Markus Zusak — Podul de lut

PODUL DE LUT 
MARKUS 
LUSAK 


ma a a a 


MARKUS ZUSAK 


PODUL DE LUT 


Original: Bridge of Clay (2018) 


Traducere din limba engleză 
ADRIANA BADESCU 


D 
© 
e “ ì x 


A 


=~ 


virtual-project.eu 


LITERA? 


2019 


VP - 


Nota autorului: 


În engleză, echivalentul pentru „lut” este c/ay - un cuvânt cu 
două semnificaţii. Prima este o prescurtare a numelui Clayton. 
Cea de-a doua desemnează argila, materialul folosit în 
construcţii, olărit și sculptură. 

Ambele semnificaţii sunt importante în cartea de față: una 
fiindcă e numele protagonistului, cealaltă prin natura lutului ca 
material. Cartea poate fi citită și fără a ști acest lucru, însă 
explicaţia va conferi o semnificaţie mai profundă poveștii lui 
Clay și podului pe care îl construiește. 


Cu sinceritate și cele mai bune urări, MZ 


VP-3 


Înainte de început 


Bătrâna MS 


La început au fost un ucigaș, un catâr și un băiat, dar nu 
acesta e începutul, e înainte de început, e despre mine, iar eu 
sunt Matthew, și iată-mă aici, în bucătărie, în miez de noapte - 
în estuarul de lumină - unde bat și bat de zor pe taste. În jurul 
meu, casa e tăcută. 

Fiindcă toți ceilalţi dorm. 

Stau la masa din bucătărie. 

Sunt eu și mașina de scris - eu și bătrâna MS, așa cum 
spunea demult pierdutul nostru tată că obișnuia să zică demult 
pierduta noastră bunică. De fapt, ea îi zicea bătârna MS, dar eu 
nu-s omul unor așa amănunte. Eu... eu sunt știut pentru lovituri 
și simţ practic, pentru statură înaltă și mușchi și blasfemii, și 
pentru sentimentalism din când în când. Dacă sunteți și 
dumneavoastră la fel ca mai toţi ceilalţi, vă întrebaţi probabil de 
ce mă sinchisesc să însăilez cuvintele într-o frază, ca să nu mai 
spun despre epopei ori despre greci. Uneori e bine să fii astfel 
subestimat, dar e și mai bine când cineva își dă seama. Eu unul 
am avut noroc. 

Pentru mine a existat Claudia Kirkby. 

Au existat un băiat, un fiu și un frate. 

Da, pentru noi a existat mereu un frate, și el a fost acela - el 
între noi cinci - care a luat totul pe umerii lui. Ca-ntotdeauna, 
mi-a spus liniștit, și pe-ndelete, și sigur că a nimerit-o la fix. Era, 
da, o veche mașină de scris îngropată într-o curte dosnică dintr- 
un oraș dosnic, dar trebuia să măsor cum trebuie, fiindcă altfel 
riscam să dezgrop un câine mort ori un șarpe în locul ei (ceea ce 
am și făcut - și câinele, și șarpele). Și mi-am zis că dacă potaia 
era acolo, și dacă șarpele era acolo, atunci nici mașina de scris 
nu putea fi departe. 

Și s-a dovedit a fi comoara perfectă, fără pirați care s-o apere. 


Plecasem la o zi după ce m-am însurat. 
leșisem din oraș. 
In miez de noapte. 


VP -4 


Pe câmpuri goale fără capăt și dincolo de ele. 

Orașul în sine era un tărâm de poveste dur, îndepărtat; îl 
puteai vedea de la mare distanță. Totul era doar miriște și 
maratoane-ntregi de cer. În jur, o pârloagă de tufărișuri și 
eucalipți îl împresura, și era adevărat, era al naibii de adevărat: 
oamenii mergeau gheboșaţi și aplecaţi. Lumea în care trăiau îi 
cocoșase. 

In fața băncii, lângă una dintre multele crâșme, o femeie m-a 
îndrumat. Era cea mai verticală femeie din oraș. 

— O iei la stânga acolo, pe strada Turnstile, da? Pe urmă 
mergi drept cale de vreo două sute de metri și faci la stânga iar. 

Avea părul castaniu, era bine îmbrăcată, cu blugi și ghete și o 
cămașă roșie simplă, și-și ţinea un ochi strâns închis împotriva 
soarelui. Singurul lucru care o trăda era un triunghi de piele cu 
vârful în jos acolo, la baza gâtului: bătrân și obosit și zbârcit ca 
mânerul unui cufăr vechi. 

— Ai priceput deci? 

— Am priceput. 

— Da' ce număr cauţi? 

— Douăzeci și trei. 

— Oh, deci la Merchisoni vrei s-ajungi, așa-i? 

— Păi, sincer să fiu, nu. 

Femeia s-a apropiat mai mult și i-am văzut dinţii, albi și 
lucitori și galbeni - la fel ca soarele în toată fala lui. Când a făcut 
un pas spre mine, am întins mâna, și eram doar eu și ea, și dinţii 
ei și orașul. 

— Mă cheamă Matthew, i-am spus, iar ea era Daphne. 

Când am ajuns înapoi la mașină, ea se întorsese de la 
bancomatul din bancă. Işi lăsase mașina în urmă și stătea în 
drum, cu o mână în șold. Eu nici nu apucasem bine să mă așez 
la volan, că Daphne înclinase din cap, căci deja știa. Știa 
aproape totul, ca o femeie care citește știrile. 

— Matthew Dunbar. 

O spusese că pe o afirmaţie, nu ca pe o întrebare. 

lată-mă deci, la douăsprezece ore de casă, într-un oraș în care 
nu călcasem vreodată în cei treizeci și unu de ani ai mei, iar într- 
un fel, cine știe cum, ei mă așteptau. 


VP-5 


Mult timp apoi ne-am uitat unul la celălalt, câteva secunde cel 
puţin, totul fiind larg și deschis. Au apărut oameni, mergând pe 
stradă. 

— Ce altceva mai știi? am întrebat. Știi că am venit pentru 
mașina de scris? 

Ea a deschis și celălalt ochi. 

A înfruntat soarele amiezii. 

— Mașina de scris? 

Acum o derutasem de-a binelea. 

— Ce naiba vorbești acolo? 

Aproape în același moment, un bătrân a început să strige, 
întrebând dacă idioata ei de mașină bloca idiotul de trafic în 
dreptul idiotului de bancomat, iar ea a dat fuga înapoi s-o mute. 
Poate că aș fi putut să-i explic că exista într-adevăr o veche 
mașină de scris în toată povestea asta, pe vremea în care 
cabinetele doctorilor foloseau mașini de scris, iar secretarele 
răpăiau pe taste. Dar n-o să știu niciodată dacă explicaţia ar fi 
interesat-o. Ceea ce știu este că indicaţiile ei au fost la fix. 

Strada Miller: 

O linie de asamblare liniștită, de case mici, drăgute, prăjindu- 
se în arșiță. 

Am parcat mașina, am închis portiera și am traversat peluza 
imaculată. 

Cam pe atunci am regretat că n-am adus-o și pe fata cu care 
tocmai mă însurasem - de fapt femeie, mama celor două fiice 
ale mele - și, desigur, pe cele două fiice. Le-ar fi plăcut locul 
ăsta, s-ar fi plimbat, s-ar fi hârjonit și ar fi dănţuit aici, 
amândouă numai picioare și păr însorit. Ar fi făcut roata pe 
peluză, strigând: „Și nu trage cu ochiul la chiloţeii noștri, bine?” 

Ce mai lună de miere! 

Claudia era la muncă. 

Fetele erau la școală. 

O parte din mine se bucura totuși de asta, firește; o mare 
parte din mine se bucura mult. 

Am tras aer în piept, l-am dat afară și am ciocănit la ușă. 


Înăuntru, casa era ca un cuptor. 

Mobila era toată scorojită. 

Tablourile abia ieșiseră de la copt. 

Aveau un aparat de aer condiţionat. Era stricat. 


VP-6 


Erau ceai și biscuiţi, iar soarele bătea tare în ferestre. 

La masă transpiraţia era în floare. Picura de pe braţe pe 
țesătură. 

Cât despre Merchisoni, erau oameni păroși și onești. 

El, în maiou albastru, cu perciuni dolofani, ca niște satâre de 
blană pe obraji, iar ea, pe nume Raelene. Purta cercei cu perle, 
avea părul creț și ţinea în mână o geantă. Era mereu în drum 
spre magazine, dar rămăsese locului. Din clipa în care am 
pomenit despre curtea din spate și despre faptul că ceva ar 
putea fi îngropat acolo, n-a mai putut să plece. Când ceaiul s-a 
terminat, iar din biscuiţi a mai rămas un ciot, m-am întors spre 
perciuni. El mi-a vorbit direct, pe șleau: 

— Cre’ că ar trebui să trecem la treabă. 


Afară, în curtea lungă și uscată, am luat-o spre stânga, spre 
uscătorul de rufe și spre un caprifoi ofilit, pe moarte. M-am uitat 
o clipă înapoi: casa mică, acoperișul de tablă. Soarele era încă 
deasupra ei, dar cobora spre vest. Am săpat cu lopata și cu 
mâinile și am găsit. 

— La naiba! 

Câinele. 

Din nou. 

— La naiba! 

Șarpele. 

Amândoi, doar oase goale. 

Le-am strâns și le-am așezat alături, cu grijă. 

Le-am pus pe peluză. 

— Ei, fir-aș! 

Bărbatul a zis-o de trei ori, cel mai sonor atunci când, în 
sfârșit, am găsit vechea mașină Remington, gri ca glonțul. O 
armă în pământ, era înfășurată în trei straturi de plastic tare, 
atât de transparent, încât am putut vedea literele: mai întâi un 
Q și un W, apoi rândul de mijloc, cu F, G, H și]. 

Pentru o vreme m-am uitat la ea; am stat și m-am uitat. 

Tastele acelea negre, ca niște dinţi de monstru, dar 
prietenoși. Într-un târziu, m-am aplecat și am ridicat-o cu mâini 
murdare, dar grijulii; am umplut la loc toate cele trei găuri. Am 
scos-o din plastic, m-am uitat și m-am lăsat pe vine, ca s-o 
cercetez. 


VP -7 


— O drăcovenie, constată domnul Merchison, iar satârele din 
blană tremurară. 

— Așa e. 

Într-adevăr, era extraordinară. 

— Azi-dimineaţă, când m-am trezit, nu bănuiam că asta o să 
se-ntâmple. 

O ridică de jos și mi-o întinse. 

— Vrei să rămâi la cină, Matthew? 

Întrebarea venise de la bătrâna doamnă, încă pe jumătate 
uluită. Dar uluiala nu depășea cina în importanţă. 

Din poziţia mea ghemuită, am ridicat privirea. 

— Vă mulţumesc, doamnă Merchison, dar sunt sătul după toți 
biscuiţii aceia, am spus și am studiat din nou casa, împachetată 
acum în umbră. Ar trebui să plec, am adăugat, strângându-le 
mâna pe rând. Vă mulţumesc din suflet. 

Am început să mă îndepărtez, cu mașina de scris în braţe. 

Domnul Merchison - nici să n-audă. Strigă un sonor „Hei!” 

Ce altceva puteam să fac? 

Trebuie să fi existat un motiv bun pentru dezgroparea celor 
două animale, și m-am întors de unde ajunsesem, sub uscătorul 
de rufe - bătrânul și obositul Hills Hoist!, la fel ca al nostru - și 
am așteptat să aud ce are de spus. 

— N-ai uitat cumva ceva acolo, amice? 

Apoi arătă cu bărbia spre oasele câinelui și spre șarpe. 


Și așa am plecat. 

Pe bancheta din spate a mașinii mele, în ziua aceea se aflau 
rămășițele scheletice ale unui câine, o mașină de scris și oasele 
subţiratice ale unui șarpe mulga. 

Pe la jumătatea drumului, am tras pe margine. Era un loc pe 
care-l știam - abătut puţin din drum, cu pat și condiţii bune - dar 
am hotărât să nu mă duc. M-am întins în schimb în mașină, cu 
șarpele acolo, lângă gâtul meu. Înainte să mă ia somnul, m-am 
gândit că momentele înainte de început sunt pretutindeni - 
fiindcă înainte și mai înainte de atât de multe lucruri, fusese un 
băiat în orașul acela dosnic, un băiat care se așezase în 


1 Uscător de rufe rotativ de fabricaţie australiană, format dintr-un stâlp central 
reglabil pe înălțime și brațe dispuse la partea superioară ca spițele unei umbrele, care 
se rotesc în bătaia vântului și permit uscarea rapidă a rufelor (n.tr.). 


VP-8 


genunchi pe jos când câinele fusese ucis de șarpe, iar șarpele 
fusese ucis de câine... dar asta încă nu s-a întâmplat. 

Nu, deocamdată, asta-i tot ce trebuie să știți: 

M-am întors acasă a doua zi. 

M-am întors în oraș, pe Archer Street, unde începuse totul și 
apoi continuase în multe și diverse feluri. Ciorovăiala privind „de 
ce naibii ai adus cu tine câinele și șarpele” se stinsese cu ore în 
urmă, iar cei care trebuiau să plece plecaseră și cei care 
trebuiau să rămână rămăseseră. Discuţia cu Rory, la întoarcere, 
despre ceea ce se afla pe bancheta din spate a mașinii fusese 
cireașa de pe tort. Rory, tocmai el! El, mai mult decât oricine, 
știe cine, ce și de ce suntem: 

O familie de tragedie șubrezită. 

O caricatură de băieţi, de sânge și de dobitoace. 

Ne-am născut pentru relicve ca acelea. 

În toiul întregii tevaturi, Henry rânjea, Tommy râdea, și 
amândoi spuneau „La fel ca-ntotdeauna”. Al patrulea dintre noi 
dormea, și dormise tot timpul cât fusesem plecat. 

Cât despre cele două fete ale mele, când au intrat, s-au 
minunat la vederea oaselor și au întrebat: 

— De ce le-ai adus acasă, tata? 

Fiindcă e un idiot. 

L-am surprins pe Rory gândind asta chiar atunci, însă 
niciodată n-ar spune-o în faţa copilelor mele. 

Cât despre Claudia Dunbar - fostă Claudia Kirkby -, ea a 
clătinat din cap și m-a luat de mână, și era fericită, atât de-al 
naibii de fericită, încât m-aș fi putut frânge din nou. Motivul, 
sunt sigur, e că eram bucuros. 

Bucuros. 

„Bucuros” e un cuvânt cu aer stupid, dar îl scriu și vă 
povestesc toate astea pur și simplu fiindcă exact așa suntem 
noi. Eu mai cu seamă sunt așa, fiindcă iubesc acum bucătăria 
asta și întregul ei trecut mare și teribil. Trebuie s-o fac aici. E 
normal s-o fac aici. Mă bucur să aud că notițele mele sunt puse 
pe pagină. 

In faţa mea e bătrâna MS. 

Dincolo de ea, tărâmul unei mese din lemn scrijelit. 

Sunt solnițe desperecheate de sare și piper, și un regiment de 
firimituri de pâine încăpăţânate. Lumina care vine din hol e 
galbenă, cea de aici e albă. Stau și mă gândesc și scriu aici. Bat 


VP-9 


și bat pe taste. Scrisul e întotdeauna dificil, dar devine mai ușor 
când ai ceva de spus. 

Daţi-mi voie să vă povestesc despre fratele nostru. 

Al patrulea băiat Dunbar, pe nume Clay. 

Lui i s-a întâmplat totul. 

Și noi toți am fost schimbaţi prin el. 


VP - 10 


Partea întâi 


Orașe 


Portretul unui ucigaș ca bărbat de vârstă 


mijlocie 


Dacă înainte de început (în scris, cel puţin) au fost o mașină 
de scris, un câine și un șarpe, începutul însuși - cu unsprezece 
ani înainte - a fost cu un ucigaș, un catâr și cu Clay. Chiar și la 
începuturi însă cineva trebuie s-o ia înainte, iar în ziua aceea, 
acel cineva nu putea fi decât Ucigașul. La urma urmei, el e cel 
care a pus totul în mișcare și pe noi să privim înapoi. Și a făcut-o 
sosind. A sosit la ora șase. 

Întâmplător, era ora potrivită - o altă seară fierbinte de 
februarie; amiaza clocotise asfaltul, iar soarele era încă sus, 
dureros. Era o căldură de care să te-agățţi și pe care să te 
bazezi, sau mai curând una care îl agăţase pe el. In istoria 
tuturor ucigașilor, de pretutindeni, ăsta era, cu siguranţă, cel 
mai jalnic. 

La cei un metru și șaptezeci ai lui, era de înălţime medie. 

La șaptezeci și cinci de kilograme, o greutate potrivită. 

Dar nu vă faceţi iluzii - era doar o pârloagă în costum de 
haine; era adus de spate, era frânt. Se sprijinea de aer de parcă 
ar fi așteptat ca aerul să-l termine, numai că n-avea să-l 
termine, nu azi, fiindcă dintr-odată ziua nu părea una în care 
ucigașii să primească favoruri. 

Nu, azi o simțea. 

O adulmeca. 

Era nemuritor. 

Ceea ce rezumă lucrurile destul de bine. 

Poţi să te bazezi pe Ucigaș că va fi de neucis exact în clipa în 
care i-ar fi fost mai bine mort. 


VP -11 


Un timp nesfârșit apoi, zece minute pe puţin, stătu nemișcat 
în capătul străzii Archer, ușurat fiindcă ajunsese în sfârșit, 
îngrozit să se afle acolo. Străzii nu părea să-i pese prea mult; 
aerul ei era dens, dar banal, mirosul ei de fum era palpabil. 
Mașinile erau trântite mai degrabă decât parcate, iar cablurile 
de curent atârnau de la greutatea porumbeilor tăcuţi, 
înfierbântaţi și stingheriţi. În jurul ei, un oraș se înălța, strigând: 

Bine ai revenit, ucigașule! 

Vocea era caldă, alături de el. 

Ai o mică problemă, aș spune... Fapt este că „o mică 
problemă” e doar un vag eufemism - ești într-un necaz disperat. 

lar el o știa. 

Și în scurt timp, arșița ajunse mai aproape. 

Archer Street începu să se ridice la înălțimea situaţiei, 
aproape frecându-și palmele de încântare, iar Ucigaşul se 
aprinse. Simţea flacăra crescând, undeva în interiorul jachetei, 
și odată cu ea apărură întrebările: 

Putea să se ducă și să termine începutul? 

Putea duce totul la capăt? 

Pentru un ultim moment își permise un mic lux - fiorul 
nemișcării - și apoi înghiţi greu, își scărpină cununa de păr ţepos 
și, cu o hotărâre înverșunată, porni către numărul optsprezece. 

Un bărbat într-un costum de haine în flăcări. 


Desigur, se ducea în ziua aceea la cinci frați. 

La noi, băieţii Dunbar. 

De la cel mai mare la cel mai mic: 

Eu, Rory, Henry, Clayton, Thomas. 

Niciodată n-aveam să mai fim aceiași. 

Sincer să fiu, nici el n-avea să mai fie, și ca să vă faceţi măcar 
o idee vagă despre ce-l aștepta pe Ucigaș, ar trebui să vă spun 
cum eram. 

Mulţi ne considerau zurbagii. 

Barbari. 

În general, aveau dreptate. 

Mama murise. 

Tata plecase. 

Înjuram ca nişte lepădături, ne certam ca niște bătăuși și ne 
pedepseam reciproc la scaldă, la tenisul de masă (întotdeauna 
la mese de mâna a treia sau a patra, deseori așezate pe iarba 


VP - 12 


noduroasă din curte), la jocul de Monopoly, la darts, la fotbal, la 
cărţi și la toate cele pe care puteam pune mâna. 

Aveam un pian la care nimeni nu cânta. 

Televizorul ispășea o condamnare pe viaţă. 

Canapeaua primise douăzeci de ani. 

Uneori, când suna telefonul, unul dintre noi ieșea, ocolea în 
fugă veranda și se ducea la casa de alături; era doar bătrâna 
doamnă Chilman: cumpărase o sticlă cu suc de roșii și nu-i 
putea desface ticăloșia de capac. Pe urmă acela dintre noi care 
ieșise se întorcea și lăsa ușa de la intrare să se trântească, iar 
viaţa mergea mai departe. 

Da, pentru noi cinci, viaţa întotdeauna mergea mai departe. 

Era ceva ce ne administram reciproc cu vârf și îndesat, mai 
ales atunci când lucrurile decurgeau foarte bine sau foarte rău. 
Așa se întâmpla când ieșeam pe Archer Street în după-amiaza 
înserării. Băteam orașul. Turnurile, străzile. Copacii cu aer 
îngrijorat. Absorbeam dialogurile strigate în gura mare din 
cârciumi, din case și din blocurile de locuinţe, fără să ne îndoim 
vreo clipă că locul ne aparținea. Pe undeva ne așteptam să-l 
înșfăcăm și să-l ducem acasă, strâns la subsuoară. Nu conta că 
aveam să ne trezim a doua zi constatând că a dispărut din nou, 
fugit în lume, tot numai clădiri și lumini strălucitoare. 

Oh... și încă un lucru. 

Poate cel mai important. 

În mijlocul unei mici formaţiuni de animale disfuncţionale, noi 
eram singurii, din câte știam, care aveau în posesie un catâr. 

Și ce mai catâr era! 


Animalul în chestiune purta numele Ahile, iar povestea felului 
în care ajunsese dintr-o zonă de curse din oraș în curtea noastră 
din suburbie era lungă de o poștă. Pe de o parte, povestea 
includea grajdurile abandonate și pista de antrenament din 
spatele casei noastre, un regulament administrativ desuet și un 
bătrân gras și trist, cu vorba împiedicată. Pe de altă parte, în ea 
figurau răposata noastră mamă, tatăl nostru fugar și cel mai mic 
dintre noi, Tommy Dunbar. 

Pe vremea aceea nu se obișnuia să fie consultați toţi cei din 
casă; venirea catârului fusese controversată. După cel puţin o 
dispută încinsă, cu Rory... 

(— Hei, Tommy, ce mai e ș'asta? 


VP - 13 


— Ce? 

— Cum adică ce, mă iei la mişto? E un măgar la noi în curte! 

— Nu-i măgar, e catâr. 

— Și care-i deosebirea? 

— Măgaru' e măgar. Catâru' e o corcitură de... 

— Nu-mi pasă nici dacă-i un fund de cal corcit cu-n ponei de 
Shetland! Ce caută sub uscătorul de rufe? 

— Mănâncă iarbă. 

— Asta văd și eu!) 

„„„am reușit până la urmă să-l păstrăm. 

Sau mai bine zis catârul a rămas. 

La fel ca în cazul celor mai multe dintre animalele lui Tommy, 
și-n privința lui Ahile au fost unele probleme. În primul rând, 
catârul avea ambițiile lui; cum ușa cu plasă din spate răposase 
și dispăruse, nu o dată intrase în casă pe ușa lăsată 
întredeschisă sau deschisă de-a binelea. Asta se întâmpla cel 
puţin o dată pe săptămână, și cel puţin o dată pe săptămână 
mie îmi sărea țandăra. Cam așa: 

— I-su-se Hristoase! 

Blasfemia era la ordinea zilei la mine pe atunci, recunoscut 
fiind pentru că despărțeam numele lui lisus și puneam accentul 
pe Hristos. 

— Dacă nu v-am zis de-o sută de ori, nu v-am mai zis 
niciodată! Închideţi ușa din spate! 

Și așa mai departe. 


Ceea ce ne aduce din nou la Ucigaș și la o-ntrebare: cum de-a 
știut? 

Cum de-a ghicit că, atunci când avea să ajungă aici, niciunul 
dintre noi n-avea să fie acasă? 

Cum de-a știut că va trebui să aleagă între a-și folosi vechea 
cheie și a aștepta pe verandă - ca să ne pună acea singură 
întrebare, ca să-și lanseze propunerea. 

Dispreţ și ridiculizare, la asta se aștepta, asta-și atrăgea, 
firește. 

Dar nu la așa ceva. 

Ce mai rafală: 

Casa apăsătoare, asaltul tăcerii. 

Și hoţul, tâlharul acela de catâr. 


VP - 14 


Undeva, cam pe la șase și un sfert, a luat în lung Archer 
Street, pas după pas, iar animalul de povară a clipit la el. 


Și așa s-a întâmplat. 

Prima pereche de ochi peste care a dat Ucigașul în casă 
fusese a lui Ahile, iar cu Ahile nu era de joacă. Ahile era în 
bucătărie la câţiva pași de ușa din spate, în faţa frigiderului, 
având afișată pe fața lui lunguiaţă și inegală obișnuita expresie 
gen „Și tu la ce naiba te holbezi?” Cu nările umflate, mesteca 
agale. Nonșalant. Pe deplin în control. Dacă avea grijă de bere, 
atunci se descurca perfect. 

Ei bine? 

Ajunși în acest punct, Ahile părea să ducă greul discuţiei. 

Mai întâi orașul, acum catârul. 

Teoretic, avea un oarecare sens. Dacă vreun reprezentant al 
speciei cabaline avea să-și facă apariţia undeva în acest oraș, 
apoi aici trebuia să fie - grajdurile, pista de antrenament, 
glasurile îndepărtate ale comentatorilor cursei. 

Dar un catâr?! 

Șocul fusese unul de nedescris, iar împrejurimile nu erau în 
niciun caz de ajutor. Bucătăria asta avea o geografie și un climat 
ale ei proprii. 

Pereţi întunecați. 

Podea pârjolită. 

Un țărm de vase murdare întinzându-se până la chiuvetă. 

Și apoi căldura, căldura. 

Chiar și ostilitatea vigilentă a catârului se domoli momentan, 
ca urmare a acestei călduri teribile, de categorie grea. Era mai 
rău înăuntru decât afară - o ispravă la care nu puteai strâmba 
din nas. 

Totuși, nu-i trebui mult lui Ahile până să revină la chestiunea 
stringentă - sau cumva Ucigașul era atât de deshidratat, încât 
începuse să halucineze? Dintre toate bucătăriile din lume. Îi 
trecu fugar prin minte să-și vâre pumnii în ochi, să smulgă 
imaginea de acolo, dar n-avea niciun rost. 

Fiindcă era real. 

Era sigur că animalul - javra de catâr cenușiu, bălțat, roșcat, 
maro, cu mutră păroasă, ochi mari și nări umflate - stătea 
neclintit pe podeaua crăpată, victorios, lăsând perfect clar de 
înțeles un lucru: 


VP -15 


Un ucigaș ar trebui, probabil, să facă multe lucruri, dar 
niciodată, în niciun caz, indiferent de circumstanţe, n-ar trebui 
să vină acasă. 


Încălzirea în stilul Clay 


În celălalt capăt al orașului, în timp ce Ucigaşul dădea ochii cu 
catârul, era Clay, iar Clay se încălzea. Ca să spunem adevărul, 
Clay se încălzea tot timpul. În momentul acela se afla într-o 
veche clădire cu apartamente, cu scările la picioarele lui, un 
băiat în cârcă și un nor de furtună în piept. Părul lui scurt, închis 
la culoare, îi stătea lipit de cap, iar în ochi îi ardea câte un foc. 

Fugind alături de el, în dreapta, era un alt băiat - unul blond, 
cu un an mai mare -, străduindu-se să țină pasul și totodată 
împingându-l. În stânga alerga un câine border collie, ceea ce 
însemna că erau Henry și Clay, Tommy și Rosy, făcând ceea ce 
făceau întotdeauna: 

Unul dintre ei vorbea. 

Unul dintre ei se antrena. 

Unul dintre ei se ţinea cu ghearele și dinții. 

Chiar și cățeaua dădea tot ce putea. 

Pentru această metodă de antrenament, aveau o cheie și 
plătiseră un prieten; le era deci garantată intrarea în clădire. 
Zece dolari pentru un boţ de beton îndesat. Deloc rău. O luară la 
fugă. 

— Rahat de doi bani! exclamă Henry (cel care aducea banii, 
cel prietenos) de lângă Clay. 

În fugă, cu salturi mari, râse. Zâmbetul îi alunecă de pe faţă; îl 
prinse în palmă. În momente ca ăsta, obișnuia să comunice cu 
Clay prin intermediul insultelor încercate și verificate. 

— Eşti un nimic, îi spuse. Ești moale. 

Îl durea, dar trebuia să continue să vorbească. 

— Eşti moale ca un ou fiert două minute, băiete. Mi se face 
greață văzându-te cum alergi. 

Și nu trecu mult înainte ca o altă tradiţie să fie respectată. 

Tommy, cel mai mic, strângătorul de animale pe lângă casă, 
își pierdu una dintre încălțări. 

— Rahat, Tommy, parcă ţi-am zis să-i legi mai bine. Haide, 
Clay, ești slab, ești ridicol. Ce-ai zice să-i dai bice? 

VP - 16 


Ajunseră la etajul al șaselea, iar Clay îi dădu drumul lui 
Tommy din cârcă și se ocupă de gura din dreapta. Se prăbușiră 
pe dalele prăfuite, Clay zâmbind pe jumătate, ceilalţi doi râzând, 
fără să se sinchisească vreunul de transpiraţia care-i uda. In 
luptă, Clay își înfășură braţul pe după capul lui Henry. Il ridică și- 
| luă la fugărit. 

— Chiar trebuie să faci un duș, amice. 

Tipic pentru Henry. Intotdeauna spuneam între noi că, dacă 
vrei să-l dovedești, trebuie să-i omori gura de două ori. 

— De-a dreptul șocant! 

Simţea forța din braţul lui Clay care-i strângea gâtul cu gură 
spurcată. 

Ca să-i întrerupă, Tommy, cu toţi cei treisprezece ani ai lui, 
făcu un salt din alergare și se prăvăliră toți trei, braţe și 
picioare, băieți și pardoseală. In jurul lor, Rosy sărea și ţopăia; 
cu coada pe sus, corpul întins. Picioare negre. Labe albe. Lătră, 
dar ei continuară să se bată. 

Când terminară, se întinseră pe jos, cu feţele în sus; era o 
fereastră acolo, la ultimul etaj din puţul scării, și o lumină palidă, 
și piepturi care se ridicau și coborau. Aerul era greu. Tone de 
aer pulsându-le din plămâni. Henry gâfâia tare, dar gura îl arăta 
așa cum era. 

— Tommy, javră mică! zise uitându-se la el și rânjind. Cred că 
mi-ai salvat viaţa, puștiule. 

— Mulţam. 

— Ba nu, ţie multam, spuse cu un gest spre Clay, care se 
ridicase deja într-un cot și își ţinea mâna cealaltă în buzunar. Nu 
pricep de ce ne punem mintea cu ţicnitul ăsta. 

— Nici eu. 

Dar pricepeau. 

În primul rând, era un băiat Dunbar, iar în privinţa lui Clay, 
voiai să știi. 


Și totuși, ce era? 

Ce era de știut în privinţa lui Clayton, fratele nostru? 

Întrebările îl urmăreau de ani întregi, de exemplu de ce 
zâmbea, dar nu râdea niciodată? 

De ce se bătea, dar niciodată ca să câștige? 

De ce-i plăcea atât de mult pe acoperișul nostru? 


VP - 17 


De ce alerga nu de plăcere, ci pentru disconfort - ca un fel de 
cale către suferință și durere, și niciodată nu dădea înapoi? 

Dar niciuna dintre nedumeririle astea nu era preferata lui. 

Astea erau întrebări de încălzire. 

Nimic mai mult. 


După ce stătură o vreme cu feţele în sus, o luară de la capăt 
în încă trei runde, Rosy culegând pantoful căzut din calea lor. 

— Hei, Tommy! 

— Ce? 

— Strânge-i mai bine data viitoare, bine? 

— Sigur, Henry. 

— Cu nod dublu, altfel te spintec. 

— Bine, Henry. 

Ajunși jos, îi dădu o scatoalcă pe umăr - semnalul de a urca 
iar în spinarea lui Clay - și urcară iar scara în fugă, coborând cu 
liftul. (Trișând, după cum ar crede unii, dar de fapt mult mai 
dificil: se scurta timpul de odihnă.) După ultima urcare, Henry, 
Tommy și Rosy coborâră iar cu liftul, dar Clay o luă pe scări. 
Afară, se duseră spre fierătania de mașină a lui Henry și 
începură obișnuita procedură: 

— Rosy, dă-te de pe scaunul din faţă! 

Câinele şedea la volan, cu urechile ridicate, ca două 
triunghiuri perfecte. Părea gata să potrivească radioul. 

— Hai, Tommy, ia-o de acolo, fă-ne favoarea asta! 

— Vino, fetița, nu te mai prosti! 

Henry își îndesă o mână în buzunar. 

Un pumn de monede. 

— la, Clay, ne vedem acolo. 

Doi băieţi plecară cu mașina; celălalt o luă la fugă. 

Pe geamul deschis: 

— Hei, Clay! 

Continuă să alerge. Nu se întoarse, dar auzise bine. Același 
lucru, de fiecare dată. 

— la margarete dacă poţi, erau preferatele ei, ţii minte? 

De parcă el n-ar fi știut! 

Mașina opri pe dreapta, cu avariile licărind. 

— Și nu te lăsa fraierit cu preţul! 

Clay alergă mai repede. 

Ajunse la deal. 


VP-18 


La început, eu îl antrenam, pe urmă Rory, iar dacă eu o 
făceam cu un soi de integritate aiurită de modă veche, Rory îl 
storcea de puteri, dar niciodată nu-l frângea. Cât despre Henry, 
el încropise un plan - o făcea pentru bani, dar și fiindcă-i plăcea, 
lucru pe care-l vom vedea în curând. 

De la început fusese simplu, dar stupefiant: îi puteam spune 
ce să facă. 

lar el făcea. Îl puteam tortura. 

lar el suporta. 

Henry îl putea azvârli din mașină fiindcă văzuse câţiva amici 
mergând spre casă prin ploaie, iar Clay cobora și o lua la fugă. 
Apoi, când treceau pe lângă el și-i strigau pe geamul deschis al 
portierei „Nu mai tândăli!”, el alerga mai repede. Tommy, 
vinovat ca un păcătos, privea prin lunetă la Clay, care se uita 
până când mașina dispărea din vedere. Îi vedea tunsoarea 
strâmbă devenind mai mică, și mai mică, și așa stăteau 
lucrurile. 

Poate că părea ca și cum îl antrenam. 

În realitate însă, nici pe departe. 

Cu timpul, cuvintele au devenit tot mai puţin importante, 
metodele au devenit tot mai însemnate. Știam cu toţii ce voia el, 
dar nu și ce avea de gând cu ce voia. 

Pentru ce naiba se antrena Clay Dunbar? 


La șase și jumătate, cu lalelele la picioare, se aplecă în față, 
peste gardul cimitirului. Era drăguţ locul ăsta; lui Clay îi plăcea 
aici, sus. Se uită spre soarele care se strecura printre zgârie- 
nori. 

Orașe. 

Orașul ăsta. 

Acolo jos, traficul se îndrepta spre casă. Luminile se 
schimbară. Ucigașul veni. 

— Scuză-mă! 

Nimic. Își strânse mai tare mâna pe gard. 

— Tinere! 

Ridică privirea acum; o femeie arăta cu degetul, sugându-și 
buzele. Probabil că erau gustoase. 

— Te superi? 


VP-19 


Avea ochi fără formă, o rochie obosită și purta ciorapi. 
Căldura nu însemna nimic pentru ea. 

— Te superi dacă-ţi cer una dintre florile alea? y 

Clay se uită la ridul adânc, o cută lungă deasupra ochilor ei. li 
întinse o lalea. 

— Mulţumesc. Mulţumesc, tinere. Pentru William al meu. 

Băiatul înclină din cap și o urmă pe poarta deschisă; navigă 
printre morminte. Când ajunse acolo, se ghemui, se ridică, își 
încrucișă braţele, ridică ochii spre soarele înserării. N-avea idee 
cât trecuse până când Henry și Tommy ajunseseră de-o parte și 
de alta, iar câinele cu limba scoasă, în dreptul epitafului. Fiecare 
dintre băieţi stătea în picioare, cu umerii aduși, dar ţeapăn, cu 
mâinile în buzunare. Dacă ar fi avut buzunare, și-ar fi îndesat și 
câinele labele în ele. Toată atenţia lor era îndreptată spre 
lespedea de mormânt și spre florile dinaintea ei, așteptând în 
fața lor. 

— N-ai luat margarete? 

Clay întoarse privirea. 

Henry ridică din umeri. 

— Haide, Tommy. 

— Ce? 

— Dă-i-l, e rândul lui. 

Clay întinse mâna. Ştia ce are de făcut. 

Luă tubul și pulveriză pe placa de metal. Apoi luă mâneca 
unui tricou cenușiu și frecă monumentul cu osârdie. 

— Ţi-a scăpat un loc. 

— Unde? 

— Eşti chior, Tommy? Acolo în colţ, uită-te acolo, ce, ochii-ţi 
sunt doar de decor? 

Clay se uită la ei cum vorbeau, apoi lustrui circular, iar acum 
mâneca devenise neagră; gura spurcată a orașului. Erau 
îmbrăcaţi toți trei în maiouri și pantaloni scurți vechi. Toţi trei 
strânseră din dinţi. Henry îi făcu lui Tommy cu ochiul. 

— Bună treabă, Clay, e vremea să mergem, ce zici? Nu vrem 
să întârziem la principalul eveniment. 

Tommy și câinele îl urmară mai întâi, întotdeauna la fel. 

Pe urmă, Clay. 

Când li se alătură, Henry spuse: 

— Cimitirele bune sunt vecini de treabă. 

Sincer acum, rahaturile lui erau inepuizabile! 


VP - 20 


— Nu sufăr să vin aici, știi asta, nu? întrebă Tommy. 

Dar Clay? 

Clay - care era cel tăcut, zâmbăreţul - se întoarse o ultimă 
dată și se uită spre cartierul însorit de cruci, lespezi și statui. 

Arătau ca niște trofee pentru locul al doilea. 

Fiecare dintre ele. 


Barbarii 


Înapoi pe Archer Street la numărul 18, relaţiile în bucătărie 
erau într-un impas. 

Ucigașul se trase încet înapoi, în casă. Tăcerea dintre pereţii 
ei era colosală - un enorm teren de joacă în care vinovăția să-și 
facă de cap, să-l termine - dar era totodată o păcăleală. 
Frigiderul băzâia, catârul respira și mai erau și alte animale. 
Acum, că se retrăsese în hol, simțea mișcare. Fusese oare 
Ucigașul adulmecat și vânat? 

Nu prea. 

Nu, animalele nu erau nicidecum o ameninţare; de cei doi 
fraţi mai mari dintre noi se temea el cel mai tare. 

Eu eram cel responsabil: 

Cel care aducea banul în casă. 

Rory era cel invincibil: 

Bila cu lanț? umană. 


Pe la șase și jumătate, Rory era pe celălalt trotuar, rezemat 
de un stâlp de telegraf, zâmbind sec și rușinat, zâmbind așa, ca 
să zâmbească; lumea era mizeră, la fel ca el. După o scurtă 
căutare, își scoase dintre buze șuvița de păr lung a unei fete. 
Oricine ar fi fost ea, era pe acolo pe undeva, cu picioarele 
desfăcute în mintea lui Rory. O fată pe care noi n-o vom 
cunoaște niciodată și nici n-o vom vedea. 

Câteva clipe mai devreme, dăduse peste o fată pe care chiar 
o cunoșteam, o fată pe nume Carey Novac. Imediat dincolo de 
aleea de acces. 

Mirosea a cal și spusese „Bună”. 

Coborâse de pe bicicleta veche. 


2 Este vorba despre greutăţile legate de picioarele deţinuţilor printr-un lanţ (n. red.). 
VP -21 


Avea ochi verzi și buni și părul arămiu - kilometri-ntregi de 
păr pe spatele ei - și-i dăduse un mesaj pentru Clay. Ceva în 
legătură cu o carte; una din cele trei importante întru totul. 

— Spune-i că încă-mi place Buonarroti, bine? 

Rory rămăsese surprins, dar nu se mișcase. Doar gura lui se 
mișcase. 

— Buona-cine? 

Fata râsese în drum spre garaj. 

— Tu spune-i, bine? 

Dar pe urmă i se făcuse milă și se întorsese, toată numai 
brațe cu pistrui și sigură pe ea. Avea un fel de generozitate, una 
a căldurii, a sudorii și a vieţii. 

— Ştii tu, îi zisese apoi. Michelangelo. 

— Ce? 

Acum era și mai derutat. Fata-i ţicnită, își spusese. Drăguţă, 
dar razna de tot. Cui îi pasă de Michelangelo? 

Dar gândul nu-l părăsise. 

Pe urmă găsise stâlpul de telegraf, se rezemase de el pentru 
o vreme și apoi traversase strada spre casă. | se făcuse niţel 
foame. 


Cât despre mine, eu eram înăuntru, acolo undeva, încremenit 
în trafic. 

În jur, în faţă și în spate, mii de mașini erau înșirate, toate 
îndreptate spre diverse case. Un val de căldură intra pe geamul 
mașinii mele (cea pe care încă o am), și o cavalcadă nesfârșită 
de panouri, afișe, vitrine și frânturi de oameni. Cu fiece mișcare, 
orașul se insinua înăuntru, dar pe lângă el era și izul meu 
personal de lemn, lână și email. 

Mi-am lăsat antebraţul să atârne din mașină. 

Corpul mi-l simțeam ca pe-un buștean. 

Mâinile mi-erau lipicioase de la clei și terebentină, și tot ce 
voiam era să ajung acasă. Aș fi putut atunci să fac un duș, să 
organizez masa de seară și poate să citesc ori să mă uit la un 
film vechi. 

Nu ceream prea mult, nu-i așa? 

Doar să ajung acasă și să mă relaxez! 

Dar nicio șansă. 


VP - 22 


Bernborough 


În zile ca asta, Henry avea reguli. 

Mai întâi, trebuia să fie bere. 

In al doilea rând, trebuia să fie rece. 

Din motivele astea, îi lăsase pe Tommy, Clay și Rosy la cimitir, 
urmând să se-ntâlnească mai târziu cu ei la Bernborough Park. 

(Pentru cei care nu cunosc zona, Bernborough Park e un 
stadion de demult. Pe atunci era o arenă pe jumătate dărâmată 
și o mare de cioburi cât o parcare. Era însă și locul celor mai 
teribile zile de antrenament ale lui Clay.) 

Inainte să urce însă în mașină, Henry consideră necesar să-i 
dea lui Tommy câteva instrucţiuni de ultim moment. Le ascultă 


și Rosy: 
— Dacă o să-ntârzii, zi-le să aibă răbdare, bine? 
— Sigur, Henry. 
— Și zi-le să aibă banii pregătiţi. 
— Sigur, Henry. 


— Vorbești serios cu atâtea „Sigur, Henry”, Tommy? 

— Vorbesc serios. 

— Ţine-o tot așa și-o să te scot și pe tine-n faţa lui. Asta vrei? 

— Nu, Henry, mulțumesc. 

— Nu dau vina pe tine, puștiule. 

Un zâmbet scurt la capătul unei minţi jucăușe, bine antrenate. 
Trase o scatoalcă peste urechea lui Tommy, blândă și sigură, pe 
urmă se luă de Clay. 

— lar tu... fă-mi o favoare, îi zise și-i prinse faţa în palme. Nu-i 
lăsa pe ticăloșii ăștia doi în urmă. 


În valul de praf ridicat de mașină, câinele se uită la Tommy. 

Tommy se uită la Clay. 

Clay nu se uită la niciunul dintre ei. 

Işi controlă buzunarul și o parte mare din el ar fi vrut să... să 
țâșnească din nou, în fugă... dar cu orașul întins în faţa lor și 
cimitirul în spate, făcu doi pași spre Rosy și o cuprinse cu brațul. 

Se ridică în picioare și căţeaua zâmbi. 

Avea ochii ca spicul de grâu și ca soarele. 

Și râse la lumea de sub ea. 


VP - 23 


Erau pe bulevardul Entreaty - colina înaltă pe care tocmai 
urcase - când în sfârșit o lăsă jos. Trecură pe lângă arbuștii 
putrezi de plumeria, pe Poseidon Road: cartierul general al 
terenului de curse. Peste un kilometru și jumătate de prăvălii 
îmbătrânite. 

Dacă Tommy jinduia la magazinul de animale, Clay ar fi dat 
orice pentru alte locuri: pentru străzi și monumente închinate e. 

Lonhro, își spuse. 

Aleea lui Bobby. 

Piaţeta pietruită Peter Pan. 

Avea părul arâmiu și ochii verzi și buni, și era eleva lui Ennis 
McAndrew. Calul ei preferat era Matador. Cursa ei preferată era 
întotdeauna Cox Plate?. Preferatul ei între câștigătorii acelei 
curse era puternicul Kingston Town, laureat cu treizeci de ani în 
urmă. (Cele mai bune lucruri se întâmplă mereu înainte să te 
naști tu.) 

Cartea pe care o citea era Pietrarul. 

Una dintre cele trei importante întru totul. 

In arșiţa de pe Poseidon Road, băieţii și câinele cotiră spre est 
și, în scurt timp, iată-l: stadionul. 

Se apropiară până la gard și trecură apoi printr-o spărtură în 
el. 

Pe zona de sprint, în lumina soarelui, așteptară. 

În câteva minute apăru mulţimea obișnuită - băieţi-hoitari pe 
leșul unui stadion; culoarele erau năpădite de buruieni. Pista de 
tartan roșu se cojea la suprafaţă. Peluza se transformase într-o 
junglă. 

— Uite! exclamă Tommy și arătă cu degetul. 

Alţi și alţi băieţi soseau, din toate direcţiile splendorii lor 
pubescente. Chiar și de la depărtare le puteai vedea zâmbetele 
arse de soare și le puteai număra cicatricele suburbane. Puteai 
să le simţi deopotrivă mirosul: izul celor niciodată pe deplin 
bărbați. 

Pentru o vreme, de pe culoarul exterior, Clay îi privi. Cum 
beau, cum se scărpinau la subraț. Aruncau cu sticle. Câţiva 
trăgeau șuturi în bubele de pe pistă. Până când, destul de 
curând, hotărî că a văzut destul. 


3 W.S. Cox Plate este o cursă hipică pentru cai pursânge care se desfășoară în 
Melbourne, Australia (n.tr.). 


VP - 24 


Puse o mână pe umărul lui Tommy și se duse spre umbra 
tribunei principale. 
Intunecimea de acolo îl înghiți. 


L-au prins grecii 


Pentru ucigaș era o consolare stânjenitoare să-i găsească pe 
toți în camera de zi - pe care noi o numeam deseori cotețul cu 
animale tâmpe ale lui Tommy. Apoi, mai erau și numele, firește. 
Unii ar zice că erau sublime, iar alţii, ridicole. Prima dată văzu 
peștișorul auriu. 

Aruncase o privire piezișă încolo, spre fereastră, unde acvariul 
era așezat pe un suport, iar peștele se trăgea înapoi și se 
repezea înainte, atacând peretele de sticlă. 

Solzii lui erau ca penele. 

Coada, ca o greblă aurie. 

AGAMEMNON. 

O etichetă care se jupuia, prinsă în partea de jos, îl vestea cu 
un scris copilăresc, înghesuit, cu markerul verde. Ucigașul 
cunoștea numele. 

Alături, pe canapeaua erodată, adormită între telecomandă și 
o șosetă murdară, era o brută mare și gri: un motan tărcat, cu 
labe negre uriașe și coada ca un semn de exclamare, pe care-l 
chema Hector. 

Din multe motive, Hector era cel mai detestat animal din 
casă, iar azi, chiar și pe o asemenea căldură, era încovrigat ca 
un C gras și blănos - cu excepţia cozii, care stătea înfiptă în el 
aidoma unei săbii flocoase. Când își schimbă poziţia, blana 
zbură din el în smocuri, dar el continuă să doarmă neafectat, 
torcând. Era suficient să se apropie cineva de el, că motorul se 
punea în funcţiune. Chiar și un ucigaș. Hector n-avea prea mult 
discernământ. 

În cele din urmă, sus pe bibliotecă era o colivie lungă și largă. 

În ea era un porumbel care aștepta cu severitate, dar fericit. 

Ușa era larg deschisă. 

O dată sau de două ori, când se ridică sau începu să pășească 
încolo și-ncoace, capul movuliu îi bâţâi economicos, mișcându- 
se într-un ritm perfect. Asta făcea porumbelul zi după zi, cât 
timp aștepta să se cocoațe pe Tommy. 


VP -25 


Pe vremea aia îi spuneam Telly. 

Sau T. 

Dar niciodată, oricare ar fi fost ocazia, nu-i spuneam pe 
numele întreg, enervant: 

Telemah. 

Doamne, ce-l mai uram pe Tommy pentru numele alea! 

Unicul motiv pentru care scăpa cu fața curată era că 
înțelegeam cu toţii: 

Puștiul știa el ce face. 


Făcând doi pași înăuntru, Ucigașul se uită. 

Aștia păreau să fie toţi. 

O pisică, o pasăre, un pește, un ucigaș. 

Și catârul, desigur, în bucătărie. 

O gașcă deloc periculoasă. 

În lumina ciudată, în arșiţa grea și printre celelalte articole din 
camera de zi - un vechi laptop uzat și abuzat, brațele pătate de 
cafea ale canapelei, mormanele de manuale de pe covor - 
Ucigașul îl simţi pândind în spatele lui. Doar că nu făcea bau: 

Pianul. 

Pianul. 

lisuse, își spuse, pianul. 

Din lemn de nuc, semet, ședea în colț cu gura închisă și o 
mare de praf deasupra: 

Profund și calm, senzaţional de trist. 

Un pian, atâta tot. 

Dacă vă pare inofensiv, mai gândiţi-vă puţin, fiindcă piciorul 
stâng începu să-i tresalte. Durerea din inimă era atât de 
puternică, încât ar fi putut s-o zbughească afară pe ușă. 

Ce mai moment pentru primul sosit pe verandă! 


lată cheia, iată ușa, iată-l pe Rory, și nicio clipă ca să te 
aranjezi. Toate cuvintele pe care și le pregătise Ucigașul îi 
dispăruseră din gâtlej, și nici aer nu mai era prea mult acolo. 
Doar gustul inimii bătând. Izbutise să-l zărească numai fiindcă 
trecuse prin hol ca o rază. Cea mai mare durere era că nu putea 
spune cine fusese. 

Rory sau eu? 

Henry sau Clay? 

Tommy nu, în niciun caz. Fusese prea mare. 


VP - 26 


Tot ce sesizase fusese un trup în mișcare și, acum, un strigăt 
de plăcere din bucătărie. 

— Ahile! Lepădătură obraznică! 

Frigiderul se deschise și se închise la loc, și atunci ridică 
Hector privirea. Sări jos, pe covor și își întinse labele din spate în 
felul acela pisicesc al lui. Și intră în bucătărie pe ușa cealaltă. 
Glasul se schimbă imediat. 

— Tu ce naiba vrei, Hector, grămadă mare de rahat? Să te 
mai cocoți tu iar în patul meu diseară, și s-a terminat cu tine, îţi 
jur! 

Foșnetul pungii de pâine, borcane deschise. Și un alt hohot de 
râs. 
— Dragul de Ahile, da? 

Sigur că nu-l dăduse afară. Lasă-l pe Tommy să se descurce, 
își spusese el. Sau, mai bine, las’ să-l găsesc eu mai târziu. O să 
fie aur curat - și gata. 

La fel de repede pe cât intrase, o altă traversare grăbită a 
holului, ușa de la intrare trântită și gata, plecase. 


Așa cum v-aţi putea imagina, îi luă o vreme să-și revină după 
asta. Multe bătăi de inimă, multe guri de aer. 

Capul i se aplecă în piept, gândurile îi rostiră mulțumiri. 

Peștișorul auriu ataca acvariul. 

Pasărea îl privi, apoi mărșălui de la un capăt la altul, ca un 
colonel, și în scurt timp, întoarcerea pisicii; Hector intră în 
camera de zi și se așeză, ca la o audienţă. Ucigașul era sigur că- 
i putea auzi pulsul - zumzetul lui, fricţiunea. Îl simţea în 
propriile-i încheieturi. 

Un lucru măcar era sigur acum. 

Trebuia să se așeze. 

Foarte repede, își găsi un refugiu pe canapea. 

Pisica se linse pe bot și ţâșni. 

Ucigașul privi în spate și o văzu în plin salt - o halcă mare și 
cenușie de blană în dungi - și se oțeli și o primi. Pentru un 
moment, cel puţin, se întrebă: s-o mângâie sau nu? Pentru 
Hector, nu conta - torcea de se dărâma casa acolo, pe genunchii 
lui. Incepu chiar jocul labelor mulțumite, măcelărind coapsele 
Ucigașului. lar acum veni altcineva. 

Aproape că nu-și crezu ochilor. 

Vin ei. 


VP - 27 


Vin. 

Băieţii vin, iar pe mine uite-mă aici cu cea mai grasă pisică 
domesticită din istorie șezând pe mine. La fel de bine putea să 
fie prins sub o nicovală - una torcătoare. 


De data asta era Henry, dându-și la o parte părul din ochi și 
intrând hotărât în bucătărie. Pentru el era mult mai puţin ilar, 
dar fără îndoială deloc mai urgent: 

— Da, bravo ţie, Ahile, mulţumesc pentru amintiri - Matthew 
sigur o să facă iar spume-n seara asta. 

De parcă fac eu vreodată! 

Pe urmă deschise frigiderul și de data asta dovedi ceva 
maniere. 

— Poţi să-ți mişti mutra aici, amice, te rog? Multam! 

Zornăi, luând și ridicând, punând doze de bere la răcitor - și în 
scurt timp o luă din nou la picior, spre Bernborough Park, iar 
Ucigașul și de data asta rămase. 

Ce se întâmpla acolo? 

Oare nimeni nu-l intuia pe ucigaș? 

Nu, n-avea să fie atât de ușor, iar acum rămase singur, strivit 
pe canapea, să-și contemple durata invizibilităţii naturale. Era 
prins undeva între ușurarea îndurării și rușinea neputinței, și 
rămase acolo, simplu și nemișcat. In jurul lui, un ciclon de păr de 
pisică se învărteji în lumina serii. Peștișorul auriu își reluă 
razboiul cu sticla acvariului și porumbelul mărșălui cu pași mari. 

lar pianul îl urmărea din spate. 


Lanţul cu bilă uman 


În Bernborough Park, când apăru și ultimul dintre ei, își 
strânseră mâinile și râseră. Se distrară. Băură în felul lor 
adolescentin, cu guri lacome și larg căscate. Strigară „Hei!” și 
„Oi!” și „Unde mama mă-sii ai fost, moacă mocofană?” Erau 
virtuozi ai aliterației și nici măcar nu știau. 

Îndată ce coborî din mașină, primul lucru pe agenda lui Henry 
era să se asigure că Clay era în tribună și repara apărătorile. 
Acolo avea să întâlnească grupul de azi; aveau să fie șase 
băieți, toți așteptând, și iată ce avea să se întâmple: 

Vor ieși din tunel. 

VP - 28 


Fiecare dintre cei șase băieţi se va poziţiona în jurul pistei de 
400 de metri. 

Trei la marcajul de 100 de metri. 

Doi la cel de 200. 

Și unul oriunde între cel de 300 și finiș. 

În ultimul rând, și cel mai important, toţi șase vor face tot ce 
le va sta în puteri ca să-l împiedice pe Clay să alerge fie și un 
singur tur de pistă. Mai ușor de zis decât de făcut. 

Cât despre mulţimea care privea, ea făcea pronosticuri. 
Fiecare spunea un timp anume, și acolo intervenea Henry. De 
foarte bunăvoie, Henry se ocupa de pariuri. Un bot de cretă în 
mână, un vechi cronometru de școală la gât, și era gata. 

Azi, mai mulţi băieți se repeziră la el imediat, jos la poalele 
tribunei. Pentru Henry, unii dintre ei nici măcar nu erau reali - 
erau porecle cu băieţi atașați. Cât despre noi, pe toţi cu două 
excepţii îi vedeam acolo, urma să-i lăsăm acolo, aveau să fie 
fraieri așa pentru totdeauna. E totuși amabil, dacă stai să te 
gândești. 

— Ei bine, Henry? strigă Leper. 

Nu poţi decât să compătimești un tip cu așa o poreclă - 
Leprosu; avea bube și coji de toate formele, mărimile și culorile 
peste tot pe corp. Se pare că-ncepuse să facă lucruri tâmpe cu 
bicicleta când împlinise opt ani, și nu se mai oprise de atunci. 

Lui Henry aproape că i se făcu milă de el, dar optă pentru un 
rânjet. 

— Ei bine ce? 

— Cât de obosit e? 

— Nu foarte. 

— A urcat deja pe scara de la Crapper? întrebă de data asta 
Chugs; Charlie Drayton. Și tot dealul până la cimitir? 

— Uite ce-i, e bine, în regulă, e în stare perfectă, zise Henry 
frecându-și palmele una de alta, anticipativ. Şi-i avem pe șase 
dintre cei mai buni acolo. Chiar și pe Starkey. 

— Starkey! Ticălosu' ăla s-a întors? Asta merită cel puţin încă 
treizeci de secunde, aș zice. 

— Hai, las-o-ncolo, Trout, că numai gura e de Starkey! Clay o 
să-l întreacă. 

— Câte etaje ziceai că a urcat în blocu' ăla, Crapps? 


VP - 29 


— Șase, răspunse Henry, iar cheia aia-i niţel ruginită, băiete. 
Fă-ne rost de una nouă și poate c-o să te las să pariezi pe 
degeaba. 

Crapper, cu păr buclat, cu faţa bucălată, își linse buzele. 

— Ce? Serios? 

— Bine, poate că doar pe jumate. 

— Hei, interveni un băiat pe nume Spook, cum se face că 
tocmai Crapps poa' să parieze pe degeaba? 

Henry îl întrerupse înainte să fie ceva de întrerupt. 

— Regretabil pentru tine, Spook, potaie gălbejită, Crapps are 
ceva de care ne putem folosi; e util. Tu, pe de altă parte, ești 
inutil. Pricepi? 

— Bine, Henry, da ce zici de asta? insistă Crapper. Poţi să iei 
cheia mea dacă-mi dai trei pariuri gratis. 

— Gratis? Da ce ești tu, vreun franţuz? 

— Nu cred că franţujii zic „gratis”, Henry. Cred că nemţii zic. 

Glasul venise dinspre gloată. Henry se uită într-acolo, 
căutându-i posesorul. 

— Tu ai fost, Chewie, javră păroasă? Ultima dată când te-am 
auzit nu erai în stare să vorbești nici englezește! 

lar apoi, întorcându-se către ceilalți: 

— Ce zicețţi de limbricu' ăsta păcătos? 

Ei râseră. 

— Asta a fost una bună, Henry. 

— Și nu cred că „Asta a fost una bună, Henry” o să-ți 
folosească la ceva. 

— Hei, Henry! 

Crapper fusese, cu o ultimă încercare. 

— Ce-ai zice să... 

— Oh, lisuse! 

Glasul îi explodase mânios, dar Henry mima doar furia. La 
șaptesprezece ani ai lui, trecuse prin multe din ceea ce viaţa ca 
băiat Dunbar îi putea scoate în cale, și întotdeauna ieșise la 
liman zâmbind. In plus, avea o slăbiciune pentru zilele de 
miercuri la Bernborough și pentru băieții care-l priveau de la 
gard. li plăcea că toată chestia asta era principalul lor 
eveniment din mijloc de săptămână, iar pentru Clay era încă un 
antrenament. 

— Bine, javrelor, cine-i primul? Facem zece-n cap sau ștergetți- 
o de-aici! 


VP - 30 


Și sări pe o bancă plină de crăpături. 


De acolo, pariurile se lansară într-o parte și-n alta, de la 2:17 
la 3:46 și pe urmă la 2:32. Cu boțul lui de cretă verde, Henry 
nota numele și timpii pe asfalt, la picioarele lor, alături de 
pariurile din săptămânile anterioare. 

— În regulă, Showbag, ajunge deja! 

Showbag, cunoscut și ca Vong, sau Kurt Vongdara, cugeta 
îndelung. Obișnuia să ia în serios foarte puţine lucruri, iar ăsta, 
după toate aparențele, era unul dintre ele. 

— Bine, zise el. Cu Starkey în formă, pune, la naiba... 5:11. 

— lisuse! zâmbi Henry de unde şedea pe vine. Și nu uitaţi, 
băieţi, nu vă mai răzgândiţi și nici nu încercaţi șmecherii cu 
creta... 

Văzu ceva. 

Pe cineva. 

Acasă, în bucătărie, câteva minute lipsiseră ca să se- 
ntâlnească, dar acum îl zări - clar și de neconfundat, cu părul 
ruginiu-închis și ochii ca două ţăndări de metal, mestecând 
gumă. Henry era super-încântat. 

— Ce-i? 

O întrebare colectivă, un cor de voci. 

— Ce e? Ce s-a... 

Și Henry își ridică bărbia, ca gestul să coincidă cu glasul, care 
căzu în mijlocul înscrisurilor cu creta. 

— Domnilor... 

Și doar pentru o clipă, fiecare băiat afișă o expresie de tip 
„ah, ne-am ars” de neprețuit, după care toţi intrară brusc în 
acțiune. 

Fiecare își schimbă pariul. 


Semnal de fum 


Destul, deci, pân-aici! 

Se săturase deja. 

Oricât de crunt, de vinovat și de plin de remușcări era, 
Ucigașului îi ajunsese: puteam să-l dispreţuim, dar nu să-l 
ignorăm. Și totuși, următoarea lui mișcare fusese una 


VP - 31 


politicoasă: fiindcă intrase în casă fără permisiune, trebuia să ne 
fi avertizat. 

Și-l ridică pe Hector de pe genunchi. 

Se duse spre pian. 

În loc să ridice capacul de pe clape (nicicum n-ar fi putut să 
facă asta), îl îndepărtă pe cel care acoperea coardele, și ceea ce 
găsi acolo fu poate și mai rău - fiindcă acolo, înăuntru, se aflau 
două cărți în culoarea cărbunelui pe o rochie veche, din lână 
albastră. Într-un buzunar era unul dintre nasturii ei, iar sub 
rochie găsi lucrul pentru care venise: un pachet de ţigări. 

Încet, îl scoase de dedesubt. 

Corpul i se îndoi de la jumătate. 

Se strădui din toate puterile să se ridice și să se-ndrepte. 

Avu nevoie de efort ca să închidă pianul la loc și să se 
întoarcă în bucătărie. Luă o brichetă din sertarul cu tacâmuri și 
se opri în fața lui Ahile. 

— Șterge-o! 

Pentru prima dată, îndrăznise să vorbească. lar catârul, își 
dăduse seama acum, nu era pornit să atace, așa că Ucigașul 
aprinse o ţigară și se duse spre chiuvetă. 

— AȘ putea să spăl și vasele, dacă tot sunt aici. 


Idioții 


Înăuntru, pereţii vestiarului erau oprimaţi de graffiti - genul 
de desen amatoricesc jenant la culme. Desculţ, Clay îl ignoră. In 
faţa lui, Tommy culegea smocuri de iarbă din blana de pe burta 
lui Rosy, dar câinele se sătură în scurt timp. El îi strânse ușor 
botul în palmă. 

— Dunbar! 

Așa cum era de așteptat, alţi șase băieţi erau acolo, fiecare în 
propria lui zonă de graffiti. Cinci râdeau și glumeau între ei. Unul 
se fălea cu o fată: un animăluţ pe nume Starkey. 

— Hei, Dunbar! 

— Ce? 

— Nu tu, Tommy, tolomacule. 

Clay ridică privirea. 

— Aici! 


VP - 32 


Starkey azvârli o rolă de bandă izolatoare, lovindu-l în piept. 
Când rola ateriză pe podea, Rosy o înhăţă și rămase cu ea în 
bot. Clay se uită la ea, cum o smotocește, în timp ce Starkey 
turuia. 

— Nu vreau să vii cu vreo scuză când o să te dovedesc, asta-i 
tot. Asta, plus că mi-amintesc perfect cum îţi jupuiai amărâta aia 
de bandă lipicioasă când erai mai mic. Și e multă sticlă spartă 
acolo. N-am vrea să-ţi rănești piciorușele delicate. 

— „Perfect” ai zis? întrebă Tommy. 

— Ce, un smardoi nu poa' să aibă un vocabular elevat? Am zis 
și „tolomac”, iar ăsta-i numai bun pentru alde voi. 

Starkey și fata se veseliră, iar el își zise că nu poate să n-o 
placă. Se uită la rujul și la zâmbetul ei murdar. Îi plăceau și 
breteaua sutienului, și felul în care îi tot cădea de pe umăr. Nu-l 
deranja nici felul în care cei doi se atingeau și se smotoceau - 
prohabul lui pe coapsa ei, cu câte un picior de-o parte și de alta. 
Era o curiozitate, dar nimic mai mult. În primul rând, fata nu era 
Carey Novac. În al doilea rând, nu era nimic personal în chestia 
asta. Pentru cei de afară, băieţii de aici erau rotițe într-o 
mașinărie superbă; un divertisment pătat. Pentru Clay, erau 
colegi de un fel aparte. Cât de rău îl puteau vătăma? La cât 
putea el rezista? 


Ştia că în curând vor ieși, așa că se lăsă pe spate acum, 
închise ochii și și-o imagină pe Carey lângă el: fierbinţeala și 
luminozitatea braţelor ei. Pe faţa ei, pistruii erau o spuzeală - 
foarte roșii, dar minusculi - ca o diagramă sau, mai bine, ca un 
joc de-a unește punctele. Pe genunchii ei era cartea cu coperte 
deschise la culoare pe care o împărțeau între ei, cu literele ei 
colțuroase, ca de bronz: PIETRARUL. 

Sub titlu scria Tot ce-ati vrut să știți vreodată despre 
Michelangelo Buonarroti - o carieră infinită de geniu. În interior, 
chiar la început, era restul unei pagini rupte, cea cu biografia 
autorului. Semnul de carte era un tichet recent de la pariuri: 


Royal Hennessey, Cursa 5 
#2 - Matador 
Câștigă doar pentru: 1 $ 


În curând, fata se ridică și se aplecă spre el. 


VP - 33 


Zâmbi în felul acela interesat al ei, ca și când lua totul de 
coarne. Veni mai aproape și începu; își puse buza de jos peste 
cea de sus a lui, cu cartea între ei. „In noaptea aceea înțelesese 
el că aceasta era lumea și că lumea nu era altceva decât o 
viziune”. 

În vreme ce cita de pe pagina ei preferată, gura i-o tot 
atingea pe a lui - de trei ori, de patru ori, hai, de cinci - iar 
acum, doar puţin mai departe de el. 

„Sâmbătă?” 

Incuviință, fiindcă sâmbătă-seară, peste numai trei zile, aveau 
să se întâlnească în realitate pe celălalt teren al lui preferat și 
uitat. Un loc numit Împrejurimile. Acolo, în locul acela, vor sta 
întinși. Părul ei putea să-l gâdile ore întregi. Dar nicicum n-avea 
să-l dea el la o parte sau să se așeze altfel. 

— Clay! 

Fata începu să se disipeze. 

— E timpul! 

Dar el nu voia să deschidă ochii. 


Tot cam pe atunci, un băiat cu dinţii ca de cal pe nume Ferret 
era afară, iar Rory, la fel ca întotdeauna, era înăuntru. Ori de 
câte ori venea de dragul vremurilor de demult, așa se întâmpla. 

Trecea prin tunel și intra în vestiarul deprimant, și până și 
Starkey se oprea din fălitul cu fata. Rory ridică un deget și-l duse 
la buze. li ciufuli aproape neprietenos părul lui Tommy și se opri 
în faţa lui Clay. Îl studie zâmbind, nonșalant, cu ochii lui 
neprețuiți, ca de metal. Nu se putu stăpâni: 

— Hei, Clay! Încă te bagi în rahaturile astea? 

lar Clay îi zâmbi și el; n-avea încotro. 

Zâmbi, dar nu ridică privirea. 


— Gata, băieţi? 

Henry, cu cronometrul în mână, îi anunţă. 

Când Clay se ridică, Tommy îl întrebă; totul făcea parte din 
ritual. Făcu un gest banal spre buzunarul lui. 

— Vrei să ţi-l repar eu, Clay? 

Clay nu spuse nimic, dar îi răspunse. 

Răspunsul era mereu același. 

Nici măcar nu clătinase din cap. 

După aceea, lăsară graffitiul în urmă. 


VP - 34 


leșiră în tunel. 

Intrară în formă la lumină. 

În arenă erau vreo douăzeci și cinci de idioţi, câte o jumătate 
pe fiecare parte, ca să bată din palme la ei. Idioți care aplaudă 
alţi idioţi, tare de tot. La asta se pricepea cel mai bine gaşca. 

— Haide, băieţi! 

Glasurile erau calde. Palme care aplaudau. 

— Fugi cât te ţin picioarele, Clay. la-le faţa, fiule! 

Lumina galbenă persista dincolo de tribună. 

— Nu-l omori, Rory! 

— Dă-i tare de tot, Starkers, javră urâtă! 

Râsete. Starkey se opri. 

— Hei! strigă întinzând un deget și citând din filme: Poate o să 
m-antrenez pe tine mai întâi. 

„Javră urâtă” nu-l deranja, dar nu suferea să i se spună 
Starkers. Se uită în spate și văzu cum fata lui se îndrepta spre 
scaunele de lemn din tribună. N-avea ea ce să caute cu restul 
gloatei; unul, și era suficient de rău. Își scutură corpul masiv, ca 
să-și intre-n formă. 

Pentru puţin timp au fost toți pe linia dreaptă, dar băieţii din 
vestiar se îndepărtară repede. Primii trei aveau să fie Seldom, 
Maguire și Tinker: doi cu agilitatea și forța și al treilea ca o 
privată din cărămidă, ca să-i pună capac. 

Perechea de la 200 de metri avea să fie Schwartz cu Starkey - 
unul un gentleman perfect, celălalt o fiară recunoscută. Chestia 
cu Schwartz era însă asta: deși perfect cinstit și echitabil, în 
cursă era devastator. După, avea să fie tot numai zâmbete largi 
și scatoalce amicale pe spate. Dar la plasa de la aruncarea 
discului îl va lovi ca un marfar. 


Acum și pariorii se puseră în mișcare. 

Se risipiră în sus, spre ultimele rânduri ale tribunei, ca să vadă 
cât mai departe. 

Băieţii de pe pistă erau pregătiți. 

Își frământau cvadricepșii. 

Se întindeau și-și trăgeau palme peste braţe. 

La semnul de 100 de metri, se așezară despărțiți de câte un 
culoar. Aura le strălucea, picioarele lor mâncaseră jar. In soarele 
care asfințea în spate. 


VP - 35 


La 200 de metri, Schwartz își întorcea capul dintr-o parte în 
alta. Păr blond, sprâncene blonde, ochi concentrați. Alături de el, 
Starkey scuipă pe pistă. Perii din barbă îi erau murdari și pe 
fază, perpendiculari pe obraji. Părul îi era ca pe un preș de ușă. 
Din nou se holbă și scuipă. 

— Hei, zise Schwartz, fără să-și ia privirea de la semnul de 
100 de metri. Putem ajunge acolo într-o secundă. 

— ȘI? 

Și apoi la final, pe linia dreaptă, poate la cincizeci de metri de 
finiș, Rory se ridică în picioare, fără grabă, ca și cum momentele 
ca ăsta ar fi fost firești; așa erau ei făcuţi să fie. 


Esarfa magicianului 


Într-un târziu, zgomot de motor. 

Portiera mașinii răsună ca un capsator. 

Ucigașul încercă să facă faţă, dar pulsul lui își luă avânt, 
sesizabil mai ales la gât. Aproape că era suficient de disperat 
încât să-i ceară lui Ahile să-i ureze noroc, dar într-un final catărul 
căpătase și el un aer ușor vulnerabil; adulmecă și își mută o 
copită. 

Pași pe verandă. 

O cheie în broască, întoarsă. 

Am simţit imediat mirosul de fum. 

În prag, un șir lung de blasfemii mi se revărsă din gură. Ca 
eșarfa de șoc și groază a unui magician, a fost urmat de mile 
întregi de nehotărâre și de o pereche de mâini lipsite de sânge. 
Ce să fac? Ce mama dracului să fac? 

Cât timp am stat oare acolo? 

De câte ori am vrut să mă întorc și să plec? 

În bucătărie (așa cum am aflat mult mai târziu), Ucigașul se 
ridicase tăcut în picioare. Trăsese în piept aerul sufocant. Și privi 
recunoscător spre catâr: 

să nici nu-ţi treacă prin cap să mă lași baltă acum! 


VP - 36 


Zâmbitorul 


— Trei... doi... unu... start! 

Cronometrul porni, iar Clay plecă. 

In ultimul timp procedau întotdeauna așa; lui Henry îi plăcea 
cum li se dădea startul schiorilor la televizor și adoptase aceeași 
metodă. 

Ca de obicei, Clay începuse numărătoarea inversă de la o 
distanţă față de linia de start. Era impasiv, cu faţa lipsită de 
expresie, iar tălpile lui goale se simțeau excelent. Atinseră linia 
așteptând startul. Abia când ţâșni simţi două lacrimi arzânde și 
usturătoare crescându-i în ochi. Abia atunci strânse pumnii; 
acum era gata; pentru cursă, pentru gașca asta de idioţi, pentru 
lumea asta adolescentină teribilă. Și niciodată n-avea s-o mai 
vadă sau să fie la fel. 

lerburile de la picioarele lui se legănau într-o parte și-n alta, 
se clătinau ca să i se dea la o parte din drum. Chiar și aerul 
părea să iasă din pieptul lui doar ca să evadeze din el. Pe faţa 
lui nu se vedea încă nimic. Doar cele două dâre de lacrimi, 
uscându-se când luă prima turnantă spre Seldom, spre Maguire 
și Tinker. Clay știa cum să-i rănească. Avea câte una sau două 
bucăți din majoritatea lucrurilor, dar avea și vreo mie de coate. 

— la de-aici! 

Puși pe treabă, strânseră rândurile. 

II ajunseră pe culoarul al patrulea, cu antebrațe și sudori 
puturoase, iar picioarele lui continuară să alerge, mișcându-se 
diagonal în aer. Ultimul avânt era al lui. Mâna dreaptă i se 
înfipse în banda de cauciuc, apoi un genunchi, și îl împinse pe 
Maguire în spate; îi luă apoi faţa lui Seldom. Într-o clipă îl văzu 
pe amărât îngălbenindu-se și-l puse la pământ. 

Deja rotunjorul Brian „Tinker” Bell - care avea ca a doua 
poreclă Mr. Plump? - se năpusti cu un bufnet lacom. Un pumn 
de-a latul gâtului, un piept lat în spinarea lui. Șopti fierbinte, 
răgușit: „Al meu ești acum”. Lui Clay nu-i plăcea să i se 
șoptească așa. Și nici nu-i păsa de a/ meu ești, așa că în foarte 
scurt timp, un foarte amărât sac de oase zăcea în iarbă. Unul cu 
o ureche sângerândă. „Rahat!” Puștiul era terminat. 


4 Domnul Dolofan (n.tr.). 
VP - 37 


Da, Tinker era dat uitării, dar ceilalţi doi reveniră, unul rănit, 
altul forțos; insuficient. Clay îi dădu bătaie. leşi la înaintare. Și 
puse şaua pe ei. 


Acum îi văzu pe următorii doi; nu-i așteptase atât de repede. 

Schwartz se pregăti. 

Starkey scuipă iar. Tipu' ăsta era o adevărată fântână. Un 
gargui! 

— Haide! 

Asta fusese fiara din gâtlejul lui Starkey, lansând o chemare la 
arme. Ar fi trebuit să-și dea seama: Clay n-avea să se lase 
intimidat, și nici aţâţat. În jur, primii trei băieţi ședeau ghemuiţi, 
toți trei niște forme neclare, iar el fandă într-o parte, apoi 
schimbă. Tinti mai mult spre Starkey, care deja nu mai scuipa, ci 
se ferea. Reacţionă doar atât de repede cât să atingă cu un 
deget marginea șortului lui Clay, iar apoi, desigur, veni 
Schwartz. 

Așa cum promisese, Schwartz îl lovi ca un marfar. 

Expresul de 2.13. 

Bretonul lui atent pieptănat se zburli când îl făcu una cu 
pământul, jumătate pe culoarul întâi, jumătate în peretele de 
iarbă, iar Starkey îl urmă, cu genunchii. Spintecă obrazul lui Clay 
cu părul acela de pe faţă. Chiar îl ciupi când se rostogoliră, 
zvâcnind din picioare și icnind în sânge, în smucitură și în izul de 
bere al respirației lui Starkey. (Doamne, săraca fata aia din 
tribune!) 

Ca și când s-ar fi sufocat, picioarele lor izbeau tartanul. 

Parcă de la mare depărtare, o nemulțumire se iscă în tribune. 

— La naiba, nu văd nimic! 

Dacă mai continuau acolo, în zona de poartă, vor trebui să 
dea fuga la turnantă. 

Pe iarba de la Bernborough Park, mâini zvâcneau și înșfăcau, 
dar Clay găsea întotdeauna o cale. Pentru el, nu avea să fie o 
victorie la final, nicio înfrângere, niciun timp anume și nici bani. 
Nu conta cât de tare îl răneau, fiindcă nu-l puteau răni. Și nici 
cât îl pironeau, fiindcă nu-l puteau pironi. Sau cel puţin nu-l 
puteau răni suficient. 

— Ține-i genunchiul ăla! 


VP - 38 


O sugestie prudentă din partea lui Schwartz, dar venită prea 
târziu. O rotulă liberă însemna un Clay liber, și Clay izbuti să se 
elibereze, să azvârle jos suta de kilograme și să accelereze. 


Urale izbucniră acum, și fluierături. 

O turmă de porecle se năpusti dinspre tribună spre pistă. De 
la distanţă, strigătele lor erau neclare - mai degrabă ca sunetele 
în dormitorul lui când venea seara vântul din sud -, dar erau cu 
toatele acolo, și la fel era Rory. 

Cale de 150 de metri, Clay avu suprafaţa ocru-roșiatică doar 
pentru el. Inima îi duruia, dărele de lacrimi uscate se lăţiră. 

Alergă spre lumina rece, spre razele ei solide și obstinate. 

Își analiză pașii și lăţimea elastică a tartanului. 

Alergă spre uralele băieţilor, care strigau din umbra tribunei. 
Undeva acolo era și fata aceea cu gura ei roșie, cu umărul 
capricios și lipsit de griji. Nu exista sex în gândul lui, doar acea 
urmă asemănătoare de amuzament. Se gândi la ea intenţionat, 
fiindcă durerea avea să înceapă în curând. Nu conta că asta 
fusese cea mai rapidă cursă a lui. Nu. Asta nu însemna nimic, 
fiindcă acolo, la cincizeci de metri de finiș, stătea Rory acum, ca 
un zvon. 

În fruntea lor, Clay știa că trebuie să fie hotărât. Ezitarea 
însemna devastare. Timiditatea l-ar putea ucide. Nu cu mult 
înainte să se reunească, la marginea din dreapta a câmpului lui 
vizual, răsunau strigăte variate din douăzeci și patru de gâtlejuri 
de băieți. Aproape că dărâmaseră tribuna - și înaintea lor, 
imaginea fugară a lui Rory. Crunt și înfierbântat ca de obicei. 

Dar Clay? 

Își stăpâni fiece impuls de a-l ocoli, pe la dreapta sau pe la 
stânga. Efectiv se cățără peste el și, într-un fel sau altul, trecu 
mai departe. Simţi anatomia fratelui său: dragostea și furia lui 
seducătoare. Urmă o coliziune între băiat și pământ, și un singur 
picior îi fu agăţat. Un braţ încolăcit pe glezna lui era singurul 
lucru care stătea între Clay și ceva mult timp considerat 
imposibil de atins. De Rory nu se putea trece. Niciodată. Și 
totuși uite că trecea, târându-l în spate. Aplecându-se înapoi, să- 
| culeagă de pe el. Braţul îi înțepeni, dar la un deget sau două de 
faţa lui Rosy, o mână se ridică aidoma unui titan din adâncuri. O 
strângere de mână din iad strivi degetele lui Clay cu o încleștare 
fără efort și, odată cu ea, îl trase în jos. 


VP - 39 


La mai puţin de zece metri, se prăvăli de-a binelea pe pistă, și 
cum rămânea cu lipsa de greutate a lui Rory? Asta era ironia 
poreclei lui. Bila cu lanţ umană sugera o greutate copleșitoare, 
dar acum el era mai curând ca o păclă. Te întorci și iată-l acolo, 
dar când întinzi mâna, nu mai e nimic. Deja ajunsese în altă 
parte, provocând daune undeva în faţă. Singurele cu masă și 
greutate erau desișul și ruginiul părului său, și ochii aceia duri 
de metal. 

Acum îl înșfăcase bine, pe pista roșie, năpădită. Glasurile 
coborau spre ei, dinspre băieţi și dinspre cerul care se apleca. 

— Haide, Clay! lisuse, zece metri, aproape c-ai ajuns! 

Tommy: 

— Ce-ar face Zola Budd, Clay? Ce-ar face Scoţianul Zburător? 
Ține-i piept până la finiş! 

Rosy lătră. 

Henry: 

— Chiar te-a luat prin surprindere, Rory, nu? 

Ridicând privirea, Rory îi oferi un zâmbet zeflemitor din ochi. 

O altă voce, a unui ne-Dunbar, către Tommy: 

— Cine dracu-i Zola Budd? Și Scotomanul Zburător, dacă tot a 
venit vorba? 

— Scoţianul. 

— Mă rog! 

— N-aţi vrea voi să vă ţineţi gura? Aici e o cafteală! 

Așa se întâmpla deseori când se lăsa cu bătaie. 

Băieţii zăboviră, uitându-se și dorindu-și pe jumătate să fi 
avut și ei curajul s-o facă, dar bucuroși ca naiba că n-o făcuseră. 
Vorbăria era o măsură de securitate, fiindcă era în ei ceva 
oarecum fioros, risipiţi pe pistă, cu plămâni și răsuflare ca de 
hârtie. 

Clay se răsuci, dar Rory era acolo. 

Doar o dată, după câteva minute, aproape că reuși să se 
elibereze, dar fu înșfăcat din nou. De data asta putea vedea linia 
de sosire, aproape că simțea mirosul vopselei. 

— Opt minute, spuse Henry. Hei, Clay, ţi-a ajuns? 

Un coridor strâmb, dar neîndoielnic, se formă; știau băieţii să- 
și arate respectul. Dacă unul dintre ei ar fi scos un telefon să 
filmeze sau să facă o poză, ar fi fost găbjit și cotonogit cum se 
cuvine. 

— Hei, Clay, insistă Henry, doar puţin mai tare. De-ajuns? 


VP - 40 


Nu. 

Răspunsul fusese dat, ca întotdeauna, fără să fie rostit, fiindcă 
el însă nu zâmbea. 

Nouă minute, zece, în scurt timp treisprezece, iar Rory se 
gândea să-l strângă de gât; pe urmă însă, aproape de limita de 
cincisprezece minute, Clay se relaxă în sfârșit, dădu capul pe 
spate și, foarte nonșalant, surâse. Ca o palidă răsplată, printre 
picioarele băieţilor, o zări pe fată sus, la umbră, cu tot cu 
breteaua sutienului, iar Rory oftă, „Slavă Domnului”. Căzu pe o 
parte și se uită la Clay cum, foarte încet, cu o mână zdravănă și 
cealaltă atârnându-i, se târî peste linia de sosire. 


Muzica asasină 


Mi-am venit în fire. 

Am intrat în bucătărie hotărât - și acolo, lângă frigider, stătea 
Ahile. Peste mormanul de vase spălate, m-am uitat de la ucigaș 
la catâr și înapoi, încercând să decid pe care să-l abordez mai 
întâi. 

Pe cel mai mic dintre cele două rele. 

— Ahile, am spus; trebuia să pun o doză bună de control în 
iritarea aceea, în acel „mi-a ajuns deja”. Ce mama naibii, iar au 
lăsat potăile alea ușa deschisă? 

Catârul, consecvent cu sine însuși, a făcut pe niznaiul. 

Cu plictis, fără preambuluri, a lansat obișnuita pereche de 
întrebări: 

Ce? 

Ce-i atât de nefiresc în asta? 

Avea dreptate; era pentru a patra sau a cincea oară în luna 
aceea. Nu departe de un record, probabil. 

— Vino, am spus înfigându-mi mâna în coama lui și 
împingându-l rapid. 

La ușă, i-am vorbit Ucigașului, cu spatele la el. 

Cu spatele, dar într-o doară. 

— Dacă vrei să știi, tu urmezi. 


VP - 41 


Ca un uragan 


Orașul era întunecat, dar plin de viaţă. 

În mașină era liniște. 

Acum nu mai rămăsese nimic, decât drumul spre casă. 

Mai înainte, fusese bere, trecută de la unul la altul. 

Seldom, Tinker, Maguire. 

Schwartz și Starkey. 

Fiecare luă niște bani, așa cum făcu și puştiul căruia-i 
spuneau Leper și care pariase pe paisprezece minute. Când 
începuse să se umfle-n pene, îi ziseseră toţi să se ducă să-și 
facă un transplant de piele. Henry păstră restul. Toate astea - 
sub un cer roz cu cenușiu. Cel mai bun graffiti din oraș. 

La un moment dat, când Schwartz le spunea despre 
mișculaţiile cu scuipatul de la 200 de metri, fata pusese 
întrebarea. Tândălise cu Starkey în parcare. 

— Ce mama naibii are tipul ăla? 

Dar nu asta era întrebarea cu pricina; aceea avea să fie pusă 
imediat. 

— Ce are de aleargă așa? De se luptă așa? 

Se gândi puţin și pufni. 

— Și oricum, ce soi de joc prostesc e ăsta? Sunteţi toţi niște 
tembeli. 

— Tembaeli, repetă Starkey. Mulţumim frumos. 

Işi puse un braţ în jurul ei, de parcă le făcuse un compliment. 

— Hei, iubire! 

Henry. 

Se întoarseră și fata, și garguiul, iar Henry le servi un zâmbet. 

— Nu-i un joc, e antrenament! 

Ea își puse o mână în șold, și știți ce-a întrebat pe urmă fătuca 
aceea moale, iar Henry își dădu toată silința. 

— Haide, Clay, luminează-ne! Pentru ce mama naibii te 
antrenezi? 

Dar de data asta Clay își întoarse faţa de la umărul ei. Își simţi 
pulsul în atingerea de pe obraz - prin amabilitatea perilor din 
barba lui Starkey. Cu mâna sănătoasă scotoci în buzunar, cu 
mare concentrare, și apoi se lăsă pe vine. 

Trebuie să menţionăm acum că lucrul exact pentru care se 
antrena fratele nostru era un mister la fel de mare și pentru el. 


VP - 42 


Știa doar că se străduia pentru ziua în care avea să afle, și o 
aștepta - iar acea zi, din întâmplare, era azi. Și aștepta acasă, în 
bucătărie. 


Strada Carbine și aleea Empire, iar apoi bucata de pe 
Poseidon. 

Lui Clay îi plăcea întotdeauna drumul spre casă. 

Îi plăceau moliile care se adunau ciopor la diversele lor posturi 
de pe stâlpii de iluminat. Se întreba dacă venirea serii le agita 
ori le potolea și le liniștea; în cel mai rău caz, le dădea un scop. 
Moliile astea știau ele ce să facă. 

În scurt timp ajunseră pe Archer Street. 

Henry: ţinând volanul cu o mână, zâmbind. 

Rory: cu picioarele sus, pe bord. 

Tommy: pe jumătate adormit, rezemat de Rosy care gâfâia. 

Clay: fără să știe că acum era acum. 

Până la urmă, Rory simţi că nu mai suportă - tot calmul acela. 

— La naiba, Tommy, câinele ăla chiar trebuie să gâfâie atât 
de tare? 

Trei dintre ei râseră, scurt și sec. 

Clay privi pe geam, afară. 

Poate că n-ar fi fost nepotrivit ca Henry să conducă 
nebunește, să dea buzna pe alee, dar nu așa stăteau lucrurile cu 
el. 

Semnalizare în dreptul doamnei Chilman, vecina de alături. 

Viraj lin în faţa casei - atât de curat pe cât putea mașina lui. 
Farurile stinse. 

Ușile deschise. 

Singura care trădă liniștea deplină fu închiderea mașinii. Cu 
patru pocnete rapide, portierele își lansară rafala asupra casei, 
toate ţintind direct spre bucătărie. 

Traversară peluza împreună. 

— Ştie vreunul dintre voi, ticăloșilor, ce avem la cină? 

— Resturi. 

— Cred și eu. 

Picioarele lor bocăniră pe verandă. 


— Uite-i că vin, am spus, așa că ar fi bine să te pregătești să 
pleci. 
— Ințeleg. 


VP - 43 


— Nu înţelegi nimic. 

In clipa aia încercam să-mi dau seama de ce-l lăsasem să 
stea. Cu numai câteva minute înainte, când îmi spusese pentru 
ce venise, glasul îmi ricoșase din vasele murdare și zvâcnise 
direct spre beregata Ucigașului: 

— Ce zici că vrei? 

Poate că de vină fusese convingerea că lucrurile se puseseră 
deja în mișcare; că oricum avea să se întâmple, iar dacă 
momentul sosise deja, atunci așa să fie. In plus, pe lângă starea 
jalnică a Ucigașului, simţisem și altceva. O hotărâre și, sigur, ce 
plăcere ar fi fost să-l azvârl afară - oh, să-l înșfac de braţ! Să-l 
salt în picioare. Să-l împing pe ușă afară. lisuse Hristoase, ar fi 
fost al naibii de frumos! Dar totodată ne-ar fi lăsat vulnerabili. 
Ucigașul ar fi putut lovi din nou când nu eram eu prin preajmă. 

Nu. Mai bine așa. 

Cea mai bună cale de a ţine situaţia sub control era să oferim 
toți cinci împreună un spectacol de forță. 

Bine, stai puţin. 

Corecţie: toţi patru împreună, și un trădător. 

De data asta, a fost instantaneu. 

Poate că Henry și Rory nu simţiseră pericolul mai devreme, 
dar acum casa era doldora de el. Plutea iz de ceartă în aer și 
miros de țigară arsă. 

— Sst! șopti Henry și braţul îi zvâcni spre spate. Atenţie! 

Străbătură holul. 

— Matthew? 

— Aici! 

Meditativă și profundă, vocea mea confirmă totul. 


Pentru o clipă toţi patru se priviră prudenţi, nedumeriti, 
fiecare răsfoindu-și un catalog interior în căutarea următoarei 
mișcări. 

Din nou, Henry: 

— Ești în regulă, Matthew? 

— Grozav, veniţi odată-ncoa'! 

Ridicară din umeri, cu palmele în sus. 

Nu exista niciun motiv să nu intre și, unul câte unul, pășiră 
spre bucătărie, unde lumina era ca un estuar. Schimbându-se 
din galbenă în albă. 


VP - 44 


Înăuntru, eu stăteam lângă chiuvetă, cu braţele încrucișate. În 
spatele meu erau vasele; curate și strălucind, ca un exponat de 
muzeu rar și exotic. 

In stânga lor, la masă, era el. 


Doamne, le puteţi auzi? 

Inimile lor. 

Bucătăria devenise un mic continent în sine, iar cei patru 
băieți zăboviră pe un teritoriu al nimănui înainte să se dedea la 
un fel de migraţie în grup. Când s-au apropiat de chiuvetă, am 
rămas aproape unii de alţii, cu Rosy pe undeva printre noi. E 
ciudat cum sunt băieţii; nu ne deranjează atingerile - umeri, 
coate, degete, brațe - și am privit toţi patru spre ucigașul 
nostru, care ședea singur la masă. O epavă emoţională totală. 

Ce puteai să gândești? 

Cinci băieți și gânduri încâlcite, și două șiruri de dinţi ai lui 
Rosy. Da, cățeaua înțelese instinctiv că e cazul să-l 
disprețuiască, și ea sparse tăcerea; mărâi și făcu un pas spre el. 

Am oprit-o, calm și dur. 

— Rosy! 

Se opri. 

Curând, Ucigaşul deschise gura. 

Dar nimic nu răzbătu din ea. 

Lumina era de un alb ca de aspirină. 


Bucătăria începu să se deschidă, sau cel puțin o făcu pentru 
Clay. Restul casei se frânse, iar curtea se prăbuși în neant. 
Orașul și suburbiile lui și toate terenurile uitate - rase și 
pulverizate, dintr-o singură mișcare apocaliptică - negru. Pentru 
Clay nu mai exista altceva decât aici, bucătăria, care într-o 
seară trecuse de la climat la continent, iar acum - asta: 

Un univers cu masă și prăjitor de pâine. 

Un univers de fraţi și sudoare lângă chiuvetă. 

Vremea apăsătoare continuă: o atmosferă fierbinte și 
rugoasă, ca aerul înainte de un uragan. 

Ca și când ar fi cugetat la asta, chipul ucigașului părea 
îndepărtat, dar în scurt timp și-l readuse aproape. Acum, își 
spuse el, trebuie s-o faci acum, și o făcu - un efort colosal. Se 
ridică, tristețea lui având ceva terifiant. Își imaginase de 
nenumărate ori acest moment, dar sosise aici pustiit. O cochilie 


VP - 45 


golită de tot ce fusese. La fel de bine ar fi putut să pice din 
vreun dulap ori să apară de sub pat. 

Un monstru umil și confuz. 

Un coșmar, dintr-odată înviorat. 


Dar apoi, brusc, deveni prea mult. 

O declaraţie tăcută fu lansată și anii de suferinţă stabilă 
deveniră insuportabili vreme de o altă secundă; lanţul se fisură, 
apoi se rupse. Bucătăria văzuse tot ce putea îndura în ziua 
aceea, și se opri în loc aici: cinci trupuri în confruntare cu el. 
Cinci băieţi fuseseră uniţi, dar acum unul dintre ei era singur, 
detașat, expus - fiindcă nu mai atingea niciun frate -, iar lui asta 
îi plăcea și îi repugna. Il bucura și îl jelea. Nu avea nicio altă 
soluţie decât să facă pasul acela spre unica gaură neagră din 
bucătărie. 

Duse mâna din nou la buzunar și, când o scoase, le avea în 
căușul palmei. Erau calde și roșii, din plastic - bucăţile unui 
cârlig de rufe rupt. 

Și ce mai rămăsese oare după asta? 

Clay vorbi, iar glasul lui răsună în tăcerea din jur, dinspre 
întuneric spre lumină: 

— Bună, tată! 


VP - 46 


Partea a Il-a 


Orașe+Ape 


Greșelnica 


A fost odată, în urzeala trecutului Dunbar, o femeie cu multe 
nume - și ce mai femeie era! 

Mai întâi, numele cu care venise pe lume: Penelope 
Lesciuszko. 

Apoi, cel cu care fusese botezată la pian: Greșelnica. 

În trecere, toţi îi spuneau Sărbătorita. 

Porecla ei autoasumată era: Mireasa cu nasul rupt. 

În final, numele cu care a murit: Penny Dunbar. 

Și, foarte adecvat, venea dintr-un loc ce putea fi descris cel 
mai bine printr-o frază din cărţile cu care crescuse. 

Venea dintr-o pustietate a apelor. 


Cu mulţi ani în urmă, ca atâţia alții înaintea ei, sosise cu o 
valiză și o uitătură ferită. 

Fusese uluită de lumina izbitoare de aici. 

De orașul ăsta. 

Atât de fierbinte, de mare și de alb. 

Soarele era barbar, ca un viking sus, pe cer. 

Prăda și jefuia. 

Înhăţa tot ce prindea, de la cel mai înalt bot de beton până la 
cel mai mic ochi de apă. 

În ţara din care venea, în Blocul răsăritean, soarele era mai 
degrabă o jucărioară, un flecușteţ. Acolo, pe tărâmul acela 
îndepărtat, stăpâni erau ploaia și norii, gheaţa și zăpada - nu 
chestia aceea mică și galbenă care-și arăta faţa când și când; 
zilele calde erau acolo raţionalizate. Chiar și în după-amiezile 
cele mai zdravene și mai aride, tot exista o posibilitate de 
umiditate. Burniţă. Picioare ude. Era Europa comunistă la 
apogeul ei în lent declin. 

Și din multe puncte de vedere, o definise. Fugară. Singură. 

VP - 47 


Sau mai exact, singuratică. 

N-avea să uite niciodată sosirea aici, într-o frică teribilă. 

Din aer, din avionul care dădea roată, orașul părea să fie la 
mila propriei lui ape (una sărată), dar odată ajunsă la sol, nu i-a 
luat mult până să simtă forța deplină a adevăratului opresor; 
faţa îi fusese năpădită imediat de sudoare. Afară, se pomenise 
în mijlocul unei cete, al unei grămezi - ba nu, al unei gloate - de 
oameni la fel de șocați și de asudaţi ca ea. 

După o îndelungă așteptare, fuseseră adunaţi la un loc. Și 
mânaţi pe un fel de pistă interioară. Luminile erau toate 
fluorescente. Aerul era tot o arșiţă din podea până-n tavan. 

— Numele? 

Nimic. 

— Pașaportul? 

— Przepraszam? 

— Of, Doamne! 

Bărbatul în uniformă se ridicase pe vârfurile picioarelor și 
privise peste hoardele de noi imigranți. Ce mai grămadă de 
mutre amărâte și nădușite! Îl zărise apoi pe cel pe care îl căuta. 

— Hei, George! Bilski! Am aici pe cineva pentru tine! 

Dar femeia care avea aproape douăzeci și unu de ani, dar 
părea de numai șaisprezece, își înfipsese mâna în faţa lui. Tinea 
între degete cărțulia cenușie de parcă ar fi vrut să-i sugrume 
marginile de aer. 

— Paşaport. 

Un zâmbet de resemnare. 

— Bine, scumpete. Deschise cărțulia și dădu cu ochii de 
misterul numelui ei: Leskazna... ce? 

Penelope îl ajutase, timidă, dar orgolioasă. 

— Les-Șuș-ko. 

Nu cunoștea pe nimeni acolo. 

Cei care fuseseră în lagăr cu ea timp de nouă luni în munții 
Austriei se duseseră pe drumurile lor. În vreme ce ei fuseseră 
trimiși, familie după familie, spre vest peste Atlantic, Penelope 
Lesciuszko făcuse o călătorie mai îndelungată, iar acum era aici. 
Tot ce mai avea de făcut era să ajungă în lagăr, să învețe 
engleza mai bine și să-și găsească ceva de lucru și un loc în care 
să stea. lar pe urmă, cel mai important lucru, să cumpere o 
bibliotecă. Și un pian. 


VP - 48 


Aceste câteva lucruri erau tot ce-și dorise de la lumea asta 
nouă care se întindea fierbinte în faţa ei și, pe măsură ce timpul 
trecuse, le căpătase. Le căpătase, într-adevăr, și mult mai multe 
altele pe deasupra. 


Sunt sigur că aţi întâlnit mulţi oameni pe lume și le-aţi auzit 
poveștile despre nenoroc, și v-aţi întrebat ce-au făcut ca să 
merite așa ceva. 

Mama noastră, Penny Dunbar, a fost unul dintre acei oameni. 

Adevărul e că niciodată nu s-ar fi gândit la sine ca fiind lipsită 
de noroc; și-ar fi dat pe după ureche o șuviţă de păr blond și ar 
fi spus că nu regretă nimic - că primise mult mai mult decât 
ceea ce pierduse, și o parte zdravănă din mine e de acord cu 
asta. Cealaltă parte știe că nenorocul s-a priceput întotdeauna 
să dea de ea, în general în diverse momente ale vieţii. 

Mama ei murise aducând-o pe lume. 

Işi rupsese nasul cu o zi înainte de nuntă. 

Și apoi, desigur, moartea. 

Moartea ei fusese un spectacol. 


Când se născuse, problema fusese una de vârstă și de 
presiune. Părinţii ei erau, amândoi, prea bătrâni pentru a mai 
avea copii și, după ore de chin și operaţii, din mama ei nu mai 
rămăsese decât o cochilie frântă și moartă. Tatăl ei, Waldek 
Lesciuszko, era frânt, dar viu. Și o crescuse cât de bine putuse. 
Vatman de meserie, avea multe tipicuri și ciudăţenii, iar oamenii 
îl asemuiau nu cu Stalin, ci cu o statuie a lui. Poate că de vină 
era mustața. Sau poate că mai mult de atât. La fel de bine putea 
fi inflexibilitatea lui, sau tăcerea, fiindcă era o tăcere mai vastă 
decât viaţa însăși. 

In intimitate însă, altele erau lucrurile aparte - de pildă că 
avea în total treizeci și nouă de cărți și că de două dintre ele era 
obsedat. E posibil ca motivul să fi fost faptul că se născuse și 
crescuse în Szeczin, în apropiere de Marea Baltică, ori că îi 
plăcea mitologia greacă. Oricare ar fi fost cauza însă, 
întotdeauna Waldek revenea la ele - două epopei ale căror 
personaje băteau mările. In bucătărie, erau așezate la 
îndemână, pe un raft strâmb, dar lung, la litera H. 

Iliada. Odiseea. 


VP - 49 


Dacă alţi copii adormeau seara legănaţi cu povești despre 
căţeluși, pisoi și căluţi, Penelope crescuse împreună cu Ahile cel 
iute de picior, Ulise cel descurcăreț și toate celelalte nume și 
supranume. 

Ca Zeus stăpânul norilor. 

Afrodita iubitoarea de veselie. 

Hector cel care stârnește spaima. 

Tiza ei: răbdătoarea Penelopa. 

Și unul dintre preferaţii ei dintotdeauna: 

Agamemnon, regele între oameni. 

Multe fuseseră serile în care, întinsă în pat, plutise purtată de 
imaginile homerice și de numeroasele lor reiterări. lar și iar 
oștile grecești își năpusteau corăbiile pe marea întunecată ca 
vinul sau în pustietatea ei lichidă. Se îndreptau către zori; cu 
degete trandafirii, iar fetiţa tăcută era captivată, chipul ei alb ca 
hârtia se ilumina. Vocea tatălui ajungea până la ea în valuri tot 
mai mici până când, într-un târziu, fata adormea. 

Troienii aveau să se reîntoarcă a doua zi. 

Aheii cu plete lungi aveau să-și năpustească din nou corăbiile 
și s-o poarte cu ei în seara următoare. 


Pe lângă asta, Waldek Lesciuszko îi dăruise fiicei lui o altă 
abilitate stimulatoare: o învățase să cânte la pian. 

Știu la ce vă gândiţi acum. 

Că mama noastră a avut o educaţie aleasă. 

Capodoperele Greciei antice seara la culcare? 

Lecţii de muzică clasică? 

Dar, nu. 

Acestea erau ecouri ale unei alte lumi, ale unui alt timp. Cele 
câteva cărți ajunseseră la ea ca fiind aproape unica posesiune a 
familiei ei. 

Pianul fusese câștigat la un joc de cărți. Ceea ce nici Waldek 
și nici Penelope nu știau încă era faptul că amândouă aveau să 
se dovedească de o importanţă capitală. 

Aveau s-o apropie și mai mult de el. 

Și s-o trimită departe pentru totdeauna. 


Locuiau într-un apartament la etajul al treilea. 
Intr-un bloc ca toate celelalte. 
De la depărtare, era doar o luminiţă într-un Goliat de beton. 


VP - 50 


De aproape, era sărăcăcios, dar ferit de lumea de afară. 

La fereastră se afla instrumentul - negru și robust și neted ca 
mătasea - și la intervale regulate, seara și dimineața, bătrânul 
se așeza alături de ea, cu un aer strict și stăpân pe sine, cu 
mustata încremenită înfiptă ferm între nas și gură. Se mișca 
doar pentru a-i întoarce ei paginile. 

Cât despre Penelope, cânta și se concentra, fără să clipească, 
asupra notelor. La început doar cântecele pentru copii, iar mai 
apoi, când o trimisese la lecţii pe care nu și le putea permite, 
erau Bach, Mozart și Chopin. Deseori, doar lumea de afară 
clipea în intervalul de timp în care exersa ea. Se transforma de 
la îngheţată la vântoasă, înseninându-se până la sumbră. Fetița 
zâmbea când începea. Tatăl își dregea glasul. Metronomul 
ticăia. 

Uneori ea îi auzea răsuflarea, undeva între notele muzicale. 
lar asta îi amintea că era viu, nu statuia despre care glumeau 
ceilalți. Chiar și atunci când îi putea simţi mânia crescând, la 
ultima ei înșiruire de greșeli, tatăl ei era mereu captiv undeva 
între solemn și enervat la culme. l-ar fi plăcut să-l vadă măcar o 
dată izbucnind - altoindu-și una peste coapse sau trăgându-se 
de părul des și încărunţit. Dar n-o făcea niciodată. Aducea doar 
o nuia de molid și-i lovea încheieturile degetelor cu o zvâcnitură 
scurtă, economică, ori de câte ori mâinile ei se relaxau ori când 
făcea vreo altă greșeală. Într-o dimineaţă de iarnă, pe când era 
încă doar o copilă palidă și timidă, folosise nuiaua de douăzeci și 
șapte de ori, pentru douăzeci și șapte de păcate muzicale. Și 
tatăl ei îi dăduse atunci o poreclă. 

La încheierea lecției, în vreme ce afară cădea zăpada, o 
oprise din exersat și îi luase mâinile într-ale lui - mici și calde și 
bătute. | le strânsese, dar cu blândețţe, între degetele lui ca de 
obelisc. 

— Juz wystarczy, îi spusese, dziewczyna błędów. 

Ceea ce, în traducerea ei, însemna: 

„Destul, greșelnico”. 

Asta se întâmpla pe când avea opt ani. 

lar când împlinise optsprezece, el luase hotărârea de a o 
trimite afară. 


Dilema, desigur, era comunismul. 
O idee unică, măreață. 


VP -51 


Cu o mie de limitări și erori. 

Crescând, Penelope nu remarcase niciodată. 

Care copil remarcă? 

Fiindcă nu exista niciun termen de comparaţie. 

Ani de-a rândul nu-și dăduse seama ce loc și ce timpuri bine 
păzite erau. Nu văzuse că, deși toţi erau egali, ei de fapt nu 
erau. Niciodată nu se uitase la balcoanele de ciment și la felul în 
care oamenii erau cu ochii-n patru. 

Sub umbrela mohorâtă a politicului, guvernul se ocupa de 
toate, de la locul de muncă și de la portofelul tău până la ceea 
ce gândeai și ce credeai: și dacă erai chiar și vag suspectat să 
faci parte din So/idarnosc - Solidaritatea -, puteai fi sigur că 
avea să te coste scump. Așa cum spuneam, oamenii erau cu 
ochii-n patru. 

Adevărul e că întotdeauna fusese o ţară dificilă, una tristă. Un 
pământ pe care invadatorii veniseră din cele mai variate direcţii, 
în cele mai variate secole și timpuri. Dacă ar fi trebuit să alegi 
însă, ai fi zis că fusese mai degrabă dificilă decât tristă, iar 
perioada comunistă nu era deloc altfel. La urma urmei, era o 
epocă în care treceai de la o coadă lungă la alta, pentru orice, 
de la medicamente la hârtie igienică și la alimentele pe cale de 
dispariţie. 

Și ce puteau face oamenii? 

Stăteau frumos aliniați. 

Și așteptau. 

Temperatura cobora sub limita îngheţului. Și nimic nu se 
schimba. 

Oamenii stăteau frumos aliniaţi. 

Fiindcă nu aveau încotro. 


Ceea ce ne aduce înapoi la Penelope și la tatăl ei. 

Pentru fetiță, nimic din toate astea nu avea prea mare 
importanţă, sau cel puţin nu încă. 

Pentru ea, totul era doar copilăria ei. 

Erau un pian și terenuri de joacă îngheţate și Walt Disney în 
serile de sâmbătă - una dintre multele mici concesii din partea 
lumii aflate pe o cale greșită și la vest de ei. 

Cât despre tatăl ei, el era precaut. 

Vigilent. 


VP - 52 


Ședea cu capul plecat, își ţinea toate ideile politice în umbra 
gurii, însă nici asta nu aducea prea multă alinare. Faptul că-ţi 
țineai nasul doar în oala ta în vreme ce un întreg sistem se 
prăbușea în jur îţi garanta doar că vei supravieţui mai mult timp 
- nu și că aceea era supravieţuire. larna nesfârșită avea să 
cedeze în sfârșit, doar pentru a reveni în timp-record, și iată-te 
din nou, la serviciu: 

Program scurt, bine stabilit. 

Prietenos fără prieteni. 

lată-te apoi acasă: 

Tăcut, dar întrebându-te. 

Există oare o cale de scăpare? 

Răspunsul se conturase și era analizat. 

Cu certitudine, nu pentru el. 

Poate, totuși, pentru fetiţă. 


Despre anii intermediari, ce altceva poate fi spus? 

Penelope creștea. 

Tatăl ei îmbătrânise vizibil, mustata căpătându-i nuanţa 
cenușii. 

Sinceri să fim, uneori erau vremuri bune, vremuri grozave - și 
așa bătrân și ursuz cum era el, Waldek își lua fata prin 
surprindere o dată pe an, poate, provocând-o la o întrecere 
până la staţia de tramvai. De obicei atunci când mergeau la una 
dintre lecţiile acelea de muzică plătite, sau la un recital. Acasă, 
în primii ei ani de școală, juca rolul partenerului scorţos și 
statornic, pe ringul de dans al bucătăriei. Oalele zăngăneau. Un 
taburet șubred se răsturna. Cuţitele și furculițele cădeau pe jos, 
fetița râdea, iar bărbatul se înmuia; și zâmbea. Cel mai mic ring 
de dans din lume. 

Pentru Penelope, una dintre cele mai persistente amintiri era 
cea din ziua în care împlinise treisprezece ani, când se 
întorseseră acasă trecând pe la terenul de joacă. Se simţea deja 
mult prea mare pentru asemenea lucruri, dar se așezase, 
oricum, în leagăn. Decenii mai târziu, avea să-i povestească, 
încă o dată, despre acea amintire celui de-al patrulea dintre cei 
cinci băieți ai ei, cel căruia îi plăceau poveștile. Era în ultimele 
luni ale vieţii ei, când pendula între semivisare și ameteala 
morfinei, pe canapea. 


VP-53 


„Când și când”, spunea ea, „văd și acum zăpada topindu-se și 
clădirile alburii, neterminate. Aud lanţurile scârțâind. li simt 
mănușile pe șalele mele”. Zâmbetul ei avea deja cârje, fața îi 
era în descompunere. „Îmi amintesc cum tipam de teamă că 
ajung prea sus. Îl imploram să se oprească, dar de fapt nu 
voiam s-o facă”. 

Și de asta fusese totul atât de greu. 

Inima plină de culoare în tot cenușiul acela. 

Pentru ea, privind înapoi în timp, plecarea nu fusese atât o 
eliberare, cât un abandon. Atât cât îi iubea, nu voia să-și lase 
tatăl singur, doar cu liota lui de prieteni greci călători pe mare. 
Până la urmă, la ce era bun Ahile cel repede alergător pe 
tărâmul acela al zăpezii și gheții? Ar fi murit și el înghețat, într- 
un sfârșit. Și cum putea Ulise să fie îndeajuns de descurcăreţ 
încât să-i ofere compania necesară pentru a-l ţine în viață? 

Răspunsul îi fusese limpede. 

Nu putea. 


Dar în cele din urmă, desigur, se întâmplase. 

Împlinise optsprezece ani. 

Evadarea ei fusese pusă în mișcare. 

De doi ani lungi avusese el nevoie. 

La suprafaţă, totul decurgea bine: ea terminase școala cu 
rezultate bune și lucra într-o fabrică din zonă, ca secretară. Lua 
notițe la toate ședințele, era răspunzătoare pentru fiece creion. 
Răsfoia toate hârtiile și dădea socoteală pentru fiecare capsator. 
Asta era treaba ei, locul ei, și cu certitudine erau multe altele 
mai rele. 

Tot cam pe atunci începuse să se implice în mai multe 
programe muzicale, acompaniindu-i pe unii ici și colo și 
interpretând de asemenea piese solo. Waldek o încuraja în mod 
activ, astfel că în scurt timp Penelope ajunsese să călătorească 
pentru reprezentații. Restricţiile deveniseră cu timpul mai slab 
monitorizate, ca urmare a dezorganizării generale, dar și a 
faptului bine cunoscut (și mult mai ameninţător) că oamenii 
puteau pleca oricând, însă rudele lor rămâneau. În orice caz, 
uneori Penelope primea aprobare pentru a ieși din ţară, o dată 
chiar pentru a trece dincolo de Cortina de Fier. Și nicio clipă nu-i 
trecuse prin minte că tatăl plantase sămânţa pentru fuga ei; în 
sine însăși, era fericită. 


VP - 54 


Dar ţara fusese deja îngenuncheată. 

Rafturile magazinelor erau aproape goale. 

Cozile se lungeau. 

De multe ori, în ninsoare, în zloată și apoi în ploaie, stăteau 
amândoi cu orele așteptând pâinea, și când ajungeau în faţă, se 
terminase deja. Așa că în scurt timp el înţelesese. Știuse. 

Waldek Lesciuszko. 

Statuia lui Stalin. 

Era o ironie, de fapt, fiindcă nu rostise niciun cuvânt; decisese 
el pentru ea, forţând-o să fie liberă sau, cel puţin, silind-o să 
aleagă. 

Își clocise planul zi după zi, iar acum venise clipa. 

Avea s-o trimită la Viena, în Austria, să cânte la un concert - 
un festival de muzică și poezie - și-i spusese clar că nu trebuia 
să se mai întoarcă niciodată. 

Așa a început, pentru mine, povestea băieților Dunbar. 


Împrejurimile 


Așa deci, ea era mama noastră. 

Zăpadă și gheaţă, cu atâţia ani în urmă. 

Și iată-l aici pe Clay, în viitorul îndepărtat. 

Ce putem spune despre el? 

Unde și cum a început viaţa din nou a doua zi? 

Era destul de simplu, de fapt, cu o mulţime care aștepta. 
S-a trezit în cel mai mare dormitor din oraș. 


Pentru Clay, era perfect, un alt loc bizar, dar sacru: era un 
pat, pe un teren, cu zorii aprinzându-se și acoperișuri în zare; 
sau, mai bine zis, era o saltea veche, zăcând decolorată pe 
pământ. 

Adevărul fie spus, obișnuia să se ducă des (și întotdeauna în 
serile de sâmbătă), dar trecuseră multe luni de când rămăsese 
până dimineaţă, pe terenul din spatele casei noastre. Chiar și 
așa, tot era un privilegiu reconfortant; salteaua aceea 
supraviețuise mult mai mult decât ar fi fost îndrituită. 

Acestea fiind zise, totul părea normal când deschise el ochii. 

Totul era liniștit, lumea era neclintită ca o pictură. 

Pe urmă însă, totul se năpusti, prăvălindu-se. 


VP -55 


Ce-am făcut? 


Oficial, locul se numea Împrejurimile. 

O pistă de antrenament și grajdurile alăturate. 

Dar asta a fost cu ani în urmă, într-o altă viață. 

Pe atunci, aici veneau să muncească și să se roage 
proprietarii înhămaţi la bani, antrenorii în devenire și jocheii de 
doi bani. 

Un alergător leneș. Un armăsar cinstit. Pentru numele 
Domnului, nu s-ar putea ca măcar unul dintre ei să se ridice 
deasupra turmei? 

Ceea ce au primit a fost un dar special din partea National 
Jockey Club. 

Executare silită. Devastare. 

Planul era să fie vândut, dar asta a durat aproape un deceniu 
și ca de obicei când venea vorba despre municipalitate, nimic 
nu fusese încă ridicat în loc. Tot ce rămăsese era o pustietate - 
un padoc uriaș, destelenit, și o grădină de troace de prin casă. 

Televizoare cu probleme. Mașini de spălat hartănite. 

Cuptoare cu microunde catapultate. 

O saltea rezistentă. 

Toate acestea plus altele erau împrăștiate ici și colo pe teren 
și, în timp ce majoritatea oamenilor considerau locul doar o altă 
imagine a neglijenţei suburbane, pentru Clay era ceva de 
neprețuit, era o amintire. La urma urmei, aici era locul în care 
Penelope se uitase peste gard și hotărâse să locuiască pe Archer 
Street. Aici era locul în care toți șezuseră laolaltă într-o zi, cu un 
chibrit aprins în vântul dinspre vest. 

Un alt punct de remarcat era acela că, de când zona fusese 
lăsată în părăsire, iarba de la Împrejurimi nu prea mai crescuse; 
era un anti-parc Bernborough: joasă și firavă în unele locuri, 
înaltă până la genunchi și aţoasă în altele, și într-unul dintre 
acestea din urmă tocmai se trezise Clay. 

Ani mai târziu, când l-am întrebat despre asta, a rămas tăcut 
o vreme. Și m-a privit de peste masă. 

— Nu știu, a răspuns. Poate că a devenit prea tristă ca să mai 
crească... 

Și nu și-a mai continuat ideea. Pentru el, asta fusese o tiradă 
sentimentală. 

— De fapt, uită că am spus asta, a adăugat apoi. 


VP - 56 


Dar nu pot. 

Nu pot să uit fiindcă n-o să înțeleg niciodată. 

Într-o seară avea să găsească acolo frumusețea pură. 
Și avea să comită cea mai mare greșeală a lui. 


Dar să revenim la dimineaţa aceea: prima zi de după Ucigaș, 
când Clay ședea făcut ghem, apoi s-a îndreptat. Soarele făcuse 
mai mult decât să se ridice, îl purtase și pe el în sus, iar în 
buzunarul stâng al blugilor lui, lângă cârligul de rufe rupt, era 
ceva ușor și subţire. Deocamdată, alese să ignore acel ceva. 

Ședea întins de-a latul saltelei. 

Crezu c-o auzise... 

Dar e dimineaţă, își spuse, și e joi. 

În momente ca acesta, gândul la ea îl durea. 

Părul ei atingându-i gâtul. 

Gura ei. 

Oasele ei, sânii și, în sfârșit, răsuflarea. 

— Clay! se auzi puţin mai tare acum. Eu sunt. 

Dar trebuia să aștepte ziua de sâmbătă. 


Plânsese tot drumul până la Viena 


În trecut, iat-o din nou acolo, complet neștiutoare, fiindcă 
Waldek Lesciuszko nici măcar nu respirase în vreun fel care să 
sugereze ce punea la cale. 

Omul era meticulos. 

Total apatic. 

Un concert în Viena? 

Nu. 

Deseori mă întreb cum trebuie să fi fost pentru el - să 
cumpere obligatoriul bilet de întoarcere, știind că ea avea să 
meargă numai dus. Mă întreb cum s-a simţit minţind și obligând- 
o să aplice din nou pentru pașaport, așa cum era procedura de 
fiecare dată când plecai din ţară, chiar și pentru scurt timp. lar 
Penelope le-a făcut pe toate, la fel cum făcea întotdeauna. 

Așa cum am menţionat mai devreme, mai fusese la concerte 
și înainte. j 

Se dusese la Cracovia. La Gdańsk. In Germania de Est. 


VP -57 


Fusese o dată și într-un oraș mic care se numea Nebenstadt, 
la vest de Cortină, însă chiar și acela se afla la doar o 
aruncătură de băț de Est. Concertele erau întotdeauna de 
ținută, dar nu foarte înaltă, fiindcă ea era o pianistă bună, una 
strălucită, dar nu una strălucită. De obicei pleca în deplasări 
singură și de fiecare dată se întorcea la ora stabilită. 

Până acum. 

De data asta, tatăl o încurajase să ia cu ea o valiză mai mare 
și încă o jachetă. Noaptea adăugase el ciorapi și lenjerie de corp 
în plus. Totodată, strecurase un plic între paginile unei cărți - 
una cu coperte tari, negre, primul volum din două. În plic erau 
cuvinte și bani. 

O scrisoare și dolari americani. 

Cărţile fuseseră înfășurate în hârtie maro. 

Deasupra, cu o caligrafie fermă, scria: PENTRU GREȘELNICA, 
FATA CARE INTERPRETEAZA CEL MAI BINE CHOPIN, APOI 
MOZART ȘI BACH. 

Când își luase valiza dimineaţă, imediat își dăduse seama că 
era mai grea. Incepuse să-i desfacă fermoarul și să verifice, 
când el îi spusese: 

— Am pus înăuntru un mic cadou, pentru drum... Și pe urmă, 
te grăbești, adăugase împingând-o ușor spre ușă. Poţi să-l 
deschizi în tren. 

lar ea îl crezuse. 

Era îmbrăcată cu o rochie din lână albastră, cu nasturi mari și 
plați. 

Părul blond îi ajungea până la mijlocul spatelui. 

Pe faţă avea o expresie sigură pe sine și dulce. 

Şi-n cele din urmă, mâinile îi erau agile și reci și perfect 
curate. 

Nu arăta deloc ca o refugiată. 


La gară fusese ciudat, fiindcă omul care nu arătase niciodată 
vreo frântură de emoție se arătase dintr-odată tulburat, cu ochii 
umezi. Mustata îi era vulnerabilă pentru prima dată în viața lui 
statornică. 

— Tato? 

— Frigul ăsta e de vină. 

— Dar azi nu e chiar atât de rece. 


VP -58 


Avea dreptate, nu era rece, ci plăcut și însorit. Lumina 
strălucea sus, argintând orașul în toată splendoarea lui cenușie. 

— Mă contrazici acum? N-ar trebui să ne certăm când unul 
dintre noi pleacă. 

— Da, Tato. 

Când trenul se apropiase de peron, tatăl ei se depărtase. 
Privind înapoi, e limpede că abia își mai ţinea firea, sfâșiindu-și 
buzunarele pe dinăuntru. Le frământa ca să-și distragă atenţia, 
să-și controleze emoția. 

— Tato, a venit. 

— Văd și eu. Sunt bătrân, nu orb. 

— Credeam că n-ar trebui să ne certăm. 

— Acum tu te cerți iar cu mine! 

Niciodată nu ridica vocea așa la ea, nici acasă și cu atât mai 
puţin în public, și părea cu totul deplasat. 

— Îmi pare rău, Tato. 

Pe urmă se sărutaseră pe ambii obraji și a treia oară pe 
dreptul. 

— Do widzenya. 

— Na razie. Pe curând. 

Ba deloc. 

— Tak, tak. Na razie. 

Tot restul vieții apoi simțise o ușurare imensă știind că, atunci 
când urcase în tren, se întorsese spre el și spusese: 

— Nu știu cum voi cânta dacă nu vei mai fi tu să mă plesnești 
cu nuiaua aia. 

Același lucru i-l spunea de fiecare dată. 

Bătrânul  încuviințase, abia lăsând-o să-i vadă fața 
schimonosindu-se, la fel de udă ca Marea Baltică. 

Baltica. 

Așa explica ea de fiecare dată. Susţinea că faţa tatălui ei se 
transformase într-o întindere de apă. Ridurile adânci, ochii... 
Chiar și mustața. Totul se înecase în lumina soarelui și în apă 
rece, foarte rece. 


Vreme de o oră se uitase pe geamul vagonului, la Europa de 
Est care defila prin fața ei. Se gândise de multe ori la tatăl ei, 
dar abia când văzuse un alt bărbat - unul care semăna oarecum 
cu Lenin - își amintise de cadou. 

Valiza. 


VP -59 


Trenul pufăia mai departe. 

Privirea ei căzuse pe lenjeria de corp mai întâi, pe ciorapi și 
apoi pe pachetul maro, dar ea tot nu se dumirise. Hainele în plus 
puteau fi explicate probabil prin excentricităţile bătrânului; un 
val de bucurie o cuprinsese când citise notita despre Chopin, 
Mozart și Bach. 

Pe urmă desfăcuse însă pachetul. 

Văzuse cele două cărţi negre. 

Scrisul de pe coperte era în engleză. 

Pe ambele era tipărit sus Homer, iar mai jos /liada pe una, 
Odiseea pe cealaltă. 

Când o răsfoise pe prima și găsise plicul, înțelegerea o lovise 
brusc și dureros. Se ridicase în picioare și șoptise Nie către 
vagonul pe jumătate plin. 


Dragă Penelope, 


Îmi închipui că citești această scrisoare în trenul spre Viena, 
și îți spun de la început: nu te întoarce. Nu veni înapoi. Nu 
te voi primi cu brațele deschise, ci te voi împinge departe 
de mine. Cred că îţi dai seama deja că există acum o altă 
viaţă pentru tine, un alt mod de a trăi. 

In acest plic sunt toate documentele de care ai nevoie. 
Când vei cobori la Viena, să nu iei un taxi spre tabăra 
refugiaților. E foarte scump și vei ajunge prea devreme. 
Există un autobuz care te va duce acolo. De asemenea, să 
nu spui că vrei să pleci din motive economice. Spune doar 
atât: ţi-e teamă de represaliile autorităţilor. Nu mă aştept să 
fie ușor, dar vei reuși. Vei supravieţui și vei trăi, și sper că 
într-o zi ne vom revedea și îmi vei citi aceste cărți în 
engleză - fiindcă mă aștept că engleza va fi limba pe care o 
vei vorbi. Dacă până la urmă nu te vei mai întoarce 
niciodată, te rog să le citești copiilor tăi, dacă așa se vor 
întâmpla lucrurile acolo, pe marea întunecată ca vinul. 
Ultimul lucru pe care ţi-l voi spune este acela că am învățat 
o singură persoană în lume să cânte la pian, și cu toate că 
ai fost o mare greșelnică, a fost pentru mine o plăcere și un 
privilegiu. Asta am iubit cel mai mult și mai adânc. 


Al tău sincer, cu multă dragoste, 
Waldek Lesciuszko 


Ei bine, dumneavoastră ce-ați fi făcut? 
VP - 60 


Ce-aţi fi spus? 

Penelope, Greșelnica, a mai rămas în picioare vreme de 
câteva secunde și apoi s-a așezat greoi înapoi pe banchetă. A 
stat tăcută și tremurând, cu scrisoarea în mâini și cu cele două 
cărți negre în poală. Fără un sunet, a început să plângă. 

In faţa Europei care se perinda afară, Penelope Lesciuszko și-a 
plâns lacrimile mute și răzlețe. A plâns tot drumul până la Viena. 


Forțele sunt expuse 


Clay nu fusese niciodată beat, și deci nici mahmur, dar își 
închipuia că așa s-ar fi simţit, probabil. 

Capul îi era parcă așezat alături; și-l puse la loc. 

Rămase o vreme în șezut, apoi se târî jos de pe saltea și dădu 
peste folia grea din plastic, în iarbă lângă el. Cu oase ostenite și 
mâini tremurânde, își făcu patul cu ea, o așeză bine, apoi se 
duse spre gard - un obligatoriu divizor pe terenurile de sport, 
numai stinghii, fără pari - și își lipi faţa de lemn. Trase în piept 
mirosul bârnelor înfierbântate. 

Un timp îndelungat, încercă să uite. 

Bărbatul așezat la masă. 

Zgomotul de fond abia auzit al fraţilor și al trădării resimţite. 

Se conturase în momente numeroase podul acela al lui, dar 
acolo, la Imprejurimi, în dimineaţa aceea, se conturase în mare 
parte noaptea trecută. 


Cu opt ore înainte, când Ucigașul plecase, urmaseră zece 
minute de tăcere stânjenitoare. Ca să le întrerupă, Tommy 
spusese: 

— lisuse, arăta ca moartea reîncălzită. 

II ţinea pe Hector la piept. Motanul torcea, un bot dungat. 

— Merita să arate mult mai rău, replicasem eu. 

„Ce costum aiurea!” și „Cui îi pasă? Eu mă duc la bar!” 
rostiseră Henry și Rory unul după altul. 

Ședeau ca niște componente amestecate, ca nisipul și rugina 
combinate. 

Clay, celebru fiindcă nu spunea mai nimic, nu spusese nimic, 
desigur. Probabil că vorbise suficient pentru o seară. Vreme de o 


VP -61 


clipă se întrebase: de ce acum? De ce venise acasă acum? Pe 
urmă, își dăduse seama de dată. Era 17 februarie. 

Își pusese mâna rănită într-o găletușă cu gheată, iar pe 
cealaltă o ţinu departe de julitura de pe faţă, care ispitea la 
pipăit. La masă eram eu și el, în dezacord tăcut. Mie unul, un 
lucru mi-era clar: pentru un singur frate trebuia să-mi fac griji, și 
acela era cel din faţa mea. 

Bună, tată, pentru numele lui Dumnezeu! 

Mă uitasem la gheaţa care plutea în jurul mâinii lui. 

O să ai nevoie de o găleată cât ţine de mare, băiete. 

Nu zisesem asta, dar eram sigur că el mi-o citise pe faţă, când 
pierduse bătălia și își pusese două degete, ca două trăgaciuri, 
pe rana de sub ochi. Secătura taciturnă chiar înclinase ușor din 
cap, imediat înainte ca mormanul de vase curate, în toată 
înălţimea lui exagerată, să se prăbușească în chiuvetă. 

Dar nu făcusem nimic ca să-ntrerup impasul, nicidecum. 

Îi dădusem înainte cu zgâitul. 

Clay își văzuse de treabă cu degetele pe față. 

Tommy dăduse drumul lui Hector din brațe, strânsese vasele 
la loc și se întorsese fuga cu porumbelul (T uitându-se de pe 
umărul lui), după care abia dacă reușise să iasă de acolo 
suficient de repede. Trebuia să vadă ce fac Ahile și Rosy - 
amândoi exilați afară, pe verandă. Avusese grijă să închidă ușa. 


Firește, mai devreme, când rostise Clay cuvintele acelea 
fatidice, noi ceilalţi stătuserăm în spatele lui, ca martorii la 
scena unei crime. Una grotescă. Lovit și bușit, erau multe de 
gândit, dar eu îmi amintesc doar unul. 

L-am pierdut de-a binelea acum. 

Însă eram gata să mă opun. 

— Ai două minute, spusesem, iar Ucigaşul încuviinţase 
înclinând încet din cap și se lovise de scaun, care se prăvălise la 
podea. Atunci, dă-i drumul! Două minute trec repede, bătrâne. 

Bătrâne? 

Ucigașul lansase întrebarea și se resemnase totodată, ambele 
în cuprinsul aceleiași răsuflări. Chiar era bătrân, o amintire 
veche, o idee uitată - și oricât de în floarea vârstei ar fi fost, 
pentru noi era ca și mort. 

Își pusese palmele pe masă. 

Işi readusese glasul la viaţă. 


VP - 62 


Și vorbise sacadat, în rate, adresându-se încurcat tuturor. 

— Am nevoie, sau mai bine zis mă întrebam... 

Nu mai părea deloc el însuși, pentru niciunul dintre noi. Ni-l 
aminteam ușor mai stângaci, sau dreptaci. 

— Am venit să vă întreb... 

Și slavă cerului pentru Rory, fiindcă pe un ton sfârâitor, care 
suna la fel cum sunase întotdeauna, slobozise o replică 
viguroasă la bâlbâială timorată a tatălui nostru. 

— Mama măssii, zi odată ce vrei să zici! 

Încremenisem. 

Toți, temporar. 

Dar Rosy lătrase din nou, și se auzise glasul meu și ceva de 
genul fă-/ pe câinele ăla idiot să tacă și undeva, la mijloc, 
cuvintele astea: 

— Bine, uite ce-i. (Ucigașul găsise deci o cale.) N-o să mai 
pierd timpul și știu că nu am niciun drept, dar am venit fiindcă 
acum locuiesc departe de aici, la ţară. E o bucată de pământ și 
un râu, și construiesc un pod. Am aflat pe pielea mea că râul se 
revarsă. Poţi rămâne izolat pe unul dintre maluri și... (Glasul îi 
era plin de așchii, cu o bârnă întreagă înfiptă în gât.) Voi avea 
nevoie de ajutor ca să-l construiesc și mă întreb dacă unul dintre 
voi ar... 

— Nu. 

Eu fusesem primul. 

Din nou, Ucigaşul încuviințase. 

— Da’ știu că ai ceva tupeu, nu-i așa? 

Rory fusese ăsta, în caz că nu v-aţi dat seama. 

— Henry? 

Henry îmi urmase exemplul și rămăsese calm și afabil în faţa 
ultragiului. 

— Nu, amice, mersi. 

— Nu-i amicul tău. Clay? 

Clay clătină din cap. 

— Tommy? 

— Nu. 

Unul dintre noi minţise. 


După aia, se așternuse un soi de tăcere violentată. 
Masa era un pustiu între tată și fii și o droaie mare de 
firimituri de pâine. O solniță și o piperniţă desperecheate 


VP - 63 


ședeau în mijloc, ca un fel de duo comic. Una durdulie. Cealaltă 
înaltă. 

Ucigașul dăduse din cap și plecase. 

În drum, scosese o bucată mică de hârtie și i-o dăduse 
regimentului de firimituri. 

— Adresa mea. Pentru cazul că vă răzgândiţi. 

— Du-te acum! îi cerusem încrucișându-mi brațele la piept. Și 
lasă ţigările. 


Adresa fusese ruptă imediat. 

O aruncasem în lada de lemn de lângă frigider, în care zăceau 
diverse sticle și ziare vechi. 

Am stat apoi, ne-am ridicat și ne-am aplecat. 

În bucătărie, tăcere. 

Ce era de spus? 

Am avut cumva o discuţie serioasă despre cum să fim și mai 
uniţi în aceste momente? 

Sigur că nu. 

Ne-am rostit cele câteva fraze, iar Rory, cu gândul la bar, 
plecă primul. La Braţele Goale. In drum spre ușă, puse o mână 
caldă și umedă, doar pentru o clipă, pe creștetul lui Clay. La bar, 
avea să stea probabil unde stătuserăm toţi cândva - chiar și 
Ucigașul - într-o seară pe care n-o vom uita vreodată. 

Apoi ieși Henry, probabil ca să-și aranjeze niște cărţi vechi sau 
niște discuri pe care le luase de la târgurile de vechituri din 
weekend. 

Tommy îl urmă la scurt timp. 

După ce am stat o vreme, eu și Clay, el s-a dus tăcut la baie. 
A făcut duș și a zăbovit apoi la chiuvetă. Era înfundată cu păr și 
pastă de dinţi, încleiate cu zgură. Poate doar de atâta era nevoie 
ca să dovedești că din orice puteai obține lucruri mari. 

Dar oglinda o evită. 


Mai târziu, s-a dus acolo unde începuse totul. 

Acumularea lui de locuri sacre. 

Firește, Bernborough Park. 

Salteaua de la Împrejurimi. 

Cimitirul de pe deal. 

Cu ani în urmă însă, dintr-un motiv bun, totul începuse aici. 
Urcă spre acoperiș. 


VP - 64 


În seara asta ieși pe ușa din faţă și ocoli casa doamnei 
Chilman - gard, contor, dale. Așa cum îi era obiceiul, se așeză 
pe la jumătate, confundându-se cu peisajul - un lucru pe care-l 
făcea tot mai mult pe măsură ce creștea. La început, se ducea 
acolo de cele mai multe ori pe timp de zi, dar acum prefera să 
nu fie văzut de trecători. Doar când urca împreună cu cineva se 
așeza pe margine. 

Pe cealaltă parte a drumului, în diagonală, ţinu sub observaţie 
casa lui Carey Novac. 

Numărul 11. 

Cărămidă maro. Ferestre galbene. 

Știa că ea citește Pietrarul. 

O vreme se uită la siluetele diverse, dar nu după mult timp se 
întoarse cu spatele. Oricât de mult i-ar fi plăcut s-o zărească fie 
și doar fugar, nu urcase pe acoperiș pentru Carey. Stătuse aici, 
sus, cu mult înainte să vină ea pe Archer Street. 

Acum se mută zece dale mai la stânga și se uită peste 
întinderea orașului care se ițise din abisul în care se aflase până 
atunci, mare, vast și bine luminat. Privi totul pe îndelete. 

— Salut, orașule! 

Uneori îi plăcea să-i vorbească - să se simtă mai puţin singur 
și totodată mai singur. 


Poate că trecuse deja o jumătate de oră când Carey ieși 
pentru o clipă. Puse o mână pe balustradă, iar pe cealaltă o 
ridică încet în aer. 

Bună, Clay! 

Bună, Carey! 

Și apoi intră la loc în casă. 

Mâine, pentru ea, avea să fie un început brutal, la fel ca de 
fiecare dată. Avea să străbată peluza, pe bicicletă, la ora patru 
fără un sfert, ca să meargă la muncă la Grajdurile McAndrew de 
la Royal Hennessey. 

Spre final veni Henry, direct de la garaj, cu o bere și o pungă 
cu alune. Se așeză la margine, lângă un Playboy aruncat la 
rigolă; o Miss lanuarie moartă și muribundă. li făcu semn lui Clay 
să se apropie, iar când el veni, își prezentă ofranda: alunele și o 
bere transpirată. 

— Nu, mulțumesc. 


VP - 65 


— Vorbește! exclamă Harry altoindu-l pe spate. A doua oară 
în trei ore; asta chiar e o seară de înscris în calendar! Aș face 
bine să mă duc mâine la chioșc și să iau un alt bilet la loto. 

Clay privi în zare, tăcut: 

Conglomeratul întunecat de suburbii și zgârie-nori. 

Apoi se uită la fratele lui și la siguranța înghiţiturilor lui de 
bere. Îi plăcea ideea biletului la loto. 

Numerele lui Henry erau de la unu la șase. 

Mai târziu, Henry făcu semn spre stradă, unde Rory se 
apropia greoi, cu o cutie poștală pe umăr. In spatele lui, stâlpul 
de lemn se târa pe jos; îl azvârili, triumfător, pe peluza noastră. 

— Ei, Henry, dă-ncoa' o alună, potaie slăbănoagă! 

Se gândi pe urmă o clipă, însă uită ce voia să spună. Trebuie 
să fi fost ceva simpatic totuși, trebuie să fi fost tare haios, 
fiindcă râse în drum spre verandă. Urcă treptele și se așeză cu 
zgomot pe podea. 

Henry oftă. 

— Hai, e cazul să-l luăm de acolo. 

Clay îl urmă pe latura cealaltă a casei, unde Henry proptise o 
scară. Nu se uită la Împrejurimi și nici la fundalul imens de 
acoperișuri înclinate. Nu, tot ce văzu era curtea și pe Rosy care 
dădea ture pe sub uscătorul de rufe. Ahile stătea și ronţăia în 
lumina lunii. 


Cât despre Rory, el era greu cât o tonă beată, dar reușiră să-l 
aburce în pat. 

— Javră murdară, spuse Henry. Cre’ că are două'j de halbe în 
el. 

Nici pe Hector nu-l văzuseră vreodată ștergând-o atât de 
repede. Expresia lui alarmată era de milioane când sări de pe o 
saltea pe alta și afară pe ușă. Pe celălalt pat, Tommy dormea 
lipit de perete. 


În dormitorul lor, mai târziu, mult mai târziu, ceasul cu radio 
al lui Henry (și el luat cu târguială de la un talcioc) arăta 1.39, 
iar Clay stătea în picioare, cu spatele spre fereastră. Mai 
devreme, așezat pe podea, Henry scrisese la foc continuu o 
lucrare pentru școală, dar acum nu se mai clintise de câteva 
minute; şedea deasupra așternuturilor, iar Clay era în siguranţă 
spunându-și: 


VP - 66 


Acum. 

Mușcă tare. 

Se duse în hol, spre bucătărie - și mai repede decât se 
așteptase, ajunse lângă frigider, cu mâna în coșul de gunoi. 

De niciunde, se făcu lumină. 

lisuse! 

Era albă și grea și-l plesni peste ochi ca un huligan pe stadion 
la fotbal. Ridică mâinile la ochi când lumina se stinse la loc, dar 
tot îl usturau și-i pulsau. În noul întuneric atotcuprinzător era 
Tommy; stătea acolo, doar în chiloţi, flancat de Hector. Motanul 
era o umbră neclară a lui însuși, cu ochii șocați de lumină. 

— Clay? 

Tommy se duse spre ușa din spate. Cuvintele îi ieșiră 
tărăgănate, pierdute undeva între somn și mers. 

— Hil vra-d'care. 

La a doua încercare, aproape că descifră întregul cod al frazei 
intenţionate: 

— Ahile vrea de mâncare. 

Clay îl luă de braţe și-l întoarse invers, privindu-l în timp ce se 
depărta pe hol. Chiar se aplecă și mângâie niţel pisica, 
stârnindu-i câteva momente de tors. Pentru o clipă, se așteptă 
ca Rosy să latre sau ca Ahile să ragă, dar niciunul dintre ei n-o 
făcu, așa că se apropie de ladă. 

Nimic. 

Nici când riscă și deschise frigiderul - doar de-un deget, să 
împrumute niţică lumină - tot nu găsi nicio frântură din hârtia 
criminală. Ce șoc avu când se întoarse apoi și o găsi, peticită la 
loc cu bandă adezivă, pe patul lui. 


Sărbătorita 


E de la sine înteles că Penelope nu se mai dusese la 
Eisteddfod; nu mai repetase și nici nu pășise în orașul cu 
acoperișuri verzui. Rămăsese la Westbahnhof, pe peron, șezând 
pe valiză, cu coatele proptite pe genunchi. Cu degetele ei agile 
și curate, se jucase cu nasturii rochiei de lână albastră și își 
schimbase biletul de întoarcere cu unul mai devreme spre casă. 


VP - 67 


Câteva ore mai târziu, când trenul se pregătea să plece, se 
ridicase în picioare. Un conductor se aplecase pe ușa vagonului, 
obez și nebărbierit. 

— Kommst einer? 

Penelope nu făcuse decât să se uite la el, paralizată de 
nehotărâre, răsucind unul dintre nasturii aceia, de pe la mijlocul 
pieptului. Valiza era așezată în faţa ei. O ancoră la picioare. 

— Nah, kommst du jetzt, oder net? 

Era ceva fermecător în neorânduiala lui. „Haide, vii sau nu?” 
Chiar și dinţii îi erau rar așezați. Stătea aplecat aidoma unui elev 
de școală, și nu fluierase, ci strigase spre locomotivă: 

— Geht schon! 

Și surâsese. 

Surâsese arătându-și dinţii spaţiaţi, iar Penelope şedea acum 
cu nasturele în mână, în palma dreaptă. 

Așa cum prevestise tatăl ei, reușise. 

Era toată doar valiză și vulnerabilitate, dar, exact așa cum 
prezisese Waldek, reușise. 

Exista o tabără într-un loc numit Traiskirchen - o armată de 
paturi suprapuse și o toaletă cu podea întunecată ca vinul. Cea 
dintâi problemă fusese să găsească unde era capătul șirului. 
Noroc că avea antrenament; Europa de Est o învățase să stea la 
coadă. Cea de-a doua problemă, odată ce intrase, fusese să 
traverseze balta de mizerie adâncă până la gleznă. O pârloagă 
apoasă - un test al nervilor și al rezistenţei. 

Oamenii de la rând aveau feţe lipsite de expresie, obosite, și 
fiecare se temea de multe urmări, dar de una mai presus de 
celelalte. Cu niciun chip, nu se puteau lăsa trimiși acasă. 

Când sosise, Penelope fusese luată la întrebări. 

Fusese amprentată și tălmăcită. 

Austria era în esenţă un teren de popas și, în majoritatea 
cazurilor, dura douăzeci și patru de ore până să fii procesat și 
trimis la un cămin. Acolo așteptai să vină aprobarea de la o altă 
ambasadă. 

Tatăl ei se gândise la multe lucruri, dar nu și la faptul că 
vinerea nu era o zi bună în care să sosești. Fiindcă însemna să 
reziști peste weekend în tabără de refugiaţi, ceea ce nu era 
floare la ureche, însă ea rezistase. La urma urmei, așa cum ea 
însăși spusese, nu fusese nici iadul pe pământ. Nu, dacă stăteai 


VP - 68 


să compari cu ce înduraseră alţii. Cel mai rău lucru era să nu 
știe. 


O săptămână mai târziu luase un alt tren, de data asta spre 
munţi, către un alt șir de paturi suprapuse, și pentru Penelope 
începuse așteptarea. 

Sunt sigur că, în nouă luni acolo, noi ne-am fi orientat, dar ce 
știu eu de fapt despre perioada aceea? Ce știa Clay? După cum 
s-a dovedit, viața lui Penelope în munţi fusese unul dintre acele 
puţine momente despre care nu vorbea prea mult - dar când o 
făcea, vorbea simplu și fermecător și într-un fel pe care cred că 
l-aţi numi melancolic. Așa cum îi explicase ea într-o zi lui Clay: 

Fusese un apel telefonic scurt și un cântec vechi. 

Câteva părți mici, pentru a spune întregul. 

În primele două zile îi văzuse pe alţii dând telefoane de la o 
cabină veche, pe marginea drumului. Stătea acolo ca un obiect 
nelalocul lui, pe lângă întinderea vastă a pădurii și a cerului. 

Era evident că oamenii telefonau acasă; aveau lacrimi în ochi 
și deseori, după ce închideau, le era greu să iasă din cabină. 

Ca mulți alţii, Penelope ezitase. 

Se întrebase dacă nu era periculos. 

Circulaseră destule zvonuri despre convorbiri telefonice 
ascultate de guvern pentru a determina pe oricine să se 
gândească de două ori. Așa cum am spus și mai înainte, rudele 
rămase acasă erau cele pedepsite. 

Avantajul pe care-l aveau cei mai mulţi era faptul că 
plecaseră pentru perioade îndelungate. De ce să nu sune acasă 
în săptămânile cât erau departe? Pentru Penelope lucrurile nu 
erau chiar atât de simple: ea trebuia să se fi întors deja. Oare un 
apel telefonic l-ar pune pe tatăl ei în pericol? Din fericire, 
zăbovise un timp suficient de îndelungat pentru ca un bărbat pe 
nume Tadek să dea de ea. Un bărbat cu voce și trup ca niște 
copaci. 

— Vrei să suni acasă, fetițo? 

La ezitările ei de a răspunde, se apropiase și atinsese cabina 
telefonică, pentru a-i dovedi că nu-i putea face rău. 

— Ai pe cineva din familie în mișcare? În Solidarność? 
adăugase apoi, mai precis. 

— Nie. 


VP - 69 


— Ai mers vreodată pe partea greșită a drumului, dacă 
înţelegi ce vreau să zic? 

Clătinase din cap. 

— Nici nu credeam, râsese el, de parcă luase cu împrumut 
dinţii conductorului de tren austriac. Bine, atunci dă-mi voie să 
întreb. Părinţii tăi au făcut-o? 

— Tata. 

— Și ești sigură acum? Că n-ai făcut nimănui probleme? 

— Sunt sigură. 

— lar el? 

— E un vatman bătrân, care vorbește foarte puţin. 

— Ei bine, atunci, cred că ești în regulă. Partidul e într-o stare 
chiar atât de jalnică acum, încât nu cred că are timp să-și facă 
griji pentru un tramvaist bătrân. E greu să mai fi sigur de ceva în 
ziua de azi, dar cu privire la asta nu am îndoieli. 

În clipa aceea, povestea ea, Tadek întorsese privirea spre pini 
și spre coridoarele de lumină. 

— Ţi-a fost un tată bun? 

— Tak. 

— Și se va bucura să primească vești de la tine? 

— Tak. 

— Păi, bine, zisese el, după care se întorsese și-i aruncase 
câteva monede. Salută-l din partea mea, mai spusese și apoi se 
îndepărtase. 


Conversaţia telefonică fusese o sumă de zece cuvinte - în 
traducere: 

— Alo? 

Nimic. Doar zgomotul de fond. 

El repetase cuvântul. 

Glasul acela, ca de ciment, ca de piatră. 

— Alo? 

Ea era pierdută printre pini, pe coasta muntelui, cu 
încheieturile degetelor albe ca osul. 

— Greșelnica? întrebă el. Greșelnica, tu ești? 

Și-l imaginase pe el în bucătărie, și raftul cu treizeci și nouă 
de cărţi. Cu fruntea lipită acum de sticla cabinei, rostise cumva: 

— Da. 

Și apoi închisese telefonul cu un gest ușor. 

Munţii se îndepărtaseră. 


VP - 70 


Și acum despre cântec, câteva luni mai târziu, seara, în casa 
de oaspeţi. 

Luna la fereastră. 

Data era ziua de naștere a tatălui ei. 

În Est, onomasticilor li se dădea mai multă importanţă pe 
atunci, dar departe de ţară, simţeai totul mai greu. Cuvintele îi 
scăpaseră către una dintre femei. 

Votcă nu aveau, dar șnaps era mai tot timpul acolo, și iată că 
sosise o tavă cu pahare. După ce fiecare luase câte unul, 
proprietarul îl ridicase pe al său în aer și se uitase către 
Penelope. Erau acolo vreo douăsprezece persoane, și când 
auzise cuvintele, rostite în limba ei - „În cinstea tatălui tău” - 
ridicase privirea, zâmbise și abia dacă reușise să-și ţină firea. 

În clipa aceea, un alt bărbat se ridicase în picioare. 

Sigur că Tadek fusese, Tadek care începuse să cânte, foarte 
trist - și foarte frumos: 


Sto lat, sto lat, 
niech żyje, żyje nam. 
Sto lat, sto lat, 
niech żyje, żyje nam... 


Era deja prea mult. 

Se adunase și crescuse încă din primele zile de după apelul 
telefonic, și deja nu se mai putea stăpâni. Penelope se ridicase 
și cântase, dar înăuntrul ei, ceva se prăbușise. Ingânase 
cântecul de noroc și tovărășie din ţara ei, și se întrebase cum 
putuse să-l părăsească. Versurile se revărsau în valuri mari de 
dragoste și dispreţ de sine, și când se încheiase, mulți dintre ei 
plânseseră. Se întrebau dacă-și vor mai revedea familiile 
vreodată; ar trebui oare să fie recunoscători sau să se simtă 
damnațţi? Singurul lucru pe care-l știau cu siguranţă era că acum 
nu mai depindea de ei. Incepuse și trebuia să se termine. 

Și apropo, primele versuri ale cântecului aceluia sună așa: 

O sută de ani, o sută de ani. 

Să trăiești o sută de ani. 

Și în vreme ce cântase, știuse că el nu va trăi o sută de ani. 

Nu avea să-l mai vadă niciodată. 


VP -71 


Pentru Penelope fusese greu să nu retrăiască acel sentiment 
și să nu devină una cu el cât timp mai rămăsese acolo, mai ales 
că trăia atât de bine. 

Toată lumea se purta cu ea foarte frumos. 

O plăceau - le plăceau tăcerea ei, nesiguranța ei politicoasă - 
și îi spuneau acum Sărbătorita, mai ales pe la spate și prin părți. 
Când și când, bărbaţii mai ales i-o spuneau în faţă, în variatele 
lor limbi, când ea făcea curat, spăla rufe sau lega șireturile 
vreunui copil. 

„Dzieki, Jubilatko”. 

„Vielen Dank, Geburtstagskina'”. 

„Děkuji, Oslavenkyne...” 

Multumesc, Sărbătorită. 

Un zâmbet se străduia să răzbată din ea. 


Între timp, totul era așteptare și amintiri despre tatăl ei. 
Uneori i se părea că se descurcă în ciuda lui, dar asta se 
întâmpla în momentele ei negre, când ploaia năvălea din munţi. 

În zilele acelea, mai ales, muncea mai îndelung, și mai greu. 

Gătea și deretica. 

Spăla vasele și schimba așternuturile. 

Trecuseră nouă luni de speranţă plină de regrete și fără pian, 
când în cele din urmă o ţară acceptase. Ședea pe marginea 
patului, cu plicul în mână. Privea pe fereastră, la nimic; sticla 
era albă și afumată. 

Nici acum nu mă pot împiedica s-o văd acolo, în munţii aceia 
pe care mi-i închipui des. O văd așa cum era, sau așa cum a 
descris-o Clay odată: 

Viitoarea Penny Dunbar, așezându-se la încă o coadă pentru a 
zbura departe spre sud, și oarecum direct, către soare. 


Cu Ucigaşul în buzunar 


Penelope traversase lumea, iar Clay trecuse gardul. 

Străbătea aleea îngustă dintre Imprejurimi și casă, unde 
ulucile erau de un cenușiu fantomatic. Acum exista acolo o 
poartă din lemn, pentru Ahile - pentru ca Tommy să-l scoată și 
să-l aducă înapoi. În curte, era recunoscător fiindcă nu fusese 


VP- 72 


nevoit să se cațere peste gard; dimineţile de după erau, evident, 
urâte de tot, iar secundele care urmau aveau să fie ilustrative. 

Mai întâi, se lansă în slalomul printre merele catârului. 

Pe urmă prin labirintul rahaţilor de câine. 

Ambii împricinaţi dormeau încă; unul în picioare pe iarbă, 
celălalt tolânit pe verandă. 

Inăuntru, în bucătărie mirosea a cafea - i-o luasem înainte cu 
asta, și evident că în multe alte feluri. 

Acum venise rândul lui Clay să-mi asculte melodia. 


Așa cum mai făceam din când în când, îmi mâncam micul 
dejun afară. 

Ședeam lângă balustrada de lemn, cu cer copt și fulgi de 
porumb reci. Luminile de pe stradă erau încă aprinse. Cutia de 
scrisori a lui Rory zăcea pe peluză. 

Când Clay a deschis ușa și s-a oprit la câţiva pași de mine, am 
continuat să-mi mănânc cerealele. 

— O altă cutie de scrisori, pentru numele cerului! 

Clay zâmbi, un zâmbet încordat, l-am simţit, dar cam aici se 
sfârșeau amabilităţile mele. La urma urmei, adresa era în 
buzunarul lui, o lipisem cât de bine putusem. 

Iniţial, nu m-am clintit. 

— Deci, ai luat-o? 

Din nou, l-am simţit încuviințând. 

— M-am gândit să te scutesc de efortul de a o scoate tu de 
acolo, am spus și lingura mi-a zăngănit în farfurie; câţiva stropi 
de lapte au sărit peste margine. O ai în buzunar? 

O altă încuviinţare tăcută. 

— Te gândești să te duci? 

Clay mă privea. 

Mă privea în timp ce eu încercam, așa cum făceam deseori în 
ultima vreme, să-l înțeleg oarecum. Ca înfățișare, suntem 
aproape la fel, numai că eu sunt tot cu aproape două palme mai 
înalt. Părul îmi e mai des, și corpul mai îndesat, dar numai 
fiindcă am ani în plus. În timp ce eu munceam în fiecare zi, în 
patru labe, pe covoare, podele și pardoseli de beton, Clay se 
ducea la școală și alerga kilometri întregi. Supravieţuia 
propriului regim de flotări și genuflexiuni; era încordat și bine 
făcut - zvelt. Cred că s-ar putea spune că suntem versiuni 
diferite ale aceluiași lucru, mai ales în privinţa ochilor. Amândoi 


VP-73 


avem foc în priviri, și nu conta ce culoare erau, fiindcă focul din 
ei era tot ce conta. 

Deodată, am zâmbit, dar a durere. 

Am clătinat din cap. 

Luminile de pe stradă s-au stins. 

Întrebasem ce trebuia întrebat. 

Acum aveam să spun ce trebuia spus. 


Cerul s-a lărgit, casa s-a chircit. 

Nu m-am apropiat, nu l-am fixat și nici nu l-am intimidat. N- 
am zis decât „Clay”. 

Mai târziu, mi-a povestit că asta fusese ceea ce-l 
descumpănise. Calmul. 

În toiul acelui ton straniu melodios, ceva în el răsună. Cobori, 
treptat, din gât spre stern și plămâni, iar lumina plină a dimineţii 
inundă strada. Pe cealaltă parte a ei, casele ședeau jerpelite și 
tăcute, ca o bandă de pușlamale agresive, așteptând cuvântul 
meu. Știam toţi că nu aveam nevoie de ele. 

După o clipă sau două, mi-am luat coatele de pe balustradă și 
mi-am îndreptat privirea spre umărul lui. Puteam să-l întreb 
despre școală. Cum faci cu școala? Dar știam amândoi 
răspunsul. Cine eram eu, tocmai eu, ca să-i cer să rămână la 
școală? Eu însumi renunțasem înainte s-o termin. 

— Poţi să pleci, i-am zis. Eu n-o să te opresc, dar... 

Restul a rămas nerostit. 

O frază la fel de dificilă ca fapta însăși - și la urma urmei, ăsta 
era adevărul. Plecare și apoi întoarcere. Crimă și apoi pedeapsă. 

Întoarcere și permisiunea de a reveni. 

Două lucruri complet diferite. 

Putea pleca din Archer Street, lăsându-și fraţii pentru cel care 
ne părăsise - dar venirea acasă presupunea să treacă de mine. 

— Grea decizie, i-am spus pe urmă mai direct, privindu-l în 
față, nu pe lângă umăr. Și, bănuiesc, niște consecințe date 
naibii. 

lar Clay întoarse privirea, mai întâi drept spre mine, apoi în 
altă parte. 

Îmi recunoscu încheieturile robuste, braţele, mâinile și 
jugulara de la gât. Observă reticenţa degetelor mele strânse, 
dar și voința de a merge până la capăt. Și mai important, văzu 
focul din ochii mei și rugămintea din ei: 


VP - 74 


Nu ne părăsi pe noi pentru el, Clay! 
Nu ne părăsi! 
Dar dacă o faci... 


Chestia e că acum sunt convins. 

Clay știa că trebuie s-o facă. 

Doar că nu era sigur că putea. 

Când eu am intrat înapoi în casă, el a mai rămas o vreme, 
eșuat pe verandă, cu povara întreagă a hotărârii luate. În fond, 
ceea ce-i promisesem fusese un lucru pe care nu izbutisem nici 
măcar să-l rostesc. Fiindcă, la urma urmei, care e totuși cel mai 
rău lucru pe care i-l poţi face unui băiat Dunbar? 

Pentru Clay, măcar asta era limpede; existau motive pentru a 
pleca, existau motive pentru a rămâne, și toate erau unele și 
aceleași. Era prins undeva în mijlocul curentului - de a distruge 
tot ce avea, de a deveni tot ce simţea nevoia să fie - și trecutul, 
tot mai aproape, se prăvălea asupra lui. 

Stând în picioare, privi gura străzii Archer. 


Case de hârtie 


Valurile sorții vin cu triumf și cu zbateri la pachet - fiindcă 
probabil cel mai drăguţ lucru pe care-l putem spune despre 
intrarea lui Penelope în viaţa orașului este acela că era mereu 
sfâșiată și uimită. 

Simţea recunoștință față de pământul ăsta fiindcă o primise. 

Apoi, teamă faţă de noutatea lui și față de căldură. 

Și pe urmă, firește, vinovăția: 

O sută de ani el n-avea să trăiască niciodată. 

Cât egoism și câtă nepăsare în plecarea ei! 


Era noiembrie când ajunsese aici, și cu toate că în mod 
normal nu era cea mai fierbinte perioadă din an, uneori oferea o 
săptămână sau două de mementouri brutale că vara se apropia. 
Dacă exista un moment în care era preferabil să nu ajungi aici, 
ăsta era - o hartă meteorologică binară: căldură, umiditate, 
căldură. Chiar și localnicii păreau să sufere. 

Pe deasupra, era, în mod evident, o intrusă; camera ei din 
lagăr aparţinea fără îndoială unui batalion de gândaci și - 


VP-75 


Doamne atotputernice! - niciodată nu văzuse jigănii atât de 
înfiorătoare. Atât de mari! Ca să nu mai spunem că erau 
neobosite. Zi de zi luptau pentru teritoriu. 

Deloc surprinzător, primul obiect pe care îl cumpărase aici 
fusese un tub de Baygon. 

Pe urmă, o pereche de șlapi. 

Un lucru măcar înţelesese: puteai ajunge departe în ţara asta 
cu niște încălțări de rahat și câteva tuburi zdravene de 
insecticid. Ceea ce o ajutase să reziste. Zile. Nopți. Săptămâni. 


Tabără de refugiaţi în sine era îngropată adânc în stratul 
turbulent al suburbiilor. 

Acolo fusese învățată, de la nivelul elementar, să vorbească 
limba locului. Uneori se plimba pe străzi, pe lângă șirurile de 
case ciudate - fiecare dintre ele așezată în mijlocul unei uriașe 
peluze tunse. Casele acelea păreau făcute din hârtie. 

Când îl întrebă despre ele pe profesorul de engleză, 
desenându-i una și arătând spre foaia de hârtie, acesta 
izbucnise într-un râs zgomotos. 

— Știu, știu! exclamase, dar apoi îi dăduse un răspuns. Nu, 
nu-i hârtie. E Fibro. 

— Fi-bro. 

— Da. 


Un alt amănunt despre tabără și despre multele ei 
apartamente mici este acela că semăna bine cu orașul: se 
întindea, chiar și într-un spaţiu atât de îngust. 

Erau oameni de toate culorile. 

Și de toate graiurile. 

Erau unii mândri, cu nasul pe sus, dar și unii care păreau să 
se târască la firul ierbii. Apoi erau unii care zâmbeau tot timpul, 
pentru a ţine îndoielile nevăzute. Și ceea ce aveau în comun era 
faptul că toţi păreau să graviteze, în varii proporţii, către cei de- 
un neam cu ei. Țara era mai importantă decât multe alte lucruri, 
și așa se legau oamenii unii de alţii. 

În privinţa asta, Penelope găsise și ea oameni de prin partea 
ei de lume, și chiar din orașul ei. Deseori erau foarte primitori, 
însă aveau familii, și sângele era mai important decât ţara. 

Din când în când, era invitată la o petrecere de aniversare sau 
de onomastică - ori doar la o agapă cu wódka, pierogi, barszcz 


VP - 76 


și bigos -, dar era ciudat cât de repede pleca de acolo. Mirosul 
acelor mâncăruri în aerul înăbușitor... se potrivea cu locurile 
acelea tot atât cât se potrivea și ea. 

Dar nu asta era ceea ce o deranja cu adevărat. 

Nu, lucrul care îi repugna era să-i vadă și să-i audă pe cei din 
jur ridicându-se în picioare și dregându-și glasurile pentru o altă 
intonare a cântecului Sto Lat. Cântau pentru casă ca fiind o idee 
perfectă - de parcă n-ar fi existat niciun motiv să plece de acolo. 
Strigau către prieteni și rude ca și când cuvintele i-ar fi putut 
aduce mai aproape. 


Dar pe de altă parte, așa cum spuneam, simţea și 
recunoștință pentru alte momente, cum ar fi ajunul Anului Nou, 
când se plimba prin tabără în miez de noapte. 

Undeva în apropiere bubuiau artificii; le putea vedea printre 
clădiri. Erau izbucniri mari de roșu și verde, și urale îndepărtate, 
iar în scurt timp se oprea și se uita la ele. 

Zâmbea. 

Vedea roadele luminii pe cer și ședea pe drumul pietruit, 
întindea brațele în lateral și se legăna, abia simţit. Piekne, își 
spunea, e minunat - și acolo avea să trăiască ea. Gândul la asta 
o făcea să închidă ochii, să strângă pleoapele tare și să 
vorbească spre pământul fremătător. 

— Wstań, spunea. 

Și din nou: 

— Wstań, wstań. 

Ridică-te! 

Dar Penelope nu se mişca. 

Încă nu. 

Dar în curând avea s-o facă. 


Mișcă-fund și minotaurul 


— Trezește-te, pentru numele cerului! 

Dacă Penny abia vine, Clay începe procesul de retragere 
treptată. 

În prima zi de după ultimatumul meu de pe verandă, și-a croit 
drum spre pungile cu pâine și spre restul de cafea rămasă. Mai 


VP - 77 


târziu s-a șters pe față la baie și m-a auzit când plecam la 
muncă. Ședeam aplecat deasupra lui Rory. 

Eu, în salopeta mea murdară de lucru. 

Rory, pe jumătate adormit, pe jumătate mort, după seara din 
ajun. 

— Hei, Rory! l-am scuturat. Rory! 

A încercat să se miște, dar n-a reușit. 

— Rahat, Matthew, ce vrei? 

— Ştii ce vreau. Am văzut o altă nenorocită de cutie de 
scrisori. 

— Și asta-i tot? De unde știi că eu sunt de vină? 

— Nu-ţi răspund la o asemenea întrebare. Dar îţi spun s-o iei 
de acolo și s-o pui înapoi, la locul ei. 

— Nici măcar nu știu de unde o am. 

— Are un număr pe ea, nu-i așa? 

— Da, dar habar n-am de pe ce stradă. 

Acum era momentul pe care-l aștepta Clay. 

— lisuse Hristoase! 

Mă simţise prin perete clocotind de furie, însă la mine 
intervenise simțul practic. 

— Bine, nu-mi pasă ce faci cu ea, dar când mă întorc acasă, 
mai târziu, vreau să n-o mai găsesc acolo, pricepi? 

Peste puţin timp, când intră, Clay constată că toată discuţia 
fusese purtată în vreme ce Hector ședea încolăcit pe ceafa lui 
Rory, ca un concurent la lupte libere. Motanul năpârlea și torcea 
simultan, hârâitul torsului atingând tonalități ca ale uguitului de 
porumbel. 

Când remarcă o prezenţă în pragul ușii, Rory întrebă, înăbușit: 

— Clay? Tu ești? Poţi să-mi faci un serviciu și să iei amărâta 
asta de pisică de pe mine? 

Așteptă să se desprindă și ultimele două gheare obstinate și 
apoi - „Ahhhhhhi!” - slobozi un oftat prelung, de ușurare. Fire de 
păr de pisică se iscară în aer și căzură la loc. Alarma de pe 
telefonul lui Rory suna; dormise pe telefon, prins sub Hector. 

— Cred că l-ai auzit pe Matthew, pisălogul ofuscat! spuse el și 
în ciuda durerii de cap crunte, schiţă o părere de zâmbet obosit. 
N-ai vrea să arunci tu cutia aia de scrisori la Imprejurimi? 

Clay încuviinţă. 

— Mulţam, băiete. la dă o mână de ajutor aici, că trebuie să 
trec la treabă. 


VP - 78 


Dar în ordinea firească a lucrurilor, se duse mai întâi la 
Tommy și-i arse o scatoalcă, tare, peste cap. 

— lar tu... ţi-am zis să-ţi ţii pisica aia... DEPARTE DE PATUL 
MEU! strigă el după ce mai găsi un surplus de forţă. 


Era joi, iar Clay se duse la școală. 

Vineri plecă de la ea de-a binelea. 

A doua zi dimineaţă intră în cancelaria profesorilor, unde erau 
postere lipite pe pereţi și tabla întreagă era scrisă. Posterele 
erau amuzante. Jane Austen într-o rochie cu volănașe, ţinând 
deasupra capului o halteră. În legenda pozei scria: CĂRȚILE 
SUNT TERIBIL DE GRELE. Celălalt semăna mai degrabă cu o 
pancartă cu mesajul: MINERVA McGONAGALL E DUMNEZEU. 

Profesoara aceea avea acum douăzeci și trei de ani. 

O chema Claudia Kirkby. 

Clay o plăcea fiindcă în ultima vreme, de câte ori venea el s-o 
vadă, renunța la regulile de politețe cuvenite. Clopotelul suna, 
iar ea se uita la el. 

— Hai, băiete, du-te de aici... Mișcă-ţi fundul în clasă! 

Claudia Kirkby se pricepea la poezie. 

Avea părul castaniu-închis, ochii căprui-deschis și o pată mai 
închisă la culoare în mijlocul obrazului. Avea un zâmbet cu care 
să facă faţă, gambe, gambe frumoase, tocuri înalte, și ea era 
înăltuţă și întotdeauna bine îmbrăcată. Dintr-un motiv oarecare, 
ne-a plăcut pe toţi de la bun început; chiar și pe Rory, care 
fusese un coșmar. 

Când intră Clay înainte de începerea orelor în vinerea aceea, 
ea stătea în fața catedrei. 

— Salut, domnule Clay! 

Corecta niște lucrări. 

— Plec. 

Se opri imediat și ridică privirea. 

Gata cu „mișcă-ţi fundul în clasă” în ziua aceea. 

Se așeză, cu o expresie îngrijorată, și spuse: 

— Hmm. 


La ora trei, eram deja la școală, în biroul doamnei Holland, 


directoarea, unde mai fusesem de câteva ori înainte - înainte de 
exmatricularea lui Rory (în ape care încă nu curseseră la vale). 


VP - 79 


Era una dintre femeile acelea cu părul scurt, aranjat elegant, cu 
șuvițe albe și cenușii, cu pleoapa de jos creionată. 

— Cum se descurcă Rory? mă întrebă. 

— Are o slujbă bună, dar nu s-a schimbat prea mult. 

— Păi, ăăă, salută-l din partea noastră. 

— II salut. O să-i facă plăcere. 

Sigur că da, potaia! 

Claudia Kirkby era și ea acolo, cu fusta neagră, bluza crem și 
tocurile ei cuminţi. Îmi zâmbi, ca de fiecare dată, și am știut 
atunci că ar fi trebuit s-o spun - îmi pare bine să te văd - dar n- 
am putut. La urma urmei, asta era o tragedie. Clay renunţa la 
școală. 

Doamna Holland: 

— Păi... aăă... așa cum spuneam... ăăă... la telefon... 

Era una dintre cele mai teribile ăăitoare din câte cunoscusem 
eu vreodată. Știam zidari care ăăiau mai puţin decât ea. 

— Tânărul Clay... ăăă... aici de faţă, vrea să... ahh... să ne 
părăsească. 

La naiba, acum a băgat pe fir și un ahh; lucrurile nu arătau 
deloc bine. 

Am aruncat o privire spre Clay, care ședea lângă mine. 

El ridică ochii, dar nu spuse nimic. 

— E un elev bun, adăugă doamna Holland. 

— Știu. 

— Așa cum ai fost și tu. 

N-am reacţionat, iar ea a continuat: 

— Are șaisprezece ani. Prin lege... ăăă... nu prea avem cum 
să-l împiedicăm. 

— Vrea să se ducă să locuiască împreună cu tatăl nostru, am 
spus. 

Voisem să adaug „pentru o vreme”, dar nu știu de ce, nu mi-a 
ieșit. 

— Înţeleg, bun... ăăă... putem găsi școala cea mai apropiată 
de locuinţa tatălui... 

Dintr-odată, mi-am dat seama. 

O tristeţe teribilă, toropitoare, m-a cuprins în biroul acela, în 
lumina lui oarecum fluorescentă, oarecum întunecată. Nu avea 
să mai existe o altă școala, nimic altceva. Asta era tot, și o știam 
cu toţii. 


VP - 80 


M-am întors și am privit în altă parte, dincolo de Claudia 
Kirkby, care și ea avea o expresie tristă și atât de conștiincios și 
amarnic de dulce. 

Mai târziu, când mergeam împreună cu Clay spre mașină, ne- 
a strigat și a venit după noi, alergând silențios. Își lăsase pantofii 
cu tocuri înalte lângă birou. 

— Ține, spuse ea, întinzând un teanc mic de cărți. Poţi să 
pleci, dar trebuie să citești astea. 

Clay încuviinţă înclinând din cap și-i răspunse recunoscător: 

— Mulţumesc, doamnă Kirkby. 

Ne-am strâns mâinile și ne-am luat rămas-bun. 

— Succes, Clay! 

Și erau mâini tare drăguţe; palide, însă calde; și o lucire în 
ochii ei trist-zâmbitori. 

În mașină, Clay s-a întors cu faţa spre geam și a spus, pe un 
ton indiferent și plat: 

— Ştii? Te place. 

A spus-o în timp ce ne îndepărtam. 

Ciudat, dacă stai să te gândești, dar într-o zi aveam să mă 
însor cu fata aia. 


Mai târziu s-a dus la bibliotecă. 

A ajuns la patru și jumătate, iar la cinci ședea între două 
coloane mari de cărţi. Tot ce putuse găsi despre poduri. Mii de 
pagini, sute de tehnici. Fiecare tip, fiece dimensiune. Toate 
jargoanele de specialitate. Le citea și nu înţelegea nimic din ele. 
Dar îi plăcea să se uite la poduri: la arce, console și grinzi. 

— Băiete? 

Ridică privirea. 

— Vrei să împrumuţi vreuna dintre cărțile astea? E ora nouă. 
Închidem. 

Acasă, intră cu greu pe ușă fără să aprindă lumina. Sacul de 
sport, albastru, dădea pe afară de cărți. Îi spusese bibliotecarei 
că avea să fie plecat mult timp și ea îi oferise o prelungire de 
termen. 

Norocul a vrut ca, atunci când a intrat, eu să fiu primul pe 
care l-a văzut, bătând holul în sus și-n joc ca Minotaurul. 

Ne-am oprit. Amândoi am lăsat privirile în jos. 

Un sac atât de greu își vestea singur sosirea. 


VP - 81 


În semiîntuneric trupul mi-era greoi, dar ochii îmi străluceau. 
Eram obosit în seara aceea, și mult mai bătrân decât cei 
douăzeci de ani; eram străvechi, copleșit și încărunțit. 

— Du-te! 

Trecând pe lângă mine, a văzut că ţineam în mână o cheie 
franceză; reparam robinetul din baie. Nu eram niciun Minotaur, 
eram un amărât de instalator. Și totuși stăteam amândoi cu 
privirea la sacul acela cu cărți și holul părea să se strângă în 
jurul nostru. 


A venit apoi sâmbăta, cu așteptarea lui Carey. 

Dimineaţă, Clay a urcat cu Henry în mașină, ducându-se după 
cărţile și discurile lui de la târgul de vechituri; îl urmărea în timp 
ce se tocmea. Pe aleea unei case transformată în bazar găsi o 
culegere de povestiri intitulată A/ergătorul în cursa cu obstacole, 
o carte drăguță, cu un atlet desenat în relief pe copertă. Plăti un 
dolar și i-o dădu lui Henry, care o luă, o deschise și zâmbi. 

— Puștiule, îi spuse el, ești un gentleman. 


De aici încolo, orele se revărsară. 

Numai că trebuiau totodată cucerite. 

După-amiază ne-am dus la Bernborough, pentru câteva ture 
pe pistă. El și-a citit cărţile în tribuna principală și a început să 
înţeleagă. Termeni ca grinzi, compresie, contrafort deveneau 
treptat mai inteligibili. 

La un moment dat sprintă pe canalul de trepte, printre băncile 
supte. Își amintise de fata lui Starkey și zâmbise datorită buzelor 
ei. O adiere sufla peste teren când el plecă, mărind pasul pe 
porțiunea dreaptă a pistei. 

Deja nu mai era mult. 

În scurt timp avea să fie la Împrejurimi. 


Trofeul libertăţii 


Penelope trecu vara cu bine. 

Încercarea ei fusese alegerea de a se bucura de ea. 

Primul ei efort la plajă fusese o tipică lovitură dublă; un 
amestec de insolaţie și vânt din sud. Niciodată nu văzuse atâţia 
oameni mișcându-se atât de repede ori fiind înconjurați de atâta 


VP - 82 


nisip. Partea bună era că ar fi putut fi mai rău; la început, când 
văzuse  meduzele plutind delicat în apă, i se păruseră 
nepământești, o întruchipare a purității. Abia când copiii ieșiseră 
din valuri fugind, în grade variate de teamă și durere, își dăduse 
ea seama că fuseseră urzicaţi. Biedne dzieci, își spusese, bieții 
copii, în timp ce ei alergau spre părinţii lor. Majoritatea se 
zgribuleau sub apa dușurilor, plângând și hohotind fără 
zăgazuri, o mamă își împiedica fetița să frece locul cu nisip. 
Copila își umpluse panicată palmele cu nisip, pe care și-l 
întindea pe piele. 

Penelope le privea neajutorată. 

Mama avea grijă de tot. 

Își alinase fetiţa, o strânsese lângă ea și, când o liniștise, 
știind că greul trecuse, ridicase ochii spre imigranta din 
apropiere. Gata cu vorbele; ghemuită, mângâia părul încâlcit al 
fetitei. O văzu pe Penelope și înclină din cap, după care își luă 
copila și se îndepărtă. Aveau să treacă ani înainte ca Penelope 
să afle că zilele cu meduze rele erau rare. 

Celălalt lucru care o uimise fusese faptul că majoritatea 
copiilor se întorseseră în apă, dar de data asta nu pentru mult 
timp, din cauza vântului șuierător; se iscase aparent de nicăieri, 
aducând cu el boțuri de cer întunecat. 

Și ca să pună capac la toate, în noaptea aceea nu dormise, 
palpitând înfierbântată de la insolaţie și de la fojgăiala 
insectelor. 

Dar lucrurile urmau să se îmbunătăţească. 


Prima reușită fusese aceea că-și găsise o slujbă. 

Devenise o muncitoare necalificată cu patalama. 

Tabăra de refugiaţi avea legături cu ceea ce se numea CES - 
un birou de plasament administrat de guvern - și când se 
dusese la sediul lui, avusese noroc. Sau, cel puţin, un noroc în 
stilul ei obișnuit. După un interviu lung și un ocean de formulare 
guvernamentale, îi fusese acordată permisiunea pentru muncă 
scârboasă. 

Pe scurt, facilităţi sanitare publice. 

Știți dumneavoastră care. 

Cum era posibil ca atâţia bărbaţi să se ușureze greșind ţinta? 
De ce le plăcea oamenilor să mânjească și să se răhăţească 


VP - 83 


oriunde altundeva, numai în closet nu? Ăsta să fie oare trofeul 
libertăţii? 

În cabine, citea mâzgălelile de pe pereţi. 

Cu mopul în mână, își amintea o lecţie recentă de engleză și o 
recita cu ochii în podea. Era o modalitate excelentă de a-și 
aduce omagiile acestui loc nou - de a răzbi prin arșiţa lui, de a-i 
freca și a-i lustrui părţile mizere. Dar era și mândria personală 
de a ști că era dispusă s-o facă. Dacă odinioară stătuse într-o 
magazie îngheţată și mai mult goală, ascuţind creioane, acum 
trăia șezând în mâini și genunchi; trăgea în piept izul de 
înălbitor. 


După șase luni, era aproape concretizat. 

Planul ei prindea formă. 

Sigur, lacrimile îi umpleau încă ochii în fiecare seară, uneori și 
în timpul zilei, dar cu certitudine făcuse progrese. Din pură 
necesitate, engleza ei se contura binișor, deși deseori cu sintaxa 
aceea hidoasă, zăpăcită, a falsurilor începuturi și a finalurilor 
frânte. 

Zeci de ani mai târziu, chiar și atunci când preda engleza la 
un liceu din celălalt capăt al orașului, uneori acasă vorbea cu un 
accent mai puternic, și nu ne puteam stăpâni, întotdeauna ne 
plăcea și ne bucuram și mai ceream. Niciodată n-a reușit să ne 
înveţe limba ei maternă - era suficient de greu să exersăm la 
pian -, dar ne încânta faptul că ambulanţa putea fi ambulănţă și 
că ne spunea să ne sinem gura în loc de să ne-o ţinem. Și că 
sucul era adesea șuc. Sau: „Liniște! Nici nu-mi pot auzi 
gânsurile!” Pe undeva pe primele locuri era și fericire. Dar nouă 
ne plăcea mai mult ferșire. 


Da, în zilele de început totul se reducea la aceste două lucruri 
sacrosancte. 

Cuvintele și munca. 

Îi scria acum scrisori lui Waldek și îi telefona atunci când își 
permitea, înțelegând în sfârșit că el era în siguranţă. li 
mărturisise tot ce făcuse pentru a o scoate din ţară și cum, 
stând pe peronul gării în dimineaţa aceea, trăise punctul 
culminant al vieții lui, oricât de scump îl costase. Odată îi citise 
chiar, din Homer, într-o engleză suferindă, și fusese sigură că-l 
aude icnind; zâmbea. 


VP - 84 


Ceea ce nu putea să știe era faptul că anii urmau să treacă, 
aproape prea repede, la fel. Avea să frece câteva mii de closete 
și să spele gresie crăpată cu hectarele. Avea să facă faţă 
mișeliilor din toalete și să aibă și alte slujbe, făcând curat în 
sumedenie de case și apartamente. 

Dar, ceea ce de asemenea nu putea să știe: 

Că viitorul ei avea să fie în curând decis de trei lucruri 
interconectate. 

Unul era un comerciant de muzică tare de urechi. 

Pe urmă, un trio de pianiști inutili. 

Dar mai întâi, era o moarte. 

Moartea statuii lui Stalin. 


Carey și Clay și matadorul dintr-a cincea 


Niciodată n-avea să uite ziua în care o văzuse prima dată pe 
Archer Street, sau mai bine zis ziua în care ea ridicase privirea și 
îl văzuse pe el. 

Era la început de decembrie. 

Făcuse șapte ore pe drum venind de la țară cu mama și cu 
tatăl ei; ajunseseră după-amiază târziu. În spatele mașinii lor 
venea camionul unei firme de mutări, și la scurt timp după 
aceea cărau cutii, mobilier și electrocasnice pe verandă și în 
casă. Erau și şei acolo, câteva frâie și căpestre; munca la 
grajduri era importantă pentru tatăl ei. Fusese jocheu cândva, 
într-o familie de jochei, și jochei erau fraţii ei mai mari; 
călăriseră în orașe cu nume greu de pronunţat. 

Trebuie să fi fost la vreo cincisprezece minute bune după ce 
ajunseseră, când fata se oprise și rămăsese nemișcată, în 
mijlocul peluzei. Sub un braţ ţinea o cutie, iar sub celălalt, 
prăjitorul de pâine, care pe drum se cam dezmembrase. Cablul îi 
atârna până la pantofi. 

— Uite, spusese ea și arătase cu degetul peste drum. E un 
băiat acolo, pe acoperișul acela. 


_ Acum, un an și câteva luni mai târziu, sâmbătă-seară, veni la 
Imprejurimi în foșnet de picioare. 
— Hei, Clay! 


VP - 85 


El îi simţi gura și sângele, inima și fierbinţeala. Toate într-o 
singură răsuflare. 

— Bună, Carey! 

Era nouă și jumătate, sau cam așa ceva, iar el așteptase pe 
saltea. 

Erau și fluturi de noapte acolo. Și luna. 

Clay ședea întins pe spate. 

Fata se opri o clipă la margine, puse ceva jos, pe pământ, și 
apoi se întinse pe o parte, cu un picior adus lejer peste el. Simţi 
gâdilătura castanie a părului ei pe obraz și, la fel ca 
întotdeauna, îi plăcu. Își dădu seama că ea îi observase 
zgârietura de pe obraz, dar știa bine că nu era cazul să întrebe 
ori să se uite după alte răni. 

Și totuși, trebuia s-o facă. 

— Ah, voi, băieţii! exclamă ea și-i atinse julitura, după care 
așteptă ca el să vorbească. 

— Îți place cartea? 

Întrebarea îi păru vag greoaie la început, de parcă ar fi fost 
trasă cu scripetele. 

— E bună și când o citești a treia oară? 

— Chiar mai bună. Nu ţi-a spus Rory? 

El încercă să-și amintească dacă Rory îi spusese ceva în 
sensul ăsta. 

— L-am văzut pe stradă acum câteva zile, adăugă ea. Cred că 
era chiar înainte de... 

Clay aproape că se ridică în capul oaselor, dar se stăpâni. 

— Înainte de ce? 

Știa. Știa că el se întorsese acasă. 

Deocamdată Clay ignoră problema, preferând să se 
gândească la Pietrar și la decoloratul semn de carte / tichet de 
pariuri de la Matador în a cincea. 

— Și unde ai ajuns? S-a dus deja să lucreze la Roma? 

— Da. Și la Bologna. 

— Ai citit repede. Încă îţi mai place de nasul lui rupt? 

— Oh, da, știi că nu mă pot stăpâni. 

El îi oferi un zâmbet larg, fugar. 

— Și eu la fel. 

Lui Carey îi plăcea faptul că Michelangelo se alesese cu nasul 
rupt în adolescenţă fiindcă fusese gură spurcată - o dovadă că 
era și el om. O emblemă a imperfecțiunii. 


VP - 86 


Pentru Clay, era ceva puţin mai personal. 
Fiindcă el știa și despre un alt nas rupt. 


Pe atunci - atunci demult, la câteva zile după ce se mutase ea 
- Clay ședea afară, pe verandă și mânca pâine prăjită, dintr-o 
farfurie sprijinită de balustradă. Aproape că terminase când 
Carey traversase Archer Street, în blugi uzaţi și o cămașă din 
flanel, cu mânecile suflecate până la coate. Ultima frântură de 
soare în spatele ei: 

Aura antebrațelor ei. 

Înclinarea feţei. 

Până și dinţii ei - nu erau tocmai albi, nu erau tocmai drepţi, 
dar aveau ceva anume, o calitate; ca sticla de mare netezită de 
apă, fiindcă și-i scrâșnea în somn. 

La început se întrebase dacă el o văzuse, dar pe urmă Clay 
coborâse treptele verandei, timid, cu farfuria încă în mână. 

De la distanţa aceea scurtă, dar precaută, ea îl urmărise; 
interesat, cu o curiozitate veselă. 

Primul cuvânt pe care i-l adresase fusese acesta: 

— Scuze. 

Îl rostise privind în jos, în farfurie. 


După o tăcere confortabilă, cum se cade, Carey vorbi din nou. 
Bărbia ei îi atingea clavicula, iar de data asta îl va obliga să 
răspundă. 

— Deci, spuse ea, a venit... 

Glasurile lor nu erau niciodată șoptite aici - doar joase, ca 
între prieteni, netemătoare. lar acum îi mărturisi: 

— Matthew mi-a spus. 

Clay simţi înţepătura în zgârietura de pe obraz. 

— L-ai văzut pe Matthew? 

Ea încuviinţă cu o înclinare abia schiţată a capului, lipit de 
gâtul lui, și continuă, pentru a-l liniști: 

— Veneam încoace joi seara, iar el tocmai scotea gunoiul. Știi, 
e cam greu să vă evite omul pe voi, băieţii Dunbar. 

lar Clay aproape că ar fi putut izbucni în clipa aceea. 

Numele Dunbar și faptul că în curând avea să plece. 

— Trebuie să fi fost destul de dur, spuse ea, să-l... să-l vezi. 

— Există lucruri și mai dure. 

Da, existau, și amândoi știau asta. 


VP - 87 


— Matthew a zis ceva despre un pod. 

Avea dreptate, zisesem. Asta era una dintre trăsăturile 
deconcertante ale lui Carey Novac; îi cam spuneai mai multe 
decât știai că trebuie. 

Tăcere din nou. O molie dădea târcoale. 

Mai aproape de el când vorbi din nou, îi simţi propriu-zis 
cuvintele, de parcă le-ar fi așezat acolo, pe gâtul lui. 

— Pleci să construiești un pod, Clay? 

Molia nu voia să se dea dusă. 


— De ce? întrebase ea atunci, pe peluza de demult. De ce te 
scuzi? 

Strada se întunecase complet. 

— Păi, ştii, ar fi trebuit să vin și să te ajut să despachetezi în 
ziua aia. Și n-am făcut decât să stau acolo. 

— Pe acoperiș? 

Fata îi plăcea deja. 

Îi plăceau pistruii ei. 

Felul în care îi erau risipiţi pe față. 

Îi vedeai doar dacă te uitai atent. 


Acum Clay manevră spre un loc lipsit de tatăl nostru. 

— Hei, spuse el, și privi spre ea. Poţi să-mi arăţi în sfârșit în 
seara asta trucurile tale? 

Carey se ghemui mai strâns, dar lăsă să treacă de la ea. 

— Să nu-mi vorbeşti mie așa! Poartă-te frumos, pentru 
numele cerului! 

— Trucuri am zis, nu sfâr... 

Vocea i se stinse și totul era ca de obicei, ca de fiecare dată la 
Împrejurimi. Nu conta că seara de sâmbătă era cel mai prost 
moment ca să ceri sfaturi pentru pariuri, dat fiind că toate 
cursele mari se încheiaseră în aceeași după-amiază. Cealaltă 
cursă, mai puţin prestigioasă, era miercuri, dar așa cum am mai 
spus, întrebarea era doar un ritual. 

— Ce vorbește lumea acolo, la hipodrom? 

Carey îi oferi acum o jumătate de zâmbet, dornică să intre în 
joc. 

— Oh, da, am trucuri și ponturi destule. Am unele pe care nici 
nu poţi să le duci, declară ea și degetele ei îi atinseră clavicula. 
Îl am pe Matador într-a cincea. 


VP - 88 


Clay știa că, deși i-o spusese cu plăcere, închisese ochii ca să- 
și oprească lacrimile, așa că o strânse o idee mai tare - iar 
Carey prinse momentul pentru a se lăsa în jos și a-și pune capul 
pe pieptul lui. 

Inima lui Clay intrase deja în cursă. 

lar el se întrebă cât de tare o auzea ea. 


Pe peluză, continuaseră să vorbească. Ea ajunsese la 
statistici. 

— Câţi ani ai? 

— Aproape cincisprezece. 

— Da? Eu am aproape șaisprezece. 

Făcuse un pas spre el apoi și arătase cu bărbia, ușor, spre 
acoperiș. 

— În seara asta de ce nu ești acolo, sus? 

El se animase - întotdeauna prezenţa ei îl anima, și nu într-un 
fel care îl deranja. 

— Matthew mi-a zis să-mi iau o zi liberă. Zbiară la mine destul 
de mult pe tema asta. 

— Matthew? 

— Poate că l-ai văzut. E cel mai mare dintre noi. Se pricepe să 
zică lisuse Hristoase. 

Atunci Clay zâmbise, iar ea profitase de ocazie. 

— Dar de ce urci acolo, totuși? 

— Păi, știi tu, începuse el gândindu-se la cel mai bun mod de 
a-i explica. Poţi să vezi de acolo până departe. 

— Pot să urc și eu într-o zi? 

ÎI șocase faptul că întrebase, dar nu se putuse împiedica să 
glumească puţin cu ea. 

— Știu eu? Nu e chiar așa de ușor să urci acolo. 

lar Carey răsese; înhăţase momeala. 

— Aiurea! Dacă tu poţi, pot și eu. 

— Aiurea? 

Zâmbiseră amândoi, pe jumătate. 

— N-o să-ţi distrag atenţia, promit. 

Pe urmă îi venise însă o idee: 

— Dacă mă lași să urc, aduc un binoclu. 

Întotdeauna părea să fie mai iute de minte decât el. 


VP - 89 


Când era acolo împreună cu Carey, Împrejurimile păreau mai 
mari. 

Troacele din jur arătau ca niște monumente în zare. 

Suburbiile păreau mai îndepărtate. 


În seara aceea, după ponturile lui Carey și după Matador, ea 
continuase să vorbească liniștit, despre grajduri. El întrebă dacă 
participa în ziua cursei sau dacă doar stătea la antrenamente și 
la teste. Carey răspunse că McAndrew nu zisese nimic, dar știa 
el ce făcea. Dacă îl bătea la cap, avea s-o dea înapoi cu câteva 
luni. 

Tot timpul, desigur, ședea cu capul pe pieptul lui sau lipit de 
gât, preferatul lui dintre lucrurile preferate. In Carey Novac, Clay 
găsise pe cineva care-l cunoștea, care era el însuși din toate 
punctele de vedere, cu excepţia unuia crucial. Și știa că, dacă ar 
fi putut, ea ar fi dat orice ca să împărtășească și acel lucru cu el: 

Motivul pentru care purta la el cârligul de rufe. 

Ar fi renunţat pentru asta la ucenicia ei de jocheu, la prima ei 
reușită în Group One, ca să nu mai zicem de participarea la o 
cursă oficială. Ar fi renunţat chiar și la un loc în Cursa care 
oprește o ţară în loc”, sunt sigur de asta, sau în cursa care-i 
plăcea ei și mai mult: Cox Plate. 

Dar nu putea. 

Ceea ce putea să înțeleagă totuși, fără nicio clipă de ezitare, 
era felul în care avea să se despartă de el și, încet, insistă. 
Delicat, dar realist: 

— Nu te duce, Clay! Nu pleca, nu mă părăsi... dar du-te. 

Dacă ar fi fost un personaj din vreo epopee a lui Homer, 
atunci i s-ar fi zis Carey Novac cea cu ochii limpezi, sau Carey cu 
ochii prețioși. De data asta, îi arătă cu exactitate cât de dor 
avea să-i fie de el, dar și că se aștepta - ba nu, cerea - ca el să 
facă ce avea de făcut. 

Nu te duce, Clay, nu mă părăsi... dar du-te. 


Când să plece atunci, demult, își dăduse seama, în mijlocul 
străzii Archer, fata se întorsese spre el. 

— Hei, cum te cheamă? 

lar băiatul, din faţa verandei: 


5 Numele sub care mai e cunoscută Cupa Melbourne, cea mai urmărită cursă hipică 
anuală pentru cai pursânge din Australia (n.tr.). 


VP - 90 


— Clay. 

Tăcere. 

— Și? Tu nu vrei să știi cum mă cheamă pe mine? 

Dar rostise cuvintele ca și când l-ar fi cunoscut dintotdeauna, 
iar Clay își venise în fire, întrebase, iar fata venise din nou spre 
el. 

— Carey mă cheamă, îi spusese și plecase iar, când Clay o 
strigase, amintindu-și ceva. 

— Hei, cum se scrie numele ăsta? 

Acum se întorsese în fugă și luase farfuria din mâinile lui. 

Cu degetul, își scrisese numele încet, printre firimituri, apoi 
râse când văzuse că e greu de descifrat - dar știuseră amândoi 
că literele erau acolo. 

Pe urmă ea îi zâmbise, scurt, dar cald, și traversase strada, 
spre casă. 


Încă douăzeci de minute stătură în tăcere: iar Împrejurimile 
erau tăcute în jurul lor. 

Și ăsta era întotdeauna cel mai rău lucru: 

Carey Novac se depărtă de el. 

Se trase la marginea saltelei, dar când se ridică să plece, se 
lăsă pe vine. Ingenunche apoi lângă pat, acolo unde se oprise o 
clipă când venise, și întinse un pachet înfășurat în hârtie de ziar; 
încet, îl puse jos, îl așeză lipit de el. Niciun alt cuvânt nu fu 
rostit. 

Nu Uite, ti-am adus asta. 

Nici /a-l. 

Ori vreun Multumesc din partea lui Clay. 

Doar când ea plecă luă el pachetul și-l deschise, tresărind la 
vederea conținutului. 


Moarte după-amiaza 


Pentru Penelope, totul era bine. 

Anii veneau și treceau. 

Plecase deja de mult din lagăr și locuia singură într-un 
apartament la parter, într-un loc numit Pepper Street. Îi plăcea 
numele. 


VP - 91 


Lucra acum împreună cu alte femei: o Stella, o Marion, o 
Lynn. 

Munceau în perechi, schimbându-se între ele, bătând orașul 
ca să facă curat. Sigur, în tot timpul ăsta pusese bani deoparte 
pentru un pian la mâna a doua, așteptând răbdătoare să se 
ducă să-l cumpere. În micul ei apartament de pe Pepper Street 
ținea sub pat o cutie de pantofi cu bani făcuţi sul înăuntru. 

Continua de asemenea să-și  desăvârșească engleza, 
simţindu-și-o mai aproape cu fiecare seară. Ambiţia ei de a citi 
Iliada și Odiseea din scoarță-n scoarță părea din ce în ce mai 
realizabilă. Deseori stătea până târziu după miezul nopţii, cu un 
dicţionar alături. De multe ori adormise așa, în bucătărie, cu faţa 
boțită, într-o parte, lipită de căldura paginilor; ăsta era Everestul 
ei permanent de imigrant. 

Ce tipic, deci, și perfect. 

Ea era, la urma urmei, o Penelopă. 

În vreme ce reușita se înălța ca un munte în faţa ei, lumea se 
prăbuși înaintea acesteia. 


Exact ca în perechea aceea de cărți. 

Tocmai când un război era pe cale să fie câștigat, un zeu i se 
punea în cale. În cazul ei, o nimicire: 

Primise o scrisoare. 

Informația: el murise afară. 

Trupul îi fusese găsit prăbușit lângă o bancă veche din parc. 
Faţa îi era pe jumătate acoperită cu zăpadă, iar mâna îi stătea 
strânsă pumn, ridicată în dreptul inimii. Nu fusese un gest 
patriotic. 

Înmormântarea predatase scrisoarea. 

O ceremonie simplă. Tatăl era mort. 


Bucătăria ei era plină de soare în după-amiaza aceea, și când 
o scăpase din mână, scrisoarea fluturase într-o parte și-n alta, 
ca un pendul din hârtie. Alunecase sub frigider, iar ea petrecuse 
multe minute în patru labe, scormonind dedesubt ca s-o 
găsească. 

lisuse, Penny! 

Acolo erai. 


VP - 92 


Acolo erai, cu genunchii juliţi și masa încărcată în spatele tău. 
Acolo erai, cu privirea încețoșată și pieptul siderat, cu faţa lipită 
de podea - un obraz și o ureche - și cu spinarea osoasă în sus. 

Slavă Domnului pentru ce ai făcut după aceea! 

Ne-a plăcut mult ce ai făcut după aceea. 


Podul lui Clay 


Așa a fost în seara aceea, când Carey a plecat de la 
Împrejurimi, iar Clay a desfăcut hârtia de ziar. 

— A dezlipit cu grijă banda adezivă. 

A împăturit pagina din Herald cu date despre curse și și-a pus- 
o sub picior. Abia după aceea s-a uitat la cadoul în sine - o cutie 
veche din lemn pe care a luat-o în ambele mâini: maro-castanie 
și zgăriată. Era cam cât o carte cu coperte groase, cu balamale 
ruginite și cu o închizătoare ruptă. 

În jurul lui Împrejurimile erau vaste și diafane. 

Abia dacă sufla o adiere. 

Imponderabilă. 

Deschise capacul mic din lemn de deasupra, iar acesta scârţâi 
ca o scândură din dușumea și căzu. 

lnăuntru era un alt cadou. 

Un dar în interiorul unui dar. 

Și o scrisoare. 


De obicei, Clay ar fi citit scrisoarea mai întâi, dar ca să ajungă 
la ea, trebuia să ridice bricheta; era o Zippo din alpaca, de 
mărimea și de forma unei cutii de chibrituri. 

Înainte de a se gândi măcar s-o ia, o ţinea deja în mână. 

Apoi o întoarse. 

Și o împinse spre palmă. 

ÎI mira cât de grea e și, când o răsuci pe partea cealaltă, le 
văzu. Își trecu un deget peste cuvintele gravate pe pieptul de 
metal: Matador într-a cincea. 

Fata asta era grozavă. 

Când deschise scrisoarea, se simţi tentat să aprindă bricheta, 
s-o facă să lumineze, însă luna era suficientă ca să poți citi. 

Scrisul ei de mână era mic și îngrijit: 


VP - 93 


Dragă Clay, 


Când vei citi această scrisoare, vom fi vorbit deja... dar 
voiam doar să-ţi spun că știu că vei pleca în curând, și îmi 
va fi dor de tine. Deja mi-e dor de tine. 

Matthew mi-a povestit despre un loc îndepărtat și un pod pe 
care s-ar putea să-l construiești. Incerc să-mi imaginez din 
ce va fi podul, dar la urma urmei, nu cred că va conta. Aș 
vrea să pretind că ideea îmi aparţine, dar sunt sigură că o 
știi deja, de pe supracoperta de la Pietrar: 

„TOT CE A FAURIT VREODATA A FOST FACUT NU DOAR DIN 
BRONZ, DIN MARMURĂ ORI CU VOPSELURI, CI DIN EL 
INSUȘI... DIN TOT CE SE AFLA IN FIINŢA LUI”. 

Un lucru știu: 

Podul acela va fi făcut din tine însuţi. 

Dacă nu te deranjează, păstrez cartea deocamdată - poate 
ca să mă asigur că te vei întoarce după ea, și că vei reveni 
totodată la Imprejurimi. 

Cât despre brichetă, se zice că niciodată nu trebuie să dai 
foc podurilor, însă cu ţi-o ofer oricum, fie și numai ca să-ţi 
poarte noroc și să-ţi amintească de mine. In plus, o brichetă 
pare într-un fel potrivită. Știi ce se spune despre lut$, nu-i 
așa? Sigur că știi. 


Cu dragoste, 
Carey 


P.S. Scuze pentru starea cutiei din lemn, dar cred că totuși 
îți va plăcea. Mi-am spus că rău nu are cum să facă - să-ţi ţii 
în ea câteva lucruri de preţ. Mai mult decât un singur cârlig. 
P.S.2 Sper că-ţi place inscripţia. 


Ei bine, voi ce-aţi fi făcut? 

Ce-aţi fi spus? 

Clay rămase nemișcat pe saltea. 

Și se întrebă: 

Ce se spune despre lut? 

Însă imediat știu. 

De fapt, înțelese înainte chiar de a termina de formulat 
întrebarea, și rămase pe urmă mult timp la Împrejurimi. Citi 
scrisoarea iar și iar. 


6 Și aici, la fel ca în titlu, autorul apelează la cele două sensuri ale cuvântului c/ay în 
limba engleză - nume masculin și „lut“ (n.tr.) 


VP - 94 


În cele din urmă, când ieși din neclintire, o făcu doar pentru 
bricheta mică și grea. O duse la buze. Și pentru o clipă, aproape 
că zâmbi. 

Podul acela va fi făcut din tine însuți. 

La Carey, important nu era doar că făcea lucrurile în stil mare 
sau atrăgea imperativ atenţia, dragostea ori chiar respectul. Nu, 
la Carey contau gesturile ei mărunte, apropierea facilă de 
adevăr - și din punctul ăsta de vedere, la fel ca întotdeauna, 
reușise și acum: 

li oferise lui un plus de curaj. 

Și dăduse numele acestei povești. 


Cărăușşii 


Pe podeaua bucătăriei, Penelope luase decizia. 

Tatăl ei dorise ca ea să aibă o viaţă mai bună, și exact asta va 
face. 

Va renunţa la modestie, la amabilitate. 

Se va duce și va scoate cutia de pantofi de sub pat. 

Va lua banii din ea și-i va strânge în mână. Își va umple 
buzunarele și se va duce la calea ferată, având mereu în minte 
scrisoarea lui și Viena: 

Există un alt mod de a trăi. 

Da, exista, iar azi avea să-l adopte. 

Bez wahania. 

Fără întârziere. 


Deja avea magazinele schiţate în minte. 

Mai fusese înainte la ele și știa bine toate magazinele de 
muzică, după amplasare, preţuri și diversele niveluri de 
specializare. Unul dintre ele mai cu seamă o atrăsese 
întotdeauna. In primul rând, preţurile; mai mult de atât nu-și 
putea permite. Dar îi plăcea și aerul lui dezordonat - partiturile 
îndoite la colțuri, bustul prăfuit al lui Beethoven care se încrunta 
într-un colț și vânzătorul gheboșat în spatele tejghelei. Era 
vesel, cu trăsături ascuţite, și aproape întotdeauna mânca felii 
de portocală. Striga ca să se audă, surd fiind. 

— Piane? urlase prima dată când intrase ea în magazin. 


VP - 95 


Aruncase o coajă de portocală spre coșul de gunoi și ratase. 
(„La naiba, de la un metru!”) Tare de urechi cum era, îi sesizase 
însă accentul. 

— La ce-i trebuie pian unei turiste ca tine? E mai rău decât cu 
o piatră legată de gât! 

Se ridicase și se dusese spre cea mai apropiată muzicuţă 
Hohner. 

— O fată slăbuţă ca tine are nevoie de așa ceva. Douăzeci de 
dolari. 

Deschisese cutia și își trecuse degetele de-a lungul muzicuţei. 
Era oare ăsta felul lui de a-i spune că nu-și putea permite un 
pian? 

Poţi s-o iei cu tine oriunde, adăugase. 

— Dar nu plec nicăieri. 

Bătrânul schimbase foaia. Își umezise degetele cu limba și se 
îndreptase ușor de spate. 

— Firește. Câţi bani ai? 

— Nu prea mulţi, până acum. Trei sute de dolari, cred. 

El râsese până ce dăduse în tuse. Un rest de portocală căzu 
pe tejghea. 

— Drăguţa mea, visezi. Dacă vrei unul bun, sau cel puţin pe 
jumătate ca lumea, întoarce-te când o să faci rost de un miar. 

— Un miar? 

— O mie. 

— Oh! Pot să încerc unul? 

— Sigur. 

Dar până atunci nu cântase la niciunul dintre piane, nici din 
magazinul acela, nici din altele. Dacă trebuia să aibă o mie de 
dolari, trebuia să aibă o mie de dolari și gata, și doar atunci va 
căuta un pian, va cânta la el și îl va cumpăra - toate în aceeași 
zi. 

lar ziua aceea se întâmpla să fie azi. 

Chiar dacă îi lipseau cincizeci și trei de dolari. 


Intrase în magazin cu buzunarele doldora. 
Fața vânzătorului se luminase. 

— Ai venit! 

Da. 

Respira greu și transpira din abundență. 
— Ai o mie de dolari? 


VP - 96 


— Am... răspunsese ea, scoțând bancnotele. Nouă sute... 
patruzeci și șapte. 

— Da, dar... 

Penny izbise cu mâinile în tejghea, lăsând urme în praf cu 
palma și degetele umede și lipicioase. Işi apropiase faţa de a lui; 
omoplaţii amenințau să i se disloce. 

— Vă rog! Trebuie să cânt la unul astăzi. Voi plăti restul de 
bani când îi voi avea... dar trebuia să încerc unul azi, vă rog! 

Pentru prima dată, vânzătorul n-o tratarisise cu zâmbetul lui. 
Buzele i se deschiseseră doar pentru a vorbi. 

— Bine, atunci. Vino-ncoa', îi spusese făcându-i semn să-l 
urmeze. 

Sigur că o dusese spre cel mai ieftin pian, și era unul drăguţ, 
în culoarea lemnului de nuc. 

Penelope se așezase pe taburet; ridicase capacul. 

Se uitase la promenada de clape: 

Câteva dintre ele erau fisurate, însă printre crăpăturile 
disperării ei, se îndrăgostise deja - și totuși pianul nu scosese 
încă niciun sunet. 

— Și? 

Penny se întorsese încet pentru a-l privi, și era pe punctul de 
a se prăbuși în ea însăși; devenise din nou Sărbătorita. 

— Ei, dă-i drumul! 

lar ea încuviinţase. _ 

Concentrată asupra pianului, își amintise de o ţară veche. Işi 
amintise de un tată și de palma lui pe spatele ei. Era în aer, sus 
în aer - o statuie în spatele leagănelor - și Penelope cântase la 
pian și plânsese, în ciuda unei secete muzicale atât de 
îndelungate, se descurcase minunat (una dintre Nocturnele lui 
Chopin) și simţise gustul lacrimilor pe buze. Le înghiţise, își 
trăsese nasul și cântase totul corect, perfect. 

Greșelnica nu făcuse nicio greșeală. 

Și alături de ea, mirosul de portocale. 

— Înţeleg, spusese el; stătea lângă ea, în partea dreaptă. 
Înţeleg. Cred că știu ce vrei să zici. 

l-I vânduse pentru nouă sute de dolari și se ocupase de 
livrare. 


Singura problemă era că, pe lângă auzul teribil și magazinul 
de doi bani, vânzătorul avea și un scris crâncen. Dacă ar fi fost 


VP - 97 


mai lizibil, eu și fraţii mei nici n-am mai fi existat - fiindcă în loc 
să citească 3/7 Pepper Street, așa cum notase cu propria-i 
mână, îi trimisese pe cei de la firma de livrări la numărul 37. 
După cum vă puteți imagina, oamenii își ieșiseră din pepeni. 
Era sâmbătă. 
La trei zile după ce-l cumpărase Penelope. 


Unul dintre ei bătuse la ușă, iar ceilalți doi începuseră să-l 
descarce. Coborâseră pianul din camion și-l așezaseră pe alee. 
Șeful discuta cu un bărbat pe verandă, dar în scurt timp strigase 
către cei doi. 

— Ce dracu' faceţi acolo? 

— De ce? 

— Am greșit casa! 

Intrase în casă, dăduse un telefon de la aparatul omului și 
ieșise bombănind. 

— Idiotul! Limbricu' tâmpit mâncător de portocale! 

— Ce e? 

— E un apartament. Blocul trei. Colo, la numărul șapte. 

— Dar, uite, acolo nu e loc de parcare. 

— Atunci o să oprim în mijlocul drumului. 

— Asta n-o să le placă vecinilor. 

— Tu nu le placi vecinilor. 

— Ce vrea să-nsemne asta? 

Șeful își contorsionase gura în variate forme care indicau 
nemulțumire. 

— Bine, așteptați să mă duc eu acolo. Voi doi scoateti 
căruciorul. Rotiţele pianului or să-și dea duhul dacă-l ducem pe 
drum, și deci așa o să facem. Mă duc să bat la ușă. Ultimul lucru 
de care avem nevoie e să-l cărăm până acolo și să nu fie nimeni 
acasă. 

— Bună idee. 

— Da, chiar e o idee bună. Acu, nici măcar să nu v-atingeți de 
pianul ăla, bine? 

— Bine. 

— Nu înainte să vă zic eu. 

— Bine! 


În lipsa șefului, cei doi se uitaseră la bărbatul de pe verandă. 
Cel care nu voia un pian. 


VP - 98 


— Ce mai ziceți? îi întrebase el. 

— Niţel obosiţi? 

— Vreţi ceva de băut? 

— Nuu. Probabil că șefului nu i-ar plăcea. 

Tipul de pe verandă era de înălţime medie, cu părul negru, 
ondulat, ochii albăstrii și o inimă încercată - iar când șeful se 
întorsese, în mijlocul străzii Pepper era și o femeie cu aer 
cuminte, cu faţa albă și brațele arse de soare. 

— Haideţi, spusese bărbatul și coborâse de pe verandă în 
timp ce ei urcau pianul pe cărucior. Apuc și eu de un capăt, 
dacă vreți. 

Și așa s-a întâmplat că, într-o după-amiază de sâmbătă, patru 
bărbaţi și o femeie duseseră un pian de lemn de culoarea 
nucului pe o bucată bună din Pepper Street. In colțurile opuse 
ale mijlocului de transport erau Penelope Lesciuszko și Michael 
Dunbar - iar Penelope nici n-ar fi putut bănui. Nici când 
remarcase amabilitatea lui faţă de cărăuși și grija pentru 
bunăstarea pianului, tot n-ar fi avut cum să știe că venise fluxul 
către restul vieţii ei, plus un ultim nume și o ultimă poreclă. 

Așa cum îi spusese ea lui Clay când îi povestise: 

„Ciudat dacă stai să te gândești, dar aveam să mă mărit cu 
bărbatul acela într-o zi”. 


Ultimul val 


Așa cum v-aţi putea aștepta într-o casă locuită de băieţi și 
tineri bărbaţi, nu se vorbea mult despre faptul că unul dintre noi 
pleca. Pleca și gata. 

Tommy știa. 

Și catârul. 

Clay rămăsese iar peste noapte la Împrejurimi, trezindu-se 
duminică dimineaţă, când încă ţinea cutia în mâini. 

Se ridică în capul oaselor și reciti scrisoarea. 

În palmă avea bricheta și pe Matador într-a cincea. 


Ajuns acasă, aduse cutia înăuntru și puse în ea adresa 
Ucigașului, lipită cu bandă adezivă, și o îndesă adânc sub pat, 
după care își făcu în liniște flotările pe covor. 


VP - 99 


Cam pe la jumătatea lor apăru Tommy; îl vedea cu coada 
ochiului ori de câte ori se lăsa la podea. Porumbelul, T, ședea pe 
umărul lui și o adiere de vânt flutura posterele lui Henry. Cu 
muzicieni, în mare parte; unele vechi. Plus câteva actriţe; tinere 
și feminine. 

— Clay? 

Tommy se apleca de fiecare dată ca să-i rămână în câmpul 
vizual. 

— Poţi să mă ajuţi mai târziu, pentru treaba cu picioarele? 

Termină flotările și ieși după el în curte; Ahile era lângă 
uscătorul de rufe. Clay se apropie și-i dădu un cub de zahăr, din 
palmă, după care se ghemui și-l bătu pe un picior. 

Prima copită se ridică; era curată. 

Apoi a doua. 

Când terminară cu toate patru, Tommy era rănit ca de obicei, 
dar Clay nu avea nimic de făcut. Nu poţi să schimbi gândurile 
unui catâr. 

Pentru a-l înveseli, scoase încă două cuburi de zahăr. 

Îi dădu unul lui Tommy. 

Curtea era cotropită de dimineaţă. 

O pungă goală zăcea pe verandă; alunecase de pe marginea 
canapelei. În iarbă era o bicicletă fără ghidon, iar uscătorul de 
rufe ședea înalt, în lumina soarelui. 

În scurt timp, Rosy ieși din adăpostul pe care-l construisem 
pentru Ahile în spatele curții. Se duse la uscătorul rotativ și 
începu să-l rotească, iar zahărul i se topea pe limbă. 

Spre final, Tommy lansă întrebarea: 

— Cine o să mă ajute cu chestia asta când o să pleci? 

La care Clay făcu ceva care-l surprinse până și pe el: 

ÎI înșfacă pe Tommy de ceafa tricoului și-l aburca pe Ahile, 
fără șa. 

— Rahat! 

Tommy fusese luat pe neaşteptate, dar imediat se relaxă; se 
aplecă peste catâr și râse. 


După prânz, când Clay dădu să iasă pe uşa din față, Henry îl 
opri. 

— Da’ unde dracu’ crezi că te duci? 

O pauză scurtă. 

— La cimitir. Poate la Bernborough. 


VP - 100 


— Stai, replică Henry, înhăţându-și cheile. Vin cu tine. 

Când ajunseră, își lăsară greutatea pe gard și navigară printre 
morminte. La cel dorit se lăsară pe vine, se uitară, încrucișară 
braţele la piept, zăboviră în soarele amiezii; întoarseră privirea 
spre leșurile lalelelor. 

— Nu-s margarete? 

Râseră, pe jumătate. 

— Hei, Clay? 

Amândoi erau aplecaţi, dar ţepeni, iar Clay se întoarse acum 
spre el; Henry era afabil ca întotdeauna, dar și altfel oarecum, 
privind în zare pe deasupra statuilor. 

La început zise doar „Doamne!” O tăcere îndelungă. 
„Doamne, Clay!” Și scoase ceva din buzunar. 

— Ține. 

Mână-n mână. 

O halcă frumoasă de bani. 

— la-i! 

Clay se uită mai bine. 

— Sunt ai tăi, Clay. Îți amintești de pariurile de la 
Bernborough? N-o să crezi ce mult am câștigat. Și nu te-am 
plătit niciodată. 

Dar nu, aici era mai mult, era prea mult, un prespapier de 
bani. 

— Henry... 

— Haide, ia-i! 

Și când îi luă, ţinu hârtiile în mână. 

— Hei, zise Henry și-l privi de-a dreptul, în ochi. Hei, Clay, 
poate-ți cumperi naibii un telefon, așa cum fac oamenii normali 
- să ne spui și nouă când ajungi acolo. 

lar Clay, cu un zâmbet, în zeflemea: 

— Nu, mulțumesc, Henry. 

— Bine... atunci, folosește fiecare amărât de cent pentru pod. 

Și, cu cel mai șiret zâmbet copilăresc: 

— Doar să ne dai restul când termini. 


În Bernborough Park făcu o serie de ture și, după ce dădu ocol 
resturilor plasei de la aruncarea discului, avu parte de o surpriză 
drăguță - fiindcă acolo, la semnul de 300 de metri, aștepta Rory. 
Clay se opri, sprijinindu-se cu mâinile în cvadricepși. 

Rory îl privea cu ochii lui ca de șpan. 


VP - 101 


Clay nu ridică privirea, dar zâmbi. 

Departe de a se simţi furios sau trădat, Rory oscila undeva 
între amuzament pentru apropiata violenţă și înţelegerea 
perfectă. 

— Ce-i al tău e al tău, puștiule, îi spuse. Ai curaj! 

lar Clay se ridică acum, drept, tăcând în vreme ce Rory 
continuă. 

— Indiferent c-o să lipsești trei zile sau trei ani... Știi că 
Matthew o să te omoare, nu-i așa? Când o să te-ntorci. 

O încuviințare. 

— O să fii gata să-i faci față? 

— Nu. 

— Dar vrei să fii? întrebă și, după ce se mai gândi, adăugă: 
Sau poate că n-o să te mai întorci niciodată. 

Clay se zburli, în el însuși. 

— O să mă întorc. Îmi va fi dor de momentele astea calde 
dintre noi. 

Rory rânji. 

— Da, bună poanta. Uite ce e... spuse și începu să-și frece 
palmele una de alta. Vrei să exersezi niţel? Crezi că eu am fost 
dur? Matthew e cu totul altă mâncare de pește. 

— E-n regulă, Rory. 

— N-o să reziști nici cincisprezece secunde. 

— Dar știu cum să-ncasez o bătaie. 

Rory, doar cu un pas mai aproape: 

— Asta știu și eu, dar cel puţin pot să-ţi arăt cum să reziști un 
pic mai mult. 

Clay îl privi, drept în mărul lui Adam. 

— Nu-ţi face griji, e prea târziu. 

Și Rory înţelese mai bine decât oricine altcineva: Clay era deja 
pregătit; se antrena de ani întregi pentru asta, iar eu puteam să- 
| omor cât voiam. 

Clay însă n-avea să moară. 


Când se întoarse acasă, cu banii în mână, mă uitam la un film, 
primul Mad Max - că tot vorbeam despre brutalitate. La început, 
Tommy stătuse cu mine și mă tot rugase să ne uităm la altceva. 

— Nu putem să vedem și noi o dată un film care n-a fost făcut 
în anii optzeci? E 

— Îl vedem acum. Ăsta a fost făcut în 1979. 


VP - 102 


— Exact asta voiam să spun eu! Optzeci sau chiar mai înainte. 
Niciunul dintre noi nu se născuse măcar atunci! Nici pe departe! 
De ce nu putem să... 

— Ştii de ce, l-am întrerupt. 

Dar pe urmă i-am văzut privirea aia, de parcă era gata să- 
nceapă să plângă. 

— La naiba... Îmi pare rău, Tommy! 

— Ba nu-ţi pare. 

Avea dreptate. Nu-mi părea rău; asta făcea parte din a fi un 
Dunbar. 

Când Tommy ieși, intră Clay, după ce depozitase banii în 
cutie. Veni și se așeză pe canapea. 

— Hei, spuse și se uită la mine, dar eu nu mi-am luat ochii de 
la televizor. 

— Mai ai adresa? 

Incuviință și ne-am uitat mai departe la Mad Max. 

— Anii optzeci, iar? 

— Să nu-ncepi! 

Am rămas tăcuţi până la partea în care fiorosul șef de bandă 
zice „lar Cundalini îi vrea mâna înapoi!”, după care m-am uitat 
la fratele meu, lângă mine. 

— Vorbește serios, nu-i așa? l-am întrebat. 

Clay zâmbi, dar nu reacționă. 

La fel și noi. 


Noaptea, când toţi ceilalți erau în pat, el rămase treaz și lăsă 
televizorul deschis, cu sonorul oprit. Se uită la Agamemnon, 
peștișorul auriu, care îi întoarse calm privirea înainte de o ultimă 
lovitură de cap zdravănă în peretele acvariului. 

Clay se apropie de colivie și rapid, fără niciun avertisment, îl 
înșfacă. Il strânse în mână, cu blândeţe. 

— Hei, T, ești în regulă? 

Porumbelul dădu ușor din cap, iar Clay îl simţi respirând. Îi 
simţea bătăile inimii prin pene. 

— Stai cuminte, băiete... 

Și brusc, pe negândite, cu o zvâăcnitură la gâtul lui, rămase cu 
o pană mică în mână; era curată, gri cu marginea verzuie, în 
palma lui stângă. 

Puse apoi pasărea înapoi în colivie. 


VP - 103 


T îl privi cu seriozitate, după care patrulă de la un capăt la 
altul. 


Pe urmă, rafturile și jocurile: 

Careers, Scrabble, Connect Four. 

Sub ele, cel pe care îl voia. 

ÎI deschise și atenţia îi fu distrasă, pentru o clipă, de filmul de 
la televizor. Părea unul bun - în alb și negru, o fată se certa cu 
un bărbat la un local - dar pe urmă, averile de la Monopoly. Găsi 
Zarul și hotelurile, dădu apoi peste punga pe care o voia și în 
scurt timp, între degetele lui, fierul. 

Clay, zâmbitorul, zâmbi. 


Aproape de miezul nopţii, era mai ușor decât ar fi putut să fie; 
curtea scăpase de câine și de rahaţii de catâr, slavă Domnului 
pentru șosetele de bumbac ale lui Tommy. 

În scurt timp se opri sub uscătorul de rufe, cu cârligele prinse 
deasupra lui, în șiruri de culori schimbătoare. Întinse mâna și 
desfăcu unul, ușor. Fusese cândva albastru-aprins, acum era 
decolorat. 


Îngenunche lângă stâlpul uscătorului. 

Sigur, veni și Rosy, iar Ahile stătu de pază, cu picioarele și 
copitele într-o parte. Coama îi era pieptănată, dar încâlcită, iar 
Clay se aplecă și puse o mână la marginea chișiţei. 

Apoi o prinse pe Rosy, foarte încet, de o labă alb cu negru: 

Auriul din ochii ei, rămas-bun pentru el. 

Îndrăgea privirea aceea piezișă, de câine. 

Pe urmă plecă mai departe, spre Imprejurimi. 


Așa se face că nu stătu foarte mult; plecase deja, așa că nu 
îndepărtă plasticul. Nu, nu făcu altceva decât să-și ia la 
revedere și să promită că se va întoarce. 

Acasă, în camera lui și a lui Henry, se uită în cutie; cârligul era 
obiectul final. În întuneric, privi conţinutul, de la pană la fier, de 
la bani la cârlig și la adresa peticită a Ucigașului. Și, firește, 
bricheta metalică, inscripționată de ea pentru el. 

În loc să se culce, aprinse lumina. Își făcu bagajul din nou. Citi 
din cărţile lui, iar orele se scurseră pe lângă el. 

La puțin după trei și jumătate, știa că în curând va ieși Carey: 


VP - 104 


Se ridică și puse cărţile în sacul de sport, iar bricheta o ţinu în 
mână. În hol, pipăi iarăși inscripţia gravată în metal. 

Deschise ușa fără zgomot. 

Se opri lângă balustradă, pe verandă. 

Cu o veșnicie în urmă, stătuse acolo împreună cu mine. 
Ultimatumul de la ușă. 

In scurt timp ieși Carey Novac, cu un rucsac în spate și o 
bicicletă alături. 

Mai întâi zări el o roată: spiţele. 

Apoi, fata. 

Avea părul despletit și pașii repezi. 

Era îmbrăcată în blugi. Cu obișnuita bluză din flanel. 

Prima dată se uită peste drum, și când îl văzu, își lăsă 
bicicleta jos - sprijinită pe o pedală, cu roata din spate 
învârtindu-se, iar fata se apropie de el, mergând încet. Se opri 
chiar în mijloc, pe stradă. 

— Hei, spuse ea. |ţi place? 

Era liniștită, însă întrebarea îi răsună strigată. 

Un fel de sfidare încântată. 

În nemișcarea străzii Archer înaintea zorilor. 

Cât despre Clay, el se gândi la multe lucruri pe care să i le 
spună, pe care să i le povestească și să i le împărtășească, dar 
nu spuse altceva decât „Matador”. 

Chiar și de la distanţă îi putea vedea dinţii nu tocmai albi, nu 
tocmai drepți, când zâmbetul ei stărui în stradă; și în cele din 
urmă fata ridică o mână în aer, iar chipul ei îi deveni străin - 
fiindcă nu știa ce să spună. 

Când plecă, îl privi din mers și apoi îl privi încă o clipă. 

La revedere, Clay. 

Abia când și-o imagină pășind deja pe Poseidon Road se uită 
el din nou la propria-i mână, în care bricheta ședea abia 
deslușindu-se. Incet, cu calm, o aprinse și flacăra țâșni drept în 
sus. 


Așa stătuseră lucrurile. 

În întuneric venise la fiecare dintre noi - de la mine, întins în 
pat, la zâmbetul somnoros al lui Henry și la absurditatea lui 
Tommy și Rory. Ca un ultim act de bunăvoință (faţă de ambii), îl 
ridică pe Hector de pe pieptul lui Rory și și-l puse de-a latul pe 


VP - 105 


umăr, ca pe încă o piesă de bagaj. Pe verandă, îl lăsă jos, iar 
motanul tărcat torcea, cu toate că și el știa: Clay pleacă. 

Ei bine? 

Mai întâi orașul, apoi catârul, iar acum pisica rostiră tot ce era 
de rostit. 

Sau poate că nu. 

— La revedere, Hector. 

Dar nu plecă, încă nu. 

Nu. Un timp îndelungat, câteva minute cel puţin, așteptă ca 
răsăritul să inunde strada, și când o făcu, totul fu auriu și 
glorios. Se căţără pe acoperișurile de pe Archer Street și cu el 
veni un val în treacăt: 

Acolo, undeva, erau o greșelnică și o îndepărtată statuie a lui 
Stalin. 

O aniversară împingând un pian. 

O inimă de culoare în tot acel cenușiu, și case plutitoare din 
hârtie. 

Totul se revărsă în oraș, peste Împrejurimi și Bernborough. Se 
înălţă pe străzi și când Clay plecă, în sfârșit, era lumină și apă 
care creștea. Mai întâi îi ajunse până la glezne, apoi până la 
genunchi, iar când coti după colț, îi ajungea la înălţimea taliei. 

lar Clay privi înapoi, o ultimă dată, înainte să plonjeze - 
înăuntru și spre afară - către un pod, printr-un trecut, către un 
tată. 

Înotă în apa luminată în auriu. 


VP - 106 


Partea a lIll-a 


Orașe + ape +criminali 


Coridorul 


Deci aici îl adusese apa la mal. 

În copaci. 

Ani de-a rândul își imaginase Clay un moment ca ăsta - când 
avea să fie puternic, sigur pe el și pregătit dar imaginile acelea 
dispăruseră; acum era doar un înveliș gol a ceea ce fusese. 

Încercând să-și regăsească hotărârea, rămase nemișcat pe 
acest coridor format din eucalipţi. Simţi presiunea în plămâni: o 
senzaţie de valuri care vin mereu, dar care acum erau formate 
doar din aer. Trebuia să-și reamintească să le tragă în piept. 

Undeva, acolo, era locul în care duceau apele. 

Undeva acolo era locul în care fugeau ucigașii. 


În urma lui rămăseseră somnul și cititul și zonele îndepărtate 
ale orașului. Un lanţ de metal și mile nenumărate de pământ pur 
și accidentat. Pentru Clay, în ignoranţa lui, era un loc de o mare 
simplitate. O linie de cale ferată, pământ și mormane de spaţiu 
gol. Era un oraș numit Silver și nu, nu era cel la care v-aţi putea 
gândi (cel cu câinele, mașina de scris și șarpele); era un oraș pe 
undeva la mijloc. 

Case mici. Peluze îngrijite. 

Și traversându-l șerpuit, secat și crăpat, era un râu lat și 
diform. Avea un nume ciudat, care lui însă îi plăcea: 

Amahnu. 

După-amiază, când ajunse, pentru o clipă se gândi să lase 
râul să-l ducă la tatăl lui, dar optă până la urmă pentru oraș. 
Cumpără o hartă pliantă de la o benzinărie. Trecu de 
indicatoarele stradale ruginite și de dozele de bere împrăștiate, 
gata îmbătate. Găsi un drum spre nord și vest; lăsă orașul în 
spate. 


VP - 107 


În jurul lui, în timp ce mergea, lumea devenea tot mai goală; 
părea să ţâșnească mereu în afară, iar apoi mai era și cealaltă 
senzaţie - că venea totodată spre el. Domnea o liniște evidentă, 
care se apropia tiptil, și o simțea la fiecare pas. Cu cât mai goală 
devenea lumea, cu atât mai aproape era drumul spre casa 
singuratică a tatălui nostru. 


Undeva, pe la nicăieri, se făcea un drum la dreapta. O cutie 
poștală indica numărul, pe care Clay îl știa de la adresa din cutia 
de lemn. Coti pe aleea neasfaltată. 

La început era deschisă și largă, dar după câteva sute de 
metri și un deal cu pantă lină, intră pe un coridor de copaci. La 
nivelul ochilor,  trunchiurile semănau cu niște coapse 
musculoase - ca niște uriași care-i stăteau în jur. Pe pământ 
erau grămezi de scoarță și dâre lungi de rumeguș care i se 
sfărâmă sub tălpi. Clay rămase; n-ar fi plecat. 

Dincolo de ele, o mașină era parcată, dar pe partea asta, 
deocamdată: 

O berlină Holden, ca o cutie lungă și roșie. 

Mai departe, dincolo de râul secat, era o poartă, în lumină. lar 
dincolo de poartă era o casă; gârbovă, cu gură și ochi triști. 

Afară, printre buruienile înalte, era viaţă. Chircit în pălămidă și 
pălării și iarbă ca la Bernborough, aerul era copleșit: un zumzet 
îndesat de insecte, electric și erudit. Un întreg vocabular într-o 
singură notă. Facil. 

Clay, pe de altă parte, se căznea. Găsise în el însuși o nouă 
hemoragie de frică, vinovăţie și îndoială. Șerpuia prin el, 
tripartită. 

De câte tergiversări putea să treacă? 

De câte ori putea să deschidă cutia de lemn și să ţină în 
palmă fiecare obiect din ea? 

Sau să scotocească prin sacul de sport? 

Câte cărți putea să-și dorească și să citească? 

Câte scrisori către Carey putea să formuleze, fără să le scrie 
vreodată? 

Deodată, mâna i se opri pe o dâră lungă din soarele după- 
amiezii târzii. 

— Haide! 

O spusese. 


VP - 108 


ÎI șocase faptul că vorbele îi ieșiseră din gură. Cu atât mai 
mult a doua oară. 

— Haide, băiete! 

Du-te, Clay! 

Du-te și spune-i de ce ai venit. Privește-l drept în fața lui ofilită 
și în ochii criminali, înfundațţi în cap. Lasă lumea să te vadă așa 
cum ești: 

Ambiţios. Încăpăţânat. Trădător. 

Azi, nu ești un frate, își spuse el. 

Niciun frate, niciun fiu. 

Du-te, du-te acum! 

Și se duse. 


Ucigaşul nu fusese întotdeauna Ucigaş 


Da, Clay se duse, dar către cine mergea el mai exact în după- 
amiaza aceea? Cine era el cu adevărat, de unde venise, ce 
decizii și ce indecizii luase pentru a deveni cel care era, și cel 
care nu era? Dacă ne imaginăm trecutul lui Clay venind pe valul 
acela, atunci ucigașul călătorise spre el de pe un tărâm constant 
și îndepărtat, iar el nu fusese niciodată un înotător foarte 
puternic. Poate că cel mai bine ar fi să rezumăm așa: 

În prezent, era un băiat care se îndrepta spre ceea ce era 
până acum doar un superb pod imaginat. 

În trecut fusese un alt băiat, a cărui cale - la capătul unei 
distanțe mai lungi și a mai multor ani - se sfârșise și ea acolo, 
dar la maturitate. 

Uneori trebuie să-mi reamintesc singur. 

Ucigașul nu fusese întotdeauna Ucigaș. 


La fel ca Penelope, și el venise de departe, dar dintr-un loc 
aflat în acest loc, unde străzile erau fierbinţi și largi, iar 
pământul era gălbui și uscat. În jur, o pârloagă de ierburi joase 
și eucalipţi, iar oamenii se aplecau și se gheboșau; trăiau într-o 
stare continuă de asudare. 

Mai tot ce avea locul acela, avea într-un singur exemplar: 

O școală primară, un liceu. 

Un râu, un medic. 

Un restaurant chinezesc, un supermarket. 


VP - 109 


Și patru cârciumi. 

In capătul îndepărtat al orașului, o biserică plutea în aer, iar 
oamenii se coceau în ea: bărbaţii în costume, femeile în rochii 
înflorate, copiii cu cămăși, pantaloni scurți și nasturi, toţi 
jinduind să-și scoată încălțările. 

Cât despre Ucigaș, își dorise în copilărie să fie dactilograf, ca 
mama lui. Ea lucra pentru singurul doctor al orașului și își 
petrecea zilele bătând la clape în cabinet, la vechea mașină 
Remington, gri ca glonțul. Uneori își lua de lucru și acasă, de 
scris scrisori, și-i cerea fiului ei s-o ajute la transport. „Hai, arată- 
ți mușchii”, îi spunea. „Poţi să-mi dai o mână de ajutor cu 
mașina?” Băiatul zâmbea, cărând-o. 

Ochelarii ei erau de un roșu-recepţioner. 

Corpul îi era durduliu în spatele biroului. 

Avea un glas afectat, iar gulerele îi erau ferme și apretate. În 
jurul ei, pacienţii ședeau cu sudoarea și cu pălăriile lor, cu 
sudoarea și cu florile artificiale, cu sudoarea și cu copiii lor 
smiorcăiţi; ședeau cu sudoarea în poală. Ascultau clămpănitul și 
zornăitul lui Adelle Dunbar în timp ce ea scria la mașină într-un 
colț. Pacient după pacient, doctorul Weinrauch ieșea, aidoma 
ţăranului cu furca în tabloul acela, American Gothic’, și le 
zâmbea, de fiecare dată: „Cine e următorul la tăiere, Adelle?” 
Din obișnuinţă, ea se uita la lista de programări. „Doamna 
Elder”, spunea și persoana în cauză, oricine era ea - o femeie 
care șchiopăta, cu tiroida în piuneze, un bătrân scăldat alcoolic, 
cu ficatul vai de el, sau un copilandru cu bubă în genunchi și o 
erupție misterioasă în pantaloni - se ridica și mai asuda în drum 
spre ușă, și își deșerta problemele... lar printre ei toţi, așezat pe 
podea, era băieţelul secretarei. Pe covorul rărit, construia 
turnuri și rătăcea printre nenumărate reviste de benzi desenate, 
cu fărădelegile, cu haosul și cu bum-urile lor. Lăsa deoparte 
chipurile tuturor tiranilor pistruiaţi de la școală și pilota nave 
spaţiale prin sala de așteptare: un uriaș sistem solar miniatural 
într-un uriaș oraș miniatural. 


Orașul se numea Featherton, deși nu aducea cu o pasăre mai 
mult decât aducea oricare altul din lume. Firește, dat fiind că 


7 Pictură realizată în 1930 de artistul american Grant Wood, reprezentând un fermier 
cu o furcă în mână și o femeie considerată a fi sora lui (n.tr.). 
8 Joc de cuvinte intraductibil în română - feather însemnând „pană“ (n.tr.). 


VP - 110 


locuia pe strada Miller, aproape de râu, dormitorul lui era plin - 
cel puţin pe timp de ploaie - de sunetele stolurilor de păsări, de 
variatele lor strigăte și chicote. La amiază, ciorile își luau prânzul 
din animalele ucise de mașini, ţopăind în urma camioanelor. 
Spre seară ţipau papagalii - cu ochi negri, cap galben, albi pe 
fondul cerului fierbinte. 

Dar, cu păsări sau fără, Featherton era renumit pentru 
altceva. 

Era un tărâm al fermelor și cirezilor de vite. 

O serie de puțuri de mină căscate. 

Dar mai mult decât orice, era un tărâm al focului: 

Era un oraș în care sirenele urlau, iar bărbaţi de toate felurile, 
plus câteva femei, îmbrăcau salopete portocalii și intrau în 
flăcări. De cele mai multe ori, după ce peisajul rămânea gol și 
de un negru ţeapăn, se întorceau toţi, dar din când în când, 
când focul era și mai pustiitor, treizeci și ceva de oameni intrau 
în el și douăzeci și opt ori douăzeci și nouă ieșeau; toţi cu priviri 
triste, îndoiţi de tuse, dar tăcuţi. Acelea erau momentele în care 
copiilor cu braţe și picioare slăbuţe, cu chipuri îmbătrânite, li se 
spunea: „Imi pare rău, băiete” sau „Imi pare rău, drăguţa mea”. 

Inainte să fie Ucigașul, fusese Michael Dunbar. 

Mama lui era unic părinte, iar el era unic copil. 


Așa cum vă daţi seama, din multe puncte de vedere, Michael 
era jumătatea aproape perfectă a lui Penelope; erau identici și 
opuși, ca simetria programată. Dacă ea venea dintr-un loc 
îndepărtat, al apei, al lui era uscat și izolat. Dacă el era singurul 
fiu al unei mame singure, ea era singura fiică a unui tată singur. 
Și în cele din urmă, așa cum vom vedea imediat - iar asta era 
cea mai clară oglindă, cea mai clară paralelă a destinului - dacă 
ea exersa Bach, Mozart și Chopin, el era pasionat de o formă de 
artă proprie. 


Într-o dimineaţă în vacanţa de primăvară, pe când avea opt 
ani, Michael ședea în sala de așteptare de la cabinet și erau 
39*C; așa arăta termometrul de pe tocul ușii. 

Nu departe de el, bătrânul domn Franks mirosea a pâine 
prăjită. 

Mustaţa lui încă mai avea urme de gem. 

Alături era o fată de la școală, pe nume Abbey Hanley. 


VP - 111 


Avea păr negru, moale, și braţe puternice. 

Băiatul tocmai reparase o navă spaţială. 

Poștașul, domnul Harty, se chinuia să treacă pragul, iar 
Michael își lăsase jucărioara cenușie la picioarele fetei și se 
dusese să-l ajute pe bolnavul care stătea ca un mesia năpăstuit, 
având în spate lumina de coșmar. 

— Hei, Mikey! 

Dintr-un motiv oarecare, nu suferea să i se spună Mikey, însă 
tânărul viitor ucigaș se lipise de tocul ușii ca să-l ajute să intre. 
Și se întorsese exact la timp ca s-o vadă pe Abbey Hanley 
ridicându-se să intre în cabinet și strivind sub talpă nava 
spaţială; avea o pereche de șlapi zdraveni. 

— Abbey! râsese mama ei, în câteva note stânjenite. N-a fost 
foarte drăguţ din partea ta. 

Băiatul, martor la trista întâmplare, închisese ochii. Chiar și la 
opt ani ai lui știa ce înseamnă ștoarfa dracului, și nu-i era frică s- 
o gândească. Dar la urma urmei, gânditul nu era o mare 
realizare și, în plus, știa și ce înseamnă asta. Fata zâmbise, cu 
un „scuze” lipsit de jenă și pășise spre cabinetul bătrânului 
doctor Weinrauch. g 

La un metru distanță, poștașul ridicase din umeri. li lipsea un 
nasture acolo unde burdihanul îi ţâșnea în faţă cu vădită 
hotărâre. 

— Ai deja probleme cu fetele, hai? 

Al naibii de amuzant! 

Michael surâsese și răspunsese încet: 

— Nu chiar. Nu cred că a făcut-o intenţionat. Ștoarfa dracului. 

Harty îl zgândărise: 

— Ba da, a făcut-o intenţionat. 

Bătrânul Franks pâine prăjită cu gem schiţase o strâmbătură 
de încuviinţare, iar Michael încercase să schimbe subiectul: 

— Ce e în cutie? 

— Eu doar le distribui, puștiule. Ce-ai zice s-o pun aici și să 
faci tu onorurile? Destinatarul e mama ta, pe adresa de acasă, 
dar m-am gândit s-o aduc aici. Hai, dă-i drumul! 


Când ușa se închisese, Michael aruncase încă o privire. 


Dăduse ocol cutiei cu suspiciune, fiindcă își dăduse seama ce 
e - mai văzuse cutii din astea și înainte. 


VP - 112 


În primul an era adusă personal, cu condoleanţe și un vraf de 
biscuiţi vechi. 

În al doilea an era lăsată pe verandă. 

Acum o puseseră la poștă. 

Milostenie pentru copiii care se arseseră. 


Sigur, Michael Dunbar în sine nu se arsese câtuși de puţin, dar 
viaţa lui, după toate aparențele, da. În fiecare an la începutul 
primăverii, o ceată filantropică locală pe nume Last Supper Club 
lua asupră-și misiunea de a susține victimele incendiilor, 
indiferent dacă acestea suferiseră arsuri fizice sau nu. Adelle și 
Dunbar îndeplineau criteriile, iar în anul acela totul decurgea 
tipic - părea aproape o tradiţie ca pachetul să fie atât bine 
intenţionat, cât și plin până la refuz cu nimicuri jalnice. Jucăriile 
de pluș erau întotdeauna oribil schilodite. Jocurilor de puzzle le 
lipseau, garantat, câteva piese. Omuleţii de Lego erau ciungi, 
șchiopi sau decapitați. 

De data asta, când Michael se dusese să ia foarfecă, o făcuse 
fără entuziasm, dar când se întorsese cu ea și deschisese cutia, 
nici măcar domnul Frank nu se putuse abţine să arunce o privire 
înăuntru. Băiatul scosese un soi de montagne-russe cu mărgele 
de numărătoare la un capăt și apoi un joc de Lego - cel cu piese 
uriașe, pentru copiii de doi ani. 

— Da' ce-au făcut, au jefuit banca? exclamase Franks, care 
scăpase în sfârșit de resturile de gem. 

Mai departe din cutie ieșise un ursuleț cu un singur ochi și o 
jumătate de nas. Vedeţi? Agresat. Brutalizat în vreo alee dosnică 
de ţânc, undeva între dormitor și bucătărie. 

Urmase o colecţie de reviste Mad. (Bun, cinstiţi să fim, astea 
erau în regulă, chiar dacă pagina dublă de la sfârșit fusese 
smulsă la fiecare.) 

Și în cele din urmă, în mod bizar... ce mai era și asta? 

Ce naiba mai era și asta? 

Oare oamenii ăia se prăpădeau de râs? 

Fiindcă acolo, pe fundul cutiei, ținându-i baza laolaltă, era un 
calendar, unul intitulat Bărbaţi care au schimbat lumea. Trebuia 
oare ca Michael Dunbar să-și aleagă de acolo un nou prototip de 
tată? 

Sigur, se putea duce direct la ianuarie, la John F. Kennedy. 

Sau la aprilie: Emil Zatopek. 


VP-113 


Mai: William Shakespeare. 

lulie: Fernando Magellan. 

Septembrie: Albert Einstein. 

Sau decembrie: aici pagina reda un scurt istoric și activitatea 
unui omuleț scund, cu nasul rupt, care avea să devină cu timpul 
tot ce admira viitorul ucigaș la o persoană. 

Firește că era Michelangelo. 

Al patrulea Buonarroti. 


Cel mai ciudat lucru în privinţa calendarului nu era atât 
conţinutul lui, cât faptul că era depășit: de anul trecut. Foarte 
probabil, fusese pus acolo doar pentru a conferi un plus de 
rigiditate cutiei și era evident că fusese folosit din plin: când îl 
deschideai, la fiecare pagină cu ilustraţia care-l reprezenta pe 
omul lunii respective, datele erau de multe ori mâzgălite cu 
activităţi sau lucruri de făcut. 

4 februarie: Înmatriculează mașina. 

19 martie: Maria M. - zi de naștere. 

27 mai: Cină cu Walt. 

Persoana căreia îi aparținuse calendarul, oricine ar fi fost ea, 
luase cina cu Walt în ultima vineri din fiecare lună. 

Câteva cuvinte acum despre Adelle Dunbar, secretara cu 
ochelari roșii: 

Era o femeie practică. 

Atunci când Michael îi arătase cutia cu Lego și calendarul, se 
încruntase și își coborâse ochelarii pe nas: 

— Calendarul ăla e... folosit? 

— Da. 

Deodată simţise un soi de plăcere. 

— Pot să-l păstrez? 

— Dar e de anul trecut...! la, dă-mi să văd! 

Răsfoise calendarul. Fără să reacționeze exagerat. Poate că îi 
trecuse prin minte să se ducă la femeia care le trimisese rahatul 
ăsta caritabil, dar n-o făcuse. Își înghiţise stropul de mânie. ÎI 
înfășurase în tonul ei afectat și, la fel ca fiul ei, trecuse mai 
departe. 

— Crezi că există și un calendar cu femei care au schimbat 
lumea? 

Băiatul o privise confuz. 

— Nu știu. 


VP - 114 


— Păi, crezi că artrebui să existe? 

— Nu știu. 

— Cam multe lucruri nu știi, așa-i? replicase ea, dar pe urmă 
se înmuiase: Uite ce e. Chiar vrei să păstrezi chestia asta? 

Acum, că exista riscul să-l piardă, îl voia mai mult decât orice 
altceva. Încuviințase dând din cap de parcă ar fi avut baterii noi. 

— Bine. (Doar că acum veneau și regulile.) Ce-ar fi să găsești 
tu douăzeci și patru de femei care au schimbat lumea? Să-mi 
spui cine sunt și ce au făcut. lar pe urmă vei putea să păstrezi 
calendarul. 

— Douăzeci și patru? 

Băiatul se arătase siderat. 

— Ai vreo problemă? 

— Dar aici sunt doar doisprezece! 

— Douăzeci și patru de femei, repetase Adelle, care începuse 
să se simtă foarte bine. Ai terminat cu revolta, sau trecem mai 
bine la treizeci și șase? 

Își așezase mai bine ochelarii pe nas și reluase lucrul, iar 
Michael se întorsese în sala de așteptare. La urma urmei, erau 
câteva mărgele de abac de mutat într-un colț și revistele Mad de 
apărat. Femeile aveau să mai aștepte. 

Un minut mai târziu, se dusese înapoi, pentru o nouă rundă 
bună cu Adelle, la mașina ei de scris. 

— Mama? 

— Da, băiete. 

— Pot s-o pun pe listă pe Elizabeth Montgomery? 

— Elizabeth care? 

Era serialul lui TV preferat, de fiecare după-amiază. 

— Ştii tu... Ce vrăji a mai făcut nevasta mea. 

lar Adele nu se mai putuse stăpâni. lzbucnise în râs și 
terminase treaba cu un punct hotărât la capăt de rând. 

— Sigur. 

— Mulţumesc. 

În toiul dialogului, Michael fusese prea absorbit ca să remarce 
că Abbey Hanley revenise, cu brațul înțepat și ochii înlăcrimaţi, 
din infamul cabinet de tăiere al doctorului. 

Dacă ar fi remarcat, și-ar fi spus: 

Ei bine, un lucru e sigur: pe tine nu te pun pe listă. 


VP - 115 


Fusese un moment cam ca pianul, sau ca parcarea de la 
școală, dacă știți ce vreau să zic - fiindcă oricât de ciudată ar fi 
fost ideea, avea să se însoare într-o zi cu fata aceea. 


Mâna băieţoasă 


Se apropie de râu, care era secat și scobit. Trecea prin 
peisajul înconjurător ca o rană. 

La margine, când cobori, observă câţiva butuci de lemn 
răzleți, amestecați în pământ. Erau ca niște așchii 
supradimensionate, colțuroși și loviți, aduși așa de rău - și simţi 
o nouă schimbare. 

Nu cu mai mult de un sfert de oră înainte, își spusese că nu 
mai era nici fiu, nici frate, dar aici, în ultimele rămășițe de 
lumină, în ceea ce-i părea acum a fi gura unui uriaș, toate 
ambițiile sinelui pieriseră. Fiindcă, la urma urmei, cum te duci 
spre tată fără să fii fiu? Cum pleci de acasă fără să 
conștientizezi de unde ești? Întrebările urcau alături de el, pe 
malul celălalt. 

Avea oare tatăl nostru să-l audă? 

Avea el să vină către străinul sosit la albia lui de râu? 

Când găsi răspunsul, încercă să nu se gândească la el; 
tremura. Sacul de sport îi era greu în spate, iar geanta îi dârdâia 
în ceea ce devenise deodată doar o mână băieţoasă de băiat. 

Michael Dunbar - Ucigașul. 

Nume și poreclă. 

Clay îl văzu stând pe câmpul întunecat, în fața casei. 

Îl văzu, la fel ca noi, de departe. 


Bărbaţi și femei 


Trebuie să-i dai tânărului Michael Dunbar ce-i al lui: 

Avea un sănătos simţ al consecvenţei. 

Primise calendarul cu bărbaţi de seamă, dar numai după ce-și 
asigurase ajutorul mamei pentru a găsi cele douăzeci și patru de 
femei necesare - incluzând-o pe Adelle însăși care, zisese el, era 
cea mai grozavă dactilografa din lume. 


VP - 116 


Avusese nevoie de câteva zile și un teanc de enciclopedii, dar 
găsiseră cu ușurință femei care schimbaseră lumea: 

Marie Curie, maica Teresa. 

Surorile Brontë. 

(Fac cât trei?) 

Ella Fitzgerald. 

Maria Magdalena! 

Lista era nesfârșită. 

Dar la urma urmei, avea doar opt ani și era sexist atât cât 
putea să fie un băieţel; doar bărbaţii ajungeau în dormitorul lui. 
Doar bărbaţii erau afișaţi pe perete. 


Totuși, trebuie să recunosc. 

Era plăcut într-un mod straniu - un băiat trăind o viaţă reală în 
ritm cu tic-tacul ceasului unui oraș asudat, dar având totodată 
un alt cadru temporal, în care lucrul cel mai apropiat de un tată 
pe care-l avea era o cărare de hârtie către unele dintre cele mai 
mari personalităţi din istorie. În decursul anilor, oamenii aceia 
aveau să-i incite, cel puțin, curiozitatea. 

La unsprezece ani, când a aflat despre Albert Einstein, a 
căutat date despre el. N-a aflat nimic despre teoria relativităţii 
(știa doar că omul era un geniu), dar îi plăcea de bătrânelul cu 
păr zburlit, care scotea limba de la mijlocul paginii din 
calendarul lui. La doisprezece ani se culca seara și se închipuia 
antrenându-se la sărituri în înălţime cu Emil Zatopek, legendarul 
atlet cehoslovac. La treisprezece era impresionat de Beethoven, 
care la bătrâneţe nu auzea nicio notă din ceea ce cânta. 

lar apoi, la paisprezece ani: 

Adevărata revelație venise la începutul lui decembrie, când 
luase calendarul din cui. 

Câteva minute mai târziu, se așezase jos, cu el în mână. 

Peste alte câteva minute, încă se uita la el. 

— Dumnezeule! 

In anii care trecuseră, pe această ultimă pagină a calendarului 
se uitase multe seri și multe dimineți la Uriaș, mai cunoscut ca // 
David, sau statuia lui David - dar acum, pentru prima dată, o 
vedea cu adevărat. Și în clipa aceea hotărâse cui avea să-i fie 
credincios. Când se ridicase din nou, nu știa bine nici măcar cât 
stătuse acolo, privind expresia de pe faţa lui David - o statuie în 
chingile deciziei. Hotărâre. Teamă. 


VP - 117 


În colţ era și o imagine mai mică. Crearea lui Adam, din 
Capela Sixtină. Curbura plafonului. 

Din nou, exclamaţia: 

— Dumnezeule...! 

Cum putea cineva să creeze asemenea lucruri? 


Împrumutase apoi cărţi, iar în librăria publică din Featherton 
și în cea a liceului erau în total trei titluri despre Michelangelo. 
Prima dată le citise pe rând, unul câte unul, apoi două 
concomitent. Le citea în fiecare seară, cu veioza aprinsă până 
târziu, spre dimineaţă. Următorul lui obiectiv fusese acela de a 
trasa contururile unora dintre lucrările lui Michelangelo, de a le 
memora și apoi de a le desena din nou. 

Uneori se întreba de ce simţea așa. 

De ce Michelangelo? 

Se surprindea traversând strada și rostindu-i numele. 

Sau enumerându-i lucrările preferate, într-o ordine aleatorie: 

Lupta Centaurilor. 

David. 

Moise. Pietă. 

Prizonierii sau, așa cum mai erau numiţi, Sclavii. 

Aceștia din urmă îl intrigaseră întotdeauna ca urmare a 
caracterului lor neterminat - siluete uriașe, captive în marmură. 
Într-una dintre cărţi, cea intitulată Miche/angelo: Maestrul erau 
descrise în detaliu exact acele patru sculpturi, cu tot cu locul în 
care se aflau acum, pe unul dintre coridoarele de la Galleria 
dell’Accademia din Florenţa; ele deschideau calea către David 
(deși alte două ajunseseră la Paris). Sub o cupolă de lumină 
stătea un prinţ - o perfecţiune - iar lângă el, flancându-l, erau 
acești prizonieri trişti, dar cât de minunati, toți zbătându-se, la 
nesfârșit, să scape din strânsoarea marmurei: 

Fiecare dintre ei alb, cu cicatrice. 

Cu mâinile închise în piatră. 

Erau doar coate, coaste și membre torturate și toți erau 
crispaţi în efort; o luptă claustrofobică pentru viaţă și pentru aer, 
în vreme ce turiștii treceau prin fața lor... toți concentrați și 
focalizați pe el: 

Regalul, strălucind în față. 

Unul dintre prizonieri, botezat Atlas (ilustrat în multe fotografii 
în cartea aceea, din variate unghiuri), încă ducea pe ceafa 


VP - 118 


prisma de marmură și se chinuia sub marimea și greutatea ei: 
braţele îi erau o spuzeală de marmură, iar torsul, o conflagrație 
pe picioare. 

La fel ca majoritatea celorlalţi, adolescentul Michael Dunbar 
fusese fermecat de David însuși, însă avea un sentiment aparte 
pentru acei sclavi splendizi și torturați. Uneori (iar asta îl cam 
stânjenea) își dorea să poată fi el Michelangelo, să devină 
Michelangelo pentru o zi sau două. Adesea ședea treaz noaptea, 
cochetând cu ideea, dar știind că întârziase cu câteva secole și 
că Featherton se afla departe de Italia. In plus (și asta cred că 
era cea mai bună parte), rezultatele lui la orele de artă de la 
școală fuseseră întotdeauna destul de slabe, iar deja la 
paisprezece ani arta nu mai era una dintre materiile lui de curs. 

Pe lângă asta, plafonul lui era plat, și de trei metri pe patru. 


În ceea ce o privea pe Adelle, ea îl încuraja. 

In anii care trecuseră, ca și în cei care aveau să vină, îi 
cumpărase calendare și cărţi noi: marile minuni naturale ale 
lumii, dar și cele create de mâna omului. Alţi artiști: Caravaggio, 
Rembrandt, Picasso, Van Gogh - iar el citise cărţile și 
reprodusese lucrările. Îi plăcuseră mai cu seamă portretele în 
care Van Gogh înfăţișă un poștaș (poate ca un omagiu adus 
bătrânului Harty), și decupase pozele din calendar odată cu 
trecerea lunilor, lipindu-le pe pereţi. Se înscrisese din nou la 
orele de artă de la școală și, treptat, îi depășise pe ceilalți. 

Dar la primul calendar nu putuse să renunțe. 

Rămăsese mereu centrul camerei lui. 

Când Adelle glumise o dată despre el, Michael replicase: 

— Ei, ar fi cazul să plec acum. 

— Și încotro te duci? 

Răspunsese atunci cu ceea ce era pentru el cea mai bună 
aproximare a unui zâmbet cunoscător, amintindu-și de cina 
lunară: 

— La Walt, normal. 

Se ducea de fapt să plimbe câinele. 

— Și ce gătește în seara asta? 

— Spaghetti. 

— Iar? 

— Îți aduc și ţie câteva. 


VP - 119 


— Nu te obosi. Cel mai probabil, o să mă găsești dormind aici, 
la masă. 

Și bătuse tandru cu palma vechea mașină de scris. 

— Bine, dar nu sta să scrii prea mult, bine? 

— Cine, eu? ripostase ea, introducând o altă coală de hârtie în 
măruntaiele mașinii. N-ai să vezi! Le scriu câtorva prieteni și 
asta-i tot. 

Râseseră amândoi, aproape fără niciun motiv - poate doar de 
fericire. 

El plecase. 


La șaisprezece ani, trupul îi crescuse, părul își schimbase 
forma. 

Nu mai era băieţelul care se chinuia să ridice mașina de scris, 
ci un puștan arătos, cu ochi albaștri, păr ondulat închis la 
culoare și corp bine făcut. Părea să fie promiţător la fotbal și la 
tot ceea ce era considerat important, adică, dacă e s-o spunem, 
la sport. 

Numai că Michael Dunbar nu era interesat de sport. 

intrase în echipa de fotbal a școlii, desigur, juca fundaș și se 
descurca bine. li bloca pe atacanţi. De obicei se oprea să 
verifice că celălalt e bine, și putea să dea câte o lovitură; putea 
da pasă de gol cuiva sau putea marca el însuși. 

In afara terenului de sport, avea o gentileţe care îl deosebea 
de restul, dar și o stranie perseverenţă. Se adapta cu greutate, 
incapabil fiind să se deschidă cu ușurință; întreținea o speranţă 
înaltă - aceea de a găsi pe cineva care să-l înţeleagă pe deplin. 

Așa cum era tradiţia (în domeniul sportiv, cel puţin), urmaseră 
fetele - previzibile toate, cu pantofii lor, cu fustițele și băutura 
asortată. Mestecau gumă. Beau alcool. 

— Hei, Mikey! 

— Oh... bună! 

— Hei, Mikey, noi ne ducem diseară la Astor. 

Mikey nu era interesat - fiindcă dacă Michelangelo era 
singurul bărbat pe care îl iubea cu adevărat, brațele îi erau deja 
ocupate cu trei fete. 

Mai întâi dactilografa grozavă - contraatacanta din sala de 
așteptare. 

Apoi era bătrâna cățea de turmă, roșcovană, care şedea pe 
canapea uitându-se cu el la episoadele din Ce vrăji a mai făcut 


VP - 120 


nevasta mea și Scăpați de Smart, și care dormea tolănită în 
timp ce făcea el curat în cabinetul medical, de trei ori pe 
săptămână. 

Și în ultimul rând, era cea care stătea în față, în colţul din 
dreapta al sălii lui de clasă la orele de engleză, aplecată asupra 
băncii și superbă, suplă ca un vițel. (Ea era cea despre care el 
spera că-l va observa.) Pe atunci avea ochi cenușii și purta o 
uniformă în carouri, iar părul îi ajungea până la noadă. 

Distrugătoarea de nave spaţiale din sala de așteptare se 
schimbase și ea. 


Seara, se plimba prin oraș cu cățeaua roșcovană pe care o 
chema Luna - după luna plină atârnată deasupra acoperișului 
când o adusese mama lui acasă. 

Luna avea blana cenușiu cu roșcat și dormea pe podeaua 
șopronului din curte, în vreme ce băiatul moșmondea la standul 
de lucru al tatălui lui sau picta la șevalet - cadoul lui de la Adelle 
când împlinise șaisprezece ani. Căţeaua se rostogolea cu labele 
în sus și zâmbea către cer când o freca el pe burtă, în mijlocul 
peluzei. „Hai, fetițo!” - și venea. Pășea alături mulțumită, în 
timp ce el străbătea zile și luni de dor și schițe, dor și portrete, 
dor și peisaje; artă și Abbey Hanley. 

Întotdeauna, într-un oraș care se îndrepta cu încetul spre 
întuneric - îl simţea venind de la mile depărtare - o vedea în 
faţa lui. Trupul ei era o tușă de penel. Părul lung - o potecă. 

Indiferent pe ce străzi din oraș apucau, băiatul și câinele lui 
ajungeau la autostradă. Și se opreau la pânza unui gard. 

Luna aștepta. 

Gâfâia și își lingea botul. 

Michael își lipea degetele de nodurile gardului de sârmă 
ghimpată; se apleca în faţă, cercetând din priviri acoperișul 
ondulat, în mijlocul unei proprietăţi îndepărtate. 

Doar câteva dintre lumini erau aprinse. 

Ecranul televizorului licărea albăstrui. 

În fiecare seară, înainte de a pleca înapoi, Michael stătea 
nemișcat, cu mâna pe capul cățelei. „Hai, fetițo!” - și ea venea. 

Abia după ce Luna murise trecuse el în sfârșit gardul. 

Biata Luna! 

Era o după-amiază obișnuită, după școală: 

Orașul era scăldat în soare. 


VP - 121 


Ședea culcată lângă scara din spate, cu un șarpe mulgă, și el 
mort, la picioare. 

Pentru Michael, totul se redusese la un „Oh, Doamne!” și pași 
mai repezi. Venise în curtea din spate și auzise hârșâitul sacului 
de școală căzut când îngenunchease lângă ea. N-avea să uite 
niciodată asfaltul fierbinte, mirosul cald de câine și fruntea lui în 
blana ei roșcovană. „Oh, Doamne, Luna, nu...!” 

O implorase să respire. 

Nu respirase. 

O rugase să se rostogolească și să zâmbească, sau să fugă 
spre bolul ei cu mâncare. Ori să danseze de pe un picior pe altul 
în așteptarea unui potop de bobiţe pentru căţei. 

Nu făcuse nimic din toate astea. 

Nu mai era acum nimic altceva decât un leș și un bot căscat, 
ochi deschiși morţi, iar el rămăsese în genunchi, în soarele din 
curte. Băiatul, câinele și șarpele. 

Mai târziu, nu cu mult înainte ca Adelle să vină acasă, dusese 
cățelul dincolo de uscătorul de rufe și îl îngropase lângă 
trunchiul unui banksia. 

Luase două decizii. 

Mai întâi, săpase o groapă separată - un metru și ceva la 
dreapta - și în ea pusese șarpele; prieten și dușman, unul lângă 
celălalt. In al doilea rând, avea să treacă gardul spre casa lui 
Abbey Hanley în seara aceea. Va merge până în faţa ușii 
bătrâne și a luminii albastre licăritoare a televizorului. 


Seara, pe autostradă, în spatele lui erau orașul și muștele, și 

durerea pierderii câinelui - aerul acela pustiu, în care nimeni nu 
gâfâia. Dar mai era și cealaltă emoție. Acea durere dulce de a 
face să se întâmple ceva: noutatea. Și Abbey. Acel „totul duce la 
ea”. 
Pe drum se dădăcise singur să nu se oprească la gardul de 
sârmă ghimpată, dar ajuns acolo, nu reușise să reziste. Viaţa lui 
se redusese la minute, până când își înghiţise nodul din gât și se 
apropiase de ușă - iar Abbey Hanley o deschisese. 


— Tu! spusese ea și cerul era doldora de stele. 


O abundență de colonie. 
Un băiat cu braţe arzătoare. 


VP - 122 


Cămașa lui era prea mare într-o ţară care era prea mare, iar 
ei doi stăteau pe o alee năpădită de buruieni. Ceilalţi membri ai 
familiei mâncau îngheţată în casă, iar acoperișul de tablă se 
profila deasupra, aplecându-se spre el în vreme ce își căuta 
cuvintele și umorul. Cuvinte găsise. Umor, nu. 

Către gleznele ei, spusese: 

— Azi mi-a murit câinele. 

— Mă întrebam de ce ești singur, zâmbise ea, aproape 
arogant. Eu sunt înlocuitoarea? 

Îl ironiza! 

El perseveră. 

— A fost mușcată. De un șarpe, adăugase după o pauză. 

lar pauza aceea schimbase, într-un fel, totul. 

În vreme ce Michael se întorsese să privească întunericul care 
se adâncea, fata trecuse de la trufie la stoicism în decurs de 
numai câteva secunde; făcuse un pas mai aproape, iar acum 
stătea lângă el, privind în aceeași direcţie. Suficient de aproape 
ca braţele să li se atingă. 

— Aş despica un șarpe în două înainte să-l las să te atace și 
pe tine. 


După asta, deveniseră inseparabili. 

Se uitau împreună la atât de des reluatele seriale din anii 
anteriori - Ce vrăji a mai făcut nevasta mea al lui şi Visând la 
Jeannie al ei. Şedeau pe malul râului sau mergeau pe 
autostradă, afară din oraș, privind cum lumea părea să devină 
mai mare. Făceau curat în cabinetul medical și își ascultau 
reciproc bătăile inimii cu stetoscopul lui Weinrauch. Işi verificau 
unul altuia tensiunea până când brațele le erau gata să 
explodeze. În șopronul din curte, el îi desena mâinile, gleznele, 
picioarele. Devenea timid când ajungea la față. 

— Ei, haide, Michael... râdea ea, înfigându-și o mână în 
pieptul lui. Nu poţi să mă surprinzi cum trebuie? 

Putea. 

Putea găsi fuioarele de fum din ochii ei. 

Zâmbetul zeflemitor și brav. 

Chiar și pe hârtie părea gata să vorbească. 

— Hai să vedem cât de bun ești. Pictează cu mâna cealaltă. 

La casa de lângă autostradă, într-o după-amiază, îl luase 
înăuntru. Pusese o cutie cu manuale în dreptul ușii de la 


VP - 123 


dormitor, îl luase de mână și-l ajutase cu toate: nasturii, 
închizătorile, coborârea până la podea. „Vino aici”, îi spusese, și 
nu mai fusese decât covorul și căldura umerilor, spinări și șale. 
Era soare la fereastră, și cărţi, și lucrări pe jumătate scrise peste 
tot. Era răsuflare - răsuflarea ei - și prăbușire, atâta tot. Și 
stinghereală. O faţă întoarsă într-o parte și adusă înapoi. 

— Uită-te la mine! Michael, uită-te la mine! 

Și se uitase. 

Fata, părul ei și fuioarele de fum. 

— Ştii... spusese ea. (Sudoare între sâni.) Nu ţi-am spus 
niciodată că îmi pare rău. 

Michael se uitase la ea. 

Cu brațul amorțit, sub trupul ei. 

— Pentru ce? 

Ea zâmbise. 

— Pentru câine și... Acum aproape plângea: ...și pentru că ti- 
am strivit nava spaţială în sala de așteptare, în dimineaţa aia. 

lar Michael Dunbar și-ar fi putut lăsa brațul acolo pentru 
totdeauna; era împietrit și amuţit, uluit. 

— Îți amintești de asta? 

— Sigur, răspunsese ea, vorbind acum cu faţa în sus, spre 
tavan. Nu înţelegi? (Jumătate din ea în umbră, dar cu soarele pe 
picioare.) Te iubeam deja de atunci. 


Casa Ucigașului 


Imediat dincolo de albia secată a râului, Clay dădu mâna cu 
Michael Dunbar în întuneric, amândoi cu inima bătându-le în 
urechi. Pentru o clipă își închipui râul revărsându-se, doar ca să 
facă un zgomot, să atragă atenţia. Pentru un subiect de discuţie. 

Unde naiba era apa aia?! 

Mai devreme, când se văzuseră, se cercetaseră reciproc o 
clipă, apoi plecaseră privirile. Abia când fuseseră la câţiva metri 
distanţă se uitaseră unul la celălalt mai mult de o secundă. 

Pământul sub ei părea viu. 

În sfârșit căzuse întunericul, și totuși niciun sunet nu se 
auzea. 

— Pot să te ajut cu bagajele? 

— Nu, mulțumesc. 


VP - 124 


Mâna tatălui fusese scârbos de jilavă. Ochii îi erau agitati, 
clipind aiurea. Faţa i se alungise, mersul îi era obosit, iar glasul 
și-l folosea rareori; Clay putea auzi asta. O știa prea bine. 

Când se apropiară de casă și se așezară pe prima treaptă a 
scării, Ucigaşul aproape că se prăbușise. Ședea cu antebrațele 
depărtate și cu fața în palme. 

— Ai venit. 

Da, își spuse Clay; am venit. 

Dacă ar fi fost oricine altcineva, ar fi întins braţul și i-ar fi pus 
o mână pe umăr, ca să-i arate că totul e în regulă. 

Dar nu putea s-o facă. 

Nu avea decât un gând și repetarea acelui gând. 

Am venit. Am venit. 

Pentru azi, asta avea să fie tot. 


Când Ucigașul își revenise, o vreme îndelungă zăboviră încă 
acolo, înainte de a intra. Cu cât te apropiai de ea, casa părea și 
mai nerăbdătoare: 

Streșini ruginite, vopsea scorojită. 

Înconjurată de bălării virulente. 

În faţa lor, luna strălucea pe aleea hârbuită. 

Inăuntru erau pereţi în culoarea untului și o pală uriașă de 
pustietate; totul mirosea a singurătate. 

— O ceașcă de cafea? 

— Nu, mulțumesc. 

— Ceai? 

— Nu. 

— Ceva de mâncat? 

— Nu. 

Se așezară în tăcerea camerei de zi. O măsuţă de cafea era 
acoperită de cărţi, ziare și schițe pentru un pod. O canapea îi 
înghiţea pe amândoi, tată și fiu. 

— lisuse! 

— Imi pare rău... Cam șocant, nu-i așa? 

— E-n regulă. 

Chiar începeau să se înțeleagă. 


În cele din urmă se ridicară iar în picioare, iar băiatul fu 
condus într-un tur al casei. 


VP-125 


Nu dură foarte mult, dar îi era util să știe unde avea să 
doarmă și unde era baia. 

— Te las să despachetezi și să faci un duș. 

În dormitor era un birou din lemn, unde aranjă el toate cărţile, 
până la ultima. Își puse hainele în dulap și se așeză pe pat. Tot 
ce-și dorea era să fie din nou acasă - ar fi izbucnit în hohote fie 
și numai dacă ar fi intrat pe ușă. Sau dacă ar fi stat pe acoperiș 
cu Henry. Ori dacă l-ar fi văzut pe Rory împleticindu-se pe 
Archer Street, cu un cartier întreg de cutii de scrisori în spate... 

— Clay? 

Ridică privirea. 

— Vino să mănânci ceva. 

Stomacul îi ghiorăia. 

Se aplecă înainte, cu tălpile lipite de podea. 

Puse mâna pe cutia de lemn, pe brichetă, și se uită la Matador 
și la cârligul recent adus. 

Pentru o serie întreagă de motive, Clay nu reuși să se miște. 

Încă nu, dar în curând. 


Vântul din sud pe timp de noapte 


Firește, Abbey Hanley nu avusese de gând să-l distrugă. 

Doar că așa se întâmplau uneori lucrurile. 

Însă un lucru duce la altele, iar ele deschid calea altor 
coincidențe, care se soldează ani mai târziu cu băieţi și 
bucătării, băieţi și ură - iar fără fata aceea demult pierdută n-ar 
mai fi fost nimic: 

Nici Penelope. 

Nici băieţii Dunbar. 

Nici pod, nici Clay. 


Cu atât de mulţi ani în urmă, dacă e să vorbim despre Michael 
și Abbey, totul era limpede și minunat. 

O iubea cu tușe și culori. 

O iubea mai mult decât pe Michelangelo. 

O iubea mai mult decât pe David și toți acei sclavi statuari. 

La finalul școlii, terminaseră amândoi cu note bune, note de 
mers la oraș, cu numeroase escapade și mirări. 

Pe strada principală, câte o bătaie pe umăr. 


VP - 126 


Câteva felicitări. 

Uneori însă, mai era și un ușor dispreţ, o senzație de „pentru 
ce naibii ai vrea să pleci?” Bărbaţii excelau la asta, mai ales cei 
vârstnici, cu chipurile lor coapte și un ochi mijit în soare. 
Cuvintele răsunau piezișe: 

— Așa deci, te duci la oraș, da? 

— Da, domnule. 

— Domnule?! Ho, că n-ai ajuns încă acolo! 

— Rahat... Scuze. 

— Păi, vezi să nu devii și tu vreo lepădătură pe-acolo. 

— Poftim? 

— Ai auzit bine... Nu-i lăsa să te schimbe cum le-au schimbat 
pe mai toate lichelele care au șters-o. Să nu uiţi niciodată de 
unde ai plecat, bine? 

— Bine. 

— Şi nici ce ești. 

— În regulă. 

Fără îndoială, Michael Dunbar pleca din Featherton și era o 
lichea, dar și o potenţială lepădătură. Chestia e că nimeni nu-i 
zisese vreodată „Și vezi să nu faci nimic care ţi-ar atrage o 
poreclă ca Ucigasul”. 

Era o lume mare care îl aștepta, iar posibilităţile erau 
nesfârșite. 


În ziua în care veniseră rezultatele, în vacanţa de Crăciun, 
Abbey îi spusese că așteptase lângă cutia de scrisori. Aproape 
că ar fi putut picta imaginea: întinderea cerului pustiu. 

O mână în șold. 

Se copsese la soare timp de douăzeci de minute, după care se 
dusese după un șezlong și o umbrelă de plajă, la o mie de mile 
depărtare de mare. Pe urmă, după o cutie frigorifică și câteva 
îngheţate; Doamne, trebuia să plece odată de aici! 

În oraș, Michael zvârlea cărămizi către un tip urcat pe o 
schelă, care zvârlea cărămizi altui tip. Undeva, mult mai sus, 
cineva zidea cărămizile acelea și un nou bar se înălța: pentru 
mineri, fermieri și minori. 

La amiază, se dusese acasă și își văzuse viitorul împăturit, cu 
un colț ieșit din cilindrul rezervat corespondenţei nedorite. 

Ignorând prevestirea, deschisese plicul. Și zâmbise. 


VP - 127 


Când îi telefonase, Abbey gâfâia după ce străbătuse aleea în 
fugă. 

— Eu încă aştept! Al naibii oraș, vrea să mă ţină aici încă o oră 
sau două, ca să mă pedepsească, zic eu. 

Mai târziu însă, la muncă, Abbey venise și se oprise în spatele 
lui, iar el se uitase peste umăr și dăduse drumul cărămizilor din 
mâini, una în dreapta, alta în stânga. Se întorsese complet spre 
ea. 

— Ei bine? 

Ea încuviințase. 

Râsese, așa că răsese și Michael, până ce vocea i se prăbuși, 
între ei. 

— Ei, Dunbar, potaie bună de nimic, unde-s cărămizile mele?! 

Abbey, prezentă ca întotdeauna, replicase. 

— Poezie! 

Apoi zâmbise larg și plecase. 

Câteva săptămâni mai târziu, plecaseră amândoi. 


Da, își făcuseră bagajele și se duseseră la oraș, și cum poţi să 
rezumi patru ani de fericire idilică aparentă? Dacă Penny Dunbar 
se pricepea să folosească o parte pentru a reda întregul, astea 
erau părţi care rămăseseră doar părţi - fragmente și momente 
trecătoare: 

Conduseseră unsprezece ore, până ce văzuseră clădirile 
profilându-se la orizont. 

Trăseseră pe marginea drumului și cuprinseseră totul cu 
privirea, iar Abbey se ridicase pe capotă. 

Merseseră mai departe, până ce ajunseseră în oraș, parte din 
el, iar ea își vedea de cursurile de comerț, iar Michael picta și 
sculpta, supraviețuind geniilor din jur. 

Aveau amândoi slujbe cu jumătate de normă: 

Una servea băuturi într-un club de noapte. 

Celălalt era muncitor pe șantiere de construcţii. 

Seara, se prăbușeau în pat și în brațele celuilalt. 

Fragmente primite și oferite. 

Anotimp după anotimp. 

An după an. 

Când și când, după-amiaza, mâncau cartofi prăjiţi și pește pe 
plajă și priveau pescărușii ivindu-se ca prin magie, aidoma 
iepurilor din joben. Simţeau miriadele de brize ale mării, fiecare 


VP - 128 


diferită de celelalte, și greutatea arșiţei și a umidității. Uneori 
stăteau doar așa, în timp ce un uriaș nor negru plutea deasupra, 
ca o navă-mamă, după care fugea gonit de propria-i ploaie. Era 
o ploaie care curgea asemenea unui oraș, odată cu vântul din 
sud pe timp de noapte. 

Apoi erau evenimente și zile de naștere, și una mai cu seamă, 
când ea îi dăduse o carte - una splendidă, cu coperte tari și 
litere în culoarea bronzului - intitulată Pietraru/ iar Michael 
stătea până târziu în noapte și citea, în vreme ce ea dormea 
lipită de picioarele lui. Întotdeauna, înainte s-o închidă, se 
întorcea la primele pagini, la scurta biografie a autorului, unde 
mai jos, în mijlocul paginii, ea scrisese: 


Pentru Michael Dunbar - singurul pe care 
îl iubesc, îl iubesc 
și-l iubesc. 
De la Abbey 


Și, desigur, nu la mult timp după aceea, urmase întoarcerea 
acasă pentru a se căsători într-o zi senină de primăvară, cu 
ciorile cârâind afară, ca niște pirați de uscat. 

Mama lui Abbey plângând fericită în prima strană. 

Tatăl ei își schimbase salopeta veche de lucru cu un costum. 

Adelle Dunbar şedea alături de bunul doctor, ochii 
strălucindu-i în spatele ochelarilor noi, cu rame albastre. 

Abbey plângând în ziua aceea, udă toată, în rochie albă și 
încețoșată. 

Michael Dunbar ca un tinerel, ducând-o cu el, în strălucirea 
soarelui. 

Întoarcerea în oraș, câteva zile mai târziu, și oprirea la 
jumătatea drumului, unde râul era redutabil, ceva nebunesc, 
năpustindu-se la vale - un râu cu un nume ciudat, dar unul pe 
care-l iubeau: Amahnu. 

Ei doi întinși acolo, sub un copac, când părul ei îl gâdila, iar el 
nu l-ar fi dat niciodată la o parte, și Abbey spunându-i că i-ar 
plăcea să se întoarcă; și Michael zicând: „Sigur, strângem bani, 
construim o casă și venim aici ori de câte ori vrem”. 

Abbey și Michael Dunbar: 

Două dintre cele mai fericite lichele care avuseseră vreodată 
tupeul să plece. 


VP - 129 


Neștiind nimic din ceea ce avea să urmeze. 


Somnul cel mare 


Noaptea era lungă și răsuna de gândurile lui Clay. 

La un moment dat se ridicase să se ducă la baie și-l găsise pe 
Ucigaș pe jumătate înghiţit de canapea. Ingreunat de cărți și 
diagrame. 

Un timp, stătu în fața lui. 

Se uită la cărți și la schiţele de pe pieptul Ucigașului. Podul, 
după cum se părea, era pătura lui. 

Apoi veni dimineaţa - dar dimineaţa nu era dimineaţă, era 
două după-amiază, iar Clay se trezi tresărind, cu soarele pe 
gâtul lui, ca Hector. Prezenţa lui în cameră era copleșitoare. 

Când se ridică, rămase șocat; bâjbâi în jur. Nu! Nu! El unde e 
oare? Grăbit, se repezi în hol, ieși din casă și se opri pe verandă, 
în chiloţi. Cum a putut să doarmă atât de mult? 

— Hei! 

Ucigașul îl privea. 

Venise de după colţul casei. 


Se îmbrăcă și se așezară în bucătărie, iar de data asta mâncă 
și el. Cuptorul vechi, cu ceasul lui în alb și negru, abia dacă 
trecuse de la 2.11 la 2.12, iar el înghiţise deja câteva felii de 
pâine și alte câteva ouă criminale. 

— Mai mănâncă. O să ai nevoie de toate forțele. 

— Poftim? 

Ucigașul mesteca și ședea, vizavi de el. 

Știa el ceva ce Clay nu știa? 

Da. 

Răsunaseră strigăte din dormitor toată dimineața. 

Dormise și-mi strigase numele. 


Un somn lung, iar acum am rămas în urmă. 

Asta era gândul care nu-i dădea pace lui Clay în timp ce 
continua să mănânce parcă fără voia lui - și avea să se zbată ca 
să se elibereze. 

Pâine și cuvinte. 

— N-o să se mai întâmple. 

VP - 130 


— Poftim? 

— Niciodată n-am dormit atât de mult. De obicei abia dacă 
dorm. 

Michael zâmbi; da, era Michael. Să fi fost sângele de demult 
curgând din nou prin el? Sau doar așa părea? 

— Clay, nu-i nimic! 

— Ba nu... ah... Dumnezeule! 

Se ridică brusc și izbi masa cu genunchiul. 

— Clay... te rog! 

Pentru prima dată, studie chipul din faţa lui. Era o versiune a 
mea mai bătrână, cu ochii lipsiţi însă de focul interior. Dar 
restul: părul negru, chiar și oboseala păreau la fel. 

Își trase scaunul cu grijă de data asta, însă Ucigașul ridică o 
mână. 

— Oprește-te. 

Dar Clay era gata să plece, și nu numai din încăpere. 

— Nu, spuse el, am... 

Din nou, mâna. Muncită și bătătorită. O mână de muncitor. 
Flutură de parcă ar fi alungat o muscă de pe un tort aniversar. 

— Sst! Tu ce-ţi închipui că e acolo, afară? 

Ceea ce însemna, de fapt: 

Ce anume te-a determinat să vii aici? 

Însă Clay nu auzea altceva decât insectele. Singura notă. 

Apoi gândul la ceva măreț. 

Se ridică, aplecat deasupra mesei. Minţi și spuse: 

— Nu e nimic. 

Ucigașul nu se lăsă păcălit. 

— Ba nu, Clay, lucrul acela te-a adus aici, dar ţi-e teamă, așa 
că e mai ușor să stai aici și să te cerți cu mine. 

Clay se îndreptă de spate. 

— Nu înţeleg ce vrei să zici. 

— Zic că e în regulă... 

Se întrerupse și-l cercetă din priviri fără grabă. Un băiat pe 
care nu-l putea atinge, la care nu putea ajunge. 

— Nu știu cât timp ai stat între copacii aceia ieri, continuă 
Ucigașul, dar trebuie să fi venit aici cu un motiv... 

Dumnezeule! 

Gândul îi veni cu un val de căldură. 

M-a văzut. Toată după-amiaza. 

Și: 


VP - 131 


— Stai, spuse Ucigașul, și mănâncă. Fiindcă mâine trebuie să- 
ți arăt... e ceva ce trebuie să vezi. 


Zatopek 


Referitor la Michael Dunbar și Abbey Dunbar, cred că a venit 
timpul să întreb: 

Ce era adevărata fericire dintre ei? 

Care era adevărul? 

Cel adevărat? 

să începem cu arta. 

Sigur, el picta bine, deseori minunat; putea surprinde un chip, 
putea vedea lucrurile într-un fel anume. Putea picta pe pânză ori 
pe hârtie, dar la o adică, știa: lucra de două ori mai sârguincios 
decât studenţii din jurul lui, care izbuteau, toţi, să lucreze mai 
rapid decât el. Și era cu adevărat talentat într-un singur 
domeniu, de care de asemenea se agăța. 

Se pricepea s-o picteze pe Abbey. 


De mai multe ori fusese pe punctul de a renunţa la școala de 
artă. 

Ceea ce-l oprise fusese doar gândul că se va întoarce la ea 
recunoscându-și eșecul. Așa că rămăsese. Supravieţuise, într-un 
fel sau altul, scriind eseuri bune și având sclipiri de geniu când o 
insera și pe ea într-un fundal. Cineva remarca de fiecare dată: 
„Hei, îmi place partea asta”. Răbdare și revelaţie existau doar 
pentru ea. 

Când venise timpul pentru lucrarea finală, găsise o ușă 
părăsită și o pictase pe ea, pe ambele părți. Pe una, întindea 
mâna spre clanţă; pe cealaltă, pleca. Intra în chip de 
adolescentă; fata în uniformă de școală, cu acea moliciune 
osoasă, cu părul nesfârșit. Dincolo, pleca - pantofi cu tocuri 
înalte, tunsoare bob, înfățișare profesională - privind în spate 
peste umăr, la tot ce se afla între. Când primise rezultatul, știa 
deja ce va citi în el. Și nu se înșela: 


Ideea ușii, mai degrabă clișeistă. 
Tehnica experimentată, dar nu mai mult; recunosc însă că vreau 
s-o cunosc. Vreau să știu ce s-a întâmplat între. 


VP - 132 


Orice ar fi fost în lumea dintre cele două imagini, știai că 
femeii aceleia avea să-i fie bine pe partea cealaltă - mai ales, 
așa cum s-a dovedit, fără el. 


Când se întorseseră în oraș căsătoriţi, închiriaseră o căsuță pe 
Pepper Street. La numărul treizeci și șapte. Abbey avea o slujbă 
la bancă - prima pentru care aplicase - iar Michael lucra pe 
șantiere de construcţii și picta în garaj. 

E surprinzător cât de repede apăruseră fisurile. 

După niciun an. 

Unele lucruri deveniseră evidente, de pildă că totul era ideea 
ei: 

Casa aceea de închiriat, farfuriile cu bordură neagră. 

Se duceau să vadă filme când se gândea ea la asta, nu el, și 
în timp ce diploma ei o propulsase imediat înainte, el rămăsese 
acolo unde fusese întotdeauna, pe platformele acelea de 
construcţie; dădeau impresia că ea era forţa vieţii, iar el, doar 
viața. La început, sfârșitul a fost așa: 

Era noapte. 

În pat. 

Ea oftase. 

El ridicase capul să vadă. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— Nu așa, spusese ea. 

lar de acolo trecuseră de la „Arată-mi” la „Nu mai pot să te 
învăţ”, la „Ce vrei să zici?”, la ea ridicându-se în capul oaselor și 
spunând „Vreau să zic că nu pot să-ți arăt eu totul, nu pot să te 
car după mine. Trebuie să-ţi dai seama și singur”. 

Michael fusese șocat de calmul cu care îi dădea ea loviturile, 
cu întunericul veghind la fereastră. 

— În tot timpul de când suntem împreună, nu cred că 
vreodată ai... 

Se oprise. 

— Ce? întrebase el. 

Un nod mic înghiţit, ca pregătire. 

— Iniţiat. 

— iniţiat? Să iniţiez ce? 

— Nu știu... orice... unde locuim, ce facem, ce mâncăm, unde, 
când și cum ne... 

— Dumnezeule, am... 


VP - 133 


Ea se ridicase o idee mai sus. 

— Niciodată nu mă iei pur și simplu. Niciodată nu-mi dai 
senzaţia că trebuie să mă ai, orice-ar fi. Mă faci să mă simt ca... 

El ar fi preferat să nu știe. 

— Ca... ce? 

Pe un ton doar puţin mai jos: 

— Ca băiatul pe care l-am trântit la podea, acasă... 

— Eu... 

Dar nu mai era nimic acolo. 

Doar un eu. 

Și nimic. 

Eu și prăbușire, și hainele atârnate pe un scaun... și Abbey, 
care nu terminase. 

— Și poate toate celelalte, așa cum am spus... 

— Toate celelalte? 

Încăperea părea îmbucată în ea însăși, gata să fie desfăcută. 

— Nu știu, replicase ea și își îndreptase spatele încă o dată, 
pentru a prinde curaj. Poate că fără mine ai fi încă acasă, cu toţi 
acei bărfitori, târâie-brâu și alţii la fel ca ei. Poate că încă ai mai 
face curat în rahatul ăla de cabinet medical și le-ai da cărămizi 
altor inși care dau și ei cărămizile mai departe. 

Mușcase din propria-i inimă și o halcă serioasă de întuneric. 

— Am venit la tine. 

— Când ţi-a murit câinele. 

Asta îl lovise zdravăn. 

— Câinele. Cât te-ai pregătit să asmuţi fraza asta? 

(Jocul de cuvinte nu fusese intenţionat, sunt sigur.) 

— Deloc. Pur și simplu mi-a venit acum. 

Își încrucișase braţele, fără a-și acoperi sânii însă, și era 
frumoasă și goală, iar claviculele îi erau atât de drepte. 

— Poate că a fost întotdeauna acolo, în mine, continuase ea. 

— Erai geloasă pe un câine? 

— Nu! (Din nou o luase el alături cu drumul.) Doar că... mă 
întreb de ce ai avut nevoie de /uni întregi înainte să vii la mine 
la ușă, după atâta așteptat și uitat! Sperând s-o fac eu în locul 
tău... să alerg după tine pe drum. 

— N-ai făcut niciodată așa ceva. 

— Sigur că nu... N-aș fi putut. 

Nu mai știa încotro să privească acum, așa că se mulțumise 
să se uite drept în față și adăugase: 


VP - 134 


— Doamne, tu chiar nu pricepi, nu-i așa? 

Ultima frază fusese ca o sentinţă de moarte - un adevăr rostit 
atât de liniștit și de brutal. Efortul necesar îi slăbise puterile, fie 
și numai pentru câteva momente, și se lăsase în jos, peste el, 
obrazul fiindu-i ca o piatră pe gâtul lui. 

— Îmi pare rău, spusese. Îmi pare foarte rău. 

Dar dintr-un motiv sau altul, el continuase. 

Poate pentru a întâmpina apropiata înfrângere. 

— Spune-mi tu. (Gustul vocii lui. Era uscată și granuloasă, și 
toate cărămizile acelea fuseseră aruncate către e/, iar el o 
înghiţise pe fiecare, pe rând.) Spune-mi tu cum să repar 
lucrurile. 

Simplul act al respirației devenise brusc ca o finală olimpică, 
și unde era Emil Zatopek când avea nevoie de el? De ce nu se 
antrenase și el ca smintitul acela de ceh? Un sportiv cu o 
asemenea rezistență sigur ar fi putut face faţă la o noapte ca 
asta. 

Dar Michael putea? 

Din nou: 

— Spune-mi tu, și eu le repar. 

— Dar tocmai asta e. 

Glasul lui Abbey cădea orizontal, lăsat acolo, trântit pe pieptul 
lui. Fără anxietate, fără sforţări. 

Fără dorinţa de a repara sau a fi reparat: 

— Poate că nu e nimic de făcut, spusese ea. Sau poate că e. 

Se oprise brusc. Incepuse din nou: 

— Poate că nu suntem... cum trebuie... așa cum credeam. 

Ultima lui gură de aer, răsuflarea de pe urmă: 

— Dar eu... Se întrerupse; glasul îi trenă: ... Atât de mult! 

— Știu, explicase ea și vocea-i fusese plină de milă, dar de un 
fel nemilos. Și eu, dar poate că asta nu e suficient. 

Încheiase fraza cu o înţepătură; el avea să sângereze de 
moarte în pat. 


Amahnu 


Noaptea care-l așteptase, după ce dormise atât de mult și de 
adânc în timpul zilei, fusese la fel de chinuitoare și de agitată ca 


VP-135 


și cea dinaintea ei. Se uită în cutia din lemn și gândul îi zbură la 
verandă, dimineaţa. 

Laptele care se revărsase peste balustradă. 

Jugulara de la gâtul meu. 

Îi văzu pe Ahile, pe Tommy și pe Rory. 

Și pe Carey. 

Sigur că se gândea la Carey și la ziua de sâmbătă, 
întrebându-se dacă ea se va mai duce la Imprejurimi. Ar fi dat 
orice să știe, însă n-ar întreba-o niciodată, și în clipa aceea se 
opri și înțelese cu adevărat - o conștientizare în forță, finală. 

Se ridică și se aplecă deasupra biroului. 

Ai plecat, își spuse. 

Ai plecat. 


La scurt timp după ivirea zorilor se trezi și Ucigașul, și 
străbătură râul ca pe un drum; porniră să-l urce de acasă. 

La început era o pantă ușoară, pe măsură ce albia râului 
devenea mai înaltă. 

După câteva ore însă, urcau peste bolovani uriași, accidentaţi, 
ținându-se de sălcii și eucalipţi. Indiferent că panta era lină sau 
abruptă, un lucru rămânea mereu la fel: forța era întotdeauna 
vizibilă. Malurile aveau un fel de muchii. Exista un evident istoric 
al grohotișului. 

— Uită-te aici, spuse Ucigașul. 

Ajunseseră într-o zonă des împădurită; erau săgeți de lumină 
ce atârnau sus în penumbră, fiecare într-o altă direcţie. Piciorul 
lui întâlni un copac scos din rădăcini. O haină de mușchi și de 
frunziș. 

Și asta, își spuse Clay. 

Se afla lângă o stâncă uriașă, care părea să fi fost dislocată. 
Urcaseră așa mai bine de jumătate de zi și își mâncară prânzul 
pe o cornișă lungă din granit. Priveau în zare, peste munţi. 

Ucigașul își desfăcu sacul. 

Apă. Pâine și portocale. Brânză și ciocolată neagră. Toate 
trecură din mână în mână, dar mai nimic nu fu rostit. Clay era 
sigur însă că aveau gânduri similare - despre râu, despre forța 
lui vizibilă: 

Deci cu asta avem de-a face. 


VP - 136 


După-amiaza și-o petrecură întorcându-se la vale. Când și 
când o mână se întindea să-l ajute pe celălalt, iar când ajunseră, 
pe întuneric, în albie, tot nimic nu fusese încă rostit. 

Dar sigur că acum avea să fie. 

Dacă exista cu adevărat un moment în care să înceapă, apoi 
acesta era. 

Dar nu era. 

Nu chiar: 

Rămăseseră încă prea multe întrebări, prea multe amintiri - 
dar unul dintre ei trebuia să înceapă într-un fel, și Ucigașul, pe 
drept, cedă primul. Dacă trebuia să încerce cineva o idee de 
parteneriat, era musai să fie el acela. Străbătuseră împreună 
multe mile în ziua aceea, așa că privi spre el și întrebă: 

— Vrei să construim un pod? 

Clay încuviinţă, dar se uită în altă parte. 

— Mulţumesc, spuse Michael. 

— Pentru ce? 

— Pentru că ai venit. 

— N-am venit pentru tine. 

Reunirea familiei, în stilul lui Clay. 


O galerie de Abbey 


Din multe puncte de vedere, bănuiesc că e adevărat că până 
și vremurile rele sunt pline de vremuri bune (și de unele 
grozave), iar cea a pieirii lor nu fusese altfel. Existau încă acele 
dimineţi de duminică, în care ea îi cerea să-i citească în pat și-l 
săruta cu răsuflarea ei de dimineaţă, iar Michael nu putea decât 
să i se predea. Citea cu bucurie Pietrarul. Mai întâi trecea cu 
degetul peste literele titlului. Ea îl ruga: 

— Mai spune-mi o dată cum se numea orașul acela în care a 
învățat despre marmură și piatră. 

EI îi spunea, cu glas scăzut. 

Numele orașului era Settignano. 

Sau: 

— Citește-mi din nou ce zice despre Prizonieri. 

Pagina 265: 


VP - 137 


— „Erau năvalnici și diformi - neterminaţi, incompleţi - dar 
colosali, monumentali în orice caz, și aveau să se zbuciume, se 
pare, pentru întotdeauna”. 

— Pentru întotdeauna? exclamă ea rostogolindu-se peste el și 
sărutându-i abdomenul; întotdeauna îi plăcuse abdomenul lui. 
Crezi că asta e o greșeală de tipar? 

— Nu, cred că așa a vrut să scrie. Ne provoacă să credem că 
e o greșeală... imperfecţiune, la fel ca Sclavii. 

— Aha, replică ea și-l săruta, îl săruta iar și iar, până pe piept. 
Îmi place când faci asta. 

— Când fac ce? 

— Lupţi pentru ceea ce iubești. 


Dar pentru ea nu putuse să lupte. 

Sau cel puțin nu așa cum voia ea. 

Sincer să fiu, nu exista nicio răutate în Abbey Dunbar, dar pe 
măsură ce timpul se dilatase, iar momentele bune se 
scurtaseră, devenise tot mai clar, cu fiecare zi care trecea, că 
vieţile lor urmau cursuri separate. Mai limpede spus, ea se 
schimba, el rămânea același. Abbey nu îl lua în vizor și nu-l 
ataca niciodată. Doar că rezistența devenise alunecoasă. 

Privind înapoi, Michael își amintea de filme. iși amintea de 
clipele în care întregul cinematograf, vinerea seara, râdea, când 
el însuși râdea, iar Abbey stătea și se uita, impasibilă. lar pe 
urmă, când întregul regiment de cinefili rămânea tăcut, Abbey 
zâmbea la ceva tainic și personal, ceva existent doar între ea și 
ecran. Dacă ar fi putut și el să râdă atunci când râdea ea, poate 
că ar fi fost bine între ei... 

Dar își întrerupea gândul. 

Era ridicol! 

Filmele și floricelele de porumb nu măresc probabilitatea de 
decimare, nu-i așa? Nu, era mai degrabă o compilaţie: cele mai 
mari succese ale unui cuplu care călătorise atât de departe pe 
cât putuse s-o facă împreună, pentru a dispărea apoi. 


Uneori veneau în vizită prieteni ai ei de la muncă. 
Aveau unghii curate. 

Atât bărbaţii, cât și femeile. 

Era o deosebire mare față de șantierele de construcții. 


VP - 138 


Michael picta de asemenea mult în garaj, iar mâinile lui erau 
ori prăfuite, ori pătate de culoare. El bea cafea din ibric, ei de la 
espressoare. 

Cât despre Abbey, părul ei era tuns din ce în ce mai scurt, 
zâmbetul ei era din ce în ce mai profesional, iar în cele din urmă 
dăduse dovadă de suficient curaj pentru a pleca. Îi mai putea 
atinge brațul ca în anii trecuți, cu un mic comentariu ori o mică 
ironie. Putea glumi făcându-i cu ochiul, îi putea zâmbi - dar de 
fiecare dată tot mai puţin convingător. lar el știa foarte bine că, 
în curând, aveau să fie în dispoziţii divergente în dormitor. 

— Noapte bună. 

— Te iubesc. 

— Și eu. 

Deseori el se ridica. 

Se ducea în garaj și picta, dar mâinile îi erau atât de al naibii 
de grele, de parcă ar fi fost împietrite, cimentuite. Adesea lua și 
Pietrarul cu el și citea textul ca pe un fel de reţetă: fiecare 
cuvânt pentru a-i alina durerea. Citea și lucra până când îl 
usturau ochii, și adevărul îi dădea târcoale, iar apoi îl copleșea. 

Acolo erau el și Buonarroti. 

Un singur artist în încăpere. 


Poate că dacă s-ar fi certat... 

Poate că asta le lipsea. 

O anume inconstanţă. 

Sau poate doar mai multă ștergere cu buretele. 

Nu, situaţia era simplă și clară: 

Viaţa se îndrepta acum în altă direcţie pentru Abbey Dunbar 
și pentru băiatul pe care-l iubise cândva, rămas în urmă. Dacă 
odinioară o pictase, iar ea îl iubise pentru asta, acum pictura 
părea doar un colac de salvare. O putea surprinde râzând în 
timp ce spăla vasele. Sau stând la malul mării, cu surferii în 
spate, după trecerea valului. Erau încă splendide și somptuoase 
picturile acelea, dar dacă odată fusese în ele doar dragoste, 
acum era dragoste și insuficiență. Nostalgie; dragoste și 
pierdere. 


Apoi, într-o zi, ea se oprise în mijlocul frazei. 
Șoptise: 
— E păcat... 


VP - 139 


Ton plat, aproape tăcut. 

— E mare păcat fiindcă... 

— Fiindcă? 

Așa cum se întâmpla tot mai des, el nu voia de fapt să afle, și 
întorsese spatele răspunsului. Era la chiuveta din bucătărie. 

— Cred, spusese ea, că poate iubești mai mult versiunea mea 
pictată... mă înfăţișezi în culori mai bune decât sunt eu în 
realitate. 

Soarele scânteiase. 

— Să nu spui asta. 

Murise în clipa aceea, era sigur de asta. Apa era cenușie, ca 
înnorată. 

— Să nu mai spui asta niciodată. 


Când venise sfârșitul, i-o spusese în garaj. 

El stătea cu pensula în mână. 

Ea avea bagajele făcute. 

El avea să păstreze toate picturile. 

Expresia ei era una de remușcare în timp ce el își lansa 
întrebările fără rost. De ce? Avea pe altcineva? Biserica, orașul, 
toate celelalte nu însemnau nimic? 

Însă chiar și atunci, când furia ar fi trebuit să-i copleșească 
raţiunea, se simțeau doar firișoare de tristețe atârnând de 
grinzile tavanului. Fluturau și se legănau ca pânzele de păianjen, 
atât de fragile și, de fapt, imponderabile. 

O galerie de Abbey aștepta în spatele lor, privind întreaga 
scenă: 

Ea râzând, ea dansând, ea absolvindu-l de vină. Ea mâncând 
și tolănindu-se, goală, în pat; și tot timpul femeia din fața lui - 
cea nepictată - explica. Nu exista nimic ce-ar fi putut el să 
spună sau să facă. Regrete cât pentru un minut. Pentru totul. 

lar penultima lui intervenţie fusese o întrebare. 

— Te așteaptă el în fața casei? 

Abbey închisese ochii. 

lar ultima, ca un reflex, fusese aceasta: 

Pe un taburet, lângă șevalet, se afla Pietraru/ cu faţa în jos, și 
el luase cartea și o întinsese spre ea; iar dintr-un motiv straniu, 
ea o luase. Poate pur și simplu pentru ca o fată și un băiat s-o 
caute, mulţi ani mai târziu... Aveau s-o păstreze, să citească din 
ea, să vorbească despre ea întinși pe o saltea, pe un teren uitat, 


VP - 140 


într-un oraș de terenuri uitate - și toate astea avându-și 
rădăcinile acolo. 

Ea o luase. 

O ţinuse în mână. 

Își sărutase degetele și atinsese apoi coperta cu ele, și era 
atât de tristă, și oarecum curtenitoare, și o luase cu ea, iar ușa 
se închisese în urma ei. 


lar Michael? 

Din garaj, auzise motorul. 

Altcineva. 

Se lăsase să cadă pe taburetul mânjit de vopsea și-i spusese 
„Nu” fetei din jurul lui, iar motorul se auzise mai tare, apoi mai 
slab, până ce dispăruse. 

Mult timp stătuse, liniștit și tremurând și, fără un sunet, 
începuse să plângă. Își vărsase lacrimile tăcute către feţele 
picturilor de alături, dar pe urmă se mai calmase și se lăsase jos 
pe podea, ghemuit. lar Abbey Dunbar, care nu mai era Abbey 
Dunbar, îl veghease toată noaptea, în multiplele ei forme. 


Pont du Gard 


În următoarele patru sau cinci zile, tatăl și fiul își creară o 
rutină. Era un parteneriat precaut, umăr la umăr, poate ca doi 
boxeri în rundele de început. Niciunul dintre ei nu voia să-și 
asume un risc prea mare, de teamă să nu fie făcut knock-out. 
Michael, mai cu seamă, era prudent. Nu voia să mai iște vreunul 
dintre momentele acelea de genul „n-am venit aici pentru tine”; 
nu erau bune pentru nimeni - sau poate că nu pentru el. 

Sâmbătă, ziua în care lui Clay îi era cel mai tare dor de casă, 
coborâră de-a lungul râului, în loc să urce, și în unele momente 
se simţi tentat să vorbească. 

La început, doar despre lucruri banale. 

Ucigașul lucra undeva? 

De cât timp locuia aici, mai exact? 

Apoi însă, mai întrebător, sau mai direct: 

Ce naiba mai aștepta? 

Când vor începe să construiască? 

Podul ăsta era cumva o tragere de timp? 


VP - 141 


Îi amintea de Carey și de bătrânul McAndrew - de întrebările 
care o trăgeau pe ea înapoi. În cazul lui însă, ele erau istorie. 

Cum îi plăcuseră cândva poveștile, înainte vreme se 
pricepuse mai bine să pună întrebări. 


În mai toate dimineţile, Ucigașul se ducea pe malul râului și 
stătea. Putea rămâne așa ore întregi. 

Pe urmă se întorcea în casă și citea sau scria pe hârtiile lui 
volante. 

Clay ieșea de unul singur. 

Uneori urca în amonte; bolovanii mari de piatră. Ședea pe ei 
și-i era dor de toți. 

Luni se duseră în oraș, pentru provizii alimentare. 

Traversară albia râului, uscăciunea ei. 

Luară mașina ca o cutie roșie. 

Clay îi trimise o scrisoare lui Carey și un bilet colectiv acasă, 
prin intermediul lui Henry. Dacă prima fusese o relatare 
detaliată a ceea ce se întâmplase în linii mari, cel de-al doilea 
era tipic pentru fraţi. 


Bună, Henry. 


Totul e-n regulă aici. 
Tu? 
Spune-le și celorlalţi. 


Clay 


Își aminti ce-i sugerase Henry, să-i telefoneze, iar ideea se 
potrivea într-un fel; biletul semăna bine cu un SMS. 

Se tot întrebase dacă să scrie pe plicuri și adresa 
expeditorului, și alesese până la urmă s-o treacă doar pe cel 
pentru Henry. Să-i spună însă și lui Carey? Nu știa. Nu voia ca ea 
să se simtă obligată să-i scrie la rândul ei. Sau poate că se 
temea că nu-i va scrie... 


Joi totul se schimbă, cel puţin într-o oarecare măsură, spre 
seară; Clay ședea cu el de bunăvoie. 

Erau în camera de zi, iar Michael nu spuse nimic, îi aruncă 
doar o privire precaută, iar Clay se așeză pe podea, lângă 
fereastră. La început citise cea mai recentă dintre cărțile ei - 


VP - 142 


generoasa Claudia Kirkby -, dar acum trecuse la o enciclopedie 
a podurilor; cea pe care o citise cel mai des. Titlul nu era foarte 
inspirat, dar cartea îi plăcea mult. Cele mai impresionante 
poduri. 

O vreme îi fusese greu să se concentreze, dar după o 
jumătate de oră, primul zâmbet îi apăru pe faţă când zări podul 
lui preferat. 

Le Pont du Gard?. 

„Impresionant” nu era un cuvânt suficient de sugestiv pentru 
a defini podul acela, care servea totodată drept apeduct. 

Construit de romani. 

Sau de diavol, dacă puteai să crezi una ca asta. 

Privindu-i arcele - cele șase uriașe de la bază, cele 
unsprezece intermediare și cele treizeci și cinci din partea de 
sus - zâmbi și simţi apoi zâmbetul lăţindu-i-se. 

Când își dădu seama, se corectă. 

Cât pe ce. 

Ucigașul aproape că văzuse. 


Duminică seara, Michael îl găsi pe Clay în albia râului, unde 
drumul era întrerupt de o parte și de alta a ei. Se opri mai în 
spate și-i spuse: 

— Trebuie să plec pentru zece zile. 

Avea o slujbă. 

La mine. 

Alte șase ore spre vest, dincolo de vechiul oraș Featherton. 

În timp ce el vorbea, soarele la asfinţit părea leneș și departe. 
Copacii aveau umbre alungite. 

— Poţi ori să te duci acasă astea zece zile, ori să rămăi. 

Clay se ridică și privi spre orizont. 

Cerul era în mari sforţări acum, sângerând. 

— Clay! 

Băiatul se întoarse și-i arătă primul semn de camaraderie, sau 
o bucată din el însuși; îi spuse un adevăr. 

— Nu pot să mă duc acasă. (Era mult prea devreme ca să 
încerce.) Nu pot să mă întorc - nu încă. 

Michael reacționă scoțând ceva din buzunar. 


? Apeduct construit de romani în secolul I, care servește totodată ca pod peste râul 
Gardon din sudul Franţei (n.tr.). 


VP - 143 


Era o broșură de imobiliare, cu fotografii ale terenului, ale 
casei și ale unui pod. 

— la-o, spuse el. Uită-te. 

Podul fusese unul arătos. O pasarelă simplă, cu traverse de 
cale ferată și bârne de lemn, care se arcuise odinioară peste 
locul în care stăteau ei acum. 

— Aici a fost? 

El încuviinţă. 

— Ce părere ai? 

Clay nu văzu niciun motiv ca să mintă. 

— Îmi place. 

Ucigașul își trecu o mână prin părul ondulat. Se frecă la un 
ochi. 

— Râul l-a distrus - nu la mult timp după ce m-am mutat eu. 
lar de atunci, abia dacă a plouat puţin. E secat așa de multă 
vreme. 

Clay făcu un pas mai aproape. 

— A mai rămas ceva din el? 

Michael făcu semn spre câteva scânduri aproape îngropate în 
albie. 

— Atâta? 

— Atâta. 

Exista încă acolo un ecou roșu, un șuvoi tăcut de sânge. 

Se întoarseră acasă. 

Pe trepte, Ucigașul întrebă: 

— Matthew e problema? (Mai degrabă îi servise cuvintele 
decât să le rostească.) Îi strigi numele des, în somn. Le strigi pe 
toate, ca să-ți spun adevărul, plus altele. Unele de care n-am 
auzit niciodată. 

Carey, se gândi Clay, însă Michael spuse Matador. 

— Matador într-a cincea? 

Dar gata, era de-ajuns. 

Nu-ţi forța norocul. 

Când Clay se uită urât la el, Ucigașul înțelese. Reveni la 
întrebarea iniţială. 

— Matthew ţi-a spus că nu mai poţi să te întorci? 

— Nu, nu exact. 

Nici nu mai era nevoie de altceva. Michael Dunbar cunoștea 
alternativă. 

— Probabil că ţi-e dor de ei. 


VP - 144 


lar Clay clocoti de furie, înăuntrul lui. g 

Se gândi la băieți, la curți și la clești de rufe. Il străpunse cu 
privirea și-l întrebă: 

— Ție nu? 


Devreme, foarte devreme dimineață, pe la ora trei, Clay 
observă umbra Ucigașului stând lângă patul lui. Se întrebă dacă 
stârnise în el, așa cum făcuse în el însuși, amintirea ultimei dăţi 
când stătuse la fel, în noaptea teribilă când ne părăsise. 

La început crezu că era un intrus, dar curând izbuti să vadă. 
Ar fi recunoscut oriunde mâinile acelea de călău. Auzi glasul 
păcătos: 

— Pont du Gard? 

Încet, atât de încet. 

Deci totuși îl văzuse. 

— Acela e preferatul tău? 

Clay înghiţi greu și încuviinţă în întuneric. 

— Da. 

— Mai ai și altele? 

— Cel din Regensburg. Podul Pelerinului!?. 

— Adică trei arce. 

— Da. 

Alte gânduri, spate în spate. 

— Atunci, îţi place și Coathanger!1? 

Coathanger. 

Podul cel mare din oraș. 

Podul cel mare de acasă: 

Un alt fel de arc, unul de metal, care se înălța deasupra 
drumului. 

— O iubesc. 

— Podul e o ea? 

— Pentru mine, da. 

— De ce? 

Clay strânse tare pleoapele, apoi le deschise. 

Penny, își spuse. 

Penelope. 

— Așa. 


10 Pilgrim's Progress Road Bridge, un vechi pod de piatră din Rhineberg, New York 
(n.tr.). 
11 Numele sub care este cunoscut local podul din portul Sydney, Australia (n.tr.). 


VP - 145 


Pentru ce avea nevoie de explicaţii? 


Încet, Ucigașul dădu înapoi, se retrase în restul casei, și-i 
spuse: 

— Ne vedem curând. 

Apoi însă, într-un moment de speranţă și nesăbuinţă, întrebă: 

— Ştii legenda despre Pont du Gard? 

— Trebuie să mă duc să mă culc. 

Sigur că o știa, ce naiba! 


Dimineaţă totuși, în casa pustie, Clay se opri în bucătărie 
când o văzu - pe hârtie, cu cărbune negru. 
intinse un deget și o atinse: 


Se gândi la Carey și la arce, și din nou propria-i voce îl 
surprinse: - Podul va fi făcut din tine însuţi. 


Cinci ani și un pian, și o mână peste alta 


Cinci ani îndelungi zăcuse el în garajul acela, pe podea, până 
când se întâmplase. 

Ceva îl făcuse să se ridice: 

Pianul. 

O adresă încurcată. 

Lumina după-amiezii. 

La el venise o femeie cu muzică și două epopei alături, și ce 
altceva ar fi putut să facă Michael Dunbar? 

Dacă e să ne referim la o a doua șansă, mai norocos de atât 
n-ar fi putut fi. 


Dar, bine, ce se întâmplase în acei cinci ani intermediari? 


Semnase, cu mâini tremurânde, actele trimise de avocați. 
Renunţase să mai picteze. 


VP - 146 


Fusese tentat să se întoarcă în Featherton, dar își amintise de 
glasul în întuneric și de fruntea lipită de gâtul lui: 

Poate că tu vei fi încă acolo. 

lar apoi, umilinţa. 

Revenirea acasă fără fată. 

„Ea unde e?” ar fi întrebat lumea. 

„Ce s-a întâmplat?” 

Nu, nu s-ar fi putut întoarce niciodată definitiv. Vestea se va fi 
dus, însă asta nu însemna că voia s-o audă și el. Și așa era 
suficient de rău să asculte gândurile care mocneau în el. 

„Ce?!” 

Îi veneau în minte adesea, în timp ce mânca sau când se 
spăla pe dinţi. 

„Chiar l-a părăsit?” 

„Bietul de el!” 

„Ei bine, n-am putea zice că nu ne-am așteptat la asta... Ea 
era nestăpânită, iar el... păi, n-a fost niciodată cel mai tare din 
parcare, nu-i așa?” 

Nu, era mai bine să rămână în oraș. Mai bine să rămână în 
casă și să surprindă parfumul ei tot mai slab în fiecare zi. La 
urma urmei, de muncă era întotdeauna. Orașul se dezvolta. Și 
apoi, mai era întotdeauna câte o bere sau două, singur acasă ori 
cu Bob, Spiro și Phil - doar colegi de la slujbă, cu soţii și copii, 
sau fără nimic, ca el. 


Doar pentru a-și vizita mama se mai întorcea în Featherton, 
când și când. Se bucura s-o vadă implicată în șirul obișnuit de 
activităţi tipice orașelor mici. Strângeri de fonduri pentru școala 
locală... parade de Ziua Anzac”... o partidă de bile cu dr. 
Weinrauch duminica, pe peluză. Asta era viaţa ei. 

Când îi povestise despre Abbey, ea nu spusese prea multe. 

Işi pusese doar mâna pe alui. 

Foarte probabil se gândise la soţul ei, care pierise în flăcări. 
Nimeni nu știa de ce unii intrau în foc și nu mai ieșeau. Oare își 
doreau să iasă cu o frântură mai puţin decât ceilalţi? În orice caz 
însă, Michael Dunbar nu fusese niciodată nehotărât în privinţa 
lui Abbey. 

Apoi, picturile, la care nu se mai putea uita. 


12 Sărbătoare naţională în Australia și Noua Zeelandă, în care sunt comemoraţi 
soldaţii din cele două ţări morţi în războaie (n.tr.). 


VP - 147 


Imaginea ei îi stârnea întrebări. 

Unde era. 

Cu cine era. 

Ispita era să și-o imagineze în mișcare, împreună cu un alt 
bărbat. Unul mai bun. Fără subtilităţi. 

Ar fi vrut să nu fie atât de superficial, să spună că asemenea 
lucruri nu contau, dar contau. Atingeau ceva în adânc, undeva 
jos, iar acelea erau locuri în care el nu voia să coboare. 

Într-o noapte, cam după trei ani, trăsese picturile într-o parte 
a garajului și le acoperise complet cu cearșafuri: o viaţă în 
spatele unei perdele. Când terminase însă, tot nu putuse rezista; 
aruncase o ultimă privire spre ele, își trecuse palma peste cea 
mai mare, cea în care ea stătea pe mal cu pantofii în mână. 

— Du-te, atunci, îi spusese ea. la-le! 

Dar nu mai rămăsese nimic pentru el. 

Trăsese cearșaful la loc, peste ele. 


În vreme ce restul timpului curgea, el fusese înghiţit de oraș. 

Muncea, conducea mașina. 

Tundea peluza; un băiat bun, un chiriaș de treabă. 

Și cum ar fi putut el să știe? 

Cum ar fi putut să știe că doi ani mai târziu, tatăl unei 
imigrante avea să fie găsit mort pe o bancă într-un parc din 
Europa? Cum ar fi putut să știe că, într-un acces de dragoste și 
disperare, ea avea să se ducă să cumpere un pian, iar pianul 
avea să-i fie livrat nu ei, ci lui - și că ea avea să se oprească, în 
mijlocul străzii Pepper, împreună cu un trio de cărăuși inutili? 

Din multe puncte de vedere, el nu se ridicase nicio clipă de pe 
podeaua aceea a garajului, și deseori nu pot să-mi alung 
imaginea din minte: 

Își strânge picioarele sub el și se ridică. 

Zgomotul traficului îndepărtat - atât de asemănător cu al 
oceanului - cu cinci ani îndelungi în urma lui, și spun în sinea 
mea, iar și iar: 

Fă-o, fă-o acum! 

Du-te la femeia aceea cu pianul. 

Dacă nu te duci acum, niciunul dintre noi nu va mai exista - 
nici frații, nici Penny, nici tată și nici fii - și tot ce trebuie e să le 
faci să fie, să le iei și să fugi cu ele atât cât vei putea. 


VP - 148 


Partea a IV-a 


Orașe+ape-+criminali+arce 


Grămada de lut 


În lunea aceea, după ce Michael plecase pe întuneric, iar Clay 
văzuse schiţa în bucătărie, își pregătise micul dejun și se dusese 
în camera de zi. Notiţele, hârtiile și lucrările Ucigașului erau 
așezate în șapte teancuri distincte pe măsuţa de cafea. Unele 
teancuri erau mai înalte decât altele, dar fiecare dintre ele avea 
scris un titlu deasupra. Pe fiecare era pusă o piatră, o foarfecă 
ori un capsator, ca să nu le ia curentul. Fără grabă, citi titlurile: 

MATERIALE 

CONCILIU 

SCHELĂ 

VECHIUL PLAN (SCHELETUL) 

NOUL PLAN (ARCELE) 

RÂUL 

Și 

CLAY 

Clay se așeză. Lăsă canapeaua să-l înghită. 

Formă numele lui Carey din firimituri de pâine și întinse mâna 
spre teancul intitulat SCHELA. 


Pe urmă citi ziua întreagă. 

Nu mâncă și nu se duse la baie. 

Citi, studie și învăță totul despre podul din mintea lui Michael 
Dunbar, care era o harababură masivă de linii în cărbune și 
creion cu mină groasă. Mai ales VECHIUL PLAN. Teancul acela 
avea 113 pagini (le numără), pline de costuri ale lemnului, 
tehnici și sisteme de scripeţi și motive pentru care podul 
anterior fusese un eșec. 

NOUL PLAN cuprindea șase file și fusese încropit cu o noapte 
în urmă. Pe prima pagină din teancul acela mic era scris un 
singur lucru, de mai multe ori. 

VP - 149 


PONT DU GARD. 

Pagina care urma era plină de schiţe și desene, plus o listă de 
definiţii: 

Grinzi și boltari. 

Impostă și cintru. 

Coroană și cheie de arc. 

Și favorite mai vechi, ca deschidere și contrafort. 

Pe scurt spus, grinzile erau blocuri de piatră standard; bolţarii 
erau fasonaţi pentru bolți. Imposta era punctul de sprijin final, la 
punctul de naștere a bolţii. Preferatul lui era cintrul - cofrajul pe 
care erau construite arcele; o curbură a construcţiei din lemn. 
Susținea, apoi era îndepărtat de dedesubt: cel dintâi test al 
fiecărui arc și al fiecărei supraviețuiri. 


Pe urmă, CLAY. 

Păstră teancul intitulat CLAY sub priviri mai tot timpul în 
vreme ce citi restul. Gândul de a-l lua la rând îl incita, dar îl 
ținea în frâu totodată. Deasupra avea pusă ca greutate o cheie 
veche și ruginită; sub ea era o singură foaie. 

Când ajunse în sfârșit s-o citească, se făcuse seară. 

Luă cheia, pe care continuă s-o ţină lejer în palmă, și când 
dădu pagina de titlu, iată ce era scris dedesubt: 


Clay, 


Vezi pagina 49 din VECHIUL PLAN. 
Succes! 
Michael Dunbar 


Pagina patruzeci și nouă. 

Acolo era explicat cât de important era să sapi un șanț peste 
albia lată de patruzeci de metri a râului, să lucrezi tot timpul pe 
roca de bază. Constructorii de poduri începători, scria acolo, ar 
trebui să-l facă mai mare decât l-ar face experţii, să se asigure 
că nu-și asumă vreun risc. Era chiar și o schiţă: patruzeci de 
metri pe douăzeci. 

Citi paragraful acela de mai multe ori și apoi se opri să-l 
analizeze: 

Patruzeci pe douăzeci. 

Și Dumnezeu știe cât de adânc. 

Ar fi trebuit să mă uit mai întâi la teancul ăsta. 


VP - 150 


Pierduse o zi întreagă de săpat. 


După o scurtă bâjbâială, cheia deschise un șopron din spatele 
casei, iar când intră, Clay găsi lopata sprijinită de un banc de 
lucru. O luă și se uită în jur. Un târnăcop era în apropiere, și o 
roabă. 

leși din șopron și, în lumina de pe urmă a înserării, se duse 
spre albia râului. Acolo era acum un perimetru marcat cu spray 
portocaliu-aprins. Nu-l observase, fiindcă stătuse toată ziua 
înăuntru. 

Patruzeci pe douăzeci. 

Cugetă în vreme ce dădu ocol perimetrului. 

Se ghemui, se ridică, se uită la luna care abia răsărise, dar în 
scurt timp munca îl invită. Zâmbi pe jumătate și se gândi la 
Henry, la faptul că știuse că-l va dobori. 

Era acolo complet singur, în vreme ce trecutul, în urma lui, 
convergea... iar apoi încă trei secunde și... gata. 

Lopata și pământul. 


Vieţile lor înainte să ne aibă pe noi 


În urzeala trecutului Dunbar se intersectaseră Michael și 
Penelope și desigur că totul începuse cu pianul. Ar trebui să 
spun de asemenea că acest moment al începutului și ispita 
fericirii durabile au fost întotdeauna un mister pentru mine. Cred 
că așa a fost și tot timpul petrecut de părinţii noștri împreună - 
vieţile lor înainte să ne aibă pe noi. 

În după-amiaza aceea însorită, aici în oraş, împinseseră 
instrumentul în jos pe Pepper Street, privindu-se unul pe celălalt 
fugar, iar cărăușii se ciorovăiau: 

— Hei! 

— Ce e? 

— Nu ești aici ca să te uiţi, să știi! 

— Asta ce-o vrea să-nsemne? 

— Înseamnă să-mpingi! Îndreaptă-l încolo, idiotule! De-aici! 

Și unul către celălalt, tainic: 

— Plata nu-i nici pe departe suficientă ca să-i suportăm 
toanele, ce zici? 

— Știu, nu e. 

VP - 151 


— Atunci, haide! Fata asta-mpinge mai tare decât voi doi la 
un loc. 

lar apoi către Penelope, de dincolo de corpul pianului: 

— Hei, nu cumva ai nevoie de o slujbă? 

Ea zâmbise plăcut. 

— Oh, nu, mulţumesc. Am câteva. 

— Se vede. Nu ca ăștia doi buni de nimic... Hei! Pe aici 

Și atunci, chiar în momentul acela, ea ridicase privirea, iar 
bărbatul de la numărul treizeci și nouă îi oferise grimasa unui 
zâmbet colegial, după care-l îndesase la loc în el însuși. 


Ajunși la apartament însă, cu pianul așezat sub fereastră, 
Michael Dunbar nu rămăsese. Ea întrebase ce i-ar fi putut oferi 
în dar pentru ajutorul primit, poate vin ori bere, sau votcă (oare 
chiar zisese asta?), însă el nici nu voise să audă. Işi luase la 
revedere și plecase, dar când ea începuse să cânte, îl văzuse 
ascultând; primele ei acorduri experimentale. Pianul avea totuși 
nevoie să fie acordat. 

El era afară, în dreptul șirului de pubele. 

Când ea se ridicase să se uite mai bine, dispăruse deja. 


În săptămânile care urmaseră, categoric ceva se simţise. 

Nu se văzuseră niciodată înainte de ziua cu pianul, dar acum 
se întâlneau pretutindeni. Dacă el stătea la rând la Woolworths 
cu un pachet de hârtie igienică sub braţ, ea era la casa 
alăturată, cu o pungă de portocale și un pachet de napolitane 
glazurate Iced Vovo. După serviciu, când ea străbătea Pepper 
Street, el cobora din mașină, la câţiva pași distanţă. 

In ceea ce o privea pe Penelope, adesea (și se simţea 
stânjenită din cauza asta) dădea ocol cvartalului de câteva ori, 
doar pentru cele câteva secunde în care trecea prin faţa casei 
lui. Oare era pe verandă? O fi lumina aprinsă în bucătărie? Va 
ieși cumva afară și o va invita înăuntru, la o cafea sau un ceai, 
sau la orice altceva? Exista o oarecare sinergie, desigur, dacă 
ținem seama de plimbările lui Michael cu Luna în Featherton, cu 
atât de mult timp în urmă. Chiar și atunci când ședea la pian, 
Penelope se uita deseori: poate că el era din nou pe lângă 
pubele. 


Cât despre Michael, el rezista. 


VP - 152 


Nu voia s-o ia din nou de la capăt, acolo unde totul era bine, 
dar distructibil. In bucătărie, se gândea la Penelope și la pian, 
dar și la bântuitele cărări ale lui Abbey. Văzuse brațele acestei 
fete noi, dragostea din mâinile ei împingând pianul pe drum... 
dar se putea convinge să nu se ducă la ea. 


În cele din urmă, luni mai târziu, în aprilie, Penny își pusese 
pe ea blugii și o cămașă. 

Și pornise pe Pepper Street. 

Era întuneric. 

Işi spusese că se poartă ridicol, că e o femeie, nu o fetiță. 
Călătorise mii de mile ca să ajungă aici. Stătuse afundată până 
la glezne pe pardoseala întunecată ca vinul a unei toalete 
publice, așa că, prin comparaţie, asta era o nimica toată. Sigur 
că putea să treacă de poartă și să bată la ușa unui bărbat. 

Sigur. 

Și o făcuse. 


— Bună! Cred că... Sper că-ţi amintești de mine. 

El tăcuse, la fel ca lumina - spaţiul din spatele lui, în hol. Și 
apoi, din nou, zâmbetul acela. O clipă ivit, apoi pierdut. 

— Sigur că-mi amintesc... Pianul. 

— Da. 

O cuprinsese nervozitatea și ceea ce îi prindea contur pe buze 
nu era engleză. Fiecare frază era exact asta: propria-i pedeapsă 
ușoară. Trebuia să așeze la mijloc limba ei maternă și să-și 
croiască drum în jurul ei. Cumva, izbutise să-l întrebe dacă nu i- 
ar plăcea să vină la ea în vizită. Ea putea cânta la pian - adică, 
dacă lui îi plăcea muzica de pian - și avea cafea și fursecuri cu 
stafide și... 

— Napolitane glazurate? 

— Da... (De ce era oare atât de stânjenită?) Da. Da, am 
câteva. 

Își amintise. El își amintise! 

Işi amintise, iar acum, în ciuda întregii lui discipline și a 
avertismentelor către sine însuși, zâmbetul pe care și-l reținuse 
scăpase la suprafaţă. Era aproape ca în filmele acelea despre 
armată, comediile în care bietul recrut nepriceput și neajutorat 
se chinuiește să treacă peste un zid și-n cele din urmă reușește 
și cade pe partea cealaltă; prostănac și vai de el, dar mulţumit. 


VP - 153 


lar Michael Dunbar se predase: 

— Mi-ar face plăcere să vin și să te ascult - am auzit doar 
câteva note atunci, în prima zi, când au livrat pianul. 

Urmase apoi un moment de tăcere, unul lung. Și: 

— Ah! Nu vrei să intri? 


La el în casă era un aer prietenos, dar și ceva deconcertant. 
Penelope nu-și putea da seama bine ce, dar Michael sigur știa. O 
viaţă existentă cândva, acum dispărută. 

In bucătărie, se prezentaseră. 

El făcuse semn spre un scaun. 

O surprinsese privind spre mâinile lui aspre, prăfuite, și așa 
începuse totul. Pentru o vreme, trei ore cel puţin, stătuseră la 
masa scrijelită, din lemn, caldă. Băuseră ceai cu lapte și biscuiţi 
și vorbiseră despre Pepper Street și despre oraș. Despre munca 
în construcţii și despre curăţenie. Il surprinsese cât de ușor îi 
venise ei să vorbească odată ce renunţase să-și mai facă griji 
pentru engleza stâlcită. La urma urmei, avea destule să-i spună: 

O ţară nouă, vederea oceanului. 

Șocul și surprinderea aerului din sud. 

La un moment dat o întrebase mai multe despre locul din care 
venise și cum ajunsese acolo, iar Penelope își dusese mâna la 
față. Își dăduse la o parte din ochi o pală de păr blond și valul se 
îndepărtase treptat. Își amintea de fetiţa palidă care asculta 
când îi erau citite toate acele cărţi, și recitite; se gândise la 
Viena și la regimentele de paturi aliniate. Cel mai mult însă, 
vorbise despre pian și despre lumea rece și aridă de dincolo de 
fereastră. Vorbise despre un om cu mustață și despre dragoste 
fără emoție. 

Foarte încet, foarte liniștită, spusese: 

— Am crescut cu statuia lui Stalin. 


În vreme ce seara se depăna, își spuseseră reciproc poveștile: 
de ce și din ce erau făcuţi. Michael vorbise despre Featherton - 
focurile, minele. Sunetele păsărilor de lângă râu. Nu pomenise 
despre Abbey, încă nu, însă ea era acolo, mereu într-o margine. 

Penelope, pe de altă parte, simţea deseori că ar trebui să se 
oprească, dar dintr-odată, avea prea multe de spus. Când 
povestise despre gândaci și despre groaza pe care i-o iscaseră, 


VP - 154 


Michael râsese, dar cu simpatie; pe buzele sale apăruse cel mai 
vag surâs de mirare stârnit de casele din hârtie. 

Când ea se ridicase să plece, era deja trecut de miezul nopții, 
și se scuzase pentru atâta vorbărie, iar Michael Dunbar replicase 
„Nu”. 

Stătuseră la chiuvetă, el spălase cănile și farfuriile. 

Penelope le ștersese, și stătuse. 

Ceva creștea în ea și la fel, se pare, se întâmpla în el. Ani de 
blândă pustietate. Orașe întregi neavute sau netrăite. Așa cum 
fiecare dintre ei știa că niciodată nu fuseseră atât de dispuși sau 
de deschiși, la fel știau și un alt adevăr: acum sau niciodată. 

Fără așteptări, fără politeţuri. 

Toată sihăstria scoasă afară din ei. 


Curând, pentru el devenise prea mult. 

Suferinţa în tăcere nu mai putea fi suportată nicio secundă, 
așa că făcuse un pas în faţă, întinsese mâna și riscase - cu 
palmele încă acoperite de spumă. 

O prinsese de încheietură, calm și ferm totodată. 

Nu știa cum și nici de ce își pusese cealaltă mână pe șoldul ei, 
și fără să se gândească, o trăsese spre el și o sărutase. 
Antebraţul ei era umed, hainele ei erau ude, bucata aceea de 
cămașă - iar el strânsese materialul tare în pumn. 

— Dumnezeule, îmi pare rău, am... 

lar Penelope Lesciuszko îl făcuse să tragă spaima vieţii lui: îi 
luase mâna udă, o dusese sub cămașa aceea - exact în același 
loc, dar pe piele - și-i servise o expresie din est. 

— Jeszcze raz. 

Foarte încet, foarte serios, aproape fără un zâmbet, ca și cum 
pentru asta erau construite bucătăriile. 

— Inseamnă, spusese ea, „încă o dată”. 


Băiatul cu mâini sângerânde 


Era sâmbătă - mijlocul perioadei până la întoarcerea 
Ucigașului iar Clay mergea pe drumul dinspre proprietate, în 
întunericul abia devenit noapte. 

Corpul îi era în parte elastic, în parte rigid. 

Mâinile îi erau numai bășici. 

VP - 155 


În el însuși, era gata să explodeze. 

Săpa singur încă de luni. 

Albia nu era nici pe departe atât de adâncă pe cât se temuse, 
dar uneori chiar și numai câţiva centimetri însemnau muncă 
grea. Câteodată își spunea că nu va reuși niciodată - dar pe 
urmă, durerea pietrei. 


Când termină, nici nu-și mai amintea câte nopţi dormise 
înăuntru câteva ore, și câte muncise până dimineaţă; de multe 
ori se trezise în albia râului. 

Acum trecu o vreme până când își dădu seama că e duminică. 

Și seara, nu în zori. 

lar în acea stare de delir, cu mâinile usturânde și sângerânde, 
hotărî să vadă din nou orașul, și își strânse doar câteva bagaje: 
cutia și preferata lui dintre cărţile despre poduri. 

Apoi își făcu duș usturându-l, se îmbrăcă usturându-l, și se 
împletici așa până în oraș. Doar o dată ezitase, gata să se 
întoarcă, să se uite la ce muncise, și de atât avu nevoie ca să n- 
o facă: 

Se așezase în mijlocul drumului și lumea dăduse năvală în 
jurul lui. 

— Am reușit! 

Doar două cuvinte, și fiecare dintre ele avea gust de pământ. 

Stătu acolo o vreme - pământul pulsând, cerul înstelat. Apoi 
se forță să meargă mai departe. 


Ca schiorii pe o coastă de munte 


În acea primă noapte, la numărul 37 pe Pepper Street, când 
ea plecase, totul fusese convenit. 

El o condusese acasă și-i spusese că va veni la ea sâmbătă la 
ora patru. 

Strada era pustie și întunecată. 

Nimic altceva nu mai fusese rostit. 

Când îi întorsese vizita, el se bărbierise și luase cu el 
margarete. 

Trecuse un timp înainte ca ea să înceapă să cânte la pian, iar 
când o făcuse, el stătuse în picioare, alături. Când terminase, el 
pusese un deget pe ultima clapă din dreapta. 


VP - 156 


Ea îi indicase, cu un semn din cap, s-o apese. 

Dar ultima clapă a unui pian e capricioasă. 

Dacă n-o lovești suficient de tare, sau suficient de corect, nu 
scoate niciun sunet. 

— Din nou, spusese ea, și zâmbise larg - emoţionați, 
zâmbiseră amândoi -, iar de data asta, el apăsase cum trebuie. 

Ca o pălmuţă pe mâna lui Mozart. 

Sau pe încheietura lui Chopin ori Bach. 

Și acum fusese rândul ei: 

Cu ezitare și stângăcie, îi sărutase ceafa, ușor, foarte ușor. 

lar pe urmă mâncaseră napolitane glazurate. 

Pe toate, până la ultima. 

Când mă gândesc acum la asta, revăd tot ce ni s-a povestit, și 
mai ales tot ce i-a fost povestit lui Clay, și mă întreb ce anume e 
cel mai important. 

Și cred că asta e: 

În primele șase sau șapte săptămâni după acele momente, 
alternaseră locul întâlnirilor, într-un capăt și-n altul al străzii 
Pepper. Întotdeauna, pentru Michael Dunbar, se petrecea un fel 
de revărsare, dată de noutatea și de părul blond al lui Penelope. 
Când o săruta, simţea gust de Europa, dar și gust de non-Abbey. 
Când îi strângea degetele în mâinile ei, când el se ridica să 
plece, Michael simţea ceea ce simte un refugiat, și refugiatul era 
ea, dar și el. 


În cele din urmă, îi spusese, pe treptele de la numărul 37. 

Era o dimineață de duminică, blândă și cenușie, iar treptele 
erau reci - iar el mai fusese căsătorit înainte și divorțase; 
numele ei era Abbey Dunbar. lar el zăcuse pe podeaua garajului. 

Trecuseră o mașină și o fată pe bicicletă, îi spusese că fusese 
distrus, trăind, supraviețuind de unul singur. Voise s-o 
întâlnească mult mai înainte de seara în care venise la ușa lui. 
Voise, dar nu fusese capabil. Nu putea risca încă o prăbușire ca 
aceea, nu încă o dată. 

E ciudat, mi se pare mie, cum sunt mărturisirile. 

Recunoaștem aproape totul, iar acel „aproape” este tot ce 
contează. 

În cazul lui, Michael Dunbar lăsase nespuse două lucruri, în 
primul rând, nu voise pur și simplu să admită că și el putea crea 
ceva cu aproximaţie frumos - picturile. 


VP - 157 


Și apoi [iar asta deriva din primul lucru), nu mărturisise că 
undeva în cele mai tulburi adâncuri ale fiinţei sale, nu-i fusese 
atât teamă că va fi părăsit pentru a doua oară, cât ezitase să 
condamne pe cineva la locul al doilea. Așa simţea el despre 
Abbey și despre viața pe care o avusese cândva, și o pierduse. 

Dar la urma urmei, ce altă alegere avea? 

Trăia într-o lume în care logica era sfidată de cărăuși de piane 
certăreți. O lume în care soarta putea ieși în faţă, arsă de soare 
și palidă simultan. Doamne, chiar și Stalin era implicat, și atunci 
cum ar fi putut spune el nu? 

Poate că este adevărat că nu noi luăm deciziile acelea. 

Credem că noi le luăm, dar nu este așa. 

Facem ture prin toate cartierele învecinate. 

Trecem prin fața unei anumite uși. 

Când lovim o clapă de pian și ea nu scoate niciun sunet, o 
lovim din nou, fiindcă trebuie s-o facem. Avem nevoie să auzim 
ceva și sperăm că nu e o greșeală... 

De fapt, Penelope nici n-ar fi trebuit să fie aici. 

Tatăl nostru n-ar fi trebuit să divorțeze niciodată. 

Dar uite că erau, îndreptându-se perfect, și adecvat, spre un 
fel de finiş. Li se dăduse startul, ca schiorilor pe coasta unui 
munte, și țâșniseră către acum. 


Tradiționalistul 


La gara Silver, văzu apropiindu-se lumina trenului de seară. 
De la distanţă părea un felinar magic, înaintând lent. Înăuntru 
însă, era ca în rai. 

Aerul era răcoros; bancheta era caldă. 

Inima lui - un organ frânt. 

Plămânii - un fel de statuie din ceară. 

Se lăsă ușor pe spate și adormi. 


Trenul ajunse în oraș puţin după ora cinci, duminică 
dimineaţă; un bărbat îl scutura de umăr, să-l trezească. 

— Hei, puștiule, puștiule, am ajuns! 

Clay tresări, izbuti să se ridice în picioare și, în ciuda tuturor 
celorlalte - durerea de cap cumplită, junghiul tăios când își 
ridică sacul de sport -, afinitatea era inconfundabilă. 


VP - 158 


Simţea ispita casei. 

În mintea lui, era deja acolo; privea lumea de pe Archer 
Street; era sus, pe acoperiș, și vedea casa lui Carey. Sau se 
răsucea, și vedea Împrejurimile. Putea auzi chiar filmul de la 
televizorul din sufrageria noastră... dar, nu. Se văzu nevoit să-și 
reamintească singur că nu poate veni acasă, mai ales nu așa. 

Pentru Archer Street trebuia să mai aștepte. 

Așa că merse mai departe. 

Constată că, pe măsură ce mergea, cu atât mai puţin îl durea, 
așa că hoinări prin oraș, pe strada Hickson, coborând până sub 
pod; se opri la peretele înclinat. Trenurile treceau pe deasupra, 
huruind. Portul era atât de albastru, încât aproape că nu se 
putea uita într-acolo. Șirurile de ţinte pe umerii lui. Marele arc 
cenușiu îl chemă. 

E o ea, își spuse Clay. Sigur că e o ea. 

Se aplecă și trase de el ca să plece. 


După-amiază, în cele din urmă, izbuti, și străbătu meandrele 
Cheiului Circular;  clovni, un chitarist.  Tradiţionalele 
didjeriduuri!5. Feribotul spre Manly îl ademenea. 

Mirosul de cartofi prăjiţi fierbinţi era aproape ucigător. 

Se duse la gară, schimbă trenul la Primărie, apoi numără 
staţiile și merse iar. S-ar fi târât, dacă ar fi fost nevoie, până în 
zona curselor. Exista un loc, cel puțin, în care se putea duce. 


Când ajunse sus pe culme, pentru prima dată după mult timp, 
acordă pietrei funerare atenţia cuvenită: 


PENELOPE DUNBAR 
O FEMEIE CU MULTE NUME: 
Greșelnica, Sărbătorita, Mireasa cu nasul rupt și Penny 
IUBITĂ DE TOȚI. 
DAR MAI ALES DE 
BĂIEȚII DUNBAR 


Când o citi, se ghemui la pământ. 


13 Didjeridu, sau didgeridoo, un instrument muzical de suflat al aborigenilor din 
regiunile de nord ale Australiei, asemănător cu buciumul de la noi (n.tr.). 


VP - 159 


Cel mai tare zâmbi la ultima parte, și fratele nostru se întinse 
cu fața în jos în țărână, și rămase acolo mult timp. Plânse 
neauzit, aproape o oră... 


lar în ultima vreme, deseori mă gândesc la asta și aș vrea să 
fi fost acolo. Fiind cel care avea să-l ia la bătaie, să-l doboare, 
să-l pedepsească dur pentru păcatele lui, aș vrea să fi știut 
cumva totul. 

L-aș fi luat în brațe și i-aș fi spus încet. 

l-aş fi zis: Clay, vino acasă. 


Pictură la pian 


Așa că se căsătoriseră. 

Penelope Lesciuszko și Michael Dunbar. 

Din punctul de vedere al timpului, după aproximativ un an și 
șapte luni. 

Din alte puncte de vedere mai dificil de măsurat, după un 
garaj întreg de portrete și pictură la pian. 

Un viraj la dreapta și două mașini ciocnindu-se. 

Și o formă - geometria sângelui. 


În cea mai mare parte se conturează în frânturi perioada 
aceea. 

Timpul se reduce la momente. 

Uneori acestea sunt larg risipite - ca iarna și lecţiile ei de 
condus. Sau ca septembrie și orele de muzică. Există un întreg 
noiembrie plin de tentativele lui stângace pe lângă limba vorbită 
de ea, apoi decembrie până în februarie și în aprilie, câteva 
vizite cel puţin în orașul în care crescuse el, cu sudoarea și 
arşița lui. 

Intre timp, firește, fuseseră filme (iar el nu se uitase să vadă 
dacă ea râde), și pasiunea pe care și-o descoperise ea pentru 
video - probabil cel mai mare maestru al ei. Când filmele erau la 
televizor, le înregistra ca să-și exerseze engleza: un catalog din 
anii '80, de la E.T. la Departe de Africa, de la Amadeus la 
Atracţție fatală. 


VP - 160 


Iliada și Odiseea continuaseră. Jocuri de crichet la televizor. 
(Chiar puteau dura cinci zile de-a rândul?) Și nenumărate 
traversări sărate, cu feribotul, pe apele acelea înspumate. 

Fuseseră totodată siaje de îndoială, când îl vedea dispărând 
într-un loc pe care-l ţinea, obstinat, pentru sine. Din nou tărâmul 
interior fără Abbey, un peisaj vast și pustiu. Îl striga pe nume, de 
alături: 

— Michael! Michael!? 

El tresărea. 

— Ce e? 

Ședeau amândoi la periferia furiei, ori în brazde de ușoară 
iritare, simțind amândoi cât de rapid se puteau adânci. Dar 
exact când credea ea că Michael i-ar putea spune „Să nu mă 
cauţi și să nu mă suni”, el își punea palma pe antebraţul ei. lar 
temerile ei, lună de lună, se calmaseră. 


Uneori însă, momentele se dilată. 

Se opresc și se desfășoară complet. 

Pentru Clay, acelea erau cele despre care îi spusese Penny în 
ultimele ei luni de viață - când era ameţită și înfierbântată de la 
morfină, și disperată să facă totul cum trebuie. Memorabile 
îndeosebi fuseseră două dintre ele, ambele petrecute seara; la 
distanţă unul de altul de exact douăsprezece luni. 

Penelope le văzuse ca titluri: 

Seara în care în sfârșit mi-a arătat. 

Și Pictură la pian. 


Data era 23 decembrie, în ajunul Ajunului. 

În primul an, mâncaseră împreună în bucătăria lui Michael și, 
când terminaseră, el îi spusese: 

— Uite, acum o să-ţi arăt. 

Se duseseră în garaj. 

Era ciudat că în atâtea luni de când se cunoșteau, ea nu 
pusese niciodată până atunci piciorul înăuntru. In loc să intre pe 
ușa laterală, el o alesese pe cea culisantă, din față. Un zgomot 
ca acela al unui tren. 

Înăuntru, când el aprinsese lumina și dăduse la o parte 
perdeaua de cearșafuri, Penny rămăsese uluită - fiindcă printre 
firele de praf erau nenumărate pânze întinse pe rame din lemn. 
Unele dintre ele erau uriașe. Altele, cât un bloc de desen. Pe 


VP - 161 


fiecare dintre ele era Abbey - uneori femeie, alteori o fată. 
Putea fi năstrușnică, putea fi foarte serioasă. In unele, părul îi 
ajungea până la talie. În altele era tuns până la ceafa; își ţinea 
pletele în brațe. Dar în toate era o forță a vieţii și niciodată nu se 
depărta de tine pentru mult timp. Penelope înţelesese că toţi cei 
care s-ar fi uitat la tablourile acelea și-ar fi dat seama că cel 
care le pictase simţise chiar mai mult decât sugerau portretele. 
Era vizibil în fiecare tușă existentă în faţa ta și în fiecare tușă 
omisă. Era precizia pânzei întinse și greșelile păstrate perfect 
intacte - ca un strop mov pe glezna ei sau o ureche ce plutea în 
aer lângă ea, la un milimetru de fața ei. 

Perfecţiunea nu conta: 

Totul era cum trebuie. 

Într-un tablou, cel mai mare dintre ele, în care picioarele i se 
afundaseră în nisip, Penny avusese senzaţia că i-ar putea cere 
pantofii pe care-i întindea, ţinându-i în palma deschisă și 
generoasă. În vreme ce ea se uita, Michael ședea lângă ușa 
neînchisă, cu spatele lipit de perete, iar când Penny văzuse 
destul, se așezase și ea alături. Coatele și genunchii li se 
atingeau. 

— Abbey Dunbar? întrebase ea. 

Michael încuviinţase. 

— Fostă Hanley, iar acum... n-am idee. 

Penny își simţise inima ridicându-i-se în gât și bătând mai 
repede. O forțase să coboare încet la loc. 

— Îmi... aproape că se oprise el. Îmi pare rău că nu ţi le-am 
arătat mai devreme. 

— Ştii să pictezi? 

— Știam. Acum nu mai pot. 

La început, Penny își cumpănise ideea sau mișcarea 
următoare - dar pe urmă refuzase categoric. Nu-l întrebase dacă 
n-ar fi putut s-o picteze pe ea în loc; nu, niciodată nu va concura 
cu femeia aceea. lar atunci îi atinsese părul, își trecuse degetele 
prin el și îi spusese: 

— Păi, nu mă picta pe mine. (Se străduise să-și găsească 
suficient curaj.) Pictează în schimb alte lucruri... 

Era o amintire dragă lui Clay, fiindcă îi fusese greu ei să-i 
povestească toate astea (moartea însă știa al naibii de bine să 
motiveze); cum venise Michael în întâmpinarea ei, iar ea îl 


VP - 162 


dusese direct acolo - în locul în care îl lăsase Abbey, unde 
zăcuse, incomplet, pe podea. 

— l-am spus, îi povestise ea băiatului într-o stare de teribilă 
slăbiciune. l-am spus: „Du-mă exact acolo unde erai”, și el m-a 
dus imediat. 

Da, se duseseră acolo și se îmbrăţțișaseră, și cedaseră și se 
încleștaseră, și forțaseră afară tot ce era nedorit. Erau acolo 
răsuflarea ei, sunetele ei și revărsarea a ceea ce deveniseră ei 
doi; și continuaseră atât timp cât trebuise - și între reprize 
stătuseră întinși și vorbiseră; deseori, Penelope începea prima. Îi 
spusese că se simţise singură în copilărie, și că voia cel puţin 
cinci copii, iar Michael zisese că e-n regulă; chiar glumise: 
„Doamne, sper să nu ne alegem cu cinci băieţi!” Ar fi trebuit să 
fie mai precaut. 

— O să ne căsătorim. 

El vorbise - fraza îi ieșise pur și simplu de pe buze. 

Erau deja juliți și învineţiţi - pe braţe, pe genunchi și pe 
omoplați. 

El continuase: 

— O să găsesc o modalitate să te cer. Poate la anul pe 
vremea asta. 

lar ea își schimbase poziția sub el, ținându-l strâns. 

— Sigur, răspunsese, bine. 

Și-l sărutase și-l întorsese pe el cu fața în sus. 

Urmase apoi un ultim, aproape neauzit, „Din nou”. 


lar anul următor venise cel de-al doilea titlu. 

Pictură la pian. 

23 decembrie. 

Era luni seara, iar lumina devenise roșiatică afară. Se auzeau 
băieții din vecini jucând handbal. Penelope abia ce trecuse pe 
lângă ei. 

Lunea venea întotdeauna acasă cam pe la ora aceea, puțin 
după opt și jumătate; terminase ultimul ei angajament la 
curățenie, în biroul unui avocat, și în seara aceea procedase ca 
de obicei: își lăsase geanta din mână lângă ușă. 

Se dusese la pian și se așezase - dar de data asta ceva era 
diferit. Deschisese capacul și văzuse cuvintele, pe clape, scrise 
cu caligrafie simplă, dar frumoasă: 


VP - 163 


P|E|N|E|L|O|P|E L|EISICII|U|SIZIKIO 
__ VIRIEII TIE RJOIG 
S|Ă TJE M|ĂJRIIITII CJU MIIJNIE 


Își amintise. 

Își amintise - și cum îşi mai acoperise ea gura cu palma, și 
cum zâmbise ea și își simţise ochii fierbinţi - toate îndoielile 
alungate, dispărute deja, în vreme ce zăbovea asupra literelor. 
Nu voia să le deranjeze sau să întindă vopseaua. Chiar dacă era 
uscată de ore bune. 

Dar în scurt timp găsise în ea hotărârea necesară. 

Dăduse voie degetelor să cadă ușor pe clape, în centrul 
cuvintelor TE ROG SĂ TE MĂRIŢI. 

Se întorsese și strigase. 

— Michael! 

Nu primise niciun răspuns, așa că ieșise din casă; băieţii 
plecaseră și în jur erau orașul, aerul roșcat și Pepper Street. 

El stătea singur, pe trepte. 


Mai târziu, mult mai târziu, când Michael Dunbar dormea în 
patul de o persoană pe care-l împărțeau deseori în apartamentul 
ei, Penny ieșise iar în întuneric. 

Aprinsese lumina. 

Rotise comutatorul până la o penumbră molcomă și se 
așezase pe taburet, la pian. Încet, ridicase mâinile și, ușor, 
apăsase notele acute. Le atinsese încet, dar sincer și clar, 
folosind vopseaua rămasă. 

Apăsase clapele cu V|R|E|A|U. 


Băiatul care ieșise din cuptor 


— Nu-mi vine să-mi cred ochilor! Credeam că o să-ncepi doar! 

Asta spuse Michael Dunbar despre șanțul uriaș săpat de un 
singur băiat în mai puţin de o săptămână. Ar fi trebuit totuși să 
știe mai bine. 

— Dar ce naiba ai făcut, ai săpat zi și noapte? 

Clay își plecă privirea. 

— Am și dormit din când în când. 

— Lângă lopată? 


VP - 164 


Acum ridică ochii, iar Ucigașul îi văzu mâinile. 

— lisuse...! 

Cât despre Clay, când mi-a povestit despre mica lui escapadă, 
mi-a vorbit mai mult despre urmări decât despre fapta în sine. 
Jinduia să vadă măcar Archer Street și Împrejurimile, dar nu 
putuse, firește - din două motive. 

In primul rând, nu era în niciun caz în stare să se confrunte cu 
mine. 

În al doilea rând, să se întoarcă și să nu se confrunte cu mine 
părea o trișare. 

După cimitir, luase trenul înapoi spre Silver și pe urmă 
petrecuse câteva zile recuperându-se. Nu exista nicio parte din 
el care să nu doară. Mâinile pline de bășici erau cele mai grave, 
așa că dormise, stătuse treaz și așteptase. 

Când se întoarse Ucigașul, se duse pe celălalt mal al râului, 
între copaci. 

Cobori și se opri pe fundul șanțului. 

De o parte și de alta erau valuri mareice de pietre și movile 
de pământ. 

Privi și clătină din cap, apoi se uită în partea cealaltă, spre 
casă. 


Înăuntru, îl căută pe Clay și dădu peste el în bucătărie; oftă, 
se gârbovi puţin și clătină din cap încă o dată, oscilând între șoc 
și consternare totală. Într-un târziu, găsi ceva de spus: 

— Ce-i al tău e al tău, puștiule: ai inimă-n tine. 

lar Clay nu mai reuși să le împiedice. 

Cuvintele. 

Plecaseră și se întorseseră de mai multe ori, iar acum, în 
bucătărie se afla Rory; de parcă ar fi ieșit direct din cuptor, 
direct din Bernborough Park și de la semnul de 300 de metri: 

Ce-i al tău e al tău, puștiule... 

Exact aceleași cuvinte i le spusese și el. 

lar Clay nu se mai putu opri. 

Se năpusti pe hol, în baie, și se așeză pe podea. În graba lui, 
trânti ușa, și... 

— Clay! Clay... ai pățit ceva? 

Intreruperea era ca un ecou, ca și când ar fi strigat la el, sub 
apă; iar el ieși la suprafaţă, gâfâind după aer. 


VP - 165 


Mireasa cu nasul rupt 


În ceea ce privește nunta, nu fuseseră multe de organizat, așa 
că se apropiase foarte repede. La un moment dat Michael se 
întrebase ce să facă cu tablourile - picturile cu Abbey -, să le 
păstreze, să le distrugă sau să le arunce. La început, Penelope 
fusese sigură. 

— Ar trebui să le păstrezi, sau să le vinzi; ar fi păcat să le 
distrugi, spusese ea și apoi întinsese o mână, calmă, și atinsese 
una dintre ele. Uită-te la ea, cât e de frumoasă! 

Și atunci se întâmplase s-o simtă: 

O scânteie arzândă, de gelozie. 

Eu de ce nu pot fi așa? se întrebase gândindu-se încă o dată 
la terenul acela distant din interiorul lui, unde dispărea el uneori 
chiar de lângă ea. În momente ca acelea și-o dorea cu disperare 
- să fie mai bună decât Abbey -, dar picturile erau dovada: 
nimic n-o putea depăși. 

Fusese o adevărată ușurare când, în cele din urmă, le 
vânduseră. 

Expuseseră una dintre cele mari într-o piaţetă în apropiere de 
Pepper Street, alături de un afiș cu data expoziţiei cu vânzare, 
iar până la căderea serii, tabloul fusese deja furat. In garaj, în 
ziua respectivă, totul se terminase într-o oră; se vânduseră 
repede fiindcă oamenilor le plăceau: atât Abbey, cât și Penny. 

— Ar trebui s-o pictezi pe ea, spuseseră mulţi dintre 
cumpărători, cu un gest spre Penelope. 

lar Michael nu putuse decât să zâmbească. Și să replice: 

— Ea e mult mai plăcută în persoană. 

După aceea, următorul obstacol fusese familiarul noroc al lui 
Penelope. 

Necazul nu fusese atât ce se întâmplase - fiindcă fusese o 
eroare de judecată din partea ei ci că se întâmplase atunci. în 
dimineaţa zilei în care urmau să se căsătorească. Era pe Lowder 
Street, în vechea berlină a lui Michael, și vira la dreapta pe 
Parramatta. 

În Europa de Est nu condusese deloc, dar tot era obișnuită cu 
partea dreaptă a străzii. Aici își dăduse examenele, le luase cu o 
încredere în sine rezonabilă, și conducea deseori mașina lui 
Michael. Nu avusese probleme niciodată, însă în ziua aceea, 


VP - 166 


asta nu contase. Făcuse un viraj la dreapta perfect, numai că pe 
partea greșită a străzii. 

Pe bancheta din spate, rochia de mireasă pe care tocmai o 
cumpărase stătea cuminte și graţioasă, iar mașina fusese 
ciocnită dintr-o parte, de parcă un demon mușcase din ea. 
Penelope avuse câteva coaste fracturate. Nasul îi fusese izbit și 
rupt când faţa i se lovise de bordul mașinii. 

Bărbatul din celălalt vehicul începuse să înjure, dar se oprise 
când văzuse sângele. 

Ea își ceruse scuze în două limbi. 


Apoi veniseră poliţia și două camionete de remorcare ai căror 
șoferi, în dispoziţie concurenţială, negociaseră, asudaseră și 
fumaseră. Când sosise ambulanţa, încercaseră s-o convingă să 
meargă la spital, însă până la urmă spuseseră că nu o pot 
obliga. 

Penny insistase că se simte bine. 

Pe pieptul ei se întindea o stranie formă alungită: 

O frescă prelungă de sânge. 

Nu, se va duce la medicul local, lucru cu care fuseseră toţi de 
acord: era mai zdravănă decât părea. 

Poliţiștii glumiseră, cum că o arestează, și o conduseseră 
acasă. Cel mai tânăr dintre ei, care mesteca gumă mentolată, 
avusese grijă și de rochie. O întinsese, delicat, în portbagaj. 

Când ajunsese acasă, știuse ce e de făcut. 

Să se spele. 

Să bea o cană de ceai. 

Să-l sune pe Michael și apoi firma de asigurări. 

Așa cum v-aţi putea aștepta, nu făcuse niciunul dintre aceste 
lucruri. 

Nu, cu toate forțele pe care izbutise să și le adune, pusese 
rochia pe canapea și se așezase la pian, complet demoralizată și 
abătută. Cântase jumătate din Sonata lunii și nu reușise să vadă 
notele, nici măcar una. 


La doctor, o oră mai târziu, nu ţipase. 

Michael o ţinuse de mână în timp ce medicul îi palpase 
coastele și îi realiniase nasul. 

Abia dacă icnise și înghiţise apoi cu greu. 


VP - 167 


La ieșire însă i se tăiaseră picioarele și se întinsese pe 
podeaua sălii de așteptare. Ceilalţi pacienţi întinseseră gâturile 
să vadă mai bine. 

Când o ajutase să se ridice, Michael văzuse într-un colț 
obișnuita grămăjoară de jucării, dar ridică din umeri și le ignoră 
grăbit. O susținuse până la ușă. 


Ajunși din nou acasă, se întinsese pe vechea ei canapea, cu 
capul pe genunchii lui. Il rugase să-i citească din //iada, iar 
pentru Michael fusese ca o iluminare - fiindcă în loc să 
gândească așa cum ar fi gândit alţii, de pildă hei, doar nu sunt 
tatăl tău demult răposat, trecuse mult mai departe; înţelesese și 
se obișnuise cu un adevăr. O iubea mai mult decât îi iubise pe 
Michelangelo și Abbey Hanley la un loc. 

li atinsese tăietura de pe obraz. 

Buzele ei aveau crăpături sângerii. 

Luase cartea și îi citise, iar ea plânsese și pe urmă dormise, 
încă sângerând. 

Citise despre Ahile cel iute de picior, Ulise cel descurcăreț și 
toți ceilalţi zei și eroi. Lui îi plăcea mai ales de Hector, cel care 
stârnește spaima - numit și îmblânzitorul de cai - și de 
Diomede, adevăratul fiu al lui Tydeu. 

Stătuse așa, cu ea, toată noaptea. 

Citind, întorcând paginile și citind. 


Urmase apoi nunta, care decursese așa cum fusese 
planificată, a doua zi. 

17 februarie. 

Invitații erau puțini: 

Câţiva prieteni muncitori, din partea lui Michael. 

Mănunchiul de femei de serviciu, de la Penny. 

Adele Dunbar fusese și ea acolo, la fel ca bătrânul Weinrauch, 
care îi dăduse antiinflamatoare. Din fericire, umflătura se mai 
retrăsese; încă mai sângera din când în când, și un ochi învineţit 
răzbătea încă prin machiaj, în ciuda strădaniilor lor. 

Biserica era și ea mică, dar cavernoasă. Întunecată, cu vitralii 
și un Hrist în chinuri, expresiv. Pastorul era înalt, cu început de 
chelie. Râsese când Michael se aplecase spre ea și-i spusese: 

— Vezi, nici măcar un accident de mașină nu te-a putut salva 
de maăritiș. 


VP - 168 


Dar pe urmă o privise teribil de trist când primul strop de 
sânge îi picurase pe rochie și se lăţise ca o pată pe hârtia de 
turnesol la ora de chimie. 

Ajutoarele veniseră imediat, din toate colţurile micii adunări, 
iar Penny zâmbise printre lacrimi. Luase batista întinsă de 
Michael și-i spusese: 

— Te însori cu o mireasă cu nasul rupt. 

„Bravo”, îi lăudase pastorul când sângele fusese oprit, și 
continuase precaut, iar Hristul expresiv îi privise până când 
deveniseră Michael și Penelope Dunbar. 

Se întorseseră, așa cum fac mai toate cuplurile, și zâmbiseră 
către congregaţie. 

Semnaseră actele necesare. 

Pășiseră pe culoarul central al bisericii, ușile fiind deschise în 
faţa lor, și ieșiseră în soarele incandescent de afară - iar când 
mă gândesc la momentele acelea, văd din nou aievea farmecul 
acela: ei, ţinând la piept fericirea aceea greu de găsit. O 
aduseseră la viață cu propriile lor mâini. 

Dar în viaţa lor dinainte de a ne avea pe noi, rămăseseră încă 
două capitole. 


Războiul Rozelor 


Din nou, timpul trecuse. 

Săptămânile trecuseră, aproape împlinindu-se luna, și timpul 
acela fusese petrecut în diverse feluri. 

Incepuseră, așa cum era normal, cu ce era mai greu: 
îndepărtarea pământului din albia râului. 

Lucrau de la răsărit până la apus și se rugau să nu plouă, 
ceea ce ar fi făcut ca totul să devină inutil. Dacă Amahnu 
începea să curgă, să curgă vijelios, ar fi adus cu el mâl și 
aluviuni. 

Seara, stăteau în bucătărie sau pe marginea canapelei, lângă 
măsutța de cafea; proiectau cu atenţie cintrul. Concepuseră 
două modele - pentru cofraj și pentru podul în sine. Michael 
Dunbar avea o abordare matematică și metodică în privinţa 
unghiurilor. li vorbea lui Clay despre traiectorie și despre faptul 
că fiecare bloc de piatră trebuia să fie perfect. Băiatului i se 


VP - 169 


făcea rău la gândul bolțarilor; nu știa bine nici măcar cum se 
pronunţă cuvântul. 

Istovit fizic și mental deopotrivă, se ducea în dormitor, 
somnoros, și citea. Strângea în mână fiecare obiect din cutie. 
Bricheta o aprinsese o singură dată. 

Îi era dor de toţi, tot mai mult pe măsură ce săptămânile 
treceau, când în cutia poștală sosi un plic. În el erau două 
scrisori scrise de mână. 

Una de la Henry. 

Una de la Carey. 

În tot timpul pe care-l petrecuse la Amahnu, acesta era 
momentul pe care-l așteptase, însă nu le citi imediat. Urcă pe 
mal, spre pietre și eucalipţi, și se așeză sub soarele fierbinte. 

Le citi în ordinea în care le găsise. 


Bună, Clay, 


Mulţumim pentru scrisoarea de săptămâna trecută. Am 
păstrat-o la mine o vreme înainte să le-o arăt celorlalți - 
nu mă întreba de ce. Ne e dor de tine, să știi. Nu ne-ai 
spus practic nimic, dar ne e dor de tine. Aș zice că ţiglele 
de pe acoperiș îţi duc lipsa cel mai tare, probabil. Ei, și eu 
sâmbăta... Când m-am dus la talcioc, l-am luat pe 
Tommy să m-ajute, dar copilul ăla e la fel de folositor ca 
țţâțele la un taur. Știi și tu asta. 

Ai putea cel puţin să ne vizitezi. Dar trebuie să termini 
mai întâi - știi doar. La naiba, cât durează totuși să 
construiești un pod? 


Cu sinceritate, 
Henry Dunbar 


P.S. Poţi să-mi faci o favoare? Când te întorci, sună-mă 
întâi și spune-mi la ce oră crezi că ajungi acasă. Va trebui 
să fim cu toţii aici. Pentru orice eventualitate. 


Citind scrisoarea, Clay nu simţi decât recunoștință pentru 
henryozitatea ei. Prostiile pe care le debita Henry nu aveau 
limită, dar Clay nu putea să nu jinduiască la ele. In plus, era de-a 
dreptul curtenitor; oamenii uitau asta de multe ori în privinţa lui 
Henry, văzându-i doar egocentrismul și setea de bani. Dar te 
descurcai mai bine cu Henry alături. 


VP - 170 


Urma la rând Tommy, și era limpede că și el și Rory fuseseră 
solicitaţi să contribuie. Sau, mai bine zis, fuseseră forțați. 
Tommy fusese primul: 


Bună, Clay, 


Eu n-am multe să-ţi spun, doar că lui Ahile îi e dor de 
tine. L-am convins pe Henry să mă ajute să-i verific 


(Și mie mi-e dor de tine.) 
Apoi, Rory: 


Hei, Clay - vino acasă, pentru numele lui Dumnezeu! Îmi 
e dor de monumentele alea calde dintre noi. Ha! 

Credeai că nu știu cum să scriu momente, nu-i așa? 

Hei - fă-mi o favoare. Dă-i bătrânului o îmbrăţișare din 
partea mea. 

Glumeam; dă-i un șut în boașe, bine? Unul zdravăn. 

Zi-i că „ASTA-I DE LA RORY!” 

Vino acasă. 


Era amuzant. Tommy descria lucrurile perfect, dar Rory era 
cel care îi vorbea cu adevărat - cel care îl făcea să simtă 
lucrurile cu cea mai intensă seriozitate. Poate fiindcă Rory era 
genul de persoană care nu voia de fapt să iubească pe nimeni și 
nimic, dar îl iubea pe Clay și i-o arăta în cele mai bizare moduri. 


Dragă Clay, 


Cum aș putea să-ţi spun într-o scrisoare cât îmi e de 
dor de tine și cum e să stau la Imprejurimi sâmbăta 
și să mi te închipui acolo, lângă mine? Nu mă întind 
pe jos. Nu fac nimic. Doar mă duc și sper că o să vii 
și tu, dar tu nu vii, și știu de ce. Bănuiesc că așa 
trebuie. 

E ciudat, fiindcă astea au fost cele mai bune 
săptămâni dintotdeauna, și nici măcar nu pot să-ți 
povestesc. 

Săptămâna trecută am participat la prima mea 
cursă. Îţi vine să crezi??? Era miercuri, și am avut un 
cal pe nume Războiul Rozelor - un bătrânel adus și 


VP - 171 


el acolo doar ca să iasă la număr, și nu l-am 
cravașat nici măcar o dată, doar i-am vorbit și l-am 
dus la finiș fără să-l lovesc, și am ieșit pe locul al 
treilea. Al treilea!!! Mama mă-sii! E prima dată de 
ani întregi când mama a venit la hipodrom. 
Panglicile de premiere erau negru cu alb și albastru. 
O să-ţi povestesc totul când vii acasă, chiar dacă 
lucrurile se vor schimba curând. Am o altă cursă 
săptămâna viitoare... 

Doamne, cu toate astea am și uitat să întreb. Tu ce 
faci? Mi-e dor să te văd sus pe acoperiș. 

În ultimul rând, am citit încă o dată Pietraru știu 
acum de ce îţi place ţie atât de mult. Capodoperele 
pe care le-a realizat el! Sper ca și tu să faci acolo 
ceva grandios. Și vei face. Trebuie. Vei face. 

Ne vedem curând, sper. Ne vedem la Imprejurimi. 

O să-ți arăt trucurile mele. 

Promit. 


Cu dragoste, 
Carey 


Ei, dumneavoastră ce-aţi face? 

Ce-aţi spune? 

El citi scrisoarea departe, în amonte, de multe ori, și își dădu 
seama. 

După ce calculă îndelung, constată că era plecat de șaptezeci 
și șase de zile deja și că Amahnu avea să fie viitorul lui dar 
venise timpul să se întoarcă acasă și să dea ochii cu mine. 


Casa de la numărul optsprezece pe Archer Street 


Când Michael Dunbar și mireasa cu nasul rupt se căsătoriseră, 
primul lucru pe care îl făcuseră fusese să ducă pianul înapoi pe 
Pepper Street, la numărul treizeci și șapte. Avură nevoie de alți 
șase oameni din vecini și, de data asta, de o ladă de bere. (Și la 
fel ca băieţii din Bernborough, dacă era bere, apoi trebuia să fie 
rece.) Ocoliseră prin spatele casei, unde nu erau trepte la 
intrare. 


VP - 172 


— Ar trebui să-i sunăm pe ceilalţi tipi, spusese Michael mai 
târziu; ţinea un braţ întins pe lemnul pianului, de parcă el și 
instrumentul erau prieteni vechi. La urma urmelor, îl aduseseră 
la adresa corectă. 

Penny Dunbar nu putuse decât să zâmbească. 

Stătea cu o mână pe pian. 

Și cu cealaltă pe el. 


Câţiva ani mai târziu, se mutaseră și de acolo; cumpăraseră o 
casă de care se îndrăgostiseră. Era relativ aproape, în cartierul 
hipodromului, având în spate pista și grajdurile. 

O vizitaseră într-o sâmbătă-dimineaţă. 

Casa de la numărul optsprezece pe Archer Street. 

Un agent imobiliar aștepta înăuntru și le ceruse numele. După 
toate aparențele, nimeni nu-și mai exprimase interesul s-o vadă 
în ziua aceea. 

Casa avea hol și bucătărie, trei dormitoare, o baie mică, o 
curte lungă cu un vechi uscător de rufe Hills Hoist, și amândoi își 
imaginaseră imediat: văzuseră cu ochii minţii copii pe peluză și 
în grădină, și răbufniri de haos copilăresc. Pentru ei, era 
paradisul, și în scurt timp aveau să se îndrăgostească și mai 
tare. 

Cu un braţ pe stâlpul uscătorului și privirea spre norii de 
deasupra, Penny auzise sunetele. Se răsucise spre agent. 

— Scuzaţi-mă, spusese, dar ce este zgomotul acesta? 

— Pardon? 

Se temuse de clipa aceea, fiindcă era motivul probabil pentru 
care pierduse toate celelalte cupluri care veniseră să vadă 
proprietatea - toate având visuri și idei similare despre viața lor 
acolo. Poate că și ei văzuseră în minte aceiași copii râzând și 
ciondănindu-se din cauza faulturilor la fotbal sau jucându-se cu 
păpuși în iarbă și țărână. 

— Nu-l auziţi? insistase Penny. 

Agentul își slăbise nodul la cravată. 

— Oh, acela? 


Cu o seară înainte, pe când se uitau în indexul străzilor, 


văzuseră terenul din spatele casei, dar nu scria nimic altceva 
decât că se numea Imprejurimile. Acum Penny era sigură că 


VP - 173 


auzise tropot de copite în spate și descifrase totodată mirosul 
asociat - ceva animal, de fân și cai. 

Agentul imobiliar încercase să-i ducă repede înapoi în spate. 

Stratagema nu-i funcţionase. 

Penny se dusese mai aproape de tropotele pe care le auzise 
aproape de gard. 

— Hei, Michael! Poţi să mă ridici puţin? 

El se apropiase. 

Braţele lui și coapsele ei subţiri ca niște fuse. 


De cealaltă parte, Penny văzuse grajdurile și pista. 

Dincolo de gard era turful, care cotea pe lângă marginea 
casei; doamna Chilman era singura vecină. Apoi erau iarba și 
șantierul de construcții, plus obligatoriul gărduleț alb; de acolo 
părea făcut din scobitori. 

Pe turf se vedeau rândași ducând caii de la pistă la grajduri, și 
puţini dintre ei o văzuseră: câţiva moţăiseră un salut din cap, 
continuându-și drumul. Un minut sau două mai târziu, un rândaș 
bătrân apăruse cu ultimul cal, și când acesta din urmă își lăsase 
capul în jos, omul ridicase din umeri posac. Chiar înainte s-o 
zărească pe Penny, lovise calul ușor peste bot. 

— Haide, îl îndemnase el, ieși! 

Penny, firește, zâmbise văzând întreaga scenă. 

— Halo! bâiguise ea și își dresese apoi glasul: Alo! 

Calul o zărise imediat, spre deosebire de rândaș. 

— Ce? Cine-i acolo? 

— Aici, sus! 

— lisuse, fetițo, dar știu că puteam să fac un infarct! 

Era un ins vânjos, cu părul cârlionţat, piele și ochi umezi, iar 
calul trăgea de el, să meargă mai departe. Avea o dungă de alb 
de la urechi până la bot, însă în rest era maro în nuanţa 
mahonului. Rândașul își dăduse seama că n-avea rost să încerce 
să-l ţină în loc. 

— Bine, ia să vedem. Hai, drăguţo! 

— Serios? 

— Da, mângâie-l niţel; oricum, e cel mai mare mânzuleţ de- 
aici. 

Înainte s-o facă, Penny se uitase să vadă dacă Michael mai 
putea s-o ţină și, adevărul fie spus, era ea ușoară, dar ceva - 
ceva tot cântărea, iar lui începuseră să-i tremure braţele. Ea își 


VP - 174 


pusese apoi palma pe pata albă de pe capul capului și nu-și 
putuse stăpâni încântarea. Privise în ochii lui cercetători. Zahăr? 
Ai vreo bucătică de zahăr? 

— Cum îl cheamă? 

— Păi, numele de concurs e City Special, răspunsese omul și 
bătuse ușurel calul pe piept. Da la grajduri i se zice Lacomu', 
deși habar n-am de ce. 

— E rapid? 

Rândașul pufni. 

— Mătăluţă chiar ești nouă pe-aici, nu? Caii din grajdurile 
astea nu sunt buni de nimic. 

Totuși, Penelope fusese fermecată. Când calul ridicase capul, 
dornic de o mângâiere mai hotărâtă, ea râsese. 

— Bună, Lacomu'! 

Omul îi întinsese câteva cuburi de zahăr. 

— la, daţi-i astea. Ce mai contează?! Oricum e o cauză 
pierdută. Sub ea, Michael Dunbar se gândise la braţele lui și la 
cât avea s-o mai poată ţine. 

Agentul imobiliar se gândise doar că a făcut deja vânzarea. 


Violenta fraților 


Acum era rândul lui Clay să-și lase tatăl singur acasă, cu 
Amahnu. 

Stătea în faţa lui, lângă canapea, dimineaţa fiind încă 
întunecată. Mâinile îi erau vindecate, bășicile transformate în 
cicatrici. 

— Plec pentru o vreme. 

Ucigașul se trezi brusc. 

— Dar o să mă întorc. 


Era un noroc că gara Silver era pe o linie principală; trenurile 
treceau de două ori pe zi în ambele direcţii. El îl prinse pe cel de 
8.07. 

La gară, își reaminti: 

Prima după-amiază, când venise. 

Ascultase. 

Lângă el, pământul cânta încă. 


VP - 175 


În tren citise o vreme, dar începu să-și simtă nervii întinși în 
stomac. Ca un copil cu o jucărie cu cheiţă. 

În cele din urmă, puse cartea jos. 

Nu avea niciun rost. 

In tot ce citea vedea doar faţa mea și pumnii mei, și jugulara 
de la gât. 


Când ajunse în oraș, spre sfârșitul după-amiezii, rămase în 
gară și dădu telefonul. De la o cabină de lângă peronul patru. 

— Alo, Henry sunt. (Clay auzea că era undeva, pe stradă - 
zgomotul apropiat al traficului.) Alo? 

— lar eu sunt Clay. 

— Clay? (Glasul răzbătu acum mai încordat, mai răstit, din 
strânsoarea mâinii de la celălalt capăt al liniei.) Ești acasă? 

— Încă nu. Ajung în seara asta. 

— Când? La ce oră? 

— Nu știu. Poate la șapte. Poate mai târziu. 

Asta îi mai dădea câteva ore. 

— Hei... Clay! 

Așteptă. 

— Succes, bine? 

— Mulţam. Ne vedem. 

Își dori să fie iar printre eucalipți. 


Pentru un timp se gândi să facă mai tot drumul pe jos, dar luă 
trenul și apoi autobuzul. Pe Poseidon Road, cobori cu o staţie 
înainte de destinaţie, iar orașul înaintase mult în înserare. 

Un fel de arămiu, în mare parte întunecat. 

Merse și se opri și se aplecă spre aer, de parcă s-ar fi așteptat 
ca aerul să-l distrugă, numai că nu-l distruse - și mai repede 
decât și-ar fi dorit, ajunse în capătul străzii Archer: 

Ușurat că a reușit în sfârșit. 

Îngrozit să fie acolo. 


În fiecare locuinţă luminile erau aprinse - oamenii erau acasă. 
Ca și când ar fi presimţit apropierea spectacolului, porumbeii 
sosiră de nicăieri și se strânseră aproape, pe firele de curent 
electric. Poposiseră pe antenele de tv și - ferească Domnul! - în 
copaci. Era și o cioară, durdulie, cu pene bogate, ca un 
porumbel deghizat cu palton. 


VP - 176 


Dar nu reușea să păcălească pe nimeni. 

Curtea din față - una dintre puţinele fără gard, fără poartă, 
doar o peluză - era proaspăt tunsă și măturată. 

Veranda, acoperișul și licărul unuia dintre filmele mele. 

In mod ciudat, mașina lui Henry nu era acolo, Dar Clay nu se 
lăsă distras. Păși încet înainte și apoi: 

— Matthew. 

Rostise numele ca pe o afirmaţie, ca și când s-ar fi străduit să 
fie calm și nonșalant. 

Matthew. 

Doar numele meu. 

Atâta tot. 

Doar puţin mai sonor decât tăcerea. 

Și din nou, după alți câţiva pași, simţi covorul de iarbă, iar 
acum în mijloc, în faţa ușii, aşteptă să ies eu - dar n-am ieșit. 
Trebuia să strige sau să stea și să aștepte, și alese până la urmă 
prima variantă. Cu un glas care nu era al lui, urlă „MATTHEW!”, 
și își puse sacul jos și cărţile în sac. 

Câteva secunde mai târziu auzi mișcare, iar pe urmă Rosy 
slobozi un lătrat. 

Eu am apărut primul la ușa din faţă. 


M-am oprit pe verandă îmbrăcat aproape la fel cu Clay, numai 
că tricoul meu era albastru-închis, nu alb. Aceiași blugi 
decoloraţi. Aceiași teniși cu talpa subțire. Mă uitam la Rain Man, 
care se apropia deja de sfârșit. 

Clay... era al naibii de plăcut să-l văd... dar, nu. 

Umerii mi s-au aplecat, dar puţin; nu puteam arăta ce mult nu 
voiam s-o arăt. Trebuia să par ferm și sigur pe mine. 

— Clay. 

Fusese glasul din dimineaţa aceea de mult uitată. 

Ucigașul în buzunarul lui. 

Când Rory și Tommy au ieșit și ei, i-am înfrânat, aproape 
benign. Când au protestat, am ridicat o mână. 

— Nu! 

S-au oprit, iar Rory a zis ceva, însă Clay n-a auzit ce. 

— Dacă mergi tu prea departe, mă bag eu, bine? 

Fusese doar o șoaptă? 

Sau cuvintele fuseseră rostite normal, dar Clay nu le auzise 
din cauza vuietului din propriile-i urechi? 


VP - 177 


Am închis ochii o clipă și am pășit în dreapta, lăsându-mă în 
jos; nu știu cum sunt alţi fraţi, dar noi n-aveam să ne tatonăm. 
Aici nu era Clay și Ucigaşul, ca doi boxeri - eram eu, iar eu m- 
am apropiat de el cu pas aproape alergător, și în scurt timp el 
ajunse la pământ. 

Oh, și luptă, într-adevăr, luptă zdravăn, flutură și zvâcni din 
braţe și căzu - fiindcă nu existau reguli aici, și niciun dram de 
frumusețe. Se putea antrena și putea suferi cât voia, dar ăsta nu 
era un antrenament în stilul lui Clay, era realitatea în stilul meu, 
și l-am dibuit de la început; fără alte vorbe decât cele 
dinlăuntrul meu: 

El ne-a ucis. 

El ne-a ucis, Clay, nu-ţi amintești? 

N-aveam pe nimeni. 

El ne-a părăsit. 

Noi eram morți... 

Dar gândurile astea nu erau de fapt gânduri, erau nori de 
pumni în rafală, și fiecare cădea foarte real. 

Nu-ţi amintești? 

Nu pricepi? 

lar Clay... 

Zâmbitorul... 

Uitându-mă la noi acum, după tot ce avea să-mi povestească 
el mai târziu, îl văd limpede cum gândea: 

Tu nu știi totul, Matthew. 

Tu nu știi. 

Ar fi trebuit să-ți spun... 

Despre uscătorul de rufe. 

Despre cârlige... 

Dar nu putea să spună nimic, nici măcar nu-și amintea când 
căzuse prima dată, numai că se prăbușise atât de rău, încât 
lăsase o gaură acolo, o cicatrice în iarbă - și lumea era 
incoerentă. Îi trecu prin minte că plouă, dar ca să spun adevărul, 
era sânge. Era sânge și durere și ridicare de la pământ, și iar 
cădere, până când Rory strigă că e de-ajuns. 

lar eu... cu pieptul în spasme, însetat de aer. 

lar Clay pe iarbă, făcut ghem și apoi rostogolindu-se cu fața 
spre cer. Câte ceruri erau acolo de fapt? Cel pe care se 
concentrase el se fisura și odată cu asta veniră păsările. 


VP - 178 


Porumbeii. Și o cioară. Se năpustiră în plămânii lui. Sunetul ca 
de hârtie al aripilor bătând, toate rapid și superb, la unison. 


Următoarea persoană pe care o văzu era o fată. 

Care nu spuse nimic. Nimic mie, nimic lui Clay. 

Se lăsă doar la pământ și îl luă de mână. 

Cum ar fi putut să-i spună bine ai revenit? Și de fapt, 
surprinzător, Clay dădu să vorbească primul. 

Eu stăteam la câţiva metri mai în stânga. 

Mâinile îmi tremurau, însângerate. 

Respiram, străduindu-mă să n-o fac. 

Braţele mi-erau scăldate în sudoare. 

Rory și Tommy stăteau aproape, iar Clay ridică privirea spre 
fată. Ochii verzi și buni. Spuse, zâmbind încet, cuvintele: 

— Războiul Rozelor? 

Și o văzu schimbându-și expresia, de la o teamă abjectă la un 
surâs larg și plin de speranță, ca al cailor când intră pe linia 
dreaptă. 

— E bine? 

— Așa cred. 

— Lasă-mă un minut și-l luăm noi în primire. 

Îi fusese greu să audă micul dialog, dar știa că eram eu și 
Carey, și în scurt timp ceilalţi se apropiară. Rosy îl linse pe față. 

— Rosy! am strigat. Pleacă de acolo! 

Încă nici urmă de Henry. 


În cele din urmă, Rory: 

Trebuia să intervină la un moment dat. 

Le spuse tuturor să se dea naibii la o parte din calea lui, îl 
ridică pe Clay de jos și-l duse de acolo. În brațele lui, Clay atârna 
ca o arcadă. 

— Hei, Matthew! strigă Rory. Uite-aici - ce-nseamnă tot 
antrenamentul ăla cu cutiile poștale! 

lar apoi către Clay, către faţa și sângele lui: 

— Cum ţi se pare asta ca un moment cald între noi? Hei, i-ai 
tras un șut în boașe, așa cum ţi-am zis? 

— Două. Primul n-a fost chiar grozav. 

lar Rory râse acolo, pe scări, și râsul îl duru pe băiatul pe care 
îl ducea în braţe. 

Așa cum promisesem și pusesem la cale, chiar îl ucisesem. 


VP - 179 


Dar și Clay își respectase cuvântul, și nu murise. 
Era plăcut să fii din nou unul dintre băieţii Dunbar. 


Mașina de scris, șarpele și Luna 


Cumpăraseră casă, firește, și lucrurile începuseră să înceapă. 

De muncit - Michael se ducea tot la șantier, cu mâinile mereu 
pline de praf, iar Penny își vedea de curăţenie, învățând engleza 
până când venise timpul. Începuse să se gândească la o altă 
carieră, și oscila între două educaţionale: prima nu putea fi 
decât în muzică. Apoi, engleza ca limbă secundară. 

Poate că amintirea fusese decisivă: 

Pista interioară. 

Arşiţa până-n tavan. 

„— Paşaportul?” 

„— Przepraszam?” 

„— Of, Doamne!” 

Alesese engleza ca limbă secundară. 

Aplicase la universitate, hotărâse să se ocupe în continuare 
de curăţenie seara - o firmă de contabilitate, un birou de avocați 
- iar scrisoarea de acceptare sosise. Michael o găsise la masa 
din bucătărie. Se oprise nu departe de locul exact în care, ani 
mai târziu, avea să fie examinat și interogat de un catăr. 

— Ei bine? 

Se așezase lângă ea, aproape. 

Văzuse sigla și antetul. 

Unii oameni sărbătoresc asemenea vești cu șampanie sau cu 
o seară în oraș, undeva drăguţ, dar în cazul lor, Penelope 
rămăsese locului; își lăsase capul pe umărul lui și citise 
scrisoarea încă o dată. 


Și așa, timpul trecuse. 

Plantau diverse în grădină. 

Jumătate dintre ele trăiau. Jumătate mureau. 

Se uitaseră cum Zidul era doborât, în 1989. 

Prin ochiurile gardului din spate vedeau adesea caii, și 
îndrăgeau celelalte excentricităţi ale zonei hipodromului - de 
pildă un bărbat sau o femeie care ieșea în mijlocul drumului la 
amiază, cu un indicator de stop, ca să oprească traficul. In spate 


VP - 180 


apărea un rândaș care traversa drumul cu un cal de căpăstru, 
probabil unul cu o cotă de 10:1 pentru a doua zi, la Hennessey. 

Ultima și cea mai importantă curiozitate a locului, încă de pe 
atunci, era numărul terenurilor părăsite; trebuia doar să știi 
unde să te uiţi. În unele cazuri, așa cum știm noi bine, 
asemenea locuri pot avea o semnificaţie deosebită, și unul 
dintre ele era nu departe de liniile de tren. Sigur, erau 
Împrejurimile, și pista muribundă de la Bernborough. Dar și asta 
era esențială. 

Așa că, vă rog, încercaţi să vă amintiţi. 

Totul avea de-a face cu catârul. 


La trei ani după ce începuse Penny cursurile la universitate, 
telefonul sunase într-o zi în casa de la numărul 18 pe Archer 
Street: doctorul Weinrauch. 

Adelle. 

Murise la masa din sufragerie, cel mai probabil la o oră târzie 
a serii, după ce dactilografiase o scrisoare către o prietenă. 

— Pare că a terminat de scris, și-a scos ochelarii și și-a lăsat 
capul pe masă, lângă maşina de scris, spusese doctorul. 

Fusese trist și dureros, dar și frumos: 

O ultimă combinaţie letală. 

Un ultim punct de sfârșit de frază, scris cu hotărâre. 

Sigur, se duseseră imediat la Featherton, iar Michael știa că e 
norocos, în comparaţie cu Penelope. Aici, cel puţin, puteau să 
stea în biserică și să transpire lângă sicriu. El putea să întoarcă 
privirea spre bătrânul doctor pensionat și să se uite la cravata 
lui, care atârna ca un ceas de mult oprit. 

— lmi pare rău, băiete. 

— Îmi pare rău, doctore. 

Mai târziu, se așezaseră la masă în casa veche, lângă mașina 
de scris și ochelarii ei cu rame albastre. O vreme, el se gândise 
să pună o coală de hârtie nouă și să scrie câteva rânduri. N-o 
făcuse însă; doar se uitase la ea, iar Penelope adusese ceai, îl 
băuseră, ieșiseră în oraș și își încheiaseră turul înapoi, lângă 
copacul banksia. 

Când ea îl întrebase dacă vrea să ia mașina de scris acasă, 
Michael răspunsese că era deja acasă. 

— Ești sigur? 


VP - 181 


— Sunt sigur, replicase el și își dăduse seama deodată: De 
fapt, cred că știu ce să facem. 

Dintr-un motiv sau altul, așa părea corect: se dusese în 
șopron, găsise aceeași lopată veche și săpase încă o groapă, la 
stânga de câine și de șarpe. 

In casă, mai rămăsese puţin alături de bătrâna Remington. 

Găsise trei suluri de folie din plastic bun și rezistent și 
înfășurase mașina de scris - atât de transparent încât puteai 
vedea tastele - mai întâi Q și W, apoi mijlocul cu F și G, H și]; și 
în curtea dosnică dintr-un oraș dosnic duse mașina, o așeză 
acolo și o îngropă în pământ: 

Mașina de scris, șarpele și Luna. 

Lucrurile astea nu le pui în reclamele la imobiliare. 


Acasă din nou, viaţa trebuia să continue, și continuase - 
Michael stând treaz alături de ea când își scria temele și 
verificându-i-le. Pentru practică fusese trimisă la Hyperno High. 
Cel mai rău-famat liceu din oraș. 

In prima zi, se întorsese acasă frântă: 

— M-au mâncat cu fulgi cu tot. 

A doua zi fusese și mai rău. 

— Azi m-au scuipat. 

Erau momente când striga la ei, pierzând complet controlul - 
asupra lor și asupra ei însăși - puștanii pregătindu-se de măcel. 
Când aproape că explodase o dată, urlând „LINIȘTE!” și 
murmurând apoi „Rahaţi cu ochi”, clasa izbucnise în râs. Veselia 
și batjocura adolescenților. 

Adevărul este însă că Penny Dunbar, așa cum știm, o fi fost 
ea firavă și permanent fragilă, dar era o expertă în arta 
supraviețuirii. Își petrecea pauzele de masă cu clase întregi - 
regina detenţiei și a plictiselii. li căsăpea cu o liniște organizată. 

Dar se dovedise că era prima candidată din ultimii ani care 
izbutise să reziste pe toată durata practicii, iar ei îi oferiseră 
postul cu normă întreagă. 

Renunţase total la curăţenie. 

Colegii de muncă o scoseseră în oraș, la un pahar. 

Michael stătuse cu ea a doua zi, lângă vasul de W.C. O frecase 
ușor pe spate și-i vorbise mângăietor: 

— Asta e trofeul libertăţii? 

Ea vomitase plângând, dar răsese. 


VP - 182 


Pe la începutul anului următor, când Michael venise s-o ia de 
la serviciu într-o după-amiază, trei băieţi masivi o înconjurau, cu 
pielea lor transpirată, cu tunsorile și cu braţele lor. Pentru o 
clipă, fusese gata să coboare, dar pe urmă văzuse: Penny ţinea 
în mână un volum de Homer; citea cu glas tare și trebuie să fi 
fost una dintre părţile macabre, fiindcă băieţii se strâmbau și 
cârâiau. 

Ea purta o rochie în nuanţa mentei. 

Când observase mașina lui Michael, închisese cartea, iar 
băieţii se trăseseră în lături. Îi strigaseră „Pa, doamnă; pa, 
doamnă; pa, doamnă”, iar ea urcase în mașină. 

Dar asta nu înseamnă că era ușor - pentru că nu era. 

Uneori, când pleca la lucru, Michael o auzea vorbindu-și 
singură în baie, îndemnându-se să se ducă; era greu să înfrunte 
o nouă zi. El întreba „Care e puștiul-problemă de data asta?” - 
fiindcă devenise treaba ei să lucreze cu cei mai nestăpâniţi 
dintre ei, unul câte unul. Și uneori dura o oră, iar alteori dura 
mai multe luni, dar întotdeauna reușea să-i îmblânzească. Unii 
ajungeau chiar s-o protejeze. Dacă alţi băieți își luau nasul la 
purtare, erau trași în toalete și scuturaţi printre closete. Nu vă 
puneţi cu Penny Dunbar. 

Din multe puncte de vedere, numele cursului, engleza ca 
limbă secundară, era ironic, fiindcă mulţi dintre elevii ei erau 
tineri a căror limbă maternă era engleza, însă abia dacă 
izbuteau să citească un paragraf - și aceia erau întotdeauna cei 
mai furioși. 

Ea se așeza împreună cu fiecare, la fereastră. 

Adusese de acasă un metronom. 

Puștiul se holba incredul și întreba: 

— Ce rahat mai e și ăsta? 

La care Penny răspundea sec: 

— Citește în ritm cu el. 


Dar până la urmă, trebuia să se întâmple. 

După patru ani de predat în școală, venise într-o seară acasă 
cu un test de sarcină și de data asta chiar ieșiseră să 
sărbătorească, însă după ce așteptaseră toată săptămâna, până 
sâmbătă. 

Între timp, a doua zi, erau din nou la muncă. 


VP - 183 


Michael turna beton. 

Le spusese câtorva dintre prietenii de acolo; ei se opriseră și-i 
strânseseră mâna. 

Penelope era la Hyperno, cu un băiat belicos, dar foarte 
chipeș. 

Citea împreună cu el la fereastră. 

Metronomul ticăia. 

Sâmbătă, mâncaseră la localul acela simandicos din clădirea 
Operei și urcaseră sus de tot, pe trepte. Bătrânul pod splendid 
ședea și el acolo, iar feriboturile amarau la chei. Pe la mijlocul 
după-amiezii, când se întorseseră, o navă sosise la doc. Erau 
mulțimi de oameni pe esplanadă, și camere video, și sumedenie 
de inși zâmbitori. Lângă clădire cu toată sticla ei se aflau e; - 
Michael și Penny Dunbar -, iar în capătul scării de la Operă, cinci 
băieți apăruseră și se opriseră... și în scurt timp coborâseră să 
ne întâmpine. 

Și am ieșit apoi împreună - prin mulţimi de oameni, într-un 
oraș plin de soare. 

Și o moarte venise să ni se alăture. 


VP - 184 


Partea a V-a 


Orașe+ape-+criminali+arce+ povești 


Marea intrare 


Sigur, Henry trebuia să-și facă și el o intrare în seara aceea a 
pumnilor, a penelor și fraţilor. 

Când mă gândesc acum la ea, o văd ca pe ultimul val al 
adolescenţei noastre colective. Așa cum se întâmplase cu Clay 
când ieșise din tunelul de la Bernborough Park acea ultimă dată, 
la fel era în seara asta pentru Henry și pentru noi. În zilele 
următoare, din când în când, se mai simţea câte o zăbovire; un 
ultim salut către vestigiile tinereţii și stupidităţii noastre. 

Niciodată nu aveam să le mai vedem sau să mai fim așa. 


Nu trecuse mult timp. Televizorul funcţiona. 

Fuseseră ciorovăieli multe, iar Rain Man lăsase loc unui film 
pe care îl luasem într-un an de la Rory, pentru Crăciun. 
Petrecerea burlacilor. Ca să redau cuvintele lui Rory, dacă tot 
trebuia să ne uităm la tâmpenii din anii '80, măcar să fie ceva 
bun. Ca să le redau pe cele ale lui Henry, era cu Tom Hanks în 
zilele lui de glorie, înainte să înceapă să se prostească și să 
câștige Globuri de Aur și alte rahaturi; studiase băiatul. 

Toţi patru ședeam acolo: 

Eu îmi răcoream mâinile. 

Rory și Tommy râdeau. 

Hector era lăţit ca un pled dungat, torcând în poala lui 
Tommy. 

Clay ședea pe canapea, uitându-se tăcut; sângerând tăcut. 
Prietenul personajului principal feminin cade, în pielea goală, 
prin trapa de pe capota unei mașini - când veni în sfârșit și 
Henry. 

Mai întâi se auziră pașii. 

Cheile scăpate din mână. 

Apoi intrarea. 

VP - 185 


Pe urmă o față însângerată, zâmbitoare, în lumina din ușa 
camerei de zi. 

— Ce? strigă el. Glumiţi, javrelor? Vă uitaţi fără mine la 
Petrecerea burlacilor? 


La început, niciunul dintre noi nu întoarse privirea. 

De fapt, Clay o făcu, dar el nu se putea mișca. 

Noi, ceilalți, eram prea prinși de agitația de pe ecran. 

Abia când scena se încheie văzu Rory în ce stare era și atunci 
se revărsară înjurăturile, tăcerile împietrite și blasfemiile. Eu le- 
am pus punct cu un lung și zdravăn „I-su-se Hristoase...” 

Netulburat, Henry se trânti pe canapea și se uită la Clay. 

— Scuze c-am întârziat, puștiule. 

— E-n regulă. 

Ăsta fusese planul lui Henry: să vină acasă arătând așa, chiar 
înainte să ajungă Clay, pentru ca mie să-mi fie distrasă atenţia 
de la el. Necazul fusese că celor doi băieți de la semnul de 200 
de metri le luase mai mult timp decât își închipuise el - și mult 
mai multă băutură - și sigur că-și lăsase mașina și venise pe jos 
din Bernborough Park. Dar deja era atât de beat și de bătucit, 
încât aproape că se târa în patru labe și, privind acum înapoi, 
sincer vă spun că a fost unul dintre cele mai tâmpe momente 
ale lui Henry. Plănuise el totul, pregătise el totul, și numai 
pentru Clay o făcuse. 

ÎI studie cu un soi de satisfacţie. 

— Da’ mă bucur să te văd. E bine să fii din nou acasă? Văd că 
Matthew a întins deja covorul roșu, lepădătura musculoasă. 

— E-n regulă, am meritat-o. 

Clay se întoarse spre el și rămase șocat de amploarea 
vătămărilor. Buzele, mai cu seamă, erau o imagine greu de 
privit; iar pometii, negri ca arsura. 

— Dar nu-s sigur în privinţa ta, adăugă el. 

— Oh, replică Henry vesel. Am meritat-o, băiete, am meritat- 
O. 

— Și? (Ăsta fusesem eu, stând în mijlocul camerei de zi.) Vrei 
să ne spui și nouă ce mama dracului se-ntâmplă? 

Henry oftă: 

— Matthew, întrerupi filmul! 

Însă știa. Dacă apelase la serviciile lui Schwartz și Starkey (și 
ale iubitei lui Starkey, după cum se dovedise) pentru a-l aranja 


VP - 186 


cu vârf și-ndesat, uite că venise și ocazia mea de a termina 
procesul. 

— Vedeți dumneavoastră, domnilor, rânji el și dinţii îi erau mai 
degrabă ca butucul unui măcelar, de un roșu năclăit, dacă veți 
vrea vreodată să arătaţi așa, nu veţi avea nevoie decât de un 
cercetaș blond cu pumnii de fier, un golan cu respiraţia 
puturoasă și, la urmă, iubita golanului, care dă mai tare decât 
ăilalţi doi la un loc... 

Încercă să vorbească în continuare, dar nu mai reuși, fiindcă 
în următoarele secunde camera se roti, iar harababura de la 
Petrecerea burlacilor deveni tot mai caraghioasă. Într-un târziu 
se împletici înainte, trecu drept pe lângă mine și placă 
televizorul, punându-l la podea. 

— La naiba! urlă Rory. Asta distruge unul dintre cele mai tari 
filme ale tuturor timpurilor... 

Dar fusese pe fază și destul de aproape ca să-l prindă, deși nu 
izbuti să salveze și jocurile de masă. Sau colivia, care se 
rostogoli ca un ropot de aplauze tumultuoase, cât un stadion 
întreg. 


În scurt timp eram toţi ghemuiţi în jurul lui - covor, sânge și 
păr de pisică. Și păr de câine. Și... Dumnezeule... ăla să fie păr 
de catâr? Henry leșinase. 

Când își reveni, îl recunoscu mai întâi pe Tommy: 

— Tânăru' Tommy, da? Colecţionarul de animale... și Rory, 
lanțul cu bilă uman, și ahh, tu ești Matthew, așa-i? Domnul Om 
de Bază. (Și în ultimul rând, afectuos:) Clayton. Zâmbitorul. Ai 
fost plecat ani de-a rândul, ani, mă-nţelegi? 

Era-n regulă. 

Filmul continua, căzut pe-o parte pe podea, colivia era 
înclinată și fără ușiță - iar mai la stânga, aproape de fereastră, 
bolul peștelui se răsturnase în mijlocul haosului. Abia acum 
observarăm că apa ne ajunsese la picioare. 

Henry se uita la film, lăsându-și capul pe un umăr, dar noi 
ceilalți ne uitam la T, porumbelul, care ieșise din colivie, pășise 
pe podea, trecuse de peștișor și se îndrepta direct spre ușa 
deschisă. In mod evident, pasărea știa ce și cum - că ăsta nu 
era locul potrivit în care să fie în orele care urmau. Mă rog, asta, 
plus că era cu capsa complet pusă. Mergea și bătea din aripi, 


VP - 187 


mergea și bătea din aripi. Tot ce-i mai trebuia era o valiză. O 
dată, chiar se uită în urmă: 

— Bun, asta e! păru el să spună, spumegând în cenușiu și 
purpuriu. Eu o şterg d-aci, băieţi... norocul să vă pupe! 

Cât despre peștișor, Agamemnon, el sări, se zvârcoli, căscă 
gura în aer după apă; ţopăi de-a latul covorului. Trebuia să fie 
niște apă pe-aici pe undeva, și naiba să-l ia dacă n-o s-o 
găsească el! 


Maturizarea în stilul Dunbar 


Și iată-i deci, mult înainte în viitorul îndepărtat: 

O pasăre arțăgoasă. 

Un peștișor auriu. 

Doi băieţi însângerați. 

Și ia priviţi-l pe Clay aici, în context. 

Ce putem spune despre el? 

Cum a început viaţa, ca băiat, ca fiu și ca Dunbar? 

A fost de fapt ceva destul de simplu, cu o mulțime la interior: 

Au fost cândva demult, în urzeala trecutului Dunbar, cinci 
fraţi, iar al patrulea era cel mai bun dintre noi, un băiat cu multe 
calităţi. Dar cum a devenit Clay de fapt Clay? 


La început am fost toţi - fiecare cu părticica lui în alcătuirea 
întregului - iar tatăl nostru a ajutat la fiecare naștere; lui i-am 
fost daţi prima dată în braţe. Așa cum obișnuia Penelope să 
spună, stătea alături, atent și vigilent, și plângea lângă patul ei, 
zâmbind larg. Niciodată nu ezitase când venise greul ori 
dizgraţiosul, iar încăperea începea să se rotească. lar pentru 
Penelope, asta însemna lumea întreagă. 

Când totul se sfârșea, se lăsa pradă vertijului. 

Inima îi bătea ajungându-i pe buze. 

Era înduioșător, le plăcea lor să ne spună, cum fiecare dintre 
noi a avut de la început ceva ce ei au îndrăgit imediat. 

La mine, erau picioarele. Picioarele mele cu crețuri, de nou- 
născut. 

La Rory, era nasul lui în vânt, când a venit pe lume, și 
sunetele pe care le scotea în somn; ceva cam ca luptele pentru 
titlul mondial, dar cel puţin așa știau că trăiește. 


VP - 188 


Henry avea urechi ca de hârtie. 

Tommy strănuta mereu. 

Și, desigur, era și Clay acolo, între noi: 

Băiatul care a venit în lume zâmbind. 

Povestea zice că, atunci când Penny era în durerile facerii cu 
Clay, ne-au lăsat pe mine, pe Henry și pe Rory cu doamna 
Chilman. Pe drumul spre spital, aproape că trăseseră pe 
marginea drumului: Clay se grăbea. Așa cum avea să-i 
povestească Penny mai târziu: lumea îl voia cu mare nesaț, însă 
ea nu întrebase de ce. 

Ca să rănească și să umilească? 

Sau să iubească și să reușească? 

Chiar și acum e greu de decis. 


Era dimineaţă, una de vară, umedă, și când ajunseseră la 
maternitate, Penny tipa, încă mergând, și creștetul lui începuse 
să se vadă. Clay aproape că fusese rupt din ea, nu născut, ca și 
când aerul l-ar fi supt. 

Sala de nașteri era scăldată în sânge - împroșcat pe jos ca 
după o crimă. 

Cât despre copil, el aștepta în atmosfera înăbușitoare și, într- 
un fel ciudat, tăcut, zâmbea; chipul lui mânjit de sânge nu se 
clintea. Când o asistentă neștiutoare intrase în sală, rămăsese 
cu gura căscată și lansase o blasfemie. Se oprise locului și 
exclamase: „lisuse Hristoase!” 

La care mama noastră, încă năucită, replicase: „Sper că nu. 
Doar știm ce i-am făcut Lu/”. lar tatăl nostru încă zâmbea larg. 

Copil fiind, așa cum am mai spus, a fost cel mai bun dintre 
noi. 

Pentru părinţii noștri mai cu seamă, el era cel special, sunt 
sigur de asta, fiindcă rareori se certa, abia dacă plângea și 
îndrăgea tot ce-i spuneau ei. 

Seară de seară, în timp ce noi, ceilalţi, ne găseam scuze, Clay 
dădea o mână de ajutor la spălatul vaselor, în schimbul încă 
unei povești. De Penny se ruga: „Vrei să-mi spui din nou despre 
Viena și despre paturile acelea suprapuse? Sau ce zici de asta?” 
Cu faţa aplecată spre farfurii, cu spumă pe degete. „Poţi să-mi 
povestești despre statuia lui Stalin? Și cine era totuși Stalin?” 

Lui Michael îi zicea: „Tata, vrei să-mi spui despre Luna și 
despre șarpe?” 


VP - 189 


Întotdeauna era în bucătărie, în vreme ce noi, restul, ne uitam 
la televizor sau ne ciorovăiam în camera de zi ori pe hol. 


Dar sigur, așa cum se întâmplă, părinţii noștri erau totodată și 
mici cenzori. 

Poveștile erau povești cu aproape-tot. 

Penny nu-i spunea cât timp petrecuseră amândoi pe podeaua 
garajului,  palpitând, lovind și arzând amândoi ca să-și 
exorcizeze viețile trecute. Michael nu vorbea despre Abbey 
Hanley, care devenise Abbey Dunbar și apoi Abbey Altcineva. 
Nu-i spunea despre cum îngropase vechea mașină de scris sau 
despre Pietrar, şi nici că odinioară îi plăcuse să picteze. Nu zicea 
încă nimic despre inimi frânte sau despre cât de norocoasă 
putea fi o inimă frântă. 

Nu, deocamdată, aproape-adevărurile erau suficiente. 

Era de-ajuns ca Michael să spună că era pe verandă într-o zi și 
cunoscuse o fată cu un pian. 

— Dacă n-ar fi existat momentul acela, explica el solemn, nu 
te-aș avea pe tine sau pe fraţii tăi... 

— Sau pe Penelope. 

Michael zâmbea și replica: 

— Mare dreptate ai! 

Ceea ce niciunul dintre ei nu putea ști era faptul că, nu cu 
mult timp înainte să fie prea târziu, Clay avea să afle poveștile 
în întregul lor. 

Până atunci, zâmbetul ei avea să capete deja cârje. 

Faţa avea să-i fie în descompunere. 


Așa cum v-aţi putea închipui, primele lui amintiri erau vagi, 
despre două lucruri anume: 

Părinţii noștri, fraţii lui. 

Contururile noastre și vocile. 

Își amintea mâinile de pian ale mamei, cum pluteau pe clape. 
Aveau un simţ magic al direcţiei - apăsând un M, apăsând un | și 
toate celelalte frânturi din TE ROG SA TE MARIȚI CU MINE. 

Pentru băiețel, părul ei era însorit. 

Trupul ei era cald și zvelt. 

Își amintea de el însuși la patru ani, speriat de chestia aceea 
maro și înaltă. Dacă fiecare dintre noi avea propriul său mod de 
abordare, pentru Clay pianul era ceva ce nu era al lui. 


VP - 190 


Când ea cânta, el își punea capul acolo. Coapsele ei subţiri ca 
fusele îi aparțineau. 


Cât despre Michael Dunbar, tatăl nostru, Clay își amintea 
sunetul mașinii lui - motorul în dimineţile de iarnă. Intoarcerea 
acasă aproape pe înserat. Mirosea a oboseală, a muncă multă și 
a zidărie. 

Din ceea ce avea să devină mai târziu Zilele Meselor Fără 
Cămașă (așa cum veți vedea în curând), își amintea de mușchii 
lui; fiindcă pe lângă munca în construcţii, uneori se mai ducea - 
și exact așa se exprima el - în camera de tortură, adică la flotări 
și abdomene în garaj. Câteodată mai era și câte o halteră, însă 
nici ea prea grea. Important era numărul de ridicări deasupra 
capului. 

Uneori ne duceam și noi cu el: 

Un bărbat și cinci băieţi făcând flotări. 

Toţi cinci retrăgându-ne. 

Și, da - în anii aceia în care am crescut, la tata aveai ce 
vedea. Era de înălţime medie, ușurel ca greutate, dar vânjos și 
bine legat; suplu. Brațele nu-i erau groase sau musculoase, ci 
atletice și încărcate de semnificaţii. Le puteai vedea fiece 
mișcare, fiece tresăltare. 

Și toate afurisitele acelea de abdomene! 

Tata avea stomacul ca betonul. 


Însă în zilele acelea, îmi reamintesc singur, părinţii noștri erau 
și altfel. 

Sigur, se certau uneori, se contraziceau. 

Mai exista, cât și când, câte o rafală suburbană, dar în cea 
mai mare parte erau tot oamenii aceia care se găsiseră unul pe 
altul; erau aurii și luminoși și veseli. Deseori păreau într-un fel 
de cârdășie, ca ocnașii care nu se dau duși; ne iubeau, ne 
plăceau, și asta era al naibii de bine. La urma urmei, ia cinci 
băieţi, pune-i într-o casă mititică, și o să vezi ce-nseamnă asta: 
un terci de bușituri și harababură. 

Îmi amintesc de lucruri ca orele de masă, cum uneori totul 
devenea prea mult: furculițe căzute pe jos, cuțite fluturate în aer 
și toate acele guri de băieți mâncând. Erau ciondăneli, coate 
trase, mâncare peste tot pe podea, mâncare pe hainele noastre 
și „Cum a ajuns laptele ăla cu cereale acolo - pe perete?!” până 


VP-191 


într-o seară în care Rory a pus capac: și-a turnat jumătate din 
supă pe cămașă. 

Mama n-a intrat în panică. 

S-a ridicat, a șters balta, iar Rory avea să mănânce restul fără 
cămașă pe el - și atunci i-a venit tatei ideea. Noi ceilalți încă 
celebram momentul, când ne-a zis-o: 

— Hai, și voi la fel! 

Eu și Henry aproape că ne-am înecat. 

— Adică? 

— Nu m-aţi auzit? 

— Ohhh, rahat! a exclamat Henry. 

— Ar trebui să vă cer să vă scoateţi și pantalonii? 

Toată vara am mâncat așa, cu tricourile toate îngrămădite 
lângă prăjitorul de pâine. Ca să fiu sincer însă, și spre lauda lui 
Michael Dunbar, începând de a doua zi și-a scos și el cămașa 
odată cu noi. Tommy, care era încă în faza aceea minunată în 
care copiii nu filtrează nimic când vorbesc, a strigat: „Hei! Hei, 
tata! Ce faci aici așa, doar în sfârcuri?” 

Noi ceilalți ne-am prăpădit de râs, și mai ales Penny Dunbar, 
dar Michael s-a arătat la înălţime. O mică tresăltare într-unul 
dintre tricepși. 

— Dar cum rămâne cu mama, băieţi? Ar trebui să-și scoată și 
ea bluza? 

Penny n-avea niciodată nevoie să fie salvată, dar Clay era cel 
care se oferea adesea. 

— Nu, spusese el, însă ea trecuse la fapte. 

Sutienul îi era vechi și ponosit. 

Decolorat și agăţat de fiecare sân. 

Și totuși, Penny mânca și zâmbea. 

— Acu aveţi grijă să nu vă ardeţi pe piept, îi avertizase. 

Și am știut atunci ce să-i luăm de Crăciun. 


Din punctul ăsta de vedere, a fost întotdeauna un fel de 
preaplin în ce ne privește. 

Cu pârâieli la cusături. 

Orice făceam, era mai mult de făcut: 

Mai mult de spălat, mai mult de curățat, mai mult de mâncat, 
mai multe vase murdare, mai multe certuri și păruieli și bătăi și 
pârțuri și „Hei, Rory, cred c-ar fi cazul să te duci la closet!” și, 
firește, mai multe dezmințiri. Nu eu sunt de vină - asta ar fi 


VP - 192 


trebuit să scrie pe tricourile noastre; o spuneam de zeci de ori în 
fiecare zi. 

Indiferent cât de controlate și de ţinute în frâu erau lucrurile, 
haosul era mereu doar la o azvărlitură de băț. Eram noi piele și 
os și în continuă mișcare, dar niciodată nu era loc suficient 
pentru tot - așa că totul era făcut în același timp. 

Un lucru pe care mi-l amintesc limpede e cel în care obișnuiau 
să ne tundă; mersul la frizer ar fi costat prea mult. Terenul era 
pregătit în bucătărie - o linie de asamblare și două scaune - și 
ne așezam pe rând, întâi Rory și eu, pe urmă Henry și Clay. 
Apoi, când venea rândul lui Tommy, trecea Michael la foarfecă, 
pentru a-i da lui Penny un mic răgaz, după care revenea ea în 
acțiune și-l tundea pe el. 

— Stai /iniștit! îi spunea tata lui Tommy. 

— Stai liniștit, îi spunea Penny lui Michael. 

lar părul nostru zăcea ghemotoace în bucătărie. 


Uneori, și e atâta fericire în momentele acelea încât doare, 
îmi amintesc cum ne-am urcat toți într-o mașină, familionul 
întreg înghesuit înăuntru. Din multe puncte de vedere, nu pot să 
nu fiu încântat de așa o idee - cum Penny și Michael, care 
respectau legea cu stricteţe, făceau uneori asemenea lucruri. 
Fiindcă asta e una dintre situaţiile acelea perfecte: o mașină cu 
prea mulţi oameni în ea. Ori de câte ori vezi un grup înghesuit 
așa - ca un accident în așteptare -, întotdeauna sunt râsete și 
veselie. 

În cazul nostru, în faţă, printre scaune, le puteai zări mâinile 
ținându-se de mâini. 

Mâna fragilă, cântătoare la pian, a lui Penelope. 

Mâna prăfuită și muncită a tatei. 

Și o liotă de băieți în jurul lor, amalgam de brațe și picioare. 

În scrumieră erau întotdeauna acadele, de obicei dropsuri 
pentru gât, uneori Tic Tac. Parbrizul nu era niciodată curat la 
mașina aceea, dar aerul era întotdeauna proaspăt; băieţi 
sugând cu toții dropsuri de tuse sau un festival mentolat. 


Unele dintre cele mai dragi amintiri ale lui Clay despre tata 
sunt cele de seara, chiar înainte de culcare, când Michael nu-l 
credea. Se lăsa pe vine și-i vorbea încet: 

— Ai nevoie la baie, băiete? 


VP - 193 


lar Clay clătina din cap. Și chiar în timp ce el refuza, era dus în 
baia micuță, cu dalele crăpate, și se ușura mai ceva ca un cal. 

— Hei, Penny! striga Michael. Ne-am procopsit aci cu Phar 
Lap?! 

Și-I spăla pe băiețel pe mâini și se lăsa iar pe vine în faţa lui, 
fără să mai spună un alt cuvânt, iar Clay știa ce însemna. În 
fiecare seară, timp de mulţi, mulţi ani, era dus la culcare în 
cârcă: 

— Tata, povestește-mi iar despre bătrâna Luna. 


Cât despre noi, fraţii lui, noi eram cu vânătăile, cu bătăile, în 
casa de la numărul 18 pe Archer Street. Așa cum fac de obicei 
fraţii mai mari, prădam tot ce era al lui. ÎI înșfăcam de tricou, din 
mijlocul spatelui, îl ridicam și-l așezam în altă parte. Când a 
venit Tommy pe lume, trei ani mai târziu, am făcut la fel cu el. 
În toţi anii cât a fost el copil, îl îndesam în spatele televizorului 
sau îl scoteam din casă pe ușa din spate. Dacă plângea, era 
târât în baie și aveam pregătită pentru el chelfăneala; Rory 
întindea deja braţele. 

— Băieți? se auzea la un moment dat. Băieți, l-aţi văzut pe 
Tommy? 

Henry șușotea, de lângă pletele lungi și blonde, la chiuvetă: 

— Nicio vorbă, secătură! 

Și încuviinţări tăcute. Grăbite. 

Asta era viața. 


Când a împlinit cinci ani, Clay a început, la fel ca noi toți, 
lecţiile de pian. 

Nu le sufeream, dar le făceam. 

Clapele cu MĂRITĂ-TE CU MINE și Penny. 

În primii ani de copilărie, ne vorbea în vechea ei limbă, dar 
numai atunci când ne duceam la culcare. Din când în când se 
oprea și ne explica un cuvânt sau două, dar an după an se 
întâmpla tot mai rar. Muzica, pe de altă parte, nu era 
negociabilă, iar succesul venea în grade diferite: 

Eu eram aproape competent. 

Rory era violent de-a dreptul. 

Henry ar fi putut fi strălucit, dacă și-ar fi dat interesul. 


14 Numele unui legendar cal de curse australian în anii marii crize economice de la 
începutul secolului XX (n.tr.). 


VP - 194 


Clay prindea lucrurile mai încet, dar când o făcea, nu le mai 
uita. 

Mai târziu, Tommy făcuse doar doi ani de pian când Penny se 
îmbolnăvise, și poate că fusese deja frântă până atunci, în mare 
parte, cred eu, de Rory. 

— Bine! exclamă ea stându-i alături, prin rafalele de muzică 
zdrăngănită. Gata! 

— Ce? (Rory pângărea cererea aceea în căsătorie, care deja 
începuse să se șteargă, fără să dispară însă vreodată.) Ce-a fost 
asta? 

— Am zis „gata”! 

Deseori se întreba ce-ar fi făcut Waldek Lesciuszko în privinţa 
lui - sau, mai exact, în privinţa ei. Unde-i era răbdarea? Unde 
era nuiaua de molid? Sau, aici, una de calistemon* ori de 
eucalipt. Ştia că sunt deosebiri mari între cinci băieţi copilăroși 
și fetița studioasă a unui tată, dar tot avea o dezamăgire când îl 
vedea plecând fudul. 

Pentru Clay, șederea în colțul camerei de zi era o îndatorire, 
dar una de care voia să se achite; cel puţin, încerca să încerce. 
Când termina, se ţinea după ea în bucătărie și își lansa 
întrebarea din două cuvinte: 

— Hei, mama? i 

Penny se oprea în dreptul chiuvetei. li întindea un prosop de 
bucătărie în pătrăţele. 

— Cred, spunea ea, că astăzi o să-ţi povestesc despre case, și 
despre cum am crezut eu că sunt din hârtie... 

— Și gândacii? 

Ea nu se putea stăpâni. 

— Atât de mari! 


Dar cred că uneori se întrebau, părinţii noștri, de ce aleseseră 
să trăiască așa. De cele mai multe ori izbucneau dintr-un lucru 
mărunt, pe măsură ce haosul și frustrarea creșteau. 

Imi amintesc că plouase o dată, vara, timp de două 
săptămâni, iar noi veniserăm acasă glazuraţi în noroi. Penny se 
pierduse deja cu firea și recursese la o lingură de lemn. Ne 
altoia cu ea peste brațe, peste picioare - pe unde nimerea (și 
mizeria sărea de pe noi ca șrapnelul) - până când rupsese două 
linguri, iar atunci aruncase o gheată după noi, pe hol. 


15 Arbust înrudit cu mirtul, endemic Australiei (n.tr.). 
VP - 195 


Rostogolindu-se, gheata prinsese viteză cine știe cum, și 
înălţime, astfel că-l izbise pe Henry drept în față, cu un bufnet. 
Gura începuse să-i sângereze și își înghiţise un dinte rupt, iar 
Penny se așezase pe podea, lângă baie. Când unii dintre noi s- 
au apropiat s-o consoleze, a ţâșnit în picioare și s-a răstit: 

— Duceţi-vă la dracu'! 

Abia după câteva ore se dusese la el, să vadă cum se simte, 
iar Henry încă nu se hotărâse. Era copleșit de vinovăţie, sau era 
furios? La urma urmei, faptul că-și pierduse un dinte era un 
lucru bun pentru afaceri. 

— Nici măcar n-o să capăt vreun ban de la Zâna Măseluţă, 
zisese el, și-i arătase locul știrb. 

— Zâna Măseluţă o să știe ce s-a întâmplat, replicase ea. 

— Crezi că dacă înghiţi dintele, primești mai mulţi bani? 

— Nu și dacă ești mânjit de noroi. 


Mie unul, memorabile mai cu seamă mi se par certurile în 
care părinţii noștri se lansau când venea vorba despre Hyperno 
High. Nesfârșitele lucrări corectate. Părinţi abuzivi. Sau răni 
căpătate în bătăi. 

— Dumnezeule, dar de ce nu-i lași să se omoare între ei? a 
exclamat tata la un moment dat. Cum poţi să fii atât de... 

lar Penny începuse să spumege. 

— Atât de... cum? 

— Nu știu... naivă și proastă pur și simplu, ca să crezi că poți 
tu să schimbi ceva. 

Era obosit și îl dureau toate de la munca pe șantier și de la 
liota de acasă. Fluturase din mână a lehamite. 

— ţi pierzi atât timp acasă corectând lucrările și încercând să- 
i ajuţi și uita-te aici... uită-te la casa asta! 

Avea dreptate; erau piese de Lego peste tot, plus o invazie de 
praf și haine împrăștiate. Closetul nostru amintea de cele 
publice, din perioada ei de libertate; niciunul dintre noi nu știa 
că exista o perie pentru W.C. 

— Și ce-i cu asta? Adică ar trebui să stau acasă și să fac 
curat? 

— Păi, nu, nu asta am... 

— Să pun imediat mâna pe aspirator? 

— Of, la dracu', nu la asta m-am referit. 

— ATUNCI, LA CE TE-AI REFERIT? exploda ea. AUD? 


VP - 196 


Erau răsteli la care băieţii ciulesc de obicei urechile, când 
mânia se transformă în turbare. De data asta chiar se ceartă! 

Și totuși, nu se terminase. 

— AR TREBUI SĂ FII DE PARTEA MEA, MICHAEL! 

— Sunt... replică el. Sunt. 

Și apoi, cu glas mai potolit, dar mult mai rău: 

— Atunci, ce-ar fi să mi-o și arăţi? 

lar pe urmă, calmul de după furtună, și tăcerea. 


Așa cum spuneam însă, asemenea momente erau rare și în 
scurt timp continuau la pian: 

Simbolul chinurilor noastre de copii. 

Dar insula lor de calm în mijlocul taifunului. 

La un moment dat se așezase și el alături, în timp ce ea se 
refăcea interpretând ceva din Mozart; apoi pusese palmele pe 
pian, în pata de soare de pe capac, lângă fereastră. 

— Aș scrie cuvintele îmi pare rău, îi spusese, dar am uitat 
unde e vopseaua... 

lar Penelope se oprise pentru o clipă. Cu o părere de zâmbet 
stârnit de amintire. 

— Păi, în plus, nici nu e loc, replicase ea și continuase să 
cânte pe clapele cu litere scrise de mână. 


Da, ea cânta mai departe - formaţia cu o singură interpretă - 
și dacă uneori haosul dădea pe-afară, existau și ceea ce noi 
numeam dispute normale - certuri normale -, care izbucneau în 
cea mai mare parte între noi, băieţii. 

Apropo de asta, când împlinise șase ani, Clay începuse 
fotbalul - atât cel în cadru organizat, cât și cel pe care-l jucam 
noi acasă, în jurul casei. Cu timpul, ne grupaserăm: tata, Tommy 
și Rory pe de o parte, Henry, Clay și eu pe de alta. La ultima 
lovitură, puteai să trimiţi mingea dincolo de acoperiș, dar numai 
dacă Penny nu citea pe un scaun pe peluză sau nu corecta 
fluviul acela de lucrări pentru acasă. 

— Hei, Rory, striga Henry, aleargă spre mine ca să pot să te 
plachez. 

lar Rory așa făcea, alergând de-a dreptul peste el sau fiind 
pus la pământ. La fiecare partidă, fără excepţie, era nevoie ca ei 
să fie desprinși unul de beregata celuilalt. 

— Bine. 


VP - 197 


Tata se uita de la unul la celălalt, înainte și-napoi. 

Henry blond și însângerat. 

Rory, de culoarea unui ciclon. 

— Bine ce? 

— Știţi ce, replică el suflând greu, cu zgârieturi pe ambele 
braţe, dați-vă mâna. Acum! 

Și așa făceau. s 

Dădeau mâna, spuneau Imi pare rău și apoi „Mda, îmi pare 
rău c-a trebuit să dau mâna cu tine, hahaleră!” Și totul 
reîncepea, iar de data asta erau târâți spre locul în care ședea 
Penelope, cu lucrările risipite în jur. 

— De data asta ce-aţi mai făcut? întreba ea, în rochie fiind și 
desculţă în lumina soarelui. Rory? 

— Ce-i? 

Se uita atunci fix la el. 

— Adică, poftim? 

— la-mi scaunul, spunea ea și se îndrepta spre casă. Henry? 

— Știu, știu. 

Era deja în patru labe pe jos, strângând hârtiile căzute. 

Ea arunca o ocheadă spre Michael și-i făcea cu ochiul colegial, 
complice. 

— Fir-ar să fie de băieți afurisiți! 

Nu-i de mirare că am prins eu gustul blasfemiilor. 

Și ce altceva? 

Ce altceva mai era acolo, în timp ce săream din an în an ca 
pietricelele? 

Am menţionat deja cum stăteam uneori cocoțați pe gardul din 
spate, privind cum era amenajată pista când dimineaţa se 
termina? Am pomenit cum ne uitam în timp ce se strângea totul 
ca în locul hipodromului să rămână un alt teren uitat? 

Am zis ceva despre războiul de la X și Zero, când Clay avea 
șapte ani? 

Sau despre jocul de Ludo care a durat patru ore, dacă nu 
cumva mai mult? 

Am menţionat că Penny și Tommy au câștigat în cele din 
urmă bătălia aceea, tata și Clay ieșind pe locul al doilea, iar 
Henry și Rory (care fuseseră obligaţi să facă echipă) pe ultimul? 
Am spus cumva că s-au acuzat reciproc că erau de rahat la jocul 
cu pricina? 


VP - 198 


Cât despre ceea ce s-a întâmplat la X și Zero, să spunem doar 
că, luni mai târziu, încă mai găseam câte o piesă. 

— Hei, uite! striga unul dintre noi din hol sau din bucătărie. 
Chiar și aici e una! 

— Du-te și ia-o, Rory! 

— Du-te tu s-o iei! 

— Eu n-o iau - e una de-a ta. 

Și așa mai departe. 

Și mai departe. 


Clay își amintea de o vară și de Tommy întrebând cine era 
Rosy, când Penny citea din //iada. Stătuserăm treji până seara 
târziu, în camera de zi, și Tommy şedea cu capul în poala ei și 
cu picioarele peste genunchii mei, iar Clay se întinsese pe 
podea. 

Penny răsucea și mângâia părul lui Tommy. 

li răspunsesem eu: 

— Nu e o persoană, prostule, e cerul. 

— Cum adică? 

De-asta întrebase Clay, și Penelope îi explicase: 

— Ştii cum uneori, la răsărit și la asfinţit, cerul se face galben 
și portocaliu, și uneori roșu? 

El încuviințase, de sub fereastră. 

— Ei bine, atunci când e roșu, spunem că e trandafiriu, iar de 
aici, Rosy. E interesant, nu-i așa? 

lar Clay zâmbise atunci, și la fel zâmbise Penny. 

Tommy se concentra însă. 

— Și Hector e tot un cuvânt pentru cer? 

Ei, gata, acum mă ridicasem eu. 

— Chiar trebuia să fim cinci? 

Penny Dunbar se mărginise să râdă. 


larna următoare reîncepuse fotbalul organizat - plus victoriile 
și antrenamentele și înfrângerile. Clay nu-l îndrăgea în mod 
deosebit, dar îl juca fiindcă îl jucam noi ceilalţi, și cred că asta 
fac fraţii mai mici o vreme - îi copiază pe cei mai mari. Din 
punctul ăsta de vedere, ar trebui să spun că, deși era altfel 
decât noi, putea să fie și la fel. Uneori, în toiul unei partide de 
fotbal acasă, când un jucător încasa pe nevăzute un pumn sau 
un cot, Henry și Rory începeau imediat - „N-am fost eu!” sau 


VP - 199 


„Oh, rahat!” -, dar eu vedeam de fiecare dată că el fusese, Clay. 
De pe atunci deja coatele lui erau feroce și livrabile în diverse 
feluri: era greu să le vezi venind. 

Uneori, recunoștea. Și zicea: 

— Hei, Rory, eu am fost! 

Habar nu ai de ce sunt în stare. 

Dar Rory nu-l asculta; era mai ușor să se bată cu Henry. 


De aceea (și de asta), era firesc pe atunci ca Henry să fie de 
notorietate publică atunci când venea vorba despre sport și 
distracție - eliminat fiindcă îl agresa pe arbitru. Apoi ostracizat 
de colegii lui de echipă, pentru cel mai grav dintre păcatele 
fotbalistice; la pauză, managerul îi întreba: 

— Unde-s portocalele? 

— Ce portocale? 

— Nu fiţi șmecheri - știți bine, feliile. 

Și cineva remarca atunci. 

— Uite, e o grămadă de coji acolo! Henry a fost, afurisitul de 
Henry! 

Băieți, bărbaţi și femei, toţi se încruntau. 

Era o mare amărăciune suburbană. 

— Este adevărat? 

N-avea niciun rost să nege; mâinile lui vorbeau singure. 

— Mi-a fost foame. 

Terenul era la șase sau șapte kilometri distanță, și am fi luat 
trenul, dar Henry era obligat să meargă acasă pe jos, iar noi 
restul, la fel. Când unul dintre noi făcea ceva de genul ăsta, toți 
păream să suferim, și o luam pe autostrada Princes. 

— De ce l-ai îmbrâncit așa pe arbitru? întrebam eu. 

— Mă tot călca pe picior - și avea crampoane de oțel. 

Apoi, Rory: 

— Și atunci, de ce a trebuit să mănânci toate portocalele? 

— Fiindcă știam că și voi vă trebui să mergeţi acasă pe jos, 
fraiere! 

Michael: 

— Hei! 

— Ah, da... scuze. 

De data asta scuzele nu mai fuseseră retractate și cred că 
eram toți oarecum fericiţi în ziua aceea, deși în scurt timp 
aveam să-ncepem s-o luăm razna; chiar și Henry, vomitând la 


VP - 200 


rigolă. Penny îngenunchease lângă el, iar alături răsunase vocea 
tatei: 

— Cred că astea sunt trofeele libertăţii. 

Dar cum am fi putut noi să știm? 

Eram doar o mână de băieți Dunbar, neștiutori cu privire la ce 
avea să urmeze. 


Peter Pan 


— Clay! Te-ai trezit? 

La început nu se auzi niciun răspuns, dar Henry știa că da. 
Clay avea o calitate anume: era treaz cam tot timpul. Ceea ce-l 
surprinse fu veioza aprinzându-se și faptul că fratele lui avea 
ceva de spus: 

— Cum te simţi? 

Henry zâmbi. 

— Mă doare. Tu? 

— Miros ca un spital. 

— Buna doamnă Chilman! A usturat rău chestia cu care ţi-a 
dat, nu-i așa? 

Clay simţi o dâră fierbinte pe un obraz. 

— Tot e mai bine decât alcoolul mentolat, spuse el, sau decât 
Listerine, al lui Matthew. 


Mai devreme se întâmplaseră câteva lucruri. 

In camera de zi fusese făcut curat. 

Convinseserăm și peștele, și pasărea să rămână la noi. 

Povestea aventurilor lui Henry se depănă în bucătărie, iar 
doamna Chilman trecuse pe la noi. Venise să-l peticească pe 
Clay, dar Henry avea mai multă nevoie de peticeală decât el. 


Dar mai întâi în bucătărie, și înainte de orice altceva, Henry 
avusese de dat explicaţii, iar de data asta mai degrabă 
menţionase decât povestise; vorbise despre Schwartz și 
Starkey, și despre fată, și era mult mai puţin jovial acum, la fel 
ca mine. De fapt, eu eram gata să arunc cu ceainicul sau să-i 
dau una-n cap cu prăjitorul de pâine. 


VP - 201 


— Ce-ai făcut?! am exclamat, nevenindu-mi să cred ce aud. 
Credeam că tu ești unul dintre cei deștepţi de aici; m-aș fi 
așteptat la asta de la Rory! 

— Hei! 

— Mda, se arătă Henry de acord. Arată-i și tu puţin respect... 

— În locul tău, n-aș începe acum o asemenea discuţie. 

Deja ochisem și tigaia, care stătea bine mersi pe aragaz. N-ar 
fi fost prea greu să-i dau ceva de făcut. 

— Ce mama naibii s-a întâmplat, de fapt? Te-au bătut sau au 
dat peste tine cu camionul? 

Henry își atinse o tăietură, cu un gest aproape afectuos. 

— Bine, uite ce-i... Schwartz și Starkey sunt tipi de treabă. Eu 
i-am rugat, ne-am pus pe băut și pe urmă - trase aer în piept - 
niciunul dintre ei n-a vrut să înceapă, așa că m-am cam luat de 
fată. Știţi voi - se uită la Clay și la Rory -, cea cu buzele alea. 

Cu breteaua de la sutien, adică, își spuse Clay. 

— Vrei să zici cu ţăţele alea, replică Rory. 

— Exact, încuviință Henry vesel. 

— Și? am întrebat. Ce-ai făcut? 

Rory, iar: 

— Are niște ţâțe ca niște chifle fătuca aia. 

Henry: 

— Așa zici? Chifle? N-am mai auzit una ca asta. 

— Hei, voi doi, aţi terminat cu tâmpeniile? 

Henry mă ignoră cu desăvârșire. 

— Mai bune decât pizza, ripostă el; ce mama naibii, era o 
discuţie privată între el și Rory. Sau decât gogoșile. 

Rory râse, apoi deveni serios. 


— Hamburgerii. 

— Vrei și cartofi prăjiţi la ei? 
— Și o Cola. 

Rory chicoti. Chiar chicoti! 
— Calzone. 


— Ce-i aia calzone? 

— l-su-se Hristoase! 

Încă rânjeau amândoi, iar pe bărbia lui Henry se scurse un fir 
de sânge, dar cel puţin le atrăsesem atenţia. 

— Eşti în regulă, Matthew? Asta e, probabil, cea mai tare 
discuţie pe care am avut-o eu cu Henry de ani buni încoace! 

— Probabil că dintotdeauna. 


VP - 202 


Rory se uită spre Clay. 

— Asta a fost un moment cald de calitate. 

— Ei bine, am spus arătând cu degetul între ei, îmi pare rău 
să vă întrerup dezbaterea despre pizza, burgeri și calzone și 
conversaţia voastră amicală despre două turte făinoase... 

— Vezi!? Făinoase! Nici Matthew nu le poate rezista! 

— ... dar nu m-ar deranja să aflu ce naiba s-a întâmplat acolo. 

Henry întoarse în direcția chiuvetei o privire visătoare. 

— Și? 

Clipi și reveni în actualitate. 

— Și ce? 

— Ce s-a întâmplat? 

— Ah, da... spuse el, adunându-și energiile. Păi, mă rog, știi 
tu... n-au vrut să dea în mine, așa că m-am dus la ea - eram 
deja beat bine - și mi-am zis că aș putea s-o pipăi, ca să zic 
așa... 

— Și? întrebă Rory. Cum era? 

— Nu știu... am ezitat. 

Se gândise mult și bine. 

— Și pe urmă? 

Henry, ba zâmbind, ba înfuriindu-se. _ 

— Păi, ea și-a dat seama ce voiam să fac. (Inghiţi cu greu și 
simţi totul, încă o dată.) Și m-a pocnit de patru ori în ouă și de 
trei ori în faţă. 

Un strigăt sincer de „lisuse!” izbucni. 

— Știu. M-a tratat cu tot tacâmul. 

Rory, mai cu seamă, s-a entuziasmat. 

— Vezi, Clay? Patru! Asta da angajament. Nu rahatul ăla cu 
două șuturi în boașe. _ 

Clay chiar începu să râdă. In gura mare. 

— Și pe urmă, continuă Henry, m-au terminat Starkers și 
Schwartz; trebuia s-o facă. 

Eu am rămas perplex. 

— De ce? 

— Păi nu e limpede? răspunse Henry pe un ton firesc. Se 
temeau că ei urmează la rând. 


În dormitor din nou, trecuse bine de miezul nopţii, când Henry 
se ridică brusc în capul oaselor. 


VP - 203 


— La naiba, zise el, m-am trezit suficient, mă duc să iau 
mașina. 

Clay oftă și se rostogoli din pat. 

Era o ploaie ca o fantomă prin care poţi să mergi. Aproape 
uscată până când atingea pământul. 


Mai devreme, nu la mult timp după enigma testei lui Henry și 
după discuţia despre sâni bine copţi, se auzise un zgrâpţânat la 
ușa din spate și un ciocânit la cea din față. 

In spate erau Rosy și Ahile, plini de speranţă. 

Către câine: 

— Tu: înăuntru! 

Către catâr: 

— Tu: să-ţi intre bine în capul ăla tare, bucătăria-i închisă. 

La ușa din faţă, ciocănitul era însoţit de un strigăt: 

— Matthew, sunt doamna Chilman! 

l-am deschis femeii scunde și durdulii, cu ridurile ei mereu 
prezente și ochii strălucitori, și fără vreun reproș. Știa ea foarte 
bine că în casa asta exista o lume cu totul diferită și - cine era 
ea să ne judece? Nici chiar atunci când înţelesese că mai eram 
aici doar noi, băieţii Dunbar, niciodată nu mă luase la întrebări 
despre felul în care trăiam. Doamna Chilman avea înţelepciunea 
vechii generații - văzuse ea băieţi de vârsta mea și a lui Rory 
trimiși să moară peste mări. De la început ne adusese uneori 
supă (grozav de deasă și de fierbinte) și avea să ne tot cheme în 
ajutor să-i deschidem câte un borcan până în ultima ei zi de 
viață. 

In seara asta, era pregătită de treabă. 

Îmi vorbi economic: 

— Bună, Matthew, ce mai faci, mi-am zis să mă uit puţin la 
Clay, care e niţel cam zdrelit, nu-i așa? Pe urmă o să mă uit la 
mâinile tale. 

Atunci se înălță de pe canapea un glas și, atașat de el, voios, 
era Henry. 

— Eu primul, doamnă Chilman! 

— Dumnezeule! 

Ce era oare cu casa asta a noastră? 

Scotea ce era mai rău în fiecare. 


VP - 204 


Mașina era în parcarea de la Bernborough Park, și făcură 
drumul până la ea prin ploaie. 

— Ai chef de câteva ture? întrebă Clay. 

Henry se împiedică de un hohot de râs. 

— Numa’ dacă le facem la volan. 

În mașină păstrară tăcerea, rulând pe toate străzile și aleile, 
iar Clay trecând în revistă numele. Erau Empire, Carbine, 
Chatham și apoi Gloaming: acolo se aflau Hennessey și La 
Braţele Goale. Rememoră toate zilele în care pășise pe străzile 
astea cu nou-sosita Carey Novac. 

Își continuară drumul, Clay privind în faţă, între ei. 

— Hei, Henry, spuse el când se opriră la semaforul de pe 
strada Flight - dar o spuse privind bordul mașinii. Iti mulţumesc 
pentru ce-ai făcut. 

Și trebuia să te înclini în faţa lui Henry, mai ales în momente 
ca ăsta; acum clipi poznaș spre el, cu un ochi învineţit. 

— Fătuca a bună a lui Starkey, da? 

Ultima oprire înainte de casă era la marginea pieței Peter Pan, 
unde stătură privind prin parbriz la statuia din mijloc. 

Prin perdeaua de ploaie, Clay zărea pietrele din pavaj și calul 
după care fusese numită piațeta. Pe soclu scria așa: 


PETER PAN 
UN CAL FOARTE ELEGANT 
DE DOUĂ ORI CÂȘTIGĂTOR AL CURSEI 
CARE OPREȘTE O ȚARĂ ÎN LOC 
1932, 1934 


Lăsa impresia că și el îi privea, cu capul întors într-o parte, dar 
Clay știa: calul își dorea atenţia lor, sau o halcă dintr-unul dintre 
rivalii lui. Mai ales din Rogilla. Peter Pan îl detesta pe Rogilla. 

În șa, Darby Munro, jocheul, părea să ţină și el mașina sub 
observație, iar Henry răsuci cheia în contact. Când motorul 
porni, ștergătoarele de parbriz se treziră timp de vreo patru 
secunde, iar calul și călăreţul deveniră mai limpezi, mai neclari, 
mai limpezi, mai neclari, până când, într-un târziu, Henry vorbi. 

— Hei, Clay, începu el și clătină din cap și zâmbi subţire și 
pieziș. Spune-mi ce mai e cu el zilele astea. 


VP - 205 


Războaiele pianului 


În anii de pe urmă, fusese explicabil. 

Oamenii înțeleseseră greșit. 

Credeau că moartea lui Penny și plecarea tatălui ne 
transformaseră în ceea ce eram acum - și, sigur, ambele ne 
făcuseră mai zurbagii, mai nestăpâniţi și mai îndrăznețţi, și ne 
dăduseră apetitul pentru confruntare - dar nu ele ne-au făcut 
duri. Nu, la început a mai fost și altceva. 

Din lemn, înalt. 

Pianul. 


De fapt, a început cu mine, în clasa a șasea, iar acum, în timp 
ce scriu, mă simt vinovat; îmi cer scuze. La urma urmei, asta e 
povestea lui Clay, și iată că scriu despre mine - dar mi se pare 
important, într-un fel. Fiindcă ne duce în altă parte. 

La școală fusese ușor până atunci. La ore mă descurcam și îmi 
aveam locul în toate meciurile de fotbal. Abia dacă discutam 
vreodată în contradictoriu, până când cineva a remarcat: eram 
luat în râs fiindcă învățam să cânt la pian. 

Nu conta că eram obligaţi sau că pianul avea o lungă istorie 
de revoltă și rebeliune - Ray Charles era nonșalanța 
personificată; Jerry Lee Lewis punea clapele pe jar. Copil fiind în 
cartierul hipodromului, exista un singur tip de băiat care cânta 
la pian - indiferent de cât de mult progresase lumea. Nu conta 
că ești căpitanul echipei de fotbal de la școală sau un tânăr 
boxer amator - pianul te transforma într-un singur lucru, iar acel 
lucru, firește, era ăsta: 

În mod neîndoielnic erai homosexual. 


Se știa de altfel de ani întregi că învățam să cântăm la pian, 
chiar dacă nu ne pricepeam prea bine. Nimic din toate astea nu 
avea importanţă, dat fiind că în copilărie contează diferite 
lucruri în perioade diferite. Poţi fi lăsat în pace zece ani, pentru a 
fi apoi atârnat la uscat în adolescenţă. Puteai să colecţionezi 
timbre și să fii etichetat ca interesant în clasa întâi, iar asta să 
te bântuie urât în clasa a noua. 

In cazul meu, așa cum spuneam, s-a întâmplat în clasa a 
șasea. 


VP - 206 


N-a fost nevoie decât de un puști cu câţiva centimetri mai 
scund, dar mult mai puternic, care chiar era un tânăr boxer - un 
băiat pe nume Jimmy Hartnell. Tatăl lui, Jimmy Hartnell Sr., era 
proprietarul unei săli de sport de pe Poseidon Road, Tri-Colors 
Boxing Gym. 

lar Jimmy - ce mai băiat! 

Avea constituția fizică a unui mic supermarket. 

Compact: te costa dacă-i treceai prin față. 

Părul lui avea nuanţe roșcovane. 

Cât despre felul în care a început totul, erau fete și băieți pe 
culoar, firișoare de praf și soare. Erau uniforme și strigate și o 
sumedenie de trupuri în mișcare. Era frumos în modul acela 
dezagreabil - mai ales cum se prefira lumina înăuntru, în fâșii 
perfecte și prelungi. 

Jimmy Hartnell venea pe coridor spre mine, pistruiat și 
încrezător. Cămașă albă, șort cenușiu. Cu o expresie mulțumită. 
Era golănia școlară întruchipată; mirosea a mic dejun, iar 
brațele-i erau o masă de carne și sânge. 

— Hei, exclamase el, ia uite-l pe puștiul Dunbar! Cel care 
cântă la pian. (Şi, frecându-și un umăr de mine:) Ce scârnăvie 
de pârțari 

Puștiul era făcut pentru italice! 

Lucrurile au continuat așa săptămâni, poate chiar o lună, și de 
fiecare dată duse puţin mai departe. Umărul a lăsat loc cotului, 
cotul unui pumn în ouțe (deși nu letal ca vechiul șut în fund), iar 
pumnul a lăsat în scurt timp loc tratamentelor preferate: sfârcuri 
ciupite în toaleta băieţilor, ici și colo câte o strangulare cu 
braţul, mâna în beregată pe holuri. 

Din multe puncte de vedere, dacă stau să privesc în urmă, 
astea erau doar trofeele copilăriei - să fii strâns cu ușa și pe 
drept dominat. Aș zice că seamănă cu firele acelea de praf în 
aer, zburătăcite prin încăpere. 

Dar asta nu înseamnă că nu-mi plăcea. 

Sau, mai mult de atât, că nu reacţionam. 

Eu unul, la fel ca atâţia alţii în aceeași situaţie, n-am abordat 
problema direct, sau cel puţin nu încă. Nu, asta ar fi fost pură 
prostie, așa că am ripostat acolo unde am putut. 

Pe scurt spus, am învinuit-o pe Penelope. 

M-am revoltat împotriva pianului. 


VP - 207 


Desigur, există probleme și probleme, iar problema mea 
devenise asta: 

În comparaţie cu Penelope, Jimmy Hartnell era o biată cârpă. 

Chiar dacă nu reușea să ne îmblânzească la pian, întotdeauna 
ne obliga să exersăm. Se agăța de o margine a Europei, sau 
măcar de un oraș de undeva din Est. Deja adoptase chiar și o 
mantră a ei (și zău că devenise și a noastră): 

„Poţi să renunţi, dacă o să vrei, când o să intri la liceu”. 

Dar asta nu mă ajuta pe mine în momentul respectiv. 

Eram pe la jumătatea primului trimestru, ceea ce însemna că 
rămăsese aproape un an întreg în care trebuia să 
supraviețuiesc. 


Primele mele tentative fuseseră jalnice: 

Mă duceam la toaletă în mijlocul orei. 

Începeam cu întârziere. 

Cântam prost în mod intenţionat. 

În scurt timp, o sfidam de-a dreptul; refuzam să cânt anumite 
piese, apoi refuzam să cânt orice. Penny avea toată răbdarea 
din lume cu băieţii aceia tulburaţi și turbulenţi de la Hyperno 
High, însă nimic n-o pregătise pentru așa ceva. 

La început, încercase să-mi vorbească; îmi spunea: „Ce te-a 
apucat în ultima vreme?” sau „Haide, Matthew, poţi mai bine 
de-atât!” 

Dar sigur că eu nu-i ziceam nimic. 

Aveam o vânătaie în mijlocul spatelui. 

Timp de o săptămână sau cam așa ceva, stăteam, eu în 
dreapta, Penny în stânga, și mă uitam la vocabularul muzicii; 
optimile, ritmul pătrimilor... îmi amintesc expresia de pe chipul 
tatei când ieșea din sala de tortură și ne găsea războindu-ne. 

— lar? întreba el. 

— lar, răspundea ea fără să-l privească, uitându-se doar 
înainte. 

— Vrei o cafea? 

— Nu, mulțumesc. 

— Un ceai? 

— Nu. 

Stătea cu faţa împietrită, ca o statuie. 


VP - 208 


Erau și cuvinte din când în când, printre dinţi încleștaţi, și 
majoritatea veneau din partea mea. Când Penelope vorbea, o 
făcea cu calm. 

— Nu vrei să cânţi? Bine. Atunci o să stăm aici. (Neclintirea ei 
devenea enervantă.) O să stăm aici până când o să cedezi. 

— Dar n-o să cedez. 

— Ba da. 

Acum, privesc în urmă și mă văd acolo, în faţa clapelor scrise 
ale pianului. Păr negru ciufulit, stângaci și deșirat, cu ochii 
strălucind - iar pe atunci aveau o culoare anume, erau albaștri și 
palizi că ai lui. Mă văd încordat și năpăstuit, replicând încă o 
dată: „N-o să cedez”. 

Ea ripostase: 

— Plictiseala o să te înfrângă; îţi va fi mai ușor să cânţi decât 
să stai. 

— Asta crezi tu. 

— Scuze? (Nu mă auzise.) Ce-ai zis? 

— Am zis, replicasem întorcându-mă spre ea, că rahatul ăsta 
îl crezi tu. 

lar ea se ridicase. Ar fi vrut să explodeze acolo, lângă mine, 
dar învățase bine lecţia de la el și nu dăduse niciun semn, nicio 
scânteie. Se așezase la loc și se uitase la mine. 

— Bine. Atunci o să stăm. O să stăm și o să așteptăm. 

— Urăsc pianul, șoptisem. Urăsc pianul și te urăsc pe tine. 

Michael Dunbar fusese cel care mă auzise. 

Ședea pe canapea, și dintr-odată devenise Căpitanul 
America!€, intrase cu forță în război; făcuse un salt de-a latul 
camerei de zi și mă târâse afară pe ușa din spate - ar fi putut 
foarte bine să fie Jimmy Hartnell în locul lui -, mă împinsese 
dincolo de uscătorul de rufe, pe sub cârligele lui. leșeau din el 
fuioare dense de răsuflare; mâinile mi se lipiseră de gard. 

— Niciodată să nu-i vorbești mamei tale așa! 

Și mă împinsese mai tare, încă o dată. 

Haide, îi zisesem în gând, dă în mine! 

Dar Penny era aproape. 

Se uitase la mine; mă studiase. 

— Hei, mă strigase ea. Hei, Matthew! 

Privisem în spate, nu mă putusem stăpâni. 


16 Captain America - personaj de benzi desenate, supererou ce poartă un costum în 
culorile drapelului american (n.tr.). 


VP - 209 


Arma luării prin surprindere: 
— Ridică-te și treci înapoi. Mai avem încă zece minute. 


larăși înăuntru, făcusem o greșeală. 

Ştiam că nu e bine s-o recunosc, să mă înjosesc - dar o 
făcusem. 

— Îmi pare rău, spusesem. 

— Pentru ce? 

Privea drept în faţă. 

— Păi, știi tu... pentru „rahat”. 

Continuase să privească drept în faţă, în limbajul acela 
muzical, fără să clipească. 

— ŞI? 

— Și pentru că am zis că te urăsc. 

Schițase o mișcare abia sesizabilă spre mine. O mișcare 
lipsită de orice mișcare. 

— Poţi să înjuri de dimineaţa până seara și să mă urăști cât 
vrei, dar numai să cânți. 


Însă nu cântasem, nici în seara aceea, nici în următoarea. 

Nu mai cântasem la pian săptămâni întregi, apoi luni - și ce 
bine ar fi fost dacă Jimmy Hartnell ar fi văzut. Dacă ar fi știut 
prin ce chinuri trec ca să mă eliberez de tirania lui: 

Naiba s-o ia în blugii ăia strâmţi ai ei, naiba să ia catifelarea 
picioarelor ei; și sunetul răsuflării ei. Naiba să ia murmurele 
acelea în bucătărie - cu Michael, tatăl meu, care o susținea 
până-n pânzele albe - și dacă tot a venit vorba, naiba să-l ia și 
pe el, lingușitorul, și partea pe care i-o lua ei mereu. Cam 
singurul lucru bun pe care îl făcea în perioada aia era să-i 
urecheze pe Rory și pe Henry când refuzau și ei. Era războiul 
meu, nu al lor - nu încă. Și la urma urmei, puteau să vină cu 
propriile lor idei - lucru de care, credeţi-mă, erau perfect în 
stare. 

Dar nu, pentru mine lunile acelea erau nesfârșite. 

Zilele se scurtau, odată cu venirea iernii, apoi se lungeau, cu 
primăvara, iar Jimmy Hartnell încă mă vâna; nu se plictisea și 
nu-și pierdea niciodată rabdarea. Continua să mă ciupească de 
sfârcuri în toalete, iar pumnii lui încă îmi lăsau vânătăi mai jos 
de burtă; se pricepea la lovituri sub centură, într-adevăr, și 


VP - 210 


așteptau amândoi, și el, și Penelope; eu eram acolo ca să fiu 
împins și frânt. 

Cât îmi doream ca ea să erupă! 

Cât îmi doream s-o văd plesnindu-se peste coapsă ori 
trăgându-se de părul șamponat! 

Dar nu, oh, nu, nu se lăsa mai prejos decât el, decât 
monumentul acela de tăcere comunistă. Chiar schimbase 
regulile pentru mine - orele de pregătire fuseseră prelungite. 
Aștepta alături de mine, pe scaun, iar tata îi aducea cafea, pâine 
prăjită cu gem și ceai. Îi aducea biscuiţi, fructe și bomboane. 
Lecţiile erau călătorii cu dureri de spate. 

Într-o seară, am stat până la miezul nopţii, și aceea fusese 
seara în care se întâmplase. Fraţii mei se culcaseră, toţi, iar ea, 
ca de fiecare dată, rămăsese lângă mine; Penelope era încă 
alertă, când m-am ridicat și m-am împleticit până la canapea. 

— Hei, a exclamat ea, asta înseamnă să trișezi; ori pianul, ori 
culcarea! 

Și atunci m-am făcut eu cunoscut; m-am prăbușit și am 
sesizat greșeala. 

lritat, m-am ridicat; am trecut pe lângă ea, în hol, mi-am 
descheiat cămașa și atunci a văzut ea ce zăcea în mine - fiindcă 
acolo, în partea dreaptă a pieptului, erau semnele și semnăturile 
unui tiran roșcovan de la școală. 

Imediat, a întins un braţ. 

Cu degetele ei subțiri și delicate. 

M-a oprit lângă pian. 

— Ce e asta? a întrebat Penelope. 


Așa cum v-am mai spus, pe atunci părinţii noștri erau niște 
figuri. 

l-am urât oare din cauza pianului? 

Sigur că da. 

l-am iubit pentru ce au făcut după aceea? 

Puteți băga mâna, mașina și casa în foc că da. 

Fiindcă după aceea au urmat momente ca ăsta. 


Îmi amintesc cum ședeam în bucătărie, în estuarul de lumină. 
Și șezând le-am spus totul, iar ei au ascultat atenţi, în tăcere. 
Chiar și abilităţile de boxer ale lui Jimmy Hartnell au fost mai 
întâi analizate. 


VP - 211 


— Pârțar, comentase Penelope în cele din urmă. Nu-ţi dai 
seama că e o prostie... și greșit, și... (Căuta, pare-se, un epitet 
mai puternic, cea mai gravă crimă dintre toate.)... și lipsit de 
orice imaginație? 

Eu simţisem nevoia să fiu sincer: 

— Ciupiturile de sfârcuri sunt extrem de dureroase... 

Ea plecase privirea în cana cu ceai. 

— De ce nu ne-ai spus până acum? 

Dar tata era un geniu cu privirea limpede. 

— E doar un copil, replicase el și-mi făcuse cu ochiul, și 
știusem atunci că totul avea să fie bine. Ei, am dreptate sau am 
dreptate? 

lar Penelope înţelesese. 

Se mustrase singură, în grabă. 

— Sigur, șoptise, la fel ca... 

Băieţii de la Hyperno High. 


În cele din urmă, totul fusese decis în timp ce ea își băuse 
ceaiul. Conștientizarea abjectă a faptului că exista o singură 
modalitate de a mă ajuta, iar asta nu implica vizita lor la școală. 
Nici solicitarea unei protecții. 

Michael spusese că e-n regulă. 

O declaraţie pe un ton potolit. Adăugase că nu era nimic de 
făcut, decât să intervină pe lângă Jimmy Hartnell și să pună 
punct problemei. Fusese în mare parte un monolog, iar Penelope 
se arătase de acord. La un moment dat, aproape că râsese. 

Era ea oare mândră de el și de discursul lui? 

Era mulțumită cu cele prin care aveam să trec? 

Nu. 

Privind în urmă, cred că a fost mai degrabă doar un semn de 
viață - înfruntarea în închipuire a aspectelor înfricoșătoare era, 
desigur, partea cea mai ușoară: 

Închipuirea era un lucru. 

Punerea în practică părea aproape imposibilă. 

Când Michael încheiase și o întrebase „Tu ce crezi?”, Penny 
oftase, dar în mare parte de ușurare. Nu era nimic de glumă în 
cele discutate, dar asta făcuse ea: glumise. 

— Păi, dacă bătaia cu puștiul ăla îl va readuce la pian, atunci 
asta e! 


VP - 212 


Ea era stânjenită, dar și impresionată; eu eram în culmea 
dezamăgirii. 

Părinţii mei, al căror rol era să mă protejeze și să mă crească 
în mod corect, mă trimiteau fără urmă de ezitare la o iminentă 
înfrângere. Eram sfâșiat între dragostea și ura față de ei, însă 
acum îmi dau seama că nu făceau decât să mă pregătească. 

La urma urmei, Penelope avea să moară. 

Michael avea să plece. 

lar eu, firește, aveam să rămân. 

Dar înainte ca toate astea să se întâmple, el avea să mă 
înveţe și să mă pregătească pentru Hartnell. 

Ce grozav avea să fie! 


Claudia Kirkby, cea cu brate calde 


A doua zi dimineaţă, Henry și Clay s-au trezit umflaţi și 
zdreliţi. Unul dintre ei urma să se ducă la școală, bătut, tăcut și 
învineţit, iar celălalt avea să lucreze cu mine, bătut, tăcut și 
învineţit. Avea să înceapă așteptarea pentru sâmbătă. 

De data asta însă, era altfel. 

Așteptarea pentru a o vedea alergând. 


Aveau să se întâmple multe în acea primă zi, datorate în mare 
parte Claudiei Kirkby. Dar mai întâi Clay s-a întâlnit cu Ahile. 

Lucram nu departe de casă, așa că puteam pleca puţin mai 
târziu, iar Clay ieși în curte. Lumina soarelui scălda animalele, 
iar pe el îl bătea în faţă. În curând avea să-i aline durerile. 

Mai întâi o mângâie pe Rosy, până când ea se întinse în iarbă. 

Catârul zâmbi de sub uscătorul de rufe. 

Îl privi și spuse: Te-ai întors. 

Clay îl mângâie pe coamă. 

M-am întors... dar nu pentru mult timp. 

Se aplecă, verifică picioarele catârului, iar Henry ieși și-l 
strigă. 

— Copitele-s în regulă? 

— În regulă. 

— Vorbește! Ar trebui să mă duc să scriu la ziar! 

Clay supralicită, ridicând privirea de la copita din faţă dreapta: 

— Hei, Henry... unu la șase! 

VP - 213 


Henry rânji. 
— Poţi să fii sigur. 


Cât despre Claudia Kirkby, la prânz ședeam cu Clay într-o 
casă, printre materialele de pardoseală abia livrate. Când m-am 
ridicat să mă spăl pe mâini, mi-a sunat telefonul și i-am spus lui 
Clay să răspundă el; era profesoara care lucra și pe postul de 
îndrumător. Când s-a arătat surprinsă de venirea lui Clay acasă, 
i-am explicat că era doar ceva temporar. Telefonase de fapt ca 
să spună că-l văzuse pe Henry și că se întreba dacă păţise ceva. 

— Acasă? întrebă Clay. 

— Păi... da. 

Clay se uită spre mine și zâmbi în colţul gurii. 

— Nu, nimeni nu l-a bătut acasă. Nimeni de la noi nu ar face 
așa ceva. 

M-am dus imediat spre el. 

— Dă-mi naibii telefonul ăla! 

Mi-l dădu. 

— Doamna Kirkby?... Sigur, Claudia. Nu, e totul în regulă, doar 
că a avut o mică problemă prin vecini. Ştii cât de aiuriţi pot fi 
băieţii. 

— Oh, da. 

Am continuat să vorbim timp de câteva minute, iar glasul ei 
era calm - liniștit, dar sigur pe sine - și mi-am imaginat-o la 
celălalt capăt al liniei. Purta oare fusta neagră și bluza de 
culoarea untului? Și de ce îi vedeam gambele cu ochii minţii? 
Când mă pregăteam să închid, Clay îmi ceru să aștept și să-i 
spun că adusese înapoi cărțile pe care i le împrumutase ea. 

— Mai vrea altele noi? 

O auzise, așa că se gândi și pe urmă încuviinţă. 

— Care dintre ele i-a plăcut cel mai mult? 

— Bătălia de pe East Fifteen Street, spuse el. 

— E bună. 

— Mi-a plăcut de șahistul bătrân din ea. Billy Wintergreen, 
preciză el, puţin mai tare. 

— Oh, e grozav, declară Claudia Kirkby în timp ce eu stăteam 
prins la mijloc între ei. 

— Vă simţiţi bine voi doi? am întrebat (ca atunci, între Henry 
și Rory, în seara în care a venit Clay acasă), iar ea a zâmbit 
undeva pe linia telefonică. 


VP - 214 


— Vino mâine să iei cărțile, a adăugat ea. O să mai stau aici o 
vreme, după ore. 

Vinerea, angajaţii rămâneau la un pahar. 

Când am închis telefonul, el zâmbea ciudat. 

— Termină cu rânjetul ăla prostesc! 

— Ce? întrebă el. 

— Nu mă lua pe mine cu ce - apucă naibii de capătul ăla! 

Urcam pe scări scândurile pentru podea. 


În după-amiaza următoare, am rămas în mașină când a intrat 
Clay în curtea școlii. 

— Nu vii? 

Claudia Kirkby stătea în marginea parcării; a ridicat o mână în 
lumină și au făcut schimbul de cărți. 

— Doamne, dar ce s-a întâmplat cu tine?! exclamă ea. 

— E în regulă, doamnă Kirkby; așa trebuia să fie. 

— Voi, băieţii Dunbar, mă surprindeţi de fiecare dată. 

Apoi observă mașina: 

— Bună, Matthew! 

La naiba, nu aveam încotro, a trebuit să ies. De data asta m- 
am uitat la titluri: 

Cosașul 

Legănătorul 

(Ambele de același autor.) 

Sonnyboy și șeful 

Cât despre Claudia Kirkby, ea mi-a strâns mâna, iar brațele ei 
păreau calde în vreme ce înserarea năpădea copacii. A întrebat 
ce mai facem și dacă ne bucuram că s-a întors Clay acasă, și 
sigur că i-am zis „sigur”, numai că nu avea să rămână acasă 
mult timp. 

Chiar înainte să plecăm, a îndreptat o ultimă privire spre el. 

S-a gândit, a decis și a întins mâna. 

— Dă-mi una dintre cărţile acelea! a cerut. 

Pe o foaie de hârtie și-a scris numărul de telefon și un mesaj, 
după care a pus hârtia între paginile ultimei cărţi, Sonnyboy și 
șeful: 


În caz de urgenţă 
(de pildă, dacă rămâi fără cărți de citit) 
ck 


VP - 215 


Și într-adevăr purta fusta și bluza aceea, așa cum sperasem, 
și avea încă pata aceea de la soare în mijlocul obrazului. 

Avea părul castaniu, lung până la umăr. 

Am murit în timp ce am demarat și ne-am îndepărtat. 


Sâmbătă a venit momentul și ne-am dus toţi cinci la Royal 
Hennessey, fiindcă se răspândise vestea; McAndrew avea o 
nouă elevă de senzaţie, iar eleva era fata de la numărul 11 pe 
Archer Street. 

Pista avea două feluri de tribune: 

Membrii și gloata. 

La cea a membrilor era stil, sau cel puţin pretenţia de stil, și 
șampanie răsuflată. Erau bărbaţi în costume, femei cu pălării - 
și cu unele care nici măcar nu erau pălării. Tommy s-a oprit și a 
întrebat: Totuși, ce-or fi chestiile alea bizare? 


Noi ne-am dus cu toţii la gloată - tribuna pentru publicul 
general, cu vopseaua ei scorojită - cu miștocarii și zâmbăreţii ei, 
cu câștigătorii și perdanţii ei, majoritatea grași și demodațţi. Erau 
bere și nori și bancnote de cinci dolari, și hartane de carne și 
fum de ţigară. 

Intre ele, desigur, era padocul, unde caii dădeau ture lente, 
meticuloase, duși de frâu de rândași. Jocheii stăteau împreună 
cu instructorii, care stăteau împreună cu proprietarii. Erau culori 
diverse plus maro. Șei și negru. Agitaţie, instrucţiuni. Încuviinţări 
dese. 


La un moment dat, Clay îl văzu pe tatăl lui Carey (cunoscut 
pentru o vreme ca Ted Hipodromistul) - înalt pentru un fost 
jocheu, scund pentru un bărbat, așa cum îi spusese odată Carey 
despre el. Purta costum și se rezema de gard cu toată greutatea 
mâinilor lui celebre. 

După circa un minut apăru și soţia lui, într-o rochie verde- 
deschis, cu părul blond-arămiu lăsat liber pe spate, dar tuns în 
stil controlat: formidabila Catherine Novac. La un moment dat își 
tinu o clipă geanta între dinţi și parcă ar fi mușcat dintr-un 
sandviș. Era limpede că ura zilele de curse. 


Am urcat și ne-am așezat în partea din spate a tribunei, pe 
scaune rupte, pătate de apă. Cerul era întunecat, dar nu ploua. 


VP - 216 


Ne-am pus banii la un loc, Rory a pariat și ne-am uitat la ea în 
padoc. Stătea împreună cu bătrânul McAndrew, care la început 
nu zicea nimic, doar privea în gol. Un ins ca o mătură, cu brațele 
și picioarele ca acele de ceas. Când a întors faţa, iar Clay i-a 
zărit ochii, erau limpezi și atenţi, de un albastru-cenușiu. 

Își aminti ceva ce spusese McAndrew cândva, nu doar în 
apropiere de Clay, ci chiar în faţa lui. Ceva despre timp și muncă 
și despre cioplirea lemnului mort. Într-un fel, ajunsese să-i placă 
spusele acelea. 

Firește, Clay a zâmbit când a văzut-o. 

McAndrew a chemat-o mai aproape. 

Când i-a dat instrucțiunile, au fost scurte, în șapte sau opt 
silabe, nici mai mult, nici mai puţin. 

Carey Novac încuviinţă înclinând capul. 

Dintr-o mișcare, se duse spre cal și urcă în șa. 

Porni cu el spre poartă. 


Hartnell 


În trecut, n-am fi putut ști. 

O lume viitoare se apropia. 

Când eu am pornit în misiunea de a-l dovedi pe Jimmy 
Hartnell, mama noastră a început să moară. 

Pentru Penelope, a fost ceva total inofensiv. 

l-am găsit rădăcinile aici: 

Eu aveam doisprezece ani și mă pregăteam, Rory avea zece 
ani, Henry nouă, Clay opt, Tommy cinci, iar timpul mamei sosise 
deja. 

Era o dimineaţă de duminică, la sfârșit de septembrie. 

Michael Dunbar se trezise în zgomotul televizorului. Clay se 
uita la desene animate: Rocky Reuben - câinele spațial. Abia 
trecuse de șase și un sfert. 

— Clay? 

Nimic. Ochii îi erau doldora de ecran. 

De data asta șoptise mai insistent - Clay! - iar băiatul se 
uitase spre el. 

— Poţi să dai puţin mai încet? 

— Ah... scuze. Bine. 


VP - 217 


Până când reglase el volumul, Michael se mai trezise puţin, 
așa că venise în cameră și se așezase lângă el, iar când Clay îl 
rugase să-i spună o poveste, îi vorbise despre Luna, despre 
șarpe și despre Featherton, și nici nu-i trecuse prin minte să 
omită vreo parte. Clay își dădea seama întotdeauna dacă sărea 
peste ceva, iar peticirea apoi n-ar fi făcut decât să ia și mai mult 
timp. 

Când terminase, stătuseră amândoi și se uitaseră, el cu braţul 
pe umerii băiatului; Clay era absorbit de câinele blond-auriu; 
Michael aţipise, dar se trezise după puţin timp. 

— Gata, spusese el arătând spre ecran, s-a terminat. Acum Îl 
trimit înapoi pe Marte. 

O voce se strecurase încet între ei. 

— Pe Neptun, deșteptule! 

Clay și Michael Dunbar zâmbiseră și se întorseseră spre 
femeia din spatele lor, în hol. Era în pijamaua ei cea mai veche. 
Și întrebase: 

— Tu nu ţii minte chiar nimic? 

In dimineaţa aceea, se terminase laptele, iar Penny făcuse 
clătite și, când am venit și noi, ceilalţi, ne-am certat, am vărsat 
sucul de portocale și ne-am învinovăţit reciproc. Penny ștersese 
masa și strigase: „Ai vărsat iar sudul!”, iar noi râseserăm și 
niciunul dintre noi nu știuse: 

Și ea scăpase un ou pe piciorul lui Rory. 

Și pierduse controlul unei farfurii. 

Ce putea să însemne asta - dacă însemna ceva? 

Dar privind acum înapoi... însemna multe. 

In dimineaţa aceea începuse să ne părăsească, iar moartea se 
muta împreună cu noi: 

Ședea cocoţată acolo, pe galeria de la perdea. 

Atârnând în soare. 

Mai târziu, se aplecase, mai aproape, dar nonșalantă, cu un 
braț pe după frigider; dacă avea grijă de bere, atunci făcea o 
treabă al naibii de bună. 


Pe de cealaltă parte, cu privire la apropiata bătaie cu Hartnell, 
era exact așa cum îmi închipuisem - era grozav. În pregătirea 
acelei aparent obișnuite zi de duminică, ne cumpăraserăm două 
perechi de mănuși de box. 

Ne loveam, ne dădeam târcoale. 


VP - 218 


Făceam joc de picioare. 

Trăiam pe atunci în mănușile acelea roșii uriașe, ca niște 
cabane legate de mâinile mele. p 

„O să mă omoare”, spuneam, dar tata - nici să n-audă. In 
vremea aceea era cu adevărat doar tatăl meu, și poate că asta 
e tot ce pot să spun; e cel mai bun lucru pe care pot să vi-l spun. 
În momente ca acela se oprea, își punea mâna înmănușată pe 
ceafa mea. 

„Ei bine”, începea el, după care se gândea și continua să-mi 
vorbească pe un ton potolit. „Atunci, trebuie să începi să 
gândești așa. Trebuie să te hotărăști”. li venea foarte ușor să 
mă încurajeze, în timp ce stătea cu mâna pe ceafa mea. Foarte 
afectuos, foarte blând. Dragoste din belșug lângă mine. „Poate 
să te omoare cât o vrea - numai că tu n-o să mori”. 

Se pricepea la momente dinainte de început. 


Pentru Penny era din ce în ce mai mult, iar pentru noi, era 
doar vag observabil. Femeia pe care o cunoscuserăm toată 
scurta noastră viaţă, care abia dacă răcise o dată, arăta uneori 
zdruncinată. Dar la fel de repede își revenea. 

Existau momente de aparentă năuceală. 

Sau, uneori, o tuse îndepărtată. 

Era somnolentă în miezul dimineţii, dar muncea mult și din 
greu - și așa se explică, ne spuneam noi. Cine eram noi să 
credem că nu munca la Hyperno era de vină - contactul cu 
germenii și cu tinerii? Stătea întotdeauna seara până târziu să 
corecteze lucrări. 

Avea nevoie doar să se odihnească. 


Concomitent, vă daţi seama cât de strașnic ne antrenam: 

Ne băteam în curte, ne băteam pe verandă. 

Ne băteam sub uscătorul de rufe, uneori în casă - peste tot pe 
unde puteam -, iar la început eram eu și tata, dar pe urmă 
fiecare și-a avut locul. Chiar și Tommy. Chiar și Penelope. 
Blondul ei încărunţise ușor. 

— Aveţi grijă cu ea, ne-a spus tata într-o zi. Are un upercut 
devastator. 

Cât despre Rory și Henry, niciodată nu se înţeleseseră atât de 
bine ca acum, când își dădeau târcoale, se băteau și se loveau 
unul pe altul, ciocnindu-se în brațe și antebrațe. Rory chiar își 


VP - 219 


ceruse scuze o dată, benevol chiar - un miracol! - când îl lovise 
o idee cam prea jos. 

Între timp, la școală, înghiţeam totul cât de bine puteam, iar 
acasă exersam apărarea („Ține mâinile sus, ai grijă la jocul de 
picioare”) și atacul („Ține-o tot așa cu directa”), până ce 
ajunsesem aproape de momentul acum sau niciodată. 

În seara dinainte, când urma să-l înfrunt în sfârșit pe Jimmy 
Hartnell, tata intrase în dormitorul meu, pe care îl împărţeam cu 
Clay și cu Tommy. Ei doi dormeau deja la etajele de jos ale 
patului nostru triplu-suprapus, iar eu eram treaz în cel de sus. 
Așa cum fac copiii de obicei, închisesem ochii când intrase. El 
însă mă scuturase cu blândeţe de un umăr și îmi spusese: 

— Hei, Matthew, încă o tură de antrenament. 

Nu fusese nevoie să ducă muncă de lămurire cu mine. 

Doar că, atunci când întinsesem mâna să-mi iau mănușile, îmi 
spusese că n-aveam nevoie de ele. 

— Ce? exclamasem în șoaptă. Cu pumnii goi? 

— Vor fi goi când va veni momentul, replicase el și adăugase, 
vorbind fără grabă: Am fost până la bibliotecă. 

Îl urmasem în camera de zi, unde îmi făcuse semn spre o 
casetă video și un aparat video vechi (o chestie antică, negru cu 
argintiu) și îmi ceruse să-l pun în funcţiune. Aveam să aflu 
ulterior că de fapt cumpărase aparatul, cu niște bani de la 
rezervă; primele economii pentru Crăciun. Citisem titlul casetei, 
Ultimii mari pugiliști, și îl simţisem pe tata zâmbind. 

— Interesant, nu-i așa? 

— Interesant, replicasem privind cum caseta dispare în 
aparat. 

— Apasă pe play acum. 

În scurt timp ședeam tăcuţi în vreme ce boxerii se perindau 
pe ecran; intrau în scenă ca președinții. Unii erau înfăţișaţi în 
alb-negru, de la Joe Louis la Johnny Famechon și de la Lionel 
Rose la Sugar Ray. Apoi, în culori: Jeff Harding, Dennis Andries. 
Tehnicolor: Roberto Duran. Corzile se îndoiau sub greutatea lor. 
În majoritatea partidelor, boxerii cădeau la podea, dar se ridicau 
la loc. Un dans curajos și disperat. 

Aproape de sfârșit, mă uitasem la e/. 

Licărul din privirea tatei. 

Dăduse sonorul la minimum. 

Îmi luase faţa în palme, foarte calm. 


VP - 220 


Pentru o clipă, crezusem că o să copieze documentarul, că o 
să-mi spună ceva ca în comentariu. Dar nu făcuse altceva decât 
să mă ţină așa, cu obrajii în palmele lui, în întuneric. 

— Ce-i al tău e al tău, puștiule: ai inimă-n tine. 

Inainte de începutul acela. 


Până la acel moment, existase o zi pentru Penny Dunbar, o 
dimineaţă cu o drăguță pe nume Jodie Etchells. Era unul dintre 
elevii ei preferaţi, care rămăsese în urmă din cauza dislexiei, și 
lucra cu ea de două ori pe săptămână. Avea ochi triști, oase 
lungi și părul împletit într-o coadă groasă pe spate. 

In dimineaţa aceea, citeau cu metronomul alături - vechiul și 
obișnuitul truc - când Penny se ridicase să ia un dicţionar. In 
clipa următoare, era scuturată ca să se trezească. 

— Miss, o strigase Jodie Etchells. Miss! Și apoi: Miss! 

Penny își revenise, o privise în faţă, iar cartea se afla la câţiva 
metri distanţă. Biata Jodie Etchells! Părea gata să leșine ea 
însăși. 

— Vă simţiţi bine, Miss? Vă simţiţi bine? 

Dinţii îi erau perfect pavați. 

Penelope încercase să întindă mâna spre ea, însă braţul îi era 
puţin confuz. 

— Sunt bine, Jodie. 

Ar fi trebuit s-o trimită după ajutoare sau după un pahar cu 
apă, sau orice altceva ca să-i distragă atenţia. In loc de asta însă 
- tipic pentru Penny - îi spusese: 

— Deschide cartea aceea, așa, și caută... să vedem... ce 
părere ai despre veseľ Sau mohorât? Pe care dintre ele îl 
preferi? 

Fata, gura ei și simetria. 

— Poate vesel replicase ea, și citise sinonimele cu glas tare: 
Fericit... voios... bucuros. 

— Bine, foarte bine. 

Brațul tot nu i se mișca. 


La școală apoi, venise o zi de vineri. 

Eram beștelit de Hartnell și de amicii lui: 
Cuvinte ca pian, portativ și pârțar. 

Erau virtuozi ai aliteraţiei, și nici măcar nu știau. 


VP - 221 


Jimmy Hartnell avea bretonul puţin mai lung pe atunci - cu 
câteva zile înainte de o tunsoare -, se înălțase și pusese mușchi 
pe el. Gura îi era mică și subţire ca o fantă - ca o conservă 
parţial deschisă. In scurt timp se lăţise însă într-un zâmbet. Mă 
apropiasem de el și găsisem curajul să-i vorbesc. 

— Mă bat cu tine pe terenul de sport la prânz, îi spusesem. 

Cea mai bună veste pe care o auzise vreodată. 


Apoi, într-o după-amiază: 

Așa cum făcea adesea, le citea elevilor cât timp așteptau ei 
autobuzul. De data asta era Odiseea. Capitolul despre ciclopi. 

Băieți și fete în verde cu alb. 

Gama uzuală de tunsori. 

In vreme ce le citea despre Ulise și despre cum trăsese 
monstrul pe sfoară în bârlogul lui, literele dansau pe pagină; 
gâtul ei devenise o cavernă. 

Când tușise, văzuse sângele. 

Improșcat pe hârtie. 

Fusese șocată de cât de roșu era; prea aprins și prea brutal. 
Gândul îi zburase la tren, la prima dată când îl văzuse; titlurile 
acelea scrise în engleză. 

Și ce era sângele meu pe lângă sângele ace/a?! 

Nu era nimic, absolut nimic. 

Bătea vântul în ziua aia, îmi amintesc bine, și norii se 
deplasau rapid pe cer. O clipă alb, clipa următoare albastru; 
lumină mereu pâlpâind. Era un nor ca o mină de cărbune când 
mă dusesem spre terenul de crichet, în cea mai întunecată pată 
de umbră. 

Inițial nu-l văzusem pe Jimmy Hartnell, dar era acolo, pe zona 
de beton. Rânjetul îi era lat cât bretonul. 

— A venit! strigase unul dintre prietenii lui. Al dracu’ pârtar, 
chiar a venit! 

Mă apropiasem și ridicasem pumnii. 

Cea mai mare parte veni în cercuri, în semiîntoarceri la 
dreapta și la stânga. Imi amintesc cât de cumplit de rapid era, și 
ce curând i-am simţit gustul. Îmi amintesc și urletele colegilor de 
școală, ca valurile pe o plajă. La un moment dat îl văzusem pe 
Rory, și era doar un băieţel. Stătea lângă Henry, care era slab și 
blond ca un labrador. Prin ochiurile plasei de pe margine, îl 


VP - 222 


vedeam strigându-mi pe mutește: „Pocnește-l”, în timp ce Clay 
mă privea amorţit. 

Dar Jimmy era greu de pocnit. 

Mai întâi o încasasem în gură (zici că mușcasem dintr-o 
bucată de fier), pe urmă încă o dată, în coaste. Imi amintesc că- 
mi zisesem că s-au rupt, în timp ce valurile acelea se spărgeau 
unul după altul. 

— Haide, javră de pianist, șoptise Jimmy și se năpustise iar. 

De fiecare dată când o făcea, reușea să se eschiveze și mă 
surprindea cu o stângă, apoi cu o dreaptă și cu încă o dreaptă. 
După trei asemenea scheme, căzusem la pământ. 

Izbucniseră urale, și priviri în căutarea profesorilor, însă 
niciunul dintre ei nu aflase încă; și mă ridicasem în patru labe și 
apoi, repede, în picioare. O numărătoare până la opt în poziţie 
verticală. 

— Haide, spusesem, și lumina continua să pâlpăie. 

Vântul ne sufla pe la urechi, iar el se repezise iar, cu eschivă. 

De data asta, la fel ca înainte, mă surprinsese cu stânga și pe 
urmă cu dreapta, dar succesul tacticii lui se schimbase când îi 
blocasem a treia lovitură și-l bușisem în bărbie. Hartnell se 
împleticise în spate, se clătinase, își ajustase poziţia și lovise cu 
braţul în aer. Făcuse un pas în spate, grăbit și șocat, iar eu îl 
urmasem, în faţă și spre stânga; mă lansasem cu o pereche de 
croșee zdravene deasupra fantei ăleia, deasupra ei și-n mijlocul 
obrazului. 

Lupta devenise ceea ce comentatorii de pretutindeni și 
indiferent de sport - poate chiar și de bile - numesc război de 
uzură, cărându-ne reciproc pumni și palme. La un moment dat 
căzusem într-un genunchi, iar el mă călcase și își ceruse repede 
scuze, iar eu încuviinţasem; integritate mută. Mulțimea crescuse 
și se căţărase, cu degetele chircite, pe ochiurile plasei de sârmă. 

Până la urmă, îl pusesem la pământ de două ori, dar de 
fiecare dată se ridicase. Eu însumi căzusem de patru ori, iara 
patra oară nu mai putusem să mă ridic. Vag, sesizasem 
prezenţa autorităţilor, fiindcă plaja și valurile se împrăștiaseră; 
erau ca niște pescăruși acum, cu excepţia fraţilor mei, care 
rămăseseră. Superb - și deloc surprinzător, dacă privesc acum 
în urmă -, Henry întinsese o mână spre unul dintre elevii care 
fugeau, iar acela îi dăduse restul sandvișului de prânz. Pariase 
deja, și deja ieșise câștigător. 


VP - 223 


Într-un colţ, pe lângă poarta de crichet, Jimmy Hartnell stătea 
într-o parte. Arăta ca un câine sălbatic rănit, demn de milă și 
totodată motiv de precauţie. Profesorul se apropiase și pusese 
mâna pe el, însă Hartnell se smucise; aproape că se împiedicase 
apropiindu-se de mine, iar fanta lui era acum doar o gură. Se 
lăsase pe vine, alături. 

— Trebuie să fii într-adevăr bun la pian, îmi spusese, dacă tu 
cânţi așa cum te baţi. 

Îmi cercetasem gura cu degetele; victoria ușurării. 

Stăteam întins, sângeram și zâmbeam. 

Aveam încă toți dinţii. 


Așa se petrecuseră lucrurile. Se dusese la medic. 

O cavalcadă de analize. 

Nouă nu ne spusese încă nimic, și ne vedeam toţi de treabă 
ca întotdeauna. 

O dată însă, fusese o aluzie, și totul devine crud și clar, cu 
atât mai mult pe măsură ce stau și scriu. Bucătăria e limpede, 
ca o apă curată. 

Fiindcă o dată, în camera lor, Rory și Henry se ţineau în șah și 
se băteau. Renunţaseră la mănuși și reveniseră la normal, iar 
Penny venise în fugă. 

Îi înșfăcase pe amândoi de ceafa tricoului de școală. 

Îi ţinuse departe unul de altul. 

Ca doi băieți puși la uscat. 

O săptămână mai târziu, era în spital; prima din lunga serie 
de vizite acolo. 

Dar atunci, atunci demult, cu acele câteva zile și nopţi înainte, 
stătuse între ei în dormitor, în cocina aceea cu șosete și Lego. 
Soarele apunea în spatele ei. 

Doamne, ce dor o să-mi fie de asta! 

Plânsese și zâmbise și iar plânsese. 


Triumviratul 


Sâmbătă seara devreme, Clay ședea pe acoperiș cu Henry. 

Era aproape de ora opt. 

— Ca pe vremuri, spuse Henry și amândoi erau fericiţi în clipa 
aceea, cu toate diversele lor vânătăi. A fost o cursă pe cinste. 


VP - 224 


Se referea la Carey. 

Clay privea în diagonală. Spre numărul 11. 

— A fost. 

— Ar fi trebuit să câștige. Să fi protestat, dracu-al dracului! 


Mai târziu, așteptă. 

Împrejurimile și sunetul ei constant; foșnetul slab al 
picioarelor. 

Când ajunse ea, nu se culcaseră decât după un timp 
îndelungat. 

Ședeau pe marginea saltelei. 

Vorbeau, iar el voia să o sărute. 

Voia să-i atingă părul. 

Chiar și numai cu două degete, când îi cădea pe lângă obraz. 

În lumina acelei seri, părea uneori auriu, alteori roșu, și n- 
aveai de unde să știi unde se termină. 

N-o atinse însă. 

Sigur că n-o atinse: 

Stabiliseră reguli, într-un fel sau altul, și le respectau, ca să nu 
pună în pericol ce aveau deja. Era de-ajuns că erau aici, singuri, 
împreună, și existau multe alte feluri de a fi recunoscători. 

Clay scoase bricheta mică și grea și pe Matador într-a cincea. 

— E cel mai frumos lucru pe care mi l-a dat cineva vreodată, 
spuse el, și o aprinse pentru o clipă, după care o stinse. Ai făcut 
o cursă foarte bună azi. 

Ea îi dădu înapoi Pietrarul. Zâmbi și replică: 

— Am făcut. 


Mai devreme fusese una dintre serile acelea bune, fiindcă 
doamna Chilman deschisese fereastra. Strigase spre ei, în sus: 

— Hei, băieţii Dunbar! 

Henry răspunsese primul: 

— Doamnă Chilman! Mulţumesc pentru că ne-ați peticit seara 
trecută. (Pe urmă trecuse la treabă.) Hei, îmi plac bigudiurile 
dumneavoastră! 

— Mai taci, Henry! ripostase ea, dar zâmbise, punându-și și ea 
la treabă ridurile. 

Băieţii se ridicaseră amândoi și se apropiaseră. 

Se lăsaseră pe vine într-o laterală a casei. 


VP - 225 


— Hei, Henry! începuse doamna Chilman și totul devenise 
amuzant. 

Henry știa ce urmează. Ori de câte ori se uita la ei în sus, așa, 
doamna Chilman voia să-i ceară o carte din recolta lui de fiecare 
weekend. Îi plăceau cele de dragoste, cu crime și horror - cu cât 
mai simpluţe, cu atât mai bine. 

— Ai ceva pentru mine? își sfârșise ea întrebarea. 

El o imită: 

— Dacă am ceva pentru dumneavoastră? Da’ ce credeţi? Cum 
vă pare Cadavrul lui Jack Spintecătorul? 

— İl am deja. 

— Cel pe care-l ascundea ea la parter? 

— Asta era soţul meu; încă nu i-au găsit cadavrul. 

(Ambii băieți izbucniseră în râs - ea era văduvă dinainte s-o 
cunoască ei; acum glumea despre asta.) 

— Bine, doamnă Chilman, ce mama naibii, sunteți un client 
dificil! Ce spuneţi despre Hotu/ de suflete? Asta-i o frumuseţe 
însângerată. 

— Perfect, zâmbise ea. Cât face? 

— Ei, haideţi, doamnă Chilman, să nu ne mai jucăm! Ce-ar fi 
să procedăm ca de obicei? (Aruncă o privire fugară spre Clay.) 
Hai să zicem că v-o dau gratis. 

— Gratis? exclamase ea uitându-se contemplativ la ei, în sus. 
Ce-i asta, în germană? 

Henry hohotise. 


Când se întinseră pe saltea, rememoră cursa. 

— Dar am pierdut, spuse. Am dat-o-n bară. 

Cursa a treia. 

Premiul Lantern Winery. 

1.200 de metri, calul ei se numea The Gunslinger” și ratase 
startul cu mult, iar Carey îl readusese în cursă. Işi croise drum 
prin trafic și îl dusese la destinaţie - iar Clay privise într-o tăcere 
perfectă când ajunsese la linia dreaptă; o dezlănţuire de copite 
în mișcare, ochi, culoare și sânge. Și gândul la Carey în mijlocul 
lor. 

Singura problemă apăruse pe ultimii două sute de metri, când 
luase un viraj prea aproape de cel de pe locul al doilea, Pump 


17 Aprox. „Pistolarul“ (n.red.) 
VP - 226 


Up the Jam?! - serios acum, ce nume mai e și ăsta?! -, și ratase 
locul întâi. 

— Prima mea cursă în fața stewarzilor, spuse ea. 

Glasul ei, lipit de gâtul lui. 


Pe acoperiș, după acceptarea tranzacţiei (doamna Chilman 
insistase să plătească zece dolari), ea întrebase: 

— Și ce mai zici, domnule Clay? Ai grijă de tine zilele astea? 

— În cea mai mare parte. 

— În cea mai mare parte? se miră ea, ieșind puţin mai mult pe 
fereastră. Încearcă s-o faci tot timpul. 

— Bine. 

— Bine, frumosule. 

Tocmai se pregătea să închidă fereastra, când Henry 
supralicită: 

— Hei, cum se face că lui îi spuneţi „frumosule”? 

Doamna Chilman reveni. 

— Henry, tu ai o gură frumoasă, dar frumosul el e. 

Și cu asta, își flutură o ultimă dată mâna a rămas-bun. 

Henry se întoarse spre Clay. 

— Nu ești frumos, declară el. De fapt, ești destul de urât. 

— urât? 

— Da, urât ca fundu’ lui Starkey. 

— Să înțeleg că te-ai uitat bine la el în ultima vreme, nu? 

De data asta îi dădu un ghiont și o palmă amicală peste 
ureche. E un mister, chiar și pentru mine câteodată, felul în care 
iubesc băieţii și fraţii. 


Spre sfârșit, începu să-i povestească. 

— E destul de liniște acolo. 

— Sunt sigură. 

— lar râul e complet secat. 

— Și tatăl tău? 

— Și el e destul de sec. 

Carey râse, iar el îi simţi răsuflarea și se gândi la căldura 
aceea, la faptul că oamenii erau așa calzi, din interiorul lor spre 
exterior; la felul în care putea să te copleșească, pe urmă să 
dispară și să revină apoi, și cum nimic nu era permanent... 

Da, ea râse și spuse: 


18 Într-o traducere aproximativă, „Umflă gemul” (n.tr.). 
VP - 227 


— Nu fi prost! 

Clay nu răspunse decât „bine”, iar inima îi bătea prea tare; 
era sigur că lumea întreagă o putea auzi. Se uită la fata de 
lângă el și la piciorul ei, tolănit lejer peste al lui. Se uită la 
nasturele ei de sus, la țesătura cămâșii ei: 

Carourile de acolo. 

Albastrul devenit albastru-azuriu. 

Roșul pălind până la roz. 

Liniile lungi ale claviculelor și pata de umbră de sub ele. 

Izul abia simţit al transpiraţiei ei. 

Cum putea iubi pe cineva atât de intens și totuși să fie atât de 
disciplinat, să rămână tăcut și nemișcat atât de îndelung? 

Poate că dacă ar fi făcut-o atunci - dacă și-ar fi găsit curajul 
mai devreme, situaţia n-ar fi luat întorsătura pe care o luase. 
Dar cum ar fi putut el prevedea asemenea lucruri? De unde să 
știe el că ea - fata asta care ședea întinsă peste el, care inspira 
și expira pe pielea lui, care avea o viaţă, care era ea însăși viaţă 
- avea să fie tripleta, triumviratul lui de dragoste și irosire? 

N-avea cum să știe, firește. 

N-avea cum. 

Fiindcă totul era încă în viitor. 


Singura ţigară 


Atunci demult, în ce o privește pe ea, Penny Dunbar își făcuse 
bagajele pentru spital și pentru lumea care o aștepta între 
zidurile lui. Aveau s-o înțepe, s-o palpeze, să taie bucățele din 
ea. 

Aveau s-o intoxice cu solicitudinea lor. 

Prima dată când vorbiseră despre radioterapie, o văzusem 
stând singură în deșert și apoi, bum - parcă-ar fi fost Incredibilul 
Hulk:9. Noi înșine deveniserăm propria noastră bandă desenată. 


La început fusese clădirea spitalului și toată albeaţa aceea 
infernală și neplăcutele uși ca de shopping mall; mă scotea din 
sărite felul în care se depărtau și se apropiau una de alta. 

Aveam senzaţia că răsfoiam un ghid. 


19 Supererou de benzi desenate americane și apoi personajul principal al unor seriale 
tv și al unui film artistic (n.tr.). 


VP - 228 


Cardiologia în stânga. 

Ortopedia în dreapta. 

Îmi amintesc și cum străbăteam toţi șase culoarele, în 
teroarea plăcută din interior. Îmi amintesc de tata și de mâinile 
lui foarte curate, de Henry și Rory care nu se certau; locurile 
astea erau în mod limpede nenaturale. Era acolo Tommy, care 
părea atât de mic, întotdeauna în pantaloni scurți hawaiieni, și 
eu, încă învineţit, dar pe cale de vindecare. 

Și în spate de tot, mult în urma noastră, era Clay - aparent cel 
mai speriat s-o vadă așa. Glasul ei răzbătuse cu greu prin sonda 
nazală: 

— Unde-i băiatul meu, unde-i băiatul meu? Am o poveste 
pentru el, una bună. 

Abia atunci venise el printre noi. 

Avusese nevoie de toate forţele din el. 

— Hei, mama... poţi să-mi povestești despre case? 

Mâna ei se întinsese spre el. 


leșise și se internase în spital încă de două ori în anul acela. 

Fusese deschisă, închisă și radiată. 

Fusese cusută și descusută. 

Uneori, chiar și când era obosită, o rugam să ni le arate: 

— Mama, putem să vedem iar cicatricea aceea cea mai 
lungă? E al naibii de frumoasă. 

— Hei! 

— Ce... că am zis „al naibii”? Asta nici nu poate fi considerată 
înjurătură! 

De obicei era acasă, înapoi în patul ei, și cineva îi citea, sau 
stătea culcată lângă tata. Era ceva în legătură cu poziţia lor; 
genunchii ei îndoiţi și lăsaţi într-o parte, în unghi de patruzeci și 
cinci de grade. Obrazul ei pe pieptul lui. 

Din multe puncte de vedere, era o perioadă fericită, sincer să 
fiu, și privesc acum lucrurile din perspectiva asta. Văd 
săptămânile trecând într-un omoplat și lunile dispărând în pagini 
de cărţi. El îi citea cu glas tare ore întregi. Erau deja semne de 
istovire în jurul ochilor lui, dar albastrul acela ca de apă era 
frapant ca întotdeauna. Unul dintre lucrurile care aduceau 
alinare. 

Sigur, erau momente înspăimântătoare, ca atunci când 
vomita în chiuvetă, și mirosul acela oribil din baie. Era și mai 


VP - 229 


slabă, lucru greu de crezut, dar pe urmă se întorcea la fereastra 
din camera de zi. Ne citea din //iada, lângă trupul lui Tommy, 
frânt, adormit. 

Între timp, lucrurile progresau. 

Ne făceam noi propria muzică: 

Războaiele pianului continuau. 

Existau multe consecințe posibile ale încăierării mele cu 
Jimmy Hartnell, și multe dintre ele se produseseră. Deveniserăm 
prieteni. Deveniserăm băieţii aceia care se bat între ei ca să-și 
găsească terenul comun. 

După Jimmy, fuseseră mulţi alţii la rând, iar eu eram gata să 
le rezist. Era suficient să le pomenesc despre pian. Dar niciodată 
nu s-au mai atins culmile atinse cu Hartnell. Cu Jimmy luptasem 
pentru titlu. 

În final însă, nu eu am fost cel care și-a câștigat celebritatea 
prin bătăi; altul decât Rory nu putea fi. 

Dacă vorbim despre timp, anul trecuse, eu eram deja la liceu 
(liber de pian, în sfârșit), Rory era în clasa a cincea și Henry cu 
un an mai mic decât el. Clay era într-a treia, iar Tommy, la 
grădiniță. Povești vechi ne poposiseră curând la țărm. Amintiri 
ale terenului de crichet și băieţi mai mult decât dispuși. 

Problema în toate astea era Rory. 

Forţa lui era reală și teribilă. 

Dar rezultatul fusese și mai rău. 

ÎI târâse pe tot terenul de joacă, la fel ca în sfârșitul violentat 
al /liadei - ca Ahile târând cadavrul lui Hector. 


S-a întâmplat o dată, la spital, să vină elevii de la Hyperno 
High. 

Penny șezuse în pat, încremenită. 

Dumnezeule, trebuie să fi fost mai mult de doisprezece, 
înghesuiți și gălăgioși în jurul ei, fete și băieţi deopotrivă. Henry 
spusese: „Sunt toţi atât de... păroși!” Arăta cu degetul spre 
picioarele băieţilor. 

Îmi amintesc că noi ne uitam de pe culoar, la uniformele lor 
verde cu alb; băieţii aceia prea crescuți, fetele parfumate, ţigara 
ascunsă. Chiar înainte să plece toţi, fata aceea despre care am 
spus mai devreme, drăguţa Jodie Etchells, scosese la vedere un 
cadou ciudat la înfățișare. 

— Uite, Miss! 


VP - 230 


Dar desfăcuse singură hârtia; mâinile lui Penny erau sub 
pături. Și în scurt timp, buzele mamei, întredeschise, atât de 
uscate și de zâmbitoare: îi aduseseră metronomul, și unul dintre 
băieți o spusese. Cred că îl chema Carlos. 

— Să respiraţi în ritm cu el, Miss. 


Serile acasă erau cele mai plăcute însă. 

Păr blond și brunet încărunţind. 

Dacă nu dormeau pe canapea, erau în bucătărie jucând 
Scrabble sau dându-și unul altuia pedepse la Monopoly. Alteori 
stăteau treji pe canapea, uitându-se la filme până noaptea 
târziu. 

Pentru Clay, existaseră momente clar mai aparte, și ele 
apăruseră în serile de vineri. Unul fusese sfârșitul unui film pe 
care-l văzuseră împreună, când genericul de final se derula pe 
ecran; cred că era Adio, Lenin. 

Eu și Clay eram în hol, după ce auzisem sonorul dat mai tare. 

Văzuserăm camera de zi și apoi îi văzuserăm pe ei: 

Senini, în faţa televizorului. 

Erau în picioare și dansau, dar foarte lent - abia mișcându-se 
-, iar părul ei se agăța încă de propria culoare blondă. Părea 
atât de slăbită și de fragilă - o femeie numai braţe și gambe. 
Trupurile le erau lipite strâns unul de altul și nu peste mult timp 
tata ne văzuse. Schiţase un „Salut” tăcut. 

Și chiar rostise neauzit cuvintele: 

la priviți la fata asta superbă! 

Și cred că trebuie să recunosc: 

Cu toată oboseala și durerea, în bucuria din acea privire, 
Michael Dunbar fusese atunci cu adevărat chipeș, și un dansator 
nu chiar nepriceput. 

Următorul se petrecuse afară, pe treptele de la intrare, în 
miezul celei mai reci ierni. 

La Hyperno cu câteva zile înainte, unde se întorsese ca 
suplinitoare, Penny confiscase niște ţigări. Sincer vorbind, nu 
considera că era treaba ei - să le spună ea puștilor acelora să 
nu fumeze. Ori de câte ori le lua vreun lucru, le cerea să se 
întoarcă mai târziu. Era asta pură iresponsabilitate? Sau le arăta 
respectul cuvenit? Nu e de mirare că ajunseseră toţi s-o 
iubească. 


VP - 231 


În orice caz, fie că se simţise stânjenit, fie că se rușinase, 
elevul în cauză nu se întorsese după pachetul de Winfield Blue, 
iar Penny îl găsise seara. Strivit pe fundul gentții ei. Când își 
scosese portofelul și cheile înainte să se culce, dăduse peste 
țigări. 

— Ce mama dracului e asta? 

Michael o prinsese. 

Și puteţi să-i consideraţi impulsivi, sau ridicoli, dar îi iubesc 
din suflet pentru momentul acela. Starea de rău o părăsise în 
perioada aceea, și ieșiseră amândoi pe verandă. Fumaseră, 
tușiseră și-l treziseră. 

Când intraseră, câteva minute mai târziu, Penny luase ţigările 
să le arunce, dar dintr-un motiv sau altul, Michael o oprise. 

— Ce-ar fi să le ascundem? îi propusese făcându-i conspirativ 
cu ochiul. Cine știe când vom avea din nou nevoie de ele? Ar 
putea fi micul nostru secret. 

Dar un băiat aflase și el secretul. 

Vedeţi dumneavoastră, nici atunci când ridicaseră capacul 
pianului și puseseră pachetul dedesubt, tot nu știuseră; el îi 
privea din hol și un lucru fusese clar la momentul acela: 

Părinţii noștri poate că dansau bine. 

Dar fumatul lor era unul de amatori, în cel mai bun caz. 


Central 


Clay era tentat să stea mai mult, însă nu putea. 

Cel mai greu îi era să știe că avea să rateze următoarea cursă 
a lui Carey, la Warwick Farm, dar pe de altă parte, ea se aștepta 
ca el să plece. Când se despărțiseră la Împrejurimi în seara 
aceea de sâmbătă, îi spusese: 

— Ne vedem când vei mai fi aici, Clay. Îţi promit că voi fi și eu. 

O privise îndepărtându-se pe alee. 


Despărțirea de noi fusese la fel ca ultima. 

Știusem fără să fi spus nimic. 

Dar fusese și complet diferită. 

De data asta existase în mod limpede mult mai puţină 
sobrietate, fiindcă ceea ce trebuise făcut fusese făcut. Puteam 
merge deci mai departe. 


VP - 232 


Era luni-seară când Petrecerea burlacilor ajunsese la sfârșit, 
iar Clay se ridicase să plece. Lucrurile lui erau în hol. Rory se 
uită la el, siderat. 

— Doar nu pleci acum, nu? Nici măcar n-au pus catârul în lift 
încă! 

(E chiar înfricoșător cât de bine semăna viaţa noastră cu cea 
din filmul acela.) 

— E măgar, replicase Tommy. 

Rory, din nou: 

— Nu-mi pasă nici dacă e pe sfert cal corcit naibii cu un ponei 
de Shetland! 

Izbucniseră în râs și el, și Tommy. 

Apoi, Henry: 

— la, Clay, ridică picioarele! 

Și când se prefăcuse că se duce la bucătărie, îl trântise de 
două ori pe canapea - o dată când încercase să se ridice din 
nou. Chiar și atunci când izbutise să se elibereze, Henry îi 
prinsese capul în îndoitura braţului și îl făcuse să alerge în cerc. 

— Asta cum ţi se pare, rahat cu ochi? Acu nu mai suntem în 
clădirea lui Crapper, nu-i așa? 

În spatele lor, debandada din Petrecerea burlacilor devenea 
tot mai tâmpă, iar când Hector o ștersese, Tommy sărise în 
cârca lui Clay, iar Rory strigase spre mine: 

— Hei, dă-ne o mână de ajutor aici, bine? 

Eu stăteam în pragul camerei de zi. Rezemat de tocul ușii. 

— Haide, Matthew, ajută-ne să-l punem la podea! 

Cum Clay era în formă, răsuflarea lor era grea și adâncă, așa 
că într-un târziu mă apropiasem de ei. 

— În regulă, Clay, hai să-i cotonogim bine pe ticăloșii ăştia! 


În cele din urmă, când lupta se încheiase, la fel ca filmul, îl 
conduseserăm până la gară; singura dată. 

În mașina lui Henry. 

El și cu mine în față. 

Ceilalţi trei în spate, cu Rosy. 

— La naiba, Tommy, câinele ăla chiar trebuie să gâfâie așa de 
tare? 

La gară, totul era așa cum v-aţi putea imagina: 

Mirosul de cafea al frânelor. 

Trenul de noapte. 


VP - 233 


Globurile de lumină portocalie. 

Clay își ţinea sacul de sport, în care nu erau haine; doar cutia 
din lemn, cărțile Claudiei Kirkby și Pietraru/. 

Trenul era gata de plecare. 

Ne-am strâns mâinile - noi toţi și el. 

Pe la jumătatea drumului către ultimul vagon, Rory strigase. 

— Hei, Clay! 

El se întorsese. 

— Monedele, ţi-aduci aminte? 

Și, vesel, urcă în tren. 

Și din nou, din nou, misterul - cum am stat toți patru de 
veghe acolo, cu mirosul frânelor și cu un câine. 


Femeia care a devenit băiat Dunbar 


Până la sfârșitul primului meu an de liceu, devenise clar că 
aveam necazuri serioase. Deja în hainele ei era mult prea mult 
aer; se simţea mai bine din ce în ce mai rar. Erau momente, 
aparent, în care totul era normal, sau într-un fel pe care îi 
mimam așa. Pretins normal sau normal pretins, nu sunt sigur 
cum anume reușeam. 

Poate fiindcă pur și simplu fiecare dintre noi avea o viaţă, 
trebuia să mergem mai departe, iar asta o includea și pe 
Penelope; noi, băieţii, continuam să fim copii. Și ţineam totul în 
funcțiune: 

Era tunsoarea și era Beethoven. 

Era, pentru fiecare dintre noi, ceva personal. 

Ştii că mama ta moare atunci când te ia deoparte personal. 

Săream dintr-un moment în altul de parcă ar fi fost pietre. 


Ceilalţi erau încă în școala primară (Rory în ultima clasă), 
așteptându-se de la ei să continue la pian, chiar și atunci când 
ea era în spital. În anii de pe urmă, Henry jura că Penny 
rămăsese în viaţă doar ca să-i tortureze pe ei cu lecţiile sau fie 
și numai ca să-i întrebe despre ele, indiferent în ce pat stătea - 
în așternuturile decolorate de acasă sau în celelalte, cele mai 
amare, perfecte, albe și înălbite. 

Problema era (și Penelope se resemnase în cele din urmă) că 
trebuia să facă faţă realităţii: 

VP - 234 


Se pricepeau mult mai bine să se bată. 

La pian erau jalnici. 

Cât despre tot șirul de întrebări, se redusese în mare parte la 
un ritual. 

De cele mai multe ori în spital, întreba dacă au mai exersat, 
iar ei mințeau și ziceau că da. Deseori veneau la ea și aveau 
buzele rupte și degetele zdrelite, iar Penny era asudată și 
galbenă la faţă, dar și pe drept suspicioasă. 

— Ce Dumnezeului se întâmplă? 

— Nimic, mamă. Serios. 

— Exersaţi? 

— Ce să exersăm? 

— Știţi voi. 

— Sigur, răspundea Henry, care arăta apoi spre vânătăile lui. 
Astea ce crezi că sunt? 

lar zâmbetul se strâmba deja. 

— Cum adică? 

— Beethoven, replică el. Știi ce tip dure el. 

Ei îi curgea sânge pe nas când zâmbea. 


Și totuși, când se întorcea acasă, îi obliga să se așeze din nou 
pe taburet și să arate ce știu, în timp ce ea se frământa pe 
scaun, lângă ei. 

— Tu n-ai exersat deloc, îi spunea ea lui Rory, cu un dispreţ 
pe jumătate amuzat. 

El își pleca privirea și recunoștea: 

— Ai perfectă dreptate. 

O dată, Clay se oprise în mijlocul unei melodii. 

Oricum, o măcelărea. 

Și el avea o vagă umbră albăstruie sub ochi, după o bătaie 
alături de Henry. 

— De ce te-ai oprit? întrebase ea; dar imediat se înmuiase: O 
poveste? 

— Nu, nu asta, replicase Clay, după care înghiţise greu și 
rămăsese cu privirea pe clape. Mă gândeam... poate cânţi tu. 

Și ea cântase. 

Menuet în sol major. 

Perfect. 

Notă cu notă. 


VP - 235 


Trecuse mult timp de atunci, dar Clay îngenunchease și își 
pusese capul acolo, pe ea. 
Coapsele ei erau ca hârtia de subțiri. 


În perioada aceea fusese o ultimă bătaie memorabilă, pe 
drumul de la școală înapoi spre casă. Rory, Henry și Clay. Alţi 
patru tipi împotriva lor. Tommy stătea pe margine. O femeie îi 
stropise cu furtunul de grădină; unul zdravăn, cu duză mare. 
Presiune bună. 

— Haide! strigase ea. Terminaţ-odată! 

Terminaț-odată, repetase Henry, și încasase un alt jet. Hei, 
dar asta pentru ce mama dracu' a fost? 

Femeia era în cămașă de noapte și șlapi tociţi, la trei și 
jumătate după-amiaza. 

— Pen-că faci pe deșteptu'! răspunsese ea și-i servise încă un 
jet. lar ăsta-i pentru blasfemie. 

— Da’ știu că ai un furtun bun. 

— Mulţam. Acu, șterge-o! 

Clay îl ajutase să se ridice. 

Rory era mult în față, pipăindu-și falca, iar acasă îi aștepta un 
bilet. Ea se internase iar. Temutele așternuturi albe. lar la final 
era o față zâmbitoare, cu păr lung de o parte și de alta. 
Dedesubt scria: 


BUN! PUTEŢI RENUNȚA LA PIAN! 
DAR O SĂ REGRETAȚI, TICĂLOȘI MICI! 


Într-un fel, era ca o poezie, dar nu în cel mai drăguţ sens. 

Ea ne învățase Mozart și Beethoven. 

Noi îi perfecţionaserăm constant repertoriul de înjurături. 

La scurt timp după aceea, luase o hotărâre: 

Avea să facă ceva, o dată, cu fiecare dintre noi. Poate ca să 
ne ofere o amintire care să fie personală, a noastră și numai a 
noastră, dar eu sper că a făcut-o pentru sine însăși. 

În cazul meu, a fost un film. 

Exista mai departe în oraș un cinematograf vechi. 

Botezat Halfway Twin. 

În fiecare seară de miercuri rula acolo un film mai vechi, de 
obicei unul străin. În seara în care ne-am dus noi, era unul 
suedez, intitulat Viața mea de câine. 


VP - 236 


Ne așezaserăm alături de vreo douăsprezece persoane. 

Eu terminasem floricelele de porumb înainte să înceapă 
filmul. 

Penny se lupta din greu cu un Choc-Top. 

Mă îndrăgostisem serios de Saga, o fată băieţoasă din filmul 
acela, și mă chinuiam cu viteza de derulare a subtitrării. 

Când se terminase, în întuneric, rămăseserăm pe scaune. 

Și astăzi încă stau până când se încheie și genericul de final. 

— Și? mă întrebase Penelope. Ce părere ai? 

— A fost grozav, răspunsesem, fiindcă așa fusese. 

— Te-ai îndrăgostit de Saga? 

Înghețata ei sucombase în paharul din plastic. 

Gura îmi amuţise; îmi simţeam faţa roșie. _ 

Mama era un fel de miracol, unul cu părul lung, dar fragil. Imi 
luase mâna și îmi șoptise: 

— Asta e bine; și mie mi-a plăcut. 


Pentru Rory fusese un meci de fotbal, undeva sus în tribună. 
Pentru Henry fusese la un târg de vechituri, unde el se tocmise 
și îi convinsese: 

— Un dolar pentru amărâtul ăla de yoyo? Uite în ce stare e 
mama! 

— Henry! îl ironizase ea. Chestia asta e josnică până și pentru 
tine. 

— La naiba, Penny, îi tai omului cheful! 

Dar se iscaseră râsete și complicităţi între ei. Și luase jucărica 
pe treizeci și cinci de cenți. 

Dacă ar fi să aleg însă, aș zice că ceea ce a făcut pentru 
Tommy a avut cea mai puternică influenţă asupra lucrurilor - pe 
lângă timpul ei petrecut cu Clay. Vedeţi dumneavoastră, în cazul 
lui Tommy, s-a dus cu el la muzeu; preferata lui era sala numită 
Planeta Sălbatică. 

Ore întregi se plimbaseră pe culoare: 

O bandă rulantă de animale. 

O călătorie cu blană și taxidermie. 

Erau prea multe ca să le enumăr pe cele preferate, dar 
câinele dingo și leul erau la loc de frunte, plus splendidul și 
bizarul tigru tasmanian. În pat în seara aceea, Tommy vorbise 
întruna; ne oferise informaţii despre tigrii tasmanieni. Rostea 


VP - 237 


numele științific, Thylacine, iar și iar. Și spunea că seamănă mai 
degrabă cu un câine. 

— Un câine! aproape că strigase. 

Camera noastră era întunecată și tăcută. 

Adormise în mijlocul frazei - iar dragostea pentru acele 
animale avea să-l ducă spre ele: spre Rosy și Hector, spre 
Telemah, Agamemnon și, sigur, spre marele catâr. Fiindcă nu se 
putea sfârși decât cu Ahile. 


Cât despre Clay, pe el îl luase în multe locuri și nicăieri. 

Noi, ceilalți, ieșiserăm. 

Michael ne dusese la plajă. 

Odată ce plecaserăm, Penelope îl invitase. Spusese: 

— Hei, Clay, fă-mi un ceai și vino în față. 

Dar asta era mai degrabă un fel de încălzire. 

Când ajunsese el, ea se așezase deja pe jos, pe verandă, cu 
spatele lipit de perete, iar soarele o învăluia în întregime. Erau 
porumbei pe firele de curent electric. Orașul era nemărginit; îi 
auzeau melodia îndepărtată. 

Când băuse, înghiţise un întreg rezervor, dar o ajutase să-și 
spună povestea, iar Clay ascultase intens. Când îl întrebase câţi 
ani are, el răspunsese că are nouă. Ea spusese apoi: „presupun 
că ești destul de mare... ca să începi cel puţin să afli că există 
mai multe...” lar de acolo făcuse ceea ce făcea ea întotdeauna, 
continuase cu casele de hârtie, iar la final îi reamintise asta: 

— Intr-o zi, Clay, o să-ţi spun câteva lucruri pe care nu le știe 
nimeni, dar numai dacă vrei să le auzi... 

Pe scurt, aproape-tot. 

Cât de privilegiat era el de fapt! 

Işi trecuse mâna prin părul lui de copil, iar soarele era acum 
mult mai jos. Ceaiul ei se răsturnase pe jos, iar băiatul 
încuviințase solemn. 


Seara ne întorseserăm cu toţii acasă, obosiţi de plajă și nisip, 
iar Penny și Clay dormeau. Păreau înnodaţi unul de altul pe 
canapea. 

Câteva zile mai târziu, aproape că o chestionase despre când 
aveau să vină ultimele povești, însă era suficient de disciplinat 
ca să nu întrebe de fapt. Poate că știa într-un fel - știa că vor 
veni când sfârșitul va fi aproape. 


VP - 238 


Nu, în loc de asta a fost obișnuita noastră năpădeală, în 
vreme ce săptămânile se transformau în luni, iar ea pleca din 
nou la tratamente. 

Acele momente singulare erau de domeniul trecutului acum. 

Ne obișnuiserăm cu veștile inconfortabile. 

— Ei bine, spusese ea brusc, au de gând să mă tundă, așa că 
mă gândesc că e rândul vostru acum. Am putea să le-o luăm 
înainte. 

Ne-am așezat la rând; era opusul lumii obișnuite, dat fiind că 
frizerii stăteau la coadă să tundă. Ne puteaţi vedea pe toţi 
așteptând ca pe ace. 

Sunt câteva lucruri pe care mi le amintesc din seara aceea - 
cum Tommy fusese primul, deloc dornic. Ea îi stârnise însă râsul 
cu o glumă, ceva cu un câine și o oaie într-un bar. El era tot în 
pantalonii scurți hawaiieni, și tăiase părul atât de strâmb, încât 
durea. 

Urmase Clay, apoi Henry. Pe urmă Rory, care întrebase: 

— Pleci în armată? 

— Sigur, răspunsese Penny, de ce nu? 

Și-i spusese apoi: 

— Rory, dă-mi voie să văd - și se uitase adânc în ochii lui. Tu 
ai cei mai neobișnuiţi ochi dintre toţi. 

Erau grei, dar catifelaţi, ca argintul. Părul ei era scurt și pe 
cale de dispariţie. 

Când venise rândul meu, întinsese mâna după prăjitorul de 
pâine, ca să se uite la imaginea ei reflectată. Mă implorase să-i 
arăt puţină îndurare: 

— Tunde bine și repede. 

In final fusese tata, care se ridicase și nu se eschivase; îi 
poziționase capul, drept și frumos, și când terminase, i-l 
mângâliase încet; îi masase tunsoarea băieţească, iar Penny se 
aplecase înainte, îi plăcuse. Nu-l putea vedea pe bărbatul din 
spatele ei, nici descompunerea feţei lui sau părul blond și mort 
care-i căzuse la picioare. Nu putea să vadă nici cât de frânt era, 
în vreme ce noi stăteam și îi priveam. Ea era în blugi, în tricou și 
în picioarele goale, și poate că asta ne-a pus capac. 

Arăta exact ca un băiat Dunbar. 

Cu tunsoarea aceea, era una dintre noi. 


VP - 239 


Întoarcerea la râu 


De data asta nu mai așteptă printre copaci; traversă coridorul 
de eucalipţi și ieși la lumină, în tăcere. 

Șanțul era tot acolo, limpede și precis trasat, dar fusese mai 
mult săpat, și-n aval, și-n amonte, ca să le ofere mai mult loc în 
albie. Resturile - pământ și bețe, ramuri și pietre - fuseseră 
îndepărtate sau nivelate. Într-un loc, dădu cu mâna pe 
deasupra, pe solul netezit. În dreapta văzu urmele de anvelope. 

În albia râului se opri din nou și se ghemui între culorile ei. Nu 
observase până atunci ce multe erau; o lecţie de istorie a 
pietrelor. Zâmbi și spuse: 

— Bună, râule! 

Cât despre tatăl nostru, el era în casă, adormit pe canapea, 
cu o jumătate de cană de cafea. Clay îl privi o clipă și își duse 
bagajul în dormitor. Scoase cărțile și cutia din lemn, dar lăsă 
Pietrarul în sacul de umăr, bine ascuns. 


Mai târziu stătură împreună pe trepte și, în ciuda vremii mai 
răcoroase, țânţarii ieșiseră la atac, cu cruzime: aterizau cu pas 
ușor pe brațele lor. 

— Doamne, sunt niște monștri, nu-i așa? 

Munţii întunecaţi se înălțau în depărtare. 

Cu o cortină de roșu în spatele lor. 

Din nou Ucigașul vorbi, sau încercă s-o facă. 

— Cum a fost...? 

Clay îl întrerupse: 

— Ai închiriat echipamente. 

Un oftat prietenos. Fusese prins trișând? Retezase el etosul 
podului? 

— Știu... nu e tocmai Pont du Gard, nu-i așa? 

— Nu, răspunse Clay, dar îl lăsă să scape ușor. Totuși, pe 
acela l-au construit mai mult de doi oameni. 

— Sau poate diavolul, dacă... 

El încuviinţă. 

— Știu. 

Nu-i putea spune cât de ușurat se simțea fiindcă treaba 
fusese făcută deja. 


VP - 240 


Acum Michael încercă încă o dată. Își încheie fraza retezată 
scurt: 

— Acasă? 

— Nu tocmai rău. 

Clay îl simţea privindu-i vânătăile aproape vindecate. 

Işi termină cafeaua. 

Tatăl nostru mușcă din cană, dar cu delicateţe. 

Când se opri, se uită la trepte și deloc în direcția băiatului. 

— Matthew? 

Clay înclină din cap. 

— Totul e-n regulă, spuse, apoi se gândi o clipă. Rory m-a dus 
până la urmă. 

Și pe buze îi apăru cel mai firav dintre zâmbete. 

— Au fost de acord să vii înapoi? Aici, vreau să zic. 

— Sigur. Trebuia să vin. 

Incet, se ridică, și mai erau atâtea altele, atâtea lucruri de 
spus, atât de multe pe la marginile interioare; erau Henry și 
Schwartz și Starkey (și să nu uităm de fata lui Starkey!), și 
Henry și Peter Pan. Era Claudia Kirkby și eram eu. Eram toţi la 
gară, încă stând pe peron când trenul se îndepărta. 

Și, desigur. 

Desigur, era și Carey. 

Erau Carey și Royal Hennessey, și strecuratul printre ceilalţi 
cai... și pierderea în faţa lui Pump Up the Jam... 

Dar, din nou, tăcerea. 

Cele nespuse. 

Ca s-o întrerupă, Clay declară: 

— Mă duc înăuntru... cât mai am încă puţin sânge în mine... 


Dar pe urmă - ce mai era și asta? 

O surpriză. 

Pe jumătate intrat, ieși din nou; deodată, deveni vorbăreţ, 
logoreic, ceea ce în cazul lui Clay însemna opt cuvinte în plus. 

Cu ceașca de cafea în mână, spuse: 

— Imi place aici, îmi place să fiu aici. 

Și se întrebă de ce-o făcuse. Poate ca să reconfirme o nouă 
existență - a străzii Archer și a râului - și chiar un fel de 
acceptare: Le aparținea ambelor în egală măsură. 

Distanţa dintre noi era el. 


VP - 241 


Când băieţii erau încă băieți 


Până la urmă, trebuia să se sfârșească. 

Luptele cu pumnii se apropiau de final. 

O ţigară fusese găsită și fumată. 

Chiar și negoțul la pian încetase. 

Privind înapoi, toate fuseseră diversiuni utile, însă n-ar fi putut 
niciodată să întoarcă firul vieţii ei. 

Lumea dinlăuntrul ei se extinsese. 

Se golea, se revărsa. 

În lunile care urmaseră, mai fuseseră doar câteva ultime 
manifestări ale unei vieți fiabile, în vreme ce mama era 
pedepsită cu tratamentele acelea. Fusese deschisă și închisă 
bine la loc, ca o mașină la marginea autostrăzii. Știţi sunetul 
acela, când trântești portiera din față, după ce ai reușit să pui 
amărâtul de motor din nou în funcțiune și te rogi să te mai ţină 
câteva mile? 

Fiecare zi era ca aprinderea aceea. 

Mergeam înainte până când dădeam iar rateu. 


Unul dintre cele mai ilustrative exemple ale traiului aceluia 
apăruse la început de ianuarie; în mijlocul vacanței de iarnă: 

Darul și strălucirea carnalităţii. 

Da, carnalitate. 

În anii din urmă poate că fusese emoția goală și idioția pură a 
Petrecerii burlacilor, dar în acea primă perioadă a declinului lui 
Penny apăruseră începuturile depravării adolescentine. 

Perversiuni sau viaţă trăită din plin? 

Depinde de felul în care le privim. 

Oricum, fusese cea mai fierbinte zi a verii de până atunci, ca o 
vestitoare a lucrurilor care aveau să vină. (Lui Clay îi plăcea 
cuvântul „vestitor”, învăţat de la formidabilul lui profesor de la 
școală, care era plin-ochi de vocabular. Dacă ceilalţi profesori 
respectau strict litera programei, acesta - strălucitul domn 
Berwick - începea imediat ce intra în clasă să-i testeze cu privire 
la cuvinte pe care aveau pur și simplu obligația să le cunoască: 

Vestitor. 

Abominabil. 

Repugnant. 


VP - 242 


Bagaj. 
Bagaj era un cuvânt grozav, perfect pentru ce puteai face cu 
el: îl băgai”. 


Dar, da, în primele zile din ianuarie, soarele era sus pe cer, 
dureros de fierbinte. Zona hipodromului fierbea. Traficul 
îndepărtat îngâna un zumzet. Și se întorcea nonșalant în partea 
cealaltă. 

Henry era la chioșcul de ziare, pe Poseidon Road, chiar lângă 
aleea Tipler, și când ieșise triumfător, îl trăsese pe Clay pe alee. 
Se uitase în dreapta și-n stânga și-i spusese. 

— Uite! (O șoaptă uriașă. Scosese revista Playboy de sub 
tricou.) Cască ochii la asta! 

Îi dăduse revista și o deschisese la mijloc, unde îndoitura 
paginii îi trecea fetei peste mijloc - și era tare și catifelată, 
sumeţită și uluitoare, în toate locurile în care trebuia să fie. 
Părea super-încântată de propriile-i șolduri. 

— Grozavă, nu? 

Clay își plecase ochii, sigur că da, și un lucru știa - avea zece 
ani și trei fraţi mai mari; vazuse femei goale la computer - dar 
ce vedea aici era cu totul diferit. Era furișare și nuditate 
combinată, pe hârtie lucioasă. (Așa cum zicea Henry, „Asta da 
viață!”) Clay tremura de însuflețire și, ciudat, îi citise numele. 
Zâmbise, se uitase mai îndeaproape și întrebase: 

— Chiar o cheamă /anuarie pe numele de familie? 

În piept, inima îi bătea teribil, iar Henry Dunbar zâmbise larg. 

— Sigur, îi răspunsese, poţi să fii sigur. 


Mai târziu însă, când se întorseseră acasă (după ce se 
opriseră de câteva ori ca să se mai zgâiască), părinţii noștri erau 
ocupați în bucătărie. Erau pe jos, pe podeaua roasă, și abia dacă 
ședeau drepţi. 

Tata se rezema de dulap. 

Ochii îi erau de un albastru istovit. 

Mama vomitase - era o mizerie oribilă - iar acum dormea cu 
spatele lipit de el; Michael ședea și se uita în gol. 

Cei doi băieți rămăseseră în picioare. 

Erecţiile îi părăsiseră pe loc; demontate, adânc în pantaloni. 


20 joc de cuvinte intraductibil în original: /uggage - bagaj, to lug - a căra cu efort, a 
trage după tine (n.red.). 


VP - 243 


Henry strigase, reacţionase, și devenise deodată foarte 
responsabil. 

— Tommy! Ești acasă? Să nu vii încoace! strigase văzând 
fragilitatea mamei - cu Miss lanuarie făcută sul, între ei. 

Zâmbetul acela, mobilierul ei perfect... 

Acum era dureros chiar să se și gândească la ea. 

Miss lanuarie era atât de... sănătoasă. 


La începutul toamnei trebuise să se întâmple, era o după- 
amiază menită. 

Rory începuse liceul de o lună. 

Clay avea zece ani. 

Părul ei crescuse la loc, de un galben mai aprins și mai 
straniu, dar restul fiinţei ei era pe ducă. 

Părinţii noștri ieșiseră fără ca noi să știm. 

Era o clădire mică, alb-gălbuie, în apropiere de un centru 
comercial. 

Mirosul de gogoși de la fereastră. 

O cavalerie de dispozitive medicale, care erau reci și cenușii, 
dar arzătoare, și faţa canceroasă a chirurgului. 

— Vă rog, spusese, luaţi loc. 

Rostise „agresiv” de cel puţin opt ori. 

Atât de brutal în diagnostic. 


Era seară când se întorseseră, și veniserăm toţi să-i 
întâmpinăm, întotdeauna îi ajutam să ducă înăuntru 
cumpărăturile, dar în seara aceea nu era nimic de dus. Stăteau 
porumbei pe firele de curent electric. Nu uguiau, doar se uitau. 

Michael Dunbar rămăsese la mașină, aplecat, cu palmele 
sprijinite pe capota caldă, iar Penny stătea în spate, cu palma pe 
șalele lui. În lumina egalizatoare, întunecândă, părul ei avea 
culoarea paielor, strâns și legat la ceafă. 

Privindu-i, niciunul dintre noi nu întrebase. 

Poate că se certaseră. 

Dar firește, privind acum înapoi, moartea era și ea acolo în 
seara aceea, cocoţată sus, lângă porumbei, atârnând dezinvoltă 
de firele de curent. Se uita la ei, dintr-o parte în alta. 


În seara următoare Penny ne dăduse vestea, în bucătărie; 
frântă și trist năruită. Tata era rupt în bucăți. 


VP - 244 


Îmi amintesc foarte limpede - cum Rory refuzase să creadă și 
cum în scurt timp o luase razna, strigând: „Ce?” și „Ce?” și 
„CE?” Era roșu și încordat ca un arc. Ochii lui argintii se 
întunecau. 

lar Penny, atât de subţire și de stoică: 

îndrepta totul spre banal. 

Ochii îi erau verzi și sălbatici. 

Părul îi era desfăcut, iar ea repetase: 

— Băieți, o să mor. 


A doua oară fusese cea care îi pusese capac lui Rory, cred eu: 

Încleștase pumnii și-i deschisese la loc. 

În noi toţi se auzise atunci un sunet - un sunet sonor-tăcut, o 
vibraţie inexplicabilă - când el încercase să rupă dulapurile în 
bătaie, zgâlţâindu-le și azvârlindu-mă pe mine jos. Puteam 
vedea totul, dar nu puteam auzi. 

În curând îl înșfăcase pe cel aflat mai aproape de el, care se 
întâmplase să fie Clay, și urlase drept prin cămașa lui; și atunci 
se apropiase Penny de el, se aruncase peste ei doi, iar Rory nu 
se putuse opri. Îl aud îndepărtat acum, dar în clipa aceea mă 
izbise - un glas în casa noastră ca o luptă de stradă. Urlase în 
pieptul lui Clay, drept prin nasturii lui; strigase drept în inima lui. 
Îl lovise iar și iar, până când un foc se aprinsese în ochii lui Clay, 
iar propriul lui foc se ostoise. 


Dumnezeule, încă îl pot auzi. 

Încerc din greu să păstrez distanţa faţă de momentul acela. 

Să pun mii de mile între mine și el, dacă pot. 

Chiar și acum însă, abisul acelui urlet. 

Îl văd pe Henry lângă prăjitorul de pâine, fără glas atunci când 
ar fi contat. 

Îl văd pe Tommy amorţit lângă el, uitându-se în jos, la 
firimiturile încețoșate. 

Îl văd pe tatăl nostru, Michael Dunbar, ireparabil, la chiuvetă; 
apoi aplecându-se pentru Penny - mâini pe umeri tremurânzi. 

lar eu - eu sunt în mijloc, acumulând un foc al meu propriu; 
paralizat, cu brațele încrucișate la piept. A 

Și în cele din urmă, desigur, îl văd pe Clay. Il văd pe al 
patrulea băiat Dunbar - cu părul întunecat, azvârlit la podea - 
chipul lui privind de jos. Îi văd pe cei doi băieţi și braţele lor 


VP - 245 


încleștate. O văd pe mama noastră acoperindu-i cu trupul ei - și 
dacă mă gândesc mai mult la asta, poate că acela a fost 
adevăratul uragan acolo în bucătărie, când băieții erau doar 
atât, băieţi, iar ucigașii erau încă doar oameni. 

lar mama noastră, Penny Dunbar, mai avea șase luni de trăit. 


VP - 246 


Partea a Vl-a 


Orașe+ape-+criminali+arce+povești+supraviețuit 
ori 


Fata care a ieșit din radio 


Miercuri-dimineață Clay plecă în fugă spre oraș pe întuneric, 
ajunse acolo pe lumină și cumpără un ziar de la Silver Corner 
Shop. 

La jumătatea drumului înapoi, se opri; studie ghidul stilurilor. 

Căută un anumit nume. 

In cursul zilei, în vreme ce lucrau și vorbeau, scriau și 
planificau, Ucigașul era curios cu privire la ziar, însă nu 
îndrăznea încă să întrebe. Işi făcu de lucru cu altele. Erau foi cu 
schiţe şi măsurători. Costurile lemnului pentru cintru și 
schelărie. Planurile privind piatra pentru arc - pentru care Clay 
spuse că are ceva bani, dar i se răspunse rapid că ar trebui să-i 
păstreze. 

— Crede-mă, insistă Ucigașul, sunt găuri aici peste tot. Știu de 
unde putem găsi piatra. 

— Ca satul acela, rosti Clay aproape absent. Settignano. 

Michael Dunbar se opri. 

— Ce-ai spus? 

— Settignano. 

Și acolo, prins în momentul acela, de la absenţă la înțelegere 
- înţelegerea a ceea ce spusese și, mai important, a lucrului la 
care se referise -, Clay izbutise să-l aducă pe Ucigaș mai 
aproape și totodată să-l îndepărteze. Ștersese într-o clipită 
generozitatea din seara precedentă - generozitatea lui „Îmi 
place aici, îmi place să fiu aici” - dar lăsase să se vadă că știa 
mult mai multe. 

Uite, spuse în sinea lui, gândește-te la asta. 

Dar lăsă lucrurile așa cum erau. 


VP - 247 


La numai câteva minute după douăsprezece și jumătate, 
soarele dogorea în albia râului, iar Clay întrebă: 

— Hei, te superi dacă împrumut și eu cheile mașinii? 

Ucigașul era lac de sudoare. 

Pentru ce? 

Dar spuse: 

— Nicio problemă; știi unde sunt? 

La fel se întâmplă cu puţin înainte de ora două și încă o dată 
la patru. 

Clay o luă la fugă printre eucalipţi și se așeză la volan, 
ascultând la radio. Caii din ziua aceea erau Spectacular, pe 
urmă Heat și Chocolate Cake. Cel mai bun loc pe care se situase 
ea era al cincilea. 

După ultima cursă, când se întoarse la râu, spuse: 

— Mulţumesc. N-o să mai fac niciodată așa ceva; a fost lipsă 
de disciplină. 

lar Michael Dunbar se amuză. 

— Ar fi cazul să faci ore suplimentare. 

— În regulă. 

— Glumeam. 

Dar pe urmă își găsi curajul: 

— Nu știu ce faci acolo - ochii albaștri ca apa se luminară 
pentru moment, adânc înfundaţi în orbite -, dar trebuie să fie 
ceva important. Când băieţii încep să se ferească, de obicei 
înseamnă că e o fată la mijloc. 

Clay rămase înmărmurit. 

— Oh... și Settignano, continuă Ucigaşul (dat fiind că tot îl 
prinsese la înghesuială), e locul în care a învățat Michelangelo 
despre marmură și de unde a tăiat blocuri pentru sculpturile lui. 

Ceea ce însemna: 

Nu știu când. 

Nu știu cum. 

Dar l-ai găsit, ai găsit Pietrarul 

Ai găsit-o și pe ea - pe Abbey Hanley, Abbey Dunbar? Așa ai 
ajuns la carte? 

Da. 

Penny ţi-a spus despre ea, așa-i? 

Înainte să moară. 


VP - 248 


Ea ţi-a spus, tu ai găsit-o, iar ea ţi-a dat cartea - și Ucigaşul se 
uită la Clay, iar băiatul era el însuși ca sculptat acum, clădit din 
sânge și piatră. 

Eu sunt aici, spuse Michael Dunbar. 

V-am părăsit, știu, dar sunt aici. 

Gândește-te la asta, Clay. 

lar el se gândi. 


Mâinile călăului 


În urzeala trecutului Dunbar, trecuseră trei ani și jumătate, iar 
Clay ședea în pat, treaz. Avea treisprezece ani. Cu păr închis la 
culoare, băieţos și slăbuţ, bătăile inimii lui dureau în liniștea din 
jur. Era foc aprins în fiecare dintre ochii lui. 

Într-o clipă, se ridicase din pat și era gata îmbrăcat. 

Era desculț, în tricou și pantaloni scurți. 

Se furișase către zona hipodromului, fugise pe străzi și urlase. 
Totul, fără să vorbească: 

Tată! 

TATĂ! 

UNDE EȘTI, TATĂ? 

Era primăvară, chiar înaintea primilor zori, și fugise spre 
corpurile de clădiri; spre nelămurita așezare de case. Farurile 
mașinilor luminau către el, fantome gemene, apoi dincolo de el 
și pe urmă dispăreau. 

— Tată! strigase. Tată! 

Pașii lui încetiniseră, apoi se opriseră. 

Unde erai tu, Michael Dunbar? 


Mai devreme în anul acela, se întâmplase: 

Penelope murise. 

Murise în martie. 

Agonia durase trei ani; ar fi trebuit să dureze șase luni. 
Penelope fusese o culme a Jimmy-Hartnellingului - boala putea 
s-o omoare cât voia, însă ea n-avea de gând să moară. Când se 
stinsese în sfârșit însă, tirania începuse imediat. 

Din partea tatei, sperasem, cred, la speranţă - la curaj și 
apropiere -, de pildă să ne îmbrăţișeze unul câte unul sau să ne 
ridice din adâncul disperării. 


VP - 249 


Dar nimic din astea nu se întâmplase: 

Mașinile de poliţie plecaseră. 

Ambulanţa se îndepărtase pe stradă. 

Michael Dunbar venise la noi toţi; către noi, pe urmă afară și 
departe. leșise pe peluză și continuase să meargă. 

Pe verandă, noi, cei cinci, eșuați. 


Înmormântarea a fost unul dintre lucrurile acelea cu lumină 
multă. 

Cimitirul însorit din vârf de deal. 

Tata citind un fragment din //iada: 

Își împingeau corăbiile spre marea prietenoasă. 

Îmbrăcase costumul pe care-l purtase în ziua nunţii, și cel pe 
care avea să-l poarte peste ani, când avea să se întoarcă și să 
dea peste Ahile. Ochii lui albaștri ca apa erau stinși. 

Henry rostise câteva cuvinte. 

Îi imitase accentul forțat din bucătărie și lumea râsese, însă în 
ochi avea lacrimi, și erau cel puţin două sute de copii acolo, toți 
de la Hyperno High și toți în uniforme perfecte: grele, curate, 
verde-închis. Băieți și fete deopotrivă. Vorbiseră despre 
metronom. Pe câţiva îi învățase să citească. Cei mai duri 
suportaseră cel mai greu, cred. „Adio, Miss, adio, Miss, adio, 
Miss”. 

Unii dintre ei atinseseră sicriul când pășiseră pe lângă el, în 
lumină. 

Ceremonia se desfășurase afară. 

Apoi aveau s-o readucă înăuntru ca s-o incinereze. 

Toboganul către foc. 

Era oarecum ca pianul, vărul banal al instrumentului. Puteai 
să-l îmbraci oricum doreai; tot o bucată de lemn rămânea, cu 
margarete aruncate pe capac. Ea alesese să nu-i fie împrăștiată 
cenușa, și nici păstrată ca nisipul într-o urnă. Dar plătiserăm 
pentru un mic monument - o piatră pe care să stăm și să ne 
amintim, s-o privim pe ea sus, deasupra orașului. 

După slujbă, am purtat-o pe umeri. 

Pe o parte eram eu, Henry și Clay. Pe cealaltă, Michael, 
Tommy și Rory - la fel ca echipele noastre de fotbal din Archer 
Street -, iar femeia dinăuntru era ca fulgul de ușoară. Sicriul 
cântărea o tonă. 

Era un fulg închis într-un buștean. 


VP - 250 


După priveghi și gama lui de ceaiuri și fursecuri, am stat o 
vreme afară, în faţa clădirii. 

Toţi în pantaloni negri. 

Toţi cu cămăși albe. 

Arătam ca o ceată de mormoni, lipsiţi însă de ideile 
generoase. 

Rory era mânios și tăcut. 

Eu, ca o altă lespede de mormânt, dar cu ochii lucind arzător. 

Henry privind în depărtare. 

Tommy cu dâre încă ude pe obraji. 

Și apoi, desigur, era Clay, care stătuse în picioare, după care 
se lăsase pe vine. În ziua morţii ei, se pomenise cu un cârlig de 
rufe în mână, iar acum îl strângea de începuse să-l doară; pe 
urmă îl pusese repede înapoi în buzunar. Niciunul dintre noi nu-l 
văzuse. Era lucios și nou - unul galben - și îl răsucea obsesiv 
între degete. La fel ca noi, ceilalți, îl aștepta și el pe tata, însă 
tata dispăruse. Băteam cu inimile noastre parcă; moi și 
însângeraţi, aidoma cărnii vii. Orașul ne scânteia la picioare. 

— Unde naiba e? 

Eu pusesem într-un târziu întrebarea, când așteptarea se 
întinsese deja pe două ore. 

Când venise, fusese greu să se uite la noi și noi să ne uităm la 
el. 

Era adus de spate și frânt. 

O pârloagă în costum de haine. 

E nostimă perioada de după o înmormântare. 

Sunt răniţi și cadavre peste tot. 

Camera de zi de acasă era mai degrabă ca un salon de spital, 
dar unul ca acelea pe care le vezi în filme. Cu băieţi încinși, 
diagonali. Luam forma lucrului pe care ședeam. 

Soarele nu era cum trebuie, dar strălucea. 


Cât despre Michael Dunbar, ne mirase cât de repede 
apăruseră fisurile, chiar luându-i în considerare starea. 

Tatăl nostru devenise un semi-tată. 

Cealaltă jumătate a lui murise odată cu Penny. 

Într-o seară, la câteva zile după înmormântare, plecase din 
nou și ieșiserăm cu toţii să-l căutăm. Mai întâi încercaserăm la 
cimitir, apoi la Braţele Goale (motivaţia încă n-o avem). 


VP - 251 


Când îl găsiserăm, fusese un șoc să deschidem ușa garajului 
și să-l vedem zăcând lângă o pată de ulei, dat fiind că poliţia 
luase mașina ei. Singurul lucru care lipsea era o galerie de 
Penny Dunbar, dar la urma urmei, el n-o pictase niciodată, nu-i 
așa? 

Pentru o vreme încă se mai dusese la muncă. 

Ceilalţi se duseseră iar la școală. 

Eu lucram deja de mult timp atunci, pentru o firmă de covoare 
și parchet. Cumpărasem chiar și mașina aceea veche, de la un 
tip cu care munceam câteodată. 


La început, tata era chemat la școli, și de fiecare dată era 
șarlatanul postbelic perfect: bine îmbrăcat, proaspăt ras. 
Deţinând controlul. Ne descurcăm, spunea, și directorii înclinau 
din cap înțelegător, profesorii erau păcăliţi: nu puteau vedea 
nicicum abisul din el. Fiindcă era ascuns sub haine. 

Nu era ca atâţia alţi bărbaţi, care se eliberează prin băutură 
sau prin răbufniri și violenţă. Nu, pentru el fusese mai ușor să se 
retragă în sine; era acolo, dar niciodată chiar acolo. Ședea în 
garajul pustiu, cu un pahar din care nu bea deloc. Il chemam la 
masă, și impresionat ar fi fost până și Houdini. Era un număr de 
dispariţie înceată și treptată. 

Ne-a părăsit așa, în porții mici. 


Cât despre noi, băieții Dunbar, în acele prime șase luni așa 
am fost: 

Învăţătoarea lui Tommy îl ţinea sub supraveghere. 

Și raporta că se descurcă bine. 

Cât îi privește pe cei trei din liceu, fiecare fusese obligat să se 
consulte cu un profesor, care ţinea loc și de psiholog. Mai fusese 
unul înaintea acestuia, dar pe urmă omul se mutase, înlocuit 
fiind de o dulceaţă: Claudia Kirkby, cea cu braţe calde. Pe atunci 
avea abia douăzeci și unu de ani. Era înăltuţă, cu păr castaniu. 
Nu prea mult machiaj, dar întotdeauna tocuri înalte. In clasa ei 
existau două postere: Jane Austen cu haltera ei și Minerva 
McGonagall e Dumnezeu. Pe catedră avea cărţi și proiecte în 
variate stadii de finalizare. 

Deseori acasă, după ce o vizitaseră, aveau genul de discuții 
pe care se pare că le au băieţii: discuţii, dar nicidecum discuţii. 

Henry: „Draga de Claudia, mda?” 


VP - 252 


Rory: „Frumoase picioare are”. 

Mănuși de box, picioare și sâni. 

Eu: „Tacă-vă gura, pentru numele Domnului!” 

Dar îmi imaginam picioarele alea, era musai. 

Cât despre Claudia însăși, văzută mai de aproape: avea un 
pistrui înduioșător pe obraz, chiar în mijloc. Ochii îi erau căprui și 
blânzi. Preda o doză teribilă de engleză cu /nsu/a delfinilor 
albaștri! și Romeo și Julieta. În calitate de îndrumător, zâmbea 
mult, dar nu știa prea multe; la facultate făcuse o doză mică de 
psihologie, care o calificase pentru dezastre ca astea. Foarte 
probabil, era cea mai nouă profesoară din școală, așa că primea 
sarcini suplimentare - și, posibil mai mult din speranţă decât din 
vreun alt motiv, dacă băieţii spuneau că sunt bine, voia din tot 
sufletul să-i creadă; în plus, doi dintre ei chiar erau bine, în 
circumstanţele date, iar unul nu era nici pe departe. 


Și poate că, până la urmă, lucrurile mărunte sunt cele care te 
ucid cu încetul - pe măsură ce lunile se scurgeau către iarnă. 
Pentru noi era să-l vedem venind acasă de la muncă. 

Șezând în mașină, uneori cu orele. 

Cu mâinile prăfuite pe volan. 

Fără dropsuri pentru gât. 

Nici măcar o bomboană Tic Tac. 

Factura la apă cu o plăteam, în locul lui. 

Pe urmă, curentul electric. 

Asista la meciurile de fotbal din weekend: 

Se uita, dar nu vedea, iar apoi n-a mai venit deloc. 

Braţele îi deveniseră pustii; vlăguite și lipsite de sens. 
Abdomenul lui tare ca betonul, prefăcut în ipsos. Era o moarte 
prin transformarea în non-e. 

Uita de zilele noastre de naștere; până și de aniversarea mea 
de optsprezece ani. Poarta către maturitate. 

Mânca uneori împreună cu noi, spăla întotdeauna vasele, dar 
pe urmă ieșea și se ducea înapoi în garaj, sau stătea sub 
uscătorul de rufe, iar Clay se ducea acolo cu el - fiindcă Clay știa 
ceva ce noi nu știam. De el îi era teamă tatălui nostru. 

Într-una dintre rarele seri în care era acasă, Clay îl găsise la 
pian, uitându-se la clapele cu litere scrise, și se oprise acolo, 


21 Island of the Blue Dolphins, roman de aventuri pentru copii scris de americanul 
Scott 0'Dell în anul 1960 (n.tr.). 


VP - 253 


aproape, în spatele lui. Degetele îi zăboveau în aer, în mijlocul 
celor cu MĂRITĂ-TE. 

— Tata? 

Nimic. 

Ar fi vrut să-i șoptească: „Tata, e-n regulă. E-n regulă ce s-a 
întâmplat, e-n regulă, e-n regulă, eu n-o să spun nimănui. Nimic. 
Niciodată. N-o să le spun lor”. 

Din nou, cârligul de rufe era acolo. 

Dormea cu el, îl avea mereu asupra lui. 

În unele dimineţi, după ce stătuse culcat pe el toată noaptea, 
își examina piciorul în baie - ca un desen, imprimat în coapsă. 
Uneori își dorea să vină la el pe întuneric și să-l smucească din 
pat, trezindu-l. Ah, dacă tata l-ar fi târât prin toată casa și afară 
în curte! Nu i-ar fi păsat chiar dacă ar fi fost doar în chiloţi, cu 
cârligul prins de elastic. 

Poate că atunci ar putea fi din nou doar un copil. 

Putea fi un băiat cu brațe osoase și picioare costelive; ar lovi 
din toate puterile stâlpul uscătorului de rufe. Trupul lui i-ar izbi 
mânerul. Metalul în coastele lui. S-ar uita în sus, printre firele 
acelea - șirurile tăcute de cârlige. Întunericul n-ar mai avea 
importanță; ar vedea doar forme și culori. Ore întregi ar suporta, 
lăsându-se bătut bucuros până dimineaţă, când cârligele puteau 
eclipsa orașul - până când acopereau soarele și ieșeau 
învingătoare. 

Dar exact asta era problema. 

Tata nu venea niciodată să-l târască așa din pat. 

Nu se întâmpla nimic, doar ritmul porţiilor mici. 

Michael Dunbar avea să ne părăsească în curând. 

Dar mai întâi ne lăsase singuri. 


Sfârșitul venise la aproape șase luni după moartea ei: 

Toamna lăsase locul iernii, apoi primăverii, iar el plecase fără 
să spună mai nimic. 

Era o sâmbătă. 

În intersecţia aceea dintre foarte târziu și foarte devreme. 

Încă mai aveam paturile triplu-etajate pe vremea aceea, iar 
Clay dormea în cel de la mijloc. Pe la patru fără un sfert se 
trezise. Îl văzuse lângă paturi și vorbise către piept și cămașă. 

— Tata? 

— Dormi mai departe. 


VP - 254 


Luna era prinsă în perdele. Michael Dunbar stătea nemișcat, 
dar Clay știuse, închisese ochii, făcuse cum i se spusese, dar 
continuase să vorbească. 

— O să pleci, tata, nu-i așa? 

— Taci! 

Pentru prima dată de luni întregi, îl atinsese. 

Tata se aplecase și-l atinsese cu ambele mâini - și erau mâini 
de călău, fără nicio îndoială - pe cap și pe spate. Erau aspre și 
prăfuite. Calde, însă obosite. lubitoare, dar crude și fără iubire. 

Mult timp stătuse, dar când Clay deschisese ochii din nou, nu 
mai era acolo; treaba se încheiase oficial. Totuși, încă simţea 
cumva mâinile care îi atinseseră și îi mângâiaseră capul. 

Cinci eram în casă atunci. 

Visam în camerele noastre și dormeam. 

Eram doar băieţi, dar băieți miraculoși: 

Ședeam acolo, vii și respirând... 

Fiindcă aceea era noaptea în care el ne ucisese. 

Ne asasinase pe toţi în paturile noastre. 


Arkansas 


La Silver, în albia uscată, construiau prefăcând zilele în 
săptămâni și săptămânile într-o lună. Pentru Clay, devenise un 
compromis: se ducea acasă, pentru Împrejurimi, sâmbăta, dar 
numai atunci când Michael era la mine. 

În rest, se trezeau în fiecare dimineaţă înainte de răsărit. 

Și intrau în casă mult după ce se întuneca. 

Atunci când se lăsă iarna, începură să aprindă focuri la râu și 
lucrau până târziu în noapte. Insectele tăcuseră de mult. Acum 
erau asfinţituri reci și stacojii și iz de fum toată dimineaţa; și 
foarte lent, dar foarte sigur, un pod prindea formă - însă nu aţi 
ști cum să-l vedeți. Albia râului era mai degrabă ca un dormitor, 
unul de adolescent, dar în loc de haine și ciorapi, avea claie 
peste grămadă pământ săpat și bolovani și bucăţi de lemn. 

În zorii fiecărei zile veneau și îi stăteau alături. 

Un băiat, un bărbat și două cești cu cafea. 

— Cam asta-i tot ce-ţi trebuie, spuse el, dar amândoi știau că 
Ucigașul minte. 

Aveau nevoie și de un radio. 


VP - 255 


Într-o zi de vineri, se duseră în oraș. 

ÎI găsi la St. Vincent de Paul: 

Era lung, negru și cam scorojit - un radiocasetofon spart care 
totuși funcţiona, însă numai dacă-l sileai cu lipici Blu-Tack. În el 
era chiar și o casetă, una înregistrată acasă - Rolling Stones, 
cele mai bune piese. 

Dar în fiecare miercuri și sâmbătă, antena era de fiecare dată 
întinsă și înclinată la patruzeci și cinci de grade. În curând, se 
lămuri și Ucigașul; știa deja care curse erau importante. 


Între timp, când Clay revenea acasă, în Archer Street, era 
șocant de plin de viaţă și de istovit; era prăfuit. Buzunarele îi 
erau pline de praf. Își lua haine, își cumpăra ghete, și erau 
cafenii, pe urmă maro și apoi decolorate. Întotdeauna aducea și 
radioul, iar dacă ea concura la Hennessey, se ducea acolo. Dacă 
alerga în altă parte - la Rosehill, la Warwick Farm sau la 
Randwick - asculta înăuntru, în bucătărie, sau singur în spate, 
pe verandă. Și apoi o aștepta la Imprejurimi. 

Venea și ea acolo și se întindea lângă el. 

Îi povestea despre cai. 

El se uita la cer și nu spunea; nu spunea că niciunul dintre caii 
ei nu câștiga. Vedea clar că asta o demoraliza, dacă ar fi vorbit, 
ar fi înrăutățit lucrurile și mai mult. 

Era frig, dar nu se plângeau niciodată; ședeau acolo în blugi și 
jachete groase. Mozaicul ei de pistrui înroșiți. Uneori își trăgea 
gluga pe cap și pale de păr lung ieșeau din ea. ÎI gâdilau pe gât. 
Întotdeauna găsea ea o cale. 

Tipic pentru Carey Novac. 


În iulie, într-o seară în care se dusese la mine, Michael Dunbar 
lăsă notițe noi, de adăugat la planul lui pentru schelărie, și 
dimensiunile pentru mulaje și arce. Clay zâmbi văzând schița 
cintrului. Dar din păcate, trebuia să înceapă să sape din nou - 
de data asta ca să construiască o rampă, pe care să urce 
blocurile de piatră. 

Săpă în pereții albiei și croi încet un drum; nu era doar podul, 
ci totul în jur - și muncea la toate chiar mai îndârjit atunci când 
rămânea singur la râu. Muncea și asculta, și se împleticea 
înăuntrul lui. Se prăbușea pe canapeaua desfundată. 


VP - 256 


După Settignano se instalase o înţelegere tacită. 

Ucigașul nu pomenea subiectul. 

Nu-l întreba pe Clay ce aflase: 

Cât anume din Pietrar, și Michelangelo? Și Abbey Hanley, 
Abbey Dunbar? Și tabloul? Tablourile lui. 

In lipsa lui Michael, Clay cita capitolele preferate, și pe cele 
preferate de Carey. 

Pentru ea, tot cele de început erau: 

Orașul și copilăria lui. 

Nasul rupt în adolescenţă. 

Lucrul la Pietă: lisus - parcă lichefiat - în braţele Mariei. 

Pentru Clay, tot David era. 

David și Sclavii. 

Îi iubea așa cum îi iubise tatăl lui. 

Și îi plăcea deopotrivă o alta dintre descrierile din carte, a 
locurilor în care se aflau acum statuile - în Florenţa, la Galleria 
dell'Accademia: 


Astăzi, David stă, în capătul coridorului principal al galeriei, 
într-o cupolă a spaţiului și luminii. E încă prins în încleștarea 
unei decizii: veșnic temător, veșnic provocator și încercând să 
hotărască. Poate oare să învingă forţa lui Goliat? Priveşte 
dincolo de noi, în zare, și Prizonierii așteaptă ceva mai departe. 
S-au zbătut și au așteptat vreme de secole - ca sculptorul să se 
întoarcă și să-i definitiveze - și trebuie să mai aștepte alte 
câteva secole... 


Acasă, când era aici, urca uneori serile pe acoperiș. Alteori 
citea la un capăt al canapelei, în vreme ce eu citeam la celălalt. 

Deseori ne uitam la filme împreună. 

Uneori chiar în pereche: 

Misery”? și Mad Max 2”. 

Cidade de Deus”. („Ce?!” striga Henry din bucătărie. „Măcar 
de data asta să vedem și ceva făcut în alt seco/ decât ăsta!”) Și 


*2 Thriller american realizat în 1990 după romanul cu același nume al lui Stephen 
King, în regia lui Rob Reiner (n.tr.). 

23 Film australian, al doilea din seria cu același nume, realizat în 1981 în regia lui 
George Miller (n.tr.). 

24 Film polițist brazilian realizat în 2002, în regia lui Fernando Meirelles (n.tr.). 


VP - 257 


mai târziu, pentru echilibru, Weird Science”. („Ăsta-i niţel mai 
bun - 1985!”) Cel din urmă fusese și el primit cadou, de data 
asta la o aniversare, de la Rory și Henry împreună. 

Seara celei de-a doua perechi fusese una grozavă. 

Ședeam toţi, cu gurile căscate, și ne uitam. 

Sideraţi de mahalalele din Rio de Janeiro. 

Încântaţi apoi de Kelly LeBrock?6. 

— Hei! strigase Rory. Dă puţin înapoi! Rahatul ăsta ar fi 
trebuit să câștige Oscaruri! 


La râu, lângă radio, în zecile ei de curse, victoria rămânea de 
neatins. Acea primă după-amiază de la Hennessey - când cotise 
și pierduse după proteste - părea dintr-odată rămasă cu ani în 
urmă, deși era suficient de aproape ca să doară încă. 

Odată, când venea ca vijelia pe pistă, pe o iapă numită Stun 
Gun, un jocheu își scăpase cravașa în fața ei, obiectul lovind-o 
sub bărbie. li distrăsese atenţia o clipă, iar calul își pierduse 
avântul. 

Terminase a patra, dar în viaţă și plină de nervi. 


Și totuși venise, în sfârșit, nu se putea să nu vină. 

Intr-o după-amiază de miercuri. 

Cursa era la Rosehill, iar calul, un sprinter pe nume Arkansas. 

Clay era singur în albia râului. 

Plouase zile întregi în oraș, iar ea își ţinuse armăsarul pe 
interior. Dacă ceilalţi jochei își conduceau caii, pe bună dreptate, 
pe teren solid, Carey ascultase sfatul lui McAndrew, care îi 
spusese, înțelept și sec: 

— Du-l direct prin mocirlă, fătucă. Ține-l pe margine, pe lângă 
gard - vreau să văd pe el urme de vopsea la final, bine? 

— Bine. 

Dar McAndrew văzuse îndoiala din ochii ei. 

— Uite ce-i, nimeni n-a alergat pe acolo toată ziua, așa că s-ar 
putea să ţină, plus că veţi avea o cursă mai scurtă cu câţiva 
pași. 

— Peter Pan a câștigat cupa așa o dată. 

— Ba nu, o corectase el, dimpotrivă: a alergat pe exterior, dar 
pista întreagă era înclinată niţel. 


25 Comedie SF americană realizată în 1985, în regia lui John Hughes (n.tr.). 
26 Actriţă anglo-americană, protagonista filmului Weird Science (n.tr.). 


VP - 258 


Pentru Carey, asta fusese o greșeală rar întâlnită; probabil de 
emoție se încurcase, iar McAndrew zâmbise oarecum - atât cât 
zâmbea el în zi de cursă. Mulţi dintre jocheii lui nici măcar n- 
aveau habar cine era Peter Pan. Nici calul, nici personajul de 
roman. 

— Tu ai grijă doar să câștigi! 

Și câștigase. 


În albia râului, Clay se bucură: 

Puse mâna pe o scândură din schelărie. Îi auzise pe unii 
băutori spunând „Dă-mi patru beri și n-o să mai poţi șterge 
zâmbetul de pe fața mea”, și așa se simţea el acum. 

Carey câștigase o cursă. 

Și-o imagina revenind cu calul la boxă, și toată strălucirea și 
limbile ceasului, și McAndrew. La radio, aveau să dea legătura în 
scurt timp la Flemington, mai spre sud, iar crainicul își încheiase 
transmisia râzând. „la priviţi la jocheiță - spusese el - cum își 
îmbrățișează bătrânul antrenor ursuz - și uitați-vă la McAndrew! 
Aţi mai văzut pe cineva care să arate atât de stânjenit?” 

Radioul râsese, și la fel râsese Clay. 

O pauză, și pe urmă înapoi la muncă. 

Data următoare când venise acasă, visase și cugetase în tren. 
Născocise o sumedenie de modalităţi grozave de a sărbători 
victoria lui Arkansas, deși ar fi trebuit să știe că de fiecare dată 
avea să fie altfel. 

Se dusese direct la boxele de la Hennessey. 

O văzuse concurând de două ori când ieșise a patra și o dată 
când încheiase a treia. Și apoi - al doilea ei loc întâi. Pe un 
sprinter numit Hemoragie Cerebrală, al unui bogat antreprenor 
de pompe funebre. După toate aparențele, toți caii lui purtau 
numele unor situaţii fatale: Embolie, Infarct, Anevrism. 
Preferatul lui era Gripa. „Drastic subestimat”, spunea el, „dar un 
ucigaș feroce”. 

Pe Hemoragie Cerebrală îl condusese blând și relaxat, 
aducându-l primul la turnantă. Când trecuse linia de sosire, Clay 
se uitase la McAndrew. 

Era încordat, însă palpita în costumul lui albastru-marin. 

Aproape că-i putuse citi pe buze. 

„Să nici nu-ţi treacă prin minte să mă-mbrăţișezi!” 

„Nu-ţi face griji”, i-ar fi răspuns ea. „De data asta, nu”. 


VP - 259 


După aceea, Clay se dusese acasă. 

Străbătuse puhoiul de lume de la Hennessey, traversase 
smogul din parcare și șirul roșu-aprins al luminilor de poziţie 
aprinse. Cotise pe Gloaming Road, care era la fel de aglomerată 
și de zgomotoasă. 

Cu mâinile în buzunare. 

Orașul desfășurându-i-se în față, pe înserat, și apoi: 

— Hei! 

Se întorsese. 

— Clay! 

Apăruse pe după poartă. 

Se schimbase de echipamentul de cursă, era în blugi și tricou, 
dar desculță. Zâmbetul ei, din nou, ca ultima linie dreaptă. 

— Stai puţin, Clay! Așteaptă... 

Aproape că simţise sângele clocotind în ea când îl prinsese 
din urmă și se oprise la cinci metri distanţă, iar el îi spusese: 

— Hemoragie cerebrală. Apoi zâmbise și adăugase: 

— Arkansas. 


Ea făcuse un pas în întuneric, și mai că se năpustise asupra 
lui. 

Aproape că-l doborâse la pământ. 

Bătăile inimii ei ca un front de furtună - dar calde, înăuntrul 
jachetei lui - și tot acel trafic încă oprit, încă blocat. 

ÎI îmbrăţișase cu o forţă teribilă. 

Oamenii trecuseră pe lângă ei și îi văzuseră, însă niciunul nu 
se sinchisise să-i remarce. 

Picioarele ei pe pantofii lui. 

Și ce rostise cu gura lipită de căușul claviculei lui. 

Simţise grinzile pieptului ei osos, o schelărie în sine, când îl 
îmbrăţișase aprig și neprietenos: 

— Mi-a fost dor de tine, știi asta? 

El o strânsese tare și îi duruse pe amândoi, însă le plăcuse, și 
moliciunea pieptului ei întărit. 

— Și mie mi-a fost dor de tine, replicase el. 

Când se desprinseseră unul de celălalt, ea îl întrebase: 

— Pe mai târziu? 

— Sigur, răspunsese el. Mă duc acolo. 


VP - 260 


Aveau să se ducă acolo și aveau să fie disciplinaţi - cu regulile 
și reglementările lor, nerostite, dar întotdeauna resimţite. Ea 
avea să simtă furnicături, însă îi va servi lui un „nimic mai mult”. 
Nimic mai mult, însă avea să-i spună totul, dar nu și că asta era 
cea mai plăcută parte: picioarele ei pe ale lui. 


Căutătorii 


În trecut erau lucruri care se cicatrizau. 

Mama murise. 

Tata plecase. 

Clay îl căutase după o săptămână. 

În răstimpul de până atunci, cu fiece oră care trecea, în el 
creștea ceva, dar nu știa bine ce anume; ceva ca surescitarea 
dinaintea unui meci de fotbal, dar asta nu părea să se poată 
disipa niciodată. Poate deosebirea consta în faptul că meciurile 
de fotbal erau jucate: ieșeai și alergai pe teren; partida începea, 
pe urmă se sfârșea. Dar nu și asta. Asta era un permanent 
început. 


La fel ca noi toţi, lui Clay îi era dor de el într-un fel straniu, 
tocit. 

Oricum, era suficient de greu dorul de Penny. 

Dar cel puţin în cazul ei, știai ce să faci; ce e plăcut la moarte 
e faptul că e clară și neîndoielnică. În privinţa tatei existau prea 
multe întrebări, iar gândurile erau mult mai periculoase: 

Cum de ne-a putut părăsi? 

Unde s-a dus? 

O fi păţit ceva? 

În dimineaţa aceea de după o săptămână, când se trezise, 
Clay se ridicase din pat și se îmbrăcase. In scurt timp ieșise; 
trebuia să umple spaţiul acela. lar reacţia lui fusese bruscă și 
simplă. 

leșise în stradă și alergase. 

Așa cum ziceam, ieșise strigând: „Tata! TATA! UNDE EȘTI, 
TATA?!” 

Dar nu fusese chiar în stare să strige. 

Dimineaţa era răcoroasă, de primăvară. 


VP - 261 


Alergase în goană imediat ce ieșise, apoi micșorase pasul în 
întunericul dinaintea zorilor. Copleșit de frică și agitaţie, nu știa 
încotro se duce. Când slobozise strigătul acela interior, 
constatase în scurt timp că se pierduse. Avusese noroc și 
rătăcise până acasă. 

Când ajunsese, eu eram pe verandă. 

Mă dusesem la el și-l apucasem de guler. 

ÎI ţinusem, cu un singur braţ, lângă mine. 

Așa cum spuneam, împlinisem optsprezece ani. 

Și mă gândisem că ar fi cazul să mă port ca atare. 

— Eşti bine? îl întrebasem, iar el înclinase din cap: da. 

Nodul din stomac se mai desfăcuse. 


A doua oară când o făcuse, chiar în ziua următoare, nu mai 
fusesem la fel de iertător; îl apucasem de guler, într-adevăr, dar 
îl târâsem de-a latul peluzei. 

— Ce naibii e-n capul tău? Ce mama naibii crezi că faci? 

Dar Clay era mulţumit, nu putea să nu fie; își domolise din 
nou agitația, pentru moment. 

— Tu asculţi măcar ce-ţi spun? 

Ne oprisem în faţa ușii de plasă. 

Puștiul era desculț și murdar. 

— Trebuie să-mi promiţi, îi cerusem. 

— Ce să-ţi promit? 

Atunci observase prima dată sângele, ca o pată de rugină 
între degetele lui de la picioare; îi plăcuse și zâmbise, îi plăcuse 
mult sângele acela. 

— la ghicește ce! Nu mai fugi așa de-acasă! 

Era suficient de rău că fugise el. 

Asta îmi venise în minte, dar nu putusem să rostesc vorbele. 

— Bine, răspunsese. N-o să mai fug. 

Clay promisese. 

Clay minţise. 

Fugise în fiecare dimineaţă, săptămâni de-a rândul. 


Uneori ieșeam și noi și-l căutam. 

Privind în urmă acum, mă întreb de ce. 

Nu era într-un pericol teribil - cel mai rău lucru ar fi fost să se 
rătăcească iar -, însă mi se părea într-un fel important; un alt 
punct solid. Ne pierduserăm mama și apoi tatăl; nu mai puteam 


VP - 262 


pierde încă unul dintre noi. Pur și simplu n-aveam să permitem 
așa ceva. Astea fiind spuse, nici drăguţi nu eram cu el; se 
întorcea frânt de picioare, la mila lui Rory și Henry. 

Problema însă, încă de pe vremea aceea, era că nu conta cât 
de mult îl răneam noi; nu-l puteam răni. Și nici cât de mult îl 
rețineam; nu-l puteam reţine. A doua zi fugea din nou. 

O dată, chiar îl găsisem. 

Era o zi de marți, la șapte dimineaţa. 

Eu riscam să întârzii la serviciu. 

Orașul era rece și înnorat, și Rory fusese cel care-l zărise. 
Eram la câteva străzi spre est, la intersecţia dintre Rogilla și 
Hydrogen. 

— Acolo! spusese el. 

li luaserăm urma pe aleea Ajax, cu șirul ei de sticle cu lapte, și 
îl încolţisem la gard; eu mă alesesem cu un deget plin de așchii 
reci. 

— Rahat! strigase Henry. 

— Ce-i? 

— Cred că tocmai m-a mușcat! 

— Aia era catarama de la cureaua mea. 

— Prinde-i genunchiul ăla! 

El nu știa, dar undeva adânc înăuntrul lui, Clay făcuse cu sine 
un legământ: niciodată n-avea să se mai lase încolţit așa, sau 
cel puţin nu atât de ușor. 


În dimineaţa aceea însă, în vreme ce-l înghionteam pe străzi 
înapoi spre casă, făcuse și o greșeală: 

Crezuse că s-a terminat. 

Nu se terminase. 

Dacă Michael Dunbar nu putuse să-l târască prin casă în lunile 
dinainte, puteam eu să-l ajut în sensul ăsta; îl împinsesem pe 
hol, îl îmbrâncisem pe ușa din spate și proptisem de burlan o 
scară. 

— Hai, îi spusesem pe urmă. Urcă! 

— Ce? Pe acoperiș? 

— Urcă sau îţi rup picioarele. Să vezi atunci cum o să mai 
alergi... 

Și inima i se strânsese și mai mult, fiindcă în clipa în care 
ajunsese sus la streașină, Clay înţelesese exact ce voisem să 
spun. 


VP - 263 


— Acu pricepi? Vezi cât de mare e orașul ăsta? 

Momentul îi amintise de un altul din urmă cu cinci ani, când 
avea de făcut un proiect despre toate sporturile din lume și îi 
ceruse lui Penelope un caiet nou. Crezuse că tot ce trebuia să 
facă era să înșiruie toate sporturile pe care le cunoștea și, pe la 
jumătatea primei pagini, enumerase doar opt, și își dăduse 
seama că n-avea niciun rost. La fel cum nici asta n-avea rost, 
înţelesese el acum: 

Acolo, sus, orașul părea multiplicat. 

li putea vedea toate ungherele. 

Era uriaș și vast și colosal. Era, la un loc, toate expresiile pe 
care le auzise el vreodată descriind ceva imbatabil. 

Pentru o clipă sau două, aproape că îmi păruse rău, însă 
trebuia să-l fac să priceapă. 

— N-ai decât să te duci cât de departe vrei, băiete, dar pe el 
tot n-o să-l poţi găsi, îi explicasem și privisem pe deasupra 
caselor, peste acoperișurile nenumărate. A plecat, Clay, și ne-a 
ucis. Ne-a omorât. 

Și m-am forțat s-o spun apoi. Și m-am forţat să-mi placă: 

— N-a mai rămas nimic... din ce-am fost noi odată. 

Cerul era o pătură cenușie. 

În jurul nostru, nimic altceva decât orașul. 

Lângă mine, un băiat și tălpile lui. 

„El ne-a ucis” plutea între noi și am știut amândoi, într-un fel 
sau altul, că era adevărat. 

O poreclă se născuse în ziua aceea. 


Calul de la Riverina 


După momentul din parcarea de la Hennessey, ceva nou se 
pusese în mișcare. La suprafaţă, totul părea normal, iarna își 
continua marșul înainte - dimineţi cu întuneric, raze de soare 
reci - plus podul și munca neobosită. 

Într-un șir constant de curse, Carey câștigase patru, ceea ce 
însemna în total șase. Ca de fiecare dată, își făcea apariţia din 
aparatul de radio; lui îi plăcea să stea și să și-o închipuie. Mai 
fuseseră și locuri trei, dar niciodată un al doilea. Fata era 
incapabilă se încheie cursa pe locul doi. 


VP - 264 


Miercurea, când Michael era plecat, iar lui Clay îi era dor mai 
mult decât de obicei, își lua radioul și cutia în pădure. Tinea în 
mână bricheta și cârligul de rufe. Zâmbea către bucata de fier și 
către pană. Ședea printre frânturi de scoarță de copac, ca niște 
mulaje de membre omenești, ca niște brațe și coate dislocate. 
Uneori se ridica în picioare, pe ultimii metri: 

Hai, Carey, adu-l la linie! 

O cavalcadă de cai: 

Kiama, Narwee și Engadine. 

(După toate aparențele, îi plăceau ei numele de locuri.) 

Mașina de Tuns larba. Curteanul. 

Uneori, din nou, Războiul Rozelor. 

ÎI călărea fără cravașă. 

Apoi venise o zi, venise un cal, și un jocheu se retrăsese din 
cursă: un umăr dislocat. Carey primise armăsarul în locul lui, 
unul numit după un oraș mic, prin regiunea Riverina - și lucrurile 
erau pe cale să se schimbe pentru ea, și să schimbe cursul celor 
de aici. 

Un cal pe nume Cootamundra. 


Era august deja, cu dimineţi aproape îngheţate. Erau lemne și 
cioplituri peste tot. Erau bolovani și blocuri de piatră. Munceau 
în tăcere, doar cu mâinile, și era ca și când ar fi construit o 
tribună, și poate că într-un fel chiar asta făceau. 

El îi ţinea în poziţie scânduri uriașe. 

— Nu acolo, spunea Michael Dunbar. Acolo! 

lar el le realinia. 

De multe ori seara, când tatăl lui intra în casă, Clay rămânea 
în albia râului. Rindeluia lemnul acolo unde trebuia rindeluit și 
freca piatră pe piatră pentru o potrivire exactă. Uneori Michael 
venea cu ceaiul afară, și ședeau amândoi pe pietre și se uitau, 
înconjurați de monoliţi din lemn. 

Câteodată urca pe schelărie, care creștea cu fiecare zi, cu 
fiecare arc. Primul fusese mai degrabă un mulaj de testare 
(cintru pentru cintru), iar pe al doilea îl construiseră mai repede 
și mai rezistent; își învățaseră meseria la bancul de lucru. De 
câteva ori gândul îi zburase la o fotografie; aceea celebră, a lui 
Bradfield - cel care construise podul Coathanger. Arcul cel mare 
prindea formă, iar el ședea la un pas distanţă de marginea lui. 
lar hăul, ca o moarte, dedesubt. 


VP - 265 


Ca de obicei, el asculta la radio, împreună ascultau ambele 
fețe ale casetei. Erau multe piese arhicunoscute, dar lui îi plăcea 
îndeosebi „Beast of Burden” - poate ca un tribut adus lui Ahile, 
dar mai degrabă ca o implorare către Carey. Ea însăși era 
îngropată în cântecele acelea. 

Apoi venise ziua de sâmbătă, spre sfârșitul lunii, iar radioul 
era deschis la curse; fusese o problemă într-a șasea, pe 
margine. Un cal pe nume Acum Visezi. Jocheul era Frank Eltham, 
iar animalul se speriase de un pescăruș și făcuse ravagii. Eltham 
se străduise să rămână în cursă, dar tocmai când credea că 
recuperase din distanţă, fusese aruncat din șa încă o dată, și cu 
asta se terminase pentru el: umărul. 

Calul se zgâriase, dar supraviețuise. 

Jocheul fusese trimis la spital. 

În ultima cursă a zilei ar fi trebuit să alerge pe un cal 
promițător - tânăra speranţă Cootamundra -, iar proprietarul se 
dusese la McAndrew, să-i dea cel mai bun jocheu în loc. 

— N-am pe cine să-ţi dau. Aștia-s toți cei pe care-i am. 

Toţi jocheii experimentați erau deja angajaţi; erau deci 
obligaţi să se mulțumească cu învăţăcelul. 

Bătrânul strigase peste umăr: 

— Hei, Carey! 

Ea fremăta de nerăbdare. 

Când primise echipamentul în roșu, alb și verde, se dusese 
direct la Căcăstoare - așa botezaseră vestiarul femeilor, fiindcă 
exact asta era, o veche toaletă publică - și ieșise de acolo gata 
de cursă. 

Și știuse. 

Calul avea să câștige. 

Uneori, spunea ea, știi și gata. 

Știuse și McAndrew. 

Îi vorbise încet, dar cu o forţă acidă: 

— Du-l direct în frunte și nu te opri până ce n-ajungi la 
Gloaming. 

lar Carey Novac încuviinţase. 

lar când plecase spre start, îi arsese o scatoalcă pe spate. 


VP - 266 


În Silver, la Amahnu, auziseră despre înlocuirea de ultim 
moment, iar când Clay încetase să mai lucreze la mulaj, Michael 
Dunbar își dăduse seama fără îndoială. 

Ea e. 

Carey Novac. 

Așa o cheamă. 

Pe timpul cursei stătuseră și ascultaseră, și totul decursese 
exact așa cum spusese McAndrew; îl dusese în frunte. Calul nu 
fusese niciodată depășit. Era un animal mare, brun-roșcat - un 
roib. Curajos și plin de zvâc. Câștigase cu patru lungimi 
zdravene avans. 


De atunci, iată ce s-a întâmplat: 

În septembrie, la râu, de fiecare dată când Michael se întorcea 
de la mină, își strângeau mâinile și munceau ca apucații. 

Tăiau, măsurau, decupau. 

Ciopleau marginile pietrelor; lucrau într-un ritm perfect. 

Când terminaseră treaba la sistemul de scripeţi, îl testaseră 
cu greutatea unei asize. Urmaseră jumătăţi de zâmbet, apoi 
zâmbete întregi, de bucurie; frânghiile erau rezistente ca 
troienii; roţile erau din oţel la mâna a doua. 

— Uneori minele ne prind bine, spusese Michael, iar Clay nu 
putuse decât să fie de acord. 

Erau momente când observau schimbări ale luminii; soarele 
pierzându-se pe cer. Nori întunecaţi se întâlneau deasupra 
munţilor și apoi își luau tălpășița fără grabă. N-aveau încă 
treabă acolo, dar momentul lor se apropia. 

Cu timpul, proiectaseră platforma - ce să aștearnă deasupra: 

— Lemn? întrebase Michael Dunbar. 

— Nu. 

— Beton? 

Nimic altceva decât gresia n-ar fi mers. 


lar de atunci, iată ce s-a mai întâmplat: 

Proprietarului îi plăcuse de jocheiţă. 

Îl chema Harris Sinclair. 

Spusese că era neînfricată și norocoasă. 

Îi plăcea părul ei guraliv (ai crede că părul vorbește, zicea el), 
și că era slabă și cu picioarele pe pământ. 


VP - 267 


Înainte de carnavalul de primăvară, Cootamundra câștigase 
încă două curse, împotriva unor competitori mai buni și mai 
experimentați. Îi spusese lui Clay că-i plăcea genul ăsta de cai 
pe care trebuie să-i ţii mereu în frunte, că ăștia erau cei mai 
viteji. Era o seară de sâmbătă vântoasă. Amândoi, la 
Împrejurimi. 

— Pur și simplu iese pe pistă și aleargă, spusese ea, iar vântul 
îi zburătăcise cuvintele. 

Chiar și atunci când terminase pe locul al doilea (o premieră 
pentru Carey), proprietarul îi oferise ei un cadou: o bere de 
consolare abia cumpărată. 

— Serios? exclamase bătrânul McAndrew. Dă-ncoa' drăcia aia! 

— Of, rahat... Scuze, puștoaico! 

Era un afacerist din aceia unși cu toate alifiile, un avocat - cu 
glas profund și poruncitor - întotdeauna de parcă abia își luase 
prânzul; și puteai să pui pariu că fusese unul savuros. 


În octombrie, podul prindea încet contur și începeau 
prestigioasele curse de primăvară. 

Unele aici, acasă, dar majoritatea în sud, la Flemington și pe 
alte piste celebre de acolo - cum ar fi Caulfield, Moonee Valley. 

McAndrew înscrisese trei cai. 

Unul dintre ei era Cootamundra. 

Acum avea discuții cu Sinclair. Dacă înainte văzuse potenţialul 
lui Carey - și gloria lui, prin asociere - acel loc doi îl pusese pe 
gânduri. Până acum putuseră să-l înscrie la o categorie ușoară, 
fiindcă jocheul era doar elev. În cursele mari, lucrurile nu mai 
stăteau așa. Într-o după-amiază, îi auzise; în biroul lui 
McAndrew, printre programe și farfurii de la micul dejun 
nespălate. Carey era afară, trăgând cu urechea la ușa de plasă. 

— Uite ce e, îmi analizez opţiunile, bine? spunea Harris 
Sinclair. Știu că fata e bună, Ennis, dar asta e Liga Intâi. 

— E o cursă hipică. 

— E premiul Sunline-Northerly! 

— Da, dar... 

— Ennis, ascultă-mă... 

— Ba nu, tu să mă asculţi! răsunase dur glasul răgușit al lui 
McAndrew. Asta nu e o decizie emoţională; doar că ea călărește 
calul ăla - asta e. Dacă se accidentează, dacă e suspendată ori 
dacă o ia razna în următoarele trei săptămâni, o înlocuim, sigur. 


VP - 268 


Dar așa cum e acum...? Nu e nimic defect aici, deci n-am ce să 
repar. Trebuie să ai încredere în mine în privinţa asta, bine? 

Urmase un abis de tăcere neconvinsă, înainte ca McAndrew 
să adauge: 

— La urma urmei, cine mama naibii-i antrenorul? 

— Bine... spusese Harris Sinclair, iar fata se împleticise înapoi 
și o luase la fugă. 

Uitase complet de bicicleta prinsă cu lanţul de gard, alergând 
acasă, la Ted și Catherine. Nici măcar noaptea surescitarea nu i 
se domolise, nu reușise să doarmă, așa că se furișase, ieșise și 
se întinsese de una singură la Împrejurimi. 

Din păcate, ceea ce nu auzise fusese fraza rostită imediat 
după aceea. 

— Dar, Ennis, spusese Harris Sinclair, eu sunt proprietarul. 

Ajunsese aproape, atât de aproape, dar pe urmă fusese 
înlocuită. 


Supraviețuirea băieților Dunbar 


Aici, la numărul 18 pe Archer Street, eram noi, cei cinci care 
rămăseserăm. 

Eram băieţii Dunbar și trăiam în continuare. 

Fiecare în felul lui. 

Clay, firește, era cel tăcut, dar nu înainte de a fi cel ciudat - 
băiatul care bătea cartierul hipodromului, băiatul pe care-l 
puteai găsi pe acoperiș. Ce greșeală să-l duc acolo sus în ziua 
aceea! Transformase imediat și hotărât momentul într-o 
obișnuință. Cât despre alergatul prin suburbii, acum știam că 
avea să se întoarcă de fiecare dată, ca să stea alături de dale și 
de priveliște. 

Când îl întrebasem dacă pot să alerg și eu cu el, ridicase din 
umeri și în scurt timp a fost așa: 

Era antrenament și era evadare. 

Era fericire și durere perfectă. 


Mai întâi, și între timp, fusese Rory. 


Obiectivul lui era exmatricularea din școală; încă de la 
grădiniţă voise să renunţe, și nu avea să rateze ocazia. Imi 


VP - 269 


dăduse de înțeles limpede că nu eram tutorele lui și nici tată 
prin preluare ostilă. Fusese cât se poate de clar și inconfundabil: 

Vandalism. Chiul constant. 

Recomandări adresate profesorilor, unde anume să-și bage ei 
temele pentru acasă. 

Alcool în incinta școlii. 

(„E doar o bere, nu pricep de ce v-aţi ofuscat așa cu toţii!”) 

Firește, unicul lucru bun care a ieșit de aici a fost faptul că am 
întâlnit-o pe Claudia Kirkby; prima dată când a fost suspendat. 

Îmi amintesc că am bătut la ușa ei și am intrat; lucrările 
elevilor erau împrăștiate pe birou. Ceva despre Mari/e speranțe, 
iar lucrarea de deasupra fusese notată cu patru puncte din 
douăzeci. 

— lisuse, asta-i a lui Rory, așa-i? 

Dăduse să le mai ordoneze puțin. 

— Nu, Rory a luat un punct din douăzeci - și pe acela doar 
fiindcă a predat lucrarea. Ce a scris în ea nu merita niciunul. 

Dar nu ne aflam acolo pentru lucrarea lui. 

— Suspendat? întrebasem. 

— Suspendat. 

Era sinceră, dar foarte prietenoasă; mă uimea faptul că avea 
umor când vorbea. Suspendarea nu era un motiv de veselie, 
însă avea ea ceva în ton... Cred că voia să mă liniștească. 
Existau în școala aceea elevi într-a douăsprezecea care arătau 
mai vârstnici decât ea, iar lucrul ăsta îmi dădea o bucurie 
ciudată; dacă nu m-aș fi retras mai devreme, aș fi absolvit cu un 
an în urmă. Și într-un fel, asta părea ceva important. 

Dar în scurt timp revenise la subiect. 

— Deci, sunteţi de acord cu suspendarea? 

Încuviințasem. 

— Şi la... . 

Fusesem sigur că voise să spună „tatăl vostru”. Incă nu 
anunțasem la școală că ne părăsise; aveau să afle ei la timpul 
potrivit. 

— Lipsește de acasă pentru moment, replicasem. Și în plus, 
cred că pot eu să-i ţin locul. 

— Aveţi... 

— Am optsprezece ani. 

Nu trebuia să mă justific, dat fiind că arătam puţin mai 
vârstnic de atât, sau poate că doar așa mă vedeam eu. Mie, 


VP - 270 


unul, întotdeauna mi se păruse că Tommy și Clay arată mai mici 
decât sunt în realitate. Chiar și acum, după atâta vreme, trebuie 
să-mi repet că Tommy nu mai are șase ani. 

În clasa ei, continuasem să vorbim. 

Îmi spusese că suspendarea era doar pentru două zile. 

Dar pe urmă, sigur, mai era și ce/ă/alt subiect: 

Erau, într-adevăr, o priveliște frumoasă - gleznele și gambele 
ei -, dar nu cea pe care mi-o imaginasem iniţial. Erau doar... nu 
știu cum... ale ei. Nu găsesc altă modalitate de a o spune. 

— Deci aţi vorbit cu directoarea? îmi întrerupsese ea visarea, 
căci uitasem de mine privind în jos, spre podea. 

Când ridicasem ochii, văzusem ce scria pe tablă. Un scris de 
mână, îngrijit. Ceva despre Ralph și Piggy; subiectul 
creștinismului. 

— Aţi discutat cu doamna Holland? 

Din nou încuviinţasem. 

— Și, ştiţi... Trebuie să întreb. Credeţi că motivul e... din 
cauza... Mă surprinsese căldura din ochii ei. Era aidoma cafelei 
noastre de dimineaţă. 

Mă repliasem. 

— Din cauza morții mamei noastre? 

Nu mai spusese nimic după cuvintele mele, dar nici nu-și 
întorsese privirea. Continuasem să vorbesc către birou și către 
lucrările de pe el: 

— Nu. 

Dădusem chiar să iau una, s-o citesc, dar mă oprisem la timp. 
Și adăugasem: 

— Așa a fost Rory întotdeauna; cred doar că acum s-a hotărât. 

Încă de două ori avea să fie suspendat după aceea; alte vizite 
ale mele la școală - și sincer să fiu, nu mă plângeam deloc. 

Era doar Rory, în cea mai romantică dispoziţie a lui. 

Ca un Puck?” cu pumni. 

Apoi a fost Henry, care pornise pe drumul lui. 

Era slab ca un ogar. Și avea o minte vânoasă. 

Prima lui sclipire de geniu: să facă bani la Brațele Goale. O 
sumedenie de băutori de vârstă mijlocie acolo. El observase că 
toți aveau câini cu ei, iar câinii erau grași; diabetici, ca stăpânii 
lor. 


27 Aluzie la personajul din piesa lui Shakespeare Visul unei nopți de vară, inspirat de 
un spiriduș din folclorul englez (n.tr.). 


VP - 271 


Când se întorsese de pe la magazine într-o seară cu Rory și 
Clay, pusese pungile cu cumpărături pe jos. 

— Ce naiba faci? se răstise Rory. la nenorocitele de pungi de 
acolo! 

Henry se uitase spre bar. 

— Uită-te la tipii âia. 

Avea paisprezece ani și o lună. 

— Uite, continuase el, toți le-au spus nevestelor că se duc să 
plimbe câinele. 

— Ce? 

— Uită-te acolo, doar n-ai ochi doar de decor! les să plimbe 
câinele, dar vin la bar și stau să bea. Uite cum arată retrieverii 
ăia! 

Apoi se apropiase de ei. Îi tratase cu o mostră a zâmbetului 
lui, pentru prima, dar nu și pentru ultima dată. 

— Vrea vreunul dintre voi, trândavilor, să-i plimb câinele? 

Sigur că puștiul le plăcuse, îi înduioșase. 

Îi amuzase îndrăzneala lui fără margini. 

Câștigase apoi douăzeci de dolari pe seară vreme de luni 
întregi. 


Apoi, Tommy și ceea ce avea să urmeze: 

Tommy se rătăcise în oraș; încercase să găsească muzeul. 

Avea zece ani pe atunci, și era destul de grav, dat fiind că îl 
aveam deja pe Clay care dispărea - deși Tommy, cel puţin, 
sunase. Era într-o cabină telefonică la mile distanţă, și ne-am 
dus cu mașina să-l luăm. 

— Hei, Tommy! strigase Henry. Nu știam că ai habar ce-i aia o 
cabină telefonică. 

Aceea a fost o după-amiază super. 

Am mers câteva ore bune prin oraș și de-a lungul coastei. Am 
promis să-l mai luăm și-n altă zi. 


Cât despre mine și despre Clay, pregătirea începuse într-o 
dimineață. 

ÎI prinsesem în toiul furișării lui. 

Abia se luminase, iar el ieșise din casă și, dacă fusese surprins 
văzându-mă lângă cutia poștală, izbutise să n-o arate; își 
continuase drumul nonșalant. Pe atunci, cel puţin, purta deja 
pantofi. 


VP - 272 


— Vrei să-ţi ţin companie? întrebasem. 

El ridicase din umeri, privise într-o parte, și o luaserăm la 
fugă. 

Alergam împreună în fiecare dimineaţă, și eu mă întorceam în 
bucătărie, beam o cafea, iar Clay urca înapoi pe acoperiș; și 
sincer să fiu, înțelegeam ce-l atrăgea: 

Mai întâi, picioarele se aprindeau de durere. 

Apoi gâtul și plămânii. Ştiai că fugi la greu atunci când o 
simţeai în braţe. 

Alergam până la cimitir. Alergam pe Poseidon Road. Pe 
Carbine alergam prin mijloc; o mașină ne-a claxonat într-o zi, și 
ne-am depărtat unul de altul, am cotit unul la dreapta, celălalt la 
stânga. Alergam printre tufe de Plumeria. Din cimitir, priveam 
orașul. 

Apoi au fost și celelalte dimineţi super, când îi vedeam pe 
boxerii de la Tri-Colors cum își făceau încălzirea matinală. 

— Hei, băieţi! strigau la noi. Hei, băieţi! 

Spinări aduse și pomeţi zdreliţi. 

Pași către boxerii cu nasul rupt. 

Sigur, unul dintre ei era Jimmy Hartnell, și o dată dăduse fuga 
înapoi și mă strigase. La fel ca mai toți ceilalţi, purta și el un lac 
de sudoare pe marginea tricoului. 

— Hei, Pian! Hei, Dunbar! 

Pe urmă îmi făcuse cu mâna și plecase mai departe. Alteori 
când ne mai întâlneam, băteam palma ca fotbaliștii care-l 
înlocuiesc pe un coechipier pe teren; unul dintre noi intră, 
celălalt iese. Alergam așa prin toate problemele noastre. 

Uneori mai erau și suplimente - tineri jochei pregătiţi de 
McAndrew. Asta era una dintre cerințele lui: în primul an al 
meșteșugului de jocheu, trebuia să alergi împreună cu băieţii de 
la Tri-Colors, o zi da, una nu în fiecare săptămână. Nu se 
admiteau excepții. 

Îmi amintesc și când am alergat noi prima dată până la 
Bernborough. 

Era o duminică, și un răsărit de piroman. 

Tribuna principală arsă ca o dărăpănătură - ca și cum 
criminalii dăduseră foc locului - iar pista era deja copleșită: de 
buruieni și bube și furuncule. Terenul nu era chiar o junglă, dar 
într-acolo se îndrepta. 

Făcusem opt ture a câte 400 de metri. 


VP - 273 


Treizeci de secunde de odihnă. 

— Din nou? întrebasem eu, iar Clay dăduse din cap că da. 

Lumea din pieptul lui nu mai conta pentru el, iar suferința 
avea o frumusețe perfectă. La Bernborough alerga iarăși 
desculț, cu cârligul de rufe în buzunarul șortului... și uneori cred 
că el a pus la cale totul. Uneori cred că a știut: 

Alergam pe străzile din cartierul hipodromului. 

Îl căuta de sus, de pe acoperiș. 

Sub pretextul că îl căuta pe tata, Clay știa, cred, că era ceva 
acolo, iar acum știu și eu asta - fiindcă acolo, în lumea 
suburbiilor, ne antrenam calea spre el: 

Alergam și căutam drumul spre un catâr. 


Fotografia 


În weekendul în care Cootamundra alergase în capitala 
curselor de cai de acolo din sud, Ennis McAndrew luase o 
hotărâre, una isteață. 

Carey nu avea să concureze deloc. 

Îi fusese furată o cursă pentru premiul Sunline-Northerly - 
prima ei cursă din Liga întâi - și avea numai șaptesprezece ani. 
El n-avea să fie acolo în oraș pentru ea și n-avea s-o ia cu el. 
Asta ar fi distrus-o fără îndoială: să vadă roibul pe turnantă. 

Nu, îi spusese doar, simplu: 

— Cred că ţi-ai câștigat dreptul la un weekend liber. 

Nu era el un antrenor de duzină. 


Clay avusese grijă să vină acasă în sâmbăta aceea, și în 
cursul săptămânii se vorbise la radio despre cal și despre 
jocheul de ultim moment. 

Vineri seara, când să plece, Michael Dunbar îi făcuse o 
surpriză. 

ÎI dusese cu mașina în oraș, și fuseseră tăcuţi ca de obicei, dar 
când ajunseseră la calea ferată, scosese din torpedou un plic. Și 
îl pusese pe genunchii lui Clay. Pe plic scria „Carey Novac”. 

— Ce e...? 

— Tu dă-i-l, bine? O să-i placă. Serios. 

Nici vorbă de „o să mă mai gândesc”; înclinase doar din cap, 
abia schiţat, pieziș. Luminile din gară păreau la mile distanţă, iar 


VP - 274 


orașul era în mare parte tăcut. Doar murmure, de la un local mai 
departe. Arăta oarecum așa cum arătase cândva, iar Clay îi 
dăduse și el ceva în schimb. 

Fără să se ferească, scosese Pietrarul. 

Și pusese plicul, ușor, între file. 


Pe Archer Street, a doua zi, Ted și Catherine erau afară, la 
lucru, așa că în bucătăria lor erau Carey și Clay. 

Dăduseră drumul radioului negru hărtănit. 

In camera de zi era unul stereo, mic, cu afișaj digital și toate 
cele, dar ei preferaseră să asculte la celălalt. Imediat, Clay 
constatase: bucătăria asta era extraordinar de curată. 

Schimbaseră între ei priviri scurte. 

Niciunul nu voia să vorbească. 

Jocheul era un profesionist hârșit, Jack Bird, și când cursa 
începuse, aproape de ora trei, nu dăduse frâu liber calului de la 
început și avansul nu fusese suficient; rămăsese în urmă pe 
turnantă. Când ceruse calului să dea tot, nu mai rămăsese 
nimic, iar Clay ascultase, dar în primul rând o privise pe ea. Îi 
privise părul lung de-un kilometru, antebraţele pe masă și fața 
cuprinsă în palme; plutea undeva între nostalgie și dezolare, dar 
nu spusese decât „La naiba!” 


Nu la mult timp după aceea, se duseseră la film. 

Ea îl luase de mână. 

Când o privise, ea se uita la ecran, dar o lacrimă i se scurgea 
pe față. 

Un lucru tare ciudat se întâmplase. 

El se aplecase și o sărutase pe obraz. 

Nu era însă o încălcare a regulilor, și amândoi știau asta. El 
simţise durerea și gustul sărat, după care se uitase la mâna ei 
într-a lui. 

Mai târziu se duseseră la Împrejurimi, iar ea se întinsese 
aproape, lângă el. Era gata acum să spună încă ceva, un număr 
pe care-l rostise ca pe o plângere. 

— Al șaptelea. 

Al șaptelea, un eșec abject. 

La un moment dat el îi numărase pistruii, și avea 
cincisprezece pe faţă, dar atât de mici, încât trebuia să te uiţi 


VP - 275 


bine ca să-i vezi. Mai era un al șaisprezecelea pe gât. Mult mai 
roșcaţi decât părul ei, blondul acela pe fondul soarelui arămiu. 

— Știu, spusese ea, că sunt lucruri mai rele. 

Și erau, în mod cert erau. 

O vreme stătuse cu capul pe umărul lui. 

Ca întotdeauna, Clay îi simţea răsuflarea; căldura și cadența 
ei. 

Pare aiurea să vorbesc așa despre o răsuflare - ca despre un 
pas, ca despre lungimea într-o cursă - dar așa o descrisese el. 

Pentru o clipă, își plecase privirea. 

Din nou, acel al șaisprezecelea strop sângeriu - voia să-l 
atingă, să-și lase mâna să cadă, dar se pomenise dintr-odată 
vorbind. Ceea ce numai ea ar fi putut înţelege. 

— Bonecrusher. Our Waverley Star, îi spusese, așteptându-se 
ca fata să se clintească. Ăla a fost un război între doi cai. 

Și mai apoi: 

— Saintly și Carbine... 

Vorbea despre o cursă anume și despre caii care o 
câștigaseră. Ea îi povestise o singură dată despre asta - prima 
dată când se duseseră în zona hipodromului. 

— Și Phar Lap, cel mai grozav dintre toţi. Spaniard. 

Asta aproape că duruse: Spaniard, din stirpea lui Matador - și 
totuși, trebuia să continue. 

— Hei, exclamase și o strânsese lângă el, mai aproape, o 
clipă. Îi încleștase braţul în mâneca de flanel. 

— Dar preferatul tău a rămas același, cred. Intotdeauna, 
Kingston Town. 

Și în sfârșit, puţin mai îndelung. Simţind în palmă pătrăţelele 
tricotului. 

— Doamne, spusese ea, îţi amintești! 

Cu ea, își amintea totul. Și niciodată n-avea să uite cum se 
animase ea când răspunsese la întrebarea despre Cox Plate în 
1982. Ce potrivit să fi trăit în perioada aceea, când Penelope 
venise în țara asta - iar Carey spusese apoi ce spusese și 
comentatorul, adică: 

— Kingston Town nu poate să câștige. 

O strângea lângă el, împachetată. 

Glasul lui, jumătate glas, jumătate șoaptă: 

— Întotdeauna aud mulţimea luând-o razna când a apărut el 
ca de nicăieri. 


VP - 276 


În scurt timp se ridicase, o ridicase și pe ea și desfăţaseră 
patul-saltea; trăseseră plasticul greu și-l îndesaseră în pământ. 

— Vino, zisese el când ajunseseră pe pistă, și cartea era la el, 
cu plicul încă între file. 

Străbătuseră Archer Street până în capăt, și apoi pe Poseidon. 

În timpul filmului ea îl ţinuse de mână, dar acum făcuse ceea 
ce obișnuia să facă la început, când se împrieteniseră; îl luase 
de braţ. El zâmbise și nu se îngrijorase. Nici gând să arate ca un 
cuplu bătrân sau ceva la fel de greșit înţeles. Ea făcea lucruri 
tare neobișnuite. 

Și erau străzi cunoscute, și povestite - ca Empire, Chatham și 
Tulloch - și locuri în care mergeau prima dată, mai departe, ca 
Bobby's Lane. La un moment dat trecuseră pe lângă o frizerie cu 
un nume pe care îl știau și care le plăcea; dar toate duseseră la 
Bernborough, unde luna atârna în iarbă. 

Pe linia dreaptă, el deschisese cartea. 

Ea era la câţiva metri înaintea lui. 

Undeva aproape de linia de finiș, o strigase. 

— Hei, Carey! 

Ea se răsucise, dar o făcuse încet. 

El o prinsese din urmă și îi dăduse plicul. 

Ea îl studiase, ținându-l în palmă. 

Își citise numele, cu glas tare, și pe pista de cauciuc roșu de la 
Bernborough, o făcuse să se întoarcă: 

Zărise sclipirea sticlei de mare. 

— E scrisul tatălui tău? 

Clay înclinase din cap, dar nu vorbise, iar ea deschisese 
coletul alb și subţire și se uitase la fotografia dinăuntru. Imi 
închipui că și ei îi trecuseră prin minte cuvinte ca „superb” sau 
„strălucit” ori „aș fi vrut să fiu și eu acolo ca să te văd așa”, dar 
tot ce făcuse fusese să o ia, apoi să i-o dea lui, încet. 

Mâna ei - tremurase ușor. 

— Tu, șoptise ea, și podul. 


Dragoste în vremea haosului 


Pe măsură ce primăvara lăsase loc verii, viaţa cursese pe 
culoare duble. 


VP - 277 


Era alergare și era traiul zilnic. 

Era disciplină și idioţi perfecţi. 

Acasă, eram în cea mai mare parte lipsiţi de direcţie; 
întotdeauna exista ceva pentru care să ne ciorovăim sau de 
care să râdem, și uneori ambele, în paralel. 

În cartierul hipodromului era altfel: 

Când alergam, știam unde suntem. 

Era cu adevărat amestecul perfect, cred eu, de dragoste în 
vremea haosului, dragoste în vremea controlului; eram trași 
când într-o parte, când în cealaltă. 


În privinţa alergării, alergasem până în octombrie, când Clay 
se înscrisese la atletism - nici pe departe entuziast, dar nici 
reticent. Clubul nu era în Bernborough (mult prea părăginit), ci 
la Chisholm, aproape de aeroport. 

Toată lumea de acolo îl detesta: 

Alerga numai la cursa de 400 și abia dacă vorbea cu cineva. 

Cunoștea un puști, o mică fiară pe nume Starkey: 

Era tipul cât un munte de la aruncarea discului și a greutății. 

Cel mai tare alergător la 400 de metri era un băiat pe nume 
Spender. 

Clay se detașase când mai avea încă 300 de metri de alergat. 

Și câștigase cu un avans cât jumătate din linia dreaptă. 


Acasă era după-amiază. 

Una dintr-un șir lung: 

Bătaia 278. 

Rory și Henry erau în plină acţiune. 

Se auzea tărăboi din dormitorul lor, care era cu adevărat un 
dormitor de băieţi - cu rufe împrăștiate și uitate, șosete rătăcite, 
mirosuri și icnete. Cuvintele ca o strângere de gât: 

„i-am zis să-ţi ţii rahaturile la un loc cu celelalte rahaturi ale 
tale, și le tot găsesc aglomerându-mi partea mea”, și „De parcă 
eu aș vrea ca rahaturile mele să-ţi aglomereze ţie (tu te-auzi 
vorbind?) partea tâmpită - și halul în care e” și „Dacă ai vreo 
problemă cu partea mea tâmpită, ar fi cazul să-ţi ţii rahaturile 
departe de ea!” 

Și așa mai departe. 

După zece minute, mă dusesem să-i despart, și găsisem 
certuri blonde și roșcovane. Părul le stătea zburlit în toate 


VP - 278 


direcţiile - nord și sud, est și vest - cu Tommy, atât de mic, în 
pragul ușii. 

— Putem să mergem la muzeu, sau ceva? 

Henry îl auzise și-i răspunsese, vorbind însă către Rory. 

— Sigur, dar așteaptă un minut, bine? Lasă-ne câteva 
secunde ca să-l bătucim pe Matthew. 

Și uite așa, erau prieteni din nou. 

Și mă îngropaseră cu iuțeală. 

Faţa mea în aroma șosetelor. 


Pe străzi lucrurile erau aproape serioase. 

Clay alerga. 

Eu mă străduiam să ţin pasul cu el. 

Cu el și cu buzunarul lui stâng, arzător. 

„Hai, hai!” 

La asta se redusese orice discuţie - dacă spunea totuși ceva. 
La Bernborough, totdeauna era la fel. 

Opt sprinturi la 400 de metri. 

Treizeci de secunde de odihnă. 

Alergam până în pragul colapsului. 


La muzeu intraserăm cu toţii și ne plânseserăm de cât costa 
totul, dar meritase fiecare bănuț; merita fie și doar să-l vezi pe 
Tommy când dăduse cu ochii de Thylacine. În plus, puştiul 
avusese dreptate, era adevărat, animalul semăna mai degrabă 
cu un câine, cu o burtă bizară, ovală; ne plăcuse de tigrul 
tasmanian. 

Dar lui Tommy îi plăcuse totul: 

Deasupra noastră, scheletul balenei albastre, mare cât planul 
unei clădiri de birouri. Gâtul agil al câinelui dingo și parada 
diverșilor pinguini. Îi plăcuse chiar și ce era teribil de 
înspăimântător, mai ales șarpele negru cu burta roșie și luciul 
elegant al taipanului. 

Pentru mine, locul avea ceva straniu; o confederație a 
taxidermiei - ceva mort, care refuza să plece. Sau, sincer să fiu, 
refuza în mine însumi: 

Sigur, gândul la Penelope. 

Mi-o imaginam acolo, cu Tommy. 

O vedeam parcă lăsându-se încet, pe vine, și la fel, cred, o 
vedea și Clay. 


VP - 279 


Uneori îl surprindeam privind, însă deseori era în stânga față 
de exponat - mai ales când acesta din urmă era în spatele unei 
vitrine. Sunt sigur că zărea reflexia ei. O reflexie blondă și slabă, 
zâmbind. 

leșisem la închidere. 

Toţi obosiţi, dar nu și Tommy. 

Orașul în agitaţie în jurul nostru. 


La una dintre alergările noastre, se întâmplase. 

Ne venise ideea dimineaţă devreme. 

Lumile contopite. 

Trebuia să ne fi gândit mai curând. 

Alergam la ivitul zorilor, pe Darriwell Road, la câţiva kilometri 
de casă. Clay îl văzuse prins de un stâlp de telegraf, se oprise și 
se întorsese câţiva pași. Se uitase la anunțul înfășurat pe stâlp: 

O pisică tocmai fătase. 

De ce să-l ducem pe Tommy să vadă animale moarte, când 
puteau veni unele vii la el? 

Eu memorasem prima parte a numărului de telefon, iar Clay 
pe a doua, și când sunasem, ni se spusese răspicat. Anunţul era 
vechi de trei luni; ultimul pisoi fusese vândut cu șase săptămâni 
în urmă. Dar femeia care răspunsese știa perfect unde să 
încercăm. Avea o voce ca de bărbat, apropiată și fără înflorituri. 
„Sunt zeci de site-uri cu animale pe internet, dar cel mai bine e 
să citiţi în RQT”. 

Adică Racing Quarter Tribune, și femeia fusese la ţanc și 
isteață; prima dată când ne-am uitat în ziarul acela - jurnalul 
nostru local - de vânzare erau un collie, un ciobănesc australian 
și o pereche de cacadu. Un porcușor de Guineea, un papagal 
imperial și trei pisici de rase diferite. 

La final însă, aștepta el, și aștepta de ceva vreme. Ar fi trebuit 
să-mi dau seama deja, după scânteierea din ochii lui Clay; 
zâmbeau pe neașteptate amândoi, iar degetul lui se întinsese în 
jos, spre hârtie: 


UN CATÂR CĂPĂȚÂNOS, DAR PRETENOS | 
NU DĂ NICIODATĂ CU COPITA, NU RAGE NICIODATĂ 


xxx 


200 $ (negociabil) 


N-O SĂ VĂ PARĂ RĂU 
Sunaţi la Malcolm 


VP - 280 


— Orice-ai face, să nu i-l arăţi lui Tommy, îi spusesem, dar lui 
Clay nici că-i păsase. 

Arătase iar cu degetul, de data asta greșeala de pe primul 
rând. 

— Căpăţânos, zisese el, dar pretenos. 

Ne hotărâserăm la una dintre pisici - o familie care se muta 
de pe continent. Prea costisitor să ia și motanul. Ne spuseseră 
că îl cheamă Stripey, însă noi am știut sigur că-i vom schimba 
numele. Era un mârtan tărcat mare și torcător - bot negru și 
labe ca smoala, și o coadă ca o sabie zdrenţuită. 

Ne dusesem la casa din Wetherill, la două suburbii spre vest, 
și pisica venise acasă pe genunchii lui Clay; nu se clintise nici 
măcar o palmă, torsese doar odată cu motorul mașinii, în 
armonie. Masându-l cu ghearele. 


Doamne, ar fi trebuit să-l vedeţi pe Tommy. 

Mi-aș dori să-l fi putut vedea. 

Acasă, ajunseserăm pe verandă. 

— Hei, Tommy! strigasem, iar el venise, și ochii-i erau 
copilărești. Aproape că plânsese când luase pisica în brațe, cu 
dungile lipite de pieptul lui. Îl mângâiase, îl scărpinase și-i 
vorbise fără vorbe. 

Când ieșiseră Rory și Henry, amândoi o nimeriseră perfect; se 
plânseseră cu o promptitudine de cobe. 

— Hei, cum se face că Tommy primește o pisică? 

Clay întorsese capul. Răspunsesem eu: 

— Fiindcă Tommy ne place. 

— lar noi nu vă plăcem? 

În scurt timp auziserăm declaraţia lui Tommy și replica seacă 
a lui Clay: 

— O să-i pun numele Ahile. 

— Nu, nu pe ăsta. 

Mă uitasem imediat la el. 

Fusesem căpăţânos și cu siguranţă nepretenos: 

La naiba, Clay, nu! spusesem, chiar dacă doar cu ochii - dar 
pe cine credeam eu că păcălesc? La urma urmei, Tommy ţinea 
motanul ca pe un nou-născut. 

— Bine, acceptase el. Atunci, Agamemnon. 

Și Rory fusese cel care-l oprise acum. 


VP - 281 


— Ce-ai zice de un nume pe care să putem naibii să-l 
pronunțăm?! 

Și totuși voia să cinstească memoria lui Penelope. 

— Atunci, ce părere aveţi de Hector? 

Fuseseră încuviinţări și murmure de aprobare. 


A doua zi dimineaţă, în zona hipodromului, fuseseră viraje 
despre care nu știusem și ajunseserăm pe strada Epsom. Nu 
departe de tunelul Lonhro. Trenul se hurduca deasupra. Era una 
dintre străzile acelea uitate, cu un singur teren uitat. Gardurile 
își luaseră în mare parte lumea-n cap. Copacii năpârleau fâșii de 
scoarță; se înălțau și-și mențineau poziția. 

În capăt era peticul de pământ; și iarba, ca niște pumni, în 
praf. Era o îngrăditură din sârmă ghimpată, corodată. O 
cocioabă pălise până la cenușiu. Și o rulotă, veche și obosită; o 
beţie la ora trei din noapte. 

Îmi aduc aminte de sunetul pașilor lui, cum încetineau pe 
drumul cu gropi. Clay nu încetinea niciodată în acel moment al 
alergării; era doar „hai” și iar „hai” - și în scurt timp a înțeles. 
Odată ce văzusem rulota și bucata de pământ părăginit, 
înţelesesem că logica nu avea loc aici, dar catării, cu certitudine. 
Mergând, întrebasem cu dezgust: 

— Ai sunat la numărul din Tribune, așa-i? 

Clay continuase să meargă hotărât. 

Respirația i se normaliza repede, de la alergatul în fiecare zi. 

— Nu știu ce vrei să zici. 

Și atunci văzuserăm pancarta. 

Privind acum înapoi, era ceva firesc la ea. 

Înţeleg acum și pot spune asta. 

Atunci însă, fusesem suspicios - enervat, în vreme ce ne 
apropiam de îngrăditură - iar pancarta fusese cândva albă. 
Murdară și mucegăită, atârna în diagonală, din mijlocul celei mai 
înalte sârme - probabil cea mai mare pancartă din zona 
hipodromului, dacă nu cumva din toate zonele similare ale lumii. 

Cu litere negre, decolorate și groase, scria: 


__ TOȘI CEI PRINȘI 
CĂ HRĂNESC ACEȘTI CAI 
VOR FI DEFERIȚI JUSTIȚIEI! 


VP - 282 


— Doamne, exclamasem, uită-te la asta! 

Cum putea cineva să scrie greșit „toţi” și să nimerească 
„deferiţi” corect? Dar cred că, la urma urmei, ăsta era cartierul 
hipodromului. Plus că nu era niciun cal acolo și, o vreme, păruse 
că nu era nimic altceva... 

Pe urmă, apăruse de după cocioabă. 

Deodată se ivise un cap de catâr și expresia aceea care îl 
definea deseori: 

Se uita, pricepea. 

Comunica. 

Aidoma unei creaturi supreme, dar neglijate. 

Deja avea pe mutra prelungă acel aer de tip „la ce mama 
naibii te holbezi” - până când se uitase încă o vreme și păruse 
să spună „Oh, în regulă atunci”. 

In frânturile de răsărit de soare, se apropiase alene. 

De aproape, era oarecum încântător; era vorbăreţ, deși mut, 
și agreabil. Capul lui avea textura unei perii de dușumele, și 
culorile îi variau în gama neglijentă, de la nisipiu până la ruginiu; 
corpul lui, o țarină desţelenită. Copitele îi aveau nuanţa 
cărbunelui - iar noi ce-ar fi trebuit să facem? Cum vorbești cu un 
catâr? 

Dar Clay n-avea să-l lase. 

Privise în ochii animalului, care aduceau mult cu ochii de vițel, 
ca niște copilași trimiși la abator, tristeţe pură, însă cât de vii! 
Dusese mâna la buzunar și scosese ce avea înăuntru. Dar nu era 
cârligul galben-aprins. 

Nu, era Clay Dunbar în ce avea el mai bun: 

O mână de zahăr. 

Era aspru și dulce în palma lui - iar catârul era etern 
binecuvântat - și naiba să ia pancarta și ortografia ei! Nările 
catârului începuseră să freamăte. Ochii îi erau neobosiți când îi 
zâmbise larg: 

Ştiam eu că o să vii într-o zi. 


Sclavii 


Un lucru trebuia să i-l recunoști lui Michael Dunbar peste care 
trecuseră anii. 
De data asta o nimerise. 


VP - 283 


Fotografia era o operă de artă. 

Când se întoarse la Silver, Clay se opri în bucătărie, lângă 
aragaz. 

— Deci, i-ai dat-o? 

Ochii lui înfundaţi în orbite erau plini de speranţă. 

Mâinile lui păreau vagi; distrase. 

Clay încuviinţă. 

— l-a plăcut. 

— Și mie. Mai am una, pe care am făcut-o mai devreme, 
spuse Michael și, citindu-i gândurile lui Clay, adăugă: E ușor să 
te surprind acolo fără să-ţi dai seama - ești pierdut într-o altă 
lume. 

lar Clay - răspunsul corect, plus încă ceva, prima dată de 
când venise. 

— Mă ajută să uit, replică și ridică privirea din podea spre el. 
Deși nu sunt sigur că vreau de fapt să uit. 

Lângă chiuvetă era o anume Greșelnică; Penny Dunbar, cea 
cu părul blond. 

— Hei, tata...! 

Un șoc teribil, pentru amândoi, urmat de un al doilea, o 
continuare. 

— Ştii... chiar mi-e dor de ea. Îmi e tare dor de ea, tata, îmi e 
tare dor de ea! 

Și apoi, în câţiva pași, lumea se transformă: 

El se apropie și trase băiatul lângă el. li înconjură gâtul cu un 
braţ și-l strânse la piept. Tatăl nostru deveni părintele lui. 


Pe urmă se duseră însă la pod. 

Ca și cum nimic nu se întâmplase. 

Lucrară la schelărie și se rugară pentru arce - sau, mai bine, 
pentru arce care să dureze veșnic. 

E interesantă de fapt, dacă stai să te gândești, atmosfera 
dintre taţi și fii - și mai ales dintre acesta și acesta. Sunt sute de 
gânduri pentru fiecare cuvânt rostit - asta dacă este vreunul 
rostit. Clay o simţise deosebit de puternic în ziua aceea și în 
zilele care se înșiruiseră după ea. Din nou, avea atâtea lucruri 
pe care să i le spună lui. Erau seri în care venea să vorbească și 
apoi se retrăgea, cu inima bătându-i tare, înapoi în dormitor. Își 
amintea atât de viu de băiatul care fusese odată, care cerea să 


VP - 284 


audă povești din Feathertown. Pe atunci era dus în cârcă până 
în pat. 

Exersa la biroul din lemn, gol; cutia și cărţile îi erau alături. 
Pana lui T, în mână. 

— Tata? 

De câte ori putea să tot repete? 

O dată, aproape că reușise, în lumina împovărătoare din 
bucătărie, dar din nou se întorsese în hol. Data următoare 
izbutise, ţinând strâns Pietrarul iar Michael Dunbar îl prinsese: 

— Vino înăuntru, Clay! Ce ai acolo? 

lar Clay încremenise în lumină, ca în lat. 

Ridicase cartea de sub braţ. 

Și spusese: 

— Doar. 

„Doar”, și o ridicase mai sus. Cartea, atât de albă și de 
jerpelită, cu cotorul ei crăpat și beteag. Intinsese Italia spre el, și 
frescele de pe plafon, și toate acele nasuri rupte - câte unul 
pentru fiecare dată când o citise. 

— Clay? 

Michael, în blugi și tricou; mâinile îi erau ca betonul erodat. 
Poate că aveau ochi asemănători, dar în ai lui Clay, arderea era 
permanentă. 

Odinioară avusese și stomacul ca betonul. 


Îţi amintești? 

Aveai părul ondulat; încă îl mai ai, dar cu mai mult cărunt în el 
acum - fiindcă ai murit și ai îmbătrânit puţin, și... 

— Clay? 

În sfârșit, reușise. 

Sângele începuse să curgă prin piatră. 

Cartea, în mână, întinsă către el: 

— Poţi să-mi povestești despre Sclavi și despre David? 


Mâna dintre dune 


Din multe puncte de vedere, s-ar putea spune că pisica a fost 
marea noastră greșeală; fiindcă avea o serie de obiceiuri 
dizgraţioase. 

Bălea aproape necontrolabil. 

VP - 285 


Răsuflarea îi era puturoasă. 

Năpărlea la greu, avea o problemă urâtă cu mătreaţa și 
tendinţa de a-și arunca mâncarea peste bord când îl hrăneam. 

Vomita. 

(— Uită-te la asta! strigase Henry într-o dimineaţă. Chiar 
lângă pantofii mei! 

— Fii mulțumit că nu-i în ei! 

— Gura, Rory! ... Tommy! Vino și curăţă mizeria asta!) 

Mieuna la orice oră din noapte - și ce mieunat disperat și 
ascuţit avea! Și pe urmă, tot zgrăpţănatul ăla, în poala oricui se 
nimerea! Uneori, când ne uitam la televizor, trecea de la unul la 
altul, dormitând și torcând de dărâma casa. Rory era cel care îl 
detesta cel mai tare și care rezuma perfect gândul tuturor: 

— Tommy, dacă pisica aia începe iar să-mi gheruiască 
coaiele, jur că o omor - și, crede-mă, tu vei urma la rând. 

Dar Tommy părea mult mai fericit; iar Henry îl învățase cum 
să răspundă: 

— Păi, nu-ncearcă decât să le găsească. 

Și nici Rory nu putea rezista - râdea și chiar altoia motanul în 
joacă, în timp ce ghearele lui îi zdrențuiau chiloţii. 

Aveau să vină apoi peștele, pasărea și Ahile, dar următorul la 
rând fusese câinele. Hector deschisese drumul către casă. 


Dar a venit apoi decembrie, cu un unic fapt cert: 

Clay era un specialist al cursei de 400. 

Spulbera distanţa aia. 

Nu exista nimeni la Chisholm care să-i facă faţă, dar 
candidaţii aveau să apară în curând. Noul an avea să aducă 
zonalele și regionalele și, dacă era suficient de bun, avea să 
ajungă la statale. Eu căutam metode noi să-l antrenez și 
reveneam la motivațiile vechi. Începusem acolo unde începuse 
și el, la bibliotecă: 

Mă uitam la cărți și la articole. 

Cercetam DVD-urile. 

Tot ce puteam găsi despre atletism, până când lângă mine se 
oprise o femeie. 

— Alo? Tinere! E ora nouă. Trebuie să închidem. 


Înainte de Crăciun, o făcuse. 
Hector ieșise din casă și dispăruse. 


VP - 286 


Începuserăm toţi să-l căutăm și era oarecum ca atunci când îl 
căutam pe Clay, numai că de data asta Clay era cu noi. leșeam 
cu toţii diminețile, iar ceilalţi ieșeau și după școală; mă alăturam 
și eu când mă întorceam acasă. Ne duseserăm chiar și până la 
Wetherill, dar pisica nu fusese de găsit. Nici chiar glumele nu-și 
mai făceau efectul. 

— Hei, Rory, zisese Henry într-o zi în vreme ce băteam 
străzile. Cel puţin coaiele tale au șansa să-și revină. 

— Știu, drum bun și cale bătută! _ 

Tommy era și el pe lângă noi, furios și trist ca naiba. li auzise 
vorbind și se repezise, încercând să-i doboare la pământ. 

— Javrelor! își scuipase el durerea, dând din mâini și altoind 
pumni,  fluturându-și braţele de copil. Javrelor, secături 
nenorocite! 

La început o luaseră în glumă, pe strada întunecată. 

— Rahat! Nu știam că Tommy se pricepe așa la înjurături! 

— Știu, s-a descurcat binișor! 

Pe urmă însă au simţit privirea și durerea din sufletul lui de 
zece ani. Așa cum se frânsese Clay în seara aceea în bucătărie, 
în Silver, la fel se frângea Tommy acum. Căzut în mâini și 
genunchi, în drum, Henry s-a aplecat să-l ridice; Rory i-a cuprins 
apoi umerii. 

— O să-l găsim, Tommy. O să-l găsim. 

— Mi-e dor de ei. 

Ne-am prăvălit toţi asupra lui. 

În seara aceea ne-am întors acasă în tăcere. 

Când ceilalţi s-au dus la culcare, eu și Clay ne-am uitat la 
filmele pe care le închiriasem și am citit mica gloată de cărți. 
Ne-am uitat la filme despre jocurile olimpice și la nesfârșite 
documentare. Tot ce avea legătură cu alergarea. 

Preferatul meu era Gallipoli, recomandat de bibliotecară. 
Primul Război Mondial și sportul. Îmi plăcea de unchiul lui Archy 
Hamilton - antrenorul cu figură dură și cu cronometru. 

„Ce sunt picioarele tale”? îl întreba el pe Archy. 

lar Archy răspundea: „Arcuri de oțel”. 

Îl văzusem de multe ori. 

Preferatul lui Clay era Carele de foc. 

1924. 


VP - 287 


Eric Liddell, Harold Abrahams”. 

Două lucruri anume ne plăceau: 

Primul, când Abrahams îl văzuse pe Liddell alergând și zisese: 
„Liddell? N-am mai văzut niciodată atâta avânt, atâta înflăcărare 
la un alergător... Aleargă ca un animal sălbatic”. 

Apoi, citatul lui favorit din Eric Liddell: 

„Dar de unde vine deci acea forţă de a rezista până la finalul 
cursei? 

Din interior”. 

Sau, așa cum rostea actorul lan Charleston cu superbul lui 
accent scoţian: 

Din enterior. 


Timpul trecea, iar noi ne întrebam. 

Să dăm un anunţ în RQT pentru un motan tărcat pierdut, dar 
enervant? 

Nu - n-am fi făcut niciodată ceva atât de logic. 

În loc de asta, eram eu și era Clay. 

Ne uitam la ce mai rămăsese din pagina aceea cu anunțuri, 
care culmina, de fiecare dată, cu catârul. Când alergam, ne 
deturna într-acolo, iar eu mă opream și îi strigam: „NU!” 

lar el se uita la mine dezamăgit. 

Ridica din umeri, se întorcea să plece, haide! 

Ca să-i mut gândul, m-am înmuiat când a apărut altceva, într- 
un anunţ afișat lângă îngrăditură: 

O femelă border collie de trei ani. 

M-am dus eu însumi acolo și o luasem și am venit acasă, unde 
am avut șocul vieţii mele - fiindcă acolo drept în faţa mea, pe 
verandă, erau toţi râzând și bucurându-se, iar între ei, pisica 
blestemată. Ticăloasa se-ntorsese! 

Am coborât din mașină. 

M-am uitat la motanul smotocit și fără zgardă. 

El s-a uitat la mine; știuse tot timpul. 

Era un mârtan cu o anume schadenfreude”. 

Pentru o clipă, m-am așteptat la un salut. 


28 Cele două personaje principale ale filmului britanic Carele de foc (Chariots of Fire), 
realizat în 1981 în regia lui Hugh Hudson, despre doi atleți care concurează la Jocurile 
Olimpice din 1924 (n.tr.). 

2? Termen din limba germană care desemnează bucuria răutăcioasă resimţită văzând 
necazurile altcuiva (n.tr.). 


VP - 288 


— Cre’ c-o să duc câinele înapoi, am spus, iar Rory l-a azvârlit 
pe Hector într-o parte. 

Motanul a zburat vreo cinci metri buni - și a răsunat iar 
mieunatul acela ascuţit, care-ţi îngheţa sângele în vene. (Pun 
pariu că se bucura să fie acasă.) Pe urmă Rory a venit încet spre 
mine. 

— Acum i-ai cumpărat ticălosului mic un câine? 

Dar avusese în glas oarecum și un ton admirativ. 

lar Tommy? 

Ei bine, Tommy l-a luat pe Hector, ferindu-l de noi ceilalţi, și a 
venit la mașină și a deschis portiera. A îmbrățișat câinele și 
pisica simultan și a spus: 

— Doamne, nu-mi vine să cred! 

S-a uitat la Clay și a întrebat; cât de ciudat e cum știuse el ce 
să facă: 

— Ahile? 

Din nou, un clătinat din cap. 

— E fată, de fapt, am intervenit eu. 

— Bine atunci, o să-i zic Rosy. 

— Dar știi că asta nu-i... 

— Știu, știu, e cerul. 

Și pentru o clipă ne-am întors cu toţii în timp: 

Capul lui pe genunchii ei, în camera de zi. 


Pe la mijlocul lui decembrie, dimineaţă devreme, ne-am dus la 
o plajă din sud, în adâncul parcului naţional. Numele oficial era 
Prospector, dar localnicii îi spuneau Anzac. 

Îmi aduc aminte mașina și drumul până acolo: 

Senzaţia aceea de rău și nedormit. 

Siluetele copacilor în întuneric. 

Deja mirosul tradiţional înăuntru, de covorașe, lemnărie și 
vopsea. 

Îmi aduc aminte cum am alergat pe dunele de nisip, și erau 
răcoroase în lumina răsăritului, însă dure; sus, am ajuns 
târându-ne în mâini și genunchi. 

La un moment dat, Clay a ajuns pe culme înaintea mea, și nu 
s-a mulțumit să zacă acolo sau să se rostogolească - ceea ce 
era mai mult decât ademenitor, credeți-mă. Nu, s-a întors și s-a 
întins după mine, și ca fundal erau țărmul și oceanul; mâna lui a 


VP - 289 


coborât spre mine și m-a tras în sus, și am zăbovit acolo în vârf 
cu suferinţa. 

Când mi-a vorbit despre asta, mai târziu - când mi-a vorbit și 
mi-a povestit totul - a zis: „Cred că a fost unul dintre momentele 
noastre grozave. Și tu, și marea eraţi arzători”. 


Deja pe atunci, Hector nu doar că se întorsese, pur și simplu. 

Era limpede că n-avea să ne părăsească niciodată. 

Păreau să existe paisprezece versiuni diferite ale pisicii 
blestemate, fiindcă oriîncotro te duceai, apărea și ea. Dacă ne 
îndreptai spre prăjitorul de pâine, ședea imediat în stânga lui, 
printre firimituri. Dacă te așezai pe canapea, torcea tolănită pe 
telecomandă. O dată chiar, m-am dus la closet, iar ea mă privea 
de pe bazin. 

lar Rosy alerga în jurul uscătorului de rufe, dând ocol 
umbrelor lui. Puteam plimba câinele ăla cu orele: picioare negre 
cu labele albe și stropi de auriu și ochi. Și totuși se întorcea să 
alerge acolo. Abia acum înțeleg semnificaţia: probabil că 
strângea la un loc amintirile - sau cel puţin izul lor - ori, mai rău, 
spiritele fără odihnă. 

Din punctul ăsta de vedere, exista deja tot timpul ceva ce se 
agita în casa din Archer Street numărul 18. Pentru mine, erau 
moartea și dispariţia, și o senzaţie obligatorie de ananghie. Și 
avea să ducă la nebunia de Crăciun, mai precis de ajun de 
Crăciun, când au adus acasă pasărea și peștele. 

Eu venisem de la muncă. 

Henry era tot un zâmbet. 

Am slobozit atunci primul „I-su-se Hristoase!”. 

Se pare că se duseseră la magazinul de animale ca să 
cumpere un peștișor și să-l adauge la listă - dar Tommy se 
îndrăgostise de porumbelul local. Pasărea se cocoţase pe 
degetul lui în vreme ce el ascultase povestea - cum o hoardă de 
sturzi huligani se tot lua de el pe Chatham Street, așa că 
proprietarul magazinului intervenise. 

— Credeţi cumva că a meritat-o? întrebase Rory, dar Tommy 
își urmase instinctul. 

Începuse să cerceteze peștele. Porumbelul ședea pieziș, pe 
braţul lui. 

— Uite, le spusese el, ăsta. 

Peștișorul auriu avea solzii ca niște pene. 


VP - 290 


Și coada ca o greblă de aur. 

Ceea ce nu le lăsase altă cale decât să-i aducă pe amândoi 
acasă, iar mie - să stau în pragul ușii. Și către ce m-aș fi putut 
întoarce, dacă nu către blasfemie, în vreme ce Tommy furniza 
numele. 

Până la momentul acela, deslușise el totul: 

Niciunul dintre ei nu se apropia măcar de un Ahile. 

— Peștișorul e Agamemnon, m-a informat Tommy, iar 
porumbelului o să-i spun Telemah. 

Regele între oameni și băiatul din Itaca: 

Fiul Penelopei și al lui Ulise. 

Cerul era înmuiat în asfinţit, iar Rory se întorsese spre Henry. 

— O să-l omor pe rahatul ăla mic cu ochi. 


Carey Novac într-a opta 


După spectaculosul eșec al clasării pe locul șapte în Liga întăi, 
Cootamundra fusese lăsat pe tușă pe perioada verii. La 
întoarcere, fusese călărit de Carey - de patru ori, cu trei victorii 
și un loc trei. 

lar acum, devenise ea cea căutată. 


Pentru Clay, erau mereu radioul și albia râului, orașul și 
Împrejurimile. 

Era liniștea de la Amahnu și erau poveștile pe care le auzise 
în bucătărie - fiindcă stătuseră treji toată noaptea atunci, când 
întrebase el despre Sclavi și despre David; băuseră cafea. 
Michael îi spusese cum găsise calendarul. Einstein. Zatopek. Și 
toţi ceilalți. Existase odată o fetiță care strivise nava spațială a 
unui băiețel și care şedea în prima bancă la ora de engleză; 
avea părul până în talie. 

Nu depănase detaliile așa cum o făcuse Penny - el nu era pe 
moarte, așa că nu mergea până într-acolo - dar efortul fusese 
unul autentic și sincer. Spusese: 

— Nu știu de ce nu ţi-am povestit niciodată despre toate 
astea. 

— Mi-ai fi povestit, replicase Clay, dacă ai fi rămas. 

Dar nu intenţionase să-l înţepe; voise doar să spună că astea 
erau povești pentru când avea să aibă el ani mai mulți. 


VP - 291 


lar tu mi le spui mie acum. 

Atunci nu fusese sigur că a înțeles. 

Veniseră zorii când vorbeau despre David și despre Sclavii 
încarceraţi în marmură. 

— Acele trupuri contorsionate, în zbatere, spusese Michael, 
luptându-se să scape din piatră! 

Adăugase că nu se mai gândise la ei de zeci de ani, dar într- 
un fel erau mereu prezenţi. 

— Aş da orice ca să ating și eu măreţia într-o zi, așa ca 
David... chiar și pentru o clipă, continuase apoi, privind în ochii 
băiatului. Dar știu... știu... 

Clay replicase. 

Îi lovise dur pe amândoi, dar trebuia s-o spună: 

— Noi trăim vieţile acelor Sclavi. 

Podul era tot ce mai aveau. 


A fost o săptămână la mijlocul lui ianuarie când a plouat în 
munţi, iar Amahnu a început să curgă. Văzuseră cerul coborând. 
Stăteau pe schelă, pe cintrul greu din lemn, cu așchii de ploaie 
împrejur. 

— Apa ar putea să ia totul. 

Clay vorbise încet, dar sigur pe el. 

— N-o să ia. 

Avusese dreptate. 

Apa se ridicase doar până la gleznă. 

Râul se cam antrena. 

Își făcea încălzirea în stilul Amahnu. 


În oraș, în martie, se pregătea carnavalul de toamnă, iar de 
data asta Liga Intâi era a ei. 

Cootamundra. 

Cursa a opta în duminica Paștelui, la Royal Hennessey. 

Cursa era Premiul Jim Pike. 

Sigur, Clay venise acasă în weekendul acela, dar făcuse și 
altceva, cu puţin timp înainte: 

Se dusese pe Poseidon Road, la o dugheană cu chei, reparații 
încălțăminte și gravare. Inăuntru era un bătrân cu o barbă albă, 
ca de Moș Crăciun în salopetă. Când văzuse bricheta Zippo, 
spusese, clătinând din cap: 


VP - 292 


— Oh, îmi amintesc de ea. Da, asta e... Matador într-a cincea. 
O fată... Ciudat lucru să-l gravezi pe o brichetă. Plăcut, totuși, 
adăugase el și clătinatul se transformase în încuviinţare; îi 
dăduse lui Clay un pix și o hârtie: Scrie clar. Unde vrei să fie? 

— Sunt două. 

— la, dă-mi să văd! Ha! exclamase bătrânul luându-i hârtia 
translucidă și revenind iar la clătinatul din cap energic. Măi 
copii, aţi luat-o razna! Știţi voi despre Kingston Town? 

Dacă știau ei despre Kingston Town! 

— Poate ar fi bine, replicase Clay, să pui Carey Novac într-a 
opta sub prima, și pe cealaltă pe spate. 

Moș Crăciun zâmbise și apoi râsese. 

— Bună alegere! 

Dar nu fusese un „ho-ho-ho”, ci mai degrabă un „he-he-he”. 

— Kingston Town nu poa' să câștige, zici? Asta ce-ar trebui să- 
nsemne? 

— O să știe ea, replicase Clay. 

— Păi, ăsta-i cel mai important lucru. 

Bătrânul începuse să graveze. 


Când ieșise din dugheană, îi venise ideea. 

Incă de când plecase de acasă prima dată, la râu, se gândise 
că banii - sulul de bani de la Henry - erau doar pentru 
construcţia podului. Dar tot timpul fuseseră de fapt pentru asta. 
Și folosise douăzeci și doi de dolari. 

La numărul 18 pe Archer Street, pusese restul sulului gros pe 
patul de vizavi de al lui. 

— Mulţumesc, Henry, șoptise. Păstrează restul. 

Și se gândise apoi la Bernborough Park - la băieţi și niciodată 
pe deplin bărbaţi - și se întorsese și plecase spre Silver. 


Devreme în sâmbăta Paștelui, cu două zile înainte de cursă, 
se trezi și stătu în întuneric; se uită la Amahnu. Pe marginea 
patului, ţinând cutia în mână. Scoase tot din ea, mai puţin 
bricheta, și puse înăuntru o scrisoare împăturită. 

O scrisese cu o noapte în urmă. 


În seara acelei sâmbete, ședeau întinși și ea îi spuse. 
Aceleași instrucţiuni. 
Pornește tare. 


VP - 293 


Lasă-l să alerge. 
Pe urmă roagă-te și du-l la finiș. 
Era emoţionată, însă erau emoţii bune. Spre sfârșit, îl întrebă: 


— Vii? 

El zâmbi către stelele dolofane. 
— Sigur. 

— Și fraţii tăi? 

— Sigur. 


— Ei știu despre asta? întrebă ea, și se referea la Împrejurimi. 
Și despre noi? 

Niciodată nu mai pusese întrebarea până atunci, iar Clay era 
destul de sigur. 

— Nu. Știu doar că am fost dintotdeauna apropiați. 

Fata încuviinţă. 

— Și... hei, trebuie să-ţi spun... ezită el. Mai e ceva... 

Și se opri. 

— Ce? 

Dădu înapoi. 

— Nu, nimic. 

Era însă prea târziu, fiindcă ea se ridicase într-un cot. 

— Haide, Clay, ce e? 

Întinse mâna și-l înghionti. 

— Au! 

— Spune-mi! 

Era pregătită pentru un alt ghiont, chiar în coaste, și asta se 
mai întâmplase o dată înainte, în ape care încă nu curseseră, 
când lucrurile luaseră o întorsătură urâtă. 

Dar asta era frumusețea lui Carey, adevărata ei frumusete; 
fiindcă, lăsând la o parte părul arămiu și sticla de mare, era 
dispusă să-și asume riscul a două oară. Avea să se hazardeze și 
să hotărască ea pentru el. 

— Spune-mi sau te-mbrâncesc din nou. Te gâdil până o să-ți 
dai duhul. 

— Bine! Bine... 

Și îi spuse. 

li spuse că o iubește: 

— Ai cincisprezece pistrui pe față, dar trebuie să te uiţi atent 
ca să-i vezi... și un al șaisprezecelea aici, jos. 


VP - 294 


Și-i atinse locul de pe gât. Când dădu să-și tragă mâna înapoi, 
ea îi prinse degetele într-ale ei. Răspunsul era felul în care îl 
privi. 

— Nu, îi spuse ea, nu te mișca. 


Târziu, mult mai târziu, Clay se ridică primul. 

Clay se răsuci și luă ceva, și puse cevaul lângă ea, pe saltea. 
O împachetase în pagina de curse. 

Bricheta era în cutie. 

Un dar într-un alt dar. 

Și o scrisoare. 

A SE DESCHIDE LUNI-SEARĂ. 


În lunea Paștelui, numele ei apăru pe ultima pagină a ziarului: 
fata cu părul arămiu, antrenorul ca o coadă de mătură, și calul, 
maro-intens, între ei. 

Titlul anunţa: „UCENICUL MAESTRULUI”. 

La radio se difuză un interviu cu McAndrew, luat mai devreme 
în săptămâna aceea, în care alegerea jocheului fusese 
contestată. Orice profesionist din ţară ar fi călărit calul acela, 
dacă i s-ar fi dat ocazia - la care McAndrew răspunsese simplu și 
bățos: „Eu rămân la ucenica mea”. 

„Da, e promițătoare, dar...” 

„N-am treabă să răspund la asemenea întrebări”. Glasul, sec 
ca deșertul. „Am înlocuit-o primăvara trecută, la Sunline- 
Northerly, și uite ce s-a întâmplat acolo. Fata cunoaște calul, și 
cu asta, basta”. 


Luni după-amiază. 

Cursa era la cinci fără zece, noi am ajuns acolo la trei, iar eu 
am plătit biletele de intrare. Când ne-am pus banii la un loc 
lângă ghișeul de pariuri, Henry a scos sulul. Și i-a făcut cu ochiul 
lui Clay. 

— Nicio grijă, băieţi, am eu ăștia. 

Pe urmă ne-am croit drum printre și pe lângă membri, spre 
pistă. Ambele tribune erau aproape pline. Am găsit locuri pe 
rândul cel mai de sus. 

La patru, soarele coborâse deja, dar încă era alb- 
incandescent. 


VP - 295 


La patru și jumătate, când Carey era încă la boxe, începuse să 
se îngălbenească în spatele nostru. 

In amestecul de culori, sunete și mișcare, McAndrew era în 
costum. Nu rostise niciun cuvânt, îi pusese doar o mână pe 
umăr. Peter Simms, cel mai bun rândaș al lui, era și el acolo, dar 
McAndrew o ridicase până la nivelul lui Cootamundra. 

Carey plecase în trap lejer. 


La start, mulțimea s-a ridicat în picioare. 

Inima lui Clay luase și ea startul. 

Calul maro-intens și jocheul din șa s-au instalat imediat în 
frunte. Culorile, roșu, verde, alb. „Așa cum era de așteptat”, 
comentase crainicul, „însă acesta nu e un hipodrom obișnuit, să 
vedem ce ne-a pregătit Cootamundra... Să vedem ce are tânăra 
ucenică... Red Centre e al doilea, la trei lungimi distanţa”. 

În umbra tribunei principale, priveam. 

Caii alergau în lumină. 

— lisuse! a exclamat omul de lângă mine. Cinci lungimi 
avans! 

— Hai, Cootra, potaie mare! 

Asta, cred, fusese Rory. 

La turnantă, s-a strâns plutonul. 

Pe linia dreaptă, Carey i-a cerut mai mult. 

Doi cai - Red Centre și Diamond Game - au urcat în frunte, iar 
mulțimea i-a încurajat. Chiar și eu. Chiar și Tommy. Strigătele lui 
Henry și Rory. Răcneam pentru Cootamundra. 

Și Clay. 

Clay era între noi, ședea pe locul lui. 

Nu s-a clintit. 

N-a scos niciun sunet. 

Fără cravașă, l-a dus la linia de sosire. 

Două lungimi și o fată și sticlă de mare. 

Carey Novac într-a opta. 


Trecuse mult timp de când nu mai stătuse pe acoperiș, și a 
făcut-o în seara aceea de luni; era camuflat printre ţigle. 

Dar Carey Novac l-a văzut. 

Când s-a întors acasă cu Ted Hipodromistul și Catherine, a 
rămas pe verandă, singură. Și a ridicat o mână în aer, scurt. 

Am câștigat, am câștigat. 


VP - 296 


Apoi a intrat în casă. 
Dragă Carey, 


Dacă ai făcut ceea ce trebuie (și știu că așa ai făcut), 
înseamnă că citești scrisoarea asta după ce ai ajuns acasă 
și că a câștigat Cootamundra. Le-ai luat fața în prima sută 
de metri. Știu că îţi place stilul ăsta de a concura. 
Intotdeauna ţi-au plăcut cei care aleargă cel mai bine când 
sunt în frunte. Ziceai că sunt cei mai bravi. 

Vezi? Imi amintesc totul. 

Imi amintesc ce-ai zis când m-ai văzut prima dată: 

E un băiat acolo, pe acoperișul acela. 

Uneori mănânc pâine prăjită doar ca să-ţi pot scrie numele 
în firimituri. 

Îmi amintesc tot ce mi-ai spus, despre orașul în care ai 
crescut, despre mama și tatăl tău, despre fraţii tăi - totul. 
Imi amintesc când ai zis: „Și? Tu nu vrei să știi cum mă 
cheamă pe mine?” Aceea a fost prima dată când am vorbit, 
pe strada Archer. 

De multe ori îmi doresc ca Penny Dunbar să mai fie printre 
noi, doar ca să poţi să vorbeşti cu ea, și ar avea să-ţi spună 
câteva povești. Ai sta la noi în bucătărie cu orele... Ar 
încerca să te înveţe să cânţi la pian. 

Oricum, vreau să păstrezi bricheta. 

Eu n-am avut niciodată mulți prieteni, îi am pe fraţii mei și 
pe tine, și atât. 

Dar, gata, mă opresc acum; vreau doar să-ţi mai spun că, 
dacă cine știe cum, Cootamundra n-a câștigat, sunt sigur că 
vor mai fi și alte ocazii. Eu și frații mei am pariat niște bani, 
dar nu pe calul tău. 


Cu dragoste, 
Clay 


Și, știți, uneori îmi imaginez. 

Îmi place să cred că și-a îmbrățișat părinţii pentru ultima dată 
în seara aceea, că era fericită și că tatăl ei n-ar fi putut fi mai 
mândru de atât. O văd parcă în camera ei; bluza de flanel, blugii 
și antebrațele. O văd ţinând bricheta în mână, citind scrisoarea 
și spunându-și că Clay era o figură. 

De câte ori a citit-o? mă întreb. 

Nu știu. 


VP - 297 


N-o să știm niciodată. 

Nu, tot ce știu e că a plecat de acasă în seara aceea și că 
regula sâmbetelor a fost încălcată: 

Sâmbătă seara la Imprejurimi. 

Nu luni. 

Niciodată luni. 

lar Clay? 

Clay ar fi trebuit să se întoarcă. 

Ar fi trebuit să fie în tren în noaptea aceea - înapoi spre 
Silver, spre Amahnu, pe drum spre a termina de construit un 
pod, spre a da mâna cu tatăl nostru -, dar și el se dusese la 
Împrejurimi, iar ea apăruse în foșnet de picioare. 

lar noi? 

Noi nu putem face nimic. 

Unul dintre noi scrie și unul dintre noi citește. 

Nu putem face nimic, pot doar eu să vă spun și 
dumneavoastră să înţelegeți. 

Și deocamdată așa am făcut. 


Statale și comemorare 


În vreme ce-i privim îndreptându-se într-acolo - spre 
Împrejurimi, pentru ultima dată - trecutul se strânge tare 
înăuntrul meu. Atât de mult din timpul acela avea să-i ducă 
acolo: către fiecare pas cu care se apropiau. 

Erau zonalele și apoi regionalele. 

Comemorarea și statalele. 

Erau animalele cvadruple ale lui Tommy. 

Pe măsură ce Anul Nou s-a preschimbat în februarie, erau 
Clay și necazul rănirii (un băiat cu picioare de sticlă spartă) și 
promisiunea, sau mai degrabă avertismentul: 

— Câștig statalele și pe urmă ne ducem să-l luăm, bine? 

Se referea, desigur, la Ahile. 


Aș putea continua într-o ordine diversă, din multe puncte de 
vedere, dar mi se pare corect să încep de acolo și să înșir restul 
către acel moment: 

Cum a fost de comemorare. 

Un an de la moartea lui Penelope. 


VP - 298 


În dimineaţa acelei zile din martie, ne-am trezit cu toţii 
devreme. Fără serviciu în ziua aceea, fără școală, iar la ora 
șapte eram deja la cimitir; urcam printre morminte. Am pus 
margarete în fața ei, iar Tommy l-a căutat pe tata. Eu i-am zis s- 
o lase baltă. 

La opt începusem deja curăţenia; în casă era mizerie, trebuia 
să fim necruţători. Am scos afară haine și așternuturi. Am 
anihilat nimicuri și alte rahaturi, dar am pastrat biblioteca și 
cărțile ei. Cărţile, știam, erau sacre. 

A existat un moment când ne-am oprit cu toţii și ne-am așezat 
pe pat, la margine. Eu aveam în mână //iada și Odiseea. 

— Hai, citește ceva, a cerut Henry. 

Odiseea, cartea a XII-a. 

— „De pe apele curgătoare ale Fluviului Ocean, corabia mea a 
ieșit în marea largă... unde Aurora cea mereu fragedă își are 
pășunile dănţuitoare, iar soarele va să se ridice curând...” 

Chiar și Rory rămăsese să asculte, tăcut. 

Cuvintele au curs și pagini au fost întoarse; noi, în casă, în 
derivă. 

Dormitorul acela s-a dus plutind pe Archer Street. 


Între timp, Clay a renunţat să mai concureze desculţ, dar nu 
purta pantofi. 

La antrenamente, nu ne complicam. 

Alergam dimineața devreme. 

Cursele de 400 la Bernborough. 

Seara, ne uitam la filme. 

Începutul și sfârșitul de la Ga//ipoli - lisuse, ce final! 

Carele de foc în întregime. 

Rory și Henry susțineau că ambele erau plictisitoare ca 
rahatul de câine, dar întotdeauna veneau să se uite; le 
surprindeam fețele absorbite. 

În joia dinainte de zonale apăruse o problemă, cu numai două 
zile înainte de cursă, din cauza unor copii care s-au îmbătat la 
Bernborough; pista era plină de cioburi. Clay nici măcar nu le 
văzuse și nu remarcase sângele. Mai târziu, fusese nevoie de 
ore întregi ca să extragem toate cioburile. In cursul procesului, 
mi-am amintit ce trebuia să-mi amintesc - un moment dintr-un 
documentar (unul pe care îl aveam încă acasă): 

Reușite și eșecuri olimpice 


VP - 299 


Din nou, eram toți în camera de zi, și am scos filmul acela 
vechi, al cursei extraordinare, dar tragice, din Los Angeles. 
Poate știți la care mă refer. La femeile acelea. La cei 3.000 de 
metri. 

Sportiva care câștigase proba (superb de verticala româncă 
Maricica Puică) nu era recunoscută pentru cursa respectivă, dar 
celelalte două erau: Mary Decker și Zola Budd. Ne uitam toţi în 
întuneric - și Clay, mai cu seamă, cu groază - cum 
controversata Budd a fost acuzată că i-a pus piedică în mod 
intenţionat lui Decker, în îmbulzeala de pe linia dreaptă a 
stadionului olimpic. (Sigur că nu făcuse așa ceva.) 

Dar - și asta era cel mai important: 

Clay a văzut. 

A văzut ce sperasem eu să vadă. 

Spusese: 

— Pune-l pe pauză... repede! 

Și se uitase mai îndeaproape la picioarele în alergare ale Zolei 
Budd. 

— Ce e acolo, pe tălpile ei... /eucop/ast? 


Până la ziua comemorării, cicatricile se vindecau bine, dar de 
când începusem să-i bandajăm tălpile cu leucoplast și-i plăcea, 
păstrasem obiceiul. În vreme ce eu terminam de citit în 
dormitorul lui Penny și al lui Michael, el și le fricționa, dus-întors. 
Tălpile erau bătătorite, dar îngrijite. 

În sfârșit, hainele părinţilor noștri dispăruseră; un singur 
obiect vestimentar păstrasem. M-am dus cu el pe hol; i-am găsit 
împreună locul potrivit de odihnă veșnică. 

— Aici, am spus către Rory, care ridicase capacul de pe 
coarde. 

— Hei, ia uitaţi-vă! a strigat Henry către toţi. Un pachet de 
țigări! 

Și mai întâi am pus jos cele două cărți, iar apoi rochia de lână 
albastră. Acum aparțineau pianului. 

— Repede, a zis Rory, băgaţi-l pe Hector înăuntru! 

Însă nici el n-a avut puterea s-o facă. Și-a pus palma, ușor, pe 
buzunar și pe nasturele dinăuntru; Penny nu avusese niciodată 
inima să-l coasă la loc. 


VP - 300 


Îmi dau seama că în perioada dinainte - în ianuarie și 
februarie ale acelui an - au fost greutăți. Dar erau vremuri bune, 
erau vremuri grozave, ca Tommy și fiecare dintre animalele lui. 

Ne plăceau giumbușlucurile lui Agamemnon, așa-numitul rege 
între oameni; uneori stăteam și ne uitam la el cum dădea cu 
capul în sticla acvariului. 

— Una... două... trei, număram, dar până la patruzeci, numai 
Rory mai ţinea socoteala. 

— Tu n-ai altceva mai bun de făcut? l-am întrebat. 

— Nu, nu am. 

Era încă pe drumul spre exmatriculare, și totuși am făcut o 
încercare. 

— Teme? 

— Știm cu toţii că temele-s inutile, Matthew, a răspuns el, 
minunându-se de capul tare al peștișorului. Peștele ăsta-i asul 
așilor! 

Sigur, Hector continua să fie el însuși, torcând și zdrelind 
coaie toată vara și admirând de pe bazinul closetului activitatea 
din baie. a 

— Hei, Tommy! strigam adesea. Incerc și eu să fac un duș! 

Pisica şedea ca o stafie în aburul ceţos din încăpere. Se holba 
și parcă-mi zâmbea superior: 

— lar eu încerc să fac o saună! 

Își lingea apoi labele ca smoala și plescăia din buzele negre- 
cărbune. 

Telemah (al cărui nume îl redusesem deja la T) tot intra și 
ieșea din colivie. O singură dată se dăduse troianul la el, iar 
Tommy îi spusese „nu”, iar Hector se întorsese la somnul lui. 
Probabil visa despre abur. 

Apoi era Rosy, care alerga încă, dar când Henry i-a adus un 
fotoliu cu pelete pe care îl găsise la o dezafectare (întotdeauna 
era atent la asemenea evenimente), ne-a plăcut cum îl târâia de 
colo-colo. În momentele în care chiar se tolănea, prefera lumina 
soarelui; îl apuca și-l târa după ea, urmând calea luminii. Pe 
urmă își făcea o adâncitură confortabilă, ceea ce nu putea avea 
decât un singur rezultat: 

— Hei, Tommy! Tommy! Vino să vezi ceva! 

Curtea era acoperită de zăpadă, de la peletele de polistiren 
din fotoliu. Era cea mai umedă zi a verii de până atunci, și Rory 
privise către Henry. 


VP - 301 


— Jur că ești naibii un geniu! 

=— Dece? 

— Îți baţi joc de mine? Fiindc-ai adus fotoliul ăla idiot acasă! 

— N-am știut că potaia o să-l distrugă. Asta-i vina lui Tommy. 
Și oricum... 

Dispăruse şi reapăruse cu aspiratorul. 

— Hei, nu poți să foloseşti aspiratorul pentru alea! 

— De ce nu? 

— Nu ştiu. O să-l strici. 

cara Îți faci griji pentru aspirator, Rory? 

Asta fusesem eu, și adăugasem pe urmă: 

— Tu n-ai habar nici măcar cum să-i dai drumul. 

— Așa e. 

— Gura, Henry! 

— Sau cum să-l folosești. 

— Taci, Matthew! 

Am stat toţi și ne-am uitat însă, în vreme ce Henry s-a ocupat 
de problemă. Rosy sărea când înainte, când într-o parte, lătrând 
și văzându-și mai departe de treabă, iar doamna Chilman era la 
gard, zâmbind cu gura până la urechi. Se ridicase pe vârfuri, pe 
o cutie de vopsea. 

— Măi, băieţi Dunbar! exclamase ea. 


Una dintre cele mai bune părţi ale comemorării a fost marele 
schimb de dormitoare, pe care l-am făcut după ce am mutat 
rochia și cărțile ei în pian. 

Mai întâi am demontat paturile suprapuse. 

Fiecare putea fi transformat într-unul de o persoană și cu 
toate că nu am fost foarte încântat, eu m-am mutat în 
dormitorul principal (nimeni altcineva n-a vrut să aibă de-a face 
cu el), dar mi-am luat acolo vechiul meu pat. Nici gând să dorm 
în al lor. Inainte ca toate astea să se petreacă, hotărâsem însă 
că a venit vremea pentru o schimbare, pentru ca Henry și Rory 
să se despartă. 

Henry: 

— În sfârșit! Toată viaţa am așteptat momentul ăsta! 

Rory: 

— Tu ai așteptat?! Drăcia dracului, drum bun! Strânge-ţi 
rahaturile și pleacă! 


VP - 302 


— Eu să-mi strâng rahaturile?! Ce vorbeşti?! a exclamat 
Henry dându-i un brânci generos. Eu nu plec! 

— Ei bine, nici eu nu plec! 

— Of, ia mai tăceți! am intervenit eu. Aș vrea să pot scăpa de 
voi amândoi, dar nu pot, așa că uite ce-o să facem - dau cu 
banul. De două ori. Prima e pentru cine se mută. 

— Da, dar el are mai... 

— Nu mă interesează. Câștigătorul rămâne, al care pierde se 
mută. Rory, alege! 

Am aruncat moneda, care a urcat până sus, la tavan. 

— Cap. 

A căzut înapoi și a aterizat pe o șosetă. 

Pajură. 

— Rahat! 

— Ha-ha, ghinion, băiețică! 

— A atins tavanul, așa că nu se pune. 

M-am întors spre Henry. 

Rory însă insista: 

— A atins naibii tavanul! 

— Rory, i-am zis, mai taci! Acum, Henry, arunc din nou. Cap, 
te alegi cu Tommy. Pajură, te alegi cu Clay. 

A fost pajură din nou și primul lucru pe care l-a zis Henry când 
s-a mutat Clay la el a fost: 

— la, uită-te la asta! 

Și a aruncat spre el vechiul exemplar din Playboy - Miss 
lanuarie iar Rory s-a împrietenit cu Tommy: 

— la pisica aia de pe patul meu, tolomacule! 

Patul tău? 

Tipic pentru Hector. 


Tot în perioada dinainte, la mijloc de februarie, când a ajuns 
la Campionatele Regionale, la E.S. Marks - unde tribuna 
principală era o imensitate de beton - dusesem utilizarea 
leucoplastului la nivel de artă. Făcusem din ea un fel de ritual; 
era propria noastră versiune de „ce sunt picioarele tale?” sau de 
„forţa care vine din interior”. 

Mai întâi, mă ghemuiam sub el. 

Încet, desfăceam banda adezivă. 

O linie drept prin mijloc. 

Una transversală sub degetele mari. 


VP - 303 


Începea ca o cruce, însă rezultatul era oarecum diferit, ca o 
literă de alfabet demult pierdută; câteva margini se răsuceau în 
sus. 

Când se anunţase cursa de 400 de metri, îl condusesem până 
aproape de zona de pregătire, iar ziua era umedă și neclintită. 
Înainte să plece, se gândise la Abrahams și la omul cu Biblia, 
Eric Liddell. Se gândise la sud-africană mică și slabă ale cărei 
tălpi bandajate îi dăduse ideea. 

— Ne vedem la final, i-am spus, iar Clay chiar mi-a răspuns, 
cu cârligul de rufe în buzunarul șortului: 

— Hei, Matthew. Multam. 

A alergat ca un afurisit de războinic. 

A fost cu adevărat Ahile-fulgerul. 


La final, era pe înserat în ziua aceea, la acea primă 
comemorare, când Rory și-a venit în fire. Și a zis: 

— Hai să ardem patul. 

Împreună, am luat decizia. 

Ne-am așezat la masa din bucătărie. 

Dar nu aveam ce decizie să luăm. 

Poate că e un adevăr universal referitor la băieţi și la foc; așa 
cum deseori aruncăm cu pietre. Le luăm de jos și ţintim spre 
ceva. Chiar și eu, apropiindu-mă de nouăsprezece ani: 

Se presupunea că eram adultul. 

Dacă mutarea în dormitorul principal era un lucru matur, 
atunci arderea patului era cel copi/lăresc, și așa s-a făcut că am 
strâns din dinți și am făcut-o; am pariat pe ambele variante. 

Inițial, nu s-au spus prea multe: 

Lui Clay și lui Henry le-a fost alocată salteaua. 

Eu și Rory am luat cadrul. 

Tommy, chibriturile și terebentina. 

L-am scos prin bucătărie, în curte, și l-am azvârlit peste gard. 
Era în mare parte același loc în care, cu atâţia ani în urmă, 
Penelope îl întâlnise pe City Special. 

Ne-am dus și noi dincolo de gard. Eu am spus: 

— Bun. 

Era cald și se iscase un vânt ușor. 

O vreme, am stat cu mâinile în buzunare. 


VP - 304 


Întruna, Clay avea cârligul; pe urmă, salteaua a fost pusă la 
loc pe cadru și ne-am dus spre Imprejurimi. Grajdurile erau 
obosite, într-o rână. larba creștea în smocuri. 

În scurt timp am văzut, departe, o mașină de spălat veche. 

Apoi un televizor spart și fără viaţă. 

— Acolo! am spus. 

Și am arătat spre mijloc, dar mai aproape de noi, și am dus 
acolo patul părinţilor. Doi dintre noi au rămas în picioare, trei s- 
au lăsat pe vine. Clay era într-o parte; în picioare, cu faţa spre 
casă. 

— Matthew, crezi că bate vântul cam tare? m-a întrebat 
Henry. 

— Probabil. 

— Să fie unul dinspre est? a vrut apoi să știe, fiindcă se 
întețea cu fiece minut. Riscăm să dăm foc întregului câmp. 

— Super! a strigat Rory și, când mă pregăteam să-l 
admonestez, Clay a fost cel care a făcut să răsune totul - 
câmpul, iarba, televizorul, carcasa părăsită a mașinii de spălat. 
Glasul lui, îndreptat spre zare: 

— Nu. 

— Ce? 

Toţi întrebaserăm în același timp și vântul bătea chiar mai 
tare. 

— Ce vrei să zici, Clay? 

Părea îngheţat în căldura câmpului. Părul scurt îi era lipit de 
cap și focul în el se aprinsese. Rostise din nou, încet. 

Un ferm și decisiv „Nu”. 

Și am știut toți. 

Aveam să lăsăm lucrurile exact așa cum erau. Aveam să 
lăsăm patul să moară de moarte naturală acolo - sau cel puţin 
asta credeam noi - căci cum am fi putut prevedea? 

Că într-o zi Clay avea să se întoarcă și să stea întins aici? 

Strânsese cârligul de rufe până când se rănise la mână. 

Prima dată fusese în seara dinaintea statalelor, după ce am 
stat o vreme în bucătărie; eu și cu el. Așternuse adevărul clar 
între noi: 

Avea să câștige statalele și pe urmă avea să se ducă după 
Ahile. 

Avea cei două sute de dolari - probabil toate economiile lui 
de-o viață. 


VP - 305 


Nici n-a mai așteptat un răspuns. 

Ceea ce a făcut a fost să iasă din casă, să traverseze în fugă 
zona hipodromului, să-i dea catârului câţiva morcovi - și să urce 
pe urmă înapoi pe acoperiș. 

Apoi, mai târziu, mult mai târziu, în vreme ce noi, ceilalţi, 
dormeam, s-a ridicat din pat și s-a dus acolo; a luat un cârlig 
complet nou. S-a urcat pe gard și a străbătut toată aleea. Era 
întuneric și luna nu se vedea, dar își găsise calea ușor. 

S-a dus și s-a așezat pe el. 

Patul zăcea în penumbră. 

Se ghemuise covrig, ca un copil. 

Se culcase în întuneric și visase acolo, și nu-i păsase de 
victorie sau de statale. Nu, vorbise doar cu un alt băiat, dintr-un 
mic oraș de provincie, și cu o femeie care traversase oceanele. 

— Îmi pare rău, le șoptise amândurora. Îmi pare atât de rău, 
îmi pare foarte rău, îmi pare rău! 

Cârligul era încleștat în mâna lui, iar el îi se adresase din nou, 
în final. 

— Promit că o să vă spun povestea despre cum vi l-am adus 
acasă pe Ahile. 

Catârul nu fusese niciodată pentru Tommy. 


VP - 306 


Partea a VIl-a 


Orașe+ape+criminali+arce+povești+ 
supraviețuitori+poduri 


Fata de pe Gallery Street 


Cândva în urzeala trecutului Dunbar, a fost o fată care 
cunoștea un băiat Dunbar, și ce mai fată era! 

Avea părul arămiu și ochi verzi și buni. 

Și un mozaic de pistrui în culoarea sângelui. 

Era celebră deoarece câștigase o cursă din Liga întâi și murise 
a doua zi - iar Clay era cel vinovat. 

El trăia și respira. 

In cele din urmă le povestise tot. 

La început însă, și în mod adecvat, când Carey îl văzuse prima 
dată, pe acoperiș îl văzuse. 


Crescuse într-un oraș numit Calamia. 

Tatăl ei era jocheu. 

La fel și tatăl tatălui ei. 

Mai înainte de asta, nu știa. 

li placeau caii, hipodromurile și cursele, și statisticile și 
poveștile despre rasele pursânge. 

Calamia se afla la șapte ore distanţă, iar primele ei amintiri 
erau cu tatăl. Venea acasă de la hipodrom dimineaţa, iar ea îl 
întreba cum fusese. Uneori se trezea când pleca el de acasă, la 
patru fără un sfert dimineaţa. Se freca la ochi și îl întreba: „Hei, 
Ted, pot să vin și eu?” 

Din cine știe ce motiv, ori de câte ori se trezea pe întuneric, îi 
spunea mamei ei Catherine, iar tatălui, Ted. Ziua obiceiul 
dispărea; ziua erau, simplu, mama și tata. Acesta era unul dintre 
lucrurile despre care nu se vorbise și nu se scrisese ani mai 
târziu, când o găsiseră căzută și moartă. 


VP - 307 


Așa cum am spus, îi plăceau caii, dar nu așa cum le plăceau 
majorităţii fetelor. 

Pentru ea, era atmosfera, nu premiile. 

Grajdurile, mai degrabă decât spectacolele. 

Când mai crescuse, în vacanţele școlare, se ruga, la fel ca 
fraţii ei, să poată merge la hipodrom, și îndrăgea diminețile 
acelea întunecate, cu copite prin ceaţă și smog. li plăcea felul în 
care se ridica soarele pe cer, atât de mare și îndepărtat, atât de 
cald, în aerul atât de apropiat și de rece. 

Pe atunci mâncau pâine prăjită pe linia gardului - tot alb, 
numai bare, fără stâlpi - și-i îndrăgeau pe antrenori, felul în care 
înjura fiecare în barba lui, și pe bătrânii jochei din preajmă, ca 
niște copii hârșiţi, cu glasuri groase. Era nostim să-i vadă în 
hainele de hipodrom, în blugi cu veste și caschete vechi. 

Fraţii ei erau cu patru și cu cinci ani mai mari decât ea, și 
când atinseseră vârsta, intraseră și ei în jocul curselor; fără 
îndoială, îl aveau în sânge. 


În hipism se vorbește întotdeauna despre sânge. 

Mai mult decât atât, se vorbește despre pursânge. 

La fel ca în cazul lui Clay și al nostru, sunt multe încă de 
descoperit în trecut. 

După spusele lui Carey, mama ei, Catherine Novac, era 
singurul membru al familiei care nu avea încredere în lumea 
curselor și chiar o dispreţuia, în funcţie de dispoziţie. Putea fi 
rece, cu ochi de culoarea albastru-deschis a apei; sau blond- 
arămie și spumegând. Sigur, îi plăceau caii, îi plăceau cursele, 
dar îi repugnau afacerile din jurul curselor: risipa, încrucișările 
exagerate. Subteranele lor burduhănoase. Lumea curselor era 
un fel de târfă superbă, pe care ea o văzuse fără machiaj. 

Fraţii lui Carey o porecliseră Ecaterina cea Mare, fiindcă era 
formidabil de strictă și de serioasă; niciodată nu se delăsa. In 
zilele de curse, când le spunea să se întoarcă acasă întregi, 
știau la ce se referea de fapt: 

Să nu vă așteptați la alinări dacă o să cădeți. 

Viaţa era grea pentru jochei. 

Și era mult, mult mai rea pentru cai. 


Apoi, Ted. 
Ted Hipodromistul. 


VP - 308 


La începutul carierei lui, părea cel mai promiţător elev din 
țară, ca un Pike, ca un Breasley sau un Demon Darb Munro%*. La 
cei un metru și șaizeci și cinci ai lui, era înalt pentru un jocheu, 
dar scund pentru un bărbat, avea fizicul perfect pentru călărie și 
un metabolism pentru care alţii și-ar fi dat și viaţa: părea 
incapabil să se îngrașe. Dezavantajul era că fața lui părea să fi 
fost încropită în grabă, de parcă producătorii fuseseră pe fugă. 
Dar asta depindea de cel pe care-l întrebai. O fată pe nume 
Catherine Jamison considera că omul nu e nici pe jumătate atât 
de urâţel. Îi iubea figura înghesuită și ochii verzi și buni, și faptul 
că îl putea ridica în braţe - până când a lovit tragedia, într-o 
dimineață. 

El avea douăzeci și trei de ani. 

Peste noapte se produsese o neașteptată schimbare de 
metabolism. 

Dacă înainte vreme era în stare să mănânce în ziua cursei un 
pachet întreg de biscuiţi cu ciocolată, acum nu mai putea mânca 
decât ambalajul. 

Erau în oraș de ceva timp pe atunci; se mutaseră acolo ca să 
dea lovitura. Catherine lucra ca asistentă la spitalul Prince of 
Wales de lângă Randwick. Venise o săptămână, la câţiva ani 
după mutare, când Ted începuse să se simtă altfel. Apoi, cu 
câteva ore înainte să se lumineze de ziuă, își făcea vizita rituală 
la baie, iar cântarul nu minţea - așa cum nu minţea nici oglinda. 
Era simultan lăţit și umplut, iar faţa lui își pierduse moliciunea. 
Dar la ce bun? Voia el oare să fie arătos, sau să călărească 
armăsarul perfect în Doncaster? Lumea își pierduse înţelesul. 

Cea mai rea parte era aceea a mâinilor. 

In mica bucătărie din apartamentul lor, nici nu se mai gândea 
la micul dejun: ședea la masă cu ochii la mâinile lui; erau cele 
mai cărnoase lucruri pe care le văzuse vreodată. 


Timp de cinci ani îndelungi, muncise și postise. 

Se aburise. 

Se sălăţise. 

Când citea ziarul, şedea în mașină, în arșița zilei, cu ferestrele 
ridicate, în cel mai călduros costum de alergare. Tundea iarba în 
blugi și jachetă, cu costum de scufundări pe dedesubt. Avea 
crampe musculare, era iritabil. Alerga cu saci de gunoi legaţi de 


30 Jim Pike, Arthur Edward Breasley, Darby Munro - apreciaţi jochei australieni (n.tr.). 
VP - 309 


picioare pe sub pantaloni groși de lână. Astea erau trofeele 
jocului de-a cursele și o mie de visuri înăbușite - cu biscuiţi, tort 
de ciocolată și gânduri impure despre brânză. 

Apoi mai era și recolta obișnuită de răniri - fusese aruncat din 
șa, își rupsese ambele încheieturi. Fusese lovit cu copita în faţă 
la grajduri. Călcat de două ori în picioare pe pistă. O dată, în 
cursa a treia de la Warwick Farm, calului din faţă îi zburase o 
potcoavă, care-i ciupise lui vârful urechii. Ar fi putut fi mult mai 
rău. 

Deja la apusul carierei, era ca un soldat sau ca un antic 
conducător de car; fiecare cursă era ca o plecare la luptă. Prin 
purgatoriul din stomacul lui, printre dureri de dinţi, dureri de cap 
și ameteli, insulta finală fusese un puseu turbat de ciupercă a 
piciorului, de care se molipsise de pe podeaua din sala jocheilor. 

— Și asta, glumea el deseori în mașină în drum spre 
hipodrom, vorbind cu Carey care avea pe atunci șapte ani, asta 
mi-a pus până la urmă capac. 


Chestia e însă că Ted Novac mintea, fiindcă ceea ce-i pusese 
până la urmă capac nu fuseseră nici ciuperca piciorului și nici 
durerile de stomac din cauza foamei nici deshidratarea, nici 
privaţiunile. Fusese, firește, un cal: 

Unul castaniu, uriaș, Spaniolul. 

Spaniolul era un cal senzațional, cu inimă mare, ca Phar Lap 
sau Kingston Town. În plus, era pursânge, ceea ce însemna că 
putea avea urmași cu pedigri. 

Era pregătit de Ennis McAndrew, cunoscutul antrenor ca o 
coadă de mătură. 

Când calul venise la grajdul lui, McAndrew dăduse un telefon. 

— Cât mai cântărești acum? 

Formase numărul lui Ted Novac. 


Spaniolul alerga în aproape toate cursele de o milă sau mai 
lungi. 

Putea sprinta, putea sta în loc - făcea tot ce puteai să-i ceri. 

Locul al doilea sau al treilea era un eșec. 

Al patrulea era un dezastru. 

In frunte, de fiecare dată, era Ted Novac, cu numele tipărit în 
ziare și zâmbetul prins moţăind pe fața lui - sau să fi fost o 
grimasă ca să-și scarpine mâncărimea? Nu. Pe Spaniol n-o mai 


VP - 310 


simţea deloc; îl ţinea somnolent jumătate de cursă, îl îmboldea 
cu încetul cale de două sute de metri și apoi îl ducea în frunte. 

Când cariera calului se încheiase, Ted își căuta și el calea de 
ieșire. 

O singură cursă îi scăpase printre degete și nu, nu era Cursa 
care oprește o ţară în loc. Nici lui McAndrew, nici lui Ted și nici 
proprietarilor nu le păsa de aceea; la Cox Plate jinduiau ei. 
Pentru adevărații experţi asta era cea mai tare cursă. 

Pentru Ted fusese o impostură. 

Nu reușise să atingă greutatea. 

Chiar și pentru cursele cu handicap de greutate, la care știa 
baremul cu mult timp înainte, Ted depășise cu mult limita. 
Făcuse tot ce făcea de fiecare dată. Tunsese iarba de pe o sută 
de peluze. Acasă, se prăbușise sub duș. Decizia fusese luată cu 
o săptămână înainte, cu o mână ca de sperietoare de ciori pe 
umărul lui și, desigur, Spaniolul câștigase. 

În anii de pe urmă, tot îi fusese greu când îi spusese. Un alt 
jocheu - mereu afabilul și mustăciosul Max McKeon - dusese 
calul pe lângă pluton, pe linia dreaptă de la Moonee Valley, și 
Spaniolul câștigase cu o lungime avans. 

Cât despre Ted Novac, el ascultase cursa în mașină, pe aleea 
din faţa casei. 

Deja pe atunci locuiau într-o altă zonă a cartierului 
hipodromului - la numărul unsprezece pe Archer Street, cu ani 
înainte de Penny și Michael -, iar el zâmbise și plânsese, 
plânsese și zâmbise. 

Avea mâncărimi, dar nu se scărpina. 

Era un om cu picioare arzătoare. 


Pentru o vreme, după ce se pensionase, încă mai ducea caii 
pe pistă și era unul dintre cei mai populari călăreţi de dimineaţă. 
Dar în scurt timp se mutaseră înapoi la ţară. 

Lui Catherine îi plăcea peisajul rural, și cea mai rea, dar și cea 
mai înțeleaptă decizie pe care o luaseră fusese aceea de a 
păstra vechea casă de pe Archer Street. Cel puţin cu asta se 
aleseseră de pe urma jocului. 

Pe măsură ce anii trecuseră, avuseseră copii. Ted crescuse 
până la greutatea lui firească - sau cu câteva kilograme în plus, 
dacă se arunca prea tare asupra prăjiturilor. Deja avea senzaţia 
că își câștigase dreptul. 


VP - 311 


Lucrase în multe locuri, având diverse slujbe, de la vânzător 
de pantofi la băiat de tejghea și la mână de lucru la fermă, iar 
pe unele dintre ele le făcuse bine, Dimineţile erau preferatele 
lui; își făcea de lucru cu caii pe pistă. Pe care o botezaseră 
Gallery Road. 

Pe atunci își primise deja porecla: Ted Hipodromistul. 

Două incidente îl defineau. 


Primul - când antrenorul, McAndrew, adusese doi jochei 
promiţători să se uite. Era o zi de marţi. Cerul era blond și vesel. 
— Vezi asta? 


Antrenorul abia dacă se schimbase în timp. 

Doar părul îi albise. 

Făcuse semn către călăreţul care ţâșnise pe lângă ei. 

— li vezi călcâiele? Și mâinile? Stă pe calul ăla de parcă nici 
nu-l călărește. 

Cei doi tinerei aveau aroganţa standard. 

— E gras, spusese unul dintre ei, iar celălalt râsese, iar 
McAndrew îi altoise zdravăn. De două ori, în bărbie și peste 
obraz. 

— Uite, spusese apoi. Vine din nou. 

Vorbea ca toți antrenorii, de pretutindeni. Privind în faţă. 

— Și dacă vreţi să știți, reluase, tipul ăla a călărit mai mulţi cai 
câștigători decât o să călăriţi voi doi, amărâţilor, în toată viaţa 
voastră. Și o să mai câștige aici, la antrenament. 

Atunci ajunsese lângă ei Ted, mergând pe jos. 

— McAndrew! 

lar McAndrew zâmbise, larg. 

— Hei, Ted! 

— Cum arăt? 

— Păi mă-ntrebam ce treabă o avea Pavaroti tocmai aci, 
făcând pe jocheul? 

Se îmbrățişaseră călduros, cu câteva palme zdravene pe 
spinare, reciproc. 

Se gândeau la Spaniol. 


Al doilea moment survenise câțiva ani mai târziu, când băieții 
Novac aveau treisprezece și doisprezece ani, iar Carey, fata, 
opt. Fusese ultima treabă la hipodrom a lui Ted Hipodromistul. 

Era primăvară, în vacanţa școlară, plouase, iar iarba era verde 
și înaltă (e surprinzător cât de înaltă crește întotdeauna iarba 


VP - 312 


pentru caii pursânge), iar calul se cabrase, Ted fusese aruncat 
din șa și toată lumea îl văzuse căzând. Antrenorii îi ţinuseră pe 
cei tineri deoparte, dar Carey ajunsese, cine știe cum, acolo; se 
strecurase prin mulţime, trecuse printre picioare - și văzuse mai 
întâi sudoarea și sângele amestecat cu pielea, apoi clavicula, 
frântă. 

Când el o zărise, se forțase să surâdă. 

— Hei, puștoaico! 

Osul acela, atât de alb-osos! 

Atât de brut și de pur, ca lumina soarelui. 

El era întins pe spate, iar bărbaţi în salopete, bărbaţi cu 
ghete, bărbaţi cu ţigări, toţi conveniseră că nu trebuie să-l 
miște. Formaseră o grămadă ordonată și dovediseră respect. La 
început, el se întrebase dacă își rupsese cumva gâtul, fiindcă 
nu-și simţea picioarele. 

— Carey, spusese. 

Sudoarea. 

Un soare răsărind, șovăitor. 

Se întinsese pe linia dreaptă. 

Și totuși, ea nu se putuse împiedica să se uite, stând acolo în 
genunchi, aproape, lângă el. Se uitase la sânge și la praf, 
contopite pe buzele lui. Îi mânjeau blugii și cămașa de flanel. | 
se prinseseră în fermoarul vestei. O pârloagă își croia drum 
afară din el. 

— Carey, spusese din nou, dar de data asta adăugase ceva: 
Poţi să te apleci și să mă scarpini pe degetele de la picioare? 

Da, sigur. 

Delirul. 

Ted credea că era atunci, demult, în zilele senine ale ciupercii 
piciorului, și spera că așa-i distrage ei atenţia. 

— Lasă clavicula... mâncărimea aia mă termină de-a dreptul! 

Când zâmbise însă, nu mai putuse. 

Ea se aplecase să-i dezlege șireturile ghetelor, iar el urlase de 
durere. 

Soarele se prăvălise și-l înghiţise. 


În spital, câteva zile mai târziu, un medic venise la vizită. 
Dăduse mâna cu băieții. 

Îi ciufulise lui Carey părul: 

Un pămătuf arămiu zburlit și băieţos. 


VP - 313 


Lumina era de un alb-claviculă. 

După ce verificase progresele lui Ted, doctorul se întorsese 
afabil spre copii. 

— lar voi trei ce vreţi să vă faceţi când veţi fi mari? îi 
întrebase, dar băieţii nu apucaseră să strecoare un cuvânt 
măcar - căci Carey se uitase la el, Carey zâmbise cu toată gura, 
mijind ochii în lumina de pe fereastră. 

Arătase nonșalantă spre tatăl ei bătucit, și pornise deja pe 
drumul ei: 

Spre încoace, spre Clay și spre Archer Street. 

Și spusese: 

— Eu o să fiu exact ca el. 


Siluetele din râu 


Prin urmare aici am eșuat - între copaci - în ziua de după 
Cootamundra. 

Am stat acolo, singur printre eucalipţi, cu tălpile lipite de 
scoarță. 

Brâul lung al soarelui în fața mea. 

Am auzit o singură notă și pe moment nu am putut să mă 
mișc. Era muzică de la radioul lui, ceea ce însemna că nu aflase. 


M-am uitat la ei, în albia râului. 

Nici nu pot să spun cât timp - iar podul, chiar și așa, pe 
bucățele, era mai frumos decât aș fi putut crede. 

Arcele aveau să fie superbe. 

Curbura pietrei. 

Exact ca la Pont du Gard, nu avea să aibă mortar; era potrivit 
ca precizie și formă. Scânteia în aer ca o biserică. 

Mi-am dat seama și după felul în care se rezema de el și își 
trecea palma pe suprafaţa lui. 

Cum îi vorbea și cum îl cizela; și îl modela și stătea lângă el: 

Podul acela era făcut din el însuși. 


Dar deja trebuia să-mi iau inima în dinţi. Mașina mea, în 
spate. 

Încet, am ieșit dintre copaci și am mers până la ei. M-am oprit 
în lumina după-amiezii, iar siluetele din râu s-au oprit și ele. O 


VP - 314 


să-mi amintesc întotdeauna braţele lor; erau obosite, dar călite 
de viață. 

Au ridicat privirile și Clay a întrebat: 

— Matthew? 

Și nimic nu m-ar fi putut pregăti în timp ce am început să 
cobor spre ei. Nu eram decât o coajă goală a ceea ce trebuia să 
fiu, fiindcă nu mă așteptasem la asta - la atâta agerime și viață 
pe chipul lui... sau la un pod atât de mirific. 

lar cel care s-a prăbușit primul am fost eu, nu el, cu genunchii 
în ţărâna albiei. 

— Carey, am spus. A murit. 


Ahile la patru dimineața 


Dacă n-ar fi păstrat casa? 

Casa de la numărul 11 pe Archer Street. 

Dacă nu s-ar fi întors! 

De ce n-au vândut-o și, în loc de prudenţă, să se aleagă cu 
chirie? 

Dar nu, nu pot continua să gândesc așa. 

Și de data asta, pot doar să povestesc. 

Venise când avea aproape șaisprezece ani, pe o stradă cu 
băieți și animale, printre care era acum și un catâr. 


Pentru început, fusese în seara zilei din martie în care Clay 
alergase și câștigase statalele. 

Era la E.S. Marks. 

Îi bandajasem tălpile cu afecţiune. 

Cel mai apropiat fusese un băiat de fermier din Bega. 

Durase o vreme să-l conving pe Clay să rămână. 

Nu voia nici podiumul, nici medalia; îl voia doar pe Ahile. 


Depășise recordul statal cu puţin peste o secundă - ceea ce, 
ziceau ei, la nivelul acela era de neimaginat. Oficialii îi 
strânseseră mâna. Clay se gândea la strada Epsom. 

Când am ieșit din parcare și ne-am alăturat traficului de 
sfârșit de după-amiază, s-a uitat la mine în oglinda retrovizoare 
și m-am uitat și eu la el, în treacăt. Sincer să spun, avea un aer 


VP - 315 


sugestiv, cu medalia de aur la gâtul afurisitei Rosy, care gâfâia 
în poala lui Tommy. l-am privit în spate și mi-am spus tăcut: 

Ai noroc că refuzi s-o porţi; altfel aș folosi-o ca să te strâng de 
gât. 

Acasă, i-am lăsat pe Rory și Henry. 

Am lăsat și câinele. 

Când Tommy a coborât din mașină, Clay a pus o mână pe 
braţul lui. 

— Tommy, tu vii cu noi. 


Când am ajuns acolo, seara, el aștepta la gard și striga și 
chema către cer. Mi-am amintit anunţul din ziar: 

— „Nu dă cu copita”, am zis. „Nu rage”. 

Dar Clay m-a ignorat total, iar Tommy se îndrăgostise deja. Al 
cincilea din ceata celor nepericuloși. 

De data asta, după ce am stat o vreme, rulota s-a mișcat și s- 
a zgâlţâit, și un bărbat s-a revărsat din ea. Purta pantaloni vechi 
și o cămașă obosită, plus un zâmbet camaraderesc. Se 
apropiase cât de repede izbutise, ca și când ar fi împins la deal 
un camion pe teren nisipos. 

— Voi sunteţi hoțomanii care dau de mâncare hoţomanului 
ăstuia mizerabil? îi întrebase, dar având un zâmbet de copil. 

El să fi fost rândașul pe care-l întâlnise Penelope atunci, prima 
dată, peste gardul casei de la numărul 18 pe Archer Street? N-o 
să știm niciodată. 

Dar seara se risipea. 

Omul era Malcolm Sweeney. 

Avea înfățișarea unei gogoși deghizate. 

Fusese jocheu cândva, apoi rândaș și pe urmă grăjdar 
certificat. Avea nas de alcoolic. In ciuda aspectului băieţesc, 
puteai să înoți în amărăciunile de pe faţa lui. Urma să se mute 
spre nord, la sora lui. 

— Putem să-i dăm voie celui mic înăuntru, să-l mângâie 
puţin? am întrebat, iar Malcolm Sweeney s-a bucurat să 
accepte. 

Imi amintea de un personaj dintr-o carte pe care am citit-o 
odată și care se numea Omul trist vesel furios rău vesel: era plin 
de bunătate, dar și de regrete. 

— Aţi citit Tribune? întrebase el. Și anunţul? 


VP - 316 


Și eu, și Clay am dat din cap că da, iar Tommy era deja 
înăuntru; în ţarc, mângâindu-l pe cap. 

Malcolm vorbise din nou. 

— Îl cheamă... 

— N-avem nevoie să-i știm numele, îl informase Clay, cu ochii 
la Tommy. 

l-am zâmbit lui Malcolm Sweeney atât de încurajator cât am 
putut și am făcut un semn spre Clay. 

— O să vă dea el două sute de dolari în schimbul lui, am spus 
și am simţit cum aproape mă încrunt. Dar sunteți liber să-i cereţi 
trei. 

Un râs care sunase a ceva de pe vremuri. 

— Două sute să fie. 

La gard erau Clay și Tommy. 

— Ahile? se întrebaseră reciproc. 

— Ahile. 

În sfârșit, îşi spuseseră; în sfârșit. 


Cu Ahile trebuia să fim prevăzători, cu el era frumuseţe și 
nerozie, bun simţ și fantasmagorie; nici nu știu de unde să 
încep. 

Am căutat reglementările oficiale și exista, firește, o normă, 
scrisă în 1946, care spunea că animalele domestice pot fi ţinute 
pe proprietăţile particulare atâta vreme cât sunt corect îngrijite. 
„Sus-numitele animale - scria - nu vor afecta în niciun fel 
sănătatea, siguranța şi bunăstarea persoanelor de pe 
proprietate și a celor din vecinătatea proprietăţii” - ceea ce, citit 
printre rânduri, însemna că puteai păstra tot ce doreai, atât timp 
cât nimeni nu se plângea. lar asta ne aduce la doamna Chilman: 
singurul vecin adevărat pe care îl aveam. 

Când m-am dus la ea, m-a invitat înăuntru, dar am rămas 
amândoi pe verandă. M-a întrebat dacă pot să-i deschid un 
borcan cu gem și, când am pomenit de catâr, a zâmbit pentru 
sine la început; cute pe obrajii ei. Pe urmă a râs din adâncul 
plămânilor. 

— Voi, băieţii Dunbar, sunteți grozavi. 

Au mai fost și trei sau patru „strașnici” și emoție în ultima ei 
frază. 

— Odinioară, așa era viaţa întotdeauna. 


VP - 317 


Apoi, Henry și Rory. 

Lui Henry i-am spus de la început, dar faţă de Rory am păstrat 
secretul; reacţia lui avea să fie nepreţuită (și, cel mai probabil, 
motivul pentru care am acceptat-o). Era deja într-o permanentă 
dispoziție proastă fiindcă Hector dormea în patul lui, plus uneori 
chiar și Rosy, sau cel puţin își punea botul pe el: 

— Hei, Tommy! striga din dormitor. la nenorocita de pisică de 
pe mine! 

Și: 

— Tommy, fă-o pe Rosy să nu mai respire! 

Tommy se străduia cât putea. 

— E câine, Rory, trebuie să respire. 

— Da’ nu lângă mine! 

Și așa mai departe. 

Am așteptat tot restul săptămânii, ca să putem aduce catârul 
acasă duminică. În felul ăsta, puteam fi toţi acolo, în caz că ceva 
o lua razna (ceea ce se putea întâmpla). 

Joi am luat proviziile. Malcolm Sweeney nu mai avea camionul 
de cai, așa că a trebuit să venim cu el acasă pe jos. Cel mai 
bine, am convenit, era dimineaţă devreme (ora lucrului la 
hipodrom): sâmbătă la ora patru. 

În seara anterioară de joi fusese frumos, noi patru cu 
Sweeney, iar Rory, cel mai probabil la o băută. Cerul și norii 
erau rozalii, iar Malcolm avusese grijă de toate. 

Tommy peria coama, iar Henry cerceta ustensilele. Aducea 
hamurile și curelele la noi și le ridica în aer, aprobator. 

— Rahatul ăsta... spunea... am putea să facem ceva cu el... 
dar chestia aia nu e bună de nimic. 

Și dădea din cap rânjind spre catâr. 

Și așa s-a făcut că l-am adus acasă. 

Într-o dimineaţă liniștită la sfârșit de martie, patru băieţi 
Dunbar au traversat zona hipodromului - și, între noi, un catâr 
cu nume grecesc. 

Uneori se oprea la vreo cutie poștală. Se bălăbănea și se 
răhăţea în iarbă. 

Henry a întrebat: 

— Aveţi o pungă pentru căţei? 

Toţi patru am râs pe alee. 

Ceea ce mă înduioșează mereu cel mai tare e amintirea lui 
Malcolm Sweeney plângând în tăcere lângă gard în vreme ce ne 


VP - 318 


îndepărtam încet împreună cu catârul. Își ștersese drojdia 
obrajilor și își trecuse o mână prin părul brumat. Era umed, în 
nuanţa kakiului; un bătrân gras și trist, și minunat. 


Și apoi, simplu, sunetele lui: 

Copitele clămpănind pe străzi. 

Totul în jurul nostru era urban - drumul, stâlpii electrici, 
traficul; strigătele care zburau pe lângă noi, de la petrecăreţii de 
noapte - și printre ele, ritmul picioarelor de catâr în vreme ce 
traversam cu el pe la treceri de pietoni și pe Kingsway. Am 
străbătut un pod pietonal, petice de întuneric și lumini stradale: 

Eu și Henry pe o parte. 

Tommy și Clay pe cealaltă. 

Și puteai să-ți potrivești ceasul după copitele lui, și să-ţi 
ghidezi viața după mâna lui Tommy - ducând catârul cu drag 
spre casă, spre lunile și spre fata care aveau să vină. 


Două cufere de comori 


Deci iată ce s-a întâmplat: 

Au încălcat regulile nescrise. 

Senzaţia picioarelor ei goale. 

Işi amintea trupul ei întins și movila de plastic de lângă ei; și 
cum se mișcase ea și îl mușcase încetișor. Și felul în care îl 
trăsese în jos. 

— Vino aici, Clay! 

Își amintea. 

— Folosește-ți dinţii. Nu-ţi fie teamă. N-o să mă doară. 

Işi amintea cum la puţin peste ora trei a nopţii plecaseră și, 
acasă, Clay rămăsese treaz și apoi plecase spre gară. 

Inapoi la pod și la Silver. 

Carey, firește, se dusese la hipodrom, unde în zori, bătrânul 
veteran, Războiul Rozelor, se întorsese de la antrenamentul pe 
pistă - dar fără călăreaţa lui. 

Căzuse pe linia dreaptă. 

Soarele era rece și palid. 

Cerul orașului era tăcut. 

Fata zăcea cu capul răsucit într-o parte și toată lumea 
începuse să alerge. 


VP - 319 


La Amahnu, în Silver, când i-am spus, Clay s-a năpustit 
sălbatic. Gonind dezlânat de-a lungul râului. 

Dumnezeule, lumina acolo era atât de prelungă, și l-am văzut 
limpede la marginea pădurii, până când a dispărut printre 
pietre. Tata se uita la mine amorţit; atât de trist, dar și atât de 
iubitor! Când a dat să se ducă după el, l-am atins. 

l-am atins braţul și l-am apucat. 

— Nu, am spus. Să avem încredere în el. 

Ucigașul a devenit cel Ucis. 

— Dar dacă...? 

— Nu. 

Nu știam tot ce trebuia să știu, dar eram sigur privind 
alegerile lui Clay; acum alegea să sufere. 

Am convenit să așteptăm o oră. 


Între copaci, sus în albia râului, îngenunchease pe povârnișul 
ei - plămânii lui: două cufere de comori cu moarte. 

Plânsese acolo, nestăpânit. 

Ceea ce auzise într-un târziu în afara lui însuși, știuse asta, 
era propria-i voce. 

Copacii, pietrele, insectele: 

Totul încetinise și pe urmă se oprise. 

Se gândise la McAndrew și la Catherine. La Ted Hipodromistul. 
Știuse că va trebui să le spună. Le va mărturisi că fusese vina lui 
- fiindcă fetele nu dispar așa, pur și simplu, nu ratează fără să le 
împingă cineva. Alde Carey Novac nu mor pur și simplu; băieţii 
ca el erau cei care le împingeau. 

Se gândise la cei cincisprezece pistrui. 

La formele și adâncurile sticlei de mare. 

La al șaisprezecelea de pe gâtul ei. 

Ea îi vorbise; îl cunoștea. Işi trecuse brațul pe după al lui. Și 
uneori îi zicea că-i prostovan... lar el își amintea acel iz vag de 
sudoare și mâncărimea părului ei pe gâtul lui - îi simţea încă 
gustul în gură. Ştia că, dacă s-ar fi uitat, acolo jos, lângă osul 
șoldului, ar fi văzut urma ei mușcată, vizibilă; rămânea ca un 
memento ascuns al cuiva, al ceva ce nu mai e. 

Carey cea cu ochi limpezi era moartă. 


VP - 320 


Aerul se răcorise, iar Clay se simţea rece, se ruga pentru 
ploaie și pentru violenţă. 

Pentru înecarea abruptului Amahnu. 

Dar uscăciunea și tăcerea lui îl rețineau, și îngenunchease ca 
o altă grămadă de moloz; ca un băiat eșuat pe mal, în amonte. 


Argumentațiile 


Un lucru trebuia să recunoști când venea vorba despre Carey 
Novac: avea o sănătoasă capacitate de decizie. 

Deși se resemnaseră cu ideea că băieţii vor fi jochei, mama și 
tatăl ei îi refuzau ei aceeași ambiţie. Când le vorbea despre 
asta, ziceau doar „nu”. Fără echivoc. 

Și totuși, când împlinise unsprezece ani, începuse să-i trimită 
scrisori unui antrenor anume din oraș, și o făcea de cel puţin 
două sau trei ori pe lună. La început îi cerea informaţii despre 
cum să facă să devină jocheu, deși știa deja răspunsul. Cum să- 
și înceapă antrenamentul cât mai devreme? Cum să se 
pregătească mai bine? Semna scrisorile „Kelly de la ţară” și 
aștepta răbdătoare răspunsul, folosind ca adresă a expeditorului 
casa unei prietene din Carradale (un oraș din apropiere). 

In scurt timp sunase telefonul în Calamia, pe Harvey Street. 

Cam pe la jumătatea convorbirii, Ted se întrerupsese și 
întrebase, simplu: „Ce?” O clipă mai târziu, continuase: „Da, e 
orașul învecinat”. Apoi: „Serios? Kelly de la țară? glumiţi, 
pesemne. Fir-ar să fie, ea e, sunt sigur de asta...” 

Rahat, exclamase fata pentru ea însăși în camera de zi, 
trăgând cu urechea. 

Era deja pe la jumătatea holului, furișându-se, când glasul 
răsunase strigând-o. 

— Hei, Kelly, spusese el. Unde fugi? 

Dar își dăduse seama că tatăl ei zâmbea. 

Asta însemna că avea o șansă. 

Intre timp, săptămânile se preschimbaseră în luni și în ani. 
Carey era un copil care știa ce vrea. 

Era plină de speranţă și necontenită. 

Mânca muncă pe pâine în Gallery Road - o grăjdăriță 
talentată cu braţe slăbuţe dar arăta bine în șa. 


VP - 321 


— Unul dintre cei mai buni copii din câți am văzut, recunoștea 
Ted. 

Catherine nu era foarte impresionată. 

Nici Ennis McAndrew. 


Da, Ennis. 

Domnul McAndrew. 

Ennis McAndrew avea regulile lui. 

Mai întâi, îi silea pe elevi să aștepte; niciodată, cu niciun chip, 
nu călăreai în primul an - asta, dacă te accepta ca elev. Firește, 
îl interesau abilităţile hipice, dar îţi citea și carnetul de note de 
la școală și mai ales comentariile profesorilor. Dacă fie și o 
singură dată găsea un „ușor de distras de la învăţătură”, puteai 
să-ți iei adio. Chiar și atunci când îţi accepta cererea, te obliga 
să vii la grajduri dimineaţa devreme, trei din șase zile pe 
săptămână. Puteai lua gunoiul cu lopata, puteai duce caii de 
frâu. Puteai să te uiţi. Dar niciodată, în niciun caz, nu aveai voie 
să vorbeşti. Puteai să-ți scrii întrebările sau să le memorezi și să 
i le pui duminica. Sâmbăta puteai să vii la curse. larăși, fără să 
vorbeşti. Ştia că ești acolo, dacă voia să știe că ești acolo. Era 
specificat foarte clar că ar trebui să stai împreună cu familia, să 
ieși cu prietenii - fiindcă din al doilea an abia dacă aveai să-i mai 
vezi. 

Din două în două zile pe săptămână puteai să dormi 
dimineaţa până mai târziu - adică puteai să te prezinți la Tri- 
Colors Boxing Gym la cinci și jumătate, ca să-ţi faci încălzirea de 
dimineaţă împreună cu boxerii. Dacă lipseai o dată, bătrânul 
afla - întotdeauna afla. 

Și totuși... 

Niciodată nu fusese atât de îndârit. 

La paisprezece ani, reîncepuse să trimită scrisori, de data asta 
din partea lui Carey Novac. Kelly de la tară dispăruse. Işi ceruse 
scuze pentru eroarea de judecată, sperând că nu aruncase o 
lumină neplăcută asupra caracterului ei. Cunoștea totul bine - 
regulile lui privindu-i pe elevi - și intenţiona să facă tot ce 
trebuia; dacă era nevoie, avea să rânească la grajduri nonstop. 

Într-un târziu, venise o scrisoare de răspuns. 

Inevitabila, mereu identica formulare, în caligrafia înghesuită 
a lui Ennis McAndrew: 

Permisiune din partea mamei. 


VP - 322 


Permisiune din partea tatălui. 

Și asta era cea mai mare problemă a ei. 
Fiindcă părinţii erau la fel de hotărâți. 
Răspunsul era tot un „nu” ferm. 

Carey n-avea să devină jocheu niciodată. 


lar după părerea ei, asta era o adevărată ocară. 

Sigur, cum să nu, era perfect acceptabil ca fraţii ei zurbagii să 
fie jochei - unii leneși și mediocri -, dar nu și ea. O dată, luase 
de pe peretele camerei de zi o fotografie înrămată a Spaniolului 
și se avântase în argumentaţie. 

— McAndrew chiar are un cal din stirpea /uil 

— Poftim? 

— Tu nu citeşti ziarele? 

Și mai apoi: 

— Cum e posibil ca tu să fi avut o asemenea viață, iar mie să 
nu-mi dai voie?! Uită-te la el! 

Pistruii i se înflăcăraseră. Părul i se încâlcise. Și continuase: 

— Nu-ţi amintești cum era? Când ajungeai pe turnantă? Când 
intrai pe linia dreaptă? 

Și în loc să agaţe fotografia la loc pe perete, o trântise pe 
măsuța de cafea, iar impactul îi spărsese sticla. 

— Trebuie să plătești pentru ea! exclamase el. 

Noroc că rama era una ieftină. 

Dar nu fusese același noroc (sau nenoroc, ar zice unii) când: 

Îngenuncheaseră amândoi să adune cioburile, iar el vorbise 
dus pe gânduri, cu privirea în podea: 

— Sigur că citesc ziarele... pe calul acela îl cheamă Matador. 


În cele din urmă, Catherine îi altoise o palmă. 

Interesant ce poate face o palmă. 

Ochii ei în nuanţa apei deveniseră o idee mai strălucitori - 
nestăpâniţi, animați de mânie. Părul îi era ridicat, câteva șuvițe, 
iar Ted stătea singur în pragul ușii. 

— N-ar fi trebuit să faci asta. 

Vorbea și arăta spre Carey. 

Dar, apoi, realitatea altui fapt: 

Catherine te pălmuia doar atunci când câștigasei. 


lată ce făcuse Carey: 


VP - 323 


Una dintre cele mai grozave pozne ale copilăriei. 

Vacanţa școlară. 

Plecase dimineaţă în ideea că va petrece noaptea acasă la 
Kelly Entwistle, dar în loc de asta luase trenul spre oraș. După- 
amiază târziu stătuse cam o oră în faţă la McAndrews Stables - 
micul oficiu în mare nevoie de a fi zugrăvit. Când nu mai putuse 
amâna, intrase și se oprise în dreptul biroului; la el ședea soţia 
lui McAndrew. Femeia era cufundată în calcule matematice și 
mesteca gumă. _ 

— Scuzaţi-mă, spusese Carey abia auzit și tremurând teribil. Il 
caut pe domnul Ennis. 

Femeia o privise; avea părul făcut permanent, gumă 
mentolată și, apoi, o doză de curiozitate. 

— Domnul McAndrew cred că vrei să spui. 

— Ah, da, scuzaţi-mă, zâmbise ea vag. Sunt puţin emoţionată. 

Atunci observase femeia; ridicase o mână și își coborâse 
ochelarii pe nas. Și dintr-un singur gest, trecuse de la 
nedumerire totală la înţelegere deplină. 

— Doar n-oi fi fata lui Ted Hipodromistul! 

La naiba! 

— Ba da, Miss. 

— Mama și tatăl tău știu că ești aici? 

Carey își strânsese părul într-o coadă împletită strâns pe 
ceafă. 

— Nu, Miss. 

Răspunsese aproape cu remușcare, aproape cu regret. 

— Dumnezeule mare, fetițo, ai venit aici de capul tău? 

— Da, am luat trenul. Și autobuzul, replicase, cât pe ce să se 
bâlbâie. Adică, prima dată am luat un autobuz greșit. Doamnă 
McAndrew, reușise ea să se controleze apoi, caut o slujbă. 

Și așa, în momentul acela, o prinsese. 

Femeia își înfipsese pixul în buclele părului. 

— Câţi ani ziceai că ai? 

— Paisprezece. 

Doamna McAndrew răsese și își trăsese nasul. 


Uneori îi auzea vorbind noaptea, înăuntrul bucătăriei. 


Ted și Catherine. 
Ecaterina cea Mare și cea Belicoasă. 


VP - 324 


— Uite ce e, zicea Ted. Dacă e s-o facă, Ennis e cel mai bun. O 
să aibă grijă de ea. Nici măcar nu-i lasă să locuiască la grajduri - 
trebuie să aibă locuinţe ca lumea. 

— Ce tip de treabă! 

— Hei... ai grijă! 

— Bine, replicase ea, însă nici gând să se înmoaie. Știi că nu 
el e problema, ci jocul în sine. 

Carey stătea în hol. 

In pijama cu pantaloni scurți și maiou. 

Picioare calde și transpirate. 

Cu degetele în sulița de lumină. 

— Of, tu și jocul tău! exclamase Ted ridicându-se și ducându- 
se la chiuvetă. Jocul mi-a dat mie totul. 

— Mda. (Sinceră damnaţiune.) Ulcer de stomac, colaps. Câte 
oase rupte ai avut? 

— Nu uita de ciuperca piciorului. 

Incerca să detensioneze atmosfera. 

Nu reușise. 

Ea continuase, damnaţiunea continuase și o întunecase pe 
fata din hol: 

— Despre fiica noastră vorbim, și vreau ca ea să trăiască... nu 
să treacă prin iadul prin care ai trecut tu sau cel prin care vor 
trece băieţii... 

Uneori huruie prin mine cuvintele acelea, și sunt încinse, 
aidoma copitelor unor pursânge: 

Vreau ca ea să trăiască. 

Vreau ca ea să trăiască. 

l-a povestit Carey asta odată lui Clay; i-a povestit-o la 
Împrejurimi. 

lar Ecaterina cea Mare avusese dreptate. 

Avusese dreptate în toate privinţele. 


Combinația de bicicletă 


L-am găsit în amonte, unde începe pâlcul de eucalipţi. 

Ce-am fi putut să-i spunem? 

In cea mai mare parte, Michael i-a stat alături; i-a pus, blând 
de tot, mâna pe umăr, până când am pornit la vale în tăcere. 


VP - 325 


Am rămas acolo peste noapte, nu puteam să plec. 

Clay m-a pus să dorm în patul lui, iar el a stat rezemat de 
perete. De șase ori m-am trezit până dimineaţă, iar el rămânea 
mereu în capul oaselor. 

A șaptea oară însă, în sfârșit s-a prăbușit. 

Era căzut într-o parte, adormit pe podea. 


A doua zi dimineaţă, a luat cu el doar ce avea în buzunar: 

Senzaţia unui cârlig de rufe vechi. 

Pe drumul spre casă, a stat lângă mine foarte drept. Se tot 
uita în oglinda retrovizoare, aproape așteptându-se s-o vadă pe 
ea. 

La un moment dat a zis: 

— Trage pe dreapta. 

Credea că o să vomite, dar îi era doar frig, foarte frig, și se 
gândise că ea ne-ar putea prinde din urmă, dar a stat la 
marginea drumului singur. 

— Clay? 

L-am strigat de vreo zece ori. 

Ne-am întors la mașină și am plecat mai departe. 


Ziarele scriau despre unul dintre cei mai promiţători tineri 
jochei din ultimele decenii. Scriau despre bătrânul McAndrew 
care, în fotografii, era o coadă de mătură frântă. Scriau despre o 
familie de jochei, despre mama ei care voise s-o oprească - să-i 
interzică să participe la joc. Fraţii ei aveau să vină de la ţară, să 
ajungă la vreme pentru înmormântare. 

Scriau despre nouăzeci de procente: 

Nouăzeci la sută dintre jochei sunt răniţi în fiecare an. 

Scriau despre o muncă dură, despre banii în general puţini și 
despre una dintre cele mai periculoase meserii din lume. 


Dar cum rămâne cu lucrurile despre care nu scria în ziare? 

Ziarele nu scriau despre soarele de când vorbiseră ei prima 
dată - atât de aproape și de uriaș, lângă ea. Sau despre aura 
luminii pe braţele ei. Nu pomeneau despre sunetul pașilor ei 
când venea la Imprejurimi și despre cum se apropia de el cu un 
foșnet. Nu pomeneau despre Pietrar - cum citea ea și înapoia 
mereu cartea. Sau cum îi iubise ea nasul rupt. La ce bun erau 
totuși ziarele acelea? 


VP - 326 


Și mai mult decât toate astea, nu scriau dacă se făcuse o 
autopsie sau dacă noaptea dinainte o afectase; erau siguri că se 
întâmplase instantaneu. Dusă așa, într-o clipă. 

McAndrew se retrăgea. 

Toți susțineau că nu era vina lui, și aveau dreptate; așa era 
jocul, asemenea lucruri se întâmplau, iar grija lui pentru jochei 
era exemplară. 

Toţi spuseseră asta, dar el avea nevoie de odihnă. 

Aidoma lui Catherine Novac cu mult timp înainte, militanţii 
pentru protecţia cailor declaraseră că era o tragedie, dar 
tragedie era și moartea cailor - suprasolicitați și supra- 
încrucișaţi. Jocul însemna moartea tuturor, susțineau ei. 

Dar Clay știa că răspunsul era el însuși. 


Acasă, când am ajuns, am rămas multă vreme în mașină. 

Ne transformaserăm în tata de după moartea lui Penny. 

Ședeam și ne uitam în gol. 

Chiar dacă am fi avut Tic Tac și dropsuri pentru gât, sunt sigur 
că n-am fi mâncat din ele. 

Clay își zicea iar și iar: 

Nu jocul a fost; eu am fost, eu, eu. 

lar ceilalţi, ce-i al lor e-al lor: au venit. 

Au venit și au stat în mașină cu noi, și la început n-au zis 
decât „Bună, Clay!” Tommy, cel mai mic și mai necopt fiind, a 
încercat să vorbească despre lucrurile bune, ca ziua în care 
venise ea și ne cunoscuse - în ape care încă nu s-au scurs - și 
cum intrase direct în casă. 

— Îți aduci aminte, Clay? 

El n-a răspuns. 

— Îți aduci aminte când l-a văzut prima dată pe Ahile? 


De data asta n-a mai alergat; a străbătut la pas labirintul 
suburbiilor; străzile și terenurile din zona hipodromului. 

N-a mâncat și n-a dormit și nu și-a putut alunga senzația că o 
vede mereu. Era o fată aflată întotdeauna pe margini. 

Cât despre noi, ceilalţi, ne era perfect clar cât de rău îl lovise, 
însă abia dacă știam jumătate din întreaga poveste - și cum am 
fi putut înţelege? Nu știam că se întâlniseră la Împrejurimi. Nu 
știam despre noaptea dinainte, nici despre brichetă, despre 


VP - 327 


Kingston Town şi Matador, nici despre Carey Novac într-a opta. 
Și nici despre patul pe care nu-l mai arseserăm. 

Când ne-a sunat tata, câteva seri la rând, Clay a clătinat doar 
din cap spre mine. l-am zis că avem noi grijă de el. 


lar înmormântarea? 

Nu putea fi decât unul dintre lucrurile acelea cu lumină multă, 
chiar dacă au ţinut slujba înăuntru. 

Biserica era plină-ochi. 

Au venit oameni de unde nici nu te așteptai, de la personaje 
din lumea curselor la crainici radio. Toată lumea voia s-o 
cunoască. Atâţia o cunoșteau bine! 

Nimeni nu ne văzuse pe noi. 

Nimeni nu auzise mărturisirile lui nesfârșite. 

Eram îngropaţi adânc, pe ultimul rând. 


Mult timp n-a putut nici să se gândească. 

N-avea să se mai întoarcă niciodată la pod. 

Nu făcea decât să mimeze că totul era în regulă. 

Venea să lucreze cu mine. 

Când suna tata, vorbea cu el. 

Era șarlatanul adolescent perfect. 

Noaptea, studia casa de pe partea cealaltă a străzii, și 
umbrele care se mișcau în ea. Se întreba unde o fi bricheta. O 
lăsase oare sub pat? Era cumva încă în cutia de lemn acolo, cu 
scrisoarea împăturită înăuntru? 

Nu mai şedea sus pe acoperiș, acum nu - doar pe verandă, și 
nu şedea, stătea în picioare, aplecat în faţă. 


Într-o seară se dusese la Hennessey, unde tribunele căscau 
nepăsătoare. 

Un mic grup se adunase lângă grajduri. 

La gard. 

Rândași și jochei începători, toţi aplecaţi, și timp de douăzeci 
de minute îi privise, iar când se risipiseră, atunci înţelesese: 
încercau să deblocheze bicicleta lui Carey. 

În ciuda vocii aceleia din el însuși și a golului dezolant din 
piept, se pomenise lăsându-se încet pe vine și atingând lacătul 
cu patru cifre - și în aceeași clipă știuse cifrul. Sigur se întorsese 
la începuturi, la primul cal și la cursa de la Cox Plate fără el: 


VP - 328 


Din cele treizeci și cinci de curse, Spaniolul câștigase 
douăzeci și șapte. 

Era, deci, 3527. 

Lacătul se deschisese imediat, îl închisese la loc și 
amestecase cifrele. 

Tribunele păreau să-i fie mult mai aproape; ambele căscate în 
întuneric. 


Artistul despărțirilor 


Din multe puncte de vedere pare ridicol, aproape meschin - 
să ne întoarcem la numărul 18 în Archer Street într-o vreme 
înainte de sosirea ei. Un lucru am învăţat în anii ăștia: că dacă 
viața continuă în urma noastră, continuă și în lumile noastre 
dinainte de ea. 

Era o perioadă în care totul se schimba. 

Un fel de pregătire. 

A lui înainte de începutul lui Carey. 

Și începe, așa cum e normal, cu Ahile. 


Sincer să fiu, poate că n-am fost foarte impresionat de acei 
două sute de dolari dubioși pe care i-am cheltuit, dar e o parte 
pe care o voi preţui întotdeauna: Rory la fereastra bucătăriei, în 
dimineaţa în care l-am adus acasă. 

Așa cum îi era obiceiul sâmbăta, ieșise împleticit în hol pe la 
unsprezece și crezuse că e matolit încă și că visează. 

să fie oare...? 

(Scuturase din cap.) 

Ce mama dracului? 

(Se frecase la ochi.) 

Până când, într-un târziu, strigase peste umăr: 

— Hei, Tommy, ce se petrece-aci? 

— Ce e? 

— Cum adică ce e, mă iei la mişto? E un măgar în curte! 

— Nu e măgar, e catâr. 

Nedumerirea îi era înfiptă în răsuflarea duhnind a bere. 

— Și care-i diferenţa? 

— Măgarul e măgar; catârul e un metis între... 


VP - 329 


— Nu-mi pasă nici dacă e un fund de cal corcit cu un ponei de 
Shetland! 

În spatele lor, noi ne prăpădeam de râs, până când Henry 
tranșase problema: 

— Rory, fă cunoștință cu Ahile. 

Până pe înnoptat ne iertase - sau cel puţin suficient cât să 
rămână acasă. Sau cel puţin să rămână acasă și să se plângă. 

Seara eram cu toții afară, inclusiv doamna Chilman, și Tommy 
turuia „Hei, băiete, hei, băiete”, cu cea mai iubitoare voce pe 
care v-o puteți imagina, mângâindu-l și bătându-l ușurel pe gât. 
Catârul ședea calm și se uita la el, în vreme ce Rory bombănea 
către Henry. 

— Acu' o să scoată dihania în oraș la cină, pentru numele lui 
Dumnezeu! 

Noaptea, ședea în pat sufocat de Hector, iar Rosy, tolănită, 
sforăia ușor. De pe partea stângă a patului se auzea: un 
mormăit arțăgos, dar șoptit. 

— Animalele astea mă termină naibii! 


Credeam că, în privinţa alergării, Clay avea să se relaxeze, ori 
să se resemneze acum, că statalele se încheiaseră, iar catârul 
era la noi. Nu m-aș fi putut înșela mai rău de atât. Dimpotrivă, 
alerga mai tare, iar asta într-un fel mă scotea din sărite. 

— De ce nu iei o pauză? l-am întrebat la un moment dat. Abia 
ai câștigat statalele, pentru numele lui Dumnezeu! 

El a rămas cu privirea plecată tot drumul pe strada Archer. 

Atâta timp, și eu nu observasem niciodată! 

lar dimineaţa aceea nu era o excepţie: 

Îl ardea în buzunar. 

— Hei, Matthew, mi-a spus, vii sau nu? 

In aprilie au început problemele. 

Catârul era enigmatic. 

Sau mai degrabă pur și simplu încăpățânat. 

Tinea la Tommy, sunt sigur de asta; doar că ţinea mai mult la 
Clay. Pe Clay îl lăsa să-i verifice picioarele. Nimeni altcineva nu 
reușea să i le clintească din loc. Și numai Clay izbutea să-l facă 
să tacă. 

In câteva nopţi mai cu seamă, foarte târziu, și dimineața 
devreme, Ahile răgea furtunos. Din când în când auzeam acele 
ii-haa triste, dar oripilante - ca un catăr și o balama scârțţâind - 


VP - 330 


și, între ele, alte voci. Henry striga: „Rahat, Tommy!”, iar eu 
ceream: „Fă catârul ăla să tacă!” Rory urla: „la idioata de pisică 
de pe mine!”, iar Clay stătea doar în pat, tăcut. 

— Clay, trezește-te! 

Tommy trăgea de el cu disperare, îl zgâlţâia și-l împingea 
până când, în scurt timp, Clay se ridica în picioare și se ducea la 
bucătărie. Pe fereastră îl vedea pe Ahile: catârul era sub 
uscătorul de rufe; zbiera ca o poartă ruginită. Stătea neclintit și 
întindea capul, cu botul ridicat spre cer. 

Clay se uita la el și nu se putea mișca; o vreme, rămânea ca 
hipnotizat. Dar Tommy așteptase deja suficient. In timp ce noi, 
ceilalți, ieșeam din dormitoare, iar catârul urla mai departe, Clay 
era cel care se folosea de zahăr. Lua capacul bolului și lingura și 
se ducea afară, cu Tommy. 

— la, ţine palmele, spunea el hotărât când se opreau pe 
verandă, lângă canapea. 

Era întuneric, cu excepţia lunii și a catârului, iar Tommy 
întindea ambele palme. 

— Gata, sunt pregătit, răspundea, și Clay turna tot conţinutul, 
o mână întreagă, așa cum mai văzusem o dată înainte; și, fiţi 
siguri, așa cum văzuse și Ahile. Pentru o clipă, se oprea din 
zbierete, se uita la ei și se apropia alene. Căpăţânos și în mod 
evident încântat. 

Hei, Ahile! 

Salut, Clay! 

Faci cam multă gălăgie. 

Știu. 

Când ajungea lângă el, Tommy întindea palmele, iar Ahile se 
apleca și le lingea - nu lăsa neatins niciun colț. 

Ultima dată când se întâmplase asta fusese în mai, iar Tommy 
se resemnase în sfârșit. Avea grijă de toate animalele, de toate 
la fel, iar pentru Ahile cumpăraserăm mai multe grăunțe, mai 
mult fân, și golisem de morcovi zona hipodromului. Când Rory 
întrebase cine a mâncat ultimul măr, știuse că la catâr ajunsese. 

În ziua aceea se iscase un vânt de sud în miez de noapte; 
sufla pe străzi prin suburbii. Și aducea cu el zgomotele 
trenurilor. Sunt sigur că asta i-a dat ghes de fapt, iar acum nu 
mai tăcea. Chiar și atunci când Tommy a dat fuga afară, la el, 
Ahile n-a făcut decât să se scuture și să-l alunge; răgea într-un 


VP - 331 


unghi de patruzeci și cinci de grade, iar deasupra lor, uscătorul 
de rufe se rotea. 

— Bolul de zahăr? l-a întrebat Tommy pe Clay. 

Dar în noaptea aceea i-a răspuns că nu. 

Încă nu. 

Nu, de data asta Clay s-a apropiat, și un cârlig de rufe îi era 
lipit de coapsă, și tot ce a făcut a fost să stea cu el și apoi să se 
întindă, foarte încet, în sus; și a oprit rotirea uscătorului. Chiar 
mai încet, mâna cealaltă și-a pus-o pe capul catârului, pe 
miriștea aceea aridă. 

— E în regulă, i-a zis, s-a terminat. 

Dar Clay știa mai bine decât oricine altcineva: unele lucruri nu 
se opresc niciodată. Chiar și atunci când Tommy i-a ignorat 
spusele și s-a întors aducând bolul de zahăr, iar Ahile l-a lins pe 
tot - cristale dulci pe nasul lui - chiar și atunci, catârul se uita la 
Clay. 

li vedea oare conturul buzunarului? 

Poate, probabil că nu. 

Un lucru știu sigur însă: catârul acela nu era câtuși de puţin 
prostănac; Ahile a știut întotdeauna. 

A știut că acela era băiatul Dunbar. 

Acela era cel de care avea el nevoie. 


Alergam mult în vremea aia până la cimitir și înăuntrul lui, 
iarna. 

Dimineţile erau mult mai întunecate. 

Soarele se căţăra pe spinările noastre. 

O dată, am alergat până la Epsom, iar Sweeney era om de 
cuvânt: 

Rulota dispăruse, dar cocioaba își dăduse obștescul sfârșit. 

Am zâmbit, iar Clay a spus „Toși”. 


A venit apoi iunie și, serios, cred că Ahile era mai inteligent 
decât Rory, fiindcă Rory fusese iar suspendat. Se apropia încet 
de exmatriculare; ambițiile lui își vedeau izbânda. 

M-am întâlnit din nou cu Claudia Kirkby. 

De data asta avea părul mai scurt, abia sesizabil, și purta o 
pereche de cercei superbi, de forma unor săgeți. Erau din argint 
și atârnau ușor. Biroul ei era acoperit de hârtii, iar posterele 
rămăseseră intacte. 


VP - 332 


Necazul, acum, era că sosise o profesoară nouă - o altă 
tânără - iar Rory o dăduse drept exemplu. 

— Se pare, mi-a explicat domnișoara Kirkby, că șterpelea 
boabe de struguri din mâncarea lui Joe Leonello și le arunca spre 
tablă. Profesoara a fost lovită când s-a oprit și s-a întors spre ei. 
Boaba i s-a strivit de pieptul bluzei. 

Deja, felul în care stăpânea ea poezia! 

Am închis ochii, nemișcat. 

— Sincer, a continuat ea, cred că profesoara a reacţionat 
puţin exagerat, însă nu mai putem continua să închidem ochii. 

— A avut dreptate să se supere, am spus, dar în scurt timp 
am început să șovăi; m-am pierdut în bejul bluzei ei, în 
vălurelele și undele pe care le facea. Adică, ce șanse erau? 
(Poate o bluză să fie mareică?) Să se întoarcă exact în acel 
moment...? 

Cuvintele mi-au ieșit din gură și atunci am știut. Ce greșeală! 

— Vrei să spui că a fost vina e? 

— Nu! Ce... 

Îmi trăgea mie o muștruluială! 

A început să strângă hârtiile de pe birou. Și mi-a zâmbit 
drăguţ, liniștitor. 

— Matthew, nu-i nicio problemă. Știu că nu asta ai vrut să zici. 

M-am așezat pe o bancă plină de graffiti. 

Obișnuita subtilitate adolescentină: 

O bancă plină de penisuri. 

Cum aș fi putut să rezist? 

Atunci a încetat să mai vorbească și și-a asumat un risc tăcut, 
temerar - și ăsta a fost lucrul de care m-am îndrăgostit mai 
întâi. 

Și-a pus palma pe braţul meu. 

Mâna îi era subţire și caldă. 

— Ca să-ţi spun adevărul, sunt chestii mult mai rele care se 
întâmplă aici în fiecare zi, dar la Rory a fost picătura care a 
umplut paharul. 

Era de partea noastră și îmi arăta asta. 

— Asta nu e o scuză, dar el suferă, și e doar un copil. (Și cu 
asta m-a terminat acolo, pe loc.) Deci, am dreptate, sau am 
dreptate? 

Tot ce-ar mai fi trebuit să facă era să clipească ștrengărește 
spre mine, dar n-a făcut-o, iar pentru asta i-am fost 


VP - 333 


recunoscător - fiindcă citase ceva cuvânt cu cuvânt, și în scurt 
timp s-a depărtat de mine. Și s-a așezat într-o bancă. 

Trebuia să dau și eu ceva la schimb. 

— Ştii... am început și m-a durut când mi-am înghiţit nodul din 
gât; apele erau placide acum pe bluza ei. Ultima persoană care 
mi-a spus asta a fost tata. 


În alergare, se pregătea ceva. 

Ceva trist, în principal pentru mine. 

Pe timpul iernii am rămas consecvenţi; alergam la 
Bernborough, alergam pe străzi, apoi eu la bucătărie și la cafea, 
iar Clay, sus pe acoperiș. 

Când îl cronometram, problema era neplăcută. 

Cea mai temută dilemă a alergătorului: 

Alerga mai din greu, dar nu și mai repede. 

Credeam că motivul era lipsa adrenalinei; dintr-odată, 
motivaţia era firavă. Ce să mai facă altceva, decât să câștige 
statalele? Până la sezonul de atletism mai erau șase luni; nu era 
de mirare că se simţea letargic. 

Clay, însă, nu era de aceeași părere. 

Lângă el, îl prelucram. 

— Sus, îi ziceam, sus! Haide, Clay! Ce-ar face Liddell, sau 
Budd? 

Trebuia să-mi fi dat seama că eram prea blând cu el. 

Când Rory a fost suspendat ultima dată, l-am luat cu mine la 
serviciu; stabilisem dinainte cu șeful. Trei zile la dușumele și 
covoare, și un lucru devenise clar - nu era alergic la muncă. 
Părea dezamăgit de fiecare dată când se încheia ziua de lucru; 
apoi a renunţat la școală, definitiv. Eu ajunsesem aproape să-l 
implor. 

Ședeam în biroul directorului. 

Se furișase și furase presa de sandvișuri din cancelaria 
profesorilor de științe. 

— Oricum mănâncă prea mult, explicase el. Le-am făcut naibii 
un serviciu! 

Eu și Rory stăteam de o parte a biroului. 

Claudia Kirkby și doamna Holland, de partea cealaltă. 

Domnișoara Kirkby purta un costum închis la culoare și o 
bluză albastru-deschis; despre doamna Holland nu-mi amintesc. 
Ceea ce mi-aduc aminte însă e părul ei argintiu, pieptănat pe 


VP - 334 


spate, catifelarea ridurilor din colţurile ochilor și broșa de pe 
buzunar, de pe cel din stânga; era o floare din flanel - emblema 
școlii. 

— Ei bine? am întrebat. 

— Ei bine ce? a replicat ea. 

(Nu era răspunsul pe care îl așteptam.) 

— E dat afară definitiv de data asta? 

— Păi... nu... nu sunt sigură că asta e... 

Am întrerupt-o: 

— Să fim sinceri, o merită. 

Rory se înfierbântase, aproape bucuros. 

— Sunt și eu aici! 

— Uitaţi-vă la el, am spus, iar ele s-au uitat. Cămașa afară din 
pantaloni, rânjetul pe buze. Dă cumva impresia că-i pasă cât 
negru sub unghie de chestia asta? Pare să se căiască...? 

— Cât negru sub unghie? a intervenit Rory. Să mă căiesc? La 
naiba, Matthew, du-te și adu-ne un dicționar, nu vrei? 

Holland știa. Știa că nu sunt prost. 

— Sinceră să fiu, ne-ai fi prins bine anul trecut în... în clasa a 
douăsprezecea, Matthew. Niciodată n-ai părut prea interesat, 
dar erai de fapt, nu-i așa? 

— Hei, credeam că despre mine vorbim! 

— Taci, Rory! 

Asta fusese Claudia Kirkby. 

— Așa vezi, așa-i mai bine, a replicat el. Cu fermitate! 

Uitându-se cu fermitate în altă parte. Ea își strânsese sacoul 
mai bine pe corp. 

— Termină! am intervenit. 

— Ce? 

— Ştii tu. 

Dar apoi m-am întors asupra doamnei Holland. Era după- 
amiază și venisem acasă devreme de la serviciu, ca să mă 
bărbieresc și să mă îmbrac frumos, dar asta nu însemna că nu 
eram obosit. 

— Dacă nu-l exmatriculaţi nici de data asta, o să sar peste 
biroul de aici, o să smulg ecusonul ăla de director, o să mi-l înfig 
mie în piept și o să-l elimin eu însumi pe ticălos! 

Rory era atât de entuziasmat, încât aproape că începuse să 
aplaude. 

Claudia Kirkby încuviințase, sumbră. 


VP - 335 


Directoarea își pipăise ecusonul. 

— Păi, ăă, nu sunt sigură... 

— Eliminaţi-mă! a strigat Rory. 

Și spre surprinderea tuturor, l-a eliminat. 

A completat metodic toate formalităţile, a sugerat școli din 
apropiere, dar noi am spus că nu avem nevoie de ele, că seva 
angaja, ne-am strâns mâinile și asta a fost tot; le-am lăsat pe 
amândouă și am plecat. 

La jumătatea drumului spre parcare, am dat fuga înapoi. 
Pentru noi, oare, sau pentru Claudia Kirkby? Am bătut la ușă, am 
intrat din nou, și erau amândouă înăuntru, încă vorbind. 

— Domnișoară Kirkby, doamnă Holland, îmi cer scuze. Îmi 
pare rău pentru necazurile pricinuite și... vă mulţumesc. 

Era o nebunie, dar începusem să transpir. De vină era 
expresia ei de compasiune, cred, și costumul, și cerceii aurii. 
Tortiţele care scânteiau circular. 

— Și de asemenea... regret să vă întreb asta acum, dar am 
fost întotdeauna atât de preocupat de Rory, încât n-am întrebat 
niciodată cum se descurcă Henry și Clay. 

Doamna Holland i-a sugerat domnișoarei Kirkby să răspundă. 

— Se descurcă bine, Matthew. Sunt copii buni, a spus ea șia 
zâmbit, dar nu mi-a făcut cu ochiul. 

— Mă credeţi sau nu, la fel e și cel de acolo, de afară, am 
replicat arătând cu bărbia spre ușă. 

— Știu. 

Știu. 

A spus că știe, iar asta mi-a rămas în suflet mult timp, dar a 
început afară, lângă zid. Pentru un timp am sperat să iasă și ea, 
stând rezemat până când au început să mă doară omoplaţii, dar 
nu s-a auzit decât vocea lui Rory. 

— Hei! Ce faci, vii? 

Ajunși la mașină, m-a întrebat: 

— Pot să conduc eu? 

— Nici să nu te gândești! 

Până la sfârșitul săptămânii, își luase deja o slujbă. 


Și așa, iarna a lăsat loc primăverii. 


Timpii lui Clay erau mult mai mari, și într-o duminică 
dimineaţă se întâmplase. 


VP - 336 


De când se angajase ca tinichigiu, lucra din greu la 
meșteșugul băutului. Incepuse să iasă cu fete și s-o rupă cu ele. 
Erau nume și observaţii; una de care îmi amintesc este Pam, iar 
Pam avea păr blond și respiraţie puturoasă. 

— Fir-ar! exclamase Henry. l-ai spus și ei asta? 

— Mda, răspunsese Rory. Și mi-a tras o palmă. Pe urmă m-a 
lăsat baltă și a cerut o gumă mentolată. Dar nu tocmai în 
ordinea asta. 

Venea împleticit acasă dimineaţa - iar duminica aceea fusese 
pe la mijlocul lui octombrie. Când eu și Clay ne pregăteam să 
plecăm spre Bernborough, el intra clătinându-se. 

— lisuse, uită-te la tine, în ce hal ești! 

— Mda, bună poanta, Matthew, mersi. Voi doi, lepădăturilor, 
unde vă duceţi? 

Tipic pentru Rory: în blugi și o jachetă îmbibată în bere, n- 
avea nicio problemă să vină cu noi; iar Bernborough era și el 
tipic. 

Soarele năpădise tribuna principală. 

Am făcut primii 400 de metri împreună. 

— Eric Liddell, i-am spus eu lui Clay. 

Rory a rânjit. 

Fusese mai degrabă o strâmbătură obraznică. 

La a doua tură, intrase în junglă. 

Trebuia să se ușureze. 

Până la a patra, adormise. 

Înainte de ultimii 400 însă, părea să fie aproape treaz. S-a 
uitat la Clay și s-a uitat la mine. Și a scuturat din cap, cu dispreț. 

Pe nuanța aprinsă a pistei, l-am întrebat: 

— Care-i problema cu tine? 

Din nou, rânjetul acela strâmb. 

— Greșești, mi-a spus și s-a uitat spre Clay, dar atacul era 
îndreptat spre mine. Matthew, glumești, nu? Sigur îţi dai seama 
de ce nu reușește. (Părea gata să se repeadă la mine și să mă 
zgâlțâie.) Haide, Matthew, gândește! Tot rahatul ăla drăguţ și 
romantic! A câștigat statalele - și ce? Nu mai poate el de asta! 

Dar cum era posibil așa ceva? 

Cum să știe Rory asemenea lucruri exacte și să denatureze 
istoria neamului Dunbar? 

— Uită-te la el! a insistat. 

M-am uitat. 


VP - 337 


— Nu vrea toată... toată cumintenia asta. O vrei, puștiule? l-a 
întrebat de data asta pe Clay. 

Și Clay a clătinat din cap. 

lar Rory nu s-a lăsat. 

Mi-a înfipt o mână drept în piept. 

— Trebuie s-o simtă aici. 

Dintr-odată era atâta gravitate, atâta durere în el, și apăruse 
cu forța unui pian. Cuvintele spuse cel mai încet erau cele mai 
rele: 

— Trebuie să-l doară atât de rău, cât aproape să-l omoare - 
fiindcă așa trăim noi! 

M-am străduit să-l contrazic. 

Nu mi-a venit însă nici măcar o idee. 

— Dacă nu poţi tu, o fac eu pentru tine, a continuat respirând 
cu greu, încordat, reținut. Nu trebuie să alergi cu el, Matthew. 
(Și s-a uitat la băiatul ghemuit lângă mine, la focul din ochii lui.) 
Trebuie să-ncerci să-l oprești. 


În seara aia, Clay mi-a spus. 

Mă uitam la A/ien în camera de zi. 

(Nici că se putea ceva mai potrivit de sinistru!) 

Mi-a spus că era recunoscător și că-i părea rău - și vorbea 
către televizor. Cu un zâmbet, ca să nu se frângă. 

— Cel puţin acum pot să mă odihnesc - mă dor picioarele și 
spatele de mor. 

Își așezase apoi privirea pe umărul meu. 

Am minţit; ne prefăceam că credem. 


Cât despre antrenament, era genial: 

Erau trei băieţi la linia de 100 de metri. 

Doi la 200. 

Apoi Rory, pe ultima parte. 

N-a fost greu nici să găsesc băieţi care să-l bătucească; venea 
acasă cu ciorchini de vânătăi sau cu o arsură pe obraz. Il 
pedepseau până când începea să zâmbească - și atunci se 
încheia antrenamentul. 

Într-o seară eram în bucătărie. 

Clay spăla vasele, iar eu le ștergeam. 


VP - 338 


— Hei, Matthew, a spus încet. Mâine alerg la Bernborough; nu 
e nimeni să mă oprească. Incerc să scot timpul cu care am 
câștigat statalele. 

lar eu, eu nu m-am uitat la el, dar n-am putut nici să mă uit în 
altă parte. 

— Mă întrebam, a continuat el, dacă ai vrea. (Și privirea din 
ochii lui spunea totul.) Mi-am zis că poate-mi bandajezi 
picioarele. 


La Bernborough, a doua zi dimineaţă, am privit. 

Ședeam în părjolul tribunei principale. 

Il bandajasem cât de bine putusem. 

Oscilam undeva între a ști că era pentru ultima dată când o 
făcusem și adevărul că mai era una suplimentară. ÎI puteam 
privi într-un fel diferit acum; mă uitam la el cum aleargă doar ca 
să îl văd cum aleargă. Ca Liddell și Budd la un loc. 

Cât despre timp, își depășise recordul cu mai mult de o 
secundă, pe o pistă care zăcea bolnavă și pe moarte. Când a 
trecut linia, Rory zâmbea, cu mâinile în buzunare; Henry striga 
timpul. Tommy dăduse fuga cu Rosy. Toţi îl luaseră în braţe și-l 
purtaseră pe sus. 

— Hei, Matthew! a strigat Henry. Nou record statal! 

Părul lui Rory era zburilit și ruginiu. 

Ochii lui - cel mai preţios metal de ani întregi. 

lar eu am coborât din tribună și i-am strâns mâna lui Clay, 
apoi pe a lui Rory. 

— Uită-te la tine, în ce hal ești! am zis și fiecare cuvânt era 
cât se poate de serios. Cea mai bună cursă pe care am văzut-o 
vreodată! 

După asta, se lăsase pe vine și așteptase pe pistă, chiar 
înainte de linia de sosire - atât de aproape, că simţea mirosul 
vopselei. Peste mai bine de douăsprezece luni avea să fie înapoi 
aici, antrenându-se cu Henry, cu băieţii și creta și pariurile. 

Pentru o vreme domnise o tăcere stranie, când zorii 
deveniseră zi. 

Pe tartan, stătuse și pipăise ca să verifice: 

Cârligul, intact, în buzunar. 

In curând avea să se ridice, în curând avea să pășească spre 
cerul cu priviri limpezi din faţa lui. 


VP - 339 


Două uși 


După combinaţia de bicicletă, erau două uși de depăşit, și 
prima era a lui Ennis McAndrew, imediat la ieșirea din cartierul 
hipodromului. 

Casa era una dintre cele mari. 

Era veche și frumoasă, cu acoperiș de tablă. 

O verandă uriașă din lemn. 

Clay făcuse ture în jurul străzii. 

Erau camelii în toate grădinile caselor de acolo, și câteva 
magnolii enorme. Multe cutii de scrisori de modă veche. Ar fi 
întrunit, fără îndoială, aprobarea lui Rory. 

Nu numărase de câte ori dăduse ocol străzii - mergând așa 
cum mersese Penny odinioară, așa cum mersese Michael - până 
la o ușă anume, în noapte. 

Ușa asta era una masivă și roșie. 

Uneori zărea tușele de pensulă. 

Celelalte uși deveniseră glorioase. 

Clay știa că asta nu avea să devină. 


Apoi, a doua ușă. 

În diagonală, mai jos pe Archer Street. 

Ted și Catherine Novac. 

Se uita la ea de pe verandă, și săptămânile erau încropite din 
zile, Clay venind să lucreze cu mine. Nu existase o întoarcere la 
Bernborough deocamdată, nici la cimitir, nici pe acoperiș. Și în 
mod cert nu la Împrejurimi. Târâia după el vinovăția. 

La un moment dat am cedat; l-am întrebat dacă se mai 
întorcea la pod, iar Clay n-a făcut decât să ridice din umeri. 

Știu: l-am bătut o dată, fiindcă pleca. 

Dar era clar că trebuia să termine. 

Nimeni nu putea trăi așa. 


Într-un târziu, o făcuse, traversase treptele spre McAndrew. 

O bătrână deschisese ușa. 

Avea părul vopsit și făcut permanent - iar eu nu sunt de acord 
cu el, fiindcă ușa asta chiar devenise glorioasă, dar numai atunci 
când veneai în faţa ei. 

— Pot să te ajut cu ceva? 


VP - 340 


lar Clay, în cea mai neagră stare a lui, și în cea mai bună, 
spusese: 

— Îmi pare rău să vă deranjez, doamnă McAndrew, dar dacă 
nu vă supăraţi, aș putea vorbi cu soțul dumneavoastră? Mă 
numesc Clay Dunbar. 

Bătrânul din casă cunoștea numele. 


Și acasă la Novac era cunoscut, însă doar ca băiatul pe care-l 
văzuseră pe acoperiș. 

— Intră, îl poftiseră, și erau amândoi atât de exasperant de 
amabili cu el, atât de drăguţi, încât era dureros. Făcuseră ceai, 
iar Ted îi strânsese mâna și îl întrebaseră ce mai face. Catherine 
Novac zâmbise, și era un zâmbet care te trăgea înapoi din 
moarte, sau din plâns, ori poate din amândouă; Clay nu se putea 
decide. 

În orice caz, când le spusese, avusese grijă să nu se uite spre 
locul în care stătuse ea în ziua aceea, când ascultaseră cursa 
din sud - când ratase calul cel mare și roib. Ceaiul lui era rece și 
neatins. 

Le spusese ce însemnau serile de sâmbătă. 

Salteaua, folia de plastic. 

Le spusese despre Matador într-a cincea. 

Le spusese că o iubise de prima dată când vorbise cu el, și că 
fusese doar vina lui. Clay se frânsese, dar nu se prăbușise, 
fiindcă nu merita lacrimi de compasiune. 

— În noaptea dinainte să cadă, ne-am întâlnit acolo, am fost 
acolo goi, și... 

Se oprise fiindcă, într-o zvăcnire de blond-arămiu, Catherine 
Novac se ridicase și se apropiase de el. Il ridicase cu blândețe 
din scaunul lui și îl îmbrăţișase tare, atât de tare! Și-i mângâiase 
părul scurt, și era atât de-al naibii de plăcut, încât durea. 

Ea spusese: 

— Ai venit la noi, ai venit! 

Vedeţi voi, la Ted și Catherine Novac nu existau incriminări, 
cel puţin nu pentru acest biet băiat. 

Ei o aduseseră în oraș. 

Știuseră care erau riscurile. 


Pe urmă, McAndrew. 
Fotografii cu cai. 


VP - 341 


Fotografii cu jochei. 

Lumina dinăuntru era portocalie. 

— Te cunosc, spusese el, și părea mai mic acum, ca o surcea 
ruptă într-un șezlong împletit. 

În capitolul următor veţi vedea - ce explicase Ennis McAndrew 
cândva. 

— Tu ești lemnul uscat pe care i-am zis eu să-l taie. 

Părul îi era alb-gălbui. Purta ochelari. Un pix în buzunar. Ochii 
îi scânteiau, dar nu foarte vesel. 

— Cred c-ai venit să dai vina pe mine, așa-i? 

Clay se așezase pe fotoliul de vizavi. 

Îl privise, drept și ţeapăn. 

— Nu, domnule, am venit să vă spun că aţi avut dreptate. 

Și McAndrew fusese luat prin surprindere. Se uitase interesat 
la el și întrebase: 

— Poftim? 

— Domnule, eu... 

— Zi-mi pe nume, Ennis, și dă-i drumul! 

— Bine, păi... 

— Am zis să vorbești odată! 

Clay înghiţise greu. 

— N-a fost vina dumneavoastră, a fost a mea. 

Lui nu-i spusese apoi ce le spusese soţilor Novac, dar avusese 
grijă ca McAndrew să vadă. 

— Nu reușea deloc să scape de mine, vedeţi dumneavoastră, 
și așa s-a întâmplat. Probabil că a fost prea obosită, sau nu s-a 
putut concentra... 

McAndrew dădea încet din cap, aprobator. 

— S-a pierdut acolo, în șa. 

— Da, așa cred. 

— Ai ieșit cu ea în noaptea dinainte. 

— Da, răspunsese Clay și plecase. 

Plecase, dar când coborâse treptele, Ennis și soţia lui ieșiseră 
după el, iar bătrânul îl strigase. 

— Hei! Clay Dunbar! 

Clay se întorsese. 

— Nici n-ai idee la ce i-am văzut pe unii jochei dedându-se în 
decursul anilor, și o făceau - devenise deodată foarte apropiat, 
plin de compasiune - pentru lucruri mult mai puţin importante 
decât în cazul tău. 


VP - 342 


Coborâse chiar treptele, venind lângă el, la poartă. 

— Ascultă la mine, băiete, continuase apoi și Clay observase, 
pentru prima dată, că avea în gură un dinte de argint, pe 
dreapta, în spate. Nici nu pot să-mi închipui cât de greu ţi-a fost 
să vii și să-mi spui asta. 

— Vă mulţumesc, domnule. 

— Nu vrei să intri puţin înapoi? 

— Mai bine m-aș duce acasă. 

— Bine, dar dacă pot vreodată să fac ceva pentru tine, orice, 
să-mi spui. 

— Domnule McAndrew? 

Bătrânul se oprise, cu ziarul sub braţ. Ridicase capul, doar de 
un deget. 

Clay dăduse să întrebe cât de bună fusese Carey, sau cât de 
bună ar fi putut deveni, dar știuse că niciunul dintre ei n-ar fi 
putut îndura, așa că încercase altceva. 

— Puteți continua să antrenați mai departe? Ar fi nedrept să 
n-o faceţi. N-a fost vi... 

lar Ennis McAndrew se îndreptase de spate, își reașezase 
ziarul și pornise înapoi, pe alee. Își repetase pentru sine „Clay 
Dunbar”, dar aș fi vrut s-o facă mai audibil. 

Ar fi trebuit să spună ceva despre Phar Lap. 

(În ape ce foarte curând aveau să vină.) 


Acasă la Ted și Catherine Novac, mai rămăsese doar să le 
găsească: 

Bricheta, cutia și scrisoarea lui Clay. 

Nu știau, fiindcă nu se atinseseră încă de patul ei, așa că 
zăceau dedesubt, pe podea. 

Matador într-a cincea. 

Carey Novac într-a opta. 

Kingston Town nu poate să câștige. 

Ted atinsese cuvintele. 

Pe Clay însă, ceea ce-l nedumerise cel mai tare, și în cele din 
urmă îi oferise ceva, fusese al doilea dintre alte două obiecte 
aflate acum în cutie. Primul era fotografia pe care i-o trimisese 
tatăl lui, cu băiatul sus, pe pod; pe al doilea însă, nu i-l dăduse 
el; era unul pe care-l șterpelise ea, iar Clay n-avea să știe 
niciodată când. 

Era deschis la culoare, verde și alungit. 


VP - 343 


Carey fusese acolo, la numărul 18 pe Archer Street. 
Și șterpelise un amărât de cârlig de rufe. 


Șase Hanley 


Pentru Ted și Catherine Novac, alegerea se făcuse singură. 
Dacă n-ar fi devenit eleva lui McAndrew, ar fi fost a altcuiva; 
poate că așa fusese mai bine. 

Când îi spuseseră, erau în bucătărie, cu cești de cafea. 

Ceasul ticăia zgomotos în spatele lor. 

Fata rămăsese cu ochii în jos, zâmbind. 

Avea aproape de șaisprezece ani și era la începutul lui 
decembrie când se oprise pe o peluză în cartierul hipodromului, 
cu firul prăjitorului de pâine la picioare. Se oprise, privise atent 
și vorbise. 

— Uitaţi-vă acolo sus... 


Data următoare, desigur, fusese pe seară, când traversase 
strada. 

— Și? Tu nu vrei să știi cum mă cheamă pe mine? 

A treia oară fusese într-o marţi, în zori. 

Ucenicia ei n-avea să înceapă decât în primele zile ale anului 
următor, dar ea alerga deja cu băieţii de la Tri-Colors, mai 
devreme cu câteva săptămâni decât o instruise McAndrew. 

— Jocheii și boxerii, obișnuia el să spună, sunt aproape același 
lucru. 

Și unii, și ceilalți erau obsedaţi de greutate. Și unii, și ceilalţi 
erau nevoiţi să se lupte ca să supraviețuiască; iar pericolul și 
moartea erau aproape, la îndemână. 

In martea aceea de la mijlocul lui decembrie alerga împreună 
cu boxerii aceia lac de sudoare. Avea părul desfăcut - aproape 
întotdeauna îl purta așa - și se străduia să nu rămână mult în 
urma lor. Erau pe Poseidon Road, cu aromele obișnuite, de pâine 
coaptă și fierărie, iar la colţul cu Nightmarch Avenue, Clay o 
văzuse primul. Pe atunci se antrena singur. Carey era în 
pantaloni scurţi și tricou fără mâneci. Când ridicase ochii, 
văzuse că el o observase. 

Tricoul ei era de un albastru șters. 

Pantalonii fuseseră tăiați din niște blugi. 


VP - 344 


Pentru o clipă se întorsese și se uitase la el. 
— Hei, băiete! strigase unul dintre boxeri. 
— Hei, băieţi! șoptise el, dar către Carey. 


Data următoare era pe acoperiș, era cald și aproape de 
înnoptat, iar el coborâse și se dusese spre ea; stătea singură pe 
alee. 

— Hei, Carey. 

— Bună, Clay Dunbar! 

Aerul fremăta. 

— Îmi știi numele de familie? 

Din nou îi remarcase dinţii; cei nu foarte drepţi, plus sticla de 
mare. 

— Ei, da, lumea vă știe pe voi, băieţii Dunbar, spusese ea și 
aproape că râsese. E adevărat că găzduiţi un catâr? 

— Găzduim? 

— Doar nu ești surd, nu? 

Îi freca ridichea! 

Dar era un frecuș mic, unul vesel, unul la care el fusese 
dispus să răspundă. 

— Nu. 

— Adică nu găzduiţi un catâr? 

— Nu, nu sunt surd. Avem catârul de o vreme. Avem și un 
border collie, o pisică, un porumbel și un peștișor. 

— Un porumbel? 

Acum ripostase și el: 

— Doar nu ești surdă, nu? Îl cheamă Telemah; animalele 
noastre au cele mai oribile nume pe care le-ai auzit vreodată, 
poate cu excepţia lui Rosy, sau a lui Ahile. Ahile e un nume 
frumos. 

— Ahile îl cheamă pe catâr? 

El încuviinţase; fata se apropiase. 

Se întorsese cu fața în partea cealaltă, spre suburbii. Fără să 
stea pe gânduri, începuseră amândoi să meargă. 


Când ajunseseră la poalele străzii Archer, Clay se uitase la 
picioarele ei în blugi; la urma urmei era băiat, observase. 
Văzuse și îngustarea spre glezne, sandalele tocite, marca Volley. 
Când ea se mișca, era conștient de maioul pe care-l purta și de 
țesăturile pe care le zărea pe dedesubt. 


VP - 345 


— E grozav, spusese ea când ajunseseră la colț, în lumina 
becului stradal, să ajungi să locuiești pe Archer Street. Primul 
cal care a câștigat Cursa care oprește o ţară în loc. 

Clay încercase s-o impresioneze: 

— De două ori. Prima și a doua ediţie. 

Reușise, dar până la un punct. 

— Ştii și cine îl antrena? 

La asta, Clay nu avusese nicio șansă. 

— De Mestre, răspunsese tot ea. A câștigat cinci, și nimeni nu 
știe. 


De acolo, străbătuseră cartierul hipodromului pe străzi ce 
purtau, toate, nume de cai pursânge. Poseidon, calul, era un 
campion, și erau magazine cu nume care îi încântau, cum era 
cafeneaua Șaua și Tridentul, merceria Cap de Cal, și câștigătorul 
detașat: frizeria Tunsoarea Cartierul Hipodromului. 

Spre capăt, aproape de Entreaty Avenue, care ducea la 
cimitir, era o mică alee la dreapta, numită Bobby's Lane, unde 
Carey se oprise și așteptase. 

— E perfect, spusese ea și se rezemase de gard, de șirul lui 
de scânduri. 

— Asta se cheamă Bobby's Lane. 

Clay se rezemase și el la câţiva metri de ea. 

Fata ridicase privirea spre cer. 

— Phar Lap, spusese apoi, iar când lui i se păruse înlăcrimată, 
ochii ei erau verzi și blânzi. Și uite, e o alee, nici măcar o stradă; 
și au botezat-o după numele lui de concurs. Cum să nu-ţi placă 
asta? 

O vreme se așternuse ceva apropiat de tăcere, în jur era doar 
aerul dărăpănării urbane. Clay știa, desigur, la fel ca mulţi dintre 
noi, despre calul emblematic al ţării noastre. Știa despre șirul de 
victorii ale lui Phar Lap, cum cursele aproape că-l schilodiseră 
din cauza prea marii greutăţi. Știa despre America, despre cum 
se dusese acolo, câștigase o cursă și murise, aparent chiar a 
doua zi. (De fapt, se întâmplase la puţin peste două săptămâni.) 
Îi plăcea, ca multora dintre noi, ce ziceau oamenii când venea 
vorba despre curaj sau despre dorinţa de a încerca totul: 

Ai o inimă la fel de mare ca a lui Phar Lap. 

Ceea ce nu știa era ce avea să-i spună Carey în seara aceea, 
în timp ce stăteau rezemaţi pe aleea aceea ca atâtea altele. 


VP - 346 


— Ştii, când Phar Lap a murit, prim-ministru era Joseph Lyons, 
și în ziua aceea câștigase printr-o decizie a înaltei Curți - 
nimănui nu-i mai pasă acum de asta - și când coborâse treptele 
din faţa tribunalului și cineva îl întrebase, răspunsese: „La ce 
bun să mai câștig printr-o decizie a înaltei Curți când Phar Lap e 
mort?” 

Ridicase privirea de jos, spre Clay. Și apoi spre cer. Și 
adăugase: 

— E o poveste care îmi place mult. 

lar Clay nu putuse să nu întrebe. 

— Crezi că a fost ucis acolo, așa cum zic oamenii? 

Carey pufnise. 

— Nuu. 

Veselă, dar tristă ca mormântul, și inflexibilă. 

— A fost un cal grozav, continuase ea, și o poveste perfectă: 
nu l-am fi iubit atât de mult dacă ar fi trăit. 


Pe urmă, se depărtaseră de gard şi merseseră mult prin 
cartierul hipodromului, de la Tulloch la Carbine şi la 
Bernborough - „Chiar au dat pistei de atletism numele unui cal!” 
-, iar Carey îi știa pe toți. Putea reda din memorie palmaresul 
fiecărui cal; putea spune cât măsoară și ce greutate are, sau 
dacă prefera să se instaleze în frunte ori să aștepte în pluton. În 
Piaţa Peter Pan îi povestise cum, la vremea aceea, Peter Pan era 
la fel de iubit ca Phar Lap, că era blond și teribil de ţanțoș. In 
piaţeta pietruită și pustie, pusese o mână pe botul statuii și se 
uitase la Darby Munro. Îi spusese lui Clay cum pierduse calul 
acela o cursă fiindcă îl mușcase pe bietul Rogilla, unul dintre 
marii lui rivali, în vreme ce alergau umăr la umăr pe linia 
dreaptă. 

Cursa ei preferată era, desigur, Cox Plate (fiindcă era cursa pe 
care o adorau puriștii curselor) și îi vorbise despre eroii care o 
câștigaseră: Bonecrusher, Saintly și colosalul Might and Power. 
Grandiosul Kingston Town: trei ani la rând. 

Apoi, în final, îi spusese povestea cu Ted și calul lui, Spaniolul 
- cum zâmbise și plânsese el, plânsese și zâmbise, și ajunseseră 
în tunelul Lonhro. 

Uneori mi-l imaginez pe Clay rămânând o clipă în urmă, când 
ea trecea de cealaltă parte a lui. Văd luminile portocalii, aud 
trenurile trecând. O parte din mine și-l închipuie chiar uitându-se 


VP - 347 


la ea și văzându-i trupul ca pe o tușă de penel, iar părul - o 
cărare arămie. 

Dar apoi mă opresc, îmi adun gândurile, iar el o prinde rapid 
din urmă. 


După aceea, așa cum bănuiţi, probabil, au fost de nedespărțit. 

Prima dată când urcase ea pe acoperiș fusese de asemenea 
prima zi în care se duseseră la Împrejurimi și cea în care ne 
cunoscuse pe noi, ceilalţi, și-l atinsese pe marele Ahile. 

Era pe la începutul anului, iar programul ei de lucru era deja 
stabilit. 

Ennis McAndrew făcea lucrurile în felul lui, iar unii dintre 
antrenori îl considerau anormal. Alţii ziceau multe lucruri mai 
urâte - îl acuzau că e uman. Nu puteai să nu-i iubești pe cei din 
lumea curselor, serios - așa cum își spuneau mulţi dintre ei: 
„Noi, oamenii curselor, suntem diferiţi”. 

În fiecare zi se ducea la Hennessey înainte de ora patru a 
dimineţii, sau la Tri-Colors înainte de cinci și jumătate. 

Erau dresaj și examene, dar încă nu se putea gândi să iasă pe 
pistă. Așa cum o spunea Ennis McAndrew, în obișnuita lui 
manieră ă la coadă de mătură, nu puteai să confunzi răbdarea 
cu îngăduinţa sau protejarea cu așteptarea prea lungă. Avea el 
propriile teorii despre antrenament și despre momentul potrivit 
pentru a-i promova pe jochei. Grajdurile acelea, zicea el, aveau 
nevoie să fie curățate. 

Deseori, seara, străbăteau cartierul hipodromului; mergeau 
spre strada Epsom. El îi spunea: 

— Aici l-am găsit. Ce părere ai de halul în care scria Sweeney? 

Ea îl cunoscuse pe Ahile când se întorseseră; Clay o 
condusese în tăcere prin casă. Stabilise totul mai devreme cu 
Tommy. 

— Ce-a fost aia, o fată? întrebase Henry. 

Erau întinși pe jos, uitându-se la Tâ/hariP. 

Chiar și Rory rămăsese cu gura căscată. 

— Prin casa noastră chiar a trecut o femeie?! Ce mama naibii 
se întâmplă aici? 


31 The Goonies, film artistic realizat în 1985 în regia lui Richard Donner, despre un 
grup de tineri neadaptaţi hotărâți să găsească o veche comoară a piraţilor (n.tr.). 


VP - 348 


Ne năpustiserăm cu toţii afară, iar fata ridicase ochii de la 
grumazul ca o perie și venise spre noi, puţin solemnă, puţin 
emoţionată. Ne privise în faţă, pe fiecare. 

— Îmi pare rău că am trecut așa, pe lângă voi, fără să mă 
opresc. Mă bucur să vă cunosc în sfârșit. 

lar catârul se înghesuise între noi. Venise ca o rudă nedorită, 
și când ea îl mângâiase, făcuse un pas în faţă. Ne privise cu 
mare severitate. 

Să nu care cumva să ne întrerupeţi, lepădăturilor, bine? 

Chestia asta e al naibii de tare. 


La Împrejurimi fuseseră câteva schimbări. 

Patul fusese dezmembrat. 

Cadrul fusese furat și ars - doar niște copii care voiau să facă 
un foc, îmi închipui, ceea ce îi convenise lui Clay foarte bine. 
Salteaua fusese mai greu de găsit. Când ajunsese acolo și se 
oprise, stând tăcut, fata întrebase dacă putea să se așeze peo 
margine. 

— Sigur, îi răspunsese. Sigur. 

— Vrei să zici că vii uneori și dormi aici? îl întrebase ea. 

Ar fi putut adopta o atitudine defensivă, dar hotărâse că, faţă 
de ea, n-avea rost s-o facă. 

— Da, vin uneori. 

lar Carey pusese o palmă pe saltea, de parcă ar fi putut să 
smulgă o bucată din ea, dacă ar fi vrut. In plus, dacă oricine 
altcineva decât ea ar fi spus ce avea să spună ea imediat, în 
niciun caz nu ar fi sunat cum trebuie. 

Se uitase în jos, la propriile-i picioare. 

Și vorbise adresându-se direct pământului. 

— E cel mai ciudat și mai frumos lucru de care am auzit 
vreodată. 

lar pe urmă, poate câteva minute mai târziu: 

— Hei, Clay! Cum îi chema? 

Și păruse să treacă foarte mult timp, stând amândoi tăcuți și 
liniștiți la marginea saltelei, cu întunericul nu departe de ei. 

— Penny și Michael Dunbar, răspunsese el. 


Pe acoperiș îi arătase unde îi plăcea lui să stea, pe jumătate 
ascuns printre dale, iar Carey ascultase și privise orașul. Văzuse 
acele punctișoare de lumină. 


VP - 349 


— Uite acolo, spusese ea. Bernborough Park. 

— lar acolo, replicase el fiindcă nu se putuse stăpâni, e 
cimitirul. Putem să mergem - adică, dacă vrei. O să-ți arăt 
drumul spre piatra funerară. 

Faptul că o împingea spre tristețe îi dădea un sentiment de 
vinovăţie - unul mai mare decât cel pe care-l avea deja -, dar 
Carey era neafectată. Pentru ea, faptul că îl cunoscuse era un 
fel de privilegiu - și avea dreptate, mă bucur că așa gândea. 


Existau momente în care Clay era ca o rană deschisă - atât de 
multe ținea în el, departe de suprafață. Acum însă, totul se 
revărsa; ea vedea în el lucruri pe care alţii nu puteau să le vadă. 

Se întâmplase în seara petrecută pe acoperiș. 

— Hei, Clay! spusese ea, privind spre oraș. Ce ai acolo, în 
buzunar? 

Cu luni înainte, insista prea curând. 


La Bernborough, la sfârșit de martie, se luase la întrecere cu 
el. Alerga ca o fată care făcea faţă la cursa de 400 și n-o deranja 
să sufere pentru asta. 

El îi urmărea silueta pistruiată. 

Îi privea gambele osoase. 

Abia când trecuseră prin dreptul plasei de la aruncarea 
discului o depășise, iar ea spusese: 

— Să nu îndrăznești să mă iei cu binișorul! 

Și n-o luase. Trecuse de turnantă și accelerase; la final, 
ședeau aplecaţi, gâfâind. Plămânii le erau dureroși și plini de 
speranţe, dar se achitau de misiunea lor: 

Două perechi de răsuflări fierbinți. 

Ea îl privise și întrebase: 

— Încă o dată? 

— Nu, cred că asta ne-ajunge. 

Era prima dată când se apropiase și își trecuse brațul pe după 
al lui. Dacă ar fi știut ea câtă dreptate avea: 

— Slavă Domnului, răspunsese. Simt că mor deja! 


Apoi aprilie și zi de cursă, și lucrul pe care îl păstrase ea până 
atunci. 

— Așteaptă să vezi calul ăsta, îi spusese, vorbind, desigur, 
despre Matador. 


VP - 350 


Îi plăcea să se uite la agenţi și la pariori și la calicii aceia largi 
la pungă trecuţi de cincizeci de ani: toţi linge-blide cu barba 
nerasă, mirosind a vânt din est cherchelit. Cu ecosisteme întregi 
la subraț. Se uita la ei cu tristeţe și afecţiune... Soarele apunea 
în jurul lor, în sens propriu și la figurat. 

Favoritul ei stătea la gard, cu tribuna în spate, când caii 
intraseră pe linia dreaptă. 

Turnanta sunase ca o alunecare de teren. 

Strigatele bărbaţilor disperaţi. 

— Hai, Gobstopper, mârțoagă ticăloasă! 

Intotdeauna se isca un val prelung și larg - de ovaţii și 
huiduieli, de bucurie și de pierdere, și multe guri deschise. Țigări 
înfipte în unghiuri variate. 

— Mișcă-ţi fundu’, Shenanigans! Hai, băiete! 

Câștigurile erau câștigate și venerate. 

Pierderile erau înghiţite. 

— Vino, îi spusese ea atunci, prima dată. Vreau să cunoști pe 
cineva. 


În spatele celor două tribune erau grajdurile; un șir de 
șoproane, toate cu cai în ele - ori așteptându-și cursele, ori 
revenindu-și după ele. 

La numărul treizeci și opt stătea el, uriaș, fără să clipească. Pe 
o etichetă digitală scria Matador, dar Carey îi spunea Wally. 
Rândașul, Petey Simms, purta blugi și un tricou polo jerpelit, 
traversat de o curea. Un fir de fum se înălța de pe platforma 
gurii lui. Zâmbise când o văzuse pe fată. 

— Hei, Carey, puștoaico! 

— Hei, Pete! 

Clay îl vedea mai bine acum, iar calul era castaniu-aprins, cu 
o flacără albă, ca o fisură, de-a lungul feţei. Işi șfichiuia muștele 
de pe urechi și era catifelat, dar străbătut de vene. Picioarele-i 
ca niște ramuri erau neclintite. Coama îi fusese tunsă puţin mai 
scurt decât la majoritatea, fiindcă cine știe cum, atrăgea mai 
multă mizerie decât orice alt cal din grajd. „Chiar și prafului îi 
place de el”, asta spunea Petey. 

Intr-un târziu, calul clipise când Clay se apropiase, cu ochii 
mari și adânci, de un fel cabalin. 

— Haide, îl îndemnase Petey, mângâie-l pe ticălos. 

Clay se uitase la Carey, așteptând permisiunea. 


VP - 351 


— Hai, răspunsese ea, e-n regulă. 

Îl mângâiase ea întâi, ca să-i arate că nu e cazul să se sperie; 
chiar și simpla lui atingere era o abordare directă. 

— Al naibii cal, o iubește, la naiba! comentase Petey. 

Era altfel decât să-l mângâie pe Ahile. 


— Ce face amicu'? 

Glasul care se auzise din spate sunase ca un pustiu. 

McAndrew. 

Costum închis la culoare, cămașă deschisă. 

O cravată pe care o purta din Epoca Bronzului. 

Petey nu-i răspunsese; știa că bătrânul nu aștepta răspuns, 
vorbise doar pentru el însuși. McAndrew intrase și își trecuse 
palma pe spinarea calului, după care se aplecase să se uite la 
copite. 

— Perfect. 

Se ridicase și se uitase la Carey, apoi la Clay. 

— Asta cine dracu' e? 

Fata răspunsese dulce, dar sfidător. 

— Domnule McAndrew, el e Clay Dunbar. 

Bătrânul zâmbise, un zâmbet ca de sperietoare, dar un 
zâmbet. 

— Păi, distraţi-vă, copii, le spusese, fiindcă asta e. Anul 
viitor... (și rostise cuvintele cu mai multă gravitate, făcându-i 
semn lui Carey spre Clay)... anul viitor, gata cu el. Lemnul mort 
trebuie să-l tai. 

Clay n-avea să uite asta niciodată. 


Cursa din acea zi era una din liga a doua, Plymouth. Pentru 
majoritatea cailor, o cursă din liga a doua era un eveniment 
considerabil; pentru Matador, era doar una de încălzire. Șansele 
lui erau de 2: 1. 

Culorile sub care concura erau negru și auriu. 

Valtrap negru. Emblemă aurie. 

Carey și Clay stăteau pe platformă și era prima dată în ziua 
aceea când ea avea emoţii. Când jocheul urcase în șa, ea privise 
în jos, în ţarcul de start, și îl văzuse pe Petey făcându-i semn 
spre el - stătea alături de McAndrew la gard - și se strecuraseră 
prin mulţime. Când se deschiseseră porțile, Clay se uitase, iar 
McAndrew își frânsese mâinile. Își plecase ochii și întrebase: 


VP - 352 


— Unde e? 

lar Petey răspunsese: 

— Al treilea din coadă. 

— Bun. 

Următoarea întrebare: 

— Cine conduce? 

— Kansas City. 

— Fir-ar! Împiedicatul ăla! Asta-nseamnă că e o cursă-nceată. 

Crainicul confirmase: 

„Kansas City în faţa lui Glass Half Full și la o lungime de 
Woodwork Blue...” 

McAndrew din nou: 

— Cum mai e? 

— ÎI muncește. 

— Javra! 

— Dar se descurcă. 

— Așa-i mai bine. 

La turnantă nu mai erau motive de îngrijorare. 

„lată... cum vine... Matador!” 

(Crainicul știa să folosească punctuaţia.) 

Și așa, calul ajunsese în frunte. Deschisese pasul și mărise 
avansul. Jocheul, Errol Barnaby, zâmbea larg în șa. 

Spre ușurarea bătrânului McAndrew. 

Apoi Petey întrebase ceva, mai mult jar decât ţigară: 

— Ce zici, e pregătit pentru Premiul Reginei? 

lar McAndrew făcuse o strâmbătură și plecase. 

Ultima notă îi aparținuse însă lui Carey. 

Pariase un dolar și îi dăduse câștigurile lui Clay - cu cap 
cheltuite pe drumul spre casă: 

Doi dolari și mărunțiş laolaltă. 

Cartofi prăjiţi și o grămadă de sare. 


Așa cum se dovedise, fusese ultimul an de curse pentru 
Matador, și le câștigase pe toate cele în care concurase, cu 
excepţia celor care contau. 

Cele din liga întâi. 

În fiecare cursă din liga întâi alergase împotriva unuia dintre 
cei mai buni cai ai epocii, sau ai oricărei epoci, și era mare, 
întunecată și maiestuoasă, și toată ţara o iubea. O alintau cu 
toate numele și o comparau cu toți: 


VP - 353 


De la Kingston Town la Lonhro. 

De la Black Caviar la Phar Lap. 

Numele ei la grajduri era Jackie. 

Pe pistă era Regina Inimilor. 

Sigur, Matador era un cal excepţional, dar semăna cu un altul: 
un roib puternic pe nume Hay List, care pierduse de fiecare dată 
în faţa lui Black Caviar. 

Ennis McAndrew și proprietarul n-avuseseră de ales decât să-l 
trimită pe pistă. Erau puţine curse de liga întâi pe distanța 
potrivită, iar Regina Inimilor concura de fiecare dată în ele. Și ea 
era neînvinsă și invincibilă. Îi depășea pe ceilalţi cai cu șase sau 
șapte lungimi - două dacă era lăsată ușor pe final. Pe Matador îl 
învinsese cu o singură lungime sau, o dată, cu jumătate de cap. 

Culorile ei erau ca un joc de cărți: 

Alb cu roșu și inimi negre. 

De aproape, Matador părea pe lângă ea un băieţel sau, în cel 
mai bun caz, un tânăr nearătos; avea cea mai întunecată 
culoare maro pe care v-o puteți imagina, aţi crede că era de fapt 
neagră. 

La televizor dăduseră prim-planuri înainte de plecare. 

Domina ceilalți cai prin înălţime. 

Era alertă și pe fază. 

Apoi saltul, și dusă era. 


A doua oară când concuraseră în toamna aceea, în cursa T.J. 
Smith, păruse că de data asta o va depăși. Jocheul îi dăduse frâu 
liber mult înainte de turnantă, iar avansul părea insurmontabil. 
Dar Regina Inimilor îl mâncase de viu. Din cinci sau șase pași 
gigantici, ajunsese în frunte și acolo rămăsese. 

Înapoi la grajduri, o mulţime uriașă înconjura boxa 
paisprezece. 

Undeva înăuntru era Jackie, Regina Inimilor. 

În boxa patruzeci și doi erau doar câţiva entuziaști rătăciţi, 
plus Petey Simms și Carey. Și Clay. 

Fata își trecuse palma pentru trupul lui încins. 

— Grozavă cursă, băiete! 

Petey încuviinţase. 

— Credeam că a luat-o... dar ăla-i cal, nu glumă. 


VP - 354 


Pe undeva pe la mijloc între boxele lor, pe lângă cea cu 
numărul douăzeci și opt, cei doi antrenori își strânseseră 
mâinile. Şi vorbiseră privind în lături. 

Lui Clay, dintr-un motiv sau altul, îi plăcuse partea aceea, îi 
plăcuse mai mult decât cursa. 


La mijlocul iernii, calul fusese trecut pe tușă după ce pierduse 
din nou în fața coșmarului său - de data asta într-un veritabil 
măcel: patru lungimi întregi. Abia dacă îi depășise pe ceilalţi. 
Văzuseră cursa la televizor, la Braţele Goale - era transmisă în 
direct pe Sky. Era o cursă desfășurată în Queensland. 

— Bietu' Wally, zisese ea și apoi strigase către barman, un tip 
pe nume Scotty Bils: Ce-ai zice de-o bere ori două ca să ne 
plângem de milă? 

— Să ne plângem de milă? rânjise el. A câștigat! Și-n plus, nu 
ești majoră. 

Carey fusese dezgustată. De prima frază, nu de a doua. 

— Hai, Clay, să mergem! 

Barmanul se uitase însă la ea, apoi la Clay; și Scotty Bils și 
băiatul erau mai mari decât ea, iar Scott nu se dumirea în 
privinţa lui. Dar era ceva între ei, își dădea seama de asta. 

Când strigase, într-un târziu, ei erau deja aproape la ușă. 

— Hei, tu ești! Ești una dintre ei... cu vreo câţiva ani în urmă... 
nu ești tu aia? 

Carey fusese cea care vorbise prima: 

— Una dintre care „ei”? 

— Șapte beri! urlase Scotty Bils, și aproape că nu mai avea 
păr, iar Clay se întorsese și-i spusese: 

— Nici măcar nu am apucat să-ţi mulțumesc! 


Și ce v-am zis eu mai înainte? 

Carey Novac știa să scoată vorbele de la oricine, deși Clay era 
cel mai dificil caz al ei. Afară, când se rezemase de zidul de la 
Braţele Goale, se rezemase și ea lângă el. Erau aproape, umerii 
li se atingeau. 

— Șapte beri? Ce tot vorbea tipul ăla? 

Clay dusese mâna la buzunar. 

— De ce, de câte ori te stânjenește ceva, duci mâna la ce ai 
acolo, în buzunar? întrebase ea. 

Îl privea în ochi, îl presa. 


VP - 355 


— N-are importanţă. 

— Ba da, are, insistase ea. 

Și clătinase din cap, hotărând să riște. Întinsese mâna. 

— Termină! 

— Ei, haide, Clay! 

Râsese, iar degetele ei atinseseră buzunarul; ridicase cealaltă 
mână spre pieptul lui - și e întotdeauna ceva teribil și neliniștitor 
când un chip se luminează și pe urmă se schimbă. Clay o 
apucase și o împinsese. 

— TERMINĂ! 

Strigase ca un animal speriat. 

Fata căzuse în spate, se bâlbâise; o singură mână o 
împiedicase să atingă pământul, dar refuzase ajutorul pentru a 
se ridica în picioare. Se lipise de zid, cu genunchii strânși la 
piept. El începuse să vorbească. 

— Îmi pare rău... 

— Nu, n-o spune! replicase ea uitându-se feroce la băiatul de 
alături. N-o spune, Clay! 

Fusese rănită și voia să-l rănească și ea. 

— Și oricum, ce naiba e cu tine? De ce te porţi ca un... 

— Ca un ce? Ce? 

Ca un ciudatul naibii. 

Jargonul tinerilor de pretutindeni. 

Cuvintele ca o rană între ei. 


Probabil că stătuseră acolo încă vreo oră pe urmă, iar Clay se 
întrebase cum să-și repare mai bine greșeala; sau dacă era 
reparabilă - gustul inflamat al conflictului. 

Scosese încet cârligul. 

Îl așezase pe coapsa ei. 

— O să-ţi povestesc totul, spusese, abia auzit. Tot ce pot, dar 
nu asta. 

Se uitau amândoi la cârlig, așezat între ei, iar Clay 
continuase: 

— Cele șapte beri, toate poreclele ei... că tatăl ei avea 
mustață à la Stalin. Zicea că era parcată pe gura lui. 

Ea se înmuiase, doar puţin; zâmbise. 

— Așa a descris-o odată, adăugase, și vocea îi devenise mai 
mult o șoaptă. Dar nu-ţi spun despre cârlig. Încă nu. 


VP - 356 


Doar așa avea să poată trăi cu sine însuși, știind că avea să-i 
spună în final - atunci când ea va trebui să-l lase în urmă. 

— Bine, Clay, o să aștept. 

Se ridicase și-l trăsese și pe el în sus; îl ierta fiind 
neînduplecată. 

— Așa că, deocamdată, povestește-mi restul. Povestește-mi 
tot și de toate. 


lar el asta făcuse. 

li spusese tot ce v-am spus și eu până acum, și multe altele 
mai erau de spus - dar nu și despre un uscător de rufe dintr-o 
curte -, iar Carey făcuse ceea ce nimeni n-ar fi putut să facă, 
văzuse exact ceea ce el nu putea să vadă. 

Data următoare când se duseseră la cimitir, stând amândoi cu 
degetele încleștate pe sârma gardului, ea întinsese mâna în 
care avea o bucăţică de hârtie. 

— Mă gândeam, spusese, și soarele se retrăsese, la femeia 
aceea care l-a părăsit pe tatăl tău... și la cartea pe care a luat-o 
cu ea. 

Pistruii ei erau cincisprezece coordonate, cu încă unul pe gât - 
fiindcă acolo, pe bucăţica aceea de hârtie mototolită, erau un 
nume și câteva numere, iar numele scris era HANLEY. 

— Sunt șase de Hanley în cartea de telefon, îi explicase apoi. 


Sfâșierea 


Se trezi. 

Era transpirat. 

Înota printre așternuturi. 

De când îi spusese adevărul lui McAndrew, și lui Ted și 
Catherinei Novac, rămăsese cu o întrebare fără răspuns. 

Mărturisise oare numai pentru sine însuși? 

Dar nu credea asta nici în cele mai negre momente ale lui; o 
făcuse fiindcă trebuia s-o facă. Meritau toţi trei să știe cum se 
întâmplase. 


Acum, multe nopţi mai târziu, se trezi și o simţi asupra lui. 
Fata îi stătea pe piept. 
E un vis, știu că e un vis. 

VP - 357 


Venise la chemarea imaginaţiei lui. 

Era iz de cai și de moarte, dar totodată viu și însufleţit; știa 
fiindcă ea era caldă. Ședea nemișcată, dar îi simţea răsuflarea. 

— Carey? întrebă, iar ea se mișcă. _ 

Se ridică somnoroasă și se așeză lângă el. In blugi și cu 
antebrațele luminoase, ca în ziua în care venise spre el prima 
dată. 

— Tu ești! spuse el. 

— Eu sunt... 

Dar se întoarse cu spatele spre el. l-ar fi atins părul arămiu. 

— Sunt aici fiindcă m-ai ucis. 

El se scufundă într-un canal de așternuturi, în pat, însă prins 
într-o sfâșiere. 

Pe urmă și-a reluat alergatul, dimineţile înainte să vină cu 
mine la muncă. Teoria lui avea o logică perfectă: cu cât alerga 
mai mult și cu cât mânca mai puţin, cu atât mai multe șanse 
avea s-o vadă din nou. Problema era însă că n-o mai vedea. 

— E moartă. 

Rostise cuvintele abia auzit. 


În unele seri se ducea la cimitir. 

Degetele i se încleștau pe sârma gardului. 

Jinduia s-o vadă iar pe femeia aceea de la început, de atunci 
de demult când... cea care îi ceruse o lalea. 

Unde ești? aproape că o întreba. 

— Unde ești acum, când am nevoie de tine? 

Și-ar fi adâncit privirea în cuta aceea a ei, în ridul de deasupra 
sprâncenelor. 


În loc de asta, alerga la Bernborough. 

Seară de seară. 

Până la urmă, au trecut câteva luni, până când s-a oprit pe 
pistă, în miez de noapte. Vântul sufla și urla. Luna nu se vedea. 
Doar becurile de pe stradă. lar Clay s-a oprit aproape de linia de 
sosire și apoi s-a întors spre înălţimea ierbii. 

Pentru o clipă, și-a afundat braţul în ea: era neprietenoasă și 
rece. Pentru o clipă, a auzit un glas. Foarte clar, strigase C/ay. 
Pentru o clipă, și-a dorit să creadă, și atunci „Carey?” a strigat la 
rândul lui - știind însă că nu avea rost. 


VP - 358 


Așa că a stat doar și i-a rostit numele - ore întregi, până la 
răsărit, convins că nu se va sfârși niciodată. Că așa va trăi și așa 
va muri, fără ca soarele să mai răsară în el. 

— Carey! a șoptit. Carey! 

Și vântul atârna în jurul lui, până când s-a stins. 

— Carey! a șoptit... Penny! 

Și cineva de acolo l-a auzit. 


Fata concursurilor 


În trecut, în anul de care avuseseră parte pentru prietenia lor, 
existaseră momente în care le era ușor să fie Carey și Clay, și 
trăiau cu speranţă, aproape, împreună. Și totuși, erau multe 
momente altfel. El se oprea uneori și se mustra singur: 

N-ar trebui să se îndrăgostească așa. 

Cum putea crede că i se cuvine? 

Da, e-n regulă să spun că se iubeau pe acoperișuri, în parcuri, 
chiar și în cimitire. Străbăteau străzile din cartierul hipodromului 
și aveau cincisprezece și șaisprezece ani; se atingeau, dar nu se 
sărutau niciodată. 

Fata avea inimă bună și o lumină verde: 

Carey Novac cu ochii limpezi. 

Băiatul era cel cu foc în priviri. 

Se iubeau aproape ca fraţii. 


În ziua cu cartea de telefon, sunaseră pe rând la fiecare 
număr. Nu era nimeni cu A, așa că hotărâseră să le telefoneze 
tuturor, sperând că vor avea norocul să dea peste o rudă. 

Cel de-al patrulea era corect, îl chema Patrick Hanley. 

— Poftim? întrebase el. Cine? Abbey? 

Carey era cea care sunase de data aceea, fiindcă făceau cu 
rândul, nume după nume, iar ea le avusese pe al doilea și al 
patrulea. 

II obligase pe Clay să telefoneze el primul. Ascultau amândoi 
cu urechea lipită de receptor și își dăduseră seama, după 
suspiciunea din glas, că nimeriseră bine. Ceilalţi fuseseră total 
nedumeriţi. Căutau o femeie, spusese Carey, una dintr-o 
localitate numită Featherton. Omul de la celălalt capăt al liniei 
închisese însă. 


VP - 359 


— Se pare că trebuie să mergem acolo, zisese ea apoi, și 
căutaseră adresa. Ernst Place, Edensor Park. 


Era iulie deja, și ea avea o zi liberă, o duminică. 

Luaseră trenul și autobuzul. 

Erau un câmp și o pistă de biciclete. 

Casa se afla pe un colţ, în partea dreaptă a unei fundături. 

La ușă, el îi recunoscuse imediat. 

Îl priveau fix de lângă zid. 

Avea părul întunecat, un tricou negru și o arcadă pe post de 
mustață. 

— Uau! exclamase Carey înainte să se poată controla. la te 
uită câta mai ghidonul! 

Patrick Hanley nu se lăsase mișcat. 

Când Clay își adunase curajul de a-i vorbi, întrebările lui 
primiseră drept răspuns o alta: 

— Ce dracu' vreţi voi cu sora mea? 

Dar pe urmă se uitase mai bine la băiat; și semăna mult cu e/. 

Clay văzuse schimbarea în clipa în care se petrecuse. ȘI-I 
amintea oare Patrick pe Michael nu doar ca pe bărbatul cu care 
să măritase Abbey, ci și ca băiatul cu care bătuse ea orașul? 

Oricum, atmosfera devenise mai prietenoasă, iar prezentările 
fuseseră făcute. 

— Ea e Carey, iar eu sunt Clay. 

lar Patrick făcuse un pas mai aproape. 

— Clay Dunbar, rostise pe un ton firesc; i-ar fi rupt în două. O 
spusese, nu fusese o întrebare. 

Locuia într-un bloc de apartamente splendid. 

Apartamentul ei ocupa câteva ferestre luminoase într-un 
Goliat de beton - de tipul capitalist -, iar ei se duseseră acolo 
câteva săptămâni mai târziu (în următoarea zi liberă a lui 
Carey), într-o după-amiază de august. Se opriseră în umbra lui 
înspăimântătoare. 

— E înalt până sus la cer, constatase Carey și, ca de obicei, 
părul îi era liber pe spate, iar pistruii sângerii îi tresăltau. Ești 
gata? 

— Nu. 

— Haide, uită-te la tine! 

Își trecuse un braţ pe sub al lui și, așa, ar fi putut trece drept 
Michael și Abbey. 


VP - 360 


Și totuși, el nu se clintise. 

— La ce să mă uit? 

— La tine! 

Ca de obicei, era îmbrăcată în blugi - unii roși. Bluza din flanel 
îi era decolorată. Jacheta neagră îi stătea descheiată. 

ÎI îmbrăţișase acolo, lângă interfon. 

— Nici eu n-aș apărea în cartea de telefon, îi spusese ea, dacă 
aș trăi într-un loc ca ăsta. 

— Cred că e prima dată când mă vezi în cămașă, replicase el. 

Ea îi strânsese mai tare brațul sub al ei. 

— Exact! Vezi, ţi-am spus eu! Eşti gata. 

El tastase 182 la interfon. 


În lift se mutase de pe un picior pe celălalt, atât de emoţionat, 
încât îi venea să verse, dar pe hol se simțea deja mai bine. Era 
vopsit în alb cu decoraţiuni albastru-închis. In capătul lui se 
deschidea cea mai frumoasă priveliște a orașului pe care ţi-o 
puteai imagina. Se zărea apă pretutindeni - din cea sărată - și o 
pădure de clădiri de-ai fi zis că poţi să le atingi. 

În dreapta se vedea Opera. 

La stânga ei se afla eternul companion: 

Priveau amândoi când la vele, când la podul Coathanger. 

O voce se înălţase în spatele lor. 

— Doamne! 

Privirea ei era dulce și fumurie. 

— Arăţi exact ca el. 


înăuntru, era apartamentul unei femei. 

Nu exista niciun bărbat acolo, nici copii. 

lar asta se vedea imediat. 

Când o priviseră pe fosta Abbey Dunbar, văzuseră că era, și 
fusese, frumoasă. Știuseră că are păr minunat, haine de calitate, 
că era atrăgătoare din toate punctele de vedere - însă chiar și 
așa, emana dragoste și loialitate; femeia nu era Penelope. Nici 
pe departe. 

— Vreţi ceva de băut? întrebase ea. 

Răspunseseră la unison. 

— Nu, mulțumim. 

— Ceai? Cafea? 

Da, ochii ei erau cenușii și superbi. 


VP - 361 


Părul îi era frumos ca de la televizor - avea un bob care te 
scotea din țâţâni - și nu trebuia să te uiţi prea atent ca s-o vezi 
din nou pe fata de atunci, osoasă ca un vițel. 

— Poate lapte cu biscuiţi? propusese Carey în încercarea de a 
destinde atmosfera. 

li cânta lui Abbey în strună; simţea că e nevoie s-o facă. 

— Hei, puștoaico, zâmbise femeia - versiunea ei mai vârstnică 
-, și până și pantalonii ei erau perfecţi; pantalonii, și o bluză 
neprețuită. Îmi placi, dar mai bine taci. 


Când mi-a povestit toate astea, Clay a spus unul dintre cele 
mai bizare lucruri. 

A zis că televizorul era deschis și că se auzea zgomotul de 
fundal al concursurilor. Dacă odinioară îi plăcuse V/sând la 
Jeannie, acum se părea că era amatoare de emisiuni-concurs. 
Nu-și dăduse seama care emisiune era, dar tocmai prezentau 
concurenții; unul dintre ei era Steve, iar Steve era programator 
și avea ca hobby-uri tenisul și zborul cu parapanta. Îi plăceau 
natura și cititul. 

Când se așezaseră cu toții, iar Carey se liniștise, vorbiseră o 
vreme despre nimicuri - despre muncă și școală, și despre 
ucenicia de jocheu a lui Carey, dar Clay fusese cel care vorbise. 
Abbey le spusese despre tatăl lui, ce băiat grozav fusese și cum 
plimbase el câinele acela prin Featherton. 

— Luna, șoptise Carey Novac, aproape doar pentru sine. 

Clay și Abbey zâmbiseră. 

Când vorbise din nou, mai tare de data asta, Carey o făcuse 
pentru a pune o întrebare arzătoare: 

— Te-ai recăsătorit vreodată? 

— Așa-i mai bine, replicase Abbey. Oh, da, m-am recăsătorit. 

Uitându-se la Carey și zicându-și „Slavă Domnului că ești 
aici”, Clay se simţise orbit de strălucire. Locul ăsta era atât de 
puternic luminat! Soarele pătrundea direct și aureola canapeaua 
modernă, aragazul lung de o milă și chiar filtrul de cafea, de 
parcă ar fi fost sfinţite - dar era limpede că pian nu exista. Și de 
data asta, ea nu era câtuși de puţin nimic. El era neșovăielnic și 
avea să-i ţină piept tăcut. 

Cât despre Abbey, ea privise în zare, cu ceașca de cafea în 
mână. 


VP - 362 


— Oh, da, m-am recăsătorit - de două ori, continuase, și apoi 
brusc, de parcă n-ar mai fi putut să aștepte, adăugase: Vino aici, 
vreau să-ți arăt ceva. Vino, că nu mușc, insistase când el 
ezitase, văzând că îl invita în dormitor. Aici... 

Și da, aici într-adevăr - fiindcă acolo, vizavi de pat, pe o 
frântură de bucată de perete, se afla ceva ce-i strivise lui inima, 
ridicându-i-o apoi afară din piept: 

Era ceva simplu și gingaș, într-o ramă argintie firavă. 

O pictură înfățișând mâinile lui Abbey. 

O schiţă aidoma unor beţigașe, dar delicată. 

Ca bețigașele, dar moi; te puteai cuibări în ele. 

— Cred, spusese ea, că avea șaptesprezece ani când a 
desenat asta. 

lar pentru prima dată, Clay o privise; privise dincolo de 
suprafaţă, la cealaltă frumuseţe. 

— Îți mulţumesc fiindcă mi-ai arătat-o, replicase el, iar Abbey 
exploatase momentul. 

Nu avea cum să știe despre Clay și Penny, despre cinci fraţi, 
zgomot și haos, despre certurile pentru pian și despre moarte. 
Acum era doar băiatul din fața ei, iar ea avea de gând să 
folosească clipa. 

— Cum ţi-aș putea spune, Clay? întrebase, stând între băiat și 
fată. Ti-aş spune cât de rău îmi pare, cât de fraieră am fost - dar 
ești aici, și îmi dau seama. 

Apoi, uitându-se pentru o clipă la Carey: 

— Este Clay un băiat minunat? 

lar Carey, firește, se întorsese spre ea, apoi îl privise pe Clay. 
Pistruii nu mai erau neliniștiți. Un zâmbet ce amintea de mare. 
Și, firește, răspunsese: 

— Firește. 

— Așa mă gândeam și eu, replicase Abbey Hanley și în glasul 
ei erau regrete, dar nu și autocompătimire. Cred că faptul că l- 
am părăsit pe tatăl tău a fost de fapt cea mai bună greșeală a 
mea. 


După aceea băuseră ceai, nu putuseră să o refuze, iar Abbey 
mai avea cafea și le povestise câte ceva despre ea; lucra la una 
dintre bănci. 

— E plictisitor ca rahatul de câine, adăugase, iar Clay simţise 
spasmul. 


VP - 363 


— Așa spun doi dintre fraţii mei despre filmele lui Matthew. 

Ochii ei fumurii se măriseră ușor. 

— Dar câți fraţi ai? 

— Suntem cinci, plus cinci animale, inclusiv Ahile. 

— Ahile? 

— Catârul. 

— Catârul? 

Clay începuse să se relaxeze, iar Carey intervenise brusc: 

— N-ai văzut niciodată o familie ca a lor. 

Și poate că Abbey s-ar fi simţit rănită de asemenea lucruri - 
de o viaţă pe care ea n-avea s-o trăiască niciodată - și poate că 
lucrurile ar fi luat o întorsătură urâtă atunci, așa că niciunul 
dintre ei nu riscase. Nu vorbiseră despre Penny ori despre 
Michael, și Abbey fusese cea care pusese ceașca pe masă. 

Cu o afecţiune reală, exclamase: 

— Uitaţi-vă la voi, copii! 

Clătinase din cap și răsese ca pentru sine: 

Îmi reamintiţi de mine și de el. 

O gândise - el își dăduse seama -, dar n-o spusese cu glas 
tare. 

Spusese în loc: 

— Cred că știu de ce ai venit, Clay. 

leșise și se întorsese cu Pietrarul. 

Era decolorată și arămie, iar cotorul era crăpat, dar vârsta nu 
făcea decât s-o pună în valoare. Dincolo de fereastră se 
întuneca; aprinsese lumina în bucătărie și luase un cuţit de pe 
perete, de lângă ceainic. 

Cu gesturi foarte blânde, la masă, făcuse o incizie în interior - 
exact lângă cotor - ca să scoată prima pagină: cea cu biografia 
autorului. Apoi închisese cartea și i-o dăduse lui Clay. 

Cât despre pagina în sine, le-o arătase. _ 

— O păstrez eu, dacă nu vă supăraţi. Il iubesc, îl iubesc și-l 
iubesc, nu? 

Dar o spusese pe un ton mai degrabă nostalgic decât ironic. 
Cred că am știut întotdeauna că nu mie mi se cuvenea s-o am. 

Când plecaseră, îi condusese și stătuseră împreună lângă 
lifturi. Clay dăduse să-i strângă mâna, dar ea refuzase: 

— Hai, mai bine dă-mi o îmbrăţișare. 

Era stranie senzaţia de a fi ţinut la pieptul ei. 

Era mai moale decât părea, și mai caldă. 


VP - 364 


Niciodată n-ar fi putut explica el cât de recunoscător se 
simţea - pentru braţe și pentru carnea brațelor ei. Ştia că n- 
avea s-o mai vadă vreodată, că așa se termina totul. În ultima 
fracțiune de secundă, înainte ca liftul să coboare, ea le zâmbise 
printre ușile care se închideau. 


Ultima scrisoare 


N-avea s-o mai vadă niciodată pe Abbey. 

Clay, desigur, se înșelase. 

Cândva, în urzeala... 

Oh, la dracu”... 

Vedeţi dumneavoastră, la înmormântarea lui Carey Novac, 
când stăteam în ultimele rânduri din biserică, el se înșelase 
crezând că nu-l vede nimeni - fiindcă printre cei care o plângeau 
sincer și printre oamenii de la curse, fusese acolo și o femeie. 
Avea ochi dulci-fumurii și haine frumoase, și o tunsoare bob care 
te scotea din ţâţâni. 


Dragă Clay, 


Sunt atâtea motive pentru care îmi pare rău. 

Ar fi trebuit să-ți scriu mult mai devreme. 

Imi pare rău pentru ce i s-a întâmplat lui Carey. 

intr-o clipă îi ceream eu să-i tacă guriţa, iar în următoarea 
îmi spunea ea numele câinelui... și încă una mai târziu (cu 
toate că trecuse mai bine de un an) se strânseseră atâţia 
oameni în biserică. Stăteam în mulţimea din pragul ușii și 
te-am văzut în spate, împreună cu fraţii tăi. 

Pentru un moment, am vurt să vin la tine. Regret acum că 
n-am făcut-o. 

Când v-am cunoscut pe amândoi, ar fi trebuit să-ți spun că 
îmi reaminteaţi de mine și de Michael. Imi dădeam seama 
după cum stăteați unul lângă altul - eraţi la numai un braţ 
distanţă. Vă salvaţi reciproc de mine sau de orice alt lucru 
care i-ar fi putut face ei rău. Păreai cu adevărat distrus 
acolo, în biserică. Sper că ești bine acum. N-o să te întreb 
unde era mama ta sau tatăl tău, fiindcă știu că sunt lucruri 
pe care le păstrăm pentru noi înșine, mai ales cele ferite de 
ochii părinţilor. 

Să nu te simţi obligat să răspunzi la scrisoarea mea. 


VP - 365 


N-o să-ţi spun să trăieşti așa cum ar fi vrut ea s-o faci, ci, 
poate, să trăiești așa cum trebuie s-o faci. 

Dar cred că trebuie să trăiești. 

Imi pare rău dacă m-am amestecat acolo unde nu-mi fierbe 
oala și te rog să mă ierți dacă așa am făcut. 


Cu sinceritate, 
Abbey Hanley 


Venise la câteva zile după Bernborough, când el stătuse pe 
pistă până la răsăritul soarelui. Scrisoarea fusese livrată 
personal. Fără timbru și fără adresă. Doar Clay Dunbar, și lăsată 
în cutia poștală. 


O săptămână mai târziu, străbătuse cartierul hipodromului și 
străzile orașului până ce ajunsese la ea. Refuzase să folosească 
interfonul. Așteptase să apară un alt locatar; se strecurase pe 
ușă în urma lui și luase liftul până la etajul al optsprezecelea. 

Ezitase când ajunsese în pragul apartamentului, și avusese 
nevoie de câteva minute ca să bată la ușă, dar chiar și atunci o 
făcuse încet. Fusese șocat când ea îi deschisese. 

La fel ca înainte, era drăguță și imaculată, dar stăpânită rapid 
de îngrijorare. Părul ei și lumina erau letale. 

— Clay? exclamase și pășise mai aproape - splendidă chiar și 
atunci când era tristă. Doamne, Clay, dar ce slab ești! 

Avusese nevoie de toată voinţa lui ca să n-o îmbrățișeze iar, 
ca să nu fie ţinut la pieptul ei în căldura din prag - dar se 
stăpânise, nu-și putea permite așa ceva. Putea să-i vorbească și 
atâta tot. 

— O să fac ce mi-ai zis tu în scrisoare, îi spusese. O să trăiesc 
așa cum trebuie - o să mă duc să termin podul. 

Glasul îi era la fel de uscat ca albia râului, iar Abbey se 
descurcase bine. Nu întrebase la ce pod se referise și nu-l 
descususe nici în alte privinţe. 

Deschisese gura să spună ceva, dar se răzgândise și ochii i se 
umeziseră. Furios, și-i ștersese - iar Abbey Hanley își asumase 
un risc și un pariu; mizase dublu și la naiba cu îngrijorarea, cu 
locul ei în toată nebunia asta sau cu ce era corect și ce nu. 
Făcuse ceea ce mai făcuse o dată înainte: 

Işi sărutase vârfurile degetelor și le pusese oblic, pe obrazul 
lui. 


VP - 366 


Atunci voise el să-i spună despre Penny și despre Michael și 
despre tot ce ni se întâmplase tuturor - și despre ce i se 
întâmplase lui. Da, voise să-i spună totul, dar de data asta se 
mărginise să-i strângă mâna, apoi luase liftul și fugise. 


Matador versus Regina Inimilor 


Și așa s-au petrecut lucrurile încă o dată. 

După ce se întâlniseră cu Abbey Hanley, iar ea rupsese 
pagina din carte, nu putuseră să-și dea seama ce însemna asta. 
La început, fusese doar o altă bornă; începutul unui nou început, 
pe măsură ce lunile se scurgeau pe lângă ei. 

În primăvară se întorseseră amândoi: 

Matador și Regina Inimilor. 

Vara - angoasa așteptării, Carey fiind deja prevenită: 

Ea trebuia să taie lemnul mort, iar Clay va avea grijă să nu se 
lase pe tânjală. El avea să pună la punct un plan. 


Între timp, așa cum vă puteţi închipui, singura constantă, 
lucrul la care ţineau ei cel mai mult, era cartea despre 
Michelangelo, pe care ea îl numea afectuos sculptorul sau 
artistul ori - preferatul lui - al patrulea Buonarroti. 

Ședeau întinși la Împrejurimi. 

Citeau acolo, capitol după capitol. 

Aveau cu ei lanterne și baterii de rezervă. 

Ca să protejeze salteaua obosită, ea adusese o uriașă folie de 
plastic, iar când plecau, înfășau patul cu ea, o acopereau 
complet. Pe drumul spre casă, ea își trecea braţul pe sub al lui. 
Șoldurile li se atingeau. 

Până în noiembrie, istoria se repetase. 

Regina Inimilor era, pur și simplu, prea bună. 

Matador încercase din răsputeri: alergaseră în două curse, iar 
el își pierduse suflul. Dar mai exista o șansă; o ultimă cursă în 
liga întâi avea să fie organizată în oraș, la începutul lui 
decembrie, iar Ennis McAndrew îl consolida. Zicea că își 
pierduse suflul fiindcă nu era încă pregătit; asta era cea pe care 
o aștepta. Avea un nume ciudat - nu era nici premiu, nici cupă: 
se numea Parada Sfintei Anne. Avea să fie ultima cursă din viața 
lui Matador. Cursa cinci la Royal Hennessey. Pe 11 decembrie. 


VP - 367 


Într-o zi făcuseră ce-i plăcea ei să facă. 

Puseseră un dolar pe Matador într-a cincea. 

Carey îi ceruse unui linge-blide să parieze pentru ei. 

Omul pariase, dar le spusese râzând: 

— Da’ știți că n-are amărâtu' nicio șansă, așa-i? Cu Regina 
Inimilor se bate. 

— ȘI? 

— Și n-o să câștige în veci! 

— Așa au zis și despre Kingston Town. 

— Matador nu e Kingston Town. 

Dar ea hotărâse să-i dea niţel peste nas. 

— Nici nu-nțeleg de ce stau să vorbesc cu tine! Câte câștiguri 
ai avut în ultima vreme? 

El râsese din nou. 

— Nu multe. 

Și-și trecuse palma peste favoriţii groși. 

— Așa mă gândeam și eu. Nu ești nici măcar suficient de istet 
ca să minţi în privinţa asta. Dar, hei, multam că ne-ai pus pariul, 
zâmbise ea. 

— N-ai de ce. 

lar când plecaseră fiecare în calea lui, omul strigase către ei: 

— Hei, cred că m-aţi convins și pe mine! 

Mulțimea din după-amiaza aceea era cea mai numeroasă din 
câte văzuseră ei, fiindcă era ultima cursă și pentru Regina 
Inimilor, care pleca să alerge în altă ţară. 

Aproape că nu mai era loc în tribune, dar găsiseră două și-l 
urmăriseră pe Petey Simms făcând ture cu calul în ţarcul de 
pregătire. McAndrew, firește, arăta cătrănit. Dar era serios ca- 
ntotdeauna. 

Înainte de start, ea îl luase de mână. 

El privise înainte și zisese: 

— Baftă! 

Carey îi strânsese degetele și pe urmă le dăduse drumul - 
căci în clipa în care caii porniseră, mulţimea se ridicase în 
picioare; oamenii urlau și ceva se schimbase. 

Caii ajunseseră la turnantă și lucrurile nu erau cum trebuie. 

Când Regina Inimilor ţâșnise înainte, Matador, negru cu auriu, 
rămăsese umăr la umăr cu ea - ceea ce spunea multe, fiindcă 


VP - 368 


pașii ei erau mult mai mari. Când ea accelerase, el rămăsese 
cumva lângă ea. 

Umbra din tribune devenise disperată. 

Strigau încurajări răgușite, aproape îngrozite, către regină - 
fiindcă nu se putea, pur și simplu nu se putea. 

Dar așa era. 

Când trecuseră linia, se decisese la fotografie. 

Părea că Matador o luase, și chiar așa sunase, fiindcă tăcerea 
se așternuse asupra mulţimii. 

Carey se uitase la el. 

Il strânsese de mână. 

Pistruii aproape că-i explodaseră. 

Matador a câștigat. 

Asta gândise, dar n-o spusese, și era bine că n-o făcuse, 
fiindcă fusese cea mai tare cursă la care asistaseră sau la care 
luaseră parte din tribună, și gândul în sine avea o poezie a lui. 

Atât de aproape, atât de aproape, și apoi nimic. 

Fotografia o dovedise: 

Regina Inimilor câștigase cu o lungime a nărilor. 

— Nările, scârbele de nări! strigase Petey după cursă, în 
intimitatea grajdurilor, dar de data asta McAndrews zâmbea. 

Când o văzuse pe Carey atât de tristă și de amărâtă, venise și 
se uitase atent la ea. Ca la o examinare. Ea își zisese că poate 
se uita la picioarele ei. 

— Dar cu tine ce naiba s-a întâmplat? Calul trăiește încă, nu? 

— Ar fi trebuit să câștige. 

— N-ar fi trebuit nimic. A fost ceva ce n-am mai văzut 
niciodată, o cursă ca asta, ripostase el și o silise să ridice 
privirea spre ochii lui albaștri oțeliţi, de sperietoare. Plus că tu o 
să câștigi într-o zi o cursă din liga întâi cu el, bine? 

Inceputurile unui soi de fericire. 

— Bine, domnule McAndrew. 


De atunci avea să-și înceapă Carey Novac, fata din strada 
Gallery, ucenicia cu avânt. De la 1 ianuarie. 

De acum muncea zi lumină. 

Nu mai avea timp pentru nimic altceva și pentru nimeni 
altcineva. 

Călărea, lucra pe pistă, participa la triale și implora, în sine 
însăși, o cursă. De la început McAndrew îi spusese: 


VP - 369 


— Dacă mă baţi la cap, n-o să capeţi nimic, niciodată. 
lar ea își pleca bucuroasă capul, ţinea gura închisă și își vedea 
de treabă. 


Cât despre Clay, el era hotărât. 

Știa că ea va trebui să-l părăsească. 

Putea s-o determine să stea departe de el. 

Plănuise deja să reînceapă antrenamentele, cât de intens 
putea, și Henry era gata de asemenea. Ședeau amândoi pe 
acoperiș într-o seară, iar Miss lanuarie era peste tot. Obţinuseră 
cheia de la blocul în care stătea Crapper și reveniseră la 
Bernborough Park. Erau în joc bani și o sumedenie de pariuri. 

— Rezolvat? întrebase Henry. 

— Rezolvat. 

Își dăduseră mâna și era așa cum trebuie, fiindcă și Henry 
renunța - la femeia aceea cu anatomie superbă. Dintr-un motiv 
oarecare, decisese: 

O împăturise și o pusese jos, pe ţiglele înclinate ale 
acoperișului. 


În seara de 31 decembrie, Carey și Clay se duseseră la 
Bernborough. 

Alergaseră o tură pe pista decimată. 

Tribuna era un infern în asfinţit - dar un infern în care ai fi 
intrat bucuros. 

Se opriseră amândoi, iar el strânsese cârligul în mână. 

ȘI-I întinsese încet spre ea. 

— Acum trebuie să-ţi spun, o anunţase, și chiar îi spusese 
totul, despre apele acelea care aveau să vină mereu. Erau la 
zece metri înainte de linia de sosire, iar Carey ascultase tăcută; 
strânsese cârligul prin mâna lui. 

După ce îi spusese povestea în întregime, o întrebase: 

— Înțelegi acum? Îți dai seama? A durat un an și n-am 
meritat-o nicio clipă. Un an cu tine. Nu poţi să rămâi cu mine, 
niciodată. 

Întorsese ochii spre teren, spre jungla aceea deasă, și își 
zisese că n-avea cum să-l contrazică, dar Carey Novac nu putea 
fi surclasată. Nu, caii puteau să piardă, dar nu și Carey; și la 
naiba cu ea pentru asta, însă o iubim, fiindcă iată ce a făcut mai 
apoi. 


VP - 370 


Îi întorsese fata către ea și i-o ţinuse între palme. 

Luase cârligul în mâna ei. Îl ridicase încet la buze. 

Și spusese: 

— Dumnezeule, Clay, bietul de tine, bietul băiat, bietul copil... 

Tribuna îi aureola părul. Și continuase: 

— Avea dreptate Abbey Hanley, să știi, când a zis „minunat” - 
nu înţelegi? 

De aproape era luminoasă, dar viscerală, putea să te menţină 
în viaţă cu insistențele ei; cu durerea din ochii verzi și buni. 

— Nu înţelegi că n-o să te părăsesc niciodată, Clay? Nu 
înţelegi că n-o să plec niciodată? 

Clay păruse atunci gata să se prăbușească. 

lar Carey îl strânsese tare. 

ÎI strânsese lângă ea și-l ţinuse, și-l îmbrăţișase, și-i șoptise, 
iar el simţise toate oasele din trupul ei. Carey zâmbise și 
plânsese și iar zâmbise. Și spusese: 

— Du-te la Împrejurimi. Du-te sâmbătă seara. 

ÎI sărutase pe gât și apăsase cuvintele în el: 

— N-o să te părăsesc niciodată, în veci. 

Și așa îmi place să mi-i amintesc: 

O văd ţinându-l în braţe, strâns, la Bernborough. 

Erau o fată, un băiat și un cârlig de rufe. 

Văd pista și focul acela, în spatele lor. 


Patul arzând 


La numărul 18 pe Archer Street, eram entuziast, dar temperat 
de tristeţe. 

Clay își făcea bagajele. 

Pentru o vreme am stat împreună afară, pe veranda din 
spate, iar Rosy ședea pe canapea. Dormea pe fotoliul cu pelete 
golit de pelete, pe care-l aruncasem, scofâlcit, peste canapea. 

Ahile era sub uscătorul de rufe. 

Își clefăia calea către jelanie. 


Am stat până când cerul a pălit, și curând am văzut 
perfecțiunea fraţilor, care n-au spus nimic, dar știau că el 
pleacă. 

VP - 371 


Vedeţi dumneavoastră, când Clay ne-a spus că mai e un 
singur lucru de făcut și să se ducă Tommy să aducă terebentina, 
dar nu și chibriturile, am ieșit cu toţii în tăcere. Ne-am dus la 
Împrejurimi. 

Ne-am oprit printre monumentele locului: 

Distanţa și împilarea lor. 

Ne-am apropiat de saltea și am stat cu el și n-am zis nimic 
despre folia de plastic; nu, tot ce-am făcut a fost să stăm, când 
bricheta a apărut din buzunarul lui. 

Am stat până când Tommy a stropit-o, iar flacăra s-a înălţat 
dreaptă. Clay s-a lăsat pe vine cu bricheta, iar la început patul a 
rezistat, dar în scurt timp s-a aprins cu vuiet. Zgomotul - sunetul 
valurilor. 

Câmpul aprins. 

Toţi cinci în picioare. 

Cinci băieţi și o saltea arzând. 


Când noi ne-am întors, Împrejurimile au rămas. 

Nu suflase niciun vânt din vest. 

El plecase singur la gară. 

Ne îmbrăţișase pe toţi, cald și separat. 

După Tommy, încheiase cu mine - și amândoi i-am spus să 
mai aștepte, în momente diferite - iar eu am ridicat capacul 
pianului și am căutat prin rochie după nasture. Cărţile, știam 
asta, mai aveau de așteptat. 

El îl luase, nasturele de la Viena. 

Ea, din nou în încleștarea deciziei. 

Era vechi, dar imaculat în palma lui. 


Cât despre Tommy - trecuseră aproape zece minute, când noi 
ceilalți stăteam pe verandă și ne uitam după Clay îndepărtându- 
se, iar el a făcut ceva complet nebunesc: 

A avut încredere să-l lase pe Hector în grija lui Rory. 

— la, ţine-l tu! 

Fusese un șoc deopotrivă pentru Rory și pentru Hector, și o 
neîncredere nu chiar firavă. În vreme ce ei se studiau 
îndeaproape, Tommy a dat fuga în casă și s-a întors tot în fugă. 


Stăteam și ne uitam după Clay. 
lar Tommy a alergat după el. 


VP - 372 


— Clay! a strigat. Hei, Clay! 

Și sigur că îl luase pe Ahile cu el, iar catârul - uluitor - alerga. 
Alerga! | se auzeau copitele clămpănind în vreme ce copilul îl 
mâna pe stradă. lar Clay s-a întors și s-a uitat la băiat și la fiară. 

N-a existat nicio clipă. 

Nicio secundă de ezitare. 

Așa trebuia să fie, iar mâna lui s-a întins spre căpăstru. 

— Mulţumesc, Tommy. 

Vorbise încet, dar am auzit cu toţii, iar el s-a întors și a plecat 
și l-a luat cu el când dimineaţa s-a așternut peste Archer Street 
- iar noi ne-am dus spre Tommy. l-am privit cum ne lasă în 
urmă. 

Acolo, în lumea suburbiilor, un băiat mergea pe stradă cu un 
catâr. Plecau spre un pod din Silver, luând cele mai întunecate 


ape cu ei. 


VP - 373 


Partea a VII-a 


Orașe+ape+criminali+arce+povești+ 
supraviețuitori+poduri+foc 


Ștrengarii de pe hol 


Cândva - și scriu asta pentru ultimele ori, cel puţin - în 
urzeala trecutului Dunbar, a fost o femeie care ne-a spus că 
avea să moară, și lumea s-a sfârșit în seara aceea, în bucătăria 
aceea. Erau băieți întinși pe jos, arzând; iar soarele răsărise a 
doua zi dimineaţă. 

Toţi ne treziserăm devreme. 

Visele noastre fuseseră ca zborul, ca turbulenţele. 

La ora șase, chiar și Rosy și Henry erau în mare parte treji; 
recunoscuții noștri somnoroși. 

Era martie, scăldat în rămășițele verii, și stăteam cu toții în 
hol - braţe subțiratice și umeri ancorați. Stăteam, dar eram ca 
înțepeniţi. Ne întrebam ce să facem. 

Tata venise și încercase; o mână pe ceafa fiecăruia. 

O încercare de alinare, cumva. 

Problema era că atunci când a plecat l-am văzut agăţțându-se 
de perdele, cu o mână pe pian; stătea și trupul i se zguduia. 
Soarele era calm și vălurit, iar noi stăteam tăcuţi pe hol, în 
spatele lui. 

Ne-a asigurat că era în regulă. 

Când s-a întors cu faţa spre noi însă, ochii albaștri ca apa erau 
stinși. 


Cât despre noi: 

Eu, Henry și Clay eram în maiouri și șorturi vechi. Rory și 
Tommy erau doar în lenjeria de corp. In ea dormiseră. 

Am strâns din dinţi, toţi. 

Holul era plin de oboseală, de picioare și de glezne de băieți. 
Toţi ieșiți din dormitoarele lor - înșiraţi către bucătărie. 


VP - 374 


Când ieșise și ea, era îmbrăcată pentru serviciu, în blugi și o 
bluză albastru-închis. Nasturii erau fante de metal. Părul îi era 
împletit în coadă pe spate. Părea gata să plece la o tură călare, 
sau așa ceva și, precautţi, o priviserăm - iar Penelope nu se 
putuse stăpâni. 

Era blondă, cu cosiţă, zâmbind. 

— Ce-i cu voi, băieţi? ne întrebase. Doar n-a murit nimeni, nu-i 
așa? 

Și asta ne mișcase în cele din urmă. 

Ea râsese, dar Tommy plânsese, iar ea se lăsase pe vine 
lângă el și-l strânsese la piept - și apoi veniserăm și noi, ceilalți, 
în maiouri și șorturi, prăbușindu-ne. 

— Prea mult? ne întrebase, și știuse că așa era, mânjită fiind 
de toate trupurile acelea. 

Simţise încleștarea brațelor de băieţi. 

Tata se uita, neajutorat. 


Catârul de argint 


Așa fusese ea deci. 

Mama noastră. 

Cu atâţia ani în urmă: 

Pe hol, dimineață. 

lar acum era Clay, după-amiază, pe un hol al lui propriu sau, 
așa cum prefera el, pe un coridor. 

Coridorul eucalipţilor boltiţi. 


Ennis McAndrew a fost cel care l-a dus, cu un camion pentru 
cai. Cel puţin trei luni trecuseră de când se dusese Clay la el. 

Grozav era faptul că McAndrew antrena din nou, iar când îl 
văzuse cu Ahile la Hennessey, clătinase din cap și se apropiase, 
lăsând orice altceva. 

Spusese: 

— Hei, ia te uită cine a apărut pe aici! 


Făcuseră o mare parte a drumului în tăcere, iar atunci când 
vorbeau, se uitau afară; la lumea de dincolo de parbriz. 
Clay îl întrebase la un moment dat despre Spaniol. 


VP - 375 


Și despre solistul de operă, Pavarotti. 

— Pava-cum? 

Încheieturile degetelor îi erau albite, pe volan. 

— Așa i-aţi zis o dată lui Ted Hipodromistul, când l-aţi întâlnit 
în strada Gallery. Aţi dus doi tineri jochei să-l vadă, vă amintiţi? 
Să-l vadă și să înveţe să călărească. 

Atunci însă Clay luase privirea de la parbriz și se uitase în 
schimb pe geamul portierei. La mormanele acelea de pământ 
gol. 

— Mi-a povestit ea o dată, adăugase. 

— Ah, da, răspunsese Ennis McAndrew, continuând să 
conducă dus pe gânduri. Jocheii ăia erau niște hiper-nulităţi. 

— Hiper? 

— Nulităţi. 

Apoi reveniseră la durere. 

Vina pentru că se bucurau de ceva, orice. 

Mai ales de bucuria uitării. 


Când ajunseseră la cotitură, Clay spusese că se descurcă de 
acolo, Dar Ennis nici nu voise să audă. 

— Vreau să-l cunosc pe tatăl tău. Vreau să văd podul acela. 
Și-ar fi cazul... Am ajuns prea departe ca să nu-l văd. 

Urcaseră dealul și apoi intraseră pe coridor, iar eucalipţii erau 
mereu aceiași. Erau strânși și așteptau acolo, ca niște coapse 
musculoase la umbră. O echipă de fotbal alcătuită din copaci. 

Când îi văzuse, Ennis McAndrew observase. 

— Cerule, exclamase, uită-te la ei! 


Pe cealaltă parte, în lumină, îl zăriseră în albia râului, iar podul 
rămăsese același. Nimic nu se mai lucrase de câteva luni 
încoace, de când mă prăbușisem eu în genunchi, în praf: 

Arcuirea, lemnul și piatra. 

Fragmentele așteptau. 

Coborâseră din camion. 

Când ajunseseră în albie și se uitaseră, Ennis vorbise cel 
dintâi: 

— Când o să fie gata, o să fie magnific, așa-i? 

lar Clay răspunsese simplu, doar: 

— Da. 


VP - 376 


Când deschiseseră camionul și-l scoseseră, ducându-l pe 
fundul albiei, catârul se uitase atent în jur. Studiase uscăciunea 
râului. Clay avusese două întrebări. 

— Ce? întrebase animalul. 

— Ce-i atât de neobișnuit la asta? 

Păi, unde naibii-i apa? 

Dar Clay știa că avea să vină și, la un moment dat, avea s-o 
știe și catârul. 


Între timp, Ennis dăduse mâna cu Michael. 

Vorbiseră reţinut, ca prietenii, ca doi egali. 

McAndrew îl citase pe Henry. 

Arătase spre căpăstru și fân. 

Și spusese: 

— Cu chestiile alea probabil că poţi să faci ceva, dar animalul 
e total inutil. 

Michael Dunbar știuse cum să răspundă și, aproape absent, 
se uitase la Clay, iar știința se întruchipase în catâr. 

— Ştii, răspunsese el, n-aş fi chiar atât de sigur de asta - se 
pricepe destul de bine să intre prin efracţie. 

Dar apăruseră iar vinovăția și stinghereala, iar dacă 
McAndrew și Clay știau cum să le domolească, Michael știa că și 
el trebuie s-o facă. 


O vreme se uitaseră la catâr - la Ahile cel încet și rătăcitor - 
cum urcase din albia râului și își începuse munca pe câmp; 
stătea gheboșat și mesteca alene. 

Fără să se gândească, McAndrew vorbise - cu un gest mărunt, 
dar sigur, către băiat. 

— Domnule Dunbar, fiți blând cu el, bine? 

Și de data asta, în sfârșit, chiar o spusese: 

— Are o inimă la fel de mare ca a afurisitului Phar Lap. 

lar Michael Dunbar se arătase de acord. 

— Și nu știi nici măcar pe jumătate. 

Zece minute mai târziu, după ce invitaţia la o cafea și la un 
ceai fusese făcută și declinată, McAndrew pornise spre casă. 
Dăduse mâna cu băiatul și cu tatăl lui din nou și își urmase 
drumul printre copaci; Clay se dusese în fugă după el. 

— Domnule McAndrew! 


VP - 377 


La umbră, camionul se oprise, iar antrenorul coadă de mătură 
coborâse. Pășise de la întuneric la lumină. 

— Spune-mi Ennis, pentru numele Domnului! 

— Bine, Ennis... 

lar acum Clay întorsese privirea. Erau amândoi arși de soare, 
ca niște vreascuri, băiat și om bătrân. 

— Știţi... știți bicicleta lui... Carey? 

Chiar și să-i rostească numele era dureros. 

Ennis înclinase din cap și se apropiase cu un pas. 

— Știu eu combinaţia lacătului... E treizeci și cinci douăzeci și 
șapte. 

lar Ennis recunoscuse numărul imediat. 

Cifrele acelea, calul acela. 

Se întorsese la camion, în umbră. 

— O să-i spun lui Ted. Și lui Catherine, bine? Dar nu cred că o 
vor lua ei. Ea ta, pentru când o să vii și-o să descui lacătul. 


Și așa plecase apoi: 

Urcase iar în camion. 

Ridicase o mână ca mătura, scurt, în aer. 

O fluturase către băiat, pe geamul deschis, iar băiatul se 
întorsese treptat înapoi. 


Înainte ca primii zori să atingă casa 


Deci șase luni îi dăduseră - și poate că așa ar fi fost mai bine. 
Cu siguranță ar fi durut mai puţin, sau mai scurt decât 
Hartnellingul ei epopeic, acea moarte fără a muri vreodată. 

Cu toate sordidele detalii, firește. 

Le dau doar o atenţie redusă: 

Medicamentele toate par aceleași în final - un index al 
variaţiunilor. E ca învățatul unei limbi străine, cred, când privești 
pe cineva murind; un fel cu totul nou de antrenament. 
Construiești turnuri din cutii de pilule, numeri pastile și lichide 
otrăvitoare. Apoi, minutele care se fac ore în saloanele 
spitalelor, și cât de lungă e cea mai lungă noapte. 

Pentru Penelope, mai important fusese limbajul, cred. 

Moartea și dialectul ei. 

Pastilele ei se numeau Farmacia. 


VP - 378 


Fiecare medicament era un oximoron. 

Prima dată când spusese asta era în bucătărie și le studiase 
aproape bucuroasă; toate cutiile acelea cu etichete. Citise 
numele cu glas tare, de la Cyclotassin la Exentium și la 
Dystrepsia 409. 

— Hei! exclamase și le configurase; prima ei aventurare în 
farmacia etajată. 

Era ca și când ar fi fost trasă pe sfoară (și chiar fusese, să 
recunoaștem). 

— Toate par exact la fel! 

Din multe puncte de vedere, găsise numele perfect pentru 
ele, fiindcă într-adevăr toate păreau niște anagrame, cu oxi și 
moron combinate. Și elementul ridicol al încercării - 
imbecilitatea oricărei lupte - de a te sinucide lent pentru a 
supravieţui. Chiar ar fi trebuit să includă unele avertismente, ca 
acelea de pe pachetele de ţigări, înghite asta și mori cu încetul. 


Oricând de inutilă, fusese totuși o operație, și gustul spitalului 
reîncălzit. 

Să nu vă lăsaţi niciodată păcăliţi atunci când oamenii vorbesc 
despre mirosul de spital. Există un moment în care treci dincolo 
de el, în care îl simţi în hainele tale. Săptămâni mai târziu, ești 
înapoi acasă, și ceva pare exact ca... acolo. 

A fost odată, la masă într-o dimineaţă, când Rory s-a ales cu o 
erupție de frisoane. In timp ce o cuprindeau și apoi i se opreau 
pe brațe, Penelope făcuse semn peste masă. 

— Vrei să știi ce-i aia? întrebase. (Stătea cu privirea în bolul 
cu fulgi de porumb; dilema încercării de a-i mânca.) Inseamnă 
că un doctor tocmai s-a întors în somn. 

— Sau mai rău, intervenise tata. Un anestezist. 

— Daa, spusese Rory din toată inima, șterpelind din micul 
dejun al mamei. Pe ticăloșii ăia îi urăsc cel mai tare! 

— Hei, copile, îmi mănânci fulgii de porumb! 

Impinsese bolul către el și-i făcuse cu ochiul. 


Apoi tratamentele reveniseră în valuri, și primele fuseseră 
sălbatice și biciuitoare, ca un corp pus pe revoltă. Pe urmă, 
treptat, mai profesionale; o dezintegrare relaxată. 

Cu timpul, începuseră să vină ca atacurile teroriste. 

Un haos calculat. 


VP - 379 


Mama noastră mistuindu-se, prăbușindu-se. 

Un 11 septembrie uman. 

Sau ca o femeie devenită o ţară, și o vezi părăsindu-se ea 
însăși. Ca iernile de demult în Blocul Estic, amenințările 
începuseră să vină mai rapid. 

Furunculele se înălțau ca niște câmpuri de bătălie. 

Un blitzkrieg”? pe spatele ei. 

Tratamentele îi dereglau complet termostatul intern; o 
pârjoleau, apoi o înghețau, o paralizau, iar când se ridica din 
pat, se prăbușea - părul rămas ca un cuib pe pernă, sau ca 
penele pe o pajiște, în urma pisicii. 

La Penny, se vedea că fusese o trădare. Se vedea în ochii de 
un verde-șters; și cea mai rea era dezamăgirea cruntă. Cum 
putea fi trădată așa, de lume și de propriul ei trup? 

La fel ca în Odiseea și în Iliada, unde zeii interveneau - până 
când ceva anume se îndrepta către catastrofa -, la fel se 
întâmpla și aici. Încerca să se re-asambleze, să revină la ea 
însăși, și uneori chiar reușea să creadă. În cele mai bune cazuri, 
în scurt timp eram istoviţi: 

Lumina stupidă a saloanelor de spital. 

Sufletele încântătoarelor asistente. 

Cât uram felul în care pășeau: 

Picioarele în ciorapi ale asistentelor-șefe! 

Dar pe unele nu puteai să nu le admiri - cât detestam să le 
îndrăgim pe cele deosebite! Chiar și acum, în timp ce scriu cele 
întâmplate, le sunt recunoscător tuturor acelor asistente; cum o 
ridicau ele pe perne, ca pe un obiect fragil, așa cum era. Cum o 
țineau de mână și îi vorbeau, în fața întregii noastre uri. O 
încălzeau, stingeau pârjoluri și, la fel ca noi, trăiau și așteptau. 


Într-o dimineaţă, când chinul atinsese aproape punctul de 
frângere, Rory furase un stetoscop - luând ceva înapoi, bănuiesc 
- atunci când mama devenise o impostoare. Avea deja pe atunci 
culoarea icterului, și n-avea să mai revină niciodată la culoarea 
ei firească. Recunoșteam deja pe atunci deosebirea dintre 
galben și blond. 

Se agăța de noi ţinându-ne de antebraţe, ori de carnea 
palmelor noastre. Din nou, educația primită - atât de ușor era să 


32 Termen împrumutat din germană, care se traduce prin „război-fulger“ și 
desemnează o ofensivă militară generalizată, cu atacuri foarte rapide (n.tr.). 


VP - 380 


numeri încheieturile degetelor și oasele din mâinile ei! Privea 
departe pe fereastră, la lumea atât de vie și de fără griji. 


Și asta-i o imagine pe care s-o privești, atunci când îţi vezi 
tatăl schimbându-se. 

Te uiţi cum se pliază în diverse locuri, îl vezi dormind în alt fel: 

Aplecat în față, peste patul din salon. 

Trage aerul în el, însă nu-l respiră. 

Atâta presiune de la tot ce ţine înăuntru. 

E în el ceva obosit și strivit, și haine care suspină la cusături. 
Ca Penny care n-avea să mai fie niciodată blondă, tata își 
pierdea fizicul. La amândoi, moartea culorii și a formei. Nu doar 
moartea e; o vezi atunci când te uiţi la o persoană cum moare. 


Dar pe urmă... reușea. 

Cumva, ieșea din nou la suprafaţă și trecea de ușile spitalului. 
Se întorcea direct la muncă, deși moartea îi ședea lângă umăr. 

Deja nu mai atârna de firele de curent electric. 

Și nu mai stătea drapată în jurul frigiderului, întotdeauna era 
pe acolo, pe undeva: în tren sau în autobuz, ori pe vreo alee. 

Pe drumul înapoi spre aici. 


Până în noiembrie, devenise un miracol. 

Opt luni, și izbutea să mai trăiască. 

Urmaseră alte două săptămâni de spital, iar doctorii erau 
evazivi, dar uneori se opreau și ne spuneau: 

— Nu știu cum a putut. N-am văzut niciodată ceva atât de... 

— Dacă spuneţi agresiv, zicea tata și arăta, calm, spre Rory, o 
să... îl vedeţi pe băiatul ăla? 

— Da. 

— Ei bine, o să-i spun să vă ia la bătaie. 

— Scuze, ce-aţi...? 

Doctorul se alarma, iar Rory se trezea brusc - fraza aceea era 
mai eficientă decât sărurile mirositoare. 

— Serios? întreba el, aproape frecându-și mâinile de bucurie. 
Chiar pot? 

— Sigur că nu. Glumeam. 

Dar Rory își încerca norocul. 

— Hai, dom'le doctor, după un timp nici n-o să mai simţiţi! 


VP - 381 


— Măi oameni buni, zicea specialistul cu pricina, sunteţi ţicniţi 
de-a binelea. 

In stânga lui se auzea râsul lui Penny. 

Râdea și pe urmă își ostoia durerea. 

— Poate că așa am reușit, îi spunea ea doctorului. 

Era o creatură vesel-tristă între pături. 


Cu ocazia aceea, când se întorsese acasă, decorasem casa 
întreagă: 

Panglici, baloane, Tommy făcuse o pancartă. 

— Ai scris greșit „bunvenit”, observase Henry. 

— Cum? 

— Nu e corect într-un cuvânt. 

Pe Penelope însă n-o deranjase. 

Tata o adusese în braţe de la mașină și, pentru prima dată, 
chiar îl lăsase; iar a doua zi dimineaţă am auzit cu toţii, înainte 
ca primii zori să atingă casa: 

Penny cânta la pian. 

Continuase să cânte la răsărit și printre certurile noastre. 
Cântase la micul dejun și mult după el, și niciunul dintre noi nu 
cunoștea muzica aceea. Poate că avea o logică greșită, aceea 
că atunci când cânta, nu murea - fiindcă știam că în curând 
totul avea să se întoarcă, sărind de pe un fir pe altul. 

N-avea niciun rost să tragem perdelele sau să încuiem vreo 
ușă. 

Fiindcă era acolo afară, era acolo înăuntru, așteptând. 

Moartea trăia pe veranda noastră. 


Pactul cu diavolul 


Când Clay s-a despărțit de McAndrew și s-a întors în fugă, tata 
stătea lângă Ahile. 

L-a întrebat dacă era în regulă. 

l-a spus că, sincer, i-a fost dor de el. 

— N-ai mai construit cât am lipsit eu? 

— Nu, a replicat el mângâind catârul, dar cu precauţie. Mii de 
oameni ar putea lucra la podul ăsta, și lumea ar putea veni să-l 
vadă... dar toți ar ști cui aparţine de fapt. Tu ești singurul care-l 
poate termina, adăugase apoi, dându-i căpăstrul. 

VP - 382 


Mult timp, Clay a rămas afară. 

L-a privit pe Ahile cum mănâncă. 

Înserarea avea să coboare curând. 

Un singur gând nu-i dădea pace, și la început nu știuse de ce. 
Cred că voia doar să vorbească cu el. 

Era legenda despre Pont du Gard: 


Cândva demult în Franța, care pe atunci nici măcar nu era 
Franța - fiindcă era în lumea antică - era un râu ce se dovedea 
de neiînfrânt. Râul acela se numește azi Gardon. 

Vreme de secole, oamenii care locuiau acolo nu reușiseră să 
construiască un pod, iar dacă-l construiau, venea râul și-l 
distrugea. 

Apoi, într-o zi, în sat venise diavolul și le făcuse localnicilor o 
ofertă. Le spusese: 

— Eu pot să vă construiesc podul cu ușurință! Pot să-l ridic 
într-o singură noapte! 

lar sătenii aproape că strigaseră de bucurie. 

— Dar... adăugase diavolul înfierbântat, primul care il va 
traversa a doua zi va fi al meu, să fac ce vreau cu el. 

Așa că sătenii au organizat o adunare. 

Discutaseră problema și ajunseseră la un acord. 

Acceptaseră oferta diavolului și toată noaptea priviseră 
fermecați cum încornoratul smulgea pietre din coastele munților 
și tot ce-i mai ieșea în cale. Arunca în aer și jongla cu bolovanii 
și modela arcele câte două și câte trei. Construise podul și un 
apeduct, iar dimineață îşi aștepta plata. 

EI își făcuse partea de târg; fusese la înălțime. 

Dar sătenii, de data asta, se arătaseră mai isteti decât el - 
dăduseră drumul unui iepure peste pod, ca să fie primul care-l 
traversează. lar diavolul se înfuriase. 

Luase iepurele și-l zdrobise. 

ÎI izbise epic de unul dintre arce, iar conturul lui e încă vizibil 
și azi. 


Pe câmp lângă Ahile și râu, Clay și Michael Dunbar stăteau, iar 
el l-a privit și i-a vorbit. 

— Tata? 

Insectele erau mai degrabă tăcute. 


VP - 383 


Întotdeauna fuseseră asfinţiturile astea sângerii aici, iar 
acesta era primul pentru Ahile. Catărul, desigur, l-a ignorat și și- 
a văzut de treaba pentru care se născuse; câmpul ăsta era făcut 
pentru a fi mâncat. 

Dar Michael s-a apropiat și a așteptat. 

Nu era sigur cum anume să-l abordeze pe Clay, fiindcă băiatul 
văzuse atât de multe - și apoi s-a întâmplat ceva ciudat: 

— Îți amintești că m-ai întrebat dacă o știu? Legenda despre 
Pont du Gard. 

Michael fusese surprins în toiul răspunsului 

— Sigur, dar... 

— Ei bine, eu n-aș face-o. 

— Ce anume n-ai face? 

Ahile asculta și el acum; ridicase privirea din iarbă. 

— N-aș face înțelegerea aceea... ca podul să fie construit într- 
o noapte. 

Se întunecase deja, se întunecase bine, iar Clay a continuat 
să vorbească. 

— Dar aș face un târg pentru e/e. M-aș duce și-n iad, doar ca 
ele să trăiască din nou - și ne-am putea duce amândoi, ai putea 
veni și tu cu mine: unul dintre noi pentru una dintre ele. Știu că 
ele nu-s în iad, știu asta, dar... 

S-a oprit, s-a aplecat de spate și pe urmă a vorbit din nou: 

— Tata, trebuie să mă ajuţi. 

Întunecimea îl retezase în două. Ar fi fost în stare să moară ca 
să le aducă înapoi. Pe Penelope, și-a spus el. Și pe Carey. In cel 
mai rău caz, le datora asta. 

— Trebuie să-l facem perfect, a adăugat. Trebuie să-l facem 
grozav. 

S-a întors apoi cu fața spre albia râului. 

Un miracol, nimic mai puţin. 


Cele șapte beri ale lui Penny Dunbar 


Cumva reușea să înșire zilele una după alta. 
Le transforma în săptămâni. 

Uneori, nu puteam decât să ne întrebăm: 
Făcuse oare o înțelegere cu moartea? 


VP - 384 


Dacă da, atunci era șmecheria secolului - era o moarte care 
nu se lipea de ea. 

Cel mai bine fusese când trecuse un an. 

Lunile ajunseseră la norocosul număr treisprezece. 


Cu acea ocazie, ieșită din spital, Penny Dunbar zisese că-i e 
sete. Că vrea bere. O ajutaserăm să urce pe verandă, când ne 
spusese să nu ne mai obosim. De obicei nu bea niciodată. 

Michael o prinsese de braţe. 

Se uitase la ea și întrebase. 

— Ce e? Vrei să te odihnești? 

Femeia replicase imediat, emfatic: 

— Hai să mergem la Braţele Goale! 

Noaptea coborâse în stradă, iar Michael o strânsese mai 
aproape. 

— Poftim? Ce-a fost asta? 

— Am zis - hai să mergem la bar! 

Purta o rochie pe care o cumpăraserăm pentru o fetiță de 
doisprezece ani, dar una care nu exista. 

Ea zâmbise în întunecimea din Archer Street. 


Pentru un moment foarte lung, lumina ei luminase strada, și 
știu că sună bizar, dar așa o descria Clay. Zicea că atât de 
palidă ajunsese pe atunci, și pielea îi era subţire ca hârtia. Ochii 
ei continuau să fie galbeni. 

Dinţii îi deveniseră o veche șarpantă. 

Braţele îi erau ca niște ace la coate. 

Gura era o excepţie - sau conturul ei, cel puţin. 

Mai ales în momente ca acela. 

— Haideee! insistase ea și trăsese de el; fisurată și secată, 
dar în viaţă. Hai să ieșim la un pahar - doar ești Mikey Dunbar, 
la urma urmei! 

Noi, băieţii, sigur că-i ţinuserăm isonul. 

— Da, hai, Mikey, haide Mikey! 

— Hei! exclamase el, Mikey încă mai poate să vă trimită să 
faceţi curat în casă și să tundeți iarba. 

Rămăsese aproape de verandă, însă văzuse că apelul la 
rațiune nu mai avea rost, când ea se întorsese, mergând pe 
alee. Și totuși, trebuia să mai încerce: 

— Penny... Penny! 


VP - 385 


Și cred că a fost unul dintre momentele acelea, știți? 

Se vedea cât de tare o iubește. 

Inima îi fusese distrusă, dar găsise în el voinţa de a accepta. 
Era obosit, atât de obosit, în lumina verandei. 

Doar fărâme și frânturi de om. 


Cât despre noi - noi eram băieţi, ar fi trebuit să devenim un 
sitcom. 

Eram tineri și proști și neliniștiţi. 

Chiar și eu, viitorul responsabil, mă răzgândisem când el se 
întorsese spre noi. 

— Știu și eu, tata? Poate că e bine să meargă. 

— Niciun poate... 

Dar ea îl întrerupsese. 

Un braţ septic, cavernos. 

Întinsese o mână ca o gheară de pasăre. 

— Michael, te rog! Un pahar n-o să-nsemne moarte de om. 

lar Mikey Dunbar cedase. 

Își trecuse mâna prin părul ondulat. 

Ca un băiețel, o sărutase pe obraz. 

— Bine, spusese el. 

— Bun, spusese ea. 

— Bine, repetase el. 

— Ai mai zis asta o dată! Și îl îmbrăţișase; și îi șoptise: Te 
iubesc, ţi-am spus asta vreodată? 

lar el plonjase drept în ea. 

Micul ocean negru al buzelor ei. 


Când o dusese spre mașină, hainele lui erau umede și 
întunecate pe el, iar ea, din nou, nu dăduse înapoi. 

— Nu! replicase. Mergem pe jos. 

Și gândul îl izbise clar. Femeia asta moare naibii - și are grijă 
să mă ia și pe mine cu ea. 

— În seara asta, mergem pe jos împreună. 


Un grup de cinci băieţi și o mamă deci - am traversat 
întinderea drumului. Îmi amintesc de șorturile și de tricourile 
noastre. Îmi amintesc de picioarele ei de fetiță. Fusese întuneric, 
apoi luminile străzii și aerul de toamnă cald încă. Imaginea 


VP - 386 


prinde contur încet pentru mine acum, dar în scurt timp ajunge 
la final: 

Tata rămăsese în urmă, pe peluză. 

O parte din el se prăbușea acolo, iar noi ne întorseserăm să 
ne uităm. Părea atât de afurisit de singur. 

— Tata? 

— Haide, tata! 

Dar tatăl nostru se așezase jos, cu tâmplele în mâini, și sigur 
că nu putuse să fie decât Clay: 

Se întorsese pe peluza noastră din Archer Street și se 
apropiase de umbra aceea de tată. Se oprise lângă el și pe 
urmă, încet, se lăsase în jos, pe vine - și exact când credeam că 
avea să rămână cu el, era din nou în picioare, era în spatele lui. 
Işi pusese palmele în zona aceea în care fiece bărbat de pe lume 
are: 

Ecosistemul fiecărei subsuori. 

Il trăsese pe tatăl nostru în sus. 

Se  ridicaseră amândoi în picioare, se clătinaseră, se 
echilibraseră. 


Când am pornit, merseserăm în ritmul lui Penelope, atât de 
palidă clipă de clipă. Cotiserăm după alte câteva colțuri, pe 
strada Gloaming, unde barurile ședeau calme și strălucitoare. 
Dalele erau crem și castanii. 

Inăuntru, în timp ce noi ne uitam după un taburet, tata se 
dusese la bar. 

— Două beri și cinci beri de ghimbir, spusese, dar Penny se 
ivise lângă el, toată asudată și oase expuse. 

Işi pusese palmele pe tejghea. 

Și le înfipsese adânc, în plămânii pustiiţi. 

Părea să caute ceva acolo, ceva ce știa și iubea. 

— Ce-ai zice, încropise întrebarea, bucată cu bucată, să fie 
totuși șapte beri? 

Era un barman tânăr, întors deja după răcoritoare. Pe 
ecusonul lui scria Scott. Lumea îi zicea Scotty Bils. 

— Poftiti? 

— Am spus, reluase ea și îl privise drept în ochi - părul 
începuse să-i dispară, însă nas avea din plin -, să fie șapte beri! 

Atunci se apropiase lan Bils; pulsul de la Braţele Goale. 

— Totu-i în regulă aici, Scotty? 


VP - 387 


— Doamna, răspunsese Scotty, a cerut șapte beri. Băieţii de 
acolo... 

lar lan Bils... nici nu se uitase. 

Rămăsese cu privirea pe femeia în flux, care își aduna forțele 
lipită de barul lui. 

— Toohey Light e bine? o întrebase. 

Penny Dunbar îi ieșise în întâmpinare. 

— Perfect. 

Bătrânul cârciumar încuviințase solemn. 

Purta o șapcă și o mustață galopantă. 

— Să zicem că-s toate din partea casei. 


Există victorii și victorii, cred, iar cea despre care vă spun n-a 
fost deloc ieftină. Am crezut că-n noaptea aceea avea să se 
desprindă, când o aduseserăm în sfârșit acasă. 

A doua zi rămăseserăm toţi acasă, cu ea. 

O vegheam și verificam dacă respiră. 

Braţele ei goale și Braţele Goale. 

Duhnea a bere și a boală. 


Seara, scrisesem biletele de motivare a absenţelor. 
Cel mai grozav scris al tatei pe care l-am putut încropi: 


Soţia mea este grav bolnavă, după cum știți... 
Dar știu acum că ar fi trebuit să scriu în loc: 
Stimată domnișoară Cooper, 


Vă rog să-l scuzați pe Tommy fiindcă a lipsit ieri. A crezut 
că mama lui va muri, dar n-a murit, și ca să vă spun 
adevărul, era și puţin mahmur... 


Ceea ce, tehnic vorbind, nu era adevărat. 

Cel mai mare fiind, doar eu îmi terminasem berea, și fusese 
un efort, nu glumă, vă spun eu. Rory și Henry băuseră câte o 
jumătate fiecare. Clay și Tommy sorbiseră spuma - și totuși, 
nimic nu contase, nici pe departe, fiindcă o privisem pe Penny 
Dunbar zâmbind pentru sine; oasele și rochia albă a unei fete. 
Crezuse că va face bărbaţi din noi, dar ăsta era un caz de 
fiecare femeie pentru ea însăși. 


VP - 388 


Greșelnica nu greșise aici. 
Avea să rămână până ce-i va termina complet. 


Plimbarea la Featherton 


Când au vorbit din nou despre Pont du Gard, au făcut-o 
pentru a vesti începutul sfârșitului. 

S-au dus și au reluat lucrul. 

Munceau, iar Clay nu se mai oprea. 


De fapt, Michael Dunbar numărase o sută douăzeci de zile 
consecutive în care Clay muncise la pod, cu foarte puţin somn, 
foarte puţină mâncare - doar un băiat care putea să tragă 
scripeți și să ridice pietre pe care n-avea niciun drept să le care. 

— Acolo, îi zicea tatălui. Nu, nu acolo, dincolo. 

Se oprea doar ca să stea o vreme cu catărul; Clay și 
credinciosul Ahile. 

Deseori, dormea acolo, în ţărână. 

Acoperit cu pături și schelărie. 

Părul îi era murdar și lipit de el. 

ÎI întrebase pe Michael dacă nu voia să i-l tundă. 

Căzuse la picioarele lui în smocuri. 

Îl tăiase afară, lângă pod, la umbra arcelor. 

El spusese mulțumesc și se întorsese la treabă. 


Când Michael pleca la mine, îi cerea lui Clay să-i promită că o 
să mănânce. 

Ne-a telefonat chiar și nouă aici, să se asigure că aveam să-l 
sunăm ca să-l verificăm, și ăsta a fost un lucru pe care eu l-am 
făcut cu religiozitate; îl sunam de trei ori pe săptămână și 
număram douăzeci și patru de apeluri până să răspundă: 
lungimea sprintului până în casă. 

Vorbea numai despre pod și despre construirea lui. 

Nu trebuie să venim, ne spunea, înainte să-l termine. 

Podul și construcţia lui perfectă. 


Probabil că unul dintre cele mai bune lucruri pe care le-a făcut 
Michael a fost să-l silească să ia o pauză. 
Un weekend. 


VP - 389 


Un weekend întreg. 

Clay, desigur, nu fusese dornic. Zisese că se duce în magazie; 
avea nevoie iar de lopata aia chinuitoare. 

— Nu. 

Ucigașul, tatăl nostru, fusese ferm. 

— De ce nu? 

— Vii cu mine. 

Nu fusese de mirare că Clay dormise tot drumul în mașină cât 
condusese el până la Featherton; îl trezise când parcase pe 
strada Miller. 

Clay se frecase la ochi și se aprinsese. 

— Aici i-ai îngropat? întrebase. 

Michael încuviinţase și-i dăduse o cană de cafea. 

Peisajul începuse să se rotească. 


Înăuntrul mașinii, în vreme ce Clay băuse, tata îi explicase 
frumos. Nu știa dacă mai trăiau, dar era un cuplu, cei doi 
Merchison, care cumpărase locul acela, deși se părea că nu era 
nimeni acasă - cu excepţia celor trei din curtea din spate. 

Multă vreme fuseseră tentaţi să traverseze peluza aceea 
pârjolită, dar în scurt timp plecaseră și parcaseră lângă bancă. 
Străbătuseră orașul vechi și străzile lui. 

— La cârciuma asta, spusese el, aruncam eu cărămizile-n 
sus... aruncam cărămizi către un alt tip care arunca și el 
cărămizi în sus... 

lar Clay îl întrerupsese: 

— Abbey a fost aici. 

Ei, Dunbar, potaie bună de nimic, unde-s cărămizile mele?! 

Michael Dunbar răspunsese, simplu: 

— Poezie. 


Pe urmă se plimbaseră până seara, chiar pe autostradă; iar 
Clay putea să vadă începutul lucrurilor, de pildă pe Abbey 
mâncând o îngheţată, pe tatăl lui și câinele pe care îl chema 
Luna. 

În oraș, văzuse clinica: 

Infamul cabinet de tăiere al doctorului Weinrauch. 

Apoi pe femeia-bătător a locului, care bătea pe taste în birou. 

— Nu e chiar așa cum mi-am imaginat eu, spusese el. Dar 
cred că, până la urmă, lucrurile nu sunt niciodată așa. 


VP - 390 


— Niciodată nu ne închipuim lucrurile exact, replicase 
Michael, ci întotdeauna puţin mai la dreapta sau mai la stânga... 
Nici eu, măcar, cu toate că am locuit acolo. 


La căderea nopţii, spre final, trăseseră de timp. 

Trebuia să hotărască într-un fel sau altul. 

— Vrei să mergi acolo și s-o iei? întrebase Michael. Vrei să 
mergi și să dezgropi mașina de scris? Sunt sigur că oamenii 
aceia nu se vor supăra. 

Dar acum, Clay era cel care hotărâse. El fusese ferm și 
categoric. Atunci, cred, înţelesese el: 

În primul rând, povestea nu se încheiase încă. 

Și nici chiar când avea să se încheie, nu el avea să fie acela. 

Povestea era a lui, dar nu și scrierea ei. 

Fiindcă era suficient de greu s-o trăiască și să fie el însuși. 


Negustori și șarlatani 


Cele șapte beri fuseseră un alt început: 

O cronologie a morții și a întâmplărilor. 

Privind acum înapoi, îmi dau seama cât de neobrăzaţi eram, 
iar Penny însăși - insolenţă pură. 

Noi, băieţii, ne certam și ne băteam. 

Prea mult din murirea aceea ne durea. 

Dar uneori încercam să i-o luăm înainte, ori să râdem și s-o 
scuipăm - totul în vreme ce păstram distanţa faţă de ea. 

În cel mai bun caz, o întrerupeam. 

Dat fiind că moartea venise s-o ceară, puteam cel puţin să ne 
lăsăm înfrânți cu greu. 


În iarna acelui an îmi luasem de lucru în vacanţă la o firmă 
locală de podele și covoare. Îmi oferiseră un post cu normă 
întreagă. 

La școală, pe la șaisprezece ani, eram deopotrivă priceput și 
nepriceput la o sumedenie de lucruri, iar preferata mea era de 
obicei engleza; îmi plăcea să scriu, iubeam cărțile. Odată, 
profesoara noastră a pomenit despre Homer, iar ceilalți au făcut 
haz și au râs. Au amintit de un personaj îndrăgit dintr-un desen 
animat american îndrăgit; eu n-am spus nimic. În aceeași zi au 


VP - 391 


glumit și pe tema numelui profesoarei, iar la sfârșitul orei i-am 
zis: 

— Preferatul meu a fost întotdeauna Ulise. 

Doamna Simpson rămăsese oarecum perplexă. 

Îmi plăceau buclele ei trăsnite și mâinile ca niște fuse pătate 
de cerneală. 

— Știai despre Ulise și n-ai spus nimic? 

Îmi era rușine, dar nu mă puteam abţine. 

— Ulise cel descurcăreț. Agamemnon, regele oamenilor, și... 
Ahile, cel iute de picior, am răspuns într-o suflare. 

Îmi dădusem seama că se gândește, La naiba! 


Când plecasem, nu le cerusem lor permisiunea. 

Îi spusesem mamei la patul ei de suferinţă, iar lui Michael 
Dunbar, în bucătărie. Amândoi ziseseră că ar trebui să nu plec, 
însă eu mă hotărâsem deja. Vorbind despre descurcăreţi - 
facturile veneau ca un potop - sfidarea morţii n-a fost niciodată 
ieftină; și totuși, nu de asta o facusem. Nu, pur și simplu mi se 
părea că trebuie, asta e tot ce pot să zic, și chiar și atunci când 
Penny se uitase la mine și-mi spusese să mă așez lângă ea, 
fusesem pe deplin sigur și convins. 

Se străduise să ridice o mână. 

Până la obrazul meu. 

Îi simţeam acoperișul fierbinte în timp ce mocnea pe 
așternuturi; era din nou unul dintre acele oximoroane - o prăjea 
din interior. 

— Promite-mi că o să citești în continuare, îmi ceruse ea și 
înghiţise, ca un utilaj greu. Promite-mi, copile, promite-mi, bine? 

— Sigur, răspunsesem, și ar fi trebuit s-o vedeți și 
dumneavoastră. 

Luase foc acolo lângă mine, pe pat. 

Faţa ei ca de hârtie era aprinsă. 


Cât despre Michael Dunbar, în bucătărie - tata făcuse un lucru 
ciudat. 

Se uitase la facturi și apoi la mine. 

Pe urmă ieșise luându-și ceașca de cafea și o azvârlise spre 
gard - dar greșise, cine știe cum, unghiul, și ceașca aterizase în 
toiul peluzei. 


VP - 392 


După un minut, se dusese, o ridicase, și ceașca rămăsese 
intactă. 

De acolo, ușa fusese deschisă, iar moartea intrase de 
pretutindeni; jefuise tot ce-i aparţinea ei. 

Și totuși, ea refuza să-i permită. 

Una dintre cele mai bune seri fusese la sfârșit de februarie 
(aproape douăzeci și patru de luni trecuseră în total), când o 
voce sosise în bucătărie. Era foarte cald și foarte umed. Chiar și 
vasele de pe raftul de scurs transpirau, ceea ce însemna că era 
o seară perfectă pentru Monopoly. Părinţii noștri erau în camera 
de zi, se uitau la televizor. 

Eu eram jobenul, Henry mașina, Tommy cățelul, iar Clay, 
degetarul. Ca de fiecare dată, Rory era fierul de călcat (și așa se 
apropiase cel mai mult de folosirea unuia); câștiga și ne dădea 
cu tifla. 

Rory știa că nu suport trișorii, iar lăudăroșii nici atât, și le 
făcea pe ambele, pe faţă, ciufulindu-ne tuturor părul de fiecare 
dată când trebuia să-l plătim - până când, la câteva ore de la 
începutul jocului, începuse: 

— Hei! 

Asta fusesem eu. 

— Ce? 

Asta fusese Rory. 

— Ai dat nouă, dar ai mutat zece. 

Henry își frecase palmele; avea să fie grozav! 

— Zece? Ce naiba vorbeşti acolo? 

— Uite! Acolo erai, nu? În Leicester Square. Așa că mută-ți 
fierătania de fund înapoi cu o căsuță, în gara mea, și scoate 
douăzeci și cinci. 

Lui Rory nu-i venea să creadă. 

— Zece a fost, am dat zece! 

— Dacă nu te întorci cu o căsuţă, iau eu fierul și te dau afară 
din joc. 

— Mă dai afară? 

Asudam ca negustorii și șarlatanii, iar Rory, ca să mai 
schimbe melodia, se asmuţise asupra lui însuși - o palmă prin 
părul lui sârmos. Mâinile îi erau deja foarte aspre. lar ochii îi 
deveniseră și mai aspri. 

Zâmbise către mine, ca o ameninţare. 

— Glumești, spusese. Glumești. 


VP - 393 


Dar trebuia să merg până la capăt. 

— i se pare cumva că aș glumi, Rory? 

— Vorbești idioțenii. 

— Cum să nu! 

Întinsesem mâna după fierul de călcat, dar nu înainte ca Rory 
să-și pună pe el degetele asudate și unsuroase, așa că ne 
luptaserăm - ba nu, ne ciupiserăm, până când din camera de zi 
răsunase un acces de tuse. 

Ne opriserăm. 

Rory îmi dăduse drumul. 

Henry se dusese să vadă, iar când se întorsese, cu un semn 
din cap că era în regulă, întrebase: 

— Bun, și unde rămăseserăm? 

Tommy: 

— Fierul. 

Henry: 

— Ah, da... perfect, unde e? 

Eu, sec: 

— A dispărut. 

Rory căutase pe tabla de joc înnebunit. 

— Unde? 

Eu, și mai sec: 

— L-am mâncat. 

— Nu se poate! 

Incredulitate. Strigase: 

— Îți baţi joc de mine! 

Dăduse să se ridice, dar Clay, în colț, îl redusese la tăcere. 

— L-a mâncat, îi confirmase. L-am văzut eu! 

Henry palpita: 

— Ce? Vorbești serios? 

Clay încuviințase. 

— Ca pe un analgezic. 

— Cum adică? L-a halit? 

Izbucnise într-un râs zgomotos - blond în bucătăria alb-blondă 
iar Rory se răsucise rapid cu fața spre el. 

— Eu mi-aș ţine gura în locul tău, Henry! 

lar o clipă mai târziu ieșise în curte și se întorsese cu un cui 
ruginit. ÎI înfipsese în căsuţa cu pricina, plătise suma și se 
încruntase la mine. i 

— Uite, lepădătură puturoasă. Incearcă să înghiţi asta! 


VP - 394 


Dar, sigur, n-a trebuit s-o fac - fiindcă atunci când jocul a 
început din nou și Tommy a dat cu zarul, am auzit vocea din 
camera alăturată. Era Penny, parțial dusă, parţial vie. 

— Hei, Rory! 

Tăcere. 

Ne opriserăm cu toții. 

— Da? 

Și privind înapoi acum, îmi place cum răspunsese - cum se 
ridicase, și fusese gata să se ducă la ea, s-o poarte în braţe sau 
să moară pentru ea, dacă trebuia; ca grecii când erau chemaţi 
la arme. 

lar noi ceilalţi stătuserăm ca niște statui. 

Nemișcaţi și atenţi. 

Doamne, bucătăria aia și căldura ei, și vasele părând toate 
agitate; și vocea sosind împleticită. Era pe tabla de joc, între noi: 

— Uită-te în cămașa lui... (O simţiserăm zâmbind.) Buzunarul 
din stânga. 

Și nu avusesem cum să nu-l las. Îl lăsasem să întindă mâna și 
să caute. 

— Ar trebui să-ţi stâlcesc sfârcul dacă tot sunt pe-aproape, 
lepădătură! 

Dar izbutise curând să-l găsească. 

Mâna lui se afundase și ieșise cu fierul, iar el clătinase din cap 
și-l sărutase; buze aspre pe fisa argintie. 

Pe urmă îl luase și se oprise în prag, și era Rory, copil și ne- 
aspru pentru un moment, metalul înmuiat într-o clipită. Zâmbise 
și își strigase nevinovăția, glasul ridicându-i-se până în tavan. 

— Penny, Matthew trișează din nou! 

lar casa se zguduia în jurul nostru, iar Rory se zguduia odată 
cu ea - dar se întorsese repede la masă și pusese fierul peste 
gara mea, după care îmi aruncase o privire care se prăbușise 
peste mine, pe urmă peste Tommy și peste Henry și peste Clay. 

Era Rory băiatul cu ochii de șpan. 

Nu-i păsa lui de nimic. 

Dar privirea aceea, atât de speriată, atât de disperată, și 
cuvintele, ca ale unui băiat frânt în bucăţi: 

— Ce-o să ne facem fără ea, Matthew? Ce naiba o să ne 
facem? 


VP - 395 


Fotbal în albia râului 


Am făcut-o la începutul lui decembrie. 

Am urcat toți în mașina mea. 

Clay putea să zică el ce dorea, cum că să așteptăm până ce 
termina. Noi însă, toţi, ne săturaserăm, așa că mi-am scos din 
mașină uneltele și hainele de lucru; am pus banchetele la loc. 
Rosy a venit și ea cu noi. Tommy încercase și cu Hector, însă i- 
am zis să nu-și forțeze norocul - și, Doamne, cum am mai mers 
și ne-am gândit la el. 

Mormanele acelea de spaţiu gol! 

Am mers, dar abia dacă am vorbit. 


Între timp, norii se adunau, ceea ce însemna una din două 
posibilităţi. 

Furtunile aveau să treacă, fără să lase ploaie; iar ei aveau să 
aștepte ani de-a rândul să testeze podul. Sau apele aveau să 
vină umflate mai devreme, în timp ce ei încercau cu disperare 
să termine. 

Probabil că cel mai grozav moment fusese când scoseseră 
mulajele - cintrul - și arcele au rămas în picioare. Erau pe atunci 
oameni ai altor cuvinte - ai construcţiei în opoziție cu moartea -, 
așa că vorbeau despre rezistenţa grinzilor și despre speranţele 
pe care le nutreau pentru fiecare cheie de arc. 

Dar pe urmă simplitatea îi cotropise, sau pe Michael, cel 
puţin, în albia râului: 

— Să sperăm că afurisitele astea rezistă. 

Era ca atunci când vezi înotătoare tăind apa în ocean - ești 
sigur că sunt doar niște delfini, dar, de fapt, chiar poţi să știi? Nu 
înainte de a le vedea de foarte aproape. 

În inimile lor, știau că făcuseră totul. 

Făcuseră totul ca să fie perfect. 

Gresia lucea dimineața. 

— Eşti gata? întrebase Michael, iar Clay înclina din cap în 
semn că da. 

În cel mai sigur dintre teste, coborâse el dedesubt. 

Și spusese: 

— Clay, tu rămâi acolo - stai la lumină! 


VP - 396 


Apoi scosese ultimele bucăţi, iar arcele se dovediseră sigure, 
încă în picioare. Și pe urmă veniseră și zâmbetul lui, și râsetele: 

— Vino aici, aici, Clay! Vino dedesubt! 

Se îmbrăţișaseră ca doi copii sub arc. 


Când am ajuns noi acolo, îmi amintesc cum l-am văzut. 

Podul părea complet finalizat, cu suprafața de gresie polizată. 

— lisuse, exclamase Rory, uitaţi-vă la asta! 

— Hei! strigase Henry. Uite-l și pe el! 

Sărise din mașina încă în mișcare. 

Se împiedicase și râsese, pe urmă fugise la el, îl luase pe sus 
și-l dărâmase la pământ. 

Din nou, încă o poveste. 

Despre cum iubesc băieții și frații. 


Seara, jucasem fotbal în albia râului. 

Era ceva ce trebuia făcut. 

Țânţarii abia dacă ţineau pasul cu noi. 

Pământul era brutal de tare, și ne placam unii pe alţii și iar ne 
ridicam. 

Erau și momente în care ne opream însă și ne uitam doar, 
uluiți, la pod - la întinderea lui monumentală și la arcele, ca 
niște gemeni, din fața noastră. Chiar se înălța ca un edificiu 
religios, ca o catedrală a unui tată și a unui fiu; eu stăteam 
lângă arcul din stânga. 

Și știam că era făcut din el însuși: 

Din piatră, dar și din Clay. 

Ce altceva aș fi putut să fac? 

Erau multe lucruri pe care încă nu le știam, iar dacă le-aș fi 
știut, aș fi strigat poate mai devreme - către locul în care stătea, 
între Rosy și Ahile. 


— Hei! 

Și din nou: 

— Hei! am strigat și aproape că am adăugat „tata”, dar am 
zis în loc „Michael”, iar el s-a uitat la mine, în albia râului. Avem 
nevoie de tine ca să echilibrăm echipele! 

Și, straniu, el s-a întors spre Clay. 


VP - 397 


Aici era albia lui Clay, podul lui Clay; prin urmare, era și 
terenul lui de fotbal, și înclinase din cap în semn că da, iar 
Michael venise repede. 

Dacă am avut atunci o discuţie serioasă, despre cum să fim 
mai uniţi ca niciodată, mai ales în momente ca ăsta? 

Sigur că nu, doar eram băieţii Dunbar. 

Henry fusese cel care îi vorbise apoi. 

li dăduse lista de instrucţiuni: 

— Poţi să treci direct prin arce, bine? Și să șutezi pe deasupra, 
înțeles? 

— Înțeles. 

Și Ucigaşul zâmbise din urmă cu mulți ani, fie și numai pentru 
o frântură de clipă. 

— Și, continuase Henry ca să încheie, spune-i lui Rory să nu 
mai trișeze... 

— Nu trișez! 

Jucasem apoi în sângeriul soarelui. 


Cupa mondială la murit 


Ceasul bătuse delicat împlinirea a doi ani. 

Apoi, oribil, doi și jumătate. 

Ea se întorsese la lucru ca suplinitoare. 

— Tâmpenia asta cu muritul e simplă, spusese. 

(Tocmai vomitase în chiuvetă.) 

Când reușea să se ducă la lucru, uneori nu se mai întorcea, și 
o găseam la jumătatea drumului spre casă, ori în mașină, în 
parcare. Odată o găsisem lângă linia de tren aproape de gară, 
întinsă pe locul ei, și trenurile treceau printr-o parte, iar mașinile 
prin cealaltă. Bătusem în geam ca s-o trezim. 

— O, exclamase ea, încă-s vie, nu? 

În unele dimineţi, începea să ne prelucreze. 

— Băieți, dacă vreunul dintre voi se întâlnește azi cu moartea, 
trimiteţi-o la mine. i 

Ştiam că face paradă de curajul ei. In zilele în care îi era prea 
rău ca să plece, ne chema spre pian. 

— Hai, băieți, dați-mi un pupic aici. 

Şedeam la rând ca să-i sărutăm obrazul. 

De fiecare dată ar fi putut fi ultima. 


VP - 398 


Ori de câte ori vedeai ușurință sau vioiciune, știai că 
prăbușirea nu era departe. 

După cum s-a dovedit, al treilea Crăciun a fost ultimul pentru 
ea. 

Ședeam la masa din bucătărie. 

Trecuserăm printr-un iad de eforturi; făcuserăm pierogi și 
imposibil de rostitul barszcz. 

Până atunci, ea era gata să cânte din nou Sto Lat, și 
cântaserăm și noi de dragul lui Penelope; și al lui Waldek 
statuia, și pentru nicio ţară. Cântaserăm doar pentru femeia din 
fața noastră. Cântaserăm doar pentru toate poveștile ei. 


Curând însă, nu avea cum să nu se întâmple. 

| se dăduse o ultimă alegere. 

Putea să moară la spital sau putea să moară acasă. 

In salon, se uitase la Rory, pe urmă la mine și la toți ceilalți, și 
se întrebase cine să vorbească. 

Dacă l-ar fi ales pe Rory, el ar fi zis: „Hei, tu de-acolo... soră! 
Da, tu, așa e... desfă-i toate rahaturile alea de tuburi!” Dacă s-ar 
fi hotărât pentru mine, aș fi fost mai puţin obraznic, dar la fel de 
dur. Henry ar fi fost prea încrezător, iar Tommy n-ar fi zis nimic - 
era prea mic. 

După o scurtă deliberare, se hotărâse pentru Clay, și-l 
chemase lângă ea și-i șoptise, iar el se întorsese spre doctoră și 
spre asistentă; erau amândouă femei, amândouă amabile peste 
măsură. 

— Zice că aici i-ar fi dor de bucătăria ei, și vrea să fie acasă 
pentru noi. Și trebuie să poată cânta mai departe la pian... și să 
stea cu ochii pe el. 

Dar nu spre Rory arătase, ci spre bărbatul care stătea cu o 
mână pe umărul lui Tommy. 

Din pat, ea vorbise către ele: 

— Vă mulţumesc pentru tot. 

Clay împlinise treisprezece ani pe atunci, era în al doilea an 
de liceu. 

Fusese chemat în sala de clasă a unui îndrumător, după ce 
Henry tocmai ieșise; fusese întrebat dacă simte nevoia să 
vorbească. Zile întunecate, înainte de Claudia Kirkby. 

Numele lui era domnul Fuller. 


VP - 399 


La fel ca ea, nici el nu era psiholog, ci un profesor căruia îi 
fusese atribuit postul, un tip de treabă, dar de ce ar fi vrut Clay 
să discute cu el? Nu vedea rostul. 

— Păi, știi, replicase profesorul. (Era tinerel, într-o cămașă 
albastru-deschis. Și o cravată cu broscuțe, iar Clay se întrebase 
Broaște?) Uneori e mai ușor să vorbești cu cineva din afara 
familiei tale. 

— Sunt în regulă. 

— Bine, dar, știi tu... Sunt aici. 

— Mulţumesc. Să mă întorc acum la ora de matematică? 


Erau vremuri grele, firește, vremuri oribile, ca atunci când o 
găsiserăm pe pardoseala de la baie, ca o ciocârlie care nu 
putuse să zboare. 

Era deci Penny, și tatăl nostru pe hol, și felul în care o ajutase 
el să se ridice. Așa era el, idiot, tatăl nostru, fiindcă se uitase la 
noi atunci și rostise neauzit - „la uitaţi-vă ce fată grozavă!”, dar 
atent să n-o rănească. 

Vânătăi, zgârieturi. Leziuni. 

Nimic nu merita riscul. 

Ar fi trebuit să se oprească la pian, pentru o pauză și o ţigară. 

Dar nu există pauze de la moarte, cred; moartea e de neoprit 
și neobosită. E o prostie, știu, să mă exprim așa, dar odată ajuns 
acolo, deja nu-ţi mai pasă. E o moarte la dublu. 

Se silea uneori să mănânce dimineaţa, să stea la masa din 
bucătărie; niciodată nu putea dovedi fulgii de porumb. 

Henry o dată, în garaj: 

Trăgea pumni cu nemiluita într-un covor rulat, apoi mă văzuse 
și se prăbușise la podea. 

Eu stătusem locului, neajutorat, dezarticulat. 

Apoi mă apropiasem și-i întinsesem o mână. 

Trecuse un minut înainte să mi-o ia, și ne întorseserăm în 
curte. 

Uneori stăteam cu toţii în camera lor. 

Pe pat, sau întinși pe covor. 

Eram băieţi și trupuri, expuși pentru ea. 

Zăceam ca prizonierii de război. 

Și, desigur - pe noi înșine ne imitaserăm mai târziu, în ziua 
comemorării, când citisem eu o vreme din Odiseea. 

Numai că acum Michael era cel care ne citea: 


VP - 400 


Sunetele mării și ale lthacăi. 
Stătea lângă fereastra din dormitor. 


La intervale regulate, venea o asistentă să vadă ce mai face. 
O încredința morfinei și își făcea de lucru luându-i pulsul. 

Sau se concentra așa ca să uite? 

Ori să ignore lucrul pentru care venise, și cine și ce era ea? 

Glasul renunţării. 


Mama devenise cu siguranță un miracol, o minune a tristei 
deteriorări. 

Era un deșert proptit pe perne. 

Buzele ei, atât de uscate și de aride. 

Trupul ei, eșuat între pături. 

Părul îi rămăsese pe poziție. 

Tata putea citi despre ahei și despre corăbiile gata de lansare. 

Dar pârloaga apoasă nu mai era. 

Și nici marea întunecată ca vinul. 

Doar o singură barcă putrezită, dar incapabilă să se scufunde 
complet. 


Dar, da. 

La naiba, da! 

Uneori erau și vremuri bune, erau vremuri grozave. 

Erau Rory și Henry așteptând în faţa clasei de matematică, ori 
de științe, a lui Clay, rezemaţți alene. 

Părul ruginiu-întunecat. 

Zâmbetul cotit. 

— Hai, Clay, să plecăm! 

Fugeau până acasă și stăteau cu ea, iar Clay citea și Rory 
vorbea: 

— Chiar nu pricep de ce Ahile e așa un fătălău. 

Atunci, cea mai firavă tresărire a buzelor ei. 

Încă mai avea daruri să ne ofere. 

— l-a furat Agamemnon iubita. 

Tata îi ducea înapoi cu mașina, mustrând parbrizul, dar 
vedeau și ei că nu-i stătea mintea la asta. 


Erau apoi nopţile în care stăteam treji până târziu, pe 
canapea, uitându-ne la filme vechi, de la Păsările până la Pe 


VP - 401 


chei și la altele la care nu te-ai fi așteptat din partea ei, ca Mad 
Max 1 și 2. Preferatele ei erau tot cele din anii '80. De fapt, 
astea două din urmă erau singurele pe care Rory și Henry le 
suportau; restul erau mult prea lente. Ea zâmbea când ei 
pufneau și se văietau. 

— Plictisitor ca rahatul de câine! bombăneau, și era ceva 
sigur, o rutină. 

Un metronom. 


Și în sfârșit, apoi, dimineaţa la care mă gândesc, iar ea 
trebuie să fi simţit că era aproape - și venise după el la ora trei: 

Își târâse perfuzia peste pragul dormitorului nostru, și la 
început se așezaseră pe canapea. 

Zâmbetul ei avea deja cârje. 

Faţa îi era în descompunere. 

— Clay, a venit timpul, da? 

Și îi spusese toate adnotările și corecturile. 

El avea doar treisprezece ani, era încă prea tânăr, dar ea 
zisese că a venit timpul. Îi vorbise despre clipe de demult, în 
Pepper Street, îi împărtășise secrete despre sex și despre 
picturi. Îi spusese: 

— Să-i ceri tatei într-o zi să deseneze. Doar să nu bagi în 
seamă expresia de pe faţa lui. 


După o vreme zisese însă că-i e cald. 

— Putem ieși afară, pe verandă? 

Ploua, iar ploaia strălucea - atât de fină, încât scânteia printre 
luminile din stradă - și se așezaseră cu picioarele întinse. 
Rezemați de perete. Incet, îl strânsese lângă ea. 

Își dăduse la schimb viaţa pentru povești: 

Din Europa până în oraș și în Featherton. 

O fată pe nume Abbey Hanley. 

O carte cu titlul Pietrarul. 

O luase cu ea când plecase. 

Și mai spusese: 

— Tatăl tău a îngropat cândva o mașină de scris, știai asta? 

Cu detalii perfecte, în prag de moarte. Adelle și gulerul ei 
apretat - ea-i zicea bătârna MS - și fusese o vreme când se 
duseseră ei amândoi acolo, în orașul acela dosnic, și 


VP - 402 


îngropaseră bătrâna Remington - și aia era viaţă, spusese ea, 
era totul. 
— E cine suntem noi cu adevărat. 


Până la final, ploaia era și mai măruntă. 

Perfuzia aproape că-i căzuse. 

Al patrulea băiat Dunbar era înmărmurit. 

Căci cum poate un copil de numai treisprezece ani să stea, să 
vadă și să priceapă toate astea? Și toate venind peste el 
deodată? Dar sigur că înţelesese. 

Era somnoros, dar era și treaz. 

Erau amândoi ca niște oase-n pijama în dimineaţa aia, iar el 
era singurul dintre noi - cel căruia-i plăceau poveștile lor și care 
le iubea din suflet. În el avea ea deplină încredere. Pe el și-l 
imaginase ducându-se într-o zi și dezgropând vechea mașină de 
scris. Ce crude au fost acele întorsături ale sorții! 

Mă întreb când și-a dat el seama prima dată. 

Mi-ar fi dat indicaţiile acelea mie. 


Mai era o jumătate de oră până la primii zori, și uneori norocul 
e real - fiindcă vântul începuse să se schimbe. Venise asupra lor 
umbrind pieziș și îi ţinuse acolo, pe verandă. Venise și se 
înfășurase în jurul lor și „Hei”, spusese ea, „hei, Clay” - iar Clay 
se înclinase mai aproape de faţa ei blondă și fragilă. Ochii îi erau 
înfundaţi și deja închiși. „Acum, tu să-mi spui mie poveștile”. 

lar băiatul s-ar fi putut nărui atunci, și ar fi putut să urle atât 
de tare pe genunchii ei. Dar nu făcuse decât să întrebe: 

— De unde să încep? 

— De oriunde vrei tu. 

lar Clay zăbovise apoi își adunase forțele. 

— Cândva, începuse el, a fost o femeie care căpătase o 
sumedenie de nume. 

Ea zâmbise, dar rămăsese cu ochii închiși. 

Zâmbise și, încet, îl corectase. 

— Nu... spusese, iar vocea ei era vocea morții. 

— Așa... răsunase vocea supraviețuirii. 

Un efort crucial de a rămâne alături de el. 

— A fost odată, în urzeala trecutului Dunbar, o femeie cu 
multe nume. 


VP - 403 


Și se auzise de la mare distanță de lângă el, iar Clay se 
îndreptase atunci spre ea; avusese ceva personal de adăugat. 

— Și ce mai femeie era! 

Peste încă trei săptămâni, era deja dusă. 


Portretul unui tată ca om bătrân 


În scurt timp, nu mai rămăsese nimic altceva: 

Sfârșiseră, dar nu fuseseră niciodată sfârșiţi - fiindcă știau că 
avea să mai vină ceva. 

În privinţa construirii podului însă, lucrările și curăţenia se 
încheiaseră; îl priviseră din toate unghiurile. Seara părea să 
strălucească mai îndelung, de parcă s-ar fi încărcat de la căldura 
zilei. Era luminat, apoi întunecat, apoi de nevăzut. 

Primul care îl traversase fusese Ahile. 

Părea gata să ragă, dar tăcuse. 

Norocul nostru că nu fusese făcut vreun pact cu spiritele rele 
ori corupătoare; pășise delicat mai întâi, examinându-l, dar pe la 
mijloc și-l însușise: 

Curți dosnice, bucătării suburbane. 

Terenuri și poduri artizanale. 

Toate erau o apă și-un pământ pentru Ahile. 


Pentru o vreme, nu știuseră ce să mai facă. 

— Cred că ar trebui să te întorci la școală. 

Dar vremurile acelea se duseseră, cu siguranță. De la 
moartea lui Carey Novac, Clay își pierduse voinţa de a socoti. 
Acum era doar un constructor, fără nici măcar o diplomă. 
Dovada era doar în mâinile lui. 

Când trecuse o lună, Clay se întorsese în oraș, dar nu înainte 
ca Michael să-i arate. 

Erau în bucătărie, cu mașina de gătit - iar el nu era un băiat 
obișnuit. Oamenii nu construiesc poduri atât de rapid și în niciun 
caz de o asemenea magnitudine. Băieţii nu cer să clădească 
arce; dar pe de altă parte, băieţii nu fac atâtea lucruri - iar 
Michael se gândise la dimineaţa care se revărsase peste ei, în 
ultimele ape care aveau să vină. 

— Mă duc acasă, să muncesc cu Matthew, spusese Clay, iar 
Michael răspunsese: 


VP - 404 


— Vino cu mine. 


Mai întâi se duseseră sub pod; mâna lui pe curbura arcului. 
Băuseră cafea în răcoarea dimineții. Ahile stătea mai sus de ei. 

— Hei, Clay, spusese Michael încet. Tot nu e terminat, nu-i 
așa? Băiatul de lângă piatră răspunsese: 

— Nu. 

Își dăduse seama din felul în care vorbise că atunci când avea 
să se întâmple, el avea să plece definitiv - și nu fiindcă ar fi vrut, 
ci fiindcă trebuia, și asta era tot. 


Urmase ceva ce se anunţase demult, din vremea lui Penelope, 
a verandei și a poveștilor: 

Să-i ceri tatei într-o zi să deseneze. 

Sau să-ţi arate cum să pictezi. 

— Vino, îl chemase Michael. Aici. 

Îl dusese afară, la magazie, iar Clay văzuse de ce-l oprise - 
când se dusese după lopata chinuitoare în ziua aceea, când 
plecaseră împreună la Featherton -, fiindcă acolo, pe un șevalet 
încropit acasă, ușor întoarsă într-o parte, era schiţa unui băiat 
într-o bucătărie, care întindea spre noi ceva. 

Palma era deschisă, dar cu degete încovrigate. Dacă te uitai 
atent, îţi dădeai seama ce e: Resturile unui cârlig de rufe rupt. 

Doar unul dintre /a început-urile noastre. 


— Știi, rostise Clay, ea mi-a spus. Ea mi-a spus să te rog să-mi 
arăţi. 

Înghiţise greu: se gândise și exersase: 

E bună, tată, chiar e bună. 

Dar Michael i-o luase înainte. 

— Știu, spusese, ar fi trebuit s-o pictez pe ea. 

N-o pictase, dar acum îl avea pe el. 

Avea să-l deseneze pe băiat. 

Avea s-o facă de-a lungul tuturor anilor. 

Dar înainte de acel început, fusese asta: 


VP - 405 


Curtea luminată 


În ultimele săptămâni, în cea mai mare parte, cochilia ei goală 
mai rămăsese cu noi. Restul fiinţei ei, intangibil pentru noi. Era 
suferinţă, asistenta și vizitele ei; ne surprinsesem citindu-i 
gândurile. Sau să fi fost oare gânduri de mult înscrise în noi? 

Cum Dumnezeului mai are încă puls? 

Era un timp în care moartea tândălea acolo, sau plonja de pe 
firele de curent electric. Sau atârna, agăţată, de frigider. 

Era întotdeauna acolo, să ia de la noi. 

Dar acum, atât de mult de dat. 


Erau discuţii șoptite, nu puteau să nu fie. 

Ședeam de partea bucătăriei, cu tata. 

El zicea că încă mai erau câteva zile. 

Doctorul ne explicase asta cu o zi în urmă, și iarăși cu o 
dimineaţă înainte. 

Acele zile dinainte erau nesfârșite. 

Ar fi trebuit deja să avem un cronometru pe atunci, și cretă ca 
să notăm pariurile cu ea; dar Penny continua să trăiască. Nimeni 
n-ar fi câștigat câștigurile. 

Ne uitam toţi în jos, la masă. 

Avuseserăm vreodată solniţă și piperniţă la set? 

Și da, mă întreb despre tata și despre cum era să ne trimită 
de acasă în fiecare dimineaţă - fiindcă fusese una dintre 
dorințele ei ultime, să ne ridicăm toți și să plecăm. Să ieşim și să 
trăim. 

În fiecare dimineaţă, îi sărutam obrazul. 

Părea că rezistase doar pentru asta. 

— Du-te, băiat drag... ieși de-aici. 

Nu era vocea Penelopei. 


Și nu era nici faţa ei - acel lucru care se răsucea și ţipa. 

Perechea galbenă de ochi. 

Niciodată n-avea să ne vadă crescând. 

Doar ţipete și plâns tăcut. 

Niciodată n-avea să-i vadă pe fraţii mei terminând liceul, și 
nici alte jaloane absurdiste; niciodată n-avea să ne vadă 
străduindu-ne și suferind prima dată când aveam să ne punem 


VP - 406 


cravată. N-avea să fie acolo, să ne ia iubitele la întrebări. A auzit 
fata asta măcar de Chopin? Ştie despre viteazul Ahile? Toate 
lucrurile astea mărunte, toate încărcate cu minunate înțelesuri. 
Mai avea acum doar puterea de a ficţionaliza, de a ne imagina 
viețile în faţa ochilor noștri: 

Eram niște Iliade goale și nescrise. 

Eram Odisee la libera alegere. 

lar ea pleca și revenea dusă de imagini. 


Acum știu ce se petrecea. 

Il implora în fiecare dimineaţă s-o ajute. 

Cel mai rău era fiece moment în care plecam. 

— Șase luni, spunea ea. Michael... Michael! Șase luni... Mor 
deja de o sută de ani. Ajută-mă, te rog, ajută-mă! 

Rar se întâmpla acum - nu se mai întâmplase de câteva 
săptămâni - ca Rory, Henry și Clay să chiulească de la școală și 
să vină acasă mai devreme. Sau cel puţin eram noi suficient de 
fraieri s-o credem - fiindcă unul dintre ei chiar se întorcea, dar 
se pricepea să rămână neobservat. Pleca la ore diferite și se uita 
de pe marginea unui pervaz - până într-o zi când n-o mai 
văzuse. Plecase de la școală imediat ce ajunsese acolo. 

Ajuns acasă, traversase peluza. 

Se apropiase de fereastra dormitorului lor. 

Patul era nefăcut și gol. 


Fără să se gândească, făcuse un pas în spate. 

Simţise sângele și graba... 

Ceva nu era în regulă. 

Ceva nu e în regulă. 

Știa că trebuie să intre; trebuia să se ducă imediat în casă, și 
când intrase, fusese izbit de lumină; venea direct prin hol. Îi 
lovise în ochi. 

Și totuși continuase să meargă - ieșise pe ușa din spate. 

Pe verandă, se oprise când îi văzuse. 

Din stânga auzise mașina - o singură notă, atonă - și știuse 
adevărul în inima lui: mașina nu avea să iasă din garaj. 

Il văzuse pe tata stând în picioare, în lumina orbitoare a curții, 
iar femeia era în brațele lui; femeia pianului demult pierdut, 
care murea, dar nu putea să moară sau, mai rău, trăia, dar nu 


VP - 407 


putea trăi. Zăcea în braţele lui ca o arcadă, iar tata căzuse în 
genunchi. 

— Nu pot s-o fac, zisese Michael Dunbar, și o așezase ușor pe 
pământ. 

Se uitase la ușa laterală a garajului și apoi vorbise către 
femeia de sub el, cu palmele pe pieptul și pe un braț al ei. 

— Am încercat atât de tare, Penny, dar nu pot, chiar nu pot. 

Bărbatul în genunchi, tremurând ușor. 

Femeia de pe iarbă se disipa. 


lar el stătuse și plânsese, al patrulea băiat Dunbar. Își 
amintise, din cine știe ce motiv, o poveste: 

O văzuse acolo, în Varșovia. 

Fata în pârloaga apoasă. _ 

Ședea și cânta la pian, iar statuia lui Stalin era lângă ea. li 
lovea degetele cu o zvâcnire economică de fiecare dată când 
mâinile i se înmuiau sau când mai făcea o greșeală. Era atât de 
multă dragoste tăcută în el, iar ea era doar un copil mic și palid. 
De douăzeci și șapte de ori, pentru douăzeci și șapte de păcate 
muzicale. lar tatăl îi dăduse o poreclă. 

La sfârșitul lecţiei o rostise, cu ninsoarea căzând afară. 

Asta fusese când avea ea opt ani. 

Când avusese optsprezece, el hotărâse. 

Hotărâse s-o scoată din ţară. 

Dar mai întâi, până la urmă, o oprise. 

O oprise din cântat și-i luase mâinile într-ale lui, și erau lovite, 
și mici, și calde. Le strânsese, dar delicat, în lărgimea degetelor 
lui ca niște obeliscuri. 

O oprise și până la urmă îi spusese... 

lar băiatul... 

Băiatul nostru... 

Acest băiat al nostru mic de ani, dar întărit de povești, făcuse 
un pas înainte și crezuse în totul. 

Făcuse un pas înainte și se lăsase în genunchi, încet. 

Încet. Îi vorbise tatălui nostru. 

Michael Dunbar nu-l auzise venind, și dacă fusese surprins, n- 
o arătase - era amorţit în iarbă, nemișcat. 

Băiatul spusese „Tata... e-n regulă, tata”, și își trecuse braţele 
pe sub ea și se ridicase și o luase cu el. Fără o privire înapoi, 
tata nu reacţionase, iar ochii ei nu păreau galbeni în ziua aceea; 


VP - 408 


erau ai ei și aveau să fie întotdeauna. Părul îi era lăsat din nou 
pe spate, iar mâinile îi erau reci și curate. Nu arăta deloc ca un 
refugiat. Băiatul se îndepărtase ușor, cu ea. 

— E în regulă, spusese din nou, de această dată către ea. E în 
regulă. 

Și era sigur că o văzuse zâmbind în vreme ce făcuse doar ce 
putea el să facă și doar așa cum putea el să facă: 

— Juz wystarezy, șoptise încet, și o purtase dincolo de 
traducere. E de-ajuns, Greșelnică. 

Și se oprise cu ea sub uscătorul de rufe, și atunci închisese ea 
ochii, încă respirând, dar gata să moară. Ducând-o spre nota 
aceea pe care o auzise, din lumină spre fumul din pragul ușii, 
Clay fusese pe deplin sigur; ultimul lucru pe care Penelope îl 
văzuse pe lume fusese o bucată din sârma aceea și culoarea ei - 
cârligele pe uscător, deasupra lor: 

Ușoară ca vrabia și strălucitoare în lumină. 

Pentru o clipă, eclipsaseră orașul. 

Acoperiseră soarele și câștigaseră. 


Ora apelor mari 


Și așa s-a întâmplat. 

Totul a dus la pod. 

Fusese în sfârșit de-ajuns pentru Penelope, însă pentru Clay 
era încă un început. Din clipa în care o dusese în brațe, fusese o 
viață așa cum n-o știuse niciodată. Când ieșise spre uscătorul de 
rufe, ridicase mâna după primul dintre cârligele lui. 

Tatăl lui nu putuse să-l privească. 

Niciunul dintre ei n-avea să mai fie același vreodată. 

Ceea ce făcuse, și ceea ce devenise el în momentul acela 
aveau să se transforme rapid în regrete. 

Niciodată nu-și mai amintise drumul înapoi spre școală. 

Doar senzaţia imponderabilă a cârligului. 

Stătea jos, rătăcit pe terenul de joacă, atunci când îl găsiseră 
Rory și Henry, când îl ridicaseră și pe jumătate-l căraseră. 

— Ne duc pe toţi cu mașina acasă, îi spuseseră - glasurile lor, 
ca păsările frânte. E Penny, Penny, a... 

Dar fraza nu avusese nicicând un sfârșit. 

Acasă, poliţia, apoi ambulanţa. 


VP - 409 


Felul în care plutise totul pe stradă. 

Trecuse bine de amiază deja, iar tatăl nostru minţise în toate 
privinţele, și ăsta fusese mereu planul ei. Michael avea s-o ajute 
și pe urmă avea să le spună că plecase pentru scurt timp. Că 
Penny însăși, de disperare... 

Dar băiatul venise acasă și stricase totul. 

Venise și salvase situația. 

Noi aveam să-i spunem tatei Ucigașul. 

Dar salvatorul ucigaș fusese el. 


În final, rămăsese mereu podul. 

Fusese construit, iar acum aștepta revărsarea. 

Furtuna nu vine niciodată când ar trebui. 

În cazul nostru, se întâmplase iarna. 

Întregul stat fusese curând acoperit de ape. 

Îmi amintesc de vremea nesfârșită, în orașul biciuit de ploaie. 
Dar asta nu era nimic în comparaţie cu Amahnu. 


Clay încă lucra cu mine. 

Alerga pe străzile din cartierul hipodromului, unde bicicleta ei, 
surprinzător, încă mai stătea; nimeni nu venise cu cleștele de 
sârmă și nici nu reușise să spargă cifrul. Sau poate că pur și 
simplu nu voiseră. 

Când venise însă vestea despre vreme, ploaia începuse cu 
mult înainte; Clay stătuse sub primii stropi de apă. Dăduse fuga 
la grajduri, la Hennessey. 

Formase toate cifrele corecte în lacăt și plecase atent cu 
bicicleta, își adusese chiar și o pompă mică, să sufle aer în 
cauciucurile pleoștite. Cootamundra, Spaniolul și Matador. 
Curajul lui Kingston Town. Pompase îndărjit, cu numele înăuntrul 
lui. 

Când traversase în șa cartierul hipodromului, văzuse pe 
Poseidon Road o fată. Era chiar sus, aproape de partea nordică, 
aproape de sala de sport Tri-Colors și de frizeri. Era blondă pe 
fondul cerului vinețiu. 

— Hei! strigase el. 

— Ce vreme! replicase ea, iar Clay coborâse de pe bicicleta 
veche. 

— Vrei chestia asta ca să te duci acasă cu ea? 

— Niciodată n-am avut atâta noroc. 


VP - 410 


— Ei bine, azi ai, răspunsese el. Hai, ia-o! 

Lăsase cricul jos și se îndepărtase. Din cer începuse să plouă, 
iar el se uitase și o văzuse apropiindu-se și luând-o. Strigase 
spre ea: 

— O știi pe Carey Novac? 

— Ce? întrebase ea. Cine? 

Durerea de a-i striga numele - dar se simţise cu atât mai bine 
apoi. 

— Cifrul! mai strigase, prin furtună. E treizeci și cinci douăzeci 
și șapte! 

Și se mai gândise un ultim moment și înghiţise acele de 
ploaie. 

— Dacă îl uiţi, caută la Spaniol! 

— La ce? 

Acum însă, fata era pe cont propriu. 

O mai privise o clipă, și gata. 


De acolo, urmase doar mai multă ploaie. 

Nu fusese patruzeci de zile și patruzeci de nopți. 

Pentru un timp însă, așa păruse. 

În prima, Clay ieșise, către trenul spre Silver, dar noi, ceilalţi, 
nu puteam accepta. Ne înghesuiserăm toți cinci în mașina mea, 
cu Rosy, firește, în spate. 

Doamna Chilman avusese grijă de restul. 


În Silver, ajunseserăm exact la timp: 

Când traversaserăm podul, priviserăm în jos. 

Apa mușca din arce cu sete. 

De pe verandă, în ploaie, Clay se gândise la ele; își amintise 
despre aval și despre copacii aceia hârșiţi, și despre pietre și 
eucalipţii uriași. Acum erau toţi bătuţi de vânt. Sfărâmături se 
prăvăleau în jos. 

Curând, părea că lumea întreagă fusese potopită, iar podul 
fusese acoperit. Zile la rând, apa continuase să crească. 
Violenţa ei avea ceva magnetic; îţi băga groaza în sânge, dar 
era greu să nu te uiţi, și era greu să crezi. 

Și apoi, într-o noapte, ploaia se oprise. 

Râul continuase să vuiască, dar cu timpul începuse să se 
retragă. 


VP - 411 


Nu puteai ști încă dacă podul rezistase - ori dacă Clay avea să 
reușească încununarea finală: 

Traversarea apei. 

Mereu în cursul zilelor, Amahnu era maroniu și învolburat ca 
un vas cu ciocolată caldă. Dar la răsărit și la apus erau culoare 
și lumină - lucirea și apoi pieirea focului. Zorii erau aurii, iar apa 
clocotea și sângera în întuneric la căderea nopţii. 

Încă trei zile așteptaserăm. 

Stăteam și ne uitam la râu. 

Jucam cărţi în bucătărie, cu tata. 

O priveam pe Rosy încovrigată lângă aragaz. 

Nu era loc pentru toţi, așa că întinsesem banchetele din 
mașină, iar eu și Rory dormeam acolo. 

De câteva ori, Clay se dusese în spate, la magazie, unde Ahile 
făcea de pază, și văzuse alte lucrări în devenire. Una dintre 
preferate era o schiţă cu tuşe largi, a unui băiat la poalele 
eucalipţilor - până când se întâmplase, duminică. 


Ca întotdeauna, se trezise pe întuneric. 

Nu cu mult înaintea zorilor, auzisem pași - alergau, pleoscăiau 
- și pe urmă, portiera mașinii deschizându-se; și simţisem forța 
mâinii lui. 

— Matthew, șoptise. Matthew! 

Pe urmă: 

— Rory! Rory! 

Și curând înţelesesem. 

Era acolo, în glasul lui Clay. 

Tremura. 


Luminile se aprinseseră în casă, iar Michael ieșise cu o 
lanternă, și când se dusese spre apă, curând venise înapoi în 
fugă. În vreme ce mă străduiam să cobor din mașină, se 
împleticise, dar îmi vorbise clar, cu un aer șocat și neîncrezător. 

— Matthew, trebuie să vii! 

Căzuse oare podul? 

Ar fi trebuit să încercăm să-l salvăm? 

Dar înainte să pot face un pas mai departe, prima lumină a 
zorilor căzuse pe câmp. Mă uitasem în zare și-l văzusem. 

— Oh, Doamne! exclamasem. I-su-se Hristoase! 

Apoi: 


VP - 412 


— Hei! Hei, Rory! 


Când ne adunaserăm pe treptele de ciment ale verandei, Clay 
era pe cea de jos și se auzise pe sine însuși vorbind, din trecut. 

Nu am venit aici pentru tine, îi spusese lui - Ucigașului, 
Michael Dunbar -, dar stând aici acum, știa că nu era așa. 
Venise aici pentru noi toţi. Numai că n-ar fi avut de unde să știe 
că va durea atât de tare, în fața a ceva miraculos. 

Pentru o clipă, se uitase la câine, care ședea și se lingea pe 
bot - dar se întorsese brusc spre Rory. De ani întregi se 
pregătea deja - dar îi ripostase drept în ochi: 

— La naiba, Tommy, câinele ăla chiar trebuie să gâfâie atât 
de tare? 

lar Rory, la rândul lui, zâmbise. 

— Vino, îi spusese acum lui Clay, pe cel mai blând ton pe 
care-l auzisem la el. Hai să mergem și să-l vedem împreună. 


Când ajunseserăm cu toţii, răsăritul era deja în apă. Râul 
umflat ardea; era înflăcărat cu fuioarele zorilor, iar podul era 
încă acoperit de apă - dar intact, și făcut din el însuși. Podul era 
făcut din Clay, și știți ce se spune despre lut, nu-i aṣa?” 

Putea să traverseze oare peste Amahnu? 

Putea fi mai mult decât un simplu om, pentru o clipă? 
Răspunsul, desigur, e nu, cel puţin la a doua întrebare, iar acum 
o văzusem de aproape. 


În urma pașilor noștri, el le auzise: 

Alte cuvinte pe care le rostiseră aici, în Silver. 

Aș da orice ca să ating și eu măreția într-o zi, așa ca David... 

Dar noi trăim vieţile acelor Sclavi. 

Visul se sfârșise acum, și își primise răspunsul. 

El nu avea să traverseze niciodată apa aceea - un miracol 
alcătuit dintr-un pod - și nici vreun altul dintre noi; fiindcă în 
focul încastrat în arce, acolo unde râul și piatra îl susținuseră, 
era cineva autentic și miraculos, și ceva ce nu aveam să uit 
vreodată: 

Firește, numai el ar fi putut să fie. 


33 Vezi nota autorului; Clay, prenumele protagonistului, este totodată substantiv 
comun în limba engleză, și se traduce prin „lut“ sau „argilă“ (nitr.). 


VP - 413 


Da, el, care stătea aidoma unei statui, la fel de neșovăitor ca 
și când ar fi stat într-o bucătărie. Privea și ronţăia, nonșalant - 
cu acea expresie banală pe faţa lui păroasă - cu nările 
fremătânde, stăpân pe sine însuși până la final: 

Avea apă și zori pretutindeni în jurul lui; nivelul, la două 
degete pe picioarele lui - cu copitele pe râu și pod. Până când, 
curând, se simţise îndemnat să vorbească. Obișnuita lui pereche 
de întrebări în mijloc de ronţăit, și un zâmbet catârcesc: 

— Ce? întrebase el, dinspre lumină. 

Ce-i atât de neobișnuit în asta? 

Dacă se afla aici pentru a testa podul lui Clay în locul lui - 
dacă ăsta era motivul pentru care venise -, noi nu puteam decât 
să fim de acord și s-o recunoaștem: făcea o treabă al naibii de 
bună. 


VP - 414 


După sfârșit 


Bătrâna MS reîncărcată 


La sfârșit au fost un râu, un pod și un catâr, dar nu acesta e 
sfârșitul, e după sfârșit, și iată-mă aici în bucătărie, dimineaţa, 
având în spate curtea luminată. Soarele se ridică lent pe cer. 

Așa că, prea multe nu mai pot să spun: 

Doar cât de lung a fost. 

Câte nopţi am stat aici, în bucătăria asta care ne-a văzut viaţa 
curgând? Aici a fost odată o femeie spunându-ne că va muri, și 
un tată întors să ne înfrunte. Aici a avut Clay focul trosnindu-i în 
ochi, iar astea-s doar câteva momente din multe. Mai de curând, 
au fost patru dintre noi; patru băieți Dunbar și tatăl lor, stând 
toți și așteptând împreună... 

Dar până la urmă doar asta a rămas; stau și bat pe taste. 
După ce ne-am întors din Featherton cu o mașină de scris, un 
câine și un șarpe, am stat aici noapte de noapte, când toţi 
ceilalți dormeau, ca să scriu povestea lui Clay. 

Și cum aș putea să încep măcar? 

Cum să vă spun despre ce a urmat în vieţile noastre de când 
podul a fost construit? 

Cândva, în urzeala trecutului Dunbar, s-a întors el aici la noi, 
pe Archer Street, și apoi ne-a părăsit - pentru totdeauna, ne-am 
spus noi; iar anii au adus cu ei multe alte lucruri. 


La început, când am plecat de la râu, Clay l-a îmbrățișat pe 
tata și l-a sărutat pe Ahile pe obraz. (Tâlharul acela e pe-afară 
acum - se va întoarce la noi cu lehamite.) Pentru Clay a fost un 
triumf necartografiat, atâta minunare la ceea ce văzuse. Și apoi 
tristețea fără margini, incurabilă. Încotro a pornit-o de aici? 

Chiar în timp ce-și aduna lucrurile - cutia de lemn cu amintiri 
și cărţile, printre care Pietrarul - privise podul pe fereastră. La 
ce era bun însemnul unei capodopere? Rezistase și probase 
toate lucrurile acelea pentru care muncise el, și nu salvase 
absolut nimic. 

Când am plecat, i-o întinsese tatei: 

VP - 415 


Cartea cu coperte deschise la culoare și litere de bronz. 

— E timpul să ţi-o dau înapoi. 

Când el se îndreptase spre mașina mea, răsunase un ultim 
icnet al tatei, care venise fuga în urma lui. 

— Clay... Clay! 

lar Clay știuse ce voia să-i spună. 

Dar știa și că ne părăsea pe toți. 

— Clay... curtea... 

lar Clay îl întrerupsese cu un gest al mâinii. Şi-i spusese ce-i 
spusese el cu ani în urmă - copil, dar încă fără pod: 

— E-n regulă, tata. E-n regulă. 

Curând însă, mai adăugase ceva: 

— Chiar era o figură fata aia, nu-i așa? 

lar tata nu putuse decât să fie de acord. 

— Da, chiar era. 

Când urcaserăm în mașină, Clay se uitase la noi. 

Dăduserăm toţi mâna cu tata. 

Se schimbaseră vorbe, Tommy o strigase pe Rosy, iar Clay 
adormise în mașină; obrazul lui, lipit de geam. 

Dormise când traversaserăm podul. 


Acasă, a durat aproape o zi și o noapte, cât am stat amândoi 
în bucătărie. Fratele meu mi-a povestit tot - despre Penelope și 
Michael, și despre noi toţi - și despre Carey, tot ce fusese cu ea. 
De două ori aproape că n-am rezistat și o dată am crezut că 
vomit; chiar și atunci însă, el a vorbit mai departe, și m-a salvat. 
Zicea: „Dar, Matthew, ascultă aici!” Mi-a povestit că, atunci 
când a ridicat-o în braţe, era din nou fetița aceea palidă și 
blondă, cu părul pe spate, și că ultimul lucru pe care-l văzuse ea 
fuseseră cârligele. Mi-a spus apoi: „Acum e rândul tău, Matthew. 
Trebuie să te duci și să îi spui lui. Trebuie să te duci și să îi spui 
tatei. El nu știe că așa am văzut-o. Nu știa că așa era ea”. 

Când a terminat, m-am gândit la Penelope, la saltea și la 
Împrejurimi. Ah, dacă am fi ars-o atunci când ar fi trebuit! 
Doamne, la câte alte lucruri m-am gândit! Nu e de mirare, nu e 
de mirare. El n-a fost niciodată băiatul care fusese; acum avea 
să plece ca să nu se mai întoarcă niciodată. Prea mult din el 
rămăsese aici: povara prea multor amintiri. M-am gândit la 
Abbey Hanley, apoi la Carey - și la felul în care-i spusese ea în 
Bernborough Park. 


VP - 416 


Ne-am pierdut băiatul minunat. 


Când a plecat, a doua zi, nu s-au spus prea multe, știți deja 
cum suntem noi. Clay a fost cel care a vorbit mai mult, cred, 
fiindcă el era cel care se pregătise. 

Lui Rory i-a zis: 

— O să-mi fie dor de momentele alea calde dintre noi. 

Și a fost împresurat de păr sârmos și ruginiu. 

Cu Henry, a fost simplu. l-a spus: 

— Succes cu numerele la loto - știu că o să câștigi. 

lar Henry, desigur, aproape că l-a placat. Și i-a răspuns: 

— Unu la șase. 

Când a încercat să-i ofere, încă o dată, niște bani, Clay a 
clătinat din cap, iar. 

— E-n regulă, Henry. Păstrează-i tu. 

lar Tommy... tânărul Tommy... 

Clay și-a pus mâinile pe umerii lui. 

— A zis că vă-ntâlniţi la tigrul tasmanian. 

Și asta aproape că ne-a pus capac - până când nu mai 
rămăsesem decât eu. 

Pentru mine, a fost în stare să aștepte. 

Curând, a pășit între noi, așa cum fac băieţii deseori. Nu ne 
deranjează atingerile - umeri, coate, degete, brațe. lar apoi s-a 
întors și m-a privit. 

Pentru o vreme, n-a spus absolut nimic; s-a îndreptat doar 
spre pian și, fără o vorbă, i-a ridicat capacul. Înăuntru 
rămăseseră rochia, liada și Odiseea. 

Incet, a dus mâna înăuntru și mi-a întins mie cărțile. 

— Hai, mi-a spus. Deschide-o pe prima. 

În interior erau două bilete. 

Primul era scrisoarea lui Waldek. 

Al doilea era de dată puţin mai recentă: 


În caz de urgenţă 
(de pildă, dacă rămâi fără cărți de citit) 


Era scris apoi numărul și semnat, ck. 
Am dat să spun că ar trebui s-o lase naibii baltă, dar el mi-a 
luat-o înainte: 


VP - 417 


— Citește tot ce-ţi dă ea, dar să te întorci mereu la astea, mi-a 
spus, iar privirea îi era aprinsă și fierbinte când a continuat: Și 
apoi, într-o zi, o să știi. O să știi să te duci la Featherton, să sapi 
după bătrâna MS, dar va trebui să ai coordonatele exacte, altfel 
ai putea să dai de Luna sau de șarpe... 

Și vocea i s-a transformat în șoaptă: 

— Promite-mi, Matthew, promite-mi! 


Și așa a fost. 

Ne-a părăsit în seara aceea. 

L-am privit îndepărtându-se, coborând de pe verandă, 
traversând peluza către Archer Street, iar viețile noastre au 
rămas fără el. Uneori zăream o umbră, sau îl vedeam mergând 
pe străzile din cartierul hipodromului - însă știam că nu e 
niciodată Clay. 

În vreme ce anii au trecut, un lucru vă pot spune: 

Am avut, fiecare dintre noi, viaţa lui. 

Când și când, mai vine o vedere din locurile în care probabil a 
muncit - ca Avignon sau Praga ori, mai târziu, dintr-un oraș 
numit Isfahan - și sigur că erau locuri cu poduri. Preferata mea e 
cea de la Pont du Gard. 

Aici, ne-a fost dor de el în fiecare clipă, dar sigur că nu ne-am 
dezminţit; anii care s-au scurs sunt deja unsprezece - din ziua în 
care a venit tata și ne-a întrebat dacă am putea construi un pod. 


Cât despre Tommy în acest răstimp - el a crescut. 

S-a dus la universitate și nu, nu a devenit veterinar. 

E asistent social. 

la la lucru cu el un câine pe nume O (deja ar trebui să știți de 
la ce vine asta), și are douăzeci și patru de ani. Lucrează cu 
tineri duri, rebeli, dar toţi îl iubesc pe O. Toate animalele lui au 
trăit la nesfârșit, desigur, sau la nesfârșit până când au murit. 
Mai întâi s-a dus peștișorul, Agamemnon, apoi T, porumbelul 
mărșăluitor, pe urmă Hector și în cele din urmă Rosy. 

Rosy avea șaisprezece ani când n-a mai putut să meargă și o 
căram cu toţii de colo-colo. La veterinar, dacă vă vine să credeți, 
s-a dus Rory, care a spus: „Cred că a încercat să reziste... 
aștepta, înţelegeţi?” S-a uitat drept spre perete și a înghiţit 
greu. Primise numele după cer și după Penelope, cățeaua Rosy. 
„Cred că îl aștepta pe Clay”. 


VP - 418 


Doar Ahile, în Silver, mai trăiește acum. 
Catârul acela zici că e de neucis. 
Tommy locuiește aproape de muzeu. 


Apoi, Henry. 

Ei bine, ce credeţi despre Henry? Chiar sunt curios. 

La ce v-aţi aștepta de la fratele numărul trei? 

A fost primul dintre noi care s-a însurat, și apărea mereu la 
noi zâmbind. S-a angajat, firește, în imobiliare, însă nu înainte 
de a face un pachet - cu pariuri și cu tot ce mai strânsese. 

În timpul uneia dintre Super-promoţiile lui la cărţi și muzică, o 
fată își plimba câinele pe Archer Street. Numele ei era Cleo 
Fitzpatrick. Pentru unii oameni, viața curge pur și simplu de la 
sine, iar Henry e unul dintre ei. 

— Hei! strigase, și ea la început îl ignorase (într-o cămașă și 
şort încropit). Hei, tu, fata cu Corgiul corcit cu Shi-tzu sau ce-o fi 
el! 

Ea își dusese la gură o bucată nouă de gumă. 

— E un Kelpie, ratatule! 

Dar eu eram acolo, și-mi fusese ușor să văd. Fiindcă era vizibil 
în ochii ei negri-pământii. Și, sigur, cumpărase un exemplar din 
Idiotul lui Dostoievski, și se întorsese în săptămâna următoare. 
Un an mai târziu erau căsătoriți. 


Cât despre Rory, oricât de straniu ar părea, el e cel mai 
apropiat de tata, din nou, și se duce des la pod. Incă-i la fel de 
necioplit ca naiba - sau necioplit ca piatra seacă, așa cum ar 
zice oamenii ca doamna Chilman - dar anii l-au mai cizelat, și 
știu că-i e tot timpul dor de Clay. 

De fapt, nu mult după ce a murit doamna Chilman, s-a mutat 
el într-o suburbie din apropiere: Somerville, la zece minute spre 
nord. Îi place să vină însă și să stea aici, să bea bere și să râdă. 
Îi place și de Claudia, și vorbește cu ea, dar mai mult cu mine. 
Vorbim despre Clay, despre Penny și despre povestea petrecută 
între noi: 

— Deci i-au mai dat șase luni - cam o sută optzeci de zile. Da' 
habar n-aveau ei cu cine au de-a face! 

La fel ca toţi ceilalţi, acum știe ce s-a întâmplat în curte, în 
dimineaţa aceea plină de lumină; cum tata n-a putut s-o facă, 
dar Clay, cine știe cum, a reușit. Știe ce s-a întâmplat și în afară 


VP - 419 


de asta, cu Carey și la Împrejurimi; și totuși, inevitabil, 
întotdeauna revenim la asta - când ne-a spus ea acolo, în 
bucătărie. 

— Ce-a zis Clay despre seara aia? întreabă, și așteaptă câteva 
clipite să audă răspunsul. 

— A zis că ai ațâțat focul din ochii lui. 

lar Rory zâmbește, de fiecare dată. 

— L-am ridicat de pe scaunul ăla pe care stai tu acum. 

— Știu. Îmi amintesc. 


lar eu? 

Ei bine, am făcut-o. 

Mi-a luat doar câteva luni, dar am citit cărțile lui Penelope - 
Everesturile ei de imigrant - și apoi scrisoarea lui Waldek; am 
memorat numărul Claudiei. 

Și apoi, într-o marţi, nu am sunat la numărul acela, ci m-am 
dus direct la școală. Ea era acolo, în aceeași sală, corectând 
lucrări, și când am bătut la ușă, m-a zărit în prag. 

Și a zâmbit cu zâmbetul cuprinzător al celor vii. 

— Matthew Dunbar, a zis, uitându-se la mine; s-a ridicat apoi 
și a continuat: În sfârșit! 


Așa cum m-a rugat Clay, m-am dus la Silver. 

Am fost acolo de multe ori, adesea cu Claudia Kirkby. 

Ezitant la început, ne-am depănat povești, eu și tata - despre 
Clay ca frate și ca fiu. Și i-am spus ce mi-a cerut el să-i spun, 
despre ultima dată când a mai văzut-o pe Penelope - ca fetița 
ce fusese odată. Tata a fost uluit. 

La un moment dat, aproape că i-am zis; aproape că i-am zis, 
însă m-am abținut: 

Acum știu de ce ai plecat. 

Dar la fel ca atâtea alte lucruri, putem să știm ceva, și să-l 
lăsăm nerostit. 


Când au demolat tribuna din Bernborough Park și au înlocuit 
vechea pistă roșie de cauciuc, am reţinut data greșit și am lipsit 
de la momentul lipsit de glorie. 

— Toate acele amintiri minunate! a spus Henry când ne-am 
dus să vedem resturile. Toate pariurile acelea superbe! 


VP - 420 


Toate acele porecle și acei băieţi la gard - izul celor niciodată 
pe deplin bărbați. 

Mi-am amintit momentele pe care le petrecusem acolo cu 
Clay, și apoi Rory, și oprirea lui și pedepsirea. 

Dar, sigur, acolo sunt Clay și Carey. 

Pe ei mi-i imaginez cel mai limpede. 

Ghemuiţi unul lângă celălalt, aproape de linia de sosire. 

Unul dintre cele mai sacre locuri ale lui, rămas pustiu fără el. 

Și dacă a venit vorba despre locuri sacre, Împrejurimile încă 
există. Familia Novac a plecat de mult din Archer Street, înapoi 
la o viață la ţară. Dar așa cum se întâmplă cu consiliile locale și 
cu șantierele, la Împrejurimi nu s-a construit încă nimic, deci 
locul este încă al lui Carey și Clay, cel puţin după părerea mea. 

Sincer să fiu, am ajuns să iubesc terenul acela, adesea atunci 
când mi-e cel mai dor de el. les, de obicei seara târziu, iar 
Claudia vine după mine. Mă ia de mână și mergem acolo. 

Avem două fetițe, și sunt minunate - lipsite de regrete, sunt 
sunetele și culorile traiului aici. Vă vine să credeţi că le-am citit 
Iliada și Odiseea, și că amândouă învaţă să cânte la pian? Eu 
sunt cel care le duce la lecții și apoi exersăm aici, acasă. Stăm 
împreună la clapele TE ROG SĂ TE MARIȚI CU MINE, iar eu 
supraveghez, metodic. Stau cu ramura de eucalipt și ezit când 
mă întreabă: „Vrei să ne povestești despre Greșelnica, tata?” Și, 
desigur: „Vrei să ne povestești despre Clay?” 

Și ce altceva aș putea să fac? 

Ce altceva pot să fac decât să închid capacul pianului și să 
mergem să ne confruntăm cu vasele? 

Și totul începe de fiecare dată la fel: 

„Cândva, în urzeala trecutului Dunbar...” 

Pe cea mare o cheamă Melissa Penelope. 

Cea mică e Kristin Carey. 


Și așa, ajungem aici: 

O singură poveste mai pot să vă spun acum, înainte să vă las 
în pacea voastră. Sincer să fiu, e și povestea mea preferată, a 
Claudiei Kirkby cu braţe calde. 

Dar e și povestea tatălui meu. 

Și a fratelui meu. 

Și a celorlalți fraţi ai mei, și a mea. 


VP - 421 


Vedeţi dumneavoastră, cândva... cândva, în urzeala trecutului 
Dunbar, am cerut-o de soţie pe Claudia Kirkby: am cerut-o cu o 
pereche de cercei, nu cu un inel. Erau doar două semiluni mici 
din argint, însă ei i-au plăcut și a zis că sunt grozavi. l-am scris și 
o scrisoare lungă, despre tot ce mi-am putut aminti, despre 
când am cunoscut-o; și despre cărțile ei, și despre cât de 
drăguță a fost cu noi, băieţii Dunbar. l-am scris despre gleznele 
ei și despre pata aceea din mijloc de obraz. l-am citit scrisoarea 
în pragul ușii, iar ea a plâns și a spus „da” - însă știa deja. 

Știa că vor fi și probleme. 

Știa asta după expresia din ochii mei. 

Când i-am spus că ar trebui să-l așteptăm pe Clay, m-a strâns 
de mână și a zis că am dreptate - și uite așa, anii au trecut. Au 
trecut, iar noi am avut fetiţele. Am privit cum totul prinde formă 
și se schimbă, și cu toate că ne temeam că el nu se va întoarce 
niciodată aici, ne-am zis că, dacă-l așteptăm, poate că asta-l va 
aduce iar la noi. Când aștepți, începi să simţi că merită. 

După ce au trecut însă cinci ani, ne-am tot întrebat. 

Vorbeam noaptea, în dormitorul nostru, care fusese odinioară 
al lui Penny și Michael. 

În cele din urmă am luat o hotărâre, după ce Claudia m-a 
întrebat într-un târziu: „Ce-ai zice de ziua în care o să împlinești 
treizeci de ani?” 

Am spus că da și, iarăși, anii au trecut, iar ea mi-a oferit chiar 
o prelungire; dar treizeci și unu avea să fie, se pare, limita. Deja 
pe atunci nu mai primisem de mult nicio vedere, iar Clay Dunbar 
ar fi putut fi oriunde - și atunci mi-a venit în sfârșit ideea: 

M-am urcat în mașină și m-am dus acolo. 

Am ajuns în Silver seara. 

Am stat cu tata în bucătăria lui. 

Așa cum se întâmpla deseori cu Clay, am băut cafea, iar eu 
m-am uitat la aragazul acela și la cifrele lui, și am stat și pe 
jumătate am plâns și l-am implorat. 

Am privit în zare, dincolo de masă: 

— Trebuie să te duci să-l cauţi. 


Cât de rapid a putut, Michael a plecat din ţară. A luat un avion 


către un oraș și a așteptat. 
In fiecare dimineaţă, ieșea în zori. 


VP - 422 


Se ducea acolo la deschidere și pleca pe întuneric, la 
închidere. 

Ningea pe atunci acolo, și era ger, iar el se descurca, știa 
câteva fraze în italiană. Ridica ochii cu dragoste spre David; iar 
Sclavii erau exact așa cum îi visase. Sforțându-se și străduindu- 
se, și răsucindu-se după aer în vreme ce polemizau din 
marmura lor. Personalul de la Accademia ajunsese să-l 
cunoască, și să se întrebe dacă nu cumva o fi smintit. larnă fiind 
acolo, nu erau turiști mulţi, așa că îl remarcaseră după o 
săptămână. Uneori îi dădeau câte ceva să mănânce la prânz. 
Într-o seară, nu se mai putuseră stăpâni. 

— Oh, răspunsese el, aștept doar... Dacă am noroc, poate că 
va veni. 


Și așa s-a întâmplat. 

În fiecare zi timp de treizeci și nouă de zile, Michael Dunbar a 
stat în Florenţa, în galeria de artă. | se părea incredibil să fie 
alături de ei atâta vreme - fiindcă David și Sclavii aceia erau de 
neînchipuit. Uneori se întâmpla să mai aţipească, așa cum 
stătea rezemat lângă piatră. Paznicii erau cei care îl trezeau 
adesea. 

Dar atunci, în a treizeci și noua zi, o mână se întinsese spre 
umărul lui și un om se aplecase câtre el. Era o umbră de Sclav 
alături de el, însă mâna de pe umăr era caldă. Faţa lui era mai 
palidă și mai ostenită, dar fără nicio îndoială, el era. Avea 
douăzeci și șapte de ani, dar fusese atunci ceva ca în momentul 
acela, cu atâţia ani în urmă - Clay și Penelope, în curtea 
luminată - fiindcă îl văzuse așa cum fusese cândva. Tu ești cel 
căruia îi plăceau poveștile, își spusese - și deodată nu mai era 
decât o bucătărie când Clay îl chemase, cu vocea ca o șoaptă, 
din întuneric spre lumină, îngenunchease pe podea și spusese: 

— Bună, tată! 


În ziua nunţii, nu eram siguri. 

Michael Dunbar făcuse tot ce putuse, dar speram din pură 
disperare mai degrabă decât din vreo speranţă reală. 

Rory era cavalerul de onoare. 

Ne cumpăraserăm toţi costume și pantofi frumoși. 

Tata era și el cu noi. 

Podul era o construcţie constantă. 


VP - 423 


Ceremonia urma să fie seara, iar Claudia le luase pe fete. 

După-amiază târziu ne strânseserăm - de la cel mai mare la 
cel mai mic: eu, Rory, Henry și Tommy. Michael venise și el în 
scurt timp. Eram toţi aici, pe Archer Street, la costum, dar cu 
cravatele lejere. Așteptam, așa cum era potrivit, în bucătărie. 

Erau momente, sigur, când auzeam câte ceva. 

Cel care ieșea se întorcea. 

De fiecare dată cu „Nimic”, dar Rory, ultima speranţă, 
spusese: 

— Aia. 

ŞI: 

— Ce naiba a fost aia? 


Se gândise să facă mai tot drumul pe jos, dar luase trenul și 
apoi autobuzul. Pe Poseidon Road, coborâse cu o stație mai 
înainte, iar soarele era cald și prietenos. 

Mersese și se oprise, se aplecase în aer - și mai repede decât 
și-ar fi închipuit sau decât ar fi sperat, ajunsese în capăt pe 
Archer Street, și nu simţise nici ușurare, și nici teroare. 

Știuse doar că era aici, că izbutise. 

Ca întotdeauna, nu se putea să nu fie porumbei. 

Cocoţaţi sus, pe firele de curent electric, când intrase el în 
curte. Ce altceva ar fi putut să facă decât să meargă înainte? 

Mersese și în curând se oprise. 

Stătea pe peluză și, în spatele lui, în diagonală, era casa lui 
Carey, unde fusese ea, cu firul prăjitorului de pâine. Aproape că 
izbucnise în râs când se gândise la bătaia noastră de acolo - 
violenţă de băieţi și de fraţi. Îl văzuse parcă pe Henry, și pe el 
însuși, sus pe acoperiș, ca doi puști pe care îi cunoscuse cândva 
și cu care vorbise. 

Înainte să-și dea seama, rostise „Matthew”. 

Doar numele meu, și atâta tot. 

Atât de calm și de încet - însă Rory auzise - și ne ridicaserăm 
cu toţii în picioare, în bucătărie. 

Nu sunt sigur că pot să explic, sau că pot să sper ori să zic un 
I-su-se Hristoase. 

Oh, Doamne, cum să fac ca să nu greșesc? 

Așa că tot ce pot e să bat pe taste și mai tare, ca să vă arăt 
totul așa cum a fost: 


VP - 424 


Vedeţi dumneavoastră, mai întâi am alergat cu toţii în hol și 
am smuls ușa de plasă din ţâţânile ei - iar de acolo, de pe 
verandă, l-am văzut. Era jos, pe peluză, îmbrăcat ca pentru 
nuntă, cu lacrimi în ochi, dar zâmbind. Da, Clay, zâmbitorul, 
zâmbea. 

Uluitor e că niciunul dintre noi nu s-a apropiat. 

Am rămas cu toții neclintiți. 

Dar pe urmă, dintr-odată, ne-am mișcat. 

Eu am făcut un pas, iar de acolo totul a fost, dintr-odată, mai 
ușor. Am zis „Clay”, și „Clay”, și „Clay, băiatule”, și vijelia 
fraţilor mei a trecut pe lângă mine; au sărit peste treptele 
verandei și l-au placat doborându-l în iarba peluzei. O liotă de 
corpuri și de râsete. 

Și mă întreb cum trebuie să-i fi părut atunci tatălui nostru - o 
harababură lângă balustradă. Mă întreb cum o fi perceput el 
când în sfârșit Henry și Tommy, și pe urmă Rory, au coborât cu 
toții de pe fratele meu. Mă întreb cum trebuie să fi fost să vadă 
cum îl ajutaseră apoi să se ridice, iar el se scuturase de praf, iar 
eu am străbătut ultimii metri ca să-l întâmpin. 

— Clay, am rostit. Hei, Clay... 

Dar nimic altceva nu mai puteam să-i spun - când băiatul 
acela, care fusese totodată bărbatul casei, își dăduse în sfârșit 
voie să se prăbușească - iar eu îl ţinusem, ca pe o iubire, în 
brațele mele. 

— Ai venit, am șoptit. Ai venit. 

Și l-am strâns atât de tare, și apoi noi toţi, bărbaţii de acolo, 
am râs și am plâns, am plâns și am râs; și un lucru fusese mereu 
bine știut, sau cel puţin fusese știut de el: 

Un băiat Dunbar putea să facă multe lucruri, dar întotdeauna 
trebuia să aibă grijă să vină acasă. 


VP - 425 


VP - 426