Feodor Mihailovici Dostoievski — Amintiri Din Casa Mortilor

Feodor Mihailovici 
Dostoievski 


Feodor Mihailovici 
Dostoievski 


AMINTIRI DIN CASA 
MORȚILOR 


PARTEA ÎNTÂI. 

INTRODUCERE. 

Pe îndepărtatele meleaguri ale Siberiei, prin stepele, 
munţii sau pădurile de nepătruns, întâlneşti din loc în loc 
câte un orăşel numărând o mie, cel mult două mii de 
locuitori, cu case de lemn, prizărite, cu câte două biserici - 
una înălțându-se în mijlocul oraşului, cealaltă la cimitir - 
aşezări nu prea arătoase, ce seamănă mai mult cu satele 
mai răsărite din împrejurimile Moscovei decât cu un oraş 
adevărat. De obicei, în aceste târguri, ca să le zicem aşa, 
mişună o mulţime de funcţionari: ispravnici, judecători şi 
dregători de tot felul, cu liota de subalterni în jurul lor, 
precum şi nenumărați alţi slujbaşi de toate rangurile. 

Pentru a îndulci, pesemne, iernile prea lungi şi prea 
geroase, slujbele la stat ţin de cald în Siberia funcţionarilor 
aciuaţi pe acolo. Locuitorii sunt oameni aşezaţi, fără nici un 
fel de pretenţii liberale, oameni pe care nu-i tulbură gândul 
unor schimbări înnoitoare; rânduielile sunt vechi, trainic 
înrădăcinate şi consfinţite de vreme. Funcţionarii, care pe - 
bună dreptate alcătuiesc aici protipendada şi ţin locul 
nobilimii siberiene, sunt fie oameni din partea locului, 
siberieni de baştină, fie veniţi de prin Rusia, îndeosebi din 
cele două metropole, atraşi de ispita unor lefuri mai mari, a 
unor îndoite indemnizaţii de deplasare şi de perspectiva 
unor avantaje şi mai ademenitoare. 

Cei mai înţelepţi dintre ei, cei care au dibuit secretul vieţii 
şi, prinzând pulsul situaţiei, au ştiut să dezlege problema 


propăşirii, rămân mai totdeauna în Siberia şi se cufundă cu 
nădejde în felul de trai al târgului. Belşugul roadelor dulci 
pe care le culeg cu timpul îi răsplăteşte cu prisosinţă. Alţii 
însă, oameni uşuratici şi care nu se învrednicesc a dezlega 
această mare taină a vieţii, încep curând să se plictisească 
şi să se întrebe cu amară părere de rău cum de-au putut să 
se prostească într-atât şi să alerge cale de poşte ca să se 
îngroape în pustietatea asta. Aşteaptă cu nerăbdare să se 
scurgă cei trei ani, cât sunt obligaţi după lege să rămână 
acolo, căutând să-şi omoare timpul, pentru ca imediat după 
împlinirea termenului legiuit să-şi ceară transferul şi să se 
întoarcă acasă, hulind şi blestemând Siberia. Dreptate însă 
nu prea au, căci nu numai din punctul de vedere al 
avantajelor pe care le oferă slujba la stat aici, dar şi din 
multe altele Siberia e o ţară a bucuriei. Clima e admirabilă; 
negustorii sunt primitori şi cu dare de mână; printre 
băştinaşi se găsesc aşijderi destui oameni înstăriți şi 
ospitalieri. Domnişoarele sunt ca nişte bobocei de 
trandafiri, caste şi ruşinoase nevoie mare. Vânatul dă buzna 
pe străzi şi numai că nu se izbeşte de puşca vânătorului. 
Şampania curge gârlă, icrele sunt delicioase, solul rodeşte 
recolte îmbelşugate. Într-un cuvânt, e un pământ 
binecuvântat, ale cărui rosturi însă omul trebuie să le 
cunoască. Şi, ce-i drept, în Siberia, mulţi se pricep să-l 
rostuiască bine, cu destulă iscusinţă, trăgând foloase pe 
măsură. 

Într-unui dintre orăşelele acestea, pline de voie bună, de 
îndestulare materială şi tihnă sufletească, cu locuitori 
sfătoşi, de treabă şi care mi-a lăsat o amintire de neuitat, 
am întâlnit un fost deportat, pe Aleksandr Petrovici 
Goriancikov. Născut într-o familie de nobili, moşieri din 
Rusia Centrală, fusese condamnat la deportare şi muncă 
silnică de gradul al doilea pentru că îşi omorâse nevasta. 
După ispăşirea pedepsei de zece ani la ocnă, îşi duce traiul 
cuminte şi nebăgat în seamă printre coloniştii din orăşelul 
K. Era trecut, de fapt, în registrul de locuitori al unei 


volostii din apropiere, dar stătea în oraş, unde-şi putea 
câştiga existenţa cu meditaţiile. Prin oraşele Siberiei pot fi 
întâlniți adeseori preceptori dintre foştii deportaţi, care 
trăiesc din lecţii predate pe la familiile înstărite. Sunt 
primiţi cu bunăvoință, fiindcă îi învaţă pe cei tineri mai ales 
limba franceză, atât de trebuincioasă în viaţă şi pe care, 
fără ei, în colţurile acestea îndepărtate ale Siberiei, oamenii 
nici n-ar avea de unde s-o cunoască. Pe Aleksandr Petrovici 
l-am întâlnit întâia oară în casa primitoare a onorabilului 
Ivan Ivanâci Gvozdikov, vechi şi merituos slujbaş, care îşi 
pusese mari nădejdi în cele cinci fiice ale sale. Acestea luau 
de patru ori pe săptămână lecţii de la Aleksandr Petrovici, 
care era plătit cu treizeci de copeici lecţia. Înfăţişarea lui 
îmi atrase luarea-aminte. Era un om extrem de slab şi de 
palid, mic, pirpiriu, încă destul de tânăr: să fi avut cel mult 
treizeci şi cinci de ani. Umbla totdeauna curat îmbrăcat, 
după moda europeneană. Când îi vorbeai, te privea ţintă, 
foarte atent, îţi asculta fiecare cuvânt cu o politeţe rece, 
căutând parcă să-i pătrundă tot tâlcul adânc, ca şi cum 
întrebarea l-ar fi pus în faţa unei enigme ce se cerea 
dezlegată, ori urmărind să-i smulgă o taină, pentru ca până 
la urmă să dea un răspuns scurt şi precis, dar îşi cântărea 
într-a-tâta fiecare vorbă, încât la un moment dat începeai să 
simţi o jenă inexplicabilă şi te grăbeai tu însuţi să pui capăt 
discuţiei. L-am întrebat cu acel prilej pe Ivan Ivanâci ce 
crede despre el; mi-a spus că Goriancikov duce o viaţă 
austeră, ireproşabilă şi că altminteri el, Ivan Ivanâci, nu i-ar 
fi încredinţat educaţia celor cinci fete ale sale; dar că, în 
general, e un om ursuz, care fuge de lume, că-i foarte 
învăţat, citeşte mult, dar e scump la vorbă, încât e aproape 
cu neputinţă să-l provoci la o convorbire mai intimă. Unii 
susțineau că e pur şi simplu nebun, grăbindu-se totuşi să 
adauge că aceasta n-ar fi de fapt cine ştie ce meteahnă şi că 
mulţi dintre cetăţenii de vază ai urbei ar fi oricând dispuşi 
să-i vină în ajutor şi să-l sprijine cu o vorbă bună, ba chiar 
că el ar putea fi de folos scriind petiţii ş.a.m.d. Se crede că 


are o sumedenie de rude în Rusia, printre care poate şi 
oameni influenţi; toţi ştiau însă că din clipa deportării el 
tăiase toate punţile şi refuzase cu încăpățânare să mai aibă 
vreo legătură cu cei de acolo, că, într-un cuvânt, procedase 
în mod conştient împotriva propriilor interese. De altfel, 
toată lumea la noi cunoştea povestea vieţii acestui om; toţi 
ştiau că-şi omorâse nevasta din gelozie, chiar în primul an 
de căsnicie şi că se autodenunţase, dându-se pe mâna 
justiţiei (ceea ce-i uşurase mult pedeapsa). Astfel de fapte 
sunt privite întotdeauna ca adevărate năpaste vrednice de 
milă. Şi totuşi, acest om ciudat se ţinea mereu departe de 
lume şi nu se arăta decât atunci când trebuia să se ducă la 
vreo lecţie. 

La început nu-mi atrăsese atenţia în mod deosebit; mai 
târziu, fără să-mi dau seama de ce, l-am privit însă cu mai 
multă atenţie; stăruia în el ceva enigmatic; ascundea, 
desigur, o taină. Dar era cu neputinţă să intri în vorbă cu el. 
Răspundea, ce-i drept, la orice întrebare, de parcă aceasta 
i-ar fi fost cea dintâi datorie; dar răspunsurile lui mă 
stânjeneau oarecum şi-mi era penibil să-mi continui 
întrebările; de altfel, convorbirile de acest soi aduceau 
totdeauna pe chipul lui o expresie stranie de suferinţă şi 
istovire. Îmi amintesc că într-o minunată seară de vară am 
ieşit împreună de la Ivan Ivanâci. Îmi trecu deodată prin 
minte să-l invit la mine să fumăm o ţigară. Mi-ar fi greu să 
descriu spaima ce i se întipări în clipa aceea pe obraz; se 
zăpăci de-a binelea, bâigui câteva cuvinte de neînțeles şi, 
deodată, după ce îmi aruncă o privire încărcată de mânie, o 
rupse la fugă în direcţia opusă. Am rămas nespus de mirat. 
De atunci, de câte ori mă întâlnea, părea că-l încearcă un 
fel de teamă. Eu însă nu m-am dat bătut; ceva mă atrăgea 
la el, aşa că după o lună mă înfiinţai, cu totul pe 
neaşteptate, acasă la dânsul. Am procedat, fireşte, fără tact 
şi cam nechibzuit. Locuia la marginea oraşului, în casa unei 
bătrâne târgoveţe, a cărei fiică, bolnavă de tuberculoză, 
avea un copil din flori, o fetiţă de zece ani, zburdalnică şi 


drăgălaşă. În clipa când am intrat pe uşă, Aleksandr 
Petrovici tocmai o învăţa să citească. În clipa când mă văzu, 
se tulbură grozav, de parcă l-aş fi prins asupra cine ştie 
cărei fapte rele. Zăpăcit, se ridică în grabă de pe scaun şi 
rămase nemişcat, privindu-mă cu ochii holbaţi. În sfârşit, ne 
aşezarăm; îmi urmărea bănuitor privirile, ca şi cum se 
aştepta să surprindă în fiecare dintre ele un anume gând 
tainic. Mi-am dat seama numaidecât că era un om bănuitor 
din fire, de o susceptibilitate bolnăvicioasă şi că suferea 
pesemne de mania perseAMiM 11K1 

LASA MUKJILUK. 

Cutiei. Mă privea cu duşmănie, de parcă ar fi vrut să-mi 
spună: „Dar nu mai pleci odată?" încercai să intru în vorbă 
cu el, povestindu-i despre orăşelul nostru, despre ultimele 
noutăţi, dar el se eschiva cu încăpățânare de la orice 
discuţie, zâmbind cu răutate şi mărginindu-se la răspunsuri 
monosilabice; constatai cu acest prilej că nu era la curent 
cu noutăţile îndeobşte cunoscute de toată lumea şi că nu 
avea nici măcar dorinţa să le afle. Îi vorbii apoi de ţinutul 
nostru, de nevoile lui; mă asculta tăcut, uitându-se ţintă în 
ochii mei cu o privire atât de ciudată, încât începu să-mi fie 
ruşine de toată convorbirea aceasta. Şi totuşi, era cât pe-aci 
să-l scot din rezerva lui ostilă, oferindu-i teancul de căiţi şi 
reviste, încă netăiate, pe care le ridicasem chiar atunci de 
la poştă. Le învălui într-o privire lacomă, dar îşi schimbă pe 
dată gândul, refuzând să le ia, sub cuvânt că n-are vreme să 
citească. În sfârşit, hotărâi să pun capăt acestei vizite 
penibile şi cum mă văzui afară, simţii că mi se ia o piatră de 
pe inimă. Îmi dădeam seama ruşinat că a fost o nesimţire 
din parte-mi să dau buzna în singurătatea unui om, a cărui 
unică dorinţă era, poate, aceea de a trăi cât mai departe de 
lume. Băgasem de seamă că avea prea puţine cărţi; prin 
urmare, nu era adevărat că citea mult. Şi totuşi, în vreo 
două rânduri, trecând cu trăsura foarte târziu noaptea prin 
faţa locuinţei lui, văzusem ferestrele luminate. Ce îl făcea 


oare să vegheze până în zori? Scria, poate? Iar dacă aşa 
era, ce-ar fi putut să scrie? 

Împrejurările mă siliră să lipsesc din oraş vreme de 
aproape trei luni de zile. Întorcându-mă acasă abia în iarnă, 
aflai că Aleksandr Petrovici a murit toamna, a murit în 
singurătate şi că nu voise nici măcar în ceasul din urmă să 
cheme un doctor. Lumea din oraş îl şi uitase. Odaia în care 
locuise era goală. Făcui numaidecât cunoştinţă cu gazda lui, 
cu gândul să aflu de la ea cum anume îşi petrecuse vremea 
chiriaşul şi dacă nu cumva scrisese ceva. Pentru douăzeci 
de copeici, ea îmi aduse un coş plin cu hârtii rămase de la 
răposat şi-mi mărturisi că două caiete le rupsese ca să aibă 
cu ce aprinde focul. Era o femeie posacă, tăcută şi n-am 
izbutit să aflu mare lucra de la ea. N-a fost în stare să-mi 
spună nimic deosebit, nimic nou despre chiriaşul ei. 

Din răspunsurile pe care mi le-a dat cu multă zgârcenie, 
reieşea că acesta nu lucra aproape nimic şi că luni de-a 
rândul i se întâmpla să nu-şi arunce ochii pe o carte ori să ia 
în mână condeiul; în schimb, se plimba toată noaptea în 
lung şi în lat prin odaie, frământat de gânduri; câteodată 
vorbea cu glas tare. O îndrăgise mult pe nepoata ei, Katia, 
mai ales după ce a aflat cum o cheamă; în ziua de Sfânta 
Ecaterina se ducea la biserică şi dădea un acatist pentru 
pomenirea sufletului cuiva. Vizitele îl iritau şi nu primea pe 
nimeni; din casă nu ieşea decât atunci când se ducea să dea 
lecţii; până şi la gazda lui se uita posomorit şi încruntat, 
când, o dată pe săptămână, aceasta venea să-i deretice cât 
de cât odaia; în cei trei ani cât stătuse cu chirie la ea, nu 
schimbaseră aproape nici o vorbă. O întrebai pe Katia dacă- 
şi amintea de dascălul ei. Mă privi tăcută, îşi ascunse faţa în 
mâini şi, întorcându-se spre perete, izbucni în plâns. 
Vasăzică, omul acesta ştiuse să se facă iubit cel puţin de un 
suflet de copil. 

Am luat vraful de hârtii cu mine şi toată ziua aceea o 
petrecui cercetându-le. Trei sferturi din ele erau cu totul 
lipsite de interes: nişte hârtii fără însemnătate sau caiete cu 


exerciţii de caligrafie ale elevilor. Dar la urmă, îmi căzu în 
mână un caiet destul de gros cu o bună parte din pagini 
acoperite cu o scriere măruntă. Cine ştie când şi în ce 
împrejurări a fost aruncat de către autor şi dat uitării. Era o 
descriere amănunţită, dar foarte incoerentă, întreruptă pe 
alocuri, a celor zece ani petrecuţi de Aleksandr Petrovici la 
ocnă. Uneori povestirea era urmată de fraze confuze, pline 
de amintiri ciudate, haotice, scrise la repezeală în rânduri 
neregulate, febrile, ca sub puterea unei cerinţe imperioase. 

Recitii de câteva ori aceste crâmpeie şi rămăsei aproape 
convins că ele fuseseră scrise într-o clipa de nebunie. În 
schimb, însemnările ocnaşului - „Scene din Casa morţilor" - 

AMINTIRI DIN CASA MORȚILOR. 

Cum le numeşte el însuşi la un moment dat în manuscrisul 
său, nu mi-au părut cu totul lipsite de interes. O lume cu 
desăvârşire nouă, necunoscută până atunci, ciudăţenia 
anumitor fapte, în sfârşit, unele note şi reflecţii originale 
asupra acestei lumi interlope mă făcură să zăbovesc tot mai 
mult asupra unor pasaje, pentru ca până la urmă, aproape 
captivat, să le parcurg în întregime cu cea mai vie 
curiozitate. E cu putinţă să mă fi înşelat. Drept probă, aleg 
pentru început numai două-trei capitole din aceste 
însemnări şi le supun aprecierii cititorului. 

I CASA MORȚILOR. 

Temniţa noastră se găsea în marginea cetăţii, lângă valul 
de centură. Dacă priveai prin crăpăturile gardului 
împrejmuitor, nădăjduind să răzbeşti cu ochiul în lumea din 
afară, nu ţi se arătau decât un petic de cer şi o movilă înaltă 
de pământ, acoperită cu scaieţi şi buruieni, pe al cărei 
creştet santinelele se plimbau ziua şi noaptea înainte şi 
înapoi, în pas măsurat, de-a lungul întăriturii şi fără să vrei 
te încerca gândul amar că vor trece ani după ani şi în 
scurgerea lor nesfârşită te vei întoarce mereu la câte o 
crăpătură dintre bâmele cu vârfuri ascuţite şi vei vedea 
aceeaşi întăritură, aceleaşi santinele şi acelaşi petic de cer - 


nu cerul de deasupra temniţei, ci cu totul alt cer, liber şi 
îndepărtat. 

Închipuiţi-vă o curte mare, lungă de două sute de paşi şi 
lată de o sută cincizeci, împrejmuită de un gard neregulat, 
făcut din pari înalţi şi ascuţiţi, înfipţi adânc în pământ şi 
prinşi între ei cu un brâu de bârne - îngrăditura temniţei. 
Într-o parte a acestui gard e fixată o poartă mare, bine 
prinsă în fiare şi veşnic închisă, pe care o păzesc zi şi 
noapte santinele şi care nu se deschide decât atunci când 
ocnaşii pornesc la lucru. Dincolo de această poartă e 
lumină, libertate, acolo trăiesc oameni ca toţi ceilalţi. Dar 
de aici gândul îţi evocă o lume minunată, aproape ca dintr- 
un basm cu zâne. Nu tot astfel se înfăţişa lumea dinăuntru - 
lumea noastră, cu totul aparte. Ea îşi avea propriile legi, 
propria îmbrăcăminte, propriile moravuri şi obiceiuri: era o 
casă în care se târau morţi vii; era o viaţă cum nimeni nu şi- 
o poate închipui, cu oameni altfel decât ceilalţi. Acest colţ 
de lume aparte am de gând să-l descriu. 

Când pătrunzi în curte, dai cu ochii de câteva clădiri. De-o 
parte şi de alta se întind două şiruri de barăci de lemn cu 
un singur cat, făcute din trunchiuri cioplite: sunt cazărmile 
ocnaşilor. Aici stau închişi deţinuţii, repartizaţi pe categorii, 
în fundul curţii se mai vede o clădire - bucătăria, împărţită 
în două încăperi, iar ceva mai departe se află o altă clădire, 
care adăposteşte sub acelaşi acoperiş magazia, pivniţa, 
şopronul şi grajdul. La mijloc curtea e goală, alcătuind o 
platformă netedă, destul de mare. E locul de adunare 
pentru apel al ocnaşilor aşezaţi pe două rânduri. Apelul se 
face de trei ori pe zi: dimineaţa, la prânz şi seara, uneori şi 
peste zi -dacă paznicii intră subit la bănuială, ori, nefiind 
îndeajuns de pricepuţi să numere repede, li se năzare ceva. 

Între gard şi rândul de case rămâne un spaţiu liber, unde 
unii ocnaşi, oameni mai ursuzi şi mai retraşi, obişnuiesc să 
se plimbe în ceasurile când nu se lucrează, rătăcind din loc 
în loc, feriţi de privirile celorlalţi şi măcinându-şi în 
singurătate amărăciunea gândurilor. De câte ori îi 


întâlneam în aceste plimbări ale lor, îmi plăcea să le observ 
feţele posomorite, stigmatizate şi încercam să ghicesc 
gândurile ce-i frământă. Aşa, de pildă, unul îşi făcuse o 
adevărată îndeletnicire din a număra, în timpul plimbărilor, 
parii gardului. Erau cu totul vreo mie cinci sute; îi 
numărase de nu ştiu câte ori şi-i avea în seamă pe toţi ca 
într-un inventar. Fiecare par însemna o zi în temniţă; în 
fiecare zi scădea de la numărătoare câte un par şi în felul 
acesta avea socoteala exactă a zilelor de muncă silnică ce-i 
mai rămâneau de făcut până la împlinirea termenului de 
osânda. Se simţea cu adevărat fericit când ajungea să scadă 
ultimul par al unei laturi a hexagonului. Avea de aşteptat 
încă mulţi ani, dar în temniţă ai timp destul ca să te înveţi 
cu răbdarea. Într-o zi mi-a fost dat să văd cum îşi ia rămas- 
bun de la fraţii lui de suferinţă un ocnaş care-şi ispăşise 
pedeapsa şi, în sfârşit, urma să fie pus în libertate. Fusese 
osândit la douăzeci de ani muncă silnică. Unii dintre ocnaşi 
îşi aminteau că-l văzuseră pentru prima oară intrând tânăr 
şi nepăsător, nemuncit de gândul crimei ori ăl pedepsei; 
acum părăsea temniţa un moşneag cu părul alb, cu chipul 
trist şi întunecat. Făcu în tăcere înconjurul celor şase 
cazărmi, trecu apoi prin fiecare dintre ele. Intra, se închina 
în faţa icoanei, apoi făcea o adâncă plecăciune înaintea 
tovarăşilor săi întru nenorocire, rugându-i să nu-l 
pomenească de rău. Îmi amintesc de asemenea că într-o 
seară fu chemat la poarta de intrare un deţinut care fusese 
pe vremuri ţăran siberian înstărit. Cu şase luni mai înainte 
primise vestea că fosta lui nevastă s-a măritat, lucru care-l 
îndurerase peste măsură. În seara aceea ea venise la 
temniţă şi-l chemase ca să-i dea ceva de pomană. Au stat de 
vorbă câteva minute, au plâns amândoi şi s-au despărţit ca 
să nu se măi întâlnească niciodată. I-am văzut faţa când se 
întorcea în cazarmă. Într-adevăr, aici era o bună şcoală a 
râăbdării. 

O dată cu căderea întunericului, porţile cazărmilor se 
închideau şi nu se mai putea ieşi decât a doua zi dimineaţa, 


îmi era totdeauna peste măsură de greu să părăsesc curtea 
pentru a reintra în cazarmă. Închipuiţi-vă o încăpere lungă, 
scundă, înăbuşitoare, abia luminată de câteva luminări de 
seu, în care plutea un miros greu şi greţos. Nici acum nu 
sunt în stare să înţeleg cum de-am putut să rezist acolo 
zece ani şi să supraviețuiesc. Ocupam pe priciul comun din 
dormitorul nostru trei scânduri: atât era locul de care mă 
puteam folosi. 

Pe acelaşi prici se înghesuiau treizeci de oameni. Iarna, 
uşile se închideau foarte devreme; trebuiau să treacă cel 
puţin patru ore până ce lumea se potolea şi toţi adormeau. 
Până atunci însă - zgomot, larmă, hohote de ris, ocări, 
zornăit de lanţuri, aer greu şi înăbuşitor, îmbâcsit de fum şi 
exalaţii pestilenţiale, capete rase şi chipuri stigmatizate, 
veşminte zdrenţuroase - totul hulit şi batjocorit până în 
ultimul grad. Da, bine a zis cine a zis: să nu-i dea Dumnezeu 
omului câte poate să îndure! 

— Căci omul e o fiinţă care se obişnuieşte cu orice. Asta-i 
însuşirea lui de căpetenie. 

Eram cu toţii în temniţă două sute cincizeci de oameni. 
Numărul acesta rămânea aproape întotdeauna neschimbat. 
Unii îşi sfârşeau pedeapsa şi plecau, alţii mureau; în locul 
lor veneau noi osândiţi. Şi ce lume pestriță! Cred că fiecare 
gubernie, fiecare ţinut al Rusiei îşi avea aici reprezentantul 
său. Erau şi reprezentanţi ai altor naţionalităţi, printre care 
şi câţiva munteni din Caucaz. Toată omenirea aceasta era 
categorisită după gravitatea faptei săvârşite şi, deci, după 
numărul de ani căpătaţi ca pedeapsă. Îmi închipui, de 
asemenea, că nu era gen de crimă care să nu fi fost prezent 
aici. Categoria de bază a diversităţii acesteia de întemnițați 
o alcătuiau cei condamnaţi la ocnă şi deportare (la ocnă 
tare, cum ziceau cu multă naivitate deţinuţii), criminalii de 
drept comun. Erau criminali lipsiţi de absolut toate 
drepturile civile, izgoniți pentru totdeauna din societate şi 
al căror chip însemnat cu fierul avea să rămână pe veci aşa, 
ca stigmat al acestei repudieri. Trimişi la muncă silnică pe 


termene de la opt până la doisprezece ani, după ce îşi 
ispăşeau pedeapsa, erau repartizaţi prin volostiile siberiene 
ca deportaţi-colonişti. O altă categorie o formau cei din 
secţia militară, care nu erau condamnaţi şi la degradare 
civilă, rămânând în privinţa aceasta în situaţia celor de la 
unităţile disciplinare ale armatei ruseşti. Erau trimişi aici pe 
termene scurte; după ispăşirea pedepsei se întorceau ca 
soldaţi la batalioanele de grăniceri siberiene de unde 
veniseră. Mulţi dintre ei erau aduşi curând înapoi pentru 
alte infracţiuni mai grave, de data aceasta însă nu pentru 
un timp scurt, ci pentru cel puţin douăzeci de ani. Categoria 
aceasta se numea „permanentă". Totuşi, „permanenţii" 
aveau oarecare drepturi. În sfârşit, mai era o categorie 
destul de numeroasă, alcătuită din cei mai primejdioşi 
infractori, cei mai mulţi proveniţi din rândurile armatei şi 
care se numea „secţia specială". Aici se trimiteau criminali 
din toate colţurile Rusiei. Erau priviţi pe bună dreptate ca 
osândiţi pe viaţă, fiindcă nu li se spunea niciodată durata 
pedepsei ce aveau de ispăşit. Regulamentul impunea să li se 
dea de lucru de doua şi chiar de trei ori mai mult decât 
celorlalţi. Categoria aceasta de criminali era ţinută aici 
provizoriu, până la organizarea în Siberia a unor ocne cu 
muncă deosebit de grea. „Voi sunteţi pe termen, le ziceau ei 
celorlalţi deţinuţi, pe când pe noi ocna ne mănâncă." Mai 
târziu am auzit spunându-se că această secţie a fost 
desfiinţată. A fost desfiinţat, se pare şi regulamentul 
interior civil, păstrându-se un regim unic de tratament, 
acela al unităţilor disciplinare militare. A fost schimbată, 
fără îndoială, în mod corespunzător şi administraţia. 
Descriu aici, prin urmare, stările de fapt dinainte vreme, 
stări de mult dispărute în negura timpurilor. 

Da, e mult de atunci; acum îmi pare că totul n-a fost decât 
un coşmar. Mi-aduc aminte clipa când am fost adus în 
temniţă, într-o seară posomorită de decembrie. Ocnaşii se 
întorceau de la lucru, pregătindu-se pentru numărătoare. 
Un subofițer mustăcios mi-a deschis în sfârşit poarta acestei 


case ciudate, în care aveam să mă chinuiesc atâţia ani, să 
îndur atâtea încercări, pe care nu mi le-aş fi putut imagina 
cât de cât dacă nu le-aş fi trăit aievea. Aşa, de pildă, mi-aş fi 
putut oare închipui vreodată chinul groaznic, de neîndurat, 
de a nu putea rămâne singur măcar o clipă vreme de zece 
ani? La muncă, dus între paznici; în cazarmă, însoţit de încă 
două sute de alţi ocnaşi; niciodată singur, niciodată tu cu 
tine însuţi! De altfel, nu era lucrul cel mai greu cu care 
trebuia să mă obişnuiesc! 

Se aflau aici ucigaşi ocazionali şi ucigaşi de meserie, 
tâlhari şi şefi de bande tâlhăreşti, pungaşi de buzunare şi 
vagabonzi - meşteri în a şterpeli bani sau de-ale mâncării. 
Mai erau şi unii despre care cu greu ţi-ai fi putut da seama 
ce căutau printre ceilalţi, cum de nimeriseră într-un 
asemenea loc. Şi totuşi, fiecare îşi avea povestea lui 
tulburătoare şi apăsătoare, ca o mahmureală după o beţie 
grea. Ocnaşii vorbeau foarte puţin de trecutul lor; nu numai 
că nu le plăcea să şi-l povestească, dar căutau, pare-se, nici 
să nu se mai gândească la ce a fost. Am cunoscut printre 
camarazii mei de lanţuri ucigaşi atât de veseli şi fără grijă, 
încât ai fi pus rămăşag că niciodată conştiinţa nu le fusese 
tulburată de vreun gând de remuşcare. Întâlneai însă şi 
chipuri mohorâte, aproape totdeauna taciturne. În general, 
se întâmpla rareori ca vreunul să-şi povestească viaţa şi nici 
curiozitatea în privinţa asta nu prea era aici la modă, nu 
intra, ca să zicem aşa, în „obiceiul locului"; numai când şi 
când vedeai pe careva că începe, neavând ce face, să-şi 
depene amintirile în faţa unui vecin care îl asculta cu 
răceală. Nimeni, la drept vorbind, nu putea uimi aici pe 
nimeni. „Ştim şi noi ceva carte", spuneau ei adesea cu un 
aer ciudat de superioritate şi mândrie. Mi-aduc aminte că 
într-o zi un tâlhar, îmbătându-se (deţinuţii găseau 
posibilitatea uneori să se îmbete şi la ocnă), se apucă să 
povestească cum omorâse un copil de cinci ani: îl atrăsese 
mai întâi cu o jucărie, apoi îl dusese într-o şură pustie şi îl 
înjunghiase acolo. Toată cazarma, care până atunci se 


veselise de glumele lui, zbieră la el într-un glas şi tâlharul fu 
nevoit să tacă; şi nu de indignare s-au răstit la el ocnaşii, ci 
pentru că nu trebuia să vorbească despre asta; pentru că 
nu se obişnuia să se vorbească despre asta. 

Ar fi cazul să amintim că oamenii aceştia aveau într-adevăr 
o brumă de învăţătură în sensul cel mai concret al 
cuvântului. Cel puţin jumătate dintre ei ştiau să scrie şi să 
citească. În ce alt loc din Rusia, unde poporul rus se adună 
în mase, s-ar putea desprinde un grup compact de două 
sute cincizeci de oameni, dintre care jumătate să fie ştiutori 
de carte? Aveam să aud mai târziu spunându-se cu multă 
convingere, pe baza unor date asemănătoare, că ştiinţa de 
carte tulbură şi zăpăceşte poporul. E o mare greşeală: 
învăţătura e cu totul străină de această criză dureroasă, ale 
cărei pricini trebuie căutate aiurea, deşi e cazul să 
recunoaştem că ştiinţa de carte dezvoltă în popor o 
încredere excesivă în puterile lui. Dar lucrul acesta e 
departe de a constitui o tară. 

Secţiile se deosebeau prin îmbrăcăminte: una avea 
vestonul jumătate cafeniu-închis, jumătate cenuşiu şi 
pantalonii cu un crac cafeniu, iar celălalt cenuşiu. Într-o zi, 
pe când ne aflam la lucru, o fetiţă care vindea colaci se 
apropie de puşcăriaşi, mă privi o vreme, apoi începu să 
râdă cu hohote: „Vai, ce unt e! Exclamă ea. N-a fost destulă 
stofă cenuşie şi stofă neagră nici pe-atâta!" Unii aveau 
haina în întregime din stofă cenuşie şi numai mânecile 
cafenii. Capetele erau de asemenea rase în diferite chipuri: 
unii aveau capul ras pe jumătate de-a lungul craniului, de la 
frunte spre ceafă, alţii de-a latul, de la o ureche la alta. 

Se putea observa numaidecât, de la cea dintâi privire mai 
atentă, ceva comun ce reunea într-o familie ciudată 
mulţimea aceasta de oameni atât de diferiţi; până şi indivizii 
cu personalitatea cea mai pregnantă, mai ieşită din comun, 
care fără voia lor se impuneau celorlalţi, pana şi aceştia se 
străduiau să se adapteze spiritului specific întregii ocne. În 
general, însă, aş putea spune că, în afară de unele rare 


excepţii de oameni veseli şi nepăsători din fire, care tocmai 
prin aceasta atrăgeau asupră-le disprețul mulţimii, toţi 
deţinuţii erau ursuzi, invidioşi, extrem de vanitoşi, 
lăudăroşi, prezumţioşi, susceptibili şi formalişti din cale- 
afară. Capacitatea de a nu te mira de nimic era considerată 
drept cea mai mare virtute. Toţi aveau o fixaţie: îi muncea 
mereu gândul cum să se comporte, ce ţinută să adopte faţă 
de ceilalţi. De multe ori însă atitudinea cea mai arogantă 
făcea repede loc unei comportări neînchipuit de laşe. Erau, 
totuşi, printre ei şi câţiva oameni cu adevărat de caracter, 
stăpâni pe faptele lor; aceştia se purtau simplu şi modest, 
fără poză, fără fasoane. Curios însă că şi printre oamenii 
aceştia cu o personalitate într-adevăr puternică, unii 
sufereau de o vanitate excesivă, aproape bolnăvicioasă. În 
general, vanitatea, mândria prostească, poza erau aici pe 
primul plan. Cea mai mare parte a deţinuţilor erau perverşi 
şi ticăloşi la culme. Intrigile şi bârfelile se ţineau lanţ: viaţa 
în dormitoare era un adevărat infern. 

Dar nimeni n-ar fi îndrăznit să se ridice împotriva 
regulamentului interior şi împotriva obiceiurilor 
înrădăcinate ale temniţei: toată lumea se supunea fără 
crâcnire. Unele firi neînduplecate se plecau mai anevoie, cu 
preţul unor grele eforturi, pentru ca în cele din urmă să se 
frângă neapărat. Veneau în temniţă şi din aceia care în 
libertate îşi făcuseră de cap, întrecând orice măsură şi care, 
mânaţi de o pornire nestăpânită, de o adevărată furie, 
săvârşiseră crime, fără să-şi dea seama de ce o fac, ca în 
delir, ca într-un fel de întunecare a minţii, de multe ori 
dintr-o vanitate dusă dincolo de orice limită. Dar toţi aceştia 
erau domoliţi pe dată şi în scurt timp puşi la respect, cu 
toate că unii dintre ei, înainte de a fi ajuns la ocnă, 
terorizaseră ţinuturi întregi. 

Cum se pomeneau între aceste ziduri, osândiţii nou-veniţi 
îşi dădeau numaidecât seama că aici nu aveau pe cine uimi, 
aşa că se domoleau, se resemnau şi, pe nesimţite, se 
adaptau tonului general al cazărmii. Acest ton general se 


vădea în afişarea unei demnități personale cu totul aparte, 
care stăpânea pe fiecare deţinut, ca şi cum calitatea de 
ocnaş, de osândit i-ar fi conferit fiecăruia un titlu de mare 
cinste. Nici un semn, oricât de mic, de ruşine ori de căinţă. 
Se mai putea observa, ce-i drept şi o împăcare exterioară, o 
atitudine oficială, ca să zicem aşa, un fel de resemnare 
filosofică. „De, suntem nişte oameni pierduţi, ziceau ei şi 
dacă n-am ştiut să preţuim libertatea, acum n-aveam 
încotro: să ne-nşirăm deci spinările pe uliţa verdel, să stăm 
smirnă la numărătoare.", N-ai vrut să asculţi de tata şi de 
mama, acum ascultă de tobă!" „De bine-ţi plesnea 
burdihanul, acuma dă-i cu ciocanul." Vorbele acestea erau 
rostite şi repetate deseori în chip de precepte, aşa cum ai 
rosti nişte zicale şi proverbe obişnuite, dar niciodată în mod 
serios, ci cu totul desprinse de adânca lor semnificaţie 
concretă. Nu erau decât vorbe goale, fără nici un ecou 
lăuntric. 

E puţin probabil ca vreunul măcar să se fi recunoscut în 
sinea lui vinovat de o faptă nelegiuită. Să fi încercat numai 
cineva din afară să-i reproşeze deţinutului nelegiuirile 
comise, să-l ocărască pentru ele (deşi nu-i stă rusului în fire 
să-i scoată ochii unui condamnat, amintindu-i de crima lui), 
că înjurăturile cu care ar fi ripostat acesta n-ar fi contenit 
multă vreme. Şi ce mai meşteri erau toţi la înjurat! 
Sudălmile lor erau subtile, artistice, fuseseră ridicate la 
rang de ştiinţă: după metoda lor savantă, jignitor era nu 
atât cuvântul, cât sensul care i se atribuia; accentul umilitor 
cădea pe tâlcul ascuns al vorbei, pe intenţia în sine, pe 
ideea cuprinsă în înjurătură, ceea ce vădea un rafinament 
deosebit şi era mult, mult mai usturător. Certurile lor 
nesfârşite contribuiau în şi mai mare măsură la 
desăvârşirea acestei ştiinţe. Dat fiind că nu lucrau decât 
sub ameninţări şi constrângere, erau cu toţii puturoşi şi 
prin urmare, cu timpul, ajungeau nişte detracaţi. Cei ce nu 
fuseseră încă pervertiţi mai dinainte se perverteau 1 
Zelionaia uliţa - intervalul dintre cele doua şiruri de soldaţi 


înarmaţi cu nuiele verzi sau vergi pe care trebuiau să-l 
străbată ocnaşii condamnaţi la bătaie (n. ed. Române). 
Foarte curând aici în temniţă. Laolaltă îi adunase numai 
întâmplarea. Unii faţă de alţii rămâneau cu totul străini. 
„Trei perechi de încălțări a rupt dracul până să ne strângă 
la un loc!" ziceau ei. Intrigile, bârfelile, invidia, certurile 
erau preocuparea lor dintâi în această viaţă de iad. Nici cea 
mai dezmăţată ţaţă n-ar fi fost în stare să-şi dea într-atâta 
drumul la gură, cum o făceau unii dintre ucigaşii aceaştia 
spurcaţi la vorbă. Ţin să precizez, totuşi, că se găseau 
printre ei şi oameni de caracter, cu o voinţă neînduplecată, 
obişnuiţi în viaţă să răstoarne munţi şi să poruncească. Fără 
să-şi dea seama, toţi ceilalţi arătau faţă de ei semne de 
mare respect; la rândul lor, aceştia, cu toate că ţineau mult 
la prestigiul lor, nu căutau să şi-l impună nimănui, nu se 
amestecau în certuri, aveau o purtare plină de demnitate; 
erau oameni cu judecată şi aproape totdeauna supuşi şi 
ascultători faţă de şefi, nu din spirit de disciplină sau dintr- 
un imbold de conştiinciozitate faţă de îndatoririle lor, ci 
printr-un fel de înţelegere tacită cu aceştia, ca o 
recunoaştere a avantajelor reciproce ce le-ar avea şi unii şi 
alţii de pe urma unei asemenea atitudini. De altfel, faţă de 
ei se proceda totdeauna cu multă prudenţă. Îmi aduc 
aminte că într-o zi unul ditre deţinuţii aceştia, un om 
hotărât şi neînfricat, cunoscut şefilor prin pornirile lui de 
fiară, fu osândit pentru o abatere oarecare la bătaia cu 
nuiele. Era vară; nu se lucra. Ofiţerul superior, şeful direct 
al temniţei, venise la corpul de gardă, care se afla lângă 
poarta cea mare, ca să asiste personal la aplicarea 
pedepsei. Acest maior era o piază-rea pentru deţinuţi; 
băgase atâta frică în ei, încât tremurau înaintea lui. Crud şi 
aspru până la nesimţire, „se dădea la oameni ca o fiară", 
cum spuneau ei. Se temeau mai cu seamă de privirea lui 
ascuţită şi pătrunzătoare ca de linx, căreia era cu neputinţă 
să-i scape ceva. Vedea, ca să zicem aşa, fără să privească. 
Chiar din clipa când păşea în incinta temniţei ştia ce se 


petrece la celălalt capăt al curţii. Ocnaşi îi ziceau „Ochilă- 
Scormonilăâ". Avea însă un sistem greşit şi un fel de a se 
purta ce părea de-a dreptul o nesăbuinţă, căci prin faptele 
sale de o răutate feroce nu făcea altceva decât să întărite 
nişte oameni şi aşa îndeajuns de înrăiţi şi gata la orice; şi 
dacă peste el n-ar fi fost comandantul om de omenie şi cu 
scaun la cap, care mai domolea din când în când zelul 
sălbatic al maiorului, acesta ar fi pricinuit, desigur, mari 
nenorociri prin administraţia sa nesăbuită. Nu înţeleg cum 
de a reuşit totuşi să scape teafăr de acolo şi să treacă în 
retragere sănătos şi nevătămat, după ce, nu-i vorbă, 
încăpuse mai întâi pe mâinile organelor judiciare. 

Când se pomeni chemat, deţinutul îngălbeni. Cu alte 
prilejuri de acest fel, se culca supus şi tăcut la pământ, îşi 
primea fără a crâcni pedeapsa, după care se ridica de jos, 
se scutura ca un câine tăvălit, îndurând necazul cu o 
resemnare demnă de un filosof. De altfel, cu el se proceda, 
pare-se, întotdeauna cu multă prudenţă. De astă dată însă, 
nu se ştie de ce, se socotea nevinovat. Îngălbeni şi, 
profitând de neatenţia escortei, ascunse în mâneca un cuţit 
de cizmărie englezesc, bine ascuţit. Era cu desăvârşire 
interzis ca deţinuţii să aibă la ei cuțite şi orice fel de scule 
ascuţite. De aceea se făceau pe neaşteptate percheziţii 
dese, severe şi minuţioase, urmate de pedepse aspre în caz 
de abateri; întrucât e însă foarte greu să găseşti la hoţ un 
lucru pe care ela hotărât să-l dosească cu tot dinadinsul, 
iar pe de altă parte cuţitele şi sculele fiind absolut 
indispensabile deţinuţilor, ele nu dispăreau niciodată din 
temniţă; dacă erau, totuşi, găsite şi confiscate cu ocazia 
percheziţiilor, ocnaşii îşi procurau imediat altele în loc. Toţi 
deţinuţii se repeziră la gard şi, cu inima strânsă, priveau 
prin crăpăturile dintre bârne. Ştiau că de astă dată Petrov 
nu se va lăsa bătut, ceea ce însemna sfârşitul maiorului. Dar 
întâmplarea a vrut ca în clipa hotărâtoare maiorul să se 
urce în trăsură şi să plece, încredinţând comanda execuţiei 
unui alt ofiţer. „Dumnezeu l-a avut în pază!" aveau să spună 


mai târziu ocnaşii. În ce-l priveşte pe Petrov, îşi îndură 
pedeapsa cu calmu-i obişnuit: cum plecase maiorul, mânia i 
se stinsese. Până la un anumit punct, deţinutul e supus şi 
ascultător, dar resemnarea lui are margini, peste care nu e 
bine să se treacă. Şi fiindcă veni vorba: nimic nu e mai 
ciudat ca vârtejul acestor izbucniri de furie şi nesupunere. 
Adeseori, un om rabdă în tăcere ani de-a rândul, îndură 
resemnat cele mai crunte pedepse, dar deodată îl vezi 
răbufnind dintr-o nimica toată, pentru te miri ce fleac, încât 
rămâi uluit şi te întrebi de mai e în toate minţile; căci ceea 
ce face el atunci pare de-a dreptul o nebunie. 

Am spus mai înainte că timp de mai mulţi ani n-am 
observat la oamenii aceştia nici cel mai mic semn de câinţă, 
nici cea mai mică frământare sau părere de rău pentru 
crima săvârşită şi că cea mai mare parte dintre ocnaşi se 
credeau în sinea lor cu totul îndreptăţiţi să o fi făptuit. E o 
realitate. Fireşte, mândria prostească, pildele rele, 
lăudăroşenia şi o falsă ruşine erau atâtea cauze care 
contribuiau la acest lucru. Pe de altă parte, cine s-ar 
încumeta să afirme cu cugetul curat că a pătruns 
adâncurile acestor inimi pornite spre rău şi că a reuşit să 
descopere ce zace în ele ferit de toată lumea? Pare cu 
neputinţă ca în decursul atâtor ani să nu mi se fi oferit un 
prilej oarecare de a surprinde măcar un singur semn de 
frământare, de regret sau de suferinţă morală. Şi totuşi, aşa 
este: n-am văzut nimic asemănător, dar absolut nimic. Da, e 
foarte greu, pare-se, să înţelegi o faptă criminală, judecând- 
o numai din anumite puncte de vedere, pe baza unei 
concepţii prestabilite, căci filosofia unei asemenea fapte e 
cu mult mai dificilă decât s-ar crede. E limpede însă că nici 
temniţele, nici ocnele, nici sistemul muncii silnice nu-l 
corijează pe criminal; aceste pedepse nu pot decât să-l facă 
să sufere, ferind societatea de relele pe care le-ar mai 
putea încă săvârşi. Temniţa şi munca silnică cea mai grea 
nu fac decât să dezvolte în sufletele acestor oameni o ură 
profundă, setea de bucurii oprite şi o groaznică nepăsare 


faţă de tot ce se petrece în jurul lor. Pe de altă parte, sunt 
convins că şi faimosul sistem celular nu atinge decât un 
scop aparent şi iluzoriu. El stoarce din criminal toată 
puterea şi energia, îi zdruncină şi-i vlăguieşte sufletul, 
sădind în el spaima, pentru ca apoi să înfăţişeze societăţii o 
mumie morală, un semidement în chip de model de 
îndreptare şi căinţă. Ucigaşul răsculat împotriva societăţii o 
urăşte, desigur; el se crede în dreptul lui s-o facă şi să 
considere societatea singura vinovată. Pe de altă parte, prin 
pedeapsa îndurată, el se consideră despovărat, curăţat de 
păcat, ca să zicem aşa, cu datoria plătită faţă de societate. 
Dar lucrurile ar mai putea fi privite şi din alte puncte de 
vedere, care să ducă aproape la o totală absolvire a 
criminalului de orice vină. Şi totuşi, există infracţiuni care, 
indiferent de aceste puncte de vedere atât de deosebite, 
lucru care nu va putea fi contestat de nimeni, oricând şi 
oriunde, rămân sub orice legislaţie tot nelegiuiri şi vor fi 
privite ca atare cât timp omul va fi încă om. Numai în 
temniţă mi-a fost dat să aud povestindu-se cu un nestăpânit 
hohot de râs copilăresc faptele cele mai groaznice şi cele 
mai monstruoase, crimele cele mai înfiorătoare. N-am să-l 
uit niciodată pe un paricid, fost nobil şi slujbaş. Pentru tatăl 
lui sexagenar fusese o adevărată nenorocire: un fiu 
risipitor, în adevăratul înţeles al cuvântului. Dusese o viaţă 
destrăbălată, se înglodase în datorii. Bătrânul încercase să-l 
cuminţească, să-l ferească din calea pierzaniei. El însă, 
ştiind că tatăl său are casă şi o moşioară şi socotind că are 
şi bani ascunşi, şi-a ucis părintele, ca să intre mai repede în 
stăpânirea drepturilor de moştenire. Crima a fost 
descoperită abia peste o lună. În acest timp, ucigaşul, care 
avusese de altfel grijă să anunţe poliţia că tatăl său a 
dispărut, îşi petrecea vremea într-o neîntreruptă beţie şi 
desfrânare. La urmă, pe când el lipsea de acasă, poliţia a 
găsit cadavrul bătrânului în şanţul de scurgere acoperit cu 
scânduri, care străbătea curtea. Era îmbrăcat, iar capul 
cărunt, retezat, fusese pus alături de trup, pe o pernă. Nici 


până în ultimul moment ucigaşul nu mărturisi nimic în faţa 
judecății. Condamnat la douăzeci de ani muncă silnică, cu 
pierderea gradelor civile şi a titlului nobiliar, fu trimis la 
ocnă în Siberia. Tot timpul cât am stat aici în aceeaşi 
cazarmă nu l-am văzut decât vesel şi bine dispus. Era omul 
cel mai zăpăcit, mai uşuratic şi mai nechibzuit din câţi am 
întâlnit în viaţa mea, cu toate că nu era deloc prost. N-am 
observat la el niciodată cine ştie ce semne de cruzime 
bestială. Ceilalţi ocnaşi îl dispreţuiau, nu pentru fapta pe 
care o săvârşise şi de care nu se vorbea niciodată, ci fiindcă 
era un zăpăcit şi nu ştia cum să se poarte. 

Paricidul acesta nu se sfia să pomenească uneori de tatăl 
lui. Într-o zi, lăudându-se cu constituţia sa robustă, îmi 
povesti că e ceva ereditar şi că tot neamul lui se bucura de 
o sănătate excelentă şi adăugă: „Uite, tatăl meu, de pildă, 
până în clipa morţii n-a fost niciodată bolnav". O nesimţire 
atât de sălbatică mi se părea cu neputinţă de conceput. E 
ceva cu totul anormal, vreo deficiență constituţională, o 
monstruozitate fizică şi morală necunoscută încă de ştiinţă 
şi nu pur şi simplu o crimă în accepțiunea obişnuită a 
cuvântu-lui. Ideea unei asemenea crime mi se părea atât de 
absurdă, încât nu-mi venea să cred în posibilitatea, în 
realitatea ei. Şi totuşi, oamenii din oraşul lui, care 
cunoşteau bine cazul, mi-au povestit amănunţit cum s-au 
petrecut lucrurile. 

Faptele erau atât de grăitoare, încât nu încăpea vreo 
îndoială asupra veracităţii nelegiuirii. 

Deţinuţii l-au auzit o dată ţipând în somn: „[ine-l! Ţine-l! 
Taie-i capul! Capul! Capul!" 

Aproape toţi deţinuţii vorbeau în somn, aiurind şi spunând 
cuvinte cu glas tare. Înjurături, vorbe de ocară, expresii 
hoţeşti, cuțite, topoare alcătuiau vocabularul pe care-l 
foloseau cel mai des în visele lor tulburi. „Suntem stâlciţi în 
bătaie, spuneau ei; ne sunt vătămate măruntaiele, de-aia 
zbierăm în somn." 


Munca de osândă, cazonă, silnică, nu era o îndeletnicire, ci 
o obligaţie grea; condamnaţii îşi îndeplineau corvoada 
rânduită lucrând în sila numărul de ceasuri impus de 
regulament, apoi se întorceau în temniţă. Deţinuţii urau 
munca aceasta. Dacă n-ar fi avut şi o îndeletnicire proprie, 
căreia să i se dedice cu toată râvna, punându-şi la 
contribuţie priceperea şi iscusinţa, omul n-ar fi fost în stare 
să suporte anii grei de temniţă. Altminteri, cum ar fi putut 
toţi oamenii aceştia înzestrați din fire cu o bogată 
experienţă de viaţă în lumea largă şi cu o nemărginită sete 
de a trăi, smulşi cu forţa din sânul societăţii, din mediul lor 
obişnuit şi îngrămădiţi la un loc, ca o turmă, cum ar fi putut 
ei să-şi înjghebe aici o existenţă cât de cât omenească? 

O viaţă de trândăvie ar fi dezvoltat într-înşii porniri şi 
apucături criminale de care habar n-ar fi avut înainte. Omul 
nu poate trăi fără muncă şi fără un rost al lui, legitim şi 
firesc: se degradează şi devine fiară. De aceea, fiecare 
ocnaş, dintr-o pornire firească de a-şi satisface o cerinţă 
vitală şi din instinct de autoconservare, avea acolo un 
meşteşug, o îndeletnicire oarecare. Vara, să zicem, cât e 
ziua de lungă, era ocupat la muncă silnică, iar nopţile erau 
atât de scurte, încât de-abia apuca să doarmă. În schimb, 
iarna, de cum începea să se însereze, deţinutul, conform 
regulamentului, trebuia să fie închis în cazarmă. Ce să facă 
omul în serile lungi, încărcate de monotonie şi plictiseală? 
Şi atunci, aproape toate cazărmile, călcând opreliştea, se 
transformau într-un uriaş atelier. De fapt, munca, 
îndeletnicirea ca atare, nu era interzisă; dar deţinuţilor nu 
li se permitea să aibă asupra lor nici un fel de scule, fără de 
care orice îndeletnicire devenea cu neputinţă. Se lucra pe 
ascuns şi administraţia închidea, pare-se, ochii. Mulţi dintre 
deţinuţi intrau în temniţă fără să ştie ce să facă anume cu 
cele zece degete; învățau însă cu vremea un meşteşug 
oarecare de la camarazii lor şi, o dată liberaţi, deveneau 
meşteşugari foarte buni. Erau cizmari, pantofari, croitori, 
tâmplari, lăcătuşi şi aurari. Evreul Isai Bumstein era 


giuvaergiu, dar se mai îndeletnicea şi cu cămătăria. Toată 
lumea lucra şi câştiga ceva parale. Comenzile veneau din 
oraş. Banul e aici un fel de întrupare sunătoare a libertăţii 
şi are valoare înzecită pentru un om cu totul lipsit de 
libertate. Cei câţiva gologani pe care îi simte zangănindu-i 
în buzunar îi mai alină cumva nenorocirea în care se află, 
chiar şi atunci când nu-i poate cheltui efectiv. Poţi însă 
oricând şi oriunde să-ţi risipeşti banul, cu atât mai mult cu 
cât fructul oprit e îndoit de atrăgător. Şi-apoi, rachiul nu 
lipsea nici din temniţă. Fumatul era de asemenea interzis 
categoric, dar toată lumea fuma. Banii şi tutunul îi fereau 
pe ocnaşi de scorbut şi de alte boli, după cum munca îi 
ferea de degradarea totală şi de nelegiuiri: fără muncă s-ar 
fi devorat unii pe alţii, ca nişte păianjeni închişi într-un 
borcan. Şi cu toate astea, atât lucrul în cazarmă, cât şi 
deținerea de bani se urmăreau şi se pedepseau. De multe 
ori, noaptea, când nu te aşteptai, se făceau controale 
severe, confiscându-se tot ce nu era îngăduit de lege. Oricât 
de ingenios erau ascunşi banii, se întâmpla adesea să fie 
descoperiţi. Era una dintre cauzele pentru care ocnaşii nu 
căutau să-i păstreze, dându-i cu uşurinţă pe băutură, ceea 
ce explica şi stăruința cu care se introducea rachiul în 
temniţă. Pe lângă faptul că li se confisca tot avutul, cei 
prinşi cu abateri la percheziţii mai erau supuşi şi la o cruntă 
bătaie cu nuiele. 

Dar imediat după control, ocnaşii făceau rost de alte scule 
şi lucrurile reintrau pe făgaşul lor obişnuit. Pe de o parte, 
administraţia ştia de toate acestea, pe de altă parte 
deţinuţii suportau pedepsele fără să crâcnească, deşi starea 
aceasta de lucruri semăna mult cu viaţa unor oameni 
stabiliţi pe Vezuviu. 

Cine nu ştia nici o meserie se îndeletnicea cu altceva. 
Genurile de ocupaţii şi de afaceri erau destul de variate şi 
originale. Unii îşi omorau timpul făcând pe precupeţii: 
cumpărau şi vindeau nişte lucruri pe care nimeni din lumea 
de afară nu s-ar fi gândit vreodată să le considere drept 


obiecte, necum să le cumpere ori să le vândă. Dar ocna era 
săracă şi de aceea foarte practică şi inventivă în afaceri. 
Cea mai neînsemnată cârpă îşi avea preţul ei şi putea sluji 
la ceva. Tot din pricina sărăciei şi banul avea la ocnă cu 
totul altă valoare decât pentru lumea de afară. O muncă 
grea şi istovitoare, care cerea adesea multă iscusinţă, se 
plătea doar cu câteva copeici. Unii practicau cu destul 
succes cămătăria. Deţinutul risipitor ori ruinat îşi ducea la 
cămătar puţinele lucruri mai de preţ ce le avea şi căpăta pe 
ele câţiva bănuţi de aramă cu o dobândă exagerată. Dacă 
nti le scotea în ziua hotărâtă, cămătarul vindea pe loc şi 
fără nici o milă obiectul 

HMITNTIiKi I>hn v= 7)" mvivjii. V» _”*_ manetat; cămătăria 
era o afacere atât de rentabilă, încât se dădeau 
împrumuturi şi pe efectele statului: pe rufărie, pe 
"ncălţăminte şi pe alte lucruri de care un deţinut are nevoie 
în orice moment. Dar cu aceste amaneturi se putea 
întâmpla ca afacerea să ia şi o altă întorsătură, 
surprinzătoare, dâr nu şi imprevizibilă: după ce primea 
banii, proprietarul lucrurilor amanetate se ducea fără multă 
vorbă să-l caute pe cel mai apropiat şef, subofiţerul care 
avea în răspundere supravegherea permanentă a temniţei 
şi îl denunța pe cămătar că a luat amanet efecte cazone; 
lucrurile erau imediat luate şi restituite denunţătorului, 
fără a se mai raporta cazul şi administraţiei superioare. 
Curios e însă că niciodată în asemenea cazuri nu se isca 
între cei doi vreo ceartă; cămătarul restituia, tăcut şi cu 
faţa posomorită, lucrurile cerute, de parcă s-ar fi aşteptat 
să se întâmple întocmai aşa. Poate că în sinea lui recunoştea 
că în locul celuilalt ar fi procedat la fel. Şi dacă se pornea 
uneori pe înjurături, n-o făcea cu vrăjmăşie şi ură, ci mai 
mult pentru ca întâmplarea să nu pară cu totul lipsită de 
însemnătate, de parcă aşa ar fi cerut-o momentul şi situaţia. 

În general, se fura aici ca în codru; furau unul de la altul. 
Aproape fiecare deţinut avea dreptul să aibă lădiţa lui, 
închisă cu lacăt, în care îşi păstra efectele primite de la stat; 


dar încuietorile nu prea erau aici de mare folos. Oricine îşi 
poate închipui, cred, ce hoţi îndemânatici se aflau printre 
noi. Mie, un deţinut care îmi era foarte devotat (o spun fără 
nici o exagerare) mi-a furat Biblia, singura carte îngăduită 
în temniţă; în aceeaşi zi, mi-a mărturisit totul şi nu pentru 
că ar fi avut remuşcări, ci fiindcă i se făcuse milă văzându- 
mă că o tot caut în zadar. Erau printre deţinuţi şi unii aşa- 
zişi „cârciu-mari", care vindeau rachiu şi se îmbogăţeau 
curând de pe urma acestei îndeletniciri. Voi avea prilejul să 
vorbesc mai departe amănunţit despre aceasta, fiindcă era 
o îndeletnicire care se făcea în condiţii cu adevărat foarte 
ciudate. Mulţi dintre deţinuţi fuseseră aduşi aici pentru 
contrabandă, de aceea nu-i deloc de mirare că în ciuda 
controlului sever şi a supravegherii stricte a celor care 
intrau şi ieşeau pe poarta temniţei, unii reuşeau totuşi să 
introducă pe ascuns şi băutură. Şi fiindcă veni vorba: 
contrabanda e şi ea o' infracţiune cu aspecte foarte 
curioase. Cine şi-ar putea închipui, de pildă, că uneori banul 
prezintă pentru contrabandist o importanţă secundară? Şi 
cu toate astea, aşa e. Contrabandistul lucrează din pasiune, 
din vocaţie. În felul lui e un artist. El riscă totul, se expune 
la cele mai grave primejdii, îşi pune la contribuţie toată 
şiretenia de care e capabil, acţionează rapid şi inventiv, 
reuşind să se descurce în cele mai dificile situaţii, ba de 
multe ori ingeniozitatea lui poartă pecetea unei adevărate 
inspiraţii. E o patimă tot atât de puternică precum aceea a 
cărţilor de joc. Am întâlnit la ocnă un deţinut cu o statură 
de uriaş, dar care era atât de blând, atât de liniştit şi de 
supus, încât, cunoscându-l, oricine s-ar fi întrebat cum de a 
ajuns la ocnă. Avea o fire atât de blajină şi de prietenoasă, 
încât în tot timpul cât a stat în temniţă nu s-a certat cu 
nimeni. De fel din regiunea de graniţă a Rusiei apusene, 
fusese osândit la muncă silnică pentru contrabandă şi, 
bineînţeles, nu putuse rezista ispitei de a aduce rachiu în 
temniţă. De câte ori n-a fost pedepsit pentru asta şi numai 
el ştia ce frică-i era de bătaie! De altfel, transportul propriu- 


zis, cu care se îndeletnicea el, nu-i aducea cine ştie ce folos; 
de îmbogăţit se îmbogăţea patronul-cârciumar, pe când el, 
bietul caraghios, făcea artă pentru artă. De câte ori era 
pedepsit, plângea ca o muiere şi se jura pe toţi sfinţii că nu 
va mai face contrabandă. Îşi ţinea un timp jurământul, 
înfrângându-şi pasiunea cu stăruinţă, uneori rezista chiar şi 
o lună întreagă, dar în cele din urmă nu mai putea şi o lua 
de la capăt. Uite aşa, datorită acestor contrabandişti 
pasionaţi, rachiul n lipsea niciodată din temniţă. 

Şi în sfârşit, un alt mijloc de pricopseală care, fără să-ij 
îmbogăţească pe deţinuţi, le aducea totuşi foloase constante 
şi! Totdeauna binevenite era pomana. Clasele de sus ale 
societăţii noastre nici nu bănuiesc grija de care se bucură 
aceşti; „năpăstuiţi" din partea negustorilor, a târgoveţilor şi 
a norodu lui nostru în general. Pomana venea aproape 
necurmat şi d obicei ocnaşii erau miluiţi cu pâine, chifle, 
colaci şi câteodat; 

Mult mai rar, fireşte, cu bani. Fără aceste pomeni, viaţa 
osândiţilor şi mai ales a celor din prevenţie, care au un 
regim de hrană mult mai aspru, ar fi fost de neîndurat. 
Pomana se împărțea cu multă evlavie, egal, între toţi 
deţinuţii. Dacă n-ajungeau pentru toţi, colacii se tăiau în 
două, de multe ori chiar în şase bucăţi şi fiecare ocnaş îşi 
primea partea lui. Îmi amintesc de cea dintâi pomană - un 
bănuţ pe care l-am primit şi eu. 

Aceasta s-a întâmplat la puţină vreme după venirea mea. 
Într-o zi, mă întorceam de la munca de dimineaţă, singur, 
urmat de un paznic; pe drum îmi ieşiră în cale o femeie cu 
fiica ei, o fetiţă de zece ani, drăguță ca un îngeraş. Le mai 
văzusem o dată. Femeia era văduva unui soldat care, tânăr 
încă, fusese trimis în judecată şi, îmbolnăvindu-se, a murit 
în spital, pe când mă aflam şi eu acolo internat în pavilionul 
deţinuţilor. Plângeau amarnic când au venit amândouă să-l 
vadă pentru cea din urmă oară. Când mă zări acum, fetiţa 
roşi şi îi şopti câteva cuvinte mamei sale, care se opri, 
scotoci într-o legăturică şi, scoțând un ban de un sfert de 


copeică, îl dădu fiicei. Fetiţa mă ajunse din urmă în fuga 
mare şi, ieşindu-mi în faţă, strigă: „[ine, sărmane 
«năpăstuit», ia copeicuţa asta în numele lui Hristos". Am 
luat bănuţul pe care ea mi l-a vârât în mână şi fetiţa s-a 
întors fericită lângă maică-sa. Am păstrat pe urmă multă 
vreme copeicuţa aceea. 

II. 

PRIMELE IMPRESII. 

Prima lună şi, în general, perioada de început a vieţii mele 
de ocnaş mi-au rămas şi acum încă vii în amintire. Anii 
următori ai osândei mi se înfăţişează în contururi mult mai 
Şterse. Un şir întreg de ani s-a destrămat în negura vremii, 
contopindu-se într-o singură impresie apăsătoare: de chin, 
de monotonie exasperantă, de asfixiere lentă. 

Dar tot ce am văzut şi am simţit în primele mele zile de 
temniţă pare că s-a petrecut ieri. Şi e firesc să fie aşa. 

34 DOSTOIEVSi îmi aduc foarte bine aminte că, de la cel 
dintâi pas făcu în această viaţă nouă, m-a surprins mai cu 
seamă faptul c parcă nici n-aş fi găsit aici ceva deosebit de 
surprinzător, extraordinar, sau, mai bine zis, neaşteptat. 
Toate acestea parcă le mai văzusem şi înainte în închipuire, 
când încercam în drum spre Siberia să întrezăresc viaţa ce- 
mi fusese hărăzită de aici încolo. Curând însă, un noian de 
fapte dintre cele mai monstruoase şi de lucruri ciudate şi 
surprinzătoare mă întâmpinară la tot pasul. Şi abia mai 
târziu, după ce am mai stat multă vreme în temniţă, mi-a 
fost dat să înţeleg tot ineditul, tot ce avea să fie neaşteptat 
într-o asemenea existenţă şi într-adevăr am avut de ce mă 
minuna iar şi iar. De altfel, acest sentiment de uimire l-am 
mai încercat de nenumărate ori în decursul întemniţării 
mele fără sfârşit; căci, mărturisesc, nu m-am putut împacă 
niciodată şi nici nu m-am putut obişnui cu acest fel de viaţă. 

Primul contact cu ocna îmi trezi o scârbă de neînvins şi 
totuşi, ciudat lucru, viaţa de aici mi se păru mult mai uşoară 
decât mi-o închipuisem pe drum. 


Deţinuţii, deşi cu lanţuri la picioare, umblau liberi prin 
temniţă, înjurau, cântau, lucrau pentru ei, fumau pipe, ba 
unii (puţini, de altfel) îşi îngăduiau să şi bea rachiu, iar alţii 
să stea noaptea la joc de cărţi. 

Munca nu mi se părea peste măsură de grea, cum îmi 
închipuiam că trebuie să fie munca la ocnă şi de abia mult 
mai târziu mi-am dat seama că e muncă de ocnă nu atât din 
cauză că e grea şi fără sfârşit, ci mai ales pentru că eo 
muncă forţată, obligatorie, silnică. Țăranul liber munceşte, 
fără îndoială, măi mult decât ocnaşul, munceşte uneori şi 
noaptea, mai cu seamă în timpul verii; dar trudeşte spre 
folosul propriu, truda lui îşi are un ţel raţional, astfel că 
îndură totul mai uşor decât osânditul care îndeplineşte o 
muncă anevoioasă, silită, de pe urma căreia nu se alege cu 
nimic. Într-o zi mi-a trecut prin minte că dacă s-ar urmări 
strivirea completă a personalităţii omului, distrugerea lui 
totală, pedepsirea lui cu pedeapsa cea mai cumplită, de 
care până şi ucigaşul cel mai aMintiri din casa morţilor 35 

— Verşunat să se cutremure, îngrozindu-se numai la 
gândul că nutea să se abată asupra lui, ar fi de ajuns ca 
acesta să fie la o muncă cu desăvârşire inutilă şi absurdă. 
Munca Inică în forma ei actuală, chiar dacă e neinteresanta 
şi lictisitoare pentru ocnaş, totuşi, ca atare, această muncă 
îşi are raţiunea ei: el face cărămizi, sapă pământul, 
tencuieşte, zideşte - toate astea au un sens oarecare, au un 
rost. De multe ori deţinutul se simte atras de ceea ce face, 
vrea să lucreze cu mai multă îndemânare, mai cu spor, cât 
mai bine. Dar dacă-l sileşti, de pildă, să verse apa dintr-un 
hârdău în altul şi viceversa, să piseze nisip ori să care 
pământ dintr-un loc într-altul şi înapoi - şi aşa la nesfârşit - 
sunt sigur că după câteva zile el îşi va face seama de 
disperare ori va săvârşi o mie de alte crime, preferind să 
moară, decât să o ducă aşa mai departe; astfel va scăpa de 
umilinţă, ruşine şi chin. Bineînţeles, o asemenea pedeapsă 
ar avea mai degrabă un caracter de tortură, de răzbunare 
şi ar fi cu totul lipsită de sens, deoarece nu şi-ar atinge 


țelul, fiind străină de menirea ei. Întrucât însă o doză de 
supliciu, de stupiditate, de umilinţă şi ruşine există negreşit 
în orice muncă forţată, munca silnică de ocnă apare şi ea 
incomparabil mai chinuitoare decât orice muncă liberă, 
tocmai prin aceea că e impusă. 

Fusesem adus în temniţă în timpul iernii, în decembrie şi 
nu aveam încă idee de muncile de vară, care, după cum m- 
am convins pe urmă, erau cu mult mai grele decât cele de 
iarnă. larna, în fortăreaţa noastră nu prea se efectuau 
lucrări importante. Deţinuţii roboteau prin diferite locuri: 
unii desfăceau nişte şlepuri vechi pe malul Irtâşului, alţii îşi 
căutau de lucru prin ateliere, curăţau zăpada îngrămădită 
de viscol în jurul edificiilor publice, ardeau şi măcinau 
alabastru etc, etc. Cum ziua era foarte scurtă, lucrai se 
termina devreme şi toată lumea se întorcea în temniţă, 
unde nu mai era nimic de făcut, fiecare lucrând pentru sine. 
Dar numai o treime dintre ocnaşi aveau vreo îndeletnicire; 
ceilalţi leneveau, umblau fără nici un ţel prin cazărmi, 
înjurau, se bârfeau, băgau intrigi, se îmbătau dacă aveau 
ceva parale sau se aşezau la joc şi pierdeau până şi ultima 
cămaşă şi to astea le făceau din plictiseală şi trândăvie, din 
lipsă d ocupaţie. Am înţeles mai târziu că viaţa de temniţă, 
pe lâng chinul privaţiunii de libertate, al muncii silnice etc, 
m ascunde şi o altă suferinţă, care e poate mult mai 
chinuitoar şi mai insuportabilă decât toate celelalte. Şi 
anume: convieţuirea silita. Convieţuire silită întâlneşti, 
desigur şi în alte locuri, dar nicăieri nu-i atât de groaznică 
ca într-o temniţă, căci nu oricine este dispus să se 
resemneze la un trai' comun cu indivizii care populează de 
obicei închisorile; sunt pe deplin încredinţat ca orice 
întemnițat, poate chiar fără saşi dea seama, a simţit acest 
chin. 

Nici hrana ocnaşilor nu mi s-a părut neîndestulătoare. 
Deţinuţii mă asigurau că în batalioanele disciplinare din 
Rusia europeană mâncarea nu-i nici pe departe atât de 
bună ca aici. Nu mă încumet să judec. 


— Fiindcă n-am trecut prin ele. De altfel, mulţi dintre noi 
aveam posibilitatea să ne procurăm hrană pe cont propriu. 
Carnea de vacă nu costa mai mult de două copeici livra, 
vara trei copeici. Dar numai cei care aveau bani în 
permanenţă îşi îngăduiau să mănânce pe cont propriu; cea 
mai mare parte dintre ocnaşi se mulţumeau cu hrana de la 
cazan. De fapt, laudele lor se refereau mai mult la pâine şi 
erau mulţumiţi mai ales de faptul că pâinea se elibera într-o 
cantitate globală pe întreaga cazarmă şi nu la cântar, pe 
cap de om, în raţii individuale. Un asemenea sistem i-ar fi 
îngrozit, fiindcă cel puţin o treime dintre oameni ar fi rămas 
flămânzi; dar aşa era destulă pentru toată lumea. Pâinea 
noastră într-adevăr era foarte gustoasă, lucru care se ştia 
chiar şi în oraş: asta din pricină că temniţa avea cuptoare 
foarte bune. Cât despre ciorba de varză acră, fiartă într-un 
cazan imens şi dreasă cu puţină hrişcă, n-avea nici un gust, 
mai ales în zilele de lucru, când era tare subţire, aproape 
apă chioară. M-a îngrozit mai cu seamă numărul 
impresionant de gândaci care pluteau în ea. Ocnaşii, însă, 
nu se prea sinchiseau de acest adaos. 

Primele trei zile nu m-am dus la lucru; aşa se proceda cu ti 
nou-sosiţii; erau lăsaţi să se odihnească după oboseala 
Hrumului. Totuşi, chiar a doua zia trebuit să ies din temniţă 
a să mi se schimbe cătuşele. Cătuşele în care fusesem adus 
nu erau reglementare; făcute din inele, scoteau un clinchet 
uşor şi deţinuţii le ziceau „zurgălăi'; se purtau pe din afară, 
peste pantaloni. Cătuşele reglementare ale temniţei, 
adaptate pentru muncă, nu erau făcute din inele, ci din 
vergele de grosimea degetului, unite între ele prin trei inele 
şi se purtau sub pantaloni. Inelul mijlociu era prins cu o 
curea de brâul încins peste cămaşă. 

Ţin minte cea dintâi dimineaţă pe care am petrecut-o în 
temniţă. Bătăi dese de tobă la corpul de gardă, situat lângă 
poarta de intrare, vestiră deşteptarea, iar după vreo zece 
minute subofiţerul de serviciu făcu ocolul curţii, descuind 
uşile cazărmilor. Deţinuţii începură să se trezească. La 


lumina slabă a unei luminări de seu, se ridicau tremurând 
de frig de pe paturile lor de scânduri. Cei mai mulţi erau 
tăcuţi şi morocănoşi; căscau şi se întindeau, încreţindu-şi 
frunţile însemnate cu fierul. Unii se închinau, alţii schimbau 
primele cuvinte de harţă. Duhoarea era înăbuşitoare. Aerul 
curat şi rece de afară năvăli înăuntru, îndată ce se deschise 
uşa, ros-togolindu-se în valuri aburinde prin cazarmă. 
Deţinuţii se îngrămădeau în jurul căldărilor pline, unii după 
alţii, luau apă în gură şi se spălau pe faţă şi pe mâini. Apa 
era adusă de cu seara de îngrijitor, pe care deţinuţii îl 
alegeau dintre ei şi care făcea curăţenia în dormitor, pentru 
asta fiind scutit de muncă. Datoria lui era să măture, să 
spele priciurile şi duşumelele, să scoată hârdăul de peste 
noapte şi să aducă în cele două căldări apă de spălat; 
pentru dimineaţă şi de băut pentru restul zilei. Pentru cana 
de apă, una singură în toată cazarma, fireşte, se iscă 
imediat ceartă. 

— Un' te bagi, frunte crestată? Se răsti un deţinut ursuz la 
înfăţişare, înalt, smolit şi deşirat, cu nişte gurguie ciudate 
pe ţeasta-i rasă, îmbrâncindu-l pe un alt ocnaş, scund şi 
îndesat, cu chipul vesel şi roşcovan. Ai răbdare! 

În jurul meselor şi prin colţuri se îngrămădiseră ocnaşii] 
gata echipați de lucru. Unii dintre ei aveau în faţă câte o 
canal cu cvas în care înmuiau bucăţi de pâine şi le 
înfulecau cu' poftă. Era o larmă de nesuportat. Numai 
câţiva şedeau de' vorbă cuminte şi liniştit, retraşi pe la 
colţuri în grupuri mici. 

— Bună dimineaţa şi poftă bună, moş Antonâci! Zise un 
tânăr deţinut, aşezându-se alături de un ocnaş bătrân, 
încruntat şi ştirb. 

— Să zicem că-i bună, dacă nu-ţi arde cumva de glumă, 
mormâi celălalt, fără să-şi ridice privirea, morfolind 
îmbucătura de pâine între gingiile văduvite de dinţi. 

— Şi eu care credeam că ai murit, Atonâci, zău. 

— Aştept să mori tu mai întâi; după aia, oi vedea eu ce am 
de făcut. 


Mă aşezai lângă ei. În dreapta mea, doi ocnaşi discutau 
gravi şi cu gesturi măsurate, străduindu-se vizibil să-şi 
păstreze toată prestanţa unul în faţa celuilalt. 

— Pe mine n-are cum să mă fure, nu s-a născut încă omul, 
zise unul; mai curând de mine însumi m-aş teme ca nu 
cumva să mă împingă păcatul să pun mâna pe ceva. 

— Nici eu nu mă las cu una cu două: îl pocnesc o datăl 
drept la mir. 

— Ce să-l mai pocneşti! E tot un ocnaş oropsit ca şi noi, se 
ştie. Ăsta însă te fraiereşte ca popa şi nici bogdaproste nu-ţi 
spune. M-a costat o groază de parale. Într-o zi, o văz că vine 
să mă caute. Ce te faci acum cu ea? Mă rugai de Fedea- 
călâul, avea pe atunci o căsuţă la marginea oraşului, o 
cumpărase de la Solomonka-parşivul, ovreiul ăla care pe 
urmă s-a spânzurat. 

— Îl ştiu eu. L-am avut aici crâşmar, acum trei ani, îl 
porecliseră Grişka-crâşmă întunecoasă. Ştiu. 

— Uite că nu ştii; Crâşmă întunecoasă e altul. 

— Nu mai spune! Multe mai ştii tu! Dacă-i pe-aşa, ţi-aduc 
la martori câţi vrei. 

— Tu să-mi aduci, mă? Păi, de unde-mi pici? Ştii tu cine 
sunt eu, mă?! 

— Te ştiu cine-mi eşti, d-aia te-am şi mardit de atâtea orii 
zău aşa, fără să mă laud vreodată. 

_ “Tu m-ai bătut pe mine? Ehei, nene, încă nu s-a născutui 
care să fi pus mâna pe mine, iar ăl de-a încercat-o zace 
cuminţel în mormânt.  Ciumă neagră ce eşti!  Lovi-te-ar 
buba neagră! 

— Crăpa-ţi-ar ţeasta sabia turcească! Şi cearta se porni. 

— Gata, v-aţi şi luat, mintoşilor! În lumea largă n-aţi ştiut 
să vă faceţi un rost; aţi dat aici de jimblă pe daiboj şi vă vine 
a zburda. se auziră glasuri din toate părţile. 

Şi cei doi trebuiră să se astâmpere. De obicei, aşa sfârşeau 
până şi cele mai violente certuri. Săreau ceilalţi şi-i 
despărţeau numaidecât. Oricine putea să dea din gură şi să 
se bată „cu vorba", după pofta inimii. Era şi un prilej de 


petrecere pentru toată lumea. Bătaia însă nu era îngăduită 
decât poate în împrejurări cu totul excepţionale. De cum 
ajunge întâmplarea la urechile maiorului, încep cercetările; 
vine maiorul personal, într-un cuvânt, e vai şi amar pentru 
toată lumea; de aceea încăierările erau evitate cu grijă. De 
altfel şi adversarii se ciondăneau mai mult de hazul lumii, ca 
să le treacă vremea şi să-şi mai ascută limba. O dată atraşi 
într-o asemenea ceartă, se lăsau de obicei antrenați, se 
înflăcărau, se înverşunau. Şi-i vedeai la un moment dat 
gata-gata să-şi sară în gât; dar numai atât: ajunşi la acest 
punct, adversarii puneau capăt brusc încăierării verbale şi 
se despărţeau numaidecât. La început toate astea m-au 
mirat peste măsură. Am redat înadins aici ca model un 
schimb de cuvinte din cele mai obişnuite între ocnaşi. De 
unde era să-mi închipui pe atunci că ar fi în stare cineva să 
înjure şi să se certe numai de plăcere, găsind în asta un 
prilej de distracţie, de exerciţiu agreabil, de delectare! 
Totuşi, nu trebuie să uităm că aici de multe ori e vorba şi de 
un anumit orgoliu. Dialecticianul-meşter la înjurături se 
bucura de o mare stimă. Aproape că-l aPlaudau ca pe un 
actor. 

Chiar cu o seară înainte băgasem de seamă că mulţi uitau 
cam chiorâş la mine. Ba am surprins şi câteva priviri 
întunecate. Alţii, dimpotrivă, se învârteau în jurul meu' 
bănuind că poate am bani. Căutau să intre în vorbă cu 
minej sfătuindu-mă cum să-mi port lanţurile cele noi ca să 
nu măj doară; îmi găsiră imediat, cu bani, bineînţeles, o 
lădiţă cy cheie, în care să-mi ascund lucrurile primite de la 
administraţie şi puţina rufărie ce-mi fusese permis s-o aduc 
cu mine. Dar tot ei, chiar a doua zi, mi-o furară şi băură 
banii după ce-o vândură. Unul dintre ei îmi deveni mai 
târziu foarte devotat, ceea ce nu-l împiedica să mă fure ori 
de câte ori avea prilejul. O făcea fără nici o jenă sau ruşine, 
aproape inconştient, supunându-se parcă unei obligaţii şi 
nici măcar n-aveai cum să te superi pe el pentru asta. 


Între altele, am aflat de la ei că era bine să am ceaiul meu 
şi am fost povăţuit să-mi cumpăr un ceainic; pentru început, 
îmi găsiră unul cu împrumut; îmi fu recomandat de 
asemenea şi un bucătar, care, pentru treizeci de copeici pe 
lună, putea să-mi gătească orice fel de mâncare, dacă 
bineînţeles îmi cumpăram cele de trebuinţă şi aveam de 
gând să mănânc pe cont propriu. Se grăbiră, fireşte, să-mi 
ceară şi bani cu împrumut: aproape fiecare veni în ziua 
aceea de două-trei ori să se împrumute cu câţiva gologani. 

Foştii nobili ajunşi la ocnă erau priviţi cu duşmănie d 
ceilalţi osândiţi. 

Cu toate că erau privaţi de drepturile lor civile şi puşi pe 
picior de absolută egalitate cu toţi ocnaşii, aceştia nu voiau 
să-i recunoască de camarazi. Şi nici măcar n-o făceat 
conştient, dintr-o pornire trecută cât de cât prin ciuru 
judecății, ci absolut inconştient şi sincer. Noi continuam şi 
rămânem pentru ei boieri, cu toate că de cele mai multe ori 
chiar ei îşi băteau joc de decăderea noastră. 

— Acum s-a zis! Gata! Fost-ai lele cât ai fost. Şi alt 
amabilităţi de soiul acesta. 

Suferințele noastre, pe care ne străduiam cât era c putinţă 
să le ascundem, le procurau o vădită plăcere. Ace: 

Îl simţeam la început mai ales la muncă, unde puterile tre 
se dovedeau mult mai slabe şi contribuţia noastră la f nul 
comun mult mai scăzută decât a celorlalţi. Nimic nu e ai 
greu decât să-ţi câştigi încrederea unei mase de oameni (ai 
cu seamă de felul aceleia), să te faci iubit de ea. 

În temniţa noastră erau câţiva osândiţi dintre foştii nobili. 
Mai întâi cinci polonezi despre care voi mai avea prilejul să 
vorbesc mai amănunţit. Ocnaşii nu puteau să-i sufere, mai 
mult chiar decât pe cei proveniţi din rândurile boierimii 
ruse. Polonezii (mă refer numai la condamnaţii politici) care 
adoptaseră o atitudine de rezervă, excesiv de politicoasă şi 
de aceea foarte jignitoare, evitau pe cât posibil să intre în 
vorbă cu ei şi reuşeau anevoie să-şi ascundă dezgustul 
pentru tovărăşia lor; aceştia, la rândul lor, îşi dădeau seama 


foarte bine de asta şi căutau să le răspundă cu aceeaşi 
monedă. 

Îmi trebuiră aproape doi ani ca să câştig bunăvoință unora 
dintre camarazii mei de temniţă. Dar cei mai mulţi dintre ei 
mă îndrăgiră foarte curând, hotărând că sunt un om „de 
treabă". 

Din tagma nobililor ruşi erau patru deţinuţi şi cu mine - 
cinci. Unul dintre ei se dovedi a fi o făptură josnică şi 
mârşavă, în ultimul hal de decădere, un spion şi un 
denunţător notoriu. Auzisem despre acest condamnat încă 
înainte de a ajunge la ocnă şi chiar din primele zile am 
căutat să evit orice relaţii cu el. Al doilea era paricidul de 
care am vorbit mai înainte. Al treilea se numea Akim 
Akimâci; rar am mai văzut un om sucit ca Akim Akimâci. 
Figura lui mi-a rămas deosebit de viu întipărită în minte. 
Era înalt şi uscăţiv, cam sărac cu duhul, cu desăvârşire 
agramat, dar cu ifose şi pedant precum un neamţ. Ocnaşii îl 
luau peste picior; din cauza firii lui cârcotaşe de om pisălog, 
cei mai mulţi însă preferau să nu aibă de-a face cu el. De 
cum intrase în temniţă, se pusese cu ei pe picior de 
egalitate, simțindu-se ca intre ai lui; se certa şi chiar se 
încaieră cu ei. Era de o cinste fenomenală. Cum vedea o 
nedreptate, sărea şi se amesteca numaidecât, deşi treaba 
nu-l privea câtuşi de puţin. Era, de 44 DOSTOIEVSRj altfel, 
de o naivitate aproape copilărească; în certurile lui ocnaşii, 
de pildă, se apuca să-i mustre că sunt hoţi şi încerc; să-i 
convingă cu toată seriozitatea să nu mai fure. Slujise c 
sublocotenent în Caucaz. Mă apropiai de el din prima zi şi- 
rrţ povesti numaidecât istoria lui. Începuse ca simplu cadet, 
într-uj regiment de infanterie; după ani de zile de aşteptare 
" venise, în sfârşit, înaintarea la gradul de ofiţer şi i se încrei 
dinţase comanda unui mic fort în munţi. Un paşnic prinţ din 
vecinătate dăduse foc acestei fortărețe şi încercase un atac 
de noapte, care însă nu-i reuşise. Akim Akimâăci se prefăcu a 
nu bănui cine-i adevăratul făptaş şi dădu vina pe nişte 
bande de răsculați, care mişunau prin împrejurimi. Cam la 


o lună după aceea îl invită pe prinţ la o masă prietenească. 
Prinţul veni călare, fără a bănui că i se întinde o cursă. Akim 
Akimâci îşi scoase în careu garnizoana şi îi făcu în faţa 
soldaţilor o morală straşnică pentru purtarea lui nedemnă 
şi criminală,! 

Demonstrându-i că e ruşinos să pună foc cetăților; 
totodată îi dădu lămuriri şi îndrumări amănunțite de cum 
trebuie să se poarte pe viitor un prinţ paşnic şi supus legii, 
iar drep încheiere îl împuşcă pe loc; apoi raportă cazul 
superiorilo săi cu toate amănuntele de rigoare. Pentru toate 
acestea Akim Akimâci fu trimis în judecată şi condamnat la 
moarte dar în cele din urmă pedeapsa capitală i-a fost 
comutată Ir doisprezece ani muncă silnică de gradul doi în 
ocnele di Siberia. Îşi dădea seama şi recunoştea că 
procedase ilega îmi mărturisi că ştia foarte bine şi înainte 
de a-l împuşca p prinţ că acesta, fiindcă era paşnic, trebuia 
să fie judecat d un tribunal instituit după lege şi totuşi, 
părea că nici pân acum nu se dumirise încă deplin asupra 
sensului adevărat' vinovâăţiei lui. 

— Îmi dăduse foc cetăţii, ce trebuia să fac? Să-i spun bo 
daproste? Îmi răspundea el la toate obiecțiile mele. 

Cu toate că îşi cam băteau joc de ciudăţeniile lui Aki: 
Akimâci, ocnaşii îl respectau pentru faptul că era foarte ord' 
nat şi priceput la toate. 

AMtnttrţpincasa morţilor într-adevăr, nu exista meserie la 
care Akim Akimâci să facă faţa. Era şi cizmar şi pantofar şi 
vopsitor şi aurar şi - ătuş şi Pe t*aţe le învățase în temniţă. 
Foarte îndemânatic, de ajuns să vadă un lucru ca să-l facă 
întocmai, numaidecât Meşterea de asemenea fel de fel de 
cutiuţe, coşuleţe, f linare de carton, jucării şi le vindea în 
oraş. Cu banii îstigaţi îşi cumpăra rufărie, îşi procurase o 
pernă mai moale i o salteluţă. Nimerisem în aceeaşi 
cazarmă cu el şi mi-a fost de mare folos în primele zile de 
detenţie. 

Înainte de a porni la lucru, ocnaşii se rânduiră în două 
şiruri în faţa corpului de gardă; de jur împrejurul lor se 


postară soldaţii de escortă cu puştile încărcate. Veni apoi un 
ofiţer de geniu, însoţit de un controlor tehnic şi câţiva 
supraveghetori de lucrări. Controlorul făcu repartiţia pe 
grupe de lucru şi le trimise pe rând la muncă. 

Am nimerit în grupa care lucra la un atelier. Era o clădire 
scundă de cărămidă, zidită în mijlocul unei curţi lungi, plină 
de materiale. Avea mai multe secţii: fierărie, lăcătuşerie, 
tâmplărie, vopsitorie şi altele. Akim Akimâci lucra la vopsi- 
torie: fierbea uleiul, freca culorile şi vopsea mese şi alte 
obiecte de mobilier, dându-le o faţă ca de nuc. 

Aşteptând să mi se schimbe lanţurile, îi împărtăşii lui Akim 
Akimâci primele mele impresii din temniţă. 

— Da, zise el, nu prea-i înghit pe nobili şi mai ales pe cei 
politici; să-i sugrume, nu altceva; şi nu-i de mirare. Mai întâi 
că sunteţi altfel de oameni şi nu semănaţi deloc cu ei şi în al 
doilea rând, ei toţi au fost ori iobagi, ori soldaţi în oştire. 
Spune şi dumneata, cum ar putea să vă iubească? Aici viaţa 
e aspră şi grea, ai să vezi. Dar în unităţile disciplinare din 
Rusia e şi mai grea. Ne-au spus-o cei aduşi de acolo; ei sunt 
fericiţi că au fost mutaţi în temniţa noastră, ca şi cum ar fi 
nimerit din iad în rai. Şi nu-i vorbă că munca ar fi mai grea; 
se zice că acolo, pentru osândiţii de gradul întâi, nici 
administraţia nu-i tocmai aceeaşi, nu-s toţi militari şi se 
poartă puţin roai altfel decât la noi. Cică acolo deţinutul ar 
putea să-şi 'njghebe un cămin şi să stea în căsuţă separată. 
Aşa mi s-a spus, de fost, n-am fost acolo. Nu-i pune în 
uniformă şi ni nu-i rade în cap; deşi eu unul cred că 
uniforma şi căpăţan rasă nu e lucru tocmai râu; e mai multă 
ordine aşa şi e şi m plăcut la vedere. Numai că, vezi mata, 
lor nu le este pe plai Şi cum să le fie, când aici e un 
adevărat Turn Bâbel: unul cantonist1, altul cerchez, al 
treilea sectant, al patrulea mujic pravoslavnic care şi-a lăsat 
familia şi copilaşii, altul e ovrei, sau ţigan, sau nici el nu mai 
ştie ce e şi toţi trebuie să stea laolaltă, vor nu vor, 
obligatoriu, în bună înţelegere, să mănânce din aceeaşi 
strachină, să doarmă în rând, cot la cot, pe ace”; leaşi 


scânduri. Şi ce viaţă de câine, nici cel mai mic lucru nul poţi 
face după vrerea ta: o bucăţică mai mult, nu poţi s-o înghiţi 
decât pe ascuns; orice bănuţ trebuie să ţi-l doseşti în 
ciubotă; zi-i temniţă şi pace. Ce să mai vorbim, fără să vrei, 
1 îţi trec prin cap fel de fel de năzbâtii. 

Toate astea le ştiam şi eu. Aş fi vrut însă ca Akim Akimâci 
să-mi spună câte ceva şi despre maiorul nostru. Iar el nu s-a 
ferit să-mi împărtăşească tot ce ştia şi credea şi ţin minte că 
impresia pe care mi-a lăsat-o povestirea lui nu a fost câtuşi 
de puţin plăcută. 

Mi-a fost dat să trăiesc doi ani sub atotputernicia acestui 
ofiţer. M-am putut convinge că tot ce-mi povestise despre el 
Akim Akimăci era purul adevăr, doar cu acea deosebire că 
impresia realităţii e întotdeauna mai puternică decât cea 
lăsată de descrierea cuiva. Era într-adevăr un personaj 
sinistru şi aceasta numai pentru că un om cu firea lui fusese 
învestit cu puterea aproape nemărginită de a dispune de 
viaţa a două sute de suflete. Propriu-zis, nu era decât un om 
rău şi samavolnic şi nimic altceva. Îi trata pe deţinuţi ca pe 
nişte duşmani fireşti ai lui şi asta era poate cea dintâi şi 
principala lui greşeală. Nu era lipsit de oarecare însuşiri, 
dar totul la el, până şi laturile pozitive, căpătau un aspect 
diform, 1 Fiu de colonist militar. Coloniile militare, existente 
din timpuri străvechi în Rusia, au fost reorganizate pe la 
începutul secolului al XIX-lea de Arakceev, din ordinul 
ţarului Alexandru I, în special pentru înăbuşirea. Mişcărilor 
ţărăneşti (n. ed. Române.)- 

Monstruos. Rău şi veşnic pornit, se năpustea ca un nebun 
în rmă uneori şi în miez de noapte şi dacă vedea un deţinut 
adormit cu faţa în sus ori pe partea stingă, îl punea a doua 
zi la pedeapsa: „Să dormi pe partea dreaptă, adică, aşa v 
am poruncit eu". Ocnaşii îl urau şi se temeau de el ca de 
ciumă. Avea o faţă veşnic congestionată, răutăcioasă. Toată 
lumea ştia că maiorul se afla sub influenţa tiranică a 
ordonanţei lui, Fedka, că îşi iubea câinele mai mult decât pe 
cei din juru-i şi că era să înnebunească atunci când 


Trezorka s-a îmbolnăvit; se zice că plângea cu lacrimi 
amare, cum n-ar fi plâns poate nici la căpătâiul fiului său. Îl 
alungase cu mare scandal pe doctorul veterinar, pe care, 
după obiceiul lui, era mai-mai să-l ia la bătaie. Aflând de la 
ordonanţă că printre deţinuţi este unul priceput în 
doftoricirea animalelor, trimise numaidecât să-l cheme. 

— Scapă-l! Te răsplătesc cum nici n-ai visat, dacă mi-l 
vindeci pe Trezorka. 

Omul nostru, un ţăran siberian isteţ şi hâtru, un veterinar 
cu adevărat foarte priceput, dar înainte de toate un mujic 
din cale-afară de şiret, avea să povestească mai târziu, după 
ce această întâmplare fu uitată, cum se petrecuseră 
lucrurile la maior. 

— Mă uit la Trezorka: zace culcat pe divan, cu capul pe o 
pernă albă; bag de seamă numaidecât că are aprindere de 
plămâni şi că dacă i-aş lua sânge, s-ar înzdrăveni; dar mi- 
am zis: Ce-ar fi să-l las să crape? „Nu, blagorodnicia 
voastră, zic, acuma degeaba, m-aţi chemat prea târziu; de 
vedeam câinele ieri ori alaltăieri, îl puneam eu pe picioare, 
dar acum n-am ce să-i mai fac, nu mai scapă." 

Şi s-a prăpădit Trezorka. 

Mi s-a povestit într-o zi cum un ocnaş a sărit să-l omoare 
pe maior. Acest ocnaş stătuse ani de-a rândul liniştit, blând, 
cuminte; era tăcut şi retras şi nu vorbea aproape cu nimeni; 
lumea îl socotea sărac cu duhul şi scrântit întru Hristos, 
căci 'n ultimul an mai ales îşi petrecuse tot timpul liber 
citind Biblia. Noaptea, după ce toată lumea adormea, el se 
scula, DOSTOIEVSld aprindea o luminare de ceară, se urca 
pe cuptor, deschide] cartea şi citea până-n zori. Într-o zi, 
ieşi din rând şi-i decl subofiţerului că nu mai vrea să mai 
iasă la lucru. I se raport) maiorului; acesta se înfurie şi sosi 
numaidecât la cazarmă Ocnaşul se năpusti asupră-i ca să-l 
izbească în cap cu ţ cărămidă, pe care o pregătise mai 
dinainte, dar nu-l nimer [Fu legat, judecat şi pedepsit cu 
bătaia. 'Toate astea se petre-cură cu o repeziciune uluitoare. 
După trei zile nenorocit” muri în spital. Înainte de a-şi da 


sufletul, mărturisi că nu purta pică nimănui, dar dorise din 
răsputeri să îndure cea mai grea suferinţă; şi nici măcar nu 
aparţinea vreunei sect (rascolnice! Deţinuţii îi păstrară o 
amintire plină de respect. 

În sfârşit, mi se schimbară lanţurile. Între timp, în atelier 
apărură una după alta câteva vânzătoare de colaci. Unele 
dintre ele erau copilite încă nevârstnice. Cât erau mici, 
veneau să vândă colacii pe care-i coceau mamele lor. 
Veneau ele şi când erau mai răsărite, dar fără paneraşele 
cu colaci; era un drum pe care unele dintre ele îl apucau 
inevitabil. Altele erau femei în toată firea. Un colăcel costa 
un bănuţ şi deţinuţii lel cumpărau de obicei pe toate. 

Am observat cum un ocnaş-dulgher cărunt, dar cu fatal 
rumenă şi zâmbitoare, începu să se lege de vânzătoarele 
del colaci. Înainte ca ele să-şi facă apariţia, îşi pusese la gât 
ol basma roşie. O femeiuşcă grasă, ciupită de vărsat, îşi laşi 
coşul pe tejgheaua dulgherului şi intrară în vorbă. 

— N-ai mai venit ieri acolo! Începu ocnaşul cu un zâmbet 
de satisfacţie. 

— Ba eu am fost, da' mi-ai tras clapa, îi întoarse vorba 
femeia. 

— Ne-au dus de acolo, altminteri nu lipseam noi Deunăzi 
toate fetele voastre şi-au făcut drum pe la neică. 

— Ei, chiar toate! 

— Dacă-ţi spun, Mariaşka a fost, Havroşka a fost Cekunda 
a fost, Dvugroşovaia a fost. 

— Ia spune-mi, îl întrebai pe Akim Akimâăci, e oare & 
putinţă? 

— Se mai întâmplă şi de-astea, îmi răspunse el, plecându-şi 
Chii, căci era ruşinos nevoie mare. 

Se întâmplau, desigur şi de-astea, însă foarte rar, căci 
huiau învinse piedici şi greutăţi nenumărate. Era mult mai 
mplu şi se găseau mai muHi amatori să-şi risipească banii 
băutură, bunăoară, cu toate că povara vieţii de temniţă rea 
fie şi o umbră de mângâiere. Cel care voia să se - tâlnească 
cu o femeie trebuia să hotărască locul, ora, să se "nteleagă 


dinainte, să caute singurătatea, lucru deosebit de reu să-şi 
asigure complicitatea paznicilor, ceea ce era şi mai greu şi 
să risipească relativ o groază de bani, bineînţeles în raport 
cu condiţiile temniţei. Şi totuşi, în decursul anilor ce urmară 
mi-a fost dat să fiu martor şi al unor astfel de scene 
amoroase. Mi-aduc aminte ca într-o zi lucram într-o şură 
mare pe malul Irtâşului şi întreţineam focul la un cuptor de 
ars cărămidă; soldaţii de pază erau nişte oameni foarte de 
treabă. Deodată apărură două „fâşneţe", cum le zic ocnaşii. 

— Unde mi-aţi zăbovit atâta? La alde Zverkov, ai? Le 
întrebă un deţinut care, fără îndoială, le aştepta. 

— Nici pomeneala! Nu mă rabdă pe mine locul, fii pe pace, 
răspunse mucalită una dintre ele. 

„Fâşneaţa" era Cekunda, după mine, o târâtură fără 
seamăn pe lume; pe cealaltă o chema Dvugroşovaia şi arăta 
în aşa hal, încât nu se află pană s-o poată zugrăvi. 

— E multişor de când nu ne-am mai văzut, urmă 
berbantul, adresându-se acesteia din urmă; ai mai slăbit, pe 
cât mi se pare? 

— Se prea poate. Înainte eram rotofeie, iar acum nu ştiu 
ce-o fi cu mine, da' parc-aş fi înghiţit un ac. 

— Vă tot ţineţi după ostaşi, ai? 

— lan te uită ce mai scornesc gurile rele! Ei şi la urma 
urmei, ce dacă? Îmi plac ostaşii, că-s plini de draci! 

— Mai daţi-i încolo de ostaşi şi drăgostiţi-vă cu noi. Că nici 
noi nu suntem de lepădat. Avem şi părăluţe. 

Pentru ca imaginea idilei să fie mai completa, vă sfătuiesc 
să vi-l închipuiţi pe acest crai cu capul ras, cu picioarele în 
lanţuri, îmbrăcat în veşminte vărgate şi paznic la doi paşi. 

Îmi luai rămas-bun de la Akim Akimâci şi cum puteam 
întoarce oricând la temniţă, căci mi se schimbase” 
lanţurile, plecai însoţit de un soldat. Deţinuţii răspândiţi 
prin diferite locuri de muncă începură să se întoarcă. Cei 
dintâi st întorc ocnaşii cărora li se dă o sarcină anume, 
precizându-li-se dinainte ce şi cât au de îndeplinit. De altfel, 
e singurul mijloc de a-i face să lucreze cu râvnă. Sarcinile 


erau uneori uriaşe totuşi treaba se făcea îndoit mai repede 
decât dacă acelaşi oiţ era pus să lucreze până la sfârşitul 
zilei de muncă. De cum îşj termina sarcina, deţinutul era 
liber şi putea să plece la cazarmă. 

Sala de mese, care servea totodată şi de bucătărie, era 
comună. Care cum venea se aşeza şi mânca, pentru că 
încăperea era mică şi toţi deodată nici n-ar fi încăput. 
Gustai din ciorba de varză acră, dar nedeprins încă, nu 
putui s-o mănânc şi îmi pregătii un ceai. Mă aşezai la 
capătul mesei alături de un ocnaş, fost pe vremuri nobil ca 
şi mine. 

Deţinuţii intrau şi ieşeau. Loc era încă de ajuns, căci nu se 
întorseseră toţi. Un grup de vreo cinci oameni se aşezări 
separat, la masa cea mare. Bucătarul puse în faţa lor două 
castroane de ciorbă şi o strachină plină cu peşte prăjit 
Sărbătoreau, probabil, vreun eveniment fericit şi 
comandaseră bucate pe socoteala lor. Din când în când ne 
aruncau câte-o privire piezişă. Apoi veni unul dintre 
polonezi şi se aşeză ' lângă noi. 

— N-am fost pe-acasă, dar ştiu tot ce se întâmplă, strigă] 
un ocnaş înalt, intrând pe uşă şi învăluindu-i pe cei din sal! 

Într-o privire. 

Era un bărbat de aproape cincizeci de ani, uscăţiv şi 
vânjos. Avea faţa vioaie de om glumeţ şi vesel. Mai ctl seamă 
buza de jos, cărnoasă, puţin răsfrânta, îi dădea un aer tare 
mucalit. 

DIN CASA 1V1WK. (ILUK ] l cum v-aţi mai odihnit? Ce-aţi 
amuţit cu toţii? Voie bună, fraţi kurskieni! Adăugă el, 
aşezându-se. Cej care se ospătau. Poftă bună! Bucuroşi de 
oaspeţi? _ Ai cam scrântit-o, nu suntem din Kursk. "Te 
pomeneşti că sunteţi din Tambov? _ Nici din Tambov. Vezi-ţi 
de drum. Aici n-o să-ţi argă nenişorule. Încearcă-ţi norocul 
în altă parte, la vreun bogătan. 

— Ce să spun, măi fraţilor, îmi ghiorăie maţele în burtă ca 
broaştele în baltă. Şi unde stă, mă rog, bogătanul ăla? 

_Du_te la Gazin, el e bogătan. 


_ Gazin chefuieşte astăzi: a luat-o razna, îşi bea toţi banii. 

— Are pe puţin douăzeci de ruble, se amestecă în vorbă un 
alt ocnaş. Să tot fii crâşmar. 

— Vasăzică, nu mă primiţi, ai? Bine, să mâncăm atunci ce 
ne dă statul. 

— De ce nu te duci să ceri ceai, uite, la boierii de colo! 

— Unde vedeţi voi aici boieri? Sunt de-o seamă cu noi, 
rosti cu glas posomorit un ocnaş ghemuit într-un colţ şi care 
nu scosese o vorbă până atunci. 

— Or, c-aş mai bea un ceai! Da' mi-e nu ştiu cum să cer. 
Avem şi noi ambâţul nostru, rosti ocnaşul cu buza răsfrânta, 
uitându-se mucalit la noi. 

— Dacă doreşti, poftim, îi zisei, făcându-i un semn cu mâna 
spre ceainic. 

— Doresc, cum să nu doresc, primi el apropiindu-se de 
masa noastră. 

— Ia priviţi-l! Acasă, în libertate, mânca numai ciorbă de 
varză acră şi aici în temniţă pofteşte ceai; a prins omul gust 
de băutură boierească, mormăi deţinutul cu faţa 
posomorită. 

— Da' ce, aici nu se obişnuieşte să bei ceai? Îl întrebai eu, 
dar nu mă socoti vrednic de răspuns. 

— Uite că au sosit şi colacii. Faceţi barem cinste şi cu un 
colac. 

Într-adevăr, un tânăr deţinut aducea o mulţime de cola* 
înşiraţi pe o sfoară, pe care-i vindea în cazarmă. Pentru zecţ 
colaci vânduți negustoreasa îi dădea şi lui unul şi ăsta-i e* 
câştigul. 

— Colaci, hai la colăcei! Strigă el, intrând în bucătărit 
Colaci calzi de Moscova! I-aş hali eu, neiculiţa şi de urm 
singur, da-mi crapă buza dup-un sfanţ. Hai, băieţi, că-s pţ 
terminate. Ăi de-aţi avut o mamă. 

Acest apel la dragostea de mamă înveseli pe toată lumej şi 
câţiva îi făcură safteaua. 

— Ce ziceţi, fraţilor, îi dădea el zor cu gura, are s-o 
păţească Găzin de data asta! Zău aşa! S-a apucat de 


chefuiţi tocmai acum, când Fiara-vede-tot poate să pice în 
orice clipă. 

— N-ăibi grijă, mi ţi-l ascund ei. E beat turtă? 

— Şi încă cum! Nici că să te-apropii. 

— lar au să se-ncaiere. 

— De cine-i vorba? Îl întrebai pe polonez, vecinul meu. 

— De Gazin; e un deţinut care face aici negoţ cu rachiu 
Cum câştiga ceva bani, îi bea până la cea din urmă copeică. 
Îl râu şi crud ca o fiară. De fapt, când e treaz, stă liniştit şi 
nu st leagă de nimeni, dar când e beat, îşi dă arama pe faţă: 
stl năpusteşte ca un turbat la tine cu cuțitul ridicat, pana 
cânc ceilalţi pun mâna pe el şi îl potolesc. 

— Şi cum fac? 

— Tabără deodată asupră-i vreo zece oameni dintre ce mai 
voinici şi-l bat fără milă până ce-l doboară la pământi După 
ce rămâne lat şi pe jumătate mort în bătaie, îl culcă ptl prici 
şi-l învelesc cu cojocul. 

— Da' dacă-l omoară? 

— Altul şi-ar lăsa pielea, el însă nu. E zdravăn, mâi tari 
decât toţi ceilalţi. Are o sănătate de fier, aşa că a doua r 
după bătaie se scoală de parcă nimic n-ar fi fost. 

— Spune-mi, te rog, continuai eu să-l descos pe polone! 
Uite, oamenii aceştia consumă şi ei mâncare comandată 
dupj gustul şi pe banii lor, dar nu ştiu de ce am impresia că 
se uit' chiorâş şi cu invidie la mine pentru că beau ceai. De 
ce oare" 

__Nu de la ceai ţi se trage asta. Pur şi simplu te urăsc tru 
că eşti boier şi nu le semeni lor. Mulţi dintre ei ar fi uroşi să 
le dai prilejul să se lege de dumneata, să te 

nească şi să te umilească. Pentru noi viaţa de aici e una 
mai grea decât pentru oricare altul. Îţi trebuie uită 
nepăsare ca să te poţi obişnui cu toate astea. Vei avea de 
întâmpinat încă multe neplăceri şi vei auzi mereu cuvinte 
de ocară şi de vrăjmăşie din pricina regimului special de 
mâncare şi a ceaiului, cu toate că foarte mulţi dintre ei îşi 


au mâncarea lor, separată, ba unii beau zilnic şi ceai. Dar ei 
sunt în dreptul lor - le este îngăduit, pe când nouă - nu. 

Cu aceste cuvinte se ridică şi plecă de la masă. Nu trecură 
nici câteva minute şi cuvintele lui se adeveriră întocmai. 

HI PRIMELE IMPRESII. 

Abia plecă M.-kil (polonezul cu care stătusem de vorbă), 
că Gazin, ameţit de băutură, dădu buzna în bucătărie. 

Apariţia unui ocnaş beat, în plină zi de lucru, când toată 
lumea trebuie să iasă la muncă - având un comandant prea 
bine cunoscut ca aspru şi neîndurător, care putea să 
sosească în cazarmă dintr-o clipă în alta; sub ochii 
scrutători ai plutonierului, care, nelipsit din temniţă, 
supraveghea orice mişcare, fără a mai vorbi de paznici şi 
santinele; într-un cuvânt, cu toată severitatea regimului de 
ocna - apariţia aceasta, spun, îmi tulbură de-a binelea 
Părerea ce abia reuşisem să mi-o fac despre viaţa de ocnaş. 
Mi-a trebuit încă multă vreme până să mă dumiresc. 

Revoluţionarul polonez Alexander Mirecki, condamnat în 
1846 la zece “i de ocna (n. ed. Ruse). 

Şi să încep a înţelege toate aceste fapte şi multe care mi s- 
au părut atât de stranii în primele zile de ocnă. 

Am spus că fiecare deţinut îşi avea îndeletnicirealu2 38? 
Personală şi că această îndeletnicire era pentru el o cerinţj 
firească, imperioasă, a vieţii de ocnă; în afară de aceasy 
deţinutul ahtiat după bani şi-i preţuieşte mai presus de 
orice poate, în aceeaşi măsură ca însăşi libertatea şi simte o 
mari mângâiere când aude sunându-i în buzunar câteva 
monede Când n-are bani, îl copleşesc tristeţea, neliniştea 
deznădejdea şi-atunci e în stare să fure, să comită cine ştie 
c| ticăloşie, numai să poată pune mâna pe ei. Oricum, cu 
toatji însemnătatea pe care i-o atribuie ocnaşii, banul nu 
rămânţ multă vreme în buzunarul fericitului posesor. Mai 
întjj pentru că i-ar fi foarte greu să-l păstreze: fie că i se 
confiscă, fie că i se fură. Dacă se întâmplă ca, la 
percheziţiile sale neaşteptate, maiorul să descopere vreun 
ban, îl şi confiscă pe loc. Se prea poate ca el să-i fi 


întrebuințat la îmbunătăţirea hranei deţinuţilor; în orice 
caz, toţi banii găsiţi asupra lor îi erau aduşi lui. Dar, de cele 
mai multe ori, banii erau furaţi. De încredere nici nu putea 
fi vorba. Totuşi, mai târziu se găsi un mijloc sigur de 
păstrare. Un bătrân rascolnic, de curând venit la ocnă de 
undeva din sloboziile de lângă Starodubie*, fostele 
Vetkovţă, deveni curând depozitarul de nădejde al 
capitalurilor efemere ale ocnaşilor. Nu mă rabdă inima să 
nu spun câteva cuvinte despre el, chiar de-o fi să mă 
depărtez puţin de firul povestirii. 

Era un bătrânel de vreo şaizeci de ani, mic de stat şi 
cărunt. Îmi atrase de la început atenţia, căci nu semăna 
deloc cu ceilalţi deţinuţi: avea o privire atât de liniştită şi de 
blinda, încât, îmi aduc aminte, îmi făcea o nespusă plăcere 
să mă uit în ochii lui limpezi şi luminoşi, încercuiți de 
zbârcituri mărunte. Stăm adesea de vorbă cu el şi trebuie 
să spun că raii 1 în secolul al XVIII-lea, fugind de 
persecuțiile guvernului ţaris sectanţii rămaşi credincioşi 
ritului vechi s-au strămutat în împrejurirr' Starodubiei 
(gubernia Cemigov), venind din Vetka, ostrovul de pe râul 
(n. ed. Ruse). 

Fost dat să întâlnesc un om mai bun şi mai blajin. "U se 
osândit la muncă silnică pentru o grea nelegiuire. tre 
rascolnicii din Starodubie începură să se ivească tot (jgse 
cazuri de convertire de la credinţa de rit vechi la m a 
ortodoxă cea nouă. Guvernul îi încuraja prin toate îoacele şi 
se străduia din răsputeri să-i determine şi pe lalţi să treacă 
la religia oficială. Bătrânul împreună cu alţi -tiva fanatici 
hotărâră „să apere credinţa", aşa cum spuneau Când acolo 
se zidi o biserică nouă pentru cei reuniți într-o n ura 
credinţă, îi puseră foc. Învinuit de instigare, a fost osândit la 
muncă silnică. Om cu stare, priceput în ale negoţului, îşi 
părăsi cu toată seninătatea casa, nevasta şi copiii şi păşi cu 
hotărâre pe drumul surghiunului, încredinţat, în orbirea lui, 
că suferă „pentru credinţă". După ce trăiai în preajma lui 
câtva timp, îţi puneai fără să vrei întrebarea: cum şi ce fel 


de răzvrătit putea să fie acest omuleţ bun şi blând ca un 
copil? Am adus de câteva ori vorba „despre credinţă". Nu-l 
clinteai cu nimic: rămânea ferm în convingeri, dar niciodată 
n-am observat în răspunsurile sau obiecțiile lui vreo urmă 
de răutate sau ură. Şi totuşi, dăduse foc unei biserici, lucru 
pe care îl mărturisea fără înconjur. S-ar părea că, potrivit 
concepţiilor lui, atât fapta pe care o săvârşise, cât şi 
„martiriul" pe care-l îndura trebuiau să apară în mintea lui 
ca o pildă strălucită, vrednică de laudă şi cu toate acestea, 
nu lăsa să se vadă nici un semn de mândrie sau îngâmfare. 
Mai erau printre noi şi alţi ocnaşi care ţineau de vechile 
rânduieli bisericeşti, cea mai mare parte siberieni, oameni 
cu mintea ageră, şireţi ca mai toţi ţăranii, bucheri şi tipicari 
şi în felul lor dialecticieni neîntrecuţi, dar înfumuraţi, 
încrezuţi, vicleni şi intoleranţi la culme. Bătrânul era cu 
totul altfel de om. Deşi poate-i întrecea în tipicărie şi 
buchereală, se ferea de orice discuţie de acest fel. 
Altminteri, era comunicativ din fire, totdeauna vesel, mereu 
gata la haz, dar nu în felul grosolan şi cinic al celorlalţi 
ocnaşi, ci cu multă voie bună şi seninătate; râsul suna la el 
naiv şi copilăresc, într-o desăvârşită armonie cu pârul lui 
încărunţit. S-ar putea să mă înşel, dar sunt şi azi încredinţat 
că pe om ţi-l dezvăluie şi dacă râsul unui necunoscut îţi 
place, nu mai încş îndoială că e om cumsecade. Bătrânul îşi 
câştigase pe d” întregul respectul ocnaşilor şi nu căuta să 
se mândreascâ' aceasta câtuşi de puţin. Deţinuţii îi ziceau 
„tataie" şi tiu supărau niciodată - fapt grăitor, după care mi- 
am putut c seama câtă influenţă putea să aibă acest om 
asupra coreljf gionarilor săi. Cu toată puterea de stăpânire 
şi hotărârea c| care îşi îndura calvarul în temniţă, sufletul 
lui tăinuij neîndoielnic o tristeţe adâncă, fără leac. 
Dormeam în aceea$ cazarmă cu el. Într-o noapte, trezindu- 
mă pe la ora trei, auzj un oftat prelung şi înăbuşit. Bătrânul 
şedea pe sobă (chiar] i locul unde altădată se ruga ocnaşul 
care voise să-l omoare pt maior) şi citea din cartea lui de 
rugăciuni scrisă de mână pe nişte foi de hârtie. Îl auzeam 


şoptind printre lacrim|; „Doamne, nu mă părăsi! Doamne, 
dă-mi putere! Bieţii ' copilaşi! N-am să vă mai văd 
niciodată!" Mi-e cu neputinţă să redau în cuvinte tristeţea 
amară care m-a cuprins în clipa aceea. Şi uite aşa, ca de la 
sine, se făcu aşa că toţi deţinuţii începură încetul cu încetul 
să-i încredinţeze bătrânului banii lor spre păstrare. În 
temniţă se fura fără ruşine: furau aproape toţi. Dar din 
capul locului toată lumea se încredința că bătrânul n-ar fura 
orice s-ar întâmpla. Ştiau toţi că ascunde banii undeva într- 
un loc tainic, pe care n-ar putea nimeni s$ descopere. Mai 
târziu, bătrânul ne dezvălui, mie şi unora diif-tre polonezi, 
secretul ascunzătorii. Una dintre grinzi avea ut nod neted, 
greu de observat, dar care putea fi scos şi pus 1" loc în chip 
de dop; înăuntrul grinzii, sub ciot, se căscase adâncitură, un 
început de scorbură, probabil încă din pădure, în gaura 
aceasta bătrânul ascundea banii, punea la loc ciotul şi 
nimănui nu i-ar fi trecut prin minte să-i caute acolo. 

Dar să ne întoarcem la povestirea noastră. Mă oprisem 
întrebarea: de ce nu fac banii prea mulţi pui în buzunare 
ocnaşului? Răspunsul e simplu: că-i greu să-i păstreze, asi 
se ştie, dar trebuie să mai pui la socoteală şi temniţa în car 
viaţa e atât de apăsătoare! Prin însăşi firea lui, ocnaşul e af 
"7": c de libertate, iar prin starea lui socială, e o fiinţă atât 
ăsătoare, dezordonată şi zăpăcită, încât nu-i de mirare mică 
deodată un dor nestăpânit de a „a pune la bătaie “a 1" dea 
se dezlănţui în voie, ca să-şi stingă aleanul fie şi t0 tnăâ o 
clipă, uitând de necazuri şi de mizerie în chef şi ktură. E 
ciudat să vezi pe câte unul că-şi frânge spinarea de-a rândul 
lucrând neîntrerupt şi stăpânit numai de 

— Dul la cheful cel mare, pentru ca, o dată momentul sosit, 
gă cijjeltuiască într-o singură zi tot câştigul adunat cu atâta 
udă dar absolut tot, până la ultimul bănuţ, iar apoi să 
înceapă din nou aceeaşi muncă, istovitoare, până la un nou 
chef aşteptat iarăşi luni şi luni de zile. Unora le plăcea să se 
înnoiască şi neapărat cu haine mai neobişnuite, de pildă: 
pantaloni negri, sau podiovci şi cojoace siberiene. Deţinuţii 


aveau o mare slăbiciune şi pentru cămăşile colorate de 
stambă, ca şi pentru centurile cu catarame lucioase de 
alamă. Se găteau de obicei în zilele de sărbătoare şi 
respectivul, împăunându-se, ţinea neapărat să treacă prin 
toate cazărmile ca să se arate. Mulţumirea de a te simţi 
bine îmbrăcat atingea la ei naivitatea copilărească, după 
cum şi în multe alte privinţe ocnaşii erau ca nişte copii mai 
vârstnici. Ce-i drept, toate aceste minunăţii se făceau 
nevăzute în scurt timp, ba uneori chiar în seara zilei în care 
fuseseră îmbrăcate, ca şi când nici n-ar fi fost, căci 
proprietarii lor, puşi pe chef, n-aveau încotro şi trebuiau să 
se despartă de ele, amanetându-le sau vânzându-le pe 
nimica toată. Cheful era pregătit din timp şi pe îndelete. 
Toate preparativele trebuiau terminate până la o dată 
sorocită, neapărat o zi de sărbătoare religioasă sau ziua 
onomastică a celui care urma să facă cheful. În ziua cu 
pricina, ocnaşul sărbătorit se scula dis-de-dimineaţă, 
aprindea o luminare la icoană şi se ruga; apoi se îmbrăca şi 
poruncea să i se aducă masa, pentru care cumpăra din timp 
carne de vacă, PeŞte şi se găteau pelmenil siberieni. De 
îndată ce i se aduceau toate bunătăţile, se şi punea pe 
mâncat, înfulecând şi colţunaşi cu carne (n. ed. Române). 
5*sas*ÎBSiimta inaopinau-se ca un pui”, aţ, *, "*,* ” se 
întâmpla ca un ocnaş să-şi poftească şi camarazii la ospp 
Mai apoi apărea şi băutura: sărbătoritul se îmbăta criţă | 
pornea, clătinându-se şi împleticindu-se, prin toate 
cazărmi], penitenciarului, ca să-l vadă toţi că e beat, că 
„face chef c. toată lumea să se umple de respect faţă de el. 
Pretutindeni,) «orice parte, în orice colţ al ţării, oamenii din 
popor manifesta întotdeauna un fel de simpatie pentru 
chefliu; aici la ocnj însă, omul care petrece, „chefliul", se 
bucură în clipele ace. Lea de un respect general din partea 
tuturor ocnaşilor, căci cheful căpăta aici o aureolă 
aristocratică, fiind socotit m, semn de boierie. De îndată ce 
se simţea afumat, ocnaşul şi tocmea neapărat şi muzică. 
Aveam printre noi un prăpădit dţ polonez, vechi dezertor, 


mic de statură, urât şi pipernicit, dar care cânta binişor din 
vioară. Cum n-avea nici o meserie, se angaja să-i 
întovărăşească pe cei care petreceau, cântându-le jocuri şi 
cântece de veselie. Avea obligaţia să-şi însoţească patronul 
din cazarmă în cazarmă, trăgând din arcuş cât mai tare cu 
putinţă. Uneori pe chipul lui se puteau citi dezgustul şi 
oboseala, dar la strigătul: „Cântă, că de-aia te-am plătit!" 
începea din nou să scârţâie, repetând mereu aceleaşi şi 
aceleaşi melodii. Când se pornea pe chefuit, deţinutul putea 
fi sigur dinainte că daca avea să se îmbete prea din cale- 
afară, ceilalţi vor avea grijă de el, îl vor culca la timp şi vor 
şti ini orice caz să-l ascundă undeva, la adăpost de privirile 
comandantului, dacă întâmplarea l-ar fi adus tocmai atunci 
şi ci vor face aceasta cu totul dezinteresat. La rândul loi, 
subofiţerul şi paznicii ce vegheau la menţinerea ordinii 
puteau să-şi caute în linişte de treburi: beţivul n-ar fi putui 
provoca nici o dezordine. Îl supraveghea întreaga cazarmă 
şij la cea mai mică încercare de neorânduială ori de revolţi 
ocnaşii singuri l-ar fi potolit pe dată, iar la nevoie chiar 1-?' fi 
legat. De aceea, personalul de pază inferior al penitenci 
rului închidea ochii la aceste fapte, ştiind prea bine că, daci 
n-ar îngădui băutura şi chefurile oarecum inofensive, ar 
Făceau rost de ea chiar în închisoare, cumpărând-o de la 

— Mari", cum u porecliseră îndeobşte ocnaşii pe cei care 
eletniceau cu acest negoţ. În întreaga temniţă erau mai 

SL it' crâşmari care-şi făceau fără întrerupere negoţul 
destul 01 rosper, cu toate că băutorii şi „chefliii" erau rari, 
căci un h f costa mulţi bani, iar ocnaşul îşi câştigă greu 
banul. 

Oţul începea, se desfăşura şi se încheia într-un chip destul 
de original. 

Deţinutul care nu cunoştea nici o meserie şi nici nu voia - 
lucreze (căci se găseau şi asemenea indivizi), dar era totuşi 
lacom de bani, ba ţinea chiar să se şi îmbogăţească cât mai 
repede, se hotăra să se facă negustor de băutură, 
îndeletnicire îndrăzneață, care cerea multă prudenţă şi 


comporta riscuri disproporționat de mari faţă de profitul ce 
se putea realiza. Pe lângă faptul că-şi punea spinarea în joc, 
negustorul risca să piardă dintr-o dată şi marfa şi capitalul. 
Piedicile acestea nu-l făceau însă să dea îndărăt. La început, 
aşa-zisul crâşmar nu prea are bani şi de aceea primul 
transport clandestin de rachiu îl face el singur şi, 
bineînţeles, desface marfa în condiţii foarte avantajoase. La 
fel procedează şi a doua şi a treia oară şi, dacâănue 
descoperit, comerţul lui înfloreşte şi abia atunci ajunge să-şi 
înjghebe un negoţ adevărat, pe baze solide: devine patron, 
capitalist, lucrează prin agenţi şi ajutoare, riscă din ce în ce 
mai puţin şi în schimb câştigă din ce în ce mai mult. Agenţii 
şi ajutoarele îşi pun pentru el pielea la saramură. 

Temniţa e întotdeauna plină de oameni fără o lescaie în 
buzunar, lefteriţi la jocuri de noroc sau după vreun chef 
zdravăn, zdrenţuroşi şi prăpădiţi, dar nu lipsiţi de 
îndrăzneală şi dibăcie. Singura lor avuţie neîntinată încă e 
spinarea; şi iată că, ajunşi la grea ananghie, se hotărăsc să- 
şi pună în joc acest ultim capital: se duc la crâşmar şi se 
oferă să-i transporte rachiul în cazarmă. De obicei, 
crâşmarul dis-Pune de mai mulţi lucrători din aceştia. 
Undeva, în afara închisorii, crâşmarul are un om al lui, fostă 
catana, vreun târgoveţ pornit pe afaceri sau vreo muieruşca 
întreprinzătoare din târg, care pentru un câştig destul de 
mic, de altfel, cumpără rachiu cu banii crâşmarului şi îl 
ascunde într-o tainiţă cunoscută de ocnaşul contrabandist, 
aproape de locul unde lucrează deţinuţii. Furnizorul crede, 
fireşte, că-i de datoria lui să guste zdravăn din băutură, 
înlocuind fără mila cu apă cantitatea băută, dar ocnaşul n- 
are vreme de tocmeală, şi-apoi nici nu se cuvine să fie prea 
mofturos; el trebuie să se socotească fericit că nu şi-a 
pierdut toţi banii şi să ia băutura aşa cum e. Ocnaşul care s- 
a tocmit să transporte rachiul şi căruia „crâşmarul" i-a 
arătat locul de întâlnire cu furnizorul aduce câteva maţe de 
bou, bine spălate dinainte şi păstrate pline cu apă, ca să nu 
se usuce. După ce-au fost umplute cu rachiu, aducătorul 


înfăşoară băşicile pe trup, pe cât se poate în locurile cele 
mai ferite; în asta stă toată dibăcia şi isteţimea hoţească a 
contrabandistului. Onoarea lui e în joc. Trebuie să înşele şi 
escorta şi corpul de gardă şi le înşală. Dacă aducătorul e 
destul de şiret, soldatul de pază (care uneori e un recrut) n- 
are cum să-l dibuie. Totul e prevăzut şi pregătit dinainte, 
pana în cele mai mici amănunte; e bine cunoscută firea 
paznicului, ca şi clipa şi locul întâlnirii. Dacă ocnaşul e 
bunăoară sobar şi trebuie să se urce pe sobă, e limpede că 
soldatul nu se va urca după el să vadâl ce face. Când se 
apropie de închisoare, îşi pregăteşte pentrul ţ orice 
eventualitate o monedă de cincisprezece sau douăzeci de 
copeici şi-l aşteaptă în faţa porţii pe caporalul de gardă, '. 
Care cercetează şi scotoceşte prin buzunarele fiecărui 
ocnaş când acesta se întoarce în temniţă, pentru ca abia 
după acee? Să-i dea drumul pe poartă. Aducătorul se bizuie 
de obicei pj; faptul că-i va fi ruşine caporalului să-l 
cerceteze în unei locuri. Dar dacă totuşi caporalul e mai 
şiret decât el şil caută tocmai acolo unde nu trebuie şi dă 
peste rachiu, biet] contrabandist nu mai are decât o singură 
cale de scăpare: strecoară pe furiş banul în palmă şi 
adeseori rachiul ajunj astfel cu bine în mâinile crâşmarului. 
Alteori însă stratagen nu izbuteşte şi atunci intră în joc 
ultimul capital al contrabandistului - spinarea. Cazul e 
raportat maiorului, capitalul este supus unei execuţii 
nemiloase cu vergile, iar rachiul e confiscat. 
Contrabandistul suportă pedeapsa fără să-l dea în vileag pe 
patron, bineînţeles, nu pentru că i-ar fi ruşine s-o facă, de 
asta nici vorbă nu poate fi, ci fiindcă nu i-ar folosi la nimic: 
bătaia de mâncat tot o mănâncă; singura mângâiere ar fi că 
şi patronul şi-ar încasa porţia; dar de acesta va mai avea 
nevoie şi de aici înainte, cu toate că pentru spinarea-i 
crestată până la sânge nu capătă de la capitalist nici o 
despăgubire. În general, pâra şi denunţurile sunt în floare. 
Denunţătorul nu păţeşte însă nimic, nici cel mai mărunt 
neajuns; nici gând de revoltă ori de indignare din partea 


cuiva: nu e în spiritul şi obiceiul ocnei. Nimeni nu-l 
desconsideră, nu-l ocoleşte din această pricină, ceilalţi 
continuă să rămână cu el prieteni, astfel încât, dacă cineva 
ar încerca să arate toată mârşăvia denunţului, nimeni nu l- 
ar înţelege. 

Fostul boier de care am vorbit, făptura josnică şi 
desfrânată cu care am rupt orice legătură era prieten cu 
Fedka, ordonanța maiorului, şi-i povestea tot ce se petrece 
în cazarmă; ordonanța se grăbea, bineînţeles, să-i transmită 
maiorului tot ce auzea de la el. Cei mai mulţi ştiau acest 
lucru şi totuşi, nimănui nu i-ar fi trecut prin gând să-i ceară 
socoteală ori măcar să-l certe pentru asta. 

Dar ne-am cam depărtat de subiect. Se întâmpla, desigur, 
ca băutura să ajungă cu bine în temniţă; negustorul îl 
răsplătea pe aducător şi-şi făcea socotelile; scăzând 
pierderile şi adăugind toate cheltuielile, constata că marfa îl 
costase până acum destul de scump; de aceea, pentru ca 
profitul să fie cât mai mare, mai boteza o dată rachiul, 
aproape îndoin-du-l cu apă; acum totul era gata şi n-avea 
decât să-şi aştepte cumpărătorii. Şi iată că în cea dintâi zi 
de sărbătoare, uneori chiar şi în cursul săptămânii, nu 
întârzie să se ivească muşteriul: e unul dintre ocnaşii care a 
lucrat din răsputeri, spetindu-se ca un bou la jug, luni de-a 
rândul, ca să strângă copeică lângă copeică o sumă pe care 
s-o arunce apoi pe 

DOSTOLlbVSiu 

CASA MORȚILOR 

“me aleasă şi hotărâtă din vre-aievea, această zi de chefia 
speranţele 

— A gândit la ea îr-_ şi această bucurie visata l-av .„*. 
ZOnle urmă; îşi i-a însufleţit; nopţi de 

Cu mult stăpânit visurile, i-a închipuirea. Bietul ocr 
nimeni: e liber sa şi-i c Acesta îi dă la înc sau de şase ori mat 
scump deoM 

Oricine îşx poate pnn u'” “ocnaşul până să se îmbete! Mai 


ANA AN 


ales, cât trebute sa chdtuxa a o „” şi de Dezobişnuit 


însă de băutura, o ctr-nţje priva deci îi „curat, adică 
botezat conţinutul sticlei scade, de cinci pentru sine; destul 
cu negoţul, e timpul să se mai dezmorţească şi el! Şi se 
încinge un chef de pomină; cu lineare, băutură şi muzică. 
Mă rog, omul dispune de fonduri serioase, care-i permit să- 
şi câştige îngăduinţa binevoitoare a personalului de pază 
inferior. Cheful ţine uneori câteva zile în şir. Dar, cum e şi 
firesc, stocul de rachiu are şi el un sfârşit şi atunci chefliul 
se duce să bea pe la alţi cârciumari, care s-au pregătit şi-l 
aşteaptă; îşi continuă deci chiolhanul, de data asta ca 
muşteriu al celorlalţi cârciumari, până îşi bea şi ultima 
copeică. Oricât i-ar purta de grijă ocnaşii, se-ntâmpla totuşi 
ca cel care chefuieşte să fie surprins de ochiul sever al 
conducerii, al maiorului sau al ofițerului de gardă. Atunci 
beţivul e adus la corpul de gardă; i se iau toţi banii, dacă i-a 
mai rămas ceva prin buzunare şi e supus unei înfiorătoare 
bătăi cu vergile. După ce-şi revine, ocnaşul se ridică, se 
scutură ca un câine tăvălit, se întoarce în cazarmă şi, după 
câteva zile, îşi reia negoţul. 

Bişnuit însă de *” * "" cazarmă şi, după câteva zile, îşi 
reia negoţul, rivatiunile pe care singur şi ereDede şi de 
obicei I Unii dintre cheflii, cei care dispun de mai mulţi 
bani, banii de chef, el se ameţeşte es ” atunci pune ll 
visează şi la sexul frumos. În schimbul unei sume mai 
rotuniă să bea până îşi chelmieŞei nale cele noi, I joare 
însoţiţi de un soldat care s-a lăsat ispitit de un bacşiş 
continuă să bea până îşi la bătaie tot ce i: joare, însoţiţi de 
un soldat care s-a lăsat ispitit de un bacşiş p „cruriie p mai 
are: mai intu ” urma toate I gras, reuşesc să se strecoare 
afară din fortăreață, în loc să iîi 

I„e$Ş, ecruriie personale cele noi, t ce m tu î toate cu care 
se mândrise atâta cu un gatului, căci cârciul pornească la 
lucru şi se îndreaptă spre un cartier mărginaş al vechiturile 
lui, iar la sfârşit şi e e tfl până şi tâgului Aici întro căsuţă 
mai dosnică se încinge o cămătar totodată, up mărul e şi 
astfel până şi e cea din urmă cămaşă, beţivul se culcări cu 


capul greu, buimac. /pe datorie fie şi o " *" şi amărâtă îi este 
rr aceeaşi zi chiar, se câteva luni trudeşte din greu. 

Târgului. Aici, într-o căsuţă mai dosnică, se încinge o € 
trezeşte a doua zi adevărată orgie, la care se cheltuiesc 
bani grei. Banii crâşmar să-i dea I ocnaşului nu-s mai răi 
decât ai altuia la asemenea petreceri, dă Tristă 1 t t diit lă 
dit ii iţi 

; dreagă. Tristă şi resemnat, în După aceea, vreme de 
frumoasei zile de chef ce s-a stins ca o scânteie în încetul 
mai F-m'ca departe, dar prinde curaj şi mcepe să 
asemănătoare, care e încetul la 0 altă zi o a iar escorta este 
dinainte aleasă dintre oamenii pricepuţi la organizarea 
chiolhanurilor. Adesea soldaţii aceştia sunt viitori candidaţi 
la ocnă. Chefurile în afara temniţei rămân de obicei o taină 
pentru toată lumea. De altfel, sunt şi foarte rare, căci costă 
prea scump, iar amatorii de aventuri galante ecui'g la alte 
mijloace cu totul lipsite de primejdii. 

] sodată va chiar din primele zile de ocnă, un tânăr 
deţinut, un lâcăiaş chipeş de mai mare dragul, mi-a atras în 
mod veni neapărat. „ti at O suma frumuşicilieosebit atenţia. 
Îl chema Sirotkin şi era o făptură ciudată în 

Cât despre cârciumar, după ce a cis g transport 
impo”tnulte privinţe. M-a impresionat mai ales frumuseţea 
chipu-câteva zeci de ruble), mai comanda uri ” 
pastreaz&|u său. Nu părea să aibă mai mult de douăzeci şi 
trei de ani. 

Tânt de rachiu, pe care însă îl lasă nebotezat, căcr 

Era deţinut la secţia specială, adică pe timp nelimitat, ceea 
ce însemna că a fost socotit un infractor militar dintre cei 
mai periculoşi. Blând şi liniştit din fire, vorbea puţin şi 
râdea rareori. Avea ochi albaştri, trăsăturile feţei regulate, 
pielea curată, gingaşă, părul blond. Nici capul pe jumătate 
ras nu-l sluţise, atât de bine făcut era. Meserie nu avea, dar 
de bani îşi făcea rost, câte puţin ce-i drept, dar des. Se 
vedea cât de colo că era leneş şi se purta foarte neîngrijit. 
Uneori când se mai găsea câte cineva să-l îmbrace mai 


curăţel, ba chiar să-i mai dăruiască şi o cămaşă roşie, să-l fi 
văzut pe Sirotkin cât de mulţumit era şi ce mândru se 
plimba prin cazărmi, ca să-l bage în seamă toată lumea. Nu 
bea, cărţi nu juca şi nu se certa aproape niciodată cu ceilalţi 
ocnaşi. Îi plăcea să se plimbe în dosul cazărmilor, totdeauna 
cu mâinile în buzunar, cuminte, mereu îngândurat. La ce se 
gândea, nimeni n-ar fi putut spune. Dacă-l strigai din 
curiozitate ori îl întrebai cevd la întâmplare, răspundea pe 
dată, respectuos, cu totul altfef decât ceilalţi deţinuţi, dar 
era totdeauna scump la vorbă şi t” privea drept în ochi, cu 
nevinovăția unui copil de zece? Când avea bani, nu-i 
cheltuia pe lucruri de care ar fi a neapărată nevoie, pe 
încălţăminte nouă sau ca să-şi rep: cel puţin vestonul 
zdrenţuit, ci îşi cumpăra un colăcel s turtă dulce şi le mânca 
fericit ca un copil. „Vai de tiu flăcăiaşule, îl compătimeau 
uneori deţinuţii, că tare neaj' torat mai eşti!" în timpul liber 
umbla lela prin dormitoai toţi ceilalţi îşi vedeau de treabă, 
fiecare cu îndeletnicirea 1' numai el n-avea ce face şi se 
plimba cu mâinile în buzun Dacă cineva încerca să facă 
glume pe seama lui ori să-l ia zeflemea (se-ntâmpla deseori 
ca ceilalţi să-şi bată joc de el de camarazii lui), făcea stânga- 
împrejur, fără să rostească vorbă şi pleca. Dacă gluma era 
prea usturătoare, se ruşin Mă întrebam adesea cum de-a 
ajuns la ocnă această fâptu liniştită şi inofensivă? Odată 
zăceam bolnav la spital, salonul deţinuţilor. Se nimerise ca 
Sirotkin să fie internat el şi zăcea într-un pat alăturat. Într-o 
seară, pe când state; de vorbă, se însufleţi pe neaşteptate şi 
îmi povesti cum l-luat la cătănie, cum l-a petrecut maică-sa 
plângând şi mizerii a trebuit să îndure ca soldat; nu se 
putuse împăca această viaţă, căci toată lumea era aspră şi 
se mânia pen mai nimic, iar superiorii se arătau aproape 
totdeauna nemulţumiţi de el. 

__ Şi unde-ai încurcat-o? Pentru ce te-au trimis aici? Şi incă 
la secţia specială. Nenorocitul de tine! 

__ Ce să-ţi spun, Aleksandr Petrovici. N-am stat decât un an 
la batalion; iar aici m-au adus fiindcă l-am omorât pe 


Grigori Petrovici, comandantul meu de companie. 

— Am auzit de asta, Sirotkin, dar nu-mi venea a crede. 
Vasăzică-i adevărat. Ai omorât un om! 

— Aşa a fost să fie, Aleksandr Petrovici. Prea mi se făcuse 
silă de toate. 

— Dar ceilalţi recruți cum îndură? La început e greu, 
fireşte, dar încet-încet se obişnuieşte omul şi, la urmă, îl 
vezi că iese un ostaş de ispravă. le-a răsfăţat, se vede, 
maică-ta prea mult; te-a ţinut numai cu lăptic şi turtă dulce 
până la optsprezece ani. 

— Mama, ce-i drept, mă iubea mult. Când am plecat 
recrut, s-a îmbolnăvit şi am auzit că nu s-a mai pus pe 
picioare. Şi tare mi s-a urât la urmă cu milităria asta! 
Comandantul mă luase la ochi: mă pedepsea întruna. Şi de 
ce? Eram supus, ascultător, nu supăram pe nimeni, nu 
beam, nu mă luam după nimeni, căci e rău când cineva 
începe să se înhăiteze cu alţii, Aleksandr Petrovici. Toţi cei 
din jurul meu erau nişte oameni cruzi şi răi - nici cui să te 
jelui n-aveai. Mă ascundeam uneori prin câte un ungher şi 
abia acolo îmi plângeam amarul. Într-o noapte eram de 
santinelă. Bătea un vint de toamnă rece şi era atât de 
întuneric, că nu se vedea nimic la doi paşi. Şi mi se făcu 
deodată lehamite de toate! Lasai arma la picior, scosei 
baioneta şi o pusei alături; mă descălţai de cizma dreaptă, 
îmi proptii ţeava puştii în piept şi cu degetul cel mare de la 
picior apăsai pe trăgaci. Puşca, nimica; mă uit eu să văd ce 
are, curăţ bine tigăiţa detunâtoru-lui, o umplu iar cu 
pulbere nouă, mai teşesc şi potrivesc bine cremenea, şi-mi 
proptesc iar ţeava în piept. Şi ce crezi? Pulberea s-a aprins, 
dar încărcătura n-a luat foc. Ce să fie? Îmi dă mie prin 
gând. Mă încalţ, pun baioneta la armă şi oo DOSTOlbvaiu 
încep să mă plimb cu puşca pe umăr. Şi uite, atunci am 
hotărât să fac treaba asta: orice-ar fi, să scap de cătănie! 
După o jumătate de ceas iese comandantul să-şi facă 
rondul, îl văd că vine drept spre mine: „Aşa se stă în post?" 
lau arma în mâini şi bag în el baioneta până în vârful ţevii. 


Patru; mii de verste am făcut pe jos şi am nimerit aici la 
ocnă înj secţia asta specială. 

Nu minţea. Altfel nu l-ar fi trimis chiar la secţia specială. 
Crimele obişnuite se pedepseau mult mai uşor. De altfel, 
Sirotkin era singurul dintre ocnaşii osândiţi fără termen 
care avea un chip atât de plăcut; toţi ceilalţi (şi erau în 
situaţia lui vreo cincisprezece cu totul) aveau o înfăţişare 
foarte ciudată: clăpăugi, hidoşi, unii chiar încărunţiţi înainte 
de vreme; numai doi sau trei dintre ei mai arătau a oameni. 
Daca împrejurările îmi vor îngădui, voi căuta să revin cu 
mai multe amănunte asupra acestui grup de ocnaşi. 
Sirotkin se împrietenise după cât se pare cu Gazin, namila 
aceea de om pe care la începutul acestui capitol l-am văzut 
năvălind beat în bucătărie, parcă anume ca să-mi încurce 
firul impresiilor ce începusem să-mi fac despre viaţa din 
ocnă. 

Gazin acesta era un om înfiorător. Băga spaima în toţi 
numai prin simpla lui înfăţişare. Întotdeauna am avut 
senzaţia că nu putea fi pe lume o făptură mai crudă, mai 
monstruoasă. Avusesem prilejul să-l văd la Tobolsk pe 
faimosul tâlhar şi ucigaş Kamenev: mai târziu, în arestul 
preventiv, am dat ochi cu fiorosul asasin Sokolov. Dar 
niciunul dintre ei nu mi-a provocat un dezgust mai mare ca 
acest Gazin. Uneori, privindu-l, mi se părea că am în faţă un 
păianjen uriaş de mărimea unui om. Era tătar de origine şi 
puternic de nu-l întrecea nici un ocnaş; înalt de stat, de o 
constituţie atletică, cu capul diform şi disproporționat de 
mare, umbla puţin adus de spate şi te privea pe subi 
sprâncene. În ocnă umblau pe socoteala lui zvonuri dintrej 
cele mai ciudate; se spunea că era dezertor din armată, daij 
cei mai mulţi pretindeau, nu ştiu cât de întemeiat, că 
evadasd 1 Ocna din Zabaikalie, cu un regim deosebit de 
aspru (n. ed. Române) i din Nercinsk1 şi că fusese de mai 
multe ori deportat în Siberia, dar totdeauna izbutise să 
fugă, schimbându-şi de fiecare dată numele, pentru ca în 
cele din urmă să nimerească în temniţa noastră, la secţia 


specială. Se mai spunea despre el că omorâse din plăcere 
copilaşi, pe care îi atrăgea în locuri ferite; acolo, după ce îl 
îngrozea pe bietul micuţ şi îl chinuia cu o cruzime 
neînchipuită, îmbătându-se de frica şi înfiorarea lui, îl 
înjunghia bestial, încet, cu deliciu, cu o voluptate sadică. Se 
prea poate ca toate acestea să nu fi fost decât născociri 
iscate de impresia groaznică pe care o făcea în general 
asupra tuturor; ce-i drept, se potriveau însă cu fizionomia şi 
înfăţişarea lui şi de aceea păreau verosimile. Şi cu toate 
acestea, când Gazin era treaz, avea o purtare foarte 
cuviincioasă. Nu făcea nici un rău, nu se certa cu nimeni, se 
ferea de gâlcevi, rămânea tăcut şi dispreţuitor, ca şi cum s- 
ar fi socotit superior tuturor celorlalţi. Gesturile lui erau 
măsurate, potolite, pline de hotărâre. Privirea nu-i era 
lipsită de inteligenţă; oricum, se vedea că este un om şiret; 
dar toată înfăţişarea lui era aspră şi batjocoritoare, iar de 
pe faţă ori din zâmbetul lui nu dispărea niciodată o expresie 
de orgoliu şi de cruzime. Făcea negoţ cu rachiu şi dintre toţi 
cârciumarii ocnei el era cel mai bogat. De vreo două ori pe 
an se îmbăta şi el şi abia atunci îşi dezvăluia firea sălbatică 
şi crudă. După ce se ameţea încetul cu încetul, se lega la 
început ba de unul, ba de altul, bătându-şi joc de oameni cu 
vorbe grele, pregătite parcă dinainte, pentru ca la urmă, 
după ce se îmbăta zdravăn, să fie cuprins de o adevărată 
furie şi să sară la ei cu cuțitul. Atunci ocnaşii, care-i 
cunoşteau puterea de taur, fugeau de el şi căutau să se 
ascundă, căci se năpustea asupra oricui i-ar fi ieşit în cale. 
Găsiseră totuşi un mijloc prin care putea fi stăpânit. Se 
adunau vreo zece oameni din cazarma lui, se aruncau toţi 
deodată asupră-i şi începeau să-l lovească din toată puterea 
cu pumnul în burtă, în piept, în plex, în inimă, pana ce-l 
lăsau lat. Oricare altul ar fi murit de pe urma atâtor lovituri, 
dar Gazin scăpa întotdeauna. După ce-l făceau să cadă în 
nesimţire, îl înfăşurau în scurta lui şi-l zvârleau pe patul de 
scânduri, „să-şi mistuie uu_ DOSTOlfcvsKu beţia!" cu alte 
cuvinte. Şi într-adevăr, a doua zi se s> aproape complet 


sănătos şi pornea la lucru, tăcut şi poso-f morât. Şi de câte 
ori se îmbăta Gazin astfel, ocnaşii ştiau cum are să 
sfârşească pentru el ziua. Şi el ştia, dar nu se putea stăpâni 
sa nu bea. Aşa au trecut câţiva ani. De la o vreme încoace, 
băgară însă de seamă că începe să se mai domolească. 'Tot 
mai des se plângea de dureri şi se ducea la spital; slăbea şi- 
şi pierdea din puterea lui de taur. „în sfârşit, i-au slăbit şi lui 
balamalele", îşi spuneau între ei ocnaşii. Î în ziua aceea, 
Gazin a intrat în bucătărie însoţit de| polonezul prăpădit 
care ştia să cânte din vioară şi pe care! Chefliii îl angajau ca 
să dea petrecerii lor mai multă! Strălucire. Se opri în 
mijlocul sălii, tăcut, cercetându-i cui privirea unul câte unul 
pe cei de faţă. Nimeni nu scoase c vorbă. În sfârşit, ochii lui 
se opriră asupra mea şi a ocnaşulu cu care beam ceai. 
Zâmbi răutăcios, batjocoritor şi, cu expresie de satisfacţie în 
ochi, ca după un gând viclean, ven clătinându-se înspre 
masa noastră. 

— la spuneţi-mi (vorbea ruseşte), din ce venituri tăinuit» 
hălăduiţi aici, îmbuibându-vă cu ceaiuri? 

Schimbai o privire cu vecinul meu, înțelegând că cel mai 
bun lucru era să tăcem şi să nu-i răspundem nimic. Cea mai 
mică contrazicere l-ar fi înfuriat imediat. 

— Vrăsăzicâ, aveţi băni? Îşi urmă el interogatoriul. Bani cu 
duiumul, ai? Păi, pentru asta aţi venit la ocnă, ca să vă 
desfătaţi cu ceaiuri? Pentru asta aţi venit, mă? Răspundeţi, 
fire-aţi ai dracului să fiţi! 

Văzând însă că suntem hotărâți să tăcem şi să nu-l luăm în 
seamă, se făcu roşu-vânăt la faţă, vinele de la tâmplă i se 
umflară şi începu să tremure de furie. La doi paşi se afla o 
tavă uriaşă şi grea pe care se punea pâinea tăiată pentru 
hrana ocnaşilor la prânz sau seara. Era atât de mare, încât 
încăpea pe ea pâine destulă pentru a sătura jumătate din 
întreaga ocnă. În clipa aceea tava era goală. Gazin o prinse 
cu amândoui mâinile şi o ridică deasupra capetelor noastre. 
Încă o clipă şi ne-ar fi zdrobit, desigur, ţestele. Cu toate că 


omorul, ori fie şi numai tentativa de omor, ar fi atras asupra 
întregii ocne 

AMIN 11KJ. 

Chinuri nemăsurate, astfel încât numai gândul la 
cercetările, interogatoriile şi percheziţiile ce se porneau, 
urmate de o înăsprire a regimului general, îi făcea pe 
ocnaşi să evite cu orice preţ a cădea în asemenea extreme, 
cu toate astea, zic, acum toţi tăceau, încremeniţi într-o 
aşteptare iscoditoare. Nici un cuvânt nu fu scos în apărarea 
noastră, nici un strigăt nu se ridică împotriva lui Gazin - 
atât de mare era ura ocnaşilor împotriva domnilor! Se vede 
că se desfătau grozav văzându-ne într-o asemenea 
primejdie. Dar o întâmplare fericită puse brusc capăt 
acestei scene ce-ar fi putut avea urmări tragice. În 
momentul când Gazin era gata să abată peste capetele 
noastre uriaşa tăblie, se auzi un glas din tindă: 

— Gazin! i-au furat rachiul! 

Acesta trânti tăblia jos şi se repezi ca un nebun afară din 
bucătărie. 

— Din voia Domnului au scăpat! Îşi spuseră ocnaşii. Şi 
mult timp după aceea vorbiră de cele întâmplate, repetând 
mereu aceste cuvinte. 

N-am aflat niciodată dacă într-adevăr i se furase rachiul, 
sau dacă această veste, aruncată ca o bombă în momentul 
cel mai critic, n-a fost o născocire inspirată de dorinţa cuiva 
de a ne scăpa de la pieire. 

În seara aceea, pe întuneric, înainte de închiderea 
cazărmii, m-am plimbat mult de-a lungul gardului şi o 
tristeţe amară îmi năpădi sufletul; niciodată după aceea, în 
tot timpul cât am stat la ocnă, nu m-am simţit mai deprimat 
ca în acele clipe. Cea dintâi zi de osânda e totdeauna cea 
mai grea, fie într-o temniţă oarecare, fie într-o fortăreață, 
fie la ocnă cu regim de muncă silnică. Dar, îmi aduc aminte 
că mai ales un gând nu mi-a dat pace, un gând care mai 
apoi, în lungile zile şi nopţi de ocnă, m-a obsedat mereu; 
ascundea în el o întrebare nemărturisită, căreia atunci nu i- 


am putut găsi răspunsul şi pe care nici astăzi n-o pot 
rezolva: ce mult diferă pedepsele pentru infracţiuni de 
acelaşi fel! Ce-i drept, crimele nu se pot asemui între ele, 
nici măcar cu oarecare aproximaţie. Să luăm bunăoară doi 
ucigaşi: şi unul şi celălalt au omorât câte un om; 
împrejurările în care au fost săvârşite aceste omoruri au 
fost bine cântărite, fără să se omită vreun; amănunt şi într- 
un caz şi în celălalt se impune să se aplice] aproape aceeaşi 
pedeapsă. Şi totuşi, ce deosebire e între cele] două crime, 
ce prăpastie se cască între felul cum au fost ele' săvârşite. 
Unul de pildă omoară pentru o nimica toată, pentru; o 
ceapă: a ieşit la drumul mare, a înjunghiat pe un biet ţăran 
şi n-a găsit la el decât o ceapă. „Ia te uită, tătuţă! M-ai 
trimis; la jaf la drumul mare: am răpus un ţăran, dar n-am 
găsit la el decât o ceapă." „Iacă-ţi fleanca, nerodule! O 
ceapă-i o copeică! O sută de inşi răpuşi îs o sută de cepe şi 
gat; rubla!" (O legendă de la ocnă.). Altul omoară pentru a 
scăpa de un tiran libidinos, care-şi făcea mendrele, 
necinstindu-i nevasta, sora, fiica. Unul ucide apărându-şi 
libertatea, viaţa lui de vagabond, aproape mort de foame, 
încolţit fiind de o ceată întreagă de copoi, în timp ce altul 
înjunghie prunci şi copii numai din plăcerea criminală de a 
înjunghia, de a simţi prelingându-i-se pe mâini sângele lor 
cald, de a se îmbăta de spaima şi cumplita lor înfiorare, de 
tremurul şi ultimele zvâcniri ale trupuşorului sfârtecat de 
cuţit. Ei bine, pe amândoi îi aşteaptă aceeaşi pedeapsă! Şi 
unul şi celălalt vor fi osândiţi la muncă silnică. Fireşte, 
există deosebiri în ce priveşte termenele, durata pedepsei 
aplicate. Deosebirile acestea sunt însă prea puţin pe lângă 
varietatea aceluiaşi; de crimă care se săvârşeşte în mii de 
chipuri, diferă de la om la om, prezentând nenumărate 
forme particulare. Câte firi, atâtea deosebiri. Să admitem 
însă că ar fi, cu neputinţă să se anihileze deosebirile şi 
inegalitatea, că este o problemă de nedezlegat, ca un fel de 
cvadratură a cercului în materie de penalitate, să admitem 
că ar fi aşa! Dar chiar dacă inegalitatea nici n-ar exista, 


trebuie să ne gândim şi la o altă deosebire, la aceea a 
efectelor pedepsei. Îl vezi pe câte unul cum se stinge la 
ocnă pe încetul, ca o luminare, în timp ce un altul nici n-ar fi 
crezut, înainte de a intra la ocnă, că poate exista pe lume o 
viaţă atât de distractivă, un club atât de nostim cu nişte 
camarazi atât de straşnici, toţi unul şi unul. Da, se găsesc în 
temniţă şi oameni de soiul acesta. lată, bunăoară, un om 
cult, om de conştiinţă, cu mintea limpede, un suflet plin de 
simţire. Durerea inimii lui, remuşcarea şi zbuciumul 
lăuntric îl rod cu mai multă forţă decât pedeapsa pe care o 
îndură. Sentința pe care şi-a dat-o el însuşi e mult mai aspră 
şi mai necruțătoare decât a oricărei legiuiri, chiar şi a celei 
mai neînduplecate. Şi iată-l cot la cot cu un altul, care în tot 
timpul cât îşi ispăşeşte pedeapsa nu s-a gândit măcar o dată 
la crima pe care a săvârşit-o. Ba se şi crede nevinovat. Sunt 
şi din aceia care recurg la crimă şi o săvârşesc numai ca să 
fie trimişi la ocnă, scăpând astfel de o viaţă mult mai grea în 
libertate. Acolo trăia în ultimul hal de umilire şi degradare, 
mereu flămând, căci niciodată nu putea să mănânce cât îi 
cerea foamea, trudind din greu la stăpân, de dimineaţa şi 
până-n seară. La temniţă munca-i mai uşoară, capătă o 
pâine cum nici n-a mai văzut şi mănâncă pe săturate; în 
zilele de sărbătoare i se dă carne, mai capătă şi pomană din 
afară, lucrând seara, are posibilitatea să câştige şi un ban. 
Dar unde mai pui societatea de care se bucură acolo? 
Numai oameni pricepuţi şi şmecheri, trecuţi prin ciur şi 
prin dârmon, atotştiutori şi descurcăreţi în toate. Îi priveşte 
cu mirare şi respect, căci nu i-a mai fost dat să vadă 
asemenea oameni; pentru el, ei alcătuiesc societatea cea 
mai aleasă din lume. E cu putinţă oare ca osânda să aibă 
acelaşi efect asupra acestor indivizi atât de deosebiți unul 
de altul? Pedeapsa va fi oare deopotrivă simțită de 
amândoi? 

Dar ce rost are să ne frământăm cu probleme ce n-au 
dezlegare! Bate toba şi e timpul să intrăm în cazărmi. 

IV PRIMELE IMPRESII 


Se mai făcu o dată numărătoarea, ultima din ziua aceea. 
După acest control de seară uşile cazărmilor se încuiau, 
fiecare cu lacăte deosebite, puse pe zăvoare grele şi ocnaşii 
rămâneau închişi sub pază până-n zori. 

Ltv]JO 

Numărătoarea o făcea un subofițer ajutat de doi soldaţi. 
Câteodată asista şi ofiţerul de serviciu, iar ocnaşii erau 
aliniaţi în curte. De cele mai multe ori, această ceremonie 
se făcea într-un cadru mai familiar, în cazarmă. Aşa s-au 
petrecut lucrurile şi de data aceasta. Soldaţii se încurcau şi 
greşeau socoteala, numărau din nou, plecau şi se întorceau 
iarăşi să mai numere o dată. În sfârşit, se încredinţară bieţii 
de ei că nu lipseşte niciunul şi încuiară uşile. În dormitor ne 
aflam cu totul vreo treizeci de deţinuţi, înghesuiți unul 
lângă altul pe un prici comun de scânduri. Era încă 
devreme şi fiecare îşi căuta de lucru până la culcare. 

În afară de supraveghetorul invalid de care am mai amintit 
şi care dormea cu noi în cazarmă, reprezentând peste 
noapte administraţia temniţei, în fiecare cazarmă mai era 
câte un şef ales de însuşi maiorul comandant, bineînţeles, 
dintre deţinuţii cu bună purtare. Se întâmpla însă deseori 
ca aceşti şefi să fie prinşi la rândul lor cu abateri grave; 
atunci erau supuşi la bătaia cu vergile, degradaţi şi scoşi 
din şefie şi numaidecât înlocuiţi cu alţii, mai destoinici. Şeful 
nostru era Akim Akimâci, care, spre surprinderea mea, 
uneori îşi permitea chiar să se răstească la deţinuţi. Ei însă 
nu prea îl băgau în seamă, ba de multe ori îl luau peste 
picior. Invalidul-supraveghetor era mai deştept: nu se băga 
în treburile noastre şi se ferea să se amestece în certurile 
dintre deţinuţi, iar dacă se întâmpla să deschidă gura, o 
făcea de mântuială, ca să arate că-şi împlineşte o datorie. 
Se ţinea deoparte, tăcut, pe patul lui, cârpăcindu-şi cizmele 
scâlciate. 

În această primă zi de ocnă, am băgat de seamă un lucru 
pe care observaţiile ulterioare mi l-au confirmat, 
încredinţându-mă că nu greşisem deloc şi anume: toţi aceia 


care nu erau ocnaşi, dar aveau de-a face cu ei - începând cu 
escorta, cu paznicii şi cu slujbaşii administraţiei - adoptau 
faţă de osândiţi o atitudine exagerată, de parcă s-ar fi temut 
în fiecare clipă ca nu cumva vreunul să sară la ei cu cuțitul 
în mână. Dar şi mai curios mi s-a părut faptul că deţinuţii, 
dându-şi seama de spaima pe care o trezesc, prindeau curaj 
şi se arătau mai îndrăzneţi şi mai obraznici. De fapt, pentru 
ocnaşi cel mai bun şef e cel care nu se teme de ei. În 
general însă, în ciuda îndrăznelii lor, ocnaşii sunt cu mult 
mai mulţumiţi când văd că sunt trataţi cu încredere. Ba e 
singura cale, poate, prin care li s-ar mai putea câştiga 
simpatia. Se întâmpla câteodată, deşi rar de tot, ca vreunul 
dintre comandanţi să intre în cazarmă neînsoţit de gardă. 
Ei bine, nici nu va puteţi închipui cu câtă mirare se uitau la 
vizitator şi ce mult câştiga el în ochii lor. Un asemenea 
vizitator neînfricat impune întotdeauna mare respect şi 
chiar dacă ar fi fost să se întâmple atunci o nenorocire, în 
nici un caz cu el de faţă n-ar fi avut loc. 

Spaima pe care o încearcă toţi ceilalţi în preajma ocnaşilor 
e aceeaşi pretutindeni, oriunde există ocnaşi şi totuşi, n-aş 
şti să spun de unde izvorăşte. Fireşte, ea este întrucâtva 
justificată, dacă ne gândim la impresia pe care o produce 
osânditul, tâlhar sau asasin notoriu, începând cu înfăţişarea 
lui; în afară de aceasta, pe măsură ce se apropie de 
temniţă, omul simte că mulţimea de indivizi de acolo nu s-a 
adunat de bunăvoie şi că nici o măsură, oricâtă străduinţă s- 
ar depune, n-ar putea cu nici un chip să transforme în 
cadavru un om viu: el îşi păstrează simţirea, setea de 
răzbunare şi de viaţă, pasiunile şi necesităţile, precum şi 
dorinţa de a şi le îndeplini. Şi cu toate acestea, sunt ferm 
convins că n-ai de ce să te îngrozeşti în faţa unui ocnaş. Un 
om nu se aruncă cu una cu două asupra semenului său cu 
jungherul în mână şi, oricum, dacă posibilitatea unei 
primejdii nu este exclusă, dacă această primejdie s-a tradus 
vreodată în fapt într-un caz oarecare izolat, asemenea 
cazuri sunt atât de rare, încât pot fi socotite ca inexistente. 


Nu mă refer aici, bineînţeles, decât la deţinuţii condamnaţi, 
care au păşit în stadiul executării pedepsei şi dintre care 
mulţi se simt aproape fericiţi că şi-au găsit în sfârşit un 
culcuş şi un rost în temniţă (într-atât o viaţă nouă poate 
părea frumoasă!), dispuşi prin urmare să trăiască liniştiţi şi 
supuşi; iar pe cei turbulenţi, care se întrec cu măsura, îi 
pun ceilalţi ocnaşi cu botul pe labe. Osânditul, oricât de 
îndrăzneţ şi nesupus ar fi, se teme de tot ce-l înconjoară în 
temniţă. Alta e situaţia deţinutului în prevenţie, a cărui 
soartă n-a fost încă hotărâtă. Numai gândul că a doua zi va 
fi judecat şi condamnat la bătaie cu vergile, iar imediat 
după aceea trimis să-şi execute pedeapsa îl împinge pe 
acesta să se arunce asupra cuiva, fără motiv anume; 
săvârşind o nouă infracţiune, se deschid noi cercetări şi 
formalităţi, vremea trece, pedeapsa e mereu amânată şi se 
depărtează în timp. Aici o asemenea faptă îşi are rostul ei, 
urmăreşte un ţel precis: „acela de a-şi amăgi soarta" cu 
orice preţ şi cât mai degrabă. În această ordine de idei îmi 
amintesc chiar de un caz psihologic foarte ciudat care s-a 
întâmplat cu unul din ocna noastră. 

Printre condamnaţii militari se găsea un fost soldat, 
judecat şi trimis la muncă silnică pe doi ani, fără degradare; 
civică, un palavragiu şi un lăudăros fără pereche, dar şi un; 
mare fricos. De felul lor, soldaţii ruşi nu sunt nici fricoşi, nici 
lăudăroşi. Şi chiar dacă dai peste vreun fanfaron, e 
neapărat un caz excepţional, căci soldatul nostru n-are 
vreme de asemenea ispravă, chiar şi atunci când i-ar arde 
de asta. Şi când l-ai nimerit, atunci e negregşit un fricos şi-un 
pierde-vară. Dutov (acesta era numele deţinutului de care 
vorbesc) îşi execută în sfârşit pedeapsa şi intră din nou într- 
un batalion de graniţă. Dar este ştiut că toţi cei care au fost 
trimişi în temniţă ca să se îndrepte se pervertesc şi mai 
mult, astfel încât după două sau trei săptămâni de libertate 
nimeresc iar în> puşcărie, de data asta însă nu pentru 
scurtă vreme, ci pentru cincisprezece sau douăzeci de ani, 
în secţia „permanenţi". 


Asa s-a întâmplat şi cu Dutov. După vreo trei săptămâni de 
la punerea lui în libertate, a comis un furt prin efracţie, la. 

Care, cu prilejul cercetărilor, s-a mai adăugat şi 
comportarea grosolană şi nedisciplinată. Fu dat în judecată 
şi condamnat la bătaia cu vergile. Dar ca un fricos ce era, 
cuprins de groaza apropiatei pedepse, se năpusti cu un 
cuţit în mână asupra ofițerului de gardă care tocmai intrase 
în închisoare, în ajunul zilei fixate pentru executarea 
pedepsei. Îşi dădea bineînţeles seama că fapta aceasta îi 
înrăutăţea mult situaţia, riscând să primească un număr 
mult mai mare de ani de muncă silnică. Şi totuşi o făcu, 
mânat de un singur gând: acela de a amâna pentru câteva 
zile, pentru câteva ceasuri cel puţin, cumplita clipă în care 
urma să-şi îndure pedeapsa. Era atât de laş, încât nici nu-l 
atinse pe ofiţer cu cuțitul, ci făcu totul numai de formă, 
numai ca să se pună pe tapet o nouă infracţiune, pentru 
care să înceapă o nouă judecată. 

Clipa dinaintea pedepsei e, desigur, groaznică pentru cel 
osândit să îndure bătaia şi am avut prilejul să văd destui 
condamnaţi în ajunul acestei zile de supliciu. Îi întâlneam de 
obicei la spital, când mă îmbolnăveam, lucru ce mi se 
întâmpla deseori. Toţi condamnaţii din întreaga Rusie ştiu 
că oamenii care le arată cea mai mare compătimire sunt 
doctorii; aceştia nu fac niciodată vreo deosebire între 
deţinuţi, precum ceilalţi care trăiesc în preajma lor, cu 
excepţia oamenilor simpli din popor. Niciodată un om din 
popor nu-l învinuieşte pe condamnat, oricât de înfiorătoare 
i-ar fi fapta şi îl iartă, fiindcă ştie că îndură îndeajuns pentru 
ea. Şi cred că nu-i întâmplător faptul că tot poporul din 
întreaga Rusie socoate crima o adevărată nenorocire şi pe 
ucigaş un năpăstuit. E o definiţie profund semnificativă. Şi e 
cu atât mai plină de tâlc, cu cât izvorăşte din adâncul inimii, 
în mod inconştient, instinctiv. Or, doctorii sunt adesea 
singura salvare pentru deţinuţi, mai ales atunci când îi 
aşteaptă o pedeapsă corporală. Condamnatul îşi face 
socoteala şi ştie aproximativ când îi va veni sorocul pentru 


executarea sentinţei; ca să scape, cere să fie dus la spital şi 
reuşeşte să amâne cu câteva zile momentul cumplitei 
execuţii. Când iese din spital, e sigur că a doua zi nu va 
scăpa de această grea încercare şi trăieşte ceasuri de 
tulburare neînchipuită. Unii, e drept, caută din mândrie să- 
şi ascundă frământarea, dar străduinţa lor stângace de a se 
arăta nepăsători nu-i poate înşela pe camarazii lor, care ştiu 
şi înţeleg prea bine ce au pe suflet şi păstrează o tăcere 
gravă, plină de milă şi omenie. 

I ii 

Am cunoscut un deţinut tânăr, fost soldat, osândit pentru 
omor, care trebuia să sufere pedeapsa bătăii cu cel mai 
mare număr de lovituri cu vergile îngăduit. Îi era atât de 
frică, încât ] în ajun se hotărâse să bea o sticlă de rachiu 
amestecat cu praf de tutun. Şi fiindcă veni vorba de rachiu: 
oricare deţinut condamnat la bătaia cu vergile păstrează la 
el pentru clipa hotărâtoare o sticlă de rachiu pregătită din 
timp şi obţinută cu mări sacrificii băneşti; vreme de şase 
luni se lipseşte poate şi de lucrurile cele mai necesare, 
numai ca să bea un sfert de litru de rachiu înainte de a fi 
dus la bătaie. Deţinuţii sunt convinşi că omul beat îşi îndură 
mai uşor pedeapsa şi nu simte cu atâta ascuţime loviturile 
de bici sau de varga. Dar să revenim la povestea tânărului 
nostru. Bietul băiat căzu bolnav îndată ce goli sticla de 
rachiu; începu să verse şi să scuipe sânge şi fu trimis la 
spital aproape fără cunoştinţă. Vărsăturile îi răvăşiră într- 
atâta pieptul, încât peste câteva zile se vădiră simptomele 
unei forme grave de oftică, ce-l topi în câteva luni. Doctorii 
care l-au îngrijit n-au cunoscut niciodată cauza bolii. 

Vorbind despre lipsa de curaj, caz atât de des întâlnit 
printre deţinuţii supuşi la pedepse corporale, trebuie să 
adaug că sunt şi cazuri când într-o asemenea situaţie ei dau 
dovadă de un curaj fără margini. Îmi amintesc de câteva 
exemple de bărbăţie vecine cu nesimţirea, exemple mai 
puţin rare decât s-ar crede. Mi-a rămas întipărită în minte 
mai ales întâlnirea la spital cu unul dintre cei mai 


monstruoşi criminali, într-o frumoasă zi de vară, se 
răspândi prin saloanele deţinuţilor zvonul că fiorosul ucigaş 
Orlov va fi supus în seara aceea la pedeapsa bătăii şi că 
după asta va fi internat în spital. Deţinuţii bolnavi erau 
convinşi toţi până la unul că pedeapsa va fi deosebit de 
crudă. Toată lumea părea emoţionată şi eu însumi, trebuie 
să recunosc, aşteptam cu nespusă curiozitate ivirea acestui 
tâlhar celebru, pe seama căruia se povesteau lucruri de 
neînchipuit. Era un asasin cum rareori se întâlnesc, în stare 
să omoare cu mult sânge rece bătrâni şi copii; un om 
înzestrat cu o formidabilă putere de voinţă şi plin de cea 
mai orgolioasă conştiinţă a forţei lui. Mărturisise un şir 
întreg de omoruri şi fusese condamnat la forma cea mai 
gravă a pedepsei corporale - bătaia cu beţele cu un număr 
maxim de lovituri, aplicate de două şiruri neîntrerupte de 
soldaţi. Fu adus, sau mai bine zis târât, abia către seară; se 
întunecase, aşa că luminările erau aprinse. Orlov era 
galben ca ceara, aproape leşinat, cu părul negru şi des 
încâlcit. Spatele îi era umflat, învineţit şi plin de sânge. 
Deţinuţii îl îngrijiră toată noaptea; îi schimbau prosoapele 
ude, îl întorceau când pe o parte, când pe alta, îi dădeau 
doctorii, îl ungeau cu alifie, într-un cuvânt, avură pentru el 
cea mai stăruitoare grijă, ca pentru cea mai apropiată rudă 
ori pentru un nepreţuit binefăcător. A doua zi îşi veni pe 
deplin în simţiri şi făcu de două sau de trei ori înconjurul 
sălii! Spre marea mea mirare: îl aduseseră în spital zdrobit 
şi cu desăvârşire sleit de puteri. Primise dintr-o dată mai 
bine de jumătate din loviturile la care fusese osândit, căci 
doctorul ordonase întreruperea bătăii abia după ce se 
convinsese că, dacă se mai continuă executarea pedepsei, 
Orlov moare sigur sub lovituri. Era mic de statură, slab şi 
istovit de o îndelungată şedere în prevenţie. Cine a avut 
prilejul să vadă deţinuţi aflaţi mult timp în prevenţie îşi va 
aduce totdeauna aminte de chipul lor palid, supt şi de 
privirile lor înfrigurate. Cu toate acestea, Orlov se 
înzdrăvenea cu repeziciune. O forţă lăuntrică extraordinară 


îi ajuta, probabil, organismul să se restabilească văzând cu 
ochii. Şi într-adevăr, nu era un om ca oricare altul. 

Din curiozitate, căutai să-l cunosc mai îndeaproape şi timp 
de o săptămână îl observai atent. Aş putea spune cu toată 
siguranţa că în viaţa mea n-am întâlnit un om cu o fire mai 
dârză şi mai tenace, cu o voinţă mai hotărâtă. Văzusem la 
Tobolsk o celebritate de acelaşi soi, un vechi şef de bandă 
de tâlhari. Acela însă era o adevărată fiară; numai văzându- 
i chipul, fără să fi ştiut cine e şi ghiceai că ai înaintea ta o 
fiinţă monstruoasă. Ceea ce mă îngrozise la el era 
insensibilitatea sufletească. Bruta covârşea într-atâta orice 
însuşire spirituală, încât oricine îşi dădea seama pe dată, de 
la prima vedere, că pentru el numai plăcerile trupeşti, 
senzuale, aveau vreun preţ în viaţă. Sunt convins însă că 
acel Korenev - căci aşa îl chema pe tâlhar - s-ar fi pierdut şi 
el cu firea şi ar fi tremurat de frică în faţa unei asemenea 
pedepse, cu toate că era în stare să ucidă fără să clipească. 
Orlov avea cu totul altă fire. Era întruchiparea deplină a 
izbânzii voinţei asupra trupului. Se vedea cât de colo că 
omul acesta, cu disprețul lui faţă de orice chinuri şi 
pedepse, ştie să se stăpânească, să dispună nelimitat de 
energia, de forţele şi de acţiunile lui şi că nu se teme de 
nimic pe lume. Se simțeau în el o nesecată energie, o 
dorinţă de activitate, de răzbunare, o voinţă neînduplecata 
în faţa ţelului de atins. Mă uimea îndeosebi înfăţişarea lui 
mândră, orgolioasă, felul cum privea totul, ca de pe culmea 
unei superiorităţi intangibile, fără a avea aerul omului 
încrezut şi fudul, totul fiind la el firesc. Cred că nu există în 
lume o fiinţă care să-i fi impus numai prin personalitatea sa. 
Primea totul cu un calm desăvârşit, de parcă nimic pe lume 
nu l-ar fi putut uimi. Era pe deplin conştient că ceilalţi 
ocnaşi îi poartă respect, dar nu-şi făcea din aceasta un titlu 
de glorie sau un motiv de a se umfla în pene. Şi doar 
vanitatea şi înfumurarea sunt trăsături nelipsite fiecărui 
ocnaş, fără nici o excepţie. Orlov era deştept şi de o 
sinceritate surprinzătoare, departe însă de ă fi flecar. La 


întrebările mele a răspuns fără înconjur, mărturisind că 
aşteaptă cu nerăbdare să-şi vindece rănile, ca să execute şi 
restul pedepsei pe care o mai avea de îndurat şi că la 
început i-a fost teamă că n-o să reziste. „Acum, spuse el 
făcându-mi cu ochiul, treaba e ca şi sfârşită. De îndată ce 
încasez şi restul de lovituri, o să mă trimeată cu primul 
convoi la Nercinsk şi pe drum îmi iau valea! Fug, orice s-ar 
întâmpla! Numai de mi s-ar vindeca mai degrabă spinarea!" 
Şi în următoarele cinci zile cât am stat împreună, îl vedeam 
arzând de nerăbdare să părăsească spitalul. Câteodată era 
vesel şi pornit pe glume. Încercai să-l provoc la destăinuiri 
în legătură cu viaţa şi aventurile lui. Îşi încrunta uşurel 
sprâncenele, dar răspundea totdeauna deschis la 
întrebările mele. Când îşi dădu seama însă că încercam să-i 
pătrund în suflet şi să răscolesc în el o urmă de căinţă, mă 
privi cu atâta trufie şi dispreţ, de parcă s-ar fi convins 
deodată că are de-a face cu un biet copilandru, necopt la 
minte şi naiv, cu care nu merită să stai de vorbă despre 
lucruri ce nu pot fi înţelese decât de cei mari. Ba chiar am 
citit pe chipul lui şi un soi de compătimire. Dar peste câteva 
clipe izbucni într-un hohot de râs sincer, fără nici o umbră 
de ironie şi nu mă îndoiesc că şi după ce a rămas singur, 
când îi veneau în minte cuvintele mele, izbucnea în râs şi 
asta nu o singură dată. Nemaiavând răbdare să aştepte 
până-şi vor da medicii avizul, ceru în cele din urmă să i se 
facă ieşirea din spital, cu toate că rănile de pe spinare nu 
erau încă vindecate; cum mă simţeam şi eu mult mai bine, 
cerui de asemenea ieşirea din spital şi drumul înapoi îl 
făcurăm împreună: pe mine m-au dus în temniţă, iar pe ella 
corpul de gardă, de unde fusese adus. La despărţire îmi 
strânse mâna, ceea ce din partea lui era un semn de mare 
încredere. Înclin să cred însă că a făcut-o mai mult pentru 
că în clipa aceea era foarte mulţumit de sine însuşi. Căci în 
fond nici nu se putea ca el să nu mă dispreţuiască, 
socotindu-mă o fiinţă slabă, resemnată şi supusă, vrednică 


de milă şi inferioară lui în toate privinţele. A doua zi fu scos 
pentru a-şi primi şi restul de pedeapsă. 

După ce se închiseră porţile cazărmii noastre, ea căpătă o 
cu totul altă înfăţişare: semăna cu o casă de locuit, cu un 
cămin. De-abia acum, într-o ambianţă casnică, reuşii să-mi 
cunosc camarazii de detenţie mai îndeaproape. În timpul 
zilei, paznicii, subofiţerii ori alţi reprezentanţi ai 
administraţiei puteau să se ivească aici în orice clipă, aşa că 
deţinuţii se ţineau puţin mai altfel, rămânând mereu într-o 
stare de oarecare încordare, nelinişte, aşteptare. Dar în 
clipa când se trase zăvorul, fiecare se aşeză la locul lui şi-şi 
văzu de treburi. Cazarma se lumină deodată într-un chip 
neaşteptat: fiecare ocnaş îşi avea luminarea lui, înfiptă într- 
un sfeşnic de obicei de lemn. Unii îşi reparau încălţămintea, 
80 uusujievom alţii coseau la câte o haină. Aerul pestilenţial 
devenea din ce în ce mai înăbuşitor. Câţiva trândavi se 
traseră într-un colţ şi se aşezară pe vine în jurul unui covor, 
la o partidă de cărţi. Aproape în fiecare cazarmă era câte 
un deţinut care avea un asemenea covoraş prăpădit, un 
sfeşnic cu o luminare şi o pereche de cărţi soioase la culme. 
Toate acestea împreuna purtau denumirea de „maidan". 
Patronul primea din partea jucătorilor remiză, vreo 
cincisprezece copeici pe noapte; asta-i era meseria. Se juca 
de obicei banc, trei foiţe şi alte jocuri de noroc. Fiecare 
jucător îşi aşeza înainte o grămăjoară de bănuţi de aramă, 
tot ce avea în buzunar şi nu se ridica decât atunci când 
rămânea fără nici un gologan ori când îi scutura pe toţi 
ceilalţi de parale. Jocul se prelungea până noaptea tărziu; 
ba uneori îi apuca ziua şi se întâmpla să-l sfârşească tocmai 
în clipa când începeau să se deschidă uşile. În dormitorul 
nostru, ca şi în toate celelalte cazărmi de altfel, se găseau 
întotdeauna câţiva pârliţi ruinaţi de joc şi băutură sau; pur 
şi simplu pârliţi din născare. Zic „din născare" şi insist cu, 
osebire asupra acestei expresii. Într-adevăr, există în 
rândurile poporului nostru şi vor exista în orice condiţii şi 
împrejurări, unele personaje ciudate, oameni blânzi, potoliţi 


şi adesea destul de harnici, dar a căror soartă e să rămână 
în vecii vecilor săraci lipiţi pământului. Toată viaţa trag, cum 
s-at zice, mâţa de coadă, se zbat în mizerie, sunt copleşiţi 
de necazuri şi ghinioane, le e teamă şi de umbra lor şi 
veşnic se află la cheremul cuiva, mai ales al chefliilor şi al 
parveniţilor îmbogăţiţi peste noapte. Orice străduinţă, orice 
încercare de a răzbi e zadarnică. Nu se aleg decât cu 
amărăciunea şi ponoasele, ca şi cum s-ar fi născut numai şi 
numai pentru a-i sluji pe alţii, trăgându-şi zilele în umbra 
altora; le este sortit să facă numai ceea ce gândesc alţii, să 
asculte de porunca «8 vrerea altora; sunt meniţi să joace 
cum li se cântă. Nici împrejurare, nici chiar cea mai 
neaşteptată nu-i poa îmbogăţi; pârliţi sunt şi pârliţi vor 
rămâne în veci de veci. A întâlnit oameni de felul acesta nu 
numai în rândurile popo lui, ci în toate societăţile şi păturile 
sociale, în toate partidei jurnalele şi asociaţiile. Îi găseşti în 
orice temniţă, în orice cazarmă şi e de ajuns să se înjghebe 
un maidan, ca să răsară imediat şi câte un pârlit dintr-ăştia 
pentru diferite servicii. Isfici un maidan nu se putea de 
altfel lipsi de un asemenea slujitor. Era îndeobşte angajat 
de toţi jucătorii pentru o noapte întreagă în schimbul a cinci 
copeici; atribuţia lui principală era să stea de pază în tindă, 
la uşă, adesea pe un ger de minus treizeci de grade, în 
întuneric, vreme de şase ori şapte ceasuri, atent la cel mai 
mic zgomot de paşi. Maiorul de serviciu sau gărzile îşi 
făceau de multe ori rondul în puterea nopţii, apăreau 
încetişor pe neaşteptate în dormitoare şi-i surprindeau pe 
jucători şi pe meşteşugari, atraşi de lumina luminărilor ce 
răzbătea în curte. Când se auzea zgomotul cheii scrâşnind 
în broască la uşa ce da în curte, era prea târziu ca oamenii 
să se mai împrăştie prin culcuşuri. Întrucât după asemenea 
dovadă de neatenţie straja tocmită mânca o mamă de 
bătaie zdravănă de la întregul maidan, scăpările acestea se 
petreceau foarte rar. Cinci copeici era o leafă de batjocură 
chiar şi în temniţă, astfel încât, în cazul acesta, ca şi în 
altele asemănătoare, pretenţiile şi asprimea patronilor m- 


au mirat totdeauna. „Ai intrat în horă - n-ai încotro!" era un 
argument care nu admitea nici un fel de replică. Pentru 
câţiva gologani, aruncaţi ca o pomană, patronul storcea tot 
ce putea de la nenorocitul al cărui binefăcător se mai şi 
socotea pe deasupra. Am mai putut observa cu acest prilej 
cum un chefliu, un beţivan ce nu şovăia să-şi risipească 
banii fără nici o socoteală, îl trăgea pe sfoară fără ruşine pe 
acest slujitor de Doamne-ajută, ciupindu-i sărmanului 
câteva parale din puţinul ce-avea de primit, lucru constatat, 
de altfel, nu numai la ocnă şi nu numai la maidane. 

Aşadar, toată lumea s-a apucat de lucru, fiecare în meseria 
lui; în afară de jucători, dacă mai trândăveau vreo cinci 
deţinuţi, dar şi aceştia s-au culcat imediat. Pe priciul uriaş, 
locul meu era lângă uşă. De cealaltă parte a priciului, cap la 
cap cu mine dormea Akim Akimâci. Până pe la ora zece sau 
unsprezece, a lucrat la un lampion chinezesc multicolor, pe 

Oi care i-l comandase cineva din oraş şi pentru care avea 
să fie bine plătit. Era neîntrecut în aceste lampioane, pe 
care lg făcea cu multă migală, lucrând metodic şi 
neîntrerupt. Dupj ce-şi mântui treaba, strânse totul cu grijă, 
îşi desfăcu pătura, se închină cu evlavie, se culcă liniştit şi 
cuminte şi adormi ca un om cu sufletul împăcat. Ducea, 
pare-se, cuminţenia şi stăruința în bună rânduială până la 
cea mai meschina pedanterie; ca toţi oamenii obtuzi, 
mărginiţi, se credea, probabil, deştept nevoie mare. În 
prima zi nu mi-a plăcut, deşi mi-a-mintesc că mi-a dat mult 
de gândit; m-a mirat mai ales faptul că un om cu firea lui 
ajunsese la ocnă, în loc să izbândească şi să prospere în 
viaţă. Dar despre Akim Akimâci voi avea nu o dată prilejul 
să vorbesc mai departe. 

Aş vrea să-i descriu aici succint pe toţi cei care dormeau 
într-o cazarma cu mine. Îmi fusese dat să trăiesc acolo ani 
de-a rândul şi cu toţii aveau să-mi fie colocatari şi tovarăşi. 
E lesne de înţeles, aşadar, curiozitatea nestăpânită cu care-l 
cercetam pe fiecare. În stânga mea dormea un grup de 
munteni din Caucaz, aproape toţi trimişi aici pentru tunarii 


şi osândiţi la pedepse diferite. Grupul era alcătuit din doi 
lezghini, un cerchez şi trei tătari din Daghestan. Cerchezul 
se arăta a fi un om ursuz şi posomorit; nu vorbea aproape 
cu nimeni şi arunca în juru-i căutături încruntate, cu ochii 
sclipind de ură nestăpânită şi cu un zâmbet batjocoritor pe 
buze, plin de răutate şi venin. Unul dintre lezghini era un 
om înaintat în vârstă, cu un nas subţire, coroiat; toată 
înfăţişarea lui îl trăda pe timarul îmbătrânit în rele. În 
schimb, celălalt, Nurra, mi-a făcut chiar de la început cea 
mai plăcută, cea mai îmbucurătoare impresie. De statură 
mijlocie, destul de tânăr încă, făcut ca un hercules, cu pârul 
blond şi ochii albaştri, avea un nas cârn şi trăsăturile feţei 
ca de fetişcană finlandeză; ca toţi călăreţii, avea picioarele 
strâmbe şi călca mai mult pe vârfuri. Tot corpul lui era plin 
de cicatrice: urme de gloanţe şi lovituri de baioneta. Acasă 
la el ducea o viaţă' paşnică, dar pleca mereu la muntenii 
vecini, cu care se înhăita în incursiuni războinice împotriva 
ruşilor. Aici, 

Ocnă, toată lumea îl îndrăgise din pricina firii lui vesele şi 
deschise. Lucra fără să crâcnească, totdeauna potolit şi 
senin, deşi de multe ori murdăria şi ticăloşia ce domneau 
printre deţinuţi îl revoltau: şarlatania, beţia îi trezeau 
dezgustul ori îl scoteau pur şi simplu din fire; într-un 
cuvânt, nu putea suferi tot ce-i părea necinstit; dar nu se 
certa cu nimeni, mulţumin-du-se să întoarcă indignat capul. 
Tot timpul cât a stat la ocnă, n a furat nimic şi n-a făcut nici 
un rău nimănui. Era foarte credincios. Îşi făcea regulat şi cu 
multă evlavie rugăciunile; ţinea ca un fanatic zilele de post 
dinaintea marilor sărbători mahomedane şi-şi petrecea 
nopţi întregi în veghe şi rugăciune. Toată lumea îl iubea şi-l 
socotea omul cel mai cinstit din lume, „Nurra e un leu", 
ziceau ocnaşii; şi aşa, porecla de „leu" îi rămase până la 
sfârşit. Era pe deplin încredinţat că după ispăşirea pedepsei 
va fi trimis înapoi acasă, în Caucaz; la drept vorbind, trăia 
numai cu această nădejde. Nu ştiu de ce, dar sunt convins 
că ar fi murit dacă într-o zi i s-ar fi luat această nădejde. Îl 


remarcai chiar din prima zi. De altfel, era cu neputinţă să 
nu-ţi atragă atenţia faţa lui blândă şi cinstită, în mijlocul 
atâtor chipuri posomorite, înrăite şi batjocoritoare. Mă 
aflam în temniţă abia de o jumătate de ceas, când îl văzui că 
trece pe lângă mine şi mă bate încetişor pe umăr, 
zâmbindu-mi prietenos. Nu pricepui numaidecât ce voia să 
spună, căci vorbea foarte stâlcit ruseşte; dar, după câtva 
timp, se ivi din nou şi cu acelaşi zâmbet binevoitor mă bătu 
iarăşi pe umăr. Apoi îşi repetă gestul ori de câte ori trebuia 
să treacă pe lângă mine sau poate-şi făcea înadins drum 
pentru asta. Şi aşa trei zile în şir. După cum am priceput 
mai târziu, gestul lui voia să însemne că-i era milă de mine 
şi că înţelegea cât de grea trebuie să-mi pară osânda în 
primele zile; voia să-mi arate prietenia lui, să mă 
încredinţeze că mă pot bizui oricând pe sprijinul lui. Bunul 
şi naivul meu Nurra! 

Cei trei tătari daghestanieni erau fraţi: doi dintre ei 
bărbaţi în toată firea, pe când cel mai mic, Alei, n-avea 
decât douăzeci şi doi de ani, dar arăta şi mai tânăr. Locul lui 
pe prici era lângă mine. Faţa lui frumoasă şi deschisă, 
inteligentă şi totodată plină de o bunătate naivă, aproape 
copilărească, îmi câştigă inima de la început şi eram nespus 
de fericit că soarta mi-l hărăzise pe el ca vecin şi nu pe 
altcineva. Tot sufletul i se citea pe chipul lui frumos, ba aş 
putea spune chiar neasemuit de frumos. Zâmbetul 
încrezător avea atâta nevinovăție, ochii lui mari, negri- 
catifelaţi, erau atât de mângăietori, atât de buni şi 
înţelegători, încât simţeam totdeauna o plăcere deosebită 
să-l privesc şi asta mă uşura în clipele de amărăciune şi de 
chinuitoare deznădejde. Credeţi-mă, nu exagerez deloc. 
Într-o zi, pe când erau acasă, în sat la ei, fratele lui cel mai 
mare (avea cinci fraţi mai mari ca dânsul, dintre care doi 
fuseseră duşi să lucreze la o exploatare din Siberia) îi 
porunciseră scurt să-şi ia sabia, să încalece şi să-i urmeze. 
Respectul pentru cei mai în vârstă e atât de mare în 
familiile de munteni, încât tânărul Alei nu îndrăzni, ba nici 


nu se gândi să mai întrebe încotro pornesc; iar ceilalţi nu 
găsiră cu cale să-i împărtăşească ţinta expediției. Porneau 
la jaf, urmând să iasă la drumul măre, să pândească 
trecerea caravanei unui bogat negustor armean şi s-o 
jefuiască. Lucrurile se petrecură întocmai: uciseră mai întâi 
străjile însoţitoare, îl răpuseră apoi pe armean şi după 
aceea jefuiră în voie toată marfa pe care o transporta. 
Curând însă totul fu descoperit; cei şase fraţi fură prinşi, 
judecaţi, dovediţi vinovaţi şi condamnaţi la muncă silnică în 
Siberia. Tribunalul se arătă mai indulgent doar faţă de Alei 
şi-l osândi numai la patru ani. Fraţii lui îl iubeau foarte tare, 
cu o dragoste mai mult părintească decât frăţească. El era 
singura lor mângâiere în temniţă: îndeobşte posomoriţi şi 
trişti, frunţile li se descreţeau când se uitau la el, iar când îi 
vorbeau (lucru rar, de altfel, căci îl socoteau un băieţel 
căruia nu-i poţi adresa un cuvânt serios), chipul lor se 
lumina de un zâmbet plin de blândeţe şi căldură şi îmi 
venea uşor să ghicesc că-i spuneau ceva hazliu, ca unui 
copil neştiutor, cel puţin judecind după zâmbetul lot 
îngăduitor şi după privirile semnificative pe care le schim-l 
bau la auzul răspunsurilor lui. El abia de îndrăznea s< 
deschidă cel dintâi vorba, atât de mult îi respecta. E greu 
de imaginat cum a putut acest flăcăiaş simpatic să-şi 
păstreze aici, la ocnă, inima curată, să rămână atât de 
cinstit, de bun şi simţitor şi să nu se înăsprească, să nu se 
ticăloşească şi el în anii aceştia cât şi-a îndurat pedeapsa. 
Avea, de altfel, o fire din cale-afară de armonioasă, dintr-o 
bucată, în ciuda gingăşiei ei şi a blândeţii aparente. Mai 
târziu mi-a fost dat să-l cunosc bine şi foarte îndeaproape. 
Era cuminte şi neprihănit ca o fată mare şi la orice faptă 
urâtă, murdară, ruşinoasă, nedreaptă, la orice silnicie, în 
ochii lui se aprindea o străfulgerare de mânie care-i făcea 
parcă mai frumoşi. Deşi nu era dintre cei ce se lasă umiliţi 
fără a da răspunsul cuvenit, se ferea totuşi de gâlcevi şi 
înjurături. Nu s-a certat niciodată cu nimeni şi toată lumea 
îl iubea şi-l răsfăţa. La început se arătă numai binevoitor cu 


mine, pe urmă, treptat, ne împrietenirăm; câteva luni i-au 
fost de ajuns să înveţe să vorbească foarte bine ruseşte, 
lucru pe care fraţii lui nu izbutiră să-l facă nici până la 
plecarea mea din ocnă. Mi-a făcut impresia unui băiat 
foarte inteligent, extrem de modest, delicat şi frământat de 
diferite probleme. De altfel, aş vrea să precizez de la 
început că, după convingerea mea, Alei nu era un om de 
rând şi-mi aduc aminte de întâlnirea cu el ca de una dintre 
cele mai frumoase din viaţa mea. Unora le-au fost dăruite 
firi atât de alese, înzestrate de Dumnezeu cu atâta 
frumuseţe, încât până şi gândul că ar putea vreodată să se 
schimbe în rău, să se degradeze, ţi se pare o absurditate. 
Eşti sigur de ei şi nu te încearcă teama pentru viitorul lor. 
Eu sunt şi azi cu desăvârşire liniştit pentru Alei. Pe unde o 
mai fi acum? 

Într-o seară - trecuse destul de mult timp de la venirea 
mea în temniţă - stăteam culcat pe patul meu de scânduri, 
lăsându-mă pradă gândurilor amare. Alei, veşnic activ şi 
harnic, nu lucra nimic în seara aceea, cu toate că era prea 
devreme pentru culcare. Era o zi de sărbătoare musulmană 
şi ei nu lucrau. Stătea şi el culcat cu mâinile sub ceafă, furat 
de gânduri. Deodată mă întrebă: 

— Îţi vine greu? 

II privii atent, căci mi se păruse ciudată întrebarea aceasta 
directă a lui Alei, totdeauna foarte delicat, foarte prudent şi 
plin de simţire; dar, uitându-mă la el, cu şi mai mare 
atenţie, citii pe chipul lui atâta tristeţe, atâta suferinţă, 
trezită poate de. F amintirile ce-i năvăleau în suflet, încât 
pricepui numaidecât i că şi el era deznădăjduit în acea 
clipă. Îi împărtăşii presupunerea mea. Oftă adânc, zâmbind 
cu amărăciune. Îmi plăcea zâmbetul lui totdeauna cald şi 
blând, care-i descoperea două şiruri de dinţi albi, de-o 
frumuseţe fără cusur, ce-ar fi putut stârni invidia celei mai 
frumoase femei din lume. 

— Ia spune-mi, Alei, adevărat că ţi-e gândul la ai tăi, 
acasă? Cum se prăznuieşte sărbătoarea aceasta la voi, în 


Daghestan? O fi frumos pe-acolo, aşa-i? 

— Da, făcu el cu însufleţire şi ochii prinseră a i se însenina. 
Cum de mi-ai ghicit gândul? 

— Ei, n-a fost chiar atât de greu. E mai bine acolo decât 
aici, da? 

— Ah, de ce vorbeşti aşa? 

— Ce de flori frumoase cresc prin părţile voastre; acum 
trebuie să fie acolo raiul pe pământ. 

— Taci! Taci! Te rog! 

Era peste măsură de tulburat. 

— Ascultă, Alei, ai şi surori? 

— Da, am şi o soră; dar de ce mă întrebi asta? 

— Trebuie să fie tare frumoasă, dacă îţi seamănă. 

— Nici pe departe n-aduce cu mine! E atât de frumoasă, 
că nu-şi are pereche în tot Daghestanul. Sunt încredinţat că 
n-ai mai văzut o fată ca ea. Şi mama era tare frumoasă. 

— Te-a iubit mult? 

— Biata mama! Cred că s-a stins de amărăciune, atât de 
mult mă iubea. Eram comoara ei. Mă iubea mai mult decât 
pe sora mea, mai mult decât pe toţi ceilalţi. Azi-noapte arfl 
văzut-o în vis, se căina şi mă plângea. 

Tăcu, şi-n seara aceea nu mai rosti nici un cuvânt. Dar de 
atunci căuta mereu să intre în vorbă cu mine, cu toate că, 
din respect - şi nu ştiu de ce mi-l purta - nu îndrăznea 
niciodată să deschidă el vorba cel dintâi. În schimb se 
simţea fericit dacă începeam eu discuţia. Îl întrebam de 
Caucaz, de viaţa lui de acolo. Fraţii nu-l opreau să stea de 
vorbă cu mine, ba îmi vine a crede că le făcea chiar plăcere. 
Când băgară de seamă cât îmi e de drag Alei, deveniră 
parcă şi ei mai binevoitori faţă de mine. 

Alei mă ajuta de multe ori la lucru. În cazarmă făcea tot 
ce-i sta în putinţă ca să-mi fie de folos şi să-mi uşureze 
truda; în străduinţa lui nu era nici slugărnicie, nici nădejde 
într-un folos personal oarecare, ci numai gândul prieteniei 
şi al iubirii pe care nu şi-l ascundea niciodată. Avea aplicaţie 
pentru diferite meserii; învățase cu uşurinţă să coasă rufe, 


să repare încălţămintea, iar mai târziu şi-a însuşit destul de 
bine meşteşugul tâmplăriei, atât cât se putea învăţa în 
temniţă. Fraţii îl lăudau şi erau mândri de el. 

— Ascultă, Alei, îl întrebai într-o zi, de ce nu înveţi să scrii 
şi să citeşti ruseşte? Asta ţi-ar putea fi de mare folos mai 
târziu, aici în Siberia. 

— Aş vrea, dar cine să mă înveţe? 

— Sunt aici destui ştiutori de carte. Dacă vrei, te învăţ eu. 

— Oh, învaţă-mă, te rog mult, zise Alei, ridicându-se fericit 
în capul oaselor. Şi îşi împreună mâinile, privindu-mă cu 
ochi rugători. 

Ne apucarăm de lucru chiar a doua zi. Aveam cu mine o 
traducere rusească a Noului Testament, singura carte 
îngăduită în temniţă. După această carte, fără abecedar, 
Alei învăţă să citească foarte bine în câteva săptămâni. 
După trei luni era în stare să înţeleagă pe deplin slova 
cărţilor. Învăţa cu râvnă, cu pasiune. 

Într-o zi, citirăm împreună întreaga predică de pe munte. 
Băgai de seamă că unele fraze le citea cu o emoție 
deosebită. 

II întrebai atunci dacă i-a plăcut ceea ce citise. 

El mă privi pe furiş şi roşeaţa îi acoperea obrajii. 

— O, da, Isa e un proroc. Isa a rostit cuvântul lui 
Dumnezeu. Cât de frumos o spune! 

II 1 

— Şi ce anume îţi place cel mai mult? 

— E acolo un loc în care se spune: „lertaţi, iubiţi, 
n„nedreptăţiţi pe nimeni, iubiţi şi pe vrăjmaşii voştri”. Ce f” 
moase-s vorbele astea! 

Se întoarse apoi spre fraţii lui, care ascultau convorbirea 
noastră şi începu să le spună ceva cu însufleţire. Stătu” 
mult timp de vorbă; cei mari dădeau din cap, încuviinţân<j 
grav spusele celui mic; pe urmă se întoarseră către mine şi 
cu un zâmbet cu adevărat musulman, un zâmbet grav şj 
binevoitor (care îmi place atât de mult, îmi place mai ales 
măreţia lui gravă), mă încredinţară că Isa a fost prorocul 


divin, că a săvârşit minuni nemaiauzite; că a făurit o pasare 
din lut şi suflând asupră-i i-a dat viaţă şi, astfel, pasărea a 
zburat. Şi întocmai aşa stătea scris şi în cărţile lor. 
Lăudându-mi-l astfel pe lisus, erau încredinţaţi că-mi fac 
mare plăcere, iar Alei nu-şi mai încăpea în piele de fericire 
văzând că fraţii lui îmi arată atâta bunăvoință şi că au găsit 
cu cale să-mi facă această plăcere. 

Lecţiile de scris s-au desfăşurat cu acelaşi succes. Alei îşi 
făcu rost de hârtie (n-a vrut în ruptul capului să mă lase să 
fac eu această cheltuială), pene şi cerneală şi în mai puţin 
de două luni învăţă să scrie admirabil. Fraţii lui rămaseră 
uimiţi. Mândria şi mulţumirea lor nu mai cunoşteau 
margini; nu ştiau cum să-mi măi arate recunoştinţa. La 
muncă, dacă se întâmpla să fim împreună, se întreceau care 
mai de care să mă ajute, făcându-şi din asta o adevărată 
bucurie. Nu mai vorbesc de Alei, care îmi purta o dragoste 
poate la fel de mare ca şi fraţilor lui. N-am să uit niciodată 
ziua când urma să părăsească temniţa. Mă duse în dosul 
cazărmii, se aruncă la pieptul meu şi începu să plângă. 
Niciodată până atunci nil mă îmbrăţişase şi nu plânsese 
încă în faţa mea. „Ai făcut atâta pentru mine, îmi zicea 
printre lacrimi, cât n-ar fi fost în stare să facă nici mama, 
nici tatăl meu: ai făcut om din min (iviwij iluiv numnezeu o 
să te răsplătească pentru asta, iar eu n-am să te uit 
niciodată." 

Unde o fi acum bunul, dragul şi scumpul meu Alei? 

În afară de grupul acesta de cerchezi, mai era în cazarma 
noastră şi un grup destul de numeros de polonezi, care 
alcătuiau o familie aparte, ce se ţinea cu totul separată de 
ceilalţi ocnaşi. Am spus în altă parte că din pricina atitudinii 
lor intolerante, pline de desconsiderare şi de vrăjmăşie faţă 
de osândiţii ruşi, erau la rândul lor urâţi de toată lumea. 
Erau cu toţii şase oameni cu firi chinuite, bolnăvicioase. 
Printre ei se aflau şi oameni culţi; despre aceştia am însă de 
gând să vorbesc mai pe larg ceva mai încolo. De la ei 
împrumutam în ultimii ani de ocnă câte o carte. Cea dintâi 


carte citită mi-a lăsat o impresie puternică, ciudată, adâncă. 
Am să vorbesc mai târziu despre aceste impresii, care mi-au 
părut cu totul neobişnuite. Eu le consider extrem de ciudate 
şi îmi închipui că pentru mulţi vor părea cu totul de 
neînțeles. Nu poţi judeca unele lucruri dacă n-ai avut 
prilejul să le trăieşti tu însuţi. 

Suficient să spun că privaţiunile spirituale sunt infinit mai 
greu de îndurat decât cea mai groaznică suferinţă fizică. 

Adus în temniţă, omul din popor se pomeneşte în lumea 
lui, ba poate chiar într-o lume mai evoluată. A pierdut, 
desigur, mult, îndepărtându-se de locul în care s-a născut şi 
de ai lui, dar lumea din juru-i e aceeaşi, mediul rămâne 
aproape neschimbat. Un om cult, osândit de lege la aceeaşi 
pedeapsă ca şi omul din popor, are adesea incomparabil 
mai mult de pierdut decât cel din urmă. El trebuie să-şi 
înăbuşe toate cerinţele, să renunţe la toate deprinderile, să 
treacă într-un mediu nepotrivit pentru el, să se obişnuiască 
a respira altfel de aer. E ca peştele zvârlit pe nisip. Şi de 
multe ori pedeapsa pe care o îndură, una şi aceeaşi pentru 
toţi după concepţia legii, e mult mai chinuitoare şi mai 
crudă pentru el decât pentru toţi ceilalţi. Şi lucrul acesta e 
adevărat. Chiar dacă ar fi vorba numai de deprinderile 
materiale la care e nevoit să renunţe. 

Polonezii alcătuiau însă o lume aparte, un grup omoget, de 
şase oameni care se ţineau tot timpul împreună. Dintre toţi 
ocnaşii din cazarma noastră, ei prinseseră drag numai de 
un evreu şi asta poate numai pentru că el îi distra. De 
altminteri, pe acest evreu îl iubeau şi ceilalţi deţinuţi, deşi 
toată lumea, fără nici o excepţie, îşi bătea joc de el. Era 
singurul om care mă făcea să râd cu hohote şi chiar azi îmi 
vine să râd de câte ori mi-l amintesc. Privindu-l, mă 
gândeam la lankel, personajul zugrăvit de Gogol în Taraş 
Bulba şi care, dezbrăcându-se ca să se culce lângă evreica 
lui într-un fel de cufăr, semăna foarte mult cu un pui de 
găină. Isai Fomici semăna şi el ca două picături de apă cu 
un pui de găină. Era om în vârstă, de vreo cincizeci de ani, 


slab, pipernicit şi pe cât de şiret, pe atât de mărginit. Era 
obraznic şi înfipt, dar cu toate acestea din cale-afară de 
fricos. Faţa şi gâtul îi erau brăzdate de zbârcituri. Pe frunte 
şi pe obraji purta stigmatele osândei. Nu mi-am putut da 
niciodată seama cum putuse să suporte şaizeci de lovituri 
de bici. Fusese condamnat pentru omucidere. Avea la el o 
reţetă medicală, pe care i-o dăduseră nişte ovreiaşi de-ai 
lui, îndată după aplicarea pedepsei. Cu reţeta aceasta ar fi 
putut obţine o alifie miraculoasă care în două săptămâni ar 
fi făcut să-i dispară urmele arsurilor infamante. El însă nu 
îndrăznea să întrebuinţeze leacul la ocnă şi aştepta să 
treacă cei doisprezece ani de muncă silnică, pentru ca, 
după ce va fi trimis în colonie undeva în Siberia, să pună în 
aplicare binecuvântata reţetă. „Altfel n-aş putea se me mai 
însor - îmi mărturisi el într-o zi - şi trebuie neapărat se me 
însor."' Devenirăm buni prieteni. Era veşnic bine dispus şi 
glumele lui nu mai aveau sfârşit. In temniţă n-o ducea 
tocmai greu. Fiind bijutier de meserie, oamenii din oraş, 
unde nu exista nici un giuvaergiu, îl încărcau cu comenzi; a 
torită cărui fapt scăpa lesne de munca grea de ocnă. Făcea 
cămătărie, împrumutând cu dobânzi mari bani ocnaşilor. 

Pusese adus în temniţă înaintea mea şi unul dintre 
polonezi 'ini povesti cu lux de amănunte apariţia lui în 
cazarmă. E o veste foarte hazlie, pe care o rezerv pentru 
mai târziu; de altfel, voi avea în cursul istorisirii mele 
destule prilejuri să mai vorbesc despre Isai Fomici. 

Restul efectivului cazărmii noastre îl formau: patru bătrâni 
habotnici, adepţi ai credinţei de rit vechi, printre care se 
număra şi bătrânul din sloboziile de la Starodub; doi sau 
trei ucraineni veşnic încruntaţi; un ocnaş tânăr, de vreo 
douăzeci şi trei de ani, cu obrazul mic cât pumnul şi un nas 
subţirel şi ascuţit, care apucase să comită opt omoruri; apoi 
o bandă de falsificatori de bani, dintre care unul făcea pe 
măscăriciul cazărmii; în sfârşit, câţiva indivizi ursuzi, cu 
chipuri mohorâte, pe care capetele rase îi făceau şi mai 
respingători, veşnic tăcuţi şi roşi de invidie, care se uitau cu 


ură la tot ce-i înconjura şi aveau să privească aşa pe sub 
sprâncene, tăcuţi, încruntaţi şi duşmănoşi, probabil, ani de- 
a rândul - până li s-o împlini sorocul pedepsei. Întregul 
tablou mi se înfăţişă instantaneu, la o privire fugară - chiar 
în cea dintâi seară nefericită a noii mele vieţi ce avea să 
înceapă în temniţă - mi se dezvălui într-o sumbră defilare, 
prin fumul greu şi înecăcios, într-un vacarm de glasuri, 
presărat cu exclamaţii cinice, cu sudălmi scârnave însoţite 
de zomăit de lanţuri, de blesteme şi hohote de râs sălbatic. 
Mă întinsei pe scândurile goale, punându-mi sub cap haina 
(n-aveam încă pernă) şi mă învelii cu cojocul; dar mult timp 
încă nu putui să adorm, cu toate că eram frânt de oboseală 
şi zdrobit de avalanşa de impresii neaşteptate, monstruoase 
şi uluitoare din această primă zi a vieţii mele de ocnaş. Dar 
abia păşisem m viaţa aceasta nouă. Mă aşteptau încă multe 
înainte şi îh viitorul urma să-mi dezvăluie lucruri pe care 
nici pe depăra nu le-aş fi putut bănui şi prevedea. 

V PRIMA LUNĂ 

A patra zi după venirea mea la ocnă, primii poruncă să ies 
la muncă. Îmi aduc foarte bine aminte de această primă zj 
de lucru, cu toate că în cursul ei nu mi s-a întâmplat nimic 
extraordinar, bineînţeles abstracţie făcând de atâtea 
schimbări din cale-afară de nefireşti intervenite în viaţa 
mea, schimbări legate de situaţia nouă în care m-am 
pomenit. Trăiam însă cele dintâi impresii şi continuam să 
observ cu lăcomie şi să înregistrez totul. Aceste trei zile le- 
am petrecut într-o necontenită şi grea frământare. „lată- 
mă, deci, la capătul peregrinării mele: sunt lă ocnă! 

— Îmi repetam fără încetare -iată-mi azilul pentru mulţi 
ani, colţul meu în care păşesc cu atâta neîncredere, cu o 
senzaţie de-a dreptul bolnăvicioasă. Mai ştii, poate că după 
ce se vor scurge aceşti ani îndelungaţi şi va trebui să-l 
părăsesc, îl voi plânge şi-l voi regreta amarnic!" mai 
adăugam eu, cu acel simţământ ciudat din care nu lipsea şi 
un dram de bucurie răutăcioasă care, la un moment dat, se 
transformă într-o cerinţă chinuitoare; stăpânit de ea, omul 


îşi zgândăre mereu rana, voind parcă să se îmbete cu 
propria-i suferinţă, ca şi cum conştiinţa unei nenorociri 
copleşitoare ar constitui totodată şi un izvor de voluptate. 
Gândul că s-ar putea ca vreodată să mă încerce un cât de 
palid regret al locului acesta mă îngrozea peste măsură: 
presimţeam încă de pe atunci monstruoasa treaptă de 
adaptabilitate până la care poate cobori omul cu 
capacitatea lui de a se obişnui cu orice. Dar toate acestea 
urmau să vină cu timpul; deocamdată, realitatea din jurul 
meu mi se părea potrivnică, înspăimântătoare şi chiar dacă 
nu era în întregime aşa, eu cel puţin o vedeam ca atare. 
Curiozitate* 

DIN CASA MORȚILOR 

Ibatică cu care mă cercetau fraţii mei de suferinţă, ocnaşii, 
primea lor sporită faţă de un novice din tagma boierească 
icat ca din cer în mijlocul lor, asprime ce ajungea uneori ina 
la ura - toate acestea mă chinuiau atât de mult, încât 
„cepusem eu însumi să aştept cu nerăbdare să fiu scos la 
lucru, ca să-mi dau dintr-o dată seama de întreaga măsură 
a nenorocirii mele, să încep a duce aceeaşi viaţă ca şi ei toţi, 
să merg cât mai curând împreună cu ei pe acelaşi făgaş. 
Erau, bineînţeles şi destule lucruri care mi-au scăpat atunci 
din vedere, ba mai mult, n-am băgat de seamă unele ce se 
cereau văzute chiar din prima clipă: în stihia vrăjmăşiei 
oarbe nu ştiusem încă să întrezăresc şi licăririle 
încurajatoare ale unor bucurii ulterioare. De altfel, cele 
câteva chipuri pline de bunăvoință şi simpatie, pe care le- 
am întâlnit încă în aceste trei zile, mi-au dat mult curaj 
chiar de la început. Cel mai cumsecade s-a arătat faţă de 
mine Akim Akimâci. Printre feţele posomorite şi ursuze ale 
celorlalţi ocnaşi izbutii totuşi să observ şi câteva plăcute şi 
vesele. „Oameni răi întâlneşti pretutindeni, iar printre cei 
răi se găsesc şi oameni buni, îmi zisei în chip de consolare. 
Cine ştie, poate că cei de aici nu sunt mult mai răi decât 
ceilalţi, care au rămas dincolo de zidurile temniţei." Tot 
gândindu-mă la aceste lucruri clătinam din cap a îndoială şi 


totuşi, o, Doamne! Nici măcar nu bănuiam câtă dreptate am 
avut atunci! 

lată, de pildă, un om pe care am ajuns să-l cunosc bine 
abia după ce s-a scurs un şir întreg de ani, cu toate că mi-a 
stat în preajmă aproape de la început şi până la sfârşitul 
osândei mele. Era deţinutul Suşilov. Aducând vorba despre 
ocnaşii care nu sunt mai răi decât ceilalţi, mi-am amintit 
deîndată de el, fără să vreau. Pentru cei câţiva bănuţi pe 
care puteam să-i dau, îmi făcea diferite servicii 
gospodăreşti. Aveam şi un alt ajutor, anume Osip, pe care 
Akim Akimâci mi-l recomandase chiar de la început, 
spunându-mi că pentru treizeci de copeici pe lună acest 
ocnaş putea să gătească zilnic mâncare anume pentru 
mine, dacă cea cazonă mă va dezgusta peste măsură şi 
dacă am, fireşte, bani ca să mănânc pe socoteala mea. Osip 
era unul dintre cei patru bucătari aleşi dintre deţinuţi; 
oricine putea să primească ori ss renunţe de bunăvoie la 
această îndeletnicire. Bucătarii nu erau trimişi la muncă 
grea; rămâneau în cazarmă să coacă pâine şi să fiarbă 
ciorba de varză acră. Li se spunea la feminin „bucătărese", 
dar nu în bătaie de joc - mai ales că erau de regulă aleşi 
oamenii cei mai de treabă şi, pe cât posibil, Cej mai cinstiţi - 
ci mai mult în glumă, astfel încât nu se supărau deloc. Osip 
era ales aproape de fiecare dată şi de câţiva ani fo şir 
îndeplinea funcţia de „bucătăreasă". Nu părăsea aceasta 
îndeletnicire decât atunci când se plictisea peste măsură şi 
îj venea cheful să introducă clandestin rachiu în cazarmă. 
Cu toate că fusese osândit la muncă silnică pentru 
contrabanda, era de o cinste şi de o bunătate rară. Am 
pomenit mai sus de flăcăul acesta înalt şi voinic, dar fricos 
nevoie mare, mai ales când era vorba de vergi; liniştit din 
fire, răbdător, blajin cu toată lumea, nu se certa cu nimeni 
niciodată; dar, în ciuda laşităţii sale, pentru nimic în lume 
nu s-ar fi împotrivit ispitei de a aduce rachiu, numai şi 
numai de dragul îndeletnicirii, din pasiune pentru 
contrabandă. Ca toţi ceilalţi bucătari, făcea şi el negoţ cu 


rachiu, dar nu pe picior mare ca Gazin, fiindcă nu avea 
curajul să rişte prea mult, să pună totul la bătaie. M-am 
înţeles totdeauna foarte bine cu acest Osip. În ce priveşte 
posibilitatea de a avea hrană pe cont propriu, nu era nevoie 
de cine ştie ce fonduri. Cred că nu greşesc afirmând că nu 
cheltuiam mai mult de o rublă pe lună, bineînţeles în afară 
de pâinea cazonă care mi se dădea în cazarmă; ba uneori, 
când foamea-mi dădea ghes, mă încumetam să mănânc şi 
ciorba de varză acră a ocnaşilor, cu tot dezgustul ce-l 
simţeam, deşi mai târziu m-am obişnuit destul de bine şi cu 
ea. Cumpăram de obicei un funt de carne de vacă pe zi. 
Iarna mă costa doar o copeică. Cumpărăturile le făcea un 
invalid dintre cei puşi pe la fiecare cazarmă să 
supravegheze ordinea în dormitoare şi care îşi luaseră de 
bunăvoie sarcina să se ducă zilnic în piaţa târgului, treaba 
pentru care nu primeau nici o plată, ci numai din când în 
când 

UIN LAM JYIUKIIIAJK i*5 

T mi mic dar. O făceau mai mult pentru tihna lor, căci alt- 
interi nu le-ar fi fost cu putinţă să trăiască în bună - 
telegere cu ocnasiiAduceau tutun, ceai, carne, colaci, în 
fârşit, tot ce trebuia, în afară de rachiu. Pentru asta nici nu-i 
“ga nimeni, deşi se lăsau adesea cinstiţi cu câte o duşcă. 
Ani je-a rândul Osip îmi găti mereu acelaşi fel de mâncare - 
o bucată de carne friptă. Cum o pregătea e o altă chestiune 
care, de altfel, nici nu prea interesează. Ciudat e însă că în 
tot acest răstimp n-am schimbat între noi aproape nici două 
vorbe. Dinspre partea mea, am încercat adesea să intru în 
vorbă cu el, dar pe cât se pare nu era în stare să întreţină o 
convorbire; nu ştia decât să zâmbească şi să răspundă da 
sau nu; şi cu asta basta. Acest hercule cu o minte ca de 
copil de şapte ani făcea o impresie bizară. 

Spuneam că, afară de serviciile lui Osip, mă bucuram şi de 
ajutorul neprecupeţit al lui Suşilov. Nu-l chemasem şi nici 
nu-l căutasem. M-am pomenit deodată că-mi face şi el 
diferite servicii, dar când şi cum anume s-a întâmplat asta, 


n-aş putea să precizez. Începu cu spălatul rufelor. Îndărătul 
cazărmilor fusese săpată anume o groapă mare, în jurul 
căreia ocnaşii îşi spălau rufele în albii cazone, aduse acolo 
din temniţă şi unde aruncau zoaiele. Suşilov făcea ce făcea, 
doar o găsi un prilej să-mi fie de folos: ba îmi ducea 
vestonul la reparat, ba alerga în căutarea vreunui lucru ce 
mi-ar fi trebuit, îmi pregătea ceaiul, îmi ungea cizmele de 
patru ori pe lună. Toate acestea le făcea cu multă râvnă, 
străduindu-se din răsputeri, ca şi cum ar fi avut de 
îndeplinit cine ştie ce sarcini de seamă; într-un cuvânt, îşi 
legase soarta de a mea şi se amesteca în tot ce mă privea. 
N-ar fi spus în ruptul capului: „Ai atâtea cămăşi. Vestonul ţi 
s-a rupt", ci: „Avem atâtea cămăşi. Ni s-au rupt hainele". Nu 
avea altă preocupare decât aceea de a-mi purta mie de 
grijă şi îmi vine să cred că îşi făcuse din asta un fel de 
menire în viaţă. Cum nu cunoştea nici o meserie, tot 
câştigul lui se reducea la cei câţiva gologani primiţi de la 
mine şi totuşi, se arăta totdeauna mulţumit. Simţea nevoia 
să slujească pe cineva şi mă alesese pe mine, fiindcă mă 
găsea mai bun decât ceilalţi, atât i inimă, cât şi la plată. 
Făcea parte din categoria oamenilo care nu se pot pricopsi 
niciodată, care nici nu ştiu măcar (je ce să se apuce ca să-şi 
găsească un rost, dintre cei care s» angajau la noi să 
păzească „maidanul", veghind toată noaptea în frig, în 
tindă, cu urechea ciulită la cel mai mic zgomot ce ar fi vestit 
venirea maiorului, serviciu ingrat pen. tru care nu primeau 
decât cinci copeici, iar de se întâmpla sj fie surprinşi, nu 
numai că pierdeau şi acest câştig mizer, dar mai plăteau cu 
spinarea lor lipsa de atenţie. Am mai pomenit despre ei. 
Ceea ce-i caracterizează pe toţi oamenii aceştia, ca o 
trăsătură comună, este renunţarea deplină la propria 
personalitate în faţa oricui, oriunde şi oricând, mulţumindu- 
se ca în acţiunile comune să joace totdeauna roluri de mâna 
a doua sau chiar a treia. Aşa sunt ei din născare. Suşilov era 
un biet omuleţ pricăjit, neajutorat, veşnic supus şi umil, cu 
înfăţişare de câine bătut şi prigonit, deşi nimeni din 


cazarma noastră n-ar fi ridicat mâna asupra lui; avea 
pesemne aerul acesta de când era pe lume. Nu ştiu de ce, 
dar totdeauna mi-a inspirat milă. De câte ori privirea mi se 
oprea asupra lui, mă simţeam cuprins de acest simţământ, 
pe care, chiar dacă m-ar fi întrebat cineva, n-aş fi reuşit să-l 
explic. Nu puteam sta de vorbă cu el, fiindcă nu ştia să lege 
o convorbire şi orice încercare în acest sens îl costa eforturi 
uriaşe, dar se însufleţea îndată ce, pentru a le pune capăt, îl 
rugam să-mi facă un serviciu oarecare. De altfel, nu mi-a 
trebuit mult să mă conving că însărcinările acestea îi făceau 
cu adevărat o mare plăcere. Nu era nici înalt, nici scund, 
nici frumos, nici urât, nici prost, nici deştept, nici tânăr, nici 
bătrân; avea obrazul puţin ciupit de vărsat şi părul mai 
degrabă blond. Era greu să spui ceva precis despre omul 
acesta, în afara unui singur lucru: după cum am bănuit, 
făcea parte din categoria oamenilor de teapa lui Sirotkin şi 
asta tot din cauza nevolniciei lui. Uneori deţinuţii îşi băteau 
joc de el, fiindcă se schimbase pe drum în convoiul cu care 
venise în Siberia, pentru o cămaşă roşie şi o rublă. Toţi 
râdeau nu de faptul că >4AtNTIRI DIN CASA MORȚILOR yj_ 
schimbase, ci de suma neînsemnată pentru care se "nduse. 
A te schimba însemna a face schimb de nume, de 

Entitate cu un alt deţinut şi, prin urmare şi schimb de 
ituaţii, adică schimb de pedepse. Oricât de ciudat ar părea, 
e ntru totul adevărat; încă pe vremea mea, obiceiul acesta, 
consfințit în timp şi îmbrăcat în anumite forme, era în floare 
în convoaiele de condamnaţi ce luau drumul Siberiei. La 
început nu mi-a venit să cred, dar în cele din urmă a trebuit 
să mă plec m faâa realităţii de netăgăduit. 

Lucrurile se petrec cam în felul următor: un convoi de 
condamnaţi porneşte spre Siberia; printre ei sunt 
condamnaţi de toate categoriile: la muncă silnică, la 
exploatări ori la deportare în vreo colonie oarecare. Merg 
toţi laolaltă. Pe drum, în gubernia Perm, de pildă, un 
deportat doreşte să-şi schimbe soarta cu a altuia. Să zicem 
că unul pe care îl cheamă Mihailov, osândit la muncă silnică 


pentru omor sau pentru altă crimă, găseşte că nu prea îi 
convine să înfunde ocna un şir lung de ani. Cum e şiret şi 
descurcăreţ, ştie ce-i rămâne de făcut: caută în convoi un 
frate de suferinţă mai neajutorat şi mai sărac cu duhul, a 
cărui pedeapsă să fie mai mică, câţiva ani de mină, 
deportare, sau tot muncă silnică, dar pe termen mai scurt. 
Îl găseşte în cele din urmă pe unul ca Suşilov. Suşilov, 
rândaş la vreo curte, trimis pur şi simplu numai în 
deportare. A străbătut pe jos o mie cinci sute de verste fără 
o copeică în buzunar, pentru că aşa-i, se vede, rânduit, ca 
un Suşilov să nu poată avea niciodată bani; e obosit, sleit de 
puteri, căci nu mănâncă decât raţia de pâine cazonă şi ce i 
se mai dă uneori de la cazan, fără a avea putinţă să guste 
măcar o dată din bunătăţile ce-l îmbie lă tot pasul; veşnic 
tremură de frig în hainele lui de ocnaş şi se istoveşte tot 
slugărind pe la alţii pentru câţiva gologani. Mihailov intră în 
vorbă cu Suşilov, se împrieteneşte cu el şi-i câştiga 
încrederea; pe urmă, la un popas mai lung, îl cinsteşte cu 
băuturica şi, în sfârşit, îi propune să-şi schimbe soarta unul 
cu altul: „Pe mine, Mihailov, mă trimite la ocnă, adică nu 
tocmai la ocnă, ci într-o «secţie specială»; ei şi dacă-i 
specială, asta, care va să zică, tot e mai bună decât ocn 
obişnuită". Chiar pe vremea când încă mai exista, secţia 
aceasta specială era învăluită în mister: nu se ştia prea bine 
nici ce este şi nici unde se află. Nici chiar autorităţile, inclu. 
Siv cele din Petersburg, nu prea aveau idee cam ce 
reprezintă de fapt. Era un colţişor pierdut într-unui dintre 
ungherele cele mai depărtate din fundul Siberiei şi cu 
oameni atât de puţini (pe vremea mea să tot fi fost vreo 
şaptezeci, nu rn” mult), încât era destul de greu să dai de 
el în pustietatea aceea fără margini. 

Am întâlnit mai pe urmă oameni care slujiseră în Siberia şi 
cunoşteau destul de bine această parte a ţării şi totuşi, 
auzeau pentru întâia oară de la mine de existenţa secţiei 
speciale, în Codul legilor nu găseşti decât şase rânduri 
privitoare la acest aşezământ: „Se înfiinţează pe lângă 


temniţa cutare o secţie specială pentru infractorii cei mai 
primejdioşi, până la dechiderea în Siberia a unor ocne de 
muncă silnică supra-grea". Nici chiar deţinuţii din această 
secţie specială nu ştiau dacă sunt trimişi acolo pe viaţă ori 
numai pentru un anumit timp. Termenul osândei nu era 
precizat şi în hotărâre nu se spunea decât atât: până la 
înfiinţarea unor ocne de muncă supragrea, ceea ce însemna 
că „ocna îi mănâncă". Deci, nu-i de mirare că nu numai 
Suşilov, dar nimeni din convoi nu ştia acest lucru şi nici 
chiar Mihailov însuşi, care şi-o fi închipuit cam ce poate fi 
această secţie specială, judecând doar după crima lui 
deosebit de grea, pentru care pătimise până acum vreo trei 
sau patru mii de lovituri prin „uliţa verde". Prin urmare, nu- 
i era greu de ghicit că locul unde îl trimiteau nu putea să fie 
prea atrăgător. Or, Suşilov era condamnat numai la 
deportare şi urma să se oprească într-o pustietate 
oarecare; ce şi-ar fi putut dori mai mult Mihailov? „Nu vrei 
să facem schimb?" Ameţit de băutură, Suşilov, suflet naiv, 
plin de recunoştinţă faţă de Mihailov, care se arătase atât 
de bun cu el, nu se îndură să-l refuze. A auzit, de altfel, 
vorbindu-se printre ocnaşi că asemenea schimburi se 
obişnuiesc, că mulţi au şi făcut acest lucru şi ca atare n-ar fi 
nimic nemaivăzut 

MINTIRI DIN CASA MORȚILOR 99 u ciudat. În cele din 
urmă cad la învoială; folosindu-se de rostia lui Suşilov, 
şiretul Mihailov îi cumpără numele penii! O cămaşă roşie şi 
o rublă, pe care i le dă faţă de martori. A doua zi, Suşilov îşi 
vine-n simţiri, dar e tratat din nou şi trebuie să bea, n-are 
încotro; apoi i se duce pe băutură şi rubla, iar după aceea şi 
cămaşa roşie. Pe urmă, când se dezmeticeşte de-a binelea, 
chiar dacă ar vrea, nu mai poate da înapoi: trebuie să 
restituie banii, dar de unde să ia Suşilov o rublă? Şi dacă nu 
dă banii, ceilalţi îl vor sili s-o facă; comunitatea ocnaşilor e 
neînduplecată în această privinţă. Ş-apoi, ţi-ai dat cuvântul, 
trebuie să-ţi ţii făgăduiala - comunitatea veghează cu 
străşnicie şi la asta. Altminteri, vai şi amar. Nu-ţi dă pace în 


ruptul capului: să te mănânce de viu, nu alta; te omoară în 
bătăi, în orice caz bagă spaima în tine. 

Într-adevăr, e de ajuns ca o singură dată, într-un singur 
caz, comunitatea să-şi arate îngăduinţa faţă de cel care nu- 
şi ţine cuvântul, şi-atunci s-a zis cu obiceiul schimbului de 
nume. Ce temeinicie poate avea o înţelegere şi cine-ar mai 
respecta-o, dacă, după ce ai bătut palma şi ai luat banii, poţi 
să nu-ţi îndeplineşti făgăduiala? Într-un cuvânt, aici e vorba 
de o treabă comună tuturor ocnaşilor, care-i priveşte pe toţi 
şi de aceea, în astfel de împrejurări, comunitatea e 
neîndurătoare. În cele din urmă Suşilov îşi dă seama că nu 
mai poate îndupleca pe nimeni, că nu mai poate da înapoi, 
că nu-i rămâne decât să se supună obiceiului. Înțelegerea e 
adusă la cunoştinţa întregului convoi, avându-se, 
bineînţeles, grijă să se dea câte un plocon cui se cuvine; 
acelora, fireşte, le este totuna cine se duce la dracu-n 
praznic: Mihailov sau Suşilov. O dată cinstiţi şi ospătaţi, ei 
îşi ţin gura. La cel dintâi popas, când se face apelul şi este 
strigat Mihailov, răspunde Sugşilov: prezenţi iar când e 
strigat Suşilov răspunde Mihailov: prezenţi şi treaba-i gata. 
De aici încolo chestiunea e închisă. La Tobolsk se face 
repartizarea condamnaților pe direcţii şi locuri de 
destinaţie. „Mihailov" e trimis în colonie, iar „Suşilov" e dus 
sub escortă puternică la ocnă, cu specificarea „pentru 
secţia specială". Să se plângă, să se împotrivească? Cine |- 
ar crede? Câţi ani ar trebui s* treacă până să se lămurească 
lucrurile? Şi cine ştie ce-ar m” păţi şi pentru asta! Ş-apoi, 
de unde să ia martori? Toţi ” nega, chiar dacă ar fi găsiţi. Şi 
iată cum Suşilov, pentru 0 rublă de argint şi-o cămaşă roşie, 
a ajuns în „secţia speciala" 

Deţinuţii îşi băteau joc de el, dar nu pentru că făcuse 
schimb (deşi, în general, cei care schimbă o muncă uşoară 
cu una grea sunt priviţi cu mult dispreţ, pentru nerozia lor), 
Ci fiindcă se vânduse atât de prosteşte, pe un preţ de nimic, 
pentru o cămaşă roşie şi-o rublă. Aceste schimburi se fac de 
obicei pentru sume mari, în raport cu situaţia, bineînţeles. 


Uneori se ajunge chiar la câteva zeci de ruble. Dar Suşilov 
era atât de neajutorat şi de nevolnic, atât de lipsit de orice 
personalitate, încât nimănui nu-i ardea să-l ia în seamă şi 
nici măcar să-şi bată joc de el cu tot dinadinsul. 

Prietenia dintre mine şi Suşilov s-a închegat pe nesimţite şi 
dăinuia de ani de zile. Se ataşase mult de mine, de altfel şi 
eu mă obişnuisem să-l am în preajmă. Într-o zi - niciodată n- 
am să-mi iert asta - deşi îi dădusem cu puţin înainte nişte 
bani, el nu-mi îndeplini nu ştiu ce rugăminte şi atunci avui 
cruzimea să-i spun: „Vezi, Suşilov, bani ştii să ceri, da' 
treabă loc". Suşilov tăcu şi se grăbi să facă ceea ce îl 
rugasem, dar se întrista pe dată. Trecură două zile. N-aş fi 
crezut să-l mâhnească atât de mult ceea ce-i spusesem. 
Ştiam că un deţinut, anume Vasiliev, îi tot cerea să-şi 
plătească o mică datorie ce avea la el. Suşilov n-avea 
probabil bani deloc şi nu îndrăznea să-mi ceară. A treia zi îi 
spun: „Suşilov, poate vrei să-ţi dau ceva bani ca să-ţi plăteşti 
datoria faţă de Anton Vasiliev? Iată, ţine-i!" Şedeam pe 
patul de scânduri, iar Suşilov stătea în picioare în faţa 
priciului. După cât se pare, propunerea mea, cât şi faptul 
că-mi adusesem aminte de nevoia în care se afla l-au mirat 
grozav, cu atât mai mult cu cât, după socoteala lui, luase 
destui bani de la mine şi la mai mulţi nu putea nădâjdui. 
Privi banii pe care îi întinsesem, pe urmă se uită în ochii 
mei, apoi se întoarse brusc şi plecă, sprea marea mea 
surprindere. leşii după el şigăsii 

; DIN CASA MORȚILOR 101 _ ascuns îndărătul cazărmii. 
Stătea în picioare, cu fruntea prijinită de braţul lipit de 
gard. „Ce-i cu tine, Suşilov?" îl "ntrebaiEl nu-mi răspunse şi 
constatai uimit că-i gata să olângă- „Dumneata, Aleksandr 
Petrovici. Făcu el cu glas înăbuşit, ferindu-se să mă 
privească, crezi că eu. Pentru banidar eu. eh! Da' ce să mai 
vorbim!" Spunând acestea, se întoarse brusc şi se lipi iarăşi 
de gard, aproape izbindu-şi fruntea şi izbucni în hohote de 
plâns. Vedeam pentru prima oară în temniţă un om 
plângând. Cu greu am reuşit să-l liniştesc şi, deşi de atunci 


mi-a purtat de grijă cu şi mai multă râvnă, dacă mai poate fi 
vorba de comparaţie, îmi dădui seama după unele semne 
aproape imperceptibile că inima lui întristată n-avea 
niciodată să-mi ierte mustrarea ce-i făcusem. Şi, cu toate 
astea, mulţi îşi băteau joc de el, îl sâcâiau ori de câte ori se 
ivea prilejul, îl înjurau şi el nu se simţea jignit, nu se supăra 
şi rămânea mai departe bun prieten cu ei. Da, e foarte greu 
să cunoşti un om, chiar şi după ce ai trăit ani şi ani de-a 
rândul în tovărăşia lui! 

lată de ce, la început, temniţa nu mi s-a înfăţişat în lumina 
ei adevărată, aşa cum aveam s-o văd mai târziu. Şi iată de 
ce spuneam adineauri că deşi înregistram totul atent, cu un 
fel de aviditate încordată, multe lucruri îmi scăpaseră sau 
nu izbutisem să le dibuiesc, deşi se petreceau chiar sub 
ochii mei, ba, poate, le percepeam pe atunci în mod cu totul 
greşit, de unde şi impresia penibilă, deprimantă, 
neînchipuit de tristă ce mi-o lăsau. La aceasta a contribuit 
mult şi întâlnirea mea cu A.v, deţinutul adus în temniţă cu 
puţin timp înaintea mea şi care îmi făcuse o impresie 
deosebit de dureroasă chiar din primele zile. Ştiam, de 
altfel, încă înainte de a ajunge la locul de destinaţie, că îl voi 
întâlni acolo. El mi-a otrăvit cele dintâi zile de viaţă la ocnă 
şi aşa destul de amare, îndurerându-mi sufletul cu o nouă 
suferinţă. Nu pot să trec sub tăcere cazul lui. 

Era cel mai dezgustător exemplu de descompunere 
morală, de înjosire şi ticăloşie la care poate ajunge un om; 
vedeai la el până la ce punct se poate şterge într-un suflet 
secătuit orice urmă de simţ moral şi aceasta fără fără 
căinţă. A.v era un tânăr dintr-o familie de nobili; mai 
pomenit despre el în treacăt, când am spus că-i şoptea la 
ureche maiorului tot ce se petrece în temniţă şi că legase 
prietenie cu Fedka, ordonanța acestuia. Dar iată pe scujt 
povestea lui: după o ceartă la Moscova cu părinţii săi 
îngroziţi de comportarea lui destrăbălată, lăsă baltă studiiie 
începute, ajunse la Petersburg, doritor de o viaţă uşoară şi 
(je petreceri. Văzu însă aici că spre a-şi satisface 


nestăpânita poftă de plăceri josnice, senzuale, prin 
localurile şi lupanarele metropolei, are nevoie de bani. În 
scopul de a şi-j procura, recurse la un mijloc mârşav: ticlui 
un denunţ fals şi, pentru o recompensă în bani, vându viaţa 
a zece oameni. Deşi nu era un om prost, riscase nebuneşte, 
absurd. Curând fu însă demascat: denunţase oameni 
nevinovaţi şi-i înşelase pe alţii, fapte pentru care fu osândit 
la zece ani muncă silnică în Siberia. Viaţa lui de abia 
începea; s-ar fi părut că această groaznică lovitură trebuia 
să-l dezmeticească, să-i provoace o reacţie sufletească 
adecvată, să trezească în el o dorinţă de împotrivire în faţa 
decăderii, un proces de conştiinţă, o cotitură; îşi primi însă 
noua soartă fără cea mai mică strângere de inimă, fără silă, 
fără nici un fel de pornire de revoltă morala, fără a se 
îngrozi de nimic, în afară, poate, de munca la care avea să 
fie pus; singurul lui regret era că se despărţea pentru 
totdeauna de luxul capitalei şi de o viaţă de chefuri şi 
desfrâu. Ba i se păru, pasămite, că situaţia de ocnaş îl 
dezleagă şi de ultimele pripoane, îl scuteşte de orice 
scrupule şi-i înlesneşte calea spre orice mârşăvii şi ticăloşii. 
„Dacă-i vorba să fiu ocnaş, apoi să fiu; n-am de ce sămă 
sinchisesc şi nici cu mine nu mi-e ruşine de nimic." Aceasta 
era, literalmente, părerea, convingerea lui. Mi-aduc aminte 
de această făptură dezgustătoare ca de un fenomen 
neobişnuit. Vreme de câţiva ani am trăit în mijlocul 
tâlharilor, al ucigaşilor, al ticăloşilor şi al desfrânaţilor, dar 
n-am întâlnit în viaţa mea la nimeni un asemenea hal de 
decădere morală, de perversitate şi cinism, de josnicie 
neruşinată. Printre noi se găsea un pariANII>JTIRI din casa 
mor iilor d de obârşie nobilă - am mai vorbit de el - dar m- 
am putut - credinţa în dese rânduri, după unele trăsături şi 
manifestări oOntane, că era mult mai cumsecade şi mai 
bun, mai nobil; mai omenos decât acest Av. în tot timpul 
osândei mele nu l-am socotit altceva decât o bucată de 
carne, înzestrată cu dinţi şi cu * poftă nesăbuită de cele mai 
bestiale plăceri trupeş”" pentru a căror împlinire era în 


stare să înjunghie, să sugrume, în sfârşit, să omoare şi să 
facă orice, cu o singură condiţie: fapta lui să nu lase nici o 
urmă. Nu exagerez deloc, căci am avut timp să-l observ şi 
să-l studiez temeinic pe A, „v şi am recunoscut în el cea mai 
groaznică întruchipare a omului stăpânit numai de latura 
animalică a fiinţei sale, de pornirile lui trupeşti, nezăgăzuite 
de nici o oprelişte izvorâtă din forul său interior, de nici un 
resort moral, de nici o lege. 0, cât mă scârbea zâmbetul lui 
veşnic batjocoritor! Pe lângă toate acestea, nu era lipsit de 
şiretenie, deşteptăciune şi frumuseţe, de o oarecare spoială 
de cultură, precum şi de alte însuşiri. Dar, nu! Mai bine 
focul, ciuma, foametea, oricare altă urgie, decât să admiţi 
prezenţa unui astfel de om în societate! Am spus că în 
temniţă totul ajunsese la o asemenea treaptă de ticăloşie, 
încât pâra, denunţurile înfloreau ca o podoabă firească a 
mizeriei, fără nici o opoziţie din partea ocnaşilor. 
Dimpotrivă, erau cu toţii în bune raporturi cu A.v şi se 
arătau mult mai prietenoşi cu el decât cu noi. Iar faptul că 
avea trecere la beţivul de maior le impunea şi îl ridica în 
ochii lor. 

Izbutise să-l convingă pe maior că se pricepe să facă 
portrete (pe ocnaşi îi asigura că a fost locotenent într-un 
regiment de gardă imperială); de aici ordinul să fie trimis 
zilnic să lucreze acasă la maior, ca să-i facă, bineînţeles, 
portretul. Cu acest prilej se împrietenise cu Fedka, 
ordonanța care avea o influenţă nefastă asupra stăpânului 
său şi asupra ocnei întregi. Din îndemnul maiorului, A.v ne 
spiona pe noi toţi, ceea ce nu-l împiedica pe maior, când era 
beat, să-l Pălmuiască şi tot el să-l facă pe A.v spion şi 
denunţător. Adesea, după asemenea molestări, maiorul se 
aşeza pe scaun şi-i cerea să continue portretul. Se pare că 
maiorul nost credea cu adevărat că A.v e un pictor de mare 
talent, cat», de talia lui Briullovl despre care auzise şi el, 
dar asta nu împiedica să se considere în drept să-l 
păruiască, pentru ca. „Poţi să fii şi pictor, chiar Briullov în 
persoană, de vreme ce acum eşti ocnaş şi eu ţi-s şef, fac cu 


tine ce vreau". Îmr altele, îl punea pe A.v să-i tragă cizmele, 
să scoată din dormitor felurile vase şi toate acestea convins 
fiind că are de-a face cu un mare pictor. Lucrul la portret se 
prelungea fără sfârşit şi se împlinise anul de când fusese 
început. În cele din urmă, maiorul începu să-şi dea seama 
că e păcălit şi, după ce se convinse de-a binelea că portretul 
nu numai că nu se apropia de sfârşit, dar că, dimpotrivă, pe 
zi ce trece semăna tot mai puţin cu el, se înfurie, îi trase o 
bătaie zdravănă pictorului şi îl trimise înapoi în temniţă, cu 
poruncă straşnici să fie scos la munca grea. A.v regretă 
amarnic zilele acelea de trândăvie, cu bunătăţile rămase de 
la masa boierului şi cu toate plăcerile pe care şi le punea la 
cale împreună cu Fedka în bucătăria maiorului. Fapt e că, o 
dată cu alungarea lui A. V, maiorul încetă să-l mai persecute 
pe bietul M., un deţinut pe care A.v îl pâra necontenit şi 
pentru un motiv foarte ciudat. La venirea lui A.v, acest M. se 
ţinea izolat Era tare abătut, se uita cu groază şi scârbă la 
ceilalţi deţinuţi, neizbutind să observe la ei şi acele trăsături 
care l-ar fi făcut să-i privească cu mai multă înţelegere şi să 
nu se izoleze de ei. Deţinuţii îi răspundeau cu aceeaşi 
monedă. În general, în temniţă, situaţia unor oameni cu 
firea lui M. este îngrozitoare. M. nu cunoştea cauza 
condamnării lui A.v, care, ghicind cu cine are de-a face, se 
grăbi să-l încredinţeze că a fost condamnat pentru o cu 
totul altă faptă şi anume pentru o faptă similară aceleia 
săvârşite de M. Acesta din urmă era fericit că-şi găsise un 
prieten şi un tovarăş. Avu grijă de el şi îl consolă în primele 
zile de temniţă, închipuindu-şi cât de 1 K. P Briullov (1799- 
1852) - pictor rus, reprezentant de seamă al şcolii 
clasicismului academic, în etapa de trecere spre realism (n. 
ed. Române). 

Greu îi vine şi cât suferă; îi dădu ultimii săi bani, îşi împărţi 
el hrana şi lucrurile. Dar A.v, chiar de la început, prinse ura 
pe el pentru că era nobil şi generos, pentru că vorbea cu 
groază de orice ticăloşie, pentru că era cu totul deosebit şi 
superior lui şi, cu cel dintâi prilej, îi relată maiorului tot ce-i 


povestise M. despre viaţa din temniţă şi despre maior. 
Acesta îl luă la ochi pe M. şi îl supuse unei persecuții 
sistematice, care, dacă n-ar fi fost temperată de comandant, 
l-ar fi împins probabil la vreun act de disperare. Cât despre 
A.v, acesta nu numai că nu se tulbură de faptul că între timp 
M. aflase de mârşăvia lui, ci dimpotrivă, se întâlnea cu 
plăcere cu el şi-l privea batjocoritor. Se vedea cât de colo că 
e încântat. Însuşi M. mi-a atras de câteva ori atenţia asupra 
acestui fapt. 

Mai târziu, dezgustătoarea făptură fugi în tovărăşia unui 
alt ocnaş şi a unui soldat din escortă, dar despre această 
evadare am să povestesc mai târziu. La început îmi tot da 
târcoale, crezând poate că nu-i cunosc antecedentele. 
Repet, omul acesta mi-a otrăvit cele dintâi zile de temniţă, 
adăugind şi mai multă amărăciune la starea mea şi aşa 
disperată. Mă îngrozeau ticăloşia şi josnicia în care fusesem 
aruncat, în mijlocul cărora nimerisem. Aveam impresia că 
totul aici e deopotrivă de josnic şi dezgustător. Dar mă 
înşelasem judecându-i pe toţi după Av. 

În afară de clipele când rămâneam întins pe patul meu de 
scânduri, primele trei zile le-am petrecut rătăcind de colo 
până colo. La îndemnul lui Akim Akimâci, încredinţai unui 
deţinut mai de nădejde pânza pe care o primisem de la 
administraţie, ca să-mi facă vreo câteva cămăşi, bineînţeles, 
cu plată (câteva copeici cămaşa); apoi, tot după sfatul lui 
Akim Akimâăci, îmi procurai o salteluţă de pâslă (îmbrăcată 
în pânză era cât o clătită de subţire şi se putea împături ca 
o scoarță) şi o pernă de lână aspră şi prea tare pentru cine 
nu era obişnuit cu ea. Akim Akimâci se făcu luntre şi punte 
să-mi găsească toate lucrurile de care aveam nevoie şi-mi 
cusu cu mâna lui o plapumă din bucățele de postav tăiate 
din pantaloni şi haine ce nu mai puteau fi purtate şi pe care 
le cumpără de la alţi deţinuţi. După ce o purta un anumit 
num” de ani, până se uza complet, îmbrăcămintea statului 
devenea proprietatea deţinutului, care o vindea 
numaidecât, fiindcă oricât de veche ar fi, o haină tot mai 


poate avea un preţ Lucrul acesta mă mira nespus, mai ales 
în primele zile, când abia începusem să-mi croiesc un loc în 
lumea cea nouă. Nii ştiu cum s-a făcut, dar deodată m-am 
pomenit a fi unul dintre oamenii de rând, asemenea tuturor 
fraţilor mei de suferinţă, un ocnaş ca şi ei. Obiceiurile, 
gândurile, părerile şi deprinderile lor au devenit încetul cu 
încetul şi ale mele, cel puţin după formă, după lege, ca să 
zic aşa, căci în fond nu le puteam împărtăşi. Eram uimit, 
nedumerit, de parcă niciodată n-aş fi bănuit sau auzit 
vorbindu-se de ele, deşi de fapt fusesem avertizat şi ştiam la 
ce să mă aştept. Realitatea îţi produce însă o impresie cu 
totul diferită decât cele citite sau auzite. Bunăoară, mi-aş fi 
putut închipui vreodată că zdrenţele acestea, de fapt bune 
numai de aruncat la gunoi, mai pot avea un preţ Şi totuşi, 
plapuma mea, lucrată numai din petice soioase, nu lăsa în 
privinţa asta nici o îndoială! Nici nu vă puteţi închipui cât 
era de prost postavul întrebuințat pentru îmbrăcămintea 
ocnaşilor; aducea oarecum cu postavul gros, cenuşiu, 
fabricat pentru uniformele soldăţeşti, dar, de îndată ce era 
purtat câtăva vreme, se rărea şi se subţia, transformându- 
se într”un fel de pânză de sac. Un rând de haine trebuia să 
ţină un an încheiat, lucru absolut imposibil. Deţinutul 
munceşte, cară poveri grele, aşa că postavul se învecheşte, 
se roade. Cojoacele trebuiau purtate trei ani; în acest 
răstimp slujeau şi ca veşmânt şi ca saltea şi ca plapumă. Ce- 
i drept, erau trainice, dar spre sfârşitul celui de-al treilea an 
cele mai multe trebuiau cârpite cu petice de pânză. Dar 
oricât de uzate ar fi fost, după ce-şi împlineau sorocul, mulţi 
le vindeau cam cu patruzeci de copeici bucata. Cele mai 
bine păstrate se ridicau şi până la şaizeci-şaptezeci de 
copeici, sumă neînchipuit de mare în temniţă. 

Banul, după cum am spus, avea o valoare extraordinară -n 
temniţă, o putere colosală. E lucru neîndoielnic că deţinutul 
care dispune de ceva bani suferă de zeci de ori mai puţin 
decât cel ce n-are nimic, deşi şi acesta capătă de la stat tot 
ce i se cuvine. „De vreme ce statul îi dă totul, ce nevoie ar 


mai avea de bani?" ziceau şefii noştri. Cu toate acestea, 
repet, dacă ocnaşii ar fi fost cu totul lipsiţi de dreptul de a 
avea un ban al lor, ori şi-ar fi pierdut minţile, ori ar fi murit 
ca muştele, ori, în sfârşit, ar fi înfăptuit cine ştie ce crime 
nemaiauzite, unii din plictiseală, din amărăciune, alţii ca să- 
şi ispăşească fapta cât mai degrabă şi, prin urmare, „să-şi 
schimbe soarta", după cum obişnuiau ei să spună (un fel de 
expresie tehnică de-a lor). Iar dacă ocnaşul care a câştigat 
cu atâta trudă, aproape cu preţul sângelui, câteva copeici, 
recurgând adesea la nenumărate şiretlicuri, ba mergând şi 
nu o dată, până la furt şi înşelăciune, risipeşte aceşti bani 
de multe ori în mod absurd, cu o nesocotinţă copilărească, 
asta nu înseamnă câtuşi de puţin că nu cunoaşte preţul 
banului, aşa cum s-ar putea crede. Ocnaşul e lacom de bani; 
e atât de lacom, încât pentru ei îşi pierde minţile; şi dacă îi 
aruncă la chef cu atâta uşurinţă, o face ca să poată avea 
ceva ce socoate el că e mai presus decât banul. Ce pune el 
mai presus de ban? Libertatea sau ceva care măcar să-i 
semene - un vis de libertate. Căci toţi ocnaşii sunt nişte 
visători. Voi avea prilejul mai departe să revin asupra 
acestei chestiuni cu mai multe amănunte; deocamdată, 
fiindcă veni vorba, mă mărginesc să amintesc că am văzut 
condamnaţi la douăzeci de ani muncă silnică spunând calm 
şi cu multă convingere: „După ce-o da Dumnezeu să-mi 
sfârşesc pedeapsa, am să." însuşi cuvântul „deţinut" indică 
un om lipsit de dreptul de a voi; de aceea, risipindu-şi banii, 
omul acesta are sentimentul că face ce vrea. În ciuda 
stigmatelor de pe faţă şi a lanțurilor de la picioare, în ciuda 
îngrăditurii împrejmuitoare care-i ascunde lumea liberă şi-l 
închide ca într-o cuşcă, întocmai ca pe-o fiară, el tot îşi mai 
poate procura băutură, adică o plăcere cu străşnicie 
interzisă, sau chiar şi bucuria de a petrece uneori în 
tovărăşia unei femei; ba alteori (deşi nu totdeauna) 
reuşeşte să-i mituiască pe paznici sau chiar pe subofițer, 
făcându-i să închidă ochii asupra acestor abateri de la 
regulamente şi disciplină; poate chiar - şi acest lucru 


încântă cel mai mult - să-şi bată joc de ei, adică să le arate 
celorlalţi camarazi de-ai lui şi să se încredinţeze şi pe el 
însuşi măcar pentru o vreme, că e mai tare şi mai liber 
decât s-ar părea, că, într-un cuvânt, poate să tragă un chef, 
să facă tămbălău, să-şi dea aere şi să arate, mă rog, că el 
poate sa facă toate astea, că asta e voia lui, adică să fie 
sigur că poate dobândi ceva la care un ocnaş sărac nu-şi 
permite nici măcar să viseze. Şi fiindcă am ajuns aici, cred 
că numai astfel se poate explica la deţinuţi, chiar şi când nu 
sunt beţi, înclinarea spre bravadă, spre lauda de sine, 
înclinarea naivă, dacă nu chiar comică, de a-şi etala 
personalitatea, înfăţişând-o cu un nimb de măreție, fie chiar 
şi imaginară. În sfârşit, toate petrecerile acestea îşi au 
riscul lor, îl expun pe ocnaş la urmări destul de grave, 
dându-i deci sentimentul cel puţin al unui simulacru de 
viaţă, o iluzie fie şi aproximativă a libertăţii. Şi ce n-ar da 
omul pentru a se simţi liber? Care milionar, cu ştreangul 
petrecut pe gât, nu şi-ar da toate milioanele pentru o gură 
de aer? 

Şefii se miră uneori văzând pe câte unul dintre deţinuţii 
lor, care ani de-a rândul a avut o purtare atât de cuminte, 
ba chiar exemplară, încât a fost pus mai mare peste ocnaşi, 
cum îşi iese deodată din balamale şi, absolut fără nici o 
pricină, de parcă ar fi intrat diavolul într-însul, începe să-şi 
facă de cap; se îmbată, face gălăgie, scandal, devine chiar 
obraznic faţă de superiori sau se dedă la acte de violenţă, 
mergând până la crimă - omoară pe cineva, comite un viol 
sau săvârşeşte cine ştie ce altă nelegiuire. Te uiţi la el şi te 
cuprinde mirarea. lar dacă stai să te gândeşti mai bine, 
poate că pricina acestei izbucniri, la care nu te-ai fi aşteptat 
de la un om anume, stă tocmai în nevoia ascunsă a firii lui 
chinuite de a-şi da frâu liber într-un fel de spasm, într-un fel 
de încercare instinctivă de a-şi regăsi eul năruit, într-o 
dorinţă [D1IN UA5A MUK. JUAJK i năvalnică de a-şi afirma 
personalitatea umilită şi care, punând ţgpânire pe întreaga 
lui fiinţă, creşte năprasnic până la mânie, până la furie, 


până la demenţă, până la paroxism. Poate că tocmai aşa se 
întâmplă cu un om înmormântat de viu când se trezeşte şi 
începe să dea deznădăjduit cu pumnii în pereţii sicriului, 
când încearcă să înlăture capacul, să-l spargă, cu toate că, 
dacă ar sta să judece, şi-ar da seama că orice străduinţă e 
zadarnică. Dar tocmai aici e aici - raţiunea nu are de data 
aceasta nici un cuvânt şi rămâne străină de pornirea firii. 
Nu trebuie să uităm apoi că aproape orice fel de 
manifestare de voinţă a ocnaşului, orice afirmare a 
individualităţii lui e socotită drept infracţiune şi e reprimată 
cu străşnicie; de aceea, o dată dezlănţuit, de ce s-ar mai 
stăpâni? De aici încolo puţin îi pasă de ceea ce se va 
întâmplă: urmările vor fi aceleaşi. Dacă-i chef - chef să fie; 
dacă-i vorba de risc, atunci să rişte din plin, până la moarte 
de om. Primul pas e mai greu! Apoi, după ce se îmbată şi o 
ia razna, n-ai cum să-l mai opreşti. lată de ce e cu mult mai 
bine să nu-l scoţi din răbdări. Şi e mai bine pentru toată 
lumea. Da, dar cum s-ar putea ajunge la asta? 

VI PRIMA LUNĂ 

La intrarea în temniţă, dispuneam de ceva bani; asupra 
mea luasem însă foarte puţini, de teamă să nu-mi fie 
confiscaţi, în afară de asta, aveam ascunse câteva ruble, 
lipite pe scoarţele Bibliei, singura carte pe care o puteam 
lua cu mine, alta nefiind îngăduită în temniţă. Această Biblie 
cu banii în scoarţe îmi fusese dăruită la Tobolsk de câţiva 
oameni care de ani de zile trăiau surghiuniţi în Siberia şi 
care de mult se 1 La Tobolsk, în drum spre Omsk, 
deportatul Dostoievski s-a întâlnit cu s*ţiile decembriştilor 
N. M. Muraviov, |. A. Annenkov şi M. A. Fonvizin (n-eiruse.). 

[i:1 obişnuiseră să vadă în orice „năpăstuit" un fratel. 
Sunt în Siberia oameni care şi-au făcut un crez al vieţii din 
ai» torarea frăţească a acestor „năpăstuiţi"; îi înconjoară cu 
dragoste şi grijă, ca şi cum ar fi copiii lor; compătimirea ce 
O nutresc e cu desăvârşire dezinteresată, sfântă. Nu mă pot 
stăpâni să nu povestesc aici în câteva cuvinte una dintre 


aceste întâlniri, care mi s-a întipărit în mod deosebit în 
minte. 

În oraşul în care se afla temniţa noastră, locuia o văduvă 
Nastasia Ivanovna. Fireşte, nimeni dintre noi, cât timp am 
stat închişi, n-a avut prilejul s-o cunoască personal. Părea cj 
nu are altă ţintă în viaţă decât aceea de a veni în ajutorul 
surghiuniţilor şi mai ales al ocnaşilor. I se întâmplase oare 
vreo nenorocire în familie, sau poate o fiinţă scumpa ei 
îndurase cândva o pedeapsă la fel cu a noastră? Nu se ştie; 
părea însă că cea mai mare fericire pentru ea era să facă 
tot ce-i stătea în putinţă ca să ne mai uşureze soarta; nu 
cine ştie ce mare lucru, fireşte, căci era foarte săracă. Dar 
noi toţi care eram închişi în temniţă simţeam că avem 
dincolo de ziduri un prieten devotat, totdeauna gata de 
sacrificii. Între altele, ne comunica adesea veşti de care 
simţeam mare nevoie. Când am ieşit din temniţă pentru a 
mă stabili în altă localitate, am avut prilejul să trec pe la ea 
pe-acasă şi s-o cunosc personal. Locuia la marginea 
oraşului, la o rudă apropiată. Nu era nici tânără, nici 
bătrână, nici frumoasă, nici urâtă; ar fi fost greu de spus 
dacă era sau nu deşteaptă ori cultă. Oricine însă îşi putea 
da imediat seama din gesturile şi atitudinea ei că e un suflet 
nesfârşit de bun, plin de râvna de a ajuta, de a alina 
durerea, de a face ceva pe placul omului. Citeai aceasta 
bunătate în privirea ei blândă şi mângâietoare. Am petrecut 
o seară întreagă în casa ei, împreună cu un alt „năpăstuit". 
Ne privea în faţă, râdea când râdeam şi noi, era şi ea de 
aceeaşi părere cu noi în tot ce am fi spus; se frământa şi-şi 
dădea toată silinţa să ne poată ospăta cu ce avea. Ne oferi 
ceai, gustări şi dulciuri şi cred că dacă ar fi avut norocul să 
aibă mii de ruble chiar, s-ar fi bucurat numai şi numai 
pentru faptul că banii aceştia i-ar fi dat putinţa să ne vină şi 
mai mult în 

DIN CASA MORȚILOR 111 utor şi să uşureze mai mult 
soarta fraţilor noştri, rămaşi în " La despărţire ne dărui 
fiecăruia ca amintire câte o tabachera; le lucrase ea însăşi, 


Dumnezeu ştie cum, din carton îmbrăcat în hârtie colorată, 
hârtie din aceea care se întrebuinţează la legatul cărţilor de 
şcoală (poate că fusese sacrificată chiar vreo carte de 
aritmetică), iar pe margini, de jur împrejur, le împodobise 
cu hârtie aurie, pentru care, pesemne, cutreierase anume 
prăvăliile. „Fumaţi, aşa că tabacherele astea vă vor fi poate 
de folos", ne zise ea cu sfială, cerându-ne parcă iertare că 
ne dădea numai atât. Unii susţin (am citit şi am auzit asta) 
că şi dragostea cea mai fierbinte de aproapele tău e în 
acelaşi timp şi o dovadă de mare egoism. Niciodată nu voi 
putea pricepe ce fel de egoism ascundea atitudinea acestei 
femei! 

Cu toate că atunci când am intrat în temniţă n-aveam cine 
ştie ce bani asupră-mi, nu mă puteam supăra pe ocnaşii 
care în primele zile după venirea mea se prezentau cu cea 
mai mare nevinovăție să-mi ceară un împrumut şi care nu 
se sfiau să mai vină iarăşi şi iarăşi, chiar după ce mă 
înşelaseră o dată, ba chiar de mai multe ori. Mărturisesc 
însă că ceea ce mă supăra mai mult era că toţi aceşti 
oameni, cu şiretenia lor copilărească, mă luau drept un naiv 
şi-şi băteau joc de mine tocmai fiindcă îi împrumutam cu 
bani pentru a nu ştiu câta oară. Erau de bună seamă 
încredinţaţi că mă pot duce de nas cu şiretlicurile şi 
minciunile lor şi sunt convins că dacă, dimpotrivă, nu cedam 
din primul moment, ci-i alungam cât colo, m-ar fi respectat 
poate mai mult şi totuşi, oricâtă ciudă aveam pe ei, nu mă 
simţeam în stare să-i refuz. Necazul meu era cu atât mai 
mare, cu cât din primele zile mă frământam la gândul 
atitudinii pe care trebuia s-o adopt în temniţă şi al 
comportării mele faţă de aceşti oameni. Simţeam şi-mi 
dădeam foarte bine seama că această lume era cu totul 
nouă pentru mine, că mă afundam în bezna necunoscutului 
şi că era cu neputinţă să trăieşti ani de-a rândul bâjbâind în 
întuneric. Trebuia să cumpănesc, să mă pregătesc 
sufleteşte. Mă hotărâi să fiu drept, după cum mi-e firea şi să 
procedez aşa cum aveau să-mi poruncească simţirea şi 


judecata. Pe de alta parte, îmi dădeam seama că toate 
acestea nu sunt decât nkt aforisme, iar realitatea e cu totul 
alta, plină de neprevăzut. 

Astfel, deşi micile necazuri şi grijile zilnice pricinuite j> 
viaţa din cazarmă - griji de care am mai vorbit şi pe care mi 
le-a uşurat într-o oarecare măsură Akim Akimâci - au avut 
darul să-mi risipească cât de cât gândurile negre, mă 
chinuia o groaznică tristeţe, ce-mi otrăvea sufletul clipă de 
clipă. E o „Casă a morţii!" îmi ziceam de cum se înnopta, 
privind uneori din pridvorul cazărmii la ocnaşii care, întorşi 
de la muncă, rătăceau ca nişte umbre prin curtea temniţei 
ducându-se până la bucătărie şi înapoi. Cercetându-le mai 
cu atenţie mişcările, înfăţişarea, căutam să-mi dau seama ce 
fel de oameni erau, ce caractere şi obiceiuri aveau. lar ei se 
perindau pe dinaintea mea fie posomoriţi, cu fruntea 
încruntată, fie veseli peste măsură (aceste două aspecte se 
întâlnesc cel mai des, fiind caracteristice pentru ocnă); unii 
se luau la ceartă şi se înjurau, alţii stăteau pur şi simplu la 
taifas, ori vedeai pe câte unul care se plimba singuratic, dus 
pe gânduri, cu pas rar şi apăsat; o parte dintre ei arătau 
obosiţi, cu privirea pierdută în gol, dar cei mai mulţi îşi luau 
un aer de superioritate provocatoare (chiar şi aici), cu 
căciula pe-o ureche şi cojocul zvârlit pe umăr, plimbându-şi 
în jur, cu o sfidare obraznică, ochii şireţi şi batjocoritori. 

„lată-mi sălaşul, iată lumea mea de acum, mă gândeam eu, 
lume în care vrând-nevrând, trebuie să trăiesc." Am tot 
încercat să-l descos pe Akim Akimâci, în tovărăşia căruia îmi 
plăcea să-mi beau ceaiul ca să-mi uit de singurătate, 
sperând să aflu de la el câte ceva despre aceşti oameni. În 
treacăt fie zis, ceaiul în aceste zile dintâi a fost singura mea 
hrană. Akim Akimâci era oricând dornic de această băutură 
şi chiar el aţâţa focul la micul nostru samovar de tinichea, 
caraghios la înfăţişare şi rudimentar, lucrat în temniţă şi 
împrumutat de laM. 

Akim Akimăci îşi sorbea de obicei ceaiul din pahar (avea şi 
pahare!) tăcut şi tacticos, după care îmi mulțumea, ULM 


CASA MUK ] ]. LOK 113 ucându-se numaidecât să-mi 
meşterească plapuma. Nu era 

— Nsă în stare să-mi stingă curiozitatea şi nici n-a priceput 
vredată rostul dorinţei mele de a cunoaşte firea oamenilor 
care e înconjurau; în timp ce mă asculta, pe buze îi flutura 
un zâmbet viclean, zâmbet pe care-l am şi acum înaintea 
ochilor. 

Nu, mă gândeam, trebuie să ajung singur să le cunosc pe 
toate câte sunt aici şi să le încerc pe propria mea piele, fără 
a recurge la alţii." în cea de-a patra zi, ocnaşii se aliniară 
dis-de-dimineaţă pe două rânduri în curtea din faţa corpului 
de gardă, aproape de poarta cea mare; întocmai ca atunci 
când mă duseseră să-mi schimb cătuşele. Atât în faţa cât şi 
în spatele lor se înşirau soldaţii în poziţie de drepţi, cu 
puştile încărcate şi cu baionetele la armă. 

Soldatul are dreptul să tragă atunci când vreun ocnaş 
încearcă să fugă, în schimb răspunde pentru orice glonţ 
risipit în zadar şi nu într-un caz de forţă majoră; acelaşi 
lucru se întâmplă şi când e vorba de o răzvrătire făţişă a 
deţinuţilor; dar cine ar cuteza să fugă aşa, în văzul tuturor? 

Neîntârziat îşi făcu apariţia un ofiţer de geniu întovărăşit 
de supraveghetor, de subofiţerii ingineri şi de soldaţii 
însărcinaţi să controleze munca ocnaşilor. Se făcu apelul: 
cei dintâi plecară ocnaşii care lucrau în atelierul de 
croitorie; aceştia coseau îmbrăcămintea şi rufăria pentru 
deţinuţi, astfel încât controlorii tehnici n-aveau aici nici un 
amestec. Apoi porniră ceilalţi ocnaşi spre diferite ateliere, 
până le ajunse rândul celor repartizaţi la munca grea în 
afara zidurilor temniţei. Eram şi eu printre aceşti ultimi 
douăzeci. În spatele fortăreței, pe râul îngheţat, se aflau 
două şlepuri ale statului, care nu erau bune de nimic şi 
trebuiau desfăcute, ca să nu se risipească scândurile în 
zadar. La drept vorbind, mare pricopseală nu se alegea din 
vechitura asta de material aproape putred, mai ales că în 
oraş lemnele de foc se vindeau pe preţ de nimic, iar cât 


vedeai cu ochii, dincolo, pe culmi, pădurile se întindeau la 
nesfârşit. 


Ne trimiteau la munca aceasta numai ca să nu stăm cu 
mâinile în sân. Asta o ştiau toţi ocnaşii, de aceea porneau la 
lucru fără tragere de inimă, aproape în silă. Cu totul altfel 
se întâmpla când munca era cu rost, folositoare şi mai cu 
seama atunci când era hotărât dinainte cât anume e de 
făcut. Atunci oamenii se însufleţeau şi, măcar că nu se 
alegeau cu nimic de pe urma muncii lor, am văzut deţinuţi 
care se străduia” din răsputeri să-şi îndeplinească datoria 
cât mai repede şi cjt mai bine; era parcă în joc ambiția 
fiecăruia. Iar într-o muncă de felul celei amintite mai sus, 
care se executa mai mult de formă decât dintr-o necesitate, 
nu ni se arăta cât avem de lucrat, aşa încât trebuia să 
trudim până bătea toba, vestind întoarcerea la cazarmă, la 
unsprezece ceasuri de dimineaţă. Era o zi câlduţă, ceţoasă, 
mai-mai să se topească zăpada, întreg convoiul porni spre 
râu, dincolo de zidurile temniţei, zomăind uşor din lanţuri, 
care, deşi ascunse sub veşminte, scoteau la fiecare pas un 
sunet ascuţit, metalic. Vreo doi-trei ocnaşi porniră să aducă 
uneltele de la magazie. Mergeam în rând cu ceilalţi şi mă 
simţeam parcă însufleţit de dorinţa de a vedea şi afla 
despre ce fel de muncă e vorba. Ce înseamnă munca silnică 
de ocnaş şi cum aveam să muncesc pentru întâia oară în 
viaţa mea? 

Îmi amintesc până şi cele mai mici amănunte. Pe drum am 
întâlnit un târgoveţ cu bărbuţă, care, văzându-ne, se opri şi- 
şi vâri mina în buzunar. Un deţinut se desprinse numaidecât 
din convoi, îşi scoase căciula din cap şi primi pomana -cinci 
copeici - apoi intră în rând. După ce se închină făcând 
semnul crucii, târgoveţul îşi văzu mai departe de drum. 
Cele cinci copeici fură cheltuite în aceeaşi dimineaţă pe 
colaci, care se împărţiră egal între ocnaşi. 

În grupul nostru, unii dintre ocnaşi erau scumpi la vorbă şi 
posomoriţi, alţii nepăsători şi vlăguiţi; câţiva sporovăiau 
alene între ei, abia articulând cuvintele. Unul părea tare 
vesel, fericit chiar - nu se ştie de ce anume. Cânta şi juca pe 
marginea drumului, făcând să-i răsune lanţurile la fiecare 


săritură; era acelaşi ocnaş scund şi îndesat care în ziua 
sosirii 

DIN CASA MORȚILOR 115 le se certase cu un altul pentru 
apa de spălat, pe motivul î acela îndrăznise să susţină sus şi 
tare, într-un mod cu totul absurd, că ar fi pasarea cagan. 
Flăcăul acesta zurbagiu se urnea Skuratov. În cele din 
urmă, începu să cânte cât îl ţinea 2ura un cântec vesel, al 
cărui refren mi-a rămas în minte: 

Fără mine mă-nsurară -Că eram plecat la moară. 

Nu-i lipsea decât balalaica. 

Dar veselia lui nesocotită avu bineînţeles darul să 
stârnească indignarea celorlalţi, care numai că nu s-au 
simţit jigniti. 

— Ian auzi-l cum urlă! Făcu unul cu dojana în glas, deşi 
aceasta nu-l privea câtuşi de puţin. 

— Un lup de foame tot urla săracu', dar i-a furat şi urletu' 
tuleaku'! Adăugă un altul, care după grai părea să fie 
ucrainean. 

— Ei şi ce-i că sunt de prin părţile Tulei, i-o tăie pe dată 
Skuratov: că n-om fi nici ca voi, cei din Poltava, să-nfu-lecăm 
găluşte umplute cu muşte. 

— Auzi vorbă! Da' tu ce-mi făceai? Ciorbă acră din opincă 
păpai. 

— Şi-amu i-a umplut dracu' burta cu ghiulele! Adăugă un 
al treilea. 

— La drept vorbind, fraţilor, eu sunt un om dilicat, zise 
Skuratov, adresându-se tuturor şi nimănui şi însoţindu-şi 
vorbele cu un oftat plin de căinţă. De când mama m-a făcut, 
am păscut (adică crescut; Skuratov stâlcea intenţionat 
cuvintele) numai cu prune uscate şi plăcinte; fraţii mei sunt 
şi astăzi negustori cu faimă la Moscova, oameni cu dare de 
mână; ţin prăvălie în hală, stau la tejghea, învârtesc nişte 
afaceri pe cinste şi le merge din plin. 

— Da' tu, rogu-te, ce-nvârteai? 

— Fiecare după puterile lui. Să mă fi văzut când mi-au 
picat saftea două sute de. 


—. de ruble? Nu mai spune, sări un deţinut, care, de 
uimire, tresărise la auzul unei asemenea sume. 

— Nu, omule, nu de ruble-i vorba, ci de două sute de bete 
pe spinare. Luka, hei, Luka! 

— Care Luka? Mi-or fi zicând alţii pe nume, nu zic ba, da' 
pentru tine sunt Luka Kuzmici, răspunse a lehamite un 
ocnaş firav şi scund, cu nasul ascuţit. 

— Ei bine, fie şi Luka Kuzmici, naiba să te ia. 

— Apăi, nici aşa, oi fi eu pentru cine oi fi Luka Kuzmici, da' 
pe tine te poftesc să-mi zici „nene". 

— Dracu' să te descurce şi să te pieptene cu „nene' al tău 
cu tot! Parcă merită să-mi bat gura degeaba! Şi uite aşa 
fuse, fraţilor, întâmplarea ceea, de nu m-au lăsat să fac 
mulţi purici la Moscova; am încasat şi eu o chelfăneală, să 
ţin minte cât oi trăi, iar pe deasupra şi cincisprezece lovituri 
de cnut, după care mi-au făcut vânt de-acolo şi acu'. 

— Şi pentru ce te-au trimis la ocnă? Îi luă vorba din gură 
unul care-i asculta cu luare-aminte povestea. 

— Apăi, de băut să nu bei, de jucat să nu joci, călugărie, nu 
alta. Şi aşa, fraţilor, la Moscova nu mi-a fost dat să mă 
chivernisesc cum se cuvine. Şi tare, tare am mai tânjit după 
asta - s-ajung şi eu om cu stare. Atâta mi-am dorit-o, că nici 
nu pot să v-o spun. 

Câţiva pufniră în râs. Skuratov era veşnic pornit pe glume, 
un mucalit care simţea că-i de datoria lui să-şi înveselească 
camarazii şi care, bineînţeles, nu primea pentru asta decât 
ocări. Făcea parte dintre acei oameni ciudaţi, cu un farmec 
deosebit, despre care o să mai am prilejul să vorbesc. 

— Ei, ia uitaţi-vă la el, ce mai fante! S-a înţolit în samur! 
Zise Luka Kuzmici. Numai pe haină scoţi vreo sută de ruble. 

Skuratov purta de fapt un cojocel de oaie ponosit ca vai de 
lume, petic peste petic. Cu un aer nepăsător, dar totodată 
plin de atenţie, el îl cercetă cu de-amănuntul. 

— În schimb am cap, fraţilor şi ăsta face toate paralele, 
răspunse el. Când mi-am luat rămas-bun de la Moscova, o 
mângâiere mai aveam: că mi-l păstrasem pe umeri. Adio, iy 


[OScova! Îţi mulţumesc pentru chelfăneală, pentru viaţa 
slobodă, că straşnică porţie mi-ai mai tras! Şi de cojocul 
meu ce,» led bre omule, că doar nu ţi l-am vârât sub ochi! 

— Aşa, vasăzică, numai capul vrei să ţi-l admir! 

_ Măcar de-ar fi al lui! Da' şi pe ăsta l-a căpătat de 
pomană! Se amestecă din nou în vorbă Luka Kuzmici. ] l-au 
dat de pomană la Tiumen, când a trecut cu convoiul pe 
acolo. 

— Ascultă, Skuratov, ai avut vreo meserie la viaţa ta? 

— El şi meserie? Era colea un biet cizmar; bătea pingele 
după ce le şterpelea de la alţii, făcu unul dintre ocnaşii 
posomoriţi. Asta-i era meseria. 

— Chiar aşa, zise Skuratov, fără să ia seama la batjocura 
usturătoare din cuvintele celuilalt; am încercat să fac 
ciubote, da' n-am ajuns să tălpuiesc decât o singură 
pereche. 

— Şi-ai găsit muşteriu? 

— Ba bine că nu! l-am strecurat-o unui păcătos, fără frică 
de Dumnezeu şi ruşine de oameni! Trebuie c-asta i-a fost 
pedeapsa Celui-de-Sus. 

Toţi cei de faţă începură să râdă în hohote. 

— Am mai încercat o dată să lucrez şi aici, în temniţă, 
urmă Skuratov cu aceeaşi netulburată nepăsare. Am pus 
flecuri la cizmele lui Stepan Fedorâci Pomorţev, 
locotenentul. 

— Şi-a fost mulţumit? 

— Da' de unde, fraţilor! M-a-njurat de mama focului, să-mi 
ajungă pe toată viaţa. Ba mi-a mai dat şi un genunchi în 
spate. Valeu, da' furios mai era! Uf! Tare m-a amăgit 
păcătoasa asta de viaţă! Zi-i viaţă de ocnaş! 

Bărbăţelul Ak-kulinei Iaca iese în pridvor. 

Se porni el din nou să chiuie, lăsându-se pe vine şi 
frământând pământul cu picioarele. 

— Of, of, ce neruşinat! Bombăni ucraineanul care mergea 
alături de mine, măsurându-l cu răutate şi dispreţ. 

— Om de nimica! Făcu un altul, pe un ton grav şi hotărât. 


Nu pricepeam câtuşi de puţin de ce-l umileau pe Skuratov, 
deşi în primele zile băgasem de seamă că ocnaşii care 
încercau să facă haz cu glumele lor erau dispreţuiţi Mânia 
hoholuluil şi a celorlalţi o puneam pe seama caracterului 
lor; mă înşelam însă. Îi purtau pică din pricină cj Skuratov 
nu-şi lua şi el aerul acela de demnitate, ce ajungea până la 
pedanterie şi de care se molipsiseră toţi întemniţaţii într-un 
cuvânt, pentru că-l socoteau, după propria lor expresie, „un 
om de nimic". Pe de altă parte, nu toţi cei „cu haz" erau 
trataţi cu aceeaşi asprime şi luaţi în batjocură, precum 
Skuratov şi alţii de teapa lui. După cum era şi omul: cei buni 
la inimă şi naivi se alegeau doar cu ocări şi umilinţă. În 
schimb, erau unii din categoria celor „veseli", cărora le 
sărea uşor ţandăra; se luau la harţă cu oricine şi-şi 
cucereau astfel respectul. Se afla chiar în grupul nostru 
unul dintre aceşti arţăgoşi, în fond un om cât se poate de 
plăcut şi de vesel, aşa cum l-am cunoscut abia mai târziu; 
era un flăcău înalt şi chipeş, cu o aluniţă mare pe obraz; 
avea ceva hazliu în înfăţişare, iar pe lângă frumuseţe, 
trăsăturile-i vădeau şi o agerime a minţii. Toţi îl porecliseră 
„pionierul", din pricină că slujise în trupele de geniu; acum 
era deţinut în secţia specială, fiind osândit la muncă silnică 
pe viaţă. Cu privire la el am să revin mai târziu. 

De altfel, nu toţi cei „serioşi" se arătau chiar atât de 
porniţi ca ţăranul ucrainean, veşnic maniat când îi vedea pe 
ceilalţi râzând. Erau în ocnă câţiva oameni care râvneau la 
întâietate, fie pentru că se socoteau mai îndemânatici la 
lucru, fie pentru că se credeau mai înţelepţi, mai isteţi şi 
mai dintr-o bucată decât toţi ceilalţi. Mulţi dintre ei se 
arătau într-adevăr nişte oameni cu scaun la cap şi atât de 
perseverenţi, încât îşi atingeau țelul, adică îşi creau un 
renume şi exercitau o puternică înrâurire morală asupra 
celorlalţi ocnaşi. De cele mai multe ori, celebrităţile acestea 
se duşmăneau între ele de moarte şi fiecare, la rândul lui, 
avea nenumărați vrăjmaşi. Îi 1 Hohol - ciuf, moţ; porecla 
uzuală pentru ucrainean (n. ed. Române). 


AMintiridincasa „riveau pe ceilalţi ocnaşi cu un aer de 
superioritate oarecum jngăduitoare, plin de demnitate şi nu 
iscau niciodată certuri fără rost. Bine văzuţi de 
administraţie, în timpul lucrului erau un fel de „şefi"' peste 
ceilalţi; nici unuia dintre ei nu i-ar fi trecut vreodată prin 
gând să caute gâlceavă pentru nişte glume sau cântece; nu- 
şi pierdeau vremea cu asemenea fleacuri. Oamenii din 
această categorie s-au purtat cu mine cât se poate de 
frumos în tot timpul cât mi-am făcut osânda, în schimb, se 
ţineau la distanţă şi erau cam zgârciţi la vorbă. Despre ei 
voi avea de spus mai multe cu alt prilej. 

Ajunserăm la povârniş. Jos, în albia râului, se zărea şlepul 
putred, prins între gheţuri, pe care trebuia să-l desfacem. 
Dincolo de râu, cât vedeai cu ochii, se întindea stepa pustie 
şi tristă, pierzându-se într-o ceaţă albăstrie. Mă aşteptam 
să-i văd pe toţi apucându-se cu râvnă de lucru, dar nici 
vorbă de asta. Câţiva se tolăniră pe nişte bârne de pe malul 
râului; cei mai mulţi îşi scoaseră din carâmbul cizmei 
tabacherele cu tutun de prin partea locului (care se vindea 
la bazar în foi, netăiat, câte trei copeici litra) şi pipele de 
lemn cu ţeava scurtă, cioplite grosolan chiar în ocnă şi şi le 
aprinseră, în vreme ce soldaţii făcură cerc în jurul nostru, 
pregătindu-se cu un aer plictisit să ne păzească. 

— Cui i s-o fi năzărit să ne pună să desfacem şlepul? 
Mormăi pentru sine un ocnaş. Nici de surcele nu mai e bun. 

— Ălora de nu se tem de noi, ălora li s-a năzărit, s-o ştii de 
la mine, îi întoarse vorba altul. 

— Încotro s-or fi ducând mujicii ăia? Se minună cel dintâi 
după un răstimp. Pesemne că n-auzise răspunsul la 
întrebarea lui. Arăta acum cu degetul în depărtare spre un 
grup de ţărani ce mergeau în şir prin zăpada de curând 
căzută. Toţi ocnaşii întoarseră capul alene într-acolo şi de 
plictiseală începură să facă tot felul de glume pe socoteala 
lor. Un mujic, primul în rând, mergea bălăbănindu-se într- 
un chip foarte caraghios, cu braţele depărtate de trup, cu 
capul plecat ntr-o parte; purta o căciulă lungă cât toate 


zilele şi turtită la vârf. Silueta i se desprindea lămurit pe 
albul zăpezii. 

— Ian te uită cum s-a mai înţolit cumătrul nostru Petrovicji 
băgă de seamă unul dintre deţinuţi, căutând să imite 
întocmai vorba ţărănească. 

Ciudat lucru, dar ocnaşii, deşi cei mai mulţi erau de la 
ţară, îi priveau pe mujici oarecum de sus. 

— Înâ, ăl din urmă îi mai dihai, fraţilor, ai zice că sădeşte 
napi. 

— Ăsta o fi tare mintos, trebuie că are şi multe parale zise 
un al treilea. 

Toţi râseră cam fără chef, tărăgănat. Între timp se ivi 0 
vânzătoare de colaci; era o femeiuşcă vioaie şi dezgheţată. 

Ocnaşii cumpărară câţiva colaci din pomana de cinci 
copeici dată de târgoveţul cu bărbuţă, pe care apoi îi 
împărţiră între ei. 

Flăcăul care vindea colaci în temniţă alese vreo douăzeci 
de bucăţi şi începu să se târguiască plin de zel cu femeia, ca 
să-i mai scadă din preţ. Ea nu se învoia în ruptul capului. 

— Bine, bine, da' din aia nu-mi dai? 

— Care aia? 

— D'apăi din ce nu se înfruptă şoarecii. 

— Lovi-te-ar ciuma! Îl ocări muieruşca, pomindu-se pe râs. 
În cele din urmă apăru subofiţerul care supraveghea 
lucrările, cu o nuia în mână. 

— Ei, v-a găsit odihna acum! La lucru! 

— Apoi, arată-ne ce trebuie să facem şi cât anume, Ivan 
Matveici, zise unul dintre „şefi", ridicându-se alene. 

— Da' la plecare de ce n-aţi întrebat? De desfăcut şlepul, 
asta aveţi de făcut. 

Ocnaşii se sculară unul câte unul şi începură să coboare 
spre râu, înaintând anevoie, abia târându-şi picioarele. Se 
iviră numaidecât printre ei câţiva „directori", cel puţin cu 
vorba. S-a hotărât să nu se lucreze alandala şi să se desfacă 
cu grijă bârnele din fund şi cele laterale, bătute în cuie de 
lemn -muncă grea şi obositoare. 


— Întâi şi întâi să dăm grinda asta la o parte! Puneţi 
umărul, băieţi! Strigă unul care nu era nici „director“, nici 

AMINTIRI PIN CASA MOKŢIUJK_ YJA şef, ci simplu 
lucrător - un tânăr la locul lui şi fără ifose, care nu rostise 
nici un cuvânt până atunci; apoi se aplecă şi dădu să apuce 
cu amândouă mâinile o bârnă groasă, crezând că ceilalţi o 
să-l ajute. Dar niciunul nu sări la chemarea lui. 

_ încearcă de vezi! N-ai s-o ridici cât îi lumea şi pământul 
şi chiar de-o veni moş Martin, bunică-tu, tot n-ar urni-o din 
loc, mormăi unul printre dinţi. 

— Bine, fraţilor, da' de-unde s-o-ncepem? Eu, drept să vă 
spun, nu mai ştiu. Zise oarecum nedumerit cel care o luase 
înaintea tuturor, dând drumul bârnei şi îndreptându-se din 
şale. 

— Doar n-ai să te speteşti tu cât şapte. Hai, nu mai fă pe 
şmecherul! 

— Uită-te la el, mai are caş la gură, da' sare primul. 
Mucosul! 

— Staţii, fraţilor, ce vă legaţi de mine, am spus aşa, într-o 
doară. se apăra el umil, cerându-şi parcă iertare. 

— Vă ţineţi de taclale?! Ce, v-au trimis aici aşa, de florile 
mărului, ca să-mi staţi cu mâinile-n sân? Ori poate să vă pun 
la murat? Strigă din nou subofiţerul, privind indignat la cei 
douăzeci de oameni care nu ştiau de unde să-nceapă. 
Apucaţi-vă odată de treabă! 

— Graba strică treaba, Ivan Matveici. 

— De-aia stai? Ehei, Saveliev. Lasă gura, Petrovici! Cu tine 
vorbesc: ce-ai rămas cu ochii holbaţi? Îi scoţi la mezat? 
Puneţi mâna odată, vă zic! 

— Ce-aş putea face de unul singur? 

— Arată-ne ce anume şi cât trebuie să facem, Ivan 
Matwveici. 

— V-am mai spus-o o dată. Desfaceţi şlepul şi pe urmă 
puteţi pleca acasă. Şi-acu', începeţi! 

Ocnaşii se apucară, în sfârşit, de treabă, dar fără vlagă şi 
îndemânare, mai mult în silă. Îţi făcea rău să priveşti acest 


mâănunchi de lucrători voinici tot unul şi unul, care păreau 
că nu ştiu de unde şi cum să înceapă. Şi nici n-apucară bine 
să scoată cea dintâi şi cea mai mică bârnă, că se şi rupse. 
„S-a 

| 

Frânt singură", ziceau ei ca să se dezvinovăţească în 
fat, subofiţerului. Era limpede că în chipul acesta n-aveau să 
ajungă prea departe şi că ar fi trebuit să se fi apucat 
altminteri. Dar cum anume? De unde s-o ia? Deţinuţii Se 
porniră să-şi dea cu părerea toţi deodată şi în cele din 
Urma ajunseră la ocări, cearta amenințând să ia forme mai 
grave. Subofiţerul ridică din nou glasul, rotind nuiaua între 
degete dar bârnele se frângeau una după alta. Abia atunci 
băgară de seamă că n-au destule securi şi că le lipsesc 
anumite scule. Doi ocnaşi însoţiţi de paznici fură trimişi la 
fortăreață să caute cele de trebuinţă; până la întoarcerea 
lor, ceilalţi se aşezară pe marginea şlepului, cu aceeaşi 
nepăsare, îşi scoaseră pipele şi încercară să fumeze. 

În cele din urmă, subofiţerul scuipă cu obidă. 

— Ce să măi zic, cu de-alde voi n-o scoţi niciodată la capăt. 
Ce oameni! Ce oameni! Bombăni el, scos din fire. Apoi, 
făcând cu mâna a lehamite, porni spre fortăreață, tot 
răsucind nuiaua între degete. 

Un ceas mai târziu îşi făcu apariţia controlorul. După ce 
ascultă în linişte părerile ocnaşilor, declară că trebuiau 
scoase încă patru bârne aşezate de-a curmezişul, dar în aşa 
fel ca să nu se mai rupă, ci să rămână întregi, apoi hotărî 
cât anume din şlep să fie desfăcut şi după care treabă 
deţinuţii puteau să se întoarcă la cazarmă. Lucrul nu era 
tocmai uşor şi totuşi, Dumnezeule, cu ce râvnă se apucară 
ocnaşii! Unde pierise lenea, şovăiala lor de adineauri? 
Puseră mâna pe securi şi în scurtă vreme cuiele de lemn 
fură scoase cu îndemânare. Cei care n-aveau securi vârau 
nişte prăjini groase pe sub bârne şi prin apăsarea a 
douăzeci de braţe le desfăceau una câte una, ca nişte 
adevăraţi meşteri plini de voie bună. Spre marea mea 


mirare, bârnele rămâneau întregi şi aproape nevătămate. 
Treaba mergea strună. Ai fi zis că tuturor acestor oameni li 
s-a luminat mintea ca prin farmec. Nu se mai auzeau nici 
vorbe de prisos, nici ocări, fiecare ştia ce trebuia să spună 
şi să facă, unde să se aşeze şi ce sfaturi să dea. Cu o 
jumătate de ceas înainte de a începe să bata toba, 
AjylIINTIKI1 DIN CASA MORȚILOR 123 treaba era sfârşită 
şi ocnaşii se îndreptară spre cazarmă istoviţi, dar cu 
mulţumirea că au putut să câştige fie şi o jumătate de ceas 
din vremea hotărâtă pentru muncă de către administraţie. 
În ceea ce mă priveşte, am băgat de seamă un lucru foarte 
ciudat: oriunde mă repezeam să dau o mână de ajutor, 
oricât mă străduiam să fiu de folos, nicăieri nu mi-am găsit 
locul, pe toţi îi stânjeneam la lucru, nimeni n-avea nevoie de 
mine şi care mai de care mă alunga, răstindu-se la mine cu 
asprime, ba chiar şi cu ocări. 

Cel din urmă deţinut, un biet nenorocit şi pe deasupra un 
lucrător prost, care n-ar fi cutezat să ridice glasul în faţa 
celorlalţi ocnaşi, mult mai pricepuţi şi mai îndemânatici 
decât el, se simţea în drept să mă umilească, să mă dea la o 
parte, dacă mă nimeream lângă el, pe motivul că-l încurc la 
treaba. În sfârşit, unul mai ţâfnos îmi spuse brutal, pe faţă: 

— Ce te vâri peste tot? Şterge-o de aici! Te bagi unde nu-ţi 
fierbe oala. 

— Ai nimerit ca nuca-n perete! Adăugă numaidecât un 
altul. 

— De ager ce eşti, mai bine ai umbla după pomană! Nu-i 
de tine aici! 

Nu-mi rămânea altceva de făcut decât să mă dau la o 
parte. Dar nici să stau cu mâinile în sân când toţi ceilalţi 
lucrau nu-mi venea la socoteală. Când însă, neavând 
încotro, m-am lăsat păgubaş şi m-am aşezat la un capăt al 
şlepului, începură să zbiere revoltați: 

— Ia priviţi ce ajutor ne-au mai trimis! Ce să faci cu unul 
ca ăsta?! Nu e bun de nimic! 


Toate astea, aveau, bineînţeles, un tâlc: se simțeau fericiţi 
că pot să-şi bată joc de un fost boiernaş şi nu lăsau să le 
scape prilejul. 

E, prin urmare, lesne de înţeles de ce chiar de la început, 
din clipa când am intrat în temniţă, mă chinuia, cum am mai 
spus înainte, gândul: dacă am să mă pot vreodată împăca 
cu oamenii aceştia şi ce atitudine trebuia să iau faţă de ei. 
Presimţeam că astfel de neajunsuri aveau să mi se mai 

V 

Întâmple şi nu numai o dată. Cu toate acestea, eram 
hotărât $s nu-mi schimb întru nimic felul de a fi. Ştiam că 
planul meu de acţiune ticluit între timp n-ar fi putut da 
greş. Hotărâsem să am o atitudine cât se poate de firească 
şi de independenta fără să arăt vreodată că aş dori să mă 
apropii de ei, dar nicj să-i resping, dacă vreunul ar fi 
încercat să se apropie de mine; nicicând să nu arăt că mă 
tem de amenințările sau de ura lor, prefăcându-mă, pe cât 
îmi va fi cu putinţă, că nu le bag în seamă. Mi-am pus în 
gând să nu renunţ în unele privinţe la punctul meu de 
vedere şi să nu cedez, tolerându-le anumite obiceiuri şi 
deprinderi, într-un cuvânt, să nu fac nici un pas pentru a le 
câştiga prietenia. Bănuiam că m-ar fij disprețuit dacă m-aş fi 
purtat altfel. 

După concepţia lor (de lucrul acesta aveam să mă conving 
mai târziu), eu trebuia să-mi apăr cu orice preţ faţa de ei 
până şi obârşia mea nobilă, cu alte cuvinte, să fac pe 
răsfăţatul, să-mi dau ifose, să-i consider inferiori mie, să fac 
nazuri oricând şi oriunde, să dispreţuiesc munca. Aşa 
înțelegeau ei că trebuie să se poarte un nobil. Pe faţă, 
bineînţeles, m-ar fi înjurat pentru asta, dar în sinea lor mi- 
ar fi purtat respect. Din păcate rolul acesta nu mi se 
potrivea; n-am fost niciodată un nobil în sensul în care-l 
înțelegeau ei; în schimb, m-am jurat să nu fac nici un fel de 
compromis în privinţa felului meu de a gândi sau a culturii 
asimilate. Dacă m-aş fi apucat să-i linguşesc ca să le intru în 
voie, să mă declar de acord cu ei în toate, să-mi deschid 


sufletul şi să mă dau pe brazdă, încuviinţând diferitele lor 
„însuşiri", numai şi numai pentru a le câştiga îngăduinţa - ei 
şi-ar fi închipuit numaidecât că o fac din teamă sau laşitate 
şi în consecinţă m-ar fi tratat cu dispreţ. A.v nu putea servi 
drept exemplu: era omul maiorului şi asta-i făcea să se 
teamă de el. Pe de altă parte, nici să mă închid într-o 
amabilitate îngheţată şi inaccesibilă, ca polonezii, nu voiam. 
Acum îmi dădeam perfect de bine seama că oamenii aceştia 
au prins ciudă pe mine pentru că am vrut să muncesc cot la 
cot cu ei, în loc să-mi dau ifose şi să mă tânguiesc. Deşi nu 
mă îndoiam nici o clipă 

AMINTIRI DIN CASA MORȚILOR 125_ a mai târziu vor fi 
siliţi să-şi schimbe părerea despre mine, u mi dădea pace 
gândul că în clipa de faţa ei ar fi poate. ]j-gptaţiţi să mă 
dispreţuiască, închipuindu-şi că în timpul iucrului am vrut 
să le intru pe sub piele. 

În amurg, după munca de după-amiază, când mă 
întorceam spre cazarmă, obosit şi amărât, mă simţii cuprins 
de o tristeţe adâncă. „Oare câte mii de zile ca aceasta mă 
mai aşteaptă! Veşnic aceleaşi, neschimbate!" mă gândeam 
eu. Când se lăsă noaptea, mut de durere, m-am strecurat în 
spatele cazărmii, purtându-mi paşii singuratici de-a lungul 
îngrăditurii, când deodată îl zării pe Şarik venind glonţ spre 
mine. 

Şarik era câinele temniţei, căci fiecare temniţă îşi are 
câinele ei, după cum orice companie, orice baterie de 
artilerie şi orice escadron şi-l au pe al lor. Trăia aici de 
foarte multă vreme, eră un câine de pripas, aşa încât 
fiecare îi era stăpân şi se hrănea cu resturile de la 
bucătărie. Era un câine mare, de curte, negru cu pete albe, 
nu prea bătrân, cu ochii cuminţi şi o coadă stufoasă. Nimeni 
nu-l băga în seamă, nimeni nu-l mângâia. 

De la început am căutat să mi-l fac prieten, îmbiindu-l să ia 
din mâna mea o bucată de pâine. Când am încercat să-l 
mângâi rămase nemişcat, privindu-mă cu ochii blânzi şi 
dând din coadă în semn de mulţumire. În seara aceea, 


fiindcă nu mă văzuse de măi multă vreme, pe mine, cel 
dintâi căruia, după atâţia ăni, îi trecuse prin minte să-l 
mângâie, porni fără să mă caute pretutindeni şi, 
descoperindu-mă în spatele cazărmii, îmi veni în 
întâmpinare în goana mare, lătrând şi chelălăind de 
bucurie. Nu ştiu ce s-a petrecut atunci cu mine, dar începui 
să-l strâng, să-i sărut botul, lipindu-i capul de pieptul meu; 
animalul îmi puse labele pe umeri şi mă linse pe obraji. 
„lată prietenul pe care mi-l trimite soarta!" mă gândii şi de 
atunci, în această perioadă de început, nespus de 
apăsătoare şi de trista, ori de câte ori mă întorceam de la 
muncă, înainte de orice, mă îndreptam grăbit în spatele 
cazărmii, în tovărăşia lui Şarik, care sărea înaintea mea i.: h 
i lătrând de bucurie; îi apucam capul între mâini şi-l 
sărutam de nenumărate ori; o senzaţie îmbietor de dulce, 
dar în acelaşi timp amară şi tulburătoare îmi strângea 
inima. Mi-aduc aminte ce fericit mă simţeam la gândul - s- 
ar zice câ-rn' plăcea să mă mândresc cu propriile mele 
dureri - că nu-mi rămăsese pe lume decât o singură fiinţă în 
stare să ms iubească, o fiinţă dragă şi apropiată, un 
adevărat prieten, singurul prieten, credinciosul meu câine 
Şarik. 

VII CUNOŞTINŢE NOI. PETROV 

Dar timpul trecea şi, încetul cu încetul, începui să mă 
obişnuiesc cu noua mea viaţă; tot ce se petrecea zilnic sub 
ochii mei nu mă mai îndurera atât; într-un cuvânt, temniţa, 
cu toate întâmplările, cu oamenii şi obiceiurile ei, mă lăsa 
nepăsător. Îmi era cu neputinţă să mă împac cu viaţa 
aceasta, dar trebuia s-o accept aşa cum era. Căutam să 
smulg din mine neliniştea ce mă chinuia, să ascund cât mai 
adânc, în străfundul sufletului, tot necazul şi toate 
amărăciunile. Nu mai rătăceam prin temniţă pierdut şi nu- 
mi mai dădeam pe faţă tristeţea care mă copleşea. 

Asprimea sălbatică a ocnaşilor se mai domolise; nu mă mai 
priveau ca mai-nainte cu acea curiozitate voit ostentativă şi 
aproape cinică; se obişnuiseră, de bună seamă şi ei cu mine, 


spre marea mea bucurie. Mă plimbam prin cazarmă ca la 
mine acasă, îmi cunoşteam bine culcuşul pentru noapte şi 
ajunsesem, pare-se, să mă obişnuiesc chiar cu unele lucruri 
la care altădată mă gândisem cu scârbă. Regulat, în fiecare 
săptămână, mă duceam să-mi rad o jumătate de cap. 
Sâmbăta, în ceasurile de odihnă, eram chemaţi rând pe 
rând la corpul de gardă (cei care rămâneau neraşi aveau de 
pătimit); bărbierii batalionului ne frecau fără milă pe cap cu 
apă rece şi săpun şi ne râdeau cu bricele lor neascuţite; 
numai când 1J1JN UA5A MUK 11AJK 111 mă gândesc la 
cazna asta mă trec fiorii. Am găsit însă foarte rând leacul: 
Akim Akimâci mă duse la un deţinut din secţia militară, 
care, pentru o copeică, rădea pe orice ocnaş cu briciul lui 
personal; asta-i era meseria, de pe urma căreia se alegea 
cu un câştig. Avea mulţi muşterii printre ocnaşi, care, (leşi 
nu erau tocmai obişnuiţi cu răsfăţul, ar fi dat oricât numai 
să scape de bărbierii cazoni. 

Bărbierul ocnaş era poreclit maiorul; n-am aflat niciodată 
de ce anume i se dăduse această poreclă şi n-aş putea 
spune că semăna cu adevăratul nostru maior. Acum, când 
scriu aceste rânduri, îl văd aievea pe „maior": era un flăcău 
înalt şi uscăţiv, veşnic tăcut şi cam prostănac de felul lui; 
gândul îl ducea numai şi numai la meşteşugul său, aşa încât 
oricând îl puteai vedea cu o curea în mână, pe care ascuţea 
zi şi noapte cu multă dibăcie un brici peste măsură de tocit; 
părea că acest meşteşug devenise unica ţintă a existenţei 
sale. Era într-adevăr în culmea fericirii când îşi vedea 
briciul ascuţit şi când îi venea câte un muşteriu: săpunul îi 
era totdeauna cald şi mâna uşoară, catifelată. Dibăcia lui îl 
bucura nespus, iar plata de o copeică o lua cu nepăsare, de 
parcă l-ar fi interesat în primul rând arta şi nu câştigul. 
Într-o zi A.v a păţit-o urât pe când îi pâra maiorului pe 
ocnaşi: avu imprudenţa să-l numească pe frizerul-ocnaş cu 
porecla lui de maior. Adevăratul maior se făcu foc şi pară şi- 
şi pierdu cumpătul la jignirea adusă: „Ştii tu, ticălosule, ce 
înseamnă un maior? Strigă el cu spume la gură, 


scuturându-l pe A.v după obicei. Îţi dai seama ce e un 
maior? Cum ai îndrăznit să dai în faţa mea numele de 
«maior» unui nemernic de ocnaş!" Numai un om ca A.v se 
putea înţelege cu un astfel de individ. 

Din cea dintâi zi a vieţii mele la ocnă, a început să mă 
frământe gândul libertăţii. Devenise pentru mine o 
îndeletnicire preferată aceea de a număra de mii şi mii de 
ori, în fel şi chip, zilele ce-mi rămâneau de trăit în temniţă. 
Nu mă mai puteam gândi la altceva şi sunt convins că 
oricare alt osândit, orice om lipsit o vreme de libertate 
procedează la fel. Nu pot să spun dacă şi ceilalţi ocnaşi îşi 
numărau zilele de osândă în felul în care mi le număram eu 
pe ale mele, dar nesocotinţa de-a dreptul uluitoare cu care 
îşi făceau tot felul de speranţe m-a uimit peste măsură, 
chiar din cea dintâi clipă. Nădejdea unui osândit, a unui om 
lipsit de libertate, se deosebeşte cu totul de a celorlalţi 
muritori. Cei din urmă oameni care se bucură de libertate 
nutresc şi ei speranţe (pot nădăjdui la o îmbunătăţire î 
sorții, la împlinirea unor proiecte de viitor) dar în acelaşi 
timp trăiesc, se zbat, acţionează; viaţa adevărată îi îmbie, 
târându-i în vârtejul ei. Cu totul altfel se petrec lucrurile cu 
un osândit. Trăieşte şi el, ca să zicem aşa, dar o viaţă de 
muncă silnică, de ocnă; orice ar fi acel ocnaş şi oricare ar fi 
termenul de osândă, el nu poate, nu este în stare, în mod 
instinctiv, să-şi accepte soarta ca pe o realitate, ca pe ceva 
definitiv, ca pe o părticică din viaţa adevărată. El nu simte 
decât un lucru: că nu-i acasă la el, fiind în această 
împrejurare un fel de musafir. In închipuirea lui, douăzeci 
de ani de osânda să tot fie cel mult vreo doi ani. E 
încredinţat că la cincizeci şi cinci de ani, după ce-şi va fi 
sfârşit pedeapsa, va fi tot atât de tânăr şi de vioi ca acum, la 
treizeci şi cinci. „Mai am încă înainte multe zile de trăit", îşi 
zice el şi alungă din minte orice îndoială sau gânduri negre 
ce nu-i dau pace. Chiar şi cei osândiţi la muncă silnică pe 
viaţă, cei de la secţia specială, tot mai speră uneori că într-o 
bună zi, cine ştie, o să sosească poate o hârtie de la 


Petersburg: „Irimiteţi pe cutare la minele din Nercinsk şi 
hotărâţi-i termenul de liberare". Ceva mai grozav ca asta, 
mai dătător de speranţe nici c-ar putea exista: întâi că până 
lă Nercinsk face aproape şase luni, şi-apoi, viaţa în convoi e 
mult mai uşoară decât cea din temniţă. Pe urmă, la 
Nercinsk îşi va împlini pedeapsa, iar după aceea. Şi când te 
gândeşti că mulţi bătrâni cu părul cărunt îşi făceau 
asemenea socoteli! 

În închisoarea din Tobolsk am văzut oameni legaţi cu 
lanţuri de zid; stăteau aşa ferecaţi cu un lanţ lung de vreo 
doi metri, alături de un fel de pat de campanie. De obicei, 
pedeapsa aceasta se dădea pentru vreo nelegiuire din cale- 
afară de cumplită, săvârşita după deportarea în Siberia. 
Rămân aşa în 

AMINTIRI DIN CASA MORȚILOR 129 erriişcare câte 
cinci, ba uneori chiar şi zece ani. Cea mai inare parte a 
acestor osândiţi provine din rândul tâlharilor. Unul singur 
mi s-a părut a fi mai subţire; pe vremuri, fusese slujbaş şi 
era mieros la vorbă şi puţin sâsâit, iar pe faţă i se aşternea 
un zâmbet plin de smerenie. Ne arătă lanţul, jjnpărtăşindu- 
ne care e cea mai prielnică poziţie pentru a dormi mai 
comod. Cine ştie ce pramatie de om se ascundea sub 
această mască! Toţi aceşti osândiţi sunt de obicei supuşi şi, 
mai mult decât atât, par a fi chiar mulţumiţi de soarta lor; 
asta nu-i împiedică, totuşi, să-şi dorească cu ardoare 
scurtarea chinului. La ce bun? Se pune întrebarea. lată de 
ce: fiindcă împlinindu-şi sorocul, el va ieşi din celula umedă, 
înăbuşitoare, cu tavanul scund de cărămidă, i se va da voie 
să facă câţiva paşi prin curtea temniţei, şi. Şi cu asta basta. 
Dincolo de zidurile închisorii nu va mai fi niciodată lăsat să 
iasă. El ştie că cei care au scăpat de lanţ rămân pe veci în 
temniţă, că până în clipa morţii vor purta cătuşe. Ştie şi cu 
toate acestea ar vrea grozav să sfârşească o dată cu 
pedeapsa care-l ţine în lanţ. Fără această dorinţă, ar fi 
putut oare rezista şi rămâne teafăr la minte cinci sau şase 


ani prins cu lanţul de zid? Cum ar fi fost în stare să-şi 
îndure chinul până la capăt? 

Îmi dădeam seama că numai munca mă poate salva, întări, 
păstrându-mi neîntinată sănătatea trupească, în vreme ce 
neliniştea veşnică, încordarea nervoasă şi aerul închis din 
cazarmă nu puteau să mă ducă decât la ruină. „Să respir 
cât mai des aerul proaspăt de afară, să mă obosesc zilnic 
cât mai mult, să mă deprind cu poveri grele - iată ce 
trebuie să fac ca să rămân teafăr", gândeam eu. Şi nu m-am 
înşelat: munca şi continua mişcare mi-au fost de mare folos. 

Vedeam cu groază cum unul dintre fraţii mei de suferinţă 
(şi el din nobilime) se topea ca o lumânare. Şi totuşi, când 
venise cu mine în temniţă era tânăr, frumos, voinic; când a 
ieşit, sănătatea îi era zdruncinată; părea o epavă - un 
bătrân cu capul nins; picioarele de-abia îl mai ţineau, o 
povară grea îi apăsa pieptul, tăindu-i respiraţia; se 
îmbolnăvise de astmă1. „Nu, îmi ziceam privindu-l, vreau să 
trăiesc şi Vo-trăi." Dragostea de muncă atrase asupră-mi 
disprețul $i amara batjocură a celorlalţi ocnaşi. Căutam să 
nu le iau însă în seamă şi porneam bucuros la orice fel de 
muncă, chiar când trebuia să ard şi să pisez alabastru. 
Această muncă, cea dintâi la care am fost pus, e destul de 
uşoară. 

Inginerii făceau tot ce le sta în putinţă ca să uşureze 
situaţia intelectualilor din nobilime, ceea ce propriu-zis nu 
era o simplă îngăduinţă, ci un act de dreptate. Ar fi fost cel 
puţin ciudat să ceri aceeaşi cantitate de muncă, acelaşi 
efort unui om plăpând, nu tocmai puternic, care n-a lucrat 
niciodată cu braţele. Dar „îngăduinţa" aceasta se practica 
pe ascuns, căci eram supravegheați cu toată asprimea. Cum 
la tot pasul te izbeai de munca grea, se întâmpla, fireşte, să 
li se atribuie celor din nobilime o povară îndoită faţă de 
ceilalţi lucrători. 

De obicei erau trimişi trei-patru oameni să piseze 
alabastru; pentru munca asta se alegeau bătrânii şi 
neputincioşii; noi ne număram, de bună seamă, printre 


aceştia; ne mai însoțea, în schimb, câte un meşteşugar 
adevărat, care se pricepea bine la treaba asta. Timp de 
câţiva ani de-a rândul l-am avut pe unul care se numea 
Almazov; era un om în vârstă, uscăţiv şi negricios, cu o fire 
aspră, tăcută şi greoaie. Ne ura din tot sufletul, dar era atât 
de zgârcit la vorbă, încât nu-şi da cel puţin osteneala să ne 
dojenească sau să ne umple de ocări. 

Şopronul sub care se ardea şi se pisa alabastrul era 
construit pe un povârniş pustiu şi abrupt al malului. Iarna, 
pe vreme mohorâtă mai ales, te cuprindea o nemărginită 
tristeţe când priveai albia râului şi ţărmul de dincolo ce se 
iţea înceţoşat în depărtate. Stăruia ceva sfâşietor, 
deznădăjduitor, 1 Referire la S. F. Durov, condamnat la ocnă 
o dată cu Dostoievski, pentru vina de a fi fost membru al 
cercului petraşevţilor (1845-1849), intelectuali progresişti 
ruşi ale căror concepţii s-au format sub influenţa ideilor 
decembriştilor şi ale democraţilor revoluționari, precum şi 
ale socialismului utopic al lui Fourier (n. ed. Ruse). 

AMINTIRI DIN CASA MORȚILOR 13] în această 
privelişte sălbatică şi mută. Dar apăsarea era parcă îndoită 
la răsăritul soarelui, când razele-i strălucitoare scăldau 
câmpia albă, nesfârşită; ai fi vrut să-ţi iei zborul undeva 
departe, în stepa ce începea de pe celălalt țărm şi se 
întindea spre miazăzi, asemenea unui covor neîntrerupt, 
cale de vreo mie cinci sute de verste. 

De obicei, Almazov îşi vedea de treabă în linişte, cu aceeaşi 
veşnică asprime, în timp ce noi ne simţeam parcă ruşinaţi 
că nu-l putem ajuta aşa cum ar fi trebuit; cât despre el, se 
descurca aproape totdeauna singur, fără să ne ceară vreun 
sprijin, ca şi cum ar fi vrut să ne facă cu tot dinadinsul să 
înţelegem situaţia umilitoare în care ne aflam faţă de el şi 
să ne căim de zădărnicia străduinţelor noastre. Iar în ce 
priveşte munca, nu aveam, de fapt, altceva de făcut decât 
să încingem cuptorul în care urma să ardă alabastrul, pe 
care tot noi îl îngrămădeam cu lopeţile. 


În ziua următoare, după ce alabastrul era pe de-a-ntregul 
ars, trebuia să-l scoatem din cuptor. Fiecare avea câte un 
pisălog greu; după ce ne umpleam lada, un fel de piuă de 
lemn, începeam să pisăm. Era o îndeletnicire cât se poate 
de plăcută. Alabastrul fărâmicios se transforma curând într- 
o pulbere albă şi scânteietoare. Cât de uşor, cât de bine se 
fărâma alabastrul! Ridicam ciocanele grele şi le lăsam să 
cadă cu îndemânare, stârnind un bubuit de ţi-era mai mare 
dragul. Cu cât creştea oboseala, cu atât simţeam şi un fel de 
uşurare; obrajii mi se roşeau, sângele începea să curgă mai 
repede prin vine. Almazov ne privea atunci cu milă şi 
îngăduinţă, aşa cum te uiţi la nişte copii neştiutori; îşi fuma 
pipa cu un aer binevoitor, dar nu se putea stăpâni să nu 
bombăne ori de câte ori simţea nevoia să-şi descarce 
năduful. De altfel, aşa se purta el cu toată lumea şi poate că 
în adâncul sufletului era un om foarte cumsecade. 

Mă foloseau şi la altă muncă: aceea de a învârti roata 
strungului. Era o roată mare şi grea şi trebuia să mă 
opintesc din răsputeri ca s-o umesc din loc, mai ales când 
lucrătorul (din atelierele de geniu) avea de modelat dintr- 
un copaci'li întreg un stâlp de scară ori un picior de masă 
pentru mobilierul vreunui slujbaş la stat. Cum un singur om 
nu putea face faţă, eram trimişi de obicei doi ocnaşi, eu şi g 
tot dintre nobilii intelectuali. Vreme de mai mulţi ani 
aceasta îndeletnicire ne-a revenit nouă, ori de câte ori era 
ceva de strujit. B. era un om lipsit de putere, plăpând, tânăr 
încă suferind de piept. Fusese adus la ocnă cu un an 
înaintea mea, împreună cu alţi doi tovarăşi de-ai lui. Unul 
era un biet bătrân, care zi şi noapte înălța rugăciuni lui 
Dumnezeu (ocnaşii îl stimau foarte mult pentru asta) şi care 
se prăpădi în timp ce-mi făceam osânda; celălalt, în floarea 
vârstei, plin de prospeţime, voinic şi îndrăzneţ, cu chipul 
îmbujorat, îl purtase în spate pe tovarăşul său B., sleit de 
puteri, pe când de la un popas la altul convoiul trebuia să 
străbată nu mai puţin de şapte sute de verste. Îi lega o 
prietenie într-adevăr vrednică de admiraţie. B. era un om 


instruit, de o cultură aleasă, cu un suflet nobil şi generos, 
dar iritabil şi dezechilibrat din pricina bolii. Învârteam 
amândoi la roată şi această îndeletnicire ne satisfăcea pe 
deplin. Mie, cel puţin, îmi plăcea foarte mult, fiind totodată 
şi un bun exerciţiu fizic. 

Dar mai mult îmi plăcea să rânesc zăpada după viscolele 
cele mari de iarnă, care se abăteau destul de des pe acele 
meleaguri. Când viscolul sufla cu îndârjire o zi şi o noapte 
fără încetare, casele erau îngropate în zăpadă pana în 
dreptul ferestrelor, iar unele chiar în întregime. De cum 
înceta viscolul şi răsărea, strălucitor, soarele, venea 
poruncă să desfundăm cărările din faţa clădirilor care 
aparţineau instituţiilor. Eram trimişi în grupuri, uneori toţi 
ocnaşii deodată. Fiecare primea câte o lopată şi ni se indica 
o porţiune pe care trebuia s-o curăţăm, uneori atât de 
mare, încât te întrebai cum aveam să prididim. Toţi porneau 
însă cu voie bună şi hărnicie la treabă. Zăpada proaspătă, 
încă afânată, sau abia îngheţată la suprafaţă, se lua uşor cu 
lopata, iar bulgării mari se risipeau în jur într-o pulbere 
scânteietoare. Lopata se afunda adânc în nămeţii alb- 
argintii, scăldaţi în razele soarelui. Ocnaşii se înveseleau ori 
de câte ori erau 

AMINTIRI DIN CASA MORȚILOR 133 _ trimişi la curăţat 
zăpada; aerul rece şi mişcarea îi însufleţeau. Erau cu toţii 
mai voioşi, mai bine dispuşi; răsunau râsete, Hpete, glume. 
Aruncau unul într-altul cu bulgări, spre supărarea celor 
cumpătaţi şi posomoriţi, certaţi cu râsul şi veselia, astfel 
încât de cele mai multe ori voioşia generală se sfârşea în 
ocări. 

Treptat, treptat, cercul meu de cunoştinţe se lărgi, cu 
toate că niciodată nu mă gândisem să-mi fac prieteni; eram 
veşnic neliniştit, trist şi neîncrezător. Dar prieteniile s-au 
închegat de la sine. Printre prietenii care au început să mă 
viziteze a fost deţinutul Petrov. Am spus să mă viziteze şi 
stărui asupra cuvântului. Ţinea de secţia specială, din cea 
mai îndepărtată cazarmă. La drept vorbind, cu el nu putea 


fi vorba de vreo legătură de prietenie, căci nu era şi nici nu 
putea fi nimic comun între noi. Cu toate acestea, chiar de la 
început, Petrov crezu de datoria lui să vină aproape în 
fiecare zi în cazarma noastră ca să mă vadă sau mă oprea în 
orele de repaus, când rătăceam în spatele cazărmii, la 
adăpost de privirile celorlalţi. La început stăruința lui mă 
indispunea, pentru ca mai apoi să-mi dau seama că de fapt 
vizitele lui îmi fac mare plăcere, cu toate că de felul lui nu 
era un om tocmai prietenos sau comunicativ. Omul acesta 
mic de stat, dar bine legat, sprinten şi îndemânatic, cu 
obrazul palid şi pomeţii ieşiţi în afară, avea ceva deosebit de 
atrăgător, cu privirea ageră, îndrăzneață şi dinţii sănătoşi, 
asemenea unui şirag de mărgele mărunte şi albe. Molfăia 
veşnic între buze un ghe-motoc de tutun pisat (aşa cum 
obişnuiesc mulţi ocnaşi). Arăta mult mai tânăr decât era; 
când îl vedeai, nu-i dădeai mai mult de treizeci de ani, când 
colo împlinise patruzeci în cap. îmi vorbea fără sfială, în 
modul cel mai firesc, tratându-mă pe picior de egalitate, 
adică pe cât se poate de prevenitor şi de corect. Dacă, de 
pildă, băga de seamă că vreau să rămân singur, stătea de 
vorbă cu mine două minute şi apoi pleca; îmi mulțumea 
totdeauna pentru bunăvoința ce-i arătam, lucru pe care nu-l 
făcea nimeni. Trebuie să adaug că aceste legături nu s-au 
schimbat niciodată, ci au rămas ani de-a rândul aceleaşi ca 
în primele zile şi aproape că n-au devenit mai intime, cu 
toate că-mi era într-adevăr foarte devotat Până acum n-am 
izbutit să mă dumiresc ce anume voia de la mine şi de ce 
venea zilnic să mă vadă: deşi mai târziu mi-a şterpelit câte 
ceva, a făcut-o însă ca din întâmplare, în schimb nu mi-a 
cerut aproape niciodată bani, ceea ce însemna că nu venea 
mânat de un interes anume. 

Nu ştiu de ce am avut totdeauna impresia că acest om nu 
trăia în aceeaşi temniţă cu mine, ci într-o altă casă, undeva, 
în oraş, la mare depărtare şi nu venea la temniţă decât în 
trecere, ca să afle veşti, să vadă ce fac, într-un cuvânt, să se 
intereseze de felul cum o ducem cu toţii. Era veşnic grăbit, 


de parcă s-ar fi despărţit cu câteva clipe înainte de cineva 
care a rămas să-l aştepte ori ar fi întrerupt o treabă 
importantă, ce nu suferea amânare. Şi totuşi, niciodată nu 
era agitat sau nerăbdător. Privirea lui uşor îndrăzneață şi 
batjocoritoare era ciudat de fixă: privea în depărtare, pe 
deasupra lucrurilor, de parcă s-ar fi străduit să descifreze 
ceva ce s-ar fi aflat dincolo de ele. Părea veşnic distrat, cu 
gândul aiurea. De multe ori mă întrebam unde se duce 
Petrov după ce se desparte de mine. Cine-l aştepta cu atâta 
nerăbdare? Am constatat însă că, plecând de la mine, se 
îndrepta cu pas grăbit undeva spre cazarmă sau spre 
bucătărie şi, o dată ajuns acolo, se aşeza lângă cei care 
stăteau la taifas; îi asculta atent, uneori se amesteca şi el în 
vorbă, cu înflăcărare, pentru ca deodată să se oprească din 
senin şi să rămână tăcut. Dar fie că vorbea, fie că tăcea, pe 
chipul lui citeai că are treabă altundeva şi că-l aşteaptă 
cineva pentru nişte chestiuni importante. Ciudat e însă că 
niciodată n-avea nimic de făcut şi, în afară de munca 
reglementară de ocnaş, trândăvea tot timpul; de altfel, nu 
ştia nici o meserie şi aproape niciodată n-avea bani, fără ca 
acest lucru să-l mâhnească întrucâtva. 

Şi despre ce-mi vorbea? Tot ce-mi spunea era straniu ca 
însăşi firea lui. Dacă mă vedea, de pildă, plimbându-mă 
singur în spatele cazărmii, făcea stânga-împrejur şi-mi ieşea 
în întâmpinare. Umbla totdeauna grăbit, pleca brusc şi 
chiar 

DIN CASA MUKIILUK 1] 

Atunci când se apropia cu pas liniştit, aveai impresia că a 
venit alergând spre tine. 

— Bună! 

— Bună să-ţi fie inima! 

— Nu cumva te stânjenesc? 

— Câtuşi de puţin. 

— Ţineam să te întreb ceva în privinţa lui Napoleon. Nu-i 
aşa că e rudă cu cel din 1812? (Petrov era fiu de soldat, ştia 
să scrie şi să citească.) 


— Întocmai. 

— Se spune că-i preşedinte. Ce fel de preşedinte? Şi unde? 

Întrebările lui erau totdeauna scurte, pripite, de parcă ar 
fi vrut să afle cât mai repede ceea ce dorea. 

Îi explicai ce fel şi unde era preşedinte Napoleon şi 
adăugai că era cu putinţă să ajungă şi împărat. 

— Cum aşa? 

Îi explicai mai departe pe cât îmi stătea în putinţă şi Petrov 
mă asculta atent, cu urechea plecată spre mine, înțelegând 
deîndată tot ce-i spusesem. 

— Hm! Aleksandr Petrovici, aş vrea să te mai întreb ceva: 
dacă există maimuțe care au mâini până la gleznă şi sunt 
mari cât cel mai înalt om. 

— Da, există. 

— Şi ce fel de maimuţe-s astea? 

Îi spusei tot ce ştiam despre maimuțe. 

— Şi unde trăiesc? 

— În ţările calde, mai ales în insula Sumatra. 

— Asta-i în America, parcă? Se zice că acolo oamenii 
umblă cu capul în jos? 

— Nu tocmai. Vorbeşti, pesemne, de antipozi. 

1 Este vorba de Napoleon al III-lea (1808- 1873), nepotul 
lui Napoleon I, care, după revoluţia din 1848, a fost 
preşedintele Republicii Franceze (a doua republică); în 
urma loviturii de stat de la 1851, s-a proclamat împărat (n. 
ed. Române). 

LXJSTOIEVŞRj îl lămurii cât putui mai bine ce era America 
şi ce sunt antipozii. El mă ascultă cu o asemenea atenţie de 
parca numai chestiunea antipozilor l-ar fi adus la mine. 

— Aha! Da' uite, am citit anul trecut într-o carte povestea 
contesei de la Valliere. Mi-a adus-o Arefiev de la ajutorul 
comandantului. E adevărată ori a născocit-o cineva? A scris- 
o unul, Dumas. 

— E negreşit o poveste închipuită. 

— Atunci te las cu bine! Îţi mulţumesc. 


Şi Petrov se făcea nevăzut. Cam aşa se desfăşurau, 
aproape fără excepţie, toate discuţiile noastre. 

Întrucât ciudăţenia acestor relaţii îmi stârnise mirarea, am 
căutat să cunosc cât mai multe despre el. Când află de 
aceasta legătură, M. crezu de datoria lui să mă pună în 
gardă. Îmi spuse că mulţi ocnaşi îl înspăimântaseră, mai 
ales la început, în primele zile, dar niciunul, nici chiar 
Gazin, nu-i păruse mai primejdios decât Petrov. 

— E cel mai îndârijit şi cel mai primejdios dintre toţi 
ocnaşii, îmi spuse M. Ar fi în stare de orice; nimic nu-l 
opreşte când e vorba de o toană. Vâră cuțitul şi în 
dumneata, dacă i se năzare; uite, vezi, din senin, o să 
înjunghie fără şovăire, fără pic de căinţă. Îmi face impresia 
că nu e în toate minţile. 

Mărturisirea aceasta mă nelinişti, dar M. nu fu în stare să- 
mi spună de ce vedea astfel lucrurile. Şi, ciudat lucru! 
Câţiva ani în şir am trăit în tovărăşia acestui om, am stat cu 
el de vorbă aproape în fiecare zi; era sincer legat de mine şi 
foarte devotat (cu toate că nu ştiu din ce pricină) şi în tot 
acest răstimp, deşi părea cumpătat şi n-a fâptuit nimic 
înspăimântător, ori de câte ori îl priveam sau stăteam de 
vorbă cu el, mă încredinţam tot mai mult că M. are 
dreptate, că e poate omul cel mai îndârjit şi cel mai 
primejdios din întreaga temniţă, un om în stare de orice. De 
unde anume venea această impresie? Nu mă puteam 
dumiri. 

Trebuie să menţionez, printre altele, că Petrov era ocnaşul 
care, atunci când fusese chemat să-şi ispăşească 

AMINTIRI DIN CASA MUK JILUK 

Pedeapsa, îşi pusese în gând să-l omoare pe maior; am 
arătat cum acesta din urmă plecase din cazarmă cu o clipă 
înainte de săvârşirea bătăii, „scăpând ca prin minune", 
după cum spuneau ocnaşii. Odată, pe când era soldat - 
înainte de a fi fost osândit la muncă silnică - colonelul îl 
lovise la instrucţie. Cred că mai fusese bătut la viaţa lui, dar 
ocara de atunci n-a putut-o înghiţi şi niciuna, nici două îşi 


înjunghie colonelul, ziua în amiaza mare, în faţa 
batalionului. Nu cunosc toate amănuntele acestei 
întâmplări, fiindcă el nu mi-a povestit-o niciodată. 
Bineînţeles, răbufnirile acestea, în care instinctele îşi 
dădeau frâu liber şi se dezlănţuiau cu toată puterea, erau, 
din fericire, destul de rare. Îndeobşte se arăta a fi un om cu 
scaun la cap şi cu judecată. Patimile lui, aprinse şi 
puternice, mocneau ascunse, întocmai ca jăraticul sub 
cenuşă. Niciodată n-am băgat de seamă la el măcar o 
umbră de orgoliu sau de îngâmfare, ca la alţi ocnaşi. Se 
certa rareori, în schimb nici prietenie nu legase cu nimeni, 
în afară doar de Sirotkin şi numai atunci când avea nevoie 
de el. Într-o zi mi-a fost totuşi dat să-l văd înfuriat din cale- 
afară. Îl supărase cineva, refuzând să-i dea un obiect pe 
care i-l ceruse. Cearta se iscase cu un ocnaş dintre 
condamnaţii civili, pe nume Vasili Antonov, un om voinic, 
adevărat atlet, cunoscut de toată lumea pentru firea lui 
crudă, arţăgoasă şi batjocoritoare şi care pe deasupra nu 
era câtuşi de puţin fricos. Zbierară ei cât zbierară şi-mi 
venea să cred că cearta se va sfârşi ca toate celelalte, cu 
câţiva pumni, căci, în treacăt fie zis, uneori - ce-i drept, 
foarte rar - Petrov sărea la bătaie şi înjura ca cel din urmă 
dintre ocnaşi. Când colo, lucrurile luară cu totul altă 
întorsătură. Petrov se îngălbeni la faţă, buzele i se învineţiră 
şi începură să-i tremure, răsuflarea îi deveni gâfâitoare. Se 
ridică în picioare şi încet, nespus de încet, cu pas de pisică 
(vara îi plăcea să umble desculţ), se apropie de Antonov. În 
aceeaşi clipă, larma se potoli şi o linişte de moarte se lăsă 
asupra cazărmii, de-ai fi auzit şi musca. Fiecare aştepta să 
vadă ce are să se întâmple. Antonov sări în întâmpinarea 
adversarului; faţa-i era desfigurată. N-am fost în stare să 
suport această scenă şi am ieşit. Mă aşteptam ca înainte de 
a ajunge la scară să aud strigătul unui înjunghiat, dar nu se 
întâmplă nimic. Şi de data aceasta lucrurile s-au potolit de 
la sine. Nici n-apucă bine Petrov să se apropie de Antonov, 
că acesta îi aruncă în faţă obiectul cu pricina (o zdreanţă 


murdară, o vechitură de obială). După două minute, 
Antonov o luă bineînţeles de la capăt cu înjurăturile; se 
răţoia la Petrov mai mult ca să-şi potolească mânia şi să le 
arate celorlalţi că nu-i fusese frică. Dar lui Petrov nu-i mai 
păsa de ocări; nici nu se sinchisi de ele. Ce importanţă mai 
aveau înjurăturile, de vreme ce el câştigase partida şi acum 
era mulţumit că dobândise obiectul râvnit? După un sfert 
de ceas îl văzui plimbându-se ca de obicei prin cazarmă, cu 
aerul unui om fără nici o treabă, căutând tovărăşie şi 
trăgând cu urechea, doar-doar o auzi niscaiva noutăţi. 
Părea că orice îl ispiteşte, dar, orice-ar fi auzit, tot 
nepăsător rămânea şi umbla haihui, fără nici o ţintă. L-ai fi 
putut asemui cu un lucrător, un lucrător de soi, care dacă 
ar pune mâna pe ceva, treaba ar merge strună, cum însă nu 
i s-a dat nimic de lucru, stă şi lâncezeşte în aşteptare, 
jucându-se cu nişte copii. Nu pricepeam de ce rămâne în 
temniţă şi nu încearcă să evadeze. N-ar fi şovăit, fără 
îndoială, dar trebuie să-l fi răscolit o dorinţă puternică. 
Oamenii ca Petrov se supun raţiunii atâta timp cât nu se 
cuibăreşte în ei o patimă. De îndată ce năzuiesc la ceva, nu 
există nici o stavilă în calea lor. Sunt încredinţat că ar fi 
putut să evadeze cu uşurinţă, că ar fi putut să înşele pe 
toată lumea şi că ar fi fost în stare să stea săptămâni întregi 
nemâncat, ascuns într-o pădure ori prin stufărişul de pe 
marginea vreunui râu. Dar toate acestea nu-i trecuseră încă 
prin minte şi de aceea nici nu le dorise cu ardoare. Nu m-a 
izbit la el nici excesul de chibzuinţă sau de bun-simţ. Aceşti 
oameni se nasc dominați de o idee, care-i urmăreşte ca o 
obsesie toată viaţa, îmbrâncindu-i în dreapta şi-n stânga, 
fără ca ei să-şi dea seama. Rătăcesc astfel până ce găsesc o 
ocupaţie, o treabă pe placul inimii lor; atunci să-i vezi: nu-şi 
mai fac nici 

AMINTIRI DIN CASA MORȚILOR 139” socoteală şi 
judecata limpede nu mai are nici un cuvânt de spus. 

Mă miram uneori că un om care şi-a omorât colonelul 
numai fiindcă acesta îl bătuse se lăsa fără nici o împotrivire 


biciuit în temniţă. Căci era bătut ori de câte ori îl prindeau 
că aduce rachiu în cazarmă; ca toţi ocnaşii care n-aveau o 
meserie, făcea şi el contrabandă cu rachiu. Dar şi atunci se 
lăsa biciuit parcă de bunăvoie, ca şi cum recunoştea că-i 
vinovat şi că-şi merită pedeapsa; altfel nu s-ar fi lăsat nici 
mort. 

Mare mi-a fost mirarea când am constatat că mă fură, cu 
toată afecțiunea lui pentru mine. Patima aceasta îl apuca 
din când în când. El mi-a furat Biblia, pe care i-o 
încredinţasem s-o ducă cuiva. N-avea de făcut decât câţiva 
paşi; pe drum însă, găsi un cumpărător, căruia îi vându 
cartea şi, cu banii, ţin'te chef! Pesemne că în ziua aceea 
simţea o mare nevoie să se îmbete şi, când voia ceva, 
dorinţa trebuia să i se împlinească. Un om ca Petrov era în 
stare să omoare pe un semen al lui pentru douăzeci şi cinci 
de copeici, numai ca să-şi facă cheful cu o litră de rachiu; în 
altă împrejurare n-ar fi luat în seamă sute de mii de ruble. 
Chiar în seara aceea îmi mărturisi furtul, dar fără nici un 
semn de căinţă ori de frământare, nepăsător la culme, de 
parcă ar fi fost vorba de un lucru cât se poate de obişnuit. 
Am încercat să-l dojenesc cum se cuvenea, cu atât mai mult 
cu cât îmi părea rău de Biblie. El mă ascultă foarte liniştit, 
fără vreun semn de enervare; fu de aceeaşi părere cu mine 
că Biblia e o carte cât se poate de folositoare, îi păru şi lui 
rău că n-o mai aveam, dar nu-şi făcu nici un fel de mustrare 
pentru faptul că mi-o furase; mă privea cu atâta siguranţă şi 
încredere în sine, încât găsii de prisos să-l mai cert. Mă 
lăsase să-l dojenesc fiindcă îşi dădea probabil seama că nu 
se putea altfel, că era vrednic de mustrări pentru fapta pe 
care o săvârşise şi că, prin urmare, „lasă-l să mă certe ca 
să-şi verse năduful'"; dar în adâncul sufletului rămânea 
încredinţat că toate acestea erau numai fleacuri, de care un 
om în toată firea nici nu se cuvine 

DOSTOIEVSKI aMINTiri DIN CASA MORȚILOR 

Să vorbească. Îmi vine să cred că mă socotea un aproape 
un prunc care nu pricepe încă rostul celor mai simple 


lucruri din lume. Dacă mă apucam să vorbesc cu el despre 
altceva decât despre ştiinţă şi cărţi, îmi răspundea, ce-i 
drept, dar numai aşa, din buna-cuviinţă şi de obicei cât mai 
pe scurt. Mă întrebam deseori ce-l îndemna să-mi ceară 
lămuririle acestea cărturăreşti. Din când în când, în timpul 
convorbirii, îl cercetam cu coada ochiului, bănuindu-l ca 
vrea să-şi bată joc de mine, dar nici pomeneală: mă asculta 
de obicei atent, cu luare-aminte, deşi uneori părea distrat, 
spre marea mea supărare. 

Întrebările lui erau totdeauna clare şi precise, în schimb 
răspunsurile ce i le dădeam păreau că nu-l preocupă câtuşi 
de puţin, ba le primea chiar cu indiferenţă, cu gândul 
aiurea. Îmi vine să cred că nu-şi mai bătea capul cu mine, 
socotin-du-mă naiv, un om care, spre deosebire de ceilalţi, 
în afară de cărţi nu ştie nimic altceva, nu e în stare să 
înţeleagă nici cel mai simplu lucru şi, ca atare, nu merită 
osteneala de a sta la discuţii cu el. 

Eram totuşi convins şi nu fără uimire, că ţine la mine. Mă 
lua drept un neisprăvit, drept un necopt la minte, sau poate 
simţea faţă de mine acea compătimire pe care de obicei o 
resimte instinctiv cel mai tare faţă de cel slab. Bine nu ştiu. 
Cred însă că aşa mă socotea. Cu toate că acest sentiment de 
compătimire nu-l împiedica să mă fure, sunt încredinţat că, 
furându-mă, îi era milă de mine. „Ce mai nătărău, ce 
neputincios, se gândea, poate, în clipa când mă jefuia, nu 
ştie să-şi păstreze nici ce-i al lui!" Poate că mă iubea tocmai 
din această pricină. Într-o zi îmi spuse aşa, pe negândite: 
„Eşti om bun şi inimos" şi „atât de neştiutor şi de 
cumsecade, atât de încrezător, încât mi-e milă de 
dumneata". 

— Să nu mi-o iei în nume de rău, Aleksandr Petrovici, 
adăugă el după câteva clipe, ţi-o spun din inimă, pentru că 
ţin la dumneata. 

Se întâmpla uneori în viaţă ca asemenea oameni să se 
dezvăluie dintr-o dată, arătându-şi întreaga lor forţă, în 
momente, de grea cumpănă, de cotitură, sau într-o mare 


acţiune de masă, găsindu-şi astfel făgaşul lor firesc de 
activitate. Nu sunt oameni ai cuvântului şi n-ar putea să fie 
fruntaşii sau capii unor răscoale; dar ei sunt adevărații 
făptaşi şj ei dau semnalul de atac. De obicei, pornesc 
simplu, fără exclamaţii şi scandal, în schimb sunt primii care 
se aruncă în calea oricărei piedici, fără şovăială, fără teamă, 
înfruntând focul şi baionetele, iar toţi ceilalţi îi urmează 
aproape orbeşte, năvalnic, până la ultima baricadă, unde de 
cele mai multe ori îşi plătesc îndrăzneala cu viaţa. Nu cred 
că Petrov va sfârşi cu bine; la un moment dat se va termina 
cu el şi dacă mai supravieţuieşte până azi, înseamnă că nui 
s-a ivit încă prilejul. Dar, la urma urmei, cine ştie! Poate că 
va trăi până la adânci bătrâneţi şi va muri liniştit, după ce 
va fi rătăcit prin lume fără nici o ţintă. Cred însă că M. avea 
dreptate spunând că acest Petrov era cel mai îndârijit din 
temniţă. 

VIII OAMENI NEÎNFRÎNAŢI. LUCIKA 

Despre oamenii neînfrânaţi nu e uşor să vorbeşti; în 
temniţă, ca şi pretutindeni de altfel, sunt foarte rari. Dacă îi 
judeci după înfăţişare, par a fi fioroşi; unde mai pui că auzi 
atâtea pe socoteala lor, încât, fără să vrei, îţi vine să-i 
ocoleşti. Un sentiment nelămurit mă îndemna chiar de la 
început să mă feresc de asemenea oameni. În cele din urmă 
însă mi-am schimbat felul de a vedea, chiar când era vorba 
de ucigaşii cei mai de rând. Există unii care n-au ucis 
niciodată şi cu toate astea sunt mai fioroşi decât cei care au 
fost condamnaţi pentru cinci sau zece omoruri. Nici nu ştii 
ce să crezi despre unele crime, atât de ciudat şi de încâlcit 
au fost făptuite. Afirm acest lucru, deoarece de multe ori 
omorurile săvârşite la noi de oamenii din popor sunt 
urmarea unor pricini cu adevărat foarte ciudate. Se 
întâlneşte de pildă şi chiar vu. UOSTOIEVSKI destul de des, 
următorul tip de ucigaş: să zicem un ţăran legat de pământ, 
un iobag de la curte, un târgoveţ sau un soldat, în orice caz 
un om care, până la săvârşirea crimei, a fost cum nici că se 
poate mai liniştit şi mai cuminte. Soarta lui e amară, dar o 


îndură fără să crâcnească. Deodată însă ajunge parcă la 
capătul răbdării; nu mai e stăpân pe sine şi împlântă cuțitul 
în pieptul asupritorului ori al vrăjmaşului său. De aici însă 
începe ciudăţenia: o vreme îşi pierde orice măsură; şi-a ucis 
mai întâi asupritorul, vrăjmaşul; e o crimă, dar o înţelegi, 
cauza e vizibilă; mai târziu nu-şi mai omoară însă vrăjmaşii, 
ci pe oricine, pe primul venit; omoară numai din plăcerea 
de a omori, înjunghie pentru un cuvânt nesocotit, pentru o 
privire, pentru un moft, ca să-şi astâmpere setea de sânge 
ori numai din trufie, ca să facă pe grozavul: „Păzea, piei din 
calea mea, ori nu vezi cine trece?!'", de-ai zice că-i cuprins 
de beţie, de delir. O dată ce-a depăşit limita îngăduită, nu 
mai are nimic sfânt pe lume şi se îmbată de propria-i 
ticăloşie; parcă o forţă nevăzută îl mână să încalce orice 
lege, orice autoritate pentru a se lăfăi în cea mai deplină 
libertate, într-o libertate atât de deşănţată, încât simte o 
inexplicabilă voluptate şi, ascultând bătăile propriei sale 
inimi, nu poate să nu se cutremure de groază în faţa faptei 
săvârşite. Şi aceasta cu atât mai miilt cu cât ştie că-l 
aşteaptă o răsplată cumplită. E aidoma omului care se 
apleacă din înălţimea unui turn deasupra prăpastiei ce i se 
cască la picioare şi care-l ameţeşte în aşa măsură, încât ar 
prefera să se arunce cu capul în jos cât mai repede, numai 
şi numai ca să sfârşească o dată. 

Şi aceasta li se întâmpla adesea oamenilor celor mai 
potoliţi, celor mai puţin ieşiţi din comun. Unii, pradă 
delirului, joacă teatru, nu ştiu cum să mai facă pe grozavii. 
Cu cât era mai abrutizat şi mai smerit înainte vreme, cu 
atât e mai întărâtat acuma, mai ţâfnos şi mai doritor să 
bage spaima în alţii. Spaima aceasta îl desfată, iar după 
groaza şi dezgustul pricinuit se dă în vânt. Îşi ia un aer 
fioros, de om care nu cunoaşte măsura şi de cele mai multe 
ori un asemenea 

AMINTIRI DIN CASA MORȚILOR 143 „bezmetic" aşteaptă 
să-i vină pedeapsa cât mai grabnic; arde de nerăbdare să i 
se hotărască o dată soarta, fiindcă-i este peste putinţă să 


mai îndure povara acestui joc în care s-a complăcut. Lucru 
ciudat însă - această disperare, acest joc ţine până începe 
ispăşirea pedepsei; o dată aci, ai zice că a pierit fără urmă; 
s-ar părea că e un fel de soroc dinainte statornicit prin nişte 
rânduieli de nimeni cunoscute. Omul nostru se potoleşte 
dintr-o dată, devine iar mic şi supus, ca o cârpă. În timp cei 
se aplică pedeapsa cu bătaia, începe să se vaiete, să ceară 
iertare norodului. Când e adus în temniţă, te uiţi la el şi nici 
nu-ţi vine a crede că această creatură atât de jalnică, atât 
de slabă, de speriată „nu e altcineva decât acela care a 
omorât la viaţa lui cinci-şase oameni!" 

De bună seamă că în temniţă nu toţi se potolesc cât ai bate 
din palme. Unii îşi mai păstrează încă ifosele, un fel de 
fandoseală: „Sunt eu cum sunt, da' şase suflete tot am 
trimis pe lumea cealaltă". Sfârşeşte însă întotdeauna prin a 
se supune. Din când în când o mai ia razna: îi face plăcere 
să-şi amintească de vechea-i neînfrânare, de acel straşnic 
chef pe care şi l-a îngăduit o singură dată în viaţă, pe 
vremea când era o „fiară"; grozav îi place să găsească 
vreun nătăfleţ în faţa căruia să se fandosească, să-şi dea 
aere, povestindu-i isprăvile din trecut şi căutând să 
ascundă, bineînţeles, dorinţa ce-l stăpâneşte de a-i uimi pe 
cei din jur cu faima de care s-a bucurat cândva: „Poftim de 
vezi cine-am mai fost eu!" 

Şi cu ce subtilă dibăcie, cu câtă prudenţă îşi maschează 
amorul propriu! Cu ce prefăcută şi leneşă nepăsare îşi 
povesteşte păţaniile! Din glasul lui, din cel mai mărunt 
cuvinţel răzbate o lăudăroşenie bine ticluită. Şi te cuprinde 
mirarea: de unde-au învăţat oare toate acestea? 

Într-o seară nesfârşit de lungă şi de tristă, din primele zile 
de osândă, pe când lâncezeam pe prici, mi-a fost dat să aud 
o asemenea poveste şi, în naivitatea mea, l-am luat pe 
povestitor drept un mare nelegiuit, un om grozav, cu o 
voinţă de fier; şi asta pe vremea când numai că nu-mi 
băteam joc de Petrov. Povestitorul, Luka Kuzmici, îi făcuse 
de petrecanie unui maior şi nu dintr-o pricină anume, ci 


pentru că aşa i Se năzărise. Acest Luka Kuzmici era tânărul 
prizărit şi firav, cu nasul ascuţit, din cazarma noastră, 
ucraineanul despre care am pomenit înainte. Era de fapt 
rus de obârşie, dar locul de baştină i-a fost undeva prin 
părţile de miazăzi şi provenea dintre iobagii de la conac. 
Avea în firea lui ceva cu adevărat neînfrânat şi provocator, 
vorba proverbului: „Mâţa blinda zgârie râu". E uimitor cum 
deţinuţii simt instinctiv cât preţuieşte fiecare om. Pe el nu 
prea îl aveau la inimă sau, cum se zice la ocnă, „nu prea-l 
înghiţeau". Era din cale-afară de orgolios. În seara aceea 
stătea tolănit pe laviţă şi cosea o cămaşă. Asta-i era 
meseria, să coasă lenjerie. Alături de el şedea un flăcău 
înalt de stat şi îndesat, pe nume Kobâlin, tare mărginit şi 
greu de cap, în schimb blând la suflet şi săritor. Cum erau 
vecini de pat, Lucika se ciorovăia deseori cu el şi în general 
îl lua cam de sus, cu un aer zeflemitor şi despotic, lucru pe 
care, în naivitatea lui, Kobâlin nu-l băga în seamă, în seara 
aceea cârpea la un ciorap de lână şi-l asculta pe Lucika cu o 
jumătate de ureche. Lucika vorbea tare, răspicat. '[inea să-l 
audă toată lumea, deşi se prefăcea că nu-i povesteşte decât 
lui Kobâlin. 

— Vezi tu, frate, m-au luat de prin meleagurile mele, 
începu el tot împungând cu acul şi m-au trimis în oraşul K.v 
- pentru vagabondaj, care vasăzică. 

— E mult de atunci? Întrebă Kobâlin. 

— Când s-o coace mazărea, se împlineşte anul. Ei bine, de 
cum am ajuns la K.v, m-au băgat la răcoare. Şi ce să vezi: în 
jurul meu stăteau vreo doisprezece oameni, toţi ucraineni 
de-ăia voinici, în putere, adevăraţi tauri. Da' tare mai erau 
nevolnici: hrana era proastă, maiorul îşi făcea mendrele şi-i 
muştruluia cum îi era pohta (Lucika dinadins stâlcea 
cuvântul), iar ei - nimic. Trecu o zi, trecură două, atât cât să 
bag eu în seamă că flăcăii mei mi-s fricoşi. „Vă temeţi de un 
nătărău ca ăsta", îi zădăresc eu. „Du-te tu de-i cere 
socoteala dacă-ţi dă mâna!" mă luară ei peste picior. N-am 
mai crâcnit. Era acolo o matahală de ucrainean să te 


prăpădeşti de râs şi mai multe nu, adăugă povestitorul 
lăsându-l baltă pe Kobâlin şi adresându-se celorlalţi. 
Povestea cum îl judecaseră la tribunal, ce le spusese 
judecătorilor şi se tânguia de mai mare jalea: „Am copii, am 
nevastă!" Era o namilă de om cu părul încărunţit. „Eu, zice, 
îi tot dădeam înainte: nu mă duc, nu şi nu! Iarel, 
blestematul, tot mâzgălea şi mâzgălea ceva pe hârtie. Apăi, 
ce-mi zic, lua-te-ar dracu' şi crapă o dată, s-ajung să-ţi văd 
leşul! Iar el tot mâzgălea înainte, când deodată unde mi-ţi 
începe a se răţoi la mine. De aici mi s-a tras şi beleaua!" Ia 
dă-mi altă aţă, Vasea, că asta-i putredă. 

— Ia-o pe-asta, e din târg, răspunse Vasea dându-i altă aţă. 

— Aia de la atelier e şi mai şi. Deunăzi l-am trimis pe 
Nevalid să-mi caute şi nu ştiu de la ce otravă de muiere a 
cumpărat-o, că nu-i bună de nimic! Făcu Lucika, ridicând 
acul în dreptul luminii ca să vâre aţa. 

— De la cumătrâ-sa, vezi bine. 

— Aha, de la cumătră-sa! 

— Da'cu maiorul cum a rămas? Făcu Kobâlin, care fusese 
uitat cu desăvârşire. 

Lucika atâta aştepta. Totuşi nu-şi urmă povestea 
numaidecât, de parcă nici n-auzise întrebarea lui Kobâlin. 
Potrivi alene firul de aţă, apoi, tot alene, îşi ghemui 
picioarele sub el şi abia după aceea începu: 

— Până la urmă i-am înşurubat atât de straşnic pe bieţii 
ucraineni, că a doua zi ce să vezi? Au cerut să vină maiorul, 
în dimineaţa aceea împrumutasem un şiş de la vecinul meu 
şi-l dosisem bine, căci cine ştie ce-avea să se mai întâmple. 
Maiorul era foc şi pară. Cum îl văd că vine, le zic: Hai, 
mocofanilor, curaj, nu vă lăsaţi! Pe dracu'! Li se muiaseră 
picioarele de frică şi tremurau ca varga! Maiorul dă buzna, 
beat criţă. „Ce-i cu voi? Cine a-ndrăznit? Aici eu sunt ţar şi 
Dumnezeu!" Numai ce-l auzii spunând că ele ţar şi 
Dumnezeu, că şi păşii înainte cu cuțitul ascuns în mâneca 
hainei. 


„Blagorodnicia voastră, zic eu pe când mă apropiam din ce 
în ce, asta nu se poate, blagorodnicia voastră, să fii ţarul şi 
Dumnezeul nostru." 

— UUMUIEVSKj „Aha, vasăzică tu-mi eşti ăla, strigă 
maiorul, tu eşti căpetenia răsculaților?" „Nu, zic eu (şi mă 
tot apropiam de el), nu, zic, blagorod-nicia voastră, după 
cum ştie fiecare şi după cum ştie şi domnia ta, Dumnezeul 
nostru cel atotputernic şi atoatevăzător este unul singur în 
ceruri. Şi ţarul nostru e tot unul singur, pus peste noi toţi 
din voia Celui de Sus. El e monarhul nostru, blagorodnicia 
voastră, iar domnia ta eşti deocamdată numai maior şi ai 
ajuns comandant prin bunăvoința ţarului şi mulţumită 
vredniciei dumitale." „Cum-cum-cum-cum?". Bolborosi 
maiorul, nevenindu-i să-şi creadă urechilor. 

„Uite aşa", mă izmenesc eu; şi unde nu mă năpustesc 
asupră-i şi-i înfig cuțitul drept în pântec, până-n plasele. 
Straşnică lovitură! Pe dată s-a şi rostogolit pe jos, zvârlind 
din picioare. Am aruncat cuțitul cât colo. 

„Haide, mocofanilor, zic, ridicaţi-l acum de pe duşumea!" 
Aici mă simt dator să dau o lămurire. Asemenea expresii 
ca „sunt ţar şi Dumnezeu", precum şi altele de felul acesta 

se întrebuinţau din păcate foarte des pe vremuri de către 
unii comandanţi. Trebuie să recunosc însă ca numărul 
acestora s-a micşorat şi se prea poate că asemenea 
comandanţi să fi dispărut cu desăvârşire. Mai trebuie să 
adaug că cei care abuzează de asemenea expresii sunt mai 
des comandanții proveniţi din gradele inferioare. Titlul de 
ofiţer îi zăpăceşte. După ani de trudă cu raniţa în spate, se 
pomenesc deodată ofiţeri, comandanţi de unităţi, într-un 
cuvânt, oameni cu situaţie înaltă, ceea ce, din lipsă de 
obişnuinţă şi în beţia celei dinţii înaintări, îi face să-şi piardă 
capul, înțelegând într-un mod exagerat puterea şi 
importanţa persoanei lor, bineînţeles faţă de gradele 
subordonate. In faţa superiorilor, în schimb, sunt de o 
slugărnicie cu totul nelalocul ei, ba chiar de-a dreptul 
dezgustătoare. Cei mai josnici se grăbesc să-i prevină pe 


şefii lor că le-au fost cândva subalterni şi, cu toate că acum 
au ajuns ofiţeri, „îşi cunosc lungul nasului". Faţă de cei mai 
mici se poartă însă ca nişte stăpâni cu puteri 
nelimiAMINTIRI DIN CASA MORȚILOR 147 tate. Astăzi 
probabil că nu mai sunt din aceştia şi nu cred să se mai 
găsească vreunul care să ţipe: „Sunt tar şi pumnezeu!" Cu 
toate acestea - trebuie s-o spunem - nimic nu-i îndârjeşte 
mai rău pe deţinuţi şi în general pe gradele inferioare, 
decât asemenea ieşiri ale celor puşi să-i comande. Cinismul 
omului ridicat în grad, conştiinţa propriei puteri de care 
abuzezi fără teamă de pedeapsă, stârneşte ură în sufletul 
celui mai supus dintre oameni, scoţându-l din fire până şi pe 
cel mai răbdător. Din fericire, toate acestea se petreceau 
odinioară, în vremuri imemoriale; şi chiar şi atunci 
autoritatea superioară îi pedepsea cu asprime pe cei 
vinovaţi de asemenea abuzuri. În această privinţă cunosc 
pilde nenumărate. 

Şi apoi, în general, o atitudine arogantă şi dispreţuitoare, 
ca şi indiferența plină de sfidare, nu poate să nu-i 
îndârjească pe cei aflaţi într-o situaţie inferioară. Cei care 
se amăgesc cu gândul că deţinutul se mulţumeşte cu o 
hrană bună şi o întreţinere cumsecade, conform legii, se 
înşală amarnic. Oricât de decăzut ar fi, omul pretinde - 
măcar în mod inconştient, instinctiv - să-i fie respectată 
demnitatea lui de om. Condamnatul ştie foarte bine că 
trebuie să-şi ispăşească pedeapsa, că este un proscris şi, în 
consecinţă, îşi cunoaşte locul faţă de reprezentanţii 
autorităţii; în schimb, nici un fel de sentinţe, nici un fel de 
lanţuri sau cătuşe nu-l vor face să uite că înainte de toate e 
om. Şi dat fiind că este cu adevărat om, trebuie tratat 
omeneşte. O, Doamne! Ce nu poţi obţine printr-o purtare 
omenească! Până şi nevrednicului care a pierdut de mult 
harul divin îi poţi reda simţământul de om. Tocmai faţă de 
asemenea „năpăstuiţi" se cer înţelegere şi omenie. E 
singura lor mângâiere, singura portiţă de salvare. Am avut 
prilejul să întâlnesc asemenea comandanţi cu suflet bun şi 


generos şi am putut constata ce înrâurire binefăcătoare 
aveau asupra bieţilor umiliţi. Nu rosteau decât câteva 
cuvinte, dar blândeţea din glas îi înălța sufleteşte. Se 
bucurau ca nişte copii şi, aidoma copiilor, sufletul li se 
umplea de dragoste curată. Trebuie precizat un lucru însă, 
nu mai puţin ciudat: nu le place ca şefii să fie prea familiari 
şi prea buni cu ei. Ar dori să le poarte respect şi se simt 
oarecum împiedicaţi Deţinuţilor le place, bunăoară, ca şeful 
lor să aibă mai multe decoraţii, să fie chipeş, să se bucure 
de protecţia unui superior de vază, dar să fie totodată şi 
sever şi impunător şi drept şi să-şi păstreze demnitatea. 
Întemniţaţii se dau în vânt după asemenea şefi! Înseamnă 
că şi-au păstrat demnitatea de şefi, dar nici pe ei nu i-au 
umilit; şi totul e cum nu se poate mai bine şi mai frumos. 

— 'Te-or fi altoit zdravăn pentru isprava asta! Observă 
liniştit Kobâlin. 

— Hei! De altoit, m-au altoit ei, nici vorbă! Alei, ia, dă-mi 
foarfecele! Da' ce, fraţilor, în asta-seară nu se joacă cărţi? 

— De când s-au dus pe rachiu! Lămuri Vasea. Dacă le 
aveam, apăi făceam un joc. 

— Dacă! Dacă! La Moscova pentru un „dacă" îţi dă o sută 
de ruble, zise Lucika. 

— Da' bine, Lucika, cu ce te-au răsplătit pentru isprava ta? 
Făcu iarăşi Kobâlin. 

— M-au răsplătit cu o sută şi cinci bețe, drăguţule. Zău, 
fraţilor, ce să vă spun, mult n-a lipsit şi m-ar fi trimis pe 
lumea ailaltă, urmă Lucika, lăsându-l din nou în părăsire pe 
Kobâlin şi adresându-se celorlalţi. Când mi-a sosit sorocul 
să primesc cele o sută şi cinci lovituri, m-au dus cu mare 
pompă. Până atunci nu gustasem încă din bătaie. Lumea 
dăduse buzna. Se strânsese tot oraşul să vadă cum o să fie 
pedepsit tâlharul, ucigaşul, care vasăzică. N-am cuvinte să 
spun cât îi de proastă lumea. Timoşka, gâdele, mă 
dezbrăcă, mă întinse cu faţa în jos, apoi strigă: „[in-te bine, 
că te ard!" Aştept şi eu să văd ce-o să mai fie! Când mi-a ars 
una mi s-a făcut a ţipa, deschid eu gura, dau să ţip, da' 


degeaba, nu iese nimic. Îmi pierise, care vasăzică, piuitul. 
Când mi-a ars a doua, poate nici n-o să credeţi, da' n-am 
apucat s-aud cum numără doi. Când mi-am venit în fire, aud 
că numără şaptesprezece. M-au ridicat după aceea, fraţilor, 
de vreo 1VHJKJ1LWK Ity patru ori de pe scândură, ca să-mi 
trag sufletul câte o jumătate de ceas şi m-au stropit cu apă. 
Mă uitam la toţi ochii holbaţi şi-mi ziceam: „Aici îmi las 
oasele!" 

— Şi ţi le-ai lăsat? Întrebă cu nevinovăție Kobâlin. Lucika îl 
măsură cu o privire plină de dispreţ; ceilalţi pufniră în râs. 

— Mare dobitoc! 

— E cam scrântit la cap, zise Lucika, cu un fel de părere 
de rău că s-a putut înjosi acceptând să stea de vorbă c-un 
asemenea neisprăvit. 

— Slab de minte, întări la rându-i Vasea. 

Cu toate că Lucika omorâse şase oameni, nimeni din 
temniţă nu i-a ştiut vreodată de frică, deşi jinduia poate din 
tot sufletul să treacă drept un om fioros. 

IX ISAIFOMICI. BAIA. POVESTEA LUI BAKLUŞIN 

Se apropia sărbătoarea Naşterii lui Hristos. Ocnaşii o 
aşteptau cu un fel de solemnitate şi, numai privindu-i, mă 
aşteptam şi eu parcă la ceva neobişnuit. Cu patru zile 
înainte de sărbători ne-au dus la baie. Toţi se pregăteau 
plini de voie bună pentru acest eveniment; trebuia să 
pornim după-amiază, scăpând astfel de o jumătate de zi de 
lucru. Cu acest prilej, cel mai fericit şi mai plin de însufleţire 
din toată cazarma noastră era Isai Fomici Bumştein, evreul 
despre care am mai pomenit în cuprinsul acestei povestiri. 
Îi plăcea să facă baie de aburi până ameţea, pana cădea 
aproape în nesimţire: de câte ori răscolesc prin noianul 
amintirilor de demult, îmi vine în minte baia de la ocnă 
(vrednică a nu fi nicicând dată uitării!) şi cel dintâi chip ce- 
mi răsare în faţă e al preabunului şi neuitatului Isai Fomici, 
fratele meu de suferinţă. Doamne, ce hazliu, ce caraghios 
mai era şi omul ăsta! L-am mai zugrăvit în câteva cuvinte: 
un om ca la vreo cincizeci de ani, cu faţa zbârcită ca o 


smochină, pe care fierul roşu îşi lăsase înfiorătoarele lui 
stigmate, cu trup firav, alb şi pipernicit, numai piele şi oase. 
Chipul lui radia o bucurie nesfârşită, un fel de beatitudine. 
S-ar fi zis că nu-i părea câtuşi de puţin rău că fusese 
osândit la muncă silnică. Fiind giuvaergiu de meserie şi 
altul neexistând în localitate, avea totdeauna de lucru pe la 
oamenii înstăriți sau la funcţionărimea sus-pusă. De bine, 
de rău, munca tot îi era răsplătită şi nu numai că nu ducea 
lipsă de nimic, bă s-ar putea spune că trăia în belşug, însă 
banii nu-i cheltuia, ci-i punea la ciorap, ba mai şi dădea 
împrumut cu camătă la toţi ocnaşii. Avea un samovar, o 
saltea bună, ceşti, farfurii şi tacâmuri. Evreii din oraş îl 
ajutau şi-l protejau cu orice prilej. 

În fiecare sâmbătă se ducea sub pază la sinagogă (lucru 
îngăduit de lege); într-un cuvânt, trăia ca în sânul lui 
Avram, ceea ce nu-l împiedica să aştepte cu nerăbdare să-şi 
sfârşească pedeapsa - doisprezece ani de muncă silnică - 
pentru ca „se se însoare". Era în el un amestec de-a dreptul 
comic de naivitate dusă până la prostie, de îndrăzneală şi 
viclenie, de sinceritate şi sfială, de lăudăroşenie şi 
obrăznicie totodată. Îmi părea ciudat însă că ocnaşii nu-şi 
băteau niciodată joc de el, ci doar făceau haz pe seama lui, 
ca să-şi mai înece amarul. Isai Fomici era într-adevăr un 
veşnic prilej de petrecere şi de haz pentru toată lumea: „N- 
avem decât un Isai Fomici, nu cumva să vă atingeţi de el", 
ziceau ocnaşii şi tocmai fiindcă şi el îşi dădea seama ce 
însemna pentru ei, nu-şi mai încăpea în piele de mândrie, 
spre marea veselie a celorlalţi. Când l-au adus în temniţă 
(aceasta s-a întâmplat înainte de venirea mea, dar alţii mi- 
au povestit totul), a avut loc o scenă nemaipomenit de 
hazlie. 

Într-o seară, după lucru, se răspândi zvonul că a sosit în 
temniţă un evreu pe care îl rad la corpul de gardă şi că are 
să fie adus numaidecât în cazarmă. Cum nu se afla încă nici 
un evreu printre ocnaşi, toţi îl aşteptau cu nerăbdare şi, de 
cum se ivi în prag, făcură cerc în jurul lui. Subofiţerul de 


serviciu îl întovărăşi şi-i arătă locul unde avea să doarmă. 
Isai Fomici avea cu el un sac plin de lucruri aduse de acasă, 
în afara rufăriei date de administraţie. Îşi puse sacul alături, 
se aşeză pe patul de scânduri, îşi ghemui picioarele sub el şi 
multă vreme nu îndrăzni să-şi ridice ochii. Cei din jur 
chicoteau pe-nfundate, făcând tot felul de glume pe 
socoteala nou-venitului. Deodată un tânăr deţinut îşi făcu 
loc cu coatele prin mulţime şi se apropie de el, ţinând în 
mână o pereche de pantaloni de vară vechi, murdari şi 
zdrenţăroşi şi nişte obiele tot atât de ponosite. Se aşeză 
alături de Isai Fomici şi-l bătu pe umăr: 

— Ei, stimabile, s-au împlinit şase ani de când te tot aştept. 
la zi, ce-mi dai pe marfa asta? 

Şi-i vâri zdrenţele sub nas. 

Isai Fomici, care la început se arătase atât de sfios încât nu 
îndrăznise să ridice măcar ochii asupra mulţimii de oameni 
batjocoritori, cu feţe schimonosite şi înfiorătoare, ce făcuse 
roată în juru-i şi nu izbutise de spaimă să rostească până 
atunci o vorbă, de cum zări lucrurile ce i se ofereau în gaj, 
tresări şi începu să le pipăie cu interes, apropiindu-le de 
lumină. Toţi aşteptau nerăbdători să audă ce are să spună. 

— Ce zici, dai pe ele o rublă de argint? Merită, zău! Urmă 
flăcăul, făcându-i cu ochiul lui Isai Fomici. 

— O rublă de argint, nu. Da' şapte copeici, fie. 

Erau primele cuvinte pe care Isai Fomici le rostea în 
temniţă şi ocnaşii izbucniră în hohote de râs. 

— Şapte, zici? Treacă de la mine! Dă-le-ncoa! Ai avut 
noroc, zău aşa! Da' bagă de seamă, să-mi păzeşti lucrurile, 
că răspunzi cu capul pentru ele. Ne-am înţeles?! 

— Şi cu trei dobânda, înseamnă că ai să-mi dai înapoi zece 
copeici, încheie evreul, cu tremur în glas şi, în timp ce-şi 
vâra mâna în buzunar, ca să scoată cele şapte copeici, îi 
privi cu teamă şi neîncredere pe cei din jur. Oricât de mare 
i-ar fi fost frica, afacerea nu trebuia scăpată din mână. 

— Cum adică, trei copeici. pe în? 

— Nu, nu pe an. pe lună. 


UIIM LAM 1VI1UK ] 1LUK 

— Da' hapsân mai eşti, zău aşa! Şi cum îţi zice pe nume 
zgârie-brânză? 

— Isai Fomiţ, răspunse celălalt, peltic. 

— Ehei, Isai Fomici, ai să ajungi departe! Şi acum, râtnâi 
cu bine. 

Isai Fomici mai cercetă o dată zdrenţele pentru care 
dăduse cu împrumut şapte copeici, le împături şi le vâri cu 
grijă în sac. Ocnaşii se prăpădeau de râs. 

De altfel, toţi din temniţă îl iubeau şi, cu toate că nu era 
unul care să nu fi împrumutat bani de la el, nimeni nu-l 
jignea şi nu-i făcea nici un neajuns. Cât despre el, era bun 
ca pâinea caldă şi blând ca un pui de găină; dacă-şi mai lua 
uneori nasul la purtare, profitând de faptul că ceilalţi erau 
binevoitori faţă de el, o făcea cu atâta nevinovăție şi haz, 
încât nimeni nu se supăra, îi iertau orice. 

Lucika, simțindu-se în voie deoarece cunoscuse la vremea 
lui mulţi ovreiaşi, îl cam lua uneori peste picior pe Isai 
Fomici, dar o făcea fără răutate, mai mult în glumă, aşa cum 
te-ai amuza cu un căţeluş, cu un papagal ori cu vreo dihanie 
dresată. Isai Fomici ştia acest lucru şi nu se supăra câtuşi 
de puţin, întorcându-i întotdeauna vorba cu multă isteţime. 

— Ei, jidanule, fereşte-te, că acuşi ţi-oi da una să mă ţii 
minte! 

— Dacă tu-mi dai una, eu am să-ţi dau zece, răspundea 
băţos Isai Fomici. 

— Râios afurisit! 

— Şi dacă-s râios, ce-ţi pasă! 

— Jidan nespălat! 

— Las' să fiu cum zici. Oi fi eu nespălat dar mi-s bogat! 
Bine că ăm gologani. 

— L-ai vândut pe Hristos. 

— Mă rog, dacă spui matale. 

— Aşa! Foarte bine, Isai Fomici, bravo! Ia lăsaţi omul în 
pace. Nu-l avem decât pe el! Strigau ocnaşii tăvălindu-se de 
râs. 


— Ei, ascultă, au să te mâie în Siberia cu cnutul. 

— Da' parcă acum unde mă aflu? 

— Au să te trimită şi mai departe. 

— Nu e şi acolo un Dumnezeu? 

— Şi dacă e, ce? 

— Atunci, nu-i totuna? Dacă-i Dumnezeu şi sunt parale -e 
bine. 

— Mare pehlivan mai e şi Isai Fomici ăsta! Nu se dă bătut 
cu una cu două! Strigau ocnaşii din toate părţile. 

Deşi îşi dădea seama că-şi bat joc de el, Isai Fomici nu-şi 
pierdea cumpătul şi se ţinea tare; în general, laudele celor 
din jur îl bucurau nespus şi cu glas surprinzător de subţire 
începea să cânte de răsuna întreaga cazarmă, pe o melodie 
anostă şi caraghioasă, un cântec fără cuvinte - „La, la, la, la, 
la!" - singurul, de altfel, pe care l-a cântat tot timpul cât a 
stat în temniţă. Mai târziu, după ce m-a cunoscut mai 
îndeaproape, a căutat să mă convingă, sub jurământ, că e 
acelaşi cântec, aceeaşi melodie pe care au cântat-o cândva 
cei şase sute de mii de evrei, de la mic la mare, în timp ce 
traversau Marea Roşie şi că i s-a poruncit fiecărui evreu s-o 
cânte în clipe de triumf, de victorie asupra vrăjmaşului. 

Vineri seara, în ajunul fiecărei sâmbete, ocnaşii din alte 
cazărmi veneau într-adins la noi, ca să-l vadă pe Isai Fomici 
cum îşi întâmpină sabatul. Era de o vanitate şi de o 
lăudăroşenie atât de nevinovate, încât până şi această 
curiozitate a tuturor îi făcea plăcere. Acoperea cu o 
meticulozitate şi cu o gravitate căutată măsuţa aşezată într- 
un colţ, deschidea cartea, aprindea două luminări şi, 
bolborosind nişte cuvinte tainice, îşi punea talithull, (taliţul, 
cum pronunţa el), un fel de învelitoare de lână vărgată, pe 
care o păstra cu grijă deosebită în fundul cufărului. Îşi lega 
la mâini nişte curele, iar pe cap, în dreptul frunţii, prindea 
cu o fâşie de pânză o cutioară, aidoma unui corn crescut în 
frunte şi îşi începea rugăciunea. Citea cu glas plângător, 
ţipa, scuipa, se răsucea în stânga şi-n dreapta, făcea gesturi 
bruşte şi comice. De fapt, ritualul rugăciunii, în care nimic 


n-ar fi trebuit să fie ciudat sau hazliu, devenea caraghios 
numai prin felul cum îl 

Şal ritual cu care se acoperă evreii pentru rugăciune (n. 
red. Române). 

JX&*S» 

P 

CD 

O3o0p. 

O 

1 

;l-l1<«s”s3pifff8&S3 

3* Lp. 

OT 

3 £.> 

—Pi'te300op. 

P< ţi 

E ş s gs 

P< -; 35 

CB 

CB 

P-2 ogşicB 

N 


CB 

As? 

As & 

Xe o grupuri; unul aştepta în tindă, pe când celălalt se 
spăla. Baia era însă atât de strimtă, încât era de mirare cum 
puteau încăpea în ea şi atâţia. Petrov se ţinu tot timpul pe 
lângă mine; căuta să mă ajute, cu toate că nu-l rugasem 
defel. O dată cu el se oferi să mă ajute şi un alt deţinut de la 
secţia specială, îl chema Bakluşin. Mi-aduc aminte de acest 
ocnaş, pe care ceilalţi îl porecliseră „pionierul“, ca de unul 
dintre cei mai simpatici şi veseli deţinuţi; şi într-adevăr aşa 
era. Ne împrieteniserăm oarecum. Petrov mă ajută la 
dezbrăcat, pentru că, nefi-ind obişnuit încă, îmi trebuia 
mult timp pentru asta, iar în sală era aproape tot atât de 


frig ca afară. Deţinutul novice se descurcă greu singur la 
dezbrăcat, dacă n-a prins încă clenciul operaţiei, căci 
treaba asta cere multă îndemânare, e o adevărată artă. Mai 
întâi trebuie să ştie cum să-şi desfacă repede apărătoarele 
de sub lanţuri. Aceste apărătoare sunt nişte fâşii de piele, 
lungi de vreo cincisprezece centimetri şi se leagă peste 
izmene în locul unde glezna e cuprinsă de belciugul 
lanțurilor. O pereche de apărătoare costă şaizeci de copeici 
şi totuşi, orice ocnaş face tot ce-i stă în putinţă ca să şi le 
procure, căci altminteri n-ar putea umbla. Inelul nu e 
tocmai pe măsura gleznei, ci mai larg, cam cu un deget: în 
timpul mersului fierul loveşte şi roade carnea atât de tare, 
încât într-o singură zi, deţinutul s-ar alege cu răni la 
picioare. Dar apărătoarele încă nu-i mare lucru să le scoţi: 
mai anevoios e cu izmenele: ca să le scoţi de sub lanţuri 
trebuie să recurgi la o adevărată stratagemă. După ce ai 
dat jos, să zicem, cracul stâng, trebuie să-l strecori între 
inel şi picior; când ţi-ai eliberat astfel piciorul, cracul e 
trecut îndărăt pe sub acelaşi inel şi apoi pe sub inelul 
celuilalt picior şi în cele din urmă tras încă o dată înapoi. 
Aceeaşi poveste se repetă şi când îmbraci rufăria curată. 
Unui novice îi vine greu să priceapă totul dintr-o dată. 
Prima oară operaţia aceasta complicată mi-a fost arătată la 
Tobolsk de deţinutul Korenev, un vechi şef de bandă, care 
făcuse până atunci cinci ani prins în lanţ. Cu timpul, ocnaşii 
se deprind şi se dezbracă fără prea mare bătaie de cap. îi 
dădui câteva copeici lui Petrov să cumpere săpun şi burete, 
cu care să-mi frec trupul. E drept că fiecare ocnaş căpăta o 
bucăţică de săpun, dar nu era mai mare ca un ban de 
aramă de două copeici şi nici mai groasă ca o feliuţă de 
brânză ce se dă la gustare seara în casele oamenilor de 
„stare mijlocie". Săpunul se vindea chiar acolo la intrare, în 
tinda băii, împreună cu sbitnen”-ul şi apa clocotită. Potrivit 
înţelegerii dintre proprietarul băii şi administraţia temniţei, 
ocnaşul nu avea dreptul decât la un singur ciubăraş de apă 
fierbinte. Cei care voiau să se spele cu mai multă apă 


puteau să cumpere cu două copeici ciubăraşul, pe care 
proprietarul i-l da printr-o ferestruică amenajată în 
peretele dinspre tindă. După ce mă dezbrăcă, văzând că îmi 
vine greu să merg cu lanţurile în picioarele goale, Petrov 
mă luă de braţ. „Irage-le în sus, pe pulpă, îmi zise el, 
ţinându-mă de subsuori ca o dădacă. la seama aici, până 
trecem pragul." îmi era ruşine şi aş fi vrut să-l încredinţez 
că pot să merg şi singur, dar tot nu m-ar fi crezut. Se purta 
cu mine de parcă aş fi fost un copil neajutorat pe care toţi 
trebuie să-l aibă în grijă. Comportarea lui Petrov nu era 
câtuşi de puţin slugarnică, mai ales slugarnică nu era. Dacă 
l-aş fi umilit cumva, ar fi ştiut pesemne să-mi răspundă cum 
s-ar fi cuvenit. Nu-i făgăduisem niciodată bani pentru 
serviciile sale şi nici el nu-mi ceruse nimic. Atunci de ce 
oare mă ajuta şi-mi purta de grijă? 

Când se deschise uşa şi intrarăm în baia propriu-zisă, avui 
impresia că am nimerit în iad. Închipuiţi-vă o încăpere 
lungă de doisprezece paşi şi tot atât de largă, în care sunt 
înghesuiți cam o sută de oameni deodată sau cel puţin 
optzeci, căci eram cu toţii aproape două sute şi ne îmbăiau 
numai în două serii. Aburii amestecați cu fum ne orbeau: 
murdăria şi înghesuiala erau atât de mari, că nu mai ştiam 
unde să punem piciorul. Mă dădui înapoi îngrozit, cu gândul 
să mă las păgubaş, dar Petrov îmi dădu ghes şi 
pătrunserăm înăuntru. Cu mare greutate am răzbit până la 
laviţele de scânduri, strecurându-ne printre oamenii aşezaţi 
pe jos, rugându-i să se ferească până trecem mai departe. 
Dar toate laviţele erau înţesate. Petrov mă povăţui să-mi 
cumpăr un loc şi începu numaidecât tocmeala cu un ocnaş 
care se 1 Băutura caldă preparată din miere cu mirodenii 
(n. ed. Române). 

Aşezase lângă fereastră. Pentru o copeică, acesta se învoi 
să-mi cedeze locul şi după ce îşi primi de la Petrov banul, pe 
care acesta, prevăzător, îl pregătise mai dinainte, se vâri 
sub laviţă chiar sub locul meu, în întuneric; răzbătea de 
acolo un miros greu de mucegai, iar pe podea se formase 


un strat de noroi lipicios, gros de un deget. Dar şi locurile 
de sub bănci erau înţesate de oameni. 

În toată încăperea, chiar şi pe jos, nu mai era loc, nici cât 
un lat de palmă, care să nu fi fost ocupat de oameni care se 
spălau cu apă din ciubăraşe. Cei care stăteau în picioare se 
spălau ţinând ciubăraşul într-o mână; apa murdară se 
scurgea de pe trupuri şi cădea peste capetele rase ale celor 
ghemuiţi sub ei. Pe laviţe şi pe treptele care duceau la ele 
se înghesuiau alţii, puzderia de oameni care se spălau 
chirciţi, ghemuiţi, lipiţi unul de altul. De fapt, spălatul lor se 
reducea la o operaţie foarte simplă. Oamenii din popor nu 
prea au obiceiul să se spele cu apă şi săpun; le place să stea 
în aburii fierbinţi şi apoi îşi toarnă pe cap şi pe corp apă 
rece: asta-i toată baia lor. Pe laviţe vedeai ridicându-se şi 
coborând vreo cincizeci de măturici; după ce se opăreau, se 
loveau cu ele până ce ameţeau. Aburii se îngroşau mereu şi 
aerul devenea tot mai încins, încât la un moment dat avui 
senzaţia că mă aflu în mijlocul pojarului dintr-un cuptor. Şi 
toată liota aceasta striga, zbiera, şuiera şi hohotea în 
zornăitul aprig a o sută de lanţuri în continua frământare 
pe podea. 

Cei care voiau să treacă dintr-un loc într-altul îşi încurcau 
lanţurile cu ale celorlalţi, le izbeau de capetele celor 
ghemuiţi mai jos, cădeau şi înjurau, târându-i în cădere şi 
pe cei cu lanţurile prinse de ale lor. Şiroaie murdare se 
scurgeau de pretutindeni. loţi păreau cuprinşi de 
neastâmpărul unei voioşii febrile, agitate; ţipetele se 
amestecau cu plescăitul apei şi cu fâşâitul aburilor. În 
dreptul ferestruicii prin care se primea apa era o larmă şi o 
învălmăşeală de nedescris. Apa fierbinte din ciubăraşele 
celor care se întorceau la locurile lor se revărsa peste 
capetele celor care şedeau pe podele. Din când în când, 
prin ferestruică sau prin deschizătura uşii apărea faţa 
mustăcioasă a soldatului cu arma în mână, veghind să nu se 
întâmple vreo neorânduială. Capetele rase ale ocnaşilor şi 
trupurile lor înroşite de aburi păreau şi mai hâde. Pe 


spinările parcă însângerate se zăreau cicatricele mai vechi 
sau mai noi ale loviturilor de varga sau de bici, care acum 
păreau proaspete. Înfiorătoare răni! Numai privindu-le, 
simţeam cum mă trec fiori. Un nou val de aburi fierbinţi 
înecă încăperea într-un nor des, dogoritor, stârnind o nouă 
explozie de strigăte şi hohote asurzitoare. Prin ceața deasă, 
ochiul întrezărea o forfotă de spinări schilodite, de capete 
rase, de picioare şi braţe închircite, iar ca o încununare a 
acestei privelişti de iad răsună chiotul nebun al lui Isai 
Fomici, care, cocoţat pe laviţa cea mai de sus, se şfichiuia cu 
măturică până îi venea ameţeală şi zbiera cât îl ţinea gura, 
ca un apucat, de parcă nu s-ar mai fi putut sătura de aburi. 
Tocmise, pentru o copeică, pe cineva să-l şfichiuiască; dar 
acesta, răzbit, aruncă cât colo măturică şi dădu fuga jos să 
se răcorească cu apă rece. Isai Fomici nu se lăsă cu una cu 
două: chemă pe un al doilea şi apoi pe un altreilea; în 
împrejurările acestea banul nu conta, aşa încât schimbă 
până la cinci oameni. „Straşnic mai ţine la abur Isai Fomici. 
Să-ţi fie de bine, Isai Fomici!" îi strigau cei de jos. În clipa 
aceea el simţea că le e superior, că i-a întrecut pe toţi; 
cuprins de o bucurie frenetică, îşi relua triumfător cântecul: 
la-la-la-la-la, acoperind cu glasu-i ţipător larma din baie. 
Atunci mi-a trecut prin minte că, dacă ne va fi sortit cumva 
să nimerim vreodată cu toţii în iad, era de ajuns să ne 
privim acum în baie, ca să ştim cum aveam să arătăm acolo. 
Nu mă putui opri să nu-mi împărtăşesc impresia lui Petrov, 
care îşi roti privirea de jur-împrejur şi nu-mi răspunse 
NIMIC. 

Am vrut să-i închiriez un loc alături, dar el se ghemui la 
picioarele mele, încredinţându-mă că se simte foarte bine şi 
acolo. În acest timp, Bakluşin ne cumpăra apă caldă şi o 
aducea de câte ori aveam nevoie. Petrov mă încunoştiinţa 
că are de gând să mă săpunească din cap până-n picioare şi 
să mă spele „ca să fiţi curăţel de tot" şi mă îndemnă 
stăruitor să trec sus la abur tare. Îmi lipsi însă curajul, aşa 
că mă lăsai numai spălat bine, cu apă şi săpun, pe tot 


corpul. „Acum să vă spăl picioruşele", făcu el ca încheiere. 
Voiam să-i răspund că mă puteam spăla şi singur, dar, ca să 
nu-l supăr, mă lăsai în voia lui. Diminutivul picioruşe, pe 
care-l întrebuința, nu ascundea în el nimic slugarnic; Petrov 
nu putea să zică altfel, fiindcă, în mentalitatea lui, ceilalţi 
oameni aveau picioare, pe când eu aveam, încă, doar 
„picioruşe'. 

După ce mă îmbăie cu acelaşi ceremonial, adică ţinându- 
mă de subsuori şi ferindu-mă la orice pas, de parcă aş fi fost 
de porțelan, mă duse în odaia de alături; mă ajută să mă 
îmbrac şi când văzu că nu mai am nevoie de nici un ajutor, 
fugi înapoi la baie, ca să se spele şi el la rândul lui. 

După ce ne-am întors la cazarmă, i-am oferit un pahar cu 
ceai. Nu mă refuză; îl sorbi în linişte şi-mi mulţumi. Mă 
gândii că ar fi nimerit să-i fac cinste cu o cinzeacă de 
rachiu. Se afla la îndemână chiar în cazarmă. Petrov se 
bucură grozav, dădu de duşcă băutura, îşi drese glasul şi 
îmi declară că acum se simte nespus de înviorat; apoi se 
îndreptă grăbit spre bucătărie, de parcă fără prezenţa lui 
acolo treaba s-ar fi împotmolit. Locul îi fu luat de un altul, 
dornic să stea de vorbă cu mine; era Bakluşin, „pionierul“, 
pe care îl invitasem încă de la baie să bea cu mine un pahar 
de ceai. 

N-am întâlnit om mai plăcut ca Bakluşin. Şi nu era dintre 
aceia care să se lase călcaţi pe coadă; ba dimpotrivă, nu 
trecea cu vederea nimic şi nimănui şi nu ierta pe nimeni 
niciodată; se lua deseori la harţă cu ceilalţi, şi-l supăra mai 
ales când se amesteca cineva în treburile lui. Pe scurt, ştia 
să se impună. Nu rămânea însă multă vreme certat şi, pe 
cât se pare, toţi ocnaşii îl iubeau. Oriunde se ducea, era 
binevenit. Era cunoscut şi în oraş, unde toţi îl socoteau omul 
cel mai plăcut din lume, totdeauna bine dispus. Era un 
vlăjgan cam de vreo treizeci de ani, cu o faţă deschisă şi 
hotărâtă, destul de frumoasă şi cu un neg lângă nas. Imita 
pe oricine întâlnea în cale şi se schimonosea atât de 
caraghios, încât cei din jurul lui se tăvăleau de râs. Era 


glumeţ, dar, spre deosebire de alţii ca el, nu se lăsa 
intimidat de cei care dispreţuiau veselia şi gluma, aşa încât 
nimeni n-ar fi cutezat să-i spună „om de nimic". Clocotea de 
viaţă şi de energie. Din prima clipă ne-am 

AMINTIRI DIN CASA MORȚILOR 161_ simţit apropiaţi şi- 
mi povesti viaţa lui de ostaş; întâi fusese copil de trupă, pe 
urmă soldat într-un regiment de pionieri, unde superiorii îl 
apreciaseră mult şi-l iubiseră, lucru cu care se mândrea 
nespus, cu atât mai mult cu cât îi plăcea să se laude. Mă 
întrebă cu acest prilej o mulţime de lucruri despre 
Petersburg. Citise şi vreo câteva cărţi. Când veni să bea 
ceaiul cu mine, stârni în câteva clipe voia bună în toată 
cazarma, povestind cu mult haz cum îşi bătuse joc, 
dimineaţa, locotenentul Ş. de maior. După aceea se aşeză 
lângă mine şi, cu un aer satisfăcut, mă înştiinţa că, pe cât se 
pare, spectacolul va avea loc de sărbători; era vorba de o 
reprezentaţie teatrală pe care deţinuţii voiau s-o dea în 
temniţă. Actorii se şi găsiseră, iar decorurile se pregăteau 
pe îndelete. Câţiva binevoitori din oraş făgăduiseră să-şi 
împrumute hainele pentru rolurile masculine şi chiar 
pentru cele feminine. Cu ajutorul unei ordonanţe sperau să 
facă rost şi de o uniformă de ofiţer, cu fireturi şi găitane. Se 
temeau numai ca nu cumva maiorul să interzică serbarea, 
cum mai făcuse şi anul trecut. Se întâmplase ca tocmai de 
Crăciun să piardă lă cărţi, şi, colac peste pupăză, avură loc 
şi nişte abateri în temniţă, aşa încât, furios la culme, oprise 
totul. În anul acesta poate n-avea să le mai pună piedici. Ce 
mai vorbă, Bakluşin era nespus de preocupat şi de agitat. 
Se vedea cât de colo că e unul dintre iniţiatorii 
spectacolului şi i-am promis chiar atunci că mă duc 
neapărat la reprezentaţie. Îmi plăceau înflăcărarea şi 
bucuria sinceră care se citeau în ochii lui când vorbea de 
teatrul lor. Din vorbă în vorbă, ajunserăm şi la lucruri ce ne 
stăteau pe suflet şi, între altele, el îmi povesti că nu slujise 
tot timpul numai la Petersburg; pentru nişte abateri fusese 


trimis în oraşul R., într-un batalion de garnizoană, unde 
avusese gradul de subofițer. 

— De acolo am fost adus aici, adăugă Bakluşin. 

— Şi pentru ce anume? Îl întrebai. 

— Pentru ce? Nici n-ai să mă crezi, Aleksandr Petrovici, 
dacă ţi-aş spune pentru ce. Pentru că mă îndrăgostisem. 

— Haida-de! Nimeni n-a fost încă trimis aici pentru una ca 
asta, răspunsei eu râzând. 

DOSTOIEVSKI 

— Ce-i drept, urmă Bakluşin, am ucis din pricina asta un 
neamţ, cu un foc de revolver, dar zău, nu înţeleg cum de m- 
au osândit la muncă silnică pentru un neamţ? Judecă şi 
dumneata. 

— Şi totuşi, cum s-au petrecut lucrurile? 

— E o poveste tare caraghioasă, Aleksandr Petrovici. 

— Cu atât mai bine. Dă-i drumul. 

— Să povestesc? Ei, dacă-i aşa, ascultă aici. 

Şi ascultai povestea unui omor; departe de a fi 
caraghioasă, cum spunea el, povestea aceasta mi s-a părut, 
dimpotrivă, destul de ciudată. 

— Lucrurile s-au petrecut precum urmează, începu 
Bakluşin. Fusesem trimis la R. 

— Oraş mare şi frumos, numai că-i ticsit cu nemți. Eram 
încă tânăr, bine văzut de superiori, purtam chipiul pe-o 
ureche şi făceam cu ochiul nemţoaicelor, într-un cuvânt, îmi 
petreceam vremea de minune. Una, Luiza, îmi căzu cu 
tronc. Stătea împreună cu mătuşă-sa şi erau amândouă 
spălătorese de rufărie fină. Bătrâna era o zgripţu-roaică, 
dar avea o căsuţă şi duceau o viaţă îndestulată. La început 
m-am mulţumit să trec prin faţa ferestrelor, dar mai apoi 
făcui cunoştinţă şi mă împrietenii cu fata. Luiza ştia foarte 
bine ruseşte, doar atât că vorbea cu un „r" din gât; asta o 
făcea şi mai drăgălaşă; n-am mai întâlnit fată ca ea. Mi se 
aprinseseră călcâiele şi o strângeam în braţe tot mai cu foc; 
ea nu se lăsa şi mă tot domolea: „Fii cuminte, Saşa, vreau să 
rămân curată, să-ţi fiu soţie vrednică!" Şi numai ce se 


cuibărea în braţele mele şi mă mângâia, râzând cu un 
glăscior limpede ca un clinchet de clopoțel. Era curăţică şi 
îngrijită cum n-am văzut alta şi chiar ea a adus vorba 
despre căsătorie. Cum să nu vrei să ai o nevasta ca ea! 
Eram hotărât şi mă pregăteam să ies la raport la 
locotenent-colonel. Iată însă că Luiza nu mai veni la 
întâlnire, o dată, de două ori, de trei ori. Îi trimit o 
scrisoare. Nu-mi răspunde. Ce să fac? Îmi zic. Chiar de m-a 
dus până acum de nas, nimic n-ar fi putut-o împiedica să-mi 
răspundă la scrisoare şi să mai vină măcar o dată la 
întâlnire. Dar ea nu ştia să mintă: rupsese dintr-o dată 
legătura şi-atăât. Se băgase pe fir mătuşă-sa, asta era 
limpede. Până atunci nu îndrăznisem să mă duc la mătuşa 
fetei acasă şi, cu toate că ea începuse să bănuiască ceva, noi 
continuaserăm să ne întâlnim pe ascuns. Îmi venea să-mi 
iau lumea în cap! Îi trimisei încă o scrisoare, cea din urmă, 
în care îi spuneam: „Dacă nu vii, mă duc eu la mătuşa-ta". 
De teamă să n-o fac, veni ea. Izbucni în lacrimi şi-mi povesti 
că un neamţ pe nume Schultz, o rudă a lor de departe, 
ceasornicar de meserie, om în vârstă dar bogat, o ceruse în 
căsătorie, „ca să mă fericească, zice şi pe mine şi nici el să 
nu rămână holtei până la adânci bătrâneţi; căci mă iubeşte, 
zice şi de mult avea de gând să mă ceară de nevastă, dar tot 
amâna şi nu se putea hotări să deschidă vorba. Vezi tu, 
Saşa, el e bogat, zice şi mă poate face fericită; vrei tu să mă 
lipseşti de această fericire?" O privesc în ochi; plânge, mă 
strânge în braţe, mă sărută. De, îmi zic, poate că are 
dreptate! Ce scofală pentru ea să-şi lege viaţa de un soldat, 
cu tot gradul meu de subofițer? „Bine, Luiza, fie şi aşa, zic. 
Adio, Dumnezeu să te aibă în paza! N-am dreptul să te 
lipsesc de fericirea ta. Dar cum arată logodnicul tău, e 
frumos?" „Da de unde, zice, e bătrâior şi are un nas lung." 
Şi izbucni în râs. Ne despărţirăm; ce să-i faci, îmi zisei, aşa 
a fost să-mi fie soarta! A doua zi trec prin faţa prăvăliei lui 
Schultz (chiar ea îmi spusese pe ce stradă locuia). Mă uit 
prin geam; neamţul lucra la masa lui, la un ceasornic. Avea 


vreo patruzeci şi cinci de ani, un nas coroiat, ochii bulbucaţi 
şi purta o haină lungă, cu guler drept. Scuipai de scârbă 
când îl văzui. Am vrut să-i sparg geamurile. Dar la ce bun? 
Mă gândii. Nu mai e nimic de făcut, totul s-a sfârşit. Am 
ajuns la cazarma în toiul nopţii, m-am întins pe pat şi, nici n- 
ai să mă crezi, Aleksandr Petrovici, dar am plâns ca un 
copil. 

Trece o zi, trec două, trei. Pe Luiza n-am mai văzut-o. Aflu 
totuşi de la o cumătră bătrână de a lor, tot spălătoreasă, la 
care se ducea câteodată Luiza, că neamţul auzise de 
dragostea noastră şi de aia se grăbise s-o peţească; 
altminteri ar mai fi aşteptat vreo doi ani. O pusese, cică, pe 
Luiza să jure că n-are să mă mai vadă; că până una-alta însă 
le ţine în şah şi pe ea şi pe mătuşă-sa, dându-le adică, să 
priceapă, că ar putea să-şi mai schimbe gândul, că nu-i încă 
definitiv hotărât; îmi mai spuse că pentru poimâine, pentru 
duminică, adică, le invitase la el să bea cafeaua împreună şi 
că alţii n-or să mai fie, decât un bătrân, o rudă de a lui, care 
fusese odată negustor bogat, dar sărăcise de tot şi slujea 
acum ca supraveghetor la un depozit de băuturi. Când aflai 
că în duminica asta ei poate aveau să pună totul la cale, mă 
cuprinse o ciudă de nu mă mai putui stăpâni. Toată ziua 
aceea şi în ziua următoare mă gândii numai la asta. Îmi 
venea să-l sfâşii pe neamţ. 

Duminică dimineaţă, nu luasem încă nici o hotărâre; dar 
după ce se sfârşi liturghia la biserică, sării din pat, îmi luai 
mantaua pe mine şi pornii întins spre prăvălia neamţului. 
Ştiam că o să-i găsesc pe toţi acolo. De ce mă duceam la 
neamţ şi ce voiam să-i spun, nici până astăzi nu ştiu. Vârâi în 
buzunar, aşa ca să fie, o rablă de pistol, cu care mă jucam 
pe când eram băieţandru, învățând să trag şi care nu era 
bun de nimic. Îl încărcai totuşi, cu gândul că dacă neamţul o 
să vrea să mă dea afară din casă ori o să se poarte 
necuviincios, să-l scot din buzunar şi să-l bag puţin în 
sperieţi. lată-mă acolo, în atelier nu era nimeni; se aflau cu 
toţii în odaia din fund. Slujnicei îi dăduse, se vede, drumul. 


Străbat prăvălia, dău să intru în odaia din fund, dar zăvorul 
era tras. Inima-mi bătea să-mi spargă pieptul; mă opresc şi 
ascult; vorbeau nemţeşte. Era o uşă veche, închisă cu 
cârlig; o izbesc cu piciorul şi se deschide. Arunc o privire: 
masa eră pusă. Pe masă se aflau o cutie de cafea, o maşină 
de spirt cu un ibric pe ea şi nişte pişcoturi, iar alături, pe o 
altă tavă, o carafă cu vodcă, scrumbie, salam şi o sticlă cu 
vin. Luiza şi mătuşa ei, amândouă îmbrăcate că de 
sărbătoare, şedeau pe divan. În faţa lor, pe scaun, şedea 
logodnicul, sclivisit, în frac şi cu guler înalt. Mai la o parte 
şedea, tăcut, un alt neamţ, bătrân, gras, cu părul alb. Când 
mă ivii, Luiza îngălbeni. Mătugşa ei sări din loc, dar se lăsă 
iar să cadă pe divan. Neamţul se încruntă. Se ridică supărat 
şi-mi ieşi înainte: 

— Ce pofteşti dumneata? 

Eram gata să dau înapoi, dar mă cuprinse mânia. 

— Cum ce poftesc? Vezi bine, să mă primeşti şi să mă 
cinsteşti cu vodcă, doar am venit în vizită la dumneata. 

Neamţul se gândi o clipă şi-mi spuse: 

— Poftim, ia loc. 

AMINTIRI DIN CASA MORȚILOR 165 

Mă aşezai pe un scaun. 

— Ei, nu-mi torni un pahar de vodcă? 

— Uite vodca; bea, te rog. 

— Mie să-mi dai o vodcă bună, zic, simțind că-mi sare 
muştarul. 

— E o vodcă foarte bună. 

Fierbeam de ciudă că mă ia aşa, de sus şi că mă măsoară 
din cap până-n picioare, mai ales de faţă cu Luiza. Dădui pe 
gât paharul şi zisei.: 

— Ascultă, neamţule, prea mă iei nu ştiu cum. Mai dă-te pe 
brazdă, că eu cu gând de prietenie am venit la dumneata. 

— Prieten nu-ţi pot fi, zice, că nu eşti decât soldat. Atunci 
mi-am ieşit din fire. 

— A, porc de câine ce-mi eşti! Ştii tu, bă câmâţarule, că în 
clipa asta pot face din tine tot ce-mi place? Uite, vrei să-ţi 


găuresc scăfârlia cu pistolul? 

Am scos pistolul din buzunar, m-am sculat şi i-am lipit 
ţeava de tâmplă. Femeile să moară de frică şi mai multe nu; 
nu îndrăzneau să crâcnească; iar cel bătrân, îngălbenise şi 
tremura câ varga. 

Neamţul rămase uluit, dar îşi veni numaidecât în fire. 

— Nu mi-e frică de dumneata, zice şi te rog, daca eşti om 
bine crescut, să pui îndată capăt acestei glume proaste; să 
ştii însă că de speriat n-ai să mă sperii, căci nu mi-e frică de 
dum-neâtă. 

— Ba minţi, zic, ţi-e frică! Nu văd eu cum stai? 

Şi într-adevăr, stătea nemişcat şi nu cuteza să-şi mişte cât 
de cât capul sub pistol. 

— Nu, zise el, n-ai să îndrăzneşti. 

— Şi de ce crezi, mă rog, că n-am să îndrăznesc? 

— Pentru că ţi-e interzis şi ai să fii aspru pedepsit. Naiba 
să-l ia de neamţ tâmpit! Dacă nu mă aţâţa într-atâta, trăia şi 
azi; totul s-a întâmplat numai din pricina încăpăţânării lui. 

— Şi zici că n-ăm să îndrăznesc? 

— Nu! 

— N-am să îndrăznesc? 

— N-ai să îndrăzneşti s-o faci. 

— Aşa? Ţine atunci, câmâţarule! 

Ut LJHJIJE, V SKJ 

Adică, le invitase la el să bea cafeaua împreună şi că alţii 
n-or să mai fie, decât un bătrân, o rudă de a lui, care fusese 
odată negustor bogat, dar sărăcise de tot şi slujea acum ca 
supraveghetor la un depozit de băuturi. Când aflai că în 
duminica asta ei poate aveau să pună totul la cale, mă 
cuprinse o ciudă de nu mă mai putui stăpâni. Toată ziua 
aceea şi în ziua următoare mă gândii numai la asta. Îmi 
venea să-l sfâşii pe neamţ. 

Duminică dimineaţă, nu luasem încă nici o hotărâre; dar 
după ce se sfârşi liturghia la biserică, sării din pat, îmi luai 
mantaua pe mine şi pornii întins spre prăvălia neamţului. 
Ştiam că o să-i găsesc pe toţi acolo. De ce mă duceam la 


neamţ şi ce voiam să-i spun, nici până astăzi nu ştiu. Vârâi în 
buzunar, aşa ca să fie, o rablă de pistol, cu care mă jucam 
pe când eram băieţandru, învățând să trag şi care nu era 
bun de nimic. Îl încărcai totuşi, cu gândul că dacă neamţul o 
să vrea să mă dea afară din casă ori o să se poarte 
necuviincios, să-l scot din buzunar şi să-l bag puţin în 
sperieţi. lată-mă acolo, în atelier nu era nimeni; se aflau cu 
toţii în odaia din fund. Slujnicei îi dăduse, se vede, drumul. 
Străbat prăvălia, dau să intru în odaia din fund, dar zăvorul 
era tras. Inima-mi bătea să-mi spargă pieptul; mă opresc şi 
ascult; vorbeau nemţeşte. Era o uşă veche, închisă cu 
cârlig; o izbesc cu piciorul şi se deschide. Arunc o privire: 
masa era pusă. Pe masă se aflau o cutie de cafea, o maşină 
de spirt cu un ibric pe ea şi nişte pişcoturi, iar alături, pe o 
altă tavă, o carafă cu vodcă, scrumbie, salam şi o sticlă cu 
vin. Luiza şi mătuşa ei, amândouă îmbrăcate ca de 
sărbătoare, şedeau pe divan. În faţa lor, pe scaun, şedea 
logodnicul, sclivisit, în frac şi cu guler înalt. Mai la o parte 
şedea, tăcut, un alt neamţ, bătrân, gras, cu părul alb. Când 
mă ivii, Luiza îngălbeni. Mătugşa ei sări diii loc, dar se lăsă 
iar să cadă pe divan. Neamţul se încruntă. Se ridică supărat 
şi-mi ieşi înainte: 

— Ce pofteşti dumneata? 

Eram gata să dau înapoi, dar mă cuprinse mânia. 

— Cum ce poftesc? Vezi bine, să mă primeşti şi să mă 
cinsteşti cu vodcă, doar am venit în vizită la dumneata. 

Neamţul se gândi o clipă şi-mi spuse: 

— Poftim, ia loc. 

AMINTIRI DIN CASA MORȚILOR 165._ 

Mă aşezai pe un scaun. 

— Ei, nu-mi torni un pahar de vodcă? 

— Uite vodca; bea, te rog. 

— Mie să-mi dai o vodcă bună, zic, simțind că-mi sare 
muştarul. 

— E o vodcă foarte bună. 


Fierbeam de ciudă că mă ia aşa, de sus şi că mă măsoară 
din cap până-n picioare, mai ales de faţă cu Luiza. Dădui pe 
gât paharul şi zisei.: 

— Ascultă, neamţule, prea mă iei nu ştiu cum. Mai dă-te pe 
brazdă, că eu cu gând de prietenie am venit la dumneata. 

— Prieten nu-ţi pot fi, zice, că nu eşti decât soldat. Atunci 
mi-am ieşit din fire. 

— A, porc de câine ce-mi eşti! Ştii tu, bă câmâţarule, că în 
clipa asta pot face din tine tot ce-mi place? Uite, vrei să-ţi 
găuresc scăfârlia cu pistolul? 

Am scos pistolul din buzunar, m-am sculat şi i-am lipit 
ţeava de tâmplă. Femeile să moară de frică şi mai multe nu; 
nu îndrăzneau să crâcnească; iar cel bătrân, îngălbenise şi 
tremura ca varga. 

Neamţul rămase uluit, dar îşi veni numaidecât în fire. 

— Nu mi-e frică de dumneata, zice şi te rog, dacă eşti om 
bine crescut, să pui îndată capăt acestei glume proaste; să 
ştii însă că de speriat n-ai să mă sperii, căci nu mi-e frică de 
dumneata. 

— Ba minţi, zic, ţi-e frică! Nu văd eu cum stai? 

Şi într-adevăr, stătea nemişcat şi nu cuteza să-şi mişte cât 
de cât capul sub pistol. 

— Nu, zise el, n-ai să îndrăzneşti. 

— Şi de ce crezi, mă rog, că n-am să îndrăznesc? 

— Pentru că ţi-e interzis şi ai să fii aspru pedepsit. Naiba 
să-l ia de neamţ tâmpit! Daca nu mă aţâţa într-atâta, trăia şi 
azi; totul s-a întâmplat numai din pricina încăpăţânării lui. 

— Şi zici că n-am să îndrăznesc? 

— Nu! 

— N-am să îndrăznesc? 

— N-ai să îndrăzneşti s-o faci. 

— Aşa? Ţine atunci, cârnăţarule! 

Şi am tras drept în ţeastă. Căzu mort de pe scaun, în timp 
ce ăilalţi începură să ţipe. 

Bag pistolul în buzunar şi o şterg, iar când ajung la 
cazarmă, îl arunc chiar lângă poartă în bălării. 


Ajung apoi acasă, mă întind pe pat şi mă gândesc: or să 
vină numaidecât să mă ridice. Trece un ceas, trec două - nu 
vine nimeni să mă aresteze. Gândurile amare şi triste nu-mi 
dădeau pace şi către seară simt că nu mai pot sta aşa: 
trebuia s-o văd numaidecât pe Luiza. Trec prin dreptul 
casei ceasornicarului. Văd acolo buluc de lume, poliţie. Mă 
duc la cumătră cea bătrână şi o rog s-o cheme pe Luiza. Nu 
trecu decât o clipă şi veni fuga-fuguţa, se aruncă la pieptul 
meu şi ţin'te plâns. „E vina mea, îmi zice, că am ascultat de 
mătuşa." îmi povesti apoi că după cele întâmplate, mătuşa 
ei se întorsese acasă cu spaimă-n oase şi căzuse bolnavă la 
pat; hotărâse să nu spună nimănui ce ştia şi-o sfătuise pe 
nepoată să tacă, atât de frică-i era. „Lasă-i să facă ce vor. 
Nimeni nu ne-a văzut acolo, zice. Ceasornicarul i-a dat 
drumul slujnicei de teamă, căci dacă ar fi aflat că vrea să se 
însoare, i-ar fi scos ochii. Şi nici lucrătorii nu erau în atelier, 
pe toţi îi trimisese acasă. El singur pregătise cafeaua şi 
gustările. Cât despre ruda lui, bătrânul ăla o viaţă întreagă 
n-a deschis gura, aşa că o să tacă şi-acum. Când a văzut ce- 
a văzut, şi-a luat pălăria şi a plecat cel dintâi fără să scoată 
o vorbă." 

S-a întâmplat întocmai aşa cum prevăzuse mătuşă-sa. 
Timp de două săptămâni nu s-au atins de mine, nimeni nu 
bănuia nimic. Mă crezi sau nu, Aleksandr Petrovici, 
niciodată în viaţa mea n-am fost mai fericit ca în aste două 
săptămâni. Mă întâlneam cu Luiza în fiecare zi. Şi dacă ai 
şti cât ne apropiaserăm unul de altul în aceste zile! 

Îmi zicea cu lacrimi în ochi: „Plec cu tine oriunde or să te 
trimită; las totul şi te urmez." Mi se sfâşia inima de mila ei; 
îmi venea să-mi pun capăt zilelor. După două săptămâni, 
însă, m-au arestat. Bătrânul şi mătuşa se înţeleseseră să mă 
denunțe. 

— Dar, ia stai, îl întrerupsei eu pe Bakluşin, pentru ce-ai 
făcut tu puteai fi osândit la zece, cel mult la doisprezece ani 
de temniţă - asta era pedeapsa cea mai mare ce ţi-o puteau 
da pentru o asemenea infracţiune de drept comun, or, pe 


dumneata văd că te-au trimis aici, la secţia specială. Cum 
vine asta? 

— Asta-i altă mâncare de peşte, zise Bakluşin. Când m-au 
dus în faţa judecății, vine un căpitan şi se apucă să mă frece 
şi să mă muştruluiască, de-mi mergeau fulgii. Nu m-am mai 
putut stăpâni şi i-am strigat: „Ce-ţi veni de mă înjuri aşa, mă 
ticălosule? Unde crezi că te afli? Ori nu vezi tablele 
împărăteşti cu pravila cea mare?" Ei şi atunci lucrurile s-au 
încâlcit, pas de le mai descurcă; am fost trimis în altă 
judecată, după altă rânduială şi pentru toate câte am 
păcătuit m-au osândit la patru mii de lovituri de vergea şi la 
muncă silnică pe timp nelimitat şi iată-mă-s aici, la secţia 
specială. lar când m-au scos ca să-mi încasez pedeapsa cu 
bătaia, l-au scos şi pe căpitan: pe mine ca să mă treacă prin 
„uliţa verde", pe el ca să-l degradeze şi să-l trimită în 
Caucaz ca simplu soldat. La revedere, Aleksandr Petrovici. 
Nu uita să vii la reprezentaţia noastră. 

X SĂRBĂTOAREA NAŞTERII LUI HRISTOS 

lată că veniră şi sărbătorile. Încă din ajun ocnaşii nu mai 
ieşiră la corvezi. S-au dus numai cei care lucrau în ateliere 
şi la croitorie; ceilalţi, deşi li se încredinţase câte o treabă şi 
fuseseră trimişi prin diferite locuri, se întoarseră curând 
unul câte unul sau în grupuri răzlețe; după-masă însă 
nimeni nu mai părăsi cazarma. De altfel, chiar în cursul 
dimineţii, cea măi mare parte dintre ei umblaseră după ale 
lor: unii ca să se aprovizioneze cu rachiu şi să se îngrijească 
de noi transporturi, alţii se învoiseră ca să-şi vadă cumetrii 
şi cumetrele de prin oraş ori ca să-şi adune banii pentru 
lucrările făcute mai demult; Bakluşin şi deţinuţii care 
dădeau spectacolul se duseseră pe la cunoscuţi de-ai lor, cei 
mai mulţi ordonanţe ofiţereşti, ca să împrumute 
îmbrăcămintea de care aveau nevoie pentru scenă. Erau 
destui care umblau preocupaţi şi grăbiţi, numai fiindcă îi 
vedeau pe alţii grăbiţi şi preocupaţi şi cu toate că unii, spre 
exemplu, n-aveau de primit bani de nicăieri, păreau că 
aşteaptă şi ei să primească de la cineva bani; într-un 


cuvânt, toată lumea părea că aşteaptă de la ziua de mâine o 
schimbare, ceva neobişnuit. Către seară, paznicii invalizi 
care plecaseră în târg după cumpărături şi să facă diferite 
comisioane pentru ocnaşi aduseră tot felul de bunătăţi: 
carne de vacă, purcei de lapte, gâşte. Mulţi deţinuţi, chiar şi 
dintre cei mai modeşti şi economicoşi, care tot anul 
strângeau ban cu ban, copeicuţă cu copeicuţă, socotiră de 
datoria lor să-şi dezlege pentru o zi ca aceasta baierile 
pungii lor sărăcăcioase şi s-o sărbătorească cum se cuvine. 
Era o zi mare pentru ocnaşi, o sărbătoare recunoscută de 
lege, la care aveau un drept de netăgăduit: în ziua aceea 
ocnaşul nu putea fi scos la lucru şi astfel de zile erau numai 
trei pe an. 

Cine ştie câte amintiri tulburătoare se redeşteptau în 
sufletele bieţilor proscrişi în ajunul acestei sărbători! Încă 
din copilărie oamenii din popor păstrează vie amintirea 
marilor sărbători. În aceste zile tot omul lasă la o parte 
treburile şi grijile obişnuite ca să se reculeagă şi să se 
odihnească în sânul familiei. La ocnă aceste momente 
prilejuiau aduceri-aminte pline de alean şi de gânduri 
amare. Respectul ocnaşilor pentru această sărbătoare lua 
un aspect solemn, ce se transmitea şi ţinutei lor: chefliii 
erau foarte rari, aproape toată lumea îşi lua o înfăţişare 
gravă, toţi se aflau în treabă, deşi mulţi n-aveau nimic de 
făcut. Chiar şi cei câţiva beţivani sau trândavi căutau să 
arate cât mai demni. Râsul pierise de parcă ar fi fost 
interzis. Un fel de susceptibilitate şi nerăbdare iritată, un 
fel de intoleranţă stăpânea temniţa şi dacă cineva încerca 
să tulbure nota generală, chiar şi fără voie, era pus 
numaidecât la punct în strigăte şi ocări; se supărau pe el de 
parcă omul ar fi vrut cu tot dinadinsul să-şi bată joc de 
sărbătoare. Purtarea ocnaşilor era admirabilă, 
înduioşătoare chiar. Pe lângă evlavia sădită din copilărie în 
sufletul lor, deţinuţii simțeau instinctiv că, cinstind cum se 
cuvine această sărbătoare, se apropie oarecum de lumea 
din afară, că nu sunt cu desăvârşire uitaţi de soartă şi 


izgoniți din rândul oamenilor, de vreme ce şi în temniţă le 
este dat să împărtăşească o bucurie a tuturor. Lucrul acesta 
îl simțeau din adâncul inimii, ceea ce se putea observa de la 
cea dintâi privire şi era lesne de înţeles. 

Akim Akimâci făcuse şi el pregătiri mari pentru 
sărbătoare. Amintiri de familie nu avea, deoarece, orfan, 
crescuse într-o casă străină şi la vârsta de cincisprezece ani 
începuse să trudească din greu. Nici de bucurii nu prea 
avusese parte, căci trăise o viaţă searbădă, chibzuită, 
monotonă, de teamă să nu încalce îndatoririle ce-i erau 
impuse. Nu era nici prea bisericos din fire, fiindcă se pare 
că excesul de cuminţenie înăbuşise în el toate celelalte 
însuşiri şi daruri omeneşti, toate patimile şi pornirile, bune 
sau rele. Se pregătea deci să sărbătorească Crăciunul fără 
tulburare şi emoţii: nu-l întrista nici o amintire 
înduioşătoare; i se oferea însă prilejul să-şi împlinească 
datoria cu grijă minuțioasă, cinstind o sărbătoare mare, a 
tuturor şi respectând o datină din moşi-strămoşi. De altfel, 
nici nu-i plăcea să despice firul în patru. Semnificaţia unui 
lucru nu-i chinuise niciodată mintea; în schimb, era 
suficient să i se dea un ordin, ca să-l îndeplinească imediat 
cu o sfântă acuratețe. Dacă chiar a doua zii s-ar fi poruncit 
să facă tocmai contrariul, s-ar fi supus fără să crâcnească şi, 
cu aceeaşi râvnă şi meticulozitate, ar fi executat tocmai 
opusul celor ce făcuse în ajun. O dată în viaţa lui, o singură 
dată numai, încercase să facă şi el aşa cum îl tăiase capul şi 
nimerise la ocnă. Această lecţie n-avea s-o uite nicicând. 
Deşi nu i-a fost dat să înţeleagă vreodată cu ce se făcuse 
vinovat, se alesese, în schimb, din păţania lui, cu o 
învăţătură dureroasă, întruchipată într-o regulă de 
conduită salutară: de a nu gândi niciodată şi în nici un fel de 
împrejurare, fiindcă „a gândi nu era treaba lui", cum îşi 
spuneau între ei ocnaşii. Din devotament orbesc faţă de 
datină, anticipa cinstirea acestei zile şi privea cu un fel de 
respect pana şi purcelul de lapte umplut cu casa, fript chiar 


de el (căci se pricepea şi la asta), ca şi cum n-ar fi fost un 
purcel ca oricare 1/U UKJO l WJLE, V CSKJ 

Altul, pe care-l poţi cumpăra şi frige oricând, ci unul 
deosebit, un purcel de Crăciun. Poate că era obişnuit încă 
din copilărie să vadă pe masă, într-o zi ca aceasta, un purcel 
de lapte şi de atunci rămăsese încredinţat că purcelul e un 
fel de mâncare ce nu poate lipsi într-o asemenea zi şi sunt 
convins că dacă i s-ar fi întâmplat o singură dată să nu 
mănânce de Crăciun purcel fript, gândul că nu şi-a 
îndeplinit cum se cuvine datoria faţă de o datină nu i-ar mai 
fi dat pace probabil toată viaţa. Până în ziua aceea, purtase 
un veston şi nişte pantaloni vechi, cu toate peticele îngrijit 
aplicate, care ajunseseră însă în ultimul hal de jerpeleală. 
Dar în fundul cufărului, echipamentul lui nou-nouţ, primit 
cu patru luni mai înainte şi neatins, era păstrat cu sfinţenie, 
ca să se poată înnoi cu el de Crăciun şi numai gândul la asta 
şi îi procura o deosebită plăcere. Lucrurile se petrecură 
întocmai. Încă de cu seară scoase din cufăr îmbrăcămintea, 
o despături, o privi atent, o netezi, o scutură şi suflă pana şi 
ultimul firicel de praf sau de aţă, şi, după ce se convinse că 
totul e în regulă, o încercă. Hainele îi veneau foarte bine: 
aveau o croială îngrijită, surtucul se încheia la gât, gulerul 
era drept şi tare şi îi ţinea bărbia mai ridicată ca de obicei; 
mijlocul uşor marcat amintea de vechea uniformă pe care o 
purtase odinioară; Akim Akimâci zâmbi mulţumit, rotindu- 
se mândru în faţa oglinjoarei lui, pe care o împodobise mai 
de mult, plin de grijă, cu o ramă aurie. Numai o copcă de la 
haină nu părea să fie la locul ei; lui Akim Akimâci nu-i scăpă 
din vedere şi se hotări s-o schimbe; după ce sfârşi, încercă 
din nou haina şi constată că totul era în ordine şi că îi venea 
de minune, împături la loc lucrurile şi, pe deplin mulţumit şi 
împăcat cu sine, le închise în ladă până a doua zi. Capul îi 
era destul de îngrijit ras, dar după un examen mai atent în 
oglindă, Akim Akimâci ajunse la concluzia că pe alocuri mai 
trebuiau tunse nişte firicele de păr mai răsărite decât 
celelalte şi numaidecât se grăbi să dea fuga la „maior", ca 


să-l radă cum trebuie şi reglementar. Nici vorbă că nimeni 
nu l-ar fi controlat a doua 

AMINTIRI DIN CASA MORȚILOR 171 zi, dar Akim Akimâci 
nu se dădu înapoi nici de la asta, pentru a avea conştiinţa 
datoriei împlinite faţă de această zi mare. 

Încă din copilărie se întipărise în el veneraţia faţă de orice 
nasture, petliţă sau epolet; mintea lui era legată de acest 
semn exterior al îndatoririi indiscutabile, pe care-l adora în 
inima sa, ca pe icoana celei mai desăvârşite elegante spre 
care poate năzui un om îngrijit. După ce rândui astfel toate 
cele, ca mai vechi în cazarmă, porunci să se aducă fân şi să 
fie risipit pe duşumea, lucru ce se făcu şi în celelalte 
cazărmi. Nu ştiu din ce pricină se aşternea fân pe jos în 
ajun de Crăciun. O dată isprăvite toate pregătirile, Akim 
Akimâci îşi făcu rugăciunea de seară, se întinse în culcuşul 
lui şi căzu într-un somn adânc şi liniştit ca de copil, ca să se 
trezească a doua zi cât mai de dimineaţă. La fel făcură toţi 
ceilalţi ocnaşi: căutară să se culce mult mai devreme ca de 
obicei. Ocupațiile de fiecare seară fură lăsate la o parte; de 
joc de cărţi nici vorbă nu putea fi, iar „maidanele'" rămaseră 
fără muşterii. Toată lumea era în aşteptarea dimineţii 
următoare. 

Şi iată că sosi şi această dimineaţă mult aşteptată. Foarte 
devreme, înainte de a se lumina de ziuă, începu să bată 
toba şi uşile cazărmilor se deschiseră. Subofiţerul intră să 
facă numărătoarea ocnaşilor şi le ură sărbători fericite. 
Glasuri blânde şi prietenoase îi răspunseră tot cu urări. 
După ce-şi spuseră în grabă rugăciunea, Akim Akimâci, ca şi 
mulţi alţii care aveau gâşte şi purcei la fript, plecară la 
bucătărie ca să vadă în ce chip le fuseseră pregătite 
bunătăţile. Prin ferestrele mici ale cazărmii, căptuşite cu 
zăpadă şi flori de chiciură, se zărea pălălaia focului aprins 
din vreme în cele două bucătării; toate cele şase cuptoare 
erau bine încinse. Prin curte, pe întuneric, ocnaşi cu 
cojoacele zvârlite pe umeri sau trase pe mâneci zoreau spre 
bucătărie. Câţiva dintre cei mai nerăbdători, foarte puţini 


de altfel, avuseseră timp să dea ochi şi cu crâşmarii. În 
general însă, umblau şi se ţineau cuminţi, potoliţi şi 
neobişnuit de cuviincioşi. Nu se mai auzeau certurile şi 
ocările obişnuite. Fiecare îşi dădea seama că e o zi mare, o 
măreaţă sărbătoare. Unii apucaseră să treacă şi prin alte 
cazărmi ca să-şi felicite cunoştinţele. Deosebea la ei un 
simţământ ce aducea a prietenie. În treacăt fie zis, j| ocnaşi 
simţul prieteniei aproape că nu există; nu mă gândes la o 
prietenie generală, nici vorbă de aceasta, dar nici maca la 
una restrânsă, la o apropiere între doi deţinuţi. Nu prea, 
văzut cazuri de acest fel la noi şi, trebuie să recunoaştem, e 
ol trăsătură neobişnuită, pe care n-o întâlneşti în lumea din 
i afară. În relaţiile dintre ei, toţi ocnaşii noştri, cu foarte 
rare i excepţii, erau reci, rezervaţi, ursuzi; era o 
comportare recunoscută şi adoptată o dată pentru 
totdeauna şi pentr toţi, fără putinţă de schimbare; cum s-ar 
zice, intrase în obi-i cei. leşii şi eu din cazarmă; începea să 
se crape de stelele palide se stingeau şi un văl străveziu şi 
albicios de ceaţă îngheţată se înălța deasupra îngrăditurii. 
Dâre groase de fum urcau încolăcindu-se din hogeagurile 
cuptoarelor. Mai mulţi deţinuţi cu care mă întâlnii îmi urară 
cu multă bunăvoință sărbători fencite. Le-am mulţumit, 
felicitându-i şi eu la rându-mi. Până atunci, unii dintre ei nu 
schimbaseră nici o vorbă cu mine, deşi eram de o lună cuei 
în temniţă. 

Lângă bucătărie mă ajunse din urmă un ocnaş din 
cazarma militară, cu cojocul pe umeri. Mă zărise din 
mijlocul curţii şi începu să strige: „Aleksandr Petrovici! 
Aleksandr Petrovici!" pe când se îndrepta grăbit spre 
bucătărie. Mă oprii să-l aştept. Era un flăcău tânăr, cu faţa 
rotundă, cu ochii blânzi, îndeobşte atât de tăcut, încât de 
când venisem în temniţă nu-mi adresase nici un cuvânt şi 
nu-mi dăduse nici o atenţie. De altfel, nici nu ştiam cum îl 
cheamă. Mă ajunse într-un suflet, se opri în faţa mea şi mă 
privi zâmbind oarecum prosteşte, cu aerul unui om în 
culmea fericirii. 


— Ei, ce s-a întâmplat? Îl întrebai eu uimit, văzând că se 
uită la mine cu ochi mari şi nu scoate o vorbă. 

— Ce să se-ntâmple! Azi e sărbătoare. Bâigui el în cele din 
urmă şi, dându-şi seama că nu mai are nimic a-mi spune, 
mă părăsi pe dată ca să-şi vadă de treburi la bucătărie. 

Trebuie să adaug că de atunci nu ne-am mai întâlnit 
aproape niciodată şi că n-am mai schimbat cu el vreo vorbă 
până la ieşirea mea din temniţă. 

AMINTIRI DIN CA 

La bucătărie, cuptoarelor. Fieca bucătarii găteau ziua 
aceea se sune nu se atingea de foamea şi ispita e: întâi 
trebuia să vină gustate bucatele. N începu să se audă * de 
intrare: „Bucata % două ceasuri în pomana pentru ocnk' 
cantităţi impresioa/plăcintele, găluşte, k'1 gospodină în 
casele fcare să nu fi trimis j sfintele sărbători. F puţine, mai 
bogate, c făină, din partea unoj sărăcăcioase; un cola,. 
Negre de-abia mânji'L1 sărac, din puţinul c/'t recunoştinţă, 
fără să ” cei care le făceau, căciula de pe cap, fă'liQJ 
mulţumire şi de urare', adunară grămezi mijii cazarmă, 
care împărțiri ceartă, fără supărarev cazărmii noastre fu du 
o făcu Akim Akimâci,; lor fiecăruia ce i se cu' se plângea, nu 
se auzea die, pentru că nimănui în asemenea clipe că ai Şi 
termină treburile la 

I7jeșia liftului, Inii ii i lup pi şiiiit inii 

*> (ŞCEÎlttI pids (Biill 'je'Isj i JŞII 

Neaşteptate subofiţerul; el însă închidea ochii. Ofiţerul de 
gardă îşi făcu rondul de vreo trei ori în ziua aceea. Dar 
ocnaşii beţi se ascundeau numaidecât şi cărţile dispăreau 
ca prin farmec; de altfel, până şi el părea dispus să nu ia 
seama la abaterile şi neorânduielile mai mărunte. Într-o zi 
ca aceasta, un om beat nu era cine ştie ce abatere. Veselia 
se înteţea şi chefliii erau din ce în ce mai mulţi. Nu 
întârziară să se iste şi certuri. Cei mai mulţi rămâneau însă 
treji, aşa că avea cine să-i păzească pe beţivi. În schimb, cei 
porniţi pe chef beau în neştire. Gazin se simţea ca peştele în 
apă: se plimba mulţumit pe lângă patul sub care îşi 


depozitase rezerva de rachiu, dinainte pregătită şi ţinută 
sub zăpadă în dosul cazărmii, într-un loc tainic; râdea cu 
şiretenie când vedea îmbulzindu-se mugşteriii. El nu pusese 
în gură strop, aşa că era treaz de-a binelea. Avea de gând 
să se îmbete abia la sfârşitul sărbătorii, în ultima zi de 
Crăciun, după ce urma să golească buzunarele deţinuţilor. 
Cazărmile răsunau de, cântece, dar beţia devenea tot mai 
amarnică, aşa încât cânte-] cele se sfârşeau în lacrimi. Mulţi 
se plimbau ţanţoşi cu; cojoacele pe umeri şi ciupeau 
satisfăcuţi corzile balalaicelor] făcute de mâna lor. În 
cazarma secţiei speciale se înjghebase < chiar şi un cor de 
şapte-opt oameni. Cântau frumos, cui acompaniament de 
chitare şi balalaice. Cântece cu adevărat j populare răsunau 
rar. Îmi amintesc numai de unul singur, j cântat cu multă 
voioşie: 

Tinerică cum sunt eu Aseară m-am dus să beu. 

Aici, într-o variantă nouă, pe care n-o mai auzisem până 
atunci; şi anume, la sfârşitul cântecului se adăugaseră 
câteva versuri: 

Tinerică cum sunt eu, Muncii aseară din greu: Lingurile le 
spălai, AMINTIRI UtN CASA MUKIILOR 177 

Lăturile-n ciorbă turnai, Cu zoaiele pragurilor Dădui gust 
plăcintelor. 

Se cântau mai ales cântecele zise „de ocnă", prea bine 
cunoscute, de altfel. Într-unui dintre ele, Altădată., foarte 
hazliu, se povesteşte cum omul, după o viaţă liberă ca de 
boier, petrecută în chefuri şi desfătare, a nimerit la ocnă; 
cum altădată mânca „blamanje" şi bea „şenpanie", iar 
acum: 

Din strachina cu zeamă lungă Mănânc de-mipârâie-n 
urechi. 

Am auzit şi un alt cântec foarte cunoscut: 

Vesel mi-am trăit pe vremuri veacu', C-am avut şi bănişori 
de-ajuns. Capitalul dusu-s-a la dracu', Iară eu în temniţă-am 
ajuns. 


Şi aşa mai departe. Aici însă cuvântul „capital" se 
pronunţa „copital", prin asemănare cu verbul copiti, adică a 
pune la chimir. Nu lipseau nici cântecele triste. Unul, destul 
de cunoscut, era un autentic cântec de ocnă: 

Iaca, soarele răsare, Iobele bat deşteptarea — 

Şefu '-n uşă că apare, Şi-a-nceput numărătoarea. 

După zidurile groase 

E pitită-a noastră soartă; 

Dumnezeu n-o să ne lase - 

E] de grijă-aici ne poartă. Ş.a.m.d. 

Un alt cântec suna şi mai trist; avea, de altfel, o melodie 
foarte frumoasă, cuvintele însă erau de un sentimentalism 
j/78_DOSTOIEVSjq prea dulceag şi destul de agramat 
compuse, probabil de un deţinut. Îmi aduc aminte doar 
câteva strofe: 

N-o să-mi vadă ochii ţara-n care Măicuţa-mea m-a alăptat; 
Nevinovat, să sufăr chinurile-amare Pe veci acum sunt 
condamnat. Pe-acasă cucuveaua cântă şi plin dejaie-i al ei 
cânt. Tristă, inima mi se frământă Vai, cât de departe sunt. 

Cântecul acesta se cânta deseori la noi în cazarmă, dar nu 
în cor. Vedeai pe câte unul cum, după ce îşi sfârşea lucrul, 
ieşea afară şi se aşeza în prag, pierdut pe gânduri, cu 
bărbia proptită în palmă; pe urmă se pornea să cânte cu 
glas subţire, tânguitor. Ţi se rupea inima ascultându-l. Nu 
duceam lipsă de voci frumoase în temniţă. 

Se lăsa înserarea. Dorurile şi aleanul, amărăciunea şi 
durerea răzbăteau neostoite prin ceața ameţitoare a beţiei 
şi petrecerii. Ocnaşul care cu un ceas mai înainte se 
prăpădea de râs plângea acum într-un colţ, beat mort. Unii 
şi apucaseră să se încaiere de câteva ori. Alţii, palizi, 
ţinându-se cu greu pe picioare, umblau arţăgoşi prin 
cazarmă, iscând certuri cu orice preţ. Cei trişti la beţie 
căutau zadarnic un suflet în faţa căruia să-şi descarce inima 
şi să-şi plângă soarta cu lacrimi amare de beţivan. Toată 
această lume sărmană dorise să petreacă în veselie şi voie 
bună o zi de mare sărbătoare, dar, Doamne! Ce tristă şi 


apăsătoare se arătă până la urmă această zi, aproape 
pentru toţi. Fiecare o petrecuse cu deznădejdea omului 
înşelat de speranţe. 

Peţrov mai veni de vreo două ori să mă vadă; băuse foarte 
puţin şi era aproape cu totul treaz. Până în ultima clipă 
aştepta parcă să se întâmple ceva, ceva neobişnuit, solemn 
şi hazliu la culme. N-o spunea, dar i se citea în ochi. Umbla 
neobosit din cazarmă în cazarmă. Dar nimic deosebit nu se 
pi în afară de beţia tâmpă care-i ameţise pe toţi, mboldindu- 
i la înjurături, la certuri, la nebunii. Sirotkin îtăcea şi el fără 
nici un rost din cazarmă în cazarmă, frumuşel> curăţel ca 
totdeauna şi parcă aştepta şi el, naiv şi liniştii să se întâmple 
ceva deosebit. 

Treptat, priveliştea deveni de nesuferit, dezgustătoare. 
Multe lucruri îţi provocau desigur râsul, dar eu, drept să 
spun, simţeam că mă înăbuş, că mă deprimă acest spectacol 
şi mi-era atât de milă de toţi oamenii aceştia, încât o tristeţe 
amară îmi năpădi sufletul. Iată, bunăoară, între doi ocnaşi s- 
a încins o discuţie şi nu se dumiresc care dintre ei să facă 
cinste. Se vedea că s-au întins de mult la vorbă şi că se şi 
certaseră din pricina asta. Mai ales unul dintre ei îi purta 
pică celuilalt pentru vechea socoteală, numai de el ştiută. 
Se tânguia şi se silea cu limba împleticită să-i dovedească 
prietenului său de beţie că l-a nedreptăţit şi l-a păcălit în 
urmă cu un an, de Lăsata Secului, când a vândut un cojoc şi 
nu i-a spus cât anume a primit pe el. Şi mai era încă ceva. 
Cel care se jeluia era un om înalt, vânjos, potolit din fire şi 
nicidecum prost, dar care, atunci când se îmbată, îşi căuta 
prieteni şi se lega de om ca scaiul, ca să-şi verse amărui. Pe 
cât se pare şi cearta şi pretenţiile lui nu aveau alt ţel decât 
acela de a găsi prilejul pentru o şi mai trainică împăcare. 
Celălalt era un om scund şi îndesat, cu faţa rotundă, şiret ca 
o vulpe. Deşi băuse, pare-se, mai mult decât prietenul său, 
se arăta mai puţin ameţit. Era un individ care ştia ce vrea şi 
printre ocnaşi trecea drept un om cu stare; se vedea cât de 
colo că nu-i convenea să-şi întărite prietenul cel expansiv şi, 


de aceea, îl duse la crâşmar; acesta din urmă susţinea sus şi 
tare că el îi datorează nişte băni şi, deci, trebuie să-l 
cinstească, „dacă, mai are, bineînţeles, cât de cât obraz". 

Crâşmarul, foarte respectuos cu cel care plăteşte şi 
dispreţuitor oarecum cu prietenul expansiv, care bea pe 
socoteala altuia, ia o ceaşcă şi o umple cu rachiu. 

— Nu, Stiopka, tu trebuie să faci cinste, e de datoria ta s-o 
faci. 

180 uuji win v ajs) 

— Ia mai lasă-mă-n pace; îmi bat gura pe degeaba cu tine, 
răspunde Stiopka. 

— Ba nu-i aşa, Stiopka, nu se lasă celălalt, luând ceaşca pe 
care i-o întindea crâşmarul, zău că-mi eşti dator; dacă 
tăgăduieşti, n-ai pic de ruşine; ia te uită cum îţi fug ochii, 
parcă i-ai avea de împrumut. Ticălosule! Aşa să ştii, Stiopka. 
Eşti un ticălos şi jumătate. 

— Mai tacă-ţi fleanca, bre omule! Ce atâta vorbărie fără 
rost. Bea-ţi mai bine rachiul. Dacă vezi că-ţi fac cinste, ce 
mai aştepţi, îi zise crâşmarul prietenului expansiv; că doar 
n-am să stau la cheremul tău până mâine! 

— Îl beau, n-aibi grijă, ce te răţoieşti aşa? Sănătate şi 
noroc de sfintele sărbători, Stepan Dorofeici! Adăugă el] 
politicos şi cu o uşoară plecăciune, adresându-i-se lui 
Stiopka, pe care cu o clipă mai înainte îl făcuse ticălos. Să 
trăieşti o sută de ani de aici înainte; câţi au mai fost până 
acu', nu-i mai punem la socoteală. 

Bău, îşi drese glasul mulţumit şi se şterse la gură. 

— Straşnic mai ţineam eu la băutură, mă fraţilor, când 
eram mai tânăr! Zise el mândru şi grav, adresându-se parcă 
tuturor şi nimănui anume, dar se vede că mi-am mâncat 
mălaiul. Îţi mulţumesc, Stepan Dorofeici! 

— N-ai pentru ce. 

— Dar să ştii, Stiopka, să ştii că n-am isprăvit încă vorba 
noastră. În ochii mei te-ai dovedit mare ticălos, dar lasă-mă 
să-ţi spun că. 


— Şi eu, uite ce am să-ţi spun, beţivanule, îl întrerupse 
deodată Stiopka, pierzându-şi răbdarea. Ascultă şi ia bine 
seama: împărţim lumea pe din două, juma-juma, asta-i 
jumătatea ta, cealaltă-i a mea; umblă sănătos şi să nu mai 
dai ochii cu mine. Mi s-a făcut lehamite! 

— Vasăzică, nu vrei să-mi dai banii? 

— Care bani, mă beţivane? 

AMINTIRI DIN LASA MUKj I1LUK 101 

_Bilasă că pe lumea cealaltă ai să alergi tu după mine să 
Toi-i dai, da' să ştii că ai să-ţi pierzi vremea! Bănişorii noştri 
sunt câştigaţi cu trudă grea, în sudoarea frunţii, cu mâinile 
bătătorite de muncă. 0 să plăteşti scump pe lumea cealaltă 
pentru bănuţii ce mi-ai papat. 

— Du-te dracului! 

— la nu mă mai drăcui, că. 

— Haide, şterge-o! 

— Ticălosule! 

— Puşcăriaşule! 

Şi se porniră iar pe ceartă şi gâlceava şi ocările se ţineau 
lanţ, mai dihai ca înainte de a se cinsti. 

Mai încolo, doi prieteni aşezaţi pe prici stau de vorbă: unul 
e înalt, voinic, muşchiulos, cu faţa ca de măcelar, roşie 
aprinsă. Numai că nu-i dau lacrimile de atâta duioşie. 
Celălalt, slăbuţ, subţirel, cu un nas lung, din care stă parcă 
mereu gata să picure ceva, cu ochii mici ca de purcel, 
plecaţi în jos. E un om iscusit şi cu ştiinţă de carte; a fost pe 
vremuri slujbaş şi îşi tratează prietenul cam de sus, lucru ce 
nu-i tocmai pe placul celuilalt, deşi n-o arată. Au băut 
împreună toată ziua. 

— Când îţi spun că m-a atins! Strigă grasul, scuturându-şi 
de umăr camaradul cu mâna stingă. 

„Atins" vrea să însemne la el „lovit". Prietenul cel gras, fost 
plutonier, îşi pizmuieşte în adâncul sufletului prietenul de 
beţie pentru priceperea şi vorba-i meşteşugită; de aceea, 
fiecare se străduieşte să-şi găsească cuvinte cât mai alese. 


— Să ştii însă că nici tu n-ai dreptate. Începu grav şi 
sentenţios slujbaşul fără să-şi ridice privirea la prietenul 
său. 

— M-a atins, n-auzi! Urmează celălalt, scuturându-l şi mai 
şi de umăr. Numai pe tine te am pe lume, auzi tu? De aceea 
numai ţie-ţi spun: m-a cârpit! 

— Şi eu îţi spun că o dezvinovăţire atât de şubredă, dragă 
prietene, nu poate decât să te facă de ris! Îl contrazice 
politi- 182 DOSTOIEVSKI 

Cos slujbaşul cu glasu-i domol şi subţire; trebuie să 
recunoşti şi tu, prietene dragă, că beţia nu ţi se trage decât 
de la pro-pria-ţi nestatornicie. 

Prietenul cel gras se dă puţin înapoi clătinându-se, se uită 
cu ochi tulburi la slujbaş, care pare vizibil mulţumit de 
cuvintele lui şi deodată îl izbeşte cu pumnul lui zdravăn 
drept în obraz. În felul acesta ia sfârşit prietenia lor de o zi 
întreagă. Prietenul cel drag se rostogoleşte în nesimţire sub 
pat. 

Dar iată că apare în cazarmă un cunoscut de-al meu, de la 
secţia specială, un flăcău vesel şi nepăsător, care nu e 
tocmai prost, deşi la înfăţişare e cam simpluţ, un mucalit şi 
jumătate, glumeţ şi zeflemitor, fără a fi şi răutăcios. E cel 
care, în ziua când fusesem adus în temniţă, căuta în 
bucătărie un bogătan, susţinea că are „ambâţi şi în cele din 
urmă băuse cu mine o cană de ceai. Un bărbat că de vreo 
patruzeci de ani, cu buze cărnoase şi nasul gros şi 
borcănat. Cu o balalaică în mână, căreia-i ciupeşte uşurel 
strunele. În urma lui se ţine ca o umbră un ocnaş micuţ, cu 
cap mare, pe care abia de-l cunoşteam, un om nebăgat în 
seamă. Era cam ciudat din fire, neîncrezător, veşnic tăcut şi 
posomorit, lucra în atelierul de croitorie şi stătea de obicei 
deoparte, fără să lege prietenii. Acum însă, beat fiind, se 
ţinea scai de Varlamov, neliniştit şi tulburat peste măsură, 
dând din mâini şi izbind cu pumnii în pereţi şi în paturile de 
scânduri şi gata-gata să izbucnească în plâns. Varlamov nu-i 
dădea nici o atenţie, ca şi cum nu i-ar fi stat în preajmă. 


Curios e că până atunci cei doi oameni nu fuseseră legaţi 
prin nimic; nu se potriveau nici ca îndeletnicire şi nici ca 
fire. Şi osânda o aveau de categorii deosebite şi nu şi-o 
ispăşeau în aceeaşi cazarmă. Ocnaşul cel mic de stat se 
numea Bulkin. 

Cum dădu ochii cu mine, Varlamov zâmbi. Şedeam pe 
prici, la locul meu de lângă sobă. Se opri la câţiva paşi, 
râmase o clipă pe gânduri, ca apoi s-o pornească cu pas 

AMINTIRI DIN CASA MORȚILOR 183 _ şovăielnic, 
bălăbănindu-se când într-o parte, când în alta; se postă în 
faţa mea, într-o poză teatrală şi, atingând uşor coardele 
balalaicii, începu să cânte bătând tactul cu piciorul: 

Cu obrajii rumeiori Canta draga până-n zori, Ca o păsarea; 
Fustă de atlaz că are, Cu şiret la cingătoare, Feţişoara mea. 
Acest cântec avu darul să-l scoată din fire pe Bulkin, care 
începu să dea din mâini şi să ţipe, întorcându-se către cei 

din sală: 

— Minte, fraţilor, minte cu neruşinare! ot ce spune e 
minciună; nu-i nimic adevărat! 

— Moşulica Aleksandr Petrovici, toată cinstea şi 
consideraţia, zise vesel Varlamov, făcând o plecăciune şi 
privin-du-mă cu ochi şireţi, gata să mă sărute. Era cam 
băut. 

Vorba: „Moş cutare." însoţită de cuvinte de respect se 
obişnuieşte să se spună în popor, prin toată Siberia, în semn 
de cinste, de respect, ba şi cu o nuanţă măgulitoare 
câteodată, chiar şi atunci când e adresată unui tânăr de 
douăzeci de ani. 

— Ei bine, Varlamov, ce mai faci? 

— Aşa şi aşa! Nici tu laie, nici bălaie. Numai că cine-i 
bucuros de sărbătoare trage la măsea de dimineaţă. Să-mi 
fie cu iertăciune! 

Varlamov le spuse pe toate astea cu glas tărăgănat. 

— Minte, minte iarăşi! Strigă Bulkin lovind cu pumnul în 
scândurile priciului, deznădăjduit la culme. 


Dar Varlamov părea că se jurase să nu-l bage în seamă, 
spre hazul tuturor, căci Bulkin se ţinea de el şi nu-l slăbise o 
clipă încă de dimineaţă, fără să ştie ce-i căşunase pe el, 
numai şi numai pentru că îi intrase în cap că Varlamov 
„minte şi tot ce spune e minciună". Îl urmărea pas cu pas, 
se lega de orice cuvânt spus de el, fringându-şi mâinile, 
izbind cu pumnii în pereţi, în priciuri, chinuit de gândul ce-i 
intrase în cap şi anume că „tot ce spune Varlamov e 
minciună!" Dacă ar mai fi avut păr pe cap şi l-ar fi smuls, 
desigur, în nemărginita lui durere şi amărăciune. Iţi venea 
să crezi că el avea să răspundă de toate faptele lui 
Varlamov, că orice vină a acestuia cădea de-a dreptul 
asupră-i. Culmea era însă că acesta nu-i dădea nici o atenţie 
lui Bulkin, de parcă nici nu l-ar fi văzut. 

— Minte! Minte! Minte! Nimic nu-i adevărat! Striga 
Bulkin. 

— Şi ce-ţi pasă ţie? Îl întrebau râzând ocnaşii. 

— Voiam să-ţi spun, Aleksandr Petrovici, că în tinereţe 
eram un băiat foarte chipeş şi fetele se prăpădeau după 
mine. Începu Varlamov, nitam-nisam. 

— Minte! Iarăşi minte! Îl întrerupse Bulkin cu un țipăt 
ascuţit. 

Ocnaşii râdeau în hohote. 

— Şi ce mă mai fuduleam în faţa lor! Aveam o cămaşă roşie 
şi pantaloni de catifea; mă întindeam pe divan ca un conte 
de Butelca, beat criţă; mă rog - tot ce pofteşti! 

— Minte! Sări cu hotărâre Bulkin. 

— Moştenisem de la taică-meu o casă de piatră cu două 
caturi. În doi ani cele două caturi s-au dus pe băutură, nu 
mi-a mai rămas decât o poartă fără stâlpi. Ce să-i faci! 
Banii-s ca porumbeii, vin şi se duc. 

— Minte! I-o tăie Bulkin şi măi hotărât. 

— Deunăzi, după ce-am ajuns aici, am trimis o scrisorică 
numai miere şi zahăr rubedeniilor, să-mi facă rost de ceva 
bănişori. Care zic că n-am vrut să ascult de părinţi, că am 


făcut toate după capul meu. Au trecut şapte anişori de 
atunci. 

— Şi n-ai primit nici un răspuns? Îl întrebai zâmbind. 

U11N CASA MUKIILUK 185 

— Nimic, dădu el din cap râzând, apropiindu-şi din ce în ce 
nasul de obrazul meu. Am aci o iubită, Aleksandr Petrovici. 

— Nu mai spune! 

— Onufriev zicea adineauri: „O fi a mea ciupită de vărsat şi 
slută foc, dar are rochii multe, pe când a ta e frumoasă de 
pică, da' umblă cu cerşitul". 

— Şi e adevărat? 

— Că-i cerşetoare e drept! Răspunse el, strâmbându-se de 
râs; toată lumea începu să râdă în hohote. Toţi ştiau că e 
încurcat cu o cerşetoare, căreia în cele şase luni nu-i 
dăruise decât zece copeici. 

— Ei bine şi ce vrei de la mine? ÎI întrebai în cele din urmă, 
doar-doăr oi scăpa cumva de el. 

Tăcu, mă privi cu ochi blânzi şi rosti duios: 

— N-ai avea bunăvoință cu acest prilej să-mi dai de-o 
cinzeacă? Azi n-am băut decât ceai, cât a fost ziua de lungă, 
adăugă el înduioşat, luând banii pe care îi dădeam; şi să 
vezi, Aleksandr Petrovici, am băut atâta ceai din ăsta, că mi 
s-a urcat fierbinţeala la cap şi simt că fac broaşte în burtă. 

În timp ce Varlamov lua banii din mâna mea, chinurile 
sufleteşti ale lui Bulkin nu mai cunoşteau margini. Se 
frământa şi dădea din mâini ca un nebun; numai că nu 
plângea. 

— Oameni buni! Zbieră el către toţi ceilalţi, ieşindu-şi din 
fire. Uitaţi-vă la el - minte de îngheaţă apele! 'Tot ce spune e 
numai şi numai minciună. Numai minciună! 

— Da' ce te doare pe tine, om nesăbuit ce eşti?! Îi strigau 
ocnaşii miraţi de-atâta zbucium şi furie zadarnică. 

— Nu-i dau voie să mintă! Strigă furios Bulkin, cu ochii 
scânteietori, lovind din răsputeri cu pumnii în scânduri. Nu 
vreau să mintă! 


Toată lumea se prăpădea de râs. După ce luă banii, 
Varlamov îmi făcu o plecăciune şi se grăbi, strâmbându-se 
în toate chipurile, să se ducă la crâşmar. Abia atunci păru 
că-l vede pe Bulkin pentru prima oară. 

— Să mergem! Îi zise el, oprindu-se în prag, ca şi când ar 
fi avut nevoie de el cu adevărat pentru cine ştie ce treburi 
importante. Zbârciogule! Mai adăugă el cu dispreţ, lăsându- 
l să treacă înainte pe bietul Bulkin şi se depărta 
zdrăngănind din balalaică. 

Dar ce rost are să mai descriu tot vârtejul asta! În sfârşit, 
se termină şi această zi înăbuşitoare. Ocnaşii adormiră pe 
priciuri, cuprinşi de un somn greu. Vorbeau şi aiurau în 
somn parcă mai mult ca în alte nopţi. Ici-colo câte unii mai 
vegheau pe la „maidane". Sărbătoarea, aşteptată îndelung 
şi cu atâta nerăbdare, a trecut. Mâine începe iar şirul 
nesfârşit de zile monotone, zile de muncă silnică. 

XI REPREZENTAŢIA 

În seara celei de-a treia zile de Crăciun avu loc prima 
reprezentaţie a teatrului nostru. Pregătirile, de bună seamă 
anevoioase şi obositoare, au fost făcute de actori, care-şi 
luaseră totul asupra lor, aşa încât noi toţi ceilalţi ocnaşi nu 
ştiam nici în ce stadiu se află şi nici ce anume avea să se 
reprezinte. În ultimele trei zile, pe când ieşiseră la lucru, 
actorii căutaseră în fel şi chip să facă rost de costumele 
necesare. De câte ori mă întâlneam cu Bakluşin, pocnea din 
degete de mulţumire, dar tăcea chitic. Pe de altă parte, se 
pare că şi maiorul se afla în toane mai bune. Habar n-aveam 
dacă ştia sau nu ceva despre acest teatru; şi dacă ştia, fie 
că-şi dăduse aprobarea, fie că preferase să închidă ochii 
asupra acestei toane a deţinuţilor, având grijă, fireşte, să 
sugereze că totul trebuie să se petreacă într-o ordine 
desăvârşită. Înclin să cred că ştia; nu se putea să nu fi aflat 
de reprezentaţie, dar nu voia să se amestece, fiindcă îşi 
dădea seama că totul ar fi 

Anapoda dacă o interzicea: deţinuţii aveau să se ţină de 
năzbâtii, să se îmbete, încjt era poate mai bine să aibă o 


ocupaţie. De fapt, presupun că aşa trebuie să se fi gândit 
maiorul, fiindcă ar fi fost judecata cea mai firească, mai 
logică şi mai sănătoasa. Ba am putea spune chiar că dacă 
deţinuţii n-ar fi avut de sărbători această reprezentaţie sau 
vreo altă îndeletnicire asemănătoare, însăşi administraţia 
temniţei ar fi trebuit să ia iniţiativa unei asemenea 
reprezentații sau îndeletniciri. Cum însă maiorul nostru se 
distingea printr-un mod de a gândi total deosebit de cel al 
tuturor oamenilor prin judecata lui de-a-ndoaselea, cred că- 
mi încarc sufletul cu un mare păcat, numai presupunând că 
el ştiuse de reprezentaţie şi o încuviinţase. Nu-i stătea în 
fire. Un om ca el se simte mereu îmboldit să lovească, să-l 
oprime pe om, să-l strivească, să-l lipsească de ceva, să-l 
priveze de un drept, într-un cuvânt, să-şi înscăuneze 
pretutindeni rânduiala. Aşa îl cunoştea tot oraşul. Puțin îi 
păsa că aceste îngrădiri ar fi putut stârni împotriviri dintre 
cele mai nedorite! La ce bun ar mai fi existat pedepse (aşa 
judecă indivizii de felul maiorului nostru)? Iar ticăloşii de 
ocnaşi nu merită altceva decât să li se aplice cu stricteţe şi 
perseverenţă litera legii - atât şi nimic mai mult! Aceşti 
indivizi care suferă de orbul găinilor, nevolnici executori ai 
legii, nu înţeleg şi nici nu sunt în stare să înţeleagă că o 
aplicare oarbă a legii, fără grijă de spiritul ei, nu poate duce 
decât la dezordine şi numai la dezordine a dus întotdeauna. 
„Fac aşa cum stă scris în lege, mai mult ce vreţi?" spun ei şi 
se miră sincer atunci când li se pretinde să facă uz de bun- 
simţ şi de judecată sănătoasă în aplicarea legii. Cât despre 
judecata sănătoasă, multora dintre ei li se pare cu totul de 
prisos, un lux inutil, inadmisibil, o constrângere. 

Oricum, subofiţerul şef nu se împotrivi când fu vorba să se 
înceapă pregătirile pentru această serbare şi ocnaşii nu 
aveau nevoie de mai mult. Aş putea să adaug cu toată 
convingerea că, dacă în timpul sărbătorilor nu s-au ivit 
neorânduieli, nu s-a iscat nici o ceartă mai gravă, n-a fost 
nici un caz de furt în temniţă, totul se datora simţământului 
de recunoştinţa al ocnaşilor pentru faptul că li s-a îngăduit 


această serbare. Sub ochii mei, deţinuţii îşi domoleau 
camarazii care se cam întrecuseră cu măsura la băutură, 
căutau să pună capăt certurilor, numai de teamă că nu li se 
va da voie să joace teatru. Subofiţerul le ceruse ocnaşilor 
să-şi dea cuvântul de cinste că totul se va petrece în linişte 
şi că oamenii se vor purta cuviincios. Deţinuţii se învoiseră 
cu bucurie şi căutară să-şi ţină cuvântul cu toată sfinţenia; 
se simțeau măguliţi peste măsură de acest fapt. În treacăt 
fie zis, administraţia n-avea nimic de suferit sau de pierdut, 
dacă-şi dădea aprobarea. Reprezentaţia nu cerea nici un fel 
de măsuri administrative speciale; scena improvizată se 
ridica şi se dădea jos cel mult într-un sfert de oră. 
Spectacolul avea să ţină un ceas şi jumătate şi dacă pe 
neaşteptate ar fi venit un ordin de sus ca reprezentaţia să 
nu mai aibă loc, totul ar fi reintrat într-o clipă în normal. 
Costumele erau ascunse în cuferele ocnaşilor. Dar înainte 
de a arăta cum fusese organizată reprezentaţia şi ce fel de 
costume aveau actorii, aş vrea să spun câteva cuvinte 
despre afiş, adică despre programul reprezentaţiei. 

De fapt, nu exista un afiş scris. Numai pentru cea de-a 
doua şi a treia reprezentaţie, Bakluşin avea să facă unul 
anume pentru domnii ofiţeri şi pentru musafirii cei mai de 
seamă care ne-au onorat cu prezenţa lor. Aceştia erau: 
ofiţerul de gardă şi chiar şi ofiţerul de serviciu pe 
garnizoană şi, în sfârşit, ofiţerul de geniu; şi tocmai în 
cinstea acestor oaspeţi aleşi fusese scris afişul. Se credea că 
teatrului nostru de temniţă îi va merge faima până în cel 
mai îndepărtat colţ al fortăreței, ba chiar şi în oraş, cu atât 
mai mult că în localitate nu exista teatru: se spunea că s-ar 
fi înjghebat cândva o trupă de amatori, dar numai pentru o 
singură reprezentaţie, după care îşi încheiase existenţa. 
Ocnaşii se bucurau ca nişte copii de cel mai mic succes al 
teatrului nostru, ba se şi lăudau cu el. „Cine ştie, îşi ziceau 
ei, poate că au să afle şi cei mari şi or să vină şi ei să vadă 
ce sunt în stare ocnaşii. 


U1J]JN CASA MORȚILOR 189 j<u-i vorba de vreun 
spectacol soldăţesc oarecare, cu momâi caraghioase, cu 
luntre plutitoare, cu urşi şi ţapi. La noi, nişte actori 
adevăraţi joacă comedii boiereşti; teatru ca ăsta nici în oraş 
nu găseşti; cică la generalul Abrosimov s-ar fi dat o 
reprezentaţie şi o să se mai dea una; poate numai 
costumele să fie mai dihai ca ale noastre, dar în privinţa 
snoavelor mai rămâne de văzut, căci cu ai noştri să nu te 
pui! le pomeneşti că află şi guvernatorul şi - mai ştii de 
unde sare iepurele? 

— Poate că vine şi el să vadă. Că doar nu-i nici un teatru în 
tot oraşul." într-un cuvânt, după primul succes, închipuirea 
ocnaşilor prinsese aripi şi ajungea până acolo, încât unii îşi 
dădeau cu părerea că s-ar putea să le vină şi vreo răsplată 
bănească, ba poate chiar şi o reducere a pedepsei, deşi 
chiar ei, trezindu-se pe dată la realitate, făceau haz de 
propriile lor presupuneri naive. Erau ca nişte copii, de a 
căror judecată şi comportare nu se deosebeau cu nimic, 
deşi unii dintre ei aveau peste patruzeci de ani. 

Cunoşteam în linii mari programul reprezentaţiei 
pregătite, cu toate că nu exista un afiş. Prima piesă se 
intitula: Filatka şi Miroşka - rivalil. Aproape cu o 
săptămână înainte de spectacol, Bakluşin se lăuda în faţa 
mea că rolul lui Filatka, pe care-l juca el, n-avea să-şi aibă 
seamănul nici pe scenele din Petersburg. Se plimba prin 
cazărmi, lăudându-se necontenit şi peste măsură, deşi o 
făcea cu toată naivitatea şi fără nici un gând de îngâmfare, 
ba din când în când spunea şi câte ceva „ca la tiatru", adică 
din rolul pe care avea să-l joace, spre marea veselie a 
tuturor ocnaşilor, care râdeau şi când avea şi când nu prea 
avea haz ceea ce se apuca el să improvizeze. Trebuie să 
recunosc, de altfel, că deţinuţii au ştiut şi cu acest prilej să 
se stăpânească şi să-şi păstreze demnitatea: se minunau şi 
se entuziasmau de poantele lui 1 Vodevilul lui P G. 
Grigoriev, foarte popular în acea vreme; începând din 1831, 


a fost montat pe scena petersburghezâă, iar din 1833 
publicat în multe ediţii (n. ed. Ruse). 

Bakluşin numai cei tineri, cu caşul la gură, care nu se 
pătrunseseră încă de ştiinţa de a nu-şi pierde cumpătul la 
orice s-ar fi întâmplat. Dintre cei vârstnici, numai deţinuţii 
cu autoritate consacrată, cu prestigiu de nezdruncinat, îşi 
îngăduiau să se manifeste în voie, fără teamă de a şi-l ştirbi 
şi să-şi exprime deschis simţămintele, oricare ar fi fost ele, 
chiar şi dintre cele mai naive (acestea din urmă fiind 
socotite, după etica ocnei, necuviincioase şi înjositoare). Toţi 
ceilalţi ascultau în linişte zvonurile şi discuţiile despre 
teatru, fără a le judeca sau contrazice, dar silindu-se pe cât 
puteau să pară nepăsători şi să-i privească oarecum de sus 
pe cei care puneau la cale spectacolul. Abia în ajun şi mai 
ales în ziua reprezentaţiei începură toţi să se afle în treabă 
şi să întrebe: cum merg lucrurile şi ce fac camarazii lor? 
Dar maiorul ce zice? O să iasă oare atât de bine ca acum doi 
ani? Şi aşa mai departe. Bakluşin mă asigura că toţi actorii 
se potriveau de minune rolurilor, fiecare era „la locul lui" şi 
că aveau şi cortină. Rolul logodnicei lui Filatka avea să-l 
joace Sirotkin; „Să vezi ce bine îi stă îmbrăcat femeieşte", 
zicea el făcând cu ochiul şi pocnindu-şi limba de cerul gurii. 
Cucoana cea mărinimoasa va avea rochie cu volănaşe, 
manteluţa şi umbrelă, pe când boierul cel mărinimos va 
purta haine ofiţereşti, cu găitane şi baston. 

Urma apoi cea de-a doua piesă, cu conţinut dramatic, care 
avea ca titlu Kedril-gămanul. Acest titlu îmi păru foarte 
ciudat, dar la toate întrebările mele nu mi s-a dat nici un 
răspuns, astfel că nu mă putui dumiri decât asupra unui 
singur lucru: ca piesa nu era tipărită, era o copie după un 
manuscris aparţinând unui fost subofițer din oraş, care pe 
vremuri jucase probabil un rol în piesă, la vreo serbare 
ostăşească. Există, într-adevăr, în oraşele şi guberniile 
noastre îndepărtate o mulţime de astfel de piese, ticluite nu 
se ştie când şi nici de cine, ele sunt, după cum îmi închipui, 
cu totul necunoscute şi n-au văzut niciodată lumina 


tiparului, dar într-o anumită parte a Rusiei sunt nelipsite 
din repertoriul teatrului popular. 

Şi fiindcă veni vorba de „teatrul popular", poate că n-ar fi 
deloc rău ca cercetătorii noştri să studieze mai amănunţit şi 
mai aprofundat decât până acum teatrul popular, care 
există, fiinţează şi poate că nu-i atât de neînsemnat pe cât s- 
ar crede, jsfu-mi închipui ca tot ce am văzut în teatrul 
nostru de temniţă să fi fost numai rodul născocirii şi 
străduinţei ocnaşilor noştri. Pentru aceasta e nevoie de 
continuitate, de tradiţie, de procedee şi concepţii stabilite 
cu vremea, bine cristalizate şi transmise din generaţie în 
generaţie, potrivit tradiţiei create. Ele trebuie căutate 
printre soldaţi, printre lucrătorii din fabrici în oraşele 
industriale şi chiar printre târgoveţii din unele biete orăşele 
necunoscute. Aceste tradiţii s-au păstrat şi prin sate şi prin 
capitale de gubernii, în mijlocul slugilor de la conacele şi 
curţile boiereşti. Ba aş crede mai degrabă că cele mai multe 
dintre aceste piese vechi s-au răspândit în copii variate, 
prin toată Rusia, numai datorită slugilor de pe la moşii. Unii 
dintre marii moşieri de altădată sau boierii moscoviți îşi 
aveau teatrele lor, cu artişti iobagi. De aici purcede arta 
noastră dramatică populară a cărei existenţă nu poate fi 
tăgăduită. Cât despre Kedril-gămanul, cu toate străduinţele 
mele, n-am putut afla nimic, afară doar că vin dracii pe 
scenă şi-l duc pe Kedril în iad. Dar ce-i cu acest nume 
Kedril? Ce semnificaţie are? Şi de ce Kedril şi nu Kiril? 
Subiectul şi acţiunea să fi fost de origine rusească ori 
străină? Nimeni n-a putut să mi-o spună. Spectacolul urma 
să se încheie cu o „pantomimă în acompaniament de 
muzică". Toate acestea păreau să fie foarte atrăgătoare. 
Actorii, cu totul vreo cincisprezece inşi, erau băieţi vioi, 
sprinteni şi plini de îndrăzneală. O duceau într-o forfotă, 
făceau repetiţii, uneori în dosul cazărmii, ca să nu fie văzuţi, 
căci pregăteau totul în mare taină. Într-un cuvânt, voiau să 
ne uimească prin ceva cu totul neaşteptat şi nemaipomenit. 


În zilele de lucru cazarma se închidea foarte devreme, 
cum se însera. De Crăciun s-a făcut excepţie: zăvoarele s-au 
tras la uşi abia la ora nouă. Cauza acestei abateri de la 
regula obişnuită era teatrul. În tot cursul sărbătorilor, în 
fiecare seară, se duceau câţiva oameni la ofiţerul de gardă 
cu rugămintea umilă „să îngăduie reprezentaţia şi să nu 
închidă prea devreme porţile temniţei", adăugind că mai 
fusese reprezentaţie şi în ajun şi nu se întâmplase nici o 
neorânduială. Ofiţerul de gardă îşi făcea imediat 
următoarea socoteală: într-adevăr, în ajun nu se întâmplase 
nici o neorânduială şi faptul că ocnaşii se legau prin cuvânt 
că nu se va întâmpla nimic nici astăzi era cea mai bună 
garanţie că va fi ordine deplină, căci ei înşişi se însărcinau 
să vegheze asupra menţinerii ei; pe de altă parte, dacă ar 
interzice reprezentaţia, te pomeneşti că blestemaţii ăştia 
(ocnaşi, de!) ar fi în stare, anume ca să se răzbune, să facă 
cine ştie ce poznă sau năzbâtie, care-l putea vâri în 
încurcătură pe ofiţerul de gardă. Şi, în sfârşit, un ultim 
argument: noaptea, serviciul de gardă era monoton şi 
plictisitor; or, aşa avea posibilitatea să asiste la un spectacol 
dat nu de soldaţi, ci de ocnaşi, oameni foarte ciudaţi şi 
hazlii; avea să vadă într-adevăr ceva neobişnuit, cu atât mai 
mult că era şi în drept, ca ofiţer de gardă, să asiste la 
reprezentaţie. 

În cazul când ar trece şeful şi ar întreba: „Unde-i ofiţerul 
de gardă?" i s-ar răspunde foarte simplu: „S-a dus prin 
temniţă să facă numărătoarea ocnaşilor şi să închidă 
cazărmile", cea mai bună explicaţie şi, totodată, cea mai 
îndreptăţită justificare. Iată de ce ofiţerii de gardă 
îngăduiră spectacolul în fiecare seară, în tot timpul 
sărbătorilor şi cazărmile se închiseră abia la ceasurile nouă. 
Ocnaşii ştiau j dinainte că din partea corpului de gardă nu 
aveau să întâmpine nici o piedică şi în această privinţă erau 
liniştiţi. 

Pe la ora şase, Petrov veni să mă ia şi ne duserăm 
împreună la reprezentaţie. Din cazarma noastră merseră 


aproape toţi, în afară de bătrânul rascolnic din ţinutul 
Cemigovului şi de grupul polonezilor. Aceştia din urmă se 
hotărâră în sfârşit să vadă spectacolul abia în ultima zi, la 4 
| ianuarie, când s-a dat cea din urmă reprezentaţie şi numai 
j după ce primiră mii de asigurări că totul e foarte 
interesant, distractiv şi defel primejdios. Rezerva şi 
disprețul polonezilor nu-i supără pe deţinuţi, care îi primiră 
foarte politicos i şi le oferiră locurile cele mai bune. Pentru 
cerchezi şi mai cu 

Seamă pentru Isai Fomici, spectacolul a fost o adevărată 
desfătare. Isai Fomici dădu de fiecare dată câte trei copeici, 
jar în ultima seară puse pe farfurie zece copeici şi 
mulţumirea şi plăcerea i se citeau pe faţă. Se luase 
hotărârea ca fiecare spectator să dea cât vrea. Banii 
adunaţi urmau să fje întrebuinţaţi pentru acoperiea 
cheltuielilor şi „de-un rachiu, ca să mai prindă curaj 
actorii". Petrov susţinea că pe mine, oricât de plin ar fi 
teatrul, au să mă lase să ocup unul dintre locurile din faţă, 
mai întâi fiindcă eram mai înstărit decât alţii şi probabil că 
aveam să dau o sumă mai mare, şi-apoi, fiindcă mă 
pricepeam în ale teatrului mai mult ca oricare dintre ei. Se 
întâmpla întocmai cum prevăzuse el. Dar să descriu mai 
întâi sala de reprezentaţie şi scena. 

Cazarma secţiei militare, care fusese transformată în sală 
de spectacol, era lungă de cincisprezece metri. Din curte 
urcai câteva trepte spre un fel de cerdac, intrai apoi într-o 
tindă şi de aici în sală. După cum am mai spus, această 
cazarmă era clădită puţin altfel decât celelalte: priciurile 
erau lipite de pereţi, lăsând destul loc liber la mijloc. Prima 
jumătate a sălii, cea dinspre tindă, era rezervată 
spectatorilor; cealaltă, până la peretele din fund, care 
comunica şi cu cazarma vecină, alcătuia scena. Ceea cemă 
surprinse de cum intrai fu cortina, care tăia sala în două, 
de-a curmezişul, între cei doi pereţi laterali, acoperind 
spaţiul dintre priciuri pe o distanţă de aproape zece paşi. O 
cortină era aici un lux care te putea uimi cu adevărat: unde 


mai pui că era şi pictată în culori de ulei, înfăţişând copaci, 
boschete, lacuri şi stele. Fusese făcută din fâşii de pânză 
veche şi nouă primite în dar, din cămăşi, obiele, toate 
cusute cap la cap şi alcătuind o perdea uriaşă; unul dintre 
colţuri, unde nu ajunsese pânza, era din hârtie, cerşită foaie 
cu foaie prin cancelarii pe la diferite autorităţi şi instituţii. 
Zugravii noştri printre care se distingea mai ales A-v, pe 
care toţi îl porecliseră „Briullov", o pictaseră peste tot cu 
atâta iscusinţă, încât producea o impresie formidabilă. Atâta 
lux descreţi frunţile ocnaşilor şi-i înveseli chiar şi pe cei mai 
posomoriţi şi mai pretenţioşi, care, o dată spectacolul 
început, se dovediră tot atât de copilăroşi ca şi cei mai 
entuziaşti şi nerăbdători dintre ei. Toţi erau mulţumiţi şi 
păreau că încearcă un sentiment de mare satisfacţie, de 
mândrie chiar. Sala era luminată cu câteva luminări de seu 
tăiate în două. În faţa cortinei erau aşezate două bănci, 
aduse de la bucătărie, iar şi mai în faţă, vreo trei-patru 
scaune împrumutate din odaia subofiţerilor. Scaunele erau 
rezervate ofiţerilor de grad superior, în cazul că ar fi venit 
la spectacol. Pe bănci luau loc subofiţerii, secretarii, 
controlorii tehnici şi alţi şefi mai mari şi mai mici ai 
ocnaşilor, care n-aveau grade ofiţereşti şi care ar fi dorit să 
vadă spectacolul; şi într-adevăr, spectatorii din afară nu 
lipsiră; în unele seri veneau mai puţini, în altele mai mulţi, 
dar la cea din urmă reprezentaţie nu se mai putea găsi un 
loc pe bănci. Înapoia băncilor se înghesuiau în picioare 
ocnaşii, cu capetele descoperite din respect pentru 
musafiri, în vestoane sau în cojoace, cu toate că în sală era o 
căldură înăbuşitoare. Spaţiul destinat deţinuţilor era, 
fireşte, prea neîncăpător pentru atâta lume; oamenii 
stăteau grămădiţi unul în spatele celuilalt, mai ales în 
rândurile din urmă; erau ocupate şi paturile şi spaţiul între 
aşa-zisele culise; ba unii se duseseră în cazarma vecină şi 
de acolo, prin uşa din fund, din dosul scenei, priveau 
spectacolul. În prima jumătate a sălii, destinată publicului, 
înghesuiala era de nedescris şi se putea asemui doar cu 


aceea pe care o văzusem la baie. Uşa dinspre tindă rămase 
deschisă; în tindă era un ger de minus douăzeci de grade, 
dar oamenii stăteau şi acolo buluc. Pe mine şi pe Petrov ne 
lăsară să trecem în rândurile din faţă, lângă bănci, de unde 
se vedea mult mai bine ca din fundul sălii. Ca unul care mai 
fusese la teatru şi prin alte părţi, eram socotit cunoscător; 
ocnaşii îl văzuseră de mai multe ori pe Bakluşin sfătuindu- 
se cu mine şi arătându-mi semne de respect şi găseau firesc 
să mi se dea un loc de cinste. Aparent, deţinuţii sunt foarte 
intoleranţi şi obraznici, dar manifestările acestea sunt 
superficiale, nu le stau în fire. La lucru, mă luau, ce-i drept, 
peste picior, dar aceasta fiindcă mă arătam neîndemânatic. 
Almazov putea să ne dispreţuiască pe noi, domnii şi să se 
mândrească cu iscusinţa de care 

AMINTIRI DIN CASA MORȚILOR 195 dădea dovadă la 
arderea alabastrului. Dar şi bătaia de joc şi mizeriile pe 
care ni le făceau uneori aveau un alt substrat: noi toţi 
fuseserăm cândva domni, aparţinuserăm clasei foştilor lor 
stăpâni, cărora nu prea aveau de ce să le păstreze o bună 
amintire. Dar aici, la teatru, aceiaşi oameni îmi făceau loc, 
înțelegând că în de-alde astea eram mai priceput decât ei. 
Până şi cei mai porniţi împotriva mea ar fi vrut acum să mă 
audă lăudându-i pentru teatrul lor şi-mi făceau loc să trec 
fără să se socotească jigniţi ori înjosiţi. La baza acestei 
aprecieri stau impresiile mele de atunci. Chiar atunci am 
înţeles - şi-mi amintesc bine de acest lucru - că în felul cum 
apreciau faptele şi cum le judecau nu intra nici un pic de 
umilinţă, ci dimpotrivă, un simţământ autentic de demnitate 
personală. Trăsătura cea mai de seamă şi cea mai 
pronunţată a firii poporului nostru este un puternic simţ al 
dreptăţii şi o nestinsă sete de dreptate. A face pe cocoşul, a 
se înfige şi a se proţăpi înaintea tuturor, oriunde şi cu orice 
preţ, pe merit sau mai ales pe nemerit, îi este străin omului 
nostru din popor. E destul să înlături învelişul, crusta şi să 
cercetezi miezul cu mai multă luare-aminte, mai 
îndeaproape, fără idei preconcepute şi prejudecăţi şi vei 


găsi în popor însuşiri pe care nu le-ai bănuit niciodată. 
Poporul nu prea are ce învăţa de la înţelepţii noştri, 
dimpotrivă, aceştia ar avea încă multe de învăţat de la 
popor. 

Pe când ne pregăteam să mergem la reprezentaţie, Petrov 
îmi spusese, în naivitatea lui, că au să mă lase să trec în faţă 
pentru că aveam, să dau probabil mai mulţi bani. Nu exista 
preţ fix; fiecare dădea cât îl lăsa inima şi cât îl ţinea punga. 
Aproape toţi puseră un ban în farfurie când se începu 
cheta. Şi chiar dacă mi-au îngăduit să trec în faţă întrucâtva 
şi pentru că aveam să dau poate mai mult decât alţii, nu era 
şi acesta un semn de adevărat bun-simţ? „Eşti mai avut ca 
mine, treci prin urmare în rândul întâi. Aici toţi suntem 
deopotrivă, e drept, dar tu plăteşti mai mult, un spectator 
ca tine are altă trecere în ochii actorilor, aşa încât treci în 
rândul întâi; n-am intrat aici pe bani, ci pe bază de respect 
şi ne vom categorisi noi înşine după o dreaptă rânduială!" 
Câtă nobilă 

Lyu DOSTOIEVSKI 

Mândrie, câtă demnitate personală se ascund în această 
judecată! Nu respect faţă de ban, ci faţă de personalitatea 
omului. La noi, în temniţă, avuţia, banul nu se bucurau de 
cine ştie ce mare cinste, mai ales dacă priveai masa 
deţinuţilor ca pe un tot, ca pe un ansamblu, ca pe un grup 
aparte. Şi chiar dacă-i trec în revistă, unul după altul, nu-mi 
amintesc să se fi umilit vreunul pentru bani. Cerşetorii nu 
lipseau şi chiar eu le-am căzut victimă, dar o făceau mai 
mult din şmecherie decât din aviditate, iar actele lor purtau 
o puternică amprentă de umor şi naivitate. Nu ştiu dacă mă 
exprim clar. Să revenim însă la teatru. Aşadar. 

Înainte de ridicarea cortinei, sala prezenta un tablou de o 
ciudată însufleţire. Mai întâi mulţimea aceea de oameni 
îngrămădiţi, înghesuiți din toate părţile, aşteptând 
nerăbdători, cu chipul aprins de bucurie, începutul 
reprezentaţiei, în ultimele rânduri, oamenii îşi aduseseră de 
la bucătărie buşteni pe care îi rezemaseră de zid, ca să se 


poată ridica ceva mai sus; stăteau aproape de două ceasuri 
în poziţia aceasta extrem de incomodă, cu amândouă 
mâinile sprijinite de umerii celor din faţă şi totuşi, nespus 
de mulţumiţi de ingeniozitatea şi de locurile lor. Alţii se 
cocoţaseră pe pervazul îngust al sobei şi rămăseseră aşa 
nemişcaţi tot timpul spectacolului, găsindu-şi proptea în cei 
din faţa lor. Pe de lături, pe priciuri şi în spatele 
muzicanţilor, se îngrămădeau alţii şi acestea erau locurile 
cele mai bune. Cinci ocnaşi, cei mai norocoşi, se întinseseră 
sus pe cuptor, de unde priveau de mai mare dragul; se 
simțeau în culmea fericirii. De cealaltă parte, pe pervazurile 
ferestrelor, se aciuaseră întârziaţii, care nu-şi putuseră găsi 
locuri mai bune. Fiecare se ţinea însă cuviincios, fără a face 
gălăgie, căci voia să apară într-o lumină cât mai bună în faţa 
oaspeţilor şi a domnilor. Pe chipurile lor înfierbântate şi 
scăldate în sudoare din pricina căldurii înăbuşitoare, se 
putea citi cea mai copilărească nerăbdare. Ce licăriri 
ciudate de bucurie copilăreasă, de plăcere naivă, curată 
luminau feţele brăzdate de cute aspre, frunţile stigmatizate, 
privirile abia cu o clipă înainte posomorite şi întunecate, 
ochii în care în alte împreAMINTIRI DIN CASA 
MORȚILOR 197 jurări s-au aprins străfulgerări cumplite! 
Din dreapta, de unde mă aflam eu, capetele lor descoperite 
mi se arătau rase în întregime. 

Dar iată că dinspre scenă se auziră zgomote de paşi 
grăbiţi, de forfotă şi de glasuri înăbugşite. Trebuia să se 
ridice cortina. Deodată orchestra începu să cânte. 
Orchestra aceasta merită puţină atenţie. Sus, pe marginea 
priciurilor, chiar lângă scenă, erau înşiraţi cei opt muzicanți 
ai orchestrei, alcătuită din două viori (una proprietatea unui 
ocnaş, cealaltă împrumutată din oraş; cât despre muzicanți, 
au fost găsiţi printre ai noştri), trei balalaici făcute chiar la 
noi, două chitare şi o tamburină ce ţinea loc de contrabas. 
Viorile ţiuiau şi scârţâiau, chitarele nu făceau două parale, 
în schimb balalaicile n-aveau pereche. Agilitatea degetelor 
artiştilor i-ar fi făcut cinste celui mai îndemânatic scamator. 


Se cântau numai cântece de joc; la pasajele mai vioaie, 
cântăreții băteau cu degetele în lemnul balalaicii, subliniind 
astfel tonul; alegerea bucăţilor, execuţia, iscusita folosire a 
instrumentelor, caracterul interpretării - totul purta 
pecetea unei originalităţi inimitabile şi era rodul pasiunii 
artistice a acestor deţinuţi. Unul dintre chitarişti cânta şi el 
cu foc; era odrasla de nobil care-şi omorâse tatăl. Cât 
despre tamburină, aceasta făcea adevărate minuni; 
cântăreţul ba o învârtea pe deget, ba îşi freca degetul mare 
de pielea bine întinsă, scoțând zgomote dese, cadenţate, 
seci şi limpezi, ce se rostogoleau deodată într-un ropot de 
sunete scurte şi săltăreţe, ca să se reverse apoi ca o 
cascadă jucăuşă. Două armonici completau orchestra. 
Trebuie să mărturisesc că până atunci nu avusesem idee îi 
nici nu mi se oferise prilejul să-mi dau seama ce rezultat pot 
da instrumentele populare, atât de simple; şi rămăsei 
încremenit; armonia, precizia execuţiei, dar mai ales 
interpretarea, felul cum era dezvăluit conţinutul motivelor, 
erau de-a dreptul uluitoare. Abia atunci mi-a fost dat să 
înţeleg pentru întâia oară taina avântului năvalnic şi 
nesfârşit de pătimaş al nu mai puţin năvalnicelor şi 
pătimaşelor cântece de joc ruseşti. În sfârşit, cortina se 
ridică. Se produse o rumoare generală; cei din fund se 
înălţară pe vârfuri; unul alunecă de pe buşteanul pe care se 
cocoţase; toţi până la unul căscară gura şi făcură ochii mari 
şi o tăcere adâncă se aşternu în sală. Reprezentaţia începu. 
Lingă mine stătea Alei, în grupul fraţilor săi şi al celorlalţi 
cerchezi. Teatrul le plăcu atât de mult, încât nu pierdură 
nici o reprezentaţie. Mi-a fost dat să observ şi nu o dată, ca 
toţi musulmanii, fie ei tătari sau nu, sunt mari amatori de 
spectacole. Lângă ei se strecurase Isai Fomici, care, o dată 
cu ridicarea cortinei, era numai ochi şi urechi; pe faţă i se 
putea citi nerăbdarea cu care aşteaptă minunile şi plăcerile 
ce aveau să urmeze. Ar fi fost păcat să fie înşelat în 
aşteptările lui. Chipul drag al lui Alei se lumina în văpaia 
unei bucurii atât de copilăreşti, atât de sincere, încât mă 


înveseleam şi eu numai privindu-l; fără să vreau, de câte ori 
un gest sau un cuvânt hazliu al vreunui actor stârnea râsul 
tuturor, întorceam capul să văd ce face. El nici nu mă 
observa, absorbit cu totul de cele ce se petreceau pe scenă. 
Nu departe, în stânga mea, stătea un ocnaş în vârstă, un om 
totdeauna nemulţumit, ursuz şi certăreţ. Nu-i scăpase nici 
lui veselia copilărească a lui Alei şi-l văzui de mai multe ori 
privindu-l pe furiş şi zâmbind, atâta bucurie radia chipul 
fericit al tânărului, căruia, nu se ştie de ce, el îi zicea 
totdeauna „Alei Semionâci". 

Spectacolul începu cu Filatka şi Miroşka. Filatka 
(Bakluşin) era într-adevăr admirabil. Ocnaşul îşi juca rolul 
neînchipuit de bine. Se vedea că-şi chibzuise fiecare frază, 
fiecare mişcare. Ştia să imprime fiecărui cuvânt sau gest, 
oricât de neînsemnat, ceva din adevărata pornire a 
personajului. Adăugaţi la această înţeleaptă străduinţă şi o 
veselie neprefăcută, sinceră şi spontană şi aţi fi fost şi 
dumneavoastră de acord că Bakluşin era un actor înnăscut, 
un actor de mare talent. Am văzut de mai multe ori Filatka 
pe scenele din Moscova şi Petersburg, dar mărturisesc că 
actorii din cele două capitale erau mult inferiori lui 
Bakluşin. Nu reuşeau să pară altceva decât nişte „peizani"1 
şi nicidecum nişte mujici 1 De la paysan (în lb. fr.); aici în 
sens de ţăran reprezentat idilic (n. ed. Române). 

AMINTIRI DIN CASA MORȚILOR 199 ruşi adevăraţi; se 
vedea cale de o poştă că vor cu orice preţ să facă pe 
mujicul. În afară de aceasta, Bakluşin era îmboldit şi de 
rivalitatea cu un alt ocnaş talentat: se aflase că în cea de-a 
două piesă, rolul lui Kedril avea să-l joace ocnaşul Poţeikin, 
pe care, nu ştiu de ce, toţi îl socoteau mai talentat, mai bun 
actor decât Bakluşin, care din pricina aceasta suferea ca un 
copil. De câte ori nu venise la mine în ultimele zile să-şi 
descarce sufletul! Cu două ceasuri înainte de spectacol 
tremura ca într-o criză de friguri. Când lumea izbucnea în 
hohote de râs şi striga: „Bravo, Bakluşin! Foarte bine!" - 
faţa i se lumina de fericire şi ochii îi scânteiau de adevărată 


inspiraţie. Scena sărutărilor dintre Miroşka şi Filatka, când 
acesta din urmă striga: „Şterge-te la gură!", în timp ce se 
ştergea şi el, fu nespus de hazlie. Toată lumea râdea în 
hohote. Pe mine mă atrăgeau mai mult spectatorii; aici mi 
se arătau în adevărata lor lumină; toate frunţile se 
descreţiseră, iar bucuria îi cuprinsese pe toţi. Strigătele de 
încuviinţare şi de satisfacţie nu mai conteneau. Îl vedeai 
deodată pe câte unul cum îşi înghionteşte vecinul, ca să-i 
împărtăşească impresia acelei clipe, fără să-şi ia ochii de la 
scenă şi fără să fi luat aminte cine stă alături de el. Un altul, 
la o scenă hazlie, se întorcea deodată spre ceilalţi, 
învăluindu-i într-o privire încântată, de parcă ar fi vrut să-i 
îndemne la râs şi apoi, cu un gest al mâinii plin de 
subînţelesuri, îşi îndreptă repede privirea spre scenă. Un 
altul îşi pocneşte degetele, plescăie cu limba de emoție şi nu 
poate sta locului; cum n-are unde s-o pornească, nu-i 
rămâne altceva de făcut decât să se salte de pe un picior pe 
altul. Spre sfârşitul piesei, veselia atinse culmea. Nu 
exagerez şi nu adaug nimic de la mine. Închipuiţi-vă 
temniţa, lanţurile, captivitatea, anii lungi de osândă ce-i mai 
aşteaptă, viaţa searbădă, ştearsă şi monotonă ca picăturile 
de ploaie măruntă în zilele posomorite de toamna şi 
deodată îngăduinţa dată tuturor acestor năpăstuiţi şi 
oropsiţi de a se reîntoarce la viaţă, de a ieşi din amorţeală, 
de a petrece un ceas veselindu-se în voie şi uitând de 
coşmarul înfiorător ce-i înconjoară, de a-şi înjgheba o 
adevărată reprezentaţie de teatru - şi încă ce 
reprezentaţie! 

— Cum nu s-a mai pomenit în oraşul acesta, spre fala şi 
cinstea tuturor ocnaşilor, „ca să se ştie, adică, cine sunt ei!" 
îi distra absolut totul, dar mai ales costumele. Li se părea 
curios să-l vadă, bunăoară, pe Vanka Otpetâi, pe Neţvetaiev, 
ori pe Bakluşin îmbrăcaţi altfel de cum erau obişnuiţi să-i 
vadă de ani şi ani. „E un ocnaş, un ocnaş adevărat, îi 
zăngăne cătuşele când umblă şi uite-l cum se plimbă acum 
în surtuc, cu pălărie rotundă, cu pelerină, ca un orăşean. Şi- 


a pus mustăţi şi păr fals. Uite-l, cum scoate o batistă roşie 
din buzunar şi-şi face vânt ca un boier, ba nici n-ai zice că 
nu-i boier sadea!" Toată lumea e cuprinsă de entuziasm. 
„Boierul cel mărinimos" apare în uniformă de aghiotant, 
cam ponosită, nu-i vorbă, cu epoleţi şi chipiu cu cocardă şi 
produce o impresie extraordinară. Rolul acesta fusese 
disputat de doi inşi care râvneau la costum şi din a cărui 
pricină - cine-ar crede-o? 

— Se certaseră ca nişte copii: amândoi ţineau morţiş să 
apară în uniformă de ofiţer cu găitane! Au trebuit să 
intervină ceilalţi actori ca să-i despartă şi să hotărască cu 
majoritate de voturi ca rolul să-i fie încredinţat lui 
Neţvetaiev, nu fiindcă ar fi fost mai chipeş decât celălalt sau 
pentru că ar fi adus mai mult a boier, ci fiindcă reuşise să-i 
convingă pe toţi că îşi va face apariţia cu un baston şi-l va 
roti între degete şi va împunge cu el şi va trage linii pe 
pământ, că până şi un boier şi un filfizon vor rămâne paf 
văzându-l, lucru pe care Vanka Otpetâi zadarnic ar încerca 
să-l facă, pentru că n-a văzut în viaţa lui boieri adevăraţi. Şi 
într-adevăr, când Neţvetaiev intră în scenă cu nevasta lui, 
nu făcu altceva decât să învârtească în mână bastonul în fel 
şi chip şi să schiţeze cu el pe pământ fel de fel de linii, 
crezând pesemne că astfel boieria, şicul şi eleganța lui sar 
în ochi. În copilărie, pe când era un biet puşti, o slugă 
boierească şi alerga desculţ prin curte cu diferite porunci, îl 
uluise pasămite îndemânarea cu care vreun boier îşi rotea 
bastonul între degete: această impresie lăsase în mintea lui 
o urmă atât de adâncă, încât până acum, la treizeci de ani, 
n-o j uitase, şi-o socotea tocmai bună ca să-şi uluiască fraţii 
de temniţă. Neţvetaiev era atât de prins de gesturile lui, 
încât nu mai vedea pe nimeni; vorbea fără să-şi ridice ochii, 
urmărind 

AMINTIRI DIN CASA MORȚILOR 201 fără încetare vârful 
bastonului. „Cucoana cea mărinimoasa" era şi ea m felulei 
foarte nostimă: apăru într-o rochie de jnarchizet, veche şi 
uzată, mai mult o zdreanţă, cu gâtul şi braţele goale, cu faţa 


sulemenită, cu o scufie de noapte din percal pe cap, cu 
panglicuţele legate sub bărbie, cu umbrela într-o mână, în 
cealaltă cu un evantai de hârtie mâzgălită, cu care îşi făcea 
vânt mereu. Apariţia ei stârni o explozie de râs şi cum 
hohotele nu se mai potoleau, nici cucoana nu se mai putu 
stăpâni şi râse şi ea din toată inima. Rolul cucoanei îl juca 
deţinutul Ivanov. Sirotkin, deghizat în fată, era foarte 
drăguţ. Cupletele fură şi ele primite cu aplauze. Într-un 
cuvânt, piesa se bucură de un succes deplin şi toţi se 
declarară mulţumiţi. Nu se rosti nici un cuvânt de critică; 
de altfel, nici nu şi-ar fi avut rostul. 

Răsuna pentru a doua oară uvertura „Lindă, tindişoara 
mea" şi cortina se ridică din nou. Se juca Kedril-gămanul. 
Kedril e un fel de Don Juan; cel puţin aşa s-ar părea, 
judecind după final, când dracii îi înşfacă şi pe stăpân şi pe 
slugă şi-i târăsc în iad. Se juca un act întreg, dar se vedea 
cât colo că nu-i decât un fragment, căci începutul şi sfârşitul 
lipseau. Fără cap şi fără coadă, textul n-avea aproape nici o 
noimă. Acţiunea se petrecea în Rusia, într-un han oarecare. 

Hangiul introduce în odaie un domn îmbrăcat într-o manta 
de uniformă şi cu pălărie rotundă turtită. În urma lor intră 
sluga boierului, Kedril, cu un geamantan şi o găină friptă 
învelită în hârtie albastră. Poartă o haină scurtă şi o şapcă 
de lacheu. E un mâncău fără seamăn. Rolul era jucat de 
ocnaşul Poţeikin, rivalul lui Bakluşin, în vreme ce Ivanov, 
acelaşi care jucase şi în rolul cucoanei mărinimoase din 
prima piesă, îl făcea pe boier. 

Hangiul, Neţvetaiev, îi atrage boierului atenţia că odaia e 
bântuită de draci, după care pleacă. Boierul, sumbru şi 
îngrijorat, mormăie pentru sine că ştie mai de mult de asta 
şi-i porunceşte lui Kedril să despacheteze lucrurile şi să 
pregătească masa de seară. Kedril e un găman şi un fricos. 
Când aude de draci, păleşte şi tremură ca varga. Ar vrea să 
şteargă putina, dar se teme de stăpân; şi pe urmă, unde 
mai 

DOSTOIEVSKI 


Pui că îi e şi foame. E lacom, prost, viclean în felul lui şi laş. 
Îşi înşală stăpânul la fiecare pas, în ciuda spaimei pe care 
acesta i-o trezeşte. În tipul acesta remarcabil de sluga, 
credincioasă în felul său, găseşti o vagă şi îndepărtată 
rudenie cu Leporellol. Poţeikin se dovedi într-adevăr a fi un 
actor de real talent, mai mare poate decât Bakluşin. 
Bineînţeles că a doua zi, când l-am întâlnit pe Bakluşin, nu i- 
am spus în faţă părerea mea, căci asta l-ar fi întristat peste 
măsură. Nici ocnaşul care îl juca pe boier nu era deloc rău. 
E adevărat că tot ce spunea el nu prea avea nici o noimă, 
dar ştia să rostească vorbele rar şi limpede, cu mişcări şi 
gesturi potrivite. În timp ce Kedril scotoceşte prin 
geamantan, boierul se plimbă în lung şi-n lat şi face 
mărturisirea că în seara aceea se sfârşeşte viaţa lui pe 
pământ. Kedril trage cu urechea, se strâmbă şi-i înveseleşte 
pe spectatori cu mimica şi cu vorbele rostite pentru sine. 
Nu-i e milă câtuşi de puţin de stăpânul lui; dar a auzit 
vorbindu-se de draci şi ar vrea să ştie cum sunt, aşa că 
începe să-şi descoasă stăpânul. În sfârşit, boierul îi spune că 
într-o zi, aflându-se în primejdie de moarte, a cerut ajutor 
iadului; dracii l-au ajutat şi l-au scăpat, dar că acum s-a 
împlinit sorocul învoielii şi chiar în seara aceea dracii aveau 
să vină să-i ceară sufletul, după cum fusese înţelegerea. Pe 
Kedril îl trec fiorii şi începe să tremure; stăpânul lui însă nu- 
şi pierde cumpătul şi-i porunceşte să-i pregătească cina. 
Când aude de mâncare, lui Kedril îi mai vine inima la loc şi 
uită de spaimă; despachetează găina, gustă din ea, scoate şi 
o sticlă de vin şi trage la repezeala o duşcă bună. Publicul 
se prăpădeşte de râs. Dar se aude o uşă scârţâind, vântul 
izbeşte în obloane; Kedril, pradă spaimei, bagă în gură, fără 
să-şi dea seama ce face, o bucată zdravănă de găină, pe 
care nici n-o poate mesteca de mare ce e. Lumea râde din 
nou. „Gata?" întreabă stăpânul, care străbate odaia în lung 
şi-n lat. „îndată, îndată, domnule. S-o mai potrivesc puţin." 
răspunde Kedril şi, 1 Slujitorul lui Don Juan din opera Don 


Giovanni de Mozart; libretul de Lorenzo da Ponte (n. ed. 
Române). 

AMINTIRI DIN CASA MORȚILOR 203 aşezându-se singur 
la masă, se apucă să înfulece de zor din mâncarea boierului. 
Publicului îi place grozav şiretenia şi repeziciunea cu care 
lucrează sluga şi faptul că boierul e tras pe sfoară. Trebuie 
să recunoaştem de alfel ca Poţeikin era într-adevăr 
admirabil. Cuvintele „îndată, îndată, domnule, s-o mai 
potrivesc puţin" le spunea cu adevărată măiestrie, încât 
sala se cutremura de hohote nestăpânite de râs. Se aşază la 
masă, începe să mănânce cu lăcomie şi, la fiecare pas al 
stăpânului, tresare de spaimă să nu i se descopere matra- 
pazlâcurile; de câte ori boierul întoarce puţin capul, el se 
ascunde sub masă, luând şi găina cu el. După ce-şi mai 
ostoieşte foamea, se gândeşte şi la stăpân. „Da' bine, Kedril, 
n-ai mai isprăvit?" strigă boierul. „Gata!" răspunde voios 
Kedril, care de-abia atunci bagă de seamă că pentru 
stăpânul său n-a mai rămas aproape nimic. Pe farfurie nu se 
mai vedea decât un rest de picior de găină. 

Boierul, posomorit şi îngândurat, nu observă nimic şi se 
aşază la masă, iar Kedril, cu şervetul în mână, rămâne în 
picioare la spatele lui. Fiecare cuvânt, fiecare gest, fiecare 
mişcare a slugii, care se întoarce cu faţa către public, 
arătând mucalit spre stăpân, stârnesc printre spectatori 
hohote de râs. În clipa când boierul începe să mănânce, 
apar dracii. De aici nu mai înţelegi nimic, căci dracii n-au în 
ei nimic drăcesc, dar nici omenesc; uşa laterala se deschide 
şi intră o arătare îmbrăcată în alb, având un felinar cu 
luminarea aprinsă în loc de cap; apoi apare altă fantomă, 
tot cu un felinar în chip de cap şi cu o coasă în mână. Pentru 
ce sunt în alb, ce caută aici coasa şi ce rost au aceste 
felinare aprinse, când e vorba de nişte draci, nimeni n-ar fi 
putut s-o explice. De altfel, nimeni nu-şi bătea capul cu asta. 
Aşa trebuia să fie şi cu asta basta. Stăpânul se arată curajos 
în faţa stafiilor şi le spune că e gata, că pot să-lia. Iar 
Kedril, fricos ca un iepure, se ascunde sub masă; cu toată 


frica, nu uită să ia sticla cu el. Dracii se fac nevăzuţi; Kedril 
iese din ascunzătoare, dar în clipa când stăpânul se aşază 
din nou la masă, năvălesc deodată în odaie trei draci, îl 
apucă pe boier de guler şi de braţe să-l ducă degrabă cu ei 
în iad. „Kedril, scapă-mă!" ţipă el. Dar Kedril are altceva de 
făcut; de data asta a luat şi sticla şi farfuria, şj pâinea şi s-a 
ascuns sub masă. Iată-l în sfârşit singur; dracii s-au făcut 
nevăzuţi, cu stăpân cu tot. El scoate capul, priveşte în juru-i 
şi. Un zâmbet îi luminează faţa. Face cu ochiul şi | cu o 
mutră mucalită se aşază în locul stăpânului, şoptind ] către 
public, aparte: 

— Aşa. Acum sunt singur. Fără stăpân! 

Toată lumea râde de faptul că a rămas fără stăpân; dar el 
mai are ceva de spus şi tot pe şoptite, de parcă ar mărturisi 
o taină, făcând vesel cu ochiul: 

— Pe boier l-au umflat dracii! 

Entuziasmul spectatorilor nu mai are margini. În sală e un 
adevărat delir. Ştirea aceasta confidențială că pe boier «l-au 
umflat dracii a fost rostită cu o expresie atât de comică şi cu 
o strâmbătură atât de batjocoritoare, încât era cui 
neputinţă ca cineva să nu aplaude. Dar fericirea lui Kedril 
nu ţine mult. Abia a apucat să-şi toarne vin în pahar şi chiar 
în clipa când să-l dea de duşcă, se ivesc iarăşi dracii, care se 
< furişează pe la spate şi-l înhaţă de guler. Kedril strigă ca 
din gură de şarpe, dar îi este atât de frică, încât nu 
îndrăzneşte să' întoarcă capul. Ar vrea el să se apere, dar 
pas de poţi: mâinile 1 îi sunt încărcate cu sticla şi cu paharul 
de care nu vrea să sel despartă. Cu ochii cât cepele şi cu 
gura căscată de spaimă, i rămâne o clipă cu faţa la public; 
are o înfăţişare de fricos atât de caraghioasă, încât ar fi 
putut servi cu succes ca model pentru un tablou. În cele din 
urmă e târât afară; el se zbate, dă j din mâini şi din 
picioare, cu degetele înţepenite pe sticlă şi pe pahar şi ţipă 
întruna. Ţipetele lui se mai aud şi de afară, de-j dincolo de 
culise. Cortina cade. Toată lumea râde în hohote. Toată 


lumea e mulţumită. Orchestra începe numaidecât să! Cânte 
Kamarinskaia. 

Melodia începe molcom, abia perceptibil, creşte treptat] în 
intensitate şi putere, ritmul devine tot mai vioi şi săltăreţ şi 
se revarsă într-un iureş pătimaş, subliniat pe alocuri cu 
lovituri seci în cutia balalaicilor. Era Kamarinskaia în toată 
amploarea elementelor de ritm şi tonalitate, desfăşurate 
într-o j cadență uluitoare şi i-ar fi prins bine, cred, lui 
Glinka, s-o filpar AMINTIRI DIN CASA MORȚILOR 205 
auzit măcar întâmplător cântată la noi în temniţă. 
Pantomima începe. E acompaniată de aceeaşi Kamarinskaia 
de la început şi până la sfârşit. Scena înfăţişează interiorul 
unei izbe: morarul drege într-un colţ nişte hamuri, în 
celălalt colţ morăriţa toarce lână. Sirotkin joacă rolul femeii, 
Neţvetaiev rolul morarului. 

Trebuie să spun că decorurile noastre erau foarte sărace, 
în această piesă, ca şi în cele precedente, spectatorul 
completa mai mult cu închipuirea decorul sumar, abia 
schiţat, de pe scenă. In loc de perete, în fundul scenei se 
zărea un covor ori o pătură; la dreapta nişte paravane 
zdrenţuite, în vreme ce la stânga, unde nu mai avuseseră ce 
să pună, se zăreau stinghiile priciurilor. Dar spectatorii nu 
erau defel pretenţioşi şi nu se dădeau înapoi să întregească 
cu închipuirea lor tot ce lipsea, mai ales că în această 
privinţă deţinuţii sunt în general la înălţime: „Zici că-i 
grădină? Grădină să fie! Odaie? Fie şi odaie! Izbă? Izbă, ce 
mai calea-valea!" Sirotkin în straie femeieşti arată ca o 
muieruşcă tânără şi năbădăioasă, drăguță foc. Printre 
spectatori se aud aprecieri şi laude în acest sens. Morarul 
îşi isprăveşte treburile, îşi ia căciula şi biciul, se apropie de 
femeie şi-i arată prin semne că trebuie să plece, dar dacă în 
lipsa lui va primi pe careva în casă, vai şi-amar. Şi-i arată 
biciul. Femeia ascultă şi dă din cap că a înţeles. Se vede că 
biciul a mai mângâiat-o; îşi cam face de cap muieruşa 
noastră. Bărbatul iese. Nici nu se închide bine uşa în urma 
lui, că nevasta îl şi ameninţă cu pumnul. Dar se aude o 


bătaie în uşă: intră un vecin, morar şi el, pe cât se pare. E 
un ţăran bărbos, cu caftan. Aduce în dar o basma roşie. 
Femeia râde şi când s-o sărute vecinul, se aud iar bătăi în 
uşă. Ce să facă? II ascunde sub masă şi se aşază repede la 
locul ei, cu furca în brâu. Apare un alt ibovmic; un furier în 
uniformă militară. Până aici pantomima se desfăşoară fără 
cusur, gesturile sunt corecte şi corespund întocmai acţiunii. 
Te cuprinde mirarea văzând cum aceşti actori improvizaţi 
îşi interpretează cu atâta dibăcie rolurile de o clipă şi fără 
să vrei te gândeşti: câte forte Şi talente se irosesc zadarnic 
la noi în Rusia, prin temnițe, într-o viaţă de mizerie! Dar 
ocnaşul care juca rolul furierului zuo se vede că mai văzuse 
teatru undeva, pe vreo scenă de provincie sau la vreo curte 
boierească şi şi-a zis că actorii noştri, toţi până la unul, nu-şi 
cunosc meseria, că umblă şi se mişcă pe scenă nu aşa cum 
ar trebui. Şi iată-l, deci, intrând în scenă aidoma vechilor 
eroi clasici din piesele de odinioară: face un pas mare şi, 
mai înainte de a-şi trage celălalt picior, se opreşte un pic, îşi 
saltă capul pe spate, aruncă o privire mândră în jur şi iar 
mai face un pas. Dacă acest soi de umblet pare caraghios la 
eroii antici, cu atât mai ridicol apare el într-o scenă comică, 
având ca erou un furier oarecare. Dar publicul nostru crezu 
pesemne că aşa se cuvine, căci acceptă umbletul ţeapăn al 
lunganului, fără să-l ia în răspăr. Nici n-apuca furierul să 
ajungă în mijlocul scenei că se şi auzi o nouă bătaie în uşă; 
morăriţa îşi pierde capul. Unde să-l ascundă şi pe acesta? În 
cufărul mare, care din fericire e deschis. Furierul se 
ascunde în ladă; muieruşca lasă să cadă capacul. De data 
aceasta apare un musafir cu totul neobişnuit: e un 
îndrăgostit ca toţi ceilalţi, dar ciudat la înfăţişare. E un 
brahman în toată puterea cuvântului. Intrarea lui în scenă 
stâmeşte hohote de râs. Brahmanul nu e altul decât ocnaşul 
Koşkin, care îşi joacă rolul admirabil. L.a chip seamănă într- 
adevăr cu un brahman. Îşi arată prin gesturi dragostea 
înfocată pentru morăriţa: ridică braţele spre cer, apoi şi le 
duce la piept şi la inimă. Dar, în toiul acestor efuziuni 


focoase, se aude o bătaie puternică în uşă. După lovituri nu 
mai încape îndoială că e stăpânul casei. Morăriţa îngrozită 
se zăpăceşte cu totul, brahmanul aleargă înnebunit prin 
odaie, implorând-o să-l ascundă. Ea îl împinge după dulap 
şi, uitând să deschidă uşa, buimacă de tot, se aşază la tors; 
toarce şi toarce, fără să ia firul în mână, fără să ridice fusul 
de jos şi fără să audă bătăile din uşă din ce în ce mai 
insistente. Sirotkin redă foarte bine spaima şi zăpăceala ei. 
În cele din urmă, morarul, cu o lovitură de picior, scoate uşa 
din ţâţâni şi se duce întins la nevastă, cu biciul în mână. A 
stat la panda şi a văzut tot; îi arată femeii prin semne că are 
trei ibovnici ascunşi în casă. Apoi începe să-i caute. Îl 
găseşte întâi pe vecin, pe care îl dă în brânci afară. 
Furierul, îngrozit, ar vrea să fugă, ridică 

H 

Încetişor cu capul capacul cufărului şi se dă singur de gol. 
Morarul îi arde câteva bice şi de data aceasta furierul 
îndrăgostit nu mai calcă atât de ţanţoş. Mai rămâne 
brahmanul, pe care bărbatul îl caută multă vreme; în 
sfârşit, îl găseşte în colţul de după dulap, îi face o 
plecăciune şi apoi îl târăşte de barbă pana în mijlocul 
scenei. Brahmanul încearcă să se apere şi strigă: 
„Blestematule! Blestematule!" (singurele cuvinte din toată 
pantomima), dar bărbatul face pe niznaiul şi-i trage şi lui o 
bătaie zdravănă. Văzând că-i vine rândul, femeia aruncă 
lâna toarsă, fusul şi fuge din odaie; scăunelul se răstoarnă. 
Ocnaşii se prăpădesc de râs. 

Alei, fără să-şi întoarcă capul, mă zgâlţăâie şi strigă: 

— Uite, uite la brahman! Şi nu mai poate de râs. 

Cortina cade. Începe o altă scenetă. 

Dar nu e cazul să le descriu pe toate. Au mai fost încă două 
sau trei; toate foarte hazlii şi pline de voioşie. Nu le-or fi 
compus ocnaşii înşişi, dar fiecare adăugase negreşit câte 
ceva de la el. Aproape fiecare actor improviza, mai 
adăugând ceva nou, original, încât de fiecare dată acelaşi 
actor îşi juca rolul puţin altfel decât în ajun. Ultima 


pantomima de un gen cu totul fantastic se încheia cu un 
dans tot atât de fantastic, îngropăciunea unui mort. 
Brahmanul înconjurat de slugi numeroase execută tot felul 
de gesturi cabalistice şi de descântece deasupra mortului, 
dar fără nici un folos. Când deodată se aude un strigăt: 
„Soarele în amurg!" Mortul se scoală şi toţi încep de 
bucurie să joace. Brahmanul se prinde şi el în joc cu mortul 
şi joacă nu ca toţi ceilalţi, ci într-un fel aparte, ca un 
brahman. Cu aceasta se încheie spectacolul, până a doua zi. 
Ai noştri pleacă veseli, încântați, lăudându-i pe actori şi 
mulţumindu-i subofiţerului. Nu se mai aude nici un cuvânt 
de ocară; nu se iscă nici o gâlceavă. Toată lumea e 
neobişnuit de mulţumită, s-ar putea spune chiar fericită, şi, 
spre deosebire de alte daţi, toţi adorm cu sufletele aproape 
senine: liniştiţi, împăcaţi. Şi când te gândeşti, de unde asta? 
Ce se întâmplase? Ce pricinuise această schimbare bruscă? 
Şi să nu credeţi că-i vorba de o închipuire a minţii mele 
visătoare. E adevărul cel mai adevărat. Doar o clipă din zuo 
DOSTOIEVSKI 

Noianul timpului ce se scurge atât de greu în ocnă li se 
îngăduise bieţilor oameni să trăiască mai omeneşte, mai în 
voie, să petreacă şi să se bucure ca toată lumea, cum îi e 
dat omului, să se smulgă pentru un ceas măcar din viaţa 
aceea de mizerie - şi iată-i schimbaţi, renăscuţi sufleteşte, 
fie chiar şi numai pentru această clipă. E noapte târziu. 
Tresar şi mă trezesc brusc: bătrânul e tot la rugăciune, sus 
pe cuptor şi se va ruga aşa până în zori. Lângă mine, Alei 
doarme somn lin. Mi-aduc aminte că şi în vreme ce se 
pregătea de culcare, râdea cu hohote, vorbind cu fraţii lui 
de tot ce văzuse şi fără să vreau mă uit încântat la faţa lui 
liniştită ca de copil. Încet-încet, îmi aduc aminte de toate: 
această ultimă zi, sărbătorile, luna de zile ce s-a scurs. Ridic 
speriat capul şi privesc în lumina pâlpâitoare a luminării 
groase de seu şirurile camarazilor mei adormiţi. Văd 
chipurile lor palide şi supte, aşternuturile de zdrenţe, toată 
sărăcia şi mizeria din jur. Mă uit cu stăruitoare luare- 


aminte, vrând parcă să mă încredinţez că toate acestea nu 
sunt continuarea unui vis cumplit, ci însăşi realitatea. Dar 
cine a spus că-i vis? E realitatea cea mai adevărată: iată, se 
aude un geamăt; cineva se răsuceşte în aşternut cu un 
zăngănit de lanţuri. Altul tresare şi începe să bolborosească 
vorbe fără şir, în vreme ce bătrânul se roagă pe cuptor. Se 
roagă pentru toţi „creştinii dreptcredincioşi" şi în tăcerea 
nopţii aud şoapta lui desluşită, rostită cu glas smerit şi 
blând, învăluit într-un oftat prelung: „Doamne Lisuse 
Hristoase, miluieşte-ne pre noi!" „Doar n-am să stau aici o 
veşnicie, ci numai câţiva ani!", îmi zic în gând şi iarăşi las 
să-mi cadă capul pe pernă. 

PARTEA A DOUA 

Sfârșiţul părţii întâi 

I 

SPITALUL 

Curând după sărbători m-am îmbolnăvit şi a trebuit să fiu 
internat în spitalul nostru militar, care se afla în altă parte, 
într-un corp separat, cam la o jumătate de verstă de 
temniţă. Era o clădire lungă, cu un singur cat, spoită în 
galben. În fiecare vară, când sosea vremea reparațiilor 
anuale, zidurile ei înghiţeau cantităţi uriaşe de ocru, doar- 
doar aveau să se înnoiască. În curtea imensă a spitalului se 
aflau alte câteva clădiri mai mici, pentru locuinţele 
personalului medical, pentru birourile administraţiei şi 
pentru dependinţele spitalului. Clădirea principală era însă 
destinată numai şi numai bolnavilor. Saloane erau multe, 
dar pentru deţinuţi fuseseră rezervate doar două, 
totdeauna pline, mai ales vara, astfel încât din pricina 
numărului prea mare de bolnavi se mai adăugau paturi, 
reducându-se pe cât posibil intervalele dintre ele. Aceste 
saloane erau ticsite cu tot felul de „năpăstuiţi". În afară de 
ocnaşii din temniţa noastră, erau trimişi aici tot soiul de 
infractori militari, ţinuţi în prevenţie, în curs de judecată 
sau definitiv condamnaţi, ori în curs de transferare la 
diferite închisori; erau aduşi aici şi bolnavii de prin unităţile 


disciplinare - o instituţie ciudată, unde soldaţii nesupuşi şi 
cei vinovaţi de felurite abateri de la regulament erau trimişi 
spre a fi îndreptaţi şi de unde, după vreo doi ani şi mai bine, 
ieşeau de obicei definitiv stricaţi, nişte hoţi şi nişte ticăloşi 
fără pereche. 

Ocnaşii care se simțeau bolnavi se anunțau la apelul de 
dimineaţă. Subofiţerul îi nota într-o condică şi-i trimitea sub 
escorta la infirmeria batalionului. Aici medicul îi examina pe 
'oţi bolnavii aduşi de la unităţi şi pe care îl găsea cu 
adevărat 

Z1Z UOSTOIEVSKi bolnav îl înscria pentru spital. Am fost 
reţinut şi eu printre cei bolnavi şi pe la unu, imediat după 
masă, când toţi ai noştri porniră la lucru, mă îndreptai spre 
spital. De obicei deţinutul bolnav lua cu el, după cum îi da 
mâna, bani şi pâine (fiindcă în ziua aceea la spital nu căpăta 
hrană), o pipă mică, un săculeţ de tutun, amnar şi iască. Pe 
acestea din urmă avea grijă să le ascundă în ciubote. Păşii 
în curtea spitalului plin de curiozitate şi de interes pentru 
acest nou aspect, încă necunoscut mie, al vieţii de ocnaş. 

Ziua era caldă, mohorâtă şi tristă, o zi din acelea în care 
mai ales unele instituţii, ca de pildă spitalul, capătă un 
aspect deosebit de prozaic, de deprimant şi respingător. 
Intrai, escortat de soldat, în sala de primire, în care se aflau 
două băi de aramă şi unde mai aşteptau şi alţi doi deţinuţi 
bolnavi, însoţiţi de gardieni. Felcerul, care nu întârzie să 
apară, ne cântări alene din ochi cu o privire protectoare şi 
se duse, parcă şi mai alene, să-i dea raportul medicului de 
gardă. Acesta se ivi numaidecât; ne examina atent şi grav, 
purtându-se cu multă bunăvoință şi ne eliberă câte o „foaie 
de suferinţă", în care trecu numele fiecăruia. Diagnosticul 
definitiv, evoluţia bolii, tratamentul etc. Cădeau mai departe 
în sarcina medicului-şef al celor două saloane speciale cu 
deţinuţi bolnavi. Auzisem încă mai de mult de la deţinuţi că 
medicii de aici se poartă foarte bine cu ei, „ca nişte 
adevăraţi părinţi". Aşa-mi spuseseră când îi întrebasem 
înainte de a pleca la spital. Hainele şi rufele cu care 


veniserăm ne-au fost luate şi ni se dădu îmbrăcăminte de 
spital, la care se adăugară şi nişte ciorapi lungi, papuci, 
tichie şi câte un halat gros de postav cenuşiu, căptuşit cu un 
fel de pânză sau muşama, neînchipuit de soios - dar care în 
curând avea să-mi prindă foarte bine. Ne conduseră apoi în 
salonul deţinuţilor, care se afla la capătul unui coridor lung 
de tot, înalt şi curat. De altfel, curăţenia exterioară nu lăsa 
nimic de dorit, totul părea că | sclipeşte; cel puţin aşa mi se 
înfăţişau mie lucrurile, după 

DIIN CASA MORȚILOR 213 mizeria din temniţa noastră. 
Ceilalţi doi deţinuţi, în prevenţie, intrară în salonul din 
partea stingă a coridorului, jar eu am fost condus spre cel 
din dreapta. În faţa uşii, închisă cu zăvor, vegheau o 
santinelă cu puşca la picior şi un planton. Sergentul 
înarmat (din garda spitalului) porunci să fiu lăsat să trec şi 
deodată mă găsii în mijlocul unei săli lungi şi înguste; de o 
parte şi de cealaltă, de-a lungul celor doi pereţi, se înşirau 
paturile, douăzeci şi două cu totul. Trei sau patru dintre ele 
erau goale. Paturile erau de lemn, vopsite în verde, adică 
din acelea prea bine cunoscute oricui la noi în Rusia, cărora 
le-a fost pesemne sortit să fie totdeauna înţesate cu 
ploşniţe. Alesei un pat liber în colţ, pe partea luminată de 
ferestre. 

După cum am mai spus, erau aici şi ocnaşi din temniţa 
noastră. Cu unii dintre ei mai stătusem de vorbă, iar alţii mă 
cunoşteau în orice caz din vedere. Cei mai mulţi erau însă 
dintre cei aflaţi încă în curs de judecată sau veniţi din 
unitatea disciplinară. 

Bolnavi mai grav, care să zacă fără a se putea da jos din 
pat, nu prea erau; cei mai mulţi, înzdrăveniţi sau uşor 
bolnavi, ori şedeau pe pat, ori se plimbau prin salon, printre 
cele două rânduri de paturi, între care era destul loc. în 
salon domnea un puternic iz de spital. Aerul era viciat de 
felurite emanaţii şi miros de medicamente, deşi, într-un 
colţ, aproape toată ziua ardea soba. Patul meu era acoperit 
cu o învelitoare vărgată. O dădui la o parte; sub ea se afla o 


pătură căptuşită cu pânză, iar pe saltea era aşternut un 
cearşaf de pânză groasă, de o culoare cam îndoielnică. Pe 
măsuţa de lângă pat se aflau o cană şi o strachină de 
aluminiu, acoperite cuviincios cu un mic şervet, ce-mi fu dat 
în păstrare. Măsuţa mai avea şi un raft dedesubt, unde 
bolnavii care beau ceai îşi puneau ceainicele, ulcioarele 
pentru cvas şi altele, dar aceşti fericiţi nu prea erau mulţi la 
număr. Pipele şi chiselele de tutun - căci aproape toţi 
fumau, chiar şi cei care sufereau de piept - erau pitite sub 
saltea. Nici doctorul, nici supraveghetorii sau îngrijitorii nu 
căutau niciodată printre lucrurile ocnaşilor, iar de se- 
ntâmpla să surprindă pe careva cu pipa în gură, se făceau 
că nu văd. De altfel şi bolnavii erau foarte prevăzători şi 
fumau totdeauna la gura sobei. În paturi îşi îngăduiau să 
fumeze numai noaptea, când nimeni nu venea să-i tulbure, 
în afară de ofiţerul comandant al corpului de gardă, care, 
făcându-şi rondul, trecea uneori şi prin saloane. 

Nu mai zăcusem până atunci niciodată în vreun spital; de 
aceea tot ce mă înconjura îmi păru absolut nou. Băgai de 
seamă că ivirea mea stârni curiozitatea câtorva deţinuţi. 
Auziseră vorbindu-se de mine şi mă priveau cu acea 
stăruinţă iscoditoare, ba chiar şi cu aerul de superioritate 
cu care e întâmpinat la şcoala un elev nou sau un petiţionar 
în sălile de primire ale autorităţilor. Patul vecin, la dreapta 
mea, era ocupat de un deţinut în prevenţie, fost pisar, fiu 
nelegitim al unui căpitan în retragere. Fusese amestecat 
într-o afacere cu bani falşi; reuşise să intre în spital şi zăcea 
acolo de aproape un an, deşi după înfăţişare părea pe 
deplin sănătos. Se străduise totuşi să-i facă pe doctori să 
creadă că suferă de anevrism şi într-adevăr, pe cât se pare, 
îşi ajunsese scopul, căci scăpă şi de bătaie şi de muncă 
silnică, iar în cele din urmă, cam după un an de zăcere, fu 
trimis la un spital din T.k, unde-i erau asigurate îngrijirea şi 
supravegherea permanentă.,.,.> 

Era un tânăr voinic, de vreo douăzeci şi opt de ani, măreţi 
escroc şi chiţibuşar hârşit în tălmăcirea legilor; nu era 


deloc] lipsit de inteligenţă şi isteţime, dar se deosebea mai 
ales prin obrăznicie şi înfumurare duse la extrem, printr-o 
aroganță bolnăvicioasă şi izbutise să se convingă pe sine 
însuşi că e omul cel mai cinstit şi cel mai drept din lume, 
neprihănit ca un mieluşel; şi aşa a rămas, cu această 
convingere, pentru totdeauna. Elintră cel dintâi în vorbă cu 
mine, mă descusu cu multă curiozitate şi îmi dezvălui 
imediat unele amănunte 

AMINTIRI DIN CASA MORȚILOR 215” privitoare la 
moravurile şi rânduielile spitalului. Bineînţeles, întâi şi întâi 
îmi aduse la cunoştinţă că era fiu de căpitan. Ţinea mult să 
mă facă să cred că era de neam nobil sau cel puţin că 
aparţinea unei familii de „domni". După el veni lângă mine 
un bolnav din unitatea disciplinară şi începu să-mi spună că 
el îi cunoştea pe foarte mulţi dintre nobilii deportaţi prin 
Siberia, şi, ca să mă încredinţez de spusele lui, îmi înşiră o 
mulţime de nume. Era de ajuns să te uiţi însă mai cu luare- 
aminte la chipul acestui soldat cărunt, ca să-ţi dai imediat 
seama că minţea cu neruşinare. Îl chema Cekunov. Căuta să 
se dea bine pe lângă mine, bănuind pesemne că am bani. 
Zărind pachetul cu ceai şi zahăr pe care-l adusesem, se 
grăbi să-mi ofere serviciile lui: să-mi găsească un ceainic şi 
să-mi pună de ceai. M.ki din temniţă îmi făgăduise să-mi 
trimită ceainicul său a doua zi, printr-un deţinut care lucra 
la spital. Dar Cekunov avu grijă să-mi procure îndată tot ce- 
mi trebuia. Găsi un ceaunaş, în care puse apă la fiert şi 
pregăti ceaiul, făcu rost şi de o cănită, într-un cuvânt, se 
arătă atât de îndatoritor şi dovedi atâta râvnă, încât unul 
dintre bolnavii din apropiere lăsă să-i scape câteva 
observaţii batjocoritoare pe seama lui. Bolnavul acesta se 
numea Ustianţev. Avea patul faţă în faţă cu al meu şi 
suferea de oftică. Era soldatul osândit la bătaia cu vergile, 
despre care am mai amintit şi care de teama loviturilor 
băuse o sticlă de rachiu amestecat cu praf de tutun, 
provocându-şi singur o boală atât de gravă. Tăcuse până 
atunci, întins în pat şi respirând greu, privindu-mă însă cu 


luare-aminte şi urmărindu-l din ochi pe Cekunov, a cărui 
slugărnicie îl scotea din fire. Seriozitatea lui neobişnuită, 
veninoasă făcea ca indignarea-i să pară puţin cam comică în 
raport cu ceea ce o provocase. În cele din urmă, nu se mai 
putu stăpâni: 

— Ia te uită, slugoiul! E fericit că şi-a găsit un stăpân! Zise 
el cu glas înăbuşit şi întretăiat de slăbiciune. După toate 
semnele, nu mai avea mult de trăit. 

ZIO DOSTOIEVSKI 

Cekunov, îndârjit, întoarse capul: 

— Adică cine-i slugoi? Se oţări el, privindu-l pe Ustianţev 
cu dispreţ. 

— Tu eşti un slugoi! Răspunse celălalt cu atâta siguranţă, 
de parcă ar fi avut tot dreptul să-l muştruluiască pe 
Cekunov, sau chiar era de datoria lui s-o facă. 

— Eu slugoi? 

— Da, chiar aşa! Auzitărăţi, oameni buni, nu-i vine să-şi 
creadă urechilor! Se miră, pezevenghiul! 

— Şi ce-ţi pasă? Nu vezi că dumnealui nu ştie să se 
descurce singur? Nu-i deprins fără slugă, fireşte. De ce nu 
i-aş da o mână de ajutor, botosule! 

— Cine-i botos? 

— Tu eşti botos. 

— Eu? Botos? 

— Tu! 

— Râde ciob de oală spartă! Chipeşul! Păi dacă eu mi-s 
botos, tu eşti frumos ca un cioroi. 

— Zi-i botos şi pace! Nu vezi că te-a pedepsit Dumnezeu? 
Stai colea cuminte şi aşteaptă-ţi ceasul. Ce ţi-e şi cu omul 
ăsta! Nu şi-ar vedea de treaba lui! Tot se bagă unde nu-i 
fierbe oala. 

— Ba eu mai bine aş muri decât să mă ploconesc. Nici 
taică-meu nu s-a ploconit niciodată şi pe mine m-a învăţat la 
fel. Eu. Eu. 

N-ar fi contenit, dar un acces puternic de tuse îl chinui 
câteva clipe, după care scuipă sânge. O sudoare rece, sleită, 


îi broboni fruntea îngustă. Dacă tuşea nu l-ar fi împiedicat 
să vorbească, ar mai fi avut încă multe de spus: se vedea 
după ochi că era pus rău pe ceartă; dar aşa, dădea numai 
din mâini a neputinţă. Până la urmă, Cekunov uită cu totul 
de el. 

Am simţit că ofticosul era mai pornit împotriva mea decât 
împotriva lui Cekunov. Nimănui nu i-ar fi trecut prin minte 
să-l acuze şi să-l dispreţuiască pe cel care ar fi venit să mă 
ajute pentru câţiva gologani. Toţi ştiau că Cekunov îmi 

Face aceste servicii pentru banii. Oamenii din popor nu 
sunt niciodată susceptibili la asemenea lucruri şi le iau ca 
atare, intuind fără greş adevăratul mobil al acţiunilor. Lui 
Ustianţev nu-i plăcuse persoana mea, după cum nu-i plăcea 
nici fapul că aveam ceaiul meu şi că, deşi în lanţuri, nu mă 
lăsasem de boierie şi nu mă putusem lipsi de servitor; de 
fapt, nu-mi trebuiau serviciile nimănui şi Cekunov mi se 
băgase în suflet cu de-a sila. Adevărul era că întotdeauna 
căutam să-mi fac totul singur, tocmai ca să nu par boieros, 
un cuconaş răzgâiat crescut în puf. Ba, într-o măsură, îmi 
făcusem din asta şi o anumită ambiţie personală, dacă e să 
spunem lucrurilor pe nume. Şi totuşi, nu ştiu cum se face că 
mereu mă trezeam cu fel de fel de binevoitori gata să mă 
servească, de a căror stăruinţă nu eram în stare să mă 
feresc niciodată, căci nu ştiam cum să-i refuz; până la urmă 
mi se impuneau şi-mi porunceau, astfel încât din stăpân 
deveneam slugă, deşi pentru cei din jur apăream ca un 
boier get-beget care nu se poate lipsi de servitori. Toate 
acestea mă necăjeau nespus. Dar Ustianţev era ofticos, de 
unde şi iras-cibilitatea lui. Ceilalţi bolnavi păstrau însă o 
atitudine rezervată, cu o vădită nuanţă de superioritate. De 
altfel, ei toţi erau preocupaţi de un eveniment cu totul 
excepţional, după cum înţelesei din convorbirile lor: în 
seara aceea un deţinut urma să fie adus la spital direct de 
la executarea pedepsei corporale cu vergile. Îl aşteptau cu 
multă curiozitate, deşi, pe cât se spunea, pedeapsa nu era 
grea: numai cinci sute de lovituri. 


Treptat, începui să mă familiarizez cu noul meu mediu. 
După cât putui să observ aici, bolnavi cu adevărat erau cei 
câţiva care aveau scorbut sau boli de ochi - foarte 
răspândite prin partea locului. Din aceştia erau în salon 
câţiva oameni. Alţi bolnavi cu adevărat erau şi cei care 
sufereau de friguri, de piept şi de tot soiul de răni şi 
buboaie. Spre deosebire de celelalte saloane, unde bolnavii 
erau împărţiţi după felul bolii, aici, în salonul deţinuţilor, toţi 
bolnavii erau 21» _ UUSTOIEVSK] îngrămădiţi la un loc, 
chiar şi venericii. Am spus bolnavi cu adevărat, fiindcă mai 
erau aici şi ocnaşi veniţi numai aşa, „ca să se odihnească". 
Doctorii nu-i dădeau afară, ba dimpotrivă, îi primeau cu 
multă bunăvoință, de milă şi mai ales când aveau paturi 
goale. Viaţa în temniţă, în aresturile de pe lângă corpurile 
de garda, era atât de aspră în comparaţie cu aceea de la 
spital, încât, cu tot aerul înăbugşitor şi imposibilitatea de a 
ieşi din pavilionul păzit cu stricteţe de santinele, mulţi 
deţinuţi preferau să stea mereu culcaţi. Ba unora le făcea 
chiar plăcere să zacă şi, în general, să-şi facă veacul la 
spital; amatorii acestui fel de viaţă se găseau mai ales prin 
unităţile disciplinare. L-am cercetat cu luare-aminte pe 
fiecare nou tovarăş de suferinţă în parte şi îmi aduc aminte 
că încă atunci mi-a atras atenţia în mod deosebit un deţinut 
din temniţa noastră, bolnav şi el de oftică, ajuns în ultimul 
stadiu de epuizare, pe moarte şi al cărui pat se afla aproape 
de cel al lui Ustianţev şi deci toţ faţă în faţă cu al meu. Îl 
chema Mihailov; cu două săptămâni înainte îl mai zărisem 
în temniţă. Şi atunci era rău bolnav şi avea nevoie de 
îngrijiri serioase, dar dintr-o încăpățânare absurdă răbda şi 
se ţinu tare până în preajma sărbătorilor, când se hotări să 
se ducă la spital, unde în mai puţin de o lună de zile muri de 
ftizie, topindu-se ca luminarea. M-a şocat faţa lui îngrozitor 
de schimbată - faţa pe care o văzusem printre primele la 
intrarea mea în temniţă şi nu ştiu de ce încă atunci îmi 
atrăsese atenţia. Lângă el zăcea un soldat de la unitatea 
disciplinară, un bătrân prăpădit şi de o murdărie 


dezgustătoare. Dar n-am să mă apuc aici să-i înşir pe toţi 
bolnavii din salon. 

Îmi amintesc acum de acest bătrânel numai fiindcă şi 
atunci a produs asupră-mi o anumită impresie şi, într-un 
minut, m-a putut face să-mi dau seama de unele 
caracteristici ale salonului cu deţinuţi. Bătrânelul acesta, 
îmi aduc aminte, avea un puternic guturai. Strănuta mereu 
şi apoi toată săptămâna a tot strănutat, chiar şi în somn, 
aşa, în salve, de vreo cinci-şase ori una după alta şi de 
fiecare dată spunând negreşit: „Dumnezeule, ce pedeapsă 
pe capul meu!". În acel moment şedea pe pat şi priza cu 
lăcomie din tutunul aflat jntr-un pacheţel, ca să strănute 
mai tare. Strănuta el într-o batistă de stambă cu pătrăţele, 
de vreo sută de ori spălată şi foarte decolorată, iar nasu-i 
mic se zbârcea, făcând să i se dezvelească dinţii negri şi 
gingiile roz pline de salivă. După ce strănuta, deîndată 
desfăcea batista şi se uita cu atenţie la conţinut, apoi o 
ştergea de halatul cazon, astfel încât toată expectoraţia 
trecea pe halat, iar batista rămânea doar umedă. Aşa a 
făcut toată săptămâna. Această meticuloasă şi cărpănoasa 
grijă pentru propria-i batistă în dauna halatului cazon nu 
stârnea nicidecum vreun protest din partea bolnavilor, deşi 
s-ar fi putut întâmpla ca oricare dintre ei să fie nevoit să 
îmbrace acest halat. Dar oricât ar părea de ciudat, oamenii 
noştri din popor nu sunt atât de uşor cuprinşi de silă şi 
dezgust. Pe când mie, în acel minut, mi s-a făcut aşa o 
scârbă şi degrabă m-am uitat cu repulsie şi curiozitate la 
halatul pe care tocmai îl îmbrăcasem. Şi atunci am observat 
că, de fapt, încă mai de mult acesta îmi trezise atenţia prin 
mirosul lui pătrunzător: apucase să se încălzească de la 
corpul meu şi mirosea tot mai tare a medicamente, a 
plasture şi, după cum mi se părea, a puroi, ceea ce nici nu 
era de mirare, deoarece din timpuri imemoriale nu mai era 
luat de pe umerii bolnavilor. Poate că uneori îi spălau 
căptuşeala la spate: sigur nu ştiu. Oricum, în momentul 
acela căptuşeala era pătrunsă de tot felul de „sucuri“, de 


soluţii medicamentoase care curseseră sub plasturele 
crăpat ş.a. De asemenea, în saloanele deţinuţilor foarte des 
erau aduşi cei bătuţi cu vergile, ale căror spinări erau 
numai răni: erau trataţi cu cata-plasme, apoi, direct peste 
cămaşa udă, îmbrăcaţi cu halatul, care nu putea să nu se 
murdărească; şi urmele rămâneau. Şi în toţi anii mei de 
detenţie la ocnă, de câte ori ajungeam la spital (şi se 
întâmpla des), îmbrăcam halatul cu teamă şi neîncredere. 
Mai ales mă îngrozeau păduchii mari şi graşi, cuibăriţi în 
aceste halate. Deţinuţii îi omorau cu satisfacţie, astfel încât, 
când sub unghia lor grosolană pocnea „fiara" ucisă, chiar 
pe chipul vânătorului puteai ghici gradul de satisfacţie 
obţinută. Nici ploşniţele nu le suportau ai noştri şi tot aşa, 
întregul salon pornea la atac împotriva lor în vreuna dintre 
lungile şi plicticoasele seri de iarnă. Şi în pofida faptului că 
în salon, în afară de mirosul greu, la suprafaţă totul părea 
destul de curat, pe dinăuntru, altfel spus „căptuşeala", nici 
vorbă să fi strălucit de curăţenie. Bolnavii se obişnuiseră cu 
asta, ba socoteau chiar că aşa e firesc să fie; ce-i drept, nici 
rânduielile pavilionului nu te prea îndemnau la curăţenie. 
Dar despre rânduieli, voi vorbi mai încolo. 

În momentul când Cekunov îmi aduse ceaiul (între altele 
fie spus, îl făcuse din apa ce se aducea în salon pentru o zi 
întreagă şi care, nu ştiu cum, din cauza aerului stricat, 
probabil, se altera foarte repede), uşa se deschise cu 
zgomot şi soldatul care îndurase pedeapsa cu vergile fu 
adus sub, pază puternică. Vedeam pentru întâia oară un om 
pedepsit cu bătaia. În zilele ce se scurseră au mai fost aduşi 
şi alţii, dintre care unii nu se mai ţineau pe picioare (atât de 
crunt fuseseră bătuţi) şi de fiecare dată evenimentul 
constituia un prilej de mare înviorare pentru bolnavii din 
salon. Nenorociţii erau întâmpinați de obicei cu o severitate 
accentuată; privirile tuturor, expresia feţei erau extrem de 
serioase, încordate. De altfel, importanţa pe care o dădeau 
nou-sositului depindea în mare măsură şi de gravitatea 
infracţiunii săvârşite şi, deci, de numărul loviturilor primite. 


Osândiţii cei mai crunt bătuţi şi care se făcuseră vestiți ca 
mari tâlhari se bucurau de mai, multă atenţie şi de un 
respect mai mare decât un biet dezer-l tor, cum era, de 
pildă, tânărul recrut pe care îl aduseră în ace moment. 
Oricum însă, indiferent de caz, nimeni nu lăsa să-ij scape 
nici prea multe semne sau vorbe de compătimire, nici vreo 
observaţie prea răutăcioasă. Îl îngrijeau în tăcere bietul 
nenorocit şi-l ajutau, mai cu seamă dacă nu se putea 
descurca singur, fără ajutorul cuiva. Felcerii ştiau că-şi las 

DIN CASA MORȚILOR 

Bolnavii pe mâini pricepute. Leacul cel mai obişnuit era să 
se întindă pe spatele celui bătut o cămaşă sau un cearşaf 
muiat în apă rece şi care să se schimbe des; trebuiau de 
asemenea scoase din răni, cu mare băgare de seamă, ţepele 
râmase din beţele frânte pe spinarea osânditului. Această 
din urmă operaţie era foarte dureroasă pentru cel în cauză. 
Şi totuşi, o suporta cu o răbdare care mă uimea. Am văzut 
nenumărați ocnaşi bătuţi, adesea stâlciţi în modul cel mai 
înfiorător; ei bine, nu-mi aduc aminte să-l fi auzit pe vreunul 
scoțând un geamăt! Suferinţa le e atât de mare, încât li se 
schimbă parcă toată înfăţişarea: se acoperă cu o paloare 
înspăimântătoare, se trag la faţă, ochii le ard, privirea e 
rătăcită, buzele tremură atât de tare, încât de multe ori 
sărmanul încearcă să-şi stăpânească tremurai muşcându-şi- 
le cu dinţii până la sânge. 

Soldăţelul care tocmai fusese adus avea douăzeci şi trei de 
ani; era un flăcău voinic, frumos la chip, bine făcut, înalt, cu 
pielea bronzată. Spinarea îi fusese crunt biciuită. Era 
dezbrăcat până la brâu, iar umerii înveliţi într-un cearşaf 
ud, care-l făcea să tremure din toate încheieturile, ca de 
friguri; aproape un ceas şi jumătate nu făcu altceva decât 
să se plimbe de la un capăt la celălalt de-a lungul salonului. 
Mă uitai la faţa lui: părea că nu se gândeşte la nimic în 
momentul acela; ochii îi licăreau de o lucire ciudată, 
sălbatică şi cu greu se opreau asupra vreunui lucru. Mi se 
păru că priveşte ţintă la ceaiul meu încă fierbinte; aburi 


calzi urcau din ceaşca plină; bietul om tremura, clănţănind 
din dinţi. l-am oferit să bea. Se opri brusc; se întoarse cu 
faţa spre mine, fără să spună o vorbă, luă ceaşca de ceai şi 
bău fără zahăr, în picioare, cu înghiţituri grăbite, aproape 
pe nerăsuflate, silindu-se parcă să nu se uite la mine. După 
ce bău, puse ceaşca la loc şi, fără ca măcar să-mi facă vreun 
semn din cap, îşi relua iarăşi plimbarea de-a lungul 
salonului. Nu-i ardea lui acum de vorbe sau de politeţuri! 
Cât îi priveşte pe ceilalţi deţinuţi, se înţeleseseră parcă să 
nu intre la început în vorbă cu tânărul recrut pedepsit; 
dimpotrivă, după ce-i dădură primul ajutor, se făcură că nu- 
| mai baga în seamă, gândindu, se poate că e mai bine să-l 
lase în pace şi să nu-l plictisească cu întrebările şi 
„compătimirea lor", ceea ce-i convenea, se pare, de minune. 
Se lăsa întunericul, aşa că se aprinse lampa. Câţiva bolnavi 
îşi aveau sfeşnicele lor cu lumânări. După vizita de seară a 
doctorului veni şi ofiţerul de gardă, numără bolnavii şi 
închise cu zăvorul uşa salonului, după ce pusese să se 
aducă hârdăul de noapte. Aflai cu mare mirare că acest 
hârdău rămânea în salon până a doua zi, deşi privata era la 
doi paşi de uşă. Aşa era obiceiul. Ziua, deţinuţii bolnavi mai 
puteau ieşi pentru o clipă până acolo, dar noaptea sub nici 
un motiv. Salonul pentru ocnaşi nu seamănă întru nimic cu 
un salon obişnuit şi osânditul bolnav trebuia să-şi poarte 
povara pedepsei chiar şi în timpul bolii. De la cine pornise 
întâi această rânduială - nu ştiu; atâta ştiu doar că nicăieri 
şi niciodată n-a ieşit mai vădit la iveală esenţa 
formalismului, demonstrându-i pe deplin inutilitatea. Nu de 
la doctori venea, fireşte. Repet: deţinuţii aveau numai 
cuvinte de laudă pentru doctorii lor, îi iubeau, îi stimau şi-i 
socoteau ca pe nişte adevăraţi părinţi. Doctorii găseau 
pentru fiecare câte un cuvânt bun de mângâiere şi 
deţinutul izgonit de toţi ştia să preţuiască acest lucru şi le 
rămânea recunoscător, pentru că vedea că o fac dintr-o 
pornire sinceră şi caldă. Ar fi putut să se poarte şi altfel; 
nimeni nu s-ar fi gândit să-i tragă pe doctori la răspundere 


dacă s-ar fi purtat aspru, brutal şi fără iubire de oameni cu 
aceşti bolnavi. Erau deci buni şi înţelegători din pură 
omenie, din îndemnul cald al inimii. Cine altul putea şti mai 
bine decât ei ce nevoie are un bolnav, oricine ar fi el, ocnaş 
sau om liber, să respire, bunăoară, un aer cel puţin tot atât 
de curat ca şi oricare alt suferind, fie el şi un personaj sus- 
pus, de pe cea mai înaltă treapta sociala. Bolnavii din 
celelalte saloane sau convalescenţii erau liberi să se plimbe 
prin coridoare, să facă mişcare, să respire un aer 

Mai puţin stătut şi înecăcios, precum cel din salonul nostru 
At exemplu, totdeauna otrăvit de miasme. 


]vjumai să-ţi închipui cât de infect ajungea aerul şi aşa 
împuţit şi greţos, în salonul nostru, noaptea, când se 
introducea acest hârdău şi te-ar şi cuprinde oroarea şi 
dezgustul; pe măsură ce creştea căldura şi datorită 
necesităţii repetate a unor bolnavi de a folosi hârdăul, 
duhoarea ajungea de-a dreptul de nesuportat. Dacă am 
spus adineauri că deţinutul bolnav îşi purta mai departe 
povara pedepsei şi în timpul bolii, nu mi-a trecut o clipă prin 
gând şi nici acum nu cred că şi măsura aceasta a fost 
rânduita tot ca o pedeapsă. Ar fi din parte-mi o calomnie 
stupidă. Pedepsirea unui bolnav nu şi-ar avea nici o 
justificare. Or, dacă aşa stau lucrurile, e de presupus că 
administraţia a fost împinsă de motive foarte grave să 
recurgă la această măsură, cu urmări atât de dăunătoare. 
Care să fie motivele? Dar curios e că tocmai necesitatea 
acestei măsuri nu-şi găsea nici o explicaţie, după cum cu 
totul de neînțeles păreau şi numeroase alte măsuri, a căror 
explicaţie scapă oricărei presupuneri. Atunci de ce 
cruzimea aceasta cu totul inutilă? Deţinutul ar putea să se 
prefacă bolnav şi, ajungând la spital, să înşele buna- 
credinţă a doctorilor, iar noaptea să iasă la privată şi de 
acolo să se facă nevăzut, la adăpostul întunericului? Să fim 
serioşi. E o presupunere atât de absurdă, că nici n-ai cum s 
o demonstrezi. Unde să fugă? Cum să fugă? Îmbrăcat cu 
ce? Ziua bolnavii sunt lăsaţi să iasă câte unul; de ce nu s-ar 
proceda la fel şi noaptea? În faţa uşii stă permanent o 
santinelă cu puşca încărcată. Privata e la doi paşi de el; şi 
totuşi, bolnavul e însoţit până acolo de planton, care nu-l 
pierde din ochi nici o clipă. Privata n-are decât o fereastră, 
dublă şi cu gratii de fier. Afară, sub fereastra şi chiar sub 
ferestrele saloanelor cu deţinuţi patrulează noaptea 0 altă 
santinelă. Ca să sară pe fereastră, ar trebui să scoată rama 
şi să forţeze gratiile. Dar cine îl lasa s-o facă? Să zicem că l- 
ar ucide mai întâi pe planton, înainte ca acesta să strige 
după ajutor. Admiţând chiar şi inepţia asta, nu-i rămâne 
totuşi să forţeze fereastra şi gratiile? Notaţi că în imediata 


apropiere a santinelei dorm supraveghetorii salonului, iar 
M vreo zece paşi, în faţa salonului vecin, stă de strajă o alta 
santinelă înarmată, cu un alt planton lângă el şi C] 
supraveghetorii respectivi în apropiere. Şi unde ar putea să 
fugă deţinutul numai în ciorapi şi papuci, în halat şi tichie 
de spital, pe vreme de iarnă? lar dacă e aşa, dacă primejdia 
e atât de neînsemnată (eu personal susţin că-i inexistentă), 
atunci pentru ce sunt atât de obijduiţi bolnavii, când unii 
dintre ei îşi trăiesc, poate, ultimele zile, ultimele ceasuri, 
când aerul curat le este şi mai necesar decât celor sănătoşi? 
Pentru ce? N-am putut înţelege niciodată. 

Şi totuşi, de vreme ce a răsunat o dată întrebarea aceasta 
„Pentru ce?" şi fiindcă veni vorba, nu mă rabdă inima să nu| 
dau în vileag şi o altă nedumerire, care îmi revine mereu în 
amintire şi care ani de-a rândul nu mi-a dat pace, ca oj 
problemă de nedezlegat; oricât mi-am bătut capul, n-amf 
putut găsi un răspuns cât de cât satisfăcător. Nu pot să nu 
mă opresc asupra acestui lucru, înainte de a-mi urma 
povestirea.! Vreau să vorbesc despre lanţurile de care 
ocnaşul nu poate fa niciodată eliberat, oricât ar fi de bolnav. 
Oameni cu plămâniil mâncaţi de oftică erau ţinuţi în lanţuri; 
i-am văzut murind cu,] picioarele încătuşate. Şi totuşi, 
lumea părea că se obişnuise» şi vedea în asta ceva 
statornicit de vreme, ceva de neînlăturat| Cred că nimeni 
nu şi-a pus această problemă, dacă nici chiaij doctorii nu s- 
au gândit măcar o dată în toţi aceşti ani să interj vină la 
comandament pentru descătuşarea picioareloa ocnaşilor 
grav bolnavi sau măcar al ofticoşilor pe moarte. Sa zicem că 
lanţurile nu sunt tocmai grele, nu cântăresc mai mulj de opt 
până la douăsprezece livrel. Pentru un om sănătos nil e 
cine ştie ce povară de nesuportat. Deşi mi se spunea că 
după câţiva ani picioarele ocnaşilor încătuşaţi încep să se 
usuce: slăbesc şi se vlăguiesc. Nu ştiu dacă e adevărat, di 1 
O livră = aproximativ 0,500 kg (n. ed. Române). 

AMINTIRI DIN CASA MORȚILOR 225 tare îmi vine s-o 
cred! O greutate, oricât de mică ar fi, chiar numai de zece 


livre, dacă e prinsă de picior pentru totdeauna, sporeşte 
greutatea piciorului în chip normal şi, după un timp mai 
îndelungat, poate să aibă anumite consecinţe vătămătoare. 
Să zicem, totuşi, că pentru un ocnaş sănătos asta nu 
înseamnă nimic. Dar pentru un ocnaş bolnav e oare acelaşi 
lucru? Să zicem că şi pentru un bolnav obişnuit n-ar fi prea 
greu. Pentru ocnaşii grav bolnavi însă, pentru ofticoşi, ale 
căror mâini şi picioare oricum se usucă, încât şi un fir de pai 
devine o povară, repet, e oare acelaşi lucru? Dacă 
administraţia spitalului ar cere uşurarea, cel puţin a 
ofticoşilor şi încă ar fi un mare bine, vă încredinţez. Mi se va 
obiecta, poate, că ocnaşii sunt răufăcători, nevrednici de 
orice fel de binefacere; mă întreb însă ce rost mai are să 
îngreunezi pedeapsa aceluia care şi aşa a fost însemnat de 
mâna Domnului? Totuşi, nu-mi vine să cred că această 
povară avea drept scop numai pedepsirea vinovatului. 
Tuberculoşii sunt scutiţi de pedeapsă corporală chiar prin 
lege. Prin urmare, aici nu poate fi vorba decât de o măsură 
importanta, tainică, dictată de consideraţii superioare, 
preventive. Dar care? N-am putut înţelege niciodată. Doar 
n-o să-şi închipuie cineva în mod serios că un ofticos ar fi în 
stare să fuga. Cui i-ar trece prin gând una ca asta, mai ales 
când boala a ajuns într-un stadiu avansat? Iar ca să zici că 
cineva ar putea să se prefacă bolnav de tuberculoză, ca să-i 
înşele pe doctori şi apoi să fugă, ar fi o naivitate. Oftica e o 
boală ce-ţi sare în ochi şi care nu se poate simula. Dar 
chestiunea se poate pune şi altfel: singurul rost al lanțurilor 
este acela de a-l împiedica pe ocnaş să fugă? Nicidecum. 
Lanţurile sunt, pe cât se pare, un semn de ponegrire, de 
ocară, o povară fizică şi morală. Lanţurile nu pot împiedica 
pe nimeni şi nicicând să evadeze. Ocnaşul cel mai neînde- 
mănatic, cel mai prost, ştie cum să le frângă, cum să le 
zdrobească cu o piatră, fără prea multă greutate. Prin 
urmare, ca măsură preventivă, lanţurile la picioare n-au nici 
un rost; iar dacă-i aşa, dacă se pun la picioarele ocnaşilor 


numai ca pedeapsă pentru nelegiuirile lor, întreb încă o 
dată: ce rost mai are să pedepseşti un muribund? 

Şi uite, acum, când scriu aceste rânduri, îmi apare aievea 
înaintea ochilor chipul unui bolnav pe moarte, al unui 
ofticos, al acelui Mihailov care avea patul faţă-n fată cu al 
meu nu departe de Ustianţev şi care s-a stins, îmi aduc 
aminte, a patra zi după intrarea mea în spital. Şi dacă am 
adus acum vorba de ofticoşi, n-am făcut-o poate decât 
reluând fără voie firul gândurilor ce mă frământaseră 
atunci, sub impresia acestei morţi. Îl cunoşteam prea puţin 
pe Mihailov. Era un tânăr de cel mult douăzeci şi cinci de 
ani, înalt, subţire, plăcut la chip. Era osândit la muncă 
silnică fără termen ş” ţinut la secţia specială; îl vedeai 
veşnic tăcut şi trist; era o tăcere ciudată, cuminte, potolită, 
o tristeţe blândă, liniştită. Aii fi zis că „se usucă" în temniţă, 
cum obişnuiau să spunăj ocnaşii care vorbeau totdeauna cu 
mult drag de el. Îmi aduci aminte numai că avea ochi foarte 
frumoşi şi nu ştiu, zău, de ce amintirea lui mi s-a păstrat 
atât de vie şi-mi revine în memo-j rie cu atâta limpezime. S- 
a stins pe la ora trei după-amiază,! Într-o zi geroasă, senină. 
Soarele străpungea cu raze piezişe, scânteietoare, 
geamurile verzui, îngheţate; un potop de lumină scălda 
obrajii nenorocitului, care nu-şi mai dădeai seama de nimic, 
dar se sfârşea încet, greu de tot, căci da câteva ceasuri 
fusese cuprins de liniştea din apropierea morţii. Încă de 
dimineaţă i se tulburaseră ochii şi nu-l mai cunoştea pe 
niciunul dintre camarazii care se apropiau de ell Cei din jur 
ar fi vrut să-i uşureze cumva suferinţa; vedeau că se simte 
rău de tot: respira greu, din adânc, cu horcăiell coşul 
pieptului îi sălta, parcă n-ar fi avut destul aer. Li început 
zvârli plapuma şi cearşaful deoparte, apoi încercă să-] 
smulgă şi cămaşa şi ea o povară chinuitoare. Îl ajutară să şi- 
fl lepede de tot. Era groaznic să-i vezi trupul lung, deşirat, 
ctt mâinile şi picioarele descărnate, cu burta suptă, cu 
piept" bombat, pe care coastele se conturau desluşit, ca la 
u| 


Chelet. Pe tot corpul lui nu mai rămăseseră decât o 
cruciuliţă de lemn, pe care o purta la piept ca un talisman şi 
lanţurile, (jin care ar fi putut acum să-şi. Tragă uşor 
picioarele. Cu o jumătate de ceas înainte de a muri, orice 
zgomot amuţi, toţi vorbeau în şoaptă. Cei care erau nevoiţi 
sa se deplaseze păşeau în vârful picioarelor. Se vorbea 
puţin, despre lucruri neînsemnate, de interes cotidian şi cel 
ce rostea vreo vorbă se uita pe furiş spre muribund, care 
horcăia din ce în ce mai tare şi mai greu. Deodată ridică o 
mână şi cu mişcări nesigure îşi pipăi talismanul de la piept 
şi încerca să şi-l smulgă, ca şi cum şi asta îl apăsa ca o grea 
povară. 

Îi scoaseră de la gât şi crucea-talisman. După vreo zece 
minute se linişti pentru totdeauna. Bătură în uşă şi dădură 
de veste paznicilor. Intră un supraveghetor, aruncă spre 
mort o privire tâmpă şi plecă să-l caute pe felcer. Acesta, 
om încă tânăr şi foarte de treabă, poate prea mult 
preocupat de înfăţişarea lui, de altfel destul de chipeşă, veni 
în grabă: se apropie de cadavru cu paşi mari, stârnind 
ecouri surde în liniştea salonului, cu un aer voit degajat, 
studiat parcă dinainte şi anume pentru acest caz, apucă 
braţul mortului şi-i pipăi pulsul, apoi dădu din mână a 
neputinţă şi plecă. Se duseră să-i dea de ştire gărzii: 
deţinutul era un criminal important de la secţia specială, 
încât şi constatarea decesului trebuia făcută cu un 
ceremonial deosebit. În vreme ce aşteptam să apară cei de 
la postul de pază al spitalului, un ocnaş spuse în şoaptă că 
n-ar fi rău să închidem ochii mortului. Un altul ascultă grav, 
se apropie tăcut de Mihailov şi-i închise ochii. Zărind pe 
pernă crucea pe care i-o scoseseră de la gât, o luă în mână, 
o examina şi o puse din nou la gâtul mortului, făcându-şi 
semnul crucii. Chipul decedatului căpăta treptat rigiditatea 
cadaverică; gura era întredeschisă şi lăsa să se vadă printre 
buzele subţiri, lipite de gingii, două şiruri de dinţi albi, 
sănătoşi, sclipind în soare. Intră subofiţerul de gardă, 
purtând sabie şi cu coiful pe cap, însoţit de doi soldaţi. Se 


apropie, încetinind din ce în ce pasul, uitându-se nedumerit 
cu coada ochiului spre deţinuţii care rămăseseră muţi la 
locurile lor şi-l sfredeleau cu ochii întunecaţi. La un pas de 
mort se opri scurt, țintuit parcă în loc de o teama 
neobişnuită. Trupul gol, uscat, în lanţuri, îl impresionase- 
desprinse cureluşa de sub bărbie, îşi scoase coiful, lucru pe 
care nu era obligat să-l facă, şi, cu un gest larg, îşi făcu 
semnul crucii. Era un om aspru la chip, un soldat încărunţit, 
slugă supusă a disciplinei şi datoriei. Mi-aduc aminte ca 
lângă el se afla în acel moment Cekunov şi el bătrân cu 
părul alb. 'Tot timpul acesta nu-l slăbi din ochi pe subofițer 
şi-j urmărea mişcările cu o ciudată atenţie. Privirile lor se 
încrucişară şi atunci băgai de seamă că buza de jos a lui 
Cekunov începe să tremure. O stranie crispare îi schimonosi 
gura şq printre dinţii rânjiţi îi spuse iute subofiţerului 
arătând, cu uni semn din cap, spre mort: 

— A avut şi el o mamă! 

Şi apoi se depărta. 

Mi-aduc aminte ca vorbele acestea m-au cutremurat. De 
ce le rostise şi cum îi trecuse prin minte s-o facă? Dar iată 
căj veniră să scoată cadavrul; îl ridicară cu saltea cu tot; se 
auzirăj foşnetul paielor şi zgomotul strident al lanțurilor ce 
se loveauj de duşumea. Cineva le ridică de jos. Trupul 
neînsufleţit ful scos afară şi deodată toţi începură să 
vorbească cu glas tarej în coridor subofiţerul striga la 
cineva să-l caute pe fiera După regulament, mortului 
trebuia să i se scoată cătuşele. 

Dar văd că m-am depărtat de subiect. 

II 

URMARE | 

Doctorii vizitau salonul dimineaţa, pe la orele unsprezece! 
Se iveau toţi deodată, însoţindu-l pe medicul-şef; cu un ceai 
şi jumătate mai înainte îşi făcea vizita medicul salonului. hM 

AMintiri din casa morţilor 229 salonul nostru era pe atunci 
un doctor tânăr, foarte priceput, totdeauna vesel şi 
binevoitor; deţinuţii îl iubeau foarte mult şi nu-i găseau 


decât un singur cusur: „Prea e sfios şi blând". Într-adevăr, 
nu prea era vorbăreţ; dimpotrivă, părea intimidat sj numai 
că nu roşea când vorbea cu noi; schimba dieta cum)Y o 
cereau bolnavii şi ai fi zis că e gata să le prescrie şi 
doctoriile pe care i le-ar fi cerut. Nu mai încape îndoială, 
era bun ca pâinea caldă. Trebuie să recunoaştem că mulţi 
doctori în Rusia se bucură de dragostea şi respectul 
oamenilor simpli şi aceasta pe bună dreptate, după cât am 
putut să-mi dau seama. Ştiu că vorbele mele ar putea să 
pară paradoxale, mai ales dacă ne gândim la neîncrederea 
pe care o arată oamenii din popor ruşi faţă de medicină şi 
faţă de leacurile străine. Chiar şi atunci când suferă de o 
boală grea, omul simplu prefera să se caute ani de-a rândul 
la vreo doftoroaie ori să ia acasă leacuri băbeşti (care nici 
ele nu sunt de lepădat), decât să-l vadă un doctor ori să 
intre în spital. În afară de fenomenul extrem de important, 
care nu are nimic comun cu medicina şi care constă în 
neîncrederea generală a omului simplu faţă de tot ce poartă 
amprenta oficialităţii, a uniformei cazone şi a formalismului 
oficial, propriu administraţiei de stat, poporul e îngrozit şi 
prevenit împotriva spitalelor de unele zvonuri prosteşti, de 
cele mai multe ori absurde, deşi uneori nu tocmai lipsite de 
temei. Dar ceea ce-l îngrozeşte mai mult este rânduiala 
nemţească din spitale, oamenii străini care stau în preajmă 
în timpul bolii, asprimea regimului alimentar, zvonurile 
despre severitatea neînduplecată a felcerilor şi a doctorilor, 
despre spintecarea cadavrelor, adică despre disecţie şi 
autopsie şi aşa mai departe. Şi apoi, se gândeşte cum să se 
lase lecuit de domni, căci pentru poporul de jos medicii tot 
domni sunt. Dar o dată ce ajunge să-i cunoască (afară de 
unele foarte rare excepţii), neîncrederea şi toate temerile 
dispar încetul cu încetul, spre cinstea medicilor n“ Ştri, mai 
ales a celor tineri, care, după părerea mea, în 
DOSTOIEVŞR] marea lor majoritate ştiu să-şi atragă 
respectul, ba chiar şi dragostea poporului. Afirm acest lucru 
pe baza experienţei proprii, după cele văzute şi constatate 


în atâtea rânduri şi în diferite locuri şi n-am nici un motiv să 
cred că în restul ţării lucrurile se petrec altminteri. Se 
întâmplă, nimic de zis, ca j undeva într-un fund de ţară 
doctorii să se lase mituiţi, să ia i şperţuri, să tragă foloase 
personale din administrarea spitalelor lor, neglijându-şi 
aproape cu totul bolnavii, ba uneori să-şi uite cu 
desăvârşire meseria. Tot ce se poate; dar aici vorbesc de cei 
care alcătuiesc marea majoritate, sau mai bine zis de acel 
suflu nou, de acel curent înnoitor din zilele noastre, care se 
afirmă cu tot mai multă tărie pe tărâmul medi-cinei. Cât 
despre renegaţii, trădătorii nobilei cauze, lupii strecuraţi în 
stână, în ciuda încercării lor de a se dezvinovăţi şi] justifica, 
acuzând, cu comoditate, mediul corupt şi dizolvant, ale 
cărui victime ar fi şi ei la rândul lor, vor rămâne de-a| pururi 
vinovaţi, mai cu seamă atunci când au ajuns să-şi] piardă şi 
simţul omeniei. Căci omenia, blândeţea, înţelegerea! Şi 
dragostea frăţească faţă de bolnav sunt adesea mai eficace 
decât doctoriile cele mai bune. Ar fi timpul să punem capăt 
ii scâncetelor resemnate, să ne scuturăm de apatie, să 
încetăm a'j mai arunca vina numai şi numai pe mediu şi pe 
influenţa luil nefastă. E drept că mediul în care ne 
complăcem să vegetăm exercită adesea o influenţă 
demoralizatoare în unele privinţe, dar de aici mai e mult 
până la demobilizarea totală; totuşi, se'j întâmplă şi nu 
arareori, să vezi o pramatie, un şmecher fără| pereche, 
speculând acest argument pentru a-şi acoperi saujj justifica 
nimicnicia sau slăbiciunea, ba uneori chiar şi câte o 
ticăloşie, mai ales când e meşter să dea din gură sau s-oj 
aducă bine din condei. Dar văd că iarăşi tn-am depărtat de 
lai subiect: am vrut numai să spun că poporul de jos se 
arată' ostil şi neîncrezător mai mult faţă de administraţia 
spitalelor,! Decât faţă de medici. Când ajunge să-i cunoască, 
îşi schimba 

Ae îndată atitudinea faţă de ei şi renunţă treptat la cele 
mai multe dintre ideile sale preconcepute în ceea ce-i 
priveşte. 


În multe privinţe, atmosfera care domneşte în spitalele 
noastre nu corespunde aproape deloc mentalităţii poporului 
şi rânduielile statornicite, departe de a-i putea câştiga 
încrederea şi stima, continuă să rămână străine şi oarecum 
duşmănoase felului de a fi al omului nostru de rând. Cel 
puţin aceasta este impresia cu care am rămas după cele 
câte mi-a fost dat să constat prin propriile mele observaţii. 

Medicul salonului nostru zăbovea de obicei la patul 
fiecărui bolnav, îl întreba ce-l doare, îl asculta foarte atent, îl 
examina, apoi îi prescria doctorii şi raţia alimentară. Uneori 
constata că pretinsul bolnav n-avea nimic, dar deţinutul 
venise să se odihnească, să mai scape de muncă şi să 
doarmă pe-o saltea într-o odaie caldă, în loc să se 
chinuiască pe scândura goală într-o sală umedă a corpului 
de gardă, în care sunt înghesuiți până la refuz o mulţime de 
arestanţi palizi şi traşi la faţă. (Totdeauna şi pretutindeni în 
Rusia, cei ţinuţi în prevenţie au feţele palide şi supte, ceea 
ce înseamnă că întreţinerea lor şi starea sufletească sunt 
mai de plâns decât ale celor judecaţi şi osândiţi.) în 
asemenea cazuri doctorul nostru, fără să-şi piardă 
cumpătul, nota în fişa pretinsului bolnav că suferă de o 
febris catarhalis” oarecare şi-l lăsa să stea în spital şi câte- 
o săptămână. Toată lumea făcea mare haz de această febris 
catarhalis, fiindcă se ştia că e o denumire convenţională, 
stabilită printr-un fel de înţelegere tacită între doctor şi 
bolnav pentru o boală simulată; „junghiuri de rezervă", cum 
obişnuiau să-i spună ocnaşii, traducând pe limba lor 
termenul febris catarhalis. Uneori, bolnavul închipuit abuza 
de bunătatea şi bunăvoința doctorului şi zăcea în spital 
până când îl alungau cu forţa. Să-l fi văzut atunci pe 
doctorul nostru de salon: încurcat de încăpăţânarea 
ocnaşului, era nespus de stânjenit şi nu se îndura să-i spună 

Febră catarală (lat.). 

Făţiş că e timpul să se facă sănătos şi să ceară bilet de 
ieşire, deşi ar fi fost în drept să-l gonească pe dată şi fără 
nici un fel de cruţare, scriind pe foaia de observaţie de la 


capătul patului: Sanat estl. El încerca însă la început să-l 
facă să înţeleagă prin aluzii, pe urmă numai că nu se ruga 
de el: „N-ar fi timpul să pleci, ce zici? Acum eşti pe deplin 
sănătos; nu prea avem nici locuri." şi aşa mai departe, până 
când închipuitul bolnav se simţea şi el ruşinat şi îşi cerea 
ieşirea din spital. Medicul-şef, deşi şi el un om foarte bun, 
un suflet cinstit şi înţelegător (şi pe el îl iubeau bolnavii), 
era totuşi mult mai sever şi mai hotărât decât medicul de 
salon şi la nevoie, după împrejurări, ştia să fie de o 
severitate neînduplecată, care impunea în mod deosebit şi 
cu care îşi câştigase un mare respect în ochii bolnavilor. 
Venea întotdeauna însoţit de toţi medicii spitalului, imediat 
după vizita medicului de salon şi se oprea în dreptul fiecărui 
bolnav, mai ales când era vorba de o boală grea. Pentru 
fiecare găsea j câte un cuvânt de îmbărbătare, pornit din 
inimă, lăsând tot-j deauna în urma lui o impresie excelentă. 
Pe cei veniţi cu] „junghiuri de rezervă", nu-i respingea 
niciodată şi nu-i] trimitea înapoi; dacă vreunul se 
încăpăţâna să rămână prea] mult, nota numaidecât pe 
foaie: „Bun pentru ieşire",! Zicându-i blând, dar hotărât: 
„De, frăţioare, te-ai odihnit] destul, acum, du-te, toate au o 
măsură, ai şi tu obraz".] Leneşii care voiau să se sustragă 
de la lucru, mai ales în| zilele de vară, sau acei care urmau 
să îndure pedeapsa cui bătaia se încăpăţânau de obicei să 
mai rămână la spital] Mi-aduc aminte că o dată a fost 
necesar să se recurgă la mijloace aspre, chiar drastice, ca 
să-l silească pe unul dintrej aceştia să plece. Venise cu o 
boală de ochi; pleoapele îi era] roşii şi se plângea de 
înţepături insuportabile. L-au îngrijit îflT fel chip, i-au pus 
cataplasme, lipitori, picături tari; totul eraj însă, în zadar: 
boala nu se vindeca şi ochii rămâneau roşii 

1 Vindecat (lat.). 

Cazul păru suspect; inflamaţia nici nu creştea, dar nici nu 
da înapoi. În cele din urmă, doctorii şi-au dat seama că au 
de-a face cu o simulaţie şi că ocnaşul îşi provoca înadins 
boala. Deţinuţii ştiau toţi încă dinainte că nu era la mijloc 


decât o înşelăciune, dar el nu voia să mărturisească nimic. 
Bolnavul era un flăcău voinic şi destul de chipeş, dar cu 
toate astea, din capul locului produsese asupra tuturor o 
impresie neplăcută; se ţinea veşnic încruntat şi mohorât, 
era ursuz şi încuiat, nu vorbea cu nimeni, nu se apropia de 
nimeni, se uita chiorâş şi bănuitor, de parcă toată lumea l-ar 
fi duşmănit. Mi-aduc aminte că unii nu se dădeau înapoi să 
creadă că el ar fi fost în stare să facă cine ştie ce prostie. 
Era soldat, săvârşise o serie de furturi, fusese prins, arestat 
şi osândit la o mie de lovituri şi acum trebuia să-şi 
ispăşească pedeapsa, ca apoi să fie trimis într-o unitate 
disciplinară. Ca să scape de pedeapsă, osânditul recurge 
uneori, cum am mai spus, la cele mai uluitoare soluţii: în 
ajun de execuţie, când nu-i mai rămâne nici o speranţă să 
scape de cele o mie de lovituri, numai ce-l vezi că sare şi 
implanta un cuţit într-unui din şefi ori în vreun frate ocnaş, 
ca să fie trimis iar în judecată, izbutind astfel să-şi amâne 
pedeapsa cu o lună sau două şi, deci, să-şi ajungă țelul de 
moment. Puțin îi pasă că după trecerea acestui răgaz de o 
lună sau două va avea de suportat o pedeapsă de două sau 
de trei ori mai grea; acum el nu se gândeşte decât la un 
singur lucru: să întârzie clipa cea groaznică măcar cu 
câteva zile, orice s-ar întâmpla mai apoi - într-atât se pierd 
cu firea aceşti nenorociţi. Mulţi din salonul nostru se 
temeau ca nou-venitul să nu devină primejdios şi în 
deznădejdea lui să nu-l omoare peste noapte pe vreunul 
dintre bolnavi. Dar totul s-a mărginit la bănuieli şi şoapte, 
fără să se ia vreo măsură de precauţie; nu s-au ferit nici cei 
care aveau paturile lângă el. Unii observaseră însă că 
noaptea el se freacă la ochi cu var cojit din tencuială? I cu 
încă ceva, ca dimineaţa, la ora vizitei doctorului, să 

DOSTOlfcvsKI 

Fie iar roşii. Văzând că n-are încotro, medicul-şef îl 
ameninţă că o să încerce să-l vindece cu „urzici". Când o 
boală de ochi se încăpăţânează să nu dea înapoi la nici un 
tratament, doctorii, după ce au folosit toate mijloacele 


ştiinţifice, se hotărăsc să recurgă la un tratament drastic şi 
extrem de dureros: ca să-i salveze bolnavului vederea, îi 
aplică „urzici", ca la cai. Dar, bietul de el, nici această 
ameninţare nu l-a convins să se vindece. Ori era prea 
îndărătnic, ori prea laş, căci de fapt suferinţa pricinuită de 
„urzici" nu era cu mult mai mică decât cea provocată de 
bătaia cu vergile. 

Şi atunci, îi aplicară „tratamentul", care constă în 
următoarea operaţie: unul îl apucă pe bolnav cu mâna de 
pielea de la ceafă, pe care o trage cât mai tare; în piele se 
face cu cuțitul o rană lungă şi largă, prin care se trece o 
fâşie de tifon lată de un deget; în fiecare zi la un ceas 
anumit, fâşia este trasă înainte şi-napoi, ca să sfâşie din nou 
pieliţa prinsă, astfel ca rana să fie mereu deschisă şi să 
supureze. Nenorocitul îndură cu încăpățânare câteva zile în 
şir şi această tortură, care-i pricinuia dureri cumplite şi 
abia atunci se învoi să-şi ceară ieşirea din spital. Într-o 
singură zi ochii i se vindecară pe deplin şi, de îndată ce se 
vindecă şi rana de la ceafă, fu trimis la corpul de gardă, de 
unde a doua zi urma să fie scos spre a fi trecut prin „uliţa 
verde", ca să-şi încaseze pedeapsa de o mie de lovituri de 
vergi. 

E grea, desigur, clipa dinaintea ispăşirii pedepsei; e atât 
de grea, încât poate păcătuiesc spunând că teama pe care o 
încearcă cel condamnat e o dovadă de slăbiciune sau de 
laşitate. Trebuie să fie teribil de grea, de vreme ce, numai 
ca s-o amâne, oamenii se expun la o pedeapsă de două şi de 
trei ori mai mare. Am amintit aici şi de unii care se grăbeau 
să-şi ceară ei singuri ieşirea din spital, mai înainte chiar ca 
rănile pricinuite de prima serie de lovituri să fi fost 
vindecate, numai ca să-şi împlinească mai repede osânda şi 
să scape 

AMUNUKi din CASA MORȚILOR 

Dată pentru totdeauna de această situaţie, căci viaţa la 
corpul de gardă e mult mai grea decât viaţa de ocnă. Pe 
lângă deosebirile de caracter, hotărârea şi curajul unora îşi 


găsesc explicaţia şi în deprinderea cu bătaia şi cu pedepsele 
în general. 

Cei care au fost bătuţi în repetate rânduri sunt întrucâtva 
căliţi şi sufleteşte ji trupeşte: au mai multă putere de voinţă, 
spatele le este mai rezistent şi, la urma urmei, primesc 
loviturile cu mai mult scepticism: socotesc bătaia ca pe un 
neajuns trecător, de care nu se tem. In general, aşa stau 
lucrurile. Un ocnaş, dintre: ei osândiţi fără termen şi ei 
deţinuţi la secţia specială, un calmuc botezat, Aleksandr 
sau, cum era poreclit de ceilalţi deţinuţi, Aleksandra - un 
omuleţ ciudat, mare pişicher, îndăzneţ nevoie mare, dar şi 
bun la suflet -îmi povesti cum îrdurase cele patru mii de 
lovituri. Vorbea întotdeauna de acţastă pedeapsă în glumă, 
râzând, dar îmi mărturisi că de n-ir fi fost crescut încă de 
copil. În bătăi -spatele îi era veşni; brăzdat de urme de 
lovituri noi - n-ar fi fost în stare să-şi hdure pedeapsa. Pe 
când îmi povestea, el binecuvânta parcă creşterea primită 
în şuierături de bici. 

— Mă băteau centru cel mai mic lucru, Aleksandr 
Petrovici, îmi mărurisi el într-o seară, pe când stăteam de 
vorbă în patul mei, aproape de foc; m-au bătut fără nici o 
pricină cincisprezee ani la rând, cel puţin de când mi-aduc 
aminte, de mai milte ori pe zi, numai cine nu voia nu mă 
bătea; astfel că pâni la urmă m-am obişnuit cu bătaia. 

Cum ajunsese a armată, n-aş şti să spun; poate că mi-a 
povestit şi asta, du în orice caz, fusese veşnic fugar şi 
vagabond. Mi-aducaminte numai ce mi-a spus de spaima pe 
care a simţit-o cânc a aflat că e osândit la patru mii de 
lovituri, pentru că îşi ouorâse comandantul. 

— Ştiam că o săfiu aspru pedepsit şi îmi ziceam că, oricât 
de obişnuit aş fi cubâtaia, de data asta nu mai scap - patru 
mii de lovituri nu-ighimă! Unde mai pui că toţi şefii în păr 
mă luaseră la ocli şi erau porniţi rău pe mine, să mă 
mănânce de viu, nu alta! Ştiam eu, cum să nu ştiu, că or şi 
mă bată fără milă şi că nu scap cu viaţă. Pe unde să sco| 
cămaşa? Am încercat mai întâi să mă botez, cu gândul ci 


poate mă vor ierta; e drept că ai noştri mi-au spus că n-o să- 
i fie de nici un folos şi că n-au să mă ierte, eu însă mi-am zfl 
să încerc totuşi, cine ştie, poate că de un botezat au să aibă 
mai multă milă. Da' de unde: de botezat m-au botezat şi la 
sfântul botez mi-au dat numele de Aleksandr, dar de vergi 
totf n-am scăpat; măcar de una să mă fi iertat - nici 
pomeneală! | Crede-mă, m-am simţit de-a dreptul jignit. 
Aşa, vrasăzic< îmi spun eu; ei bine, staţi că vă arăt eu. 
Dacă-i pe păcăleai? Să vă arăt eu ce-i aia păcăleală. Şi ce 
crezi, Aleksanc Petrovici, le-am făcut-o, tot eu i-am dus de 
nas! Mă pric peam de minune să fac pe mortul; adică nu să 
mă fac c-c murit, ci numai că trag să mor şi-s cât pe ce să- 
mi dau sufletul. Am fost dus în faţa batalionului: m-au trecut 
ei o dată am primit o mie de lovituri, spatele îmi ardea că 
urlam ca din gură de şarpe; m-au trecut şi a doua oară - 
încă o mie de lovituri. Şi ce-mi zic: „Mă curăţ, mi se apropie 
sfârşitul"; îmi ieşisem din minţi, picioarele mi se muiaseră 
de nu mă mai ţineau; mă şi prăvălesc la pământ, dau ochii 
peste cap ca laj mort, obrazul mi se învineţeşte, fac spume 
la gură şi râmânj fără suflare. Doctorul mă cercetează: „S-a 
zis cu el, spune, acuşi moare". M-au dus repede la spital şi 
acolo, cât ai zice; peşte, mi-am şi venit în fire. După aceea 
m-au mai scos de] două ori. Mamă, ce furioşi erau; dar tot i- 
am păcălit dej fiecare dată; la capătul celor trei mii de 
lovituri mă prăbuşesc j iar mort; în schimb la a patra mie, 
fiecare lovitură era ca un cuţit înfipt drept în inimă, una 
făcea cât trei, aşa de tare mă croiau! Se îndârjiseră rău de 
tot. Ce să spun, groaznică şi afuj rişiţa a fost această mie 
din urmă (naiba s-o ia!): era cât toate celelalte trei la un loc 
şi dacă n-aş fi făcut-o pe mortul] înainte de a fi luat sfârşit - 
mai rămăseseră încă vreo două] sute de lovituri, cred că m- 
ar fi dat gata de-a binelea. Dar nul] 

AMINTIRI DIN UASA MORȚILOR 

Li/m-am lăsat şi iar m-am prăbuşit, prefăcându-mă mort şi 
i-am păcălit şi de astă dată: m-ău crezut, ce să facă dacă şi 
doctorul era convins; iar cele două sute care au mai rămas 


puteau să mi le tragă cât puteau şi chiar au lovit, nu glumă, 
cu sete, cu înverşunare; dar degeaba, n-au mai putut să-mi 
vină de hac. Şi de unde mi se trage? Din copilărie, fiindcă 
am crescut numai în bice şi lovituri. De-aia am scăpat cu 
zile şi trăiesc şi astăzi. Multă, multă bătaie am înghiţit eu la 
viaţa mea! Îşi încheie el povestea, căzând pe gânduri, de 
parcă ar fi încercat să-şi aducă aminte şi să numere de câte 
ori a fost bătut. Ce mai, n-ai cum să le socoteşti pe toate - 
adăugă el după un răstimp, întrerupând tăcerea ce se 
aşternuse - prea au fost multe, nici nu există numere pe 
măsura lor! Mă privi drept în ochi şi începu să râdă atât de 
sincer şi de naiv, încât n-am putut să nu-i zâmbesc şi eu. 

— Ştii, Aleksandr Petrovici, eu şi acuma noaptea, când 
visez, nu văd în vis decât bătaie, alte vise nu mi se arată. 

Într-adevăr vorbea des în somn şi urla, iar ceilalţi îl 
scuturau de umeri ca să-l trezească: „Ce naiba zbieri aşa!" 
Era un omuleţ de vreo patruzeci şi cinci de ani, scund şi 
îndesat la trup, sprinten şi vioi, care trăia în bună 
înţelegere cu toată lumea, deşi îi plăcea să pună mâna pe 
tot ce nu era al lui, fapt pentru care mânca des bătaie. Dar 
care dintre ocnaşi nu fusese prins cu furtişaguri şi nu 
mâncase bătaie pentru asemenea isprăvi? 

Un lucru aş vrea să mai adaug: m-a mirat întotdeauna 
lipsa de orice resentiment, îngăduinţa, ba aş zice chiar 
bunătatea extraordinară cu care toţi aceşti oameni, de 
nenumărate ori stâlciţi în bătaie, vorbeau de felul cum au 
fost bătuţi şi de cei care i-au bătut. In povestirile lor, care 
de multe ori îmi pricinuiau palpitaţii puternice şi dureri de 
inimă, nu se simţea nici umbră de ură sau de necaz. Râdeau 
din toată inima, ca nişte copii. Afirmând acest lucru, caut să 
mă verific printr-o comparaţie şi mă gândesc la M.ţki, 
DOSTOIEVSKI 

Bunăoară, care mi-a povestit şi el păţaniile lui; dat fiind că 
nu era nobil, primise şi el cinci sute de lovituri. Aflasem 
aceasta de la alţii şi l-am întrebat dacă era adevărat şi cum 
s-au petrecut lucrurile. Mi-a răspuns scurt, fără să mă 


privească, roşind, pradă unei dureri lăuntrice; după câteva 
clipe, îşi ridică privirea şi i-am văzut ochii scânteind de 
mânie şi ură, iar buzele tremurându-i de indignare. Îmi 
dădui seama că n-avea să uite niciodată această pagină din 
trecutul vieţii lui. Ai noştri însă, aproape toţi (se poate să fi 
existat şi excepţii), priveau lucrurile cu totul altfel. E cu 
neputinţă, mă gândeam uneori, ca ei să se socotească într- 
atât de vinovaţi încât să recunoască drept justificată 
pedeapsa şi să o accepte ca fiind binemeritată, mai ales că 
nu greşiseră faţă de ai lor, ci numai faţă de autorităţi. Cea 
mai mare parte dintre ei nu se considerau întru nimic 
vinovaţi. Am mai spus că n-am observat să fi dat semne de 
căinţă sau de remuşcare nici când săvârşiseră o crimă faţă 
de oameni de-o seamă cu ei, darămite când era vorbă de 
crime săvârşite împotriva reprezentaţilor autorităţii. Uneori 
aveam impresia că în aceste din urmă cazuri ei priveau 
lucrurile în felul lor, printr-o prismă cu totul aparte,) sub 
aspectul lor practic sau faptic, dacă se poate spune aşa. 
Totul era pus pe seama destinului, pe ceea ce îi este dăt 
omului să i se întâmple, pe inevitabilitatea faptului în sine şi 
j aceasta fără să se gândească, fără să judece, instinctiv, 
inconştient, în virtutea unei credinţe oarecare. Deţinutul se 
crede totdeauna îndreptăţit când e vorba de o infracţiune 
săvârşită împotriva autorităţilor, încât din acest punct da 
vedere nu-şi pune nici o problemă; pe de altă parte însă, el 
ej conştient că autorităţile privesc cu alţi ochi crima luu 
găsindu-l astfel vinovat; îl pedepsesc, el îndură pedeapsa şi] 
prin urmare, sunt chit. Între ei se dă o luptă. Delincventul 
ştiţi prea bine că în această luptă judecata obştii, a 
oameniloa simpli din mediul lui îi ţine partea, căci aceştia 
nu-l vor con] damna niciodată definitiv - şi asta o ştie - ci, 
dimpotrivă, de| 

Cele mai multe ori îl vor scoate basma curată, în afară de 
cazul când nelegiuirea a fost săvârşită împotriva alor săi, 
împotriva celor din mediul lui, împotriva oamenilor din 
popor. Conştiinţa îi e liniştită, de aici şi tăria lui: împăcat cu 


sine însuşi, n-are chinuri sufleteşti şi acesta e lucrul 
principal. Simte că pământul îi stă neclintit sub picioare şi 
de aceea nu urăşte, ci acceptă cu resemnare ceea ce i se 
întâmplă, ca un fapt inevitabil, mângâindu-se cu gândul că 
nu e nici cel dintâi şi nici cel de pe urmă care suferă şi că 
aşa va fi încă multă vreme, în lupta surdă, pasivă, dar cu 
atât mai îndărătnică, ce s-a iscat în curgerea vremii. Care 
soldat îl urăşte personal pe turcul cu care se războieşte? Şi 
cu toate acestea, îl taie pe turc cu sabia, îl împunge, îl 
împuşcă. 

De altfel, nu toţi îşi povesteau amarul cu nepăsare şi sânge 
rece. Când venea, bunăoară, vorba de locotenentul 
Jerebiatnikov, se simţea cum glasurile se umpleau deodată 
de o mânie surdă, dăr stăpânită. Despre acest locotenent 
Jerebiatnikov am auzit încă în primele zile după ce am 
intrat în spital, bineînţeles din povestirile deţinuţilor. Aveam 
să-l văd mai târziu o singură dată, pe când prelua comanda 
gărzii în temniţă. Eră un om de vreo treizeci de ani, înalt, 
voinic şi gras, cu obrajii roşii şi plini, cu dinţii albi şi-un ris 
tunător, vrednic de Nozdrievl. De la prima vedere, ghiceai 
cât de gol era pe dinăuntru. Se desfăta dând pedepse şi 
privind bătaia cu vergile atunci când îi venea rândul să 
supravegheze executarea acestora. Mă grăbesc să adaug 
că pe locotenentul Jerebiatnikov l-am considerat încă de 
atunci ca pe un monstru între monştri; de altfel, tot aşa îl 
socoteau şi deţinuţii. În vremurile de odinioară, într-un 
trecut nu tocmai îndepărtat, „vremuri a căror amintire e 
încă vie, dar nicicum nu-ţi vine să crezi că au existat 
aievea", se mai găseau, nu-i vorbă şi alţi executanţi 
îndrăciţi, oameni meticuloşi, cărora ' Personaj din romanul 
lui N. V. Gogol Suflete moarte, prototipul uşurătăţii şi al 
lăudăroşeniei (n. ed. Române). 

Le plăcea să-şi facă trista lor datorie cu zel şi cu sârguinţă. 
În majoritatea cazurilor însă toate acestea se desfăşurau 
simplu, fără patimă. Locotenentul nostru era însă un 
maestru, un mare iubitor, un virtuoz rafinat al pedepsei 


corporale. Era un pasionat al artei executorii, pe care o 
exercita numai de dragul ei, ca pe o artă pentru artă. 
Savura orice moment palpitant al execuţiei şi, aidoma unui 
patrician îmbuibat, depravat şi pervers, din timpurile 
Imperiului Roman, se deda la născocirile cele mai subtile şi 
mai rafinate, pentru a-şi dezmorţi cât de cât sufletul înecat 
în grăsime şi a-l face să tresară la gâdilătura plăcerii. Un 
ocnaş e dus să-şi primească pedeapsa, la a cărei executare 
asistă Jerebiatnikov; o singură privire aruncată spre cele 
două şiruri de soldaţi cu beţele groase în mână îi e 
suficientă ca să se simtă cuprins de un elan înviorător. 
Trece satisfăcut prin faţa rândurilor şi le atrage atenţia 
soldaţilor să-şi facă fiecare conştiincios datoria, cu tot zelul, 
că altminteri. Şi bieţii soldaţi ştiu ce vrea să însemne acest 
altminteri. Dar iată că e adus şi infractorul; dacă nu avusese 
până atunci prilejul să-l cunoască pej Jerebiatnikov şi nici 
nu auzise bine ce fel de om este, acesta j îi joacă, bunăoară, 
următoarea festă. (Bineînţeles, nu-i decâtl una dintre 
nenumăratele lui născociri, căci în privinţa asta] este de o 
inventivitate inepuizabilă.) Orice deţinut, în clipa când e 
dezbrăcat până la brâu şi subofiţerii îi leagă mâinile de 
patul puştii, ca să-l tragă apoi după ei prin toată uliţa verde 
-orice deţinut, zic, conform unui obicei statornicit, începe să 
se roage cu glas tânguitor şi jalnic de ofiţerul însărcinat cu 
aducerea la îndeplinire a pedepsei corporale să fie mai 
îndurător şi să nu pună să-l bată prea tare. 

— Blagorodnicia voastră, strigă nenorocitul, aveţi milă, fiţi 
îndurător şi nu mă lăsaţi pierzaniei; câte zile oi avea ani să 
mă rog lui Dumnezeu pentru sănătatea dumneavoastră. ] 
Fie-vă milă. 

Jerebiatnikov atâta aşteaptă; suspendă pe dată execuţia şi, 
arătându-se mişcat, începe cu deţinutul următoarea 
conversaţie emoţionantă: 

— Dragul meu, zice el, ce vrei să-ţi fac? Nu eu, legea te 
pedepseşte! 


— Blagorodnicia voastră, totul vă stă în putinţă, fie-vă 
milă! 

— Crezi poate că nu-mi este milă? Crezi poate că-mi face 
plăcere să te văd stâlcit în bătaie? Doar sunt şi eu om. 
Spune, sunt om sau nu? 

— Fireşte că sunteţi, blagorodnicia voastră! Cine nu ştie că 
dumneavoastră sunteţi părintele nostru şi noi copiii 
dumneavoastră! Fiţi pentru mine ca un adevărat părinte! 
Strigă ocnaşul, în sufletul căruia nădejdea începe să 
mijească. 

— Dar, dragă prietene, judecă tu singur, că doar ai destulă 
minte ca să-ţi dai seama: ştiu prea bine că omenia îmi 
dictează să-ţi arăt milă şi îndurare, ţie, păcătosul. 

— Întocmai aşa precum spuneţi, blagorodnicia voastră! 

— Da, trebuie să fiu îndurător cu tine, oricât ai fi de 
păcătos. Dar aici nu hotărăsc eu, ci legea! Legea te 
pedepseşte. Ia gândeşte-te: îmi slujesc ţara şi pe 
Dumnezeu, înseamnă să-mi iau pe suflet un mare păcat, 
neîndeplinind întocmai porunca legii. Gândeşte-te şi la asta! 

— Blagorodnicia voastră! 

— Ei, dar fie ce-o fi! Am s-o fac de mila ta! Ştiu că 
săvârşesc un păcat, dar înseamnă că aşa a fost să fie. De 
data asta te pedepsesc mai uşor. Da' nu cumva îţi fac astfel 
vreun rău? Mi-ai muiat inima, te pedepsesc mai uşor, iar tu, 
cu nădejdea că şi altă dată ai să scapi uşor, mai faci un pas 
greşit. Şi atunci cum rămâne? Îmi încarc eu sufletul? 

— Blagorodnicia voastră! Neam de neamul meu. Am să las 
cu limbă de moarte. Jur ca în faţa lui Dumnezeu. 

— Bine, bine! Da' juri că de azi înainte ai să te porţi cum 
trebuie? 

— Să mă trăsnească Dumnezeu, să n-am parte pe lumea 
ailaltă. 

— Nu jura, că-i păcat! Te cred şi pe cuvânt. Îţi dai 
cuvântul? 

— Blagorodnicia voastră! 


— Bine, ascultă, dar să ştii că te iert numai pentru că m-ai 
înduioşat cu lacrimile tale de orfan; eşti orfan, nu-i aşa? 

— Orfan de tată şi de mamă, blagorodnicia voastră, mi-s 
singur pe lume. 

— Ei bine, numai de dragul lacrimilor tale de orfan mi s-a 
muiat inima; dar ia seama: să fie pentru ultima oară. Luaţi-l, 
adăugă el cu glas atât de blând, încât bietul ocnaş nu ştie 
cum să-i mulţumească lui Dumnezeu că a dat peste un om 
atât de milos. 

Dar iată că groaznica procesiune porneşte, l-au luat; 
toboşarul bate toba de zor, cele dintâi bețe se ridică în aer, 
abătându-se asupra nenorocitului. 

— Dă-i, zbiară Jerebiatnikov. Arde-l! Dă-i! Dă-i! Mai tare şi 
mai tare! Croieşte-l, arde-l! Aşa, aşa; încă, încă, mai tare! 
Trăsni-l-ar de orfan şi de ticălos! 

Şi soldaţi îl cotonogesc din răsputeri, aşa încât nenorocitul 
începe să vadă stele verzi şi să strige ca din gură de şarpe. 
Iar Jerebiatnikov aleargă după el de-a lungul frontului şi 
râde în hohote, proptindu-şi mâinile în şale, râde de se 
prăpădeşte, râde ţinându-se de burtă, că nici să se îndrepte 
nu mai poate de atâta ris şi până la urmă ţi-e mai mare mila 
de el. Şi se bucură, bietul şi se veseleşte şi atâta doar că din 
când în când se mai întrerupe din ris şi strigă: 

— Dă-i, dă-i! Croieşte-l pe ticălos, arde-l pe orfan! 

Mai născocea şi altele: vine rândul unui deţinut să fie scos 
la pedeapsă; acesta încearcă să-l înduplece şi, ca de obicei, 
îl roagă pe locotenent să aibă milă de el. De astă dată 
Jerebiatnikov nu se mai preface, nu face pe milosul şi-i 
vorbeşte deschis. 

— Să ştii, iubitule, că am să te pedepsesc cum scrie la 
carte, pentru că eşti vrednic de pedeapsă aspră. O singură 
uşurare aş putea să-ţi fac: n-am să te leg de patul puştii. Ai 
să mergi singur, dar după o rânduială nouă: o rupi la fugă 
până la capătul frontului! Ce-i drept, loviturile or să cadă ca 
grindina, dar cel puţin scapi mai repede. Ce zici? Încerci? 


Deţinutul îl ascultă nedumerit şi cu neîncredere şi se 
gândeşte: „Cine ştie, poate că-i mai bine aşa, o iau la goană 
şi-mi scurtez chinul cel puţin de cinci ori; şi-apoi, mai ştii, 
poate că n-or să mă nimerească toate beţele!" 

— Bine, blagorodnicia voastră, mă-ncumet. 

— Ne-am înţeles, hai, dă-i drumul! Atenţie, nu căscaţi 
gura! Strigă el către soldaţi, ştiind, de altfel, dinainte că nici 
o lovitură nu va cruța spinarea năpăstuitului; pentru că 
soldatul ştie şi el foarte bine ce îl aşteaptă dacă nimereşte 
pe-alături. Cel pedepsit porneşte în goană prin „uliţa 
verde", dar nu face nici cincisprezece paşi, căci loviturile se 
abat fulgerător şi cu toată puterea, ca un ropot de bătăi de 
tobă pe biata-i spinare şi nenorocitul se prăbuşeşte urlând 
de groază, de parcă i s-ar fi tăiat picioarele. 

— Nu, blagorodnicia voastră, mai bine să meargă aşa cum 
e scris la carte, zice el, ridicându-se de jos, galben la faţă şi 
speriat, în timp ce Jerebiatnikov, care ştia dinainte ce o să 
se întâmple şi că lucrurile au să ajungă aici, face un haz 
teribil şi se prăpădeşte de râs. 

Dar cine ar putea să zugrăvească întreaga urgie a 
născocirilor lui, tot arsenalul de mijloace perfide la care 
recurgea ca să se distreze şi tot ce se povestea la noi 
despre el?! 

Cu totul altfel, cu alt ton şi cu alte accente se vorbea 
despre locotenentul Smekalov, care ţinuse locul de 
comandant al temniţei înainte de a fi fost numit actualul 
nostru maior. Despre Jerebiatnikov se vorbea cu nepăsare, 
fără ură, dar şi fără nici o admiraţie, nu-l lăuda nimeni, ci 
dimpotrivă, toţi îşi arătau disprețul faţă de el, ba cu un 
amestec de scârbă 1 W]]JLj Vi chiar. În vreme ce de 
Smekalov îşi aduceau aminte cu plăcere şi cu multă 
însufleţire. Nu era un pasionat al pedepselor corporale şi 
nici măcar un amator de asemenea spectacole: n-avea nimic 
din firea lui Jerebiatnikov. Şi totuşi nu se dădea în lături, nu 
şovăia câtuşi de puţin să aplice pedeapsa cu bătaia; dar 
tocmai aici e partea curioasă: până şi de bătaia venită din 


partea lui îşi aduceau aminte cu un fel de duioşie, într-atâta 
ştiuse el să-şi atragă simpatia deţinuţilor. Dar cum? Cărui 
fapt i se datoreşte popularitatea lui? E drept că oamenii 
noştri, ca şi întreg poporul rus, sunt gata pentru o vorbă 
bună să uite toate mizeriile şi chinurile îndurate până 
atunci; relev acest lucru ca pe un simplu fapt, fără a căuta 
să-i adâncesc de data aceasta înţelesul. Prin urmare, nu era 
greu să-ţi câştigi dragostea acestor oameni şi să te bucuri 
de oarecare popularitate printre ei. Dar locotenentul 
Smekalov îşi câştigase o popularitate cu totul neobişnuită, 
încât ocnaşii vorbeau aproape cu duioşie până şi despre 
felul cum îi pedepsea. „Era bun ca un tată", îi auzeai uneori 
spunând cu un oftat plin de regret, comparându-l pe fostul 
lor de comandant provizoriu cu actualul maior. „Ce om de 
suflet!" 

Era un om simplu, poate chiar bun în felul lui. Se întâmplă 
totuşi ca unii şefi să fie buni şi miloşi, generoşi chiar şi cu 
toate astea nu se bucură de prea mare simpatie, ba câte 
unul dintre ei ajunge ţinta glumelor şi a zeflemelelor. 
Adevărul este ca Smekalov ştiuse să se poarte în aşa fel, 
încât toţi ocnaşii îl socoteau ca pe unul de-ai lor; e mare 
lucru să ştii să te porţi astfel sau, mai bine zis, să ai acest 
dar înnăscut, de care cei ce-l posedă nu-şi dau seama 
niciodată. Ciudat lucru: există printre aceşti oameni unii de 
o răutate vădită şi totuşi, se bucură de o mare popularitate. 
N-am găsit decât o singură explicaţie a acestui fapt curios: 
nu resimt un fel de repulsie, scârba sau dezgust faţă de 
mulţimea ce o au în mână! Nu-şi iau aere de domnişori 
crescuţi în saloane, nu fac caz de superioritatea lor 
boierească, ci dimpotrivă, au în ei ceva din firea poporului, 
un iz popular, cu care s-au născut şi care nu-i scapă omului 
din popor. Ce nu-i în stare să facă el de dragul acestui iz 
atât de scump lui! E gata să se lipsească de omul cel mai 
blând, cel mai cumsecade, să-l schimbe pe unul hain şi 
aspru, numai pentru că acesta din urmă miroase a talpa 
ţării. lar dacă se întâmplă să fie şi un om cu adevărat bun, 


în felul lui, bineînţeles, vă închipuiţi, desigur, cât de 
nepreţuit devine! Locotenentul Smekalov, cum am spus, 
pedepsea uneori cu destulă asprime, dar o făcea în aşa fel, 
încât ocnaşii nu numai că nu-i păstrau nici un pic de ură, ci 
dimpotrivă, îşi aminteau cu mult haz şi nespusă veselie 
acum, în vremea mea, când totul aparţinea trecutului, de 
şotiile sale din timpul ispăşirii pedepselor corporale. De 
fapt, nici nu era vorbă de cine ştie ce şotii, căci nu prea 
dădea dovadă de fantezie. Totul se reducea la o singură 
glumă, pe care a repetat-o întocmai aproape un an întreg şi 
al cărei farmec consta poate tocmai în faptul că era una şi 
aceeaşi. Şi de câtă simplitate naivă dădeau dovadă toate 
acestea! Lucrurile se petreceau cam în felul următor: după 
ce era adus deţinutul vinovat de vreo abatere gravă, 
Smekalov venea şi el la locul de adunare din curte, unde se 
executau de obicei pedepsele, ca să asiste personal. 
Cuprindea zâmbind într-o privire toată adunarea, făcea 
câteva glume, îl întreba pe deţinut câte ceva cu totul în 
afară de preocuparea acelei clipe, despre viaţa lui de acasă 
ori de cea din temniţă şi nu cu vreun gând anume sau 
pentru motive de circumstanţă, ca să se arate un şef 
grijuliu, ci numai aşa - pentru că voia cu tot dinadinsul să 
afle aceste lucruri. ] se aduceau un scaun şi vergile cu care 
urma să fie bătut vinovatul; Smekalov se aşeza pe scaun şi- 
şi aprindea pipa. Avea o pipă lungă-lungâ. Deţinutul începea 
să-l roage. „Ce mai. Să nu pierdem vremea degeaba, 
întinde-te colo, frăţioare şi să începem." Ocnaşul ofta şi se 
culca la pământ. „lan ascultă, scumpule, ştii să spui versetul 
cutare pe de rost?" - „Cum să nu ştiu, blagorodnicia 
voastră, suntem doar creştini, l-am învăţat încă din 
copilărie." - „la spune-l." Şi deţinutul ştia ce verset trebuia 
să spună şi mai ştia ce va urma când îl va spune, căci gluma 
asta se repetase cel puţin de vreo treizeci de ori până 
atunci şi cu alţi deţinuţi pedepsiţi. De altfel, Smekalov ştia şi 
el că ocnaşul e la curent cu ceea ce va urma, după cum ştia 
că până şi soldaţii care stăteau cu vergile ridicate deasupra 


nenorocitului sunt şi ei la curent cu acest lucru, cel puţin 
din auzite şi totuşi, repeta gluma mereu şi mereu, atât de 
mult îi plăcea, poate fiindcă el o născocise, poate din orgoliu 
de autor. Ocnaşul începea să spună versetul, soldaţii 
stăteau nemişcaţi, iar Smekalov îşi lăsa şi el pipa deoparte, 
se aplece încordat înainte şi cu mâna ridicată aştepta să 
audă un anumit cuvânt. 

Cel supus la pedeapsă spunea mai departe, ajungea la 
versetul „facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ" şi 
rostea în sfârşit cuvântul: pământ. Locotenentul atât 
aştepta.! „Stai!" striga el, înflăcărându-se deodată şi în 
aceeaşi clipă, cu i un gest marţial, îi poruncea omului cu 
varga ridicată: „Croieşte-l cu o nuia!" Apoi către ceilalţi: „Şi 
voi, rând pe rând!" 

Şi se strâmba de râs. Soldaţii din juru-i zâmbeau: zâmbea 
şi cel care primea porunca, osânditul schiţa şi el un zâmbet, 
deşi la cuvântul croieşte-l varga şuiera în aer, pentru ca în 
clipa următoare să cresteze ca un brici spinarea 
vinovatului. Şi ce haz şi bucurie pe Smekalov: se bucura de 
faptul că el este acela care a născocit toate acestea, că el, 
cu mintea lui, a găsit şi a ticluit rime atât de potrivite ca 
„voia ta - nuia" şi „pământ - pe rând". Şi Smekalov pleca 
mulţumit, ca şi osânditul, care era mulţumit de el însuşi şi 
de purtarea locotenentului, încât îl vedeai peste o jumătate 
de ceas povestindu-le tuturor celor din temniţă cum şi de 
data aceasta, AMIN JIKI1 DIN CASA MORȚILOR 

1 De la Manilov, personaj din Suflete moarte de Gogol, 
tipul visătorului romanţios şi sentimental, lipsit de putere 
de acţiune (n. ed. Române). 

Pentru a treizeci şi una oară, s-a repetat aceeaşi glumă a 
lui Smekalov. „Ce mai vorbă, e straşnic! Mare mucalit!" 

Ba, uneori deosebeai în amintirile lor despre acest 
locotenent de treabă oarecare accente de manilovisml. 
Numai ce îl auzeai pe câte unul: 

— De multe ori, când porneam la lucru - şi chipul 
povestitorului se lumina de un zâmbet fericit - îl zăream la 


fereastră în halat, cu samovarul în faţă, cu pipa în gură. Îmi 
scoteam căciula, să-i dau bună ziua: „încotro, Aksionov?". 
„La lucru, Mihail Vasilici, dar mai întâi să dau o raită pe la 
atelier." Clătina din cap şi-i zâmbea. Ce suflet, ce om! 
Pâinea lui Dumnezeu! 

— Om ca el mai rar! Mai adăuga unul dintre ascultători. 

III 

URMAREI 

Am pomenit aici de pedepse, precum şi de feluriţi 
executanţi ai acestor interesante îndatoriri, pentru că, de 
fapt, abia în spital mi-am putut forma o idee mai mult sau 
mai puţin clară despre toate aceste lucruri. Până atunci le 
cunoşteam numai din auzite. În cele două saloane ale 
noastre erau internaţi deţinuţii pedepsiţi cu bătaia din toate 
batalioanele, aresturile şi celelalte unităţi speciale militare 
cu caracter disciplinar din oraşul nostru şi din întreaga 
regiune. În perioada aceasta de început, când nu lăsam să- 
mi scape nimic din tot ce se petrecea în jurul meu şi 
observam ciudatele rânduieli cu o nepotolită curiozitate şi 
cu multă 1 Tot ce scriu aici despre pedepse corporale şi 
cazne se refera la vremea mea. Azi aud că lucrurile s-au 
schimbat şi continuă să se mai schimbe (n.a.). Aici, ca şi în 
alte pasaje, autorul încearcă să atenueze grozăvia celor 
descrise, plasându-le într-un timp care nu era însă deloc 
trecut, aşa cum afirmă el (n. ed. Române). 

ZA «luare-aminte, toţi oamenii aceştia aduşi de sub vergi 
sau pregătindu-se să le îndure îmi produceau, fireşte, o 
impresie deosebit de puternică. Eram tulburat, zăpăcit, 
speriat. 'Ţin minte cu câtă nerăbdare căutam să pătrund 
sensul tuturor celor ce se întâmplă, să prind cât mai multe 
amănunte în legătură cu ele; ascultam avid cele ce se 
povesteau şi se discutau în această privinţă, puneam fel de 
fel de întrebări, căutam răspunsuri şi soluţii. Intre altele, 
voiam să cunosc neapărat toate gradele de osândă şi 
felurile de pedepse, toate modurile de aplicare a acestora şi 
variatele nuanţe şi procedee de executare, precum şi ce 


spuneau deţinuţii înşişi despre toate astea; încercam să-mi 
închipui starea sufletească a celor duşi pentru a le fi 
aplicată pedeapsa corporală. Am spus că se întâmplă 
rareori ca un deţinut să rămână calm înainte de pedeapsă, 
chiar dacă a mai fost bătut şi în alte rânduri. O spaimă 
teribilă, de ordin pur fizic, năprasnică şi de neînvins, pune 
stăpânire pe osândit, copleşindu-i întreaga fiinţă morală. 

Dar şi mai târziu, în tot lungul anilor de ocnă, am urmărit 
fără voia mea, cu o ciudată luare-aminte, comportarea 
acelor deţinuţi care, după ce li se vindecau rănile pricinuite 
de prima serie de lovituri, urmau să iasă din spital, pentru a 
suporta şi restul pedepsei. Întreruperile de felul acesta sau 
împărţirea pedepsei în două sau mai multe reprize sunt de 
obicei făcute la intervenţia medicului, care ia parte la 
executarea ei. Dacă numărul loviturilor fixate prin sentinţă 
e prea mare şi se crede că deţinutul n-o să-l poată îndura, 
se împarte în două sau trei, după aprecierea doctorului; în 
timpul execuţiei, acesta din urmă trebuie să spună dacă 
deţinutul e în stare să-şi suporte întreaga pedeapsă ori, 
dimpotrivă, continuarea execuţiei i-ar primejdui viaţa. Cinci 
sute, o mie şi chiar o mie cinci sute de lovituri se dau de 
obicei dintr-o dată; dar, dacă e vorba de două sau trei mii, 
atunci pedeapsa se împarte în două sau în trei. Cei cu 
spinarea vindecata şi care urmau să mai suporte un rest de 
pedeapsă, în ziua când ieşeau din spital şi în ajun, erau 
tăcuţi, posomoriţi. Erau loviți de un fel de opacitate mintală 
şi deveneau extrem de distraţi. Nu intrau cu nimeni în 
vorbă, stăteau retraşi, îngânduraţi; însă ceea ce era mai 
curios, nici ceilalţi deţinuţi nu-i întrebau niciodată nimic pe 
cei aflaţi într-o asemenea situaţie şi evitau la rândul lor să 
aducă vorba despre acest subiect. Nici un cuvânt de 
compătimire sau de mângâiere nu era pronunţat, lucru 
considerat de ei absolut de prisos. Toţi ceilalţi caută să nu-i 
bage în seamă şi purtarea aceasta cred că-i singura 
nimerită. 


Erau şi excepţii, ca de pildă deţinutul Orlov, de care am 
mai vorbit. După prima serie de lovituri, se necâăjea numai 
pentru că nu i se vindecă mai repede spinarea, ca să poată 
cere externarea din spital şi apoi, după ce îşi va fi îndeplinit 
şi cealaltă jumătate a pedepsei, să fie trimis cu primul 
convoi spre locul de deportare, iar în drum să evadeze. Dar 
acesta era un pătimaş, încântat şi ispitit de gândul aventurii 
şi de, mai ştiu eu ce-i trecea prin minte? Avea o fire 
înflăcărată şi o vitalitate extraordinară. Era fericit, 
surescitat, deşi se străduia să n-o arate. Înainte de a fi 
primit prima jumătate din lovituri, îi intrase în cap că vor 
să-l dea gata şi că nu va scăpa viu din bătaie. Pe vremea 
când era încă sub anchetă, auzise vorbindu-se de unele 
măsuri ale autorităţilor împotriva lui şi se împăcase cu 
gândul morţii. Dar după ce primi jumătate din pedeapsă, 
prinse curaj. Intră în spital stâlcit groaznic, mai mult mort 
decât viu; n-am mai văzut răni atât de înspăimântătoare; cu 
toate acestea, îşi reveni repede, căci inima-i era plină de o 
bucurie nesperată, pe care i-o dăduse nădejdea că va 
rămâne în viaţă, că zvonurile erau neîntemeiate, de vreme 
ce rămăsese încă viu, ba chiar şi pedeapsa fusese anume 
întreruptă ca să nu moară; şi iată că, după atâta deţinere în 
prevenţie şi sub anchetă, începea sa încolţească în mintea 
lui gândul la un drum care avea să-i înlesnească evadarea; 
iar după aceea veneau libertatea, câmpiile, pădurile. După 
două zile de la ieşirea din spital, reveni să-şi dea sufletul pe 
acelaşi pat care îl găzduise la început; cealaltă jumătate a 
pedepsei îl dăduse gata. Dar despre acest Orlov am mai 
vorbit la începutul povestirii mele. 

Totuşi, absolut toţi aceşti deţinuţi, care treceau prin 
momente de grea frământare şi nelinişte în ultimele zile şi 
nopţi înainte de ispăşirea pedepsei corporale, odată scoşi la 
caznă o îndurau cu multă bărbăţie. Rareori mi s-a întâmplat 
să-i aud gemând, chiar în prima noapte după ce erau aduşi, 
deşi adesea unii dintre ei erau într-o stare extrem de gravă; 
da, în general, oamenii din popor ştiu să rabde şi să îndure 


cu multă tărie durerea. l-am întrebat pe foarte mulţi ce 
simt. Aş fi vrut să ştiu mai exact cât de mare le este durerea 
şi cu ce altă suferinţă s-ar putea asemui? N-aş putea spune 
pentru ce anume voiam neapărat să aflu acest lucru. Ştiu 
numai ca nu întrebam din simplă curiozitate. Repet, eram 
tulburat, zguduit. Dar, pe oricine aş fi întrebat, nimeni nu- 
mi putea da un răspuns care să mă mulţumească. „Arde ca 
focul", iată tot ce-am izbutit să obţin drept răspuns şi toate 
răspunsurile sunau la fel. Arde, frige şi atât. Încercai să-l 
întreb şi pe M., cu care devenisem între timp mai apropiat. 
„E foarte dureros, îmi răspunse el, ai senzaţia că îţi arde tot 
spatele, de parcă ţi-l pârjoleşte la un foc puternic." Deci, 
acelaşi răspuns din partea tuturor. Cu acest prilej, ţin bine 
minte, am făcut o foarte curioasă constatare, în a cărei 
temeinicie nu stărui, dar în sprijinul căreia pledează 
părerea unanimă a tuturor ocnaşilor şi anume că bătaia cu 
nuiaua - dacă loviturile sunt în număr mare - este cea mai 
grea pedeapsă din câte se aplică la noi. Ar putea să pară 
absurd, de necrezut şi totuşi, cinci sute de lovituri de nuia, 
patru sute chiar, sunt de ajuns ca să omoare un om; iar 
când numărul trece de cinci sute, moartea e aproape 
sigură. Omul cel mai voinic nu e în stare să îndure o mie de 
asemenea lovituri dintr-o dată. Pe când cinci sute de lovituri 
de băț se pot suporta fără nici o primejdie pentru viaţă. La o 
mie de bețe rezistă chiar şi un om cu constituţia obişnuită. 
Iar un om mai voinic şi vânjos rezistă şi la două mii de 
lovituri de bâţ. Nu mai vorbim de cei cu constituţia robustă, 
care pot suporta şi mai mult. Toţi deţinuţii erau de acord că 
bătaia cu nuiaua era mult mai groaznică decât aceea cu 
băţul. „Nuiaua ustură şi te arde, ziceau ei, suferi mai mult." 
Loviturile de nuia sunt mult mai chinuitoare, fireşte, decât 
cele de băț. Ele irită mai tare nervii, îi ascut la maximum, 
răvăşesc şi zdruncină întreg sistemul nervos. Nu ştiu cum e 
acum, dar odinioară, într-un trecut nu tocmai îndepărtat, se 
găseau gentlemeni cărora posibilitatea de a-şi biciui victima 
le procura o anumită senzaţie care te ducea cu gândul la 


marchizul de Sadel şi la Brinvilliers2. Cred că această 
senzaţie conţine ceva ce le dă acestor gentlemeni un fior de 
plăcere şi de durere totodată. Unii oameni sunt setoşi de 
sânge ca şi tigrii. Cel care s-a înfruptat o dată din puterea 
de a pune stăpânire nemărginită asupra cărnii, a sângelui şi 
a spiritului unui semen al său, al fratelui său întru legea lui 
Hristos, cel care a încercat o dată, zic, această putere şi 
posibilitatea deplină de a umili, prin cea mai josnică 
umilinţă, o altă făptură croită după chipul şi asemănarea lui 
Dumnezeu, acela, fără să vrea, niciodată nu va mai putea fi 
stăpân pe pornirile lui. 

Tirania e o deprindere; ea manifestă tendinţe constante de 
a se dezvolta tot mai mult şi în cele din urmă devine o boală. 
Afirm că cel mai bun om din lume nu se poate înrăi şi 
abrutiza astfel, graţie unei deprinderi, încât să nu-l mai poţi 
deosebi de o fiară. Sângele şi puterea îmbată; duc la 
cruzime 1 Sade (Donatien-Aiphonse-Franţois, conte de), 
scriitor francez de la sfârşitul sec. al XVIII-lea, cunoscut sub 
numele de Marchizul de Sade, care a descris într-una 
dintre lucrările sale fenomenul psihopatologic al cruzimii şi 
al plăcerii de a chinui. De aici, denumirea de sadism dată 
acestor manifestări morbide (n. ed. Române). 

2 Brinvilliers (Marie-Madeleine d'Aubray, marchiză de) - 
celebră criminală, arsă pe rug în 1676 pentru că şi-a otrăvit 
tatăl şi fraţii (n. ed. Române). 

Şi desfrâu; mintea şi simţirea omului ajung să accepte şi la 
urmă să guste lucruri dintre cele mai nefireşti. Omul şi 
cetăţeanul pier pentru totdeauna din fiinţa tiranului şi 
atunci revenirea la demnitatea omenească, la pocăință, la 
învierea morală îi este aproape cu neputinţă. Afară de 
aceasta, puterea samavolniciei şi a arbitrariului constituie o 
ispită, e molipsitoare pentru lumea din jur. Societatea care 
acceptă nepăsătoare fenomenul este ea însăşi infectată, 
începând cu temeliile ei. Într-un cuvânt, dreptul îngăduit 
unui om de a aplica pedepse corporale semenilor săi 
constituie una dintre plăgile societăţii zilelor noastre, e unul 


dintre mijloacele cele mai sigure pentru a nimici în sânul ei 
germenii oricărei încercări de manifestare a spiritului civic 
şi o cauză determinantă care duce inevitabil spre 
descompunerea ei totală. 

Societatea îl dispreţuieşte pe călăul de meserie, dar nu şi 
pe călăul gentleman. E drept că în ultimul timp a început să 
circule şi o părere contrarie, însă numai în cărţi şi în mod 
cu totul abstract. Dar şi cei care au emis-o n-au reuşit încă 
să-şi înăbuşe cu toţii în ei această nevoie de a domina. Până 
şi oricare fabricant, oricare antreprenor trebuie să simtă 
negreşit o satisfacţie ce ajunge până la exaltare la gândul 
că lucrătorul lui depinde uneori numai de el, de patron, cu 
totul, cu întrea-ga-i familie. Sunt încredinţat că-i aşa; nu e 
chiar atât de uşor pentru o generaţie să se desprindă de tot 
ce zace sădit în ea din moşi-strămoşi; nu-i prea vine omului 
să renunţe la ceea ce i-a intrat în sânge, la ceea ce i-a fost 
transmis, ca să zicem aşa, o dată cu laptele supt de la sânul 
mamei. Nu prea există transformări miraculoase; 
schimbările se fac cu încetul. Nu e de ajuns să-ţi recunoşti 
vina şi păcatul ancestral, nu e nici pe departe de ajuns; 
trebuie să te dezvolţi, să te dezbari de el cu desăvârşire. Or, 
asta nu se poate face cât ai bate din palme. 

Am adus vorba despre călău. Porniri de călău găseşti în 
germene aproape în fiecare om din zilele noastre. Dar 
pornirile animalice nu se dezvoltă uniform în fiecare om. 

Când se întâmplă, totuşi, la vreunul, ca în dezvoltarea lor 
aceste porniri să covârşească şi să înăbuşe toate celelalte 
însuşiri, omul acesta se transformă într-un monstru 
înspăimântător. Există două feluri de călăi: călăi benevoli şi 
călăi din datorie sau de meserie. Călăul benevol e în toate 
privinţele inferior călăului plătit, mult mai josnic decât 
acesta şi, numai la auzul numelui său, poporul simte scârba 
amestecată cu groază, e cuprins de o spaimă de neînțeles, 
aproape mistică. Cum se explică această spaimă aproape 
mistică faţă de unul şi o totală nepăsare, sau chiar 
îngăduinţă faţă de celălalt? Cunosc cazuri ciudate de 


oameni onorabili, cinstiţi şi buni, bine văzuţi în societate, 
care nu puteau suferi ca cel bătut să nu urle, să nu se roage 
să fie cruțat. Acesta e obiceiul: se consideră necesar şi 
cuviincios totodată ca toţi cei pedepsiţi să urle şi să ceară 
iertare; şi când s-a întâmplat o dată că victima n-a vrut să 
ţipe, executorul, pe care-l cunoşteam şi care în alte privinţe 
şi împrejurări mi s-a părut bun şi cumsecade, a considerat 
aceasta drept o jignire personală. Intenţionase să aplice o 
bătaie uşoară, dar neauzind implorarea obişnuită: 
„Blagorodnicia voastră, fie-vă milă! Nu mă omorâţi! Toată 
viaţa mea am să mă rog lui Dumnezeu pentru sănătatea 
dumneavoastră" şi altele, s-a înfuriat şi a mai adăugat de la 
dânsul încă vreo cincizeci de lovituri, numai ca să-l facă pe 
bietul nenorocit să ţipe şi să se roage de el şi, într-adevăr, 
şi-a ajuns scopul. „Nu se poate altfel, e semn de obrăznicie", 
mi-a explicat el foarte serios şi grav. 

Cât despre călăul adevărat, de meserie, care lucrează de 
nevoie, din poruncă: se ştie că e un condamnat la ocnă şi 
deportare, îngăduit să fie călău; în acest scop îşi face 
ucenicia pe lângă alt călău mai bătrân şi, după ce învaţă 
cele de trebuinţă, rămâne în această calitate pentru 
totdeauna pe lângă temniţă, unde îşi are odaia lui aparte şi 
chiar o gospodărioară personală, atât numai că e şi el ţinut 
mereu sub pază. Desigur, omul nu e o maşină şi cu toate că 
loveşte la poruncă, din obligaţie, călăul se aprinde şi el 
uneori şi se înverşunează; dar şi atunci când plesneşte cu o 
vădită i plăcere, el nu-şi urăşte victima. Străduinţa lui e 
stimulată de i nevoia de a-şi dovedi dibăcia, ştiinţa şi arta de 
a lovi; e aţâţată de ambiţie şi orgoliu. Zelul lui e al omului 
care vrea 1 să-şi arate măiestria. Afară de asta, el ştie foarte 
bine că e un] repudiat, că pretutindeni e privit cu scârbă şi 
groază, lucru ce] nu se poate să nu aibă înrâurire asupră-i, 
să nu-i aţâţe pornirile I de fiară. Până şi copiii ştiu că un 
astfel de om „s-a lepădat şi 1 de maică-sa şi de taică-său'. 
Lucru ciudat: toţi călăii pe care j i-am cunoscut erau oameni 
destul de deştepţi şi de capabili, j pricepuţi şi descurcăreţi, 


foarte ambiţioşi şi de o mândrie I extraordinară. Să fi fost 
mândria aceasta o reacţie firească la 1 oprobriul general 
care-i înconjura sau era alimentată de j conştiinţa spaimei 
pe care o inspirau victimei lor şi a puterii | pe care o aveau 
asupra ei, n-aş putea-o spune. Poate că j însuşi cadrul 
solemn şi oarecum teatral în care se înfăţişează 1 ei 
publicului, la locul supliciului, le sporeşte orgoliul. 

Am avut la un moment dat prilejul să întâlnesc şi să 1 
observ mai de aproape un călău. Era un om de vreo 
patruzeci 1 de ani, potrivit la stat, uscăţiv şi vânjos, cu faţa 
destul de I plăcută şi inteligentă, cu părul numai inele. Se 
arăta întotdeau- 1 na foarte calm şi plin de demnitate; se 
ţinea ca un gentleman - I răspundea la întrebări scurt, 
chibzuit şi chiar amabil, dar cu Il un aer de bunăvoință 
trufaşă, de parcă ar fi vrut să-şi arate 1 superioritatea. 
Ofițerii de gardă intrau adesea în vorbă cu el şi, după câte 
am putut observa, cred că n-aş greşi spunând că 1 o făceau 
cu un oarecare respect. El îşi dădea seama de aceas-l ta şi 
în faţa şefilor devenea şi mai politicos şi mai rezervat şi | 
mai plin de simţul propriei sale demnități. Cu cât cei mai 1] 
mari se arătau mai binevoitori, cu atât părea el mai puţini 
docil şi cu toate că nu ieşea din cadrul unei politeţii 
reverenţioase, sunt încredinţat că în clipa aceea se socotea* 
mult superior celui cu care stătea de vorbă. Aşa cel puţin i 
se 1 citea pe faţă. Se întâmpla uneori să fie trimis sub pază, 
vara, când era arşiţă, înarmat cu o prăjină lungă şi subţire, 
ca să omoare câinii din oraş. În orăşelul acesta erau foarte 
mulţi dini de pripas, care se înmulţeau uimitor de repede şi 
deveneau de-a dreptul primejdioşi în lunile de căldură 
caniculară, în urma hotărârii autorităţilor, călăul era 
însărcinat să-i nimicească. Dar nici această îndeletnicire 
înjositoare nu părea să-l zdruncine câtuşi de puţin. Trebuia 
să-l vezi cu câtă demnitate străbătea străzile în tovărăşia 
soldatului de pază, istovit de atâta umblet, îngrozind 
femeile şi copiii cu căutătura lui aspră şi cu câtă 
superioritate calmă privea trecătorii ce-i ieşeau în cale. 


În general, călăii o duc după voia lor: au bani, mănâncă şi 
beau bine. Bani căpătaţi sub formă de mită. Condamnatul 
civil supus la pedeapsă corporală face tot posibilul ca să-i 
strecoare în mână o sumă de bani. Când au de-a face însă 
cu osândiţi mai înstăriți, ei fixează singuri plata după punga 
clientului; uneori ajung să pretindă şi treizeci de ruble sau 
chiar mai mult. Iar de la cei foarte bogaţi se târguiesc să 
scoată cât mai mult. Călăul n-are dreptul să cruţe victima, 
căci arunci înseamnă să-şi pună în joc propria spinare; dar, 
când e vorba de bani, îşi ia obligaţia să nu lovească prea 
tare. Toţi acceptă condiţiile pe care le pune el, căci 
altminteri îi bate fără milă, în mod barbar, fiindcă totul stă 
în puterea lui. Se întâmpla uneori ca el să ceară o sumă 
prea mare chiar şi unui osândit sărac; atunci toate rudele 
nenorocitului se pun în mişcare; se tocmesc, se milogesc, 
imploră şi vai şi amar dacă nu-l mulţumesc pe călău. În 
astfel de împrejurări, teama pe care o inspiră îi este de 
mare ajutor. 

Câte grozăvii nu circulă pe seama călăilor! Ocnaşii înşişi 
mă asigurau cu o convingere nestrămutată că un călău îşi 
Poate omori victima dintr-o singură lovitură. Mai întâi unde 
Şi când s-a putut verifica acest lucru? Dar, mai ştii, o fi şi 
aşa. Prea îmi vorbeau cu aprindere ca să nu fi fost nimic 
adevărat în spusele lor. Însuşi călăul mă încredința că poate 
să facă asta. Se spunea de asemenea că putea lovi din toate 
puterile, fără ca cel pedepsit să simtă durerea şi fără ca 
loviturile să” i lase urme. De altfel, despre toate aceste 
subtilităţi şi tertipuri există destule relatări. Însă chiar 
atunci când primeşte bani ca să nu lovească prea tare, 
călăul dă cea dintâi lovitură din toate puterile. Aşa e 
obiceiul. Celelalte lovituri le dă mai slab, mai ales când e 
bine plătit. Prima lovitură însă -indiferent de faptul că a fost 
plătit sau nu - e a lui. Nu ştiu de ce procedează astfel. Poate 
ca să-l obişnuiască pe osândit cu loviturile următoare, care 
vor părea astfel mai puţin dureroase, tocmai fiindcă cea 
dintâi a fost mai grea, ori ca să-l îngrozească şi să-i arate cu 


cine are de-a face, mă rog, ca să-şi arate măiestria şi 
priceperea?! Oricum, înainte de execuţie călăul se află într- 
o stare de surescitare vădită, e conştient de puterea lui, se 
simte stăpân cu drepturi nemărginite; în clipa aceea devine 
un actor, care inspiră mulţimii admiraţie şi groază, aşa că, 
atunci când îi strigă victimei: „Ţin'te bine, că te ard!", el 
rosteşte cu o deosebită plăcere aceste cuvinte înfiorătoare, 
devenite acum sacramentale: un avertisment al primei 
lovituri. E greu să-şi închipuie cineva până la ce grad poate 
fi schilodită natura omenească. 

Şi multe lucruri de acest fel mi-a fost dat să aud de la 
deţinuţii bolnavi în perioada de început a internării mele în i 
spital. Toate povestirile acestea, spuse ba de unul, ba dei 
altul, ne mai smulgeau pentru o vreme din plictiseala zilelor 
j lungi de şedere în pat, atât de triste şi asemănătoare una 
cui alta. Un prilej de însufleţire mai aveam noi dimineaţa, 
când doctorii făceau vizita bolnavilor şi, la scurt timp după 
aceea,! Când se aducea masa de prânz. Cum îşi poate 
oricine* închipui, mâncarea era mare lucru în monotonia 
vieţii de spi-]l tal. Porţiile şi felurile de mâncare variau după 
felul bolii; unora li se dădea numai supă cu nişte crupe; 
altora numai chiseliţa; iar altora, în sfârşit, gris cu lapte, 
mâncare de alt 

AMINTIRI DIN CASA MORȚILOR 257 minteri foarte 
căutată. De atâta zăcere şi inactivitate, ocnaşii se moleşeau 
şi căpătau poftă de mâncare. Convalescenţii şi cei aproape 
înzdrăveniţi primeau câte o bucată de rasol de vacă - „de 
bou", cum se spunea la noi acolo. Cel mai bine hrăniţi erau 
bolnavii de scorbut: primeau carne de văcuţă cu hrean şi 
ceapă şi uneori o gura de vodcă. Pâinea, de asemenea, varia 
după boala fiecăruia, neagră sau intermediară, bine coaptă. 
Modul acesta oficial şi subtil de a fixa porţiile îi înveselea 
totdeauna pe bolnavi. Fireşte, unii bolnavi nu puteau lua 
nimic. În schimb, cei care aveau poftă de mâncare mâncau 
ce voiau. Unii schimbau felurile între ei, încât o mâncare 
potrivită pentru o anumită boală era consumată de unul 


bolnav de cu totul altă boală. Cei care erau supuşi la o dietă 
strictă cumpărau carne sau porţiile bolnavilor de scorbut, 
beau cvas, bere de spital, cumpărându-le de la cei cărora le 
erau prescrise. Unii aveau nevoie chiar de câte două porţii 
ca să se sature. Porţiile se vindeau şi se revindeau pe bani. 
O porţie de rasol costa destul de scump: o bancnotă de cinci 
copeici. Dacă în salonul nostru n-avea nimeni de vânzare 
porţii de carne, paznicii plecau să caute în celelalte saloane 
şi dacă nici acolo nu găseau, erau rugaţi să încerce în 
saloanele „libere", cum li se spunea celor ale militarilor. 
Totdeauna se găseau amatori să-şi vândă porţia de 
mâncare. Lipsa de bani era, fireşte, generală, dar cei care 
dispuneau de ceva parale trimiteau să li se cumpere pâine 
albă, gustări şi chiar delicatese din târg. Paznicii făceau 
aceste servicii cu totul dezinteresat. 

Orele cele mai nesuferite erau cele de după-amiază; unii, 
neavând ce face, dormeau, alţii, de plictiseală, se aşezau la 
taifas, se certau ori începeau să-şi povestească diferite 
întâmplări din viaţă. Dacă nu erau aduşi între timp noi 
bolnavi, plictiseala devenea şi mai chinuitoare. Sosirea unui 
bolnav nou aducea în salon o oarecare înviorare, mai ales 
când nu-l cunoştea nimeni. Îl cercetau cu luare-aminte, îl 
întrebau de unde vine şi ce faptă a săvârşit. Un interes 
deosebit stârneau în astfel de cazuri cei aflaţi în curs de 
transferare; ei aveau totdeauna ceva de povestit; 
bineînţeles, nu despre chestiunile lor personale, intime, 
despre care nici nu încerca nimeni să-i descoasă, afară de 
cazul când omul îşi descărca singur sufletul; vorbeau 
despre lucruri legate direct de lumea din afară: de unde 
vin? Cu cine au mers? Cum e drumul? Unde-i duce? Şi aşa 
mai departe. Îmboldiţi parcă de spusele nou-venitului, câte 
unul dintre ai noştri începea şi el să-şi aducă aminte de 
păţaniile sale şi ţin'te vorbă: despre peripeţiile drumului, 
despre punctele de transfer, despre călăi şi şefi de 
eşaloane. Tot către seară apăreau şi cei pedepsiţi cu bătaia. 
Sosirea acestora producea totdeauna, după cum am mai 


spus, o impresie puternică. Cum însă nu în orice zi se iveau 
asemenea cazuri, plictiseala se întrona atotstăpânitoare în 
întreg salonul şi aveai impresia că toţi oamenii aceştia s-au 
scârbit de mult unii de alţii şi nu se mai pot vedea în ochi; 
ba ici-colo se iscau şi certuri serioase. 

De aceea, aducerea vreunui nebun care trebuia văzut de 
doctori trezea mare interes. De multe ori osândiţii care 
urmau să-şi primească pedeapsa se prefăceau nebuni 
numai ca să scape. În scurt timp se dădeau însă ei singuri 
de gol sau, mai bine zis, se hotărau s-o întoarcă şi după ce 
îşi făceau de cap două-trei zile, se cuminţeau brusc şi cu 
faţa întunecată îşi cereau ieşirea din spital. Nici ocnaşii, nici 
doctorii nu-i mustrau pentru vicleniile lor şi nici nu căutau 
să le amintească de năzbâtiile şi maimuţărelile făcute; omul 
îşi lua în tăcere hârtia, ceilalţi îl conduceau în tăcere până 
la uşă şi) peste două-trei zile se întorcea cu spinarea 
însângerată. În schimb, ivirea unui adevărat nebun era o 
nenorocife pentru întregul salon. E drept că cei care 
râdeau, ţipau, jucau şi cântau erau primiţi la început cu 
multă veselie. „Ăsta o să aibă haz!" ziceau ei, privindu-l pe 
bietul nenorocit cum sej schimonoseşte. Dar mie mi-a fost 
întotdeauna nespus de 

AMIIN 11K.1 JJLIN 

MUK ] 1LUK 

Greu să-i privesc pe aceşti nenorociţi. În general, n-am 
putut niciodată să mă uit fără emoție la un nebun. 

De altfel, nu trecea mult până ce strâmbăturile şi agitația 
necontenită a nebunului începeau să plictisească pe toată 
lumea şi în câteva zile să-i scoată pe toţi din sărite. Pe unul 
l-au ţinut aşa trei săptămâni în salonul nostru şi în cele din 
urmă ne venea pur şi simplu să ne luăm lumea-n cap. 
întâmplarea a făcut ca tot pe vremea aceea să mai fie adus 
încă unul, care m-a îndurerat peste măsură. Toate acestea 
s-au petrecut în cel de-al treilea an de detenţie. În primul 
an, sau mai precis în cele dintâi luni de ocnă ale mele, 
primăvara, m-au dus la lucru cu un grup de sobari, care 


munceau la o fabrică de cărămidă, la o depărtare de două 
verste de temniţă; reparau cuptoarele în care urma să fie 
arsă cărămida în timpul verii; eu îi ajutam la căratul 
materialelor. În dimineaţa aceea, M.ţki şi B. îmi făcură 
cunoştinţă cu subofiţerul Ostrojski, supraveghetorul 
cărămidăriei. Era un polonez în vârstă -avea şaizeci de ani 
cel puţin - înalt, slab, plăcut la chip şi foarte impunător. 
Venise de mult în Siberia şi cu toate că se trăgea din rândul 
oamenilor de jos - era unul dintre soldaţii răzvrătiți la 1830 
- M.ţki şi B. ţineau mult la el. Citea şi răscitea o Biblie 
catolică. Am început să discutăm: avea o vorbă blândă, 
înţeleaptă şi plină de simţire şi un fel de a povesti foarte 
plăcut; privirea-i era deschisă şi caldă. De la o vreme nu l- 
am mai văzut; se spunea că se află sub anchetă, dar pentru 
ce anume - nu ştiu. Şiiată că după doi ani mi-a fost dat să-l 
revăd: l-au adus în salonul nostru, căci îşi pierduse minţile. 
Intră ţipând, schimonosindu-se şi râzând în hohote şi 
imediat începu să ţopăie prin salon cu cele mai indecente 
gesturi şi strâmbături. Deţinuţii erau bucuroşi de această 
distracţie neaşteptată, pe mine însă priveliştea m-a întristat 
profund. După trei zile nu ştiam ce să mai facem: se certa, 
se bătea, ţipa, începea să cânte în toiul nopţii; în fiecare 
clipă ne pomeneam cu vreo ieşire atât de dezgustăL JVJO 1 
U1JC V “1S.1 toare, încât ni se făcea greață. Nu se temea 
de nimeni. Au încercat să-l pună în cămaşa de forţă, dar aşa 
aveam şi mai mult de tras cu el, deşi când era liber se certa 
şi încerca să se bată aproape cu toţi. În cursul celor trei 
săptămâni, tot salonul l-a rugat de mai multe ori pe 
medicul-şef să-l mute în alt salon. Dar nu treceau nici două 
zile şi bolnavii de acolo obțineau mutarea lui îndărăt la noi. 
Şi fiindcă pe vremea aceea aveam doi nebuni printre noi, 
amândoi certăreţi şi gălăgioşi, cele două saloane se distrau 
tot schimbându-şi nebunii. De fiecare dată, cel nou venit se 
dovedea mai rău decât predecesorul său. În sfârşit, toată 
lumea respiră uşurată când amândoi fură ridicaţi şi 
transportaţi nu se ştie unde. 


Mi-aduc aminte, de asemenea, de un nebun foarte ciudat. 
Tot atunci, vara, a fost adus într-o zi un deţinut în prevenţie, 
un vlăjgan de aproape patruzeci şi cinci de ani, cu faţa 
ciupită de vărsat, cu ochii roşii, mici şi umflaţi, mohorât la 
înfăţişare. I se dădu un pat lângă mine. Se dovedi a fi foarte 
liniştit, nu vorbea cu nimeni şi părea mereu adâncit în 
gânduri. Când se înnopta, începu să-mi vorbească şi-mi 
povesti aşa, într-o doară, cu aerul unui om care dezvăluie o 
mare taină, că ar fi trebuit să primească două mii de lovituri 
de băț, dar că acest lucru nu se va întâmpla, deoarece fata 
colonelului G. a intervenit pentru el. Mă uitai la el cu surj 
prindere şi-mi exprimai gândul că, în astfel de împrejurări, 
fiica unui colonel nu-i putea fi de nici un ajutor. Încă nu 
bănuiam cu cine am de-a face, fiindcă fusese adus la spital 
ca un bolnav oarecare şi nu ca unul care şi-a pierdut 
minţile, îl întrebai atunci de ce boală suferă? Îmi răspunse 
că nu ştie de ce l-au trimis la spital, dar că e pe deplin 
sănătos şi că fata colonelului s-a îndrăgostit de el; cu două 
săptămâni mai înainte trecuse o dată în trăsură prin faţa 
corpului de gardă şi, văzându-l la fereastra cu gratii, se şi 
îndrăgostise de la cea dintâi privire. De atunci găsise 
prilejul, sub diferite motive, să vină de trei ori la corpul de 
gardă: o dată cu tatăl ei, sub] 

Cuvânt că vrea să-şi vadă fratele, care era ofiţer de 
serviciu; a doua oară cu mama ei, ca să dea de pomană 
arestaţilor, şi, trecând prin faţa lui, îi şoptise la ureche că-l 
iubeşte şi că îl va scoate din temniţă. Părea ciudat să-l vezi 
cu ce lux de amănunte subtile îmi înşira el toată povestea 
aceasta absurdă, născocită, desigur, de sărmana lui minte 
tulburată. Credea cu sfinţenie că va scăpa de pedeapsă. 
Vorbea calm şi cu multă siguranţă despre dragostea 
pătimaşă a domnişoarei pentru el şi, pe lângă faptul că 
povestea în sine era atât de ciudată, părea cu totul absurd 
să auzi din gura unui om în vârstă de aproape cincizeci de 
ani, cu o faţă atât de ştearsă, de amărâtă şi chiar slută, o 
istorie romanţioasă despre o tânără domnişoară 


îndrăgostită de el. Ciudat! În ce hal de decădere l-a adus pe 
acest om sfios teama de pedeapsă! Poate că zărise într- 
adevăr pe cineva printre gratiile ferestruicii şi nebunia 
iscată din teama care mocnea în creieru-i tulbure îşi găsise 
deodată o cale de ieşire, o forma. Nenorocitul soldat care, 
fără îndoială, nu se gândise de când era pe lume la vreo 
domnişoară, născocise deodată un roman întreg, agăţându- 
se instinctiv de acest pai, ca unul care se îneacă. L-am 
ascultat în linişte şi le-am împărtăşit şi celorlalţi deţinuţi 
cele auzite, precum şi părerea mea. Când ceilalţi au 
încercat însă să-l descoasă, el s-a ferecat în tăcere. A doua 
zi, doctorul l-a examinat îndelung şi, fiindcă n-a găsit la el 
nimic, iar nenorocitul mărturisea că nu e bolnav, i s-a dat 
bilet de ieşire din spital. Când am aflat noi ca doctorul i-a 
scris pe fişă Sanat est, medicii ieşiseră din salon şi era prea 
târziu să-i mai aducem la cunoştinţă boala de care suferea 
ocnaşul. Nici noi, la urma urmei, nu ştiam ce are. Vina era a 
administraţiei, care îl trimisese fără să arate pricina pentru 
care găsise de cuviinţă să fie dus la spital. Cert este că 
intervenise aici o neglijenţă. Sau poate chiar şi cei care l-au 
trimis nu erau siguri că au de-a face cu un nebun şi au 
făcut-o pentru un control mai riguros. Fapt este că după 
două zile bietul 

DOSTOIEVSKI 

Nenorocit fu trimis să-şi ispăşească pedeapsa. Această 
întorsătură se pare că îl uimi nespus: nu-i venea să creadă 
până în clipa din urmă şi tot nădăjduia că are să fie iertat; 
când se văzu târât în faţa batalionului pentru a-şi primi 
pedeapsa cu bătaia, începu să strige „Ajutor!". De data 
aceasta, îl duseră în alt salon, fiindcă la noi nu mai era nici 
un pat liber. M-am interesat de soarta lui şi am aflat că în 
cele opt zile cât a rămas la spital n-a mai scos nici o vorbă, a 
fost trist şi abătut. Pe urmă, după ce i s-au vindecat rănile 
de pe spate, a fost dus nu se ştie unde. Eu, unul, n-am mai 
auzit nimic de el. 


Cât priveşte tratamentul şi medicamentele în general, pe 
cât am putut observa, cei care nu sufereau de vreo boală 
grea nu ţineau seama de sfaturile medicilor şi nu luau nici 
un fel de doctorie, pe când toţi acei care erau cu adevărat 
bolnavi şi mai cu seamă toţi bolnavii grav, urmau cu 
stricteţe prescripţiile doctorilor, înghiţeau conştiincios 
poţiunile şi hapurile ce li se dădeau şi în general le plăcea 
să se doftoricească, dar leacurile lor preferate erau tot soiul 
de remedii externe. Ventuzele, lipitorile, cataplasmele, 
sângerările, în care poporul are o încredere oarbă, se 
bucurau de mare trecere la bolnavii spitalului nostru, fiind 
acceptate imediat şi, aş spune, chiar nu fără oarecare 
plăcere. 

Mi s-a părut curios să observ cu acest prilej cum aceiaşi 
oameni care îndurau fără să crâcnească dureri atât de 
îngrozitoare pricinuite de vergi şi de nuiele se văitau, 
scrâşneau şi gemeau când li se puneau nişte biete ventuze. 
Să fi fost alintare de oameni greu încercaţi de viaţă şi care 
voiau să se răsfeţe puţin ca nişte copii sau glumă pe seama 
micilor zgârieturi ce li se făceau pe spinările sfârtecate de 
nenumărate bătăi grele? Nu ştiu ce să cred. E drept însă că 
ventuzele noastre nu erau precum cele obişnuite. Aparatul 
cu care se făceau fulgerător tăieturile îl stricase sau îl 
pierduse felcerul de mult, aşa încât nu-i rămăsese decât să 
se folosească de; 

Bisturiu. Pentru o ventuză trebuiau făcute vreo 
douăsprezece tăieturi; de obicei nu sunt dureroase, căci 
aparatul, printr-o apăsare rapidă, lasă douăsprezece 
crestături deodată. Cu bisturiul însă e altceva; cu el se taie 
mai încet şi carnea se înfioară, resimţind viu durerea; 
întrucât pentru zece ventuze, de pildă, trebuiau făcute vreo 
sută douăzeci de tăieturi, întreaga operaţie devenea, 
desigur, destul de dureroasă, Am fost nevoit la un moment 
dat s-o încerc şi eu; într-adevăr, mi s-a părut dureroasă şi 
foarte plicticoasă şi totuşi, n-am suferit atât încât să nu-mi 
pot stăpâni gemetele. Ba îţi venea să şi râzi câteodată, 


văzând pe câte unul, o namilă de om, cum se strâmbă, se 
tânguie şi se zvârcoleşte. E ca şi când - de-ar fi să încercăm 
o comparaţie - ai vedea cum un om hotărât, stăpân şi calm 
în faţa unui lucru important şi grav, venind acasă, devine 
mofturos şi se supără pentru toate fleacurile, ca să se afle în 
treabă, face nazuri la mâncare, strigă şi se leagă de toţi şi 
de toate; nimic nu-l mulţumeşte, toate îl supără, toate îi 
stau împotrivă, toţi îl necăjesc şi-l chinuie, într-un cuvânt, 
nu mai poate de bine, cum se spune despre asemenea 
domnişori, care se întâlnesc şi printre oamenii simpli; cu 
atât mai mult în promiscuitatea tovărăşiei silite din temniţa 
noastră. De multe ori, ocnaşii glumeau şi îşi băteau joc de 
un asemenea răzgâiat, ba auzeai pe câte unul că începe să-l 
şi înjure; şi curios, acesta tăcea numaidecât, de-ăi fi zis că 
n-aştepta decât atâta ca să-şi contenească văicărelile. 
Ustianţev, în special, nu putea suferi mofturile acestea şi 
niciodată nu lăsa să-i scape prilejul de a-i face de două 
parale pe zevzeci. De altfel, îi plăcea grozav să se 
gâlcevească şi mereu se lua la harţă cu câte cineva. Era 
pentru el o adevărată desfătare, un fel de necesitate iscată 
de boală şi, în parte şi de mintea lui obtuză. La început îţi 
arunca o privire severă, fixă, apoi începea să te mustre cu 
glas liniştit, convins că e neapărat de datoria lui să te 
probozească. Îşi vâra nasul în toate, ca şi cum ar fi fost 
anume pus să vegheze asupra ordinii şi moralei obşteşti. 

[1'H''-1U1JCVOIVI 

— Se bagă unde nu-i fierbe oala, ziceau deţinuţii rizând. 
Se fereau de cearta cu el, ca să-l cruţe şi doar câteodată 
mai făceau câte o glumă pe socoteala lui. 

— Foc şi pară scoate pe nări! Nici cu trei tulumbe nu-l 
stingi. 

— Şi ce-ai vrea, mă rog, să fac? Să-i cânt nărodului în 
strună? Nu vezi ce se mai izmeneşte, de parcă l-ar căsăpi 
careva. Ai intrat în horă, trebuie să joci. 

— Da' tu ce nevoie ai să te amesteci? 


— Auziţi, fraţilor? Îi întrerupse un ocnaş. Ventuzele-s 
floare la ureche; am gustat din ele, da' tot urecheala 
îndelungată e cea mai păcătoasă durere. 

Toţi izbucniră în râs. 

— Ai păţit-o? 

— Ba bine că nu! Şi încă cum am păţit-o! 

— De aia ţi-s urechile aşa clăpăuge. 

Deţinutul care vorbea, Şapkin, avea într-adevăr nişte 
urechi mari de tot, clăpăuge. Vagabondul ăsta, tânăr încă, 
potolit şi cuminte, vorbea totdeauna cu o seriozitate sub 
care se ascundea umorul şi mare era veselia tuturor când 
se apuca să povestească ceva. 

— De un' să ştiu eu că te-au tras de urechi, găgăuţa? Şi ce- 
mi pasă mie că te-au tras de urechi? Se porni din nou 
Ustianţev, întorcându-se către Şapkin, deşi acesta nu i se 
adresase lui anume. 

Însă Şapkin nu-i dădu nici o atenţie. 

— Şi cine te-a tras de urechi? Întrebă unul. 

— Ispravnicul, naiba să-lia! Era pe când umblam hoinar 
prin ţară. Tocmai ajunsesem la K., eu şi cu încă unul, Efim - 
alt nume n-avea, hoinar şi el ca mine. Pe drum, dăduserăm 
o lovitură la un ţăran din Iolmina, un cătun căruia-i zice 
aşa. Intrăm noi în oraş şi ne uităm în dreapta şi în stânga, 
să vedem, doar-doar o fi rost de ceva învârteala şi apoi s-o 
ştergem. La câmp, se ştie, eşti liber ca pasărea, pe cită 
vreme în oraş nu prea era de noi. Pentru început, intrarăm 
într-o crâşmă, ca să mai prindem puteri. Ne aşezam la o 
măsuţă şi 

AMI1MIKI DIIN CASA MUK JLLOR 

Ne uităm împrejur. Deodată văd că se apropie de noi un 
coate-goale, îmbrăcat în haine nemţeşti zdrenţuite. Vorbim 
de una, de alta. 

— Aş vrea să vă întreb, dacă nu vă e cu bănat, zice el la 
urmă, aveţi cu voi documente? 1 

— Nu, n-avem documente, zicem noi. 


— Aşa, vasăzică. Uite că nici noi n-avem. Mai am cu mine 
doi fârtaţi, zice, care stau şi ei în gazdă la generalul 
Kukuşkin2. Şi dacă nu vă e cu supărare, zice, am chefuit 
puţin, ne-am păpat toate capitalurile şi nu mai avem nici o 
para chioară - pot îndrăzni să vă cer să faceţi cinste cu o 
juma' de rachiu? 

— Cu dragă inimă, zicem noi. Şi băurăm împreună. 

Din vorbă în vorbă, ne-au vândut şi nouă pontul pentru o 
lovitură pe care se pregăteau s-o dea ei la un bogătaş din 
marginea oraşului; cică avea casa plină doldora cu lucruri 
de preţ. Ne hotărârăm să-l călcăm chiar în noaptea aceea. 
Dar, în clipa când să dăm lovitura, ne prinde poliţia pe 
câteşicinci şi ne duce la secţie şi pe urmă la ispravnic însuşi. 
„Lăsaţi că-i interoghez chiar eu", zice şeful. Trage din pipă, 
bea dintr-o ceaşcă de ceai; era un om voinic, cu favoriţi. Mai 
erau acolo încă trei vagabonzi aduşi tot atunci. Caraghioşi 
oameni mai sunt pe lume, măi fraţilor şi vagabonzii ăştia: 
nimic nu ţin minte, poţi să-i dai cu bâta în cap, el tot îţi 
răspunde că nu ştie nimic, că a uitat tot. Şeful poliţiei se 
întoarce spre mine şi mă întreabă răstit: 

— Cine eşti? 

Răspund şi eu ca toţi ceilalţi: 

— Nu-mi aduc aminte de nimic, înălţimea voastră, am uitat 
tot. 

— Aşteaptă, zice el, aflăm noi numaidecât cine eşti; parcă 
te-am mai văzut undeva şi tot se uita la mine cu nişte ochi 1 
Acte de identitate (n.a.). 

2 Adică în pădure, unde cântă cucul. Povestitorul vrea să 
spună că şi ei sunt vagabonzi (n.a.). 

De uliu. Eu, săracul de mine, nu dădusem ochi cu el de 
când mi-s. 

Îl întreabă pe celălalt: 

— Tu cine eşti? 

— Spală-putina, înălţimea voastră! 

— Aşa te cheamă: Spală-putina? 

— Chiar aşa, Spală-putina, înălţimea voastră. 


— Vasăzică, Spală-putina. Da' tu? Făcu el către cel de-al 
treilea. 

— Şi-eu-cu-el, înălţimea voastră. 

— Dar cum te cheamă? 

— Păi, aşa mă cheamă, înălţimea voastră: „Şi-eu-cu-el". 

— Cine ţi-a zis aşa, nătărăule? 

— Nişte oameni cumsecade, înălţimea voastră, că doar 
sunt şi oameni cumsecade pe lumea asta, înălţimea voastră. 

— Şi cine-s oamenii ăştia cumsecade? 

— l-am cam uitat, înălţimea voastră, iertaţi-mă. 

— I-ai uitat pe toţi, chiar pe toţi? 

— Chiar pe toţi, înălţimea voastră. 

— Dar părinţi n-ai avut: tată, mamă? De ei îţi mai aduci 
aminte? 

— Îrebuie să fi avut şi eu părinţi, înălţimea voastră, dar şi 
pe ei i-am cam uitat; se poate să fi avut, nu zic ba, înălţimea 
voastră. 

— Şi unde ai stat până acum? 

— În pădure, înălţimea voastră. 

— Numai în pădure? 

— Numai în pădure. 

— Şi iarna? 

— Nu ştiu cum o fi iarna, înălţimea voastră. 

— Şi tu? Pe tine cum te cheamă? 

— Secure, înălţimea voastră. 

— Dar pe tine? 

— Ascute-nu căsca, înălţimea voastră. 

— Dar pe tine? 

— Ascute-fără-frică, înălţimea voastră. 

— Şi niciunul nu-şi mai aduce aminte de nimic? Începe el 
să rida; ceilalţi se strâmba şi ei a ris, tot privindu-l. Dar asta 
nu se întâmplă totdeauna; câteodată te izbeşte cu pumnul 
în falcă de-ţi aduni măselele de pe jos; sunt oameni bine 
hrăniţi şi voinici. 

— Duceţi-i la temniţă, porunci el, am să văd eu ce-icuei 
mai târziu. Tu mai stai, se întoarse el iar către mine. „Ireci 


colo, la masa aceea!" Mă uit, văd o masă, hârtie, condei, 
cerneală. Mă întreb: „Ce-o fi vrând cu mine?" - „Stai jos, 
strigă el; ia condeiul şi scrie!" Şi numaidecât începe să mă 
tragă de ureche. Mă uit la el ca dracul la popă: „Nu ştiu să 
scriu, înălţimea voastră." - „Scrie!" 

— Fie-vă milă de mine, înălţimea voastră! - „Scrie cum 
ştii!" zice şi tot mă trage de ureche, apoi deodată mi-o 
răsuceşte de văd stele verzi. Ce să vă mai spun, fraţilor, mai 
bine mi-ar fi tras trei sute de vergi la spinare, decât cazna 
asta. „Scrie, îţi spun." Şi aşa o ţinea întruna! 

— Era nebun? Că altminteri ce voia? 

— Ba era zdravăn de-a binelea. Dar să vedeţi ce se 
întâmplase. Cu câteva săptămâni înainte, un funcţionăraş 
din T. pusese mâna pe nişte bani ai statului şi se făcuse 
nevăzut; avea şi el o podoabă de urechi ca ale mele - 
clăpăuge. S-a dat de veste la toate posturile de poliţie. Se 
vede că potriveala asta de semne cu urechile îl făcu să mă 
bănuiască şi de aceea m-a pus la încercare, ca să vadă dacă 
ştiu să scriu şi cum scriu. 

— Ceasul ăl rău, flăcăule! Şi te-a durut? 

— Dacă-ţi spun! Mă durea cumplit. Toată lumea izbucni în 
Tis. 

— Ei bine, şi-ai scris? 

— Da' de unde! Cum era să scriu? Am început să plimb 
condeiul pe hârtie, de la un cap la altul şi l-am plimbat aşa 
până s-a plictisit şi dumnealui. E drept că mi-a tras el şi 
câteva palme zdravene, dar la urmă m-a lăsat să plec, la 
temniţă, bineînţeles. 

— Da' tu ştii sau nu ştii să scrii? 

— Am ştiut cândva, dar de când a început lumea să scrie 
cu condeie, am uitat de tot. 

Şi aşa, cu poveşti sau, mai bine zis, cu trăncăneli de acest 
fel ne treceam vremea. Doamne, ce plictiseală! Zilele erau 
lungi, înăbuşitoare, mereu aceleaşi, atât de mult semănau 
una cu alta. Dacă aş fi avut cel puţin vreo carte! Şi, cu toate 
astea, mă duceam adesea la infirmerie, mai ales la început, 


fie că eram bolnav, fie pentru a mă odihni, numai ca să mai 
scap de temniţă. Acolo era o atmosferă de neîndurat, mult 
mai apăsătoare ca în spital, mai ales din punct de vedere 
moral. Mereu aceeaşi ură şi invidie, aceleaşi certuri şi 
încăierări, aceeaşi pornire duşmănoasă împotriva noastră, a 
celor ce eram socotiți nobili, aceleaşi chipuri răutăcioase, 
amenințătoare! Pe când aici, la spital, nu se făcea deosebire 
între oameni, cu toţii se socoteau egali şi se simțeau între 
prieteni. Orele cele mai triste şi mai apăsătoare erau pe 
înserate, la lumina palidă a luminărilor şi pe la începutul 
nopţii. Toţi se culcă devreme. O lumină slabă veghează 
singuratică la un capăt ăl salonului, lingă uşă, iar în fund, în 
colţul nostru - domneşte întunericul. Aerul se îmbâcseşte 
repede, devine înăbuşitor. Uneori, vezi pe câte unul dintre 
bolnavi, pe care nu l-a furat somnul, sculându-se şi 
rămânând nemişcat pe marginea patului ceasuri întregi, 
dus pe gânduri, cu capul, acoperit cu boneta, lăsat în piept. 
Te uiţi la el poate chiar o noapte întreagă şi încerci să 
ghiceşti: la ce se gândeşte oare? Şi aceasta, tot ca să-ţi 
omori cumva timpul. Sau începi să visezi, să-ţi aduci aminte 
de ceea ce a fost. Închipuirea îţi reînvie trecutul în tablouri 
fără sfârşit; ici-colo răsar în aceste amintiri amănunte la 
care în alte împrejurări poate nu te-ai fi gândit niciodată 
sau nu le-ai fi retrăit cu aceeaşi intensitate ca acum. Ori îţi 
întorci privirile spre viitor şi încerci să te vezi ieşind din 
temniţă. Încotro îţi vei îndrepta paşii? Şi, când se va 
întâmpla aceasta? Vei reveni oare vreodată pe meleagurile 
de unde ai plecat? Şi tot,) gândindu-te aşa, nădejdea ţi se 
înfiripă din nou în suflet. Alteori te apuci pur şi simplu să 
numeri: unu, doi, trei şi tot 

AMINTIRI DIN CASA MORȚILOR 269 aşa înainte, ca să 
poţi adormi mai curând. Ajungeam uneori până la trei mii, 
fără să-mi vină somnul. Auzi pe careva răsucindu-se 
neliniştit în aşternut. Dincolo, Ustianţev se luptă gâfâind cu 
un acces de tuse putredă de ofticos pe moarte, urmată de 
un geamăt slab şi o vorbă chinuită, mereu aceeaşi de 


fiecare dată: „Doamne, mult am păcătuit!" Şi ciudat mai 
răsună glasul lui istovit, tânguitor, în liniştea netulburată a 
nopţii. Sau, deodată, de undeva, dintr-un colţ învăluit în 
întuneric, prinzi o şoaptă: se vede că nici cei de acolo n-au 
somn şi stau de vorbă pe şoptite, întinşi în paturi. Uite aşa, 
unul începe să spună vreo întâmplare din viaţa lui, apoi îşi 
povesteşte toată viaţa; îşi aduce aminte de trecut, de anii de 
pribegie, de tot ce a fost, de nevastă, de copii, de rânduielile 
de altădată. Şi chiar din şoapta lui îndepărtată ghiceşti că 
nimic din tot ce povesteşte el nu se va mai întoarce, toate 
sunt de-a pururi pierdute pentru el, iar povestitorul însuşi e 
ca un codru de pâine care, o dată tăiat, la loc nu se mai 
lipeşte. Celălalt ascultă. Nu se aude decât o şoaptă 
stăpânită, monotonă, neîntreruptă, ca susurul unui pâriiaş 
ce abia răzbeşte din depărtare. Mi-aduc aminte că o dată, 
într-o noapte nesfârşită de iama, am auzit o poveste care la 
început mi-a părut un vis tulbure, chinuitor, de parcă aş fi 
zăcut cuprins de fierbinţeala unui acces violent de friguri şi 
toate cele auzite nu fuseseră decât rodul aiurelii unui creier 
răvăşit de febră. 

IV 

BĂRBATUL AKULKII (Povestire) 

Era aproape de miezul nopţii, trecuse de unsprezece. 
Furat de somn pe nesimţite, adormisem de-a binelea, când 
deodată mă pomenii trezindu-mă brusc. Lumina slabă şi 
opacă a lămpii de noapte de la uşă abia reuşea să destrame 
puţin întunericul. Toată lumea dormea. Adormise şi 
Ustianţev şi în liniştea nopţii se auzea cât de greu îi vine să 
respire şi cum îi horcăie în gâtlej flegma la fiecare răsuflare 
chinuită. De pe coridor răsună deodată zgomotul surd al 
unor paşi grei care se apropiau. Era schimbul de noapte al 
santinelelor. Aproape de tot se auzi o izbitură de pat de 
puşcă în podea. Uşa se deschise şi caporalul, calcând uşor 
printre paturi, începu să numere bolnavii. După câteva clipe 
ieşi, închise uşa, schimbă santinela şi cu aceiaşi paşi grei se 
îndepărtă. Liniştea învălui iarăşi totul. 


De-abia atunci băgai de seamă că doi deţinuţi din imediata 
mea apropiere, în stânga patului meu, nu dormeau, ci 
vorbeau în şoaptă. Se întâmplă uneori ca doi bolnavi care 
zac alături şi care n-au schimbat un cuvânt zile de-a rândul, 
săptămâni şi chiar luni întregi, să intre deodată în vorbă în 
puterea nopţii şi unul dintre ei, mânat de un imbold 
lăuntric, să înceapă a-i povesti celuilalt tot trecutul său. 

Vorbeau probabil de multă vreme. Nu apucasem să aud 
începutul şi nici acum nu prindeam toate cuvintele; treptat 
însă mă obişnuii cu şoaptele lor şi prinsei firul povestirii. 
Somnul îmi trecuse: ce puteam face altceva decât să ascult? 
Unul povestea cu însufleţire, culcat într-o rină, cu capul 
săltat de pe pernă, cu gâtul întins spre vecinul lui de pat. Îl 
simţeai agitat, chinuit de nevoia de a se destăinui. 

Celălalt îl asculta ridicat în capul oaselor, cu picioarele 
întinse pe pat, mohorât şi absolut nepăsător; mormăia din 
când în când câte un cuvânt de încuviinţare, în semn de 
înţelegere sau mai mult aşa de formă şi trăgea mereu tutun 
pe nas dintr-un mic cornet-tabacheră. Era soldatul Cerevin, 
dintr-o unitate disciplinară, un om de vreo cincizeci de ani, 
ursuz şi pedant, un prost încrezut cu pretenţii de înţelept. 
Povestitorul, Şişkov, în vârstă de aproape treizeci de ani, 
era un ocnaş de-al nostru, civil, care lucra la atelierul de 
croitorie. Până în clipa aceea nu-mi atrăsese cu nimic 
atenţia; de 

Altfel, nici după aceea şi nici în tot restul detenţiei mele la 
ocnă n-am simţit niciodată îndemnul de a-l cunoaşte mai 
îndeaproape. Era un om de nimic şi cam zărghit. Stătea 
uneori săptămâni întregi tăcut, posomorit, retras şi 
deodată, nitam-nisam, se amesteca în cine ştie ce treabă 
care nu-l privea, bârfea şi ducea vorbe, se aprindea şi se 
încăpăţâna pentru fleacuri, umbla din cazarmă în cazarmă, 
clevetind şi băgând intrigi, se frământa şi îşi ieşea din fire. 
Totul sfârşea cu o bătaie zdravănă, după care se potolea 
brusc şi redevenea tăcut. Era netrebnic şi fricos; de aceea 
toată lumea îl cam lua de sus şi îl dispreţuia. Scund la stat, 


uscăţiv, avea ochi neastâmpăraţi, care se potoleau uneori 
într-o îngândurare tâmpa. De se întâmplă să povestească 
însă ceva, se însufleţea numaidecât, începea să dea din 
mâini şi, cu totul pe neaşteptate, se întrerupea, ca să treacă 
la altceva, se pierdea în amănunte şi în cele din urmă uita 
despre ce vorbise. Se lua la harţă deseori şi de obicei 
scornea tot felul de pricini, găsindu-l pe om vinovat de te 
miri ce; punea atâta patimă în aceste certuri, încât uneori 
izbucnea în lacrimi. Cânta destul de bine din balalaică şi se 
vedea că-i place să cânte, iar în zilele de sărbătoare se 
avânta şi la joc, dând dovadă de multă pricepere, mai ales 
când era îndemnat de ceilalţi. Se lăsa convins uşor să facă 
un lucru. Şi nu pentru că era un om supus, ci fiindcă era 
domic de a câştiga prietenia celorlalţi şi, de dragul acestei 
prietenii, zadarnic jinduite, era gata să facă orice, numai să 
fie pe placul camarazilor. 

Un timp nu pricepui nimic din ceea ce voia să spună 
Şişkov. Mi se păru întâi că se abate mereu de la firul 
povestirii în amănunte lăturalnice, sărind de la una la alta, 
fără nici o legătură. Poate băgase de seamă că lui Cerevin 
puţin îi pasă de ceea ce îl frământă şi nu-l asculta cu destulă 
luare-aminte; totuşi, căuta parcă să se convingă pe sine 
însuşi de contrariul şi ar fi fost, pesemne, tare mâhnit, dacă 
i s-ar fi dovedit că nu-i cum credea el. 

DU MOlfcvsKi 

— Când ieşea în piaţă, istorisea el, toată lumea îl cinstea şi- 
i da bună ziua. Bogătan, de! 

— Făcea negoţ, zici? 

— Da, negoţ. Târguşorul nostru era cam prăpădit. Lume 
nevoiaşă, încaltea prin mahalale - sărăcie lucie. Muierile 1 
cărau apă de la râu, spetindu-se până sus pe malul înalt, ca 
să-şi ude grădinile, se istoveau trudind din greu o vară 
întreagă şi când venea toamna nu culegeau nici de-o ciorbă 
de zarzavat, i Lume de izbelişte, ce mai! El însă avea o 
sfoară de pământ 1 frumuşică, pe care o lucra cu argaţi 
tocmiţi; ţinea trei; avea şi 1 o prisacă de la care vindea 


mierea; mai făcea şi negoţ cu vite; ce mai, pentru locurile 
noastre era cineva, om cu vază. Il Numai că era tare bătrân 
- şaptezeci de ani bătuţi, avea şi pârul cărunt şi i se 
îngreuiaseră oasele, de nu-l mai ţineau balamalele. Când 
ieşea în piaţă în şuba lui de vulpi, toată lumea se înghesuia 
cu respect, om cu greutate, ce mai! - „Bună ziua, Ankudim 
Trofimâci!" - „Bună să-ţi fie inima, zice." Stătea de vorbă cu 
oricine. „Să trăieşti ani mulţi, tăicuţă Ankudim Trofimăci!" - 
„Dar tu ce mai faci!" întreabă el. „Apoi ce să fac, nu mai pot 
de bine. Dar dumneata, tăicuţule?" - „Deh, trăim şi noi 
pentru păcatele noastre, ca să facem umbră pământului!" 
„Ba să trăieşti mulţi ani, Ankudim Trofimâci!" Nu se codea 
să stea de vorbă cu oricine îi ieşea în cale, iar când spunea 
ceva - fiecare vorbă ce-o rostea atârna cât un galben. Om 
cu ştiinţă de carte, priceput, tot din cărţi sfinte citea. O 
punea pe babă să se aşeze în faţa lui: „Şezi aici, nevastă şi 
ia aminte la ce ţi-oi citi!" şi; începea să-i tălmăcească. 
Bătrâna, Măria Stepanovna, nu era chiar atât de bătrână; 
era nevasta lui de-a doua; se însurase cu ea ca să aibă copii, 
căci de la nevasta dintâi nu-i rămăsese niciunul; acum avea 
doi flăcăi, nevârstnici încă - pe cel mai mic, Vasia, l-a făcut 
la şaizeci de ani - şi o fată, Akulka, cea, mai mare, de 
optsprezece ani. 

— Nevastă-ta, adică? 

— Stai să-ţi spun. Întâi şi întâi Filka Morozov a făcut-o 
boacănă de tot. Îi spune lui Ankudim: „les din tovărăşie, 
zice, dă-mi cele patru sute de ruble ale mele, nu-ţi sunt 
slugă, nu vreau să mai fac negoţ cu tine şi nici pe Akulka ta, 
zice, nu vreau s-o iau de nevastă. Îmi arde să petrec. Acum, 
după ce mi-au murit părinţii, vreau să-mi beau, zice, toţi 
banii, apoi mă năimesc să mă duc ostaş, iar după zece ani 
mă întorc feldmareşal!" Ankudim îi dă toţi banii, socoteală 
cinstită până la o para; împărţeală, adică, pentru că negoţul 
îl făcuse în tovărăşie cu tatăl lui Filka. „Eşti un om pierdut", 
îi zice el. „încă nu se ştie dacă sunt ori nu un om pierdut, 
dar cu tine, boşorogule, ştiu că n-am să ajung departe. Eşti 


un zgârie-brânză, tremuri şi pentru doi bănuţi. Ai fi în stare 
să-ţi mănânci şi de sub unghie. Eu scuip pe toate astea. Ştiu 
că degeaba aduni şi îngrămădeşti, ca tot praful se alege. Eu 
am ambâţ, zice. lar pe Akulka ta să ştii că n-o iau de 
nevastă: şi aşa, zice, m-am culcat cu ea." 

— Cum îndrăzneşti, zice bătrânul, să faci de ocară pe un 
părinte cinstit, pe o fată cinstită? Când te-ai culcat cu ea, 
slănină de şarpe, sânge de ştiucă ce eşti?" îi strigă 
Ankudim, tremurând de mânie. Chiar Filka mi-a povestit 
mai târziu toate astea. 

— Nu numai că nu-ţi iau fata de nevastă, dar am să fac în 
aşa fel, încât să n-o ia nimeni, nici chiar Mikita Grigorici, 
fiindcă nu e fată cinstită. Trăiesc cu că din toamna trecută. 
N-aş mai lua-o de nevasta acum pentru nimic în lume. Uite, 
încearcă să-mi dai acum orice ai vrea, tot nu mă învoiesc s-o 
iau." 

Şi se puse flăcăul nostru pe chef, de duduia pământul şi se 
crucea lumea în târg! Şi-a găsit nişte tovarăşi de băutură şi 
a ridicat un tărăboi, de tot târgul era numai un vuiet şi 
larmă Şi chiote. A ţinut-o aşa, într-o beţie neîntreruptă, veo 
trei luni în şir, pană a risipit tot ce avea. „Când oi sfârşi 
banii, zicea, vând casa, vând tot, beau tot şi pe urmă, ori mă 
năimesc în oaste pentru altul, ori pornesc hoinar prin 
lume!" Umbla beat de dimineaţa până seara, se plimba într- 
o trăsură cu doi cai cu zurgălăi şi ce-l mai iubeau 
fetişcanele! Grozăvie! Era bun de gură. 

— Fusese cu ea în dragoste, vrasăzicâ? 

— Stai să-ţi spun. Tocmai îl îngropasem pe tata; mama 
cocea turtă dulce pentru dugheana lui Ankudim; eu tot 
pentru el munceam şi aşa ne ţineam zilele, dar o duceam ca 
vai de lume. Aveam un petic de pământ dincolo de pădure, 
mai semănăm ceva grâne, dar după moartea tatii l-am lăsat 
în paragină, pentru că pe acea vreme mă cam dedasem la 
băutură. Storceam bani de la maică-mea cu bătaia. 

— Rău ai făcut că ai bătut-o. Mare păcat! 


— Câteodată nu mă trezeam din beţie de dimineaţa până 
seara. Casa mai era cum era, mă rog, veche şi dărăpănată, 
dar era a noastră. Da' înăuntru - pustiu, sufla vântul -n- 
aveam nici de unele. Crăpăm de foame; câteodată zile de-a 
rândul n-aveam ce pune în gură. Maică-mea bodogănea 
întruna, bocea şi se văicărea; mie însă puţin îmi păsa. Mă 
ţineam scai de Filka Morozov; umblam cu el de dimineaţă şi 
până târziu noaptea. „Cântă-mi din chitară, îmi zicea el şi 
joacă în faţa mea, iar eu, stând culcat, o să arunc în tine cu 
bani, că doar îs omul cel mai bogat." Nu ştia ce să mai 
scornească, dar de lucru furat nu se atingea: „Nu sunt hoţ, 
zicea, eu mi-s om cinstit." „Hai băieţi, să ungem cu dohot 
poarta Akulkăi, fiindcă nu vreau s-o ia de nevastă Mikita 
Grigorici. Am boală să i-o fac şi pe-asta", zice. Bătrânul ar fi 
vrut de mult s-o dea pe Akulka după Mikita Grigorici; era 
un om cam bătrâior, cu ochelari pe nas. Făcea şi el negoţ. 
Când auzi Mikita Grigorici că se vorbeşte de rău pe 
socoteala fetei, îi spuse bătrânului: „Prea mare ruşine pe 
capul meu, Ankudim Trofimâci; |] şi-apoi, nu mai vreau să mă 
însor; mi-a trecut vremea". 

Şi ne-am dus de-am mânjit cu păcură poarta Akulkâi. Ce- 
au mai bătut-o atunci cei de acasă. Mana Stepanovna ţipa: 
„îţi mănânc zilele!" Iar bătrânul: „Altădată, pe vremea 
cinstiţilor patriarhi, zice, i-aş fi dat foc pe rug, azi, însă, 
toate în lume sunt stricăciune şi putregai!" Nu era zi ca 
vecinii să n-o audă pe Akulka ţipând ca din gură de şarpe, 
aşa o băteau; în fiecare zi o snopeau, din zori şi până-n 
noapte. lar Filka striga în piaţă, ca să-l audă toată lumea: 
„Faină fată e Akulka, bună de petrecere. Mândră-mi eşti, 
dalbă eşti, spune-mi dar pe cine iubeşti!" Apoi se întorcea 
către mine: „Le-am făcut una bună, de-au să mă 
pomenească toată viaţa". 

Într-o zi mă întâlnesc cu Akulka; se ducea cu căldările la 
apă. Îi strig: „Bună ziua, Akulina Kudimovna! Dacă nu ţi-e 
cu supărare, faină eşti, gătită eşti, spune-mi drept cu cine 
trăieşti!" I-am zis-o! Numai ce s-a uitat la mine cu ochii ei 


mari; era trasă la faţă şi slabă ca o scândură. S-a uitat la 
mine cu ochi mari, iar macă-sa crezu că stă de vorbă cu 
mine şi-i strigă din prag: „De ce stai de vorbă cu el, 
neruşinato!" Şi iar a bătut-o; o ţinea uneori câte un ceas în 
bătaie. „le omor, striga, că nu te mai recunosc de fiică". 

— Era o stricată, care vra să zică. 

— Stai să auzi, bădie. Ţinându-ne mereu aşa de chefuri cu 
banii lui Filka, într-o zi, după ce mă culcasem, o văd pe 
mama că vine şi-mi spune: „De dormit îţi arde, ticălosule, 
trântorule?" Şi dă-i cu gura. Apoi îmi spune: „Lla-o de 
nevastă pe Akulka. Sunt bucuroşi s-o dea acum şi după unul 
ca tine. Dau trei sute de ruble bani gheaţă, başca ce-o mai fi 
şi zestre". Iar eu zic: „Cum s-o iau aşa, când toată lumea 
ştie că nu-i cinstită?" - „Prostule, cununia ascunde tot; e 
chiar mai bine dacă o să se simtă toată viaţa vinovată faţă 
de tine. Banii ăştia ne-ar pica tocmai bine; am şi vorbit cu 
Măria Stepanovna; nu zice ba, am putea cădea la 
înţelegere." „Să-mi lepede, zic, aici pe masă, numaidecât 
douăzeci de carboave şi atunci o iau de nevastă!" Mă crezi 
ori ba, dar până în ziua căsătoriei am umblat tot timpul 
beat. lar Filka Morozov nu-mi dă pace: „Am să-ţi rup oasele, 
zice, logodnic ticălos al Akulkăi ce eşti, numai să vreau, c-o 
să mă culc noapte de noapte cu nevastă-ta!" - „Minţi, porc 
de câine ce eşti!" Mă făcu de râs în faţa lumii în plină 
stradă. Alerg turbat acasă.] „Nu mă însor, zic, dacă nu-mi 
pune în palmă numaidecât j încă cincizeci de carboave!" 

— Şi se învoiau s-o dea după tine? 

— După mine? De ce nu! Nu eram nişte terchea-berchea;] 
am fost casă de gospodari cinstiţi. Tatăl meu sărăcise abia 1 
către sfârşitul vieţii, când un foc năprasnic i-a mistuit tot 
avu- 1 tul; fusese mult mai bogat decât Ankudim. „Sunteţi 
nişte coate-goale", zice Ankudim. „Nu ţi-a fost de ajuns, se 
vede,] că ţi-au feştelit poarta cu dohot", îi răspund eu. Ilarel 
de colo: „Ce, ai venit aici să-ţi baţi joc de noi? la nu mai face 
pe j grozavul! Dovedeşte că e necinstită. Gura lumii-i 
slobodă.! Nu vrei - n-ai decât, pe-aici ţi-e drumul! Dar să-mi 


dai banii înapoi." Atunci eu şi cu Filka ne hotărârăm să-l 
trimitem la bătrânul pe Mitri Bâkov, să-i spună că am să-l 
fac de râsul lumii. Până în ziua căsătoriei am umblat beat 
mort. M-am trezit abia când veni vremea să mă duc la 
cununie. Ne-am întors de la biserică, ne-am aşezat la masă; 
unchiul Mitrofan Stepanâci zise: „Afacerea, chiar dacă nu e 
tocmai cinstită,] dar e trainică şi cu bine sfârşită". Bătrânul 
Ankudim se îmbătase şi plângea; lacrimile îi curgeau în 
barbă. Eu însă, frate dragă, uite ce-am făcut; mai înainte de 
a pleca la biserică, am ascuns un harapnic în buzunar şi mi- 
am pus în gând să-i trag din prima zi o bătaie de pomină 
Akulkăi, ca să ştie ce înseamnă măritiş cu fetia pierdută, să 
afle şi toată lumea că eu chiar dacă am luat-o aşa, nu sunt 
un prost. 

— Bine-ai făcut! Să înveţe minte, vrasăzică şi să simtă. > 

— Stai să vezi că nu-i chiar aşa. Prin părţile noastre e un 
obicei că, îndată după slujba de la biserică, tinerii să intre 
în: odaia lor, în vreme ce nuntaşii beau şi petrec la masa 
întinsă. 

Rămăsei singur cu Akulka; şedea albă ca varul, n-avea nici 
pic de sânge în obraji, tăcea şi tremura ca varga. Avea un 
păr moale şi bălai ca inul. Ochii mari, limpezi. Tăcea 
aproape întotdeauna; n-o auzeai niciodată, ai fi zis că-i 
mută. Ciudată fiinţă. Şi ce crezi, bădie dragă: mi-am 
pregătit şi harapnicul, l-am pus alături lângă pat şi când 
colo a ieşit în faţa mea cu nimic vinovată, era fată mare. 

— Ce spui! 

— Crede-mă, o fată cinstită dintr-o casă de oameni cinstiţi. 
Şi pentru ce, frate, pentru ce îndurase ea atâta amar de 
suferinţă? De ce o umpluse de noroi şi o făcuse de batjocura 
lumii ticălosul ăla de Filka Morozov? 

— Asta aşa e. 

— Atunci m-am dat jos din pat şi-am îngenuncheat în faţa 
ei, împreunându-mi mâinile ca pentru rugăciune: „lartă-mă, 
măicuţă Akulina Kudimovna, zic, iartă-mă că am fost atât de 
prost ca să cred toate bârfelile lumii. lartă-mă că m-am 


purtat ca un nemernic". Se ridicase în genunchi în pat şi mă 
privea; îmi puse amândouă mâinile pe umeri şi începu să 
râdă şi cu toate astea lacrimile îi curgeau de-a lungul 
obrajilor; plângea şi râdea în acelaşi timp. leşii din odaie şi 
strigai ca să mă audă toţi nuntaşii: „Mare mincinos şi ticălos 
e Filka Morozov; dacă-l întâlnesc nu scapă viu din mâna 
mea!" Bătrânii nu mai ştiau ce să spună de bucurie; mama 
Akulinei era gata să cadă la picioarele fetei, să-i ceară 
iertare, iar bătrânul zise: „Numai să fi ştiut şi să fi cunoscut 
toate astea, scumpă copilă şi nu te-am fi dat după un bărbat 
ca ăsta." 

Să ne fi văzut cum eram îmbrăcaţi în cea dintâi duminică 
după căsătorie, când am ieşit de la biserică; eu în caftan de 
postav bun, cu căciulă de blană şi nădragi de catifea; ea 
într-o scurteică de blană de iepure, nouă-nouţă, cu basma 
de mătase pe cap; eram cum nu se poate mai potriviţi şi ne 
şedea grozav de bine unul lângă altul! Toată lumea se uita 
la noi. Eu eram un flăcău destul de chipeş şi nici Akulinuşka 
mea nu era de lepădat; chiar dacă nu pica de frumoasă, dar 
nici cusur nu-i găseai; era o fată tare frumuşică. 

— S-au întors lucrurile în bine, vrasăzică. 

— Ascultă mai departe. A doua zi după căsătorie, mă fac 
nevăzut dintre oaspeţi şi, cam afumat de băutură, o iau la 
goană pe uliţă strigând: „Unde-i nemernicul ăla de Filka 
Morozov; să pun numai mâna pe el, nenorocitul!" Ţipam ca 
un nebun prin târg. Mi se urcase la cap şi toată 
mahmureala de dinainte de nuntă, căci trei oameni cu greu 
au putut să mă ducă înapoi acasă, după ce m-au prins lângă 
casa lui Vlasov. Toată lumea vorbea în oraş numai despre 
asta. Fetele îşi şopteau, când se întâlneau în târg: „Ce 
ziceţi, fetelor, ce ziceţi, deşteptelor? Akulka a fost fată 
cinstită!" După câteva zile mă întâlnesc cu Filka Morozov, 
care îmi strigă în plină stradă: „Vinde-mi-o, zise, pe nevastă- 
ta, ca să ai cu ce bea. Uite, la noi soldatul laşka pentru asta 
s-a însurat: nu s-a culcat niciodată cu femeia lui, dar are cu 
ce să se îmbete trei ani în şir!" îi răspund: „Eşti un ticălos!" 


„lar tu un prost, îmi zice. Te-ai cununat beat. Parcă puteai 
să-ţi dai tu seama ce şi cum este?" Ajung acasă şi încep să 
strig: „M-aţi însurat pe când eram beat". Mama sare cu 
gura la mine. „Nu, măicuţo, zic, matale ai urechile astupate 
cu aur. Cheam-o-ncoa pe Akulka!" Şi unde mi ţi-am luat-o, 
măi frate, la refec. Vreo două ceasuri am tot bătut-o, până 
ce-am căzut şi eu frânt de oboseală. Trei săptămâni nu s-a 
mai dat jos din pat. 

— Deh, ce să-i faci, rosti Cerevin, când nu le baţi, femeile. 
Da' ce, ai prins-o cu ibovnicul? 

— Nu, n-am prins-o. Să vezi ceva. Eu, ca să spun cinstit, 
nici n-aveam de ce s-o învinuiesc, zise Şişkov după un 
răstimp, de parcă i-ar fi trebuit să facă o sforţare ca să 
rostească aceste vorbe. Dar tare m-a durut văzând cum 
lumea îşi bate joc de mine. Şi asta numai din pricina lui 
Filka. „Nevastă-ta e făcută ca s-o privească alţii." într-o zi, 
ne cheamă la el cu mai mulţi oaspeţi şi ce crezi că găseşte 
să spună: „Dumnealui, zice, are o soţioară bună, drăguță, 
cuminte, respectuoasă, fără nici un cusur; să vedeţi ce 
gospodar e dumnealui acum! Dar ai uitat, prietene, cum i-ai 
mânjit poarta cu dohot?" Cum şedeam beat, îmi pune mâna 
în pâr şi mă trage spre podea: „Haide, joacă, bărbat al 
Akulkăi; eu am să te trag de păr şi tu să joci, ca să-mi faci 
cheful!" -, Eşti un ticălos!" strig eu. lar el de acolo: „Am să 
vin în casa ta cu toată ceata şi în faţa ta îi trag Akulkăi o 
mamă de bătaie prin părţile moi cât mi-o plăcea". Ai să mă 
crezi? O lună întreagă n-am mai îndrăznit să ies din casă, 
atât îmi era de frică să nu vină cumva la mine să-mi 
batjocorească nevasta. Şi, uite, de atunci am început s-o 
bat. 

— Ce rost avea s-o baţi? Poţi să legi mâinile cuiva, dar 
limba n-ai cum să i-o ţii. Nici prea multă bătaie nu e bună. 
Pedepseşte-o, învaţ-o, dar la urmă spune-i şi o vorbă bună. 
Pentru asta-i făcută femeia. 

Şişkov rămase câteva clipe pe gânduri. 


— La început, de necaz şi supărare, reluă el, iar pe urmă 
m-am deprins şi am luat-o ca pe un obicei; erau zile când o 
băteam de dimineaţă până seara pentru nimic; ba că nu s-a 
sculat când vream eu, ba că n-a păşit cum trebuia. Dacă n-o 
băteam, începeam să mă plictisesc. De multe ori o vedeam 
cum rămâne nemişcată pe scaunul ei lângă fereastră, cu 
ochii aţintiţi în geam, mereu tăcută şi pe obraji îi curgeau 
lacrimi. Mă cuprindea o milă când o vedeam aşa plângând, 
dar tot o băteam. Biata mama răbda cât răbda şi iar încerca 
să mă cuminţească: „Eşti un nemernic, zice, nu mai ştii ce 
faci; ocna o să te mănânce! - „Să taci, strig şi nimeni să nu 
mai spună o vorbă, că fac moarte de om; m-aţi însurat legat 
la ochi, m-aţi îmbrobodit!" La început, bătrânul Ankudim a 
încercat şi el să mă domolească şi a venit de câteva ori la 
mine: „Bagă-ţi minţile în cap, flăcăule! Să nu crezi că nu se 
găseşte ac şi de cojocul tău; şi pentru asta este o lege!" Dar 
la urmă s-a lăsat păgubaş. Cât despre Măria Stepanovna, se 
făcuse blândă de tot. Într-o zi, veni la noi şi-mi spuse 
plângând: „Să nu-ţi fie cu bănat, Ivan Semionâci; e-un fleac, 
dar rugămintea-i mare. Îndură-te şi las-o să se bucure de 
lumina soarelui. Şi-mi trânteşte o plecăciune până la 
pământ. Îmblânzeşte-ţi inima, zice şi iart-o! Oamenii răi i-au 
scos vorbe de ocară, dar tu ştii că ai luat-o cinstită." Şi iar 
mi se ploconeşte până la pământ. Eu mă ţin tare şi fac pe 
grozavul: „Să n-aud vorbă! Ce vreau aia fac şi puţin îmi 
pasă de voi toţi, pentru că nu mai ştiu ce e cu mine; cât 
despre Filka Morozov, e cel mai bun şi mai drag prieten al 
meu!" 

— Te înhăitaseşi, vrasăzică, iar cu el? 

— Da' de unde! Cine se mai putea apropia de el? Se 
beţivise rău de tot. După ce îşi risipise toţi banii şi tot avutul 
în chefuri, se năimise să meargă la oaste în locul fiului unui 
bogătan din târg. La noi, când un flăcău se hotărăşte să se 
ducă în locul altuia, se face un fel de stăpân în casa acestuia 
şi trebuie să fie ţinut ca pe palme pana în clipa în care e 
chemat. Capătă la plecare întreaga sumă cu care s-a învoit, 


dar până atunci trăieşte în casa gospodarului, câteodată 
şase luni în şir; şi cum îşi mai bate joc el de familia acestuia, 
câte trăsnăi nu-i vin în cap, să scoţi icoanele afară, nu alta! 
Că dară ce zice el: Am primit, care vra să zică, să fiu cătană 
în locul feciorului dumitale, cu alte cuvinte, sunt 
binefăcătorul vostru şi trebuie să-mi daţi respectul cuvenit 
şi ascultare, altminteri îmi iau vorba înapoi. Şi uite aşa, 
făcându-şi de cap, Filka a întors pe dos casa gospodarului; 
se culca cu fata lui, îl trăgea pe bătrân de barbă în fiecare zi 
după-masă; în sfârşit, făcea tot ce-i trecea prin minte. 
Trebuia să i se fiarbă apă pentru baie zilnic şi aburul să fie 
amestecat cu abur de rachiu, iar femeile aveau datoria să-l 
ducă mai mult pe braţe până la baie, ţinându-l de subsuori. 
Când se întorcea acasă 

ZOI 

După chef, se oprea în mijlocul străzii şi începea să ţipe: 
„Nu vreau să intru pe poartă, daţi gardul jos!" Astfel că 
bieţii oameni trebuiau să strice gardul, numai ca să-i facă 
loc să intre. În sfârşit, veni şi ziua plecării; îl dezmeticiră, îl 
pregătiră de drum şi porniră cu alai spre cazarmă. Lumea 
se înghesuia în stradă ca la urs: „îl duc la cătănie pe Filka 
Morozov!" El dă bineţe tuturor, în dreapta şi-n stânga. 
Deodată se iveşte Akulka, dinspre grădină. Cum o zăreşte 
Filka, numai ce strigă: „Opreşte!" Sări jos din căruţă şi se 
închină în faţa ei până la pământ: „Suflet blând şi drag, 
garofița mea, te-am iubit doi ani, acum sunt dus cu lăutari 
la cătănie. lartă-mi, zice, fată cinstită din oameni cinstiţi, 
fiindcă sunt un mare ticălos, eu sunt vinovat de toate 
nenorocirile tale!" Şi făcu din nou o plecăciune adâncă 
înaintea ei. La început, Akulka păru speriată, dar pe urmă 
se închină şi ea înaintea lui cu o plecăciune adâncă şi-i 
spuse: „lartă-mă şi tu, flăcăule, dar eu nu-ţi port nici o 
supărare". Mă întorc acasă numaidecât. Intru în casă îndată 
după ea: „Ce-ai spus, neam de căţea ce eşti?" lar ea, uite, n- 
ai să mă crezi poate, îmi răspunde privindu-mă drept în 
ochi: „îl iubesc acuma, zice, mai mult decât lumina ochilor!" 


— l-auzi! 

— În ziua aceea n-am mai scos o vorbă. Doar spre seară i- 
am spus: „Akulka, să ştii că te omor!" N-am închis ochii 
toată noaptea; nu mai puteam de sete şi am ieşit în tindă să 
beau cvas; se crăpa de ziuă. Mă întorc în casă şi zic: 
„Akulka, scoală să mergem la câmp". De mult mă tot 
pregăteam să mă duc să-mi văd ogorul şi mama ştia de asta. 
„Bine faci, zise ea, e vremea secerişului, iar omul nostru am 
auzit că zace bolnav de două zile." înhămai caii la căruţă 
fără să spun o vorbă. Când ieşi din târguşorul nostru, dai 
într-o pădure de vreo cincisprezece verste şi cum se 
termină pădurea, vine şi ogorul nostru. După vreo trei 
verste de drum prin pădure, opresc caii. „Dă-te jos, Akulina, 
zic, ţi s-a apropiat sfârşitul!" Ea mă priveşte îngrozită, se dă 
jos încet şi se opreşte drept în faţa mea. „Mi s-a făcut 
lehamite de tine, fă-ţi rugăciunea!" Şi o înşfac de pâr - avea 
nişte cozi groase şi lungi; mi le încolăcesc pe braţ, o 
răsucesc cu spatele spre mine, o cuprind ţinând-o strâns 
între genunchi, scot cuțitul, îi dau capul pe spate şi, hârşti, 
îi tai gâtul. Ea ţipă, sângele ţâşneşte şuvoi; arunc cuțitul, o 
iau în braţe, o întind la pământ şi încep să urlu şi să plâng 
cât mă ţine gura. Eu urlu, ea ţipă, se zbate; sângele curge 
din ce în ce mai tare, mă stropeşte pe obraz, îmi scaldă 
mâinile, sângele ei. Mă apucă groaza; o las jos, las şi cal şi 
căruţă şi o iau la fuga, gonind ca un nebun până acasă; mă 
strecor prin fundul curților şi mă ascund într-un bordei de 
lut vechi şi părăsit, pe care îl foloseam altădată ca baie; 
până noaptea târziu am stat acolo pitit sub laviţă. 

— Dar Akulka? 

— S-a sculat, se vede, de jos şi a pornit spre casă. Au | 
găsit-o mai târziu la vreo sută de paşi de locul unde o 
înjunghiasem. 

— N-ai înjunghiat-o cum trebuie, vrasăzică. 

— Păi. Şişkov se opri o clipă. 

— Da, făcu Cerevin, e acolo o vină, dacă n-o tai dintr-o 
dată, omul se zbate şi, oricât sânge ar curge, nu moare. 


— Păi, a murit. Au găsit-o către seară, moartă. Au dat de 
ştire cui trebuie; au început să mă caute şi m-au găsit peste 
noapte în baia cea veche. Intru în al patrulea an de când 
sunt aici, adăugă el după un răstimp. 

— De. Treaba asta, fireşte, e aşa, că dacă nu le baţi, n-ai 
făcut nimic, rosti calm şi povăţuitor Cerevin, scoţându-şi din 
nou tabachera; şi începu să tragă tabac, încet, cu mişcări 
chibzuite, fără grabă. Pe de altă parte, mă uit la tine, 
flăcăule, şi, după cele ce mi-ai spus şi câte ai făcut, eu aşa 
chitesc, că eşti om fără minte. Şi eu, uite, mi-am prins într-o 

M ()K (ILOR 

Zi nevasta cu ibovnicul. Mi ţi-am dus-o frumugşel în şură; 
am luat frâul şi l-am pus în două: „Cui i-ai jurat credinţă, 
spune, cui i-ai jurat credinţă în sfânta biserică, ai?" Măi şi 
când mi ţi-am luat-o la bătaie şi am bătut-o, până când am 
auzit-o că strigă: „Picioarele am să ţi le spăl şi apa aceea am 
s-o beau". O chema Ovdotia. 

V 

VARA 

Dar iată că a sosit şi luna aprilie; se apropie şi Săptămâna 
Mare. Încetul cu încetul se pornesc muncile de vară. Din zi 
în zi soarele e tot mai cald şi mai scânteietor; adie un suflu 
primăvăratic înmiresmat, aţâţând organismul. Zilele 
frumoase şi însorite îl tulbură până şi pe ocnaşul ferecat în 
lanţuri, trezesc în el dorinţe vagi şi nădejdi, un alean 
nelămurit. Într-o zi cu soare strălucitor dorul de libertate îl 
chinuie mai mult ca în zilele ploioase şi triste de toamnă sau 
de iarnă. Şi acest lucru se observă la toţi deţinuţii. Ei par a 
se bucura că a sosit primăvara, dar totodată se lasă parcă 
pradă nerăbdării, agitaţiei. 

Am observat că în temniţă certurile sunt mai frecvente şi 
mai pătimaşe primăvara. Gălăgia şi ocările sporesc, 
neînțelegerile se iscă mai des; şi totuşi, în ceasurile de 
muncă, surprinzi adesea câte o privire îngândurată, 
pierdută în largul depărtărilor albastre, undeva departe, 
dincolo de Irtâş, unde începe stepa nesfârşită, pe întinderi 


de vreo mie cinci sute de verste, libera stepă kirghiză; ori 
auzi un oftat profund din adâncul pieptului, de parcă aerul 
liber şi îndepărtat l-ar ispiti pe om să-l soarbă din plin, 
pentru a-şi uşura sufletul obijduit, încătuşat. „Ce bine ar fi!" 
exclamă în cele din urmă deţinutul şi, deodată, smulgându- 
se parca din legănarea unui vis şi a îngândurării, pune 
mâna pe lopată ori 

Silii ISitiPsP 

Apucă o cărămidă din stivuşoara pe care trebuie s-o care 
dintr-un loc într-altul. După o clipă, uită de această senzaţie 
fugară şi începe să râdă ori să înjure, după cum îi e firea; 
ori se aşterne pe muncă cu o înverşunare neobişnuită, 
străduin-du-se din răsputeri şi fără nici un rost să-şi 
împlinească lucrul fixat pentru acea zi, de parcă ar vrea ca 
prin greutatea muncii şi prin oboseala fizică să înăbuşe 
ceva ce-l roade pe dinăuntru, îl apasă şi îl mistuie. Sunt cu 
toţii oameni voinici, în floarea vârstei, plini de forţă şi de 
vigoare. Şi ce grele sunt lanţurile pe o vreme ca asta! Nici 
nu mă gândesc să fac aici poezie şi totuşi, nu mă îndoiesc de 
adevărul celor spuse, în anotimpul cald, sub soarele 
strălucitor, când simţi în tot sufletul, în toată fiinţa, cum 
renaşte în juru-ţi, cu o putere de negrăit, întreaga fire, 
temniţa zăvorită, asprimea paznicilor şi tirania unei voințe 
străine devin parcă şi mai apăsătoare. Şi pe urmă, 
primăvara, o dată cu primul cânt de ciocârlie, în Siberia şi 
în întreaga Rusie, hoinarii apucă drumul pribegiei; fug 
creştinii din închisori şi se ascund prin păduri. Scăpaţi de 
apăsarea ucigătoare a hrubei, după ce au îndurat judecăţi, 
lanţuri şi bătaie, ei pornesc să colinde drumurile, la 
întâmplare, încotro li se pare viaţa mai atrăgătoare şi mai 
lesnicioasă; beau şi mănâncă ce găsesc, ce dă Dumnezeu, 
fără cine ştie ce griji, fără mohoreala temniţei şi dorul 
chinuitor de libertate şi noaptea dorm liniştiţi în pădure ori 
pe câmp, ca păsările cerului, şoptind noapte bună numai 
stelelor ce scânteiază sub ochiul Celui de Sus. Să fim bine 
înţeleşi: viaţa de vagabond are şi părţi neplăcute. Uneori, 


„Slujba aceasta la generalul Kukuşkin" e foarte grea, căci e 
legată de lipsuri, de foame şi oboseală. Adesea vagabondul 
nu găseşte zile de-a rândul o coajă de pâine să-şi astâmpere 
foamea, este nevoit să se ferească şi să se ascundă de toată 
lumea, ba chiar să fure, să jefuiască şi să ucidă. „Colonistul-i 
ca un,< prunc, ce zăreşte, jinduieşte", se spune de obicei în 
Siberia. Acelaşi lucru e valabil pentru vagabonzi, ba chiar 
într-o muK11LUK 

Măsură mai mare şi mai îndreptăţită. Rar se întâmplă ca 
vagabondul să nu fie tâlhar, dar hoţ e aproape totdeauna, 
bineînţeles, mai mult de nevoie decât din vocaţie. Există şi 
vagabonzi înveteraţi, incorigibili. Sunt unii care fug chiar şi 
după ce şi-au ispăşit pedeapsa şi au fost trecuţi în situaţia 
de colonişti. S-ar părea că omul ar trebui să se bucure de 
starea lui cea nouă şi să fie mulţumit că-şi câştigă pâinea de 
toate zilele în linişte. Dar ţi-ai găsit! O putere nevăzută îl 
cheamă mereu şi îl îmbie s-o ia din loc. Unde? Nici el nu 
ştie, dar lasă totul şi pe-aci ţi-e drumul. Viaţa prin păduri, 
groaznică şi mizerabilă, dar liberă şi aventuroasă, are 
pentru cei care au gustat o dată din ea un farmec misterios; 
o putere tainică îi ispiteşte mereu şi-i atrage ca o vrajă 
irezistibilă; vezi cu surprindere pe câte unul, om liniştit, 
aşezat, care prin firea şi prin purtarea lui de până atunci 
făgăduia să devină un bun şi priceput gospodar, cum o ia 
din loc pe drumul pribegiei. Altul se şi însoară, are copii, 
trăieşte ani de-a rândul în acelaşi loc, şi, într-o bună zi, pe 
nepusă masă, se face nevăzut; îşi părăseşte nevasta şi 
copiii, spre marea nedumerire a familiei şi a tuturor 
oamenilor din volostia în care fusese înscris. 

Am văzut în temniţă un astfel de fugar. Nu săvârşise cine 
ştie ce crime grave, în orice caz mie nu mi-a ajuns nimic la 
ureche, dar toată viaţa hoinărise, bătuse toate drumurile. 
Fusese şi la graniţa de miazăzi a imperiului şi dincolo de 
Dunăre şi prin stepa kirghiză şi în Siberia orientală şi prin 
Caucaz - într-un cuvânt cutreierase întreaga ţară. Cine ştie, 


în alte împrejurări, omul acesta, cu marea lui patimă pentru 
călătorii, ar fi devenit poate un Robinson Crusoe. 

Am aflat aceste amănunte de la alţi ocnaşi, fiindcă aici, la 
ocnă, nu-i plăcea să stea de vorbă cu nimeni şi nu rostea un 
cuvânt decât atunci când vedea că n-are încotro. Era un 
ţaran bondoc, de vreo cincizeci de ani, foarte cuminte şi 
Potolit, cu faţa liniştită, lipsită de orice expresie, cam tâmpă. 
Îi plăcea să se încălzească la soare, îngânând de obicei un 
cântec fără cuvinte, atât de încet, că nici de la cinci paşi nu-l 
auzeai. Trăsăturile feţei păreau că-i încremeniseră o dată 
pentru totdeauna; mânca puţin şi aproape numai pâine; nu 
cumpăra niciodată colaci ori rachiu; dar poate că nici n-a 
avut vreodată bani la el şi, chiar să-i fi avut, nici n-ar fi ştiut 
să-i numere. Nimic nu-l tulbura; orice s-ar fi întâmplat, el 
nu-şi ieşea din fire. Câteodată îl vedeam hrănind cu mâna 
lui câinii din curtea temniţei, lucru pe care nimeni altul nu-l 
făcea. De altfel, rusului în general nu-i place să hrănească 
câini. Se spunea că fusese însurat de două ori şi că avea 
copii, nu se ştie pe unde. Pentru ce fusese osândit la 
temniţă, n-am aflat niciodată. Ai noştri credeau că într-o zi 
va evada, dar fie că nu-i venise ceasul, fie că-i trecuse 
vremea - cine ştie? 

— Continua să-şi ducă zilele cuminte, potolit, contemplând 
parcă mediul ciudat în mijlocul căruia trăia. Şi totuşi, nu se 
putea şti nimic sigur, deşi era limpede că o încercare de 
evadare n-avea pentru el nici un sens, căci ce-ar fi putut 
câştiga fugind de acolo de unde se afla? 

Dar, văzută în ansamblu, viaţa în pădure, viaţa de hoinar, e 
un adevărat rai pe lângă aceea din temniţă. E şi firesc să fie 
aşa, încât lucrurile se înţeleg de la sine şi nu suferă nici o 
comparaţie. O fi grea soarta vagabondului, dar cel puţin el 
şi-a ales-o. lată de ce oricare deţinut, din orice închisoare şi 
în orice parte a Rusiei s-ar afla, se simte neliniştit o dată cu 
cel dintâi zâmbet al soarelui de primăvară şi-l cuprinde un 
dor de ducă de neînfrânat. Desigur, nu oricine îşi pune în 
gând să fugă negreşit; dimpotrivă, s-ar putea afirma cu 


certitudine că de teama piedicilor, a greutăților şi a osândei 
mult mai aspre, abia unul dintr-o sută dacă se hotărăşte la 
aceasta; ceilalţi nouăzeci şi nouă se mulţumesc doar să 
viseze la posibilitatea unei evadări, gândindu-se cum ar 
putea s-o facă şi unde ar fi mai bine să se ducă; numai 
gândul că ar exista totuşi o posibilitate de a scăpa de ocnă, 
însăşi dorinţa aceasta, aparent realizabilă şi plină de 
speranţă luminoasă, constituie o portiţă de scăpare, un 
reazem dătător de tărie şi rezistenţă. Unii se consolau doar 
cu amintirea evadărilor încercate altădată. Vorbesc aici de 
ocnaşii condamnaţi prin sentinţe definitive. Cele mai 
frecvente cazuri de evadări se observă la cei aflaţi încă în 
stadiul detenţiei preventive, asupra cărora nu s-a dat încă o 
hotărâre definitivă. Cei condamnaţi definitiv pe termen 
limitat nu se hotărăsc să fugă decât poate numai la început. 
După ce a ispăşit doi-trei ani de temniţă din cei la care a 
fost condamnat, ocnaşul începe să preţuiască timpul 
executat şi îşi face socoteala că e mult mai bine pentru el 
să-şi termine după lege pedeapsa la muncă silnică şi să fie 
trimis pe urmă în libertate ca orice colonist, decât să ia 
asupră-şi riscurile unei evadări, care, în caz de nereugşită, îl 
va duce la pieire. Căci nereugşita e foarte posibilă. Abia dacă 
unul din zece izbuteşte să-şi schimbe soarta. Dintre cei cu 
condamnări definitive pe timp limitat, se mai încumetă să 
rişte o evadare numai cei condamnaţi pe termene prea 
lungi. Cincisprezece, douăzeci de ani par o veşnicie şi 
osânditul, în aceste cazuri, e dispus oricând să râvnească la 
o schimbare a sorții sale, chiar dacă a executat şi zece ani 
din pedeapsă. Pe de altă parte şi stigmatele cu care sunt 
înfieraţi ocnaşii îi opresc pe mulţi să rişte o evadare. A-ţi 
schimba soarta e un termen tehnic. Dacă e prins în clipa 
când încearcă să fugă, ocnaşul răspunde la interogatoriu că 
a vrut „să-şi schimbe soarta". Această expresie, oarecum 
livrescă, se potriveşte întocmai în cazul de faţă, căci 
oglindeşte perfect motivul determinant al acţiunilor 
făptaşului. Nici un fugar, la urma urmei, nu-şi închipuie că, 


evadând, va deveni cu totul liber, fiindcă ştie că acest lucru 
e aproape cu neputinţă; tot ce nădăjduieşte el e să fie trimis 
undeva, în altă parte, sau, în cazul cel mai bun, în colonie 
ori să fie judecat din nou pentru altă infracţiune, săvârşită 
în timpul vagabondării - într-un cuvânt, să fie trimis 
oriunde, dar să 

Z88 scape de temniţa în care a fost închis şi care pentru el 
a devenit un iad de nesuportat. Dacă aceşti fugari nu-şi 
găsesc în timpul verii un adăpost mai sigur în care să-şi 
petreacă iarna, dacă, de pildă, nu au norocul să dea peste 
un tăinuitor, care pentru ceva bani găzduieşte oameni 
certaţi cu legea; dacă, în sfârşit, nu-şi fac rost, fie şi prin 
asasinat, de un act de identitate care să le îngăduie să se 
stabilească oriunde legal -tot ei, o dată cu venirea toamnei, 
dacă n-au fost identificaţi şi prinşi între timp, se prezintă de 
bunăvoie în oraşe şi puşcării, grupuri-grupuri, ca să fie 
băgaţi, ca vagabonzi, prin aresturi şi închisori, pentru 
vremea grea de iarnă, sperând că la vară vor izbuti s-o ia 
razna din nou. 

Suflul răscolitor al primăverii m-a atins cu aripa lui şi pe 
mine. Priveam cu nesaţ uneori, prin crăpăturile gardului 
înalt de pari, cum încolţea şi creştea iarba pe povârnişul 
valului, cum albastrul cerului îndepărtat devenea tot mai 
intens, mai profund; mi-aduc aminte că rămâneam aşa chiar 
vreme îndelungată, cu capul lipit de gard, într-o 
contemplare nesfârşită, neobosită. Dorul şi neliniştea 
sporeau din zi în zi, temniţa îmi devenea tot mai nesuferită. 
Ura pe care mi-o arătau necontenit, în toţi anii aceştia de 
început, ceilalţi ocnaşi, pentru că eram nobil, ajunsese 
insuportabilă, îmi otrăvea întreaga viaţă. Din pricina ei, 
numai ca să scap de această ură generală, nesfârşită, 
chinuitoare şi parcă de nimic potolită, ceream de multe ori, 
în primii ani de ocnă, să fiu trimis la spital, chiar şi fără să 
fiu bolnav cu adevărat. „Păsări de pradă - iată ce sunteţi 
voi, boierii; din pricina voastră n-avem un loc sub soare!" ne 
spuneau ocnaşii. Şi cum îi mai invidiam pe cei din popor, 


nou-veniţi în temniţa noastră, văzând că în scurt timp după 
ce au păşit pragul cazărmii se împrieteneau cu toată lumea! 
De aceea, chiar şi mirajul primăverii, mirajul libertăţii, 
bucuria întregii firi trezeau în mine o stare de indispoziţie şi 
surescitare sâcâitoare. Spre sfârşitul Postului Paştilor, în 
săptămâna 

AivIIIN 11K1 U1I1N LASA IVIUK (1UJK 

Şasea mi se pare, mi-a venit rândul, împreună cu alţii, să 
mă împărtăşesc. Toţi întemniţaţii fuseseră împărţiţi în şapte 
grupuri, după numărul săptămânilor din post, în vederea 
împărtăşaniei. Fiecare grup era alcătuit din cel puţin 
treizeci de oameni. Săptămâna de post a fost pentru mine 
un moment de mare destindere. Eram scutiţi de munci. De 
două sau câteodată de trei ori pe zi ne duceam la biserică, 
la o oarecare depărtare de temniţă. De multă vreme nu mai 
fusesem la biserică. Slujba religioasă din postul mare, cu 
care eram deprins încă din copilărie şi o cunoşteam din 
casa părintească, rugăciunile grave şi solemne, 
îngenuncherile şi mătăniile trezeau în mine un trecut 
îndepărtat, foarte îndepărtat, reînviind amintiri uitate din 
anii copilăriei şi, ţin minte, mă simţeam foarte fericit când 
porneam dimineaţa spre locaşul Domnului, călcând pe 
drumul îngheţat peste noapte, sub paza unei escorte de 
soldaţi cu puştile încărcate. Soldaţii, e drept, nu intrau în 
biserică. Înăuntru, noi ne îngrămădeam imediat lângă uşă, 
pe locul cel din urmă, astfel că n-auzeam decât glasul adânc 
al diaconului şi din când în când zăream din spatele 
mulţimii patrafirul negru ori capul chel al preotului. Îmi 
aminteam cum în copilărie priveam spre norodul 
îngrămădit la uşă, care făcea loc cu umilă smerenie când 
zărea un epolet cu fire de aur, pe vreun boier burduhănos 
sau vreo cuconiţă împopoţonată, dar cucernică nevoie 
măre, grăbindu-se să-şi apuce loc în faţă şi gata să se certe 
cu oricine pentru asta. Şi, atunci îmi părea ca acolo, în 
pronaosul bisericii, oamenii se roagă într-altfel decât cei din 


faţă, mai cu smerenie şi ardoare, închinându-se până la 
pământ, mai plini de supunere şi de umilinţă. 

Iar acum stăteam şi eu acolo, în mijlocul acelei mulţimi, ba 
nu, nu în mijlocul ei, căci noi eram în lanţuri şi stigmatizaţi; 
lumea se ferea de noi, ne privea cu teamă parcă, unul şi 
altul ne mai da de pomană, şi-mi aduc aminte că aceasta îmi 
provoca o senzaţie ciudată: o nebănuit de stranie plăcere şi 
o satisfacţie şi mai stranie, de o ascuţime cu totul deosebită. 
„Dacă-i aşa, n-au decât!" îmi ziceam. Ocnaşii se rugau cu 
multă cucernicie şi fiecare dintre ei ţinea să-şi dea negreşit 
obolul sărăcăcios: îşi dăruiau copeica amărâtă în schimbul 
unei luminări sau o puneau în cutia milelor. „Şi eu sunt om 
-îşi zicea, poate, fiecare, întinzând banul -în faţa lui 
Dumnezeu toţi sunt deopotrivă." Ne împărtăşirăm după 
slujba ceasului al şaselea. Când preotul, cu potirul în mână, 
rosti cuvintele: „Precum pe tâlharul, care a venit la tine, l-ai 
primit, aşa mă primeşte şi pe mine'"., aproape toţi se 
prăbuşiră în genunchi în zăngănit de lanţuri, socotind poate 
că aceste cuvinte sunt rostite anume pentru ei. 

În sfârşit, veni şi Săptămâna Luminată. Administraţia 
pregăti pentru noi câte un ou şi câte o felie de cozonac. Din 
oraş veniră iarăşi pomeni multe. Ca şi la Crăciun, urmară 
vizita preotului cu crucea, vizita şefilor, ciorba grasă cu 
came, beţia şi trândăveala, cu singura deosebire că acum 
ne puteam plimba prin curte, încălzindu-ne la soare. Totul 
părea mai luminos şi ne mişcăm mai în voie decât iarna şi, 
totuşi, ne simţeam mult mai trişti. Ziua lungă de vară, care 
şi aşa pare nesfârşită, devenea insuportabilă de sărbători. 
În zilele de lucru, ne luam cu treaba şi timpul trecea mai 
repede. 

Muncile de vară erau într-adevăr cu mult mai grele decât 
cele din timpul iernii. Se lucra îndeosebi la şantiere de 
construcţii. Ocnaşii săpau pământul, aşezau cărămizi ori 
făceau reparaţii de lăcătuşerie, tâmplărie şi zugrăveală la 
clădirile statului. Alţii lucrau la cărămidărie, unde se pare 
că era munca cea mai grea. Cărămidăria se afla la o 


depărtare de patru verste de temniţă. Zilnic, în tot cursul 
verii, la ora şase dimineaţa, pleca acolo câte un convoi de 
cincizeci de oameni. Se alegeau de obicei ocnaşii care, 
neştiind nici o meserie, nu erau folosiţi prin ateliere. Îşi luau 
cu ei pâinea pentru amiază, ca să nu mai facă încă un drum 
de peste opt verste, dus şi întors, iar masa de prinz o luau 
abia seara, când 

N HM UIiN LAiA MUKŢILOR 

Se întorceau la temniţă. Partea de muncă ce o avea de 
îndeplinit zilnic fiecare era atât de mare, încât numai 
lucrând toată ziua şi aproape fără întrerupere izbutea, cu 
chiu cu vai, să şi-o termine. Mai întâi, fiecare trebuia să 
sape şi să-şi scoată cantitatea necesară de argilă de sub 
mal, să care apă ca s-o ude, s-o amestece şi s-o frământe cu 
picioarele în groapă şi, în sfârşit, să facă un număr 
neînchipuit de mare de cărămizi - două sute sau chiar două 
sute cincizeci de bucăţi. 

Eu n-am fost decât de două ori la cărămidărie. Cei care 
lucrau acolo se întorceau seara târziu, frânţi de oboseală şi 
tot bodogăneau, mustrându-i pe ceilalţi că au lăsat munca 
cea mai grea numai pe seama lor. Poate că în aceste 
mustrări găseau un fel de consolare. Şi totuşi, unora le 
plăcea această muncă, mai întâi fiindcă puteau ieşi din oraş, 
într-un loc deschis, plăcut, pe malul Irtâşului. Aveai cel 
puţin o privelişte cu care să-ţi bucuri ochiul, nu ca între 
zidurile cetăţii. Apoi, puteai să fumezi în voie şi să te întinzi 
pe iarbă o jumătate de ceas în tihnă deplină. 

Pe mine mă trimiteau, ca şi înainte, să lucrez la atelier ori 
să pisez alabastru, ori cel mult să car cărămizi la vreo 
construcţie, în această din urmă îndeletnicire a trebuit să 
car odată, timp de două luni, cărămizi de pe malul Irtâşului 
la o depărtare de aproape o sută patruzeci de metri până la 
cazarma cea nouă aflată în construcţie şi să străbat şanţul 
şi valul fortăreței, mai înainte de a ajunge la locul de 
depozitare. Contrar aşteptărilor mele, ocupaţia aceasta mi- 
a plăcut, cu toate că de fiecare dată frânghia îmi rodea 


umerii. Dar îmi plăcea, fiindcă simţeam că munca asta îmi 
întăreşte muşchii şi devin tot mai rezistent. La început nu 
puteam să duc mai mult de opt cărămizi dintr-o dată - 
fiecare avea o greutate de doisprezece pfunzil. Treptat am 
ajuns să duc douăsprezece până la cincisprezece cărămizi, 
lucru care mă 1 Un pfund = 0,453 kg (n. ed. Române). 

Bucura foarte mult. Ca să poţi suporta toate mizeriile 
acestei vieţi blestemate de ocnă e nevoie nu numai de tărie 
sufletească, ci şi de o mare rezistenţă fizică. 

Iar eu eram hotărât să mai trăiesc şi după ocnă. 

Îmi plăcea să car la cărămizi, nu numai fiindcă această 
muncă mă întărea trupeşte, ci fiindcă aveam astfel prilejul 
să mai stau pe malul Irtâşului. Aduc mereu vorba de acest 
mal, pentru că era singurul loc de unde puteai vedea în voie 
un colţ din lumea de necuprins, de unde puteai scruta 
depărtarea limpede şi curată, stepa liberă şi neumblată, a 
cărei pustietate îmi producea întotdeauna o ciudată 
impresie. Numai aici, pe mal, puteai să întorci spatele 
fortăreței şi să n-o mai vezi. loate celelalte locuri de muncă 
ale noastre se aflau ori în incinta fortăreței, ori în imediata 
ei vecinătate. Fortăreaţa aceasta şi mai ales unele clădiri 
din incinta ei îmi deveniră nesuferite chiar din prima zi. 
Casa maiorului nostru îmi părea un loc blestemat, odios şi o 
priveam cu ură de fiecare dată când treceam prin faţa ei. Pe 
când acolo, la malul râului, puteai să uiţi de toate şi să te 
laşi nestingherit în voia gândurilor. Priveai adâncul zărilor 
largi şi depărtările de necuprins, pustii, cu aceeaşi uitare de 
sine cu care întemniţatul priveşte lumea liberă de afară 
prin ferestruica zăbrelită a închisorii sale. Toate îmi erau 
plăcute şi dragi în acest colţ de lume: şi soarele strălucitor 
în nesfârşitul cerului albastru şi cântecul îndepărtat al 
kirghizului ce răsuna dincolo, pe celălalt țărm. Îţi aţinteai 
privirea şi numai într-un târziu abia de izbuteai să 
descoperi şi biata iurtă afumată a vreunui baiguş oarecare; 
vezi un firicel de fum albastru ce se destramă în văzduh şi 
fata kirghiză ce-şi mână la păşune cei doi berbeci. O lume 


primitivă, săracă, dar liberă. Surprinzi şi urmăreşti zborul 
unei păsări ce spintecă aerul limpede; o urmăreşti mult 
timp fără s-o scapi din ochi; o vezi cum se lasă brusc în jos, 
atingând o clipă apa, pentru ca apoi să se înalțe şi să se 
piardă în zări şi iarăşi să se ivească aidoma unui punct abia 
vizibil. Până şi o biată floricică palidă pe care am găsit-o 
într-o văgăună a țărmului stâncos, o dată cu ivirea 
primăverii, îmi atrase atenţia bolnăvicioasă. Amărăciunea şi 
jalea acestui prim an de ocnă au fost de nedescris, 
înfiorător de chinuitoare. Din pricina acestei stări, în primul 
an de ocnă mi-au scăpat multe dintre cele ce se petreceau 
în juru-mi. Închideam ochii, căci nu mai voiam să văd nimic. 
Printre tovarăşii mei de ocnă, în general oameni răi şi 
insuportabili, în mijlocul cărora trăiam, nu reuşeam să-i 
observ şi pe cei buni, în stare să simtă şi să gândească, cu 
toată crusta respingătoare ce-i acoperea pe din afară. 
Printre cuvintele pline de venin de care aveam parte, 
uneori, fără să vreau, nu luam în seamă şi câte o vorbă 
blinda şi bună, cu atât mai scumpă, cu cât era rostită fără 
gând ascuns şi pornea adesea de-a dreptul din inima unui 
om care suferise şi îndurase, poate, mai mult decât mine. 
Dar la ce să mai vorbesc despre toate acestea? Eram 
bucuros de oboseala muncii, căci aşa puteam nădăjdui cel 
puţin să am un somn odihnitor! Vara, la noi, somnul era un 
chin, parcă mult mai nesuferit decât în timpul iernii. Serile, 
ce-i drept, erau uneori foarte plăcute. Soarele, care 
dogorise toată ziua curtea temniţei, cobora în sfârşit spre 
asfinţit. Aerul se răcorea şi apoi se lăsa noaptea, rece ca 
toate nopţile de stepă. Înainte de a fi închişi în cazarmă, 
ocnaşii se plimbau pâlcuri-pâlcuri prin curte. Grosul însă 
era adunat ca de obicei la bucătărie. Acolo se discutau 
probleme arzătoare ale vieţii de ocnă, fel de fel de fapte şi 
întâmplări sau vreun zvon care ajunsese să pătrundă până 
aici, adesea cu totul absurd, dar care trezea totdeauna un 
interes extraordinar la aceşti oameni izolaţi de restul lumii; 
aşa, de pildă, se răspândea deodată zvonul că maiorul va fi 


dat afară. Ocnaşii sunt creduli ca nişte copii; îşi dădeau 
seama că zvonul acesta nu poate fi adevărat, că cel care l-a 
stârnit e Kvasov, un mincinos fără pereche, căruia toată 
lumea hotărâse de mult să nu-i mai dea crezare şi cu toate 
acestea se agăţau cu foc de această ştire, o întorceau pe 
faţă şi pe dos, făcând tot felul de presupuneri şi înşelându- 
se pe ei înşişi, pentru ca în cele din urmă să se ruşineze, să 
nu mai poată de necaz şi să se înfurie că au fost atât de 
naivi încât să se lase amăgiţi de Kvasov. 

— Dar cine o să îndrăznească să-l dea afară? Strigă un 
ocnaş. N-aibi grijă, e tare, nu se dă el bătut. 

— S-or mai găsi şi alţii, mai ceva ca el, se aprinde deodată 
un flăcău bătăios şi deştept, care trecuse, se vede, prin 
multe şi care se dădea în vânt după discuţii de tot felul, fiind 
veşnic de altă părere decât cei cu care vorbea. 

— Corb la corb nu scoate ochii! Strecoară mohorât, ca 
pentru sine, un al treilea, om în vârstă, cu părul încărunţit, 
care îşi soarbe într-un colţ ciorba de varză murată. 

— Nu cumva crezi că cei mari or să te întrebe pe tine ce să 
facă: să-l dea afară pe maior ori ba? Adăugă sceptic un al 
patrulea, ciupind uşor strunele balalaicei. 

— Şi de ce nu, mă rog? Se înfurie al doilea, dacă toată 
lumea asta necăjită se plânge; şi ar trebui s-o spunem cu 
toţii, dacă vom fi întrebaţi. Numai că la noi nu-i tocmai aşa: 
de ţipat, ţipă toţi în păr, dar când e să se facă treabă, toţi se 
dau îndărăt, nu mai suflă unul. 

— Dar tu cum credeai? Îl lămureşte ocnaşul cu balalaică. 
Unde te trezeşti aici? Nu suntem la puşcărie, în fundul 
ocnei? 

— Mai deunăzi, urmează vorbăreţul cel bătăios, fără să ia 
seama la ce i se răspunde, rămăsese un pic de făină pe 
fundul lăzii; o matură cu grijă şi-o adună; ei, cât să fi fost? 
Ia, acolo, o nimica toată; băieţii, hai că s-o vândă. Ţi-ai găsit! 
I-a şi ajuns la urechi; a pălăvrăgit zevzecul de magaziner; şi 
unde mi ţi-o ia frumugşel, făina şi ţi-o trece, neică, la 
economii -pricepi? Păi, dreptate-i asta? 


— Şi cui vrei să te plângi? 

— Cui? Levizorului ăl de-o să vie curând. 

— Ce levizor? Care levizor? 

NivuiM i iki 1]JLIN LASĂ MORȚILOR 

— Asta aşa e, fraţilor, curând vine aici un revizor, întăreşte 
un ocnaş tânăr, dezgheţat, cu ştiinţă de carte, fost furier, 
probabil, care citise cândva. „Ducesa de la Valliere", ori aşa 
ceva. E glumeţ şi vesel, dar fiindcă e om umblat şi cunoaşte 
multe lucruri, ocnaşii îl respectă. Făcându-se că nu observă 
impresia pe care o produc vorbele lui despre revizor şi fără 
a ţine seama de curiozitatea generală, aţâţată prin această 
veste, o luă din loc şi se duse drept la bucătar să-i ceară 
nişte ficăţel. Bucătarii noştri vindeau câteodată aşa ceva; 
cumpărau, de pildă, un ficat întreg cu banii lor, pe care-l 
prăjeau, apoi îl tăiau în bucățele şi îl vindeau ocnaşilor. 

— De câte copeici: de două, de patru? Întrebă bucătarul. 

— 'Taie-mi de patru, să crape pizmaşii de ciudă! Răspunde 
ocnaşul. Un general, fraţilor, un general care vine anume 
din Petersburg ca să cerceteze întreaga Siberie. Aşa să ştiţi. 
Am auzit-o din gura ordonanţelor comandantului. 

Vestea stârneşte o emoție extraordinară. Timp de un sfert 
de oră nu se discută decât cine poate să fie generalul, ce fel 
de general e şi dacă e mai mare în grad decât toţi generalii 
din oraşul nostru. Ocnaşilor le place grozav să discute 
despre cinuri, funcţii, grade, şefi, despre cine e mai mare, 
care pe care poate să-l pună cu botul pe labe, care dintre ei 
poate să-i facă pe toţi ceilalţi să stea sluj în faţa lui şi în faţa 
cui, la rându-i, stă smirna; şi se ceartă şi se înjură din 
pricina acestor generali, ba uneori ajung şi la bătaie. Unii 
se vor întreba poate: ce-i îndemna să pună atâta patimă 
într-o chestiune ca asta? Dacă ne gândim însă că aici gradul 
de pricepere, de cunoaştere a lumii, importanţa pe care a 
avut-o omul în societate înainte de a fi adus în temniţa se 
măsoară după capacitatea de a deţine cât mai multe 
informaţii despre şefi şi generali, răspunsul se impune de la 
sine. De regulă, discuţiile despre persoanele sus-puse din 


ierarhia administrativa erau considerate la noi în temniţă ca 
fiind cele mai importante şi mai „subţiri”. 

— Vasăzică, e adevărat că-l scoate pe maior, zise Kvasov, 
un omuleţ roşcovan, repezit şi cam nătâng. El stârnise 
zvonul despre maior. 

— Nici o grijă; ştie el cum să-i ungă! Rosteşte cu glas 
apăsat bătrânul cel ursuz, isprăvindu-şi ciorba de varză 
acră. 

— Să ştiţi că aşa o să se-ntâmple, zice un altul, îi unge. Are 
de unde, că doar a furat destul! A fost comandant de 
batalion încă înainte de a veni aici. Mai acum vreo câtăva 
vreme voia să se însoare cu fata protopopului. 

— Da' uite că nu s-a însurat: i-au dat papucii; e prea sărac 
pentru ei. Halal ginere! N-are decât hainele de pe el. Anul 
trecut, de Paşti, a pierdut la cărţi tot ce-a avut. Mi-a spus 
Fedka. 

— De, lupu-şi schimbă părul, dar năravul ba. 

— Ce să spun, mă fraţilor, nu-i bine să te însori când eşti 
sărac: noaptea-i scurtă, iar necazurile. Am fost şi eu 
însurat! Se amestecă în vorbă Skuratov. 

— Păi sigur! Chiar de tine era vorba, îl ia peste picior 
fostul furier. lar tu, Kvasov, eşti prost dacă crezi că un 
general ca ăsta o să se lase uns de un maior şi că un 
coşcogea general o să fie trimis tocmai din Petersburg 
anume ca să-l controleze pe maiorul nostru. 

— Şi ce, dacă-i general, crezi că n-o să ia bani? Spune 
sceptic cineva din mulţime. 

— N-o să ia, fireşte, iar dacă ia, trebuie să i se dea din 
gros, nu glumă. Altfel nu primeşte. 

— Asta-i! Mă rog, după grad! 

— Ciupeşte el şi generalul de unde poate, declară 
categoric Kvasov. 

— I-ai dat tu vreodată, de eşti atât de sigur? Îl întrebă cu 
dispreţ Bakluşin, care tocmai intră. Ai văzut cel puţin un 
general la viaţa ta? 

— Şi dacă am văzut? 


— Minţi! 

— Minte tu, dacă-ţi dă mina! 

VIKJR ] 1LLUK 

— Băieți, dacă a văzut el în viaţa lui un general, să spună 
pe care! Hai, dă-i drumul, că eu îi cunosc pe toţi. 

— L-am văzut pe generalul Zibert, răspunse Kvasov cam 
şovăielnic. 

— Zibert? Nu există general cu numele ăsta. Se vede că ţi- 
a gâdilat puţin spatele cu nuiaua când era încă locotenent- 
co-lonel, iar ţie, de frică, ţi s-a părut că-i general. 

— Ascultaţi-mă pe mine, fraţilor, strigă Skuratov, că sunt 
om însurat. Era cu adevăratelea la Moscova un general pe 
care-l chema Zibert, neamţ după nume, dar era rus de-al 
nostru pravoslavnic. Se spovedea la preotul rusesc în 
fiecare an în postul Suntă-Măriei şi tot bea, mă fraţilor, la 
apă ca o rață, câte patruzeci de pahare cu apă de râu în 
fiştece zi. Cică asta îl lecuia de nu ştiu ce boală: mi-a spus-o 
valetul lui. 

— Şi n-a făcut broaşte în burtă? Întreabă mucalit ocnaşul 
cu balalaica. 

— Ia mai lăsaţi gluma! Aici e vorba de lucruri serioase şi ei 
se ţin de. Adică, ce fel de le vizor vine, măi fârtaţi? Găsi 
momentul să se amestece şi bătrânul ocnaş Martânov, care 
pe vremuri făcuse armată la husari şi care, în ciuda vârstei 
înaintate, era veşnic plin de neastâmpăr. 

— Vedeţi-vă de treabă! Nişte minciuni gogonate! Îşi dă cu 
părerea un neîncrezător. Şi cum le mai scornesc şi le mai 
potrivesc! Prostii. 

— Nu, nu sunt prostii! Intervine sentenţios Kulikov, care 
până atunci urmărise tăcut şi grav toată conversaţia. E un 
om de vreo cincizeci de ani, cumpănit la vorbă şi arătos la 
chip. E conştient de acest lucru şi asta îi dă un aer de 
trufaşă superioritate. Are în vinele lui ceva sânge ţigănesc, 
e de meserie veterinar, câştigă în oraş parale bune lecuind 
caii şi în temniţă face negoţ cu rachiu. E om deştept, 
umblat, trecut prin ciur şi prin dârmon. Îşi drămuieşte cu 


atâta grijă cuvintele, de parcă ar lăsa să-i scape din gură 
nestemate. 

— E adevărul-adevărat, fraţilor, urmează el, tacticos, am 
auzit vorbindu-se încă săptămâna trecută că un general cu 
funcţie de seamă vine în inspecţie prin Siberia. O să-i ungă 
şi lui careva osia, fireşte, dar nu maiorul nostru: n-are obraz 
şi n-o să îndrăznească nici să i se arate în ochi. Şi-apoi, nici 
generalii nu-s toţi pe un calapod. Unul e într-un fel, altul e 
într-alt fel. S-o ştiţi însă de la mine: maiorul n-o să se 
clintească de la locul lui. Pe noi nu ne întreabă nimeni, iar ăi 
mari n-or să se ducă să pârască pe unul dintre ei lor. 
Revizorul se va abate şi pe la temniţă, va arunca o privire 
ici-colo şi pe-aci ţi-e drumul, iar din raport se va vedea că 
toate sunt în bună rânduială. 

— Aşa e. Da' maiorul tot a sfeclit-o: prea o ia de dimineaţă 
cu băutura; când îl cauţi, e beat turtă. 

— Cică la noapte îi mai aduce o butie. Îl auzii pe Fedka 
vorbind. 

— Reaua nărăvire n-are lecuire. Parcă-i întâiaşi dată când 
l-aţi văzut beat? 

— Oricum, ar fi prea din cale-afară ca nici generalul să nu- 
lia la rost! Până când o să i se rabde toate potlogăriile?! 
Bodogăneau ocnaşii între ei. 

Vestea că în curând trebuie să sosească un revizor se 
răspândeşte ca fulgerul în întreaga temniţă. Ocnaşii 
forfotesc prin curte, transmiţându-şi-o nerăbdători unul 
altuia. Unii îşi păstrează cumpătul, afundându-se într-o 
tăcere gravă, ca să-şi dea astfel importanţă. Alţii rămân 
indiferenți. În pragul uşilor s-au aşezat cei cu balalaicile, în 
vreme ce alţii stau de vorbă grupuri-grupuri. Unii încearcă 
să cânte, dar pretutindeni se simt tulburarea şi însufleţirea. 

La ora nouă se făcea numărătoarea, intram în cazărmi şi 
se trăgeau zăvoarele la uşi. Nopțile erau scurte. 
Deşteptarea suna la cinci dimineaţa şi totuşi, înainte de 
unsprezece nimeni nu putea să adoarmă, fiindcă până la 
acea oră forfota, discuţiile şi taifasurile în cazarmă nu mai 


conteneau, ba uneori se înjghebau şi maidane, ca în timpul 
iernii. Căldura era înăbuşitoare. Cu toate că prin fereastra 
deschisă pătrundea răcoarea nopţii, ocnaşii se foiau prin 
paturi, neputându-şi 

N i mi uxiN tASA MORȚILOR 

Găsi liniştea necesară pentru odihna aşteptată după truda 
zilei. Puricii nu ne dădeau pace, erau miriade; nici iarna nu 
le ducem lipsa, dar când se desprimăvărează, se înmulţesc 
în număr atât de mare, încât toată noaptea nu mai poţi 
închide ochii din pricina lor. Şi cu cât vara era mai înaintată, 
cu cât se încălzea vremea, cu atât le sporea numărul şi 
înverşunarea. E drept că până şi cu puricii te poţi obişnui, 
m-am convins din proprie experienţă, dar cu preţul unor 
încercări cumplite. Câteodată te aduceau într-un asemenea 
hal, încât cădeai într-o stare de prostraţie şi de epuizare ca 
după o criză de febră şi simţeai că nu dormi, ci zaci într-un 
fel de toropeală. În sfârşit, spre ziuă, când se mai potoleau 
şi puricii, obosiţi şi ei, pesemne, de atâta zel şi izbuteai şi tu 
să adormi în răcoarea dimineţii, somnul cel mai dulce, iată 
că se auzea duruitul neînduplecat al tobei şi suna 
deşteptarea. Ascultai, îţi trăgeai cojocul pe cap şi începeai 
să blestemi fiecare lovitură de ciocănel, numărându-le 
parcă, iar prin somn ţi se furişa în creier gândul de 
neîndurat că aşa va fi şi mâine şi poimâine şi încă ani de-a 
rândul, pana în clipa liberării. Şi atunci te străfulgera şi un 
alt gând, prea puţin mângăietor: dar când va veni în sfârşit 
această libertate şi unde-i ea? Trebuia însă să te scoli; 
începea forfota obişnuită a zilei. Ocnaşii se îmbrăcau, se 
grăbeau să pornească la lucru. E drept că mai era rost deo 
oră de somn şi la amiază. 

Zvonurile despre revizor începură să se adeverească. Pe zi 
ce trecea, ele deveneau tot mai precise şi, în sfârşit, toată 
lumea află absolut sigur că un general, un mare slujbaş al 
statului, venea din Petersburg ca să facă o inspecţie prin 
întreaga Siberie şi că se şi află la Tobolsk. Fiecare zi aducea 
o veste nouă; ştirile veneau din oraş; se spunea că toată 


lumea e speriată, că se iau măsuri urgente ca totul să pară 
în bună rânduială. Mai-marii oraşului pregăteau o primire 
frumoasă, baluri şi tot felul de serbări. Grupuri de ocnaşi 
erau scoşi să curețe şi să niveleze străzile fortăreței, să 
vopsească stâlpii şi gardurile, să spoiască şi să repare tot ce 
se putea zări, tot ce sărea în ochi. Ai noştri înțelegeau 
foarte bine rostul acestor străduinţe şi comentariile lor 
deveneau din ce în ce mai aprinse şi mai îndrăzneţe. 
Închipuirea lor, cel puţin, nu mai cunoştea margini. Se 
pregăteau chiar să-şi arate ' nemulţumirile când generalul 
va întreba de hrană şi de celelalte, lucru care nu-i împiedica 
să se certe şi să se ocărască între ei mai departe. Maiorul se 
perpelea ca pe jăratic. Tot mai des apărea acum prin 
temniţă, tot mai furios răsuna glasul lui prin cazărmi, tot 
mai năprasnic se năpustea asupra deţinuţilor pentru orice 
fleac, tot mai mulţi oameni trimitea la corpul de gardă ca să 
fie pedepsiţi şi veghea cu străşnicie ca în întreaga temniţă 
să fie curăţenie şi bună rânduială. Ca un făcut, tocmai în 
această perioadă se petrecu un fapt, care, contrar 
aşteptărilor, nu numai că nu-l scoase din sărite, cum 1 s-ar fi 
întâmplat altă dată, ci, dimpotrivă, îi prilejui o mare ] 
satisfacţie. Unul dintre ocnaşi îi străpunse altuia pieptul cu 
o sulă, chiar în dreptul inimii. 

Vinovatul se numea Lomov; cel rănit era cunoscut la noi ': 
cu numele de Gavrilka, un vagabond înveterat. Nu ştiu dacă 
mai avea şi alt nume; noi l-am cunoscut numai cu acesta. 

Lomov se trăgea dintr-o familie de ţărani înstăriți din 
gubernia T., judeţul K. Toţi membrii familiei, un frate cu cei 
trei feciori ai săi şi un alt frate fără copii, trăiau împreună în 
aceeaşi gospodărie. Era o familie de chiaburi despre care 
se vorbea în toată gubernia că au un capital de trei sute de 
mii j de ruble numerar pus deoparte. Lucrau pământul, 
tăbăceau piei, făceau negoţ, dar îndeletnicirea lor cea mai 
bănoasă era cămătăria, tăinuirea de răufăcători şi de 
lucruri de furat şi multe alte matrapazlâcuri. Jumătate 
dintre ţăranii judeţului le datorau bani şi se aflau la 


cheremul lor. Treceau drept oameni pricepuţi şi deştepţi, 
dar de la o vreme începu să li se urce la cap şi să-i mănânce 
trufia şi îngâmfarea, mai cu seamă după ce un mare slujbaş 
din acea regiune, poposind o dată la ei şi cunoscându-l pe 
bătrân, îl îndrăgise atât de mult pentru priceperea şi 
iscusinţa lui în afaceri, încât trăgea la ei de câte 

U1IN CASA MOR JILOR 

Ori se abătea prin partea locului. Închipuindu-şi că acum 
puteau să-şi facă de cap, începură sa se încurce din ce în ce 
în fel de fel de afaceri necurate şi necinstite. Toată lumea 
cârtea împotriva lor, toţi ar fi vrut să-i vadă pierind la sute 
de stânjeni sub pământ, dar îndrăzneala şi îngâmfarea lor 
n-aveau margini. De ispravnicii şi dregătorii judeţeni nu mai 
ţineau socoteală nici cât de slujbaşii cei mai mărunți, înainte 
vreme. Dar în cele din urmă tot şi-au frânt gâtul. Ciudat era 
însă că pierzania li s-a tras nu dintr-o faptă nelegiuită sau 
pentru crimele lor tăinuite, ci pentru un lucru de care, de 
fapt, nu erau deloc vinovaţi. 

La vreo zece verste de sat aveau o bucată de pământ, cu o 
târlă mare, unde locuiau toamna şase lucrători kirghizi pe 
care îi robiseră de multă vreme. Într-o zi, toţi kirghizii fură 
găsiţi morţi, căsăpiţi cu jungherul. Se începură cercetările, 
care ţinură mult timp şi în cursul cărora se descoperiră o 
mulţime de lucruri necurate. Lomovii fură învinuiți că-şi 
omorâseră slugile. După cum spuneau ei şi o ştia şi toată 
temniţa, fuseseră bănuiţi că le datorau o grămadă de parale 
kirghizilor şi, cum erau foarte zgârciţi şi răi platnici, deşi 
bogaţi, toată lumea îi bănuia că îi omorâseră pe cei şase 
lucrători ca să scape de ei şi astfel să nu le mai dea nici un 
ban. Cu prilejul cercetărilor şi cu apărarea cheltuiră bani, 
nu glumă, aşa încât averea lor se topi ca şi cum nici n-ar fi 
fost. Bătrânul muri. Copiii fură trimişi care încotro. Unul 
dintre fii şi cu unchiul său, osândiţi la câte doisprezece ani 
de muncă silnică, nimeriseră în temniţa noastră. Şi totuşi, 
erau cu desăvârşire nevinovaţi de moartea celor şase 
kirghizi. 


Între timp fu adus la noi Gavrilka, cunoscut de toată lumea 
ca un vagabond şi un pungaş de meserie, altminteri băiat 
vioi şi foarte vesel şi care susţinea că el făptuise 
nelegiuirea. Nu ştiu dacă el mărturisise sau nu acest lucru, 
dar toţi ocnaşii erau convinşi că îi ucisese pe kirghizi. Pe 
Lomov, Gavrilka îl cunoscuse încă de când umbla prin lume 
hoinar şi fără căpătâi. Fusese osândit la temniţă pentru 
puţină vreme, ca soldat dezertor şi vagabond. Pe kirghizi îi 
înjunghiase împreună cu alţi trei vagabonzi, în credinţa că 
vor avea ce jefui din tarla. 

Nu ştiu de ce, dar ocnaşii nu prea îi sufereau pe cei doi 
Lomovi. Unul dintre ei, nepotul, era un flăcău voinic, 
deştept şi prietenos, dar unchiul lui, cel care-l împunsese pe 
Gavrilka cu sula, era un ţărănoi mărginit, urâcios şi cam 
într-o ureche. Se certase cu mulţi dintre ocnaşi şi încasase 
destulă bătaie de la ei. Pe Gavrilka, în schimb, întreaga 
temniţă îl iubea din pricina firii lui deschise, vesele şi 
prietenoase. Lomovii ştiau că el era făptaşul crimei pentru 
care fuseseră osândiţi, dar n-au deschis niciodată vorba 
despre lucrul acesta; se fereau chiar să dea ochii cu el, iar 
Gavrilka nici nu-i băga în seamă. Şi deodată se iscă cearta 
între Lomov-unchiul şi Gavrilka, din pricina unei slute de 
muieri. Gavrilka se tot lăuda cu sucesele lui pe lângă ea; 
ţăranul fu cuprins de gelozie şi într-o bună zi îi înfipse sula 
în piept. 

Cu toate că îşi pierduseră averea cu judecăţile, Lomovii 
duceau în temniţă o viaţă mai lesnicioasă. Aveau pesemne 
bani, căci îşi cumpăraseră un samovar şi beau totdeauna 
ceai. Maiorul ştia, se vede, de toate acestea, îi ura pe cei doi 
Lomovi şi nu pierdea nici un prilej ca să le facă tot felul de 
mizerii. Era limpede că le purta sâmbetele şi nu aştepta 
decât momentul să le vină de hac. Lomovii ziceau că 
maiorul vrea să stoarcă astfel ceva parale de la ei. Dar ei 
nici gând n-aveau să-i dea ceva. 

E drept că dacă lui Lomov-unchiul i-ar fi scăpat mâna şi ar 
fi împuns cu sula puţin mai adânc în pieptul lui Gavrilka, l-ar 


fi omorât. Din fericire, totul s-a mărginit la o mică 
zgârietură. Cazul fu adus la cunoştinţa maiorului. Ţin minte 
cu câtă grabă a sosit şi a intrat gâfâind, dar vădit mulţumit, 
în cazarma noastră. A vorbit surprinzător de blând şi de 
frumos cu Gavrilka, parcă ar fi vorbit cu propriul său fiu. 

— Ce zici, flăcăule, ai să poţi sa te duci singur la spital ori e 
nevoie să te ducă cineva? Ba, e mai bine, cred, să te 
trimiA1 V11JN 11K1 DIIN 

MUKJILLOK 

Tem cu brişcă. Înhămaţi calul la brişcă! Îi porunci el, 
aferat, unui subofițer. 

— Da' n-am nimic, înălţimea voastră. Abia de m-a zgâriat, 
înălţimea voastră. 

— Habar n-ai, dragul meu, habar n-ai ce primejdie te 
paşte. Te-a lovit unde-i mai rău, ai să vezi. E locul cel mai 
primejdios, chiar sub inimă te-a atins, banditul! Şi tu, 
aşteaptă numai să vezi ce-ai să păţeşti! Urlă el către Lomov. 
Te învăţ eu minte! Marş, la corpul de gardă! 

Şi se ţinu de făgăduială. Lomov fu dat în judecată; deşi 
rana era uşoară, premeditarea era vădită şi i se spori 
pedeapsa cu încă vreo câţiva ani, la care se adăugară şi o 
mie de lovituri cu varga. Maiorul nu-şi mai încăpea în piele 
de încântare. 

În sfârşit, apăru şi revizorul. 

A doua zi după sosirea lui în oraş, veni să facă inspecţie în 
temniţă. Se nimerise să fie sărbătoare. De câteva zile, toate 
erau în bună rânduială, curate şi ţinute cu îngrijire. Ocnaşii 
erau proaspăt raşi. Hainele le aveau albe şi curate. Conform 
regulamentului, vara purtam veston şi pantaloni albi de 
pânză. Fiecare avea cusut în spate un cerc negru cu 
diametrul de opt centimetri. Vreme de un ceas li se făcuse 
instrucţia cum trebuiau să răspundă, dacă înaltul demnitar 
ar fi binevoit să le spună bună ziua. Se făcuseră şi repetiţii. 
Maiorul părea că-şi pierduse capul.' Cu un ceas înainte de 
sosirea revizorului, toţi ocnaşii stăteau drepţi la locurile lor, 
nemişcaţi ca nişte statui, cu mâna la vipusca. În sfârşit, pe 


la ora unu după-amiază, revizorul îşi făcu intrarea. Era un 
general cu o înfăţişare foarte impunătoare, atât de 
impunătoare, încât inima oricărui şef de administraţie din 
Siberia Apuseană trebuia să tresară de spaimă numai 
văzându-l. Intră cu un aer măreț, aspru, urmat de o suită de 
generali, colonei cu diferite însărcinări în oraş şi de şefii 
autorităţilor locale. Mai era cu ei şi un civil înalt şi chipeş, în 
frac şi în pantofi, sosit probabil tot din Petersburg şi care se 
ţinea foarte degajat şi independent. Din când în când, 
generalul i se adresa plin de consideraţie. Acest fapt atrase 
atenţia ocnaşilor, trezindu-le la maximum curiozitatea: un 
civil care se bucură de atâta cinste din partea unui general 
sus-pus! După aceea s-au aflat şi numele şi funcţia civilului, 
dar faptul în sine prilejui multe şi felurite comentarii. 

Maiorul, gătit ca de paradă, cu guler portocaliu, încins 
strâns, cu ochii injectaţi, cu faţa stacojie, se pare că nu prea 
făcu bună impresie generalului. Din respect pentru înaltul 
oaspe, îşi scosese ochelarii şi rămânând la distanţă 
respectuoasă, drept ca o luminare, aştepta încordat prilejul 
sa poată fi de folos, gata să alerge la primul semn al 
Excelenței sale. Dar zelul lui arzător se pierdu în zadar: 
nimeni n-avu nevoie de serviciile lui. Generalul străbătu în 
linişte cazărmile, aruncă în treacăt o privire prin bucătărie 
şi gustă, se pare şi din ciorba de varză. 1 s-a spus că printre 
ocnaşi se află şi un nobil, arătându-i-se spre mine şi 
explicându-i-se că făcusem cutare şi cutare lucru. 

— A-a! Răspunse generalul. Şi acum ce fel de purtări are? 

— Până în prezent, satisfăcătoare, Excelenţă, 
satisfăcătoare. 

Generalul făcu un semn din cap şi peste vreo două minute 
părăsi temniţa. Ocnaşii fură surprinşi, orbiţi, uluiţi şi totuşi 
rămaseră cu o mare îndoială şi nedumerire în suflet. Era 
limpede că de o plângere împotriva maiorului nici nu putea 
fi vorba. De altfel, maiorul era sigur în această privinţă. 

VI ANIMALELE DIN TEMNIȚĂ 


Cumpărarea căluţului murg Gnedko le prilejui în curând 
deţinuţilor o preocupare şi o distracţie mult mai plăcute ca 
înalta vizită a importantului personaj. Pentru nevoile 111VI 
I- "IN 

Gospodăriei, la cărat apă, gunoaie şi altele, temniţa avea 
un cal. Calul era dat în seama unui ocnaş care-l îngrijea şi 
mergea cu el la lucru, bineînţeles sub pază când trebuia să 
iasă afară din curtea temniţei. Avea de lucru berechet şi 
dimineaţa şi seara. Murgul îşi ducea serviciul în temniţă de 
multă vreme. Era un cal foarte bun, dar îmbătrânise şi se 
cam jigărise de la o vreme. Într-o bună zi, chiar în preajma 
lui Sânpetru, Gnedko, după ce trase în faţa bucătăriei 
sacaua de seară cu apă de băut, se prăbuşi şi muri după 
câteva minute. Moartea lui întrista pe toată lumea. Ocnaşii 
se adunară în juru-i, dădură din cap cu părere de rău, 
pomeniră ce cal bun era, judecară şi chibzuiră cam din ce 
pricină a murit. Cei care slujiseră cândva la cavalerie, 
veterinarii, apoi ţiganii şi alţii dovediră cu acest prilej multă 
pricepere şi cunoştinţe extraordinare despre cai, ba se 
luară şi la ceartă din pricina asta; dar toate acestea nu-l 
înviară pe bietul Gnedko. Zăcea nemişcat cu burta umflată 
şi care cum venea se credea pasămite dator s-o împungă cu 
degetul. Raportară maiorului cele ce se întâmplaseră din 
voia Domnului şi el hotări să se cumpere numaidecât alt cal. 

În ziua de Sânpetru, după ce ieşi lumea din biserici, când 
toţi ai noştri erau adunaţi în curtea temniţei, începură să 
vină gospodarii, ţiganii, geambaşii, misiţii cu cai de vânzare. 
Cum era şi firesc, grija de a se alege un cal bun a fost dată 
în seama ocnaşilor, fiindcă se găseau printre ei adevăraţi 
cunoscători şi i-ar fi venit greu, chiar şi celui mai iscusit 
geambaş, să tragă pe sfoară două sute cincizeci de oameni 
care s-au frecat toată viaţa lor tocmai de astfel de treburi. 

Ocnaşii aşteptau cu nerăbdare ivirea fiecărui cal şi erau 
veseli ca nişte copii. Îi bucura mai ales gândul că puteau 
cumpăra un cal ca toţi oamenii liberi, ca şi cum l-ar fi tocmit 
pentru ei şi l-ar fi plătit din buzunarul lor, fiind în drept s-o 


facă şi lucrul acesta îi măgulea grozav. Trei cai trecură prin 
proba severă a ocnaşilor fără să corespundă şi să placă şi 
abia la al patrulea tocmeala fu încheiată. Geambaşii 
introduşi în curte se uitau cu mirare şi cu un fel de sfială în 
jurul lor şi din când în când mai trăgeau cu coada ochiului 
spre soldaţii de pază care-i întovărăşeau. O gloată de două 
sute de oameni i raşi pe cap, înfieraţi pe frunte, cu lanţuri la 
picioare, adunaţi în casa lor, în cuibul lor de ocnaşi, unde nu 
pătrundea nimeni, impunea un anumit respect. Ai noştri se 
întreceau care mai de care, folosind tot felul de tertipuri şi 
metode de încercare, ca să afle însuşirile şi năravurile 
calului. Îl cercetau cu luare-aminte, îl căutau la dinţi, în 
ochi, în nări etc, îl pipăiau la picioare, la chişiţe, sub burtă, 
la piept, la omoplaţi, la urechi şi în câte alte locuri, cu o 
meticulozitate şi grijă de parcă bunăstarea întregii temnițe 
atârna de cumpărarea animalului. Cât despre cerchezi, 
aceia chiar săreau pe cal; cu I ochii scânteind, turuiau ceva 
foarte aprins pe limba lor I neînţeleasă, arătându-şi dinţii 
albi şi subliniindu-şi expresiv, cu mimica vioaie a feţei lor 
oacheşe, cu nasul coroiat, | aprecierile făcute pe seama 
calului. În acest timp vedeai pe ] câte unul dintre ruşi că nu- 
şi ia ochii de pe feţele lor, | urmărind cu atenţie încordată 
orice mişcare a buzelor, cu | toate că nu pricepea nici o 
boabă în limba lor, orice gest, | orice grimasă, expresia 
ochilor fiecăruia, silindu-se să 1 ghicească din discuţia lor 
ce părere au despre cal: era bun sau nu? Pentru un ochi 
străin, din afară, ar fi părut poate ciudată această atenţie 
crispată, pătimaşă din partea unui ocnaş şi încă a unui 
ocnaş foarte şters, prăpădit chiar, care în mod obişnuit nu 
îndrăzneşte să scoată o vorbă chiar în faţa camarazilor săi 
celor mai apropiaţi. Ce-i pasă lui, ce importanţă are pentru 
el dacă se cumpără un cal ori altul; parcă şi-l cumpăra 
pentru el, parcă într-adevăr nu-i era deloc totuna care 
dintre aceşti cai va fi cumpărat pentru sacaua temniţei? 

În afară de cerchezi, cei care aveau cuvânt greu şi puteau 
să-şi dea cu părerea erau ţiganii şi foştii geambaşi. Aici avu 


loc chiar şi un fel de luptă, un fel de întrecere cavalerească 

IKJSS. I ILUR 

Între doi ocnaşi - ţiganul Kulikov, vechi geambaş şi hoţ de 
cai şi un veterinar de meserie, un ţăran siberian fără carte, 
foarte isteţ, de curând venit în temniţă, dar care în acest 
scurt timp izbutise să-şi atragă toţi clienţii lui Kulikov din 
oraş. 

Trebuie să spunem că veterinarii practicieni, fără nici o 
şcoală, din temniţa noastră, erau foarte preţuiţi şi că râu 
numai sărăcimea de prin mahalale sau negustorii, dar şi 
slujbaşi de vază ai oraşului apelau la priceperea lor când i 
se îmbolnăveau caii, cu toate că în oraş existau câţiva 
veterinari cu şcoală. Până la venirea lui Iolkin, ţăranul 
siberian, Kulikov avea foarte mulţi clienţi de la care primea, 
bineînţeles, recompense în bani. Făcea pe grozavul, ducea 
lumea de nas, minţea şi înşela cu neruşinare, ştiind mult 
mai puţin decât ar fi vrut să pară. Datorită acestor venituri, 
trecea drept un aristocrat printre ceilalţi ocnaşi din 
temniţă. Era om deştept, îndrăzneţ şi hotărât, cu mare 
experienţă de viaţă, căci umblase mult şi trecuse, cum s-ar 
zice, prin ciur şi prin dârmon. Scump la vorbă, nu-şi dădea 
cu părerea decât în cazuri grave, importante. Toate acestea 
impuneau celorlalţi ocnaşi, care, fără să-şi dea seama, îi 
purtau respect, îl ascultau cu atenţie şi nu-l contraziceau. 
Superficial şi uşuratic din fire, dispunea totuşi de o 
nemăsurată energie, fiind foarte activ în tot ce 
întreprindea. Nu mai era de mult tânăr, dar chipeş tot 
rămăsese. Faţă de noi, nobilii, se purta politicos, păstrând o 
atitudine plină de demnitate. Sunt convins că dacă l-ai fi 
îmbrăcat elegant şi l-ai fi dus într-un club din capitală, 
prezentându-l drept conte, ar fi ştiut să se descurce foarte 
bine; ar fi susţinut o partidă de whist, s-ar fi priceput să 
întreţină o conversaţie fără multă vorbărie, dar plasând la 
locul cuvenit o vorbă şi tăcând când se cuvine, încât nimeni 
nu şi-ar fi dat seama o seară întreagă că acest conte nu e 
decât un biet vagabond. O spun cu toată seriozitatea şi fără 


să exagerez: era descurcăreţ, deştept şi ager la minte; 
unde mai pui că omul avea şi nişte maniere pline de 
distincţie şi eleganţă. Văzuse pesemne multe la viaţa lui. De 
altfel, trecutul lui rămăsese o taină pentru toată lumea. 
Locuia la noi într-o secţie specială. Venirea la ocnă a lui 
Iolkin, un ţăran în vârstă de vreo cincizeci de ani, dintre cei 
de credinţă veche, simplu de tot, dar foarte iscusit, a 
însemnat începutul declinului faimei de veterinar neîntrecut 
a lui Kulikov. În mai puţin de două luni îi suflă acestuia toţi 
clienţii din oraş. Siberianul izbutise să lecuiască şi încă 
foarte repede, până şi caii cu care Kulikov renunţase să-şi 
mai bată capul. Îi vindeca şi pe aceia de care veterinarii 
oraşului nici nu mai voiau să se ocupe, socotindu-i pierduţi. 
Țăranul acesta ajunsese la ocnă pentru că încercase 
împreună cu alţii să falsifice bani. Ce-i trebuise să se bage 
într-o afacere ca asta, cred că nici el n-ar fi fost în stare să 
spună. De câte ori venea vorba, Iolkin îşi bătea joc cu 
plăcere de sine însuşi, povestind cum le-a trebuit să strice 
trei piese bune de aur ca să poată scoate una falsă. Kulikov 
se simţi jignit de succesele profesionale ale concurentului 
său; până şi faima lui de până atunci printre deţinuţi 
începuse parcă să pălească. El, care avea o întreţinută în 
mahalaua oraşului, purta podiovcă de catifea, inel de argint, 
cercel la ureche şi cizme cu carâmbii răsfrânţi, se văzu 
deodată silit, din lipsă de fonduri, să se facă negustor de 
rachiu. De aceea, când cu cumpărarea calului, toată lumea 
se aştepta la o ceartă teribilă sau poate şi la o bătaie în 
toată regula. Toţi erau curioşi să vadă ce se va întâmpla şi 
se împărţiseră în două tabere. Cei mai înflăcăraţi, 
anticipând desfăşurarea ciocnirii, începură chiar ostilitățile, 
schimbând între ei invective şi ocări. Chipul şiret al lui 
Iolkin se încreţi într-un zâmbet batjocoritor. Dar lucrurile se 
petrecură altfel de cum era de aşteptat: Kulikov evită 
cearta şi înjurăturile, recurgând la o stratagemă abilă, care- 
i permise să iasă basma curată din această dispută. Se 
arătă de la început foarte îngăduitor şi concesiv, ascultă 


calm părerea şi observaţiile critice ale rivalului său, până în 
clipa când, prinzându-l cu o observaţie riscată, îi veni apa la 
moară şi îi spuse cu modestie, dar cu multă siguranţă, că 
greşeşte şi, înainte ca Iolkin să fi avut timpul să se 
dezmeticească şi să-şi repare greşeala, îi arătă unde şi în ce 
anume punct greşise. Într-un cuvânt, lolkin se pomeni pus 
în încurcătură într-un chip neaşteptat şi cu multă 
îndemânare şi, în ciuda superiorității lui evidente, partida 
lui Kulikov a rămas şi ea mulţumită. 

— Aţi văzut, măi fraţilor, că nu-i chiar atât de uşor să-l 
prinzi cu mâţa-n sac, că doar îşi cunoaşte meseria! Ziceau 
unii. 

— Ba Iolkin e mai priceput! Adăugau alţii, dar o spuneau 
fără nici o pornire de ceartă. Şi cele două partide 
continuară pe un ton împăciuitor. 

— O fi şi priceput, nu zic, dar mai cu seamă are mână 
uşoară! Încolo, nici Kulikov nu-i mai prejos, se pricepe la 
dobitoace. 

— Se pricepe! 

— Ce mai vorbă! 

În sfârşit, noul murguţ fu ales şi cumpărat. Era un căluţ 
minunat, tânăr, voinic, chiar foarte arătos şi, mai ales, 
sprinten şi vioi. Asta ca înfăţişare, căci în toate celelalte 
privinţe era fără nici un cusur. Începu tocmeala: geambaşul 
cerea treizeci de ruble, ai noştri nu voiau să dea decât 
douăzeci şi cinci. Se tocmiră îndelung şi cu patimă, cu 
înverşunare; mai lăsa unul, mai puneau ceilalţi. La urmă îi 
podidi şi pe ei râsul. 

— Dar ce atâta tocmeală, parcă am da din buzunarul 
nostru? Strigară unii. 

— Oricum, fraţilor, sunt banii noştri ai tuturor. 

— Ai tuturor! Mare-i grădina lui Dumnezeu. 

În cele din urmă, târgul se încheie la douăzeci şi opt de 
ruble. Raportară maiorului şi calul fu cumpărat. Se aduse 
numaidecât pâine şi sare şi după această gustare noul murg 
fu introdus cu mare alai în curtea temniţei. Nu cred să fi 


fost ocnaş care să nu-l fi mângâiat pe coamă ori pe bot. în 
aceeaşi zi, Gnedko fu înhămat şi trimis cu sacaua să aducă 
apă; toţi ocnaşii îl priveau cu atenţie cum trage la saca. 

Sacagiul nostru, ocnaşul Roman, îşi privea căluţul cu 
vădită satisfacţie. Era un ţăran în vârstă de aproape 
cincizeci de ani, tăcut şi grav, ca mai toţi vizitiii ruşi pe care 
tovărăşia cailor îi face într-adevăr mai gravi şi mai tăcuţi. 
Roman era un om blajin, liniştit, scump la vorbă, dar 
binevoitor cu toată lumea şi priza mereu tabac dintr-un fel 
de cornet; nimeni nu mai ţinea minte de când doar el se 
ocupa de caii închisorii. Acesta era al treilea cal pe care îl 
îngrijea de la venirea lui în temniţă. Se statornicise la noi 
credinţa că temniţei noastre i se potrivesc numai caii murgi, 
culoare care ar aduce, chipurile, noroc casei. De altfel, 
aceasta era şi părerea lui Roman. Nimeni n-ar fi cumpărat 
în ruptul capului un cal şarg, bunăoară. Funcţia de sacagiu 
îi era încredinţată tot atât de statornic şi de către toţi lui 
Roman şi nimănui nu i-ar fi trecut prin minte să-i conteste 
vreodată acest drept dinainte stabilit. Când calul a murit, 
nimeni nu s-a gândit să-l învinovăţească pe Roman că nu-l 
îngrijise cum trebuie, nici chiar maiorul; aşa a vrut 
Dumnezeu şi bună pace; cât despre Roman, era un vizitiu 
foarte priceput. Căluţul cel murg deveni în curând favoritul 
tuturor. Oricât de aspri şi de nepăsători erau ocnaşii din 
fire, tot veneau din când în când să-l mângâie. 

Uneori, când Roman, de-abia întors cu sacaua de la râu, 
închidea poarta cea mare pe care i-o deschisese subofiţerul 
şi Murgul rămânea locului să-şi aştepte stăpânul, tot 
răsucindu-şi capul după el, se întâmpla ca acesta să-i strige: 
„Hai, pleacă singur!" Şi căluţul pornea domol, apoi se oprea 
în faţa bucătăriei, aşteptând ca bucătarii şi rândaşii să vină 
să ia apă cu căldările. 

— Deştept cal, Gnedko al nostru! Ziceau ocnaşii. A tras 
sacaua singur taman unde trebuie! Ascultă de om. 

— Aşa-i; dobitoc, dar tot înţelege şi ascultă. 

— Tare cuminte cal. Halal de el! 


]]1 1N CASA MUKJILOK 

Murgul scutura din cap şi scotea un fomăit scurt şi 
puternic, de parcă ar fi înţeles şi i-ar fi plăcut vorbele ce se 
rosteau pe seama lui. Şi totdeauna se găsea cineva care să-i 
aducă o bucăţică de pâine cu sare. După ce mânca, Gnedko 
scutura iarăşi din cap, voind parcă a spune: „le cunosc! Te 
cunosc! Şi eu sunt un cal bun şi tu eşti un om de treabă!" 
îmi plăcea şi mie să-i dau murgului pâine. Îmi era drag 
botul lui frumos şi mă bucuram când îi simţeam în podul 
palmei buzele moi şi calde ce apucau darul cu lăcomie. 

În general, ocnaşilor noştri le erau dragi necuvântătoarele 
şi, dacă li s-ar fi îngăduit, ar fi umplut probabil curtea 
temniţei cu păsări şi animale de casă. Şi când te gândeşti, 
ce altă îndeletnicire, dacă nu tocmai aceasta, ar putea cel 
mai mult să îmblânzească şi să înnobileze firea lor aspră şi 
sălbatică? Dar nu le era îngăduit. Nu permitea nici 
regulamentul şi nici loc nu prea era. 

Şi totuşi, pe vremea mea, se aciuaseră întâmplător câteva 
animale. În afară de Gnedko, temniţa mai avea câini, gâşte, 
un ţap cu numele de Vaska, ba într-o vreme şi un vultur. 

Un pensionar permanent al temniţei, după cum am spus 
mai înainte, era Şarik, un câine blând şi cuminte, cu care 
legasem prietenie la cataramă. Cum însă oamenii din popor 
socot câinele un animal spurcat, care nu merită atenţie, 
nimeni nu-l băga în seamă pe Şarik. Oploşit nu se ştie când 
şi în ce împrejurări, câinele vieţuia singuratic în temniţă, 
dormea prin curte, mânca resturile ce i se aruncau de la 
bucătărie, fără a stârni din partea cuiva un interes deosebit, 
dar îi cunoştea pe toţi cei din temniţă şi-i socotea pe toţi 
stăpâni. Când se întorceau ocnaşii de la muncă şi se auzea 
strigătul: „Caporal!“ - alerga fuga la poartă şi primea 
bucuros grup după grup, dând din coadă, privindu-l drept 
în ochi pe fiecare cum intra, aşteptând parcă o mângâiere; 
dar vreme de câţiva ani, toate încercările lui de a-şi atrage 
bunăvoința ocnaşilor rămaseră zadarnice; nimeni, afară de 


mine, nu-l mângâia. De aceea mă iubea mai mult ca pe 
ceilalţi. Apoi apăru într-o zi, nu se ştie cum şi un alt câine, 
$Îh «ataşa 

Belka. Pe cel de-al treilea, Kultanka, l-am adus eu într-o zi, 
la întoarcerea de la lucru; încă nici nu făcuse ochi. 

Belka era un câine foarte ciudat. Îl călcase, se vede, o 
căruţă şi avea şira spinării îndoită în jos de la mijloc, încât 
dacă îl vedeai de departe fugind, părea că aleargă două 
vietăţi albe lipite una de alta. În afară de asta, era jigărit, cu 
ochii urduroşi, cu coada pleşuvă mereu vârâtă între 
picioare. Nedreptăţit de soartă, se resemnase, pesemne, să- 
şi îndure cuminte şartul. Nu lătra şi nu mârâia la nimeni, de 
parcă ar fi fost din parte-i o îndrăzneală prea mare. Se 
hrănea cu resturile aruncate prin dosul cazărmilor şi dacă 
cineva se apropia de el, se culca numaidecât pe spate, ca şi 
cum ar fi zis: „Fă din mine orice vrei, n-am de gând să mă 
împotrivesc". Şi orice ocnaş în astfel de cazuri se simţea 
parcă obligat să-l izbească cu botul cizmei. „Javră 
ticăloasă!" ziceau ei cu dispreţ. Dar bietul Belka nu 
îndrăznea nici măcar să chelălăie, iar dacă lovitura era prea 
tare, scotea un urlet jalnic, înăbuşit. Întocmai aşa se 
răsturna cu labele în sus şi în faţa lui Şarik ori a celorlaţi 
câini, când ieşea să mai hoinărească afară pe câmp. Când 
vedea că vreun dulău e gata să se repeadă la el, se 
rostogolea pe spate şi aştepta supus cu labele în aer. 
Clinilor le plac umilinţa şi supunerea ce le-o arată semenii 
lor. Fiorosul dulău se potolea numaidecât, se oprea 
îngândurat în faţa semenului său doborât la pământ ce-i 
dădea semne de supunere atât de categorice, apoi începea 
tacticos să-l miroasă pe toate părţile. Oare ce putea să 
gândească Belka în clipa aceea? „Dar dacă mă înşfacă 
tâlharul?" îşi spunea poate tremurând de spaimă. După ce-l 
mirosea cu atenţie, dulăul îl lăsa în pace, negăsind probabil 
la el nimic care să-l atragă. Belka sărea numaidecât pe labe 
şi pornea şontâc-şontâc pe urma haitei de câini risipiţi în 
goană după vreo Jucika. Şi cu toate că ştia prea bine că n- 


are nici o şansă să facă cunoştinţă mai îndeaproape cu 
Jucika, nu putea renunţa la plăcerea de a goni puţin în 
urma celorlaţi adoratori ai căţeluşei - oricum, era o 
consolare în nesfârşitul noian de nenorociri ce-l copleşeau. 
Problema demnităţii şi 1 IM LJUV („rtort IVLKJK. ] 1LUK 

lii onoarei nu şi-o mai pusese probabil de mult. Cu 
nădejdea în viitor pierdută, se luptă doar să aibă totdeauna 
burta plină, lucru de care era pe deplin conştient. Odată am 
încercat să-l mângiâi; a fost pentru el ceva atât de nou şi de 
neaşteptat, încât se trânti numaidecât la pământ pe cele 
patru labe şi începu să scheaune de bucurie. Îmi era milă 
de el şi îl mângâiam deseori. Drept recunoştinţă, de câte ori 
mă vedea, începea încă de departe să chelălăie plângător şi 
jalnic şi să se gudure. Trist i-a fost, de altfel şi sfârşitul: într- 
o zi fu sfâşiat de zăvozi în şanţul din spatele temniţei. 

Kultanka avea cu totul altă fire. Nu ştiu de ce-l adusesem 
în temniţă, când încă nici nu făcuse ochi, dintr-un atelier 
unde se născuse; îmi plăcea să-i dau de mâncare şi să-l văd 
crescând. Şarik îl luă îndată sub ocrotirea lui şi dormeau 
împreună. Când cățelul mai crescu, îl lăsa să-l muşte de 
urechi, să-l tragă de pâr, se hârjonea cu el, aşa cum se 
hârjonesc toţi câinii mari cu căţelandrii. Lucru ciudat însă, 
Kultanka nu creştea aproape deloc în înălţime, ci mai mult 
în lungime şi grosime. Avea un păr lăţos de culoare cenuşie, 
ca al şobolanilor, o ureche îi sta dreaptă, cealaltă atâma 
într-o parte. Fire aprinsă şi neastâmpărata, ca mai toţi 
câinii tineri, lătra de bucurie când îşi vedea stăpânul şi-mi 
sărea în piept să mă lingă pe obraz, fără a căuta să-şi 
ascundă nici toate celelalte manifestări ale emoţiei 
nestăpânite: „Important e să se vadă bucuria, cât despre 
cerinţele bunei-cuviinţe - mai dă-le încolo!" Oriunde m-aş fi 
găsit, la strigătul „Kultanka!" venea numaidecât; răsărea ca 
din pământ şi alerga spre mine cu o însufleţire gălăgioasă, 
rostogolindu-se pe drum ca o minge, îl iubeam foarte mult. 
Părea că soarta îi hărăzise numai bucurii şi mulţumire pe 
pământ; dar într-o zi ocnaşul Neustroiev, care lucra 


pantofărie de damă şi tăbăcea piei, îi acordă o atenţie 
neobişnuită. Păru străfulgerat de un gând tainic, căci îl 
strigă numaidecât pe Kultanka, îi pipăi cu interes pielea şi îl 
tăvăli binevoitor pe pământ. Câinele, care nu bănuia nimic, 
scheuna de bucurie, dar a doua zi nu-l mai văzui. Îl căutai 
multă vreme: în zadar însă, intrase parcă în 

_*N * uyjo 1 uicv viiiy i irvj ULN 

1V1WK (1LUK 

Pământ. Abia după două săptămâni aflai ce se petrecuse. 
Pielea lui Kultanka îi plăcuse lui Neustroiev, care-l jupuise 
ca să îmblănească nişte cizmuliţe de catifea comandate de 
nevasta unui judecător. Mi le arătă când au fost gata; într- 
adevăr, blana dinăuntru era minunată. Bietul Kultanka! 

Mulţi ocnaşi se îndeletniceau la noi cu tăbăcitul pieilor şi 
uneori aduceau în temniţă câini vagabonzi cu blana 
frumoasă, care îndată după aceea se făceau nevăzuţi. Pe 
unii pur şi simplu îi furau, ba câteodată îi şi cumpărau. Mi- 
aduc aminte că într-o zi zării în dosul bucătăriei doi ocnaşi 
foarte preocupaţi, sfătuindu-se şi punând ceva la cale. Unul 
dintre ei ţinea de zgardă un câine mare, frumos, de rasă 
foarte bună. Un ticălos de lacheu îl furase probabil de la 
stăpânul său şi-l vânduse ocnaşilor pentru treizeci de 
copeici. Aceştia se pregăteau să-l spânzure. Pe urmă, 
operaţia era simplă: îl jupuiau şi-i aruncau hoitul în groapa 
de gunoi, mare şi adâncă, din fundul curţii, care în zilele 
călduroase de vară răspândea o duhoare îngrozitoare, 
fiindcă era rareori curățată. Bietul animal părea că înţelege 
ce-l aşteaptă. Ne privea cu ochi neliniştiţi, întrebători, pe 
fiecare la rând şi numai din când în când îndrăznea să dea 
din coada-i stufoasă, varata între picioare, voind parcă să 
ne îmblânzească prin acest semn de încredere ce ni-l arăta. 
Mă grăbii să plec, iar cei doi îşi făcură bineînţeles în voie 
isprava. 

Gâştele se pripăşiseră şi ele întâmplător în temniţă. Cine le 
crescuse şi ale cui erau, nu ştiu, dar un timp dăduseră 
ocnaşilor nenumărate prilejuri de mare haz şi îşi 


câştigaseră o faimă chiar şi în oraş. Crescuseră în temniţă, 
la bucătărie. Când bobocii se făcură mari, prinseră obiceiul 
să-i însoţească pe ocnaşi la lucru. Cum auzeau duruitul 
tobei, în vreme ce întreaga ocnă se îndrepta spre poartă, 
gâştele se repezeau în goana mare, bătând din aripi şi 
gâgâind strident, săreau una după alta pragul înalt al porţii 
şi tot cârdul se aduna fără greş pe flancul drept, aşteptând 
formarea coloanelor. Se alăturau de obicei coloanei mai 
mari şi, în timp ce ocnaşii lucrau, ele păşteau undeva prin 
apropiere. Când coloana pornea înapoi spre temniţă, se 
întorceau şi ele. Prin cetate se răspândi zvonul că un cârd 
de gâşte îi însoţeşte întotdeauna pe deţinuţi la lucru. „Uite, 
trec ocnaşii cu gâştele lor!" ziceau trecătorii. „Cum naiba 
le-aţi învăţat?" ne întrebau unii. „[ineţi pentru gâşte!" făcea 
altul băgând mâna în buzunar ca să le dea de pomană. Dar 
cu tot devotamentul lor neîndoielnic, gâştele fură sacrificate 
fără milă în cinstea nu ştiu cărui sfârşit de post. 

În schimb, nimeni nu s-ar fi gândit să-l taie pe ţapul Vaska, 
dacă n-ar fi intervenit o împrejurare cu totul nefericită. Nici 
despre el n-aş putea să spun de unde şi cum se pripăşise în 
temniţă; fapt e că într-o bună zi, ne pomenirăm în curte cu 
un ied drăguţ, alb, foarte vioi. Curând îl îndrăgiră toţi şi 
deveni pentru ocnaşi un izvor de mângâiere şi distracţie. 
Pentru a justifica ţinerea lui în temniţă, ocnaşii 
argumentaseră că e bine să-i ţină tovărăşie calului în grajd, 
în realitate însă, el se învârtea tot timpul prin bucătărie, iar 
mai târziu prin toată temniţa. Era plin de graţie, zburdalnic 
şi neastâmpărat. Venea când îl chemai, sărea pe bănci şi pe 
mese, se lupta cu ocnaşii şi era totdeauna voios şi hazliu, 
într-o seară, după ce-i mai crescuseră coarnele, lezghinul 
Babai, care stătea pe treptele cerdacului cazărmii, în 
mijlocul altor ocnaşi, se prinse la luptă cu el. Îşi ciocniră un 
timp frunţile, distracţia favorită a deţinuţilor, când deodată 
Vaska sări pe treapta cea mai de sus a scării şi, în clipa când 
Babai se întoarse cu spatele, se ridică deodată pe picioarele 
dinapoi, îşi lipi picioarele dinainte de piept, apoi şi le 


desfăcu fulgerător şi-l izbi pe lezghin cu copitele în ceafă, 
din toate puterile, încât acesta se rostogoli jos, spre marea 
bucurie a tuturor şi mai ales a lui însuşi. Într-adevăr, îl 
iubeam foarte mult pe Vaska al nostru. Când ajunse la 
vârsta bărbăţiei, după lungi şi judicioase dezbateri ale 
întregii ocne, se hotări să i se facă lui Vaska o anumită 
operaţie, în care veterinarii noştri erau meşteri neîntrecuţi. 
„Altfel pute prea tare a ţap", ziceau deţinuţii. De atunci, 
Vaska începu să se îngraşe într-un chip uluitor. Ce-i drept, 
era şi hrănit fără 

A%jj T t”ivă socoteală. Se făcu un ţap frumos, cu coarne 
minunate, mare şi gras de-i atârna burta ca la un porc. 
Luase şi el obiceiul să ne întovărăşească totdeauna la lucru, 
spre marele haz al ocnaşilor şi al trecătorilor, căci toată 
lumea îl cunoştea pe Vaska. Uneori, dacă lucrau pe malul 
râului, ocnaşii tăiau crenguţe de salcie şi culegeau flori de 
prin poeni ca să-l gătească pe Vaska; îi împleteau flori şi 
frunze între coarne şi-i împodobeau tot corpul cu ghirlande. 
La întoarcere, Vaska pornea ca de obicei în fruntea 
convoiului, gătit şi ţanţoş, iar ai noştri veneau în urma lui, 
mulţumiţi şi mândri că-i atât de frumos. Atât de drag le era 
ţapul, încât unii se întrebau ca nişte copii dacă n-ar fi şi mai 
frumos cu coarnele poleite, plan care trezi de asemenea 
discuţii lungi şi aprinse, fără a fi vreodată înfăptuit. Mi-aduc 
aminte că îl întrebai cu acest prilej pe Akim Akimâci, care 
era cel mai bun argintar din temniţă după Isai Fomici, dacă 
într-adevăr se puteau polei coarnele ţapului. El privi cu 
luare-aminte coamele lui Vaska, chibzui o clipă şi-mi spuse 
că „se poate face, dar nu ţine mult şi nu-i de nici un folos". 
Şi cu aceasta, discuţia se încheie. Şi poate că Vaska ar fi 
trăit încă mulţi ani în temniţă şi ar fi murit de năduf dacă, 
într-o zi, întorcându-se de la lucru în fruntea ocnaşilor, 
împodobit cu crenguţe verzi şi ghirlande de flori, n-ar fi dat 
cu ochii de el maiorul, care tocmai trecea în trăsură. 

— Opreşte! Urlă acesta. Al cui e ţapul? I se răspunse. 

— Cum, un ţap în temniţă şi asta fără voia mea? Subofiţer! 


Se înfăţişă subofiţerul, care primi poruncă aspră să-l taie 
numaidecât, să-l jupoaie şi să-i vândă pielea în târg; banii 
câştigaţi să-i verse în casieria temniţei, iar carnea s-o 
predea la bucătărie pentru ciorba ocnaşilor. Oamenii se 
necâjiră, se sfătuiră cum să dreagă lucrurile, le părea rău 
de ţap, dar nimeni nu îndrăzni să iasă din porunca 
maiorului. Îl tăiară pe Vaska lângă groapa de alături. Un 
ocnaş cumpăra toată carnea cu o rublă şi jumătate şi o 
vându apoi la cântar celorlalţi pentru friptură, care a fost 
foarte gustoasă. Cu banii se cumpără pâine albă pentru 
toată lumea. 

Am avut un timp în temniţă şi un vultur de stepă, de neam 
pitic. Îl adusese unul dintre ocnaşi, care îl găsise rănit şi 
sleit de puteri. Toată ocna se strânsese în juru-i: nu putea să 
zboare, aripa dreaptă îi atârna într-o parte, frântă şi un 
picior şi-l scrântise. Se uita furios la mulţimea curioasă şi 
căsca ameninţător ciocul încovoiat, hotărât să-şi apere viaţa 
până la ultima picătură de sânge. Când lumea se împrăştie, 
după ce-l privise îndeajuns, pasărea schiloadă porni, sărind 
în piciorul cel zdravăn şi bătând dintr-o aripă, să se ascundă 
în colţul cel mai dosnic din temniţă, se ghemui sub gard şi 
rămase acolo nemişcată. În cele trei luni cât sălăşlui în 
temniţă, n-a ieşit niciodată din ascunzătoare. La început, 
oamenii se duceau să-l privească şi-l asmuţeau pe Şarik 
împotriva lui. Câinele se arunca înainte-i cu furie, dar se 
temea să se apropie prea mult, spre marea veselie a 
ocnaşilor. „Sălbăticiune, de! Ziceau ei. Nu se lasă 
batjocorită!" Pe urmă Şarik îi dibui partea slabă şi începu 
să-l muşte de aripa bolnavă; nu-i mai era teamă şi o necăjea 
mult pe biata pasăre. Vulturul se apăra din răsputeri cu 
ciocul şi cu ghearele, ghemuindu-se şi mai mult în colţul lui, 
şi, cu o înfăţişare mândră şi sălbatică, asemeni unui rege 
rănit, privea ţintă mulţimea curioasă ce venea să-l vadă. Cu 
timpul, lumea începu să se plictisească şi nu se mai interesă 
de el; şi cu toate acestea, în fiecare zi se putea vedea lângă 
el o strachină cu apă şi bucăţi de carne proaspătă. Se vede 


că cineva îi purta totuşi de grijă. La început, vreme de 
câteva zile, vulturul nu vru să mănânce nimic; dar în cele 
din urmă se hotări să primească hrana ce i se dădea, dar 
niciodată n-o lua din mâna cuiva şi nici nu mânca de faţă cu 
oamenii. Avui prilejul de câteva ori să-l observ de departe. 
Când nu zărea pe nimeni şi se credea singur, îndrăznea să 
iasă din ascunzătoare şi începea să şchiopăteze pe lângă zid 
vreo doisprezece paşi, apoi se întorcea şi pornea din nou pe 
acelaşi drum, ca şi cum ar fi făcut un antrenament necesar. 
De îndată ce mă vedea, căuta să se ascundă numaidecât în 
colţul lui, sărind şi şchiopătând: cu capul dat pe spate, cu 
ciocul desfăcut şi penele zburlite, se pregătea de luptă. 
Nimic nu putea să-l îmblânzească, nici nu se lăsa mângâiat, 
se zbătea lovind cu ciocul şi aripa; n-a vrut niciodată să-mi 
ia din mână bucata de carne şi tot timpul cât stăteam lângă 
el nu-şi lua din ochii mei privirea-i sălbatică, ţintuitoare. 
Singuratic, rău şi neînduplecat, îşi aştepta moartea 
neîncrezându-se în nimeni şi neîngăduind apropierea 
nimănui. În cele din urmă, ocnaşii îşi aduseră aminte de 
vultur şi, cu toate că timp de două luni nu se mai ocupaseră 
de el deloc, dintr-o dată îi cuprinse mila şi o neobişnuită 
înţelegere. Se auziră glasuri că vulturului trebuie să i se 
dea drumul, să fie scos afară, în câmp. „Chiar dacă se 
prăpădeşte acolo, cel puţin să moară liber", ziceau unii. 

— Sfânt lucru, o pasăre liberă, aspră şi neatârnată; nu se 
împacă ea cu temniţa, adăugau alţii. 

— Nu-i ca noi, zise unul. 

— Asta-i bună! Vulturul e pasăre zburătoare, pe când noi, 
care va să zică, suntem oameni. 

— Vulturul, prieteni, e regele pădurilor. Începu Skuratov, 
dar de data aceasta nimeni nu-l mai ascultă. Într-o după- 
amiază, când toba vesti plecarea la lucru, cineva luă 
vulturul, îi strânse cu mâna ciocul, fiindcă încerca să se 
apere cu înverşunare, şi-l scoase din temniţă. Ajunseră la 
val. Cei doisprezece ocnaşi care alcătuiau convoiul erau 
curioşi să vadă ce va face şi încotro are să pornească 


vulturul. Lucru ciudat: feţele lor exprimau o mare 
mulţumire şi aşteptau momentul acesta cu atâta nerăbdare, 
de parcă ei înşişi erau pe cale să-şi recapete libertatea. 

— Bre, ce pasăre pidosnică: vrei să-i faci bine şi ea îţi 
sfâşie mâna! Zicea ocnaşul care o ducea, uitându-se cu un 
fel de admiraţie la neîmblânzita sălbăticiune. 

— Hai, dă-i drumul, Mikitka! 

— Care va să zică, dumnealui nu-i arde de glumă. Vrea să 
fie liber şi pace, liber de-adevăratelea. 

Vulturul fu aruncat de pe val în stepă. Era o zi de toamnă 
târzie, mohorâtă şi rece. Vântul sufla peste stepa pustie şi 
se tânguia prin tufele de iarbă galbenă şi uscată. Pasărea o 
porni drept înainte, bătând din aripa frântă, grăbindu-se 
parcă să scape de noi şi de privirile noastre. Ocnaşii îi 
urmăreau atenţi şi curioşi capul ce răsărea din când în când 
printre buruieni, depărtându-se cu repeziciune. 

— Ia te uită! Zise gânditor unul. 

— Nici n-a întors capul, adăugă altul. O singură dată nu l-a 
întors, îi dă înainte! 

— Dar tu ce-ai crezut: că o să se întoarcă să-ţi 
mulţumească? Îl ironiza al treilea. 

— Ehei, ce ţi-e cu libertatea asta! Acu' s-a simţit liber! 

— Mare lucru e să te ştii liber. 

— Nici nu se mai vede, fraţilor. 

— Ei, hai! Ce mai zăboviţi? Înainte marş! Se auzi comanda 
escortei şi toţi porniră la muncă, tăcuţi, cu paşi târşiţi. 

VII 

PLÂNGEREA 

Înainte de a începe acest capitol, editorul amintirilor 
decedatului Aleksandr Petrovici Goriancikov se simte dator 
să dea cititorilor următoarea lămurire: în primul capitol al 
„Amintirilor din Casa morţilor", se menţionează în câteva 
cuvinte cazul unui paricid, nobil de origine. Între altele, el 
era citat ca o ilustrare a nesimţirii cu care ocnaşii vorbesc 
uneori de nelegiuirile pe care le-au săvârşit. Se mai spune, 
de asemenea, că, în faţa judecății, ucigaşul nu voise să 


mărturisească nimic, dar, că, după relatările tuturor celor 
care cunoşteau faptele în amănunt, vinovăția lui nu mai 
putea fi pusă la îndoială. 

Aceiaşi oameni i-au povestit autorului „Amintirilor“ că 
ucigaşul era un desfrânat şi un risipitor, care se înglodase 
în datorii până în gât şi-şi omorâse tatăl ca să pună cât mai 
degrabă mâna pe avere. De altfel, tot oraşul în care îşi avea 
slujbă ucigaşul relata în acelaşi fel întreaga întâmplare; 
asupra acestui din urmă fapt, editorul „Amintirilor" dispune 
de informaţii destul de precise şi temeinice. În sfârşit, se 
mai spunea acolo că ucigaşul, chiar în temniţă fiind, se 
arătase totdeauna foarte vesel şi bine dispus; că era cel mai 
zănatic, mai uşuratic şi mai nesăbuit dintre deţinuţi, dar, în 
nici un caz prost şi că niciodată autorul „Amintirilor" nu 
băgase de seamă la el vreo înclinaţie deosebită spre 
cruzime. Şi imediat după aceea adăugă: „Bineînţeles, nu l- 
am crezut niciodată vinovat de această crimă". 

Acum câteva zile, editorul „Amintirilor din Casa morţilor" a 
primit din Siberia ştirea că osânditul s-a dovedit a fi 
nevinovat şi că îndurase cei zece ani de muncă silnică în 
zadar, nevinovăția lui fiind acum constatată şi recunoscută 
oficial, pe cale judiciară. Adevăraţii ucigaşi fuseseră prinşi şi 
mărturisiseră totul, iar nenorocitul osândit pe nedrept este 
de-acum pus în libertate. Adevărul celor cuprinse în această 
ştire este în afară de orice îndoială pentru editor. 

Fără comentarii. E şi de prisos, credem, a se mai adăuga 
ceva. La ce bun să mai stăruim asupra grozăviei pe care o 
ascunde faptul în sine şi anume că viaţa unui tânăr a fost 
zdrobită în urma unei învinuiri atât de cumplite. Faptele 
sunt prea grăitoare. 

Ne gândim totuşi că, dacă a fost cu putinţă să se întâmple 
un asemenea fapt, însăşi posibilitatea aceasta adaugă 
povestirii noastre ceva nou şi neaşteptat, care vine să 
întregească imaginea Casei morţilor, cu o trăsătură 
deosebit de vie şi plină de tâlc. 

Şi acum, să ne urmăm istorisirea. 


Am spus că, în cele din urmă, mă obişnuisem cu viaţa de 
temniţă; dar acest „în cele din urmă" se împlinise cu greu, 
în suferinţe chinuitoare şi prea cu încetul. Într-adevăr, îmi 
trebui un an întreg până să mă obişnuiesc şi acest an îl voi 

Socoti totdeauna cel mai groaznic din viaţa mea. De aceea 
mi s-a întipărit atât de viu în minte, până în cele mai mici 
amănunte. Cred că aş putea oricând să reconstitui în 
memorie, pas cu pas, fiecare clipă din acest an al vieţii 
mele. 

Am mai spus, iarăşi, că nici ceilalţi ocnaşi nu se puteau 
deprinde cu această viaţă. Mi-aduc aminte cum mă 
întrebam atunci, în primul an: „Oare cum sunt ei de fapt? 
Să fie chiar atât de potoliţi pe cât păreau?" Mă preocupase 
mult chestiunea aceasta. Am arătat, se pare, că aici toţi 
ocnaşii nu se simțeau nici pe departe cum s-ar simţi omul 
într-o locuinţă a lui, oricum ar fi ea; trăiau de pe ozipealta, 
de parcă se aflau într-un han, într-un catonament sau la un 
popas. Chiar şi oamenii trimişi aici pentru toată viaţa 
tânjeau fără încetare, ori, chinuiţi de neastâmpăr, se 
frământau necontenit fără rost şi fiecare dintre ei visa la 
ceva ce nu avea să se îndeplinească niciodată. Această 
veşnică nelinişte, acoperită de un văl de tăcere, dar nespus 
de grăitoare, această nădejde plină de patimă şi de 
nerăbdare, care se trăda uneori fără voie şi era atât de 
departe de realitate, încât ţinea mai mult de delir, toate 
acestea te uimeau şi pe bună dreptate, căci erau prezente 
până şi în minţile unor oameni cu înclinații şi preocupări 
pur practice; asemenea trăsături dădeau o notă de 
ciudăţenie într-atât de neobişnuită locului acestuia, încât 
constituiau trăsătura lui specifică dominantă. Păşind pragul 
temniţei simţeai de la primii paşi că dincolo de zidurile ei nu 
mai putea exista ceva asemănător. Aici toată lumea visa; 
faptul îţi sărea în ochi de la început şi se făcea resimţit 
dureros, pentru că tocmai această visare neîntreruptă îi 
făcea pe cei mai mulţi ocnaşi să pară ursuzi, posomoriţi, cu 
faţa întunecată, bolnăvicioasă chiar. Aproape toţi erau 


tăcuţi şi mânioşi; nu le plăcea să-şi dezvăluie gândurile 
tainice. De aceea dispreţuiau sinceritatea şi efuziunile 
sentimentale. Cu cât nădejdile erau mai greu de împlinit şi 
cu cât ocnaşul visător ajungea să-şi mărturisească lui însuşi 
neputinţa de a le împlini vreodată, cu atât mai multă 
încăpățânare se agăța de ele, cu atât mai vârtos şi le 
închidea în adâncul sufletului, fără să poată renunţa 
vreodată 

UUO 1 W1JD V OIV1 la ele. În sinea lor, unii se simțeau 
poate ruşinaţi. Rusului îi stă în fire să judece temeinic 
lucrurile, să se judece şi pe el însuşi fără cruţare, bătându- 
şi joc în gând el cel dintâi de propria nesăbuinţă. Poate că 
tocmai veşnica şi tainica nemulţumire de sine era pricina că 
oamenii aceştia se arătau atât de neîngăduitori în relaţiile 
lor zilnice, atât de neînduplecaţi şi batjocoritori unii faţă de 
alţii. Şi dacă unul mai naiv ori mai nerâbdător rostea cu 
glas tare ceea ce gândeau cu toţii în ascuns şi păstrau ca pe 
o taină de nemărturisit şi se apuca să viseze şi să-şi facă 
planuri de viitor, era numaidecât luat la rost, repezit, 
batjocorit; şi-mi vine să cred că cei mai zeloşi prigonitori 
erau tocmai cei care în visările şi în nădejdile lor merseseră 
poate cu mult mai departe. Cei naivi şi blajini, după cum am 
spus, erau socotiți proşti şi priviţi cu dispreţ, în general, 
ocnaşii erau atât de ursuzi şi de ambiţioşi, încât ajungeau 
să-l dispreţuiască pe omul blajin şi lipsit de ambiţie. În afară 
de aceşti câţiva flecari, naivi şi prostănaci, toţi ceilalţi 
ocnaşi, adică cei tăcuţi, se împărțeau în buni şi răi, în senini 
şi posomoriţi. Aceştia din urmă erau cei mai numeroşi; dacă 
din întâmplare se aflau şi printre ei flecari din fire, apoi 
erau de obicei nişte bârfitori şi invidioşi nesuferiţi, nişte 
urâcioşi, care se amestecau mereu în treburile altora, cu 
toate că, în ceea ce-i privea, se fereau să-şi dezvăluie cuiva 
sufletul ori gândurile ascunse. Lucrul acesta nu se obişnuia 
şi nimeni nu se cuvenea s-o facă. Cât despre cei buni, de 
altfel prea puţini la număr, erau oameni potoliţi, care îşi 
ascundeau visările, tocmai fiindcă aveau mai multă 


încredere în realizarea lor, fiindcă nutreau mai multe 
speranţe decât ocnaşii posomoriţi. Dar mai era, cred, aici în 
temniţă şi un alt soi de oameni: deznădăjduiţi, de felul 
bătrânului din Starodub, bunăoară; aceştia erau însă cei 
mai puţini. 

În ciuda înfăţişării liniştite a bătrânului (am mai vorbit 
despre el), unele semne mă îndreptăţeau să cred că se afla 
într-o stare sufletească înfiorătoare. Avea însă o scăpare, o 
mângâiere: rugăciunea şi conştiinţa martiriului său. 
Ocnaşul smintit care se scrântise citind mereu la texte din 
Biblie şi de 1V1UK ] 1LUK 

lii care spuneam ca a sărit la maior să-l doboare cu o 
cărămidă era şi el pesemne un deznădăjduit ce-şi pierduse 
şi ultima speranţă; cum însă omul nu poate trăi fără 
speranţă, el îşi aflase scăparea în martiriul la care se 
expunea de bunăvoie şi pe care-l provocase în chip cu totul 
artificial. La interogatoriu, mărturisi că se năpustise asupra 
maiorului fără nici un pic de ură, numai ca să poată primi 
numaidecât cununa muceniciei. Cine ar putea spune ce 
complicat proces psihologic se petrecuse în sufletul lui? Nici 
un om pe lume nu poate trăi fără un ţel oarecare şi toţi 
râvnesc să-şi ajungă țelul. Omul neînsufleţit de nici un ţel, 
de nici o speranţă, se preschimbă adesea într-un monstru. 
Ţelul ce-i însufleţea pe toţi deţinuţii noştri era să iasă din 
temniţă şi să-şi recapete libertatea. 

Văd că m-am apucat să-i împart pe deţinuţii din temniţa 
noastră în diferite categorii, după felul lor de a fi; dar e 
oare cu putinţă? În raport cu toate concluziile gândirii 
abstracte, fie şi cele mai subtile, realitatea ni se înfăţişează 
într-o infinită diversitate şi nu îngăduie clasificări nete şi 
hotărâte. Realitatea tinde mereu spre îmbucătăţire, spre o 
nesfârşită varietate. Fiecare dintre noi îşi avea o viaţă a lui 
personală, oarecum deosebită de a celorlalţi şi nu numai 
sub aspectul ei oficial, ci pe lângă şi în afară de viaţă oficială 
a temniţei, o viaţă personală interioară, intimă. 


Dar, cum am mai spus în parte, la începutul osândei n-am 
putut şi nici n-aş fi ştiut să pătrund în adâncurile acestei 
vieţi lăuntrice şi de aceea toate manifestările ei exterioare 
îmi răneau sufletul şi-l umpleau de o tristeţe nespusă. 
Aveam uneori momente când începeam să-i urăsc pe aceşti 
nenorociţi ce sufereau ca şi mine. Mai mult, îi invidiam şi 
îmi blestemam soarta. Îi invidiam, fiindcă se aflau între ai 
lor, fiindcă se puteau înţelege, cu toate că de fapt această 
comunitate născută în lovituri de bici şi în bătăi, această 
viaţă laolaltă, silită, le era şi lor tot atât de nesuferită şi 
fiecare se străduia să rămână cât mai retras şi să se închidă 
în găoacea lui. Repet, această invidie, pe care o simţeam în 
clipele de înverşunare, îşi avea oarecum temeiurile ei. Într- 
adevăr, n-au deloc dreptate toţi cei care susţin că unui 
nobil, unui om cult etc. Îi vine tot atât de greu la munca 
silnică şi în temniţă ca şi oricărui mujic închis acolo şi că nu 
suferă mai mult decât acesta. O asemenea părere există, 
am avut prilejul s-o aud de repetate ori în ultima vreme şi 
chiar am citit ceva în acest sens. În fond, ideea e justă şi 
umană. Şi unul şi celălalt şi nobilul şi mujicul, sunt oameni; 
toţi suntem oameni. Dar ideea aceasta e prea abstractă. Cei 
care o preconizează pierd din vedere o mulţime de condiţii 
concrete, care nu pot fi înţelese decât în contact direct cu 
realitatea. Nu vreau să zic prin aceasta că nobilul şi omul 
cult ar avea simţirea mai fină, că ar fi mai sensibili, mai 
evoluaţi. Nu. Departe de mine acest gând. Sufletul omului, 
gradul lui de sensibilitate şi receptivitate n-ai cum să le 
masori, n-ai cum să le aduci la un numitor comun. Aici nu 
pot exista nici tipare, nici calapoade. Nici chiar învăţătura şi 
gradul de cultură nu pot servi drept criterii de apreciere. 
Sunt gata cel dintâi să adeveresc că printre aceşti martiri, 
veniţi din mediul cel mai înapoiat, cel mai oropsit, am 
întâlnit trăsături sufleteşti de cea mai mare sensibilitate. 
Realităţile vieţii sunt pline de neprevăzut în această 
privinţă. Astfel, în temniţa noastră erau oameni pe care îi 
cunoşteam de ani de zile, dar pe care îi socoteam fiare şi-i 


dispreţuiam ca atare. Deodată însă, cu totul pe neaşteptate, 
se întâmpla nu ştiu cum ca, printr-o izbucnire spontană de o 
clipă, sufletele lor să se dezvăluie şi, fără să-şi dea ei înşişi 
seama, să reverse atâta bogăţie de simţire şi de umanitate, 
o atât de adâncă înţelegere a suferințelor altora, pe lângă 
conştiinţa propriei lor suferinţe, încât aveai senzaţia că ţi s- 
a smuls o pânză de pe ochi şi la început nici nu-ţi venea să 
crezi tot ce ai văzut şi ai auzit. După cum se poate întâmpla 
ca lucrurile să se petreacă tocmai pe dos: civilizaţia se 
complace uneori într-o convieţuire surprinzătoare cu atâta 
barbarie şi cu atâta cinism, încât îţi provoacă dezgustul; şi 
oricât de bun şi îngăduitor ai fi, oricât ftivniN 11K1 DIN 
CASA MORȚILOR 

De robit ai fi unor anumite prejudecăţi, tot nu găseşti în 
inima ta nici scuză, nici justificare. 

Nu mă refer nici la schimbarea obiceiurilor şi 
deprinderilor, nici la felul de viaţă radical răsturnat al 
fiecăruia, nici la hrană şi la atâtea alte lucruri cu totul 
neobişnuite, care sunt mult mai chinuitoare pentru unul din 
păturile de: us, decât pentru omul din popor, care de multe 
ori crapă de foame în libertate, în vreme ce la temniţă are 
cel puţin posibilitatea să se sature cumva. Nu despre asta 
este vorba. Să admitem că un om dotat cu oarecare putere 
a voinţei şi tărie de caracter ar putea învinge uşor toate 
aceste dificultăţi şi nimicuri, deşi schimbarea deprinderilor, 
ca să vorbim drept, nu-i deloc un lucru atât de uşor şi nici 
de mică însemnătate. Există însă în starea ocnaşului 
neajunsuri atât de groaznice, încât în faţa lor pălesc toate 
celelalte mizerii şi omul nu mai ia seama nici la murdărie, 
nici la înghesuiala promiscuităţii, nici la hrana insuficientă 
şi greţoasă. Până şi cel mai răzgâiat cuconaş, „băiatul 
mamei crescut în puf', după o zi de muncă în sudoarea 
frunţii, aşa cum n-a lucrat în viaţa lui când era în libertate, 
va înfuleca şi pâine neagră şi ciorbă cu gândaci. Cu asta te 
mai poţi obişnui, după cum spune un cântec hazliu despre 
un fost cuconaş care a nimerit la ocnă: 


Din strachina cu zeamă lungă Mănânc de-mipârâie-n 
urechi. 

Nu. Nu de asta e vorba. Lucrul cel mai de seamă e că, la 
două ceasuri după intrarea în temniţă, oricare nou-venit 
devine la fel cu toţi ceilalţi, se simte la el acasă, egal în 
drepturi cu toţi ceilalţi fraţi ai lui de temniţă. E înţeles de 
fiecare şi la rândul lui îi înţelege pe toţi, toţi îl recunosc şi-l 
socotesc de-al lor. Cu totul altfel stau lucrurile când e vorba 
de un domn, de un nobil. Oricât de drept, de bun şi înţelept 
ar fi, toţi la un loc îl vor uri şi-l vor dispreţui ani de-a rândul, 
nu-l vor putea înţelege şi, mai ales, nu-l vor crede. Nu va fi 
nici 

L]V]& 1 KJLIZ 

Prietenul, nici camaradul lor şi, dacă în cele din urmă va 
ajunge cu timpul să scape de ocări şi persecuții, pentru ei 
va rămâne însă tot un străin şi va îndura totdeauna, cu 
amărăciune, o tristă singurătate şi o viaţă izolată de a lor. 
Această înstrăinare, acest gol din juru-i se cască uneori şi 
fără vreun gând râu din partea ocnaşilor şi fără ca ei să-şi 
dea seama de asta. Nu e dintr-ai lor şi atât. Nimic nu e mai 
îngrozitor decât să trăieşti într-o lume străină de tine. 
Mujicul din Taganrog, surghiunit în fortăreaţa 
Petropavlovsk, va găsi îndată şi acolo alţi ţărani ruşi 
asemenea lui, cu care se va înţelege şi va putea trăi în 
tovărăşie; în mai puţin de două ceasuri se vor lega şi vor 
duce traiul liniştiţi, laolaltă, în aceeaşi izbă ori în acelaşi 
bordei. Nu la fel se întâmpla şi cu domnii. O prăpastie 
adâncă îi desparte de oamenii din popor; aceasta apare 
limpede mai cu seamă atunci când vreunul dintre domni, 
prin forţa unor împrejurări din afară, îşi pierde pe 
neaşteptate poziţia şi drepturile şi devine şi el un om simplu 
din popor. Altminteri, poţi sta şi o viaţă întreagă în preajma 
oamenilor din popor, poţi avea zilnic legături de serviciu, de 
pildă, în cadrul unor relaţii convenţionale de ordin 
administrativ, sau chiar să întreţii legături simple de 
prietenie ori să manifeşti faţă de ei o grijă paternă şi să 


apari mereu ca un binefăcător şi asta ani de-a rândul, chiar 
şi patruzeci în şir şi tot n-ai să ajungi să pătrunzi esenţa 
adevărată a relaţiilor lor. 'Tot ce va părea că ştii nu va fi 
decât o iluzie optică, o amăgire şi nimic mai mult. Sunt 
sigur că toţi cei care vor citi aceste rânduri, dar absolut toţi, 
vor spune că exagerez. Sunt însă încredinţat că nu greşesc, 
că observaţia mea e îndreptăţită. Ştiu lucrul acesta nu din 
cărţi, nu din teorie pe baza unor speculaţiuni abstracte, ci 
din propriile mele observaţii asupra realităţii, din contactul 
direct cu viaţa, din cunoaşterea nemijlocită a faptelor, trăite 
şi gândite de mine, observaţii şi concluzii pe care le-am 
putut verifica temeinic timp îndelungat. Poate cândva, mai 
târziu, toată 

Lumea se va convinge de adevărul spuselor mele şi de 
dreptatea mea. 

Chiar de la început întâmplările veniră să-mi confirme pas 
cu pas observaţiile, exercitând asupra mea o înrâurire 
bolnăvicioasă; deosebit de dureros mi se resimţeau mai ales 
nervii şi aşa destul de zdruncinaţi. În acea vară, cea dintâi 
de la intrarea mea la ocnă, îmi trecui timpul rătăcind 
aproape singur-singurel prin temniţă. Am mai spus că mă 
aflam într-o stare sufletească ce nu-mi îngăduia să-i văd şi 
să-i deosebesc pe ocnaşii care m-ar fi putut iubi şi care, mai 
târziu, s-au apropiat într-adevăr de mine şi m-au iubit, cu 
toate că raporturile noastre n-au fost niciodată de 
adevărată prietenie, ca între oameni care nu se simt cu 
nimic deosebiți şi îngrădiţi unii faţă de alţii. Erau acolo 
oameni proveniţi din nobilime, deci cei mai indicaţi să-mi fie 
prieteni, dar această prietenie nu era în stare să-mi ia de pe 
suflet toată povara. Aş fi vrut să nu mai văd pe nimeni. Dar 
unde puteam să mă ascund? 

lată, de pildă, o întâmplare, din atâtea altele, care mă făcu 
să-mi dau mai bine seama încă de la început de ciudata 
izolare şi înstrăinare în care mă aflam în temniţă. Chiar în 
vara aceea, într-o zi cu soare dogoritor de sfârşit de iulie, 
pe la unu la prânz, vreme în care de obicei toată lumea se 


odihnea înainte de reînceperea lucrului după-amiaza, 
ocnaşii se ridicară deodată ca un singur om şi se înşirară în 
front în curtea temniţei. Nu ştiam nimic încă despre ceea ce 
urma să se întâmple. În perioada aceea de început eram 
uneori atât de adâncit în gândurile mele, încât aproape că 
nici nu observam ce se petrece în juru-mi şi îmi scăpase cu 
totul că de trei zile ocnaşii erau într-o fierbere mocnită. 
Poate că frământarea începuse şi mai de mult, cum am 
înţeles abia mai târziu, când mi-am adus aminte de anumite 
crâmpeie din convorbirile lor şi mai ales de izbucnirile lor 
de nemulţumire din ce în ce mai dese şi mai nestăpânite, de 
încruntarea şi de privirile întunecate tot mai bătătoare la 
ochi şi mai cu seamă de starea 1 VO IVI 

De înrăire generală care se observa printre ei în ultima 
vreme. Căutam să-mi explic toate acestea prin faptul că în 
timpul verii munca era obositoare şi zilele păreau lungi şi 
plicticoase, ispita nostalgică a visărilor îi îndemna şi mai 
stăruitor spre libertate, spre liniştea pădurilor, iar nopţile 
erau atât de scurte, încât oamenii nu se puteau odihni 
îndeajuns. Poate că toate acestea se adunaseră laolaltă 
pentru a duce la o explozie, dar pretextul care a prilejui 
izbucnirea exploziei a fost hrana. De câteva zile ocnaşii îşi 
manifestau cu glas tare nemulţumirea, discutau aprinşi prin 
cazărmi şi făceau gălăgie, mai ales când se adunau la masă, 
în bucătărie, la amiază şi seara; încercară să-l schimbe pe 
unul dintre bucătari, dar tot aşa de repede îl alungară pe 
cel nou şi îl aduseră înapoi pe cel vechi. Într-un cuvânt, 
starea de spirit era destul de încordată. 

— Ne spetim aici şi ei ne umflă cu ciorbă de burtă, numai 
apă chioară, începea să mormăie careva la bucătărie. 

— Comandă-ţi şi tu nişte şniţele pane, dacă nu-ţi place 
ciorba de burtă, îl zădări un altul. 

— Ba eu, fraţilor, să spun drept, mă dau în vânt după 
ciorba de burtă, zicea un al treilea. E faină! 

— O fi ea cum spui, dar când te îndoapă numai cu burtă de 
vacă îţi mai vine să zici că-i faină? 


— Aşa e, ar trebui să ne dea ceva carne, zise un al 
patrulea - ne istovim acolo la cărămidărie; şi, când ai 
mântuit în sfârşit lucrul, te apucă o foame, de parcă îţi 
sfâşie măruntaiele. Cu ciorbă de burtă nu te poţi sătura, nu 
ţine de saţ. 

— Şi dacă nu-i de burtă, e de „userdie"1. 

— Chiar aşa, zău, numai burtă şi bojoci, altceva nu ştiu 
ăştia. Asta-i mâncare?! Unde-i dreptatea? 

— Ce mai vorbă, mâncarea-i proastă de tot. 

Ajyuin i ikj diin CASA MORȚILOR 

1 Adică de bojoci; deţinuţii spuneau în derâdere userdie în 
loc de oserdie (n.a.)- Joc de cuvinte: în limba rusa oserdie 
înseamnă bojoc, iar sârguinţă, râvna (n. ed. Române). 

— Altfel cum şi-ar umple buzunarele? 

— Asta nu-i treaba ta. 

— Cum adică nu-i treaba mea, când de burta mea e vorba? 
Ar trebui să facem cu toţii o plângere şi o să vedeţi cum se 
vor schimba lucrurile. 

— O plângere, zici? 

— Da. Să ieşim cu toţii şi să spunem ce avem pe suflet. 

— Valeu, nenorocitule, se vede că nu ţi-a fost destul câtă 
bătaie ai mâncat pentru plângerile astea. 

— Aşa-i, adăugă morocănos un altul, care nu scosese o 
vorbă până atunci. Uşor de zis, dar greu de făcut. Ce ai să 
spui, mă rog, când o să ieşi cu plângerea înainte? Ei, hai zi, 
căposule! 

— Am să am eu ce spune. Dacă ies toţi, spun şi eu o dată 
cu toată lumea. Că, adicătelea, crăpăm de foame. Unii 
mănâncă dintr-al lor, dar cei săraci se ţin numai cu 
mâncarea de la cazan. 

— Nu mai poţi de ciudă, invidiosule! Ţi se aprind ochii 
după bunul altuia. 

— Nu te zgâi la îmbucătura altuia, ci fă-ţi mai bine rost de 
a ta. 

— Am să-mi fac! În privinţa asta nu mă las nici până mi-or 
ieşi peri albi. Care va să zică, eşti bogat, de vrei să stai cu 


mâinile încrucişate! 

— Bogat nevoie mare: n-am nici de-un drob de sare. 

— Ba nu zău, fraţilor, până când o să îndurăm batjocura 
asta! Ne jupoaie de vii. Ce mai stăm? 

— Dar tu ce-ai crezut, că aici o să-ţi pice totul mură în 
gură? Ai uitat că eşti la ocnă? 

— Vrasăzicâ, tot e adevărat că pe spinarea poporului 
huzureşte boierimea: poporenii cu ponoasele, iar boierii cu 
foloasele. 

— Asta e. Aţi văzut cum s-a îngrăşat Ochilă-Scormonilâ? Şi- 
a cumpărat şi o pereche de cai suri. 

— Nici să bea nu-i place, ai? Zise în batjocură un ocnaş. 

LJLIIN L. aşa MUK JiLOK 

— S-a luat la bătaie acum câteva zile cu veterinarul, de la 
un joc de cărţi. 

— Au jucat toată noaptea. Pe al nostru, cică, două ceasuri 
l-a ţinut în pumni. 

— De-aia trebuie să mâncăm ciorbă de varză acră cu burtă 
de vacă. 

— Bă, da' mare vi-e prostia! Aţi uitat cine suntem şi în ce 
loc ne aflăm? Cum să ieşim şi cui să ne plângem? 

— Uite aşa, să ieşim cu toţii să vedem ce-o să zică şi nu ne 
lăsăm în ruptul capului! 

— Ce să zică? Crezi că stă de vorbă cu noi? Îţi repede un 
pumn în gură, de n-ai să ştii de unde să-ţi aduni măselele şi 
cu asta basta. 

— Ne mai trimite şi în judecată. 

Într-un cuvânt, ocna era în mare fierbere. Hrana, ce-i 
drept, era din cale-afară de proastă în perioada aceea şi 
apoi, toate câte mocneau de mult se adunaseră la un loc. 
Cauza principală era însă exasperarea generală, durerea 
ascunsă, chinuitoare. 


Ocnaşii cârtesc şi sunt răzvrătiți din fire, dar se întâmplă 
rareori să se revolte în masă ori în grup mai compact, 
fiindcă nu se pot înţelege niciodată între ei. Fiecare îşi 
dădea seama de asta: iată de ce la noi totul sfârşea, în 
asemenea cazuri, mai mult cu gâlceava, decât cu treabă 
adevărată. Şi totuşi, de astă dată frământarea nu trecu fără 
să lase nici o urmare. Grupuri de oameni se adunau prin 
curte şi în cazărmi, discutau şi înjurau, amintindu-şi cu ură 
de toată administrarea câinească a maiorului, scormonind 
toate ascunzişurile vieţii lui. Unii se necăjeau şi se 
frământau mai mult decât toţi. În astfel de treburi se ivesc 
întotdeauna organizatori şi capi. Capii unor asemenea 
acţiuni, cum era formularea unei plângeri ca în cazul de 
faţă, sunt în general nişte oameni foarte interesanţi şi nu 
numai în temniţă, ci în orice comunitate sau grup etc. Aici 
aveai de-a face cu un tip de om cu totul aparte, dar 
pretutindeni acelaşi. 'Toţi sunt înflăcăraţi, însetaţi de 
dreptate şi pătrunşi de o credinţă sinceră, naivă că 
dreptatea e posibilă, că înfăptuirea ei este neîndoielnică şi, 
mai ales, că poate fi obţinută neîntârziat. Nu sunt mai proşti 
decât alţii, ba unii dintre ei se dovedesc a fi chiar foarte 
deştepţi, dar sunt prea înflăcăraţi şi nestăpâniţi ca să poată 
fi şireţi, chibzuiţi şi prevăzători. În astfel de cazuri, chiar 
dacă întâlneşti oameni care se pricep să călăuzească 
mulţimea şi să obţină câştig de cauză, aceştia fac parte 
dintr-un alt tip de căpetenii, de conducători fireşti ai 
poporului, oameni, de altfel, foarte rari la noi. Capii şi 
instigatorii de proteste, despre care vorbesc acum, pierd 
însă aproape totdeauna partida şi îngroaşă apoi rândurile 
celor osândiţi la temniţă şi la ocnă. O pierd din pricina prea 
marii lor înflăcărări, dar datorită aceleiaşi înflăcărări 
exercită o influenţă extraordinară asupra mulţimii, în 
fruntea căreia se pun şi care îi urmează cu avânt. 
Înflăcărarea lor pătimaşă şi clocotul de nobilă indignare îi 
atrage pe toţi şi la urmă se iău după ei până şi cei mai 
nehotărâţi. Încrederea lor oarbă în izbândă cucereşte chiar 


şi spiritele cele mai sceptice, cu toate că, de multe ori, 
această încredere e clădită pe temeiuri atât de şubrede, 
atât de copilăreşti, încât stai şi te întrebi nedumerit cum a 
putut cineva să-i urmeze. E hotărâtor aici, cred, mai ales 
faptul că ei pornesc cei dintâi la luptă şi merg fără nici o 
teamă. Ca nişte tauri, se aruncă înainte orbeşte, cu 
coarnele aţintite în jos, de multe ori fără ă avea o viziune 
clară a situaţiei şi a împrejurărilor, fără acea fărâmă de 
prudenţă pe care o impun obligatoriu asemenea acţiuni, 
fără acel iezuitism practic, datorită căruia chiar şi un om 
josnic şi murdar izbuteşte deseori să-şi ajungă scopul şi să 
iasă alb din butoiul cu negreală. Aceştia îşi frâng însă 
întotdeauna gâtul. În viaţa de toate zilele sunt oameni 
morocănoşi, acri, supărăcioşi şi intoleranţi. Dar, de cele mai 
multe ori, sunt şi foarte mărginiţi, ceea ce constituie de 
fapt, într-o măsură oarecare, izvorul tăriei lor. E mâi 
supărător însă faptul că în loc să meargă drept la ţintă, ei se 
năpustesc de multe ori pieziş; în loc s-o urmărească de 
aproape, se agaţă de amănunte. De aici li se trage şi 
pierzania. Dar ei sunt înţeleşi şi apropiaţi de 1 KJLC VO IVI 
Mase şi în asta stă marea lor forţă. Aş mai vrea să spun în 
câteva cuvinte ce înseamnă în limbajul ocnei o plângere. 
Aveam printre noi în temniţă şi câţiva oameni condamnaţi 
tocmai pentru plângeri. Şi ei erau cei care se agitau cel mai 
mult şi în special unul, Martânov, fost husar, iute, 
neastâmpărat şi bănuitor, foarte cinstit şi drept, de altfel. 
Mai era unul, Vasili Antonov, care se înfierbânta la rece cu o 
uşurinţă extraordinară, sfidându-i pe cei din jur cu o privire 
provocatoare şi cu un zâmbet sarcastic plin de trufie, 
altminteri om ager la minte şi foarte cinstit şi drept şi el. N- 
are nici un rost să-i înşir pe toţi. Petrov era numai ochi şi 
urechi şi tot timpul trecea de la un grup la altul, fără să 
spună o vorbă, dar se vedea că e tare tulburat şi sări primul 
din cazarmă, când începu să se formeze frontul în curte. 
Speriat, subofiţerul care la noi îndeplinea funcţia de plu- 
tonier-major apăru numaidecât. Înşiraţi în front, ocnaşii îi 


cerură politicos să-i spună maiorului că toată temniţa voia 
să-i vorbească şi să-l roage anumite lucruri. În urma 
subofiţerului veniră şi toţi invalizii-paznici, care se înşirară 
în faţa ocnaşilor. Solia încredinţată subofiţerului era atât de 
neaşteptată, încât îl îngrozi pe acesta peste măsură. În 
acelaşi timp, nici nu îndrăznea să nu raporteze maiorului 
cele întâmplate. În primul rând, pentru motivul că, dacă s-a 
ridicat ocna cu nemulțumiri, de aici puteau să iasă cine ştie 
ce lucruri grave. În general, autorităţile noastre intrau în 
mare panică ori de câte ori era vorba de vreo tulburare la 
ocnă. În al doilea rând, pentru că şi în cazul când ocnaşii s- 
ar fi răzgândit şi s-ar fi împrăştiat în linişte, el, subofiţerul, 
era oricum dator să raporteze. 

Palid şi tremurând de frică, se duse grăbit la maior, fără să 
încerce să-i potolească pe ocnaşi. Îşi dădea bine seama că 
acum nici n-ar fi stat de vorbă cu el. 

Fără să ştiu ce se petrece, intrai şi eu în rând. Toate 
amănuntele acestea le aflai abia mai târziu. Crezusem că 
era vorba de un apel, dar când observai că lipsesc soldaţii 
care iik.l uulpar 

MUK JiLUK 

Făceau de obicei numărătoarea, rămăsei mirat şi mă uitai 
în juru-mi nedumerit. Chipurile ocnaşilor erau emoţionate şi 
iritate. Unii chiar păliseră. În general, toţi erau preocupaţi 
şi tăcuţi, gândindu-se probabil la ceea ce aveau de spus 
maiorului şi la ce-o să iasă din asta. Băgai de seamă că mulţi 
mă priviră cu mirare, dar întoarseră capul fără a spune o 
vorbă. Li se păruse probabil ciudat că intrasem în rând cu 
ei într-o chestiune ca asta. Nu le venea să creadă că aş 
putea şi eu să mă alături plângerii lor. Curând însă, aproape 
toţi cei din jurul meu întoarseră ochii din nou spre mine cu 
un aer întrebător. 

— Ce cauţi aici? Mă întrebă răstit şi aspru Vasili Antonov, 
care se afla ceva mai departe de mine şi care până atunci 
nu mi se adresase decât cu dumneavoastră, totdeauna 
foarte politicos. 


Îl privii nedumerit, căutând să-mi dau seama ce însemnau 
toate acestea şi începând să bănuiesc că în temniţă se 
petrece ceva neobişnuit. 

— Ei da, ce rost are să stai aici? Du-te-n cazarmă, îmi zise 
un tânăr ocnaş militar, pe care nu-l cunoşteam şi care îmi 
părea un om foarte potolit. Treaba asta nu te priveşte. 

— Am văzut că se formează frontul, răspunsei eu şi am 
crezut că se face numărătoarea. 

— Se bagă şi el unde nu-i fierbe oala, strigă un osândit. 

— Păsări de pradă, spuse altul. 

— Prinde-muşte! Adăugă al treilea cu un dispreţ 
nemărginit. Această nouă poreclă stârni hazul tuturor. 

— Se are bine cu cei de la bucătărie, mai adăugă şi un 
altul. 

— Ăştia o duc bine oriunde ar fi. Stă la temniţă, dar 
mănâncă numai colaci şi îşi cumpără purcei de lapte. Dacă 
mănânci din banii tăi, ce te bagi? 

— Aici nu-i de dumneata, îmi zise Kulikov, apropiindu-se 
hotărât de mine; mă luă de mână şi mă scoase din rând. 

Şi el era palid la faţă; ochii negri îi scânteiau; îşi muşcase 
buza de jos între dinţi. Nu era dintre acei care aşteptau 
calmi ivirea maiorului. Îmi plăcea mult să-l privesc pe 
Kulikov în astfel de împrejurări, vreau să zic în clipa când 
avea prilejul să arate ce poate. Poza mult, dar făcea şi 
treabă. Îmi vine să cred că şi la moarte s-ar fi dus cu o 
oarecare eleganţă şi bravură. Acum, când toată lumea mă 
tutuia şi mă ocăra, el se purta cu mine şi mai politicos, dar 
cuvintele lui erau deosebit de hotărâte, aş putea spune 
chiar de o insistenţă trufaşă, care nu admitea nici o 
obiecţie. 

— Ne-am adunat aici pentru ceea ce ne doare pe noi, 
Aleksandr Petrovici, dumneata n-ai ce să te amesteci. Du-te 
undeva şi aşteaptă să se termine. Uite, ai dumitale sunt cu 
toţii la bucătărie, du-te acolo. 

— Unde şi-a înţărcat dracul copiii! A strigat careva. 


Prin fereastra deschisă îi zării într-adevăr pe polonezii 
noştri la bucătărie; de altfel, avui impresia că mai erau 
acolo şi alţii. Contrariat, mă îndreptai spre bucătărie. O 
explozie de râsete, ocări şi huiduieli (ce înlocuiau în temniţă 
fluierăturile) mă însoţi din urmă. 

— Cu noi nu i-a fost pe plac! Huo! Du-te învârtindu-te! 
Până atunci nu fusesem jignit mai dureros în temniţă şi de 
aceea mi-a fost tare greu să îndur ocara. Nimerisem prost: 
spiritele erau prea agitate. În tinda bucătăriei mă întâlnii cu 
T.- Vskil, un tânăr nobil, fără prea multă cultură, dar suflet 
mărinimos şi hotărât şi un mare admirator al lui B. Era 
singurul dintre nobili pe care ocnaşii îl deosebeau de ceilalţi 
şi aproape că-l iubeau. Era curajos, hotărât şi înzestrat cu o 
forţă fizică impresionantă şi toate acestea le simţeai 
oarecum şi în gesturile lui. 

— Ce-i cu dumneata, Goriancikov, îmi strigă el: intră 
înăuntru! 

— Dar ce se întâmplă acolo? 

/uvijun 11K.1 UIN UA5SA MUKIILOR 

1 'Tokarzewski Szymon (1823-1900) - autorul cărţii Şapte 
ani de ocnă, membru al organizaţiei poloneze ţărăneşti care 
lupta împotriva iobăgiei şi pentru independenţa Poloniei (n. 
ed. Ruse). 

— Vor să se plângă, n-ai ştiut? N-au nici o şansă de 
izbândă, fireşte, cine să-i dea crezare ocnaşului? Au să 
caute să descopere capii şi, dacă ne amestecăm cu ei, ne 
vor învinui de instigare la răzvrătire. Adu-ţi aminte pentru 
ce-am fost condamnaţi şi trimişi aici! Ei se vor alege numai 
cu o bătaie zdravănă şi atât, dar pe noi au să ne trimită în 
judecată. Maiorul ne urăşte şi ar fi bucuros să găsească un 
motiv ca să ne ducă la pierzanie. În felul acesta s-ar justifica 
şi pentru abuzurile şi matrapazlâcurile lui şi ar ieşi basma 
curată. 

— Şi-apoi, ocnaşii n-au să ne cruţe nici ei, or să dea toată 
vina pe noi, adăugă M.ţki, pe când intram în bucătărie. 


— Nici o grijă în privinţa asta, or să ne denunțe fără nici o 
milă, zise. Vski. 

În afară de cei câţiva nobili, se mai aflau în bucătărie şi 
alţii, cu totul vreo treizeci de ocnaşi. Toţi aceştia se abţinură 
de a lua parte la plângerea celorlalţi - unii de frică, alţii 
încredinţaţi că orice plângere este zadarnică, fiind sortită 
dinainte eşecului. Era aici şi Akim Akimâci - vrăjmaş 
declarat şi firesc al oricăror plângeri, bune numai să 
tulbure disciplina şi cursul normal al rânduielilor. Aştepta în 
tăcere şi foarte liniştit sfârşitul acestei afaceri, al cărei 
deznodământ nu-l îngrijora câtuşi de puţin, fiind pe deplin 
încredinţat de izbânda inevitabilă a ordinii şi a voinţei 
autorităţii constituite. Era aici şi Isai Fomici, care, cuprins 
de o mare nedumerire, stătea cam plouat şi asculta cu 
teamă şi încordare tot ce vorbeam noi. Părea nespus de 
îngrijorat. Erau aici şi toţi polonezii, oameni din popor, care 
se alăturară şi ei nobililor de neamul lor. Erau şi câţiva ruşi, 
firi mai sfioase, oameni tăcuţi şi nevolnici, care nu 
îndrăzniseră să iasă împreună cu ceilalţi şi aşteptau amărâţi 
sfârşitul acestei istorii. 

Mai erau şi câţiva ocnaşi ursuzi şi veşnic încruntaţi, 
oameni foarte hotărâți, de altfel şi neînfricaţi, dar care 
rămăseseră în bucătărie din încăpățânare, fiind convinşi că 
toată afacerea asta cu plângerea este prostie curată şi nu 
va 

DUS 1U1CVJ>K]J 

Aduce nimic bun, ci doar noi necazuri. Mi se părea, totuşi, 
că nu se simțeau tocmai în largul lor în acele clipe, căci nu 
mai aveau în priviri siguranţa obişnuită. Deşi n-aveau nici o 
îndoială despre urmările plângerii - şi desfăşurarea 
evenimentelor avea să le confirme previziunile - se simțeau 
totuşi ca nişte înstrăinaţi care s-au desprins de comunitate, 
ca şi cum şi-ar fi trădat camarazii, lăsându-i pe mâna 
maiorului. Îl zării aici şi pe Iolkin, şiretul ţăran siberian, 
trimis la muncă silnică pentru falsificare de bani şi care îi 
luase lui Kulikov toată clientela veterinară din oraş. Mai era 


şi bătrânul cucernic din Starodub. Bucătarii rămăseseră 
toţi până la unul la locurile lor, socotind probabil că, prin 
funcţia ce o îndeplineau, făceau şi ei parte din administraţie 
şi ca atare nu le-ar fi stat bine să se ridice împotriva ei. 

— Bine, dar în afară de cei de aici, toată ocna s-a dus 
acolo, încercai eu să obiectez nehotărât, adresându-mă lui 
M.ţki. 

— Nu ne priveşte, mormăi B. 

— Pentru noi ar fi fost mult mai râu dacă i-am fi urmat. 

— Riscul nostru, dacă ieşeam, ar fi fost de o sută de ori mai 
mare în comparaţie cu al lor. Je hăis ces brigands1. Îţi 
închipui cumva că plângerea lor va avea vreun rezultat? Ce 
rost are să te bagi într-o tâmpenie evidentă! 

— N-o să iasă nimic din toată afacerea asta, zise îndărătnic 
un bătrân morocănos. 

Almazov, care era şi el de faţă, se grăbi să-i ţină isonul. 

— Ba o să iasă, că pe vreo cincizeci dintre ei o să-i treacă 
prin uliţa verde. 

— A sosit maiorul! Strigă cineva şi toată lumea se repezi 
cu atenţia încordată spre ferestre. 

Maiorul năvăli ca o furtună, furios, roşu la faţă, cu nişte 
ochi răi, care parcă împungeau de sub ochelari. Se opri 1 îi 
urăsc pe aceşti tâlhari (&.). hotărât, fără să rostească o 
vorbă, în faţa frontului. În asemenea împrejurări avea într- 
adevăr o îndrăzneală nemaipomenită şi nu se pierdea cu 
firea. Ce-i drept, aproape totdeauna era beat. Până şi 
chipiul lui slinos cu bandă portocalie şi epoleţii de argint 
înnegriţi aveau ceva sinistru în clipa aceea. Era însoţit de 
furierul Diatlov, un personaj foarte important, care era, de 
fapt, adevăratul administrator al temniţei, fiindcă el le 
învârtea pe toate, având o mare influenţă asupra maiorului; 
era un băiat deştept, şmecher, care-şi cunoştea interesul şi 
lungul nasului; nu era om rău şi de aceea ocnaşii erau 
mulţumiţi de el. În urma lor, întovărăşit numai de trei sau 
patru soldaţi, venea şi subofiţerul, care înghiţise, se vede, o 
săpuneală straşnică şi se aştepta, pesemne, la una şi mai 


cumplită. Deţinuţii, care rămăseseră cu capetele 
descoperite, se pare încă de când plecase subofiţerul să-l 
cheme pe maior, îşi îndreptară ţinuta, se cumpăniră de pe 
un picior pe altul şi încremeniră, aşteptând cu încordare cel 
dintâi cuvânt sau mai bine zis cel dinţii zbierat al 
comandantului lor. 

Nu trebuiră să aştepte prea mult. La cel de-al doilea 
cuvânt, maiorul începu să strige cât îl ţinea gura; aproape 
că turbase. Îl vedeam de la fereastră, alergând prin faţa 
şirului de ocnaşi, repezindu-se în ei, interogându-i. Din 
cauza distanţei prea mari, nu puteam auzi nici întrebările 
lui, nici răspunsurile ocnaşilor. Îi auzeam doar ţipetele mai 
stridente: 

— Răzvrătiţilor! Vă mănâncă spinarea! Instigatori! Tu eşti 
instigatorul! Tu eşti instigatorul! 

— Sări ella unul. 

N-auzirăm răspunsul. Dar după câteva clipe îl văzurăm pe 
ocnaş ieşind din rânduri şi îndreptându-se spre corpul de 
gardă. După el porni altul, apoi altul. 

— Vă trimit pe toţi în judecată! Vă arăt eu. Dar acolo, la 
bucătărie, cine e? Răcni el, zărindu-ne prin ferestrele 
deschise. Toată lumea încoace! Aduceţi-i pe toţi! 

Furierul Diatlov se îndreptă spre bucătărie. Când auzi că 
noi n-avem de făcut nici o plângere, se întoarse numaidecât 
şi-i raportă maiorului. 

— Vasăzică, n-au de făcut nici o plângere! Rosti el, 
coborând glasul cu două tonuri, cu vădită bucurie. Să vină, 
totuşi, aduceţi-i şi pe ei! 

leşirăm cu toţii. Simţeam că ni se face ruşine; toţi, de 
altfel, mergeam cu frunţile plecate. 

— A, Prokofiev! Şi Iolkin; şi tu, Almazov. Haide, veniţi 
încoace şi înşiraţi-vă aici, ne zise maiorul, repezit dar cu 
glas ceva mai blând, privindu-ne binevoitor. Şi tu, M.ţki, eşti 
aici. Scrie numele fiecăruia! Diatlov, să-i treci pe toţi într-o 
listă: de o parte pe cei mulţumiţi şi de cealaltă pe cei 


nemulţumiţi; pe toţi până la unul. Şi să-mi prezinţi mie lista. 
Vă trimit pe toţi în judecată! Tâlharilor! 

Amenințarea cu lista îşi făcu efectul. 

— Suntem mulţumiţi! Se auzi, deşi cam nehotărât, un glas 
morocănos din rândurile celor nemulţumiţi. 

— Aha, mulţumiţi! Cine e mulţumit? Cei mulţumiţi să iasă 
înainte. 

— Mulţumiţi, mulţumiţi! Se auziră şi alte câteva glasuri. 

— Sunteţi mulţumiţi, vasăzică! Înseamnă că aţi fost 
îndemnați? Înseamnă că sunt printre voi instigatori, 
răzvrătiți? Cu atât mai râu pentru ei! 

— Dumnezeule, ce înseamnă asta? Se auzi un glas în 
mulţime. 

— Care-i ăla? Cine-a strigat? Zbieră maiorul, repezindu-se 
spre partea de unde răsunase glasul. Rastorguev, tu ai 
strigat? La corpul de gardă! 

Rastorguev, un băiat tânăr, înalt şi puhav la faţă, ieşi din 
rând şi porni încet spre corpul de gardă. Nu strigase el, dar 
fiindcă maiorul îl indicase pe el, nu îndrăzni să-l contrazică. 

— V-aţi îngrăşat şi vă vine să zburdaţi! Urlă în urma lui 
maiorul. Ia te uită ce fund a făcut, în trei zile nu-i dai ocol. 
Vă dibui eu pe toţi! Să iasă înainte cei care nu se plâng! 

— Noi nu ne plângem, înălţimea voastră! Răsunară în silă 
câteva glasuri înăbuşite; ceilalţi tăceau cu încăpățânare. 
Maiorul atâta aştepta: găsise mijlocul să descurce lucrurile 
cât mai degrabă şi să termine pe cât se poate prin bună 
înţelegere. 

— Aha, acum nimeni nu se mai plânge! Hotări el grăbit. 
Am văzut eu cum stau lucrurile. Ştiam asta. Răzvrătiţii sunt 
de vină! Vezi că printre ei trebuie să fie răzvrătiți, urmă el 
către Diatlov; caută să mi-i identifici. Îi aranjez eu. Şi-acum. 
Acum e timpul să porniţi la lucru. Toboşar, plecarea! 

Asistă personal la formarea şi plecarea convoaielor. 
Ocnaşii porniră abătuţi şi muţi spre locurile de muncă, dar 
bucuroşi cel puţin că pot scăpa din ochii lui, depărtându-se 
cât mai repede. După plecarea convoaielor, maiorul se duse 


la corpul de gardă ca să-i „aranjeze" pe „instigatori", dar se 
pare că n-a fost prea crud cu ei. Ba se grăbi chiar să 
termine totul cât mai repede. Unul dintre cei pedepsiţi ar fi 
cerut, cică, iertare şi el l-a iertat numaidecât. Era limpede 
că maiorul era alarmat, dacă nu chiar speriat de cele 
întâmplate. Oricum, în asemenea împrejurări o reclamaţie e 
un lucru spinos. Şi, cu toate că în cazul de faţă plângerea 
ocnaşilor nu putea fi socotită drept o reclamaţie, pentru că 
nu fusese făcută vreunui şef măi mare, ci maiorului însuşi, 
totuşi, faptul în sine era foarte neplăcut. 

Ceea ce-l contraria mai cu seamă eră faptul că protestul 
avusese un caracter general, că ocnaşii se răzvrătiseră în 
masă, cu orice preţ. „Instigatorii" fură imediat eliberaţi. De 
asemenea şi hrana, începând chiar de a doua zi, se 
îmbunătăţi considerabil. Dar această îmbunătăţire nu ţinu 
mult timp. Maiorul începu să vină acum mai des în temniţă 
şi de fiecare dată găsea prilej de a pedepsi câte o 
neorânduială sau abatere. Subofiţerul nostru umbla 
îngrijorat şi zăpăcit şi parcă tot nu-şi putea veni în fire, atât 
de mult îl uluiseră cele întâmplate. Cât despre ocnaşi, mult 
timp după aceea nu se putură potoli; nu se mai frământau 
ca înainte, e drept, dar se vedea că rămăseseră adânc 
tulburaţi şi nemulţumiţi. Unii umblau tot timpul tăcuţi şi cu 
ochii în pământ; alţii din când în când aduceau vorba 
bodogănind morocănos despre cele întâmplate. Mulţi îşi 
băteau joc de ei înşişi, voind parcă să se pedepsească 
pentru neghiobia de care dăduseră dovadă. 

— Na-ţi-o frântă că ţi-am dres-o! Zice unul. 

— Culegi ce-ai semănat. 

— Unde-i şoarecele care a vrut să lege clopoţelul de coada 
pisicii? 

— Ce mai, pe alde noi numai cu bătaia ne înveţi minte. Eu 
zic că am avut încă noroc că nu ne-a luat pe toţi la rând să 
ne altoiască. 

— Iar eu zic că mai bine ai gândi, decât ai trăncăni, că-i 
mai sănătos! Se oţărăşte înciudat un altul. 


— Dar tu ce eşti, dascăl, de mă-nveţi pe mine, mă? 

— Pai, dacă văd că nu ştii să-ţi ţii fleanca, te învăţ, ce să 
fac. 

— Dar cine eşti tu, mă? 

— Până una alta, tot mai sunt om, da' tu. 

— Porc de câine, asta eşti. 

— Ba tu eşti. 

— Ia lăsaţi gălăgia! De ceartă vă arde acum? Se auziră 
glasuri din toate părţile. 

În aceeaşi seară, adică în seara zilei când cu plângerea, 
mă întâlnii cu Petrov în dosul cazărmilor, după ce ne 
întorse-serăm de la muncă. Mă căuta. Apropiindu-se, 
mormăi două-trei cuvinte de neînțeles, mai mult exclamaţii, 
dar tăcu numaidecât şi porni îngândurat alături de mine. 
Întâmplările din ziua aceea îmi apăsau greu pe suflet şi 
crezui că Petrov avea să-mi dea vreo lămurire. 

— Ia spune, Petrov, îl întrebai, ai voştri nu sunt supăraţi pe 
noi? 

— Cine să fie supărat? Îmi zise el, parcă trezindu-se din 
somn. 

— Ocnaşii, împotriva noastră. A nobililor. 

— Dar pentru ce să se supere? 

— Pentru că n-am ieşit împreună cu ei să facem plângere. 
— Ce nevoie aveaţi să vă plângeţi? Îmi răspunse el, silin- 
du-se parcă să înţeleagă ceea ce spuneam, doar nu mâncaţi 

de la cazan. 

— Bine, frate, dar sunt şi dintre ai voştri care nu mănâncă 
de la cazan şi cu toate astea au mers alături de voi. Tot aşa 
trebuia să facem şi noi. Că doar suntem de-o seamă. 

— Ei, asta-i, dumneavoastră de-o seamă cu noi? Întrebă el 
nedumerit. 

Îl privii: nu mă înţelegea şi nu-şi dădea seama ce voiam să- 
i spun. Eu, în schimb, l-am înţeles foarte bine. Abia acum, 
pentru întâia oară, un gând nedesluşit ce mi se cuibărise 
mai de mult în minte, revenind tot mai insistent, iar în 
ultima vreme amenințând să devină o obsesie se lămuri pe 


deplin; abia acum începui să-mi dau seamă de ceea ce până 
atunci îmi părea că intuiesc cu greu în raporturile mele cu 
ocnaşii. Am înţeles deodată că nicicând ei nu mă vor primi 
în comunitatea lor, chiar dacă aş avea şi zece condamnări, 
chiar dacă aş fi osândit pe viaţă sau trimis la secţia specială. 
Dar ceea ce n-am să uiţ niciodată este expresia feţei lui 
Petrov din clipa aceea. Întrebarea lui: „Ei asta-i, 
dumneavoastră de-o seamă cu noi?" trăda atâta naivitate 
nedisimulată, o mirare atât de sinceră, încât mă întrebai 
dacă nu cumva ascunde o urmă de batjocură, un sâmbure 
de răutate, o ironie. Nici gând, bineînţeles. Pur şi simplu nu 
eram de-al lor şi atâta tot. Tu mergi pe drumul tău, iar noi 
ni-l vom urma pe-al nostru; tu vezi-ţi de treburile tale, iar 
noi de-ale noastre. 

Aş fi jurat poate că după răzvrătire au să ne facă zile fripte 
şi că viaţa pentru noi va deveni un iad. Şi totuşi, nimic din 
toate acestea nu s-a întâmplat; n-am auzit nici un cuvânt de 
dojana, nici o aluzie măcar şi nici vrăjmăşia lor nu crescu 
din pricina aceasta. Continuau să ne sâcâie, cum ne sâcâiau 
şi mai înainte, cu orice prilej şi nimic mai mult. De altfel, nu 
se arătară supăraţi nici pe aceia care nu voiseră să-i susţină 
şi rămăseseră ascunşi în bucătărie, după cum nu le purtau 
pică nici celor care strigaseră cei dintâi că n-au nici o 
nemulţumire. Nimeni, dar absolut nimeni nu pomeni o 
vorbă despre asta şi mai ales acest din urmă lucru nu l-am 
putut înţelege niciodată. 

VIII 

TOVARĂŞII 

Mai apropiat mă simţeam, fireşte, de cei de seama mea, 
adică de „nobili" şi îndeosebi la început. Dar dintre cei trei 
foşti nobili ruşi care se aflau în temniţa noastră - Akim 
Akimâci, iscoada A.v şi cel condamnat pentru paricid - nu 
eram în relaţii şi nu stăteam de vorbă decât cu Akim 
Akimâci. Drept să spun şi tovărăşia lui o căutam numai la 
mare ananghie, ca să zic aşa, când apăsarea singurătăţii 


amare devenea de neîndurat şi nici nu întrezăream vreo 
posibilitate de a mă apropia de altcineva. 

În capitolul precedent am încercat să-i împart pe ocnaşi pe 
categorii; acum însă, după ce mi-am amintit de Akim 
Akimâci, cred că aş putea să mai adaug o categorie la cele 
arătate acolo. E adevărat că numai el făcea parte din 
această categorie - a ocnaşilor cu desăvârşire impasibili, 
indiferenți. Fireşte că n-am avut ocnaşi cu desăvârşire 
indiferenți, adică din aceia cărora să le fie totuna dacă 
trăiesc în libertate ori în temniţă şi nici nu cred să existe 
asemenea oameni. Şi totuşi, Akim Akimâci părea că face 
excepţie. De altfel şi felul cum se instalase în cazarmă, cu 
chibzuială, părea să arate că e pregătit să rămână acolo o 
viaţă întreagă; tot ce avea în jurul lui, începând cu salteaua, 
pernele şi bruma de gospodărie ce şi-o înjghebase - vesela 
şi ustensilele - era aşezat într-o rânduială fără greş, menita 
să-l ajute a înfrunta mult timp curgerea vremii. Nici urmă 
de provizorat, de popas, de aşezare vremelnică. Urma să 
mai stea încă mulţi ani în temniţă, dar mă bate gândul că 
nici nu i-a trecut vreodată prin minte să-şi închipuie clipa 
eliberării. Bănuiesc, de altfel, că şi împăcarea cu realitatea 
izvorâse nu din vrerea inimii, ci din acelaşi spirit de 
subordonare, propriu firii lui, ceea ce pentru el era totuna. 

Omul acesta bun mi-a fost la început de mare ajutor cu 
sfaturile lui şi cu unele mici servicii; şi totuşi, tovărăşia lui, 
trebuie s-o mărturisesc, îmi părea câteodată atât de 
searbădă şi de monotonă, încât îmi agrava starea de adâncă 
deprimare în care mă cufundam. Şi când te gândeşti că-i 
căutam tovărăşia tocmai pentru ca să mai alung puţin 
deznădejdea din suflet! Simţeam nevoia să aud o vorbă vie, 
fie chiar plină de fiere şi de sarcasm, vorbe de om care şi-a 
pierdut orice răbdare sau măcar un scrâşnet, un cuvânt de 
ură şi tot am fi putut poate să ne mai descărcăm puţin 
inima, revoltându-ne împreună împotriva sorții becisnice; 
dar el tăcea şi-şi încleia în linişte lampioanele ori povestea 
ce paradă straşnică avuseseră în anul cutare şi cine era 


comandant de divizie şi ce mulţumit rămăsese acesta şi cum 
unele plutoane ieşiseră din aliniere şi aşa mai departe. Şi 
toate acestea le spunea cu glas molcom şi rar, cu glas 
monoton ca picurul apei în burlan. Nu se însufleţea nici cel 
puţin când îmi povestea că, pentru nu ştiu ce isprăvi în 
operaţiunile din Caucaz, fusese decorat cu Ordinul „Sf. Ana" 
cu spade. Numai glasul îi devenea mai grav şi mai 
impunător; îl cobora cu un ton, iar când rostea cuvintele 
„Sfânta Ana", părea că le învăluie într-un nimb de taină, 
apoi timp de câteva minute rămânea nemişcat, într-o tăcere 
solemnă. În acest prim an aveam clipe stupide când mă 
pomeneam (aşa, din senin) că încep aproape să-l urăsc pe 
Akim Akimâci, fără să ştiu de ce şi îmi blestemam soarta că 
fusesem aşezat pe priciuri cap la cap cu el. Dar nu trecea 
mult şi în ceasul următor mă mustram în gând pentru 
pornirea mea. 

De altfel, toate acestea mi s-au întâmplat numai în primul 
an; cu încetul ajunsei să mă împac cu firea lui Akim Akimăci 
şi mi se făcu ruşine de pornirile mele de până atunci. În 
orice caz, nu-mi aduc aminte să ne fi certat vreodată pe 
faţă. 

În afară de aceşti trei nobili ruşi, pe vremea mea mai erau 
acolo încă opt. Cu unii dintre ei legasem cunoştinţă mai 
strânsă şi mă împrietenisem chiar, dar nu cu toţi. Cei mai 
interesanţi dintre ei erau însă cam nu ştiu cum, ciudaţi şi 
din cale-afară de intoleranţi. Cu doi dintre aceştia am fost 
nevoit în cele din urmă să evit a mai vorbi. Numai trei erau 
intelectuali în adevăratul înţeles al cuvântului; B.- Ski1, M.ki 
şi bătrânul ].ki2, fost cândva profesor de matematici, om de 
treabă şi bun, dar cu multe ciudăţenii şi, cu toată învăţătura 
lui, se pare, foarte mărginit la minte. Cu totul altfel erau 
M.ki şi B.ki. Foarte bine m-am înţeles din capul locului cu 
M.ki: nu m-am certat niciodată cu el, îi purtam un mare 
respect, dar nu l-am putut iubi niciodată şi nici n-am ajuns 
să mă ataşez de el cu adevărat. Era un om extrem de 
neîncrezător şi foarte îndârjit, însă cu desăvârşire stăpân 


pe sine. Or, tocmai această prea iscusită stăpânire de sine 
avea darul să indispună pe oricine venea în contact cu el, 
căci simţea imediat că nu e omul care să-şi dezvăluie 
vreodată sufletul. Dar poate că greşesc judecându-l astfel. 
În orice caz, era o fire nobilă şi hotărâtă. Atitudinea lui de 
rezervă circumspectă şi abilitatea cam iezuitică pe care o 
manifesta în relaţiile cu oamenii lăsau să se întrevadă o 
tendinţă ascunsă de scepticism profund. Şi poate că marea 
lui dramă şi suferinţă era tocmai această dedublare 
sufletească, această luptă continuă între luciditatea 
necruțătoare a unui scepticism descumpănitor şi credinţa 
nestrămutată în temeinicia unor anumite convingeri 1 
Revoluţionarul polonez JosefBoguslawski (n. ed. Ruse). 

2 Josef Zochowski (1800-1881), revoluţionar polonez. 
Pentru cuvântarea sa revoluţionara, ţinuta în 1848 la 
Varşovia, a fost condamnat la moarte, pedeapsa capitală 
fiindu-i apoi comutata la zece ani de ocna (n. ed. Ruse). 

Personale şi nădejdi neîmplinite. De altfel, nici 
extraordinara lui putere de a se stăpâni şi nici îndemânarea 
cu care ştia să-şi echilibreze raporturile cu cei din preajmă 
nu-l putură opri să nutrească o ură neîmpăcată faţă de B.ki 
şi, prin forţa lucrurilor şi faţă de prietenul său ski. 

B.ki era un om bolnav, predispus la ftizie şi, din această 
cauză, irascibil şi nervos, dar, în fond, de o mare blândeţe şi 
mărinimie. Nervozitatea lui bolnăvicioasă îl făcea 
neîngăduitor şi capricios. N-am putut suporta caracterul lui 
imposibil şi am căutat să-l evit, deşi n-am încetat să-l iubesc, 
în timp ce pe M.ki nu l-am iubit niciodată, cu toate că nu m- 
am certat niciodată cu el. Rupând orice legături cu B.ki, a 
trebuit să le rup şi cu I.ski, acel tânăr de care am vorbit în 
capitolul precedent, în legătură cu plângerea ocnaşilor. Am 
făcut-o cu multă părere de rău, căci I.ski, deşi fără studii, 
era un om bun la inimă, plin de îndrăzneală şi curaj; într-un 
cuvânt, era un tânăr foarte simpatic. Îl iubea şi-l respecta 
atât de mult pe B.ki şi avea pentru el atâta admiraţie, încât 
toţi cei care nu se arătau de acord ori se certau cu 


prietenul lui îi deveneau duşmani. Tot din cauza asta a rupt, 
se pare şi prietenia cu M.ki, deşi a rezistat un timp destul 
de îndelungat. De altfel, toţi oamenii aceştia erau cu 
moralul serios zdruncinat, înveninaţi la culme, nervoşi şi 
bănuitori. Era şi explicabil: pentru ei ocna era şi mai de 
neîndurat decât pentru noi, căci se aflau într-o situaţie cu 
mult mai grea decât a noastră. Fuseseră smulşi din sânul 
poporului lor şi aduşi departe de pământul ţării în care se 
născuseră. Unii erau condamnaţi pe termene lungi de zece, 
doisprezece ani, dar pentru ei nenorocirea pornea din 
faptul că îi judecau pe ocnaşi prin prisma unor idei 
preconcepute, nevrând să vadă în cei din jurul lor decât 
nişte monştri, nişte fiare; nu erau în stare, ba refuzau chiar 
să descopere în sufletul acestor oameni fie şi o singură 
trăsătură pozitivă, o fărâmă de bunătate, de omenie. Şi 
faptul acesta îşi avea explicaţia lui: prin forţa lucrurilor, 
printr-un concurs de împrejurări vitrege, ei au fost împinşi 
să adopte acest punct de vedere nefericit. Desigur că viaţa 
în temniţă însemna pentru ei un supliciu, nostalgia îi sufoca. 
Cu cerchezii, cu tătarii sau cu Isai Fomici se purtau blând şi 
prevenitor, în schimb se fereau cu dezgust de orice 
apropiere cu ceilalţi ocnaşi. Numai bătrânul rascolnic din 
Starodub le câştigase stima. 

Fapt admirabil, nimeni din ocnă, în tot timpul cât m-am 
aflat acolo, nu le-a reproşat nici originea, nici credinţa, nici 
modul lor de gândire, cum se întâmplă de obicei la noi 
printre oamenii simpli în relaţiile cu străinii; mai ales faţă 
de nemți şi asta, totuşi, foarte rar. De nemți, altminteri, 
doar râd; neamţul reprezintă pentru ruşii din popor ceva 
foarte comic, însă cu cei din ocnă se purtau cu respect, mai 
mare chiar decât faţă de noi, ruşii şi nici nu se atingeau de 
ei. Dar aceia, pare-se, uneori nici măcar nu voiau să 
observe asta şi s-o ia în considerare. 

Adusesem vorba de T.ski. Când au fost trimişi de la întâiul 
loc de recluziune spre a fi transferați în temniţa noastră, 
aproape că-l purtase tot timpul în braţe pe B.ki care, slab şi 


sleit de putere, nu era în stare să reziste la mers nici o 
jumătate de etapă. Fuseseră deportaţi mai întâi la LL. 
Gorsk, unde se simțeau mult mai bine ca în temniţa noastră. 
Dar se apucaseră acolo să întreţină corespondenţă, foarte 
inofensivă de altfel, cu deţinuţii dintr-un alt oraş şi pentru 
acest lucru s-a găsit cu cale ca toţi trei să fie transferați aici, 
mai sub ochii autorităţilor superioare. Cel de-al treilea era 
].ki. Până la sosirea lor, M.ki fusese singur. Cât trebuie să fi 
suferit în cel dintâi an de surghiun! 

Acest ].ki era bătrânul care tot timpul făcea rugăciuni şi de 
care am mai pomenit la începutul acestei istorisiri. Toţi 
condamnaţii noştri politici erau oameni tineri, prea tineri 
chiar; numai ].ki trecuse de cincizeci de ani. Era, fireşte, un 
om cinstit, dar puţin cam ciudat. Ceilalţi doi, B.ki şi T.ski, nu- 
Il puteau suferi şi aproape că nu stăteau cu el de vorbă, 
socotindu-l încăpățânat şi cam sucit. Nu ştiu dacă şi în ce 
măsură aveau dreptate. Cred însă că într-o temniţă - ca în 
orice alt loc unde oamenii sunt adunaţi grămadă cu de-a 
sila şi nu de bunăvoie - ajungi mai lesne să te cerţi şi chiar 
să te urăşti decât în libertate. Cauzele sunt multiple. De 
altfel, şi 

].ki era cam redus şi, poate, chiar nesuferit. Nu se 
înţelegea cu niciunul dintre fraţii lui de suferinţă. Eu 
personal, cu toate că n-am avut nimic de împărţit cu acest 
om, nu simţeam nici o dorinţă de a mă apropia de el. Se 
pare că îşi cunoştea bine domeniul de specialitate, 
matematica. Îmi aduc aminte că tot se căznea să-mi explice, 
într-o rusească stâlcită, un sistem de astronomie original, 
născocit de el. Mi s-a spus că scrisese chiar şi o carte cu 
acest subiect, de care însă cercul oamenilor de ştiinţă îşi 
bătuse joc. Eu cred că era puţin scrântit la minte. Zile 
întregi se ruga în genunchi, ceea ce îi atrase stima întregii 
ocne şi se bucură de această stimă a ocnaşilor până în clipa 
morţiiA murit sub ochii mei, în spitalul temniţei, răpus de o 
boală grea. Simpatia şi respectul ocnaşilor şi le câştigase, 
de altfel, încă din prima zi, de cum păşise în temniţă, în 


urma unei ciocniri cu maiorul nostru. Străbătuseră uriaşa 
distanţă de la LL. Gorsk şi până la fortăreaţa noastră, fără 
să fi fost tunşi sau raşi, încât părul şi barba le crescuseră ca 
la nişte sălbatici; când se înfăţişară în halul acesta 
maiorului, acesta se înfurie de-a binelea pentru încălcarea 
regulamentului şi începu să urle ca un apucat, cu toate că ei 
nu aveau nici o vină. 

— Uitaţi-vă la ei cum arată! Zbieră el. Ca nişte vagabonzi, 
ca nişte tâlhari! 

].ki, care nu prea înţelegea bine ruseşte, crezu că-l 
întreabă dacă nu cumva sunt tâlhari sau vagabonzi şi 
răspunse: 

— Suntem deţinuţi politici, nu vagabonzi. 

— Cu-um? Mai eşti şi obraznic? Urlă maiorul. La corpul de 
gardă! O sută de bețe, imediat, chiar acum! 

Bătrânul îşi primi pedeapsa; se culcă cu faţa la pământ, 
fără să se împotrivească şi muşcându-şi mâna cu dinţii, 
îndură loviturile fără să geamă, nemişcat şi îndărătnic. B.ki 
şi T.ki fură introduşi între timp în temniţă. M.ki, care îi 
aştepta la poartă, se aruncă de gâtul lor, deşi nu-i mai 
văzuse niciodată până atunci. Indignaţi de purtarea 
maiorului, îi povestiră scena crâncenă ce se petrecuse cu 
câteva clipe mai înainte. M.ki îmi spuse mai târziu că nu-şi 
putuse găsi locul la auzul celor întâmplate. „Nici nu mai 
ştiam ce-i cu mine; eram indignat şi tremuram ca într-un 
acces de friguri. Îl aşteptam pe ].ki la poartă, pe unde urma 
să intre, după ce avea să-şi primească pedeapsa la corpul 
de gardă. Deodată portiţa se deschise: ].ki trecu pe lângă 
mine cu faţa palidă, cu buzele învineţite, crispate de un 
tremur abia stăpânit, străbătu fără să vadă pe nimeni 
mulţimea de ocnaşi, adunaţi în curte la auzul că a fost 
pedepsit cu bătaia un nobil; intră în cazarmă, se opri lângă 
priciul ce-i fusese indicat şi, fără să rostească o vorbă, 
îngenunche şi începu să se roage. Ocnaşii rămaseră uluiţi şi 
totodată înduioşaţi peste măsură. „Când l-am văzut pe 


bătrânul acesta cu părul alb, care îşi lăsase în ţară nevasta 
şi copiii. 

— Spunea M.ki - când l-am văzut îngenunchind şi 
rugându-se, după pedeapsa aceea ruşinoasă şi umilitoare, 
m-am repezit afară din cazarmă şi două ceasuri am umblat 
năuc, de parcă eram beat." De atunci ocnaşii s-au pătruns 
de un respect extraordinar faţă de ].ki şi-i arătau multă 
bunăvoință; le plăcuse mai ales faptul că nu scosese nici un 
geamăt în timpul pedepsei corporale. 

Respectul adevărului impune totuşi o precizare 
importantă: atitudinea administraţiei în general faţă de 
nobilii deportaţi, oricine ar fi fost ei, ruşi ori polonezi, nu 
poate fi judecată numai după acest singur exemplu. Din 
cazul relatat aici reiese că poţi întâlni adesea un om crud şi 
rău şi că, dacă acesta se nimereşte a fi comandantul unei 
temnițe şi în această calitate prinde necaz pe un osândit, 
soarta bietului om nu e deloc de invidiat. Trebuie să 
recunoaştem însă că în Siberia, comandanții temniţelor 
care dau tonul şi determină atitudinea celoralţi şefi inferiori 
sunt foarte prudenţi faţă de condamnaţii nobili şi în unele 
cazuri manifestă chiar tendinţa de a fi mai îngăduitori decât 
faţă de ceilalţi ocnaşi, din popor. Pricina e lesne de înţeles: 
în primul rând că toţi aceştia sunt şi ei nobili; în al doilea, s- 
au întâmplat cazuri când unii nobili nu acceptau să se lase 
bătuţi şi se năpusteau asupra călăilor, ceea ce ducea la 
urmări îngrozitoare; în sfârşit - şi cred că aici trebuie 
căutată cauza principală - cu multă vreme în urmă, treizeci 
şi cinci de ani pe puţin, a fost deportat deodată iisstişş!' în 
Siberia un mare număr de nobili, care de-a lungul a treizeci 
de ani au ştiut să se impună prin purtarea şi ţinuta lor în 
întreaga Siberie, astfel încât autorităţile fură nevoite să 
adopte o atitudine corespunzătoare; supunându-se acestei 
uzanţe, şefii ocnelor din timpul meu îi priveau şi ei pe 
nobilii-infractori dintr-o anumită categorie cu alţi ochi decât 
pe ceilalţi. Comandanții mai mici se purtau după cum 
vedeau că se poartă şefii lor ierarhici, căutând să se 


adapteze acestui fel de a privi lucrurile. De altfel, mulţi 
dintre ei, oameni mărginiţi la minte, criticau în sinea lor 
dispoziţiile celor mari şi ar fi fost tare fericiţi să li se 
îngăduie să se poarte după cum îi tăia capul, dar dorinţa nu 
le era împlinită. Aş avea motive temeinice să cred lucrul 
acesta şi iată de ce: gradul al doilea de muncă silnică, în 
care mă găseam şi eu şi care cuprindea ocnaşi iobagi, 
supuşi autorităţilor militare, era mult mai aspru decât 
gradul întâi (minele) ori cel de-al treilea (munca în fabrică). 
Era mai aspru nu numai pentru nobili, dar şi pentru toţi 
ceilalţi ocnaşi, fiindcă administraţia şi organizaţia erau aici 
de tip militar, amintind foarte mult sistemul de organizare şi 
regimul autorităţilor disciplinare militare din Rusia 
Centrală. Comandanții militari erau mai severi, 
regulamentul şi rânduielile mult mai aspre decât la celelalte 
categorii; condamnaţii erau ţinuţi totdeauna cu lanţurile la 
picioare, veşnic închişi sau sub escortă - măsuri care nu se 
respectau cu atâta stricteţe şi în alte temnițe, cel puţin 
după spusele ocnaşilor şi fără îndoială că printre ei erau 
mulţi care cunoşteau foarte bine stările de acolo. Ar fi 
plecat toţi bucuroşi la munca în mine, pe care însăşi legea o 
considera ca fiind cea mai grea pedeapsă. Cât despre 
unităţile disciplinare, toţi acei care trecuseră prin ele 
vorbeau cu groază şi ne încredinţau că în toată Rusia nu 
există loc de pedeapsă mai greu şi că Siberia e un rai faţă 
de chinurile şi mizeria din aceste fortărețe ale unităţilor 
disciplinare. 

Prin urmare, dacă şi în acest loc cu regim militar din cele 
mai stricte, sub ochii guvernatorului general şi în ciuda 
primejdiei permanente (au existat cazuri) de a vedea unele 
persoane din afară, cu funcţii oficiale, informând în orice 
moment, fie din răutate, fie din exces de zel funcţionăresc, 
pe cine trebuia cum că anumite categorii de infractori se 
bucură de îngăduinţa condamnabilă a cutăror comandanţi 
lipsiţi de simţul răspunderii, dacă şi în aceste condiţii, zic, 
deţinuţii de origine nobilă erau priviţi cu mai multă 


bunăvoință decât ceilalţi ocnaşi, înseamnă că ei se bucurau 
de un regim şi mai favorabil în cazul când făceau parte din 
categoriile întâi şi a treia. Prin urmare, ţinând seama de 
locul în care mă aflam, eram în măsură să judec situaţia din 
întreaga Siberie. Cunoşteam tot ce se petrece în Siberia, iar 
povestirile auzite de la ocnaşii din categoria întâi şi a treia 
îmi confirmau concluziile. Într-adevăr, tocmai de aceea faţă 
de noi, nobilii, autorităţile locale dovedeau mai multă 
atenţie şi prudenţă. Nu ne bucuram de nici o favoare în ce 
priveşte regimul de muncă şi întreţinere: aceeaşi muncă 
silnică, aceleaşi lanţuri şi lacăte. Într-un cuvânt, aceeaşi 
asprime ca şi pentru ceilalţi ocnaşi. De altfel, nici n-aveau 
cum să ne uşureze situaţia. Ştiu că în trecutul nu tocmai 
îndepărtat, dar apus o dată pentru totdeauna, au existat în 
acest târg atâţia denunţători şi intriganţi care se pârau şi îşi 
săpau unii altora groapa, încât orice şef sau comandant se 
ferea să le dea apă la moară. Şi ce putea fi mai grav pe 
vremea aceea decât un denunţ cu învinuirea de îngăduinţă 
şi favoare faţă de o anumită categorie de infractori? De 
aceea, fiecare slujbaş îşi păzea pielea şi noi eram trataţi la 
fel cu toţi, excepţie făcându-se într-o oarecare măsură în 
privinţa pedepselor corporale. Ce-i drept, cu mare plăcere 
ne-ar fi aplicat bătaia cu vergile, dacă am fi meritat-o, adică 
dacă ne-am fi făcut cu ceva vinovaţi. O cereau 
conştiincioasa împlinire a datoriei de slujbaş şi egalitatea 
ocnaşilor faţă de aplicarea pedepselor corporale. Dar aşa, 
pe degeaba, cu uşurinţă, nu ne-ar fi bătut pe noi, nobilii, 
lucru ce se întâmpla, bineînţeles, cu ocnaşii din popor, mai 
cu seamă când aveau de-a face cu comandanţi subalterni 
dornici cu orice prilej şi cu orice preţ să-şi impună 
autoritatea. Am mai aflat că, auzind de întâmplarea cu ].ki, 
comandantul temniţei noastre s-a făcut foc pe maior şi i-a 
poruncit cu străşnicie să nu-şi mai facă de cap. Aşa spunea 
toată lumea. Se mai spunea la noi că până şi guvernatorul 
general, care îndeobşte se bizuia pe maior şi chiar ţinea 
întrucâtva la el ca la un conştiincios executor al ordinelor 


sale şi om capabil, aflând de povestea cu pricina, i-a făcut 
morală. Şi maiorul nostru şi-a băgat-o bine în cap. Mult ar fi 
dat el să poată pune mâna pe M.ki, pe care îl ura din pricina 
denunţurilor lui A.v, dar nu s-a încumetat să-l bată, deşi 
căuta mereu prilejul şi niciodată nu-l scăpa din ochi. 
Întâmplarea cu ].ki a făcut ocolul oraşului şi opinia publică 
era împotriva maiorului; mulţi i-o reproşau în faţă, unii 
chiar cu vorbe mai puţin plăcute. 

Mi-amintesc acum de prima mea întâlnire cu maiorul, încă 
de la Tobolsk ne băgaseră în sperieţi cu poveştile despre 
maior, pe mine şi pe încă un nobil, cu care am păşit o dată 
pragul temniţei. Despre caracterul urât al acestui om ne 
vorbiseră deportații nobili cu mare vechime în executarea 
osândei lor - douăzeci şi cinci de ani muncă silnică - care se 
aflau pe atunci acolo şi care ne-au întâmpinat cu multă 
simpatie, întreţinând legături cu noi în tot timpul şederii 
noastre la închisoarea de tranzit; şi, prevenindu-ne în ce 
priveşte viitorul nostru şef, ne-au făgăduit totodată să facă 
tot ce le va sta în putinţă prin intervenţiile cunoştinţelor lor, 
ca să fim cruţaţi de persecuții. Într-adevăr, cele trei fiice ale 
guvernatorului general, care tocmai sosiseră din Rusia în 
vizită la tatăl lor, primiră din partea lor scrisori şi, se pare, 
reuşiră să-l convingă să facă ceva pentru noi. Dar ce putea 
face guvernatorul? Se mărgini să-i spună maiorului să se 
poarte mai cu luare-aminte cu câţiva deţinuţi faţă de care 
duritatea nu-i de nici un folos. Pe la ceasurile trei după- 
amiază ajunserăm la destinaţie, adică în acel oraş. Escorta 
care ne însoțea, pe mine şi pe un alt ocnaş din nobilime, ne 
conduse de-a dreptul în faţa tiranului şi stăpânului nostru. 
În aşteptarea lui, ramaserăm în antreu. Între timp, 
trimiseră să-l caute prin temniţă pe subofițer. Nu sosi bine 
acesta, că se ivi în uşă şi maiorul. Faţa lui congestionată, 
buboasă şi rea făcu asupra noastră o impresie apăsătoare: 
parcă era un păianjen care se f:'; igsIiŞ0 repede din colţul 
lui de pânză asupra bietei muşte prinse în plasă. 


— Cum te cheamă? Se răsti el la celălalt ocnaş. Vorbea 
scurt, răspicat şi aspru, voind pesemne să ne bage în 
sperieţi chiar de la început. 

— Cutare. 

— Dar pe tine? Continuă el, ţintuindu-mă cu privirea prin 
ochelari. 

— Cutare, îmi spusei şi eu numele. 

— Subofiţer! Bagă-i imediat în temniţă; să-i radă la corpul 
de gardă, după regulamentul civil. Jumătate din cap şi 
mâine să li se schimbe lanţurile! Ce fel de mantale sunt 
astea? De unde le aveţi? Ne întrebă el deodată, observând 
halatele noastre cenuşii cu cercuri galbene cusute în spate, 
pe care le primiserăm la Tobolsk şi în care ne înfăţişaserăm 
Măriei sale. O fi vreo uniformă nouă! Negreşit, e o uniformă 
nouă. În proiect acolo. la Petersburg. Mormăia el răsucin- 
du-ne când pe unul, când pe celălalt. N-au nimic asupra lor? 
Îl întrebă deodată pe jandarmul care ne escortase. 

— Numai lucruri de îmbrăcăminte personală, înălţimea 
voastră, răspunse acesta, luând poziţie şi tresărind. Toată 
lumea îl cunoştea şi se temea de el. 

— Se reţine totul. Li se lasă numai rufărie albă, cea 
colorată se reţine. Lucrurile reţinute se vând la licitaţie şi 
banii realizaţi intră în casieria temniţei. Ocnaşul n-are 
bunuri personale, urmă el privindu-ne cu asprime. Băgaţi 
de seamă, să vă purtaţi frumos! Să n-aud plângeri! Altfel. 
Pe-deapsa cor-porală vă aşteaptă! Pentru cea mai mică 
abatere - bătaia cu v-v-vergile! 

Mă simţeam doborât şi toată seara am fost aproape bolnav 
din pricina acestei primiri, la care se mai adăugă şi 
impresia pe care mi-o făcu dintru început viaţa de temniţă, 
dar am mai vorbit de toate acestea. 

Spuneam că nu se făceau nici un fel de înlesniri şi excepţii 
de la regimul general de muncă. Nimeni nu şi-ar fi luat 
răspunderea unei asemenea abateri de la regulament şi 
totuşi, la un moment dat, se încercă, ce-i drept o singură 
dată 


Numai, să ni se facă o înlesnire, mie şi lui B.ki, trimiţându- 
ne timp de trei luni să lucrăm la cancelaria geniştilor. Toate 
astea se făcură neoficial, din iniţiativa comandantului tehnic 
şi oarecum în secret, adică toţi acei care trebuiau să ştie 
cum stau lucrurile ştiau, dar închideau ochii. Aceasta s-a 
petrecut în scurtul interval de timp când l-am avut 
comandant la lucrări pe locotenent-colonelul G.kov. Omul 
acesta părea că ne-a fost trimis de providenţă; n-a rămas la 
noi decât scurt timp, vreo şase luni, dacă nu mă înşel, sau 
poate şi mai puţin, după care s-a întors în Rusia, lăsând o 
amintire neştearsă în inimile tuturor ocnaşilor. Nu că-l 
iubeau, dar pur şi simplu îl adorau, dacă se poate folosi aici 
acest cuvânt. Cum a făcut-o, n-aş putea spune, dar ştiu că i- 
a cucerit din primul moment. 

„E un adevărat părinte!" repetau întruna ocnaşii, în tot 
timpul cât l-au avut ca şef de lucrări. Era, se pare, un 
chefliu şi un petrecăreţ fără pereche. Mic de statură, cu 
privirea îndrăzneață, sfidătoare; faţă de ocnaşi era blând şi 
prietenos şi-i iubea într-adevăr ca un părinte. De ce-i iubea 
atâta, n-aş şti să spun, dar de câte ori întâlnea un deţinut, 
nu putea să nu-i spună o vorbă bună, să nu facă o glumă, să 
nu râdă de el, şi, lucru foarte important, toate acestea cu 
spontaneitate atât de firească, fără urmă de aer protector, 
de superioritate sau de îngăduinţă care să însemne cât de 
cât o bunăvoință de şef, de comandant. Era parcă unul de-al 
lor, un camarad, un prieten. Şi, cu tot democratismul său 
instinctiv, deţinuţii nu şi-au permis niciodată faţă de el vreo 
familiaritate sau lipsă de respect. Dimpotrivă. Deţinutul se 
lumina la faţă de îndată ce-l zărea pe comandant, îşi scotea 
căciula şi zâmbea numai ce-l vedea că se apropie. lar dacă 
se întâmpla să-i spună şi o vorbă, fericirea lui nu mai 
cunoştea margini. Unii oameni au un dar extraordinar de a 
se face iubiţi şi populari. 

Avea o înfăţişare falnică, călca apăsat, hotărât. 

„Un vultur", ziceau ocnaşii, vorbind despre el. N-avea cum 
să le uşureze soarta, fiindcă nu era decât şeful lucrărilor de 


şantier, care, sub toţi comandanții, se efectuau după un 
anumit tipic, conform rânduielilor stabilite o dată pentru 
totDUM U1H V Cils] 

11K1 DI11N UASA MUK] 1LUK 

Deauna. Dar dacă se întâmpla să treacă pe la vreun 
şantier şi vedea ca detaşamentul şi-a isprăvit lucrul, şi-a 
împlinit sarcina zilei, îi lăsa pe ocnaşi să se întoarcă la 
cazarmă mai înainte de a fi răsunat bătaia tobei. Deţinuţii îl 
iubeau pentru încrederea ce le-o arăta, pentru că nu avea 
susceptibilităţi meschine şi pretenţii absurde, nu se enerva 
la orice fleac de nimic, împroşcându-i cu vorbe jignitoare, 
ca ceilalţi şefi. Cred ca dacă s-ar fi întâmplat să piardă o mie 
de ruble, cel care le-ar fi găsit, chiar şi hoţul cel mai nărăvit 
din temniţa noastră, i le-ar fi dat înapoi. Sunt convins de 
aceasta. Câtă dragoste şi simpatie arătară ocnaşii când 
aflară că se certase cu nesuferitul de maior! Asta s-a 
întâmplat la o lună după sosirea lui. Maiorul îi fusese pe 
vremuri camarad de arme. Se întâlniră acum, după o lungă 
despărţire. Ca vechi prieteni, de bucurie, se puseră pe nişte 
chefuri fără sfârşit. Dar prietenia lor se destramă brusc. Se 
certară şi G.kov deveni vrăjmaşul de moarte al maiorului. 
Se spunea că ar fi avut loc şi o bătaie, ceea ce n-ar fi fost de 
mirare, pentru că maiorului i se mai întâmplase să aibă 
scandaluri cu bătaie. Aflând de asta, ocnaşii nu mai puteau 
de bucurie: „Ce i se vâra-n suflet Ochilă-Scormonilă! Ăla e 
un vultur, pe când al nostru." şi aici mai adăugau câte o 
vorbă prea puţin măgulitoare pentru maior. Erau tare 
curioşi să afle cine ieşise învingător din această încăierare 
şi care dintre cei doi mâncase bătaie. Ba îmi vine să cred că, 
dacă acest zvon s-ar fi dovedit neîntemeiat (şi nu-i exclus să 
fi fost aşa), ocnaşii ar fi încercat o mare dezamăgire. „Ce 
mai vorbă, trebuie să-l fi scărmănat comandantul, ziceau ei, 
că de mic e mic, da-i voinic; auziţi, cică ălălalt s-a ascuns 
sub pat de frică." Curând însă C.kov a plecat de la noi, spre 
marea tristeţe a ocnaşilor. 


Comandanții ingineri erau toţi oameni cumsecade; se 
schimbară în trei sau patru rânduri pe vremea mea. „Dar n- 
o să mai avem unul ca ăsta, ziceau deţinuţii. Vultur, curat 
vultur şi un ocrotitor." 

Şi uite, acest C.kov ţinea foarte mult la noi, nobilii şi spre 
sfârşitul şederii sale ne trimitea din când în când pe mine şi 
pe B.ki la cancelarie, iar după ce plecă, am început să 
lucrăm acolo destul de regulat. Printre ingineri erau 
oameni care ne simpatizau mult (dar mai ales unul). În 
cancelarie ne puneau să copiem diferite rapoarte, situaţii, 
conturi şi dări de seamă, încât ni se îmbunătăţise şi scrisul, 
când veni deodată un ordin de sus să fim trimişi înapoi la 
munca reglementară de mai înainte; avusese cineva grijă să 
ne denunțe! De altfel, nu ne-a părut râu deloc, pentru că 
lucrul la cancelarie începuse să ne plictisească. După aceea, 
doi ani la rând am umblat cu B.ki aproape nedespărţiţi la 
aceleaşi munci, de obicei prin ateliere. Vorbeam adeseori de 
nădejdile şi de convingerile noastre. B.ki era un om 
admirabil, dar avea nişte idei şi convingeri foarte ciudate, 
cu totul neobişnuite. Se întâmpla adesea ca unii indivizi din 
categoria oamenilor foarte inteligenţi să-şi formeze nişte 
idei şi concepţii cu totul paradoxale. Dar din pricina 
suferințelor îndurate pentru ele, din pricina nenumăratelor 
sacrificii grele făcute în viaţă pentru a le apăra şi a le 
păstra, orice încercare de a-i convinge să renunţe la ele 
este peste măsură de dureroasă şi chiar fără rost. 

B.ki reacţiona dureros la orice obiecţie şi-mi răspundea 
totdeauna cu mult venin în glas. Cine ştie, poate că în unele 
privinţe avea mai multă dreptate decât mine, dar în cele din 
urmă ne văzurăm nevoiţi să ne despărţim, lucra pe care l- 
am făcut cu durere în suflet; se stabilise între noi o 
comuniune sufletească la care îi vine greu omului să 
renunţe, mai ales în asemenea împrejurări. 

Cu anii, M.ki devenea din ce în ce mai trist şi mai 
posomorit, îl rodea, se vede, deznădejdea. Mai demult şi în 
primii mei ani de temniţă, era mai comunicativ, îşi 


deschidea mai des sufletul faţă de noi. Pe vremea când 
păşeam pragul temniţei, el intra în al treilea an de osândă. 
La început se interesa mult de cele ce se întâmplaseră în 
lume între timp, căci, stând închis, nu mai ştia nimic din ce 
se petrecuse afară; mă întreba, mă asculta, se frământa. 
Dar la urmă, cu trecerea anilor, toate acestea pierdură 
pentru el orice interes, începu să-şi tăinuiască durerile în 
adâncul inimii, retrăgându-se tot mai mult în sine, fără să 
lase putinţa să i se ghicească gândurile. Cărbunii încinşi se 
acopereau cu cenuşă. Devenea din ce în ce mai îndârjit şi 
mai răutăcios, /e hăis ces brigands!" îmi spunea el adesea, 
uitându-se cu ură la ocnaşi, pe care eu începusem acum să-i 
cunosc mai bine; dar nici un argument de-al meu în 
favoarea lor nu l-ar fi scos dintr-ale sale, atât de înverşunat 
era. Pur şi simplu, nu pricepea ce-i spuneam; câteodată 
părea să încuviinţeze vorbele mele, pesemne fiindcă mă 
asculta distrat, dar a doua zi o lua de la început: /e hăis ces 
brigands!" Vorbeam cu el adeseori franţuzeşte, ceea ce-l 
făcu pe unul dintre supraveghetorii noştri de la lucrări, 
pionierul Dranişnikov, datorită cine ştie cărei întortocheri 
ascunse a creierului său, să ne poreclească „doftorii". M.ki 
se mai însufleţea numai când îşi amintea de mama lui. 

— E bătrână şi bolnavă, îmi zicea el şi mă iubeşte ca pe 
ochii din cap. Stau şi mă întreb dacă mai trăieşte. Cât o fi 
suferit la gândul că am fost bătut cu vergile. 

Nefiind nobil, înainte de a fi deportat, M.ki fusese supus la 
pedeapsa corporală. Vorbind despre asta, se uita în altă 
parte şi scrâşnea din dinţi. În ultimul timp îl vedeam tot mai 
des plimbându-se de unul singur. Într-o zi, pe la 
douăsprezece, fu chemat la comandant, care îl primi cu un 
zâmbet vesel: 

— Ei, bine, M.ki, ce-ai visat azi-noapte? Îl întrebă 
comandantul. 

„Am tresărit, ne povestea mai târziu M.ki, de parcă mi-a 
străpuns inima cu vorba asta." 


— Am visat că mi-a venit o scrisoare de la mama, răspunse 
el. 

— Mai mult, gândeşte-te la ceva mai mult, strigă 
comandantul. Eşti liber! Mama dumitale a făcut o petiție. Şi 
rugămintea i-a fost ascultată. Uite-i scrisoarea şi iată 
ordinul de a te pune în libertate. Poţi să pleci din temniţă 
chiar acum. 

Se întoarse în mijlocul nostru palid, aproape nevenindu-i 
să creadă că vestea primită e adevărată. Îl felicitarăm cu 
toţii. Ne strânse mâinile cu mâna lui rece, tremurândă. 
Veniră şi 

Mulţi alţi ocnaşi să-l felicite şi cu toţii erau bucuroşi de 
norocul lui. 

Rămase să-şi îndeplinească termenul de deportare în 
oraşul nostru, unde după un timp căpătă o slujbă. Venea 
des pe la temniţă şi ne aducea diferite ştiri, când îi sta în 
putinţă, îl interesau îndeosebi veştile politice. 

Dintre ceilalţi patru, afară, vasăzică, de M.ki, T.ki, B.ki şi 
].ki, doi erau tineri de tot, osândiţi pe termene scurte; 
oameni fără şcoală, dar cinstiţi, simpli şi cumsecade. Al 
treilea, A.ciukovski, era simpluţ de tot şi nu trezea nici un 
interes, în timp ce al patrulea, B.m, om în vârstă, ne făcuse 
cea mai proastă impresie. Nu ştiu prin ce împrejurare a 
putut să nimerească în această categorie de infractori şi, de 
altfel, nici el nu se recunoştea vinovat de nimic. Era un om 
cu apucături grosolane, o fire meschină de mic-burghez, cu 
atitudini de băcan îmbogăţit din înşelăciuni la cântar şi 
ciupeli la rest. Cu desăvârşire incult, nu se interesa decât 
de meşteşugul lui. Era zugrav, dar un zugrav excepţional, 
admirabil. Curând şefii aflară de priceperea lui şi acum tot 
oraşul îl cerea pe B.m să zugrăvească pereţii şi tavanele. În 
doi ani, zugrăvi aproape toate locuinţele marilor slujbaşi din 
clădirile statului. Mulţumiţi, aceştia îl răsplăteau cu bani, 
încât omul n-o ducea tocmai râu. Dar lucrul principal e că, 
împreună cu el, se duceau să lucreze, ca ajutoare şi alţi trei 
camarazi, dintre care doi îi prinseseră foarte bine 


meşteşugul; ba unul dintre ei, Î.jevski, începu să 
zugrăvească tot atât de bine ca şi el. Maiorul nostru, care 
locuia şi el tot într-o casă a statului, îl chemă la rândul lui pe 
B.m şi-i porunci să-i zugrăvească pereţii şi tavanul. Acesta, 
fireşte, se întrecu pe sine însuşi; nici apartamentul 
guvernatorului general nu se putea compara cu al 
maiorului. Casa avea un singur cat, era cam veche şi 
dărăpănată, cu un aspect destul de jalnic, dar pe dinăuntru 
zugrăvită ca un palat; maiorul nu mai putea de bucurie. 
Spunea adesea oricui se nimerea, frecându-şi mâinile cu 
satisfacţie, că are de gând să se însoare. „Cum să nu mă 
însor, când am o casă ca asta?" adăuga el foarte serios. Era 
din ce în ce mai mulţumit de B.m şi, pe lângă el şi de cei 
care-l ajutau. Zugrăvitul casei ţinu o lună. 

DOSTOIHVSKI 

În acest timp, maiorul îşi schimbă cu totul părerea despre 
ai noştri şi începu chiar să-i ia sub protecţia sa pe toţi 
osândiţii politici. Ajunse până acolo, încât într-o zi trimise 
să-l cheme pe JL.ki. 

— JL.ki, zise el, te-am jignit, am pus să te bată fără vină, 
ştiu asta. Îmi pare rău. Înţelegi? Eu, eu recunosc că am 
greşit! 

].ki răspunse că-l înţelege foarte bine. 

— Înţelegi tu că eu, eu, şeful tău, te-am chemat să-ţi spun 
asta şi să-ţi cer iertare? Îţi dai tu seama ce înseamnă asta? 
Ce eşti tu pentru mine? Un vierme! Şi nici atât: eşti un 
ocnaş! lar eu, prin graţia lui Dumnezeul, sunt maior. Maior, 
înţelegi tu? 

].ki răspunse că o înţelege şi pe asta. 

— Ei bine, vreau să mă împac cu tine. Dar îţi dai seama de 
fapta mea? Înţelegi tu măreţia atitudinii mele? Eşti tu în 
stare s-o simţi şi s-o preţuieşti cum se cuvine? Gândeşte-te: 
eu, eu, maior. Ş.a.m.d. 

].ki însuşi mi-a povestit întreaga scenă. Vasăzică, tot mai 
exista o urmă de simţire omenească în făptura acestui 
beţivan neghiob şi neîngrijit. Dacă ţinem seama de 


concepţiile şi de gradul lui de cultură, atunci fără îndoială 
că o asemenea faptă era cu totul vrednică de atenţie. Dar 
poate şi starea de ebrietate în care se găsea în acel moment 
contribuise în bună parte la o astfel de hotărâre. 

Maiorul nu-şi văzu visul cu ochii; nu se mai căsători, deşi 
fusese hotărât să-şi caute o nevastă îndată ce casa avea să 
fie gata. În loc de însurătoare, nimeri pe banca acuzaților şi 
primi ordin să demisioneze. Se dezgropară şi alte păcate 
mai vechi: mai înainte fusese şeful poliţiei din oraş. Această 
lovitură îl izbi pe neaşteptate. Când auziră vestea, ocnaşii 
nu-şi mai încăpură în piele de bucurie. Pentru ei a fost o 
adevărată sărbătoare, un triumf! Se zice că maiorul 
plângea ca o muiere, vărsând şiroaie de lacrimi. Dar n-a 
avut 

1 Expresia aceasta - o redau întocmai - putea fi auzita 
odinioară nu numai din gura maiorului nostru; mulţi 
comandanţi mărunți o foloseau pe vremea mea, mai ales cei 
proveniţi din grade inferioare (n.a.). 

Încotro. Trebui să-şi dea demisia, să vândă cei doi cai suri 
şi apoi tot ce mai avea, pentru ca până la urmă să ajungă 
chiar în mare mizerie. Îl întâlneam uneori după aceea, în 
nişte haine civile ponosite şi purtând o şapcă cu cocardă; le 
arunca ocnaşilor o privire încruntată. Dar toată autoritatea 
lui se dusese pe apa sâmbetei. În uniformă, era zeu, despot, 
spaima tuturor. Acum însă, în surtucul lui civil, îşi pierduse 
aureola de altădată şi aducea cu un lacheu. De, haina-l face 
pe om.! 

IX 

EVADAREA 

La scurt timp după demiterea maiorului nostru, în temniţă 
surveniră schimbări radicale. Munca silnică fu desfiinţată şi, 
în locul ocnei, luă fiinţă o temniţă militară a 
Departamentului de război, după modelul unităţilor 
disciplinare din întreaga Rusie. Drept urmare, nu se mai 
aduceau deţinuţi din categoria a doua, condamnaţi de 
gradul al doilea la ocnă şi deportare, ci numai osândiţi de 


instanţele militare, cu alte cuvinte oameni care nu-şi 
pierduseră drepturile civile, militari ca toţi ceilalţi, dar care, 
fiind condamnaţi, erau încarceraţi, pe termene relativ 
scurte (şase ani cel mult), iar după ispăşirea pedepsei 
reintrau în batalioanele lor ca simpli soldaţi, cum fuseseră 
cândva. Ce-i drept, recidiviştii veneau şi acum cu 
condamnări la douăzeci de ani de temniţă. Şi înainte 
avuseserăm o secţie militară, dar numai pentru că n-aveau 
unde să-i ducă pe soldaţi. Acum însă, toată temniţa se 
transformase în închisoare militară. Bineînţeles, ocnaşii 
civili care se aflau acolo dinainte, adevărații ocnaşi, lipsiţi şi 
de toate drepturile civile, însemnați cu fierul roşu şi cu 
capul ras pe jumătate, fuseseră lăsaţi în temniţă până la 
împlinirea termenului pedepsei; dat fiind însă că alţii noi nu 
mai veneau, iar cei vechi, pe măsură ce-şi împlineau 
pedeapsa, erau puşi în libertate, însemna că după zece ani 
n-avea să mai rămână în temniţă nici un condamnat la ocnă. 

Secţia specială a fost menţinută şi primea din când în când 
noi condamnaţi pentru crime deosebit de grave, trimişi 

— LDU 

Aici de Departamentul de război, până la înfiinţarea în 
Siberia a unei ocne cu un regim de muncă silnică 
supragrea. În fond, felul nostru de viaţă nu se schimbă cu 
nimic: munca şi disciplina rămâneau aceleaşi ca şi mai 
înainte, ba chiar şi rânduielile râmaseră aproape aceleaşi, 
atâta doar că şefii erau alţii, iar aparatul administrativ 
devenise mai complicat. lemniţa era administrată de un 
ofiţer superior, ajutat de un comandant de companie, având 
sub ordinele lui alţi patru ofiţeri care făceau de gardă cu 
rândul. Paznicii-invalizi fură şi ei înlocuiţi cu doisprezece 
subofiţeri şi un plutonier-maga-ziner. Ocnaşii fură împărţiţi 
în grupe de câte zece oameni şi dintre ei se aleseră 
caporali, bineînţeles, nominal, fără a li se atribui efectiv şi 
gradul respectiv; cum se şi cuvenea, Akim Akimâci era şi el 
printre cei aleşi. Dar toată instituţia aceasta nouă şi toată 
temniţa, cu şefii, gradaţii şi deţinuţii ei, rămaseră ca şi 


înainte sub ordinele directe ale comandantului fortăreței. 
Cam la asta s-au redus de fapt toate schimbările. 
Bineînţeles, la început ocnaşii se tulburară grozav: se 
adunau grupuri-grupuri şi ascultau curioşi veştile noi, 
comentau, discutau, căutând să ghicească firea noilor şefi, 
dar când băgară de seamă că de fapt toate rămăseseră ca 
mai înainte, se potoliră şi viaţa îşi reluă cursul ei obişnuit. 
Important era însă că cel puţin scăpaserăm de maior; toată 
lumea respiră uşurată şi parcă se mai învioră. Expresia de 
veşnică teamă pieri din ochii şi de pe feţele ocnaşilor; 
fiecare ştia acum că la nevoie avea dreptul să se plângă 
şefului şi că numai din greşeală se putea întâmpla ca un 
nevinovat să fie pedepsit în locul celui vinovat. Chiar şi 
rachiul continua să fie adus ca şi mai înainte, cu toate că în 
loc de paznici-invalizi aveam acum gradaţi. Toţi aceştia se 
dovediră a fi oameni cumsecade, înţelegători şi îngăduitori, 
care îşi dădeau seama de rostul lor. E drept că la început se 
mai găsea câte unul lipsit de experienţă care voia să se 
arate tare şi mare, crezând că poate să se poarte cu 
deţinuţii ca în armată, dar curând se dumeriră şi ei cum 
stăteau lucrurile. lar celor care erau mai grei de cap, avură 
grijă să le deschidă ochii înşişi ocnaşii. Se întâmplară şi 
câteva ciocniri mai grave, cu deznodământ neaşteptat. 
Ocnaşii îl ispiteau cu băutura pe respectivul gradat, îl 
îmbătau, apoi, când îşi veneau în fire, îl lămureau în 

Aşa chip ca să poată înţelege că, de vreme ce băuse cu ei, 
trebuia să-şi bage minţile în cap. Până la urmă, subofiţerii 
renunţară la încercarea lor de a lupta împotriva obiceiurilor 
statornicite în ocnă şi priveau cu nepăsare sau, mai bine zis, 
se făceau că nu văd cum se introduce şi se vinde rachiul în 
temniţă. Mai mult, ca şi vechii paznici, se duceau şi ei la 
târg şi le cumpărau osândiţilor pâine albă, carne şi, în 
sfârşit, tot ce trebuia şi putea fi adus fără vreun neajuns. Ce 
rost au avut toate schimbările acestea, pentru ce a fost 
nevoie să se instituie aici o unitate disciplinară - n-am putut 
pricepe niciodată. Totul s-a petrecut pe la sfârşitul 


termenului meu de ocnă. Vreo doi ani a mai trebuit să stau 
însă sub regimul noilor rânduieli. 

Ar trebui oare să descriu în aceste rânduri toată viaţa mea 
de aici, toţi anii petrecuţi în temniţă? Cred că nu. Dacă m-aş 
apuca să înşir tot ce-am văzut şi am îndurat de-a lungul 
acestor ani, ar însemna să scriu un număr de capitole de 
două, de trei sau de patru ori mai mare decât cele scrise 
până acum. Dar o astfel de povestire ar deveni, fără voia 
mea, monotonă şi deci obositoare. Tot ce-aş mai putea 
povesti şi-ar găsi corespondentul într-o variantă sau alta a 
capitolelor precedente, mai cu seamă dacă din cele relatate 
până acum cititorul a reuşit să-şi facă o idee cât de cât clară 
asupra vieţii osândiţilor de gradul al doilea. Cedând unui 
îndemn lăuntric, am vrut să înfăţişez temniţa şi viaţa mea 
de acolo într-o descriere expresivă şi edificatoare. Nu ştiu 
dacă am reuşit s-o fac. În orice caz, nu sunt eu cel mai 
indicat să mă pronunţ în privinţa aceasta. Cred însă că ar 
trebui s-o sfârşesc aici. Unde mai pui că aducerile-aminte 
din acest trecut îndepărtat au darul dureros de a răscoli 
câteodată tăciunii ce mai mocnesc sub spuza vremii. De 
altfel, cred că nici n-aş putea să-mi mai aduc aminte de tot 
ce mi-a fost dat să văd acolo. Ultimii ani, nu ştiu cum, mi s- 
au şters din minte. Sunt convins că multe lucruri le-am uitat 
cu desăvârşire. Mi-aduc aminte, de pildă, că aceşti ani, cu 
nimic deosebiți unul de altul, s-au scurs încet, trist, că zilele 
îmi păreau lungi şi monotone ca picurai apei de pe acoperiş 
în timpul ploilor de toamnă. Mi-aduc aminte, de asemenea, 
că numai o dorinţă arzătoare a reînvierii, a renaşterii, 
nădejdea într-o viaţă nouă îmi dădeau 

DOSTOIEVSKI 

Puteri să rabd, să nu cad strivit de deznădejde. Îmi 
strânsei deci voinţa în chingile hotărârii de a rezista cu 
orice preţ: număram zilele, una după alta şi cu toate că mai 
rămâneau încă o mie în care trebuia să sufăr, eram fericit a 
doua zi că puteam să mai scad una, că aveam mai puţin de 
socotit, zicându-mi că au rămas nouă sute nouăzeci şi nouă 


din o mie. Mi-aduc aminte, iarăşi, că, deşi aveam în jurul 
meu sute de alţi fraţi de suferinţă, mă istoveam într-o 
singurătate înfiorătoare, care cu timpul mi-a devenit 
scumpă. Cu sufletul stingher, în mijlocul acestei mulţimi de 
ocnaşi, îmi revedeam în gând, pas cu pas, viaţa pe care am 
trăit-o, îmi analizam trecutul, îmi cântăream concepţiile şi 
faptele până în cele mai mici amănunte şi mă judecam 
singur cu toată asprimea; de multe ori chiar îmi 
binecuvântam destinul că îmi dăruise această singurătate, 
fără de care nici nu m-aş fi supus acestei judecăţi severe şi 
nici nu m-aş fi încumetat să întreprind o asemenea revizuire 
totală a vieţii mele de până atunci. Ce nădejdi încolţiră 
atunci în inima mea! Eram hotărât, îmi făgăduiam, îmi 
juram că nu vor mai fi în viaţa mea de aici înainte nici 
greşeli şi nici căderi de felul acelora pe care le avusesem. 
Îmi schiţai pentru viitor programul unei vieţi noi, hotărât 
să-l urmez întocmai. O credinţă oarbă, renăscută, îmi 
spunea că aveam să îndeplinesc, că puteam să îndeplinesc 
tot ce îmi propuneam. Aşteptam cu încăpățânare, apelam 
cu patimă la libertatea ce avea să vină. Voiam să-mi încerc 
din nou puterile, într-o nouă luptă. Uneori mă cuprindea o 
nerăbdare febrilă. Acum însă, îmi vine dureros de greu să- 
mi mai aduc aminte de frământarea mea de atunci. 
Bineînţeles, toate acestea sunt lucruri prea personale, care 
nu pot avea importanţă decât pentru mine. Dar le-am scris 
fiindcă mă gândesc că oricine mă va putea înţelege, pentru 
că oricine ar simţi la fel dacă i s-ar întâmpla să-l lovească 
nenorocul de a fi trimis în temniţă, în floarea vârstei şi în 
deplinătatea puterilor. 

Dar să lăsăm asta! Poate că ar fi mai bine să mai povestesc 
ceva pentru a nu-mi încheia prea brusc însemnările. 

Uite, chiar acum mi-a trecut prin minte că poate va fi 
cineva curios să mă întrebe: era situaţia de aşa natură încât 
nimeni să nu poată fugi din temniţă şi în toţi anii aceştia n-a 
evadat chiar nimeni de acolo? Am spus că deţinutul care a 
îndurat doi-trei ani de temniţă începe să preţuiască anii 


făcuţi şi, fără să vrea, ajunge la socoteala că e mai bine să-şi 
îndure pedeapsa până la capăt, fără altă bătaie de cap cu 
noi riscuri şi belele, ca să devină la urmă om liber într-o 
colonie oarecare. Dar socoteala aceasta şi-o fac de obicei 
numai deţinuţii cu pedepse de câţiva ani; cei condamnaţi pe 
termen lung sunt mai dispuşi să încerce. La noi nu prea am 
avut însă asemenea cazuri. Care să fi fost explicaţia, nu ştiu: 
sau din pricină că erau tare fricoşi ocnaşii, sau fiindcă 
supravegherea şi paza erau prea severe, sau din cauză că 
localitatea însăşi nu oferea în multe privinţe condiţii mai 
prielnice pentru asta (oraşul era aşezat în mijlocul stepei)? 
E greu de spus. Cred mai degrabă că fiecare dintre aceste 
cauze luate în parte dădeau de gândit, influențând 
hotărârea, iar toate la un loc constituiau o piedică serioasă. 
Într-adevăr, era foarte greu să poţi fugi din temniţa noastră. 
Cu toate acestea, s-a făcut şi pe vremea mea aici o 
încercare de evadare: doi ocnaşi şi încă dintre infractorii cei 
mai însemnați, s-au hotărât să rişte. 

După demiterea maiorului, A.v (iscoada lui printre ocnaşi) 
rămase singur, fără protector. Tânăr încă, firea lui abia 
începea să se contureze şi să se aşeze în făgaşul vârstei. În 
general era un om îndrăzneţ, hotărât şi cu mintea foarte 
ageră. Ar fi urmat probabil să se ocupe cu tot felul de 
matra-pazlâcuri, dacă ar fi fost pus în libertate, dar nu s-ar 
mai fi lăsat prins atât de prosteşte ca prima dată, pentru a 
nimeri tocmai la ocnă. Deocamdată făcea pare-se exerciţii 
asidue ca să deprindă meşteşugul de a confecţiona buletine 
de identitate false. Cel puţin aşa reieşea din discuţiile 
deţinuţilor. Se spunea că făcuse încercări de acest fel încă 
de pe vremea când umbla prin bucătăria maiorului şi că de 
pe urma lor se alesese cu un câştig frumuşel. Într-un 
cuvânt: acest om ar fi fost în stare, cred, să facă orice 
pentru a-şi schimba o dată soarta. Am avut prilejul să-i 
cunosc sufletul şi să-l văd în toată hidoşenia; cinismul lui, 
care mergea până la cea mai neruşinată insolenţă, până la 
bătaia de joc rece, calculată, era dezgustător. Îmi vine să 


cred că, dacă în momentul când i-ar fi venit pofta, de pildă, 
să bea o cinzeacă de rachiu, n-ar fi găsit alt mijloc s-o aibă 
decât ucigând un om, n-ar fi şovăit o clipă s-o facă, numai să 
fi fost sigur că nu se va afla. La ocnă mai învățase să fie 
chibzuit şi calculat. Asupra lui îşi îndreptase atenţia Kulikov 
de la secţia specială, pentru ca mai târziu să evadeze 
împreună. 

Despre Kulikov am mai vorbit. Trecuse de mult de vârsta 
tinereţii, dar era un om plin de viaţă, de energie şi de 
putere, înarmat cu nenumărate şi variate cunoştinţe în 
diverse domenii practice. Se simţea plin de forţă şi voia să 
mai trăiască; oameni ca el rămân dornici de viaţă până la 
adinei bătrâneţi. Şi dacă ar fi fost să mă mir că nimeni din 
temniţa noastră nu încearcă să fugă, în primul rând m-aş fi 
mirat de Kulikov. Dar Kulikov se hotărâse. Care dintre ei doi 
avea mai multă înrâurire asupra celuilalt, Kulikov ori A.v, n- 
aş putea să spun, cert este însă că şi unul şi celălalt erau 
oameni hotărâți, gata la orice şi foarte potriviţi pentru o 
astfel de acţiune. Aşa se face, dar, că se împrieteniră. 

Kulikov se bizuia, se vede, pe dibăcia lui A.v, care trebuia 
să pregătească actele de identitate. A.v era nobil, făcea 
parte din lumea bună şi asta făgăduia mai multă variaţie în 
viitoarele aventuri; principalul era să ajungă în Rusia. Cine 
ştie cum s-au înţeles şi ce planuri şi-au făurit; de un lucru 
puteam fi sigur însă, că speranţele lor depăşeau cu mult 
cadrul obişnuitelor hoinăreli prin Siberia. Kulikov, care avea 
un talent actoricesc înnăscut, putea să joace tot felul de 
roluri în viaţă şi să se bizuie pe propriile însuşiri, în orice 
caz era încredinţat că situaţia de evadat îi va oferi multă 
variaţie. Temniţa era apăsătoare, de neîndurat pentru 
oamenii cu o personalitate atât de puternică. Se înţeleseră 
deci să fugă împreună. 

Dar, în condiţiile închisorii noastre, o evadare fără 
complicitatea unui soldat de pază era dinainte sortită 
eşecului. Trebuiau, în prealabil, să-l câştige de partea lor pe 
unul dintre soldaţii care îi escortau în mod obişnuit. Printre 


soldaţii unui batalion din cele încazarmate în fortăreață se 
găsea un polonez în vârstă, om brav, serios şi, desigur, 
vrednic de o soartă mai bună. Ajunsese în Siberia tânăr 
încă; mânat de dorul locurilor natale, dezertase. Fu prins, 
pedepsit şi ţinut doi ani într-o unitate disciplinară. Reîntors 
la regiment, se resemna şi îşi făcu serviciul cu o râvnă 
deosebită. Pentru 

AivlilN 11K1 J]lfs tASA MUK ] 11AJK 

JtD 

Zelul său i se dădu gradul de caporal. Era un om ambițios, 
cu multă încredere în forţele sale şi conştient de propria-i 
valoare. De altfel, vorbea şi se purta ca omul care-şi 
cunoaşte preţul. L-am zărit şi eu de câteva ori printre 
soldaţii care ne păzeau; de altminteri şi polonezii îmi 
vorbiseră de el. Aveam impresia că dorul lui de acasă se 
preschimbase într-o ură surdă, neiîmpăcată. Era vădit că nu 
s-ar fi dat înapoi de la nimic şi Kulikov nu greşise alegându-l 
tovarăş de fugă. Îl chema Koller. Se sfătuiră, deci şi 
hotărâră ziua. Ne aflam în iunie, în toiul căldurilor. Clima 
oraşului nostru era constantă, mai ales vara, lucru foarte 
prielnic hoinarului. Plecarea direct din fortăreață era cu 
neputinţă, căci tot oraşul e situat pe o colină, într-un loc 
deschis, iar brâul de păduri ce-l înconjoară se află la o mare 
depărtare. Cei doi erau obligaţi să-şi schimbe mai întâi 
înfăţişarea, îmbrăcând haine civile obişnuite şi pentru asta 
trebuiau să ajungă într-una dintre mahalele oraşului, unde 
Kulikov îşi avea ascunzătoarea şi-şi punea la cale 
petrecerile tăinuite. Nu se ştie dacă binevoitorii lui de aici 
ştiură să păstreze până la urmă secretul. E de presupus că 
da, deşi desfăşurarea ulterioară n-a confirmat acest lucru şi 
chestiunea a rămas oarecum nelămurită. În acel an, o fată 
cu purtări îndoielnice, plăcută la înfăţişare, poreclită Vanka- 
Tanka şi care locuia la un capăt al mahalalei, îşi începuse 
activitatea ce-i promitea un viitor strălucit şi care în cele din 
urmă a şi fost încununată de succes, după cum a dovedit-o 
timpul. | se mai zicea şi „Foc şi pară". Se zice că nici ea nu 


fusese străină de toată afacerea asta. Aproape un an, 
Kulikov cheltuise pentru ea sume însemnate. În dimineaţa 
zilei sorocite, când se alcătuiră detaşamentele de lucru, cei 
doi manevrară în aşa fel, încât să fie trimişi ca ajutoare 
împreună cu Şilkin, meşter zidar şi sobar, care urma să 
tencuiască cazărmile goale ale unităţilor plecate în tabără. 
A.v şi Kulikov trebuiau să ajute la căratul materialelor. 
Koller potrivi lucrurile să fie ales el ca paznic însoțitor; 
deoarece pentru trei ocnaşi regulamentul prevedea însă doi 
soldaţi de pază, i se încredința şi un recrut tânăr pe care să- 
l înveţe, în calitatea lui de caporal, cum se escortează 
deţinuţii. Mare înrâurire trebuie să fi avut cei doi fugari 
asupra lui Koller, de vreme ce se hotărâse să-i urmeze, el, 
om l U1C VC3IVI1 serios, cuminte şi chibzuit, după ce 
făcuse atâţia ani de armată, dintre care ultimii cu mult 
succes, bucurându-se de încrederea comandanților. 
Ajunseră la cazărmi pe la ora şase dimineaţa. Erau cu 
desăvârşire singuri. După ce lucrară aproape un ceas, 
Kulikov şi A.v îi spuseră lui Şilkin că se duc la atelier să vadă 
pe cineva şi să ia o unealtă de care aveau nevoie. Trebuiau 
să fie isteţi şi să-i spună totul cu glasul cel mai firesc. Şilkin 
era orăşean, sobar de meserie, pipernicit şi uscăţiv la 
înfăţişare, cam tăcut, dar foarte şiret şi ager la minte. Acest 
om, care ar fi putut să-şi petreacă toată viaţa în jiletcă şi 
halat, după moda moscovită, ajunsese, printr-un capriciu al 
sorții şi după multe peregrinări, în temniţa noastră cu o 
condamnare pe viaţă, în rândul celor mai fioroşi ucigaşi 
militari, la secţia specială. Ce făcuse ca să merite o 
pedeapsă atât de grea, nu ştiu; dar n-am observat la el 
niciodată semne de cine ştie ce mare nemulţumire; era 
totdeauna foarte liniştit şi numai din când în când se îmbăta 
ca un birjar, dar şi atunci se purta cu multă cuminţenie. 
Fugarii noştri, fireşte, nu-i împărtăşiseră taina, dar trebuiau 
să fie cu băgare de seamă, pentru că meşterul era grozav 
de ager. Kulikov îi făcu semn cu ochiul cum că, adică, s-ar 
duce să aducă rachiul pe care îl aveau ascuns în atelier din 


ajun, lucru care-l mişcă pe Şilkin; nu avu nici un fel de 
bănuială şi rămase singur cu recrutul, în vreme ce Kulikov, 
A.v şi Koller se îndreptară spre locul fixat în mahalaua 
oraşului. 

Trecu o jumătate de ceas; cei plecaţi nu se mai întorceau. 
Şilkin râmase pe gânduri şi deodată îl cuprinse bănuiala. Îşi 
aduse aminte că Kulikov părea într-o dispoziţie cam 
neobişnuită, că de vreo două ori parca-i şoptise ceva lui A.v, 
în orice caz, îi făcuse semn cu ochiul, asta o văzuse bine. 
Observase şi la Koller ceva neobişnuit: ce rost avea, de 
pildă, ca înainte de a pleca să-l dădăcească atâta pe recrut 
ce să facă şi cum să se poarte în lipsa lui?! Într-un cuvânt, 
cu cât Şilkin îşi verifica mai mult impresiile, cu atât 
bănuielile îi sporeau. Între timp vremea trecea, cei trei nu 
se mai întorceau; neliniştea lui ajunse la culme. Îşi dădea 
seama de primejdia ce-l paşte; bănuielile administraţiei 
puteau să cadă şi asupra lui. Aveau să creadă că fusese 
înţeles cu ei şi că-i 

AMIJ. N 1 IKi DIiN tASA MUK] 1LUK 

Lăsase să plece, cunoscându-le planul; iar dacă mai 
întârzia să dea de veste, aceste bănuieli puteau să prindă şi 
mai mult temei. N-avea timp de pierdut. Îşi mai aduse 
aminte că între Kulikov şi A-v se legase în ultimul timp o 
strânsă prietenie, că erau mereu împreună, că se tot 
depărtau de ceilalţi, plimbându-se prin dosul cazărmii, că 
mereu aveau să-şi şoptească ceva, de parcă s-ar fi sfătuit. 
De asemenea, îşi aminti, în cele din urmă, că şi atunci îl 
încercase un gând de bănuială, cum că ei. Privi spre 
soldatul de pază; acesta, rezemat de puşcă, căsca şi se 
scobea în nas cu cea mai nevinovată nepăsare, aşa încât 
Şilkin socoti că nu face să-şi mai piardă timpul 
împărtăşindu-i bănuiala lui, ci pur şi simplu îi spuse să 
meargă cu el până la atelier. Voia să întrebe mai întâi dacă 
trecuseră pe acolo cei trei din echipa lui. Nimeni nu-i 
văzuse. Şilkin nu mai avu nici o îndoială: „Dacă s-ar fi dus în 
vreo mahala să bea şi să petreacă, cum mai făcuse de multe 


ori Kulikov, n-avea nici un rost să se ascundă şi mi-ar fi spus, 
că nu era cine ştie ce mare lucru, chibzuia în gând Şilkin. 
Dar nu, aici e altceva." Şilkin se hotări şi, fără să se mai 
întoarcă la cazarma unde lucra, porni întins spre temniţă. 
Ajunse acolo abia pe la ora nouă; se înfăţişă plutonieru-lui- 
major şi-i spuse cum stau lucrurile. Acesta rămase trăsnit, 
ba la început nu-i veni să creadă. Bineînţeles că Şilkin i le 
spuse toate acestea numai ca pe o părere a lui, capeo 
bănuială. Plutonierul-major alergă imediat la maior; maiorul 
se repezi şi el fără multă zăbavă până la comandant. După 
un sfert de oră fură luate toate măsurile de trebuinţă şi i se 
făcu un raport guvernatorului-general. Era vorba de nişte 
ocnaşi de mâna întâi, criminali cunoscuţi şi evadarea lor 
putea atrage mustrări de la centru. Pe bună dreptate ori 
nu, A.v figura printre condamnaţii politici; Kulikov era 
osândit la muncă silnică fără termen şi trimis la „secţia 
specială", deci, arhidelincvent, ba şi militar pe deasupra. Nu 
se mai întâmplase să evadeze vreunul de la „secţia 
specială". Îşi aduseră aminte cu acest prilej că, după 
regulament, doi paznici sau cel puţin unul trebuie să 
însoţească pe fiecare dintre deţinuţii de la „secţia specială", 
când se duce la lucru. Această regulă fusese încălcată, 
astfel încât fiecare îşi avea partea lui de vină şi trebuiau să 
se aştepte la mari neplăceri. 

DOSTOIbVSKI 

Se trimiseră numaidecât curieri în toate volostiile, în toate 
satele din împrejurimi, ca să dea de veste autorităţilor 
locale despre fuga celor doi ocnaşi, precum şi 
semnalmentele lor. Poteri de cazaci porniră să-i caute. Se 
expediară ordine speciale în toate judeţele şi în toate 
guberniile vecine. Ce să mai spun, mare tulburare şi spaimă 
pe capul şefilor. 

Cu totul altfel de tulburare domnea în temniţă. Pe măsură 
ce se întorceau de la lucru, ocnaşii aflau vestea cea mare, 
care umbla din gură în gură; fiecare o primea cu o 


profundă şi tainică bucurie. Inimile ocnaşilor tresăriră ca la 
o chemare scumpă. 

Pe lângă faptul că această întâmplare împrăştiase deodată 
monotonia apăsătoare a zilelor nesfârşite din temniţă şi 
răscolise furnicarul, era vorba în primul rând de o evadare, 
o evadare ce-şi găsea răsunet şi încuviinţare în toate 
sufletele, făcând să vibreze coarde de multă vreme amuţite; 
un fel de nădejde, de îndrăzneală tulbura toate inimile, 
îndemnându-le să creadă în putinţa unei schimbări a sorții. 
„lată că unii au putut să fugă! De ce, adică, n-am putea şi 
noi?" Şi fiecare, muncit de acest gând, se simţea alt om, 
prindea curaj şi se uita la ceilalţi cu un aer provocator. Toţi 
ocnaşii luară o înfăţişare mândră şi-i priveau pe subofiţeri 
cu un fel de superioritate. Cum îşi poate oricine închipui, 
toţi şefii se iviră numaidecât. Comandantul nu întârzie nici 
el. Ai noştri îi priveau cutezător, aş spune chiar cu oarecare 
dispreţ, păstrând o tăcere gravă, care părea că trădează 
gândul tuturor: „Suntem şi noi buni la ceva!" Toată lumea 
se aştepta, bineînţeles, la vizita şefilor. Nimeni nu se îndoia 
de asemenea că se vor face şi percheziţii minuţioase; de 
aceea ascunseseră dinainte totul, ştiind cât sunt de grozavi 
şefii, când le vine la cap mintea de pe urmă. S-a întâmplat 
întocmai cum prevăzuseră ocnaşii: se făcu un tărăboi mare, 
toate fură întoarse pe dos, căutară şi scotociră peste tot şi, 
cum era şi de aşteptat, nu găsiră nimic. La muncile de 
după-amiază oamenii fură scoşi sub escortă dublă. Seara, 
ofiţerii şi subofiţerii de gardă veneau aproape în fiecare 
minut; numărătoarea se făcu o dată mai mult ca de obicei 
şi, tot ca de obicei, în vreo două rânduri se greşi. Din 
pricina aceasta se produse o nouă zăpăceală: toţi ocnaşii 
fură scoşi în curte, mwiv ţ ilwxv în front şi se mai făcu o 
dată numărătoarea. După aceea ne mai numărară încă o 
dată şi prin cazărmi. Într-un cuvânt, a fost o harababură 
nemaipomenită. 

Dar ocnaşilor puţin le păsa de toate acestea. Se ţineau şi 
priveau cu multă siguranţă şi, după cum e şi firesc în astfel 


de împrejurări, întreaga seară păstrară o ordine şi o 
disciplină desăvârşite: „N-aveţi de ce vă lega, adică, totul e 
în ordine". 

Pe de altă parte, şefii se întrebau, fireşte, dacă nu cumva 
printre ocnaşi se aflau şi unii complici ai fugarilor şi puseră 
să fie supravegheați şi să se spioneze orice convorbire a 
ocnaşilor, spre marele haz al acestora. „Ehei, treburile 
astea nu se fac cu martori şi complici!" ziceau ei. „Ţi-ai găsit 
cine să lase urme: om, nu glumă, Kulikov ăsta, darămite A.v 
-nici dracu' nu le mai dă de capăt! Au lucrat, vorba aceea, 
ca la carte. Ce mai oameni trecuţi prin ciur şi prin dârmon! 
Ăştia se strecoară pe unde n-ai crede!" Pe scurt, faima lui 
Kulikov şi a lui A.v crescuse nemăsurat: toţi se mândreau cu 
ei. Se simţea de pe acum că isprava lor va rămâne în 
amintirea ocnaşilor până la cea mai depărtată generaţie, 
supraviețuind, poate, ocnei însăşi. 

— Cutezători oameni! Ziceau unii. 

— Cine spunea că de aici nu se poate fugi? Uite că s-a 
putut, au fugit băieţii! Adăugau alţii. 

— Au fugit! Au fugit! Îi îngâna cu severitate un al treilea. 
De, ai ţinut socoteala ce fel de oameni sunt? Te pui tu pe 
lângă ei? 

În orice altă împrejurare, ocnaşul căruia i se adresau 
aceste cuvinte ar fi răspuns imediat cum s-ar fi cuvenit, ca 
să-şi apere onoarea, dar acum tăcu mâlc. „Ce-i drept, nu-s 
toţi ca A.v sau Kulikov; întâi trebuie să arăţi ce poţi şi pe 
urmă." 

— Chiar aşa, mâi fraţilor, de ce stăm noi aici? Rupse iar 
tăcerea un ocnaş care şedea liniştit lângă fereastra 
bucătăriei, cu obrazul proptit în podul palmei; vorbea cu 
glas tărăgănat, puţin cântat, cuprins parcă de un 
nemărginit alean, dar cu un simţământ ascuns de mare 
mulţumire. Ce suntem noi, ce facem aici? Trăim fără să 
trăim şi suntem morţi fără să murim. Vai de capul nostru! 

IMVUJN 1 1K.1 LJliN 


— La naiba! Temniţa nu-i o cizmă veche, n-o poţi scoate 
din picior şi s-o arunci cât-colo! Ce te văicăreşti aşa? 

— Dar Kulikov, cum? Nu-l rabdă inima şi se amestecă un 
flăcău tânăr, înflăcărat şi, cum s-ar zice, cu caşul încă la 
gură. 

— Kulikov! Se oţări un altul, privindu-l chiorâş pe flăcăiaş. 
Ehei, Kulikov! Ca şi cum ar fi spus că un Kulikov nu prea 
găseşti pe toate drumurile. 

— Da ' nici cu A.v nu mi-i ruşine. 

— D-apoi cum?! Ăsta îl duce de nas şi pe Kulikov, numai să 
vrea. E dat naibii. 

— Or fi ajuns departe? Tare aş vrea, măi fraţilor, să ştiu 
cam până unde au răzbit. 

Aici discuţia deveni şi mai aprinsă, mergând la mare 
amănunt: cât de departe au ajuns evadaţii? Şi ce direcţie au 
apucat? Şi în ce parte ar fi fost mai bine să fi fugit? Care-i 
volostia cea mai apropiată? Se găsiră, printre ocnaşi, 
cunoscători ai împrejurimilor. Toţi îi ascultau curioşi. Când 
veni vorba de locuitorii din satele vecine, cu toţii fură de 
părere că nu sunt oameni săritori şi de nădejde. Apropierea 
oraşului i-a cam stricat; nu le-ar întinde o mână de ajutor 
fugarilor pentru nimic în lume; dimpotrivă, i-ar prinde, ca 
să-i dea pe mâna autorităţilor. 

— Pe-aici ţăranul e păcătos. Valeu, că tare-i rău mujicul 
prin părţile astea! 

— Aşa-i. Râu şi colţos. Să nu te dai pe mâna lui. 

— Siberianul e omul dracului! Pentru o nimica toată îţi 
pune gheară-n gât! 

— Lasă că nici ai noştri. 

— Fireşte, care pe care, mai încape vorbă? Nici cu ai 
noştri nu-i bine de glumit. 

— Om trăi şi om vedea; de aflat tot o să aflăm noi ceva. 

— Crezi că au să-i prindă? 

— Nu se lasă ei prinşi în ruptul capului! Strigă unul mai 
îndârjit, izbind zdravăn cu pumnul în masă. 

— De, după cum le-o fi norocul. 


— Ei bine, fraţilor, zise Skuratov, dacă eu aş încerca să fug 
vreodată, cred că nu m-ar prinde nimeni. 

— Pe tine, mă? 

VH _/K.] 1LUR 

Şi toată lumea începu să râdă în hohote; unii se făceau că 
nici nu vor să-l asculte. Dar Skuratov avea mâncărime la 
limbă. 

— Nici dracu' nu m-ar prinde, urmă el hotărât. Stau şi mă 
gândesc câteodată şi mă mir eu însumi de ceea ce aş fi în 
stare să fac: m-aş ascunde şi în gaură de şarpe şi tot nu m- 
aş lăsa prins. 

— Halal! Dar ce te faci când te-o răzbi foamea? Să vezi 
cum mi te mai duci întins să ceri un codru de pâine de la 
primul ţăran. 

Alte hohote de râs. 

— Pentru un codru de pâine? Asta să i-o spui lui mutu'! 

— Ia nu mai face pe grozavul. Parcă nu ştim noi pentru ce 
v-au adus aici, pe tine şi pe moş-tu Vasea; v-aţi apucat de-aţi 
omorât moartea vacilorI. 

Hohotele de râs se înteţiră. Ocnaşii posaci se uitau cu şi 
mai multă indignare. 

— Minciuni! Urlă Skuratov cât îl ţinu gura, scorneli de-ale 
lui Mikitka, că el ne-a scos vorbe d-astea; şi barem să fi 
pomenit de mine, dar el despre Vaska a spus-o, iar pe mine 
m-au amestecat în ciorbă alte guri sparte. Eu sunt de fel din 
Moscova şi umblu hoinar de când eram de-o şchioapă. Ţin 
minte că, încă pe atunci, dascălul se tot căznea să mă înveţe 
carte, mă trăgea de urechi şi-mi spunea: „Zi după mine 
«Miluieşte-mă, Doamne şi slavă Ţie, că mare-i bunătatea 
Ta.» şi aşa mai departe". Iar eu îndrugam după el: „M-au 
dus la poliţie, că mare-i bunătatea ta şi aşa mai departe". 
Din copilărie mă îndeletniceam cu de-alde astea. 

Un nou val de râsete îi acoperi vorbele, spre deplina 
mulţumire a lui Skuratov, care ţinea să facă pe caraghiosul 
temniţei. Curând însă îl părăsiră şi se întoarseră la 
convorbirea serioasă. Îşi dădeau cu părerea mai cu seamă 


bătrânii şi cei pricepuţi în astfel de treburi. Ocnaşii mai 
tineri, ori mai tăcuţi din fire, ascultau plini de admiraţie 
pentru ştiinţa lor şi întindeau gâtul ca să nu le scape nici o 
vorbă; o mulţime de 1 Cu alte cuvinte, au ucis un moşorio 
babă, bănuiţi de a fi făcut farmece din pricina cărora 
mureau vitele. Aveam şi noi în temniţă un astfel de ucigaş 
(n.a.). 

Afla nici un subofițer. În prezenţa lor nu s-ar fi vorbit atât 
de deschis. Printre cei care ascultau cu nesaţ îmi atrase 
atenţia mai ales un tătar scund, cu pomeţii ieşiţi în afară, cu 
o înfăţişare de altfel foarte comică. Îl chema Mametka; nu 
ştia aproape deloc ruseşte şi nu pricepea mai nimic din tot 
ce vorbeau ceilalţi, dar se înghesuia şi el în mulţime şi 
asculta, cu un fel de voluptate asculta, numai ochi şi urechi. 

— Ei, ce zici, Mametka, iakşi1? Se agăţă de el într-o doară 
Skuratov, căruia nimeni nu-i mai dădea nici o atenţie. 

— Iakşi! Uh, iakşi! Îngână Mametka înviorat, scuturându-şi 
căpăţâna în semn de încuviinţare. lakşi! 

— N-au să-i prindă? lok? 

— Iok! Iok! Şi Mametka da mereu din cap, de data aceasta 
gesticulând cu însufleţire. 

— Care va să zică, bate şaua, să priceapă iapa, hai? 

— Aşa, aşa, iakşi, răspundea Mametka. 

— Ei, dacă spui tu, iakşi să fie! 

Şi Skuratov îi dădu una peste căciulă, de i-o îndesă până 
peste ochi, apoi ieşi plin de voie bună din bucătărie, 
lăsându-l pe Mametka nedumerit. 

O săptămână întreagă disciplina fu neînchipuit de aspră în 
temniţă; se vorbea de cercetări amănunțite prin 
împrejurimi. Nu ştiu cum se făcea, dar ocnaşii aflau 
totdeauna ce măsuri lua administraţia pentru prinderea 
fugarilor. În zilele dintâi, veştile păreau cu totul prielnice 
pentru aceştia: le pierise orice urmă. Ocnaşii râdeau pe 
înfundate, în bătaie de joc, fiind cu desăvârşire liniştiţi în ce 
priveşte soarta lor. 


— N-au să le dea de urmă, să vedeţi că n-au să-i prindă, 
ziceau ei cu satisfacţie. 

— Ia-i de unde nu-s! Au luat-o la sănătoasa! 

— Adio şi n-am cuvinte! Aşteaptă-mă oricând, că mă-ntorc 
curând! 

Se ştia că toţi ţăranii din împrejurimi erau în picioare şi 
scotoceau prin locurile cele mai ascunse, prin păduri şi prin 
văgăuni. 

1 Bine (in lb. Tătară). 

] s-au ascuns la vreun om de-al lor. 

— Negreşit! Doar nu-s din cei care pornesc la întâmplare, 
înainte de a-şi fi netezit drumul. 

Presupunerile mergeau şi mai departe: unii îşi dădeau cu 
părerea că poate fugarii stau ascunşi undeva prin oraş, în 
vreo pivniţă, aşteptând să treacă alarma şi să le mai crească 
părul. N-aveau decât să rămână aşa, ascunşi, o jumătate de 
an, sau chiar un an încheiat, după care puteau s-o ia din loc 
şi să plece în linişte mai departe. 

Într-un cuvânt, ocnaşii erau vădit dispuşi să vadă lucrurile 
acestea într-o aureolă cam romantică. Când, deodată, la 
vreo opt zile după evadare, se răspândi zvonul că s-a dat de 
urma fugarilor. Bineînţeles, un asemenea zvon absurd fu 
întâmpinat cu tot disprețul; dar spre seară zvonul se 
confirmă. Ocnaşii începură să dea semne de nelinişte. 

A doua zi de dimineaţă, se spunea în oraş că fugarii 
fuseseră prinşi şi că aveau să fie aduşi la temniţă. După- 
amiaza se dădură şi unele amănunte: fuseseră prinşi într-un 
cătun, la şaptezeci de verste de oraş. 

În sfârşit, veni şi o ştire precisă. Sergentul-major, 
întorcându-se de la maior, anunţă fără ezitare că evadaţii 
urmează să fie aduşi la corpul de gardă chiar în seară 
aceea. Fuseseră prinşi, nu mai încăpea nici o îndoială. Ar fi 
greu de redat impresia pe care le-o produse ocnaşilor 
această ştire; mai întâi se înfuriară, pe urmă îi cuprinse un 
fel de tristeţe apăsătoare. Curând însă băgai de seamă că 
parcă le veni din nou pofta de zeflemea. Dar de data 


aceasta îşi băteau joc nu de urmăritori, ci de fugării 
ghinionişti. La început o făcură numai câţiva, apoi numărul 
lor spori; rămâneau mereu îngânduraţi doar ocnaşii mai 
aşezaţi şi mai cu scaun la cap, pe care batjocurile nu-i 
puteau scoate dintr-ale lor. Priveau cu dispreţ mulţimea 
nesocotită şi îşi frământau gândurile în tăcere. 

Ce să zic, pe cât fuseseră de slăviţi înainte Kulikov şi A.v, 
pe atât erau de beşteliţi acum. Ocnaşii îşi băteau joc de cei 
prinşi cu satisfacția unor ranchiunoşi, ca şi când ar fi 
îndurat o mare jignire şi umilire din partea lor. Iar în semn 
de dispreţ nemărginit lansară în cele din urmă vorba că 

DOSTOIEVSKI 

Fugarii n-au putut rezista foamei şi s-au dus într-un cătun 
să ceară pâine ţăranilor. Era cea mai umilitoare vorbă care 
se putea spune despre evadat. De altfel, niciuna dintre 
presupunerile făcute nu se adeveri ulterior. Evadaţii 
fuseseră urmăriţi pas cu pas şi descoperiţi; ei se afundară 
atunci în pădure, dar pădurea fu încercuită din toate 
părţile. Văzând că nu mai au nici un mijloc de scăpare, 
fugarii hotărâră să se predea. N-aveau altceva mai bun de 
făcut. 

Seara, când evadaţii fură aduşi legaţi de mâini şi de 
picioare, între jandarmi, toţi ocnaşii se repeziră pe la 
garduri să vadă ce-o să se întâmple cu ei. Dar nu zăriră 
decât trăsura maiorului şi pe cea a comandantului, care 
aşteptau la corpul de gardă. Evadaţii fură băgaţi „la 
secret", încătuşaţi şi a doua zi li se întocmiră actele de 
trimitere în judecată. Batjocura şi disprețul camarazilor 
încetară de la sine, când se aflară amănuntele: toţi ştiau 
acum că fugarii fuseseră siliţi să se predea, fiindcă erau 
împresuraţi din toate părţile. Din acest moment, ocnaşii 
arătară din nou multă simpatie faţă de soarta celor doi 
fugari nefericiţi, urmărind desfăşurarea procesului. 

— O să le ardă câte o mie de bice, ziceau unii. 

— O mie! Îi omoară în bătăi, îşi dădeau cu părerea alţii. 


— Poate că A.v o să capete o mie, dar celălalt nu mai 
scapă, că doar e de la specială. 

Dar se înşelară şi unii şi alţii. A.v se alese numai cu cinci 
sute de lovituri; judecătorii ţinuseră seama de faptul că se 
purtase bine până atunci şi că era la prima lui abatere. 
Kulikov primi, se pare, vreo mie cinci sute de lovituri. Atât 
pedeapsa, cât şi executarea ei, fură îndeajuns de uşoare. Şi 
A.v şi Kulikov erau oameni deştepţi şi nu căutară să 
amestece pe nimeni în afacerea lor; mărturisiră că fugiseră 
direct din fortăreață, fără să mai treacă şi pe la altcineva. 
Cel mai mult îmi păru rău de bietul Koller. Pierduse totul, 
până şi cea din urmă nădejde: căpătă o pedeapsă mai aspră 
decât toţi, două mii de lovituri şi fu trimis ca deţinut undeva 
în altă temniţă. A.v fu bătut uşor, cu milă; îl ajutară mult şi 
doctorii. Dar continua să facă pe grozavul şi nu înceta să se 
laude că acum e gata la orice, că nu-i mai e teamă de nimic 
şi că va face o ispravă şi mai grozavă. Kulikov râmase 

Acelaşi om potolit şi de treabă şi, după ce-şi primi 
pedeapsa, se reîntoarse în temniţă, ca şi cum între timp nu 
s-ar fi întâmplat nimic. Dar ocnaşii nu-l mai priveau cu 
aceiaşi ochi, cu toate că el nu se schimbase întru nimic, 
ştiind să se impună ca şi înainte prin cunoştinţele şi 
priceperea lui; ei însă nu-i mai purtau acelaşi respect şi 
vorbeau cu el cu mai multă familiaritate. Într-un cuvânt, de 
la această evadare neizbutită, faima lui Kulikov scăzu mult 
în ochii deţinuţilor. Ce mult înseamnă pentru unii succesul. 

X 

IEŞIREA DIN OCNĂ 

Toate acestea s-au întâmplat în ultimul an al vieţii mele de 
ocnă. Anul cel din urmă mi-a rămas tot atât de bine întipărit 
în minte ca şi cel dintâi; mai cu seamă mi-au rămas vii în 
memorie ultimele luni. Dar să lăsăm aceste amănunte la o 
parte. Voi spune numai că în acel an, cu toată nerăbdarea 
mea de a-mi sfârşi cât mai repede pedeapsa, viaţa în ocnă 
mi s-a părut mult mai uşoară decât în toţi anii precedenţi, în 
primul rând, pentru că aveam acum mulţi prieteni şi multe 


cunoştinţe printre ocnaşi, care ajunseseră la convingerea 
că sunt un om cumsecade. Mulţi dintre ei îmi erau prieteni 
credincioşi şi mă iubeau cu adevărat. 

Pionierul, petrecându-ne pe mine şi pe camaradul meu, la 
ieşirea din temniţă, numai că nu plângea şi, în luna care a 
urmat după liberare, venea aproape în fiecare zi să ne vadă 
în camera ce ne fusese dată ca locuinţă provizorie într-o 
anexă a unei clădiri publice. Şi totuşi, au fost şi unele 
făpturi aspre, urâcioase, care nu mi-au adresat nici un 
cuvânt până la sfârşit, numai ei ştiu din ce pricină şi de care 
nu m-am putut apropia niciodată. Parcă ne despărţea, ca să 
zic aşa, un zid de nepătruns. 

În acest din urmă an m-am bucurat în general de un regim 
mai blând decât în toţi anii precedenţi ai detenţiei mele. Am 
găsit printre slujbaşii militari din oraş unele cunoştinţe, 
DUO 1U1E, V Sft] 

Chiar vechi colegi de şcoală, cu care am reînnodat 
legăturile. Prin intermediul şi cu ajutorul lor puteam să 
primesc bani, să scriu familiei şi să obţin cărţile de care 
aveam nevoie. Ani de-a rândul nu mai citisem o carte şi nu 
ştiu dacă îşi poate închipui cineva bucuria ciudată şi emoția 
ce mă cuprinseră în clipa când putui să-mi arunc ochii pe 
cea dintâi carte în temniţă. Mi-aduc aminte că am început s- 
o citesc seara, după ce fură zăvorite uşile cazărmii şi că n- 
am lăsat-o din mână toată noaptea, până în revărsatul 
zorilor. Era un număr dintr-o revistă, care mi-a părut atunci 
un mesaj din altă lume; existenţa mea trecută îmi răsări 
deodată viu şi desluşit în faţa ochilor şi, după cele citite, 
încercam să-mi dau seama cât de mult rămăsesem în urma 
vieţii şi dacă cei de acolo apucaseră să păşească departe în 
lipsa mea; căutam să ghicesc frământările lor, să aflu ce 
probleme îi preocupă. Mă agăţăm de fiecare cuvânt, 
încercând să pătrund cu grijă înţelesul slovelor; citeam 
printre rânduri, mă străduiam să găsesc desluşirea tainică 
şi părerile asupra trecutului care-mi era cunoscut; căutam 
urme cu privire la tot ce ne frământase şi ne preocupase pe 


vremea mea; şi cât de trist am fost când a trebuit să-mi 
mărturisesc că eram străin de viaţa cea nouă, că nu mai 
aveam o legătură vie cu societatea! Trebuia să înnod 
această legătură, să fac cunoştinţă cu noua generaţie. Mă 
năpusteam avid mai ales asupra articolelor semnate de 
vreun cunoscut, un om care-mi fusese cândva apropiat. Dar 
cele mai multe nume îmi erau necunoscute; alţi oşteni 
intraseră în luptă; eram dornic să-i cunosc pe toţi şi mă 
simţeam deznădăjduit că aveam la îndemână atât de puţine 
cărţi şi că îmi era atât de greu să mi le procur. Mai înainte, 
pe vremea vechiului maior, era cu neputinţă să strecori o 
carte în temniţă. Dacă se găsea vreuna la percheziţie, ar fi 
urmat o ploaie de întrebări: cum ai primit-o, de unde, de la 
cine? Ai, vasăzică, legături ascunse cu cei din afară? Şi ce- 
aş fi putut răspunde la asemenea întrebări? De aceea, 
trăind fără cârti, mă închideam. Tot mai mult în mine 
însumi, punându-mi întrebări, cărora trebuia să le găsesc 
dezlegarea şi al căror înţeles mă chinuia câteodată 
amarnic. Nu-i atât de uşor să redai toate acestea! 

AJYUXN HKIl D11N LAM 

Intrasem în temniţă iarnă şi tot iarna urma să fiu pus în 
libertate, în aceeaşi zi a lunii respective. Cu câtă nerăbdare 
aşteptam venirea iernii, cu câtă mulţumire vedeam că vara 
e pe sfârşite, că frunzele copacilor îngălbenesc şi că se 
veştejeşte iarba pe câmpii. Dar iată că trecu şi vara; începu 
să şuiere apoi vântul de toamnă şi cei dintâi fulgi căzură 
legănându-se. Sosise, în sfârşit, această iarnă, atât de mult 
aşteptată! Presimţind libertatea, inima îmi bătea surd, 
neliniştit. Lucru ciudat însă: cu cât trecea vremea, cu cât se 
apropia termenul eliberării, cu atât deveneam mai potolit şi 
mai răbdător. Iar în ultimele câteva zile de ocnă ce-mi mai 
rămaseră, m-am surprins pur şi simplu minunându-mă: mi 
s-a părut că am devenit prea calm şi indiferent faţă de ceea 
ce urma să se întâmple; şi-mi făceam reproşuri. Mulţi 
ocnaşi pe care îi întâlneam în curte, după ce ne întorceam 


de la lucru, veneau să stea de vorbă cu mine şi să mă 
felicite. 

— Curând, curând, că doar cât a mai rămas, ai să scapi şi 
dumneata de aici, Aleksandr Petrovici şi ai să ne laşi singuri 
pe noi, becisnicii. 

— Dar dumneata, Martânov, mai ai încă mult de aşteptat? 
Îl întrebai. 

— Eu? Ehei! Încă şapte ani de chin. 

Oftă, se opri, privind cu ochi tulburi în depărtări, de parcă 
ar fi vrut să dezlege taina zilelor viitoare. Da, mulţi ocnaşi 
mă fericeau sincer, din toată inima. Mi se părea chiar că 
toată lumea era acum mai binevoitoare şi mai prietenoasă 
faţă de mine. Începusem să mă desprind din mijlocul lor, nu 
mai aparţineam lumii din care făceau parte, şi-şi luau 
rămas-bun de la mine. K.cinski, un tânăr nobil polonez, 
blând şi liniştit din fire, se plimba deseori, ca şi mine, prin 
curtea temniţei. Nădăjduia să-şi păstreze sănătatea, făcând 
cât mai multă mişcare în aer curat, drept compensare a 
nopţilor înăbuşitoare din cazarmă. 

— Aştept cu nerăbdare punerea dumitale în libertate, îmi 
zise el într-o zi, cu zâmbetul pe buze, pe când ne plimbam 
împreună. Când vei părăsi temniţa, voi şti atunci că-mi mai 
rămâne doar un singur an de ocnă şi apoi scap şi eu. 

Aş vrea să spun aici, în treacăt, că din pricina izolării şi a 
lipsei unui contact permanent cu viaţa de afară, închipuirea 
noastră exaltată ne arăta libertatea mult mai liberă decât 
este 

]/S 

DOSTOIbVSKI ea în realitatea de toate zilele. Ocnaşii 
înclină întotdeauna să exagereze conţinutul adevărat al 
libertăţii de dincolo de zidurile închisorii şi aceasta se 
întâmplă cât se poate de firesc oricărui deţinut. Ordonanţa 
zdrenţuroasă a unui ofiţer ne părea un rege, un ideal al 
omului liber, în comparaţie cu ocnaşul, pentru că n-avea 
lanţuri la picioare, nu era ras în cap şi umbla fără paznic 
după el. 


În ajunul liberării mele, în amurg, făcui pentru cea din 
urmă oară ocolul gardului de pari din jurul temniţei. De 
câte mii de ori mă învârtisem de-a lungul acestui gard în cei 
zece ani de osânda! 

În cel dintâi an, rătăceam prin dosul cazărmilor, singur şi 
deznădăjduit. Îmi adusei aminte cum număram câte mii de 
zile aveam de trăit aici. Doamne, ce mult e de-atunci! Uite, 
în acest ungher tânjise bietul vultur captiv; aici mă 
întâmpina adesea Petrov. De altfel, nici acum nu mă lăsa 
singur: mă căuta pretutindeni şi, ghicindu-mi parcă 
gândurile, se plimba tăcut alături de mine, mirându-se în 
sinea lui, Dumnezeu ştie de ce. Îmi luam în gând bun rămas 
de la grinzile negre ale cazărmii. Ce mohorâte mi s-âu 
părut atunci aceste grinzi cioplite, care au îmbătrânit 
pesemne şi ele între timp, dar eu nu mai eram în stare să- 
mi dau seama de asta. Câtă tinereţe, câtă putere irosită se 
înmormântau istovindu-se între aceste ziduri! Căci trebuie 
s-o spun deschis: toţi aceşti oameni erau poate cei mai 
înzestrați şi cei mai puternici din sânul poporului nostru. Şi 
uite că s-au irosit fără folos atâtea forţe, în mod absurd, 
nefiresc, zadarnic. Şi din vina cui? 

Mă întrebam atunci şi mă întreb şi acum: cine, cine-i de 
vină? 

A doua zi dis-de-dimineaţă, mai-nainte ca ocnaşii să fi fost 
rânduiţi pentru plecarea la lucru, intrai prin toate 
cazărmile, ca să-mi iau rămas-bun de la toţi. Multe mâini 
aspre şi bătătorite mi se întinseră cu bunăvoință. Unii, dar 
nu mulţi, îmi strângeau mâna ca unui camarad de-al lor, 
majoritatea însă îşi dădeau foarte bine seama că din ziua 
aceea voi deveni alt om, cu totul deosebit de ei. Ştiau că 
aveam cunoştinţe în oraş, că de aici mă voi duce la nişte 
domni şi că mă voi aşeza în rând cu ei, ca un egal al lor. Îşi 
dădeau seama de lucrul acesta şi, deşi strângerea lor de 
mână era caldă şi binevoitoare, nu mă mai socoteau de-al 
lor, ci devenisem pentru ei un domn. Alţii îmi întorceau 
spatele, nevrând să 


Răspundă salutului meu de bun rămas. Unii mă priveau 
chiar cu un fel de ură. 

Toba începu să bată şi ocnaşii porniră la lucru, iar eu 
rămăsei singur în cazarmă. Suşilov se sculase înaintea 
tuturor şi se străduise să-mi pregătească, pentru cea din 
urmă oară, ceaiul. Bietul Suşilov! Începu să plângă când îi 
dăruii hainele, rufăria, curelele pentru lanţuri şi câţiva 
bănuţi. 

— Nu pentru asta, nu pentru asta! Bolborosea el, abia 
stăpânindu-şi tremurai convulsiv al buzelor, mi-e greu să 
mă despart de dumneata, Aleksandr Petrovici. Ce mă fac 
aici fără dumneata? 

Îmi luai rămas-bun şi de la Akim Akimâci. 

— În curând îţi vine şi dumitale rândul să pleci, îi zisei. 

— Mai am de stat aici încă multă vreme, îngână el 
strângându-mi mâna. 

Mă aruncai de gâtul lui şi ne îmbrăţişarăm. 

După zece minute de la plecarea ocnaşilor, eu şi 
camaradul meu cu care am venit părăseam temniţa, în care 
n-aveam să ne mai întoarcem niciodată. Ne duseră la 
fierărie, ca să ni se scoată lanţurile, dar nu mai eram urmaţi 
de paznici înarmaţi; ne însoțea un subofițer. În atelierul 
unităţii de pionieri tot nişte ocnaşi de-ai noştri ne frânseră 
lanţurile. Aşteptai să-l descătuşeze mai întâi pe camaradul 
meu, apoimă apropiai şi eu de nicovală. Fierarii mă 
întoarseră cu spatele spre ei, mă apucară de picior şi-l 
puseră pe nicovală. Se agitau, voind să facă totul cât mai 
bine. 

— Nitul, întoarce nitul mai întâi! Porunci meşterul fierar. 
Pune-l aşa, bine! Acum loveşte cu ciocanul. 

Lanţurile căzură. Le ridicai de jos. Voiam să le ţin puţin în 
mână, să le privesc pentru ultima oară. Parcă nu-mi venea 
să cred că abia acum o clipă îmi atârnaseră de picioare. 

— Ei, gata! Să fie cu noroc. Dram bun! Îmi urară ocnaşii 
cu glasurile lor aspre, grave, dar vădit mulţumite şi pline de 
voie bună. 


Da, să fie cu noroc! Libertate, viaţă nouă, învierea din 
morţi. 
Neasemuită clipă! 


SFÂRŞIT