Puncte Cardinale anul XI, nr. 12 (132), decembrie 2001

“Există un pericol în care sîntem sincroni cu Occidentul: pierderea identitătii, 


uitarea rădăcinilor noastre profunde [...]. În fata unei lumi amenintate de 
descompunere, forțate să renege reperele fundamentale ale existentei sale, artistul, 
omul de cultură în genere, trebuie să participe la sensul sacrificiului ce a mintuil 


lumea. El trebuie «să salveze» ”. 
credinta 
iubire 
speranta 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINA 


EUROPA LUI HRISIUS 





In toamna acestui an, pe fondul vizitei: în Statele Unite a unei delegații româneşti 
conduse de premierul Adrian Năstase, în publicația The New York Review of Books 
apărea, sub semnătura lui Tony Judt, un articol critic la adresa României, intitulat 
“Romania: Bottom ofthe Heap” (tradus integral în România literară, nr.44/2001, pp. 
12-15,subtitlul “România la fundul grămezii”, şi parțial în revista 22, nr.45/2001, pp. 
6-7, sub titlul “România: ultima pe listă”; în replica sa din acelaşi număr al revistei 
22, d-l Andrei Brezianu traducea: “România: țara cea mai de jos a mormanului””). 

Fără să fie la fel de absurd ca scrisoarea deschisă a lui G. M. Tamâs din primăvară, 
rechizitoriul lui Tony Judt este însă la fel de insidios. Dacă mizeria actuală a României 
este o realitate pe care n-o putem contesta, ea are desigur nişte cauze istorice. Aici 

începedelirul psihotical noilorinchizitori. Ca şi G.M.Tamâs, Tony Hudtculpabilizează 
retroactiv întreaga istorie a românilor şi toate marile figuri fondatoare ale culturii 
naţionale. Românii sunt vinovaţi de a fi avut “obsesia identităţii”, de a-şi fi legat 
destinul istorie de ortodoxie și de a-şi fi apărat interesele naționale împotriva unor 
minorităţi problematice (mai ales ungurii şi evreii). 

Nu ne propunem aici să ne oprim punctual asupra acuzelor şi insinuărilor 
formulate de Tony Judt, nici asupra problemei stricte a României. Replici pertinente 
în acest sens au semnat d-nii Mircea lorgulescu şi Andrei Brezianu, punând în 
evidență erorile de informaţie, exagerări le sau sofismele autorului respectiv. Ne vom 
referi aici la un singur pasaj din articolul lui Tony Judt, care ridică o problemă de 
principiu, depăşind cazul particular al României şi angajând însuşi statutul istoric şi 
spiritual al Europei: “În martie 2001 am vorbit despre «Europa» la Iaşi, în faţa unui 
public educat, format din studenți, profesori şi scriitori. Un domn în vârstă [...] se 
întreba dacă eu nu sunt de acord că singurul viitor rezervat Europei avea să aparțină 
persoanelor care cred în lisus Hristos. Aceasta este o întrebare pe care în ziua de azi, 
nu cred c-am putea-o auzi în prea multe alte locuri din Europa”. 

Referindu-se la acest pasaj. d-l Andrei Brezianu observa în replica sa: “Unul 
dintre cele mai stranii locuri polemice în eseul lui Tony Judt este cel în care autorul 
îşi aminteşte de surpriza care l-a cuprins în fața unei întrebări puse lui, în primăvara 
acestui an, cu prilejul unei discuţii publice despre Europa ținute la laşi. Chestiunea 

ridicată din asistenţă [...] atingea direct relaţia istorică dintre gândirea creştină şi 































ze a să 4 3 ua 


DL 
pi pa 4> ță 
ti (G 
a Pa 
: ue: 





M 





































PUNCE 
CASDINALE E 





HORIA BERNEA 


N PA K>; 


Decembrie 








Pa 


Europa. [...] Tony Judt îşi mărturiseşte uimirea față de o asemenea întrebare, ceea ce, 
dincolo de evocarea momentului anecdotic, îi dă prilej pentru observația că prezența, 
azi, în gândirea românilor a ideii că religia creştină ar avea ceva de-a face cu Europa 
ar constitui un simptom retrograd şi, cumva, îngrijorător”. Şi ceva mai departe: * 
„aici, în America, unde, după evenimentele din septembrie, revenirea la valorile 
tradiționale — cele care constituie liantul propriu oricărei națiuni: o cultură comun 
împărtăşită, sentimentul național de încredere în sine, o îndrăgire fără complexe a 
demnităţii şi identității proprii, o reînsufleţirte a rolului religiei în viața publică, un 
patriotism care îşi spune numele deschis sub semnul azi atotprezent God bless 
America — a venit să întoarcă o pagină. O pagină care [...] este apanajul de drept al 
oricărei țări şi națiuni. Autorul textului din Zhe New York Review of Books pare să 
nu fi citit atent această pagină”. 

Nu putem să nu observăm că în spatele pozițiilor ideologice se redescoperă o 
problemă veche de 2000 de ani: “piatra de poticnire” numită lisus Hristos. În timp 
ceevreu işi atirmă cu cerbicie—şi altminteri în deplină legitimitate— propriile tradiții 
şi valori, creştinilorli-secontestă sistematic acest drept firesc, Lumea creştină, al cărei 
centru rămâne bătrânul continent, este somată în permanență să-şi uite identitatea şi 
temeiurile istorice. În discursul ideologic contemporan, controlat de un esrablishment 
puternic iudaizat, Hristos este răstignit a doua oară. 

E ca şi când Europa e pusă să aleagă între Hristos şi Antihrist, între “semnul 
Crucii” şi “semnul Fiarei”! Derutată şi timorată de “terorismul ideologic” postbelic 
şi de ceea ce un Norman G. Finkelstein numeşte “industria Holocaustului”, Europa 
a învăţat să nu se mai definească în mod deschis drept “spațiul celor ce cred în lisus 
Hristos”, Anulează oare această stare de lucruri o realitate istorică de 2000 de ani? 

Câtă vreme Europa aceasta se mai bucură la Naşterea lui Hristos (Crăciunul) şi 
mai mărturiseşte Învierea Lui (Paştele), ea rămâne Europa lui Hristos. 

lar România se simte solidară cu această Europă a lui Hristos, de care nu s-a 
despărțit esenţial niciodată. 

Nu'vă amăgiţi, d-le Judt! Dacă Europa va tăcea (până şi la laşi), atunci pietrele 
vor striga! 


Vasile A. MARIAN 








cae PR Daca 2 
Lao LOA eee uita A 


m 1% 





ARE Dă = 
„C. Nicolescu 


70 acea sit Baga ae aa 
Mieul Tăranulut 
Muia tie A arUTIUIluă 
+ a: 53 Ra A CA TA pei A 
„Român după 


) 


, 


ra ea Me ca 
i - mp j 3 soi 
ă Ho ia DErHCA vi 
SA Ta te da ii AC 
edippe 939 
i a lt N 7 cai ză 
sti a E aa > Rea As 


4 e pl Pak E xi 
i] oii mguat, 4 e: 


i 
143 











a ia az 
Xe Qr] 









aa) 
i o. .. > 
"A. Vasilescu 
> A Auf i 
ME Pe SI aa it 

» “9 DI 
tal LUCIU at i 

| | 


4” SI e) | : a 
„Varujan. 
__Voseanian e 





PAG. 2 NR. 12/132 Decembrie 200| 


PUNCTE CARDINALE 








In România, chiar şi după prăbuşirea vechiului regim comunist, istoriografia pare să 
îi rămas la fel de timorată şi de înregimentată ideologiilor stingiste. Mai ales în privința 
dreptei româneşti, trecute sau actuale, există un fel de înţelegere tacită între toate 
facțiunile ideologice ale stângii: perpetuarea comodă sau interesată a vechilor poncife Şi 
prejudecăţi. Din acest punct de vedere, stânga (neo)comunistă şi stânga democratică 
(adică, altfel spus, atât stânga “proletară”, cât şi cea '“intelectuală”) şi-au dat mâna de un 
deceniu încoace, într-un consens demn de o cauză mai bună. 

Dacă societatea românească postcomunistă n-a găsit nimic care s-o unească întru 
adevăr şi iubire, iată căa găsit, în schimb, un reper comun întru minciună şi ură. Nu-i locul 
aici să vorbesc despre ne-iubire (care-i o dimensiune în ultimă instanță subiectivă), ci e 
destul să mă refer la ne-adevăr (care ține de o dimensiune pînă la urmă obiectivă). Poate 
că tocmai de aceea diavolul (cu care ne cam place să flirtămm pe la toate ““punţile”) este 
detinit de tradiție mai degrabă prin ne-adevăr decât prin ne-iubire, spunându-i-se 
“mincinos şi tată al minciunii” 

La noi oportunitatea ține de multă vreme loc de adevăr. Dacă grija oportunității o 
au mai toți, grija adevărului nu pare s-o mai poarte aproape nimeni; cei mai mulți sunt 
doar în căutarea celei mai profitabile minciuni, singurul lucru important părându-li-se 
acela de a răspunde cât mai obedient unui anumit tip de propagandă internaţională, 
sugerată (iar uneori chiar impusă) de establishment. Între 2 adevăr incomod şi o 
minciună comodă, la noi este preferată aproape cu regularitate cea de a doua. 

Astăzi, întocmai ca şi ieri, românii — cu excepții din ce în ce mai rare —se consolează 
a juca după cum li se cântă. După ce, până nu demult, ne-am străduit să gândim, să simţim 
şi să acționăm în aşa fel încât să le intrăm în voie “stăpânilor de la Răsărit”, iată-ne acum 
zeloşi să intrăm cu orice preţ în voia “stăpânilor de la Apus”; desipur, e o jumătate de pas 
înainte, dinspre ““barbarie” spre “civilizație”, dar mentalitatea rămâne, din păcate, tot 
aceea a contormismului nevertebrat. Comandamentele care vin astăzi dinspre forurile 
oficiale ale Occidentului sunt fundamental antinaționale şi anticreştine, în această 
privință“ internaționalismul democratic” deosebindu-se prea puţin de““internaționalismul 
proletar” de tristă amintire. Pe lângă alinierea economică, nise solicită şi o necondiționată 
aliniere ideologică, încât se creează impresia că, sub paravanul poleit a! unei democrații 
clientelare, noi n-am făcut decât să cădem din lac în puț 

Zelul nostru actual, de națiune complexată, ne face să ne ajustăm procustian, în 
continuare, nu doar prezentul. ci şi trecutul. Astfel, dreapta politică, spiritualismul 
ortodox şi tradiționalismul cultural ni se par lucruri pe care ar trebui să le ştergem din 
memoria națională: dacă acestea sunt “exigenţele” clipei, atunci stăm gata să ne lepădăm 
până şi de morții noştri, chiar dacă ei se numesc Mihai Eminescu sau Mircea Eliade! Cu 
astfel de perverse autoprofanări — echivalente, în cele din urmă, cu o benevolă “spălare 
acreierilor” —credemnoi căne vom cuceri statutul de naţiune “europeană” şi “civilizată”, 
iluzionându-ne, pesemne, că dacă ne vom înşela pe noi înşine, până la urmă vora reuşi 
să-i inşelăm şi pe alții, fără a cântări îndeajuns riscul cel mai probabil: acela de a ne alege 
doar cu disprețul lor. In orice caz, atât de multam minţit despre noi înşine, după vremuri 
Şi împrejurări, încât, cel puțin pentru secolul XX, propria noastră istorie, cu valorile ei 
politice sau spirituale, atâtea câte au fost, au ajuns s-o cunoască mai bine şi s-o judece mai 

corect străinii! 

Fenomenul legionar este un exemplu tipic în această privinţă. În timp de noi l-am 
copleșit, decenii de-a rândul, cu mistificările, injuriile şi calomniile cele mai josnice, alții 
s-au străduit onest să-l cerceteze şi să-l înțeleagă, fascinaţi de amploarea şi unicitatea lui, 
dincolo de rezervele legitime pe care le-au formulat cînd a fost cazul — nu cu patimă, ci 
cu luciditate. Cert este că nici un alt partid din istoria României n-a mai atras în asemenea 
măsură atenția străinătății, atât la vremea respectivă, cât şi în posteritate. Poate şi pentru 
faptul că a fost singura formaţiune publică specific românească din ultimele două 
veacuri, iar nu o simplă imitație mecanică după modele apusene, cum au fost— chiar dacă 
în grade diferite- toate celelalte. Literatura legionară clasică! a fost tradusă, de la sfârşitul 
anilor *30 şi până în zilele noastre, în toate limbile mari ale Europei, iar referințele 
bibliografice străine la Mişcarea Legionară însumează mii de titluri şi sute de volume, 
cele mai multe încă ignorate în România”. În orice caz, puţinele care s-au tradus (Armin 
Heinen', Francisco Veigaf, Eugen Webers, Michele Rallo” etc.) oferă o informaţie mai 
bogată şi o perspectivă mai pertinentă decât majoritatea lucrărilor româneşti de referință. 

Acest lucru este valabil şi pentru cele câteva personalități culturale româneşti de 
faimă mondială care au fost legate în tinereţea lor, în măsură mai mare sau mai mică, de 
Mişcarea Legionară. Mircea Eliade reprezintă cazul cel mai notoriu. Un caz cu atât mai 


1 De pînă la 1941, în frunte cu scrierile lui Codreanu, Moța şi Marin. 

2 A se vedea ampla listă bibliografică din anexele volumului Julius Evola, Vaţionalism şi 
asceză. Reflecţii asupra fenomenului legionar, Editura FRONDE, Alba lulia-Paris, 1998, şi/ 
sau partea a treia (“Referinţe străine”) din “Dosarul bibliografic” inclus în volumul Răzvan 
Codrescu, În căutarea Legiunii pierdute, Editura Vremea, București, 2001. 

3 Die Legion "Erzangel Michael" in Rumânien Soziale Bewegung undpolitische Organisation. 
Fin Beitrag zum Problem des internationalen Faschismus, Oldenbourg, Verlag, Miinchen, 
1986; trad. rom. Legiunea "Arhanghelul Mihail” O contribuție la problema fascismului 
internațional, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999. 

4 La mistica del ulwanacionalismo. Historia de la Guardia de Hierro (Rumania, 1919-1941), 
Universitat Autonoma de Barcelona, Bellaterra, 19809; trad. rom.: Jstoria Găvzii de Fier (1919- 
1941) Mistica ulra-naţionalismului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, reed, 1995, 

5(/ Hans Rogger, Fugen Weber (eds.), 7he European Right. A historical Profile, University 
of Califomia Press, Berkeley and Los Angeles, 1965; trad, rom.; Dreapta europeană. Profil 
istorie, Editura Minerva, București, 1995, 

6 L epoca delle rivoluzioni nazlonall in Europa ț1919-1945), vol, NI: Romania, ÎL Settimo 
Sigillo, Roma, 1990, trad. rorn.: România în perioadarevoluţiilor naţionale din Europa (1919: 
1945), Editura SeMpre, Bucureşti, 1993, 


CURS LA CAZUL 





LIADE 


complex cu cât, spre deosebire de alții (ca bunăoară Emil Cioran), n-a făcul niciodată 
figura unui apostat, mulțumindu-se doar cu o prudenţă decentă în privința unei opțiuni 
amendate de istoria oficială, dar care în epocă a fost sinceră şi organică, avindu-şi 
temeiunle şi chiar noblețea ei. 

Pe această linie se înscrie şi volumul Mircea Eliade, Legiunea şi noua inchiziţie 
(Editura Vremea, Bucureşti, 200.1) al profesorului şi editorului italian Cla udio Mutti 
(n. 1946), filolog, istoric şi eseist , bun cunoscător al istoriei politice şi spirituale a 
românilor din secolul XX şi unul dintre cei mai avizaţi cercetători occidental; ai 
fenomenului legionar românesc, căruia i-a dedicat o parte însemnată a activităşii sale 
publicistice şieditoriale. Traducătorîn italianăal principalelor scrieri legionare (cele mai 
multe apărute chiar la Edizioni all'insegpa del Veltro din Parma, editură pe care a 
întemeiat-a şi o conduce din 1978), este, în acelaşi timp, autorul câtorva studii serioase 
despre legionarism (unele apărute de-a lungul vremii şi în paginile Puncielor cardinale), 
axate mai ales pe raporturile unor mari personalități culturale româneşti (dar şi 
italiene *) cu mişcarea lui Corneliu Codreanu. 

În acest context, figura lui M. Eliade s-a bucurat de un interes aparte, de la micul 
volum Mircea Eliade e la Guardia di Ferro (Edizioni all insegna del Veitro, Parma, 
| 989)” şi până la recentul articol polemic “Mircea Eliade e I'Olocausto” (în Orion, nr. 
200, mai 2001, pp. 39-41), a cănui traducere o oferim alăturat. Abordând subiectul fără 
prejudecăţi, cercetătorul italian îşi propune să demonstreze, cu stringență logică şi 
meticulozitate documentară, că tinerețea legionară a lui M. Eliade e un fapt de 
netăgăduit, cu puternice rezonanţe în viața şi opera sa (publicistica de tinereţe, piesa de 
teatru Jfigenia legionară, nuvelele Un om mare sau Adio”, romanele Noapiea de 
Sânziene sau Nouăsprezece trandafiri, memorialisticaetc.) fără ca prin aceasta să rnerite 
a fi culpabilizat şi contestat, cum au încercat (Şi continuă s-o facă) purtătorii de cuvânt 
ai anumitor cercuri anticreştine şi antitradiționale din Israel, Statele Unite, Italia, Franța 
sau România, constituiți într-o adevărată nouă inchiziție ideologică (în mare parte, de 
sorginte marxistă). Opțiunea legionară a lui M. Eliade se motivează istoriceşte şi 
sufleteşte, făcând paste din destinul tragic a! generației sale, a cărei forță creatoare nu 
poate fi însă contestată. Adevărul despre acest aspect al vieții şi gândirii lui M. Eliade 
se îngemănează cu adevărul despre fenomenul legionar, pe care e! |-aresimțit întotdeauna, 
ca şi Codreanu însuşi, nu atât ca pe “un fenomen politic”, cât ca pe unul “de esență etică 
şi religioasă”, înnobilat şi încununat de un martiraj fără precedent în istoria modernă a 
lumii creştine; el este, de altfel, cel ce a definit legionarismul drept “singura mişcare 
politică românească ce lua în serios creştinismul şi Biserica” 10 

Pomind de la controversatul “Dosar Mircea Eliade” apărut acum 30 de ani în 
Israel! A Claudio Mutti arată că sunt la fel de neavenite atât ulterioarele contestări 
violente (de tip Furia Jesi, Alfonso M, di Nola, Norman Manea, Leon Volovici. Edgar 
Reichmann, Isac Chiva. Daniel Dubuisson, Cesare Segre, Cristiano Gratanelli etc.), cât 
şi apologiile timorate (de tip loan P. Culianu, Mircea Handoca sau Roberto Scagno). Şi 
unele, şi altele au la bază tendința spre mistificare, chiar dacă din rațiuni diferite. Autorul 
îşi propune tocmai un travaliu de de-mistificare, travaliu pe care, spre ruşinea noastră, 
cercetătoni români au întârziat să-l întreprindă cu fermitate şi profesionalism, 

Recentul volum adună pentru prima oară la un loc /oate contribuţiile profesorului 
Claudio Mutti privitoare la M. Eliade în raport cu legionarismnul. În prima secțiune se 
reeditează traducerea românească a volumului Mircea Eliade şi Garda de Fi ier, îna doua 
secțiune este inclus, într-o nouă traducere, capitolul despre M. Eliade din volumul 
Penele Arhanghelului “, ias în atreia secțiune — intitulată editorial Varia-—se succed trei 
texte de sață mai recentă: “Noua inchiziție împotriva lui Mircea Eliade”! 3) “Ifigenia 
legionară” şi "Mircea Eliade şi Holocaustul”, La sfârşit figurează o listă bibliografică 
la zi cu contribuţiile autorului italian la studiul legionarismului românesc (traduceri, 
ediții, studii, articole, interviuri — atât din volume, cât şi din penodice). 

Desigur, analizele istorice şi culturale ale autorului italian, adresate unui public care 
numai tangenţial este cel românesc, nu epuizează subiectul; din punctul nostru de 
vedere, ele constituie în primul rând oinvitaţie lao reevaluare onestă, pe teren românesc, 
atât a dimensiunii legionare a biografiei şi operei lui M. Eliade, cât şi a fenomenului 
legionar în genere, fără balastul mistificator al prejudecățilar curente. Poate că a venit 
vremea să ne judecăm propria istorie/cultură şi altfel decât prin prisma tendențioasă 
impusă de acei “cercetători” inchizitoriali ce s-au așezat, în mod deliberat, “de-a Stânga” 
Adevărului. 


Răzvan CODRESCU 





7 Nae lonescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran, Vasile Lovinescu ete 

8 Julius Evola, Indro Montanelli etc. | 

9 Trad, tom. Mircea Eliade şi Garda de Fier, Editura Puncte Cardinale, Sibiu, 1995. 

10 Cf. Mircea Eliade, Memorii, vol. 4, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, pp. 26-27. 

i a Tolador (Buletinul Institutului Dr. ]. Niemirower din Ierusalim), nr. 1, ianwarie-martie 
12 Les plumes de | Archange. Quarres intellectuels roumains ă la face de la Garde de Fer: Nae 
Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Editions Herodes, Chalon-sur-Saâne, 
1993; trad. it.: Ce penne dell Arcangelo. Intelleciiuali e Guardia di E €770, Socieță Editrice 
Barbarossa, Milano, 1994 ; trad. rom.: Penele Arhanghelului. Intelecnalii români şi Garda de 
Fier, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997. 

13 “L inquisizione marxista contre Mircea E jiade”, în Pagine libere, septembrie 1996, Pp. 4$- 
50; trad. rom. “Inchiziția marxistă împotriva lui Mircea Eliade”, în Puncte cardinale, anul VU, 
nt, 2/74, februarie 1997, p. 3, reluat în anul LX, ur. 4/100, aprilie 1999, p. 18 (cf şi Penele 
Arhanghelului... ed. tom. cit., pp. 121-129), 

14 “Ifigenia legionaria”, în Origini, nr. 13/1997, pp. 10-14; trad, rom. "Ifigenia legionară”, în 
Puncte cardinale, anul XI, nt, 11/4131, noiembrie 2001, pp, 6-7. i. 














PUNCTE CARDINALE 


PAG.3 


Decembrie 2001 NR. 12/132 





EDITURA 


VREMEA 
CLAVDJO MUTTI 


MIRCEA ELIADE, 
LEGIUNEA 


La un recent volum colectiv editat de 
Jaca Book (Espioratori del pensiero 
mano. Georges Dumezil şi Mircea 
Eliade, îngrijit de Julien Ries şi Natale 
Spineto) profesorul Roberto Scagno a 
contribuit cu studiul “Alcuni punti fermi 
sull':mpegno politico di Mircea Eliade 
nella Romania interbeilica: un commento 
critico al dossier Toladot del 1972”* (pp. 
„AR 259-289). De poziţia filoiegionară a lui 
IFID| Eliade (“activitatea fascistă a lui Eliade”, 
Te spre a cita o rafinată sintagmă a lui Cesare 
i Medaii, care în Corriere della Sera din 6 
E: februarie 2001 a consemnat un simpozion 

dedicat volumulu: de mai sus) am avut 
prilejul să ne ocupăm şi noi în câteva 
studii cărora profesorul Scagno le menţionează conținutul esențial. Dar să luăm 
lucrurile în ordine. 
Trecând pe scurt în revistă “subteranul şi întortocheatul parcurs” al operei de 
“dezinformare” căreia i-a deschis calea rău famatul dosar din buletinul israelian 
Toladot, Roberto Scagno pune în evidență două ““momente italiene” ale parcursului 
respectiv: primul e reprezentat de un eseu semnat în 1989, în publicația Marxismo 
oggi, de Alfonso Maria di Nola (care-şi începuse campania împotriva lui Eliade încă 
din 1977, în Rassegna mensile di Israel), în timp ce al doilea corespunde unei scrieri 
a lui Cristiano Grotanelli, “Alfonso M. di Nola e Mircea Eliade”, cuprinsă în 
volumul colectiv Antropologia e storia delle religioni. Saggi in onore di Alfonso M. 
di Nola, îngrijit de A. de Spirito şi 1. Bellotta, Newton& Compton, Roma, 2000. Din 
scrierea lui Grotanelli, profesorul Scagno citează la p. 279 următorul fragment: “Am 
încă în minte o foarte grăbită vizită a sa [a lui Di Nola] la locuința mea din Via del 
Viminale, în 1989. Dacă-mi amintesc bine, era însoțit de Ireneo Bellotta şi venise 
să împrumute cărțulia filogardistului Claudio Mutti, Mircea Eliade e la Guardia di 
Ferro, abia publicată la editura neofascistă Edizioni [all'insegna] del Veltro, pe care 
eu o procurasem şi o dețineam ca pe un fel de trofeu. Între timp Mutti, după ce a 
dialogat despre Codreanu cu un alt notoriu filogardist, în paginile publicației 
Sabato. a mai scos o carte ceva mai voluminoasă, Le penne dell "Arcangelo (Milano, 
Societi Editrice Barbarossa, 1994), în care este spus ultimul cuvânt, sau aproape, cu 
privire la militantismul gardist al lui Eliade”. 

Să întrerupem preț de o clipă fragmentul din Grotanelli citat de Scagno, pentru 

a satisface legitima curiozitate a cititorului cu privire la identitatea celuilalt “notoriu 
filogardist”. Este vorba de Franco Cardini, al cărui nume se află la un moment dat 
citat expressis verbis în textul lui Grotanelli i, dareste ocolit, dintr-o ezitare altminteri 
de înțeles, din citarea făcută de Scagno. În orice caz, trebuie să facem precizarea că 
nu “am dialogat” niciodată “despre Codreanu” în Sabato, nici cu Cardini, nici cu 
altcineva. lar acum putem trece la a doua parte a fragmentului din Grotanelli. 

“ Ataşamentul Jui Mutti e curios. La p. 36 a cărțuliei sale mai recente, el scrie că 

Di Nola, “recapitulând într-un lung articol (“Mircea Eliade trascienza delle religioni 
e l'ideologia «guardista»”, în Marxismo oggi, nr. 5-6, 1989, pp. 66-71) termenii 
discuţiei care se iscase în cazul Eliade şi revendicându-şi meritul de a o fi suscitat 
în Italia, comitea noi gafe, exagerări, mistificări ale realităţii. Şi totuşi chiar cele 
două mici lucrări ale lui Mutti confirmă în esenţă, ba chiar întăresc, ceea ce Alfonso 
di Nola făcuse cunoscut încă din 1977. Cum se explică această contradicție? Pur şi 
simplu prin aceea că Di Nolascria dintr-un punct de vedere antifascist, pe când Mutti 
prezintă aceleași fapte, şi multe altele asemănătoare, dintr-o perspectivă opusă”. 
Oricât de “curios” i s-ar părea lui Grotanelii, nu putem decât să reconfirmăm toate 
câte le-am spus. Gafele cuprinse în articolul din Marx/smo oggi sunt, spre exemplu, 
cele care, la p. 66, privesc numele de botez al lui Codreanu (Corneliu, nu “Cornel”) 
și data asasinării sale (noaptea de 29 spre 30 noiembrie, iar nu “30 octombrie 1938). 
Exagerările constau, bunăoară, în caracterizarea lui Eliade drept “un înalt funcționar 
al regimului Antonescu” (p, 68). Mistificarea realității se află, de pildă, în aceea că 
Di Nola pretinde că, într-un articol apărut în Buna Vestire din 17 decembrie 1937, 
Eliade ar fi reconfirmat “credinţa sa [...] în nazism, şi nu doar în legionarism”, în 
timp ce Eliade scrisese cu totul altceva: a se vedea traducerea textului eliadian la p. 
36 din volumul nostru Le perne dell'Arcangelo. 

După ce acitat fragmentul din Grotanelli, Roberto Scagno recunoaşte binevoitor 
că cercetările întreprinse de noi reprezintă “în mod cert un salt calitativ sub aspect 
științific” față de ceea ce scrisese Di Nola pe urmele dosarului Țoladot. Totuşi, 
adaugă Scagno, “Multi susține teza unei implicări directe a lui Eliade în Garda de 
Fier sprijinindu-se numai pe mărturiile postbelice ale unor ex-legionari”. Ba chiar, 
în nota de la p. 280, Scagno indică izvoarele pe care le-am utilizat, dar e limpede că 


NOUA INCHIZIȚIE 





“AA VV,, Exploratori ai gândirii omeneşti. Georges Dumezil şi Mircea Eliade: Roberto Scagno, 
“Câteva repere precise privitoare la poziţia politică n lui Mircea Eliade în România interbelică: un 
comentariu critic al dosarului Tolado! din 1972”. C/ şi studiul mai vechi al aceluiaşi autor “Mircea 
Fliade a la cultura romena interbellica”, în Buterinul Bibliotecii Române de la Freiburg, vol, XIV, 


1987-1983. [nur] 


MIRCEA ELIADE ȘI HOLOCAUSTUL 


CLAUDIO MUTTI 


nu i se par decisive, pentru uzează de adjectivul “presupusă”atât în legătură cu 


“alegerea lui Eliade ca deputat în urma scrutinului din decembrie 1937”, cât şi în 


legătură cu “apartenența lui Eliade la un cuib legionar”. 

Acum, în ceea ce priveşte candidatura lui Eliade pe listele partidului legionar 
“Totul pentru Țară” la alegerile din 1937, am vrea să profităm de ocazie pentru a 
semnala o mărturie în plus. De această dată nu este vorba de *“mărturia postbelică” 
a unui ““ex-legionar”, ci de o adnotare conținută în Jurnalul lui Mihail Sebastian. 
În data de 15 noiembrie 1937, intelectualul evreu îşi nota: “Mircea Eliade s-a înscris 
în listele electorale. E şi ăsta un semn” (M. Sebastian, Jurnal: 1935-1944, Ed. 
Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 130). 

Această adnotare i-a scăpat evident profesorului Scagno, dar nu şi Alexandrei 
Laignel-Lavastine, care, recenzând ediția românească a Jurnalului lui Sebastian în 
Le Monde din 12 septembrie 1997, scria: “Sunt preţioase observaţiile lui Sebastian 
din data de 7 decembrie 1937**: acestea confirmă şi ele că Eliade a luat parte cu 
adevărat la campania electorală a Gărzii de Fier, cutreierând țara din sat în sat cu 
echipele sale de propagandă. Un activism pe care el l-a negat întotdeauna”. 

“Discutabilă” mai este, după profesorul Scagno, “interpretarea «amiticoesoterică» 
a scrierilor ştiinţifice ale Jui Eliade”, pe baza căreia, în Mircea Eliade e la Guardia 
di Ferro şi-n Le penne dell' Arcangelo, ar fi fost susținută din parte-ne “teza unui 
Eliade «doctrinar al gardismului»”. 

În realitate, încercarea noastră exegetică nu a avut în vedere atât scrierile 
ştiinţifice ale lui Eliade, cît anumite aspecte ale creaţiei sale literare: ne-am ocupat 
îndeosebi de romanul Nouăsprezece trandafiri (în Mircea Eliade şi Garda de Fier) 
şi de tragedia Ifigenia (în “Ifigenia legionară”, Origini. martie 1997, număr 
monoarafic Mircea Eliade). 

În orice caz, că în proza literară a lui Eliade sunt prezente aluzii criptice la 
experienţa legionară a autorului, la fenomenul legionar şi la Corneliu Codreanu, 
aceasta nu-i doar o impresie a noastră particulară. Pentru a cita două păreri mai 
autorizate decât a noastră, să amintim că în al său Jurnal al fericirii N. Steinhardt 
scrie textual că nuvela Adio “e o elegie legionară” (Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, 
Cluj-Napoca, 1991, p. 355, sau, în reeditarea din 1994, p. 368), iar |. P. Culianu 
(Mircea Eliade, Ed. Nemira, Bucureşti, 1995, pp. 234-235) afirmă că în nuvela Un 
om mare, publicată de Eliade mai întâi în Luceafăru (1948), apoi în Cronica 
(1967), îndărătul personajului Eugen Cucoaneş se ascunde Corneliu Codreanu 
însuşi. Asupra aceleiaşi nuvele s-a oprit şi atenția lui Florea Tiberian (“Portretul 
Căpitanului sau răspunsul lui Eliade”, în Puncte cardinale, iulie-august 1995, p.9), 
care a supus unui tip analog de analiză interpretativă şi Fata Căpitanului. În sfârşit, 
într-un interviu din revista Lumea Magazin (nr. 2/1996), Şerban Milcoveanu spune 
că ediţia din 1939 a Îmoarcerii din rai conţinea o a treia parte, intitulată “Sinteza”, 
în care Eliade exprima în formă literară esenţa proiectului legionar. 

Prin urmare, a spune că scrierile noastre despre Eliade se întâlnesc, “deşi dintr- 
o perspectivă diametral opusă, cu teoretizările lui Furio Jesi” (R. Scagno, op. cir. 
p.280) ne trezeşte în minte teoria extremismelor opuse şi convergente. Dacă se ține 
cu tot dinadinsul să se găsească o dezvoltare a “teoretizărilor lui Furio Jesi”, atunci 
ea trebuie căutată în alță parte: de pildă, în delirurile lui Wasserstrom, sau în 
articolul lui Gianluca Nesi despre “Mircea Eliade e la mitologia nazista del 
sacrificio ebraico” (Rivista di Filosofia, vol. LXXXLX, nr. 2, august 1998, pp.271- 
304), care se încheie cu revelaţia tulburătoare a teribilului secret al lui Eliade. Căci 
iată ce scrie Nesi, îngânându-! pe Jesi, şi nu doar în privința numelui: “În scrierile 
lui Eliade din anii treizeci şi patruzeci — dar şi în opera succesivă, chiar dacă într- 
un mod mai puţin evident — e cu putinţă de sesizat distrugerea lumii moderne şi 
întemeierea noului Reich prin sacrificarea evreilor”!!! 

Acel “mesaj secret”, căruia Furio Jesi îi depista prezenţa în inima operei 
eliadiene, priveşte deci, după părerea acestui preademn epigon, nici mai mult nici 
mai puţin decât Holocaustul. 


(Text apărut în Orion, nr. 200, mai 2001, pp. 39-41; introdus în vol. Mircea 
Eliade, Legiunea şi noua inchiziție, ediţie îngrijită, traducere şi cuvânt înainte 
de Răzvan Codrescu, Editura Vremea, col. “Fapte, Idei, Documente”, Bucureşti, 
2001, pp. 115-121) 





ZA Jată ce scrie M. Sebastian sub această dată (c/. ed. cit., p. 132; parantezele drepte ne aparţin): 

“Teri (Sfântul Niculae), ziua Ninei | Mareş], Am telefonat dimineaţa ca s-o felicit. 

- Coniţa e la domnu general — mi-a spus servitoarea = iar domnu profesor mânâncă la părinții 
d-lui 

Seara am fost la ei [a masă şi am aflat că în realitate Mircea lipsise două zile din Bucureşti, [fiind 
plecat] în campanie electorală, şi abea aseară se întorsese acasă. Minciuna de Ja prânz, a servitoarei, 
m-a îngrozit: minciună organizată, minciună de familie, în care nu s-au jenat s-o facă complice pe 
servitoare, Mi s-a pârut mal trist decât însuşi faptul de a-l şti pe Mircea umblând la țară, în echipă 
de propagandă, din sat în sat, cu [Mihail] Polihroniade. Mai Mceau parte din echipă [Haig Actertan 
şi [Gh.7] Penciu. Au luat cuvântul pe rând. Se pare că Haig vorbea cu gesturi mari, puţin teatral, Nu 
ştiu dacă şi Mircea a ținut discursuri. Totul imi se pare grotesc, grotesc...” [n te.] 








at = 


ai d DI ie 
3 








i 


PAG. 4 NR. 12/132 Decembrie 2001 


* pm d 5 
Domiulyde pe stâncă Gin'lerusălim, a 
denumit și Moscheia “lui Omar. 3 5 "da 
Santtiarula fostebnstruitpestânca pe. 
cate Avfnam efa prefătitsă-l aducă pe 2: 
fiul său Isaac jCretă lui Duinnezeu, 4 4 


E ir d 


mea st 


(urmare din numărul trecut) dai it e iri ud sati It. te 
““Lamoarrea lui Mahomed, în 632 - scrie Henri Pirenne în ultimă să lucrare, 


Lă 


"| Mahomed er Charlemagne, publicată postam, în 1970 de Presses Universitaives 


de France (irad rom. Ed. Meridiane, Bucureşti, 1996) - nimic nu anunța pericolul 
care urna să se manifeste fulgerător peste doi ani. [..) Cucerirea arabă care se 
declanşează simultan în Europa şi Asia este fără precedenl; rapiditatea cu care 
şi-a obținut succesele nu se poate compara decăt cu aceea cu care s-au constitui! 
imperiile mongole ale unui Attila sau, mai lărziu, ale unor Ginghiz-Han sau 
Tamerlan Aceste cuceriri au fost însă efemere, spre deosebire de cele ale 
Islamului. Această religie are şi astăzi credincioşi pretutindeni unde s-a impus 
sub primii califi. Răspândirea sa fulgerătoare este total diferită de lenta înaintare 
a creştinismului ”. | 
Istoricul francez nu se mulţumeşte numai să constate şi să sublinieze rapiditatea 
| cu care s-au înfăptuit cuceririle arabe, ci încearcă să găsească o explicaţie a 
faptului că “un biet popor de păstori, rătăcind necunoscut prin pustiuri de la 
facerea lumii, după un secol ajunge la Granada de o parte, la Delhi de alta", cum 
'carăcterizează Carlyle cuceririle triburilor arabe, unite de Mahomed într-o 
Națiune. Constatând o similitudine de situaţii geopolitice în istoria primului 
mileniu al erei creştine, pe de o parte seminţiile germane ajunse la porțile 
Imperiului Roman, pe de altă parle triburile arabe la hotarele celor două imperii, 
Bizanțul şi Perșii, Henri Pirenne formulează un punct de vedere pe câ! de origi nal, 
pe atăt de interesant cu privire la succesele arabilor sub steagul verde al 
Profetului: 
“Marea întrebare care se pune aici este de a determina molivul pentru care 
arabii, care nu sunt mai numeroşi decât popoarele germanice, nu au fost absorbiți 
d caşi acestea de către populaţiile regiunilor respective, superioare din punctul de 
"vedere al civilizaţiei. Aici este problema. Nu există decăt un răspuns şi acesta este 
de ordin moral: în timp ce germanicii nu au nimic de opus creştinismului adoptat 
| e Imperiu, arabii sunt exaltaji de o nouă credință. Aces! fapt şi numai acesta îi 
face de neasimilat, În rest, ei nu sunt mai osrili decât germanicii civilizaţiei celor 
pe care i-au cucerit. Dimpotrivă, o asimilează cu 0 uimitoare rapiditate; în 
"domeniul ştiinţei, îmvaţă de la greci; într-al artei, tot de la greci, dar şi de la perși. 
Nici măcar nu sunt fanatici, cel puţin la început, şi nu vor neapărat să-şi 
"convertească supușii. Ei vor doar să-i facă să se supună singurului dumnezeu 
"Alah, profetului său Mahomed şi, întrucât acestă era arab, să se supună arabilor. 
“Religia lor universală este în acelaşi timp naţională. Ei sunt slujitorii lui 
Dumnezeu”. vite | 
 stortapolitică a Islamului nu cunoaşte o delimitare între autoritatea temporală 


'şi cea spirituală. Religia şi politica au fost încă de la întemeierea Islamului 


contopite într-o unitate perfectă. Actul de întemeiere al religiei islamice a fost 
concomitent cu înființarea statului Islamic. Analizând procesul de constituire a 
unor hol structuri sociale În lumea iriburilor arabe nomade, islamistul englez W. 
“Montgomery Watt ajunge la o serie de concluzii convingătoare. În lucrarea sa 


- — 


PUNCTE CARDINALE 


Islam and Integration of Society (Islamul şi desăvârşirea societăţii), Londra, 
1961, elconsideră că noul stal întemeiat de Mahomed a fost de fapt o “federaţie 
a triburilor arabe”. o adevărată Pax islamica în universul neiîntreruptelor 
conflicte intre seminţiile de beduini. Înainte de islamizare şi de integrarea lor 
într-un edificiu statal, beduinii trăiau din jefuirea caravanelor negustorilor care 
scrăbăteau Peninsula. Sistemul centralizat întemeiat de Mahomed interzice însă 
astfel de acte de forță, întrucât de acum înainte recursul la forță va fi apanajul 
noului stat. Dar pentru ca beduinii să accepte această interdicție trebuie să li se 
ofere un echivalent, o compensație. Această compensație s-a concretizat în 
expedițiile de cucerire islamice. Este neîndoios că fără această expansiune 
militară nu ar fi fost cu putință să se menţină unitatea “federaţiei ”. Pacea internă 
şi expansiunea externă sunt complementare. Pacea internă le-a permis arabilor 
să creeze o armată unitară ca structură şi conducere, care peniru a se menţine 
în această situație trebuia să treacă la acțiune, manifestare absolut necesară 
pentru menţinerea păcii interne. În această perioadă istorică a avul loc 
instituționalizarea religiei islamice şi activitatea de jefuitori a beduinilor a fost 
canalizată dincolo de hotarele Peninsulei, în războaie împotriva celor două mari 
imperii ale timpului, cel roman şi cel persan. Din aceste yăzboaie, încununate de 
succese impresionante, se va naşte un nou imperiu, imperiul islamic, condus de 
urmaşii Profetului, califii. O sistematizare a istoriei lumii musulmane sub 
conducerea califilor distinge următoarele patru perioade: 

]. Perioadaprimilor patru califi (califii legitimi) al-kulafa 'al rashidun (632- 
661), denumită şi perioada Rashidun. 

2. Perioada Omaiwvazilor (661-750). În această perioadă a avut loc 
transformarea califatului electiv într-o conducere regală dinastică. 

3. Perioada Abbasizilor (7530-1258), epoca de înflorire a Islamului, în care 
se menține conducerea regală dinastică, 
domnia trecând în casa Banu al-Abbas. 

4. Imperiul Osmanic (1300-1922) 
întemeiat de Osman I Caracteristica 
m  Cicestei perioade constă în faptul că în 
T funcția supremă de conducere a Islamului 

locul arabilor a fost luat de turci. 





3. Califii legitimi | = 

- Nuatipsit multea la moartea lui Mahomed întregul edificiu religios şi politic, 
pe care-! înjghebase la Medina, să se prăbușească, deoarece o problemă esențială, 
problema succesiunii, nu a fost pusă niciodată. După o serie de neînțeleperi între 
medinezi şi meccanii refugiați o dată cu Profetul, cei din urmă şi-au impus punctul 
de vedere şi ca succesor la conducerea comunității islamice a fost ales Abu Bakr 
(632), iar la moartea acestuia, Omar (634), două personalităţi cu calități deosebite, 
care, pe lângă meritul de a fi contribuit la răspândirea noului crez religios, îl aveau 
şi pe acela de a fi părinţii a două dintre soțiile Profetului. 

Abu Bakr era tatăl soției sale favorite, tânăra Aişa, dar ceea ce l-a recomandat 
ca succesor al lui Mahomed nu au fost legăturile de rudenie, ci capacitatea sa de 
conducător într-un moment în care opera de unificare a triburilor arabe era departe 
de a fi consolidată. Trebuie însă să precizăm că autoritatea succesorilor lui 
Mahomed era de cu totul altă natură decât fusese misiunea şi prestigiul acestuia. 
Ei erau numai locțiitorii Profetului - califi, iar nu profeţi, aşa cum fusese 
Mahomed, instrument al revelației divine. Prin Mahomed, omenirea primise 
Legea, unică şi definitivă, astfel că rolul califilor se limita la aplicarea legii şi la 
guvernarea comunității, veghind ca legea să fie respectată întocmai, 

Problema principală căreia a trebuit să-i facă față noua conducere a fost 
prezervarea unității realizate de Mahomed, mai mult prin forță decât prin 
adeziune liberă. Subordonarea triburilor de beduini față de o conducere centrală 
era destul de nesigură, deoarece arabii erau înclinați să considere că obligaţia de 
a respecta jurământul de credinţă făcut unei anumite persoane avea valabilitate 
nurai atât timp cât respectiva persoană era în viaţă. Ca urmare, în lumina acestei 
interpretări a valabilităţii unui jurământ, la moartea Profetului, unele triburi s-au 
considerat dezlegate de obligaţiile asumate prin jurământul depus lui Mahomed 
putând să-și reia vechea stare de libertate şi, mai ales, vechile obiceiuri. Pentru 3 
pune capăt, încă din germene, acestei tendinţe, a fost necesar ca Abu Bakr, ajutat 
de conducătorii militari, să acţioneze cu toată energia, dar şi cu multă diplomație. 
Ceea ce a contribuit hotărâtor la înăbuşirea spiritului de răzmeriță a fost angajarea 
triburilor de beduini în campaniile de cucerire inițiate de Abu Bakr şi continuate 
de Omar, Cele două concepte fundamentale ale Islamului, Dar al-Islam (Casa 
islamului) şi Dar al-harb (Casa Războiului) şi-au dovedit eficienţa în starea de 
spirit a beduinilor care au aderat la învăţătura Profetului, 

În august 634, după numai doi ani de activitate în funcția de calit, Abu Bakr 
moare și în locul lui este ales Omar. Lui îi revine meritul de a fi de 
arabă, îndeplinind astiei porunca testamentară a lui Mahomed d 
denumire sub care se subințelegea cucerirea întregii lumi, Imedi 
investit calif, Omar a declanşat campaniile de cucerire. Tru 
conduse de Yazid invadează Palestina şi înfrâng armata imperi 
anul următor, steagul verde al Profetului se dezlănțuie 
obținându-se strălucita victorie de la Qadisia. La scurt 


Zlănţuit invazia 
e a cuceri Siria, 
at după ce a fost 
pele de beduini 
ală bizantină. În 
asupra Regatului sassanid, 
imp este cucerit Damascul, 


Lai 

















PUNCTE CARDINALE 


Decembrie 2001 NR. 12/132 PAG. 5 





iarpână la sfârşitul anului 637 este ocupată întreaga Babilonic, inclusiv Ctesiphonul, 
capitala religilor perşi. În urma acestui eveniment, Regatul sassanid încetează să 
mai existe. 

Fără nici o clipă de răgaz, invazia arabă continuă cu energie sporită. În timp 
ce armatele din nord desființau Imperiul persan, cavaleria arabă obține o victorie 
decisivă la Yarmuk asupra armatei bizantine, Soarta Siriei este pecetluită. Alepul 
Şi Antiohia se predau. În februarie 638, după o înverşunată rezistență condusă de 
patriarhul Sophronios, lerusalimul cade în mâinile arabilor. Ca o recunoştere a 
importanței acestui Oraş Sfânt pentru Islam, califul Omar, îmbrăcat într-un burnuz 
ponosit, vine ca pelerin, în cetatea proaspăt cucerită, să se roage. În următorii doi 
ani continuă ofensiva în Siria, fiind cucerită Mesopotamia bizantină şi apoi 
Armenia. Între anii 639-642 are loc cucerirea Egiptului de expediția condusă de 
generalul Amr. În anul 641 este cucerit Mosulul, în 642 este cucerită Alexandria, 
pătrunzându-se pe coasta de nord a Africii, până la Barca. Pe frontul persan, 
armatele arabe trec munţii Medo-Persiei şi cuceresc Teheranul, pătrunzând în 
Azerbaidjan. În anul 643 este cucerit Tripolisul, iar în anul următor sunt ocupate 
Ecbatana şi Ispahanul. 

De îndată ce Siria şi Palestina au devenit posesiuni sigure pentru arabi, a avut 
loc un masiv proces de migraţie spre nord şi est, comparabil numai cu migrația 
semințiilor germane în provinciile romane cucerite. În această uriaşă deplasare de 
populație au fost antrenate şi femeile, dar nu în măsura în care să satisfacă nevoile 
arabilor. Ca urmare, cuceritorii şi-au completat haremurile cu concubine creştine 
Şi evreice. Copiii rezultați din aceste legături erau consideraţi urmaşi legitimi, 
astfel că, în urma acestei reglementări privind apartenenţa la națiunea arabă, în 
anul 664 numărul arabilor din Siria şi Palestina depăşea o jumătate de milion. 

Pentru a păstra nealterat spiritul războinic al arabilor, Omar le-a interzis 
cuceritorilor să devină proprietari de pământ şi să se îndeletnicească cu agricultura 
în provinciile cucerite. În compensație, din uriaşele prăzi de război, armata primea 
patru cincimi şi numai o cincime era trimisă populaţiei din patrie. Dar reglementările 
sale, menite să asigure o severă sobrietate în rândul războinicilor, au fost curând 
nesocotite, Conducătorii noului imperiu au realizat faptul că poziţiile lor dominante 
erau cu atât mai sigure cu cât se bazau pe avere mare şi, în consecinţă, s-au străduit 
să acumuleze cât mai multe bogății. Nobilii din tribul coreişiților, seminția din care 
se trăgea Profetul şi care deţineau toate funcțiile de conducere, au devenit 

posesorii unor averi impresionante. O realitate care justifică îngrijorarea lui Omar 






„față dee endințele manitestate 
“îmbo | ii a Să a 27 să dă >» 


â pa, În anul 644, în timp ce conducea dirt ze oct a fost înjunghiat de un 

"sclav persan. Înainte de a-şi da sufletul, s-a străduit să convingă comunitatea 
să-l aleagă pe Abd-ar-Rahman ca succesor al său, dar nu a reuşit. Cum califul 
trebuia să fie ales prin consens, a numit o comisie formată din şase bărbaţi, din 
rândul personalităților marcante ale comunității, care să-l aleagă pe noul calif. 
Comisia l-a preferat pe cel mai lipsit de personalitate dintre ei, în speranţa că-l vor 
putea manevra cu uşurinţă pentru a-şi proteja interesele personale şi a-şi păstra 
funcţiile pe care le dețineau. Astfel, Othman ibn Affan, provenind din ramura 
Omaiyya din tribul coreişiților, ginere și fost secretar al Profetului, a devenit cel 
de al treilea calif al Islamului. Instalat la cârma Islamului, el a continuat politica 
de cuceriri iniţiată de predecesorii săi. În timpul califatului său a fost cucerită 
Cartagina (648), insula Cipru (649), Istahar, vechiul Persepolis (650), şi întreaga 
regiune de la Oxus până dincolo de Syrta Mare. 

În perioada de afirmare a noului crez religios, membri ramurii Omaiyya din 
tribul coreişiţilor au fost adversarii îndârjiţi ai lui Mahomed şi ai tuturor rudelor 
sale din ramura haşemită a aceluiaşi trib. Ei considerau că Profetul şi adepții săi 
sunt uzurpatori privilegiilor de care se bucurau în Arabia preislamică. După ce 
însă învățătura lui Mahomed a fost îmbrățişată de toată populația arabă, din 
oportunism, omaiyyazii s-au convertit la noua religie şi, după moartea lui Omar, 
s-au grăbit să se stabilească la Medina, pentru a profita de înrudirea cu noul calif. 
La numai un deceniu de la moartea Profetului, Islamul, victorios pe câmpurile de 
bătălie, dădea deja semne de slăbiciune internă. În capitala politică a Imperiului, 
Medina, s-au format două partide care se duşmăneau, “Refugiații din Mecca” Şi 
“Prietenii Profetului din Medina”. Dar nu numai atât: principalelor centre ale 
Imperiului, Mecca şi Medina, li se opuneau noile reşedințe provinciale, Damasc, 
Kufa și Basra. Aristocrația coreişită îşi disputa întâietatea cu democrația beduinilor, 
iar clanul Omatyya, condus de Muawiya, guvernatorul Siriei, fiul lui Abu Sufian, 
odinioară cel mai înverşunat adversar al lui Mahomed, se găsea în conflict deschis 
cu rudele Profetului din clanul Haşem. 

În anul 654, un evreu din Basraconvertit la islamism a început să răspândească 
învățătura că Mahomed va învia, că până atunci Ali, nepotul Profetului, este 
singurul său reprezentant legitim și că Othman este un impostor, iar sprijinitorii săi 
o bandă de tirani fără Dumnezeu. Izgonit din Basra, agitatorul se refugiază în 
Egipt, unde predicile sale sunt ascultate şi câștigă adepți înfocaţi. Din rândul lor, 
cinci sute de musulmani egipteni fanatici pornesc în pelerinaj la Medina, unde îi 
cer lui Othman să cedeze demnitatea de calif lui Ali, Cum Othman nu le-a 


îndeplinit cererea, au pătruns cu forța în palatul rezidenţial şi l-au asasinat (656), 
În urma acestui act de răzvrătire, fruntaşii omaiyyazi fug din Medina în Siria, unde 
guvernator cra Muawiya, căpetenia clanului. Ca o consecință a acestui exod, 
partidul haşemit preia conducerea şi îi încredințează lui Ali demnitatea de calif. 

La numirea în funcţia de calif, Ali avea 55 de ani, era recunoscut pentru 
cucernicia sa şi dezaproba imixtiunea politicii în religie, ca şi poluarea cucerniciei 
cu intrigi partizane. Întrebat ce pedepse se cuvin asasinilor lui Othman, a 
tergiversat luarea unei hotărâri, până când aceştia au reuşit să fugă. În schimb, 
imediat ce a preluat demnitatea de calif, i-a destituit din funcţii pe toți înalții 
funcţionari omaiyyazi. Cei mai mulţi au refuzat însă să se supună, iar Muawiya, 
în loc să predea funcţia de guvernator, s-a declarat fățiş împotriva noului calif. 
Tribul coreşiţilor, care era dominat de omaiyyazi, s-a alăturat lui Muawiya, doi 
dintre apropiații lui Mahomed, Zubair şi Talha, “tovarăşii Profetului”, s-au 
pronunţat de asemenea împotriva lui Ali, iar Aişa, văduva lui Mahomed, s-a 
refugiat de la Medina la Mecca, punându-se în fruntea răzvrătiților. Când 
musulmanii din Basra s-au declarat de partea rebelilor, Ali s-a adresat partizanilor 
săi din Kufa, promițându-le că va strămuta capitala Imperiului în acest oraş, dacă 
va fi sprijinit în lupta împotriva contestatarilor săi. Astfel se dezlănțuie Firma, 
primul război civil care sfâşie unitatea Islamului. 

Prima înfruntare între armatele celor două partide a avut loc la Choraiba, în 
sudul Iraqului. Ea a fost consemnată în istoria Islamului sub denumirea de “Bătălia 
cămilelor”, deoarece Aişa, văduva Profetului şi sprijinitoarea clanului Omaiyya, 
a apărut pe câmpul de luptă călare pe o cămilă. Victoria i-a surâs lui Ali. Zubair 
şi Talha au fost ucişi în luptă, iar Aişa, făcută prizonieră, a fost trimisă cu toate 
onorurile cuvenite înapoi la Mecca. După victorie, Ali şi-a instalat reşedinţa la 
Kufa, în apropierea anticului Babilon, aşa cum promisese. Conflictul nu se încheie 
însă aici. Muawiya ridică o nouă armată împotriva lui Ali, califul legitim, din 
dorința de a-l înlătura şi a readuce la conducerea Imperiului vechea oligarhie 
coreişită, pe care Mahomed o marginalizase. Cele două armate s-au ciocnit la 
Siffin, pe Eufrat, şi trupele credincioase lui Ali erau pe cale să obțină o nouă 
victorie. În fața acestei situații, Amr ibn al-As, comandantul armatei omaiyyade, 
a uzat de un şiretlic. A pus în vârful lăncilor cavaleriei sale file din Coran şi a cerut 
ca dreptatea cauzei celor două partide să nu se hotărască pe câmpul de luptă, ci 
printr-un arbitraj, în conformitate cu învățătura lui Mahomed. Ali a acceptat 
această propunere şi au fost aleşi judecătorii care urmau ca, într-un interval de şase 


ndinjele, Smaaniestate, AEsonenenali ș săi de: a/Aluneca hs pene byoeului şi luni, să decidă de partea cui este dreptatea... 


În acest răstimp, în partidul lui Ali se produce o sciziune. Dizidenţii î işi iau 
denumirea de “charijiţi” (cei care s-au separat) şi formează o grupare religioasă 
aparte, cu organizaţie şi armată proprie. În vederile lor, califul trebuia ales de 
popor şi tot poporul avea dreptul să-l destituie, dacă se dovedea necorespunzător. 
Ei condamnau viaţa de lux şi îmbuibare pe care o duceau noii conducători ai 
Islamului, iar unii dintre ei erau adevărați anarhişti religioşi, recunoscând numai 
autoritatea lui Dumnezeu. Cu timpul, cucernicia charijiților s-a transformat în 
fanatism, degenerând în nerespectarea Legii şi în acte de violență. Neavând altă 
soluţie, Ali le-a declarat război şi numai pe această cale a reuşit să-i aducă la 
supunere. 

Între timp, comisia de arbitraj a decis că atât Ali cât şi Muawiya trebuiau să 
renunțe la pretențiile lor de a deține demnitatea de calif. Ali a acceptat decizia, dar 
Amr, reprezentantul lui Muawiya, a respins-o, declarându-l pe acesta noul calif. 
În timpul acestei stări de confuzie cu privire la persoana îndreptățită să deţină 
funcția supremă a Islamului, la Kufa, un fanatic charijid s-a apropiat de Ali şi i- 
a despicat capul cu o sabie otrăvită (661). Locul unde a fost asasinat cel de al 
patrulea calif legitim a devenit sanctuar şi loc de pelerinaj pentru partizanii săi. Ei 
s-au constituit într-o sectă distinctă de restul Islamului, ia (în arabă partid), în 
sânul căreia Ali este venerat ca Waji, adică reprezentantul lui Alah pe pământ, iar 
mormântul său este considerat la fel de sfânt ca şi Caaba din Mecca. 

Musulmanii din Iraq l-au ales ca succesor la demnitatea de calif pe Hasan, 
unul din cei doi fii ai lui Ali, dar Muawiya a contestat această alegere, s-a 
proclamat calif şi a pornit cu trupele sale spre Kufa. În faţa primejdiei, Hasan nu 
găseşte energia să lupte şi face act de supunere. Muawiya îi acordă o pensie 
substanţială, dar îi stabileşte lui şi fratelui său Husein, celălalt fiual lui Ali, rezultat 
din căsătoria cu Fatima, fiica Profetului, domiciliu obligatoriu la Mecca. Aici 
Hasan se căsătoreşte cu o sută de soții şi moare la patruzeci de ani, probabil otrăvit 
de una dintre ele. 

Prin Muawiya, aristocrația coreişită a reuşit, într-un anumit fel, să câştige 
războiul împotriva lui Mahomed. Locul republicii teocratice întemeiate de Profet 
este luat de o monarhie ereditară laică, deşi suveranii omaiyyazi se vor denumi în 
continuare califi. Pentru a marca începutul unei noi ere în istoria Islamului, 
capitala Imperiului este mutată la Damasc şi, cu ezitări, în cele din urmă, întreaga 
lume musulmană va accepta noua situaţie. 


Gabriel CONSTANTINESCU 
(va urma) 














PAG. 6 NR. 12/132 Decembrie 2001 


e p Foto: Mihai OROVEANU 


Apariție orală ce asuscitat interesul publicului românesc 
cu o tărie greu de identificat în cazul altor contemporani, 
Ţuţea a fost de la bun început un fenomen, un al//ceva care 
a reușit să răstoarne legile notorietății, A devenit doar într- 
un an reper cultural, fără a publica nimic coerent; doar 
interviuri. lată de ce, şi după 10 ani de la moartea lui, Ţuţea 
este o prezență nebiblhiografică; e mai curând un personaj. 
El pare să-i sfideze pe cei care, neînțelegând rostul 
«neîmplinirib» pe care o invaca adeseori, s-au grăbit să-l 
publice, să-l ofere lumii drept autor, când el era şi rămâne 
unul dintre autenticii noştri mărturisitori. 

Asemeni Sfântului Apostol Pavel, pentru care avea o 
evlavie deosebită, Ţuţea e un convertit, un trecut de la ceva 
ja altceva în mod fundamental, o figură eroică, un neliniștit. 
Convertirea nu presupune trecerea pură şi simplă de la 
neştiinţă la ştiinţă, de la ignoranță la învățătură, e mai 
degrabă luminarea a ceea ce cunoşti cu un sens rămas până 
atunci nesesizat: doar în măsura încare noul sensse altoieşte 
pe ceea ce erai cândva, se poate spune că prin convertire se 
trece de la neștiinţă la ştiinţă. Convertitul are statutul celui 
care, urmându-L. pe Hristos, «plineşte» ceea ce avea până 
atunci drept lege. Convertit, Ţuţea nu încetează să facă o 
paralelă între vechi şi nou, între ceea ce era şi ceea ce este. 
Schematic: între cultură şi dogmă. între necredințăşi credință. 
Așa se explică insistența, mai ales în ultimii ani de viaţă, cu 
care zăbovește asupra temelor fundamentale. 

Ţuţea nu condamnă vechiul în necunoștință de cauză, 
cum nici Apostolul Pavel nu-i denunța pe farisei fără să-i 
cunoască, păsiunea «profesorului din Cişmigiu» de aexplica 
celor ce se întâmplau să se afle în preajma lui diferența 
majoră dintre neliniștea omului autonom (definit prin deja 
faisnoasa formulă: «omul care vine de mcăleri și merge spre 
nicăieri») și consolarea credinței avea caracterul unei 
tulburătoare confesiuni, Fiu de preot de țară, student la Cluj, 
admirator şi luptător de stânga, înalt funcționar, apoi 
simpatizant al dreptei, pușcâriaș, perisionar şi membru al 





PUNCTE CAADINALE 


Fondului Literar al Uniunii Scriitorilor, Ţuţea îşi făcea din 
viaţa lui o permanentă exemplificare: fără pudori inutile sau 
discreţii stupide, el se livraceluilaltcuo ingenuitate uimitoare. 
Mulţi veneau lael cu întrebări «serioase», cu bibliografii sau 
citate, dar aveau surpriza unui discurs inedit, a unui mod 
aliminteri de a lua cunoştinţă de viață. Ţuţea nu era un 
gânditor comod, iar pentru cine se încumeta să-i urmeze 
furul gândurilor însemna să se lanseze într-o aventură fără 
precedent. Aparent guraliv, rămas pe alocuri contradictoriu 
mai tot timpul, Ţuţea era un examen de curaj spiritual. 
Pentru el, cultura era doar platforma de exerciţii, locul de 
unde plecai în competiţie, iar nicidecum punctul de sosire. 
O afirmaţie de felul: Kant? lară-l acolo? L-am citit ca pe 
«Scânteia»... avea darul de a scoate ştiutul din ecuație, pe 
măsură ce îl ascultai mai mult şi mai des, pe atât ajungeai la 
convingerea că îţi vor trebui mulţi ani pentru a te dezvăța de 
ceea ce, cu sudoare dar şi cu orgoliu, ai învăţat până acum. 
Cu Ţuţea aveai şansa unică a experimentări unei î7vățături 
prin învecinare. 

Prin superioritatea, dar şi căldura ce-i însoțeau vorbirea 
către ceilalți, Ţuţea aducea în plină perioadă comunistă 
aromele dialogului de «Pateric», ale întâlnirii dintre avva 
(călugărul bătrân) şi ucenic. Această trăsătură de călugăr, de 
moș înțepat, avea să se adâncească mai cu seamă în partea 
a doua a vieţii, atunci când fiecare zi «era un dar de la 
Dumnezeu», În ciuda umorului său, sau poate tocmai de 
aceea, felul de a vorbi îi era testamentar: bucuria întâloirii 
cu oamenii, cu tinerii ma; ales, avea febrilitatea bunicului 
ce-și revede nepoţii. De aceea, relația noastră s-a consumat 
aproape în întregime la nivelul afectiv; faptul că am învăţat 
atât de multe de la e! se datorează modului în care știa Ţuţea 
să pună accentele, să sublinieze diferențele, nuanțele. A 
oferi celor din jur lecţia exemplară a smereniei, a 
ingenunchieni în (aţa lui Dumnezeu, în a Cărui bunătate 
spera şi credea din toată inima. Se declara un «om construit, 
iar nu inspirab», intreaga viaţă, de după puşcărie, încercase 





Ş Dali e A 
A + 


„_ă 


posteritate. 


+ 





să înveţe să se roage; spunea câ nu reuşise decât într-o foarte 
mică măsură. Orice întâlnire cu el îți adăuga un plus, te 
fericea cu ceva greu de identificat. Cu riscul de a forța 
termenul, potspune cănu de puţine ori bucuria de a-l asculta 
era întrucâtva sinonimă cu bucuria ce însoţeşte ascultarea 
unei predici izbutite: bucuria duhovnicească a celui care s- 
a«folosib», care, în aparență neînvățând nimic nou a învățat 
totuşi o mulțime de lucruri. Această noutate veche pe care 
o vehicula discursul lui Ţuţea îl apropie cel mai mult de 
atmosfera «Patericului», de afirmaţia esenţială, «folositoare», 

A vorbi despre posteritatea lui Ţuţea e ca şi cum ai vorbi 
despre posteritatea călugărului; fărăa fi continuat de urmași 
«după trup», Ţuţea are o fertilă serie de urmaşi «după 
cugeb», Cutoate că a refuzat mereu ideea de şcoală, şi cu atât 
mai mult pe cea de curent (țuţianisrn-ul!), Ţuţea se oglindea 
în ceilalți cu fervoare. A avut de la Dumnezeu multe daruri, 
din care a dat oricui, gardianului din puşcărie, sau 
muncitorului din Cişmigiu, sau studentului din garsonieră. 
Nu a făcut diferențieri culturale între oameni: îi primea pe 
toți cu egală inimă largă (mărinimie). Acest lucru mă 
îndreptățeşte să văd posteritatea lui Ţuţea altminteri decât 
posteritatea unui filozof sau a oricărui alt creator. Din ceea 
ce a dăruit cu asemenea larehețe, de boier, se vor fi înfruptat şi 
mulți necunoscuţi, aceia care, pentru o.oră sau zece minute, au 
venit a el, l-au ascultat şi au plecat, l-au văzut numai o 
singură dată la televizor sau i-au citit un interviu. Pe 
memoria acestora se întemeiază posteritatea lui Ţuţea, pe 
lumânarea pe care o vorpune în biserică, în fiecare dimineață 
de 3 decembrie. 

Mărturisitor, figută tulburătoare, dar şi consolatoare în 
același timp, Petre Ţuţea va avea parte de o posteritate în 
primul rând liturgică, Numele robului lui Dumnezeu Petre 
se va auzi rostit alături de al multora, înainte de prima 
zăpadă. 

Radu PREDA 
(țext apărut iniţial în revista Deisis) 



























Decembrie 2001 NR. 12/132 PAG, 7 


PUNCTE CARDINALE 


VIZIUNEA ECONOMICĂ A LUI PETRE TUTŢEA 
Legendarul Petre Ţuţea (1902-1991), doctor în Drept administrativ, a fost, înainte de instaurarea 
comunismului, funcționar superior în Ministerul Economiei Naţionale. Consideraţiile antologate aici au 
mai multe surse: volumul /nrre Dumnezeu şi neamul meu (Anastasia — Arta Grafică, 1992), Jurnal cu Petre 
Tuea al teologului Radu Preda (Humanitas, 1992), notele de conversaţie sau înregistrările audio ale unor 
„ interlocutori apropiați gînditorului (M. Petrişor, R. Codrescu). Unele se regăsesc, cu minime diferențe, în 
321 de vorbe memorabile ale lui Petre Tuţea (Humanitas, 1993; ed. a I-a: 1999), Uneori, pentru unitatea 
ideii, pui pus alături segmente disparate, despărțindu-le prin croşete; alteori, pentru concizie sau din lipsă 
„ despaţiu, am redus unele pasaje uşor redundante, marcînd intervenţiile tot prin croşete. Toate parantezele 
| drepte sînt redacționale, ca şi regimul ortografiei şi punctuaţiei. Fragmentele nu se înşiră cronologic, ci 
„logic sau tematic. Ele reprezintă cam jumătate din consideraţiile târzii cu tangenţă economico-politică | 
„ despre care avem cunoștință că s-au păstrat de la Petre Ţuţea. Ne-am oprit asupra lor pe considerentul | 















Ie NA E 
. & SA tie, 
„economic. (R. C.). Ea, pp aa e Bi aa ae Ice ME te olt “ 
a 3 met) A înca, a-i a a iri Zi et at »> 3 000 PRO aaa PI agite ză 





“Nu se poate face economie în comunism şi de către comunişti. Ăştia nu-s în stare 
săconducănici măcar o comună rurală: încurcă apele, înfundă fîntînile [...] Comunismul 
este un cancer social; unde se instalează, rămîne pustiu”. 

kk 

“E vicios cercul: ieşiţi dintr-o dictatură smintită, cu economia mîncată de cancerul 
comunist, sintem ahtiați după democrație, ca fata mare după măritiş. Dar o economie aşa 
de ruinată nu se poate reface decît într-un cadru de ordine autoritară, pe care, din păcate, 
democraţia nu-l poate oferi. Trebuie ajuns la liberalism, dar nu pe calea social- 
democrației, care nu este decit laptele bătut al comunismului [...] Democraţia înseamnă 
mai puţin decit liberalismul, care are, într-un anumit fel, şi un aspect aristocratic [...] 
Franco, Salazar sau Pinochet au salvat țările lor suspendînd temporar democrația, care 
e capabilă să conserve şi să-nmulţească, dare incapabilă să construiască sacrificial, adică 
fără profit imediat şi pornind aproape de la zero. La noi, însă, nu mai pare posibilă 
deocamdată o soluție autoritară şi de-aia mă tem că criza se va prelungi atit cît va dura 
beţia leneşă a libertăţii şi-a drepturilor fără datorii”. 

ek 

“Stînga nu poate guverna. Cind vine Ja putere, e pustiu [...] Toate formele de stinga 
violează cotidian ordinea naturală a lui Dumnezeu [...) Cred că acum, la noi, ar fi optimă 
a conducere conservatoare [de dreapta], realizată însă într-un climat democratic. Adică 

„un partid conservator, tradiționalist, naționalist, înu-un climat liberal [...] Conservatorii 
mari nu sînt reacționari, pentru că au de partea lor legile eterne ale lui Dumnezeu”. 
a e N i i 

“În principiu, eu sînt pentru bipartidism, pentru că România modemă a fost 
guvernată de orotativă gpuvemamentală formată din conservatori şi liberali. Conservatorii 
au creat cultura română modemă — Junimea conservatoare, iar liberalii au făcut statul 
român modern — familia Brătianu”. 

*+Xk 

“Domnule, eu discut economia, economic. Pot să fie ciuperci partidele, dar să 
binevoiască să respecte doi termeni: țăranul stăpin la sat şi întreprinzătorul stăpîn în 
comuna urbană. După aia putem urla ca la terasă [...) Ce facem însă noi? Dăm oleacă de 
pămînt ţăranului, mai ciupim puţin pe orăşean, îl mai băgăm într-o fabrică în care-i 
proprietar, acolo, nu ştiu cine, nu ştiu cum. Și de-aici pînă colea, facem criptocomunism. 
Eu sînt economist liberal. În spatele liberalismului stă tirania Evului Mediu, iar în față— 
haosul roşu”. 

du 

“Pe pașii domnului ăsta foarte mare care se cheamă întreprinzător şi despre care 
Sombart spune că e £firader (inventator), Etdecker (descoperitor), Organisator şi 
Eroberer(cuceritor), pe paşii ăstuia, care se desface din Evul Mediu în Renaștere, se naşte 
toată civilizația modemă. În spatele liberalismului stă uni formitatea (care, economiceşte, 
e sterilizantă), iar în fața lui nu se află decit haosul”. 

A 

“A fi ministru e foarte preu. Ministrul nu e funcţionar [...] Cînd un ministru e 
funcționar, se încurcă în hirtii [...] A fi ministru înseamnă a avea vocație de conducător 
al unui compartiment din economia națională. lar ca prim-ministru trebuie să porți în 
geantă imaginea ideală a României, spre care să te mişti asimptotic”, 

Li dă 

“Dacă, prin absurd, mi s-ar fi dat mie puterea [la 20 mai 1990Ţ, prima hotărire pe care 
aș fi luat-o ar fi fost privatizarea, însemnind [reconstrucția celor două comune: comuna 
rurală [agrară], întemeiată pe pospodarul dibaci şi priceput, şi comuna urbană, guvernată 
de întreprinderi, de aceşti giganți ai lumii moderne, Și aş fi creat institute care să 
sincronizeze poporul român cu toate cuceririte speciei om, mutate în spaţiul valah. Că eu 
nu contest poporului român că limba lui și geniul lui intelectual îi permit să mute creaţiile 
speciei om la e) acasă”, 

++ 

“Nu e de conceput libertatea fără proprietate, Orice om trebuie să [ie considerat 

proprietar individual ipotetic, chiar dacă nu posedă nimic”. 
di 

“Ceea ce-i curios în persoana mea e că sînt un mistic industrialist. În planul meu din 

anii *40 aveam paisprezece miliardari români, Atita plănuisem eu, Aia făceau cil 


„ actualităţii. Menţionăm însă că în scrisul de tinereţe al lui Ţuţea se găsesc multe alte pagini cu conţinut 
e Piu Ip mă dica Atta nea 9 a 00 ta că RITA ar ce VAN Atac i 


E sai ue e: 





paisprezece state române de astăzi! O linie ferată dublă Bucureşti — Episcopia Bihorului 
ăia o fac în două veri, iar statul — în vreo nouă ani. E un viciu de sistem, de structură aici. 
Noiatrebuitsăcopiem haosul muscălesc [...] cînd s-ar fi cuvenit, mai degrabă, să devenim 
nemți de limbă română”. 
Di 
“A venit odată un franțuz la noi, cu nişte maşini, jar una nu funcționa tocmai cum 
trebuie. Dar românul zice: «Merge şi aşa»! Trebuie să scăpăm de acest «merge şi aşa»; 
căci «merge şi aşa» înseamnă că merge oricum. Nu oricum, nu oriunde, nu oricind şi nu 
orice! [...] Este incorect să ai dispreț față de tehnică. Eu nu sînt tehnocrat [partizan al 
tehnocraţiei], însă recunosc că în bătălia pentru adaptare tehnica este universal utilă”. 
*+X 
““Toată economia trebuie dezvoltată. Cele mai strălucite state aarare sînt statele 
industriale [...] Industrializarea nu trebuie să fie o opțiune împotriva agriculturii, ci doar 
supraordonată acesteia [...] Luaţi exemplul S.U.A, care este, tehnic, cel mai avansat 
popor din lume; în Europa, exemplul este Germania. Şi cu toate că România are o climă 
şi un sol mult mai propice decît Germania, nemții dau un randament mult mai mare decît 
dăm noi în Bărăgan, şi asta pentru că dispun de o tehnică avansată”. 
kk 
“Coordonatele indiscutabile [ale reformei socio-economice] sînt: proprietatea privată. 
inițiativa particulară şi o ordine de drept atit de obiectiv formulată încît subiecții sociali 


"să-şi întărească atitudinile sub cooperare liberă, adică legile unsi societăți modeme 


trebuie să fie atit de bine întocmite [...] încît să nu se simtă prezența normelor care 
guvermează Cetatea. Cetăţeanul trebuie să fie asigurat prin normele şi legile vieţii sociale 
fără să simtă prezenţa coercitivă a acestora”. 
ki 
“Dintre fazele procesului economic — producție, circulație, repartiție şi consumație 
— singurul fenomen pur economic este circulația. Dacă nu există la bursă circulaţia, 
producătorul, înainte de piața liberă şi de fenomenele de circulație (care în dreptul roman 
fac parte din sistemul obligațional), ei bine, producătorul e ca apa de pe Dimboviţa. Atit. 
Consumatorul însă este producător biopsihologic, Repartiția, la rîndul ei, e biomorală: 
să fie cît mai mult [a omul de rînd din venitul național. Mă rog, e un deziderat moral, nu 
economic. Economia pură se defineşte în piața liberă, a cărei mitropolie se numeşte 
bursă”, 
Ac e 
“Economia de piaţă?! Asta e o vorbă pur şi simplu Păi ce, poate să existe economie 
fără piață? Pînă acum n-a fost piață? Lăsînd gluma la o parte, într-o economie contează 
cel mai mult întreprinzătorul. La oraş — întreprinzătorul, la țară — gospodarul! Lozinca 
liberalilor modemi e că statul e un prost gospodar. Pentru asta, însă, nu există decit un 
singur remediu: triumful interesului privat. O liberalizare a economiei! După 
dumneavoastră, care ar fi cea mai puternică cetate economică în ziua de azi? O să-mi 
spuneți, şi v-o spun şi eu; liberala Americă! Din punctul acesta de vedere, europenii sînt, 
pardon de cuvînt, nişte băşinoşi [...] Nu-i mai puţin adevărat că americanii fac haosul 
planetar, ei gîndesc negustoreşte [...] În belşugul de acolo nu poate apărea o [mare] gîndire 
teologică, de pildă. N-au vocație, ci îl invocă pe Dumnezeu doar ca să le binecuvînteze 
prăvăliile. Numa: că se întimplă un fenomen ciudat: un german, un francez, un orice care 
ajunge în America se americanizează! [...] Tragedia omului de azi e că americanii 
dictează. Dictează economic, vamal, naval, aerian, Doar atît că nu exercită cum ar trebui 
stăpînirea lumii decît Ja casele de bani. N-au destul orgoliu politic, nici destulă onoare [...] 
Dar istoria nu iartă; americanii vor îmbătrini şi ei ”, 
P LE 
“Ideea de echilibru e caracteristica oricărei democrații burgheze; extremele (fie 
extrema stingă, fie extrema dreaptă) violează ideea de echilibru social |...] Nici poporul, 
nici foarte mulți intelectuali nu pot suporta extremele, iar democraţia este constant ostilă 
oricărei extrerne care confiscă personalitatea umană, chiar dacă ea însăşi n-o prea 
favorizează întotdeauna Dar nu cred, totuşi, că extrema stingă se compară cu extrema 
dreaptă. Extrema dreaptă nu confiscă proprietatea, personalitatea legată de proprietate. 
Extrema stingă e cea epalitară. Or, egalitatea coercitivă este profund sterilizantă [...] 
Stingismul epalitac, ca orice lucru impotriva firii, duce la dezastru, chiar dacă îndărătul 
lui s-ar ascunde cele mai bune intenţii, România de azi | 1990] este victima lui exclusivă”. 




























PAG. 8 NR. 12/132 Decembrie 200| 


Pictorul Horia Bernea (fiul sociologului şi 
einologului Ernest Bernea: 1905-1990) s-a născut 
la Bucureşti, în 1938, de Ziua Crucii (14 
septembrie). A urmat Facultatea de Matematică 
şi Fizică a Universităţii Bucureşti (1957-1959), 
Şcoala Tehnică de Arhitectură (1959-1962) şi 
lastitutul Pedagogic (secţia Desen, 1939-1962), 

A debutat public în 1965. A fost membru al 
grupului dela Poiana Măruluişia lucrat în taberele 


de creație de la Văratec şi Tescani, apoi la Paris şi. 


în sudul Franţei. În anii ?80 a devenit membru al 


grupului “Prolog” (alături de alți mari plasticieni | 


„cu sensibilitate religioasă, printre care Paul 


“Gherasim, Horia Paştina, Mihai Sîrbulescu etc.) 


între 1967 şi 1998 a avut numeroase expoziţii 
personale sau de grup la Bucureşti, Cluj, Paris, 
Glasgow, Liverpool, Budapesta, Roma. A primit 
Premiul pentru Pictură al U.A.P. (1970), Premiul 
“Stabiy” la Bienala Tineretului de la Paris (1971), 
Premiul “lon Andreescu” al Academiei Române 
(1978), Marele Premiu al U.A.P. (1983). În 1997, 
“Muzeu! Naţional de Artă — Departamentul de 
Artă Contemporană —i-a editat un splendid album 
personal (în care este inclusă şi celebra sa 


„mărturisire de crediuță, “Avantaje spirituale ale . 


„unui artist din Est”. 
e Din 1990 a fost numit director al Muzeului 





“Tăranului Român (ipostază? în care este evocat cu 


Museum of he Year”. 
"Marele artist şi ctitor s-a săvirşit din viaţă la 





Paris, în seara zilei de 4 decembrie 2000. Adus în 


ţară, a fost înmormîntat în curtea Bisericii 
“Mavrogheni (9 decembrie), chiar în coasta 
"muzeului pe care )-a ctitorit şi la al cărui destin se. 
cuvine să medităm cu gravitate. ? 





4 Apei ra 


zi că de curînd, marcînd împlinirea. 


js a 
iu 


LĂ 


Pi 
d, Lă 
. 

- 

p 
Ls 
E. 


; 
| 
[ri 
Li 
rr: 

E 
- 
E 


pri 


di 3 LA Dă ri 


4 
ÎI 
i ză 


N ZE 
Do 


le a ut 
. 


LE 














| sa orge A | 
MIR. : a Primii înalta. distincție aaa 





n de la trecerea sa la cele a pea, a văzut 


|. Jon Grigorescu, Horia Berea (€ărbuns pret 


PUNCTE CARDINALE 





I. La sfârşitul lui decembrie 1989 regimul comunist avea să cadă, nu fără grele sacrificii umane, ce-ar fi putut fi 
în cea mai mare parte evitate, „Evenimentele l-au prins pe Horia Bernea pe un aeroport parizian, pe picior de întoarcere 
in țară. 

În 5 februarie 1990, noul guvern va decreta reînființarea vechiului Muzeu de Artă Populară (practic desființat în 
anul 1977, prin unirea sa cu Muzeul Satului), în sediul său originar, uzurpat din 1953 de muzee ale Partidului Comunist 
purtînd diferite denumiri. Ciţiva intelectuali inspirați (în principal Dan Hăulică şi Andrei Pleşu) au avut curajul să 
numească în fiuntea acestui muzeu (etnografic!) un pictor, este drept unul dintre cei mai importanți ai veacului pe care 
tocmai l-am încheiat. 

În prealabi) Horia Bernea fusese consultat asupra denumirii muzeului, iar e] s-a oprit în chip inspirat asupra celei 
de Muzeu al Ţăranului Român, chiar dacă ea apărea cam rugoasă la un prim contact sonor şi putea să deranjeze pe 
cei care vedeau în „român' o conotație naționalistă exclusivistă (ceea ce, după cum avea să se vadă, nu era în nici un 
fel în pindul lui Horia Bernea). Dar denumirea aceasta arăta clar că accentul de abordare muzeală urma să fie apăsat 
antropologic, pus prioritar pe omul în sine, nu pe procedunile sale, chiar dacă, normal, acestea urmau să constituie 
vocabulele limbajului muzeografic. 

Horia Bemea spunea că îşi trăise ultimii zece ani înainte de '89 ca şi cum ar fi urmat să devină director şi creator 
al acestui muzeu, fără ca măcar să viseze că acest lucru se va petrece într-o bună zi. Lecturile sale, preocupările sale 
principale se orientaseră toate în această direcție, bineînţeles în parale! cu meseria sa de bază, aceea de pictor. 

Horia Bernea întrunea citeva calități care au făcut posibil ca muzeul să devină ceea ce a devenit: o instituție de 
cultură de nive! european, în care tradiția este respectată şi slujită, dar în chip modem, creator-continuator, la adumbrirea 
unei dumnezeieşti inspirați. Era, în primul rînd, unomal Bisericii, un om în Biserică, trăitor şi mărturisitor deopotrivă. 
Apoi mai esa şi un mare pictor, vizionar om al vizualuli, În plus, era şi o personalitate marcantă a societății civile. Şi 
încă: Horia Bernea rămînea un om al echilibrului, chiar şi atunci cînd o realitate sau alta îl obligau să se exprirne radical. 

Nu fără importanțăa fost probabil și faptul că, atunci cînd a purces la construcția muzeului, simţea oanumită datorie 
de împlinit față de tată! său, Ermest Bemea. Acesta îi înlesnise prime şi solide contacte cu satul românesc prin copilăria 
petrecută la Poiana Mărului, sat în care eminentul sociolog se retrăsese cu gîndul să scape de prigoana comunistă. Pe 
parcursul întregii vieţi, Horia Bernea avea să adincească temeinic aceste prime cunoştinţe fie prin numeroasele sale 
călătorii, fie pe cale livrescă. Avea un geniu al descoperirii pe orice traseu pe care-l făcea. Simţea cind trebuie să 
părăsească drumul mare și să scoată la iveală alcătuiri măiestre sau chiar geniale, genuine, pe lingă care cei mai mulţi 
treceau nepăsători. Mii de diapozitive revelatoare stau mărturie în acest sens. 

UI. O dată numit în fruntea muzeului, Horia Bernea a purces la alcătuirea unei echipe capabile să-l secandeze, iar 
apoi la curățirea şi exorcizarea clădirii şi a instituției de toate reziduurile infestante ale defunctului muzeu al partidului. 
Lucrare deloc uşoară. După o serie de expoziţii temporare, menite să marcheze existența instituției şi să antreneze 
colectivul abia format, în primăvara anului 1993, de Paşti, muzeul a fost deschis cu o primă parte a expunerii 
permanente, pusă sub semnul generos al Crucii. A urmat deschiderea sălilor cu icoane în 1994, iar în 1996 inaugurarea 
etajului, sub titlul semnificativ Zrizmf A tost cu adevărat un triumf, încununat în acelaşi an cu trofeul de Muzeu 
European al Anului (European Museum Year's Award — EMYA), primit de directorul său general, la Barcelona, din 
mina reginei Fabiola a Belgiei. 

Muzeul s-a dezvoltat în condiții materiale precare, desigur nu mai precare decît condiţiile întregii culturi şi, în fond, 
ale întregii țări. Din sărăcie s-a întrupat Muzeul Ţăranului Român. Aşa cum s-a întrupat, în mare măsură, şi arta 
țărănească, Cu toate acestea, în anii de după deschidere, colecțiile muzeului au continuat să se îmbogăţească prin 
achiziţionarea a noi piese valoroase sau prin obținerea de donații. Între acestea, tot la i inițiativa lui Horia Bemea, şi 6 
biserici de lemn, dintre care 2 au fost aduse la Bucureşti (cea din Mintia, expusă în interior, în chi p de moaşte, şi cea 
din Bejani, în curtea muzeului ambele dinjudețul Hunedoara), iaralte 4 sînt păstrate şi îngrijite in situ (la Lunca Moților 
— jud. Hunedoara; la Groșii Noi, Julița şi Troaş — jud. Arad), 

Retrospectiv, după ] | ani, se poate afirma că Muzeul Ţăranului Român reprezintă una dintre cele mai importante 
reușite culturale postdecembriste. 

JI. Horia Bernea a adus un suflu proaspăt în muzeopratia contemporană prin faptul că a construit muzeul ca pe 
pictură. Darnucapeo pictură oarecare, ci, aşa cum a mărturisit-o în repetate tinduri, ca pe o icoană a Ţăranului Român. 


SP 





„sau mai nesimnțitori. 








PUNCTE CARDINALE pecembrie 2001 NR. i2i32PAG9 


Or, față de fotografie, sau chiar față de pictura cea mai bună. icoana presupune sfințenia 
celui reprezentat, precum şi un tip anume de abordare, canonică. În acelaşi timp, 
introducînd şi dind viață conceptului de niuzeografie apofatică, Hona Bewmea a făcut 
saltul de laetnografia curentă la enografiateoloaică. Făcîndo nuzeoerafie apofaticăeste 
limpede că te referi, în ultimă instanţă, la Dumnezeu. Muzeul zugrăvit de Horia Bemea 
avea să vorbească prin țăran despre Dumnezeu, despre dialogul şi conv iețuirea acestuia 
cu EI. Dar vorbeşte nu tezist, nu ideologic, ci decent, smerit, teologic. De abia în acest fel 
exprimindu-se, etnografia a devenit poetică /pilii toare, cum tot lui Horia Bemea îi 
plăcea să spună), capabilă să vorbească nu numai informațional şi sec, ci şi penetrant 
constructiv şi mingiietor ființei lăuntrice despre ea însăşi, întru cunoaştere de sine. Poate 
nu sint mulți cei ce conştientizează aceasta, în schimb sînt mulți cei ce osimt. Aflato dată 
într-un depozit al muzeului, la vizionarea unor scoarțe pregătite pentru o expoziție la 
Roma, Honia Bernea a spus cu o notăde mare gravitate, într-o izbucnire aproape patetică: 
„Pentru astea simţi că merită să trăteşti!“* (se referea cu precădere la ceramică şi la 
jesături). Mentă să trăieşti pentru că te afli într-o bună continuitate, pentru că zestrea este 
importantă, pentru că drumul a fost pornit cum se cade, pentru că ai ce duce mai departe, 
pentru că eşti cineva şi însemni ceva la scara veşniciei în măsura în care nu Sipeşti 
condamnabil ceea ce s-a adunat şi s-a rodit de ai tăi cu multă jertfă. 

IV. S-a spus despre muzeu că ar 
constitui în acest moment “o extensie a 
atelierului lui Horia Bernea” (Sorin 
Dumitrescu), ceea ce poate părea uşor 
exagerat, dacă nu înțelegem afirmația în 
substanțaei. Horia Berneaa lucrat în muzeu 
după felul în care lucra şi în atelier, cu 
aceeaşi implicare formală şi cu aceeaşi 
seriozitate metafizică. Dar mai degrabă 
muzeul s-a constituit într-o frumoasă şi 
benefică extensie decentă şi binefăcător 
pasabilă a Bisericii. Horia Bernea îl 
conducea (şi cuvintul în cazul său are o 
acaperire totală, deoarece e! chiar îl purta 
pe o direcţie atent gîndită şi valabilă 
eshatologic)nuatitcaun manaper( cumplit 
şi nesuferit cuvînt, un barbarism total!), ci 
prin maiestoasa sa personalitate, prin care 
reuşea să impună şi celor mai recalcitranți 


Horia Bernea a murit tinăr, extrem de 

tinăr, dacă ne gindim nu atit la vîrsta sa, cît 
la proiectele pe care le avea în vedere şi la 
capacitatea sa de a le fi transformat în 
realitate peren viabilă. Citeva săli 
importante urmează să completeze în 
viitorul apropiat expunerea de bază a 
muzeului. Ele se construiseră pînă la un 
punct în el, mental; le-a vorbit citorva 
dintre cei care i-au stat în preajmă despre 
ele, atît cît se putea vorbi, Dar detaliile, 
acelea care dau genialitate oricărei creații, 
urmau să se precizeze la întoarcerea lui, şi 
anume de o manieră artistică, pe măsura 
întrupării proiectului, adică văzînd şi făcînd, 
punînd accentele şi tuşele la faţa locului, 
exact ca pe pinza unui tablou. 

Plecînd la Dumnezeu, Horia Bernea a lăsat muzeului o dublă moştenire, deloc uşor 
de administrat: cea materializată, constind în tot ceea ce el a produs în muzeu, nu numai 
cu gîndirea, dar atît de adesea chiar „cu mîna lui“, şi cea spirituală, şi anume concepția 
sa muzeografică, duhul raportării la țăran privit în raportul lui existențial cu Dumnezeu. 
Cea dintii se cere păstrată cu sfințenie, cea de-a doua se cere a nu fi trădată. 

V, Ce va urma după Horia Bernea? Problema continuității (şi nu este acum vorba de 
funcţia administrativă, ci de continuitatea unui drum pe care s-a pornit) nu este deloc 
uşoară și îngrijorează pe destui dintre cei atașați muzeului, Prin Horia Bemea, acesta a 
depășit situarea de instituție obişnuită, oricît de onorabilă, devenind o instituție cu un 
marcant caracter mistic, Asta pentru cei care, după cuvîntul Mintuitorului (Marcu $, 18), 
au ochi să vadă şi urechi să audă (căci muzeul acesta şi cîntă în zugrăvirea lui). 

Plecarea lui Horia Bernea a luat prin surprindere, a prins nepregătiți pe mai toți cei 
care au o legătură cu muzeul, fie ea instituţională sau de suflet. O anumită derută este 
vizibilă și de înţeles, Adevărul este că unal doitea Horia Bemea, un om care să întrunească 
cât de cît în el calitățile enumerate, nu se întrevede în preajma noastră. Şi nici nu trebuie 
căzut în capcana de a-l căuta. Exemple din orice domeniu arată câ după o perioadă fastă 
e greu să conținut cu una la tel. După domnia lui Ştefan cel Mare, e greu să afii un altul 
asemenea. Bine-i dacă dai şi peste un Petru Rareş... Ceea ce trebuie să prevaleze e 
continuitatea de dub, lucru deloc uşor, cerind buna împărtăşire de la acelaşi Jzvor. 

Mai trebuie avut în vedere un lucru extrem de important: dacă problema succesiunii 
se pune în termen; de putere sau în termeni de stire În țermeni de putere nici nu merită 
oprea lunpă analiză, deoarece nu poate reprezenta decito cale înfundată în suficiența unui 








personaj sau a altuia În termeni de slujire, se pune problema: cui se cere slujit şi în ce fe]? 
Răspunsul corect ar fi acela că trebuie slujit Jui Dumnezeu, prin țăran ul român. Se poate 
şi altfel? Desigur. Dar atunci muzeul va fi doar unul ca toate celelalte, un muzeu bun sau 
foarte bun, dar unul obişnuit. Pină la ună nu o grădină a Învierii, ci un cimitir septic şi, 
eventual, agreabi), 

VE. Căci patru sînt etajele la care trebuie considerat Muzeul. 

Primul, cel central şi superior, cel dintii şi cel de pe urmă, este Țăranul Român, aşa 
cum am spus, în dialogul şi conviețuirea lui cu Dumnezeu. Fără Țăran Muzeul nu ar fi 
posibil. 

A! doilea ar fi acela al celor care vorbesc despre țăran, al muzeografilor şi 
cercetătorilor care interpretează ceea ce el a produs, care pun în simeză sau în pagină 
discursul despre el. Cei de pe acest palierar trebui să slujească iubitor şi smerit celui care 
le este rădăcină şi motivaţie. 

Altreilea este cel al instituţiei ca instituție, în care toate organismele componente 
trebuie să funcţioneze corect şi convingător, de la paznici şi pompieri pină la directori şi 
şefi de secție. 

Al patrulea este cel al vizitatorilor, pe treapta cea mai de sus iubitori ai Muzeului şi 
ai subiectului său, Ei trebuie priviți ca fiind, de Ja un punct încolo, co-autor. 

O tendinţă nefericită ar fi aceea de a 
centra totul în jurul interpreților, astfel că 
înloccaei săslujească Ţăranului şi culturii 
sale, să nu găsească în el decit un pretext de 
a-şi experimenta imaginația şi orgoliul 
nativ, Oaltaar putea fi aceea de a considera 
Muzeu) numa: ca pe o sumă de obiecte 
patrimoniale fără viaţă, corect gestionate, 
înşirate ordonat, dar cu lăsarea într-un plan 
îndepărtat a coordonatelor spirituale 
structurante. 

Dintre toate cele patru elemente ale 
acestei funcții cu patru variabile, cel mai 
uşor de continuat este cel instituțional, de 
altfel foarte necesar unei bune funcționări 
(cuordineaşi disciplinaaterentă, cu hîrtiile 
şi arhivele ei). Dar esenţial, Ja nivelul 
spiritului, este cei dintii. Fără o ataşare 
reală la Țăranşi laculturasa, fărăo îmbinare 
fericită între profesionalism şi iubire, 
interpretarea specialiştilor va rătăci calea, 
se va bloca la porți. rece, seacă. uneori 
„interesantă“, dar fără putere de penetrare 
la sensurile ultime. 

VII. Parafrazindu-l pe evanghelistul 
Matei (7, 21), se poate spune că nu tot cel 
ce va zice „Bernea, Bernea” va fi îndntuit 
să se considere urmaş Și continuator al lui 
în construirea pe mai depaite a muzeului, 
ci acela care va face pe mai departe voia lui, 
careva fi în acelaşi duhcuel. Din păcate nu 
se poate spune că Horia Berea a lăsat 
ucenici în sensul deplin al cuvîntului. Sint 
oameni care au înțeles mai mult sau mai 
puțin din ceea cea făcut şi din ceea cea vrut 
iu ele cdeiN SUITĂ căspună.sintalțiicareeventualintuiesc, şi 
sînt destui care cred că au înțeles, dar de 
fapt nu au înțeles mare lucru sau au înțeles greşit. În plus, nu toți cei care înțeleg au şi darul 
de a face. 

Să fim optimişti sau pesimişti în legătură cu viitorul muzeului? Răspunsul depinde 
mult de înălțimea la care punem ştacheta. Dacă o punem la înălțimea la care a așezat-o 
Horia Bemea, ne îndoim să o pute trece în viitorul apropiat sau mediu. Dacă o coborim 
înțelept, fără compromisuri majore, putem fi încrezători, deoarece muzeul are resurse 
umane pentru a se păstra la un nivel foarte bun. Totul este ca aceste resurse să se valorifice 
într-un făgaş spintual corect, păstrînd orientarea dată de ctitorul său contemporan. Cualte 
cuvinte: tradiţia muzeului este corectă şi ocrotitoare, formată întru adevăr, partitura este 
excelentă şi trebuie respectată, orchestra este bună şi dispune de cîțiva şefi de partidă 
remarcabili; rămîne numai ca dirijorul să găsească măsura justă pentru a întrupa aceste 
virtualițăţi. 

Nădejdea noastră constă în faphul că ceea ce e cu neputinţă oamenilor e cu putință 
la Dumnezeu (cf. Marei 19, 26). Sub aceste auspicii cred că trebuie privită şi numirea 
academicianului Dinu C. Giurescu la conducerea muzeului, Providența veghează şi 
lucrează. Rămine ca şi noi să ne dovedim vrednic! de a con-lucra cu ea. 

Muzeul Ţăranului Romândepăşeşte ocauză locală. E | sereferă la moştenireanoastră 
cea mai de preț, cea capabilă să ne legitimeze valabil între alte neamuri, arătând că am avut 
răspunsuri personale majore la marile întrebân existenpale, El trebue să răminăo oglindă 
duhovnicească a idenhităţii noastre de neam călătorind creştineşte nădăjduitor spre 
brațele părinteşti 

(ostion NICOLESCU 













PAG. LO NR. 12/132 Decembrie 2001 


Combaterea terorismului: de la efecte spre cauze 


Fenomenul globalizat şi radicalizat al terorismului - beneficiar şi e! al forței inimaginabile şi 
potențial distructive a tehnicii moderne - ameninţă nu numai pacea, ci însăşi existența societății 
civilizate moderne. 

De aceea, simpla înfierare declarativă a terorismului este un act gratuit şi chiar nociv pentru 
societatea civilizată, dacă în prealabil nu se stabilesc mijloacele eficace de combatere a lui. mijloace 
care presupun, la rândul lor, cunoaşterea cauzelor care au generat creşterea lui din zilele noastre. 

Situaţia tragică din lume nu este rezultatul unui conflict între civilizaţii sau religii. Delirul unor 
descreieraţi sinucigaşi nu constituie manifestări religioase, ci pur şi simplu bolnave şi (sau) 
criminale. 

Izbucnirea în forme exacerbate şi distructive pentru civilizația occidentală a terorismului în 
ultima vreme are printre cauze tocmai golirea de orice fel de conţinut religios a politicii şi 
comportamentului moral al structurilor care conduc în realitate lumea. 

Interpretările deformate ale Coranului, generând intoleranță, prozelitism cu arma în mână şi 
terorism sinucigaş, nu trebuie să mai mire pe nimeni. Să ne amintim că însâşi religia creştină, 
fundamental întemeiată pe dragoste, pe blândeţe, toleranţă şi iertare, a fost, din păcate,din pricina 
unei interpretări eronate a dogmelor sale, de multe ori la originea unor conflicte sângeroase. 

Nuexistenţa unor grupuri de terorişti sinucigaşi, bine organizaţi şi sângeroşi, este problema mare 
astăzi. Cele câteva mii de astfel de terorişti, oricât de bine organizați, finanţaţi şi fanatizaţi, pot fi, 
la o adică, eliminați. Numai că aceasta nu rezolvă problema. Dacă rezervorul de ură, cuprinzând 
potenţial miliarde de oameni, rămâne acelaşi, moartea celor câteva mii de “terorişti cu legitimaţie” 
nu va fi decât prilej de metastază a fenomenului. Ceea ce este cu adevărat în grijorător pentru omenire 
este existența unor mase întregi de oameni, printre care adolescenți şi femei, care exultă de bucurie 
la aflarea atentatelor oribile săvârşite, la aflarea morții în condiţii îngrozitoare a mii de nevinovaţi. 

Eliminarea cauzelor care generează terorismul este astăzi vitală pentru omenire. De aceea, 
eludarea acestei probleme este la fel de criminală ca şi organizarea însăşi a actelor de teroare. A 
susține că vrei şi să înlături cauzele care generează astăzi ura şi violența doar prin distrugerea 
taberelor şi nucleelor de terorism este un fapt aberant. 

Analizând la rece cauzele proliferării terorismului, constatăm că nu se confruntă civilizaţii, ci 
„pur şi simplu două tabere: o tabără în care s-a desăvârşit divorțul dintre principiile bazate declarativ 
„pe valorile creştine şi politica ei (total lipsită de moralitate şi adevăr), şi cealaltă, a extremismului 
aberant şi criminal, rezultat al unor multiple frustrări. Deci nici vorbă de dogmele celor două religii 

puse în discuție. NU! Nu este un conflict între religii, ci între două tabere satanizate. 

Am intrat în epoca globalizării, aparent întemeiată pe o jurisdicție care tinde să fie generală. 
democratică şi bazată pe respectarea drepturilor tundamentale ale omulu; şi naţiunilor, Or, ceea ce 
se întâmplă în realitate este tocmai sfidarea manifestă a acestor valori. Voi da două exemple. 

În anii '40 ai secolului trecut, s-a constituit Organizaţia Naţiunilor Unite, punând în văzul lumii, 
ca temelie, drepturile omului, respectul tuturor statelor, nediscriminarea între oameni. Or, în acelaşi 
timp în care se făcea atâta tapaj cu aceste drepturi ale omului, forțele politice oculte, care efectiv 
conduc lumea, au abandonat fără nici cel mai mic scrupul o jumătate de lume dominaţiei comuniste. 
Acest abandon, făcut în condiţii cinice, a fost expresia divorțului total între principiile enunțate şi 
acţiunile întreprinse, ducând la certitudinea că lumea civilizată este condusă de forțe oculte care 
preconizează, în loc de libertate şi democraţie, dominație şi discriminare, iar în loc de ordine de 
drept, abuz şi crimă (vezi de exemplu asasinarea lui Kennedy şi ancheta ridicolă care a urmat). 

Al doilea exemplu este mai aproape de crimele teroriste ale prezentului. Asistăm în Orientul 
Mijlociu la un spectacol stupefiant şi oribil: mii de oameni, printre care copii şi femei, sunt ucişi prin 
bombardamente sălbatice şi vânaţi ca animalele pentru vina de a cere ca rezotuțiile ONU să fie 
respectate. Desigur că în acest conflict există excese şi crime de ambele părți, pricinuite însă mai 

înainte de orice de nedreptatea celor puternici în rezolvarea tensiunilor create. 

indiscutabil că trebuie eradicate organizaţiile teroriste şi nici un efort nu trebuie cruțat pentru 
a le distruge din rădăcini, dar dacă nu se înlătură cauza primordială a revărsării de ură din lume, 
eforturile vor fi zadarnice şi tot mai mulți oameni nevinovaţi vor plăti polițele satanice ale forțelor 

“oculte care conduc lumea. Şi cele spuse aici se vor adeveri, din păcate, dacă acum, în ceasul al 
doisprezecelea, nu vom înţelege că “lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui... ci 
impotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății răspândite în 
văzduhuri” (Efeseni 6, 12). Aşa că trebuie neapărat ascultat Cuvântul Domnului: “Luaţi toate armele 
lui Dumnezeu ca să puteți sta împotrivă în ziua cea rea, şi toate biruindu-le, să rămâneți în picioare. 
Stai deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi imbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii...” (£/ 
6, 13-14). 

Nu este vorba să nu folosim tehnica modernă, chiar de luptă, pentru a înfrunta terorismul, dar 
dacă nu ne vom încinge cu platoşa adevărului și a dreptăţii, dacă vom lăsa mai departe ca toată forța 
noastră să fie pusă în slujba răului şi nedreptăţii, din ruinele provocate de armele noastre nu se vor 
ridica decât alte ruine, şi mai mari. Or, dacă prioritatea pentru omenire este combaterea terorismului, 
apoi aceasta presupune cu necesitate scăparea de conducerea ocultă a lumii. Transparenţa nu este 
numai condiția necesară unei democraţii, ci a devenit astăzi condiţia eliberării de crima organizată 
şi de terorism. 

Fără lumină, lupta omenirii este sortită să genereze doar suferinţă. 

Întunericul este astăzi răspândit în lume de forțe oculte, având la dispoziţie cea mai mare bază 
logistică care a existat vreodată. 

Dar lumina Spiritului este mai puternică și va învinge. 

Pr, Matei BOILĂ 


PUNCTE CARDINALE 


La despărțirea de 
Dr. 
ALEXANRU 
RONNETI 


Una dintre personalitățile 
marcante ale românilor din oraşul 
Chicago, Doctorul Alexandru 
Ronnett, a plecat dintre noi şi toți 
cei care l-au cunoscut îl plâng, 
pentru că faptele îi zugrăvesc pe 
fiecare om, iar Dr. Ronnettaajutat 
pe toţi cei care au apelat la el. De 
aceea, la casa funerară unde s-a 
făcut evocarea vieții şi activității 
sale, au fost în jur de o sută cincizeci de oameni. 

Născut în 1920 în satul Parhăuți, judeţul Suceava, unde tatăl lui 
era preot, avea încă cinci frați şi trei surori. A urmat şcoala primară 
din satul Drăgoeşti, gimnaziul la Liceul “Ştefan cel Mare” din 
Suceava şi liceul la “Aron Pumnul” din Cernăuți, bacalaureatul 
susținându-l la Liceul “Gheorghe Lazăr” din Bucureşti. A făcut 
studii de Medicină la Universitățile Rostock, Marburg/Lahn, 
Frankfurt/Main din Germania şi la Universitatea Statului Illinois din 
Chicago. 

A făcut parte din Frăția de Cruce a Liceului “Aron Pumnul” din 
Cernăuţi, înființată în 1938, fiind judecat şi condamnat la 25 de ani 
muncăsilnică pentru activitate politică interzisă. A statin închisorile 
din Galaţi, Aiud şi Cermăuţi până în 1940. 

În 1941 s-a refugiat în Germania, unde a lucrat în uzina la 
Rostock, apoi a fost trimis în lagărul de ta Buchenwald, de unde va 
fi eliberat înaprilie 1944. În 1950aemigratîn America. unde aservit 
armata americană, ajungând la gradul de maior şi devenind veteran 
al războiului din Coreea. 

A fostmembru al Asociației Medicilor Americani ai Societății 
Medicale de Stat — Illinois, precum şi al Societății Medicale a 
oraşului Chicago. 

Are trei fete: două doctoriţe şi una profesoară. 

A înființat Asociaţia “Congresul Naţional Româno-American” 
în Chicago, al cărui preşedinte a fost peste 25 de ani, prin care 
reamintea românilor din exil suferințele poporului român sub cele 
trei dictaturi şi americanilor lupta poporului român impotriva 
comunismului destructiv. A scris cărți în engleză şi în română 
(Neam fără noroc). A tost doctorul şi prietenul de familie al lui 
Mircea Eliade, pentru care a avut o deosebită considerație. La 
implinirea vârstei de 70deani ascriitorului, filozofului şi profesorului 
de Istoria Religiilor de la Universitatea Chicago, Dr. Ronnett a 
organizat la sala Bisericii Sfânta Maria o festivitate de sărbătorire, 
cu care ocazie i-a decemat Medalia de Aur din partea membrilor 
Congresului Naţional Româno- American pentru întreaga sa activitate 
culturală în țară şi în străinătate. După decemare, Mircea Eliade a 
spus: “Dintre toate distincţiile primite, aceasta mă bucură cel mai 
mult, pentru că este din partea Poporului meu Român”, după care l- 
a îmbrățișat pe Dr. Alexandru Ronnett. 

Să păstrăm vie memona Doctorului Alexandru Ronnett, al 
cărui suflet, şi după şaizeci de ani de despărțire de plaiurile natale. 
vibra pentru Bucovina şi oamenii ei minunați, iar amintirea lui 
Comeliu Zelea Codreanu, Căpitanul Mişcării Legionare, i-a rămas 
slântă până la capătul zilelor sale. 

Noi, toți prietenii lui, ne rugăm ca Dumnezeu să-l ierte şi să-l 
odihnească în pace, 

Jean BUKIU 


D= Tito snt iat — po scalN ti geree 2 2 A Prerea Por, > = a 


i „ANUNŢ REDACȚIONAL 
(99% ir: 


+ 


modif ca prețul publicaţiei noastre. Creşterea generală a 
“preţurilor şi dificultăţile cu care ne confruntăm ne obligă 
însă, începând | cu luna ianuarie 2002, să ridicăm prețul pe 

"exemplar la 10.000 lei. În aceste condiţii, costul unui 

i abonament anual în țară se va ridica la 150.000 lei (inclusiv 
“taxele de expediţie), Banii vor fiexpediaţi pe adresa: Gabriel 
„ Constantinescu, Calea Dumbrăvii 109,2400 Sibiu, cu adresa 
„exactă şi completă Ja care abonatul doreşte să primească 
"publicaţia. Pentru abonamentele în străinătate se potobține 

informaţii la tet./fax.0040/069/422536, san 0040/01/4402501, 

Redacţia urează tuturor ucASUZE cititorilor şi 

SOAD RCOrI LOR săi UI şi BĂTO 


FCRICITEL Puncte cardinale 


Următorul număr al Punctelor cardinale va îi dubiu (lanvarie- 
februarie) şi va apărea în 24 de pagini la începutul lunii februarie 2002. 








— în cursul anului 2 2001 am făcut efortul financiar de: a nu | 





———————————————————————————————————————————————————————— 
. 


| ——— —— o o e e e e 








Ezegeze (iltice 





Leviticul este cea de-a treia carte a Pentateuhului. 
Evreii o numesc fie Weigra (= şi El a chemati, după 
cuvântul cu care începecartea, fie, după conținut, Zoraz 


PUNCTE CARDINALE 


Haqohanim (> Legea Preoţilor) sau Zorat Haqorbanor | - ză 


(= Legea Jertfelor). În Septuaginta, cartea se numeşte 
Levitikon, de la Levi, devenit trib sacerdotai în Israel, 
Leviticul estecheia religiei iudaice, oferind cadrul pentru 
toate celelalte cărţi biblice. În ce ne priveşte, vom căuta 
mai cu seamă sensurile morale şi mistice ale vechilor 
rânduieli mozaice, în lumina împlinirii lor în Hristos. 





(urmare din numărul trecut) 


7. Promisiuni şi ameninţări (26, 1 = 27, 34) 


Cap. 26, |; “Sănu vă faceți idoli, nici chipuri cioplite; 
nici stâlpi sănuvăridicaţi, nici pietre cu chipuri cioplite cu 
dalta să nu vă aşezaţi în pământul vostru, ca să vă închinaji 
la ele, că Eu sut Domnul Dumnezeul vostru”. 

Până la întruparea Fiului, e oprită orice reprezentare a 
Divinităţii. In plus, sunt vizate realități cu care Israel avea să 
se confrunte. Stâlpii amintiţi erau, de fapt, “o coloană de 
piată, plantată în formă de stelă, pentru a marca prezența 
tangibilă a zeilor canaaneni El şi Baal”. Piatra cioplită “se 
referă la figurările gravate ale zeităților canaanene, cum este 
de pildă imaginea lui Baal aruncând fulgere, descoperită la 
Ras Shamra şi datând de la aproximativ 1800 î. Hr”. 

2: “Zilele deodihnăale Mele să le păziţi şi locaşul Meu 
cel sfânt să-l cinstiți, că Eu sunt Domnul". 

Urmarea lui Dumnezeu începe prin integrarea într-un 
timp şi spațiu sacru. 

3-5: “De veţi umbla după legile Mele şi de veţi păzi şi 
plini poruncile Mele, vă voi da pioaie la timp, pămantul şi, 
pomii îşi vor da roadele lor. Treieratul vostru va ajunge 
până la culesul viilor, culesul viilor va ajunge până la 
semnal, veţi mânca pâinea voasiră cu mulfemire şi veți 

“Ma 


răi în pământul vostru fără primejdie”. Ea 

“Ca expresie a bunăvoinței divine, autorul biblic 
sugerează că recoltele vor fi atât de abundente, încât 
perioadele de recoltare a grânelor, de cules al viitor şi de 
semănături de toamnă vor decurge una din alta, fără 
întreruperi”. Noi vom cugeta, în primul rând, la roadele 
duhovniceşti. 

6-8: “Voi trimite pace pe pământul vostru şi nimeni nu 
yăva tulbura: voi goni fiarele sălbatice şi sabia nu va trece 
prin pământul vostru. Veţi alunga pe vrăjmaşii voştri şi vor 
cădea ucişi inaintea voastră. Cinci din voi vor birul O sută 
şi o sută din voi vor goni zece mii şi VOY cădea vrăjmaşii 
voştri de sabie inaintea voastră r, Si: 
Împăratul Păcii, Hristos, va fi trimis pe pământ, lar cel 
cesevoruni cu El nu vor mai fitulburați de fiarele păcatului, 
iar sabia poftelor nu va mai munci pământul trupurilor lor. 
Dar e şi un avertisment: vrăjmaşii noştri sunt numeroși şi 
nu-i vom putea birui singuri! 

9: “Căuta-voi spre voi şi vă voi binecuvânia; veţi avea 
copii, vă vai înmulți şi voi fi statornic în legământul meu cu 
voi”, 

Promisiunea s-a împlinit în Biserică, prin mulțimea 
celor veniţi la dreapta credință. Sie 

10: “Veţi mâncarvadele vechi din anii trecuţi şivefi da 
la o parte pe cele vechi pentru a face Joc celor noi”. | 

“În originalul ebraic, transpus literal de Sepruaginta, 
exprimarea este eliptică; ideea abundenței promise este 
sugerată prin nevoia de a elibera depozitele de grânele 
neconsumate, pentru a face loc noilor recolte” *. Dar putem 
vedea aici şi o promisiune a Legii celei noi! 

17-12: “Vol aşeză locaşul Meu în mijlocul vostru şi 
sufletul Meu mu se va scârbi de voi Voi umbla prinlre Voi, 
voi fi Dumnezeul vostru şi voi poporul Meu 

Biblia 1914 traduce prin: voi locui în ei." Atât de curat 
şi de desăvârşit era lă început sufletul omenesc, încât se 
pe sf tie Be e, 

1, LEV, p. 202 
2. Ibid 


3. Ibid 
4. Jbid 





5 
i Dl DT d 

e A P 
A 


= 


zi SII: RA | 
Tabeynăcolui Torei, cu sulurite Cărţilor lui Majse 


poate spune că purta în el chipul Cuvântului ceresc”. După 
restaurarea omului, “sfinţii se învrednicesc săaibă pe Duhul 
Sfânt şi se fac locaşu! (templul) Lui”. E uimitor lucrul 
acesta, că “cerul întreg se cuprinde în palma lui Dumnezeu; 
pământul şi marea se închid în pumnul mâinii Lut. Dar Cel 
ce e astfel și aşa de mare, Cel ce strânge în palmă toată 


Decembrie 2001 NR. [2/152 PAG. ]] 


vă vor lipsi de copii, vor prăpădi vitele voastre şi pe voi vă 
voi împuțina aşa, încăt se vor pustii drumurile voastre, 

Nu mai stăpâneşte asupra naturii cel! ce s-a robit 
păcatului. 

23-25; "Dacă nici aceasta nu vă. veți indrep!a, 
împotrivindu-vă Mie, atunci şi Eu voi venii cu mânie asupra 
voastră şi vă voi lovi înşeptit pentru păcalele voastre. Voi 
aduce asupra voastră sabie răzbunăloare, ca să răzbune 
legnnântul Meu. lar dacă vă veţi ascunde în oraşele 
voastre, voi trimite asupra voastră molintă şi veți fi daţi în 
mâinile vrăjmaşului ”. 

Împătimitul e în conflict cu natura, cu semenii, cu 
propria conştiinţă şi cu Dumnezeu; în final, va fi biruit în 
toate confiuntările sale. 

26, “Pâinea, care vă hrănește, o voi lua de la voi: zece 
femei vor coace pâine pentru voi într-un Cuptor Şi vor da 
pâinea voastră cu cântarul şi veți mânca şi nu vă veți 
Săfura”. 

Lipsiţi de Pâinea cerească, înfometăm, hrânindu-ne 
doar cu pâinea coaptă de femei, adică cu ceea ce rodeşte 
partea cea mai slabă a firii noastre, 

27-29: “Dacă nici după aceasta nu Mă veți asculta şi 
veți păşi împotriva Mea, alunci şi Eu cu mânie voi veni 
asupra voas!ră şi vă voi pedepsi înşeptit pentru păcatele 
voastre; veți mânca din carnea fiilor voşiri şi din carnea 


zidirea, Se face întreg încăput în tine şi locuieşte întine!'”. fiicelor voastre”. 


13; “Eu sunt Domnul Duminezeul vostru, Cel ce v-am 
scosdin pământul Egiptului, ca să nu mal fiți robi acolo; ami 
sfărâmat jugul vostru şi v-am povățuil cu fruntearidicată ”. 

Cel eliberat din robia păcatului ridică fruntea sa, nu 
doar ca un semn al biruinței, ci şi pentru că el] caută lumea 
cerească, după părăsirea celor de jos. 

14-16; “far de nu Mă vei asculta şi de nu veţi păzi 
aceste porunci ale Mele, de veţi disprețui aşezămintele 
Mele şi de se va scârbi sufletul vostru de legile Mele, 
neimplininc poruncile Mele şi călcând legământul Mu, 
aturici şi Eu ami să Mă port cu voi aşa: Voi trimite asupra 
voastră groaza, lingoarea şi frigurile, de care vi se vor 
secălui ochii şi vise va istovi sufletul; veți semăna semințele 
în Zadar şi vrăjmaşii voşizi de vor mânca". 


„De roadele celui depărtat de Dumnezeu nu se bucură 


decât vrăjmaşii binelui. Asupra celui ce se încrede doar în 
puterile sale vor veni groaza, lingoarea şi frigurile. Groaza 
traduce ebraicul belalah (>tremur; palpitaţie) care 
“circumscrie o stare de teroare şi de panică maximă *. 
Lingoarea (ebr. şahefeth) e un “termen al cărui sens literal 
este cel de coajă; desemna tuberculoza, boală cunoscută în 
Israelul antic”?. În ce priveşte frigurile, “pomind de la sensul 


etimologic al ebraicului gadahath (inflamație), din qadah 


(a arde), interpreții modemi consideră că se face trimitere 
aici Ja malarie, boală caracterizată prin febră ridicată şi 
continuă”? 

17: “Îmi voi întoarce fala impotriva voastră şi veți 
cădea înaintea vrăjmaşilor voştri; vor domni peste voi 
duşmanii voştri şi veţi fugi când nimeni nu vă va alunga". 

Cel ce nu-L. are pe Dumnezeu alături e dinainte învins 
în orice luptă a sa, iar neliniştea îl va stăpâni permanent. 

18: “Dacă nici după Ioate acestea nu Mă veţi asculta, 
atunci înşeptitvoi măripedeapsapentru păcatele voastre ”. 

Prin înşeptit se arată că pedeapsa poate spori până când 
conştiinţa noastră va recunoaște atotputernicia lui 
Dumnezeu. 

19: “Voi frânge îndărălnicia voastră cea mândră şi 
cerul vostru îl voi face ca fierul, iar pământul vostru ca 
arama”, 

Mândria aduce sufletului maxima uscăciune 
““Compararea cerului şi a pământului cu duritatea metalelor 
sugerează metaforic cumplita sărăcie care ar unna după o 
secetă îndelungată”. 

20-22; “În zadar vă veți cheltui puterile voastre, că 
pământul vostru nu-şi va da roadele sale, nici pomii din 
țaravoastră nu-şi vor da poamele lor. Dacă şi după acestea 
veți umbla împotriva Mea şi hu veţi vrea să Mă ascultați, 
atunci vă voi adăuga lovituri înşepti! pentru păcatele 
voastre; voi trimite asupra voastră fiarele câmpului, care 





5, Eusebiu de Cezareea, op. cil., X, 36 

6, Si. Varsanufie, op. cit. 420, 

7, Sf. Grigorie de Nyssa, Tălcuire Ja Cântarea Cântărilor, N 
8. LEV, p. 203. 

9, Jbid 

10, /bid 

11. Ibid 


Amenințarea ultimă s-a împlinit cu prilejul asedieri 
lerusalimului de către romani, cum de altfel s-au adeverit 
toate amenințările din Levitic. 

30; “Dărâma-voi inălțimile voastre şi voi strica stâlpii 
voştri; trupurile voastre le voi prăbuşi sub dărâmăturile 
idolile voștri şi se va scârbi sufletul Meu de voi ”. 

Se face referire la practicile idolatre. “Utilizarea ca 
altare a înălțimilor naturale a fost o practică străveche şi 
universală. După stabilirea Muntelui Sion şi a Templului 
din lerusalim ca centru al cultului divin, a devenit realitate 
interzicerea utilizării altor înălțimi, ele fiind identificate cu 
practicile idolatre”!?. 

31 35: “Oraşele voastre le voi preface în ruine, voi 
pustii locaşurile voastrecele sfinte şi tu voi mirosi mivesmele 
plăcute ate jertfelor voastre. Pustii-voi pământul vostru aşa 
ÎNCGI Să se mire de el] vrăjmaşii voştri care se vor așeza pe 
el; iar pe voi vă voi risipi printre popoare; în urma voastră 
Îmivoiridica sabia şivafi pământul vostru pustiu şi oraşele 
voastre dărâmate. Atunci pămaâritul seva bucura de odihnele 
sale în zilele pustiirii lui; când voi veți fi în pământul 
vrăjmaşitor voştri, atuarici pământul vostru se va odihni şi se 
va bucura de odihna lui. În toate zilele pustiirii lui el se va 
odihiri căt nu s-a odihnit în zilele de odihnă ale voastre, 
când locuiaţi voi în el”. 

Aplicată strict la poporul Israel, amenințarea s-a împlinit 
în lungul răstimp (135-1948) al împrăștierii evreilor în 
diaspora. 

36-46: “Celor ce vor rămâne dintre voi le voi trimite în 
inimi frica în pământul vrăjmaşilor tor; până şi freamătul 
frunzei ce seclatină îi va pune pe fugă şi vor fugi ca de sabie 
şi vor cădea când nimeni nu-i va alunga. Se vor călca znul 
pe altul, ca cei ce fug de sabir, când nimeni nu-i va urmări 
Şi mite veți avea putere să vă împotriviţi vrăjmaşilor voştri. 
Veţi pieri printre popoare şi vă va închiţi pământul 
vrăjinaşilor voştri. lar cei ce vor rămâne din voi se vor usca 
pentru păcatele lor în pământurile vrăjmaşilor voştri, se 
Vor isca și pentru păcatele părinţilor lor. Atumci îşi vor 
mărturisi fărădelegile lor şi fărădelegile păr inţilo» lor, cum 
ausăvârşil ei nelegiuiri împotriva Mea şi aupăşi! împotriva 
Mea, Pertru care şi Eu am venit cu mânie asupra lor şi 
t-am adus în pământul vrăjmaşilor lor; atunci se va supune 
inima lor cea netăiată împrejur şi vor suferi ei pentru 
nelegiuirile lor. Și Eu Îmi voi aduce aminte de legămâratul 
Meucu lacov, de legământul Meucu Isaac, şi de legământul 
Meu cu Avraam bi voi aduce aminte şi de pământ Îmi voi 
aduce aminte. Când pământul va fî părăsit de ei şi el se va 
bucura de odihna lui, golit de ei, şi ei vor suferi pentru 
fărădelegi şi pentru că au nesocoti! legile Mele şi sufletul 
l07 S-a Scârbit de aşezămiântul Meu; când vor fi ei în 
pământul vrăjmaşilor, Eu nu-i voi disprețui şi nu Mă voi 
scârbi de ei, aşa încăt să-i pierd şi să stric legământul Meu 
cuei. că Eu sunt Domnul Dumwezeul tor Îmi voi aminti de 


(continuare în pag. 12) 
Ana USCA 


ţ2. Jbid 





N. „2 0000 ee ORE E i 









PAG. 12 NR. 12/132 Decembrie 2001 


ec TARIII (A, (ARTA, tere 


(urmare din pag, 11) 

































































eipentru legământul incheiat cu strămoşii lor, pe care i-am 
scos din pământul Egiptului, înaintea ochilor popoarelor 
ca să fiu Dumnezeul lor. Eu sunt Domnul. Acestea sunt 
aşezămintele, hotărârile şi legilepecare le-aaşezat Domnul 
între Sine şi fiii lui Israel prin Moise, pe Muntele Sinai”. 

Mărturisirea păcatelore începutul refacerii legăturii cu 
Dumnezeu, după care vom putea din nou sui, oricât de mare 
ar fi fost căderea, 

Cap. 27, 1-8: "A grăit Domnul cu Moise şi a zis: 
Vorbeşte fiilor lui Israel şi le spune: De va făgădui cineva 
să-şi ajierosească sufletul său Domnului, prețuirea ta să fie 
aşa: Preţul pentru un bărbat, de la douăzeci până la şaizeci 
de ani, să fie cincizeci de sicli de argint, după siclul sfânt 
lar dacă este femeie, prețul să fie de treizeci de sicli. De la 
cinci până la douăzeci de ani, preţul să fie pentru bărbat 
douăzeci de sicli, iar pentru femeiezece sicli. lardelao lună 
până la cinci ani, prețul să fie pentru bărbat cinci sicli de 
argin, şi pentru femeie trei sicli de argint. De la şaizeci de 
ani în sus prețul să fie pentru bărbat cincisprezece sicli de 
arin, şi pentru femeie zece sicli. lar dacă este sărac şi nu 
e în stare să plătească prețul, arunci să fie adus la preot şi 
să-l prețuiască preotul; potrivit cu starea celui ce şi-a dat 
făgăduinţa să-l preţuiască preotul”. 

Prin anumite făgăduințe, unele persoane se afieroseau 
lui Dumnezeu, devenind proprietatea Sa. Dar aceştia se 
puteau elibera de făgăduinţa lor, în schimbul unei sume de 
bani, oferită preotului după reglementările de aici. Avem la 
acest loc otâlcuire amănunțită, în care apare dra/mmă în loc 
de siclu: “Fiecare dintre noi, cei îndseptați prin credință şi 
sfințiți în Duh, a devenit un dar sfinţit lui Dumnezeu. Şi 
fiecare datorăm lui Hristosviaţa noastră. (...) Săneapropiem 
deci de tiristos, Mântuitorul tuturor, prin credință şi sfințenie, 
aducând ca răsplată pentru cele ce le-am primit de la E], 
închinarea vieţii noastre întru evlavie. dar modul acestei 
aduceri, pe drept cuvânt, nu se cugetă că e unul singur, ci 
variat. Căci unii vin la aceasta nu cu destulă tărie, alții cu 

râvnă mai Herbinte şi cu înțelegere viguroasă şi cu minte 
trează; şi pornesc cu avânt puternic spre înfăptuirea celor ce 
trebuie împlinite şi spre săvârşireaa ceea ce-i place Aceluia. 
Aceştia sunt, după indicaţia istoriei, cei de la douăzeci până 
la şaizeci de ani. Căci corpul se menţine în vigoare şi în 
mişcările viguroase până la şaizeci de ani. Şi până atunci stă 
drept şi e în putere şi e aptă şi mintea să rpimească cele ce 
vrea să le cunoască. lar Cel ce cunoaşte făptura noastră (...) 
cunoaște, fără îndoială, şi în suflet o astfel de vârstă. Căci 
rațiunea trece de la asemănările trupeşti la cele spirituale. 
Deci fie că e bărbat, fie că e femeie, până se află în vigoarea 
vârstei spirituale, să aducă cele rânduite, şi anume bărbatul, 
cele cincizeci de drahme, adică fructul întreg şi cu totul 
desăvârşit slujirii duhovniceşti, care prin şapte ori şapte se 
recunoaşte ajuns la capătul cel mai de sus şi la desăvârşire. 
lar femeia, cu cele treizeci de drahme. Căci e de mai puţin 
preț ca bărbatul, dar aduce şi ea după firea proprie, fructul 
desăvârşit al ostenelii ei, indicat prin cele trei zecimi, Cel de 
[a cinci până la douăzeci, dacă e bărbat, achită douăzeci de 
drabme, iar de e femeie, zece. Căci de la cinci ani socotesc 
că începe să se deschidă mintea înțelegerii, care e încă 
copilărească şi slabă, dar înaintează spre ceea ce e mai înalt, 
precum și trupul își face necontenit înaintarea spre vigoare. 
(...) De la o lună până la cinci ani, bărbatul plăteşte cinci 
drahme, iar femeia trei. Dar ce înseamnă jertfe (rodul) de la 
copii? Scriptura ne dă să înțelegem (pe) pruncii cei curând 
născuţi în Hristos (...). Cei ce au fost de curând chemaţi şi 
sunt încă prunci aduc jertfă (rod) mic. (...) Apoi adaugă 
legea că cei de la șaizeci de ani nai sus trebuie să plătească, 
bărbatul cincisprezece drahme, iar femeia zece. Căci cel ce 
s-a aplecat spre slăbiciune şi lipsă de vigoare nu poate aduce 
fruct îmbelşugat. (...) Deci Dumnezeu, Cel cu adevărat 
drept şi milostiv, primeşte rodurile (jertfele) proporțional cu 
râvna și cu aptitudinea minţii fiecăruia, nelepădând nici 
slăbiciunea și vârstatrecută şi nelăsând nici pe cel în vigoare 
neonorat, ci lArgind celor ce vor câmpul faptelor de laudă, 
după putinţă ce-o are fiecare, Pe cei mai slabi în aptitudini 
şi poate şi mai simpli la judecată îi va avea EI Însuşi în grijă, 
măsurând fiecăruia rodirea după putere”, 

Oi; "Dacă insă va fi um dobitoc, ce se aduce jertfă 
Donmului, tot ce se aduce Domnului trebuie să fie sfânt, Să 





13, SE. Chieil al Alexandriei, op cit, XVI 





PUNCTE CARDINALE 


nu schimbe nici bun cu rău, nici rău cu bun. ic de schimbă 
cineva dobitoc cu dobitoc, atunci şi cel schimbat şi cel dal 
schimb va fi sfânt. Dacă ar fi cumva un dobitoc necural, 

care nu se aduce jertfă Domnului, şi el va fi adus la preot, 
preotul îl va prețui ori de este bun, ori de este răni, şi cum 
il va prețui preotul, aşa să fie. De va vrea cineva să-l 
răscumpere, atunci să adauge a cincea parte la preț. Deva 
afierosi cineva casa sa Dommihii, s-o prețuiască preotul, 
de este bună sau rea, şi cum o va pretui preotul, aşa să 
rămână. dacă afierositorul va vrea să răscumoere casa sa, 

să adauge a cincea parle de argint la prețul ei şi va fi a lui. 

De va afierosi cineva Donului țarină din moşia sa, 

prețuirea să se facă după venitul ei, cincizeci de sicli de 
argint pentru fiecare gomer de orz semănat. 

“Practica descrisă şi codificată aici va avea o mare 
importanță socială. Ea permitea unui israelit ajuns în 
dificultate financiară să încredințeze pământul său, ori 
numai 0 parte din el, putând să-şi păstreze dreptul de 
proprietate, în schimbul unei răscumpărări plătite ulterior. 
Cuantumul acestei răscumpărări era stabilit în funcţie de 
cantitatea de sămânță necesară însămânţării respectivului 
ogor (...) sau de cantitatea de grâne recoltată de pe el”. 

17-25: “De îşi va afierosi țarina sa chiar din anul 
jubileu, să fie după prețul hotărât. lar de își afieroseşte 
cineva țarina sa după anul jubileu, alunci preotul să 
socotească argintul după mumărul anilor ce mai rămân 
până la anul jubileu şi să scadă din prețul ei. Dacă însă va 
vrea să-şi răscumpere țarina cel ce a afierosit-o, atunci el 
să adauge a cincea parte de argint la preţul ei şi să rămână 
a lui. lar dacă acela nu-şi va răscimpăra; țarina aceea, 
cândseva întoarce în anul jubileu, vafi afierosire Domnului, 
ca țarină jertfă, şi va trece în stăpânirea preotului. lar dacă 
cineva va afierosi Domnului o țarină cumpărată, care nu 
este din țarinile moşiei lui, preotul să-i socotească partea 
de preț până la anul jubileu, şi acela să-i dea prețul în 
aceeaşi zi. ca afierosire Domnului, şi țarina în anul jubileu 
va trece iar la acela, de lacare afostcumpărată şi din moşia 
căruia a fost pământul acela. Toate prețurile să fie făcute 
după siclul sfâni,; siclul să aibă douăzeci de ghere”. 

"Exista şi posibilitatea ca țarina să rămână preotului, 
dacă nu era răscumpărată şi se vindea altcuiva. Oricum, 
toate aceste prevederi sunt neclare cititorului de azi, dar ele 
vor îi tost bine înţelese vechilor israeliți. 

26; "Numai întâii născuţi ai dobitoacelor, care după 
întâietatea naşterii suni ai Domnului, Să nu-i afierosească 
nimeni: fie bou, fie oaie, că sunt ai Domnului ". 

După ieşirea evreilor din Egipt, Dumnezeu a cerut 
israeliților să-i închine toţi întâii născuți, dintre oameni şi 
dobitoace (cf, Jeşirea 13, 2), Astfel, nu se putea închina lui 
Dumnezeu ceea ce deja li aparținea. 


27: “Iar dacă este dobitos necurat, să fie răscumpărat. 


după prețuirea ta la care să se mai adauge a cincea parte, 
şi de nu se va răscumpăra să se vândă după prețuirea ta”. 

Cel ce face prețuirea este preotul. 

28-29: “Toatecele afierosite, pecare omul cu jurământ 
le dă Domnului din ale sale - fie om, fie dobitoc, fie țarină 
din moşia sa, - nici nu se răscumpără, nici nu se vând, Tol 
ceesteafierosit cujurământeste sfinţenie marea Domnului. 
Oriceomafierosii cu jurămănt nu se răscumpără, ci trebuie 
să se dea morţii. 

E greu de înțeles acest loc, de vreme ce evreilor le erau 
oprite sacrificiile omeneşti. S-ar putea înțelege un legământ 
de feciorie pe viață, acesta echivalând, în gândirea vechilor 
evrei, cu moartea, căci cel ce nu avea urmași era socotit ca 
şi mort. Vedem, în plus, că nu orice tip de afierosire 
permitea răscumpărarea. 

30-33: “Toată dijma de la pământ, din roadele 
pământului şi dinroadele pomilor estea Dommului, sfințenia 
Domnului. Și de va voi cineva să-şi răscumpere dijma, să 
adauge la prețul ei a cincea parte. Toată dijma de la boi şi 
de la oi şi tot al zecelea din câte trec pe sub toiag este 
afierosit Dommului. Nu trebuie căutat de este bun sau rău 
şi nu trebuie schimbat: dar de-l va schimba cineva, atunci 
şi cel schimbat vor fi sfinte şi nu se vor putea răscumpăra ”, 

În acest pasaj nu mai e vorba despre afierosirea făcută 
de bunăvoie sau în împrejurări speciale, ci de obligația 
credincioşilor de a da zeciuială din roade şi din turme. 
Această parte, fiind a lui Dumnezeu, revenea clerului, 
repetăm, însă, e foarte dificil de dat o interpretare exactă 
ultimului capitol din Levitic, 

34; “Acestea siwu poruncile pe care le-a poruncit 
Domnul lui Moise, pe Muntele Sinai, pentru fiii hui Israel", 


SFÂRŞIT 





14, LEV, p. 204 


Vania 


EEE IPS IEI ISI DEO EI 


MARCEL GH. CAZACU 
(1930-2001) 


Născut la 18 aprilie 1930 în Rădăuţi, a urmat 
Liceul“*Eudoxiu Hurmuzachi” din localitate. Premiant 
pe liceu, a fost arestat de pe băncile şcolii în mai 1948, 
Începând cu Suceava, a trecut prin temnițele comuniste 
de la Jilava, Târgșor, Periprava, Canal şi în 1960 s-a 
eliberat de la Gherla, avînd doar3 ke! Înlocsăse poată 
bucura de libertatea dobindită, au urmat doi ani de 
domiciliu obligatoriu în Bărăgan. S-a căsătorit în anul 
1963 cu Teodora Cătunaru. Au avut împreună doi 
copii, Marius şi Adina, apoi pe nepoții Horia, Răzvan 
şi Marcel. După eliberare a urmat Şcoala Tehnică 
Sanitară la Timişoara, iar mai apoi Facultatea de Ştiinţe 
Economice, lucrînd ca şi contabil, post din care s-a 
pensionat în anul 1990. 

Firul călăuzitor al întregii sale vieţi a fost o 
nemărginită credință în Dumnezeu şi în valorile 
neamului românesc. A luptat cu înverşunare împotriva 
comunismului şi a moştenirii sale postdecembriste, 
fiind membru fondator a! Asociaţiei Foștilor Deținuți 
Politici din România, unde a deţinut, din 1990 pînă în 

1996, funcţia de vicepreşedinteal filialei judeţene Timiş. 
A dus această luptă de pe piedestalul valorilor morale, 
absolut dezinteresat, refuzind candidatura pentru un 
jilţ parlamentar. Adevăratele valori pentru care a luptat 
au fost cele spirituale, în numele cărora s-a implicat cu 
trup Şi suflet în ridicarea “Bisericii Studenţilor” din 
cadrul complexului studențesc din Timişoara şi s-a 
implicat în editarea revistei Memento. 

A încetat din viaţă în data de 22 noiembrie 2001, 
după o cumplită suferință venită pe neașteptate, în 
urma unui infarct cerebral, 
Dumnezeu să-l odihnească. 





VALERIAN TURTUREANU 
(1925 - 2001) 





În ziua de 14 octombrie 2001, ne-a mai părăsit un 
prieten drag. Valerian Turtureanu, adevărată legendă a 
demnităţii româneşti, a trecut la cele veşnice. 

Născut la 14 martie 1925 în comuna Cireş, judeţul 
Storojineţ (nordul Bucovinei), Valerian Turtureanu a 
copilărit pe frumoasele plaiuri ale acestei legendare 
provincii româneşti, pe care în 1940 a fost nevoit să o 
părăsească, refugiindu-se la Bucureşti, unde şi-a 
continuat studiile liceale şi apoi pe cele universitare. În 
1950 a absolvit Facultatea de Filosofie, iar în martie 
1952 a fost arestat împreună cu un grup de studenţi 
printre care se afla şi bunul său prieten Traian A nderca. 
A fost condamnat la 20 de ani muncă silnică şi a trecut 
prin Jilava, închisoarea disciplinară Suceava, Aiud, 
Craiova şi Oradea. Prin toate închisorile prin care a 
trecut a Jăsat diră. Împreună cu prietenul său Traian 
Anderca, s-a numărat printre cei mai inflexibili deţinuţi. 
care au făcut, de pe urma diîrzeniei lor, cele mai multe 
zile de izolare şi de grevă a foamei. De altfel, în ultimii 
patru ani au fost izolaţi în “Zarca”, de unde nu au fost 
scoşi decit la eliberare (1 august 1964). 

După eliberare s-a stabilit în Bucureşti, unde şi-a 
luat serviciu (muncă necalificată, bineînțeles) şi şi-a 
întemeiat o familie, căsătorindu-se şi aducînd pe lume 
trei copii (doi băieţi şi o fată) pe care, cu toate greutăţile 
pe care le-a întimpinat, i-a crescut frumos, în spiritul 
idealurilor sale, 

Cuvine-se dar să ne plecăm trunţile şi să aducem 
acestui “mare ca răzvrătit”, ca prinos, nu lacrămi, ci 
pindurile noastre mâărturisitoare. 

Odihnească-se în pace! 





2.7 .—— ..._..——Xx —__”"”., 


DO ma fa. 


inu a m Tor 





“DUBLĂ” VARUJAN VOSGANIAN 


Un om de dreapta d /a Jagiic? 


REPTEI 
OMANESTI 


NEMIRA VARUJAN VOSGANIAN 





Apariție atipică pe scena politică românească a 
ultimului deceniu (“Mă întreb dacă se potriveşte cu lumea 
politică de acum şi răspund că nici ea lui”, scria regretatul 
Laurențiu Ulici), Varujan Vosganian a realizat în această 
toamnă o “dublă” editorială — un volum de ideologie 
politică şi altul de poezie lirică — care ni-l relevă în cele 
două ipostaze — îndeobşte greu compatibile — ale 
personalităţii sale, pe o nouă treaptă de maturitate (politică, 
dar şi artistică). Într-o lume şi într-o vreme de profitori, 
consumatori şi imitatori ieftini, Varujan Vosganian pariază 
elegant pe cartea creativității, rămînînd prin aceasta 
respectabil chiar şi atunci cînd nu reuşeşte să convingă, 


Tradiţie şi modernitate (Ed. Nemira, Bucureşti, 2001, 518 
pagini) reprezintă o dezvoltare ambițioasă (sprijinită pe o 
impresionantă bibliografie la zi”) şi mult mai personală a 
Manifestelui Dreptei din România, “primul document 
programatic al dreptei moderne (sic)**, lansat ia 6 iunie 
1998 de grupul ce avea să fondeze, un an mai tirziu, 
Uniunea Forţelor de Dreapta”. 

Autorul este convins că ideologia dreptei, dincolo de 
orice oțioase nuanțe doctrinare“, este singura în măsură să 
călăuzească astăzi, în România, “trecerea, în plan politic, 
de la totalitarism la democrație şi, în plan economic, de la 
socialism Ja capitalism'”. Această ideologie, contextual 


1 Care, chiar dacă pare pe alocuri insuficient asimilată, dă 
seama de uriaşul travaliu al autorului (a se vedea atit 
bogatele note de subsol, cît şi lista bibliografică de la pp. 
671-485). 

, fie Postmoderne? Noi? Actuale? Nu este 
singura formulare aparentneghijentă. Existăa anume tendință 
de confiscare a dreptei pe seamarecentului U.F.D., ba chiar 
un anume ton auctorial ce pare a sugera un so! de infatuare 
revendicativă de genul La droite e 'est moi!, riscind să irite 
firile mai puţin senine. [n realitate, cred că este vorba mai 
degrabă de un fel de identificare romantică a autorului cu 
propria sa opțiune, trăită sub specia absolutului — psiho- 
patetism des întîlnit în exercițiul autenticelor vocații creatoare 
și “mesianice”. Se crede “armeanul” ma; mult decit este? 
Aceasta numai timpul ne-o va lămuri. Deocamdată, într-o 
lume politică. fără rivali pe măsură, i se poate acorda 
prezumția de autenticitate (măcar pentru â amenda monotonia 
cenușie — şi adeseori decerebrată — a clasei politice în 
funcțiune). | RT 

3 A se vedea, pe același traseu ideologic, şi mai recentul 
Mesaj popular al U.F.D.„ “care conturează viziunea 
pragmatică a Dreptei”. Aici nu mă pot abține să observ că, 
chiar dacă se opune declarat şi programatic populismului 
demagogic al stingii neocomuniste, încercînd să sugereze o 
altfel de deschidere principială spre corpul social (ca şi în 
cazul Partidul Popular din Spania, bunăoară), termenul 
“popular” rămine riscal şi chiar straniu în economoia 
discursivă a dreptei, mai ales într-o lume trecută prin 45 de 
ani de comunism, Pr Ș ID + i 

4 Pentru distincția autorului între” ideologie” și “doctrină”, 


a se vedea mai ales p. 28 Şi urm. 





PUNCTE CARDINALE 


“novatoare” şi “revoluționară” (reiterînd, dar cu sens 
pozitiv, fermitatea pe care o avusese Ja vremea ei ideologia 
marxistă), ar avea ia bază o “sinteză doctrinară” angajînd 
deopotrivă conservatorismul (mai ales pentru latura 
culturală), /iberalismul (inerent laturii economice) şi creșrin- 
democrația (răspunzînd laturii sociale), politicul fiind 
punctul de întîlnire al acestor arii funcționale. Diferitele 
fascisme, ca şi legionarismul autohton, ies din sfera de 
interesa unei drepte actuale, fiind asimilate oarecum apriorice 
“extremei drepte” sau diferitelor “fundamentalisme” mai 
mult sau ma; puțin religioase. Nici anumite forme ale “noii 
drepte” occidentale (mai ales franceze sau germane) nu sînt 
agreate, reproşindu-li-se antiliberalismul şi anticapitalisrnul 


(atitudini cam fără obiect, ce-i drept, în lumea românească | 


Decembrie 2001 NR. 12/132 PAG. 13 









de azi). Adversarii serioşi nu sînt la dreapta (grupusculele | 


“extremiste”, în speță legionaroide, fie nostalgice, fie 
teribiliste, neavînd o pondere semnificativă în viaţa publică 
actuală), ci lastinga: național-comuniştii şi social-democraţii, 
dar şi liberalii de compromis (ajunşi mai “roşii” decit în 
secolul al XIX-lea). Marea urgență — care nu lasă timp de 
purisme doctrinare — este lichidarea definitivă a sechelelor 
comuniste, dar şi ieşirea din cercul vicios al social- 
democraţiei (“laptele bătut al comunismului”, dupăexpresia 
lui Petre Ţuţea). Problemele-cheie rămîn, sub aspect 
pragmatic şi procedural, reforma economică şi reforma 
instituțională, dar nutrebuie înniciun cazneglijate problema 
identitarăşi problemaculturală, care angajează mentalitățile 
(niciodată “tranziţia” nu va reuşi deplin pe fondul unor 
mentalități retrograde sau în lipsa unor putemice motivații 
morale şi naționale). Tradiţia şi modermitatea trebuie să se 
reîntilnească în mod creator, validindu-se reciproc şi reunind, 


onvingă. pentru poporul român (alteori este preferat termenul de 
Masivul tom intitulat Mesajz/ Dreptei Românești 


“neam"”), “prestigiul de a fi fost şi șansa de a dăinui”, 

Chiar dacă partizanilor dreptei tradiționale li se va 
părea că liderul U.F.D. nu este destul de la dreapta, iar 
partizanilor globalismului liberalizant i se va părea că este 
prea la dreapta, chiar dacă economicul (autorul este 
economist ca formație şi liberal la origine) surclasează în 
volum politicul şi culturalul, chiar dacă discursul păstrează 
anumite redundanțe sau ambiguități, este prima oară, în 12 
ani de postcomunism, cînd un om politic român purcede la 
o construcție ideologică sistematică, larg cuprinzătoare şi în 
multe privințe originală (în ciuda aparentului eciectism), cu 
O bună respirație culturală şi cu un condei sigur, alternind 
rigoarea analitică şi “arhitecturală” cu şarja polemică sau 
pamfletară, morgaerudită cu patosul misionar, sensibilitatea 
față de tradiţie cu percepția justă a modemității. 

La un moment dat, căutînd reperele unei “tipologii 
stinga-dreapta”, Varujan Vosganian îl citează într-o notă pe 
francezul Jean Jaclic*, care defineşte dreapta ca pe o cale a 
“aristocrației spirituale”, atentă la “calitate” şi la “starea 
intimă a lucrurilor”. Autorului nostru i se pare însă că Jaclic 
împinge lucrurile prea departe atunci cînd pune binomul 
dreapta-stînga să explice determinările profunde şi inefabile 
ale umanului, considerînd, bunăoară, că poezia““este marcă 
a dreptei” ştriscînd chiar următoarea definiție: “Un om este 
de dreapta dacă gîndeşte că, pe plan natural, valoarea 
poetică profundă o depăşeşte pe oricare alta, şi mai întii de 
toate, valoarea simplei bunăstări” (Jean Jaslic, La Droire 
celfe inconnue, Les Sept Couleurs, Paris, 1963, p. 124). Aici 
se va fi produs un moment de tensiune lăuntrică între 
economist și poet. Fapt este că Varujan Vosganian însuşi 
pare să se înscrie — alături de Eminescu, Goga, Crainic, Gyr 
etc., dar pe un registru mai degrabă postmodermist — în 
această paradigmă a “omului de dreapta” marcată de 
dimensiunea interioară a “'poeticului”, 

Ochiul cel alb al Reginei/ The Queens vacant gaze (Ed. 
Cartea Românească, Bucureşti, 2001“) este ai doilea volum 


5 C/ pp. 57-58, nota 67, 

6 Volum bilinav român-englez (traducere; Florin Sicoe; 
revizutre, [Heathrow O'Hare), în viziunea prafică şi cu 
ilustrațiile lui Mircia Dumitrescu. 


de versuri al său, cuteme religioase tratate liberşi ingenios, 
învecinate pînă la confuzie cu evaziunea erotică şi beţule 
cosmice de tip blagian, străbătut de izuri orientale şi de 
inflexiuni biblice, cu obsesia psalmicăa'“apei Vavilonului” 
(Acolo şezum şi plinsem...) tumată în felurite ipostaze 
simbolice ('“psalm”, “elegia îngerului pasăre”, “apa 
Babilonului” etc.),cutransfigurări biografice de o nostalgie 
împăcată, lipsite de tragism, dar nu şi de o difuză înfiorare 
metafizică, cu răstumări şi imagini metaforice îndrăznețe, 
dezvoltate uneori în alegorii hieratice (apoi a început să 
plouă / picăturile aveau gust de lacrimă / sărată şi dulce 
/de partea cealaltă a Goigotei / copacii plingeau/ privind 
la mîntuitorul copacilor / răstignit pe omul în formă de 
cruce — “după nouă ceasuri"), fără fantezie şi invenție 
verbală, dartotuşi cu un bunsimţeufonic al limbii române, 
mişcîndu-se cu destulă naturalețe între formularea 
neologică şi cea arhaizantă, cu oarecare tendință spre 
abuzul de termeni livreşti şi spre eclectismul mito-poetic. 
Versul liber şi de obicei alb (precum... “ochiul Reginei”) 
se răsuceşte cu eleganță, prinzînd ritmurile interioare, iar 
uneori sublimîndu-le pînă în vecinătatea rimei. Poetul 
cade, din păcate, în manierismul curent al scrisului fără 
punctuație şi majuscule inițiale, părînd a împărtăși naiv, 
cuepigonii postmodermni ai avangardismeloracefale, iluzia 
căambiguizarea formală a discursului prinsfidarea regulilor 
scrisului ar denota cine ştie ce complexitate interioară 

Salvind discursul politic anticomunist de delirul 
urmuzian al unui Ulm Spineanu şi imaginea posibilă a 
politicianului poet de caricatura mitocănească a lui Radu 
Mischie, Varujan Vosganian pare un om cudestin, suficient 
de armean spre a nu (se) rata româneşte şi suficient de 
român spre a fi luat în serios mai mult decît un senator de 
Butimanu... 


Răzvan CODRESCU 


Varujan 
VOs44H14u 
e casa 


pie SAS 
AT Vp AP ; 
19 a i 
ISI 
CN ia 


/ 


Ptura căra Pomimeasă 


/ 
cel alb al 
RSI 











PAG. 14 NR. 12/132 Decembrie 2001 





Alexandru Sturdza, Apărarea 
Ortodoxiei, traducere de Lucia Patachi, 
prefață de Toader Paleologu 
|“ Alexandru Sturdza şi «teologia 
laică»”, pp. 5-14), Editura Albatros, 
București, 2001, 137 pagini. 

“Considerations sur la doctrine et 
!'esprit de l'Eglise Orthodoxe este întiia 
manitestare în lumea ortodoxă a ceea ce, 
cuun termen nelipsit de ambiguități, a fost 
numit «teologia laică» [...], curent născut 
la începuturile sec. al XIX-lea, al cărui cel 
dinţii şi mai ilustru reprezentant este fără 
doarşi poate Joseph de Maistre”. Eletrebuie 
înțelese “în lumina pasionantului dialog 
intelectual pustat de Sturdza cu Joseph de 
Maistre [...]. Pe de o parte, ele sînt replica 
ostodoxă pe care cineva trebuia să o dea 
prozelitismului deşănțat practicat de 
ambasadorul piemontez, pe de altă parte, 
ele l-au obligat pe acesta «să-și dea arama 
pe faţă» [...] în opul său fundamental Du 
Pape” (Toader Paleologu). 


RADU GYR 


Poezii/llecme 


Trauuicere îm limba sărhmă «ln 
beana Ursu ii Milan Nenadie 


stea 


Radu Gyr, Poezii/| lecme,traducere 
în limba sîrbă de Ileana Ursu și Milan 
Nenadic, ediţie bilingvă îngrijită de lonuț 


“Gurgu, |cu o prefaţă de Răzvan 


Codrescu: “Poezia lui Radu Gyr sau 


"testamentul unei generaţii”, pp. 7-25, şi 


o postfață de Milan Nenadic, “Înger în 
temniță”, pp. 83-85), Editura Scara, 
București, 2001, 89 pagini. 

“Pe alocuri, poeziile din temniţă ale 
lui Radu Gyr sună ca şi ceea ce cunoaştem 
dintotdeauna. Ele sint aproape de om, 
chinul omului este în ele. Lanţuri și zăbrele, 
cătușe şi plumb — aceasta este și istoria 
noastră sirbească. Acestea sînt temnițele şi 
nu aceasta este problema, cit faptul că din 
dezastru se naşte poezia. [...] Din dezastrul 
întemnițării, din dezastrul anilor ce se 
numără prin secunde, se poate naşte ceva 
mare: Poezia lui Radu Gyr. Cu o rezervă: 
Radu Gyr nu este mare poet din cauza 
țemniţei, ci este mare poet prin însăși poezia 
ju ” (Milan Nenardic). 





O ontologie! 
la iubirii | 





Silviu Eugen Rogobete, O onrologie a 
iubirii. Subiect şi Realitate Personală 
supremă în gîndirea teologică a Părintelui 
Dumitru Stăniloae, cu un cuvînt înainte de 
Î.P.S. Nicolae, Mitropolitul Banatului 
|“Recomandare de suflet”, pp. 5-6], 
traducere de Anca Dumitraşcu şi Adrian 
Guiu, Editura Polirom, laşi, 2001, 282 
pagini. 

“Silviu Rogobete este unul din tinerii 
noştri de valoare, care din politehnician a 
devenitteolog şi [...] un intelectual [...] capabil 
să abordeze cele mai importante probleme ale 
filosofiei [...]. Cateolog, Dumitru Stăniloae a 
scris mult şi cu o deosebită competenţă. Vor 
mai trece încă destui ani pînăcînd sevaajunge 
să fie epuizate sugestiile pe care le oferă 
diferiților cercetători. Silviu Rogobete se 
opreşte la ceea ce el însuşi a numit «ontologia 
iubirii» [...., În general, autorul a ştiut să reţină 
dinteologia uneori foarte abstractă a Părintelui 
Stăniloae esenţialul, şi anume că totul se 
reduce la iubire ” (ÎPS. Nicolae Corneanu). 


MIRCEA ELIADE 


Mircea Eliade, 7extele “legionare” 
şi despre “românism”, |cu o notă asupra 
ediţiei și un cuvînt înainte de Mircea 
Handoca, pp. 5-35|, Editura Dacia, 
Cluj-Napoca, 2001, 158 pagini. 

“A renunţa la românism înseamnă, 
pentru noi, românii, a renunța la viaţă, a 
te refugia în moarte. Sînt oameni care au 
făcut asta. Dumnezeu să-i ierte! Dar de 
cînd sîntem datori noi, majoritatea 
oamenilorvii din această țară, să discutăm 
cazul cîtorva sute de mii de nefericiți 
care și-au ales, din prostie sau lipsă de 
bărbăţie, singuri moartea? Românitatea, 
adică organismul acesta viu ja care 
participăm cu toţii, îi elimină de la sine. 
Toată inerția lor de celule moarte este 
zadarnică; mai devreme sau mai lirziu se 
vor desprinde firesc şi vor cădea” (Mircea 
Eliade). 


PUNCTE CAADINALE 


TÎRGUL DE CARTE “GAUDEAMUS” — 





CUVINTE DE TOLOS 
st 
_ 


PREDICILE 
PĂRINTELUI MĂ 
CLEOPA ILIE 1% 


CREDICI LA SĂRDAVORILE DE PUSTI AN 













INEDITE 


SI 


Cuvinte de folos: Predicile Părintelui 
Cleopa Ilie. Predici inedite la Sărbătorile 
de peste an, |cu o scurtă prefață de Pr. 
Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, din 1 
octombrie 1976-—p.7], Editura Christiana, 
Bucureşti, 2001, 296 pagini. 

“Volumul de Predici la Sărbătorile de 
peste an al Î.P.C. Sale Arhim. Ilie Cleopa e 
deosebit de prețios prin conţinutul lui 
dogmatic înfățișat pe înțelesul poporului, ca 
şi prin concluziile practice ce se trag din 
fiecare învățătură pentru o viață conformă 
legii evanghelice. Istorioarele care se dau 
aproape la sfîrşitul fiecărei predici sint foarte 
impresionante. [...] Raramcititvreun volum 
de predici atit de pline de învăţătura de 
credință a Bisericii şi atit de impresionant 
prin îndemnurile ce le dă pentru o viață cu 
adevărat creştinească, în duhul Sfinților 
Părinţi şi al ortodoxiei noastre” (Dumitru 
Stăniloae). 


Nicu Crăcea 
PR Capa Ia 


DEZVĂLUIRI 
LEGIONARE 


EDITURA FLISAV ARIS 
Bas ureșii, 1004 





Nicu Crăcea, Dezvăluiri legionare, 
volumul V |volum postum, îngrijit şi 
completat de d-na Flora N. Crăcea, 
văduva autorului), Editura Elisavaros, 
Bucureşti, 2001, 191 pagini. 

“Îşi reproşa că mi-a încurcat viața, dar 
în schimb mi-a acordat acel titlu, care este 
pentnu mine o mare cinste, că mă situează 
alături de toate femeile române care au 
luptat şi suferit pentru crezul legionar: «Tu 
ai stofă de Ana Meşterului Manole!». Chiar 
dacă uneori, în clipele grele, am strigat: 
«Manole, Manole, zidul rău mă stiînge!», 
[...] n-am regretat tot ce am părăsit pornind 
după ei — Cruciații Neamului Românesc 
dintre cele două războaie [...], Eu arn crezut 
fără rezerve în «zidirea» meşterului meu şi a 
celor de un crez cu el, şi de aceea am gravat 
pe soclul monumentului său cuvintele spuse 
adesea de el; «Doamne, Tu ştii cit am iubit 
acest Neam şi această Țară!»” (Flora N. 
(Crăcea). 





EDIȚIA A VIII-A — BUCUREȘTII, 2001 


RAzloiul 
întni 
Cuvânt 





Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, 
Războiul întru Cuvint. Cuvintele către 
fineri şi alte mărturii, ediţie îngrijită, 
prefață |“ Portret de cruciat”, pp. 9-19] 
şi note de Răzvan Codrescu, Editura 
Nemira |Col. «Alfa şi Omega»], 
București, 2001, 137 pagini. 

“Singura şansă de supraviețuire a 
creştinismului răsăritean este aceea a unui 
război întru cuvint. Soluţia noastră este 
aceeaa lui Calciu-Dumitreasa», afuma, pe 
la începutul anilor *80, regretatul N. 
Steinhardt. Volumul de față împrumută, 
catitiu editorial. sintagma monahului de |a 
Rohia. Sîntreunite aici texte mărturisitoare 
(predici, scrisori deschise, interviuri, 
prefețe) ce marchează traseul unei lupte 
duhovniceşti de aproape un sfert de secol, 
de la protestul împotivadărîmării Bisericii 
Enei (| mai 1977) pînă la cea de-a şaptea 
ediție Romfest (Bucureşti-Sibiu, 11-15 
octombrie 2000)” (Răzvan Codrescu). 


| Ethnos ja 


CONSTANTIN SCHIFIRNEŢ 


| 
| 
| 
| 
i 
| 


GENEZA MODERNĂ 


A IDEI NAȚIONALE 


PSIHOLOGIE ETNICA 
ȘI IDENTITATE ROMÂNEASCĂ 


4 ALBATROS 


Constantin Schifirneţ, Geneza 
modernă a ideii naţionale. Psihologie 
efnică şi identitate românească, Editura 
Albatros, Bucureşti, 2001, 634 pagini. 

“Cea mai mare parte dintre studiile 
din acest volum au fost inițial studii 
introductive ia lucrări din colecția «Ethnos» 
a Editurii Albatros [reeditări din C. 
Rădulescu-Motru, M. Ralea, A. C. 
Popovici, N. Crainic, D. Stăniloae, O. Goga, 
A.D. Xenopol, M. Eminescu, Al. Claudian, 
G, Călinescu, apărute între 1996-2001] 
Lucrarea de față vrea să marcheze 
contribuția gîndirii româneşti la 
cunoaşterea unei teme atit de controversate 
cun! este cea despre etnic, național, 
naționalism [...] Sperăm în interesul 
cititorilor pentru exegeza noastră despre o 
temă incitantă, dar de prea multe ori supusă 
judecății prin criterii şi norme 
extraştiințitice” (Constantin Schufirmeţ). 


| 
| 
| 
| 





———  ————_-————_. 7 .—  —— r_-. 


—_—. —— -- . —. ——— — - 9 





VITA 
KAROLI MAGNI 
VIAȚA LUI 
CAROL CEL MARE 


Ra: 
Dă, 


f: 
d 
3 


2; 
-. 


de 
dea n | 


Eli 
W.. 
"3 


aa 
Sz Ai 


Li 


* 


pă A 53 — 
EDITURA p: VREMEA 


Eginhard, Vita Karoli Magni Viaţa 
lui Carol cel Mare |text sinoptic latin- 
român |, ediție îngrijită, traducere, studiu 
introductiv |pp. 5-34] şi note de Anca 
Crivăţ, Editura Vremea, București, 
2001, 156 pagini. 

“În privința opusculului Vita Karoli 
Magni, cea mai cunoscută dintre lucrănle 
învățatului carolin, Eginhard [770-840] nu 
a lăsat nici o mărturie care să indice data 
redactăni. Primareferință sigură în această 
direcție datează din perioada 830-836 şi 
apare intr-o scrisoare a viitorului abate de 
Ferneres, Lupus, care, se pare, a citit 
lucrarea la putină vreme după ce a fost 
încheiată [...]. Avem în față. aşadar, o 
mărturie istorică în linii generale validă şi, 
în acelaşi timp, un text cu intenționalitate 
panegirică (urmînd modelul lu: Suetoniu 
din Vitae duodecim Caesanun]” (Anca 


SAC oNsut 


x TEO R2OoR 


îRNEA 


în) 


A 


ROMA CAPVI MVNDI [E 


“Dialogul nostru a început [1998] în atelierul lui 
Horia Bernea de la Accademia di Romania, 
continuiînd pe străzile şi în muzeele Urbei [...] 
Rezultatul este această carte-album, abundent 
ilustrată. dotată cu un aparat minimal, presărată cu 
inserturi eseistice şi cu mici racorduri antropologice 
[...]. Roma în sine, tăcută, asemenea oricărui lucru 


nepovestit, şi-a găsit o nouă punere în scenă. [...] 





SORIN PAVLI 


KRENONIS 


sau 


TREPTELE SINGURĂTĂTŢIU 


Sorin Pavel, Arinosis sau treptele 
singurătăţii, ediţie îngrijită de Marin 
Diaconu, Editura Crater, Bucureşti, 2001, 
487 pagini. 

“Pentru istoricii literari, Sorin Pavel 
[1903-1957] este unul dintre autorii 
Manifestului «Crinului Alb», iar pentru 
istoricii filosofiei noastre el este doar 
semnatarul unui studiu din volumul colectiv 
Istoria filosofiei moderne (Omagiu lui lon 
Petrovici) [...] Cel mai substanțial şi mai 
întins studiu al lui Sorin Pavel este însă 
Krinosis Sau treptele singurătăţii, publicat 
în patru numere succesive din 1928 în revista 
Gândirea” (Marin Diaconu), tund în acelaşi 
timp şi co-semnatar al Manifestului 
Revoluţiei Naţionale din 1935 (alături de P 
Țutea, N. Tatu etc.), text inclus şi-n volumul 
de faţă. 


“ra 


Viaţa nu poate [î privită doar ca obiect, lată opțiunea 


omului răsăritean, recognoscibilă, cred, și în dialogul 


nostru”. 


(Teodor Baconsky) 





Horia Bernea, 
“Teodor Baconsky 


ROMA CAPVT MVNDI 
Un ghid subiectiv 
al Cetăţii Eterne 
(sprijinit pe dialoguri, 
"note, lotogratii, 
acuarele și desene) 


[dituza Humanitas, 
București, 2001, 215 papini 





PUNCTE CARDINALE pecembrie 201 NR 22pAG. 15 


H.-R. PATAPIEVICI 


Horia-Roman Patapievici, Omul 
recent. O critică a modernităţii din 
perspectiva întrebării “Ce se pierde atunci 
cind ceva se ciştigă?”, Editura Humanitas, 
București, 2001,454 pagini |volum dedicat 
memoriei lui Horia Bernea]. 

“Fraomentele pe care le-am cules în 
cartea de faţă pleacă de la constatarea că 
oamenii pe care îi produce într-un ritm 
industrial modernitatea [...] nu sint cu 
adevărat nici noi, nici înnoiți: sint, asemeni 
conservelor cu dată de expirare pe etichetă, 
doar recenți... Omul recent este omul care, 
oricît timp ar trece peste el şi oricită vreme 
l-ar şletui, tot rudimentar rămîne. Pentru că 
acest tip uman nu se mai poate sprijini pe 
existența vreunui suflet, nici a! lui şi nici al 
lumii, e] nu mai are resursele de a întemeia 
tradiții şi nici măcar datini...” (H-R 
Palapievici). 





NORMAN 0. FINKELSTEIN 


Reflezții asupra exploatării 
sufarinței avreiesti 


INDUSTRIA 


HOLOCAUSTULUI 





Norman G. Fiakelstein, Indusrria 
Holocaustului. Reflecţii asupra exploatării 
suferinţei evreieşti, traducere de Nicolae 
Năstase |după 7he Industry of Holocaust, 
Verso, London-New York, 2000; ed. a II- 
3:2001|, Editura Antet XX Press, [.[..fî.a.. 
135 pagini. 

“Această Carte constituie o descriere ŞI 
o punere sub acuzare a industriei 
Holocaustului”, care “este o reprezentare 
ideologică a holocaustului nazist [...]. In 
această ofensivă ideologică, [...] invocarea 
persecuțiilor istorice îndepărta criticile din 
prezent. [...] Schema Holocaustului explică 
antisemitismul strict ca pe o ură irahonală a 
gentililor împotriva evreilor. Această 
abordare înlătură posibilitatea ca 
animozitățile față de evrei să fie fundamentate 
printr-un conflict de interese real [...] 
Invocarea Holocaustului a fost un şiretlic 
menit să deleoitimeze orice critică adusă 
evreilor "(Norm 3 Finkelstein). 


IUNAN LAdYO YWOY 


Fatal aristocratică, această carte-albim, de o 
monumenialitate care sfidează resemnările umil- 
paupere ale editorialisticii noastre curente, ne 
ispiteşte, cu profunzimea şi splendoarea ei, la 
aventură unei noi asumări paideice a miracohului 
roman, prin cuminecarea dialogic-peripatelică a 
clouă sensibilităţi răsăritene desciise, în care pâinea 


şi vinul romamităţii, dogorite de duhul aneoral al 


tradiţiei bizantine, Se transsubslanțiază în carnea 





şi sângele Europei Eterne 


(Răzvan Codrescu) 


TIRGUL DE CARTE “GAUDEAMUS” — EDIȚIA A VIII-A — BUCUREȘTI, 2001 








Du a N, iii N N i mi 





PAG. 10 NR. 12/132 Decembrie 


2001 


( Pacatul cel de Su ) 


PUNCTE CARDINALE 





Peste mai puţin deolună,la 13 ianuarie 
2002, se împlinesc 65 de ani de la jertia 
supremă a cruciaților români ION 1. 
MOTȚA şi VASILE MARIN pe frontul de 
la Majadahonda, pentru apărarea 
Bisericii lui Hristos şi a civilizației creștine . 
curopene împotriva barbaricicomuniste. 

Marcînd acest moment comemorativ, 
a cărui semnificaţie transcende simpla 
circumstanță politică și istoria însăşi, se 
află în pregătire volumul Taina jertfei. 
Dosar istoric Moța-Marin,alcătuit, prefațat 
și adnotat de Răzvan Codrescu. 

Printre textele antologate se află și 
acest articol nedatat, apărut de Crăciun 
în Libertatea (nr. 37-38/1936) şi anexat 
ulterior Zesramentului lui lon Moţa. ÎI 
reproducem aici, în ajunul primului 
Crăciun al noului mileniu, nu doar sprea 
evoca sensul unei jertfe mărturisitoare 
peste care s-a aşternut vinovata “uitare 
românească”, dar mai ales sprea reaminti 
de solemna răspunderea creştinătăţii faţă 
de marele dar dumnezeiesc al Întrupării. 

„Chiar dacă astăzi nu se mai trage cu 
mitraliera sau cu tunul în obrazul lui 
Hristos, războiul împotriva Crucii 
continuă pe căi mai perfide şi mai 
insidioase, iar demonismul barbar al 
vechiului comunism a ostînlocuiteu onu 









































LA NASTEREA UOMNULUI 


Din nou popoarele lumii se pregătesc pentru sărbătorile şi bucuriile Naşterii Domnului, a naşterii sfinte a 
lui Hristos. Dar bucuria aceasta e astăzi întunecată în loate inimile de îngrijorarea pentru soarta aşezării 
creştineşti a lumii, aşezare dăruită nouă de către Dumnezeu prin trimiterea pe pămint a Fiului Său [...] 

Căci ială, mina Diavolului a pornit în zilele noastre cel mai crincen război impolriva Bisericii intemeiate 
de Domnul nostru lisus Hristos. Niciodată, de cind a coborit Mintuilorul printre noi, nu s-a ridicat o parte a 
omenirii, cu atita ură şi pornire, pentru a dărima aşezarea, rinduiala creştină a lumii, ca în zilele noastre. Mor 
oamenii cu zecile de mii unii pentru a izbuti să dărime altarele bisericilor lui Hristos, iar alții pentru a le apăra 
Comunismul este ca acea fiară roşie din Apocalips [Apocalipsa 12, 3-4] care seridică pentru a izgoni pe Hristos 
din lume. [...] 

Fiara roşie vafi biruită, fără îndoială, pină la sfirşii. Căci Biserica întemeiată de Domnul Hristos nu va putea 
fi doborită “nici de porţile iadului ” [Matei 16, 18]. Dar iată că, totuşi, în ţările unde comunismul diavolesc a 
biruit, Biserica a fost doborită. Nu pentru veşnicie, dar totuşi a fost doborită pentru veacul de azi, iar în locul 
ei s-a înstăpinit puterea diavolească a necredinţei, a stricăciunii, cu suferinţele şi moartea sufletească şi 
lrupească a oamenilor de azi. Noi credem în învierea Bisericii, atit în Rusia, cit şi în Spania comunistă. Dar 


„ această înviere, cit şi minluirea [ării noastre de pacostea stăpinirii lui Anticrist, afîrnă de vrednicia noastră! 


Dumnezeu a spus că Biserica nu va fi biruită nici de porțile iadului, pentru că Dumnezeu a avut incredere în 
vrednicia oamenilor, în alipirea lor de Dumnezeu. 

Dacă insă noi nu ne vom trezi şi nu vom porni la împlinirea datoriei noastre, în războiul pe care l-au pornit 
oştile diavoleşti, atunci prăbuşirea va veni, cum a venit şi aiurea. Şi cine ştie cite veacuri de ispăşire, în robie 
Şi chin, vor trebui să lreacă peste vieţile nenorociţilor noştri urmaşi, pină cind să [ne în]vrednicim a ne bucura 
din nou de stăpinirea Bisericii asupra sufletului oamenilor. 

Ceasul de azi e un ceas greu. De împlinirea datoriilor noastre în acest ceas atiîrnă faptul ca rîndurile viitoare 
de oameni, copiii, nepoții şi strănepoții noştri, să se bucure ori apoi să plingă în ziua Naşterii Domnului 

Să nu-i lăsăm pe urmaşii noştri să piardă binefacerile sufleteşti ale Naşterii Mintuitorului! Să nu le lăsăm 
O fară fără biserici, fără icoane, fără ocrotirea miinii lui Dumnezeu! Să nu le lăsăm copiilor noştri o viaţă în care 
vor fi pierdul pe Hristos! 

lar pentru aceasta, să nu fugim din fața jertfei pentru apărarea Crucii! Numai această jertfă poate 
răscumpăra, pentru urmaşii noştri, pe lisus Hristos, numai prin această jertfă îl vor putea avea pe Hristos printre 
ei, în zilele de Crăciun ale anilor viitori, ale veacurilor viitoare... 


lon i. MOTA 


«lar dacă s-a născut lisus în Betleemul] 
ludeii, în zilele lui ud regele. iită magii de la 
Răsărit au venit în lerusalim, întrebând. “Unde | 
este regele iudeilor, Cel ce s-a născut? Căci 
1 l-am văzut la Răsărit steaua şi am venit să ne 
i închinăm Lui”. 

ŞI auzind, regele Irod s-a tulburat, şi tot 
lerusalimul împreună cu el. Şi adunând pe toți 
arhiereii şi cărturarii poporului, căuta să afle de 
la ei unde are să se nască Hristos. lar ei i-au zis 
“In Betleemul ludeii, că aşa este scris de 
proroocul: Și (u, Betleeme, pământul lui Iuda. 
nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile 
lui Iuda, căci din une va ieşi Conducătorul care 
V-a paşte pe poporul Meu, Israel”. 

Atunci Irod, chemând în ascuns pe magi, a 
aflat de la ei lămurit în ce vreme s-a arătat 
; steaua. Și trimițându-i la Betleem, le-a zis: 
34/13 “Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre 

a Prunc şi, dacă îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca, 
venind şi eu, să mă închin Lui”. lar ei, ascultând 
pe rege, au plecat şi iată, steaua pe care o 
văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce 
a venit şi a stat deasupra, unde era Pruncul. [...] 

lar luând înştiinţare în vis să nu se mai 
întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în țara lor 
După plecarea magilor, iată îngerul Domnului 
se arătă în vis lui Iosif, zicând: “Scoală-te, ia 
Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt [...] 
fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă” 


[...] 

lar când rod a văzut că a fost amăgit de 
magi, s-a mâniat foarte şi, trimițând, a ucis pe 
toți pruncii care erau în Betleem şi în toate 
hotarele lui, de doi ani şi mai în jos, după timpul 
pe care îl aflase de la mazi 

Atunci S-a împlinit ceea ce se spusese prin 
* leremia proorocul: Glas în Rama s-a auzit 

plângere şi tânguire multă, Rahela îşi plânge 

copii şi nu voieşte să fie mângăiată că nu mai 
sunt (Matei 2, 1-18) 


8 A n a 
AFI a e, et ă 
Sa ap af , te 

j = frescă grecească de la 1600 


A APĂ Uciderea prigicilă 















PUNCTE CARDINALE 


B.R.D. Sucursala SIBIU 
Cont nr. 251 1009965175099 





Ligia BANEA (secretar de redacție), Marcel PETRISOR, Florea TIBERIAN 
Adresa Redacţie): 2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii 109, tel./[nx 0609/422536 





Tehnoredactare computerizată 
"PUNCTE CARDINALE" 


Maas SRL 
Printing, Company 


Gabriel CONSTANTINESCU (director), 
Răzvan CODRESCU (redactor şef), 
Demostene ANDRONESCU (redactor şef-adjunct), 












DD —