Albert Camus — Ciuma

Albert Camus 


Albert Camus 


Ciuma 


„Lia fel de normal poţi să reprezinţi un sistem de 
întemniţare printr-un altul, după cum poţi, de altfel, să 
reprezinţi orice alt lucru care exista în mod real prin ceva 
care nu există.” 

Daniel Defoe 


| 

Ciudatele evenimente care fac subiectul acestei cronici s- 
au petrecut în 194..., la Oran. După părerea generală, ele 
nu-şi aveau locul aici, ieşind puţin din obişnuit. La prima 
vedere, Oranul este, într-adevăr, un oraş obişnuit şi nimic 
mai mult decât o prefectură franceză de pe coasta 
algeriană. 

Oraşul ca atare, trebuie să mărturisim, este urât. Cu aerul 
său paşnic, îţi trebuie un timp oarecare ca să sesizezi ce 
anume îl deosebeşte de atâtea alte oraşe comerciale de pe 
toate meridianele. Cum să-ţi poţi închipui, de pildă, un oraş 
fără porumbei, fără arbori şi grădini, unde nu auzi nici bătăi 
de aripi, nici foşnet de frunze, un loc neutru, ca să spunem 
tot? Schimbarea anotimpurilor nu se citeşte decât pe cer. 
Primăvara se anunţă numai prin calitatea aerului, sau prin 
coşurile de flori pe care mici vânzători le aduc de prin 
împrejurimi; e o primăvară care se vinde prin pieţe. În 
timpul verii soarele incendiază casele prea uscate şi 
acoperă zidurile cu o cenuşă întunecată; nu mai poţi trăi 
atunci decât în umbra obloanelor închise. Toamna este, 
dimpotrivă, un potop de noroi. Zilele frumoase vin numai 
iarna. 

O cale la îndemâna oricui de a face cunoştinţă cu un oraş 
este să încerci să afli cum se munceşte în el, cum se iubeşte 


şi cum se moare. În orăşelul nostru, să fie un efect al 
climatului, toate acestea se fac laolaltă, cu acelaşi aer 
frenetic şi absent. Adică oamenii aici se plictisesc şi tot aici 
se străduiesc să-şi formeze obişnuinţe. Concetăţenii noştri 
muncesc mult, dar totdeauna doar ca să se îmbogăţească. 
Sunt interesaţi mai ales de comerţ şi, în primul rând, chiar 
după cum spun ei, să facă afaceri. Fireşte, au şi slăbiciunea 
bucuriilor simple, iubesc femeile, cinematograful şi băile în 
mare. Dar, foarte înţelept, ei păstrează aceste plăceri 
pentru sâmbăta seara şi duminica, încercând, în celelalte 
zile ale săptămânii, să câştige mulţi bani. Seara, când îşi 
părăsesc birourile, se adună în cafenele, la ore fixe, se 
plimbă pe acelaşi bulevard sau stau în balcoanele lor. 
Dorinţele celor mai tineri sunt violente şi scurte, în timp ce 
viciile celor mai în vârstă nu depăşesc asociaţiile de 
popicari, banchetele prieteneşti şi cluburile în care se 
mizează sume mari la jocul de cărţi. 

Veţi spune fără îndoială că asta nu e ceva particular 
pentru oraşul nostru şi că, la urma urmei, toţi 
contemporanii noştri sunt la fel. Fără îndoială, nimic nu e 
mai natural, astăzi, decât să vezi oameni muncind de 
dimineaţa până seara şi hotărând, ei singuri, apoi, să-şi 
piardă la cărţi, la cafenea şi în pălăvrăgeli de tot felul, 
timpul care le mai rămâne de trăit. Dar sunt oraşe şi locuri 
unde oamenii au. Din când în când, presentimentul că ar 
mai exista şi altceva. În general, asta nu le schimbă viaţa. 
Dar presentimentul a existat şi asta, oricum, tot e ceva. 
Oranul, dimpotrivă, este, aparent, un oraş fără 
presentimente, adică un oraş cu totul şi cu totul modern. 
Nu e prin urmare necesar să precizăm modul în care se 
iubeşte la noi. Bărbaţii şi femeile fie că se devoră rapid în 
ceea ce se cheamă actul dragostei, fie că se lasă prinşi într- 
o lungă obişnuinţă în doi. Între aceste extreme, rareori 
există cale de mijloc. Nici asta nu e ceva original. La Oran, 
ca şi aiurea, din lipsă de timp şi de reflecţie, eşti într-adevăr 
silit să iubeşti fără s-o ştii. 


Ceea ce e mai original în oraşul nostru este dificultatea de 
care te poţi lovi aici când e să mori. Dificultate, de altfel, nu 
este cuvântul potrivit şi mai corect ar fi să vorbim de 
inconfort. Nu e niciodată agreabil să fii bolnav, dar sunt 
oraşe şi locuri care te susţin în boală, unde poţi, într-un fel, 
să te laşi în voia ei. Un bolnav are nevoie de blândeţe, îi 
place să ştie că se poate sprijini pe ceva, cum e şi firesc. Dar 
la Oran, excesele climei, importanţa afacerilor care se 
tratează, insignifianţa decorului, rapiditatea crepusculului 
şi calitatea plăcerilor, totul cere sănătate zdravănă. Un 
bolnav se simte foarte singur aici. Gândiţi-vă atunci la cel 
care trage să moară, prins în cursă, îndărătul sutelor de 
pereţi trosnind de căldură, în timp ce în acelaşi minut chiar, 
o întreagă populaţie, la telefon sau în cafenele, vorbeşte de 
poliţe, de conosamente şi de scont. Veţi înţelege atunci ce 
poate fi inconfortabil în această moarte, chiar modernă, 
când apare deci într-un loc sterp. 

Aceste câteva indicaţii reuşesc poate să dea o idee 
suficientă despre oraşul nostru. De altminteri, nu trebuie 
nimic exagerat. Ceea ce trebuia subliniat, este doar aerul 
banal al oraşului şi al vieţii. Dar, îndată ce ţi-ai creat 
obişnuinţele, îţi duci zilele fără greutate. Din moment ce 
oraşul nostru tocmai favorizează obişnuinţele, se poate 
spune că totul e cum nu se poate mai bine. Sub acest unghi, 
fără îndoială, viaţa nu e foarte pasionantă. Dar, cel puţin, la 
noi nu se cunoaşte dezordinea. Şi populaţia noastră cu fire 
deschisă, simpatică şi activă, a stârnit totdeauna în călător o 
stimă firească. Acest oraş fără pitoresc, fără vegetaţie şi 
fără suflet sfârşeşte prin a părea odihnitor, te prinde în 
somn, până la urmă. Dar este şi drept să mai adăugam că e 
grefat pe un peisaj fără seamăn, în mijlocul unui podiş 
deschis, înconjurat de coline luminoase, în faţa unui golf cu 
un contur desăvârşit. Păcat numai că a fost construit cu 
spatele la acest golf şi că e cu neputinţă aşadar să zăreşti 
marea pe care, dacă vrei s-o vezi, trebuie totdeauna s-o 
cauţi. 


Ajunşi aici, va fi lesne să admitem că nimic nu-i putea face 
pe concetăţenii noştri să prevadă incidentele care au avut 
loc în primăvara anului acela şi care au fost, pe urmă am 
înţeles, cele dintâi semne parcă ale unui şir de grave 
evenimente a căror cronică ne-am propus s-o facem aici. 
Aceste fapte vor părea cu totul fireşti unora, iar altora, 
dimpotrivă, neverosimile. Dar, la urma urmei, un cronicar 
nu poate să ţină seama de aceste contradicții. Sarcina lui 
este să spună numai: „Lucrul ăsta s-a întâmplat”, când ştie 
că acest lucru, într-adevăr, s-a întâmplat, că a privit viaţa 
unui întreg popor şi că există deci mii de martori care vor 
preţui în inima lor adevărul celor spuse de el. 

De altminteri, povestitorul, care totdeauna este la timp 
cunoscut, n-ar avea nici un merit de pus în lumină într-o 
astfel de întreprindere dacă întâmplarea nu l-ar fi ajutat să 
culeagă un anumit număr de mărturii şi dacă, prin forţa 
lucrurilor, n-ar fi fost amestecat în tot ceea ce speră elsă vă 
expună. Este tocmai ceea ce îl îndreptăţeşte să facă operă 
de istoric. Bineînţeles, un istoric, chiar dacă e un amator, 
are totdeauna şi documente. Povestitorul acestei istorii le 
are deci şi el pe ale sale: mărturia sa mai întâi, a altora mai 
apoi, pentru că, prin rolul său, ela ajuns să culeagă 
destăinuirile tuturor personajelor acestei cronici şi, în 
ultimul rând, textele care până la sfârşit tot i-au căzut în 
mână. El îşi propune să meargă la ele când va crede de 
cuviinţă şi să le folosească cum îi va plăcea. Îşi mai 
propune... Dar poate că e timpul să lăsăm de o parte 
comentariile şi precauţiile faţă de limbaj şi să ajungem la 
povestirea însăşi. Relatarea primelor zile cere oarecare 
migală. 

În dimineaţa lui 16 aprilie, doctorul Bernard Rieux iese din 
cabinetul său şi dă peste un şobolan mort, în mijlocul 
palierului. Pe moment, îl îndepărtează fără să-l ia în seama 
şi coboară scările. Dar, ajuns în stradă, se trezeşte gândind 
că n-avea ce să caute acolo acest şobolan şi se întoarce să-i 
spună portarului. Faţă de felul cum a reacţionat bătrânul 


domn Michel, doctorul îşi dă seama şi mai bine de ceea ce 
avea în ea insolit descoperirea. Prezenţa acestui şobolan 
mort i se păruse doar ciudată în timp ce, pentru portar, ea 
constituia un scandal. Părerea acestuia din urmă era 
categorică: nu existau şobolani în bloc. Doctorul s-a străduit 
în zadar să-l asigure că era unul pe palierul primului etaj şi, 
probabil, mort, convingerea domnului Michel rămânea 
neclintită. Nu existau şobolani în bloc, prin urmare trebuie 
să fi fost adus acolo de afară. Pe scurt, era vorba de-o farsă. 

În aceeaşi seară, Bernard Rieux, în picioare pe culoarul 
imobilului, îşi căuta cheile înainte să urce, când vede 
apărând, din fundul întunecat al coridorului, un şobolan 
mare cu umbletul nesigur şi cu blana udă. Guzganul s-a 
oprit, părând să-şi caute un echilibru, apoi a luat-o în fugă 
spre doctor, s-a oprit iarăşi, s-a răsucit de câteva ori cu un 
mic chiţcăit şi a căzut, în sfârşit, cu sângele ţâşnindu-i prin 
botul întredeschis. Doctorul îl contemplă un moment şi urcă 
spre apartamentul lui. 

Nu la şobolan se gândea. Acest sânge ţâşnit îl ducea la 
preocupările lui. Soţia sa, bolnavă de un an, trebuia să 
plece a doua zi într-o staţiune de munte. A găsit-o culcată în 
camera lor, aşa cum îi ceruse. Astfel se pregătea pentru 
oboseala deplasării. Zâmbea. 

— Mă simt foarte bine, spunea ea. 

În lumina lămpii de la căpătâiul patului, doctorul îi privea 
faţa întoarsă spre el. Pentru Rieux, la treizeci de ani şi în 
ciuda semnelor bolii, acest chip rămânea mereu acelaşi, ca 
pe vremea tinereţii, poate din cauza acestui zâmbet al ei 
care reuşea să şteargă tot. 

— Dormi dacă poţi, spune el. Sora o să vină la unsprezece 
şi o să te conduc la trenul de prânz. 

El sărută apoi o frunte uşor umedă. Zâmbetul ei îl 
însoţeşte până la uşă. 

A doua zi, 17 aprilie, la orele opt, portarul îl opreşte pe 
doctorul care tocmai trecea şi îi spune, vădit acuzator, că 
nişte farsori ar fi adus trei şobolani morţi în mijlocul 


culoarului. Trebuie să fi fost prinşi cu nişte curse zdravene, 
fiindcă erau plini de sânge. Portarul rămăsese câtva timp în 
pragul uşii, ţinând şobolanii de labe şi aşteptând ca vinovaţii 
să binevoiască să se trădeze printr-o glumă sarcastică. Dar 
nimic nu se întâmplase. 

— Ah! De-al de ăştia, îşi spunea domnul Michel, pun eu 
mâna pe ei până la urmă. 

Intrigat, Rieux se hotărăşte să-şi înceapă turul 
consultaţiilor cu cartierele mărginaşe, unde locuiau cei mai 
săraci dintre clienţii săi. Pe aici strângerea gunoaielor se 
făcea mult mai târziu şi maşina doctorului, care mergea de- 
a lungul drumurilor drepte şi prăfuite ale acestui cartier, 
atingea în treacăt lăzile pline cu resturi, lăsate la marginea 
trotuarului. Pe o stradă de-a lungul căreia trecea astfel, 
doctorul numără o duzină de şobolani aruncaţi pe 
rămăşiţele de legume şi de cârpe murdare. 

Pe primul său bolnav l-a găsit în pat, într-o încăpere care 
dădea în stradă şi care era în acelaşi timp şi camera lui de 
culcare şi de mâncat. Era un bătrân spaniol cu chipul aspru 
şi brăzdat. Avea în faţa lui, pe pătură, două oale pline cu 
mazăre. În clipa când intră doctorul, bolnavul, în capul 
oaselor, se lăsă pe spate ca să încerce să-şi tragă răsuflarea 
lui gâjâită de vechi astmatic. Nevastă-sa aduse un lighean. 

— Ei, domnule doctor, spune el în timp ce-i făcea injecţia, i- 
aţi văzut cum ies? 

— Da, spuse femeia, vecinul nostru a adunat vreo trei. 

Bătrânul îşi freca mâinile. 

— Ies, îi vezi prin toate lăzile de gunoi, foamea-i scoate, 
asta-i! 

Doctorului Rieux nu i-a fost greu să constate apoi că în tot 
cartierul se vorbea de şobolani. O dată terminate vizitele, se 
întoarse acasă. 

— Aveţi sus o telegramă, spuse domnul Michel. 

Doctorul îl întreabă dacă mai văzuse şobolani. 

— A! Nu, spune portarul, stau la pândă, ştiţi? Şi porcii ăia 
nu îndrăznesc. 


Telegrama îl anunţa pe doctor de sosirea mamei lui, a 
doua zi. Venea să se ocupe în absenţa bolnavei de casa fiului 
ei. Când Rieux se întoarse acasă, sora era acolo. Doctorul îşi 
văzu nevasta în picioare, în taior, cu chipul strălucind de 
fard. I-a zâmbit: 

— E bine, spune el, foarte bine. 

Câteva clipe mai târziu, la gară, o instala în vagonul de 
dormit. Ea privea compartimentul. 

— E prea scump pentru noi, nu crezi? 

— Trebuie, spune Rieux. 

— Ce-i cu povestea asta cu şobolanii? 

— Nu ştiu. E ciudat, dar o să treacă. 

Apoi îi spune foarte grăbit că îi cerea iertare, că ar fi 
trebuit să fie mai atent cu ea şi că o neglijase cam mult. Ea 
dădea din cap, ca pentru a-i face semn să tacă. Darel 
adăugă: 

— Când te vei întoarce, totul o să fie mai bine. O vom lua 
iar de la capăt. 

— Da, spune ea cu ochii strălucind, o vom lua iar de la 
capăt. 

O clipă mai târziu, ea îi întorcea spatele şi se uita pe geam. 
Pe peron, oamenii se grăbeau şi se izbeau unii de alţii. 
Şuieratul locomotivei se auzea până la ei. O strigă pe soţia 
lui pe nume şi, când ea se întoarse, îi văzu faţa scăldată în 
lacrimi. 

— Nu, spune el încet. 

Sub lacrimi, zâmbetul revenea, puţin crispat. Încercă să 
respire adânc. 

— Du-te, spune ea, o să fie bine. 

EI o strânse la piept şi acum, pe peron, de cealaltă parte a 
geamului, nu-i mai vedea decât zâmbetul. 

— Te rog, ai grijă de tine, spune el. 

Dar ea nu putea să-l audă. 

Aproape de ieşire, pe peronul gării, Rieux s-a izbit de 
domnul Othon, judecătorul de instrucţie, care îşi ţinea 
băiatul de mână. Doctorul îl întreabă dacă pleacă în 


călătorie. Domnul Othon, lung şi negru şi care semăna 
jumătate cu ceea ce altădată se numea un om de lume, 
jumătate cu un cioclu, răspunse cu o voce amabilă, dar 
grăbită: 

— O aştept pe doamna Othon care s-a dus să-şi prezinte 
omagiile familiei mele. 

Locomotiva fluiera. 

— Şobolanii... Spune judecătorul. 

Rieux vru parcă s-o ia în direcţia trenului, dar se întoarse 
spre ieşire. 

— Da, spune el, nu-i nimic. 

Tot ceea ce a reţinut Rieux din acele clipe a fost trecerea 
unui muncitor care ducea sub braţ o ladă plină cu şobolani 
morţi. 

În după-amiaza aceleiaşi zile, la începutul consultaţiilor, 
Rieux l-a primit pe un tânăr despre care i se spusese că era 
ziarist şi că mai venise o dată dimineaţa. Îl chema Raymond 
Rambert. Mic de statură, cu umeri laţi, cu chip hotărât, cu 
ochi luminoşi şi inteligenţi, Rambert purta haine de o 
croială sportivă şi în viaţă părea să se simtă în largul lui. 
Atacă direct subiectul. Venise să facă o anchetă pentru un 
mare ziar din Paris asupra condiţiilor de viaţă ale arabilor şi 
voia informaţii asupra stării lor sanitare. Rieux îi spune că 
această stare nu era bună. Dar el, înainte de a continua, 
voia să ştie dacă ziaristul putea să scrie adevărul. 

— Desigur, spune celălalt. 

— Vreau să spun: puteţi să condamnaţi până la capăt? 

— Până la capăt nu, trebuie să recunosc. Dar presupun că 
această condamnare ar fi nefondată. 

Vorbind încet, Rieux spuse că, într-adevăr, o asemenea 
condamnare ar fi nefondată, dar că punând întrebarea el 
căuta numai să afle dacă mărturia lui Rambert putea sau nu 
să fie fără rezerve. 

— Nu admit decât mărturiile fără rezerve, continuă 
doctorul. Nu o voi susţine deci pe-a dumneavoastră cu 
informaţiile mele. 


— Este limbajul lui Saint-Just, spune ziaristul zâmbind. 
Rieux spune, fără să ridice tonul, că n-avea nici o idee al cui 
limbaj era, dar că era acela al unui om obosit de lumea în 
care trăia, iubindu-şi totuşi semenii şi hotărât să respingă, 
în ceea ce-l priveşte, nedreptatea şi concesiile. Rambert, cu 
capul între umeri, îl privea. 

— Cred că vă înţeleg, spune el în cele din urmă, ridicându- 
se. 

Doctorul îl conducea spre uşă: 

— Vă mulţumesc că priviţi astfel lucrurile. 

Rambert părea că-şi pierde răbdarea: 

— Da, spune el, înţeleg, iertaţi-mă că v-am deranjat. 

Doctorul îi strânge mâna şi îi spune că ar fi de făcut un 
reportaj ciudat cu privire la mulţimea de şobolani morţi 
care se găsesc în acest moment în oraş. 

— A! Exclamă Rambert, asta mă interesează. 

La orele şaptesprezece, pe când ieşea pentru noi vizite, 
doctorul se încrucişează pe scară cu un om încă tânăr, cu 
statura greoaie, cu chipul masiv şi brăzdat, tăiat de 
sprâncene groase. Il mai întâlnise de câteva ori la 
dansatorii spanioli care locuiau la ultimul etaj al imobilului. 
Jean Tarrou fuma cu poftă o ţigară, contemplând ultimele 
convulsii ale unui şobolan care murea pe o treaptă la 
picioarele sale. El ridică asupra doctorului privirea liniştită 
şi puţin stăruitoare a ochilor săi cenuşii, îi dă bună ziua şi 
adaugă apoi că apariţia aceasta a şobolanilor era un lucru 
ciudat. 

— Da, spune Rieux, dar care începe să fie sâcâitor. 

— Într-un sens, doctore, numai într-un sens. Noi n-am 
văzut niciodată aşa ceva, asta-i tot. Dar mie mi se pare 
interesant, da, interesant, cu siguranţă. 

Tarrou şi-a trecut mâna prin păr ca să-l dea pe spate, a 
privit din nou şobolanul, nemişcat acum, apoi i-a zâmbit lui 
Rieux: 

— Dar, la urma urmei, doctore, asta e mai ales treaba 
portarului. 


Şi doctorul îl găseşte tocmai pe portar în faţa casei, 
sprijinit de zidul de lingă intrare, cu o expresie de lehamite 
pe chipul lui congestionat de obicei. 

— Da, ştiu, spune bătrânul Michel când doctorul îi 
semnalează o nouă descoperire. Acum dai de câte doi sau 
trei deodată. Dar şi în celelalte case e la fel. 

Părea abătut ţi îngrijorat. Îşi freca gâtul cu un gest reflex. 
Rieusx îl întreabă cum se simţea. Portarul nu putea, 
bineînţeles, să spună că se simte rău. Numai că nu prea era 
în apele lui. După părerea lui, moralul i se cam tulbura. 
Şobolanii aceştia îl năuciseră, dar totul avea să meargă 
foarte bine după ce vor fi dispărut. 

Dar în dimineaţa următoare, 18 aprilie, doctorul, care îşi 
aducea mama de la gară, îl găseşte pe domnul Michel şi mai 
tras la faţă decât ieri: din pivniţă până în pod, vreo zece 
şobolani zăceau pe scări. Umpleau şi lăzile de gunoi ale 
caselor vecine. Mama doctorului află ştirea fără să se mire. 

— Sunt lucruri care se întâmplă! 

Era o femeie micuță, cu părul argintiu, cu ochii negri şi 
blânzi. 

— Sunt fericită că te văd, Bernard, spunea ea. În ciuda 
şobolanilor, tot mă bucur. 

EI încuviinţă; era adevărat, cu ea totul părea simplu, 
totdeauna. 

Rieux telefona totuşi la serviciul comunal de deratizare, pe 
al cărui director îl cunoştea. Auzise el oare de şobolanii 
ăştia numeroşi care ieşeau să moară sub cerul liber? 
Mercier, directorul, auzise de asta şi chiar în serviciul lui, 
nu departe de cheiuri, fuseseră descoperiţi vreo cincizeci. 
Se întreba însă dacă era grav. Rieux nu putea să-i răspundă 
hotărât, dar credea că serviciul de deratizare trebuie să 
intervină. 

— Da, zise Mercier, pe baza unui ordin. Dacă tu crezi că 
merită într-adevăr osteneala, pot să încerc să obţin un 
ordin. 

— Merită totdeauna, spune Rieux. 


Femeia de serviciu tocmai îi spusese că în marea uzină în 
care lucra bărbatul ei fuseseră adunate mai multe sute de 
şobolani morţi. 

În orice caz, cam în această perioadă concetăţenii noştri 
au început şi ei să se neliniştească. Fiindcă, începând din 
ziua de 18, uzinele şi antrepozitele deşertară, într-adevăr, 
sute de cadavre de şobolani. În câteva cazuri, oamenii 
fuseseră siliţi să-i omoare, agonia fiindu-le prea lungă. Dar, 
de la cartierele mărginaşe până în centrul oraşului, peste 
tot pe unde se întâmpla să treacă doctorul Rieux, peste tot 
unde concetăţenii noştri se adunau, şobolanii aşteptau în 
grămezi, în lăzile de gunoi, sau în şiruri lungi, prin rigole. 
Presa de seară luă, din această zi, în mâna ei problema şi 
întrebă dacă municipalitatea, da sau nu, îşi propune să 
acţioneze şi ce măsuri de urgenţă înţelege să ia pentru a 
apăra oraşul de această invazie respingătoare. 
Municipalitatea nu-şi propusese nimic şi nu avea în vedere 
nici o măsură dar a început prin a se întruni în consiliu 
pentru a delibera. 1 s-a dat ordin serviciului de deratizare 
să adune şobolanii morţi în fiecare dimineaţă, în zori. După 
aceea, două maşini ale serviciului trebuiau să ducă guzganii 
la crematoriul de gunoaie ca să fie arşi. 

Dar în zilele care urmară situaţia s-a agravat. Numărul de 
rozătoare strânse creştea tot mai mult şi în fiecare 
dimineaţă recolta era tot mai abundentă. Din a patra zi, 
şobolanii au început să iasă şi să moară în grupuri. De prin 
cotloane, de prin subsoluri, de prin pivnițe, de prin gurile 
de canal, urcau în lungi şiruri care se împleticeau, se 
clătinau la lumină, se răsuceau pe loc şi mureau aproape de 
oameni. Noaptea, pe culoare sau pe uliţe se auzea distinct 
micul lor chiţcăit de agonie. Dimineaţa, în mahalale, îi 
găseai întinşi, prin aceleaşi rigole, cu o mică floare de sânge 
pe botul lor ascuţit, unii umflaţi şi putrezi, alţii ţepeni şi cu 
mustăţile încă zbârlite. Îi găseai chiar şi în oraş în mici 
grămezi, pe paliere sau în curţi. De asemenea, uneori 
mureau şi izolat, în holurile administrative, în curţile 


şcolilor, pe terasele cafenelelor. Concetăţenii noştri, uluiţi, îi 
descopereau în locurile cele mai frecventate ale oraşului. 
Piaţa Armelor, bulevardele, promenada Front-de-Mer erau, 
din ce în ce mai departe, mânjite. Curăţat în zori de 
guzganii săi morţi, oraşul îi regăsea încetul cu încetul, din 
ce în ce mai numeroşi, în timpul zilei. Pe trotuare i se 
întâmpla de asemenea nu numai unui trecător nocturn să 
simtă sub talpă masa elastică a unui cadavru încă proaspăt. 
Ai fi zis că însuşi pământul, în care erau înfipte casele 
noastre, se curăţă de încărcătura sa de secreţii, că lasă să 
urce la suprafaţă buboaiele şi coptura care, până atunci, îl 
măcinau pe dinăuntru. Gândiţi-vă numai la uluirea micului 
nostru oraş, atât de liniştit înainte, răvăşit în doar câteva 
zile, asemenea unui om sănătos al cărui sânge gros ar 
începe deodată să se răzvrătească! 

Lucrurile au ajuns atât de departe încât agenţia Ransdoc 
(informaţii, documentări, toate informaţiile asupra oricărui 
subiect) a anunţat, în emisiunea sa radiofonică de informaţii 
gratuite, şase mii două sute treizeci şi unu de şobolani 
culeşi şi arşi în decursul unei singure zile, din 25. Această 
cifră, care dădea un sens limpede spectacolului zilnic pe 
care oraşul îl avea sub ochi, a sporit haosul. Până atunci 
oamenii se plânseseră numai de câte un accident cam 
respingător. Îşi dădeau acum seama că acest fenomen 
căruia nu i se putea nici preciza amploarea, nici dibui 
originea, avea ceva ameninţător. Singur bătrânul spaniol 
astmatic continua să-şi frece mâinile şi să repete: „ies, ies”, 
cu o bucurie senilă. 

La 28 aprilie însă, Ransdoc anunţa o recoltă de circa opt 
mii de şobolani şi neliniştea atinse culmea în oraş. Se 
cereau măsuri radicale, erau acuzate autorităţile şi unii, 
care aveau case pe malul mării, începuseră să vorbească de 
un refugiu acolo. Dar a doua zi agenţia anunţă că 
fenomenul încetase brusc şi că serviciul de deratizare nu 
adunase decât o cantitate neglijabilă de şobolani morţi. 
Oraşul a răsuflat uşurat. 


Totuşi, exact în aceeaşi zi către prânz, doctorul Rieux, 
oprindu-şi maşina în faţa blocului, îl zăreşte la capătul 
străzii pe portar, care se apropia greu, cu capul aplecat, cu 
braţele şi picioarele depărtate, cu o înfăţişare de marionetă. 
Bătrânul ţinea de braţ un preot pe care doctorul îl 
cunoştea. Era părintele Paneloux, un iezuit erudit şi activ pe 
care îl mai întâlnise uneori şi care era foarte prețuit în 
oraşul nostru chiar şi de cei care erau indiferenți în materie 
de religie. I-a aşteptat. Bătrânul Michel avea ochii 
strălucitori şi respiraţia şuierătoare. Nu se simţise bine şi 
vrusese să iasă la aer. Dar dureri ascuţite la gât, la subsuori 
şi vintre îl siliseră să se întoarcă şi să ceară ajutorul 
părintelui Paneloux. 

— Sunt nişte umflături, zise el. Am făcut probabil un efort. 

Scoţând braţul prin portiera maşinii, doctorul îşi plimbă 
degetul la baza gâtului pe care Michel îl întindea spre el; un 
fel de nod tare, lemnos, se formase în locul acela. 

— Culcă-te, ia-ţi temperatura, am să vin să te văd după 
masă. 

După ce portarul plecă, Rieux îl întrebă pe părintele 
Paneloux ce credea el despre această poveste cu şobolanii. 

— O! Spune părintele. Trebuie să fie o epidemie şi ochii săi 
zâmbiră sub ochelarii rotunzi. 

După prânz, Rieux tocmai citea din nou telegrama de la 
sanatoriu care îi anunţa sosirea soţiei lui, când auzi 
telefonul. Era unul din vechii său clienţi, funcţionar la 
primărie, care îl chema. Suferise mult timp de o îngustare a 
aortei şi, cum era sărac, Rieusx îl îngrijise gratuit. 

— Da, spunea el, vă amintiţi de mine. Dar e vorba de 
altcineva. Veniţi repede, s-a întâmplat ceva la vecinul meu. 

Abia vorbea, îşi pierdea respiraţia. Rieux se gândi la 
portar şi se hotări să-l vadă după aceea. Câteva minute mai 
târziu trecea pragul unei case joase de pe strada 
Faidherbe, dintr-un cartier mărginaş. În mijlocul scării 
răcoroase şi împuţite îl întâlni pe Joseph Grand, 
funcţionarul, care cobora să-l întâmpine. Era un om de vreo 


cincizeci de ani, cu mustaţa gălbuie, înalt şi gârbov, cu 
umerii înguşti şi membrele subţiri. 

— E mai bine, spune el când se apropie de Rieux, dar am 
crezut că o să-şi dea sufletul. 

Îşi sufla nasul. La al doilea etaj, ultimul, pe uşa din stânga, 
Rieusx citi, scris cu cretă roşie: „Intraţi, m-am spânzurat”. 

Au intrat. Frânghia atârna de lampă, deasupra unui scaun 
răsturnat, iar masa era împinsă într-un colţ. Dar atârna în 
gol. 

— L-am desprins la timp, spunea Grand care părea să-şi 
caute mereu cuvintele, cu toate că folosea limbajul cel mai 
simplu. leşeam, tocmai şi am auzit zgomot. Când am văzut 
inscripţia, cum să vă explic, am crezut că e o farsă. Darela 
scos un geamăt ciudat şi chiar sinistru s-ar putea spune. 

Îşi scarpină capul. 

— După părerea mea, operaţia trebuie să fie dureroasă. 
Fireşte, am intrat. 

Împinseseră o uşă şi se găseau în pragul unei odăi 
luminoase, dar mobilată sărăcăcios. Un om mititel, scurt şi 
gros, stătea culcat într-un pat de bronz. Respira tare şi se 
uita la ei cu ochii congestionaţi. Doctorul se opri. În pauzele 
dintre respiraţii i s-a părut că aude chiţcăituri de şobolani. 
Dar nimic nu mişca prin colţuri. Rieux se apropie de pat. 
Omul nu se spânzurase la prea mare înălţime, nici prea 
brusc, vertebrele rezistaseră. Bineînţeles, puţină asfixie. Ar 
fi nevoie de o radiografie. Doctorul îi făcu o injecție cu ulei 
camforat şi spuse apoi că, în câteva zile, totul o să fie în 
ordine. 

— Mulţumesc, domnule doctor, spune omul, cu o voce 
înăbuşită. 

Rieux l-a întrebat pe Grand dacă anunţase comisariatul de 
poliţie şi funcţionarul îşi luă o înfăţişare descumpănită: 

— Nu, spune el, o, nu! M-am gândit că cel mai grabnic... 

— Bineînţeles, îl întrerupse Rieux, deci o s-o fac eu. 

Dar, în clipa aceea, bolnavul a început să se agite şi a 
încercat să se ridice din pat protestând că se simţea bine şi 


că nu făcea să se ostenească. 

— Liniştiţi-vă, spune Rieux. Nu-i nici o problemă, credeţi- 
mă şi eu trebuie să dau o declaraţie. 

— O! Făcu celălalt. 

Şi se azvârli iar pe pat, să plângă cu mici sughiţuri. Grand, 
care de câtva timp îşi tot mângâia mustaţa, s-a apropiat de 
el. 

— Lăsaţi, domnule Cottard, spune el. Încercaţi să 
înţelegeţi. Putem spune că doctorul e răspunzător. Dacă, de 
pildă, vă apucă pofta să încercaţi iar... 

Dar Cottard spuse, printre lacrimi, că n-o să mai încerce, 
că a fost vorba numai de o clipă de rătăcire şi că tot ce 
dorea era să fie lăsat în pace. Rieux scria o reţetă. 

— Ne-am înţeles, spune el. Să lăsăm chestia asta, o să 
revin după două sau trei zile. Dar să nu mai faceţi vreo 
prostie. 

Pe palier el îi spune lui Grand că era obligat să anunţe 
poliţia, dar că o să-l roage pe comisar să nu facă ancheta 
decât după două zile. 

— Trebuie supravegheat în noaptea asta. Are familie? 

— Nu i-o cunosc. Dar pot să-l veghez eu însumi. 

Şi Grand clătină din cap. 

— Nici pe el, să ştiţi, nu pot spune că îl cunosc. Dar, 
oricum, trebuie să ne ajutăm între noi. 

Pe culoarele imobilului, Rieux se uită maşinal prin colţuri şi 
îl întrebă pe Grand dacă şobolanii dispăruseră cu 
desăvârşire din cartierul său. Funcţionarul habar n-avea. | 
se vorbise într-adevăr de această poveste, dar el nu dădea 
prea mare atenţie zvonurilor din cartier. 

— Am eu alte griji, spune el. 

Rieux îi şi strângea mâna. Era grăbit să-l vadă pe portar 
înainte de a-i scrie soţiei sale. 

Vânzătorii ziarelor de seară anunțau că invazia şobolanilor 
se oprise. Dar Rieux îşi găsi bolnavul pe jumătate răsturnat 
peste marginea patului, cu o mână pe burtă şi alta în jurul 
gâtului, vomitând, cu icneli mari, un fel de bilă de un roz 


murdar, într-un bidon de lături. După lungi eforturi, cu 
răsuflarea tăiată, portarul s-a întins la loc. Temperatura era 
de 39,5*, ganglionii de la gât şi membrele i se umflaseră, 
două pete negricioase i se întindeau pe coaste. Se plângea 
acum de o durere lăuntrică. 

— Mă arde, spune el, porcăria asta mă arde. 

Gura lui înnegrită parcă de funingine îl făcea să-şi înghită 
cuvintele şi întorcea către doctor nişte ochi globuloşi pe 
care durerea de cap îi umplea de lacrimi. Nevastă-sa se uita 
cu nelinişte la Rieux, care stătea mut. 

— Domnule doctor, spune ea, ce este? 

— Poate să fie orice. Dar deocamdată nu e nimic sigur. 
Până diseară regim şi un depurativ. Să bea multe lichide. 

Portarul şi era, de altfel, chinuit de sete. 

Întors acasă, Rieux îi telefonă confratelui său Richard, 
unul dintre medicii cei mai importanţi ai oraşului. 

— Nu, spunea Richard, n-am văzut nimic extraordinar. 

— N-ai găsit febră cu inflamații locale? 

— A, ba da, totuşi, două cazuri cu ganglionii foarte 
inflamaţi. 

— Anormal? 

— He, spune Richard, normalul, ştii... 

Seara, în orice caz, portarul delira şi, cu patruzeci de 
grade, se plângea de şobolani. Rieux încerca un abces de 
fixare. Sub arsura terebentinei, portarul urlă: „Ah! Porcii 

Ganglionii se îngroşaseră şi mai mult, erau tari şi lemnoşi 
la atingere. Nevasta portarului îşi pierduse cumpătul: 

— Vegheaţi-l, îi spune doctorul şi chemaţi-mă dacă e cazul. 

A doua zi, 30 aprilie, o briză călduţă acum sufla sub un cer 
albastru şi umed. Aducea o mireasmă de flori care venea 
din cartierele cele mai îndepărtate. Pe străzi, zgomotele 
dimineţii păreau mai vii, mai vesele ca de obicei. Pentru 
orăşelul nostru, scăpat de teama surdă în care trăise în 
timpul săptămânii, această zi era ca o reînnoire. Rieux, el 
însuşi liniştit de o scrisoare a soţiei sale, coboară voios la 
portar. Şi, într-adevăr, dimineaţă, temperatura scăzuse la 


LLA 


treizeci şi opt de grade. Întins pe pat, slăbit, bolnavul 
zâmbea. 

— Îi e mai bine, nu e aşa, domnule doctor? Spune nevasta. 

— Să mai aşteptăm. 

Dar, la douăsprezece, temperatura urcase dintr-o dată la 
patruzeci de grade, bolnavul delira fără încetare şi 
vărsăturile reîncepuseră. Ganglionii gâtului erau dureroşi 
la atingere şi portarul voia parcă să-şi ţină capul cât mai 
departe cu putinţă de corp. Nevasta lui şedea pe marginea 
patului, cu mâinile pe cuvertură şi ţinea cu blândeţe 
picioarele bolnavului, îl privea pe Rieux. 

— Ascultaţi, spune acesta, trebuie izolat şi încercat un 
tratament special. Telefonez la spital şi o să-l transportăm 
cu ambulanţa. 

Două ore mai târziu, în ambulanţă, doctorul şi femeia 
stăteau aplecaţi asupra bolnavului. Din gura lui plină cu tot 
felul de excrescenţe ieşeau frânturi de cuvinte: „şobolanii!” 
spunea el. Cadaveric, cu buzele ca de ceară, pleoapele 
grele şi livide, cu răsuflarea întretăiată şi scurtă, sfâşiat de 
ganglioni, îngrămădit în fundul cuşetei, ca şi cum ar fi vrut 
s-o închidă deasupra lui sau ca şi cum ceva venit din fundul 
pământului îl chema fără încetare, portarul se înăbuşea sub 
o greutate nevăzută. Femeia plângea. 

— Nu mai e oare nici o speranţă, domnule doctor? 

— E mort, spune Rieux. 

Moartea portarului, putem s-o spunem, a constituit 
sfârşitul acestei perioade pline de semne descumpănitoare 
şi începutul unei alteia, relativ mai dificile, în care uimirea 
primelor zile s-a transformat încetul cu încetul în panică. 
Concetăţenii noştri, acum îşi dădeau seama, nu se 
gândiseră niciodată că orăşelul nostru putea fi un loc 
indicat anume unde şobolanii să moară la soare şi portarii 
să piară de boli ciudate. Din punctul acesta de vedere, ei 
greşeau, în definitiv şi ideile lor ar fi trebuit revizuite. Dacă 
totul s-ar fi oprit aici, obişnuinţele, fără îndoială, i-ar fi lăsat 
în voia lor. Dar alţi concetăţeni de-ai noştri şi nu totdeauna 


portari şi nici săraci, au fost siliţi s-o apuce pe drumul pe 
care domnul Michel pornise cel dintâi. Începând din 
momentul acesta, frica, şi, o dată cu ea, îngândurarea 
cuprinseră pe oameni. 

Totuşi, înainte de a intra în amănuntele acestor noi 
evenimente, povestitorul crede folositor să ofere asupra 
perioadei care a fost descrisă până aici şi părerea unui alt 
martor. Jean Tarrou, pe care l-am mai întâlnit la începutul 
acestei povestiri, se stabilise la Oran cu câteva săptămâni 
înainte şi de atunci locuia într-un mare hotel din centru. La 
prima vedere, el părea destul de avut ca să trăiască din 
veniturile lui. Dar, cu toate că oraşul se obişnuise încetul cu 
încetul cu el, nimeni nu putea spune de unde venea şi ce 
rost avea aici. Îl întâlneai în toate locurile publice. Încă de la 
începutul primăverii îl puteai vedea adesea pe plajă, 
înotând mult şi cu vădită plăcere. Cumsecade, mereu cu 
zâmbetul pe buze, părea să fie un iubitor al tuturor 
plăcerilor normale, fără să fie sclavul lor. De fapt, singurul 
obicei care i se cunoştea era frecventarea asiduă a 
dansatorilor şi muzicienilor spanioli, destul de numeroşi în 
oraşul nostru. 

Carnetele lui, în orice caz, constituie şi ele un fel de 
cronică a acestei perioade grele. Dar este vorba de o 
cronică cu totul aparte, care pare să se supună unei idei 
preconcepute asupra lipsei de însemnătate a faptelor. La 
prima vedere s-ar putea crede că Tarrou s-a străduit să 
privească lucrurile şi oamenii prin capătul celălalt al 
binoclului. În haosul general, el se străduia de fapt să 
devină istoricul a ceea ce nu are istorie. Putem deplânge, 
fără îndoială, această idee preconcepută şi bănui, o dată cu 
ea, uscăciunea sufleteasca. Dar nu e mai puţin adevărat că 
aceste carnete pot furniza, unei cronici a acestei perioade, 
o mulţime de amănunte secundare care au totuşi 
importanţa lor şi a căror ciudăţenie însăşi ne va împiedica 
să-l judecăm prea grabnic pe acest personaj interesant. 


Primele însemnări luate de Jean 'Tarrou datează de la 
sosirea lui în Oran. Ele arată, dintru început, o curioasă 
mulţumire de a se afla într-un oraş atât de urât prin el 
însuşi. Găsim aici descrierea amănunţită a celor doi lei de 
bronz care împodobesc primăria, consideraţii binevoitoare 
asupra lipsei de pomi, asupra caselor respingătoare şi a 
planului absurd al oraşului. Tarrou mai introduce în notele 
sale dialoguri auzite prin tramvaie şi pe străzi, fără a le 
însoţi de comentarii, în afară de unul singur, puţin mai 
târziu, referitor la o conversaţie despre un anume Camps. 
Tarrou asistase la discuţia dintre doi încasatori de tramvai: 

— Tu l-ai cunoscut doar pe Camps, spunea unul. 

— Camps? Unul înalt, cu mustaţa neagră? 

— Exact. Lucra la macaz. 

— Ei, da! 

— Ei bine, a murit. 

— Nu mai spune! Şi când? 

— După povestea cu şobolanii. 

— I-auzi! Şi ce-a avut? 

— Nu ştiu, febră. Şi apoi, nu era prea voinic. A avut nişte 
bube sub braţ. N-a rezistat. 

— Arăta totuşi ca toată lumea. 

— Nu, avea plămânii slabi şi cânta la Orpheon. Să sufli 
mereu într-un muştiuc, te istoveşte. 

— Ei, încheie al doilea, păi dacă eşti bolnav nu trebuie să 
sufli în muştiuc. 

După aceste câteva indicaţii, Tarrou se întreba de ce 
intrase Camps în fanfara Orpheon în ciuda intereselor sale 
cele mai evidente şi care erau cauzele adânci care-l 
determinaseră să-şi rişte viaţa cântând, la nişte parăzi 
duminicale, din instrumentul acela. 

Tarrou părea să fi fost favorabil impresionat de o scenă 
care se desfăşura adesea pe balconul din faţa ferestrei sale. 
Camera lui dădea într-adevăr pe o mică stradă 
transversală, unde puteau fi văzute nişte pisici dormind la 
umbra zidurilor. Dar zi de zi, după-amiaza, în orele în care 


tot oraşul picotea de căldură, un bătrânel apărea pe balcon, 
de cealaltă parte a străzii. Cu părul alb şi bine pieptănat, 
drept şi sever în hainele lui de croială militară, el chema 
pisicile cu un „pis, pis” distant şi totodată blând. Pisicile îşi 
ridicau ochii alburii de somn, dar fără să se mişte. Bătrânul 
rupea atunci bucățele de hârtie şi le risipea în aer deasupra 
străzii, iar animalele, atrase de această ploaie de fluturi 
albi, înaintau în mijlocul drumului, ridicând lăbuţe 
şovăitoare spre ultimele bucăţi de hârtie. Bătrânelul scuipa 
atunci cu putere şi precizie; dacă un scuipat îşi atingea 
ţinta, râdea. 

În sfârşit, Tarrou părea să fi fost definitiv sedus de 
caracterul comercial al oraşului a cărui înfăţişare, animale 
şi chiar plăceri păreau controlate de necesităţile negoţului. 
Această singularitate (este cuvântul folosit în carnete) 
primea aprobarea lui Tarrou şi una din remarcile lui 
elogioase sfârşea chiar cu exclamaţia: „în sfârşit!” Sunt 
singurele locuri în care notele călătorului, la această dată, 
par să ia un caracter personal. Numai că nu e uşor să le 
apreciezi pur şi simplu înţelesul şi seriozitatea. Astfel, după 
ce povestise că găsirea unui şobolan mort îl făcuse pe 
casierul hotelului să comită o eroare în nota lui, Tarrou 
adăugase cu un scris mai puţin desluşit ca de obicei: 
„întrebare: cum să faci să nu-ţi pierzi timpul? Răspuns: să-l 
resimţi pe toată durata lui. Mijloace: să petreci zile întregi 
în antecamera unui dentist pe un scaun incomod; să-ţi 
petreci după-amiaza de duminică pe balconul tău; să asculţi 
conferinţe într-o limbă pe care n-o înţelegi, să călătoreşti cu 
trenul alegând drumurile cele mai lungi şi cele mai puţin 
plăcute şi, bineînţeles, să călătoreşti în picioare; să faci 
coadă pentru bilete la un spectacol şi apoi să nu-ţi cumperi 
locul etc.” Dar imediat după aceste digresiuni de limbaj sau 
de gândire, carnetele pornesc o descriere amănunţită a 
tramvaielor oraşului nostru, a formei lor de luntre, a culorii 
lor nedefinite, a murdăriei lor obişnuite şi termină aceste 
consideraţii printr-un „e remarcabil” care nu explică nimic. 


lată în orice caz indicaţiile date de 'Tarrou asupra istoriei 
cu şobolanii: „Astăzi bătrânelul de vizavi este descumpănit. 
Nu mai sunt pisici. Au dispărut, într-adevăr, excitate de 
şobolanii morţi care sunt găsiţi în număr mare pe străzi. 
După părerea mea, nu poate fi vorba ca pisicile să mănânce 
şobolani morţi, îmi amintesc că ale mele detestau aşa ceva. 
Nu înseamnă însă că nu aleargă după ei prin pivnițe şi 
bătrânelul e descumpănit. E mai puţin bine pieptănat, mai 
puţin viguros. Îl simţi că e îngrijorat. După o clipă doara şi 
intrat în casă. Scuipase, totuşi, o dată, în gol. 

În oraş, s-a oprit astăzi un tramvai pentru că se găsise 
înăuntru un şobolan mort, ajuns acolo nu se ştie cum. Două 
sau trei femei s-au dat jos. Şobolanul a fost aruncat. 
Tramvaiul a pornit mai departe. 

La hotel, paznicul de noapte, un om căruia poţi să-i dai 
crezare, mi-a spus că se aştepta la o nenorocire cu toţi 
şobolanii ăştia. «Când şobolanii părăsesc nava...». l-am 
răspuns că acest lucru era adevărat în cazul navelor, dar că 
nu fusese niciodată verificat pentru oraşe. Totuşi, 
convingerea lui era formată. L-am întrebat la ce fel de 
nenorocire ne-am putea aştepta, după părerea lui. Nu ştia, 
nenorocirea fiind cu neputinţă de prevăzut. Dar nu s-ar fi 
mirat să fie ceva de genul unui cutremur. Am recunoscut că 
era posibil şi el m-a întrebat dacă asta nu mă îngrijora. 

— Singurul lucru care mă interesează, i-am spus, este să- 
mi găsesc liniştea interioară. 

M-a înţeles perfect. 

La restaurantul hotelului vine o întreagă familie, foarte 
interesantă. Tatăl este un om înalt şi slab, îmbrăcat în 
negru, cu guler tare. Are mijlocul capului chel şi două 
smocuri de păr gri în dreapta şi în stânga. Nişte ochi mici, 
rotunzi şi aspri, un nas subţire şi o gură orizontală îi dau 
aerul unei bufniţe binecrescute. Soseşte totdeauna primul 
la uşa restaurantului, se dă la o parte, o lasă să treacă pe 
nevasta lui, mărunţică, asemenea unei şoricuţe negre şi 
intră atunci şi el, urmat imediat de un băieţel şi o fetiţă 


îmbrăcaţi ca nişte câini savanţi. Ajuns la masă, el aşteaptă 
ca nevasta să ia loc, apoi se aşează şi cei doi căţei pot în 
sfârşit să se cocoaţe şi ei pe scaunele lor. Spune 
«dumneata» soţiei şi copiilor, îi înşiră celei dintâi tot soiul de 
răutăţi politicoase şi cuvinte sentenţioase moştenitorilor: 

— Nicole, dumneata te arăţi suprem de antipatică! 

Şi fetiţa e gata să plângă. Asta se şi urmăreşte. 

Azi dimineaţă băieţelul era foarte excitat de povestea cu 
şobolanii. A vrut să spună ceva la masă: 

— Nu se vorbeşte de şobolani la masă, Philippe. Îţi interzic 
pe viitor să pronunţi acest cuvânt. 

— Tatăl dumitale are dreptate, a zis şoricuţa cea neagră. 
Cei doi căţei şi-au lăsat nasul în farfurie şi bufnița a 
mulţumit cu o mişcare a capului care nu spunea mare lucru. 
În ciuda acestui frumos exemplu, se vorbeşte mult în oraş 
de această poveste cu şobolanii. Ziarul s-a amestecat şi el. 

Cronica locală, care de obicei e foarte variată, e ocupată 
acum în întregime cu o campanie împotriva municipalităţii: 
«Sunt avizaţi edilii noştri de pericolul pe care îl pot 
prezenta cadavrele putrezite ale acestor rozătoare?» 
Directorul hotelului nici nu mai poate vorbi de altceva. Şi el 
este jignit!... Să descoperi şobolani în ascensorul unui hotel 
onorabil i se pare de neconceput. Ca să-l consolez, i-am 
spus: 

— Dar toată lumea a păţit-o. 

— Tocmai, mi-a răspuns el, acuma suntem la fel ca toată 
lumea. 

El e acela care mi-a vorbit de primele cazuri ale acestei 
febre uluitoare, care a început să stârnească nelinişte. Una 
dintre cameristele lui e atinsă. 

— Dar, bineînţeles, nu e nimic contagios, a precizat el iute. 

I-am spus că asta mi-era egal. 

— A! Văd. Domnul e ca mine. Domnul e fatalist. 

Nimic de felul ăsta nu spusesem şi de altfel nici nu sunt 
fatalist. I-am şi spus... 


Începând din acest moment carnetele lui Tarrou vorbesc 
mai în amănunt despre această febră necunoscută care 
îngrijora acum publicul. Notând că bătrânelul îşi regăsise în 
sfârşit pisicile o dată cu dispariţia şobolanilor şi îşi rectifica 
cu răbdare tragerile la ţintă, Iarrou adăuga că se puteau 
cita de pe acum vreo zece cazuri de această febră, dintre 
care cele mai multe fuseseră mortale. 

Cu titlu documentar, puteam în sfârşit reproduce portretul 
doctorului Rieux, dat de Tarrou. După cât poate aprecia 
povestitorul, e destul de fidel. 

„Pare de treizeci şi cinci de ani. Statură mijlocie. Umerii 
puternici. Obrazul aproape dreptunghiular. Ochii întunecaţi 
şi drepţi, dar fălcile proeminente. Nasul gros este regulat. 
Părul negru tuns foarte scurt. Gura este arcuită, cu buzele 
pline şi aproape întotdeauna strânse. Are întrucâtva 
înfăţişarea unui ţăran sicilian cu pielea lui arsă de soare şi 
hainele lui în tonuri veşnic închise, dar care îl prind bine. 

Umblă repede. Coboară de pe trotuare fără să-şi schimbe 
mersul, dar de două ori din trei se urcă pe trotuarul opus 
făcând o mică săritură. La volanul maşinii e distrat şi lasă 
adesea semnalizatorul de direcţie aprins, chiar după ce a 
luat curba. Totdeauna cu capul gol. Aer de om informat” 

Cifrele lui Tarrou erau exacte. Doctorul Rieux ştia el ceva. 
O dată corpul portarului izolat, îi telefonase doctorului 
Richard, ca să-l întrebe despre cauza acestor febre 
inghinale. 

— Nu înţeleg nimic, spusese Richard. Doi morţi, unul în 
patruzeci şi opt de ore, celălalt în trei zile. Îl lăsasem pe cel 
din urmă într-o dimineaţă, după toate aparențele, în 
convalescenţă. 

— Daţi-mi de veste dacă mai aveţi alte cazuri, spune Rieux. 

A mai telefonat câtorva medici. Dusă în felul acesta, 
ancheta îi descoperi vreo douăzeci de cazuri asemănătoare 
timp doar de câteva zile. Aproape toate fuseseră mortale. Îi 
ceru atunci lui Richard, preşedintele corpului medical din 
Oran, izolarea noilor bolnavi. 


— Dar nu am căderea, zise Richard. Ar fi nevoie de măsuri 
ale prefecturii. De altfel, cine vă spune că există riscul unei 
molimi? 

— Nimic nu-mi spune asta, dar simptomele sunt 
neliniştitoare. 

Richard, totuşi, considera că „n-avea calitatea”. Tot ce 
putea să facă era să vorbească cu prefectul. 

Dar în timp ce se discuta, vremea se strica. A doua zi după 
moartea portarului neguri mari acoperiră cerul. Ploi 
diluviene şi scurte se abătură peste oraş; o căldură 
prevestitoare de furtună urmă acestor răpăieli neaşteptate. 
Marea însăşi îşi pierduse albastrul ei adânc şi, sub cerul de 
pâclă, căpăta luciri de argint sau de fier, dureroase pentru 
privire. Căldura umedă a acestei primăveri te făcea să 
doreşti arşiţele verii. În oraşul clădit în formă de melc pe 
fâşia lui de podiş, destul de puţin deschis spre mare, 
domnea o toropeală posomorâtă. Între zidurile sale lungi şi 
tencuite, pe străzile cu vitrine prăfuite, în tramvaiele de un 
galben murdar, te simţeai oarecum prizonier al cerului. 
Singur, bătrânul bolnav al lui Rieusx îşi învingea astmul ca să 
se bucure de această vreme. 

— Coace, spunea el, face bine la bronhii. 

Cocea într-adevăr, dar nici mai mult, nici mai puţin decât o 
febră. Întreg oraşul avea febră, aceasta era cel puţin 
impresia care îl urmărea pe doctorul Rieux în dimineaţa în 
care se ducea în strada Faidherbe, pentru a asista la 
ancheta asupra tentativei de sinucidere a lui Cottard. Dar 
această impresie i se părea lipsită de temei. O atribuia 
enervării şi preocupărilor de care era asaltat şi admise că 
se impunea urgent să facă puţină ordine în ideile sale. 

Când a ajuns, comisarul nu era încă acolo. Grand aştepta 
pe coridor şi s-au hotărât să intre întâi la el, lăsând uşa 
deschisă. Funcţionarul de la primărie locuia în două odăi, 
mobilate foarte sumar. Observai doar un raft de lemn alb cu 
două sau trei dicţionare şi o tablă şcolărească pe care se 
mai putea citi, pe jumătate şterse, cuvintele „alei înflorite”. 


După părerea lui Grand, Cottard avusese o noapte bună. 
Dar se trezise de dimineaţă cu dureri de cap şi incapabil de 
orice reacţie. Grand părea obosit şi nervos, plimbându-se în 
lung şi în lat, deschizând şi închizând pe masă un dosar 
gros, plin de manuscrise. 

I-a povestit cu toate acestea doctorului că nu-l cunoştea 
bine pe Cottard, dar presupune că ar avea o mică avere. 
Cottard era un om ciudat. Mult timp relaţiile lor se 
mărginiseră la câteva saluturi pe scară. 

— N-am stat decât de două ori de vorbă cu el. Acum 
câteva zile am răsturnat pe coridor o cutie plină cu crete, 
pe care o aduceam acasă. Erau crete roşii şi crete albastre. 
În momentul acela Cottard a ieşit pe coridor şi m-a ajutat să 
le adun. M-a întrebat la ce foloseau aceste crete de diferite 
culori. 

Grand îi explicase atunci că încearcă să-şi reamintească 
puţin latina. De la liceu până acum cunoştinţele lui se 
pierduseră. 

— Da, a spus doctorul, m-au asigurat că e folositor pentru 
a cunoaşte mai bine sensul cuvintelor franţuzeşti. 

Scria prin urmare cuvinte latineşti pe tablă. Recopia cu 
cretă albastră partea de cuvânt care se schimba după 
declinare şi conjugare şi, cu cretă roşie, cea care rămânea 
neschimbată. 

— Nu ştiu dacă Cottard a înţeles prea bine, dar a părut 
interesat şi mi-a cerut o cretă roşie. Am părut puţin 
surprins, dar la urma urmei... Nu puteam, bineînţeles, să 
ghicesc că o să se folosească de ea pentru planul lui. 

Rieux l-a întrebat care era subiectul celei de-a doua 
conversații. Dar, însoţit de secretarul său, comisarul sosea 
şi voia întâi să asculte declaraţiile lui Grand. Doctorul 
observă că Grand, vorbind de Cottard, îl numea mereu 
„disperatul”. A folosit chiar la un moment dat expresia 
„hotărâre fatală”. Au discutat asupra cauzei sinuciderii şi 
Grand s-a arătat meticulos în alegerea termenilor. S-au 
oprit, în sfârşit, asupra cuvintelor „necazuri intime”. 


Comisarul a întrebat dacă nimic din comportarea lui 
Cottard nu lăsa să se prevadă ceea ce el numea 
„determinarea sa”. 

— Mi-a bătut ieri în uşă, spuse Grand, ca să ceară nişte 
chibrituri. I-am dat cutia mea. S-a scuzat spunându-mi că 
între vecini... Apoi m-a asigurat că-mi va da cutia înapoi. I- 
am spus s-o păstreze. 

Comisarul l-a întrebat pe funcţionar dacă nu cumva 
Cottard i se păruse ciudat. 

— Ceea ce mi s-a părut ciudat e că avea aerul că vrea să 
stea de vorbă. Dar eu tocmai lucram. 

Grand s-a întors spre Rieux şi a adăugat, cu un aer 
încurcat: 

— O lucrare personală. 

Comisarul dorea totuşi să-l vadă pe bolnav. Dar Rieux fu de 
părere că era mai bine ca mai întâi Cottard să fie pregătit 
pentru această vizită. Intră deci singur şi îl găsi pe Cottard 
în odaie, îmbrăcat doar cu o flanelă cenuşie, stând ridicat în 
pat şi întors spre uşă cu o expresie de nelinişte. 

— E poliţia, nu? 

— Da, spune Rieux şi nu vă agitaţi. Două sau trei 
formalităţi şi veţi fi lăsat în pace. 

Dar Cottard a răspuns că asta nu folosea la nimic şi că nu-i 
plăcea poliţia. Rieux se arăta nerăbdător. 

— Nici eu n-o ador. [i se cere doar să răspunzi repede şi 
corect la întrebările lor, ca să se termine o dată totul. 

Cottard a tăcut şi doctorul s-a întors spre uşă. Dar 
omuleţul îl striga înapoi şi când a fost lângă pat i-a apucat 
mâinile: 

— Nu se pot atinge de un bolnav, de un om care s-a 
spânzurat, nu-i aşa, domnule doctor? 

Rieux l-a cercetat un moment şi l-a asigurat în sfârşit că nu 
fusese niciodată vorba de nimic de felul acesta şi că, de 
altfel, el era aici ca să-şi apere bolnavul. Cottard păru să se 
destindă şi Rieux îl pofti pe comisar. 


Lui Cottard i s-a citit mărturia lui Grand şi a fost întrebat 
dacă putea preciza cauzele acţiunii sale. El a răspuns doar 
atât şi fără să-l privească pe comisar că „necazuri intime, 
era foarte bine. Comisarul insistă să afle dacă mai avea 
poftă să repete ceea ce făcuse şi Cottard, înviorându-se, 
răspunse că nu şi că dorea numai să fie lăsat în pace. 

— Vă atrag atenţia, a spus comisarul pe un ton iritat, că, 
pentru moment, dumneavoastră o tulburaţi pe-a altora. 

Dar la un semn al lui Rieux, lucrurile s-au oprit aici. 

— Vă daţi seama, a oftat ieşind comisarul, avem ceva mai 
important de făcut, de când se vorbeşte de această febră... 

L-a întrebat pe doctor dacă lucrul era serios şi Rieux a 
spus că habar n-avea. 

— E din pricina vremii, asta e tot, a încheiat comisarul. Era 
din pricina vremii, fără îndoială. Totul se năclăia în mâini, pe 
măsură ce ziua înainta şi Rieux simţea cum teama lui creşte 
cu fiecare vizită. În seara aceleiaşi zile, la periferie, un vecin 
al bătrânului bolnav îşi apăsa vintrele şi vomita în toiul 
delirului. Ganglionii erau mult mai groşi decât cei ai 
portarului. Unul începea să supureze şi curând se sparse ca 
un fruct stricat. Întors acasă, Rieux telefonează la depozitul 
de produse farmaceutice al departamentului. Însemnările 
lui profesionale menţionează doar, la această dată: 
„Răspuns negativ”. Şi era chemat acum mereu în alte părţi 
pentru cazuri asemănătoare. Abcesele trebuiau deschise, 
era evident. Două tăieturi de bisturiu în cruce şi ganglionii 
revărsau un fel de pastă amestecată cu sânge; bolnavii 
sângerau sfâşiaţi. Dar apăreau pete pe burtă şi pe picioare, 
un ganglion înceta să supureze, apoi se umfla din nou. În 
cele mai multe cazuri bolnavul murea, emanând un miros 
înspăimântător. 

Presa, atât de limbută cu istoria şobolanilor, nu mai scotea 
o vorbă. Şobolanii doar mor pe stradă, iar oamenii în odaia 
lor. Şi ziarele nu se ocupă decât de stradă. Însă prefectura 
şi municipalitatea începeau să-şi pună întrebări. Atâta timp 
cât fiecare medic nu cunoscuse mai mult de două sau trei 


cazuri, nimeni nu se gândise să se mişte. Dar, de fapt, a fost 
de ajuns să aibă cineva ideea să le numere. Rezultatul era 
consternant. În numai câteva zile cazurile mortale se 
înmulţiseră şi devenise evident, pentru cei care se 
preocupau de această boală ciudată, că era vorba de o 
adevărată epidemie. Acesta este momentul pe care şi-l 
alese Castel, un confrate al lui Rieux, mult mai în vârstă 
decât el, să vină să-l vadă. 

— Bineînţeles, i-a spus, dumneata ştii ce este, Rieux? 

— Aştept rezultatul analizelor. 

— Eu ştiu. Şi n-am nevoie de analize. O parte din cariera 
mea am lucrat în China şi am văzut câteva cazuri şi la Paris, 
acum vreo douăzeci de ani. Numai că nimeni n-a îndrăznit 
să le dea pe loc un nume acestor cazuri. Opinia publică, 
asta e sfânt: fără panică, mai ales fără panică. Şi apoi, cum 
zicea un confrate: „Este cu neputinţă, toată lumea ştie că 
«ea» a dispărut din Occident”. Da, toată lumea ştie asta, în 
afară de morţi. Rieux, dumneata ştii la fel de bine ca şi mine 
ce este. 

Rieux se gândea. Prin fereastra biroului privea umărul 
falezei pietroase care se sfârşea în depărtare deasupra 
golfului. 

Cerul, deşi albastru, avea o sclipire mohorâtă care se 
îndulcea pe măsură ce după-amiaza înainta. 

— Da, Castel, spune el, e greu de crezut. Dar se pare 
totuşi că ar fi ciuma. 

Castel se ridică şi se îndreaptă spre uşă. 

— Ştii ce ni se va răspunde, a spus bătrânul medic: „A 
dispărut de ani de zile din ţările temperate”. 

— Ce înseamnă asta, a dispărea? A răspuns Rieux dând din 
umeri. 

— Da. Şi nu uita: chiar la Paris, în urmă cu aproape 
douăzeci de ani. 

— Da. Să sperăm că nu va fi mai grav astăzi decât atunci. 
Dar este într-adevăr de necrezut. 


Cuvântul „ciumă” fusese rostit pentru întâia oară. În acest 
punct al povestirii, care-l lasă pe Bernard Rieux stând în 
spatele ferestrei sale, i se va permite povestitorului să 
explice nesiguranța şi surpriza medicului, deoarece, cu 
unele nuanţe, el a reacţionat la fel ca şi cei mai mulţi dintre 
concetăţenii noştri. Epidemiile, într-adevăr, sunt ceva 
obişnuit, dar crezi cu greu în ele când îţi cad pe cap. Au fost 
pe lume tot atâtea ciume câte războaie. Şi totuşi, ciume şi 
războaie îi găsesc pe oameni întotdeauna la fel de 
nepregătiţi. Doctorul Rieux era la fel de nepregătit ca şi 
concetăţenii noştri şi astfel trebuie înţelese ezitările sale. 
Tot aşa trebuie înţeleasă şi starea sa de spirit împărţită 
între îngrijorare şi încredere. Când izbucneşte un război, 
oamenii spun: „n-are să dureze, prea e stupid”. Şi, fără 
îndoială, un război este desigur prea stupid, dar asta nu-l 
împiedică să dureze. Prostia stăruie întotdeauna şi faptul s- 
ar observa dacă fiecare nu s-ar gândi mereu la sine. 
Concetăţenii noştri semănau în această privinţă cu toată 
lumea, se gândeau la ei înşişi, altfel spus, erau umanişti: nu 
credeau în flageluri. Flagelul nu este pe măsura omului, îţi 
spui deci că flagelul este ireal, e un vis urât care o să 
treacă. Dar nu trece totdeauna şi, din vis urât în vis urât, 
oamenii sunt cei care se duc şi umaniştii cei dintâi, pentru 
că nu şi-au luat măsuri de precauţie. Concetăţenii noştri nu 
erau mai vinovaţi decât alţii, ei uitau să fie modeşti, atâta 
tot şi credeau că totul mai era posibil pentru ei, ceea ce 
presupunea că flagelurile nu erau posibile. Ei continuau să 
facă afaceri, proiectau călătorii şi aveau păreri. Cum să se fi 
gândit ei la ciuma care suprimă viitorul, deplasările şi 
discuţiile? Ei se credeau liberi şi nimeni nu va fi vreodată 
liber atâta timp cât vor exista flageluri. 

Chiar atunci când doctorul Rieux recunoscuse faţă de 
prietenul său că un număr mic de bolnavi risipiţi ici-colo 
muriseră fără veste de ciumă, pericolul rămânea pentru el 
fără realitate. Pur şi simplu, când eşti medic ţi-ai făcut o 
idee asupra durerii şi ai ceva mai multă imaginaţie. 


Privindu-şi pe geam oraşul care nu se schimbase, doctorul 
de-abia dacă simţea cum se naşte în el acea uşoară 
îngreţoşare în faţa viitorului, care se numeşte nelinişte. 
Încerca să-şi adune în minte tot ce ştia despre această 
boală. Îi pluteau cifre în memorie şi îşi spunea că cele vreo 
treizeci de ciume mari pe care le-a cunoscut istoria 
făcuseră aproape o sută de milioane de morţi. Dar ce sunt o 
sută de milioane de morţi? Când ai făcut războiul, de-abia 
dacă mai ştii ce este un mort. Şi cum un om mort nu are 
preţ decât dacă l-ai văzut mort, o sută de milioane de 
cadavre semănate de-a lungul istoriei nu sunt în închipuire 
decât un fum. Doctorul îşi amintea de ciuma de la 
Constantinopole, care, după Procopiu, făcuse zece mii de 
victime într-o zi. Zece mii de morţi înseamnă de cinci ori 
publicul unui mare cinematograf. lată ce-ar trebui făcut. Să 
aduni oamenii de la ieşirea a cinci cinematografe, să-i duci 
într-o piaţă a oraşului şi acolo să-i omori grămadă, ca să-ţi 
faci o idee. Cel puţin ai putea, atunci, înlocui cu chipuri 
cunoscute acest morman anonim. Dar, fireşte, asta nu se 
poate realiza şi apoi cine cunoaşte zece mii de chipuri? De 
altminteri, oameni ca Procopiu nu ştiau să numere, lucrul e 
cunoscut. L.a Canton, cu şaptezeci de ani în urmă, patruzeci 
de mii de şobolani muriseră de ciumă înainte ca epidemia 
să se atingă de locuitori. Dar, în 1871, nu exista mijlocul de 
a număra şobolanii. Se făcea socoteala aproximativ, în 
mare, cu evidentele marje de eroare. Totuşi, dacă un 
şobolan e lung de treizeci de centimetri, patruzeci de mii de 
şobolani puşi cap la cap ar face... 

Dar doctorul îşi pierdea răbdarea. Se descuraja şi asta nu 
trebuia. Câteva cazuri nu înseamnă o epidemie şi e de ajuns 
să se ia măsuri de precauţie. Trebuia să se mulţumească cu 
ce se ştia, toropeala şi prostraţia, ochii înroşiţi, gura 
murdară, durerile de cap, inflamarea ganglionilor, setea 
îngrozitoare, delirul, petele pe corp, sfârtecarea lăuntrică 
şi, la capătul tuturor acestora... La capătul tuturor acestora 
doctorul Rieux îşi amintea o frază, tocmai o frază care 


încheia în manualul său enumerarea simptomelor: „Pulsul 
devine filiform şi moartea se produce cu ocazia unei mişcări 
neînsemnate”. Da, la capătul tuturor acestora, atârni de un 
fir şi trei sferturi dintre oameni (aceasta era cifra exactă) 
erau îndeajuns de nerăbdători ca să facă această mişcare 
imperceptibilă care-i omora. 

Doctorul tot mai privea pe fereastră. De o parte a 
geamului, cerul proaspăt de primăvară, de cealaltă parte, 
cuvântul, care încă mai răsuna în odaie: ciuma. Cuvântul nu 
conţinea doar înţelesul pe care ştiinţa binevoia să i-l dea, ci 
şi un lung şir de imagini extraordinare care nu se potriveau 
cu acest oraş galben şi cenuşiu, puţin animat la această oră, 
mai curând bâzâitor decât zgomotos, în fine, fericit, dacă 
este posibil să fii în acelaşi timp fericit şi posomorit. Şi o 
linişte atât de paşnică şi de indiferentă nega, cu uşurinţă 
parcă, vechile imagini ale epidemiei. Atena ciumată şi 
părăsită de păsări, oraşele chinezeşti pline de cei care 
trăgeau să moară tăcuţi, ocnaşii din Marsilia îngrămădind 
în gropi trupurile ce se descărnau, construirea, în 
Provence, a marelui zid care trebuia să oprească vântul 
furios al ciumei, Jaffa şi cerşetorii ei hidoşi, paturile umede 
şi putrede lipite de țarina bătătorită a spitalului din 
Constantinopole, bolnavii târâţi cu cârligele, carnavalul 
medicilor mascaţi în timpul Ciumei negre, împreunările 
celor vii în cimitirele din Milano, căruțele cu morţi în 
Londra îngrozită şi nopţile şi zilele pline pretutindeni şi 
întotdeauna de strigătul nesfârşit al oamenilor. Nu, toate 
acestea nu erau încă destul de puternice pentru a ucide 
calmul acestei zile. De cealaltă parte a geamului clopoţelul 
unui tramvai nevăzut răsună deodată şi dezminţea într-o 
clipă cruzimea şi durerea. Singură marea la capătul tablei 
ca de şah întunecat a caselor, era o mărturie a ceea ce este 
neliniştitor şi fără de odihnă în lume. Şi doctorul Rieux, care 
privea golful, se gândea la acele ruguri despre care 
vorbeşte Lucrețiu şi pe care atenienii loviți de ciumă le 
ridicau în faţa mării. În timpul nopţii acolo erau duşi morţii, 


dar nu era loc suficient şi cei în viaţă se băteau cu lovituri 
de torţe pentru a le face loc pe rug celor care le fuseseră 
dragi, dând mai degrabă lupte sângeroase decât să-şi 
părăsească cadavrele. Îţi puteai imagina rugurile 
împurpurate dinaintea apei liniştite şi întunecoase, bătăile 
cu torţe în noaptea sfâşiată de scântei şi aburi groşi urcând 
spre cerul atent. Te puteai teme... 

Dar această ameţeală nu rezista în faţa raţiunii. Este 
adevărat că fusese rostit cuvântul „ciumă”, este adevărat că 
în această clipă chiar, flagelul scutura şi trântea la pământ o 
victimă sau două. Dar ce, asta putea fi oprit? Ceea ce 
trebuia făcut, era să se recunoască pe faţă ceea ce trebuia 
recunoscut, să fie luate măsurile care se impuneau. Apoi 
ciuma se va opri pentru că ciuma nu se imagina, sau se 
imagina fals. 

Dacă se oprea şi asta era cel mai probabil, totul va fi bine. 
În caz contrar, s-ar şti ce este şi s-ar mai şti dacă n-ar fi 
posibil să te pui bine mai întâi cu ea pentru ca apoi s-o 
învingi. 

Doctorul a deschis fereastra şi zgomotul străzii a crescut 
dintr-o dată. Dintr-un atelier vecin urca şuieratul scurt şi 
repetat al unui ferăstrău mecanic. Rieux simţi că se 
înfioară. 

Aici era certitudinea, în munca de toate zilele. Restul 
depindea de fire şi mişcări neînsemnate de care nu te 
puteai opri. Esenţialul era să-ţi faci bine meseria. 

Aici ajunsese cu reflecţiile sale doctorul Rieux, când fu 
anunţat Joseph Grand. Funcţionar la primărie şi, cu toate că 
ocupațiile sale acolo erau foarte diverse, era folosit periodic 
la serviciul de statistică al stării civile. În felul acesta 
ajungea să facă socoteala deceselor. Şi, cum era îndatoritor 
din fire, consimţise să-i aducă el însuşi lui Rieux o copie a 
rezultatelor sale. 

Doctorul îl văzu pe Grand intrând împreună cu vecinul lui, 
Cottard. Funcţionarul vântura o foaie de hârtie. 


— Cifrele urcă, doctore, a anunţat el: unsprezece morţi în 
patruzeci şi opt de ore. 

Rieux îl salută pe Cottard şi întreabă cum se simte. Grand 
îl lămureşte că acesta ţinuse să-i mulţumească doctorului şi 
să se scuze de neplăcerile pe care i le pricinuise. Dar Rieux 
se uita în foaia de statistică: 

— Ei, spune Rieux, ar trebui poate să ne hotărâm să-i 
spunem acestei boli pe nume. Până acum am bătut pasul pe 
loc. Dar veniţi cu mine, trebuie să mă duc la laborator. 

— Da, da, spunea Grand coborând scările în urma 
doctorului, să spunem lucrurilor pe nume. Dar care e acest 
nume? 

— Nu pot să vi-l spun şi de altfel asta nu v-ar fi de folos. 

— Vedeţi, surâse funcţionarul, nu e aşa de uşor. 

S-au îndreptat spre Piaţa Armelor. Cottard tăcea mereu. 
Străzile începeau să se umple de lume. Înserarea fugară a 
oraşului nostru lăsa loc nopţii şi primele stele apăreau pe 
un orizont încă limpede. Câteva secunde mai târziu, lămpile 
de deasupra străzilor au întunecat tot cerul aprinzându-se 
şi zgomotul conversaţiilor părea să crească. 

— lertaţi-mă, spuse Grand, la colţul Pieţei Armelor. Dar 
trebuie să iau tramvaiul. Timpul meu seara e sfânt. Cum se 
spune la noi: „Nu lăsa niciodată treaba de azi pe...” 

Rieux observase mai de mult această manie pe care o avea 
Grand, născut la Montelimar, să invoce locuţiuni din 
regiunea lui şi să adauge apoi formule banale care nu mai 
erau de nicăieri, ca de pildă: „o vreme de vis” sau „o lumină 
feerică”. 

— A, spune Cottard, e adevărat. Nu poţi să-l mai scoţi din 
casă după cină. 

Rieux îl întrebă pe Grand dacă lucra pentru primărie. 
Grand răspunse că nu, lucra pentru el. 

— A, făcu şi Rieux ca să zică ceva şi merge? 

— Obligatoriu! De ani de zile de când lucrez... Cu toate că, 
pe de altă parte, nu prea e mare progres. 


— Dar, în definitiv, despre ce e vorba? Spune doctorul 
oprindu-se. 

Grand se bâlbâi aşezându-şi mai bine pălăria rotundă 
peste urechile lui mari. Şi Rieux a înţeles foarte vag că era 
vorba de ceva despre înflorirea unei personalităţi. Dar 
funcţionarul îi şi părăsise şi urca înapoi bulevardul Marnei, 
mergând pe sub ficuşi cu paşi mici şi grăbiţi. În pragul 
laboratorului, Cottard îi spuse doctorului că ar vrea să-l mai 
vadă ca să-i ceară un sfat. Rieux, care mototolea în buzunar 
foaia de statistică, îl invită să vină la consultaţii, apoi, 
răzgândindu-se, îi spuse că tot merge a doua zi prin 
cartierul lui, o să treacă el să-l vadă pe seară. 

Părăsindu-l pe Cottard, doctorul şi-a dat seama că se 
gândea la Grand. Şi-l închipuia în mijlocul unei ciume, dar 
nu al acesteia care, fără îndoială, n-o sa fie serioasă, ci în 
una dintre marile ciume ale istoriei. „Este genul de oameni 
care sunt cruţaţi în astfel de cazuri”. Îşi amintea să fi citit că 
ciuma cruța constituţiile slabe şi nimicea mai ales 
organismele viguroase. Şi tot gândindu-se la el, doctorul 
găsi că funcţionarul avea un oarece aer plin de mister. 

La prima vedere, Joseph Grand nu era, într-adevăr, nimic 
mai mult decât un mic funcţionar de primărie a cărui 
înfăţişare o şi avea. Lung şi slab, înota în hainele pe care şi 
le alegea întotdeauna prea mari, cu iluzia că îl vor ţine mai 
mult. Dacă pe gingia inferioară mai păstra încă cea mai 
mare parte a dinţilor, pe cei de pe maxilarul superior îi 
pierduse însă. Zâmbetul său, care-i ridica mai ales buza de 
sus, îi desena gura cu o umbră. Dacă adăugăm la acest 
portret un mers de seminarist, arta de a şterge din mers 
pereţii şi de a se strecura pe uşi, un miros de pivniţă şi de 
fum, toate întrupările insignifianţei, vom recunoaşte că nu 
puteai să ţi-l închipui în altă parte decât înaintea unui birou, 
străduindu-se să revizuiască tarifele băilor din oraş sau să 
adune pentru un tânăr referent elementele unui raport 
privitor la noua taxă asupra ridicării gunoaielor de prin 
case. Chiar pentru un spirit neprevenit el părea să fi fost 


adus pe lume ca să exercite funcțiunile discrete dar 
indispensabile de funcţionar auxiliar municipal temporar, cu 
şaizeci şi doi de franci şi treizeci pe zi. Era chiar menţiunea 
pe care spunea el că o face să figureze pe foile sale de 
angajare după cuvântul „calificare”. Când cu douăzeci şi 
trei de ani în urmă, după abandonarea unei licenţe pe care 
din lipsă de bani n-o mai putuse lua, primise această 
funcţie, fusese lăsat să spere, spunea el, o „titularizare” 
rapidă. Era vorba doar să-şi dovedească, un timp, 
competenţa în problemele delicate pe care le punea 
administrarea oraşului nostru. După aceea, aşa cel puţin îl 
asiguraseră, nu se putea să nu ajungă să capete un post de 
referent care să-i permită să trăiască larg. Desigur, nu 
ambiția era aceea care îl făcea să acţioneze pe Joseph 
Grand, ţi-o garanta el însuşi cu un zâmbet melancolic. Însă 
perspectiva unei vieţi materiale asigurate prin mijloace 
cinstite, şi, de aici, posibilitatea de a se dedica fără 
remuşcări ocupaţiilor sale preferate, îi surâdea mult. Dacă 
acceptase propunerea care i se făcuse, fusese din raţiuni 
onorabile, şi, dacă se poate spune, din credinţa într-un 
ideal. 

Această stare de lucruri provizorie dura de mulţi ani, viaţa 
se scumpise peste măsură şi salariul lui Grand, în ciuda 
câtorva majorări generale, era tot derizoriu. El se plânsese 
lui Rieux, dar nimeni nu părea să-l ia în seamă. Tocmai aici 
îşi face loc originalitatea lui Grand, sau cel puţin unul din 
semnele ei. El ar fi putut într-adevăr să revendice, dacă nu 
drepturi de care nu era sigur, cel puţin asigurările care i-au 
fost date. Dar, mai întâi, şeful de birou care îl angajase 
murise de mult şi apoi Grand nu-şi amintea termenii exacţi 
ai promisiunii care i se făcuse. În sfârşit şi mai ales, Joseph 
Grand nu-şi găsea cuvintele. 

Aceasta era particularitatea care îl zugrăvea cel mai bine 
pe concetăţeanul nostru, cum a putut Rieux s-o remarce, 
într-adevăr, nu găsea cuvintele necesare să scrie 
documentul de reclamaţie la care medita, sau să facă 


demersul pe care îl cereau împrejurările. Dacă ar fi să-l 
credem, el se simţea în mod special împiedicat să folosească 
cuvântul „drept” asupra căruia nu era sigur, sau pe acela 
de „promisiuni, care ar fi implicat sensul că reclama ceea ce 
i se cuvenea şi ar fi căpătat prin urmare un caracter de 
îndrăzneală, puţin compatibil cu modestia funcţiunilor pe 
care le ocupa. Pe de altă parte, el refuza să folosească 
termenii de „bunăvoinţă”, „a solicita”, „gratitudine” care, 
socotea el, nu se împăcau cu demnitatea lui personală. Şi 
astfel, neputând găsi cuvântul potrivit, concetăţeanul 
nostru continuase să-şi exercite funcţiile obscure până la o 
vârstă destul de înaintată. În rest şi tot după cum îi declara 
el doctorului Rieux, funcţionarul observa, practic, că viaţa 
materială îi era asigurată oricum, pentru că îi era de ajuns, 
la urma urmei, să-şi adapteze nevoile posibilităţilor. El 
recunoştea astfel justeţea uneia dintre vorbele preferate 
ale primarului, mare industriaş din oraşul nostru, care 
afirma cu tărie că în cele din urmă (şi el insista asupra 
acestor cuvinte care purtau toată greutatea argumentaţiei), 
în cele din urmă deci, nu a fost văzut nimeni murind de 
foame. În orice caz, viaţa aproape ascetică pe care o ducea 
Joseph Grand îl eliberase într-adevăr în cele din urmă de 
orice grijă de felul acesta. El continua să-şi caute cuvintele. 
Într-un anume sens, se poate chiar spune că viaţa sa era 
exemplară. El făcea parte dintre acei oameni, rari atât în 
oraşul nostru cât şi aiurea, care au totdeauna curajul 
bunelor lor sentimente. Puţinul pe care-l dezvăluia despre 
sine dovedea într-adevăr sensibilitate şi înclinații pe care 
oamenii nu îndrăznesc să le recunoască în zilele noastre. El 
nu roşea când mărturisea că îşi iubea nepoţii şi sora, 
singura rudă pe care o mai avea şi pe care se ducea s-o 
viziteze la fiecare doi ani în Franţa. El recunoştea că 
amintirea părinţilor săi, morţi pe vremea când era încă 
tânăr, îi stârnea durere. El nu refuza să admită că îi plăcea 
mai mult ca orice un anumit clopot din cartierul lui, care 
bătea încet către ora cinci după-amiază. Dar, pentru a 


evoca emoţii atât de simple, totuşi, cel mai neînsemnat 
cuvânt îi pricinuia mii de chinuri. În cele din urmă, această 
dificultate devenise grija lui cea mai mare. „Ah, domnule 
doctor, zicea el, tare aş vrea să învăţ să mă exprim.” îi 
vorbea despre asta lui Rieux ori de câte ori îl întâlnea. 

Doctorul, în seara aceea, privindu-l pe funcţionar cum 
pleca, a înţeles dintr-o dată ce voise Grand să spună: scria 
fără îndoială o carte sau ceva asemănător. Până la laborator, 
unde, în sfârşit, a ajuns, se luminase şi se liniştise. Ştia că 
această impresie a lui era stupidă, dar nu reuşea să creadă 
totuşi că ciuma s-ar putea într-adevăr instala într-un oraş 
unde puteau fi găsiţi funcţionari modeşti care cultivau manii 
demne de respect. Mai exact, nu vedea locul acestor manii 
în mijlocul ciumei şi judeca prin urmare că, practic, ciuma 
nu avea nici un viitor printre concetăţenii noştri. 

A doua zi, datorită unei insistenţe socotită deplasată, Rieux 
obținea convocarea la prefectură a unei comisii sanitare. 

— E adevărat că populaţia se nelinişteşte, recunoscuse 
Richard. Şi apoi guralivii exagerează totul. Prefectul mi-a 
spus: „Să acţionăm repede, dacă vreţi, dar în tăcere”. El 
este de altfel convins că e vorba de o falsă alarmă. 

Ca să ajungă la prefectură, Bernard Rieux îl luă pe Castel 
în maşina sa. 

— Ştii, îi spune acesta din urmă, că departamentul n-are 
ser? 

— Ştiu, am telefonat la depozit. Directorul a căzut din nori. 
Trebuie să-l aducem de la Paris. 

— Sper că n-o să dureze mult. 

— Am şi telegrafiat, răspunde Rieux. 

Prefectul era amabil, dar nervos. 

— Să începem, domnilor, spune el. Este nevoie să rezum 
situaţia? 

Richard era de părere că era inutil. Medicii cunoşteau 
situaţia. Problema era doar de aflat ce măsuri se impuneau 
să fie luate. 


— Problema, spune bătrânul Castel cu brutalitate, este să 
ştim dacă e vorba de ciumă sau nu. 

Doi sau trei medici au protestat. Ceilalţi păreau să ezite. 
Cât despre prefect, el a tresărit şi se sucea maşinal încolo 
şi-ncoace spre uşă ca şi când ar fi vrut să verifice dacă 
această enormitate fusese într-adevăr împiedicată să se 
răspândească pe culoare pe acolo. Richard a declarat că, 
după părerea lui, nu trebuiau să se lase cuprinşi de panică: 
era vorba de o febră cu complicaţii inghinale, asta era tot ce 
se putea spune, ipotezele în ştiinţă ca şi în viaţă fiind 
întotdeauna primejdioase. Bătrânul Castel, care-şi muşca 
liniştit mustaţa îngălbenită, ridică nişte ochi limpezi spre 
Rieux. Apoi întoarse o privire binevoitoare spre asistenţă şi 
atrase atenţia că el ştia foarte bine că era vorba de ciumă, 
dar că, bineînţeles, a o recunoaşte oficial ar impune şi 
măsuri nemiloase. El ştia că asta era în fond ceea ce îi făcea 
să dea înapoi pe confrații săi şi ar fi vrut să admită, pentru 
liniştea lor, că n-ar fi ciumă. Prefectul sări în sus şi declară 
că, în orice caz, ăsta nu era un mod potrivit de a judeca. 

— Important, spune Castel, nu este ca acest mod dea 
judeca să fie bun, ci ca el să dea de gândit. 

Cum Rieux tăcea, i s-a cerut părerea. 

— E vorba de o febră cu caracter tifoid, dar însoţită de 
inflamarea ganglionilor limfatici şi de vărsături. Am făcut 
incizia ganglionilor. Am putut astfel să determin analize în 
care laboratorul crede că recunoaşte bacilul scurt şi gros al 
ciumei. Pentru a spune tot, trebuie să precizez totuşi că 
anumite modificări specifice ale microbului nu coincid cu 
descripţia clasică. 

Richard sublinie că asta îndreptăţea ezitările şi că cel 
puţin ar trebui să se aştepte rezultatul statistic al seriei de 
analize începute de câteva zile. 

— Când un microb, spune Rieux după o scurtă tăcere, este 
capabil ca în timp de trei zile să mărească de trei ori 
volumul splinei, să dea ganglionilor mezenterici volumul 
unei portocale şi o consistenţă păstoasă, acest microb 


tocmai că nu îndreptăţeşte ezitările. Focarele de infecţie 
sunt în extensie crescândă. În ritmul în care se răspândeşte 
maladia, dacă nu e oprită energic, ea riscă să omoare 
jumătate din oraş în mai puţin de două luni. În consecinţă, e 
puţin important dacă dumneavoastră o numiţi ciumă sau 
febră de creştere. Important e numai s-o împiedicaţi să 
omoare jumătate din oraş. 

Richard considera că lucrurile nu trebuie văzute în negru 
şi că, de altfel, molima nu era dovedită din moment ce 
rudele bolnavilor săi erau încă neatinse. 

— Dar alţii au murit, atrage atenţia Rieux. Şi, bineînţeles, 
molima nu e niciodată absolută, altfel s-ar obţine o înmulţire 
matematică infinită şi o depopulare fulgerătoare. Nu este 
vorba să nu fie văzute lucrurile în negru, e vorba de a lua 
măsuri de precauţie. 

Richard era totuşi de părere că situaţia poate fi rezumată 
amintind că pentru a opri această maladie, dacă nu se 
oprea de la sine, trebuiau aplicate măsurile severe de 
profilaxie prevăzute de lege; că pentru a face acest lucru 
trebuia recunoscut oficial că era vorba de ciumă; că 
certitudinea nu era absolută în această privinţă şi că prin 
urmare asta cerea timp de gândire. 

— Problema, insistă Rieux, nu constă în a şti dacă măsurile 
prevăzute de lege sunt severe, ci dacă ele sunt necesare 
pentru a împiedica să fie omorâtă jumătate din oraş. Restul 
este doar o chestiune de administraţie şi instituţiile noastre 
au prevăzut un prefect tocmai pentru ca să rezolve aceste 
probleme. 

— Fără îndoială, spune prefectul, dar am nevoie să 
recunoaşteţi oficial că este vorba de o epidemie de ciumă. 

— Chiar dacă nu recunoaştem, zise Rieux, oricum riscul 
este să fie omorâtă jumătate din oraş. 

Richard intervine cu oarecare nervozitate: 

— Adevărul este că doctorul Rieux crede că e vorba de 
ciumă. Descrierea făcută de el sindromului e o dovadă. 


Rieux răspunde că nu descrisese un sindrom, descrisese 
ceea ce a văzut, ceea ce văzuse era inflamarea ganglionilor 
limfatici, pete, febră cu delir, toate astea fatale în patruzeci 
şi opt de ore. Putea oare domnul Richard să-şi ia 
răspunderea şi să afirme că epidemia se va opri fără măsuri 
drastice de profilaxie? 

Richard şovâia şi se uita la Rieux. 

— Sincer vorbind, ce gândiţi, aveţi certitudinea că e vorba 
de ciumă? 

— Puneţi greşit problema. Nu este o chestiune de 
vocabular, este o chestiune de timp. 

— Ideea dumneavoastră, spune prefectul, ar fi prin 
urmare că ar trebui totuşi aplicate măsurile profilactice 
indicate în caz de ciumă, chiar dacă nu e vorba de ciumă. 

— Dacă trebuie neapărat să am o idee, într-adevăr asta e. 

Medicii s-au consultat şi apoi Richard spuse: 

— Trebuie aşadar să ne asumăm responsabilitatea şi să 
acţionăm ca şi cum boala ar fi ciumă. 

Formularea fu călduros aprobată: 

— Asta e şi părerea dumitale, stimate confrate? Întreabă 
Richard. 

— Formularea mi-e indiferentă, spune Rieux. Să spunem 
doar că nu trebuie să acţionăm ca şi când jumătate din oraş 
n-ar risca să fie omorâtă, căci atunci ar fi. 

În mijlocul iritării generale, Rieux s-a ridicat şi a plecat. 
Câteva clipe mai târziu, în cartierul care mirosea a ulei 
prăjit şi a urină, o femeie urlând, cu vintrele însângerate, se 
răsucea în ghearele morţii, spre el. 

A doua zi după conferinţă, febra mai făcu un mic salt. A 
avut ecou chiar în ziare, dar sub o formă benignă, fiindcă s- 
au mulţumit doar cu câteva aluzii. Oricum, Rieux putea citi 
a treia zi mici afişe albe care fuseseră lipite repede de 
prefectură în colţurile cele mai discrete ale oraşului. Era 
greu să-ţi dai seama după acest afiş dacă autorităţile 
priveau situaţia în faţă. Măsurile nu erau draconice şi părea 
că se făcuseră multe concesii din dorinţa de a nu nelinişti 


opinia publică. Prima parte a deciziei anunţa într-adevăr că 
vreo câteva cazuri de febră pernicioasă, despre care nu se 
putea încă spune dacă era contagioasă, îşi făcuseră apariţia 
în Oran. Aceste cazuri nu erau suficient de caracteristice ca 
să dea într-adevăr motive de nelinişte şi nu încăpea nici o 
îndoială că populaţia o să ştie să-şi păstreze sângele rece. 
Totuşi şi dintr-o prudenţă care putea fi înţeleasă de toată 
lumea, prefectul lua câteva măsuri preventive. Înţelese şi 
puse în practică, în mod corect, aceste măsuri erau de 
natură să oprească net orice ameninţare de epidemie. În 
consecinţă, prefectul nu se îndoia nici o secundă că 
locuitorii oraşului său nu vor aduce efortului său personal 
cea mai devotată dintre colaborări. 

Afişul anunţa apoi măsuri generale, printre care o 
deratizare ştiinţifică prin injectare de gaze toxice în 
canalele de scurgere şi o supraveghere riguroasă a 
alimentării cu apă. Recomanda de asemenea locuitorilor 
cea mai mare curăţenie şi erau poftiţi în sfârşit purtătorii de 
pureci să se prezinte la dispensarele municipale. Pe de altă 
parte, familiile trebuiau în mod obligatoriu să declare 
cazurile diagnosticate de către medic şi să consimtă la 
izolarea celor bolnavi în sălile speciale ale spitalului. Aceste 
săli erau de altfel înzestrate pentru a îngriji bolnavii într-un 
minimum de timp şi cu maximum de şanse de vindecare. 
Câteva paragrafe suplimentare impuneau dezinfectarea 
obligatorie a camerei bolnavului şi a vehicolului de 
transport. În rest, prefectura se mărginea să recomande 
celor din preajma bolnavului să se supună unui control 
sanitar. 

Doctorul Rieux se întoarse brusc din faţa afişului şi îşi 
reluă drumul spre cabinetul său. Joseph Grand, care îl 
aştepta, îşi înalţă din nou braţele văzându-l. 

— Da, spune Rieux, ştiu, cifrele urcă. 

În ajun muriseră în oraş vreo zece bolnavi. Doctorul îi 
spune lui Grand că are să-l vadă poate seara, deoarece avea 
să-i facă o vizită lui Cottard. 


— Aşa e, spune Grand. O să-i facă bine, s-a cam schimbat 

— În ce sens? 

— A devenit politicos. 

— Înainte nu era? 

Grand ezita. Nu putea spune despre Cottard că era 
nepoliticos, expresia n-ar fi fost cea potrivită. Era un om 
închis în sine şi tăcut şi avea puţin alura unui mistreţ. O 
odaie, un restaurant modest şi ieşiri destul de misterioase, 
în asta consta toată viaţa lui Cottard. Oficial, era 
reprezentant comercial de vinuri şi lichioruri. Din când în 
când primea vizitele a doi sau trei oameni care erau 
probabil clienţii lui. Seara, uneori, se ducea la 
cinematograful care se afla în faţa casei. Slujbaşul 
observase chiar că acest Cottard părea să dea preferinţă 
filmelor cu gangsteri. În toate împrejurările, reprezentantul 
comercial rămânea singuratic şi neîncrezător. 

Toate astea, după părerea lui Grand, se schimbaseră mult: 

— Nu ştiu cum să spun, dar am impresia, ştiţi, că ar căuta 
să-şi atragă bunăvoința oamenilor, că vrea ca toată lumea 
să fie de partea lui. Îmi vorbeşte des, mă invită să ies cu el 
şi nu sunt în stare întotdeauna să-l refuz. De altfel, mă 
interesează şi la urma urmei, i-am salvat viaţa. 

De la tentativa de a se sinucide, Cottard nu mai primise 
nici o vizită. În cartier, printre negustori, căuta toate 
simpatiile. Nicicând nu le vorbise cu atâta blândeţe 
băcanilor, nu ascultase cu atâta interes o tutungioaică. 

— Această tutungioaică, observă Grand, este o adevărată 
viperă. l-am spus-o şi lui Cottard, dar el mi-a răspuns că mă 
înşel şi că femeia are părţile ei bune, pe care trebuie să ştii 
să le găseşti. 

De două sau de trei ori, în sfârşit, Cottard îl dusese pe 
Grand în restaurantele şi cafenelele luxoase din oraş. 
Începuse într-adevăr să le frecventeze. 

— Te simţi bine acolo, spunea el şi apoi eşti în societate 
bună. 


Grand remarcase atenţiile speciale ale personalului faţă 
de reprezentantul comercial şi înţelesese şi motivul, 
observând bacşişurile excesive pe care acesta le lăsa. 
Cottard părea foarte sensibil la amabilităţile cu care era 
răsplătit. Într-o zi, când şeful personalului îl însoţise până la 
uşă şi îl ajutase să-şi îmbrace pardesiul, Cottard îi spuse lui 
Grand: 

— E un băiat bun, poate să depună mărturie. 

— Să depună mărturie pentru ce? 

Cottard ezitase. 

— Ei, păi că nu sunt un om rău. 

În rest, avea toane. Într-o zi, când băcanul se arătase mai 
puţin amabil, se întorsese acasă într-o stare de furie 
exagerată. 

— Trece de partea celorlalţi secătura asta, repeta el. 

— Care ceilalţi? 

— "Toţi ceilalţi. 

Grand asistase chiar la o scenă curioasă la tutungioaică. În 
cursul unei conversații animate, aceasta pomenise de o 
arestare recentă care făcuse vâlvă în Alger. Era vorba de un 
tânăr funcţionar comercial care omorâse un arab pe o plajă. 

— Dacă ar fi băgat toate lepădăturile astea la puşcărie, 
spusese tutungioaica, oamenii cinstiţi ar putea să răsufle. 

Dar trebuise să se întrerupă în faţa agitaţiei subite a lui 
Cottard, care se năpustise afară din prăvălie fără un cuvânt 
de scuză. Grand şi tutungioaica, cu braţele atârnând de 
uimire, îl priviseră cum fuge. 

Mai târziu, Grand avea să-i semnaleze lui Rieux şi alte 
schimbări în caracterul lui Cottard. Acesta din urmă 
avusese întotdeauna păreri foarte liberale. Chiar fraza lui 
favorită: „Cei mari îi mănâncă totdeauna pe cei mici” era o 
dovadă. Dar de câtva timp încoace nu mai cumpăra decât 
ziarul oficial din Oran şi nu te puteai împiedica să nu 
observi cum depunea chiar o oarecare ostentaţie în a-l citi 
în locuri publice. La fel, câteva zile după ce se sculase din 
pat, îl rugase pe Grand, care se ducea la poştă, să fie atât 


de amabil să expedieze un mandat de o sută de franci pe 
care-i trimitea lunar unei surori care trăia în altă parte. Şi 
în clipa când Grand pleca: 

— Trimiteţi-i două sute de franci, l-a rugat Cottard, o să fie 
pentru ea o surpriză plăcută. Crede că nu mă gândesc 
niciodată la ea. Dar adevărul este că o iubesc mult. 

În sfârşit, avusese cu Grand o conversaţie ciudată. Acesta 
fusese obligat să răspundă la întrebările lui Cottard, 
intrigat de mica îndeletnicire căreia Grand i se dăruia în 
fiecare seară. 

— Deci, spusese Cottard, scrieţi o carte. 

— Dacă vreţi, dar e mai complicat decât atât. 

— Ah! Exclamase Cottard, tare aş vrea să fac şi eu ca 
dumneavoastră. 

Grand păruse surprins şi Cottard bâiguise că unui artisti 
se pot trece multe cu vederea. 

— De ce? Întrebase Grand. 

— Ei, pentru că un artist are mai multe drepturi decât un 
oarecine, toată lumea ştie asta. 1 se iartă mai multe. 

— De, îi spuse Rieusx lui Grand, în dimineaţa cu afişele, 
povestea cu şobolanii l-a zăpăcit şi pe el ca pe mulţi alţii, 
asta e. Sau poate că îi e frică de febră. 

Grand răspunse: 

— Nu cred, domnule doctor şi dacă vreţi să ştiţi părerea 
mea... 

Maşina de deratizare trecu pe sub geamul lor cu un 
puternic zgomot de eşapament. Rieux a tăcut până ce a fost 
posibil să se facă auzit şi, distrat, i-a cerut părerea 
funcţionarului. Celălalt îl privea cu gravitate: 

— E un om, spune el, care are ceva să-şi reproşeze. 

Doctorul dădu din umeri. Cum spunea comisarul, nu de 
asta le ardea acuma oamenilor. 

În cursul după-amiezii, Rieux a avut o întrevedere cu 
Castel. Serurile nu soseau. 

— De altfel, întreba Rieux, ar fi ele utile? Acest bacil se 
comportă ciudat. 


— Ah! Spune Castel, nu sunt de părerea dumitale. Aceste 
vietăţi au totdeauna un aer de originalitate. Dar în fond, 
sunt aceleaşi. 

— Presupuneţi, cel puţin. De fapt, nu ştim nimic despre 
toate astea. 

— Evident că presupun. Nimeni nu poate face altceva. 

În tot timpul zilei doctorul simţi cum i se înteţeşte mica 
ameţeală care îl apuca de fiecare dată când se gândea la 
ciumă. În cele din urmă, a recunoscut că îi era frică. De 
două ori a intrat în cafenelele pline de lume. Şi el, ca şi 
Cottard, simţea o mare nevoie de căldură umană. Rieux 
găsea asta stupid, dar cu acest prilej şi-a amintit că-i 
promisese reprezentantului comercial o vizită. 

Seara, medicul l-a găsit pe Cottard în faţa mesei lui din 
sufragerie. Când a intrat, pe masă a văzut deschis un 
roman poliţist. Dar se înserase şi desigur trebuie să fi fost 
greu de citit în întunericul care se lăsa. Mai degrabă se 
putea presupune că, cu un minut mai devreme, Cottard se 
gândise liniştit în penumbră. Rieux l-a întrebat cum se 
simţea. Cottard, așezându-se, mormăi că se simţea bine şi 
că s-ar simţi şi mai bine dacă ar putea să fie sigur că nimeni 
nu se ocupă de el. Rieux a făcut observaţia că nu poţi fi 
întotdeauna singur. 

— Oh! Nu despre asta e vorba. Eu vorbesc de oamenii 
care se îndeletnicesc să-ţi producă neplăceri. 

Rieux tăcea. 

— Nu e cazul meu, să ştiţi! Dar citeam romanul ăsta. lată 
un nenorocit care este arestat deodată, într-o dimineaţă. 

Alţii se ocupau de el şi el nu ştia nimic. Se vorbea de el 
prin birouri, numele lui era înscris pe fişe. Găsiţi că e drept? 
Găsiţi că are cineva dreptul să facă aşa ceva unui om? 

— Depinde, spune Rieux. Într-un sens, niciodată nu ai 
dreptul, într-adevăr. Dar toate acestea sunt secundare. Un 
om nu trebuie să stea prea multă vreme închis în casă. 
Trebuie să ieşiţi. 


Cottard păru că se enervează, spuse că nu făcea decât 
asta şi că, dacă era nevoie, tot cartierul putea să depună 
mărturie pentru el. Chiar şi în afara cartierului nu-i lipseau 
relaţiile. 

— Îl cunoaşteţi pe domnul Rigaud, arhitectul? Este unul 
dintre prietenii mei. 

În odaie întunericul devenea tot mai gros. Strada de 
cartier se anima şi o exclamaţie înăbugşită de uşurare salută, 
afară, clipa în care lămpile se aprinseră. Rieux s-a îndreptat 
spre balcon şi Cottard l-a urmat. De prin cartierele 
învecinate, ca în toate serile în oraşul nostru, o briză uşoară 
aducea şoapte şi mirosuri de carne friptă, murmurul vesel 
şi ameţitor al libertăţii care umplea puţin câte puţin strada 
invadată de un tineret zgomotos. Noaptea, strigătele 
puternice ale vapoarelor invizibile, rumoarea care urca 
dinspre mare şi dinspre mulţimea care se scurgea, acest 
ceas pe care Rieux îl cunoştea bine şi care îi plăcea altă 
dată, i se părea astăzi apăsător din cauza a tot ce ştia. 

— Putem aprinde? Îi spune lui Cottard. 

Lumina o dată reapărută, omuleţul îl priveşte clipind: 

— Spuneţi-mi, domnule doctor, dacă m-aş îmbolnăvi, oare 
m-aţi primi în secţia dumneavoastră la spital? 

— De ce nu? 

Cottard l-a întrebat atunci dacă se întâmplase să fie 
arestat cineva care se afla într-o clinică sau într-un spital. 
Rieux răspunse că aşa ceva s-a văzut, dar că totul depindea 
de starea bolnavului. 

— Eu, spune Cottard, am încredere în dumneavoastră. 
Apoi l-a întrebat pe medic dacă ar fi amabil să-l ducă cu 
maşina lui în oraş. 

În centrul oraşului, străzile erau acum mai puţin populate 
şi luminile mai rare. Copiii se mai jucau încă în faţa porţilor. 
Când Cottard a vrut să coboare, doctorul şi-a oprit maşina 
în faţa unui astfel de grup de copii. Jucau şotron şi ţipau. 
Dar unul dintre ei, cu părul negru, lipit, cărarea perfectă şi 
obrazul murdar, îl fixa pe Rieux cu ochii lui limpezi care te 


intimidau. Doctorul îşi întoarse privirea. Cottard, în picioare 
pe trotuar, îi strânse mâna. Reprezentantul comercial 
vorbea împiedicat, cu o voce răguşită. De două sau de trei 
ori s-a uitat în urmă. 

— Oamenii spun că ar fi epidemie. E oare adevărat, 
domnule doctor? 

— Oamenii spun multe totdeauna, e firesc, spune Rieux. 

— Aveţi dreptate. Şi apoi, când vom avea câteva zeci de 
morţi, asta da, o să fie sfârşitul lumii. Dar nu aşa ceva ne-ar 
trebui. 

Motorul huruia. Rieux ţinea mâna pe schimbătorul de 
viteză, dar se uita mereu la copilul care nu încetase să-l 
privească cercetător, cu aerul lui grav şi liniştit. Şi deodată, 
fără tranziţie, copilul îi zâmbise cu toată gura. 

— Ei şi ce ne-ar trebui? L-a întrebat medicul zâmbind pe 
copil. 

Cottard apucă deodată uşa maşinii şi, înainte de a o lua la 
fugă, strigă cu voce plină de lacrimi şi de furie: 

— Un cutremur. Unul adevărat! 

Dar nu a fost nici un cutremur şi ziua următoare s-a scurs, 
pentru Rieux, doar cu drumuri lungi în cele patru colţuri ale 
oraşului, cu tratative cu familiile bolnavilor şi discuţii cu 
bolnavii înşişi. Niciodată Rieux nu găsise că e atât de grea 
meseria lui. Până atunci bolnavii îi uşurau sarcina, i se 
dăruiau. Pentru prima oară medicul îi simţea reticenţi, 
refugiaţi în adâncul bolii lor cu un fel de mirare 
neîncrezătoare. Era o luptă cu care încă nu era obişnuit. Şi, 
pe la ora zece seara, cu maşina oprită în faţa casei 
bătrânului astmatic pe care-l vizita ultimul, lui Rieux îi 
venea greu să se smulgă de la volan. Întârzia privind strada 
întunecoasă şi stelele care apăreau şi dispăreau pe cerul 
negru. 

Bătrânul astmatic stătea în capul oaselor pe patul lui. 
Părea să respire mai bine şi număra boabele de mazăre pe 
care le trecea dintr-o oală în alta. L-a primit pe medic cu o 
înfăţişare veselă: 


— Va să zică e holeră, domnule doctor? 

— De unde ai scos-o? 

— Din ziar şi s-a spus şi la radio. 

— Nu, nu este holeră. 

— În orice caz, zise bătrânul foarte surescitat, merg cam 
departe şefii ăştia mari! 

— Să nu crezi nimic, spune doctorul. 

Îl examinase pe bătrân şi acum şedea în mijlocul acestei 
sufragerii mizere. Da, îi era frică. Ştia că în acest cartier 
chiar, vreo zece bolnavi îl vor aştepta, a doua zi dimineaţă, 
chirciţi peste ganglionii lor inflamaţi. Numai în două sau 
trei cazuri incizia ganglionilor adusese o ameliorare. Dar pe 
cei mai mulţi îi aştepta spitalul şi el ştia ce înseamnă spitalul 
pentru cei săraci. „Nu vreau să se facă experienţe pe el”, îi 
spusese soţia unuia dintre bolnavi. Nu s-ar face experienţe 
pe el, ar muri şi atâta tot. Măsurile luate erau insuficente, 
asta era foarte clar! Cât despre sălile „special amenajate”, 
le ştia: două pavilioane din care fuseseră mutaţi în grabă 
ceilalţi bolnavi, cu ferestrele lor cu crăpături astupate, 
înconjurate de un cordon sanitar. Dacă epidemia nu se 
oprea de la sine, n-avea să fie învinsă prin măsurile 
imaginate de administraţie. 

Cu toate astea, seara, comunicatele oficiale continuau să 
rămână optimiste. A doua zi, agenţia Ransdoc anunţa că 
măsurile prefecturii fuseseră primite cu seninătate şi că 
vreo treizeci de bolnavi se şi declaraseră. Castel îi 
telefonase lui Rieux: 

— Câte paturi oferă pavilioanele? 

— Optzeci. 

— Cu siguranţă că sunt mai mult de treizeci de bolnavi în 
oraş! 

— Sunt cei cărora le e frică şi ceilalţi, cei mai numeroşi, 
care n-au mai apucat să vină. 

— Înmormântările nu sunt controlate? 

— Nu. l-am telefonat lui Richard că trebuie luate măsuri 
complete, nu vorbe goale şi că ori trebuie ridicată împotriva 


epidemiei o adevărată barieră, ori nimic. 

— Şi? 

— Mi-a răspuns că n-are dezlegarea necesară. După 
părerea mea, epidemia o să crească. 

În trei zile, într-adevăr, cele două pavilioane se umpluseră. 
Richard părea să ştie că va fi dezafectată o şcoală şi 
prevăzut un spital auxiliar. Rieux aştepta vaccinurile şi 
deschidea ganglionii. Castel se întorcea la vechile lui cărţi şi 
stătea în bibliotecă ceasuri întregi. 

— Şobolanii au murit de ciumă sau de ceva care seamănă 
mult cu ea, conchidea el. Au pus în circulaţie zeci de mii de 
purici care or să transmită infecția în proporţie geometrică, 
dacă nu va fi oprită la timp. 

Rieux tăcea. 

În această perioadă, vremea păru să se statornicească. 
Soarele aspira băltoacele ultimelor averse. Cerul albastru şi 
frumos revărsând o lumină galbenă, avioane murmurând în 
căldura născândă. Totul în acest anotimp invita la 
seninătate. 

În patru zile totuşi, febra făcu patru salturi 
surprinzătoare: şaisprezece morţi, douăzeci şi patru, 
douăzeci şi opt şi treizeci şi doi. A patra zi, se anunţă 
deschiderea spitalului auxiliar într-o fostă grădiniţă de 
copii. Concetăţenii noştri, care până atunci continuaseră să- 
şi ascundă neliniştea cu glume, păreau acum, când îi vedeai 
pe străzi, mai abătuţi şi mai tăcuţi. 

Rieux a hotărât să-i telefoneze prefectului: 

— Măsurile sunt insuficiente. 

— Am cifrele, zise prefectul, sunt într-adevăr 
îngrijorătoare. 

— Sunt mai mult decât îngrijorătoare, sunt clare. 

— Am să cer ordine Guvernatorului general. 

Rieux a închis. Castel era de faţă. 

— Ordine! Şi ar trebui imaginaţie. 

— Şi serurile? 

— Vor sosi în cursul săptămânii. 


Prefectura, prin intermediul lui Richard, i-a cerut lui Rieux 
un raport destinat să fie trimis în capitala coloniei pentru a 
solicita ordine. Rieux a dat o descriere clinică şi cifre, în 
aceeaşi zi au fost numărați patruzeci de morţi. Prefectul a 
luat asupra lui, cum spunea, iniţiativa de a face mai 
drastice, chiar de a doua zi, măsurile prescrise. Declararea 
obligatorie şi izolarea fură menținute. Casele celor bolnavi 
trebuiau să fie închise şi dezinfectate, rudele supuse unei 
carantine de securitate, înmormântările organizate de 
către prefectură în condiţiile care se vor impune. O zi mai 
târziu serurile soseau cu avionul. Puteau să ajungă pentru 
cazurile în tratament. Erau insuficiente dacă epidemia avea 
să se extindă. La telegrama lui Rieux s-a răspuns că stocul 
de securitate era epuizat şi că se începuse fabricarea altuia. 

În acest timp şi din toate cartierele mărginaşe, primăvara 
sosea în pieţe. Mii de trandafiri se vestejeau în coşurile 
vânzătorilor de-a lungul trotuarelor şi mirosul lor dulceag 
plutea în tot oraşul. Aparent, nimic nu se schimbase. 
Tramvaiele erau tot pline la orele de vârf, goale şi murdare 
în timpul zilei. Tarrou îl observa pe bătrânel şi bătrânelul 
scuipa pisicile. Grand venea acasă în fiecare seară să-şi 
vadă de îndeletnicirea lui misterioasă. Cottard se învârtea 
de colo până colo şi domnul Othon, judecătorul de 
instrucţie, îşi conducea menajeria. Bătrânul astmatic îşi 
trecea năutul dintr-o oală în alta şi îl întâlneai uneori pe 
ziaristul Rambert, cu aerul lui liniştit şi interesat. Seara, 
aceeaşi mulţime umplea străzile şi cozile se lungeau în faţa 
cinematografelor. De altfel, epidemia părea să dea înapoi şi, 
timp de câteva zile, au fost numărați doar vreo zece morţi. 
Apoi, deodată, din nou a urcat ca o săgeată. În ziua în care 
numărul morţilor a atins din nou treizeci, Bernard Rieux 
privea telegrama oficială pe care i-o întinsese prefectul 
spunând: „S-au speriat”. 'Telegrama conţinea: „Declaraţi 
stare de ciumă. Închideţi oraşul.” 

II 


Începând din acest moment, putem spune că ciuma a 
devenit problema noastră, a tuturor. Până atunci, cu toată 
uimirea şi neliniştea pe care le-o aduseseră concetăţenilor 
noştri aceste întâmplări ieşite din comun, fiecare îşi văzuse 
mai departe de treburile lui, cum putea, la locul lui obişnuit. 
Şi, fără îndoială, asta ar fi trebuit să continue. Dar porţile o 
dată închise, şi-au dat seama că erau toţi şi povestitorul el 
însuşi, prinşi în acelaşi sac şi că trebuiau să se deprindă. 
Astfel, de pildă, un sentiment atât de individual cum e cel al 
despărțirii de o fiinţă iubită devine deodată, chiar din 
primele săptămâni, acela al unui întreg popor şi, laolaltă cu 
frica, suferinţa principală a acestei lungi perioade de exil. 

Una din urmările cele mai izbitoare ale închiderii porţilor 
a fost, într-adevăr, despărţirea bruscă la care au fost supuse 
nişte fiinţe care nu erau pregătite să se despartă. Mame şi 
copii, soţi, amanți, care crezuseră cu câteva zile mai înainte 
că se despart doar vremelnic, care se îmbrăţişaseră pe 
peronul gării noastre dându-şi câteva sfaturi, siguri că se 
vor revedea câteva zile sau câteva săptămâni mai târziu, 
absorbiți de stupida încredere omenească, abia distraşi prin 
această plecare de la preocupările lor obişnuite, s-au văzut 
dintr-o dată despărțiți fără speranţă, opriţi să se regăsească 
sau să comunice între ei. Căci închiderea avusese loc cu 
câteva ore înainte ca hotărârea prefecturii să fie publicată 
şi, bineînţeles, era imposibil să se ia în consideraţie cazurile 
particulare. Se poate spune că această invazie brutală a 
bolii a avut ca prim efect obligaţia pentru concetăţenii 
noştri de a se comporta ca şi cum n-ar fi avut sentimente 
personale. În primele ore ale zilei în care hotărârea intră în 
vigoare, prefectura a fost asaltată de o mulţime de 
solicitanţi care, la telefon sau adresându-se funcţionarilor, 
expuneau situaţii la fel de justificate şi, în acelaşi timp, la fel 
de imposibil de cercetat. Ce-i drept, a fost nevoie de câteva 
zile pentru ca să ne dăm seama că ne aflam într-o situaţie 
care nu ne îngăduia nici un compromis şi că noţiunile „a 


cădea la învoială”, „excepţie”, „favoare”, nu mai aveau nici 
un sens. 

Chiar şi slaba satisfacţie de a scrie ne-a fost refuzată. Pe 
de o parte! Într-adevăr, oraşul nu mai era legat de restul 
ţării prin mijloace de comunicaţie obişnuite şi, pe de altă 
parte, o nouă hotărâre interzice orice schimb de 
corespondenţă, pentru a evita ca scrisorile să poată deveni 
cărăuşii infecţiei. La început, câţiva privilegiați au putut să 
ia contact, la porţile oraşului, cu santinelele de la posturile 
de gardă, care au consimţit să transmită în exterior unele 
mesaje. Era încă în primele zile ale epidemiei, într-un 
moment în care paznicii găseau firesc să cedeze unor 
impulsuri de compasiune. Dar, după câtva timp, când 
aceiaşi paznici au fost convinşi şi ei de gravitatea situaţiei, 
ei au refuzat să-şi ia astfel de răspunderi ale căror urmări 
nu le puteau prevedea. Comunicaţiile telefonice 
interurbane, permise la început, au provocat asemenea 
îmbulzeală la cabinele publice şi pe fire, încât au fost 
complet suspendate timp de câteva zile, apoi sever limitate 
la ceea ce se numea cazuri urgente, ca moartea, naşterea şi 
căsătoria. Telegramele au rămas atunci singura noastră 
soluţie. Fiinţe pe care le lega gândirea, inima şi trupul au 
fost silite să caute semnele acestei vechi comuniuni în 
majusculele unei telegrame de zece cuvinte. Şi cum de fapt, 
formulele care pot fi folosite într-o telegramă sunt repede 
epuizate, vieţi îndelung împărtăşite sau pasiuni dureroase 
s-au rezumat curând la un schimb periodic de formule gata 
pregătite, cum ar fi: „Sunt bine. Sănătos. Mă gândesc la 
tine. Te iubesc.” 

Unii dintre noi, totuşi, se încăpăţânau să scrie şi inventau 
fără întrerupere, pentru a comunica cu cei din afară, 
combinaţii care sfârşeau totdeauna prin a se dovedi iluzorii. 
Şi chiar dacă unele din mijloacele pe care le inventam 
reuşeau, nu ştiam nimic de ele, neprimind răspuns. 
Săptămâni întregi n-am putut face altceva decât să 
reîncepem mereu şi mereu aceeaşi scrisoare, să recopiem 


aceleaşi ştiri şi aceleaşi chemări, în aşa fel încât, după un 
oarecare timp, cuvintele care la început ieşiseră sângerând 
din inima noastră, se goleau apoi de sensul lor. Le recopiam 
atunci mecanic, încercând să dăm, cu ajutorul acestor fraze 
moarte, semne despre viaţa noastră grea. Şi, până la urmă, 
faţă de acest monolog steril şi încăpățânat, aceste 
conversații aride cu un perete, chemarea convenţională a 
telegramei ni se părea de preferat. 

După câteva zile de altfel, când a devenit evident că 
nimeni nu va reuşi să iasă din oraşul nostru, ne-a venit 
ideea să întrebăm dacă nu cumva întoarcerea celor care 
plecaseră înaintea epidemiei putea fi autorizată. După 
câteva zile de gândire, prefectura a răspuns afirmativ. Dar 
preciza că repatriaţii nu ar putea, în nici un caz, să iasă din 
nou din oraş şi că, dacă erau liberi să vină, nu vor fi liberi să 
plece iar. Şi de astă dată câteva familii, de altfel rare, au 
luat uşor lucrurile şi, făcând să treacă înaintea oricărei 
prudenţe dorinţa pe care o aveau de a-şi revedea rudele, le- 
au invitat pe acestea din urmă să profite de ocazie. Dar, 
foarte curând, prizonierii ciumei înţeleseseră primejdia la 
care i-ar expune pe cei chemaţi şi s-au resemnat să suporte 
despărţirea. În momentul cel mai grav al bolii, n-a fost văzut 
decât un caz în care sentimentele omeneşti au fost mai 
puternice decât teama unei morţi în chinuri. Şi n-a fost 
vorba, cum s-ar fi putut crede, de doi amanți pe care 
iubirea, pe deasupra suferinţei, îi zvârlea unul spre celălalt, 
ci de bătrânul doctor Castel şi de soţia lui, căsătoriţi de 
mulţi ani. Doamna Castel, cu câteva zile înaintea epidemiei, 
plecase într-un oraş vecin. Nu era nici măcar una din acele 
căsătorii care oferă lumii imaginea unei fericiri exemplare 
şi povestitorul este în măsură să spună că, după câte se 
pare, aceşti soţi nu erau până atunci siguri că erau 
mulţumiţi de viaţa lor în comun. Dar această despărţire 
brutală şi prelungită le dăduse posibilitatea să se convingă 
că nu puteau trăi unul departe de celălalt şi că pe lângă 


acest adevăr, ieşit la iveală pe neaşteptate, ciuma însemna 
prea puţin. 

Era vorba de o excepţie. În majoritatea cazurilor, 
despărţirea, era evident, nu avea să înceteze decât o dată 
cu epidemia. Şi pentru noi toţi, sentimentul din care se 
compunea viaţa noastră şi pe care totuşi credeam că-l 
cunoaştem bine (oranienii, am mai spus-o, au pasiuni 
simple) lua o nouă înfăţişare. Soţi şi amanți care aveau cea 
mai mare încredere în soţia sau iubita lor, descopereau că 
sunt geloşi. Bărbaţi care se credeau uşuratici în dragoste, 
îşi regăseau sentimentul statornic. Fii care trăiseră pe 
lângă mama lor abia privind-o, legau toată neliniştea şi tot 
regretul de o cută a obrazului ei care le obseda amintirea. 
Această despărţire brutală, fără nici o posibilitate, fără 
viitor previzibil, ne lăsa descumpăniţi, incapabili să facem 
ceva împotriva amintirilor acestei prezenţe, atât de 
apropiate încă şi atât de îndepărtate în acelaşi timp, care ne 
umplea acum zilele. De fapt, sufeream de două ori - de 
suferinţa noastră întâi şi apoi de cea pe care ne închipuiam 
că o îndură cei absenţi, mamă, soţie ori amantă. 

În alte împrejurări, de altminteri, concetăţenii noştri ar fi 
găsit o ieşire într-o viaţă mai exterioară şi mai activă. Dar, în 
acelaşi timp, ciuma îi lăsa trândăviei, îi silea să se 
învârtească, mereu, ca într-un cerc, în oraşul lor posomorât 
şi să se dedea, zilnic jocurilor înşelătoare ale amintirii. Căci, 
în plimbările lor fără ţintă, ajungeau să bată mereu aceleaşi 
drumuri şi, în cea mai mare parte a timpului, într-un oraş 
atât de mic, aceste drumuri erau tocmai acelea pe care 
altădată le străbătuseră cu cel care lipsea. 

Astfel, primul lucru pe care ciuma l-a adus concetăţenilor 
noştri, a fost exilul. Şi povestitorul este convins că poate să 
scrie aici, în numele tuturor, ceea ce el însuşi a simţit 
atunci, pentru că el a simţit acelaşi lucru, în acelaşi timp cu 
mulţi dintre concetăţenii noştri. Da, era chiar sentimentul 
exilului, acest gol pe care-l purtăm mereu în noi, această 
emoție precisă, dorinţa nesocotită de a ne întoarce în urmă, 


sau, dimpotrivă, de a grăbi mersul timpului, aceste săgeți 
arzătoare ale memoriei. Dacă, uneori, ne lăsam duşi de 
imaginaţie şi ne plăcea să aşteptăm soneria care vestea 
întoarcerea sau un pas familiar pe scară, dacă, în acele 
momente, consimţeam să uităm că trenurile erau oprite, 
dacă ne hotăram atunci să rămânem acasă la ora când în 
mod firesc un călător sosit cu expresul de seară putea 
ajunge în cartierul nostru, bineînţeles aceste jocuri nu 
puteau dura. Venea totdeauna un moment în care ne 
dădeam limpede seama că trenurile nu soseau. Ştiam 
atunci că despărţirea noastră era menită să dureze şi că 
trebuia să încercăm să ne împăcăm cu timpul. Începând din 
clipa aceea, reveneam de fapt la condiţia noastră de 
prizonieri, eram reduşi la trecutul nostru şi chiar dacă unii 
dintre noi erau ispitiţi să trăiască în viitor, renunţau repede 
la asta, cel puţin atât cât le era posibil, resimţind rănile pe 
care în cele din urmă imaginaţia le provoca celor care se 
încred în ea. 

În special, toţi concetăţenii noştri au renunţat foarte 
repede, chiar în public, la obiceiul pe care-l căpătaseră de a 
evalua durata despărțirii lor. De ce? Deoarece, când cei mai 
pesimişti o fixaseră de exemplu la şase luni şi epuizaseră 
dinainte toată amărăciunea acestor luni care urmau să vină 
şi când îşi înălţaseră cu grijă curajul la nivelul acestei 
încercări şi îşi încordaseră ultimele puteri ca să rămână, 
fără a se clinti, la înălţimea acestei suferinţe prelungite 
peste un atât de lung şir de zile, atunci, uneori, un prieten 
întâlnit întâmplător, o părere emisă de un ziar, o bănuială 
trecătoare sau o bruscă perspicacitate le dădea ideea că la 
urma urmei nu e nici un motiv ca boala să nu dureze mai 
mult de şase luni şi poate chiar un an sau mai mult. 

În clipa aceea, prăbuşirea curajului lor, a voinţei, a 
răbdării lor era atât de bruscă încât li se părea că nu vor 
mai putea niciodată să iasă la suprafaţă din această groapă. 
Îşi impuneau prin urmare să nu se gândească niciodată la 
termenul eliberării lor, să nu se mai întoarcă spre viitor şi 


să ţină mereu, ca să zicem aşa, privirea plecată. Dar, fireşte, 
această prudenţă, acest mod de a vicleni durerea, de a 
băga sabia în teacă pentru a refuza lupta, erau prost 
răsplătite. În acelaşi timp în care evitau o prăbuşire de care 
se fereau cu spaimă, ei se lipseau într-adevăr de aceste 
momente, la urma urmelor destul de dese, când puteau să 
uite de ciumă, prinşi de imaginile revederii lor viitoare. Şi 
astfel, eşuaţi la jumătatea drumului între aceste prăpăstii şi 
aceste vârfuri, mai mult pluteau decât trăiau, lăsându-se în 
voia unor zile fără noimă şi a unor amintiri sterile, umbre 
rătăcitoare care n-ar fi putut să capete tărie decât primind 
să se înrădăcineze în pământul durerii lor. 

Ei resimţeau astfel suferinţa adâncă a tuturor prizonierilor 
şi a tuturor exilaţilor, care înseamnă a trăi cu o memorie 
care nu le foloseşte la nimic. Acest trecut chiar, la care ei se 
gândeau fără încetare, nu avea decât gustul regretului. Ar 
fi vrut, într-adevăr, să izbutească să-i adauge acestui trecut 
tot ceea ce deplângeau că nu făcuseră când mai putuseră 
încă s-o facă împreună cu cel sau cu cea pe care-i aşteptau 
- la fel cum tuturor împrejurărilor, chiar relativ fericite, ale 
vieţii lor actuale de prizonieri, îl alăturau pe cel absent şi 
situaţia în care se aflau atunci nu-i putea mulţumi. 
Nerăbdători cu prezentul lor, duşmani ai propriului trecut 
şi lipsiţi de viitor, semănăm astfel mult cu cei pe care 
dreptatea sau ura omenească îi face să trăiască în spatele 
gratiilor. Şi ca să sfârşim, singurul mod de a scăpa de 
această vacanţă insuportabilă era de a pune din nou, cu 
ajutorul imaginaţiei, trenurile în mişcare şi de a umple orele 
cu ţârâitul repetat al unei sonerii care totuşi rămânea cu 
încăpățânare tăcută. 

Dar dacă era exil, în majoritatea cazurilor era vorba de un 
exil acasă. Şi cu toate că povestitorul n-a cunoscut decât 
exilul întregii lumi, el nu trebuie să-i uite pe cei, ca ziaristul 
Rambert sau alţii, pentru care, dimpotrivă, suferinţele 
despărțirii se amplificaseră prin faptul că, fiind călători 
surprinşi de ciumă şi reţinuţi în oraş, ei se aflau în acelaşi 


timp departe de fiinţe la care nu se puteau întoarce şi de 
ţara lor natală. În exilul general, ei erau cei mai exilați, căci 
dacă timpul stârnea în ei, ca şi în noi toţi, neliniştea acută 
care îi e proprie, ei erau legaţi şi de spaţiu şi se izbeau fără 
încetare de pereţii care despărţeau adăpostul lor ciumat de 
patria lor pierdută. Fără îndoială, ei erau cei pe care îi 
vedeai rătăcind la orice oră din zi în oraşul prăfuit, 
chemând în tăcere seri şi dimineţi ale ţării lor pe care 
numai ei singuri le cunoşteau. Ei îşi hrăneau atunci durerea 
cu semne imponderabile şi cu mesaje tulburătoare, cum ar 
fi un zbor de rândunele, o rouă a asfinţitului sau acele raze 
ciudate pe care soarele le părăseşte uneori pe străzile 
pustii. În faţa acestei lumi exterioare care te poate 
întotdeauna salva din orice, ei închideau ochii, încăpăţânaţi 
cum erau să mângâie himerele lor prea reale şi să 
urmărească cu toate puterile imaginile unui pământ unde o 
anume lumină, două sau trei dealuri, arborele favorit şi 
chipuri de femei, compuneau un climat de neînlocuit pentru 
ei. 

Pentru a vorbi în sfârşit în mod mai precis despre 
îndrăgostiţi, care sunt cei mai interesanţi şi despre care 
naratorului îi este poate mai la îndemână să vorbească, ei 
mai erau chinuiţi şi de alte nelinişti, printre care trebuie 
semnalată remuşcarea. Această situaţie le permitea, într- 
adevăr, să-şi scruteze sentimentul cu un fel de obiectivitate 
febrilă. Şi rar se întâmpla ca, în aceste ocazii, slăbiciunile să 
nu le apară cât se poate de limpede. Pentru întâia oară 
simțeau cât de dificil e să-ţi imaginezi precis faptele şi 
gesturile celui care lipsea. Deplângeau atunci faptul că n- 
aveau habar despre felul cum îşi petrecea celălalt timpul; se 
învinuiau de uşurinţa cu care neglijaseră să se informeze 
despre aceasta şi se prefăcuseră a crede că, pentru o fiinţă 
care iubeşte, ocupaţia celui iubit nu este izvorul tuturor 
bucuriilor. Le era uşor, începând cu această clipă, să se 
reîntoarcă la dragostea lor şi să-i cerceteze imperfecţiunile, 
în vremuri obişnuite, ştiam cu toţii, conştient sau nu, că nu 


există dragoste care să nu se poată întrece pe sine şi 
acceptam totuşi cu mai mult sau mai puţin calm, ca a 
noastră să rămână mediocră. Dar amintirea este mai 
exigentă. Şi, în chip foarte logic, această nenorocire care ne 
venea din afară şi care lovea un oraş întreg, nu ne aducea 
numai o suferinţă nedreaptă de care am fi putut să ne 
indignăm. Ea ne provoca totodată să ne-o căutăm singuri, 
silindu-ne astfel să admitem durerea. Era unul din modurile 
pe care le folosea boala ca să abată atenţia şi să încurce 
lucrurile. 

Astfel, fiecare a fost nevoit să accepte să-şi trăiască ziua 
clipă de clipă, fără a se gândi la ziua de mâine şi singur în 
faţa cerului. Această renunțare generală care putea cu 
timpul să fortifice caracterele începea cu toate acestea prin 
a le face să devină uşuratice. Unii dintre concetăţenii noştri, 
de pildă, erau atunci supuşi unei alte sclavii care îi aservea 
soarelui sau ploii. Văzându-i, s-ar fi putut crede că primeau 
pentru întâia oară şi în mod direct, senzaţia schimbării 
vremii. Aveau un aer vesel la simpla vizită a unei lumini 
aurii, în timp ce zilele de ploaie puneau un văl gros peste 
faţa şi gândurile lor. Câteva săptămâni mai înainte, ei erau 
scutiţi de această slăbiciune şi de această aservire 
nesocotită prin faptul că nu erau singuri în faţa lumii şi 
pentru că, într-o anumită măsură, fiinţa care trăia cu ei se 
aşeza între ei şi univers. Începând din această clipă, 
dimpotrivă, ei au fost, vădit, daţi pe mâna capriciilor 
cerului, adică au suferit şi au sperat fără motiv. 

În aceste extremităţi ale singurătăţii, în sfârşit, nimeni nu 
putea spera în ajutorul vecinului şi fiecare rămânea singur 
cu preocupările lui. Dacă unul din noi, din întâmplare, 
încerca să se destăinuie sau să spună câte ceva din cele ce 
simţea, răspunsul pe care îl primea, oricare ar fi fost, îl 
jignea, de cele mai multe ori. Observa atunci că 
interlocutorul lui şi cu el nu vorbeau despre acelaşi lucru. 
El exprima, într-adevăr, ceva din adâncul lungilor lui zile de 
obsesii şi de suferinţe şi imaginea pe care voia s-o comunice 


se copsese îndelung la focul aşteptării şi al pasiunii. 
Celălalt, dimpotrivă, îşi închipuia că este vorba de o emoție 
convenţională, de o durere care s-ar vinde la orice tarabă, 
de o melancolie de serie. Binevoitor sau ostil, răspunsul 
nimerea totdeauna alături, trebuia să renunţi la el. Sau, cel 
puţin, cei pentru care tăcerea era de nesuportat şi nu 
puteau găsi la ceilalţi adevăratul grai al inimii, se resemnau 
să adopte limba care se foloseşte pe toate drumurile şi să 
vorbească şi ei, într-un mod convenţional, acela al simplei 
relatări şi al faptului divers, al cronicii zilnice întrucâtva. Şi 
acolo, durerile cele mai adevărate au luat obiceiul să se 
traducă în formulele banale ale conversaţiei. Numai cu 
acest preţ puteau prizonierii ciumei să obţină mila 
portarului lor sau interesul celor care îi ascultau. 

Totuşi şi acesta este lucrul cel mai important, oricât de 
dureroase ar fi fost aceste nelinişti, oricât de greu de dus ar 
fi fost această inimă totuşi goală, se poate prea bine spune 
că aceşti exilați, în prima perioadă a ciumei, au fost nişte 
privilegiați. Într-adevăr, chiar în momentul în care populaţia 
începea să-şi piardă capul, gândul lor era întors cu totul 
spre fiinţa pe care o aşteptau. În deznădejdea generală, 
egoismul dragostei îi apăra şi, dacă se gândeau la ciumă, n- 
o făceau niciodată decât în măsura în care ea oferea 
despărțirii lor riscul de a fi veşnică. Ei aduceau astfel, chiar 
în sânul epidemiei, o abatere salvatoare a atenţiei, pe care 
erai tentat s-o iei drept sânge rece. Deznădejdea îi salva de 
panică, nefericirea lor avea în ea ceva bun. De pildă, dacă 
se întâmpla ca unul dintre ei să fie doborât de boală, asta se 
petrecea aproape totdeauna fără ca el să-şi fi putut da 
seama ce i se întâmplă. Smuls din această lungă conversaţie 
interioară pe care o susţinea cu o umbră, el era atunci 
aruncat fără tranziţie în tăcerea cea mai adâncă a 
pământului. Nu avusese timp pentru nimic. 

În timp ce concetăţenii noştri încercau să se împace cu 
acest neaşteptat exil, ciuma punea paznici la porţile 
oraşului şi schimba direcţia vapoarelor care erau în drum 


spre Oran. De la închiderea porţilor nici un vehicol nu 
intrase în oraş. Începând din această zi, toţi au avut 
impresia că automobilele începuseră să se învârtească într- 
un cerc. Portul oferea şi el, pentru cei care îl priveau de la 
înălţimea bulevardelor, o înfăţişare ciudată. Obişnuita 
animaţie care făcea din el unul din primele porturi de pe 
coastă, se stinsese brusc. Câteva vase menținute în 
carantină, era tot ce se mai vedea. Dar pe cheiuri, macarale 
mari părăsite, vagoneţii răsturnaţi pe o parte, grămezi 
singuratice de butoaie sau de saci constituiau o dovadă că şi 
negoţul murise de ciumă. 

În ciuda acestor privelişti ieşite din comun, concetăţenilor 
noştri le era, pe cât se pare, greu să înţeleagă ceea ce li se 
întâmpla. Existau sentimentele obişnuite ca despărţirea sau 
frica, dar toţi continuau totodată să pună pe primul plan 
preocupările personale. Nimeni încă nu acceptase în 
realitatea ei boala. Cei mai mulţi erau sensibili mai ales la 
ceea ce le deranja sau le atingea obiceiurile ori interesele 
lor. Îi sâcâia sau îi irita şi acestea nu sunt sentimente cu 
care poate fi înfruntată ciuma. Prima lor reacţie, de pildă, a 
fost să învinuiască administraţia. Răspunsul prefectului faţă 
de criticile al căror ecou se făcea presa („Nu s-ar putea lua 
în consideraţie o înmuiere a măsurilor preconizate?”) a fost 
destul de neprevăzut. Până atunci, nici ziarele, nici agenţia 
Ransdoc nu primiseră o comunicare oficială a statisticilor 
bolii. Prefectul le comunica, zi de zi, agenţiei, rugând-o să le 
dea publicităţii printr-un anunţ săptămânal. 

Nici atunci, totuşi, reacţia publicului nu fu imediată, într- 
adevăr, anunţul că a treia săptămână de ciumă numărase 
trei sute doi morţi nu spunea mare lucru imaginaţiei. Pe de- 
o parte, poate că nu muriseră toţi de ciumă. Şi, pe de altă 
parte, nimeni în oraş nu ştia câţi oameni mureau pe 
săptămână în vremuri obişnuite. Oraşul avea două sute de 
mii de locuitori. Nu se ştia dacă această proporţie de 
decese era normală. Este exact genul de preciziuni de care 
oamenii nu se preocupă niciodată, în ciuda interesului 


evident pe care ele îl prezintă. Publicului îi lipseau, într-un 
anume sens, termenii de comparaţie. Şi numai cu timpul, 
observând creşterea deceselor, opinia publică a căpătat 
conştiinţa adevărului. A cincea săptămâna dăduse într- 
adevăr trei sute douăzeci şi unu de morţi şi a şasea, trei 
sute patruzeci şi cinci. Creşterile, cel puţin, erau elocvente. 
Dar ele nu erau suficient de puternice pentru concetăţenii 
noştri ca să păstreze, în miezul neliniştii lor, impresia că era 
vorba de un accident fără îndoială supărător, dar la urma 
urmelor temporar. 

Astfel continuau să circule pe străzi şi să se aşeze la mese 
pe terasele cafenelelor. În ansamblu, nu erau laşi, schimbau 
între ei mai multe glume decât tânguiri şi aveau aerul că 
acceptă cu bună dispoziţie nişte inconveniente evident 
trecătoare. Aparenţele erau salvate. Totuşi, către sfârşitul 
lunii şi aproximativ în săptămâna de rugăciuni de care va fi 
vorba mai departe, transformări mai grave au modificat 
aspectul oraşului nostru. Întâi de toate prefectul a luat 
măsuri cu privire la circulaţia vehiculelor şi la 
aprovizionare. Aprovizionarea a fost limitată şi benzina 
raţionalizată. S-au prescris chiar economii la electricitate. 
Numai produsele strict necesare au mai ajuns, pe şosele şi 
pe calea aerului, la Oran. Astfel, s-a văzut cum circulaţia 
scade treptat, până ce a devenit aproape inexistentă, s-au 
văzut magazine de lux închizându-se de la o zi la alta, altele 
afişând în vitrine anunţuri de interdicţie, pancarte negative, 
în timp ce şiruri de cumpărători staţionau În faţa uşilor lor. 

Oranul a luat astfel o înfăţişare ciudată. Numărul de 
pietoni devine considerabil mai mare şi chiar la orele pustii 
în mod obişnuit mulţi oameni, reduşi la inactivitate prin 
închiderea magazinelor şi a unor birouri, umpleau străzile 
şi cafenelele. Pentru moment nu erau încă şomeri, ci în 
concediu. Oraşul dădea atunci, pe la orele trei după-amiază, 
de pildă şi sub un cer frumos, impresia falsă a unei cetăţi în 
sărbătoare, a cărei circulaţie ar fi fost oprită şi magazinele 
închise pentru a permite desfăşurarea unei manifestări 


publice şi ai cărui locuitori ar fi invadat străzile ca să ia 
parte la serbări. 

Fireşte, cinematografele profitau de acest concediu şi 
făceau afaceri bune. Dar reţelele pe care filmele circulau în 
departament erau întrerupte. După două săptămâni, 
cinematografele au fost obligate să-şi schimbe între ele 
programele şi, după câtva timp, au sfârşit prin a proiecta 
mereu acelaşi film. Cu toate acestea, încasările nu se 
micşorau. 

Cafenelele, în sfârşit, datorită stocurilor considerabile 
acumulate într-un oraş în care comerţul cu vinuri şi cu 
alcooluri deţine primul loc, au putut de asemenea să-şi 
servească clienţii. La drept vorbind, se bea mult. O cafenea 
afişând că „vinul prob fereşte de microb” - ideea, familiară 
dinainte publicului, că alcoolul te apără de boli infecțioase, 
s-a fixat bine în mintea tuturor. Noapte de noapte, cam pe 
la ora două, un număr destul de considerabil de beţivi daţi 
afară din cafenele umpleau străzile cu un şuvoi de 
pălăvrăgeli optimiste. 

Dar toate aceste schimbări, într-un sens, erau atât de 
extraordinare şi se săvârşiseră atât de repede, că nu era 
uşor să le consideri normale şi durabile. Rezultatul era că 
puneam mai departe pe primul plan sentimentele noastre 
personale. 

leşind de la spital, două zile după închiderea porţilor 
oraşului, doctorul Rieux l-a întâlnit pe Cottard care-şi ridica 
spre el aceeaşi faţă a mulţumirii. Rieux l-a felicitat pentru 
felul cum arăta. 

— Da, îmi merge bine de tot, spunea omuleţul. Spuneţi-mi, 
domnule doctor, cu ciuma asta a dracului, hm! Începe să se 
îngroaşe gluma. 

Doctorul a recunoscut faptul. Şi celălalt a constatat cu un 
fel de voioşie: 

— Acum n-are de ce să se mai oprească. Şi totul o să fie 
dat peste cap. 


Au mers un timp împreună. Cottard povestea că un mare 
băcan din cartierul lui stocase produse alimentare pentru 
ca să le vândă la preţ de speculă şi că fuseseră descoperite 
sub patul lui cutii de conserve atunci când au venit să-l ia ca 
să-l ducă la spital. „A murit acolo. Ciuma nu rentează”. 
Cottard avea astfel capul plin de istorii adevărate sau false, 
asupra epidemiei. Se spunea, de pildă, că în centru, într-o 
dimineaţă, un om prezentând simptomele ciumei şi în 
delirul bolii se repezise afară, se aruncase asupra primei 
femei pe care o văzuse şi o strânsese în braţe răcnind ca 
avea ciumă. 

— E în regulă! Observă Cottard, pe un ton binevoitor care 
nu se potrivea cu această afirmaţie, o să înnebunim cu toţii, 
asta e sigur. 

Tot aşa, în după-amiaza aceleiaşi zile, Joseph Grand îi 
făcuse până la urmă destăinuiri personale doctorului Rieux. 
Observase pe birou fotografia doamnei Rieux şi îşi întorsese 
apoi privirea spre doctor. Rieux a răspuns că nevasta lui îşi 
îngrijea sănătatea în afara oraşului. „Într-un fel, spusese 
Grand, este un noroc.” Doctorul răspunse că era un noroc, 
fără îndoială şi că trebuia doar sperat că nevasta i se va 
vindeca. 

— A! Făcu Grand, înţeleg. 

Şi pentru prima oară de când Rieusx îl cunoştea, a început 
să vorbească uşor, cu elocinţă. Deşi îşi mai căuta şi acum 
cuvintele, reuşea aproape tot timpul să le găsească, parcă 
s-ar fi gândit de mult la ceea ce tocmai spunea. 

Se însurase foarte de tânăr cu o fată săracă de prin 
împrejurimi. Tocmai pentru a se însura îşi întrerupsese 
studiile şi îşi luase o slujbă. Nici Jeanne, nici el nu ieşeau 
niciodată din cartierul lor. Se ducea s-o vadă la ea acasă şi 
părinţii ei râdeau puţin de acest pretendent tăcut şi 
stângaci. Tatăl era feroviar. Când era liber, îl vedeai 
totdeauna şezând într-un colţ lângă fereastră cu mâinile lui 
enorme răşchirate pe pulpe, gânditor, privind mişcarea de 
pe stradă. Mama se ocupa totdeauna de gospodărie, Jeanne 


o ajuta. Era atât de subţirică încât Grand nu putea s-o vadă 
traversând o stradă fără să fie neliniştit. Vehiculele i se 
păreau atunci nemăsurat de mari. Într-o zi, în faţa unei 
prăvălii aranjate de Crăciun, Jeanne, care se uita pierdută 
la vitrină, se răsucise deodată spre el: „Ce frumos!” El îi 
strânsese încheietura mâinii. În felul acesta se decisese 
căsătoria. 

Ce-a urmat, după părerea lui Grand, era foarte simplu. Cu 
toţi se întâmplă la fel: te însori, iubirea mai durează puţin, 
munceşti. Munceşti atât de mult încât uiţi să mai iubeşti. 
Jeanne muncea şi ea, de vreme ce şeful de birou nu-şi 
ţinuse promisiunile. Aci trebuia puţină imaginaţie ca să 
înţelegi ce voia Grand să spună. Mai punând la socoteală şi 
oboseala, devenise nepăsător, din ce în ce mai tăcut şi n-o 
susţinuse pe tânăra lui soţie în ideea că era iubită. Un 
bărbat care munceşte, sărăcia, un viitor ale cărui orizonturi 
se întunecă încet, tăcerea serilor în jurul mesei... Într-un 
asemenea univers nu este loc pentru pasiune. Jeanne 
suferise probabil. Cu toate acestea rămăsese lângă el: se 
întâmplă să suferi multă vreme fără să ştii. Anii trecuseră. 
Mai târziu, ea îl părăsise. Bineînţeles, nu plecase singură. 
„Te-am iubit mult, dar acum sunt obosită. Nu sunt fericită 
că plec, dar nu e nevoie să fii fericit ca s-o iei de la capăt”. 
Asta era, în mare, ceea ce îi scrisese. 

La rândul său Joseph Grand suferise. Ar fi putut şi el s-o ia 
de la cap, cum l-a făcut să observe Rieux. Dar uite, nu mai 
credea că e posibil. 

Pur şi simplu se gândea mereu la ea. Ceea ce ar fi dorit el 
era să-i scrie o scrisoare să se justifice. „Dar e greu spunea 
el. De mult mă gândesc la asta. Atâta timp cât ne-am iubit, 
ne-am înţeles fără cuvinte. Dar iubirea nu durează mult. La 
un moment dat ar fi trebuit să găsesc cuvintele care ar fi 
reţinut-o, dar n-am putut”. Grand îşi ştergea nasul cu un fel 
de şervet în carouri. Apoi şi-a şters mustăţile. Rieux îl 
privea. 


— Iertaţi-mă, domnule doctor, zise bătrânul, dar cum să 
spun?... Am încredere în dumneavoastră. Cu 
dumneavoastră pot vorbi. Şi atunci, asta mă emoţionează. 

Vizibil, Grand se afla la o mie de kilometri de ciumă. 

Seara, Rieux i-a telegrafiat soţiei sale că oraşul fusese 
închis, că el era sănătos, că ea trebuia să continue sa se 
îngrijească şi că se gândea la ea. 

Trei săptămâni după închiderea porţilor, Rieux a găsit, la 
ieşirea din spital, un tânăr care îl aştepta. 

— Presupun, îi spune acesta din urmă, că mă recunoaşteţi. 

Lui Rieux i se părea că-l cunoaşte, dar ezita. 

— Am fost la dumneavoastră înaintea acestor evenimente, 
spune celălalt, să vă cer informaţii asupra condiţiilor de 
viaţă ale arabilor. Mă numesc Raymond Rambert. 

— A, da, spune Rieux. Ei bine, aveţi acum un subiect gras 
de reportaj. 

Celălalt părea nervos. Spuse că nu despre asta era vorba 
şi că venea să-i ceară doctorului Rieux să-l ajute. 

— Îmi cer scuze, adaugă el, dar nu cunosc pe nimeni în 
oraşul ăsta şi corespondentul ziarului meu are nefericirea 
să fie imbecil. 

Rieux îi propune să meargă împreună până la un 
dispensar de centru, deoarece avea de dat câteva ordine. 
Au coborât străduţele din cartierul negru. Se apropia seara, 
dar oraşul, atât de zgomotos altădată la ora asta, părea 
ciudat de singuratic. Câteva sunete de goarnă sub cerul 
încă auriu dovedeau doar că militarii voiau să pară că-şi fac 
meseria. Între timp, de-a lungul străzilor abrupte, printre 
zidurile albăstrii, galben-roşcate şi liliachii ale caselor 
maure, Rambert vorbea, foarte agitat. Îşi lăsase soţia la 
Paris. La drept vorbind, nu era soţia lui, dar era acelaşi 
lucru. Îi telegrafiase îndată ce se închiseseră porţile 
oraşului; îşi spusese la început că era vorba de o chestiune 
provizorie şi căutase doar să-i scrie cât mai des. Confraţii 
lui din Oran îi spuseseră că nu aveau nici o putere, la poştă 
fusese refuzat, o secretară de la prefectură îi râsese în nas. 


După o aşteptare de două ore la o coadă, izbutise să i se 
accepte o telegramă în care scrisese: „Iotul e în ordine. Pe 
curând.” 

De dimineaţă, sculându-se, îi venise brusc ideea că, la 
urma urmelor, nu ştia cât timp putea să dureze situaţia 
asta. Se hotărâse să plece. Cum avea recomandări (în 
meseria lui ai înlesniri), putuse să ajungă la directorul 
cabinetului prefectoral şi îi spusese că nu avea nici o 
legătură cu Oranul, că nu era treaba lui să rămână aici, că 
se află aici accidental şi că era drept să i se dea voie să 
plece, chiar dacă, o dată plecat, trebuia să fie supus unei 
carantine. Directorul îi spusese că înţelege foarte bine, dar 
că nu se poate face o excepţie, că are să vadă, dar că, de 
fapt, situaţia era gravă şi nu se putea hotărî nimic. 

— Dar, în sfârşit, eu sunt străin de acest oraş, spusese 
Rambert. 

— Fără îndoială, dar la urma urmelor, să sperăm că 
epidemia n-are să dureze. 

În încheiere, directorul încercase să-l consoleze pe 
Rambert mai adăugând că putea să găsească la Oran 
material pentru un reportaj interesant şi că nu există 
eveniment care, dacă te gândeşti bine, să nu aibă partea lui 
bună. Rambert dăduse din umeri. Ajungeau în centrul 
oraşului. 

— Este stupid, domnule doctor, înţelegeţi. N-am venit pe 
lume ca să fac reportaje. Dar poate că am venit pe lume ca 
să trăiesc cu o femeie. Asta nu este firesc? 

Rieux spuse că în orice caz asta părea de înţeles. 

Pe bulevardele din centru nu mai era mulţimea obişnuită. 
Câţiva trecători se grăbeau spre locuinţe îndepărtate. 
Niciunul nu zâmbea. Rieux credea că din pricina anunţului 
de astăzi al agenţiei Ransdoc. După douăzeci şi patru de 
ore concetăţenii noştri reîncepeau să spere. Dar, în aceeaşi 
zi, cifrele erau încă prea proaspete în memoria fiecăruia. 

— Fiindcă, spune Rambert pe neaşteptate, ea şi cu mine 
ne-am cunoscut de curând şi ne înţelegem bine. 


Rieux nu spunea nimic. 

— Dar vă plictisesc, reia Rambert. Voiam doar să vă întreb 
dacă nu puteţi să-mi daţi un certificat în care să se afirme 
că n-am boala asta afurisită. Cred că asta mi-ar putea folosi. 

Rieux aprobă din cap, prinse un băieţel care i se repezise 
printre picioare şi îl repuse încet în picioare. Au pornit din 
nou şi au ajuns în Piaţa Armelor. Crengile ficuşilor şi 
palmierilor atârnau nemişcate, cenuşii de praf, în jurul unei 
statui a Republicii, prăfuite şi murdare. S-au oprit sub 
monument. Rieux tropăia, scuturându-şi unul după altul 
picioarele lui acoperite cu un fel de grund albicios. S-a uitat 
la Rambert. Cu pălăria de fetru puţin pe spate, cu gulerul 
cămăşii descheiat pe sub cravată, prost bărbierit, ziaristul 
avea un aer încăpățânat şi îmbufnat. 

— Fiţi sigur că vă înţeleg, spune în sfârşit Rieux, dar 
raţionamentul dumneavoastră nu este bun. Nu pot să vă 
dau acest certificat pentru că, de fapt, nu ştiu dacă aveţi 
sau nu această boală şi pentru că, chiar în cazul că n-o 
aveţi, nu pot să certific că între secunda în care veţi ieşi din 
biroul meu şi cea când veţi intra la prefectură nu vă veţi fi 
infectat. Şi apoi chiar... 

— Şi apoi, chiar? Spune Rambert. 

— Şi apoi, chiar dacă v-aş da acest certificat, nu v-ar folosi 
la nimic. 

— De ce? 

— Pentru că sunt în acest oraş mii de oameni în situaţia 
dumneavoastră şi nu pot fi totuşi lăsaţi să plece. 

— Dar dacă ei n-au ciumă? 

— Nu este un argument suficient. Povestea asta este 
stupidă, ştiu foarte bine, dar ea ne priveşte pe toţi. Trebuie 
luată aşa cum este. 

— Dar eu nu sunt de aici! 

— Începând de acum, din păcate, veţi fi de aici, ca toată 
lumea. 

Celălalt se aprindea: 


— E o chestiune de umanitate, v-o jur! Poate că nu vă daţi 
seama ce înseamnă o despărţire ca asta pentru doi oameni 
care se înţeleg bine. 

Rieux nu răspunse imediat. Apoi spuse că el credea că îşi 
dă seama. Din toate puterile dorea ca Rambert să-şi 
regăsească soţia şi ca toţi cei ce se iubesc să fie împreună, 
dar existau ordonanţe şi legi, exista ciuma, rolul lui era să 
facă ceea ce trebuia. 

— Nu, spune Rambert cu amărăciune, nu puteţi să 
înţelegeţi. Dumneavoastră folosiţi limbajul raţiunii, veniţi 
dintr-o lume a abstracţiilor. 

Doctorul ridică privirea asupra statuii Republicii şi spune 
că nu ştia dacă foloseşte limbajul raţiunii, dar foloseşte 
limbajul evidenţei şi asta nu e neapărat acelaşi lucru. 
Ziaristul îşi aranjă cravata: 

— Va să zică înseamnă că trebuie să mă descurc altfel. Dar 
să ştiţi, reluă el cu un fel de sfidare, din oraşul ăsta tot plec. 

Doctorul spune că-l înţelege şi acum, dar că asta nu-l 
privea. 

— Ba nu, vă priveşte, spune Rambert cu o izbucnire 
neaşteptată. Am venit la dumneavoastră pentru că mi s-a 
spus că aţi contribuit într-o mare măsură la hotărârile luate. 
M-am gândit atunci că cel puţin într-un caz aţi putea 
desface ceea ce aţi contribuit să se facă. Dar vă este 
indiferent. Nu v-aţi gândit la nimeni. N-aţi ţinut seamă de 
cei care erau despărțiți. 

Rieux recunoaşte că, într-un sens, era adevărat, nu voise 
să ţină cont de asta. 

— A! Ştiu, face Rambert, o să-mi pomeniţi de serviciul 
public. Dar binele public este alcătuit din fericirea fiecăruia. 

— Lăsaţi, spune doctorul, care părea să iasă dintr-un 
moment de neatenţie, e asta şi mai e şi altceva. Nu trebuie 
să ne judecaţi. Dar greşiţi supărându-vă. Dacă o să puteţi 
scăpa din aceasta istorie, voi fi cât se poate de fericit. Pur şi 
simplu, sunt lucruri pe care funcţia mi le interzice. 

Celălalt scutura capul cu nerăbdare. 


— Da, n-am dreptate să mă supăr. Şi v-am răpit şi aşa 
destul timp. 

Rieux i-a cerut să-l ţină ia curent cu demersurile sale şi să 
nu-i păstreze pică. Există, desigur, un teren pe care ei se 
puteau întâlni. Rambert părea deodată nedumerit: 

— Şi eu cred asta, spune el, după o tăcere, da, o cred 
împotriva mea şi împotriva a tot ce mi-aţi spus. 

Şovăia: 

— Dar nu pot să vă aprob. Îşi trase pălăria pe frunte şi 
plecă cu un pas rapid. 

Rieux l-a văzut intrând în hotelul în care locuia Jean 
Tarrou. 

După un moment doctorul a dat din cap. Ziaristul avea 
dreptate în nerăbdarea lui de a fi fericit. Dar avea oare 
dreptate când îl acuza? „Dumneavoastră trăiţi într-o lume 
abstractă”. Erau oare într-adevăr o lume abstractă acele 
zile petrecute în spitalul lui în care ciuma o lua din ce în ce 
mai repede, ridicând la cinci sute media morţilor pe 
săptămână? Da, există în nenorocire o parte de abstracţie şi 
de irealitate. Dar când abstracţia începe să te ucidă, trebuie 
neapărat să te ocupi de abstracţie. Şi Rieux ştia numai că 
asta nu este lucrul cel mai uşor. Nu era uşor, de pildă, să 
conducă acest spital auxiliar (existau trei acum) de care 
răspundea. Amenajase într-o încăpere dând în sala de 
consultaţii o cameră de primire. Podeaua scobită forma un 
lac de apă cu creolină, în mijlocul căruia se afla o insuliţă de 
cărămizi. Bolnavul era transportat pe insulă, dezbrăcat iute 
şi hainele lui cădeau în apă. Spălat, uscat, îmbrăcat cu 
cămaşa aspră a spitalului, trecea pe mâinile lui Rieux apoi 
era transportat într-una din săli. Fuseseră obligaţi să 
folosească partea acoperită a curţii de recreaţie a unei şcoli 
care conţinea acum în total cinci sute de paturi, dintre care 
aproape toate erau ocupate. După recepţia de dimineaţă, 
pe care o conducea el însuşi şi după ce bolnavii erau 
vaccinaţi şi ganglionii deschişi, Rieux mai verifica statisticile 
şi se întorcea la consultaţiile lui de după-amiază. Seara, în 


sfârşit, îşi făcea vizitele sale obişnuite şi se întorcea acasă 
noaptea târziu. Ieri, la o astfel de oră, mama lui observase, 
întinzându-i o telegramă a tinerei doamne Rieux, că mâinile 
doctorului tremurau. 

— Da, spunea el, dar, perseverând, o să fiu mai puţin 
nervos. 

Era voinic şi rezistent. De fapt, încă nu era obosit. Dar 
vizitele la bolnavi, de pildă, începeau să-i devină 
insuportabile. A diagnostica febra epidemică însemnă a 
ridica iute bolnavul şi a-l duce la spital. Atunci începeau 
într-adevăr abstracţia şi dificultatea, fiindcă familia 
bolnavului ştia că nu-l va mai vedea pe acesta din urmă 
decât vindecat sau mort. „Fie-vă milă, domnule doctor!” 
zicea doamna Loret, mama cameristei care lucra în hotelul 
lui Tarrou. Ce însemna asta? Bineînţeles că îi era milă. Dar 
asta nu folosea nimănui. Trebuia telefonat. Curând răsuna 
clopoţelul ambulanţei. Vecinii, la început, deschideau 
ferestrele şi se uitau. Mai târziu se grăbeau să le închidă. 
Atunci începeau zvârcolelile, lacrimile, efortul să-i convingi, 
într-un cuvânt, abstracţia. În aceste apartamente 
supraîincălzite de febră şi spaimă se desfăşurau scene de 
nebunie. Dar bolnavul era luat şi dus. Rieux putea să plece. 

În primele dăţi se mărginise să telefoneze şi să alerge la 
alţi bolnavi, fără să aştepte ambulanţa. Dar rudele încuiau 
atunci uşa, preferând tovărăşia ciumei unei despărţiri al 
cărei sfârşit îl cunoşteau acum. Strigăte, somaţii, intervenţii 
ale poliţiei şi, mai târziu, ale forţei armate, bolnavul era luat 
cu forţa. În timpul primelor săptămâni, Rieux fusese obligat 
să rămână până la sosirea ambulanţei. Apoi, când fiecare 
medic era însoţit în vizitele lui de către un inspector 
voluntar, Rieux a putut să alerge din bolnav în bolnav. Dar, 
în primele zile de ciumă, toate serile au fost ca aceea când 
intrase la doamna Loret, într-un mic apartament împodobit 
cu evantaie şi cu flori artificiale şi când mama îi primise cu 
un zâmbet cam strâmb. 

— Sper că nu este febra de care vorbeşte toată lumea. 


Iar el, ridicând cearşaful şi cămaşa, contempla în tăcere 
petele roşii de pe burtă şi de pe coapse, umflătura 
ganglionilor. Mama se uita la picioarele desfăcute ale fetei 
şi ţipa fără să se poată stăpâni. În toate serile mame ca 
aceasta urlau astfel, cu un aer abstract, în faţa unor 
pântece descoperite, purtând toate semnele morţii, în toate 
serile braţe se agăţau de braţele lui Rieux, cuvinte inutile, 
promisiuni şi plânsete se amestecau iute, în toate serile 
clopoţelul ambulanţei dezlănţuia crize la fel de zadarnice ca 
orice durere. Şi la capătul acestor lungi vizite, în seri mereu 
asemănătoare, Rieux nu putea să spere nimic altceva decât 
un şir nesfârşit de scene de acelaşi gen, reînnoite la infinit. 
Da, ciuma, ca şi abstracţia, era monotonă. Un singur lucru 
se schimba poate şi acela era Rieux. O simţea în seara asta, 
la picioarele monumentului închinat Republicii, conştient 
doar de indiferența apăsătoare care începea să-l cuprindă, 
privind mereu uşa hotelului pe care dispăruse Rambert. 

La capătul acestor săptămâni extenuante, după toate 
aceste înserări în care oraşul se revărsa pe străzi pentru a 
se învârti în cerc, Rieux înţelegea că nu trebuia să se mai 
apere împotriva milei. Mila te oboseşte când este 
nefolositoare. Şi în senzaţia acestei inimi care se închista 
încet în sinea ei, doctorul găsea singura uşurare a acestor 
zile strivitoare. Ştia că asta îi va înlesni sarcina. De aceea se 
bucura. Când mama lui, întâmpinându-l la ora două 
noaptea, se îndurera de privirea goală pe care fiul o aţintea 
asupra ei, ea deplângea exact singura alinare pe care Rieux 
putea atunci s-o primească. Pentru a lupta împotriva 
abstracţiei trebuie să-i semeni puţin. Dar cum putea 
Rambert să înţeleagă asta? Abstracţia, pentru Rambert, era 
tot ceea ce se opunea fericirii lui. Şi într-adevăr, Rieux ştia 
că ziaristul avea dreptate într-un anume sens. Dar el mai 
ştia de asemenea că se întâmplă ca abstracţia să se arate 
mai puternică decât fericirea şi că trebuie atunci şi numai 
atunci, să ţii seama de ea. Era ceea ce trebuia să i se 
întâmple lui Rambert şi doctorul a putut s-o afle în amănunt 


prin destăinuirile pe care Rambert i le-a făcut ulterior. Ela 
putut astfel să urmărească şi pe un plan nou, acest fel de 
luptă posomorâtă între fericirea fiecărui om şi abstracţiile 
ciumei, lupta care constituia întreaga viaţă a oraşului 
nostru în timpul acestei lungi perioade. 

Dar acolo unde unii vedeau abstracții, alţii vedeau 
adevărul. Sfârşitul primei luni de ciumă a fost întunecat 
într-adevăr printr-o intensificare pronunţată a ravagiilor 
epidemiei şi o predică vehementă a părintelui Paneloux, 
iezuitul care îl asistase pe bătrânul Michel la începutul bolii 
acestuia. Părintele Paneloux se remarcase prin dese 
colaborări la buletinul Societăţii geografice din Oran, unde 
reconstituirile lui epigrafice erau foarte preţuite. Dar el 
câştigase un auditoriu mai larg decât cel al unui specialist 
ţinând o serie de conferinţe despre individualismul modern. 
În aceste conferinţe se făcuse apărătorul călduros al unui 
creştinism exigent, la fel de departe de libertinajul modern 
ca şi de obscurantismul secolelor trecute. Cu această ocazie 
el nu-şi cruţase auditoriul de adevăruri dure. De aici şi 
reputaţia lui. 

Or, către sfârşitul acestei luni, autorităţile ecleziastice ale 
oraşului nostru hotărâseră să lupte împotriva ciumei prin 
propriile lor mijloace, organizând o săptămână de rugăciuni 
colective. Aceste manifestări ale pietăţii publice urmau să 
se încheie duminică printr-o slujbă solemnă ţinută sub 
protecţia Sfântului Roch, sfântul ciumat. Cu această ocazie i 
se ceruse părintelui Paneloux să ia cuvântul şi de vreo 
cincisprezece zile el se smulsese de la scrierile sale despre 
Sfântul Augustin şi Biserica africană, cu care îşi cucerise un 
loc aparte în ordinul lui. Având o natură impetuoasă şi 
pasionată, el primise cu îndârjire misiunea care i se 
încredința. Cu mult înaintea acestei predici, se vorbea 
despre ea şi ea marca, în felul ei, o dată importantă în 
istoria acestei perioade. 

Rugăciunile săptămânii au fost urmărite de un public 
numeros. Nu fiindcă în vremuri obişnuite locuitorii Cranului 


ar fi fost deosebit de credincioşi. Duminica dimineaţa, de 
pildă, băile în mare făceau o concurenţă serioasă liturghiei. 
Nici fiindcă i-ar fi iluminat o convertire neaşteptată. Dar, pe 
de o parte, oraşul fiind închis şi accesul în port oprit, băile 
nu mai erau posibile şi, pe de altă parte, se aflau într-o 
stare de spirit cu totul specială în care, fără să fi admis în 
sinea lor întâmplările surprinzătoare de care erau loviți, 
simțeau, în mod evident, că se operase o schimbare. Cu 
toate astea mulţi tot mai sperau că epidemia avea să se 
oprească şi că vor fi cruţaţi, ei şi familiile lor. În consecinţă, 
nu se simțeau încă obligaţi la nimic. Ciuma nu era pentru ei 
decât o vizitatoare dezagreabilă care într-o zi avea să plece 
aşa cum venise. Erau speriaţi, dar nu disperaţi şi nu sosise 
încă momentul în care ciuma să le apară ca forma însăşi a 
vieţii lor şi în care aveau să uite existenţa pe care putuseră 
s-o ducă până la ea. Pe scurt, trăiau aşteptând. În privinţa 
religiei, ca şi în multe alte probleme, ciuma le dăduse o 
stare de spirit ciudată, care era la fel de departe de 
nepăsare ca şi de pasiune şi care se putea destul de bine 
defini prin cuvântul „obiectivitate”. Majoritatea celor care 
au urmărit săptămâna de rugăciuni ar fi putut să-şi 
însuşească de pildă vorbele pe care unul dintre credincioşi 
avea să le rostească în fata doctorului Rieux: „Oricum, asta 
nu poate să facă rău”. Tarrou, el însuşi, după ce notă în 
carnetele sale că în asemenea cazuri chinezii mergeau să 
cânte din tamburină în faţa duhului ciumei, observa că era 
absolut imposibil de ştiut dacă în realitate tamburina avea 
un efect mai sigur decât măsurile profilactice. El adăuga 
doar că, pentru a răspunde la întrebare, ar fi trebuit să ştim 
ceva despre existenţa unui duh al ciumei şi că neştiinţa 
noastră asupra acestui punct steriliza toate părerile pe care 
le putem avea în aceasta chestiune. 

Catedrala oraşului nostru, în orice caz, a fost aproape 
plină de credincioşi în timpul întregii săptămâni. În primele 
zile, mulţi locuitori stăteau încă în grădinile de palmieri şi 
rodii care se întindeau în faţa arcadelor de la intrare, ca să 


asculte murmurul crescând de invocaţii şi rugăciuni ce se 
revărsau până în stradă. Încetul cu încetul însă, atraşi de 
exemplul celorlalţi, aceiaşi auditori se hotărâseră să intre şi 
să adauge şi vocea lor timidă la răspunsurile cântate de 
asistenţă. Şi duminică, o mulţime considerabilă invada 
naosul, înghesuindu-se la intrare şi pe ultimele trepte. Din 
ajun, cerul se întunecase, ploaia cădea abundent. Cei care 
stăteau afară îşi deschiseseră umbrelele. Un miros de 
tămâie şi de haine ude plutea în catedrală când părintele 
Paneloux urcă pe amvon. 

Era de statură mijlocie, dar corpolent. Când s-a sprijinit de 
marginea amvonului, strângând lemnul între mâinile lui 
vânjoase, nu se vedea din el decât o formă greoaie şi 
neagră dominată de două pete, sub ochelarii de oţel: obrajii 
săi rubiconzi. Avea o voce puternică, pasionată, care se 
auzea până departe şi când se adresă asistenţei cu o 
singură frază vehementă şi întretăiată: „Fraţi creştini, aţi 
căzut în nenorocire, fraţii mei, aţi meritat-o”, un vârtej ca 
de apă trecu prin asistenţă, până afară în piaţa de dinaintea 
bisericii. 

Logic, ceea ce a urmat nu părea să se potrivească cu acest 
exordiu patetic. Abia urmarea discursului i-a făcut pe 
concetăţenii noştri să înţeleagă că printr-un procedeu 
oratoric dibaci, părintele dăduse dintr-o dată, aşa cum se 
dă o lovitură, tema întregii sale predici. Îndată după 
această frază, Paneloux a citat într-adevăr textul din Exod 
referitor la ciuma din Egipt: „Întâia dată când acest flagel a 
apărut în istorie, a fost ca să lovească în duşmanii lui 
Dumnezeu. Faraon s-a opus voinţei eterne şi ciuma l-a făcut 
să cadă în genunchi. De la începutul întregii istorii, flagelul 
lui Dumnezeu pune la picioarele lui pe orgolioşi şi pe orbi. 
Meditaţii la asta şi cădeţi în genunchi.” 

Afară ploaia se înteţea şi această ultimă frază rostită în 
mijlocul unei linişti absolute, adâncită încă şi mai mult de 
zgomotul aversei pe vitralii, a răsunat cu un asemenea 
accent, încât câţiva ascultători, după o clipă de ezitare, s-au 


lăsat să lunece de pe scaun în genunchi. Alţii au crezut că 
trebuie să le urmeze exemplul încât, din om în om, fără alt 
zgomot decât pârâitul câtorva scaune, întreg auditoriul s-a 
pomenit curând în genunchi. Paneloux s-a îndreptat atunci, 
şi-a tras răsuflarea şi a continuat pe un ton din ce în ce mai 
accentuat: „Dacă astăzi ciuma îşi aţinteşte privirea asupra 
voastră, înseamnă că a sosit momentul să cugetaţi. Cei 
drepţi n-au de ce să se teamă, dar cei răi au dreptate să 
tremure. În imensa arie a universului flagelul implacabil va 
treiera grâul omenesc până ce paiele vor fi despărțite de 
bob. Şi vor fi mai multe paie decât grăunţe, mai mulţi 
chemaţi decât aleşi şi această nenorocire n-a fost vrută de 
Dumnezeu. Prea multă vreme această lume s-a învoit cu 
răul, prea multă vreme s-a bizuit pe iertarea cerească. Era 
de ajuns căâinţa, totul era permis. Şi pentru căinţă, oricine 
se simte puternic. Când o fi să fie, o s-o simtă, în mod sigur. 
Până atunci cel mai uşor era să-ţi dai drumul, îndurarea 
divină urmând să facă restul. Ei bine, asta nu putea să 
dureze. Dumnezeu care, atât de multă vreme, şi-a aplecat 
asupra oamenilor din acest oraş chipul său milos, obosit să 
aştepte, înşelat în veşnica lui speranţă, şi-a întors privirea 
de la ei. Lipsiţi de lumina lui Dumnezeu, iată-ne pentru 
multă vreme în bezna ciumei!” 

În sală cineva sforăia, ca un cal nerăbdător. După o scurtă 
pauză părintele reluă pe un ton mai scăzut „Se citeşte în 
Legenda de aur că pe vremea regelui Umberto, în 
Lombardia, Italia a fost pustiită de o ciumă atât de violentă 
încât cei în viaţă de-abia erau îndeajuns de numeroşi să 
îngroape morţii şi această ciumă bântuia mai ales la Roma 
şi la Pavia. Şi un înger alb a apărut în văzul lumii, însoţind 
îngerul negru care ţinea în mână o ţepuşă roşie de 
vânătoare, poruncindu-i să lovească casele; şi câte lovituri 
primea o casă atâţia morţi ieşeau din ea.” 

Paneloux şi-a întins, ajungând aici, braţele sale scurte, în 
direcţia ieşirii, ca şi cum ar fi arătat ceva în spatele perdelei 
mişcătoare a ploii: „Fraţi creştini, a spus el cu tărie, aceeaşi 


vânătoare mortală bate astăzi străzile noastre. Priviţi-l, 
acest înger al ciumei, frumos ca Lucifer şi strălucitor ca răul 
însuşi, înălţat deasupra acoperişurilor voastre, ţinând în 
mâna dreaptă ţepuşa roşie la înălţimea capului, iar cu mâna 
stângă arătând una din casele voastre. În clipa asta, poate, 
degetul lui se îndreaptă spre uşa voastră, ţepuşa răsună pe 
lemn; în această clipă chiar ciuma intră la voi, se aşează în 
odaia voastră şi aşteaptă să vă întoarceţi. E acolo, 
răbdătoare şi atentă, sigură ca însăşi ordinea lumii. Mâna 
pe care ea are să v-o întindă, nici o putere terestră şi nici 
măcar, să ştiţi, zadarnica ştiinţă omenească, nu vă poate 
ajuta s-o ocoliţi. Şi veţi fi treieraţi pe aria însângerată a 
durerii şi zvârliţi o dată cu paiele.” 

Aci, părintele a reluat cu şi mai multă amploare imaginea 
patetică a flagelului care treieră grâul omenesc. Ela evocat 
imensa bucată de lemn rotindu-se deasupra oraşului, lovind 
la întâmplare şi înălțându-se însângerată, împrăştiind în 
sfârşit sângele şi durerea omenească „pentru însămânţări 
care ar pregăti recoltele adevărului”. 

La capătul frazei sale lungi, părintele Paneloux s-a oprit, 
cu părul căzut pe frunte, cu trupul fremătând de un tremur 
pe care mâinile lui îl transmiteau amvonului şi a reluat, mai 
înăbuşit, dar pe un ton acuzator: „Da, a sosit ceasul să 
meditaţi. Aţi crezut că e de ajuns să-l vizitaţi pe Dumnezeu 
duminica pentru a fi liberi în restul zilelor. V-aţi gândit că 
prin câteva îngenuncheri îl plătiţi prea destul pentru 
nepăsarea voastră criminală. Dar Dumnezeu nu este călduţ. 
Astfel de întâlniri rare cu el nu ajung iubirii lui mistuitoare. 
El vrea să vă vadă mai mult timp, este felul lui de a vă iubi 
şi, la drept vorbind, este singurul fel de a iubi. lată de ce, 
obosit să aştepte venirea voastră, a lăsat flagelul să vă 
viziteze aşa cum a vizitat toate oraşele păcatului de când au 
oamenii o istorie. Ştiţi acum ce este păcatul, aşa cum au 
ştiut Cain şi fiii lui, cei de dinaintea potopului, cei din 
Sodoma şi Gomora, Faraon şi lov şi toţi cei blestemaţi. Şi 
aşa cum au făcut-o atunci toţi aceştia şi voi, din ziua în care 


acest oraş şi-a închis zidurile în jurul vostru şi al flagelului, 
vă uitaţi cu alţi ochi la fiinţe şi lucruri. Şi, în sfârşit, ştiţi 
acuma că trebuie să vă întoarceţi la ceea ce e esenţial. 

Un vânt umed pătrundea acum în naos şi flăcările 
lumânărilor s-au gârbovit sfârâind. Un miros dens de ceară, 
tuşea, un strănut au urcat spre părintele Paneloux care, 
revenind asupra expunerii sale cu o subtilitate care a fost 
foarte apreciată, a reluat cu o voce calmă: „Mulţi dintre voi, 
o ştiu, se întreabă tocmai unde vreau să ajung? Vreau să vă 
aduc la adevăr şi să vă învăţ să vă bucuraţi, în ciuda a tot 
ceea ce aţi auzit. A trecut vremea când sfaturile sau o mână 
frăţească constituiau mijloacele de-a vă împinge spre bine. 
Astăzi, adevărul e un ordin. lar drumul salvării vi-l arată şi 
spre el vă împinge o ţepuşă roşie. Tocmai aici, fraţi creştini, 
se arată în sfârşit îndurarea divină care a pus în orice lucru 
binele şi răul, mânia şi mila, ciuma şi mântuirea. Chiar acest 
flagel, care vă loveşte, vă înalţă şi vă arată calea. 

„Foarte de mult, creştinii din Abisinia vedeau în ciumă un 
mijloc eficace, de origine divină, de a câştiga veşnicia. Cei 
ce nu erau atinşi se înfăşurau în cearşafurile ciumaţilor 
pentru a muri în mod sigur. Fără îndoială, această furie a 
mântuirii nu este recomandabilă. Ea arată o grabă 
regretabilă, foarte apropiată de orgoliu. Nu trebuie să fii 
mai grăbit decât Dumnezeu şi orice încercare de a accelera 
ordinea imuabilă pe care ela stabilit-o o dată pentru 
totdeauna duce la erezie. Dar acest exemplu conţine totuşi 
o lecţie. Pentru spiritele noastre mai clarvăzătoare el scoate 
în evidenţă această licărire aleasă de veşnicie care zace în 
adâncul oricărei suferinţe. Ea luminează, această licărire, 
drumurile amurgului care duc spre mântuire. Ea exprimă 
dorinţa divină care, fără greş, transformă răul în bine. Şi 
astăzi, prin acest cortegiu de moarte, temeri şi strigăte, ea 
ne îndreaptă spre tăcerea esenţială şi spre principiul 
oricărei vieţi. Lată, fraţilor, imensa mângâiere pe care 
voiam să v-o aduc pentru ca, plecând de aici, să nu duceţi 
cu voi vorbe care pedepsesc, ci şi un cuvânt care alină.” 


Se simţea că Paneloux terminase ce avea de spus. Afară, 
ploaia încetase. Un cer de apă şi de soare revărsa peste 
piaţă o lumină mai veselă. Din stradă urcau zgomote de 
voci, fâşâit de maşini care alunecă, tot ceea înseamnă graiul 
unui oraş care se trezeşte. Ascultătorii se pregăteau discret 
de plecare, într-un freamăt înăbuşit. Părintele a reluat 
totuşi cuvântul şi a spus că după ce a arătat originea divină 
a ciumei şi caracterul pedepsitor al acestui flagel, el 
terminase ce avea de spus şi că n-o să facă apel, pentru a 
ajunge la concluzia lui, la o elocvenţă care, fiind vorba de 
un subiect atât de tragic, ar fi deplasată. 1 se părea că totul 
e clar pentru toţi. El a amintit doar că Mathieu Marais, 
cronicarul, cu ocazia marii ciume din Marsilia, se plânsese 
că, trăind fără ajutor şi speranţă, se simţea scufundat în 
infern. Ei bine! Mathieu Marais era orb! Nicicând mai mult 
decât astăzi nu simţise părintele Paneloux ajutorul ceresc şi 
speranţa creştină, care le erau oferite tuturor. El spera 
împotriva oricărei speranţe că, în ciuda grozăviei acestor 
zile şi a strigătelor celor care trăgeau să moară, 
concetăţenii noştri vor adresa cerului ultimul cuvânt cu 
adevărat creştinesc, cel de iubire. Restul Dumnezeu îl va 
face. 

Este greu de spus dacă această predică a avut efect 
asupra concetăţenilor noştri. Domnul Othon, judecătorul de 
instrucţie, i-a declarat doctorului Rieux că găsise expunerea 
părintelui Paneloux „absolut irefutabilă”, dar nu toată 
lumea avea o opinie atât de categorică. Pur şi simplu, 
predica a făcut mai pregnantă unora ideea, vagă până 
atunci, că erau condamnaţi, pentru o crimă necunoscută, la 
o întemniţare de neînchipuit. Şi în timp ce unii îşi continuau 
viaţa lor măruntă şi se adaptau claustrării, alţii, dimpotrivă, 
începând de atunci au fost obsedaţi de ideea de a evada din 
această închisoare. 

Oamenii acceptaseră la început să fie rupţi de restul lumii 
aşa cum ar fi acceptat orice neplăcere trecătoare care nu 
stingherea decât unele din obiceiurile lor. Dar, devenind 


deodată conştienţi că sunt într-un fel sechestraţi sub un cer 
în care vara începea să-i frigă, simțeau lămurit că această 
recluziune le ameninţa întreaga lor viaţă şi, la căderea serii, 
energia pe care o regăseau o dată cu răcoarea îi împingea 
uneori la acte disperate. 

Mai întâi, fie că era sau nu efectul unei coincidenţe, tocmai 
din această duminică a început să domnească în oraşul 
nostru un fel de frică destul de generală şi destul de adâncă 
pentru ca să putem bănui că într-adevăr concetăţenii noştri 
începeau să devină conştienţi de situaţia lor. Din acest 
punct de vedere, climatul în care trăiam în oraşul nostru a 
fost puţin modificat. Dar, în realitate, schimbarea, să fi fost 
ea în climat, sau în inimi, iată întrebarea. 

Câteva zile după predică, Rieux, care comenta acest 
eveniment cu Grand, în drum spre cartierele mărginaşe, s-a 
izbit în întuneric de un om care se legăna în faţa lor, fără să 
încerce să înainteze. Chiar în acea clipă, felinarele oraşului 
nostru, care se aprindeau din ce în ce mai târziu, străluciră 
pe neaşteptate. Lampa înaltă, aşezată în spatele celor doi 
care se plimbau, l-a luminat deodată pe cel din faţă: râdea 
fără zgomot, cu ochii închişi. Pe obrazul lui albicios, destins 
de o ilaritate mută, sudoarea curgea şiroaie. Au trecut. 

— E un nebun, spune Grand. 

Rieux, care tocmai îl luase de braţ pentru ca să-l facă să 
meargă mai repede, simţea că funcţionarul tremura de 
enervare. 

— Curând nu vor mai fi decât nebuni între zidurile 
noastre, spune Rieux. 

Îşi simţea gâtlejul uscat; era şi din pricina oboselii. 

— Să bem ceva. 

În cafeneaua mică în care au intrat şi care era luminată de 
o singură lampă deasupra tejghelei, în aerul încărcat şi 
roşiatic, oamenii vorbeau în şoaptă, fără vreun motiv 
aparent. La tejghea, Grand, spre surprinderea doctorului, 
comandă o băutură alcoolică pe care a dat-o odată peste 
cap şi despre care spusese apoi că era tare. Apoi a vrut să 


iasă. Afară, lui Rieux i se părea că noaptea era plină de 
gemete. Undeva, pe cerul negru, deasupra felinarelor, un 
şuierat surd i-a reamintit de invizibilul flagel care răscolea 
neobosit aerul cald. 

— Din fericire, din fericire, spunea Grand. 

Rieux se întreba ce vrea să spună. 

— Din fericire, spunea celălalt, am lucrarea mea. 

— Da, zise Rieux, e un avantaj. 

Şi, hotărât să nu asculte şuieratul, îl întreabă pe Grand 
dacă era mulţumit de această lucrare. 

— Ei bine, cred că sunt pe calea cea bună. 

— Şi mai ai mult? 

Grand parcă prinse dintr-o dată viaţă, fierbinţeala 
alcoolului îi cuprinse vocea. 

— Nu ştiu. Dar nu aici e problema, domnule doctor, nu 
asta e problema, nu. 

În întuneric, Rieux ghicea că-şi agită braţele. Părea să 
mediteze la ceva şi îi dădu drumul brusc, cu volubilitate: 

— Ceea ce vreau eu, domnule doctor, este ca în ziua în 
care manuscrisul meu va sosi la editor, acesta, după ce-lva 
fi citit, să se ridice şi să spună colaboratorilor săi: 
„Domnilor, jos pălăria!” 

Această bruscă declaraţie l-a surprins pe Rieux. 

I se părea chiar că tovarăşul lui făcea şi gestul de a se 
descoperi, ducând mâna la cap şi readucându-şi braţul la 
orizontal. Pe sus, ciudatul şuierat părea să continue cu mai 
multă putere. 

— Da, spunea Grand, trebuie să fie perfect. 

Deşi nu prea informat asupra obiceiurilor din lumea 
literară, Rieux avea totuşi impresia că lucrurile nu se 
petreceau probabil atât de simplu şi că, de pildă, editorii, în 
birourile lor, stăteau probabil cu capul gol dar, de fapt, nu 
se ştie niciodată şi Rieux a preferat să tacă. Fără să vrea, 
trăgea cu urechea la zumzetul misterios al ciumei. Se 
apropiau de cartierul lui Grand şi cum acest cartier era 
aşezat puţin mai sus, o adiere uşoară îi răcorea, curăţind în 


acelaşi timp oraşul de toate zgomotele lui. Grand continua 
între timp să vorbească şi Rieux nu prindea chiar tot ce 
spunea omul acesta de treabă. Înţelesese doar că opera în 
discuţie avea de pe acum destul de multe pagini, dar că 
truda pe care autorul ei o depunea pentru ca s-o aducă la 
perfecţiune era pentru el foarte anevoioasă. „Seri, 
săptămâni întregi asupra unui cuvânt... Şi uneori asupra 
unei simple conjuncţii”. Aici, Grand se opri şi îl apucă pe 
medic de un nasture al paltonului. Cuvintele ieşeau 
împleticindu-se din gura lui din care lipseau câţiva dinţi. 

— Vreau să mă înţelegeţi, domnule doctor. La nevoie este 
destul de uşor să alegi între dar şi şi. Este însă mai greu să 
optezi între şi şi apoi. Dificultatea creşte cu apoi şi cu pe 
urmă. Dar ceea ce în mod sigur este cel mai greu, este să 
ştii dacă trebuie să pui şi sau să nu-l pui. 

— Da, spune Rieux, înţeleg. 

Şi a pornit mai departe. Celălalt părea încurcat, a revenit 
alături de el. 

— Iertaţi-mă, mormăia el. Nu ştiu ce am în seara asta! 

Rieux l-a bătut uşor pe umăr şi îi spune că dorea să-l ajute 
şi că povestea lui îl interesa mult. Grand păru acum ceva 
mai liniştit, şi, ajuns în faţa casei, după o clipă de ezitare, îl 
invită pe doctor să urce un moment. Rieux acceptă. 

În sufragerie, doctorul, la invitaţia lui Grand, se aşează în 
faţa unei mese încărcate de hârtii pline de un scris 
microscopic cu multe ştersături. 

— Da, asta e, îi spune Grand medicului, care îl întreba din 
priviri. Dar nu vreţi să beţi ceva? Am puţin vin. 

Rieux refuză. Se uita la foile de hârtie. 

— Nu vă uitaţi, spune Grand. Este prima mea frază. Îmi dă 
mult de furcă, foarte mult. 

Şi contempla şi el toate aceste foi şi mâna lui părea 
irezistibil atrasă de una dintre ele pe care o ridică în 
transparenţă în faţa becului electric fără abajur. Pagina îi 
tremura în mână. Rieux a observat că fruntea 
funcţionarului era umedă. 


— Stai jos, spune el şi citeşte-mi-o. 

Celălalt îl priveşte şi îi surâde cu un fel de recunoştinţă. 

— Da, spune el, chiar asta şi vreau. 

Privind mereu foaia, aşteaptă puţin, apoi se aşează. Rieux 
asculta în acelaşi timp un fel de zumzet nelămurit care, în 
oraş, părea să răspundă şuierăturilor flagelului. Avea, exact 
în acest moment, o percepţie extraordinar de ascuţită a 
acestui oraş care se întindea la picioarele lui, a lumii închise 
pe care o alcătuia şi a urletelor cumplite pe care acesta le 
înăbuşea în noapte. Vocea lui s-a înălţat stins: „într-o 
frumoasă dimineaţă din luna mai, o elegantă amazoană 
parcurgea, pe o superbă iapă alezană, aleile înflorite din 
Bois de Boulogne”. Tăcerea s-a aşternut iar şi, o dată cu ea, 
foşnetul nedesluşit al oraşului în suferinţă. Grand pusese 
foaia pe masă şi continua s-o contemple. După o clipă el 
ridică privirea: 

— Ce părere aveţi? 

Rieux răspunde că acest început îl făcea curios să 
cunoască urmarea. Dar celălalt spune cu însufleţire că 
punctul ăsta de vedere nu era cel bun. Îşi loveşte hârtiile cu 
palma. 

— Asta nu este decât o aproximaţie. Când o să ajung să 
redau perfect tabloul pe care-l am în închipuire, când fraza 
mea va avea însăşi cadenţa acestei plimbări la trap, un-doi- 
trei, un-doi-trei, atunci restul va fi mai uşor şi mai ales iluzia 
va fi, de la început, atât de puternică încât se va putea 
exclama: „Jos pălăria!” 

Dar, pentru asta, mai avea încă mult de lucru. N-ar 
consimţi niciodată să predea această frază, în forma de- 
acum, unui editor. Pentru că, în ciuda satisfacţiei pe care o 
simţea uneori citind-o, îşi dădea seama că ea nu se potrivea 
încă perfect cu realitatea şi că, într-o anumită măsură, ea 
păstra o uşurinţă de ton care o înrudea, de departe, dar o 
înrudea totuşi, cu un clişeu. Acesta era, cel puţin, sensul 
cuvintelor lui, când au auzit deodată oameni alergând pe 
sub ferestre. Rieux se ridică. 


— O să vedeţi ce-am să fac din ea, spunea Grand, şi, întors 
către fereastră, adăugă: când toate acestea se vor sfârşi. 

Dar zgomotele de paşi grăbiţi reîncepeau. Rieux coborâse 
şi când ajunse în stradă doi oameni treceau prin faţa lui. Pe 
cât se părea, se îndreptau spre porţile oraşului. Într-adevăr, 
unii dintre concetăţenii noştri, prinşi între căldură şi ciumă, 
îşi pierduseră capul şi se dedaseră la violenţă, încercând să 
înşele vigilenţa santinelelor, ca să fugă din oraş. 

Alţii, ca Rambert, încercau şi ei să scape din această 
atmosferă de început de panică, dar cu mai multă 
încăpățânare şi pricepere, dar nu cu mai mult succes. Mai 
întâi, Rambert îşi continuase demersurile oficiale. După 
cum spunea el, întotdeauna fusese de părere că 
încăpăţânarea învinge până la urmă orice şi, dintr-un 
anumit punct de vedere, asta era meseria lui, să fie 
descurcăreţ. Vizitase de un mare număr de ori funcţionari 
şi oameni a căror competenţă de obicei nu se discuta. Dar, 
în cazul dat, această competenţă nu le folosea la nimic. 
Erau, în marea lor majoritate, oameni care aveau idei 
precise şi bine clasate în tot ceea ce priveşte banca, sau 
exportul, sau citricele, sau şi mai bine, comerţul cu vinuri; 
care posedau cunoştinţe indiscutabile în problemele de 
contencios sau de asigurări, fără a mai socoti diplomele lor 
solide şi o bunăvoință evidentă. Ba chiar această bunăvoință 
era ceea ce aveau ei toţi mai izbitor. Dar în materie de 
ciumă, cunoştinţele lor erau aproape nule. 

În faţa fiecăruia dintre ei, cu toate acestea şi de câte ori 
lucrul fusese posibil, Rambert îşi pledase cauza. Fondul 
argumentaţiei lui consta întotdeauna în a spune că era 
străin de oraşul nostru şi că, prin urmare, cazul lui trebuia 
examinat în mod special. În general, interlocutorii 
ziaristului admiteau fără greutate acest punct. Dar îi 
demonstrau de obicei că în aceeaşi situaţie se mai află şi alţi 
oameni şi că, prin urmare, afacerea lui nu era chiar atât de 
aparte cum îşi închipuia el. Şi Rambert avea la îndemână 
răspunsul că asta nu schimba cu nimic fondul argumentaţiei 


lui; i se răspundea că asta schimba ceva în sensul sporirii 
greutăților administrative care se opuneau oricărei măsuri 
de favoare, riscând să creeze ceea ce era numit cu o 
expresie de mare dezgust, un precedent. Conform 
clasificării pe care Rambert o propusese doctorului Rieux, 
oamenii care raţionau în felul acesta constituiau categoria 
formaliştilor. Alături de ei, îi mai puteai găsi pe cei care 
vorbeau frumos, care îl asigurau pe solicitant că nimic din 
toate acestea nu putea să dureze şi care, darnici în a da 
sfaturi, când li se cereau hotărâri îl consolau pe Rambert 
zicând că era vorba doar de o neplăcere de moment. Mai 
erau de asemenea cei care îşi dădeau importanţă, care îl 
rugau pe vizitator să lase o notă scurtă cu cazul în speţă şi 
care îl informau că vor hotărî asupra acestui caz; 
superficialii, care îi ofereau bonuri de locuinţe sau adrese 
de pensiuni economice; metodicii, care îl puneau să 
completeze o fişă şi apoi o clasau; copleşiţii, care ridicau 
braţele şi deranjaţii, care întorceau privirea în lături; erau, 
în sfârşit, tradiţionaliştii, cei mai numeroşi, care îi indicau 
lui Rambert un alt birou sau un nou demers de făcut. 

Ziaristul se istovise astfel în vizite şi îşi făcuse o idee 
exactă a ceea ce putea fi o primărie sau o prefectură, tot 
aşteptând pe o bancă de muşama în faţa unor afişe mari 
care te invitau să subscrii la bonuri de tezaur scutite de 
impozite sau să te angajezi în armata colonială, tot intrând 
în birouri în care expresiile erau la fel de uşor previzibile ca 
şi clasorul cu tăblii mobile sau etajerele de dosare. 
Avantajul, cum îi spunea Rambert lui Rieux, era că toate 
acestea îi ascundeau adevărata situaţie. Progresele ciumei, 
practic vorbind, îi scăpau. Fără a mai socoti că zilele 
treceau astfel mai repede şi că, în situaţia în care se afla 
întregul oraş, se putea spune că fiecare zi care trecea îl 
apropia pe fiecare om, dacă nu murea între timp, de 
sfârşitul nenorocirilor. Rieux a trebuit să convină în acest 
punct că aici era ceva adevărat, dar, cu toate astea, că era 
vorba de un adevăr puţin prea general. 


La un moment dat, Rambert se agăţase de o speranţă. 
Primise de la prefectură un formular în alb şi îl rugau să-l 
completeze cu exactitate. Formularul se interesa de 
identitatea lui, de situaţia lui de familie, de veniturile vechi 
şi actuale şi de ceea ce se numea un curriculum vitae. A 
avut impresia că era vorba de o anchetă menită să facă un 
recensământ al persoanelor susceptibile de a fi retrimise la 
reşedinţa lor obişnuită. Câteva informaţii neclare, culese 
dintr-un birou, i-au confirmat această impresie. Dar, după 
câteva demersuri precise, a reuşit să găsească serviciul 
care trimisese buletinul şi i s-a spus atunci că aceste 
formulare informative fuseseră întocmite pentru a fi utile 
„în caz de”... 

— În caz de ce? A întrebat Rambert. 

I s-a precizat atunci că erau pentru cazul în care s-ar 
îmbolnăvi de ciumă şi ar muri, pentru ca să se poată, pe de 
o parte, preveni familia şi, pe de altă parte, pentru a se şti 
dacă trebuiau imputate cheltuielile de spital bugetului 
oraşului sau se putea aştepta ca ele să fie rambursate de 
către rude. Desigur, asta dovedea că nu era cu totul 
despărţit de fiinţa care îl aştepta, societatea ocupându-se 
de ei. Dar asta nu era o mângâiere. Ceea ce era însă mai 
remarcabil şi Rambert a făcut deci această remarcă, era 
faptul că, în toiul unei catastrofe, un birou îşi putea 
continua serviciul şi lua iniţiative ca şi înaintea flagelului, 
adesea fără ştirea autorităţilor mai mari, pentru singura 
rațiune că era făcut pentru acest serviciu. 

Perioada care urma a fost, pentru Rambert, în acelaşi 
timp, cea mai uşoară şi cea mai grea. Era o perioadă de 
paralizare. Fusese în toate birourile, făcuse toate 
demersurile; din partea asta, pentru moment, toate căile 
erau închise. Rătăcise atunci din cafenea în cafenea. Se 
aşeza dimineaţa afară, la o berărie, în faţa unui pahar de 
bere călduţă, citea un ziar cu speranţa de a găsi oarecare 
semne ale unui sfârşit apropiat al maladiei, se uita la 
chipurile trecătorilor de pe stradă, întorcea capul cu 


dezgust când vedea expresia lor de tristeţe şi, după ce citea 
pentru a suta oară firmele magazinelor din faţă, reclamele 
renumitelor aperitive care nici nu se mai serveau, se ridica 
şi o lua la întâmplare pe străzile galbene ale oraşului. Cu 
plimbările singuratice în cafenele, din cafenele în 
restaurante, venea astfel seara. Rieux l-a zărit, tocmai într-o 
seară, la uşa unei cafenele în care ziaristul şovăia să intre. 
În cele din urmă se hotărâse şi s-a dus să se aşeze în fundul 
sălii. Era chiar la ora în care, în cafenele, dintr-un ordin 
superior, se întârzia pe atunci cât mai mult cu putinţă 
momentul aprinderii luminii. Crepusculul invada sala ca o 
apă cenuşie, cerul roşiatic al apusului se reflecta în geamuri 
şi marmora meselor strălucea uşor în întunecimea care 
începea să se lase. În mijlocul sălii pustii, Rambert părea o 
umbră pierdută şi Rieux se gândi că era ceasul uitării lui de 
sine. Dar era totodată şi momentul în care toţi prizonierii 
acestui oraş simțeau acelaşi lucru şi trebuia făcut ceva 
pentru a grăbi eliberarea lor. Rieux s-a întors. 

Rambert petrecea de asemenea lungi clipe la gară. 
Accesul publicului pe peroane era oprit. Dar sălile de 
aşteptare în care intrai din oraş rămâneau deschise şi 
uneori cerşetorii se instalau în ele în zilele de arşiţă pentru 
că acolo era umbră şi răcoare. Rambert venea aici să 
citească vechi orarii sau pancartele care interziceau 
scuipatul, sau regulamentul poliţiei trenurilor. Apoi, se 
aşeza într-un colţ. Sala era întunecoasă. O sobă veche de 
metal se răcea de luni de zile pe o podea care mai păstra 
urmele în formă de opt pe care le lăsase o veche stropire. 
Pe perete, câteva afişe pledau pentru o viaţă fericită şi 
liberă la Bandol sau la Cannes. Rambert resimțea aici acel 
soi de groaznică libertate pe care o găseşti în adâncul 
mizeriei. Imaginile care îi erau atunci cel mai greu de 
suportat, cel puţin după cum îi spunea el lui Rieux, erau 
cele ale Parisului. Un peisaj cu pietre vechi şi cu ape, 
porumbeii de la Palais-Royal, Gara de Nord, cartierele 
pustii ale Pantheonului şi câteva alte locuri ale unui oraş pe 


care nu ştia că-l iubise atât de mult îl urmăreau atunci pe 
Rambert şi îl împiedicau să întreprindă ceva precis. Rieux 
îşi spunea doar că Rambert identifica aceste imagini cu cele 
ale iubirii lui. Şi, în ziua în care Rambert i-a spus că-i plăcea 
să se trezească la patru dimineaţa şi să se gândească la 
oraşul său, doctorului nu i-a fost greu să traducă din 
adâncul propriei sale experienţe că-i plăcea să-şi închipuie 
atunci femeia pe care o lăsase acolo. Era într-adevăr ceasul 
în care putea să pună stăpânire pe ea. La patru dimineaţa 
nu se face în general nimic şi se doarme, chiar dacă 
noaptea a fost o noapte de trădare. Da, se doarme la ora 
asta şi asta e liniştitor, deoarece marea dorinţă a unei inimi 
neliniştite este să posede la nesfârşit fiinţa pe care o iubeşte 
sau să poată să scufunde aceasta fiinţă, când timpul 
despărțirii a venit, într-un somn fără vise, care să nu se 
sfârşească decât în ziua revederii. 

La scurtă vreme după predică, au început căldurile. Venea 
sfârşitul lunii iunie. A doua zi de la ploile întârziate care 
marcaseră duminica predicii, vara izbucni deodată în înaltul 
cerului şi pe deasupra caselor. Întâi se pornise un vânt 
puternic şi fierbinte care a suflat o zi şi care a uscat 
zidurile. Soarele a înţepenit. Valuri neîntrerupte de căldură 
şi de lumină inundară oraşul de dimineaţă până seara. În 
afara străzilor cu arcade şi a apartamentelor, se părea că 
nicăieri în oraş nu există un loc care să nu fie plasat sub cea 
mai orbitoare reverberaţie de lumină. Soarele îi urmărea 
pe concetăţenii noştri prin toate colţurile străzilor şi, dacă 
se opreau, atunci îi săgeta. Cum aceste prime valuri de 
căldură au coincis cu o creştere fulgerătoare a numărului 
de victime, care s-a cifrat la aproape şapte sute pe 
săptămână, un fel de descurajare a pus stăpânire pe oraş. 
Prin cartierele mărginaşe, pe străzile netede şi prin casele 
cu terase, animația a scăzut şi, în acest cartier, unde 
oamenii trăiau întotdeauna în pragul casei, toate uşile erau 
închise şi obloanele trase, fără să poţi şti dacă de ciumă sau 
de soare înțelegeau ei să se apere astfel. Din câteva case, 


răzbăteau, cu toate astea, gemete. Înainte, când se 
întâmpla aşa ceva, se vedeau adesea curioşi care stăteau în 
stradă, să tragă cu urechea. Dar după aceste lungi alarme, 
părea că inima fiecăruia se împietrise şi toţi trăiau sau 
treceau pe lângă vaiete ca şi când ele ar fi fost graiul firesc 
al oamenilor. 

Încăierările la porţile oraşului, în timpul cărora jandarmii 
fuseseră nevoiţi să facă uz de arme, stârniseră o agitaţie 
surdă. Fuseseră desigur răniţi, dar se vorbea de morţi în 
oraş, unde totul se exagera sub efectul căldurii şi al fricii. E 
adevărat, în orice caz, că nemulţumirea nu înceta să 
crească şi că autorităţile noastre se aşteptaseră la orice şi 
se gândiseră serios la măsurile ce trebuiau luate în cazul în 
care această populaţie, ţinută sub imperiul flagelului, s-ar fi 
ridicat la revoltă. Ziarele au publicat decrete care reînnoiau 
interzicerea ieşirii din oraş şi amenințau contravenienţii cu 
condamnări la închisoare. Patrule au început să străbată 
oraşul. Adesea, pe străzile pustii şi închise, se vedeau 
înaintând, anunţate mai întâi de zgomotul copitelor pe 
caldarâm, gărzi călare care treceau printre rândurile de 
ferestre închise. Când dispărea patrula, o tăcere grea şi 
neîncrezătoare recădea peste oraşul ameninţat. Din loc în 
loc răsunau împuşcăturile echipelor speciale, însărcinate 
printr-un ordin recent să ucidă câinii şi pisicile care ar fi 
putut să transmită purici. Aceste detunături contribuiau să 
creeze în oraş o atmosferă de alarmă. 

Stând în căldură şi tăcere, în inimile îngrozite ale 
concetăţenilor noştri de altminteri totul lua o importanţă 
mai mare. Culorile cerului şi mirosurile pământului care 
marchează trecerea anotimpurilor pentru prima oară, 
deveniseră impresionante pentru toţi. Toţi înțelegeau cu 
spaimă că epidemia va fi ajutată de căldură şi fiecare vedea 
în acelaşi timp că vara se instala. Ţipătul lăstunilor, pe cerul 
înserării, devenea mai strident peste oraş. Nu mai era pe 
măsura amurgurilor de iunie care, în oraşul nostru, 
îndepărtează orizontul. Florile pe pieţe nu mai ajungeau 


boboci, se deschideau înainte şi, după vânzarea de 
dimineaţă, petalele lor acopereau trotuarele prăfuite. Se 
vedea limpede că primăvara îşi sleise puterile, că se risipise 
în miile de flori care se deschideau pretutindeni în grădini 
şi că acum avea să aţipească, să se strivească încet sub 
dubla apăsare a ciumei şi a căldurii. Pentru toţi concetăţenii 
noştri, acest cer de vară, aceste străzi care păleau sub 
straturile de praf şi plictiseală, avea acelaşi înţeles 
ameninţător ca şi sutele de morţi cu care oraşul se 
îngreuna zi de zi. Soarele necontenit, aceste ceasuri cu gust 
de somn şi de vacanţă nu mai chemau ca altădată la 
desfătările apei şi ale trupului. Răsunau, dimpotrivă, 
găunos, în oraşul închis şi tăcut. Pierduse strălucirea de 
aramă a anotimpurilor fericite. Soarele ciumei stingea toate 
culorile şi alunga orice bucurie. 

Era una din marile revoluţii ale bolii. Toţi concetăţenii 
noştri întâmpinau de obicei vara cu veselie zgomotoasă. 
Oraşul se deschidea atunci spre mare şi îşi revărsa tineretul 
pe plaje. În vara aceasta, dimpotrivă, marea atât de 
apropiată era interzisă şi trupul nu mai avea drept la 
bucuriile sale. Ce era de făcut în aceste condiţii? Tot Tarrou 
este acela care dă imaginea cea mai fidelă a vieţii noastre 
de atunci. El urmărea, bineînţeles, progresele ciumei în 
general, notând că o cotitură a epidemiei fusese 
consemnată la radio, când acelaşi radio nu mai anunţa sute 
de decese pe săptămână, ci nouăzeci şi doi, o sută şapte şi o 
sută douăzeci de morţi pe zi. „Ziarele şi autorităţile se iau la 
întrecere cu ciuma, care e mai viclean. Îşi închipuie că obţin 
un avantaj asupra ei pentru că o sută treizeci este o cifră 
mai mică decât nouă sute zece”. El evoca totodată aspectele 
patetice sau spectaculoase ale epidemiei, ca de pildă o 
femeie care, într-un cartier pustiu cu obloanele închise, 
deschisese pe neaşteptate o fereastră, deasupra lui şi 
scosese două ţipete puternice înainte de a trage iar 
obloanele peste umbra deasă din odaie. Dar el nota pe de 
altă parte că pastilele de mentă dispăruseră din farmacii - 


multă lume le sugea pentru a se feri de o eventuală 
contagiune. 

El continua de asemenea să-şi observe personajele 
favorite. Aflăm că bătrânelul cu pisicile trăia şi el, în plină 
tragedie, într-o dimineaţă, într-adevăr, răsunaseră 
împuşcături şi, aşa cum scria Tarrou, câteva scuipături de 
plumb uciseseră majoritatea pisicilor şi băgaseră groaza în 
celelalte, care părăsiseră strada. În aceeaşi zi, bătrânelul 
ieşise pe balcon la ora obişnuită, arătase oarecare uimire, 
se plecase, cercetase colţurile străzii şi se resemnase să 
aştepte. Mâna lui lovea încet gratiile balconului. Mai 
aşteptase încă, fărâmiţase puţină hârtie, intrase în casă, 
ieşise din nou, apoi după câtva timp dispăruse deodată 
închizând furios în urma lui uşa cu geam. În zilele 
următoare aceeaşi scenă se repetase, dar se putea citi pe 
obrazul bătrânelului o tristeţe şi o uluire din ce în ce mai 
evidente. După ce trecuse o săptămână, Tarrou aştepta 
zadarnic apariţia zilnică şi ferestrele rămăseseră cu 
încăpățânare închise peste o suferinţă lesne de înţeles. „Pe 
vreme de ciumă, scuipatul pisicilor este interzis”, aceasta 
era concluzia carnetelor. 

Pe de altă parte, când Tarrou se întorcea seara, era 
întotdeauna sigur că o să întâlnească figura întunecată a 
paznicului de noapte care se plimba de la un capăt la altul 
al holului. Acest paznic nu înceta să amintească oricui că el 
prevăzuse nenorocirea care se întâmplă. Lui Tarrou, care 
recunoştea că-i auzise prezicerea, dar care îi reamintea 
ideea lui despre cutremur, bătrânul paznic îi răspundea: 
„Ah! Dacă ar fi un cutremur! Ne-ar zgâlţăâi bine pe toţi şi 
gata socoteala. Numeri morţii, viii şi s-a terminat povestea. 
Dar porcăria asta de boală! Chiar şi cei care n-o au, o 
poartă în inimă.” 

Directorul nu era mai puţin copleşit. La început, călătorii, 
împiedicaţi să părăsească oraşul, fuseseră reţinuţi la hotel 
prin închiderea cetăţii. Dar puţin câte puţin, epidemia 
prelungindu-se, mulţi preferaseră să locuiască la prieteni. 


Şi aceleaşi cauze care umpluseră toate odăile hotelului, le 
ţineau de atunci încoace goale, din moment ce nu mai 
soseau noi călători în oraşul nostru. Tarrou rămânea unul 
din puţinii locatari şi directorul nu pierdea nici o ocazie de 
a-l face să remarce că, de n-ar fi dorinţa de a fi agreabil 
ultimilor săi clienţi, de mult ar fi închis hotelul. Îi cerea 
adesea lui Tarrou să evalueze durata probabilă a epidemiei. 
„Se zice, răspundea Tarrou, că frigul nu prieşte genului 
ăstuia de boli.” Directorul intra în panică: „Dar aici nu este 
niciodată cu adevărat frig, domnule! În orice caz, asta ar 
însemna mai multe luni!” De altfel directorul era sigur că 
multă vreme de acum încolo străinii vor ocoli acest oraş. 
Această ciumă era ruina turismului. 

La restaurant, după o scurtă lipsă, a fost văzut reapărând 
domnul Othon, omul-bufniţă, dar însoţit numai de cei doi 
câini dresați. S-a aflat că soţia îşi îngrijise şi înmormântase 
mama şi îşi continua acum carantina. 

— Asta nu-mi place, îi spune directorul lui Tarrou. Cu sau 
fără carantină, ea este suspectă şi prin urmare şi el. 

Tarrou îi atrăgea atenţia că din acest punct de vedere, 
toată lumea era suspectă. Dar celălalt era categoric şi avea 
asupra problemei vederi foarte categorice. 

— Nu, domnule, nici dumneavoastră şi nici eu nu suntem! 
Ei sunt suspecți. 

Dar atât de puţin lucru nu-l făcea pe domnul Othon să se 
schimbe şi de astă dată ciuma nu scotea nici un profit. El 
intra în acelaşi fel în restaurant, se aşeza în faţa copiilor şi 
le vorbea mai departe cu distincţie şi ostilitate, băieţelul 
numai îşi schimbase înfăţişarea. Îmbrăcat ca şi sora lui în 
negru, puţin mai înghesuit parcă în sine, părea o mică 
umbră a tatălui său. Paznicul de noapte, căruia nu-i plăcea 
domnul Othon, îi spuse lui Tarrou: 

— A! Ăsta o să crape aşa îmbrăcat cum îl vezi. N-o să mai 
fie nevoie să i se facă toaleta. O să se ducă de-a dreptul. 

Se repeta de asemenea şi predica lui Paneloux, dar cu 
următorul comentariu: „Înţeleg această plăcută înflăcărare. 


La începutul şi sfârşitul unui flagel s-a făcut întotdeauna 
puţină retorică. La început, obiceiul nu este încă pierdut şi, 
când se sfârşeşte, de fapt se reia. În clipa nenorocirii te 
obişnuieşti cu adevărul, cu tăcerea adică. Să aşteptăm”. 

Tarrou nota, în sfârşit, că avusese o lungă conversaţie cu 
doctorul Rieux, despre care amintea doar că rezultatele 
fuseseră bune, semnala referitor la asta culoarea cafeniu- 
deschis a ochilor doamnei Rieux, mama, afirma în mod 
ciudat în legătură cu ea că o privire în care se citea atâta 
bunătate va fi întotdeauna mai puternică decât ciuma şi 
consacra, în sfârşit, pasaje destul de lungi bătrânului 
astmatic pe care îl îngrijea Rieux. 

Se dusese să-l vadă împreună cu doctorul, după 
întrevederea amintită. Bătrânul îl primise pe Tarrou rânjind 
şi frecându-şi mâinile. Era în pat, sprijinit de pernă, având 
alături cele două oale cu năut: „Ah! Încă unul, spuse el 
văzându-l pe Tarrou. Lumea e cu fundul în sus, mai mulţi 
medici decât bolnavi. Merge repede, hai? Are dreptate 
părintele, o merităm”. A doua zi Tarrou venise din nou fără 
să anunţe. 

Dacă e să te iei după carnetele lui, bătrânul astmatic, de 
meserie negustor de mărunţişuri, considerase la cincizeci 
de ani că muncise destul. Se culcase şi de atunci nu se mai 
sculase. Astmul lui se împăcase totuşi cu statul în picioare. 
O mică rentă îl dusese până la cei şaptezeci şi cinci de ani 
pe care îi purta cu vioiciune. Nu putea suferi să vadă un 
ceas şi într-adevăr nu era niciunul în casa lui. „Un ceas, 
spunea el, e scump şi e ceva prostesc”. Evalua timpul şi mai 
ales ora meselor, singura care îl interesa, prin cele două 
oale dintre care una, când se trezea, era plină cu năut. O 
umplea pe cealaltă bob cu bob, cu aceeaşi mişcare 
sârguincioasă şi regulată, îşi găsea astfel reperele într-o zi 
măsurată cu oala. „La fiecare cincisprezece oale, spunea el, 
trebuie să mănânc. E foarte simplu. 

De altminteri, dacă ar fi s-o crezi pe soţia lui, el dăduse de 
foarte tânăr semne ale vocației sale. Nimic, într-adevăr, nu-l 


interesa vreodată, nici munca lui, nici prietenii, nici 
cafeneaua, nici muzica, nici femeile, nici plimbările. Nu 
ieşea niciodată din oraş, în afară de o zi în care, silit să 
plece la Alger pentru nişte treburi de familie, se oprise la 
prima gară după Oran, incapabil să ducă mai departe 
aventura. Se întorsese acasă cu primul tren. 

Lui Tarrou, care avusese aerul că se miră de viaţa 
claustrată pe care o ducea, îi explicase cam aşa, că, după 
religie, prima jumătate a vieţii unui om este un urcuş, iar a 
doua jumătate o coborâre, la care coborâre zilele nu mai 
erau ale omului, puteau să-i fie luate în orice clipă, că nu 
putea aşadar să mai facă nimic. Contradicţia, de altfel, nu-l 
speria, căci puţin după asta îi spusese lui Tarrou că desigur 
Dumnezeu nu există, pentru că, în caz contrar, preoţii ar fi 
inutili. Dar, din alte cugetări care urmaseră, Iarrou 
înţelesese că această filosofie era strâns legată de proasta 
dispoziţie pe care i-o dădeau desele colecte ale parohiei din 
care făcea parte. Dar ceea ce întregea portretul bătrânului, 
era o dorinţă care părea profundă şi pe care ela exprimat-o 
de mai multe ori în faţa interlocutorului său: spera să 
moară foarte bătrân. 

„E oare un sfânt?” se întreba Tarrou. Şi răspundea: „Da, 
dacă sfinţenia este o sumă de deprinderi”. 

Dar, în acelaşi timp, Tarrou se aşternea pe descrierea 
destul de minuțioasă a unei zile în oraşul ciumat şi dădea 
astfel o idee exactă despre ocupațiile şi viaţa concetăţenilor 
noştri pe timpul acestei veri. „Nu râd decât beţivii, spunea 
Tarrou, iar aceştia râd prea mult.” Apoi îşi începea 
descrierea: „În zori, adieri uşoare străbat oraşul încă 
pustiu. La această oră, care desparte morţile din timpul 
nopţii de agoniile din timpul zilei, ciuma pare să-şi 
întrerupă pentru o clipă efortul şi să-şi tragă răsuflarea. 
Toate prăvăliile sunt închise. Dar la unele, afişul «închis din 
cauza ciumei» atestă că nu se vor mai deschide împreună 
cu celelalte. Vânzători de ziare încă somnoroşi nu mai 
anunţă ştirile, ci, rezemaţi la colţuri de stradă, îşi oferă 


parcă mâna felinarelor cu gesturi de somnambuli. Curând, 
treziţi de primele tramvaie, se vor răspândi în tot oraşul, 
întinzând foile în care sare în ochi cuvântul «ciumă». «Va fi 
o toamnă cu ciumă? Profesorul B... răspunde: Nu.» «O sută 
douăzeci şi patru de morţi, acesta este bilanţul celei de a 
nouăzeci şi patra zi de ciumă.» 

În ciuda crizei de hârtie care devine din ce în ce mai acută 
şi care a silit unele publicaţii periodice să-şi micşoreze 
numărul de pagini, a fost creat un nou ziar: Curierul 
Epidemiei, care îşi ia însărcinarea să-i informeze pe 
concetăţenii noştri, cu grija unei scrupuloase obiectivităţi, 
asupra progreselor sau regreselor bolii; să le furnizeze 
mărturiile cele mai autorizate asupra viitorului epidemiei; 
să sprijine în coloanele lui pe toţi cei care, cunoscuţi sau 
necunoscuţi, sunt dispuşi să lupte împotriva flagelului; să 
susţină moralul populaţiei, să transmită directivele 
autorităţilor şi, într-un cuvânt, să grupeze toate bunele 
intenţii într-o luptă eficace împotriva nenorocirii care ne 
loveşte. În realitate, acest ziar s-a mărginit foarte curând să 
publice anunţuri de noi produse, infailibile în prevenirea 
ciumei. 

Către orele şase dimineaţa, toate aceste ziare încep să se 
vândă la cozile care se instalează la uşile magazinelor, cu 
mai mult de o oră înainte de deschidere, apoi în tramvaiele 
care sosesc, ticsite, din cartierele mărginaşe. Tramvaiele au 
devenit singurul mijloc de transport şi merg foarte greu, cu 
scările şi platformele încărcate să plesnească. Lucru curios, 
cu toate astea, toţi pasagerii îşi întorc spatele, în măsura în 
care pot, pentru a evita o contagiune reciprocă. La opriri, 
tramvaiul revarsă o încărcătură de femei şi de bărbaţi 
grăbiţi să se îndepărteze şi să rămână singuri. Frecvent 
izbucnesc scene datorate doar proastei dispoziţii, care 
devine cronică. 

După trecerea primelor tramvaie, oraşul se trezeşte 
încetul cu încetul, primele braserii îşi deschid uşile spre 
tejghele încărcate de afişe: «Nu mai avem cafea», «Veniţi cu 


zahărul dumneavoastră» etc. Apoi se deschid prăvăliile, 
străzile se înviorează: în acelaşi timp, lumina se intensifică, 
iar căldura dă puţin câte puţin o culoare plumburie cerului 
de iulie. Este ora când cei ce nu fac nimic se încumetă să 
iasă pe bulevarde. Cei mai mulţi par că se străduiesc să 
îndepărteze ciuma prin etalarea luxului lor. În fiecare zi, pe 
la orele unsprezece, pe arterele principale, există un întreg 
alai de bărbaţi şi femei tinere la care poţi simţi această 
pasiune de a trăi care creşte în sânul marilor nenorociri. 

La amiază, restaurantele se umplu cât ai clipi din ochi. La 
uşi se formează foarte repede mici grupuri care n-au găsit 
loc. Cerul începe să-şi piardă lumina datorită excesului de 
căldură. La umbra storurilor mari, candidaţii la hrană îşi 
aşteaptă rândul pe marginea străzii care trosneşte din 
cauza soarelui. Dacă restaurantele sunt invadate, se 
întâmplă doar pentru că astfel se simplifică pentru mulţi 
problema aprovizionării. Dar teama de contagiune rămâne 
neştirbită. Consumatorii petrec minute lungi ştergându-şi 
cu răbdare tacâmurile. Nu de mult, unele restaurante 
afişau: «Aici tacâmurile sunt opărite». Dar încetul cu încetul 
au renunţat la orice fel de publicitate fiindcă clienţii tot 
erau siliţi să vină. Clientul, de altfel, cheltuieşte bucuros. 
Vinurile fine, sau presupuse ca atare, suplimentele cele mai 
scumpe încep o cursă neînfrânată. Totodată se pare că au 
izbucnit scene de panică într-un restaurant din pricină că 
un client, făcându-i-se rău, pălise, se ridicase, se clătinase 
pe picioare şi o luase foarte repede spre ieşire. 

Către orele două, oraşul se goleşte încet încet şi vine 
momentul în care tăcerea, praful, soarele şi ciuma îşi dau 
întâlnire în plină stradă. De-a lungul marilor case cenuşii, 
căldura se revarsă fără încetare. Sunt lungi ceasuri captive 
care sfârşesc în seri fierbinţi prăvălindu-se peste oraşul 
ticsit şi flecar. În primele zile de căldură, ici şi colo şi fără să 
se ştie de ce, serile erau pustii. Dar în prezent, prima 
răcoare aduce o destindere, dacă nu o speranţă. Toţi 
coboară atunci pe străzi, se amestecă în vorbă, se ceartă, se 


doresc şi, sub cerul roşu de iulie, înţesat de perechi şi de 
strigăte, alunecă în noaptea gâfâită. Zadarnic, în fiecare 
seară, pe bulevarde, un bătrân inspirat, purtând pălărie şi 
lavalieră, străbate mulţimea repetând fără încetare: 
«Dumnezeu e mare, veniţi spre el», toţi se reped, 
dimpotrivă, către un lucru pe care nu-l cunosc bine sau 
care li se pare mai grabnic decât Dumnezeu. La început, 
când credeau că e o boală ca toate celelalte, religia îşi avea 
rolul ei. Dar când au văzut că e serios, şi-au amintit că 
există plăcerea. Întreaga teamă care se întipăreşte pe 
chipuri în timpul zilei, se topeşte atunci în amurgul arzător 
şi plin de praf, într-un fel de excitare buimacă, o libertate 
stângace care înfrigurează un popor întreg. 

Şi eu, sunt şi eu ca ei. Dar ce! Moartea nu înseamnă nimic 
pentru oameni ca mine. Este un eveniment care le dă 
dreptate”. 

Tarrou fusese acela care îi ceruse lui Rieux întrevederea 
consemnată în carnetele sale. În seara aceea Rieux îl 
aştepta şi tocmai îşi contempla mama care stătea cuminte 
pe un scaun într-un colţ al sufrageriei. Când nu mai avea 
treabă cu gospodăria, ea îşi petrecea vremea aici. Cu 
mâinile împreunate pe genunchi, aştepta. Rieux nici măcar 
nu era sigur că el era cel pe care ea îl aştepta. Totuşi, ceva 
se schimba pe obrazul ei atunci când apărea el. Întreaga 
tăcere pe care o viaţă de trudă o brăzdase pe acest obraz, 
părea atunci să se însufleţească. Apoi, recădea în tăcere. În 
seara asta privea pe geam, în strada acum pustie. 
Iluminatul de noapte fusese redus cu două treimi. Şi, din loc 
în loc, o lampă foarte slabă îşi arunca puţinele reflexe peste 
umbrele oraşului. 

— Oare or să ţină lumina redusă pe tot timpul ciumei? 
Spune doamna Rieux. 

— Probabil. 

— Numai de n-ar dura până-n iarnă. Ar fi trist atunci. 

— Da, spune Rieux. 


Vede privirea mamei aţintindu-i fruntea. Ştia că neliniştea 
şi istovirea ultimelor zile îi supsese obrazul. 

— Cum a mers, azi? Spune doamna Rieux. 

— O! Ca de obicei. 

Ca de obicei! Adică noul ser trimis din Paris părea să fie 
mai puţin eficace decât primul şi statisticile creşteau. Nu 
exista posibilitatea de a se inocula serurile preventive decât 
tot la familiile atinse. Ar fi fost nevoie de cantităţi 
industriale pentru o vaccinare generală. Majoritatea 
ganglionilor inflamaţi nu voiau să se spargă, ca şi când ar fi 
venit epoca întăririi lor şi îi torturau pe bolnavi. De ieri, 
apăruseră în oraş două cazuri de epidemie de o formă 
nouă. Ciuma devenea acum pulmonară. În aceeaşi zi, în 
timpul unei întruniri, medicii, extenuaţi, în faţa unui prefect 
dezorientat, ceruseră şi obţinuseră să se ia noi măsuri 
pentru a evita contagiunea care se producea, la ciuma 
pulmonară, de la gură la gură. Ca de obicei, tot nu se ştia 
NIMIC. 

Îşi privea mama! Sub frumoasa ei privire castanie, ani de 
afecţiune îl copleşeau. 

— 'Ţi-e cumva frică, mamă? 

— La vârsta mea, nu prea mai ai de ce să-ţi fie frică. 

— Zilele sunt tare lungi şi eu nu mai stau niciodată acasă. 

— Mi-e totuna că te aştept, dacă ştiu că trebuie să vii. lar 
când nu eşti acasă, mă gândesc la ce faci. Ai vreo veste? 

— Da, totul e în ordine, dacă e să mă iau după ultima ei 
telegramă. Dar ştiu că ea spune aşa pentru ca să mă 
liniştească. 

La uşă se aude soneria. Medicul îi surâde mamei şi se duce 
să deschidă. În penumbra culoarului, Tarrou părea un urs 
mare, îmbrăcat în cenuşiu. Rieux îl pofteşte să se aşeze în 
faţa biroului său. El însuşi rămâne în picioare, în spatele 
fotoliului. Îi despărţea singura lampă aprinsă în odaie, pe 
birou. 

— Ştiu că pot vorbi deschis cu dumneavoastră, spune 
Tarrou direct. 


Rieux aprobă în tăcere. 

— Peste două săptămâni sau peste o lună nu veţi mai fi de 
nici un folos aici, sunteţi depăşit de evenimente. 

— Este adevărat, spune Rieux. 

— Organizarea serviciului sanitar este proastă. N-aveţi 
nici timp, nici oameni. 

Medicul recunoaşte din nou că ăsta era adevărul. 

— Am aflat că prefectura se gândeşte la un fel de serviciu 
civil care să oblige bărbaţii sănătoşi să participe la salvarea 
generală. 

— Sunteţi bine informat. Dar nemulţumirea este mare 
acum şi prefectul ezită. 

— De ce nu chemaţi voluntari? 

— S-a făcut şi asta, dar rezultatele au fost slabe. 

— S-a făcut pe cale oficială, cam fără convingere. Ceea ce 
le lipseşte este imaginaţia. Ei nu sunt niciodată la înălţimea 
epidemiilor. Şi remediile pe care ei le imaginează abia sunt 
bune pentru un guturai. Dacă îi lăsăm să-şi vadă de treabă 
tot aşa cum ştiu ei, or să piară şi ei şi noi cu ei. 

— E probabil, spune Rieux. Trebuie să-ţi spun că s-au 
gândit totuşi la cei din închisoare, pentru ceea ce aş numi 
muncile grele. 

— Mi-ar fi plăcut mai mult să fi fost nişte oameni liberi. 

— Şi mie. Dar, în definitiv, de ce? 

— Am oroare de condamnările la moarte. 

Rieux se uită la el. 

— Atunci? 

— Atunci, am un plan de organizare pentru formaţii de 
sanitari voluntari. Daţi-mi autorizaţie să mă ocup de asta şi 
să lăsăm la o parte administraţia. De altfel nu mai poate 
face faţă. Am aproape în toate părţile prieteni şi ei vor 
forma primul nucleu. Şi, bineînţeles, voi participa şi eu. 

— Nu vă îndoiţi, desigur, că primesc cu plăcere, spune 
Rieux. E nevoie să fii ajutat, mai ales în această meserie. lau 
asupra mea sarcina să conving prefectura să accepte ideea. 
De altfel, nici n-au de ales. Dar... 


Rieux se gândi un moment. 

— Dar această muncă poate fi mortală, ştiţi asta foarte 
bine. În orice caz, trebuie să vă previn. V-aţi gândit bine? 

Tarrou îl privea cu ochii săi cenuşii. 

— Ce părere aveţi de predica lui Paneloux, domnule 
doctor? 

Întrebarea era pusă în mod firesc şi Rieux a răspuns tot la 
fel de firesc. 

— Am trăit prea mult în spitale ca să-mi placă ideea 
pedepsei colective. Dar, ştiţi, creştinii vorbesc uneori în felul 
ăsta, fără să creadă într-adevăr vreodată în ceea ce spun. 
Sunt mai buni decât par. 

— Credeţi, totuşi, ca şi Paneloux, că ciuma are partea ei 
bună, că ne deschide ochii, că ne sileşte să gândim? 

Doctorul scutură din cap cu nerăbdare. 

— La fel ca toate bolile din lume. Ceea ce este adevărat cu 
relele acestei lumi este adevărat şi în legătură cu ciuma. Ea 
poate folosi pentru a-i înălța pe câţiva. Când vezi însă 
mizeria şi durerea pe care o aduce, trebuie să fii nebun, orb 
sau laş ca să te resemnezi cu ciuma. 

Rieux abia ridicase vocea. Dar Tarrou făcu un gest cu 
mâna pentru a-l calma parcă. Zâmbea. 

— Da, spune Rieux dând din umeri. Dar nu mi-aţi răspuns. 
V-aţi gândit bine? 

Tarrou s-a aşezat mai comod în fotoliu şi şi-a întins capul 
spre lumină. 

— Credeţi în Dumnezeu, domnule doctor? 

Întrebarea era din nou pusă în mod firesc. Dar de astă 
dată Rieux a ezitat. 

— Nu, dar ce semnificaţie poate să aibe asta? Sunt în 
întuneric şi încerc să văd prin el. Aşa ceva de mult a încetat 
să mi se pară original. 

— Dar nu aşa ceva oare vă desparte de Paneloux? 

— Nu cred. Paneloux este un om cu carte. N-a văzut destui 
oameni murind şi de aceea vorbeşte în numele unui adevăr. 
Dar cel din urmă preot de ţară, care are grija enoriaşilor lui 


şi care a auzit respiraţia unui om trăgând să moară, 
gândeşte la fel ca mine. El s-ar fi străduit să înlăture 
suferinţa, înainte de a dori să demonstreze cât este ea de 
binevenită. 

Rieux se ridică, obrazul lui era acum în umbră. 

— Să lăsăm asta, dacă nu vreţi să răspundeţi, spune el. 
Tarrou zâmbea fără să se mişte din fotoliu. 

— Pot să răspund printr-o întrebare? Doctorul zâmbeşte la 
rândul său: 

— Vă place misterul, spune el. Daţi-i drumul. 

— Lată, spuse Tarrou. De ce daţi dumneavoastră înşivă 
dovadă de atâta devotament, din moment ce nu credeţi în 
Dumnezeu? Răspunsul dumneavoastră mă va ajută, poate, 
să răspund eu însumi. 

Fără să iasă din umbră, doctorul spune că răspunsese mai 
înainte, că dacă ar crede într-un Dumnezeu atotputernic, ar 
înceta să mai vindece oamenii, lăsându-i atunci lui această 
grijă. Dar că nimeni pe lume, nu, nici măcar Paneloux, care 
crede că e credincios, nu crede într-un Dumnezeu de acest 
fel, din moment ce nimeni nu se lasă în voia sorții şi că din 
acest punct de vedere cel puţin, el, Rieux, crede că se află 
pe calea cea dreaptă, luptând împotriva creaţiunii, aşa cum 
era ea. 

— Ah! Spune Tarrou, asta este deci ideea pe care v-o faceţi 
despre meseria dumneavoastră? 

— Cam asta, răspunse doctorul, ieşind în lumină. 

Tarrou fluieră încet şi doctorul îl priveşte. 

— Da, spune el, gândiţi în sinea dumneavoastră că e 
nevoie de orgoliu pentru asta. Dar n-am decât orgoliul care 
trebuie, credeţi-mă. Nu ştiu ce mă aşteaptă şi nici ceea ce 
va urma după toate astea. Pentru moment există bolnavi şi 
trebuie să-i vindec. După aceea o să reflectăm şi eu şi ei. 
Dar cel mai urgent lucru este să-i vindec. Îi apăr cum pot, 
nimic mai mult. 

— Împotriva cui? 


Rieux se întoarce spre fereastră. Ghicea în depărtare 
marea, după o condensare mai întunecată a orizontului. 
Resimţea doar oboseala şi lupta în acelaşi timp împotriva 
unei dorinţe neaşteptate şi nesocotite de a se destăinui ceva 
mai mult acestui om ciudat, pe care însă îl simţea aproape. 

— Habar n-am, Tarrou, îţi jur că habar n-am. Când m-am 
apucat de această meserie, am făcut-o într-o oarecare 
măsură în mod abstract, pentru că aveam nevoie de asta, 
pentru că era o situaţie ca oricare alta, una dintre acelea la 
care se gândesc tinerii. Poate şi pentru că era deosebit de 
greu pentru un băiat de muncitor ca mine. Şi apoia trebuit 
să văd cum se moare. Ştii că există oameni care refuză să 
moară? Ai auzit vreodată o femeie strigând: Niciodată! În 
clipa morţii? Eu, da. Şi am descoperit atunci că nu mă 
puteam obişnui cu aşa ceva. Eram tânăr şi credeam că 
dezgustul meu se adresează ordinii însăşi a lumii. Între 
timp am devenit mai modest. Pur şi simplu, tot nu m-am 
obişnuit să văd cum se moare. Nu ştiu nimic mai mult, dar 
la urma urmei... 

Rieux tace şi se aşează iar. Îşi simţea gura uscată. 

— La urma urmei? Spune încet Tarrou. 

— La urma urmei... Reia doctorul şi ezită din nou, pri- 
vindu-l pe Tarrou cu atenţie, e vorba de un lucru pe care un 
om ca dumneata îl poate înţelege, nu-i aşa, dar de vreme ce 
ordinea lumii este guvernată de moarte, poate că e mai 
bine pentru Dumnezeu să nu credem în el şi să luptăm din 
toate puterile împotriva morţii, fără a ridica ochii spre acest 
cer în care El tace. 

— Da, aprobă Tarrou, pot să înţeleg, dar victoriile dumitale 
vor fi totdeauna provizorii, nimic mai mult. 

Rieux pare să se întunece la faţă. 

— Totdeauna, ştiu. Dar ăsta nu e un motiv să încetezi să 
lupţi. 

— Nu, nu este un motiv. Dar îmi închipui atunci ce trebuie 
să fie pentru dumneata această ciumă. 

— Da, spune Rieux. O interminabilă înfrângere. 


Tarrou şi-a aţintit o clipă privirea asupra doctorului, apoi 
se ridică şi porneşte grăbit spre uşă. Şi Rieux îl urmează. 
Era tocmai lângă el, când, Tarrou, care părea să se uite în 
jos la picioarele sale, îi spune: 

— Cine te-a învăţat toate astea, doctore? 

Răspunsul vine de îndată: 

— Mizeria. 

Rieux deschide uşa biroului său şi, pe culoar, îi spune lui 
Tarrou că trebuia să coboare şi el ca să meargă la unul din 
bolnavii săi de la periferie. Tarrou îi propune să-l însoţească 
şi doctorul primeşte. La capătul culoarului au întâlnit-o pe 
doamna Rieux căreia doctorul i-l prezintă pe Tarrou. 

— Un prieten, spune el. 

— O! Spune doamna Rieux, sunt foarte bucuroasă să vă 
cunosc. 

Plecând, Tarrou îşi mai întoarce o dată privirea în urma ei. 
Pe palier, doctorul încearcă zadarnic să facă lumină pe 
scări. Totul rămânea cufundat în beznă. Doctorul se întreba 
dacă era cumva efectul unei noi măsuri de economie. Dar 
nu puteai şti. De câtăva vreme, în case şi în oraş, totul se 
strica. Poate pur şi simplu din pricină că portarii şi 
concetăţenii noştri, în general, nu mai aveau grijă de nimic. 
Dar doctorul nu a avut timp să-şi continue întrebările, căci 
vocea lui Tarrou răsună în urma lui: 

— Încă un cuvânt, doctore, chiar dacă ţi se pare ridicol: ai 
întru totul dreptate. 

Rieux dă din umeri pentru sine, în întuneric. 

— Nu ştiu, zău. Dar dumneata de unde ştii? 

— O, face celălalt fără să se turbure, eu am puţine lucruri 
de aflat. 

Doctorul se opreşte şi, în urma lui, piciorul lui Tarrou 
alunecă pe o treaptă. Tarrou se agaţă cu mâna de umărul 
lui Rieux. 

— Crezi că ştii totul despre viaţă? Îl întreabă acesta. 

Răspunsul a venit din întuneric, adus de aceeaşi voce 
liniştită: 


— Da. 

Când au ieşit în stradă, au văzut că era destul de târziu, 
poate ora unsprezece. Oraşul era mut, populat doar de 
foşnete uşoare. Foarte departe, răsuna clopoţelul unei 
ambulanţe. S-au urcat în maşină şi Rieux a dat drumul la 
motor. 

— Va trebui, spune el, să vii mâine la spital pentru vaccinul 
preventiv. Dar, ca să încheiem şi înainte de a intra în 
această poveste, gândeşte-te că ai o şansă din trei să scapi. 

— Aceste evaluări n-au rost, doctore, o ştii la fel de bine ca 
şi mine. Cu o sută de ani în urmă, o epidemie de ciumă a 
omorât toţi locuitorii unui oraş din Persia, cu excepţia exact 
a omului care spăla morţii şi care nu încetase nici o clipă să- 
şi exercite meseria. 

— Şi-a păstrat această a treia şansă, nimic mai mult, spune 
Rieux cu o voce deodată mai înăbuşită. Dar este adevărat că 
în privinţa asta nu ştim mai nimic. 

Intrau acum în mahalale. Farurile luminau străzile pustii. 
S-au oprit. În faţa maşinii, Rieux îl întreabă pe Tarrou dacă 
voia să intre şi acesta spuse că da. Un reflex al cerului le 
lumina obrazul. Rieux avu deodată un râs prietenesc. 

— Ia spune-mi, Tarrou, zise el, ce te îndeamnă să te ocupi 
de asta? 

— Nu ştiu. Morala mea, poate. 

— Şi care anume? 

— Înțelegerea. 

Tarrou se întoarce cu faţa spre casă şi Rieux nu i-a mai 
văzut obrazul până în clipa când au fost înăuntru, la 
bătrânul astmatic. 

Chiar din ziua următoare, larrou s-a apucat de treabă şi a 
constituit o primă echipă care avea să fie urmată de multe 
altele. 

Nu este totuşi în intenţia naratorului de a acorda acestor 
formaţii sanitare o importanţă mai mare decât au avut-o. 
Este adevărat că, astăzi, mulţi dintre concetăţenii noştri ar 
ceda tentaţiei de a le exagera rolul. Dar naratorul este mai 


curând ispitit să creadă că, dând prea multă importanţă 
acţiunilor frumoase, ar aduce în cele din urmă un omagiu 
indirect şi puternic răului. Pentru că se poate presupune că 
aceste acţiuni frumoase n-au atâta preţ decât pentru că 
sunt rare şi că răutatea şi indiferența sunt motoare mult 
mai frecvente în acţiunile oamenilor. Aceasta este o idee pe 
care naratorul n-o împărtăşeşte. Răul care este în lume vine 
aproape întotdeauna din ignoranță şi bunele intenţii, dacă 
nu sunt luminate de conştiinţă, pot să facă tot atâtea 
stricăciuni ca şi răutatea. Oamenii sunt mai curând buni 
decât răi, şi, în realitate, nu asta e problema. Ei sunt însă 
mai mult sau mai puţin neştiutori şi asta e ceea ce se 
cheamă virtute sau viciu, viciul cel mai fără de speranţă 
fiind cel al ignoranței care crede că ştie tot şi îşi permite 
atunci să omoare. Sufletul ucigaşului este orb şi nu există 
bunătate adevărată, nici iubire frumoasă fără toată 
clarviziunea posibilă. 

lată de ce formaţiile noastre sanitare care s-au realizat 
datorită lui Tarrou trebuie să fie judecate cu o satisfacţie 
obiectivă. lată de ce naratorul nu va deveni cântăreţul prea 
elocvent al voinţei şi al unui eroism căruia el nu-i acordă 
decât o importanţă potrivită. Dar el va continua să fie 
istoricul inimilor sfâşiate şi exigente ale concetăţenilor 
noştri pe care ciuma le adusese atunci în această stare. 

Cei care s-au dedicat formațiilor sanitare n-au avut, într- 
adevăr, un merit atât de mare, căci ştiau că era singurul 
lucru de făcut şi de necrezut ar fi fost să nu se fi hotărât. 
Aceste formaţii i-au ajutat pe concetăţenii noştri să 
pătrundă mai adânc în ciumă şi i-au convins în parte că, 
deoarece boala există, trebuia făcut tot ce era necesar 
pentru a lupta împotriva ei. Şi pentru că ciuma devenea 
astfel datoria unora, ea apărea ceea ce era în realitate, 
adică problema tuturor. 

Asta e bine. Dar nu felicităm un învăţător pentru că ne 
învaţă că doi şi cu doi fac patru. Va fi poate felicitat pentru 
că şi-a ales această meserie frumoasă. Să spunem deci că 


este lăudabil faptul că Tarrou şi alţii ca el au ales să 
demonstreze că doi cu doi fac patru, mai curând decât 
contrariul, dar să spunem şi că această acţiune a lor de 
bunăvoință era identică cu a învățătorului, cu a tuturor 
celor care au aceeaşi inimă ca şi a învățătorului şi care, 
spre onoarea omului, sunt mai numeroşi decât se crede; 
asta e, cel puţin, convingerea naratorului. El vede de altfel 
foarte bine obiecţia care i s-ar putea aduce şi anume că 
aceşti oameni îşi riscau viaţa. Dar vine întotdeauna un ceas 
în istorie când cel care îndrăzneşte să spună că doi şi cu doi 
fac patru este pedepsit cu moartea. Învățătorul ştia asta. Şi 
întrebarea nu este să ştii care este răsplata sau pedeapsa la 
care se poate aştepta acest raţionament, întrebarea este să 
ştii dacă doi şi cu doi, da sau nu, fac patru. Pentru aceia 
dintre concetăţenii noştri care îşi riscau atunci viaţa, ei 
trebuiau să hotărască dacă da sau nu, ciuma dăduse peste 
ei şi dacă da sau nu, trebuia luptat împotriva ei. 

Mulţi noi moralişti din oraşul nostru obişnuiau atunci să 
spună că nimic nu foloseşte la nimic şi că trebuie să 
îngenunchem. Iar Tarrou şi Rieux şi prietenii lor puteau 
răspunde asta sau aia, dar concluzia rămânea mereu cea pe 
care o ştiau: trebuia luptat într-un fel sau altul şi nu 
îngenuncheat, toată problema era să împiedici un număr 
cât mai mare de oameni să moară şi să cunoască 
despărţirea definitivă. Nu exista pentru asta decât un 
singur mijloc, care consta în a combate ciuma. Acest adevăr 
nu era admirabil, era doar consecvent. 

lată de ce era firesc ca bătrânul Castel să-şi depună 
întreaga încredere şi energie în fabricarea pe loc a unor 
seruri din substanţe improvizate. Rieux şi cu el sperau că 
un ser fabricat din culturi ale însuşi microbului care infesta 
oraşul ar avea o eficacitate mai directă decât serurile venite 
din afară, deoarece microbul se deosebea întrucâtva de 
bacilul ciumei, aşa cum era el definit în mod clasic. Castel 
spera să obţină destul de curând primul său ser. 


lată de ce era de asemenea firesc că Grand, care nu era 
nicidecum un erou, să devină acum un fel de secretar al 
formațiilor sanitare. O parte din echipele alcătuite de 
Tarrou se consacrau într-adevăr unei munci de asistenţă 
preventivă în cartierele suprapopulate. Încercau să 
introducă acolo igiena necesară, ţineau evidenţa podurilor 
şi pivniţelor prin care dezinfectarea nu trecuse. O altă parte 
a echipelor însoțea medicii în vizitele la domiciliul 
bolnavilor, asigura transportul ciumaţilor şi mai târziu, în 
lipsa personalului de calitate, deveniseră şoferi ai maşinilor 
cu bolnavi şi cu morţi. Toate acestea cereau o muncă de 
înregistrare şi de statistică pe care Grand a acceptat s-o 
facă. 

Din acest punct de vedere, naratorul, în mai mare măsură 
decât Rieux sau Tarrou, considera că Grand era 
reprezentantul real al acelei virtuţi liniştite care anima 
formaţiile sanitare. El spusese da, fără ezitare, cu 
bunăvoința care îi era proprie. Ceruse doar să fie folosit la 
treburi mai mici. Era prea bătrân pentru altele. Între orele 
optsprezece şi douăzeci le stătea la dispoziţie. Şi când 
Rieux i-a mulţumit călduros, el s-a mirat: „Nu asta e cel mai 
greu. E ciumă, trebuie să ne apărăm, e un lucru clar! Ah! 
Dacă şi altele ar fi tot atât de simple!” Şi se întorcea la fraza 
lui. Uneori, seara, când termina cu fişele, Rieux stătea de 
vorbă cu el. În cele din urmă îl incluseseră şi pe Tarrou în 
conversaţia lor şi Grand se destăinuia cu o plăcere din ce în 
ce mai evidentă celor doi amici ai săi. Aceştia urmăreau cu 
interes munca plină de răbdare la care Grand se deda în 
toiul ciumei. Găseau şi ei în asta, în cele din urmă, un soi de 
relaxare. 

„Ce mai face amazoana?” întreba adesea Tarrou. lar 
Grand răspundea invariabil, cu un zâmbet silit: „Galopează, 
galopează”. Într-o seară, Grand a spus că renunţase 
definitiv la adjectivul „elegantă” pentru amazoana lui şi că o 
va caracteriza de acum încolo ca „zveltă”. „E mai concret”, 
adăugase el. Altădată le citi celor doi auditori ai săi prima 


frază astfel modificată: „într-o frumoasă dimineaţă de mai, o 
zveltă amazoană parcurgea, călare pe o superbă iapă 
alezană, aleile înflorite din Bois de Boulogne”. 

— Nu-i aşa, spune Grand, că o vezi mai bine? Şi am 
preferat: „într-o dimineaţă de mai”, pentru că „din luna 
mai” lungea mai mult cadenţa. 

S-a arătat apoi foarte preocupat de adjectivul „superbă”. 1 
se părea inexpresiv şi el căuta termenul care ar fotografia 
dintr-o dată fastuoasa iapă pe care o imagina. „Grasă” nu 
mergea, era concret, dar puţin peiorativ. „Strălucitoare” îl 
ispitise o clipă, dar ritmul nu se potrivea. Într-o seară a 
anunţat triumfător că găsise cuvântul: „O neagră iapă 
alezană'. Negru indică, după părerea lui, la un mod discret, 
eleganța. 

— Nu se poate, spuse Rieux. 

— Şi de ce? 

— Alezană nu indică rasa, ci culoarea. 

— Ce culoare? 

— Ei bine, o culoare care nu este negru, în orice caz. 
Grand părea foarte afectat. 

— Mulţumesc, spunea el, din fericire sunteţi aici. Dar 
vedeţi cât e de greu. 

— Ce părere ai avea de „somptuoasă”? Zise Tarrou. 

Grand îl privi. Reflecta: 

— Da, zise el, da! 

Şi, treptat, un zâmbet se aşternea pe chipul său. 

Câtva timp după aceea, a mărturisit că adjectivul 
„înflorite” îl stânjenea. Cum nu văzuse niciodată decât 
Oranul şi Montelimarul, le cerea uneori prietenilor săi 
indicaţii asupra modului în care înfloreau aleile din Bois de 
Boulogne. Lui Rieux şi lui Tarrou aceste alei nu le făcuseră, 
la drept vorbind, niciodată impresia că ar fi înflorite, dar 
convingerea funcţionarului îi făcea să şovăie. El se mira de 
nesiguranța lor. „Numai artiştii ştiu să observe”. Dar 
doctorul l-a găsit o dată într-o stare de mare surescitare. 
Înlocuise „înflorite” cu „pline de flori”. Îşi freca mâinile. „În 


sfârşit le vezi, le miroşi. Jos pălăria, domnilor!” Citi 
triumfător fraza: „Într-o frumoasă dimineaţă de mai, o 
zveltă amazoană parcurgea, călare pe o somptuoasă iapă 
alezană, aleile pline de flori din Bois Boulogne „. Dar, citite 
cu voce tare, cuvintele „aleile pline” sunară într-un mod 
supărător şi Grand se bâlbâi puţin. S-a aşezat cu un aer 
copleşit. Apoi i-a cerut doctorului să-i îngăduie să plece. 
Avea nevoie să se gândească. 

Chiar în această perioadă, mai târziu s-a aflat, la birou, a 
dat semne de neatenţie care au fost considerate regretabile 
într-un astfel de moment în care primăria trebuie să facă 
faţă, cu un personal redus, unor obligaţii copleşitoare. 
Serviciul lui Grand a avut de suferit şi şeful de cabinet i-a 
făcut reproşuri severe reamintindu-i că era plătit pentru a 
efectua o muncă pe care el tocmai n-o efectua. „Se pare, 
spusese şeful de birou, că în afara muncii dumneavoastră, 
faceţi şi serviciul voluntar în formaţiile sanitare. Asta nu mă 
priveşte. Ceea ce mă priveşte este munca dumneavoastră 
aci. Şi prima modalitate de a fi folositor în aceste teribile 
împrejurări este s-o îndepliniţi bine. Altfel, restul nu 
foloseşte la nimic”. 

— Are dreptate, îi spune Grand lui Rieux. 

— Da, are dreptate, aprobă doctorul. 

— Dar sunt distrat şi nu ştiu cum să mă descurc cu 
sfârşitul frazei mele. 

Se gândise să suprime cuvântul „Boulogne”, socotind că 
toată lumea va înţelege despre ce pădure este vorba. Dar 
atunci fraza părea să lege de „flori” ceea ce, de fapt, se 
raporta la „alei”. Se gândise şi la posibilitatea de a scrie: 
„Aleile pădurii pline de flori”. Dar aşezarea cuvântului 
„pădurii între un substantiv şi un calificativ, pe care le 
despărţea în mod arbitrar, era pentru el ca un ghimpe în 
talpă, în unele seri, într-adevăr, părea mai obosit chiar 
decât Rieux. 

Da, era obosit de această căutare care îl absorbea în 
întregime, dar, cu toate acestea, nu se străduia mai puţin ca 


înainte să continue să facă adunările şi statisticile de care 
aveau nevoie formaţiile sanitare. Cu răbdare, în fiecare 
seară, punea fişele la punct, le însoțea de graficele 
respective şi se silea să prezinte tabele cât se poate de 
precise. Destul de des se ducea să-l caute pe Rieux într-unul 
din spitale şi îi cerea o masă în vreun birou sau infirmerie. 
Se instala acolo cu hârtiile lui, exact la fel cum se instala la 
masa lui de lucru de la primărie şi în aerul dens încărcat de 
mirosul dezinfectantelor şi al bolii însăşi, îşi vântura foile de 
hârtie ca să usuce cerneala de pe ele. Încerca atunci în mod 
cinstit să nu se mai gândească la amazoana lui şi să facă 
numai ceea ce trebuia. 

Da, dacă este adevărat că oamenii ţin să-şi propună 
exemple şi modele pe care le numesc eroi şi dacă trebuie 
neapărat să existe unul în această povestire, atunci 
naratorul îl propune tocmai pe acest erou şters şi 
insignifiant, care n-avea în firea lui drept calităţi decât o 
inimă bună şi un ideal aparent ridicol. Asta va da adevărului 
partea care îi revine, adunării de doi cu doi totalul ei de 
patru şi eroismului locul secundar care i se cuvine, exact 
după şi niciodată înaintea exigenţei generoase a fericirii. 
Asta va da de asemenea şi acestei cronici caracterul ei care 
trebuie să fie acela al unei relatări făcute cu sentimente 
bune, adică sentimente care nu sunt nici vizibil rele, nici 
exaltate în felul urât al unui spectacol. 


Aceasta era cel puţin părerea doctorului Rieux atunci când 
citea în ziare sau asculta la radio chemările şi încurajările 
pe care lumea exterioară le trimitea oraşului ciumat. O dată 
cu ajutoarele trimise pe calea aerului sau pe uscat, în 
fiecare seară, pe calea undelor sau prin presă, comentarii 
înduioşătoare sau admirative se abăteau asupra oraşului de 
aici înainte singuratic. Şi de fiecare dată tonul de epopee 
sau de discurs festiv îl irita pe medic. Desigur, el ştia că 
această solicitudine nu era prefăcută. Dar ea nu putea fi 
exprimată decât în limbajul convenţional prin care oamenii 
încearcă să exprime ceea ce îi leagă de umanitate. Şi acest 
limbaj nu se potrivea cu micile eforturi zilnice ale lui Grand, 
de pildă şi era străin de ceea ce însemna Grand în mijlocul 
ciumei. 

Câteodată, la miez de noapte, în marea linişte a oraşului 
pustiu la ora aceea, înainte de a se băga în pat pentru un 
somn care nu dura mult, doctorul sucea butonul aparatului. 
Şi din toate părţile lumii, străbătând mii de kilometri, voci 
necunoscute şi frăţeşti încercau cu neindemânare să-şi 
arate solidaritatea şi şi-o arătau într-adevăr, dar 
demonstrau în acelaşi timp şi îngrozitoarea neputinţă în 
care se află orice om de a împărtăşi cu adevărat o durere 
pe care n-o poate vedea: „Oran! Oran!” Zadarnic chemarea 
străbătea mările, zadarnic stătea doctorul Rieux la pândă, 
curând elocvenţa chemărilor sporea şi scotea şi mai mult la 
iveală ruptura esenţială care făcea din Grand şi din orator 
doi străini. „Oran! Da, Oran! Dar nu, gândea medicul, a iubi 
sau a muri împreună, nu există pentru noi alt ajutor; ei sunt 
prea departe.” 

Şi exact ceea ce mai rămâne de evocat înainte de a ajunge 
la punctul maxim al ciumei, în timp ce flagelul îşi aduna 
toate puterile pentru a le arunca asupra oraşului şi a pune 
definitiv stăpânire pe el, sunt lungile sforţări disperate şi 
monotone pe care ultimii inşi, ca de pildă Rambert, le 
făceau pentru a-şi regăsi fericirea şi pentru a sustrage 
ciumei această parte a eului lor pe care o apărau împotriva 


oricărei atingeri. Acesta era modul lor de a refuza aservirea 
care îi ameninţa şi, cu toate că aparent acest refuz nu 
dădea aceleaşi rezultate în comparaţie cu cel al lui 'Tarrou, 
părerea naratorului este că avea totuşi o semnificaţie şi că 
mărturisea şi el, prin însăşi vanitatea şi contrazicerile lui, 
tot ce era atunci mândrie în fiecare dintre noi. 

Rambert lupta pentru a împiedica ciuma să-l înăbuşe. 
Ajungând la convingerea că nu putea părăsi oraşul prin 
mijloace legale, era hotărât - îi spusese el lui Rieux - să 
uzeze de celelalte, ilegale. Ziaristul începuse cu chelnerii de 
cafenea. Un chelner de cafenea este întotdeauna la curent 
cu toate. Dar primii cărora li s-a adresat erau mai ales la 
curent cu pedepsele foarte grave care sancţionau acest gen 
de acţiuni, într-unul din cazuri fusese chiar luat drept un 
provocator. A trebuit să-l întâlnească pe Cottard la Rieux ca 
să facă un pas înainte. În ziua aceea, Rieux şi cu el 
vorbiseră din nou despre demersurile zadarnice pe care 
ziaristul le făcuse prin birourile administraţiei. Câteva zile 
mai târziu, Cottard s-a întâlnit cu Rambert pe stradă şi l-a 
întâmpinat cu francheţea pe care o punea acum în toate 
relaţiile sale: 

— 'Tot nimic? Spusese el. 

— Nu, Nimic. 

— Nu te poţi baza pe birouri. Nu sunt făcute să înţeleagă. 

— Este adevărat. Dar caut altă cale. E greu. 

— A! Spune Cottard, înţeleg. 

Cunoştea o filieră şi îi explica lui Rambert, care se mira, că 
de multă vreme frecventa el toate cafenelele din Oran, în 
care avea prieteni şi că era informat de existenţa unei 
organizaţii care se ocupa de operaţii de acest gen. Adevărul 
era că Cottard, ale cărui cheltuieli depăşeau acum 
veniturile, se amestecase în afaceri de contrabandă cu 
produse raţionalizate. El revindea astfel alcool de proastă 
calitate şi ţigări ale căror preţuri urcau fără încetare şi care 
erau pe cale să-i aducă o mică avere. 

— Sunteţi foarte sigur? Îl întreabă Rambert. 


— Da, fiindcă mi s-a propus şi mie. 

— Şi n-aţi profitat? 

— Nu fiţi neîncrezător, spune Cottard, cu un aer 
cumsecade, n-am profitat pentru că eu n-am chef să plec. 
Am motivele mele. 

Şi adaugă după o tăcere: 

— Nu mă întrebaţi care sunt aceste motive? 

— Presupun că nu mă privesc, spune Rambert. 

— Într-un sens, asta nu vă priveşte, într-adevăr. Dar în 
altul... În sfârşit, singurul lucru evident este că mă simt 
mult mai bine aici de când avem ciuma printre noi. 

Celălalt îi scurtează vorbăria: 

— Cum se poate ajunge la această organizaţie? 

— A! Zise Cottard, nu e uşor, veniţi cu mine. 

Erau orele patru după-amiaza. Sub un cer greu, oraşul se 
cocea încet. Toate magazinele aveau storurile lăsate. Marile 
artere erau pustii. Cottard şi Rambert au luat-o pe nişte 
străzi cu arcade şi au mers îndelung fără să vorbească. 
Această tăcere, această moarte a culorilor şi a mişcărilor 
putea fi atât de bine a verii ca şi a flagelului. Nu ştiai dacă 
aerul era greu de ameninţări sau de pulbere şi de arşiţă. 
Trebuia să observi şi să reflectezi ca să dai de ciumă. Căci 
ea nu se trăda decât prin semne negative. Cottard, care 
avea afinități cu ea, l-a făcut pe Rambert să observe de 
pildă lipsa câinilor care, în mod normal, ar fi trebuit să fie 
culcaţi pe o parte, gâfâind, în pragul culoarelor, în căutarea 
unui loc mai răcoros, de negăsit. 

Au luat-o pe Bulevardul Palmierilor, au traversat Piaţa 
Armelor şi au coborât înspre cartierul Marinei. La stânga, o 
cafenea vopsită în verde se adăpostea sub un stor oblic din 
pânză galbenă şi groasă. Intrând, Cottard şi Rambert îşi 
ştergeau frunţile. S-au aşezat pe scaune pliante de grădină 
în faţa unor mese de tablă verde. Sala era cu desăvârşire 
pustie. Muşte bâzâiau în aer. Într-o colivie galbenă care se 
afla pe tejgheaua cu picioare strâmbe, un papagal căruia îi 
atârnau penele stătea pleoştit pe stinghie. Tablouri vechi, 


reprezentând scene militare, atârnau pe pereţi, acoperite 
de jeg şi de pânze din fire groase de păianjen. Pe toate 
mesele de tablă şi în faţa lui Rambert însuşi, se uscau 
găinaţi a căror origine şi-o explica greu până ce, dintr-un 
colţ întunecos, după un pic de forfotă, se ivise cu mici 
sărituri un splendid cocoş. 

Căldura, în acest moment, păruse să crească şi mai mult. 
Cottard şi-a scos haina şi a bătut în masa de tablă. Un 
omuleţ, pierdut într-un lung şorţ albastru, a ieşit din fund, l- 
a salutat pe Cottard de îndată ce l-a văzut, de departe, a 
înaintat dând cocoşul la o parte cu o lovitură zdravănă de 
picior şi a întrebat, în mijlocul cotcodăcelilor, cu ce doreau 
să fie serviţi aceşti domni. Cottard voia vin alb şi întrebă de 
un anume Garcia. După cum i-a răspuns piticul, erau de- 
acum câteva zile de când acest Garcia nu mai fusese văzut 
prin cafenea. 

— Crezi că are să vină diseară? 

— Ei! Spune celălalt, de unde să ştiu eu ce are el în cap! 
Dar cunoaşteţi ora lui obişnuită? 

— Da, dar nu este foarte important. Vreau doar să-i 
prezint un prieten. 

Chelnerul îşi ştergea mâinile jilave de partea dinainte a 
şorţului. 

— A! Domnul se ocupă şi el de afaceri? 

— Da, spune Cottard. 

Piticul trase zgomotos aer pe nas: 

— Atunci, veniţi iar diseară. Am să trimit băiatul până la el. 
leşind, Rambert întreabă despre ce fel de afaceri era vorba. 

— De contrabandă, fireşte. Se trec mărfuri peste porţile 
oraşului. Se vând la preţuri mari. 

— Bun, spune Rambert. Au complici? 

— Exact. 

Seara, storul era ridicat, papagalul trăncănea în colivia lui, 
iar mesele de tablă erau înconjurate de oameni în cămăşi, 
fără haină. Unul dintre ei, cu pălăria de paie dată pe ceafă, 
cu o cămaşă albă descheiată peste pieptul de culoarea 


pământului ars, s-a ridicat la intrarea lui Cottard. Avea un 
obraz bronzat, cu trăsături regulate, ochii negri şi mici, 
dinţii albi, două sau trei inele în degete; părea să aibă în jur 
de treizeci de ani. 

— Salut, spune el, să bem ceva la tejghea. 

Au luat trei rânduri în tăcere. 

— Ce-ar fi să ieşim? Spune apoi Garcia. 

Au coborât spre port şi Garcia i-a întrebat pe cei doi ce 
voiau de la el. Cottard îi spune că nu tocmai pentru afaceri 
voia să i-l prezinte pe Rambert, ci numai pentru ceea ce 
numea el „o ieşire”. Garcia mergea drept înainte, fumând. 
Punea întrebări, spunând „el” când vorbea despre Rambert, 
fără să pară a observa prezenţa acestuia. 

— Cu ce scop? Spunea. 

— Soţia lui e în Franţa. 

— Aha! 

Şi după un timp: 

— Ce meserie are? 

— Ziarist. 

— Este o meserie în care se vorbeşte mult. 

Rambert tăcea. 

— E un prieten, zise Cottard. 

Înaintau în tăcere. Ajunseseră la cheiuri, al căror acces 
era interzis prin gratii înalte. Dar s-au îndreptat spre un 
mic bar în care se vindeau sardele prăjite, se simţea mirosul 
până aici. 

— Oricum, a încheiat Garcia, asta nu mă priveşte pe mine, 
ci pe Raoul. Şi trebuie să-l găsesc. Şi o să fie cam greu. 

— A! Întreabă Cottard cu vioiciune, se ascunde? Garcia nu 
răspunde. Lângă bar s-a oprit şi pentru întâia oară s-a 
întors spre Rambert. 

— Poimâine la ora unsprezece, în colţ la cazarma vămii, 
sus pe deal. 

Avea aerul că vrea să plece, dar s-a întors spre cei doi 
bărbaţi. 

— Vor fi cheltuieli, spune el. 


Era o constatare. 

— Bineînţeles, a aprobat Rambert. 

Puțin mai târziu, ziaristul îi mulțumea lui Cottard. 

— O, nu, spunea celălalt, jovial. Este o plăcere pentru mine 
să vă fac un serviciu. Şi apoi, sunteţi ziarist, o să vă 
revanşaţi cândva. 

A treia zi, Rambert şi Cottard urcau marile străzi 
neumbrite care duceau spre partea înaltă a oraşului nostru. 
O parte a cazărmii vămilor fusese transformată în 
infirmerie şi în faţa intrării staţionau oameni veniţi în 
speranţa unei vizite ce nu putea fi autorizată sau în 
căutarea unor informaţii care se perimau de la o oră la alta. 
În orice caz, această adunare dădea naştere unui du-te - 
vino neîncetat şi era de presupus că acest considerent nu 
fusese străin de felul în care Garcia se gândise să 
stabilească întâlnirea lui cu Rambert. 

— Este curioasă, spune Cottard, această încăpățânare de a 
pleca. De fapt, ceea ce se întâmplă e foarte interesant. 

— Nu pentru mine, răspunde Rambert. 

— Ei! Sigur, rişti ceva dacă rămâi. Dar, la urma urmei, 
riscai tot atât de mult înainte de ciumă, traversând o 
intersecţie foarte aglomerată. 

În acest moment, maşina lui Rieux s-a oprit în dreptul lor. 
Tarrou conducea şi Rieux părea pe jumătate adormit. S-a 
trezit pentru a face prezentările. 

— Ne cunoaştem, spune Tarrou, locuim în acelaşi hotel. 

S-a oferit să-l conducă pe Rambert în oraş. 

— Nu, noi avem o întâlnire aici. 

Rieux îl privea pe Rambert. 

— Da, face acesta. 

— A! Se miră Cottard, doctorul e la curent. 

— lată-l pe judecătorul de instrucţie, i-a atras Tarrou 
atenţia uitându-se la Cottard. 

Acesta s-a schimbat la faţă. Domnul Othon cobora într- 
adevăr strada şi înainta spre ei cu paşi energici, dar 
măsuraţi. Trecând prin faţa micului grup, şi-a scos pălăria. 


— Bună ziua, domnule judecător, spune Tarrou. 
Judecătorul a răspuns la salutul celor doi pasageri din 
maşină şi, uitându-se la Cottard şi la Rambert care 
rămăseseră deoparte, i-a salutat din cap cu un aer grav. 
Tarrou i-a prezentat pe rentier şi pe ziarist. Domnul Othon 
i-a privit o secundă şi a oftat, spunând că treceau printr-o 
perioadă foarte tristă. 

— Am auzit, domnule Tarrou, că vă ocupați cu aplicarea 
măsurilor profilactice. Nici nu ştiţi cât de mult vă aprob. 
Credeţi că maladia se va extinde, domnule doctor? 

Rieux spune că trebuia sperat că nu, iar judecătorul a 
repetat că trebuie totdeauna să sperăm, intenţiile 
Providenţei sunt de nepătruns. Tarrou l-a întrebat dacă 
evenimentele îi aduseseră un spor de activitate judiciară. 

— Dimpotrivă, numărul cazurilor pe care le numim de 
drept comun scade. Nu am mai cercetat decât abateri 
grave de la noile dispoziţii. Nicicând vechile legi n-au fost 
atât de respectate. 

— Asta pentru că, comparativ, spune Iarrou, par bune prin 
forţa lucrurilor. 

Judecătorul părăseşte aerul visător pe care şi-l luase, cu 
privirea parcă atârnată de cer. Şi îl măsura pe Tarrou cu 
răceală. 

— Ce importanţă are asta? Spune el. Nu legea contează, ci 
condamnarea. N-avem încotro. 

— Ăsta, spune Cottard după plecarea judecătorului, este 
inamicul numărul unu. 

Maşina a pornit. 

Ceva mai târziu, Rambert şi Cottard l-au văzut sosind pe 
Garcia. Înainta spre ei fără să le facă vreun semn şi a spus 
în chip de salut: „Trebuie să aşteptăm”. 

În jurul lui, mulţimea, în care predominau femeile, aştepta 
într-o linişte totală. Aproape toate duceau coşuri în 
speranţa deşartă că vor putea să le strecoare rudelor 
bolnave cu ideea şi mai smintită că aceştia ar putea mânca 
alimentele lor. Intrarea era păzită de sentinele înarmate şi, 


din când în când, un strigăt bizar străbătea curtea care 
despărţea cazarma de uşă. Chipurile neliniştite se întorceau 
atunci spre infirmerie. 

Cei trei bărbaţi priveau acest spectacol când, în spatele 
lor, un „bună ziua” clar şi grav i-a făcut să se întoarcă. În 
ciuda căldurii, Raoul era îmbrăcat foarte corect. Înalt şi 
voinic, purta un costum la două rânduri, de culoare închisă 
şi o pălărie de fetru negru cu marginile răsucite. Obrazul lui 
era destul de palid, ochii cafenii, gura strânsă. Raoul vorbea 
într-un fel rapid şi precis: 

— Să coborâm spre centru, spune el. Garcia, poţi să pleci. 

Garcia şi-a aprins o ţigară şi i-a lăsat să se îndepărteze. 
Mergeau repede, potrivindu-şi mersul cu al lui Raoul, care 
trecuse între el 

— Garcia mi-a spus despre ce e vorba, spune el. Se poate 
face. În orice caz, are să vă coste zece mii de franci. 

Rambert răspunde că e de acord. 

— Luaţi masa cu mine, mâine la prânz, la restaurantul 
spaniol din cartierul Marinei. 

Rambert spune că erau înţeleşi şi Raoul i-a strâns mâna, 
zâmbind pentru întâia oară. După plecarea lui, Cottard se 
scuză. Nu era liber a doua zi şi de altfel Rambert nu mai 
avea nevoie de el. 

Când ziaristul a intrat, ziua următoare, în restaurantul 
spaniol, toate capetele s-au întors în urma lui. Această 
pivniţă întunecoasă, situată sub o străduţă galbenă şi 
uscată de soare, nu era frecventată decât de bărbaţi, de 
neam spaniol în cea mai mare parte. Dar de îndată ce 
Raoul, aşezat la o masă în fund, i-a făcut ziaristului un semn 
şi Rambert s-a îndreptat într-acolo, curiozitatea a dispărut 
de pe chipurile celorlalţi şi s-au întors la farfuriile lor. La 
masa lui Raoul mai şedea un ins înalt şi slab, prost bărbierit, 
cu umerii excesiv de laţi, cu o faţă cabalină şi părul rar. 
Purta o cămaşă cu mâneci suflecate din care îi ieşeau 
braţele lungi şi subţiri, acoperite cu un păr negru. Când i-a 
fost prezentat Rambert, el a dat de trei ori din cap. Numele 


lui nu fusese rostit şi Raoul nu vorbea de el decât spunând 
„prietenul nostru”. 

— Prietenul nostru crede că are posibilitatea să vă ajute. 
Elare să vă... 

Raoul s-a oprit deoarece chelneriţa venise să ia comanda 
lui Rambert. 

— Elare să vă pună în legătură cu doi dintre prietenii 
noştri care or să vă facă cunoştinţă cu nişte paznici care 
sunt de partea noastră. Cu asta n-aţi terminat. Trebuie ca 
paznicii să hotărască ei înşişi momentul potrivit. Cel mai 
simplu ar fi să staţi câteva nopţi la unul din ei, care 
locuieşte în apropierea porţilor. Dar înainte de asta, 
prietenul nostru trebuie să vă înlesnească nişte luări de 
contact necesare. Când totul o să fie în regulă, lui o să-i 
achitaţi cheltuielile. 

Prietenul mai dădu o dată din capul lui de cal, fără să 
înceteze să mestece salata de roşii cu ardei iuți pe care o 
înfuleca. Apoi vorbi cu un uşor accent spaniol. Îi propunea 
lui Rambert o întâlnire pentru poimâine, la ora opt 
dimineaţa, sub porticul de la intrarea în catedrală. 

— Încă două zile, a observat Rambert. 

— Păi nu e aşa uşor, spune Raoul. Trebuie umblat după 
oameni. 

Calul a mai cădelniţat o dată din capul lui şi Rambert a 
aprobat fără entuziasm. Restul prânzului s-a desfăşurat în 
căutarea unui subiect de conversaţie. Şi totul a devenit 
foarte simplu atunci când Rambert a descoperit că meseria 
calului era fotbalul. El însuşi practicase mult acest sport. Au 
discutat deci despre campionatul Franţei, despre valoarea 
echipelor profesioniste engleze şi despre tactica în W. La 
sfârşitul mesei, calul se însufleţise foarte tare şi îl tutuia pe 
Rambert încercând să-l convingă că nu există loc mai bun în 
echipă decât acela de halfcentru. „Înţeles tu? Spunea el. 
Halfcentrul, el este acela care primeşte şi trimite mingile. 
Jocul halfilor, ăsta e fotbalul. Rambert era de aceeaşi 
părere, deşi jucase întotdeauna centru-înaintaş. Discuţia a 


fost întreruptă numai de un post de radio care, după ce 
isprăvise de bâzâit în surdină nişte melodii sentimentale, a 
anunţat că în ziua precedentă ciuma făcuse o sută treizeci 
şi şapte de victime. Nimeni din asistenţă nu a reacţionat. 
Omul cu cap de cala dat din umeri şi s-a ridicat. Raoul şi 
Rambert l-au imitat. 

La plecare, halfcentrul i-a strâns cu energie mâna lui 
Rambert: 

— Mă cheamă Gonzales, a spus el. 

Aceste două zile i s-au părut fără sfârşit lui Rambert. S-a 
dus la Rieux şi i-a povestit amănunţit toate demersurile pe 
care le făcuse. Apoi l-a însoţit pe doctor într-una din vizitele 
acestuia. I-a spus la revedere la uşa casei în care se afla un 
bolnav suspect. Pe culoar un zgomot de alergături şi de 
voci: se înştiinţa familia de sosirea doctorului. 

— Sper că Tarrou n-are să întârzie, murmură Rieux. 

Avea un aer obosit. 

— Se întinde prea repede epidemia? Întrebă Rambert. 
Rieux spune că nu despre asta era vorba, ba chiar curba 
statistică urca mai încet. Pur şi simplu, mijloacele de a lupta 

împotriva ciumei nu erau suficiente. 

— Ducem lipsă de material, spune el. În toate armatele din 
lume în general lipsa de material se suplineşte prin oameni. 
Dar noi ducem lipsă şi de oameni. 

— Au venit dinafară medici şi personal sanitar. 

— Da, spune Rieux. Zece medici şi vreo sută de oameni. 
Aparent, este mult. Pentru stadiul actual al molimei abia 
este suficient. Dacă epidemia se extinde, va fi insuficient. 

Rieux îşi ciulise urechile spre zgomotele din interiorul 
casei, apoi i-a zâmbit lui Rambert. 

— Da, spune el, ar trebui să vă grăbiţi să reuşiţi. 

O umbră trece peste faţa lui Rambert. 

— Ştiţi, spune el cu voce înăbuşită, nu asta mă face să 
plec. 

Rieux răspunde că ştie, dar Rambert continuă: 


— Cred că nu sunt laş, cel puţin în cea mai mare parte a 
timpului. Am avut ocazia să mă conving de asta. Numai că 
există idei pe care nu le pot suporta. 

Doctorul îl priveşte în ochi. 

— O s-o regăsiţi, spune el. 

— Posibil, dar nu pot suporta ideea că o să fie mult până 
atunci şi că ea va îmbătrâni în tot acest timp. La treizeci de 
ani începi să îmbătrâneşti şi trebuie să profiţi de orice clipă. 
Nu ştiu dacă mă puteţi înţelege. 

În timp ce Rieux murmură că i se pare că înţelege, Tarrou 
soseşte, foarte însufleţit. 

— Tocmai i-am cerut lui Paneloux să ni se alăture. 

— Şi? Întreabă doctorul. 

— S-a gândit şi a spus da. 

— Asta mă bucură, spune doctorul. Sunt mulţumit să ştiu 
că e mai bun decât predica pe care a ţinut-o. 

— "Toţi oranienii simt aşa, spune Tarrou. Trebuie doar să le 
dai ocazia. 

A zâmbit şi i-a făcut cu ochiul medicului. 

— Asta e treaba mea în viaţă, să fac rost de ocazii. 

— lertaţi-mă, spune Rambert, dar trebuie să plec. 

În joia întâlnirii, Rambert s-a dus în faţa catedralei cu cinci 
minute înainte de ora opt. Aerul era încă destul de răcoros. 
Pe cer înaintau nori mici, albi şi rotunzi, pe care, puţin mai 
târziu, crescând căldura, avea să-i înghită dintr-o dată. Un 
vag miros de umezeală mai urca încă de pe pajiştile uscate 
totuşi. Soarele, în spatele caselor dinspre răsărit, încălzea 
doar coiful Ioanei d' Arc, statuia în întregime aurită care 
împodobea piaţa. Un ceas bătu de opt ori. Rambert a făcut 
câţiva paşi sub porticul pustiu. Dinăuntru ajungeau până la 
el psalmodieri nedesluşite însoţite de vechi mirosuri de 
pivniţă şi tămâie. Deodată cântecele s-au oprit. Vreo zece 
mogâldeţe negre au ieşit din biserică şi au pornit cu paşi 
mici şi repezi spre oraş. Rambert a început să-şi piardă 
răbdarea. Alte mogâldeţe urcau scările mari şi se îndreptau 


spre portic. Şi-a aprins o ţigară, apoi i-a trecut prin minte 
că locul unde se afla nu permitea poate acest lucru. 

La opt şi un sfert, orgile catedralei au început să cânte în 
surdină. Rambert a intrat sub bolta întunecoasă. După o 
clipă, a putut să zărească, în naos, umbrele negre care 
trecuseră prin faţa lui. Erau toate adunate într-un colţ, în 
faţa unui altar improvizat, pe care fusese aşezată o statuetă 
a Sfântului Roch, executată în grabă într-unul din atelierele 
oraşului nostru. În genunchi, ele păreau că se chirciseră şi 
mai mult, pierdute în cenuşiul din jur ca nişte bucăţi de 
umbră coagulată, puţin mai negre ici, colo, decât ceața în 
care pluteau. Deasupra lor, orgile executau variaţiuni fără 
sfârşit. 

Când Rambert a ieşit, Gonzales tocmai cobora scările şi se 
îndrepta spre oraş. 

— Credeam că ai plecat, i-a spus el ziaristului. Era normal. 
I-a explicat că îşi aşteptase la rândul lui prietenii la o altă 
întâlnire pe care le-o dăduse nu departe de locul de-aici, la 
opt fără zece. Dar îi aşteptase degeaba timp de douăzeci de 
minute. 

— S-a ivit o piedică, asta e sigur. Nu ne mişcăm totdeauna 
în voie în treaba pe care o facem noi. 

Îi propunea lui Rambert o nouă întâlnire, a doua zi la 
aceeaşi oră, în faţa monumentului eroilor. Rambert a oftat şi 
şi-a dat pălăria pe ceafă. 

— Nu e nimic, a încheiat Gonzales râzând. Gândeşte-te 
puţin la toate combinaţiile, întoarcerile şi pasele pe care 
trebuie să le faci ca să marchezi un gol. 

— Sigur, a mai spus Rambert. Dar meciul nu durează 
decât o oră şi jumătate. 

Monumentul eroilor din Oran se află pe singurul loc de 
unde poate fi zărită marea, un fel de alee care merge pe o 
distanţă destul de mică de-a lungul falezelor care domină 
portul. În ziua următoare, Rambert, ajuns primul la 
întâlnire, citea cu atenţie lista celor morţi pe câmpul de 
onoare. Câteva minute mai târziu, doi bărbaţi s-au apropiat, 


l-au privit cu indiferenţă, apoi s-au dus să se sprijine în 
coate de parapetul aleii şi păreau în întregime absorbiți de 
contemplarea cheiurilor goale şi pustii. Aveau amândoi 
aceeaşi statură, erau îmbrăcaţi la fel, cu pantaloni albaştri 
şi tricouri bleumarin cu mâneci scurte. Ziaristul s-a 
îndepărtat puţin, apoi s-a aşezat pe o bancă şi putea acum 
să se uite la ei în voie. Şi-a dat atunci seama că fără îndoială 
nu aveau mai mult de douăzeci de ani. În acest moment, l-a 
văzut pe Gonzales care venea spre el, scuzându-se. 

— lată-i pe prietenii noştri, spune el şi l-a condus spre cei 
doi tineri pe care i-a prezentat sub numele de Marcel şi 
Louis. Văzuţi din faţă, semănau mult între ei şi Rambert 
socotea că erau fraţi. 

— Aşa, spune Gonzales. Acum vă cunoaşteţi. Să punem şi 
afacerea la cale. 

Marcel sau Louis a spus atunci că rândul lor de gardă 
începea peste două zile, ţinea o săptămână şi va trebui 
reperată ziua cea mai potrivită. Erau patru care păzeau 
poarta de vest, iar ceilalţi doi erau militari de carieră. Nu 
putea fi vorba să fie băgaţi în afacere. Nu erau oameni 
siguri şi, de altfel, asta ar mări cheltuielile. Dar se întâmpla 
ca, în unele seri, cei doi colegi ai lor să se ducă să petreacă 
o parte din noapte în sala dosnică a unui bar pe care-l 
cunoşteau. Marcel sau Louis îi propunea deci lui Rambert 
să vină să se instaleze la ei, în apropierea porţilor şi să 
aştepte ca ei să vină să-l ia. Trecerea va fi atunci foarte 
uşoară. Dar trebuiau să se grăbească pentru că se vorbea, 
de câtva timp încoace, că se vor instala posturi duble în 
afara oraşului. 

Rambert a aprobat şi a oferit câteva din ultimele sale 
ţigări. Acela dintre cei doi fraţi care încă nu vorbise l-a 
întrebat atunci pe Gonzales dacă problema cheltuielilor era 
aranjată şi daca se putea primi un avans. 

— Nu, spune Gonzales, nu e nevoie, e un prieten. Banii vor 
fi achitaţi la plecare. 


S-au înţeles să se întâlnească din nou. Gonzales a propus 
pentru a treia zi o cină la restaurantul spaniol. De acolo se 
poate ajunge acasă la paznici. 

— În prima noapte, i-a spus el lui Rambert, am să-ţi ţin 
tovărăşie. 

În ziua următoare, urcând spre odaia sa, Rambert s-a 
încrucişat pe scara hotelului cu Tarrou. 

— Mă duc să mă întâlnesc cu Rieux, spune acesta din 
urmă, vreţi să veniţi şi dumneavoastră? 

— Nu sunt niciodată sigur că nu-l deranjez, spune 
Rambert după o ezitare. 

— Nu cred, mi-a vorbit mult despre dumneavoastră. 

Ziaristul reflecta: 

— Ştiţi ce? Spune el, dacă aveţi un moment liber după 
cină, sau chiar mai târziu, veniţi amândoi la barul hotelului. 

— Asta depinde de el şi de ciumă, spune Iarrou. 

Cu toate astea, la ora unsprezece seara, Rieux şi Iarrou au 
intrat în barul mic şi îngust. Vreo treizeci de inşi stăteau 
înghesuiți şi vorbeau foarte tare. Veniţi din liniştea oraşului 
ciumat, cei doi s-au oprit, puţin zăpăciţi. Au înţeles această 
gălăgie văzând că se mai serveau încă băuturi alcoolice. 
Rambert stătea la una din marginile tejghelei şi le făcea 
semn de pe taburetul lui înalt. S-au aşezat alături de el, 
Tarrou împingând liniştit un vecin zgomotos. 

— Alcoolul nu vă sperie? 

— Nu, spune Tarrou, dimpotrivă. 

Rieux aspiră mirosul de ierburi amare din paharul său. 
Era greu de vorbit în acest tumult, dar Rambert părea 
ocupat mai ales să bea. Doctorul nu putea încă să judece 
dacă era beat. La una dintre cele două mese care ocupau 
restul localului strâmt în care se aflau, un ofiţer de marină 
ţinând în stânga şi în dreapta câte o femeie de braţ, îi 
povestea unui interlocutor gras şi congestionat, despre o 
epidemie de tifos la Cairo: „Iabere, spunea el, se făcuseră 
tabere pentru indigeni, cu corturi pentru bolnavi şi de jur 
împrejur, un cordon de santinele care trăgeau asupra celor 


din familie când aceştia încercau să aducă prin fraudă 
leacuri băbeşti. Era o măsură aspră, dar dreaptă.” La 
cealaltă masă, ocupată de nişte tineri eleganţi, conversaţia 
era de neînțeles şi se pierdea în ritmul şlagărului Saint 
Jams Infirmay care se revărsa dintr-un picup cocoţat pe 
undeva. 

— Sunteţi mulţumit? Spune Rieux ridicând glasul. 

— Se apropie, spune Rambert. Poate în cursul săptămânii. 

— Păcat, strigă Tarrou. 

— De ce? 

Tarrou se uită la Rieux. 

— O! Spune acesta, Tarrou spune asta pentru că se 
gândeşte că ne-aţi fi putut fi de folos aici. Dar eu, înţeleg 
prea bine dorinţa dumneavoastră de a pleca. 

Tarrou a mai oferit un rând. Rambert a coborât de pe 
taburet şi l-a privit în faţă pentru întâia oară: 

— La ce v-aş fi de folos? 

— Păi, spune Tarrou, întinzând mâna spre pahar fără să se 
grăbească, la formaţiile noastre sanitare. 

Rambert îşi luă acel aer de reflecţie încăpăţânată care îi 
era obişnuit şi s-a căţărat la locul lui pe taburet. 

— Nu vi se par folositoare aceste formaţii? Spune Tarrou 
care tocmai băuse şi îl privea cu atenţie pe Rambert. 

— Foarte folositoare, spune ziaristul şi soarbe din nou. 
Rieux observă că-i tremură mâna. Se gândi că da, hotărât, 
era complet beat. 

În ziua următoare, când Rambert a intrat pentru a doua 
oară în restaurantul spaniol, el a trecut prin mijlocul unui 
grup de bărbaţi care scoseseră scaune în faţa intrării şi se 
bucurau de seara verde şi aurie în care căldura de-abia 
începea să slăbească. Fumau un tutun cu un miros 
înţepător. Înăuntru, restaurantul era aproape pustiu. 
Rambert s-a dus să se aşeze la masa din fund la care îl 
găsise prima oară pe Gonzales. I-a spus chelneriţei că are 
să aştepte. Erau orele nouăsprezece treizeci. Încetul cu 
încetul oamenii au intrat şi s-au instalat la mese. Începuseră 


să fie serviţi şi bolta joasă se umpluse de zgomote de 
tacâmuri şi de conversații înăbuşite. La orele douăzeci, 
Rambert tot mai aştepta. A fost aprinsă lumina. Nişte clienţi 
nou veniţi s-au instalat la masa lui. Şi-a comandat cina. La 
orele douăzeci şi treizeci, isprăvise de mâncat, fără să-l fi 
văzut pe Gonzales sau pe cei doi tineri. A fumat câteva 
țigări. Restaurantul se golea pe nesimţite. Afară noaptea 
cădea foarte repede. Un suflu călduţ care venea dinspre 
mare mişca uşor perdelele uşilor cu geam. Când s-au făcut 
orele douăzeci şi unu, Rambert a băgat de seamă că la 
mese nu mai era nimeni şi chelneriţa se uita la el cu uimire. 
A plătit şi a ieşit afară. În faţa restaurantului, o cafenea era 
deschisă. Rambert s-a instalat lângă tejghea şi supraveghea 
intrarea restaurantului. La orele douăzeci şi unu şi treizeci, 
s-a îndreptat spre hotel, căutând zadarnic în minte un 
mijloc de a da de Gonzales, a cărui adresă n-o avea şi 
simțind un gol în inimă la gândul tuturor demersurilor care 
trebuiau reîncepute. 

Acesta a fost momentul, în noaptea spintecată de 
ambulanţe fugitive, în care şi-a dat seama, cum avea să-i 
spună doctorului Rieux, că în tot acest timp îşi uitase într-un 
fel soţia pentru a se concentra în întregime în căutarea unei 
spărturi în zidurile care îl despărţeau de ea. Dar acesta a 
fost şi momentul în care, întâlnind o dată mai mult toate 
căile barate, a regăsit-o în centrul dorinţei sale cu o 
asemenea izbucnire de durere, încât a început să alerge 
spre hotel, pentru ca să fugă de această arsură sălbatică pe 
care însă o ducea cu el şi care îi sfredelea tâmplele. 

A doua zi a venit foarte devreme la Rieux ca să-l întrebe 
cum l-ar putea găsi pe Cottard. 

— Tot ceea ce îmi rămâne de făcut, spune el, este să urmez 
din nou aceeaşi filieră. 

— Veniţi mâine seară, spune Rieux; 'Iarrou, nu ştiu de ce, 
mi-a cerut să-l invit pe Cottard. L-am chemat la ora zece. 
Veniţi la zece şi jumătate. 


Când Cottard a sosit în seara următoare, Tarrou şi 
doctorul Rieux vorbeau despre o vindecare neaşteptată 
care avusese loc în serviciul acestuia din urmă. 

— Unul la zece. A avut noroc, spunea Iarrou. 

— A! Bun, spune Cottard, nu era ciumă. 

L-au asigurat că era vorba chiar de această boală. 

— Imposibil, din moment ce s-a făcut bine. Ştiţi la fel de 
bine ca mine, ciuma nu iartă. 

— În general, nu, spune Rieux. Dar cu un pic de 
încăpățânare, ai surprize. 

Cottard râse. 

— Nu s-ar zice. Aţi auzit cifrele în seara asta? 

Tarrou, care se uita la rentier cu bunăvoință, spune că 
cifrele îi erau cunoscute, că situaţia era gravă, dar ce 
dovedeau toate astea? Dovedeau că trebuiau luate măsuri 
şi mai drastice. 

— Ei, păi! Le-aţi şi luat. 

— Da, dar trebuie ca fiecare dintre noi să le ia pe cont 
propriu. 

Cottard se uita la Tarrou fără să înţeleagă. Acesta spunea 
că prea mulţi oameni stau inactivi, că epidemia era 
problema fiecăruia şi că fiecare trebuia să-şi facă datoria. 
Formațiunile voluntare erau deschise tuturor. 

— Asta e o idee, spune Cottard, dar nu va folosi la nimic. 
Ciuma e prea puternică. 

— O să ştim asta, spune Tarrou pe un ton răbdător, când 
vom fi încercat tot ce e posibil. 

În acest timp, Rieux, la biroul lui, recopia nişte fişe. Tarrou 
tot îl mai privea pe rentier care se frământa pe scaun. 

— De ce n-aţi venit cu noi, domnule Cottard? 

Celălalt s-a ridicat cu un aer jignit şi şi-a luat pălăria lui 
rotundă: 

— Nu e meseria mea. 

Apoi pe un ton de bravadă: 

— De altfel eu mă simt bine în mijlocul ciumei şi nu văd de 
ce m-aş băga ca s-o fac să înceteze. 


Tarrou se lovi peste frunte, parcă iluminat de un adevăr 
neaşteptat: 

— Ah! E adevărat, uitam că de n-ar fi asta v-ar aresta. 
Cottard a avut o tresărire puternică şi s-a agăţat de scaun 
ca şi cum s-ar fi sprijinit să nu cadă. Rieux încetase să mai 
scrie şi îl privea cu un aer serios şi interesat. 

— Cine v-a spus asta? A strigat rentierul. 

Tarrou părea surprins şi a spus: 

— Păi dumneata. Sau cel puţin asta e ceea ce ni s-a părut, 
doctorului şi mie, că înţelegem. 

Şi cum Cottard, apucat deodată de o furie mai puternică 
decât el, bolborosea cuvinte de neînțeles, Tarrou a adăugat: 

— Nu vă enervaţi. Nici doctorul şi nici eu n-o să vă 
denunţăm. Istoria dumneavoastră nu ne priveşte. Şi apoi, 
nu ne-a plăcut niciodată poliţia. Haideţi, staţi jos! 

Rentierul se uita la scaun şi apoi, după o ezitare, s-a 
aşezat. Un moment mai târziu, a oftat: 

— E o istorie veche, a recunoscut el, pe care au scos-o din 
nou la lumină. Credeam că a fost uitată. Dar e unul care a 
vorbit. M-au chemat şi mi-au spus să le stau la dispoziţie 
până la închiderea anchetei. Am înţeles că până la urmă mă 
vor aresta. 

— E ceva grav? Întreabă Tarrou. 

— Depinde ce înţelegeţi prin grav. În orice caz, nu e un 
omor. 

— Închisoare sau muncă silnică? 

Cottard părea foarte abătut. 

— Închisoare, dacă am noroc... 

Dar peste o clipă a reluat cu vehemenţă: 

— Este o eroare. Oricine face erori. Şi nu pot suporta 
ideea de a fi ridicat pentru asta, de a fi despărţit de casa 
mea, de obiceiurile mele, de toţi cei pe care îi cunosc. 

— A! Exclamă Tarrou şi de aceea v-a venit ideea să vă 
spânzurați? 

— Da, o prostie, desigur. 


Rieux a vorbit pentru prima dată şi i-a spus lui Cottard că-i 
înţelege neliniştea dar că, poate, totul avea să se aranjeze. 

— O! Pentru moment, ştiu că n-am de ce să mă tem. 

— Văd, spune Tarrou, n-o să intraţi în formaţiile noastre. 

Celălalt, care îşi învârtea în mâini pălăria, a ridicat spre 
Tarrou o privire nesigură: 

— Nu trebuie să vă supăraţi pe mine. 

— Sigur că nu. Dar încercaţi cel puţin, a spus Tarrou 
zâmbind, să nu răspândiţi microbul în mod voit. 

Cottard a protestat că el nu dorise ciuma, aceasta venise 
aşa şi nu era vina lui dacă ea îi aranja pentru moment 
treburile. Iar când Rambert a ajuns la uşă, rentierul a 
adăugat cu multă energie în glas: 

— De altfel, părerea mea e că n-o să ajungeţi la nici un 
rezultat. 

Rambert a aflat că nici Cottard nu cunoştea adresa lui 
Gonzales, dar că, oricum, puteau să se ducă din nou la 
cafeneaua aceea mică. Şi-au dat întâlnire pentru a doua zi. 
Şi cum Rieux şi-a manifestat dorinţa de-a fi ţinut la curent, 
Rambert l-a invitat să vină împreună cu Tarrou la sfârşitul 
săptămânii în odaia lui, noaptea, la orice oră. 

Dimineaţa, Rambert s-a dus cu Cottard la cafenea şi i-au 
transmis lui Garcia să vină la o întâlnire în aceeaşi seară 
sau, dacă nu va putea, atunci să vină seara următoare. În 
seara aceea l-au aşteptat zadarnic. A doua zi Garcia era 
acolo. A ascultat în tăcere povestirea lui Rambert. El nu era 
la curent, dar ştia că fuseseră consemnate cartiere întregi 
timp de douăzeci şi patru de ore pentru ca să se procedeze 
la verificări de domiciliu. Era posibil ca Gonzales şi cei doi 
tineri să nu fi putut trece peste cordoane. Dar tot ceea ce 
el, Garcia, putea face, era să-i pună din nou în legătură cu 
Raoul. Fireşte, asta nu va fi decât poimâine. 

— Văd, spune Rambert, trebuie luat totul de la început. A 
treia zi, la un colţ de stradă, Raoul confirma ipoteza lui 
Garcia; cartierele periferice fuseseră consemnate. Trebuia 


luat din nou contact cu Gonzales. Două zile mai târziu, 
Rambert lua prânzul împreună cu jucătorul de fotbal. 

— Ce prostie, spunea acesta. Ar fi trebuit să convenim 
asupra unui mijloc de a ne întâlni. 

Aceasta era şi părerea lui Rambert. 

— Mâine dimineaţă ne vom duce la băieţi şi vom încerca să 
aranjăm totul. 

În ziua următoare băieţii nu erau acasă. Le-au lăsat vorbă 
pentru o întâlnire a doua zi la amiază, în piaţa Liceului şi 
Rambert s-a întors acasă cu o expresie care l-a uimit pe 
Tarrou, atunci când l-a întâlnit după-amiază. 

— Nu merge? L-a întrebat Tarrou. 

— Tot luând-o de la cap... spune Rambert. 

Şi şi-a reînnoit invitaţia. 

Seara, când cei doi bărbaţi au intrat în odaia lui Rambert, 
acesta stătea culcat. S-a ridicat şi a umplut paharele pe 
care le pregătise. Rieux, luându-l pe al lui, a întrebat dacă 
lucrurile erau pe calea cea bună. Ziaristul a răspuns că 
făcuse din nou un ocol complet, că ajunsese la acelaşi punct 
şi că va avea în curând ultima întâlnire cu ei. A băut şia 
adăugat: 

— Fireşte, nu vor veni. 

— Nu trebuie făcut din asta un principiu, spune 'Iarrou. 

— Încă n-aţi înţeles, răspunde Rambert dând din umeri. 

— Ce anume?! 

— Ciuma. 

— A! Face Rieux. 

— Nu, n-aţi înţeles că totul constă în a o lua de la capăt. 
Rambert s-a dus într-un colţ al odăii şi a deschis un mic 
fonograf. 

— Ce disc e ăsta? Întreabă Tarrou. Îl cunosc. 

Rambert răspunde că era Saint James Infirmary. 

La mijlocul discului, s-au auzit pocnind în depărtare două 
împuşcături. 

— Un câine sau o evadare, spune Tarrou. 


Un moment mai târziu, placa se isprăvise şi apelul unei 
ambulanţe devenise limpede, crescuse, trecuse pe sub 
geamurile odăii de hotel, scăzuse şi în fine se stinsese. 

— Placa asta nu e veselă, spune Rambert. Nu mai spun că 
e cel puţin a zecea oară c-o aud astăzi. 

— Vă place atât de mult? 

— Nu, dar e singura pe care o am. Şi după o clipă: 

— Vă spun că totul constă în a o lua de la capăt. 

La întrebat pe Rieux cum mergeau formaţiile. Erau cinci 
echipe care lucrau. Sperau să mai formeze şi altele. 
Ziaristul şedea pe pat şi părea preocupat de unghiile lui. 
Rieux îi cerceta silueta scundă şi puternică, ghemuită pe 
marginea patului. A băgat deodată de seamă că Rambert se 
uita la el. 

— Ştiţi, doctore, a spus el, m-am gândit mult la organizaţia 
dumneavoastră. Dacă nu sunt alături de dumneavoastră 
este pentru că am motivele mele. În rest, cred că aş mai şti 
să-mi pun pielea la bătaie, am făcut războiul din Spania. 

— De ce parte? Întrebă Tarrou. 

— De partea celor învinşi. Dar de atunci am reflectat 
puţin. 

— La ce? A făcut Tarrou. 

— La curaj. Acuma ştiu că omul este capabil de fapte mari. 
Dar dacă nu este capabil de un sentiment mare, atunci el 
nu mă interesează. 

— Se pare că este capabil de orice, spune Tarrou. 

— Ba nu, este incapabil să sufere sau să fie fericit multă 
vreme. Nu este prin urmare capabil de nimic de seamă. 

Se uită la ei, apoi spune: 

— lată, dumneata, Tarrou, eşti capabil să mori pentru o 
iubire? 

— Nu ştiu, dar cred că acuma nu. 

— Poftim. Şi eşti capabil să mori pentru o idee, se vede de 
la o poştă. Ei bine, eu m-am săturat de oamenii care mor 
pentru o idee. Nu cred în eroism, ştiu că e lesne practicabil 
şi mi-am dat seama că e distructiv. Ceea ce mă interesează 


este dacă cineva poate să trăiască şi să moară pentru ceea 
ce iubeşte. 

Rieusx îl ascultase cu atenţie pe ziarist. Fără să înceteze să- 
| privească, îi spune cu blândeţe: 

— Omul nu este o idee, Rambert. 

Celălalt a sărit de pe pat cu obrazul aprins de pasiune. 

— Este o idee şi încă o idee goală, începând din momentul 
în care renunţă la iubire. Şi tocmai asta e, că nu mai suntem 
capabili de iubire. Să ne resemnăm, doctore! Să aşteptăm 
până ce devenim în stare să iubim şi dacă este într-adevăr 
imposibil, să aşteptăm izbăvirea generală fără a face pe 
eroii. Eu nu merg mai departe. 

Rieux se ridică, cu o expresie subită de oboseală. 

— Dumneata ai dreptate, Rambert, ai întrutotul dreptate 
şi pentru nimic în lume n-aş vrea să te rețin de la ceea ceai 
de gând şi care mi se pare ceva drept şi bun. Dar trebuie 
totuşi să-ţi spun următoarele: nu este vorba de eroism în 
toate astea. E vorba de cinste. Este o idee care poate să te 
facă să râzi, dar singurul mod de a lupta împotriva ciumei 
este cinstea. 

— Ce este cinstea? Spune Rambert, cu un aer deodată 
serios. 

— Nu ştiu ce e în general. Dar în cazul meu ştiu că ea 
constă în a-mi face meseria. 

— A! Spune Rambert furios, eu nu ştiu care e meseria 
mea. Poate că într-adevăr greşesc alegând iubirea. 

Rieux îi ţine piept: 

— Nu, spune el cu putere, nu greşeşti. 

Rambert îl privea gânditor. 

— Dumneavoastră doi, spune el, îmi închipui că n-aveţi 
nimic de pierdut în toate astea. E mai uşor să alegi calea 
cea bună. 

Rieux şi-a golit paharul. 

— Să mergem, spune el, avem treabă. 

lese. 


Tarrou îl urmează, dar în ultimul moment a părut să se 
răzgândească, s-a întors spre ziarist şi i-a spus: 

— Ştiţi că soţia lui Rieux se află într-un sanatoriu la câteva 
sute de kilometri de aici? 

Rambert a avut un gest de surpriză, dar Tarrou plecase. A 
doua zi, la prima oră, Rambert îi telefona doctorului: 

— Aţi primi să lucrez cu dumneavoastră până ce găsesc 
mijlocul de a părăsi oraşul? 

Urmă o tăcere la celălalt capăt al firului şi apoi: 

— Da, Rambert. Îţi mulţumesc. 

III 

Astfel, cât ţinea săptămâna, prizonierii ciumei se zbăteau 
cum puteau. Şi unii dintre ei, ca de pildă Rambert, reuşeau 
chiar să-şi închipuie, după cum s-a văzut, că mai acționau ca 
nişte oameni liberi, că mai puteau alege. Dar, de fapt, se 
putea spune în acel moment, în mijlocul lunii august, că 
ciuma domnea. Nu mai existau atunci destine individuale, ci 
o istorie colectivă, care era ciuma şi sentimente unice, 
împărtăşite de toţi. Cel mai dominant dintre ele era cel al 
despărțirii şi al exilului cu tot ceea ce comporta el ca frică şi 
revoltă. Iată de ce martorul găseşte potrivit să descrie, în 
acest moment de vârf al căldurii şi al bolii, situaţia noastră 
generală şi, cu titlu de exemplu, violențele concetăţenilor 
rămaşi în viaţă, înmormântările celor morţi şi suferinţele 
îndrăgostiţilor despărțiți. 

Spre mijlocul acestui an vântul se pornise şi a suflat timp 
de câteva zile, peste oraşul ciumat. Vântul este temut în 
mod deosebit de locuitorii Oranului, deoarece nu întâlneşte 
nici un obstacol natural pe podişul pe care este construit 
oraşul şi se năpusteşte aşadar cu toată violenţa pe strazi. 
După aceste nesfârşite luni în care nici un strop de apă nu 
răcorise oraşul, Oranul se acoperise cu un soi de pastă 
cenuşie care s-a scorojit şi a căzut la suflarea vântului. 
Vântul ridica aşadar valuri de praf şi de hârtii care loveau 
picioarele trecătorilor deveniți tot mai rari. Îi vedeai 
grăbindu-se pe străzi, aplecaţi înainte, cu o batistă sau cu 


mâna la gură. Seara, în locul adunărilor când oamenii 
încercau să prelungească cât mai mult cu putinţă aceste 
zile care, fiecare, putea fi ultima, întâlneai mici grupuri de 
inşi grăbiţi să ajungă acasă sau în cafenele, astfel că, timp 
de câteva zile, la ora amurgului care se lăsa mult mai 
repede în această perioadă, străzile erau pustii şi singur 
vântul şuiera prin ele neîntrerupt. Dinspre marea 
învolburată şi mereu nevăzută urca un miros de alge şi de 
săruri. Acest oraş pustiu, albit de praf, saturat de mirosuri 
marine, răsunând de la un capăt la altul de şuierăturile 
vântului, gemea atunci ca o insulă nefericită. 

Până acum ciuma făcuse mult mai multe victime în 
cartierele mărginaşe, mai populate şi mai puţin 
confortabile, decât în centrul oraşului. Dar ea părea să se 
apropie şi să se instaleze dintr-o dată şi în cartierele de 
afaceri. Locuitorii învinuiau vântul că transportă germenii 
infecţiei. „încurcă lucrurile vântul ăsta”, spunea directorul 
hotelului. Dar oricum, cartierele din centru ştiau că le 
venise rândul, auzind cum vibrează în noapte foarte 
aproape de ele şi din ce în ce mai des sirenele ambulanţelor 
care făceau să răsune sub geamurile lor chemarea 
posomorită şi fără pasiune a ciumei. 

S-a născut ideea ca în interiorul oraşului însuşi să fie 
izolate anumite cartiere deosebit de încercate şi să nu fie 
autorizaţi să le părăsească decât oamenii ale căror servicii 
erau indispensabile. Cei care locuiau până atunci acolo nu 
au putut fi împiedicaţi să considere această măsură ca pe o 
vexaţiune îndreptată în mod special împotriva lor şi în orice 
caz se gândeau, prin contrast, la locuitorii celorlalte 
cartiere ca la nişte oameni liberi. În schimb, aceştia din 
urmă, în momentele lor grele, găseau o mângâiere la 
gândul că alţii erau şi mai puţin liberi decât ei. „Oricum, 
alţii sunt şi mai întemnițați decât mine”, era fraza care 
rezuma pe atunci singura speranţă posibilă. 

Cam în aceeaşi perioadă s-a înmulţit şi numărul 
incendiilor, mai ales în cartierele de petreceri, în partea de 


vest a oraşului. Informaţiile luate au arătat că era vorba de 
persoane întoarse din carantină şi care, înnebunite de doliu 
şi de nenorocire, îşi dădeau foc caselor în iluzia că făceau 
astfel să ardă ciuma din ele. Aceste iniţiative, a căror 
frecvenţă punea cartiere întregi într-un pericol continuu 
din pricina vântului puternic, au fost greu de stăvilit. După 
ce s-a demonstrat zadarnic că dezinfectarea caselor 
efectuată de autorităţi era suficientă pentru a exclude orice 
risc de contaminare, a trebuit să fie decretate pedepse 
foarte severe pentru aceşti incendiatori nevinovaţi. Şi, fără 
îndoială, nu ideea închisorii a fost aceea care i-a silit pe 
aceşti nefericiţi să dea înapoi, ci convingerea generală a 
tuturor locuitorilor că o pedeapsă cu închisoarea era 
echivalentă cu o pedeapsă cu moartea, ca urmare a 
excesivei mortalităţi ce putea fi observată în temniţa 
municipală. Bineînţeles, această credinţă nu era lipsită de 
temei. Din raţiuni lesne de înţeles, ciuma părea să se 
înverşuneze mai ales împotriva tuturor celor care aveau 
obiceiul să trăiască în grupuri, soldaţi, călugări sau 
prizonieri. În ciuda izolării unor deţinuţi, o închisoare este o 
comunitate şi dovada grăitoare este faptul că în închisoarea 
noastră municipală paznicii plăteau tribut bolii în aceeaşi 
măsură ca şi prizonierii. Din punctul de vedere superior al 
ciumei, toată lumea, de la director şi până la ultimul 
deţinut, era condamnată, şi, pentru prima oară, poate, 
domnea în închisoare o justiţie absolută. 

Zadarnic au încercat autorităţile să introducă o ierarhie în 
această nivelare, concepând ideea de a decora paznicii de 
închisoare morţi în exerciţiul funcţiunii. Cum starea de 
asediu era decretată şi cum, dintr-un anumit punct de 
vedere, se putea considera că paznicii închisorii erau 
mobilizați, li s-a dat medalia militară cu titlu postum. Dar 
dacă deţinuţii n-au ridicat nici un protest, cercurile militare 
n-au văzut lucrurile cu ochi buni şi au atras pe bună 
dreptate atenţia că o confuzie regretabilă s-ar putea 
produce în spiritul publicului. Autorităţile au dat dreptate 


acestei plângeri şi s-au gândit că mai simplu era să se 
atribuie paznicilor care mureau medalia epidemiei. Dar 
pentru cei care o luaseră pe cea militară greşeala se 
comisese; nu era de conceput să li se retragă decoraţiile, 
iar cercurile militare continuau să-şi menţină punctul lor de 
vedere. Pe de altă parte, în ceea ce priveşte medalia 
epidemiilor, ea avea inconvenientul de a nu produce efectul 
moral care fusese obţinut prin atribuirea unei decoraţii 
militare, deoarece pe timp de epidemie era banal să obţii o 
decorație de acest gen. Toată lumea a fost nemulțumită. 

În plus, administraţia penitenciară nu a putut să 
procedeze ca autorităţile religioase sau cum procedaseră, 
în mai mică măsură, cele militare. Călugării singurelor două 
mănăstiri ale oraşului fuseseră, într-adevăr, dispersaţi şi 
găzduiţi provizoriu în familii cucernice. La fel, de câte ori 
lucrul a fost posibil, mici companii fuseseră scoase din 
cazărmi şi băgate în garnizoană, în şcoli sau în imobile 
publice. Astfel boala care, aparent, îi silise pe locuitori la o 
solidaritate de asediați, distrugea în acelaşi timp asociaţiile 
tradiţionale şi îi retrimitea pe indivizi în singurătatea lor. 
Asta crea un adevărat haos. 

Se poate presupune că toate aceste circumstanţe, 
adăugate la vânt, transmiseseră incendiul şi în unele spirite. 
Porţile oraşului au fost din nou atacate în timpul nopţii, de 
mai multe ori, dar de astă dată de mici grupuri înarmate. 
Au avut loc schimburi de focuri, răniri şi câteva evadări. 
Posturile de pază au fost întărite şi aceste tentative au 
încetat destul de repede. Ele au fost totuşi suficiente pentru 
a stârni în oraş un suflu de revoltă care a provocat câteva 
scene de violenţă. Case, incendiate sau încuiate din motive 
sanitare, au fost jefuite. La drept vorbind, este greu de 
presupus că aceste acte ar fi fost premeditate. Cel mai 
adesea o ocazie neaşteptată împingea oamenii, până atunci 
onorabili, la acţiuni blamabile care au fost imitate imediat. 
Se găsiseră astfel smintiţi care să se năpustească într-o 
casă încă în flăcări, în prezenţa proprietarului însuşi, năucit 


de durere. În faţa nepăsării acestuia, exemplul celor dintâi 
a fost urmat de mulţi dintre spectatori şi, pe această stradă 
întunecoasă, la lumina incendiului, s-au văzut fugind în 
toate părţile umbre deformate de flăcările care pâlpâiau şi 
de obiectele sau mobilele pe care le duceau pe umeri. 
Tocmai aceste incidente au silit autorităţile să asimileze 
starea de ciumă cu starea de asediu şi să aplice legile care 
decurgeau de aici. Au fost împuşcaţi doi hoţi, dar e 
îndoielnic ca asta să fi făcut vreo impresie asupra celorlalţi, 
căci în mijlocul atâtor morţi aceste două execuţii au trecut 
neobservate: era o picătură de apă într-un ocean! Şi, într- 
adevăr, scene asemănătoare s-au repetat destul de des, fără 
ca autorităţile să schiţeze gestul de a interveni. Singura 
măsură care a părut să-i impresioneze pe toţi locuitorii a 
fost interzicerea circulaţiei şi stingerea luminilor pe străzi. 
Începând de la orele unsprezece, cufundat într-un întuneric 
complet, oraşul era împietrit. 

Sub nopţile cu lună, el îşi alinia zidurile albicioase şi 
străzile drepte, nepătate vreodată de masa neagră a unui 
arbore, netulburate vreodată de pasul unui trecător sau de 
lătratul unui câine. Marele oraş tăcut nu mai era atunci 
decât o adunare de cuburi masive şi inerte, în mijlocul 
cărora numai efigiile încremenite ale binefăcătorilor uitaţi 
sau ale oamenilor mari din vechime, înăbuşiţi pentru 
totdeauna în bronz, încercau, cu falsele lor obrazuri de 
piatră sau de fier, să evoce o imagine degradată a ceea ce 
fusese omul. Aceşti idoli mediocri tronau sub un cer dens, la 
încrucişările străzilor fără viaţă, brute insensibile care 
întruchipau destul de bine domnia nemişcării în care 
intrasem, sau cel puţin ordinea ei ultimă, aceea a unui mare 
cimitir în care ciuma, piatra şi întunericul, făcuseră să tacă 
în cele din urmă orice glas. 

Dar întunericul era şi în inimi şi atât lucrurile adevărate 
cât şi legendele care se povesteau în legătură cu 
înmormântările nu erau menite să-i liniştească pe 
concetăţenii noştri. Naratorul se scuză, dar trebuie totuşi 


să vorbească despre înmormântări. El înţelege reproşul 
care i s-ar putea face în această privinţă, dar singura lui 
justificare este că înmormântări au fost în tot timpul acestei 
perioade şi că, într-un anume fel, a fost obligat, la fel cum 
au fost obligaţi toţi concetăţenii noştri, să se preocupe de 
înmormântări. În orice caz, nu că ar avea gustul acestui gen 
de ceremonii, el preferând dimpotrivă societatea celor vii şi 
pentru a da un exemplu, băile în mare. Dar, de fapt, băile în 
mare fuseseră suprimate şi societatea celor vii se temea tot 
timpul să nu fie obligată să cedeze pasul societăţii morţilor. 
Asta era un lucru evident. Bineînţeles, puteai totuşi să te 
forţezi să nu vezi această evidenţă, să-ţi acoperi ochii şi s-o 
refuzi, dar evidenţa are o putere teribilă care sfârşeşte 
totdeauna prin a învinge orice. Există, de pildă, vreun mijloc 
de a refuza înmormântările, în ziua în care cei pe care îi 
iubeşti au nevoie de înmormântări? 

Ei bine, ceea ce caracteriza la început ceremoniile noastre 
era rapiditatea! Toate formalităţile fuseseră simplificate şi, 
în general, pompa funebră fusese suprimată. Bolnavii 
mureau departe de familiile lor, iar vechile rituale fuseseră 
interzise, în aşa fel încât cel care murise seara petrecea 
noaptea singur, iar cel care murea în timpul zilei era 
înmormântat fără întârziere. Familia era, bineînţeles, 
înştiinţată, dar în majoritatea cazurilor nu se putea deplasa, 
fiind în carantină dacă locuise laolaltă cu bolnavul. În cazul 
în care familia nu trăise împreună cu cel mort, ea se 
prezenta la ora indicată, adică a plecării spre cimitir, trupul 
fiind de mai înainte spălat şi pus în sicriu. 

Să presupunem că această formalitate ar fi avut loc la 
spitalul auxiliar de care se ocupa doctorul Rieux. Şcoala 
avea o ieşire plasată în spatele clădirii principale. Într-o 
mare magazie care dădea pe culoar se aflau sicriele. Pe 
culoar chiar, familia găsea un singur sicriu gata închis. Se 
trecea de îndată la ceea ce era mai important, adică i se 
dădea capului familiei hârtiile la semnat. Trupul era apoi 
încărcat într-o maşină care era ori un adevărat furgon, ori o 


ambulanţă mare transformată. Rudele se urcau într-unul 
din taxiurile care mai erau încă autorizate să circule şi cu 
toată viteza maşinile ajungeau pe străzi laterale la cimitir. 
La poartă, jandarmii opreau convoiul, puneau o ştampilă pe 
permisul oficial, fără de care era cu neputinţă să ai ceea ce 
concetăţenii noştri numesc un ultim lăcaş, se dădeau la o 
parte iar maşinile opreau lângă un loc pătrat în care 
numeroase gropi aşteptau să fie umplute. Un preot 
întâmpina trupul, căci serviciile religioase la biserică 
fuseseră suprimate. În timp ce se rosteau rugăciunile, 
sicriul era coborât din maşină, legat cu frânghii, tras, 
aluneca, se lovea de fundul gropii, preotul îşi flutura 
agheazmatarul iar primii bulgări de pământ se şi prăvăleau 
peste capac. Ambulanţa plecase puţin mai devreme ca să fie 
supusă unei stropiri cu dezinfectant şi, în timp ce lutul 
aruncat cu lopata răsuna din ce în ce mai înăbuşit, familia 
dispărea în taxi. Un sfert de oră mai târziu era din nou 
acasă. 

Astfel, totul se petrecea cu maximum de rapiditate şi 
minimum de riscuri. Şi, fără îndoială, cel puţin la început, 
este evident că sentimentul legitim al familiilor a fost jignit. 
Dar astea sunt consideraţii de care nu se poate ţine seama 
pe vreme de ciumă: totul fusese sacrificat eficacităţii. De 
altfel, dacă la început moralul populaţiei suferise din pricina 
acestor practici, căci dorinţa de a fi înmormântat în mod 
decent este mai răspândită decât se crede, ceva mai târziu, 
din fericire, problema aprovizionării devenise delicată şi 
interesul locuitorilor s-a îndreptat spre alte preocupări mai 
imediate. Absorbiţi de faptul că trebuiau să stea la cozi, să 
efectueze demersuri, să îndeplinească formalităţi dacă 
voiau să mănânce, oamenii nu au mai avut timp să se 
gândească la felul în care se murea în jurul lor sau în care 
vor muri ei înşişi. Aşadar, aceste greutăţi materiale, care ar 
fi trebuit să fie un rău, s-au arătat până la urmă a fi o 
binefacere. Şi totul ar fi fost cum nu se poate mai bine dacă 
epidemia, aşa cum s-a şi văzut, nu s-ar fi extins... 


Căci sicriele au devenit atunci mai rare, lipsea pânza 
pentru giulgiu şi locul în cimitir. Trebuia făcut ceva! Cel mai 
simplu şi tot din motive de eficacitate, se pare să fi fost 
gruparea ceremoniilor şi, când lucrul era necesar, sporirea 
numărului de drumuri făcute între spital şi cimitir. Astfel, în 
ceea ce priveşte secţia lui Rieux, spitalul dispunea în acel 
moment de cinci sicrie. O dată ocupate, ambulanţa le 
încărca. La cimitir, cutiile erau golite şi trupurile de 
culoarea fierului depuse pe tărgi aşteptau într-un hangar 
amenajat în acest scop. Sicriele se stropeau cu soluţie 
antiseptică, duse la spital şi operaţia reîncepea de câte ori 
era necesar. Organizarea era prin urmare foarte bună şi 
prefectul se arăta satisfăcut. El îi spusese chiar lui Rieux că 
la urma urmei acest sistem era mai bun decât căruțele cu 
morţi conduse de negri, aşa cum erau descrise în cronicile 
vechilor ciume. 

— Da, spune Rieux, este aceeaşi înmormântare, dar noi 
facem şi fişe... Progresul este incontestabil. 

În ciuda acestor succese ale administraţiei, caracterul 
neplăcut pe care îl luau acum formalităţile îl obligau să 
îndepărteze rudele de la ceremonie. Li se tolera doar să 
vină la poarta cimitirului şi încă nici asta nu era oficial 
admis. Pentru că, în ceea ce priveşte ultima ceremonie, 
lucrurile se schimbaseră puţin. La marginea cimitirului, pe 
un spaţiu liber, acoperit cu arbuşti de fistic, fuseseră săpate 
două imense gropi. Exista groapa bărbaţilor şi groapa 
femeilor. Din acest punct de vedere, administraţia respecta 
convenienţele şi abia mult mai târziu, prin forţa lucrurilor, a 
dispărut şi această ultimă pudoare şi au fost îngropaţi în 
dezordine, unii peste alţii, bărbaţi şi femei, fără vreo 
preocupare pentru decenţă. Din fericire, această ultimă 
ruşine a marcat numai ultimele momente ale flagelului. În 
perioada de care ne ocupăm, despărţirea gropilor exista şi 
prefectura ţinea mult la acest lucru. În fundul fiecăreia din 
ele un strat gros de var nestins fumega şi clocotea. Pe 
marginile gropii, dintr-un morman din acelaşi var ieşeau 


clăbuci în aer liber. Când drumurile ambulanţei se 
terminau, tărgile erau aduse în şir şi de pe ele alunecau pe 
fundul gropii, aproximativ unele lângă altele, trupurile 
despuiate şi uşor strâmbe, care, în aceeaşi clipă, erau 
acoperite de var nestins, apoi de pământ, dar numai până la 
o anumită înălţime, spre a păstra loc oaspeţilor care mai 
urmau să vină. A doua zi rudele erau invitate să semneze 
într-un registru, ceea ce scotea la iveală diferenţa care 
poate să existe între oameni şi, de exemplu, câini: la oameni 
este totdeauna posibil controlul. 

Pentru toate aceste operaţii era nevoie de personal şi 
autorităţile erau mereu pe pragul de a-i duce lipsa. Mulţi 
dintre aceşti infirmieri şi gropari mai întâi oficiali, apoi 
improvizaţi, au murit de ciumă. Oricâte precauţii se luau, 
într-o zi tot se producea contagiunea. Dar dacă te gândeşti 
bine, lucrul cel mai uimitor a fost acela că pentru această 
meserie n-au lipsit niciodată oamenii în tot timpul 
epidemiei. Perioada critică a apărut cu puţin înainte ca 
ciuma să fi atins punctul maxim şi îngrijorarea doctorului 
Rieux era atunci întemeiată. Nici pentru cadrele sanitare, 
nici pentru ceea ce el numea muncile grele, mâna de lucru 
nu era îndestulătoare. Dar, începând din momentul în care 
ciuma a pus într-adevăr stăpânire pe tot oraşul, însuşi 
excesul bolii a atras după sine consecinţe foarte comode, 
deoarece a dezorganizat întreaga viaţă economică şi a 
sporit considerabil numărul de şomeri, în majoritatea 
cazurilor, aceştia nu puteau fi recrutaţi pentru treburi 
cerând iniţiativă, dar au uşurat muncile penibile, într- 
adevăr, începând din acel moment mizeria s-a dovedit mai 
puternică decât frica, cu atât mai mult cu cât munca era 
plătită proporţional cu riscul. Secţiile sanitare au putut 
dispune de o listă de solicitanţi şi, de îndată ce se producea 
un loc vacant, erau înştiinţaţi primii de pe listă care, dacă 
nu lăsaseră şi ei locul vacant în urma lor între timp, se 
prezentau de îndată. Astfel, prefectul care ezitase multă 
vreme să folosească pe cei condamnaţi temporar sau pe 


viaţă la acest gen de munci a putut să evite să facă uz de 
această măsură extremă. El era de părere că atâta vreme 
cât vor exista şomeri, se putea aştepta. 

De bine, de rău, până la sfârşitul lunii august concetăţenii 
noştri au putut deci să fie duşi la ultimul lor lăcaş dacă nu în 
mod decent, cel puţin în suficientă ordine pentru ca 
administraţia să aibă conştiinţa că-şi îndeplineşte datoria. 
Dar trebuie anticipat puţin asupra urmării evenimentelor 
pentru a povesti ultimele procedee la care am fost nevoiţi 
să recurgem. La nivelul la care ciuma s-a menţinut într- 
adevăr începând cu luna august, numărul mare al 
victimelor a depăşit cu mult posibilităţile pe care le putea 
oferi micul nostru cimitir. Zadarnic au fost dărâmate părţi 
din zid, zadarnic a fost făcută pentru cei morţi o ieşire în 
terenurile înconjurătoare, a fost curând nevoie să se 
găsească altceva. S-a hotărât mai întâi ca înmormântările 
să fie făcute noaptea, ceea ce dintr-o dată permisese 
autorităţilor să procedeze fără anumite menajamente. Au 
putut fi îngrămădite în ambulanţă trupuri din ce în ce mai 
numeroase. Şi cei câţiva trecători întârziaţi care, împotriva 
oricărei reguli, se mai aflau prin cartierele mărginaşe după 
oprirea circulaţiei (sau cei pe care munca lor îi aducea 
acolo) întâlneau uneori lungi ambulanţe albe care goneau 
cu toată viteza, făcând să răsune cu sirenele lor leşinate 
străzile goale ale nopţii. În grabă, trupurile erau aruncate 
în gropi. Nici nu se rostogoleau bine că lopeţile de var se şi 
sfărâmau pe feţele lor, iar pământul îi acoperea într-un fel 
anonim în gropi săpate din ce în ce mai adânc. 

Ceva mai târziu, totuşi, administraţia s-a văzut obligată să 
caute loc în altă parte şi să mai lărgească spaţiul. O 
hotărâre a prefecturii i-a expropriat pe cei care ocupau 
unele locuri de veci şi resturile exhumate au luat drumul 
spre crematoriu. Curând a fost nevoie să fie incineraţi chiar 
morţii de ciumă. Dar a fost folosit vechiul cuptor de 
incinerare care se afla la răsăritul oraşului, în afara porţilor. 
Pichetul de pază a fost mutat ceva mai departe şi un 


funcţionar al primăriei a uşurat mult sarcina autorităţilor cu 
sfatul lui de a se folosi tramvaiele care, altă dată, deserveau 
cornişa maritimă şi care stăteau acum neîntrebuinţate. În 
acest scop s-au amenajat vagoanele cu motor şi remorcile, 
scoţându-se din ele scaunele, iar şinele au fost întoarse în 
dreptul cuptorului, care astfel a devenit cap de linie. 

Şi în tot timpul acestui sfârşit de vară ca şi în timpul ploilor 
de toamnă, puteai să vezi de-a lungul cornişei, în toiul 
nopţii, convoaie stranii de tramvaie fără călători, 
hurducându-se deasupra mării. Locuitorii au sfârşit prin a 
afla despre ce era vorba. Şi, în ciuda patrulelor care 
interziceau accesul cornişei, grupuri de oameni reuşeau 
destul de des să se strecoare pe stâncile care se înălţau 
deasupra mării şi să arunce flori la trecerea tramvaielor. Şi 
se auzeau atunci vehicule zdrăngănind în noaptea de vară, 
cu încărcătura lor de flori şi de morţi. 

Către dimineaţă, în orice caz în primele zile, un abur gros 
şi greţos plutea asupra cartierelor răsăritene ale oraşului. 
După părerea tuturor medicilor, aceste duhori, deşi 
neplăcute, nu puteau dăuna nimănui. Dar locuitorii din 
aceste cartiere au ameninţat să le părăsească de îndată, 
fiind încredinţaţi că astfel ciuma se va abate peste ei din 
înaltul cerului, încât autorităţile au fost obligate să 
îndepărteze fumul printr-un sistem de ţevi complicat şi 
locuitorii s-au potolit. Numai în zilele cu vânt puternic, un 
vag miros venit dinspre răsărit le amintea că trăiesc într-o 
nouă ordine şi că flăcările ciumei îşi mistuiau în fiecare 
seară tributul. 

Acestea au fost urmările extreme ale epidemiei. Dar, din 
fericire, ea nu s-a mai extins ulterior, fiindcă se poate 
imagina că în acest caz ingeniozitatea funcţionarilor noştri, 
dispoziţiile prefecturii şi chiar capacitatea de absorbţie a 
cuptorului ar fi fost depăşite. Rieux ştia că fuseseră 
prevăzute atunci soluţii disperate, ca de pildă zvârlirea 
cadavrelor în mare şi îşi închipuia lesne spuma lor 
monstruoasă pe apa albastră, el ştia de asemenea că dacă 


statisticile ar fi continuat să urce, orice organizare, oricât 
de excelentă ar fi fost, n-ar fi rezistat, că oamenii ar fi ajuns 
să moară grămadă şi să putrezească pe străzi, în ciuda 
prefecturii şi că oraşul ar fi avut parte, în pieţele publice, de 
scene în care muribunzi s-ar fi agăţat de cei vii cu un 
amestec de ură şi de speranţă stupidă. 

Acesta era, în orice caz, genul de evidenţă sau temeri care 
mențineau în cetăţenii noştri sentimentul exilului şi al 
despărțirii. În această privinţă, naratorul ştie foarte bine 
cât de regretabil este faptul că nu poate reda aci nimic care 
să fie spectaculos, ca de pildă vreun model sau vreo acţiune 
strălucită, asemănătoare celor pe care le găseşti în 
povestirile vechi, dar nimic nu e mai spectaculos decât un 
flagel şi, prin însăşi durata lor, marile nenorociri sunt 
monotone. În amintirea celor care le-au trăit, îngrozitoarele 
zile de ciumă nu apar ca nişte mari flăcări somptuoase şi 
pline de cruzime, ci mai ales asemenea unui interminabil 
mers târşit care striveşte totul în calea lui. 

Nu, ciuma nu avea nici o legătură cu imaginile exaltate 
care îl urmăriseră pe doctorul Rieux la începutul epidemiei. 
Ea era mai întâi o administraţie prudentă şi impecabilă, 
funcţionând bine. Şi de aceea, în paranteză fie spus, pentru 
a nu trăda nimic şi mai ales pentru a nu se trăda pe sine, 
naratorul a tins spre obiectivitate. El n-a vrut să modifice 
aproape nimic prin mijloacele artei, afară doar de ceea ce e 
neapărat necesar unei relatări cât de cât coerente. Şi însăşi 
obiectivitatea este aceea care îi porunceşte acum să spună 
că, dacă marea suferinţă a acelei perioade, cea mai 
generală şi cea mai adâncă, era despărţirea, dacă într- 
adevăr este absolut necesar s-o descrie din nou în acest 
stadiu al ciumei, nu este mai puţin adevărat că însăşi 
această suferinţă îşi pierdea atunci din patetismul ei. 

Concetăţenii noştri, cel puţin aceia dintre ei care 
suferiseră mai mult din pricina acestei despărţiri, se 
obişnuiau ei oare cu situaţia? N-ar fi cu totul exact dacă am 
afirma acest lucru. Mai potrivit ar fi să spunem că sufereau 


atât fizic cât şi moral de o senzaţie de dematerializare. La 
începutul ciumei, îşi aminteau foarte bine fiinţa pe care o 
pierduseră şi o regretau. Dar dacă îşi aminteau limpede 
chipul iubit, râsul acestuia, cutare zi despre care îşi dădeau 
seama prea târziu că fusese o zi fericită, cu greu îşi puteau 
închipui ce făcea celălalt la o asemenea depărtare în clipa 
chiar în care îl evocau. Pe scurt, aveau în acel moment 
memorie, dar insuficientă imaginaţie. În cel de-al doilea 
stadiu al ciumei îşi pierduseră şi memoria. Nu că ar fi uitat 
cum arăta acel chip dar, ceea ce e acelaşi lucru, acest chip 
îşi pierduse consistenţa, nu-l mai zăreau în ei înşişi. Şi în 
timp ce, în primele săptămâni, aveau tendinţa să se plângă 
că în dragostea lor nu mai întâlneau decât umbre, îşi 
dăduseră mai târziu seama că aceste umbre puteau deveni 
mai inconsistente, pierzând şi cele mai neînsemnate culori 
pe care amintirea le-o păstra. La capătul acestui lung drum 
de despărţire, ei nu-şi mai reprezentau această intimitate 
care fusese a lor, nici cum putuse trăi lângă ei o fiinţă pe 
care în orice clipă o puteau atinge cu mâna. 

Din acest punct de vedere, ei intraseră în însăşi ordinea 
ciumei, cu atât mai eficace cu cât era mai mediocră. 
Nimeni, la noi, nu mai avea sentimente mari. Dar toată 
lumea trecea prin sentimente monotone. „E timpul ca asta 
să se sfârşească”, spuneau concetăţenii noştri, pentru că 
într-o perioadă de epidemie este normal să doreşti sfârşitul 
suferințelor colective şi pentru că, într-adevăr, doreau ca să 
ia sfârşit. Dar toate acestea erau spuse fără pasiunea sau 
sentimentul acru de la început, ci numai cu cele câteva 
argumente care ne rămâneau clare în minte şi care erau 
bicisnice. După marele avânt sălbatic al primelor săptămâni 
urmase o descurajare pe care ar fi fost greşit s-o iei drept 
resemnare, dar care nu era mai puţin un fel de 
consimţământ provizoriu. 

Concetăţenii noştri se domoliseră, se adaptaseră, cum s-ar 
zice, pentru că nu aveau altceva de făcut. Le mai rămânea, 
fireşte, atitudinea de nefericire şi suferinţă, dar nu-i mai 


resimţeau ascuţişul. De altfel, doctorul Rieux, de pildă, 
considera că tocmai în asta consta nenorocirea şi că 
obişnuinţa disperării este mai rea decât disperarea însăşi. 
Înainte, cei despărțiți nu erau cu adevărat nefericiţi, exista 
în suferinţa lor o lumină care acum se stinsese. În prezent îi 
vedeai la colţuri de străzi, prin cafenele sau pe la prieteni, 
placizi şi distraţi şi privirea lor era atât de plictisită încât, 
datorită lor, întregul oraş semăna cu o sală de aşteptare. 
Cei care aveau o meserie o practicau în ritmul ciumei, 
meticulos şi fără strălucire. Toată lumea era modestă. 
Pentru prima oară, cei despărțiți nu se mai simțeau 
stingheriţi să vorbească despre cel care era plecat, să 
folosească limbajul tuturor, să-şi cerceteze despărţirea sub 
acelaşi unghi ca şi statisticile epidemiei. Dacă, până atunci, 
îşi sustrăseseră cu îndârjire suferinţa lor din nefericirea 
colectivă, ei acceptau acum să le amestece. Fără memorie şi 
fără speranţă, se instalau în prezent, într-adevăr, totul 
devenea pentru ei prezent. Trebuie s-o spunem, ciuma 
răpise tuturor puterea iubirii şi chiar a prieteniei. Căci 
iubirea cere puţin viitor, iar pentru noi nu mai existau decât 
clipe. 

Bineînţeles, nimic din toate acestea nu era absolut. Pentru 
că, dacă este adevărat că toţi cei despărțiți ajunseseră în 
această stare, este drept să adăugăm că nu ajunseseră toţi 
în acelaşi timp şi de asemenea că, o dată fixaţi în această 
nouă atitudine, străfulgerări, întoarceri, lucidităţi bruşte îi 
readuceau pe cei loviți la o sensibilitate mai proaspăta şi 
mai dureroasă. Erau necesare pentru asta acele momente 
de uitare în care făureau câte un plan care presupunea că 
flagelul a luat sfârşit. Era necesar să fi resimţit deodată şi 
ca efect al vreunui dar ceresc, muşcătura unei gelozii fără 
obiect. Altora li se întâmpla să aibă reînvieri bruşte, ieşeau 
din toropeala lor în anumite zile ale săptămânii, fireşte 
duminica şi sâmbăta după-amiază, deoarece aceste zile 
erau consacrate unor anumite rituri pe vremea când cel 
plecat era acasă. Sau îi apuca un fel de melancolie, către 


sfârşitul zilei, care le dădea avertismentul, de altfel nu 
întotdeauna confirmat, că memoria avea să le revină. Acest 
ceas al serii, care pentru credincioşi era cel al examenului 
de conştiinţă, acest ceas este greu pentru prizonier sau 
pentru exilat, care nu are de examinat decât vidul. Îi ţinea 
un moment suspendaţi, după care recădeau în sfârşeală, se 
închideau în ciumă. 

Cititorul a şi înţeles, desigur, că asta însemna a renunţa la 
ceea ce aveau ei mai personal. Dacă în primele perioade ale 
ciumei, aceşti oameni erau surprinşi de multitudinea de 
nimicuri care contau mult pentru ei, fără să aibă vreo 
realitate pentru ceilalţi şi trăindu-şi astfel experienţa lor 
personală, acum, dimpotrivă, nu se mai interesau decât de 
ceea ce îi interesa pe ceilalţi, nu mai aveau decât idei 
generale şi însăşi iubirea căpătase pentru ei chipul cel mai 
abstract. Erau în asemenea măsură pradă ciumei, încât li se 
întâmpla uneori să nu mai spere decât în somnul ei şi să se 
trezească gândind: „Să mi se umfle ganglionii şi să se 
termine o dată!” Dar în realitate ei dormeau de mult şi 
toată această perioadă nu a fost decât un somn lung. Oraşul 
era populat de somnambuli treji care nu scăpau într-adevăr 
destinului lor decât rareori, când noaptea, rana lor, aparent 
închisă, se redeschidea fără veste. Şi, treziţi brusc, ei îşi 
pipăiau atunci, cu un fel de plăcere, marginile zgândărite 
ale rănii, regăsind într-o străfulgerare suferinţa lor 
împrospătată deodată şi, împreună cu ea, chipul răvăşit al 
iubirii lor. Dimineaţa reveneau la flagel, adică la rutină. 

Dar cu cine, se va spune, semănau aceşti despărțiți? Ei 
bine, simplu, nu semănau cu nimic. Sau, dacă preferaţi, 
semănau cu toată lumea, aveau o înfăţişare cu totul 
generală, împărtăşeau placiditatea şi agitația puerilă a 
cetăţii. Pierdeau aparențele simțului critic, dobândind în 
acelaşi timp aparențele stăpânirii de sine. Puteai să-i vezi, 
de pildă, pe cei mai inteligenţi dintre ei făcându-se a căuta 
ca toată lumea în ziare, sau în emisiunile de radio, motive să 
creadă într-un sfârşit rapid al ciumei şi concepând, aparent, 


speranţe himerice sau resimţind temeri neîntemeiate la 
citirea unor consideraţii pe care un ziarist le scrisese cam la 
întâmplare, căscând de plictiseală. În rest, consumau bere 
sau îşi îngrijeau bolnavii, leneveau sau se istoveau, clasau 
fişe sau ascultau discuri, fără a se deosebi în vreun fel unii 
de alţii. Cu alte cuvinte, ei nu mai alegeau nimic. Ciuma 
suprimase judecăţile de valoare. Şi asta se vedea după felul 
în care nimeni nu se mai ocupa de calitatea hainelor sau a 
alimentelor pe care le cumpărau. Totul era acceptat în bloc. 

Putem spune în încheiere că despărţiţii nu mai aveau acel 
privilegiu ciudat care îi ocrotise la început. Pierduseră 
egoismul iubirii şi folosul pe care-l trăgeau din el. Cel puţin, 
acum, situaţia era clară, flagelul privea pe toată lumea. Noi 
toţi, în mijlocul detunăturilor care se auzeau la porţile 
oraşului, a ştampilelor care ne pecetluiau viaţa sau decesul, 
în mijlocul incendiilor şi al fişelor, al teroarei şi al 
formalităţilor, sortiţi unei morţi infame, dar trecute într-un 
registru, printre valurile de fum înspăimântătoare şi 
clopoţelul liniştit al ambulanţelor, ne hrăneam cu aceeaşi 
pâine de exil, aşteptând fără să ştim aceeaşi revedere şi 
aceeaşi pace răscolitoare. Iubirea noastră fără îndoială era 
mereu prezentă, dar era pur şi simplu inutilizabilă, grea de 
dus, inertă în noi, sterilă ca şi crima sau condamnarea. Nu 
mai era decât o răbdare lipsită de viitor şi o aşteptare 
încăpăţânată. Şi din acest punct de vedere, atitudinea 
unora dintre concetăţenii noştri te făcea să te gândeşti la 
acele lungi cozi din cele patru colţuri ale oraşului în faţa 
prăvăliilor cu alimente. Era aceeaşi resemnare şi aceeaşi 
răbdare trudnică, fără limite şi în acelaşi timp şi fără iluzii. 
In ceea ce priveşte despărţirea, ar trebui numai înălţat 
acest sentiment la o scară de o mie de ori mai mare, căci 
era vorba atunci de o altă foame şi care putea să devoreze 
totul. 

În orice caz, presupunând că ai vrea să ai o idee exactă a 
stării de spirit în care se găseau cei despărțiți din oraşul 
nostru, ar trebui evocate din nou acele eterne seri aurite şi 


încărcate de pulbere care cădeau peste cetatea fără arbori, 
în timp ce bărbaţi şi femei se revărsau pe toate străzile. 
Căci, lucru straniu, ceea ce urca atunci spre terasele încă 
însorite, în lipsa zgomotelor de vehicule şi de maşini care 
constituie de obicei tot specificul sonor al oraşelor, nu era 
decât o enormă rumoare surdă de paşi şi de voci înăbuşite, 
dureroasa alunecare a miilor de tălpi, ritmată de şuieratul 
flagelului sub cerul apăsător, în sfârşit un târşâit de picioare 
interminabil şi înăbuşitor care umplea încetul cu încetul tot 
oraşul şi care, seară de seară, dădea încăpăţânării oarbe, 
care în inimile noastre ţinea loc de dragoste, glasul ei cel 
mai adevărat şi mai posomorit. 

IV 

În septembrie şi octombrie, ciuma a ţinut oraşul încolăcit 
sub ea. Şi fiindcă pomeneam de târşâitul picioarelor, sute 
de mii de oameni şi le-au mai târât încă timp de săptămâni, 
parcă fără sfârşit. Ceaţa, căldura şi ploaia şi-au urmat pe 
cer. Stoluri tăcute de sticleţi şi mierle, venind din sud, au 
trecut la mare înălţime, dar au ocolit oraşul, ca şi când 
simbolul evocat de Paneloux, strania ţepuşă de lemn care se 
învârtea şuierând pe deasupra caselor, le ţinea la distanţă. 
La începutul lui octombrie, mari averse de ploaie măturară 
străzile. Şi în tot acest timp, nimic mai de seamă nu se 
produsese în afară de acest enorm târşâit de picioare. 

Rieux şi prietenii lui au descoperit atunci cât erau de 
obosiţi. De fapt, oamenii formațiilor sanitare nu mai 
ajungeau să digere această oboseală. Doctorul Rieux îşi 
dădea seama de acest lucru observând la prietenii lui şi la 
el însuşi progresele unei ciudate indiferenţe. De pildă, 
aceşti oameni, care până acum arătaseră un atât de viu 
interes pentru toate ştirile care priveau ciuma, nu se mai 
preocupau de loc de aşa ceva. Rambert, care fusese 
însărcinat provizoriu să conducă una din casele de 
carantină, instalată în hotelul unde locuia el, cunoştea 
perfect numărul celor pe care îi avea sub observaţie. Era la 
curent cu cele mai mici amănunte ale sistemului de 


evacuare pentru cei care dădeau în mod subit semne de 
îmbolnăvire. Statistica efectelor serului asupra celor din 
carantină îi era gravată în memorie. Dar era incapabil să 
spună cifra săptămânală a victimelor ciumei, nu ştia 
realmente dacă ea era în creştere sau în scădere. Iar el, în 
ciuda faptelor, păstra speranţa unei evadări apropiate. 

Cât despre ceilalţi, absorbiți zi şi noapte de munca lor, nu 
citeau ziarele şi nu ascultau radioul. Şi dacă li se anunţa un 
rezultat, aveau aerul că îi interesează, dar de fapt primeau 
acest rezultat cu acea indiferenţă distrată pe care o găseşti 
la luptătorii marilor războaie, epuizați de eforturi, silindu-se 
numai să nu se abată de la îndeplinirea datoriei lor zilnice şi 
nemaisperând nici în atacul decisiv, nici în ziua armistiţiului. 

Grand, care continua să efectueze calculele cerute de 
ciumă, ar fi fost cu siguranţă incapabil să spună care erau 
rezultatele generale. Spre deosebire de Tarrou, Rambert şi 
de Rieux, în mod vizibil rezistenți la oboseală, sănătatea sa 
nu fusese niciodată bună. Or, el cumula funcţia de auxiliar 
la primărie, de secretar la spitalul lui Rieux şi mai avea şi 
lucrarea sa nocturnă. Puteai să-l vezi astfel într-o continuă 
stare de epuizare, susţinut de două sau trei idei fixe, cum ar 
fi aceea de a-şi permite un concediu complet după ciumă, 
timp de o săptămână cel puţin şi de a munci atunci într-un 
fel care să-i dea rezultate pozitive, „jos pălăria”, la ceea ce 
lucra acum. Era de asemenea cuprins de bruşte înduioşări 
şi în aceste momente îi vorbea bucuros lui Rieux despre 
Jeanne, se întreba unde putea fi ea chiar în acel moment şi 
dacă, citind ziarele, se gândea la el. Şi tocmai cu el se 
pomeni Rieux vorbind într-o zi despre propria lui soţie pe 
tonul cel mai banal, ceea ce nu făcuse niciodată până 
atunci. Nesigur pe creditul pe care trebuia să-l acorde 
telegramelor liniştitoare ale soţiei lui, se hotărâse să 
telegrafieze medicului şef al sanatoriului unde ea se 
îngrijea. Ca răspuns, primise ştirea unei agravări a stării 
bolnavei şi asigurarea că vor face totul pentru a opri 
progresele răului. Păstrase pentru sine vestea şi nu-şi 


explica altfel decât prin oboseală faptul că putuse s-o spună 
lui Grand. Funcţionarul, după ce îi vorbise de Jeanne, îl 
întrebase de soţia lui şi Rieux îi răspunsese. „Ştiţi, zise 
Grand, asta se vindecă foarte repede acum.” Şi Rieux 
convenise, zicând numai că despărţirea începea să fie lungă 
şi că el ar fi ajutat-o poate pe soţia lui să-şi învingă boala, în 
timp ce acuma ea trebuie să se simtă foarte singură. Apoi 
tăcuse şi nu mai răspunsese decât evaziv la întrebările lui 
Grand. 

Ceilalţi erau în aceeaşi stare. Tarrou rezista mai bine, dar 
carnetele lui arată că, dacă curiozitatea sa nu scăzuse 
totuşi în adâncime, ea pierduse în diversitate. În timpul 
acestei întregi perioade, într-adevăr el nu s-a interesat 
aparent decât de Cottard. Seara, la Rieux, unde se instalase 
până la urmă, de când hotelul fusese transformat în casă de 
carantină, abia dacă îl asculta pe Grand sau pe doctor când 
aceştia anunțau rezultatele. El readucea imediat 
conversaţia asupra micilor mărunţişuri ale vieţii oraneze 
care îl preocupau în general. 

Cât despre Castel, în ziua în care a venit să-l anunţe pe 
doctor că serul era gata şi după ce hotărâseră să facă prima 
încercare asupra băieţelului domnului Othon, pe care 
tocmai îl aduseseră la spital şi al cărui caz îi părea lui Rieux 
disperat, în timp ce acesta îi comunica bătrânului său 
prieten ultimele cifre statistice, şi-a dat seama că 
interlocutorul său adormise adânc în fundul fotoliului. Şi, 
înaintea acestui chip pe care de obicei un aer de blândeţe şi 
ironie aşternea o expresie de veşnică tinereţe şi care, brusc 
relaxat, cu un firişor de salivă lunecând printre buzele 
întredeschise, lăsa să se vadă uzura şi bătrâneţea, Rieux 
simţi cum i se urcă un nod în gât. 

Numai după asemenea slăbiciuni putea Rieux să-şi dea 
seama cât era de obosit. Sensibilitatea îi scăpa de sub 
control. Ferecată în cea mai mare parte a timpului, 
împietrită şi uscată, ea izbucnea din când în când şi îl lăsa 
pradă unor emoţii pe care el nu mai era stăpân. Singura lui 


apărare era de a se refugia în această împietrire şi de a 
strânge şi mai mult acel nod încordat care se formase în el. 
Ştia foarte bine că era singurul fel potrivit de a continua. În 
rest, nu-şi făcea multe iluzii şi oboseala i le ştergea şi pe 
cele pe care încă le mai păstra. Fiindcă el ştia că, pentru o 
perioadă al cărei sfârşit nu-l întrezărea, rolul lui nu mai era 
de a lecui. Rolul lui era de a diagnostica. Să descopere, să 
vadă, să descrie, să înregistreze, apoi să condamne, asta 
era sarcina lui. Unele soţii îl apucau de mână şi urlau: 
„Domnule doctor, salvaţi-i viaţa”. Dar el nu venise acolo ca 
să salveze vieţi, el venise ca să ordone izolarea. La ce 
folosea ura pe care o citea atunci pe chipuri? „N-aveţi 
inimă!” îi spusese cineva într-o zi. Ba da, avea o inimă. îi 
folosea ca să suporte cele douăzeci de ore pe zi în care 
vedea murind oameni care erau făcuţi să trăiască. Îi folosea 
ca s-o ia de la capăt în fiecare zi. De-aici înainte, el avea 
exact atâta inimă câta îi trebuia pentru asta. Cum să-i fi 
ajuns această inimă ca să salveze vieţi? 

Nu, nu ajutoare distribuia el de-a lungul zilei, ci lămuriri. 
Asta nu putea să se numească o meserie de om, bineînţeles. 
Dar, la urma urmei, cui oare, din această mulţime terorizată 
şi decimată, i se îngăduia să-şi exercite meseria de om? Tot 
era bine că avea parte de oboseală. Dacă Rieux ar fi fost 
mai odihnit, acest miros de moarte răspândit peste tot ar fi 
putut să-l facă sentimental. Dar când n-ai dormit decât 
patru ore nu eşti sentimental. Vezi lucrurile aşa cum sunt, 
adică le vezi conform dreptăţii, hidoasa şi derizoria 
dreptate. Iar ceilalţi, cei condamnaţi, simțeau şi ei acelaşi 
lucru. Înainte de ciumă îl primeau ca pe un salvator. El avea 
să aranjeze totul cu trei pilule şi o seringă şi îi strângeau 
braţul conducându-l de-a lungul culoarelor. Era măgulitor, 
dar primejdios. Acum, dimpotrivă, se prezenta cu soldaţi şi 
era nevoie de lovituri cu patul puştii ca familia să se 
hotărască să deschidă. Ei ar fi vrut să-lia cu ei şisăiacuei 
în mormânt întreaga omenire. Şi era, vai, foarte adevărat 
că oamenii nu se puteau lipsi unii de alţii, că era la fel de 


lipsit de mijloace ca şi aceşti nenorociţi şi că avea dreptul la 
aceeaşi cutremurare de milă pe care o simţea crescând în 
el când îi părăsea. 

Cel puţin, acestea erau gândurile care îl frământau pe 
doctorul Rieux o dată cu cele care priveau starea lui de 
exilat în timpul acestor interminabile săptămâni. Şi acestea 
erau şi gândurile pe care le putea citi şi pe feţele prietenilor 
săi. Dar cel mai primejdios efect al istovirii care îi cuprindea 
puţin câte puţin pe toţi cei care continuau această luptă 
împotriva flagelului nu consta în indiferența faţă de 
evenimentele exterioare şi de emoţiile celorlalţi, ci în 
neglijenţa în voia căreia se lăsau. Căci aveau atunci 
tendinţa de a evita toate gesturile care nu era strict 
folositoare şi care li se păreau întotdeauna mai presus de 
puterile lor. Şi astfel aceşti oameni ajunseseră sa neglijeze 
din ce în ce mai des regulile de igienă pe care ei înşişi le 
instituiseră, să uite unele din numeroasele dezinfectări pe 
care trebuiau să le practice asupra lor înşişi, să alerge 
uneori, fără a fi apăraţi împotriva contagiunii, la bolnavii 
atinşi de ciumă pulmonară, din pricină că, preveniţi în 
ultimul moment că trebuie să se ducă în case infectate, li se 
păruse din capul locului istovitor să se mai întoarcă în vreun 
punct sanitar unde să-şi facă instilaţiile necesare. Asta era 
adevărata primejdie, căci atunci lupta însăşi împotriva 
ciumei îi făcea cei mai vulnerabili în faţa ei. Ei mizau, în cele 
din urmă, pe hazard şi hazardul nu e al nimănui. 

Exista totuşi în oraş un om care nu părea nici istovit, nici 
descurajat şi care întruchipa imaginea vie a satisfacţiei. Era 
Cottard. El continua să stea deoparte, păstrând în acelaşi 
timp relaţiile cu ceilalţi. Dar el se oprise asupra lui Tarrou 
pe care îl vedea pe cât de des îi permitea munca acestuia, 
pe de o parte din pricină că Iarrou era bine informat 
asupra cazului lui şi, pe de altă parte, pentru că acesta ştia 
să-l primească pe micul rentier cu o cordialitate 
neschimbată. Era un veşnic miracol, dar Tarrou, în ciuda 
muncii grele pe care o depunea, rămânea tot binevoitor şi 


atent. Chiar atunci când, în unele seri, era zdrobit de 
oboseală, el revenea a doua zi cu forţe proaspete. „Cu ăsta, 
îi spusese Cottard lui Rambert, se poate sta de vorbă, e un 
om. 'Le înţelege întotdeauna.” 

lată de ce notele lui Tarrou, în această perioadă, converg 
încet-încet spre persoana lui Cottard. Tarrou a încercat să 
dea un tablou al reacţiilor şi reflecţiilor lui Cottard, aşa cum 
îi erau destăinuite de către acesta din urmă, sau aşa cum le 
interpreta el. Sub rubrica „Raporturile lui Cottard cu 
ciuma”, acest tablou ocupa câteva pagini din carnet şi 
naratorul crede că este util să facă aici o expunere sumară 
asupra lor. Opinia generală a lui Tarrou asupra micului 
rentier se rezuma la această judecată: „Este un personaj 
care creşte, capătă importanţă.” Aparent, de altfel, creştea 
întru bună dispoziţie. Cottard nu era nemulţumit de 
întorsătura pe care o luau evenimentele. El exprima uneori, 
faţă de Tarrou, fondul gândirii sale, prin remarci de acest 
gen: „Desigur, nu e mai bine. Dar cel puţin toată lumea e în 
aceeaşi oală.” „Bineînţeles, adăuga Tarrou, este ameninţat 
ca şi ceilalţi, dar tocmai asta e, că e ameninţat împreună cu 
ceilalţi. Şi apoi, sunt sigur că nu se gândeşte în mod serios 
c-ar putea să fie atins de ciumă. Are aerul că trăieşte cu 
această idee, nu atât de prostească de altfel, că un om în 
prada unei boli grave sau a unei temeri adânci este, prin 
însuşi acest fapt, scutit de toate celelalte boli sau temeri. 
«Aţi observat, mi-a spus el, că bolile nu pot fi cumulate? Să 
presupunem că aveţi o boală gravă sau nevindecabilă, un 
cancer serios sau o tuberculoză ţeapănă, n-o să vă 
îmbolnăviţi niciodată de ciumă sau de tifos, e imposibil. De 
altfel, asta e valabil şi mai departe, deoarece n-am văzut 
niciodată un canceros murind într-un accident de 
automobil.» Adevărată sau greşită, această idee îi creează 
lui Cottard o foarte bună dispoziţie. Singurul lucru pe care 
nu-l doreşte este să fie despărţit de ceilalţi. Preferă să fie 
asediat împreună cu toţi ceilalţi decât prizonier de unul 
singur. Cât ţine ciuma nu mai poate fi vorba de anchete 


secrete, de dosare, de fişe, de instrucţii juridice 
misterioase, de arestări iminente. Propriu-zis, numai există 
poliţie, crime vechi sau noi, nu mai există vinovaţi, nu mai 
există decât condamnaţi care aşteaptă cea mai arbitrară 
dintre graţieri şi printre ei poliţiştii înşişi.” Astfel, Cottard şi 
tot conform interpretării lui Tarrou, era îndreptăţit să 
privească simptomele de nelinişte şi de zăpăceală pe care le 
prezentau concetăţenii noştri cu acea satisfacţie indulgentă 
şi înţelegătoare care se putea exprima printr-un: „Daţi-i 
înainte, eu am trecut prin asta înaintea voastră”. 

„Degeaba i-am spus că singurul mod de a nu fi despărţit 
de ceilalţi este la urma urmei de a avea o conştiinţă curată, 
m-a privit răutăcios şi mi-a spus: «Atunci, dacă e s-o iei aşa, 
nimeni nu este niciodată cu nimeni. Singurul mod de a-iuni 
pe oameni rămâne tot acela de a le trimite ciuma. Ia uitaţi- 
vă în jur.» Şi, într-adevăr, înţeleg foarte bine ce vrea să 
spună şi cât de uşoară şi tihnită trebuie să i se pară lui viaţa 
în aceste zile. Cum să nu recunoască el, trecând pe lângă 
ele, reacţiile care au fost şi ale lui; tentativa pe care fiecare 
o face de a avea pe toată lumea de partea lui; bunăvoința 
care se depune uneori pentru informaţiile date unui 
trecător rătăcit şi reaua dispoziţie care i se arată alteori; 
năvala oamenilor spre restaurantele de lux, satisfacția lor 
de a se afla acolo şi de a sta cât mai mult în ele; afluenţa 
dezordonată cu care fac coadă, în fiecare zi, la cinema, cu 
care umplu toate sălile de spectacol şi chiar dancingurile, 
afluenţa care se întinde ca o revărsare de apă dezlănţuită în 
toate locurile publice; darea înapoi dinaintea oricărei 
atingeri, dorinţa de căldură umană care împinge totuşi 
oamenii unii spre alţii, trup lângă trup, bărbat lângă 
femeie? Cottard a cunoscut toate acestea înaintea lor, e 
evident. În afară de femei, fiindcă aşa cum arăta el... Şi eu 
presupun că atunci când s-a simţit pe punctul de a vizita 
anumite fete, s-a abținut ca să nu-i facă un nume prost, care 
ar fi putut apoi să-i dăuneze. 


Într-un cuvânt, ciuma îi prieşte. Dintr-un om singuratic şi 
care nu voia să fie singuratic, ea face un complice. Căci, în 
mod vizibil, el e un complice şi încă un complice care este 
fascinat. E complice la tot ce vede, la superstiții, la spaimele 
nemotivate, la susceptibilităţile acestor suflete în alarmă; la 
mania lor de a dori să discute cât mai puţin posibil despre 
ciumă şi de a nu înceta totodată să discute; la ieşirea lor din 
minţi şi la paloarea lor la cea mai mică durere de cap de 
când ştiau că boala începe prin cefalee; şi la sensibilitatea 
lor iritată, susceptibilă, schimbătoare, în sfârşit, care 
transformă în jignire o simplă uitare şi care se mâhneşte de 
pierderea unui nasture la pantaloni. 

I se întâmpla adesea lui Tarrou să iasă seara cu Cottard. El 
povestea apoi în carnetele sale cum se pierdeau în 
mulţimea întunecată din ceasurile amurgului sau ale nopţii, 
umăr lângă umăr, scufundându-se ca într-o masă albă şi 
neagră în care, din loc în loc, o lampă aruncă sclipiri rare şi 
însoţind turma umană spre plăcerile fierbinţi care o apărau 
împotriva frigului ciumei. Ceea ce Cottard, cu câteva luni 
mai înainte, căuta în locurile publice, luxul şi viaţa largă, 
acel ceva la care visa fără să şi-l poată satisface, adică 
plăcerea neînfrânată, în braţele ei se zvârlea acum un 
popor întreg. Deşi preţul oricărui lucru urca fără încetare, 
niciodată nu se cheltuiseră atâţia bani şi, în vreme ce 
strictul necesar lipsea celor mai mulţi, nicicând nu fusese 
mai bine risipit prisosul. Se vedeau înmulţindu-se toate 
formele vesele ale unei trândăvii care nu era de fapt decât 
şomaj. Tarrou şi Cottard urmăreau câteodată, timp de 
minute întregi, una din acele perechi de îndrăgostiţi care 
mai înainte se străduiau să ascundă ceea ce îi lega şi care, 
în prezent, lipiţi unul de altul, mergeau cu încăpățânare 
prin oraş fără să vadă mulţimea care îi înconjura, cu 
neluarea-aminte neclintită pe care o dau marile pasiuni. 
Cottard se înduioşa. «Ai naibii», zicea el. Şi vorbea tare, se 
simţea în largul lui în mijlocul febrei colective, a bacşişurilor 


regeşti care zăngăneau în jur şi a intrigilor care se înnodau 
înaintea ochilor lor.” 

Totuşi, Tarrou socotea că nu era prea multă răutate în 
atitudinea lui Cottard. Acel „Am trecut prin asta înaintea 
lor” marca mai mult nefericire decât triumf. „Cred, zicea 
Tarrou, că începe să ţină la aceşti oameni închişi între cerul 
şi zidurile oraşului lor. De exemplu, el le-ar explica bucuros, 
dacă ar putea-o face, că lucrurile nu sunt atât de cumplite 
pe cât par: «Îi auziţi, zicea el: după ciumă o să fac aia, o să 
dreg ailaltă... Îşi otrăvesc existenţa în loc să stea liniştiţi. Şi 
nici măcar nu-şi dau seama de avantajele pe care le au. 
Oare eu puteam să zic: după arestarea mea o să fac aia? 
Arestarea e un început şi nu un sfârşit. În timp ce ciuma... 
Vreţi să ştiţi părerea mea? Sunt nenorociţi pentru că nu se 
destind, nu se lasă în voia momentului. Şi eu ştiu ce spun» ,. 

„EI ştie într-adevăr ce spune, adăuga Tarrou. El judecă la 
adevărata lor valoare contradicţiile locuitorilor Oranului 
care, în timp ce simt profund nevoia căldurii umane care să- 
i apropie, nu pot totuşi să i se lase în voie din pricina 
neîncrederii care îi îndepărtează pe unii de alţii. Se ştie 
prea bine că nu poţi să ai încredere în vecin, că ele în stare 
să-ţi dea ciuma fără să ştii şi să profite de delăsarea ta ca să 
te infecteze. Când ţi-ai petrecut timpul în felul lui Cottard, 
văzând denunţători posibili printre toţi cei cărora, totuşi, le 
căutai tovărăşia, poţi să înţelegi acest sentiment. Înţelegi 
foarte bine durerea oamenilor care trăiesc cu ideea că 
flagelul poate, de la o zi la alta, să le pună mâna pe umăr şi 
că se pregăteşte poate s-o şi facă în momentul în care ei se 
bucură de a fi încă sănătoşi şi zdraveni. Pe cât e cu putinţă, 
Cottard se simte bine în mijlocul terorii. Dar pentru că a 
simţit toate acestea înaintea lor, eu cred că el nu poate să 
resimtă în întregime, împreună cu ei, cruzimea acestei 
incertitudini, într-un cuvânt, cu noi, care nu suntem încă 
morţi de ciumă, el simte foarte bine că libertatea şi viaţa sa 
sunt în fiecare zi în ajun de a fi distruse. Dar pentru că el 
însuşi a trăit în teroare, găseşte normal ca şi ceilalţi s-o 


cunoască la rândul lor. Mai exact, teroarea i se pare acum 
mai puţin grea de dus în spinare decât dacă ar fi cu totul 
singur. Tocmai aici n-are dreptate şi e mai greu de înţeles 
decât alţii. Dar, la urma urmei, tocmai pentru asta merită el 
mai mult decât alţii să încerci să-l înţelegi.” 

În sfârşit, paginile lui Tarrou se termină cu o povestire 
care ilustrează această conştiinţă ciudată la care ajungeau 
în acelaşi timp şi Cottard şi ciumaţii. Această povestire redă 
oarecum atmosfera grea a acestei epoci şi de aceea 
povestitorul îi acordă importanţă. 

Se duseseră la Opera Municipală unde se cânta Orfeu şi 
Euridice. Cottard îl invitase pe Tarrou. Era vorba de o trupă 
care venise primăvara, la începutul ciumei, să dea 
reprezentații în oraşul nostru. Blocată de epidemie, această 
trupă se văzuse constrânsă, după un acord cu Opera 
noastră, să-şi reia spectacolul o dată pe săptămână. Astfel, 
de luni de zile, în fiecare vineri, teatrul nostru municipal 
răsuna de vaietele melodioase ale lui Orfeu şi de chemările 
neputincioase ale Euridicei. Totuşi, acest spectacol continua 
să se bucure de favoarea publicului nostru şi aducea mereu 
încasări bune. Instalaţi pe locurile cele mai scumpe, Cottard 
şi Tarrou dominau un parter plin până la refuz de cei mai 
eleganţi dintre concetăţenii noştri. Cei care soseau se 
străduiau vizibil să nu-şi rateze efectul apariţiei lor în sală. 
La lumina orbitoare din faţa cortinei, în timp ce orchestra 
îşi acorda discret instrumentele, siluetele se detaşau cu 
precizie, treceau dintr-un rând în altul, se înclinau cu 
graţie. În murmurul de voci al unei conversații alese, 
oamenii îşi reluau siguranţa de sine care le lipsea cu câteva 
ceasuri mai înainte pe străzile negre ale oraşului. Hainele 
alungau ciuma. 

În actul întâi, Orfeu se văita cu uşurinţă, câteva femei în 
tunici îşi comentau cu graţie nefericirea şi iubirea era 
cântată în mici arii. Sala reacţiona cu însufleţire discretă. 
Abia dacă se observa că Orfeu introducea, în aria lui din 
actul al doilea, tremolouri care nu figurau în text şi îi cerea 


cu un uşor acces de patetism stăpânului Infernului să se 
lase înduioşat de vaietele sale. Unele gesturi sincopate care 
îi scăpaseră, celor mai pricepuţi li s-au părut un efect de 
stilizare care se adăuga şi el la interpretarea cântăreţului. 

A fost nevoie de marele duet al lui Orfeu şi Euridice din 
actul al treilea (era momentul în care Euridice fugea de 
iubitul ei) pentru ca o anume surpriză să străbată sala. Şi, 
ca şi când cântăreţul n-ar fi aşteptat decât această mişcare 
a publicului sau şi mai exact încă, ca şi când rumoarea care 
venea de la parter ar fi confirmat parcă ceea ce simţea, el 
şi-a ales un moment ca să înainteze spre rampă într-un fel 
grotesc, cu braţele şi picioarele îndepărtate, în costumul 
său antic şi să se prăbuşească în mijlocul decorului 
păstoresc care nu încetase niciodată să fie anacronic, dar 
care, în ochii spectatorilor, a devenit anacronic abia acum şi 
într-un fel cumplit. Căci, în aceeaşi clipă, orchestra s-a 
oprit, cei de la parter s-au ridicat şi au început să 
părăsească încet sala, mai întâi în linişte, aşa cum se iese 
dintr-o biserică după slujbă sau dintr-o cameră mortuară 
după o vizită, femeile strângându-şi rochiile şi ieşind cu 
capul plecat, bărbaţii conducându-le şi ţinându-le de cot, 
ferindu-le să se lovească de strapontine. Dar, încetul cu 
încetul, mişcarea s-a precipitat, şoaptele au devenit 
exclamaţii şi mulţimea a început să curgă spre ieşiri şi s-a 
îngrămădit în faţa lor ca să sfârşească prin a se înghionti 
între uşi ţipând. Cottard şi Iarrou, care doar se ridicaseră, 
stăteau singuri în faţa uneia dintre imaginile a ceea ce era 
viaţa lor de atunci: ciuma pe scenă, sub înfăţişarea unui 
actor dezarticulat şi, în sală, tot luxul devenit inutil, sub 
formă de evantaiuri uitate şi de dantele atârnând pe roşul 
fotoliilor. 

În timpul primelor zile ale lunii septembrie, Rambert 
lucrase sârguincios alături de Rieux. El ceruse numai o 
învoire de-o zi când trebuia să se întâlnească cu Gonzales şi 
cu cei doi tineri în faţa liceului de băieţi. 


În ziua aceea, la amiază, Gonzales şi ziaristul i-au văzut 
sosind pe cei doi foarte veseli. Ei au spus că n-avuseseră 
noroc data trecută, dar că se aşteptaseră la asta. În orice 
caz, nu mai era săptămâna lor de gardă. Trebuia să aibă 
răbdare până în săptămâna care vine. O vor lua atunci de la 
cap. Rambert a spus că ăsta era cuvântul. Gonzales 
propusese deci o întâlnire pentru lunea viitoare. Dar, de 
data asta, Rambert va fi instalat la Marcel şi Louis. „O să ne 
fixăm o întâlnire, tu şi cu mine. Dacă eu nu vin, o să te duci 
direct la ei. O să-ţi explicăm unde stau.” Dar Marcel sau 
Louis au spus în clipa aceea că cel mai simplu era să-l 
conducă pe amic imediat. Dacă nu e pretenţios, se găseşte 
mâncare pentru toţi patru. Şi în felul ăsta el o să-şi dea 
seama. Gonzales a spus că asta era o idee foarte bună şi au 
coborât spre port. 

Marcel şi Louis locuiau la marginea cartierului Marinei, 
aproape de porţile care se deschideau spre cornişă. Era o 
casă mică, spaniolă, cu ziduri groase, cu obloane de lemn 
vopsite, cu odăi goale şi umbroase. Aveau orez, pe care l-a 
servit mama tinerilor, o bătrână spaniolă zâmbitoare şi 
plină de riduri. Gonzales s-a mirat, fiindcă orezul lipsea 
acum în oraş. „Se poate face rost la porţi”, zise Marcel. 
Rambert mânca şi bea şi Gonzales a spus că era un 
adevărat prieten, în timp ce ziaristul se gândea numai la 
săptămâna pe care trebuia s-o mai rabde. 

De fapt, a avut de aşteptat două săptămâni, fiindcă 
numărul zilelor de gardă a fost ridicat la cincisprezece, ca 
să se reducă efectivul echipelor. Şi, în timpul acestor 
cincisprezece zile, Rambert a muncit fără să se cruţe, 
neîntrerupt, oarecum orbeşte, din zori până noaptea. Se 
culca târziu şi dormea buştean. Trecerea bruscă de la lipsă 
de ocupaţie la această muncă istovitoare îl lăsa aproape 
fără visuri şi fără puteri. Vorbea puţin de evadarea lui 
apropiată. Un singur fapt de reţinut: la capătul unei 
săptămâni, el i-a mărturisit doctorului că, pentru întâia 
oară, în noaptea precedentă, se îmbătase. leşind din bar 


avusese deodată impresia că ganglionii lui se îngroşaseră şi 
că braţele i se mişcau greu la subsuori. Se gândise că l-a 
lovit ciuma. Şi singura reacţie pe care a avut-o atunci şi 
despre care a convenit cu Rieux că nu era la locul ei, a fost 
să alerge spre partea de sus a oraşului şi de acolo, de pe un 
mic loc de unde tot nu dădeai de mare, dar de unde se 
vedea ceva mai mult cer, el o chemase pe soţia lui cu un 
strigăt puternic pe deasupra zidurilor oraşului. Întors acasă 
şi nedescoperind pe corpul lui nici un semn de boală, nu se 
simţise prea mândru de această criză bruscă. Rieux spune 
că înţelegea foarte bine că poţi reacţiona aşa: „în orice caz, 
a spus el, ţi se poate întâmpla s-o doreşti”. 

— Domnul Othon mi-a vorbit de dumneata azi-dimineaţă, a 
adăugat Rieux deodată, în clipa în care Rambert îl părăsea. 
M-a întrebat dacă te cunosc: „Sfătuiţi-l, mi-a zis el, să nu 
frecventeze mediile de contrabandişti. Bate la ochi.” 

— Asta ce vrea să însemne? 

— Asta vrea să însemne că trebuie să te grăbeşti. 

— Mulţumesc, a spus Rambert strângându-i doctorului 
mâna. 

La uşă, s-a întors deodată. Rieux a băgat de seamă că, 
pentru prima oară de la începutul ciumei, el zâmbea. 

— De ce oare nu mă împiedicaţi să plec? Aveţi cum. Rieux 
a dat din cap cu gestul său obişnuit şi a spus că asta era 
treaba lui Rambert, că acesta din urmă alesese fericirea şi 
că el, Rieux, n-avea argumente pe care să i le opună. Se 
simţea incapabil să judece ce era bine sau ce era rău în 
această istorie. 

— Atunci de ce îmi spuneţi să mă grăbesc, în aceste 
condiţii? 

Rieux a zâmbit la rândul său. 

— Poate pentru că doresc şi eu să fac ceva pentru fericire. 

A doua zi n-au mai vorbit despre nimic, dar au lucrat 
împreună. Săptămâna următoare, Rambert se instalase în 
sfârşit în mica locuinţă spaniolă. Îi făcuseră un pat în odaia 
comună. Cum tinerii nu se întorceau la masă şi cum îl 


rugaseră să iasă cât mai puţin posibil, trăia acolo singur cea 
mai mare parte a timpului sau făcea conversaţie cu bătrâna 
mamă. Era o femeie uscată şi activă, îmbrăcată în negru, cu 
chipul întunecat şi plin de creţuri şi părul alb şi foarte 
curat. Tăcută, ea zâmbea numai, cu toată privirea, când se 
uita la Rambert. 

Alteori îl întreba dacă nu-i era frică să nu-i ducă soţiei lui 
ciuma. El era de acord că riscul acesta exista, dar că, în 
definitiv, această şansă era minimă, în timp ce rămânând în 
oraş ei riscau să fie despărțiți pentru totdeauna. 

— E drăguță? Spunea bătrâna zâmbind. 

— Foarte drăguță. 

— Frumoasă? 

— Cred. 

— A, zicea bătrâna, de-aia! 

Rambert se gândea. Fără îndoială că pentru asta, dar era 
imposibil să fie numai pentru asta. 

— Nu credeţi în Dumnezeu? A spus bătrâna care se ducea 
în fiecare dimineaţă la liturghie. 

Rambert a recunoscut că nu, iar bătrâna a spus din nou că 
asta era prin urmare pricina. 

— Trebuie s-o revedeţi, aveţi dreptate. Dacă nu, ce v-ar 
rămâne? 

Restul timpului, Rambert se învârtea între cele patru 
ziduri goale şi văruite, mângâind evantaiele agăţate pe 
pereţi sau numărând ciucurii care împodobeau faţa de 
masă. Seara, tinerii se întorceau acasă. Nu vorbeau mult, 
sau dacă vorbeau o făceau numai ca să spună că nu era 
încă momentul. După masă, Marcel cânta din chitară şi 
beau toţi lichior mirosind a anason. Rambert avea aerul că 
reflectează. 

Miercuri, Marcel se întorsese spunând: „S-a hotărât 
pentru mâine seară la miezul nopţii. Fii gata”. Din cei doi 
oameni cu care păzeau postul, unul era atins de ciumă şi 
celălalt, care împărțea de obicei camera cu primul, era pus 
sub observaţie. Astfel, timp de două sau trei zile Marcel şi 


Louis vor fi singuri. În cursul nopţii ei or să aranjeze 
ultimele amănunte. A doua zi lucrul va fi posibil. Rambert 
le-a mulţumit. „Sunteţi fericit?” întrebă bătrâna. El a spus 
da, dar la altceva se gândea. 

A doua zi, sub un cer încărcat, căldura era umedă şi 
înăbuşitoare. Ştirile despre ciumă erau rele. Bătrâna 
spaniolă îşi păstra totuşi seninătatea. „Lumea e plină de 
păcate, spunea ea. Aşa că, ce să-i faci!” Ca şi Marcel şi 
Louis, Rambert era gol până la brâu. Dar aşa gol cum era, 
sudoarea îi curgea pe spinare şi pe piept. În penumbra 
casei cu obloanele trase asta le dădea o culoare brună şi 
lucioasă. Rambert se plimba în jurul camerei fără să spună 
nimic. Într-un fel neaşteptat, pe la orele patru după-amiaza, 
el s-a îmbrăcat şi a anunţat că ieşea. 

— Fii atent, a spus Marcel, s-a hotărât pentru miezul 
nopţii. Totul e aranjat. 

Rambert s-a dus acasă la doctor. Mama lui Rieux i-a spus 
lui Rambert că îl poate găsi la spitalul din partea de sus a 
oraşului. Înaintea postului de pază, aceeaşi mulţime se 
învârtea mereu în jurul ei însăşi. „Circulaţi”, spunea un 
sergent cu ochii bulbucaţi. Circulau, dar pe loc. „N-aveţi ce 
să aşteptaţi”, spunea sergentul, căruia sudoarea îi 
pătrunsese prin haină. Asta era şi părerea lor, dar ei 
rămâneau totuşi, în ciuda căldurii ucigătoare. Rambert şi-a 
arătat permisul sergentului care i-a indicat biroul lui 
Tarrou. Uşa dădea în curte. S-a încrucişat cu părintele 
Paneloux, care ieşea din birou. 

Într-o încăpere mică albă şi murdară care mirosea a 
farmacie şi a cearşaf umed, Tarrou, stând la un birou de 
lemn negru, cu mânecile cămăşii suflecate, îşi tampona cu o 
batistă sudoarea care îi curgea pe încheieturile braţelor. 

— 'Tot aici? A spus el. 

— Da, aş vrea să vorbesc cu Rieux. 

— E în sală. Dar dacă ai putea să te descurci fără el ar fi 
mai bine. 

— E istovit. Îl cruţ şi eu cum pot. 


Rambert s-a uitat la Tarrou. Acesta slăbise. Oboseala îi 
tulbura ochii şi trăsăturile feţei. Umerii săi puternici se 
cocoşaseră. Cineva a bătut la uşă şi un infirmier cu mască 
albă a intrat. A pus pe biroul lui Tarrou un pachet de fişe şi, 
cu o voce pe care tifonul o înăbuşea, a spus doar atât: 
„şase”, apoi a ieşit. Tarrou l-a privit pe ziarist şi i-a arătat 
fişele pe care le-a desfăcut în evantai. 

— Frumoase fişe, ai? Ei bine! Nu, sunt morţi. Morţii de 
peste noapte. 

Fruntea i se brăzdase. A strâns la loc pachetul de fişe. 

— Singurul lucru care ne rămâne de făcut este 
contabilitatea. 

Tarrou s-a ridicat sprijinindu-se de masă. 

— O să pleci curând? 

— Astă-seară, la miezul nopţii. 

Tarrou a spus că asta îi făcea plăcere şi că Rambert 
trebuia să aibă grijă de sine. 

— Spui asta sincer? Tarrou a dat din umeri: 

— La vârsta mea eşti sincer vrând-nevrând. Să minţi e 
prea obositor. 

— Tarrou, a spus ziaristul, aş vrea să-l văd pe doctor. lartă- 
mă. 

— Ştiu. El e mai uman ca mine. Să mergem. 

— Nu e asta, a spus Rambert cu greutate. 

Şi s-a oprit. Tarrou l-a privit şi deodată i-a zâmbit. 

Au mers pe un culoar îngust ai cărui pereţi erau zugrăviți 
în verde-deschis şi unde plutea o lumină de acvarium. 
Înainte de a ajunge la uşa dublă cu geam în spatele căreia 
se vedea o ciudată mişcare de umbre, Iarrou l-a condus pe 
Rambert într-o sală foarte mică, ai cărei pereţi erau în 
întregime acoperiţi cu dulapuri. A deschis unul dintre ele, a 
tras dintr-un sterilizator două măşti de tifon hidrofil, i-a 
întins una lui Rambert şi l-a invitat să şi-o pună. Ziaristul l-a 
întrebat dacă asta foloseşte la ceva şi Tarrou a răspuns că 
nu, dar că dă încredere celorlalţi. 


Au împins glasvandul. Era o sală imensă, cu ferestrele 
ermetic închise, în ciuda anotimpului. În partea de sus a 
pereţilor bâzâiau aparate care împrospătau aerul şi elicele 
lor curbe răscoleau aerul lăptos şi supraîncălzit pe 
deasupra a două rânduri de paturi cenuşii. Din toate părţile 
se ridicau gemete înăbuşite sau subţiri care se amestecau 
într-un vaier monoton. Oamenii îmbrăcaţi în alb se mişcau 
cu încetineală în lumina crudă care se revărsa pe ferestrele 
largi şi înalte prevăzute cu gratii. Rambert s-a simţit prost 
în căldura cumplită a acestei săli şi l-a recunoscut cu greu 
pe Rieux când l-a văzut aplecat deasupra unui corp care 
gemea. Doctorul făcea incizia ganglionilor unui bolnav pe 
care două infirmiere, din două părţi ale patului, îl ţineau 
răstignit. Când s-a ridicat, doctorul a pus instrumentele pe 
platoul pe care un ajutor i-l întinsese şi a rămas o clipă 
nemişcat uitându-se la omul pe care tocmai îl pansau. 

— Ce mai e nou? l-a spus el lui Tarrou care se apropia. 

— Paneloux acceptă să-l înlocuiască pe Rambert la casa- 
carantină. Ne-a mai ajutat el mult şi până acum. Rămâne ca 
echipa a treia de teren să se regrupeze fără Rambert. 

Rieux aprobă din cap. 

— Castel a terminat primele preparate. Propune o 
încercare. 

— A! A spus Rieux, asta e bine. 

— În sfârşit, e aici Rambert. 

Rieux s-a întors. Pe deasupra măştii ochii i s-au micşorat 
zărindu-l pe gazetar. 

— Ce faci dumneata aici? Spune el. Ar trebui să fii în altă 
parte. 

Tarrou a spus că plecarea e în seara asta pe la miezul 
nopţii şi Rambert adăugă: „În principiu”. 

De fiecare dată când unul din ei vorbea, masca hidrofilă se 
umfla şi se umezea în dreptul gurii. Asta dădea conversaţiei 
ceva ireal, ca un dialog între statui. 

— Aş vrea să vă vorbesc, a spus Rambert. 


— O să ieşim împreună, dacă vrei. Aşteaptă-mă în biroul 
lui Tarrou! 

Puțin după aceea Rambert şi Rieux se instalau pe banca 
din spate a maşinii doctorului. Tarrou conducea. 

— Nu se mai găseşte benzină, a spus acesta demarând. 
Mâine mergem pe jos. 

— Doctore, spune Rambert, nu plec şi vreau să rămân cu 
dumneavoastră! 

Tarrou nu s-a clintit. Continua să conducă. Rieux părea 
incapabil să se smulgă din oboseala lui. 

— Şi ea? Spune el cu o voce înăbuşită. 

Rambert spune că s-a mai gândit, că el continua să creadă 
ceea ce credea, dar dacă ar pleca, i-ar fi ruşine. Asta l-ar 
stingheri în iubirea lui pentru aceea pe care o lăsase. Dar 
Rieux s-a îndreptat şi a spus cu o voce fermă ca asta eo 
tâmpenie şi că nu e o ruşine să preferi fericirea. 

— Da, spune Rambert, dar poate să-ţi fie ruşine să fii 
fericit singur. 

Tarrou, care tăcuse până atunci, fără să se întoarcă spre 
ei, spune că dacă Rambert voia să împărtăşească 
nenorocirea oamenilor, n-o să mai aibă niciodată timp 
pentru fericire. Trebuia să aleagă. 

— Nu e asta, spune Rambert. Am crezut totdeauna că sunt 
străin de acest oraş şi că n-am nici o legătură cu 
dumneavoastră. Dar acum când am văzut ce-am văzut, ştiu 
că sunt de aici, indiferent dacă vreau sau nu. Povestea asta 
ne priveşte pe toți. 

Nimeni nu răspunde şi Rambert pare să-şi piardă 
răbdarea. 

— O ştiţi de altfel foarte bine. Altfel ce căutaţi în acest 
spital? Prin urmare, dumneavoastră aţi ales şi aţi renunţat 
la fericire? 

Tarrou şi Rieux tot nu răspunseseră. Tăcerea a durat 
multă vreme, până s-au apropiat de casa doctorului. Şi din 
nou Rambert a pus întrebarea sa din urmă, cu şi mai mare 


tărie. Şi, singur, Rieux s-a întors spre el. S-a ridicat făcând 
un efort: 

— Iartă-mă, Rambert, spune el, dar nu ştiu. Rămâi cu noi 
din moment ce o doreşti. 

O deviere bruscă a maşinii l-a făcut să tacă. Apoi reia 
uitându-se drept înaintea lui: 

— Nimic pe lume nu merită să te facă să renunţi la ceea ce 
iubeşti. Şi totuşi am renunţat şi eu, fără să ştiu pentru ce. 

S-a lăsat iar încet pe perna sa. 

— E un fapt, atâta tot, spune el cu oboseală. Să-l 
înregistrăm şi să tragem consecinţele. 

— Ce consecinţe? Întreabă Rambert. 

— A, spune Rieux, nu se poate în acelaşi timp să vindeci şi 
să ştii. Deci să vindecăm cât mai repede posibil. E lucrul cel 
mai grabnic. 

La miezul nopţii, Tarrou şi Rieux îi făceau lui Rambert 
planul cartierului pe care îl însărcinau să-l cerceteze, când 
Tarrou s-a uitat la ceas. Ridicând fruntea a întâlnit privirea 
lui Rambert. 

— l-aţi prevenit? 

Ziaristul şi-a ferit privirea. 

— Trimisesem un bilet, spune el cu trudă, înainte de a veni 
să vă văd. 

Serul lui Castel a fost încercat în ultimele zile ale lui 
octombrie. Practic, acest ser era ultima speranţă a lui 
Rieux. În cazul unui nou eşec, doctorul era convins că 
oraşul va cădea pradă capriciilor maladiei, fie că epidemia 
şi-ar prelungi încă acţiunea timp de luni întregi, fie că s-ar 
hotări să se oprească fără pricină. 

Chiar în ajunul zilei în care Castel venise să-l viziteze pe 
Rieux, fiul domnului Othon se îmbolnăvise şi toată familia 
fusese nevoită să intre în carantină. Mama, care ieşise cu 
puţin înainte, s-a văzut deci izolată pentru a doua oară. 
Respectând instrucţiunile, judecătorul l-a chemat pe 
doctorul Rieux îndată ce a recunoscut pe corpul copilului 
semnele bolii. Când Rieux a sosit, tatăl şi mama stăteau în 


picioare la marginea patului. Fetiţa fusese îndepărtată. 
Copilul era în perioada de toropire şi s-a lăsat examinat fără 
să se plângă. Când doctorul a ridicat fruntea, a întâlnit 
privirea judecătorului şi în spatele lui faţa palidă a mamei 
care îşi pusese o batista la gură şi urmărea gesturile 
doctorului cu ochii larg deschişi. 

— Asta e, nu-i aşa? A spus judecătorul cu un glas rece. 

— Da, a răspuns Rieuzx, privind din nou copilul. 

Ochii mamei s-au mărit, dar continua să nu zică nimic. 
Judecătorul tăcea şi el, apoi a spus, pe un ton mai coborât: 
— Ei, bine, doctore, trebuie să facem ceea ce e prescris. 
Rieux se ferea s-o privească pe mamă, care îşi ţinea mereu 

batista la gură. 

— Are să meargă repede, a spus el şovăind, dacă aş putea 
să telefonez. 

Domnul Othon spune că o să-i arate unde e telefonul. Dar 
doctorul s-a întors spre femeie: 

— Sunt dezolat. Trebuie să pregătiţi câteva lucruri. Ştiţi 
despre ce e vorba. 

Doamna Othon părea încremenită. Se uita în pământ. 

— Da, a spus ea dând din cap, asta o să şi fac. 

Înainte de a-i părăsi, Rieux nu s-a putut împiedica să nu-i 
întrebe dacă n-au nevoie de ceva. Femeia îl privea mereu în 
tăcere. Dar judecătorul şi-a ferit de astă dată privirea. 

— Nu, a spus el, apoi a înghiţit, dar salvaţi-mi copilul. 

Carantina, care la început nu era decât o simplă 
formalitate, fusese organizată de Rieux şi Rambert într-un 
mod foarte strict. În special ei ceruseră ca membrii 
aceleiaşi familii să fie totdeauna izolaţi unii de alţii. Dacă 
unul din membrii familiei fusese contaminat fără s-o ştie, nu 
trebuiau înmulţite ocaziile favorabile maladiei. Rieux a 
explicat aceste considerente judecătorului, care le găsise 
bune. Cu toate acestea, soţia lui şi el s-au privit în aşa fel, 
încât doctorul a simţit până unde această despărţire îi lăsa 
descumpăniţi. Doamna Othon şi fetiţa ei au putut fi trimise 
la hotelul de carantină condus de Rambert. Dar pentru 


judecătorul de instrucţie nu mai era loc decât în tabăra de 
izolare pe care prefectura tocmai o organiza pe stadionul 

municipal cu ajutorul corturilor împrumutate de serviciul 

drumurilor publice. Rieux s-a scuzat, dar domnul Othon a 

spus că există o regulă pentru toată lumea şi că era drept 
să i se supună. 

Cât despre copil, el a fost transportat la spitalul auxiliar 
într-o veche sală de clasă în care fuseseră instalate zece 
paturi. Cam după douăzeci de ceasuri, Rieux a considerat 
disperat cazul său. Micul trup se lăsa devorat de infecţie 
fără nici o reacţie. Foarte mici ganglioni dureroşi, dar abia 
formaţi, blocau articulațiile membrelor sale fragile. Era 
dinainte învins. De aceea a avut Rieux ideea să încerce pe el 
serul lui Castel. În aceeaşi seară, după masă, i-a făcut lunga 
inoculare, fără să obţină însă o singură reacţie din partea 
copilului. A doua zi în zori toţi s-au adunat în jurul băiatului 
ca să-şi dea seama cum decurgea această experienţă 
hotărâtoare. 

Copilul, ieşit din toropeala sa, se răsucea convulsiv în 
cearşafuri. Doctorul, Castel şi Tarrou stăteau lângă el de la 
orele patru dimineaţa, urmărind pas cu pas progresele sau 
stagnările bolii. La capătul patului se vedea, puţin curbată, 
silueta masivă a lui Tarrou. La picioarele patului, lângă 
Rieux, care sta în picioare, Castel citea o veche lucrare, 
arătând, după toate aparențele, liniştit. Încetul cu încetul, 
pe măsură ce se lumina în vechea sala de şcoală, soseau şi 
ceilalţi. Paneloux mai întâi, care şi-a găsit loc în partea 
cealaltă a patului, opusă lui Iarrou şi s-a sprijinit de perete. 
O expresie dureroasă se citea pe chipul său şi oboseala 
tuturor acestor zile în care se expusese direct primejdiei 
săpase riduri pe fruntea sa congestionată. A venit apoi 
Joseph Grand. Era ora şapte şi funcţionarul s-a scuzat că 
era cu sufletul la gură. N-avea să rămână decât o clipă, 
poate acum se ştia ceva precis. Fără să scoată un cuvânt, 
Rieux i-a arătat copilul care, cu ochii închişi şi cu chipul 
descompus, cu dinţii strânşi la limita puterilor, cu trupul 


nemişcat, îşi întorcea mereu capul la dreapta şi la stânga pe 
sulul de pernă fără cearşaf. Când în sfârşit se făcuse destulă 
lumină, pentru ca în fundul sălii, pe tabla şcolărească 
rămasă acolo, să se poată distinge urmele unor vechi 
formule algebrice, a sosit Rambert. El s-a rezemat cu 
spatele de patul vecin şi a scos un pachet de ţigări. Dar 
după ce a văzut copilul, a băgat la loc pachetul în buzunar. 

Castel, tot pe scaun, se uita la Rieux pe deasupra 
ochelarilor. 

— Aveţi ştiri despre tată? 

— Nu, spune Rieux, este în tabăra de izolare. 

Doctorul strângea cu putere bara patului în care gemea 
copilul. Nu părăsea din priviri micul bolnav care s-a 
înţepenit brusc şi, cu dinţii strânşi, s-a ridicat puţin din 
mijloc, îndepărtându-şi încet braţele şi picioarele. Dinspre 
micul corp, gol sub cuvertura militară, urca un miros de 
lână şi de sudoare acră. Copilul s-a destins apoi încetul cu 
încetul, şi-a readus braţele şi picioarele spre centrul patului 
şi, mereu orb şi mut, părea să respire mai iute. Rieux a 
întâlnit privirea lui Tarrou, care a întors capul. 

Mai văzuseră copii murind, de vreme ce teroarea de luni 
de zile nu alegea, dar niciodată nu urmăriseră suferinţa lor 
minut cu minut, cum o făceau de azi-dimineaţă. Şi, 
bineînţeles, chinul pe care îl îndurau aceşti nevinovaţi nu 
încetase niciodată să li se pară ceea ce era în realitate, 
adică un lucru scandalos. Dar până atunci, cel puţin, ei se 
scandalizau oarecum la un mod abstract, pentru că ei nu 
priviseră niciodată în faţă, atât de îndelungat, agonia unui 
nevinovat. 

Ca şi cum ar fi fost muşcat de pântec, copilul tocmai se 
încovoia din nou cu un geamăt subţire. A rămas astfel 
ghemuit timp de clipe lungi, zgâlţâit de frisoane şi de 
tremurături convulsive ca şi când plăpândele lui mădulare 
se încovoiau sub vântul furios al ciumei şi pârâiau sub suflul 
repetat al febrei. După ce vârtejul trecuse se destinse puţin, 
febra părea să se retragă şi să-l părăsească cu răsuflarea 


tăiată pe un țărm umed şi otrăvit unde odihna semăna 
acum cu moartea. Când valul arzător l-a atins din nou 
pentru a treia oară şi l-a crispat puţin, copilul s-a chircit, s-a 
retras în fundul patului, cuprins de spaima flăcării care îl 
ardea şi îşi agita înnebunit capul azvârlind pătura. Lacrimi 
mari, ţâşnind de sub pleoapele inflamate, au început să 
curgă pe chipul său plumburiu, şi, la capătul crizei, epuizat, 
crispându-şi picioarele osoase şi braţele a căror carne se 
topise în patruzeci şi opt de ore, copilul a luat în patul 
pustiit o poză de crucificat grotescă. 

Tarrou s-a aplecat asupra lui şi, cu mâna sa grea, şterse 
micul chip udat de lacrimi şi de sudoare. De la un timp, 
Castel îşi închisese cartea şi se uita la bolnav. A început o 
frază, dar ca să poată s-o termine a fost obligat să tuşească, 
pentru că vocea sa a detunat brusc: 

— N-a avut o diminuare de dimineaţă, nu-i aşa, doctore? 

Rieux a spus că nu, dar copilul rezistă de mai mult timp 
decât e normal. Paneloux, care se rezema ca prăbuşit de 
zid, a spus atunci cu glas înăbuşit: 

— Dacă trebuie să moară, atunci va fi suferit prea mult. 

Rieux s-a întors brusc spre el şi a deschis gura să 
vorbească, dar a tăcut, a făcut un efort vizibil să se 
stăpânească şi a revenit cu privirea asupra copilului. 

În sală lumina creştea. În celelalte cinci paturi, forme de 
corpuri se mişcau şi gemeau, dar cu o discreţie care părea 
convenită. Singurul care striga, la celălalt capăt al sălii, 
scotea la intervale regulate mici exclamaţii care păreau să 
exprime mai degrabă uimire decât durere. Se părea că, nici 
pentru bolnavi, nu mai era spaima de la început. Era, acum, 
un soi de consimţire în felul lor de a suporta boala. Singur 
copilul se zbătea din toate puterile. Rieux, care din timp în 
timp îi lua pulsul, fără necesitate de altfel şi mai degrabă ca 
să iasă din nemişcarea neputincioasă în care se afla, simţea, 
închizând ochii, cum agitația aceasta se amesteca cu 
tumultul propriului său sânge. El se confunda atunci cu 
copilul condamnat la supliciu şi încerca să-l susţină cu toată 


puterea sa încă nealterată. Dar, un minut reunite, pulsaţiile 
inimilor lor se dezacordau iarăşi, copilul îi scăpa şi efortul 
lui se prăbuşea în vid. El dădea atunci drumul încheieturii 
subţiri a mâinii copilului şi se întorcea la locul lui. 

De-a lungul pereţilor văruiţi lumina trecea de la 
trandafiriu la galben. O dimineaţă călduroasă începea să se 
facă simțită în spatele geamurilor. Grand abia a fost auzit 
când a plecat, spunând că o să revină. Toţi aşteptau. 
Copilul, cu ochii mereu închişi, părea că s-a liniştit puţin. 
Mâinile, devenite gheare, râcâiau încet marginile patului. 
Au urcat apoi, au zgâriat pătura aproape de genunchi şi, 
deodată, copilul şi-a îndoit picioarele, şi-a vârât genunchii în 
burtă şi a rămas nemişcat. Şi-a deschis atunci ochii pentru 
întâia oară şi s-a uitat la Rieux care stătea în faţa lui. În 
scobiturile feţei fui, împietrită acum ca într-un pământ ars, 
gura i s-a deschis şi aproape imediat a scos din ea un strigăt 
continuu pe care respiraţia abia îl nuanţa şi care a umplut 
deodată sala de un protest monoton, discordant şi atât de 
puţin omenesc, că părea să vină de la toţi oamenii în acelaşi 
timp. Rieux a strâns din dinţi şi Tarrou s-a întors cu spatele. 
Rambert s-a apropiat de pat, lângă Castel, care a închis 
cartea rămasă deschisă pe genunchi. Paneloux s-a uitat la 
această gură de copil, pângărită de boală, plină de acest 
țipăt al tuturor vârstelor. Şi s-a lăsat să lunece în genunchi 
şi toţi cei de acolo au găsit firesc să-l audă zicând cu o voce 
puţin înăbuşită, dar distinctă, în mijlocul plânsetului fără 
nume care nu contenea: „Doamne, scapă acest copil”. 

Dar copilul continua să strige şi, jur împrejurul lui, bolnavii 
se agitau. Cel ale cărui exclamaţii nu încetaseră, de la 
celălalt capăt al încăperii, şi-a întețit ritmul vaietului până 
ce a scos şi el un țipăt asemănător, în timp ce ceilalţi 
gemeau din ce în ce mai tare. Un val de hohote de plâns s-a 
revărsat în sală, acoperind ruga lui Paneloux, iar Rieux, 
agăţat de bara patului, a închis ochii, ameţit de oboseală şi 
de dezgust. 


Când i-a redeschis din nou, a dat cu ochii, alături de el, de 
Tarrou. 

— Trebuie să plec de-aici, a spus Rieux. Nu pot să-i mai 
suport. 

Dar, deodată, ceilalţi bolnavi au tăcut. Doctorul şi-a dat 
seama că strigătul copilului slăbise, că mai slăbea încă şi că 
se oprise chiar. Împrejurul lui, vaietele reîncepeau, dar 
înăbuşit ca un ecou îndepărtat al acestei lupte care tocmai 
se sfârşise. Căci se sfârşise. Castel trecuse de cealaltă parte 
a patului şi spusese că s-a terminat. Cu gura deschisă, dar 
mută, cu urme de lacrimi pe obraz, copilul se odihnea în 
mijlocul păturilor în dezordine devenit deodată mai mic. 
Paneloux s-a apropiat de pat şi a făcut gestul 
binecuvântării. Apoi şi-a adunat poalele şi a ieşit prin 
coridorul principal. 

— Va trebui să luăm totul de la început? L-a întrebat 
Tarrou pe Castel. 

Bătrânul doctor a dat din cap. 

— Poate, spune el cu un surâs crispat. La urma urmei a 
rezistat destul de mult. 

Dar Rieux părăsea acum sala cu un pas atât de grăbit şi cu 
un astfel de aer, încât, atunci când trecu pe lângă Paneloux, 
acesta a întins mâna să-l reţină. 

— Doctore, i-a spus el. 

Rieux s-a întors fără să se oprească şi i-a zvârlit cu 
violenţă: 

— Cel puţin ăsta era nevinovat, o ştiţi bine! 

Apoi s-a întors şi, trecând prin uşile sălii înaintea lui 
Paneloux, a ajuns în curtea şcolii. S-a aşezat pe o bancă 
între nişte mici arbori prăfuiţi şi şi-a şters sudoarea care îi 
curgea în ochi. Îi venea să urle ca să desfacă în sfârşit nodul 
violent care îi strângea inima. Căldura cădea încet printre 
ramurile ficuşilor. Cerul albastru al dimineţii se acoperea 
repede de o albeaţă care făcea aerul mai înăbuşitor. Rieux 
s-a lăsat să cadă pe o bancă. Contempla ramurile, cerul, 
regăsindu-şi încetul cu încetul oboseala. 


— De ce mi-aţi vorbit cu atâta mânie? A spus o voce în 
spatele lui. Spectacolul era şi pentru mine insuportabil. 

Rieux s-a întors spre Paneloux: 

— E adevărat, spune el. lertaţi-mă. Dar oboseala te scoate 
din minţi. Şi sunt ore întregi în acest oraş în care nu mai 
simt decât revoltă. 

— Înţeleg, murmură Paneloux. E revoltător pentru că asta 
întrece puterile noastre. Dar poate că trebuie să iubim ceea 
ce nu putem să înţelegem. 

Rieux s-a îndreptat dintr-o dată. S-a uitat la Paneloux cu 
toată puterea şi pasiunea de care era în stare şi a dat din 
cap. 

— Nu, părinte, spune el. Am altă părere despre iubire. Şi 
voi refuza până la moarte să iubesc această creaţiune în 
care copiii sunt torturați. 

Pe faţa lui Paneloux a trecut o umbră răvăşită. 

— A! Doctore, face el cu tristeţe, acum am înţeles ce 
înseamnă harul. 

Dar Rieux se lăsase din nou pe bancă. Din adâncul oboselii 
care îl cuprinsese iarăşi, a răspuns cu mai multă blândeţe: 

— Eu nu-l am, ştiu. Dar nu vreau să discut asta cu 
dumneavoastră. Lucrăm împreună pentru ceva care ne 
reuneşte dincolo de blesteme şi rugăciuni. Numai asta e 
important. 

Paneloux s-a aşeză lângă Rieux. Părea şi el emoţionat. 

— Da, a spus el, da, dumneavoastră de asemenea acţionaţi 
pentru mântuirea omului. 

Rieux a încercat să zâmbească. 

— Mântuirea omului e un cuvânt prea mare pentru mine. 
Nu merg atât de departe. Ceea ce mă interesează, este 
sănătatea lui înainte de toate. 

Paneloux şovâia. 

— Doctore, spune el. 

Dar s-a oprit. Pe fruntea lui, începuseră să curgă şiroaie de 
sudoare. A murmurat: „la revedere” şi ochii săi străluceau 


când s-a ridicat. Era gata să plece când Rieux, care căzuse 
pe gânduri, s-a ridicat şi a făcut un pas spre el. 

— Încă o dată, iertaţi-mă, a spus el. Această ieşire n-o să se 
mai repete. 

Paneloux i-a întins mâna şi i-a spus cu tristeţe: 

— Şi totuşi nu v-am convins. 

— Ce importanţă are? Spune Rieux. Ce urăsc eu este 
moartea şi durerea, ştiţi bine. Şi vrând, nevrând, le suferim 
şi luptăm împreună contra lor. 

Rieux reţinea mâna preotului. 

— Vedeţi, spune el ocolindu-i privirea, nici măcar 
Dumnezeu nu poate acum să ne mai despartă. 

De când intrase în formaţiile sanitare, Paneloux nu 
părăsise spitalele şi locurile unde ciuma putea fi întâlnită. El 
îşi alesese, printre salvatori, locul care i se părea de datoria 
lui să fie al său, adică cel dintâi. Spectacolele morţii nu i-au 
lipsit. Şi cu toate că în principiu era protejat de vaccin, grija 
de propria lui moarte nu-i rămăsese mai puţin străină. În 
aparenţă îşi păstrase totdeauna calmul. Dar începând din 
ziua aceasta, în care văzuse îndeaproape un copil murind, 
el părea schimbat. O tensiune în creştere se citea pe chipul 
său. Şi în ziua în care, zâmbind, el îi spusese lui Rieux că 
pregătea un scurt tratat cu subiectul: „Poate un preot să 
consulte un medic?” doctorul a avut impresia că era vorba 
de ceva mult mai serios decât părea s-o spună Paneloux. 
Cum doctorul şi-a exprimat dorinţa să cunoască această 
lucrare, Paneloux l-a anunţat că avea să ţină o predică după 
liturghia pentru bărbaţi şi că îşi va expune, cu această 
ocazie, cel puţin câteva din punctele sale de vedere. 

— Aş vrea să veniţi, domnule doctor, subiectul o să vă 
intereseze. 

Părintele şi-a ţinut a doua sa predică într-o o zi cu vânt 
puternic. La drept vorbind, rândurile asistenţei erau mai 
rare decât la prima predică. Acest gen de spectacol nu mai 
prezenta atracţia noutăţii pentru concetăţenii noştri. În 
împrejurările grele prin care trecea oraşul însuşi, cuvântul 


„noutate” îşi pierduse sensul. De altfel, cea mai mare parte 
a oamenilor, atunci când nu fugeau cu totul de îndatoririle 
lor religioase sau când nu le făceau să coincidă cu o viaţă 
personală profund imorală, înlocuiau practicile obişnuite 
prin superstiții lipsite de sens. Purtau mai bucuroşi medalii 
protectoare sau amulete ale Sfântului Roch, decât să se 
ducă la liturghie. 

Putem da aici ca exemplu lipsa de moderație cu care 
concetăţenii noştri făceau uz de profeţii. În primăvară, într- 
adevăr, aşteptaseră de la un moment la altul sfârşitul 
molimei şi nimeni nu se gândise să ceară altuia precizări 
asupra duratei epidemiei, dat fiind că toată lumea era 
convinsa că n-o să dureze. Dar pe măsură ce zilele treceau, 
începuseră să se teamă că această nenorocire chiar n-o mai 
să aibă sfârşit şi, o dată cu asta, încetarea epidemiei 
devenise obiectul tuturor speranţelor. Se răspândeau astfel 
din om în om diverse profeţii care se datorau unor magi sau 
unor sfinţi ai Bisericii catolice. Unii tipografi din oraş 
văzuseră foarte repede folosul pe care îl puteau trage de pe 
urma acestei noi mode şi difuzaseră în numeroase 
exemplare textele care circulau. Dându-şi seama că publicul 
era stăpânit de o curiozitate nesăţioasă, ei întreprinseră 
cercetări în bibliotecile municipale asupra tuturor 
mărturiilor de acest gen pe care istoria anecdotică le putea 
aduce şi le răspândiseră în oraş. Când istoria însăşi a fost 
epuizată de profeţii, ele au fost comandate ziariştilor, care, 
cel puţin asupra acestui punct, s-au arătat la fel de 
competenţi ca şi confrații lor din veacurile trecute. 

Unele din aceste profeţii apăreau în ziare chiar în foileton 
şi nu erau citite cu mai puţină lăcomie decât povestirile 
sentimentale pe care le puteai găsi în locul lor în timpuri 
normale. Unele din aceste previziuni se sprijineau pe 
calcule bizare în care interveneau cifrele anului, numărul 
morţilor şi socoteala lunilor petrecute sub regimul ciumei. 
Altele stabileau comparații cu marile ciume ale istoriei, 
scoțând la iveală asemănări (pe care profeţiile le numeau 


constante) şi, pe bază de calcule nu mai puţin bizare, 
pretindeau că trag din ele învăţăminte cu privire la 
încercarea prezentă. Dar cele mai apreciate de public erau, 
fără discuţie, acelea care, într-un limbaj apocaliptic, 
anunțau serii de evenimente dintre care fiecare putea fi 
acela prin care trecea oraşul şi a căror complexitate lăsa 
liberă orice interpretare. Nostradamus şi Sfânta Odile au 
fost astfel consultaţi zilnic cât mai fructuos. Ceea ce, de 
altfel, rămânea comun tuturor profeţiilor, era faptul că în 
cele din urmă erau liniştitoare. Numai ciuma nu era. 

Aceste superstiții le ţineau deci concetăţenilor noştri loc 
de religie şi iată de ce predica lui Paneloux avuse loc într-o 
biserică plină numai pe trei sferturi. În seara predicii, când 
a sosit Rieux, vântul care se strecura în fuioare de aer prin 
uşile cu resort de la intrare, circula liber printre auditori. Şi 
într-o biserică friguroasă şi tăcută, în mijlocul unei asistenţe 
compuse exclusiv din bărbaţi, el s-a aşezat şi l-a văzut pe 
preot urcând la amvon. Acesta din urmă a vorbit pe un ton 
mai blând şi mai chibzuit decât prima oară şi, în mai multe 
rânduri, cei de faţă au observat o oarecare şovăire în 
alocuţiunea lui. Şi încă un lucru curios, nu mai spunea „voi”, 
Ci „n0i”. 

Totuşi, vocea sa s-a îmbărbătat încetul cu încetul. Ela 
început prin a reaminti că de luni de zile ciuma era printre 
noi şi că acum, când o cunoaştem mai bine după ce am 
văzut-o de atâtea ori aşezându-se la masa noastră sau la 
căpătâiul celor care-i iubeam, mergând alături de noi şi 
aşteptând sosirea noastră la locul unde muncim, acum, 
deci, puteam să înţelegem poate mai bine ceea ce ne 
spunea ea fără încetare şi ceea ce, prea surprinşi la 
început, este posibil să nu fi ascultat bine. Ceea ce părintele 
Paneloux mai predicase în acelaşi loc rămânea adevărat - 
sau cel puţin asta era convingerea lui. Dar mai era posibil, 
aşa cum ni se întâmplă tuturor şi se bătea cu pumnii în 
piept, el gândise şi ne spusese acel lucru fără dragoste 
creştinească. Ceea ce rămânea totuşi adevărat era că din 


orice lucru e totdeauna ceva de reţinut. Pentru un creştin 
chiar şi cea mai crudă încercare este în folosul lui. Şi ceea 
ce acest creştin, în speţă, trebuia să caute, era tocmai 
folosul său şi în ce consta acest folos şi cum putea fi găsit. 

În acest moment, în jurul lui Rieux, oamenii începuseră 
parcă să-şi caute mai bine locul în bănci şi să se aşeze pe 
cât puteau mai confortabil. Una din uşile capitonate de la 
intrare zdrăngăni uşor. Cineva s-a sculat s-o ţină. Şi Rieux, 
distras de această mişcare, abia l-a auzit pe Paneloux care 
îşi relua predica. El spunea cam aşa, că nu trebuie să 
încerci să-ţi explici spectacolul ciumei, ci să încerci să înveţi 
din el ce se poate învăţa. Rieux a înţeles destul de confuz 
că, după părerea părintelui, nu era nimic de explicat. 
Interesul său s-a fixat când Paneloux a spus apăsat că 
existau lucruri care puteau fi explicate cu privire la 
Dumnezeu şi altele care nu puteau fi. Există, desigur, binele 
şi răul şi în general îţi explici cu uşurinţă ceea ce le 
desparte. Dar în sânul răului, greutatea de a-l explica abia 
începea. Există de exemplu răul aparent necesar şi răul 
aparent inutil. Există Don Juan în infern şi moartea unui 
copil. Căci dacă e drept ca libertinul să fie fulgerat, este de 
neînțeles suferinţa copilului. Şi, într-adevăr, nu e nimic mai 
important pe pământ decât suferinţa unui copil şi oroarea 
pe care această suferinţă o aduce cu ea şi raţiunile pe care 
trebuie să i le găseşti. În viaţă, Dumnezeu ne uşura totul şi 
până acum a fi fost credincios nu era nici un merit. Acum, 
dimpotrivă, Dumnezeu ne punea la zid. Eram astfel sub 
zidurile groase ale ciumei şi tocmai sub umbra lor 
ucigătoare trebuia să găsim folosul nostru. Părintele 
Paneloux refuza chiar să-şi acorde avantajele uşoare care i- 
ar fi permis să sară peste zid. l-ar fi fost uşor să spună că 
eternitatea marilor bucurii care îl aşteptau pe copil puteau 
să-i compenseze suferinţa, dar, într-adevăr, nu ştia nimic 
despre asta. Cine putea să afirme, realmente, că eternitatea 
unei bucurii putea să compenseze o clipă a durerii umane? 
Acela n-ar fi, desigur, un creştin, al cărui învăţător a 


cunoscut durerea în carnea şi în sufletul lui. Nu, părintele 
va rămâne la picioarele zidului, credincios acestei răstigniri 
al cărei simbol este crucea, faţă în faţă cu suferinţa unui 
copil. Şi el va spune fără teamă celor care îl ascultau în ziua 
aceea: „Fraţi creştini, a sosit clipa. Trebuie să crezi totul 
sau să negi totul. Şi cine oare, dintre voi, ar îndrăzni să 
nege totul?” 

Rieux abia a avut timp să-şi dea seama că părintele era pe 
marginea ereziei, când acesta a reluat firul, cu putere, ca să 
afirme că acest ordin categoric, aceasta pură cerinţă, era 
folosul creştinului. Era de asemenea virtutea lui. Părintele 
ştia că ceea ce era excesiv în virtutea despre care avea să 
vorbească o să şocheze multe spirite obişnuite cu o morală 
mai indulgentă şi mai clasică. Dar religia din timpul ciumei 
nu putea fi religia din toate zilele şi dacă Dumnezeu putea 
să admită şi să dorească chiar ca sufletul să se afle în tihnă 
şi să se bucure în timpurile de fericire, El îl voia excesiv în 
excesele nenorocirii. Dumnezeu făcea astăzi făpturilor sale 
favoarea de a le cufunda într-o asemenea nenorocire, încât 
ele trebuiau să regăsească şi să-şi asume cea mai mare 
dintre virtuţi, care consta în Totul sau Nimic. 

Un autor profan, din secolul trecut, pretinsese că dă la 
iveală secretul Bisericii afirmând că nu există Purgatoriu. El 
subinţelegea prin asta că nu existau jumătăţi de măsură, că 
nu exista decât Paradisul şi Infernul şi că nu puteai fi decât 
mântuit sau osândit după cum ai făcut alegerea. Asta era, 
după părerea lui Paneloux, o erezie care nu se putea naşte 
decât în sufletul unui libertin. Căci există un Purgatoriu, dar 
existau, fără îndoială, vremuri când nu prea trebuia sperat 
în acest Purgatoriu, vremuri când nu se putea vorbi de 
păcate uşoare. Orice păcat era mortal şi orice indiferenţă 
criminală. Era totul sau nu era nimic. 

Paneloux s-a oprit şi Rieux a auzit mai bine, în acest 
moment, pe sub uşi, vaietele vântului care afară păreau să 
se înteţească. Părintele spunea în aceeaşi clipă că virtutea 
acceptării totale despre care se vorbea nu putea fi înţeleasă 


în sensul restrâns care i se dădea de obicei, că nu era vorba 
de banala resemnare, nici măcar de dificila umilinţă. Era 
vorba de umilire, dar de o umilire la care umilitul 
consimţea. Desigur, suferinţa unui copil era umilitoare 
pentru minte şi inimă. Dar tocmai de aceea trebuia să intri 
în ea. Tocmai de aceea şi Paneloux asigura auditoriul că 
ceea ce avea să spună nu era uşor de spus, trebuia s-o vrei, 
fiindcă Dumnezeu o voia. Numai astfel creştinul nu cruța 
nimic şi, cu toate ieşirile închise, mergea spre adâncul 
alegerii esenţiale. El va alege să creadă în tot ca să nu fie 
silit a nega tot. Şi precum bietele femei care, în biserici, în 
acest moment, aflând că ganglionii care se inflamează sunt 
calea firească prin care trupul îşi aruncă infecția, ar zice: 
„Doamne, dă-i trupului meu boala”, tot aşa şi creştinul va şti 
să se lase în voia divinității, chiar neînţeleasă. Nu se poate 
spune: „Asta înţeleg; dar asta e inacceptabil”, trebuie să ne 
aruncăm în inima acestui inacceptabil care ne este oferit 
tocmai pentru ca să alegem. Suferinţa copiilor este pâinea 
noastră amară, dar fără această pâine sufletul nostru ar 
pieri de foame spirituală. 

Aici zgomotele şi mişcările înăbuşite care însoțeau în 
general pauzele părintelui Paneloux începeau să se facă 
auzite când, fără veste, predicatorul a reluat, cu putere, 
având aerul de a întreba în locul auditorilor săi, care e, la 
urma urmelor, comportarea necesară. Îi era teamă că se va 
rosti cuvântul înfricoşător numit fatalism. Ei bine, n-o să 
dea îndărăt înaintea termenului, dacă i se va permite numai 
să adauge la el adjectivul „activ”. Desigur şi încă o dată, nu 
trebuie să-i imităm pe creştinii din Abisinia despre care el 
vorbise. Nu trebuia nici să ne gândim să ne asemănăm cu 
ciumaţii persani care îşi zvârleau zdrenţele asupra 
pichetelor sanitare creştine, invocând cu glas tare cerul 
pentru a-l ruga să-i lovească cu ciuma pe aceşti 
necredincioşi care voiau să combată răul trimis de 
Dumnezeu. Şi nici, dimpotrivă, să fie imitaţi călugării din 
Cairo care, în timpul epidemiilor din secolul trecut, dădeau 


împărtăşania ţinând azima cu un cleşte spre a evita 
contactul cu gurile umede şi calde în care putea să zacă 
microbul. Ciumaţii persani şi călugării păcătuiau în mod 
egal. Căci pentru cei dintâi, suferinţa unui copil nu valora 
nimic şi pentru cei din urmă, dimpotrivă, teama foarte 
omenească de suferinţă năpădise totul. În ambele cazuri 
problema era ocolită. Toţi rămâneau surzi la glasul lui 
Dumnezeu. Dar existau alte exemple pe care Paneloux voia 
să le reamintească. Dacă ne luăm după cronicarul marii 
ciume din Marsilia, dintre cei optzeci şi unu de călugări ai 
mănăstirii din Mercy, numai patru supravieţuiseră febrei. Şi 
din aceşti patru, trei fugiseră. Astfel vorbeau cronicarii şi 
nu era meseria lor să spună mai mult. Dar citind acestea, 
toate gândurile părintelui Paneloux se îndreptau spre acel 
care rămăsese singur în pofida celor şaptezeci şi şapte de 
cadavre şi mai ales în pofida exemplului celor trei fraţi ai 
săi. Şi părintele, lovind cu pumnul marginea amvonului, a 
strigat: „Fraţii mei, trebuie să fim acela care rămâne!” 

Nu era vorba de a renunţa la precauţii, la ordinea 
inteligentă pe care o societate o introduce în dezordinea 
unui flagel. Nu trebuiau ascultați acei moralişti care spun 
că trebuie să îngenunchem şi să abandonăm totul. Trebuie 
doar să începem să înaintăm în beznă, puţin orbeşte şi să 
încercăm să facem binele. Cât despre rest, trebuie să stăm 
locului şi să ne lăsăm în seama lui Dumnezeu, chiar în ce 
priveşte moartea copiilor şi fără să căutăm o scăpare 
personală. 

Aici, părintele Paneloux a evocat marea figură a 
episcopului Belzunce, în timpul ciumei din Marsilia. El a 
reamintit că spre sfârşitul epidemiei, episcopul, după ce 
făcuse tot ceea ce trebuia să facă, crezând că nu mai există 
nici un remediu, s-a încuiat cu provizii în casa lui pe care a 
înconjurat-o cu ziduri; că locuitorii, al căror idol era, printr- 
o răsturnare a sentimentelor, aşa cum se întâmplă în 
excesele suferinţei, s-au supărat pe el, i-au înconjurat casa 
de cadavre ca să-l contamineze şi au zvârlit chiar trupuri 


peste ziduri, ca să fie mai siguri c-o să piară. Astfel, 
episcopul, într-o slăbiciune de ultimă clipă, crezuse că se 
poate izola în mijlocul unei lumi a morţii şi morţii îi cădeau 
din cer. 'Tot aşa şi noi, trebuie să ne convingem că nu există 
insulă în mijlocul ciumei. Nu, nu există cale de mijloc. 
Trebuie să admitem ceea ce pare de neadmis pentru că 
trebuie să alegem între a-l ura pe Dumnezeu sau a-l iubi. Şi 
cine ar îndrăzni să aleagă ura împotriva lui Dumnezeu?! 
„Fraţii mei, a spus în sfârşit Paneloux anunțând că încheie, 
dragostea pentru Dumnezeu este o dragoste grea. Ea 
presupune părăsirea totală de sine şi disprețul de persoana 
sa. Dar numai ea singură poate să şteargă suferinţa şi 
moartea copiilor, numai ea singură, în orice caz, poate s-o 
facă necesară, fiindcă e cu neputinţă să înţelegem şi nu 
putem decât s-o voim. lată greaua învăţătură pe care voiam 
s-o împărtăşesc cu voi. lată credinţa, crudă în ochii 
oamenilor, hotărâtoare în ochii lui Dumnezeu, de care 
trebuie să ne apropiem. Trebuie să ajungem până la 
această imagine înfricoşătoare. Pe această culme totul se va 
amesteca şi se va egaliza, adevărul va ţâşni din aparenta 
nedreptate. Astfel s-a întâmplat că, în multe biserici din 
sudul Franţei, ciumaţii dorm de secole sub lespezile corului 
şi preoţii vorbesc pe deasupra mormintelor lor şi spiritul pe 
care ei îl propagă izvorăşte din această cenuşă în care copiii 
şi-au adus totuşi partea lor.” 

Când Rieux a ieşit, un vânt violent a năvălit cu putere prin 
uşa întredeschisă şi i-a izbit în plin pe credincioşi. Aducea în 
biserică un miros de ploaie, o mireasmă de trotuar ud care 
îi lăsa să ghicească înfăţişarea oraşului înainte ca ei să fi 
ieşit. În faţa doctorului Rieux, un preot bătrân şi un tânăr 
diacon care ieşeau în acest moment, au avut de furcă să-şi 
ţină pălăria pe cap. Asta nu l-a împiedicat pe cel mai în 
vârstă să continue să comenteze predica. El lăuda elocvenţa 
lui Paneloux dar se neliniştea de îndrăznelile de gândire de 
care părintele dăduse dovadă. Socotea că această predică 
arăta mai multă nelinişte decât putere şi că, la vârsta lui 


Paneloux, un preot n-avea dreptul să fie neliniştit. Tânărul 
diacon, cu capul în jos ca să se apere de vânt, l-a asigurat că 
se ducea des pe la Paneloux, că era la curent cu evoluţia lui 
şi că tratatul său o să fie mult mai îndrăzneţ şi n-o să 
capete, fără îndoială, permisiunea ecleziastică de a fi 
tipărit. 

— Care e, atunci, ideea lui? A spus bătrânul preot. 

Ajunseseră în piaţa din fata bisericii şi vântul îi înconjura 
urlând, împiedicându-l pe cei mai tânăr să deschidă gura. 
Când a reuşit să vorbească el a spus doar: 

— Dacă un preot consultă un medic există o contradicţie. 

Lui Rieux, care îi reproducea cuvintele lui Paneloux, 
Tarrou i-a spus că el cunoaşte un preot care îşi pierduse 
credinţa în timpul războiului, când descoperise un chip de 
tânăr cu ochii plesniţi. 

— Paneloux are dreptate, spunea Tarrou. Când inocenţa 
are ochii plesniţi, un creştin trebuie să-şi piardă credinţa 
sau să accepte să-i plesnească ochii. Paneloux nu vrea să-şi 
piardă credinţa, el o să meargă până la capăt. E tocmai 
ceea ce a vrut să zică. 

Această observaţie a lui Iarrou ne permite ea oare să 
luminăm puţin evenimentele nefericite care au urmat şi în 
care comportarea lui Paneloux părea de neînțeles celor 
care îl înconjurau? Se va vedea. 

La câteva zile după predică, Paneloux într-adevăr s-a 
mutat. Era momentul când evoluţia bolii provoca mutări 
continui în oraş. Şi tot aşa cum Tarrou trebuise să 
părăsească hotelul său ca să locuiască la Rieux, tot aşa 
părintele a trebuit să lase apartamentul pe care ordinul său 
bisericesc i-l dăduse, ca să vină să stea la o persoană 
bătrână, care frecventa asiduu biserica şi era încă neatinsă 
de ciumă. În timpul mutării, părintele simţise cum oboseala 
şi neliniştea îl copleşesc. Şi aşa se face că a pierdut 
consideraţia proprietăresei. Căci aceasta, lăudând călduros 
în faţa lui meritele profeţiei Sfintei Odile, preotul se arătase 
uşor nerăbdător, datorită, fără îndoială, oboselii lui. Nici o 


încercare pe care a făcut-o apoi ca să obţină de la bătrâna 
doamnă cel puţin o neutralitate binevoitoare, nu i-a reuşit. 
Făcuse o impresie rea. Şi în fiecare seară, înainte de a intra 
în camera lui plină de valuri de dantele croşetate, el trebuia 
să contemple spatele gazdei, care stătea în salonul ei, în 
timp ce el era silit să ducă amintirea unui „bună seara, 
părinte” pe care ea i-l adresa pe un ton rece şi fără să se 
întoarcă. Pe o seară ca asta, în momentul când se culcase, 
cu capul vuind, a simţit năvălind în încheieturile mâinilor şi 
în tâmple valurile dezlănţuite ale unei febre care clocea în 
el de mai multe zile. 

Ceea ce a urmat nu s-a aflat mai apoi, decât din povestirile 
gazdei. Dimineaţa, ea se sculase devreme, conform 
obiceiului. După un timp, mirată că nu-l vede pe părinte 
ieşind din odaie, se hotărâse, după multe ezitări, să-i bată în 
uşa. Îl găsise încă în pat, după o noapte de insomnie. 
Suferea de o apăsare în piept şi părea mai congestionat ca 
de obicei. Conform propriilor ei cuvinte, îi propusese cu 
amabilitate să cheme un medic, dar propunerea îi fusese 
respinsă cu o violenţă pe care o considera regretabila. Nu-i 
rămăsese altceva de făcut decât să se retragă. Puțin mai 
târziu, părintele sunase şi o chemase. El se scuzase pentru 
ieşirea avută şi declarase că nu putea fi vorba de ciumă, că 
el nu prezenta niciunul din simptomele bolii şi că trebuie să 
fie o oboseală trecătoare. Bătrâna doamnă îi răspunsese cu 
demnitate că propunerea ei nu izvorâse dintr-o nelinişte de 
acest ordin, ea nu avusese în vedere propria securitate care 
era în mâinile lui Dumnezeu, ci se gândise numai la 
sănătatea părintelui de care se considera în parte 
răspunzătoare. Dar cum părintele nu zicea nimic, gazda, pe 
cât spunea, dornică să-şi facă datoria până la capăt, îi 
propusese din nou să cheme doctorul. Părintele refuzase 
din nou, dar adăugând nişte explicaţii pe care bătrâna 
doamnă le socotise foarte neclare. Ea credea numai că a 
înţeles şi tocmai asta i se părea de neînțeles, că părintele 
refuza consultaţia pentru că această consultaţie nu era în 


acord cu principiile lui. Ea trăsese de aici concluzia că febra 
tulbura ideile locatarului ei şi se mărginise să-i aducă ceai. 

Mereu hotărâtă să îndeplinească foarte exact obligaţiile pe 
care situaţia i le crea, îl vizitase regulat pe bolnav la fiecare 
două ore. Ceea ce o impresionase cel mai mult era agitația 
continuă în care părintele îşi petrecuse ziua. Arunca 
cearşafurile de pe el şi le trăgea apoi îndărăt, ştergându-şi 
fără încetare cu palmele fruntea umedă şi ridicându-se 
adesea ca să poată tuşi cu o tuse sugrumată, răguşită şi 
umedă, de parcă-şi smulgea ceva din piept. Părea că nu 
poate să dea afară din fundul gâtului tampoane de vată 
care îl înăbuşeau. La sfârşitul acestor crize, cădea pe spate, 
având toate semnele unei istoviri. În cele din urmă, se mai 
ridica iarăşi pe jumătate, timp de câteva clipe şi privea 
înaintea lui cu o fixitate mai sălbatecă decât toată zbaterea 
dinainte. Dar bătrâna doamnă tot mai şovăia să cheme un 
medic şi să-şi supere astfel bolnavul. Putea fi vorba de un 
simplu acces de febră, oricât părea el de spectaculos. 

Totuşi, în timpul după-amiezii, ea a încercat să-i vorbească 
preotului, dar nu a primit drept răspuns din partea lui 
decât câteva cuvinte nedesluşite. Şi-a reînnoit propunerea. 
Dar atunci părintele s-a ridicat şi, pe jumătate sufocându- 
se, i-a răspuns limpede că nu voia nici un doctor. În acest 
moment, gazda a hotărât că o să aştepte până a doua zi 
dimineaţa şi că, dacă starea părintelui nu se va fi ameliorat, 
ea va telefona la numărul pe care agenţia Randsdoc îl 
repeta de vreo zece ori pe zi la radio. Mereu atentă la 
îndatoririle ei, se gândea să-şi viziteze locatarul în timpul 
nopţii şi să vegheze asupra lui. Dar seara, după ce îi dăduse 
ceai proaspăt, ea a vrut să se întindă puţin şi nu s-a trezit 
decât a doua zi în zori. A alergat în odaie. 

Părintele stătea întins fără mişcare. Congestiei extreme 
din ziua precedentă îi urmase un fel de lividitate cu atât mai 
pronunţată cu cât trăsăturile feţei lui erau încă pline. 
Părintele fixa mica lampă cu mărgele multicolore care 
atârna deasupra patului. La intrarea bătrânei doamne, el a 


întors capul spre ea. După spusele gazdei, în acel moment 
arăta ca şi când ar fi băut toată noaptea şi ar fi pierdut 
orice putere dea mai reacţiona. Ea l-a întrebat cum se 
simte. Cu o voce al cărei sunet ciudat de indiferent nu i-a 
scăpat femeii, părintele a spus că se simţea prost, că nu 
avea nevoie de medic şi că va fi suficient să fie transportat 
la spital pentru ca totul să fie conform regulilor. Îngrozită, 
bătrâna doamnă a alergat la telefon. 

Rieux a sosit la amiază. La povestirea gazdei el a răspuns 
numai că Paneloux avea dreptate şi că era probabil prea 
târziu. Părintele l-a primit cu acelaşi aer indiferent. Rieux |- 
a examinat şi a fost uimit să nu descopere niciunul din 
simptomele principale ale ciumei bubonice sau pulmonare, 
în afară de obturarea şi senzaţia de apăsare din plămâni. 
Oricum, pulsul era atât de slab şi starea generală atât de 
alarmantă, încât erau puţine speranţe. 

— Nu aveţi niciunul din simptomele principale ale 
maladiei, îi spusese el lui Paneloux. Dar, e adevărat, există o 
îndoială şi trebuie să vă izolez. 

Părintele zâmbise ciudat, parcă cu politeţe, dar tăcuse. 
Rieux a ieşit pentru a telefona şi s-a întors. 

— Am să rămân lângă dumneavoastră, i-a spus el cu 
blândeţe, privindu-l. 

Celălalt a părut să se învioreze şi s-a întors către doctor cu 
nişte priviri în care un fel de căldură încerca să se arate. 
Apoi cu greu a articulat, în aşa fel încât era cu neputinţă să 
ştii dacă spunea acest lucru cu tristeţe sau nu: 

— Mulţumesc, a spus el. Dar slujitorii bisericii n-au 
prieteni. Ei şi-au dăruit totul lui Dumnezeu. 

A cerut crucifixul care era aşezat la capătul patului şi, 
după ce l-a primit, s-a întors să-l privească. 

La spital, Paneloux nu descleşta dinţii. El s-a supus ca un 
obiect tuturor tratamentelor care i s-au impus, dar nu mai 
lăsa din mână crucifixul. În acest timp, cazul preotului 
continua să fie echivoc. Îndoiala persista în mintea lui 
Rieux. Era ciumă. Şi totuşi nu era. De câtva timp, de altfel, 


părea să-i facă plăcere să deruteze diagnosticele. Dar, în 
cazul lui Paneloux, ceea ce a urmat a arătat limpede că 
această incertitudine era lipsită de importanţă. 

Febra urca. Tuşea devenise din ce în ce mai răguşită şi îl 
tortură pe bolnav toată ziua. Seara, în sfârşit, părintele a 
expectorat această vată care îl sufoca. Era roşie. În plin 
tumult al febrei, Paneloux îşi păstrase privirea indiferentă 
şi, a doua zi dimineaţă, când a fost găsit mort, pe jumătate 
răsturnat din pat, privirea lui nu exprima nimic. Se scrisese 
pe uşa lui: „Caz îndoielnic”. 

Sărbătoarea tuturor Sfinţilor din anul ăsta nu a fost ceea 
ce era de obicei. Desigur, vremea era aşa cum trebuia să 
fie. Se schimbase brusc şi căldurile târzii făcuseră dintr-o 
dată loc frigului. Ca şi în ceilalţi ani, un vânt rece sufla acum 
încontinuu. Nori groşi alergau dintr-o parte într-alta a 
orizontului, acopereau cu umbră casele peste care, după 
trecerea lor, recădea lumina rece şi aurie a cerului de 
noiembrie, îşi făcuseră apariţia primele impermeabile. Dar 
se observa un număr surprinzător de stofe cauciucate şi 
lucioase. Ziarele povestiseră într-adevăr că, cu două sute de 
ani în urmă, în timpul marilor ciume din sudul Franţei, 
medicii purtau, pentru a se feri, stofe trecute prin ulei. 
Magazinele profitaseră de asta pentru a desface un stoc de 
haine demodate datorită cărora fiecare spera să devină 
imun. 

Dar toate aceste semne ale anotimpului nu te puteau face 
să uiţi că cimitirele erau părăsite. În ceilalţi ani, tramvaiele 
erau pline de mirosul fad al crizantemelor şi grupuri de 
femei se duceau la locurile unde rudele lor erau îngropate 
să depună flori pe mormântul lor. Era ziua în care se 
încerca să se compenseze pe lângă defunct izolarea şi 
uitarea în care fusese lăsat timp de luni întregi. Dar anul 
acesta, nimeni nu mai voia să se gândească la cei morţi. Se 
gândeau şi aşa prea mult la ei. Şi nu mai era vorba să revii 
la mormântul lor cu puţin regret şi multă melancolie. Nu 
mai erau părăsiţii lângă care vii să te justifici într-o zi pe an. 


Erau intruşii pe care vrei să-i uiţi. lată de ce anul acesta 
Ziua Morților a fost întrucâtva suprimată. După cum spunea 
Cottard, la care Tarrou observa un limbaj din ce în ce mai 
ironic, în fiecare zi era Ziua Morților. 

Şi realmente, focurile sărbătoreşti ale ciumei ardeau în 
crematoriu cu o veselie tot mai mare. Cei drept, de la o zi la 
alta flagelul se instalase cât mai comod parcă în forma lui 
paroxistică şi vădea în omorurile lui zilnice precizia şi 
regularitatea unui bun funcţionar. În principiu şi după 
părerea personalităţilor competente, acesta era un semn 
bun. Graficul progreselor ciumei, cu creşterea lui 
neîncetată, urmată apoi de o lungă linie staţionară i se 
părea de pildă doctorului Richard foarte reconfortant. „Este 
un grafic bun, excelent”, spunea el. El socotea că maladia 
atinsese ceea ce numea el un prag constant. De acum încolo 
ea nu mai putea decât să descrească. Richard credea că 
meritul este al noului ser al lui Castel, care, într-adevăr, 
tocmai cunoscuse câteva succese neaşteptate. Bătrânul 
Castel nu-l contrazicea, dar considera că de fapt nu se 
putea prevedea nimic, istoria epidemiilor comportând 
salturi neprevăzute. Prefectura, care dorea de multă vreme 
să potolească spiritul public şi căreia ciuma nu-i dădea 
posibilitatea s-o facă, îşi propunea să întrunească medicii 
pentru a le cere un raport pe această temă, când doctorul 
Richard a fost şi el răpus de ciumă şi tocmai în pragul 
scăderii molimei. 

Administraţia, în faţa acestui exemplu, impresionant lucru 
fără îndoială, dar care la urma urmei nu dovedea nimic, a 
redevenit pesimistă cu aceeaşi inconsecvenţă cu care 
devenise mai întâi optimistă. Castel, în ceea ce-l privea, se 
mărginea să-şi prepare serul lui cu cât de multă grijă putea. 
În orice caz nu mai exista un singur loc public care să nu fi 
fost transformat în spital sau în carantină şi dacă se mai 
respecta încă prefectura era pentru că trebuia totuşi 
păstrat un loc de întrunire. Dar în general şi ca urmare a 
stabilităţii relative a ciumei în acea epocă, organizarea 


concepută de Rieux nu a fost de loc depăşită. Medicii şi 
ajutoarele care depuneau un efort istovitor nu erau obligaţi 
să se gândească la eforturi şi mai mari. Ei trebuiau numai 
să continue cu regularitate, dacă se poate spune aşa, 
această muncă supraomenească. Formele pulmonare ale 
epidemiei care se manifestaseră se înmulţeau acum în cele 
patru colţuri ale oraşului, ca şi cum vântul aprindea şi 
întreținea incendii în piepturi. În toiul vărsăturilor de 
sânge, bolnavii erau răpuşi mult mai repede. Molima risca 
acum să fie mai mare, în această nouă formă a epidemiei. E 
adevărat, părerile specialiştilor fuseseră întotdeauna 
contradictorii asupra acestui punct. Pentru mai multă 
siguranţă totuşi, personalul sanitar continua să respire sub 
măşti de tifon dezinfectate. La prima vedere, în orice caz, 
boala ar fi trebuit să se extindă. Dar cum cazurile de ciumă 
bubonică se împuţinau, balanţa era în echilibru. 

Mai puteau exista totuşi alte subiecte de nelinişte ca 
urmare a greutăților de alimentare care cu timpul creşteau. 
Specula îşi scosese capul şi alimente de primă necesitate 
care lipseau pe piaţa zilnică se ofereau la negru, la preţuri 
fabuloase. Familiile sărace se aflau aşadar într-o situaţie 
foarte grea, în timp ce familiile bogate nu duceau lipsă de 
aproape nimic. Deşi ciuma, prin imparţialitatea eficace cu 
care funcţiona, ar fi trebuit să întărească ideea de egalitate 
între concetăţenii noştri, dimpotrivă, prin jocul normal al 
egoismului, ea ascuţea şi mai mult în inima oamenilor 
sentimentul nedreptăţii. Rămânea, bineînţeles, egalitatea 
ireproşabilă a morţii, dar pe asta nimeni n-o dorea. Săracii 
care sufereau de foame se gândeau cu şi mai multă 
nostalgie la oraşele şi la satele vecine, unde viaţa era liberă 
şi unde pâinea era ieftină. Din moment ce nu li se putea da 
suficientă hrană, ei aveau sentimentul, de altminteri cam 
nesocotit, că ar fi trebuit să li se permită să plece. Aşa încât 
circula o lozincă pe care o puteai citi uneori pe pereţii 
caselor, iar alteori era strigată la trecerea prefectului: 
„Pâine sau aer”. Această formulă ironică a dat semnalul 


unor manifestații repede reprimate, dar al căror caracter 
grav nu a scăpat nimănui. 

Ziarele, fireşte, se supuneau cu orice preţ consemnului de 
optimism pe care îl primiseră. Citindu-le, găseai în ele că 
ceea ce caracteriza situaţia era „exemplul emoţionant de 
calm şi sânge rece” pe care îl dădea populaţia, dar într-un 
oraş închis în el însuşi, unde nimic nu putea să rămână 
secret, nimeni nu se înşela asupra „exemplului” dat de 
comunitate. Şi pentru a avea o idee exactă a calmului şi a 
sângelui rece despre care era vorba, era destul să intri într- 
un loc de carantină sau într-una din taberele de izolare care 
fuseseră organizate de administraţie. Întâmplarea face că 
naratorul, ocupat fiind în altă parte, nu le-a cunoscut. Şi de 
aceea el nu poate cita aici decât mărturia lui Tarrou. 

Tarrou face, într-adevăr, în carnetele sale, descrierea unei 
vizite pe care o întreprinsese împreună cu Rambert în 
tabăra instalată pe stadionul municipal. Stadionul e aşezat 
cam la porţile oraşului şi o parte din el dă în strada pe care 
trec tramvaiele, iar cealaltă spre locuri virane care se întind 
până la marginea podişului pe care e clădit oraşul. Este 
înconjurat, cum se obişnuieşte, de ziduri înalte din ciment şi 
fusese suficient să se aşeze santinele la cele patru porţi de 
intrare pentru a face dificilă evadarea. De asemenea, 
zidurile împiedicau oamenii din afară să-i stingherească 
prin curiozitatea lor pe nefericiţii care erau puşi în 
carantină. În schimb, aceştia auzeau cât era ziua de mare, 
fără să le vadă trecând, tramvaiele şi ghiceau, după 
rumoarea mai mare pe care o târau cu ele, orele de sosire 
şi de ieşire din birouri. Ei ştiau astfel că viaţa de la care 
erau excluşi îşi urma cursul la câţiva metri de ei şi că 
zidurile de ciment despărţeau două universuri mai străine 
unul de altul decât dacă s-ar fi aflat pe planete diferite. 

Într-o duminică după-amiază, Tarrou şi Rambert s-au 
hotărât să se îndrepte spre stadion. Erau însoţiţi de 
Gonzales, jucătorul de fotbal, pe care Rambert îl regăsise şi 
care primise până la urmă să conducă cu schimbul 


supravegherea stadionului. Rambert trebuia să-l prezinte 
administratorului lagărului. Gonzales spusese celor doi, în 
momentul în care se întâlniseră, că era ora în care, înainte 
de ciumă, el îşi schimba costumul ca să înceapă meciul. 
Acum, că stadioanele erau rechiziţionate, asta nu mai era 
posibil şi Gonzales se simţea fără rost şi avea aerul unuia 
care taie frunză la câini. Era unul din motivele pentru care 
acceptase această supraveghere, cu condiţia să n-o exercite 
decât la sfârşitul săptămânii. Cerul era pe jumătate acoperit 
şi Gonzales, cu nasul în vânt, observa cu regret că acest 
timp, nici ploios, nici cald, era cel mai potrivit pentru o 
partidă bună. Vorbea şi el cum se pricepea de mirosul de 
cataplasme din vestiare, de tribunele înţesate până la refuz, 
de maiourile în culori vii pe terenul roşcat, de lămâile dintre 
reprize sau de limonada care înţeapă cu mii de ace 
răcoritoare gâtlejurile uscate. Tarrou notează de altfel că în 
tot timpul drumului, prin străzile desfundate ale mahalalei, 
jucătorul nu înceta să dea cu piciorul în pietricelele pe care 
le întâlnea. El încerca să le trimită direct în canale şi când 
reuşea spunea „unu la zero”. Când îşi isprăvea ţigara, 
scuipa mucul înaintea lui şi încerca să-l prindă din zbor cu 
piciorul. Lângă stadion, nişte copii care se jucau trimiseră o 
minge spre grupul care trecea şi Gonzales s-a abătut ca să 
le-o întoarcă cu precizie. 

Au intrat în sfârşit pe stadion. Tribunele erau pline de 
lume. Dar terenul era acoperit cu sute de corturi roşii 
înăuntrul cărora se zăreau de departe aşternuturi de pat şi 
baloturi. Se păstraseră tribunele pentru ca internaţii să se 
poată adăposti pe timp de căldură sau de ploaie. Trebuiau, 
pur şi simplu, la apusul soarelui, să se întoarcă în corturi. 
Sub tribune se aflau duşurile care fuseseră amenajate 
dinainte şi fostele vestiare ale jucătorilor care fuseseră 
transformate în birouri şi infirmerii. Cea mai mare parte 
dintre internaţi stăteau în tribune. Alţii rătăceau pe tuşă. 
Unii stăteau pe vine la intrarea corturilor lor şi-şi lăsau 


ochii să lunece peste toate, cu o privire nedesluşită. În 
tribune, mulţi stăteau prăbuşiţi şi păreau că aşteaptă. 

— Ce fac toată ziua? L-a întrebat Tarrou pe Rambert. 

— Nimic. 

Aproape toţi, într-adevăr, stăteau cu braţele spânzurând şi 
cu mâinile goale. Această uriaşă adunare de oameni era 
ciudat de tăcută. 

— În primele zile nici nu te puteai înţelege aici, zise 
Rambert. Dar pe măsură ce au trecut zilele, au început să 
vorbească din ce în ce mai puţin. 

Dacă ar fi să dăm crezare notelor sale, Tarrou îi înţelegea 
şi îi vedea chiar de la început cum stăteau înghesuiți în 
corturile lor, ocupați să asculte bâzâitul muştelor sau să se 
scarpine, vărsându-şi mânia sau mărturisindu-şi spaima 
când găseau o ureche binevoitoare să-i asculte. Dar 
începând din momentul în care tabăra fusese 
suprapopulată, se găsiseră din ce în ce mai puţine urechi 
binevoitoare. Nu le mai rămânea aşadar decât tăcerea şi 
neîncrederea. Exista într-adevăr un fel de neîncredere care 
cădea din cerul cenuşiu, luminos totuşi, peste tabăra roşie. 

Da, toţi aveau un aer de neîncredere. Din moment ce 
fuseseră despărțiți de ceilalţi, asta nu era fără justificare şi 
aveau înfăţişarea celor care îşi caută justificările şi care se 
tem. Fiecare dintre cei la care Tarrou se uita avea o privire 
lipsită de preocupări, toţi aveau aerul că suferă de o 
despărţire foarte generală de ceea ce constituia viaţa lor. Şi 
cum nu se puteau gândi mereu la moarte, nu se gândeau la 
nimic. Erau în vacanţă. „Dar cel mai rău, scria Tarrou, este 
că sunt nişte uitaţi şi că o ştiu şi ei. Cei care îi cunoşteau îi 
uitaseră pentru că se gândeau la altceva şi era şi de înţeles. 
Cât despre cei care îi iubeau, îi uitaseră şi aceştia pentru că 
trebuiau să se epuizeze în demersuri şi în încercări de a-i 
scoate de-acolo. 'Tot gândindu-se la ceea ce întreprindeau, 
ei nu se mai gândeau la cei pe care era vorba să-i scoată. 
Asta era, de asemenea, normal. Şi în cele din urmă îţi dai 
seama că nimeni nu este cu adevărat în stare să se 


gândească la cineva, fie chiar şi în cea mai rea dintre 
nenorociri. Căci a te gândi cu adevărat la cineva, înseamnă 
a te gândi la el minut cu minut, fără să fii abătut de nimic, 
nici de grijile gospodăriei, nici de bâzâitul unei muşte, nici 
de mese, nici de o mâncărime. Dar există întotdeauna 
muşte şi mâncărimi. De aceea viaţa este greu de trăit. Şi cei 
de aici o ştiu bine. 

Administratorul, care revenea spre ei, i-a spus că un 
domn, Othon, vrea să-i vadă. L-a condus pe Gonzales în 
biroul său, apoi i-a dus pe Tarrou şi pe Rambert spre un colţ 
al tribunelor, de unde domnul Othon, care se aşezase mai la 
o parte, s-a ridicat să-i întâmpine. Era îmbrăcat tot în 
acelaşi fel şi purta acelaşi guler tare. Tarrou a observat 
numai că smocurile lui de la tâmple erau mult mai zbârlite 
şi că unul din şireturi îi era desfăcut. Judecătorul avea un 
aer obosit şi nici o singură dată el nu şi-a privit 
interlocutorii în faţă. A spus că era bucuros că-i vedea şi că-i 
ruga să-i mulţumească doctorului Rieux pentru tot ce 
făcuse. 

Ceilalţi au tăcut. 

— Sper, zise judecătorul după un timp, că Philippe n-a 
suferit prea mult. 

Era prima oară când Tarrou îl auzea pronunţând numele 
fiului său şi a înţeles că ceva se schimbase. Soarele cobora 
la orizont şi, între doi nori, razele lui intrau lateral în 
tribune, aurind chipurile celor trei. 

— Nu, a spus Tarrou, nu, într-adevăr, n-a suferit. 

După ce s-au retras, judecătorul continua să privească 
înspre partea unde lucea soarele. 

S-au dus să-i spună la revedere lui Gonzales care studia 
un tabel de supraveghere prin schimburi. Jucătorul a râs 
strângându-le mâinile. 

— Am regăsit cel puţin vestiarele, spunea el, e şi asta ceva. 

Puțin după aceea, administratorul îi petrecea pe Tarrou şi 
pe Rambert, când un sfârâit nemaipomenit s-a auzit din 
tribune. Apoi difuzoarele care, în vremuri mai bune, erau 


folosite să anunţe rezultatul meciurilor sau să prezinte 
echipele, declarară cu o voce nazală, că internaţii trebuiau 
să se întoarcă la corturile lor pentru ca să poată fi 
distribuită masa de seară. Agale, oamenii au părăsit 
tribunele şi au intrat în corturi, târându-şi paşii, până şi-au 
reluat cu toţii locurile, două căârucioare electrice, dintre 
cele care se văd în gări, au trecut printre corturi, 
transportând oale mari. Oamenii întindeau braţele, două 
polonice se scufundau în două oale şi ieşeau de acolo 
pentru a ateriza în două gamele. Căruciorul pornea din 
nou. O lua de la capăt la cortul următor. 

— E ştiinţific, îi spune Tarrou administratorului. 

— Da, spune acesta cu satisfacţie, strângându-le mâna, e 
ştiinţific. 

Amurgul se lăsase şi cerul se limpezise. O lumină dulce şi 
proaspătă scălda tabăra. În pacea serii, zgomote de linguri 
şi farfurii urcau din toate părţile. Lilieci zburau pe deasupra 
corturilor şi dispăreau apoi pe neaşteptate. De cealaltă 
parte a zidurilor, un tramvai scârţâia la un macaz. 

— Bietul judecător, a murmurat Tarrou ieşind pe poartă. 
Ar trebui făcut ceva pentru el. Dar cum să ajuţi un 
judecător? 

Existau astfel, în oraş, multe alte tabere de felul acestea, 
despre care naratorul, din scrupul şi din lipsă de informaţii 
directe, nu poate spune mai mult. Dar ceea ce poate să 
spună este că existenţa acestor tabere, mirosul de oameni 
care venea de acolo, vocile puternice ale difuzoarelor în 
amurg, misterul zidurilor şi teama de aceste locuri 
condamnate, apăsau greu asupra moralului concetăţenilor 
noştri şi se adăugau la zăpăceala şi suferinţa tuturor. 
Incidentele şi conflictele cu administraţia s-au înmulţit. 

Între timp, pe la sfârşitul lui noiembrie, dimineţile au 
devenit foarte reci. Ploi torențiale spălaseră asfaltul cu 
revărsări de ape, curăţaseră cerul şi îl lăsaseră limpezit de 
nori, deasupra străzilor lucioase. Un soare lipsit de putere 
răspândea în fiecare dimineaţă deasupra oraşului o lumină 


scânteietoare şi îngheţată. Spre seară, dimpotrivă, aerul 
devenea din nou călduţ. Aceste a fost momentul pe care şi l- 
a ales Tarrou pentru a se destăinui întrucâtva doctorului 
Rieux. 

Într-o zi, pe la orele zece, după o zi lungă şi istovitoare, 
Tarrou l-a însoţit pe Rieux care se ducea să-i facă bătrânului 
astmatic vizita de seară. Cerul lucea blând deasupra caselor 
din vechiul cartier. Un vânt uşor sufla fără zgomot prin 
răspântiile întunecoase. Veniţi din liniştea străzilor, cei doi 
bărbaţi au dat peste vorbăria bătrânului. Acesta le spunea 
că erau unii care nu puteau admite tot ce se petrecea, că 
mereu pâinea şi cuțitul erau în mâna aceloraşi, că urciorul 
nu merge de multe ori la apă şi că, probabil şi aici îşi frecă 
mâinile, o să se lase cu scandal. Doctorul l-a îngrijit şi în 
vremea asta bătrânul comenta netulburat evenimentele. 

Auzeau pe cineva mergând deasupra lor. Bătrâna, 
observând aerul întrebător al lui Tarrou, le spusese că erau 
nişte vecine care stăteau pe terasă. Au aflat în acelaşi timp 
că de-acolo de sus aveai o vedere frumoasă şi că terasele 
caselor se uneau adesea dintr-o parte, aşa încât femeile din 
cartier aveau posibilitatea de a-şi face vizite fără să iasă din 
casele lor. 

— Da, a spus bătrânul, urcați. E aer bun sus. 

Au găsit terasa goală şi cu trei scaune. Dintr-o parte, atât 
cât putea să cuprindă privirea, nu se vedeau decât terase 
care se sprijineau, undeva, de o formă întunecoasă şi 
pietroasă în care au recunoscut prima colină a oraşului. De 
cealaltă parte, pe deasupra câtorva străzi şi a portului 
invizibil, privirea se pierdea într-un orizont în care cerul şi 
marea se amestecau într-o fremătare nedesluşită. Dincolo 
de ceea ce ei ştiau că trebuie să fie falezele, o licărire a 
cărei sursă n-o zăreau, apărea la răstimpuri regulat: farul 
strâmtorii continua, din primăvară, să lumineze pentru 
nave care se îndreptau spre alte porturi. În cerul măturat şi 
lăcuit de vânt, străluceau stelele limpezi şi licărirea 
îndepărtată a farului adăuga printre ele, din timp în timp, o 


pâlpâire cenuşie trecătoare. Briza aducea miresme de 
mirodenii şi de piatră. lăcerea era absolută. 

— E plăcut, spune Rieux aşezându-se. E ca şi când ciuma 
n-ar fi urcat niciodată până aici. 

Tarrou stătea cu spatele şi privea marea. 

— Da, spune el după un timp, e plăcut. 

A venit să se aşeze lângă doctor şi s-a uitat la el cu atenţie. 
De trei ori licărirea apăru pe cer regulat. Din adâncurile 
străzii un zgomot de veselă spartă urcă până la ei. În casă s- 
a auzit o uşă trântindu-se. 

— Rieux, spune Iarrou cu un ton foarte firesc, n-ai căutat 
niciodată să ştii cine sunt? Simţi vreo afecţiune pentru 
mine? 

— Da, răspunde doctorul, am pentru dumneata un 
sentiment de prietenie. Dar până acum ne-a lipsit timpul. 

— Bine, asta mă linişteşte. Vrei ca ora asta să fie ora 
prieteniei? 

Drept orice răspuns, Rieux i-a zâmbit. 

— Ei bine, iată... 

La câteva străzi mai încolo, o maşină luneca prelung pe 
pavajul ud. S-a îndepărtat şi, în urma ei, exclamaţii confuze, 
venind de departe, au rupt din nou tăcerea. Apoi, aceeaşi 
tăcere s-a lăsat asupra celor doi bărbaţi, cu toată greutatea 
ei de cer şi de stele. Tarrou se ridicase ca să se aşeze pe 
parapetul terasei cu faţa spre Rieux, care stătea tot prăvâălit 
în scaunul lui. Nu se vedea din Tarrou decât o formă 
masivă, care se profila pe cer. Ela vorbit multă vreme şi 
iată aproximativ discursul lui reconstituit: 

Ca să simplificăm, să spunem, Rieux, că eu sufeream de 
ciumă cu mult înainte de a cunoaşte acest oraş şi această 
epidemie. Asta spune suficient că sunt la fel ca toată lumea. 
Dar sunt oameni care nu ştiu lucrul acesta, sau care se simt 
bine în această stare şi oameni care ştiu şi ar vrea să scape 
de ea. Eu am vrut întotdeauna să scap. 

Când eram tânăr trăiam cu ideea inocenţei mele, adică 
fără vreo idee, niciuna. Nu sunt genul de om frământat, am 


început aşa cum se cuvine. Totul îmi reuşea, eram inteligent 
fără efort, cu femeile în bune relaţii; dacă aveam unele 
nelinişti, treceau aşa cum veniseră. Într-o zi am început să 
reflectez. Acum... 

Trebuie să-ţi spun că nu eram sărac ca dumneata. Tatăl 
meu era procuror, ceea ce e o situaţie. Cu toate astea, nu-şi 
dădea aere, fiind din fire un om cumsecade. Mama mea era 
simplă şi ştearsă şi n-am încetat niciodată s-o iubesc, dar 
prefer să nu vorbesc despre ea. El se ocupa de mine cu 
afecţiune şi cred chiar că încerca să mă înţeleagă. Avea 
aventuri în afara casei, sunt sigur acum de asta şi sunt de 
asemenea departe de a mă indigna. Se purta în toate astea 
aşa cum era de aşteptat să se poarte, fără să şocheze pe 
nimeni. Pentru a vorbi pe scurt, nu era foarte original şi 
astăzi, că a murit, îmi dau seama că, dacă n-a trăit ca un 
sfânt, nici om rău n-a fost. Ţinea o linie de mijloc, iată tot; şi 
este tipul de om pentru care simţi o afecţiune rezonabilă, 
acel gen de afecţiune care poate dura. 

Avea totuşi o particularitate: marele ghid Chaix era cartea 
lui de căpătâi. Nu că ar fi călătorit, cu excepţia vacanței, 
când se ducea în Bretania unde avea o mică proprietate. 
Dar era în stare să-ţi spună exact orele de plecare şi de 
sosire ale trenului Paris-Berlin, combinaţiile de orar pe care 
trebuia să le faci ca să te duci de la Lyon la Varşovia, 
kilometrajul exact între orice capitale voiai. Eşti dumneata 
capabil să spui cum se merge de la Briancon la Chamonix? 
Chiar şi un şef de gară s-ar încurca. Tatăl meu nu se 
încurca. El se străduia aproape seară de seară să-şi 
îmbogăţească cunoştinţele în această materie şi se fălea cu 
ele. Asta mă amuza mult şi îi punem adesea întrebări, 
încântat să verific răspunsurile lui în Chaix şi să recunosc că 
nu se înşelase. Aceste mici exerciţii ne-au legat mult unul de 
altul, căci îi ofeream un auditoriu a cărui bunăvoință o 
aprecia. Cât despre mine, găseam că această superioritate 
în legătură cu căile ferate era la fel de bună ca oricare alta. 


Dar mă las furat de povestire şi risc să-i dau prea multă 
importantă acestui om de treabă. Căci, pentru a încheia, el 
n-a avut decât o influenţă indirectă asupra hotărârii mele. 
Cel mult, el mi-a furnizat un prilej. Într-adevăr, când am 
împlinit şaptesprezece ani, tatăl meu m-a invitat să vin să-l 
ascult. Era vorba de o afacere importantă la curtea cu juri 
şi, desigur, el crezuse că va apărea în lumina lui cea mai 
bună. Cred de asemenea că el contase pe această 
ceremonie în stare să impresioneze imaginaţiile tinere, 
pentru a mă împinge să intru în cariera pe care el însuşi o 
alesese. Acceptasem pentru că asta îi făcea plăcere tatălui 
meu şi de asemenea pentru că eram curios să-l văd şi să-l 
aud într-un alt rol decât acel pe care îl juca printre noi. Nu 
mă gândeam la nimic mai mult. Ceea ce se petrecea într-un 
tribunal mi se păruse întotdeauna la fel de firesc şi de 
inevitabil ca o trecere în revistă de 14 Iulie sau o distribuire 
de premii. Aveam despre toate astea o idee foarte abstractă 
şi care nu mă stingherea. 

N-am păstrat totuşi din ziua aceea decât o singură 
imagine, aceea a vinovatului. Cred că era într-adevăr 
vinovat, puţin contează de ce. Dar acest omuleţ la vreo 
treizeci de ani, cu păr roşcat şi rar, părea atât de hotărât să 
recunoască totul, atât de sincer speriat de ceea ce avea săi 
se facă, încât după câteva minute nu m-am mai uitat decât 
la el. Avea aerul unei bufniţe speriate de o lumină prea 
puternică. Nodul cravatei lui nu se ţinea exact în unghiul 
gulerului. Îşi rodea unghiile de la o singură mână, 
dreapta... Pe scurt, nu insist, ai înţeles că era un om viu. 

De aceasta eu, mi-am dat seama dintr-o dată, eu care nu 
mă gândisem la el până atunci decât băgându-l comod în 
categoria de «inculpat». Nu pot să spun că l-am uitat atunci 
pe tata, dar ceva îmi strângea stomacul, ceva care îmi 
răpea orice atenţie în afară de cea pe care o acordam 
acuzatului. Nu ascultam aproape nimic, simţeam că voiau 
să-l omoare pe acest om viu şi un instinct formidabil, ca un 
val, mă aducea alături de el, cu un fel de încăpățânare 


oarbă. Nu m-am trezit cu adevărat decât o dată cu 
rechizitoriul tatălui meu. 

Transformat de roba lui roşie, nici cumsecade şi nici 
afectuos, gura lui viermuia în fraze nesfârşite care ieşeau 
fără încetare din ea ca nişte şerpi. Şi am înţeles că el cerea 
moartea acestui om în numele societăţii şi că cerea chiar să 
i se taie capul. E adevărat, el nu spunea decât: «Acest cap 
trebuie să cadă». Dar, până la urmă, deosebirea nu era 
mare. Şi acelaşi lucru a fost, într-adevăr, din moment ce ela 
obţinut acest cap. Atâta doar că nu ela fost cel care a 
executat sentinţa. lar eu, care am urmărit după aceea 
afacerea până la lichidarea ei, exclusiv, am avut cu acest 
nenorocit o intimitate mult mai vijelioasă decât a avut-o 
vreodată tatăl meu. El trebuia totuşi, conform obiceiului, să 
asiste la ceea ce se cheamă într-un mod cuviincios ultimele 
clipe şi care trebuie totuşi numit cel mai abject dintre 
asasinate. 

Începând din această zi n-am mai putut să mă uit la 
indicatorul Chaix decât cu un dezgust cumplit începând din 
această zi m-am interesat, cu groază, de justiţie, de 
condamnările la moarte, de execuţii şi m-a apucat ameţeala 
când am constatat că tatăl meu asistase, probabil, de mai 
multe ori la. Asasinate şi că asta se întâmpla exact în zilele 
în care se scula foarte devreme. Da, în aceste cazuri 
întorcea deşteptătorul. N-am îndrăznit să vorbesc cu mama 
despre asta, dar am observat-o atunci mai bine şi am înţeles 
că nu mai era nimic între ei şi că ea ducea o viaţă de 
renunțare. Asta m-a ajutat s-o iert, cum spuneam atunci. 
Mai târziu am aflat că nu aveam pentru ce s-o iert, pentru 
că ea fusese săracă toată viaţa ei până la căsătorie şi 
sărăcia o învățase să se resemneze. 

Te aştepţi fără îndoială să-ţi spun că am plecat imediat. 
Nu, am mai rămas mai multe luni, aproape un an. Dar inima 
mi-era bolnavă. Într-o seară, tatăl meu a cerut 
deşteptătorul pentru că trebuia să se scoale devreme. N-am 
dormit toată noaptea. A doua zi când s-a întors, plecasem. 


Trebuie spus numaidecât că tatăl meu m-a căutat, că m-am 
dus să-l văd, că fără să explic ceva i-am spus liniştit că m-aş 
sinucide dacă m-ar sili să mă întorc. Ela acceptat până la 
urmă, căci avea o fire mai curând blândă, mi-a ţinut un 
discurs asupra prostiei de a voi să-ţi trăieşti viaţa (astfel îşi 
explica gestul meu şi nu i-am schimbat părerea), mi-a făcut 
o mie de recomandări şi şi-a stăpânit lacrimile sincere care 
îi veneau în ochi. Mai pe urmă, destul de multă vreme după 
aceea, m-am întors totuşi cu regularitate să-mi văd mama şi 
atunci îl întâlneam. Aceste legături îi erau, cred, suficiente. 
Cât despre mine, nu eram pornit împotriva lui, aveam doar 
puţină tristeţe în inimă. Când a murit, am luat-o pe mama la 
mine şi ar mai fi şi acum cu mine, dacă n-ar fi murit la 
rândul ei. 

Am insistat îndelung asupra acestui început pentru că ela 
fost cu adevărat începutul a tot ce a urmat. Acum are să 
meargă mai repede. Am cunoscut sărăcia la optsprezece 
ani, ieşind din îndestulare. Am avut tot felul de meserii 
pentru ca să-mi câştig existenţa. Nu mi-a ieşit prea rău. Dar 
ceea ce mă interesa era condamnarea la moarte. Voiam să 
mă achit faţă de bufhnita roşcată. Drept care, am făcut 
politică, cum se spune. Nu voiam să fiu un ciumat, iată totul. 
Am crezut că societatea în care trăiam era cea care se 
sprijinea pe condamnarea la moarte şi combătând-o, 
credeam că pot să combat asasinatul. Aşa am crezut, aşa 
mi-au spus alţii şi, de fapt, era în mare măsură adevărat. 
Am intrat deci în rând cu aceştia din urmă pe care îi iubeam 
şi pe care n-am încetat să-i iubesc nici acum. Am rămas 
multă vreme cu ei şi nu este ţară în Europa la ale cărei 
lupte să nu fi luat parte. Să trecem peste asta. 

Bineînţeles, ştiam că şi noi pronunţam, în unele cazuri, 
condamnări. Dar mi se spunea că aceste câteva morţi erau 
necesare pentru ca să vină o lume în care nimeni nu va mai 
fi ucis. Era adevărat într-un anume fel şi, la urma urmelor, 
poate că nu sunt eu capabil să mă menţin în acest gen de 
adevăruri. Ceea ce e sigur, este că şovăiam. Dar mă 


gândeam la bufniţă şi puteam să continui. Până în ziua în 
care am văzut o execuţie (era în Ungaria) - şi aceeaşi 
ameţeală care cuprinsese copilul de altădată mi-a întunecat 
privirea de bărbat. 

N-ai văzut niciodată cum se împuşcă un om? Nu, 
bineînţeles, asta se face în general pe bază de invitaţie şi 
publicul e ales dinainte. Rezultatul e că ai rămas tot la ceea 
ce se ştie din stampe şi din cărţi. O legătură la ochi, un 
stâlp, şi, mai încolo, câţiva soldaţi. Ei bine, nu! Ştii că, 
dimpotrivă, plutonul de execuţie se aşează la un metru 
jumătate de condamnat? Ştii că, dacă condamnatul ar face 
doi paşi înainte, ar atinge puştile cu pieptul? Ştii că, la 
această scurtă distanţă, soldaţii îşi concentrează tirul 
asupra regiunii inimii şi că toţi, împreună cu gloanţele lor 
mari, fac acolo o gaură în care ai putea să bagi pumnul? 
Nu, nu ştii, pentru că astea sunt amănunte despre care nu 
se vorbeşte. Pentru ciumaţi, somnul oamenilor este mai 
sfânt decât viaţa. Nu trebuie împiedicaţi oamenii 
cumsecade să doarmă. Ar însemna să dai dovadă de prost- 
gust şi gustul constă în a nu insista, toată lumea ştie asta. 
Dar eu, de-atunci, n-am mai dormit bine. Gustul amar mi-a 
rămas în gură şi n-am încetat să insist, adică să gândesc 
asupra acestui lucru. 

Am înţeles atunci că eu, cel puţin, nu încetasem să fiu un 
ciumat, în tot timpul acestor lungi ani, ani în care credeam 
că lupt împotriva ciumei. Am aflat că subscrisesem indirect 
la moartea a mii de oameni, că provocasem chiar această 
moarte găsind bune acţiunile şi principiile care în mod fatal 
o antrenaseră. Ceilalţi nu păreau stingheriţi de asta sau cel 
puţin nu vorbeau niciodată despre asta în mod spontan. lar 
eu aveam un nod în gât. Eram cu ei şi mă simţeam totuşi 
singur. Când mi se întâmpla să-mi exprim scrupulele, îmi 
spuneau că trebuie să reflectez la ceea ce este în joc şi îmi 
dădeau argumente adesea impresionante ca să mă facă să 
înghit ceea ce nu-mi aluneca pe gât. Şi eu le răspundeam că 
marii ciumaţi, cei care îşi pun robe roşii, au şi ei argumente 


excelente în aceste cazuri şi că, dacă admiteam 
argumentele de forţă majoră şi necesităţile invocate de 
micii ciumaţi, nu mai puteam să le resping pe cele ale celor 
mari. Ei mă făceau să observ că felul cel mai potrivit de a da 
dreptate robelor roşii era de a le lăsa exclusivitatea 
condamnării. Şi eu îmi spuneam atunci că, dacă cedezi o 
dată în această problemă, nu mai există motive să te 
opreşti. Se pare că istoria mi-a dat dreptate, astăzi se întrec 
toţi cine să omoare mai mult. Sunt toţi cuprinşi de furia 
uciderii şi nu pot să facă altfel. 

Ceea ce mă interesa în orice caz, nu era raţionamentul. 
Era bufnița roşcată, această murdară aventură în care 
murdare guri ciumate anunțau un om în lanţuri că o să 
moară şi aranjau tot ce trebuia ca el să moară cu adevărat 
după nopţi şi nopţi de agonie în timpul cărora aştepta cu 
ochii deschişi să fie asasinat. Ceea ce mă interesa era gaura 
din piept. Şi îmi spuneam că până una-alta şi cel puţin în 
ceea ce mă priveşte, voi refuza să-i găsesc vreodată vreo 
rațiune, una singură, auzi, acestei dezgustătoare măcelării. 
Da, am ales această orbire îndârjită aşteptând să văd mai 
clar. 

De-atunci, nu m-am schimbat. E multă vreme de când mi-e 
ruşine, ruşine de moarte, de a fi fost, chiar dacă de departe, 
chiar dacă de bună-credinţă, la rândul meu, un ucigaş. Cu 
timpul, mi-am dat doar seama că şi cei care sunt mai buni 
decât alţii nu se pot împiedica astăzi de a omori sau de a 
lăsa să se omoare pentru că e în logica vieţii în care trăiesc 
şi că nu putem să facem un gest în această lume fără să 
riscăm de a aduce moartea. Da, am continuat să-mi fie 
ruşine, am învăţat asta, că suntem cu toţii implicaţi în ciumă 
şi mi-am pierdut liniştea. O mai caut şi astăzi, încercând să-i 
înţeleg pe toţi şi să nu fiu duşmanul de moarte al nimănui. 
Ştiu numai că avem datoria să facem ce trebuie pentru a nu 
mai fi ciumaţi şi că numai asta poate să ne facă să sperăm 
să ne regăsim pacea interioară, sau cel puţin, în lipsa ei, o 
moarte onorabilă. Numai asta poate să aducă uşurare 


oamenilor şi dacă nu să-i salveze, barem să le facă cât mai 
puţin rău posibil şi câteodată chiar puţin bine. Şi de aceea 
m-am hotărât să refuz tot ceea ce, de aproape sau de 
departe, din raţiuni bune sau rele, te duc la moarte sau 
justifică această moarte. 

De aceea şi această epidemie nu mă învaţă nimic în afară 
de faptul că trebuie să lupt alături de voi. Eu ştiu în mod 
sigur (da, Rieux, ştiu totul despre viaţă, vezi bine) că fiecare 
poartă în el ciuma, fiindcă nimeni, da, nimeni pe lume nu 
este neatins. Şi că trebuie să te supraveghezi fără încetare 
ca să nu fii adus într-o clipă de neatenţie în situaţia de a 
sufla în chipul altuia şi de a-i transmite boala. Ceea ce e 
firesc, e microbul. Restul, sănătatea, integritatea, puritatea, 
dacă vrei, este un rezultat al voinţei şi al unei voințe care nu 
trebuie să se oprească niciodată. Om cinstit, cel care nu 
infectează aproape pe nimeni, este acela a cărui neatenţie 
este cea mai mică posibil şi trebuie voinţă şi încordare 
pentru a nu fi niciodată neatent. Da, Rieux, este foarte 
obositor să fii ciumat. Dar este încă şi mai obositor de a nu 
voi să fii. Din pricina asta arată toată lumea obosită, fiindcă 
toată lumea, astăzi, e puţin ciumată. Dar de aceea unii, care 
încearcă să nu fie, simt o oboseală extremă de care nimic 
nu-i va mai mântui în afară de moarte. 

Până atunci, eu ştiu că nu mai valorez nimic pentru lumea 
asta şi că, din clipa când am renunţat să ucid m-am 
condamnat la un exil definitiv. Ceilalţi vor face istoria. Ştiu 
de asemenea că, în aparenţă, nu pot să-i judec pe aceşti 
ceilalţi. Există o calitate, care îmi lipseşte, ca să nu fiu un 
ucigaş raţional. Nu e deci o superioritate. Dar acum, 
consimt să fiu ceea ce sunt, am învăţat ce e modestia. Spun 
numai că există pe acest pământ flageluri şi victime şi că 
trebuie, atât cât e posibil, să refuzi să fii de partea 
flagelului. Asta ţi se va părea poate puţin cam simplu şi nu 
ştiu dacă e simplu, dar ştiu că e adevărat. Am auzit atâtea 
raționamente care erau cât pe-aci să mă zăpăcească de cap 
şi care au zăpăcit suficient alte capete pentru a le face să 


consimtă la asasinat, încât am înţeles că toată nenorocirea 
oamenilor vine de-acolo că ei nu folosesc un limbaj clar. M- 
am hotărât atunci să folosesc un limbaj clar şi să am o 
purtare deschisă ca să găsesc drumul cel bun. În 
consecinţă, spun că există flageluri şi victime şi nimic mai 
mult. Dacă, spunând asta, devin flagel eu însumi, cel puţin 
eu nu consimt la asta. Încerc să fiu un ucigaş nevinovat. 
Vezi că nu e o ambiţie mare. 

Ar trebui, bineînţeles, să existe o a treia categorie, aceea a 
adevăraţilor medici, dar fapt e că nu-i întâlneşti prea des şi 
că trebuie să fie şi greu să-i întâlneşti. De aceea m-am 
hotărât să trec de partea victimelor în orice ocazie, pentru 
a limita pagubele, în mijlocul lor pot cel puţin să caut cum 
se ajunge la a treia categorie, adică Ia linişte. 

Terminând, Tarrou îşi legăna piciorul şi lovea încet cu 
călcâiul în terasă. După o tăcere, doctorul s-a ridicat puţin 
şi l-a întrebat pe Tarrou dacă are o idee despre drumul pe 
care trebuie să apuci ca să ajungi la acea linişte. 

— Da, simpatia. 

Două clopotele de ambulanţă au răsunat în depărtare. 
Exclamaţiile, confuze adineauri, s-au concentrat la 
marginea oraşului, aproape de colina pietroasă. S-a auzit în 
acelaşi timp ceva care semăna cu o detunătură. Apoi 
tăcerea s-a aşternut iar Rieux a numărat două clipiri de far. 
Briza părea sa capete mai multă putere şi în acelaşi timp un 
suflu, venind dinspre mare, a adus un miros sărat. Se auzea 
acum, distinct, respiraţia surdă a valurilor lovindu-se de 
faleză. 

— Pe scurt, spune Tarrou cu simplitate, ceea ce mă 
interesează este să ştiu cum ajungi să devii un sfânt. 

— Dar dumneata nu crezi în Dumnezeu. 

— Tocmai. Poţi oare să fii sfânt fără Dumnezeu? Este 
singura problemă concretă pe care o cunosc astăzi. 

Brusc, o licărire ţâşnise din partea de unde se auziseră 
strigătele şi, venind împotriva vântului, o zarvă nedesluşită 
a ajuns până la cei doi bărbaţi. Licărirea s-a stins 


numaidecât şi, departe, la marginea teraselor, nu a mai 
rămas decât o boare roşiatică. Într-o clipă de acalmie a 
vântului s-au auzit distinct strigăte de oameni, apoi 
zgomotul unei împuşcături de armă şi urletele unei mulţimi. 
Tarrou se ridicase şi asculta. Nu se mai auzea nimic. 

— Au fost iar încăierări la porţi. 

— S-a sfârşit acum, spune Rieux. 

Tarrou a murmurat că aşa ceva niciodată nu se sfârşeşte şi 
că victime vor fi încă, pentru că e în ordinea lucrurilor. 

— Posibil, răspunde doctorul, dar ştii dumneata, eu mă 
simt mult mai solidar cu învinşii decât cu sfinţii. N-am 
preferinţă, cred, pentru eroism şi sfinţenie. Ceea ce mă 
interesează este să fiu un om. 

— Da, căutăm acelaşi lucru, dar eu sunt mai puţin 
ambițios. 

Rieux îşi spunea că Tarrou glumeşte şi se uita la el. Dar în 
lumina difuză care venea din cer, a văzut o faţă tristă şi 
serioasă. Vântul se înteţea iarăşi şi Rieux simţea că era 
călduţ la atingerea pielii. Tarrou s-a scuturat: 

— Ştii, spune el, ce-ar trebui să facem pentru prietenie? 

— Ceea ce doreşti, spune Rieux. 

— Să facem o baie în mare. Chiar pentru un viitor sfânt, e 
o plăcere demnă. 

Rieux zâmbea. 

— Cu permisele noastre putem să mergem pe dig. În cele 
din urmă e prea stupid să nu trăieşti decât în mijlocul 
ciumei. Bineînţeles, un om trebuie să se bată pentru 
apărarea victimelor. Dar dacă lui încetează să-i mai placă 
altceva, la ce-i serveşte să se bată? 

— Da, spune Rieux, să mergem. 

Puțin după aceea, maşina se oprea aproape de grilajul 
portului. Luna răsărise. Un cer lăptos proiecta pretutindeni 
umbre palide. În spatele lor se ridica oraşul în trepte şi de- 
acolo venea un suflu cald şi bolnav care îi împingea spre 
mare. Şi-au arătat hârtiile unui paznic care le-a examinat 
destul de îndelung. Au trecut şi, printre bătăturile de 


pământ acoperite de butoaie, printre mirosurile de vin şi de 
peşte, au apucat-o în direcţia digului. Cu puţin timp înainte 
de a ajunge acolo, mirosul de iod şi de alge le-a anunţat 
marea. Apoi au auzit-o. 

Foşnea încet la picioarele marilor blocuri de piatră ale 
digului şi, cum au urcat pe ele, ea le-a apărut densă ca de 
catifea, suplă şi lucioasă ca un animal. S-au aşezat pe 
stâncile întoarse spre larg. Apele se umflau şi se retrăgeau 
cu încetineală. Această respiraţie calmă a mării făcea să 
nască şi să dispară reflexe uleioase la suprafaţa valurilor. 
Înaintea lor, era noaptea fără margini. Rieux, care simţea 
sub degete suprafaţa zgrunţuroasă a pietroaielor, era 
stăpânit de-o stranie fericire. Întors spre Tarrou, el ghicea 
pe chipul calm şi grav al prietenului său aceeaşi fericire 
care nu uita nimic, nici chiar asasinatul. 

S-au dezbrăcat. Rieux s-a aruncat cel dintâi. Reci la 
început, valurile i s-au părut moi când a ieşit la suprafaţă. 
După câteva mişcări de înot, şi-a dat seama că marea era 
caldă în seara aceea, avea acea moliciune călduţă a mărilor 
de toamnă care iau din pământ căldura înmagazinată timp 
de luni întregi. Înota în ritm controlat. Bătaia picioarelor 
sale lăsa în urmă o fierbere de spumă, apa îi fugea de-a 
lungul braţelor ca să se lipească de picioare. O clipocire 
grea l-a anunţat că Tarrou se aruncase de sus. Rieux se 
întoarse pe spate şi rămâne nemişcat, cu faţa la cerul 
răsturnat, plin de lumina lunii şi de stele. Răsuflă îndelung. 
Apoi percepe din ce în ce mai distinct un zgomot de apă 
lovită, straniu de clar în tăcerea şi singurătatea nopţii. 
Tarrou se apropia, i s-a auzit curând respiraţia. Rieux se 
răsuceşte, ajunge în dreptul prietenului său şi înoată în 
acelaşi ritm. Tarrou înainta cu mai multă putere decât el şi 
a trebuit să înoate mai repede. Timp de câteva minute, au 
înaintat în aceeaşi cadență şi cu aceeaşi vigoare, 
singuratici, departe de lume, eliberaţi în sfârşit de oraş şi 
de ciumă. Rieusx s-a oprit cel dintâi şi s-au întors alene, până 
într-un moment când au intrat într-un curent îngheţat. Fără 


să zică nimic, şi-au grăbit amândoi mişcările, biciuiţi de 
această surpriză a mării. 

După ce s-au îmbrăcat, au pornit înapoi fără să fi rostit un 
cuvânt. Dar inimile lor băteau la fel şi amintirea acestei 
nopţi le era plăcută. Când au zărit de departe santinela 
ciumei, Rieux ştia că Tarrou îşi spunea ca şi el, că boala îi 
uitase un moment, că asta era bine şi că acum trebuia s-o ia 
de la cap. 

Da, trebuia s-o ia de la cap şi ciuma nu uita pe nimeni prea 
multă vreme. În luna decembrie, ea a ars în piepturile 
concetăţenilor noştri, a iluminat cuptorul, a populat 
taberele de umbre care nu făceau nimic, nu a încetat, în 
sfârşit, să înainteze cu mersul ei răbdător şi sacadat. 
Autorităţile contaseră pe zilele friguroase pentru a opri 
această înaintare şi totuşi ciuma trecea prin cele dintâi 
rigori ale anotimpului fără să se sinchisească. Mai trebuia 
încă aşteptat. Dar tot aşteptând, sfârşeşti prin a nu mai 
aştepta şi întregul nostru oraş trăia fără viitor. 

Cât despre doctor, momentul trecător de linişte şi de 
prietenie care îi fusese oferit nu s-a repetat. Fusese deschis 
încă un spital şi Rieux nu mai stătea între patru ochi decât 
cu bolnavii. El a observat însă că, în acest stadiu al 
epidemiei, când ciuma lua din ce în ce mai des forma 
pulmonară, bolnavii păreau că ajută într-o oarecare măsură 
medicul. În loc să cadă în ghearele disperării sau apatiei de 
la început, ei păreau să-şi facă o idee mai exactă despre 
interesele lor şi cereau ei înşişi ceea ce le putea fi cel mai 
util. Ei cereau fără încetare să bea şi toţi doreau să fie cald 
în încăperi. Cu toate că efortul era acelaşi pentru doctor, el 
se simţea totuşi mai puţin singur în aceste ocazii. 

Spre sfârşitul lui decembrie, Rieux a primit de la domnul 
Othon, judecătorul de instrucţie, care se afla încă în tabără, 
o scrisoare care îi spunea că timpul său de carantină 
trecuse, că administraţia nu regăsea hârtia cu data intrării 
lui acolo şi, cu siguranţă, îl ţineau încă în tabăra de 
internare dintr-o eroare. Soţia lui, ieşită de câtva timp, 


protestase la prefectură, unde fusese rău primită şi unde i 
se spusese că acolo nu există niciodată eroare. Rieux îi 
spusese lui Rambert să intervină şi, câteva zile după, l-a 
văzut pe domnul Othon sosind. Fusese într-adevăr o eroare 
şi Rieux s-a indignat puţin. Dar domnul Othon, care slăbise, 
a ridicat o mână moale şi a spus, cântărindu-şi cuvintele, că 
oricine se poate înşela. Doctorul se gândea doar că ceva în 
firea lui se schimbase. 

— Ce-o să faceţi acuma, domnule judecător? Vă aşteaptă 
dosarele. 

— Ei bine, nu, a spus judecătorul. Aş vrea să-mi iau 
concediu. 

— Într-adevăr, trebuie să vă odihniţi. 

— Nu e asta, aş vrea să mă întorc în tabără. 

Rieux s-a mirat: 

— Abia aţi ieşit! 

— M-aţi înţeles greşit. Mi s-a spus că există voluntari în 
administraţia de acolo. 

Judecătorul îşi rostogolea puţin ochii săi rotunzi şi încerca 
să-şi netezească unul din smocurile lui de păr. 

— Înţelegeţi, aş avea ce face! Şi apoi, e stupid, dar o să mă 
simt mai puţin despărţit de băieţaşul meu. 

Rieux îl privea. Nu era cu putinţă ca în aceşti ochi duri şi 
banali să se instaleze atât de repede blândeţea. Dar 
deveniseră mai neguroşi, pierduseră duritatea lor metalică. 

— Bineînţeles, spune Rieux, o să mă ocup de asta, din 
moment ce doriţi acest lucru. 

Şi doctorul s-a ocupat într-adevăr, iar viaţa cetăţii ciumate 
şi-a reluat cursul obişnuit, până la Crăciun. Tarrou continua 
să se arate peste tot cu felul lui liniştit şi eficace. Rambert îi 
mărturisea doctorului că stabilise, datorită ajutorului celor 
doi tineri paznici, un sistem de corespondenţă clandestină 
cu soţia lui. Primea din când în când câte o scrisoare, îi 
propusese lui Rieux să profite şi el de sistemul lui şi acesta a 
acceptat. A scris pentru întâia oară, după luni întregi, dar 
cu foarte mare greutate. Nu mai cunoştea limbajul de altă 


dată. Scrisoarea a plecat. Răspunsul întârzia să vină. În 
ceea ce îl privea pe Cottard, micile lui operaţii de speculă îl 
îmbogăţeau şi prospera. Cât despre Grand, perioada 
sărbătorilor nu avea să-i reuşească. 

Crăciunul din anul acela a fost mai degrabă sărbătoarea 
Infernului decât cea a Evangheliei. Prăvăliile goale şi lipsite 
de lumină, ciocolăţile artificiale sau cutiile goale din vitrine, 
tramvaiele încărcate de chipuri întunecate, nimic nu mai 
amintea de Crăciunurile trecute. La această sărbătoare, în 
care toată lumea, săracă sau bogată, se reunea odinioară, 
nu mai era loc decât pentru câteva bucurii singuratice şi 
ruşinoase pe care cei privilegiați şi le procurau, plătindu-le 
cu aur, din adâncul vreunei prăvălii jegoase. Bisericile erau 
pline mai degrabă de vaiete decât de rugăciuni de 
proslăvire. În oraşul posomorât şi îngheţat mai alergau 
câţiva copii, încă neştiutori de ceea ce îi ameninţa. Dar 
nimeni nu îndrăznea să li-l prevestească pe Dumnezeul de 
altădată, încărcat de daruri, bătrân ca suferinţa umană, dar 
nou ca tânăra speranţă. Nu mai era loc în inima nimănui 
decât pentru o foarte bătrână şi foarte posomorâtă 
speranţă, chiar cea care împiedică oamenii să se lase pe 
mâna morţii şi care nu e decât o simplă îndârjire de a trăi. 

În ajun, Grand nu venise la întâlnire. Rieux, neliniştit, 
trecuse pe la el dis-de-dimineaţă fără să-l găsească. Toată 
lumea fusese pusă pe picioare. Spre prânz, Rambert a venit 
la spital să-l avertizeze pe doctor că îl zărise pe Grand de 
departe, rătăcind pe străzi, cu o înfăţişare descompusă. 
Apoi îl pierduse din vedere. Doctorul şi Tarrou au plecat cu 
maşina să-l caute. 

La prânz, pe o vreme de ger, Rieux, ieşind din maşină, se 
uita de la distanţă la Grand, care stătea aproape lipit de o 
vitrină plină cu jucării de lemn lucrate grosolan. Pe chipul 
bătrânului funcţionar curgeau, fără întrerupere, lacrimi. Şi 
aceste lacrimi l-au răscolit pe Rieux pentru că le înţelegea şi 
le simţea şi el în gâtlej. Îşi amintea şi el de logodna 
nefericitului, care avusese loc dinaintea unei prăvălii de 


Crăciun şi de Jeanne, aplecată spre el, ca să-i spună că e 
bucuroasă. Din adâncul anilor îndepărtați, în chiar inima 
acestei nebunii, glasul tineresc al lui Jeanne venea spre 
Grand, asta era sigur. Rieux ştia la ce se gândea în acest 
minut bătrânul om care plângea şi el se gândea la acelaşi 
lucru ca şi el, că această lume fără dragoste era ca o lume 
moartă şi că vine totdeauna un ceas când te obosesc 
închisorile, munca şi curajul şi implori chipul unei fiinţe şi 
inima vrăjită a tandreţei. 

Dar celălalt l-a zărit prin geam. Fără să-şi înceteze plânsul, 
s-a întors şi s-a rezemat cu spatele de vitrină ca să-l vadă 
venind. 

— Ah! Domnule doctor, ah! Domnule doctor, făcea el. Rieux 
dădea din cap, aprobându-l, incapabil să scoată un cuvânt. 
Această disperare era şi a lui şi ceea ce îi frângea inima în 
clipa aceea era imensa mânie care îl cuprinde pe om 
înaintea unei dureri pe care toţi o împărtăşesc. 

— Da, Grand, spune el. 

— Aş vrea să am timp să-i scriu o scrisoare. Ca să ştie... Şi 
ca să poată să fie fericită, fără remuşcări... 

Cu un soi de violenţă, Rieux îl face pe Grand să înainteze. 
Celălalt continua lăsându-se aproape târât, bolborosind 
frânturi de fraze. 

— E prea multă vreme de când durează. Îţi vine să-ţi dai 
drumul, n-ai încotro. Ah! Domnule doctor! Par liniştit aşa. 
Dar am avut totdeauna nevoie de un efort uriaş ca să fiu 
normal doar. lar acum şi asta e încă prea mult. 

Se opreşte, tremurând din tot corpul şi cu privirea 
rătăcită. Rieux i-a luat mâna. Ardea. 

— Trebuie să te duci acasă. 

Dar Grand îi scapă şi aleargă câţiva paşi, apoi se opreşte, 
desface braţele şi începe să se legene înainte şi-îndărăt. Se 
învârte în loc şi cade pe trotuarul îngheţat, cu chipul mânjit 
de lacrimile care continuau să-i curgă. Irecătorii priveau de 
departe, opriţi locului, neîndrăznind să mai înainteze. 

A trebuit ca Rieux să-l ia pe bătrân în braţe. 


Acum, în patul său, Grand se înăbuşea: plămâni îi erau 
prinşi. Rieux se gândea. Funcţionarul n-avea familie. La ce 
bun să-l transporte? O să fie singur, cu Iarrou, să-l 
îngrijească... 

Grand îşi înfundase în pernă capul, cu obrazul verzui şi cu 
privirea stinsă. Se uita nemişcat la focul slab pe care Tarrou 
îl aprindea în cămin cu ce mai rămăsese dintr-o ladă. 
„Merge rău, spune el. Şi din adâncul plămânilor săi în 
flăcări un ciudat hârâit însoțea tot ce spunea. Rieux îi 
recomandase să nu vorbească şi spusese că va reveni. 
Bolnavul avusese un surâs bizar şi o dată cu el un soi de 
duioşie i se aşternuse pe chip. „Dacă scap, jos pălăria, 
domnule doctor!” spusese el făcându-i cu ochiul, cu greu. 
Dar imediat după aceea căzuse într-o stare de prostraţie. 

Câteva ore mai târziu, Rieux şi Tarrou l-au găsit pe bolnav 
în capul oaselor şi Rieux s-a speriat citind pe chipul său 
ravagiile răului care îl ardea şi care progresa. Dar Grand 
părea mai lucid şi, imediat, cu o voce ciudat de spartă, i-a 
rugat să-i aducă manuscrisul pe care îl pusese într-un 
sertar. Tarrou i-a dat foile pe care bolnavul le-a strâns cu 
grijă la piept, fără să le privească, pentru ca să le întindă 
apoi doctorului, invitându-l printr-un gest să le citească. Era 
un manuscris scurt, de vreo cincizeci de pagini. Doctorul l-a 
răsfoit şi a înţeles că toate aceste foi nu conţineau decât 
aceeaşi frază recopiată la nesfârşit, modificată, îmbogăţită 
sau sărăcită. Fără încetare, în luna mai, amazoana şi aleile 
din Bois de Boulogne se confruntau şi se aşezau în diferite 
feluri. Lucrarea avea şi explicaţii, uneori nemăsurat de 
lungi şi variante. Dar la sfârşitul ultimei pagini, o mână 
scrisese doar atât, îngrijit, cu o cerneală încă proaspătă: 
„Draga mea Jeanne, astăzi e Crăciunul...” Deasupra, 
caligrafiată cu grijă, se găsea ultima versiune a frazei. 
„Citiţi”, a spus Grand. Şi Rieux a citit: „într-o frumoasă 
dimineaţă de mai, o zveltă amazoană, călare pe o 
somptuoasă iapă alezană, parcurgea, prin mijlocul florilor, 
aleile din Bois...” 


— O fi bine aşa? A spus bătrânul cu o voce de febră. Rieux 
nu şi-a ridicat ochii spre el. 

— Ah! A spus celălalt agitat, ştiu eu. Cuvântul frumoasă, 
ăsta e cel care nu e potrivit. 

Rieux i-a luat mâna întinsă pe cuvertură. 

— Lăsaţi, domnule doctor. N-o să mai am timp... Respira 
chinuit şi deodată a strigat: 

— Puneţi-l pe foc! 

Doctorul şovăia, dar Grand a repetat ordinul cu un accent 
atât de cumplit şi cu o astfel de suferinţă în glas, încât Rieux 
a aruncat foile în focul aproape stins. Odaia s-a luminat 
numaidecât şi, o clipă, flăcările păreau s-o încălzească. 
Când doctorul reveni lângă bolnav, acesta se întorsese cu 
spatele, lipindu-şi aproape faţa de perete. Tarrou se uita pe 
fereastră, străin parcă de scena care avusese loc. După ce i- 
a injectat bolnavului serul, Rieux i-a spus prietenului său că 
Grand n-o să apuce dimineaţa şi Iarrou s-a oferit să 
rămână. Doctorul a fost de acord. 

Ideea că Grand o să moară l-a urmărit noaptea toată. Dar, 
a doua zi dimineaţa, Rieusx l-a găsit pe Grand în capul 
oaselor stând de vorbă cu Tarrou. Febra dispăruse. Nu-i 
mai rămăseseră decât semnele unei epuizări generale. 

— Ah, domnule doctor, spune funcţionarul, rău am făcut. 
Dar o s-o iau de la cap. Ţin minte totul, o să vedeţi. 

— Să aşteptăm, i-a spus Rieux lui Tarrou. 

Dar, la amiază, nimic nu se schimbase. Seara, Grand putea 
fi socotit salvat. Rieux nu înţelegea nimic din această 
înviere. 

Cam în aceeaşi vreme totuşi, i se adusese lui Rieux o 
bolnavă, a cărei stare el o socoti disperată şi pe care a 
izolat-o imediat la sosirea ei în spital. Fata era în plin delir şi 
prezenta simptomele ciumei pulmonare. Dar a doua zi 
dimineaţa febra scăzuse. Doctorul a crezut că recunoaşte, 
ca şi în cazul lui Grand, ameliorarea matinală pe care 
experienţa îl obişnuise s-o considere drept un semn rău. La 
prânz, totuşi, febra nu se urcase. Seara crescuse doar cu 


câteva linii şi, a doua zi dimineaţa, dispăruse. Fata, cu toate 
că era slăbită, respira cu uşurinţă în patul ei. Rieux i-a spus 
lui Tarrou că era salvată împotriva tuturor regulilor. Dar în 
cursul săptămânii, patru cazuri asemănătoare s-au 
prezentat la secţia doctorului. 

La sfârşitul aceleiaşi săptămâni, bătrânul astmatic l-a 
primit pe doctor şi pe Tarrou cu toate semnele unei mari 
agitaţii. 

— Gata, spunea el, ies iar. 

— Cine? 

— Ei, cine! Şobolanii! 

Din aprilie încoace nici un şobolan mort nu mai fusese 
descoperit. 

— Oare o s-o luăm de la capăt? Îi spuse Tarrou lui Rieux. 

Bătrânul îşi freca mâinile. 

— Să-i vezi alergând! E o plăcere. 

El văzuse doi şobolani vii intrând la el prin uşa dinspre 
stradă. Vecinii îi spuseseră că şi la ei îşi făcuseră apariţia 
guzganii. Prin unele poduri se auzea din nou zdrăngăneala 
lor, uitată de luni întregi. Rieux aştepta publicarea 
statisticilor generale care avea loc la începutul fiecărei 
săptămâni. Ele relevau un recul al molimei. 


V 

Cu toate că această bruscă repliere a bolii era nesperată, 
concetăţenii noştri nu s-au grăbit să se bucure. Lunile care 
abia trecuseră, deşi sporiseră dorinţa lor de eliberare, îi 
învăţaseră să fie prudenţi şi îi obişnuiseră să conteze din ce 
în ce mai puţin pe un sfârşit apropiat al epidemiei. Totuşi, 
acest fapt nou era pe toate buzele, şi, în adâncul inimilor, 
clocotea o mare speranţă nemărturisită. Toate celelalte 
treceau pe planul al doilea. Noile victime ale ciumei 
cântăreau foarte puţin pe lângă acest fapt exorbitant: 
statisticile scăzuseră. Unul din semnele că epoca sănătăţii, 
fără a fi sperată în mod deschis, era totuşi aşteptată în 
secret, era faptul că, începând din acest moment, 


concetăţenii noştri vorbeau bucuroşi, deşi cu un aer de 
indiferenţă, despre modul în care se va organiza viaţa după 
ciumă. 

Toată lumea era de acord în a gândi că părţile plăcute ale 
vieţii dinainte nu vor fi regăsite dintr-o dată şi că era mai 
uşor să distrugi decât să construieşti. Apreciau doar că 
aprovizionarea însăşi putea să fie puţin ameliorată şi că în 
felul acesta ar scăpa de grija cea mai presantă. Dar, de fapt, 
sub aceste remarci neînsemnate o speranţă nesăbuită se 
dezlănţuia în acelaşi timp şi cu atâta forţă, încât 
concetăţenii noştri îşi dădeau uneori seama de ea şi se 
grăbeau atunci să afirme că, oricum, izbăvirea nu era 
hotărâtă pentru a doua zi. Şi, într-adevăr, ciuma nu se opri 
a doua zi, dar, în aparenţă, ea îşi pierdea puterile mai 
repede decât s-ar fi putut în mod raţional să se spere. În 
primele zile ale lui ianuarie, frigul se instalase cu o 
stăruința neobişnuită şi părea chiar să se cristalizeze 
deasupra oraşului. Şi, cu toate acestea, niciodată cerul nu 
fusese atât de albastru. Timp de zile întregi splendoarea lui 
imuabilă şi îngheţată a inundat oraşul cu o lumină 
perpetuă. În acest aer purificat, în trei săptămâni şi prin 
prăbuşiri succesive, ciuma părea că se istovise în cadavrele 
din ce în ce mai puţin numeroase pe care le alinia. Ea şi-a 
pierdut, într-un interval scurt de timp, aproape în întregime 
forţele pe care le acumulase de luni şi luni. Văzând-o ratând 
victime desemnate, ca Grand sau ca fata din spitalul lui 
Rieux, ajungând timp de două-trei zile la paroxism în unele 
cartiere, în timp ce dispărea complet din altele, înmulţindu- 
şi prada lunea iar miercurea lăsând-o să-i scape aproape cu 
totul, văzând-o astfel gâfâind sau năpustindu-se, ai fi zis că 
se dezorganiza de enervare şi de lehamite, că pierdea, o 
dată cu stăpânirea de sine, eficacitatea matematică şi 
supremă care constituise forţa ei. Serul lui Castel cunoştea 
deodată o serie de reuşite care-i fuseseră refuzate până 
acum. Fiecare dintre măsurile luate de medici şi care 
înainte nu dădeau nici un rezultat, păreau să lovească 


deodată în plin. Se părea că ciuma era, la rândul ei, hăituită 
şi că slăbiciunea ei bruscă dădea tărie armelor tocite care îi 
fuseseră opuse până atunci. Din vreme în vreme numai, 
boala se încrâncena şi, într-un fel de tresărire oarbă, 
răpunea trei sau patru bolnavi în a căror vindecare se 
sperase. Ei erau ghinioniştii ciumei, cei pe care ea îi ucidea 
în plină speranţă. A fost cazul judecătorului Othon care a 
trebuit evacuat din tabăra de carantină şi Tarrou spusese 
într-adevăr despre el că nu avusese noroc, fără să se poată 
şti însă dacă se gândea la moartea sau la viaţa 
judecătorului. 

Dar, în ansamblu, infecția bătea în retragere pe toată linia 
şi comunicatele prefecturii, care dăduseră mai întâi naştere 
unei timide şi secrete speranţe, au confirmat până la urmă, 
în mintea publicului, convingerea că victoria era dobândită 
şi că boala părăsea poziţiile. În realitate, era greu de 
hotărât dacă că era o victorie. Erai numai obligat să 
constaţi că boala părea să plece aşa cum venise. Strategia 
care i se opunea nu se schimbase, ineficace ieri şi aparent 
reuşită astăzi. Aveai doar impresia că maladia se istovise ea 
însăşi sau poate că se replia după ce îşi atinsese toate 
obiectivele. Într-un fel, rolul ei se sfârşise. 

Ai fi spus cu toate acestea că nimic nu era schimbat în 
oraş. Mereu tăcute în timpul zilei, străzile erau invadate 
seara de aceeaşi mulţime, doar că acum dominau 
paltoanele şi fularele. Cinematografele şi cafenelele făceau 
aceleaşi afaceri. Dar, privind mai de aproape, puteai să 
observi că figurile erau mai destinse şi că uneori zâmbeau. 
Şi aveai ocazia să constaţi că până atunci nimeni nu 
zâmbise pe străzi. În realitate, vălul opac, care de luni de 
zile înconjura oraşul, fusese sfâşiat şi, în fiecare luni, oricine 
putea să constate, după ştirile radioului, că ruptura se 
mărea şi că, în sfârşit, se va putea răsufla. Era încă doar o 
uşurare total negativă şi care nu se manifesta pe faţă. Dar 
în timp ce înainte nu s-ar fi aflat, fără oarecare neîncredere, 
că plecase un tren sau că sosise un vapor, sau că va fi din 


nou autorizată circulaţia automobilelor, anunţul acestor 
evenimente la mijlocul lui ianuarie n-ar fi provocat, 
dimpotrivă, nici o surpriză. Era puţin lucru, fără îndoială. 
Dar această uşoară nuanţă exprima de fapt uriaşele 
progrese făcute de concetăţenii noştri pe calea speranţei, 
se poate spune, de altfel, că, începând din momentul în care 
cea mai infimă speranţă a devenit posibilă pentru populaţie, 
se sfârşise cu domnia efectivă a ciumei. 

Nu este mai puţin adevărat că în tot cursul lunii ianuarie, 
concetăţenii noştri au reacţionat într-un fel contradictoriu. 
Şi anume, ei au trecut, rând pe rând, de la excitare la 
depresiune. Astfel, au fost înregistrate noi tentative de 
evadare, chiar în momentul în care statisticile erau cele mai 
favorabile. Lucrul a surprins mult autorităţile şi chiar 
posturile de gardă, având în vedere că cea mai mare parte 
a evadărilor reuşiseră. De fapt, oamenii care evadau în 
aceste momente dădeau ascultare unor sentimente fireşti. 
Datorită ciumei, la unii se înrădăcinase un scepticism 
adânc, de care nu se puteau dezbăra. Speranţa nu mai 
acţiona asupra lor. Chiar atunci când vremea ciumei 
trecuse, ei continuau să trăiască conform normelor ei. 
Aceştia rămăseseră în urma evenimentelor. La alţii, 
dimpotrivă şi aceştia se recrutau mai ales dintre cei care 
trăiseră până atunci despărțiți de fiinţele pe care le iubeau, 
după acest lung timp de claustrare şi de descurajare, vântul 
speranţei care se ridica aprinsese o febră şi o nerăbdare 
care le răpise orice stăpânire de sine. Îi apuca un fel de 
panică la gândul că puteau, atât de aproape de ţintă, să 
moară, că nu vor revedea fiinţa pe care o iubeau şi că nu 
vor fi răsplătiți pentru aceste lungi suferinţe. Deşi luni 
întregi perseveraseră în aşteptare cu o tenacitate obscură, 
în ciuda închisorii şi a exilului, cea dintâi speranţă fusese 
suficientă ca să distrugă ceea ce disperarea şi teama nu 
putuseră ştirbi. Ei s-au năpustit, ca nişte scoşi din minţi, s-o 
ia înaintea ciumei, incapabili să-i ţină pasul până în ultima 
clipă. 


În acelaşi timp, de altminteri, s-au manifestat şi semne 
spontane de optimism. Astfel a fost înregistrată o scădere 
sensibilă a preţurilor. Din punctul de vedere al economiei 
pure, această mişcare era inexplicabilă. Greutățile 
rămâneau aceleaşi, formalităţile de carantină fuseseră 
menținute la porţi şi aprovizionarea era departe de a fi 
ameliorată. Se asista deci la un fenomen pur moral, ca şi 
cum retragerea ciumei se răsfrângea pretutindeni. În 
acelaşi timp, optimismul se întindea asupra celor care 
trăiseră înainte în grup şi pe care boala îi silise să se 
despartă. Cele două mănăstiri ale oraşului au început să se 
reconstituie şi viaţa comună din ele a putut fi reluată. 
Acelaşi lucru s-a întâmplat cu militarii, care au fost din nou 
adunaţi în cazărmile rămase libere: ei au reînceput o viaţă 
normală de garnizoană. Aceste fapte mărunte erau semne 
mari. 

Populaţia a trăit în această agitaţie secretă până la 25 
ianuarie, în săptămâna aceea, statisticile au scăzut atât de 
mult încât, după consultarea comisiei medicale, prefectura 
a anunţat că epidemia se putea considera aproape gâtuită. 
Comunicatul adăuga, este adevărat, dintr-un spirit de 
prudenţă pe care populaţia nu putea să nu-l aprobe, că 
porţile oraşului vor mai rămâne închise încă două 
săptămâni şi măsurile profilactice menținute timp de o lună. 
În timpul acestei perioade, la cel mai mic semn că pericolul 
ar putea să revină, „status-quo-ul trebuia să fie menţinut şi 
măsurile precedente reluate”. Toată lumea a fost însă de 
acord să considere aceste adăugiri ca pe nişte clauze de stil 
şi, în seara de 25 ianuarie, un neastâmpăr de veselie 
copleşise oraşul. Pentru a se alătura bucuriei generale, 
prefectul dăduse ordin să se revină la iluminaţia pe care o 
avusese oraşul înainte de ciumă. Sub un cer rece şi pur, 
concetăţenii noştri s-au revărsat atunci în grupuri 
zgomotoase şi vesele pe străzile pline de lumină. 

Desigur, în multe case obloanele rămăseseră trase şi unele 
familii şi-au petrecut în tăcere această seară pe care alţii o 


încărcau de strigăte. Cu toate astea, pentru mulţi dintre 
aceşti oameni în doliu, sentimentul de uşurare era totuşi 
adânc, fie pentru că teama de a vedea răpuse alte rude era 
în sfârşit potolită, fie pentru că sentimentul conservării lor 
personale nu mai era în stare de alarmă. Dar familiile care 
trebuiau să rămână cele mai străine de bucuria generală au 
fost, indiscutabil, acelea care, chiar în acest moment, aveau 
un bolnav în luptă cu ciuma într-un spital şi care, în casele 
de carantină sau acasă, aşteptau ca flagelul să sfârşească 
într-adevăr cu ele aşa cum sfârşise cu ceilalţi. Aceste familii 
trăgeau desigur nădejde, dar făceau din ea o provizie pe 
care o ţineau în rezervă şi din care îşi interziceau să 
consume înainte de a avea cu adevărat dreptul s-o facă. Şi 
această aşteptare, această veghe tăcută, la jumătate de 
drum între agonie şi bucurie, li se părea şi mai feroce în 
mijlocul jubilării generale. 


Dar aceste excepţii nu scădeau cu nimic satisfacția 
celorlalţi. Fără îndoială, ciuma încă nu se sfârşise şi avea s-o 
dovedească. Totuşi, în imaginaţia tuturor, trenurile plecau, 
cu săptămâni înainte, şuierând pe şine fără sfârşit şi 
vapoarele brăzdau mări luminoase. A doua zi, spiritele 
aveau să fie mai liniştite şi îndoielile aveau să renască. Dar, 
pentru moment, întregul oraş se urnea, părăsea locurile 
închise, întunecate şi nemişcate în care îşi înfipsese 
rădăcinile de piatră şi se punea în sfârşit în mişcare cu 
încărcătura lui de supraviețuitori. În seara aceea, Tarrou şi 
Rieux, Rambert şi ceilalţi mergeau în mijlocul mulţimii şi 
simțeau şi ei cum le fuge pământul de sub picioare. Multă 
vreme după ce părăsiseră bulevardele, Tarrou şi Rieux 
auzeau încă această bucurie urmărindu-i, chiar în ceasul în 
care treceau pe străduţe pustii, de-a lungul ferestrelor cu 
obloanele trase. Şi, din pricina oboselii lor, ei nu puteau să 
deosebească această suferinţă care se prelungea dincolo de 
obloane, de bucuria care umplea străzile puţin mai încolo. 
Izbăvirea care se apropia avea un chip care amesteca râsul 
cu lacrimile. 

Într-un moment în care rumoarea a devenit mai puternică 
şi mai veselă, Tarrou se oprise. Pe asfaltul întunecat, o 
formă alerga sprintenă. Era o pisică, prima care a fost 
văzută iar, din primăvară până acum. Ea a rămas o clipă 
nemişcată în mijlocul şoselei, a şovăit, şi-a lins laba, a 
trecut-o iute peste urechea dreaptă, şi-a văzut mai departe 
de treburile ei, şi, neauzită, a pierit în noapte. Tarrou 
zâmbegşte. Bătrânelul o să fie şi el mulţumit. 

Dar în momentul în care ciuma părea să se îndepărteze 
pentru a se întoarce în vizuina necunoscută din care ieşise 
în tăcere, exista cel puţin unul în oraş pe care această 
plecare îl arunca într-o stare de consternare şi acesta era 
Cottard, dacă e să ne luăm după carnetele lui Tarrou. 

La drept vorbind, aceste carnete devin destul de bizare 
începând din momentul în care statisticile au început să 
scadă. Poate să fie din pricina oboselii, dar scrisul devine 


greu de citit şi se trece prea des de la un subiect la altul. În 
plus şi pentru întâia oară, aceste carnete sunt lipsite de 
obiectivitate şi fac loc unor consideraţii personale. Găseşti 
astfel, în mijlocul unor pasaje destul de lungi, privitoare la 
cazul Cottard, un mic raport asupra bătrânului cu pisicile. 
Dacă e să-l credem pe Tarrou, ciuma nu micşorase niciodată 
cu nimic consideraţia lui pentru acest personaj care îl 
interesa după epidemie aşa cum îl interesase şi înainte şi 
cum, din nefericire, n-o să mai poată să-l intereseze în 
viitor, deşi propria lui bunăvoință, a lui Tarrou, nu va fi în 
cauză. Căci el încercase să-l revadă. Câteva zile după seara 
de 25 ianuarie, se postase în colţul străduţei. Pisicile erau 
aci, exacte la întâlnire, încălzindu-se în bălțile de soare. Dar, 
la ora obişnuită, obloanele rămăseseră închise cu 
încăpățânare. În cursul zilelor următoare, Tarrou nu le-a 
mai văzut niciodată deschise. El conchise în mod curios că 
bătrânelul era jignit sau mort, că, dacă era jignit, era 
pentru că se gândea că are dreptate şi că ciuma îi făcuse o 
nedreptate - dar dacă era mort, trebuia să te întrebi în 
legătură cu el, ca şi cu bătrânul astmatic, dacă nu fusese un 
sfânt. Tarrou nu credea acest lucru, dar considera că există 
în cazul bătrânului o „indicaţie”. „Poate, se spunea în 
carnete, nu este cu putinţă să ajungi decât la nişte 
aproximaţii de sfinţenie. În acest caz ar trebui să te 
mulţumeşti cu un satanism modest şi caritabil.” 

Amestecate tot cu observaţiile privitoare la Cottard, poţi 
găsi în carnete şi numeroase însemnări, adesea risipite, 
dintre care unele îl privesc pe Grand, acum convalescent şi 
care se apucase din nou de lucru ca şi cum nimic nu s-ar fi 
întâmplat, iar altele o evocă pe mama doctorului Rieux. Cele 
câteva conversații care se datorau faptului că Tarrou locuia 
în acelaşi apartament cu fiul ei, unele atitudini ale bătrânei, 
zâmbetul ei, observaţiile ei asupra ciumei sunt notate cu 
scrupulozitate. Tarrou insista mai ales asupra modestei 
doamne Rieux; asupra modului pe care-l avea de-a exprima 
totul în fraze simple; asupra preferinţei deosebite pe care o 


arăta pentru o anumită fereastră care dădea în strada 
liniştită şi îndărătul căreia, ţinându-se cam ţeapănă, se 
aşeza în fiecare seară, cu mâinile odihnindu-se şi privirea 
atentă, până ce amurgul cuprindea odaia, făcând din ea o 
umbră neagră în lumina cenuşie care se întuneca puţin câte 
puţin şi topea atunci silueta ei nemişcată; asupra 
sprintenelii cu care ea se deplasa dintr-o odaie în alta; 
asupra bunătăţii ei de care nu-i dăduse niciodată lui Iarrou 
dovezi precise, dar a cărei licărire el o recunoştea în tot 
ceea ce făcea sau spunea ea; asupra faptului, în sfârşit, că, 
după părerea lui, ea ştia totul fără să stea să chibzuiască în 
mod deosebit şi că, cu atâta tăcere şi umbră, ea putea să 
rămână la înălţimea oricărei lumini, fie ea şi aceea a ciumei. 
Aici, de altfel, scrisul lui Tarrou dădea semne ciudate de 
cedare. Rândurile care urmau erau greu de citit şi, parcă 
pentru a da o nouă dovadă a acestei cedări, ultimele cuvinte 
erau cele dintâi cuvinte personale: „Mama mea era astfel, 
iubeam în ea aceeaşi modestie şi ca ea am vrut totdeauna 
să ajung. Nu pot spune că a murit acum opt ani. S-a tras 
doar puţin mai mult deoparte, ca de obicei, şi, când m-am 
întors, ea nu mai era acolo.” 

Dar trebuie să ne întoarcem la Cottard. De când statisticile 
erau în scădere, acesta îi făcuse mai multe vizite doctorului 
Rieux, invocând diverse pretexte. Dar, în realitate, de 
fiecare dată îi cerea lui Rieux pronosticuri asupra mersului 
epidemiei. „Credeţi că poate să înceteze aşa deodată, fără 
să ne prevină?” Cottard era sceptic asupra acestui punct, 
sau cel puţin aşa spunea. Întrebările lui repetate păreau să 
indice însă o convingere mai puţin fermă, pe la mijlocul lui 
ianuarie, Rieux îi răspunsese într-un mod destul de 
optimist. Şi de fiecare dată, aceste răspunsuri, în loc să-l 
bucure pe Cottard, scoseseră din el la iveală reacţii 
variabile în funcţie de zile, dar care mergeau de la proastă 
dispoziţie până la descurajare. Datorită acestui fapt, 
doctorul ajunsese să-i spună că, în ciuda indicaţiilor 


favorabile date de statistici, era mai bine să nu se proclame 
încă victoria. 

— Cum s-ar zice, observase Cottard, nu se ştie nimic, 
poate să reînceapă de la o zi la alta? 

— Da, după cum e posibil ca şi mişcarea de vindecare să se 
accelereze. 

Această incertitudine, care neliniştea pe toată lumea, îi 
produsese lui Cottard o uşurare vizibilă şi, în prezenţa lui 
Tarrou, el se angaja cu negustorii din cartierul lui în 
conversații în care încerca să răspândească opinia lui Rieux. 
E adevărat că nu-i era greu s-o facă. Fiindcă după 
înfrigurarea primelor victorii, în multe spirite revenise o 
îndoială care avea să supravieţuiască surescitării provocate 
de declaraţia prefecturii. Pe Cottard îl liniştea spectacolul 
acestei îngrijorări. Aşa cum alteori se şi descuraja. „Da, îi 
spunea el lui Tarrou, vor sfârşi prin a deschide porţile. Şi o 
să vedeţi, cu toţii mă vor părăsi.” 

Până la 25 ianuarie, toată lumea observase nestatornicia 
caracterului său. Timp de zile întregi, după ce încercase 
atât de multă vreme să se pună bine cu cartierul şi cu toţi 
cei pe care îi cunoştea, se certa violent cu ei. În aparenţă, 
cel puţin, el se retrăgea atunci din lume şi, de la o zi la alta, 
începea să trăiască asemenea unui sălbatic Nu-l mai vedeai 
la restaurant, nici la teatru, nici în cafenelele care-i plăceau. 
Şi, cu toate astea, el nu părea să regăsească viaţa măsurată 
şi obscură pe care o ducea înainte de epidemie. Trăia 
complet retras în apartamentul lui şi i se aducea masa de la 
un restaurant vecin. Seara numai, ieşea pe furiş, 
cumpărându-şi cele necesare, ieşind apoi din magazine 
pentru a fugi repede pe străzi singuratice. Dacă Tarrou îl 
întâlnea atunci, nu putea scoate de Ia el decât monosilabe. 
Apoi, fără trecere, redevenea sociabil, vorbind fără măsură 
despre ciumă, solicitând părerea fiecăruia şi pierzându-se 
din nou în fiecare seară, bucuros, în valul mulţimii. 

În ziua declaraţiei date de prefectură, Cottard dispăruse 
cu totul din circulaţie. Două zile mai târziu, Tarrou l-a 


întâlnit rătăcind pe străzi. Cottard i-a cerut să-l însoţească 
până la marginea oraşului. Tarrou, care se simţea deosebit 
de obosit de ziua pe care o petrecuse, a şovâit. Dar celălalt 
a insistat. Părea foarte agitat, gesticula în mod dezordonat, 
vorbind repede şi tare. L-a întrebat pe Tarrou dacă într- 
adevăr crede că declaraţia prefecturii pune capăt ciumei. 
Bineînţeles, Tarrou considera că o declaraţie administrativă 
nu era suficientă prin ea însăşi pentru a opri un flagel, dar 
era logic să crezi că epidemia, cu excepţia neprevăzutului, 
avea să înceteze. 

— Da, spunea Cottard, cu excepţia neprevăzutului. Şi 
există întotdeauna neprevăzutul. 

Tarrou i-a atras atenţia că, de altfel, prefectura prevăzuse 
întrucâtva neprevăzutul, prin faptul că instituise un termen 
de două săptămâni până la deschiderea porţilor. 

— Şi bine a făcut, a spus Cottard, mereu sumbru şi agitat, 
pentru că după felul în care merg lucrurile, s-ar putea 
foarte bine să fi vorbit în vânt. 

Tarrou găsea lucrul posibil, dar se gândea că era mai bine 
totuşi să fie luată în consideraţie viitoarea deschidere a 
porţilor şi întoarcerea la o viaţă normală. 

— Să admitem, i-a spus Cottard, să admitem, dar ce numiţi 
dumneavoastră întoarcerea la o viaţă normală? 

— Filme noi la cinematograf, spune Tarrou zâmbind. 

Dar Cottard nu zâmbea. El voia să ştie dacă se putea 
crede că ciuma n-o să schimbe nimic în oraş, adică dacă 
totul o să înceapă, ca înainte, de la capăt, ca şi când nimic 
nu s-ar fi întâmplat. Tarrou credea că ciuma o să schimbe şi 
în acelaşi timp n-o să schimbe oraşul, că, bineînţeles, cea 
mai puternică dorinţă a concetăţenilor noştri era şi va fi să 
se poarte ca şi când nimic nu s-ar fi schimbat şi că, prin 
urmare, nimic, într-un sens, nu se va schimba, dar că, în alt 
sens, nu se poate uita totul, chiar dacă ar voi lumea şi ciuma 
o să lase urme, cel puţin în inimi. Micul rentier a declarat 
categoric că pe el nu-l interesa inima şi că de asta se 
sinchisea chiar cel mai puţin. Ceea ce-l interesa pe el era să 


ştie dacă administraţia n-o să fie transformată, dacă, de 
pildă, toate serviciile or să funcţioneze ca şi în trecut. Şi 
Tarrou a trebuit să admită că nu ştia despre asta nimic. 
După părerea lui era de presupus că toate aceste servicii, 
perturbate în timpul epidemiei, or să aibă puţin de furcă 
până or să-şi reia atribuţiile. S-ar putea de asemenea crede 
că se vor pune o groază de probleme noi care vor face 
necesară cel puţin o reorganizare a vechilor servicii. 

— A! A spus Cottard, e posibil, într-adevăr, toată lumea va 
trebui să ia totul de la început. 

Cei doi plimbăreţi ajunseseră aproape de casa lui Cottard. 
Acesta se însufleţise, se silea să fie optimist. Îşi închipuia 
oraşul reîncepând să trăiască, ştergându-şi trecutul şi 
luând-o de la zero. 

— Aşa e, spune Tarrou. La urma urmei, lucrurile or să se 
aranjeze poate şi pentru dumneata. Într-un anume fel, va fi 
vorba de o viaţă nouă. 

Se aflau înaintea uşii şi îşi strângeau mâinile. 

— Aveţi dreptate, spunea Cottard, din ce în ce mai agitat, 
s-o luăm de la zero, ar fi bine. 

Dar, în umbra culoarului, se iviseră doi oameni. Tarrou 
abia a avut timpul să-l audă pe însoţitorul său întrebându-se 
ce puteau să vrea tipii ăia. Tipii, care aveau înfăţişarea unor 
funcţionari dichisiţi, îl întrebau într-adevăr pe Cottard dacă 
se numea chiar Cottard şi acesta, scoțând un soi de 
exclamaţie înăbuşită, s-a răsucit pe călcâie şi s-a înfundat în 
noapte fără ca, nici ceilalţi, nici Tarrou, să fi avut timpul să 
schiţeze vreun gest. După ce trecuse surpriza, Iarrou i-a 
întrebat pe cei doi oameni ce voiau. Ei şi-au luat un aer 
rezervat şi politicos, au spus că era vorba de nişte 
informaţii şi au plecat fără grabă, în direcţia în care o luase 
Cottard. 

Întors acasă, Tarrou relată aceasta scenă şi imediat 
(scrisul o dovedea îndeajuns) notă oboseala sa. Adăuga că 
avea încă multe de făcut, dar că asta nu era un motiv ca să 
nu fie pregătit şi se întreba, tocmai, dacă era pregătit. El 


răspundea, încheind şi aici carnetele lui Tarrou se terminau, 
că există totdeauna un ceas al zilei şi al nopţii când un om e 
laş şi că lui nu-i era frică decât de ceasul acela. 

A treia zi, la câtva timp înaintea deschiderii porţilor, 
doctorul Rieux se întorcea acasă, pe la prânz, întrebându-se 
dacă o să găsească telegrama pe care o aştepta. Cu toate că 
zilele erau pentru el la fel de istovitoare ca şi în cea mai 
grea perioadă a ciumei, aşteptarea eliberării definitive îi 
risipise şi lui orice oboseală. Spera acum şi se bucura. Nu 
poţi să-ţi soliciţi mereu voinţa şi să fii mereu încordat şi e o 
fericire să dezlegi în sfârşit, într-o efuziune, acest snop de 
energie strâns pentru luptă. Dacă telegrama aşteptată îi 
aducea şi ea veşti bune, Rieux putea s-o ia de la început. Şi 
el era de părere că toată lumea trebuie s-o ia de la început. 

Trecu pe dinaintea odăiţei portarului. Noul portar, cu faţa 
lipită de gemuleţ, i-a zâmbit. Urcând scările, Rieux se 
gândea la înfăţişarea acestuia, gălbejită de oboseli şi lipsuri. 

Da, o s-o ia de la început când abstracţiunea se va fi 
încheiat şi, cu puţin noroc... Dar chiar în acelaşi moment el 
deschidea uşa şi mama îi ieşea în întâmpinare să-l anunţe 
că domnul Tarrou nu se simţea bine. Se sculase de 
dimineaţă, dar nu putuse să iasă şi tocmai se culcase din 
nou. Doamna Rieux era îngrijorată. 

— Poate că nu e nimic grav, spune fiul ei. 

Tarrou era întins cât era de lung, capul lui greu apăsa 
perna, pieptul puternic i se desena sub grosimea păturilor. 
Avea febră, avea dureri de cap. I-a spus lui Rieux că era 
vorba de simptome vagi care puteau să fie foarte bine cele 
ale ciumei. 

— Nu, nimic precis încă, spune Rieux după ce l-a examinat. 

Dar 'Tarrou era devorat de sete. Pe culoar, doctorul i-a 
spus mamei sale că putea să fie începutul ciumei. 

— O! Spune ea, nu se poate, tocmai acum! 

Şi apoi, numaidecât: 

— Să-l ţinem aici, Bernard. 

Rieux reflecta: 


— N-am dreptul, spune el. Dar porţile se vor deschide. 
Cred că ar fi primul drept pe care mi l-aş asuma, dacă n-ai fi 
tu aici. 

— Bernard, spune ea, ţine-ne pe amândoi aici. Ştii bine că 
tocmai m-am vaccinat din nou. 

Doctorul spune că şi Tarrou era vaccinat, dar că, poate din 
pricina oboselii, probabil că a omis să-şi facă ultima injecție 
cu ser şi a uitat să-şi ia anumite precauţii. 

Rieux se şi îndrepta spre cabinetul lui. Când s-a întors în 
odaie, Tarrou a văzut că ţinea în mână fiole mari de ser. 

— A, asta e deci, spune el. 

— Nu, dar e o precauţie. 

Drept orice răspuns, Tarrou îşi întinse braţul şi a îndurat 
interminabila injecție pe care el însuşi o făcuse altor 
bolnavi. 

— O să vedem diseară, spune Rieux şi l-a privit pe Tarrou 
drept în faţă. 

— Şi izolarea, Rieux? 

— Nu e deloc sigur că ai ciumă. 

Tarrou a zâmbit cu greutate. 

— E prima oară când văd injectându-se un ser fără să se 
ordone în acelaşi timp izolarea. 

Rieux s-a întors cu spatele. 

— Mama şi cu mine o să te îngrijim. O să-ţi fie mai bine 
aici. 

Tarrou a tăcut şi doctorul, care aranja fiolele, aştepta ca el 
să vorbească pentru a se întoarce cu faţa. În cele din urmă 
s-a îndreptat spre pat. Bolnavul îl privea. Chipul lui era 
obosit, dar ochii lui cenuşii erau calmi. Rieux i-a zâmbit. 

— Dormi dacă poţi. Mă întorc repede. 

Ajuns la uşă, a auzit glasul lui Tarrou care îl chema. Se 
întoarce spre el. 

Dar Tarrou părea să se lupte cu gândul pe care trebuia să- 
l exprime şi nu-l putea exprima. 

— Rieux, a rostit el sfârşit, va trebui să-mi spui tot, am 
nevoie de asta. 


— Îţi promit. 

Celălalt îşi strâmbă puţin chipul lui masiv într-un zâmbet. 

— Mulţumesc. N-am chef să mor, o să lupt. Dar dacă 
partida e pierdută, vreau să sfârşesc cum trebuie. 

Rieux se apleacă şi-i strânge umărul. 

— Nu, zise el. Ca să devii un sfânt, trebuie să trăieşti. 
Luptă! 

În timpul zilei, frigul, care fusese viu, a mai scăzut, dar ca 
să facă loc, după-amiază, averselor violente de ploaie şi de 
grindină. La asfinţit cerul s-a înseninat puţin şi frigul se 
făcuse mai pătrunzător. Rieux s-a întors acasă seara fără să- 
şi scoată paltonul, a intrat în odaia prietenului său. Mama 
tricota. Tarrou părea să nu se fi mişcat deloc, dar buzele lui, 
albite de febră, erau semnul luptei pe care o dădea. 

— Ei? Spune doctorul. 

Tarrou îşi înălţă puţin, peste pături, umerii lui puternici. 

— Ei, zise el, pierd partida. 

Doctorul s-a aplecat asupra lui. Sub pielea care frigea se 
formaseră ganglioni, pieptul lui părea să răsune de toate 
zgomotele unei forje subterane. În mod ciudat, Tarrou 
prezenta cele două serii de simptome. Ridicându-se, Rieux 
spune că serul n-avusese încă timp să-şi facă tot efectul. 
Dar un nou val de febră tocmai îl cuprinde şi bolnavului i s- 
au oprit în gât cele câteva cuvinte pe care încerca să le 
rostească. 

După cină, Rieux şi mama lui au venit şi s-au aşezat lângă 
bolnav. Noaptea începea cu luptă pentru el şi Rieux ştia că 
această grea bătălie cu îngerul ciumei avea să dureze până 
în zori. Umerii puternici şi pieptul larg al lui Tarrou nu erau 
cele mai bune arme ale sale, ci mai degrabă sângele lui pe 
care Rieux îl făcuse să ţâşnească adineauri sub acul 
seringii, şi, în acest sânge, acel ceva care era mai tainic 
decât sufletul şi pe care nici o ştiinţă nu-l putea da în vileag. 
Şi el trebuia doar să se uite cum lupta prietenul său. Cât 
despre ceea ce avea de făcut el, abcesele de care trebuia să 
aibă grijă, întăritoarele pe care trebuia să i le administreze, 


multe luni de eşecuri repetate îl învăţaseră să le aprecieze 
eficacitatea. Singura lui sarcină, într-adevăr, era să dea 
ocazii favorabile acestui hazard care prea adesea nu se 
sinchisea decât provocat. Şi trebuia ca acest hazard să se 
sinchisească. Căci Rieux se găsea înaintea unei feţe a 
ciumei care îl deconcerta. O dată mai mult, ea se silea să 
dejoace planurile de luptă folosite împotriva ei, apărea în 
locurile unde nu era aşteptată, ca să dispară din acelea 
unde părea bine instalată. O dată mai mult ea se străduia să 
uimească. 

Tarrou lupta, nemişcat. Nici o singură dată, în cursul 
nopţii, el nu opuse agitația asalturilor febrei, luptând doar 
prin robusteţe şi prin tăcere. Şi de asemenea nici o singură 
dată nu vorbi, mărturisind astfel, în felul său, că nu-i mai 
stătea în putinţă să se sustragă bolii. Rieux urmărea fazele 
bătăliei doar după ochii prietenului său, rând pe rând 
deschişi sau închişi, cu pleoapele mai strânse pe globul 
ocular sau dimpotrivă, destinse, cu privirea fixată asupra 
unui obiect sau întoarsă asupra doctorului şi a mamei lui. 
De fiecare dată când doctorul întâlnea această privire, 
Tarrou zâmbea, cu un mare efort. 

Într-o vreme s-au auzit paşi grăbiţi pe stradă. Păreau să 
fugă dinaintea unui bubuit îndepărtat care se apropia 
încetul cu încetul şi care a sfârşit prin a umple strada cu 
şiroaiele lui: ploaia reîncepea, amestecată curând cu o 
grindină care se izbea de trotuare. Marile draperii s-au 
vălurit înaintea ferestrei, în umbra odăii, Rieux, un moment 
distrat de zgomotul ploii, îl contempla din nou pe Tarrou, 
luminat de o lampă de pat. Mama lui tricota, ridicând din 
când în când capul ca să se uite la bolnav. Doctorul făcuse 
acum tot ceea ce era de făcut. După ploaie, tăcerea s-a 
materializat parcă în odaie, plină doar de tumultul fără glas 
al unui război invizibil. Crispat de nesomn, doctorul îşi 
închipuia că aude, la marginea tăcerii, şuieratul uşor şi 
regulat care îl însoţise în timpul întregii epidemii. I-a făcut 
mamei lui un semn ca s-o determine să se culce. Eaa 


refuzat cu o mişcare a capului şi privirile i s-au luminat, 
apoi a examinat cu grijă, în vârful andrelelor, un ochi 
tricotat de care nu era sigură. Rieux s-a ridicat să-i dea 
bolnavului de băut, s-a întors şi s-a aşezat. 

Câţiva trecători, profitând de acalmie, păşeau zoriţi pe 
trotuar. Zgomotul paşilor descreştea şi ei se îndepărtau; 
pentru întâia oară doctorul şi-a dat seama că această 
noapte plină de oameni care se plimbau târziu şi lipsită de 
sunetele sirenelor ambulanţelor semăna cu cele de 
altădată. Era o noapte eliberată de ciumă. Şi se părea că 
molima, gonită de frig, de lumini şi de mulţime ieşise din 
adâncimile întunecate ale oraşului şi se refugiase în această 
odaie caldă ca să dea ultimul ei asalt asupra trupului inert 
al lui Tarrou. Flagelul nu mai răscolea cerul oraşului. Dar 
şuiera încet în aerul greu al încăperii. Pe el îl auzea Rieux 
de ore întregi. Trebuia aşteptat ca şi aici să se oprească şi 
aici ciuma să se declare învinsă. 

Puţin înaintea zorilor, Rieux s-a aplecat spre mama lui: 

— Va trebui să te culci, ca să poţi să mă înlocuieşti la ora 
opt. Fă-ţi instilaţii înainte de culcare. 

Doamna Rieux s-a ridicat, şi-a aranjat andrelele şi a 
înaintat spre pat. Tarrou îşi ţinea acum, de câtăva vreme, 
ochii închişi. Sudoarea îi încreţise părul pe fruntea osoasă. 
Doamna Rieux suspină şi bolnavul deschide ochii. El vede 
chipul blând aplecat asupra lui şi, sub valurile mişcătoare 
ale febrei, zâmbetul tenace apare încă o dată. Dar ochii i s- 
au închis numaidecât. Rămas singur, Rieux se aşează în 
fotoliul pe care tocmai îl părăsise mama lui. Strada amuţise 
şi tăcerea era acum totală. Frigul dimineţii începea să se 
facă simţit în odaie. 

Doctorul aţipise, dar prima trăsură care trecu în zori l-a 
trezit din somnolenţă. S-a înfiorat şi, uitându-se la Tarrou, a 
înţeles că avusese loc o pauză şi că bolnavul dormea şi el. 
Roţile de lemn şi de fier ale trăsurii cu cal se auzeau încă 
îndepărtându-se. Fereastra era încă neluminată. Când 
doctorul s-a apropiat de pat, Tarrou îl privea cu nişte ochi 


fără expresie, ca şi când se găsea încă sub imperiul 
somnului. 

— Ai dormit, nu-i aşa? L-a întrebat Rieux. 

— Da. 

— Respiri mai bine? 

— Puțin. Asta poate să însemne ceva? 

Rieux tace şi după un timp: 

— Nu, Tarrou, asta nu înseamnă nimic. Ştii, ca şi mine, că 
apare ameliorarea matinală. 

Tarrou confirmă. 

— Mulţumesc, spune el. Răspunde-mi totdeauna exact. 

Rieux se aşează la picioarele patului. Simţea aproape de el 
picioarele bolnavului, lungi şi ţepene, asemănătoare 
membrelor unei statui culcate. Tarrou respira mai tare. 

— Febra o să reînceapă, nu-i aşa, Rieux? Spune el gâfâind. 

— Da, dar la prânz vom şti. 

Tarrou închide ochii, părând să-şi adune forţele. O 
expresie de oboseală se citea pe trăsăturile lui. Aştepta 
urcarea febrei, care se şi urnea undeva în adâncul lui. Când 
şi-a deschis ochii, privirea lui era ştearsă. Nu s-a luminat 
decât zărindu-l pe Rieux aplecat asupra lui. 

— Bea, spunea acesta. 

Celălalt a băut şi şi-a lăsat iar capul pe pernă. 

— Ţine mult, spune el. 

Rieux îi apucă braţul, dar Tarrou, cu privirea întoarsă, nu 
mai reacţiona. Deodată, febra se revarsă vizibil până pe 
obraz ca şi când s-ar fi spart nu ştiu ce dig interior. Când 
privirea lui Tarrou s-a întors spre doctor, acesta îl încuraja 
cu chipul său încordat. Zâmbetul pe care Tarrou încerca să- 
| schiţeze, n-a putut să treacă dincolo de maxilarele strânse 
şi de buzele cimentate de o spumă albicioasă. Dar, pe chipul 
înţepenit, ochii se aprinseseră cu toată strălucirea 
curajului. 

La orele şapte, doamna Rieux a intrat în odaie. Doctorul se 
întorsese în birou ca să telefoneze la spital să-i ţină cineva 
locul. El hotărâse de asemenea să-şi amâne consultaţiile, se 


întinsese o clipă pe divanul cabinetului său, dar se ridicase 
aproape imediat şi revenise în odaie. Tarrou avea capul 
întors spre doamna Rieux. El privea mica umbră chircită 
lângă el pe un scaun, cu mâinile împreunate pe genunchi. 
Şi o contempla cu atâta intensitate încât doamna Rieux 
duse un deget la buze şi s-a ridicat să stingă lampa de la 
căpătâi. Dar, în spatele perdelelor, ziua se strecura cu 
rapiditate şi, puţin după aceea, când trăsăturile bolnavului 
deveniseră vizibile în întunericul odăii, doamna Rieux a 
putut să-şi dea seama că el o privea mereu. S-a aplecat 
asupra lui, i-a aranjat perna şi, ridicându-se, i-a pus o clipă 
mâna pe părul lui umed şi ciufulit. Ea a auzit atunci o voce 
înăbuşită, venind de departe, spunându-i mulţumesc şi că 
acum totul era bine. Când ea s-a aşezat din nou, Tarrou 
închisese ochii şi chipul său istovit, deşi avea gura 
pecetluită, părea din nou că zâmbeşte. 

La prânz febra atinse culmea. Un soi de tuse viscerală 
scutura corpul bolnavului care începuse să scuipe sânge. 
Ganglionii încetaseră să se mai umfle. Erau mereu la locul 
lor, tari ca nişte piuliţe înşurubate în scobitura articulaţiilor 
şi Rieux socotea imposibilă deschiderea lor. În intervalele 
febrei şi tusei, Tarrou se uita încă din când în când la 
prietenii săi. Dar, curând, ochii lui se deschiseră din ce în ce 
mai rar şi lumina care se reflecta atunci pe chipul său 
devastat, se stingea tot mai mult. Furtuna care zgâlţâia 
acest corp cu tresăriri bruşte şi convulsive îl lumina cu 
fulgere din ce în ce mai rare şi Tarrou se lăsa târât încet în 
adâncul acestei furtuni. Rieux nu mai avea înaintea lui 
decât o mască de-acum încolo inertă, de pe care zâmbetul 
dispăruse. Această formă umană care îi fusese atât de 
apropiată, străpunsă acum de lovituri de ţepuşă, arsă de un 
rău supraomenesc, răsucită de toate vânturile duşmănoase 
ale cerului, se scufunda sub ochii săi în apele ciumei şi el nu 
putea să facă nimic contra acestui naufragiu. Trebuia, o 
dată mai mult, să rămână pe țărm cu mâinile goale şi inima 
frântă, fără arme şi fără ajutor pe care să le opună acestui 


dezastru. Şi la sfârşit, singure lacrimile de neputinţă îl 
împiedicaseră pe Rieux să-l vadă pe Tarrou întorcându-se 
brusc cu faţa la perete şi dându-şi sufletul într-un vaiet 
adânc, ca şi când în fiinţa lui s-ar fi rupt o coardă esenţială. 

Noaptea care a urmat nu a mai fost de luptă, ci de tăcere, 
în această odaie, departe de lume, deasupra acestui corp 
neînsufleţit, acum îmbrăcat, Rieux simţea plutind acel calm 
surprinzător care, cu multe nopţi în urmă, pe terasele de 
deasupra ciumei, urmase atacului porţilor. De pe atunci se 
gândise la această tăcere care se ridica din paturile în care 
el lăsase să moară oameni. Pretutindeni era aceeaşi pauză, 
acelaşi interval solemn, mereu aceeaşi potolire de după 
bătălii, era tăcerea înfrângerii. Dar aceea care îl învăluia 
acum pe prietenul lui era atât de compactă, se potrivea atât 
de perfect cu tăcerea străzilor şi a oraşului eliberat de 
ciumă, încât Rieux simţea clar că era vorba de astă dată de 
înfrângerea divină, aceea cu care se sfârşeau războaiele şi 
care face din pacea însăşi o suferinţă fără vindecare. 
Doctorul nu ştia dacă în cele din urmă Tarrou îşi găsise 
pacea sa interioară, dar, în acest moment cel puţin, el 
credea că ştie că pentru el însuşi această pace nu va mai fi 
pentru niciodată posibilă, aşa cum nu există armistițiu 
pentru mama ruptă de fiul ei sau pentru bărbatul care îşi 
înmormântează prietenul. 

Afară era aceeaşi noapte geroasă, cu stele reci pe un cer 
limpede şi îngheţat. În odaia semiîntunecoasă se simţea 
frigul apăsând asupra ferestrelor, marea respiraţie vânătă a 
unei nopţi polare. Lângă pat, doamna Rieux şedea în 
atitudinea care îi era familiară, luminată de lampa de la 
căpătâi. În mijlocul odăii, departe de lumină, Rieux aştepta 
în fotoliul lui. Se gândea la soţia lui, dar respingea de 
fiecare dată acest gând. 

La începutul serii, paşii trecătorilor răsunară limpede în 
noaptea rece. 

— Ai avut grijă de tot? Îl întrebase doamna Rieux. 

— Da, am telefonat. 


Îşi reluaseră apoi veghea tăcută. Doamna Rieux îşi privea 
fiul din vreme în vreme. Când surprindea una din aceste 
priviri, le zâmbea. În stradă, zgomotele familiare ale nopţii 
se schimbaseră rând pe rând. Cu toate că nu se dăduse încă 
autorizaţia, multe maşini circulau din nou. Înghiţeau repede 
asfaltul, dispăreau şi apoi reapăreau. Glasuri, chemări, din 
nou tăcerea, pasul unui cal, două tramvaie scârţâind la o 
curbă, foşnete nesigure şi iarăşi respiraţia nopţii. 

— Bernard! 

— Da. 

— Nu eşti obosit? 

— Nu. 

El ştia ce gândea mama lui şi că în acel moment îl iubea. 
Dar ştia de asemenea că nu e mare lucru să iubeşti pe 
cineva, sau cel puţin că o iubire nu este niciodată de ajuns 
de puternică pentru ca să-şi găsească propria ei expresie. 
Astfel, mama lui şi cu el se vor iubi întotdeauna în tăcere. Şi 
ea avea să moară la rândul ei - sau el - fără ca, de-a lungul 
întregii lor vieţi, să fi putut să meargă mai departe în 
mărturisirea afecțiunii lor. Tot aşa trăise alături de Tarrou şi 
Tarrou murise în seara aceasta, fără ca prietenia lor să fi 
avut timp să fie într-adevăr trăită. Tarrou pierduse partida, 
cum spunea el însuşi. Dar el, Rieux? Se alesese doar cu 
faptul că putuse să cunoască ciuma şi să şi-o amintească, că 
putuse să cunoască prietenia şi să şi-o amintească, să 
cunoască duioşia şi într-o zi să şi-o amintească. 'Iot ceea ce 
putea omul să câştige în focul ciumei şi al vieţii erau 
cunoaşterea şi aducerea aminte. Poate că asta era ceea ce 
numea 'Iarrou a câştiga partida. 

Din nou trecuse o maşină şi doamna Rieux se mişcase 
puţin pe scaunul ei. Rieux i-a zâmbit. Ea îi spune că nu era 
obosită şi adaugă îndată: 

— Va trebui să te duci acolo, la munte, să te odihneşti. 

— Desigur, mamă. 

Da, se va odihni acolo. De ce nu? Va fi şi ăsta un pretext 
pentru aduceri-aminte. Dar dacă asta înseamnă să câştigi 


partida, cât de greu trebuie să fie să trăieşti numai cu ceea 
ce ştii şi cu ceea ce îţi aminteşti, lipsit fiind de speranţă. 
Astfel trăise, fără îndoială, Tarrou şi Rieux era conştient de 
cât de sterilă e o viaţă fără iluzii. Nu există pace fără 
speranţă, iar Tarrou, care nu dădea oamenilor dreptul de a 
condamna pe cineva, care ştia cu toate astea că nimeni nu 
se poate împiedica să condamne şi că se întâmplă uneori ca 
înseşi victimele să fie călăi, Tarrou trăise în sfâşiere şi 
contradicții şi nu cunoscuse niciodată speranţa. Oare de 
aceea voise el să cunoască sfinţenia şi căutase pacea 
interioară punându-se în serviciul oamenilor? De fapt Rieux 
nu ştia nimic în această privinţă şi lucrul avea puţină 
importanţă. Singurele imagini pe care le va păstra despre 
Tarrou vor fi cele ale unui om care apuca bine cu ambele 
mâini volanul maşinii pentru a o conduce sau cele ale 
acestui trup îndesat, întins acum în nemişcare. O scânteie 
de viaţă şi o imagine de moarte, aceasta era cunoaşterea. 

lată de ce, fără îndoială, a primit doctorul Rieux, cu linişte, 
dimineaţa, vestea morţii soţiei lui. Era în birou. Mama lui 
venise aproape fugind să-i aducă o telegramă, apoi ieşise să 
dea un bacşiş aducătorului. Când s-a întors, fiul ei ţinea în 
mână telegrama deschisă. Ea se uita la el, dar el contempla 
cu încăpățânare pe fereastră o dimineaţă magnifică 
ridicându-se deasupra portului. 

— Bernard, spune doamna Rieux. 

Doctorul o privea cu un aer distrat. 

— Telegrama? Întreba ea. 

— Da, asta e, a recunoscut medicul. Acum opt zile. 
Doamna Rieux şi-a întors capul spre fereastră. Doctorul 
tăcea. Apoi i-a spus mamei sale să nu plângă, că el se 
aştepta la asta, dar că îi era greu totuşi. Şi doctorul ştia, 
pur şi simplu, spunând asta, că suferinţa nu-l surprinsese. 
De luni întregi şi de două zile, era aceeaşi durere care nu 
mai contenea. 

Porţile oraşului s-au deschis, în sfârşit, în zorii unei 
dimineţii frumoase de februarie, salutate de populaţie, de 


ziare, de radio şi de comunicatele prefecturii. Îi rămâne 
deci povestitorului să se facă cronicarul ceasurilor de 
bucurie care au urmat acestei deschideri a porţilor, deşi el 
însuşi era unul dintre aceia cărora nu le era permis să i se 
alăture cu totul. 

Mari serbări erau organizate pentru tot restul zilei şi 
pentru noapte. În acelaşi timp, trenurile începuseră să 
fumege în gară, în timp ce, venite din mări îndepărtate, 
vapoare ancorau acum în portul nostru, arătând în felul lor 
că această zi era, pentru toţi cei care gemeau că sunt 
despărțiți, ziua marii revederi. 

E lesne de închipuit aici ce a putut să devină sentimentul 
despărțirii care fusese trăit de atât de mulţi dintre 
concetăţenii noştri. Trenurile, care în timpul zilei au intrat 
în oraşul nostru nu erau mai puţin încărcate decât acelea 
care au ieşit. Fiecare îşi reţinuse un loc pentru ziua aceea 
în cursul celor două săptămâni de răgaz, tremurând ca nu 
cumva să nu fie anulată în ultima clipă hotărârea 
prefectorală. Unii călători care veneau spre oraş nu erau, 
de altfel, cu totul dezbăraţi de teamă, căci dacă cunoşteau 
ei în general soarta celor apropiaţi lor, nu ştiau nimic 
despre ceilalţi şi despre oraşul însuşi, căruia îi atribuiau o 
înfăţişare de temut. Dar asta nu era adevărat decât pentru 
cei pe care pasiunea nu-i consumase în timpul acestui 
întreg interval de timp. 

Cei arşi de pasiune, într-adevăr, erau pradă ideii lor fixe. 
Un singur lucru se schimbase pentru ei: acest lucru, pe 
care, de-a lungul lunilor de exil, ar fi vrut să-l silească să 
treacă mai repede, pe care se mai încăpăţânau încă să-l 
grăbească, atunci când se aflau de-acum în apropierea 
oraşului nostru; dimpotrivă, ei doreau acum să-l 
prelungească şi să-l ţină suspendat, de îndată ce trenul 
începea să frâneze înainte de oprire. Un sentiment vag şi 
totodată acut al tuturor acestor luni de viaţă pierdute 
pentru iubirea lor îi făcea să pretindă în mod tulbure un fel 
de compensație prin care timpul bucuriei să se scurgă de 


două ori mai repede decât cel al aşteptării. lar cei care îi 
aşteptau într-o odaie sau pe peron, ca de pildă Rambert, a 
cărui soţie, prevenită de săptămâni întregi, făcuse tot ce 
trebuia pentru a sosi, se aflau în aceeaşi stare de nerăbdare 
şi de zăpăceală. Căci Rambert aştepta tremurând să 
confrunte această iubire şi această duioşie, pe care lunile 
de ciumă le redusese la abstracţie, cu fiinţa vie care fusese 
suportul acestei iubiri şi duioşii. 

EI ar fi voit să redevină acelaşi care la începutul epidemiei 
voise să iasă alergând într-un suflet din oraş şi să se avânte 
în întâmpinarea celei pe care o iubea. Dar ştia că asta nu 
mai este posibil. Se schimbase, ciuma lăsase în el un fel de 
absenţă pe care încerca din toate puterile s-o nege şi care 
totuşi continua să existe în el ca o sursă de nelinişte. Într-un 
sens, el avea sentimentul că ciuma încetase prea brutal, nu- 
şi regăsea prezenţa de spirit. Fericirea sosea în goană, 
evenimentul alerga mai repede decât aşteptarea. Rambert 
înţelegea că totul îi va fi redat dintr-odată şi că bucuria este 
o arsură pe care nu o poţi savura. 

Toţi, de altfel, mai mult sau mai puţin conştient, erau 
asemenea lui şi de toţi trebuie să vorbim. Pe acest peron de 
gară unde îşi reîncepeau viaţa lor individuală, ei o mai 
simțeau încă pe cea comună, schimbând între ei priviri şi 
zâmbete. Dar deîndată ce au văzut fumul trenului, 
sentimentul de exil se stinse brusc sub aversa de bucurii 
confuze şi năucitoare. Când trenul s-a oprit, despărţiri 
nesfârşite care începuseră în unele cazuri tot pe acest 
peron de gară, au luat sfârşit aici într-o secundă, în clipa în 
care braţele s-au strâns cu o avariţie exultantă peste 
trupuri a căror formă vie o uitaseră. Rambert nici nu a avut 
timp să privească această formă alergând spre el, că ea se 
şi abătea la pieptul lui. Şi ţinând-o toată în braţe, strângând 
la inimă un cap din care nu vedea decât părul familiar, el 
lăsa să-i curgă lacrimile fără să ştie dacă proveneau din 
fericirea lui prezentă sau dintr-o durere prea multă vreme 
reprimată, liniştit cel puţin că-l vor împiedica să verifice 


dacă obrazul ascuns la umărul lui era cel pe care-l visase 
atâta, sau, dimpotrivă, cel al unei străine. O să-şi dea seama 
mai târziu dacă bănuiala lui era adevărată. Pentru moment, 
voia să facă ceea ce făceau toţi cei din jurul lui şi care aveau 
aerul să creadă că ciuma poate veni şi pleca fără ca asta să 
schimbe inima oamenilor. 

Strânşi unii în alţii, se întoarseră toţi atunci acasă, orbi 
faţă de restul lumii, triumfând în aparenţă faţă de ciumă, 
uitând toată mizeria şi de asemenea pe cei care, veniţi şi ei 
cu acelaşi tren, nu găsiseră pe nimeni şi se pregăteau să 
primească acasă confirmarea unor temeri pe care o lungă 
tăcere le şi născuse în inima lor. Pentru aceştia din urmă, 
care nu aveau acum drept tovărăşie decât durerea lor 
foarte proaspătă, pentru alţii care se dăruiau din acest 
moment amintirii unei fiinţe dispărute, lucrurile stăteau cu 
totul altfel şi sentimentul despărțirii îşi atinsese punctul 
culminant. Mame, soţi, îndrăgostiţi care pierduseră orice 
bucurie o dată cu fiinţa acum rătăcită într-o groapă 
anonimă sau topită într-o grămadă de cenuşă, pentru toţi 
aceştia ciuma îşi continua existenţa. 

Dar cine se gândea la aceste singurătăţi? La amiază, 
soarele, învingând adierile reci care se luptau de dimineaţă 
să rămână în aer, revărsa asupra oraşului valurile 
neîntrerupte ale unei lumini nemişcate. Ziua se oprise în 
loc. De pe vârful colinelor, tunurile fortăreţelor bubuiau 
fără întrerupere sub cerul imobil. Tot oraşul se năpustise 
afară pentru a sărbători acest minut chinuit când timpul 
suferințelor lua sfârşit şi când timpul uitării încă nu 
începuse. 

Se dansa în toate pieţele. De la o zi la alta circulaţia se 
mărise considerabil şi maşinile, devenite mai numeroase, 
circulau cu greu pe străzile invadate. Clopotele oraşului au 
bătut cu toată puterea întreaga după-amiază. Ele umpleau 
cu vibraţiile lor un cer albastru şi auriu. În biserici, într- 
adevăr, erau rostite rugăciuni de mulţumire. Dar, în acelaşi 
timp, localurile de petrecere erau pline până la refuz şi 


cafenelele, fără să le pese de ce aveau să facă pe viitor, 
serveau ultimele lor băuturi alcoolice. În faţa tejghelelor se 
înghesuia o mulţime de oameni la fel de excitaţi şi, printre 
ei, numeroase perechi înlănţuite care nu se temeau să se 
dea în spectacol. Toţi strigau sau râdeau. Provizia de viaţă 
pe care o făcuseră în timpul acestor luni, când fiecare îşi 
micşorase cât mai mult arderea sufletului, ei o cheltuiau în 
această zi care era parcă ziua supravieţuirii lor. A doua zi 
va începe viaţa însăşi, cu precauţiile ei. Pentru moment, 
oameni de origini foarte diferite stăteau alături şi 
fraternizau. Egalitatea pe care prezenţa morţii n-o 
realizase în fapt, o instaura bucuria eliberării, cel puţin 
pentru câteva ore. 

Dar această banală exuberanţă nu spunea totul şi cei care 
umpleau străzile la sfârşitul după-amiezii, alături de 
Rambert. Ascundeau adesea sub o atitudine placidă, fericiri 
mai delicate. Multe perechi şi multe familii, într-adevăr, nu 
aveau altă înfăţişare decât a oamenilor care se plimbă în 
mod paşnic. În realitate, cei mai mulţi făceau pelerinaje 
delicate la locurile pe care suferiseră. Voiau să le arate 
noilor veniţi semnele izbitoare sau ascunse ale ciumei, 
urmele istoriei ei. În unele cazuri se mulţumeau să facă pe 
călăuzele, pe cei care au văzut multe, pe contemporanii 
ciumei şi vorbeau de pericol fără să evoce frica. Aceste 
plăceri erau inofensive. Dar în alte cazuri era vorba de 
itinerarii mai pline de fior, în care un îndrăgostit, cuprins de 
delicata nelinişte a amintirii, putea să spună celei care îl 
însoțea: „În acest loc, în acea vreme mi-a fost dor de tine şi 
tu nu erai aici”. Aceşti turişti ai pasiunii se puteau atunci 
recunoaşte: ei formau mici insule de şoapte şi de destăinuiri 
în mijlocul tumultului prin care mergeau. Mai mult decât 
orchestrele de la răscruci, ei erau cei care anunțau 
adevărata eliberare. Căci aceste perechi în culmea fericirii, 
înlănţuite strâns şi zgârcite la vorbă, afirmau, în mijlocul 
tumultului, cu tot triumful şi nedreptatea fericirii, că ciuma 
s-a terminat şi că teroarea îşi trăise traiul. Ei negau liniştiţi, 


împotriva oricărei evidențe, că am fi cunoscut vreodată 
această lume smintită în care uciderea unui om era la fel de 
cotidiană ca şi uciderea muştelor, această sălbăticie bine 
definită, acest delir calculat, această întemniţare care 
aduce cu ea o groaznică libertate faţă de tot ce nu ţinea de 
prezent, acest miros de moarte care-i ameţea pe toţi cei pe 
care nu-i ucidea, ei negau, în sfârşit, că am fi fost acest 
popor înmărmurit din care, în fiecare zi, o parte din noi, 
îngrămădiţi în gura unui cuptor, ne evaporam în fumuri 
grase, în timp ce ceilalţi, copleşiţi de lanţurile neputinței şi 
ale fricii, ne aşteptam rândul. 

Asta era, în orice caz, ceea ce lumina privirea doctorului 
Rieux, care, căutând să ajungă în cartierele mărginaşe, 
umbla singur la sfârşitul după-amiezii, în mijlocul clopotelor, 
al bubuiturilor tunului, al muzicii şi al strigătelor 
asurzitoare. El îşi continua meseria, nu exista concediu 
pentru bolnavi. În frumoasa lumină transparentă care se 
lăsa peste oraş, se înălţau vechile mirosuri de carne friptă şi 
de alcool cu anason. În jurul doctorului, chipuri hilare se 
răsturnau de bucurie spre cer. Bărbaţi şi femei se agăţau 
unii de alţii, cu obrazul aprins, cu toată enervarea şi 
strigătul dorinţei. Da, ciuma încetase o dată cu teroarea şi 
aceste braţe care se înlănţuiau mărturiseau într-adevăr că 
ea însemna exil şi despărţire în sensul adânc al cuvântului. 

Pentru întâia oară, Rieux putea să dea un nume acestei 
înfăţişări comune pe care o văzuse timp de luni de zile pe 
toate feţele trecătorilor. Îi era de ajuns acum să privească 
În jurul lui. Ajunşi la sfârşitul ciumei, cu mizeria şi cu 
lipsurile, toţi aceşti oameni sfârşiseră prin a îmbrăca 
costumul rolului pe care îl jucau de multă vreme şi acum şi 
hainele vorbeau despre absenţa şi despre patria 
îndepărtată. Începând din momentul în care ciuma 
închisese porţile oraşului, ei nu mai trăiseră decât în 
despărţire, fuseseră rupţi de această căldură umană care te 
face să uiţi totul. Din toate colţurile oraşului şi, în grade 
diferite, aceşti bărbaţi şi aceste femei aspiraseră la o 


revedere care nu era pentru toţi de aceeaşi natură, dar 
care pentru toţi era la fel de imposibilă. Cea mai mare parte 
strigaseră din toate puterile spre cineva care lipsea, dorind 
căldura unui trup, duioşia şi obişnuinţa. Unii, adesea fără s- 
o ştie, sufereau de a fi puşi în afara prieteniei oamenilor, de 
a nu mai putea ajunge la ei prin mijloacele obişnuite ale 
prieteniei, cum sunt scrisorile, trenurile şi vapoarele. Alţii, 
mai puţini la număr, ca larrou, poate, doriseră contopirea 
cu ceva pe care ei nu puteau să-l definească, dar care 
merita să fie dorit. Şi, în lipsa unui alt nume, ei îi spuneau 
uneori pace interioară. 

Rieux mergea mereu. Pe măsură ce înainta, mulţimea se 
îngroşa în jurul lui, vacarmul se amplifica şi i se părea că 
periferia, unde voia să ajungă, se îndepărta în aceeaşi 
măsură. 

Puţin câte puţin, el se topea în acest trup uriaş care urla, 
al cărui strigăt îl înţelegea din ce în ce mai bine, strigăt 
care, în parte cel puţin, era al lui. Da, toţi suferiseră 
împreună, atât în carne cât şi în sufletul lor, de o vacanţă 
grea, de un exil fără leac, de o sete nicicând potolită. 
Printre grămezile de morţi, printre clopotele ambulanţelor 
şi avertismentele a ceea ce este convenit să fie numit 
destin, printre târşâitul încăpățânat al fricii şi teribila 
revoltă a inimii lor, nu încetase să alerge un murmur 
puternic menit să alarmeze aceste fiinţe îngrozite şi să le 
spună că trebuiau să-şi regăsească adevărata lor patrie. 
Pentru ei toţi, adevărata patrie se află dincolo de zidurile 
acestui oraş sugrumat. Ea era în mărăcinişurile 
înmiresmate de pe coline, în mare, în ţinuturile libere, în 
tensiunea iubirii. Şi la ea, la fericire, voiau ei să revină, 
întorcând la rest, cu dezgust, spatele. 

Cât despre sensul pe care putea să-l aibă acest exil şi 
această dorinţă de revedere, Rieux nu ştia nimic. Mergând 
mereu, înghesuit din toate părţile, interpelat, el ajungea 
pas cu pas pe străzi mai pustii şi se gândea că nu este 
important ca aceste lucruri să aibă sau nu un sens, cică 


trebuie să vezi numai ce răspuns primeşte speranţa 
oamenilor. 

EI ştia de-aci înainte răspunsul şi-l desluşea mai bine în 
primele străzi mărginaşe, aproape pustii. Cei care, 
mulţumindu-se cu puţinul pe care-l însemnau, nu doriseră 
decât să se întoarcă în casa iubirii lor, erau uneori răsplătiți. 
Desigur, unii dintre ei continuau să umble prin oraş 
singuratici, lipsiţi de fiinţa pe care o aşteptau. Fericiţi erau 
şi cei care nu fuseseră despărțiți de două ori, asemeni 
unora care, înainte de epidemie, nu-şi putuseră realiza 
dintr-o dată iubirea urmărind timp de ani de zile, orbeşte, o 
înţelegere greu de obţinut şi care sfârşeşte prin a lega unul 
de altul îndrăgostiţi învrăjbiţi. Aceştia avuseseră, ca şi Rieux 
însuşi, uşurinţa de a se baza pe timp: ei erau despărțiți pe 
veci. Dar alţii, ca Rambert, pe care doctorul îl părăsise chiar 
în dimineaţa aceea spunându-i: „Curaj, acum a venit timpul 
să ai dreptate”, regăsiseră fără să ezite pe cel absent pe 
care-l crezuseră pierdut. Pentru câtva timp cel puţin, ei vor 
fi fericiţi. Ei ştiau acum că, dacă există un lucru pe care-l 
poţi dori întotdeauna şi obţine uneori, acesta este 
afecțiunea umană. 

Pentru toţi cei care, dimpotrivă, se adresaseră pe 
deasupra omului unui ce pe care nici măcar nu şi-l puteau 
închipui, nu existase răspuns. Tarrou păruse să găsească 
această pace grea despre care vorbise, dar n-o găsise decât 
în moarte în ceasul în care nu-i putea folosi la nimic. 
Dimpotrivă, dacă alţii, pe care Rieux îi zărea pe pragurile 
caselor în lumina care scădea, înlănţuiţi din toate puterile şi 
privindu-se cu pasiune, obţinuseră ceea ce voiau, asta se 
datoreşte faptului că ceruseră singurul lucru care depindea 
de ei. Şi Rieux, în momentul în care cotea pe strada lui 
Grand şi a lui Cottard, se gândea că era drept ca, din când 
în când cel puţin, bucuria să vină să-i răsplătească pe cei 
cărora le e suficient omul, cu sărmana şi teribila lui iubire. 

Această cronică se apropie de sfârşit. E timpul ca doctorul 
Bernard Rieux să declare că este autorul ei. Dar înainte de 


a povesti ultimele evenimente, el ar vrea cel puţin să-şi 
justifice intervenţia şi să facă să se înţeleagă de ce a ţinut el 
să adopte tonul naratorului obiectiv. În tot timpul cât a 
durat ciuma, meseria i-a permis să-i vadă pe cea mai mare 
parte dintre concetăţenii săi şi să înregistreze ceea ce 
simțeau aceştia. El era deci bine plasat pentru a reda ceea 
ce văzuse şi auzise. Dar a vrut să facă acest lucru cu 
reținerea necesară, în general, el s-a străduit să nu redea 
mai multe lucruri decât a putut să vadă, să nu atribuie 
tovarăşilor lui de ciumă gânduri pe care, la urma urmei, nu 
erau siliţi să le conceapă şi să folosească numai aceste texte 
pe care întâmplarea sau nefericirea i le puseseră în mâini. 

Fiind chemat să depună mărturie cu prilejul unui fel de 
crimă, el a păstrat o anume rezervă, aşa cum se cuvine din 
partea unui martor de bună-credinţă. Dar, în acelaşi timp, 
urmând legea care guvernează o inimă cinstită, el a luat în 
mod deliberat partea victimei şi a vrut să fie împreună cu 
oamenii, concetăţenii lui, alături de singurele certitudini pe 
care le posedă ei în comun şi care sunt iubirea, suferinţa şi 
exilul. Şi astfel niciuna dintre neliniştele concetăţenilor lui 
nu a rămas neîmpărtăşită de el, nici o situaţie care să nu fi 
fost a lui. 

Pentru a fi un martor obiectiv, el trebuia să se refere mai 
ales la acte, la documente şi la ceea ce se spunea. Dar ceea 
ce avea el de exprimat în mod personal, aşteptarea sa, 
încercările la care a fost supus, despre ele nu trebuia să 
vorbească. Dacă s-a folosit totuşi de ele, a fost numai ca să-i 
înţeleagă sau să facă să fie înţeleşi concetăţenii săi şi ca să 
dea o formă cât mai precisă posibil acelor lucruri pe care, în 
cea mai mare parte a timpului, el le simţea în mod confuz. 
La drept vorbind, acest efort de rațiune nu l-a costat nimic. 
Când se simţea ispitit să amestece direct destăinuirea lui cu 
miile de voci ale ciumaţilor, era oprit de gândul că dintre 
suferinţele lui nu exista niciuna care să nu fie şi a celorlalţi 
şi că, într-o lume în care durerea este atât de adesea 


singuratică, acesta este un avantaj. Hotărât, el trebuia să 
vorbească în numele tuturor. 

Dar există cel puţin un concetăţean de-al nostru în numele 
căruia doctorul Rieux nu poate vorbi. E vorba într-adevăr 
de cel despre care Tarrou ii spusese într-o zi lui Rieux: 
„Singura lui crimă adevărată este aceea de a fi aprobat în 
inima lui ceea ce îi făcea să moară pe copii şi pe oameni. 
Restul îl înţeleg, dar acest lucru sunt obligat să i-l iert”. 
Este drept ca această cronică să sfârşească cu el, căci avea 
o inimă neştiutoare, adică singuratică. 

După ce a ieşit din marile străzi zgomotoase ale sărbătorii 
şi în clipa când a vrut s-o ia pe strada lui Grand şi a lui 
Cottard, doctorul Rieusx într-adevăr a fost oprit de un 
cordon de poliţişti. Nu se aştepta la aşa ceva. Freamătul 
îndepărtat al sărbătorii făcea ca acest cartier să pară fără 
viaţă şi el şi-l închipuia la fel de pustiu şi tăcut. Şi-a arătat 
carnetul de identitate. 

— Imposibil, domnule doctor, a spus agentul. E un nebun 
care trage asupra mulţimii. Dar rămâneţi aici, o să fie 
nevoie de dumneavoastră. 

În acest moment, Rieux l-a văzut pe Grand care venea 
spre el. Grand nu ştia nici el nimic. Nu-l lăsau să treacă şi 
aflase că se trăgea din casa lui. De departe, se vedea într- 
adevăr faţada aurită de ultimele raze de lumină ale unui 
soare fără căldură. În jurul fațadei se contura un spaţiu 
mare şi gol care se întindea până la trotuarul din faţă. În 
mijlocul şoselei, se zărea în mod distinct un steag şi o 
bucată de pânză murdară. Rieux şi Grand puteau să vadă 
foarte departe, pe cealaltă parte a străzii, un cordon de 
agenţi, paralel cu acela care îi împiedica să înainteze şi în 
spatele căruia unii locuitori din cartier treceau repede 
încoace şi încolo. Uitându-se bine au desluşit şi nişte agenţi 
cu revolverele în mâini, ascunşi după uşile imobilelor din 
fata casei. Toate obloanele acesteia erau închise. La etajul al 
doilea totuşi, unul din obloane părea pe jumătate desprins. 


Tăcerea era totală pe stradă. Se auzeau doar frânturi de 
muzică răzbătând din centrul oraşului. 

La un moment dat, dintr-unul din imobilele din faţa casei 
au răsunat două focuri de revolver şi din oblonul scos din 
ţâţâni au sărit aşchii. Apoi a fost din nou tăcere. De departe 
şi după tumultul zilei, asta i se părea lui Rieux cam ireal. 

— E fereastra lui Cottard, a spus deodată Grand, foarte 
neliniştit. Dar Cottard a dispărut totuşi. 

— De ce se trage? L-a întrebat Rieux pe agent. 

— Ca să-l amăgească pe cel din casă. Aşteptăm o maşină 
cu cele necesare, pentru că trage asupra celor ce încearcă 
să intre pe uşa imobilului. A fost atins un agent. 

— De ce a tras? 

— Nu se ştie. Oamenii se distrau pe stradă. La primul foc 
de revolver, n-au înţeles. La al doilea, au început să ţipe, 
unul a fost rănit şi toată lumea a început să fugă. Un nebun, 
ce mai! 

În tăcerea restabilită, minutele păreau să se târască. 
Deodată, de cealaltă parte a străzii, au văzut ivindu-se un 
câine, primul pe care Rieusx îl vedea după multă vreme, un 
ogar murdar pe care stăpânii probabil că-l ascunseseră 
până acum şi care alerga de-a lungul zidurilor. Ajuns 
aproape de uşă, a şovăit, s-a aşezat pe fund şi s-a răsturnat 
să-şi clănţăne puricii. Agenţii au fluierat de câteva ori să-l 
cheme. El a înălţat botul, apoi s-a hotărât să traverseze 
încet şoseaua, ca să miroasă bucata aceea de pânză. În 
aceeaşi clipă, un foc de revolver a pornit de la etajul al 
doilea şi câinele s-a răsucit ca un ghem dând violent din 
labe pentru ca în cele din urmă să cadă pe o parte, scuturat 
de tresăriri lungi. Drept răspuns, cinci-şase detunări venite 
dinspre uşile din faţă au sfărâmat oblonul. Tăcerea s-a 
aşternut din nou. Soarele coborâse şi umbra începea să se 
apropie de fereastra lui Cottard. Frânele unei maşini au 
gemut încet pe stradă, în spatele doctorului. 

— Uite-i, spune agentul. 


Poliţiştii au apărut din spatele lor, purtând frânghii, o 
scară cu două pachete lunguieţe învelite în pânză uleioasă. 
Au luat-o pe o stradă care înconjura grupul de case din faţa 
imobilului lui Grand. Nu mult după aceea, mai curând 
puteai ghici decât vedea un fel de agitaţie la uşile acestor 
case. Apoi lumea a aşteptat. Câinele nu mai mişca, zăcea 
acum mort într-o baltă întunecată. 

Deodată, de la ferestrele caselor ocupate de agenţi, s-a 
dezlănţuit un tir de puşcă automată. În timpul tirului, 
oblonul care era ţintit s-a desfăcut literalmente şi a lăsat 
descoperită o suprafaţă neagră în care Rieux şi Grand, de la 
locul lor, nu puteau distinge nimic. Când tirul s-a oprit, oa 
doua împuşcătură automată a pârâit din alt unghi, o casă 
mai încolo. Gloanţele intrau fără îndoială în pătratul 
ferestrei pentru că unul din ele făcuse să sară o aşchie de 
cărămidă. În aceeaşi secundă, trei agenţi au traversat 
şoseaua fugind şi au năvălit pe uşa de la intrare. Aproape 
îndată, încă trei s-au năpustit într-acolo şi tirul de automat a 
încetat. Din nou au aşteptat. Două detunături îndepărtate 
au răsunat în imobil. Apoi s-a auzit un fel de freamăt şi a 
fost zărit ieşind din casă, mai curând dus pe sus decât târât, 
un omuleţ fără haină şi care striga necontenit. Ca prin 
minune, toate obloanele închise de pe stradă s-au deschis şi 
ferestrele s-au umplut de curioşi, în timp ce o mulţime de 
oameni ieşea de prin case şi se înghesuia în spatele 
cordoanelor. Un moment, omuleţul a fost văzut în mijlocul 
şoselei, cu picioarele în sfârşit pe pământ, cu braţele ţinute 
la spate de agenţi. Ţipa. Un agent s-a apropiat de el şi l-a 
lovit de două ori cu toată puterea pumnilor, fără grabă, cu 
un fel de pricepere. 

— E Cottard, bolborosi Grand. A înnebunit. 

Cottard se prăbuşise. A mai fost văzut agentul trimițând cu 
toată puterea încă o lovitură de picior în cel care zăcea pe 
jos. Apoi un grup învălmăşit s-a agitat şi a pornit în direcţia 
doctorului şi a bătrânului său prieten. 

— Circulaţi, spunea agentul. 


Rieux şi-a ferit privirea când grupul a trecut prin faţa lui. 

Grand şi doctorul au pornit în amurgul care se sfârşea. Ca 
şi cum evenimentul ar fi scuturat toropeala în care adormea 
cartierul, aceste străzi lăturalnice se umpleau din nou de 
zumzetul unei mulţimi în prada unei veselii fără margine, în 
pragul casei, Grand i-a spus doctorului la revedere. Se 
ducea să lucreze. Dar în clipa în care intra, i-a spus că-i 
scrisese lui Jeanne şi că acum era mulţumit. Şi apoi, îşi 
reîncepuse fraza: „Am suprimat, a spus el, toate 
adjectivele”. 

Şi cu un surâs şmecher, şi-a scos pălăria cu un gest 
ceremonios. Dar Rieux se gândea la Cottard şi zgomotul 
înăbuşit al pumnilor care strivise obrazul acestuia din urmă 
îl urmărea în timp ce se îndrepta spre casa bătrânului 
astmatic. Poate că era mai greu să te gândeşti la un om 
vinovat decât la un om mort. 

Când Rieux a ajuns la bătrânul lui bolnav, noaptea pusese 
stăpânire pe tot cerul. Din odaie se putea auzi rumoarea 
îndepărtată a libertăţii şi bătrânul continua într-o dispoziţie 
neschimbată să-şi treacă boabele sale dintr-un vas în altul. 

— Au dreptate să se distreze, spunea el, trebuie de toate 
ca să faci o lume. Şi colegul dumneavoastră, domnule 
doctor, ceecuel? 

Detunături puternice ajungeau până la ei, dar erau 
paşnice: copiii aruncau pocnitori. 

— A murit, spuse doctorul, ascultând pieptul sforăitor. 

— A! A făcut bătrânul, nemaiştiind ce să spună. 

— De ciumă, a adăugat Rieux. 

— Da, a recunoscut bătrânul după o clipă, cei mai buni se 
duc. Asta e viaţa. Dar era un om care ştie ce vrea. 

— De ce spui asta? Spune doctorul care băga la loc 
stetoscopul. 

— Aşa. El nu vorbea ca să nu spună nimic. În sfârşit, mie 
îmi plăcea. Dar aşa se întâmplă. Alţii spun: „Ciuma e de 
vină, a fost ciumă'. Puţin mai lipseşte ca să ceară să fie 


decoraţi. Dar ce înseamnă asta, ciuma. Asta e viaţă şi atâta 
tot. 

— Fă-ţi inhalaţiile în mod regulat. 

— O! Nici o grijă. Mai am încă mult de trăit şi o să-i văd pe 
toţi murind. Eu ştiu să trăiesc. 

Urlete de bucurie i-au răspuns în depărtare. Doctorul s-a 
oprit în mijlocul odăii. 

— V-ar deranja dacă m-aş duce pe terasă? 

— Nu, deloc! Vreţi să-i vedeţi de sus, hai? Cum doriţi. Dar 
ei sunt oricum tot aceiaşi. 

Rieux s-a îndreptat spre scară. 

— Spuneţi domnule doctor, este adevărat că vor construi 
un monument destinat celor care au murit de ciumă? 

— Ziarele spun asta. Un monument funerar sau o placă. 

— Eram sigur. Şi se vor ţine discursuri. 

Bătrânul râdea cu un râs sugrumat. 

— Parcă îi aud: „Morţii noştri...” şi se vor duce săia o 
gustare. 

Dar Rieux urca scara. Cerul înalt şi rece scânteia pe 
deasupra caselor, iar în apropierea dealurilor, stelele 
păreau tari ca pietrele. Această noapte nu era atât de 
diferită de aceea în care el şi Iarrou se urcaseră pe terasă 
ca să uite de ciumă. Numai marea, la picioarele falezelor, 
era mai zgomotoasă. Aerul era nemişcat şi uşor, fără suflul 
sărat şi greu pe care îl aducea atunci vântul călduţ de 
toamnă. Rumoarea oraşului răzbătea totuşi, mereu, până la 
picioarele teraselor, cu un zgomot ca de valuri. Dar această 
noapte era a liberării şi nu a revoltei. În depărtare, ceva 
negru şi împurpurat indica aşezarea bulevardelor şi a 
pieţelor iluminate. În noaptea acum liberă, dorinţa nu mai 
întâmpina piedici şi chiar vuietul ei era acela care ajungea 
până la Rieux. 

Dinspre portul întunecat, urcau spre el primele focuri de 
artificii ale serbărilor oficiale. Oraşul le saluta printr-o 
lungă şi înăbuşită exclamaţie. Cottard, Tarrou şi toţi cei pe 
care Rieux îi iubise şi îi pierduse, soţia lui în primul rând, 


morţi sau vinovaţi, erau uitaţi. Bătrânul avea dreptate, 
oamenii erau tot aceiaşi. Dar asta era puterea şi nevinovăția 
lor şi tocmai în acest punct, pe deasupra oricărei dureri, 
simţea Rieux că se unea cu ei. În mijlocul strigătelor care îşi 
prelungeau puterea şi-şi înteţeau durata, care se 
răsfrângeau lung până în josul terasei, pe măsură ce jerbele 
multicolore se ridicau şi mai numeroase pe cer, doctorul 
Rieux s-a hotărât atunci să redacteze această povestire 
care se sfârşeşte aci, ca să nu facă parte dintre cei care tac, 
pentru a depune mărturie de partea acestor ciumaţi, ca să 
lase cel puţin o amintire a nedreptăţii şi a violenţei care li s- 
a făcut şi ca să afirme doar ceea ce se învaţă în timpul unui 
flagel, că există în oameni mai multe lucruri de admirat 
decât de disprețuit. 

Dar el ştia în acelaşi timp că această cronică nu putea fi a 
victoriei definitive. Ea nu putea fi decât mărturia a ceea ce 
trebuise el să împlinească şi a ceea ce, fără îndoială, 
trebuiau să mai împlinească încă, împotriva terorii şi a 
armei ei neobosite, în ciuda suferințelor personale, toţi 
oamenii, care, neputând fi sfinţi şi refuzând să admită 
flagelurile, se străduiesc totuşi să fie medici. 

Ascultând, într-adevăr, strigătele de bucurie nestăpânită 
care urcau dinspre oraş, Rieux îşi amintea că bucuria este 
mereu ameninţată. Căci el ştia un lucru pe care această 
mulţime cuprinsă de bucurie îl ignora şi care poate fi citit în 
cărţi, că bacilul ciumei nu moare şi nici nu dispare 
vreodată, că el poate să stea timp de zeci de ani adormit în 
mobile şi rufărie, că el aşteaptă cu răbdare în odăi, în 
pivnițe, în lăzi, în batiste şi în hârţoage şi că poate să vină o 
zi când, spre nenorocirea şi învăţătura oamenilor, ciuma îşi 
va trezi şobolanii şi-i va trimite să moară într-o cetate 
fericită. 


SFÂRŞIT