Stephen King — Mobilul

STEPHEN KING 


STEPHEN KING 


MOBILUL 


„ Id-ul nu va accepta o întârziere a gratificării. El simte 
permanent tensiunea dorinței neîmplinite.” 
Sigmund Freud 


„Agresiunea umană este instinctivă. Oamenii nu şi-au 
dezvoltat nici un fel de mecanisme rituale de inhibare a 
agresiunii pentru a a,sigura supraviețuirea speciei. Din acest 
motiv, omul este considerat un animal foarte periculos.” 

Konrad Lorenz 


„Acum mă puteți auzi?” 
Verizon 


Civilizaţia a lunecat în al doilea Ev Mediu pe o dâră de 
sânge deloc surprinzătoare însă cu o viteză pe care n-ar fi 
putut-o anticipa nici cel mai pesimist futurolog. A fost de parcă 
abia aşteptase să se ducă. Pe 1 octombrie, Dumnezeu era în 
cerurile Lui, indicele bursier arăta 10 140 şi majoritatea 
avioanelor ajungeau la timp (cu excepția celor care aterizau şi 
decolau în Chicago, iar asta nu constituia o surpriză). După 
două săptămâni, văzduhul aparținea din nou păsărilor şi bursa 
era o amintire. De Halloween, toate marile oraşe ale planetei, 
de la New York la Moscova, duhneau până în slava cerurilor 
pustii şi lumea aşa cum fusese nu mai era decât o amintire. 


SEMNALUL 


1 


Evenimentul care a ajuns să fie cunoscut ca Semnalul s-a 
declanşat la ora trei şi trei minute după-amiaza, Eastern 
Standard Time, în după-amiaza de 1 octombrie. Termenul 
„Semnalul” era incorect, bineînţeles, dar, după zece ore de la 
eveniment, majoritatea savanților capabili să atragă atenţia 
asupra acestei improprietăți erau fie morți, fie nebuni. 
Oricum, denumirea nu prea mai conta. Tot ce conta era 
efectul. 

La ora trei în după-amiaza aceea, un tânăr lipsit de 
importanță pentru istorie mergea - aproape fopâia - pe strada 
Boylston din Boston. Numele lui era Clayton Riddell şi pe chip 
i se citea o expresie de neîndoioasă satisfacție, care se potrivea 
perfect cu elasticitatea mersului. Cu mâna stângă, legăna un 
portofoliu de artist, genul de mapă care se închide şi se încuie, 
astfel încât rezultă o valijoară de călătorie. Printre degetele 
mâinii lui drepte se întrețesea şnurul unei pungi de 
cumpărături din plastic maro pe care fuseseră imprimate 
cuvintele micuțe comori pentru oricine se sinchisea să le 
citească. 

Înăuntrul pungii, pendulând înainte şi înapoi, se afla un 
obiect mic, rotund. Un cadou, aţi fi putut ghici şi aţi fi avut 
dreptate. Poate că ați fi ghicit în continuare că acest Clayton 
Riddell era un tânăr care căuta să sărbătorească o micuță 
(sau poate nici chiar atât de micuță) victorie cu o micuță 
comoară şi aţi fi avut din nou dreptate. Obiectul din pungă era 
un prespapier din sticlă destul de costisitor, în mijlocul căruia 
era încastrat un puf cenuşiu de păpădie. Îl cumpărase pe 
drumul de întoarcere de la Hotelul Copley Square spre mult 
mai  modestul Atlantic Avenue Inn unde trăsese el, 
înspăimântat de eticheta cu preţul de nouăzeci de dolari lipită 
pe baza prespapierului şi cumva chiar mai înspăimântat că 
acum îşi putea permite asemenea obiecte. 

Când i-a întins vânzătoarei cardul de credit a dat dovadă de 
un curaj deosebit. Se îndoia că ar fi putut face gestul acela 
dacă ar fi cumpărat prespapierul pentru el; probabil că ar fi 
mormăit ceva de genul cum că s-a răzgândit şi ar fi ieşit cu 


paşi grăbiţi din magazin. Era însă pentru Sharon. Lui Sharon 
îi plăceau astfel de obiecte şi ea încă îl mai plăcea pe Clayton - 
Îți țin pumnii, scumpule, îi spusese cu o zi înainte ca el să 
plece spre Boston. Ținând seama de porcăriile cu care se 
împroşcaseră reciproc în decursul anului anterior, cuvintele 
acelea îl mişcaseră. Acum dorea s-o impresioneze, dacă aşa 
ceva ar mai fi fost încă posibil. Prespapierul era un fleac (o 
micuță comoară), dar era convins că ei îi va plăcea puful gri şi 
delicat din mijlocul sticlei, ca un buzunăraş de ceaţă. 


2 


Atenţia lui Clay fu atrasă de clopoţelul unei furgonete cu 
înghețată. Staţiona vizavi de Hotelul Four Seasons (care era 
mai măreț decât Copley Square) şi lângă Parcul Boston 
Common ce se întindea în lungul lui Boylston cale de două- 
trei intersecții de partea aceasta a străzii. Cuvintele MISTER 
SOFTEE erau tipărite în culori irizate peste două cornete de 
înghețată ce dansau. Trei puşti se adunaseră lângă 
ferestruică, cu  ghiozdanele lăsate jos, lângă picioare, 
aşteptând să primească bunătăţile. Înapoia lor stătea o 
femeie în costum cu pantaloni, ţinând un pudel în lesă, şi 
două adolescente în blugi cu talie joasă, cu iPoduri şi căşti, 
care deocamdată le atârnau în jurul gâtului, astfel ca ele să 
poată şuşoti - foarte serioase, fără să chicotească măcar o 
dată. 

Clay se aşeză după ele, transformând grupulețul într-o 
coadă scurtă. Îi cumpărase un cadou soţiei lui de care se 
separase; pe drumul spre casă, intenționa să se oprească la 
Comix Supreme şi să-i cumpere fiului său ultimul număr din 
Spider-Man; ar fi putut de asemenea să-şi ofere şi lui ceva. 
Ardea de nerăbdare să-i spună vestea lui Sharon, dar îi era 
imposibil să o contacteze până ajungea ea acasă, pe la patru 
fără un sfert sau cam aşa. Se gândi că avea să mai zăbovească 
în Inn, cel puțin până vorbea cu Sharon, în principal 
plimbându-se înainte şi înapoi prin cameră şi privindu-şi 


mapa încuiată. Până atunci, Mister Softee reprezenta o 
diversiune acceptabilă. 

Vânzătorul din furgonetă îi servi pe cei trei puşti cu două 
Dilly Bar şi un monstru de cornet cu ciocolată şi vanilie în 
spirală pentru marele cheltuitor din mijloc, care se părea că va 
plăti pentru toți. În timp ce băieţelul bâjbâia printr-un 
ghemotoc de bancnote din buzunarul blugilor lui largi, la 
modă, femeia cu pudel şi costum model Power Suit, popular în 
anii optzeci în lumea afacerilor, scotoci în poşeta de pe umăr, 
scoase telefonul mobil - femeile în costume Power Suit nu mai 
plecau de acasă fără telefoanele lor mobile, tot aşa cum nu 
plecau fără cardurile AmEx - şi-i deschise clapeta. În spatele 
lor, în parc, un câine latră şi cineva strigă. Lui Clay nui 
se păru un strigăt vesel, totuşi când privi peste umăr nu putu 
să zărească decât nişte amatori de plimbări, un câine care 
alerga cu o Frisbee în bot (n-ar fi trebuit să fie ținuți în lesă? 
se întrebă el într-o doară), pogoane de iarbă verde însorită şi 
umbră ademenitoare. Părea un loc potrivit pentru ca un 
bărbat care tocmai îşi vânduse primul album de benzi 
desenate - şi urmarea la albumul acela, ambele pentru o 
sumă incredibilă - să se aşeze şi să savureze un cornet de 
înghețată cu ciocolată. 

Când reveni către furgonetă MISTER SOFTEE, cei trei puşti 
în blugi largi dispăruseră şi femeia în costum Power Suit 
comanda o înghețată cu sirop. Una dintre cele două fete aflate 
în spatele ei avea un telefon de culoarea mentei prins la şold, 
iar femeia în costum Power Suit îl ținea pe al ei cu casca fixată 
în ureche. Clay se gândi, aşa cum făcea mai mereu în 
asemenea situații, că un fel de a te purta care, cândva, ar fi 
fost considerat intolerabil de grosolan - da, da, chiar şi atunci 
când erai implicat într-o măruntă tranzacţie comercială cu o 
persoană complet necunoscută! - devenea parte din conduita 
cotidiană acceptată. 

Introdu-l în Pribeagul Negru, iubitule, spuse Sharon. 
Versiunea ei pe care Clay o păstra în minte îi vorbea frecvent şi 
nu se sfia să spună ce avea de spus. Acelaşi lucru era 
adevărat şi în privința lui Sharon din lumea reală, atât 


înainte, cât şi după separarea lor. Deşi nu i-o zicea la telefonul 
lui mobil. Clay nu avea aşa ceva. 

Telefonul de culoarea mentei cântă primele note ale melodiei 
de Crazy Frog care-i plăcea lui Johnny... cum se numea... 
„Axel F'? Clay nu-şi putea reaminti, poate pentru că o blocase 
mintal. Fata îl trase de la şold şi rosti: 

— Beth? 

Ascultă, surâse, apoi îi spuse prietenei: 

— E Beth. 

Cealaltă fată se aplecă spre ea şi amândouă ascultară, cu 
tunsorile stil Pixie aproape identice (lui Clay i se părea că 
semănau perfect cu nişte personaje din desenele animate de 
sâmbătă dimineaţă, poate cu Powerpuff Girls) fluturând 
laolaltă în briza după-amiezii. 

— Maddy? zise exact în aceeaşi clipă femeia în costum 
Power Suit. 

La capătul lesei (lesa era roşie şi presărată cu un fel de 
paiete scânteietoare), pudelul ei privea contemplativ traficul de 
pe Boylston. De cealaltă parte a străzii, la Four Seasons, un 
portar în livrea maro - livrelele păreau întotdeauna să fie maro 
sau albastre flutura din mână, probabil după un taxi. O 
ambarcaţiune amfibie Duck Boat ticsită cu turişti trecu pe 
lângă ei, prea înaltă şi parcă nelalocul ei pe uscat, cu şoferul 
răcnind în portavoce despre obiectivele istorice. Cele două fete 
care ascultau la telefonul de culoarea mentei se priviră 
zâmbind, reacționând la ceva ce auzeau, dar fără să 
chicotească. 

— Maddy? M-auzi? Ma... 

Femeia în costum Power Suit ridică mâna care ţinea lesa şi 
înfipse un deget cu o unghie lungă în urechea liberă, iar Clay 
făcu o grimasă, temându-se pentru timpanul ei. Se imagină 
desenând-o: câinele în lesă, costumul Power Suit, părul tuns 
scurt, modern... şi un firicel subțire de sânge în jurul 
degetului din ureche. Duck Boat tocmai părăsea cadrul şi 
portarul se zărea pe fundal, detalii care, cumva, confereau 
autenticitate schiţei. Aşa ar fi fost; erau chestii pe care le-ai fi 
recunoscut. 


— Maddy, nu te mai aud! Voiam doar să-ţi spun că m-am 
coafat la noul... m-am coafat?... M-AM... 

Vânzătorul din furgoneta Mister Softee se aplecă şi-i întinse 
un cornet din care se ridica un Everest alb, pe versanţii căruia 
se revărsau ciocolată şi sirop de căpşuni. Chipul lui 
nebărbierit era impasibil şi anunţa că mai văzuse asemenea 
episoade. Clay era convins că şi el mai văzuse, şi nu doar o 
dată. În parc, cineva ţipă. Clay se uită iarăşi peste umăr, 
spunându-şi că trebuia să fi fost un țipăt de bucurie. La ora 
trei după-amiaza, o după-amiază însorită în Boston Common, 
ar cam fi trebuit să fie un țipăt de bucurie. Nu? ? 

Femeia îi spuse ceva neinteligibil lui Maddy şi-şi închise 
telefonul printr-un zvâcnet îndelung exersat al încheieturii. Îi 
dădu drumul înapoi în poşetă, apoi rămase pur şi simplu 
nemişcată, de parcă uitase ce făcea sau poate chiar unde se 
găsea. 

— Face patru cincizeci, rosti Mister Softee, ținând răbdător 
înghețata cu sirop. 

Clay avu timp să se gândească cât de al dracu' de scump 
era totul în Boston. Probabil că şi femeia în costum Power Suit 
gândea la fel - asta, cel puţin, fusese prima lui ipoteză - 
deoarece pentru încă o clipă tot nu schiță nici un gest, ci doar 
privi cornetul cu muntele de înghețată şi sirop prelins, ca şi 
cum n-ar mai fi văzut niciodată aşa ceva. 

Dinspre Common se auzi alt țipăt, de data aceasta nu unul 
omenesc, ci ceva între un scheunat de surpriză şi un urlet de 
durere. 

Clay se întoarse complet ca să se uite şi văzu câinele care 
alergase cu Frisbee în bot. Era un câine cafeniu destul de 
mare, poate un labrador, el nu se pricepea la rasele canine şi 
când trebuia să deseneze vreuna făcea rost de o carte şi copia 
o imagine. Un bărbat în costum de afaceri stătea 
îngenuncheat lângă câine, îl prinsese cu brațul în jurul 
grumazului şi părea - cu siguranță, nu văd ceea ce cred că 
văd, gândi Clay - că-i mestecă urechea. Apoi câinele schelălăi 
din nou şi încercă să fugă. Bărbatul în costum de afaceri 
îl ţinu cu fermitate - şi da, aceea din gura bărbatului era 


urechea câinelui! - şi, în vreme ce Clay continua să privească, 
o smulse cu totul. De data asta câinele zbieră aproape ca un 
om şi mai multe rațe care plutiseră pe un iaz din apropiere îşi 
luară zborul, măcăind. 

— Rasd! urlă cineva din spatele lui Clay. 

Se auzise ca Rasd. Putuse să fie basm sau rast, însă cele 
petrecute ulterior îl făcură pe Clay să încline spre Rasd: câtuşi 
de puţin un cuvânt, ci pur şi simplu un sunet nearticulat de 
agresiune. 

Clay reveni la furgoneta de înghețată, la timp ca s-o vadă pe 
Femeia Power Suit năpustindu-se prin ferestruica de servire în 
tentativa de a-l înşfăca pe Mister Softee. Izbutise să înhațe 
pliurile largi de pe pieptul vestonului său alb, dar singurul pas 
de surprindere spre îndărăt al vânzătorului fusese suficient ca 
să se desprindă. Tocurile înalte ale femeii părăsiră pentru o 
clipă trotuarul şi Clay auzi hârşâitul ţesăturii şi clinchetul 
nasturilor când partea din față a jachetei ei trecu mai întâi în 
sus peste pervazul micuț al ferestruicii, după care cobori 
înapoi. Cornetul cu înghețată dispăru din raza vizuală. Clay 
zări o pată de înghețată şi sirop pe încheietura stângă şi 
antebraţul Femeii Power Suit, când tocurile ei înalte pocniră, 
revenind pe trotuar. Ea se clătină, cu genunchii îndoiți. 
Expresia imperturbabilă, bine crescută, de afişat în public, de 
pe fața ei - cea pe care Clay o considera 
fizionomia fundamentală „anonim pe stradă" - fusese înlocuită 
de un mârâit convulsiv care-i micşora ochii la dimensiunile 
unor fante şi-i dezgolea ambele rânduri de dinți. Buza 
superioară i se răsfrânsese complet, dezvăluind o gingie roz 
catifelată, la fel de intimă, ca o vulvă. Pudelul o luă la fugă pe 
stradă, trăgând după el lesa roşie cu bucla mânerului în 
capăt. O limuzină neagră apăru şi-l calcă înainte să fi 
traversat jumătate din stradă. Un ghemotoc de blăniță 
pufoasă transformat într-o clipită în măruntaie zdrobite. 

Amarâtul de el, probabil că lătra în paradisul câinilor înainte 
să fi ştiut că murise, gândi Clay. Într-un mod îndepărtat şi 
nepăsător, înțelegea că era în stare de şoc, dar asta nu-i 
modifica în nici un fel profunzimea uluirii. Încremenise cu 


mapa de desene atârnând într-o mână şi cu punga maro de 
cumpărături în cealaltă, iar gura îi rămăsese deschisă. 

Undeva - ar fi putut să fie dincolo de colț, pe strada 
Newbury - ceva explodă. 

Cele doua fete aveau exact aceeaşi tunsoare deasupra 
căştilor iPodurilor, totuşi cea cu telefonul de culoarea mentei 
era blondă, pe când prietena ei era brunetă; erau Pixie Albă şi 
Pixie Neagră. Pixie Albă dădu drumul telefonului pe trotuar, 
unde se sparse, şi o prinse pe Femeia Power Suit de talie. Clay 
presupuse (în măsura în care mai era capabil să presupună 
ceva în momentele acelea) că intenționa s-o oprească pe 
Femeia Power Suit fie de a-şi relua atacul asupra lui Mister 
Softee, fie de a fugi pe stradă după câine. Ba chiar un colțişor 
al minţii sale aplaudă prezența de spirit a fetei. Prietena ei, 
Pixie Neagră, se retrăgea din fața spectacolului, cu mâinile 
mici şi albe încleştate între sâni, cu ochii larg deschişi. 

Clay lăsă propriile lui obiecte să-i cadă din mâini, câte unul 
de fiecare parte, şi făcu un pas înainte ca s-o ajute pe Pixie 
Albă. Vizavi, văzu asta cu coada ochiului, un automobil vira şi 
se năpusti peste trotuarul din fața lui Four Seasons, silindu-l 
pe portar să sară într-o parte. Dinspre intrarea hotelului 
răsunară țipete. Şi înainte ca el să fi putut începe s-o ajute pe 
Pixie Albă cu Femeia Power Suit, Pixie Albă îşi repezise 
fețişoara frumoasă cu iuțeala unui şarpe, îşi dezgolise dinţii 
tineri şi puternici şi-i înfipsese în gâtul Femeii Power Suit. Un 
jet enorm de sânge țâşni. Fata îşi adânci gura în el, părând să 
se scalde, poate chiar să bea (Clay fu aproape sigur că o 
făcuse), apoi o zgâlțâi pe Femeia Power Suit înainte şi înapoi, 
ca pe o păpuşă. Femeia era mai înaltă şi probabil că o depăşea 
în greutate cu cel puțin douăzeci de kilograme, dar fata 
o scutura îndeajuns de violent pentru ca să-i bălăngăne capul 
în faţă şi în spate, împrăştiind şi mai mult sânge. În acelaşi 
timp, Pixie Albă îşi ridică propriul chip mânjit de sânge spre 
cerul albastru senin de octombrie şi urlă parcă triumfător. 

Este nebună, gândi Clay. Complet nebună. 

Pixie Neagră ţipă: 

— Cine eşti tu? Ce se-ntâmplă? 


Auzind glasul prietenei ei, Pixie Albă îşi roti fulgerător fața 
însângerată. Sângele picura de pe vârfurile scurte ca nişte 
pumnale ale firelor de păr ce-i atârnau peste frunte. Ochii - 
lanterne albe - priveau din găvanele pătate de sânge. 

Pixie Neagră se uită la Clay cu ochii holbați. 

— Cine eşti tu? repetă ea... după aceea: Cine sunt eu? 

Pixie Albă îi dădu drumul Femeii Power Suit, care se nărui 
pe trotuar cu artera carotidă muşcată şi deschisă continuând 
să pompeze sânge în jur, apoi sări către fata cu care împărțise 
camaradereşte un telefon cu doar câteva clipe mai devreme. 

Clay nu stătu să se gândească. Dacă ar fi făcut-o, probabil 
că Pixie Neagră ar fi avut beregata ferfeniță, ca femeia în 
costum Power Suit. Nici măcar nu privi. Pur şi simplu se 
aplecă în jos, în dreapta, prinse partea de sus a pungii micuței 
comori şi o roti spre ceafa lui Pixie Albă, când ea se repezi la 
prietena de odinioară cu degetele întinse şi răşchirate precum 
cleştii unui crab pe fundalul cerului albastru. Dacă el ar fi 
ratat: 

Nu rată şi nici măcar n-o lovi superficial pe fată. 
Prespapierul de sticlă din interiorul pungii izbi exact în ceafa 
lui Pixie Albă, scoțând un bonc înăbuşit. Mâinile lui Pixie Albă, 
una pătată de sânge, cealaltă curată, coborâră pe lângă trup 
şi ea se prăbuşi pe trotuar la picioarele prietenei, ca un sac cu 
cartofi. 

— Ce dracu'?! strigă Mister Softee. 

Glasul îi era incredibil de ascuţit. Poate că şocul îi conferise 
nota aceea acută de tenor. 

— Nu ştiu, spuse Clay. Inima îi bubuia. Ajută-mă, repede! 
Femeia va muri din cauza hemoragiei. 

Din spatele lor, pe Newbury, se auzi inconfundabila 
bufnitură seacă dublată de zornăieli a unui accident auto, 
urmate de ţipete. După ţipete răsună altă explozie, aceasta 
mult mai puternică, zguduitoare, vibrând în văzduh. În 
spatele furgonetei Mister Softee, alt automobil vira pe 
neaşteptate, traversă trei benzi de pe Boylston si pătrunse în 
intrarea de la Four Seasons, unde calcă doi pietoni şi apoi se 
înfipse în spatele maşinii anterioare, care sfârşise cu botul 


boţit în uşile rotative. Al doilea automobil îl propulsa şi 
mai departe pe primul prin uşi, căscându-le şi îndoindu-le. 
Clay nu putea distinge dacă acolo fusese prins vreun om - 
jeturi de aburi se ridicau din radiatorul spart al primei maşini 
- dar gemetele de agonie sugerau lucruri rele. Foarte rele. 

Mister Softee, care nu putea vedea nimic în direcția 
respectivă, se aplecase afară prin ferestruică şi se holba la 
Clay. 

— Ce se-ntâmplă acolo? 

— Nu ştiu. Două accidente. Nişte oameni răniți. Nu 
contează. Ajută-mă! 

Îngenunche lângă Femeia Power Suit, care zăcea în sânge, 
alături de fragmentele împrăştiate ale telefonului de culoarea 
mentei, ce îi aparținuse lui Pixie Albă. Femeia Power Suit abia 
mai mişca. 

— E fum peste Newbury, observă Mister Softee care 
continua să nu părăsească adăpostul relativ sigur al 
furgonetei sale. A explodat ceva acolo. Da' ceva mare de tot. 
Poate că-s terorişti. 

De îndată ce cuvântul îi ieşi dintre buze, Clay fu convins că 
avea dreptate. 

— Ajută-mă! 

— CINE SUNT EU? urlă brusc Pixie Neagră. 

Clay uitase complet de ea. Înălță ochii la timp pentru a o 
vedea pe fată izbindu-se în frunte cu podul palmei, după aceea 
rotindu-se iute de trei ori, stând pe vârfurile tenişilor pentru a 
face asta. Imaginea îi readuse în minte amintirea unei poezii 
pe care o citise în colegiu pentru cursul de literatură - Țese un 
cerc înjuru-i de trei ori. Coleridge, parcă, nu? Fata se clătină, 
după care porni în fugă pe trotuar şi intră direct în stâlpul 
unui felinar. Nu făcu nici o încercare de a-l evita ori măcar de 
a ridica braţele. Se izbi cu fața în el, ricoşa, se bălăbăni şi se 
lansă iar spre stâlp. 

— Termină! urlă Clay. 

Sări în picioare ca sa alerge către ea, lunecă în sângele 
Femeii Power Suit, fu cât pe-aici să cadă, făcu o nouă 


tentativă, se împiedică de Pixie Albă şi fu cât pe-aici să cadă 
din nou. 

Pixie Neagră întoarse capul şi-l privi. Îşi spărsese nasul şi 
sângele i se revărsa în partea de jos a feței. Un cucui îi creştea 
pe frunte, ca un nor de furtună într-o zi de vară. Un ochi 
privea zbanghiu din orbită. Deschise gura, etalând ruina unei 
lucrări ortodontice care fusese probabil costisitoare, şi hohoti. 
Clay nu uită niciodată râsul acela. 

Apoi fata începu să alerge pe trotuar, zbierând. 

În spatele lui Clay, un motor ambală şi clopoţeii amplificaţi 
porniră să cânte melodia de generic a emisiunii Sesame Street. 
Bărbatul se întoarse şi văzu furgoneta lui Mister Softee 
desprinzându-se rapid de bordură, exact în clipa în care, de la 
ultimul etaj al hotelului de vizavi, o fereastră se sparse într-o 
cascadă scânteietoare de cioburi. Un trup se repezi afară în 
văzduhul zilei de octombrie. Căzu pe trotuar, unde aproape că 
explodă. Alte zbierete dinspre intrare. Zbierete de oroare; 
zbierete de durere. 

— Nul urlă Clay, alergând în paralel cu furgoneta lui Mister 
Softee. Nu, vino-napoi şi-ajută-mă! Am nevoie de-ajutor, 
nenorocitule! 

Nici un răspuns din partea lui Mister Softee, care poate că 
nu-l auzea peste muzica lui amplificată. Clay îşi amintea 
cuvintele cântecului din zilele când nu avusese nici un motiv 
să nu creadă în veşnicia căsătoriei lui. În zilele acelea, Johnny 
se uita regulat la Sesame Street, din scăunelul lui albastru, 
strângând în mânuțe păhărelul cu pai. Era ceva despre o zi 
însorită, care alunga norii. 

Un bărbat în costum de afaceri se ivi în goană din parc, 
răcnind puternic, scoțând sunete dezarticulate, cu pulpanele 
hainei fluturându-i în urmă. Clay îl recunoscu după 
barbişonul din blană de câine. Bărbatul intră în fugă pe 
Boylston şi automobilele virară în jurul lui, cât pe-aici să-l 
atingă. El ajunse pe partea opusă a străzii, continuând să 
strige şi să-şi agite braţele către cer. Pătrunse în umbra de 
sub marchiza intrării Four Seasons şi dispăru din vedere, dar 


probabil că se apucase imediat de alte isprăvi, fiindcă un nou 
val de țipete se ridică dintr-acolo. 

Clay renunţă să mai urmărească furgoneta lui Mister Softee 
şi rămase cu un picior pe trotuar şi celălalt proptit în rigolă, 
privind-o cum coti pe banda din mijloc a străzii, fără să-şi 
oprească muzica zurgălăilor. Era pe punctul de a reveni la 
fata leşinată şi femeia muribundă, când apăru altă Duck 
Boat, care însă nu hoinărea leneş, ci vuia la viteza maximă, 
legănându-se dement de la babord la tribord. Unii pasageri se 
rostogoleau de-a dreptul dintr-o parte în alta şi țipau - 
implorau - spre şofer să oprească. Alţii se țineau pur şi simplu 
strâns de traversele metalice de pe laturile deschise ale 
ambarcaţiunii greoaie, care înainta pe Boylston pe contrasens. 

Un bărbat în tricou sport îl înhăță pe şofer din spate şi Clay 
auzi încă unul dintre răcnetele acelea nearticulate prin 
sistemul rudimentar de amplificare al Duck Boat, când şoferul 
se scutură de atacatorul lui, proiectându-l cu putere înapoi. 
Nu Rasd! de data asta, ci ceva mult mai gutural, ceva care 
sunase ca Gluh! După aceea, şoferul lui Duck Boat zări 
furgoneta Mister Softee - Clay era perfect sigur în privința asta 
- şi-şi schimbă cursul, ţintind spre ea. 

— Nu, Doamne, nu, te rog! ţipă o femeie aflată în partea din 
față a amfibiei turistice, pe când se apropia de furgoneta de 
înghețată cu clopoței care era de vreo şase ori mai mică decât 
Duck Boat. Clay îşi reamintea limpede cum privise la televizor 
parada de sărbătorire a victoriei în anul în care Red Sox 
câştigase campionatul Membrii echipei fuseseră suiți într-un 
alai lent format exact din aceleaşi ambarcaţiuni amfibii şi 
fluturaseră din braţe către mulțimile în delir, sub picăturile 
reci ale burei de toamnă. 

— Doamne, te rog, nul zbieră încă o dată femeia şi de lângă 
Clay un bărbat rosti, aproape blajin: 

— lisuse Hristoase... 

Duck Boat lovi furgoneta de înghețată în lateral şi o 
răsturnă ca pe o jucărie pentru copii. Furgoneta ateriza pe o 
parte, cu sistemul de amplificare continuând să cânte tema 
muzicală din Sesame Street, şi derapa înapoi spre Common, 


ridicând jerbe de scântei generate de frecare. Două femei care 
priveau o luară la fugă din calea ei, ţinându-se de mâini, şi 
scăpară ca prin urechile acului. Furgoneta Mister Softee se 
izbi în bordură, se înălță pentru scurtă vreme în aer, apoi lovi 
gardul din fier forjat care înconjura parcul şi se opri. Muzica 
sughiță de două ori, după care amuți. 

Lunaticul care şofa Duck Boat pierduse, între timp, puţinul 
control pe care poate că-l deținuse asupra vehiculului său. 
Amfibia se întoarse, traversând Boylston cu încărcătura sa de 
pasageri îngroziți care urlau din răsputeri, ținându-se de 
laturile deschise, escaladă trotuarul opus celui pe care 
furgoneta Mister Softee clincănise pentru ultima oară, dar la 
vreo cincizeci de metri mai departe, şi intră în zidul scund de 
siguranţă, din cărămidă, de sub vitrina unui magazin luxos de 
mobilă numit Citylights. Vitrina se transformă în ţăndări cu 
un bubuit teribil şi lipsit de muzicalitate. Pupa lată a Duck 
Boat (pe ea scria Harbor Mistress cu litere roz de mână) se 
înălță poate doi metri în aer. lInerția dorea ca imensa 
ambarcaţiune amfibie să se rostogolească peste cap, însă 
masa nu-i permitea asta. Căzu înapoi pe trotuar, cu botul 
strecurat printre sofalele şi scaunele scumpe de living risipite, 
dar nu înainte ca o duzină de pasageri să nu fi zburat în 
continuare drept înainte, părăsind Duck Boat şi dispărând din 
vedere. 

În Citylights începu să zbârnâie o alarmă antiefracție. 

— Iisuse Hristoase, spuse pentru a doua oară vocea blândă 
de lângă cotul drept al lui Clay. 

E] se întoarse şi văzu un bărbat scund, cu păr negru care 
prinsese să se rărească, mustăcioară neagră şi ochelari cu 
rame de aur. 

— Ce se-ntâmplă? 

— Nu ştiu, răspunse Clay. 

Îi era greu să vorbească. Foarte greu. Clay constată că era 
nevoit aproape să împingă cuvintele afară şi bănui că asta se 
datora socului. Pe celălalt trotuar, oamenii fugeau, unii 
îndepărtându-se de Four Seasons, alții de Duck Boat turtită. 
Sub ochii lui, un individ care fugea de Duck Boat se izbi de 


unul care evadase din Four Seasons şi amândoi căzură violent 
pe trotuar. Clay avu timp să se întrebe dacă nu cumva 
înnebunise şi halucina toate imaginile acestea într-un 
sanatoriu. În Spitalul Juniper Hill, din Augusta, poate, între 
două injecții de Thorazine. 

— Cel de la-ngheţată zicea că poate-s terorişti. 

— Nu văd pe nimeni cu arme, răspunse bărbatul scund cu 
mustață. Şi nici persoane cu bombe prinse în jurul corpului. 

Nici Clay nu vedea aşa ceva, totuşi el văzuse punga micuței 
comori şi mapa lui de desene pe trotuar şi văzuse că sângele 
din beregata deschisă a Femeii Power Suit - Dumnezeilor, 
gândi el, cât sânge! - ajunsese lângă mapă. Toate desenele 
pentru Pribeagul Negru, mai puţin vreo zece, erau acolo şi 
mintea lui se sprijini pe desene. Porni înapoi, cu viteza 
normală de mers, şi bărbatul scund îl însoți. Când o a doua 
alarmă antiefracție (oricum, un tip de alarmă) se declanşa în 
hotel, alăturându-şi răgetele răgugşite la vacarmul alarmei 
Citylights, omulețul tresări. 

— Hotelul, arătă Clay. 

— Ştiu, numai că... oh, Dumnezeule! 

O văzuse pe Femeia Power Suit, care zăcea acum într-un 
lac din lichidul miraculos care-i pusese în mişcare toate 
farmecele... când? Până cu patru minute în urmă? Până 
numai cu două minute în urmă? E moartă, spuse Clay. Cel 
puţin, sunt aproape sigur. Fata aia... O arătă pe Pixie Albă. Ea 
a omorât-o. Cu dinţii. 

— Glumeşţti... 

— Din păcate, nu. 

De undeva mai sus de pe Boylston bubui altă explozie şi 
amândoi bărbații tresăriră. Clay îşi dădu seama că acum 
simțea miros de fum. Ridică punga micuței comori şi mapa de 
desene, îndepărtându-le de sângele care se întindea. 

— Sunt ale mele, zise el întrebându-se de ce simţea nevoia 
să explice. 

Omulețul, care purta un costum de tweed - destul de 
spilcuit, gândi Clay - continua să se holbeze, îngrozit, la 
corpul boţit al femeii care se oprise pentru o înghețată cu sirop 


şi-şi pierduse mai întâi câinele, apoi viaţa. În spatele lor, trei 
tineri trecură iute pe trotuar, hohotind şi ovaţionând. Doi 
aveau şepci Red Sox întoarse cu cozorocul la ceafă. Unul purta 
o cutie de carton, pe care o sprijinea pe piept. Pe o latură a 
cutiei scria cu litere albastre panasonic. Păşi cu piciorul drept 
în sângele care se lățea al Femeii Power Suit şi lăsă înapoia lui 
urma tot mai slabă a unei singure tălpi, pe când el şi tovarăşii 
săi alergau spre capătul parcului şi spre Chinatown care se 
întindea mai departe. 


3 


Clay se lăsă într-un genunchi şi-şi folosi mâna care nu 
strângea mapa de desene (se temea şi mai mult să n-o piardă, 
după ce-l văzuse pe puştiul care alerga cu cutia panasonic) 
pentru a ridica încheietura lui Pixie Albă. Îi simţi pulsul 
aproape imediat. Bătea lent, dar puternic şi regulat. Se simți 
extrem de uşurat. Indiferent ce făcuse, nu era decât un copil. 
Nu voia să se gândească la faptul că fusese cât pe-aici s-o 
ucidă cu prespapierul luat cadou pentru soția lui. 

— Ferea, ferea! psalmodie omulețul cu mustață. 

Clay nu mai avu vreme să se ferească. Din fericire, pericolul 
nu era nici măcar în apropiere. Maşina - unul dintre SUV- 
urile mari, prietenoase cu OPEC - ieşi de pe Boylston şi intră 
direct în parc la cel puţin douăzeci de metri de locul unde 
îngenunchease el, purtând pe bot o bucată din gardul de fier 
forjat şi oprindu-se, afundată până la bara de protecţie, în 
iazul rațelor. 

Portiera se deschise şi un tânăr ieşi cu greutate, urlând 
nearticulat spre cer. Căzu în genunchi în apă, duse la gură 
palmele făcute căuş şi bău (Clay se gândi într-o doară la toate 
rațele care se căcaseră fericite în iazul acela de-a lungul 
anilor), apoi se strădui să se ridice în picioare şi pleoscăi către 
malul opus. Dispăru printre copaci, fără să înceteze de a-şi 
agita brațele şi de a-şi rage predica lipsită de sens. 

— Trebuie să chemăm ajutoare pentru fata asta, îi spuse 
Clay bărbatului cu mustață. Şi-a pierdut cunoştinţa, însă nici 


vorbă să-i fie viața în pericol. 

— Ceea ce trebuie să facem este să plecăm de pe stradă 
până nu suntem călcați, rosti bărbatul cu mustață şi, parcă 
pentru a-i confirma spusele, un taxi se ciocni de o limuzină, 
nu departe de Duck Boat avariată. 

Limuzina mersese pe contrasens, dar taxiul o păți cel mai 
rău; privind din locul unde rămăsese îngenuncheat pe trotuar, 
Clay îl văzu pe taximetrist zburând prin parbrizul lui rămas 
brusc fără geam şi aterizând în stradă, ridicând un braț 
însângerat şi zbierând. 

Bărbatul cu mustață avea dreptate, bineînțeles. Dramul de 
raționalitate pe care şi-l mai putea apela Clay - numai puţin 
izbutea să-şi găsească drumul prin pătura de şoc care-i 
înăbuşea gândirea - sugera că de departe cursul cel mai 
înțelept de acțiune ar fi fost s-o şteargă dracului de pe 
Boylston şi să se adăpostească undeva. Dacă acesta era un 
atac terorist, nu aducea cu nici unul pe care-l văzuse 
vreodată sau despre care citise. Ceea ce trebuia - trebuiau - să 
facă era să stea cuminţi şi să rămână cuminţi până se 
clarifica situația. 

Probabil că asta avea să necesite găsirea unui televizor. Nu 
dorea totuşi să părăsească fata aceasta leşinată, care zăcea pe 
o stradă ce se transformase pe neaşteptate într-un azil pentru 
nebuni. Toate instinctele inimii lui, în general bună - şi cu 
siguranţă civilizată - se împotriveau din răsputeri la aşa ceva. 

— Dă-i drumul, îi spuse omuleţului cu mustață. 

Vorbise cu o imensă lipsă de entuziasm. Habar n-avea cine 
era omulețul, dar cel puţin nu bolborosea păsărească şi nu-şi 
agita brațele prin aer. Şi nici nu se repezea cu dinții dezgoliți 
la beregata lui Clay. 

— Intră pe undeva. Eu o să... 

Nu ştiu cum să termine. 

— Tu ce-o să faci? întrebă bărbatul cu mustață, apoi îşi 
gârbovi umerii şi făcu o grimasă când ceva explodă. 

Explozia aceasta păru că răsună dinapoia hotelului şi un 
fum negru începu să se ridice acolo, mânjind cerul albastru 
înainte de a se înălța destul ca să fie împrăştiat de vânt. 


— O să telefonez la poliție, vorbi Clay cuprins brusc de 
inspirație. Ea are un mobil. Arătă cu degetul mare la Femeia 
Power Suit, care zăcea moartă în băltoaca propriului ei sânge. 
Îl folosea înainte... ştii, imediat înainte să-nceapă... 

Amuți, rederulând exact ce anume se întâmplase imediat 
înainte să înceapă dezastrul. Constată că ochii îi trecură de la 
femeia moartă, la fata leşinată şi apoi la țăndările telefonului 
de culoarea mentei. 

Două tonalități clar diferite de sirene cu frecvență variabilă 
se înălțau în văzduh. Clay bănuia că o tonalitate aparținea 
echipajelor de poliție, iar cealaltă maşinilor de pompieri. Mai 
bănuia că ai fi putut preciza diferența dintre ele dacă ai fi 
locuit în oraşul acesta, însă el nu locuia aici, ci în Kent Pond 
din statul Maine, şi-şi dorea din toată inima să fi fost acolo, 
acum. 

Imediat înainte să înceapă dezastrul, Femeia Power Suit o 
sunase pe prietena ei Maddy ca să-i spună că se coafase, iar 
Pixie Albă primise un telefon de la una dintre prietenele «ei. 
Pixie Neagră ascultase şi ea convorbirea respectivă. După 
aceea toate trei înnebuniseră. 

Doar nu crezi... 

Din spate, dinspre est, se auzi explozia cea mai puternică de 
până atunci: o bubuitură teribilă, ca de tun. Clay sări în 
picioare. El şi omulețul în costum de tweed se uitară îngroziți 
unul la celălalt, apoi priviră către Chinatown şi North End din 
Boston. Nu puteau să vadă ce anume explodase, dar o trtâmbă 
mult mai largă şi mai neagră de fum se înălță deasupra 
clădirilor. 

Pe când priveau, un echipaj de la departamentul de poliție 
Boston şi o maşină de pompieri cu scară telescopică opriră în 
fața lui Four Seasons, pe partea opusă a străzii. Clay se uită 
într-acolo şi văzu un al doilea săritor plonjând de la ultimul 
etaj al hotelului, urmat de altă pereche de pe acoperiş. I se 
păru că cei doi care se prăbugşiseră de pe acoperiş se luptară 
între ei pe tot timpul căderii. 

— Iisuse, Măria şi Iosif, NU! ţipă o femeie şi glasul i se 
frânse. NU, nu mai VREAU, nu mai VREAU! 


Primul din trioul de sinucigaşi izbi spatele maşinii de poliție, 
împroşcând portbagajul cu păr şi sânge şi spărgând luneta. 
Ceilalți doi loviră maşina de pompieri, cu tulumbagiii 
îmbrăcaţi în uniforme galben-viu risipindu-se ca nişte păsări 
neverosimile. 

— NU! zbieră femeia. Nu mai VREAU! Nu mai VREAU! 
Doamne Dumnezeule, nu mai VREAU! 

De la etajul al cincilea sau al şaselea, căzu o femeie, 
rostogolindu-se aidoma unui acrobat nebun, lovind un polițist 
care tocmai ridica ochii şi ucigându-l cu siguranţă, în clipa în 
care se omori ea însăşi. Dinspre nord bubui încă una dintre 
exploziile acelea vaste - sunetul diavolilor trăgând cu tunurile 
în iad - şi Clay se uită iarăşi la omuleţul care-l privea 
neliniştit. Mai mult fum se înălța pe cer şi, în ciuda brizei 
puternice, azurul din partea aceea era aproape complet 
acoperit. 

— lar folosesc avioane, rosti omulețul. Nenorociţii naibii iar 
folosesc avioane! 

Ca şi cum i-ar fi subliniat cuvintele, o a treia explozie 
monstruoasă se rostogoli spre ei din nord-estul oraşului. 

— Dar... acolo-i Logan! 

Clay constata din nou că-i venea greu să vorbească, ba şi 
mai greu să gândească. | se părea că în minte nu-i mai 
rămăsese nimic altceva decât un banc nesărat: L-ai auzit pe- 
ăla despre teroriştii |introduceţi aici etnia favorită] care au 
decis să îngenuncheze America, detonând aeroporturile? 

— Şi? întrebă omulețul, aproape agresiv. 

— Atunci, de ce nu clădirea Hancock? Sau Pru? 

Umerii celuilalt se gârboviră. 

— Nu ştiu. Ştiu doar că vreau s-o şterg de pe strada asta. 

Venind parcă în sprijinul spuselor lor, alți şase tineri 
trecură în fugă pe lângă ei. Clay observase că Boston era într- 
adevăr un oraş de tineri - existau de altfel multe colegii. 
Aceştia şase, trei bărbați şi trei femei, fugeau însă fără nici o 
pradă în mâini şi în tot cazul nu râdeau. În timp ce alerga, 
unul dintre bărbați îşi scoase telefonul mobil şi-l duse la 
ureche. 


Clay privi peste stradă şi văzu un al doilea echipaj alb- 
negru care oprise în spatele primului. Nu mai era nevoie să 
folosească telefonul Femeii Power Suit (ceea ce era bine, fiindcă 
decisese că de fapt n-ar fi dorit s-o facă). Putea să traverseze 
pur şi simplu strada şi să discute cu poliţiştii... atât doar că 
nu era sigur dacă îndrăznea să traverseze Boylston chiar în 
clipa aceea. Şi chiar dacă ar fi făcut-o, oare ei ar fi venit aici ca 
să se uite la o fată leşinată când aveau Dumnezeu ştia câte 
victime acolo? Pe când se uita, pompierii începură să se 
îmbarce în maşina lor cu tulumbă; se părea că se îndreptau 
altundeva. Probabil către Aeroportul Logan sau... 

— Doamne, Dumnezeule, uită-te la ăsta, rosti cu glas 
scăzut şi încordat omulețul cu mustață. 

Privea în lungul străzii, spre centru, în direcția din care 
venise Clay când principalul lui obiectiv în viață fusese de a 
vorbi cu Sharon la telefon. Ştiuse până şi cum va începe: Veşti 
bune, scumpo - indiferent ce va fi între noi, copilul va avea 
întotdeauna ce să încalțe. În minte, îi sunase degajat şi 
amuzant... ca în trecut. 

Acum însă nu era nimic amuzant. Spre ei venea - nu alerga, 
dar mergea cu paşi mari şi apăsaţi - un bărbat de vreo 
cincizeci de ani, care purta pantaloni de costum şi resturile 
unei cămăşi şi cravată. Pantalonii erau gri. Era imposibil de 
precizat ce culoare avuseseră cămaşa şi cravata, deoarece 
ambele erau zdrențuite şi pătate de sânge. În mâna dreaptă, 
bărbatul ţinea un cuţit de măcelărie cu lama lungă de treizeci 
de centimetri. Clay avu senzația că văzuse cuțitul acela, în 
vitrina unui magazin cu firma Soul Kitchen, când se întorcea 
de la întâlnirea pe care o avusese în Hotelul Copley Square. 
Şirul de cuțite din vitrină (OTEL SUEDEZ! anunţa cartonaşul 
stanțat din fața lor) sclipise atunci în lumina vicleană a 
spoturilor ascunse, dar lama aceasta făcuse treabă bună de 
când fusese eliberată - sau treabă rea - şi în momentul de față 
era mată de sânge. 

Bărbatul în cămaşa ferfenițită agita arma pe măsură ce se 
apropia de ei cu paşi fermi, descriind în aer arce verticale, 
scurte, cu tăişul. Întrerupse şablonul acela o singură dată, ca 


să se taie pe sine. Un firicel de sânge proaspăt curse printr-o 
spintecătură nouă a cămăşii distruse. Resturile cravatei se 
bălăbăneau. Apropiindu-se, li se adresă amenințţător ca un 
predicator sălbatic vorbind în glosolalie în clipa unei revelații 
de natură divină. 

— Aialah! urlă el. liiialah-aialah-a-babalah naz! A-babalah 
de ce? A-bunalu cum? Kazalah! kKazalah - POT! Fai! CUM-fai! 

Apoi duse cuțitul spre înapoi pe lângă şoldul drept, iar Clay, 
al cărui simț vizual era supradezvoltat, zări imediat arcul 
loviturii ce avea să urmeze. Lovitura spintecătoare, executată 
în vreme ce-şi continua marşul dement către nicăieri, prin 
după-amiaza de octombrie, cu paşii aceia fermi, declamând. 

— Atenţie! urlă omulețul cu mustață, dar el nu era atent, 
omulețul cu mustață nu era atent; omulețul cu mustață, 
prima persoană normală cu care vorbise Clay Riddell de când 
se declanşase nebunia asta - care, de fapt, vorbise cu el, ceea 
ce  necesitase probabil destul curaj, ţinând seama de 
circumstanțe - încremenise locului, cu ochii mai mari ca 
niciodată îndărătul lentilelor ochelarilor săi cu rame din aur. 

Şi oare dementul se îndrepta spre el pentru că, dintre cei doi 
bărbaţi, cel cu mustață era mai mic şi părea o pradă mai 
uşoară? În cazul acesta poate că Domnul Glosolalie nu era 
complet nebun şi, brusc, Clay se simți furios şi speriat în 
acelaşi timp, furios aşa cum poate ar fi fost dacă s-ar fi uitat 
în curtea unei şcoli şi ar fi văzut un derbedeu voinic 
pregătindu-se să-l şicaneze pe un elev mai mic şi mai firav. 

— ATENŢIE! scânci omulețul cu mustață, tot fără să se 
clintească, când moartea şuieră către el, moartea eliberată 
dintr-un magazin numit Soul Kitchen, unde cârdurile Diner's 
Club şi Visa erau fără doar şi poate acceptate, alături de Cecul 
Dumneavoastră Personal Dacă Este însoțit De Un Card 
Bancar. 

Clay nu gândi. El ridică pur şi simplu din nou mapa cu 
desene, ţinând-o de mânerul dublu, şi o împinse între cuțitul 
aflat în mişcare şi noua lui cunoştinţă în costum de tweed. 
Lama străpunse complet mapa, cu un thuk sec, totuşi vârful 
se opri la zece centimetri de abdomenul omulețului. Acesta se 


trezi în sfârşit şi se trase într-o parte, spre parc, zbierând după 
ajutor cât îl ținea gura. 

Bărbatul cu cămaşa şi cravata sfâşiate - începea să se 
rotunjească în obraji, iar gâtul îi era masiv, de parcă ecuaţia 
sa personală de prânzuri bune şi exerciţii fizice la fel de bune 
pornise să se dezechilibreze cu vreo doi ani în urmă - îşi încetă 
instantaneu  peroraţia fără sens. Chipul lui căpătă o 
perplexitate stupidă, aproape surprinsă, sau chiar uimită. 

Clay simțea un soi teribil de furie. Lama aceea străpunsese 
toate tablourile lui din Pribeagul Negru (pentru el erau 
întotdeauna tablouri, niciodată desene sau ilustrații) şi i se 
păruse că sunetul thuk putea la fel de bine să fi fost vârful 
cuţitului care-i pătrunsese într-o ungher aparte al inimii. Era 
o prostie, deoarece avea copii după toate, inclusiv după 
paginile integral în patru culori, dar asta nu schimbă cu nimic 
ceea ce simți. Cuţitul nebunului îi trăsese în frigare pe Magul 
John (botezat după propriul lui fiu, bineînţeles), Vrăjitorul 
Flak, Frank şi Gaşca Băieţilor, Gene Somnorosul, Sally Venin, 
Lily  Astolet, Vrăjitoarea Albastră şi, desigur, pe Ray 
Damon, Pribeagul Negru. Propriile lui creaturi fantastice, care 
trăiau în grota imaginaţiei sale şi erau pregătite să-l elibereze 
din monotonia predării artelor plastice într-o duzină de şcoli 
rurale din statul Maine, şofând mii de kilometri în fiecare lună 
şi practic trăind în automobil. 

Ar fi putut jura că-i auzise gemând când oţelul suedez al 
dementului îi înjunghiase, pe când dormeau inocenți. 

Clocotind de mânie, fără să-i pese de cuţit (cel puţin pentru 
moment), îl împinse rapid înapoi pe bărbatul în cămaşă 
ferfenițită, folosind mapa ca pe un soi de pavăză şi înfuriindu- 
se tot mai mult când ea se îndoi într-un V larg în jurul 
mânerului. 

— Blet! zbieră smintitul şi încercă să-şi elibereze lama, însă 
era înțepenită prea tare pentru a izbuti. Blet ky-yam doe-ram 
kazalah a-babalah! 

— O să-ţi a-babalah kazalahul tău, în pizda mă-tii! răcni 
Clay şi-şi duse piciorul stâng în spatele nebunului care se 
retrăgea. 


Ulterior avea să înțeleagă că trupul ştie cum să lupte atunci 
când este nevoit s-o facă şi acesta este un secret pe care îl 
păstrează, la fel cum păstrează secretul de a şti cum să fugă, 
ori să sară peste un pârâu, ori - foarte probabil - să moară 
atunci când nu există altă opțiune. Că în condiții de stres 
extrem, corpul preia pur şi simplu controlul şi face ceea ce 
trebuie făcut în vreme ce creierul se retrage într-o parte, 
incapabil de a face altceva decât să fluiere, să bată tactul din 
picior şi să se uite la cer. Ori să contemple sunetul pe care îl 
scoate un cuțit când străpunge mapa pe care nevastă-ta ţi-a 
dăruit-o la a douăzeci şi opta ta aniversare, dacă tot 
veni vorba. 

Smintitul se împiedică de piciorul lui Clay, exact aşa cum 
intenționase trupul înțelept al lui Clay, şi căzu pe spate pe 
trotuar. Clay se opri deasupra lui, gâfâind, continuând să țină 
mapa cu ambele mâini, ca pe un scut îndoit în bătălie. Cuţitul 
de măcelar ieşea din ea cu mânerul dintr-o parte şi vârful din 
partea opusă. 

Nebunul încercă să se scoale, dar noul prieten al lui Clay 
avansa brusc şi-l lovi cu vârful pantofului în gât, destul de 
puternic.  Omulețul plângea în hohote, cu lacrimile 
revărsându-i-se pe obraji şi aburindu-i lentilele ochelarilor. 
Dementul căzu înapoi pe trotuar, cu limba ieşită din gură, 
scoțând sunete de sufocare ce i se păreau lui Clay că semănau 
cu glosolalia bolborosită anterior. 

— A-ncercat să ne-omoare! hohoti omulețul. A-ncercat să 
ne-omoare! 

— Da, da, spuse Clay. 

Era conştient că, odată, îi spusese da da lui Johnny exact în 
acelaşi fel, demult, pe vremea când încă îi spuneau Johnny- 
Gee, şi el venise în fugă la ei pe aleea din față, cu coatele julite, 
sau poate că fuseseră genunchii, plângând: Am SÂNGE! 

Bărbatul de pe trotuar (plin de sânge) se sprijini în coate, 
străduindu-se iarăşi să se ridice. Clay făcu de data aceasta 
onorurile casei, izbindu-l cu piciorul într-un cot, 
dezechilibrându-l şi răsturnându-l înapoi pe pavaj. Şuturile 
acestea păreau în cazul cel mai fericit o soluție temporară şi în 


plus murdară din mai multe puncte de vedere. Clay prinse 
cuțitul, făcu o grimasă, simțind sângele pe jumătate închegat 
şi lunecos de pe mâner - era ca şi cum ţi-ai fi frecat palma de 
untură rece - şi trase. Cuţitul ieşi puţin, apoi fie că se opri, fie 
că palma îi alunecă. Îşi imagină că-şi auzi personajele 
murmurând nefericite în întunericul mapei şi scânci el 
însuşi îndurerat. În acelaşi timp nu putu să nu se întrebe ce 
intenționa să facă cu cuțitul după ce-l va scoate. Să-l 
înjunghie şi să-l omoare pe smintit? Credea că ar fi fost în 
stare s-o facă în furia de moment, totuşi probabil nu şi acum. 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă cu glas slab omuleţul şi în 
ciuda propriei sale tulburări, Clay se simți mişcat de grija care 
se auzea în tonul lui. Te-a lovit? L-ai mascat pentru câteva 
secunde şi n-am putut vedea. Te-a rănit? Eşti tăiat? 

— Nu, zise Clay. N-am pă... 

Altă explozie gigantică răbufni dinspre nord, venind aproape 
cu certitudine de la Aeroportul Logan aflat de cealaltă parte a 
Portului Boston. Amândoi strânseră instinctiv din umeri şi din 
ochi. 

Smintitul profită de ocazie pentru a se scula în capul 
oaselor şi tocmai se ridica, clătinându-se în picioare, când 
omulețul în costumul de tweed îi aplică un şut stângaci, dar 
eficient, din lateral, plantându-şi pantoful exact în mijlocul 
cravatei lui sfâşiate şi răsturnându-l înapoi. Dementul scoase 
un răcnet şi-i înşfacă piciorul. L-ar fi tras peste el, probabil 
într-o îmbrățişare strivitoare, dacă Clay nu şi-ar fi apucat de 
umăr noua cunoştinţă şi ar fi tras-o într-o parte. 

— Mi-a luat pantoful! scheună omuleţul. 

Îndărătul lor, alte două automobile se ciocniră între ele. Mai 
multe țipete, mai multe alarme. Alarme de maşini, alarme de 
incendiu, alarme antiefracție pline de viaţă. În depărtare vuiau 
sirene. 

— Nenorocitu ' mi-a luat pan... 

Brusc, un polițist se ivi alături de ei. Unul dintre cei 
chemaţi vizavi, bănui Clay, iar când polițistul se lăsă într-un 
genunchi cu pantalon albastru lângă nebunul care 
bolborosea, Clay simţi ceva ce aducea foarte mult cu iubirea 


față de el. Pentru că îşi făcuse timp să vină aici! Pentru că nu-i 
trecuse cu vederea! 

— Fiți atent cu el, rosti agitat omulețul. Este... 

— Ştiu ce este, replică polițistul şi Clay văzu că ţinea 
revolverul în mână. 

Nu ştia dacă-l scosese după ce îngenunchease, ori dacă-l 
ținuse în mână din capul locului. Fusese prea ocupat cu 
recunoştinţa, ca să fi remarcat detaliul acela. 

Polițistul se uită la smintit. Se apropie mai mult de el. 
Aproape păru că i se oferă. 

— Salut, amice, ce mai faci? murmură el. la zi, ce s-a- 
ntâmplat? 

Smintitul se repezi la el şi-şi puse mâinile pe gâtul lui. În 
clipa în care o făcu, polițistul lipi ţeava revolverului de 
adâncitura lină a tâmplei nebunului şi apăsă pe trăgaci. Un 
jet imens de sânge țâşni prin părul cu fire gri din partea opusă 
a capului şi nebunul căzu pe trotuar, desfăcând melodramatic 
ambele braţe: Uite, mami, sunt mort. 

Clay se uită la omulețul cu mustață şi omulețul cu 
mustață se uită la el. După aceea amândoi întoarseră privirile 
către polițist, care-şi vârâse revolverul în toc şi scotea un etui 
de piele din buzunarul de la piept al cămăşii de uniformă. Clay 
fu bucuros să vadă că mâna cu care făcea asta tremura puțin. 
Era înspăimântat acum de polițist, dar ar fi fost şi mai 
înspăimântat dacă mâinile acestuia ar fi fost perfect sigure pe 
ele. lar ceea ce tocmai se întâmplase nu era un caz izolat. 
Împuşcătura păruse să acţioneze asupra auzului lui Clay, 
deblocând un circuit de acolo sau aşa ceva. Putea să audă alte 
împuşcături, pocnete izolate ce punctau cacofonia crescătoare 
a zilei. 

Polițistul scoase un cartonaş - Clay crezu că era o carte de 
vizită - din etuiul subțire de piele, după care-l vâri înapoi în 
buzunarul de la piept. Tinu cartonaşul între primele două 
degete ale mâinii stângi şi cobori mâna dreaptă din nou pe 
patul armei. Lângă pantofii lui perfect lustruiți, sângele din 
capul sfărâmat al dementului forma o băltoacă pe trotuar. În 
apropiere, Femeia Power Suit zăcea în altă băltoacă de sânge, 


care începuse să se închege şi să capete o nuanţă mai închisă 
de roşu. 

— Cum vă numiţi, domnule? îl întrebă polițistul pe Clay. 

— Clayton Riddell. 

— Îmi puteţi spune cum se numeşte preşedintele ţării? 

Clay îi spuse. 

— Îmi puteţi spune în ce zi suntem azi, domnule? 

— Este 1 octombrie. Ştiţi ce... 

Polițistul se uită la omuleţul cu mustață. 

— Numele dumneavoastră? 

— Mă numesc Thomas McCourt şi locuiesc pe strada Salem 
la numărul 140, în Malden. Am ... 

— Îmi puteţi spune cine a candidat împotriva preşedintelui 
la ultimele alegeri? 

Tom McCourt îi spuse. 

— Cu cine este însurat Brad Pitt? 

McCourt ridică braţele disperat 

— De unde naiba să ştiu? Cu vreo vedetă de film, probabil. 

— Bine. Polițistul îi întinse lui Clay cartonaşul pe care-l 
ținuse între degete. Sunt polițistul Ulrich Ashland. Aceasta 
este cartea mea de vizită. Domnilor, este posibil să fiți chemați 
să depuneţți mărturie despre ceea ce tocmai s-a întâmplat. 
Ceea ce s-a întâmplat a fost că aveaţi nevoie de ajutor, eu vi l- 
am acordat, am fost atacat şi am răspuns. 

— Aţi vrut să-l omorâţi, zise Clay. 

— Da, domnule, îi scăpăm pe cât mai mulți de chin, pe cât 
de repede o putem face, încuviință polițistul Ashland. lar dacă 
veți declara în fața oricărei comisii sau tribunal de judecată că 
am spus cuvintele acestea, voi nega. Trebuie însă s-o facem. 
Oamenii aceştia apar de peste tot. Unii doar se sinucid. Mulți 
alții atacă. Şovăi, apoi adăuga: Din câte ne putem da seama, 
toți ceilalți atacă. 

Parcă pentru a-i confirma spusele, de peste stradă răsună 
altă împuşcătură, iar după o pauză scurtă, încă trei, în 
succesiune rapidă dinspre intrarea adumbrită a Hotelului 
Four Seasons, care era acum un vălmăşag de sticlă spartă, 
trupuri inerte, maşini îndoite şi sânge vărsat. 


— E ca-n Noaptea morţilor vii, în pizda mă-sii! Polițistul 
Ulrich Ashland porni spre stradă, fără să-şi ia mâna de pe 
patul revolverului. Atât doar că oamenii ăştia nu-s morți. Mai 
exact, dacă nu-i ajutăm noi. 

— Rick! Un polițist de pe trotuarul opus îl striga agitat. 
Rick, trebuie s-ajungem la Logan! Toate echipajele! Hai repede! 

Polițistul Ashland se uită în stânga şi în dreapta înainte de 
a traversa strada, dar traficul era inexistent. Cu excepția 
maşinilor avariate, Boylston era momentan pustie. Din 
împrejurimi însă se auzeau mereu explozii şi bubuituri de 
accidente de automobile. Izul de fum se întețea. El traversă 
strada, ajunse la jumătate, apoi se întoarse către ei. 

— Intraţi pe undeva, le spuse. Adăpostiți-vă. O dată aţi avut 
noroc. Este posibil să nu mai aveţi noroc din nou. 

— Domnule polițist Ashland, vorbi Clay. Poliţia nu foloseşte 
telefoane mobile, aşa-i? 

Ashland îl privi din mijlocul străzii Boylston - nu locul cel 
mai sigur în care să staționezi, după părerea lui Clay. Se 
gândea la Duck Boat scăpată de sub control. 

— Nu, domnule, răspunse polițistul. Noi avem staţiile radio 
din maşini. Şi acestea. 

Bătu cu palma peste aparatul de emisie-recepţie care-i 
atârna la centură, în partea opusă față de armă.. Devorator de 
comicsuri din clipa în care putuse să citească, Clay se gândi 
un moment la minunata centură utilitară a lui Batman. 

— Nu le folosiţi, zise Clay. Spuneţi-le şi celorlalți. Nu folosiți 
telefoanele mobile. 

— De ce spuneţi asta? 

— Pentru că ele le-au folosit. Arătă femeia moartă şi fata 
leşinată. Imediat înainte de a înnebuni. Şi fac prinsoare pe ce 
doriți că şi tipul cu cuțitul... 

— Rick! strigă iarăşi polițistul de vizavi. Grabeşte-te-n pula 
mea odată! 

— Adăpostiţi-vă, repetă polițistul Ashland şi porni în fugă 
spre Four Seasons. 

Clay regretă că nu putuse repeta chestia cu telefoanele 
mobile, dar pe ansamblu era pur şi simplu satisfăcut să vadă 


că polițistul nu mai era în pericol. Nu credea însă că exista 
cineva din Boston care să nu fie în pericol, în nici un caz în 
după-amiaza aceasta. 


4 


— Ce faci? îl întrebă Clay pe Tom McCourt. Nu-l atinge, 
poate să fie... nu ştiu... contagios. 

— N-o să-l ating, zise Tom, dar îmi vreau pantoful înapoi. 

Pantoful, aflat lângă degetele răşchirate ale mâinii stângi a 
smintitului, măcar rămăsese departe de rana însângerată. 
Tom îşi îndoi cu delicateţe degetele în călcâiul pantofului şi-l 
trase către el. După aceea se aşeză pe bordură - exact în locul 
în care furgoneta lui Mister Softee fusese parcată cândva 
demult, lui Clay i se părea că în altă viață - şi se încălță. 

— S-au rupt şireturile, spuse el. Nenorocitul ăla de nebun a 
rupt şireturile. 

Şi se puse din nou pe plâns. 

— Fă şi tu ce poţi, zise Clay. 

Începu să extragă cuțitul de măcelar din mapă. Fusese izbit 
cu o forță uriaşă şi constată că trebuia să-l hâțâne înainte şi 
înapoi ca să-l elibereze. leşi cu greu, după o serie de smucituri 
şi cu hârşâituri groaznice, care-l înfiorau. Se întrebă întruna 
cine dintre cei aflați înăuntru suferise cel mai rău. Era o 
prostie, nimic altceva decât gânduri provocate de şoc, totuşi îi 
era imposibil să le alunge. 

— Nu-l poţi lega mai jos, mai spre bot? 

— Da, cred c-o... 

Clay auzise un bâzâit de țânțar mecanic, care sporea la 
nivelul unui zumzet, apropiindu-se. Tom ridică ochii din locul 
unde stătea pe bordură. Clay se întoarse complet. Micuța 
caravană de echipaje DPB care plecase de la Four Seasons se 
opri în fața magazinului Citylights şi a ambarcaţiunii Duck 
Boat zdrobite, cu girofarurile fulgerând. Poliţiştii ieşiră pe 
jumătate pe geamuri, privind avionul privat - ceva de 
dimensiuni mijlocii, poate un Cessna sau modelul căruia îi 
spuneau Twin Bonanza, Clay nu se pricepea deloc la avioane - 


care se ivi, înaintând lent peste clădiri între port şi Parcul 
Common, dar coborând rapid. Avionul vira, înclinându-se într- 
o parte ca un bețiv, deasupra parcului, gata să atingă cu 
aripa de jos vârful unui copac împodobit în culorile 
strălucitoare ale toamnei, apoi pătrunse în canionul străzii 
Charles, ca şi când pilotul ar fi decis că aceea era o pistă. 
După care, la mai puţin de şapte metri deasupra solului, se 
aplecă spre stânga şi aripa din partea aceea lovi fațada unei 
clădiri din piatră sură, poate o banca, de la colțul dintre 
Charles şi Beacon. Orice senzaţie că avionul înainta lent, 
aproape planând, pieri într-o clipă. Avionul se învârti în jurul 
aripii agăţate cu violența unei bile prinse de o sfoară şi rotită, 
se izbi în clădirea de cărămidă roşie de lângă banca şi dispăru 
în petale strălucitoare de foc roşu-portocaliu. Unda de şoc se 
propulsa peste parc ca un baros şi rațele zburară alarmate din 
fața ei. 

Clay cobori ochii şi văzu că ţinea în mână cuțitul de 
măcelar. Îl smulsese din mapă, eliberându-l, pe când el şi 
Tom McCourt priviseră accidentul avionului. Îl şterse mai întâi 
pe o parte a lamei, apoi pe cealaltă, de pieptul cămăşii sale, 
având grijă să nu se taie (acum mâinile lui tremurau). După 
aceea îl vâri - cu foarte multă atenţie - la brâu, complet până 
la mâner. Când făcu asta, îi reveni în minte una dintre primele 
lui tentative de album BD... de fapt, o tentativă din 
adolescenţă. 

— Joxer Piratul, la dispoziția ta, frumuşica mea, murmură 
el. 

— Poftim? făcu Tom. 

Venise lângă Clay şi privea infernul clocotitor al avionului 
de pe latura îndepărtată a Parcului Common. Numai coada îi 
ieşea din vâlvătăi şi pe ea Clay putea zări seria LN6409B. 
Deasupra cifrelor se distingea ceva ce părea a fi logoul unei 
echipe sportive. 

Apoi şi coada dispăru. 

Clay simţi cum primele valuri de fierbințeală începură să-i 
asalteze cu blândeţe fața. 


— Nimic, răspunse el omulețului în costum de tweed. Hai s- 
o tăiem. 

— Ce? 

— Hai să plecăm de-aici; 

— Ah! Bine. 

Clay porni în lungul laturii sudice a Parcului Common, în 
direcția către care mersese la ora trei şi optsprezece minute, 
cu o eternitate în urmă. Tom McCourt se grăbi să ţină pasul. 
Era într-adevăr un bărbat foarte scund. 

— Spune-mi, îl întrebă el, vorbeşti deseori aiurea? 


e Bineînţeles, zise Clay. la-ntreab-o pe nevastă-mea. 


5 


— Unde mergem? întrebă Tom. Eu mă-ndreptam spre 
metrou. 

Arătă intrarea verde a staţiei, aflată cam la un cvartal în 
față. Mai mulți oameni se îngrămădeau într-acolo. 

— Acum nu mai sunt sigur că subteranul este o idee prea 
grozavă. 

— Nici eu, zise Clay. Am o cameră în Hotelul Atlantic 
Avenue Inn, cam la cinci intersecții mai sus. 

Tom se învioră. 

— Cred că-l ştiu. De fapt este pe strada Louden, imediat 
lângă Atlantic Avenue. 

— Exact. Haidem acolo. Putem vedea la televizor ce se- 
ntâmplă. Şi vreau s-o sun şi pe nevastă-mea. 

— Pe telefonul fix din cameră. 

— Pe fix, da. Nici măcar nu am un telefon mobil. 

— Eu am unul, dar l-am lăsat acasă. S-a stricat. Rafe - 
motanul meu - l-a trântit de pe masă. Voiam să-mi cumpăr 
unul nou chiar azi, dar... Domnule Riddell... 

— Spune-mi Clay. 

— Bine. Clay, eşti convins ca telefonul din camera ta n-o să 
facă probleme? 


Clay se opri locului. Nici măcar nu se gândise la 
posibilitatea respectivă. Însă dacă firele terestre nu erau 
sigure, atunci ce mai rămânea sigur? Tocmai se pregătea să-i 
spună asta lui Tom, când o încăierare izbucni pe neaşteptate 
la intrarea în stația de metrou din față. Se auziră ţipete de 
panică, zbierete şi bolboroselile acelea sălbatice - recunoştea 
acum ce însemnau, iscălitura demenţei. Grupuleţțul de oameni 
care se strânsese în jurul construcției din beton cenuşiu de 
deasupra scărilor ce coborau în subteran se împrăştie. Câţiva 
ieşiră în fugă pe stradă, doi ţinându-se cu brațele după mijloc 
şi aruncând priviri speriate în urmă pe când mergeau. Mai 
mulți - cei mai mulți - alergară în parc, toţi în direcții diferite, 
ceea ce îl îndurera cumva pe Clay. Era oarecum mai mulțumit 
în privința celor doi care se ţineau cu brațele după mijloc. 

În intrarea staţiei de metrou rămăseseră în picioare doi 
bărbați şi două femei. Clay era aproape convins că ei suiseră 
din subteran şi-i determinaseră pe ceilalți să fugă. Clay şi Tom 
se opriră la o jumătate de cvartal depărtare şi priviră cum cei 
patru începură să se bată între ei. Lupta avea brutalitatea 
isterică, decisă să ucidă, pe care o văzuse deja, dar nu se 
putea distinge vreun şablon clar. Nu erau trei contra unu, sau 
doi contra doi, şi în nici un caz nu se băteau băieții cu fetele; 
de fapt, una dintre „fete” era o femeie ce părea trecută binişor 
de şaizeci de ani, cu trup robust şi o coafură sobră care-i 
amintea lui Clay de câteva profesoare pe care le cunoscuse şi 
care se apropiau de pensionare. 

Se luptau cu picioarele, cu pumnii, cu unghiile şi cu dinţii, 
mârâind, răcnind şi ocolind vreo şase trupuri de oameni care 
fuseseră doborâțţi şi erau fără cunoştinţă sau poate ucişi. Un 
bărbat se împiedică de un picior întins şi căzu în genunchi. 
Cea mai tânără dintre femei sări asupra lui. Bărbatul aflat în 
genunchi ridică ceva din capul scărilor - Clay văzu deloc 
surprins că era un telefon mobil - şi-l izbi în fața ei. Telefonul 
se sparse, sfâşiind obrazul femeii şi revărsându-i un jet de 
sânge pe umărul jachetei deschise la culoare, totuşi urletul ei 
fu de mânie, nu de durere. Înhaţă urechile bărbatului 
îngenuncheat ca pe două toarte, se trânti cu propriii ei 


genunchi în poala lui şi-l îmbrânci spre înapoi, în penumbra 
scării de acces în metrou. Dispărură din vedere, încleştați şi 
zvârcolindu-se împreună aidoma unor pisici în călduri. 

— Haide, murmură Tom trăgând de cămaşa lui Clay cu o 
delicateţe stranie. Haide. Pe vizavi. Haide. 

Clay îşi îngădui să fie condus peste Boylston. Presupuse că 
fie Tom McCourt se uitase încotro se îndreptau, fie era 
norocos, întrucât traversară strada fără probleme. Se opriră în 
fața magazinului Colonial Books („Cele mai bune cărți vechi, 
cele mai bune cărți noi”), privind-o pe improbabila 
învingătoare din bătălia stației de metrou, care pătrunse cu 
paşi mari în parc, mergând în direcția avionului incendiat, cu 
sângele picurându-i pe guler din capetele firelor sure de păr ce 
aveau toate exact aceeaşi lungime. Clay nu era deloc surprins 
că ultimul rămas în picioare fusese doamna care semăna cu o 
bibliotecară sau o profesoară de latină aflată la un an sau doi 
înaintea pensionării. Avusese parte de suficiente asemenea 
doamne, iar cele care ajunseseră la vârsta respectivă erau, în 
majoritatea covârşitoare a cazurilor, aproape indestructibile. 

Deschise gura pentru a-i spune ceva de felul acesta lui Tom 
- în mintea lui, i se păruse destul de spiritual - însă nu emise 
decât un croncănit fără putere. Şi vederea parcă i se 
încețoşase. Se părea că Tom McCourt, omulețul în costum de 
tweed, nu era unicul care avea probleme cu lacrimile. Clay îşi 
trecu un braț peste ochi, încercă din nou să vorbească şi nu 
izbuti decât încă una dintre orăcăiturile acelea stinse. 

— Nu-i nimic, zise Tom. Mai bine, nu te mai împotrivi. 

Aşa că, stând acolo în fața unei vitrine pline cu cărți vechi 
ce înconjurau o maşină de scris model Royal care-l saluta 
dintr-o epocă mult mai veche decât cea a comunicațiilor 
mobile, Clay nu se mai împotrivi. Plânse pentru Femeia Power 
Suit, pentru Pixie Albă şi Pixie Neagră, şi plânse pentru el 
însuşi, fiindcă Boston nu era căminul lui, iar căminul nu-i 
păruse niciodată atât de departe. 


6 


Boylston se îngusta dincolo de Parcul Common şi devenea 
aşa de ticsită cu maşini - atât distruse în accidente, cât şi pur 
şi simplu abandonate - că nu mai trebuiră să-şi facă griji în 
privința unor limuzine kamikaze sau Duck-Boat scăpate de 
sub control. Ceea ce era o uşurare, pentru că, de jur 
împrejurul lor, oraşul bubuia şi vuia ca un revelion în iad. 
Existau destule zgomote şi în imediata apropiere - în 
majoritate, alarme de maşini şi antiefracţie - totuşi strada în 
sine era pentru moment nefiresc de pustie. Adăpostiţi- 
vă, spusese polițistul Ulrich Ashland. O dată ați avut noroc. 
Este posibil să nu mai aveți noroc din nou. 

Dar, la două intersecţii spre est de Colonial Books şi la încă 
una depărtare de hotelul nu chiar de mâna a treia la care 
trăsese Clay, avură noroc din nou. Alt smintit, un tânăr de 
vreo douăzeci şi cinci de ani, cu muşchi ce păreau reglați de 
aparate sportive ca Nautilus şi Cybex, ţâşni de pe o străduță 
laterală chiar în fața lor şi se năpusti peste stradă, sărind 
peste barele de protecţie suprapuse ale două automobile şi 
revărsând un torent neîncetat de bolboroseli lipsite de sens în 
timp ce mergea. Ținea câte o antenă de maşină în fiecare 
mână şi le înfigea fulgerător înainte şi înapoi prin aer, ca pe 
nişte pumnale, străbătându-şi traseul ucigător. Era complet 
dezbrăcat, cu excepția unei perechi de pantofi Nike ce păreau 
nou-nouți, cu  logouri roşu-strălucitor. Penisul i se 
legăna dintr-o parte în alta precum pendula unui orologiu 
vechi dopată cu energizante. Ajunse pe trotuarul opus şi vira 
înapoi către Parcul Common, cu fesele apropiindu-se şi 
depărtându-se într-un ritm fantastic. 

Tom McCourt prinse braţul lui Clay şi-l strânse cu putere, 
până ce acel ultim nebun dispăru, apoi îşi relaxa lent degetele. 

— Dacă ne-ar fi văzut..., începu el. 

— Da, dar nu ne-a văzut, zise Clay. 

Se simți pe neaşteptate absurd de fericit. Ştia că senzația 
aceea avea să treacă, însă pe moment era de-a dreptul 
încântat s-o savureze. 

Se simțea ca un om căruia îi intrase o chintă servită şi avea 
potul cel mai mare al serii pe masă în fața lui. 


— Vai de ăla pe care-l vede, rosti Tom. 
— Vai de ăla care-l vedele el, spuse Clay. Haide. 


7 


Uşile Hotelului Atlantic Avenue Inn erau încuiate. 

Clay fu atât de surprins, încât rămase pur şi simplu 
locului, străduindu-se să răsucească mânerul rotund şi 
simțindu-l cum îi lunecă printre degete, încercând să priceapă 
ideea de „încuiat”. Uşile hotelului său erau încuiate pentru el. 

Tom veni lângă el, îşi lipi fruntea de sticlă, ca să umbrească 
reflecțiile luminii, şi privi înăuntru. Dinspre nord - de pe 
Logan, cu certitudine - răbufni altă explozie monstruoasă şi de 
data aceasta Clay doar se crispa. Credea că Tom McCourt nu 
reacționase absolut deloc. Tom era prea absorbit de ceea ce 
vedea. 

— Un tip mort pe podea, anunţă el în cele din urmă. E- 
mbrăcat în livrea, totuşi pare prea bătrân ca să fie un 
bagajist. 

— Nu vreau să-mi care cineva bagajele, făcu Clay. Vreau 
doar să urc la mine-n cameră. 

Tom scoase un sunet slab şi ciudat, ca un pufnet. Clay 
crezu că poate omulețul reîncepuse să plângă, apoi îşi dădu 
seama că sunetul era un râset înăbuşit. 

Pe un panou de sticlă al uşilor duble scria ATLANTIC 
AVENUE INN, iar pe celălalt era o minciună sfruntată - CEL 
MAI BUN DIN BOSTON. Tom lovi cu podul palmei în sticla 
panoului din stânga, între CEL MAI BUM DIN BOSTON şi un 
şir de decalcuri cu cârduri de credit. 

Clay privi şi el înăuntru. Recepţia nu era foarte mare. În 
stânga se afla tejgheaua. În dreapta, două ascensoare. Pe 
podea era un covoraş roşu-viu. Bătrânul în livrea zăcea pe el, 
cu fața în jos, cu un picior pe o canapea şi o litografie 
înrămată a unei corăbii de Currier & Ives pe fund. 

Senzaţia de bine a lui Clay dispăru instantaneu, iar când 
Tom porni să bată în sticlă, în loc să lovească doar cu palma, 
îşi puse mâna peste pumnul lui. 


— Nu te mai obosi, îi spuse. N-o să ne lase să intrăm, chiar 
dacă sunt vii şi cu mințţile-ntregi. Se gândi puţin şi aproba din 
cap. Mai ales dacă sunt cu minţile-ntregi. 

Tom îl privi mirat. 

— Tot nu te-obişnuieşti, aşa-i? 

— Poftim? Cu ce sa m-obişnuiesc? 

— Lucrurile s-au schimbat. Nu ne mai pot ţine afară. 
Îndepărtă mâna lui Clay, dar nu reîncepu să ciocănească, ci-şi 
lipi iarăşi fruntea de sticlă şi strigă. Clay se gândi că avea o 
voce destul de puternică pentru un omuleț. 

— Alo! Alo, e cineva pe-acolo! 

Pauză. În recepţie nu se schimbă nimic. Bătrânul bagajist 
continua sa zacă mort, cu un tablou pe fund. 

— Alo, dacă eşti acolo, ar fi mai bine să deschizi uşa! Omu 
cu care sunt e cazat în hotelu' ăsta şi eu sunt musafirul lui! 
Deschide, că dacă nu, iau o piatră de bordură şi sparg geamu 
! M-auzi? 

— O piatră de bordură? repetă Clay. Izbucni în râs. Ai spus 
piatră de bordură? E tare rău de tot. 

Hohoti şi mai tare. Nu se putea stăpâni. Apoi prinse cu 
coada ochiului o mişcare şi, privind în jur, văzu o adolescentă 
ceva mai departe pe stradă. Se uita la ei cu ochi albaştri, 
pierduţi în fundul capului ca ai victimei unui dezastru. Purta 
o rochie albă, pe al cărei piept se lățise o bavetă uriaşă de 
sânge. Alte pete de sânge i se închegaseră sub nas, pe buze şi 
bărbie. Cu excepţia nasului însângerat nu părea rănită şi nici 
nu părea defel nebună, ci doar în stare de şoc. Şocată aproape 
până la moarte. 


Li 


e Te simți bine? o întrebă Clay. 


Făcu un pas spre ea şi fata făcu un pas înapoi. Ținând 
seama de circumstanțe, n-o putea învinui. Se opri, dar ridică 
un braț spre ea, ca un polițist rutier: Stai pe loc. 

Tom aruncă o privire peste umăr, după care reîncepu să 
bubuie în uşă, de data aceasta îndeajuns de tare pentru ca să 
zăngăne geamul în cercevelele vechi din lemn şi să-i tremure 
reflecția. 


— E ultima somaţie; după care intrăm! 

Clay se întoarse şi deschise gura ca să-i spună că asemenea 
vrăjeli n-aveau să ţină, în nici un caz astăzi, şi atunci o ţeastă 
pleşuvă se înălță lent dinapoia tejghelei recepției. Era ca şi 
cum ar fi asistat la ridicarea unui periscop la suprafața apei. 
Clay recunoscu țeasta aceea chiar înainte să vadă chipul; 
aparținea recepţionerului care-l înregistrase ieri şi-i aplicase o 
ştampilă de validare pe tichetul pentru parcarea aflată la un 
cvartal depărtare, acelaşi recepționer care azi-dimineaţă îi 
dăduse indicaţii despre cum să ajungă la Hotelul Copley 
Square. 

Pentru o clipă, recepţionerul zăbovi înapoia tejghelei şi Clay 
îşi arătă cheia camerei de care spânzura ornamentul din 
plastic verde Atlantic Avenue Inn. După aceea îşi flutură şi 
mapa, gândindu-se că recepționerul ar putea s-o recunoască. 

Poate că o recunoscu. Mai probabil însă decise pur şi simplu 
că nu avea de ales. În tot cazul, ieşi prin portiţa batantă de la 
capătul tejghelei şi traversă iute recepţia spre uşă, ocolind 
trupul bagajistului. Clay Riddell gândi că era posibil sa vadă 
cea dintâi grăbire lipsită de tragere de inimă din viața lui. 
Când recepționerul ajunse în spatele uşii, se uită de la Clay la 
Tom, apoi din nou la Clay. Deşi nu părea tocmai liniştit de 
ceea ce vedea, scoase un inel de chei dintr-un buzunar, le 
prefiră repede, găsi una şi o folosi. Când Tom întinse mâna 
către clanță, recepţionerul chel ridică palma cam la fel cum 
făcuse Clay spre fata pătată cu sânge din spatele lor. Găsi 
apoi a doua cheie, o introduse în altă încuietoare şi deschise 
uşa. 

— Intraţi, rosti el. Repede! După aceea o văzu pe fată, 
şovăind în apropiere şi privindu-i. Nu şi ea. 

— Ba da, spuse Clay, şi ea. Haide, dulceaţă. 

Ea însă rămase locului şi când Clay înainta un pas în 
direcția ei, se răsuci şi o luă la fugă, cu faldurile rochiei 
fâlfâindu-i în urmă. 


— Poate să moară afară, zise Clay. 

— Nu-i problema mea, replică recepţionerul. Intraţi sau nu, 
domnule Riddle? 

Avea un accent bostonian, nu genul de sudist proletar cu 
care Clay era foarte familiarizat din Maine, unde se părea că 
una din trei persoane pe care le întâlneai fusese expatriată din 
Massachusetts, dar din categoria aferată aş-fi-vrut-să-fiu- 
britanic. 

— Mă numesc Riddell. 

Bineînţeles că intra, în nici un caz individul acesta nu avea 
să-l ţină afară acum, când uşa era închisă, totuşi mai zăbovi 
o clipă pe trotuar, uitându-se după fată. 

— Haide, spuse încet Tom. Nu se poate face nimic. 

Şi avea dreptate. Nu se putea face nimic. Astă era exact 
porcăria cea mare. Îl urmă pe Tom înăuntru şi recepţionerul 
încuie iarăşi de două ori uşile Hotelului Atlantic Avenue Inn 
după ei, ca şi cum asta ar fi fost tot ce trebuia pentru a-i feri 
de haosul de pe străzi. 


9 


— El a fost Franklin, zise recepţionerul conducându-i pe 
lângă bărbatul care zăcea cu fața în jos pe podea. 

Pare prea bătrân ca să fie un bagajist, spusese Tom privind 
înăuntru prin geam şi Clay gândi că avusese dreptate. 
Franklin era un bărbat micuţ, cu o coamă deasă de par alb. 
Din păcate pentru el, capul pe care părul alb continua 
probabil să crească (părul şi unghiile primeau mai încet vestea 
morții, sau cel puţin aşa citise el pe undeva) era îndoit față de 
gât sub un unghi teribil de mare, ca al unui spânzurat. 

— Lucra în Inn de treizeci şi cinci de ani, aşa cum sunt 
sigur că le-a spus tuturor celor care au înnoptat vreodată aici. 
Celor mai mulți le-a spus-o de câte două ori. 

Accentul acela băţos, slab, dar evident, zgâria nervii uzaţi ai 
lui Clay. Se gândi că echivalentul pentru un pârț ar fi fost 
genul care. se aude ca o trompetă de petrecere în care a suflat 
un puşti astmatic. 


— Un bărbat a coborât din lift, spuse recepționerul folosind 
portița batantă pentru a trece din nou înapoia tejghelei. 

Se părea că acolo era locul unde se simțea ca acasă. 
Lumina de deasupra îi cădea pe față şi Clay văzu că era foarte 
palid. 

— Unul dintre nebuni. Franklin a avut ghinionul să stea 
chiar acolo, în fața uşii... 

— Nu cred că ţi-a trecut prin cap să-i fi luat măcar 
nenorocitul de tablou de pe fund, zise Clay. 

Se aplecă, ridică litografia Currier & Ives şi o puse pe 
canapea. Simultan, împinse piciorul bagajistului mort de pe 
perna pe care ajunsese să se rezeme. Căzu cu un sunet pe 
care Clay îl cunoştea perfect. Îl reprezentase în multe benzi 
desenate prin: CLUMP! 

— Bărbatul din lift l-a lovit numai o dată cu pumnul, urmă 
recepționerul. L-a trimis pe bietul Franklin până în perete. 
Cred că i-a rupt gâtul. Oricum, din cauza asta a căzut 
tabloul... când a izbit el peretele. 

În mintea recepționerului, asta părea să justifice totul. 

— Şi ce s-a întâmplat cu cel care l-a lovit? întrebă Tom. 
Nebunul ... Încotro a luat-o? 

A ieşit, răspunse recepţționerul. Atunci m-am gândit că 
încuierea uşii era de departe acțiunea cea mai înțeleaptă. 
După ce a ieşit el. Îi privi cu o combinaţie de teamă şi lăcomie 
lascivă de bârfă, pe care Clay o găsi extrem de neplăcută. Ce 
se întâmplă afară? Cât de rău au ajuns lucrurile? 

— Cred că ai deja o idee destul de bună, rosti Clay. Nu din 
cauza asta ai încuiat uşa? 

— Ba da, însă... 

— Ce se spune la televizor? întrebă Tom. 

— Nimic. Cablul a căzut... Îşi privi ceasul. De aproape o 
jumătate de oră. 

— Şi la radio? 

Recepţionerul îi aruncă lui Tom o privire afectată de tipul 
cred-că-glumeşti. Clay începea să se gândească la faptul că 
individul ar fi putut scrie o carte: Cum să te faci detestat în cel 
mai scurt timp. 


— Radio, aici? Într-un hotel din centru? Cred că glumiţi. 

De afară se auzi un țipăt ascuţit de spaimă. Fata cu rochia 
albă pătată de sânge apăru din nou la uşă şi începu să bată în 
ea cu podul palmei, privind în acelaşi timp peste umăr. Clay 
porni spre ea, repede. 

— Nu, strigă Tom în urma lui, a-ncuiat-o la loc, ai uitat? 
Clay uitase. Se întoarse către recepționer. 

— Descuie-o. 

— Nu, zise recepţionerul şi-şi încrucişa decis ambele braţe 
peste pieptul îngust pentru a demonstra cât de ferm 
intenționa să se opună unei asemenea acțiuni. 

Afară, fata în rochie albă privi iarăşi peste umăr şi ciocani 
mai tare. Chipul mânjit de sânge îi era desfigurat de groază. 

Clay trase cuțitul de măcelar de la brâu. Aproape că uitase 
de el şi fu cumva surprins cât de iute, cât de firesc îi reveni în 
minte. 


e Deschide-o, nenorocitule, îi spuse recepționerului, dacă 
nu, îți iau gâtul. 


10 


— Nu mai e timp! răcni Tom şi înşfăca unul dintre scaunele 
cu spătar înalt, imitație Queen Anne, ce flancau canapeaua 
din recepție. 

Se repezi spre uşile duble, ațintind scaunul cu picioarele 
înainte. 

Fata îl zări şi se feri, ridicând ambele brațe ca să-şi 
protejeze chipul. În aceeaşi clipă, în fața uşii apăru bărbatul 
care o urmărise. Era tipul de muncitor voinic, cu abdomen 
masiv împingând partea frontală a tricoului său galben şi o 
coadă de cal sură şi unsuroasă jucându-i în sus şi în jos pe 
spate. 

Picioarele scaunului loviră panourile de sticlă din uşile 
duble, cu cele două din stânga spărgând şi trecând prin 
ATLANTIC AVENUE INN şi cele două din dreapta prin CEL 
MAI BUN DIN BOSTON. Picioarele din dreapta izbiră umărul 


stâng musculos şi îmbrăcat în galben al muncitorului exact în 
clipa în care o înhățase pe fată de gât. Partea de dedesubt a 
scaunului propriu-zis se opri în bordura solidă ca o ramă în 
care se întâlneau cele două uşi şi Tom McCourt ricoşa înapoi, 
clătinându-se amețit. 

Muncitorul urla în glosolalia bolborosită şi sângele începuse 
să-i curgă pe pielea pistruiată a bicepsului stâng. Fata izbuti 
să se smulgă din strânsoarea lui, dar picioarele i se împleticiră 
şi căzu grămadă, jumătate pe trotuar şi jumătate în rigolă, 
țipând de durere şi frică. 

Clay era încadrat într-unui dintre panourile de sticlă spartă 
ale uşii, fără nici o amintire privind felul în care traversase 
recepţia şi doar cu o amintire foarte vagă despre cum 
smulsese scaunul din cale. 

— Bă, pulă belită! răcni el şi fu doar marginal încurajat 
când torentul de bolboroseli lipsite de sens ale bărbatului 
voinic încetă pentru o clipă şi acesta încremeni locului. Da, bă, 
tu! urlă Clay. Cu tine vorbesc! Şi apoi, fiindcă era singurul 
lucru care-i veni în minte: Am futut-o pe mă-ta şi nu-i bună 
nici de pulă! 

Maniacul uriaş în tricou galben zbieră ceva ce suna straniu 
de asemănător cu strigătul Femeii Power Suit cu o clipă 
înainte de a-şi întâlni sfârşitul - straniu de asemănător cu 
Rasd! - şi se roti spre clădirea căreia îi crescuseră pe 
neaşteptate colți şi glas şi-l atacase. Indiferent ce văzu acolo, 
nu văzu în nici un caz un bărbat încruntat, cu chipul scăldat 
de transpirațţie, care ţinea un cuţit în mână şi ieşea printr-un 
panou dreptunghiular care fusese din sticlă puțin mai 
devreme, deoarece Clay nu trebui să schițeze absolut nici un 
gest de atac. Bărbatul în tricou galben sări în lama întinsă a 
cuțitului de măcelar. Oţelul suedez lunecă lin în guşa arsă de 

soare ce-i atârna sub bărbie şi eliberă o cascadă roşie. 
Împroşcă mâna lui Clay, incredibil de fierbinte - parcă la fel de 
fierbinte ca o ceaşcă de cafea abia turnată - şi el trebui să-şi 
învingă impulsul de a şi-o retrage. În loc să facă asta, o 
împinse înainte, simțind în sfârşit cum cuțitul întâlneşte 
rezistență. Şovăise, totuşi copilaşul ăla nu ştia ce-nseamnă să 


dea înapoi. Sfârtecă prin cartilaj, după care ieşi prin ceafa 
bărbatului voinic. Muncitorul căzu moale în față - Clay nu-l 
putu ţine în loc cu un singur braț, în nici un caz, ce dracu' 
individul avea o sută douăzeci, poate chiar o sută treizeci de 
kilograme - şi pentru o clipă se rezemă de uşă ca un beţiv 
de stâlpul unui felinar stradal, cu ochii căprui ieşindu-i din 
orbite, limba pătată de nicotină spânzurând printr-un colț al 
gurii şi vomitând sânge. Apoi balamalele genunchilor săi 
cedară şi el se prăbuşi. Clay se ținu de mânerul cuţitului şi fu 
uluit de uşurinţa cu care ieşi. Mult mai uşor decât fusese să-l 
tragă afară din pielea şi blatul de particule ranforsate ale 
mapei cu desene. 

Acum când smintitul căzuse, o putea vedea iarăşi pe fată, 
cu un genunchi pe trotuar şi celălalt în rigolă, ţipând prin 
perdeaua de păr ce-i atârna peste chip. 

— Nu, spuse el. Nu, dulceaţă. 

Dar ea continuă să țipe. 


11 


Se numea Alice Maxwell. Asta le putuse spune. Şi le putuse 
spune că ea şi maică-sa veniseră la Boston cu trenul - de la 
Boxford, zisese ea - pentru târguieli, aşa cum făceau deseori 
miercurea, când avea „zi scurtă” la liceul pe care-l urma. 
Coborâseră din tren în Gara South şi luaseră un taxi. 
Taximetristul purta un turban albastru. Turbanul albastru 
era ultimul lucru pe care şi-l putea reaminti înainte ca 
recepționerul chel să fi descuiat în cele din urmă uşile duble 
sparte ale Hotelului Atlantic Avenue Inn şi să o fi lăsat să 
intre. 

Clay credea că ea îşi amintea mai multe. Se baza în 
bănuiala lui pe felul în care fata începuse să tremure când 
Tom McCourt o întrebase dacă ea sau mama ei avuseseră 
telefoane mobile. Ea pretindea că nu-şi aminteşte, dar Clay 
era sigur că una sau chiar amândouă avuseseră mobile. În 
ultima vreme se părea că toată lumea avea asemenea 
telefoane. El constituia pur şi simplu excepţia care confirma 


regula. Mai era desigur şi Tom, care putea să-şi datoreze viața 
motanului care-i trântise telefonul de pe masă. 

Statură de vorbă cu Alice (conversaţia constă în majoritate 
din întrebările lui Clay; fata tăcea, cu ochii coborâţi spre 
genunchii ei juliți, şi la răstimpuri clătina din cap) în recepţia 
hotelului. Clay şi Tom mutaseră trupul lui Franklin îndărătul 
tejghelei, ignorând protestul sonor şi bizar al recepționerului 
chel cum că „acolo o să fie sub picioarele mele". Recepţionerul, 
care se prezentase simplu drept dl Ricardi, se retrăsese după 
aceea în oficiul din spatele tejghelei. Clay îl urmase, doar atât 
cât să se asigure că-i spusese adevărul în privința cablului TV 
care nu mai funcționa, apoi îl părăsise. Sharon Riddell ar fi 
spus că dl Ricardi clocotea în bârlogul lui. 

Recepţionerul nu-l lăsase totuşi pe Clay să plece, fără o 
replică de despărțire. 

— Acum suntem deschişi spre lume, rostise el amar. Sper 
că credeți că aţi reuşit ceva. 

— Domnule Ricardi, zisese Clay pe cât de răbdător putuse, 
acum nici o oră, am văzut un avion prăbuşindu-se de cealaltă 
parte a Parcului Common. Se pare că alte avioane - dintre cele 
mari - fac la fel pe Logan. Poate că efectuează chiar curse 
sinucigaşe către terminale. Din tot centrul oraşului se aud 
explozii. Aş zice că-n după-amiaza asta tot Bostonul este 
deschis spre lume. 

Ca o încuviințare, un bubuit teribil răsunase deasupra lor. 
Dl Ricardi nu ridicase ochii. Fluturase doar adio din mână în 
direcția lui Clay. Fără televizor la care să privească, se aşezase 
în scaunul de la birou şi se uitase sever la perete. 


12 


Clay şi Tom mutară cele două scaune imitație Queen Anne 
şi le rezemară de uşă, unde spătarele lor înalte acopereau 
destul de bine ramele îndoite ce conţinuseră cândva sticlă. 
Deşi era sigur că blocarea accesului din stradă oferea o 
securitate şubredă sau de-a dreptul falsă, Clay se gândea că 
blocarea vederii dinspre stradă putea fi o idee bună, iar Tom 


fusese de acord. După amplasarea scaunelor, coborâseră 
jaluzelele peste fereastra principală a recepției, ceea ce 
adumbrise considerabil încăperea şi pusese în mişcare umbre 
vagi, ca de zăbrele de închisoare, peste covoraşul roşu-viu. 

După ce lucrurile acelea fuseseră puse la punct şi Alice 
Maxwell îşi povestise istoria radical prescurtată, Clay se 
apropie în cele din urmă de telefonul din spatele tejghelei. Îşi 
privi ceasul. Era patru şi douăzeci şi două de minute după- 
amiaza, o oră cât se poate de normală, atât doar că simţul 
obişnuit al curgerii timpului părea să fi fost anulat. Avea 
senzaţia că trecuseră ore bune de când îl văzuse pe bărbatul 
acela muşcând câinele în parc şi simultan părea că timpul 
încremenise. Însă timpul, aşa cum îl măsurau oamenii, exista 
totuşi, iar Sharon revenise de acum cu siguranţă în locuința 
din Kent Pond pe care el continua, în minte, să o numească 
„cămin". Trebuia să vorbească cu ea. Să se asigure că nu 
păţise nimic şi să-i spună că nici el nu pățise nimic, dar nu 
acelea erau lucrurile importante. Să se asigure că Johnny nu 
păţise nimic, da, asta era important, dar exista ceva chiar mai 
important decât asta. Ceva de-a dreptul vital. 

Clay nu avea telefon mobil şi nici Sharon - era pe cât se 
poate de sigur în privința asta. Bănuia că ar fi fost posibil ca 
ea să-şi fi cumpărat unul după ce se separaseră, în aprilie; 
continuau la urma urmelor să locuiască în acelaşi oraş, Clay 
o vedea aproape zilnic şi se gândea că dacă femeia şi-ar fi 
cumpărat un telefon mobil, el ar fi ştiut. În primul rând, 
Sharon i-ar fi dat numărul, este? Este. Dar... 

Dar Johnny avea un telefon mobil. Micul Johnny-Gee, care 
nu mai era chiar aşa mic, fiindcă doisprezece ani nu era puţin, 
îşi dorise un telefon pentru ultima lui aniversare. Un telefon 
roşu, care suna cu tema muzicală din serialul TV favorit. 
Bineînţeles că-i era interzis să-l activeze ori măcar să-l 
scoată din rucsac atunci când era în şcoală, însă orele de 
şcoală se terminaseră de acum. De asemenea, Clay şi Sharon 
practic îl încurajaseră să poarte telefonul cu el, pe de o parte 
din cauza separării. Era posibil să apară urgenţțe sau 
neajunsuri minore, cum ar fi fost ratarea autobuzului care-l 


ducea la şcoală. Unica speranţă de care se putea agăța Clay 
erau cuvintele lui Sharon care-i spusese că de cele mai multe 
ori când intrase în camera lui Johnny îi văzuse mobilul uitat 
pe masă, ori pe pervazul de lângă pat, fără să fie în priză, cu 
acumulatorul descărcat şi mort ca o bucată de plastic inert. 

Totuşi gândul la telefonul mobil roşu al lui Johnny îi ticăia 
în minte ca o bombă. 

Clay atinse telefonul fix de pe tejgheaua recepției, apoi îşi 
retrase mâna. Afară explodă altceva, dar bubuitura fusese 
îndepărtată. Era ca şi cum ai auzi explozia unui proiectil de 
artilerie, când te afli hăt departe în spatele liniei frontului. 

Să nu faci presupunerea asta, gândi el. Nici măcar să nu 
presupui că există linii. 

Se uită prin recepţie şi-l văzu pe Tom ghemuit pe vine, 
lângă Alice care stătea pe canapea. Îi murmura ceva încetişor, 
atingând-o pe un pantof şi privind în sus, spre faţa ei. Era un 
lucru bun. El era bun. Clay era tot mai bucuros că dăduse 
peste Tom McCourt... sau că Tom McCourt dăduse peste el. 

Probabil că liniile telefonice terestre erau sigure, însă 
rămânea întrebarea dacă „probabil' era suficient. Clay avea o 
soție care continua să fie, cumva, responsabilitatea lui, iar 
când venea vorba despre fiul său nu mai exista nici un fel de 
„cumva". Era periculos până şi să se gândească la Johnny. De 
fiecare dată când mintea îi revenea la băiat, Clay simţea o 
panică asemănătoare unui şobolan, gata să ţâşnească pentru 
a se elibera din cuşca fragilă care îl ţinea şi să roadă cu 
colțişorii lui ascuțiți orice lucru la care ar fi ajuns. Dacă se 
putea asigura că Johnny şi Sharon nu pățiseră nimic, putea 
să mențină şobolanul în cuşca lui şi să plănuiască ce să facă 
în continuare. Dar dacă făcea vreo prostie, n-ar mai fi fost în 
stare să ajute pe nimeni. Ba chiar ar fi înrăutățit situația 
pentru cei de aici. Se gândi puţin la asta, apoi strigă numele 
recepționerului. 

Când nu primi nici un răspuns dinspre oficiu, strigă iarăşi. 
Când tot nu primi nici un răspuns, rosti: 

— Domnule Ricardi, ştiu că mă auzi. Dacă mă faci să intru 
acolo şi să te scot, o să mă supăr. S-ar putea chiar să mă 


supăr 

îndeajuns de rău pentru ca să mă gândesc să te dau afară, 
pe stradă. 

— Nu puteţi face asta, rosti dl Ricardi pe un ton acru de 
dăscăleală. Sunteţi cazat în hotel. 

Clay se gândi să-i repete spusele lui Tom când erau încă 
afară - lucrurile s-au schimbat. Ceva îl făcu totuşi să-şi țină 
gura. 

— Ce? rosti dl Ricardi în cele din urmă. 

Păruse mai morocănos ca oricând. De la etaj răsună un 
bubuit puternic, de parcă cineva ar fi trântit o mobilă grea. Un 
birou, poate. De data asta, până şi fata ridică ochii. Clay crezu 
că aude şi un strigat înăbuşit - sau poate un urlet de durere - 
dar dacă aşa fusese, nu-i urmă nimic altceva. Ce se afla la 
etaj? îşi amintea că i se spusese (de către dl Ricardi însuşi, 
atunci când Clay se înregistrase la sosire) că hotelul nu avea 
restaurant, însă că putea să mănânce la Metropolitan Cafe, 
care era alături. Săli de conferințe, gândi el. Sunt aproape 
sigur că acolo-s săli de conferințe cu denumiri indiene. 

— Ce? repetă dl Ricardi. Suna mai ursuz ca niciodată. 

— Ai încercat să telefonezi cuiva, când a început totul? 

— Bineînţeles! spuse dl Ricardi. 

Veni la uşa dintre oficiu şi zona dindărătul tejghelei de 
recepție, cu compartimente pentru corespondenţă, monitoare 
de securitate şi bateria de calculatoare. După aceea, îl privi 
indignat pe Clay. 

— S-au declanşat alarmele de incendiu şi le-am oprit. Doris 
a spus că luase foc un coş de hârtii de la etajul doi şi am 
sunat la Departamentul Pompierilor să-i anunț să nu se mai 
deranjeze. Linia era ocupată! Ocupată, dacă vă puteţi imagina! 

— Probabil,că ai fost tare neliniştit, comentă Tom. 

DI Ricardi păru domolit pentru prima dată. 

— Am telefonat la poliție, când lucrurile de afară au... ştiţi... 
au început s-o ia la vale. 

— Da, încuviință Clay. (Da, s-o ia la vale era un mod dea 
descrie situația.) Ţi-a răspuns cineva? 


— Un bărbat mi-a spus că trebuie să las linia liberă, apoi 
mi-a închis, rosti dl Ricardi şi indignarea i se furişă iarăşi în 
voce. Când am sunat din nou - asta a fost după ce nebunul 
ieşise din lift şi-l omorâse pe Franklin - mi-a răspuns o femeie. 
Ea a spus... Glasul domnului Ricardi începu să tremure şi 
Clay zări primele lacrimi prelingându-se prin defileurile 
înguste ce marcau nările bărbatului. 

A spus... 

— Ce? întrebă Tom cu acelaşi ton de simpatie blândă. Ce a 
spus femeia, domnule Ricardi? 

— A spus că dacă Franklin era mort şi ucigaşul fugise, 
atunci nu aveam nici o problemă. Ea m-a sfătuit să mă încui 
pe dinăuntru. 

Tot ea mi-a spus să chem la nivelul recepției toate lifturile 
hotelului şi după aceea să le deconectez, ceea ce am şi făcut. 

Clay şi Tom schimbară o privire care purta un gând fără 
cuvinte: Bună idee. Clay avu brusc imaginea clară a unor 
muşte prinse între geamuri, bâzâind furios, dar incapabile să 
scape. Imaginea era cumva asociată cu bufniturile pe care le 
auziseră răzbătând de deasupra lor. Pentru o clipă, se întrebă 
peste cât timp vor găsi scara cei care bufneau la etaj. 

— Apoi şi ea mi-a închis. După aceea i-am telefonat soției 
mele, în Mii ton. 

— Ai putut să iei legătura cu ea, rosti Clay dorind să fie clar 
în privința aceea. 

— Era foarte speriată. M-a rugat să vin acasă. l-am spus că 
fusesem sfătuit să rămân înăuntru, cu uşile încuiate. Sfătuit 
de poliție. l-am spus să facă şi ea la fel. Să se încuie pe 
dinăuntru şi să păstreze, ştiţi... discreția. M-a implorat să vin 
acasă. A spus că auzise împuşcături pe stradă şi o explozie pe 
strada vecină. A spus că văzuse un bărbat gol-puşcă alergând 
prin curtea Benzyck-ilor. Benzyck-ii sunt vecinii noştri de 
alături. 

— Da, încuviință Tom domol. 

Ba chiar liniştitor. Clay nu spuse nimic. Era puţin ruşinat 
pentru cât de furios se comportase cu dl Ricardi, dar Tom 
făcuse la fel. 


— Ea a spus că bărbatul cel gol. părea - părea, a zis doar 
părea - să poarte trupul unui... mmm... copil gol. Probabil însă 
că era o păpuşă. M-a implorat din nou să părăsesc hotelul şi 
să vin acasă. 

Clay avea tot ce-i trebuia. Liniile terestre erau sigure. Dl 
Ricardi era şocat, dar nu nebun. Puse mâna pe telefon. Dl 
Ricardi aşeză mâna sa peste a lui Clay înainte ca el să poată 
ridica receptorul. Degetele domnului Ricardi erau lungi, albe şi 
foarte reci. Dl Ricardi nu terminase. Dl Ricardi se ambalase. 

— Mi-a spus că-s un nenorocit şi a închis. Ştiu că era 
mânioasă pe mine şi, sigur că da, înțeleg şi motivul. Dar 
poliția mi-a spus să încui totul şi să păstrez discreția. Poliția 
mi-a spus să mă feresc de străzi. Poliția... Autoritățile... Clay 
aprobă din cap. 

— Autorităţile, sigur că da. 

— Aţi venit cu metroul? întrebă dl Ricardi. Eu folosesc 
întotdeauna metroul. Staţia este la numai două intersecții 
depărtare. E foarte convenabil. 

— În după-amiaza asta n-ar fi fost convenabil, spuse Tom. 
După toate pe care tocmai le-am văzut, nu m-ai putea 
convinge să cobor acolo nici plătit. 

DI Ricardi se uită la Clay cu o ardoare tristă. 

— Aţi văzut? 

Clay încuviinţă iarăşi. 

— Eşti mai în siguranţă aici, zise el. 

Ştia însă că el trebuia să ajungă acasă şi să vadă ce se 
întâmplase cu fiul lui. Şi cu Sharon, bineînțeles, dar în 
principal cu fiul lui. Ştia că nu va îngădui să-l oprească 
nimic, decât numai dacă l-ar fi oprit pentru vecie. Ştiinţa 
aceea semăna cu o apăsare pe mintea lui, care îi proiecta 
realmente o umbră peste ochi. 

— Mult mai în siguranţă. 

După aceea ridică receptorul şi apăsa tasta 9, pentru o 
legătură interurbană. Nu era convins că va căpăta tonul, 
totuşi îl auzi în receptor. Formă 1, apoi 207, prefixul pentru 
statul Maine, apoi 692, care era prefixul pentru Kent Pond şi 
oraşele din jur. Formă trei din ultimele patru cifre - ajungând 


aproape până la casa pe care continua să o numească în 
minte „cămin" - înainte să fie întrerupt de semnalul distinctiv 
din trei note muzicale. Urmă apoi înregistrarea unui glas de 
femeie. 

— Ne pare rău, dar toate circuitele sunt ocupate. Vă rugăm 
să reveniți mai târziu. 

După care căpătă tonul de apel, fiindcă circuitul automat îl 
deconectase de Maine... dacă acela fusese locul de unde se 
auzise glasul de femeie. Clay lăsă receptorul să-i coboare la 
nivelul umărului, de parcă ar fi devenit foarte greu. După 
aceea îl puse în furcă. 


13 


Tom îi spuse că era nebun să vrea să plece. 

În primul rând, îi atrase atenţia, se aflau relativ în 
siguranță aici, în Atlantic Avenue Inn, mai ales cu lifturile 
deconectate şi scara blocată. Făcuseră asta, îngrămădind lăzi 
şi geamantane, pe care le aduseră din camera de bagaje, în 
fața uşii de la capătul coridorului scurt de după ascensoare. 
Chiar dacă cineva dotat cu o forță extraordinară ar fi împins 
uşa aceea din partea opusă, n-ar fi putut decât să turtească 
obstacolele de peretele din față, creând un interstițiu de 
maximum cincisprezece centimetri. Insuficient ca să se 
strecoare pe acolo. 

În al doilea rând, tumultul din oraş, în exteriorul micuțului 
lor liman, păruse chiar să sporească. Era un vacarm constant 
de alarme, țipete, urlete şi motoare ambalate ce se întretăiau, 
la care se adăuga uneori mirosul alarmant de fum, deşi briza 
energică sufla dinspre ei, ferindu-i de ce era mai rău. 
Deocamdată, gândi Clay, dar n-o spuse cu glas tare, cel puţin 
nu încă - nu voia să sperie fata mai mult decât era deja. Unele 
explozii nu păreau să fie izolate, ci răbufneau cumva în rafale. 
Una dintre ele se auzi atât de aproape, încât toţi se lăsară 
instinctiv în jos, convinşi că fereastra din față va detona spre 
interior. Nu detona, totuşi după aceea se mutară în oficiul 
domnului Ricardi. 


Al treilea motiv pentru care Tom credea despre Clay că era 
nebun ca măcar să se gândească să părăsească siguranța 
marginală a hotelului era faptul că se făcuse de acum cinci şi 
un sfert. În scurt timp, ziua urma să se sfârşească. Tom 
susținea că a încerca să părăsească Bostonul pe întuneric ar 
fi fost curată nebunie. 

— la uită-te niţel acolo, zise el arătând către ferestruica 
domnului Ricardi, care dădea pe strada Essex. 

Strada era ticsită de maşini abandonate. Se zărea cel puțin 
un trup, al unei tinere în blugi şi o bluză de trening Red Sox, 
care zăcea cu faţa în jos pe trotuar, cu ambele braţe întinse de 
parcă ar fi murit încercând să inoate. VARITEK, anunţa bluza 
de trening. 

— Crezi c-o să-ţi poţi şofa maşina? Dacă da, ar fi bine să te 
mai gândeşti o dată. 

— Are dreptate, zise dl Ricardi. Stătea înapoia biroului, cu 
braţele încrucişate din nou peste pieptul îngust, ca un studiu 
al dezolării. Aveţi maşina în garajul subteran de pe strada 
Tamworth. Mă îndoiesc că aţi reuşi măcar să vă luaţi cheia. 

Clay, care renunțase la ideea automobilului ca fiind o cauză 
pierdută, deschise gura ca să spună că nu intenţiona să şofeze 
(cel puţin pe porţiunea inițială), când altă bubuitură se auzi 
de la etaj, îndeajuns de puternică pentru a cutremura 
plafonul. Fu însoțită de zornăitul slab, dar distinct, de sticlă 
spartă. Alice Maxwell, care stătea la birou în scaunul din fața 
domnului Ricardi, ridică ochii speriată şi păru că se 
gârboveşte şi mai mult. 

— Ce-i acolo sus? întrebă Tom. 

— Chiar deasupra este Sala Irocheză, răspunse dl Ricardi. 
Cea mai mare dintre cele trei săli de conferințe ale noastre şi 
locul unde ţinem toate materialele: scaune, mese, 
echipamente audiovizuale. Făcu o pauză. Cu toate că nu avem 
restaurant, la solicitarea clienților putem aranja reuniuni cu 
bufet sau cocteiluri. Ultima bubuitură... 

Nu-şi termină propoziția. Din partea lui Clay, nici nu era 
nevoie s-o facă. Ultima bubuitură fusese un cărucior plin cu 
veselă care fusese răsturnat pe podeaua Sălii Irocheze, unde 


numeroase alte cărucioare şi mese fuseseră deja trântite de un 
nebun care se agita de colo-colo la etaj. Care bâzâia la etajul 
întâi ca o muscă prinsă între geamuri, o creatură lipsită de 
inteligența de a găsi o cale de ieşire, o creatură care putea 
doar să alerge şi să spargă, să alerge şi să spargă. 

Alice vorbi pentru prima dată după o jumătate de oră şi 
pentru prima dată de când o întâlniseră fără să fi fost 
întrebată. 

— Spuneaţi ceva despre cineva pe nume Doris. 

— Doris Gutierrez, aprobă din cap dl Ricardi, camerista- 
şefă. O angajată excelentă. Probabil cea mai bună 
subordonată a mea. Ultima dată când am auzit-o era la etajul 
al doilea. 

— Avea?... 

Alice nu vru să rostească cuvântul. În locul lui folosi un 
gest care-i devenise lui Clay la fel de familiar ca şi degetul 
arătător ridicat în dreptul buzelor, indicând Ş-s-ş. Alice duse 
mâna dreaptă lângă obraz, cu degetul mare apropiat de 
ureche şi cu degetul mic în fața gurii. 

— Nu, strâmbă din nas dl Ricardi. Angajaţii trebuie să le 
lase în dulăpioare în decursul programului de lucru. 
Încălcarea dispoziţiei atrage după sine o mustrare. La a doua 
mustrare pot fi concediaţi. Le spun asta din clipa când se 
angajează. Ridică un umăr costeliv, într-o jumătate de gest de 
scuză. Este politica managementului, nu a mea. 

— Ar fi coborât la etajul întâi, ca să investigheze zgomotele 
acelea? întrebă Alice. 

— Posibil, zise dl Ricardi. Nu am cum să ştiu. Ştiu doar că 
n-am mai auzit-o de când a anunţat că a stins focul din coşul 
de gunoi şi nici n-a răspuns la apelurile prin pager. Am 
apelat-o de două ori. 

Clay nu vru să spună imediat şi cu voce tare Vezi? Nici aici 
nu-i Sigur, aşa că privi pe lângă Alice, spre Tom, încercând să-i 
transmită din ochi ideea respectivă. 

— Câţi oameni ai zice că mai sunt la etaj? întrebă Tom. 

— Nu am cum să ştiu. 

— Dacă ar trebui să faci o estimare? 


— Nu prea mulți. Ca personal de curățenie, probabil numai 
Doris. Echipa de zi pleacă la ora trei şi echipa de seară nu vine 
până la şase. Dl Ricardi strânse din buze. Este o acțiune de 
economie. 

— Nu se poate spune măsura, întrucât nu dă roade. Cât 
despre persoanele cazate... Căzu pe gânduri. 

— După-amiaza este un moment inactiv pentru noi, foarte 
inactiv. Cei care au venit ieri pentru o noapte au plecat, 
desigur - în Atlantic Inn, camerele se eliberează la ora 
douăsprezece - iar cei care sosesc azi pentru a sta o noapte 
apar de obicei după ora patru, într-o după-amiază obişnuită. 
Ceea ce în mod clar nu este cazul acum. Cei care stau mai 
multe zile vin de obicei cu afaceri. Aşa cum presupun că a fost 
cazul dumneavoastră, domnule Riddle. 

Clay încuviință, fără sa se mai sinchisească să-l corecteze 
în privința numelui. 

— La mijlocul amiezii, oamenii de afaceri sunt de obicei în 
oraş, pentru activităţile care i-au adus în Boston. După cum 
vedeți, tot locul este aproape numai al nostru. 

Parcă pentru a-l contrazice, de deasupra se auziră alte 
bufnituri, alte zornăituri de cioburi şi un mârâit sălbatic 
înăbuşit. Toţi ridicară ochii. 

— Fii atent, Clay, rosti Tom. Dacă tipul de sus găseşte 
scara... nu ştiu dacă oamenii ăştia sunt capabili de gândire, 
dar... 

— Judecând după cele văzute pe stradă, zise Clay, am greşi 
până şi dacă le-am spune „oameni". Ideea mea este că tipul de 
sus aduce mai degrabă cu o muscă prinsă între geamuri. O 
muscă astfel prinsă ar putea să scape - dacă ar găsi vreo 
gaură - iar tipul de sus ar putea găsi scara, însă cred că 
numai accidental. 

— lar când va cobori şi va găsi blocată uşa recepțţiei, va 
folosi ieşirea de incendiu spre aleea laterală, spuse dl Ricardi 
cu ceea ce pentru el părea a fi însuflețire. Vom auzi alarma - e 
reglată să sune când cineva ridică zăvorul - şi vom şti că a 
plecat. Un nebun mai puţin despre care să ne facem griji. 


Undeva în sudul lor explodă ceva de dimensiuni mari şi toți 
tresăriră. Clay bănui că acum ştia cum fusese să trăieşti în 
Beirut în anii 1980. 

— Încerc să subliniez o idee, rosti el răbdător. 

— Nu cred asta, zise Tom. O să pleci oricum, fiindcă te 
îngrijorează soarta soției şi fiului tău. Încerci să ne convingi, 
deoarece vrei să ai tovarăşi de drum. 

Clay expiră frustrat. 

— Bineînţeles că vreau să am tovarăşi de drum, dar nu de 
aceea încerc să vă conving să veniți. Mirosul de fum este mai 
puternic, totuşi când aţi auzit ultima dată o sirenă? 

Nici unul nu-i răspunse. 

— Nici eu n-am mai auzit, urmă Clay. Nu cred că lucrurile 
vor merge mai bine în Boston, cel puţin pentru o vreme. Vor 
merge mai rău. Dacă motivul îl constituie telefoanele mobile... 

— A-ncercat să-i lase un mesaj tatii, spuse Alice. Vorbea 
repede, parcă dorind să se asigure că rostea toate cuvintele 
înainte ca amintirile să zboare. Voia doar să se asigure că el o 
să ia hainele de la curăţătorie, pentru că-i trebuia rochia ei 
galbenă de lână pentru şedinţa comisiei şi mie-mi trebuia 
echipamentul de rezervă pentru meciul de sâmbătă din 
deplasare. Asta a fost în taxi. Dup-aia ne-am ciocnit! Fa l-a 
strâns pe gât şi l-a muşcat şi turbanul lui a căzut şi era plin de 
sânge pe obraz şi ne-am ciocnit! 

Alice se uită în jur la cele trei chipuri care se holbau la ea, 
apoi îşi cobori fața în palme şi începu să plângă în hohote. 
Tom porni s-o liniştească, dar dl Ricardi îl surprinse pe Clay, 
ocolind biroul şi trecând un braț fusiform în jurul fetei înainte 
ca Tom să fi ajuns la ea. 

— Gata-gata, spuse el. Sunt sigur că totul a fost o 
neînțelegere, domnişoară. 

Ea ridică privirea şi-l fixă cu ochi largi şi îngroziți. 

— Neînțelegere? Arătă baveta de sânge uscat de pe pieptul 
rochiei. Asta pare a fi o neînțelegere? Am folosit karate învățat 
la cursul de autoapărare din gimnaziu. Am folosit karate pe 
propria mea mamă! l-am spart nasul, cred... sunt sigură... 


Alice scutură rapid din cap şi părul îi şfichiui dintr-o parte în 
cealaltă. 

Şi cu toate astea, dacă n-aş fi izbutit să mă-ntind îndărăt şi 
să deschid portiera... 

— Ea te-ar fi ucis, zise Clay sec. 


«e Ea m-ar fi ucis, aprobă Alice în şoaptă. Nu ştia cine eram. 
Propria mea mamă... Se uită de la Clay la Tom. 
Telefoanele mobile au fost, urmă în aceeaşi şoaptă. 
Telefoanele mobile au fost, aşa este! 


14 


— Şi câte blestemăţii din astea există în Boston? întrebă 
Clay. Care-i pătrunderea pe piață? 

— Ţinând seama de numărul mare de studenţi, aş zice că 
trebuie să fie uriaşă, replică dl Ricardi. Îşi reluase locul 
înapoia biroului şi părea niţel mai animat. Poate că la asta 
contribuise liniştirea fetei sau faptul că i se pusese o întrebare 
orientată spre afaceri. Deşi, bineînțeles, pătrunderea 
depăşeşte cu mult segmentul de tineri bogaţi. Acum o lună 
sau două am citit în Inc. un articol care susținea că în China 
continentală numărul de telefoane mobile este egal cu cel al 
populaţiei Americii. Vă puteți imagina aşa ceva? 

Clay nu dorea să-şi imagineze. 

— Bine, încuviință Tom din cap fără chef. Înţeleg unde vrei 
să ajungi. Cineva - o organizaţie teroristă - manipulează 
cumva semnalele telefoanelor mobile. Dacă faci un apel sau 
dacă primeşti unul, recepționezi un fel de... ce anume?... un fel 
de mesaj subliminal, presupun... care te face să înnebuneşti. 
Sună a science-fiction, dar presupun că acum cincisprezece- 
douăzeci de ani, telefoanele mobile, aşa cum sunt ele 
actualmente, ar fi sunat a science-fiction pentru majoritatea 
oamenilor. 

— Sunt aproape convins că-i ceva de genul ăsta, zise Clay. 
Mesajul te dă complet peste cap, chiar numai dacă auzi din 


întâmplare o convorbire. Se gândea la Pixie Neagră. Însă 
nenorocirea cea mare este faptul că atunci când oamenii văd 
că împrejurul lor se întâmplă numai dezastre... 

— Primul lor impuls este să întindă mâna după telefonul 
mobil şi să încerce să afle care-i cauza, rosti Tom. 

— Da, încuviință Clay. Am văzut oameni care au procedat 
aşa. 

Tom îl privi mohorât. 

— Şi eu. 

— Nu înțeleg ce legătură are asta cu dorința 
dumneavoastră de a părăsi siguranța hotelului, mai ales că 
începe să se lase întunericul, spuse dl Ricardi. 

Parcă răspunzându-i, răsună altă explozie, urmată de încă 
şase, îndepărtându-se către sud-est ca paşii tot mai slab 
auziți ai unui gigant. De deasupra se auziră un trosnet şi un 
strigăt slab de mânie. 

— Nu cred că nebunii vor avea atâta minte încât să 
părăsească oraşul, tot aşa cum individul de sus nu-şi poate 
găsi drumul spre scară, zise Clay. 

Pentru o clipă i se păru că expresia de pe fața lui Tom era de 
şoc, apoi îşi dădu seama că era altceva. Uimire, poate. Şi 
răsărirea speranţei. 

— Hristoase, făcu Tom şi—şi trase realmente o palmă peste 
obraz. Ei n-o să plece. Nu m-am gândit nici o clipă la asta! 

— S-ar mai putea să fie ceva, spuse Alice. Îşi muşca buza şi 
privea în jos, spre mâinile ce se frământau într-un ghem febril. 
Se sili să ridice ochii către Clay: De fapt s-ar putea să fie mai 
sigur de mers după ce se întunecă. 

— De ce, Alice? 

— Dacă ei nu te pot vedea - dacă te poţi ascunde, dacă te 
poţi furişa în spatele unui obiect - uită de tine aproape 
imediat. 

— Ce te face să crezi asta, dulceaţă? întrebă Tom. 

— Eu m-am ascuns de omul care mă urmărea, răspunse cu 
glas scăzut fata. Bărbatul în tricou galben... Asta s-a- 
ntâmplat imediat înainte să vă văd pe voi. M-am ascuns într-o 
fundătură, în spatele unui tomberon. Eram speriată, întrucât 


mă gândeam că s-ar putea să nu mai am pe unde să scap 
dacă venea după mine, dar nu avusesem altă idee. L-am văzut 
stând în intrarea fundăturii, privind în jur, învârtindu-se 
înainte şi înapoi - „în cercul grijilor”, aşa spunea bunicul meu 
- şi la început am crezut că îşi bătea joc de mine, ştiţi? Fiindcă 
trebuia să mă fi văzut intrând acolo, eram la nici doi metri în 
fața lui... la nici doi metri... destul de aproape ca să mă- 
nhațe... Alice începu să tremure. Însă odată ce am intrat în 
fundătură, a fost ca şi cum... nu ştiu... 

— Pierdut din vedere înseamnă pierdut din minte, completă 
Tom. Totuşi dacă era atât de aproape, de ce te-ai oprit din 
alergare? 

— Pentru că nu mai puteam, spuse Alice. Pur şi simplu nu 
mai puteam! Îmi simţeam picioarele ca de cauciuc şi-aveam 
senzația c-o să mă desfac în bucăți, dinăuntru spre afară. S-a 
dovedit însă că oricum nu mai trebuia să fug. El s-a mai 
învârtit de câteva ori în cercul grijilor, bolborosind în graiul 
acela descreierat, după care a plecat pur şi simplu. Nu mi-a 
venit realmente să-mi cred ochilor. Am crezut că-ncerca să mă 
păcălească să ies... dar în acelaşi timp ştiam că era prea 
nebun pentru aşa ceva. Privi scurt la Clay, apoi reveni cu ochii 
asupra mâinilor ei. Problema mea a fost că am dat iarăşi peste 
el. Ar fi trebuit să rămân cu voi de prima dată. Uneori pot fi 
tare proastă! 

— Ai fost spe..., începu Clay şi cea mai puternică explozie de 
până atunci bubui undeva din est, un KER-WHAM! asurzitor, 
care-i făcu pe toţi să se gârbovească şi să-şi acopere urechile. 

Auziră spărgându-se fereastra din recepţie. 

— Doamne... Dumnezeule, făcu dl Ricardi. Ochii lui holbațţi 
de sub calota pleşuvă a craniului îl făceau să-i pară lui Clay 
că semăna cu Tătuca Warbucks, mentorul micuţei orfane 
Annie. Poate să fi fost noua benzinărie Shell pe care au 
construit-o pe Kneeland. Cea pe care o folosesc toate taxiurile 
şi Duck Boat-urile. Asta a fost direcția. 

Clay nu ştia dacă Ricardi avea dreptate, nu simțea miros de 
benzină arzând (cel puţin, nu deocamdată), dar imaginaţia lui 


educată vizual putea vedea un triunghi de beton citadin 
arzând acum în amurg ca o lampă cu propan. 

— Un oraş modern poate să ardă? îl întrebă el pe Tom. Un 
oraş construit în majoritate din beton, metal şi sticlă? Ar 
putea să ardă aşa cum s-a întâmplat cu Chicago după ce vaca 
doamnei O'Leary a răsturnat felinarul? 

— Chestia aia cu răsturnarea felinarului n-a fost decât o 
legendă urbană, zise Alice. Îşi masa ceafa, de parcă ar fi fost 
încercată de o migrenă păcătoasă. Aşa ne-a spus doamna 
Myers la cursul de „Istorie americană". 

— Bineînţeles că poate, răspunse Tom. Uită-te ce s-a- 
ntâmplat cu World Trade Center, după ce l-au lovit avioanele 
alea. 

— Avioane pline cu combustibil special, rosti apăsat dl 
Ricardi. 

Ca şi cum fusese invocat de recepționerul chel, mirosul de 
benzină care ardea ajunse la ei, plutind prin ferestrele sparte 
ale recepției şi lunecând pe sub uşă spre oficiu, ca un 
descântec rău. 

— Cred c-ai nimerit-o cu benzinăria Shell, remarcă Tom. 

Dl Ricardi se duse la uşa dintre oficiu şi recepţie, o descuie 
şi o deschise. Ceea ce putea distinge Clay din recepţie părea 
pustiu, mohorât şi cumva irelevant. Dl Ricardi adulmecă 
sonor, apoi închise uşa şi o încuie. 

— Mai slab deja, zise el. 

— O iluzie, făcu Clay. Fie asta, fie că nasul ţi s-a obişnuit 
cu parfumul. 

— Cred că s-ar putea să aibă dreptate, spuse Tom. Afară 
bate un vânt puternic dinspre vest - ceea ce-nseamnă că aerul 
se mişcă spre ocean - şi dacă ceea ce tocmai am auzit a fost 
noua benzinărie construită pe colțul dintre Kneeland şi 
Washington, lângă Centrul Medical New England... 

— Aceea este, exact, aprobă dl Ricardi. Chipul lui înregistra 
o satisfacție sumbră. Oho, ce mai de proteste au fost! Banii 
negri au aranjat asta, cred că ş... 

Tom îl întrerupse: 


— „atunci spitalul trebuie sa fi luat foc de acum 
bineînţeles, cu toţi cei care au fost lăsați înăuntru ... 

— Nu, rosti Alice apoi îşi acoperi gura cu palma. 

— Eu cred că da. Următorul la rând este Centrul Wang. 
Este posibil ca vântul să se oprească până se lasă întunericul, 
însă dacă n-o să fie aşa, atunci tot ce se află la est de Mass 
Pike are şansa să se transforme în mangal până la zece 
noaptea. 

— Noi suntem la vest de incendiu, sublinie dl Ricardi. 

— Atunci suntem destul de feriți, spuse Clay. Cel puţin de 
acela. Se duse la ferestruica domnului Ricardi, se ridică în 
vârful picioarelor şi privi afară pe strada Essex. 

— Ce vezi? întrebă Alice. Oameni? 

— Nu... ba da. Un bărbat. Pe cealaltă parte a străzii. 

— Un nebun? întrebă ea. 

— Nu-mi dau seama. 

Dar Clay credea că aşa era. Credea asta după felul cum 
alerga şi după felul smucit în care privea întruna peste umăr. 
La un moment dat, chiar înainte de a da colțul şi de a intra pe 
strada Lincoln, bărbatul aproape că lovi o tarabă cu fructe din 
fața unei băcănii. Şi deşi Clay nu-l putea auzi, îi vedea buzele 
mişcându-se. 

— Acum a dispărut. 

— Nimeni altcineva? întrebă Tom. 

— Deocamdată nu, dar văd fum. Clay tăcu o clipă. În plus, 
funingine şi cenuşă. Nu-mi dau seama cât de mult. Vântul le 
răscoleşte. 

— Bine, sunt convins, zise Tom. Dintotdeauna am învăţat 
greu, totuşi niciodată nu m-am opus învățatului. Oraşul o să 
ardă şi nimeni n-o să rămână locului, cu excepţia nebunilor. 

— Cred că aşa-i, spuse Clay. 

Şi mai credea că asta. nu era valabil doar pentru Boston, 
însă deocamdată îi era imposibil să ia în calcul şi altceva decât 
Bostonul. Cu timpul poate că ar fi izbutit să-şi lărgească 
unghiul de vedere, dar numai după ce ştia că Johnny era în 
siguranță. Sau poate că tabloul de ansamblu avea să fie 
întotdeauna prea mult pentru el. La urma urmelor, Clay 


desena tablouri mici cu care să-şi câştige existența. Cu toate 
acestea, individul egoist care trăia ca un melc pitit sub partea 
de dedesubt a minţii sale avu vreme să-i expedieze un gând 
clar, care sosi colorat în albastru şi auriu-întunecat, 
scânteietor. De ce a trebuit să se întâmple tocmai azi, dintre 
toate zilele? Exact după ce, în sfârşit, am lovit-o realmente ca 
la carte? 

— Pot să vin şi eu cu voi, dacă plecaţi? întrebă Alice. 

— Sigur că da, zise Clay şi se uită către recepţioner. Poţi să 
vii şi tu, domnule Ricardi. 

— Voi rămâne la postul meu, spuse dl Ricardi. 

Vorbi cu demnitate, dar, înainte să-şi desprindă privirea de 
pe chipul lui Clay, ochii lui păreau suferinzi. 

— Nu cred c-o să ai necazuri cu managementul dacă o să- 
ncui şi-o să pleci, ținând seama de circumstanțe, rosti Tom în 
maniera blândă pe care Clay ajunsese s-o îndrăgească atât de 
mult. 

— Voi rămâne la postul meu, repetă dl Ricardi. Domnul 
Donnelly, managerul de zi, a ieşit să depună încasările la 
bancă şi m-a lăsat pe mine responsabil. Dacă se întoarce, 
poate că atunci... 

— Te rog, domnule Ricardi, zise Alice. Nu-i bine să rămâi 
aici. 

Însă dl Ricardi, care-şi încrucişase iarăşi brațele peste 
pieptul scofâlcit, se mulțumi să clatine din cap. 


15 


Traseră într-o parte un scaun Queen Anne şi dl Ricardi le 
descuie uşile din față. Clay privi afară. Nu zărea pe nimeni 
mergând în nici o direcţie, totuşi era greu să fie absolut cert, 
fiindcă văzduhul era acum plin cu scrum fin, negru, care 
dansa în briză ca o ninsoare neagră. 

— Haideţi, rosti el. 

Pentru început aveau să meargă doar până la clădirea de 
alături, Metropolitan Cafe. 


O să încui uşa şi o să pun scaunul la loc, spuse dl Ricardi, 
dar o să ascult cu atenţie. Dacă dați de necazuri - dacă, de 
pildă, în Metropolitan se mai ascund... oameni... din aceia - şi 
trebuie să vă retrageți, nu uitaţi să strigaţi: „Domnule Ricardi, 
domnule Ricardi, avem nevoie de tine!" În felul acesta, o să 
ştiu că-i sigur să descui uşa. S-a înțeles? 

— Da, zise Clay şi strânse umărul uscăţțiv al domnului 
Ricardi. Recepţionerul se crispa, însă nu se clinti (deşi nu 
trăda vreun semn de încântare față de gestul lui). Eşti un tip 
de treabă. Nu crezusem că eşti, dar m-am înşelat. 

— Sper să fac tot ce pot mai bine, vorbi băţos bărbatul chel. 
Nu uitaţi... 

— N-o să uităm, spuse Tom. Vom rămâne acolo probabil 
vreo zece minute. Dacă se-ntâmplă ceva rău aici, să ne strigi. 

— Bine. 

Clay nu credea însă că avea să-i strige. Nu ştia de ce gândea 
aşa, era ilogic să creadă că cineva n-ar fi strigat pentru a se 
salva dacă se întâmpla ceva rău, dar Clay aşa gândi. 

— Te rog, răzeândeşte-te, domnule Ricardi, zise Alice. 
Bostonul nu este un loc sigur, bănuiesc că o ştii de acum. 

Dl Ricardi se mulțumi să-şi ferească privirea. lar Clay 
gândi, nu fără uimire, Aşa arata un om când decide că prefera 
să rişte moartea decăt să rişte schimbarea. 

— Haideţi, spuse el. Să ne facem nişte sandvişuri cât timp 
mai avem curent electric şi ne putem orienta înăuntru. 


e N-ar strica nici câteva sticle de apă, zise Tom. 


16 


Curentul electric se opri exact când ambalau ultimul 
sandviş în bucătărioara bine rânduită, cu faianță albă, din 
Metropolitan Cafe. 

Până atunci, Clay mai încercase de trei ori să stabilească 
legătura cu Maine: o dată cu fosta lui locuinţă, o dată cu 
şcoala elementară Kent Pond, unde preda Sharon, şi o dată cu 
gimnaziul Joshua Chamberlain, la care învăța în prezent 


Johnny. In nici una dintre tentative nu ajunsese mai departe 
de prefixul 207 al statului Maine. Când luminile din 
Metropolitan se stinseră, Alice ţipă în bezna totală, aşa cumi 
se păru inițial lui Clay. După aceea se aprinseră luminile de 
avarie. Alice nu era cu mult mai liniştită. Se ţinea strâns de 
Tom cu un braț şi ținea în mâna cealaltă cuțitul de tăiat pâine 
pe care-l folosise pentru sandvişuri. Ochii îi erau holbațţi şi 
cumva fără luciu. 

— Alice, spuse Clay ceva mai aspru decât intenţionase, lasă 
cuțitul ăla înainte să răneşti pe cineva. 

— Sau chiar pe tine, zise Tom cu glasul lui blând şi 
liniştitor. 

Ochelarii îi sclipeau în strălucirea luminilor de avarie. 

Fata lăsă cuțitul, apoi îl ridică imediat. 

— Îl vreau, le spuse. Vreau să-l iau cu mine. Tu ai un cuțit, 
Clay. Vreau şi eu unul. 

— Bine, încuviință el, însă tu nu ai o curea sau o 
cingătoare, aşa că trebuie să-ți improvizăm ceva dintr-o față 
de masă. Deocamdată, fii pur şi simplu prudentă. 

Jumătate dintre sandvişuri erau cu friptură şi brânză, iar 
jumătate cu şuncă şi brânză. Alice le înfăşurase în folie de 
plastic Saran Wrap. Sub casa de marcat, Clay găsi un maldăr 
de sacoşe pe care scria PENTRU CÂINI pe o parte şi PENTRU 
OAMENI pe partea opusă. El şi Tom băgară sandvişurile în 
două sacoşe. În a treia sacoşă puseră trei sticle cu apă. 

Mesele fuseseră pregătite pentru o cină care nu avea să mai 
aibă loc niciodată. Două sau trei fuseseră răsturnate, însă cele 
mai multe erau perfecte, cu vesela şi tacâmurile scânteind în 
lumina puternică a spoturilor de avarie de pe pereţi. Ceva din 
ordinea lor calmă îi sfâşie inima lui Clay. Curăţenia imaculată 
a şervetelor împăturite şi veiozele micuţe de pe fiecare masă... 
Nu luminau acum şi el bănuia că s-ar putea să treacă mult 
timp înainte ca becurile lor să se aprindă din nou. 

Îi văzu pe Alice şi Tom privind în jur cu expresii la fel de 
nefericite pe cât se simţea el însuşi şi fu cuprins de dorința de 
a-i înveseli - aproape anormală prin caracterul ei imperios. Îşi 
aminti o şmecherie pe care obişnuia s-o facă pentru fiul lui. Se 


întrebă iarăşi despre telefonul mobil al lui Johnny şi panica- 
şobolan îl muşcă încă o dată. Clay spera din toată inima că 
nenorocitul de telefon zăcea uitat sub patul lui Johnny-Gee, 
printre vălătucii de praf, cu bateria complet, complet 
descărcată. 

— Fiţi atenți, zise el punându-şi deoparte sacoşa cu 
sandvişuri, şi vă rog să băgaţi de seamă că mâinile nu mi se 
desprind nici o clipă de braţe. 

Prinse faldul atârnând al unei fețe de masă. 

— N-ar prea fi momentul pentru scamatorii de societate, 
comentă Tom. 

— Eu vreau să văd, rosti Alice. 

Pentru prima dată de când o întâlniseră, pe fața ei se vedea 
un surâs. Era micuţ, dar vizibil. 

— Ne trebuie oricum fața de masă, zise Clay, nu va dura 
nici o secundă şi, în plus, doamna doreşte să vadă. Se întoarse 
către Alice. Va trebui să spui însă un cuvânt magic. Şazam e 
foarte bun. 

— Şazam! spuse ea şi Clay smuci brusc cu ambele mâini. 

Nu mai făcuse trucul de doi, poate chiar de trei ani, şi fu cât 
pe-aici să dea greş. În acelaşi timp însă eroarea lui - o şovăială 
mică în smucitură, neîndoios - spori de fapt efectul 
scamatoriei. În loc să rămână pe locurile unde se găseau pe 
când fața de masă dispărea ca prin farmec de sub ele, toate 
obiectele de pe masă se deplasară cam zece centimetri spre 
dreapta. Paharul cel mai apropiat de Clay ajunse chiar să stea 
cu baza circulară jumătate pe masă şi jumătate în aer. 

Alice aplaudă, râzând. Clay făcu o plecăciune şi deschise 
larg brațele. 

— Putem pleca acum, o, mărite Vermicelli? întrebă Tom, 
dar până şi el zâmbea. Clay îi zări dinţii micuţi în luminile de 
avarie. 

— Imediat ce-aranjez asta, zise Clay. Alice poate să poarte 
cuțitul pe un şold şi o sacoşă cu sandvişuri pe celălalt, iar tu 
poți să duci sticlele. 

Plie în triunghi fața de masă, apoi rulă iute triunghiul într- 
o centură. O băgă prin mânerele unei sacoşe cu sandvişuri, 


după care cuprinse cu ea talia subțire a fetei, trebuind să o 
înconjoare o dată şi jumătate, şi legă nodul la spate, ca să 
fixeze totul. Termină, vârând cuțitul serat în partea dreaptă a 
centurii improvizate. 

— Eşti destul de îndemânatic, observă Tom. 

— Îndemânatic înseamnă simpatic, zise Clay apoi altceva 
explodă afara, îndeajuns de aproape ca să zguduie localul. 

Paharul care stătuse jumătate pe masă şi jumătate în aer 
îşi pierdu echilibrul, căzu pe podea şi se sparse. Cei trei îl 
priviră. Clay se gândi să le spună că el nu credea în semne 
prevestitoare, dar n-ar fi făcut decât să înrăutățească 
lucrurile. În plus, credea în asemenea semne. 


17 


Clay avea motivele lui pentru a dori să se întoarcă la 
Atlantic Avenue Inn înainte să pornească la drum. Unul dintre 
motive era de a-şi recupera mapa, pe care o lăsase în recepție. 
Altul era să vadă dacă nu puteau găsi vreo teacă improvizată 
pentru cuțitul Alicei; aprecia că ar fi mers chiar şi o trusă 
pentru bărbierit, dacă era suficient de lungă. Al treilea motiv 
era de a-i oferi domnului Ricardi încă o şansă de a li se 
alătura. Fu surprins să constate că dorea asta chiar mai mult 
decât mapa de desene pe care o uitase. Recepţionerul începuse 
să-i placă în mod straniu şi oarecum şovăielnic. 

Când îi mărturisi asta lui Tom, bărbatul îl surprinse, 
aprobând din cap. 

— Exact aşa simt eu când văd anşoa pe pizza, rosti el. Îmi 
spun că o combinaţie de brânză, sos de roşii şi peşti morţi are 
ceva dezgustător în ea... totuşi uneori imboldul acela 
reprobabil mă copleşeşte şi nu mă pot împotrivi. 

Un viscol de funingine şi cenuşă neagră spulbera pe stradă 
şi printre clădiri. Alarmele maşinilor scoteau iodlere, alarmele 
antiefracție răgeau şi alarmele de incendiu zăngăneau. În aer 
nu părea să se simtă căldură, dar Clay auzea pârâitul 
incendiilor din sudul şi estul oraşului. Mirosul de ars era de 


asemenea mai puternic. Auziră strigăte, însă veneau dinspre 
Parcul Common, unde se lărgea Boylston. 

Când ajunseră la Hotelul Atlantic Avenue Inn, Tom îl ajută 
pe Clay să îndepărteze un scaun Queen Anne dintr-un panou 
de sticlă spartă al uşii. Recepţia era acum o grotă de beznă, în 
care tejgheaua domnului Ricardi şi canapeaua erau forme şi 
mai întunecate; dacă n-ar fi fost mai devreme acolo, Clay n-ar 
fi avut idee ce reprezentau umbrele acelea. Deasupra lifturilor 
pâlpâia o singură lumină de avarie; În carcasa de sub ea, 
acumulatorul zumzăia ca un tăun. 

— Domnule Ricardi? strigă Tom. Domnule Ricardi, ne-am 
întors să vedem dacă te-ai răzgândit! 

Nu se auzi nici un răspuns. După o clipă, Alice începu să 
spargă cu precauție colții de geam care mai ieşeau din rama 
ferestrei. 

— Domnule Ricardi! strigă din nou Tom şi, când nu primi 
nici un răspuns, se întoarse către Clay. Intri, nu-i aşa? 

— Da. Să-mi iau mapa. Am desenele în ea. 

— Nu ai copii? 

— Alea sunt originalele, spuse Clay ca şi cum asta ar fi 
explicat totul. 

Pentru el, explica totul. În plus, era vorba despre dl Ricarăi, 
care spusese O să ascult cu atenţie, 

— Dacă 1-a omorât Tropăitorul de la etaj? întrebă Tom. 

— Dacă s-ar fi întâmplat asta, cred că l-am fi auzit tropăind 
şi pe-aici, prin recepţie, zise Clay. Sau mai degrabă cred că ar 
fi venit în goană la auzul vocilor noastre, bolborosind ca tipul 
care a-ncercat să ne scrijelească lângă parc. 

— Nu ştii asta, rosti Alice muşcându-şi buza inferioară. E 
mult prea devreme ca să crezi că ştii toate regulile. 

Bineînţeles că avea dreptate, însă nu puteau să stea aici şi 
să discute despre aşa ceva, nici asta nu era bine. 

— O să fiu atent, spuse el şi trecu un picior peste partea de 
jos a ferestrei. Spaţiul era îngust, dar suficient ca să poată 
trece. O să-mi bag doar capul în oficiul lui. Dacă nu-i acolo, n- 
o să plec în căutarea lui, aşa cum fac fetele prostuţe în filmele 
horror. O să-mi iau pur şi simplu mapa şi o ştergem. 


— Strigă întruna, zise Alice. Spune doar „Bine, sunt bine', 
ceva de genul ăsta. Mereu şi mereu. 

— Bine, dar dacă nu mai strig, plecaţi imediat. Nu intraţi 
după mine. 


e Nu te teme, replică ea fără să zâmbească. Am văzut şi eu 
filmele alea. Avem un mall. 


18 


— Sunt bine, strigă Clay luându-şi mapa şi apoi o aşeză pe 
tejgheaua recepţiei. 

Gata de plecare, îşi spuse. Totuşi nu încă, nu tocmai... 

Când ocoli tejgheaua, privi peste umăr şi văzu lucind slab 
singura fereastră neblocată, care părea să plutească în 
amurgul ce sporea, cu două siluete precis conturate pe 
ultimele licăriri ale zilei. 

— Sunt bine, sunt tot bine, acum mă duc s-arunc un ochi 
în oficiu, sunt bine, sunt... 

— Clay? 

Vocea lui Tom suna îngrijorată, dar pentru o secundă Clay 
nu putu să răspundă şi să-l liniştească. În mijlocul tavanului 
înalt al oficiului era o lustră. Dl Ricardi atârna sub ea, de ceva 
ce semăna cu un şnur de draperie. Avea o pungă aibă trasă pe 
cap. Clay se gândi că era genul de pungă de plastic pe care 
hotelierii o lăsau în camere pentru rufele murdare. 

— Clay, eşti bine? 

— Clay? 

Glasul Alicei se auzi ascuţit, aproape isteric. 

— Bine, se auzi el rostind. Gura părea să-i funcționeze 
singură, fără nici un ajutor din partea creierului. Sunt tot 
aici. 

Se gândea la felul în care arătase dl Ricardi când spusese 
Voi rămâne la postul meu. Cuvintele fuseseră nobile, însă ochii 
fuseseră speriați şi cumva jalnici, ochii unui raton micuţț 
încolțit lângă peretele garajului de un câine mare şi furios. 

— les imediat. 


Se retrase cu spatele, de parcă dl Ricardi ar fi putut să-şi 
scoată lațul improvizat dintr-un şnur de draperie şi să vină 
după el în clipa în care-i întorcea spatele. Brusc, simți mai 
mult decât îngrijorare pentru soarta lui Sharon şi Johnny; le 
duse dorul cu o profunzime care-l făcu să se gândească la 
prima lui zi de şcoală, când mama îl lăsase lângă poarta 
terenului de joacă. Ceilalți părinți îşi duseseră copiii înăuntru. 
Mama lui spusese însă: Intră, Clayton, este prima clasă, o să 
fie bine, băieţii trebuie să facă singuri asta. Înainte de a-i 
urma spusele, el o privise plecând, întorcându-se pe strada 
Cedar în pardesiul ei albastru. Acum, stând aici în 
semiîntuneric, se reîntâlnea cu ştiinţa că dor semăna cu doare 
pentru un motiv cât se poate de bun. 

Tom şi Alice erau minunați, dar el îi voia pe cei pe care-i 
iubea. 

După ce ocoli tejgheaua, se întoarse către stradă şi traversă 
recepţia. Ajunse suficient de aproape de fereastra lungă şi 
spartă pentru a vedea chipurile înspăimântate ale noilor săi 
prieteni, apoi îşi aminti că-şi uitase iarăşi nenorocita de mapă 
şi trebuia să se întoarcă. Întinzându-se după ea, fu convins că 
mâna domnului Ricardi va țâşni din beznă şi se va închide în 
jurul încheieturii sale. Nu se întâmplă aşa, însă de deasupra 
se auzi altă bubuitură. O creatură continua să fie acolo, la 
etaj, şi să se poticnească prin beznă. O creatură care fusese 
om până la ora trei azi după-amiază. 

Când se afla la jumătatea drumului spre uşă, unica lumină 
de avarie alimentată de acumulator din recepție pâlpâi brusc, 
după care se stinse. Asta-i o încălcare a Pazei contra 
incendiilor, gândi Clay. Ar trebui să fac reclamaţie. 

Întinse mapa prin uşa sparta şi Tom o luă. 

— Unde-i? întrebă Alice. Nu era acolo? 

— E mort, răspunse Clay. 

Îi trecuse prin gând să mintă, dar nu credea că ar fi fost în 
stare. Era prea zguduit de ceea ce văzuse. Cum te spânzuri de 
unul singur? Nu ştia nici măcar cum era posibil. 

— S-a sinucis. 


Alice începu să plângă şi Clay îşi dădu seama că fata nu 
ştia că ea însăşi ar fi fost probabil moartă de acum, dacă ar fi 
fost după dl Ricardi. Adevărul era că se simțea el însuşi 
încercat de lacrimi. Pentru că dl Ricardi îşi schimbase opinia. 
Poate că majoritatea oamenilor o făceau, dacă li se oferea 
ocazia. 

Din stânga lor de pe strada care se întuneca, dinspre Parcul 
Common, se auzi un urlet care păru prea răsunător ca să fi 
ieşit din plămânii unui om. Lui Clay îi sună ca trâmbiţatul 
unui elefant - lipsit de orice urmă de durere sau de bucurie. 
Nimic altceva decât demenţă. Alice se înfiora şi se lipi de el şi 
Clay o cuprinse cu braţul. Îi simţea trupul ca pe un cablu 
electric prin care trecea un curent de voltaj mare. 

— Dacă e să ieşim de-aici, haideţi s-o facem, zise Tom. Dacă 
nu-ntâlnim prea multe necazuri, ar trebui să putem merge 
spre nord până la Malden şi să petrecem noaptea la mine. 

— Asta-i o idee a dracu' de bună, spuse Clay. 

Tom surâse precaut. 

Chiar crezi aşa? 

— Chiar cred. Cine ştie, poate că polițistul Ashland este deja 
acolo. 

— Cine-i polițistul Ashland? întrebă Alice. 

— Un poliţist pe care l-am întâlnit lângă parc, răspunse 
Tom. EI... mă rog, el ne-a ajutat să scăpăm. 

Mergeau spre est, către Atlantic Avenue, prin cenuşa care 
ningea şi sunetele alarmelor. 

— Nu cred însă că-l vom vedea. Clay încearcă doar să fie 
amuzant. 

— Ah, făcu ea. Mă bucur că-ncearcă cineva asta. 

Pe trotuar, lângă un coş de gunoi, zăcea un telefon mobil 
albastru cu carcasa crăpată. Alice îl lovi cu piciorul 
trimițându-l în rigolă fără să se oprească din mers. 

— Frumos şut, comentă Clay. 

Fata strânse din umeri. 


« Joc fotbal de cinci ani, rosti ea şi în clipa aceea felinarele 
stradale se aprinseră, ca o promisiune că nu era încă totul 


pierdut. 


MALDEN 


1 


Mii de oameni stăteau pe Podul Mystic River şi priveau cum 
Bostonul lua foc şi ardea între Comm Ave şi port. Vântul 
dinspre vest rămase energic şi cald, chiar şi după ce soarele 
cobori înapoia orizontului, iar flăcările vuiau ca un furnal, 
acoperind stelele. Luna ce răsărea era plină şi, în ultimă 
instanță, hidoasă. Uneori fumul o camufla, dar de prea multe 
ori ochiul acela bulbucat de dragon plutea deasupra tuturor, 
holbându-se şi proiectând o lumină portocalie spălăcită. Lui 
Clay i se părea o lună desprinsă dintr-un comics horror, totuşi 
nu spuse lucrul acesta. 

Nimeni nu avea multe de spus. Cei de pe pod se mulțumeau 
să privească oraşul pe care-l părăsiseră în ultima clipă, 
uitându-se cum văpăile ajunseră la duplexurile scumpe de pe 
chei şi începură să le cuprindă. De peste apă sosea un concert 
susținut în principal din alarme de incendiu şi auto, cu câteva 
sirene modulate care condimentau ansamblul. O vreme un 
glas amplificat le spusese cetăţenilor PĂRĂSIŢI STRĂZILE, 
apoi altul îi sfătuise PĂRĂSIȚI ORAŞUL PE JOS PE ARTERELE 
PRINCIPALE SPRE VEST ŞI NORD. Cele două recomandări 
contradictorii concuraseră între ele câteva minute, apoi 
PĂRĂSIŢI STRĂZILE  încetase. După alte cinci minute 
PĂRĂSIŢI ORAŞUL PE JOS abandonase de asemenea. Se 
auzeau numai urletul flămând al focului împins de vânt şi 
un zgomot constant şi slab de pocnete despre care Clay credea 
că erau produse de geamurile ce făceau implozie din cauza 
temperaturii uriaşe. 

Se întrebă câţi oameni fuseseră prinşi acolo. Prinşi între foc 
şi apă. 


— Mai ţii minte că te-ntrebai cum poate să ardă un oraş 
modern? rosti Tom McCourt. În lumina incendiilor, chipul lui 
micuț şi inteligent arăta obosit şi bolnav. Era mânjit de 
funingine pe un obraz. Mai ţii minte? 

— Tăceţi şi haideţi, zise Alice. 

În mod clar era foarte tulburată, însă, ca şi Tom, vorbea cu 
glas scăzut. Parcă am fi într-o bibliotecă, gândi Clay. lar după 
aceea gândi, Ba nu - într-o capelă, la înmormântare. 

— Haideţi, vă rog, nu putem pleca? Chestia asta mă dă 
peste cap. 

— Sigur, încuviință Clay. Bineînţeles. Cât mai este până la 
tine acasă, Tom? 

— De aici nu-s nici doi kilometri. Dar, îmi pare rău s-o 
spun, n-am lăsat în urmă toate incendiile. 

Porniseră acum spre nord şi el arătă înainte şi către 
dreapta. Lumina care înflorea acolo ar fi putut să fie produsă 
de tentele portocalii ale lămpilor stradale cu sodiu într-o seară 
înnorată, dar seara aceasta era senină şi lămpile stradale se 
stinseseră. Şi în tot cazul lămpile stradale nu ridicau fuioare 
de fum. 

Alice gemu, apoi îşi acoperi gura cu palma, ca şi cum s-ar fi 
aşteptat ca vreun om din mulțimea tăcută ce privea Bostonul 
arzând s-o mustre pentru că făcea prea mult zgomot. 

— Nu vă faceți griji, rosti Tom cu calm supranatural. Noi 
mergem spre Malden, iar acolo pare a fi Revere. După cum 
suflă vântul, Malden n-ar trebui să aibă probleme. 

Nu mai adăuga nici un cuvânt, îl imploră Clay în gând, însă 
Tom nu-l ascultă. 


«e Deocamdată, adăugă el. 


2 


Pe calea inferioară de rulare a podului se aflau câteva zeci 
de automobile abandonate şi o maşină de pompieri pe al cărei 
flanc verde-avocado scria EAST BOSTON şi care fusese lovită 
şi răsturnată de un camion cu ciment (ambele fuseseră 


părăsite), dar în general nivelul acesta al podului aparținea 
pietonilor. Atât doar că acum ar trebui probabil să le spui 
refugiați, gândi Clay şi apoi îşi dădu seama că nu era vorba 
despre le spui, ci despre ne spui. Ne spui refugiați. 

Continua să se vorbească foarte puţin. Majoritatea 
oamenilor stăteau pur şi simplu nemişcați şi priveau în tăcere 
oraşul care ardea. Cei care se mişcau totuşi plecau încet, 
uitându-se frecvent îndărăt, peste umăr. După aceea, pe 
măsură ce se apropiară de capătul opus al podului (se putea 
zări Old Ironsides - cel puţin aşa credea Clay, că era celebra 
fregată care-i învinsese pe englezi - ancorată în port, încă 
ferită de flăcări), Clay observă ceva straniu. Foarte mulți 
oameni trăgeau cu ochiul frecvent către Alice. La început, el 
avu ideea vrednică de un paranoic că refugiații credeau că el şi 
Tom o răpiseră pe fată şi o purtau Dumnezeu ştie în 
ce scopuri imorale. Apoi îşi reaminti că spectrele acestea de pe 
Podul Mystic erau în stare de şoc, fiind chiar mai 
dezrădăcinate din vieţile lor normale decât fuseseră refugiații 
din fața uraganului Katrina - cel puţin, nefericiții aceia 
primiseră o avertizare - şi probabil incapabile să dezvolte 
asemenea idei subtile. Cei mai mulți oameni erau prea 
adânciți în propriile lor gânduri pentru ca sa aibă timp de 
considerente morale. După aceea luna se mai înălță puțin şi 
lumină mai tare şi el pricepu: Alice era singura adolescentă pe 
care o putea zări. Clay însuşi era tânăr, prin comparaţie cu 
majoritatea tovarăşilor de refugiu. Mare parte din cei care se 
holbau la torța ce fusese Boston sau care îşi târşâiau 
picioarele încet spre Malden şi Danvers trecuseră de patruzeci 
de ani şi mulți păreau eligibili pentru reducerile adresate 
pensionarilor din restaurantele familiale Denny's. Văzu câteva 
persoane cu copii mici şi chiar doi prunci în cărucioare, dar 
cam acela era tot segmentul de tineret. 

După ce mai merseră o vreme, remarcă altceva. Pe drum 
zăceau abandonate telefoane mobile. Aproape la fiecare metru 
treceau pe lângă un astfel de aparat şi nici unul nu era întreg. 
Fuseseră fie călcate de maşini, fie realmente strivite cu talpa, 
până ce nu mai rămăseseră decât sârme şi cioburi de plastic, 


ca nişte şerpi periculoşi ce fuseseră distruşi înainte dea putea 
muşca din nou. 


3 


— Cum te numeşti, scumpo? întrebă o femeie durdulie care 
traversă pieziş autostrada venind spre ei. 

Asta se întâmpla la vreo cinci minute după ce părăsiseră 
podul. Tom zisese că în alte cincisprezece minute vor ajunge la 
rampa de ieşire pentru strada Salem şi de acolo mai erau doar 
patru intersecții până la locuința lui. Spusese că motanul lui 
va fi teribil de fericit să-l vadă, iar asta adusese un surâs 
searbăd pe fața Alicei. Clay se gândi că searbăd era mai bine 
decât nimic. 

Fata privi cu neîncredere reflexă la femeia durdulie care se 
detaşase de grupurile în general tăcute şi şirurile scurte de 
bărbați şi femei - cu puţin mai mult decât nişte umbre, unele 
cu geamantane, altele cu sacoşe pentru cumpărături sau cu 
rucsacuri - care traversaseră Podul Mystic şi mergeau către 
nord pe Route 1, îndepărtându-se de incendiul uriaş din sud şi 
fiind extrem de conştiente de incendiul nou care punea 
stăpânire pe Revere, în nord-est. 

Femeia durdulie îi întoarse privirea, cu interes mieros. Părul 
presărat de fire sure îi era aranjat în zulufii perfecţi de 
permanent ce se puteau obține numai la coafor. Purta ochelari 
cu rame în formă de ochi de pisică şi o haină pe care mama lui 
Clay ar fi numit-o „midi". Într-o mână ţinea o sacoşă de 
plastic, iar în cealaltă mână o carte. Părea perfect inofensivă. 
Cu siguranță nu făcea parte dintre telnebuni - nu mai 
văzuseră nici unul de când plecaseră cu pungile de mâncare 
din Atlantic Avenue Inn - totuşi Clay se simţi încordându-se 
vigilent. Nu părea deloc normal să fie abordațţi ca şi cum s-ar fi 
aflat la o sindrofie în scopul de a lega prietenii, în nici un caz 
în toiul refugierii dintr-un oraş în flăcări. Pe de altă parte, 
ținând seama de circumstanțe, ce anume ar fi părut 
normal? Probabil că exagera, dar în cazul acesta şi despre 


Tom se putea spune acelaşi lucru. Şi el o privea cu ochi 
neprietenoşi pe femeia durdulie şi mămoasă. 

— Alice? rosti Alice, tocmai când Clay decisese că fata n- 
avea să răspundă deloc. Sunase ca o puştoaică încercând să 
răspundă la o întrebare despre care se temea că ar putea fi 
una încuietoare la o materie realmente prea dificilă pentru ea. 
Mă numesc Alice Maxwell? 

— Alice, repetă femeia durdulie şi buzele i se curbară într- 
un zâmbet maternal la fel de dulceag ca şi privirea. Nu exista 
nici un motiv pentru ca zâmbetul să-l alerteze pe Clay şi mai 
mult, totuşi o făcu. Este un nume frumos. Înseamnă 
„binecuvântat de Dumnezeu". 

— De fapt, doamnă, înseamnă „de neam regesc" sau „de 
sânge albastru", interveni Tom. Acum vă rog să ne scuzați. 
Fata şi-a pierdut mama astăzi şi... 

— Noi toți am pierdut pe cineva astăzi, nu-i aşa, Alice? 
spuse femeia durdulie fără să se uite la Tom. 

Ținea pasul cu Alice şi zulufii ei aranjaţi la coafor săltau la 
fiecare călcătura. Alice o privea cu un amestec de stânjeneală 
şi fascinaţie. În jurul lor, oamenii mergeau, uneori se grăbeau 
şi de cele mai multe ori înaintau încet cu capetele plecate, 
simple spectre în bezna cu care nu erau obişnuiţi, iar Clay tot 
nu zărea pe nimeni tânăr, cu excepţia unor prunci, a câtorva 
puşti şi a Alicei. Nu existau adolescenţi, pentru că majoritatea 
adolescenților aveau telefoane mobile, ca Pixie Albă care 
stătuse lângă furgoneta lui Mister Softee. Sau ca propriul lui 
fiu, care avea un Nextel roşu cu tonul soneriei din The Monster 
Club şi o mămică învăţătoare care putea să fie cu el, ori putea 
să fie pur şi simplu oriun... 

Termină! Nu lăsa şobolanul să iasă. Şobolanul ăla nu poate 
să facă nimic altceva decât să alerge, să roadă şi să fugă în 
jurul propriei lui cozi. 

Între timp, femeia durdulie continua să încuviinţeze din 
cap. Zulufii i se legănau în ritmul mersului. 

— Da, noi toți am pierdut pe cineva, fiindcă aceasta este 
clipa marii Tribulaţii. Totul stă scris aici, în Apocalipsă! 


Ridică mult cartea pe care o ţinea şi, desigur, era o Biblie, 
iar lui Clay i se păru că distinge mai bine scânteia dinapoia 
ochelarilor cu rame în formă de ochi de pisică ai femeii 
durdulii. Scânteia aceea nu era de interes blajin, ci de 
nebunie. 

— Ah, asta-i, ieşiţi imediat toţi din piscină, rosti Tom. 

În glasul lui, Clay auzi un amestec de dezgust (în primul 
rând, mai mult ca sigur, pentru propria sa persoană, deoarece 
o lăsase pe femeia durdulie să le vorbească şi să se apropie) şi 
exasperare. 

Femeia durdulie nu-l băgă în seamă, bineînţeles; o fixase 
pe Alice cu privirea ei şi cine din preajmă ar fi îndepărtat-o? 
Poliţiştii erau ocupați altundeva, dacă mai rămăsese vreunul. 
Aici se găseau doar refugiații şocați şi împleticiţi, iar pe ei nu-i 
interesa câtuşi de puţin o doamnă în vârstă şi nebună cu o 
Biblie şi permanent făcut la coafor. 

— Şipul Nebuniei a fost deşertat în minţile nelegiuiților şi 
Oraşul Păcatului a fost dat pradă focului de văpaia 
purificatoare a lui le-ho-va! strigă femeia durdulie. Avea ruj 
roşu şi dinţii îi erau prea regulați ca să fie altceva decât plăci 
dentare de modă veche. Acum îi vedeți fugind pe cei care nu s- 
au căit, da, adevăr vă grăiesc, la fel cum viermii fug din 
pântecele crăpat al... 

Alice îşi acoperi urechile cu palmele. 

— Opriţi-o! strigă ea, însă formele fantomatice ale 
locuitorilor recenți ai oraşului trecură mai departe şi doar 
câțiva azvârliră o privire posomorâtă şi neinteresată, înainte 
de a se uita iarăşi spre bezna în care New Hampshire se 
întindea undeva în faţă. 

Femeia durdulie începuse să se agite, cu Biblia ridicată, 
ochii scânteind şi cârlionții permanentului legănându-se şi 
săltând pe loc. 

— Coboară mâinile, fato, şi ascultă Cuvântul Domnului 
înainte de a-i lăsa pe bărbaţii aceştia să te ademenească şi să 
păcătuiască trupeşte cu tine chiar în poarta deschisă a 
Iadului! „Fiindcă am zărit o stea arzând în cer ca o făclie şi se 


numea Absintos şi cei care o urmau îl urmau pe Lucifer şi cei 
care îl urmau pe Lucifer pogorau în cuptorul..." 

Clay o lovi. Îşi oprise pumnul în ultima clipă, totuşi îi 
expediase o directă solidă în falcă şi simţise impactul 
străbătându-i braţul până la umăr. Ochelarii femeii durdulii i 
se ridicară de pe nasul cârn şi apoi căzură la loc. Îndărătul 
lor, ochii îşi pierdură strălucirea şi se dădură peste cap în 
orbite. Genunchii i se transformară în gelatină şi femeia se 
înmuie, iar Biblia i se rostogoli din pumnul strâns. 
Continuând să pară stupefiată şi oripilată, Alice îşi retrase 
totuşi mâinile de pe urechi suficient de repede ca să prindă 
Biblia, iar Tom McCourt o înhaţă pe femeie de subsuori. 
Lovitura de pumn şi gesturile celor doi fură efectuate atât de 
precis, încât semănară cu o coregrafie îndelung repetată. 

Brusc, Clay se simţi mai aproape de colaps decât în orice alt 
moment de când lucrurile porniseră să meargă rău. Nu ştia de 
ce episodul acesta ar fi fost mai teribil decât adolescenta 
muşcătoare de beregată, decât omul de afaceri care mânuia 
cuțitul de măcelar sau decât găsirea domnului Ricardi 
atârnat de o lustră cu o pungă pe cap, dar aşa era. El lovise cu 
piciorul în omul de afaceri care mânuia cuțitul şi Tom o 
făcuse de asemenea, însă bărbatul acela fusese alt tip de 
nebunie. Bătrâna cu permanent era pur şi simplu o... 

— Iisuse, rosti el, nu-i decât o ţăcănită şi eu i-am tras una 
de am terminat-o. 

Începuse să tremure. 

— Teroriza o fată care azi şi-a pierdut mama, spuse Tom şi 
Clay îşi dădu seama că în glasul omulețului nu auzea calm, ci 
o răceală ieşită din comun. Ai făcut exact ce trebuia. În plus, 
nu poți să scoţi mult timp din circulație o iapă bătrână ca 
asta. A-nceput deja să se trezească. Ajută-mă s-o ducem pe 
marginea drumului. 


4 


Ajunseseră în partea din Route 1 - numită uneori „Mila 
Miraculoasă" şi alteori „Strada Soioasă" - în care autostrada 


cu acces limitat ceda în fața unei mulțimi de angrosişti de 
băuturi alcoolice, magazine de haine cu preţ redus, debuşeuri 
ale producătorilor de articole sportive şi localurilor cu nume 
ca „Prânz cu Burta". Aici, cele şase benzi erau presărate, dacă 
nu tocmai ticsite, de vehicule care fie că se ciocniseră, fie 
fuseseră pur şi simplu abandonate când şoferii intraseră în 
panică, îşi încercaseră telefoanele mobile şi înnebuniseră. 
Refugiații îşi croiau în tăcere drumurile lor separate printre 
epave, reamintindu-i lui Clay Riddell mai degrabă de furnicile 
care evacuau un muşuroi ce fusese distrus de nepăsătoarea 
lovitură cu piciorul, din mers, a unui om neatent. 

Un indicator verde-reflectorizant anunța STR. SALEM 
MALDEN IEŞIREA 500 M, la marginea unei clădiri roz scunde, 
în care se intrase cu forța; chiar în geamul din față se vedea o 
spărtură neregulată, iar o alarmă antiefracție se afla în 
ultimele faze obosite ale descărcării acumulatorului. O privire 
aruncată către firma moartă de pe acoperiş fu suficientă 
pentru a-i comunica lui Clay motivul pentru care locul acela 
devenise o ţintă în continuarea dezastrului zilei: MR. BIG: 
BĂUTURI ALCOOLICE REDUCERI. 

ŢȚinea unul dintre braţele femeii durdulii. Tom îl ţinea pe 
celălalt, iar Alice sprijinea capul femeii care murmura când o 
instalară în şezut, cu spatele rezemat de unul dintre 
suporturile indicatorului de ieşire de pe autostradă. Exact în 
clipa în care îi dădură drumul, femeia durdulie deschise ochii 
şi-i privi amețită. 

Tom pocni din degete în fața ochilor ei, de două ori, energic. 
Femeia clipi, apoi îşi întoarse privirea la Clay. 

— M-ai... lovit, rosti ea. 

Degetele i se ridicară şi atinseră locul de pe maxilar care se 
umfla rapid. 

— Da, îmi pare ră..., începu Clay. 

— Lui i-o părea, dar mie nu-mi pare, îl întrerupse Tom cu 
aceeaşi energie rece. Ne terorizai pupila. 

Femeia durdulie râse încetişor, însă ochii îi erau 
înlăcrimați. 


— Pupila! Am auzit multe cuvinte pentru aşa ceva, dar 
niciodată pe ăsta. Ca şi cum n-aş şti ce vor bărbaţii ca voi de 
la o fată fragedă ca ea, mai ales în asemenea clipe. „Ei nu se 
căiră nici de păcatele lor trupeşti, nici de sodomii şi nici de ..." 

— Taci, zise Tom, sau îţi trag şi eu una. Şi spre deosebire de 
prietenul meu, care a fost, cred, îndeajuns de norocos ca să nu 
crească printre sectantele Hannah şi de aceea nu recunoaşte 
ce eşti, eu n-o să-mi opresc pumnul. Te avertizez în mod 
cinstit - ajunge să mai scoţi un singur cuvânt. 

Îşi ridică pumnul înaintea ochilor ei şi, cu toate că decisese 
deja că Tom era un bărbat educat, civilizat şi probabil nu prea 
agresiv în condiții obişnuite, lui Clay îi fu imposibil să nu 
simtă groază la vederea pumnişorului acela încleştat, ca şi 
când ar fi privit semnul de rău augur al epocii care sosea. 

Cucoana durdulie se uită şi nu spuse nimic. O lacrimă 
mare se prelinse pe obrazul ei fardat. 

— Ajunge, Tom, n-am păţit nimic, spuse Alice. 

Tom trânti în poala cucoanei durdulii sacoşa ei cu obiecte. 
Clay nici măcar nu observase când o recuperase. După aceea, 
Tom luă Biblia de la Alice, prinse una dintre mâinile pline de 
inele ale cucoanei durdulii şi izbi Biblia în ea, cu cotorul în 
palmă. Se ridică şi dădu să plece, după care se întoarse. 

— Ajunge, Tom, rosti Clay, haidem. 

Tom îl ignoră. Se aplecă spre femeia care stătea rezemată cu 
spatele de suportul indicatorului. Se sprijini cu palmele pe 
genunchi şi cei doi - femeia durdulie, cu ochelari, care privea 
în sus, şi bărbatul micuţ, cu ochelari, care se apleca, ținându- 
şi mâinile pe genunchi - îi părură lui Clay personaje desprinse 
dintr-o parodie lunatică a primelor ilustraţii din romanele lui 
Charles Dickens. 

— Un sfat, surioară, zise Tom. Poliţiştii nu te vor mai apăra 
aşa cum o făceau când tu şi prietenii tăi ipocriți pe care-i 
apucau crizele de tremurici de atâta pioşenie demonstrați în 
fața centrelor de planning familial sau la Clinica Emily 
Cathcart din Waltham... 

— Moara de-avorturi! scuipă ea, apoi ridică Biblia parcă 
pentru a bloca o lovitură. 


Tom nu o lovi, însă rânji sinistru. 

— Nu ştiu nimic despre Şipul Nebuniei, dar cu siguranță 
sunt beaucoup de nebuni care dau ture-n noaptea asta. Să fiu 
mai clar? Leii au scăpat din cuşti şi s-ar putea să descoperi 
că-i înfulecă mai întâi pe creştinii clănțăi. Cineva ţi-a anulat 
dreptul la liberă exprimare azi după-amiază pe la ora trei. A 
fost doar un sfat de la-nţelepţi. Se uită de la Alice la Clay şi 
Clay văzu că, sub mustață, buza superioară îi tremura. 
Mergem? 

— Da, încuviință Clay. 

— Uau! făcu Alice după ce porniseră iarăşi spre rampa care 
ducea la strada Salem, lăsând în urmă depozitul Mr. Big: 
Băuturi  Alcoolice Reduceri. Ai crescut printre astfel de 
oameni? 

— Maică-mea şi amândouă surorile ei, spuse Tom. Prima 
Biserică a lui Hristos Mântuitorul din Noua Anglie. ÎI 
considerau pe lisus mântuitorul lor personal, iar biserica le 
considera pe ele papagalii ei personali. 

— Unde-i mama ta acum? întrebă Clay. 

Tom îl privi scurt. 


* În rai. Dacă nu cumva au înşelat-o şi-n privința asta. Eu 
sunt sigur c-aşa au făcut — nemernicii. 


5 


Lângă indicatorul de oprire de la baza rampei, doi bărbaţi se 
băteau pentru un butoiaş de bere. Dacă ar fi fost silit să 
ghicească, Clay ar fi spus că probabil fusese furat din Mr. Big: 
Băuturi  Alcoolice Reduceri. Acum zăcea uitat lângă 
balustrada de protecție, cu tabla îndoită şi spumegând 
încetişor, în timp ce bărbații - amândoi musculoşi şi amândoi 
însângerațţi - se loveau devastator cu pumnii. Alice se lipi de el 
şi Clay o cuprinse cu brațul, totuşi bătăuşii degajau un aer 
aproape liniştitor. Erau furioși... Înrăiţi, dar nu nebuni. Nu 
semănau deloc cu cei rămaşi în oraş. 


Unul dintre ei era chel şi purta o jachetă Celtics. Îl trosni pe 
celălalt cu un croşeu care-i zdrobi buzele şi-l trânti la 
pământ. Când bărbatul în jacheta Celtics avansa către cel 
căzut, acesta se târi îndepărtându-se, apoi se sculă, 
continuând să se retragă. Scuipă sânge. 

— Ia-l în pizda mă-tii! răcni el cu accent bostonian apăsat, 
plângăreț. Sta-ţi-ar în gât! 

Bărbatul chel în jacheta Celtics simula că se repede la el şi 
celălalt o luă la goană în sus pe rampa ce ducea la Route 1. 
Jacheta Celtics se apleca să-şi ia trofeul, îi observă pe Clay, 
Alice şi Tom şi se îndreptă iarăşi. Erau trei împotriva unuia 
singur, el avea un ochi învinețit şi pe obraz i se prelingea 
sânge dintr-un lob de ureche pe jumătate rupt, însă Clay nu 
zări pic de teamă pe fața aceea, deşi se putea bizui doar pe 
lumina tot mai slabă dinspre incendiile din Revere. Se gândi că 
tatăl lui ar fi spus că se umflase rânza irlandeză a individului 
şi cu certitudine asta s-ar fi potrivit cu trifoiul mare şi verde de 
pe spinarea jachetei sale. 

— La ce pula mea vă uitaţi? întrebă chelul. 

— La nimic - voiam doar să trecem pe lângă tine, dacă n-ai 
nimic împotrivă, rosti Tom cu blândețe. Eu locuiesc pe strada 
Salem. 

— Din partea mea vă puteţi duce pe strada Salem sau la 
dracu”, spuse bărbatul chel în jachetă Celtics. E tot 
democraţie, nu? 

— În seara asta? zise Clay. E prea multă. 

Bărbatul chel se gândi la spusele lui, după care emise două 
hohote de râs lipsite de veselie. 

— Ce pula mea s-a-ntâmplat? Ştie vreunul din voi? 

— Telefoanele mobile, răspunse Alice. Ele i-au înnebunit pe 
oameni. 

Chelul ridică butoiaşul de bere şi-l mânui cu uşurinţă, 
înclinându-l, astfel încât să oprească spumegarea. 

— Căcaturile dracu', comentă el. N-am vrut niciodată să am 
unu!'. Minute reportate... Ce pula mea-s alea? 

Clay nu ştia. Poate că Tom ar fi ştiut - el avusese un telefon 
mobil, aşa că părea posibil - dar Tom nu zise nimic. Probabil 


că nu dorea să intre într-o discuţie prelungită cu bărbatul 
chel şi probabil că era o idee bună. Clay se gândi că bărbatul 
chel prezenta unele dintre caracteristicile unei grenade 
neexplodate. 

— Arde oraşul? întrebă chelul. Aşa-i? 

— Da, spuse Clay. Nu cred că Celtics o să mai joace anul 
ăsta pe Fleet. 

— Oricum i-o echipă de căcat, zise bărbatul. Doc Rivers n- 
ar putea s-antreneze nici în campionatul polițailor. Rămase 
privindu-i, cu butoiaşul pe umăr şi sângele curgându-i pe 
obraz, însă acum părea destul de paşnic, aproape senin. Daţi-i 
drumul, zise el, da-n locu' vostru n-aş mai rămâne mult timp 
pe lângă oraş. O să se nasolească şi mai tare înainte să se- 
ndrepte. În primu' rând, o să fie mai multe incendii. Credeţi că 
toţi care-au şters-o spre nord şi-au amintit să-nchidă gazele? 
Să-mi bag pula dacă eu cred asta. 

Cei trei porniră mai departe, apoi Alice se opri. Arată 
butoiaşul. 

— Era al tău? 

Bărbatul chel o privi tolerant. 

— Papugşel, n-au mai fost zile d-astea. Şi nici nu ştiu dac-o 
să mai fie altele vreodată. Există doar acu' şi poate-Maine. I-al 
meu acu' şi dac-o să mai rămână ceva, o să fie-al meu poate- 
Maine. Acum, dați-i drumu '. Hai, uşcheala-n pula mea! 

— Numai bine, zise Clay şi ridică o mână. 

— Dacă n-o să dați de mine, replică bărbatul chel fără să 
zâmbească, dar ridică şi el braţul în semn de salut. 

Trecuseră de indicatorul de stop şi traversau pe cealaltă 
parte a străzii despre care Clay bănuia că ar fi Salem, când 
chelul strigă din nou după ei: 

— Auzi, frumuşelule! 

Clay şi Tom se întoarseră amândoi să se uite, apoi se priviră 
între ei, amuzaţi. Bărbatul chel cu butoiaşul de bere era doar 
o siluetă neagră pe rampa ce suia; putea foarte bine să fie un 
troglodit cu o ghioagă pe umăr. 

— Unde-s ticniții acum? întrebă bărbatul chel. N-o să-mi 
spuneți c-au murit toți, nu? Că nu cred aşa ceva-n pula mea. 


— Asta-i o întrebare foarte bună, încuviință Clay. 


e Să ştii că-i bună-n pula mea. Aveţi grija de păpuşel de- 
acolo. Şi fără să-i mai aştepte să răspundă, bărbatul care 
câştigase bătălia butoiaşului de bere se întoarse şi se 
contopi cu umbrele. 


6 


— Asta-i, spuse Tom peste nici zece minute şi luna se ivi din 
noianul de nori şi fum care o ocultase în ultima oră, de 
parcă omulețul cu ochelari şi mustață îi făcuse un semn 
discret Regizorului Iluminării Celeste. 

Razele ei - argintii acum, în locul portocaliului oribil de 
puroi luminau o locuință care părea albastru-închis, verde, 
sau poate chiar gri; fără ajutorul lămpilor stradale, era greu 
de spus cu certitudine. Ceea ce Clay putea spune cu 
certitudine era că arăta îngrijită şi frumoasă, deşi poate nu 
atât de mare pe cât te păcălea iniţial ochiul. Lumina lunii 
contribuia şi ea la amăgirea aceea, cauzată în principal de 
felul în care treptele suiau de pe peluza cochetă a lui Tom 
McCourt spre singura verandă cu stâlpi de pe toată strada. În 
stânga se ridica un coş clădit din piatră de râu. De deasupra 
verandei, o lucarnă aţintea strada de sus. 

— Oh, Tom, este superbă! rosti Alice cu o voce prea 
entuziastă. 

Lui Clay, fata îi păru epuizată şi în pragul isteriei. El unul 
nu considera casa superbă, dar în tot cazul arăta ca locuința 
unui om care deținea un telefon mobil şi toate celelalte 
farafastâcuri ale secolului al XXI-lea. La fel arătau de altfel şi 
restul caselor din partea aceasta a străzii Salem şi Clay se 
îndoia că mulți dintre rezidenți avuseseră norocul fantastic al 
lui Tom. Privi în jur neliniştit. Toate locuinţele erau întunecate 
- alimentarea,cu electricitate se oprise deja - şi puteau foarte 
bine să fi fost părăsite, atât doar că el avea senzaţia că simțea 
ochi care-i urmăreau. 


Ochii nebunilor? Telnebunilor? Se gândi la Femeia Power 
Suit şi la Pixie Albă, la smintitul în pantaloni gri, cu cravată 
ferfenițită, la bărbatul în costum de afaceri care rupsese cu 
dinții urechea câinelui. Se gândi la bărbatul gol care lovea 
înainte şi înapoi cu antenele de maşină, în timp ce alerga. Nu, 
urmărire nu era un cuvânt care să facă parte din repertoriul 
telnebunilor. Ei se repezeau pur şi simplu la tine. Dar dacă în 
casele acestea - oricum, în unele dintre ele - se ascundeau 
oameni normali, unde erau telnebunii? 

Clay nu ştia. 

— Nu ştiu dacă i-aş spune chiar superbă, rosti Tom, totuşi 
încă stă în picioare şi asta-i suficient pentru mine. Mă cam 
resemnasem c-o să ajungem aici şi n-o să găsim decât ruine 
fumegând. Scotoci în buzunar şi scoase un inel subțire cu 
chei. Haideţi înăuntru! În modestul meu sălaş... şi-aşa mai 
departe. 

Porniră pe alee şi nu făcură nici şase paşi, când Alice strigă: 

— Staţi! 

Clay se răsuci iute, simțindu-se simultan alarmat şi 
vlăguit. Se gândi că începea să înțeleagă puțin ce însemna 
epuizarea specifică soldaților de pe front; până şi adrenalina îi 
era obosită. Îndărătul lor nu era însă nimeni - nici un 
telnebun, nici un bărbat chel cu sângele curgându-i pe obraz 
dintr-o ureche zdrențuită, nici măcar o cuconiță bătrână care 
să delireze despre apocalipsă. Doar Alice, lăsată într-un 
genunchi în locul de unde aleea lui Tom pornea de pe trotuar. 

— Ce-i dulceaţă! întrebă Tom 

Ea se ridică şi Clay văzu că ţinea un pantof sport minuscul. 

— Este un Baby Nike, rosti ea. E al.... 

Tom cătină din cap. 

— Eu locuiesc singur. Mai precis, cu Rafe. El se crede regele, 
da' nu-i decât un motan 

— Atunci cine l-a pierdut? 

Se uită de la Tom la Clay cu ochii intrebători, obosiţi. 

Clay scutură din cap. 

— Habar n-am, Alice. N-ai decât să-l arunci. 


Clay ştia însă că ea n-avea s-o facă; era un dejâ-vu cu totul 
descumpănitor. Fata continua să ţină pantofiorul în mână, 
lipit de abdomen, când înaintă şi se opri după aceea în spatele 
lui Tom, care era pe trepte, examinând Şi într-adevăr, motanul 
care fusese salvarea lui Tom McCourt apăru dinăuntru, 
miorlăind a salut. 


7 


Tom se aplecă şi Rafe sau Rafer - un diminutiv de la Rafael - 
îi sări în brațe, torcând zgomotos şi întinzând gâtul ca să 
adulmece mustața îngrijit tunsă a bărbatului. 

— Da, da, zise Tom, şi eu ţi-am dus dorul. Am dat uitării 
totul, crede-mă. 

Îl purtă pe Rafer prin veranda închisă, mângâindu-l pe cap. 
Alice îi urmă. Clay veni ultimul, închizând uşa şi răsucind 
cheia în broască înainte de a-i ajunge. 

— Mergem în bucătărie, anunţă Tom după ce intrară în 
casa propriu-zisă. (Se simţea un iz plăcut de lac de mobilă şi, 
aşa i se păru lui Clay, de piele, un miros pe care îl asocia cu 
bărbaţi ce duceau vieți tihnite ce nu includeau neapărat 
femei.) A doua uşă pe dreapta. Nu vă îndepărtați de mine. 
Holul este larg şi pe jos nu-s covoare, însă în ambele părți 
sunt măsuţe şi e-ntuneric ca-n pivnița de cărbuni. Aşa cum, 
de altfel, cred că puteţi vedea. 

— Ca să zic aşa, completă Clay. 

— Ha-ha. 

— Ai lanterne? întrebă Clay. 

— Lanterne şi un felinar minier Coleman, care ar trebui să 
fie şi mai bun, dar haideţi mai întâi să ajungem în bucătărie. 

Îl urmară pe hol, cu Alice mergând între cei doi bărbaţi. 
Clay o putea auzi pe fată răsuflând iute, încercând să nu-şi 
îngăduie să fie speriată de împrejurimile nefamiliare, dar, 
desigur, asta era greu. Ce dracu, era greu şi pentru el! 
Dezorientant... Ar fi fost mai bine dacă ar fi existat măcar o 
luminiță, însă... 


Lovi cu genunchiul una dintre măsuţele amintite de Tom şi 
ceva ce păru gata-gata să se spargă scoase un sunet ca un 
clănțănit de dinţi. Clay se încorda pentru zgomotul de cădere 
şi pentru ţipătul Alicei. Faptul că ea avea să ţipe era de la sine 
înțeles. Apoi obiectul acela necunoscut, un vas ori un bibelou, 
decise să mai trăiască niţel şi redeveni stabil. Clay avu totuşi 
impresia că merseseră foarte mult până ce Tom anunţă: 

— Gata, am ajuns. Imediat la dreapta. 

Bucătăria era tot atât de întunecoasă ca şi holul şi Clay 
avu la dispoziție doar o secundă pentru a se gândi la toate 
lucrurile care-i lipseau lui şi care probabil că-i lipseau şi mai 
mult lui Tom: afişajul digital al cuptorului cu microunde, 
zumzetul frigiderului, poate lumina de la o casă vecină 
pătrunzând prin fereastra de deasupra chiuvetei şi sclipind pe 
bateria acesteia. 

— Aici este masa, anunţă Tom. Alice, o să te apuc de mână. 
Aici este un scaun, da? Îmi cer scuze dacă vorbesc ca şi cum 
am juca baba-oarba. 

— Nu-i ni..., începu ea apoi scoase un țipăt sugrumat care- 
1 făcu pe Clay să sară cât colo. Palma i se închise în jurul 
mânerului cuţitului său (acum se gândea la el de parcă ar fi 
fost al său) înainte să-şi fi dat măcar seama de gestul făcut. 

— Ce-i? întrebă precipitat Tom. Ce-i? 

— Nimic, răspunse ea. Pur şi simplu... nimic. Pisica... Coada 
ei... mi-a atins picioarele. 

— Ah! îmi pare rău. 

— Nu-i nimic. Sunt o tâmpită, adăugă ea cu o notă de 
autodispreț care-i provocă lui Clay o grimasă în beznă. 

— Nu, spuse el. Nu te mai acuza, Alice. Azi a fost o zi grea 
la birou. 

— O zi grea la birou! repetă Alice şi râse într-un fel care nu- 
i plăcu lui Clay. 

Îi reamintea de glasul ei atunci când spusese despre casa 
lui Tom că era superbă. Începe să-şi piardă controlul, îşi zise, 
şi atunci ce 

trebuie să fac? În filme, fata isterică primeşte o palmă peste 
obraz şi-şi revine de fiecare dată, dar în filme poți să vezi unde 


este fata. 

Nu fu nevoit s-o pălmuiască, s-o zgâlțâie sau s-o ia în braţe 
- ceea ce probabil că ar fi fost primul lucru pe care l-ar fi 
încercat. Ea îşi auzi tonul propriului glas, poate, îl prinse bine 
şi-l stăpâni: mai întâi la nivelul unui gâlgâit înecat, apoi al 
unui icnet, apoi al tăcerii. 

— Stai jos, zise Tom. Cred că eşti obosită. Stai şi tu, Clay. 
Mă duc să mă ocup de lumină. 

Clay bâjbâi până găsi un scaun şi se aşeză la o masă pe 
care abia o putea distinge, deşi ochii lui ar fi trebuit deja să se 
fi adaptat complet întunericului. Ceva foşni pe lângă un crac 
al pantalonului, după care dispăru. Un mieunat slab. Rafe. 

— Hei, ia ghici, se adresă el siluetei vagi a fetei în vreme ce 
paşii lui Tom se îndepărtară. Moş Rafer m-a speriat şi pe mine. 

Deşi nu-l speriase, nu tocmai. 

— Trebuie să-l iertăm, zise ea. Fără pisica asta, Tom ar fi 
fost la fel de nebun ca toţi ceilalți. Şi ar fi fost păcat. 

— Aşa-l. 

— Mi-e tare frica, spuse Alice. Crezi că va fi mai bine Maine, 
la lumina zilei? Mă refer la partea cu frica... 

— Nu ştiu. 

— Cred că eşti foarte îngrijorat pentru soția şi băieţelul tău. 

Clay suspină şi-şi frecă fața. 

— Cel mai greu este să-ncerci să te obişnuieşti cu ideea că 
nu poți să-i ajuţi. Suntem separați, ştii, şi... 

Se opri şi scutură din cap. Nu ar fi continuat, dacă ea nu s- 
ar fi întins şi nu l-ar fi prins de mână. Avea degetele ferme şi 
răcoroase. 

— Ne-am separat astă-primăvară. Continuăm să locuim în 
acelaşi orăşel... maică-mea ar fi numit asta „divorț pur 
şi simplu'.Soţia mea predă la şcoala elementară. 

Se aplecă în față, căutând să-i zărească chipul în întuneric. 

— Vrei să ştii care-i chestia cea mai a dracu'? Dacă asta s- 
ar fi întâmplat cu un an în urmă, Johnny ar fi fost cu ea. Dar 
acum, în septembrie, el a intrat la gimnaziu, care-i la vreo opt 
kilometri de Kent Pond. Mă-ntreb întruna dacă era acasă când 
s-a-ntâmplat nebunia asta. El şi cu prietenii lui merg cu 


autobuzul la şcoală. Cred că ar fi trebuit să fie acasă. Şi mai 
cred că s-ar fi dus direct la maică-sa. 

Sau şi-a scos telefonul din rucsac şi a sunat-o! sugeră vesel 
şobolanul-panicii... apoi muşcă. Clay se simţi încleştându-şi 
degetele pe ale Alicei şi îşi impuse să se oprească. Nu putea 
opri însă transpirația să i se reverse din porii feței şi brațelor. 

— Dar nu ştii sigur, spuse ea. 

— Nu. 

— Tata are un atelier foto în Newton, zise Alice. Sunt 
convinsă că n-a păţit nimic - este un tip plin de resurse şi 
sigur pe el - însă o să-şi facă griji în privința mea. Eu şi ma... 
Ştii tu ... 

Clay ştia. 

— Mă tot întreb cum s-a descurcat la cină, spuse ea. Ştiu 
că pare o nebunie, dar el e zero în bucătărie. 

Clay se gândi s-o întrebe dacă tatăl ei avea un telefon mobil 
şi ceva îi spuse să n-o facă. De aceea o întrebă: 

— Tu te simţi bine acum? 

— Da, încuviință Alice şi strânse din umeri. Ce s-a- 
ntâmplat cu el s-a-ntâmplat, şi gata. N-am cum să schimb 
lucrurile. 

Doream să nu-mi fi spus asta, gândi Clay. 

— Băiatul meu are un telefon mobil, ţi-am zis? 

În propriile lui urechi, glasul îi sună spart precum 
croncănitul unei ciori. 

— Da, ai zis. Înainte să fi traversat podul. 

— Da, da, aşa-i. Îşi morfolea buza inferioară şi se sili să 
înceteze. Însă nu-l ţinea întotdeauna încărcat. Probabil că ţi- 
am zis şi asta. 

— Da. 

— Pur şi simplu, n-am cum să ştiu. 

Şobolanul-panicii evadase din cuşcă. Alerga şi muşca. 
Ambele palme ale Alicei se închiseră peste mâinile lui. Clay nu 
dorea să cedeze în fața alinării oferite de fată - simțea că i-ar fi 
fost greu să renunțe la autocontrol şi să cedeze în fața alinării 
ei - totuşi o făcu, gândindu-se că poate ea avea mai multă 
nevoie să ofere decât avea el nevoie să primească. Stăteau aşa, 


ținându-se de mâini peste solnița şi pipernița din staniu de pe 
măsuța bucătărioarei lui Tom McCourt, când Tom reveni din 
beci cu patru lanterne şi un felinar Coleman aflat încă în cutia 
originală. 


8 


Colemanul oferea destulă lumină pentru ca lanternele să 
nu fie necesare. Lumina era albă şi intensă, dar lui Clay îi 
plăcea strălucirea ei, felul în care alunga toate umbrele, cu 
excepția propriilor lor umbre şi a pisicii - care escaladau 
fantastic peretele, aidoma unor podoabe de Halloween 
decupate din hârtie creponată neagră. 

— Cred că ar trebui să tragi draperiile, zise Alice. 

Tom deschidea una dintre sacoşele de plastic de la 
Metropolitan Cafe, cele pe care scria PENTRU CÂINI pe o parte 
şi PENTRU OAMENI pe cealaltă parte. Se opri şi o privi 
întrebător. 

— De ce? 

Ea strânse din umeri şi zâmbi, iar Clay se gândi că era 
zâmbetul cel mai straniu pe care-l văzuse vreodată pe chipul 
unei adolescente. Alice îşi spălase sângele de pe nas şi bărbie, 
însă avea cearcăne întunecate de oboseală sub ochi, felinarul 
Coleman îi decolora restul feței la o paloare cadaverică, iar 
zâmbetul, dezvăluind o scânteiere infinitezimală de dinţi între 
buzele tremurătoare de pe care se ştersese acum orice urmă 
de ruj, era descumpănitor prin artificialitatea lui adultă. 1 se 
părea că Alice semăna cu o actriță de film de la sfârşitul anilor 
1940 jucând rolul unei femei de lume aflate în pragul unei 
prăbuşiri nervoase. Ţinea pantofiorul în fața ei, pe masă şi-l 
învârtea cu un deget. De fiecare dată când făcea asta, 
şireturile se roteau şi capetele lor se loveau, clicăind. 
Clay începu să spere că fata avea să cedeze nervos în curând. 
Cu cât se opunea mai mult colapsului, cu atât mai rău avea 
să fie când ceda în cele din urmă. Eliberase o parte din 
presiune, dar în nici un caz suficient. Deocamdată el se 
descărcase cel mai mult. 


— Nu cred că oamenii ar trebui să vadă că suntem aici, 
înăuntru, asta-i tot, zise ea. 

Dădu un bobârnac pantofiorului căruia îi spusese Baby 
Nike. Pantofiorul se învârti. Şireturile se rotiră şi capetele lor 
se loviră, clicăind pe masa foarte lustruită a lui Tom. 

— Cred că poate să fie... rău. 

Tom se uită la Clay. 

— Ar putea să aibă dreptate, încuviință Clay. Nici mie nu- 
mi place să fim singura casă iluminată de pe stradă, chiar 
dacă lumina dă spre curtea din spate. 

Fără nici un cuvânt, Tom se ridică şi trase draperia de 
deasupra chiuvetei. În bucătărie mai erau două ferestre şi el 
trase draperiile şi peste acelea. Reveni către masă, apoi 
schimbă direcția şi închise uşa dintre bucătărie şi hol. Alice 
învârti Baby Nike în faţa ei, pe masă. În lumina puternică, 
nemiloasă, a felinarului Coleman, Clay văzu că pantofiorul era 
roz şi purpuriu, culori care numai unui copil puteau să-i 
placă. Se roti o dată. Şireturile şfichiuiră şi clicăiră. Tom se 
uită la pantofior şi se încruntă când se aşeză, iar Clay gândi: 
Spune-i să-l ia de pe masă. Spune-i că nu ştii pe unde a călcat 
şi că nu-l vrei pe masa ta. Ar trebui să fie suficient pentru ca ea 
să izbucnească în plâns şi aşa putem scăpa de partea asta. 
Spune-i! Cred că ea vrea să-i spui. Cred că de asta face aşa. 

Dar Tom se mulțumi să scoată sandvişuri din sacoşă - 
friptură şi brânză, şuncă şi brânză - şi să le împartă. Luă din 
frigider o carafă cu ice tea („S-a păstrat încă rece', anunţă el), 
după care puse pe podea resturile unui pachet cu hamburgeri 
cruzi pentru motan. 

— Îi merită, le spuse aproape pe un ton de scuză. În plus, s- 
ar strica, dacă nu mai merge curentul electric. 

Pe perete era un telefon. Clay îl încercă, dar o făcu 
realmente ca pe o simplă formalitate şi de data aceasta nu 
obținu nici măcar tonul. Obiectul era la fel de mort ca... da, ca 
Femeia Power Suit de lângă Parcul Common. Se aşeză şi 
începu să-şi molfăie sandvişul. Îi era foame, dar nu avea chef 
să mănânce. 

Alice lăsă sandvişul ei după numai trei muşcături. 


— Nu pot, spuse ea. Nu acum. Cred că-s prea obosită. 
Vreau să mă culc. Şi vreau să-mi scot rochia asta. Cred că n-o 
pot spăla - oricum, n-o pot spăla foarte bine - şi aş da orice s- 
arunc rochia asta nenorocită. Pute a transpiraţie şi sânge. 

Învârti pantofiorul şi acesta se roti lângă şerveţelul 
mototolit pe care se afla sandvişul ei abia atins. 

— Simt şi mirosul mamei pe ea. Parfumul ei. 

Pentru o clipă, nimeni nu spuse nimic. Clay nu-şi găsea 
realmente cuvintele. Pentru o clipă, avu în minte imaginea 
Alicei extrasă din rochia ei, în sutien şi slip albe, cu ochii goi şi 
afundaţi în orbite, semănând cu o păpuşă decupată din 
hârtie. Fantezia lui de artist, mereu gata şi mereu 
îndatoritoare, adăugă imaginii bucățele de legătură la umeri 
şi picioare. Era şocant nu fiindcă ar fi fost sexy, ci fiindcă nu 
era. În depărtare - foarte slab - ceva explodă cu un fuump slab. 

Tom întrerupse tăcerea şi Clay îl binecuvânta pentru asta. 

— Pun prinsoare că nişte blugi de-ai mei ţi s-ar potrivi, dacă 
i-ai sufleca. Se sculă. Ştii ceva - cred chiar că ai arăta drăguţ 
în ei, ca Huck Finn într-o dramatizare după Big River jucată 
de şcoala de fete. Haide la etaj! O să-ți pregătesc nişte haine pe 
care să le porți Maine dimineaţă şi o să te culci în dormitorul 
pentru musafiri. Am destule pijamale... am mormane de 
pijamale. Vrei să iei tu Colemanul? 

— Doar... cred că doar o lanternă mi-ar ajunge. Poţi să mi-o 
dai? 

— Da, spuse Tom. 

Luă o lanternă şi-i dădu fetei alta. Fu gata să spună ceva 
despre pantofior când ea îl ridică de pe masă, apoi păru să se 
răzgândească. Zise doar: 

— Poţi să te şi speli. Nu cred că mai este multă apă, dar 
probabil ca pe ţevi a mai rămas ceva, chiar şi fără electricitate 
şi sunt sigur că ne putem permite un lighean. Se uită peste 
vârful capului ei spre Clay. Ţin mereu în beci un bax de apă 
îmbuteliată, aşa că n-o să ducem lipsă. 

Clay încuviință din cap. 

— Somn uşor, Alice, zise el. 


— Şi ţie, rosti ea vag, după care continuă şi mai vag: Mă 
bucur că te-am cunoscut. 

Tom îi deschise uşa. Razele lanternelor lor se legănara, apoi 
uşa se închise iarăşi. Clay le auzi paşii pe trepte şi după aceea 
deasupra capului. Auzi apă curgând. Aşteptă să audă 
horcăitul aerului în ţevi, dar jetul de apă se opri înainte ca 
aerul să fi pătruns. Un lighean, spusese Tom, şi exact asta 
căpătase fata. Clay era de asemenea plin de sânge şi praf pe 
care ar fi dorit să le spele - îşi imagină că acelaşi lucru era 
valabil pentru Tom - însă bănuia că şi la parter trebuia să 
existe o baie, iar dacă Tom era în toate privințele la fel de 
îngrijit ca şi cu propria sa persoană, atunci apa din vasul 
toaletei ar fi fost curată. Desigur, mai exista şi apa din bazinul 
toaletei. 

Rafer sări pe scaunul lui Tom şi începu să-şi spele labele în 
lumina albă a Colemanului. Clay îi putea auzi torsul, în ciuda 
fâsâitului slab al felinarului. Din punctul de vedere al lui Rafe, 
viața continua să fie minunată. 

Se gândi la Alice rotind pantofiorul şi se întrebă, aproape 
într-o doară, dacă era posibil ca o fată de cincisprezece ani să 
aibă o criză nervoasă. 

— Nu fi idiot, vorbi el către motan. Bineînţeles că-i posibil. 
Se-ntâmplă tot timpul. Se toarnă şi filme despre asta. 

Rafer îl privi cu ochi verzi înţelepţi şi continuă să-şi lingă 
labele. Zbune-mi mai multe, păreau să rostească ochii aceia. Ai 
fozd bădud în cobilărie? Aveai fandezii zexuale legade de 
mama da? 

Simt mirosul mamei pe ea. Parfumul ei. 

Alice ca o păpuşă decupată din hârtie, cu bucățele de 
legătură ieşindu-i din umeri şi picioare. 

Nu fi brozd, păreau să spună ochii verzi ai lui Rafer. 
Bucăţile de legădurâ zund be haine, nu be băbuşă. Ce artizd 
mai eşdi şi du? 

— Un artist şomer, spuse Clay. Acum vrei să taci? 

Închise ochii, dar era şi mai rău. Ochii verzi ai lui Rafer 
pluteau fără trup în beznă, ca ochii pisicii Cheshire a lui Lewis 
Carroll: Alice dragă, aici toți suntem nebuni. Şi înapoia 


şuieratului constant al felinarului Coleman, putea auzi 
motanul torcând în continuare. 


9 


Tom lipsi cincisprezece minute. Când reveni, îl dădu jos pe 
Rafe fără multă ceremonie de pe scaunul lui şi muşcă 
zdravăn, convingător, din sandviş. 

— A adormit, spuse el. A îmbrăcat o pijama de-a mea, pe 
când eu aşteptam pe hol, şi după-aia am aruncat amândoi 
rochia la gunoi. Cred c-a adormit în patruzeci de secunde 
după ce-a pus capul pe pernă. Descotorosirea de rochie a 
rupt-o definitiv de trecut, sunt convins de asta. Făcu o pauză 
scurtă, după care adăugă: Puţea rău, într-adevăr. 

— Cât timp ai lipsit, zise Clay, l-am propus pe Rafe ca 
preşedinte al Statelor Unite. A fost ales în unanimitate. 

— Bravo, făcu Tom. Înţeleaptă alegere? Cine a votat? 

— Milioane. Toţi cei cu minţile încă întregi. Au trimis voturi 
mentale. Clay holbă mult ochii şi-şi ciocăni tâmpla. Eu pot citi 
muiiiinţile! 

Tom se opri din mestecat, apoi reîncepu... Însă mai lent. 

— Ştii, spuse el, ţinând seama de circumstanţe, nu-i chiar 
aşa amuzant. 

Clay oftă, bău puţin ice tea şi se sili să mai muşte din 
sandviş. Îşi impuse să se gândească la sandviş ca fiind benzină 
pentru motorul corpului, dacă asta era necesar ca să-l 
înghită. 

— Nu. Probabil că nu. Scuze. 

Tom îl salută cu propriul său pahar înainte de a sorbi. 

— E-n regulă. Apreciez efortul. la zi, unde ţi-e mapa? 

— Am lăsat-o pe verandă. Voiam să am ambele mâini libere, 
în timp ce bâjbâiam prin Coridorul Morţii lui Tom McCourt. 

— Asta e mai amuzant. Uite ce-i, Clay, îmi pare rău ca 
naiba de-ai tăi... 

— Să nu-ți pară încă rău, răspunse Clay uşor tăios. 
Deocamdată n-are de ce să-ți pară rău. 


— .„.„.dar sunt realmente fericit că te-am întâlnit. Asta-i tot 
ce voiam să spun. 

— Reciproca e valabilă, zise Clay. Îți mulțumesc că mi-ai 
oferit un loc liniştit în care să-mi petrec noaptea şi sunt sigur 
că şi Alice gândeşte la fel. 

— Atâta vreme cât Malden nu se-ntețeşte şi ne arde-n 
flăcările iadului. 

Clay încuviinţă, surâzând uşor. 

— Aşa-i. I-ai luat pantoful ăla înfiorător? 

— Nu. S-a culcat cu el de parcă ar fi fost... nu ştiu, un 
ursuleț. Maine se va simți mult mai bine, dacă doarme 
neîntoarsă în noaptea asta. 

— Nu crezi c-o să doarmă? 

— Nu, răspunse Tom. Dar dacă se trezeşte speriată, o să 
stau cu ea peste noapte. Dacă va fi nevoie, o să mă bag în pat 
lângă ea. Ştii că nu-s periculos pentru ea, da? 

— Da. Clay ştia că nici el n-ar fi fost periculos pentru fată, 
totuşi înțelegea la ce se referea Tom. Maine dimineață de cum 
se luminează, o să pornesc spre nord. Probabil c-ar fi o idee 
bună dacă tu şi Alice m-ațţi însoți. 

Tom se gândi puţin, apoi întrebă: 

— Cum rămâne cu tatăl ei? 

— Ea zice că este, citez, „plin de resurse". Cea mai mare 
grijă pe care şi-a declarat-o față de taică-său a fost că n-are ce 
mânca la cină. Ceea ce am descifrat în spatele cuvintelor astea 
este că nu-i pregătită să afle adevărul despre el. Sigur că da, 
va trebui să vedem ce părere are ea în privința asta, dar aş 
prefera s-o ținem cu noi şi nu vreau să merg către vest, în 
oraşele alea industrializate. 

— Nu vrei să mergi deloc către vest. 

— Nu, recunoscu Clay. 

Crezu că Tom s-ar putea împotrivi, însă n-o făcu. 

— Cum facem la noapte? Crezi c-ar trebui să stăm de pază? 

Clay nici măcar nu se gândise la asta până atunci. 

— Nu ştiu dacă ar ajuta prea mult, zise el. Dacă o gloată 
dementă apare pe strada Salem, agitând arme şi torţe, ce am 
putea noi face? 


— Să coborâm în beci? 

Clay căzu pe gânduri. Adăpostirea în beci i se părea un act 
teribil, chiar final - Buncărul, Ultima Linie Defensivă - dar 
exista într-adevăr posibilitatea ca ipotetica gloată dementă 
despre care vorbeau să creadă că locuința fusese părăsită şi să 
treacă mai departe, ignorând-o. Bănuia că ar fi fost mai bine, 
decât să fii măcelărit în bucătărie. Eventual şi după ce 
asistaseşi la violul în grup al Alicei. 

N-o să se ajungă la asta, îşi spuse el neliniştit. Te pierzi 
printre ipoteze, asta-i tot. Frichineală în beznă. N-o să se 
ajungă la asta. 

Atât doar că Bostonul ardea din temelii înapoia lor. 
Magazinele de băuturi erau prădate şi oamenii se băteau până 
la sânge pentru butoiaşe din aluminiu cu bere. Se ajunsese 
deja la aşa ceva. 

Între timp, Tom îl privea, lăsându-l să ajungă la o 
concluzie... ceea ce putea să însemne că Tom ajunsese deja la 
o concluzie. Rafe îi sări în poală. Tom lăsă sandvişul din mână 
şi mângâie motanul pe spinare. 

— Fii atent ce-ţi propun, zise Clay. Dacă ai vreo două pături 
cu care să mă-nvelesc, aş putea petrece noaptea pe verandă. 
Este închisă şi-i mai întunecată decât strada, iar asta- 
nseamnă că aş putea vedea pe oricine se apropie cu mult 
înainte ca respectivul să-şi dea seama de existența mea acolo. 
Mai ales dacă cei care se apropie sunt telnebuni. Nu m-au 
impresionat ca fiind nişte țipi subtili. 

— Nu, în nici un caz nu sunt genul care să se furişeze tiptil. 
Dar dacă vine cineva prin curtea din spate? Pe-acolo este 
bulevardul Lynn, la numai o intersecție depărtare. 

Clay ridică din umeri, încercând să indice că nu se puteau 
apăra de toate - şi nici chiar foarte mult - totuşi fără s-o 
rostească cu voce tare. 

— Bine, încuviință Tom după ce mai muşcă din sandviş şi-i 
dădu o bucăţică de şuncă lui Rafe. Poţi să mă scoli însă pe la 
ora trei, ca să te schimb. Dacă Alice nu s-a trezit până atunci, 
este posibil să doarmă neîntoarsă până dimineaţă. 


— Eu zic să acționăm pur şi simplu în funcție de ce se va 
întâmpla, zise Clay. Auzi - deşi cred că ştiu răspunsul la 
întrebarea asta - nu ai cumva o armă? 

— Nu, răspunse Tom. Nici măcar un spray paralizant 
rătăcit. 

Îşi examină sandvişul, apoi îl puse pe masă. Când ridică 
ochii spre Clay, expresia lui era remarcabil de posomorâtă. 
Vorbi cu glas scăzut, aşa cum fac oamenii când discută 
secrete: 

— Mai ţii minte ce-a zis polițistul înainte să-l împuşte pe 
nebunul ala? 

Clay încuviință. Salut, amice, ce mai faci? la zi, ce s-a- 
ntâmplat? N-avea să uite niciodată. 

— Ştiam că nu era ca-n filme, continuă Tom, dar n-am 
bănuit niciodată enormitatea puterii armei, sau violența... şi 
sunetul când chestiile... chestiile din capul lui... 

Se aplecă pe neaşteptate în față, cu o mână micuță dusă la 
gură. Mişcarea îl sperie pe Rafer şi motanul sări jos. Tom 
emise trei icnituri surde şi Clay se încorda pentru jetul de 
vomă care avea să urmeze cu certitudine. Putea doar să spere 
că nu va începe sa vomite el însuşi, deşi se gândea că era 
perfect posibil. Ştia că era foarte aproape de aşa ceva, la 
depărtare de numai o atingere de fulg. Fiindcă ştia despre ce 
vorbea Tom. Împuşcătura şi după aceea împroşcătura de 
materii umede şi oribile pe asfalt. 

Nu urmă nici un vomitat. Tom îşi regăsi controlul şi ridică 
privirea cu ochi înlăcrimați. 

— Scuză-mă, zise el. N-ar fi trebuit să pomenesc despre 
asta. 

— N-ai de ce să-ţi ceri scuze. 

— Cred că dacă intenţionăm să trecem cu bine prin ceea ce 
ne aşteaptă, ar fi preferabil să găsim o cale prin care să ne 
anulăm sensibilitățile. Cred că oamenii care nu pot face asta... 
Se opri, apoi urmă: Cred că oamenii care nu pot să facă asta... 
Se opri pentru a doua oară. A treia oară izbuti să termine. 
Cred că oamenii care nu pot să facă asta pot să moară. 


Se priviră unul pe celălalt în lumina albă şi puternică a 
felinarului Coleman. 


10 


— După ce am ieşit din oraş, n-am văzut pe nimeni cu vreo 
armă, spuse Clay. Iniţial, nu m-am uitat cu atenție după aşa 
ceva, dar apoi am făcut-o. 

— Ştii motivul, nu-i aşa? Massachusetts are cea mai dură 
legislație privind deținerea armelor de foc din Statele Unite, cu 
excepția poate a Californiei. 

Clay îşi reaminti că, în urmă cu câţiva ani, văzuse panouri 
publicitare ce anunțau asta la granița statului. După aceea 
panourile fuseseră înlocuite cu altele ce te înştiințau că dacă 
erai prins şofând sub influența băuturilor alcoolice urma să 
petreci o noapte în închisoare. 

— Dacă poliţiştii găsesc o armă ascunsă în maşina ta, zise 
Tom, şi „ascunsă'" înseamnă ţinută pur şi simplu în torpedo, 
lângă asigurare şi certificatul de înmatriculare, te pot băga la 
închisoare pentru, mi se pare, şapte ani. Dacă te opresc pe 
şosea şi ai o puşcă încărcată, chiar şi în sezonul de vânătoare, 
te poţi alege cu o amendă de zece mii de dolari şi doi ani de 
activități în folosul comunității. Ridică restul sandvişului, îl 
cercetă, apoi îl puse din nou pe masă. Poţi să deţii o armă şi s- 
o ţii în casă, dacă nu eşti un fost puşcăriaş ... dar să aiun 
permis portarma? Poate dacă semnează pentru tine părintele 
O'Malley de la Clubul Cercetaşilor, însă cred că nici atunci. 

— Absența armelor poate că a salvat nişte vieți, la plecarea 
din oraş. 

— Sunt absolut de acord cu tine, zise Tom. Indivizii ăia care 
se băteau pentru butoiaşul de bere... Slavă Domnului că nici 
unul nu 

avea vreun revolver. 

Clay aprobă din cap. 

Tom se lăsă pe spate în scaun, îşi încrucişa brațele pe 
pieptul îngust şi privi în jur. Ochelarii îi scânteiară. Cercul de 


lumină proiectat de felinarul Coleman era strălucitor, dar 
micuţi. 

În clipa asta însă, nu m-ar deranja defel să am un pistol. 
Chiar şi după ce am văzut ce porcărie lasă în urmă. Şi ţine 
minte că eu mă consider un tip pacifist. 

— De cât timp locuieşti aici, Tom? 

— De aproape doisprezece ani. Suficient de mult ca să văd 
cum Malden a avansat serios pe drumul spre Rahatville. Încă 
n-a ajuns acolo, dar nici nu dă semne că s-ar opri. 

— Perfect, atunci ia gândeşte-te niţel. Dintre vecinii tăi care 
ar fi cel mai probabil să aibă o armă, sau mai multe, în casă? 

Tom răspunse prompt: 

— Arnie Nickerson, care stă peste drum, la trei case mai 
sus. Are pe bara Toyotei Camry un abțibild de la Asociaţia 
Armelor de Vânătoare... alături de două decalcuri militare şi 
un abțibild vechi Bush-Cheney... 

— Nu mai trebuie să spui nimic... 

— Plus două abţibilduri AAV pe furgonetă, pe care în 
noiembrie fixează un portbagaj şi pleacă să vâneze în statul 
vostru. 

— lar noi suntem încântați să încasăm veniturile oferite de 
permisul lui de vânătoare, rosti Clay. Haide să intrăm Maine 
în casa lui şi să-i luăm armele. 

Tom McCourt îl privi de parcă îl credea nebun. 

— Individul nu-i la fel de paranoic ca unii dintre 
paramilitarii ăia din Utah - ce naiba, doar trăieşte în 
Taxachusetts - dar are pe peluză un indicator antiefracție, 
care declară în esență TE SIMŢI NOROCOS, JIGODIE?, şi sunt 
sigur că eşti familiar cu politica declarată a AAV despre când 
anume le vor fi luate armele. 

— Mi se pare că era ceva cu descleştarea degetelor moarte... 

— Aia-i! 

Clay se aplecă în față şi declară ceea ce pentru el fusese 
evident din clipa în care coborâseră pe rampă de pe Route 1: 
momentan, Malden era pur şi simplu alt oraş futut din Statele 
Unicelulare ale Americii, iar ţara era momentan scoasă din 
funcțiune, decuplată, aşa că, ne pare rău, vă rugăm să 


reveniți mai târziu. Strada Salem era pustie. El simţțise asta 
când se apropiaseră... nu? 

Nu. Rahat! Te-ai simțit urmărit cu privirea. 

Serios? Şi chiar dacă ar fi fost realmente urmărit cu 
privirea, era oare genul de intuiție pe care să te poți bizui, pe 
baza căreia să poţi acționa, după o zi cum fusese asta? Ideea 
era ridicolă. 

— Tom, ascultă-mă. Maine, după ce se luminează bine, 
unul dintre noi va merge la casa acestui Nackleson... 

— Îl cheamă Nickerson şi nu cred că-i o idee prea grozavă, 
mai ales că Marele Maestru Swami McCourt are o viziune a 
lui Nickerson îngenuncheat în spatele ferestrei din living, cu o 
carabină automată pe care a păstrat-o pentru sfârşitul lumii. 
Care pare să fi început. 

— O să mă duc eu, spuse Clay. Şi n-o s-o fac, dacă auzim 
împuşcături din reşedinţa Nickerson în noaptea asta sau 
Maine dimineaţă. În nici un caz n-o s-o fac, dacă zăresc pe 
peluza individului vreun trup cu, sau fără, răni de gloanțe. 
Am văzut şi eu toate episoadele alea vechi din Zona 
crepusculară - cele în care se dovedeşte că civilizația nu-i cu 
nimic mai mult decât o poleială subţire. 

— Poate nici măcar atât, rosti Tom sumbru. Idi Amin, Pol 
Pot... acuzarea nu mai are nimic de adăugat. 

— O să mă duc cu brațele ridicate. O să sun la uşă. Dacă 
răspunde cineva, o să spun că vreau doar să stăm de vorbă. 
Care-i lucrul cel mai rău care mi se poate întâmpla? Să-mi 
zică s-o şterg de-acolo. 

— Nu, lucrul cel mai rău care ţi se poate întâmpla este să 
te-mpuşte direct pe preşul lui de la intrare şi să mă lase pe 
mine cu o adolescentă fără mamă, replică Tom prompt. Râzi 
cât vrei de vechile episoadele din Zona crepusculară, dar nu 
uita de oamenii ăia pe care i-ai văzut azi bătându-se în stația 
de metrou. 

— Aia a fost... nu ştiu ce a fost, însă oamenii aceia erau 
demenți din punct de vedere clinic. Nu poţi pune asta la 
îndoială, Tom. 


— Şi Bertha Babornița Bibliei? Şi cei doi care se băteau 
pentru butoiaş? Şi ei erau demenți? 

Nu, bineînţeles că ei nu fuseseră, dar dacă în locuința de 
vizavi exista o armă, Clay continua s-o dorească. lar dacă 
existau mai multe, atunci dorea ca şi Tom şi Alice să aibă câte 
una. 

— Eu mă gândesc că am de mers peste o sută cincizeci de 
kilometri spre nord, zise Clay. Poate c-o să reuşim să luăm un 
automobil şi să parcurgem cu el o parte din drum, totuşi este 
posibil să nu putem merge decât pe jos. Vrei s-o facem fiind 
apăraţi doar de nişte cuțite? Te întreb ca de la bărbat serios la 
bărbat serios, pentru că unii dintre cei cu care ne vom întâlni 
vor avea arme. Ce naiba, o ştii şi tu! 

— Da, rosti Tom şi îşi trecu mâinile prin părul aranjat 
perfect, ciufulindu-l caraghios. Mai ştiu şi că Arnie şi Beth nu 
sunt probabil acasă. Erau tot atât de înnebuniți după 
gadgeturi, pe cât erau după arme. El pălăvrăgea mereu la 
telefonul mobil când pleca în Dodge-ul lui Ram Detroit, mare 
şi-n formă de falus. 

— Vezi? Ai început să-nţelegi. 

Tom suspină. 

— Bine. În funcţie de felul în care vor arăta lucrurile Maine 
dimineață. De acord? 

— De acord. 

Clay îşi ridică iarăşi sandvişul. Acum avea ceva mai mult 
chef să mănânce. 

— Unde au plecat? întrebă Tom. Mă refer la telnebuni, cum 
le spui tu... Unde s-au dus? 

— Nu ştiu. 

— Să-ţi spun ce cred eu. Cred că la asfinţit s-au târât în 
case şi-n clădiri şi-au murit. 

Clay îl privi nesigur. 

— Examinează situația raţional şi-o să vezi că am dreptate, 
urmă Tom. A fost mai mult ca sigur un tip de acțiune 
teroristă, de acord? 

Asta pare explicaţia cea mai probabilă, deşi să fiu al naibii 
dacă ştiu cum este posibil ca un semnal, indiferent cât de 


subversiv, poate fi programat să facă ce-a făcut ăsta... 

— Eşti cumva om de ştiinţă? 

— Ştii bine că nu. Sunt artist. 

— Atunci, dacă guvernul îți spune că poate dirija proiectile 
inteligente computerizate prin uşile buncărelor de sub 
deşerturi, lansându-le de pe portavioane aflate la trei mii de 
kilometri depărtare, nu poţi decât să te uiţi la fotografii şi să 
accepți că există tehnologia pentru aşa ceva. 

— Doar nu m-ar minţi Tom Clancy, făcu Clay fără să 
zâmbească. 

— Iar dacă tehnologia aceea există, de ce să n-o accepţi pe 
asta, cel puţin în mod provizoriu? 

— Bine, dă-i drumul. Dar în cuvinte simple, te rog! 

— În jurul orei trei după-amiaza, o organizaţie teroristă, 
poate chiar un guvern de mâna a doua, a generat un soi de 
semnal sau impuls. Deocamdată trebuie să presupunem că 
semnalul acesta a fost receptat de toate telefoanele mobile 
aflate în funcțiune din toată lumea. Să sperăm că lucrurile n- 
au stat chiar aşa, însă deocamdată va trebui să presupunem 
varianta cea mai rea. 

— Semnalul s-a oprit? 

— Nu ştiu, spuse Tom. Vrei să iei un telefon mobil şi să afli? 

— Mi-ai zis-o, rosti Clay. Aşa spune băiatul meu. Şi, te rog, 
Doamne, da s-o spună şi de-acum încolo. 

— Dar dacă acest grup poate să transmită un semnal care 
să-i înnebunească pe toți cei care-l aud, urmă Tom, nu-i 
posibil atunci ca semnalul să conțină de asemenea o 
instrucțiune care le ordonă celor care-l primesc să se sinucidă 
peste cinci ore? Sau poate pur şi simplu să se culce şi să nu 
mai respire? 

— Aş zice că aşa ceva e imposibil. 

— Eu aş fi zis că era imposibil ca un nebun să mă atace cu 
un cuțit vizavi de Hotelul Four Seasons, spuse Tom. Sau că 
era imposibil ca Bostonul să ardă din temelii, în vreme ce 
toată populaţia oraşului - mă refer la partea îndeajuns de 
norocoasă să nu aibă telefoane mobile - fugea pe podurile 
Mystic şi Zakim. 


Se aplecă înainte, fixându-l cu privirea pe Clay. Vrea să 
creadă asta, gândi Clay. Nu-ţi pierde timpul încercând sa-l 
convingi că nu-i aşa, fiindcă doreşte cu adevărat s-o creadă. 

— Dintr-un punct de vedere, nu diferă cu nimic de 
bioterorismul de care guvernul se temea atât de mult după 11 
septembrie, continuă Tom. Utilizând telefoane mobile, care au 
devenit forma dominantă de comunicare în existența noastră 
cotidiană, transformi într-o clipă toată populaţia în propria ta 
armată - care nu se teme realmente de nimic deoarece e 
nebună - şi distrugi infrastructura. Unde-i Garda Naţională în 
noaptea asta? 

— În Iraq? se hazarda Clay. În Louisiana? 

Nu era cine ştie ce glumă şi Tom nu zâmbi. 

— Nu-i nicăieri. Cum foloseşti o forță militară națională 
care depinde acum aproape exclusiv de telefonia mobilă, chiar 
şi pentru mobilizare? Cât despre avioane, ultimul pe care l-am 
văzut zburând era cel care s-a prăbuşit la colțul dintre 
Charles şi Beacon. Tăcu câteva clipe, după care urmă, privind 
drept peste masă în ochii lui Clay. Toate astea le-au făcut ei... 
indiferent cine ar fi ei. Ne-au privit de-acolo de unde trăiesc şi 
de unde-şi adulează zeitățile... şi ce-au văzut? 

Clay clătină din cap, fascinat de ochii lui Tom care 
străluceau îndărătul lentilelor. Erau aproape ochii unui 
vizionar. 

— Au văzut că noi construisem din nou Turnul Babel... şi 
fără altă temelie decât pânze de păianjen electronice. În numai 
câteva secunde, au înlăturat pânzele acelea de păianjen şi 
turnul nostru s-a prăbuşit. Au făcut asta, iar noi trei suntem 
ca nişte furnici care, din pură întâmplare, au scăpat să fie 
călcate de talpa unui uriaş. Au făcut toate astea şi tu crezi că 
n-ar fi putut codifica un semnal prin care să le spună celor 
afectaţi să se culce şi să înceteze pur şi simplu să mai respire 
după cinci ore? Care-i marea diferență, prin comparaţie cu 
primul semnal? Eu n-aş zice că-i una prea mare. 

— Eu aş zice ca-i timpul să ne culcăm, spuse Clay. 

Pentru o clipă, Tom rămase nemişcat, uşor ghemuit peste 
masă, privindu-l de parcă n-ar fi fost în stare să-i înțeleagă 


spusele. După aceea, izbucni în râs. 

— Da, zise el. Da, ai dreptate. M-am ambalat. Scuze. 

— N-ai pentru ce să te scuzi, rosti Clay. Sper că ai dreptate 
şi că nebunii sunt morţi. Tăcu o clipă şi apoi adăugă: Vreau să 
spun... dacă nu şi băiatul meu ... Johnny-Gee... 

Nu putu să termine. Parţial, sau poate în primul rând, 
pentru că dacă Johnny ar fi încercat să-şi folosească telefonul 
în după-amiaza aceasta şi ar fi căpătat acelaşi semnal ca Pixie 
Albă şi Femeia Power Suit, Clay nu era sigur că ar fi dorit ca 
fiul lui să mai fie în viață. 

Tom se întinse spre el peste masă şi Clay prinse între 
palmele lui mâna delicată, cu degete lungi, a celuilalt. Îşi văzu 
gestul ca şi cum ar fi privit din afara trupului, iar când vorbi 
nu părea ca el să fie cel care vorbea, deşi îşi simțea buzele 
mişcându-se şi lacrimile începând să i se prelingă din ochi. 

— Îmi este tare frică pentru el, spuneau buzele lui. Îmi este 
frică pentru amândoi, dar mai ales pentru băiatul meu. 


e N-a păţit nimic, zise Tom şi Clay ştia că-i voia binele, 
totuşi cuvintele îi umplură inima de teroare, deoarece nu 
era decât una dintre frazele acelea pe care le spui când nu 
ai realmente nimic altceva de spus. La fel ca O să treci 
peste asta sau Acum e-ntr-un loc mai bun. 


11 


Zbieretele Alicei îl deşteptară pe Clay dintr-un vis confuz, 
dar nu neplăcut, în care afla în cortul de bingo de la Expoziţia 
Statală Akron. În vis avea din nou şase ani - poate chiar mai 
puţin, dar cu siguranță nu mai mult - şi stătea ghemuit sub 
masa lungă la care era aşezată mama lui, privind o pădure de 
picioare de doamne şi simțind izul dulceag de talaş, în timp ce 
crainicul anunța: 

— B-12, jucători, B-12! Vitamina soarelui! 

Pentru un moment, subconştientul lui încercă să integreze 
țipetele fetei în vis, insistând că auzea fluierul ce marca 


amiaza zilei de sâmbătă, totuşi numai pentru un moment. 
Clay îşi îngăduise să adoarmă pe veranda lui Tom după o oră 
de strajă, întrucât avea certitudinea că nimic n-avea să se 
întâmple afară, cel puţin nu în noaptea aceea. Probabil însă că 
fusese convins în aceeaşi măsură că Alice nu va dormi 
neîntoarsă, deoarece, odată ce mintea lui identifică zbieretele 
fetei drept ceea ce erau, nu mai există nici un fel de confuzie 
reală, nu mai bâjbâi deloc, întrebându-se unde se afla, ori ce 
se întâmpla. Cu o clipă în urmă fusese un băiețel ghemuit sub 
o masă de bingo din Ohio, iar în clipa imediat următoare 
cobora de pe canapeaua lungă şi confortabilă din veranda 
închisă a casei lui Tom McCourt, cu pătura încă învelindu-i 
gambele. lar undeva în casă, Alice Maxwell țipa într-un 
registru aproape suficient de acut pentru a sparge cristalul, 
articulând toate ororile zilei de ieri şi insistând cu un strigăt 
după altul că asemenea lucruri cu certitudine nu se putuseră 
întâmpla şi existenţa lor trebuia negată. 

Clay încercă să-şi elibereze picioarele de pătură şi inițial nu 
izbuti. Se pomeni țopăind către uşa dintre verandă şi casă şi 
trăgând de pătură cu un soi de panică, pe când privea spre 
strada Salem, încredințat că luminile se vor aprinde în toate 
locuinţele vecine, deşi ştia că furnizarea curentului electric 
încetase, convins ca cineva - poate dl Nickerson, deținătorul de 
arme şi iubitorul de gadgeturi de vizavi - avea să iasă pe 
peluza sa şi să urle cuiva să-nchidă gura copilei ăleia, pentru 
Dumnezeu. Nu mă face sa vin acolo! ar fi răcnit Arnie 
Nickerson. Nu mă face sa vin acolo şi s-o-mpuşc! 

Sau poate că zbieretele ei aveau să-i atragă pe telnebuni la 
fel cum becurile aprinse atrag insectele. Tom n-avea decât să 
creadă că ei muriseră, dar Clay nu credea asta, tot aşa cum 
nu credea în fabrica de jucării a lui Moş Crăciun de la Polul 
Nord. 

Dar strada Salem - cel puţin porțiunea în care se aflau ei, la 
vest de centrul oraşului şi mai jos de partea din Malden pe 
care Tom o numise Platoul Granada - rămase întunecată, 
tăcută şi nemişcată. Până şi strălucirea incendiilor din Revere 
părea să se fi diminuat. 


Clay se descotorosi în cele din urmă de pătură şi intră în 
casă, se opri la piciorul scării şi privi în sus, în beznă. Acum 
putea să audă glasul lui Tom - nu cuvintele, ci tonul, scăzut, 
calm şi liniştitor. Ţipetele înfiorătoare ale fetei începură să fie 
întrerupte de icnete, momente de pauză în care îşi trăgea 
răsuflarea, apoi de suspine şi gemete nearticulate ce deveniră 
cuvinte. Clay prinse unul dintre ele, coşmar. Vocea lui Tom 
continua fără oprire, psalmodind minciuni pe ton liniştitor: 
totul era în regulă, o să vadă ea, totul va arăta mai bine Maine 
dimineață. Clay şi-i putea imagina, unul lângă celălalt pe 
patul din dormitorul pentru oaspeţi, amândoi îmbrăcați în 
pijamale cu monograme TM pe buzunarul de la piept. l-ar fi 
putut desena în felul acela. Ideea îl făcu să zâmbească. 

Când fu sigur că fata nu avea să reînceapă să țipe, se 
întoarse pe verandă, care era destul de răcoroasă, dar nu 
inconfortabilă odată ce se învelea bine în pătură. Se aşeză pe 
canapea şi privi porțiunea din stradă pe care o putea zări. În 
stânga, la est de casa lui Tom, se întindea o zonă comercială şi 
se gândi că ar fi putut zări semafoarele ce marcau intrarea în 
piaţa oraşului. În direcţia opusă - cea din care veniseră - erau 
alte case. Toate continuau să fie afundate în tranşeea adâncă 
a nopții. 

— Unde sunteți? murmură el. Unii dintre voi aţi pornit 
către nord sau vest şi erați încă în toate minţile. Dar unde s- 
au dus ceilalți? 

Strada nu-i oferi nici un răspuns. Ce dracu, poate că Tom 
avea dreptate - telefoanele mobile trimiseseră un mesaj prin 
care să 

înnebunească la ora trei şi să moară la ora opt. Părea prea 
grozav ca să fie adevărat, dar îşi reamintea că exact la fel 
crezuse despre CD-urile înregistrabile. 

Linişte pe strada din față; linişte pe strada din spate. După 
o vreme, Clay se lăsă pe spate şi le îngădui ochilor să se 
închidă. Se gândea că ar fi putut să moțăie, deşi se îndoia că 
ar mai fi putut readormi cu adevărat. În cele din urmă însă o 
făcu şi de data aceea nu mai visă nimic. O dată, cu puţin 
înainte de crăpatul zorilor, un câine maidanez se apropie de 


aleea din față a lui Tom McCourt, îl privi pe Clay care sforăia 
în coconul lui din pătură, apoi trecu mai departe. Nu se 
grăbea; ofertele erau generoase în Malden în dimineața aceea 
şi aveau să se menţină ca atare destul timp. 


12 


— Clay. Trezeşte-te. 

O mână îl scutura. Clay deschise ochii şi-l văzu pe Tom, 
îmbrăcat în blugi şi o cămaşă cenuşie groasă, aplecat peste el. 
Veranda era scăldată în lumină albicioasă, puternică. 
Coborându-şi picioarele de pe canapea, Clay îşi privi ceasul de 
la mână şi văzu că era şase şi douăzeci. 

— Trebuie să vezi asta, rosti Tom. 


Arăta palid şi agitat, iar ambele părți ale mustățţii erau 
presărate de fire argintii. Cămaşa nu era băgată în pantaloni 
într-o parte, iar părul îi rămăsese ciufulit la spate. 

Clay se uită pe strada Salem, zări un câine cu ceva în bot, 
trecând pe lângă două maşini ciocnite cam la o jumătate de 
cvartal spre vest, şi nu mai văzu nimic altceva mişcându-se. În 
aer se simțea un iz vag şi neplăcut de fum şi bănui că 
provenea fie din Boston, fie din Revere. Poate din amândouă, 
însă cel puţin vântul încetase. Întoarse ochii către Tom. 

— Nu aici, spuse Tom cu glas încet. În curtea din spate. Am 
văzut când m-am dus în bucătărie să pun de cafea, înainte de 
a-mi aminti că s-a terminat cu cafeaua, cel puţin deocamdată. 
Poate că nu-i decât o alarmă falsă, dar... nu ştiu, nu-mi place. 

— Alice mai doarme? 

Clay bâjbâi pe sub pătură, în căutarea şosetelor. 

— Da, şi asta-i bine. Dă-le-ncolo de şosete şi de pantofi, că 
doar nu mergi să cinezi la Ritz. Haide! 

Îl urmă pe Tom, care purta o pereche de papuci ce păreau 
confortabili, pe hol, până în bucătărie. Pe masă era un pahar 
pe jumătate golit de ice tea. 

— Ştii, spuse Tom, dimineața nu pot să funcţționez fără 
cofeină, aşa că mi-am turnat un pahar de ice tea - apropo, 
serveşte-te, dacă vrei, e încă bun şi rece - şi am tras draperia 
de deasupra chiuvetei, ca să mă uit în grădina. Fără nici un 
motiv, voiam pur şi simplu să reiau contactul cu lumea de- 
afară. Şi am văzut... da' uită-teşi singur. 

Clay privi afară prin fereastra de deasupra chiuvetei. În 
spatele casei era un patio micuţ şi îngrijit de cărămidă pe care 
se afla un grătar cu gaz. Dincolo de patio se întindea curtea 
lui Tom, jumătate gazon, jumătate grădină de legume. În 
spate se vedea un gard înalt din scânduri, cu o poartă. Poarta 
era deschisă. Zăvorul care o ţinea închisă fusese probabil 
forțat, fiindcă atârna strâmb şi lui Clay i se părea că seamănă 
cu o încheietură ruptă. Se gândi că Tom ar fi putut fierbe 
cafeaua pe grătarul cu gaz, dacă în grădină nu s-ar fi aflat un 
bărbat care stătea lângă o roabă ornamentală şi mânca dintr- 
un dovleac despicat, scuipând sâmburii. Purta o salopetă de 


mecanic şi o şapcă plină de unsoare, pe care se desluşea vag 
litera B decolorată. Pe partea stângă a pieptului salopetei scria 
George cu litere roşii aproape şterse. Clay putea auzi clefăielile 
slabe pe care le scotea de fiecare dată când chipul lui se 
afunda în dovleac. 

— Futu-i..., rosti el cu glas scăzut. E unul dintre ei. 

— Da. Şi-acolo unde-i unul vor fi mai mulți. 

— A forțat poarta ca să intre? 

— Bineînţeles, spuse Tom. Nu l-am văzut făcând-o, dar ieri 
când am plecat era încuiată, poţi să fii sigur de asta. N-am cea 
mai bună relație din lume cu Scottoni, vecinul din spate. Lui 
nu-i plac „tipii ca mine”, aşa cum mi-a spus în câteva rânduri. 

Se opri, apoi continuă pe un ton şi mai slab. Vorbise încet 
din capul locului, însă acum Clay trebui să se aplece spre el ca 
să-l audă. 

— Ştii care-i nebunia? Îl cunosc pe individul ăsta. Lucrează 
la Sonny's Texaco, în centru, singura benzinărie din oraş care 
are şi atelier auto. Sau avea... O dată mi-a înlocuit un furtun 
de la radiator. Mi-a povestit cum el şi fratele lui au fost anul 
trecut pe Yankee Stadium şi l-au văzut pe Curt Schilling 
bătându-l pe Big Unit! Părea un tip la locul lui. Acum - uită- 
te la el! Stă în grădina mea şi mănâncă dovleac crud. 

— Ce se-ntâmplă? întrebă Alice din spatele lor. Tom se 
răsuci, părând consternat. 

— Nu cred că vrei să vezi asta, rosti el. 

— Nu ţine, făcu Clay. Trebuie să vadă. 

Îi zâmbi Alicei şi nu-i era deloc greu s-o facă. Pe buzunarul 
pijamalei pe care i-o împrumutase Tom nu exista nici o 
monogramă, dar era albastră, exact cum îşi închipuise el, iar 
fata arăta teribil de drăguță aşa îmbrăcată, desculță, cu 
pantalonii suflecați pana la mijlocul gambelor şi cu părul 
răvăşit de somn. În ciuda coşmarurilor, arăta mai odihnită 
decât Tom. Clay era gata să pună prinsoare că arăta mai 
odihnită şi decât el. 

— Nu-i vreun accident de maşină sau altceva, urmă el, ci 
pur şi simplu un bărbat care mănâncă un dovleac în curtea 
din spate a lui Tom. 


Fata înainta între ei doi, se sprijini cu mâinile pe marginea 
chiuvetei şi se ridică pe vârfuri ca să privească afară. Brațul ei 
îl atinse pe al lui Clay şi el putu să simtă căldura somnului 
încă radiind dinspre pielea ei. Alice privi mult timp, apoi se 
întoarse către Tom. 


e Ziceai că s-au sinucis toţi, rosti ea şi Clay nu putea spune 
dacă era acuzatoare sau îl certa în glumă. 


— N-am zis c-o ştiam în mod sigur, replică Tom cu glas 
jalnic. 

— Mie mi s-a părut că erai foarte ferm. 

Alice se uită din nou afară. Cel puţin, gândi Clay, nu 
izbucnea în istericale. De fapt i se părea că arăta remarcabil 
de calmă - chiar dacă aducea niţel cu Chaplin - în pijamaua 
aceea cam mare. 

— Auziţi?... 

— Ce-i? întrebară ei simultan. 

— la uitaţi-vă la roaba lângă care stă. Uitaţi-vă la roată. 

Clay văzuse deja la ce se referea - maldărul împrăştiat de 
coji de dovleac, de miez de dovleac şi de semințe de dovleac. 

— A lovit dovleacul de roată ca să-l spargă şi să ajungă la 
miez, zise Alice. Cred că-i unul dintre ei... 

Probabil că ea însăşi nu ştie asta, se gândi. 

— Ah, e clar că-i unul dintre ei, spuse Clay. 

Mecanicul George stătea în grădină cu picioarele depărtate, 
îngăduindu-i lui Clay să vadă că de ieri după-amiază uitase 
tot ce-l învățase mama lui despre datul chiloțeilor jos înainte 
să facă treaba mică. 

— „..dar s-a folosit de roată ca de o unealtă. Asta nu mi se 
pare acțiunea unui nebun. 

— Ieri, vorbi Tom, unul dintre ei folosea un cuţit. Iar altul 
lovea prin aer cu două antene auto. 

— Da, totuşi... asta mi se pare cumva diferit. 

— Mai paşnic, vrei să spui? Tom îl privi iarăşi pe intrusul 
din grădina sa. N-aş vrea să ies şi să aflu. 

— Nu la asta mă refeream. Nu voiam să spun „paşnic”. Nu 
ştiu exact cum să explic... 


Clay se gândi că înțelegea la ce se referea fata. Agresiunile 
la care asistaseră ieri fuseseră acțiuni orbeşti, care năvăleau 
pur şi simplu înainte. Ceva de felul orice-iese-în-cale. Da, omul 
de afaceri mânuise un cuțit şi tânărul musculos agitase 
antenele pe când alerga, însă în acelaşi timp bărbatul din parc 
rupsese cu dinţii urechea unui câine. Pixie Albă se folosise tot 
de dinți. Situaţia actuală părea mult diferită şi nu numai 
pentru că se referea la hrănire, în loc de ucidere. Dar ca şi 
Alice, Clay nu putea defini precis cum anume diferea. 

— Dumnezeule, încă doi, zise Alice. 

Prin poarta deschisă din fundul curţii intrară o femeie de 
vreo patruzeci de ani în costum-pantalon cenuşiu murdar şi 
un bărbat mai în vârstă, în şort pentru jogging şi un tricou pe 
care scria cu litere mari GRAY POWER. Femeia în costum- 
pantalon avusese o bluză verde care acum atârna în zdrențe, 
dezvăluind dedesubt cupele sutienului verde-deschis. Bărbatul 
mai în vârstă şchiopăta rău, dând puternic din coate la fiecare 
pas, ca şi cum ar fi înotat, pentru a-şi menţine echilibrul. 
Piciorul stâng costeliv îi era desculț şi acoperit de sânge 
închegat. Rămăşițele unei şosete de sport, murdară de noroi şi 
sânge, îi fluturau în jurul gleznei stângi. Părul alb, destul de 
lung, îi atârna în jurul feței inexpresive ca un fel de glugă. 
Femeia în costum-pantalon scoase un sunet repetitiv care se 
auzi ca Guum! Guum!, în vreme ce examina curtea şi grădina. 
Se uită la George Mâncătorul de Dovleac de parcă nici n-ar fi 
contat, apoi trecu pe lângă el spre restul castraveţilor. Aici 
îngenunche, rupse unul de pe coardă şi începu să-l ronțăie. 
Bătrânul în tricou GRAY POWER merse până la marginea 
grădinii şi după aceea rămase nemişcat ca un robot căruia i s- 
a terminat în cele din urmă bateria. Purta ochelari micuţi cu 
ramă din aur - ochelari pentru citit, gândi Clay - ce sclipeau în 
lumina zorilor. Lui Clay i se părea o persoană care cândva 
fusese foarte inteligentă şi acum era teribil de nătângă. 

Cei trei din bucătărie se strânseră laolaltă, uitându-se pe 
fereastră, aproape ţinându-şi răsuflarea. 

Privirea bătrânului se opri asupra lui George, care azvârli o 
bucată de coajă de dovleac, examina restul, după care îşi 


reafundă fața în el şi-şi reluă micul dejun. Departe de a se 
comporta agresiv față de noii-veniţi, părea că nici nu-i bagă în 
seamă. 

Bătrânul avansa şchiopătând, se aplecă şi porni să tragă de 
un dovleac de mărimea unei mingi de fotbal. Era la mai puţin 
de un metru de George. Amintindu-şi bătălia sălbatică de la 
intrarea în stația de metrou, Clay îşi ţinu răsuflarea şi 
aşteptă. 

O simţi pe Alice strângându-l de braţ. Orice căldură a 
somnului pierise din mâna cei. 

— Ce-o să facă? şopti ea. 

Clay se mulțumi să clatine din cap. 

Bătrânul încercă să muşte din dovleac şi nu izbuti decât să 
se lovească cu nasul de coaja lui. Ar fi trebuit să fie amuzant, 
dar nu era. Ochelarii i se strâmbară şi el îi împinse înapoi la 
locul lor. Era un gest atât de normal, încât, pentru o fracțiune 
de secundă, Clay avu impresia covârşitoare că el era cel 
nebun. 

— Guum! ţipă femeia în bluză zdrențuită şi-şi azvârli 
castravetele pe jumătate mâncat. 

Zărise câteva roşii şi se târi în patru labe către ele, cu părul 
atârnându-i peste față. Turul pantalonilor era îngrozitor de 
murdar. 

Bătrânul observase roaba ornamentală. Îşi duse dovleacul 
acolo şi abia atunci păru să-l remarce pe George, care stătea 
lângă ea. Îl privi şi înclină capul pe un umăr. George gesticula 
spre roaba cu un braț mânjit în portocaliu, un gest pe care 
Clay îl văzuse de o mie de ori. 

— Serveşte-te..., murmură Tom. Să fiu al dracu'! 

Bătrânul se lăsă în genunchi, o mişcare ce îi cauză în mod 
vizibil multă durere, făcu o grimasă, înălță fața ridată spre 
cerul care se lumina şi icni mormăit. După aceea ridică 
dovleacul deasupra roții. Studie traiectoria de coborâre pentru 
câteva clipe, cu bicepşii bătrâni tremurând, şi cobori 
dovleacul, despicându-l în două jumătăţi cărnoase. Ceea ce se 
petrecu în continuare se petrecu rapid. George lăsă bucata sa 
de dovleac, pe jumătate mâncată, să-i cadă în poală, se 


balansa înainte, prinse capul bătrânului între palmele lui 
voinice, pătate în portocaliu, şi-l răsuci. Pârâitul gâtului rupt 
al bătrânului se auzi chiar dinapoia geamului. Părul alb şi 
lung fâlfâi în jurul capului. Ochelarii mici dispărură printre 
nişte legume despre care Clay bănuia că ar fi sfecle. Trupul i 
se zbătu o dată, apoi se înmuie. George îi dădu drumul. Alice 
începu să țipe şi Tom îi acoperi gura cu mâna, iar ochii fetei, 
bulbucaţi de teroare, se holbară peste muchia palmei sale. 
Afară, în grădină, George luă altă bucată de dovleac şi muşcă 
perfect calm. 

Femeia în bluza zdrențuită privi în jur o clipă, nepăsător, 
după care culese o tomată şi muşcă din ea. Zeama roşie îi 
curse pe bărbie şi se prelinse pe cutele murdare ale gâtului. Ea 
şi George stăteau acolo, în grădina din spate a lui Tom 
McCourt, mâncând legume şi, dintr-un motiv necunoscut, în 
mintea lui Clay apăru numele unuia dintre tablourile sale 
favorite - împărăția păcii de Edward Hicks. 

Nu-şi dădu seama că vorbise cu voce tare până ce Tom nu-l 
privi mohorât şi comentă: 


e Nu maie cazul. 


13 


Stăteau tot acolo, la fereastra bucătăriei, şi peste cinci 
minute, când o alarmă începu să răcnească în depărtare. 
Părea obosită şi răguşită, ca şi cum avea să se epuizeze în 
curând. 

— Ai idee ce poate să fie? întrebă Clay. 

În grădină, George abandonase dovleacul şi dezgropa un 
cartof mare. Acţiunea lui îl apropiase de femeie, dar nu dovedi 
nici un interes față de ea. Cel puţin, deocamdată. 

— Părerea mea este că tocmai a cedat generatorul de la 
super-marketul Safeway din centru, spuse Tom. Din cauza 
produselor perisabile, acolo există probabil o alarmă cu 
baterii. Este însă numai o bănuială. Ar putea la fel de bine să 
fie First Malden Bank şi T... 


— Ia priviți! exclamă Alice. 

Femeia se opri din gestul de desprindere a altei roşii, se 
ridică şi porni spre latura estică a casei lui Tom. Când trecu 
pe lângă el, George se sculă în picioare şi Clay fu sigur că 
intenționa s-o ucidă aşa cum făcuse cu bătrânul. Se crispa, 
anticipând momentul respectiv, şi-l văzu pe Tom întinzându- 
se către Alice, ca s-o împiedice să se uite. Însă George se 
mulțumi să plece după femeie şi dispăru după colțul casei. 

Alice se întoarse şi se grăbi spre uşa bucătăriei. 

— Nu-i lăsa să te vadă! strigă Tom înăbuşit şi alarmat şi 
ieşi după ea. 

— Nu-ţi face griji, răspunse fata. 

Clay îi urmă, neliniştit pentru toți. 

Ajunseră la uşa sufrageriei la timp pentru a vedea femeia în 
costum-pantalon murdar şi pe George în salopeta şi mai 
împuţită trecând prin fața ferestrei sufrageriei, cu trupurile 
segmentate de jaluzelele orizontale ce fuseseră coborâte, dar 
nu alipite. Nici unul dintre ei nu privi spre casă, iar George era 
acum atât de aproape de femeie, încât ar fi putut s-o muşte de 
ceafă. Urmată de Tom şi Clay, Alice fugi prin hol spre 
cabinetul micuț al lui Tom. Aici jaluzelele erau închise, însă 
Clay văzu umbrele proiectate ale celor doi trecând iute peste 
ele. Alice continuă pe hol, către uşa deschisă a verandei. 
Pătura era jumătate pe canapea şi jumătate pe jos, aşa cum o 
lăsase Clay, şi veranda era inundată de lumina strălucitoare a 
dimineții. Razele soarelui păreau că ard pe scânduri. 

— Alice, ai grijă! rosti Clay. Ai... 

Fata se oprise. Stătea locului şi privea. Tom se opri apoi 
lângă ea şi Clay văzu că aveau exact aceeaşi înălțime. Văzuţi 
aşa, ar fi putut să fie frate şi soră. Nici unul dintre ei nu se 
sinchisea deloc să evite de a fi zărit. 

— Să-mi bag picioarele, spuse Tom. 

Vorbise pe un ton de parcă i s-ar fi tăiat răsuflarea. Lângă 
el, Alice izbucni în plâns. Era genul de plânset cu hohote 
înecate al unui copil obosit. Al unui copil care începe să se 
obişnuiască cu pedepsele. 


Clay li se alătură. Femeia în costum-pantalon traversa 
peluza şi George continua să vină după ea, înaintând în 
acelaşi ritm. 

Mergeau practic la unison, ca la defilare. Armonia aceea se 
strica puţin la bordură, când George veni în stânga femeii, 
devenindu-i extremă, în loc de fundaş. 

Strada Salem era plină de nebuni. 

Iniţial, Clay aprecie că erau o mie sau mai mulți. După 
aceea controlul fu preluat de observatorul din el - ochiul 
detaşat al artistului - şi-şi dădu seama că fusese o 
supraestimare pripită, determinată pur şi simplu de surpriza 
de a zări pe cineva pe o stradă la care se aşteptase să fie pustie 
şi de şocul înțelegerii că toţi erau dintre ei. Nu se puteau 
confunda fețele inexpresive, ochii ce păreau să privească în gol, 
hainele murdare, însângerate, mototolite (în câteva cazuri, nu 
existau nici un fel de haine), ocazionalele croncănituri sau 
gesturi smucite. Un bărbat îmbrăcat doar în chiloți albi, 
mulați, şi tricou de polo părea să salute întruna; o 
femeie masivă a cărei buză inferioară era despicată şi atârna 
în două falduri cărnoase, dezvelindu-i complet dinţii de jos; un 
adolescent înalt în şort de blugi care mergea prin mijlocul 
străzii ţinând într-o mână ceva ce părea a fi un levier acoperit 
cu sânge închegat; un gentleman indian sau pakistanez care 
trecu pe lângă locuința lui Tom mişcându-şi falca dintr-o 
parte în alta şi în acelaşi timp clănțănind din dinţi; un băiat - 
Dumnezeule, un băiat de vârsta lui Johnny! - care mergea 
fără să trădeze nici cel mai mic semn de durere, deşi un brați 
se bălăngănea sub proeminența umărului dislocat; o tânără 
drăguță în fustă scurtă şi maieu care părea să mănânce din 
stomacul roşu al unei ciori. Unii gemeau, unii scoteau sunete 
care poate că fuseseră cândva cuvinte şi toți mergeau spre est. 
Clay nu ştia dacă erau atraşi de alarma care urla ori de 
mirosul mâncării, însă toţi mergeau în direcția centrului 
lui Malden. 

— Hristoase, spuse Tom, paradisul morţilor vii! 

Clay nu se obosi să răspundă. Oamenii de afară nu erau 
tocmai morți vii, totuşi Tom folosise o comparație destul de 


potrivită. Dacă vreunul dintre ei se uită-ncoace, ne vede şi 
decide să vina după noi, am terminat-o. N-o să avem nici cea 
mai mică şansă. Nici chiar dacă ne-am baricada în beci. Să 
mai luăm armele de vizavi? Las-o baltă! 

Ideea că soția şi fiul său puteau fi - foarte probabil erau - 
nevoiți să aibă de-a face cu asemenea creaturi îl umplea de 
groază. Aceasta nu era însă o bandă desenată şi el nu era un 
erou, ci era neajutorat. Poate că ei trei se aflau în siguranţă în 
casă, dar în privinţa viitorului imediat nu se părea deloc că el, 
Tom şi Alice aveau să plece undeva. 


14 


— Sunt ca păsările, zise Alice şi-şi şterse lacrimile de pe 
obraji cu podurile palmelor. Un stol de păsări. 

Clay înțelese imediat ce voia ea să spună şi o strânse în 
braţe, mânat de un impuls. Fata pusese degetul pe ceva care-l 
izbise de prima dată când îl zărise pe mecanicul George 
urmând-o pe femeie în loc s-o ucidă, aşa cum făcuse cu 
bătrânul. În mod clar, cei doi aveau minţile golite, totuşi 
păruseră să iasă în fața casei în urma unui acord nerostit. 

— Nu pricep, spuse Tom. 

— Probabil că n-ai văzut Marşul pinguinilor, comentă Alice. 

— Aşa-i, încuviință Tom. Când vreau să văd pe cineva 
legănându-se în frac, mă duc la un restaurant franțuzesc. 

— Dar n-ai observat niciodată cum se comportă păsările, 
întrebă Clay, mai ales primăvara şi toamna? Nu pot să cred că 
n-ai văzut aşa ceva. Se adună toate în acelaşi copac sau pe 
aceeaşi fir de telefon... 

— Uneori atât de multe, încât firul se curbează sub 
greutatea lor, adăugă Alice, dar toate îşi iau zborul în aceeaşi 
clipă. Tata spune că au probabil un conducător de grup, însă 
domnul Sullivan de la Ştiinţele Naturii - asta a fost în 
gimnaziu - ne-a zis că-i vorba despre o minte de grup, aşa 
cum au furnicile când ies toate din muşuroi sau ca albinele 
dintr-un stup. 


— Stolul coteşte la dreapta sau la stânga, cu toate păsările 
în acelaşi timp şi fără să se atingă vreodată între ele, spuse 
Clay. 

Uneori cerul e negru de atâtea păsări şi fac un zgomot care 
te poate înnebuni. Tăcu câteva clipe. Cel puţin aşa-i la țară, 
unde locuiesc eu. Făcu iarăşi o pauză. Tom, tu... tu recunoşti 
pe cineva dintre oamenii ăştia? 

— Pe câţiva. Ăla-i domnul Potowami, de la brutărie, şi i-l 
arătă pe indianul care-şi mişca falca şi clănțănea din dinți. 
Tânăra aceea drăguțică... Cred că lucrează la bancă. Şi mai ţii 
minte că ţi-am pomenit de Scottoni, vecinul meu din spate? 

Clay aprobă. 

Foarte palid, Tom indică o femeie vizibil însărcinată, 
îmbrăcată doar într-un şorț pătat de mâncare ce-i cobora 
până în partea de sus a coapselor. Părul blond era lipit de 
obrajii ei cu gropiţe şi un diamant îi sclipea într-o nară. 

— Aia-i nora lui, Judy. Ea s-a străduit din răsputeri să fie 
amabilă cu mine. 

Adăugă pe un ton sec, indiferent: 

— Mi se rupe inima. 

Dinspre centrul oraşului se auzi o împuşcătură sonoră. 
Alice ţipă, dar acum Tom nu mai fu nevoit să-i acopere gura, 
pentru că o făcu ea însăşi. Oricum, nimeni dintre cei de pe 
stradă nu privi în direcţia lor. De asemenea, nici împuşcătura 
- Clay credea că fusese o armă de vânătoare - nu păruse să-i fi 
neliniştit. Continuau să meargă, nici mai repede şi nici mai 
încet. Clay aşteptă altă împuşcătură, însă se auzi doar un 
țipăt, foarte scurt, care se opri ca şi cum fusese retezat. 

Stând în penumbră, la intrarea verandei, cei trei rămaseră 
privind, fără să vorbească. Toţi cei de pe stradă se îndreptau 
către est şi deşi nu se putea spune că mergeau în formație, 
dovedeau o ordine indiscutabilă. Pentru Clay, ordinea aceea 
era exprimată cel mai bine nu de vederea telnebunilor în sine, 
care adesea şchiopătau şi uneori se împleticeau, bolboroseau 
şi făceau gesturi stranii, ci de defilarea tăcută şi ordonată a 
umbrelor lor pe pavaj. Îl ducea cu gândul la filmele de ştiri din 
al Doilea Război Mondial pe care le vizionase, în care valuri 


după valuri de bombardiere străbăteau cerul. El numără două 
sute cincizeci de oameni înainte de a renunța s-o mai facă. 
Bărbaţi, femei, adolescenţi... De asemenea, destui copii de 
vârsta lui Johnny. Mult mai mulți copii decât bătrâni, 
deşi zărise numai câţiva copii sub zece ani. Nu-i plăcea să se 
gândească la ce se putuse întâmpla cu micuţii şi micuţele de 
care nu avusese cine să aibă grijă când se declanşase 
Semnalul. 

Sau micuţii şi micuţele care fuseseră în grija unor persoane 
cu telefoane mobile. 

lar în privința copiilor cu ochi goi pe care-i vedea, Clay se 
întrebă câți dintre cei care tocmai treceau prin fața lui îşi 
sâcâiseră părinţii anul trecut pentru telefoane mobile cu 
tonuri speciale, aşa cum făcuse Johnny. 

— O singură minte, rosti brusc Tom. Chiar crezi aşa ceva? 

— Eu aproape că o cred, răspunse Alice. Fiindcă... de fapt... 
ei ce minte proprie au? 

— Are dreptate, spuse Clay. 

Migraţia (odată ce o definiseşi aşa era greu să gândeşti că 
putea fi altceva) se rarefie, dar nu se opri nici după o jumătate 
de oră; trei bărbaţi în linie unul lângă celălalt - unul în tricou 
de bowling, unul în resturile unui costum, unul cu partea 
inferioară a feței complet ascunsă de o crustă de sânge 
închegat - apoi doi bărbaţi şi o femeie mergând într-un fel de 
şir conga, o femeie de vârstă mijlocie care aducea cu o 
bibliotecară (desigur, dacă ignorai un sân dezvelit ce se 
bălăbănea în vânt) mergând în tandem cu o fată insuficient 
dezvoltată, stângace, care putea să fi fost ajutoarea ei. După 
aceea o pauză şi încă o duzină, părând aproape să formeze 
un careu gol la mijloc, ca o unitate de luptă din războaiele 
napoleoniene. lar din depărtare începuseră să se audă 
zgomote ca de război - un pocnet sporadic de foc de puşcă sau 
pistol, iar o dată (şi din apropiere, poate din învecinatul 
Medford sau chiar de aici, din Malden) mugetul prelung, răpăit 
al unei arme automate de calibru mare. De asemenea, țipete. 
Cele mai multe răsunau îndepărtat, însă Clay era sigur 
asupra naturii lor. 


Pe aici încă existau şi alți oameni întregi la minte, destui, 
iar unii izbutiseră să pună mâna pe arme. Era foarte probabil 
ca oamenii aceia să tragă în telnebuni. Alţii însă nu fuseseră 
îndeajuns de norocoşi pentru a fi în case când răsărise soarele 
şi se iviseră nebunii. Se gândi la George, mecanicul care 
prinsese capul bătrânului între palmele lui portocalii, 
răsucitura, pocnitura, şi ochelarii mici de lectură care 
zburaseră în sfecle, unde aveau să rămână. Şi să rămână. ŞI 
să rămână... 

— Vreau să merg în living şi să stau jos, rosti Alice. Nu mai 
vreau să mă uit la ei. Nici să-i aud. Mi se face rău. 

— Sigur că da, încuviință Clay. Tom, de ce nu?... 

— Nu, spuse Tom. Du-te tu. Eu rămân aici şi mă mai uit o 
vreme. Cred că unul dintre noi ar trebui să stea de pază, nu? 

Clay aprobă din cap. Aşa credea şi el. 

— Peste vreo oră, sau cam aşa, mă poţi schimba. O să 
facem cu rândul. 

— Bine. S-a făcut. 

Când porniră înapoi pe hol, Clay cu brațul după umerii 
Alicei, Tom spuse: 

— Încă ceva. 

Ei întoarseră capetele. 

— Cred că azi ar trebui să încercăm şi să ne odihnim cât 
mai mult cu putință. Asta dacă mai intenționăm să mergem 
spre nord. 

Clay se uită atent la el, ca să se asigure că Tom mai era în 
toate mințile. Părea să fie, dar... 

— N-ai văzut ce se-ntâmplă afară? întrebă el. N-ai auzit 
împuşcăturile? N-ai auzit... - nu voia să zică zbierete față de 
Alice, deşiDumnezeu ştia că era niţel cam târziu pentru a 
încerca să-i protejeze sensibilitatea ce-i mai rămăsese - 
„strigătele? 

— Ba da, răspunse Tom. Dar nebunii au stat înăuntru azi- 
noapte, nu-i aşa? 

Pentru o clipă, nici Clay, nici Alice nu se clintiră, după care 
fata porni să lovească uşor din palme, în aplauze moi, aproape 
silențioase. Şi Clay începu să surâdă. Îşi simţea zâmbetul 


strâmb şi nefamiliar pe chip, iar speranța care-l însoțea era 
de-a dreptul dureroasă. 

— Tom, rosti el, s-ar putea să fii un geniu. 

Tom nu-i întoarse zâmbetul. 


e Nu te baza pe asta, zise el. N-am obţinut niciodată cine 
ştie ce rezultate la testele de inteligenţă. 


15 


Simțindu-se în mod clar mai bine - şi asta trebuia să fie un 
lucru bun, aprecie Clay - Alice sui la etaj ca să caute printre 
hainele lui Tom ceva ce să poată îmbrăca. Clay se aşeză pe 
canapea şi se gândi la Sharon şi Johnny, încercând să decidă 
ce ar fi făcut ei şi unde s-ar fi dus, presupunând permanent că 
fuseseră îndeajuns de norocoşi pentru a fi împreună. Începu 
să picotească şi-i văzu limpede în şcoala elementară Kent 
Pond, acolo unde preda Sharon. Erau baricadaţi în sala de 
sport cu alte douăzeci sau treizeci de persoane, mâncând 
sandvişuri de la bufetul şcolii şi bând lapte din cutiuţele de 
carton. Ei... 

Alice îl trezi, strigând de la etaj. Clay îşi privi ceasul şi văzu 
că dormise douăzeci de minute. Din gura întredeschisă, saliva 
i se prelinsese pe bărbie. 

— Alice? Se duse la piciorul treptelor. S-a-ntâmplat ceva? 

Văzu că Tom privea de asemenea în direcția scării. 

— Nu, dar poţi să vii pentru o secundă? 

— Sigur că da. 

Se uită la Tom, strânse din umeri, apoi urcă. 

Alice se afla în dormitorul pentru oaspeţi, care nu părea să 
fi avut parte de mulți oaspeți, deşi cele două perne sugerau că 
Tom petrecuse mare parte a nopţii alături de fată, iar 
aşternutul mototolit sugera în plus un somn nu tocmai 
odihnitor. Fata găsise o pereche de pantaloni care aproape că i 
se potriveau şi o bluză de trening pe pieptul căreia scria 
CANOBIE LAKE PARK, sub conturul unui montagne russe. Pe 
podea se găsea genul de radiocasetofon cu CD player portabil 


mare, după care Clay şi prietenii lui tânjiseră cândva, tot aşa 
cum Johnny-Gee tânjise după telefonul mobil roşu. Clay şi 
prietenii lui numeau asemenea aparate „ghetou-blastere" sau 
„bum-boxuri'". 

— Era în debara şi bateriile par noi, zise Alice. M-am gândit 
să-i dau drumul şi să caut un post de radio, însă după aceea 
m-am temut. 

El se uită la ghetou-blasterul de pe podeaua frumos 
parchetată din dormitorul pentru oaspeţi şi se temu de 
asemenea. Putea la fel de bine să fi fost o armă încărcată. 
Încerca totuşi impulsul de a întinde mâna şi a răsuci 
selectorul de mod, îndreptat acum spre CD şi FM, şi 
presupunea că Alice simţise acelaşi imbold şi de aceea îl 
chemase. Imboldul de a atinge o armă încărcată n-ar fi diferit 
cu nimic. 

— Soră-mea mi l-a dăruit acum doi ani de ziua mea de 
naştere, rosti Tom din prag şi amândoi tresăriră. În iulie, i-am 
pus baterii şi l-am luat la plajă. Când eram puşti, mergeam 
toți la plajă şi ascultam la radiouri, deşi eu n-am avut 
niciodată unul atât de mare. 

— Nici eu, spuse Clay. Dar mi-am dorit unul. 

— M-am dus la plaja Hampton din New Hampshire, cu un 
teanc de CD-uri cu Van Halen şi Madonna, însă n-a mai fost 
acelaşi lucru. Nici pe departe. De atunci nu l-am mai folosit. 
Bănuiesc că nu emite nici un post, aşa-i? 

— Eu fac prinsoare că unele mai emit, spuse Alice. (Îşi 
muşca buza inferioară şi Clay se gândi că dacă n-avea să 
înceteze în scurt timp, avea să înceapă să sângereze.) Cele pe 
care prietenii mei le numesc roboptzeci. Au denumiri 
prietenoase ca BOB şi FRANK, dar toate provin de la un 
radicomputer gigantic din Colorado şi sunt transmise prin 
satelit. Cel puţin aşa zic prietenii mei. Şi...îşi umezi cu limba 
locul pe care-l muşca. Imediat sub pieliță strălucea sângele. 

— Şi tot aşa sunt direcționate şi semnalele telefoanelor 
mobile, nu? Prin satelit. 

— Nu ştiu, răspunse Tom. Probabil că aşa este în cazul 
apelurilor interurbane... iar pentru cele transatlantice este 


absolut sigur... şi mai cred că un geniu al informaticii ar 
putea dirija un semnal incorect de satelit în toate turnurile de 
microunde pe care le vezi... cele care amplifică semnalul pe 
parcurs... 

Clay ştia despre ce turnuri vorbea - schelete din oţel 
acoperite aproape complet de antene radar rotunde ca nişte 
ventuze cenugşii. Se înălțaseră peste tot în ultimii zece ani. 

— Dacă am putea recepționa o staţie locală, spuse Tom, am 
putea afla ştiri. Am avea idee ce să facem, unde să mergem... 

— Da, dar dacă semnalul acela este şi la radio? rosti Alice. 
Asta întreb eu. Dacă auziți ce-a... - îşi umezi iarăşi buzele, 
apoi reîncepu să le morfolească - ce-a auzit mama? Şi tata? Şi 
el, da, da, şi el, avea un mobil nou-nouţ, cu cele mai recente 
funcții... video, autoapelare, conexiune Internet... se topea 
după jucăria aia. Scoase un hohot, care era în acelaşi timp 
isteric şi îndurerat, într-o combinaţie ameţitoare. Dacă auziți 
ce-au auzit şi ei? Părinții mei şi ei, cei de-afară? Vreţi să 
riscaţi asta? 

La început Tom nu spuse nimic. După aceea, precaut, ca şi 
cum ar fi testat ideea, vorbi: 

— Unul dintre noi ar putea s-o rişte. Ceilalţi doi ar putea să 
iasă şi să aştepte până ce... 

— Nu, zise Clay. 

— Va rog, nu, spuse Alice. Era pe punctul să reizbucnească 
în lacrimi. Vă vreau pe amândoi. Am nevoie de voi amândoi. 

Stăteau în jurul radioului şi se uitau la el. Clay se pomeni 
gândindu-se la romanele science-fiction pe care le citise în 
adolescenţă (uneori la plajă, ascultând Nirvana în loc de Van 
Halen la radio). În nu puţine dintre ele, lumea se sfârşea, iar 
apoi eroii o 

reconstruiau. Nu fără strădanii şi obstacole, însă, da, ei 
foloseau unelte şi tehnologie şi o reconstruiau. Nu-şi putea 
reaminti vreo carte în care eroii să stea pur şi simplu într-un 
dormitor, uitându-se la un aparat de radio. Mai devreme sau 
mai târziu, gândi el, cineva o sa ridice o unealtă sau o să 
deschidă un radio, fiindcă cineva trebuie s-o facă. 

Da. Dar nu în dimineața asta. 


Simțindu-se ca şi când ar fi trădat ceva mai mare decât 
putea să înțeleagă, ridică ghetou-blasterul lui Tom, îl puse 
înapoi în debara şi închise uşa. 


16 


Cam după vreo oră, migraţia către est începu să-şi piardă 
caracterul ordonat. Clay era de veghe. Alice se afla în 
bucătărie, mâncând unul dintre sandvişurile pe care le 
aduseseră din Boston - spusese că trebuiau să termine 
sandvişurile înainte de a deschide conservele din cămara 
micuță a lui Tom, pentru că nici unul dintre ei nu ştia când 
vor mai găsi carne proaspătă - iar Tom dormea în living, pe 
canapea. Clay îl putea auzi sforăind fericit. 

Observă câțiva oameni care mergeau împotriva curentului 
general spre est, apoi percepu un fel de diminuare a ordinii de 
pe Salem, ceva atât de subtil încât mintea lui înregistra doar 
ca o intuiție ceea ce zărea ochiul. Inițial o ignoră, ca fiind o 
impresie falsă cauzată de cei câțiva rătăcitori - chiar mai 
descreieraţi decât restul - care se îndreptau spre vest, nu spre 
est, după care cobori privirea către umbre. Configurațţiile 
ordonate în formă de „V'" pe care le observase mai devreme 
începuseră să se deformeze, iar în scurt timp dispărură 
complet. 

Majoritatea oamenilor se îndreptau acum spre vest şi unii 
dintre ei molfăiau produse pe care le luaseră din magazine, 
probabil din supermarketul Safeway despre care amintise 
Tom. Nora domnului Scottoni, Judy, avea o găletuşă enormă 
de înghețată cu ciocolată ce se topea, pe care o ţinea în brațe 
şi care o mânjise de la genunchi până la nasul cârn; fața ei 
acoperită practic de ciocolată o făcea să semene cu o actriță 
dintr-un spectacol cu albi deghizați în negri. lar dacă dl 
Potowami avusese cândva predispoziţii vegetariene, acestea 
dispăruseră demult; el mesteca din ambii pumni plini cu 
hamburgeri cruzi, chiar în vreme ce mergea. Un bărbat gras, 
în costum murdar, avea ceva ce semăna cu o pulpă de miel 
parțial decongelată, iar când Judy Scottoni încercă să 1-0 


tragă din mână, el o pocni cu sălbăticie drept în mijlocul 
frunții. Femeia căzu fără un sunet, aidoma unei vițele lovite 
cu maiul, cu pântecele însărcinat în față, strivind găletuşă de 
ciocolată Breyers. 

Încăierările erau destule şi majoritatea destul de violente, 
dar nu se revenise la sălbăticia totală din după-amiaza 
trecută. În tot cazul, nu aici. În centrul Maldenului, alarma, 
care din capul locului sunase obosit, se oprise de mult. În 
depărtare răsunau sporadic focuri de armă, totuşi nici unul 
nu fusese aproape, după acea singură împuşcătură din 
centrul oraşului. Clay se uită cu atenție dacă vreun nebun 
încerca să intre într-o casă, însă, deşi ocazional suiau pe 
peluze, ei nu dovedeau în vreun fel că ar trece de la 
încălcarea ilegală a proprietății la spargere. Principala lor 
ocupaţie era să rătăcească de colo-colo, încercând ocazional să 
înhațe mâncarea altcuiva, uneori lovindu-se sau muşcându- 
se. Trei sau patru - printre care Judy Scottoni - zăceau pe 
stradă, fie morți, fie leşinaţi. Majoritatea celor care trecuseră 
mai devreme pe lângă casa lui Tom erau tot în piaţa oraşului, 
bănui Clay, participând la un dans pe stradă sau la Primul 
Festival Anual de Carne Crudă din Malden, şi-i mulțumi 
proniei pentru asta. Era totuşi straniu felul în 
care concentrarea anterioară - senzaţia de cârd - păruse să se 
destrame şi să dispară. 

După amiază, când i se făcu somn în mod serios, Clay se 
duse în bucătărie şi o găsi pe Alice moţăind la masă, cu capul 
pe braţe. Într-o mână ţinea pantofiorul căruia îi spusese Baby 
Nike. Când o trezi, fata îl privi buimacă şi strânse pantofiorul 
la pieptul bluzei de trening, ca şi cum s-ar fi temut că el ar fi 
încercat să i-l ia. 

El o întrebă dacă putea să vegheze o vreme din capul 
holului, fără să adoarmă din nou, ori să fie văzută, şi fata 
răspunse că putea. Clay o crezu pe cuvânt şi-i aduse un 
scaun. Alice se opri pentru o secundă în uşa livingului. 

— Ia fii atent, îi zise. 

Clay privi peste umărul ei şi-l văzu pe motanul Rafe 
dormind pe abdomenul lui Tom. Pufni amuzat. 


Alice se aşeză pe scaunul pe care Clay îl instalase dincolo de 
uşă, pentru a nu fi văzută de cineva care s-ar fi uitat la casă. 
După o singură privire aruncată afară, fata spuse: 

— Nu mai sunt un cârd. Ce s-a-ntâmplat? 

— Nu ştiu. 

— Cât e ora? 

EI îşi privi ceasul. 

— Douăsprezece şi douăzeci. 

— La ce oră am remarcat noi că mergeau în cârd? 

— Nu ştiu, Alice. Încerca să fie răbdător cu ea, dar abia 
putea ţine ochii deschişi. La şase jumătate? Şapte? Nu ştiu. 
Contează? 

— Dacă le-am putea întocmi un orar, ar conta mult, nu 
crezi? 

Clay îi spuse că se va gândi la asta după ce avea să doarmă 
niţel. 

— Două ore, după aceea trezeşte-mă pe mine sau pe Tom, îi 
zise. Chiar mai devreme, dacă se-ntâmplă ceva anormal. 

— E greu să fie mult mai anormal, rosti ea încet. Du-te la 
etaj. Arăți realmente terminat. 

Clay sui în dormitorul de oaspeţi de la etaj, îşi scoase 
pantofii şi se întinse în pat. Se gândi pentru o clipă la cuvintele 
ei: Dacă le-am putea întocmi un orar. S-ar fi putut ca fata să fi 
avut o idee. Nu mare lucru, însă poate... 

Era o încăpere plăcută, foarte plăcută, plină de soare. Când 
stai întins într-o asemenea odaie, îți vine uşor să uiţi că în 
debara exista un radio pe care n-ai curaj să-l porneşti. Nu-ţi 
vine la fel de uşor să uiţi că soția, de care te-ai separat, dar pe 
care încă o iubeşti, poate să fie moartă şi că fiul - pe care nu-l 
iubeşti, ci-l adori - poate să fie nebun. In acelaşi timp, orice 
trup are nişte imperative, nu? lar dacă pentru somnul de 
după-amiază existase vreodată o cameră perfectă, atunci 
aceasta era. Şobolanul-panicii zvâcni, însă nu muşcă, şi Clay 
adormi imediat ce închise ochii. 


17 


De data aceasta Alice fu cea care-l scutură, deşteptându-l. 
Pantofiorul mov se legăna înainte şi înapoi, când îl zgâlțâia. 
Fata  legase obiectul în jurul  încheieturii stângi, 
transformându-l într-un talisman destul de macabru. 
Lumina din odaie se schimbase - se îndrepta spre peretele 
opus şi-şi diminuase intensitatea. Clay se întorsese pe o parte 
şi simțea nevoia să urineze, un semn sigur că dormise destul 
de mult. Se ridică grăbit în capul oaselor şi fu surprins - 
aproape îngrozit - să vadă că era şase fără un sfert. 
Dormise mai mult de cinci ore. Dar, desigur, noaptea trecută 
nu fusese prima lui noapte de odihnă imperfectă; şi cu o 
noapte în urmă 

dormise prost. Fusese agitat înaintea prezentării pe care o 
susținuse în fața celor de la Editura Dark Horse. 

— S-a-ntâmplat ceva? întrebă el, prinzând-o pe fată de 
încheietură. De ce m-ai lăsat să dorm aşa mult? 

— Fiindcă aveai nevoie de somn, răspunse Alice. Tom a 
dormit până la două şi eu am dormit până la patru. De 
atunci, am privit 

împreună. Vino jos să te uiţi. Mi se pare uluitor. 

— Iar sunt în cârd? 

Ea încuviinţă din cap. 

— Acum însă merg în direcția opusă. Şi asta nu-i tot. Vino 
să vezi. 

Clay îşi goli vezica şi se grăbi la parter. Tom şi Alice stăteau 
în pragul verandei, ţinându-se după talie unul pe celălalt. Nu 
se mai 

punea problema de a fi văzuți; cerul se înnorase şi veranda 
era complet în umbră. Oricum, pe strada Salem mai erau doar 
câțiva oameni şi toți mergeau către vest, nu tocmai alergând, 
dar cu pas destul de vioi. Un grup de patru umbla chiar pe 
carosabil, trecând peste trupuri şi resturi de alimente, printre 
care o pulpă de miel, acum roasă până la os, o mulțime de 
pungi de celofan şi cutii de carton rupte şi diverse rămăşiţe de 
fructe şi legume abandonate. După ei venea un grup de şase, 
în linie, cu cei doi din extremități mergând pe trotuare. Nu se 
uitau unul la celălalt, însă se mişcau atât de hotărât la 


unison când trecură pe lângă casa lui Tom, încât, pentru o 
secundă, părură un singur om şi Clay observă că până şi 
braţele li se mişcau în acelaşi ritm. Îi urma un puşti de 
vreo paisprezece ani, care şchiopăta, zbierând mugete 
nearticulate şi încercând să ţină pasul. 

— Nu se ocupă de morți şi de cei total lipsiţi de cunoştinţă, 
zise Tom, dar pe doi care se mai mişcau i-au ajutat. 

Clay se uită după femeia însărcinată şi n-o mai văzu. 

— Doamna Scottoni? întrebă el. 

— Era printre cei pe care i-au ajutat, răspunse Tom. 

— Aşadar se comportă din nou ca nişte oameni. 

— Nu te grăbi să tragi concluzia asta, spuse Alice. Unul 
dintre bărbaţii pe care au încercat să-i ajute nu putea să 
umble şi după ce a căzut de vreo două ori, unul dintre cei 
care-l ridicau s-a săturat să fie un bun samaritean şi, pur şi 
simplu... 

— L-a omorât, zise Tom. Dar nu cu mâinile, aşa cum a 
făcut cel din grădină, ci cu dinţii. l-a sfâşiat beregata. 

— Am văzut ce-o să se-ntâmple şi mi-am ferit privirea, rosti 
Alice, totuşi am auzit. El a... chițăit. 

— Uşurel, spuse Tom şi o strânse cu blândeţe de braț. 
Uşurel. 

Strada era aproape complet pustie. Apărură alți doi 
rătăcitori şi, cu toate că mergeau mai mult sau mai puțin 
unul lângă celălalt, amândoi şchiopătau atât de rău, încât nu 
lăsau deloc impresia de unison. 

— Unde merg? întrebă Clay. 

are dreptate. 

— Alice crede că ei intră undeva, răspunse Tom şi glasul îi 
părea surescitat. Înainte de a se înnopta. Poate că 

— Unde? Unde intră? Aţi văzut pe vreunul intrând în case 
de pe cvartalul ăsta? 

— Nu.” 

Răspunseseră amândoi simultan. 

urmare, mulți se află sport ale şcolilor. 

— Nu s-au întors toţi, zise Alice. În tot cazul, nu s-au întors 
la fel de mulți pe cât au plecat azi-dimineaţă. Prin încă în 


centrul Maldenului sau mai departe. Este posibil să se fi 
îndreptat spre clădiri publice, de pildă sălile de 

Sălile de sport ale şcolilor... Lui Clay nu-i plăcea deloc cum 
suna. 

— Aţi văzut filmul Dimineaţa morții? întrebă ea. 

i.în original, Dawn ofthe Dead (n tr.). 

— Da, încuviinţă Clay. Să nu-mi zici că cineva te-a lăsat pe 
tine să-l vezi. 

Fata se uită la el de parcă ar fi fost sărac cu duhul. Sau 
bătrân. 

— O prietenă de-a mea avea DVD-ul. L-am văzut demult, în 
clasa a opta, într-o noapte când am rămas la ea acasă. (Hăt pe 
vremea când mai circula poştalionul şi bizonii erau regii 
preriei, spunea tonul ei.) în filmul ăla, toți morţii - mă rog, nu 
chiar toți, însă foarte mulți - se duceau la mall după ce se 
trezeau. 

Tom McCourt se holbă la ea o secundă, apoi izbucni în râs. 
Nu era un râs simplu, de altfel, ci o serie lungă de hohote, atât 
de puternice, încât fu nevoit să se sprijine de perete şi Clay 
consideră că era mai înțelept să închidă uşa dintre hol şi 
verandă. Nu putea şti cât de bine auzeau creaturile acelea 
care şontâcăiau pe stradă; în clipa aceea nu se putea gândi 
decât că auzul smintitului povestitor al lui Poe din Inima care- 
şi spune taina fusese extrem de ascuțit. 

— Da, aşa au făcut, zise Alice punându-şi mâinile în şolduri 
şi pantofiorul făcu o tumbă prin aer. S-au dus drept la mall. 

Tom hohoti încă şi mai tare. Genunchii îi tremurară şi 
bărbatul se prelinse încet pe podeaua holului, râzând din toți 
rărunchii şi lovindu-se cu palmele peste cămaşă. 

— Au murit..., icni €l, ... şi s-au trezit... ca să meargă la mall. 
Iisuse Hristoase, da' Jerry F-Falwell... 

Răbufni în altă cascadă de hohote. Lacrimile îi curgeau 
acum pe obraji în pâraie limpezi. Izbuti să-şi regăsească 
suficient control de sine ca să termine: 


+ Jerry Falwell“ ştie că raiul este mallul Newcastle? 


Clay începu şi el să râdă. Râse şi Alice, deşi lui Clay i se 
părea că fata era niţel iritată pentru că referirea făcută de ea 
nu fusese întâmpinată cu interes sau măcar amuzament, ci 
cu tăvăleli pe jos de râs. Pe de altă parte, când oamenii încep 
să râdă, e greu să nu li te alături. Chiar şi dacă eşti iritat. 

Aproape că se opriseră, când Clay spuse fără nici o 
legătură: 

— Dacă raiu' nu seamănă mult cu Dixie, eu nu vreau să 
mă duc. 

Asta stârni alte hohote, din partea tuturor. Alice încă râdea, 
când spuse: 

— Dacă merg în cârd, iar noaptea se cuibăresc ca găinile în 
săli de sport şi malluri, oamenii i-ar putea mitralia cu sutele. 

Clay se opri cel dintâi din râs. Apoi amuţi şi Tom. O privi, şi- 
şi şterse saliva din mustăcioara lui bine îngrijită. 

Alice aprobă din cap. Veselia îi colorase obrajii şi continua 
să zâmbească. Trecuse, cel puţin momentan, dincolo de 
drăgălăşenie şi pătrunsese în frumusețea reală. 

— Cu miile, poate, dacă merg toţi în acelaşi loc. 

— Iisuse, rosti Tom, după care îşi scoase ochelarii şi începu 
să le lustruiască lentilele. Nu te-ncurci. 


+ E vorba de supraviețuire, zise Alice sec. Îşi cobori privirea 
spre pantofiorul legat de încheietură, apoi ridică ochii spre 
cei doi bărbați. Dădu iarăşi din cap. Ar trebui să întocmim 
un orar. Să aflăm dacă merg în cârd şi când merg în cârd. 
Dacă se cuibăresc ca găinile pentru culcare şi unde o fac. 
Fiindcă dacă pot fi încadraţi într-un orar... 


18 


Clay îi condusese afară din Boston, dar când ei trei părăsiră 
casa de pe strada Salem după aproape douăzeci şi patru de 
ore, Alice Maxwell, în vârstă de cincisprezece ani, era categoric 
conducătorul grupului. Cu cât se gândea mai mult la asta, cu 
atât Clay era mai puţin surprins. 

Tom McCourt nu ducea lipsă de ceea ce verii lui britanici 
numeau „dârzenie", însă nu era şi n-avea să fie niciodată un 
conducător înnăscut. Clay avea unele calități de lider, dar în 
seara asta Alice deținea un avantaj pe lângă inteligența şi 
dorința ei de supravieţuire : fata era pe punctul de a depăşi 
criza provocată de pierderile ei personale. Plecând din locuința 
de pe strada Salem, amândoi bărbaţii se confruntau cu 
probleme noi. Clay începuse să sufere de o deprimare de-a 
dreptul înfricoşătoare, despre care inițial crezuse că era pur şi 
simplu rezultatul deciziei sale - inevitabile, de altfel - de a-şi 
abandona mapa. Pe măsură însă ce se lăsa noaptea, el îşi 
dădu seama că era spaima profundă față de ceea ce putea 
găsi, dacă şi când avea să ajungă, la Kent Pond. 

Pentru Tom era mai simplu. El nu putea accepta ideea să-l 
abandoneze pe Rafe. 

— Propteşte-i uşa şi las-o deschisă, zise Alice - noua şi mai 
puternica Alice, care părea tot mai fermă cu fiecare clipă. 

Mai mult ca sigur ca nu va păţi nimic, Tom. Va găsi destule 
de mâncat. Va trece mult înainte ca pisicile să flămânzească, 
ori ca telnebunii să coboare pe lanţul trofic încât să ajungă la 
carnea de pisică. 

— Se va sălbătici, spuse Tom. 

Stătea pe canapeaua din living, arătând elegant şi nefericit 
în trenciul cu cordon şi purtând pălărie moale de fetru. Rafer îi 
stătea în poală, torcând şi părând plictisit. 

— Da, aşa se va-ntâmpla cu toate animalele, zise Clay. 
Gândeşte-te numai la câini... cei foarte mici şi cei foarte mari 
nici nu vor mai avea timp să se sălbăticească, ci vor muri pur 
şi simplu. 


— Îl am de multă vreme. De pe când era doar un pisoiaş. 
Tom ridică privirea şi Clay văzu că era pe punctul de a izbucni 
în lacrimi. În plus, cred că-l consider norocul meu. Amuleta 
mea. Nu uitaţi că el mi-a salvat viaţa. 

— Acum noi suntem amuleta ta, spuse Clay. Nu dorea să-i 
aducă aminte că el însuşi îi salvase, aproape cu siguranţă, 
viața într-o ocazie, dar acela era adevărul. Nu-i aşa, Alice? 

— Da, încuviinţă ea. 

Tom îi găsise un poncho şi fata purta un rucsac în spate, 
deşi deocamdată înăuntru nu se găseau decât baterii pentru 
lanterne... şi, Clay era convins în privința asta, pantofiorul 
macabru, pe care cel puţin nu-l mai ţinea legat de 
încheietură. Clay avea de asemenea baterii în ranița sa, 
alături de felinarul Coleman. Nu duceau nimic altceva, la 
sugestia Alicei. Ea spusese că n-avea rost să care lucruri pe 
care le puteau obţine de pe drum. 

— Noi suntem Cei Trei Muşchetari, Tom - toți pentru unul 
şi unul pentru toţi. Haide acum să traversăm la casa lui 
Nickleby şi să vedem dacă găsim ceva muschete. 

— Nickerson. 

Tom continua să mângâie motanul. 

Alice era îndeajuns de inteligentă - şi îndeajuns de 
compătimitoare, da, poate şi asta - ca să nu spună ceva de 
felul Nu contează numele, dar Clay putea să vadă că era pe 
punctul de a-şi epuiza capitolul răbdare. 

— Tom, vorbi el, e timpul să plecăm. 

— Da, cred că aşa-i. 

Dădu să lase motanul din braţe, apoi îl ridică şi-l sărută 
apăsat între urechi. Rafe îl suportă, mijind doar puţin ochii. 
Tom îl aşeză pe canapea şi se sculă. 

— Ai o porţie dublă în bucătărie lângă plită, băiete, îi spuse. 
Plus un castron mare cu lapte, amestecat juma-juma cu 
smântână. Uşa din spate e deschisă. Încearcă să-ți aminteşti 
unde-i casa şi poate... cine ştie, poate c-o să ne revedem. 

Motanul sări de pe canapea şi ieşi din odaie, îndreptându-se 
către bucătărie cu coada ridicată băț. Şi, ca toate pisicile, nu 
aruncă nici o privire îndărăt. 


Mapa lui Clay, îndoită şi cu o cută orizontală pornind în 
ambele direcții din punctul central unde fusese străpunsă de 
cuțit, era rezemată de peretele livingului. leşind, Clay o privi şi 
rezistă imboldului de a o atinge. Se gândi pentru o clipă la 
personajele dinăuntrul ei împreună cu care trăise aşa multă 
vreme, atât în studioul lui micuț, cât şi în domeniile mult mai 
vaste (cel puţin aşa îşi plăcea să se automăgulească) ale 
imaginației: Vrăjitorul Flak, Gene Somnorosul, Jumping Jack 
Flash, Sally Venin... Şi Pribeagul Negru, bineînțeles. Cu două 
zile în urmă, crezuse că poate aveau să ajungă staruri. Acum 
prin ele trecea o gaură şi-l aveau drept tovarăş pe motanul lui 
Tom McCourt. 

Se gândi la Gene Somnorosul, părăsind oraşul, pe Robbie 
Robo-poneiul, spunând Ad-dio, b-băieți! P-poate c-c-o s-s-să m- 
mai t-trec p-pe-aici! 

— Adio, băieți, rosti el cu glas tare... uşor stânjenit, totuşi 
nu prea mult. 

La urma urmelor, era sfârşitul lumii. Ca rămas-bun nu era 
mare lucru, dar trebuia să se mulțumească cu atât... şi, aşa 
cum ar fi putut spune tot Gene Somnorosul, Oricum e m-mai 
b-bine d-decât un f-fier r-roşu-n ochi. 

Îi urmă pe Alice şi Tom pe verandă, apoi afară, în sunetul 
ploii uşoare de toamnă. 


19 


Tom purta pălăria de fetru moale, poncho-ul Alicei avea 
glugă şi Tom îi găsise lui Clay o şapcă Red Sox care să-i 
protejeze capul de ploaie, cel puţin o vreme, dacă bura aceea 
nu se întețea. lar dacă se-nteţea... ei bine, scotocitul prin alte 
case n-ar fi trebuit să reprezinte o problemă, aşa cum 
subliniase Alice. Cu certitudine ar fi găsit ceva împotriva ploii. 
De pe veranda înaltă, puteau zări aproximativ două cvartale 
din strada Salem. În lumina tot mai slabă, era imposibil să fie 
absolut siguri, însă strada părea complet pustie, cu excepția 
câtorva trupuri şi a resturilor de mâncare lăsate de nebuni în 
urma lor. 


Toţi purtau cuțite, în teci improvizate de Clay. Dacă Tom 
avea dreptate în privința lui Nickerson, în scurt timp urmau 
să fie mai bine dotați. Clay o spera din toată inima. El ar fi 
putut să utilizeze din nou cuțitul de măcelar din Soul Kitchen, 
dar tot nu era convins că l-ar fi putut folosi cu sânge rece. 

Alice ţinea o lanternă în mâna stângă. Se uită ca să se 
asigure dacă şi Tom avea o lanternă şi după aceea încuviinţă. 

— Gata, zise ea. Ne duci la locuinţa Nickerson-ilor, da? 

— Da, spuse Tom. 

— lar dacă vedem pe cineva în drum, ne oprim imediat şi-i 
băgăm lanternele în ochi. 

Îl privi pe Tom, apoi pe Clay, uşor neliniştită. Mai 
discutaseră o dată despre asta. Clay bănuia că fata se 
manifesta la fel de pedant înaintea testelor importante... şi 
desigur acesta era un test foarte important. 

— Exact, încuviință Tom. Spunem: „Pe noi ne cheamă Tom, 
Alice şi Clay. Suntem normali. Pe voi cum vă cheamă?" 

— Dacă au lanterne ca noi, zise Clay, am putea 
presupune... 

— Nu putem presupune Nimic, rosti ea agitată, pe un ton 
nemulțumit. Tata spune că presupune te prosteşte pe tine şi 
pe mine. Ai priceput, pe tine şi... 

— Am priceput, spuse Clay. 

Alice îşi trecu palma peste ochi, dar Clay nu fu sigur dacă 
pentru a se şterge de ploaie ori de lacrimi. Se întreba, iute şi 
dureros, dacă în chiar clipa aceea Johnny plângea undeva, 
gândindu-se la el. Clay spera că aşa era. Spera că fiul lui era 
capabil încă de lacrimi. De amintiri. 

— Dacă ei ne pot răspunde, dacă îşi pot spune numele, 
atunci e bine şi probabil că nu ridică probleme, zise Alice. Aşa- 
1? 

— Da, spuse Clay. 

— Da-da, aprobă Tom uşor neatent. 

Examina strada pe care nu se zăreau nici oameni şi nici 
luminiţe mişcătoare de lanterne, nici aproape şi nici departe. 

Undeva în depărtare răsunară împuşcături şi sunetele lor 
aduceau cu cele de artificii. Aerul duhnea a fum de incendii şi 


tăciuni, la fel cum mirosise toată ziua. Clay se gândi că izul 
părea mai intens acum, fiindcă tăciunii erau uzi. Se întrebă 
cât va trece până ce miasma cadavrelor intrate în 
descompunere va preschimba în duhoare aerul stătut de 
deasupra Bostonului. Bănuia că asta depindea de căldura din 
zilele următoare. 

— Dacă întâlnim oameni normali şi ei ne-ntreabă ce facem 
sau unde mergem, nu uitaţi ce-am convenit, zise Alice. 

— Căutăm supraviețuitori, rosti Tom. 

— Exact. Pentru că sunt prietenii şi vecinii noştri de pe 
stradă. Cei pe care-i vom întâlni sunt pur şi simplu în trecere 
şi nu vor dori să se oprească. Mai târziu, probabil că vom 
intenționa să ne asociem cu alți oameni normali, deoarece cu 
cât suntem mai mulți, cu atât suntem mai în siguranță, dar 
deocamdată... 

— Deocamdată vrem să punem mâna pe armele alea, 
interveni Clay. Dacă există arme pe care să punem mâna. 
Haide, Alice, să trecem odată la treabă. 

Ea îl privi neliniştită. 

— Ce s-a-ntâmplat? Am uitat ceva? Poţi să-mi spui... ştiu 
că nu-s decât o puştoaică. 

Răbdător - pe cât de răbdător putea să fie cu nervii pe care-i 
simțea aidoma unor strune de chitară întinse la maximum - 
Clay zise: 

— Nu s-a-ntâmplat nimic, dulceaţă. Vreau pur şi simplu să 
trecem odată la treabă. Oricum nu cred că ne vom întâlni cu 
cineva. Cred că-i prea devreme. 

— Sper să ai dreptate, spuse ea. Părul îmi stă ca naiba şi 
mi-am rupt o unghie. 

Ei o priviră în tăcere pentru o clipă, apoi izbucniră în râs. 
După aceea relaţiile între ei fura mai bune şi deveniră şi mai 
bune până la sfârşit. 


20 


— Nu, zise Alice şi icni. Nu! Nu, nu pot... 
Un icnet şi mai sonor. După aceea: 


— O să vomit. Scuzați-mă. 

leşi din lumina puternică a Colemanului, pătrunzând în 
întunericul livingului familiei Nickerson, care făcea legătura 
cu bucătăria prin intermediul unei arcade largi. Clay auzi un 
bufnet slab, când fata se lăsă în genunchi pe covor, apoi alte 
icnete. O pauză, o icnitură, după care ea vomită. El se simți 
aproape uşurat. 

— Hristoase, spuse Tom. 

Inspiră prelung şi şuierat, iar când vorbi o făcu printr-o 
expiraţie tremurătoare, care aducea mult cu un urlet: 

— Tom, rosti Clay. 

Văzu că omulețul se legăna pe picioare şi înțelese că era 
gata să leşine. De ce nu? Rămăşițele acestea însângerate 
fuseseră vecinii lui. 

— Tom! 

Păşi între Tom şi cele două trupuri de pe podeaua 
bucătăriei, între Tom şi majoritatea sângelui împroşcat, care 
părea la fel de negru ca tuşul în strălucirea albă şi 
neiertătoare a Colemanului. Cu mâna liberă, îl lovi uşor pe 
obraz. 

— Să nu leşini! Când văzu că Tom îşi recăpătase echilibrul, 
cobori puţin glasul: Du-te-n camera cealaltă şi ocupă-te de 
Alice. Eu o să mă ocup de bucătărie. 

— De ce vrei să te mai duci acolo? întrebă Tom. Aia-i Beth 
Nickerson cu creierii... cu c-creierii peste tot... Înghiți un nod, 
care se auzi realmente clicăindu-i în gât. Aproape că nu mai 
are față, totuşi îi recunosc sarafanul albastru cu fulgi albi de 
zăpadă. lar Heidi este acolo, pe podea, lângă masa din centru. 
Fata lor... O recunosc pe ea, chiar cu ... Clătină din cap de 
parcă ar fi vrut să-l limpezească, apoi repetă: De ce vrei s-o 
faci? 

— Sunt sigur că văd lucrul pentru care am venit, spuse 
Clay şi fu uimit cât de calm i se auzi glasul. 

— În bucătărie? 

Tom încercă să se uite pe lângă el, dar Clay îi bloca raza 
vizuală. 


— Ai încredere în mine. Ocupă-te de Alice. Dacă şi-a revenit, 
începeți să căutați alte arme. Strigă, dacă dați peste ceva. Şi ai 
grijă, este posibil ca şi domnul Nickerson să fie acolo. Vreau să 
spun că am putea presupune că lucra, atunci când s-a 
prăbuşit totul, dar, aşa cum zice tatăl Alicei... 

— Presupune te prosteşte pe tine şi pe mine, rosti Tom şi 
izbuti un zâmbet slab. Ştiu ce vrei să spui. Se întoarse ca să 
plece, însă după aceea reveni: Nu-mi pasă unde mergem, Clay, 
dar nu vreau să rămânem aici mai mult decât este necesar. 
Nu m-am topit din dragoste pentru Arnie şi Beth Nickerson, 
însă au fost vecinii mei. Şi să ştii că m-au tratat mult, mult 
mai bine decât idiotul ăla de Scottoni din spate. 

— Am înţeles. 

Tom îşi aprinse lanterna şi intră în livingul Nickerson-ilor. 
Clay îl auzi murmurându-i Alicei, liniştind-o. 

Încordându-se, Clay intră în bucătărie cu felinarul Coleman 
ridicat şi ocoli băltoacele de sânge de pe podeaua din lemn de 
stejar. Sângele se uscase de acum, dar el tot nu voia să calce 
în el mai mult decât ar fi fost necesar. 

Fata care zăcea pe spate lângă masa din centru fusese 
înaltă, însă ambele ei codițe, cât şi liniile ascuţite ale corpului 
sugerau că fusese cu doi-trei ani mai mică decât Alice. Capul 
îi era înclinat sub un unghi exagerat, ca o parodie de 
întrebare, iar ochii morţi se bulbucau din orbite. Avusese 
părul blond-pai, dar pe partea stângă a capului - partea care 
receptase lovitura ce o ucisese - căpătase aceeaşi culoare 
maro-închis ca şi petele de pe podea. 

Mama ei căzuse în spatele mesei din dreapta aragazului, 
acolo unde dulăpioarele elegante din lemn de cireş se 
apropiau, formând un colț. Palmele îi erau alb-spectral din 
cauza făinii, iar picioarele însângerate şi muşcate se răşchirau 
indecent. Cândva, înainte de a începe să lucreze la o bandă 
desenată de ediție limitată cu titlul Bătălia Iadului, Clay 
accesase o arhivă Web de fotografii ale unor răni fatale de 
gloanţe, gândindu-se că ar fi putut găsi ceva care să-i fie de 
folos. Nu găsise. Rănile de gloanţe vorbeau un limbaj propriu 
teribil de inexpresiv, pe care-l revedea acum. De la ochiul 


stâng în sus, Beth Nickerson fusese transformată în cea mai 
mare parte în fluide şi cartilaje. Ochiul drept se rotise înspre 
partea de sus a găvanului său, ca şi cum femeia ar fi murit 
încercând să privească în propriul ei cap. Părul de la ceafă şi 
cea mai mare parte a materiei cerebrale erau încleiate de 
dulăpiorul din lemn de cireş de care se rezemase în clipele 
scurte ale morții. Câteva muşte bâzâiau în jurul ei. 

Clay icni. Întoarse capul şi-şi acoperi gura, spunându-şi că 
trebuia să se controleze. În odaia alăturată, Alice se oprise din 
vomitat - de fapt, o putea auzi vorbind cu Tom, pe măsură ce 
înaintau prin casă - şi nu voia s-o facă să reînceapă. 

Gândeşte-te la ei ca la nişte manechine, nişte păpuşi dintr- 
un film, îşi spuse, dar ştia că nu va putea face asta niciodată. 

Când privi din nou bucătăria, se uită la celelalte obiecte de 
pe podea şi asta îl ajută. Arma o văzuse deja. Bucătăria era 
spațioasă şi pistolul se găsea tocmai în cealaltă parte a ei, 
între frigider şi unul dintre dulăpioare, întoarsă cu ţeava spre 
cameră. Primul lui impuls când văzuse femeia moartă şi fata 
moartă fusese de a-şi feri ochii, aceştia căzuseră absolut 
accidental pe ţeava armei. 

Dar poate că aş fi ştiut că trebuia sa fie o armă. 

Văzuse până şi locul unde stătuse: un suport mural, între 
televizorul incorporat într-un dulăpior şi deschizătorul de 
conserve de dimensiuni industriale. Erau înnebuniți după 
gadgeturi, ca şi după arme, spusese Tom, iar un pistol fixat pe 
perete în bucătăria ta, gata oricând să-ţi sară în mână... păi 
dacă asta nu era cea mai bună dintre lumile posibile, atunci 
ce naiba era? 

— Clay> ) 

Vorbise Alice. Se auzea din depărtare. 

— Ce este? 

Urmă apoi un sunet de picioare suind iute trepte, după care 
Alice strigă din living: 

— Tom a zis că vrei să te anunțăm dacă găsim ceva.Tocmai 
am găsit! La subsol trebuie să fie o duzină de arme. Puşti, dar 
şi pistoale. Sunt într-un rastel pe care-i lipit abţibildul de 


alarmă al unei companii de securitate, aşa că probabil vom fi 
arestați... asta a fost o glumă. Vii? 

— Imediat, dulceaţă. Nu intra aici. 

— Nu te teme. Mai bine nu mai sta nici tu acolo, să nu ţi se 
facă rău. 

Clay trecuse însă de posibilitatea de a i se face rău, trecuse 
cu mult. Pe podeaua însângerată din lemn de stejar a 
bucătăriei Nickerson-ilor se găseau alte două obiecte. Unul era 
un făcăleț, ceea ce era logic. Pe masa din centru se aflau o 
formă din cositor pentru plăcinte, un castron pentru pregătit 
aluatul şi o cutie de tablă galben-vesel pe care scria FĂINĂ. 
Celălalt obiect de pe podea, destul de apropiat de una dintre 
mâinile lui Heidi Nickerson, era un telefon mobil care numai 
unui adolescent ar fi putut să-i placă: albastru, cu decalcuri 
mari, portocalii, în formă de margarete. 

Clay putu să vadă ce se întâmplase, deşi n-o dorea mai 
deloc. Beth Nickerson făcea o plăcintă. Ştia ea oare că ceva 
groaznic începuse să se întâmple în Boston, în America, poate 
în toată lumea? Se transmisese oare la televizor? Dacă da, 
televiziunea nu-i  expediase o nebunogramă, Clay era 
încredințat în privința asta. 

Dar fiica ei primise una. Oh, da! Şi Heidi îşi atacase mama. 
Oare Beth Nickerson încercase să discute cu fata ei înainte de 
a o trimite la podea cu o izbitură de făcăleț, sau pur şi simplu 
lovise imediat? Nu de ură, ci de durere şi frică? Oricum, nu 
fusese suficient. lar Beth nu purta pantaloni. Avea un sarafan 
şi picioarele ei erau goale. 

Clay trase în jos fusta femeii moarte. O făcu cu blândețe, 
acoperind lenjeria intimă banală, de casă, pe care o murdărise 
în clipa morții. 

Heidi, care cu siguranță nu avea mai mult de paisprezece 
ani şi poate avea doar doisprezece, mârâise probabil în 
limbajul acela sălbatic şi lipsit de sens pe care toţi păreau să-l 
fi învățat simultan după ce receptaseră o doză integrală de 
vitamina A-Dio-Minte din telefoanele lor, rostind rasd şi aialah 
şi kazalab-POT! Prima lovitură de făcăleț o doborâse, însă n-o 
scosese din luptă şi fata nebună se repezise la picioarele 


mamei ei. Nu erau ciupituri mici, câtuşi de puţin, ci 
mușcături adânci, arzătoare, dintre care unele ajunseseră 
până la os. Clay nu vedea numai urme de dinți, ci şi tatuaje 
spectrale, care fuseseră lăsate probabil de aparatul dentar 
al lui Heidi. 

Aşa că - probabil țipând, neîndoios în agonie, mai mult ca 
sigur fără să-şi dea seama ce făcea - Beth Nickerson lovise 
iarăşi, de data aceasta mult mai violent. Clay aproape că 
putea auzi trosnetul înfundat al frângerii gâtului fetei. Fiica 
iubită, moartă pe podeaua bucătăriei ultramoderne, cu aparat 
dentar şi telefon mobil ultramodern lângă brațul întins. 

Şi se oprise oare mama ei ca să se gândească, înainte de a 
desprinde pistolul din suportul mural aflat între televizor şi 
deschizătorul de conserve, unde aşteptase cine ştie de cât timp 
pentru ca un hoț sau un violator să apară în bucătăria 
aceasta curată şi bine luminată? Clay credea că nu. Clay 
credea că nu existase nici un moment de pauză, că ea dorise 
să ajungă sufletul îndepărtându-se al fiicei ei câtă vreme 
explicația pentru ceea ce făcuse îi era încă proaspătă pe buze. 

Clay se apropie de armă şi o ridică. Din partea unui tip 
pasionat de gadgeturi ca Arnie Nickerson, s-ar fi aşteptat la 
un pistol automat - poate chiar la unul cu dispozitiv de ţintire 
cu laser - dar acesta era un revolver Colt 0,45 simplu şi vechi. 
Bănui că era firesc. Nevastă-sa se simțea probabil mai în 
largul ei cu genul acesta de armă; nu mai trebuia să piardă 
timpul pentru a verifica dacă era încărcată atunci când avea 
nevoie de ea (ori să piardă timpul scotocind după un 
încărcător îndărătul spatulelor sau mirodeniilor, dacă era 
descărcată), apoi să tragă închizătorul pentru a se asigura că 
avea glonț. Nu, cu vagaboanda asta bătrână, ajungea 
să smuceşti brusc din încheietură şi butoiaşul ieşea în afară, 
aşa cum făcu Clay cu uşurinţă. El desenase pentru Pribeagul 
Negru o mie de variante ale exact aceluiaşi revolver. Aşa cum 
se aşteptase, numai unul dintre cele şase locaşuri era gol. 
Scutură afară un glonţ, ştiind ce avea să găsească. Coltul 0,45 
al lui Beth Nickerson era încărcat cu gloanţe ilegale. Explozive. 
Nu era de mirare că femeia nu mai avea creştetul capului. De 


mirare era că-i mai rămăsese ceva din țeastă. Cobori ochii 
spre resturile femeii care zăcea în colț şi începu să plângă. 

— Clay? vorbi Tom, care urca scara din beci. Arnie avea din 
toate ! Am găsit un automat pentru care fac prinsoare că 
poliția l-ar fi trimis direct în închisoarea Walpole... Clay? S-a- 
ntâmplat ceva? 

— Vin acum, rosti Clay ştergându-şi ochii. 

Puse piedica revolverului şi-l vâri la brâu. După aceea 
scoase cuțitul şi-l aşeză pe masa lui Beth Nickerson, fără să-l 
scoată din teaca improvizată. Părea ca şi cum ar fi făcut un 
troc. 

— Mai lasă-mă două minute. 

— Gata, barosane. 

Clay îl auzi pe Tom tropăind înapoi către arsenalul din 
beciul lui Arnie Nickerson şi zâmbi în ciuda lacrimilor ce 
continuau să i se scurgă pe obraji. Asta era ceva ce trebuia să 
țină minte: dă-i unui homosexual micuț şi amabil din Malden 
o cameră plină de arme cu care să se joace şi începe să spună 
barosane, ca Sylvester Stallone. 

Începu să cerceteze sertarele. În al treilea pe care-l 
deschise, găsi o cutie grea şi roşie pe care scria AMERICAN 
DEFENDER CALIBRUL 0,45 AMERICAN DEFENDER 50 
GLOANȚE. Era sub ştergarele de vase. Puse cutia în buzunar 
şi se duse să se alăture lui Tom şi Alice. Acum dorea să plece 
de aici, ba cât mai repede cu putință. Problema avea să fie să-i 
convingă să plece fără să încerce să ia cu ei toată colecția de 
arme a lui Arnie Nickerson. 

După ce trecuse pe jumătate pe sub arcadă, se opri, se uită 
îndărăt, ridicând felinarul Coleman, şi examina trupurile. 
Tragerea în jos a sarafanului femeii nu ajutase prea mult. 
Continuau să fie doar cadavre, cu rănile complet dezgolite, ca 
Noe când fiul lui îl găsise ameţit de băutură. Ar fi putut găsi 
ceva cu care să le acopere, dar odată ce începea să acopere 
corpuri, unde avea să se oprească? Unde? La Sharon? La fiul 
lui? 

— Doamne fereşte, şopti el dar se îndoia că Dumnezeu avea 
s-o facă doar pentru că îl rugase. 


Cobori felinarul şi urmă razele de lumină ce dansau, în jos, 
pe scară, spre Tom şi Alice. 


21 


Amândoi purtau centuri cu pistoale de calibru mare în 
tocuri, iar acestea erau automate. Tom îşi trecuse peste umăr 
şi o bandulieră cu muniţie. Clay nu ştia dacă să râdă sau să 
reînceapă să plângă. O parte din el era gata să le facă pe 
amândouă simultan. Bineînţeles însă că dacă ar fi făcut-o, ei 
ar fi crezut că-l apucase o criză de isterie. Şi bineînţeles că ar 
fi avut dreptate. 

Televizorul cu plasmă montat pe peretele de la subsol era 
fratele mai mare - foarte mare! - al celui din bucătărie. Alt 
televizor, doar puţin mai mic, avea un sistem multibrand de 
videojocuri pe care Clay, cândva, demult, ar fi fost încântat 
să-l examineze. Poate să cadă în extaz înaintea lui. Parca 
pentru a-l contrabalansa, în colț, lângă masa de ping-pong a 
Nickerson-ilor, se afla un tonomat vechi Seeberg cu 
fabuloasele lui culori întunecate şi moarte acum. Desigur, tot 
aici erau rastelele, două la număr, încuiate, însă cu vitrinele 
din sticlă sparte. 

— Aveau bare de înzăvorâre, zise Tom, dar în garaj era o 
cutie de scule. Alice le-a rupt cu o cheie. 

— Erau mai mult de formă, rosti Alice cu modestie. Uite ce- 
am găsit în garaj, în spatele cutiei de scule, învelită într-o 
pătură. Să fie oare ce cred eu? 

Ridică obiectul de pe masa de ping-pong, ţinându-l cu grijă 
de patul scheletic şi-l duse lui Clay. 

— Să fiu al naibii, făcu el. Asta-i... Miji ochii la literele 
stanțate deasupra gărzii trăgaciului. Cred că-i rusească. 

— Eu nu cred, ci sunt sigur, spuse Tom. Crezi că-i un 
Kalasnikov? 

— Aici m-ai încuiat. Aţi găsit gloanţe la fel? Vreau să zic, în 
cutii pe care să scrie la fel ca pe armă? 

— Şase cutii, grele de tot. Este un pistol-mitralieră, nu-i 
aşa”? 


— Cred că-i poţi spune şi aşa. Clay ridică o pârghie micuță. 
Sunt aproape convins că una dintre poziţiile astea este pentru 
foc cu foc, iar cealaltă pentru foc automat. 

159 

— Câte gloanţe trage pe minut? întrebă Alice. 

— Nu ştiu, răspunse Clay, dar cred că-i vorba despre 
gloanţe pe secundă. 

— Uau! Ochii ei se căscară, rotunjindu-se. Poţi să-nțelegi 
cum se foloseşte? 

— Alice... ruşii îi învață pe țărănuşii de şaisprezece ani să 
tragă cu automatele astea. Da, pot să-nţeleg. Poate c-o să 
consum o cutie de muniție, însă pot să-nţeleg. 

Te rog, Doamne, se gândi, n-o lăsa să-mi explodeze în mâini. 

— Aşa ceva este legal în Massachusetts? întrebă fata. 

— Acum este, Alice, răspunse Tom fără să zâmbească. E 
timpul să mergem. 

— Da, încuviinţă ea şi apoi - poate fiindcă nu se simţea încă 
în largul ei să fie cea care lua deciziile - se uită la Clay. 

— Da, rosti el. Spre nord. 

— Pentru mine, este perfect, zise Alice. 


«e Bun, spuse Tom. Spre nord. Haide să-i dăm drumul! 


ACADEMIA GAITEN 


1 


Când se iviră zorii dimineţii ploioase, Clay, Alice şi Tom 
poposiseră în hambarul de lângă o fermă de cabaline 
abandonată din North Reading. Din uşă, se uitară cum 
apărură primele grupuri de nebuni, mergând în cârd către 
sud-vest, pe Route 62, spre Wilmington. Hainele lor arătau 
uniform de îmbibate de apă şi ponosite. Unii erau desculți. 
Până la amiază dispăruseră. În jurul orei patru după-amiaza, 
când soarele răzbătu printre nori în raze lungi ca nişte spiţe, 


ei începură să se întoarcă, în cârd. Mulţi molfăiau în timp ce 
mergeau. Unii îi ajutau pe cei cărora le era greu să păşească 
singuri. Dacă şi azi fuseseră crime, Clay, Tom şi Alice 
nu văzură nici una. 

Vreo şase nebuni purtau obiecte mari ce-i păreau familiare 
lui Clay. Alice găsise unul similar în debaraua dormitorului 
pentru oaspeţi al lui Tom şi ei trei stătuseră în jurul său, 
temându-se să-l pornească. 

— Clay? întreba Alice. De ce unii dintre ei cară bum-boxuri? 

— Nu ştiu, răspunse el. 

— Nu-mi place, zise Tom. Nu-mi place comportamentul de 
cârd, nu-mi place că se ajută între ei şi nu-mi place câtuşi de 
puţin să-i văd cu radiocasetofoanele alea mari. 

— Nu-s decât câţiva cu..., începu Clay. 

— la uitaţi-vă la aia de-acolo, îl întrerupse Tom arătând o 
femeie de vârstă mijlocie care şchiopăta pe Autostrada 62, 
ţinând în braţe un radio cu CD player cât o pernă. (Îl ţinea 
lipit de sâni de parcă ar fi fost un prunc care dormea. Cablul 
de alimentare al aparatului ieşise din compartimentul său 
micuț din spate şi se târa în urma ei pe drum.) Vedeţi pe 
vreunul ducând veioze sau prăjitoare de pâine? Dacă sunt 
programațţi să instaleze radiouri cu baterii, să le deschidă şi să 
înceapă să emită tonul acela, semnalul, mesajul subliminal... 
ce-o fi el? Dacă ei vor să-i prindă pe cei pe care i-au 
ratat prima dată? Ei. Mereu popular paranoicul ei. Alice îşi 
scosese de undeva pantofiorul şi-l strângea în palmă, dar 
când vorbi glasul îi era destul de calm: 

— Nu cred că-i asta. 

— De ce nu crezi? întrebă Tom. Fata clătină din cap. 

— Nu pot explica, însă mi se pare că nu asta-i explicaţia. 

— Intuiţie feminină? 

Tom zâmbi, totuşi nu pufni a derâdere. 

— Poate că da, încuviință ea, însă un lucru mi se pare 
evident. 

— Care anume? întrebă Clay. 

Bănuia ce va răspunde... şi avu dreptate. 


— Ei devin mai inteligenți. Nu luaţi în mod individual, ci 
pentru că gândesc laolaltă. Probabil că vă sună ca o nebunie, 
dar asta mi se pare mult mai probabil decât ideea că vor să 
adune un morman de valize FM alimentate cu baterii cu care 
să ne trimită pe noi în țara sonaţilor. 

— Gândire telepatică de grup, spuse Tom. 

Căzu pe gânduri. Alice îl privi în tăcere. Clay, care decisese 
deja că fata avea dreptate, se uită afară pe uşa hambarului 
spre 

rămăşiţele zilei. Se gândi că ar fi trebuit să se oprească 
undeva şi să facă rost de un atlas rutier. 

Tom aprobă din cap. 

— De ce nu? La urma urmelor, probabil că tocmai asta e 
deplasarea în cârd: gândire telepatică de grup. 

— Chiar crezi asta, sau o spui numai ca să mă faci pe 
mine... 

— Chiar cred asta, zise el. Se întinse şi o atinse pe mâna 
care acum strângea precipitat pantofiorul. Da, chiar cred asta. 
Mai lasă şi adidasul ăsta să răsufle, nu vrei? 

Alice îi acordă un surâs scurt, distras. Clay îl zări şi se 
gândi din nou cât de frumoasă era fata, cât de realmente 
frumoasă. Şi cât de aproape de colaps ... 

— Fânul ala pare moale şi sunt obosită. Cred c-o să trag un 
somnuleț pe-ndelete. 


+ Împacă-te cu eul tău cel rău, spuse Clay. 


2 


Clay visă că el, Sharon şi Johnny-Gee erau la picnic în 
spatele căsuței lor din Kent Pond. Sharon întinsese pe iarbă 
pătura Navajo. Mâncau sandvişuri şi beau ice tea. Brusc, ziua 
se întunecă. Sharon arătă peste umărul lui Clay şi rosti: 

— Ia priviţi! Telepaţi! 

Dar când el se întoarse într-acolo, nu văzu decât un stol de 
ciori, un stol atât de uriaş, încât acoperea soarele. După aceea 
începu să se audă un sunet subțirel. Semăna cu furgoneta 


Mister Softee care cântase tema muzicală din Sesame Street, 
însă Clay ştia că era o sonerie de telefon şi în visul său fu 
îngrozit. Se întoarse către pătură, iar Johnny-Gee dispăruse. 
Când o întrebă pe Sharon unde era băiatul - deja temându-se, 
deja ştiind răspunsul - ea spuse că Johnny se băgase sub 
pătură ca să răspundă la telefonul mobil. Pătura era într- 
adevăr bombată. Clay se aruncă sub ea, în mirosul 
atotpătrunzător de fân dulceag, răcnind la Johnny să nu 
deschidă telefonul, să nu răspundă, întinzându-se după el, 
dar nu găsi decât curba rece a unei bile de sticlă: prespapierul 
pe care-l cumpărase în Mici Comori, cel cu pâcia unui puf de 
păpădie plutind în interior ca un buzunar de ceaţă. 

lar apoi Tom îl zgâlțâi, spunându-i că era trecut de ora 
nouă după ceasul lui, luna răsărise şi, dacă intenționau să 
mai meargă, ar fi fost cazul să-i dea drumul. Clay nu se 
simțise niciodată mai fericit să se trezească. Una peste alta, 
prefera visurile cu Cortul Bingo. 

Alice îl privea ciudat. 

— Ce-i? întrebă Clay, verificând dacă armele lor automate 
aveau siguranțele puse - ceva ce devenise o a doua natură 
pentru el. 

— Vorbeai în somn. Spuneai: „Nu răspunde, nu răspunde.” 

— Nimeni n-ar fi trebuit să răspundă, zise Clay. Toţi am fi 
fost atunci într-o situație mult mai bună. 

— Cine poate rezista însă târâitului unui telefon? întrebă 
Tom. Şi uite aşa pierzi meciul. 


e Aşa grăit-a bietu' Zarathustra, spuse Clay şi Alice râse 
până îi dădură lacrimile. 


3 


Cu luna intrând şi ieşind din nori - ca o ilustrație dintr-un 
roman cu pirați şi comori adresat băieților, gândi Clay - lăsară 
în urmă ferma de cabaline şi-şi reluară drumul spre nord. În 
noaptea aceea începură să întâlnească pe alții asemenea lor. 


Fiindcă acum e ora noastră, îşi spuse Clay trecând 
automatul dintr-o mână în cealaltă. Complet încărcată, arma 
era a naibii de grea. Ziua este a telnebunilor;, când răsar 
stelele, apărem noi. Suntem ca vampirii. Am fost surghiuniți în 
noapte. Din apropiere, ne recunoaştem reciproc, deoarece încă 
putem vorbi; de la distanță mică, putem fi aproape siguri unii 
de ceilalți după ranițele pe care le purtăm şi după armele pe 
care tot mai mulți dintre noi le au; dar din depărtare, unicul 
semn sigur este raza de lumină mişcătoare a lanternei. Cu trei 
zile în urmă nu numai că noi stăpâneam Pământul, ci 
dovedeam şi vinovăția supraviețuitorilor față de toate 
celelalte specii pe care le exterminasem în ascensiunea 
noastră spre Nirvana Ştirilor non-stop prin cablu şi a floricelelor 
pregătite la microunde. Acum suntem Oamenii-Lanternă. 

Se uită la Tom. 

— Unde se duc ei? îl întrebă. Unde se duc nebunii după 
apusul soarelui? 

Tom îl privi îndelung. 

— La Polul Nord. Toţi elfii au murit de boala renului nebun 
şi tipii ăştia dau o mână de ajutor până apare noul 
contingent. 

— lisuse, făcu Clay, s-a trezit cineva cu faţa la fân în seara 
asta? 

Tom tot nu zâmbi. 

— Mă gândesc la motanul meu, spuse el. Mă-ntreb dacă n-a 
păţit ceva. Fără îndoială, crezi că asta-i o prostie. 


e Nu, răspunse Clay, deşi, având o soţie şi un fiu despre 
care să-şi facă griji, într-adevăr cam aşa credea. 


4 


Găsiră un atlas rutier într-o librărie din localitatea 
Ballardvale, în care existau doar două semafoare. Mergeau 
acum spre nord şi erau foarte mulțumiți că deciseseră să 
rămână în „V'-ul mai mult sau mai puţin bucolic dintre 
autostrăzile interstatale 93 şi 95. Ceilalți călători pe care-i 


întâlniră - majoritatea mergeau către vest, îndepărtându-se de 
1-95 - le povestiră despre ambuteiaje îngrozitoare şi accidente 
teribile. Unul dintre puţinii pelerini care mergeau spre est 
spuse că o cisternă făcuse accident lângă ieşirea pentru 
Wakefield de pe 1-93 şi incendiul izbucnit cauzase un lanţ de 
explozii ce incineraseră doi kilometri de trafic care se 
îndrepta către nord. Duhoarea, spunea el, era de „peşte prăjit 
în focurile gheenei". 

Pe când se târau prin periferia Andoverului, întâlniră mai 
mulți Oameni-Lanternă şi auziră un zvon atât de persistent, 
încât începuse să fie repetat cu convingerea realității: granița 
cu statul New Hampshire era închisă. Poliţia Statală New 
Hampshire şi şerifii mai întâi trăgeau şi abia după aceea 
întrebau. Pentru ei nu conta dacă erai nebun sau sănătos la 
minte. 

— Nu-i decât o nouă versiune a căcatului de motto pe care- 
1 aveau de când mă ştiu pe căcaturile lor de plăcuțe de 
înmatriculare, rosti un bărbat în vârstă şi cu chip aspru, 
alături de care merseră o vreme. Purta o raniță mică peste 
pardesiul lui scump şi ţinea o lanternă lungă. Din buzunarul 
pardesiului ieşea mânerul unui pistol. Dacă eşti în New 
Hampshire, poţi să trăieşti liber. Dacă vrei să vii în New 
Hampshire, poţi să mori în pula mea. 

— Asta-i... chiar greu de crezut, zise Alice. 

— Don'şoară, spuse tovarăşul lor temporar, poţi să crezi ce 
vrei. Eu am întâlnit nişte tipi care-ncercau să meargă tot spre 
nord, ca voi, şi s-au întors repede spre sud când au văzut cum 
i-au împuşcat pe unii pe neaşteptate, când încercau să intre 
în New Hampshire la nord de Dunstable. 

— Când a fost asta? întrebă Clay. 

— leri-noapte. 

Clay ar fi avut alte câteva întrebări, dar preferă să-şi țină 
gura. La Andover, bărbatul cu chip aspru şi majoritatea celor 
cu care împărțiseră şoseaua blocată de vehicule (însă pe care 
se putea merge) trecură pe Autostrada 133, îndreptându-se 
către Lowell şi alte destinații din vest. Clay, Tom şi Alice 
rămaseră pe strada principală din Andover - pustie cu 


excepția câtorva scotocitori care-şi legănau lanternele - 
confruntându-se cu decizia pe care trebuiau s-o ia. 

— Tu crezi asta? o întrebă Clay pe Alice. 

— Nu, răspunse ea şi se uită la Tom. 

Tom clătină din cap. 

— Nici eu. Mi s-a părut că povestea tipului aducea cu 
relatările alea despre crocodilii din canalizare. 

Alice aprobă încet. 

— Ştirile nu mai circulă chiar atât de repede. Mai ales în 
absența telefoanelor. 

— Aşa-i, zise Tom. În mod clar, este mitul urban al 
generației următoare, dar în acelaşi timp este vorba despre 
statul pe care un prieten de-al meu îi place să-l numească 
New Hamster. Şi de aceea cred că ar trebui să-i trecem granița 
în locul cel mai îndepărtat şi mai sălbatic pe care-l putem 
găsi. 


«e Sună ca şi cum ar fi un plan, observă Alice, apoi porniră 
mai departe, folosind trotuarele atâta vreme cât erau în 
oraş şi aveau trotuare pe care să le poată folosi. 


5 


La periferia Andoverului, un bărbat cu două lanterne prinse 
într-un fel de harnaşament (câte una pe fiecare tâmplă) ieşi 
dintr-o vitrină spartă a unui supermarket IGA. Flutură 
sociabil braţul înspre ei, apoi porni în direcția lor, 
strecurându-se printr-un  vălmăşag de cărucioare de 
cumpărături; în timp ce mergea, punea conserve într-o geantă 
ce părea a fi de poştaş. Se opri lângă o camionetă ce zăcea 
răsturnată pe o latură, se prezentă - era domnul Roscoe 
Handt din Methuen - şi-i întrebă încotro mergeau. Când Clay 
îi spuse că spre Maine, Handt clătină din cap. 

— Granița cu New Hampshire este-nchisă. Acum nici 
jumătate de oră am întâlnit două persoane care-au fost 
întoarse din drum. Bărbatul mi-a spus că cei de-acolo 


încearcă să observe diferența dintre telnebuni şi cei ca noi, dar 
nu se străduiesc foarte tare. 

— Aceste două persoane au văzut asta realmente cu ochii 
lor? întrebă Tom. 

Roscoe Handt se uită la Tom de parcă el ar fi putut să fie 
nebun. 

— Omule, trebuie să ai încredere în vorba altora, spuse el. 
Vreau să zic că nu prea poţi să dai un telefon şi să verifici cum 
stau lucrurile, nu? Făcu o pauză semnificativă. În Salem şi 
Nashua se ard cadavrele, aşa mi-au spus tipii ăia. Şi miros ca 
porumbeii la frigare. 

Tot ei mi-au spus-o. Am un grup de cinci pe care-i conduc 
spre vest şi intenționăm să parcurgem nişte kilometri până-n 
zori. Spre vest, drumul este deschis. 

— Asta-i vorba pe care-ai auzit-o, nu? întrebă Clay. 

Handt îl privi cu dispreț blând. 

— Asta-i vorba, aşa-i. Şi o vorbă-i îndeajuns pentru cine-i 
înțelept, cum zicea maică-mea. Dacă vreţi realmente să 
mergeţi către nord, aveţi grijă s-ajungeţi la graniță în toiul 
nopţii. Nebunii nu ies după ce se-ntunecă. 

— Ştim, spuse Tom. 

Bărbatul cu lanternele fixate de cap îl ignoră şi continuă să- 
i vorbească lui Clay. Îl etichetase pe Clay ca fiind conducătorul 
grupului. 

— Şi n-au lanterne. Mişcaţi-vă lanternele înainte şi-napoi. 
Vorbiți. Tipaţi. Ei nu fac nici chestiile astea. Mă-ndoiesc că cei 
de la graniţă vă vor lăsa să treceţi, însă dacă sunteţi norocoşi 
măcar n-o să vă-mpuşte. 

— Devin mai inteligenţi, zise Alice. Ştii asta, nu-i aşa, 
domnule Handt? 

Handt pufni. 

— Merg în haite şi nu se mai ucid între ei. Nu ştiu dacă asta 
înseamnă că sunt sau nu mai inteligenți. Dar mai ştiu că încă 
ne ucid pe noi. 

Zărise probabil îndoială pe chipul lui Clay, întrucât zâmbi. 
Lanternele lui transformară zâmbetul într-un rânjet neplăcut. 


— Azi-dimineaţă i-am văzut prinzând o femeie, rosti el. Cu 
propriii mei ochi, e bine? 

Clay încuviință din cap. 

— E bine. 

— Cred că ştiu de ce ea se afla pe stradă. Asta se-ntâmpla 
în Topsfield, la vreo cincisprezece kilometri est de aici. Eu şi 
oamenii mei ne găseam într-un Motel 6, iar ea mergea pe- 
acolo. De fapt, nu mergea, ci se grăbea. Aproape că fugea. Se 
uita întruna înapoi peste umăr. Am văzut-o, deoarece nu 
puteam să dorm. Clătină din cap. E groaznic până te-nveţi să 
dormi ziua. 

Clay se gândi să-i spună lui Handt că aveau să se înveţe toți 
până la urmă, dar nu i-o spuse. Văzu că Alice îşi ținea din nou 
talismanul în mână. Nu voia ca fata să audă asta şi ştia că nu 
avea cum s-o ferească. Pe de o parte pentru că erau informații 
legate de supraviețuire (şi spre deosebire de poveştile despre 
granița statului New Hampshire, el era sigur că erau 
informaţii reale), pe de altă parte fiindcă lumea urma sa fie 
plină de asemenea istorii pentru o vreme. Dacă ei ascultau 
destul de multe, unele aveau până la urmă să se alinieze şi să 
formeze şabloane. 

— Probabil că pur şi simplu era în căutarea unui loc mai 
bun în care să stea, ştiţi? A văzut Motel 6 şi s-a gândit: „Hopa, 
camere cu paturi! Chiar acolo, lângă benzinăria Exxon. La 
numai un cvartal depărtare." Dar înainte să fi parcurs măcar 
jumătate din distanţă, o ceată de-a lor a apărut de după colț. 
Mergeau... ştiţi cum merg acum? 

Roscoe Handt merse către ei cu mişcări țepene, aidoma 
unui soldățel de plumb, bălăngănindu-şi geanta de poştaş. Nu 
aşa mergeau telnebunii, totuşi ei ştiau ce încerca să sugereze 
şi încuviințară din capete. 

— Şi ea... Se rezemă cu spatele de camioneta răsturnată şi- 
şi frecă pentru o clipă fața cu palmele. Asta vreau să-nţelegețţi, 
da? De asta nu vă pot lua prin surprindere, de asta nu puteți 
fi păcăliți că ei devin normali, doar pentru că la răstimpuri 
unul sau doi din ei a avut bafta să apese butoanele potrivite 
de pe un bum-box şi să pornească un CD... 


— Ai văzut aşa ceva? întrebă Tom. Ai auzit aşa ceva? 

— Da, de două ori. Al doilea tip pe care l-am văzut umbla 
legănând aparatul în braţe atât de tare dintr-o parte-n alta, 
încât CD-ul sărea ca dracu', dar aşa-i, cânta. Deci le place 
muzica şi, sigur că da, poate că-ncep să-şi mai recapete 
minţile, însă tocmai de asta trebuie să fiți atenţi, înțelegeți? 

— Ce s-a-ntâmplat cu femeia? întrebă Alice. Cu femeia 
aceea care a fost prinsă? 

— A-ncercat să se comporte ca unul dintre ei, zise Handt. 
Stând acolo, la fereastra camerei în care mă aflam, eu mi-am 
spus: „Da, asta-i, fato, s-ar putea să ai o şansă dacă mai 
simulezi niţel aşa şi dup-aia o rupi la fugă şi intri undeva." 
Fiindcă lor nu le place să intre în case, ați observat chestia 
asta? 

Clay, Tom şi Alice clătinară din capete. 

— Totuşi intră, urmă bărbatul, i-am văzut intrând, dar nu 
le place. 

— Cum au prins-o? întrebă iarăşi Alice. 

— Nu ştiu exact cum anume. Au mirosit-o, sau aşa ceva. 

— Sau poate că i-au citit gândurile, spuse Tom. 

— Sau n-au putut să le citească, zise Alice. 

— Habar n-am de chestiile astea, făcu Handt, însă ştiu c-au 
făcut-o bucăţi în stradă. Literalmente - au rupt-o bucăţi- 
bucăți. 

— Când s-a-ntâmplat asta? întrebă Clay. 

Văzu că Alice se clătina şi o cuprinse cu brațul. 

— La ora nouă azi-dimineaţă. În Topsfield. Aşa că dacă 
vedeți o ceată mergând pe Cărarea Galbenă de Cărămidă cu 
un bum-box care cântă „Haidem să fim prieteni!" ... Îi examină 
cu o expresie sinistră în lumina lanternelor fixate de tâmple. 
Eu unul n-aş ieşi-n fuga mare din ascunzătoare, strigând 
prietene credincios, asta-i tot. Făcu o pauză semnificativă. Şi 
nu m-aş duce nici spre nord. 

Chiar dacă nu vă-mpuşcă la graniță, i-o pierdere de timp. 

Dar după o scurtă consultare la marginea parcării IGA, ei 
plecară oricum către nord. 


6 


Se opriră lângă North Andover, pe un pasaj pietonal 
deasupra Route 495. Norii se îndeseau din nou, dar luna 
răzbătea îndeajuns de mult pentru ca să le arate şase benzi de 
trafic silențios. Lângă podul pe care stăteau, în benzile ce 
mergeau spre sud, un trailer cu şaisprezece roți se răsturnase 
şi zăcea pe o parte ca un elefant mort. În jurul lui fuseseră 
aşezate conuri portocalii, care arătau că cineva răspunsese 
totuşi în urma unui apel, şi dincolo de ele se zăreau două 
maşini de poliție abandonate, dintre care una răsturnată. 
Jumătatea din spate a trailerului era carbonizată. Nu se 
vedeau trupuri, cel puţin nu în razele lunii. Câţiva 
oameni înaintau încet către vest pe banda intermediară, însă 
şi pe acolo se mergea la fel de'greu. 

— Cumva, asta conferă realitate la tot ce s-a-ntâmplat, nu 
credeți? întrebă Tom. 


«e Nu, răspunse Alice pe un ton indiferent. Mie mi se pare ca 
un efect special dintr-un film de superacțiune. Cumperi o 
găletuşă de floricele şi o Coca-Cola şi vezi sfârşitul lumii 
în... cum îi spun ei? Grafică generată pe calculator? GGC? 
Fundaluri albastre? Un căcat de-ăsta. Ridică pantofiorul, 
ținându-l de un şiret. Asta-i tot ce-mi trebuie ca să-i 
confere realitate. Ceva îndeajuns de mic pentru a-l ține în 
palmă. Haideţi, să-i dăm drumul! 


7 


Pe Autostrada 28 erau destule vehicule abandonate, totuşi 
drumul rămânea larg deschis prin comparație cu 495 şi până 
la ora patru dimineața se apropiau de Methuen, oraşul natal 
al domnului Roscoe Handt, cel cu lanternele stereo. lar ei 
credeau destul de mult din povestea lui Handt, pentru a dori 
să fie la adăpost cu mult înainte de ivirea zorilor. Aleseră un 
motel la intersecţia dintre 28 şi 110. În fața diverselor căsuțe 


erau parcate vreo duzină de automobile, dar pentru Clay ele 
degajau un aer de abandon. Şi de ce n-ar fi făcut-o? Ambele 
drumuri erau circulabile, însă numai dacă mergeai pe jos. 
Clay şi Tom se opriră la marginea parcării şi agitară lanternele 
deasupra capetelor. 

— Suntem OK! strigă Tom. Oameni normali! Intrăm! 

Aşteptară. Nu se auzi nici un răspuns din complexul pe 
care indicatorul îl identifica drept Sweet Valley Inn, Piscină 
încălzită, HBO, Reduceri pentru grupuri. 

— Haideţi, spuse Alice. Mă dor picioarele. Şi se va lumina în 
curând, nu? 

— Ia uitați-vă aici, zise Clay. 

Ridică un CD de pe aleea ce ducea la motel şi-l fixă cu raza 
lanternei. Era Love Songs de Michael Bolton. 

— Şi tu ziceai că devin mai deştepţi..., comentă Tom. 

— Nu te grăbi cu judecata, spuse Clay când porniră către 
căsuțe. Cine l-a avut l-a aruncat, nu? 

— Mai degrabă cred că l-a scăpat, zise Tom. Alice lumină 
CD-ul cu propria ei lanternă. 

— Da' cine este individul? 

— Dulceţica mea, rosti Tom, nici măcar nu vrei s-o ştii. Luă 
CD-ul şi-l aruncă peste umăr. 

Forțară uşile a trei căsuțe care se învecinau - pe cât putură 
de grijuliu, astfel ca măcar să poată trage zăvorul pe 
dinăuntru - şi întrucât acum aveau paturi, dormiră aproape 
tot restul zilei. Nu fură deranjați, deşi Alice zise seara că i se 
păruse că auzise muzică răsunând în depărtare. Dar, 
recunoscu ea, putea să fi făcut parte dintr-un vis. 


8 


În recepţia de la Sweet Valley Inn existau hărți de vânzare, 
care ofereau probabil mai multe detalii decât atlasul lor rutier. 
Hărțile se găseau într-o vitrină de sticlă, care fusese spartă. 
Clay luă o hartă pentru Massachusetts şi una pentru New 
Hampshire, strecurându-şi mâna cu grijă, ca să nu se taie, şi 
atunci văzu tânărul care zăcea de cealaltă parte a tejghelei 


recepției. Ochii lui se holbau fără să vadă. Pentru o secundă, 
Clay avu impresia că cineva pusese un bucheţel de flori de 
culoare ciudată în gura cadavrului, după care zări vârfurile 
verzui ce ieşeau prin obrajii mortului şi îşi dădu seama că 
erau la fel cu cioburile de sticlă care acopereau rafturile 
vitrinei. Cadavrul purta un ecuson pe care scria MĂ 
NUMESC HANK OFER DETALII DESPRE TARIFELE PE O 
SĂPTĂMÂNĂ. Privindu-1 pe Hank, Clay se gândi pentru o clipă 
la dl Ricardi. 

Tom şi Alice îl aşteptau lângă uşa recepţiei. Era nouă fără 
un sfert şi afară întunericul se lăsase complet. 

— Ce-ai găsit? întrebă Alice. 

— Astea ne-ar putea ajuta, răspunse el. 

Îi dădu fetei hărțile, apoi ridică felinarul Coleman, astfel ca 
ea şi Tom să le poată studia, compara cu atlasul rutier şi 
stabili traseul nopții. El încerca să-şi cultive un sentiment de 
fatalitate în privința lui Johnny şi Sharon, străduindu-se să 
păstreze în centrul minţii adevărul gol-goluț al situației sale 
familiale curente: ce se întâmplase în Kent Pond se întâmplase 
de acum... şi gata! Fiul şi soţia sa fie că erau bine, fie că nu 
erau. El fie că avea să-i găsească, fie că nu. Succesul pe care-l 
înregistra în genul acesta de autoconvingere fermecată nu era 
constant, ci apărea şi dispărea. 

Când simțea că-i scapă de sub control, îşi repeta că era 
norocos că rămăsese în viață, iar asta era cu certitudine 
adevărat. Norocul său era însă echilibrat de faptul că fusese în 
Boston, la o sută şaizeci de kilometri sud de Kent Pond chiar şi 
pe ruta cea mai rapidă (pe care în mod clar, ei nu o urmau), 
când fusese emis Semnalul. Avusese totuşi parte să 
întâlnească oameni buni. Asta era important. Oameni la care 
se putea gândi ca la nişte prieteni. Văzuse destui dintre ceilalți 
- Butoiaşul-de-Bere şi Declamatoarea-de-Biblie, sau dl Roscoe 
Handt din Methuen - care nu erau la fel de norocoşi. 

Dac-a ajuns la tine, Share, dacă Johnny a ajuns la tine, ar fi 
bine să ai grija de el. Şi să ai grijă la modul serios. 

Dar dacă Johnny avusese telefonul la el? Dacă-şi luase 
telefonul mobil roşu la şcoală? Nu era posibil ca-n ultima 


vreme să-l fi luat mai des? Pentru că atât de mulți copii 
veneau cu ale lor? 

Hristoase... 

— Clay? Ai păţit ceva? întrebă Tom. 

— Nu. De ce? 

— Nu ştiu. Păreai niţel... Încruntat. 

— Înapoia tejghelei era un mort. Nu arăta deloc bine. 

— Uitaţi aici, spuse Alice urmărind pe hartă o linie care 
şerpuia peste granița statului şi părea apoi să se unească cu 
Route 38 New Hampshire, la est de Pelham. Drumul ăsta mi 
se pare destul de bun. Dacă mergem pe autostrada aceea spre 
vest cel mult cincisprezece kilometri - arătă către 110, unde 
atât maşinile, cât şi asfaltul străluceau stins sub bura cețoasă 
- ar trebui s-ajungem. Ce ziceţi? 

— Eu zic că sună bine, încuviință Tom. 

Fata îşi mută privirea de la el la Clay. Pantofiorul nu se 
vedea - probabil că era în rucsacul ei - dar Clay o simţea că ar 
fi dorit să-l 

strângă în palmă. Bănuia că era bine că Alice nu fuma, 
fiindcă ar fi dat gata patru pachete pe zi. 

— Dacă drumul peste graniță este păzit..., începu ea. 

— Despre asta ne vom face griji dacă va fi nevoie, spuse Clay 
însă el unul nu-şi făcea griji. 

Într-un fel sau altul, ajungea în Maine. Dacă pentru asta ar 
fi trebuit să se târască prin mărăcini, ca un culegător ilegal de 
mere 

care traversa frontiera canadiană în octombrie, avea s-o 
facă. Dacă Tom şi Alice decideau să rămână de partea asta, i- 
ar fi părut rău. Ar fi regretat despărțirea de ei... dar avea să 
meargă până la capăt. Pentru că trebuia să ştie. 

Liniuţa roşie şi şerpuită pe care Alice o găsise pe hărțile din 
Sweet Valley avea un nume - Dostie Stream Road - şi era 
aproape complet pustie. Până la granița statului erau şapte 
kilometri şi, pe toată distanța respectivă, nu găsiră mai mult 
de cinci-şase vehicule abandonate şi nici măcar un accident 
auto. Trecură de asemenea pe lângă două case în care zăriră 


lumini şi auziră vuiet de generatoare. Se întrebară dacă să 
poposească acolo, dar deciseră repede. 

— Probabil c-o să ajungem la un schimb de focuri cu vreun 
tip care-şi apără vatra şi căminul, spuse Clay. Asta 
presupunând că înăuntru se află cineva. Este posibil ca 
generatoarele acelea să fi fost programate să intre în acțiune 
în cazul unei pene de curent şi vor funcționa până-şi termină 
combustibilul. 

— Şi chiar dacă înăuntru s-ar afla oameni întregi la minte, 
care ne-ar lăsa să intrăm, ceea ce n-ar fi deloc un gest de 
oameni întregi la minte, ce vom face? întrebă Tom. O să-i 
rugăm să ne permită să folosim telefonul? 

Discutară dacă ar fi fost cazul să se oprească undeva şi să 
încerce să-şi însuşească un vehicul (să-şi însuşească fusese 
expresia lui Tom), însă până la urmă deciseră împotrivă şi în 
cazul acesta. Dacă granița statală era apărată de şerifi sau de 
miliții cetăţeneşti, apariția lor într-un Chevrolet Tahoe n-ar fi 
fost mişcarea cea mai inteligentă. 

Aşa că merseră pe jos şi, bineînţeles, la granița statului nu 
era nimic, decât o pancartă (una mică, potrivită unui drum cu 
două benzi care şerpuia printr-un ţinut rural) pe care scria 
ACUM INTRAȚI ÎN NEW HAMPSHIRE şi BIENVENUE! Nu se 
auzea nici un sunet, doar picuratul umezelii în pădurile 
printre care treceau şi câte un oftat ocazional de vânt. Poate 
foşnetul vreunui animal. Se opriră puţin, ca să citească 
pancarta, şi-şi continuară drumul, lăsând Massachusetts în 
urmă. 


9 


Sentimentul de singurătate dispăru complet odată cu 
Dostie Stream Road, la un indicator pe care scria NH ROUTE 
38 şi MANCHESTER 30 KM. Pe 38 erau tot puţini călători, dar 
când trecură pe 128 - o şosea largă, presărată de accidente 
auto, care mergea aproape drept spre nord - după o jumătate 
de oră, firicelul acela deveni un şuvoi constant de refugiați. 
Aceştia mergeau în general în grupulețe de trei şi patru, cu o 


jalnică lipsă de interes față de altcineva decât propriile lor 
persoane, care-l frapa pe Clay. 

Întâlniră o femeie de vreo patruzeci de ani şi un bărbat 
poate cu douăzeci de ani mai vârstnic, împingând cărucioare 
pentru cumpărături în care se aflau doi copii. Bărbatul 
împingea un băiat, şi încă destul de mare pentru vehiculul 
acela, care găsise totuşi un mod să se ghemuiască înăuntru şi 
să adoarmă. Când Clay şi grupul său trecură pe lângă familia 
aceea incompetentă, o roată se desprinse de la căruciorul 
bărbatului, căruciorul se înclină pe o parte şi băiatul, care 
părea de vreo şapte ani, căzu afară. Tom îl prinse de umăr şi 
atenuă mare parte din şoc, dar puştiul îşi juli un genunchi. Şi, 
bineînțeles, se sperie teribil. Tom încercă să-l ajute să se 
ridice, însă băiatul nu-l cunoştea şi se zbătu să-i scape din 
mâini, plângând şi mai tare. 

— Gata, mulțumesc, l-am prins, rosti bărbatul. 

Îl luă pe puşti şi se aşeză alături de el pe marginea 
drumului, unde făcu mare caz de ceea ce el numea „buba', un 
termen despre care Clay credea că nu-l mai auzise de când 
avusese el şapte ani. 

— Gata, spuse bărbatul, pupă Gregory şi trece. 

Sărută julitura copilului şi acesta îşi lăsă capul pe umărul 
lui. Deja era pe punctul de a aţipi la loc. Gregory surâse către 
Tom şi Clay şi încuviință din cap. Arăta mort de oboseală - un 
bărbat care poate că săptămâna trecută fusese un om de 
şaizeci de ani zvelt şi antrenat la sala de forță, dar acum arăta 
ca un evreu de şaptezeci şi cinci de ani care încerca s-o şteargă 
din Polonia cât mai era încă timp. 

— Ne descurcăm noi, le zise. Mulţumim, puteți să vă vedeți 
de drum. 

Clay deschise gura ca să spună: De ce n-am putea merge 
împreuna? De ce să nu ne asociem? Ce zici, Greg? Era genul 
de replică pe care o spuneau mereu eroii din romanele de 
science-fiction pe care le citise în adolescență: De ce să nu ne 
asociem? 

— Da, dați-i drumul, ce-aşteptaţi? întrebă femeia, înainte 
ca el să fi putut rosti cuvintele acelea sau altele. 


În căruciorul ei de cumpărături, o fetiță de cinci ani 
continua să doarmă. Femeia stătea protector lângă cărucior, 
de parcă ar fi pus mâna pe cine ştie ce obiect fabulos scos la 
vânzare şi se temea ca nu cumva Clay sau unul dintre 
prietenii lui să încerce să i-l smulgă. 

— Credeţi c-avem ceva ce doriți? 

— Natalie, termină, zise Gregory pe un ton de răbdare 
obosită. 

Natalie nu termină însă şi Clay înțelese ce anume era atât 
de demoralizant în episodul acesta mărunt. Nu faptul că-şi 
încasa porția - porția de la miezul nopții - de la o femeie ale 
cărei epuizare şi teroare o duseseră la paranoia, pentru că aşa 
ceva era de înțeles şi de iertat. Ceea ce-l deprima complet, 
înmuindu-l parcă din tot trupul, era felul în care ceilalți 
oameni continuau să meargă, legănându-şi lanternele şi 
vorbind în şoaptă între ei în propriile lor grupuleţe, trecând 
dintr-o mână în cealaltă valizele ocazionale. O puşlama pe o 
motoretă se strecura pe şosea printre maşini şi peste gunoaie, 
iar oamenii îi făceau loc, mormăind iritați. Clay gândi că 
lucrurile s-ar fi petrecut la fel şi dacă băieţelul căzut din 
cărucior şi-ar fi rupt gâtul, în loc doar să-şi 
julească genunchiul. Gândi că lucrurile s-ar fi petrecut la fel şi 
dacă bărbatul masiv care înainta gâfâind pe marginea şoselei, 
purtând o geantă de umăr supraîncărcată, s-ar fi prăbuşit cu 
un infarct răsunător. Nimeni n-ar fi încercat să-l resusciteze 
şi, desigur, zilele apelului la 911 se terminaseră. 

Nimeni nu se sinchisi nici măcar să răcnească Zi--0, 
cucoană! sau Băi, gagiule, de ce nu-i zici, băi, să-şi țină 
fleanca? Toţi îşi vedeau de mers. 

— „fiindcă noi n-avem altceva decât copiii ăştia, o 
responsabilitate pe care n-am cerut-o noi, când abia putem 
avea grijă de noi înş'ne, el are stimulator cardiac şi vreau să 
ştiu ce-o să ne facem când se termină baderia? Şi-acum copiii 
ăştia! Nu vreţi un copil? Privi frenetic în jur. Alo! Nu vrea 
cineva un copil 

Fetița începu să se foiască. 

— Natalie, o scoli pe Portia, rosti Gregory. 


Femeia pe care o chema Natalie izbucni în râs. 

— Mare căcat! Şi-aşa i-o lume ca un cur! 

În jurul lor, oamenii continuau să execute Mersul 
Refugiaţilor. Nimeni nu-i băga în seamă şi Clay gândi: Va să 
zică aşa reacţionăm. Aşa se-ntâmplă când se rupe totul. Când 
nu filmează videocamere, când nu ard clădiri, când nici un 
crainic nu spune: „Revenim acum în studioul CNN din Atlanta." 
Aşa se-ntâmplă când Legea securității naționale a fost 
abrogată din cauza demenței. 

— Dă-mi voie să-l iau pe băiat, spuse Clay. Îl duc eu până 
găsiți ceva mai bun în care să-l puneţi. Căruciorul ăla este 
distrus. 

Se uită spre Tom, care strânse din umeri şi încuviință din 
cap. 

— Plecaţi de lângă noi, zise Natalie şi în aceeaşi clipă în 
mâna ei apăru un pistol. Nu unul mare, probabil doar de 
calibrul 0,22, dar chiar şi el şi-ar fi făcut treaba, dacă glonţul 
nimerea în locul cuvenit. 

Clay auzi sunetul armelor scoase de o parte şi cealaltă a lui 
şi ştiu că Tom şi Alice aținteau pistoalele pe care le luaseră din 
casa Nickerson-ilor asupra femeii pe care o chema Natalie. Se 
părea că acesta era altul dintre modurile în care se desfăşurau 
lucrurile. 

— Lasă arma, Natalie, spuse el. O să plecăm. 

— Normal c-o să plecaţi în puii mei, zise ea şi-şi îndepărtă o 
şuviță de păr din ochi, folosindu-se de dosul palmei. 

Nu părea să-şi dea seama că bărbatul tânăr şi femeia şi mai 
tânără care-l însoțeau pe Clay îndreptaseră armele către ea. 
Oamenii care treceau pe lângă ei îi priveau acum, însă unica 
lor reacţie era să treacă ceva mai repede pe lângă locul 
confruntării şi al potenţialei vărsări de sânge. 

— Haide, Clay, rosti încet Alice şi-şi puse mâna liberă pe 
încheietura lui. Până nu-i împuşcat cineva. 

Porniră mai departe. Alice mergea cu mâna pe încheietura 
lui Clay, aproape ca şi cum ar fi fost prietenul ei. O mică 
plimbare în miez de noapte, gândi Clay deşi habar n-avea cât 
era ceasul şi nici nu-i păsa. Inima îi bubuia puternic. Tom 


umbla alături de ei, atât doar că, până ajunseră la următorul 
viraj, el merse cu spatele, fără să lase arma din mână. Clay 
presupuse că Tom dorea să fie pregătit să tragă în cazul în 
care Natalie decidea totuşi să-şi folosească pistolaşul. Asta 
pentru că răspunsul la focurile de armă era de asemenea alt 
mod în care se desfăşurau lucrurile, acum când serviciile 
telefonice fuseseră întrerupte până la o dată ce avea să 
fie anunţată ulterior. 


10 


În orele dinaintea zorilor, după ce trecură pe Route 102 la 
est de Manchester, începură să audă muzică, foarte slab. 

Hristoase, făcu Tom şi se opri. Asta-i „Mersul puiului de 
elefant". 

— Ce anume? întrebă Alice, părând amuzată. 

— O piesă instrumentală pentru big banduri din vremea 
când benzina costa un sfert de dolar. O cântau Les Brown & 
His Band of Renown, chiar aşa îi chema. Maică-mea avea 
discul. 

Doi bărbați ajunseseră în dreptul lor şi se opriră să-şi tragă 
sufletul. Erau vârstnici, însă arătau amândoi în formă fizică 
bună. Ca doi poştaşi recent pensionaţi care fac o excursie prin 
dealurile Cotswold, gândi Clay. Indiferent de unde ar fi ei. 
Unul avea un rucsac - şi nu era un rucsăcel de şcoală, ci unul 
dintre rucsacurile acelea lungi până la şale şi cu cadru 
metalic - iar celălalt o raniță care-i spânzura de umărul drept. 
Pe umărul stâng îi atârna o armă care părea a fi model 0,30- 
0,30. 

Rucsac îşi şterse cu antebraţul transpiraţia de pe fruntea 
ridată şi rosti: 

— Fiule, este posibil ca mama ta să fi avut o versiune 
cântată de Les Brown, dar mai probabil o cântau Don Costa 
sau Henry Mancini. Variantele alea au fost cele mai populare. 
Asta - şi înclină din cap în direcția notelor spectrale - e 
cântată de Lawrence Welk, cum te văd şi cum te-aud. 

— Lawrence Welk, murmură Tom aproape cu venerație. 


— Cine? întrebă Alice. 

— l-auzi cum merg elefanții, rosti Clay şi râse. 

Era obosit şi se simțea cretin. Se gândi că lui Johnny i-ar fi 
plăcut mult muzica aceea. 

Rucsac îi aruncă în treacăt o privire dispreţuitoare, apoi 
reveni spre Tom. 

— Da, ăla-i Lawrence Welk, fără discuţii, spuse el. Văzul 
meu nu mai e nici pe jumătate din ce-a fost cândva, dar auzul 
e perfect. Nevastă-mea şi cu mine ne uitam la emisiunea lui în 
fiecare sâmbătă seara, să-mi bag picioarele. 

— Şi Dodge se distra mişto, zise Raniță. 

Fusese singura lui contribuţie la conversaţie şi Clay nu 
avea nici cea mai mică idee la ce se referise. 

— Lawrence Welk şi Champagne Band, făcu Tom. la 
gândeşte-te... 

— Lawrence Welk şi Champagne Music Makers, preciza 
Rucsac. lisuse Hristoase! 

— Ca să nu uităm de Lennon Sisters şi frumoasa Alice Lon, 
continuă Tom. 

În depărtare, muzica fantomatică se schimbă. 

— Asta-i „Calcutta", zise Rucsac şi oftă. Ei bine, noi îi dăm 
drumul. Ne-a plăcut sine petrecem ziua cu voi. 

— Noaptea, spuse Clay. 

— Nţ, făcu Rucsac, de-acum astea-s zilele noastre. N-ai 
observat? Drum bun, băieți. Şi ţie, domniţă. 

— Mulţumesc, rosti încet domnița care stătea între Clay şi 
Tom. 

— Rucsac porni mai departe. Raniţă i se alătură hotărât. În 
jurul lor, o defilare constantă de raze legănătoare de lanterne 
îi ducea pe oameni şi mai adânc în New Hampshire. După 
aceea, Rucsac se opri şi întoarse capul pentru o ultimă replică. 

— N-ar fi recomandabil să staţi pe drum mai mult de o oră, 
spuse el. Găsiţi o casă sau un motel şi intrați. Ştiţi chestia cu 
pantofii, 

nu? 

— Care-i chestia cu pantofii? se interesă Tom. 


Rucsac îl privi răbdător, probabil în felul în care se uita la 
oricine care era prost fără să-şi dea seama. Hăt departe, 
„Calcutta" - dacă aceea fusese melodia - lăsă locul unei polci. 
Suna de-a dreptul nebunesc în noaptea cețoasă, sub ploaia 
fină. lar acum bătrânul cu rucsacul mare pe spate le vorbea 
despre pantofi. 

— Când intrați undeva, lăsaţi-vă pantofii la intrare, zise 
Rucsac. Nebunii n-o să vi-i ia, nu vă temeţi de asta, şi-n felul 
ăsta îi anunţaţi pe alții că locu-i ocupat şi trebuie să caute 
altceva mai departe. Se evită... - cobori ochii spre automatul 
greu pe care-l purta Clay - ...se evită accidentele. 

— Au fost accidente? întrebă Tom. 

— Oh, da, răspunse Rucsac cu o indiferență care le dădu 
fiori. Accidente sunt întotdeauna, fiindcă oamenii sunt aşa 
cum sunt. Există totuşi multe case, aşa că nu-i nevoie ca voi 
să aveți parte de un accident. E suficient să vă lăsați pantofii 
în faţă. 

— De unde ştii asta? întrebă Alice. 

El îi oferi un zâmbet, care-i îmbunătăți în mod cu totul 
neaşteptat chipul. Nu era însă greu să-i surâzi Alicei; era 
tânără şi, chiar la ora trei noaptea, era drăguță. 

— Când oamenii vorbesc, eu ascult. Când eu vorbesc, uneori 
alții ascultă. Tu ai ascultat? 

— Da, zise Alice. Ascultatul este unul dintre lucrurile la 
care mă pricep cel mai bine. 

— Atunci spune mai departe ce-ai auzit. Şi-aşa-i rău că 
trebuie să ne înfruntăm cu ei. (Nu trebuia să fie mai specific.) 
Peste toate astea, ar fi păcat să mai avem şi accidente între 
NoI. 

Clay se gândi la Natalie care ridicase pistolul 0,22. 

— Ai dreptate, rosti el. Mulţumim. 

— Aia este „Beer Barrel Polka'", nu-i aşa? întrebă Tom. 

— Exact, fiule, încuviință Rucsac. La acordeon cântă Myron 
Floren, odihnească-l Dumnezeu. Poate că n-ar fi rău să vă 
opriți în Gaiten. Este un sătuc drăguţ, la vreo trei kilometri 
mai încolo. 

— Acolo veți sta şi voi? întrebă Alice. 


— Nu, eu şi Rolfe ar putea s-o-mpingem nițeluş mai 
departe. 

— De ce? 

— Pentru că putem, domniţă, asta-i tot. S-aveţi o zi bună. 

De data aceasta nu-l mai contraziseră şi deşi cei doi 
bărbaţi se apropiau cu certitudine de şaptezeci de ani, 
dispărură repede din raza lor vizuală, urmând fasciculul 
lanternei pe care o ţinea Raniţă-Rolfe. 

— Lawrence Welk şi Champagne Music Makers, se minună 
Tom. 

— „Mersul puiului de elefant", rosti Clay şi izbucni în râs. 

— De ce s-a distrat mişto şi Dodge? dori Alice să ştie. 


e Fiindcă putea, cred eu, spuse Tom şi izbucni în râs la 
vederea expresiei ei perplexe. 


11 


Muzica venea din Gaiten, sătucul drăguţ pe care Rucsac îl 
recomandase ca loc de popas. Nu era nici pe departe atât de 
asurzitoare precum concertul AC/DC la care Clay participase 
în Boston în adolescenţă - şi după care urechile îi țiuiseră zile 
întregi - totuşi era suficient de puternică pentru a-l face să-şi 
amintească de concertele de fanfară la care mergea vara cu 
părinții în South Berwick. De fapt chiar se gândea că vor 
descoperi sursa muzicii în parcul aşezării Gaiten - probabil 
era cineva mai în mai vârstă, nu un telnebun, ci un şocat de 
dezastru, care decisese să facă serenadă exodului ce se 
scurgea neîntrerupt, redând nişte vechituri fără pretenții 
printr-un set de difuzoare alimentate de baterii. 

Într-adevăr, în Gaiten exista un parc, însă era pustiu cu 
excepția câtorva persoane care mâncau fie o cină târzie, fie un 
mic dejun timpuriu, la lumina lanternelor şi felinarelor 
Coleman. Sursa muzicii era mai spre nord. Lawrence Welk 
lăsase locul cuiva care cânta atât de discret la un instrument 
de suflat, încât era de-a dreptul soporific. 

— Asta-i Wynton Marsalis, nu? întrebă Clay. 


Era gata să se oprească pentru noaptea asta şi Alice arăta 
trasă la față ca moartea. 

— El sau Kenny G, răspunse Tom. Ştii, nu-i aşa, ce-a zis 
Kenny G când s-a dat jos din lift? 

— Nu, zise Clay, dar sunt sigur c-o să-mi spui tu. 

— „Frate, ce ritm nebun!" 

— l-aşa amuzant, zise Clay, că am impresia că simţul 
umorului meu tocmai a făcut implozie. 

— Nu mă prind, rosti Alice. 

— Nu merită să fie explicat, spuse Tom. Auziţi, ce-ar fi să 
ne-oprim aici pentru azi? Sunt frânt. 

— Şi eu, aprobă Alice. Crezusem că eram în formă după 
antrenamentele de fotbal, dar sunt realmente obosită. 

— Da, încuviință Clay. Mă-nscriu al treilea pe listă. 

Trecuseră deja prin zona comercială din Gaiten şi, potrivit 
indicatoarelor, strada principală - care era de asemenea Route 
102 - devenise acum Academy Avenue. Nu era însă o surpriză 
pentru Clay, deoarece pancarta de la periferia aşezării 
proclama că în Gaiten se afla Istorica Academie Gaiten, o 
instituție despre care auzise zvonuri vagi. Credea că era una 
dintre şcolile din Noua Anglie care-i pregătea pentru colegiu pe 
puştii care nu izbutiseră să intre la Exeter sau Milton. 
Bănuise că, în scurt timp, ei trei aveau să revină în tărâmul 
localurilor Burger Kings, atelierelor auto pentru reparat tobe 
de eşapament şi lanțurilor de moteluri, însă partea aceasta 
din New Hampshire 102 era mărginită de case frumuşele. 
Problema era că în fața majorității uşilor existau pantofi - 
uneori chiar câte patru perechi. 

Circulația pedestră se rarefiase considerabil, pe măsură ce 
alți călători găsiseră adăpost pentru ziua care se apropia, dar, 
după ce trecură pe lângă benzinăria Academy Grove Citgo şi 
se apropiară de stâlpii din piatră de râu ce flancau drumul de 
acces spre Academia Gaiten, ajunseră din urmă un trio: doi 
bărbaţi şi o femeie, trecuți toți binişor de vârsta mijlocie. 
Mergând încet pe trotuar, cei trei inspectau fiecare casă, 
căutând una fără pantofi în fața uşii. Femeia şchiopăta rău şi 
un bărbat o ţinea cu braţul după mijloc. 


Academia Gaiten era în stânga şi Clay îşi dădu seama că 
dintr-acolo se auzea muzica (actualmente era o versiune 
monotonă, ticsită de viori, a „Fly Me to the Moon'). Observă şi 
alte două lucruri. În primul rând că gunoaiele din zona 
aceasta - ambalaje rupte, legume pe jumătate mâncate, oase 
morfolite - erau mult mai numeroase şi cele mai multe dintre 
ele continuau pe pietrişul drumului către Academie. În al 
doilea rând, în locul unde drumul acela intra în Academy 
Avenue stăteau doi oameni. Unul era un bătrân gârbovit peste 
un baston. Celălalt era un băiat care ținea între pantofi o 
lanternă cu baterii. Nu părea să aibă mai mult de doisprezece 
ani şi moțăia rezemat de un stâlp. Purta haine care păreau a 
fi fost o uniformă de şcoală: pantaloni gri, pulover gri 
şi jachetă maro cu o emblemă. 

Când trioul din fața lui Clay şi a prietenilor săi trecu pe 
lângă drumul de acces spre Academie, bătrânul - îmbrăcat în 
jachetă de tweed cu petice în coate - li se adresă cu un glas 
pătrunzător de genul voi-fi-auzit-până-n-fundul- 
amfiteatrului: 

— Vă salut! Vă salut, am zis! Nu vreți să veniți aici? Vă 
putem oferi adăpost, dar, mai important, trebuie să... 

— Nu „trebuie să" nimic, domnule, replică femeia. Am patru 
băşici sparte, câte două pe fiecare picior şi abia mai pot 
umbla. 

— Avem o mulțime de camere..., începu bătrânul. 

Bărbatul care o ajuta pe femeie îi aruncă o privire probabil 
neplăcută, deoarece bătrânul se opri. Cei trei depăşiră 
drumul, stâlpii şi indicatorul de pe cârligele din fier de modă 
veche, în formă de S pe care scria: ACADEMIA GAITEN EST. 
1846 - O minte tânără este un felinar în beznă. 

Bătrânul se gârbovi din nou peste bastonul lui, apoi îi văzu 
pe Clay, Tom şi Alice apropiindu-se şi-şi îndreptă iarăşi ținuta. 
Păru gata să li se adreseze, după care decise probabil că 
abordarea profesorală nu avea succes. De aceea, preferă să-şi 
înghiontească tovarăşul în coaste cu vârful bastonului. 
Băiatul tresări şi privi speriat în spatele lor, unde clădirile de 
cărămidă se ridicau în întuneric pe panta unei coline scunde. 


„Fly Me to the Moon" lăsă locul unei interpretări la fel de lente 
a ceva care ar fi putut să fie cândva „| Get a Kick out of You”. 

— Jordan! rosti bătrânul. E rândul tău! Invită-i! 

Băiatul numit Jordan se cutremură din tot trupul, clipi 
spre bătrân şi după aceea se uită la noul trio de străini ce se 
apropiau cu neîncredere posacă. Clay se gândi la Iepurele de 
Martie şi Şoarecele din Alice în Țara Minunilor. Poate că greşea 
- ba chiar era sigur de asta - dar se simțea foarte obosit. 

— Domnule, rosti băiatul, ei nu vor fi altfel. Nu vor intra. 
Nimeni nu va intra. Vom încerca din nou, mâine noapte. Mi-e 
somn 

Şi Clay ştiu că, obosiţi sau nu, ei aveau să afle ce dorea 
bătrânul ... bineînţeles, dacă nu cumva Tom şi Alice refuzau 
asta cu hotărâre. Pe de o parte pentru că tovarăşul bătrânului 
îi reamintea de Johnny, da, însă mai ales pentru că puştiul 
ajunsese la concluzia că nimeni nu avea să întindă o mână de 
ajutor în această nu-tocmai-bravă lume nouă - el şi cel căruia 
îi spunea domnule rămăseseră pe cont propriu deoarece aşa 
mergeau lucrurile. lar dacă asta ar fi fost adevărat, atunci în 
curând n-ar mai fi existat nimic care să merite să fie salvat. 

— Haide, îl încuraja bătrânul şi-l îmboldi încă o dată pe 
Jordan cu vârful toiagului, totuşi nu brutal, nu dureros. 
Spune-le că le putem oferi adăpost, că avem o mulțime de 
camere, dar că mai întâi ei trebuie să vadă. Cineva trebuie să 
vadă. Dacă vor refuza şi ei, atunci sunt de acord să renunțăm 
pentru noaptea aceasta. 

— Bine, domnule. 

Bătrânul surâse şi-şi arătă gura plină de dinţi cabalini. 

— Mulţumesc, Jordan. 

Băiatul veni spre ei lipsit de orice entuziasm, târşâindu-şi 
pantofii prăfuiți, cu poalele cămăşii atârnând de sub marginea 
puloverului. Luase în mână lanterna, care sfârâia încetişor. 
Sub ochi avea cearcăne întunecate, de nesomn, iar părul lui 
avea neapărată nevoie să fie spălat. 

— Tom? rosti Clay. 

— O să vedem ce vrea, zise Tom, fiindcă-mi dau seama că 
asta vrei tu, dar... 


— Domnilor? Mă scuzațţi, domnilor? 

— O secundă, se adresă Tom băiatului, apoi reveni către 
Clay cu o expresie gravă pe față. Pe de alta parte, în vreo oră o 
să se lumineze. Poate chiar mai repede. Aşa c-ar fi bine dacă 
bătrânul ar avea dreptate şi am putea poposi în locul ăsta. 

— Oh, da, domnule, spuse Jordan arătând ca şi cum n-ar fi 
dorit să spere, însă nu se putea controla. Sunt o mulțime de 
locuri. 

Sute de dormitoare, ca să nu mai amintesc de Corpul 
Cheatham. Tobias Wolff ne-a vizitat anul trecut şi a stat acolo. 
A ţinut o conferință despre romanul lui, Şcoala veche. 

— L-am citit, rosti Alice părând derutată. 

— Toţi băieți care nu aveau telefoane mobile au fugit. Cei 
care aveau... 

— Ştim despre ei, zise Alice. 

— Eu sunt bursier. Locuiam în Holloway. N-aveam mobil. 
Când sunam acasă, trebuia să-l folosesc pe al şefului de 
dormitor şi ceilalți băieți râdeau de mine. 

— Mi se pare că tu ai râs până la urmă şi-ai râs mai bine, 
Jordan, spuse Tom. 

— Da, domnule, încuviinţă el îndatoritor, însă, în lumina 
lanternei sale sfârâitoare, Clay nu distingea amuzament, ci 
doar oboseală şi îngrijorare. Nu vreţi, vă rog, să veniți şi să 
faceţi cunoştinţă cu Rectorul? 

Şi cu toate că el însuşi era probabil foarte obosit, Tom 
răspunse perfect politicos, de parcă ei ar fi stat pe o verandă 
însorită - poate la o şedinţă cu părinţii - nu pe marginea 
acoperită de gunoaie a Academy Avenue la ora patru şi un 
sfert dimineața. 


+ Plăcerea va fi de partea noastră, Jordan, rosti el. 


12 


— Interfoanele diavolului, aşa le spuneam eu, zise Charles 
Ardai, care era de douăzeci şi cinci de ani şeful Catedrei de 


engleză al Academiei Gaiten şi fusese rectorul în exercițiu al 
întregii Academii la momentul Semnalului. 

Acum şchiopăta cu rapiditate surprinzătoare, suind dealul 
cu ajutorul bastonului, rămânând pe trotuar şi evitând râul 
de gunoaie care acopereau drumul de acces spre Academie. 
Jordan mergea atent lângă el, iar ceilalți trei îl urmau. Jordan 
se temea ca bătrânul să nu-şi piardă echilibrul. Clay se temea 
să nu sufere un atac de cord, încercând să vorbească şi în 
acelaşi timp să suie un deal - chiar cu o pantă relativ lină ca 
aceasta. 

— Bineînţeles, n-am gândit-o niciodată în mod serios, ci era 
doar o glumă, un spirit, o exagerare amuzantă, dar, 
realmente, nu mi-au plăcut niciodată obiectele acestea, mai 
ales într-un mediu universitar. Poate că aş fi acţionat în 
direcția interzicerii lor în şcoală, dar cu siguranță moţiunea 
mi-ar fi fost respinsă. La fel de bine am putea încerca să 
interzicem fluxul şi refluxul, nu? Gâfâi rapid de câteva ori. 
Fratele meu mi-a dăruit unul la a şaizeci şi cincea aniversare. 
L-am lăsat să se descarce... Gâfâit, pufăitură. Şi pur şi simplu 
nu l-am mai reîncărcat niciodată. Ele emit radiații, ştiați 
asta? Doze minuscule, este adevărat, dar... o sursă de radiații 
atât de apropiată de cap... de creier... 

— Domnule, ar trebui să aşteptaţi până ajungem la Tonney, 
spuse Jordan. 

Îl redresă pe Ardai, când bastonul Rectorului lunecă pe o 
coajă putredă de fruct şi bătrânul se înclinase pentru un 
moment (însă sub un unghi alarmant) într-o parte. 

— Probabil că ar fi o idee bună, rosti Clay. 

— Da, încuviință Rectorul. Atât doar că... eu nu m-am 
încrezut niciodată în ele, asta-i ideea mea. Uite, față de 
calculator n-am simțit la fel. M-am repezit la el, ca răţoiul la 
apă. 

În vârful dealului, drumul principal al campusului se 
ramifica într-un Y. În stânga şerpuia spre clădirile ce erau 
aproape cu certitudine căminele cu dormitoare, iar în dreapta 
mergea către amfiteatre, un grup de clădiri administrative şi o 
arcadă care sclipea albă în întuneric. Fluviul de gunoaie şi 


ambalaje azvârlite cu nepăsare trecea pe sub arcadă. Rectorul 
Ardai îi conduse într-acolo, ocolind pe cât putea resturile de pe 
jos, cu Jordan ţinându-l de cot. Muzica - Bette Midler cânta 
acum „Wind Beneath My Wings" - răsuna dinapoia arcadei şi 
Clay zări zeci de compact discuri printre oase şi pungile goale 
în care fuseseră chipsuri de cartofi. Începea să aibă un 
presentiment neplăcut despre ceea ce îi aştepta. 

— A-ă-ă, domnule? Domnule rector? Poate c-ar trebui să... 

— N-o să se întâmple nimic, replică Rectorul. Aţi jucat în 
copilărie scaunele muzicale? Bineînţeles că da. Ei bine, atâta 
vreme cât muzica nu se opreşte, nu avem de ce să ne temem. 
O să aruncăm o privire rapidă, apoi o să ne ducem la Corpul 
Cheatham. Acolo este reşedinţa Rectorului. La nici două sute 
de metri de Stadionul Tonney. Vă promit. 

Clay se uită la Tom, care strânse din umeri. Alice aprobă 
din cap. 

Jordan tocmai privea îndărăt (destul de neliniştit) şi 
surprinse schimbul acela colegial de replici. 

— Ar trebui să vedeți, le spuse el. Rectorul are dreptate în 
privința asta. Până n-o să vedeţi, n-o să vă dați seama. 

— Ce să vedem, Jordan? întrebă Alice. 

Dar Jordan se mulțumi să se uite la ea - ochi mari şi tineri, 
în beznă. 


e Aşteptaţi, zise el. 


13 


— Să-mi bag picioarele, rosti Clay. 

În mintea lui, cuvintele sunară ca un răget nestăvilit de 
surpriză şi oroare - poate şi cu o măsură de furie - dar de fapt 
dintre buzele lui ieşi mai degrabă un scâncet de câine bătut. 
Pe de o parte, asta se putuse datora faptului că, auzită atât de 
aproape, muzica răsuna cu adevărat la fel de tare ca la 
concertul acela AC/DC de demult (deşi Debby Boone, cântând 
ca o şcolăriță cuminte „You Light Up My Life', nu se putea 
compara defel cu „Hell's Bells", nici chiar la volumul acela 


asurzitor), totuşi în majoritate fusese vorba despre şoc pur. 
Clay crezuse că după Semnal şi plecarea lor din Boston ar fi 
fost pregătit pentru orice, însă se înşelase. 

Bănuia că şcolile pregătitoare ca aceasta n-ar fi îngăduit 
ceva atât de plebeu (şi de violent) ca fotbalul american, dar se 
părea că fotbalul european, soccerul, fusese un sport la mare 
vogă aici. Tribunele aflate de o parte şi cealaltă a terenului 
Stadionului Tonney ar fi putut cuprinde o mie de spectatori şi 
erau acoperite cu ghirlande de hârtie, care abia recent 
începuseră să arate jalnic, după ploile din ultima vreme. În 
partea opusă a terenului se afla o tabelă de marcaj modernă, 
deasupra căreia scria ceva cu litere mari. În întuneric, Clay 
nu putea citi mesajul şi probabil că nu l-ar fi citit chiar dacă 
ar fi fost în plină zi. Lumina era suficientă pentru a vedea 
terenul în sine şi altceva nu conta. 

Fiecare centimetru de iarbă era acoperit cu telnebuni. 
Zăceau pe spate ca sardelele într-o conservă, picior lângă 
picior, şold lângă şold şi umăr lângă umăr. Feţele lor priveau 
drept în sus, la cerul negru de dinaintea zorilor. 

— Doamne Dumnezeule şi Iisuse Hristoase, spuse Tom. 

Glasul îi era înăbuşit, fiindcă îşi apăsase pumnul unei 
mâini peste gură. 

— Prinde fata! rosti iute Rectorul. O să leşine! 

— Nu, nu ... sunt bine, zise Alice, dar când Clay o cuprinse 
cu brațul, se rezemă de el, respirând iute. 

Ținea ochii deschişi, însă aveau o privire fixă, ca drogată. 

— Sunt şi sub gradene, vorbi Jordan cu un calm studiat, 
aproape demonstrativ, în care Clay nu crezu nici măcar un 
minut. Era glasul unui băiat care-şi asigura prietenii că nu-l 
scârbeau viermii ce colcăiau în găvanele unei pisici moarte... 
cu o clipă înainte de a se apleca şi a da la boboci. Rectorul şi 
cu mine credem că acolo îi pun pe răniții care n-o să se mai 
însănătoşească. 

— Rectorul şi eu, Jordan. 

— Mă scuzațţi, domnule. 

Debby Boone atinse catharsisul poetic şi amuţi. Urmă o 
pauză, apoi Champagne Music Makers ai lui Lawrence Welk 


reîncepură să 

cânte „Mersul puiului de elefant". Şi Dodge se distra mişto, 
gândi Clay. 

— Câte bum-boxuri din acelea au conectat laolaltă? îl 
întrebă pe rectorul Ardai. Şi cum au făcut-o? Ei nu au creiere, 
pentru numele lui Dumnezeu, sunt morți umblători! O idee 
teribilă îi apăru în minte, ilogică şi simultan convingătoare. 
Voi aţi făcut-o? Ca să-i menţineţi liniştiţi, sau... nu ştiu... 

— N-au făcut-o ei, rosti Alice încetişor din locul ei ferit, în 
cercul protector al brațului lui Clay. 

— Nu, iar ambele tale premise sunt greşite, spuse Rectorul. 

— Ambele? N-am... 

— Trebuie să fie mari iubitori de muzică, reflectă Tom, 
deoarece nu le place să intre în clădiri. Pe de altă parte, acolo 
sunt CD-urile, nu? 

— Ca să nu mai zic de bum-boxuri, completă Clay. 

— Nu avem timp acum pentru explicaţii. A început deja să 
se lumineze şi... spune-le, Jordan! 

Jordan vorbi prompt, cu aerul cuiva care recită o lecţie pe 
care n-o înțelege. 

— Toţi vampirii buni trebuie să fie înăuntru înainte de 
cântatul cocoşului, domnule. 

— Exact - înainte de cântatul cocoşului. Deocamdată, 
mulțumiți-vă să priviți. Asta-i tot ce trebuie să faceți. Nu ştiați 
că există asemenea locuri, aşa-i? 

— Alice ştia, răspunse Clay. 

Se uitară în tăcere. Şi pentru că noaptea începuse într- 
adevăr să se risipească, Clay îşi dădu seama că ochii din toate 
fețele acelea erau deschişi. Era sigur că ochii nu vedeau nimic, 
ci că erau pur şi simplu... deschişi. 

Aici se-ntâmplă ceva rău, gândi el. Deplasarea în cârd a fost 
doar începutul. 

Imaginea trupurilor înghesuite unul în altul şi a fețelor 
inexpresive (majoritatea albe; la urma urmelor, aici erau în 
Noua Anglie) era oribilă, însă ochii goi întorşi în sus, spre cerul 
nopții, îl umpleau de o oroare iraţională. Undeva, nu prea 
departe, prima pasăre a dimineţii începu să cânte. Nu era un 


cocoş, totuşi Rectorul tresări, după care se clătină. De data 
acesta, Tom fu acela care-l redresa. 

— Haideţi, le spuse Rectorul. Corpul Cheatham nu-i 
departe, dar ar trebui să-i dăm drumul. Umezeala asta mă 
înţepeneşte mai rău ca oricând. Ţine-mă de cot, Jordan. 

Alice se desprinse de lângă Clay şi trecu în cealaltă parte a 
bătrânului. El îi oferi un zâmbet destul de prohibitiv şi 
scutură din cap. 

— Jordan poate să aibă grijă de mine. Acum avem grijă 
unul de celălalt - nu-i aşa, Jordan? 

— Da, domnule. 

— Jordan? întrebă Tom. 

Se apropiau de o clădire în stil Tudor, mare (şi destul de 
ostentativă), despre care Clay presupunea că era Corpul 
Cheatham. 

— Da, domnule? 

— Anunţul acela de deasupra tabelei de marcaj... nu l-am 
putut citi. Ce scria? 

— BUN VENIT LA  WEEKENDUL ANIVERSAR AL 
ABSOLVENŢILOR. 

Jordan fu cât pe-aici să zâmbească, apoi îşi aminti că anul 
acesta nu avea să mai fie un Weekend Aniversar - ghirlandele 
şi ornamentele din hârtie de deasupra tribunelor se sfâşiau 
deja - şi strălucirea îi dispăru de pe chip. Dacă n-ar fi fost atât 
de obosit, probabil că şi-ar fi păstrat calmul, dar era foarte 
târziu, aproape în zori, şi, pe când mergeau pe aleea către 
reşedinţa Rectorului, ultimul elev al Academiei Gaiten, care-i 
purta şi acum culorile maro şi gri, izbucni în plâns. 


14 


— A fost incredibil, domnule, zise Clay, care adoptase în 
mod foarte natural felul de a vorbi al lui Jordan, la fel ca Tom 
şi Alice. Vă mulțumim. 

— Da, spuse Alice. Mulţumim. În viața mea n-am mâncat 
doi hamburgeri... cel puţin nu aşa mari. 


Era ora trei în după-amiaza zilei următoare şi stăteau pe 
veranda din spate a Corpului Cheatham. Charles Ardai - 
Rectorul, cum îi zicea Jordan - fripsese hamburgerii pe un 
grătar mic cu gaz. Le spusese că nu trebuiau să-şi facă griji în 
privința cărnii - era perfect sigură, întrucât generatorul care 
alimenta congelatorul cantinei funcționase până ieri la amiază 
(şi într-adevăr, porţiile pe care le luase din lada frigorifică pe 
care Tom şi Jordan o aduseseră din oficiu fuseseră albe de 
înghețate şi dure ca pucurile de hochei). Mai spusese că 
frigerea cărnii avea să fie probabil sigură până la ora cinci, 
deşi prudența dicta o masă timpurie. 

— Ei pot simţi mirosul de carne friptă? întrebă Clay. 

— Să zicem doar că nu dorim să aflăm, replică Rectorul. 
Nu-i aşa, Jordan? 

— Da, domnule, încuviinţă Jordan şi muşcă din al doilea lui 
hamburger. (Încetinise, dar Clay gândea că va izbuti să-şi 
ducă sarcina până la capăt.) Noi vrem să fim înăuntru când se 
trezesc ei şi tot înăuntru când revin din oraş. Acolo se duc ei, 
în oraş. Îl ciugulesc complet, aşa cum fac păsările cu un ogor 
abia semănat. Aşa zice Rectorul. 

— Ceva mai devreme, pe când eram în Malden, reveneau 
acasă în cârd, zise Alice. Desigur, noi nu ştiam ce-nsemna 
acasă pentru ei. Examina o tavă pe care erau farfurioare cu 
budincă. Aş putea să iau una? 

— Da, te rog. Rectorul împinse tava spre ea. Şi încă un 
hamburger, dacă doreşti. Tot ce nu vom mânca în scurt timp 
se va strica pur şi simplu. 

Alice gemu şi scutură din cap, totuşi luă o farfurioară cu 
budincă. Tom o imită. 

— Ei par să plece în fiecare dimineaţă la aceeaşi oră, însă 
comportamentul de revenire acasă în cârd a apărut într- 
adevăr mai târziu, rosti Ardai gânditor. De ce oare? 

— S-a redus prada? întrebă Alice. 

— Poate... Muşcă pentru ultima dată din propriul său 
hamburger, apoi înveli atent restul într-un şerveţel din hârtie. 
Să ştiţi că există mai multe cârduri. Pe o rază de optzeci de 
kilometri, s-ar putea să fie chiar o duzină. De la persoane care 


mergeau spre sud, ştim că există cârduri în Sandown, 
Fremont şi Candia. În timpul zilei, ele spoliază aproape la 
întâmplare, poate căutând şi muzică, nu numai mâncare, 
după care revin în locul de unde au plecat. 

— Ştiţi asta în mod sigur, zise Tom. 

Termină o porţie de budincă şi se întinse după altă 
farfurioară. Ardai clătină din cap. 

— Nimic nu este sigur, domnule McCourt. 

Părul lui, o încâlceală de şuvițe albe şi lungi (în mod clar, 
părul unui profesor englez, gândi Clay), undui uşor în briza 
blândă a după-amiezii. Norii dispăruseră. De pe veranda din 
spate aveau o panoramă bună asupra campusului, care, 
deocamdată, era părăsit. Jordan ocolea clădirea la intervale 
regulate, pentru a cerceta panta ce cobora spre Academy 
Avenue şi anunţa că şi acolo totul era liniştit. 

— N-aţi văzut nici unul dintre celelalte cuibare? întrebă 
Ardai. 

— Nu, răspunse Tom. 

— Dar am călătorit pe întuneric, îi reaminti Clay, iar acum 
întunericul este cu adevărat, sumbru. 

— Da, aprobă Rectorul pe un ton aproape visător. Ca în le 
moyen âge. Traducere, Jordan? 

— Evul Mediu, domnule. 

— Bravo. 

Îl bătu pe Jordan pe umăr. 

— Până şi cârdurile mari ar fi uşor de scăpat din vedere, 
spuse Clay. Ei n-ar avea motive să se-ascundă. 

— Nu, nu se ascund, încuviință rectorul Ardai unindu-şi 
vârfurile degetelor. Cel puţin, nu deocamdată. Se deplasează 
în cârd... spoliază... şi este posibil ca mintea lor de grup să se 
destrame niţel în timp ce spoliază... dar destul de puţin. În 
fiecare zi, poate mai puțin. 

— Manchester a ars până la pământ, rosti brusc Jordan. 
Puteam vedea focul de aici, nu, domnule? 

— Da, încuviință Rectorul. A fost foarte trist şi 
înspăimântător. 


— Este adevărat că cei care încearcă să intre în 
Massachusetts sunt împuşcaţi la graniță? întrebă Jordan. Aşa 
zice lumea. Se zice că trebuie să mergi prin Vermont, că 
numai drumul acela este sigur. 

— l-o minciună, spuse Clay. Noi am auzit acelaşi lucru 
despre granița cu New Hampshire. 

Jordan se holbă pentru o clipă la el, după care izbucni în 
râs şi sunetele răsunară limpede şi frumos în aerul nemişcat. 
Apoi, în depărtare, detună o armă. Şi ceva mai aproape, cineva 
răcni, fie de furie, fie de oroare. 

Jordan se opri din râs. 

— Povestiți-ne despre starea aceea stranie în care erau azi- 
noapte, zise Alice încetişor. Şi despre muzică... Toate celelalte 
cârduri ascultă de asemenea muzică noaptea? 

Rectorul îl privi pe Jordan. 

— Da, răspunse băiatul. Este numai muzica de genul 
acesta, mai lentă, fără rock sau country... 

— Pe de altă parte, interveni Rectorul, cred că nu este nici 
muzică clasică. Oricum nimic care să prezinte dificultăți de 
receptare. 

— Sunt cântecele lor de leagăn, spuse Jordan. Aşa credem 
Rectorul şi cu mine, nu, domnule? 

— Rectorul şi eu Jordan. 

— Rectorul şi eu, da, domnule. 

— Într-adevăr asta credem noi, aprobă Rectorul. Deşi eu 
suspectez că s-ar putea să fie mai mult decât atât. Da, chiar 
destul mai mult. 

Clay era buimăcit. Habar n-avea cum să continue. Se uită 
la prietenii lui şi citi pe chipurile lor ceea ce simțea el - nu doar 
derută, ci cumplita rezervă de a afla mai multe. 

Aplecându-se în față, rectorul Ardai rosti: 

— Pot să fiu sincer? Trebuie să fiu sincer, fiindcă este un 
obicei de o viaţă. Vreau să ne ajutaţi să facem aici ceva teribil. 
Cred că timpul care ne-a mai rămas la dispoziție pentru a 
acționa este scurt şi deşi un asemenea act poate să nu ducă la 
nimic dacă este izolat, nu poţi să ştii niciodată, aşa-i? Nu poți 
să ştii niciodată ce mod de comunicație poate exista între 


aceste... cârduri. Oricum, eu nu voi sta nepăsător, în vreme ce 
aceste... creaturi... Îmi fură nu numai şcoala mea, ci şi lumina 
zilei în sine. Aş fi încercat să acționez deja, dar sunt bătrân, 
iar Jordan este foarte tânăr. Prea tânăr... Indiferent ce anume 
sunt ei acum, au fost oameni, nu cu mult timp în urmă. Nu-l 
voi lăsa pe el să devină parte din asta. 

— Eu îmi pot îndeplini rolul, domnule! zise Jordan. 

Vorbise cu la fel de mult curaj, gândi Clay, ca orice 
adolescent musulman care-şi strânsese vreodată în jurul 
trupului centura de sinucigaş ticsită cu explozivi. 

— Îţi salut curajul, Jordan, spuse Rectorul, totuşi cred că 
răspunsul este „nu'. Se uită cu drag la băiat, dar, când 
întoarse privirea spre ceilalți, ochii lui se înăspriseră 
considerabil. Voi aveţi arme - bune - pe când eu nu am decât o 
puşcă veche calibrul 0,22, care trebuie încărcată glonț cu 
glonț, şi care poate că nici nu mai funcționează, deşi țeava 
este curată - m-am uitat. Şi chiar dacă ar funcționa, este 
posibil să nu mai amorseze cartuşele pe care le am pentru ea. 
Avem însă în micul nostru garaj auto o pompă de benzină, iar 
benzina poate sluji pentru a le pune capăt vieților. 

Văzuse probabil oroarea de pe feţele lor, întrucât încuviință 
din cap. Pentru Clay, el nu mai semăna de-acum cu bunul şi 
vechiul Mr. Chips, ci mai degrabă cu un bătrân puritan dintr- 
o pictură în ulei. Unul care ar fi putut condamna un om la 
cazne fără să clipească. Sau o femeie la arderea pe rug, ca 
vrăjitoare. 

Rectorul încuviința mai ales către Clay. Clay era încredințat 
de asta. 

— Ştiu ce spun. Ştiu cum sună. Totuşi n-ar fi o crimă, nu 
tocmai, ci exterminare. Şi nu am puterea să vă silesc să faceți 
ceva. În tot cazul... indiferent dacă mă veţi ajuta sau nu să-i 
ard, trebuie să transmiteți un mesaj. 

— Cui? întrebă Alice în şoaptă. 

— Tuturor celor pe care-i întâlniți, domnişoară Maxwell. Se 
aplecă peste resturile mesei lor, iar ochii aceia de judecător 
care trimite la eşafod erau pătrunzători, mici şi arzător de 
fierbinți. Trebuie să spuneți ce li se întâmplă lor - tuturor celor 


care au auzit mesajul infernal pe interfoanele diavolului. 
Trebuie să transmiteți mesajul mai departe. Toţi cei cărora le- 
a fost furată lumina zilei trebuie să-l audă... şi înainte de a fi 
prea târziu. 

Îşi trecu o mână peste partea inferioară a feţei şi Clay văzu 
că degetele îi tremurau uşor. Ar fi fost simplu să ignore 
detaliul acela, punându-l pe seama vârstei bărbatului, dar 
până atunci nu mai văzuse vreun tremurat. 

— Noi ne temem că în curând va fi prea târziu. Nu-i aşa, 
Jordan? 

— Da, domnule. 

Cu siguranță, Jordan credea că Rectorul ştia ceva; părea 
înspăimântat. 

— Ce? Ce li se-ntâmplă? întrebă Clay. Are vreo legătură cu 
muzica şi cu bum-boxurile acelea conectate laolaltă, nu-i aşa? 

Rectorul se gârbovi şi arătă brusc obosit. 

— Aparatele nu sunt conectate laolaltă, răspunse el. Nu-ţi 
aminteşti că ţi-am spus că amândouă premisele tale erau 
greşite? 

— Ba da, dar nu înţeleg ce... 

— Există un sistem stereo cu un CD în el, în privinţa asta ai 
neîndoios dreptate. Un singur disc - compilație, spune Jordan 
- şi acesta este motivul pentru care cântă mereu aceleaşi 
cântece. 

— Ce norocoşi suntem, murmură Tom, însă Clay abia îl 
auzi. 

Încerca să priceapă ceea ce tocmai spusese Ardai - aparatele 
nu sunt conectate laolaltă. Cum era posibil aşa ceva? Nu se 
putea! 

— Sistemele stereo - bum-boxurile, dacă preferaţi - sunt 
plasate de jur împrejurul terenului, continuă Rectorul, şi 
funcționează. Noaptea le puteţi vedea ledurile roşii care 
anunţă că sunt active... 

— Da, încuviinţță Alice. Am observat nişte luminiţe roşii, 
însă nu mă gândisem ce ar putea să însemne. 

— „dar în ele nu există nimic - nici compact discuri, nici 
casete audio - şi ele nu sunt legate unul de celălalt prin fire. 


Nu sunt decât sisteme secundare care preiau semnalul audio 
de la sistemul principal şi-l redifuzează. 

— Dacă ţin gurile deschise, muzica se aude şi din ele, zise 
Jordan. Foarte încet... ca o şoaptă... dar se poate auzi. 

— Nu, spuse Clay. Asta-i imaginaţia ta, puştiule. Nu poate 
fi adevărat. 

— Eu unul n-am auzit, rosti Ardai, dar, desigur, urechile 
mele nu mai sunt ca pe vremea când eram fan Gene Vincent 
and the Blue Caps. „Acu' o mie de ani, ar spune Jordan şi 
prietenii lui. 

— Sunteţi de şcoală foarte veche, domnule, rosti Jordan cu 
solemnitate blânda şi afecțiune incontestabilă. 

— Da, Jordan, aşa sunt, încuviință Rectorul. Îl bătu pe 
băiat pe umăr, apoi reveni cu atenţia la ceilalți. Dacă Jordan 
spune ca el a auzit... eu îl cred. 

— Nu-i posibil, zise Clay. Nu se poate fără un transmiţător. 

— Ei transmit, replica Rectorul. Este un talent pe care par 
să-l fi dobândit după Semnal. 

— Staţi aşa, făcu Tom. 

Ridică un braţ aidoma unui polițist rutier, îl cobori, începu 
să vorbească, îl ridică iarăşi. Din locul său de adăpost nesigur 
de lângă rectorul Ardai, Jordan îl privea cu atenţie. În cele din 
urmă, Tom spuse: 

— Vorbim aici despre telepatie? 

— Bănuiesc că nu este exact le mot juste pentru acest 
fenomen particular, răspunse Rectorul, însă de ce să ne 
împiedicăm în aspecte tehnice? Aş fi gata să pun la bătaie toți 
hamburgerii înghețați care au mai rămas în frigiderul meu că 
acest cuvânt a mai fost utilizat de voi zilele trecute. 

— Aţi câştiga hamburgeri dubli, zise Clay. 

— Bun, de acord, spuse Tom, dar povestea cu deplasarea în 
cârd este altceva. 

— Pentru că?... Înălță Rectorul sprâncenele sale stufoase. 

— Pentru că... 

Tom nu putu să termine şi Clay ştia motivul. Nu era 
altceva. Deplasarea în cârd nu era un comportament uman şi 
ei o ştiuseră din clipa în care-l văzuseră pe mecanicul George 


urmând-o pe femeia în costum-pantalon murdar peste peluza 
din față casei lui Tom, pe strada Salem. George mersese atât 
de aproape în urma ei, încât ar fi putut s-o muşte de gât... 
totuşi n-o făcuse. De ce? Fiindcă pentru telnebuni se 
terminase cu violențele şi începuse deplasarea în cârd. 

Cel puţin se terminase cu violențele asupra celor la fel ca ei. 
Până ce... 

— Domnule Ardai, inițial ei i-au ucis pe toți... 

— Da, încuviință Rectorul. Am fost foarte norocoşi să 
scăpăm, nu-i aşa, Jordan? 

Jordan se înfiora şi încuviință. 

— Băieţii alergau peste tot. Chiar şi unii profesori. 
Ucideau... muşcau... bolboroseau cuvinte fără sens... Pentru o 
vreme, cu m-am ascuns într-o seră. 

— Iar eu chiar în podul acestei clădiri, adăugă Rectorul. M- 
am uitat pe ferestruica de acolo cum campusul - campusul pe 
care-l iubesc - se ducea literalmente naibii. 

— Cei care n-au murit, urmă Jordan, au fugit în majoritate 
spre centrul oraşului. Acum mulți dintre ei s-au întors. Acolo. 
Arătă din cap în direcţia generală a stadionului de fotbal. 

— Şi unde ne conduc toate acestea? întrebă Clay. 

— Cred că ştii, domnule Riddell. 

— Clay. 

— Clay, perfect. Eu cred că ceea ce se întâmplă în prezent 
este mai mult decât anarhie temporară. Eu cred că este 
începutul unui război. Va fi un război scurt, însă extrem de 
neplăcut. 

— Nu credeți că exagerați... 

— Nu. Deşi nu mă bizui decât pe propriile mele observaţii - 
ale mele şi ale lui Jordan - am avut la dispoziţie un cârd foarte 
mare pe care să-l spionăm şi i-am văzut venind şi plecând, 
dar şi... odihnindu-se, să spunem. Au încetat să se mai ucidă 
între ei, totuşi continuă să-i ucidă pe oamenii pe care noi i-am 
clasifica drept normali. Acest comportament el îl numesc „de 
tip război”. 

— l-aţi văzut cu ochii dumneavoastră ucigând normali? 
întrebă Tom. 


Lângă el, Alice îşi deschise ranița, scoase Baby Nike şi-l 
ținu în mână. 

Rectorul îl privi grav. 

— Da. Îmi pare rău s-o spun, dar şi Jordan i-a văzut. 

— A fost imposibil să nu-i vedem, zise Jordan şi ochii lui 
lăcrimau. Erau prea mulți. Au fost un bărbat şi o femeie, ştiţi? 
Nu ştiu ce căutau în campus atât de aproape de căderea 
întunericului, însă în mod cert nu ştiau despre Stadionul 
Tonney. Ea era rănită şi el o ajuta. Au dat peste vreo douăzeci 
dintre ei, care reveneau din oraş. Bărbatul a încercat s-o 
poarte în braţe. Glasul lui Jordan începu să tremure. Poate că 
de unul singur ar fi reuşit să scape, dar cu ea... a ajuns doar 
până la Corpul Horton. Ala-i un cămin cu dormitoare. Acolo a 
căzut şi ei i-au ajuns din urma. Ei... 

Jordan îşi îngropa brusc capul în haina bătrânului - în 
după-amiaza aceasta, purta un sacou gri-închis. Palma mare 
a Rectorului mângâie ceafa netedă a băiatului. 

— Se pare că ei îşi cunosc inamicii, medita Rectorul. S-ar 
putea ca asta să fi făcut parte din mesajul original, nu 
credeţi? 

— Poate, zise Clay. 

Părea logic, într-un mod foarte neplăcut. 

— Cât despre ceea ce fac noaptea când zac aici, nemişcați şi 
cu ochii deschişi, ascultându-şi muzica... 

Rectorul oftă, scoase o batistă dintr-un buzunar al hainei 
şi, cu un gest firesc, şterse cu ea ochii lui Jordan. Clay văzu că 
era atât înfricoşat, cât şi foarte sigur de concluzia la care 
ajunsese. 

— Cred că ei reinițializează, spuse Rectorul. 


15 


— Vedeţi ledurile roşii, nu-i aşa? întrebă Rectorul cu glasul 
său voi-fi-auzit-până-n-fundul-amfiteatrului. Eu am numărat 
cel puţin şaizeci şi tr... 

— Gura! şuieră Tom. 


Mai că nu-i trântise palma peste gură. Rectorul îl privi 
calm. 

— Ai uitat ce-am spus azi-noapte despre scaunele 
muzicale? 

Tom, Clay şi Ardai stăteau imediat dincolo de turnichete, 
având în spate arcada Stadionului Tonney. În urma unei 
înțelegeri mutuale, Alice rămăsese cu Jordan în Corpul 
Cheatham. Melodia care se prelingea dinspre terenul de fotbal 
al şcolii pregătitoare era o versiune de jazz instrumental a 
cântecului „The Girl from lpanema'. Clay gândi că era 
probabil cea mai la modă, dacă erai telnebun. 

— Nu, răspunse Tom. Cât timp cât muzica nu se opreşte, 
nu avem de ce ne teme. Atât doar că nu vreau să-mi fie 
sfâşiată beregata de un insomniac care este faimoasa excepție 
de la regula asta. 

— Nu se va întâmpla aşa. 

— Cum puteți fi atât de sigur, domnule? întrebă Tom. 

— Fiindcă starea lor nu poate fi numită „somn'. Haideţi! 

Porni pe rampa de beton pe care jucătorii o folosiseră 
cândva pentru a ajunge la teren, văzu că Tom şi Clay 
rămăseseră în urmă şi-i privi răbdător. 

— Fără risc se câştigă prea puţină cunoaştere, rosti el, iar 
în punctul în care ne aflăm acum aş spune că cunoaşterea 
este esențială, nu credeți? Haideţi! 

Urmară păcăniturile bastonului, pe rampă, spre teren, cu 
Clay puţin înaintea lui Tom. Da, putea să vadă ledurile roşii 
de funcționare ale bum-boxurilor din jurul terenului. Păreau 
să fie şaizeci sau şaptezeci. Sisteme stereo zdravene, plasate la 
intervale de patru-cinci metri, fiecare înconjurat de trupuri. 
Sub lumina stelelor, corpurile acelea erau o imagine care te 
făcea să holbezi ochii. Nu se suprapuneau - fiecare avea 
propriul său spaţiu - dar în acelaşi timp nu se irosea nici 
măcar un centimetru. Până şi braţele fuseseră întrețesute, 
astfel că lăsau impresia de păpuşi decupate din hârtie care 
acopereau terenul, rând după rând, în vreme ce muzica aceea 
- Ceva de genul pe care l-ai auzi într-un supermarket, 
gândi Clay - se înălța în beznă. Se mai înălța şi altceva: un iz 


vag de murdărie şi legume putrede, îndărătul căruia exista o 
miasmă mult mai grea de urină, excremente umane şi 
putrefacție. 

Rectorul ocoli poarta, care fusese împinsă într-o parte şi 
răsturnată, cu plasa ferfenițită. Aici, unde începea lacul de 
corpuri, zăcea un tânăr de vreo treizeci de ani cu urme 
neregulate de muşcături suindu-i pe braț până la mâneca 
tricoului său NASCAR. Muşcăturile păreau infectate. Tânărul 
ținea într-o mână o şapcă roşie, care-l duse pe Clay cu gândul 
la pantofiorul-amuletă al Alicei. Privea inexpresiv stelele, când 
Bette.Midler reîncepu să cânte despre vântul de sub aripile ei. 

— Salut! strigă Rectorul cu glasul lui răguşit şi pătrunzător 
şi îl împunse energic pe tânăr în burtă cu vârful bastonului, 
apăsând până ce acesta îşi goli intestinele de gaze. Am zis, 
salut! 

— Terminațţi! aproape că gemu Tom. 

Rectorul îl privi dispreţțuitor şi strânse din buze, apoi 
deplasă vârful bastonului în şapca pe care o ţinea tânărul. 
Şfichiui scurt din încheietură şi o azvârli cât-colo. Şapca 
zbură vreo trei metri şi ateriza pe fața unei femei de vârstă 
mijlocie. Clay privi, fascinat, cum şapca lunecă parțial pe un 
obraz, dezvăluind un ochi holbat, care nu clipea. 

Tânărul ridică brațul încet, ca prin vis, şi strânse în pumn 
mâna care ținuse şapca. După aceea cobori braţul. 

— Crede că o ţine iarăşi, şopti Clay fascinat. 

— Poate, replică Rectorul fără prea mult interes. 

Scormoni cu vârful bastonului în una dintre muşcăturile 
infectate ale tânărului. Ar fi trebuit să stârnească o durere 
teribilă, însă tânărul nu reacționa, ci continuă să fixeze cerul 
cu privirea, în vreme ce Bette Midler îi lăsă locul lui Dean 
Martin. 

— Il-aş putea înfige bastonul prin gât şi n-ar încerca să mă 
oprească. Şi nici cei din jur nu i-ar sări în apărare, deşi în 
timpul zilei nu mă îndoiesc că m-ar face bucățele. 

Tom se ghemuise lângă un ghetou-blaster. 

— Are baterii înăuntru, anunţă el. Îmi dau seama după cât 
este de greu. 


— Da, toate au. Se pare că nu pot funcţiona fără baterii. 
Rectorul tăcu câteva clipe, apoi adăugă ceva de care Clay s-ar 
fi putut lipsi: Cel puţin deocamdată. 

— Am putea pătrunde printre ei, nu? întrebă Clay. l-am 
putea ucide, aşa cum în anii 1880 au fost exterminați 
porumbeii călători din America. 

Rectorul aprobă din cap. 

— Vânătorii le-au zdrobit creieraşii cu bâtele când stăteau 
pe pământ, nu-i aşa? Analogia este destul de bună, totuşi eu 
aş avansa destul de greu cu bastonul meu. Mă tem că ai 
avansa destul de greu până şi cu arma ta automată. 

— Oricum, n-am destule gloanțe. Aici trebuie să fie... Clay 
privi din nou trupurile strâns lipite între ele şi simți că 
imaginea lor îi stârnea dureri de cap. Trebuie să fie şase-şapte 
sute. Fără să-i pun la socoteală pe cei de sub gradene. 

— Domnule? Domnule Ardai? vorbi Tom. Când ați... prima 
dată cum aţi?... 

— Cum am determinat profunzimea acestei stări de transă? 
Asta vrei să mă întrebi? 

Tom încuviinţă. 

— În prima noapte, am ieşit ca să observ. Cârdul era mult 
mai mic pe atunci, bineînțeles. Am fost atras spre ei din 
simpla, dar covârşitoarea, curiozitate. Jordan nu era cu mine. 
Mă tem că lui îi vine destul de greu să comute la o existență 
nocturnă. 

— Vă daţi seama că v-aţi riscat viața, rosti Clay. 

— Nu prea am avut de ales, replică Rectorul. Parcă eram 
hipnotizat. Mi-am dat seama repede că erau inconştienţi deşi 
țineau ochii deschişi, iar câteva experimente simple cu vârful 
bastonului au confirmat profunzimea stării. 

Clay îşi aminti şchiopătatul Rectorului şi se gândi să-l 
întrebe dacă ţinuse seama de ce i s-ar fi putut întâmpla dacă 
s-ar fi înşelat şi telnebunii ar fi pornit după el, însă îşi ţinu 
limba.  Neîndoios, Rectorul ar fi repetat afirmația lui 
anterioară: fără risc se câştigă prea puţină cunoaştere. Jordan 
avusese dreptate - era un tip de şcoală foarte veche. Cu 


siguranţă, lui Clay nu i-ar fi plăcut să aibă paisprezece ani şi 
să fie adus înaintea lui pentru încălcarea disciplinei. 

Între timp, Ardai clătina din cap înspre el: 

— Şase-şapte sute este o estimare foarte departe de adevăr, 
Clay. Acesta este un teren de fotbal cu dimensiuni 
regulamentare, ceea ce înseamnă o suprafață de o jumătate 
de hectar. 

— Câţi sunt? 

— Aşa cum stau înghesuiți, unul lângă celălalt? Aş zice 
minimum o mie. 

— Şi ei nu au de fapt minţi, aşa este? Sunteţi sigur? 

— Sunt sigur. lar ceea ce le revine - ceva mai mult în fiecare 
zi, Jordan spune la fel şi el este un observator cu ochi ascuțiți, 
puteți avea încredere în mine în privința asta - nu este ceea ce 
au fost ei. Altfel spus, nu este ceva omenesc. 

— Ne putem întoarce acum? întrebă Tom. Părea că i se 
făcuse rău. 

— Desigur, aprobă Rectorul. 

— O clipă, ceru Clay. 

Îngenunche lângă tânărul cu tricoul NASCAR. N-ar fi dorit 
s-o facă - nu putea să nu se gândească la faptul că mâna care 
se încleştase în căutarea şepcii roşii s-ar fi putut încleşta pe el 
- totuşi se sili. Aici jos, la nivelul solului, duhoarea era mult 
mai puternică. El crezuse că se obişnuise cu mirosul, însă se 
înşelase. 

— Clay, începu Tom, ce... 

— Taci! 

Clay se aplecă spre gura tânărului, care era parțial 
deschisă. Şovăi, după care îşi impuse să se apropie mai mult, 
până ce îi putu zări sclipirea ştearsă a salivei de pe buza 
inferioară. Inițial crezu că putea fi doar imaginaţia lui, dar alți 
cinci centimetri - acum se afla îndeajuns de aproape pentru a 
săruta creatura care nu dormea şi care-l afişa pe Ricky 
Craven pe piept - înlăturară orice dubii. 

Este foarte încet, spusese Jordan. Abia ca o şoaptă... dar se 
poate auzi. 


Clay auzi, iar partea vocală se distingea, dintr-un motiv 
necunoscut, cu o silabă sau două înaintea celei care răsuna 
din bum-boxurile conectate: Dean Martin cânta „Everybody 
Loves Somebody Sometime". 

Se sculă şi fu gata să țipe de sperietură la pocnetul ca de 
pistol al genunchilor săi care trosniră. Tom îşi ridică lanterna 
şi se holbă la el cu ochii căscați. 

— Ce-i? Ce-i? Doar n-o să zici că puştiul avea... 

Clay încuviință din cap. 

— Haideţi să ne-ntoarcem. 

La jumătatea rampei, îl prinse brusc şi brutal pe Rector de 
umăr. Ardai se întoarse către el, aparent netulburat de 
tratamentul acela. 

— Aţi avut dreptate, domnule. Trebuie să scăpăm de ei. De 
cât mai mulți putem şi cât mai repede putem. Este posibil ca 
asta să fie singura noastră şansă. Sau credeţi că mă înşel? 

— Nu, răspunse Rectorul. Din păcate, nu cred asta. După 
cum am spus, acesta este un război - cel puţin, aşa consider 
eu - şi în război trebuie să-ți ucizi inamicii. Haide să discutăm 
asta când ajungem acasă. Putem bea o ciocolată fierbinte. 
Mie-mi place să-mi pun şi un strop de bourbon în ea, ca un 
barbar ce sunt. 

Din capătul rampei, Clay aruncă o ultimă privire îndărăt. 
Terenul Stadionului Tonney era întunecat, însă, sub lumina 
puternică a stelelor nordului, nu chiar atât de întunecat 
pentru a nu putea distinge covorul de trupuri ce-l acopereau 
de la o tuşă la cealaltă, pe lungime şi pe lățime. Se gândi că 
era posibil să nu-ţi fi dat seama ce priveai, în cazul în care 
căleai din întâmplare pe el, dar odată ce o făceai... odată ce o 
făceai... 

Ochii îi jucară o festă şi pentru o clipă aproape că i se păru 
că-i poate vedea respirând - pe toţi opt sute, sau o mie -caun 
singur organism. Asta îl sperie rău, se întoarse şi o luă la 
fugă, ca să-i ajungă din urmă pe Tom şi rectorul Ardai. 


16 


Rectorul prepară ciocolată caldă în bucătărie şi o băură în 
salonul oficial, la lumina a două felinare cu gaz. Clay credea 
că bătrânul va sugera ca mai târziu să coboare spre Academy 
Avenue, ca să înroleze mai mulți voluntari în Oastea lui Ardai, 
însă el părea satisfăcut cu ceea ce avea. 

Pompa de benzină din garaj, le spuse Rectorul, trăgea dintr- 
un rezervor suspendat cu capacitatea de 1 500 de litri - nu 
trebuiau decât să scoată un dop. În seră existau dispozitive de 
stropit de câte o sută de litri fiecare. Cel puțin o duzină. Le 
puteau încărca într-o camionetă, poate, pe care s-o coboare cu 
spatele pe una dintre rampe... 

— Staţi, îi opri Clay. Înainte de a discuta strategia, mi-ar 
plăcea să aud daca aveţi o teorie despre ceea ce se întâmplă. 

— Nu există nimic atât de oficial, răspunse bătrânul, totuşi 
Jordan şi eu am făcut observaţii, avem intuiție şi, laolaltă, 
beneficiem de destulă experienţă... 

— Eu sunt obsedat de calculatoare, vorbi Jordan peste cana 
sa cu ciocolată fierbinte şi Clay găsi ciudat de fermecătoare 
asigurarea aceea posacă a puştiului. Sunt chiar fanatic. M- 
am ocupat de ele toată viața mea... aproape. Creaturile alea 
reinițializează, aşa este. Pe frunțţile lor ar putea să clipească la 
fel de bine cu litere luminoase INSTALARE SOFTWARE, VĂ 
RUGĂM AŞTEPTAŢI. 

— Nu te-nţeleg, spuse Tom. 

— Eu am înțeles, zise Alice. Jordan, tu crezi că Semnalul a 
fost într-adevăr un Semnal, nu? Toţi cei care l-au auzit... s-au 
ales cu hard discurile şterse. 

— Ei bine, da, încuviinţță Jordan. 

Era prea politicos ca să spună: Ei bine, văd că te-ai prins. 
Tom privi perplex către Alice. Clay ştia însă că Tom nu era 
mărginit şi nici nu credea că mintea îi funcționa încet. 

— Aveai un calculator, spuse Alice. L-am văzut în cabinetul 
tău. 

— Da... 

— Şi ai instalat software, nu? 

— Da, dar... Tom se opri şi se uită fix la Alice, iar ea îi 
întoarse privirea. Creierele lor? Te referi la creier ele lor? 


— Ce credeţi că este un creier? întrebă Jordan. Un hard disc 
mare şi vechi. Circuite organice... Nimeni nu ştie câți octeți. Să 
zicem, un giga la puterea zece la puterea o sută. O infinitate 
de octeți. Îsi ridică mâinile spre urechile lui mici şi perfect 
desenate. Chiar aici - între ele. 

— Nu cred, zise Tom, dar vorbi cu glas slab şi pe chipul lui 
se zărea o expresie de oroare. 

Clay gândi că el credea. Reamintindu-şi nebunia care 
zeuduise Bostonul, Clay trebuia să admită că teoria era 
convingătoare. În acelaşi timp, era teribilă: milioane, poate 
chiar miliarde de creiere şterse toate, complet şi simultan, aşa 
cum poţi să ştergi hard discul vechi al unui calculator, 
utilizând un magnet puternic. 

Se pomeni amintindu-şi de Pixie Neagră, prietena fetei cu 
telefon mobil de culoarea mentei. Cine eşti tu? Ce se-ntâmplă? 
strigase Pixie Neagră. Cine eşti tu? Cine sunt eu? Apoi se lovise 
în mod repetat în frunte cu podul palmei şi o luase la fugă, 
intrând drept într-un felinar stradal, nu o dată, ci de două ori, 
sfărâmându-şi în fragmente neregulate costisitoarea lucrare 
ortodontică. 

Cine eşti tu? Cine sunt eu? 

Nu fusese telefonul ei mobil. Ea doar ascultase ce vorbea 
altcineva şi nu receptase doza întreagă. 

Clay, care în mare parte a timpului gândea mai degrabă în 
imagini, decât în cuvinte, zări în mod clar în minte 
reprezentarea unui monitor de calculator, al cărui ecran se 
umplea treptat de cuvintele: CINE EŞTI TU CINE SUNT EU 
CINE EŞTI TU CINE SUNT EU CINE EŞTI TU CINE SUNT EU 
CINE EŞTI TU CINE SUNT EU, şi în cele din urmă, la sfârşit, 
sumbru şi incontestabil ca soarta lui Pixie Neagră: 

EROARE DE SISTEM 

Pixie Neagră ca un hard disc parțial şters? Era oribil, totuşi 
simțea că acesta era adevărul. 

— Mi-am luat diploma în engleză, spuse Rectorul, dar în 
tinerețe am citit multă psihologie. Am început cu Freud, 
bineînțeles, toți încep cu Freud... apoi Jung... Adler... şi de 
acolo am trecut treptat prin toți. Pitită în umbră înapoia 


tuturor teoriilor despre felul în care funcționează mintea 
umană există o teorie şi mai mare: cea formulată de Darwin. 
Folosind terminologia lui Freud, ideea de supraviețuire ca 
primă directivă este exprimată prin conceptul de id. La Jung, 
este exprimată prin ideea, evident mai vastă, de conştiinţă 
colectivă. Cred că nici unul dintre ei nu s-ar împotrivi ipotezei 
că dacă toată gândirea conştientă, toate amintirile, 
toate capacităţile de raţionare ar fi şterse dintr-o minte 
umană într-o singură clipă, ceea ce ar rămâne ar fi genuin şi 
teribil. 

Tăcu şi privi în jur, aşteptând comentarii. Nici unul dintre ei 
nu rosti nimic. Rectorul încuviință parcă satisfăcut şi urmă: 

— Deşi nici freudienii, nici jungienii n-o afirmă în mod 
direct, ei sugerează în mod răspicat că s-ar putea ca oamenii 
să aibă un nucleu, o singură undă purtătoare de bază, sau - 
ca să folosesc limbajul cu care Jordan este în largul lui - o 
singură linie de cod scris ce nu poate fi ştearsă. 

— DP, zise Jordan. Directiva Primară. 


«+ Da, aprobă Rectorul. Vedeţi voi, în esenţă noi nu suntem 
defel Homo sapiens. Nucleul, miezul nostru este nebunia. 
Directiva Primară este omorul. Ceea ce Darwin a fost prea 
politicos să spună, prieteni, este că noi am ajuns să 
stăpânim Pământul nu pentru că am fost cei mai 
inteligenți, şi nici chiar cei mai răi, ci pentru că am fost 
mereu cei mai demențţi, cei mai ucigaşi ticăloşi din 
junglă. Şi exact asta a dat în vileag Semnalul acum cinci 
zile. 


17 


— Refuz să cred că am fost lunatici şi ucigaşi înainte de a fi 
fost orice altceva, spuse Tom. Dumnezeule, oameni buni, dar 
cum rămâne cu Partenonul? Cum rămâne cu David de 
Michelangelo? Sau cu placa de pe Lună pe care scrie „Am venit 
animați de spirit paşnic, în folosul întregii omeniri"? 


— Placa aceea poartă de asemenea numele lui Richard 
Nixon, comentă sec Ardai. Un quaker, însă nici pe departe un 
spirit paşnic. Domnule McCourt - Tom - nu am nici un interes 
sa pronunț o condamnare a omenirii. Dacă aş face-o, aş 
atrage atenția că pentru fiecare Michelangelo există un 
marchiz de Sade, pentru fiecare Gandhi un Eichmann, pentru 
fiecare Martin Luther King un Osama bin Laden. Mă opresc la 
afirmația următoare: omul a ajuns să domine planeta, 
mulțumită a două trăsături esențiale. Una dintre ele este 
inteligența. Cealaltă a fost predispoziția absolută de a ucide pe 
oricine şi orice îi stă în cale. 

Se aplecă în față, privindu-i cu ochii lui scânteietori. 

— Inteligența omenirii a dejucat în cele din urmă instinctul 
ucigaş al omenirii şi rațiunea a ajuns să domine impulsurile 
cele mai demente ale oamenilor. Asta a însemnat de asemenea 
supraviețuire. Eu consider că înfruntarea finală dintre cele 
două ar fi avut loc în octombrie 1963, în criza rachetelor 
nucleare din Cuba, totuşi aceasta este o discuţie care rămâne 
pentru altă dată. Realitatea este că cei mai mulți dintre noi 
ne-am sublimat răul absolut până a sosit Semnalul, care a 
şters totul, mai puţin miezul acela roşu-aprins. 

— Cineva a eliberat diavolul tasmanian din cuşca lui, 
murmură Alice. Cine? 

— Nici asta n-ar trebui să fie grija noastră, replică Rectorul 
Bănuiesc că ei nu ştiau ce făceau... sau în ce măsură. 
Bazându-se pe nişte experimente probabil pripite derulate pe 
parcursul câtorva ani - poate chiar luni - ei trebuie să fi crezut 
că vor dezlănţui o furtună distructivă de terorism. În loc de 
aşa ceva, au dezlănțuit un tsunami de violență incalculabilă, 
care suferă un proces de mutație. Oribile aşa cum ni se pot 
părea zilele acestea, s-ar putea ca ulterior să le vedem ca pe o 
perioadă de acalmie între o furtună şi cea următoare. Zilele 
acestea pot fi de asemenea singura noastră şansă de a 
schimba situația. 

— Ce vreţi să spuneți prin „suferă un proces de mutație"? 
întrebă Clay. 


Dar Rectorul nu-i răspunse, ci se întoarse către Jordan, 
puştiul de doisprezece ani. 

— Te rog, tinere domn. 

— Da. Bine. Jordan tăcu, adunându-şi gândurile, apoi 
rosti: Mintea noastră conştientă foloseşte doar un procentaj 
minuscul din capacitatea creierului. Ştiaţi asta, nu-i aşa? 

— Da, spuse Tom cu un ton vag de superioritate. Aşa am 
citit şi eu. 

Jordan aprobă din cap. 

— Chiar după ce adunăm toate funcțiile autonome pe care 
le controlează, plus chestiile subconştiente - vise, frânturi de 
gânduri, impulsuri sexuale, toate flecuştețele - creierul nostru 
este în majoritate inactiv. 

— Holmes, mă uluieşti, făcu Tom. 

— Termină cu spiritele, Tom! zise Alice şi Jordan îi surâse 
larg, cu ochi scânteietori. 

— Nu-l luam peste picior, protestă Tom. Puştiul este 
inteligent. 

— Aşa este, interveni Rectorul sec. Poate că Jordan are 
ocazional probleme cu engleza literară, însă nu şi-a căpătat 
bursa fiindcă ar fi excelat la jocul de capace. Observă 
stinghereala băiatului şi-i ciufuli afectuos părul cu degetele 
lui osoase. Continuă, te rog! 

— Păi..., şovăi Jordan - Clay îşi dădu seama de asta - apoi 
păru să-şi regăsească ritmul. Dacă într-adevar creierul nostru 
ar fi fost un hard disc, atunci sectoarele lui ar fi fost în cea 
mai mare parte goale. (Văzu că numai Alice îi înțelesese 
cuvintele.) Altfel spus, o bandă de teletext ar anunța ceva de 
felul: 2% ocupat, 98% disponibil. Nimeni nu are o idee reală 
despre scopul celor nouăzeci şi opt la sută, totuşi potenţialul 
este impresionant. De pildă, victimele accidentelor cerebrale... 
uneori, ele accesează zone anterior latente ale creierului lor 
pentru ca să poată merge şi vorbi din nou. Este ca şi cum 
creierul lor ar stabili conexiuni în jurul zonei 
vătămate. Luminile continuă să ardă într-o zonă similară a 
creierului, dar de cealaltă parte. 

— Ai studiat chestiile astea? întrebă Clay. 


— Este un rezultat natural al interesului meu față de 
calculatoare şi cibernetică, strânse din umeri Jordan. De 
asemenea, citesc multă literatură science-fiction cyberpunk. 
William Gibson, Bruce Sterling, John Shirley... 

— Neal Stephenson? întrebă Alice. 

Jordan rânji cu gura până la urechi. 

— Neal Stephenson este un zeu. 

— Să revenim la mesaj, îl îmboldi Rectorul... dar blând. 

— Dacă ştergi hard discul unui calculator, spuse Jordan, el 
nu se poate regenera spontan... decât poate într-un roman de 
Greg Bear. 

Surâse iarăşi larg, însă acum o făcu iute şi, aşa i se păru 
lui Clay, destul de nervos. Pe de o parte asta se datora Alicei, 
care-l vrăjise în mod clar pe puşti. 

— Oamenii sunt altfel, adaugă el. 

— Este totuşi un salt uriaş între a reînvăța să mergi după 
ce ai suferit un accident cerebral şi a fi în stare să conectezi 
mai multe bum-boxuri prin telepatie, zise Tom. Un salt 
spectaculos. 

Privi în jur stânjenit când pronunţă cuvântul telepatie, de 
parcă se aştepta ca ei să râdă. N-o făcu însă nimeni. 

— Da, răspunse Jordan, însă victima unui accident 
cerebral, chiar o persoană care a suferit unul grav, se află la 
depărtare de ani-lumină de ceea ce s-a întâmplat cu oamenii 
care au vorbit la telefoanele mobile în timpul Semnalului. 
Rectorul şi cu mine... Rectorul şi eu credem că pe lângă golirea 
completă a creierelor umane până la acea ultimă linie de cod 
ce nu poate fi ştearsă, Semnalul a mai şi activat ceva. Ceva 
care probabil că zăcea în interiorul nostru de milioane de ani, 
îngropat în cei nouăzeci şi opt la sută de hard disc latent. 

Mâna lui Clay se furişă spre patul revolverului pe care-l 
luase de. pe podeaua bucătăriei lui Beth Nickerson. 

— Un trăgaci, rosti el. 

Chipul lui Jordan se lumină. 

— Da, exact! Un trăgaci care declanşează o mutație. El nu 
ar fi putut acţiona niciodată în lipsa Semnalului... n-ar fi 
putut declanşa o ştergere totală la asemenea scară. Fiindcă 


ceea ce iese, ceea ce se acumulează în oamenii de acolo... atât 
doar că de acum ei nu mai sunt oameni, ceea ce se 
acumulează este... 

— Este un singur organism, îl întrerupse Rectorul. Asta 
credem noi. 

— Da, totuşi mai mult decât un simplu cârd, preciza 
Jordan, întrucât ceea ce pot ei face cu playerele de CD-uri 
poate fi abia începutul, la fel ca un copil care învaţă să-şi 
pună pantofii. Gândiţi-vă ce ar fi ei în stare să facă peste o 
săptămână. Sau o lună... Sau un an... 

— Poate te-nşeli, zise Tom însă vocea îi era la fel de seacă 
precum trosnetul unei crengi uscate. 

— Dar în acelaşi timp s-ar putea să aibă dreptate, spuse 
Alice. 

— Ah, eu sunt sigur că are dreptate, rosti Rectorul şi sorbi 
din ciocolata fierbinte în care îşi picurase brandy. Desigur, eu 
sunt bătrân şi oricum zilele aproape că mi s-au scurs. Mă voi 
supune oricărei decizii veți adopta. 

O pauză scurtă. Ochii îi trecură iute de la Clay, la Alice şi la 
Tom. 

— Atât timp cât este cea corectă, bineînțeles. 

— Cârdurile vor încerca să se reunească, spuse Jordan, să 
ştiţi. Dacă nu se aud deja unul pe celălalt, o vor face în foarte 
scurtă vreme. 

— Rahat, mormăi Tom uşor neliniştit. Poveşti cu stafii. 

— Poate că da, încuviință Clay, dar gândiţi-vă la ceva la ce 
merită să ne întrebăm. În momentul de față, nopţile ne 
aparțin, însă dacă ei decid că au nevoie de mai puţin somn? 
Sau că nu se tem de întuneric? 

Pentru câteva momente, nimeni nu scoase o vorbă. Afară 
vântul începuse să se întețească. Clay sorbi din ciocolata lui 
fierbinte, care nu fusese nicicând mai mult decât călduţă, iar 
acum se răcise complet. Când ridică iarăşi ochii, Alice îşi 
lăsase pe masă ceaşca 

şi ținea în mână talismanul Nike. 

— Vreau să-i ştergem de pe fața Pământului, rosti ea. Pe cei 
de pe terenul de fotbal... vreau să-i nimicim. Nu spun să-i 


ucidem, deoarece cred că Jordan are dreptate şi nu vreau s-o 
fac pentru rasa umană. Vreau s-o fac pentru mama şi pentru 
tatăl meu, fiindcă şi el este dus. Ştiu asta, o simt. Vreau s-o 
fac pentru prietenele mele Vickie şi Tess. Au fost prietene 
bune, dar aveau telefoane mobile, nu se despărțeau niciodată 
de ele şi ştiu cum sunt ele acum şi unde dorm: într-un loc 
cum €e căcatul ăla de teren de fotbal. Se uită spre Rector şi se 
învăpăie la față: Scuzaţi-mă, domnule. 

Rectorul flutură nepăsător din mână, făcându-i semn să 
continue. 

— Putem face asta? îl întrebă ea. Îi putem nimici? 

Charles Ardai, care-şi încheia cariera ca Rector interim al 
Academiei Gaiten când lumea luase sfârşit, îşi dezgoli dinții 
într-un rânjet pe care Clay ar fi dat mult pentru a-l putea 
captura cu tocul sau cu pensula; în el nu exista nici măcar un 
dram de milă. 


«e Domnişoară Maxwell, rosti Rectorul, putem încerca. 


18 


La ora patru în noaptea următoare, Tom McCourt stătea pe 
o masă de picnic între cele două sere ale Academiei Gaiten, 
care cunoscuseră ambele avarii serioase după declanşarea 
Semnalului. Picioarele lui, încălțate acum în pantofii Reebok 
pe care-i luase din Malden, erau pe una dintre bănci, iar capul 
pe braţele ce se odihneau pe genunchi. Vântul îi suflă părul 
mai întâi într-o parte, apoi în cealaltă. Alice stătea vizavi de el, 
cu bărbia proptită în mâini şi fasciculele câtorva lanterne îi 
trimiteau lumini şi umbre peste chip. Razele puternice o 
făceau să arate drăguță, în ciuda oboselii evidente; la vârsta 
ei, orice fel de iluminare era încă măgulitoare. Lângă ea, 
Rectorul arăta pur şi simplu epuizat. În sera cea mai 
apropiată, două felinare Coleman cu benzină pluteau aidoma 
unor spirite neliniştitoare. 

Felinarele îşi uneau spoturile de lumină spre capătul 
apropiat al serei. Clay şi Jordan foloseau uşa, deşi în 


panourile de sticlă din ambele părți fuseseră deschise găuri 
uriaşe. Peste o clipă, Clay se aşeză lângă Tom, iar Jordan îşi 
ocupă locul obişnuit alături de Rector. Băiatul degaja miros 
de benzină şi îngrăşăminte, dar radia şi mai puternic 
descurajare. Clay aruncă câteva seturi de chei pe masă, 
printre lanterne. Din punctul lui de vedere, puteau rămâne 
acolo până ce vreun arheolog le descoperea peste patru 
milenii. 

— Îmi pare rău, vorbi încet rectorul Ardai. Părea atât de 
simplu... 

— Mda, încuviinţă Clay. 

Păruse cu adevărat simplu: umpleau cu benzină stropitorile 
din seră, încărcau stropitorile pe platforma unei camionete, 
traversau terenul Stadionului Tonney, udând în ambele părți 
pe măsură ce mergeau, iar după aceea aruncau un chibrit. Se 
gândi să-i spună lui Ardai că aventura lui George Bush în Iraq 
păruse probabil la fel de simplă - încarcă stropitorile, aruncă 
un chibrit - dar nu fusese aşa. Ar fi fost însă o cruzime inutilă. 

— Tom? rosti Clay. Te simţi bine? 

Îşi dăduse deja seama că Tom nu avea rezerve 
impresionante de energie. 

— Da, sunt numai obosit. Ridică fruntea şi-i surâse. Nu-s 
obişnuit cu schimbul de noapte. Ce facem acum? 

— Păi, cred că mergem să ne culcăm, zise Clay. În vreo 
patruzeci de minute, răsar zorile. 

Cerul începuse să se lumineze spre est. 

— Nu-i cinstit, spuse Alice şi se frecă cu furie pe obraji. Nu-i 
cinstit, ne-am străduit atât de mult! 

Se străduiseră, era adevărat, dar nimic nu mersese uşor. 
Fiecare victorie măruntă (şi în cele din urmă inutilă) fusese 
genul de strădanie înnebunitoare pe care maică-sa obişnuia s- 
o numească „abureală bolşevică". O parte din Clay dorea să 
dea vina pe Rector... dar şi pe sine însuşi, pentru ca înghițise 
pe nerăsuflate ideea lui Ardai cu stropitorile. O parte din el se 
gândea că planul unui profesor bătrân de engleză de a folosi 
bombe incendiare asupra unui teren de fotbal aducea de fapt 


cu ideea de a te înarma cu un cuțit pentru un duel cu 
pistoale. Şi totuşi... da, păruse o idee excelentă. 

Asta până ce descoperiseră că rezervorul de depozitare a 
benzinei din atelierul auto era încuiat într-o magazie. 
Petrecuseră aproape o jumătate de oră în biroul alăturat, 
scotocind la lumina felinarului printre cheile înnebunitor de 
neetichetate de pe avizierul dinapoia mesei 
superintendentului. Jordan fusese cel care găsise până la 
urmă cheia de la uşa magaziei. 

După care descoperiseră că nu trebuia decât să scoată un 
dop nu era tocmai aşa. Era vorba despre un capac, nu despre 
un dop. Şi precum magazia în care se afla rezervorul, capacul 
era încuiat. 

Înapoi în birou; altă scotocire la lumina felinarelor; în cele 
din urmă, dăduseră peste o cheie ce părea într-adevăr să se 
potrivească la capac. Alice le atrăsese însă atenţia că, deoarece 
capacul se găsea în partea inferioară a rezervorului, asigurând 
alimentarea gravitațională în cazul unei pene de curent, 
urmau să fie inundațţi de o cascadă, dacă nu aveau un furtun 
sau un sifon deversor. Petrecuseră o oră, căutând un furtun 
care s-ar fi putut potrivi şi nu găsiseră nimic care să fie măcar 
adecvat. Tom găsi o pâlnioară care-i făcu pe toți să 
izbucnească în hohote moderat isterice. 

Şi fiindcă nici una dintre cheile de maşini nu era etichetată 
(cel puțin în moduri care să poată fi înțelese şi de alte 
persoane decât de angajaţii atelierului auto), găsirea cheii 
potrivite fusese alt proces de eliminare prin încercare. Cel 
puţin acesta se desfăşurase mai repede, deoarece în spatele 
garajului erau parcate doar opt camionete. 

În cele din urmă, serele. Acolo găsiră numai opt stropitori, 
nu o duzină, cu capacitatea nu de o sută de litri fiecare, ci 
numai de treizeci. Poate că ar fi reuşit să le umple cu benzină 
din rezervorul de stocare, dar aveau să se ude leoarcă din cap 
până în picioare, iar rezultatul ar fi fost două sute patruzeci 
de litri de benzină folosibilă, ce putea fi pulverizată. Ideea de a 
nimici o mie de telnebuni cu două sute patruzeci de litri de 
benzină îi scosese pe Tom, Alice şi Rector afară, pe băncile 


pentru picnic. Clay şi Jordan mai întârziaseră o vreme, 
căutând stropitori mai mari, dar nu găsiseră nici una. 

— Am găsit însă câteva dintre cele mici pentru ghivece, rosti 
Clay. Noi obişnuiam să le spunem „pompe de flit". 

— În plus, spuse Jordan, stropitorile mari dinăuntru sunt 
pline cu erbicide sau îngrăşăminte... sau altceva. Ar trebui să 
începem prin a le goli, ceea ce ar însemna să ne punem măşti 
de gaze doar pentru a ne asigura că n-o să murim intoxicați, 
ori ceva de felul acesta. 

— Revenirea cu picioarele pe Pământ, murmură Alice posac. 

Privi o clipă pantofiorul, apoi îl vâri în buzunar. 

Jordan luă cheile pe care le identificaseră ca fiind de la o 
furgonetă de întreţinere. 

— Am putea merge în oraş, zise el. Există un magazin de 
fierărie unde trebuie să fie şi stropitori. 

Tom clătină din cap. 

— Sunt vreo doi kilometri şi şoseaua principală este plină de 
vehicule abandonate şi accidentate. Le-am putea ocoli pe 
unele, dar în nici un caz nu pe toate. Şi nu se pune problema 
să mergem peste peluze, întrucât casele sunt pur şi simplu 
prea apropiate. Există destule motive pentru care toți merg pe 
Jos. 

Văzuseră şi câțiva oameni pe biciclete, însă nu mulți; până 
şi cele echipate cu faruri deveneau periculoase, dacă erau 
conduse cu viteză. 

— N-ar fi posibil ca o camionetă uşoară să meargă pe 
străduțele laterale? întrebă Rectorul. 

— Am putea explora posibilitatea asta mâine noapte, 
răspunse Clay. Să mergem mai întâi pe jos, pentru a găsi un 
traseu accesibil şi după aceea să revenim pentru camionetă. 
Căzu pe gânduri. Probabil că într-un asemenea magazin ar fi 
şi tot felul de furtunuri. 

— Nu pari tocmai incitat, comentă Alice. 

— Străduţele mici se blochează cel mai uşor, oftă Clay. Vom 
sfârşi prin a trudi la greu, chiar dacă vom avea mai mult 
noroc decât am avut în noaptea asta. Pur şi simplu, nu ştiu... 


Poate că după ce mă voi odihni niţel, situaţia îmi va părea mai 
TOZ. 

— Sunt sigur că aşa va fi, încuviință Rectorul, dar vocea îi 
suna găunos. Aşa va fi pentru noi toți. 

— Ce părere aveţi despre benzinăria de vizavi de şcoală? 
întrebă Jordan fără multe speranţe. 

— Care benzinărie? făcu Alice. 

— Se referă la Citgo, răspunse Rectorul. Aceeaşi problemă, 
Jordan - în rezervoarele de sub pompe există suficientă 
benzină, totuşi nu avem energie electrică pentru a le folosi. Şi 
mă îndoiesc că acolo ar fi cine ştie ce recipiente, cu excepția 
unor canistre între cinci şi douăzeci de litri. Cred realmente.... 
Nu spuse însă ce credea realmente, ci se întrerupse. Ce s-a- 
ntâmplat, Clay? 

Clay îşi reamintea de trioul din faţa lor care şchiopăta pe 
lângă benzinăria aceea; un bărbat o ţinea cu braţul pe femeie 
după mijloc. 

— Academy Grove Citgo, spuse el. Aşa se numeşte, nu? - 
Da... 

— Dar mi se pare că nu vinde numai benzină. 

Nu era însă doar o părere, ci ştia asta. O ştia din cauza 
celor două cisterne care erau parcate în lateral. Le văzuse şi 
trecuse cu privirea peste ele. Nu se gândise atunci la ele. Nu 
avusese nici un motiv. 

— Nu ştiu ce..., începu Rectorul, apoi se opri. Ochii săi îi 
întâlniră pe ai lui Clay şi dinţii săi tociți reapărură în surâsul 
acela aparte, nemilos. Ah..., rosti el. Ah! Ah, vai... Ah, vai, da! 

Tom privea de la unul la celălalt cu o perplexitate care 
sporea întruna. La fel şi Alice. Jordan se mulțumi să aştepte. 

— V-ar deranja dacă ne-aţi spune şi nouă despre ce anume 
dialogați voi? întrebă Tom. 

Clay se pregătea s-o facă - el vedea deja în mod clar cum vor 
proceda şi era prea grozav ca să nu le împărtăşească şi altora 
- când muzica de pe Stadionul Tonney se stinse. Nu se opri 
brusc, aşa cum făcea de obicei când telnebunii se trezeau 
dimineaţa; ci se stinse lin şi parcă îndepărtându-se, ca şi cum 


cineva ar fi dat pur şi simplu un şut sursei, trimițând-o într- 
un puț de ascensor. 

— S-au sculat devreme, rosti Jordan cu glas încet. 

Tom îl strânse pe Clay de antebraţ. 

— Nu-s la fel, zise el. lar unul din nenorocitele alea de 
ghetou-blastere continuă să cânte... Îl pot auzi, foarte slab. 

Vântul bătea puternic şi Clay ştia că sufla din direcția 
terenului de fotbal, din cauza mirosurilor grele pe care le 
purta: mâncare putrezită, carne vie putrezită, sute de trupuri 
nespălate. Purta de asemenea sunetul fantomatic al lui 
Lawrence Welk şi Champagne Music Makers, cântând „Mersul 
puiului de elefant". 

Apoi, de undeva dinspre nord-vest - poate de la cincisprezece 
kilometri depărtare, poate de la cincizeci, era greu de spus cât 
de departe l-ar fi putut purta vântul - se auzi un geamăt 
spectral, ca un fâlfâit de aripi de molie. După aceea, tăcere... 
tăcere... după care creaturile nici treze, nici adormite de pe 
Stadionul Tonney răspunseră în acelaşi fel. Geamătul lor era 
mult mai puternic, un vaier găunos ca fantasma unei 
răbufniri care se înălță spre cerul negru şi înstelat. 

Alice îşi acoperise gura. Pantofiorul îi răsărea în sus dintre 
palme şi ochii i se bulbucau de o parte şi cealaltă a sa. Jordan 
îşi trecuse brațele în jurul mijlocului Rectorului şi-şi îngropa 
fața în trupul bătrânului. 

— Ia uită-te, Clay! spuse Tom. Se sculă în picioare şi se 
împletici către aleea ierboasă dintre cele două sere cu 
geamurile sparte, arătând spre cer în timp ce mergea. Vezi? 
Doamne Dumnezeule, vezi? 

Spre nord-vest, de unde se înălțase geamătul îndepărtat, pe 
orizont înflorise o strălucire portocaliu-roşcată. Se înteți pe 
când privea, vântul purtă iarăşi sunetul acela teribil... şi 
răspunse din nou un suspin similar, dar mult mai puternic de 
pe Stadionul Tonney. 

Alice li se alătură, apoi Rectorul, care mergea cu braţul în 
jurul umerilor lui Jordan. 

— Ce-i acolo? întrebă Clay, arătând lumina care reîncepuse 
să scadă în intensitate. 


— Ar putea fi Glen's Falls, zise Rectorul Ori s-ar putea să fie 
Littleton. 

— Indiferent ce ar fi, acolo-s creveţi la grătar, spuse Tom. Ei 
ard. Şi gloata noastră de aici ştie. Au auzit. 

— Sau au simțit, rosti Alice. Se cutremură, după care îşi 
îndreptă ţinuta şi-şi dezgoli dinţii. Sper c-aşa a fost! 

Parcă răspunzându-i, dinspre Stadionul Tonney se auzi alt 
geamăt: multe glasuri ridicate ca unul singur într-un strigăt 
de compasiune şi - poate - agonie împărtăşită. Singurul bum- 
box - cel principal, bănui Clay, cel în care se afla compact 
discul - continuă să cânte. După zece minute, celelalte i se 
realăturară. Muzica - The Carpenters cântau „Close to You" - 
crescu în intensitate, la fel cum mai devreme se diminuase. 
Până atunci însă, rectorul Ardai, şchiopătând vizibil în ciuda 
toiagului, îi condusese înapoi în Corpul Cheatham. La scurt 
timp după aceea, muzica se opri din nou... dar acum încetă 
pur şi simplu, ca în dimineața anterioară. 

Din depărtare, purtat de vânt peste numai Dumnezeu ştia 
câţi kilometri, se auzi pocnetul slab al unui foc de armă. Apoi 
lumea deveni în mod straniu complet tăcută şi aşteptă ca 
bezna să lase loc zilei. 


19 


Pe măsură ce soarele începuse să-şi strecoare primele raze 
roşii printre copacii de pe orizontul estic, ei se uitară cum 
telnebunii părăsiră terenul de fotbal în configurații ordonate, 
îndreptându-se către centrul Gaitenului şi cartierele vecine 
din jur. Se împrăştiau în evantai în vreme ce mergeau, 
coborând panta către Academy Avenue ca şi când nimic 
anormal nu s-ar fi întâmplat spre sfârşitul nopţii. Clay nu 
avea însă încredere în purtarea lor. Se gândi că ar fi fost bine 
să-şi termine rapid treaba de la benzinăria Citgo, azi, dacă 
mai intenționau s-o facă. Dacă ieşeau la lumina zilei, ar fi 
însemnat că puteau fi nevoiți să-i împuşte pe unii dintre ei, 
dar atât timp cât telnebunii se deplasau în masă doar la 


începutul şi la sfârşitul zilei, el era gata să-şi asume riscul 
acela. 

Priviseră din sufragerie „zorii morților", aşa cum îi numise 
Alice, după care Tom şi Rectorul trecuseră în bucătărie. Clay îi 
găsi stând la masă în mijlocul unui dreptunghi de soare şi 
bând cafea călduță. Clay nici nu apucase să explice ce dorea 
să facă mai târziu în cursul zilei, când Jordan îl atinse pe 
încheietura mâinii. 

— Unii nebuni sunt tot acolo, spuse el şi continuă cu voce 
scăzută: Unii dintre ei mi-au fost colegi. 

— Crezusem că de acum vor fi toți în Kmart, zise Tom, 
căutând anunţurile cu Blue Light Specials. 

— Ar fi bine să verifici, rosti Alice din prag. Nu sunt 
convinsă că-i alt... cum i-ai spune tu, pas de dezvoltare, dar s- 
ar putea. Probabil că este. 

— În mod sigur este, vorbi Jordan posac. 

Telnebunii care rămăseseră - Clay aprecia că era un grup 
de vreo sută - îi scoteau pe morți de sub gradene. Iniţial îi 
duseră pur şi simplu în parcarea din sudul stadionului, în 
spatele unei clădiri lungi şi scunde din cărămidă. Se întorceau 
de acolo cu mâinile goale. 

— Acolo este pista de atletism indoor, le spuse Rectorul. Tot 
acolo sunt depozitate şi echipamentele sportive. Dincolo de 
clădire este o râpă adâncă. Bănuiesc că aruncă trupurile 
peste margine. 

— Sunt gata să pun prinsoare, încuviință Jordan cu glas 
pierit. Acolo jos este o mlaştină. O să putrezească. 

— Putrezeau oricum, Jordan, rosti Tom blând. 

— Ştiu, zise el mai pierit ca oricând, însă vor putrezi chiar 
mai repede la soare. Tăcu puţin, apoi adăugă: Domnule? 

— Da, Jordan? 

— L-am văzut pe Noah Chutsky, din clubul de teatru. 
Rectorul îl bătu pe băiat pe umăr. Era foarte palid. 

— Nu te mai gândi la asta. 

— E greu să n-o fac, şopti Jordan. Mi-a făcut cândva o 
fotografie. Cu ... cu ştiţi dumneavoastră cu ce... 


După aceea, se încruntă iarăşi. Douăzeci de lucrători- 
albinuţe se despărțiră de grupul principal, fără să încetinească 
pentru a discuta între ei, şi se îndreptară către serele sparte, 
deplasându-se într-o formate în „V' care le reamintea de 
gâştele migratoare. Printre ei se număra şi cel pe care Jordan 
îl identificase ca Noah Chutsky. Restul echipei de înlăturare a 
cadavrelor îi privi o clipă, după care cobori din nou rampele, 
câte trei în linie, şi reîncepu să pescuiască corpuri de sub 
gradene. 

Peste douăzeci de minute, grupul din sere reveni, desfăşurat 
acum sub forma unui singur şir. Unii erau tot cu mâinile 
goale, dar cei mai mulți aveau roabe sau cărucioare dintre cele 
utilizate pentru transportul sacilor mari de var sau 
îngrăşăminte. Unii telnebuni folosiră roabele şi cărucioarele 
pentru a încărca trupurile şi munca lor merse mai repede. 

— Este un pas înainte, fără doar şi poate, încuviință Tom. 

— Nu numai un pas, adăugă Rectorul. Fac curăţenie, iar 
pentru asta folosesc unelte. 

— Nu-mi place, rosti Clay. 

Jordan ridică ochii spre el; chipul îi era palid, obosit şi mult 
mai bătrân decât vârsta lui reală. 


e Nu sunteți singurul, zise el. 


20 


Dormiră până la ora unu după-amiază. Apoi, după ce 
verificară dacă echipa de ciocli îşi terminase treaba şi mersese 
să se alăture celorlalți căutători de hrană, coborâră până la 
stâlpii de piatră care marcau intrarea în Academia Gaiten. 
Alice pufnise disprețuitor la propunerea lui Clay ca el şi Tom 
să lucreze singuri. 

— Mai termină cu rahatul ăsta de Batman şi Robin! spuse 
ea. 

— Of, of, dintotdeauna mi-am dorit să fiu Boy Wonder, zise 
Tom cu o urmă de sâsâit, dar când ea îl privi fără amuzament, 


cu pantofiorul (care începuse de acum să arate niţel uzat) 
strâns ferm într-o mână, bătu în retragere. Scuză-mă... 

— Puteţi traversa la benzinărie pe cont propriu, rosti ea. 
Asta măcar este logic. Însă noi ceilalți vom sta de veghe de 
partea cealaltă. 

Rectorul sugerase ca Jordan să rămână în Corpul 
Cheatham. Înainte ca băiatul să fi putut răspunde - şi păruse 
gata s-o facă în 

mod violent - Alice întrebase: 

— Ai ochi buni, Jordan? 

EI îi zâmbise, însoțindu-şi din nou surâsul cu privirea aceea 
naiv idealistă. 

— Buni. Perfecți. 

— Şi ai jucat jocuri video? Din cele în care se trage cu 
diverse arme? 

— Sigur că da, cu tona. 

Alice îi întinsese pistolul ei şi Clay îl văzuse pe băiat 
cutremurându-se uşor, ca un diapazon ciupit, când degetele 
lor se atinseseră. 

— Dacă eu îţi zic să ţinteşti şi să tragi - sau dacă ţi-o spune 
rectorul Ardai - o vei face? 

— Sigur că da. 

Fata îl privise pe Ardai cu o combinaţie de sfidare şi 
dezvinovățire. 

— Avem nevoie de toate brațele disponibile. 

Rectorul cedase, iar acum ei se aflau aici, iar Academy 
Grove Citgo se afla acolo, de cealaltă parte a străzii şi ceva mai 
spre oraş. De aici, celălalt indicator, doar puţin mai mic, era 
lesne de citit: PROPAN LICHID. Singura maşină de la pompe, 
cu portiera şoferului deja deschisă, avea un aspect prăfuit, de 
vehicul de mult abandonat. Fereastra mare din sticlă a 
benzinăriei fusese spartă. În dreapta, parcate în umbra unuia 
dintre puținii ulmi supraviețuitori din nordul Noii Anglii, se 
găseau două cisterne de forma unor gigantice butelii de 
propan. Pe latura fiecăruia scria PROPAN LICHID şi SERVIM 
SOUTHERN NEW HAMPSHIRE DIN 1982. 


În partea aceasta din Academy Avenue nu se zărea nici un 
semn al telnebunilor căutători de hrană şi, cu toate că multe 
dintre casele pe care le putea zări Clay aveau pantofi în fața 
uşilor, câteva nu aveau aşa ceva. Talazul de refugiaţi părea sa 
sece. Eprea devreme s-o spui, se avertiză el. 

— Domnule? Clay? Ce-i asta? întrebă Jordan. 

Arăta către mijlocul drumului - care, desigur, continua să 
fie Route 102, deşi asta era uşor de uitat în după-amiaza 
însorită şi tăcută, în care sunetele cele mai apropiate erau 
ciripelile păsărilor şi foşnetul vântului în frunze. Pe asfalt scria 
ceva cu cretă roz-fosforescent, dar Clay nu putea distinge 
nimic din locul în care se afla. Clătină din cap. 

— Eşti gata? îl întrebă pe Tom. 

— Sigur că da, răspunse Tom. Încerca să pară nepăsător, 
dar pulsul îi zvâcnea rapid într-o parte a gâtului nebărbierit. 
Tu - Batman, eu - Boy Wonder. 

Traversară repede strada, cu pistoalele în mâini. Clay îşi 
lăsase automatul rusesc Alicei, mai mult sau mai puțin 
convins că arma avea s-o-nvârtă pe fată ca un titirez, dacă ar 
fi trebuit realmente s-o utilizeze. 

Mesajul mâzgălit cu cretă roz pe macadam era: KASHWAK 
= NU-TEL 

— Înţelegi ceva din asta? întrebă Tom. 

Clay scutura din cap. Nu înţelegea şi nici nu-i păsa în clipa 
aceea. Nu-şi dorea decât să plece din mijlocul Academy 
Avenue, unde se simţea la fel de expus ca o furnică în mijlocul 
unui castron de orez. Brusc, dar nu pentru prima dată, se 
gândi că ar fi fost gata să-şi vândă şi sufletul doar ca să ştie 
că fiul lui nu păţise nimic şi că se găsea acum într-un loc 
unde oamenii nu puneau arme în mâinile copiilor pricepuţi la 
jocuri video. Era straniu. El crezuse că-şi stabilise prioritățile, 
că se ocupa de problemele lui personale una câte una, pe 
rând, însă gândurile acestea soseau şi erau toate la fel de 
proaspete şi de tulburătoare ca o suferință încă deschisă. 

Pleacă de-aici, Johnny. Ăsta nu-i locul tău. Nici locul, nici 
timpul tău. 


Cisternele de propan erau goale şi încuiate, dar era lipsit de 
importanță; astăzi, norocul lor se derula în direcția cea bună. 
Cheile atârnau pe un avizier în birou, sub indicatorul care 
anunța FĂRĂ REMORCARI ÎNTRE MIEZUL NOPȚII ŞI ŞASE 
DIM. FĂRĂ ECSCEPȚII. De inelul fiecărei chei atârna o butelie 
mică de propan. 

La întoarcere, la jumătatea drumului spre uşă, Tom îl 
atinse pe Clay pe umăr. 

Doi telnebuni mergeau pe mijlocul străzii, unul lângă 
celălalt, însă fără să păşească la unison. Unul mânca batoane 
Twinkie dintr-o cutie de carton plină; fața îi era mânjită de 
cremă, firimituri şi glazură. Celălalt era o femeie care ţinea în 
fața ei un album de mărimea unei măsuţe. Lui Clay i se păru 
că semăna cu membra unui cor bisericesc, ţinând un ceaslov 
supradimensionat. Pe coperta din față a albumului se vedea 
fotografia unui collie care sărea printr-o anvelopă suspendată 
de un lanț. Faptul că femeia ţinea cartea răsturnată îl 
încuraja puţin pe Clay. Expresiile goale, pustii, de pe fețele lor 
- şi faptul că rătăceau pe cont propriu, ceea ce însemna că 
amiaza continua să fie o perioadă non-cârd a zilei - îi crescu şi 
mai mult moralul. 

Nu-i plăcea totuşi cartea aceea. 

Nu, nu-i plăcea deloc cartea aceea. 

Trecură de stâlpii de piatră şi Clay îi putu zări pe Alice, 
Jordan şi Rector privind cu ochi larg căscaţi. Cei doi nebuni 
păşiră peste mesajul criptic scris cu creta pe stradă - 
KASHWAK = NU-TEL - şi femeia se întinse către batoanele 
tovarăşului ei. Bărbatul îşi feri cutia. Femeia azvârli albumul 
cât colo (ateriză cu fața în sus şi Clay văzu că era Cele mai 
iubite 100 de rase de câini din lume) şi se întinse din nou. 
Bărbatul îi trase o palmă peste față, îndeajuns de tare pentru 
ca părul ei murdar să-i şfichiuiască obrajii, iar sunetul se auzi 
puternic în tăcerea nemişcată a zilei. În tot acest timp, nu se 
opriseră din mers. 

— Aul făcu femeia. 

Bărbatul replică (lui Clay i se păruse că sunase ca o 
replică): 


— Liiin] 

Femeia se întinse spre cutia de Twinkie. Tocmai treceau de 
Citgo. Bărbatul o izbi de data aceasta în gât, o lovitură de sus, 
cu brațul ridicat deasupra umărului, după care vâri mâna în 
cutie după alt baton. Femeia se opri. Îl privi. Peste o clipă, 
bărbatul se opri şi el. O depăşise niţel, aşa că era aproape 
complet cu spatele la ea. 

Clay simți ceva în nemişcarea încălzită de soare a biroului 
din benzinărie. Nu, gândi el, nu în birou, în mine. Ca o 
respirație întretăiată, după ce urci prea repede o scară. 

Atât doar că poate asta se simţea şi în birou, fiindcă... 

Tom se ridică în vârful picioarelor şi-i şopti la ureche: 

— Simţi? 

Clay încuviință din cap şi arătă masa. Nu era vânt, nici un 
curent oricât de slab, dar hârtiile de acolo fâlfâiau. lar în 
scrumieră, scrumul începuse să se rotească leneş, ca apa ce se 
scurge prin orificiul de golire al unei căzi de baie. Înăuntru 
erau două mucuri - ba nu, trei - şi scrumul care se mişca 
părea să le împingă spre centru. 

Bărbatul se întoarse către femeie şi o privi la rândul lui. Ea 
îl privi. Se uitau unul la celălalt. Clay nu putea descifra nici o 
expresie pe nici unul dintre chipuri, însâ simțea cum 
firişoarele de păr de pe braţe i se zbârliră şi auzi un zornăit 
slab. Erau cheile de pe avizier de sub semnul FĂRĂ 
REMORCĂRI. Şi ele se clătinau, atingându-se foarte uşor între 
ele. 

— Au! zise femeia. 

Întinse mâna. 

— Iiiin ! spuse bărbatul. 

Purta resturile unui costum ce începuseră să se decoloreze. 
În picioare avea pantofi negri, colbuiţi. Cu şase zile în urmă 
putea să fi fost un middle manager, un comis-voiajor sau 
administratorul unui bloc de apartamente. Acum nu-i mai 
păsa decât de cutia lui cu batoane Twinkie. O strânse la piept, 
mestecând din gura mânjită şi lipicioasă. 

— Au insistă femeia. 


Întinse ambele mâini, nu doar una, în gestul imemorial care 
semnifica dă-mi, iar cheile zornăira mai tare. Deasupra 
capetelor se auzi bzzzzt, când un tub fluorescent pentru care 
nu exista curent electric pâlpâi, apoi se stinse din nou. Afară, 
la pompa din mijloc, ajutajul căzu şi lovi betonul cu un 
zăngănit metalic surd. 

— Au! spuse bărbatul. 

Umerii i se gârboviră şi toată încordarea îl părăsi. 
Tensiunea dispăru din aer. Cheile de pe avizier amuţiră. 
Scrumul făcu un ultim circuit, lent, al relicvariului său 
metalic zgâriat şi se opri. N-ai fi ştiut că se întâmplase ceva, 
gândi Clay, dacă n-ar fi fost ajutajul căzut de afară şi 
mucurile de ţigară strânse laolaltă în scrumiera de pe masă. 

— Aul zise femeia. 

Rămăsese cu mâinile întinse. Tovarăşul ei înainta, până 
ajunse lângă ele. Ea luă câte un baton Twinkie în fiecare 
mână şi începu să le mănânce, cu ambalaj cu tot. Clay se 
simți iarăşi liniştit, dar numai puţin. Ei îşi reluară târşâitul 
lent spre oraş, cu femeia oprindu-se doar atât cât să scuipe 
prin colțul gurii o bucată de umplutură amestecată cu 
celofan. Nu arătă nici un fel de interes pentru Cele mai iubite 
100 de rase de câini din lume. 

— Ce-a fost asta? întrebă Tom cu glas scăzut şi zguduit, 
când cei doi aproape că dispăruseră din vedere. 

— Nu ştiu, dar nu-mi place, răspunse Clay. 

Ținea în mână cheile de la cisternele cu propan. Întinse un 
set lui Tom. 

— Ştii să conduci cu schimbător de viteze manual? 

— Am învățat să conduc cu schimbător de viteze manual. 
Tu ştii? 

Clay surâse răbdător. 

— Eu sunt heterosexual, Tom. Heterosexualii ştiu să 
folosească schimbătorul de viteze manual fără să aibă nevoie 
de instrucțiuni. Pentru noi este instinctiv. 

— Foarte amuzant. Tom nu-l asculta de fapt, ci se uita 
după cuplul straniu care se îndepărtase, iar pulsul de pe gât îi 


bătea mai rapid ca oricând. Sfârşitul lumii, deschiderea 
sezonului de vânătoare a pederaştilor, aşa-i? 

— Aşa-i. O să se deschidă sezonul de vânătoare şi pentru 
heterosexuali, dacă ei o să poată controla chestiile astea. 
Haide, să-i dăm drumul. 

Porni către uşă, însă Tom îl mai reţinu o clipă. 

— Fii atent! Ceilalți poate c-au simţit chestia asta sau poate 
că nu. Dacă n-au simțţit-o, poate c-ar trebui s-o ținem doar 
pentru noi deocamdată. Ce crezi? 

Clay se gândi la felul în care Jordan nu-l lăsa pe Rector să-i 
scape din vedere şi la Alice care ţinea permanent pantofiorul 
acela macabru undeva la îndemână. Se gândi la cearcănele de 
sub ochii lor şi apoi la ceea ce plănuiau să facă la noapte. 
Poate că Armagedon era un cuvânt prea tare pentru acţiunea 
lor, totuşi nu cu mult. Indiferent ce anume erau acum, 
telnebunii fuseseră cândva oameni şi arderea a o mie de 
oameni vii era îndeajuns de împovărătoare. Ajungea să se 
gândească la asta şi simțea cum îl sfâşie imaginația. 

— N-am nimic împotrivă, încuviință el. Să sui dealul în 
treapta mică de viteză, da? 

— Cea mai mică pe care-o pot găsi, spuse Tom. Se 
îndreptau spre cisternele mari în formă de butelie. Câte viteze 
crezi că are un camion ca ăsta? 

— Una înainte ar trebui să fie suficient, răspunse Clay. 

— După cum sunt parcate, cred că va trebui să începi prin 
a găsi marşarierul. 

— Rahat! rosti Clay. La ce mai e bun sfârşitul lumii, dacă 
nu poți trece printr-un nenorocit de gard din scânduri? 

Şi asta şi făcură. 


21 


Costişa Academiei era numele pe care rectorul Ardai şi 
ultimul lui elev îl foloseau pentru panta lungă şi ondulată a 
dealului ce cobora de la campus până la şoseaua principală. 
Iarba era încă verde-strălucitor şi abia începuseră să apară 
primele frunze uscate. Când după-amiaza lăsă loc amurgului 


şi Costişa Academiei era tot pustie - nu se vedea nici urmă de 
telnebuni revenind acasă - Alice începu să se plimbe pe holul 
principal din Corpul Cheatham, oprindu-se la fiecare circuit 
doar atât cât să privească pe bovindoul livingului. Oferea o 
panoramă perfectă a Costişei, a celor două amfiteatre 
principale şi a Stadionului Tonney. Pantofiorul îi era din nou 
legat de încheietură. 

Ceilalți stăteau în bucătărie şi sorbeau Coca-Cola din cutii. 

— Nu se mai întorc, le spuse fata după ce încheie un circuit. 
Şi-au dat seama ce plănuim - ne-au citit gândurile sau aşa 
ceva - şi nu mai vin. 

Încă două ture ale holului lung de la parter, fiecare cu câte 
o pauză pentru a privi afară pe fereastra livingului mare, apoi 
reveni la ei. 

— Sau poate că-i o migraţie generală - voi v-aţi gândit 
vreodată la asta? Poate că iarna migrează spre sud, ca 
blestemaţii ăia de măcăleandri. 

Plecă fără să aştepte un răspuns. În sus pe hol şi-n jos pe 
hol. În sus şi-n jos pe hol. 

— Parcă ar fi Ahab urmărind-o pe Moby, remarcă Rectorul. 

— Eminem o fi el un lăbar, dar avea dreptate în privința 
tipului, comentă Tom morocănos. 

— Pardon, ce ai spus? întrebă Rectorul. 

Tom flutură din mână, arătând ca era lipsit de importanţă. 
Jordan îşi privi ceasul. 

— Aseară s-au întors cu aproape cu o jumătate de oră mai 
târziu decât arată ceasul acum, rosti el. Dacă vreţi, mă duc 
să-i spun asta. 

— Nu cred că ar ajuta cu ceva, zise Clay. Trebuie să-şi 
descarce agitația, asta-i tot. 

— Este destul de speriată, nu-i aşa, domnule? 

— Tu nu eşti, Jordan? 

— Ba da, recunoscu Jordan cu glas slab. Sunt în Oraşul 
Terorii. 

Data următoare când veni în pragul bucătăriei, Alice rosti: 

— Poate că-i mai bine dacă ei nu se mai întorc. Nu ştiu 
dacă-şi reinițializează creierii în alt mod, însă în tot cazul se- 


ntâmplă ceva rău. Am simţit-o azi după-amiază la cei doi - 
femeia cu cartea şi bărbatul cu Twinkie... Clătină din cap. 
Ceva rău ... 

Se repezi iarăşi în patrularea de pe hol înainte să-i fi putut 
răspunde cineva, cu pantofiorul legănându-se la încheietură. 
Rectorul se uită la Jordan. 

— Tu ai simţit ceva, fiule? 

Jordan şovăi, apoi răspunse: 

— Ceva am simţit. Mi s-a zbârlit tot părul de pe ceafă. 

Rectorul îşi întoarse după aceea privirea către bărbaţii care 
stăteau de cealaltă parte a mesei. 

— Şi voi doi? Voi aţi fost mult mai aproape. 

Alice îi salvă de la necesitatea unui răspuns. Intră în goană 
în bucătărie, cu obrajii îmbujoraţi, cu ochii larg deschişi, cu 
tălpile pantofilor de sport scârțâind pe gresie. 


e Vin, rosti ea. 


22 


De la bovindou, îi priviră pe telnebuni suind Costişa 
Academiei în linii convergente, cu umbrele lor alungite 
alcătuind pe iarba verde o gigantică formă de roată cu ştifturi. 
Pe măsură ce se apropiară de ceea ce Jordan şi Rectorul 
numeau Arcada Tonney, liniile se îndesiră şi roata păru să se 
învârtă în ultimele raze aurii de soare, contractându-se şi 
compactându-se. 

De acum, Alice nu mai putea să stea fără să ţină 
pantofiorul în mână. Îl smulsese de la încheietură şi-l 
strângea obsedant între degete. 

— Vor vedea ce am făcut şi se vor întoarce, spuse ea repede 
şi pe ton scăzut. Măcar atât de inteligenţi au devenit, trebuie 
să fi devenit, dacă iau din nou cărți. 

— Vom vedea, răspunse Clay. 

Era convins că telnebunii se vor duce pe terenul Tonney, 
chiar dacă ceea ce zăreau acolo le neliniştea strania lor minte 
de grup; în curând se întuneca şi ei nu aveau alt loc unde să 


se ducă. Un fragment dintr-un cântecel de leagăn pe care 
mama lui obişnuia să i-l cânte îi pluti prin minte: Ziua ţi-a 
fost plină, co-pi-laş. 

— Sper c-o să se ducă şi sper c-o să rămână, vorbi Alice mai 
încet ca oricând. Mă simt de parcă-mi vine să explodez. Hohoti 
scurt şi sălbatic. Atât doar că ei ar trebui să explodeze, nu-i 
aşa? Ei. 

Tom se întoarse s-o privească şi fata spuse: 

— N-am păţit nimic. Mă simt bine, aşa că ţine-ţi gura. 

— Nu voiam să spun decât că va fi ceea ce este, rosti el. 

— Rahaturi New Age! Vorbeşti ca taică-meu. Regele 
Ramelor de Tablouri. 

O lacrimă i se rostogoli pe un obraz şi ea o şterse nervoasă, 
îndepărtând-o cu podul palmei. 

— Calmează-te, Alice. Ne uităm afară, da? 

— O să-ncerc, bine? O să-ncerc. 

— Şi opreşte-te cu adidasul ăla, vorbi Jordan - pe un ton 
iritat, pentru el. Scârțâitul ăla mă scoate din minți. 

Ea privi pantofiorul, parcă surprinsă, apoi îi trecu din nou 
şiretul în jurul încheieturii. Se uitară cum telnebunii 
converseră la Arcada Tonney şi trecură pe sub ea, cu mai 
puţine îmbrânceli şi confuzie decât orice mulțime de spectatori 
care ar fi venit vreodată la meciul de fotbal din weekendul 
aniversar - Clay era încredințat în privința asta. Se uitară 
cum nebunii se răspândiră iarăşi în evantai de cealaltă parte 
a arcadei, traversând spaţiul deschis dinafară stadionului şi 
coborând după aceea pe rampe. Aşteptară să vadă cum 
marşul lor va încetini şi se va opri înainte de a pătrunde pe 
teren, dar asta nu se întâmplă. Ultimii - în majoritate răniți 
şi ajutându-se reciproc, dar continuând să meargă în grupuri 
strânse - păşiră pe teren cu mult înainte ca soarele înroşit să 
fi coborât mai jos de căminele cu dormitoare de pe latura 
vestică a campusului Academiei Gaiten. Reveniseră şi acum ca 
nişte porumbei călători la cuiburile lor, sau ca rândunelele la 
Gapistrano. La nici cinci minute după ce luceafărul de seară 
deveni vizibil pe cerul care se întuneca iute, Dean Martin 
începu să cânte „Everybody Loves Somebody Sometime". 


— M-am îngrijorat degeaba, nu-i aşa? zise Alice. Uneori 
sunt o tâmpită. Aşa-mi zice tata. 

— Nu, replică Rectorul. Tâmpiţii aveau telefoane mobile, 
scumpo. De aceea ei sunt acolo, afară, iar tu eşti aici, 
înăuntru, împreună cu noi. 

— Mă-ntreb dacă Rafe n-are probleme, rosti Tom. 


e Eu mă întreb acelaşi lucru despre Johnny, spuse Clay. 
Despre Johnny şi Sharon. 


23 


La ora zece în seara aceea vântoasă de toamnă, sub o lună 
care intra în ultimul ei pătrar, Clay şi Tom stăteau în fosa 
pentru fanfară de la peluza cu tabelă a stadionului de fotbal 
Tonney. Drept în fața lor se afla un parapet din ciment înalt 
până la piept, care fusese capitonat zdravăn în partea dinspre 
teren. Dincoace de parapet erau câteva pupitre ruginite pentru 
portative şi un strat de gunoaie şi resturi ce le îngropa 
picioarele până la glezne; vântul aducea aici pungile rupte şi 
bucăţile de ambalaj să-şi găsească odihna. În spatele lor şi 
mai sus, la turnichete, Alice şi Jordan îl flancau pe Rector - o 
siluetă înaltă, sprijinită în băţul subţire al toiagului. 

Vocea lui Debby Boone se rostogolea peste teren în valuri 
amplificate de demnitate comică. În mod normal, ar fi urmat-o 
Lee Ann Womack cântând „| Hope You Dance', după care ar fi 
revenit Lawrence Welk şi Champagne Music Makers, dar poate 
că nu şi în noaptea aceasta. 

Vântul sporea în intensitate, aducând miasma trupurilor ce 
putrezeau în mlaştina de după clădirea cu pista de atletism 
indoor, ca 

şi mirosurile de murdărie şi sudoare ale celor vii, lipiţi unul 
de celălalt pe terenul de după fosa pentru fanfară. Daca îi poți 
numi vii, gândi Clay şi-şi îngădui un scurt şi amar surâs 
interior. Procesul de raționalizare era un minunat joc al 
oamenilor, poate cel mai de seamă joc al oamenilor, însă în 
noaptea asta Clay nu avea să se auto-amăgească: bineînţeles 


că ei se considerau vii. Indiferent ce ar fi fost sau ar fi devenit, 
ei se considerau vii, exact aşa cum făcea şi el. 

— Ce aştepţi? murmură Tom. 

— Nimic, răspunse Clay tot în şoaptă. Absolut... nimic. 

Din tocul de armă pe care Alice îl găsise în subsolul 
Nickerson-ilor, scoase vechiul revolver Colt 0,45 al lui Beth 
Nickerson, acum încărcat complet. Alice îi oferise automatul 
rusesc - pe care încă nici măcar nu-l testaseră - dar o 
refuzase, spunând că dacă pistolul nu făcea treaba, probabil 
că nimic n-ar fi reuşit s-o facă. 

— Nu ştiu de ce n-ar fi mai bună arma automată, zisese ea, 
dacă poate să tragă treizeci-patruzeci de gloanţe pe secundă. 
Ai putea face şvaițer din cisternele alea. 

Clay fusese de acord că aşa putea să fie, dar îi reaminti fetei 
că în noaptea asta obiectivul lor nu era distrugerea în sine, ci 
aprinderea. După aceea îi explicase natura foarte ilegală a 
muniției pe care Arnie Nickerson o obținuse pentru revolverul 
soției sale. Gloanţe dintre cele care, cândva, erau numite 
„dum-dum". 

— Bine, încuviințase ea, însă dacă dai greş o poţi folosi 
imediat pe Doamna Mitralieră. Decât dacă nu cumva tipii o 
să... ştii tu... Nu dorise să rostească cuvântul atace, dar 
efectuase mişcări ca de păşire din degetele mâinii care nu 
ţinea pantofiorul. În cazul ăla, ştergeţi-o cât puteţi de repede. 

Vântul smulse o fâşie zdrențuită din decoraţiunea 
weekendului aniversar de pe tabela de marcaj şi o trimise, 
dansând, peste adormiţii strânşi laolaltă ca sardelele. În jurul 
terenului, părând să plutească în beznă, se vedeau ochii roşii 
ai bum-boxurilor, toate, cu o excepţie, cântând fără să aibă 
nevoie de CD-uri. Decoraţiunea lovi bara de protecţie a unei 
cisterne cu propan, fâlfâi acolo câteva secunde, apoi se eliberă 
şi dispăru, zburând în noapte. Cisternele erau parcate una 
lângă cealaltă în mijlocul terenului, înălțându-se din masa de 
forme lipite între ele aidoma unor stranii terase metalice. 
Telnebunii dormeau sub ele şi atât de apropiaţi în jurul lor, 
încât unii fuseseră împinşi în roți. Clay se gândi iarăşi la 
porumbeii călători şi la felul în care vânătorii din secolul 


al XIX-lea îi măcelăriseră cu bâtele la sol. Întreaga specie 
fusese exterminată până la începutul secolului XX... Însă, 
desigur, fuseseră doar păsări, cu creieraşe de pasăre, 
incapabile să reinițializeze. 

— Clay? întrebă Tom încet. Eşti sigur că vrei s-o faci? 

— Nu, răspunse Clay. 

Acum, când se confrunta cu momentul respectiv, prea 
multe întrebări rămâneau fără răspuns. Ce vor face dacă va 
merge prost? era numai una dintre ele. Ce vor face dacă va 
merge bine? era alta. Deoarece porumbeii călători erau 
incapabili de răzbunare, pe când creaturile de acolo... 

— Dar o s-o fac. 

— Atunci fă-o, spuse Tom. Fiindcă, lăsând deoparte orice 
altceva, „You Light Up My Fire" mă face să mă sui .pe pereți. 

Clay ridică revolverul calibrul 0,45 şi-şi susținu ferm 
încheietura dreaptă, ţinând-o cu stânga. Centră cătarea pe 
cisterna din stânga. Avea să tragă două gloanţe în ea, apoi 
două în cealaltă. În felul acela avea să-i mai rămână câte un 
glonţ pentru fiecare, dacă ar ft fost necesar. Dacă nu reuşea, 
putea să încerce cu arma automată căreia Alice îi spusese 
„Doamna Mitralieră". 

— Să te-apleci dacă sare-n aer, îi zise lui Tom. 

— Nu-ţi face griji, rosti Tom. 

Chipul îi era încordat într-o grimasă, anticipând bubuitura 
pistolului şi ceea ce avea să urmeze. 

Debby Boone îşi sporea intensitatea glasului, apropiindu-se 
de un final apoteotic. Brusc, pentru Clay deveni foarte 
important ca el să i-o ia înainte. Dacă ratezi de la distanța 
asta, eşti un pămpălau, gândi şi apăsă pe trăgaci. 

Nu mai avu ocazia şi nici nevoia unui al doilea glonț. O 
floare roşu-strălucitor înflori în centrul cisternei şi la lumina 
ei zări o adâncitură mare în suprafața metalică până atunci 
netedă. În interior părea că se află iadul, care se extindea. 
După aceea, floarea fu un torent roşu care se transforma în 
alb-portocaliu. 

— Joslurlă el şi-l trase pe Tom de umăr. 


Căzu peste bărbatul mai scund chiar în clipa în care 
noaptea deveni toiul amiezii într-un deşert. Se auzi un vuiet 
colosal, ca o răbufnitură, urmat de un BANG zguduitor, pe 
care Clay îl resimțţi în fiecare oscior din trup. Şrapnele vâjâiră 
pe deasupra. I se păru că Tom zbierase, dar nu era sigur, 
pentru că urmă altă răbufnitură bubuitoare şi brusc aerul 
deveni foarte, foarte, foarte fierbinte. 

Îl înhaţă pe Tom pe jumătate de ceafă şi pe jumătate de 
gulerul cămăşii şi începu să-l târască înapoi, suind rampa de 
beton care ducea la turnichete, cu ochii semiînchisi în fața 
strălucirii enorme care creştea din centrul terenului de fotbal. 
Ceva uriaş ateriza în tribuna din dreapta sa şi se gândi că 
putea să fie un bloc motor. Era convins că bucăţile şi 
fragmentele de metal contorsionat de sub tălpile lui fuseseră 
cândva pupitrele pentru portative ale Academiei Gaiten. 

Tom răcnea şi ochelarii îi erau strâmbi pe nas, însă stătea 
în picioare şi părea intact. Porniră în fugă pe rampă, ca şi cum 
ar fi scăpat din Gomora. Clay putea zări în față umbrele lor, 
lungi şi filiforme, şi-şi dădu seama că în jur cădeau obiecte: 
braţe, picioare, o bucată dintr-o bară de protecție, capul unei 
femei cu părul care ardea ca o torță. Din spate se auzi un al 
doilea BANG teribil - sau poate era al treilea - şi de data 
aceasta el fu acela care răcni. Picioarele i se împiedicară şi 
căzu, răşchirându-se. Lumea întreagă îşi sporea rapid 
fierbințeala şi lumina incredibil de puternică: avea impresia că 
se afla în studioul de sonorizări şi efecte speciale al lui 
Dumnezeu. 

Nu ştiam ce facem, gândi Clay privind un cocoloş de gumă 
de mestecat, o cutiuță Junior Mints călcată în picioare şi un 
capac albastru de Pepsi-Cola. Habar n-aveam şi-o să plătim cu 
viața, băga-mi-aş picioarele. 

— Scoală! 

Fusese Tom, şi i se părea că urlase, deşi vocea lui părea să 
vină de la un kilometru depărtare. Simţi mâinile cu degete 
lungi şi delicate ale lui Tom smucindu-l de braţ, apoi Alice fu 
şi ea acolo. Alice îl trăgea de celălalt braţ şi ea strălucea orbitor 
în lumină. Îi zărea pantofiorul dansând şi legănându-se la 


capătul şiretului prins de încheietură. Fata era împroşcată cu 
sânge, petice de haine şi fărâme de carne ce fumega. 

Clay se târi pe brânci, după care reuşi să se ridice într-un 
genunchi şi Alice îl trase mai departe în sus, cu toată forța. 
Îndărătul lor, propanul mugi ca un dragon. După aceea îl 
văzu pe Jordan, cu Rectorul şchiopătând imediat în urma lui, 
trandafiriu la față şi şiroind de sudoare prin toate cutele feței. 

— Nu, Jordan, nu, ocupă-te de el! zbieră Tom şi Jordan îl 
prinse cu putere de mijloc pe bătrân, când acesta se împletici. 

Un trunchi în flăcări cu un inel în buric ateriza la picioarele 
Alicei şi ea îi trase instantaneu un şut, îndepărtându-l de pe 
rampă. Joc fotbal de cinci ani, îşi aminti Clay. O bucată de 
cămaşă care ardea îi căzu pe ceafă şi o scutură, înainte să fi 
reuşit să-i incendieze părul. 

În vârful rampei, rezemată de ultimul rând de scaune, 
ardea o roată de camion care avea încă ataşată jumătate de 
osie retezată. Dacă ar fi căzut astfel încât să le blocheze 
ieşirea, probabil că ar fi fost prăjiți de vii... Cu siguranţă, 
Rectorul n-ar fi putut scăpa. Izbutiră însă să se strecoare pe 
lângă ea, ţinându-şi răsuflarea în vălătucii de fum unsuros. 
Peste încă o clipă, se clătinară prin turnichet, cu Jordan de o 
parte a Rectorului şi Clay de cealaltă parte, aproape 
purtându-l pe sus pe bătrân. Clay primi două lovituri în 
ureche de la bastonul pe care Rectorul îl agita prin aer, dar, la 
treizeci de secunde după ce trecuseră de roata de camion, 
stăteau sub Arcada Tonney, privind îndărăt la uriaşa coloană 
de foc care se ridica deasupra gradenelor şi lojii presei, cu 
expresii identice de neîncredere stupefiată. 

Un fragment arzător din decorațiunea weekendului 
aniversar pluti încet spre pavaj lângă principalul ghişeu de 
bilete şi ridică o jerbă scurtă de scântei înainte de a se opri. 

— Ştiai ce-o să se-ntâmple? întrebă Tom. 

Pielea feței îi era albă în jurul ochilor şi roşie peste frunte şi 
obraji. Jumătate din mustață părea să-i fi fost pârlită. Clay îi 
distingea glasul, dar suna îndepărtat. Totul se auzea 
îndepărtat. Era ca şi cum urechile i-ar fi fost înfundate cu 
vată, sau cu dopurile antifonice pe care Arnie, soțul lui Beth 


Nickerson, o obliga fără îndoială să le poarte atunci când o 
ducea la poligonul lor favorit. Acolo unde probabil că trăgeau, 
la ţintă, cu telefoanele mobile prinse la un şold şi cu pagerele 
agățate la celălalt. 

— Ştiai? 

Tom încercă să-l zgâlțâie, nu izbuti decât să prindă în 
pumn o bucată din pieptul cămăşii lui şi o rupse complet până 
jos. 

— Nu, ce pizda mă-sii, eşti nebun? Vocea lui Clay trecuse 
de etapa răgugşelii, de etapa scorojirii;, suna de parcă ar fi fost 
coaptă. Crezi că dac-aş fi ştiut, aş fi stat acolo cu pistolul? 
Dacă n-ar fi fost parapetul de beton, am fi fost retezaţi în 
două. Sau vaporizațţi. 

În mod incredibil, Tom începu să rânjească. 

— Ţi-am rupt cămaşa, Batman. 

Lui Clay îi venea să-i tragă una de să-i zboare capul de pe 
umeri. În acelaşi timp îi venea să-l strângă în braţe şi să-l 
sărute, pur şi simplu pentru că rămăsese în viață. 

— Vreau înapoi la Cheatham, rosti Jordan. 

Spaima din glasul lui era inconfundabilă. 

— Aşa este, să ne îndepărtăm la o distanță sigură, 
încuviință Rectorul, care tremura nestăpânit, cu ochii ațintiți 
asupra infernului ce se ridica peste Arcadă şi tribune. Slavă 
cerului că vântul bate spre Costişa Academiei! 

— Puteţi merge, domnule? întrebă Tom. 

— Da, mulțumesc. Dacă Jordan mă va ajuta, sunt sigur că 
pot să ajung la Corpul Cheatham. 

— l-am făcut, spuse Alice. 

Îşi ştergea, cu gesturi aproape absente, fragmente de ţesut 
organic de pe față, lăsând în urmă dâre de sânge. Ochii ei nu 
semănau cu nimic din ce văzuse Clay vreodată, decât poate în 
unele fotografii şi benzi desenate din anii cincizeci şi şaizeci. Îşi 
aminti că participase odată la o convenţie dedicată 
comicsurilor, pe când nu era decât un puşti, şi-l ascultase pe 
Wallace Wood vorbind despre încercarea de a desena ceva ce el 
numise „Ochii Panicaţi'. Acum Clay vedea Ochii Panicaţi pe 


chipul unei şcolărițe de cincisprezece ani dintr-o suburbie a 
Bostonului. 

— Haide, Alice, rosti el. Trebuie să ne-ntoarcem în 
Cheatham şi să ne strângem bagajele. Trebuie să plecăm de- 
aici. 

De îndată ce cuvintele îi ieşiră din gură, trebui să le repete 
şi să audă dacă sunau a adevăr. A doua oară i se părură mai 
mult decât adevărate; i se părură speriate. 

Era posibil ca fata să nu-l fi auzit. Părea triumfătoare şi 
deborda pur şi simplu de satisfacția reuşitei. Dădea pe 
dinafară, ca un copil care mâncase prea multe dulciuri primite 
de Halloween pe drumul de întoarcere acasă. Pupilele ochilor îi 
scăpărau. 

— Nimic n-ar fi putut supraviețui la aşa ceva. 

Tom îl strânse pe Clay de braţ şi strânsoarea duru, aşa cum 
doare o arsură de soare. 

— Ce-i cu tine? 

— Cred c-am făcut o greşeală, spuse Clay. 

— E ca-n benzinărie? întrebă Tom. Îndărătul ochelarilor 
strâmbi, ochii lui erau pătrunzători. Când bărbatul şi femeia 
aia se băteau pentru nenorocitele de Tw... 

— Nu, ci cred pur şi simplu c-am făcut o greşeală, repetă 
Clay. (De fapt, era vorba despre o senzație mult mai puternică. 
Ştia că făcuseră o greşeală.) Haideţi. În noaptea asta, trebuie 
să plecăm. 

— Bine, dacă zici tu asta, rosti Tom. Haide, Alice! 

Fata îi însoți pe o distanță mică pe aleea către Cheatham, în 
bovindoul căreia lăsaseră aprinse două felinare cu gaz, apoi se 

întoarse să mai privească o dată. Loja presei ardea acum, la 
fel ca gradenele. Stelele de deasupra terenului de fotbal 
dispăruseră, iar 

luna nu era decât o fantomă care dansa sălbatic în pâcla de 
căldură de deasupra jetului arzător de gaz. 

— Sunt morți, sunt duşi, sunt crocanți, spuse ea. Ardeţi, 
copilaşi, ar... 

În clipa aceea se înălță strigătul, atât doar că nu mai venea 
dinspre Glen's Falls sau din Littleton, de la o depărtare de 


cincisprezece kilometri, ci chiar din spatele lor. De 
asemenea, nu mai părea spectral sau fantomatic, ci era un 
zbieret de agonie, urletul a ceva - o singură entitate, şi 
conştientă, Clay era încredințat în privința asta - care se 
deşteptase dintr-un somn adânc şi descoperise că ardea de 
viu. 

Alice ţipă şi-şi acoperi urechile, cu ochii holbaţi în lumina 
focului. 

— Să-l stingem! făcu Jordan, strângând încheietura 
Rectorului. Domnule, trebuie să-l stingem! 


«e E prea târziu, Jordan, spuse Ardai. 


24 


Ranițele lor erau ceva mai pline, când le rezemară de uşa 
din față a Corpului Cheatham, o oră mai târziu. În fiecare se 
găseau câte două tricouri, plus pungi cu hrană deshidratată 
pentru drumeţi, alune, fructe uscate şi semințe, cutii cu 
sucuri şi pachete de Slim Jim, ca şi baterii şi lanterne de 
rezervă. Clay îi zorise pe Tom şi Alice să-şi adune lucrurile cât 
mai repede cu putință şi acum el era cel care se repezea 
întruna în living, ca să tragă cu ochiul pe fereastra mare. 

Jetul de gaz de pe stadion începuse, în sfârşit, să ardă 
mocnit, dar gradenele continuau să fie în vâlvătăi, ca şi loja 
presei. Arcada Tonney luase foc şi strălucea în noapte ca o 
potcoavă într-o fierărie. Nimic din ce fusese pe terenul acela 
nu putea să fi supraviețuit - Alice avusese dreptate în privința 
asta, cu siguranţă - însă de două ori pe drumul de întoarcere 
în Cheatham (cu Rectorul clătinându-se ca un beţțiv bătrân, în 
ciuda eforturilor lor susținute de a-l sprijini), ei auziseră 
țipete spectrale purtate de vânt dinspre alte cârduri. Clay îşi 
repetă că nu auzea mânie în strigătele acelea, că nu era decât 
imaginația lui - imaginaţia lui vinovată, imaginaţia lui de 
ucigaş, imaginaţia lui de ucigaş în masă - dar nu credea asta 
pe de-a întregul. 


Fusese o greşeală, însă ce altceva ar fi putut face? El şi Tom 
le simțiseră chiar în după-amiaza aceea puterea care se 
cumula, o văzuseră, şi nu fuseseră decât doi telnebuni, doar 
doi. Cum ar fi putut îngădui să continue aşa ceva? Cum ar fi 
putut îngădui s-o lase să sporească? 

— Blestemat dac-o faci, blestemat dacă n-o faci, şopti el în 
barbă şi întoarse spatele ferestrei. 

Nici măcar nu ştia cât timp privise stadionul care ardea şi 
rezistă impulsului de a-şi privi ceasul. Era la un pas să intre 
în panică, exact ca un şobolan, şi dacă ar fi cedat, imediat ar fi 
fost toţi cuprinşi de panică. Începând cu Alice. Alice izbutise 
cât de cât să-şi recapete stăpânirea de sine, însă doar 
superficial, subţire, ca o foiţă de ziar, ar fi spus mama lui, o 
jucătoare de bingo. Deşi doar o biată puştoaică, Alice reuşise 
să-şi afişeze surâsul voios, mai mult în folosul celuilalt puşti, 
astfel ca el să nu cedeze complet. 

Celălalt puşti. Jordan. 

Clay se grăbi înapoi în holul din față, văzu că lângă uşă tot 
nu apăruse al patrulea rucsac şi-l zări pe Tom coborând 
scara. Singur. 

— Unde-i puştiul? întrebă Clay. Urechile i se mai 
destupaseră puțin, dar continua să-şi audă vocea sosind prea 
de departe, ca a unui străin, şi presupunea că starea aceea va 
mai dura o vreme. Trebuia să-l ajuţi să-şi strângă nişte 
lucruri... Ardai spunea că şi-a adus un pachet din dormitorul 
lui... 

— Nu vrea să vină. 

Tom îşi frecă obrazul. Arăta obosit, trist, distras. Fără 
jumătate de mustață, arăta de asemenea grotesc. 

— Poftim? 

— Mai încet, Clay. Nu sunt eu autorul ştirilor. Eu doar le 
anunț. 

— Atunci spune-mi despre ce vorbeşti, pentru numele lui 
Dumnezeu ! 

— Nu vrea să plece fără Rector. A zis: „Nu mă puteţi sili." Şi 
dacă vrei realmente să plecăm în noaptea asta, cred c-are 
dreptate. 


Alice ieşi brusc din bucătărie. Se spălase, îşi strânsese părul 
la spate şi îmbrăcase un tricou nou care îi atârna până la 
genunchi, 

dar pielea ei strălucea de acelaşi pârjol pe care Clay îl 
simțea pe propria lui piele. Bănuia că ar fi trebuit să se 
considere norocoşi că nu se umplusera de băşici. 

— Alice, rosti bărbatul, aş dori să-ți exerciți puterile 
feminine asupra lui Jordan. Este... 

Fata trecu în goană pe lângă el, de parcă nici nu l-ar fi 
auzit, se lăsă în genunchi, îşi apucă ranița şi o deschise cu un 
gest sălbatic. Clay privi, perplex, cum începu să smulgă 
lucrurile dinăuntru. Se uită la Tom şi zări o expresie de 
înțelegere şi compătimire ivindu-se pe chipul lui. 

— Ce-i? întrebă Clay. Ce-i? pentru Dumnezeu? 

Simţise o iritare exasperată foarte similară față de Sharon 
în ultimul an în care trăiseră realmente împreună - o simţise 
des - şi se ura pe sine fiindcă îşi amintise asta tocmai acum, în 
cel mai nepotrivit moment cu putință. La dracu altă 
complicaţie era exact ultimul lucru de care aveau nevoie. 

-Ce-i? 

— Uită-te la încheietura ei, spuse Tom. 

Clay se uită. Bucata murdară de şiret era acolo, însă 
pantofiorul dispăruse. Simţi un gol absurd în stomac. Sau 
poate că nu era chiar aşa absurd. Dacă pentru Alice era 
important, atunci era într-adevăr important. Ce conta că nu 
fusese decât un pantofior? 

Tricoul şi bluza de trening pe care le împachetase fata (pe 
piept scria GAITEN BOOSTERS' CLUB) zburară în lături. 
Bateriile se rostogoliră. Lanterna ei de rezervă lovi gresia 
pardoselii şi lentila se crăpă, iar asta fu suficient ca să-l 
convingă pe Clay. Aceasta nu era o criză de isterie marca 
Sharon Riddell, cauzată de faptul că li se terminase cafeaua 
cu aromă de alune sau înghețata Chunky Monkey; aici era 
teroare nepoleită. 

Se duse către Alice, îngenunche lângă ea şi-i prinse 
încheieturile mâinilor. Simţea secundele cum zboară, cum se 
transformă în minutele pe care ei ar fi trebuit să le folosească 


pentru a lăsa oraşul acesta în urmă, dar în acelaşi timp îi 
simțea fuga nebună a pulsului sub buricele degetelor. Şi-i 
putea vedea ochii. În ei nu citea acum panică, ci agonie, şi 
înțelese că Alice înglobase totul în pantofiorul acela: mama şi 
tatăl ei, prietenele ei, Beth Nickerson şi fiica ei, infernul de pe 
Stadionul Tonney... totul. 

— Nu-i aici! strigă fata. Am crezut că poate l-am 
împachetat, dar n-am făcut-o! Nu-l pot găsi nicăieri! 

— Nu, dulceaţă, ştiu. Clay nu-i dăduse drumul 
încheieturilor şi i-o ridică pe cea cu şiretul în jurul ei. Vezi? 

Aşteptă până se convinse că ochii ei focalizaseră, apoi trase 
căpețelele de după nod, acolo unde existase un al doilea nod. 

— E prea lung acum, spuse Alice. Înainte nu era aşa lung. 

Clay încercă să-şi amintească ultima dată când văzuse 
pantofiorul. Îşi spuse ca era imposibil să-şi reamintească aşa 
ceva, ținând seama de toate cele ce se petrecuseră, dar după 
aceea îşi dădu seama că putea. Ba chiar foarte clar. Atunci 
când ea îl ajutase pe Tom să-l ridice după explozia celei de-a 
doua cisterne. Pantofiorul dansase atunci la capătul şiretului 
său. Alice fusese acoperită cu sânge, petice de haine şi frânturi 
de carne, însă pantofiorul fusese încă la încheietura ei. Încercă 
să-şi amintească dacă mai era acolo când fata şutase 
trunchiul arzând de pe rampă. Nu credea. Poate că era un fel 
de autoconvingere ulterioară, totuşi nu credea. 

— S-a dezlegat, dulceaţă, rosti el. S-a dezlegat şi a căzut. 

— L-am pierdut? Ochii ei se căscară neîncrezători, după 
care licăriră primele lacrimi. Eşti sigur? 

— Da, destul de sigur. 

— Era norocul meu, şopti ea şi lacrimile se revărsară. 

— Nu, spuse Tom şi o înconjură cu brațul. Noi suntem 
norocul tău. 

Fata îl privi. 

— De unde ştii? 

— Pentru că mai întâi ne-ai găsit pe noi, răspunse Tom. Şi 
noi suntem tot aici. 

Ea îi cuprinse cu brațele pe amândoi şi rămaseră aşa o 
vreme, toți trei, îmbrăţişându-se în hol, cu puținele obiecte ale 


Alicei împrăştiate în jurul picioarelor lor. 


25 


Incendiul se răspândi la o clădire de amfiteatre pe care 
Rectorul o identifică drept Corpul Hackery. Apoi, pe la patru 
dimineața, vântul încetă şi focul nu se mai întinse. Când 
răsări soarele, campusul Gaiten duhnea a propan, lemn ars şi 
trupuri carbonizate. Cerul senin al unei dimineţi perfecte de 
octombrie în Noua Anglie era mânjit de o coloană înaltă de 
fum negru-cenuşiu. lar Corpul Cheatham continua să fie 
ocupat. Până la urmă, totul fusese ca prăbuşirea în lanț a 
unor piese de domino: Rectorul nu putea călători decât cu 
automobilul, călătoria cu automobilul era imposibilă şi 
Jordan nu voia să meargă fără Rector. Ardai însuşi nu fusese 
în stare să-l convingă. Deşi resemnată cu pierderea 
talismanului ei, Alice refuza să plece fără Jordan. Tom nu 
pleca fără Alice. Şi Clay detesta să pornească fără ei doi, deşi 
era îngrozit să constate că aceşti nou-sosiți în viața lui 
păreau, cel puţin temporar, mai importanți decât propriul său 
fiu şi deşi continua să aibă certitudinea că dacă mai 
rămâneau în Gaiten, şi cu atât mai mult la locul crimei, vor 
plăti din plin pentru ce făcuseră pe Stadionul Tonney. 

Sperase că în această ultimă privinţă s-ar putea simți ceva 
mai optimist odată cu venirea zorilor, dar nu se întâmplă aşa. 

Priviră şi aşteptară la fereastra livingului, însă, desigur, 
nimic nu se ivi din ruinele care fumegau şi nu se auzi nici un 
zgomot, doar trosnetul încet al focului care pătrundea adânc 
în birourile şi vestiarele Departamentului Sportiv, în timp ce 
termina cu gradinele. Cei o mie sau cam aşa de telnebuni care 
arseseră acolo deveniseră, după cum spusese Alice, crocanți. 
Mirosul lor era greu şi oribil de înecăcios. Clay vomitase o dată 
şi ştia că şi ceilalți o făcuseră... până şi Rectorul. 

Am făcut o greşeala, gândi el din nou. 

— Voi ar fi trebuit să plecați, spuse Jordan. Noi ne-am fi 
descurcat perfect... ne-am descurcat şi înainte, nu-i aşa, 
domnule? 


Rectorul Ardai ignoră întrebarea. Îl cerceta cu privirea pe 
Clay. 

— Ce s-a întâmplat ieri, când tu şi Tom aţi fost în clădirea 
benzinăriei? Cred că s-a întâmplat ceva, pentru ca să arăţi 
aşa cum arăţi acum. 

— Ah, da? Şi cum anume arăt? 

— Ca un animal care adulmecă o cursă. V-au zărit cei doi 
de pe stradă? 

— N-a fost exact asta, zise Clay. 

Nu-i plăcea să fie numit animal, dar nu putea tăgădui că 
exact asta era: bagi oxigen şi mâncare, scoţi bioxid de carbon 
şi rahat, şi-alta-n loc. 

Rectorul se masa tot mai des cu palma lui mare în stânga 
abdomenului şi, ca multe dintre gesturile lui, Clay credea că şi 
acesta avea un rol bine definit - nu era tocmai fals, dar avea 
intenția de a fi văzut clar până în fundul amfiteatrului. 

— Atunci ce a fost exact? 

Şi pentru că protejarea celorlalți nu mai părea de acum o 
opțiune, Clay îi povesti Rectorului exact ce anume văzuseră 
din biroul benzinăriei Citgo - o înfruntare fizică pentru o cutie 
de batoane expirate, care se transformase pe neaşteptate în 
altceva. Îi povesti despre hârtiile fâlfâitoare, scrumul care 
începuse să se rotească în scrumieră ca apa care se scurge din 
cadă, cheile zornăind pe avizier, ştuțul care sărise de pe 
pompa de benzină. 

— Ştuţul l-am văzut şi eu, spuse Jordan şi Alice încuviință 
din cap. 

Tom menţiona că simțise că i se tăiase răsuflarea şi Clay fu 
de acord. Amândoi încercară să explice senzația unei 
acumulări de forțe în atmosferă. Clay spuse că aşa simțea 
înaintea furtunilor. Tom spuse că aerul părea, cumva, 
încărcat. Excesiv de apăsător. 

— Dup-aia, el a lăsat-o să ia două mizerii din alea şi totul a 
încetat, zise Tom. Scrumul nu s-a mai învârtit, cheile n-au 
mai zornăit, senzația de apăsare turbată a dispărut din aer. 

Privi către Clay pentru confirmare şi el încuviință din cap. 

— De ce nu ne-aţi spus asta până acum? întrebă Alice. 


— Pentru că n-ar fi schimbat nimic, zise Clay. Dacă 
puteam, aveam să ardem oricum cuibul. 

— Da, întări Tom. Jordan vorbi brusc: 

— Credeţi că telnebunii se transformă în psionici, aşa-i? 

— Jordan, răspunse Tom, nu ştiu ce-nseamnă cuvântul 
ăsta. 

— Oameni care, de pildă, pot mişca obiecte de colo-colo, 
doar gândindu-se la ele. Sau le pot mişca accidental, dacă 
emoțiile le scapă de sub control. Efectele psionice ca 
telechinezia şi levitaţia... 

— Levitaţia? aproape lătră Alice. 

Jordan n-o băgă în seamă. 

— „sunt doar simple produse secundare. Trunchiul 
arborelui psionic este telepatia şi de ea vă este frică, nu? De 
chestia cu telepatia. 

Degetele lui Tom se ridicară spre locul de deasupra gurii 
sale de unde dispăruse jumătate din mustață şi atinseră 
pielea înroşită. 

— Ei bine, ideea mi-a trecut prin minte. Făcu o pauză, cu 
capul lăsat pe un umăr, după care continuă: Am încercat o 
glumă. Nu sunt sigur c-am reuşit. 

Jordan ignoră şi replica aceea. 

— Să zicem că ei sunt pe cale de a deveni telepați adevărați 
şi nu doar morți umblători cu instinct de cârd. Şi ce dacă? 
Cârdul din Academia Gaiten este mort şi a murit fără nici un 
indiciu despre cei care i-au dat foc, fiindcă a murit în aşa-zisul 
lui somn, aşa că dacă vă îngrijoraţi că au transmis un fax 
telepatic cu numele şi descrierile noastre către alți amici de-ai 
lor din statele vecine cu Noua Anglie, vă puteţi relaxa. 

— Jordan..., începu Rectorul, apoi făcu o grimasă. 

Continua să-şi maseze abdomenul. 

— Nu vă simțiţi bine, domnule? 

— Ba da. Vrei să-mi aduci flaconul de Zantac din baia de la 
parter? Şi o sticlă de apă Poland Spring. Eşti un flăcău de 
treabă. 

Jordan se grăbi să-şi îndeplinească misiunea. 

— Nu-i vreun ulcer, nu? întrebă Tom. 


— Nu, răspunse Rectorul. E stresul. O veche... nu-i pot 
spune prietenă... cunoştinţă? 

— Aveţi probleme cu inima? întrebă Alice cu glas scăzut. 

— Cred că nu, zise Rectorul şi-şi dezveli dinţii într-un surâs 
de jovialitate deconcertantă. Dacă Zantacul nu are efect, am 
putea reformula presupunerea... dar până acum a avut mereu 
efect şi parcă nu-ţi vine să mai cumperi nişte necazuri, când 
oferta este atât de mare. Aha, Jordan, mulțumesc! 

— Cu plăcere, domnule. 

Băiatul îi întinse paharul şi pilula cu surâsul lui obişnuit. 

— Cred c-ar trebui să mergi cu ei, rosti Ardai după ce 
înghițise Zantacul. 

— Cu tot respectul, domnule, vă spun că nu există nici un 
mod prin care ei să poată şti, nici un mod. 

Rectorul privi întrebător spre Tom şi Clay. Tom ridică 
mâinile. Clay se mulțumi să strângă din umeri. Ar fi putut să 
spună ce simțea, imediat şi cu glas tare, ar fi putut să 
articuleze ceea ce ei ştiau probabil cu siguranţă că simţea el - 
am făcut o greşeală, iar rămânerea aici o amplifică şi mai mult 
- însă nu vedea ce rost ar fi avut. Chipul lui Jordan era 
încordat şi încăpățânat la suprafață, speriat de moarte 
imediat dedesubt. Nu ar fi reuşit să-l convingă. În plus, se 
făcuse iarăşi ziuă. Ziua era timpul celorlalți. 

Ciufuli părul băiatului. 

— Aşa să fie, dacă o spui tu, Jordan. Mă duc să trag nişte 
aghioase. 

Jordan păru aproape euforic de uşurat. 

— Pare o idee excelentă. Cred c-o să mă culc şi eu. 

— Eu o să beau mai întâi o ceaşcă din cacaua călduță 
Corpul Cheatham, faimoasă în toată lumea, spuse Tom. Şi 
cred c-o să rad şi restul mustăţii. Bocetele şi tânguirile pe 
care-o să le-auziţi vor fi ale mele. 


«e Pot să asist şi eu? întrebă Alice. Dintotdeauna mi-am 
dorit să văd un adult bocind şi tânguindu-se. 


26 


Clay şi Tom împărțeau un dormitor mic la etajul al doilea, 
în vreme ce Alice îl căpătase pe celălalt. În timp ce Clay se 
descălța, la uşă se auzi o ciocănitură grăbită, după care 
Rectorul intră fără să aştepte răspunsul. Două pete vii de 
culoare îi ardeau sus pe pomeţi. În rest, faţa lui avea paloarea 
morții. 

— Nu vă simţiți bine? întrebă Clay, sculându-se. Aveţi 
totuşi probleme cu inima, nu? 

— Mă bucur că m-ai întrebat asta, replică Rectorul. N-am 
fost complet sigur dacă am plantat sămânța, dar se pare că 
am reuşit. Privi peste umăr, înapoi, pe hol, apoi închise uşa cu 
vârful bastonului. Ascultă-mă cu atenţie, domnule Riddell - 
Clay - şi nu pune întrebări decât dacă ţi se pare că sunt 
absolut vitale. Voi fi găsit mort în patul meu, după-amiază 
sau spre seară, şi tu vei spune, desigur, că avusesem totuşi 
probleme cu inima, că infarctul a fost probabil declanşat de 
ceea ce am făcut noi azi-noapte. Înţelegi? 

Clay încuviință din cap. Înţelesese şi-şi opri pe buze 
protestul reflex. Poate că protestul ar fi avut vreun rol în 
lumea cea veche, dar aici nu avea nici unul. Ştia motivul 
pentru care Rectorul propunea ceea ce propunea. 

— Daca Jordan măcar bănuieşte că este posibil să-mi fi luat 
singur viața pentru a-l elibera de ceea ce, în modul lui 
admirabil de băieţțesc, el priveşte ca fiind o obligație sacră, este 
posibil să procedeze în acelaşi fel. În cazul cel mai fericit, se va 
prăbuşi în ceea ce bătrânii copilăriei mele numeau o „pasă 
neagră". Mă va jeli din tot sufletul, dar asta este permis. Nu 
este însă permis gândul că eu m-am sinucis pentru a-l scoate 
pe el din Gaiten. Înţelegi asta? 

— Da, spuse Clay, totuşi vă propun să mai aşteptaţi o zi. 
Lucrul la care vă gândiţi... poate să nu fie necesar. S-ar putea 
să scăpăm 

cu fața curată. 

Nu-şi credea propriile cuvinte şi oricum Ardai era decis să 
facă ceea ce spusese; tot adevărul de care avea nevoie Clay se 


zărea în chipul supt al bătrânului, în buzele strâns lipite şi în 
ochii lucitori. Cu toate acestea, el mai încercă o dată. 

— Mai aşteptaţi o zi. Poate să nu vină nimeni. 

— Ai auzit strigătele acelea, replică Rectorul. Aceea a fost 
mânie. Ei vor veni. 

— Poate, dar... 

Rectorul ridică bastonul, pentru a i-o lua înainte. 

— Şi dacă vin, dacă ne pot citi minţile la fel de uşor cum îşi 
pot citi minţile lor, ce vor citi în mintea ta, dacă ea va mai 
exista ca să fie citită? 

Clay nu răspunse, ci se mulțumi să-l privească. 

— Chiar dacă nu pot citi minţile, urmă Rectorul, ce propui? 
Să stăm aici, zi după zi şi săptămână după săptămână? Până 
începe ninsoarea? Până mă voi stinge, în cele din urmă, de 
bătrânețe? Tatăl meu a trăit până la nouăzeci şi şapte de ani. 
lar tu ai o soţie şi un copil. 

— Soţia şi băiatul meu fie au scăpat, fie nu. M-am împăcat 
deja cu gândul ăsta. 

Era o minciună şi poate că Ardai o văzu pe chipul lui Clay, 
pentru că-i flutură surâsul lui tulburător. 

— Şi crezi că fiul tău s-a împăcat cu gândul de a nu şti 
dacă tatăl lui este viu, mort sau nebun? După numai o 
săptămână? 

— Asta a fost o lovitură sub centură, zise Clay. Vocea nu-i 
era tocmai stăpânită. 

— Serios? N-am ştiut că ne luptam. În tot cazul, nu văd nici 
un arbitru. Nu-i nimeni aici, doar noi, laşii, cum se zice. 
Rectorul se uită către uşa închisă, apoi reveni la Clay. Ecuația 
este foarte simplă. Voi nu puteţi rămâne, iar eu nu pot pleca. 
Este preferabil ca Jordan să meargă cu voi. 

— Dar să sfârşiți ca un cal care şi-a rupt piciorul... 

— Nici vorbă de aşa ceva, îl întrerupse Rectorul. Spre 
deosebire de cai, oamenii practică eutanasia. 

Uşa se deschise, Tom păşi în dormitor şi, fără măcar o 
pauză pentru a-şi trage răsuflarea, Rectorul continuă: 

— Dar la ilustrațiile comerciale te-ai gândit vreodată, Clay? 
Mă refer la cele pentru cărți? 


— Stilul meu este prea flamboaiant pentru majoritatea 
editurilor, răspunse Clay. Este adevărat, am făcut coperte 
pentru nişte edituri mici care publică fantasy, ca Grant şi 
Eulalia. Cărți din seria marțiană a lui Edgar Rice Burroughs. 

— Barsoom! strigă Rectorul şi-şi agită bastonul cu vigoare 
prin aer, după care îşi masă plexul solar şi se strâmbă. Ale 
naibii arsuri! Scuză-mă, Tom... venisem doar să mai flecăresc 
niţel înainte de a mă culca şi eu. 

— Nici o problemă, rosti Tom şi-l privi ieşind. 

Când sunetul bastonului Rectorului se îndepărtase binişor 
pe hol, Tom se întoarse către Clay şi întrebă: 

— Se simte bine? Mi se pare foarte palid. 

— Cred că n-are mai nimic. Arătă spre chipul lui Tom. 
Parcă ziceai că vrei să-ţi razi cealaltă jumătate, nu? 

— Am decis să n-o mai fac, cu Alice învârtindu-se pe lângă 
mine. Ţin la ea, însă în anumite privințe poate fi de-a dreptul 
afurisită. 

— Asta-i pur şi simplu paranoia. 

— Mulţumesc, Clay, aveam nevoie de observaţia asta. N-a 
trecut decât o săptămână şi deja îi duceam dorul psihiatrului 
meu. 

— Combinată cu un complex de persecuție şi iluzia 
grandorii. 

Clay îşi sui picioarele pe unul dintre cele două paturi 
înguste din încăpere, îşi încrucişă mâinile la ceafă şi studie 
tavanul. 

— Ai vrea s-o fi şters de aici, aşa-i? întrebă Tom. 

— Bineînţeles, răspunse el cu glas sec şi monoton. 

— O să fie-n regulă, Clay. Vorbesc serios. 

— Asta o spui tu, dar tu ai un complex de persecuție şi 
iluzia grandorii. 

— Este adevărat, încuviință Tom, însă sunt echilibrate de 
părerea proastă despre sine şi menstruaţia eului la intervale 
de aproximativ şase săptămâni. Şi-n tot cazul... 

— „acum e prea târziu, cel puţin pentru azi, termină Clay. 

— Exact. 


Confirmarea aceea transmitea chiar un fel de pace senină. 
Tom mai spuse ceva, însă Clay adormi auzind doar: 
— Jordan crede... 


27 


Clay se trezi urlând, sau cel puţin aşa crezu inițial; o simplă 
uitătură alarmată spre celălalt pat, în care Tom continua să 
doarmă paşnic, cu ceva - poate un prosop - peste ochi, îl 
convinse că urletul fusese în interiorul minţii sale. Poate că 
scosese şi vreun țipăt, dar în cazul acela nu fusese îndeajuns 
de puternic pentru a-l trezi pe colegul său de dormitor. 

Odaia nu era nici pe departe întunecată - era pe la mijlocul 
după-amiezii - însă Tom trăsese jaluzelele înainte de a se 
culca, aşa că era măcar semiintuneric. Clay rămase locului 
pentru o clipă, întins pe spate, cu gura uscată ca iasca, cu 
bubuiturile inimii răsunând rapid în piept şi în urechi, acolo 
unde se auzeau ca paşii înăbugşiţi în catifea a unei alergări. 
Clădirea era altfel cufundată într-o tăcere ca de moarte. Poate 
că ei nu comutaseră încă total de la existența diurnă la cea 
nocturnă, totuşi noaptea trecută fusese extraordinar de 
epuizantă şi în momentul acela nu auzea pe nimeni clintindu- 
se în Cheatham. O pasăre ţipă afară, iar undeva destul de 
departe - nu în Gaiten, gândi Clay - o alarmă încăpățânată 
continua să zbiere răguşit. 

Oare avusese vreodată un coşmar mai îngrozitor? Poate o 
dată. La o lună, sau cam aşa, după naşterea lui Johnny, Clay 
visase că-şi ridicase pruncul din leagăn pentru a-i schimba 
scutecele şi trupuşorul dolofan al lui Johnny i se 
descompusese pur şi simplu în mâini aidoma unei păpuşi 
prost închegate. Coşmarul acela îl putuse înţelege - fusese 
teama de a fi părinte, teama de a n-o da în bară. O teamă cu 
care continua să conviețuiască, aşa cum simțise rectorul 
Ardai, însă ce ar fi trebuit să înțeleagă din coşmarul prezent? 

Indiferent care îi fusese înțelesul, nu dorea să-l uite şi din 
experiență ştia că trebuia să acționezi rapid pentru a 
împiedica asta. 


În dormitor exista un birou, iar un pix era îndesat în unul 
dintre buzunarele blugilor pe care Clay îi lăsase mototoliți la 
piciorul patului. Luă pixul, merse desculț la birou, se aşeză şi- 
i trase sertarul central. Găsi ceea ce spera, un teanc mic de 
coli nescrise, care purtau toate antetul ACADEMIA GAITEN şi 
O minte tânără este un felinar în beznă. Luă una dintre ele şi o 
puse pe birou. Lumina era slabă, dar suficientă. Apăsă 
butonul pixului şi se opri numai o clipă, reamintindu-şi visul 
pe cât de limpede putea. 

EI, Tom, Alice şi Jordan erau înşiruiți în mijlocul unui teren 
de sport. Nu era un teren pentru soccer, ca Tonney, totuşi 
putea să fi fost pentru fotbal american. În depărtare exista un 
fel de construcție scheletică, pe care clipea o lumină roşie. 
Habar n-avea ce putuse fi, însă ştia că terenul fusese plin de 
oameni care-i priveau, indivizi cu chipuri distruse şi haine 
sfâşiate pe care-i recunoscuse mult prea bine. El şi prietenii 
lui fuseseră... În cuşti? Nu, ci pe nişte platforme, dar care în 
acelaşi timp erau cuşti, deşi nu existau zăbrele. Clay nu ştia 
cum era posibil asta, însă aşa fusese. Deja începea să piardă 
detaliile visului. 

Tom se aflase la o extremitate a şirului. Un bărbat se 
apropiase de el, un bărbat anume, şi-şi pusese mâna pe capul 
lui. Clay nu-şi amintea cum putuse bărbatul să facă asta, 
deoarece Tom - ca Alice, Jordan şi Clay însuşi - fusese pe o 
platformă, dar o făcuse. Şi rostise: 

— Ecce homo - alienatus. 

lar mulțimea - mii de oameni - răcnise într-un singur glas, 
ca un răspuns: 

-NU ATINGE! 

Bărbatul trecuse la Clay şi repetase cuvintele. Când pusese 
mâna deasupra capului Alicei, spusese: 

— Ecce femina - alienata. 

Deasupra lui Jordan: 

— Ecce puer - alienatus. 

De fiecare dată, răspunsul fusese acelaşi: 

-NU ATINGE! 


Nici bărbatul - gazda? crainicul? - nici oamenii din mulțime 
nu deschiseseră gurile în decursul acelui ritual. Înştiinţarea şi 
răspunsul fuseseră pur telepatice. 

Lăsându-şi mâna dreaptă să gândească (mâna şi colțişorul 
special al creierului său care o dirija), Clay porni să schițeze o 
imagine pe hârtie. Întregul vis fusese teribil - caracterul lui 
acuzator, senzaţia de captivitate - totuşi nimic nu fusese atât 
de groaznic ca bărbatul care venise la fiecare dintre «ei, 
punându-şi mâna deschisă, cu palma în jos, peste capetele lor, 
precum crainicul unei licitații pregătindu-se să vândă vite la 
oborul rural. Clay simțea că dacă ar fi putut captura 
imaginea bărbatului acela pe hârtie, ar fi capturat şi teroarea. 

Bărbatul fusese un negru cu cap nobil şi chip de ascet 
deasupra trupului deşirat, aproape sfrijit. Părul era o calotă 
compactă de zulufi întunecaţi, căscată într-o parte de un gol 
triunghiular hâd. Umerii erau înguşti, şoldurile ca şi 
inexistente. Sub calota de bucle, Clay schiță iute fruntea lată 
şi arătoasă - de cărturar. După aceea o desfigura cu altă 
spintecătură şi haşură cu umbre bucata de piele ce atârna 
acoperind o sprânceană. Obrazul stâng al bărbatului fusese 
sfârtecat, posibil de o muşcătură, şi buza inferioară era de 
asemenea ruptă în partea aceea, astfel că atârna într-un 
rânjet obosit. Ochii erau o problemă. Clay nu-i putea 
reprezenta corect. În vis, fuseseră alerţi, dar în acelaşi timp 
cumva morți. După două tentative, îi abandonă şi cobori la 
bluza de trening până nu o uita: era dintre cele cu.glugă pe 
care le purtau puştii (ROŞU, scrise el lângă o săgeată ce o 
indica), cu verzale albe pe piept. Fusese prea mare pentru 
trupul uscăţiv şi un pliu de material acoperea jumătatea de 
sus a literelor, totuşi Clay era destul de sigur că formau 
cuvântul HARVARD. Pornise să le scrie, când începu 
plânsetul, încet şi înăbuşit, de undeva de jos. 


28 


Era Jordan, Clay o ştiu imediat. Mai privi o dată înapoi 
peste umăr spre Tom, când îşi trase blugii, dar Tom nu se 


clintise. 

Numărat la podea, gândi Clay. Deschise uşa, se strecură 
afară şi o închise în urma lui. 

Alice, purtând drept cămaşă de noapte un tricou Academia 
Gaiten, stătea pe palierul de la etajul întâi şi-l ţinea pe băiat 
în brațe. Faţa lui Jordan era lipită de umărul ei. La sunetul 
tălpilor desculțe ale lui Clay pe trepte, ea ridică ochii şi vorbi 
înainte ca bărbatul să fi rostit ceva ce ar fi putut regreta mai 
târziu: S-a-ntâmplat ceva cu Rectorul? 

— A avut un coşmar. 

Clay spuse primul lucru care-i veni în minte. În clipa aceea 
îi părea de o importanţă vitală. 

— Şi tu? 

Fruntea ei se încruntă. Desculţă, cu părul legat la spate în 
coadă şi cu pielea feței arsă de soare de parcă ar fi stat toată 
ziua la plajă, Alice semăna cu sora de unsprezece ani a lui 
Jordan. 

— Poftim? Nu. L-am auzit plângând pe hol. Cred că oricum 
eram pe punctul dea mă trezi, şi... 

— O clipă, zise Clay. Să nu te mişti de aici. 

Reveni în dormitorul lui de la etajul al doilea şi-şi luă schița 
de pe birou. De data aceasta, ochii lui Tom se deschiseră. Privi. 
În jur cu un amestec de spaimă şi dezorientare, după aceea îl 
zări pe Clay şi se destinse. 

— Înapoi la realitate, spuse el apoi îşi trecu o mână peste 
față şi se propti într-un cot. Slavă Domnului! lisuse... Cât e 
ceasul? 

— Tom, ai avut un vis? Un coşmar? Tom încuviință din cap. 

— Aşa cred, da. Am auzit planşete. Era Jordan? 

— Da. Ce-ai visat? Mai ţii minte? 


— Cineva ne spunea nebuni, răspunse Tom şi Clay simţi un 
gol în stomac. Ceea ce probabil că şi suntem. Restul l-am 
uitat. De ce? Tu... 

Clay nu mai aşteptă. leşi grăbit din odaie şi cobori scara. 
Jordan se întoarse şi-l privi cu un soi de sfiiciune buimăcită 
când se aşeză. 

Expertul în calculatoare nu se mai zărea pe nicăieri; dacă 
Alice arăta de unsprezece ani cu coada aceea de cal şi pielea 
arsă de soare, Jordan regresase la nouă ani. 

— Jordan, vorbi Clay. Visul tău... coşmarul... Ţi-l mai 
aminteşti? 

— În mare parte l-am cam uitat, răspunse Jordan. Ne 
suiseră pe nişte suporturi... Se uitau la noi ca şi cum am fi 
fost... nu ştiu, animale sălbatice... numai că ei ziceau... 

— Că eram nebuni. 

Ochii băiatului se căscară. 

— Da! 

Clay auzi paşi în spatele lui; Tom cobora treptele. Nu se 
întoarse, ci-i arătă lui Jordan schița sa. 

— Ăsta era cel care conducea totul? 

Jordan nu rosti nici un cuvânt. Nu fu nevoie s-o facă. Se 
crispa, trăgându-se din fața desenului, o prinse pe Alice şi-şi 
lipi iarăşi fața de pieptul ei. 

— Ce este? întrebă Alice, tulburată. 

Se întinse după schiță, însă Tom o apucă înaintea ei. 

— Hristoase, spuse el şi i-o restitui. Aproape c-am uitat 
visul, dar îmi amintesc obrazul sfâşiat. 

— Şi buza, zise Jordan, iar cuvintele se auziră înăbuşit în 
pieptul Alicei. Cum îi atârna buza de jos... El ne arăta lor. Lor. 

Se înfiora. Alice îl frecă pe spate, apoi îşi încrucişa mâinile 
peste omoplații lui, ca să-l poată strânge mai tare. Clay aşeză 
desenul în fața ei. 

— Îţi aminteşte ceva? Este bărbatul viselor tale? 

Ea clătină din cap şi începu să spună „nu'. Înainte de a o 
putea face, un zăngănit puternic şi prelungit şi o serie 
neregulată de bufnituri se auziră din exteriorul uşii din față a 
Corpului Cheatham. Alice ţipă. Jordan o strânse şi mai 


puternic, ca şi când ar fi vrut să intre în ea, şi strigă. Tom îl 
apucă pe Clay de umăr. 

— Hei, ce pizda... Încă un bubuit zăngăni dincolo de uşa, 
prelung şi sonor. Alice ţipă din nou. 

— Armele! urlă Clay. Armele! 

Pentru o clipă, toți rămaseră paralizați acolo, pe palierul 
însorit, după care urmă altă serie prelungă de zăngănituri 
sonore, ca un zornăit de oase. Tom se repezi spre etajul al 
doilea şi Clay îl urmă, lunecând, deoarece era numai în 
ciorapi, şi prinzându-se de balustradă pentru a-şi regăsi 
echilibrul. Alice îl împinse pe Jordan de lângă ea şi sprintă 
către propria ei cameră, cu poalele tricoului fluturându-i în 
jurul picioarelor, lăsându-l pe Jordan să se agate de stâlpul 
scării în spirală, privind în jos şi spre holul de la intrare cu 
ochi largi şi umezi. 


29 


— Uşurel, spuse Clay. S-o luăm uşurel, da? 

Stăteau toți trei la piciorul scării, la nici două minute după 
ce primul dintre zgomotele prelungi şi zuruite răsunase 
dinapoia uşii din față. Tom avea automatul rusesc încă 
netestat, căruia începuseră să-i spună Doamna Mitralieră, 
Alice ţinea în fiecare mână câte un pistol de 9 mm, iar Clay 
avea revolverul 0,45 al lui Beth Nickerson pe care izbutise 
cumva sa nu-l piardă în noaptea trecută (deşi nu-şi mai 
amintea când îl vârâse înapoi la brâu, unde-l găsise mai 
târziu). Jordan rămăsese ghemuit pe palier. De acolo, de sus, 
el nu putea să vadă ferestrele de la parter şi Clay gândi că 
asta era probabil bine. În Corpul Cheatham, lumina după- 
amiezii era mult mai slabă decât ar fi trebuit, iar asta nu era 
în nici un caz bine. 

Lumina era mai slaba, fiindcă telnebunii se găseau la toate 
ferestrele pe care le puteau vedea, lipiți de geamuri şi 
holbându-se înăuntru: zeci, poate sute de chipuri straniu de 
inexpresive, cele mai multe însemnate de bătăliile prin care 
trecuseră şi de rănile pe care le suferiseră în ultima 


săptămână de anarhie. Clay zări ochi şi dinţi lipsă, urechi 
sfâşiate, vânătăi, arsuri, piele scorojită şi crâmpeie de piele 
înnegrită ce atârnau. Frau tăcuţi. Degajau un soi 
de voracitate sinistră, iar în atmosferă revenise senzația aceea 
fără suflare a unei puteri enorme şi rotitoare, abia stăpânită. 
Clay se aştepta întruna să vadă cum propriile lor arme aveau 
să le zboare din mâini şi să înceapă să tragă singure. În noi, 
gândi el. 

— Acum ştiu cum se simt homarii din acvariul 
restaurantului Harbor Seafood, murmură Tom cu glas stins. 

Uşurel, repetă Clay. Să-i lăsăm pe ei să facă prima 
mişcare. 

Nu există însă nici o primă mişcare, ci o altă serie prelungă 
de bufnituri zornăite - lui Clay i se părea că ceva se descărca 
pe veranda din față - după care creaturile de la ferestre se 
retraseră, parcă la un semnal pe care îl puteau auzi numai 
ele. O făcură în rânduri disciplinate. Nu era momentul din zi 
în care obişnuiau să se deplaseze în cârd, dar lucrurile se 
schimbaseră. Asta părea evident. 

Clay se îndreptă spre bovindoul din living, ţinând revolverul 
pe lângă coapsă, urmat de Tom şi Alice. Îi priviră pe telnebuni 
(care deja nu i se mai păreau deloc nebuni lui Clay, cel puţin 
nu în vreun fel pe care l-ar fi înțeles) retrăgându-se, mergând 
cu spatele cu o uşurinţă bizară, mlădioasă, fără ca vreunul 
dintre ei să-şi piardă vreodată spaţiul restrâns din jurul său. 
Se opriră între Corpul Cheatham şi resturile fumegânde ale 
Stadionului Tonney, aidoma unui batalion de soldaţi cu 
uniforme zdrenţuite pe un teren de paradă presărat cu frunze. 
Toţi ochii, nu tocmai goi, erau îndreptați către reşedinţa 
Rectorului. 

— De ce au toţi mâinile şi picioarele mânjite? întrebă un 
glas sfios. 

Se întoarseră. Era Jordan. Clay nici măcar nu sesizase 
funinginea şi negreala de pe mâinile sutelor tăcute de afară, 
dar înainte s-o fi putut recunoaşte, Jordan răspunse singur 
întrebării sale: 


— S-au dus să vadă, nu-i aşa? Sigur că da. S-au dus să 
vadă ce le-am făcut prietenilor lor. Şi sunt furioşi. O simt. Voi 
o simțiți? 

Clay nu dorea să spună „da', însă bineînțeles că o simțea. 
Apăsarea tensionată din aer, senzația declanşării unei furtuni 
de 

tunete abia reținută într-o plasă de electricitate: aceea era 
furie. Se gândi la Pixie Albă agățată cu dinţii de gâtul Femeii 
Power Suit şi la doamna în vârstă care învinsese în Bătălia de 
la Staţia de Metrou Boylston, cea care intrase în Parcul 
Common cu sângele picurând din părul gri-fer tuns scurt. 
Bărbatul tânăr, complet gol cu excepția adidaşilor, care agita 
câte o antenă auto în fiecare mână în timp ce alerga. Toată 
furia aceea - crezuse că dispăruse pur şi simplu când ei 
începuseră să aibă comportamentul de cârd? Ia mai gândeşte- 
te o dată! 

— O simt, încuviință Tom. Jordan, dacă ei au puteri psihice, 
de ce nu ne silesc pur şi simplu să ne sinucidem, ori să ne 
omoram între noi? 

— Sau să ne explodeze craniile, zise Alice cu glas tremurat. 
Am văzut asta odată, într-un film vechi. 

— Nu ştiu, răspunse Jordan şi îl privi pe Clay. Unde-i 
Sfârtecatul? 

— Aşa-i spui? 

Clay îşi cobori ochii la schița pe care continua s-o ţină - 
pielea spintecată, mâneca spintecată a bluzei de trening, 
blugii bufanţi. Aprecie că „Sfârtecatul" nu era deloc un nume 
nepotrivit pentru individul în trening cu glugă Harvard. 

— Îi spun „pericol", aşa-i spun, rosti Jordan cu glas subţire. 
Privi din nou afară spre nou-sosiţi - cel puţin trei, poate patru 
sute, recent sosiți din Dumnezeu-ştie-care aşezare din jur - 
apoi către Clay. L-aţi văzut? 

— Doar în coşmar. 

Tom clătină din cap. 

— Pentru mine nu-i decât un desen pe hârtie, spuse Alice. 
Eu nu l-am visat şi nu văd acolo pe nimeni în trening cu 
glugă. Ce-au făcut pe terenul de fotbal? Credeţi că-ncercau 


să-şi identifice morţii? (Nu părea convinsă.) Şi nu-i încă foarte 
fierbinte acolo? Aşa ar trebui... 

— Ce aşteaptă? întrebă Tom. Dacă nu ne atacă sau nu ne 
fac să băgăm cuțite unul în celălalt, ce aşteaptă? 

Brusc, Clay ştiu ce aşteptau şi de asemenea unde era 
Sfârtecatul lui Jordan; domnul Devane, profesorul lui de 
algebră din liceu, ar fi zis că era un moment evrika! Se 
întoarse şi porni spre holul din faţă. 

— Unde te duci? întrebă Tom. 

— Să văd ce ne-au lăsat, zise Clay. 

Se grăbiră după el. Tom îl ajunse primul, pe când mâna lui 
Clay era încă pe clanţă. 

— Nu ştiu dacă-i ideea cea mai bună, spuse Tom. 

— Poate că nu-i, dar ei asta aşteaptă, răspunse Clay. Şi ştii 
ceva? Cred că dac-ar fi vrut să ne omoare, am fi deja morți. 

— Probabil că are dreptate, murmură Jordan aproape 
neauzit. 

Clay deschise uşa. Veranda lungă din față a Corpului 
Cheatham, cu mobilierul confortabil din răchită şi de pe care 
se vedea panorama Costişei Academiei coborând către 
Academy Avenue, fusese construită pentru după-amiezi 
însorite de toamnă ca aceasta, însă în clipa aceea ambianța 
era lucrul cel mai îndepărtat de mintea lui Clay. La piciorul 
scării se afla un triunghi alcătuit din telnebuni: unul în față, 
doi în spatele lui, trei în spatele lor, apoi patru, cinci şi şase. 
Cu totul, douăzeci şi unu. Cel din față era Sfârtecatul din 
visul lui, schița lui trezită la viață. Literele de pe pieptul bluzei 
de trening roşie zdrențuite alcătuiau într-adevăr cuvântul 
HARVARD. Bucata ruptă din obrazul stâng fusese ridicată şi 
prinsă de flancul nasului cu două copci albe grosolane, 
care lăsaseră urme ca de lacrimi în pielea neagră reparată cu 
indiferență, înainte de a prinde. În locurile unde a treia şi a 
patra copcă se desprinseseră, se zăreau sfâşieturi. Clay gândi 
că era posibil ca pentru copci să fi fost folosită guta. Buza 
lăsată în jos dezvelea dinți ce arătau ca şi cum fuseseră 
îngrijiţi de un stomatolog bun nu cu mult timp în urmă, când 
lumea fusese un loc mai blând. 


În fața uşii, îngropând ştergătorul de picioare şi 
lăbărțându-se în ambele direcţii, se ridica un maldăr de 
obiecte înnegrite şi deformate, ca ideea despre o operă de artă 
a unui sculptor pe jumătate dement. Clay avu nevoie de 
numai o clipă pentru a-şi da seama că privea resturile topite 
ale ghetou-blasterelor cârdului de pe Stadionul Tonney. 

Apoi Alice începu să țipe. Câteva bum-boxuri contorsionate 
de căldură căzuseră atunci când Clay deschisese uşa şi ceva 
care probabil se balansase în vârful grămezii se prăbuşise 
odată cu ele, îngropându-se pe jumătate. Fata făcu un pas în 
față, înainte să poată fi oprită de Clay, dădu drumul unuia 
dintre pistoale şi înhaţă obiectul pe care-l văzuse. Era 
pantofiorul. Îl strânse la piept, între sâni. 

Clay se uită pe lângă ea, spre Tom. Tom îi întoarse privirea. 
Ei doi nu erau telepațţi, dar în clipa aceea ar fi putut să fie. Şi 
acum? întrebau ochii lui Tom. 

Clay îşi întoarse atenția spre Sfârtecat. Se întrebă daca 
puteai simți când cineva îţi citea mintea şi dacă a lui era citită 
chiar atunci. Întinse mâinile către Sfârtecat. Arma îi rămăsese 
în una dintre ele, totuşi nici Sfârtecatul, nici altcineva din 
formaţia lui nu păreau să se simtă amenințați de ea. Clay 
răsuci palmele în sus: Ce vrei? 

Sfârtecatul zâmbi. În zâmbetul acela nu exista nici pic de 
amuzament. Clay crezu că putea distinge furie în ochii căprui- 
închis, însă bănuia că era ceva superficial. Dedesubt nu exista 
absolut nici o scânteie, cel puţin pe care s-o poată discerne el. 
Era aproape ca şi când ar fi văzut o păpuşă zâmbind. 

Sfârtecatul înclină capul pe un umăr şi ridică un deget - 
Aşteaptă. lar dinapoia lor, de pe Academy Avenue, ca la un 
semnal, se auziră o mulțime de zbierete. Zbierete de oameni 
aflați în agonia morții. Le însoțeau câteva răcnete guturale, de 
prădători. Nu multe. 

— Ce faci? ţipă Alice. 

Înainta, strângând convulsiv pantofiorul în palmă. Venele 
din antebraţul ei se reliefau îndeajuns de puternic pentru ca 
să proiecteze umbre prelungi şi drepte aidoma unor linii trase 
cu creionul. 


— Ce le faci celor de-acolo? 

De parcă, îşi spuse Clay, ar fi putut exista vreo îndoială. 

Ea ridică mâna care încă ţinea o armă, dar Tom o prinse şi-i 
smulse pistolul înainte să fi putut apăsa trăgaciul. Alice se 
răsuci spre el, repezindu-şi mâna liberă ca pe o gheară. 

— Fă- şi tu la fel - tu n-auzi? Tu n-auzi? 

Clay o desprinse de Tom. În tot acest timp, Jordan privea 
din prag cu ochi holbațţi, îngroziţi, iar Sfârtecatul stătea în 
vârful triunghiului, zâmbind cu un chip pe care furia se afla 
îndărătul amuzamentului şi îndărătul furiei se afla... nimic, 
din câte îşi putea da seama Clay. Absolut nimic. 

— Oricum, piedica era pusă, rosti Tom după ce aruncă o 
privire iute. Slavă cerului pentru micile favoruri! Vorbi după 
aceea spre Alice: Vrei să fim ucişi? 

— Crezi c-o să ne lase pur şi simplu să plecăm? 

Plângea atât de tare, încât o înțelegeau tot mai greu. 
Secreţiile nazale îi atârnau din nări în două firicele străvezii. 
De la poalele colinei, de pe bulevardul mărginit de arbori care 
trecea pe lângă Academia Gaiten, răsunau țipete şi urlete. O 
femeie zbieră Nu, vă rog, nu, vă rog, nu, apoi cuvintele i se 
pierdură într-un răcnet teribil de durere. 

— Nu ştiu ce vor face cu noi, spuse Tom pe un ton care se 
străduia să fie calm, dar dacă intenționau să ne ucidă, n-ar fi 
făcut asta. Uită-te la el, Alice - ceea ce se întâmplă acolo, jos, 
este o demonstrație care ni se adresează. 

Se auziră câteva focuri de armă - oameni care încercau să 
se apere - totuşi nu prea multe. În general, se desluşeau doar 
țipete de durere şi uimire teribilă, toate dinspre zona imediat 
învecinată cu Academia Gaiten, unde fusese carbonizat 
cârdul. Cu siguranță nu durară mai mult de zece minute, 
însă uneori, gândi Clay, timpul realmente era relativ. Păruseră 
ore întregi. 


30 


Când zbieretele încetară finalmente, Alice rămase tăcută 
între Clay şi Tom, cu capul plecat. Pusese ambele pistoale pe 


un corp de mobilier destinat servietelor şi pălăriilor, aflat 
imediat în spatele uşii din față. Jordan o ţinea de mână şi se 
uita la Sfârtecat şi tovarăşii lui care stăteau în capătul aleii. 
Deocamdată băiatul nu remarcase absența Rectorului. Clay 
ştia că o va observa în curând şi atunci avea să înceapă 
următoarea scenă a acestei zile teribile. 

Sfârtecatul înainta un pas şi făcu o plecăciune scurtă, cu 
mâinile de o parte şi cealaltă a trupului, ca şi cum ar fi spus 
La dispoziția voastră. După aceea se îndreptă şi întinse un 
braţ spre Costişa Academiei şi bulevardul de la baza ei. În 
timp ce făcea asta, fixa cu privirea grupul mic adunat în uşa 
deschisă îndărătul sculpturii din bum-boxuri topite. Lui Clay 
înțelesul îi păru clar: Drumul vă aparține. Puteţi pleca, 

— Poate, rosti el. Până atunci, să fim clari într-o privinţă. 
Sunt convins că ne puteți rade, dacă alegeți s-o faceți - în mod 
evident, ne sunteți superior numeric - dar, dacă nu cumva 
intenționezi să rămâi în Cartierul General al Statului-Major, 
altcineva va fi mâine la conducere. Pentru că o să mă asigur 
personal că tu vei dispărea primul. 

Sfârtecatul îşi duse palmele pe obraji şi căscă ochii: Vai de 
mine! Cei dinapoia lui erau la fel de inexpresivi ca nişte roboți. 
Clay mai privi o clipă, după care închise încet uşa. 

— Îmi pare rău, rosti Alice monoton. Pur şi simplu, n-am 
putut sta locului auzindu-i cum ţipau. 

— Nu-i nimic, zise Tom. Nu s-a-ntâmplat nimic rău. Şi, ai 
văzut, l-au adus înapoi pe domnul Pantofior. 

Fata îşi privi amuleta. 

— Aşa au descoperit c-a fost mâna noastră? Ne-au 
adulmecat, la fel cum copoii adulmecă o urmă”? 

— Nu, spuse Jordan. Se aşezase într-un scaun cu spătar 
înalt de lângă standul pentru umbrele şi părea micuţ, 
descompus şi la capătul puterilor. Acesta este doar modul lor 
de a anunţa că te cunosc. Cel puţin aşa cred eu. 

— Da, încuviinţă Clay. Pun prinsoare că ei ştiau că noi am 
fost, chiar înainte să fi ajuns aici. Au cules informația din 
visele noastre, aşa cum noi i-am cules chipul din visele 
noastre. 


— Eu n-am..., începu Alice. 

— Fiindcă te trezeai, zise Tom. Bănuiesc că-l vei auzi la 
timpul potrivit. Tăcu puţin, apoi urmă: Bineînţeles, dacă are 
altceva de spus. Eu nu-nţeleg asta, Clay. Noi am făcut-o. Noi 
am făcut-o, iar ei ştiu că noi am făcut-o, sunt sigur în privința 
asta. 

— Da, spuse Clay. 

— De ce atunci să ucidă nişte călători nevinovaţi, când ar fi 
fost la fel de uşor - mă rog, aproape la fel de uşor - să intre aici 
şi să ne omoare? Vreau să spun că înțeleg conceptul de 
represiune, însă nu-nţeleg ideea din... 

În clipa aceea Jordan se sculă de pe scaun şi, privind în jur 
cu o expresie de îngrijorare ce înflorise pe neaşteptate, întrebă: 


e Unde-i Rectorul? 


31 


Clay îl prinse din urmă, dar abia după ce băiatul ajunsese 
deja pe palierul de la etajul întâi. 

— Stai aşa, rosti el. 

— Nu, zise Jordan. Chipul îi era mai palid şi mai şocat ca 
oricând. (Părul i se ridicase vâlvoi în jurul capului şi Clay 
bănui că asta se datora exclusiv faptului că băiatul ar fi 
trebuit să se tundă, totuşi părea că părul ar fi încercat să se 
zbârlească complet.) Cu atâta gălăgie, el ar fi trebuit să fie cu 
noi! Ar fi fost cu noi, dacă s-ar fi simţit bine. Buzele începură 
să-i tremure. Mai ţineţi minte cum se freca pe abdomen? Dacă 
a fost şi altceva decât chestia lui cu regurgitarea de acid? 

— Jordan... 

Jordan nu-l băgă în seamă şi Clay ar fi fost gata să pună 
prinsoare că uitase totul despre Sfârtecat şi cohortele sale, cel 
puțin deocamdată. Se smulse din mâna lui Clay, eliberându- 
se, şi porni în fugă pe condor, țipând: 

— Domnule! Domnule! 

Din înaltul pereţilor, rectori a căror istorie începea în secolul 
al XIX-lea se încruntară spre el. 


Clay se uită în jos pe scară. Alice n-avea să-i fie de nici un 
ajutor - stătea la piciorul treptelor, cu capul plecat, privind 
idioțenia de 

pantofior de parcă ar fi fost ţeasta lui Yorick - dar Tom porni 
fără tragere de inimă către etajul întâi. 

— Cât de rău va fi? îl întrebă pe Clay. 

— Păi... Jordan crede că Rectorul ni s-ar fi alăturat dacă ar 
fi fost în toate puterile şi eu tind să cred că... 

Jordan începu să zbiere. Era un sunet pătrunzător de 
soprană, care trecu prin capul lui Clay ca o suliță. În cele din 
urmă, Tom fu cel care se puse primul în mişcare; Clay 
încremenise în capătul dinspre scară al coridorului vreme de 
cel puţin trei secunde, şi poate chiar de două ori mai mult, 
fixat acolo de un singur gând: Nu aşa ţipă cineva când găseşte 
un om care pare să fi suferit un infarct. Probabil că bătrânul a 
greşit cumva lucrurile. Poate că a folosit pastilele care nu 
trebuia. Se afla la jumătatea coridorului, când Tom răcni 
şocat: 

— Doamne, Jordan, nu te uita! 

Rostise vorbele atât de iute, încât păruseră un singur 
cuvânt. 

— Stai! strigă Alice dinapoia lui, însă Clay nu mai stătu. 

Uşa micului apartament de la etaj al Rectorului era 
deschisă - cabinetul cu cărțile şi reşoul devenit inutil, apoi 
dormitorul, cu uşa deschisă, astfel că lumina pătrundea 
înăuntru. Tom stătea în fața biroului, lipind capul lui Jordan 
de pieptul său. Rectorul stătea îndărătul biroului. Greutatea 
lui lăsase scaunul pivotant pe spate, astfel că părea că fixează 
plafonul cu unicul ochi care-i mai rămăsese. Părul alb şi 
încâlcit îi atârna peste spătarul scaunului. Lui Clay i se părea 
că seamănă cu un pianist de concert, care tocmai cântase 
ultimul acord al unei piese dificile. 

O auzi pe Alice icnind un țipăt înăbuşit de oroare, însă abia 
dacă îl băgă în seamă. Simţindu-se ca un pasager în 
interiorul propriului său trup, Clay merse la birou şi privi 
foaia de hârtie sprijinită de tamponul sugativei. Deşi era 
pătată de sânge, putea distinge cuvintele de pe ea; caligrafia 


Rectorului fusese fină şi clară. Şcoală veche până în ultima 
clipă, ar fi putut spune Jordan. 

aliene geisteskrank 

insano 

elnebajos vansinnig fou 

atamagaokashii gek dolzinnig 

hullu 

gila 

meschuge nebun dement 

Clay nu cunoştea altă limbă decât engleza, deşi făcuse şi 
puţină franceză în liceu, dar ştiu prea bine ce scria acolo şi ce 
însemna. Sfârtecatul dorea ca ei să plece şi, cumva, ştia că 
rectorul Ardai era prea bătrân şi prea artritic pentru ca să 
meargă cu ei. De aceea îl siliseră să se aşeze la birou şi să 
scrie cuvântul pentru alienat în paisprezece limbi diferite. Iar 
după ce terminase, îl siliseră să-şi înfigă penița stiloului masiv 
cu care scrisese în ochiul drept şi de acolo în creierul bătrân şi 
inteligent dinapoia lui. 


e L-au împins să se sinucidă, nu-i aşa? întrebă Alice cu glas 
tremurat. De ce pe el şi nu pe noi? De cepe el şi nu pe 
noi? Ce vor? Clay se gândi la gestul pe care Sfârtecatul îl 
făcuse spre Academy Avenue - Academy Avenue, care era 
de asemenea Route 102 New Hampshire. Telnebunii care 
nu mai erau tocmai nebuni - sau erau nebuni într-un 
mod complet nou - doreau ca ei să plece mai departe. 
Dincolo de asta el nu avea altă idee şi poate că asta era 
bine. Poate că era cel mai bine. Poate că era o clemenţă. 


TRANDAFIRII SE VESTEJESC, 
GRĂDINA ASTA-I TERMINATĂ 


1 


Într-un dulap din capătul holului din spate erau vreo şase 
fețe de masă din olandă fină şi una dintre ele sluji ca linţoliu 
rectorului Ardai. Alice se oferi să-l coasă, pentru a-l închide, 
după care suferi un colaps nervos şi izbucni în lacrimi, când 
fie abilitatea ei de croitoreasă, fie sângele rece nu se dovediră 
pe măsura sarcinii. Tom prelua el inițiativa, întinzând bine 
fețele de masă, suprapunând tivurile şi cosându-le cu gesturi 
iuți, aproape profesioniste. Clay se gândi că era ca şi cum ar fi 
privit un boxer care îşi antrena dreapta cu o minge „pară' 
invizibilă. 

— Să nu faci glume, rosti Tom fără să ridice ochii. Apreciez 
ce ai făcut sus... eu n-aş fi putut s-o fac niciodată... dar n-aş 
înghiți nici măcar o singură glumă în clipa asta, nici chiar din 
genul inofensiv Will şi Grace. Abia mai îmi ţin cumpătul. 

— Bine, încuviință Clay. 

O glumă era lucrul cel mai îndepărtat de mintea sa, cât 
despre ceea ce făcuse sus... ei bine, stiloul trebuia scos din 
ochiul Rectorului. În nici un caz n-aveau să-l lase acolo. De 
aceea, Clay se îngrijise de stilou, ferindu-şi privirea, uitându- 
se într-un colț al camerei, când îl smucise afară, încercând să 
nu se gândească la ce făcea sau de ce dracu' era atât de înfipt 
acolo, şi în general izbutise să nu se gândească, totuşi stiloul 
scrâşnise, frecându-se de osul orbitei bătrânului, când ieşise 
în cele din urmă, apoi se auzise un pleoscăit vâscos, când ceva 
căzuse pe sugativă de pe vârful îndoit al peniţei din oțel. Clay 
îşi spusese că-şi va aminti sunetele acelea de-a pururi, însă 
izbutise să scoată porcăria de-acolo şi acela fusese lucrul 
important. 

Vreo mie de telnebuni stăteau afară pe peluza dintre ruina 
rumegătoare a stadionului de fotbal şi Corpul Cheatham. 
Stătuseră acolo aproape toată după-amiaza, apoi, pe la ora 
cinci, porniseră în cârd, tăcuți, în direcția centrului 
Gaitenului. Clay şi Tom purtaseră trupul învelit în linţoliu al 
Rectorului pe scara din spate şi-l lăsaseră pe veranda de 
acolo. Cei patru supraviețuitori se strânseseră după aceea în 
bucătărie şi luară masa pe care o numeau mic dejun, în vreme 
ce umbrele începuseră să se lungească afară. 


Jordan mâncă surprinzător de bine. Culoarea îi revenise în 
obraji şi vorbea animat, în general despre reminiscențe ale 
vieții sale în Academia Gaiten şi despre influența pe care 
rectorul Ardai o avusese asupra inimii şi minții unui puşti 
introvertit şi  nesociabil, fanatic al calculatoarelor, din 
Madison, statul Wisconsin.  Luciditatea sclipitoare a 
amintirilor băiatului îl făcea pe Clay să se simtă tot mai 
inconfortabil, iar când zări mai întâi ochii Alicei, apoi pe ai lui 
Tom, înțelese că şi ei simțeau la fel. Mintea lui Jordan 
se clătina nesigur, dar era greu de ştiut ce se putea face în 
privința asta; nu prea puteau să-l trimită la un psihiatru. 

La un moment dat, după ce întunericul se lăsase pe deplin, 
Tom sugeră că Jordan ar trebui să se odihnească. Jordan 
spuse că aşa avea să facă, însă numai după ce-l îngropau pe 
Rector. Le spuse că o puteau face în grădina din spatele 
Corpului Cheatham. Le spuse că Rectorul numise peticul 
cultivat cu legume şi zarzavaturi „grădinița de vreme rea", deşi 
nu-i explicase niciodată lui Jordan numele acela. 

— Ala-i locul, zise Jordan zâmbind. Obrajii îi ardeau acum 
de roşeaţă şi ochii, afundaţi în orbitele încercănate, sclipeau a 
ceva ce putea fi inspirație, voioşie, demenţă sau toate trei. 
Pământul este moale şi-n acelaşi timp e locul pe care el l-a 
iubit cel mai mult... din exterior, vreau să spun. Ce ziceți? Ei 
au plecat, tot nu umblă noaptea, asta nu s-a schimbat, şi 
putem săpa la lumina felinarelor cu gaz. Ce ziceţi? 

După ce se gândi puţin, Tom întrebă: 

— Există hârlețe? 

— Normal, în şopronul pentru grădinărit. Nici măcar nu 
mai trebuie să ne ducem la sere. 

Şi Jordan izbucni realmente în râs. 

— Hai s-o facem, spuse Alice. Să-l îngropăm şi să 
terminăm. 

— Iar tu să te-odihneşti dup-aia, spuse Clay uitându-se la 
Jordan. 

— Sigur, sigur! strigă Jordan nerăbdător. Se sculă din 
scaun şi porni să se plimbe agitat prin încăpere. Haideţi odată! 

Se purta de parcă ar fi vrut să joace leapşa. 


Aşa că săpară mormântul în grădina Rectorului din spatele 
Corpului Cheatham şi-l îngropară printre fasole şi tomate. 
Tom şi Clay coborâră trupul învelit cu giulgiu în groapă, care 
era adâncă de vreun metru. Efortul îi încălzi şi doar când se 
opriră observară că noaptea devenise rece, aproape friguroasă. 
Stelele sclipeau puternic deasupra, însă o ceață deasă se 
rostogolea peste pământ, suind Costişa. Academy Avenue era 
deja înecat în valul acela de alb crescător; deasupra sa 
răsăreau doar acoperişurile cu pante abrupte ale celor mai 
mari dintre clădirile vechi de acolo. 

— Mi-ar fi plăcut să ştim nişte versuri bune, rosti Jordan. 
Obrajii îi erau mai roşii ca oricând, dar ochii i se afundaseră în 
grote circulare şi băiatul tremura în ciuda celor două pulovere 
pe care le purta. Răsuflarea îi ieşea în norişori mici de aburi. 
Rectorului îi plăcea poezia, zicea că ea-i cea mai beton. Era... 
Glasul lui Jordan, care fusese straniu de vesel pe toată durata 
serii, se frânse în cele din urmă. Era total de şcoală veche. 

Alice îl prinse de umeri şi-l lipi de ea. Jordan se zbătu 
puţin, apoi cedă. 

— Uite ce-ţi propun, spuse Tom, haide să-l acoperim bine... 
să-l acoperim de frig... şi după aceea o să-i recit eu câteva 
versuri. 

De acord? 

— Chiar ştii aşa ceva? 

— Chiar ştiu, răspunse Tom. 

— Eşti foarte inteligent, Tom. Mulţumesc. 

Şi Jordan îi surâse cu o recunoştinţă obosită, oribilă. 

Astuparea mormântului se desfăşură repede, deşi în cele 
din urmă trebuiră să aducă pământ din partea de jos a 
grădinii, pentru a-l putea nivela. Până ce terminară, Clay 
transpira şi-şi putea simţi mirosul. Trecuse mult de când 
făcuse ultimul duş. 

Alice se străduise să-l oprească pe Jordan de a-i ajuta, dar 
el se smulsese din brațele fetei şi se apucase zdravăn de 
treabă, folosindu-se de mâinile goale pentru a arunca pământ 
în groapă. Până ce Clay termină de bătătorit solul cu dosul 


lopeţii, băiatului îi străluceau ochii de epuizare şi se clătina pe 
picioare ca un beţiv. 

Cu toate acestea, se uită la Tom. 

— Haide! Ai promis. 

Clay aproape că se aştepta să-l audă adăugând: Şi să fie 
frumos, senor, altfel bag glonțu-n tine, ca un bandido criminal 
dintr-un western regizat de Sam Peckinpah. 

Tom se apropie de un capăt al mormântului - Clay credea 
că ar fi fost căpătâiul, dar, în oboseala lui, realmente nu-şi 
mai amintea. De fapt nici nu-şi mai putea aminti exact dacă 
pe Rector îl chemase Charles sau Robert. Fuioare de ceață se 
încolăciră în jurul picioarelor şi gleznelor lui Tom, 
învolburându-se printre aracii de fasole uscată. Tom îşi scoase 
şapca de baseball, iar Alice îl imită. Clay duse mâna spre cap, 
după care îşi aminti că el nu purta aşa ceva. 

— Aşa-i! strigă Jordan şi zâmbi larg şi fericit că înțelesese. 
Jos pălăria! Jos pălăria înaintea Rectorului! El însuşi nu 
purta nimic pe cap, totuşi simula gestul scoaterii unei pălării 
- luarea ei şi azvârlirea în văzduh - şi Clay se pomeni 
temându-se din nou pentru sănătatea mentală a băiatului. 
Acum poezia! Haide, Tom ! 

— Bine, spuse Tom, dar trebuie să păstrezi tăcere. Să arăţi 
respect. 

Jordan duse un deget la buze, ca să arate că înţelesese, şi 
Clay văzu din ochii sfâşiați de durere de deasupra degetului 
acela ridicat că băiatul nu-şi pierduse încă. minţile. Îşi 
pierduse prietenul, însă nu şi minţile. 

Clay aşteptă, curios să vadă cum avea să continue Tom. Se 
aştepta la ceva din Frost, poate la un fragment din 
Shakespeare (cu certitudine, Rectorul ar fi aprobat 
Shakespeare, chiar dacă ar fi fost doar Când ne vom strânge 
iarăşi împreună), poate chiar o improvizație marca Tom 
McCourt. În nici un caz nu se aşteptă la ce auzi din gura lui 
Tom în versuri precis măsurate, rostite încet: 

— lar Tu, Doamne, să nu depărtezi îndurările Tale de la noi, 
mila Ta şi adevărul Tău pururi să ne sprijine. Că ne-au 
împresurat rele fără de număr; ajunsu-ne-au fărădelegile 


noastre şi n-am putut să vedem. Înmulţitu-s-au mai mult 
decât perii capetelor noastre şi inimile noastre ne-au părăsit. 
Binevoieşte, Doamne, ca să ne izbăveşti;, Doamne, spre 
ajutorul nostru ia aminte. 

Alice strângea în mână pantofiorul şi plângea lângă 
mormânt. Capul îi era plecat. Suspina repede şi înăbuşit. 

Tom continuă, ridicând un braț către mormântul nou, cu 
palma întinsă şi degetele uşor îndoite: 

— Să fie ruşinațţi şi înfruntaţi deodată cei ce caută să ia 
sufletele noastre. Să se întoarcă înapoi şi să se ruşineze cei ce 
ne vor nouă rele; să fie ruşinați îndată cei ce ne zic nouă: 
„Bine, bine." Aici zac morţii, în ţărâna pământului... 

— Îmi pare rău, Rectore! izbucni Jordan cu glas tremurător 
şi nesigur. Îmi pare rău, nu-i cinstit, domnule, îmi pare tare 
rău că ați murit... 

Ochii i se dădură peste cap şi se nărui spre mormânt. Ceaţa 
îşi repezi degetele albe şi lacome peste el. 

Clay îl ridică şi-i pipăi pulsul de pe gât, puternic şi regulat. 

— Doar a leşinat. Ce reciţi, Tom? 

Tom păru uşor agitat, stânjenit. 

— O adaptare destul de liberă a Psalmului 40. Haide să-l 
ducem înăuntru... 

— Nu, zise Clay. Dacă nu-i prea lung, termină. 

— Da, te rog, zise Alice. Termină. Este frumos. Ca un 
balsam pe o tăietură. 

Tom se întoarse şi privi din nou mormântul. Părea să se 
adune sau poate că doar îşi reamintea unde rămăsese. 

— Aici zac morții, în țărâna pământului, iar aici suntem 
NOI, viii, săraci şi sărmani, Domnul se va îngriji de noi. 
Ajutorul nostru şi apărătorul nostru eşti Tu; Dumnezeul meu, 
nu zăbovi. Amin! 

— Amin, spuseră Clay şi Alice împreună. 

— Hai să-l ducem pe puşti înăuntru, zise Tom. S-a făcut al 
dracu' de frig afară. 

— Ai învățat asta de la sectantele Hannah din Prima 
Biserică a lui Hristos Mântuitorul din Noua Anglie? întrebă 
Clay. 


— Ah, da, răspunse Tom. Ştiu mulți psalmi, fiindcă erau 
buni pentru deserturile suplimentare. Am învățat şi cum să 
cerşesc la colțul străzii, şi să împart pliante într-o ditamai 
parcare de la Sears în numai douăzeci de minute cu Un milion 
de ani în iad, fără nici o gură de apă. Hai să-l punem pe puşti 
în pat. Pun prinsoare c-o să doarmă cel puţin până mâine 
după-amiază la patru şi-o să se trezească simțindu-se mult, 
mult mai bine. 

— Şi dacă bărbatul cu obraz sfârtecat vine şi constată că 
noi suntem tot aici, după ce ne-a zis să plecăm? întrebă Alice. 

Clay îşi spuse că era o întrebare bună, totuşi nu una la care 
el ar fi trebuit să piardă multă vreme gândindu-se. Sfârtecatul 
fie că avea să le mai acorde o zi în plus, fie că nu. Şi ducându- 
1 pe Jordan la etaj, spre patul lui, Clay descoperi că era prea 
obosit ca să-i mai pese de ce avea să se întâmple. 


2 


Pe la ora patru dimineaţa, Alice le mormăi noapte bună lui 
Tom şi Clay şi se împletici către pat. Cei doi bărbaţi rămaseră 
în bucătărie, bând ice tea şi nevorbind prea mult. Nu păreau 
să aibă ceva de spus. Apoi, chiar înainte de ivitul zorilor, un 
alt geamăt uriaş, pe care depărtarea îl făcea să sune cu 
adevărat fantomatic, pluti prin văzduhul încețoşat dinspre 
nord-est. Undui ca ţipătul unui teremin, acel prim instrument 
electronic folosit în coloanele muzicale ale filmelor horror 
vechi, iar pe când începuse să se stingă, un alt strigăt, de 
răspuns, mult mai puternic, veni dinspre Gaiten, unde 
Sfârtecatul îşi dusese cârdul cel nou, mai mare. 

Clay şi Tom ieşiră afară, împingând în lături bariera de 
bum-boxuri topite, ca să ajungă la treptele verandei. Nu 
putură zări nimic; totul în jur era alb. Rămaseră locului o 
vreme, după aceea reveniră înăuntru. 

Nici ţipătul de moarte şi nici răspunsul din Gaiten nu-i 
deşteptară pe Alice şi Jordan; măcar pentru asta trebuiau să 
fie recunoscători. Atlasul lor rutier, acum îndoit şi boţit la 
colțuri, se afla pe masa din bucătărie. Tom îl răsfoi şi spuse: 


— Este posibil să fi venit dinspre Hooksett sau Suncook. 
Amândouă sunt aşezări destul de mari în nord-estul nostru - 
mari pentru New Hampshire, vreau să spun. Mă-ntreb câți au 
ucis? Şi cum au făcut-o. 

Clay scutură din cap. 

— Sper c-au fost mulţi, continuă Tom cu un zâmbet crud şi 
lipsit de farmec. Sper c-au fost cel puţin o mie şi că i-au pârlit 
la foc mic. Mă trezesc gândindu-mă întruna la nu mai ştiu ce 
lanț de restaurante care-şi făcea reclamă la „pui la 
ceaunotisor". Maine noapte plecăm? 

— Dacă Sfârtecatul ne lasă în viaţă azi, cred c-ar trebui să 
plecăm. Tu ce zici? 

— Nu văd s-avem de ales, încuviință Tom, totuşi vreau să-ţi 
spun ceva, Clay... mă simt ca o vită împinsă prin jgheabul de 
tablă galvanizată în abator. Aproape că pot simți mirosul 
sângelui frățiorilor mei de cireada. 

Clay simțea la fel, însă în minte îi revenea întruna aceeaşi 
întrebare: Dacă mintea de grup a telnebunilor se gândea la 
măcel, de ce n-o făcuseră aici? Ar fi putut s-o facă ieri după- 
amiază, în loc să lase pe verandă bum-boxurile topite şi 
pantofiorul mascotă al Alicei. 

Tom căscă. 

— M-am dus. Mai rezişti două ore? 

— S-ar putea, zise Clay. 

De fapt, parcă niciodată nu avusese mai puţin chef de 
somn. Trupul îi era epuizat, dar gândurile i se roteau fără 
încetare. Încetineau puţintel, după care îşi reamintea sunetul 
stiloului când ieşise din găvanul Rectorului: scrâşnetul surd al 
metalului frecându-se de os. 

— De ce? 

— Fiindcă dacă ei decid să ne ucidă azi, aş prefera să urmez 
calea mea, nu pe a lor, spuse Tom. Pe a lor am văzut-o. De 
acord? 

Clay gândi că dacă mintea colectivă pe care o reprezenta 
Sfârtecatul îl silise realmente pe Rector să-şi înfigă un stilou în 
ochi, cei 


patru locatari rămaşi în viaţă ai Corpului Cheatham ar fi 
putut constata că sinuciderea nu mai făcea parte dintre 
opţiunile lor viabile. Nu era totuşi o idee cu care să-l trimită 
pe Tom la culcare şi de aceea se mulțumi să aprobe din cap. 

— O să duc toate armele sus. Tu ai 0,45-ul ăla mare şi 
vechi, da? 

— Modelul special Beth Nickerson... Da. 

— Atunci, noapte bună. Şi dacă-i vezi venind - sau dacă-i 
simți venind - strigă-mă. Tom tăcu câteva clipe, apoi adăugă: 
Bineînţeles, dacă mai ai timp. Şi dacă ei te lasă. 

Clay îl privi părăsind bucătăria şi se gândi că Tom fusese 
mereu înaintea lui. Se gândi cât de mult îl plăcea. Se gândi că 
i-ar fi plăcut să-l cunoască mai bine. Se gândi că şansele nu 
erau prea mari în privința asta. Cât despre Johnny şi Sharon, 
ei nu păruseră niciodată atât de îndepărtați. 


3 


La ora opt în dimineața aceea, Clay se aşeză pe o bancă la 
un capăt al grădiniţei de refugiu a Rectorului, spunându-şi că 
dacă n-ar fi fost atât de obosit, s-ar fi ridicat de pe fundul 
amorțit şi ar fi improvizat un semn pentru mormântul 
bătrânului. Semnul n-ar fi rezistat mult, dar îl merita, fiindcă 
se îngrijise de ultimul lui elev, dacă pentru nimic altceva. 
Chestia era că nu ştia nici măcar dacă putea să se scoale, să 
se împleticească în casă şi să-l trezească pe Tom pentru a sta 
de veghe. 

În curând urma să înceapă o zi frumoasă şi rece de toamnă 
- făcută pentru a culege mere, a produce cidru şi a juca fotbal 
în curtea din spate. Deocamdată ceața continua să fie deasă, 
însă soarele dimineţii strălucea puternic dinapoia «i, 
preschimbând într-un alb orbitor lumea micuță în care se afla 
Clay. Picuri fini de apă erau suspendațţi în aer şi sute de 
curcubeie minuscule se mişcau în fața ochilor lui cu pleoape 
îngreunate. 

Ceva roşu se materializa din albul acela arzător. Pentru o 
clipă bluza de trening a Sfârtecatului păru să plutească de 


una singură, pentru ca apoi, pe măsură ce străbătea grădina 
spre Clay, fața şi mâinile cafeniu-închis ale ocupantului ei să 
se concretizeze deasupra şi dedesubt. În dimineaţa aceasta, 
gluga era ridicată şi încadra desfigurarea zâmbitoare a feței şi 
ochii aceia vii-morți. 

Frunte lată de profesor, ruinată de o spintecătură. 

Blugi murdari, informi, rupți la buzunare şi purtați 
neîntrerupt de peste o săptămână de acum. 

HARVARD peste pieptul îngust. 

Revolverul 0,45 al lui Beth Nickerson era în tocul lateral de 
la brâu, dar Clay nici măcar nu-l atinse. Sfârtecatul se opri la 
vreo trei metri de el. Stătea pe mormântul Rectorului şi Clay 
credea că nu era o întâmplare. 

— Ce vrei? îl întrebă el pe Sfârtecat şi tot el îşi replică 
imediat: 

— Sa-ţi. Spun. 

Rămase holbându-se la Sfârtecat, mut de surpriză. Se 
aşteptase ori la telepatie, ori la nimic. Sfârtecatul rânji - în 
măsura în care o putea face, cu buza inferioară rău sfâşiată - 
şi desfăcu braţele, parcă pentru a spune: Un fleac, n-a fost 
mare scofală. 

— Spune atunci ce ai de spus, rosti Clay şi încercă să fie 
gata când glasul avea să-i fie răpit a doua oară. 

Descoperi că era ceva pentru care nu te puteai pregăti. Era 
ca şi cum ar fi fost preschimbat într-o marionetă surâzătoare, 
aşezată pe genunchiul unui ventriloc. 

— Plecaţi. Diseară. 

Clay se concentra şi zise: 

— Taci, termină! 

Sfârtecatul aşteptă, ca o întrupare a răbdării. 

— Cred că te pot ţine afară, dacă mă străduiesc, zise Clay. 
Nu sunt sigur, totuşi cred că pot. 

Sfârtecatul aşteptă şi fața lui spunea: Ai terminat? 

— Dă-i drumul, zise Clay, apoi spuse: 

— Aş fi putut aduce. Mai mulți. Am venit. Singur. 

Clay se gândi la ideea voinţei Sfârtecatului alăturată celei a 
unui cârd întreg şi cedă. 


— Plecaţi. La noapte. Spre nord. 

Clay aşteptă şi, când fu convins că Sfârtecatul terminase 
deocamdată cu vocea lui, întrebă: 

— Unde? De ce? 

De data aceasta nu primi cuvinte, ci o imagine i se ivi brusc 
în față. Era atât de clară, încât Clay nu ştiu dacă era în 
mintea sa, ori dacă Sfârtecatul o invocase pe ecranul 
scânteietor al ceţii. Era ceea ce văzuseră mâzgălit în mijlocul 
lui Academy Avenue, cu cretă roz: KASHWAK=NU-TEL 

— Nu-nţeleg, rosti el. 

Însă Sfârtecatul se îndepărta. Clay îi văzu pentru o clipă 
bluza de trening roşie, părând încă o dată să plutească de una 
singură pe fundalul cetii sclipitoare, după care dispăru şi ea. 
Clay rămase doar cu consolarea superficială de a şti că ei 
mergeau oricum către nord şi că mai căpătaseră o zi de 
păsuire. Asta însemna că nu mai trebuia să stea de strajă. 
Decise să se ducă la culcare şi să-i lase şi pe ceilalți să doarmă 
liniştiți. 


4 


Jordan se trezi cu mințile întregi, dar surescitarea nervoasă 
îi pierise. Ciuguli dintr-o jumătate de covrig tare ca piatra şi-l 
ascultă parcă neinteresat pe Clay povestind întâlnirea cu 
Sfârtecatul din cursul dimineţii. După ce Clay termină, 
Jordan luă atlasul rutier, consultă indicele de la sfârşit, apoi îl 
deschise la pagina cu vestul statului Maine. 

— Uitaţi, arată el un oraş de deasupra lui Fryeburg. Asta-i 
Kashwak, spre est, iar Little Kashwak e spre vest, aproape pe 
granița dintre statele Maine şi New Hampshire. Ştiam că 
recunoscusem numele. Din cauza lacului... Ciocăni cu degetul 
în hartă. Este cam la fel de mare ca Sebago. 

Alice se aplecă mai mult, ca să citească numele lacului. 

— Kash... Kashwakamak, mi se pare. 

— Se găseşte într-un teritoriu neîncorporat numit TR-90, 
spuse Jordan şi ciocăni din nou cu degetul în hartă. După ce 


ştim asta, Kashwak Egal Nu-Tel este o ecuaţie ca şi rezolvată, 
nu? 

— Este o zonă moartă, aşa-i? făcu Tom. Nu există turnuri 
de retransmitere a semnalului pentru telefoane mobile şi nici 
pentru microunde. 

Jordan îi zâmbi şters. 

— Eu îmi închipui că sunt mulți oameni cu antene pentru 
satelit, însă altfel... bingo ! 

— Nu-nţeleg, zise Alice. De ce ar dori să ne trimită într-o 
zona non-telefonie, ai cărei locuitori n-ar fi trebuit să fi pățit 
NIMIC? 

— La fel de bine ne-am putea întreba de ce ne lasă în viaţă, 
îi aminti Tom. 

— Poate că vor să ne transforme în bombe vii şi să ne 
folosească pentru a-i detona pe cei de acolo, propuse Jordan. 
În felul acesta, scapă de noi şi de ei. Doi iepuri dintr-un foc. 

Tăcură, căzând pe gânduri. 

— Să mergem şi să vedem, spuse Alice, dar eu nu detonez 
pe nimeni. 

Jordan o privi trist. 


e Ai văzut ce i-au făcut Rectorului. Dacă se ajunge la asta, 
crezi c-o să ai vreo şansă? 


5 


Pe majoritatea verandelor aflate vizavi de stâlpii din piatră 
ce marcau începutul drumului de acces spre Academia Gaiten 
continuau să se zărească pantofi, dar uşile căsuțelor cochete 
erau fie larg deschise, fie smulse din țâțâni. Câţiva dintre 
morții pe care-i văzură împrăştiați pe peluzele acelea, când îşi 
reluară călătoria către nord, erau telnebuni, însă cei mai 
mulți fuseseră pelerini inocenți, care avuseseră ghinionul de a 
fi în locul şi la momentul nepotrivit. Ei erau cei descălțați, deşi 
nu era nevoie să le vadă şi picioarele; multe dintre victimele 
represaliilor fuseseră realmente rupte în bucăţi. 


Dincolo de şcoală, unde Academy Avenue redevenea Route 
102, carnajul se întindea de ambele părți cale de vreun 
kilometru. Alice merse cu ochii strânşi ferm, lăsându-l pe Tom 
s-o conducă, ca şi cum ar fi fost oarbă. Clay se oferi să 
procedeze la fel pentru Jordan, dar băiatul se mulțumi să 
clatine din cap şi păşi indiferent pe banda din mijlocul şoselei, 
un puşti slăbănog cu o raniță în spinare şi o claie prea mare 
de păr. După câteva priviri aruncate pe furiş spre măcel, el îşi 
privi adidaşii. 

— Sunt sute, zise Tom la un moment dat. 

Era ora opt şi întunericul coborâse complet, totuşi puteau 
încă să vadă mai mult decât ar fi dorit. La colțul dintre 
Academy şi Spofford, ghemuită în jurul unui stâlp de semafor, 
zăcea o fetiță cu pantaloni roşii şi bluză albă de marinar. Nu 
părea să aibă mai mult de nouă ani şi era desculță. La 
douăzeci de metri mai departe se zărea uşa deschisă a casei 
din care fusese probabil târâtă, țipând după îndurare. 

— Sute... 

— Poate nu chiar aşa mulţi, spuse Clay. Unii dintre cei ca 
noi erau înarmați. Au împuşcat destui nemernici. Pe alții 1- 
au înjunghiat. Am văzut chiar pe unul c-o săgeată ieşindu-i 
din... 

— Noi am provocat asta, zise Tom. Crezi că mai exista 
vreunii „ca noi'? 

La întrebarea aceea i se răspunse după patru ore, pe când 
îşi mâncau prânzul rece într-un loc amenajat pentru picnic, 
lângă şosea. Ajunseseră de acum pe Route 156 şi, potrivit 
indicatorului, aceasta era o Belvedere, oferind către vest 
panorama  lIstoricului Deal "Flint. Clay îşi imagină că 
panorama ar fi fost bună dacă ai fi prânzit aici la amiază, nu 
la miezul nopții, cu felinare la ambele capete ale mesei de 
picnic, pentru ca să poți distinge ceva. 

Ajunseseră la desert - biscuiţi umpluţți Oreos, râncezi - când 
pe şosea apăru un grup de şase oameni, toți vârstnici. Trei 
împingeau cărucioare de cumpărături pline de provizii şi toţi 
erau înarmați. Erau primii călători pe care-i vedeau de când 
porniseră iar la drum. 


— Hei! strigă Tom, fluturând din braţ spre ei. Mai e o masă 
liberă aici, dacă vreți să vă trageţi sufletul! 

Îl priviră. Cea mai bătrână dintre cele două femei din grup, 
o bunicuţă cu mult păr alb şi zbârlit care strălucea în lumina 
stelelor, ridică mâna ca să răspundă la salut. Apoi se opri. 

— Aştia-s ei, rosti unul dintre bărbaţi şi Clay nu scăpă nici 
ura, nici teama din glasul său. Aştia-s gaşca din Gaiten. 

Alt bărbat spuse: 

— Du-te dracului, gagiule. 

Continuară să meargă, ba chiar ceva mai rapid, deşi 
bunicuța şchiopăta, iar bărbatul de lângă ea trebui s-o ajute 
să treacă pe lângă un Subaru care tamponase un Saturn 
abandonat. 

Alice tresări, aproape răsturnând unul dintre felinare. Clay 
o prinse de braț. 

— Nu te ambala, puştoaico. 

Ea îl ignoră. 

— Cel puţin noi am făcut ceva! strigă după ei. Voi ce-aţi 
făcut? Voi ce pizda mă-sii ați făcut? 

— Îţi spun ce n-am făcut, replică un bărbat. 

Grupul cel mic trecuse deja de belvedere şi bărbatul trebui 
să privească înapoi peste umăr ca să vorbească cu ea. O putea 
face, deoarece şoseaua era lipsită de vehicule abandonate în 
zona aceea, pe o distanţă de vreo două sute de metri. 

— Din cauza noastră n-au fost ucişi normali. În caz că n-ai 
remarcat, ei sunt mai mulți decât noi... 

— Căcat, nici nu ştii dacă-i adevărat! strigă Jordan şi Clay 
îşi dădu seama că puştiul vorbise pentru prima dată de când 
ieşiseră din oraşul Gaiten. 

— Poate că e şi poate că nu-i, spuse bărbatul, dar ei pot face 
unele chestii foarte nasoale şi puternice. lar în privința asta 
nu mă poți contrazice. Au spus c-o să ne lase-n pace, dacă-i 
lăsăm în pace... şi dacă vă lăsăm pe voi în pace. Am fost de- 
acord. 

— Dacă crezi orice spun ei - sau orice gândesc în mintea ta 
- atunci eşti un idiot, rosti Alice. 


Bărbatul reveni cu fața la direcţia de mers, ridică braţul în 
aer, îl agită într-un semn de sictir /adio şi nu mai spuse nimic. 

Cei patru se uitară după călătorii cu cărucioare de 
supermarket până dispărură din vedere, după care se priviră 
între ei peste masa de picnic în care inițiale vechi erau săpate 
aidoma unor gravuri. 

— Deci acum ştim, vorbi Tom. Suntem proscrişi. 

— Poate că nu, dacă teloamenii vor ca noi să mergem acolo 
unde merg şi ceilalți - cum le-a spus tipul? - „normali', spuse 
Clay. Poate că noi suntem altceva. 

— Ce? întrebă Alice. 

Clay avea o idee, însă nu-i plăcea să o formuleze în cuvinte. 
În nici un caz la miezul nopţii. 

— În clipa de faţă, răspunse el, sunt mai interesat de Kent 
Pond. Vreau ... trebuie să văd dacă-mi pot găsi soția şi fiul. 

— Nu crezi că-i foarte improbabil ca ei să mai fie acolo? 
întrebă Tom cu glasul lui scăzut şi blând. Vreau să spun că, 
indiferent cum ar fi mers lucrurile pentru ei, normali sau 
telefonari, probabil că au plecat deja de-acolo. 

— Dacă n-au păţit nimic, au lăsat o înştiinţare, răspunse 
Clay. În tot cazul, este un loc spre care să mergem. 

Şi până nu ajungeau acolo şi nu terminau partea asta, el 
nu era nevoit să se întrebe de ce Sfârtecatul i-ar fi trimis către 
un loc ferit, dacă oamenii de acolo îi urau şi se temeau de ei. 

Sau cum putea Kashwak Nu-Tel să fie un loc sigur, dacă 
teloamenii ştiau de existenţa lui? 


6 


Înaintau încet spre est, în direcția lui Route 19, o 
autostradă care i-ar fi purtat peste granița statului şi în 
Maine, dar nu ajunseră până acolo în noaptea aceea. Toate 
drumurile din partea aceasta a statului New Hampshire 
păreau să treacă prin orăşelul Rochester, iar Rochester arsese 
din temelii. Nucleul focului continua să fie viu şi emitea o 
strălucire aproape radioactivă. Alice prelua conducerea, 
ocolind ruinele cele mai dogoritoare şi descriind un semicerc 


către vest. În câteva rânduri văzură KASHWAK = NU- 
TEL mâzgălit pe trotuare şi o dată scris cu sprayul de vopsea 
pe latura unei cutii poştale. 

— Asta atrage după sine o amendă de enşpe mii de dolari şi- 
nchisoare pe viaţă în Guantanamo Bay, comentă Tom cu un 
zâmbet şters. 

Ocolul îi purtă în cele din urmă prin parcarea imensă a 
mallului Rochester. Cu mult înainte să fi ajuns acolo, putură 
auzi sunetele hiperamplificate ale unui terțet neinspirat de 
jazzmeni New Age, cântând genul de muzică pe care Clay o 
considera potrivită pentru supermarketuri. Parcarea era 
acoperită cu mormane de gunoaie mucegăite; automobilele 
rămase aici erau îngropate în resturi până deasupra capacelor 
roților. Briza aducea cu ea miasme grele de cadavre. 

— Pe aici, pe undeva, spuse Tom, este un cârd. 

Cârdul era în cimitirul de lângă mall. Traseul lor continua 
prin sudul şi vestul cimitirului, însă când ieşiră din parcarea 
mallului se apropiară îndeajuns ca să zărească ochii roşii ai 
bum-boxurilor printre copaci. 

— Poate c-ar trebui să-i radem, propuse brusc Alice când 
reveniră pe strada principală a oraşului. Pe-aici pe undeva 
trebuie să existe vreo cisternă de propan abandonată. 

— Da, fată! exclamă Jordan şi ridică pumnii de-o parte şi 
cealaltă a capului, scuturându-i, şi arătând cu adevărat 
revenit la viață pentru prima dată de când părăsise Corpul 
Cheatham. Pentru Rector! 

— Nu cred c-ar fi bine, opină Tom. 

— Ţi-e teamă să le pui răbdarea la-ncercare? întrebă Clay. 

Îl surprindea să constate că el însuşi era cumva în favoarea 
ideii nebuneşti a Alicei. Nu avea nici o îndoială că era o idee 
nebunească să incendieze alt cârd, dar... 

Aş putea s-o fac pur şi simplu pentru că-i absolut cea mai 
oribilă versiune de „ Misty" pe care-am auzit-o-n viața mea, 
gândi el. Mă scoate din minți. 

— Nu de-asta, spuse Tom, apoi tăcu, ca şi când ar fi căzut 
pe gânduri. Vedeţi strada de-acolo? 


Era o stradă care trecea printre mall şi cimitir, ticsită cu 
maşini blocate, aproape toate orientate cu spatele la mall. Lui 
Clay îi veni foarte uşor să-şi imagineze automobilele acelea 
pline cu oameni care încercau să ajungă acasă după Semnal. 
Oameni care ar fi dorit să afle ce se întâmpla, şi dacă familiile 
lor păţiseră ceva. Ei ar fi luat telefoanele lor auto, telefoanele 
lor mobile, fără să stea prea mult pe gânduri. 

— Ce-i cu ea? întrebă el. 

— Haideţi să merge niţel într-acolo, zise Tom. Cu foarte 
multă atenţie. 

— Ce-ai văzut? 

— Mai bine nu spun. Poate că n-am văzut nimic. Feriți-vă 
de trotuare şi rămâneţi sub copaci. A fost un ambuteiaj al 
dracu' aici. O să fie şi cadavre. 

Erau zeci, putrezind şi revenind în ciclul nesfârşit al vieţii, 
între străzile Twombley şi West Side Cemetery. Până ajunseră 
la marginea copacilor, „Misty' lăsă locul unei interpretări 
siropoase a „| Left My Heart in San Francisco" şi acum ei 
puteau vedea iarăşi ochii roşii ai indicatoarelor de alimentare 
a bum-boxurilor. După aceea, Clay zări altceva şi se opri. 

— Iisuse, murmură el. Tom încuviință din cap. 

— Ce-i? şopti Jordan. Ce-i? 

Alice nu spuse nimic, dar Clay îşi dădu seama după direcția 
în care privea fata şi după gârbovirea înfrântă a umerilor că 
văzuse ce văzuse şi el. Perimetrul cimitirului era păzit de 
bărbați înarmaţi cu puşti. Clay răsuci capul lui Jordan într- 
acolo şi văzu cum umerii băiatului se încovoiară de asemenea. 


e Haideţi, şopti puştiul. Mirosul mă face să vomit. 


7 


În Melrose Corner, la şapte kilometri nord de Rochester 
(puteau să-i vadă şi acum strălucirea roşiatică, întețindu-se şi 
diminuându-se deasupra orizontului sudic), ajunseră în altă 
zonă rezervată picnicurilor, care avea şi un grătar mic de 
piatră lângă mese. Clay, Tom şi Jordan strânseră lemne 


uscate. Alice, care susținea că făcuse parte din Cercetaşi, îşi 
dovedi capacităţile, aprinzând un foc nu prea mare, şi după 
aceea încălzi trei conserve de fasole cu afumătură. În timp ce 
mâncau, două grupulețe de pelerini trecură pe lângă ei. 
Ambele îi priviră; nici unul dintre membrii lor nu vorbi şi nici 
nu le făcu semn cu mâna. 

Când foamea i se mai domolise, Clay întrebă: 

— Tom, i-ai zărit pe tipii ăia tocmai din parcarea mall-ului? 
Mă gândesc să-ţi schimb numele în Ochi-de-şoim. 

Tom clătină din cap. 

— Am avut pur şi simplu noroc. Noroc, plus lumina dinspre 
Rochester. Incendiile alea, ştii? 

Clay încuviinţă din cap. Îl imitară şi ceilalți doi. 

— S-a întâmplat să mă uit spre cimitir în clipa nimerită şi 
din unghiul nimerit şi am văzut sclipirea luminii pe două ţevi 
de puşcă. Mi-am spus că nu putea să fie aşa ceva, că erau 
probabil stâlpii de fier ai gardului sau altceva, însă... Tom oftă, 
se uită la restul fasolei lui şi o împinse în lături. Asta a fost. 

— Poate că erau telnebuni, zise Jordan, totuşi nu-şi credea 
propriile sale cuvinte; Clay simţise asta în vocea lui. 

— Telnebunii nu fac planton de noapte, spuse Alice. 

— Poate că acum au nevoie de mai puţin somn, zise Jordan. 
Poate că asta face parte din noua lor programare. 

De.câte ori îl auzea vorbind în felul acela, ca şi cum 
teloamenii ar fi fost calculatoare organice aflate într-un fel de 
ciclu de încărcare, Clay se simţea cuprins de fiori. 

— Ei nu au nici arme, Jordan, rosti Tom. N-au nevoie de ele. 

— Aşadar au făcut rost de câţiva colaboraţionişti care să-i 
păzească în timp ce ei dorm neîntorşi, comentă Alice. În glas i 
se auzea disprețul iritat, însă imediat sub acesta bolboroseau 
lacrimile. Să dea Dumnezeu să putrezească-n iad ! 

Clay nu spuse nimic, dar se trezi amintindu-se de oamenii 
cu care se întâlniseră mai devreme în noaptea aceea, la cei cu 
cărucioarele din supermarket - la teama şi ura din vocea celui 
care le spusese „gaşca din Gaiten'". La fel de bine ar fi putut să 
ne spună banda Dillinger, gândi Clay. Apoi îşi spuse: Eu nu 
mă mai gândesc la ei ca fiind telnebuni;, acum mă gândesc la 


ei ca fiind teloameni. De ce oare? Gândul care urmă fu şi mai 
neliniştitor: Când anume un colaboraţionist încetează de a mai 
fi colaboraționist? Răspunsul, aşa i se părea lui, era atunci 
când colaboraţioniştii deveneau majoritatea clară. Atunci cei 
care nu erau colaboraţionişti deveneau... 

Cei aplecaţi spre romantism le-ar fi spus oamenilor acelora 
„mişcare clandestină". Dacă n-ai fi avut treabă cu 
romantismul, le-ai fi spus „în afara legii”. 

Sau, poate, pur şi simplu „criminali". 

Se străduiră să ajungă până în aşezarea Hayes Station şi 
poposiră într-un motel dărăpănat numit Whispering Pines. 
Din motel se putea zări un indicator rutier pe care scria 
ROUTE 19, 10 KM SANFORD BERWICKS KENT POND. Nu-şi 
lăsară încălțămintea în fața uşilor căsuțelor pe care le 
ocupară. 

De acum se părea că nu mai era nevoie de asta. 


8 


Clay stătea din nou pe o platformă în mijlocul 
blestematului ăla de teren, cumva imobilizat, privit de toți 
ochii. La orizont se zărea forma scheletică în vârful căreia 
clipea lumina roşie. Locul era mai mare decât Foxboro. 
Prietenii lui erau înşiruiți alături, dar nu mai erau singuri. 
Platforme similare se întindeau pe toată lungimea zonei 
deschise. În stânga lui Tom, se găsea o femeie gravidă cu 
un tricou Harley-Davidson cu mânecile tăiate. În dreapta lui 
Clay, se afla un bărbat mai în vârstă - nu de-o seamă cu 
Rectorul, însă pornit pe acelaşi drum - cu păr sur strâns la 
spate în coadă şi o încruntătură speriată pe chipul cabalin, 
inteligent. Dincolo de el era un bărbat mai tânăr cu o şapcă 
Miami Dolphins mototolită. 

Printre miile de oameni, Clay zări fețe cunoscute şi asta nu- 
l surprinse - nu aşa se petrecea întotdeauna în vise? Acum te- 
nghesui cu învăţătoarea din şcoala primară, iar peste un 
minut o pui cu toate cele trei fete din Destiny's Child pe terasa 
de observaţie a lui Empire State Building. 


Destiny's Child nu figura în visul acesta, dar Clay îi văzu pe 
tânărul dezbrăcat care agitase antenele de maşină (îmbrăcat 
în salopetă şi un tricou alb, curat), pe individul cu rucsac 
care-i zisese Alicei „domniță” şi pe bunicuţa şchioapă. Ea 
arătă spre Clay şi prietenii lui, aflați cam la nivelul liniei de 
cincizeci de metri a terenului de fotbal american, apoi vorbi cu 
femeia de alături... care era, Clay observă deloc surprins, nora 
gravidă a domnului Scottoni. Aia-i gaşca Gaiten, spuse 
bunicuța şchioapă şi nora gravidă a domnului Scottoni îşi 
ridică într-un rânjet buza superioară plinuţă. 

Ajută-mă!| strigă femeia de pe platforma de lângă Tom. O 
striga pe nora domnului Scottoni. Vreau să am un copil, la fel 
ca tine! Ajută-mă! 

Ar fi trebuit să te fi gândit la asta cât mai era încă timp, 
replică nora domnului Scottoni şi Clay înțelese, ca şi în 
celălalt vis, că de fapt nu vorbea nimeni. Era telepatie. 

Sfârtecatul începu să meargă în lungul lor, punând palma 
deasupra capului fiecărei persoane la care ajungea. Proceda 
exact cum făcuse Tom la mormântul Rectorului: cu palma 
întinsă şi degetele uşor îndoite. Clay zări sclipirea unei brățări 
identificatoare pe încheietura lui, poate unul dintre 
gadgeturile medicale care emiteau semnale de alarmă, şi-şi 
dădu seama că aici exista energie electrică - instalaţia de 
nocturnă funcţiona. În acelaşi timp mai observă ceva. Motivul 
pentru care Sfârtecatul putea să ajungă deasupra capetelor 
lor, deşi ei stăteau pe platforme, era faptul că Sfârtecatul nu 
se găsea pe sol. El umbla, însă păşea pe un metru şi jumătate 
de aer imaterial. 

— Ecce homo - alienatus, spuse el. Ecce femina - alienata. 

Şi de fiecare dată, mulțimea îi răspunse mugind: 

— NU ATINGE! într-un singur glas, atât teloamenii, cât şi 
normalii. 

Pentru că acum nu mai exista nici o deosebire. În visul lui 
Clay, ei erau totuna. 


Se trezi spre sfârşitul după-amiezii, ghemuit şi strângând în 
braţe o pernă plată de motel. leşi afară şi-i văzu pe Alice şi 
Jordan aşezaţi pe trotuarul dintre parcare şi căsuțe. Alice îşi 
trecuse brațul în jurul lui Jordan. Capul lui era pe umărul 
fetei şi cu brațul o ţinea după mijloc. Părul îi era ciufulit la 
spate. Clay veni alături de ei. În față, autostrada care ducea la 
Route 19 şi Maine era pustie, cu excepția unei dube Federal 
Express, care se oprise exact pe linia aibă, cu uşile din spate 
deschise, şi a unei motociclete avariate. 

Clay se aşeză lângă ei. 

— Aţi... 

— Ecce puer - alienatus, rosti Jordan fără să-şi ridice capul 
de pe umărul Alicei. Ăla-s eu. 

— Şi eu sunt femina, zise Alice. Clay, există vreun stadion 
atât de mare în Kashwak? Pentru că dacă există, eu nu mă 
apropii de locul ăla. 

O uşă se închise înapoia lor. Se apropiară paşi. 

— Nici eu, spuse Tom aşezându-se pe bordura trotuarului. 
Am multe ciudățenii - sunt primul care s-o recunosc - dar 
printre ele nu s-a numărat niciodată dorința de moarte. 

— Nu sunt sigur, totuşi nu cred că acolo ar exista altceva 
decât o şcoală elementară, zise Clay. Probabil că elevii de liceu 
se duc cu autobuzul până la Tashmore. 

— Este un stadion virtual, vorbi Jordan. 

— Poftim? făcu Tom. Vrei să zici ca-ntr-un joc de 
calculator? 

— Vreau să zic ca-ntr-un calculator, ridică fruntea Jordan, 
continuând să privească şoseaua goală ce ducea la Sanford, 
Berwicks, Kent Pond. Nu contează asta, mie nu-mi pasă. Dacă 
ei n-o să ne-atingă - nici teloamenii, nici normalii - cine-o să 
ne-atingă? Clay nu văzuse niciodată atâta durere adultă în 
ochii unui copil. Cine o să ne-atingă? 

Nu-i răspunse nimeni. 

— Sfârtecatul? întrebă Jordan şi glasul lui îşi spori uşor 
intensitatea. O să ne-atingă Sfârtecatul? Poate că da. Fiindcă 
el ne priveşte şi acum, îl simt că ne supraveghează permanent. 


— Jordan, te laşi purtat de val, zise Clay, dar ideea avea 
într-adevăr o stranie logică internă. 

Dacă visul acesta le fusese trimis - visul cu platformele - 
atunci poate că el îi supraveghea într-adevăr. Doar nu trimiți o 
scrisoare când nu cunoşti adresa. 

— Eu nu vreau să merg la Kashwak, anunţă Alice. Nu-mi 
pasă dacă este sau nu o zonă în care telefoanele nu 
funcționează. Aş prefera mai degrabă să merg la... la Idaho. 

— Înainte de a merge la Kashwak sau Idaho sau oriunde 
altundeva, eu o să merg la Kent Pond, zise Clay. Pot să ajung 
acolo, dacă merg două nopţi. Mi-ar fi plăcut să veniți şi voi, 
dar dacă nu vreţi - sau nu puteți - o să vă-nţeleg. 

— Omul ăsta trebuie să ajungă la capătul drumului său, 
spuse Tom. Haide să-l însoțim. După aceea, putem socoti ce 
va urma. Dacă nu cumva cineva are altă idee. 

Nici unul nu avu altă idee. 


10 


Route 19 era complet pustie pe ambele părți, pe distanţe 
scurte, uneori de cinci sute de metri, iar asta îi încuraja pe 
sprinteri. Acela era termenul inventat de Jordan pentru 
automobiliştii semisinucigaşi care vuiau pe lângă ei cu viteză 
maxima, de obicei pe mijlocul şoselei, întotdeauna cu farurile 
pe faza lungă. 

Clay şi ceilalți zăreau apropierea luminilor şi părăseau 
asfaltul în grabă, refugiindu-se pe acostament şi mergând pe 
câmp, dacă zăriseră în depărtare automobile avariate. Jordan 
le numea pe acestea „recife”. Sprinterul gonea pe lângă ele, cu 
cei din maşină zbierând de cele mai multe ori (şi aproape cu 
siguranță sub influenţa alcoolului). Dacă nu era decât un recif 
MIC, şoferii încercau de obicei să-l ocolească. Dacă şoseaua 
era complet blocată, puteau de asemenea încerca să facă un 
slalom, dar de cele mai multe ori, ei şi pasagerii lor îşi 
abandonau pur şi simplu vehiculul şi-şi continuau pe jos 
drumul spre est, până găseau altceva în care părea că ar fi 
meritat să sprinteze - altfel spus, ceva rapid şi temporar 


amuzant. Clay îşi imagină înaintarea lor ca pe o serie de 
masturbări iuți... şi, la urma urmelor, majoritatea sprinterilor 
erau nişte lăbari - încă o neplăcere într-o lume care devenise 
populată de neplăceri. Asta părea valabil şi pentru Gunner. 

El fu al patrulea sprinter din prima lor noapte pe 
Autostrada 19 şi-i zări pe marginea şoselei în lumina farurilor 
sale. O zări pe Alice. Se aplecă pe geam, cu părul întunecat 
fâlfâindu-i îndărătul capului şi răcnise: 

— Suge-mi pula, muisto! vâjâind pe lângă ei într-un Cadillac 
Escalade negru. 

Pasagerii lui aclamară şi agitară brațele. Cineva urlă: 

— Lai zis-o! 

Lui Clay îi sunase ca extazul absolut exprimat în accent 
sud-bostonian. 

— Fermecător, fu unicul comentariu al Alicei. 

— Unii n-au..., începu Tom, însă înainte de a le putea spune 
ce n-aveau unii, în bezna din fața lor se auzi un scrâşnet 
ascuțit de frâne, urmat de un bubuit răsunător şi înfundat şi 
de zornăit de sticlă. 

— Să-mi bag picioarele, zise Clay şi începu să fugă. Înainte 
să fi parcurs douăzeci de metri, fu depăşit de Alice. Ia-o-ncet, îi 
strigă, pot fi periculoşi! 

Alice ridică unul dintre pistoale, astfel încât Clay să-l poată 
vedea, şi continuă să alerge, îndepărtându-se rapid de el. 

Tom îl ajunse pe Clay, deja gâfâind din greu. Jordan, care 
alerga alături de el, părea mai relaxat decât dacă ar fi stat 
într-un balansoar. 

— Ce... o să... facem... dac-au păţit... ceva rău? întrebă 
Tom. Chemăm ... salvarea? 

— Nu ştiu, răspunse Clay, dar se gândea la felul în care 
Alice ridicase pistolul automat. 

De fapt, ştia. 


11 


O ajunseră din urmă la următorul cot al autostrăzii. Fata 
stătea în spatele Cadillacului Escalade, care zăcea pe o parte, 


cu airbagurile umflate. Istoria accidentului nu era greu de 
descifrat. Cadillacul intrase cu o sută de kilometri la oră în 
curba fără vizibilitate şi întâlnise o cisternă de lapte 
abandonată drept în mijlocul şoselei. Şoferul, lăbar sau nu, 
reacționase destul de bine pentru a evita să fie complet 
pulverizat. Acum ocolea SUV-ul zdrobit, clătinându-se amețit 
şi îndepărtându-şi părul de pe față. Sângele îi curgea din nas 
şi dintr-o tăietură de pe frunte. Clay se apropie de Escalade, 
cu pantofii scrâşnind pe cioburile de Saf-T-Glas, şi privi 
înăuntru. Interiorul era gol. Plimbă raza lanternei şi văzu 
sânge pe volan, dar nicăieri altundeva. Pasagerii 
fuseseră îndeajuns de teferi pentru a părăsi maşina avariată 
şi, cu o excepție, fugiseră de la locul accidentului, poate pur şi 
simplu din reflex. Cel care rămăsese cu şoferul era un tânăr 
micuț, abia ieşit din adolescență, cu urme urâte de acnee, 
dinți strâmbi şi par roşu lung şi murdar. Bolboroseala lui 
permanentă îi reamintea lui Clay de cățeluşul care-l 
idolatriza pe Spike în desenele animate Warner Bros. 

— Eşti bine, Gunnah? întrebă el şi Clay bănui că aşa se 
pronunța Gunner în accentul sudist. Să mor io, sângerezi ca 
dracu'. Să-mi bag pula dacă nu credeam c-ai mierlit-o. Tu la 
ce beleşti ochii? vorbi apoi către Clay. 

— Gura, rosti Clay şi, ţinând seama de circumstanțe, tonul 
lui nu era nepoliticos. 

Roşcovanul îl arătă cu degetul, după care se răsuci spre 
prietenul lui însângerat. 

— Asta-i unu ' din ei, Gunnah! Asta-i o gaşca de-a lor! 

— Gura, Harold, vorbi Gunner. 

Câtugşi de puţin politicos. După aceea se uită la Clay, Tom, 
Alice şi Jordan. 

— Dă-mi voie să-ți pansez fruntea, spuse Alice. Vârâse 
revolverul în toc şi-şi scosese ranița din spate, iar acum 
scotocea prin ea. Am plasturi cu leucoplast şi rivanol, şi fese 
sterile. Am şi apă oxigenată, care o să-nțepe niţel, da' mai bine 
o-nțepătură mică, decât o infecție, n-am dreptate? 

— Ținând seama de felul în care ţi s-a adresat tânărul 
acesta când a trecut pe lângă noi, eşti o samariteancă mai 


bună decât am fost eu vreodată, comentă Tom. 

O luase din spinare pe Doamna Mitralieră şi o ţinea de 
curea, privindu-i pe Gunner şi Harold. 

Gunner putea să fi avut vreo douăzeci şi cinci de ani. Părul 
lui negru şi lung de rocker era încâlcit şi năclăit de sânge. Se 
uită la cisterna de lapte, apoi la Escalade şi în cele din urmă la 
Alice, care ţinea într-o mână o faşă sterilă, iar în cealaltă 
flaconul cu apă 

oxigenată. 

— Tommy şi Frito şi tipu' ăla care se scobea mereu în nas 
au tăiat-o, spuse mărunțelul roşcat şi-şi umflă pieptul 
slăbănog. Da' io-am rămas, Gunnah! Să-mi bag pula, moşule, 
sângerezi ca un porc. 

Alice turnă apă oxigenată pe faşă sterilă şi făcu un pas spre 
Gunner. Tânărul se retrase instantaneu un pas. 

— Pleacă de lângă mine. Eşti otravă! 

— Ei sunt! urlă roşcatul Din vise! Ce ţi-am zis? 

— Nu te-atinge de mine, rosti Gunner. Gura mă-tii de 
paraşută! Şi voi toţi. 

Clay simţi imboldul brusc de a-l împuşca şi nu fu surprins. 
Gunner arăta şi se comporta ca un câine periculos ce fusese 
încolțit, cu colții dezveliți şi gata să muşte, şi nu asta trebuia 
să faci cu câinii periculoşi când nu exista altă cale? Nu-i 
împuşcai? Desigur însă ei aveau altă cale şi dacă Alice putea 
să joace rolul bunei samaritence față de nenorocitul care mai 
devreme îi spusese puştoaică muistă, bănuia că şi el s-ar fi 
putut abţine să-l execute. Exista totuşi ceva ce ar fi dorit să 
afle înainte de a-i lăsa pe aceşti doi țipi fermecători să-şi vadă 
de drum. 

— În visele astea, întrebă el, aveţi un... nu ştiu ... un fel de 
spirit care vă călăuzeşte? Să zicem un tip în bluză de trening 
Toşie? 

Gunner strânse din umeri. Îşi rupse o bucată de cămaşă şi 
o folosi pentru a se şterge de sângele de pe față. Îşi mai 
revenise puțin 

şi părea ceva mai conştient de ceea ce se petrecuse. 

— Harvard. Da. Este, Harold? 


Roşcovanul micuţ aprobă din cap. 

— Da. Harvard. Negru'. Da' alea nu-s vise. Dacă nu ştii, n- 
are nici un rost să-ți spun, în pula mea. Alea-s 
transmisiuni. Transmisiuni în somnul nostru. Voi nu le 
receptați, fiindcă voi sunteţi otravă. Este, Gunnah? 

— Voi aţi belit-o-n stil mare, spuse Gunner cu glas gânditor 
şi-şi tampona fruntea. Să nu m-atingi! 

— Noi o s-avem locu' nostru, zise Harold. Este, Gunnah? 
Sus prin Maine, să-mi bag pula. Toţi care n-au auzit Semnalu' 
merg acolo şi-o să fim lăsați în pace. O să vânăm, o să 
pescuim, o să trăim din ce ne dă pământu' de-acolo. Aşa zice 
Harvard. 

— Şi voi îl credeţi? întrebă Alice cu glas fascinat. 

Gunner ridică un deget care tremura uşor. 

— Tu să taci, paraşuto. 

— Ar fi mai bine să taci tu, spuse Jordan. Noi avem armele. 

— Eu zic nici să nu-ţi treacă prin cap să ne-mpuşti! vorbi 
Harold cu glas ascuţit. Ce crezi c-o să-ţi facă Harvard dacă ne- 
mpuşti, băi pitic labagiu? 

— Nimic, răspunse Clay. 

— Nu..., începu Gunner, dar înainte de a putea continua, 
Clay făcu un pas în față şi-l lovi peste falcă cu pistolul 0,45 al 
lui Beth Nickerson. 

Cătarea de la capătul ţevii crestă o tăietură nouă pe 
maxilarul lui Gunner, însă Clay spera că acesta avea să fie un 
leac mai bun decât apa oxigenată pe care o refuzase tânărul. 
În privința asta se dovedi că se înşelase. 

Gunner se împletici îndărăt, lovindu-se de cisterna de lapte 
abandonată, şi-l privi pe Clay cu ochi şocaţi. Harold schiță un 
pas impulsiv înainte. Tom o îndreptă pe Doamna Mitralieră 
spre el şi clătină o singură dată din cap, în semn de interdicţie. 
Harold se retrase şi începu să-şi roadă unghiile degetelor 
murdare. Deasupra lor, ochii lui erau uriaşi şi umezi. 

— Acum plecăm, vorbi Clay. Vă recomand să rămânețţi aici 
cel puţin o oră, pentru că realmente n-aţi dori să ne revedeți. 
Vă lăsăm viețile drept cadou. Dacă vă mai vedem vreodată, o 
să ne luăm cadoul înapoi. 


Porni cu spatele la Tom şi ceilalți, continuând să privească 
fața aceea însângerată şi fioroasă căreia nu-i venea să creadă 
ce se întâmplă. Se simțea puţin cam ca bătrânul şi faimosul 
îmblânzitor de lei Frank Buck, încercând să rezolve totul prin 
pura forță a voinței. 

— Încă ceva. Nu ştiu de ce teloamenii doresc ca toţi 
„normalii" să fie în Kashwak, dar ştiu ce înseamnă de obicei 
adunarea laolaltă a vitelor. Poate c-ar trebui să vă gândiţi la 
asta data viitoare când mai recepționați una dintre 
transmisiunile voastre nocturne. 

294 

— Du-te-n pizda mă-tii, zise Gunner însă îşi desprinse ochii 
din ai lui Clay şi-şi privi pantofii. 

— Haide, Clay, spuse Tom. Să-i dăm drumul. 


«e Nu ne lăsa să vă revedem, Gunner, repetă Clay, dar ei nu- 
1 ascultară. 


12 


Probabil că Gunner şi Harold le-o luaseră cumva înainte, 
poate riscând şi călătorind zece-cincisprezece kilometri la 
lumina zilei, în timp ce Clay, Tom, Alice şi Jordan dormeau în 
State Line Motel, care se găsea la două sute de metri după 
granița statului Maine. Poate că cei doi se opriseră în zona 
Salmon Falls şi Gunner îşi ascunsese noua maşină printre 
cele şase automobile care fuseseră abandonate acolo. De fapt, 
toate astea nu contau. Conta doar faptul că le-o luaseră 
înainte, că-i aşteptaseră să-i depăşească şi că apoi se 
năpustiseră. 

Clay abia înregistra sunetul de motor care se apropia sau 
comentariul lui Jordan: 

— Hai că vine un sprinter. 

Aceasta era regiunea natală a lui Clay şi, pe măsură ce 
treceau de fiecare punct de referință familiar - Freneau 
Lobster Pound la trei kilometri est de State Line Motel, Shaky's 
Tastee Freeze vizavi de el, statuia generalului Joshua 


Chamberlain în piața orăşelului Turnbull - el se simțea într-o 
măsură tot mai mare ca un om care avea un vis foarte plin de 
viață. Nu-şi dădu seama cât de puţin se aşteptase să mai 
ajungă vreodată acasă, până nu văzu turnul conic mare din 
plastic moale de deasupra lui  Shakys - părea 
simultan prozaic şi exotic, ca desprins din coşmarul unui 
lunatic, cu vârful curbat conturat pe fundalul stelelor. 

— Şoseaua-i destul de aglomerată pentru un sprinter, 
comentă Alice. 

Mergeau pe marginea drumului, când farurile străluciră pe 
dealul din urma lor. O camionetă de remorcare zăcea 
răsturnată pe linia albă şi Clay gândi că exista o şansă destul 
de mare ca sprinterul ce se apropia să se izbească de ea, însă 
farurile virară spre stânga la numai o clipă după ce trecuseră 
de creasta dealului; maşina evitase camioneta cu uşurinţă, 
mergând pe acostament pentru câteva secunde, după care 
revenise pe şosea. Ulterior, Clay bănui că Gunner şi Harold 
parcurseseră zona aceea, observând cu atenţie recifele. 

Rămaseră locului, privind; Clay era cel mai apropiat de 
luminile ce veneau, cu Alice lângă el, în stânga. În stânga fetei 
erau Tom şi Jordan. Tom ţinea un braț, relaxat, peste umerii 
lui Jordan. 

— Băi, băiete, da' o calcă, nu glumă, spuse Jordan. 

În vocea lui nu era nici urmă de îngrijorare, ci pur şi simplu 
făcuse o remarcă. Nici Clay nu simțea vreo temere. Nu avea 
nici o premoniție despre ceea ce avea să se întâmple. Uitase 
complet de Gunner şi Harold. 

Un automobil model sport, poate un MG, se găsea jumătate 
pe şosea, jumătate pe acostament, la cincisprezece metri vest 
de locul unde se opriseră ei. Harold, care şofa sprinterul, vira 
pentru a-l evita. O mişcare minoră, dar poate că-l făcu pe 
Gunner să-şi rateze ţinta. Sau poate că nu. Poate că ţinta lui 
nu fusese nici o clipă Clay. Poate că pe Alice o ochise din capul 
locului. 

În noaptea asta, cei doi se aflau într-un Chevrolet berlină 
absolut banal. Gunner stătea în genunchi pe bancheta din 
spate, ieşit până la brâu pe fereastră şi ținând în mână o 


bucată neregulată de asfalt. Emise un zbieret nearticulat care 
ar fi putut proveni direct din balonaşul unui album de 
comicsuri pe care Clay le desenase ca liber-profesionist - 
Iahhhhhh! - şi azvârli bolovanul. Acesta parcurse un drum 
scurt şi letal prin beznă şi o lovi pe Alice în tâmplă. Clay nu 
uită niciodată zgomotul pe care-l făcuse. Lanterna pe care o 
ținea fata - şi făcuse din ea o ţintă perfectă, deşi ei toți aveau 
lanterne - se rostogoli din mâna ei lipsită de vlagă şi împroşcă 
un con de lumina peste macadam, dezvăluind pietricele şi o 
bucată de sticlă dintr-un stop, care scânteie ca un rubin fals. 

Clay căzu în genunchi lângă Alice, strigându-i numele, dar 
nu-şi putu auzi vocea în mugetul brusc al Doamnei 
Mitralieră, care era în sfârşit pusă la încercare. Flăcările de la 
gura ţevii pâlpâiri în întuneric ca un stroboscop şi, la lumina 
lor, văzu sângele revărsându-se peste partea stângă a feţei 
Alicei - oh, Dumnezeule, ce față! - într-un şuvoi. 

Apoi focurile de armă se opriră. Tom zbiera: 

— S-a ridicat țeava, n-am putut s-o țin în jos, cred c-am tras 
tot încărcătoru-n cer, în pizda mă-sii! 

Jordan zbiera: 

— E rănită, a lovit-o? 

lar Clay îşi aminti cum fata se oferise să pună apă 
oxigenată pe fruntea lui Gunner şi după aceea să-l bandajeze. 
Mai bine o-nţepătură mică, decât o infecţie, n-am dreptate? 
spusese ea, iar el trebuia să oprească sângerarea. Trebuia s-o 
oprească imediat. Scoase jacheta pe care o purta, apoi 
puloverul de dedesubt. Avea să folosească puloverul, să-l 
înfăşoare în jurul capului ei ca pe un căcat de turban. 

Raza rătăcitoare a lanternei lui Tom ajunse la bucata de 
asfalt şi se opri. Era mânjită de sânge şi năclăită de fire de păr. 
Jordan o văzu şi începu să urle. Gâfâind şi transpirând 
nebuneşte în ciuda aerului friguros al nopții, Clay înfăşură 
puloverul în jurul capului Alicei. Puloverul se îmbibă 
instantaneu de sânge. Clay îşi simțea mâinile ca şi cum ar fi 
purtat mănuşi calde şi umede. Lumina lui Tom o găsi acum 
pe Alice, cu capul învelit până la nas în pulover, astfel că 
semăna cu prizoniera unor extremişti islamişti într-o 


fotografie pe Internet, cu obrazul (resturile obrazului) şi gâtul 
scăldate în sânge, şi Tom începu de asemenea să urle. 

Ajutați-mă, dorea Clay să spună. Terminaţi, amândoi, şi 
daţi-mi o mână de ajutor cu ea. Însă glasul nu voia să-i iasă 
din gât şi tot ce putea face era să apese puloverul îmbibat pe 
tâmpla ei pe care o simțea spongioasă, amintindu-şi că fata 
sângerase şi prima dată când o întâlniseră, gândindu-se că ea 
nu avusese nici o rană atunci, nu avusese nimic de data 
aceea. 

Mâinile Alicei se mişcau la întâmplare, cu degetele ridicând 
în aer țărâna de pe marginea şoselei. Să-i dea cineva 
pantofiorul, gândi Clay, dar pantofiorul era în ranița fetei şi ea 
zăcea pe raniță. Zăcea acolo cu capul zdrobit de cineva care 
avusese o mică datorie de plătit. Văzu că şi picioarele îi 
zvâcneau şi putea simţi cum sângele se revărsa în continuare 
din ea, prin pulover şi peste mâinile lui. 

Iată-ne ajunşi la sfârşitul lumii, gândi el. Ridică ochii spre 
cer şi văzu luceafărul. 


13 


Alice nu-şi pierdu niciodată cunoştinţa pe deplin, dar nici 
nu şi-o recapătă complet vreodată. Tom îşi regăsi stăpânirea 
de sine şi ajută s-o transporte în sus pe panta care se înălța 
lângă şosea. Aici erau arbori... Clay îşi reamintea că fusese o 
livadă de meri. El şi Sharon veniseră o dată aici să culeagă 
mere, pe vremea când Johnny era încă micuţ. Pe când 
lucrurile stăteau bine între ei şi nu existau discuții despre 
bani şi ambiţii şi viitor. 

— Nu ar trebui să deplasezi persoanele care au suferit răni 
grave la cap, se frământă Jordan care-i urma şi ducea ranița 
Alicei. 

— Nu mai avem grija asta, Jordan, rosti Clay. Ea nu poate 
supravieţui. În nici un caz în starea în care este. Cred că nici 
chiar într-un spital nu ar fi putut face mare lucru. 

Zări chipul lui Jordan începând să se boțească. Lumina era 
suficientă pentru aşa ceva. 


— Îmi pare rău... 

O aşezară pe iarbă. Tom încercă să-i dea să bea dintr-o 
sticlă Poland Spring cu dop-tetină şi Alice chiar înghiți puţină 
apă. 

Jordan îi dădu pantofiorul Baby Nike, şi ea îl luă, 
strângându-l, pătându-l de sânge. Apoi o aşteptară să 
moară. Aşteptară toată noaptea aceea. 


14 


Ea spuse: 

— Tati mi-a zis că mă pot odihni, aşa că nu dați vina pe 
mine. 

Asta era în jurul orei unsprezece seara. Stătea cu capul pe 
ranița lui Tom, în care bărbatul îndesase o pătură de motel 
luată din Sweet Valley Inn. Motelul acela fusese la periferia 
Methuen, cândva de mult, în ceea ce acum părea o altă viaţă. 
De fapt, o viață mai bună. Raniţa era deja îmbibată de sânge. 
Unicul ochi ce-i mai rămăsese Alicei privea în sus, spre stele. 
Mâna ei stângă zăcea deschisă pe iarbă. Nu se clintise de mai 
bine de o oră. Mâna ei dreaptă strângea întruna pantofiorul. 
Strângere... şi destindere. Strângere... şi destindere. 

— Alice, întrebă Clay, ţi-e sete? Mai vrei apă? 

Ea nu răspunse. 


15 


Mai târziu - la unu fără un sfert după ceasul lui Clay - ea 
întrebă pe cineva dacă se putea duce să înoate. După zece 
minute, 

Alice rosti: 

— Nu vreau tampoanele alea, tampoanele alea sunt 
murdare. 

Şi râse. Sunetul râsului ei era şocant de natural şi-l trezi 
pe Jordan, care moţăia. Băiatul o văzu şi începu să plângă. 
Plecă departe de ei, ca s-o facă. Când Tom încercă să se aşeze 
lângă el şi sa-l aline, Jordan îi răcni să plece. 


La două fără un sfert, un grup mare de normali trecu pe 
şosea, pe sub ei, cu multe lanterne legănându-se în beznă. 
Clay se apropie de marginea pantei şi-i strigă. 

— Aveţi cumva un medic cu voi? întrebă el fără multe 
speranțe. Lanternele se opriră. Formele întunecate se 
consultară, murmurând, apoi glasul unei femei, un glas 
destul de melodios, strigă: 

— Lăsaţi-ne în pace! Sunteţi interzişi! 

Tom veni lângă Clay pe marginea taluzului. 

— „Şi un levit a trecut pe alături" ! răcni Tom. Asta-i din 
Biblie, în pizda mă-tii, cucoană! 

În spatele lor, Alice vorbi brusc cu glas puternic: 

— Se va avea grijă de cei din automobil. Nu ca o favoare 
pentru voi, ci ca avertisment pentru alții. Să înțelegeți asta. 

Tom prinse încheietura lui Clay cu o mână rece. 

— Iisuse Hristoase, vorbeşte ca şi cum ar fi conştientă! 

Clay îi apucă mâna şi o ţinu între palmele sale. 

— Asta n-a fost ea. A fost tipul în trening roşu, care a 
folosit-o ca pe... ca pe un megafon. 

În beznă, ochii lui Tom erau uriaşi. 

— De unde ştii asta? 

— Ştiu, răspunse Clay. 

Sub ei, lanternele se îndepărtau. În curând dispărură şi 
Clay fu mulțumit. Asta era treaba lor, era ceva personal. 


16 


La trei şi jumătate, în toiul nopţii, Alice spuse: 

— Mami, mami, ce păcat! Trandafirii se vestejesc, grădina 
asta-i terminată. După aceea, tonul ei se înveseli: O să ningă? 
O să facem o cetate, o să facem o frunză, o să facem o pasăre, 
o să facem o pasăre, o să facem o mână, o să facem una 
albastră, o să... 

Amuți, privind în sus la stelele care roteau noaptea ca un 
ceas. Noaptea era geroasă. Ei o înfofoliseră bine. Fiecare 
expiraţie a fetei ieşea sub formă de vapori albi. Sângerarea se 
oprise în cele din urmă. Jordan stătea lângă ea, mângâindu-i 


mâna stângă, cea care murise deja şi aştepta ca restul Alicei 
s-o ajungă din urmă. 


«e Pune-o pe aia lentă care-mi place, spuse ea. Aia de Hali şi 
Oates. 


17 


La cinci fără douăzeci, Alice spuse: 

— E cea mai frumoasă rochie care poate să existe. 

Toţi se strânseseră în jurul ei. Clay spusese că bănuia că 
era pe ducă. 

— Ce culoare, Alice? întrebă el fără să se aştepte la un 
răspuns ... dar fata răspunse. 

— Verde. 

— Unde o s-o porți? 

— Vin cucoanele la masă, zise ea. 

Mâna continua să strângă spasmodic pantofiorul, însă mai 
lent acum. Sângele de pe față se uscase şi lucea ca emailul. 

— Vin cucoanele la masă, vin cucoanele la masă. Domnul 
Ricardi rămâne la postul lui şi vin cucoanele la masă. 

— Da, scumpo, vorbi încet Tom. Domnul Ricardi a rămas la 
postul lui, nu-i aşa? 

— Vin cucoanele la masă. 

Singurul ochi care-i mai rămăsese se întoarse spre Clay şi 
pentru a doua oară ea vorbi cu celălalt glas. Unul pe care el îl 
auzise venind din propria lui gură. De data aceasta, numai 
cinci cuvinte: 

— Fiul tău este cu noi. 

— Minţi, şopti Clay. Degetele îi erau încleştate şi trebui să 
se abțină ca să nu lovească fata aflată pe moarte. Minţi, 
ticălosule! 


e Vin cucoanele la masă şi-o să bem toți ceai, spuse Alice. 


18 


Prima dungă de lumină începuse să se zărească în est. Tom 
stătea lângă Clay şi puse uşor o mână pe brațul lui. 

— Dacă ei citesc mințile, rosti el, ar fi putut afla că ai un fiu 
şi că eşti îngrijorat de moarte de soarta lui, la fel de uşor cum 
ai căuta tu ceva pe Google. Individul acela putea să se fi folosit 
de Alice ca să te manipuleze. 

— Ştiu asta, încuviință Clay, dar el mai ştia ceva - cuvintele 
pe care fata le rostise cu glasul lui Harvard erau perfect 
plauzibile. 

Îmi vine mereu în minte o amintire... 

Tom încuviință din cap, încurajându-l să continue. 

— Pe când era micuţ, pe când avea trei sau patru ani - pe 
vremea când eu şi Sharon încă ne înțelegeam bine şi-i 
spuneam Johnny-Gee - el venea în fuga mare, ori de câte ori 
suna telefonul. Şi ţipa: „Pen-pentu mine?" Muream de râs. 
Dacă sunase cumva bunică-sa sau tataie, îi ziceam „Pen- 
pent'u tine" şi-i dădeam receptorul. Încă ţin minte cât de mare 
era receptorul ăla în mânuțele lui... şi pe obrazul lui... 

— Clay, termină! 

— lar acum... acum... 

Nu putea să continue. Şi nu fu nevoit s-o facă. 

— Veniţi repede! strigă Jordan cu glas agonic. Repede! 

Reveniră la locul unde zăcea Alice. Fata se ridicase de pe sol 
într-o convulsie prelungită, cu spinarea transformată într-un 
arc rigid, tremurător. Ochiul rămas se bulbucase în orbită şi 
buzele i se alungiseră în colțuri. Apoi, brusc, totul se destinse. 
Alice rosti un nume care nu avea nici un înțeles pentru ei - 
Henry - şi strânse pantofiorul pentru ultima oară. După 
aceea, degetele se relaxară şi pantofiorul se rostogoli dintre ele. 
Un suspin şi un ultim norişor alb, foarte rarefiat, se ridicară 
dintre buzele ei întredeschise. 

Jordan se uită de la Clay la Tom şi înapoi la Clay. 

— A... 

— Da, zise Clay. 

Jordan izbucni în plâns. Clay o lasă pe Alice alte câteva 
secunde să privească stelele care păleau, după care se folosi de 


podul palmei pentru a-i închide ochiul 
19 


Nu departe de livadă era o fermă. Într-un şopron găsiră 
hârleţe şi o îngropară sub un măr, cu pantofiorul în mână. 
Era, fuseseră de acord, aşa cum şi-ar fi dorit ea. La solicitarea 
lui Jordan, Tom mai recită o dată Psalmul 40, deşi de data 
aceasta avu greutăți să termine. Fiecare spuse un lucru pe 
care şi-l reamintea despre Alice. În partea aceasta a slujbei 
improvizate, un cârd de teloameni - unul mic - trecu la nord 
de ei, îi văzură, dar îi lăsară în pace. Asta nu-l surprinse defel 
pe Clay. Ei erau nebuni şi nu trebuiau atinşi... aşa cum era 
încredințat că Gunner şi Harold aveau s-o afle pe propria lor 
piele. 

Dormiră aproape toată ziua în fermă, după care porniră 
spre Kent Pond. De acum, Clay nu se mai aştepta să-şi 
găsească fiul acolo, dar nu renunțase la speranța de a afla o 
veste despre Johnny sau poate despre Sharon. Simpla ştiinţă a 
faptului că ea era în viaţă ar fi putut înlătura puţin din 
tristețea pe care o simțea, un sentiment atât de împovărător, 
încât simţea că-l apasă ca o mantie căptuşită cu plumb. 


KENT POND 


1 


Vechea lui casă - cea în care Johnny şi Sharon locuiseră în 
momentul Semnalului - se afla pe Livery Lane, la două 
cvartale nord de semaforul mort care anunța centrul Kent 
Pond. Era genul de locuință pe care unele înştiințări ale 
agențiilor imobiliare o etichetau „sub prețul pieței, necesită 
îmbunătățiri”, iar altele îi spuneau „ideală pentru început de 
drum". Gluma lui Sharon şi Clay - înainte de a se separa - 
fusese că locuința lor „pentru început de drum" avea probabil 


să fie şi pentru „sfârşitul drumului”. lar când ea rămăsese 
însărcinată, căzuseră de acord să boteze copilul Olivia, dacă 
avea să fie, aşa cum spunea Sharon, „din spița feminină”. 
În felul acela, adăugase ea, aveau s-o aibă pe singura Liwie de 
pe Livery Lane. Doamne, ce mai râseseră! 

Clay, Tom şi Jordan - un Jordan palid, un Jordan tăcut şi 
gânditor care acum răspundea la întrebări doar dacă era 
întrebat pentru a doua sau chiar a treia oară - ajunseră la 
intersecția străzilor Main şi Livery imediat după miezul nopţii, 
într-o noapte vântoasă din a doua săptămână a lunii 
octombrie. Clay se holbă la indicatorul Stop din colțul vechii 
sale străzi, unde în ultimele patru luni el venise doar ca 
vizitator. ENERGIEI NUCLEARE continua să fie scris acolo cu 
vopsea pulverizată din spray, aşa cum fusese înainte ca el să fi 
plecat către Boston. STOP... ENERGIEI NUCLEARE. STOP... 
ENERGIEI NUCLEARE. Se părea că nu reuşea să priceapă 
sensul lozincii aceleia. Nu era o chestiune de înțeles, înțelesul 
era destul de limpede, pur şi simplu mica şi 
inteligenta declarație politică a cuiva (dacă ar fi căutat, 
probabil că ar fi găsit acelaşi lucru pe indicatoarele de stop din 
tot oraşul, poate chiar şi în Springvale şi Acton), dar nu 
înțelegea cum asta putea să fie la fel când întreaga lume se 
schimbase. Clay simţea cumva că dacă s-ar fi uitat la STOP... 
ENERGIEI NUCLEARE cu suficientă intensitate disperată, se 
va deschide o gaură-de-vierme, un fel de tunel al timpului 
ştiințifico-fantastic, iar el va plonja în trecut şi tot ceea ce-l 
înconjura acum va dispărea. Toată bezna aceea. 

— Clay? întrebă Tom. S-a-ntâmplat ceva? 

— Asta-i strada mea, rosti Clay de parcă asta ar fi explicat 
totul, apoi, fără să ştie ce avea să facă, începu să alerge. 

Livery Lane era o fundătură - toate străzile din partea 
aceasta a oraşului se înfundau în versantul Dealului Kent, 
care era de fapt un munte erodat. Ramurile stejarilor atârnau 
peste ea şi strada era plină de frunze moarte ce-i trosneau sub 
tălpi. Existau de asemenea multe automobile împietrite, iar 
două se opriseră radiator în radiator, ca într-un apăsat sărut 
mecanic. 


— Unde merge? întrebă Jordan în urma lui. 

Clay detestă frica pe care o auzi în glasul băiatului, însă nu 
se putea opri. 

— E-n regulă, spuse Tom. Lasă-l să se ducă. 

Clay se strecură printre maşini, cu raza lanternei sale 
legănându-se şi străpungând întunericul din față. Una dintre 
străpungeri lumină chipul domnului Kretsky. Domnul Kretsky 
obişnuia să aibă mereu o acadea Tootsie Pop pentru Johnny în 
ziua când se tundea, pe când Johnny era Johnny-Gee, un 
omuleț care ţipa pen-pentu mine dacă suna telefonul. Domnul 
Kretsky zăcea pe trotuar în fața casei sale, pe jumătate 
îngropat în frunzele de stejar căzute, iar nasul lui părea că 
dispăruse. 

Nu trebuie să-i găsesc morţi. Gândul îi răpăia în minte, 
mereu şi mereu. Nu după Alice. Nu trebuie să-i găsesc morți. 
lar apoi, detestând gândul (dar în clipele de stres, mintea 
spunea aproape întotdeauna adevărul): Şi dacă este să-l 
găsesc mort pe unul dintre el.. să fie ea. 

Casa lor era ultima pe stânga (aşa cum obişnuia să-i 
reamintească întruna lui Sharon, cu un râset adecvat de 
lugubru... chiar şi mult timp după ce gluma se tocise 
considerabil) şi aleea de acces suia spre magazia micuță şi 
refăcută, îndeajuns de mare pentru a adăposti o singură 
maşină. Clay îşi pierduse deja răsuflarea, dar nu încetini. 
Sprintă în sus pe alee, ridicând frunzele din fața sa, simțind 
junghiul începând să-i urce tot mai mult în dreapta şi simțind 
gust de cocleală în fundul gurii, acolo unde respirația 
lui părea că zgârie. Ridică lanterna şi lumină interiorul 
garajului. 

Era gol. Întrebarea era dacă asta era bine sau rău. 

Se întoarse, văzu lanternele lui Tom şi Jordan legănându-se 
şi venind către el, jos, la începutul aleii, şi-şi întoarse raza de 
lumină spre uşa din spate. Inima îi sări până în fundul 
gâtului, când văzu ce era acolo. Sări peste cele trei trepte ale 
verandei, se împiedică şi fu cât pe aici să spargă oblonul uşii 
când smulse biletul de pe geam. Se ţinea doar printr-un 
colțişor de bandă adezivă; dacă ar fi venit cu o oră mai târziu, 


poate numai cu o jumătate de oră mai târziu, vântul neobosit 
al nopţii l-ar fi purtat peste dealuri şi hăt departe. Ar fi fost în 
stare s-o omoare, pentru că nu se străduise mai mult, atâta 
neglijență era realmente caracteristică pentru Sbaron, însă cel 
puţin... 

Biletul nu era de la soţia lui. 


2 


Jordan sui aleea de acces şi se opri la piciorul treptelor, cu 
lumina lanternei îndreptată asupra lui Clay. Tom apăru în 
urma lui, gâfâind şi trosnind sonor, târşâindu-şi picioarele 
prin frunze. Rămase lângă Jordan şi aținti propria sa lanternă 
pe bucata de hârtie despăturită din mâna lui Clay. Ridică apoi 
lent raza spre chipul înlemnit al bărbatului. 

— Uitasem de nenorocitul de diabet al maică-sii, rosti Clay 
şi întinse biletul care fusese lipit cu bandă adezivă de uşă. 

Tom şi Jordan îl citiră împreună. 


Tati, 

S-a întâmplat ceva rău aşa cum probabil şti, sper că nai 
pățit nimic & găseşti asta. Mitch Steinman şi George Gendron 
sunt cu mine, oamenii au înnebunit &. noi credem căi de la 
telefoanele mobile. Tati, partea proastă e că noi am venit aici 
fiindcă mia fost frică. Voiam să-l sparg pe al meu dacă 
greşeam da n-am greşit, nu mai era. L-a luat mama fiindcă şti 
că bunica-i bolnavă şi ea voia s-o verifice. Trebuie să plec, 
Doamne, ce frică mie, cineva l-a omorât pe dl Kretsky. Tot felu 
de oameni sunt morți & nebuni can filmele horror da am auzit 
că oamenii se strâng (oamenii NORMALI) la Primărie şi ne 
ducem acolo. Poate căi şi mama acolo numai că, Doamne, ea 
are TELEFONU meu. 

Tati, dacă ajungi aici cu bine, TE ROG, VINO ŞI IA-MĂ. 

Fiul tău, John Gavin Riddell 


Tom termină, după care vorbi pe un ton de precauţie 
prudentă ce-l îngrozi pe Clay mai mult decât ar fi putut s-o 


facă avertismentul cel mai îngrozitor: 

— Ştii, nu-i aşa, că orice oameni care s-ar fi strâns la 
Primărie au plecat deja în toate părțile? Au trecut zece zile şi 
lumea a trecut printr-o convulsie teribilă. 

— Ştiu, încuviință Clay. Ochii îl înțepau şi simțea cum 
glasul începea să-i tremure. Şi mai ştiu că mama lui este 
probabil... Strânse din umeri şi îndreptă un braț nesigur spre 
lumea întunecată ce cobora uşor îndepărtându-se dincolo de 
aleea acoperită de frunze. însă, Tom, trebuie să mă duc la 
Primărie şi să văd. Poate că ei au lăsat ceva scris. Poate că ela 
lăsat ceva scris. 

— Da, spuse Tom, sigur că trebuie să te duci. lar după ce 
ajungem acolo, putem decide ce să facem în continuare. 

Vorbea cu acelaşi ton de blândeţe oribilă. Clay aproape că-şi 
dorea ca Tom să fi râs şi să fi spus ceva de felul: Haide, haide, 
amărâtule - tu chiar crezi c-o să-l mai revezi vreodată, da? 
Trezeşte-te dracului! 

Jordan citise biletul de două ori, poate chiar de trei sau 
patru ori. Până şi în starea lui curentă de oroare şi durere, 
Clay simțea ca şi cum ar fi trebuit să se scuze față de el 
pentru greşelile de ortografie ale lui Johnny şi pentru lipsa 
oricăror talente compoziționale - reamintindu-i lui Jordan că 
fiul său scrisese probabil biletul în condiţii teribile de stres, 
ghemuit pe verandă, mâzgălind repede în timp ce prietenii lui 
priveau haosul care se învolbura dedesubt. 

Jordan cobori biletul şi rosti: 

— Cum arată băiatul tău? 

Clay fu cât pe-aici să întrebe „de ce?', apoi decise că nu 
dorea să ştie. Cel puţin nu deocamdată. 

— Este cu vreo treizeci de centimetri mai scund ca tine. 
Îndesat. Are părul castaniu-închis. 

— Deci nu-i slăbuț. Nu-i blond. 

— Nu, cam aşa e prietenul lui, George. 

Jordan şi Tom schimbară o privire. Era o privire gravă, însă 
lui Clay i se păru că întrevede şi uşurare în ea. 

— Ce-i? întrebă el. Ce-i? Spuneţi-mi! 


— Pe cealaltă parte a străzii, zise Tom. Nu l-ai văzut, fiindcă 
alergai. La vreo trei case mai jos este un băiat mort. Slăbuţț, 
blond, cu rucsac roşu... 

— Ăsta-i George Gendron, spuse Clay. Cunoştea rucsacul 
roşu al lui George la fel de bine ca pe cel albastru al lui 
Johnny, cu benzi reflectorizante aplicate. Pentru proiectul de 
istorie din clasa a patra, el şi Johnny au făcut un sat puritan. 
Au primit A-plus. Nu se poate ca George să fi murit... 

Dar murise aproape cu siguranţă. Clay se aşeză pe verandă, 
care scârțâi familiar sub greutatea lui, şi-şi lăsă fața în palme. 


3 


Primăria se afla la intersecția străzilor Pond şi Mill, în fața 
magazinului general şi a heleşteului de la care îşi trăgea 
numele aşezarea. Parcarea era ca şi pustie, cu excepția 
spaţiilor rezervate pentru angajaţi, deoarece ambele străzi ce 
duceau spre clădirea victoriană mare şi albă erau blocate de 
maşini. Oamenii se apropiaseră cât putuseră de mult, apoi 
merseseră pe jos restul drumului. Pentru întârziaţii ca Tom, 
Clay şi Jordan, înaintarea era lentă şi anevoioasă. La două 
intersecții de Primărie, până şi peluzele erau acoperite de 
automobile. Vreo şase case arseseră. Unele încă fumegau. 

Clay acoperise corpul băiatului de pe Livery Lane - fusese 
într-adevăr George, prietenul lui Johnny - însă nu putură face 
nimic pentru nenumărații morți umflați şi intrați în 
putrefacție pe care-i întâlniră, pe când mergeau încetişor către 
Primăria Kent Pond. Erau sute, dar pe întuneric Clay nu-l 
recunoscu pe nici unul. Acelaşi lucru s-ar fi putut întâmpla 
chiar şi pe lumină. Ciorile fuseseră foarte ocupate timp de o 
săptămână şi jumătate. 

Mintea lui revenea mereu la George Gendron, care zăcuse 
cu fața în jos într-un morman de frunze însângerate. În biletul 
său, Johnny spusese că îl însoțiseră George şi Mitch, celălalt 
bun prieten al lui de anul acesta, în clasa a şaptea. Prin 
urmare, ceea ce i se întâmplase lui George avusese loc după ce 
Johnny lipise biletul pe oblonul uşii, iar ei trei părăsiseră 


reşedinţa Riddell. Şi pentru că numai George fusese în 
frunzele acelea însângerate, Clay putea presupune că Johnny 
şi Mitch scăpaseră teferi de pe Livery Lane. 

Desigur, presupune te prosteşte pe tine şi pe mine, gândi el. 
Evanghelia după Alice Maxwell, odihnească-se-n pace. 

Şi era adevărat. Era posibil ca ucigaşul lui George să-i fi 
urmărit şi să-i fi omorât altundeva. Pe Main sau pe Dugway, 
poate pe strada vecină, Laurel Way. Să-i fi înjunghiat cu un 
cuțit de măcelărie suedez sau cu două antene de maşină... 

Ajunseră la marginea parcării Primăriei. În stânga lor era o 
camionetă care încercase să ajungă acolo mergând pe 
pământul gol şi sfârşise prin a se împotmoli într-un şanţ 
mlăştinos, la nici cinci metri de asfaltul civilizat (şi în mare 
parte pustiu). În dreapta lor era o femeie cu beregata sfâşiată 
şi fața ciugulită de păsări şi transformată într-un vălmăşag de 
găuri negre şi zdrențe însângerate. Continua să-şi poarte 
şapca de baseball Portland Sea Dogs, iar poşeta îi rămăsese pe 
umăr. 

De acum, ucigaşii nu mai erau interesați de bani. 

Tom puse o mână pe umărul lui Clay, făcându-l să tresară. 

— Nu te mai gândi la ce se poate să se fi întâmplat. 

— De unde-ai ştiut... 

— Nu-i nevoie de un cititor de gânduri. Dacă-ţi găseşti fiul - 
probabil că n-o să-l găseşti, dar dacă-l găseşti - sunt convins 
că el îți va spune toată povestea. În caz contrar... mai 
contează? 

— Nu. Sigur că nu. Însă Tom... eu l-am cunoscut pe George 
Gendron. Uneori puştii îi spuneau „Connecticut", fiindcă de 
acolo venise familia lui. A mâncat hotdogi şi hamburgeri în 
curtea noastră din spate. Taică-său obişnuia să vină la mine 
şi ne uitam împreună la meciurile lui Patriots. 

— Ştiu, încuviință Tom. Ştiu. După aceea vorbi aspru spre 
Jordan: Nu te mai holba la ea, Jordan, n-o să se scoale ca să 
umble. 

Jordan îl ignoră şi continuă să fixeze cu privirea cadavrul 
ciugulit de ciori, cu şapcă Sea Dogs. 


— Telefonarii au început să încerce să se ocupe de ai lor 
imediat ce au recăpătat o programare la nivelul de bază, rosti 
el. Chiar dacă a fost vorba numai de scoaterea lor de sub 
gradene şi aruncarea în mlaştină, ei au încercat să facă ceva. 
Nu se ocupă însă şi de ai noştri. Pe ai noştri îi lasă să 
putrezească acolo unde au căzut. Se întoarse către Clay şi 
Tom. Indiferent ce ar spune sau ce ar promite, nu ne putem 
încrede în ei, rosti el apăsat. Nu putem, de acord? 

— Sunt cu totul de acord în privința asta, anunță Tom. 
Clay încuviință din cap. 

— Şi eu. 

Tom arătă din bărbie spre clădirea Primăriei, unde câteva 
lămpi de avarie, cu baterii cu durată mare de funcționare, 
continuau să strălucească, proiectând o lumină galbenă 
bolnavă peste maşinile angajaţilor, care acum stăteau printre 
mormane de frunze. 

— Hai să intrăm şi să vedem ce au lăsat. 

— Da, haide, spuse Clay. 

Johnny plecase, nu avea nici o îndoială în privinţa asta, dar 
o părticică din el, o părticică infimă, copilăroasă, nu-spune- 
nicio-dată-moarte, continua să spere că va auzi strigătul Tati! 
şi că fiul lui avea să-i sară în brațe, o ființă vie, o greutate 
reală în mijlocul acestui coşmar. 


4 


Ştiură în mod sigur că Primăria era pustie când văzuseră ce 
fusese scris cu vopsea peste uşile duble. În lumina slabă a 
lămpilor de avarie alimentate de baterii, tuşele mari şi 
stângace de vopsea roşie semănau tot cu sângele uscat: 
KASHWAK = NU-TEL 

— Cât de departe este Kashwak ăsta? întrebă Tom. 

Clay căzu pe gânduri. 

— Aş zice că-s vreo sută treizeci de kilometri, în linie 
dreaptă spre nord. Ar trebui mers în majoritate pe Route 160, 
dar după ce ajungi în TR nu mai ştiu. 

Jordan întrebă: 


— De fapt, ce-i un TR? 

— TR-90 este un teritoriu neîncorporat: vreo două sătucuri, 
nişte cariere de piatră şi o rezervaţie mică a indienilor Micmac, 
mult în nord, însă în general sunt numai păduri, urşi şi 
căprioare. Clay încercă uşa şi ea se deschise sub apăsarea 
mâinii sale. Intru să mă uit. Dacă nu vreţi, puteţi să nu 
veniți... vă înțeleg. 

— Ba nu, intrăm şi noi, zise Tom. Nu, Jordan? 


e Bineînţeles, oftă Jordan ca un băiat confruntat cu ceva ce 
putea fi o corvoadă dificilă, apoi surâse. Ia uite, becuri 
electrice! Cine ştie când o să mai vedem aşa ceva. 


5 


Johnny Riddell nu apăru dintr-o sală întunecată, pentru a 
se repezi în brațele tatălui său, dar în Primărie continua să 
miroasă pătrunzător a mâncare, ce fusese pregătită pe grătare 
cu butelii de gaz sau cu manegal de către oamenii care se 
adunaseră aici după Semnal. În exteriorul sălii principale, pe 
avizierul lung pe care de obicei erau afişate anunţurile despre 
evenimentele apropiate din viața oraşului, fuseseră prinse 
poate două sute de hârtii. Atât de încordat, încât aproape că 
gâfâia, Clay începu să le studieze cu intensitatea unui 
cărturar care crede că-i posibil să fi găsit ultima Evanghelie 
după Măria Magdalena. Se temea de ceea ce ar fi putut să 
găsească şi-l îngrozea ceea ce ar fi putut să nu găsească. Tom 
şi Jordan se retraseră, plini de tact, în sala principală de 
şedinţe, încă presărată de resturile lăsate de refugiații care se 
părea că petrecuseră câteva nopţi aici, aşteptând o salvare ce 
nu se mai ivise. 

Din biletele de pe avizier, Clay înțelese că supraviețuitorii 
ajunseseră să creadă că puteau să spere la ceva mai mult 
decât la o simplă salvare. Ei credeau că mântuirea îi aştepta 
în Kashwak. De ce tocmai orăşelul acela, când probabil că tot 
TR-90 (în tot cazul, cvadrantele sale nordic şi vestic) era mort 
ca acoperire pentru telefoanele mobile? în privința aceasta, 


notițele de pe avizier nu erau clare. Majoritatea păreau să 
presupună că oricine le va citi va înțelege asta fără a mai fi 
nevoie să i se explice; era ceva de felul „toți ştim, toți pornim". 
Şi până şi cel mai clar dintre corespondenţi se străduise în 
mod evident să păstreze teroarea şi exaltarea echilibrate şi sub 
control; în general, mesajele depăşeau doar cu puţin nivelul de 
urmați cât puteți mai repede cărarea de cărămizi galbene spre 
Kashwak şi salvare. 

După trei sferturi din avizier, pe jumătate ascunsă de o 
însemnare de la Iris Noian, o doamnă pe care Clay o cunoştea 
destul de bine (era voluntară la micuța librărie a oraşului), 
zări o foaie cu scrisul familiar, cu bucle, al fiului său şi-şi 
spuse: Mulțumescu-ţi ție, Doamne Dumnezeule. Îți mulțumesc 
din inimă. O desprinse de pe avizier, având grijă să n-o rupă. 

Biletul era datat 3 oct. Clay încercă să-şi reamintească 
unde fusese el în noaptea de 3 octombrie şi nu izbuti. În 
hambarul din North Reading, sau în Sweet Valley Inn, lângă 
Methuen? Credea că ar fi fost hambarul, însă nu putea fi 
absolut sigur - toate amintirile se contopeau şi se 
suprapuneau şi, dacă se gândea prea mult, începea să i se 
pară că bărbatul cu lanternele prinse de o parte şi cealaltă a 
capului fusese acelaşi cu tânărul care lovea cu antenele de 
maşină, că dl Ricardi se sinucisese mestecând cioburi de sticlă 
în loc să se spânzure şi că Alice mâncase castraveți şi roşii în 
grădina lui Tom. 

- Termină, îşi şopti şi se concentră asupra biletului. 

Avea o ortografie mai bună şi era ceva mai bine compus, dar 
agonia din el era palpabilă. 


3 oct. 

Dragă tată, 

Sper că eşti bine & găseşti asta. Eu & Mitch am scăpat, dar 
Hughie Darden l-a prins pe George, cred că l-a omorât. Eu & 
Mitch am fugit pur şi simplu mai repede. Eu am simţit ca şi 
cum ar fi fost vina mea, dar Mitch a zis de unde să fi ştiut că 
era un Telefonar ca ceilalți n-a fost vina ta. 


Tati, altceva e mai rău. Mami e una dintre ei, am văzut-o azi 
cu un „cârd'. (Aşa le spun ei, cârduri.) Nu arăta aşa rău ca unii 
dar ştiu că dacă aş ieşi afară nu m-ar recunoaşte şi m-ar omori 
de cum m-ar vedea. DACĂ O VEZI NU TE LĂSA PĂCĂLIT, ÎMI 
PARE RĂU DAR IE ADEVĂRAT. 

Mâine sau poimâine plecăm spre kashwak (asta-i mai în 
nord), mama lui Mitch e aici şi îmi vine să-l omor aşa-s de 
invidios pe el. Tati ştiu că tu n-ai mobil şi toți ştiu că kashwak 
i-un loc sigur. Dacă găseşti biletul ăsta, TE ROG, VINO ŞI IA- 
MĂ. 

Te iubesc cu toată Inima mea, 

Fiul tău, John Gavin Riddell 


Chiar şi după vestea despre Sharon, Clay se descurcă bine, 
până ajunse la Te iubesc cu toată Inima mea. Chiar şi atunci 
ar fi putut face față, dacă n-ar fi fost majuscula aceea, |. 
Sărută semnătura fiului său de doisprezece ani, se uită la 
avizier cu ochi ce nu mai prezentau încredere - anunţurile se 
dublau, se triplau, apoi se destrămau complet - şi lăsă să-i 
scape un strigăt răgugşit de durere. Tom şi Jordan se apropiară 
în goană. 

— Ce-i, Clay? întrebă Tom. Ce-i? 

Văzu foaia de hârtie - o coală galbenă ruptă dintr-un 
blocnotes - şi o luă din mâna lui Clay. El şi Jordan o 
parcurseră rapid. 

— Plec la Kashwak, rosti Clay cu glas spart. 

— Nu ştiu dacă-i cea mai grozavă idee, spuse Jordan 
prudent. Ţinând seama... ştii şi tu, de ceea ce am făcut la 
Academia Gaiten... 


«e Nu-mi pasă. Plec la Kashwak. O să-mi găsesc băiatul. 


6 


Refugiații care se adăpostiseră în Primăria Kent Pond 
lăsaseră în urmă o sumedenie de provizii când ridicaseră 
tabăra, probabil în grup, către TR-90 şi Kashwak. Clay, Tom şi 


Jordan îşi încropiră o masă din conserve de salată de pui pe 
pâine veche, cu conserve de compot de fructe ca desert. 

După ce terminară, Tom se aplecă spre Jordan şi-i 
murmură ceva. Băiatul încuviință din cap. Amândoi se 
ridicară. 

— Ne scuzi câteva minute, Clay? Jordan şi eu trebuie să 
stăm de vorbă. 

Clay aprobă în tăcere. Cât timp lipsiră ei, desfăcu altă 
conservă de compot şi reciti scrisoarea lui Johnny pentru a 
noua şi a zecea oară. De acum nu mai avea mult până s-o 
memoreze. Îşi putea aminti cu aceeaşi limpezime moartea 
Alicei, însă ea părea să se fi petrecut în altă existenţă şi să fi 
afectat altă versiune a lui Clayton Riddell. O primă ciornă, ca 
să spună aşa. 

Termină de mâncat şi ascunse scrisoarea, când Tom şi 
Jordan reveniră din sala mare, unde ţinuseră echivalentul 
„unei discuţii confidenţiale între judecător şi avocat, pe vremea 
când mai existau judecători şi avocaţi. Tom ţinea din nou 
brațul după umerii îngugşti ai lui Jordan. Nici unul dintre ei 
nu avea o expresie fericită pe chip, dar amândoi păreau calmi. 

— Clay, începu Tom, noi am discutat şi... 

— Nu vreți să veniți cu mine. Vă înțeleg perfect. 

— Ştim că-i fiul tău şi toate astea, spuse Jordan, dar... 

— Şi mai ştiţi că-i tot ce mi-a rămas. Maică-sa... Clay 
hohoti o singură dată, fără veselie. Maică-sa... Sharon... Ce 
ironie a sorții ! După toate grijile pe care mi le-am făcut ca nu 
cumva Johnny să fi fost muşcat de blestematul ăla de şarpe 
roşu... Dacă ar fi trebuit să sacrific pe unul dintre ei, aş fi 
sacrificat-o pe ea. (Gata, o spusese! Fusese ca un dumicat cei 
se oprise în gât şi amenința să-i blocheze traheea.) Şi ştiţi cum 
mă simt din cauza asta? Mă simt ca şi cum m-aş fi oferit să 
fac un pact cu diavolul şi diavolul m-ar fi ajutat realmente. 

Tom îi ignoră cuvintele. Când vorbi, o făcu precaut, de parcă 
s-ar fi temut să nu-l declanşeze pe Clay ca pe o mină de sol 
rămasă neexplodată. 

— Ei ne urăsc. Au început prin a-i uri pe toţi şi au evoluat, 
ajungând să ne urască doar pe noi. Indiferent ce s-ar petrece 


acolo, în Kashwak, dacă-i ideea lor, nu poate fi ceva bun. 

— Dacă ei reinițializează la un nivel superior, s-ar putea să 
ajungă la un nivel de tipul trăieşte-şi-lasă-i-să-trăiască, spuse 
Clay. 

Toata vorbăria asta era inutilă, cu siguranță că amândoi îşi 
dădeau seama. El trebuia să plece. 

— Mă-ndoiesc, clătină din cap Jordan. Mai ţii minte chestia 
aia cu jgheabul de tablă galvanizată spre abator? 

— Clay, zise Tom, noi suntem normali şi ăsta-i primul 
nostru păcat. Am carbonizat unul dintre cârdurile lor, iar 
alea-s păcatele doi şi trei combinate. Trăieşte şi lasă-i să 
trăiască nu se va aplica în cazul nostru. 

— Şi de ce ar trebui să se aplice? întrebă Jordan. 
Sfârtecatul spune ca noi suntem nebuni. 

— Şi nu trebuie să fim atinşi, completă Clay. Aşa că n-ar 
trebui să am probleme, este? 

După asta, nu părea că ar mai fi fost ceva de adăugat. 


7 


Tom şi Jordan deciseseră să pornească spre vest, 
străbătând statele New Hampshire şi Vermont, lăsând 
KASHWAK = NU-TEL în spate - şi îndărătul orizontului - cât 
mai iute cu putinţa. Clay spuse că Route 11, care făcea un cot 
ascuțit la Kent Pond, putea să fie punctul de start pentru ei 
toți. 

— Pe mine mă va duce spre nord, către 160, zise el, iar voi o 
puteți urma până la Laconia, în mijlocul New Hampshire. Nu- 
i tocmai un traseu direct, da' ce dracu' - nici voi n-aveţi un 
avion de prins, nu? 

Jordan îşi vâri podurile palmelor în ochi, frecându-i apăsat, 
apoi îşi îndepărtă părul de pe frunte, un gest pe care Clay 
ajunsese să-l cunoască bine - semnala oboseală şi neatențţie. 
Avea să ducă dorul gestului acela. Avea să-i ducă dorul lui 
Jordan. Şi lui Tom, chiar mai mult. 

— Îmi pare rău că Alice nu-i aici, spuse Jordan. Ea te-ar fi 
convins să n-o faci. 


— N-ar fi putut, răspunse Clay. 

În acelaşi timp îşi dorea din toată inima ca Alice să fi putut 
avea şansa aceea. Îşi dorea din toată inima ca Alice să fi putut 
avea şansa de a face multe lucruri. Cincisprezece ani nu era o 
vârstă la care să mori. 

— Planurile tale actuale îmi reamintesc de actul al patrulea 
din Iuliu Cezar, zise Tom. În actul al cincilea, toţi se sinucid. 

Ocoleau acum automobilele (şi uneori săreau peste ele) ce 
ticsiseră strada Pond. Luminile de avarie ale Primăriei se 
micşorau 

treptat în urma lor. În față se zărea semaforul stins care 
anunța centrul oraşului, legănându-se în briza slabă. 

— Nu mai fi un pesimist atât de căcăcios, spuse Clay. 

Îşi promisese să nu devină iritat - pe cât posibil, nu dorea să 
se despartă de prietenii săi într-o asemenea stare - însă 
hotărârea pe care o luase era pusă la încercare. 

— Îmi pare rău, da-s prea obosit ca să-ţi fac galerie, rosti 
Tom. Se opri lângă un indicator rutier pe care scria INCT RT 
11 3 KM. Şi - pot să fiu sincer? - mi se rupe inima că te pierd. 

— Îmi pare rău, Tom. 

— Dacă aş fi crezut că ai avea douăzeci la sută şanse ca să 
te aştepte un final fericit - ce dracu', doi la sută! - în sfârşit, 
nu mai contează... Tom îşi întoarse lanterna spre Jordan. Şi 
tu? Ai vreun argument final împotriva nebuniei ăsteia? 

Jordan căzu pe gânduri, apoi clătină lent din cap. 

— Cândva, Rectorul mi-a spus o chestie, vorbi el Vreţi s-o 
auziți? 

Tom schiță un salut ironic cu lanterna. Raza lunecă peste 
marchiza de la Ioka, care prezenta ultimul film cu Tom Hanks, 
şi peste farmacia de alături. 

— Dă-i drumul. 

— El a spus că mintea poate calcula, dar sufletul tânjeşte, 
şi inima ştie ce ştie numai ea. 

— Amin, zise Clay foarte încet. 

Merseră către est pe strada Market, care era totuna cu 
Route 19A, cale de trei kilometri. După vreun kilometru şi 
jumătate, trotuarele dispărură şi începură terenurile agricole. 


După alt kilometru şi jumătate, se iviră un semafor mort şi un 
indicator ce anunţa joncţiunea cu Route 11. La răspântie, trei 
oameni stăteau înfofoliți până la gât în saci de dormit. Clay îl 
recunoscu pe unul dintre ei de cum îl lumină cu lanterna: un 
bărbat vârstnic cu chip prelung şi inteligent şi par sur strâns 
la spate în coadă. Şapca Miami Dolphins pe care o purta 
celălalt bărbat părea de asemenea familiară. După aceea, Tom 
îşi aținti raza pe femeia de lângă Domnul Codiţă şi spuse: 

- Tu... 

Clay nu putea preciza dacă ea purta un tricou Harley- 
Davidson cu mânecile tăiate, fiindcă sacul de dormit era 
ridicat prea sus, dar ştiu cu certitudine că dacă nu-l purta, 
atunci se afla în grămada mică de bagaje de lângă indicatorul 
Route 11. Tot aşa cum ştia că femeia era gravidă. Îi visase pe 
cei doi în Motelul Whispering Pins, cu două nopți înainte ca 
Alice să fie omorâtă. Îi visase pe terenul lung, sub reflectoare, 
stând pe platforme. 

Bărbatul cu păr sur se sculă şi lăsă sacul de dormit să-i 
lunece în jos pe corp. Printre bagaje erau şi arme, însă el ridică 
mâinile pentru a arăta că erau goale. Femeia procedă la fel, 
iar când sacul de dormit îi căzu la picioare, nu mai încăpu nici 
o îndoială că era însărcinată. Cel cu şapca Dolphins era înalt 
şi avea vreo patruzeci de ani. Şi el ridică brațele. Cei trei 
rămaseră câteva secunde nemişcaţi sub razele lanternelor, 
după care bărbatul cu păr sur scoase o pereche de ochelari cu 
ramă neagră din buzunarul de la piept al cămăşii sale boţite 
şi-i puse la ochi. Respirația lui ieşea în vălătuci albi în aerul 
rece al nopţii, ce se ridicau către indicatorul Route 11, unde 
săgețile arătau spre vest şi nord. 

— Da, da, rosti el. Preşedintele lui Harvard a spus că 
probabil veţi trece pe-aici, şi iată-vă! Isteț, preşedintele lui 
Harvard, deşi niţel cam tânăr pentru funcția asta şi, după 
părerea mea, ar putea recurge la chirurgie plastică înainte de 
a merge să se întâlnească cu nişte sponsori potenţiali. 

— Cine eşti? întrebă Clay. 

— la lumina din ochii mei, tinere, şi voi fi încântat să-ţi 
spun. 


Tom şi Jordan coborâră lanternele. Clay o cobori şi el, dar 
rămase cu o mână pe patul revolverului 0,45 al lui Beth 
Nickerson. 

— Mă numesc Daniel Hartwick şi sunt din Haverhill, statul 
Massachusetts, rosti bărbatul cu păr sur. Tânăra doamnă 
este Denise Link, tot din Haverhill. Domnul din dreapta ei este 
Ray Huizenga, din Groveland, un oraş din apropiere. 

— Salve, spuse Ray Huizenga. 

Schiță o mică reverență, care era amuzantă, fermecătoare şi 
stângace. Clay lăsă mâna să-i coboare de pe patul 
revolverului. 


«e Dar de fapt numele noastre nu mai contează, urmă Daniel 
Hartwick. Contează ceea ce suntem noi, cel puțin din 
punctul de vedere al telefonarilor. Îi privi cu gravitate. Noi 
suntem nebuni. La fel ca voi. 


8 


Denise şi Ray pregătiră de mâncare pe un aragaz de voiaj cu 
propan („Cârnaţii ăştia la conservă n-au gust prea rău, dacă-i 
fierbi mai dinainte", spuse Ray), în timp ce vorbeau - în timp 
ce Dan vorbea, în principal. Începu prin a le spune că era ora 
două şi douăzeci şi că la ora trei el intenționa să revină pe 
drum cu micul său „grup curajos". Mai spuse că dorea să 
meargă cât mai mult cu putință înainte de zori, când 
telefonarii intrau în acţiune. 

— Fiindcă ei nu ies noaptea, le spuse. Măcar asta-i în 
favoarea noastră. Mai târziu, când programarea le va fi 
completă, sau aproape completă, poate că vor putea s-o facă, 
dar... 

— Sunteţi de acord că asta se-ntâmplă? întrebă Jordan, 
părând interesat de ceva pentru prima dată după moartea 
Alicei, si-l prinse 

pe Dan de braţ. Sunteţi de acord că ei reinițializează, ca 
nişte calculatoare ale căror hard discuri au fost... 


— .. „şterse, da, da, spuse Dan, ca şi cum ar fi fost lucrul cel 
mai elementar din lume. 

— Eşti... ai fost... om de ştiinţă? întrebă Tom. 

Dan îi oferi un zâmbet. 

— Am fost întregul Departament de sociologie al Colegiului 
Haverhill Arts and Technical, răspunse el. Dacă preşedintele 
lui Harvard are un coşmar pe care-l urăşte cel mai tare, acela 
sunt eu. 

Dan Hartwick, Denise Link şi Ray Huizenga distruseseră nu 
numai un cârd, ci două. Peste primul, cuibărit în curtea din 
spate a unui atelier de dezmembrări auto, nimeriseră din 
întâmplare, pe când din grupul lor făceau parte şase persoane 
şi încercau să găsească o cale de ieşire din oraş. Asta se 
întâmplase la două zile după declanşarea Semnalului, când 
teloamenii erau încă telnebuni, confuzi şi gata să se ucidă 
atât între ei, cât şi pe orice normali pe care-i întâlneau. Acel 
prim cârd fusese micuț, de numai şaptezeci şi cinci de indivizi, 
iar ei folosiseră benzină. 

— A doua oară, în Nashua, am folosit dinamită luată din 
depozitele unui şantier, povesti Denise. Până atunci îi 
pierdusem deja pe Charles, Ralph şi Arthur. Ralph şi Arthur 
plecaseră pe cont propriu, iar Charles... bietul şi bătrânul 
Charles suferise un infarct. Oricum, Ray ştia cum se 
detonează dinamita, pentru că în trecut lucrase ca drumar. 

Ghemuit peste aragazul lui de voiaj şi amestecând fasolea 
de lângă cârnaţi, Ray ridică braţul liber şi-i salută scurt. 

— După aceea, zise Dan Hartwick, am început să vedem 
anunţurile Kashwak Nu-Tel. Ni s-au părut excelente, nu, 
Denni? 

— Aşa-i, încuviință Denise. Ole-olâ-asta-este-chiar-mokâ! 
Mergeam spre nord, exact ca voi, şi când am văzut 
indicatoarele alea, am iuțit pasul. Eu am fost singura căreia 
nu i-a plăcut absolut deloc ideea, deoarece mi-am pierdut 
soțul în timpul Semnalului. Nenorociţii ăia sunt motivul 
pentru care copilul meu o să crească fără să-şi cunoască tatăl. 
Îl văzu pe Clay făcând o grimasă şi adăugă: Scuză-mă. Ştim 
că băiatul tău a plecat în Kashwak. 


Clay rămase cu gura căscată. 

— Ah, da, făcu Dan şi luă o farfurie de la Ray care începuse 
să le distribuie. Preşedintele lui Harvard ştie tot, vede tot, are 
dosare despre toate... sau cel puţin aşa vrea să credem. 

Îi făcu lui Jordan cu ochiul şi băiatul zâmbi în mod 
neaşteptat. 

— În cele din urmă, Dan m-a convins, spuse Denise. O 
grupare teroristă - sau poate numai doi țăcăniți inspirați care 
lucrau într-un atelier improvizat dintr-un garaj - a declanşat 
asta, însă nimeni n-a avut habar că va duce la aşa ceva. 
Telefonarii îşi joacă pur şi simplu rolul - nu-i vina lor c-au 
înnebunit şi practic nu sunt responsabili nici acum, fiindcă... 

— Fiindcă sunt siliți de o imperativă de grup, interveni Tom. 
La fel ca migraţia păsărilor. 

— Este o imperativă de grup, dar nu-i migraţie, rosti Ray 
aşezându-se cu propria sa farfurie. Dan zice că-i vorba 
despre supraviețuire pură şi eu cred că are dreptate. Indiferent 
ce ar fi, noi trebuie să găsim însă un loc în care să fim feriți de 
ploaie. înțelegeți? 

— Visele au început după ce am ars primul cârd, zise Dan. 
Vise puternice. Ecce bomo - alienatus... Harvard solid! După 
aceea, după ce am detonat cârdul din Nashua, preşedintele lui 
Harvard a apărut personal cu vreo cinci sute de amici 
apropiați. 

Începu să mănânce cu îmbucături iuți, egale. 

— Şi v-au lăsat un maldăr de bum-boxuri topite în prag, 
spuse Clay. 

— Unele erau topite, preciza Denise. În cea mai mare parte, 
noi n-am primit decât bucățele şi fragmente. Zâmbi, dar era 
un zâmbet subțire ca o linie. N-a fost însă nimic rău în asta. 
Gusturile lor muzicale sunt de căcat. 

— Voi îi spuneți preşedintele lui Harvard, iar noi îi spunem 
Sfârtecatul, zise Tom. 

Îşi pusese farfuria de o parte şi-şi deschise ranița. Scotoci 
prin ea şi scoase desenul pe care-l făcuse Clay în ziua când 
Rectorul fusese împins să se sinucidă. Ochii Denisei se 
holbară. Trecu hârtia lui Ray Huizenga, care fluieră încetişor. 


Dan o luă cel din urmă şi-l privi pe Tom cu respect. 

— Tu ai desenat-o? 

Tom îl arătă pe Clay. 

— Eşti foarte talentat, spuse Dan. 

— Am urmat cândva un curs, făcu Clay. „învăţaţi să 
desenați.” Se întoarse către Tom, care avea în raniță şi hărțile 
lor. Ce distanţă este între Gaiten şi Nashua? 

— Cel mult cincizeci de kilometri. 

Clay încuviinţă din cap şi reveni spre Dan Hartwick. 

— Şi a vorbit cu voi? Tipul cu treningul roşu? 

Dan se uită la Denise care-şi feri ochii. Ray se întoarse la 
micul lui aragaz de voiaj - probabil ca să-l închidă şi să-l 
strângă - şi Clay înţelese. 

— Prin care dintre voi a vorbit? 

— Prin mine, răspunse Dan. A fost oribil. Ai avut şi tu parte 
de asta? 

— Da. Poţi să-l opreşti, dar nu şi dacă vrei să ştii ce are de 
gând. Crezi că o face pentru a arăta cât este de puternic? 

— Probabil, aprobă Dan, dar nu cred că asta-i totul. Nu 
cred că ei pot vorbi. Pot să vocalizeze şi sunt convins că 
gândesc - deşi nu aşa cum au făcut-o până acum şi ar fi o 
greşeală teribilă să considerăm că ei au gânduri omeneşti - 
totuşi nu cred că pot realmente să pronunţe cuvinte. 

— Încă, preciză Jordan. 

— Încă, fu de acord Dan. 

Îşi privi ceasul şi asta îl determină pe Clay să facă acelaşi 
lucru. Era aproape trei fără un sfert. 

— El ne-a spus să mergem spre nord, zise Ray. Ne-a spus 
Kashwak Nu-Tel. A spus că s-a terminat cu arderile de 
cârduri, întrucât îşi puneau paznici... 

— Da, spuse Tom, am văzut câţiva în Rochester. 

— Şi aţi văzut o mulțime de indicatoare Kashwak Nu-Tel. 

Ei dădură din capete. 

— Vorbind exclusiv ca sociolog, zise Dan, eu încep să pun 
sub semnul întrebării indicatoarele acelea. Nu felul în care au 
apărut - sunt sigur că primele indicatoare Nu-Tel au fost 
scrise la scurt timp după Semnal, de către supraviețuitori care 


deciseseră că o asemenea zonă, unde nu exista acoperire 
pentru telefoanele mobile, ar fi fost locul cel mai bun de pe 
Pământ unde să se ducă. Eu pun sub semnul întrebării felul 
în care ideea - şi grafia - s-a putut răspândi atât de repede 
într-o societate fragmentată în mod catastrofal, în care toate 
formele de comunicare - evident, cu excepţia buzelor mele 
lipite de urechea ta - s-au dezintegrat. Răspunsul pare clar, 
dacă se admite apariția pe scenă a unei noi forme de 
comunicare, disponibilă unui singur grup. 

— Telepatie, şopti Jordan. Ei... Telefonarii... Ei doresc ca noi 
să mergem spre nord, la Kashwak. Îşi întoarse ochii speriaţi 
către Clay. Este într-adevăr un jgheab spre abator. Clay, nu te 
poți duce acolo! Asta-i numai ideea Sfârtecatului! 

Clay nu apucă să răspundă, fiindcă Dan Hartwick vorbi 
iarăşi, cu aerul firesc al unui profesor care ştia că explicațiile 
erau responsabilitatea, iar întreruperile privilegiul său. 

— Îmi cer scuze, dar mă tem că trebuie să zoresc realmente 
dezbaterea. Trebuie să vă arătăm ceva... de fapt, ceva ce 
preşedintele 

lui Harvard ne-a cerut să vă arătăm... 

— În visele voastre, sau personal? întrebă Tom. 

— În vise, răspunse Denise încetişor. Personal, nu l-am 
văzut pe el decât o dată, după ce am ars cârdul din Nashua, şi 
atunci de la depărtare. 

— Ne supraveghea, adăugă Ray. Eu aşa cred. 

Dan aşteptă sfârşitul schimbului de cuvinte cu o expresie de 
răbdare exasperată. După aceea, spuse: 

— Am fost de acord să o facem, deoarece era în drumul 
nostru... 

— Mergeţi aşadar spre nord? îl întrerupse de data aceasta 
Clay. 

Părând şi mai exasperat, Dan aruncă altă privire rapidă la 
ceas. 

— Dacă vă uitaţi cu atenţie la indicatorul rutier, veţi vedea 
că oferă o opţiune. Noi intenționăm să mergem spre vest, nu 
spre nord. 


— Ce mama dracu”, mormăi Ray. Oi fi prost, da nu-s 
nebun. 

— Ceea ce vă voi arăta va fi mai degrabă pentru ţelurile 
noastre, decât pentru ale lor, zise Dan. Şi, apropo, mi se pare o 
eroare, poate chiar una importantă, să vorbim despre apariția 
în persoană a preşedintelui lui Harvard - sau a Sfârtecatului, 
dacă aşa preferaţi. În realitate, el nu este nimic altceva decât 
un pseudopod pe care mintea grupului, supracârdul, îl scoate 
în prim-plan ca să comunice cu normalii obişnuiţi şi cu 
normalii speciali, nebuni, ca noi. Teoria mea este că în prezent 
există supracârduri în toată lumea şi este posibil ca toate să 
aibă asemenea pseudopode împinse în prim-plan. Poate că 
unele au chiar mai multe... Nu faceţi totuşi greşeala de a 
crede că atunci când vorbiți cu Sfârtecatul, staţi de vorbă cu 
un om adevărat. Vorbiţi cu cârdul. 

— De ce nu ne arăţi ce vrea el să vedem? întrebă Clay. 

Trebuia să se străduiască pentru a-şi păstra calm tonul 
glasului. Mintea îi vuia. Singurul ei gând limpede era că dacă 
ar fi putut ajungă la fiul lui înainte ca Johnny să sosească la 
Kashwak - şi la ceea ce se petrecea acolo - poate că ar mai fi 
avut o şansă să-l salveze. Rațiunea îi spunea că Johnny era 
deja în Kashwak, însă alt glas (şi nu pe de-a întregul irațional) 
susținea că ar fi fost posibil ca Johnny şi grupul cu care 
călătorea el să fi fost întârziaţi de ceva. Sau să se fi temut. Era 
posibil. Era chiar posibil ca în TR-90 să nu se petreacă nimic 
mai sinistru decât o segregare, ca teloamenii să creeze pur şi 
simplu o rezervaţie pentru normali. În cele din urmă, bănuia 
el, totul se rezuma la cuvintele lui Jordan, care-l citase pe 
rectorul Ardai: mintea poate calcula, dar sufletul tânjeşte. 

— Haideţi pe-aici, zise Dan, nu-i departe. 

Scoase o lanternă şi porni pe acostamentul Route 11 - Nord 
cu raza îndreptată către picioarele sale. 

— Scuzaţi-mă dacă nu vin, spuse Denise. Eu am văzut. O 
dată mi-a fost suficient. 

— Cred că asta intenţiona să vă facă plăcere, cumva, vorbi 
Dan. Bineînţeles, în acelaşi timp trebuia să sublinieze ideea - 
atât pentru micul meu grup, cât şi pentru al vostru - că acum 


telefonarii sunt cei care dețin puterea şi că trebuie ascultați. 
Se opri. Am ajuns - în somnograma aceasta, preşedintele lui 
Harvard s-a asigurat perfect că vedem toți câinele, ca să nu 
greşim casa. Fasciculul lanternei pironi o cutie poştală de pe 
marginea drumului, pe a cărei latură era pictat un collie. Îmi 
pare rău că Jordan trebuie să vadă aşa ceva, dar probabil că-i 
mai bine să ştiţi cu ce aveţi de-a face. 

Înălță şi mai mult lanterna. Ray îşi contopi raza cu a lui 
Dan şi amândoi luminară fațada unei case modeste din lemn, 
doar cu parter, care se ridica elegant pe o peluză cât o marcă 
poştală. 

Gunner fusese crucificat între fereastra livingului şi uşa din 
față. Era gol, cu excepția unei perechi de boxeri marca Joe 
pătați de sânge. Piroane îndeajuns de mari ca să poată fi 
utilizate ca tirfoane îi ieşeau din mâini, labele picioarelor, 
antebraţe şi genunchi. Poate că erau într-adevăr tirfoane, 
gândi Clay. Aşezat în capul oaselor şi rezemat de picioarele lui 
se afla Harold. La fel ca Alice atunci când o întâlniseră, Harold 
etala o bavetă de sânge, însă sângele acela nu-i cursese din 
nas. Ciobul de sticlă cu care-şi retezase gâtul după ce-şi 
crucificase amicul amator de curse îi scânteia într-o mână. 

De gâtul lui Gunner atârna prinsă cu sfoară o bucată de 
carton pe care fuseseră mâzgălite cu majuscule negre trei 
cuvinte: JUSTIŢIA EST COMMODATUM. 


9 


— În cazul în care nu ştiţi latina..., începu Dan Hartwick. 

— Îmi amintesc destulă din liceu pentru ca să citesc asta, 
răspunse Tom. „S-a făcut dreptate.” Asta-i pentru uciderea 
Alicei. 

Pentru cutezanţa de a-l fi atins pe unul dintre cei ce nu pot 
fi atinşi. 

— Exact, încuviință Dan şi-şi stinse lanterna, iar Ray îl 
imită. Simultan, slujeşte ca avertisment pentru alții. Şi nu i- 
au ucis ei, deşi este clar că ar fi putut s-o facă. 


— Ştim, zise Clay. După ce le-am ars cârdul, au întreprins 
represalii în Gaiten. 

— La fel au făcut şi în Nashua, rosti sumbru Ray. N-o să uit 
țipetele nici până-n clipa morții. Au fost groaznice. Şi căcatul 
ăsta mi se pare la fel. Indică forma întunecată a casei. L-au 
pus pe cel mic să-l crucifice pe cel mare, iar pe cel mare să 
stea perfect nemişcat în timpu' ăsta. Şi după ce-a terminat, |- 
au pus pe cel mic să-şi ia singur gâtu'. 

— La fel cum s-a-ntâmplat cu Rectorul, spuse Jordan şi-l 
prinse pe Clay de mână. 

— Asta-i puterea mințţilor lor, vorbi Ray, şi Dan crede că 
asta face parte din ceea ce-i trimite pe toţi în nord, la Kashwak 
- poate că face parte din ceea ce ne-a împins pe noi să mergem 
spre nord, deşi ne spuneam că venim aici numai ca să vă 
arătăm asta şi să vă convingem să veniți cu noi. Pricepeţi? 

— Sfârtecatul v-a spus despre fiul meu? întrebă Clay. 

— Nu, dar dacă ar fi făcut-o sunt sigur că ar fi zis că-i cu 
ceilalți normali şi că voi doi vă veți reîntâlni fericiți în 
Kashwak, zise Dan. Eu cred că puteţi da uitării visele acelea în 
care stăteați pe o platformă în timp ce Preşedintele spunea 
mulțimii care ovaționa că sunteți nebuni - finalul acela nu 
este pentru voi, nu poate să fie pentru voi. De acum sunt 
convins că v-aţi gândit la toate scenariile de happy-end 
posibile, iar cel principal este acela în care Kashwak şi cine- 
ştie-câte alte zone moarte pentru telefonia mobilă 
sunt echivalentele normalilor pentru rezervaţiile de natură 
sălbatică, locuri în care cei care n-au încasat salva în ziua 
Semnalului vor fi lăsaţi în pace. Cred că paralela tânărului 
vostru prieten cu jgheabul spre abator este mult mai 
probabilă, însă, chiar şi presupunând că normalii vor fi lăsaţi 
în pace acolo, credeţi că telefonarii îi vor uita pe cei ca noi? Pe 
ucigaşii de cârduri? 

Clay nu avu răspuns la întrebarea aceea. În beznă, Dan îşi 
privi din nou ceasul. 

— A trecut de ora trei, anunţă el. Să ne-ntoarcem. Cred că 
Denise ne-a strâns deja lucrurile. A sosit timpul când fie ne 
vom despărți, fie vom decide să continuăm împreună. 


Dar când te referi la a continua împreună, îmi ceri să mă 
despart de fiul meu, gândi Clay. lar asta n-avea s-o facă 
niciodată, decât dacă ar fi descoperit că Johnny-Gee era mort. 

Ori transformat. 


10 


— Cum puteţi spera s-ajungeţi în vest? întrebă Clay, pe 
când reveneau spre indicatorul de joncțiune. S-ar putea ca 
nopţile să mai rămână pentru o vreme ale noastre, dar zilele le 
aparțin lor şi ați văzut ce pot să facă. 

— Sunt aproape sigur că-i putem alunga din mințile 
noastre când suntem treji, zise Dan. Nu-i tocmai uşor, dar se 
poate face. 

Vom dormi în schimburi, cel puţin un timp. Foarte multe 
depind de a ne ţine departe de cârduri. 

— Asta-nseamnă să trecem în vestul New Hampshire, spuse 
Ray, şi apoi în Vermont cât putem de repede, ocolind zonele 
populate. Îşi îndreptă lanterna către Denise, care se rezemase 
de sacii de dormit. Gata, scumpo? 

— Gata, răspunse ea. Atât doar că aş vrea să mă lăsați şi pe 
mine să duc câte ceva. 

— Tu-ţi duci copilul, zise Ray cu dragoste. Asta-i îndeajuns. 
Şi putem renunţa la sacii de dormit. 

— Există locuri, vorbi Dan, prin care se poate merge 
realmente cu maşina. Ray crede că unele drumuri lăturalnice 
pot fi libere chiar pe distanțe de douăzeci de kilometri. Avem 
hărți bune. Se lăsă într-un genunchi şi-şi puse rucsacul în 
spate, uitându-se la Clay cu un surâs şters şi pe jumătate 
amar. Ştiu că şansele nu sunt grozave; nu sunt un prost, în 
caz că te-ntrebi. Noi însă am distrus două din cârdurile lor, 
am ucis sute dintre ei, şi nu vreau să sfârşesc pe una din 
platformele alea. 

— Noi mai deținem un atu, spuse Tom. 

Clay se întrebă dacă Tom îşi dădea seama că tocmai se 
înrolase în tabăra Hartwick. Probabil că da. Era departe de a fi 
prost. 


— Ei ne doresc vii, urmă Tom. 

— Corect, încuviință Dan. S-ar putea să reuşim realmente. 
Este încă devreme pentru ei, Clay, ei încă abia îşi țes plasa şi 
pun prinsoare că plasa aia are destule găuri în ea. 

— Ce dracu', încă nici măcar nu şi-au schimbat hainele, 
zise Denise. 

Clay o admira. Părea însărcinată în şase luni, poate mai 
mult, dar era o femeiuşcă dură. Îi părea rău că Alice nu 
apucase s-o întâlnească. 

— Am putea să ne strecurăm, rosti Dan. Să trecem în 
Canada din Vermont, sau poate din statul New York. Cinci 
oameni e 

oricum mai bine decât trei, însă şase ar fi mai bine decât 
cinci - trei să doarmă şi trei să stea de veghe în timpul zilei, 
pentru a alunga eventualele impulsuri telepatice. Am fi noi 
înşine un cârd micuţ. Ce zici? 

Clay scutură încet din cap. 

— Eu merg după băiatul meu. 

— Mai gândeşte-te, Clay, spuse Tom. Te rog. 

— Lăsaţi-l în pace, interveni Jordan. El s-a decis. Îl 
îmbrăţişă pe Clay şi-l strânse cu putere. Sper să-l găseşti. 
Dar chiar dac-o să-l găseşti, cred că n-o să ne mai regăseşti 
pe noi. 

— Ba da, zise Clay. Îl sărută pe Jordan pe obraz, după care 
se retrase un pas. O să-mi fac rost de un telepat şi-o să-l 
folosesc ca busolă. Poate chiar pe Sfârtecat. 

Se întoarse către Tom şi întinse mâna. 

Tom o ignoră şi-l strânse în braţe. Îl sărută mai întâi pe un 
obraz, apoi pe celălalt. 

— Mi-ai salvat viața, îi şopti în ureche. Răsuflarea îi era 
fierbinte şi gâdilătoare, iar tuleiele de pe obraz hârşâiră pe 
obrazul lui Clay. Lasă-mă s-o salvez şi eu pe-a ta. Vino cu noi. 

— Nu pot, Tom. Trebuie să fac asta. 

Tom se dădu un pas îndărăt şi-l privi. 


e Ştiu, rosti el. Ştiu că trebuie s-o faci. Îşi şterse ochii. Să 
dea dracu', sunt de rahat la despărțţiri. N-am putut să-mi 


iau rămas-bun nici de la amărâta mea de pisică. 


11 


Clay stătu lângă indicatorul de joncțiune şi privi luminile 
lor micşorându-se. Rămase cu ochii fixați pe lanterna lui 
Jordan şi ea dispăru ultima. Pentru o clipă sau două, fu 
singură pe coama primului deal spre vest, o unică scânteie 
minusculă în beznă, ca şi cum Jordan s-ar fi oprit acolo ca să 
privească în urmă. Păru s-o fluture în semn de rămas-bun. 
Apoi pieri şi ea, iar întunericul fu absolut Clay suspină - un 
sunet tremurător, de mâhnire - după care îşi luă ranița şi 
porni către nord, pe acostamentul de pământ al Route 11. Pe 
la ora patru fără un sfert, trecu de limita oraşului North 
Berwick şi lăsă Kent Pond în spate. 


BINGO-TELEFON 


1 


Nu exista nici un motiv pentru care să nu reia o existență 
mai normală şi să înceapă să călătorească în timpul zilei; Clay 
ştia că teloamenii n-aveau sa-i facă rău. El era un proscris, iar 
ei chiar doreau să-l vadă ajuns în Kashwak. Atât doar că se 
obişnuise cu existența nocturnă. Nu-mi mai trebuie decât un 
sicriu şi mantia în care sa mă-nfăşor când mă-ntind în el, îşi 
spuse. 

Când zorile se arătară friguroase şi roşiatice în dimineața 
ulterioară despărțirii de Tom şi Jordan, bărbatul ajunse la 
periferia lui Springvale. Lângă Muzeul Springvale Logging, se 
afla o căsuță, probabil pentru uzul custodelui. Părea intimă. 
Clay sparse încuietoarea uşii laterale şi intră. Fu încântat să 
găsească în bucătărie o plită cu lemne şi o pompă de apă 
acționată manual. Exista şi o cămară mică, de forma unei 
corăbii, bine garnisită şi neatinsă de spărgători. Îşi sărbători 


descoperirea cu un castron mare cu fulgi de ovăz, folosind 
lapte praf, peste care puse mult zahăr şi presără stafide. 

Tot în cămară găsi concentrate de şuncă şi ouă în pachete 
ambalate în staniol, orânduite pe polița lor aidoma unor 
cărțulii broşate. Prepară unul dintre ele şi-şi ticsi ranița cu 
restul. Fusese o masă mult mai bună decât se aşteptase şi 
când ajunse în dormitorul din spate, Clay adormi aproape 
imediat. 


2 


De ambele părți ale autostrăzii se înşirau corturi lungi. 
Aceasta nu era Route 11, cu fermele, oraşele şi ogoarele ei 
deschise, cu magazinele generale non-stop la fiecare vreo 
douăzeci şi cinci de kilometri, totuşi era o autostradă undeva 
în ținutul rural. Păduri dese acopereau solul complet până la 
şanțurile ce mărgineau şoseaua. Oamenii stăteau în şiruri 
lungi de ambele părţi ale dungii albe din mijlocul drumului. 

La stânga şi la dreapta! striga o voce amplificată. La stânga 
şi la dreapta, formați două cozi! 

Aducea puţin cu glasul amplificat al crainicului de bingo de 
la Expoziția Statală Akron, dar pe măsură ce se apropia, 
mergând pe dunga albă de pe mijlocul şoselei, Clay îşi dădu 
seama că amplificarea exista numai în mintea lui. Era vocea 
Sfârtecatului. Atât doar că Sfârtecatul nu era decât un - cum 
îi spusese Dan? - un pseudopod. lar ceea ce auzea Clay era 
glasul cârdului. 

La stânga şi la dreapta, două cozi, aşa! Aşa se procedează! 

Unde mă aflu? De ce nu se uită nimeni la mine, de ce nu-mi 
zice nimeni: „Alo, amice, nu te băga-n față, aşteaptă-ți rândul. " 

În depărtare, cele două cozi se curbau aidoma unor bretele 
de ieşire de pe autostradă - una pătrundea în cortul din 
partea stângă a şoselei, iar cealaltă în cortul din dreapta. 
Erau genul de corturi lungi pe care companiile de catering le 
instalau pentru a asigura umbră bufetelor ţinute în aer liber 
în după-amiezile fierbinți. Clay putea să vadă că, imediat 
înainte de corturi, cozile se desfăceau în zece sau 


douăsprezece ramificații mai scurte. Oamenii de acolo 
semănau cu spectatorii ce aşteptau să le fie controlate 
biletele, pentru a intra la un concert. 

Stând în mijlocul drumului, în locul unde coada dublă se 
desfăcea şi se curba spre dreapta şi spre stânga, se găsea 
însuşi Sfârtecatul care purta aceeaşi bluză de trening roşie 
tocită. 

La stânga şi la dreapta, doamnelor şi domnilor! Gura nu i se 
mişca. Telepatie sporită, amplificată de puterea cârdului. Nu 
staționaţi! Toţi aveți şansa de a-i telefona unei persoane dragi 
înainte de a intra în zona nu-tel. 

Asta îl şoca pe Clay, dar era un şoc de recunoaştere - ca 
poanta unei glume bune pe care-ai auzit-o prima dată acum 
zece sau douăzeci de ani. 

— Unde-i asta? îl întrebă pe Sfârtecat. Ce faci? Ce dracu! se- 
ntâmplă? 

Însă Sfârtecatul nu-l privi şi, desigur, Clay ştia motivul. 
Acesta era locul unde Route 160 intra în Kashwak şi-l vizita 
într-un vis. Cât despre ceea ce se întâmpla... 

Este bingo-telefon, gândi el. Este bingo-telefon, iar acelea 
sunt corturile unde se joacă jocul. 

Nu staționați doamnelor şi domnilor! emise Sfârtecatul. 
Avem două ore până la apus şi dorim să procesăm cât mai 
mulți dintre voi, înainte de a trebui să ne oprim peste noapte. 

Să procesăm... 

Acesta era un vis? 

Clay urmă coada care se curba către cortul ca un pavilion 
din stânga şoselei, ştiind ce avea să vadă chiar înainte să fi 
văzut. În capătul fiecărei ramificații mai scurte era un telom, 
experții aceia în Lawrence Welk, Dean Martin şi Debby Boone. 
Pe măsură ce fiecare persoană din coadă ajungea în față, 
plasatorul care aştepta acolo - în haine murdare şi adesea 
mult mai oribil desfigurat decât Sfârtecatul de strădaniile 
pentru supraviețuire din ultimele unsprezece zile - îi întindea 
un telefon mobil. 

Sub ochii lui Clay, bărbatul cel mai apropiat de el luă 
telefonul oferit, tastă trei cifre, apoi îl lipi nerăbdător de 


ureche. 

— Alo? spuse el. Alo, mamă? Mamă? Eşti a... 

După aceea, amuţi. Ochii i se goliră şi trăsăturile feței i se 
destinseră, lăsând loc unui chip inexpresiv. Telefonul i se 
îndepărtă uşor de ureche. Intermediarul - era termenul cel 
mai potrivit la care se putea gândi Clay - îşi luă telefonul 
înapoi, îl împinse pe bărbat pentru a-l pune în mişcare şi făcu 
semn următoarei persoane de la coadă să înainteze. 

La stânga şi la dreapta,! striga Sfârtecatul. Nu staționați! 

Cel care încercase să-i telefoneze mamei sale ieşi cu paşi 
înceți de sub pavilion. Dincolo de el, văzu Clay, se înghesuiau 
alte sute de persoane. Uneori cineva se băga în calea cuiva şi 
urma o palmă slabă. Nimic însă ca înainte. Pentru că... 

Pentru că semnalul a fost modificat. 

La stânga şi la dreapta, doamnelor şi domnilor, nu 
staționați, avem mulți de dus la bun sfârşit înainte să se lase 
întunericul! 

Clay îl zări pe Johnny. Purta blugi, şapca Little League şi 
tricoul favorit Red Sox, cel care avea pe spate numele şi 
numărul lui Tim Wakefield. Tocmai ajunsese în capul celeilalte 
cozi, hăt departe de locul unde era Clay. 

Clay porni în fugă spre el, dar la început calea îi fu blocată. 

— La o parte! răcni el, însă, desigur, cel care-i stătea în 
drum, şi care se foia nervos de pe un picior pe celălalt, ca şi 
cum ar fi trebuit să meargă la toaletă, nu-l putu auzi. 

Acesta era un vis şi, în plus, Clay era un normal - el nu 
deținea capacități telepatice. 

Se năpusti printre bărbatul agitat şi femeia care-i urma. Se 
împinse după aceea şi prin coada următoare, prea concentrat 
să ajungă la Johnny pentru a şti dacă aceia pe care-i 
îmbrâncea aveau sau nu materialitate. Sosi la Johnny exact 
în clipa în care o femeie - cu oroare crescândă, văzu că era 
nora domnului Scottoni, tot gravidă, dar acum fără un ochi - 
îi întinse băiatului un telefon mobil Motorola. 

Ajunge să formezi 911, zise ea fără să mişte buzele. Toate 
apelurile trec prin 911. 


— Nu, Johnny, nul urlă Clay şi dădu să înhaţe telefonul în 
momentul când Johnny-Gee începu să tasteze numărul, cu 
certitudine unul pe care fusese învățat de mult să-l apeleze 
dacă avea vreodată probleme. Nu face asta! 

Johnny se răsuci către stânga, parcă pentru a se feri de 
unicul ochi ce privea inexpresiv al intermediarei însărcinate, şi 
Clay rată telefonul. Probabil că oricum nu l-ar fi putut opri pe 
Johnny. La urma urmelor, acesta era un vis. 

Johnny termină (nu dura mult să apeşi trei taste), apăsă 
butonul APELARE şi duse telefonul la ureche. 

— Alo? Tată? Tată, eşti acolo? M-auzi? Dacă m-auzi, te rog, 
Vino şi ia... 

Aşa răsucit într-o parte cum era, Clay nu putea să vadă 
decât unul dintre ochii fiului său, dar şi unul este suficient 
atunci când vezi cum i se stinge lumina. Umerii lui Johnny se 
gârboviră. Telefonul i se îndepărtă de ureche. Nora domnului 
Scottoni îi smulse telefonul cu o mână murdară, apoi îl 
împinse pe Johnny-Gee în ceafă cu un gest lipsit de dragoste, 
pentru a-l trimite în Kashwak, alături de toți ceilalți care 
veniseră aici pentru a fi în siguranţă. li făcu semn următoarei 
persoane de la coadă să înainteze şi să-şi facă apelul. 

La stânga şi la dreapta, formați două cozii tună Sfârtecatul 
în centrul minţii lui Clay şi el se trezi, răcnind numele fiului 
său în căsuţa custodelui, sub razele după-amiezii târzii care 
pătrundeau pe ferestre. 


3 


La miezul nopţii, Clay ajunse în orăşelul North Shapleigh. 
Începuse deja o ploaie rece şi afurisită care era aproape zloată 
- Sharon o numea „fleşcăială'. Auzi zgomot de motoare 
apropiindu-se şi ieşi de pe şosea (era tot buna şi bătrâna 
Route 11; nici vorbă despre o autostradă de vis aici), pe 
asfaltul parcării unui magazin 7-Eleven. Când farurile 
apărură, transformând burnița în linii de argint, văzu o 
pereche de sprinteri gonind unul lângă altul, practic 
întrecându-se în beznă. Nebunie... Clay rămase în spatele unei 


pompe de benzină, nu tocmai ascunzându-se, dar nici fără să 
se chinuiască din cale afară să fie zărit. Îi privi trecând 
fulgerător ca o imagine a lumii dispărute şi ridicând jeturi 
subțiri de apă. Unul dintre automobile părea un Corvette 
clasic, deşi era imposibil de precizat, fiindcă nu exista decât 
lumina unei singure lămpi de avarie, muribunde, în colțul 
magazinului. Cele două maşini țâşniră pe sub sistemul de 
control al traficului (un semnal clipitor intermitent) din North 
Shapleigh, se zăriră pentru o secundă aidoma unor vişine de 
neon, după care dispărură. 

Nebunie, gândi iarăşi Clay, iar când reveni pe acostamentul 
şoselei urmă: Tu chiar că eşti potrivit să vorbeşti despre 
nebunie. 

Adevărat. Deoarece visul lui bingo-telefon nu fusese un vis, 
sau nu pe de-a întregul un vis. Era convins în privința asta. 
Telefonarii îşi foloseau capacităţile telepatice tot mai puternice 
pentru a supraveghea cât mai mulți ucigaşi de cârduri. Asta 
era logic. Puteau să aibă probleme cu grupuri ca al lui Dan 
Hartwick, dintre cele care încercau realmente să li se 
împotrivească, dar se îndoia că ar fi avut necazuri cu el. 
Problema era că telepatia aducea în mod straniu cu un telefon 
- părea să funcționeze în ambele sensuri. Şi atunci el... ce 
devenea? Fantoma din maşină? Aşa ceva. Ei stăteau cu ochii 
pe Clay, însă şi Clay putea să stea cu ochii pe ei. Cel puţin în 
somn. În visele lui. 

Oare existau într-adevăr corturi la hotarul lui Kashwak, cu 
normali înşiruiți pentru a-şi detona creierii? Clay credea că 
da, atât în Kashwak, cât şi în locuri similare lui Kashwak, în 
toată ţara şi în toată lumea. Ritmul lor încetinise probabil de 
acum, dar punctele de verificare - punctele de transformare - 
puteau încă să mai existe acolo. 

Telefonarii foloseau telepatia vorbirii grupului pentru a-i 
convinge pe normali să vină. Să-i atragă prin vise să vină. Asta 
însemna că telefonarii erau inteligenţi, calculați? Nu, decât 
dacă erai de acord că un păianjen era inteligent fiindcă putea 
să ţeasă o plasă, ori că un aligator era calculat pentru că 
putea sta nemişcat şi să imite un buştean. Mergând spre nord 


pe Route 11 către Route 160, drumul care avea să-l ducă la 
Kashwak, Clay gândi că semnalul telepatic pe care telefonarii 
îl emiteau spre exterior ca o sirenă de ceaţă (sau un impuls 
electromagnetic) trebuia să conţină cel puţin trei mesaje 
separate. 

Veniţi şi veți fi în siguranță - lupta voastră pentru 
supraviețuire poate înceta. 

Veniţi şi veți fi cu ai voştri, în teritoriul vostru. Veniţi şi veți 
putea vorbi cu cei dragi vouă. 

Veniţi... Da... Ideea finală. Şi odată ce te apropiai îndeajuns, 
posibilitatea de opţiune înceta. Telepatia şi visul teritoriului 
adăpostit puneau pur şi simplu stăpânire pe tine. Te aşezai la 
coadă. Îl ascultai pe Sfârtecat spunându-ţi să nu staționezi, 
toți au şansa de a-i telefona unei persoane dragi, dar trebuie 
să procesăm cât mai mulți dintre voi, înainte ca soarele să 
apună şi noi să-ncepem s-o auzim pe Bette Midler cântând 
„The Wind Beneath My Wings". 

Totuşi cum puteau ei continua să o facă, în ciuda faptului 
că luminile nu mai ardeau, că oraşele arseseră şi că civilizația 
lunecase într-un puț cu sânge? Cum puteau ei continua, 
înlocuind milioanele de telefonari pierduţi în convulsia 
originală şi în distrugerea cârdurilor care urmase? Puteau 
continua, întrucât Semnalul nu se terminase. Undeva - în 
laboratorul clandestin sau în atelierul improvizat într-un 
garaj - un gadget continua să funcţioneze cu baterii, un 
modem continua să-şi emită ţiuitul scârțâit şi dement. Să-l 
trimită spre sateliții ce zburau în jurul globului, ori spre 
turnurile de retransmitere cu microunde care-l încingeau ca 
un brâu de oțel. Şi unde puteai să telefonezi şi să fii sigur că 
apelul tău va ajunge la destinaţie, chiar dacă glasul ce 
răspundea era doar al unui robot telefonic alimentat de 
baterii? 

Aparent, la 911. 

lar asta se întâmplase, aproape cu siguranţă, cu Johnny- 
Gee. 

Clay ştia că se întâmplase. Era deja mult prea târziu. 


Atunci de ce insista să meargă către nord prin întunericul 
ploios? În față era Newfield, nu departe, după care avea să 
comute de pe Route 11 pe Route 160 şi Clay avea ideea că 
după un drum nu foarte lung pe Route 160, zilele lui de citire 
a indicatoarelor rutiere (sau a orice altceva) aveau să ia 
sfârşit, aşa că de ce? 

Ştia însă de ce, tot aşa cum ştia că bubuitura îndepărtată 
şi claxonul scurt şi slab pe care le auzise în fața lui prin 
burnița întunecată însemnau că unul dintre sprinterii care se 
întrecuseră sfârşise rău. El insista din cauza biletului de pe 
oblon, ținut locului de nici cinci milimetri de bandă adezivă, 
atunci când îl recuperase; restul fusese dezlipit. El insista din 
cauza celui de-al doilea bilet pe care-l găsise pe avizierul din 
Primărie, pe jumătate ascuns de scrisoarea plină de speranţe 
adresată de Iris Noian surorii ei. Fiul său scrisese acelaşi 
lucru în ambele rânduri, cu majuscule: TE ROG, VINO ŞI IA- 
MĂ. 

Dacă el întârziase prea mult pentru a-l mai lua pe Johnny, 
poate că nu era totuşi prea târziu pentru a-l vedea şi a-i 
spune că încercase. Poate că ar fi reuşit să-şi controleze o 
parte îndeajuns de mare din sine, timp suficient pentru a face 
asta, chiar dacă ei aveau să-l silească să utilizeze un telefon 
mobil. 

Cât despre platforme şi miile de spectatori... 

— În Kashwak nu există stadion de fotbal, rosti el. 

În mintea lui, Jordan şopti: Este un stadion virtual. 

Clay îl împinse în lături. Îl împinse departe. El luase decizia. 
Era nebunie, bineînțeles, dar lumea de acum era nebună şi 
asta îl aducea în perfectă sincronizare. 


4 


La trei fără un sfert în noaptea aceea, cu picioarele obosite 
şi ud leoarcă, în ciuda canadienei cu glugă pe care şi-o 
însuşise din căsuţa custodelui din Springvale, Clay ajunse la 
intersecția dintre Route 11 şi 160. La joncțiunea celor două 
fusese un ambuteiaj de proporții şi Corvette care trecuse în 


goană pe lângă el în North Shapleigh făcea acum parte din 
morman. Şoferul atârna pe geamul teribil de comprimat din 
partea stângă, cu capul şi braţele spânzurând în jos, iar când 
Clay încercă să-i ridice capul, pentru a vedea dacă mai trăia, 
jumătatea superioară a trupului acestuia căzu pe şosea, 
trăgând după ea un şirag substanțial de intestine şi 
măruntaie. Clay se împletici până la un stâlp telefonic, îşi lipi 
de lemn fruntea pe care o simțea brusc fierbinte şi vomită 
până icni doar fiere. 

De cealaltă parte a intersecţiei, acolo unde 160 pornea spre 
ţinuturile nordului, se afla Magazinul Universal Newfield. În 
vitrină, un anunț promitea BOMBOANE SIROP INDIAN 
ORIGINAL ARTIZANAT „BIBELOURI'. Se părea că fusese nu 
doar jefuit, ci şi vandalizat, dar însemna adăpost de ploaie şi 
era departe de oroarea neaşteptată şi indiferentă pe care 
tocmai o întâlnise. Clay intră şi se aşeză, cu capul plecat, 
până ce nu se mai simți gata să leşine. Şi aici existau cadavre, 
le simțea mirosul, dar cineva aruncase o prelată peste ele, mai 
puţin două, şi cel puţin acelea două nu erau făcute bucăți. 
Frigiderul pentru bere al magazinului fusese spart şi era gol, 
însă automatul de Coca-Cola era doar spart. Clay scoase un 
suc de ghimber şi-l bău cu  înghiţituri prelungi, 
încete, oprindu-se să eructeze. După o vreme, începu să se 
simtă mai bine. 

Simţea un dor disperat de prietenii săi. Nefericitul de pe 
autostradă şi cel cu care se întrecuse fuseseră singurii 
sprinteri pe care-i văzuse toată noaptea şi nu întâlnise absolut 
nici un grup de refugiați. Îşi petrecuse tot timpul doar cu 
gândurile ca tovarăşi. Poate că vremea îi ținea pe drumeți la 
interior sau poate că de acum călătoreau în cursul zilei. Nu 
aveau nici un motiv să n-o facă, dacă telefonarii trecuseră de 
la omoruri la convertiri. 

Îşi dădu seama că în noaptea aceasta nu auzise muzica-de- 
cârd, aşa cum o denumise Alice. Poate că toate cârdurile se 
aflau mai la sud, cu excepţia celui mare (Clay presupunea că 
trebuia să fie unul mare) care administra Konvertirile 
Kashwak. Nu-i păsa cine ştie ce; deşi era singur, absența unor 


melodii ca „| Hope You Dance" şi „The Theme from A Summer 
Place" tot avea să fie o mică răsplată. 

Hotări să mai meargă cel mult o oră, după care să-şi 
găsească un adăpost în care să se cuibărească. Ploaia 
înghețată îl omora. leşi din Magazinul Universal Newfield, 
întorcând capul ferm în direcţia opusă automobilului Corvette 
zdrobit şi a resturilor îmbibate de ploaie ce zăceau lângă el. 


5 


Sfârşi prin a umbla până aproape că se lumină de ziuă, pe 
de o parte fiindcă ploaia încetase, dar în principal pentru că pe 
Route 160 nu existau adăposturi, ci doar pădure. Apoi, pe la 
patru şi jumătate, trecu pe lângă un indicator ciuruit de 
gloanţe ce anunţa: INTRAȚI ÎN GURLEYVILLE, TERITORIU 
NEÎNCORPORAT. După alte zece minute, depăşise probabilul 
raison d'etre al lui Gurleyville - Cariera Gurleyville, o gigantică 
exploatare de suprafață cu câteva barăci, basculante grele şi 
un garaj la baza pereţilor săi de granit sfredeliți. Clay se gândi 
o clipă la posibilitatea de a petrece noaptea într-o magazie de 
scule şi echipamente, după care decise că putea să găsească şi 
ceva mai bun şi-şi continuă drumul. Nici până acum nu 
văzuse vreun pelerin şi nu auzise muzică-de-cârd, nici chiar în 
depărtare. Putea foarte bine să fi fost ultimul supraviețuitor de 
pe Pământ. 

Nu era. La alte zece minute după ce lăsase cariera în spate, 
ajunse pe coama unui deal şi zări la poalele lui un sătuc. 
Prima clădire la care ajunse era Departamentul Pompierilor 
Voluntari Gurleyville (NU UITAŢI SETEA DE SÂNGE DE 
HALOWEEN anunţa avizierul din față; se părea că la nord de 
Springvale nimeni nu ştia să scrie fără greşeli ortografice) şi în 
parcarea ei doi teloameni se înfruntau în fața unei maşini de 
pompieri vechi şi amărâte care fusese fabricată probabil la 
sfârşitul războiului din Coreea. 

Ei se întoarseră lent spre Clay, când îi lumină cu lanterna, 
dar după aceea îl ignorară şi reveniră la poziţiile inițiale, 
fixându-se din priviri. Amândoi erau bărbaţi, unul de vreo 


douăzeci şi cinci de ani, iar celălalt probabil de două ori mai 
vârstnic. Nu încăpea nici o îndoială că ambii erau telefonari. 
Hainele le erau mizerabile şi complet zdrenţuite. Feţele le erau 
crestate şi julite. Cel mai tânăr părea că suferise o arsură 
serioasă care-i afectase complet un braț. Ochiul stâng al 
bătrânului scânteia dinapoia unor pliuri de carne urât 
inflamată şi probabil infectată. Felul cum arătau ei nu era 
însă cel mai important lucru. Cel mai important lucru era ce 
simțea Clay: aceeaşi sufocare stranie de care el şi Tom 
avuseseră parte în biroul din Gaiten Citgo, unde intraseră 
pentru a căuta cheile cisternei cu pro-pan. Senzaţia de 
acumulare a unei forțe puternice. 

Şi era noapte. Din cauza plafonului gros de nori, revărsatul 
zilei rămânea încă la stadiul de zvon. Ce făceau tipii ăştia 
noaptea? 

Clay stinse lanterna, scoase revolverul 0,45 Nickerson şi 
rămase privind dacă se va întâmpla ceva. Vreme de câteva 
secunde crezu că nu se va petrece nimic, că nu va fi decât 
senzația aceea bizară de tăiere a răsuflării, sentimentul că 
ceva era pe punctul să se declanşeze. După aceea auzi un ţiuit 
ascuțit, ca şi cum cineva ar fi vibrat o lamă de ferestrău. Clay 
ridică ochii şi văzu că firele electrice care treceau prin fața 
postului de pompieri se deplasau rapid înainte şi înapoi, prea 
iute ca să poată fi văzute. 

— Pleci! 

Fusese tânărul şi el păruse să arunce silabele în spasme, cu 
un efort uriaş. Clay tresări. Dacă degetul lui ar fi fost pe 
trăgaciul revolverului, aproape cu siguranţă ar fi tras. Nu mai 
fusese vorba acum despre Au şi liin, ci fusese un cuvânt real. | 
se păruse că-l auzise şi în minte, dar slab, foarte slab. Doar 
un ecou muribund. 

— Tu]... Pleci! replică bătrânul. 

Purta bermude bufante, cu turul murdar de o uriaşă pată 
cafenie, care putea să fi fost noroi sau excremente. Vorbea cu 
tot atâta efort, însă de data aceasta Clay nu mai auzi nici un 
ecou în minte. În mod paradoxal, asta îl făcu să fie şi mai 
sigur că-l auzise pe primul. 


Uitaseră de el complet. Măcar de atâta putea fi sigur. 

— Meul rosti tânărul, aruncând din nou spasmodic 
cuvântul. 

Şi se convulsiona realmente. Întregul său trup păru că 
unduieşte de efort. Îndărătul lui, câteva ferestruici de la uşa 
mare a garajului postului de pompieri se sparseră şi revărsară 
cioburi în exterior. 

Urmă o pauză prelungă. Clay privi, fascinat, uitând complet 
de Johnny pentru prima dată de când părăsise Kent Pond. 
Bătrânul părea că se gândeşte cu furie, că se străduieşte cu 
furie, şi Clay bănuia că se străduia să se exprime aşa cum 
făcuse înainte ca Semnalul să-l lipsească de vorbire. 

Deasupra postului de pompieri voluntari, care nu era decât 
un garaj înfrumusețat, sirena porni cu un UUUP scurt, parcă 
străbătută de un zvâcnet fantomatic de electricitate. lar 
luminile vechii maşini de pompieri - farurile şi girofarurile roşii 
- se aprinseră o clipă, iluminându-i pe cei doi bărbați şi 
trasându-le brusc umbrele. 

— Dracu! Zici tu! reuşi bătrânul. 

Scuipase cuvintele ca pe un dumicat care-i stătuse în gât. 

— Inamea | răcni tânărul şi, în mintea lui Clay, acelaşi glas 
şopti Maşina mea. 

Era simplu, realmente. În loc de batoane Twinkie, se luptau 
pentru maşina veche de pompieri. Numai că asta se petrecea 
noaptea - de acord, la sfârşitul nopţii, dar era încă întuneric 
total - şi ei aproape că vorbeau iarăşi. Ce dracu, chiar 
vorbeau! 

Se părea însă că vorbirea se terminase. Tânărul îşi plecă 
fruntea, sprintă spre bătrân şi-l izbi cu capul în piept. 
Bătrânul se prăbuşi răşchirat pe spate. Tânărul se împiedică 
de picioarele lui şi căzu în genunchi. 

— Dracul urlă el. 

— Fula! zbieră celălalt. 

Fusese cât se putea de clar. Nu puteai să confunzi pula. 

Cei doi se ridicară şi se îndepărtară, astfel că între ei erau 
vreo cinci metri. Clay le putea percepe ura. Era în capul lui; îi 
apăsa globii oculari, străduindu-se să iasă. 


Tânărul rosti: 

— Aiai... inamea! 

Şi în capul lui Clay, glasul îndepărtat al tânărului şopti: Aia 
este maşina mea. 

Bătrânul inspiră adânc. Convulsiv, ridică un braț acoperit 
de crustele cicatricelor şi-i arătă tânărului degetul mijlociu. 

— Stai. Aici! rosti el cu limpezime perfectă. 

Cei doi plecară capetele şi se repeziră unul spre celălalt. 
Capetele li se ciocniră cu un pocnet răsunător, care-l făcu pe 
Clay să tresară. De data aceasta, explodară toate ferestrele 
garajului. Sirena de pe acoperiş emise un lung țipăt de război, 
înainte să moară definitiv. Tuburile fluorescente din postul de 
pompieri se aprinseră şi funcționară poate trei secunde, pur şi 
simplu numai pe bază de energie dementă. Răbufni o rafală 
scurtă de muzică: Britney Spears cântând „Oops!... 1 Did It 
Again". Două cabluri de electricitate se rupseră cu sunet fluid 
de vibrații şi căzură în fața lui Clay, care se retrase grăbit 
dinaintea lor. Poate că erau morți, ar fi trebuit să fie morți, 
dar... 

Bătrânul căzu în genunchi cu sângele curgându-i pe 
ambele părți ale capului. 

— Maşina mea! spuse el perfect distinct, apoi se prăbuşi cu 
fața în jos. 

Tânărul se întoarse către Clay, parcă pentru a-l lua ca 
martor la victoria lui. Din părul murdar şi încâlcit, sângele îi 
curgea printre ochi în firicele duble, în jurul nasului şi peste 
gură. Ochii lui, văzu Clay, nu erau deloc inexpresivi. Erau 
nebuni. Clay pricepu -brusc, complet şi incontestabil - că dacă 
aici era locul unde ducea ciclul, atunci fiul lui nu mai putea fi 
salvat. 

— Inamea! zbieră tânărul. Inamea, inamea! 

Sirena maşinii de pompieri emise un mârâit scurt şi sinuos, 
ca o încuviințare. 

— INAM... 

Clay îl împuşcă, după care puse revolverul 0,45 înapoi în 
toc. Ce dracu, îşi spuse, mă pot sui doar o singură dată pe 
piedestal. 


Cu toate acestea, tremura rău şi când pătrunse în singurul 
motel din Gurleyville, aflat în partea opusă a oraşului, avu 
nevoie de mult timp până reuşi să adoarmă. În locul 
Sfârtecatului, în vise îl vizită fiul său, un copil murdar, cu ochi 
goi, care răspunse 'Tedracu' inamea, când Clay îi strigă 
numele. 


6 


Se trezi din visul acela cu mult înainte de lăsarea 
întunericului, dar somnul se terminase pentru el şi decise să 
pornească din nou la drum. lar după ce va ieşi din Gurleyville 
- puţinul cât mai avea de ieşit din Gurleyville - va şofa. Nu 
avea nici un motiv să n-o facă; Route 160 părea complet 
pustie şi probabil că rămăsese aşa după ambuteiajul urât de 
la joncțiunea cu Route 11. Atât doar că el nu observase asta, 
în beznă şi ploaie. 

Sfârtecatul şi prietenii lui au curățat drumul, îşi spuse. 
Bineînțeles că ei au făcut-o, este nenorocitul de jgheab al 
vitelor. Pentru mine este probabil jgheabul care duce la abator. 
Fiindcă eu sunt un caz vechi. Le-ar plăcea să mă ştampileze 
ACHITAT şi să mă bage în biblioraftul din fişet, cât mai repede 
cu putință. Păcat de Tom şi Jordan, şi de ceilalți trei Mă-ntreb 
dac-au găsit suficiente drumuri lăturalnice pentru a-i duce în 
centrul New Hampshire şi.. 

Ajunse în culmea unei măguri şi gândul i se întrerupse ca 
retezat. Oprit în mijlocul şoselei, dedesubt, era un microbuz 
şcolar galben având vopsite pe o latură cuvintele ŞCOALA 
MAINE DISTRICTUL 38 NEWFIELD. De el erau rezemaţi un 
bărbat şi un băiat. Bărbatul ţinea brațul după umerii 
băiatului într-un gest relaxat de prietenie pe care Clay l-ar fi 
recunoscut oriunde. Pe când stătea locului, înlemnit, 
nevenindu-i să-şi creadă ochilor, alt bărbat apăru dinapoia 
botului bont al microbuzului. Avea păr lung şi sur, strâns în 
coadă la spate. Îl urmă o femeie gravidă în tricou. 

Tricoul era albastru-purpuriu, nu negru Harley-Davidson, 
însă femeia era într-adevăr Denise. 


Jordan îl zări pe Clay şi-i strigă numele. Se eliberă de sub 
brațul lui Tom şi porni în fugă. Clay alergă spre el. Se 
întâlniră cam la treizeci de metri în fața microbuzului şcolar. 

— Clay! strigă Jordan aproape isteric de fericire. Eşti chiar 
tu! 

— Chiar eu, încuviință Clay. 

Îl ridică pe băiat în aer, apoi îl sărută. Nu era Johnny, dar 
avea să meargă şi Jordan, cel puţin deocamdată. Îl strânse 
tare în braţe, după aceea îl lăsă jos şi-i studie fața trasă, 
neputând să nu observe cearcănele cafenii de oboseală de sub 
ochi. 

— Cum Dumnezeu aţi ajuns aici? 

Jordan se înnegura la chip. 

— N-am putut... adică, doar am visat... 

Tom se apropie de ei, mergând cu paşi mari. Ignoră şi de 
data aceasta braţul întins al lui Clay şi-l strânse în brațe. 

— Ce faci, van Gogh? întrebă el. 

— Perfect. Sunt în culmea fericirii să vă văd, băieți, da' nu- 
nțeleg... 

Tom îi oferi un zâmbet. Era în acelaşi timp obosit şi dulce, 
un surâs ca un steag alb. 

— Expertul nostru în calculatoare încearcă să-ți spună că, 
în cele din urmă, pur şi simplu n-am avut de ales. Haide jos la 
micul autobuz galben. Ray spune că dacă şoseaua rămâne 
liberă - şi sunt sigur că aşa va fi - până la apus putem ajunge 
în Kashwak, chiar mergând cu cincizeci de kilometri pe oră. Ai 
citit Castelul bântuit“ ? 

Clay scutură din cap, derutat. 

— Am văzut filmul. 

— Există acolo o replică perfectă pentru situaţia actuală - 
„Călătoriile se sfârşesc prin întâlnirea îndrăgostiților." Se pare 
că în cele din urmă aş putea ajunge să-l întâlnesc pe puştiul 
tău. 

Coborâră către microbuzul şcolar. Dan Hartwick îi oferi lui 
Clay o cutiuță de tablă Altoids, cu o mână nu tocmai fermă. 
Ca şi Jordan şi Tom, părea epuizat. Simţindu-se ca într-un 


vis, Clay luă o pastilă. O fi fost sau nu sfârşitul lumii, dar izul 
de mentă era neaşteptat de puternic. 

— Salut, omule, rosti Ray. 

Stătea la volanul microbuzului, cu şapca Dolphins lăsată 
pe ceafă şi o ţigară aprinsă într-o mână. Arăta palid şi supt la 
față. Privea afară prin parbriz, însă nu la Clay. 

— Hai, Ray, ce mai stai? spuse Clay. 

Ray surâse scurt. 

— Am auzit de câteva ori poanta asta. 

— Sunt convins c-ai auzit-o de sute de ori. Ți-aş fi spus că 
mă bucur să te văd, dar, ținând seama de circumstanţe, nu 
sunt încredințat că ai dori să auzi asta. 

Continuând să privească prin parbriz, Ray replică: 

— Acolo-i cineva pe care în mod clar n-ai fi încântat să-l 
vezi. 

Clay se uită. Toţi se uitară. La cinci sute de metri mai la 
nord, Route 160 suia alt deal, iar acolo, cu treningul 
HARVARD mai murdar ca oricând, totuşi încă viu colorat pe 
fundalul cerului sur de după-amiază, se afla Sfârtecatul. Îl 
înconjurau poate alți cincizeci de telefonari. El îi văzu 
privindu-l şi ridică brațul, fluturându-l de două ori spre ei, 
dintr-o parte în cealaltă, aidoma unui om care şterge un 
parbriz. După aceea se întoarse şi se îndepărtă, cu alaiul lui 
(cârdulețul lui, gândi Clay) urmându-l de o parte şi cealaltă ca 
un siaj în V. În scurt timp, dispărură din vedere. 


VIERMELE 


1 


Se opriră la o zonă pentru picnic, ceva mai sus pe şosea. 
Nici unul nu era prea flămând, dar pentru Clay era o ocazie de 
a-şi pune întrebările. Ray nu mancă deloc, ci doar stătu pe 
buza unui grătar din piatră, astfel ca vântul să nu bată către 
el, şi fuma, ascultând. Nu contribuise cu nimic la conversație 
şi lui Clay i se păru complet demoralizat. 


— Noi credem că ne-am oprit aici, vorbi Dan arătând zona 
micuță de picnic, mărginită de brazi şi foioase în culorile 
toamnei, cu pârâul care clipocea şi poteca de drumeţie cu 
indicatorul din capăt pe care scria DACĂ MERGEŢI LUAŢI O 
HARTĂ! Probabil că ne-am oprit aici, fiindcă... Se uită la 
Jordan. Tu crezi că ne-am oprit aici, Jordan? Tu pari să ai 
percepția cea mai clară. 

— Da, zise Jordan. Asta este ceva real. 

— Mda, spuse Ray fără să ridice ochii. Suntem cu adevărat 
aici. Lovi cu palma în piatra grătarului şi verigheta lui scoase 
un sunet slab cling-cling-cling. Asta-i o cioacă reală. Suntem 
iarăşi laolaltă, asta-i tot ce doreau ei. 

— Nu-nţeleg, rosti Clay. 

— Nici noi, cel puţin nu complet, făcu Dan. 

— Ei sunt mult mai puternici decât aş fi bănuit vreodată, 
zise Tom. Măcar atât înţeleg. 

Îşi scoase ochelarii şi-i lustrui pe cămaşă. Era un gest 
obosit, distrat. Părea cu zece ani mai bătrân decât bărbatul pe 
care Clay îl întâlnise în Boston. 

— Şi ne-au manipulat minţile. Râu. N-am avut nici cea mai 
mică şansă. 

— Îmi păreţi obosiţi, toţi, observă Clay. 

Denise izbucni în râs. 

— Da”? Ei bine, am ajuns la oboseala asta în mod cinstit. 
Ne-am despărțit de tine şi am pornit pe Route 11 spre vest. Am 
mers, până am văzut zorile începând să se ivească în est. Nu 
părea să aibă rost să luăm vreo maşină, pentru ca şoseaua 
era un dezastru. Poate că prindeai cinci sute de metri liberi, 
apoi... 

— Recifele de autostradă, ştiu, încuviință Clay. 

— Ray zicea că va fi mai bine după ce ajungeam la vest de 
intrarea cu taxă de la Spaulding, dar am decis să rămânem 
peste zi în Motelul Twilight. 

— Am auzit de locul ăsta, zise Clay. Este la marginea 
Pădurii Vaughan. Are o anume notorietate în colțul meu de 
lume. 


— Da? Mă rog, strânse femeia din umeri. Am ajuns deci 
acolo şi puştiul - Jordan - a zis: „O să vă prepar cel mai grozav 
mic dejun pe care l-ați mâncat vreodată." Noi i-am răspuns: 
Visezi, puştiule - ceea ce s-a dovedit a fi o ironie, întrucât exact 
asta şi era, într-un fel - însă curentul electric mergea acolo şi 
el s-a apucat de treabă. A pregătit un mic dejun uriaş, pe 
cuvântul meu ! Am contribuit de fapt toți. Era tatăl tuturor 
mic dejunurilor. Povestesc corect? 

Da, aprobară tăcuţi Tom şi Jordan. Aşezat pe marginea 
grătarului, Ray se mulțumi să-şi mai aprindă o țigară. 

Potrivit spuselor Denisei, mâncaseră toți în sala de mese, 
ceea ce lui Clay i se păru interesant, deoarece era sigur că 
Twilight nu avea o sală de mese; era un motel simplu, fără 
mofturi, aşezat de o parte şi cealaltă a graniței dintre statele 
Maine şi New Hampshire. Se zvonea că singurele comodități 
erau duşurile cu apă rece şi filmele XXX fierbinți din camerele 
cât cutiile de pantofi. 

Povestea deveni mai stranie. În motel exista un tonomat, 
dar nici vorbă de Lawrence Welk şi Debby Boone, ci fusese 
ticsit cu chestii fierbinți (inclusiv cu „Hot Stuff' al Donnei 
Summer) şi, în loc să meargă direct în pat, ei dansaseră - 
energic! - timp de două-trei ore. Apoi, înainte de culcare, 
consumaseră altă masă gigantică, de data aceasta cu Denise 
în rolul maestrului bucătar. După care, în sfârşit, se 
prăbugşiseră. 

— Şi am visat că mergeam, spuse Dan. 

Vorbea cu o amărăciune de om înfrânt care era 
tulburătoare. Nu mai era acelaşi bărbat pe care Clay îl 
întâlnise cu două nopţi în urmă, cel care spusese: Sunt 
aproape sigur că-i putem alunga din minţile noastre când 
suntem treji şi S-ar putea să reuşim realmente, este încă 
devreme pentru ei. Acum râse scurt cu un sunet lipsit de orice 
veselie. 

— Omule, de fapt am visat toate alea, fiindcă în realitate am 
mers toată ziua. 

— Nu chiar toată, interveni Tom. Eu am visat că şofam... 


— Da, tu ai şofat, zise Jordan încetişor. Numai o oră, sau 
cam aşa, dar ai şofat. Asta a fost când am visat că dormeam 
în Motelul Twilight... Şi eu am visat că şofam. Era ca un vis în 
interiorul unui vis. Numai că acela era real. 

— Vezi? surâse Tom spre Clay şi ciufuli chica deasă a lui 
Jordan. La un anumit nivel, Jordan a ştiut-o permanent. 

— Realitate virtuală, rosti Jordan, asta a fost. Aproape ca şi 
cum ai fi în interiorul unui joc video. Şi nici măcar nu era prea 
bine realizată. Se uită către nord, în direcţia în care dispăruse 
Sfârtecatul. În direcția Kashwak. Va deveni mai bună, dacă ei 
devin mai buni. 

— Ticăloşii n-o pot face deloc după căderea nopţii, spuse 
Ray. Trebuie să facă nani-n pizda mă-sii. 

— Iar la sfârşitul zilei, asta făceam şi noi, zise Dan. Acela 
era scopul lor. Să ne obosească în asemenea hal, încât să nu 
ne putem da seama ce se-ntâmpla nici chiar când sosea 
noaptea, iar ei pierdeau controlul. În timpul zilei, preşedintele 
lui Harvard era mereu pe-aproape, împreună cu un cârd 
măricel, emițând câmpul lor de forță mentală, creând 
realitatea virtuală despre care vorbeşte Jordan. 

— Probabil c-asta a fost, încuviință Denise. Da. 

Toate acestea se petrecuseră, socoti Clay, pe când el 
dormise în căsuţa custodelui. 

— Ei însă nu voiau doar să ne obosească, spuse Tom. Nu 
voiau nici doar să ne întoarcem spre nord. De fapt, voiau să 
fim toți împreună. 

Ei cinci reveniseră la realitate într-un motel dărăpănat de 
pe Route 47 - Route 47 din statul Maine, la sud şi nu prea 
departe de râul Great Works. Sentimentul de dislocare, povesti 
Tom, fusese colosal. Sunetul muzicii-de-cârd, nu foarte 
îndepărtată, nu-i ajutase cu nimic. Toţi bănuiau ce se 
petrecuse în realitate, însă Jordan transpusese faptele în 
cuvinte şi tot el atrăsese atenţia asupra evidenţei: tentativa lor 
de evadare eşuase. Da, probabil că o puteau şterge din motelul 
în care se treziseră, pentru a porni iarăşi către vest, dar cât de 
departe aveau să ajungă de data asta? Erau epuizați. Mai rău 
încă, erau demoralizaţi. Acelaşi Jordan atrăsese atenţia că era 


posibil ca telefonarii să fi aranjat chiar ca nişte normali sa le 
spioneze mişcările nocturne. 

— Am mâncat, zise Denise, deoarece eram înfometați, nu 
numai obosiţi. După aceea ne-am culcat de-adevăratelea şi 
am dormit până a doua zi dimineaţă. 

— Eu m-am trezit primul, rosti Tom. În curte stătea 
Sfârtecatul însuşi. Mi-a făcut o plecăciune scurtă şi a arătat 
cu brațul spre drum. 

Clay îşi reamintea bine gestul. Drumul va aparține. Puteți 
pleca. 

— Cred că l-aş fi putut împuşca - o aveam la mine pe 
Doamna Mitralieră - dar ce am fi obținut prin asta? 

Clay clătină din cap. Absolut nimic. 

Reveniseră pe drum, mergând mai întâi pe Route 47. Apoi, 
povesti Tom, se simțiseră înghiontiți mental pe un drum 
forestier nemarcat, care părea să şerpuiască spre sud-est. 

— Şi-n dimineața asta n-aţi avut nici o viziune? întrebă 
Clay. Nici un vis? 

— Nu, răspunse Tom. Ei ştiu c-am priceput ideea. La urma 
urmelor, pot citi minţile. 

— Ne-au auzit țipând „cedăm!', spuse Dan pe acelaşi ton 
înfrânt, amar. Ray, nu cumva mai ai vreo ţigară-n plus? Mă 
lăsasem, dar poate c-o să m-apuc din nou de fumat. 

Ray îi aruncă pachetul, fără un cuvânt. 

— Este ca şi cum ai fi înghiontit de o mână, atât doar că 
asta se întâmplă în interiorul creierului tău, zise Tom. Deloc 
plăcut. Indiscret într-un mod pe care nici măcar nu ştiu cum 
sa-l descriu. Şi-n tot acest timp, exista senzația că suntem 
însoțiți de Sfârtecat şi de cârdul său. De câteva ori i-am zărit 
pe unii printre copaci; de cele mai multe ori n-am văzut pe 
nimeni. 

— Aşadar, spuse Clay, acum nu se mai adună în cârd doar 
la începutul şi la sfârşitul zilei. 

— Nu, comportamentul acela se schimbă, răspunse Dan. 
Jordan are o teorie... interesantă şi cu unele observaţii care o 
susțin. În plus, noi reprezentăm o ocazie specială. 

Îşi aprinse ţigara. Inhala. Tuşi. 


— Băga-mi-aş..., ştiam eu că aveam un motiv pentru care 
am renunțat la ele! Continuă apoi, aproape fără pauză: Ştii, ei 
pot pluti. Este un fel de levitaţie şi probabil un mod al naibii 
de util pentru deplasare, ţinând seama de faptul că şoselele 
sunt blocate De parcă ar avea un covor fermecat. 

După ce merseseră un kilometru şi jumătate pe drumul 
forestier, aparent fără destinație, cei cinci descoperiseră o 
cabană în fața căreia era parcata o camionetă. Cheile erau în 
cabină. Ray şofase, iar Tom şi Jordan stătuseră pe platforma 
din spate. Nici unul dintre ei nu fusese surprins când, în cele 
din urmă, drumul forestier revenise către nord. Chiar înainte 
de a se sfârşi, balizele de navigație din capetele lor îi 
trimiseseră pe alt drum, apoi pe al treilea, care fusese doar cu 
puțin mai mult decât o pereche de făgaşe între care creşteau 
buruieni. Până la urmă şi drumul acela se înecase într-un 
smârc, unde camioneta se împotmolise, dar după o oră de 
înaintare cu greu ajunseseră pe Route 1l, la sud de 
joncțiunea cu 160. 

— Acolo erau doi telefonari morți recent, zise Tom. Linii de 
înaltă tensiune doborâte şi stâlpi rupți. Ciorile aveau un 
festin. 

Clay se gândi dacă să le spună ce văzuse la Departamentul 
Pompierilor Voluntari Gurleyyville, însă renunță. Dacă avea 
vreo legătură cu situația prezentă, el n-o vedea. În plus, erau 
destui telefonarii care nu se luptau între ei şi aceia îi siliseră 
pe cei cinci să continue drumul. 

Totuşi nu forța lor îi adusese la microbuzul galben, ci Ray îl 
descoperise pe când explora Magazinul Universal Newfield, iar 
ceilalți scotoceau după băuturi răcoritoare în acelaşi automat 
pe care-l cercetase şi Clay. Ray văzuse microbuzul printr-o 
fereastră din spate. 

De atunci opriseră numai o singură dată, să facă un foc pe 
podeaua de granit a Carierei Gurleyville şi să mănânce o masă 
caldă. Tot din Magazinul Universal Newfield îşi luaseră şi 
încălțări noi - mersul prin smârc îi înnoroise până la genunchi 
- şi se odihniseră o oră. Probabil că trecuseră pe lângă Clay, 
aflat în Motelul Gurleyville, cam pe când se deşteptase el, 


fiindcă la scurt timp după aceea fuseseră înghiontiți să se 
oprească. 

— Şi iată-ne acum, rosti Tom. Cazul este ca şi închis. Roti 
larg un braţ, spre cer, pământ şi copaci. Cândva, fiule, toate 
acestea îți vor aparține. 

„Ghiontii' aceia mi-au dispărut din cap, cel puţin 
deocamdată, spuse Denise. Pentru asta, sunt recunoscătoare, 
pentru că în prima zi a fost cel mai oribil. Vreau să spun că 
Jordan a avut cel mai clar ideea că ceva nu era în regulă, dar 
cred că noi toţi ştiam că nu era... Înţelegi, tocmai real. 

— Da, încuviință Ray şi-şi frecă ceafa. Parc-am fi fost într- 
un basm pentru copii, în care păsările şi şerpii vorbesc. Ei zic 
chestii de felul: „Totul e bine, n-ai nimic, nu contează că te dor 
picioarele, eşti băiat-de-băiat." „Băiat-de-băiat', aşa spuneam 
noi în Lynn, acolo unde am crescut eu. 

— „Lynn, Lynn, oraş adulterin, în Rai nu intri, te previn", 
intona Tom. 

— Tu ai crescut cu sectanțţii, aşa-i, încuviință Ray. Oricum, 
puştiul a ştiut mai bine, eu am ştiut mai bine, cred că noi toți 
am ştiut mai bine-n pizda mă-sii. Să fi avut jumătate de creier 
şi tot nu puteai să crezi c-o să scap.... 

— Am crezut pe cât de mult am putut, întrucât doream să 
cred, spuse Dan, dar de fapt n-am avut nici o clipă vreo şansă. 
Poate că alți normali ar fi avut, însă nu noi, nu ucigaşii de 
cârduri. Ei vor să pună mâna pe noi, indiferent ce li s-ar 
întâmpla. 

— Ce credeţi că au de gând pentru noi? întrebă Clay. 

— Ah, să ne omoare, răspunse Tom aproape fără interes. 
Cel puţin mă voi putea alege cu un somn decent. 

În sfârşit, mintea lui Clay pricepu două lucruri. Ceva mai 
devreme în decursul conversației, Dan spusese despre 
comportamentul lor normal ca se schimba, iar Jordan avea o 
teorie în privința aceea. Cu o clipă în urmă, el spusese 
indiferent ce li s-ar întâmpla. 

— Am văzut doi telefonari atacându-se unul pe celălalt nu 
departe de aici, le spuse Clay în cele din urmă. 

— l-auzi, făcu Dan fără prea mare interes. 


— Noaptea, adăugă el şi acum toţi îl priviră. Se luptau 
pentru o maşină de pompieri ca doi copii pentru o jucărie. Am 
receptat ceva din telepatia aceea de la unul dintre ei, dar 
amândoi vorbeau. 

— Vorbeau? repetă Denise sceptic. Adică pronunțau 
cuvinte? 

— Da, cuvinte. Claritatea nu era întotdeauna perfectă, însă 
erau neîndoios cuvinte. Câţi morţi recenți aţi văzut voi? 
Numai cei doi despre care a spus Tom? 

— Probabil că am văzut o duzină de când ne-am trezit la 
realitate, răspunse Dan. 

Îi privi pe ceilalți. Tom, Denise şi Jordan aprobară în tăcere. 
Ray ridică din umeri şi-şi aprinse altă ţigară. 

— Este totuşi greu de precizat cauza morții. S-ar putea ca ei 
să-şi revină - asta s-ar potrivi cu teoria lui Jordan, deşi nu şi 
partea cu vorbitul. Este posibil să fi fost pur şi simplu nişte 
cadavre pe care cârdurile n-au ajuns încă să le ridice. 
Strângerea trupurilor nu pare a fi prioritatea lor în clipa de 
faţă. 

— Noi suntem prioritatea lor şi ne vor înghionti să plecăm în 
scurt timp, rosti Tom. Nu cred că până mâine vom căpăta... 
ştiţi voi, marele tratament pe stadion, dar sunt sigur că ei 
doresc să ajungem în Kashwak azi, înainte de a se întuneca. 

— Jordan, întrebă Clay, care-i teoria ta? 


e Cred, răspunse Jordan, că în programul original exista un 
vierme. 


2 


— Nu-nţeleg, zise Clay, dar asta n-ar trebui să vă 
surprindă. Când era vorba de calculatoare, puteam folosi 
Word, Adobe Illustrator şi serviciile de e-mail în rest, eram mai 
degrabă analfabet. Johnny a trebuit să mă-nveţe jocul 
Solitaire, care era preinstalat. 

Îl durea să vorbească despre asta. Îl durea şi mai mult, 
amintindu-şi mâna lui Johnny închizându-se peste a sa, pe 


mouse. 

— Ştii totuşi ce-i un vierme de calculator, nu? 

— Ceva care-ţi intră în calculator şi-ţi distruge toate 
programele, nu? 

Jordan dădu ochii peste cap, dar răspunse calm: 

— Pe-aproape. Viermele poate să sape în profunzime şi să-ţi 
altereze fişierele şi hard discul. Dacă intră în ceea ce partajezi 
şi în chestiile pe care le expediezi altora, chiar în ataşamentele 
de e-mail - şi o poate face - se poate răspândi la fel ca o boală. 
Uneori viermii au progenituri. Viermii în sine sunt mutanțţi şi 
uneori progeniturile suferă la rândul lor alte mutații. Până 
aici e clar? 

— Da. 

— Semnalul a fost un program de calculator expediat prin 
modem - este unicul mod în care ar fi putut funcționa. Şi 
continuă să fie expediat prin modem. Atât doar că în el exista 
un vierme, iar viermele acela modifică programul, care se 
transformă pe zi ce trece. GBGS... Ştii ce-i GBGS? 

— Habar n-am. 

— Este prescurtarea de la „gunoi bagi, gunoi scoţi”. Noi 
credem că există puncte de convertire, în care telefonarii îi 
schimbă pe normali în... 

Clay îşi reaminti visul său. 

— În privinţa asta, v-am luat-o mult înainte. 

— Dar acum ei capătă un program necorespunzător. 
Înţelegi? Iar asta are sens, fiindcă se pare că telefonarii cei mai 
recenți o iau razna primii. Se bat între ei, au accese 
necontrolate sau mor pur şi simplu. 

— Nu deţii suficiente date ca să afirmi aşa ceva, replică 
imediat Clay. 

Se gândea la Johnny. 

Ochii lui Jordan fuseseră strălucitori. Acum îşi mai 
pierdură din însufleţire. 

— Este adevărat. Apoi însă bărbia i se ridică. Dar e logic! 
Dacă premisa este corectă - dacă există un vierme, ceva activ 
care pătrunde tot mai adânc în programul original - atunci 
este la fel de logic ca şi latina pe care o folosesc ei. Noii 


telefonari reinițializează, dar este o reinițializare nebună, 
neregulată. Ei capătă telepatia, însă continuă să poată vorbi. 
Ei... 

— Jordan, nu poți trage concluzia asta, bazându-te doar pe 
cei doi văzuţi de mine... 

Jordan nu mai era atent la el. De fapt vorbea de unul 
singur, cu propria-i persoană. 

— Ei nu deţin comportamentul de cârd al celorlalţi, nu la fel 
de complet, deoarece imperativul adunării în cârd este 
imperfect instalat. În loc de aşa ceva, ei... se culcă târziu şi se 
scoală devreme. 

Revin la agresiune față de cei asemenea lor. Şi dacă se va 
înrăutăţți ... nu-nțelegeți? Cei mai recenți telefonari vor fi 
primii care o vor lua razna! 

— Este ca-n Războiul lumilor, spuse Tom visător. 

— Cum? făcu Denise. N-am văzut filmul ăla. Mi s-a părut 
prea îngrozitor. 

— Invadatorii erau ucişi de microbi pe care corpurile 
noastre îi tolerau cu uşurinţă, explică Tom. N-ar fi o ironie a 
sorții ca toți telefonebunii să moară din cauza unui virus de 
calculator? 

— Eu aş prefera agresiunea, zise Dan. Să se ucidă toți, unul 
pe celălalt, într-o bătălie uriaşă şi finală. 

Clay continua să se gândească la Johnny. Şi la Sharon, 
totuşi mai ales la Johnny. Johnny care scrisese TE ROG VINO 
ŞI IA-MĂ, cu majuscule, apoi semnase cu toate cele trei nume 
ale lui, ca şi cum ar fi adăugat, într-un fel, greutate 
rugăminții sale. 

— Pe noi nu ne-ar ajuta cu nimic, decât dacă se-ntâmplă 
chiar în noaptea asta, rosti Ray Huizenga, se sculă şi se 
întinse. În scurt timp, o să ne-nghiontească. O să iau o pauză 
ca să urmez chemarea naturii, cât mai am vreme. Nu plecați 
fără mine. 

— Cu autobuzul în nici un caz n-o să plecăm, spuse Tom 
când Ray porni pe poteca, afundându-se în pădure. Cheile-s în 
buzunarul tău. 


— Sper că totul o să iasă cu bine, Ray, strigă Denise după el 
cu glas dulce. 

— Nimeni nu se dă-n vânt după şmecheraşi, scumpo, 
replică Ray şi dispăru din vedere. 

— Ce ne vor face? întrebă Clay. Aveţi vreo idee-n privința 
asta? 

Jordan strânse din umeri. 

— Poate să fie ca o transmisiune TV cu circuit închis, dar la 
care să participe multe regiuni din țară. Poate chiar toată 
lumea. Mărimea stadionului mă face să mă gândesc la asta... 

— Şi latina, bineînţeles, adăugă Dan. Este un fel de lingua 
franca. 

— De ce-ar avea nevoie de aşa ceva? întrebă Clay. Ei sunt 
telepați. 

— Sunt telepaţi, dar continuă să gândească în principal în 
cuvinte, zise Tom. Cel puţin deocamdată. În tot cazul, ei vor să 
ne execute, Clay - Jordan o crede, Dan o crede şi o cred şi eu. 

— Şi eu, şopti Denise cu glas mohorât şi-şi mângâie curba 
pântecelui. 

— Latina, spuse Tom, este mai mult decât o lingua franca. 
Este limba justiției şi noi am văzut-o folosită de ei şi înainte. 

Gunner şi Harold... Da... Clay încuviinţă din cap. 

— Jordan are altă idee, rosti Tom, şi cred c-ar trebui s-o 
auzi, Clay. Pentru orice eventualitate. Jordan? 

Jordan scutură din cap. 

— Nu pot. 

Tom şi Dan Hartwick schimbară priviri. 

— Haide, unul dintre voi poate să-mi spună, zise Clay. Ce 
naiba, lisuse! 

Până la urmă o făcu tot Jordan. 

— Întrucât sunt telepaţi, rosti băiatul, ei ştiu cine sunt 
persoanele pe care le iubim. 

Clay căută un înţeles sinistru în afirmaţia aceea, dar nu-l 
găsi. - ŞI? 

— Eu am un frate în Providence, spuse Tom. Dacă se 
numără printre ei, el va fi călăul meu. Desigur, dacă Jordan 
are dreptate. 


— Sora mea, vorbi Dan Hartwick. 

— Şeful meu de palier, zise Jordan şi era foarte palid. Cel cu 
telefonul Nokia de megapixeli care arăta clipuri video 
descărcate. 

— Soţul meu, murmură Denise şi izbucni în lacrimi. Dacă 
nu cumva este mort. Mă rog la Dumnezeu să fi murit! 

Pentru o clipă, Clay tot nu pricepu. Apoi gândi: John? 
Johnny al meu? îl văzu pe Sfârtecat ținând o mână deasupra 
capului său, îl auzi pe Sfârtecat pronunțând sentința: Ecce 
homo - alienatus. Şi-şi văzu fiul îndreptându-se către el, 
purtând şapca Little League întoarsă cu cozorocul la spate şi 
tricoul favorit Red Sox, cel cu numele şi numărul lui Tim 
Wakefield. Johnny, micuţ sub ochii milioanelor care urmăreau 
grație miracolului circuitului închis, al telepatiei amplificate 
de cârd. 

Micul Johnny-Gee zâmbind. Cu mâinile goale. 

Complet neînarmat, cu excepția dinţilor săi. 


3 


Ray fu cel care rupse tăcerea, deşi el nici măcar nu era 
acolo. 

— Ah, Iisuse! Se auzise de pe potecă, nu departe. Futu-ți... 
Apoi: Hei, Clay! 

— Ce-i? strigă Clay. 

— Tu ai trăit toată viața pe-aici, nu-i aşa? 

Glasul lui nu suna ca al unui excursionist vesel. Clay se 
uită spre ceilalți, care-i întoarseră doar priviri inexpresive. 
Jordan înălță din umeri şi-şi ridică palmele, devenind, pentru 
o sfâşietoare bătaie de inimă, un băiat în pragul adolescenţei, 
nu alt refugiat din Războiul Telefoniei. 

— De fapt... mai la sud, dar aşa-i. Clay se ridică în picioare. 
Care-i problema? 

— Deci ştii cum arată urzicile, nu? 

Denise îşi puse ambele palme peste gură, ca să nu 
izbucnească în râs. 

— Da, răspunse Clay. 


Nu se putu abține să nu zâmbească, însă ştia cum arătau, 
sigur că da, la vremea lui îi avertizase de multe ori în privința 
lor pe Johnny şi prietenii săi. 

— Atunci, scoală-te şi-aruncă o privire, urmă Ray, da' vino 
singur. După aceea, aproape fără pauză: Denise, n-am nevoie 
de telepatie ca să ştiu că râzi. Ciocul mic, fato! 

Clay părăsi zona pentru picnic şi trecu pe lângă indicatorul 
pe care scria DACĂ MERGEŢI, LUAŢI O HARTĂ!, apoi pe lângă 
pârâiaşul frumos. Totul în pădure era minunat acum, un 
evantai de culori de toamnă, amestecate cu verdele ferm, 
neschimbător, al brazilor, şi el se gândi (nici asta pentru 
prima dată) că dacă oamenii îi erau datori cu o moarte lui 
Dumnezeu, atunci existau şi anotimpuri mai urâte în care să- 
şi achite datoria. 

Se aşteptase să dea peste Ray cu pantalonii desfăcuţi, sau 
chiar în jurul gleznelor, însă bărbatul stătea în picioare pe un 
covor de ace de pini şi brazi, iar pantalonii îi erau 
încătărămați. În jurul lui nu existau nici un fel de desişuri ori 
buruieni, nici urzici, nici altceva. Era la fel de palid cum fusese 
Alice când se repezise în livingul Nickerson-ilor ca să vomite, 
cu pielea atât de albă, încât părea de mort. Doar ochii lui mai 
aveau viață. Îi ardeau pe chip. 

— Vino, şuieră el aidoma unui deţinut în curtea închisorii şi 
Clay abia îl putu auzi peste clipocitul zgomotos al pârâiaşului. 

Repede! N-avem mult timp. 

— Ray, ce dracu... 

— Casca urechile aici. Dan şi-amicu' tău, Tom, sunt prea 
deştepţi. Jordy, la fel. Uneori gândirea te-ncurcă. Denise e mai 
bună, da' e-nsărcinată. Nu te poţi încrede-ntr-o femeie- 
nsărcinată. Aşa c-ai rămas tu, domnule Artist. Nu-mi place că 
te mai agăţi de pustiu' tău, da' pustiu' tău e terminat. În 
inima ta, o ştii şi tu. Pustiu! tău e halit. 

— E-n regulă acolo, băieți? strigă Denise şi, cu toate că se 
simțea ca amorțit, Clay percepu surâsul din glasul femeii. 

— Ray, nu ştiu ce... 

— Nu ştii, şi-aşa va rămâne. Taci şi-ascultă. Ce vrea căcatu' 
ăla-n trening roşu n-o să se-ntâmple, dac-o să te opui tu. 


Asta-i tot ce trebuie să ştii. 

Ray vâri mâna în buzunarul salopetei şi scoase un telefon 
mobil şi un petic de hârtie. Telefonul era cenuşiu de murdărie, 
ca şi cum ar fi fost utilizat aproape exclusiv pe un şantier. 

— Bagă-l în buzunar. Când va veni clipa, sună la numărul 
de pe bilet. O să ştii tu când e cazul. Trebuie să sper c-o să ştii. 

Clay luă telefonul. Putea ori să accepte, ori să refuze. 
Hârtiuţa îi scăpă dintre degete. 

— Ridic-o! şuieră sălbatic Ray. 

Clay se aplecă şi o ridică. Pe ea erau mâzgălite zece cifre. 
Primele trei erau prefixul statului Maine. 

— Ray, ei citesc gândurile! Dacă am astea... 

Gura lui Ray se extinse în parodia oribilă a unui surâs 
mulțumit. 

— Aşa-i! şopti el. Ei trag cu ochiu-n capu' tău şi află că te 
gândeşti la un căcat de telefon mobil! La ce altceva se gândeşte 
toată lumea, începând cu 1 octombrie? Vreau să zic ăia dintre 
noi care mai pot încă gândi, în pizda mă-sii! 

Clay se uită la telefonul mobil murdar şi zgâriat. Pe carcasă 
erau două benzi autoadezive. Pe cea de sus scria DL 
FOGARTY. Pe cea de jos scria PROP. CARIERA GURLEYVILLE 
NU DEZLIPIŢI. 

— Bagă-l în pula mea-n buzunar! 

Nu disperarea tonului îl făcu să-l asculte, ci disperarea din 
ochii aceia înfrigurați. Clay începu să îndese telefonul şi 
bucata de hârtie în buzunar. El purta blugi, ceea ce făcea ca 
buzunarul să fie mai strâmt decât al salopetei lui Ray. Privea 
în jos şi se gândea să tragă de buzunar pentru a-l lărgi, când 
Ray se întinse şi-i smulse revolverul 0,45 din toc. Când Clay 
ridică ochii, Ray avea deja ţeava lipită sub bărbie. 

— O să-i faci puştiului tău o favoare, Clay. Crede-mă. Asta 
nu-i viață-n pula mea. 

— Ray, nul 

Ray apăsă trăgaciul. Glonţul American Defender cu vârful 
rotunjit îi spulberă toată jumătatea superioară a capului. O 
mulțime de ciori se ridicară din copaci. Clay nici măcar nu 


ştiuse că erau acolo, dar acum sfârtecau văzduhul toamnei cu 
țipetele lor. 
Pentru scurt timp, el le acoperi cu propriul său urlet. 


4 


Abia începuseră să-i sape mormântul în pământul moale şi 
întunecat de sub brazi, când telefonarii le pătrunseră în minți. 
Clay simţea pentru prima oară puterea aceea combinată. Era 
aşa cum spusese Tom, de parcă ar fi fost înghiontit în spate de 
o mână puternică. Dacă, bineînțeles, atât mâna, cât şi spatele 
ar fi fost în interiorul capului tău. Nici un cuvânt, doar o 
apăsare. 

— Haideţi să terminăm! strigă el şi imediat îşi răspunse pe 
un ton ceva mai acut, pe care-l identifică imediat. 

— Nu. Plecaţi. Acum. 

— Cinci minute! spuse el. 

De data aceasta, vocea cârdului o folosi pe Denise: 

— Plecați. Acum. 

Tom rostogoli în groapă trupul lui Ray - cu capul distrus 
învelit într-o tetieră luată din autobuz - şi împinse cu piciorul 
nişte pământ peste el. După aceea se prinse cu palmele de 
tâmple şi se strâmbă. 

— Bine, bine, rosti el şi-şi răspunse imediat: 

— Plecați. Acum. 

Reveniră pe poteca din pădure la zona pentru picnic, 
conduşi de Jordan. Băiatul era foarte palid, însă Clay nu 
credea că era la fel de palid pe cât fusese Ray în ultimul minut 
al vieții sale. Nici măcar pe departe. Asta nu-i viață-n pula mea: 
ultimele sale cuvinte. 

În poziție de repaus dincolo de drum, într-un şir care se 
întindea până la ambele linii ale orizontului, poate vreo opt 
sute de metri cu totul, aşteptau telefonari. Erau probabil vreo 
patru sute, dar Clay nu-l zări pe Sfârtecat. Bănui că 
Sfârtecatul plecase să pregătească lucrurile, fiindcă în 
reşedinţa lui erau multe săli. 

Cu prize telefonice în toate, gândi Clay. 


Mergând spre microbuz, văzu că trei telefonari ieşiră din şir. 
Doi dintre ei începură să se muşte, să se lupte şi să-şi sfâşie 
hainele unul celuilalt, mârâind ceea ce ar fi putut să fie 
cuvinte - Clay avu impresia că auzise cauciuc, dar presupunea 
că putea fi vorba despre o înşiruire întâmplătoare de silabe. Al 
treilea se întoarse pur şi simplu şi se îndepărtă, mergând în 
lungul liniei albe către Newfield. 

— Aşa, uşcheala, soldaţi! zbieră Denise isteric. Uşcheala, 
toți! 

Ei însă n-o ascultară şi înainte ca dezertorul - dacă asta era 
- să fi ajuns la curba unde Route 160 cotea spre sud, 
pierzându-se din vedere, un telefonar vârstnic, dar cu o 
constituție solidă, întinse brusc braţele, îi prinse capul şi-l 
răsuci într-o parte. Dezertorul se prăbuşi pe asfalt. 

— Ray avea cheile, rosti Dan cu glas obosit. În mare parte, 
coada lui de cal se desfăcuse şi părul i se revărsa pe umeri. 
Trebuie să se-ntoarcă cineva şi să... 

— Le-am luat eu, anunţă Clay. Şi-o să şofez tot eu. 

Deschise portiera  microbuzului, simțind în cap 
permanentul puls-puls-puls împins-impins-impins. Pe mâini 
avea sânge şi noroi. Telefonul mobil îi atârna greu în buzunar 
şi avu o idee amuzantă: poate că Adam şi Eva şterpeliseră 
câteva mere înainte să fi fost alungaţi din Paradis. Ceva ce să 
ronțăie pe drumul lung şi prăfuit care ducea la şapte sute de 
canale de televiziune şi ranițe cu bombe din sistemul 
metroului londonez. 

— Îmbarcarea, toată lumea! 

Tom îi aruncă o privire. 

— Nu trebuie să fii atât de-al dracu' de voios, van Gogh. 

— De ce nu? zâmbi Clay şi se întrebă dacă zâmbetul lui 
semăna cu al lui Ray - rictusul acela oribil de sfârşit al vieţii. 
Cel puţin nu va mai trebui să-ți ascult mult timp rahaturile. 
Haide sus. Următoarea oprire: Kashwak - Nu-Tel. 

Dar înainte ca vreunul să se fi suit în autobuz, fură siliți să- 
şi arunce armele. 

Nu primiră nici o comandă mentală şi nici controlul motric 
nu le fu preluat de vreo forță superioară; Clay nu fu nevoit să 


privească felul în care ceva silea mâna lui să coboare şi să 
scoată revolverul 0,45 din toc. Nu credea că telefonarii ar fi 
putut face asta, cel puţin nu deocamdată; ei nu puteau face 
nici măcar şmecheria ventrilocă, decât dacă li se îngăduia. În 
loc de aşa ceva, simți o mâncărime teribilă, aproape 
insuportabilă în interiorul capului. 

— Maică Precistă! strigă înăbuşit Denise şi azvârli cât putu 
de departe pistoletul calibrul 0,22 pe care-l avea la brâu. 

Dan îşi aruncă propriul pistol, apoi cuțitul de vânătoare. 
Cuţitul zbură cu lama înainte până aproape de cealaltă parte 
a Route 160, însă nici unul dintre telefonarii care stăteau 
acolo nici măcar nu clipi. 

Jordan dădu drumul pistolului său pe pământ, lângă 
autobuz. După aceea, scâncind şi contorsionându-se, scotoci 
prin raniță şi aruncă şi arma pe care o avusese Alice. Tom o 
adăugă pe Doamna Mitralieră. 

Clay contribui cu revolverul 0,45 la armele de lângă vehicul. 
Revolverul purtase ghinion la doi oameni, după Semnal, şi lui 
nu-i părea teribil de rău să-l vadă dispărând. 

— Gata, rosti el. Vorbise către ochii şi fețele murdare ce-i 
priveau - multe mutilate - de pe marginea drumului, dar îl 
vizualizase pe Sfârtecat. Astea-s toate. Eşti mulțumit? 

Şi-şi răspunse aproape imediat: 

— De ce. A făcut-o. El? 

Clay înghiți un nod. Nu numai telefonarii doreau să afle 
răspunsul; Dan şi ceilalți îl urmăreau de asemenea. Îl văzu pe 
Jordan ţinându-se de centura lui Tom, de parcă s-ar fi temut 
de răspunsul lui Clay, tot aşa cum un ţțânc care abia a învăţat 
să meargă s-ar putea teme de o stradă animată. Una plină de 
camioane ce goneau. 

— A spus că nu merita să trăiască felul vostru de viaţă, 
spuse Clay. Mi-a luat arma şi şi-a zburat creierii înainte să-l 
fi putut opri. 

Tăcere, cu excepţia croncănitului de ciori. Apoi Jordan 
vorbi, sec şi declamator: 

— Felul nostru. Este singurul fel. 


Următorul fu Dan. La fel de sec. Dacă nu simt furie, ei nu 
simt nimic, gândi Clay. 

— Suiţi. În autobuz. 

Suiră în autobuz. Clay trecu la volan şi răsuci cheia în 
contact. Porni spre nord, pe Route 160. Nu mersese nici un 
minut, când conştientiza o mişcare în stânga sa. Erau 
telefonarii. Ei mergeau către nord pe acostament - deasupra 
acostamentului - într-o linie dreaptă, ca şi când ar fi stat pe o 
bandă rulantă invizibilă, aflată la douăzeci de centimetri 
deasupra solului. După aceea, în față, acolo unde şoseaua 
urca, ei se înălțau mult, poate până la vreo cinci metri, 
alcătuind un arc uman pe fundalul cerului mohorât, 
în majoritate înnorat. Privindu-i pe telefonari cum dispăreau 
peste culmea dealului era ca şi cum s-ar fi uitat la nişte 
oameni care treceau peste ridicătura lină a unui montaigne 
russe nevăzut. 

lar apoi simetria grațioasă fu distrusă. Una dintre siluetele 
aflate în ascensiune căzu precum un taler doborât pe un 
poligon de tir, prăbuşindu-se pe marginea şoselei de la cel 
puţin doi metri înălțime. Era un bărbat în resturile zdrențuite 
ale unui costum de jogging. Se răsuci cu furie în noroi, 
zvâcnind dintr-un picior şi târându-l pe celălalt. Când 
autobuzul trecu pe lângă el cu viteza constantă de douăzeci şi 
cinci de kilometri pe oră, Clay văzu că fața bărbatului era 
contorsionată într-o grimasă de furie şi gura i se mişca în 
timp ce-şi scuipa declaraţia pe patul morții. 

— Aşadar, acum ştim, vorbi Tom cu glas spart. Stătea 
alături de Jordan pe bancheta din spatele autobuzului, în fața 
zonei pentru bagaje, unde le erau stivuite lucrurile. Din 
primate evoluează omul, din om evoluează telefonarii, din 
telefonari evoluează telepaţii capabili de levitație cu sindromul 
lui Tourette. Ciclul evoluţiei este complet. 

— Ce este sindromul lui Tourette? întrebă Jordan. 

— Să-mi bag pula dacă ştiu, fiule, răspunse Tom şi, în mod 
incredibil, toţi izbucniră în râs. 

În curând hohoteau, ţinându-se cu mâinile de burtă - până 
şi Jordan, care nu ştia de ce râdea - în timp ce microbuzul 


galben mergea încet spre nord, cu telefonarii depăşindu-l şi 
după aceea ridicându-se, ridicându-se într-un alai parcă 
nesfârşit. 


KASHWAK 


1 


La o oră după ce părăsiseră zona pentru picnic unde Ray se 
împuşcase cu revolverul lui Clay, trecură pe lângă un 
indicator pe care scria: 

EXPO DISTRICTE NORDICE 5-15 OCTOMBRIE 
VENIȚI, VENIȚI CU TOŢII!!! 
VIZITAŢI PAVILIONUL KASHWAKAMAK 
ŞI NU UITAŢI „CAPĂTUL NORDIC” UNIC 
AUTOMATE DE JOCURI (INCLUSIV TEXAS HOLD'EM) 
„INDIAN BINGO' 
VEŢI SPUNE: „UAU!!!" 


— Dumnezeule, rosti Clay. Expo... Pavilionul 
Kashwakamak... Nici că se putea un loc mai perfect pentru un 
cârd. 

— Ce-i aia „expo'? întrebă Denise. 

— În esență un iarmaroc rural, răspunse Clay, dar mult 
mai mare decât majoritatea lor şi mult mai libertin, fiindcă 
este pe TR, care-i neîncorporat. În plus, e chestia aia cu 
Capătul Nordic. Toţi locuitorii statului Maine ştiu despre 
Capătul Nordic de la Expo 

Districte Nordice. În felul lui, este la fel de faimoasă ca 
Motelul Twilight. 

Tom dorea să ştie ce era Capătul Nordic, însă Clay nu 
apucă să-i explice, deoarece Denise interveni: 

— Mai sunt doi. Maică Precistă şi lisuse Hristoase, ştiu că-s 
telefonari, dar mi se face rău... 

Un bărbat şi o femeie zăceau în praful de pe marginea 
şoselei. Muriseră fie într-o îmbrățişare, fie într-o bătălie 


sălbatică, iar îmbrăţişarea nu părea să caracterizeze stilul de 
viaţă al telefonarilor. În drumul spre nord, microbuzul trecuse 
pe lângă o jumătate de duzină de alte trupuri, aproape cu 
certitudine victime provenite din cârdul care venise să-i ia pe 
ei, şi de două ori văzuseră mai mulți telefonari rătăcind fără 
țintă către sud, uneori singuri, alteori în perechi. Una dintre 
perechi, evident confuză în privința locului unde dorea să 
ajungă, încercase chiar să oprească microbuzul, într-o 
tentativă de autostop. 

— N-ar fi grozav dacă toţi s-ar prăbuşi sau ar muri înainte 
de ceea ce ne-au plănuit pentru mâine? întrebă Tom. 


— Nu te baza pe asta, replică Dan. Pentru fiecare mort sau 
dezertor pe care l-am văzut, există alți douăzeci-treizeci, care 
respectă programul. Şi Dumnezeu ştie câți ne aşteaptă în 
Kashwakaki ăla. 

— Nu te baza nici pe asta, zise Jordan de la locul său, de 
lângă Tom. Vorbea uşor tăios. O hibă în program - un vierme - 
nu-i un fleac. Poate începe ca o iritare minoră şi apoi - bum! - 
se duce totul naibii. Există un joc, Star-Mag, pe care-l joc eu... 
mă rog... înțelegeți... - obişnuiam să-l joc - şi un tip din 
California s-a enervat aşa de rău fiindcă pierdea tot timpul, 
încât a introdus un vierme în sistem şi într-o săptămână a 
infectat toate serverele. Din cauza tâmpitului ăla, o jumătate 
de milion de jucători au revenit la Solitaire pe calculator. 

— Jordan, noi nu dispunem de o săptămână, spuse Denise. 

— Ştiu, zise el. Şi mai ştiu că nu toți vor rămâne cu roțţile-n 
sus peste noapte... dar este posibil. Şi eu nu voi înceta să sper. 
Nu vreau să sfârşesc ca Ray. Ela încetat... ştiţi şi voi, să spere. 

O singură lacrimă se rostogoli pe obrazul băiatului. Tom îl 
strânse puternic în brațe. 

— Tu nu vei sfârşi ca Ray, zise el. Tu vei creşte şi vei ajunge 
ca Bill Gates. 

— Nu vreau să cresc şi să ajung ca Bill Gates, făcu Jordan 
posac. Pun prinsoare că Bill Gates avea telefon mobil. Ba chiar 
pun prinsoare că avea o duzină. Îşi îndreptă brusc spatele 
gârbovit. Aş da oricât să ştiu câte turnuri de retransmisie 
pentru telefoanele mobile mai pot funcţiona, acum când a 
căzut curentul electric. 

— AFMC, rosti Dan sec. 

Tom şi Jordan se răsuciră să-l privească, Tom cu un surâs 
nesigur pe buze. Până şi Clay ridică ochii în oglinda 
retrovizoare. 

— Credeţi ca glumesc, urmă Dan, dar din păcate nu-i deloc 
aşa. Am citit un articol despre asta într-o revistă, în 
anticamera doctorului meu, aşteptând examinarea aia 
dezgustătoare în care-şi pune o mănuşă, după care-ncepe să 
palpeze... 


— Te rog! îl opri Denise. Lucrurile sunt şi aşa destul de 
nasoale. Poţi sări peste partea aia. Ce scria în articol? 

— Că după 1l septembrie, Agenţia Federală pentru 
Managementul Crizelor a solicitat Congresului, şi a obținut, o 
sumă - nu mai țin minte cât de mare, însă oricum de ordinul 
zecilor de milioane - pentru a echipa turnurile de retransmisie 
pentru telefonie mobilă din toată ţara cu generatoare cu 
durată mare de funcționare, pentru a se asigura că 
posibilitatea națiunii de comunicare nu se va duce dracului în 
cazul unor atacuri teroriste coordonate. Dan tăcu puţin, apoi 
adăugă: Cred c-a ţinut. 

— AFMC, repetă Tom. Nici nu ştiu dacă să râd sau să 
plâng... 

— Ți-aş răspunde să te adresezi congresmanului tău, dar 
probabil c-a înnebunit, spuse Denise. 

— EI era nebun cu mult înainte de Semnal, răspunse Tom 
pe un ton absent. Îşi frecă ceafa şi privi afară, pe geam. 
AFMC..., spuse el. Ştiţi... cumva pare logic. Futu-i neamu-n 
cur de AFMC! 

— Eu aş da oricât, zise Dan, doar ca să ştiu de ce s-au 
chinuit în halul ăsta să ne adune şi să ne aducă aici. 

— Şi să se asigure că noi nu vom urma exemplul lui Ray, 
aminti Denise. Nu uita de asta! Făcu o pauză, după care 
continuă: Eu oricum nu voi uita. Sinuciderea este un păcat. 
Pe lumea asta, ei îmi pot face orice, însă eu voi ajunge în rai 
cu pruncul meu. Cred asta cu toată convingerea. 

— Partea cu latina mă îngrozeşte cel mai tare, spuse Dan. 
Jordan, este posibil ca telefonarii să fi putut prelua chestii 
vechi - mă refer la cele de dinainte de Semnal - şi să le fi 
înglobat în noua lor programare? În cazul în care ar fi fost 
potrivite pentru... hm, nu ştiu ... pentru obiectivele lor pe 
termen lung? 

— Cred că da, răspunse băiatul. Nu sunt sigur în privința 
asta, deoarece noi nu ştim ce fel de comenzi este posibil să fi 
fost codificate în Semnal. Oricum, nu-i ca o programare 
obişnuită de calculator, ci se autogenerează. Este ceva 
organic, ca învățatul. Cred chiar că este o formă de învăţat. 


„Satisface definiția", ar fi spus Rectorul. Atât doar că ei învață 
toți împreună, din cauza... 

— Din cauza telepatiei, rosti Tom. 

— Exact, aprobă Jordan. 

Părea tulburat. 

— De ce te îngrozeşte latina? întrebă Clay, privindu-l pe 
Dan în oglinda retrovizoare. 

— Tom spunea că latina este limba justiției şi bănuiesc că-i 
adevărat, dar asta mi se pare mai degrabă răzbunare. Se 
aplecă în față şi, îndărătul ochelarilor, ochii îi erau obosiţi şi 
neliniştiți. Pentru că, cu sau fără latină, de fapt ei nu pot 
gândi. Sunt convins de asta. Cel puţin, nu deocamdată. În loc 
de gândire rațională, ei depind de un soi de minte de roi, 
născută din furie pură. 

— Obiectez, Onorată Curte, astea-s speculaţii freudiene! 
rosti Tom, aproape vesel. 

— Poate că-i Freud, sau poate că-i Lorenz, zise Dan, însă în 
ambele cazuri dați-mi voie să am reţinerile mele. Ar fi 
oare surprinzător ca o asemenea entitate - o asemenea 
entitate mânată de furie - să confunde justiția cu răzbunarea? 

— Şi ar avea vreo importanță? întrebă Tom. 


e Pentru noi ar avea, spuse Dan. Ca individ care, cândva, 
am predat un curs despre organizaţiile paramilitare 
rasiste din America, vă pot spune că de obicei răzbunarea 
sfârşeşte prin a cauza şi mai multă durere. 


2 


La scurt timp după conversaţia aceea, ajunseră la un loc pe 
care Clay îl recunoscu. lar asta era alarmant, întrucât până 
atunci el nu mai fusese niciodată în partea aceasta din Maine. 
Decât o dată, în visul său despre convertirile pe bandă 
rulantă. 

De-a latul drumului, cu tuşe groase de vopsea verde- 
strălucitor, scria KASHWAK = NU-TEL. Microbuzul trecu peste 


cuvinte cu viteza constantă de cincizeci de kilometri pe oră, în 
vreme ce telefonarii continuau să defileze prin stânga, în 
procesiunea lor măreaţă şi cu aer magic. 

Acela nu a fost un vis, gândi Clay privind gunoaiele purtate 
de vânt şi oprite în tufişurile de pe ambele părți ale şoselei, 
cutiile de bere şi suc din şanţuri. Pungi care conţinuseră 
chipsuri de cartofi, Dorito şi Cheez Doodles trosniră sub 
anvelopele microbuzului. Normalii stăteau acolo în două cozi, 
mâncând snackuri şi bând din cutii, simțind mâncărimea 
aceea stranie în capete, senzaţia ciudată a unei mâini mentale 
care-i înghiontea în spate, aşteptându-şi rândul pentru a suna 
o persoană iubită care se pierduse după Semnal. Stăteau 
acolo şi-l ascultau pe Sfărtecat rostind; „ La stânga şi la 
dreapta, două cozi, aşa-i corect, aşa se face, nu staționatți, 
avem de procesat mulți dintre voi, înainte de a se face noapte. 
n 

Undeva în față, copacii se îndepărtau de şosea, pe ambele 
laturi. Ceea ce, cândva, fusese o păşune, pe care un fermier o 
câştigase cu greu ca izlaz pentru vaci sau oi, era acum 
călcată, turtită şi tocită până la solul gol de nenumăratele 
picioare ce trecuseră peste ea. Era aproape ca şi cum acolo s- 
ar fi ţinut un concert rock. Unul dintre corturi dispăruse - 
fusese smuls şi purtat de vânt - dar celălalt se agățase în 
copaci şi flutura în lumina mohorâtă a începutului serii 
aidoma unei limbi lungi şi maronii. 

— Eu am visat locul ăsta, rosti Jordan cu glas încordat. 

— Da? făcu Clay. Şi eu. 

— Normalii au urmat semnele Kashwak egal Nu-Tel şi au 
ajuns aici, zise Jordan. Semănau cu cabinele de taxare la 
intrarea pe autostradă, nu-i aşa, Clay? 

— Cumva, încuviinţă Clay. Da, cumva aduceau cu ele. 

— Aveau cutii mari de carton pline cu telefoane mobile, 
continuă Jordan. (Era un detaliu pe care Clay nu şi-l 
reamintea din propriul său vis, dar nu-l contesta.) Mormane 
şi mormane... Şi fiecare normal avea dreptul să dea un telefon. 
Ce tipi băftoşi! 

— Când ai visat asta, Jordy? întrebă Denise. 


— Azi-noapte. Ochii lui Jordan se întâlniră cu ai lui Clay în 
oglinda retrovizoare. Ei ştiau că nu vor vorbi cu persoanele cu 
care doreau să vorbească. În adâncul sufletelor, toţi o ştiau, 
însă oricum o făceau. Luau oricum telefoanele. Le luau şi 
ascultau. Cei mai mulți nici măcar nu se împotriveau. De ce, 
Clay? 

— Bănuiesc că obosiseră să mai lupte, rosti Clay. Obosiseră 
să fie diferiți. Doreau să audă „Mersul puiului de elefant" cu 
urechi noi. 

Trecuseră de câmpurile călcate în picioare unde fuseseră 
corturile. În față, un drum secundar asfaltat se desprindea din 
autostradă. Era mai lat şi mai neted decât şoseaua statală. 
Telefonarii curgeau în lungul lui şi dispăreau în locul în care 
drumul pătrundea în pădure. Ridicându-se mult deasupra 
copacilor, la vreo opt sute de metri depărtare, se zărea o 
structură de oțel similară unei macarale, pe care Clay o 
recunoscu imediat din visele sale. Se gândi că trebuia să fie un 
soi de atracție pentru divertisment, poate un turn pentru 
sărituri cu paraşuta. La joncțiunea autostrăzii cu drumul 
secundar se afla un panou publicitar care prezenta o familie 
cu zâmbete întipărite pe fețe - tata, mama, fiul şi surioara 
mezină - intrând într-o lume de basm a jocurilor, aventurilor 
şi exponatelor agricole. 


EXPO DISTRICTE NORDICE 
SPECTACOLUL DE GALĂ CU ARTIFICII 5 OCTOMBRIE 
VIZITAŢI PAVILIONUL KASHWAKAMAK 
„CAPĂTUL NORDIC" DESCHIS NON-STOP 
5-15 OCTOMBRIE 
VEŢI SPUNE: „UAUI!!!" 


Sub panoul acela publicitar stătea Sfârtecatul. El ridică un 
braț şi-l ţinu aşa în gestul de stop. 

lisuse, gândi Clay şi opri microbuzul lângă el. Ochii 
Sfârtecatului, pe care Clay nu izbutise să-i reproducă corect în 
desenul din Gaiten, păreau simultan buimaci şi plini de 
interes răutăcios. Clay îşi spuse că era imposibil ca ochii să 


pară simultan în ambele feluri, dar aşa era. Uneori predomina 
inexpresivitatea bulversată, iar în clipa următoare părea să 
existe doar lăcomia aceea straniu de neplăcută. 

Doar nu vrea să se suie cu noi... 

Se părea însă că exact asta voia Sfârtecatul. El ridică spre 
portieră mâinile cu palmele lipite, apoi le desfăcu. Gestul era 
destul de frumos - ca un om care arăta mi-a dat papucii - însă 
mâinile în sine era negre de murdărie, iar degetul mic stâng 
fusese rupt rău, aparent în două locuri. 

Aştia sunt noii oameni, gândi Clay. Telepaţi nespălați. 

— Nu-l lăsa să intre, zise Denise. 

Vocea îi tremura. 

Clay, care putea să vadă că mişcarea permanentă a benzii 
rulante de telefonari din stânga microbuzului încetase, clătină 
din cap. 

— N-am de ales. 

Ei trag cu ochiu-n capu” tău şi află că te gândeşti la un căcat 
de telefon mobil, spusese Ray - aproape pufnind. La ce altceva 
se gândeşte toată lumea, începând cu 1 octombrie? 

Sper c-ai avut dreptate, Ray, gândi el, fiindcă mai este încă o 
oră şi jumătate până se întunecă. Cel puţin o oră şi jumătate. 

Trase de maneta care deschidea portiera şi Sfârtecatul, cu 
buza inferioară sfâşiată şi atârnând în rânjetul ei constant, se 
urcă. Era dureros de slab; bluza roşie de trening atârna pe el 
ca un sac. Nici unul dintre normalii din microbuz nu era 
foarte curat - igiena nu mai reprezentase o prioritate după 1 
octombrie - dar Sfârtecatul degaja o miasmă grea şi 
pătrunzătoare, care îl făcu pe Clay să lăcrimeze. Era duhoarea 
de brânză puturoasă, lăsată să fermenteze într-o incintă 
călduroasă. 

Sfârtecatul se aşeză pe scaunul de lângă portieră, cel cu 
fața la şofer, şi se uită la Clay. Pentru o clipă, pe faţa lui nu 
existară decât greutatea obosită a ochilor şi curiozitatea aceea 
stranie şi rânjitoare. 

După aceea Tom vorbi cu glas subțire şi scandalizat, un 
glas pe care Clay îl mai auzise o singură dată de la el, când 


spusese Asta-i, ieşiţi imediat toți din piscină femeii durdulii cu 
Biblie, care începuse să-i țină Alicei predica ei apocaliptică. 

— Ce vreţi de la noi? Aveţi lumea, aşa cum este... ce vreţi de 
la noi? 

Gura distrusă a Sfârtecatului formă cuvântul chiar în clipa 
în care Jordan îl rosti. Un singur cuvânt, sec şi lipsit de 
emoție. 

— Justiție. 

— Dacă se ajunge la justiție, spuse Dan, nu cred că voi ştiţi 
despre ce-i vorba. 

Sfârtecatul replică printr-un gest, ridicând o mână spre 
şoseaua secundară, cu palma în sus şi degetul arătător 
indicând: Dăâ-i drumul. 

Când autobuzul se puse în mişcare, majoritatea 
telefonarilor îşi reîncepură şi ei înaintarea. Câţiva se luaseră 
la harţă şi, în oglinda retrovizoare exterioară, Clay îi zări pe 
alții întorcându-se pe drumul secundar, către autostradă. 

— Îţi pierzi trupele, zise el. 

Sfârtecatul nu răspunse nimic în numele cârdului. Ochii 
lui, când inexpresivi, când curioşi, când amândouă simultan, 
rămaseră fixați asupra lui Clay, care-şi imagină că putea 
simți uitătura aceea deplasându-se uşor peste pielea lui. 
Degetele strâmbe ale Sfârtecatului, negre de murdărie, 
stăteau în poala blugilor săi albaştri ponosiți. După acea, el 
zâmbi. Poate că acela era un răspuns suficient. La urma 
urmelor, Dan avea dreptate. Pentru fiecare telefonar care 
abandona - care rămânea cu roțile-n sus, în exprimarea lui 
Jordan - existau încă mulți alții. Clay însă nu avu idee ce 
putea să însemne mulți alții decât după o jumătate de oră, 
când pădurile se deschiseră pe ambele laturi ale drumului şi 
ei trecură pe sub arcada din lemn pe care scria: BUN VENIT 
LA EXPO DISTRICTE NORDICE. 


3 


— Doamne, Dumnezeule, spuse Dan. 


Denise formulă mai bine propriile sentimente ale lui Clay; 
ţipă înăbuşit. 

De cealaltă parte a culoarului îngust din microbuz, în 
primul loc pentru pasageri, Sfârtecatul rămase nemişcat şi-l 
fixă pe Clay cu răutatea pe jumătate absentă a unui copil 
handicapat psihic care se pregăteşte să rupă aripile unor 
muşte. Îți place! părea să spună 

rânjetul lui. E impresionant, nu-i aşa? Toata trupa-i aici! 
Bineînţeles, un rânjet ca acela putea să însemne asta, sau 
orice altceva. Putea să însemne chiar, Ştiu ce ai în buzunar. 

Dincolo de arcadă se întindeau zona distracțiilor şi o serie 
de obiective, care se găseau în construcție în momentul 
Semnalului, după cum se vedea că stau lucrurile. Clay nu ştia 
câte dintre corturile ţuguiate ca de carnaval fuseseră ridicate, 
însă unele fuseseră smulse de vânt, aşa cum se întâmplase cu 
pavilioanele de la punctul de intrare, aflate cu zece- 
cincisprezece kilometri în spate, şi în picioare mai rămăsese 
doar vreo jumătate de duzină, cu laturile părând să răsufle în 
briza serii. „Ceştile Nebune' fuseseră pe jumătate montate, ca 
şi „Casa Fantomelor” situată peste drum (AVEŢI CURAJ? 
scria pe singura bucată de fațadă ce fusese înălțată; deasupra 
cuvintelor, dansau schelete). Păreau complete numai Roata 
Mare şi Turnul de Paraşutism din capătul îndepărtat a zonei 
distracțiior şi, neexistând lumini electrice care să le 
înveselească, lui Clay i se păreau macabre, nu atât mijloace 
de amuzament, cât gigantice echipamente de tortură. Văzu 
totuşi că o lumină clipea: o baliză roşie şi micuță, cu 
certitudine alimentată de baterii, chiar în vârful Turnului de 
Paraşutism. 

Mult dincolo de Turn era o clădire albă cu borduri roşii, 
lungă cât zece hambare. De jur împrejurul ei fuseseră ridicate 
maldăre neregulate de fân. La fiecare vreo trei metri, în 
materialul acesta ieftin şi rural de izolaţie fuseseră înfipte 
drapele ale Americii, care fluturau în briza serii. Clădirea era 
drapată cu ghirlande de pavilioane patriotice şi purta 
inscripția: EXPO DISTRICTE NORDICE - PAVILIONUL 
KASHWAKAMAK, cu vopsea albastru-strălucitor. 


Totuşi nimic din toate astea nu le atrăsese atenția. Între 
Turnul de Paraşutism şi Pavilionul Kashwakamak se întindea 
un hectar de teren deschis şi Clay bănui că acolo se adunau 
mulțimile mari de spectatori pentru expoziţiile de vite, 
concursurile de tractoare, concertele de la sfârşitul zilei şi - 
desigur - artificiile care aveau să deschidă şi să închidă Expo. 
Întinderea acoperită de iarbă era încercuită de stâlpi standard 
pentru reflectoare şi megafoane, însă acum era ticsită de 
telefonari. Stăteau umăr lângă umăr şi şold lângă şold, cu 
fețele întoarse pentru a urmări sosirea microbuzului galben. 

Orice speranţă nutrise Clay de a-l vedea pe Johnny - sau pe 
Sharon - dispăru într-o clipă. Primul lui gând fu că acolo erau 
vreo cinci mii de oameni înghesuiți sub reflectoarele moarte. 
După aceea văzu că ei se revărsaseră şi în parcările năpădite 
de iarbă şi-şi revizui estimarea. Opt... Opt mii, cel puţin. 

Sfârtecatul stătea pe scaunul care ar fi trebuit să fie ocupat 
de un elev din clasa a treia de la şcoala elementară Newfield şi 
rânjea spre Clay, cu dinţii răsărindu-i prin spintecătura din 
buză. Îți place? părea că întreba rânjetul acela şi Clay trebui 
să-şi readucă aminte că într-o grimasă ca aceea puteai desluşi 
orice. 

— Şi cine cântă-n seara asta? Vince Gill? Sau aţi spart 
puşculița şi l-aţi adus pe Alan Jackson? 

Era Tom. Încerca sa fie amuzant şi Clay îi dădu nota zece 
pentru asta, însă vocea lui sunase doar speriată. 

Sfârtecatul continua să se uite la Clay şi o cută verticală 
mică îi apăruse în mijlocul frunții, ca şi cum ceva l-ar fi 
nedumerit. 

Clay şofa microbuzul încet prin centrul zonei deschise, către 
Turnul de Paraşutism şi mulțimea tăcută dindărătul acestuia. 
Aici se zăreau mai multe cadavre; îi reaminteau lui Clay de 
felul în care câteodată, după un val brusc de ger, găseşti 
grămăjoare de insecte şi muşte moarte pe pervazul dintre 
ferestre. Se concentra pentru a-şi relaxa mâinile. Nu dorea ca 
Sfârtecatul să-i vadă încheieturile degetelor albindu-se pe 
volan. 


Şi mergi încet. Încet şi frumuşel, asta-i tot. El doar te 
priveşte. Cât despre telefoanele mobile, la ce altceva se 
gândeşte toată lumea, începând cu 1 octombrie? 

Sfârtecatul ridică o mână şi îndreptă spre Clay un deget 
strâmb şi netratat. 

— Nu-Tel, tu, vorbi Clay cu celălalt glas al său. Alienatus. 

— Da, nuc-tel-eu şi nu-tel-noi, în autobuz sunt numai 
țţărănoi, făcu Clay. Însă tu o s-aranjezi chestia asta, aşa-i? 

Sfârtecatul rânji, de parcă ar fi încuviințat că avea 
dreptate... Dar cuta mică şi verticală nu dispăruse. Părea că 
exista ceva care continua să-l nedumerească. Poate ceva care 
se rostogolea şi făcea tumbe în mintea lui Clay Riddell. 

Când se apropiară de capătul zonei deschise, Clay ridică 
ochii în oglinda retrovizoare. 

— Tom, spuse el, m-ai întrebat ce era Capătul Nordic. 

— Iartă-mă, Clay, dar interesul meu pare să fi apus, zise 
Tom. Poate că de vină este comitetul de primire. 

— Este totuşi interesant, insistă Clay oarecum înfrigurat. 

— Bun - ce este? întrebă Jordan. 

Dumnezeu să-l  binecuvânteze pe Jordan! Plin de 
curiozitate până în ultima clipă. 

— În secolul XX, răspunse Clay, Expo Districte Nordice n-a 
fost niciodată mare lucru. Era un bâlci rural tipic, cu 
artizanate, produse şi animale, ținut acolo, în Pavilionul 
Kashwakamak, unde se pare că ne vor instala şi pe noi. 

Îl privi pe Sfârtecat, dar acesta nici nu confirmă, nici nu 
negă. Sfârtecatul se mulțumi să rânjească. Liniuţa verticală îi 
dispăruse de pe frunte. 

— Clay, atenţie, rosti Denise cu glas reţinut, controlat. 

El se uită iar prin parbriz şi calcă frâna. O femeie vârstnică, 
cu lacerațţii infectate pe ambele picioare, ieşi clătinându-se din 
mulțimea tăcută. Ocoli marginea Turnului de Paraşutism, se 
împiedică de câteva bucăţi de prefabricate ale „Casei 
Fantomelor", care fuseseră aduse, dar nu şi montate la 
momentul Semnalului, apoi porni într-o alergare împleticită 
direct spre microbuzul şcolar. Când ajunse la el, începu să 
izbească lent în parbriz cu mâini murdare, strâmbate de 


artrită. Pe chipul femeii aceleia, Clay nu văzu inexpresivitatea 
totală pe care ajunsese s-o asocieze cu telefonarii, ci 
dezorientare îngrozită. Şi familiară pentru el. Cine eşti 
tu? întrebase Pixie Neagră. Pixie Neagră, care nu încasase 
rafala directă a Semnalului. Cine sunt eu? 

Nouă telefonari dispuşi într-un pătrat care se deplasa 
perfect la unison veniră după femeia în vârstă, care se afla la 
nici un metru şi jumătate de Clay. Buzele ei se mişcară şi el 
auzi patru cuvinte: 

— Luaţi-mă cu voi. 

Nu mergem într-un loc unde ţi-ai dori tu, madam, gândi Clay. 

După aceea telefonarii o înhățară şi o duseră înapoi către 
mulțimea de pe tăpşanul ierbos. Femeia se zbătu ca să scape, 
însă ei erau nemiloşi. Clay întrezări ochii ei şi se gândi că erau 
ochii unei persoane care era în purgatoriu numai dacă avea 
noroc. Mult mai probabil, era vorba despre iad. 

Din nou, Sfârtecatul întinse mâna, cu palma în sus şi 
degetul arătător indicând: Dă-i drumul. 

Femeia vârstnică lăsase o amprentă palmară, spectrală, dar 
vizibilă, pe parbriz. Clay privi prin ea şi porni motorul. 


4 


— Oricum, spuse el, până în 1999, Expo n-a fost cine ştie ce 
mare şmecherie. Dacă trăiai în partea asta a lumii şi doreai 
jocuri şi surescitare - chestii de bâlci - trebuia să te duci la 
Iarmarocul Fryeburg. 

Îşi auzea propriul glas vorbind ca o bandă de magnetofon în 
buclă. Vorbesc de dragul de-a vorbi. Îl făcea să se gândească la 
şoferii din tururile Duck Boats prin Boston, care indicau 
atracțiile turistice. 

— Apoi însă, înainte de noul mileniu, Biroul Statal al 
Problemelor Indienilor a efectuat o cartografiere. Toţi ştiau că 
terenul pentru Expo se găsea imediat lângă Rezervaţia 
Sockabasin; potrivit  cartografierii, capătul nordic al 
Pavilionului Kashwakamak se afla de fapt pe pământul 


rezervației. Din punct de vedere tehnic, era în teritoriul 
indienilor Micmac. Oamenii care conduceau 

Expo nu erau idioţi, dar nici cei din consiliul tribal Micmac. 
Ei au căzut de acord să elimine buticurile din capătul nordic 
al pavilionului şi să pună în locul lor automate pentru jocuri. 
Brusc, Expo Districte Nordice a devenit cel mai important târg 
de toamnă din Maine. 

Ajunseseră la Turnul de Paraşutism. Clay începu să vireze 
spre stânga şi strecură microbuzul între construcție şi „Casa 
Fantomelor” pe jumătate înălțată, însă Sfârtecatul apăsă în 
aer cu palmele în jos. Clay opri. Sfârtecatul se ridică şi se 
întoarse către portieră. Clay acționa maneta şi Sfârtecatul 
paşi afară. După aceea, se răsuci spre Clay şi schiță un fel de 
reverență largă. 

— Ce face acum? întrebă Denise. 

Nu putea să-l vadă din locul în care se găsea. Nici unul 
dintre ei nu putea să-l vadă. 

— Vrea să coborâm, spuse Clay. 

Se sculă în picioare şi simţi telefonul mobil primit de la Ray, 
apăsându-l în partea de sus a coapsei. Dacă ar fi coborât 
privirea, iar fi zărit conturul prin materialul albastru al 
blugilor. Îşi trase mai jos poalele tricoului, încercând să-l 
acopere. Un telefon mobil, şi ce dacă, la ce altceva se gândeşte 
toata lumea? 

— Mergem? întrebă Jordan. 

Părea speriat. 


«e Nu prea avem de ales, răspunse Clay. Haideţi, băieți, să 
mergem la iarmaroc! 


5 


Sfârtecatul îi conduse către mulțimea tăcută, care se 
deschise pentru ei, lăsând o alee îngustă - un defileu, i-ar fi 
putut spune - din spatele Turnului de Paraşutism până la 
uşile duble ale Pavilionului Kashwakamak. Clay şi ceilalți 
trecură pe lângă o parcare plină de furgonete (COMP. 


AMUZAMENTE NOUA ANGLIE scria pe ambele lor laturi, 
alături de logoul unui montagne russe). Apoi gloata îi înghiți. 

Drumul acela i se păru nesfârşit lui Clay. Mirosul era 
aproape insuportabil, sălbatic şi feroce, în ciuda brizei 
înviorătoare care-i îndepărta pătura superioară. Era conştient 
de picioarele sale care se mişcau, era conştient de bluza roşie 
de trening a Sfârtecatului în fața lui, dar uşile duble ale 
pavilionului cu ghirlandele de stegulețe roşii, albe şi albastre 
nu păreau să se apropie. Simţea miros de murdărie şi sânge, 
de urină şi fecale. Simțea miros de infecții fermentate, carne 
arsă şi miasma de albuş stricat a puroiului care supura. 
Simţea miros de haine ce putrezeau pe corpurile pe care le 
acopereau. În acelaşi timp simţea şi un miros diferit, de 
altceva - ceva nou. Ar fi fost prea simplu să-i spună „nebunie'. 

Cred că-i mirosul de telepatie. Şi dacă aşa este, nu suntem 
pregătiți pentru ea. Este prea puternică pentru noi. Ne arde 
cumva creierul, la fel cum prea mult curent va arde instalația 
electrică a unui automobil sau un... 

— Ajutor! strigă Jordan dinapoia lui. Ajutor ... leşină! 

Se întoarse şi văzu că Denise căzuse în patru labe. Jordan 
se lăsase în genunchi lângă ea şi-i trecuse un braț pe după 
gâtul său, dar femeia era prea grea pentru el. Tom şi Dan nu 
puteau înainta destul de mult pentru a-l ajuta, întrucât 
coridorul deschis prin masa de telefonari era prea îngust. 
Denise ridică fruntea şi, pentru o clipă, ochii ei îi întâlniră pe 
ai lui Clay. Privirea era de neînțelegere buimacă, ochii unei 
vite amețţite de izbitura maiului. Ea vomită o zeamă subţire pe 
iarbă şi capul îi cobori iarăşi. Părul îi căzuse în jurul feţei ca o 
cortină. 

— Ajutor! strigă Jordan din nou şi izbucni în plâns. 

Clay se întoarse şi începu să-i îmbrâncească pe telefonari, 
pentru a ajunge de cealaltă parte a Denisei. 

— Daţi-vă la o parte! răcni el. Daţi-vă la o parte, e gravidă, 
nu vedeți, idioților, că-i gra... 

Bluza fu cea dintâi pe care o recunoscu. Bluza din mătase 
cu guler înalt, căreia el îi spusese întotdeauna „cămaşa de 
doctoriță a lui Sharon". O considera articolul de îmbrăcăminte 


cel mai sexy pe care-l deținea ea, pe de o parte din cauza 
gulerului acela înalt şi afectat. O plăcea pe Sharon în pielea 
goală, dar îi plăcea şi mai mult să-i atingă şi să-i strângă uşor 
sânii prin bluza de mătase albă cu guler înalt. Îi plăcea să-i 
excite sfârcurile, până le putea vedea împungând țesătura. 

Cămaşa de doctoriță a lui Sharon era acum neagră de 
murdărie în unele locuri şi cafenie de sânge uscat în altele. 
Era sfâşiată sub braț. Nu arată aşa rău ca unii, scrisese 
Johnny, însă nu arăta bine; nu era în nici un caz Sharon 
Riddell care plecase spre şcoală în cămaşa de doctoriță şi fusta 
roşu-închis, în vreme ce soțul de care se separase se afla în 
Boston, pe punctul de a semna un contract care să pună 
capăt grijilor lor financiare şi s-o facă să înțeleagă că toate 
reproşurile ei referitoare la „hobby-ul lui costisitor” 
nu fuseseră decât temeri şi lipsă de încredere (oricum, acesta 
fusese visul lui pe jumătate jignit). Părul ei blond-închis 
atârna în şuvițe ţepene. Pe față avea o mulțime de tăieturi şi o 
ureche părea pe jumătate ruptă; în locul respectiv, în capi se 
deschidea o gaură în care sângele se închegase. Ceva ce 
mâncase, ceva închis la culoare, îi atârna coagulat de colțurile 
gurii pe care Clay o sărutase zilnic aproape cincisprezece ani. 
Sharon se holba la el, prin el, cu semirânjetul acela idiot pe 
care-l aveau uneori telefonarii. 

— Clay, ajută-mă! hohoti Jordan. 

Clay îşi reveni brusc. Sharon nu mai exista acolo, asta 
trebuia el să-şi reamintească. Sharon nu mai fusese acolo de 
două săptămâni. Din clipa în care încercase să sune de pe 
micul telefon mobil roşu al lui Johnny în ziua Semnalului. 

— Fă-mi loc, jigodie, rosti el şi o îmbrânci pe femeia care-i 
fusese soţie. Înainte ca ea să poată reveni, îi ocupă locul. 
Femeia asta-i gravidă, aşa că fă-mi loc, în pula mea! 

Apoi se apleca, trecu celălalt braţ al Denisei după gâtul lui 
şi o ridică. 

— Ia-o-nainte, se adresă Tom lui Jordan. Lasă-mă pe 
mine... am prins-o. 

Jordan ținu ridicat braţul Denisei timp suficient pentru ca 
Tom să-l treacă la rândul său după gâtul lui. El şi Clay o 


purtară aşa pe ultimii optzeci de metri până la uşile 
Pavilionului Kashwakamak, unde aştepta Sfârtecatul. Până 
ajunseră, Denise începuse deja să mormăie că-i puteau da 
drumul, că putea să meargă singură, nu pățise nimic, însă 
Tom nici nu vru s-audă. Nici Clay. Dacă i-ar fi dat drumul, s- 
ar fi putut întoarce să privească după Sharon şi nu dorea să 
facă asta. 

Sfârtecatul rânji spre Clay, iar de data aceasta rânjetul lui 
păru să fie mult mai focalizat. Părea realmente ca şi cum ar fi 
împărțit o glumă ştiută numai de ei doi. Sharon? se întrebă el. 
Sharon este gluma? 

Se părea că nu, pentru că Sfârtecatul făcu un gest care i-ar 
fi fost extrem de familiar lui Clay în lumea cea veche, dar care 
păru în mod straniu nelalocul său aici: mâna dreaptă ridicată 
lângă obrazul drept, cu degetul mare la ureche şi cel mic la 
gură. Simularea unei convorbiri telefonice. 

— Nu-tel-pen-pent'u-tine, rosti Denise după care continuă 
cu propria ei voce: 

— Nu mai face asta, înnebunesc când faci asta! 

Sfârtecatul n-o băgă în seamă. Rămase cu mâna dreaptă în 
gestul telefonării, cu degetul mare la ureche şi cel mic la buze, 
fixându-l cu privirea pe Clay pentru o clipă. Clay fu convins 
că se uita şi în jos, la buzunarul în care era ascuns telefonul 
mobil. Apoi Denise repetă parodia aceea oribilă a vechii lui 
replici pentru Johnny-Gee: 

— Nu-tel-pen-pent'u-tine. 

Sfârtecatul mimă râsul şi gura sa distrusă îl făcu să pară 
oribil. Înapoia lui, Clay simţi ochii cârdului ca pe o apăsare 
materială. 

Uşile Pavilionului Kashwakamak se deschiseră după aceea 
de la sine şi mirosurile combinate ce răzbătură dinăuntru, 
deşi slabe - fantome olfactive ale altor ani - fură un analgezic 
față de duhoarea cârdului: mirodenii, marmeladă, fân şi vite. 
Nu era nici complet beznă; lămpile de avarie alimentate de 
baterii luminau slab, dar încă nu se consumaseră complet. 
Clay se gândi că era aproape incredibil, dacă nu cumva 
fuseseră cruțate în mod special pentru sosirea lor, iar în 


această privință se îndoia serios. Sfârtecatul nu-i spuse. Se 
mulțumi să zâmbească şi le făcu semn din mâini să intre. 

— Cu plăcere, monstrule, mormăi Tom. Denise, eşti sigură 
că poţi să mergi singură? 

— Da. Mai am însă o chestie mică de rezolvat. Inspiră 
adânc, apoi scuipă în fața Sfârtecatului. la! Du-o cu tine la 
Ha'va'd, în morții mă-tii! 

Sfârtecatul nu rosti nimic. Rânji doar către Clay. Pur şi 
simplu, doi amici care împărțeau o glumă ştiută numai de ei. 


6 


Nimeni nu le aduse de mâncare, însă existau multe 
automate cu snackuri şi Dan găsi o rangă în debaraua de 
serviciu din capătul sudic al clădirii. Ceilalţi stăteau în jurul 
lui şi-l priveau forțând automatul cu dulciuri - Bineînţeles că 
suntem nebuni, gândi Clay, mâncăm la cină batoane de 
ciocolată cu nuga Baby Ruth, iar mâine la micul dejun vom 
avea batoane cu caramel şi alune PayDay - când începu 
muzica. lar din difuzoarele uriaşe ce înconjurau tăpşanul 
ierbos de afară nu răsunau „You Light Up My Life' sau 
„Mersul puiului de elefant", nu de data aceasta, ci ceva lent şi 
maiestuos ce Clay mai auzise, deşi de atunci trecuseră destui 
ani. Îl umplea de tristeţe şi simţi cum pielea i se face ca de 
găină pe părțile interioare, moi, ale braţelor. 

— Dumnezeule, rosti Dan încetişor. Cred că-i Albinoni. 

— Nu, spuse Tom. Este Pachelbel, Canonul în Re major. 

— Ah, da, sigur că da, zise Dan părând stânjenit. 

— Este de parcă..., începu Denise apoi se opri. Îşi cobori 
privirea spre vârfurile pantofilor. 

— Ce-i? făcu Clay. Haide, spune. Eşti printre prieteni. 

— Parcă ar fi sunetul amintirilor, zise ea. Ca şi cum ar fi tot 
ce au ei. 

— Da, încuviință Dan. Cred că... 

— Hei! strigă Jordan. Se ridicase în vârful picioarelor şi 
privea afară pe una dintre ferestruicile care erau amplasate 
destul de sus. Ia veniţi să vedeți! 


Se înşiruiră la ferestre şi se uitară afară, la terenul deschis. 
Era aproape complet întuneric. Stâlpii cu difuzoare şi 
proiectoare se înălțau mult, santinele negre pe fundalul 
cerului mort. Dincolo de ele se distingea silueta de macara a 
Turnului de Paraşutism cu singura sa luminiţă clipitoare. lar 
în față, drept în față, mii de telefonari se lăsaseră în genunchi, 
aidoma unor musulmani pregătindu-se de rugăciune, în 
vreme ce Johann Pachelbel umplea văzduhul cu ceea ce putea 
să fie un substituent pentru amintiri. lar când se întinseră pe 
iarbă, se întinseră ca unul, producând un şuier uriaş, dar lin, 
şi un curent brusc, ce ridică în aer pungi goale şi cutii turtite 
de Coca-Cola. 

— Ora culcării pentru întreaga oştire cu creiere afectate, 
rosti Clay. Dacă este să-ncercăm ceva, trebuie s-o facem în 
noaptea asta. 

— Să-ncercăm? Ce să-ncercăm? întrebă Tom. Ambele uşi pe 
care le-am încercat sunt încuiate şi sunt sigur că asta-i 
valabil şi pentru celelalte. 

Dan ridică ranga. 

— Nu cred, clătină Clay din cap. Chestia aia poate să 
meargă la nişte automate, dar nu uita că aici a fost un 
cazinou. Arătă către capătul nordic al pavilionului, care era 
amenajat cu mochetă groasă şi acoperit cu şiruri de maşini cu 
un singur braț, ale căror ornamente cromate străluceau slab 
sub lumina lămpilor de avarie aflate pe moarte. Cred că vei 
descoperi că uşile nu cedează în fața răngilor. 

— Ferestrele? întrebă Dan, apoi le examina mai atent şi 
răspunse tot el: Poate Jordan... 

— Haideţi să mâncăm ceva, propuse Clay. După aceea sa ne 
aşezăm pur şi simplu şi să stăm liniştiţi un timp. N-am mai 
avut parte de aşa ceva. 

— Şi ce să facem? întrebă Denise. 

— Voi puteţi face ce vreţi, răspunse Clay. Eu unul n-am mai 
desenat de două săptămâni şi-i duc dorul. Cred c-o să 
desenez. 

— N-ai hârtie, obiectă Jordan. 

Clay surâse. 


— Când n-am hârtie, eu desenez în minte. 

Jordan îl privi nesigur; încercând să decidă dacă era luat 
peste picior. Când hotări că nu era cazul, spuse: 

— Nu poate fi totuşi la fel de bine ca desenatul pe hârtie, 
nu? 

— Din unele puncte de vedere, să ştii că este mai bine. În loc 
să şterg, regândesc pur şi simplu totul. 

Se auzi un zăngănit puternic şi uşița automatului de 
dulciuri se deschise larg. 

— Bingo! strigă Dan şi ridică ranga deasupra capului. Cine- 
a zis că profesorii de colegiu nu-s buni de nimic în lumea 
reală? 

— Ia uite, făcu Denise cu lăcomie, ignorându-l. Un raft 
întreg, de bomboane cu cremă Junior Mints ! 

Îşi înfundă mâinile în cutii. 

— Clay? făcu Tom. 

— Mda? 

— Nu cred că ţi-ai văzut băieţelul, aşa-i? Sau soția? Pe 
Sandra... 

— Sharon, spuse Clay. Nu l-am văzut pe nici unul dintre ei. 
Privi pe lângă şoldul masiv al Denisei. Alea-s batoane 
Butterfinger? 


7 


După o jumătate de oră, se umpluseră de dulciuri şi 
forțaseră şi automatul cu băuturi răcoritoare. Testaseră 
celelalte uşi şi le găsiseră pe toate încuiate. Dan îşi încercase 
ranga şi nu putuse s-o vâre pe nicăieri, nici chiar pe dedesubt. 
Tom era de părere că deşi uşile păreau din lemn, erau probabil 
prevăzute cu miez de oţel. 

— Cred că sunt cuplate şi la sisteme de alarmă, zise Clay. 
la bagă-ţi tu nasul prea mult prin ele, să vezi cum vine 
poliția rezervației şi te arestează. 

Acum ceilalți patru stăteau într-un cerc mic, pe mocheta 
moale a cazinoului, printre automatele de jocuri. Clay stătea 
pe ciment, cu spatele rezemat de uşile duble prin care 


Sfârtecatul îi împinsese cu gestul acela batjocoritor - După voi, 
ne vedem dimineaţă. 

Gândurile lui Clay doreau să revină la celălalt gest 
batjocoritor - simularea unei convorbiri telefonice făcută cu 
degetul mare şi cel mic - dar el nu le îngăduia asta, cel puţin 
nu în mod direct. Dintr-o lungă experienţă, ştia că modul cel 
mai bun de abordare a unei asemenea situaţii era pe ocolite. 
De aceea, lăsă capul pe spate, proptindu-l de lemnul cu miez 
de oţel şi închise ochii, vizualizând pagina de început a unei 
benzi desenate. Nu o pagină din Pribeagul Negru - Pribeagul 
Negru era kaput şi nimeni n-o ştia mai bine decât el - ci dintr-o 
bandă desenată nouă. Îi putea spune Mobilul, în lipsa unui 
titlu mai bun, o poveste palpitantă cu sfârşitul lumii, în care 
hoardele de telefonari se confruntau cu ultimii normali... 

Atât doar că asta nu putea fi adevărat. Părea adevărat, 
dacă priveai în treacăt, la fel cum uşile de aici păreau din 
lemn, dar nu erau din lemn. Numărul telefonarilor trebuia să 
se fi împuţinat în mod serios - trebuia. Câţi dintre ei muriseră 
în violențele ce urmaseră imediat Semnalului? Jumătate? îşi 
reaminti furia violențelor acelora şi gândi: Poate mai mulți. 
Poate şaizeci sau chiar şaptezeci la sută. Apoi pierderile 
cauzate de răni serioase, infecții, condiții meteo, alte lupte, 
sau pur şi simplu de stupiditate. La care se adăugau, desigur, 
ucigaşii de cârduri; câți nimiciseră ei? Câte cârduri mari ca 
acesta rămăseseră de fapt? 

Clay gândi că era posibil să afle mâine răspunsul la 
întrebarea aceasta, dacă toți supraviețuitorii se conectau 
laolaltă pentru măreţul spectacol de executare a nebunilor. La 
ce avea i-ar fi ajutat cunoaşterea respectivă? 

Nu contează! Sintetizează! Dacă pe pagina de început doreai 
să prezinți informaţii de fundal, atunci situaţia trebuia 
sintetizată îndeajuns de mult pentru a încăpea într-o singură 
casetă narativă. Asta era o regulă nescrisă. Situația 
telefonarilor putea fi rezumată în două cuvinte: pierderi 
masive. Păreau că sunt mulți - ce dracu, păreau o droaie - dar 
probabil că şi porumbeii călători păruseră mulți până-n 
ultima clipă. Fiindcă ei călătoriseră în cârduri ce întunecau 


cerul până-n ultima clipă. Nimeni însă nu observase că erau 
tot mai puţine şi mai puţine cârduri gigantice. Mai exact, 
nimeni nu observase, până nu dispăruseră toți. Extincţie. 
Finito. Pa-pa! 

În plus, gândi el, ei au acum cealaltă problema, chestia de 
programare. Viermele. Ce-i cu el? Una peste alta, este posibil 
ca indivizii ăştia să aibă o existență mai scurtă decât a 
dinozaurilor, în ciuda telepatiei, a levitaţiei şi a altor şmecherii. 

Bun, bun, ajunge cu informațiile de fundal. Care-i ilustrația 
ta? Care-i nenorocitul tău de desen, cel care va atrage şi va 
ispiti cumpărătorul? Păi e clar - Clay Riddell şi Ray Huizenga, 
nu? Ei doi stau în pădure. Ray şi-a proptit sub bărbie țeava 
revolverului 0,45 al lui Beth Nickerson şi Clay ţine... 

Un telefon mobil, bineînţeles. Cel pe care Ray l-a luat din 
cariera Gurleyville. 

CLAY (îngrozit): Ray, STAI! Este inutil! Ai uitat? Kashwak 
este o ZONĂ FĂRĂ TELEFOA... 

Zadarnic! KA-POW! cu verzale galbene şi zimțate pe tot 
fundalul paginii de deschidere, iar asta-i o ditamai explozia, 
pentru că Arnie Nickerson a avut grijă să-i facă rost soției de 
gloanţe dintre cele cu vârful moale care se vând pe Internet pe 
site-urile American Paranoia şi creştetul capului lui Ray este 
un gheizer roşu. Undeva în spate - una dintre tuşele acelea de 
detaliu pentru care Clay Riddell ar fi putut ajunge faimos într- 
o lume în care Semnalul n-ar fi avut loc vreodată - o singură 
cioară speriată îşi ia zborul de pe o ramură de pin. 

O pagină de deschidere a naibii de bună, gândi Clay. 
Sângeroasă, de acord - n-ar fi fost niciodată acceptată în 
bunele şi vechile zile ale Codului Comicsurilor - dar cu 
implicare instantanee. Şi deşi Clay nu rostise nicicând fraza 
aceea, că telefoanele mobile nu funcționau dincolo de punctul 
de convertire, el ar fi făcut-o dacă s-ar fi gândit la timp. Atât 
doar că nu mai avusese timp. Ray se sinucisese pentru ca 
Sfârtecatul şi amicii lui telefonari să nu-i zărească telefonul 
din minte, iar asta era realmente o ironie amară a sorții. 
Sfârtecatul ştia totul despre telefonul pentru care Ray murise, 


ca să-i protejeze existența. El ştia că se afla în buzunarul 
lui Clay... şi nu-i păsa. 

Stătuse în fața uşilor duble ale Pavilionului Kashwakamak 
şi făcuse gestul acela - cu degetul mare în dreptul urechii, 
următoarele trei degete îndoite lângă obrazul sfâşiat şi neras, 
şi degetul mic în fața gurii. Se folosise de Denise pentru a i-o 
repeta, pentru a i-o sublinia: Nu-tel-pen-pent'u-tine. 

Aşa-i. Deoarece Kashwak = Nu-Tel. 

Ray murise inutil... Însi atunci de ce nu-l tulbura 
inutilitatea morții sale? 

Clay îşi dădu seama că moţăia, aşa cum făcea de multe ori 
când desena în minte. Se decupla de corp, iar asta era foarte 
bine, fiindcă se simțea aşa cum se simţise de fiecare dată 
înainte ca desenul şi povestea să se contopească - fericit, ca 
oamenii înaintea unei anticipate reveniri acasă. Înaintea 
călătoriilor care se sfârşesc prin întâlnirea îndrăgostiților. Nu 
avea absolut nici un motiv să simtă aşa, dar o simțea. 

Ray Huizenga murise pentru un telefon mobil lipsit de orice 
utilitate. 

Sau era vorba despre mai multe telefoane? Clay văzu acum 
altă casetă, una de flashback, aşa cum îți puteai da seama 
după marginile ei festonate. 

PP pe mâna lui RAY, care ţine telefonul mobil murdar şi un 
bilet cu un număr de telefon mâzgălit pe el. Degetul cel mare 
al lui RAY acoperă totul, mai puţin prefixul telefonic al 
statului Maine. 

RAY (0.$.): Când va veni clipa, sună la numărul de pe bilet. 

O să ştii tu când e cazul. Trebuie să sper c-o sa ştii. 

Ray, eu nu pot suna pe nimeni de pe un telefon mobil din 
Kasbwak, deoarece kKasbwak = Nu-Tel. la-ntreabă-l pe 
preşedintele Ha 'va' d. 

Şi ca să sublinieze clar cum stau lucrurile, uite altă casetă 
flashback cu margini festonate. Route 160. În prim-plan este 
microbuzul galben pe care scrie ŞCOALA MAINE DISTRICTUL 
38 NEWFIELD. În plan mijlociu, indicatorul scris pe drum: 
KASHWAK = NU-TEL. Din nou, detaliile desenului sunt 
impresionante: cutii goale de sucuri zăcând în şanţuri, un 


tricou abandonat, agăţat într-un tufiş, iar în depărtare un 
cort care flutură dintr-un copac aidoma unei limbi lungi şi 
cafenii. Deasupra microbuzului se văd patru balonaşe pentru 
voci din off-screen. Nu erau fraze pe care ei le spuseseră 
realmente (asta o ştia până şi mintea lui moţăitoare), însă nu 
asta era important. Nu scenariul era important, nu acum. 

Clay gândi că era posibil să recunoască ce era important, 
atunci când ajungea la el. 

DENISE (0.$S.): Aici au făcut?... 

TOM (0.S.): Exact, aici au făcut convertirile. Te aşezi la 
coadă ca fiind normal, faci apelul şi când porneşti spre cârdul 
de la Expo, eşti unul dintre EI. Bună afacere, nu? 

DAN (0.8.): De ce aici? De ce nu pe terenul Expo? 

CLAY (0.5.): Nu ţii minte? Kashwak = Nu-Tel. I-au înşiruit 
la marginea cea mai îndepărtata a acoperirii telefonice. 

Dincolo de locul ăsta nu mai există nimic. Nada. loc. 

Zero barat. 

Altă casetă. Prim-plan pe Sfârtecat în toată gloria lui 
pestilențială. Rânjind cu gura mutilată şi rezumând totul 
printr-un singur gest. Ray a avut o idee sclipitoare ce 
depindea de efectuarea unui apel telefonie Era atât de 
sclipitoare, încât a uitat complet că aici nu există acoperire. 
Probabil că ar trebui sa merg până la Quebec, ca să-mi apară o 
bară pe telefonul ăla pe care mi l-a dat. Amuzant, dar ştii ce-i 
şi mai amuzant? Eu l-am luat! Ce idiot! 

Aşadar, lucrul pentru care Ray murise era inutil? Poate că 
da, însă alt desen începuse să se formeze. Afară, Pachelbel 
lăsase loc lui Faure, iar Faure lăsase loc lui Vivaldi, care se 
revărsa din difuzoare, nu din bum-boxuri. Difuzoare negre pe 
fundalul unui cer mort, având în spate construcțiile pe 
jumătate demarate ale locurilor de divertisment; în prim-plan, 
Pavilionul Kashwakamak cu ghirlandele şi izolația ieftină din 
fân. Şi ca tuşă finală, amănuntul acela redat grijuliu pentru 
care Clay Riddell devenea deja cunoscut... 

Deschise ochii şi se ridică în picioare. Ceilalţi erau tot în 
cercul lor, pe mochetă, în capătul nordic. Clay nu ştia cât timp 


stătuse rezemat de uşă, dar fusese îndeajuns ca să-i 
amorțească fundul. 

Băieți, încercă el să rostească, însă nu putu să emită nici 
un sunet. Gura îi era uscată. Inima îi bubuia puternic. Îşi 
drese glasul şi încercă iarăşi. 

— Băieți! spuse el şi ei se întoarseră. 

Ceva din vocea lui îl făcu pe Jordan să se scoale grăbit şi 
Tom îl urmă îndeaproape. 

Clay porni spre ei pe picioare care parcă nu-i aparțineau - îi 
înțţepeniseră pe jumătate. Pe când ce mergea, scoase telefonul 
mobil din buzunar. Cel pentru care murise Ray, pentru că în 
agitația momentului uitase detaliul cel mai cunoscut despre 
Kashwakamak: aici, în Expo Districte Nordice, dispozitivele 
astea nu funcționau. 


8 


— Şi dacă n-o să funcționeze, atunci la ce-i bun? întrebă 
Dan. 

Fusese incitat de incitarea lui Clay, dar se dezumflase rapid 
când văzuse că obiectul din mâna lui nu era o carte de joc Ai 
Fost Eliberat Din Închisoare, ci doar altă porcărie de telefon 
mobil. Un Motorola vechi şi murdar, cu carcasa crăpată. 
Ceilalți îl priveau cu un amestec de teamă şi curiozitate. 

— Mai suportă-mă niţel, zise Clay. Eşti de acord? 

— Avem toată noaptea la dispoziţie, replică Dan, apoi îşi 
scoase ochelarii şi începu să-i lustruiască. Într-un fel sau 
altul, trebuie s-o ajutăm să treacă mai repede. 

— V-aţi oprit la Magazinul Universal Newfield ca să mâncaţi 
şi să beţi câte ceva, spuse Clay, şi ați găsit microbuzul şcolar 
galben. 

— Mi se pare c-a fost acum enşpe mii de ani, rosti Denise. 

Împinse în afară buza inferioară şi-şi suflă părul de pe 
frunte. 

— Ray a găsit microbuzul, urmă Clay. Cu vreo 
douăsprezece scaune... 


— Mai precis, şaisprezece, îl întrerupse Dan. Scrie pe 
tabloul de bord. Doamne, ce şcoli micuţe trebuie să fi avut pe- 
aici! 

— Şaisprezece scaune, plus spaţiu în spatele lor pentru 
ghiozdane sau poate chiar pentru nişte bagaje mici în cazul 
unor excursii. După aceea, aţi pornit la drum. Şi când aţi 
ajuns la cariera Gurleyville, pun prinsoare c-a fost ideea lui 
Ray să poposiţi acolo. 

— Să ştii c-aşa a fost, încuviință Tom. A zis că ne-ar prinde 
bine o masă caldă şi nițică odihnă. De unde-ai ştiut, Clay? 

— Am ştiut fiindcă am desenat-o, răspunse Clay şi asta era 
foarte aproape de adevăr- o înţelese chiar în clipa când vorbi. 
Dan, tu, Denise şi Ray aţi distrus două cârduri. Primul cu 
benzină, însă la al doilea aţi folosit dinamită. Ray ştia cum s-o 
facă, pentru că lucrase cu ea când fusese drumar. 

— Băga-mi-aş! şuieră Tom. A luat dinamită din carieră, 
aşa-i? În timp ce noi dormeam. Şi putea s-o facă - am dormit 
ca bolovanii. 

— Ray a fost cel care ne-a trezit, spuse Denise. 

— Nu ştiu dacă-i dinamită sau alt exploziv, vorbi Clay, dar 
sunt convins că în timp ce voi dormeați, el a transformat 
microbuzul galben într-o bombă pe roți. 

— Este în spatele scaunelor, zise Jordan. În spaţiul pentru 
bagaje. 

Clay aprobă tăcut. 

Mâinile lui Jordan erau încleştate în pumni. 

— Cât de mult explozibil crezi că este? 

— N-am cum să ştiu până nu explodează, răspunse Clay. 

— Dă-mi voie să văd dac-am înţeles, rosti Tom, iar afară, 
Vivaldi fu înlocuit de Mozart - Eine Kleine Nacbt Musik; în mod 
limpede, telefonarii evoluaseră de la Debby Boone. Ray a 
ascuns o bombă în spatele scaunelor din microbuz... şi după 
aceea a aranţat, nu ştiu cum, un telefon mobil ca să 
funcționeze ca detonator? 

— Aşa cred, dădu Clay din cap. Cred c-a găsit două 
telefoane în birourile de la carieră. Este foarte posibil ca acolo 
să fi existat o jumătate de duzină, pentru a fi utilizate de 


lucrători - sunt destul de ieftine în ziua de azi. Oricum, a fixat 
unul ca detonator pe explozivi. Aşa făceau şi insurgenții din 
Iraq, ca să detoneze bombele de pe marginea şoselelor. 

— A făcut toate astea în vreme ce noi dormeam? întrebă 
Denise. Şi nu ne-a spus nimic? 

— S-a ascuns de voi, răspunse Clay, pentru ca adevărul să 
nu poată fi găsit în mințile voastre. 

— Şi s-a sinucis, ca să nu fie găsit nici în mintea lui, zise 
Dan şi izbucni apoi într-un râs amar. Perfect, i-un erou, 
oameni buni! Singurul lucru pe care l-a uitat a fost că 
telefoanele mobile nu funcționează mai departe de locul în 
care-şi instalaseră nenorocitele de corturi de convertire! Pun 
prinsoare că şi-acolo abia mergeau! 

— Exact, zise Clay şi zâmbi larg. De aceea Sfârtecatul mi-a 
îngăduit să păstrez telefonul ăsta. Nu ştia pentru ce-l 
doream... oricum, nu sunt sigur că ei gândesc realmente... 

— Nu ca noi, în tot cazul, spuse Jordan. Şi n-o să 
gândească niciodată ca noi. 

— .„..dar nu-i păsa, fiindcă el ştia că n-o să funcționeze. N-aş 
putea nici măcar să mă expun eu însumi Semnalului, 
deoarece Kashwak egal nu-tel. Nu-tel-pen-pent'u-mine. 

— Atunci de ce zâmbeşti? întrebă Denise. 

— Pentru că eu ştiu ceva ce el nu ştie, răspunse Clay. Ceva 
ce ei nu ştiu. Se întoarse către Jordan. Poţi să şofezi? 

Jordan păru surprins. 

— Păi... am doisprezece ani. Ce naiba, ai uitat? 

— N-ai condus niciodată un cart? Un ATV? Un snowmobil? 

— Ah, ba da... lângă Nashua exista o pista pentru 
minicarturi şi am fost o dată sau de două ori... 

— E suficient. Nu va trebui să şofezi pe o distanță mare. 
Evident, presupunând că ei au lăsat microbuzul la Turnul de 
Paraşutism. Şi fac pariu că l-au lăsat. Nu cred că ei mai ştiu 
să şofeze, tot aşa cum nu mai ştiu să gândească. 

— Clay, ai înnebunit? rosti Tom. 


e Nu, zise el. N-au decât să-şi țină mâine execuțiile 
ucigaşilor de cârduri în stadionul lor virtual, însă noi nu 


vom figura în program. Evadăm de aici. 


9 


Geamul ferestruicilor era gros, dar ranga lui Dan le făcea 
față. El, Tom şi Clay lucrară pe rând, până înlăturată toate 
cioburile. 

După aceea Denise îşi scosese puloverul şi-l întinse peste 
rama inferioară. 

— Ai vreo problemă, Jordan? întrebă Tom. 

Jordan clătină din cap. Îi era frică - buzele i se decoloraseră 
complet - totuşi părea stăpân pe sine. Afară, cântecele de 
leagăn ale telefonarilor reveniseră la Canonul de Pachelbel - cel 
pe care Denise îl numise sunetul amintirilor. 

— Nu, n-am nici una, spuse el. N-o să am... oricum, aşa 
cred. După ce-o să-i dau drumul. 

— S-ar putea ca Tom să reuşească, zise Clay, să se 
strecoare... 

Înapoia umărului lui Jordan, Tom privi ferestruica lată de 
nici jumătate de metru şi clătină din cap. 

— N-o să am nici o problemă, rosti Jordan. 

— Bine. Repetă-mi ce-o să faci. 

— Mă duc şi caut în spatele scaunelor din microbuz. Mă 
asigur că acolo sunt explozivi, dar nu m-ating de ei. Caut 
celălalt telefon mobil. 

— Perfect. Verifici dacă este deschis. Şi dacă nu-i... 

— Ştiu, îl deschid. Jordan îi aruncă lui Clay o privire de 
tipul nu-sunt-idiot. După aceea, pornesc motorul... 

— Nu, nu te grăbi... 

— Trag în față scaunul, ca să pot ajunge la pedale, apoi 
pornesc motorul. 

— Aşa! 

—  Conduc între Turnul de Paraşutism şi „Casa 
Fantomelor”. Merg superîncet. O sa trec peste câteva bucăți 
din „Casa Fantomelor" şi s-ar putea să cedeze - să se rupă sub 
roţi - dar să nu mă sperii. 


— Exact, mergi mai departe. 

— Mă apropii cât pot de mult de ei. 

— Bun. După aceea te întorci tot la fereastra asta, astfel 
încât pavilionul să fie între tine şi explozie. 

— Ceea ce noi sperăm că va fi o explozie, completă Dan. 

Clay ar fi preferat să n-audă aşa ceva, însă nu comentă. Se 
aplecă şi-l sărută pe Jordan pe obraz. 

— Să ştii că te iubesc, zise el. 

Jordan îl strânse în brațe, scurt şi impetuos. După aceea pe 
Tom. După aceea pe Denise. Dan întinse mâna, apoi spuse: 

— Hai, ce dracu”, şi-l cuprinse pe Jordan într-o îmbrăţțişare 
de urs. 

Clay, care nu se dăduse niciodată în vânt după Dan 
Hartwick, îl plăcu mai mult pentru gestul acela. 


10 


Clay îşi încrucişă degetele, improvizând o scăriță pentru 
Jordan, şi-l ridică. 

— Nu uita, îi spuse, o să fie ca un fel de plonjon, atât doar 
că va fi în fân, nu în apă. Mâinile deasupra capului şi în față. 

Jordan ridică brațele deasupra capului şi le întinse prin 
fereastra spartă, în noapte. Sub claia lui deasă de păr, fața îi 
era mai palidă ca oricând; primele semne epidermice ale 
adolescenţei săreau în ochi ca nişte arsuri minuscule. Era 
speriat şi Clay nu-l învinuia pentru asta. Îl aştepta o cădere 
de trei metri şi, în ciuda fânului, şocul aterizării avea să fie 
dur. Clay speră că Jordan nu va uita să țină mâinile întinse în 
faţă şi capul tras între umeri; n-avea să fie de ajutor nimănui, 
dacă ar fi zăcut lângă Pavilionul Kashwakamak cu gâtul 
frânt. 

— Vrei să număr până la trei, Jordan? îl întrebă. 

— Rahat, nu! Fă-o, până nu mă scap pe mine! 

— Atunci, ţine brațele-ntinse, acum! strigă Clay şi-şi 
împinse brusc în sus mâinile încrucişate. 

Jordan țâşni prin fereastră şi dispăru. Clay nu-l auzi 
aterizând; muzica răsuna prea puternic. 


Ceilalți se strânseră sub fereastră, care era imediat 
deasupra capetelor lor. 

— Jordan? strigă Tom. Jordan, m-auzi? 

Pentru o secundă nu-i răspunse nimeni şi Clay fu convins 
că Jordan îşi rupsese într-adevăr gâtul. După aceea însă se 
auzi glasul tremurat al băiatului: 

— Aici sunt... Doamne, ce m-am mai lovit! Mi-am belit 
cotu'.Cot u' stâng. Parcă nu-l mai simt. Staţi aşa... 

Aşteptară. Denise îl prinse pe Clay de mână şi-l strânse 
puternic. 

— Se mişcă, anunţă Jordan. Cred că n-am pățit nimic, 
totuşi ar trebui să mă vadă medicul şcolii. 

Toţi râseră exagerat de zgomotos. 

Tom legase cheia de contact a autobuzului de o aţă dublă 
ruptă din cămaşa lui, iar aţa de catarama curelei. Clay îşi 
încrucişa din nou degetele şi Tom se cocoță pe scărița aceea 
vie. 

— O să-ţi cobor cheia, Jordan. Gata? 

— Da.) 

Tom prinse pervazul ferestrei, se uită în jos şi apoi cobori 
cureaua. 

— Gata, ai prins-o, rosti el. Acum, ascultă-mă. Nu-ţi cerem 
s-o faci, decât dacă poţi. Dacă nu poţi, nu te penalizează 
nimeni. Ai înțeles? 

— Da. 


e Dă-i drumul, atunci. Privi o secundă, după care spuse: A 
pornit. Doamne-ajută-i, că-i un puşti curajos. Lasă-mă 
Jos. 


11 


Jordan o luase în lungul laturii Pavilionului, îndepărtându- 
se de cârdul care se culcase. Clay, Tom, Denise şi Dan 
traversară sala, către latura clădirii dinspre zona deschisă. Cei 
trei bărbaţi răsturnară pe o parte automatul de snackuri pe 
care-l jefuiseră şi-l împinseră, lipindu-l de perete. Dacă se 


suiau pe el, Clay şi Dan puteau să vadă cu uşurinţă afară 
prin ferestrele înalte, iar Tom îi imită, ridicându-se în vârful 
picioarelor. Clay adăugă şi o ladă deasupra, pentru Denise, 
rugându-se cerului ca femeia să nu cadă şi să avorteze. 

Îl văzură pe Jordan traversând spre marginea gloatei care 
dormea, stând locului un minut, parcă adâncit în gânduri, 
apoi pornind către stânga. Lui Clay i se păru că mai vede 
mişcare multă vreme după ce rațiunea îi spuse că Jordan 
trebuia să fi dispărut din vedere, ocolind cârdul masiv. 

— În cât timp crezi că se va-ntoarce? întrebă Tom. 

Clay scutură din cap. Nu ştia. Depindea de o sumedenie de 
variabile - dimensiunea cârdului era numai una dintre ele. 

— Şi dacă ei s-au uitat în microbuz? întrebă Denise. 

— Şi dacă Jordy se uită în microbuz şi-acolo nu-i nimic? 
întrebă Dan şi Clay fu nevoit să se abțină de a-i spune 
bărbatului să-şi păstreze pentru el sentimentele negativiste. 

Timpul se târi încetişor, centimetru cu centimetru. 
Luminiţa roşie din vârful Turnului de Paraşutism clipi. 
Pachelbel lasă din nou locul lui Faure şi Faure lui Vivaldi. 
Clay se pomeni amintindu-şi de puştiul adormit care căzuse 
din căruciorul de cumpărături şi de felul cum bărbatul care-l 
însoțea - şi care probabil nu era tatăl lui - se aşezase lângă el 
pe marginea şoselei şi spusese: Pupă Gregory şi trece. Îşi 
aminti de bărbatul cu raniță care ascultase „Mersul puiului 
de elefant" şi spusese: Si Dodge se distra mişto. Îşi 
aminti cum, în corturile pentru bingo din copilăria sa, 
bărbatul de la microfon exclama în mod invariabil Vitamina 
soarelui! când scotea B-12 din cutia în care dansau mingile de 
ping-pong. Chiar dacă vitamina soarelui era D. 

Timpul se țâra acum parcă în milimetri şi Clay începu să-şi 
piardă speranța. Dacă ar fi fost să audă zgomotul motorului 
autobuzului, trebuiau să-l fi auzit deja. 

— S-a-ntâmplat ceva, rosti Tom cu voce scăzută. 

— Poate că nu, replică Clay. 

Se strădui să-şi alunge din glas apăsarea de pe suflet. 

— Nu, Tommy are dreptate, spuse Denise. Era pe punctul 
de a izbucni în lacrimi. O să-l iubesc până la moarte şi-a fost 


mai curajos decât Lucifer în prima noapte după prăbuşirea sa, 
dar dacă venea, ar fi trebuit să fi pornit de-acum. 

Atitudinea lui Dan fu surprinzător de pozitivă. 

— Nu ştim ce probleme poate să fi întâlnit. Inspiraţi adânc 
şi-ncercaţi să vă înfrânați imaginaţia. 

Clay se strădui s-o facă şi dădu greş. Secundele abia. 
picurau. Ave Maria de Schubert bubui prin uriaşele difuzoare 
de concert şi Clay gând: Aş fi în stare sd-mi vând sufletul 
pentru un rock-and-roll cinstit - Chuck Berry, cântând „Oh, 
Carol", U2 cu „Wben Love Comes to Town... 

Afară nu se zărea nimic, doar beznă, stele şi micuța 
luminiță roşie alimentată de baterii. 

— Ia ridică-mă pân-acolo, zise Tom sărind jos de pe 
automatul pentru snackuri. O să mă strecor cumva prin 
fereastra aia şi-o să mă duc după el. 

— Tom, spuse Clay, dacă m-am înşelat despre posibilitatea 
ca în microbuz să fie explozivi... 

— Mă fut în el de microbuz şi mă fut în ei de explozivi! 
replică Tom, pe jumătate neatent. Nu vreau decât sa-l găsesc 
pe Jor... 

— Hei! strigă Dan, apoi: Asta-i! AŞA, BĂIETE! 

Lovi cu pumnul în perete, lângă fereastră. Clay se întoarse 
şi văzu că în întuneric înfloriseră faruri. De pe pătura de 
trupuri comatoase întinse pe hectarul de tăpşan se înălța o 
pâcla şi farurile autobuzului păreau că strălucesc prin fum. 
Clipiră luminos, păliră, străluciră iarăşi şi Clay îl putu vedea 
pe Jordan cu limpezime perfectă, stând la volanul 
microbuzului şi încercând să priceapă rolul fiecărei comenzi. 

Farurile începură să înainteze. Faza lungă. 

— Da, iubitule! gâfâi Denise. Fă-o, scumpule! Stând pe lada 
ei, prinse mâna lui Dan de o parte şi pe a lui Clay de cealaltă 
parte. Eşti super, numai să nu te-opreşti. 

Farurile se îndepărtară de ei şi luminară acum copacii aflați 
hăt departe în stânga zonei deschise cu covorul ei de 
telefonari. 

— Ce face? aproape că gemu Tom. 


— Acolo coteşte peretele „Casei Fantomelor', spuse Clay. 
Nu-i nici o problemă. Şovăi. Cred că nu-i nici o problemă... 

Dacă nu-i alunecă piciorul. Dacă nu încurcă între ele frâna şi 
accelerația şi intră cu microbuzul în peretele nenorocitei ăleia 
de construcții şi-l blochează acolo. 

Aşteptară, iar farurile se rotiră înapoi, străpungând latura 
Pavilionului Kashwakamak perfect orizontal lar în lumina 
puternică a fazei lungi, Clay văzu de ce Jordan întârziase aşa 
mult. Nu toți telefonarii zăceau întinşi. Zeci dintre ei - cei cu 
programarea greşită, bănui el - erau treji şi umblau. Mergeau 
fără ţel în toate direcţiile, siluete negre deplasându-se către 
exterior ca nişte unde circulare ce se extindeau, străduindu-se 
sa-şi croiască drum peste corpurile celor adormiţi, 
împiedicându-se, căzând, ridicându-se şi continuând, pe când 
Ave de Schubert umplea noaptea. Unul dintre ei, un bărbat 
tânăr cu o tăietură lungă şi roşie ce-i brăzda mijlocul frunții 
ca o cută de îngrijorare, ajunse la Pavilion şi-i pipăi zidul, 
înaintând ca un orb. 

— Ajunge, Jordan, murmură Clay când farurile se 
apropiară de stâlpii cu difuzoare de pe latura opusă a zonei 
deschise. Opreşte-l şi mişcă-ţi fundul imediat încoace! 

Păru ca şi când Jordan îl auzise. Farurile se opriră. Pentru 
o secundă, singurele forme ce se mişcau acolo erau siluetele 
agitate ale telefonarilor treji şi ceața care se înălța din 
trupurile calde ale celorlalți. Apoi însă auziră motorul 
ambalând - îl auziră în ciuda muzicii răsunătoare - şi farurile 
zvâcniră înainte. 

— Nu, Jordan, ce faci?! urlă Tom. 

Denise tresări şi ar fi căzut de pe ladă, decât n-ar fi prins-o 
Clay de talie. 

Microbuzul înainta, zdruncinându-se, în cârdul care 
dormea. Peste cârdul care dormea. Farurile țopăiră în sus şi 
în jos, când aţintindu-se asupra lor, când ridicându-se pentru 
o clipă în sus, când revenind la orizontală. Se clătină spre 
stânga, reveni, apoi se clătină spre dreapta. Pentru o secundă, 
un plimbăreț nocturn fu iluminat de cele patru faruri 
puternice puse pe faza lungă, atât de clar, încât păru o siluetă 


decupată de un copil din hârtie neagră. Clay văzu brațele 
telefonarului ridicându-se, de parcă ar fi salutat înscrierea 
unui gol pe terenul de fotbal, după care dispăru sub masca 
implacabilă a radiatorului maşinii. 

Jordan conduse microbuzul până în mijlocul lor şi acolo 
opri, cu farurile strălucind şi masca radiatorului picurând. 
Ridicând o palmă ca pavăză pentru a bloca lumina puternică, 
Clay putu să distingă o formă micuță şi întunecată - o putu 
distinge de restul prin agilitatea şi determinarea ei - care ieşi 
prin portiera microbuzului şi începu să-şi croiască drum către 
Pavilionul Kashwakamak. Apoi Jordan căzu şi Clay crezu că 
se terminase cu el. După o clipă, Dan icni: 

— Uite-1, acolo! şi Clay îl desluşi din nou, cu zece metri mai 
aproape şi considerabil spre stânga locului unde-l pierduse 
din vedere. Probabil că Jordan se târâse o distanță peste 
trupurile adormite, înainte de a se ridica iarăşi. 

Când Jordan reveni în conul nefocalizat de lumină 
proiectată de farurile microbuzului, ataşat de capătul unei 
umbre lungi de treisprezece metri, îl putură vedea limpede 
pentru prima dată. Nu chipul său, întrucât era luminat din 
spate, ci modul grațios şi simultan dement în care alerga peste 
corpurile telefonarilor. Cei întinşi continuau să fie inerți 
pentru restul lumii. Cei treji, dar care nu erau apropiaţi de 
Jordan, nu-l băgară în seamă, dar câţiva întinseră braţele 
către el. Jordan îi evită pe doi, însă al treilea, o femeie, îl 
înhaţă de claia lui de păr încâlcit. 

— Lasă-l în pace ! urlă Clay. Nu putea s-o desluşească, dar 
avu convingerea dementă că era femeia care-i fusese cândva 
soție. Dă-i drumul! 

Ea nu-i dădu drumul, însă Jordan o prinse de încheietură, 
o răsuci, se lăsă într-un genunchi şi se furişă mai departe. 
Femeia mai încercă o dată să-l înşface, îi rată spinarea 
cămăşii, apoi îşi văzu de drumul ei fără ţintă. 

Mulţi dintre telefonarii infectați, văzu Clay, se adunau în 
jurul microbuzului. Părea ca şi cum ar fi fost atraşi de faruri. 

Clay sări de pe automatul de snackuri (de data asta Dan 
Hartwick fu cel care o salvă pe Denise de la cădere) şi apucă 


ranga. Sui iute înapoi şi sparse fereastra prin care privise 
până atunci. 

— Jordan! răcni el. În spate! Ocoleşte în spate! 

Jordan ridică ochii la auzul vocii lui şi se împiedică de ceva - 
un picior, un braț, poate un gât. Pe când se ridica, o mână 
țâşni din bezna răsuflătoare şi se încleşta de gâtul puştiului. 

— Nu, Doamne, te rog..., şopti Tom. 

Jordan se propulsa înainte ca un jucător de rugbi care 
încearcă să culce balonul în eseu, pistonând din picioare, şi se 
desprinse din strânsoarea mâinii. Se împletici mai departe. 
Clay îi văzu ochii care se holbau şi felul în care i se dilata şi 
contracta pieptul. Pe măsură ce se apropia de Pavilion, îl 
putea auzi gâfâind sufocat în căutarea aerului. 

N-o să reuşească, gândi el. N-o sa poată. Şi este atât de 
aproape, atât de aproape... 

Dar băiatul reuşi. Cei doi telefonari care se bălăbăneau 
acum în lungul zidului clădirii nu dovediră nici cel mai mic 
interes față de el, când îi depăşi în fugă şi trecu după colț. Ei 
patru săriră simultan de pe automatul de snackuri şi 
traversară în fugă sala ca o echipă de ştafetă, conduşi de 
Denise şi de pântecele ei. 

— Jordan! ţipă ea, ţopăind de zor pe vârfurile picioarelor. 
Jordan, Jordy, ai ajuns? Pentru Dumnezeu, puştiule, zi-ne că 
ai ajuns! 

— Am... - horcăi băiatul, trăgând o gură imensă de aer - 
„ajuns. 


— Alt gâfâit cutremurător. Clay fu vag conştient că Tom 
hohotea şi-l pocnea pe spate cu palma. 

— N-am crezut vreodată... - hăăăă-hăă ! - ...că poate fi atât 
de... greu să treci peste oameni. 

— Ce naiba voiai să faci? strigă Clay. 

Îi venea să moară de ciudă că nu putea să-l prindă pe 
puşti, mai întâi ca să-l îmbrăţişeze, apoi să-l zgâlțâie şi după 
aceea să-l sărute pe toată fața lui stupid de curajoasă. Îi 
venea să moară de ciudă că nu putea nici măcar să-l vadă. 

— Am zis să te apropii de ei, nu să intri dracului în ei! 


— Am făcut-o... - hăăă-hă! - .. .pentru Rector. Pe lângă 
pierderea răsuflării, în vocea lui Jordan se simțea acum şi 
sfidare. Ei l-au omorât pe Rector. Ei şi Sfârtecatul lor. Ei şi 
idiotul lor de Preşedinte Harvard. Am vrut să-i fac să 
plătească. Vreau ca el să plătească. 

— De ce-a durat aşa mult până ai pornit? întrebă Denise. 
Am aşteptat de ni s-au lungit urechile! 

— Erau zeci în jurul microbuzului, spuse Jordan. Poate 
chiar sute. Chestia care-i în neregulă cu ei... sau poate că-i în 
regulă... poate că nu-i decât efectul unei schimbări... se 
răspândeşte acum foarte rapid. Merg în toate direcțiile, de 
parcă ar fi complet rătăciți. A trebuit să schimb întruna 
drumul. În cele în urmă, am sfârşit prin a mă apropia de 
microbuz, venind dinspre mijlocul zonei deschise. Dup-aia... 
Izbucni în râs şi-şi pierdu răsuflarea. Nu pornea! Vă vine să 
credeți? Am întors cheia o dată, am mai întors-o o dată şi 
nimic, doar clic de fiecare dată. Eram gata să-nnebunesc, dar 
m-am stăpânit. Ştiam că Rectorul ar fi fost dezamăgit dacă- 
mi pierdeam cumpătul. 

— Ah, Jordy..., icni Tom. 

— Ştiţi ce era? Trebuia să-mi închei idioata de centură de 
siguranță! La scaunele pentru pasageri nu-i nevoie de-aşa 
ceva, însă microbuzul nu porneşte decât dacă şoferul şi-o 
închide-o pe-a lui. Oricum, îmi pare rău c-a durat atât, dar 
iată-mă! 

— Putem presupune că portbagajul nu era gol? întrebă 
Dan. 

— Poţi presupune exact asta. E plin cu nişte chestii care 
seamănă cu nişte cărămizi roşii. Sunt maldăre-ntregi. Jordan 
începuse să-şi recapete suflul. Sunt sub o pătură şi peste ele i- 
un telefon mobil. Ray l-a conectat la două cărămizi din alea c- 
o bandă elastică... seamănă c-o coardă de bungee-jumping. 
Telefonul este deschis şi-i modelul ăla cu un port, ca pentru 
un fax sau aşa ceva, ca să poţi face schimb de date cu un 
calculator. Firul de alimentare coboară în cărămizi. N-am 
văzut detonatorul, dar pun prinsoare că-i în mijloc. Trase 


iarăşi aer adânc în piept. lar telefonul are semnal. Avea trei 
bare pe ecran. 

Clay încuviinţță tăcut. Kashwakamak era o zonă moartă 
pentru telefonia mobilă, odată ce treceai de drumul secundar 
care ducea la Expo Districte Nordice. Telefonarii extrăseseră 
informația aceea din capetele unor normali şi o folosiseră. 
Graffiti Kashwak = Nu-Tel se răspândise ca vărsatul de vânt. 
Dar vreun telefonar încercase realmente să sune de pe terenul 
Expo? Bineînţeles că nu. De ce ar fi făcut-o? Când eşti telepat, 
telefoanele devin perimate. lar când eşti membru al cârdului - 
o parte din întreg - devin de două ori mai perimate, dacă aşa 
ceva era posibil. 

Totuşi telefoanele mobile funcționau în această zonă mică... 
şi de ce? Pentru că aici lucrau constructorii structurilor ce 
făceau parte din Expo şi din carnavalul său - muncitorii 
companiei Amuzamente Noua Anglie. lar în secolul al XXI-lea, 
constructorii - ca şi cei care ridicau scene pentru concertele de 
rock, echipele de filmare în diverse locuri şi trupele de teatru 
aflate în turneu - depindeau de telefoanele mobile, mai ales în 
locurile izolate unde liniile terestre erau rare. Nu existau 
turnuri-relee care să retransmită semnalele telefoanelor 
mobile mai departe? Nici o problemă, ei piratau software-ul 
necesar şi instalau propriul lor releu. Dacă era ilegal? Sigur că 
era, însă, judecând după cele trei bare anunțate de Jordan, 
funcționase şi, întrucât era alimentat de baterie, continua să 
funcționeze. Ei îl instalaseră în punctul cel mai înalt din Expo. 

Îl instalaseră pe extremitatea Turnului de Paraşutism. 


12 


Dan traversă iar sala, sui pe automatul de snackuri şi privi 
afară. 

— Sunt pe trei rânduri în jurul microbuzului, anunţă el. Pe 
patru rânduri în fața farurilor. E ca şi cum ar crede că- 
năuntru se ascunde vreo vedetă pop. Probabil că i-au strivit pe 
cei pe care s-au suit. Se răsuci spre Clay şi indică din cap 
telefonul Motorola murdar pe care îl ţinea în mână. Dacă ai de 


gând să-l încerci, îți sugerez s-o faci acum, înainte ca vreunul 
dintre ei să decidă să intre şi să încerce să plece dracului de- 
acolo. 

— Ar fi trebuit să opresc motorul, spuse Jordan, dar m-am 
gândit că atunci se vor stinge şi farurile. Şi voiam să fie 
aprinse, ca să văd pe unde calc. 

— E-n regulă, Jordan, zise Clay. N-ai greşit cu nimic. Acum 
o să... 

Însă nu mai găsi nimic în buzunarul din care scosese 
telefonul mobil. Bucata de hârtie cu numărul de telefon 
dispăruse. 


13 


Clay şi Tom o căutau pe podea - o căutau cu disperare pe 
podea - şi Dan raporta cu jale de pe automatul de snackuri că 
primul telefonar tocmai reuşise să se împleticească în 
microbuz, când Denise urlă: 

— Termină! TACI! 

Toţi se opriră şi o priviră. Clay îşi simţi inima zbătându-i-se 
sus, aproape în gât. Nu-i venea să-şi creadă propria neglijenţă. 
Ray a murit pentru asta, căcat cu ochi ce eşti! continua să 
zbiere o parte din el spre restul său. A murit pentru asta şi tu 
ai pierdut-o |! 

Denise închise ochii şi-şi aşeză palmele împreunate peste 
capul plecat. Apoi, foarte rapid, psalmodie: 

— Toni, Toni, vino iute - ceva este rătăcit şi nu mai e de 
găsit. 

— Ce căcat mai e şi ăsta? întrebă Dan. 

— Părea uluit. 

— O rugăciune către Sfântul Anton, răspunse ea calm. Am 
învăţat-o în şcoala parohială. Dă rezultat de fiecare dată. 

— Mă laşi? aproape că gemu Tom. 

Femeia îl ignoră şi-şi focaliză toată atenţia asupra lui Clay. 

— Nu este pe podea, aşa-i? 

— Nu cred, nu. 


— Alți doi au intrat în microbuz, anunță Dan. Şi s-au 
aprins avariile. Aşadar unul dintre ei trebuie să se fi aşezat 
la... 

— Dan, vrei, te rog, să taci? spuse Denise. Continua să-l 
privească pe Clay. Continua să fie calmă. lar dacă ai pierdut-o 
în autobuz sau undeva afară, este pierdută pe vecie, aşa-i? 

— Da, încuviinţă el resemnat. 

— Deci ştim că nu-i în nici unul dintre locurile acelea. 

— De ce ştim asta? 

— Fiindcă Dumnezeu n-ar îngădui. 

— Cred... c-o să-mi explodeze capul, vorbi Tom cu glas 
straniu de calm. 

Ea îl ignoră iarăşi. 

— Deci în ce buzunar n-ai căutat? 

— Am căutat în toate..., începu Clay, apoi se opri. 

Fără să-şi ia ochii de la Denise, scotoci în buzunărelul mic 
pentru ceas, cusut în interiorul buzunarului frontal mare din 
dreapta al blugilor. lar bucățica de hârtie era acolo. El nu-şi 
amintea s-o fi pus acolo, dar acolo era. O scoase. Cu literele 
atent caligrafiate ale bărbatului mort, pe ea scria numărul 
207-919-9811. 

— Mulţumegşte-i Sfântului Anton din partea mea, zise el. 

— Dacă asta o să meargă, spuse Denise, o să-l rog pe 
Sfântul Anton să-i mulțumească Domnului. 

— Deni? vorbi Tom. 

Femeia se răsuci către el. 

— Mulțumeşte-i şi din partea mea, zise Tom. 


14 


Toţi patru se aşezară lângă uşile duble prin care intraseră, 
bizuindu-se pe miezul de oţel al acestora să-i protejeze. Jordan 
se ghemuise în spatele clădirii, sub fereastra sparta prin care 
leşise. 

— Ce ne facem dacă explozia nu găureşte peretele ăsta al 
clădirii? întrebă Tom. 

— O sa ne gândim la ceva, răspunse Clay. 


— Şi dacă bomba lui Ray nu explodează? întrebă Dan 

— Încercăm altă schemă, zise Denise. Haide, Clay! Nu mai 
aştepta melodia de-nceput. 

El deschise telefonul mobil, se uita la ecranul întunecat şi-şi 
dădu seama că ar fi trebuit să-i fi verificat barele înainte să-l 
fi trimis pe Jordan. Nu se gândise la asta. Nici unul dintre ei 
nu se gândise la asta. Stupid... Aproape tot atât de stupid pe 
cât fusese să uite că pusese bucata de hârtie cu numărul de 
telefon în buzunărelul pentru ceas. Apăsă butonul de activare. 
Telefonul piui. Pentru o clipă nu se întâmplă nimic, apoi trei 
bare apărură, luminoase şi clare. Tastă numărul, după care 
rămase cu degetul mare pe butonul APELARE. 

— Jordan, eşti gata acolo-n spate? 

— Da! 

— Şi voi? întrebă Clay. 

— Fă-o până nu mă-mbolnăveşti de inimă, zise Tom, 

O imagine apăru în mintea lui Clay, ca un coşmar în 
limpezimea ei: Johnny-Gee zăcând direct sub microbuzul 
încărcat cu explozivi. Întins pe spate, cu ochii deschişi şi 
mâinile încleştate pe pieptul tricoului Red Sox, ascultând 
muzica în vreme ce mintea lui se autoreconstruia într-un mod 
straniu şi nou. 

Alungă imaginea aceea. 

— Toni, Toni, vino iute, zise el fără nici un motiv anume şi 
după aceea apăsă butonul ce apela telefonul mobil din 
portbagajul microbuzului. 

Avu timp să numere Mississippi UNU şi Mississippi DOI, 
înainte ca întreaga lume din exteriorul Pavilionului 
Kashwakamak să pară că explodează, cu vuietul înghițind 
Adagio de Tomaso Albinoni într-o rafală flămândă. Toate 
ferestruicile înşiruite pe partea dinspre cârd a clădirii făcură 
implozie. O lumină stacojie intensă străluci prin găurile 
rămase în locul lor, după care întregul capăt sudic al clădirii 
se dizolvă într-o grindină de scânduri, cioburi şi fân 
învolburat. Uşile de care se rezemau ei părură că se curbează 
spre înapoi. Denise îşi cuprinse pântecele cu braţe protectoare. 
De afară începu un urlet teribil de rănire, care pentru o clipă 


pătrunse prin ţeasta lui Clay ca lama unei drujbe. Apoi 
dispăru. Urletul din urechile sale continuă. Era urletul unor 
oameni care ardeau în infern. 

Ceva căzu pe acoperiş. Fusese îndeajuns de greu ca să facă 
toată clădirea să vibreze. Clay o ridică pe Denise în picioare şi 
femeia îl privi sălbatic, ca şi cum n-ar mai fi fost sigură cine 
era el. 

— Haide! Clay urla, însă abia îşi putea auzi propria voce, 
care părea să răzbată prin straturi de vată. Haide, sa ieşim! 

Tom se sculase. Dan se ridică pe jumătate, căzu înapoi, 
încercă din nou şi a doua oară izbuti. Se prinse de mâna lui 
Tom, iar Tom se prinse de mâna Denisei. În felul acela, legaţi 
toți trei în rând, se clătinară către gaura ce se căsca în 
capătul Pavilionului, unde îl găsiră pe Jordan lângă un 
maldăr de fân care ardea, holbându-se la efectul unui singur 
apel telefonic. 


15 


Talpa gigantului care păruse că strivise acoperişul 
Pavilionului Kashwakamak fusese o bucată mare din 
microbuzul şcolar. Ţiglele ardeau. Drept în fața lor, dincolo de 
mormanul de fân aprins, se aflau două scaune răsturnate ce 
luaseră foc de asemenea. Cadrele lor din oţel fuseseră făcute 
spaghete. Haine pluteau din cer precum fulgi mari: cămăşi, 
şepci, pantaloni, şorturi, un suspensor, un sutien în flăcări. 
Clay văzu că izolaţia de fân adunată împrejurul bazei clădirii 
avea să se transforme în scurtă vreme într-un şanţ de apărare 
plin cu flăcări; ieşiseră la timp. 

Petice de foc presărau tăpşanul unde se ținuseră concerte, 
dansuri în aer liber şi o sumedenie de concursuri, însă 
fragmentele.din microbuzul explodat ajunseseră şi mai 
departe, Clay zări vâlvătăi sus în copaci care se găseau 
probabil la minimum trei sute de metri depărtare. Exact la 
sud față de poziţia lor, „Casa Fantomelor" începuse să ardă şi 
el desluşi ceva - bănui că ar fi fost un tors uman - arzând pe 


grinzile cu zăbrele, cam la jumătatea înălțimii Turnului de 
Paraşutism. 

Cârdul în sine devenise o tocătură de telefonari morți şi 
muribunzi. Telepatia le fusese sfărâmată (deşi curenți slabi 
din forța aceea psihică stranie îl atingeau ocazional pe Clay, 
zbârlindu-i părul şi furnicându-i pielea), dar supraviețuitorii 
mai puteau sa urle şi ei umpleau noaptea cu ţipetele lor. Clay 
ar fi detonat dinamita, chiar daca ar fi fost în stare să-şi 
imagineze cât de groaznic va fi - după primele secunde, el nu 
făcu nici un efort de a se amăgi în această privinţă - dar asta 
depăşea orice imaginație. 

Lumina incendiilor era suficientă pentru a le arăta mai 
mult decât ar fi dorit să vadă. Mutilările şi decapitările erau 
îndeajuns de oribile - băltoace de sânge şi membre împrăştiate 
peste tot - însă hainele şi încălțămintea goale, risipite la tot 
pasul, erau cumva mai teribile, de parcă explozia fusese atât 
de violentă, încât vaporizase realmente o parte din cârd. Un 
bărbat veni spre ei cu mâinile ridicate la gât, în efortul de a 
stăvili sângele care i se revărsa peste şi printre degete - avea 
culoarea portocalie în lumina tot mai puternică dinspre 
acoperişul incendiat al Pavilionului - în timp ce intestinele i se 
legănau înainte şi înapoi între picioare. Alţi colaci umezi îi 
lunecară din abdomen când trecu pe lângă ei, cu ochi căscațţi 
şi orbi. 

Jordan spunea ceva. Clay nu-l putea auzi din cauza 
zbieretelor, gemetelor şi pârâitului crescător al focului 
dinapoia sa, aşa că se aplecă mai aproape. 

— A trebuit s-o facem, era tot ce puteam face, zise Jordan. 

Se uita la o femeie decapitată, la un bărbat fără picioare, la 
ceva atât de despicat, încât devenise o canoe de carne plină cu 
sânge. Mai departe, alte două scaune din microbuz zăceau 
peste o pereche de femei care ardeau, moarte una în brațele 
celeilalte. 

— A trebuit s-o facem, era tot ce puteam face. A trebuit s-o 
facem, era tot ce puteam face. 

— Aşa-i scumpule, lipeşte-ţi fața de mine şi o să mergem, 
aşa, împreună, rosti Clay şi Jordan îşi îngropa imediat chipul 


în cămaşa lui. 

Era destul de inconfortabil să înainteze în felul acela, dar o 
putea face. 

Ocoliră marginea locului unde campase cârdul, înaintând 
către ceea ce ar fi trebuit să fie spatele zonei deschise şi 
clădirea cu jocuri video, dacă n-ar fi intervenit Semnalul. 
Pavilionul Kashwakamak ardea şi mai puternic, proiectând 
mai multă lumină pe tăpşan. Forme întunecate.- multe goale 
sau cvasigoale, cu hainele smulse realmente de pe ele - se 
împleticeau şi şchiopătau. Clay nu avea idee câte erau. 
Puținele care trecură aproape de grupul lor mic nu dovediră 
nici un interes față de ei; continuau fie spre zona deschisă, fie 
se afundau în pădurea aflată la vest de Expo, acolo unde Clay 
era convins că vor muri din cauza vremii friguroase, dacă nu 
puteau restabili un fel de conştiinţă de cârd. El unul nu 
credea că aveau s-o facă. Pe de o parte din cauza virusului, 
dar în principal graţie deciziei lui Jordan de a duce autobuzul 
drept în mijlocul lor, obţinând astfel o zonă letală maximă, aşa 
cum făcuseră cu cisternele de propan. 

Dac-ar fi ştiut ei vreodată că uciderea unui bătrân poate 
duce la aşa ceva..., gândi Clay, apoi îşi spuse: însă cum ar fi 
putut şti? 

Ajunseră în zona de pământ bătătorit în care muncitorii 
constructori îşi parcaseră camioanele şi rulotele de locuit. Aici 
solul era acoperit practic cu cabluri electrice şerpuitoare, iar 
spaţiile dintre rulote erau ticsite cu accesoriile familiilor ce 
duceau vieți nomade: grătare cu mangal şi cu gaz, scaune 
pliante, un hamac, o morişcă pentru agățarea rufelor la uscat 
care probabil că atârnau acolo de două săptămâni. 

— la să găsim ceva care să aibă cheia în contact şi s-o 
ştergem dracu' de aici, spuse Dan. Ei au curățat drumul 
secundar şi dacă suntem grijulii, pun prinsoare că putem 
merge pe 160 cât de departe dorim către nord. Arătă cu 
braţul: Pe-acolo i-aproape complet nu-tel. 

Clay zărise o dubă pe spatele căreia scria LEM: INSTALAŢII 
ŞI ZUGRĂVELI. Încercă uşile şi erau deschise. Interiorul era 
plin cu lăzi de carton în care cândva fusese lapte, iar acum 


conțineau piese pentru instalaţii, dar în una găsi ceea ce 
căuta: sprayuri de vopsea. Luă patru tuburi, după ce verifică 
dacă erau pline. 

— Pentru ce sunt? se interesă Tom. 

— O să-ţi spun mai târziu, răspunse Clay. 

— Haideţi să plecăm de aici, vă rog, spuse Denise. Nu mai 
pot suporta. Pantalonii îmi sunt îmbibaţi de sânge. 

Începu să plângă. 

leşiră pe tăpşanul central între „Ceştile Nebune' şi un 
trenuleț pentru copii nici pe jumătate terminat, pe care scria 
„Charlie Choo-Choo'. ? 

— Ia uitați-vă acolo, rosti Tom şi ridică brațul. 

— Doamne... Dumnezeule, şopti Dan. 

Peste acoperişul casei de bilete a trenulețului atârnau 
resturile unei bluze de trening roşii carbonizate şi fumegând, 
dintre cele cu glugă. O pată mare de sânge îi acoperea pieptul 
în jurul unei găuri care fusese făcută probabil de un fragment 
din microbuzul şcolar zburător. Înainte ca sângele să se 
prelingă mai jos, acoperind restul, Clay putu citi trei litere, 
ultimul hohot de râs al Sfârtecatului: HAR. 


16 


— E goală şi, judecând după mărimea găurii, a suferit 
operație pe cord deschis fără anestezie, zise Denise, aşa că 
după ce vă plictisiți să vă mai uitaţi... 

— În capătul sudic al tăpşanului central mai este o parcare, 
mai mică, spuse Tom. Am văzut nişte maşini drăguțe acolo. 
Din cele pentru şefi. Am putea avea noroc. 

Avură noroc, însă nu cu o maşină drăguță. O furgonetă 
micuță care anunţa, TYCO: EXPERŢI ÎN PURIFICAREA APEI, 
era parcată în spatele mai multor maşini drăguțe, practic 
blocându-le. Tipul de la Tyco îşi lăsase grijuliu cheia în 
contact, probabil tocmai din motivul acesta, şi Clay îi 
îndepărtă de incendii, de carnagiu şi de țipete, avansând încet 
şi precaut pe drumul secundar, până la joncțiunea marcată 
de panoul publicitar ce prezenta genul de familie fericită care 


nu mai exista (dacă existase vreodată). Acolo bărbatul opri şi 
trase frâna de mâna. 

— Unul dintre voi trebuie să treacă acum la volan, rosti el. 

— De ce? întrebă Jordan, dar din glasul băiatului Clay ştiu 
că el cunoştea deja răspunsul. 

— Fiindcă aici cobor eu. 

— Nu! 

— Ba da. Mă duc să-mi caut fiul. 

— În mod aproape sigur, spuse Tom, a murit acolo. Nu 
vreau să fiu tracasant, ci doar realist. 

— Ştiu asta, Tom. Mai ştiu de asemenea că există şansa ca 
el să nu fi murit, şi o ştii şi tu. Jordan a spus că mergeau în 
toate părțile, ca şi cum ar fi fost complet rătăciți. 

— Clay... scumpule..., zise Denise, chiar dacă-i viu, este 
posibil să fi intrat prin păduri cu jumătate de cap făcut varză. 
Detest s-o spun, însă ştii că-i adevărat. 

Clay încuviință. 

— Mai ştiu şi că este posibil ca el să fi plecat mai devreme, 
când noi eram încuiaţi în Pavilion, şi să fi pornit pe şoseaua 
spre Gurleyville. Vreo doi au ajuns până acolo; i-am văzut. Pe 
drum, am mai văzut şi alţii. Ca şi voi de altfel. 

— Nu poţi argumenta cu mintea unui artist, aşa-i? întrebă 
Tom cu tristeţe. 

— Nu, răspunse Clay, dar te întreb pe tine şi pe Jordan 
dacă puteți cobori cu mine pentru un minut? 

Tom suspină. 


e Decenu? 


17 


Câţiva telefonari cu aspect buimac şi pierdut trecură pe 
lângă ei, când stăteau lângă mica furgonetă pentru 
purificarea apei. Clay, Tom şi Jordan nu-i băgară în seamă, 
iar telefonarii le plătiră cu aceeaşi monedă. Spre nord-vest, 
orizontul era roşu-portocaliu strălucitor, fiindcă Pavilionul 
Kasrrwakamak îşi împărțise focul cu pădurea din spatele lui. 


— Fără despărțiri dramatice de data asta, spuse Clay 
prefăcându-se că nu zărea lacrimile din ochii lui Jordan. Mă 
aştept să vă revăd. Ia, Tom! Ține! 

Îi întinse telefonul mobil cu care declanşase explozia. Tom îl 
luă. 

— De aici, mergeţi către nord. Verificaţi mereu numărul de 
bare de pe telefon. Dacă întâlniți recife de şosea, abandonați 
vehiculul în care vă aflați, mergeţi pe jos până ce drumul 
redevine liber, apoi luaţi altă maşină sau camion şi continuaţi. 
Probabil că veți vedea bare pe telefon în jurul zonei Rangeley - 
vara se naviga acolo,toamna se vâna şi iarna se schia - dar 
după aceea ar trebui să ajungeţi într-o regiune curată şi zilele 
să vă fie sigure. 

— Pun prinsoare că-s sigure şi-acum, zise Jordan 
ştergându-şi ochii. 

— S-ar putea să ai dreptate, aprobă Clay. În tot cazul, 
folosiți-vă judecata. Când ajungeţi la vreo sută cincizeci de 
kilometri nord de Rangeley, căutaţi o cabană sau o casă, sau 
orice, umpleţi-o cu alimente şi pregăti ţi-vă de iarnă. Ştiţi ce le 
va face iarna creaturilor ăstora, nu? 

— Dacă mintea cârdului nu mai există şi ei nu migrează, 
vor muri aproape toţi, răspunse Tom. Cel puţin, cei aflaţi la 
nord de linia Mason-Dixon. 

— Aşa cred şi eu. Am pus sprayurile alea cu vopsea în 
consola centrală. La fiecare treizeci de kilometri, scrieți T-J-D 
pe şosea. Aţi înțeles? 

— T-J-D, repetă Jordan. De la Tom, Jordan, Dan şi Denise. 

— Exact. Aveţi grijă să scrieți suficient de mare şi cu o 
săgeată, dacă schimbaţi şoseaua. Dacă mergeţi pe un drum 
neasfaltat, dați cu vopsea pe copaci, întotdeauna pe partea 
dreaptă a drumului. Acolo o să mă uit eu. Aţi reținut şi asta? 

— Întotdeauna pe partea dreaptă, spuse Tom. Vino cu noi, 
Clay. Te rog. 

— Nu. Nu faceți să-mi fie mai greu decât este deja. De 
fiecare dată când trebuie să abandonați un vehicul, lăsați-l în 
mijlocul şoselei şi scrieți pe el T-J-D. Clar? 

— Clar, zise Jordan. Ar fi bine să ne găseşti. 


— O să vă găsesc. Pentru o vreme, va fi o lume periculoasă, 
dar nu la fel de periculoasă pe cât a fost. Jordan, trebuie să te 
întreb ceva. 

— Da. 

— Dacă-l găsesc pe Johnny şi lucrul cel mai rău care i s-a 
întâmplat a fost trecerea prin punctul lor de convertire, ce ar 
trebui să fac? 

Jordan rămase cu gura căscată. 

— De unde să ştiu eu? lisuse, Clay! Vreau să zic... lisuse! 

— Tu ai ştiut că ei reinițializau, spuse Clay. 

— Am emis o ipoteză! 

Clay ştia că fusese mai mult decât atât. Mai bine decât atât. 
Ştia de asemenea că Jordan era epuizat şi îngrozit. Se lăsă 
într-un 

genunchi în fața băiatului şi-l luă de mână. 

— Nu te teme. Pentru el nu poate să fie mai rău decât este 
deja. Dumnezeu ştie că nu poate fi. 

— Clay, eu... Jordan se uită spre Tom. Oamenii nu sunt 
precum calculatoarele, Tom! Spune-i! 

- Dar calculatoarele sunt precum oamenii, nu? făcu Tom. 
Fiindcă noi construim ceea ce ştim să construim. Tu ai ştiut 
de reinițializare şi ai ştiut de vierme. De aceea, spune-i ce crezi 
tu. Oricum probabil n-o să-şi găsească puştiul Dacă-l 
găseşte... Tom strânse din umeri. Aşa cum a zis chiar el... Cu 
cât poate să fie mai rău? 

Jordan căzu pe gânduri, muşcându-şi buza. Arăta teribil de 
obosit şi cămaşa îi era pătată de sânge. 

— Mai staţi mult? strigă Dan. 

— Mai lasă-ne un minut, răspunse Tom, după care adăugă 
pe un ton mai blând: Jordan? 

Băiatul tăcu încă o clipă. După aceea se uită la Clay şi 
vorbi: 


«e O să mai ai nevoie de un telefon mobil. Şi va trebui să-l 
duci într-un loc unde să ai acoperire... 


SALVARE ÎN SISTEM 


1 


Clay stătu în mijlocul lui Route 160, în ceea ce ar fi fost 
umbra panoului publicitar într-o zi însorită şi privi luminile de 
poziție până ce dispărură din vedere. Nu-şi putea alunga ideea 
că n-avea să-i mai revadă niciodată pe Tom şi Jordan 
(trandafirii se vestejesc, şopti mintea lui), dar refuză s-o lase 
să crească până la nivelul unei premoniţii. La urma urmelor 
se reuniseră de două ori şi nu se zicea că „niciodată două fără 
trei"? 

Un telefonar îl izbi, trecând pe şosea. Era un bărbat căruia 
sângele i se închegase pe o parte a feței - primul rănit refugiat 
de la Expo Districte Nordice pe care-l văzuse. Avea să vadă 
mai mulți, dacă nu se menținea înaintea lor, aşa că porni pe 
Route 160, îndreptându-se iarăşi spre sud. Nu avea nici un 
motiv real pentru a crede că fiul lui plecase într-acolo, însă 
spera că un vestigiu al minţii lui Johnny - vechea lui minte - îi 
spunea că în direcția aceea era casa. Şi cel puţin era o direcție 
pe care Clay o cunoştea. 

La un kilometru sud de drumul secundar, întâlni alt 
telefonar, de data aceasta o femeie, care traversa rapid 
autostrada dintr-o parte în cealaltă şi înapoi, ca un căpitan pe 
puntea corăbiei sale. Ea întoarse capul şi-l privi pe Clay cu 
atâta atenţie, încât el ridică brațele, gata să se lupte cu ea 
dacă îl ataca. 

Nu-l atacă. 

— Cine că-Ta? întrebă ea şi în mintea lui, destul de limpede, 
Clay auzi: Cine-a căzut? Tată, cine-a căzut? 

— Nu ştiu, răspunse trecând pe lângă ea. N-am văzut. 

— Unde cum? întrebă femeia, plimbându-se mai energic ca 
oricând, iar el auzi în minte: Unde sunt acum? 

De data aceasta nu mai încercă să-i răspundă, dar se gândi 
la Pixie Neagră întrebând Cine eşti tu? Cine sunt eu? 

Clay iuți pasul, dar nu îndeajuns de mult. Femeia care 
traversa autostrada strigă după el, înghețându-l: 


— Cine Pi Ne?) 
Şi în mintea lui, el auzi întrebarea care răsună cu 
limpezime înfiorătoare: Cine-i Pixie Neagră? 


2 


Nu găsi nici o armă în prima casă în care pătrunse, dar 
descoperi o lanternă cu tub lung şi aţinti raza ei pe toți 
telefonarii răzleți pe care-i întâlni, punând mereu aceeaşi 
întrebare şi încercând simultan s-o expedieze şi cu mintea, ca 
un proiector de diapozitive pe ecran: Ai văzut un băiat? Nu 
căpătă nici un răspuns şi auzi în minte doar fragmente de 
gânduri ce se destrămau. 

Pe aleea celei de-a doua case se afla un Dodge Ram frumos, 
dar Clay nu cuteză să-l ia. Dacă Johnny se găsea pe şosea, el 
ar fi umblat pe jos. Dacă Clay ar fi şofat, s-ar fi putut să nu-şi 
vadă fiul, chiar dacă ar fi mers încet. În cămară, găsi o 
conservă de şuncă Daisy, pe care o deschise cu cheia ataşată 
şi mânca în timp ce mergea. Tocmai se pregătea să arunce 
cutia în buruieni, după ce se săturase, când văzu un telefonar 
vârstnic stând lângă o cutie poştală şi privindu-l cu ochi trişti 
şi flămânzi. Clay întinse şunca şi bătrânul o luă. După aceea, 
vorbind lent şi distinct, străduindu-se să şi-l imagineze pe 
Johnny în minte, Clay spuse: 

— Ai văzut un băiat? 

Bătrânul mestecă şuncă. Înghiţi. Păru să reflecteze. Rosti: 

— Nu-i putere. 

— Putere, rosti Clay. Aşa-i. Mulţumesc. 

Porni mai departe. 

În a treia casă, la vreun kilometru şi jumătate mai spre 
sud, găsi o puşcă Winchester 0,30-30 în subsol, alături de trei 
cutii de cartuşe. Pe masa din bucătărie dădu peste un telefon 
mobil în încărcătorul lui. Încărcătorul era mort - bineînţeles - 
dar când apăsă butonul telefonului, acesta piui şi se activă 
imediat. Căpătă doar o bară, însă asta nu-l surprinse. 
Punctul de convertire al telefonarilor fusese la marginea grilei 
de acoperire. 


Se îndreptă către uşă cu puşca încărcată într-o mână, cu 
lanterna în mâna cealaltă şi cu telefonul mobil prins la 
centură, când epuizarea îl copleşi pur şi simplu. Se clătină 
într-o parte, ca şi cum ar fi fost lovit de un baros. Dorea să 
continue, dar puţina rațiune pe care mintea lui obosită o mai 
putea mobiliza îi spunea că acum trebuia să doarmă şi poate 
că somnul era cu adevărat o opţiune logică. Dacă Johnny era 
pe undeva pe-aici, existau şanse însemnate ca şi el să doarmă. 

— Treci pe schimbul de zi, Clayton, murmură el. În toiul 
nopţii n-o să găseşti naibii nimic c-o lanternă. 

Era o casă mică - căsuţa unui cuplu în vârstă, aprecie el 
după fotografiile din living, unicul dormitor şi balustrada ce 
înconjura toaleta din singura cameră de baie. Patul fusese 
făcut cu atenție. Se întinse pe el fără să dea cuvertura la o 
parte, ci doar scoțându-şi pantofii. Şi odată ce fu întins, 
sfârşeala păru să coboare peste el ca o povară. Nu se putea 
imagina sculându-se, absolut pentru nimic în lume. În odaie 
simțea o aromă, probabil punguţa cu ierburi parfumate a 
vreunei bătrâne, îşi spuse. O aromă de bunicuţă. I se părea 
aproape la fel de vlăguită ca şi trupul său. Zăcând acolo în 
liniştea aceea totală, carnajul de la Expo părea distant şi 
ireal, ca ideea pentru o bandă desenată pe care n-avea s-o 
realizeze niciodată. Prea macabră. Rămâi cu Pribeagul Negru, 
ar fi putut spune Sharon - vechea şi dulcea lui Sharon. Rămâi 
cu cowboy-ii tăi de Apocalipsă. 

Mintea lui păru ca se înalță şi că pluteşte deasupra 
trupului. Reveni- - leneş, fără zor - la ei trei stând lângă 
furgoneta Tyco Purificarea Apei, în clipa dinainte ca Tom şi 
Jordan să se îmbarce pentru plecare. Jordan repetase tot ce 
spusese şi la Gaiten, despre felul în care creierele oamenilor 
nu erau de fapt decât hard discuri mari şi vechi, pe care 
Semnalul le ştersese complet. Jordan spusese că Semnalul 
acționase asupra creierelor umane ca un EMP. 

N-a mai rămas decât nucleul, spusese Jordan. lar nucleul 
era omorul însă deoarece creierele sunt hard discuri organice, 
ele au început să se reconstruiască. Să reinițializeze. Atât doar 
că în codul semnalului exista o perturbare. Nu am nici o 


dovadă, dar sunt convins că  telepatia,  levitația, 
comportamentul de cârd... toate au provenit din perturbare. 
Perturbarea a existat acolo din capul locului, aşa că a devenit 
parte din reinițializare. Ai înțeles până aici? 

Clay încuviințase din cap. La fel făcuse şi Tom. Băiatul îi 
privise, iar fața lui mânjită de sânge era ostenită şi onestă. 

Dar între timp Semnalul a continuat să fie emis, nu-i aşa? 
Fiindcă undeva există un calculator care funcționează 
alimentat la baterie şi care rulează întruna programul. 
Programul este afectat, aşa că perturbarea din el continuă să 
sufere mutații în cele din urmă este posibil ca emisia să 
înceteze ori ca programul să se deterioreze în asemenea 
măsură, încât să se oprească în mod automat. Între 
timp însă... ai putea fi capabil să-l foloseşti. Am zis ai putea, 
ai înțeles? Totul depinde de întrebarea dacă creierele noastre 
procedează sau nu aidoma calculatoarelor serios protejate, 
atunci când sunt lovite de un EMP. 

Tom întrebase cum procedau calculatoarele, iar Jordan îi 
surâsese şters. 

Ele salvează în sistem. Toate datele. Dacă la fel se întâmplă 
Şi cu oamenii, şi dacă poţi şterge programul telefonar, este 
posibil ca, în cele din urmă, să reinițializeze vechea 
programare. 

— Se referea la programarea umană, murmură Clay în 
dormitorul întunecat, inspirând aroma dulce şi slabă a 
punguţei cu ierburi. Sistemul de operare original, salvat într-o 
adâncitură a creierului. Într-o singură bucată. Aproape 
adormea. Dacă ar fi trebuit să viseze, el spera să nu fie 
măcelul de la Expo. Ultimul său gând înainte de somn a fost 
că, probabil, odată cu trecerea timpului, telefonarii s-ar fi 
schimbat. Da, ei s-au născut în violență şi de groază, dar 
naşterea este de obicei dificilă, de multe ori violentă, şi 
câteodată oribilă. Când au început să se adune în turme şi să 
fuzioneze gânduri individuale într-o minte colectivă, violența a 
scăzut. Din câte ştia, nu erau ei cei care au declarat război 
normalilor, ci a fost un act de convertire forțată; represaliile ce 
au urmat, ce au dus la exterminarea turmele lor, fuseseră 


înfiorătoare, dar perfect de înțeles. În cazul în care nimeni nu i- 
ar fi deranjat, poate s-ar fi dovedit a fi administratori mai buni 
ai planetei, a aşa zişilor normali. Cu siguranță ei nu ar fi 
concurat pentru a cumpăra maşini mai mari, însetate de 
combustibil, din moment ce ei au puteau să leviteze (şi că, în 
calitate de consumatori erau ghidaţi de pofte foarte primitive). 
La naiba, chiar şi gustul lor în muzică a fost îmbunătățit spre 
final. Dar ce alegere am avut noi? se întrebă el. Instinctul de 
supraviețuire este cum ar fi dragostea. E la fel de orb. A 
adormit şi nu a visat masacrul de Expo. A visat că era în 
cortul de Bingo în timp ce crupierul striga B12 - este vitamina 
soarelui — apoi se simţi tras încet de pantaloni. Se uită sub 
masă. Acolo era Johnny, care se uita la el zâmbind. Şi undeva, 
departe, suna un telefon. 


3 


Nu toată furia dispăruse din telefonarii refugiaţi şi nici 
aptitudinile nestrunite nu dispăruseră complet. În jurul 
amiezii din a doua zi, o zi rece şi umedă, cu gust incipient de 
noiembrie în aer, Clay se opri să-i privească pe doi luptându- 
se furios pe acostamentul şoselei. Schimbară pumni, se 
zeâriară şi în cele din urmă trecură la lupta corp la corp, 
izbindu-se reciproc cu capul şi muşcându-şi obrajii şi gâturile. 
În timp ce se luptau, începură să se ridice lent de pe sol. Clay 
se uită, cu gura realmente căscată, cum ajunseră la aproape 
trei metri înălțime, continuând să se bată, cu picioarele 
depărtate şi încordate, de parcă s-ar fi rezemat pe o podea 
invizibilă. După aceea unul dintre ei îşi încleşta dinţii în nasul 
adversarului său, care purta un tricou zdrențuit şi pătat 
de sânge pe pieptul căruia scria HEAVY FUEL. Muşcătorul-de- 
nas îl îmbrânci pe HEAVY FUEL îndărăt. HEAVY FUEL se 
clătină, apoi căzu aidoma unei pietre într-un puț. Sângele se 
ridică în sus ca un jet din nasul său sfârtecat, când se 
prăbuşi. Muşcătorul-de-nas se uită în jos, păru să-şi dea 
seama abia atunci că se găsea la înălțimea etajului întâi 
deasupra şoselei şi căzu de asemenea. Ca Dumbo după ce şi-a 


pierdut pana fermecata, gândi Clay. Muşcătorul-de-nas îşi 
luxă genunchiul şi rămase în țărână, cu buzele trase îndărăt, 
dezvelindu-i dinții însângerați, mârâind la Clay când trecu pe 
lângă el. 

Totuşi cei doi fuseseră o excepție. Cei mai mulți telefonari 
întâlniți de Clay (nu zări nici un normal în ziua aceea şi nici în 
săptămâna următoare) păreau pierduţi şi derutaţi în absența 
unei minți de cârd care să-i susțină. Clay se gândi din nou şi 
din nou la ceva ce Jordan spusese înainte de a sui în 
furgonetă şi a porni spre pădurile Nordului, unde nu exista 
acoperire pentru telefonia mobilă: Dacă viermele continua sa 
sufere mutații, cei mai recenți convertiți ai lor nu vor mai fi de 
fapt nici telefonari, nici normali. 

Clay gândi că asta însemna că erau cam la fel ca Pixie 
Neagră, dar un pas mai departe. Cine eşti tu? Cine sunt eu? 
Putea zări întrebările acelea în ochii lor şi bănuia - ba nu, ştia 
- că ei încercau să le pună când îşi bolboroseau mormăiturile. 

Continuă să întrebe: Aţi văzut un băiat şi să încerce să 
emită imaginea lui Johnny, însă acum nu mai avea nici o 
speranță într-un răspuns care să aibă sens. În majoritatea 
cazurilor, nu căpăta nici un fel de răspuns. Petrecu noaptea 
următoare într-un trailer la opt kilometri nord de Gurleyville, 
iar în dimineața următoare, puţin după ora nouă întrezări o 
siluetă micuță aşezată pe bordura din fața lui Gurleyville 
Cafe, în mijlocul zonei comerciale de numai un cvartal a 
oraşului. 

Nu se poate, gândi el, dar iuți pasul şi când se mai apropie 
niţel - destul de mult ca să fie sigur că era vorba despre un 
copil, nu despre un adult scund - o luă la fugă. Noua lui 
raniță îi sălta în sus şi-n jos pe spate. Tălpile sale găsiră locul 
în care începea scurta bucată de trotuar din Gurleyville şi 
porniră să răpăie pe asfalt. 

Era un băiat. 

Un băiat foarte slab, cu păr lung aproape până pe umerii 
tricoului Red Sox. 

— Johnny! strigă Clay. Johnny! Johnny-Gee! 


Băiatul se întoarse către sursa strigătului, speriat. Falca îi 
atârna deschisă, căscată inexpresiv. În ochii lui nu se citea 
nimic, numai o alarmă vagă. Părea ca şi cum se gândea să 
fugă, dar înainte de a fi putut măcar să-şi pună picioarele în 
mişcare, Clay îl ridicase în braţe şi-i acoperea cu sărutări 
chipul murdar, placid, şi gura întredeschisă. 

— Johnny, spuse Clay. Johnny, am venit să te iau. Am 
venit. Am venit să te iau. Am venit să te iau. 

Şi la un moment dat - poate doar pentru că bărbatul care-l 
ținea începuse să-l rotească în cerc - copilul îşi trecu brațele 
în jurul gâtului lui Clay şi se ținu strâns. De asemenea, spuse 
ceva. Clay refuză să creadă că era vocalizare goală, la fel de 
lipsită de sens, ca vântul care sufla prin gâtul unei sticle goale 
de bere. Era un cuvânt. Ar fi putut să fi fost daii, ca şi când 
băiatul încerca să spună doare. 

Sau ar fi putut să fi fost tai, aşa cum, la vârsta de 
şaisprezece luni, îi spusese prima dată tatălui său. 

Clay alese să se agațe de ultima variantă. Să creadă că 
băiatul palid, murdar şi subnutrit care se ținea de gâtul lui îi 
spusese tati. 


4 


Fusese foarte puţin de care să se agate, gândi el după o 
săptămână. Un sunet care putea să fi fost un cuvânt, un 
cuvânt care putea să fi fost tati. 

Băiatul dormea acum pe un pat pliant într-o debara dintr- 
un dormitor, deoarece Johnny se cuibărea acolo şi deoarece 
Clay obosise să-l tragă afară de sub pat. Spaţiul strâmt, 
aproape de sicriu al debaralei, părea să-l liniştească. Poate că 
făcea parte din convertirea prin care trecuseră el şi ceilalți. Ce 
mai convertire! Telefonarii de la Kashwak îi transformaseră 
fiul într-un cretin bântuit de spaime, care nu avea nici măcar 
un cârd pentru alinare. 

Afară, sub cerul sur al serii, ningea şi vântul rece trimitea 
fulgii în şerpi unduitori pe strada principală din Springvale. 
Părea cam devreme pentru zăpadă, dar desigur nu era aşa, 


mai ales atât de departe în nord. Când ningea înainte de Ziua 
Recunoştinţei, bombăneai întotdeauna, iar când ningea 
înainte de Halloween, bombăneai de două ori mai tare, pentru 
ca apoi cineva să-ți reamintească faptul că locuiai în statul 
Maine, nu pe Insula Capri. 

Clay se întrebă unde erau în seara asta Tom, Jordan, Dan 
şi Denise. Se întrebă cum se va descurca Denise când va 
trebui să nască. Credea că probabil nu va avea probleme - era 
o tipă dură şi trecută prin multe. Se întrebă dacă Tom şi 
Jordan se gândeau la el pe cât de frecvent o făcea el şi dacă îi 
simțeau lipsa pe cât le-o simțea el - ochii solemni ai lui 
Jordan, surâsul ironic al lui Tom. Clay nu văzuse nici 
jumătate din valoarea surâsului acela; lucrurile prin care 
trecuseră ei nu fuseseră chiar atât de amuzante. 

Se întrebă dacă această ultimă săptămână petrecută cu fiul 
lui ruinat fusese cea mai singuratică din viața sa. Bănuia că 
răspunsul la întrebarea aceea ar fi fost afirmativ. 

Clay cobori ochii spre telefonul mobil din mâna sa. Mai mult 
decât la orice altceva, se gândea la el. Dacă să mai facă sau nu 
un apel. Când îl activa, pe afişajul lui apăreau bare, trei bare 
bune, însă încărcătura n-avea să țină o veşnicie şi el ştia asta. 
De asemenea, nu se putea baza pe continuarea eternă a 
Semnalului. Acumulatorii ce-l expediau către sateliții de 
comunicaţii (dacă aşa se întâmplase şi dacă încă se mai 
întâmpla) puteau să se termine. Sau Semnalul putea să 
sufere mutații şi să se transforme într-o simplă undă 
purtătoare, un zumzet idiot sau un ţiuit metalic pătrunzător 
de genul pe care-l auzeai când sunai din greşeală pe un 
număr de fax. 

Zăpadă. Zăpadă pe 21 octombrie. Era oare 21? Pierduse 
şirul zilelor. Un lucru pe care-l ştia absolut cert era că 
telefonarii aveau să moară afară, tot mai mulți în fiecare 
noapte. Johnny ar fi fost unul dintre ei, dacă Clay nu l-ar fi 
căutat şi nu l-ar fi găsit. 

Întrebarea era: Ce găsise el? 

Ce salvase? 

Tail. 


Tati? 

Poate. 

În tot cazul, de atunci puştiul nu spusese nimic care să fi 
adus măcar pe departe cu un cuvânt. Acceptase să meargă 
împreună cu Clay... dar avea în acelaşi timp tendința de a se 
îndepărta în propria lui direcție. Când făcea asta, Clay trebuia 
să-l înhaţe din nou, la fel cum înhați un pici care încearcă să 
se piardă în parcarea unui supermarket. De fiecare dată când 
proceda aşa, lui Clay îi era imposibil să nu se gândească la un 
robot cu cheiță pe care-l avusese în copilărie şi la felul în care 
jucăria reuşea cu regularitate să ajungă într-un colț, unde 
rămânea tropăind inutil din picioare, până îl întorceai iarăşi 
către centrul camerei. 

Johnny opusese o rezistență scurtă şi panicată când Clay 
găsise o maşină cu cheia în contact, însă după ce-l instalase 
pe scaun, îi fixase centura de siguranță şi pornise 
automobilul, băiatul se liniştise din nou şi păruse aproape 
hipnotizat. Găsise până şi butonul care cobora geamul şi 
lăsase vântul să-i sufle în față, închizând ochii şi ridicând uşor 
capul. Clay privise curentul de aer care flutura spre înapoi 
părul lung şi murdar al fiului său şi gândise Doamne, iartă- 
mă, parcă aş călători alături de un câine. 

Când ajunseră la un recif de şosea pe care nu-l puteau 
ocoli şi Clay îl ajută pe Johnny să coboare din maşină, el 
descoperi că fiul său îşi udase pantalonii. A pierdut ştiinţa 
controlului sfincterelor odată cu vorbirea, gândi el mohorât. 
Iisuse Hristoase! Se dovedi a fi adevărat, dar consecințele nu 
fură pe atât de complicate sau dezastruoase pe cât crezuse 
Clay. Johnny nu mai ştia să-şi controleze sfincterele, dar dacă 
te opreai şi-l conduceai pe câmp, el urina, dacă avea nevoie. 
Sau dacă trebuia să defecheze, o făcea, privind visător în sus 
spre cer, pe când îşi golea intestinele. Poate că urmărea 
păsările care zburau acolo. Sau poate că nu. 

Nu mai ştia să-şi controleze sfincterele, însă era domesticit. 
O dată în plus, lui Clay îi fu imposibil să nu se gândească la 
câinii pe care-i avusese. 


Atât doar că nici unul dintre câini nu se trezea şi nu urla 
timp de cincisprezece minute în miezul fiecărei nopți. 


5 


În prima noapte, poposiseră într-o casă nu departe de 
Magazinul Universal Newfield, iar când începuse zbieretul, 
Clay crezuse că Johnny murea. Şi în ciuda faptului că băiatul 
îi adormise în brațe, el dispăruse când Clay se deşteptase 
brusc. Johnny nu mai era în pat, ci sub pat. Clay se târâse 
dedesubt, într-o caverna sufocantă de vălătuci de praf, cu 
fundul cutiei arcurilor la numai doi centimetri deasupra 
capului şi înşfăcase un corp subțire, tare ca o şină de cale 
ferată. Țipetele băiatului depăşeau posibilitățile unor plămâni 
aşa mici şi Clay înţelese că le auzea amplificate în capul său. 
Toate firele lui de păr, până şi cele pubiene, părură că 
se zbârlesc şi devin perfect rigide. 

Johnny urlase cincisprezece minute acolo, sub pat, după 
care se oprise tot atât de brusc pe cât începuse. Trupul i se 
înmuiase. Clay fusese nevoit să-şi lipească apăsat capul de 
corpul lui (cumva, unul dintre braţele băiatului îl cuprinsese 
după gât în spaţiul imposibil de mic), pentru a se convinge ca 
mai răsufla. 

Îl târâse afară, inert ca un sac de cartofi, şi suise corpul 
prăfuit şi murdar înapoi pe pat. Se întinsese lângă el şi 
rămăsese treaz o oră, înainte de a adormi el însuşi buştean. 
Dimineaţă, patul fusese iarăşi numai al său. Johnny se târâse 
din nou dedesubt. Aidoma unui câine bătut, căutând 
adăpostul cel mai mic pe care-l putea găsi. Părea un 
comportament total opus față de cel anterior al telefonarilor... 
dar, bineînţeles, Johnny nu era ca ei. Johnny era o creatură 
nouă, aşa să-i ajute Dumnezeu. 


6 


Se aflau în căsuţa intimă a custodelui de lângă Muzeul 
Spring-vale Logging. Aveau destulă mâncare, o plită 


alimentată cu lemne şi apă proaspătă de la pompa manuală. 
Exista până şi o toaletă ecologică (deşi Johnny nu voia s-o 
folosească; Johnny folosea curtea din spate). Toate - facilități 
menajere din jurul anului 1908. 

Fusese o perioadă liniştită, cu excepţia crizelor nocturne de 
zbierete ale lui Johnny. Clay avusese timp să se gândească, iar 
acum, stând aici, lângă fereastra livingului şi privind zăpada 
viscolită în vreme ce fiul lui dormea în mica lui vizuină- 
debara, era momentul să înțeleagă că se terminase timpul 
pentru gândire. Nimic n-avea să se schimbe, dacă nu 
întreprindea el însuşi schimbarea. 

O să mai ai nevoie de un telefon mobil, spusese Jordan. Şi 
va trebui să-l duci într-un loc unde sa ai acoperire. 

Aici exista acoperire. Încă mai exista. I-o dovedeau barele de 
pe telefonul mobil. 

Cu cât poate sa fie mai rău? întrebase Tom. Şi ridicase din 
umeri. Dar, desigur, el putea să ridice din umeri, nu? Johnny 
nu era copilul lui, Tom avea acum propriul lui copil. 

Totul depinde de întrebarea dacă creierele noastre 
procedează sau nu aidoma calculatoarelor serios protejate, 
atunci când sunt lovite de un EMP, spusese Jordan. Ele 
salvează în sistem. 

Salvare în sistem. O expresie care deținea puterea ei. 

Mai întâi însă trebuia să ştergi programul telefonar, ca să 
faci loc unei asemenea reinițializări secundare foarte ipotetice, 
iar ideea lui Jordan - de a-l lovi pe Johnny cu Semnalul încă o 
dată, ca şi cum ar fi aprins un foc în calea incendiului - părea 
atât de tulburătoare, atât de neobişnuit de periculoasă, 
ținând seama de faptul că Clay nu avea cum să ştie în ce fel de 
program se transformase Semnalul... presupunând [te 
prosteşte pe tine şi pe mine, da, da, da) că mai era încă emis... 

— Salvare în sistem, murmură Clay. 

Afară lumina dispăruse aproape complet şi zăpada viscolită 
părea mai fantomatică decât oricând. 

Semnalul era diferit acum, în privința asta el era convins. 
Şi-i aminti pe primii telefonari care nu dormeau noaptea pe 
care-i întâlnise, cei de la Departamentul Pompierilor Voluntari 


Gurleyville. Ei se luptaseră pentru vechea maşină de pompieri, 
dar făcuseră mai mult decât atât - vorbiseră. Nu simple 
vocalizări spectrale ce ar fi putut să fie cuvinte, ci vorbiseră. 
Nu fusese mare lucru, nu schimburi de replici scânteietoare la 
un cocktail, totuşi vorbire clară, fără doar şi poate. Pleci. Tu. 
pleci Dracu' zici tu. Şi veşnic popularul Inamea. Cei doi 
diferiseră de telefonarii originali - telefonarii din Epoca 
Sfârtecatului - şi Johnny diferea la rândul său de cei doi. De 
ce? Pentru că viermele continua să ronțăie, pentru că 
programul Semnalului continua să sufere mutații? Probabil. 

Ultimul lucru pe care Jordan îl spusese înainte de a-l 
săruta de ramas-bun şi de a porni spre nord fusese: Dacă 
setezi o nouă versiune a programului împotriva celui pe care 
Johnny şi ceilalți l-au căpătat în punctul de convertire, cele 
două s-ar putea mânca reciproc. Fiindcă asta fac viermii. Ei 
mănâncă. 

Şi apoi, dacă programarea veche mai exista... dacă fusese 
salvată în sistem... 

Clay constată că mintea lui neliniştită se întoarse către 
Alice - Alice care-şi pierduse mama, Alice care găsise o cale de 
a fi curajoasă transferându-şi temerile spre un pantofior de 
copil. La patru ore depărtare de Gaiten, pe Route 156, Tom 
întrebase alt grup de normali dacă nu doreau să împartă cu ei 
zona pentru picnic de pe marginea şoselei. Aştia-s ei, rostise 
unul dintre bărbaţi. Aştia-s gaşca din Gaiten. Altul îi spusese 
lui Tom să se ducă dracului. lar Alice tresărise. Tresărise şi 
spusese... 

— A spus că cel puţin noi am făcut ceva, rosti Clay privind 
afară, pe strada tot mai întunecată. Dup-aia i-a-ntrebat: „Voi 
ce pizda mă-sii aţi făcut?” 

Acesta era aşadar răspunsul lui, căpătat prin amabilitatea 
unei fete moarte. Starea lui Johnny-Gee nu se îmbunătățea. 
Opțiunile lui Clay se rezumau la două: să se mulțumească cu 
ce avea ori să încerce să facă o schimbare, cât mai era încă 
timp. Dacă mai era încă timp. 

Clay folosi o lanternă ca să-şi lumineze drumul prin 
dormitor. Uşa debaralei era întredeschisă şi putea zări chipul 


lui Johnny. În somn, cu obrazul pe o mână şi cu părul răvăşit 
pe frunte, el semăna destul de mult cu băiatul pe care Clay îl 
sărutase la despărțire, înainte de a porni spre Boston cu 
portofoliul cu Pribeagul Negru, acum o mie de ani. Ceva mai 
slab; altfel aproape exact la fel. Doar atunci când se trezea, 
vedeai diferențele. Gura care atârna moale şi ochii pustii. 
Umerii gârboviți şi mâinile bălăngănindu-se. 

Clay deschise complet uşa debaralei şi îngenunche în fața 
patului pliant. Johnny se foi un pic, când lumina lanternei îi 
atinse fața, după care se linişti. Clay nu era un individ 
credincios şi evenimentele din ultimele câteva săptămâni nu-i 
sporiseră cu mult credința în Dumnezeu, totuşi îşi găsise fiul, 
asta era adevărat, aşa că rosti o rugăciune către oricine l-ar fi 
putut asculta. Era scurtă şi la obiect: Toni, Toni, vino iute - 
ceva este rătăcit şi nu mai e de găsit. 

Deschise telefonul mobil şi apăsă tasta de activare. 
Telefonul piui încet. Lumina chihlimbarie a afişajului se 
aprinse. Trei bare. Clay şovăi o clipă, dar, când trebui să 
aleagă unde să sune, nu exista decât un număr sigur: cel 
sugerat de Sfârtecat şi de prietenii săi. 

După ce tastă cele trei cifre, întinse mâna şi-l scutură pe 
Johnny de umăr. Băiatul nu dorea să se trezească. Gemu şi 
încercă să se ferească. După aceea încercă să se întoarcă cu 
spatele. Clay nu-i îngădui să facă nici una. 

— Johnny! Johnny-Gee! Scularea! 

Îl zgâlțâi şi mai tare şi continuă să-l zgâlțâie până ce 
băiatul deschise în cele din urmă ochii săi goi şi-l privi cu 
băgare de seamă, dar nu cu o curiozitate omenească. Era 
genul de privire pe care o capeţi din partea unui câine tratat 
cu cruzime şi-i sfâşia inima lui Clay de câte ori o vedea. 

Ultima şansă, gândi el. Vrei cu adevărat s-o faci? 
Probabilitatea nu poate fi nici de zece la sută. 

Însă dacă era pe-aşa, care fusese probabilitatea ca el să-l 
găsească pe Johnny? Sau ca Johnny să plece de la cârdul 
Kashwakamak înaintea exploziei? Unu la mie? Unu la zece 
mii? Dorea sa trăiască cu privirea aceea bănuitoare şi 
simultan indiferentă, în vreme ce Johnny împlinea 


treisprezece, apoi cincisprezece, apoi douăzeci şi unu de ani? 
În vreme ce fiul lui dormea în debara şi se caca în curtea din 
spate? 

Cel puțin noi am făcut ceva, spusese Alice Maxwell. 

Privi ecranul de deasupra tastelor. Numărul 911 era scris 
acolo, negru şi perfect distinct, ca un destin declarat. 

Pleoapele lui Johnny îi coborau încet peste ochi. Clay îl 
scutură încă o dată, tare, ca să-l împiedice să readoarmă. 
Făcu asta cu mâna stângă. Cu degetul mare al mâinii drepte, 
apăsă tasta APELARE a telefonului. Avu timp să numere 
Mississippi UNU şi Mississippi DOI înainte ca în micuța 
ferestruică luminată a telefonului APELARE să se schimbe în 
CONECTARE. lar când se întâmplă asta, Clayton Riddell nu-şi 
îngădui să gândească. 

— Hei, Johnny-Gee, spuse el. Pen-pent'u tine. 

Şi apăsă telefonul mobil de urechea fiului său. 


30 decembrie 2004-17 octombrie 2005 
Centex Lovell, Maine 


11) În original, Nigbt ofthe Living Dead (n. tr.). 

12) Jerry L. Falwell (n 1933), pastor baptist american, faimos prin predicile 
televizate şi transmise la radio (n tr.). 

!3) În original, „Baby Elephant Walk" (n. tr.). 

4 The Haunting of HUI House (1959), roman de Shirley Jackson (1919-1965), 
ecranizat de două ori, în 1963 şi 1999 (n. tr.)