar Solomon se 
prăbuşi peste ea, începând să o lovească cu pumnii în 
rinichi şi în coaste. La început se apără cu mâinile, însă 
Solomon părea neobosit. Odessa îşi dădu seama că, dacă l- 
ar fi lăsat, ar fi omorât-o în bătaie. 

Reuşi să se  smucească,  descotorosindu-se şi 
îndepărtându-se de el. Cum acela părea Earl Solomon, un 
bărbat pe care îl respecta şi îl simpatiza, Odessa reuşi să 
rostească implorator doar un „Nu!”. 

Numai că în faţa ei nu era Earl Solomon. 

Sufletul gol sări în picioare şi se repezi la ea ca un animal 
de pradă, agitându-şi cu sălbăticie braţele deasupra 
capului. Odessa rămase uşor ghemuită, folosindu-şi 
greutatea pentru a se feri din calea lui. Cu un zgomot sec, 
Sufletul gol căzu lat. 

Odessa se trezi că plânge de furie şi disperare. 

— Nu, repetă ea, implorând entitatea să se oprească, în 
clipa în care o văzu cum se ridică, pregătită de un nou atac. 
Nu mă obliga să fac asta! spuse ea, însă Sufletul gol o 
ignoră. 

Cum de data aceasta Odessa nu avusese timp să facă un 
pas lateral, trupurile lor se izbiră şi amândoi căzură la 
pământ. 

— Opreşte-te! zbieră ea. 


e 278 + 


Sufletul gol nu avea de gând s-o asculte, Odessa îşi 
dădea seama de asta. Era, în acelaşi timp, un câine turbat, 
un psihopat şi un Terminator. În clipa aceea, Odessa văzu 
grămada de unelte şi scânduri din spatele atacatorului. 

Agitându-şi membrele prin aer, Sufletul gol se năpusti 
asupra ei şi o prinse cu degetele de faţă, afundându-şi 
adânc unghiile în obrazul şi în tâmpla Odessei, încercând s- 
o orbească. Ea îl lăsă s-o răsucească, apoi îl lovi cu 
genunchiul,  eliberându-se. Imediat făcu doi-trei paşi 
nesiguri în spate, aterizând pe grămada de scânduri. 

Incepu să bâjbâie în căutarea unei unelte care i-ar fi 
putut folosi ca armă, incapabilă să-şi desprindă privirea de 
silueta Sufletului gol. In cele din urmă reuşi să apuce coada 
unui ciocan. Se ridică în genunchi chiar când Sufletul gol se 
apropia din nou, reuşind să-i smulgă ciocanul. Odessa se 
lăsă pe spate, în încercarea de a ajunge la cutia cu scule, în 
vreme ce Sufletul gol se străduia să ajungă la ea. În cele 
din urmă, ea simţi între degete forma familiară, ovală, a 
unui mâner din lemn. 

Sufletul gol o rostogoli, arătându-şi dinţii şi încercând s-o 
muşte de obraz. Îşi mişca fălcile ca un câine turbat, în timp 
ce Odessa îl ţinea la distanţă cu antebraţul stâng pe care 
reuşise să-l bage sub bărbia bestiei, însă fără prea mare 
succes, căci aceasta se apropia tot mai mult de faţa ei. 

Odessa reuşi să spună „Doamne, iartă-mă! Solomon, 
iartă-mă...”. 

În clipa următoare înfipse cu mâna dreaptă partea 
metalică a uneltei în ceafa Sufletului gol, trăgând în jos de 
mâner. Cu toată puterea de care era în stare, străpunse 
muşchiul părţii de sus a gâtului, ajungând la creierul 
atacatorului. 

Ochii Sufletului gol se măriră, limba îi ieşi umflată din 
gură, atârnând la numai câţiva centimetri de faţa ei. Cu un 
țipăt, Odessa se încordă şi reuşi să se descotorosească de 
atacator, apoi se târî departe de trupul acela cuprins de 
convulsii. 

Odessa îi urmări agonia cu milă şi uşurare. O dureau faţa, 
şoldul şi rinichii. Se trânti o vreme pe pardoseala din piatră, 


e 279 œ» 


gâfâind şi încercând să-şi recapete răsuflarea. 

Reuşi să se ridice în capul oaselor, apoi în picioare, în 
întunericul acela straniu, Odessa zări silueta nemişcată a 
entității. 

Privind-o, un fel de vălurire se ridică din aceasta, ca un 
joc al umbrelor. Un iz de fludor topit îi invadă nările înainte 
ca Odessa să-şi aducă aminte de Sufletele goale. Işi puse 
ambele braţe scut în dreptul feţei, făcând câţiva paşi 
înapoi, însă imediat simţi un spasm; trupul i se încordă, 
spinarea i se arcui, iar capul i se lăsă pe spate. O durere 
înfiorătoare îi străbătu corpul, apoi muşchii încetară să-i 
mai tremure, în timp ce membrele şi mintea i se relaxară. 


Trupul şi sufletul lui Blackwood erau răvăşite de agonia 
spiritelor reînviate ale sclavilor. Faptul că nu li se opusese, 
îmbrăţişându-le suferința, anihilase intenţia ostilă a 
vrăjitoarei. _ 

Juanita, preoteasa mayombero, se înfurie. In timp ce se 
lupta ca să recapete controlul asupra fantomelor, fiinţa 
întunecată care o poseda îşi făcu apariţia, din trupul ei 
ivindu-se silueta Orleannei Blackwood - păr negru, veşmânt 
alb -, o proiecţie spectrală. Hugo Blackwood rămase faţă-n 
faţă cu iubirea lui demult pierdută, ochii ei întunecaţi, 
fioroşi, sfredelindu-l. Lupta pentru atragerea spiritelor 
trezite ale sclavilor. 

Blackwood le permisese să-l învăluie, iar acum îşi simţea 
propriul spirit mai puternic, dar trupul i se vlăguise. 

— întoarce-te, imploră el. Întoarce-te. 

Când prezenţele acelea ceţoase, violacee, începură să se 
mişte din nou prin încăpere, Blackwood simţi cum trupul îi e 
cuprins de un tremurat. 

Imaginea fantomatică a soţiei lui scoase un țipăt 
înfiorător. 

— Lasă-i să doarmă! îi ordonă Blackwood. Lasă-i în pace. 

Doar că ea nu avea de gând s-o facă. Se luptă cu spiritele 
morţilor într-o ultimă încercare de a-şi manifesta natura 
răzbunătoare, dorindu-şi energia puternică a suferinţei lor 
imemoriale numai pentru ea. 


e 280 œ» 


Ceaţa aceea violacee pluti către ea, potopind-o, 
colorându-i cămaşa de noapte într-o nuanţă purpurie care 
se întunecă, devenind în cele din urmă neagră. Ceaţa se 
îngroşă, sufocantă, trăgând-o pe fantomatica femeie în 
pământul acela vechi. 

Genunchii lui Blackwood cedară şi el se prăbuşi într-o 
rână, privind vlăguit cum ultimul fuior de ceaţă uleioasă se 
retrage în pământ. 

Blackwood îşi regăsi echilibrul, reuşind să se ridice din 
nou în picioare. Trupul lui era ca un stup din care tocmai 
zburaseră o mie de albine furioase, însă grota aceea 
subterană redevenise liniştită. 

— Dragul meu. 

Glasul care tocmai rostise aceste cuvinte îl făcu pe 
Blackwood să încremenească. De-a lungul ultimilor 450 de 
ani, puţine lucruri îl făcuseră să simtă că i se zbârleşte 
părul de pe ceafă - însă vocea ei îi provocă instantaneu 
această reacție.  Tremurând, Blackwood se  răsuci, 
îndreptându-se către cealaltă parte a catacombei, opusă 
cimitirului subteran. 

Din întuneric îşi făcu apariţia Orleanna Blackwood. De 
data aceasta nu sub forma unui demon sau a unui spirit 
malefic, ci aşa cum fusese ea de-a lungul căsniciei. 

Ochii îi erau vii şi o cămaşă de noapte din borangic i se 
unduia în jurul corpului. 

— Orleanna, şopti Hugo Blackwood. 

— M-ai salvat, spuse ea. 

Zâmbetul îi era plin de beatitudine, braţele deschise, 
aşteptând ca el să i se repeadă la piept. 

— În sfârşit, iubirea mea, putem fi din nou împreună. 

— lubirea mea cea mare, spuse Blackwood, aproape 
suspinând. 

— la-mă, îmbrăţişează-mă, să fim una din nou. 

— Da, draga mea, răspunse Blackwood. Da, dar lasă- 
mă... permite-mi să mă uit la tine. 

Soţia lui cea tânără şi sănătoasă. Era pur şi simplu 
răpitoare. 

— Oferă-mi acest moment, iubita mea. 


e 281 œ» 


Orleanna încercă să-i împlinească dorinţa. Îşi lăsă uşor 
umerii în jos, zâmbitoare - o întruchipare a frumuseţii, a 
sănătăţii şi a fericirii. 

— Ah, Hugo, spuse ea, incapabilă să se abţină. Trebuie să 
fim împreună. la-mă. Nu mai pot aştepta. 

Orleanna se repezi la el cu braţele deschise. Blackwood 
le deschise pe ale sale, pregătit să-şi primească marea 
iubire, însă chiar în ultimul moment o apucă de gâtul ei 
delicat. 

O strânse cu putere, presându-i muşchii gâtului şi 
sufocând-o. Chipul Orleannei se schimonosi de durere, cu o 
uriaşă nedumerire. 

Disperarea lui se preschimbă brusc în tristeţe. 

Apoi iluzia se risipi, chipul Orleannei devenind cel al 
agentului FBI Odessa Hardwicke. 

O clipă, Blackwood fu şocat, consternat, se aştepta să-şi 
facă apariţia Earl Solomon. 

În acea clipă de neatenţie, Sufletul gol se smulse din 
strânsoarea lui Blackwood, îl apucă de mână şi îl răsuci, 
izbindu-l de peretele de piatră. 

Blackwood simţi cum îl ia cu ameţeală. Odessa se repezi 
la el, cu ochi sălbatici. Un demon. Un Suflet gol. 

Se apropie cu o viteză neaşteptată, înşfăcându-l şi 
aruncându-l cât colo, cu forţa unei harpii. Blackwood se 
rostogoli, izbindu-se de bordura de piatră care împrejmuia 
mormintele. Sufletul gol se repezi din nou la el, cu gura 
deschisă şi agitându-şi braţele prin aer. Din poziţia în care 
se afla, Blackwood îl lovi tare cu un picior, apoi, cu celălalt 
picior îl împinse mai încolo. 

Se ridică energic, scoase din buzunarul hainei trusa din 
piele, o desfăcu şi alese unul dintre instrumente, un pumnal 
de oţel cu lama îngustă. Avea de gând să-l extragă pe acel 
Suflet gol din Odessa şi să-l ţină pe loc cu un descântec, 
până i-ar fi sărit cineva în ajutor. Sufletul gol îl lovi lateral, 
amândoi prăvălindu-se la pământ, iar trusa îi căzu lui 
Blackwood din mână. Britanicul ajunse cu faţa în jos, dar se 
rostogoli la timp ca să-l prindă pe Sufletul gol, care se 
aruncase peste el. 


e 282 œ» 


Cu o mână îl apucă de gât, în cealaltă ţinea pumnalul. 

Sufletul gol îi lovea cu sălbăticie faţa şi pieptul, izbiturile 
devenind tot mai slabe, pe măsură ce Blackwood îl 
strângea mai tare de gât. Entitatea privi cum lama de oţel 
se înalţă în aer, Blackwood ţinând pumnalul îndreptat către 
ceafa ei. 

— Îmi pare rău, agent Hardwicke. 

Spunând asta, Blackwood atinse cu lama pumnalului 
baza craniului ei, pregătit să-l înfigă. Doar că ezită. Apoi i se 
năzări ceva: chipul Odessei tocmai se preschimbase din 
nou într-al Orleannei. Această viziune, îşi dădu el seama, nu 
era opera Sufletului gol, ci avea o anumită însemnătate 
pentru Blackwood. 

Dar şi de data aceasta ezitarea îl costă. Sufletul gol îl izbi 
cu capul de piatră, eliberându-se din strânsoare, apoi îl izbi 
din nou, ameţindu-l. Brusc, îi apucă lui Blackwood mâna în 
care ţinea pumnalul, răsucindu-l către sine şi, cu un rânjet 
dement, îndreptă lama către propriul gâtlej. 

Blackwood îl prinse de încheietură, însă forţa Sufletului 
gol era considerabilă, în vreme ce britanicul se simţea 
slăbit după tot acest duel. Când lama se apropia de gâtul 
Odessei Hardwicke, Blackwood simţi cum mâna îi tremură 
tot mai tare. 

Îşi dădea seama că n-o va putea ajuta. 

In criptă se stârni un curent dinspre catacombă, o pală 
de aer care părea produsă de fâlfâitul unor aripi uriaşe. 
Două mâini vânjoase îl înşfăcară pe Sufletul gol, trăgându-l 
de pe Blackwood şi smulgându-i pumnalul. 

Joachim, artistul tatuator şi temnicerul Sufletelor goale, 
privi cum entitatea se chirceşte, încă având privirea aceea 
dementă, gata de atac. 

Deodată, Joachim îşi umflă pieptul. Cămaşa i se rupse la 
spate şi din spinare i se ivi o pereche de aripi lungi, aidoma 
celor mai frumoase aripi de fluture. Sufletul gol încremeni, 
renunțând la atac. Joachim făcu un salt către el, apucându-l 
de gâtlej şi retrăgându-şi aripile. 

Intr-o clipită, reuşi să-l răsucească pe Sufletul gol, 
punându-i o mână sub bărbie, iar pe cealaltă în creştet, 


e 283 + 


încercând să-i rupă gâtul. 

— Nu! strigă Blackwood. 

Joachim ridică privirea, surprins. Blackwood îşi culese 
trusa din piele de jos şi se apropie de Sufletul gol, care 
continua să se zvârcolească. Britanicul privi dincolo de 
căutătura lui feroce, încercând să distingă ochii Odessei 
Hardwicke. 

Joachim tinu entitatea strâns, luându-şi mâna de pe 
creştetul ei. Blackwood intonă incantaţia, cu ambele palme 
pe tâmplele Sufletului gol. Mâinile începuseră să-i tremure, 
în timp ce Sufletul gol continua să se zbată în strânsoarea 
lui Joachim. 

Trupul îi era cuprins de spasme. Când îşi retrase mâinile, 
imaginea capului Sufletului gol îşi făcu apariţia între ei, de 
parcă Blackwood ar fi tras-o afară. Gura mare a entității 
scoase un urlet care putea însemna durere, împotrivire, 
însă Blackwood nu-şi permitea să-i dea drumul. Simţi că nu 
mai poate ţine prea mult capul acelei fiinţe oribile, până 
când... Sufletul gol ieşi din trupul Odessei Hardwicke. 
Blackwood făcu doi paşi clătinaţi în spate, ţinând spiritul 
acela oribil, care continua să urle. _ 

Joachim îi dădu drumul Odessei, lăsându-i trupul jos. Il 
apucă pe Sufletul gol din mâinile lui Blackwood, prinzând de 
gât scârboşenia aceea care continua să scâncească. 

Blackwood se apropie de Odessa, îngenunche în faţa ei şi 
îi dădu părul la o parte de pe faţă. Pielea ei era rece ca a 
unui cadavru, însă pleoapele îi tremurau, iar buzele i se 
mişcau. 

Işi revenea. Blackwood o ajută să se ridice în capul 
oaselor. Odessa îl privi năucă, mirată că britanicul se 
bucura atât de mult s-o vadă. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea cu limba amorţită şi un 
gust ciudat, de cenuşă, în gură. 

— Păi... aţi leşinat, răspunse Blackwood. 

Odessa îl observă apoi pe Joachim, artistul tatuator, cu 
cămaşa sfâşiată şi ţinând cu mâinile un Suflet gol zbârcit, 
bătrân, faţa-gură a acestuia scoțând încontinuu nişte 
gemete sinistre. 


e 284 œ» 


Apoi îşi aminti: Earl Solomon. Întinse o mână spre 
Blackwood, apucându-l de umăr: 

— Solomon. 

Blackwood o ajută să străbată catacomba şi ajunseră în 
încăperea mai mică. Acolo zăcea Solomon, cu mânerul oval 
din lemn al uneltei ieşindu-i din ceafă. 

Odessa îşi acoperi gura cu mâna, îngrozită de ce făcuse. 
Blackwood se lăsă într-un genunchi lângă Solomon, 
privindu-i trupul ghemuit. 

— Vită-te o clipă în altă parte, îi spuse Odessei, care îl 
ascultă. 

Britanicul scoase unealta, aruncând-o, apoi îndreptă 
corpul lui Solomon, aranjându-i halatul şi întinzându-i 
mâinile pe lângă corp, cum făcuse cândva şi cu Vernon 
Jamus, într-un alt cimitir pentru sclavi. 

Între timp, Odessa se întorsese din nou către ei, cu 
lacrimile şiroindu-i pe obraji. 

Blackwood îşi deschise trusa. 

— Am de gând să-i eliberez sufletul, spuse el şi începu să 
oficieze un fel de ritual funerar menit să-l curețe şi să-l 
pregătească pe Solomon pentru cele veşnice. 

Odessa nu se arătă interesată de ritual; se lăsă în voia 
lacrimilor. Într-un târziu, Blackwood se ridică în picioare, 
epuizat. 

Ea îl susţinu, ajutându-l să-şi regăsească echilibrul. 
Blackwood îi mulţumi cu un gest, punându-şi apoi 
ustensilele înapoi în trusă. 

Odessei nu-i venea să creadă că se ajunsese la aşa ceva. 
Jelind, îşi aminti scena în care Sufletul-gol-sub-forma-lui- 
Solomon se zvârcolise scurt şi murise. 

Emanaţia aceea. Ceva ieşise din el, plutise prin aer ca 
atunci când murise Walt Leppo. 

— Staţi aşa, spuse ea, uitându-se în jur. Cum am ajuns 
aici, în criptă? 

Blackwood nu-i răspunse, însă Odessa simţea că ceva nu 
era în regulă. 

Joachim apăru ţinându-l ferm pe Sufletul gol. Se opri 
lângă ei, aruncând o privire către trupul lui Earl Solomon. 


e 285 œ» 


— Trebuie să-l duc în Providence înainte să se mai 
întâmple ceva. Acolo poate să se întâlnească cu ceilalţi trei. 
Ai reuşit, Hugo. 

Blackwood dădu mâhnit din cap. 

— Ai ajuns la ţanc. 

— Păi, e ceva drum din Providence. Şi dumneata te-ai 
descurcat de minune, agent Hardwicke. 

— A, dar eu nu... încercă Odessa să răspundă, însă nu 
reuşi să-şi termine propoziţia. 

Inainte ca Joachim să dispară în beznă cu Sufletul gol, 
Odessei i se năzări că pe spatele lat al artistului tatuator 
trona o pereche de aripi de înger, superb colorate. 

Apoi încercă să-şi aducă aminte cum ajunsese în criptă. 
Se uita la cimitirul vechi de secole, când Blackwood se 
apropie de ea. 

— La începutul secolului al XVIII-lea, această insulă-port 
găzduia una dintre cele mai mari comunităţi de proprietari 
de sclavi din colonii. Sclavii din Africa şi din Caraibe 
reprezentau un sfert din forţa de lucru a New Yorkului, 
spuse el. 

— Incredibil, spuse Odessa. 

— Dacă greşelile trecutului nu sunt analizate şi discutate 
cu onestitate, spirite întunecate vor năvăli prin rana rămasă 
nevindecată. E valabil atât pentru oraşele mari sau mici, 
cât şi pentru oameni. 

Odessa îşi aminti imaginea tatălui ei, însă şi altceva îi 
reveni în memorie. 

— Cât eram leşinată, spuse ea străduindu-se să-şi aducă 
aminte cât mai bine, am avut un vis. Cu o femeie. 

Brusc interesat, Blackwood se întoarse către ea. 

— Povestiţi-mi. 

Odessa se concentră. 

— Avea părul negru, ochii tot negri şi purta o cămaşă de 
noapte albă... 

— Da?! exclamă Blackwood entuziasmat. 

— Voia să mă ajute să mă trezesc. Cred că ea m-a trimis 
înapoi. Sună aiurea ce spun? 

Blackwood nu răspunse, părea să fi căzut pe gânduri. 


e 286 œ» 


— Mi-aţi pomenit de soţia dumneavoastră, spuse Odessa. 

Blackwood îşi reveni din reverie. 

Spiritul invadator mi s-a relevat sub înfăţişarea ei. Soţia 
mea este captivă în infern, aşteptându-mă să o salvez. 
Dacă aş reuşi să-mi duc sarcina până la capăt, salvând de 
îndeajuns de multe ori lumea aceasta de forţele întunecate, 
aş putea s-o eliberez de acolo. 

Atunci Odessa înţelese: în încercarea de a o salva, Hugo 
Blackwood ucisese proiecţii ale prea-iubitei soţii timp de 
patru secole şi jumătate. Aşa ajunsese o ființă 
impenetrabilă. 

Pe Odessa o durea tot corpul. Pe lângă tăieturile şi 
vânătăile căpătate, pe lângă durerea din maxilar, mai 
simţea ceva. Se întinse să-şi atingă ceafa şi simţi acolo 
ceva ciudat, chiar sub linia părului. 

O venă umflată care acum se retrăgea, însă în timp ceo 
pipăia, Odessa îşi aminti... 

Un sigiliu. Semnul Sufletelor goale. 

Se uită la Blackwood şi îşi dădu seama că el ştia că ea 
ştia. 

Făcu un salt în spate, cu mâinile în piept, îngreţoşată că 
fusese locuită de creatura aceea dezgustătoare. 

— Dumnezeule mare! exclamă ea. Chestia aia a fost în 
mine? 

Blackwood nu zise nici da, nici nu. 

— Şi ce am făcut, ce m-a pus să fac? întrebă ea, 
observând haina murdară, cu un nasture lipsă, a lui 
Blackwood. V-am atacat? 

— M-aţi atacat, recunoscu el. 

— Dar staţi aşa... N-aţi spus că singura cale de a elibera 
un corp de una dintre chestiile acelea este să ucizi gazda? 
Asta înseamnă că m-aţi salvat. 

Odessa nu mai ştia ce să creadă. 

— De ce aţi făcut-o? 

Blackwood îi aruncă o privire piezişă, de parcă nu ar fi 
ştiut ce să-i răspundă. 

— Chiar aşa, spuse el într-un târziu. De ce am făcut-o? 


e 287 œ» 


Ancheta FBI deschisă pe numele Odessei nu s-a finalizat 
vreodată. 

Biroul de Responsabilitate Profesională, echivalentul FBI 
al Anchetelor Interne din Poliţie, nu a reuşit să stabilească 
ce se întâmplase în noaptea aceea fatidică, dosarul lor 
bazându-se exclusiv pe mărturia fiicei lui Peters. 

In ceea ce-l priveşte pe Walter Leppo, au considerat că 
acesta căzuse la datorie, familia lui primind o pensie de 
urmaş completă. 

Deşi propria mărturie o absolvise pe Odessa de orice 
vină, în lipsa unei audieri disciplinare, în dosarul ei persista 
un semn de întrebare din pricina căruia nu putea fi 
reabilitată oficial. | s-a înapoiat arma, dar nu i s-a mai oferit 
un post obişnuit. A devenit agent cu însărcinări speciale. 

Toate acestea îi aminteau Odessei de neobişnuitul 
aranjament al lui Earl Solomon cu FBI, valabil de-a lungul 
întregii lui cariere. Ea nu prea agrea un astfel de 
aranjament şi se hotărâse să demisioneze. 

Linus o sfătuise să nu se pripească. 

— Mai aşteaptă vreo două zile şi hotărăşte-te după aceea 
ce e mai bine pentru tine, îi spusese el. 

Odessa îi era recunoscătoare că-i fusese alături în tot 
acest timp, însă îşi amintea vorbele bătrânei din magazinul 
botanic: 

El este un om bun, un om devotat. Sentimentele lui 
pentru tine sunt sincere. Eşti singura lui mare dragoste. 
Doar că el nu este al tău. $ 


Câteva zile mai târziu, când era acasă încercând să se 
hotărască ce va face mai departe cu viața ei, la uşa 
apartamentului său îşi făcu apariţia domnul Lusk. Odessa 
rămase surprinsă cât de mult o entuziasma această vizită. 

— Blackwood? spuse ea, bănuind despre ce putea fi 
vorba. Doreşte să mă vadă? 

— A, nu, domnişoară Hardwicke, răspunse domnul Lusk 


e 288 » 


în stilul său teatral. Am venit cu o problemă de natură 
legală. 

Odessa dădu din umeri. 

— Despre ce e vorba? 

— Despre averea lui Earl Solomon, spuse domnul Lusk 
întinzându-i Odessei un teanc de hârtii prinse cu o agrafă 
de birou mare. Aţi fost numită  executoarea lui 
testamentară. 

— Dar eu niciodată nu am... 

Odessa începu să răsfoiască paginile dosarului. 

— Nu am acceptat niciodată să fac asta. 

— Oricum e varianta cea mai convenabilă, dat fiind că 
sunteţi singura beneficiară. 

Şi domnul Lusk îi mai întinse un teanc de hârtii. Odessa 
era şocată. 

— Proprietatea lui? se miră ea, ajungând la ultima pagină 
a testamentului, semnată de Solomon cu o mână 
tremurătoare şi datată cu câteva zile în urmă. 

Bărbatul căruia ea îi curmase viaţa. 

— Nu mi se pare în regulă. 

— lar eu vă asigur că este. 

— Aşadar casa lui... Vreţi să spuneţi că acum sunt 
proprietara unei case? _ 

— De îndată ce testamentul va fi legalizat. Insă asta e 
mai mult o formalitate. Mult noroc, domnişoară Hardwicke! 
îi ură domnul Lusk, în timp ce se îndepărta pe holul 
blocului. 

— Staţi aşa! strigă ea. Ce mai e cu Hugo Blackwood? 

— Da? Ce să fie cu el? întrebă domnul Lusk nedumerit. 

— Ăăă... nimic, cred. Spuneţi-i că l-am salutat. 

— Cu siguranţă, aşa voi face dacă îl voi vedea, răspunse 
domnul Lusk care, după ce-i zâmbi curtenitor Odessei, se 
făcu nevăzut. pi 


În oraşul Camden, statul New Jersey, Odessa descuie uşa 
casei lui Earl Solomon. Rămase o vreme tăcută în prag, 
gândindu-se la Solomon, pe care abia dacă apucase să-l 
cunoască, dar pe care, paradoxal, simţea că îl cunoscuse 


e 289 œ» 


foarte bine. Dar erau încă atâtea lucruri pe care nu le 
înţelegea. 

După ce verifică rapid locuinţa, ieşi să scoată 
corespondenţa din cutia poştală: broşuri, reclame şi două 
facturi de plata cărora urma să se ocupe. Mai găsi un 
pachet pătrăţos, învelit în hârtie şi legat cu sfoară. 
Destinatarul era Earl Solomon, iar expeditorul, necunoscut. 

Odessa se grăbi înapoi în casă şi rupse hârtia. Pachetul 
conţinea patru benzi de magnetofon Mylar etichetate astfel: 
NEW JERSEY 2019 / SUFLETELE GOALE. 

Odessa deschise peretele-uşă din spatele debaralei 
înguste, intrând în camera secretă. Duse cele patru benzi la 
capătul rafturilor cu benzile deja catalogate şi le aşeză pe 
un raft gol. 

Reveni apoi la primul raft, luând de acolo prima 
înregistrare: 41001 / MISSISSIPPI 1962 / VERNON JAMUS. 

Puse banda în magnetofonul de pe masă şi îşi aşeză 
căştile vechi, confortabile, pe urechi, lăsându-se în scaunul 
mare, tapiţat cu piele, apoi roti mica manetă în poziţia 
PLAY. 

Urmară câteva secunde de pârâituri şi foşnete, apoi se 
auzi vocea inconfundabilă, cu accent britanic, a lui Hugo 
Blackwood. 


e 290 œ» 


EPILOG: Cutia 


Wall Street este un labirint. Canioane de sticlă şi oţel 
obturând soarele şi cerul. Noaptea pare să se lase mai 
devreme decât în oricare alt loc din Manhattan. 

Dar chiar şi aşa bărbatul acela sumbru, purtând un 
pardesiu cu poale lungi, părea să umble numai prin locuri 
întunecate. Se mişca lejer, umbrele pur şi simplu se adunau 
în jurul lui, îi ţineau urma, iar el le trăgea după sine în 
drumul către acea cutie poştală greu de observat. 

Cei câţiva oameni aflaţi la ora aceea pe stradă îl evitau 
nu de teamă, nu pentru că l-ar fi recunoscut, ci dintr-un 
instinct sădit în cea mai primitivă zonă a creierului lor. 
Poate că, subliminal, aceştia vor fi observat că bărbatul nu 
lăsa pe trotuar nicio umbră. 

Bărbatul sumbru se apropie de cutia poştală, întinzând o 
mână incredibil de albă către fanta acesteia şi introducând 
un plic mic. Destinatarul lui era Hugo Blackwood şi purta un 
sigiliu din ceară roşie reprezentând simbolul ochiului 
atotvăzător din care ţâşnesc raze. 

Acestei scrisori îi luase sute de ani să ajungă la 
destinaţie, ea prevestind SFARŞITUL. 


| VIRTUAL | 


v’ 
Vp 


PROJECT 


e 291 œ» 


GUILLERMO(' CHUCK 
DEL TORO OGAN 


O crimă oribilă care depășește orice 
imaginație. O tânără agentă FBI 
explorând un teritoriu periculos. 
Un erou care sfidează veacurile. 


Viața Odessei Hardwicke este zguduită când se 
vede obligată să-și ucidă partenerul, pe Walt 
Leppo, un agent FBI decorat, care devine brusc 
şi inexplicabil violent în timpul arestării unui 
criminal sângeros. Nu o neliniștește tragedia în 
sine, cât prezența fantomatică pe care crede că 
a văzut-o ridicându-se din trupul neînsuflețit 
al agentului. 


Punând la îndoială viitorul său în FBI și propria 
sănătate mintală, Hardwicke acceptă o misiune 
minoră - aceea de a strânge bunurile din biroul 
newyorkez al unui agent pensionat. Ce va 

găsi acolo o va pune pe urmele unui personaj 
misterios, Hugo Blackwood, un om cu o avere 
uriașă, care pretinde că trăiește de secole și 
care fie are mințile rătăcite, fie este singurul 
apărător al omenirii împotriva unei teribile 
forțe malefice. 


) 
© 
> 


9" 


ISBN 978-606-40-0992-0 


www.edituratreLro 


TREI 


e 293 œ»