Guillaume Musso — Vei fi acolo

GUILLAUME MUSSO 


VEI FI ACOLO? 


Titlul original: SERAS-TU LĂ?, 2006 
Traducere de Bogdan Marin 


Prolog 
1 Prima întâlnire 


A doua întâlnire 


13 A patra întâlnire 
14 A cincea întâlnire 


Cuprins 


Născut în 1974 la Antibes (Alpes-Maritimes), Guillaume 
Musso s-a întâlnit pentru prima dată cu literatura la vârsta de 
zece ani şi a avut din primul moment convingerea că într-o bună 
zi va ajunge la rândul său să scrie romane. 

La vârsta de 19 ani, Guillaume Musso a plecat în Statele 
Unite, unde a petrecut câteva luni, descoperind New Yorkul şi 
îndrăgostindu-se de acest oraş. Pentru a-şi finanța călătoria a 
muncit ca vânzător de îngheţată, locuind împreună cu muncitori 
de diverse naţionalităţi. Declară că a învăţat foarte multe din 
această experienţă. S-a întors în Franţa cu mintea plină de idei 
de romane. 

După obţinerea unei diplome în ştiinţe economice şi-a dat 
examenul de grad şi s-a dedicat cu entuziasm meseriei de 
profesor. 

In 2004, Guillaume Musso a încredinţat editurii XO primul său 
roman, Et Apres... Bernard Fixot a fost extrem de entuziasmat 
de atmosfera unică creată de acest tânăr autor graţie scriiturii 
sale moderne. Et Apres... s-a vândut în peste 1,5 milioane de 
exemplare şi a fost tradus în 25 de limbi. Acest debut incredibil 
a fost urmat îndeaproape de imensul succes al următoarelor 
scrieri - Sauve-moi, Seras-tu là?, Parce que je t'aime, Je reviens 
te chercher şi Que serais-je sans toi? - care i-au consolidat 
poziţia de autor francez de succes, ale cărui cărţi sunt traduse în 
întreaga lume şi adaptate pentru marele ecran. 

Et Après... ecranizat de casa de producţie Fidélité Productions 
şi avându-i în rolurile principale pe Romain Duris, John Malkovich 
şi Evangeline Lilly, a avut premiera în cinematografele din 
Franţa în ianuarie 2009. Drepturile de ecranizare pentru Seras- 
tu là? Şi Parce que je t'aime au fost de asemenea achiziţionate 
de casele de producţie Films Christian Fechner şi UGC. 


Ne-am pus cu toţii cel puțin o dată această întrebare: dacă ni 
s-ar da ocazia să ne întoarcem în trecut, ce am schimba în viaţa 
noastră? 


Dacă am putea să luăm lucrurile de la capăt, ce greşeli am 
încerca să îndreptăm? Ce durere, ce remuşcări, ce regrete am 
alege să ştergem cu buretele? 


Am îndrăzni cu adevărat să dăm un sens nou vieții noastre? 
Și ce anume am vrea să devenim? 


Pentru a ne îndrepta încotro? 
Și alături de cine? 


Prolog 
Nord-estul Cambodgiei 
Anotimpul ploios 
Septembrie 2006 


Elicopterul Crucii Roşii ateriză la ora stabilită. 

Cocoţat pe un platou înalt, înconjurat de păduri, satul avea 
cam o sută de locuinţe rudimentare, construite în mare parte 
din buşteni şi crengi. Locul părea pierdut, ieşit în afara timpului, 
departe de zonele turistice Angkor şi Phnom Penh. Aerul era 
saturat de umezeală, iar noroiul se întindea peste tot. 

Pilotul nu se mai obosi să oprească motorul. Misiunea sa era 
să aducă în oraş o echipă medicală venită aici în scopuri 
umanitare. Pe o vreme normală lucrul n-ar fi fost deloc 
complicat. Din nefericire însă era septembrie şi ploile torențiale 
care cădeau fără încetare făceau dificilă manevrarea aparatului. 
Cât priveşte carburantul, nu mai rămăsese foarte mult, dar era 
totuşi de ajuns pentru a-i duce pe toţi pasagerii cu bine la 
destinaţie. 

Asta însă cu condiţia să nu apară întârzieri... 

Doi chirurgi, un anestezist şi două infirmiere, ieşiră în fugă din 
dispensarul ambulant în care lucraseră în ultima zi. În ultimele 
săptămâni străbătuseră satele din împrejurimi, tratând cum 
puteau ravagiile făcute de paludism, SIDA sau tuberculoză, 
îngrijindu-i pe cei cu membre amputate şi punându-le proteze în 
acest colţ de lume care continua să fie împânzit de mine 
antipersonal. 

La semnalul pilotului, patru dintre cei cinci membri ai echipei 
dispărură înăuntrul elicopterului. Ultimul, un bărbat în jur de 
şaizeci de ani, rămase puţin în urmă, cu privirea pierdută înspre 
grupul de cambodgieni care înconjurau aparatul. Parcă nu se 
putea hotărî să plece. 

— Doctore, trebuie să mergem! strigă pilotul. Dacă nu 
decolăm acum nu mai prindeţi avionul. 

Medicul clătină din cap. Se pregătea să urce în elicopter, când 
privirea sa se întâlni cu a unui copil întins către ei de braţele 
unui bătrân. Ce vârstă să fi avut? Doi ani? Nu mai mult de trei, 
oricum. Faţa îi era desfigurată îngrozitor de o fisură verticală, 
care-i crăpase buza de sus. O malformaţie congenitală care-l va 


condamna să se hrănească toată viaţa cu supe şi griş şi îl va 
face incapabil să articuleze vreun cuvânt. 

— Grăbiţi-vă! îl imploră una dintre infirmiere. 

— Copilul trebuie operat! strigă doctorul, încercând să 
acopere zgomotul elicelor care li se învârteau deasupra 
capetelor. 

— Nu mai avem timp! Drumurile sunt desfundate şi 
elicopterul n-o să mai poată veni după noi decât peste câteva 
zile, insistă infirmiera. 

Dar doctorul nu se mişca din loc, nereuşind să-şi ia ochii de la 
acel copil. Ştia că în această parte a lumii copiii născuţi cu „buză 
de iepure” erau uneori abandonaţi de părinţi, din cauza unor 
obiceiuri ancestrale. Şi, odată ajunşi într-un orfelinat, 
malformaţia le răpea orice şansă de a mai fi adoptați de cineva. 

infirmiera îşi reluă atacul: 

— Domnule doctor, poimâine sunteţi aşteptat la San 
Francisco. Aveţi o agendă foarte strânsă, trebuie să mergeţi la 
conferinţe şi... 

— Plecaţi fără mine! 

Doctorul puse capăt ezitării şi se îndepărtă de aparat. 

— Atunci rămân şi eu cu dumneavoastră, hotărî infirmiera, 
sărind din elicopter. 

O chema Emily. Era o americancă tânără care lucra în acelaşi 
spital cu el. 

Pilotul clătină din cap şi oftă. Elicopterul se ridică drept în sus, 
apoi rămase o clipă nemişcat şi se îndepărtă către apus. 

Doctorul îl luă în braţe pe băiat: era palid şi chircit. Însoţit de 
infirmieră, îl duse la dispensar şi avu grijă să-i vorbească tot 
timpul, pentru a-i împrăştia neliniştea dinaintea anesteziei. 
Odată băiatul adormit, desprinse cele două părţi ale vălului 
palatului şi trase de ele pentru a acoperi fanta palatală. Apoi 
repetă aceleaşi operaţiuni pentru a reface buzele, redându-i 
acestui copil posibilitatea să zâmbească. 


* 


După ce operația se termină, doctorul ieşi pe veranda 
acoperită cu bucăți de tablă şi frunze uscate. Intervenţia durase 
mult. De două zile nu mai dormise aproape deloc şi simţi cum 
oboseala îl cuprinde dintr-odată. Işi aprinse o ţigară şi privi în 


jur. Ploaia se potolise. Într-un loc norii se despărţiseră şi prin 
deschizătură se revărsa o lumină strălucitoare, cu nuanţe de 
violet şi portocaliu. E 

Nu-i părea rău că a rămas. In fiecare an pleca timp de mai 
multe săptămâni în Africa sau în Asia, ca reprezentant al Crucii 
Roşii. Aceste misiuni umanitare erau întotdeauna solicitante, dar 
deveniseră ca un drog, un mod de a evada din rutina vieţii unui 
şef de secţie dintr-un spital californian. 

Tocmai când strivea cu piciorul chiştocul ţigării simţi pe 
cineva în spatele său. Se întoarse şi îl recunoscu pe bătrânul 
care îi întinsese copilul în momentul când elicopterul se 
pregătea să decoleze. Era un fel de şef al satului. Imbrăcat în 
straie tradiţionale, era adus de spate şi avea faţa brăzdată de 
riduri. În loc de salut îşi împreună palmele în dreptul pieptului, 
privindu-l în ochi pe doctor. Apoi îi făcu semn să-l urmeze în 
locuinţa sa. Îi oferi un pahar de rachiu de orez şi abia apoi 
pronunţă primele cuvinte: 

— Îl cheamă Lou-Nan. 

Doctorul ghici că era vorba de prenumele băiatului şi se 
mulţumi să clatine din cap. 

— Îţi mulţumesc că i-ai dat un chip, adăugă bătrânul 
cambodgian. 

Chirurgul acceptă cu modestie mulţumirile şi apoi îşi întoarse 
încurcat privirea într-o parte. Prin fereastra fără geam zărea 
pădurea tropicală, deasă şi verde, aflată foarte aproape. Era o 
senzaţie ciudată să ştii că la numai câţiva kilometri, un pic mai 
sus de munţii Ratanakiri, se găseau încă tigri, şerpi şi elefanţi... 

Pierdut în gândurile sale, nu reuşi să înţeleagă de la bun 
început ce voiau să însemne vorbele gazdei sale: 

— Dacă ar fi posibil să ţi se împlinească o dorinţă, care ar fi 
aceea? 

— Poftim? 

— Care e cea mai fierbinte dorinţă a ta, doctore? 

Medicul căută mai întâi o replică spirituală, dar, doborât de 
oboseală şi cuprins de o emoție neaşteptată, răspunse cu glas 
moale: 

— Aş vrea să revăd o femeie. 

— O femeie? 

— Da, singura... singura care a contat vreodată. 


Şi atunci acolo, în acel loc retras, departe de ochii 
Occidentului, cei doi bărbaţi simţiră că iau parte la un moment 
solemn. 

— Şi această femeie... nu ştii unde e? întrebă bătrânul khmer, 
surprins de simplitatea cererii. 

— A murit acum treizeci de ani. 

Asiaticul îşi încruntă imperceptibil sprâncenele şi căzu pe 
gânduri. Apoi, după un moment de linişte, se ridică demn şi 
merse în spatele încăperii, unde, aşezate pe nişte etajere 
improvizate, stăteau îngrămădite comorile sale: cai-de-mare 
uscați, rădăcini de ginseng, şerpi veninoşi încolăciţi în formol... 

Cotrobăi un timp în acest talmeş-balmeş, apoi reuşi în fine să 
găsească ce căuta. 


Când reveni lângă doctor îi întinse un flacon minuscul din 
sticlă artizanală. 
Inăuntru se găseau zece pastile mici şi aurite... 


1 


Prima întâlnire 
Vine o seară când viitoru-ţi e deja trecut. 
Întorci atunci privirea şi-ţi vezi în urmă 
tinerețea. 
Louis ARAGON 
Aeroportul din Miami 
Septembrie 1976 
Elliott are 30 de ani 


Este o după-amiază duminicală de septembrie, sub cerul 
Floridei... 


Un Ford Thunderbird decapotabil având la volan o femeie 
tânără urcă pe şoseaua care duce către terminal. Tânăra cu 
părul fluturându-i în vânt conduce sportiv, depăşind mai multe 
maşini până să facă o scurtă escală în faţa terminalului de 
plecări, cât să coboare bărbatul instalat pe scaunul din dreapta. 
Acesta îşi ia geanta din portbagaj, apoi se apleacă în dreptul 
geamului pentru a-şi lua rămas-bun de la cea dinăuntru. Portiera 
se închide cu zgomot şi iată-l intrând în clădirea de sticlă şi oţel. 

Bărbatul este Elliott Cooper. Are un fizic plăcut şi o alură 
energică. Este doctor la San Francisco, dar haina de piele şi 
părul rebel îi dau un aer de adolescent. 

Se îndreaptă cu un aer absent către biroul de check-in pentru 
a-şi lua biletul de îmbarcare: Miami-San Francisco. 

— Pun prinsoare că deja ţi-e dor de mine... 

Surprins de această voce familiară, Elliott tresare şi se 
întoarce. 

Femeia din faţa lui îi aruncă o privire de smarald, amestec de 
provocare şi fragilitate. Poartă blugi cu talie joasă, o vestă 
cambrată din piele de căprioară, decorată cu inscripţia peace 
and love şi un tricou cu culorile Braziliei, ţara sa natală. 

— Oare când te-am sărutat ultima oară? o întreabă el, 
punându-i o mână pe umăr, aproape de gât. 

— Să tot fie cel puţin un minut. 

— O eternitate... 

O înlănţuie cu braţele şi o strânge la piept. 

Ea este llena, femeia vieţii sale. O cunoaşte de şapte ani şi îi 
datorează tot ce e mai bun în el: meseria de medic, deschiderea 


către ceilalţi şi o anumită exigenţă în felul în care îşi trăieşte 
viaţa... 

E mirat să o revadă lângă el, pentru că au fost mereu de 
acord să evite scenele lungi de despărţire, ştiind prea bine că 
până la urmă aceste câteva minute în plus le vor aduce mai 
multă suferinţă decât consolare. 

Şi asta pentru că povestea lor e una complicată. Ea locuieşte 
în Florida, el la San Francisco. 

Dragostea lor la mare depărtare este ritmată de cele patru 
fusuri orare şi cei patru mii de kilometri care separă coasta de 
est de cea de vest. 

După toţi aceşti ani ar fi putut bineînţeles să se mute 
împreună. Dar n-au făcut-o. La început pentru că le era teamă 
de rutină. Traiul împreună le-ar fi adus o viaţă mai liniştită, dar i- 
ar fi privat de aceste elanuri sufleteşti pe care le trăiau de 
fiecare dată când se regăseau şi care pentru ei erau mai 
importante ca aerul. 

Apoi fiecare şi-a construit viaţa în mediul său profesional. 
Unul îndreptat către Pacific, celălalt către Atlantic. După 
interminabile studii de medicină, Elliott reuşeşte în fine să 
obţină un post de chirurg într-un spital din San Francisco. llena, 
la rândul său, se ocupă de delfinii şi orcile! de la Ocean World 
din Orlando, cel mai mare parc acvatic din lume, unde lucrează 
ca medic veterinar. De câteva luni a început să-şi consacre o 
bună parte din timp unei organizaţii despre care se vorbeşte tot 
mai mult în ultima vreme - Greenpeace. Înfiinţată cu patru ani 
în urmă de un grup de militanţi pacifişti şi ecologişti, liga 
„luptătorilor curcubeului” s-a făcut cunoscută prin lupta sa 
împotriva testelor nucleare. Dar llena li s-a alăturat mai ales 
pentru campania împotriva masacrării balenelor şi a focilor. 

Fiecare dintre ei are deci o viaţă plină. Nu prea e loc pentru 
plictiseală în agenda lor zilnică. Şi totuşi... fiecare despărţire 
pare şi mai greu de suportat decât cea dinainte. 

„Ultimul anunț pentru pasagerii zborului 711 cu destinaţia San 
Francisco, poarta nr. 18...” 

— E avionul tău? îl întreabă ea, slăbindu-şi îmbrăţişarea. 

El încuviinţează cu o înclinare a capului, apoi, cunoscând-o 
bine: 


1Orca (Orcinus Orca, supranumită balena ucigaşă) este cel mai mare 
membru din familia delfinilor. 


— Voiai să-mi spui ceva înainte să plec? 

— Da. Vin cu tine până la poarta de îmbarcare, îi zise ea, 
luându-l de mână. 

Şi, mergând alături de el, se aruncă într-o tiradă cu uşorul său 
accent sud-american care pe el îl face să se topească. 

— Ştiu foarte bine că omenirea se îndreaptă spre catastrofă, 
Elliott. Războiul rece, ameninţarea comunistă, cursa înarmărilor 
nucleare... 

La fiecare despărţire o priveşte ca şi cum ar vedea-o pentru 
ultima oară. E frumoasă ca o flacără. 

— „.„.epuizarea resurselor naturale, ca să nu mai vorbim de 
poluare, de distrugerea pădurilor tropicale sau de... 

— llena? 

— Da? 

— De fapt unde vrei să ajungi? 

— Aş vrea să facem un copil, Elliott... 

— Aici, pe loc, în aeroport? În fața tuturor? 

Nu găsise nimic mai bun să răspundă. Încerca să-şi mascheze 
surprinderea printr-o glumă. Dar llena n-avea chef de râs. 

— Elliott, nu glumesc. Te-aş sfătui să te gândeşti serios la 
asta, îl îndemnă ea, după care îşi desprinse mâna şi se îndreptă 
spre ieşire. 

— Aşteaptă! strigă el. 

„Ultimul apel pentru domnul Elliott Cooper, pasager al 
Zborului 711 cu destinația...” 

— La naiba! bombăni el furios, păşind pe scara rulantă care 
ducea către zona de îmbarcare. 

Aproape a ajuns sus, când se întoarce pentru a-i mai face un 
ultim semn cu mâna. 

Soarele de septembrie inundă terminalul de plecări. Elliott îşi 
flutură mâna. Dar llena a dispărut deja. 


* 


Când avionul ateriză la San Francisco se lăsase deja noaptea. 
Zborul durase şase ore, iar în California era trecut de nouă 
seara. 

Elliott se pregătea să iasă din terminal şi să ia un taxi, când se 
răzgândi brusc. Murea de foame. Tulburat de cuvintele Ilenei, nu 
se atinsese de farfuria cu mâncare servită în avion şi ştia că 


acasă îl aştepta un frigider gol. La etajul doi dădu cu ochii de o 
braserie, Golden Gate Cafe, unde mai fusese împreună cu Matt, 
cel mai bun prieten al său, care îl însoțea uneori în drumurile pe 
coasta de est. Se instală la tejghea şi comandă o salată, doi 
covrigi cu mac a un pahar de chardonnay. Obosit din cauza 
decalajului orar, se frecă la ochi, apoi comandă fise pentru 
cabina telefonică din fundul sălii. Formă numărul Ilenei, dar nu 
răspunse nimeni. Diferenţa de fus orar făcea ca în Florida să fie 
trecut de miezul nopţii. llena ajunsese cu siguranţă acasă, dar 
se vede treaba că nu ţinea să-i vorbească. 

Era de aşteptat... 

Totuşi nu-i părea rău pentru reacţia sa. Adevărul e că nu-şi 
dorea un copil. 

Acesta era adevărul. 

Nu era vorba de sentimente: o adora pe llena şi avea în suflet 
iubire cât pentru zece. Dar iubirea nu era de ajuns. In acest an 
1976 n-avea deloc impresia că omenirea s-ar îndrepta în direcţia 
bună şi, ca să fie sincer până la capăt, nu ţinea să-şi asume 
responsabilitatea de a aduce un copil pe lume. 

Argumente pe care llena nici nu voia să le audă. 

Intors la bar, termină de mâncat, apoi comandă o cafea. Era 
agitat şi îşi pocni aproape fără să vrea degetele. Pachetul de 
ţigări îl ispitea din buzunarul sacoului şi nu rezistă dorinţei de a- 
şi aprinde una. _ 

Ştia că trebuia să se lase de fumat. In jurul lui se vorbea tot 
mai mult de nocivitatea tutunului. De vreo cincizeci de ani 
studiile epidemiologice demonstrau dependenţa produsă de 
nicotină şi, chirurg fiind, Elliott ştia foarte bine că riscurile de 
cancer la plămâni erau mai mari la fumători, la fel ca riscurile de 
accident cardio-vascular. Dar, asemenea multor medici, era mai 
preocupat de sănătatea celorlalţi decât de a sa proprie. Trebuie 
spus că în acea vreme era încă normal să fumezi în restaurant 
sau în avion. O vreme în care ţigara era încă un lucru şic, 
sinonim cu libertatea culturală şi socială. 

O să mă las în curând, se gândi el, scoțând un norişor de fum, 
dar nu în seara asta... Se simţea prea deprimat pentru un 
asemenea efort. 

Cu un aer absent îşi lăsă privirea să alunece dincolo de 
peretele de sticlă şi atunci dădu cu ochii de el: un bărbat 
îmbrăcat ciudat, cu o pijama bleu, care părea să-l urmărească 


din afara localului. Îşi miji ochii ca să vadă mai bine. Bărbatul 
avea în jur de şaizeci de ani, o alură încă sportivă şi o barbă 
scurtă, uşor grizonantă, care îl făcea să semene cu un Sean 
Connery pe cale să îmbătrânească. Elliott se încruntă. Ce căuta 
acest om, în picioarele goale şi în pijama, la o oră aşa târzie în 
mijlocul aeroportului? 

Tânărul doctor n-ar fi trebuit să-şi facă aceste griji, dar parcă 
o putere nevăzută îl făcu să se ridice de pe scaun şi să iasă din 
braserie. Bărbatul de afară părea dezorientat, ca şi cum tocmai 
ar fi aterizat de nicăieri. Pe măsură ce se apropia de el, Elliott se 
simţea cuprins de o nelinişte pe care nu îndrăznea să şi-o 
mărturisească. Cine era acest om? Un pacient fugit dintr-un 
spital, poate? În acest caz ar fi fost datoria lui de medic să-l 
ajute. 

Când se apropie la mai puţin de trei metri înţelese în fine ce-l 
tulburase atât: acest om îi amintea în mod ciudat de tatăl său, 
mort în urmă cu cinci ani de cancer la pancreas. 

Derutat, se apropie şi mai mult de el. Acum asemănarea era 
cu adevărat izbitoare: aceeaşi formă a feţei, aceleaşi gropiţe în 
obraji pe care le moştenise şi el... 

Și dacă era el... 

Nu, trebuia să-şi revină în fire! Tatăl său era mort, mort de-a 
binelea. Văzuse cu ochii lui cum fusese pus în sicriu şi incinerat. 

— Pot să vă ajut cu ceva, domnule? 

Bărbatul se dădu un pas înapoi. Părea la fel de tulburat ca şi 
el şi transmitea o senzaţie de forţă şi în acelaşi timp de 
nesiguranţă. 

— Pot să vă ajut cu ceva? repetă el. 

Celălalt se mulţumi să şoptească: 

— Elliott... 

De unde-i ştia numele? Şi vocea aceasta... 

Nu fusese niciodată apropiat de tatăl său... eufemistic 
vorbind. Dar acum că dispăruse, Elliott regreta uneori că nu 
făcuse mai multe eforturi pentru a-l înţelege. 

Năucit şi cât se poate de conştient de absurditatea replicii 
sale, Elliott nu se putut abţine să nu întrebe, cu glasul sugrumat 
de emoție: 

— Tată? 

— Nu, Elliott, nu sunt tatăl tău. 


În mod ciudat, acest răspuns raţional nu-l liniştea niciun pic, 
ca şi cum ceva îi spunea că n-auzise încă partea cea mai 
uluitoare. 

— Atunci cine sunteţi? 

Bărbatul îi puse mâna pe umăr. În ochi îi sclipi o luminiţă 
familiară şi ezită câteva clipe înainte să răspundă: 

— Sunt tu, Elliott... 

Doctorul se dădu un pas înapoi şi îngheţă, ca lovit de trăsnet. 

Celălalt îşi termină vorba: 

— „„„sunt tu peste treizeci de ani. 


* 


Eu însumi peste treizeci de ani? 

Elliott îşi depărta brațele a neînțelegere. 

— Ce vreți să spuneți? 

Celălalt deschise gura, dar nu mai apucă să dea nicio 
explicaţie: un şuvoi de sânge îi ţâşni din nas şi începu să i se 
scurgă pe partea de sus a pijamalei. 

— Daţi capul pe spate, strigă Elliott, scoțând din buzunar un 
şerveţel de hârtie luat cu un gest reflex din braserie, pe care îl 
apăsă pe nările celui care devenise deja pacientul său. 

— O să treacă, îi spuse pe un ton liniştitor. 

O clipă regretă că n-are cu el trusa medicală, dar hemoragia 
se opri repede. 

— Veniţi cu mine, trebuie să vă daţi cu puţină apă pe faţă. 

Bărbatul îl urmă fără să protesteze. Dar când ajunseră 
aproape de toaletă fu cuprins de frisoane, ca la începutul unei 
crize de epilepsie. 

Elliott vru să îl ajute, dar celălalt îl respinse cu putere. 

— Lasă-mă! îi strigă şi intră într-una dintre cabine. 

Oprit din avântul său, Elliott se hotări să aştepte afară. Se 
simţea responsabil pentru acest om şi starea lui îl neliniştea. 

Ce întâmplare! Mai întâi asemănarea fizică, apoi acea 
afirmaţie fără cap şi coadă - sunt tu peste treizeci de ani - iar 
acum această hemoragie nazală şi aceste frisoane. 

Să dea naiba, ce zi! 

Dar ziua era departe de a se fi terminat, căci după o vreme, 
gândindu-se că aşteptase destul, se hotări să intre înăuntru. 

— Domnule? 


Era o încăpere lungă. Elliott cercetă mai întâi şirul de 
chiuvete. Nu era nimeni în dreptul lor. Nu existau nici ferestre, 
nici ieşire de urgenţă. Bărbatul trebuia deci să fie într-una dintre 
cabine. 

— Sunteţi acolo? 

Niciun răspuns. Temându-se să nu fi leşinat, doctorul se 
repezi să deschidă prima uşă: nimeni. 

A doua uşă: nimeni. 

A treia, a patra... a zecea uşă: toate cabinele erau goale. 

În disperare de cauză, ridică ochii spre tavan. Niciun panou nu 
părea să fi fost mişcat de la locul său. 


Era imposibil şi totuşi era nevoit să se încline în faţa evidenţei 
- bărbatul pur şi simplu dispăruse. 


2 
Viitorul mă interesează foarte mult: 
e locul unde am de gând să-mi petrec 
următorii ani din viață. 
Woody ALLEN 
San Francisco 
Septembrie 2006 
Elliott are 60 de ani 


Elliott deschise brusc ochii. Era întins de-a curmezişul patului 
din dormitor. Inima îi bătea să-i spargă pieptul şi era leoarcă de 
transpiraţie. 

Ce coşmar oribil! 

El, care nu-şi amintea niciodată visele, tocmai avusese unul 
din cale-afară de ciudat: rătăcea prin aeroportul din San 
Francisco când dăduse peste un... dublu al său. Dar un dublu 
mai tânăr, care părea la rândul său surprins să îl vadă. Totul 
păruse atât de real, atât de tulburător, ca şi cum ar fi fost cu 
adevărat proiectat în urmă cu treizeci de ani. 

Elliott apăsă pe butonul care comanda deschiderea 
jaluzelelor, apoi aruncă o privire suspicioasă către flaconul 
aşezat pe noptieră care conţinea mici pastile aurite. Deschise 
recipientul: mai erau nouă. În seara dinainte, înainte să 
adoarmă, înghiţise din curiozitate una. Oare asta să fi provocat 
misteriosul vis? Bătrânul cambodgian care îi dăduse flaconul 
evitase să spună clar care sunt efectele medicamentului, deşi 
insistase pe un ton foarte solemn să „nu îl folosească niciodată 
pentru altceva”. 

Elliott se ridică cu greu şi se apropie de fereastra largă care 
dădea înspre cartierul de la marginea mării. În faţa ochilor i se 
deschidea o panoramă a oceanului, cu insula Alcatraz şi podul 
Golden Gate. Soarele care se ridica pe cer proiecta asupra 
oraşului o lumină rubinie, care-şi schimba nuanţa la fiecare 
minut. În larg, veliere şi feriboturi se întretăiau cu semnale de 
sirenă şi în ciuda orei matinale câţiva alergători avansau deja 
de-a lungul Marina Green, peluza lată de la marginea apei. 

Vederea acestor repere familiare îl calmă puţin. Fără îndoială 
avea să uite repede această noapte agitată. Abia reuşise să se 
convingă că aşa stau lucrurile când privirea îi căzu pe o reflexie 
tulburătoare în geamul ferestrei: o aureolă întunecată se 


întindea pe bluzonul pijamalei sale. Cobori privirea ca să 
cerceteze mai atent pata. 

Sânge? 

Pulsul i se acceleră, dar îşi reveni repede. Pesemne avusese o 
hemoragie nazală în timpul nopţii şi transpusese incidentul în 
vis. Un fenomen clasic, n-avea niciun rost să-şi facă griji. 

Pe jumătate liniştit, merse-n baie pentru a face un duş înainte 
să plece la spital. Potrivi apa şi rămase câteva clipe nemişcat, 
căzut pe gânduri, în timp ce încăperea se umplea de aburi. Ceva 
continua să-l tulbure. Dar ce anume? Incepuse deja să se 
dezbrace când o intuiţie fulgerătoare îl făcu să bage mâna în 
buzunarul pijamalei. Dădu peste un şerveţel de hârtie pătat de 
sânge. Pe sub dârele roşii se putea distinge silueta celui mai 
celebru pod al oraşului, peste care stătea scris Go/den Gate 
Cafe - Aeroportul San Francisco. 

Inima sa o luă iar razna, şi de data asta nu-i mai fu la fel de 
uşor să-şi regăsească liniştea. 


Oare începea să-şi piardă minţile din cauza bolii? 

Cu câteva luni în urmă, în urma unei fibroscopii, aflase că 
suferea de cancer la plămâni. La drept vorbind nu fusese deloc 
surprins: nu poţi fuma peste un pachet pe zi timp de patruzeci 
de ani fără să păţeşti nimic. Cunoscuse tot timpul riscurile şi le 
acceptase. Asta e, viaţa presupune riscuri. Nu încercase 
niciodată să trăiască sub un clopot de sticlă, nici să se protejeze 
cu orice preţ de loviturile sorții. Intr-un fel credea în destin. 
Lucrurile se întâmplă atunci când trebuie să se întâmple. lar 
omul e dator să le îndure. 

Obiectiv vorbind, era un cancer urât: una dintre formele care 
evoluau cel mai repede şi care se tratau cel mai greu. In ultimii 
ani medicina făcuse progrese în acest domeniu şi apăruseră noi 
medicamente, care permiteau în prezent să se prelungească 
viaţa bolnavilor. Dar pentru el era prea târziu. Tumoarea nu 
fusese detectată îndeajuns de devreme, iar testele scoseseră la 
iveală apariţia metastazelor în alte organe. 

| se propusese să urmeze tratamentul clasic - o combinaţie de 
chimioterapie şi radioterapie - dar refuzase. In stadiul în care 


era nu se mai putea spera mare lucru. Soarta luptei era 
pecetluită: peste doar câteva luni avea să moară. 

Deocamdată reuşise să-şi ascundă boala, dar ştia că nu va 
putea face asta la nesfârşit. Tusea devenise persistentă, durerile 
în dreptul coastelor şi al umerilor erau tot mai ascuţite, iar 
oboseala îl cuprindea uneori din senin, de unde până atunci 
avea reputaţia că nimic nu-l poate dobori. 

Dar nu durerea îl speria. Mai presus de orice se temea de 
reacţia celor din jur. In special de cea a fiicei sale Angie, în 
vârstă de douăzeci de ani, studentă la New York, şi a lui Matt, 
cel mai bun prieten al său, cu care împărţise mereu totul. 

leşi din duş, se şterse în grabă şi deschise uşa şifonierului. Mai 
mult ca oricând, îşi alese hainele cu grijă: cămaşă cu mânecă 
scurtă din bumbac egiptean şi costum italian. In timp ce se 
pregătea, umbra bolii se estompă, lăsând loc unui bărbat încă 
plin de vigoare, cu o alură virilă. Până recent, farmecul său 
incontestabil îl ajutase să aibă legături cu femei tinere şi 
frumoase, având uneori jumătate din vârsta lui. Dar aceste 
legături nu durau niciodată. Toţi cei care ne apropiaseră cât de 
cât de Elliott Cooper ştiau că în viaţa sa contau doar două femei. 
Prima era fiica sa, Angie. Pe a doua o chema llena. Murise în 
urmă cu treizeci de ani. 


leşi în stradă, unde îl întâmpinară soarele, valurile şi vântul. 
Rămase câteva clipe să admire zorii zilei care începea, apoi 
deschise uşa unui mic garaj. Se strecură într-o Broscuţă veche 
de culoare portocalie, ultimul vestigiu al unei perioade hippie de 
mult apuse. Cu capota rabatată, ieşi cu precauţie în bulevard şi 
urcă pe Fillmore Street către casele victoriene din Pacific Height. 
La fel ca în filme, străzile din San Francisco, abrupte şi sinuoase, 
formau un imens şi bizar montagne russe. Dar Elliott trecuse de 
mult de vârsta la care oamenii se amuză făcând să decoleze 
maşina în intersecţii. În dreptul California Street viră la stânga şi 
se intersectă cu un tramvai tras de cablu, care transporta primii 
turiştii către Chinatown. Înainte de enclava chinezească se 
afundă într-o parcare subterană aflată cu două grupuri de clădiri 
în spatele Catedralei Grace şi ajunse la Lenox Medical Center, 
unde lucra de mai bine de treizeci de ani. 


Ca şef al secţiei de chirurgie pediatrică era considerat unul 
din mahării spitalului. Dar această promovare era un lucru 
recent şi fusese obţinută tardiv. In toată cariera sa îşi 
consacrase eforturile pacienţilor săi, străduindu-se - lucru rar la 
un chirurg - să nu se limiteze la un simplu discurs tehnic, ci să 
țină seama şi de partea afectivă. Onorurile nu-i spuneau nimic şi 
nu încercase niciodată să-şi facă relaţii prin partide de golf sau 
weekenduri petrecute pe malul lacului Tahoe. Cu toate acestea, 
atunci când colegii săi aveau nevoie să-şi opereze propriii copii 
veneau cel mai adesea la el, ceea ce în această meserie spune 
totul. 


— M-ajuţi cu o analiză? 

Elliott îi întinse lui Samuel Below, responsabil cu laboratorul 
spitalului, o punguţă din plastic în care recoltase câteva resturi 
de pe fundul flaconului cu pastile. 

— Cee? 

— Aştept să-mi spui tu... 

Plecă apoi intempestiv spre bufetul spitalului, unde îşi luă 
prima doză de cafeină a zilei, după care urcă în blocul operator 
ca să se schimbe şi să se alăture echipei compuse dintr-un 
anestezist, o _ infirmieră şi o rezidentă din India aflată sub 
îndrumarea lui. Pacientul era un bebeluş plăpând de şapte luni 
pe nume Jack, suferind de cardiopatie cianogenă. Această 
malformaţie cardiacă, care împiedică buna oxigenare a 
sângelui, îi dădea un aspect cianotic, înţepenindu-i degetele şi 
colorându-i buzele în albastru. 

În timp ce se pregătea să facă o incizie în toracele nou- 
născutului, Elliott se simţi cuprins fără să vrea de un fel de trac, 
ca un artist înainte să intre în scenă. Operaţiile pe cord deschis 
îşi păstraseră pentru el un aer miraculos. Câte să fi făcut oare 
până atunci? Sute, mii chiar. Cu cinci ani în urmă, o echipă de 
televiziune făcuse chiar un reportaj despre el, în care se 
rostiseră cuvinte elogioase despre „mâinile sale de aur”, 
capabile să sutureze vase de sânge subţiri ca acul, folosind fire 
invizibile cu ochiul liber. Dar de fiecare dată resimțea aceeaşi 
încordare, aceeaşi teamă de a nu eşua. 


Operația dură peste patru ore, timp în care funcţiile inimii şi 
ale plămânilor fuseseră dezactivate şi preluate de un aparat. Ca 
un instalator cardiac, Elliott astupă gaura dintre cele două 
ventricule şi deschise o cale pulmonară, pentru a evita trecerea 
sângelui albastru către aortă. Era un efort minuţios, pentru care 
era nevoie de mult antrenament şi multă concentrare. Mâinile 
nu-i tremurau, dar o parte din minte îi rătăcea în altă parte: se 
gândea la propria sa boală, de care nu mai reuşea să facă 
abstracţie, şi la ciudatul vis din noaptea dinainte. Dându-şi 
brusc seama că nu era atent, se simţi prins pe picior greşit şi se 
concentră din nou la manevra pe care o avea de făcut. 

După ce termină intervenţia, Elliott le explică părinţilor 
copilului că era prea devreme pentru a se pronunţa asupra 
rezultatului operaţiei. Timp de câteva zile bebeluşul avea să fie 
ţinut sub supraveghere în unitatea de îngrijiri intensive, unde 
respiraţia urma să-i fie asistată în continuare, până când 
plămânii şi inima vor redeveni încet-încet pe deplin funcționali. 

Fără să-şi schimbe costumul de chirurg ieşi în parcarea 
spitalului. Soarele, ridicat deja sus pe cer, îl năuci şi timp de 
câteva clipe fu dezorientat. Era epuizat, la capătul puterilor, cu 
mintea plină de întrebări: oare era rezonabil să-şi nege boala, 
cum făcea el? Era prudent să continue operaţiile, cu riscul de a 
pune în pericol viaţa pacienţilor? Ce s-ar fi întâmplat în 
dimineaţa asta dacă i se făcea rău în mijlocul intervenţiei? 

Pentru a gândi mai limpede îşi aprinse o ţigară şi trase primul 
fum cu voluptate. Era singura parte bună a bolii: putea de-acum 
să fumeze cât voia, nu mai avea nicio importanţă pentru 
evoluţia cancerului. 

O pală de vânt îl făcu să tremure. De când ştia că va muri în 
curând, devenise mai sensibil la cele din jur. Simţea aproape 
fizic pulsul oraşului, ca şi cum ar fi fost un organism viu. Spitalul 
domina micul deal Nob Hill. De aici de sus se puteau simţi 
vibraţiile care urcau dinspre port şi dinspre cheiuri. Deodată se 
hotărî: va renunţa la operat la sfârşitul lunii şi le va spune lui 
Angie şi lui Matt despre boală. 

Se terminase. Nu te poţi întoarce în trecut. Nu mai avea să se 
ocupe niciodată cu singurul lucru pentru care se simţea cu 
adevărat util - îngrijirea celorlalţi. 

Mai contemplă câteva clipe această hotărâre abruptă şi se 
simţi bătrân şi vrednic de milă. 


— Domnule doctor? 

Elliott se întoarse şi se trezi faţă în faţă cu Sharika, rezidenta 
indiancă. Îşi schimbase hainele, trecând de la bluzonul de doctor 
la o pereche de blugi decoloraţi şi un maiou drăguţ, cu bretele 
subţiri. Îi întinse timidă un pahar de cafea. Era toată numai 
frumuseţe, tinereţe şi viaţă. 

Elliott acceptă băutura şi îi mulţumi cu un zâmbet. 

— Am venit să-mi iau rămas bun, domnule doctor. 

— Rămas-bun? 

— Stagiul meu în Statele Unite s-a terminat astăzi. 

— Într-adevăr, îşi aminti el, pleci la Bombay. 

— vă mulţumesc pentru ajutor şi pentru amabilitate. Am 
învăţat multe de la dumneavoastră. 

— Şi eu îţi mulţumesc pentru ajutor, Sharika, o să fii un doctor 
bun. 

— Dar dumneavoastră, dumneavoastră sunteţi un doctor 
mare. 

Elliott dădu din cap, jenat de compliment. 

Tânăra indiancă făcu un pas înainte şi se apropie de el. 

— Îmi spuneam... îmi spuneam că poate am putea cina 
împreună în oraş în seara asta. 

Într-o clipă pielea ei frumoasă şi arămie se îmbujorase. Era 
timidă şi nu-i venea deloc uşor să facă această propunere. 

— Îmi pare foarte rău, dar nu se poate, răspunse Elliott, uimit 
de turnura pe care o lua această conversaţie. 

— Înţeleg, răspunse ea. 

Lăsă să treacă câteva secunde, după care adăugă: _ 

— Stagiul meu se termină oficial la şase după-amiaza. In 
seara asta n-aţi mai fi şeful meu, iar eu n-aş mai fi subordonata 
dumneavoastră. Dacă asta vă reţinea... 

Elliott o privi mai atent. Câţi ani să fi avut? Douăzeci şi patru? 
Douăzeci şi cinci cel mult. Nu îi făcuse niciodată avansuri, iar 
acum se simţea prost din cauza situaţiei. 

— Nu, nu e asta. 

— Ciudat, spuse ea, am crezut mereu că nu vă sunt 
indiferentă... 

Ce să-i fi răspuns? Că o parte din el era deja moartă, iar 
cealaltă avea să-i urmeze în curând? Că se spune că dragostea 
n-are vârstă, dar e o prostie... 

— Nu ştiu ce să spun. 


— Atunci nu spuneţi nimic, mai zise ea cu voce pierdută, în 
timp ce îi întorcea spatele. 

Jignită, se îndepărtase deja de el când îşi aminti ceva. 

— A, era să uit, spuse ea fără să se întoarcă, la recepţie a 
sosit un mesaj din partea prietenului dumneavoastră Matt: vă 
aşteaptă de jumătate de oră şi a-nceput să-şi piardă răbdarea. 


* 


Elliott se precipită afară din spital şi se urcă din mers într-un 
taxi. Îi promisese lui Matt că vor lua prânzul împreună şi era în 
mare întârziere. 

Aşa cum există dragoste la prima vedere, există şi prietenie la 
prima vedere. Matt şi Elliott se întâlniseră în urmă cu patruzeci 
de ani în nişte împrejurări atipice. La prima vedere îi despărţea 
totul: Matt era francez, extravertit, iubea femeile frumoase şi 
plăcerile vieţii; Elliott era american, mai degrabă rezervat şi 
solitar. Cumpăraseră împreună o fermă viticolă în Napa Valley - 
P&rigordul Californiei. Vinurile pe care le produceau acolo - un 
cabernet sauvignon foarte plăcut şi un chardonnay cu gust de 
ananas şi pepene galben - îşi formaseră o bună reputaţie 
mulţumită eforturilor îndârjite ale lui Matt de a le promova în 
toată ţara, ca şi în Europa şi Asia. 

Pentru Elliott, Matt era prietenul care i-ar rămâne în ziua în 
care nu va mai avea niciun prieten, cel pe care l-ar suna în 
mijlocul nopţii dacă ar avea nevoie să se descotorosească de un 
cadavru. 

Până una alta însă Elliott era în întârziere, iar Matt avea să-i 
facă scandal... 


Foarte selectul restaurant Bellevue, unde cei doi luau frecvent 
prânzul, era ridicat de-a lungul Embarcadero şi dădea către 
cartierul de lângă mare. Cu un pahar în mână, Matt Delluca 
aştepta de o jumătate de oră pe terasa în aer liber cu vedere 
către Bay Bridge, Treasure Island şi zgârie-norii din cartierul de 
afaceri. 

Era pe punctul să comande al treilea pahar când îi sună 
telefonul. 


— Salut Matt, scuză-mă, o să întârzii un pic. 

— A, dar nu te grăbi, Elliott. Cu timpul am ajuns să mă 
obişnuiesc cu viziunea ta aparte asupra punctualităţii... 

— Nu-i adevărat ce se-ntâmplă! Mi se pare mie sau îmi faci o 
scenă? 

— Da' de unde, bătrâne. Doar tu eşti doctor, şi când salvezi 
viaţa altora ai toate drepturile din lume, se ştie chestia asta. 

— Deci e cum credeam, îmi faci o scenă... 

Matt nu se putu abţine să nu zâmbească. Cu mobilul la ureche 
părăsi terasa şi intră în salonul principal al restaurantului. 

— Vrei să-ţi comand ceva? îi propuse el, apropiindu-se de 
vitrina cu crustacee. Am în faţă un crab care freamătă de 
nerăbdare să-ţi servească drept prânz... 

— Am încredere în gusturile tale. 

Matt închise telefonul şi cu un semn către ospătar pecetlui 
soarta bietului crustaceu. 

— Şi un crab fript! 

Peste încă un sfert de oră, Elliott traversa în fugă salonul 
spaţios, decorat cu lambriuri din lemn preţios şi multe oglinzi. 
După ce se împiedică în căruciorul cu deserturi şi se ciocni de un 
chelner, se aşeză în fine lângă prietenul său, la masa lor 
obişnuită. Începu cu un avertisment: 

— Dacă mai ţii la prietenia noastră evită să pronunţi cuvintele 
„întârziere” şi „din nou” în aceeaşi propoziţie. 

— N-am zis nimic, îl linişti Matt. Am rezervat această masă 
pentru ora 12, acum e 13 şi 20, dar n-am zis nimic. Deci, ce-ai 
făcut în Cambodgia? 

Elliott de-abia apucă să deschidă gura că fu cuprins de un 
acces de tuse. 

Matt îi întinse un pahar de apă minerală. 

— Nu tuşeşti cam mult? se alarmă el. 

— Nu-ţi face griji. 

— Da, dar totuşi... n-ar trebui să-ţi faci o investigaţie... o 
scanare, o chestie de-asta? 

— Alo, eu sunt doctorul aici, răspunse Elliott deschizând 
meniul. Ce zici că mi-ai comandat? 

— Nu mi-o lua în nume de rău, dar mi se pare că arăţi ca 
naiba. 

— Mai ai multe amabilităţi din astea? 

— Sunt îngrijorat pentru tine: munceşti prea mult. 


— N-am nimic, ţi-am zis! M-a obosit un pic misiunea asta în 
Cambodgia. 

— Nu trebuia să te duci, hotărî Matt schiţând o grimasă. Asia, 
pentru mine... 

— Dimpotrivă, îmi face foarte bine. Dar mi s-a întâmplat o 
chestie acolo. 

— Ce chestie? 

— Am întâlnit un bătrân cambodgian, l-am ajutat cu ceva, şi 
ca un duh ieşit din lampă a vrut să ştie care ar fi cea mai mare 
dorinţă a mea... 

— Şi ce i-ai răspuns? 

— l-am cerut un lucru imposibil. 

— Să câştigi şi tu o partidă de golf? 

— Hai, termină! 

— Bine, spune... 

— l-am zis c-aş vrea să revăd pe cineva... 

Ajunşi aici, Matt înţelese că celălalt vorbea serios şi abandonă 
tonul glumet. 

— Şi pe cine ai vrea să revezi? întrebă el, ştiind deja 
răspunsul. 

— Pe llena... 

Un val de tristeţe se abătu peste cei doi. Elliott încercă totuşi 
să nu se lase cuprins de melancolie. În timp ce chelnerul aducea 
antreurile îşi reluă povestirea, relatându-i prietenului său 
uimitoarea întâmplare cu flaconul de pastile şi coşmarul 
tulburător prin care trecuse în noaptea dinainte. 

Matt încercă să-l liniştească: 

— Eu zic să uiţi de povestea asta şi s-o laşi un pic mai moale 
la lucru. 

— N-ai idee cât de tulburător a fost coşmarul, cât de adevărat 
părea. A fost atât de... atât de ciudat să te revezi când aveai 30 
de ani. 

— Şi chiar crezi că a fost de la pastilele alea? 

— Păi de la ce? 

— Poate ai mâncat ceva stricat, încercă Matt o explicaţie. 
După părerea mea mergi prea des la chinezi... 

— Termină! 

— Vorbesc serios. Nu mai da pe la Chow. Sunt sigur că rața lui 
rumenită e de fapt un câine... 


Restul mesei continuă într-o atmosferă mai destinsă. Matt 
avea darul să răspândească voia bună în jur. Cu el, Elliott uita 
de gândurile întunecate şi de grijile sale. Conversaţia devenise 
glumeaţă şi se ajunsese la subiecte mai frivole. 

— Ai văzut-o pe tipa de la bar, întrebă Matt, muşcând din 
banana flambată. Mă filează, nu? 

Elliott se întoarse spre bar: o nimfă frumuşică, cu picioare 
interminabile şi ochi de căprioară, sorbea languros dintr-un 
pahar de Martini. 

— E o damă de companie, dragul meu. 

Matt dădu din cap. 

— Nici vorbă. 

— Pui pariu? 

— Spui asta pentru că m-a ales pe mine. 

— Câţi ani zici să aibă? 

— Douăzeci şi cinci. 

— Şi tu cât ai? 

— Şaizeci, recunoscu Matt. 

— Vezi, de-aia e damă de companie... 

Câteva clipe Matt păru afectat de această replică, apoi 
reacţiona viguros: 

— Sunt mai în formă ca oricând! 

— Îmbătrânim, prietene, îmbătrânim. Asta-i viaţa, trebuie să 
te-nclini în faţa ei. 

Matt păru să reflecteze la acest adevăr, vizibil nemulţumit. 

— Trebuie să plec, anunţă Elliott în timp ce se ridica de la 
masă. Mai am câteva vieţi de salvat azi. Tu? Ce program ai 
pentru după-amiaza asta? 

Matt aruncă o privire către bar, constatând cu tristeţe că 
nimfa stătea de vorbă cu un client tânăr. În urmă cu câţiva ani 
ar fi fost încă în stare să smulgă fata din ghearele acelui 
fandosit, dar acum se simţea depăşit, ca un boxeur care a ajuns 
la capătul puterilor. 

— Am maşina în parcare, îi spuse lui Elliott, pe care îl 
ajunsese din urmă. Vin cu tine la spital. Bătrânul din mine ar 
avea poate nevoie de o mică revizie tehnică... 


3 
Aşezaţi-vă timp de o oră lângă o fată 
frumoasă - ora va părea un minut. 
Aşezaţi-vă un minut pe o sobă încinsă 
- minutul va părea o oră. Asta e relativitatea. 
Albert EINSTEIN 
San Francisco, 1976 
Elliott are 30 de ani 


— Nu că ne e bine aici? întrebă Matt, lungindu-se pe nisip şi 
arătând către golful imens, înconjurat de coline, care se întindea 
în faţa privirii lor. 

Pe vremea aceea cei doi nu se îmburgheziseră încă. Nici nu se 
punea problema să piardă timpul cu masa la restaurant. La 
prânz preferau să se întâlnească pe plajă ca să înfulece în grabă 
un hot dog, după care se întorceau la muncă. ` 

Era o zi frumoasă, scăldată într-o lumină strălucitoare. In 
depărtare, învăluit într-o ceață uşoară, podul Golden Gate părea 
să plutească pe un covor de nori lăptoşi. 

— Ai dreptate, ne e mai bine aici decât în închisoare, îl aprobă 
Elliott, muşcând dintr-un sandviş. 

— Azi am o veste importantă pentru tine, anunţă Matt cu un 
aer misterios. 

— Serios? Ce anume? 

— Mai ai răbdare un pic, bătrâne, o să vezi surpriza la desert. 

În jurul lor, încercând să profite de ultimele zvâcniri ale 
acestei veri târzii, se zbenguiau un grup de tineri îmbrăcaţi după 
ultima modă: bărbaţii cu pantaloni evazaţi, tricouri satinate şi 
favoriţi; femeile cu tunici lungi şi pestriţe, veste din velur şi 
zorzoane. 

Matt dădu drumul la radio şi nimeri peste şlagărul zilei: Hotel 
California a celor de la Eagles. 

Fredonând refrenul cântecului, măsura plaja cu privirea. 

— Ai văzut-o pe tipa din dreapta ta? Cred că ne filează. 

Elliott se întoarse discret: pe un prosop era întinsă o tânără, 
plină de graţie ca o nimfă, savurând o îngheţată italiană. Îşi 
schimbă poziţia picioarelor de doi metri şi le aruncă o ocheadă. 

— Tot ce se poate. 

— Cum ţi se pare? întrebă Matt, în timp ce răspundea cu un 
zâmbet la privirea fetei. 


— Îţi amintesc că în viaţa mea este deja cineva. 

Matt expedie acest argument cu un gest nerăbdător al mâinii. 

— Ştiai că doar cinci la sută dintre mamifere trăiesc în cuplu? 

— Şi ce-i cu asta? 

— Ce mai aştepţi să te alături celor 95 la sută care nu-şi 
complică viaţa cu astfel de principii? 

— Nu ştiu dacă llena ar fi de aceeaşi părere... 

Matt înghiţi ultima bucată de hot-dog, aruncând o privire 
îngrijorată către prietenul său. 

— Eşti sigur că-i totul în regulă? Arăţi ca naiba azi. 

— Termină cu complimentele astea, mă faci să mă simt prost. 

— Îmi fac griji pentru tine - munceşti prea mult. 

— Munca înseamnă sănătate. 

— Hai c-am înţeles: te-ai dus iar la restaurantul ăla chinezesc 
de lângă tine... 

— La domnul Chow? 

— La el. Ai gustat din rața lui à la Beijing? 

— E foarte bună. 

— Cic-ar fi de fapt pisică... 

Fură întrerupţi de un vânzător ambulant de îngheţată: 

— Ce aromă ar dori domnii? Fistic, caramel, nucă de cocos? 

Elliott se lăsă în mâinile prietenului său, vădit satisfăcut să 
comande pentru amândoi. Dar nici nu dispăru bine vânzătorul, 
că discuţia se reînnodă de unde rămăsese. 

— Cum a fost weekendul în Florida? Parcă te frământă ceva... 

— Mi s-a întâmplat o chestie ciudată ieri seară, mărturisi 
Elliott. 

— Sunt numai urechi. 

— Am întâlnit pe cineva la aeroport. 

— O femeie? 

— Un bărbat... cam pe la şaizeci de ani. 

În timp ce Matt începuse deja să se încrunte a neîncredere, 
Elliott îi povesti strania întâlnire cu vizitatorul misterios care 
sfârşise prin a dispărea în toaleta aeroportului. 

Matt lăsă să treacă câteva secunde, apoi făcu o grimasă 
nemulțumită şi mormăi: 

— Mda, pare mai grav decât m-aşteptam. 

— Îţi jur c-aşa a fost. 

— Bătrâne, ascultă la mine: ar trebui s-o laşi mai moale la 
lucru. 


— Nu-ţi face griji pentru mine. 

— Chiar aşa, de ce mi-aş face griji? Mi-ai povestit doar că un 
alt tu însuţi a venit din viitor ca să facă puţină conversaţie cu 
tine. E cât se poate de normal, nu? 

— Bine, bine, hai să vorbim de altceva. 

— Ce mai face scumpa ta llena? 

Elliott întoarse privirea către ocean şi timp de câteva clipe 
privirea i se pierdu în depărtare, înspre norii de ceaţă care 
învăluiau picioarele metalice ale podului Golden Gate. 

— Vrea un copil, răspunse el, căzut pe gânduri. 

Faţa lui Matt se lumină deodată: 

— Extraordinar, pot să-i fiu eu naş? 

— Nu vreau copii, Matt. 

— A! Pot să ştiu şi de ce? 

— Ştii foarte bine: lumea în care trăim a devenit prea 
periculoasă, prea imprevizibilă... 

— Bati câmpii, amice. Păi n-o să fii tu acolo să-l protejezi pe 
năpârstoc, la fel şi llena, plus că o să mai dau şi eu o mână de 
ajutor. Doar pentru asta există părinţii, nu? 

— Îţi vine uşor să vorbeşti. Duci o viaţă de crai, îţi schimbi 
prietenele o dată la două zile şi nu te văd deloc întemeind o 
familie. 

— Asta pentru că n-am avut norocul să dau peste o fată ca 
llena. Numai ţie ţi se putea întâmpla aşa ceva. Nu era decât una 
pe tot pământul şi aceea te-a ales pe tine. Dar tu eşti prea bătut 
în cap ca să-ţi dai seama... 

Elliott întoarse privirea şi nu răspunse nimic. Un val mare se 
lovi de țărm şi stropii ajunseră până la ei. Nu trecură decât 
câteva minute şi buna-dispoziţie îşi făcu din nou apariţia, 
conversaţia întorcându-se la subiecte mai puţin grave. 

Când Matt consideră că sosise momentul pentru „surpriză”, 
scotoci în geantă şi scoase o sticlă de şampanie rozé. 

— Ce sărbătorim? întrebă Elliott. 

— Gata, am găsit-o în sfârşit, bătrâne, anunţă bucuros, 
desfăcând cu zgomot şampania. 

— Femeia vieţii tale? 

— Nu! 

— Soluţia la problema foametei în lume? 

— Ferma noastră, amice! Viitoarea noastră podgorie! Un 
teren minunat, pe culmea unui deal, cu o casă mare din lemn... 


Matt îşi luase brevetul de pilot cu câţiva ani în urmă. Îşi 
cumpărase un hidroavion şi făcea bani frumoşi plimbând turiştii 
pe deasupra golfului. Dar avea de multă vreme visul cam 
nebunesc să-şi înfiinţeze împreună cu Elliott propria fermă 
viticolă în Napa Valley. 

— Crede-mă, e momentul perfect pentru o investiţie, începu 
el să explice, cuprins de exaltare. In prezent nu sunt decât 
câteva podgorii în acea vale, dar vinul e viitorul Californiei. E 
aurul nostru roşu, înţelegi? Dacă pornim acum afacerea, o să 
fim bogaţi! 

Nu foarte convins, dar bucuros de fericirea prietenului său, 
Elliott promise că va veni să vadă terenul în weekendul următor 
şi-i ascultă amuzat visele grandioase, până când soneria 
ceasului îl readuse cu picioarele pe pământ. 

— Ok, te las, spuse el ridicându-se şi întinzându-şi oasele, mai 
am câteva vieţi de salvat azi. Tu? Ce program ai pentru după- 
amiază? 

Matt se întoarse ca să vadă dacă nimfa nu plecase. De parcă 
abia l-ar fi aşteptat, tânăra îi aruncă o ocheadă plină de 
subînţelesuri. 

Matt nu-şi mai încăpea în piele de bucurie. Era tânăr, frumos 
şi avea toată viaţa înainte. 

— Cred că o să încerc la rândul meu o intervenţie decisivă... 


* 


Blocat în trafic, taxiul de-abia se târa de-a lungul Hyde Street. 
Elliott plăti şi trânti portiera. Nu mai era mult până la spital. În 
ritmul în care se circula ajungea mai repede pe jos. Îşi aprinse o 
ţigară şi începu să urce panta cu un pas alert. De fiecare dată 
când se apropia de locul unde muncea simţea un fel de angoasă 
difuză. Aceleaşi întrebări îi reveneau iarăşi şi iarăşi în minte. Va 
fi oare la înălţimea aşteptărilor celorlalţi? Va reuşi să ia deciziile 
cele mai bune? Va reuşi să-şi salveze pacienţii? 

Nu ajunsese încă la vârsta la care simţi că nu te mai poate 
afecta nimic. Nu-şi formase încă o carapace, o armură interioară 
pentru a se proteja. Până atunci avusese un parcurs impecabil: 
studii strălucite la Berkeley, unde făcuse doi ani într-unul, 
externat la Boston, patru ani de rezidenţiat şi mai multe 


specializări pediatrice pentru postul permanent. De fiecare dată 
avusese parte de note şi aprecieri superlative. 

Cu toate acestea nu era mereu sigur că e făcut pentru 
această meserie. Exista desigur mulţumirea că se ocupa de 
ceilalţi şi se simţea folositor. Uneori, la capătul câte unei zile 
reuşite, când avea sentimentul că intervenţia sa fusese decisivă, 
pleca de la spital aproape plutind. Se urca în maşină şi gonea 
de-a lungul falezei. Luptase de partea vieţii şi câştigase. Într-un 
fel în acele seri se simţea, timp de câteva ore, egalul lui 
Dumnezeu. Dar această beatitudine nu dura niciodată prea 
mult. Exista mereu un mâine sau un poimâine în care un pacient 
„care n-ar fi trebuit să moară” se prăpădea sub ochii lui. 

Se uită la ceas, strivi cu călcâiul chiştocul şi grăbi pasul. 
Spitalul începea să se profileze la vreo sută de metri în faţa sa. 

Sunt oare făcut pentru asta? se întrebă el din nou. 

Ce fel de doctor avea să ajungă? Alesese această cale pentru 
a-şi respecta o promisiune de demult, făcută în urma unei 
întâmplări importante din viaţa sa. Nu-şi regreta alegerea, dar 
uneori îl invidia pe Matt pentru viaţa sa lipsită de griji. De zece 
ani nu mai avea timp de nimic: nici de citit, nici de sport, de 
nimic în afară de muncă. 

Intră în holul spitalului, îşi luă bluzonul şi urcă la etajul doi. În 
oglinda din ascensor vedea o figură de om obosit. Nici nu mai 
ştia de când nu mai dormise opt ore fără întrerupere. De când 
cu nopţile de gardă se învățase să doarmă pe sponci, când 
apuca, în porţii de câte zece minute, şi nu mai reuşea niciodată 
să lenevească în pat dimineaţa. 

Impinse uşa unui salon cu podeaua lucind de curăţenie unde îl 
aştepta Ling, un rezident de la urgente. 

— Aş avea nevoie de opinia dumneavoastră pentru un caz 
pediatric, domnule doctor, îl informă el, prezentându-l domnului 
şi doamnei Romano, perechea care îl însoțea. 

El era mic şi brunet, genul de italo-american care inspiră 
imediat simpatie. Ea mai înaltă, blondă, cu un aer nordic. O 
frumoasă întâlnire a extremelor. 

Cei doi nu sunt veniţi pentru o problemă proprie, ci pentru 
fiica lor Anabel, care tocmai a fost adusă în secţie şi stă întinsă 
pe unul din paturile din salon, fără să dea semne de viaţă. 

— Mama sa a găsit-o aşa când s-a întors acasă după serviciu. 
Bănuim că nu s-a trezit de dimineaţă, explică Ling. Am cerut 


investigaţii complete, iar doctorul Amendoza a făcut o analiză cu 
tomodensitometrul. 

Era vorba de un nou aparat de imagistică medicală care 
începea să se răspândească în spitalele din lumea întreagă sub 
numele de „scanner”. 

Elliott se apropie de corpul fetei aflate în comă. Anabel avea 
cam cincisprezece ani şi moştenise atât înfăţişarea blondă a 
mamei sale, cât şi candoarea tatălui. 

— S-a plâns în ultima vreme de dureri de cap sau de greață? 

— Nu, răspunse mama. 

— Se droghează? 

— Nu! 

— Se poate să se fi lovit la cap în somn, sau să fi căzut din 
pat? 

Înainte chiar să o ausculte pe adolescentă, Elliott simţi cum 
viaţa se scurge încet-încet din ea, iar moartea, ghemuită într-un 
colţ al camerei, îşi aşteaptă ceasul. 

Începutul auscultării se dovedi totuşi dătător de speranţă. 
Anabel respira cum trebuie, inima şi plămânii funcționau normal. 
Elliott îi verifică apoi reflexul cornean. Şi acolo lucrurile stăteau 
bine. 

Dar lucrurile luară o întorsătură urâtă odată cu examinarea 
pupilelor. Mişcând încetişor capul pacientei într-o parte şi-n alta, 
Elliott constată că ochii nu se deplasau odată cu capul. Apoi, 
când îi apăsă sternul, încheietura mâinii se contractă - un 
simptom îngrijorător. 

— Nu e bine, nu-i aşa? întrebă domnul Romano. E o problemă 
la creier? 

Elliott nu se aventură: 

— E prea devreme să ne pronunţăm. Să aşteptăm rezultatele 
investigaţiilor. 

Acestea sosiră peste câteva minute. Când doctorul lipi 
radiografia de peretele luminos, bănuia deja ce avea să vadă. 
Cum se găseau într-un spital universitar, îl lăsă pe rezident să 
formuleze diagnosticul: 

— Edem cerebral? 

— Exact, confirmă Elliott, cu părere de rău. Edem cerebral 
hemoragic. 

Părăsi încăperea întunecată şi se alătură din nou părinţilor 
fetei. 


— Cum e, domnule doctor? întrebară amândoi în cor, îndată 
ce îl văzură. 

Îi privi plin de compasiune. Ar fi vrut să le spună ceva 
liniştitor, de genul „totul e în regulă, micuța trebuie să-şi revină 
dintr-un moment în altul”. Dar adevărul era altul. 

— Îmi pare nespus de rău, dar fata dumneavoastră a avut un 
atac cerebral şi starea ei e disperată. 

Se făcu linişte, o clipă de tăcere care părea să nu se mai 
termine, până când cei doi părinţi înţeleseră implicaţiile acestei 
veşti. Mama îşi înăbuşi cu greu un strigăt, în timp ce tatăl refuza 
să accepte verdictul: 

— Dar respiră! Trăieşte! 

— Acum da, dar are un edem care se va mări până când îi va 
afecta capacităţile respiratorii, şi atunci va face un stop 
respirator. 

— Poate fi pusă pe respiraţie artificială, strigă mama. 

— Da, doamnă, am putea să facem asta, dar n-ar schimba cu 
nimic lucrurile. 

Clătinându-se, tatăl se apropie de corpul fetei. 

— Cum... cum să facă un atac cerebral? N-are nici 
cincisprezece ani... 

— Se poate întâmpla oricând, oricui, explică Elliott. 

Un soare strălucitor invada încăperea, umplând-o cu o lumină 
insolentă, care mângâia părul de aur al adolescentei. Părea doar 
adormită şi era greu să accepţi că nu se va mai trezi niciodată. 

— Dar nu încercaţi măcar s-o operaţi? întrebă mama, 
nevenindu-i să creadă ce se întâmplă. 

Soţul ei se apropiase de ea şi o luă de mână. Elliott o privi şi 
spuse cu glas pierdut: 

— Nu se mai poate face nimic, doamnă Romano, îmi pare 
nespus de rău. 

Ar fi vrut să mai stea cu ei, să ia asupra sa o părticică din 
nefericirea lor, să găsească câteva vorbe de mângâiere, deşi 
ştia prea bine că într-o astfel de situaţie nu se pot găsi astfel de 
vorbe. Dar o infirmieră îl chemase deja. Avea programată o 
operaţie pentru ora 3 şi era deja în întârziere. 

Înainte să plece ar fi trebuit să-şi facă datoria până la capăt şi 
să-i întrebe pe părinţi dacă erau de acord cu o prelevare de 
organe. Ar fi urmat o discuţie suprarealistă, în care ar fi încercat 
să-i convingă că moartea fiicei lor ar fi putut poate contribui la 


salvarea vieţii altora. Ar fi trebuit într-adevăr să-şi facă datoria, 
dar azi nu se simţea deloc în stare de aşa ceva. 

Aşa că ieşi din salon simțindu-se în acelaşi timp deznădăjduit 
şi plin de mânie. Înainte să urce la blocul operator, se opri la 
toaletă ca să-şi dea cu apă rece pe faţă. 

N-o să am niciodată copii, se jură el, privindu-se în oglindă. 

N-o să am niciodată copii, pentru că nu vreau să-i văd murind! 

lar dacă llena nu putea înţelege asta, n-avea ce să-i facă... 


* 


Orlando, Florida 
1976 


Seara se lăsa peste imensul parc zoologic Ocean World. În 
timp ce ultimele raze de soare alungeau tot mai mult umbrele 
chiparoşilor, vizitatorii răzleţi părăseau încet-încet rezervaţia 
marină, încântați de întâlnirea cu delfinii, ţestoasele uriaşe şi leii 
de mare. 

llena se aplecă deasupra unui bazin cu orci, încercând s-o 
convingă pe Anuşka, cea mai mare dintre „balenele ucigaşe”, să 
vină la marginea apei. 

— Bună, frumoaso! 

Tânăra prinse animalul de o înotătoare şi îl îndemnă să se 
întoarcă cu burta în sus. 

— Nu te speria, n-o să doară, o linişti ea, apoi îi înfipse un ac 
în carne pentru a-i lua puţin sânge. 

Era de fiecare dată o operaţiune dificilă. Orcile sunt cetaceele 
cele mai inteligente, dar în acelaşi timp şi cele mai feroce. În 
ciuda alurii sale simpatice, Anuşka rămânea un monstru lung de 
şase metri şi cântărind patru tone, în stare să te dea gata cuo 
lovitură de coadă sau să-ţi reteze un membru cu fălcile care 
ascundeau zeci de dinţi de oţel. Pentru fiecare astfel de 
intervenţie, llena se străduia să-l facă pe animal să coopereze 
de bună-voie, încercând să transforme totul într-un joc. De 
obicei nu apăreau probleme. Ştia să „simtă” animalele, şi asta o 
făcea o îngrijitoare excelentă. 

— Gata, asta a fost tot, spuse ea în timp ce scotea acul. 

Ca să recompenseze mastodontul din bazin îi aruncă o 
găleată de peşti congelaţi şi o mângâie cu drag pe Anuşka. 


llena era pasionată de munca sa. În calitate de medic 
veterinar al parcului era responsabilă pentru sănătatea fizică şi 
mentală a tuturor animalelor de acolo. Superviza întreţinerea 
bazinelor, pregătirea hranei şi participa chiar şi la instruirea 
dresorilor. Acest cumul de responsabilităţi era destul de 
neobişnuit pentru cineva de vârsta sa, în plus şi femeie. Şi 
trebuie spus că se zbătuse mult ca să obţină acest post. De 
când era mică fusese pasionată de lumea acvatică, în mod 
special de cetacee. Pe lângă diploma de veterinar se 
specializase în biologie marină şi urmase cursuri aprofundate de 
psihologie a animalelor. Dar în acest domeniu locurile erau greu 
de obţinut, ocaziile de a te angaja extrem de rare, iar şansele de 
a ajunge să lucrezi cu delfini şi orci aproape la fel de reduse ca 
cele de a deveni astronaut. Cu toate acestea nu renunţase la 
visul său şi până la urmă se dovedi că bine făcuse. Cu cinci ani 
în urmă, în 1971, Walt Disney alesese mica localitate Orlando ca 
amplasament pentru construcţia Disney World, uriaşul său parc 
de distracţii. Confruntat cu afluenţa de turişti, Orlando trecuse 
rapid de la rangul de orăşel de provincie la cel de principal loc 
de atracţie din Florida. Ocean World fusese o consecinţă firească 
a succesului de care se bucurase Mickey Mouse şi astfel s-a 
înfiinţat în zonă cel mai mare parc zoologic marin din ţară. Cu un 
an înainte de inaugurarea oficială llena începuse deja să 
asedieze conducerea parcului cu scrisori şi cereri pentru a 
obţine un post care-i fusese promis unui veterinar mai în vârstă. 
A fost primită pentru o probă, şi în cele din urmă a reuşit să fie 
titularizată în dauna confratelui său! Era partea bună a Americii: 
competențele începeau în fine să aibă prioritate în detrimentul 
vârstei, al sexului sau al originii sociale. 

Işi adora meseria. Ştia că prietenii ei de la Greenpeace 
strâmbau uneori din nas pentru că animalele sunt ţinute în 
captivitate, însă nu se putea spune că Ocean World este 
indiferent faţă de mediu. llena tocmai obținuse de altfel din 
partea conducerii aprobarea pentru finanţarea unui vast 
program de protecţie a lamantinilor?. 

Tânăra părăsi zona bazinelor şi intră în clădirea de birouri. 
Puse o etichetă pe flaconul cu proba de sânge, apoi îl lăsă la 
micul laborator unde urma să fie analizat. Inainte să se apuce 


> Mamifere marine cu corpul masiv, terminat cu o înotătoare rotunjită. 


de treabă simţi nevoia să se oprească la baie pentru a-şi da cu 
apă rece pe faţă. Toată ziua se simţise extenuată. 

Când îşi ridică privirea către oglinda de deasupra chiuvetei 
observă o lacrimă curgându-i pe obraz. Nici nu-şi dăduse seama 
că plânge. 

— Sunt o proastă! exclamă în timp ce se ştergea cu dosul 
palmei la ochi. 

De fapt ştia foarte bine care era problema: se gândea într-una 
la ultima sa discuţie cu Elliott. La reacţia lui atunci când îi 
vorbise despre un copil. Era la fel de fiecare dată şi nu-i putea 
înţelege reținerea, pe care o interpreta drept un refuz de a se 
implica. 

Şi totuşi nu se îndoia nicio clipă de iubirea lui. Legătura lor era 
o flacără intensă, hrănită de dorinţa de a-l uimi tot timpul pe 
celălalt, de a-l surprinde, de a-l copleşi... 

Dar va putea această iubire să facă faţă uzurii timpului? llena 
urma să împlinească în curând treizeci de ani şi la prima vedere 
îi mergea cum nu se putea mai bine. Locuia în Florida, bărbaţii 
roiau în jurul ei şi era conştientă de propria putere de seducţie. 

Dar cât mai putea să dureze asta? Anii tinereţii se scurgeau 
încet-încet. Simţea deja că nu mai are acelaşi corp, acelaşi aer, 
aceeaşi prospeţime ca puştoaicele de optsprezece sau douăzeci 
de ani pe care le vedea la plajă sau în fotoliile de la teatru. 

In sine n-o deranja aşa tare că îmbătrâneşte. Dar în jurul său 
mentalităţile evoluau: se vorbea de dragoste liberă, de revoluţie 
sexuală şi aceste transformări nu-i plăceau deloc. Ea voia o 
relaţie pe termen lung şi n-avea deloc chef ca bărbatul pe care-l 
iubea să umble creanga ca să încerce toate poziţiile din Kama 
Sutra cu alte femei. 

Bău un pic de apă şi se şterse la ochi cu o batistă de hârtie. 

Oare nu-i arătase lui Elliott îndeajuns cât ţinea la el? Era o fire 
pudică, iar vorbele de dragoste nu erau punctul ei forte. Dar 
atunci când iubeşti nu e nevoie să ţii cuvântări: e evident, se 
simte, pur şi simplu se simte. Şi oricum, când o femeie îi cere 
unui bărbat să fie tatăl copiilor săi, lucrurile sunt destul de clare, 
nu? 

Căci tocmai pentru că îl iubea îşi dorea să aibă un copil cu el. 
Nu era una dintre acele femei în criză maternală, care vor cu 
orice preţ un copil, doar pentru ele. Ea îşi dorea să aibă un copil 
cu Elliott, ca o prelungire a poveștii lor de iubire. 


Numai că el nu prea avea de bună seamă chef de aşa ceva. 

lar ea nu reuşea să înţeleagă de ce. 

Bănuia că dorinţa de a avea un copil era intim legată de 
evoluţia personală a fiecăruia şi de istoria sa familială. Acasă în 
Brazilia, llena avusese norocul să crească într-o familie modestă, 
dar iubitoare, şi ştia că va fi împlinită ca mamă. De partea lui, 
Elliott avusese relaţii conflictuale cu părinţii săi. Oare de-acolo 
să vină blocajul său? 

Şi totuşi llena n-avea nicio îndoială în privinţa capacităţii lui 
de a face un copil fericit. Îl văzuse la lucru în mai multe rânduri, 
când îl vizitase la spital. Era chirurg pediatru şi ştia să se 
apropie de micii săi pacienţi. Era puternic şi echilibrat, nici 
imatur, nici egoist, cum erau mulţi dintre bărbaţii pe care-i 
vedea în jurul ei. Şi-l imagina cu uşurinţă în postura de tată 
afectuos, atent cu copiii săi. Era atât de convinsă, încât se 
gândise de mai multe ori să renunţe la pilulă fără să-i spună, 
pentru a simula un „accident” şi a-l pune astfel în faţa faptului 
împlinit, dar astfel ar fi avut sentimentul că trădează încrederea 
pe care-o aveau unul în celălalt. 

Atunci care era problema? 

Ştia multe despre el: hotărârea sa, altruismul său, inteligenţa 
sa, mirosul său, gustul pielii sale, linia vertebrelor sale, gropiţa 
din obraji atunci când zâmbea... 

Dar nu există mereu câte un detaliu care ne scapă în privinţa 
fiinţei iubite? Şi nu este această porţiune de necunoscut cea 
care face iubirea să dureze? 

În orice caz, un lucru era sigur, dincolo de orice îndoială: 
bărbatul vieţii sale, tatăl viitorilor săi copii, era el, nimeni altul 
decât el. 

lar copilul pe care şi-l dorea îl va face cu Elliott sau nu-l va 
mai face deloc. 


San Francisco 
1976 


La volanul Broscuţei sale, Elliott se întorcea mohorât acasă. În 
seara asta piciorul nu mai apăsa pedala până la podea. Luptase 


de partea vieţii şi fusese înfrânt. Nu mai era Dumnezeu, doar un 
doctoraş neînsemnat. 

Noaptea se lăsa încet-încet. Felinarele stradale şi farurile 
maşinilor se aprindeau toate ca la un semn. Obosit, 
deznădăjduit, doctorul îşi derula în minte filmul ultimelor două 
zile: disputa cu llena, întâlnirea de la aeroport cu acel om 
ciudat, în fine micuța Anabel pe care nu reuşise să o salveze. De 
ce avea oare mereu senzaţia că propria viaţă îi scăpa printre 
degete? Că nu era el cel de la pupitrul de comandă? 

Căzut pe gânduri, schimbă cam târziu banda pentru 
intersecţia dintre străzile Filmore şi Union. Maşina era un pic 
prea aproape de trotuar şi la un moment dat simţi că ceva îi 
opune rezistenţă, după care se auzi o bufnitură. 

li explodase un cauciuc? 

Opri motorul şi se dădu jos din maşină. Cercetă roţile, apoi 
bara din faţă. 

Nimic. 

Era pe punctul să se urce la loc în maşină când auzi un vaiet, 
un fel de schelălăit, pe trotuarul de vizavi. 

Ridică privirea şi zări un căţeluş pe care impactul îl proiectase 
de cealaltă parte a străzii. 

Numai asta mai lipsea... oftă Elliott. 

Traversă strada şi se apropie de animal, un labrador cu blana 
bej, culcat pe o parte, cu laba dreaptă din faţă îndoită. 

— Hai, mişcă, îi strigă căţelului, sperând că nu l-a rănit. 

Dar câinele nici nu se clintea din loc. 

— Hai, valea, începu să se enerveze medicul, împungând 
animalul cu vârful pantofului pentru a fi mai convingător. 

Câinele scoase din nou un schelălăit surd, semn că rana îl 
durea tare. Laba însângerată făcea imposibilă orice mişcare, dar 
Elliott nu era foarte marcat. Nu fusese niciodată foarte ataşat de 
animale. Ce-l interesa pe el erau oamenii: bărbaţi, femei, copii, 
bătrâni... Toţi pacienţii de care avea grijă la spital. Animalele 
însă... 

Ridică neputincios din umeri şi întoarse spatele labradorului. 
N-avea de gând să-şi mai piardă timpul cu javra asta. 

Reveni în maşină şi porni motorul fără să resimtă nicio 
emoție. 


Sigur că în locul său llena n-ar fi şters-o ca un hoţ. Ar fi fost 
dată peste cap de întâmplare, ar fi avut grijă de câine şi apoi ar 
fi făcut tot posibilul să dea de proprietarul său. 

llena, sigur că da... 

Ca şi cum ar fi fost aşezată lângă el pe scaunul din dreapta 
aproape o auzi zicând: „Cine nu iubeşte animalele nu poate iubi 
cu adevărat oamenii.” 

Prostii! îşi spuse el, scuturând din cap. Dar douăzeci de metri 
mai încolo opri totuşi maşina şi făcu cale întoarsă, fără nicio 
tragere de inimă. 

Chiar şi de la patru mii de kilometri depărtare această femeie 
făcea ce voia din el! 

— Hai bătrâne, spuse el în timp ce aşeza câinele pe bancheta 
din spate, o să ne ocupăm de problema ta. 


* 


Elliott se simţi uşurat când ajunse în fine în cartierul de la 
malul mării. Casele înşirate de-a lungul falezei amestecau într- 
un chip fericit elemente arhitecturale venind din epoci şi tradiţii 
diverse. Construcţii flancate de turnulețe se învecinau cu 
locuinţe mai moderne, din oţel şi sticlă, formând împreună - ca 
prin minune - un ansamblu asimetric, dar plin de armonie. 

Se lăsase noaptea, iar vântul bătea tare. Pe peluza din 
apropierea apei un original cu alură de hippie se distra înălţând 
un zmeu decorat cu mici lampioane. 

Doctorul parcă în faţa intrării şi apucă cu grijă câinele ca să-l 
scoată din maşină. Ţinând în braţe acest „pachet” viu, se 
îndreptă către o casă cochetă, în stil mediteranean. Răsuci cheia 
în broască şi intră în locuinţa cumpărată cu banii dintr-o 
moştenire. Locul era destul de atipic: casa avea peste cincizeci 
de ani, însă fusese în întregime renovată de arhitectul John 
Lautner, specializat în locuinţe futuriste, care-şi găsea inspiraţia 
în opere ştiinţifico-fantastice. 

Elliott apăsă pe un întrerupător şi interiorul casei se coloră 
într-o lumină albăstruie şi unduitoare, asemănătoare reflexelor 
valurilor. 

Apoi aşeză micul labrador pe canapea, îşi luă trusa medicală 
şi cercetă animalul. În afară de rana urâtă de la labă, cățelul nu 


mai suferise decât câteva contuzii. Nu avea zgardă - lucru 
surprinzător - şi îi arunca priviri suspicioase. 

— Haimana mică, văd că nu prea mă simpatizezi, şi recunosc 
că sentimentul e reciproc. Dar ai nevoie de mine şi dacă vrei să 
te repar trebuie să stai liniştit. 

După acest avertisment dezinfectă rana şi o bandajă. 

— Aşa! O să te odihneşti aici în noaptea asta, iar mâine 
adăpost pentru câini scrie pe tine, îi explică peste umăr 
animalului, în timp ce se îndepărta de canapeaua pe care ÎI 
aşezase. 

Traversă livingul şi biblioteca şi se opri în bucătărie. Aceste 
trei spaţii formau de fapt o singură încăpere imensă, care dădea 
către o grădină interioară, dominată de un cedru galben de 
Alaska, pus în valoare de o iluminare sofisticată. 

Elliott scoase din frigider o sticlă începută de vin alb, îşi turnă 
un pahar şi urcă la etaj ca să-l savureze. Aici, dincolo de un 
perete de sticlă, terasa se prelungea ca un ponton şi dădea 
impresia că plonjează în ocean. 

Cu paharul în mână, doctorul se instala într-un fotoliu de 
răchită şi lăsă vântul să-i mângâie faţa. 

Figura Anabelei Romano îi fulgeră prin faţa ochilor. 

Zi de rahat, îşi spuse el, închizând ochii. 

N-avea de unde să ştie că ziua era încă departe de a se fi 
terminat... 


4 
Și ai grijă de visele tale (...). Nu ştii 
niciodată când vei avea nevoie de ele. 
Carlos Ruiz ZAFON 
San Francisco 
Septembrie 2006 
Elliott are 60 de ani 


Noaptea se lăsase de mult când Elliott ajungea în cartierul de 
la marginea mării. Parcă pe alee şi intră în casa în stil 
mediteranean în care locuia de treizeci de ani. De cum intră, un 
detector de mişcare acţionă automat iluminatul interior: o 
lumină  albăstruie şi  unduitoare, asemănătoare reflexelor 
valurilor. 

Doctorul traversă livingul şi biblioteca şi se opri în bucătărie. 
De când fiica sa plecase la New York, casa rămăsese goală şi 
liniştită. Haimana, bătrânul său labrador, murise de doisprezece 
ani şi nu-i luase locul alt animal. Elliott scoase din frigider o 
sticlă de vin alb şi îşi turnă un pahar. Din cauza durerii care 
pornea dinspre şale abia reuşi să urce scările metalice spre 
etajul superior. Se opri câteva clipe în camera sa şi deschise 
sertarul noptierei, de unde scoase flaconul de pastile la care se 
gândise într-una toată ziua. 

leşi apoi în grădina în trepte care se deschidea către o 
panoramă spectaculoasă, având în depărtare portul de 
agrement şi golful. 

Regăsi plin de mulţumire uguitul familiar care venea dinspre 
Wave Organ, o instalaţie ciudată montată la capătul digului, 
care scotea sunete aleatorii când valurile pătrundeau în ţevile 
sale. 

Doar la San Francisco poate să existe aşa ceva, reflectă el în 
timp ce se instala comod în vechiul său fotoliu din răchită. 

Vântul care îi mângâia faţa îl făcu să tremure uşor. La fel ca în 
acea dimineaţă, se uită la cele nouă pastile din flacon cu un 
amestec de fascinaţie şi neîncredere. 

Habar n-avea ce conţineau, dar era foarte ispitit să încerce 
din nou experienţa din ajun. La drept vorbind nu-şi făcea prea 
multe iluzii: pastilele n-avuseseră fără îndoială niciun rol în visul 
său din noaptea dinainte. 

Cu toate astea ispita era mare... 


Cu gesturi lente, răsturnă flaconul, lăsă să cadă în căuşul 
palmei o pastilă şi se opri, ezitând din nou. 

Şi dacă era otravă, sau vreo mizerie din aceea exotică, care-i 
va face mintea varză? 

Poate că era, dar mai avea realmente ceva de pierdut? 
Cancerul avea să-i vină oricum de hac în curând. 

Câteva zile mai devreme, câteva zile mai târziu... ce mai 
contează?... îşi spuse el în timp ce înghiţea comprimatul cu o 
gură de vin. 

Mai întâi nu se întâmplă nimic. Se cuibări mai bine în fotoliu şi 
aşteptă. Din cauza bolii se simţea bătrân şi epuizat. 

Işi derulă în minte filmul ultimelor ore, reflectând la hotărârea 
abruptă şi dureroasă de a renunţa la operaţii la sfârşitul lunii. 

Zi de rahat, mai apucă să-şi spună chiar înainte să închidă 
ochii. 

După care adormi... 


5 


A doua întâlnire 
Cea mai bună dovadă a imposibilității 
călătoriilor în timp este că n-am fost încă 
invadați de hoarde de turişti veniți din viitor. 
Stephen HAWKING 
San Francisco 
Septembrie 1976 
Elliott are 30 de ani 


— Ne relaxăm văd. Frumos, ce pot să zic? 

Elliott deschise ochii, tresărind atât de tare încât căzu din 
fotoliu. Întins cu faţa în jos, ridică privirea spre cer. O siluetă 
întunecată se contura sub lumina stelelor: bărbatul pe care-l 
întâlnise în ajun la aeroport. Cu braţele încrucişate, omul îl 
privea uşor amuzat, vădit mulţumit de efectul pe care-l 
producea intrarea sa în scenă. 

— Ce naiba căutaţi pe terasa mea, se indignă tânărul doctor. 

— Casa ta e şi casa mea... îi replică ciudatul său oaspete. 

Surprins şi în acelaşi timp enervat, Elliott se ridică cu o 
mişcare energică. Cu pumnii strânşi înainta către interlocutorul 
său şi timp de câteva secunde cei doi se măsurară din priviri 
fără să spună nimic. Aveau exact aceeaşi înălţime. 

— Aş vrea să ştiu ce e tot circul ăsta, ceru Elliott pe un ton 
ameninţător. 

Celălalt ocoli întrebarea şi răspunse calm: 

— Refuzi să înţelegi, din câte văd. 

— Ce să înţeleg? 

— Adevărul... 

Elliott ridică din umeri. 

— Şi care e adevărul? 

— Adevărul e că eu sunt tu. 

— Adevărul e că sunteţi nebun de legat! 

— lar tu, băiete, eşti cam greu de cap. 

Elliott îl privi mai atent pe bărbatul din faţa sa. 

În seara aceasta nu mai purta pijamaua şifonată din ajun, ci 
pantaloni din pânză, o cămaşă curată şi un sacou bine croit. 
Individul avea personalitate şi un anumit farmec. Dacă n-ar fi 
fost afirmaţiile sale absurde, aducea mai degrabă a om de 
afaceri decât a locatar al unui azil de nebuni. 


Elliott adoptă un ton cât mai convingător şi încercă să-l ia cu 
binişorul. 

— Uitaţi, cred că aveţi o problemă. Poate sunteţi sub îngrijirea 
unui doctor şi... 

— Doctorul sunt eu. 

Pfui, nu-i deloc uşor, îşi spuse Elliott, scărpinându-se în cap. 
Ce trebuia să facă într-o astfel de situaţie? Să cheme poliţia? O 
ambulanţă? Serviciul de protecţie împotriva nebunilor furioşi? 
Bărbatul nu părea violent, dar ar fi putut deveni. 

— Sunt sigur că apropiații dumneavoastră sunt îngrijoraţi. 
Dacă mi-aţi spune cum vă cheamă aş putea să găsesc unde 
staţi şi să vă duc acasă. 

— Numele meu este Elliott Cooper, răspunse celălalt cât se 
poate de calm. 

— Imposibil. 

— De ce-i aşa imposibil? 

— Pentru că Elliott Cooper e numele meu. 

— Vrei să-mi vezi actele? îi propuse bătrânul, scoţându-şi 
portofelul din buzunar. 

Era mai degrabă amuzat de ce se întâmplă. 

Elliott cercetă documentul şi nu-i veni să-şi creadă ochilor: în 
cartea de identitate figurau acelaşi nume şi aceeaşi dată de 
naştere ca ale sale! Doar fotografia lăsa să se vadă cam treizeci 
de ani în plus. 

Asta nu înseamnă totuşi nimic, încercă el să-şi facă curaj, 
oricine poate să facă rost de documente false. 

Dar cine ar fi dispus să facă acest efort, şi mai ales cu ce 
Scop? 

Reflectând mai bine, nu putea exista decât o singură 
explicaţie: trebuia să fie o farsă pusă la cale de Matt. Se agăţă 
câteva clipe de această idee, dar nu reuşi să se convingă până 
la capăt. Lui Matt îi plăcea cu siguranţă să joace feste celor din 
jur şi era pus tot timpul pe glume. Dar totuşi n-ar fi mers până 
aici. Şi oricum, dacă ar fi vrut să-i însceneze o farsă n-ar fi ales o 
poveste atât de cerebrală, mai degrabă ar fi încercat o lovitură 
sub centură. 

Matt e tipul care mi-ar trimite o hoardă de dansatoare de 
striptease sau o prostituată de lux, se gândi Elliott, nu un ins de 
şaizeci de ani care să pretindă că este eu însumi. 


Pierdut în gândurile sale, Elliott observă cu întârziere că 
bărbatul se apropiase foarte mult de el. Faţa îi devenise mai 
serioasă. Îl prinse de braţ şi-l privi fix. 

— Tinere, oricât ar părea de incredibil, chiar am găsit un 
mijloc de a reveni cu treizeci de ani în urmă. 

— Da, sigur. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, trebuie să mă crezi! 

— Dar ce-mi spuneţi n-are nicio noimă! 

— Dacă n-are nicio noimă explică-mi tu cum am ieşit din 
toaleta aeroportului fără să mă vezi? 

De data asta Elliott nu mai ştiu ce să zică. Tipul era poate 
nebun, dar avea fără îndoială replică. 

— Stimate domn... începu el, dar celălalt i-o reteză scurt: 

— Termină cu „stimate domn”, da? 

În acel moment un lătrat tânguitor începu să se audă de 
dincolo de peretele de sticlă. Doctorul îşi cobori privirea şi 
tresări. Micul labrador reuşise - numai el ştia cum - să se 
târască până la etaj şi în ciuda rănii hămăia bucuros pentru a-şi 
anunţa prezenţa. 

— Haimana! strigă celălalt, ca şi cum ar fi zărit o fantomă. 

În culmea bucuriei, animalul se repezi în braţele sale şi începu 
să-l lingă pe braţe şi să-l miroasă peste tot, ca şi cum ar fi fost 
un vechi ritual. 

— Aţi mai văzut câinele ăsta până acum? întrebă Elliott, tot 
mai bulversat. 

— Sigur că da, e câinele meu! 

— Al dumneavoastră? 

— Al nostru. 

Era culmea! Individul încerca să-l scoată din minţi. Dar poate 
că trebuia să procedeze altfel cu el: să-i cânte în strună. 

Aşteptă deci câteva momente şi apoi îl întrebă, pe un ton cât 
se poate de serios. 

— Deci chiar veniţi din viitor. 

— Se poate spune. 

Elliott dădu din cap înţelegător, apoi făcu câţiva paşi pe 
terasă şi se sprijini de balustradă. De acolo începu să scruteze 
cu privirea strada, ca şi cum ar fi căutat ceva. 

— E ciudat totuşi, mai spuse el după alte câteva clipe, nu vă 
văd maşina de călătorit în timp. Aţi parcat-o în stradă sau în 
sufragerie? 


Celălalt schiţă un zâmbet. 

— Da, bună poanta. Nu te-ai gândit niciodată să dai 
reprezentații cu public? 

In loc de răspuns, Elliott puse punctul pe i: 

— Uitaţi ce e, nu vă cunosc, nu ştiu de unde aţi aterizat, dar 
mi se pare că nu sunteţi atât de ţicnit pe cât dau de înţeles 
vorbele dumneavoastră. De fapt sunt sigur că jucaţi teatru. 

— Şi de ce-aş face asta? 

— Habar n-am, şi ca să vă spun sincer nici nu mă interesează. 
Nu vreau decât să plecaţi din casa mea, şi vă previn că e ultima 
dată când vă cer asta în mod politicos. 

— Stai liniştit, nu mai am mult de stat. 

Dar în loc să o ia din loc, bărbatul se instală în fotoliul din 
răchită, scotoci în buzunar şi îşi scoase ţigările. Un pachet roşu 
cu alb, pe care era scris cu negru un nume celebru. 

Elliott nu putu să nu observe că erau ţigările pe care obişnuia 
să le fumeze şi el, dar nu se tulbură prea tare: marca era una 
dintre cele mai populare. 

— Să ştii, reluă celălalt după ce făcu un rotocol de fum şi 
aşeză bricheta pe  măsuţă, că îţi înţeleg foarte bine 
neîncrederea. Cu timpul ne pierdem încet-încet certitudinile, dar 
îmi aduc aminte cum eram în tinereţe: un om de ştiinţă care nu 
jura decât pe puterea raţiunii. 

— Şi între timp ce-aţi devenit? 

— Un om al credinţei. 

O pală de vânt trecu peste terasă. Era o seară plăcută de 
toamnă timpurie. Pentru vremurile noastre înecate în poluare 
cerul părea nefiresc de senin, magnific cu miriadele de stele şi 
cu luna plină coborâtă parcă aproape de ei, răspândind o lumină 
albăstrie. Pierdut în această vrajă nocturnă, bărbatul îşi termină 
ţigara şi o stinse în scrumiera din faţa sa. 

— Poate că a venit timpul să mă recunoşti drept ceea ce sunt, 
Elliott: prietenul tău. 

— O pacoste, asta sunteţi. 

— Da, dar o pacoste care ştie totul despre tine. 

Doctorul se enervă: 

— Da-da-da: ştiţi totul despre mine pentru că sunteţi eu. Tot 
nu vreţi să renunţaţi la textul ăsta. Dar ce ştiţi cu adevărat 
despre mine? Ce ţigări fumez, data naşterii - bine. Şi în afară de 
asta? 


Pe Elliott îl cam lăsaseră nervii, căci începuse să-i fie frică. 
Simţea că încet-încet raportul de forţe se răsturnase, şi bănuia 
că celălalt nu-şi jucase încă toate cărţile. Ca pentru a-i da 
dreptate, bătrânul vorbi din nou, cu o voce foarte gravă: 

— Ştiu lucruri pe care nu le-ai spus niciodată nimănui, nici 
celui mai bun prieten, nici măcar femeii din viaţa ta. 

— De exemplu? 

— Lucruri pe care nu-ţi doreşti să le auzi. 

— Ei, lăsaţi, daţi-i drumul. N-am nimic de ascuns. 

— Facem pariu? 

— Despre ce vreţi să vorbim? 

Bărbatul reflectă câteva momente, apoi continuă: 

— Vrei să vorbim despre tatăl tău? 

Resimţi această întrebare ca pe o palmă venită pe 
neaşteptate. 

— Ce treabă are tatăl meu cu povestea asta? 

— N-a vrut niciodată să recunoască, dar era alcoolic, nu-i aşa? 

— Nu-i adevărat! 

— Nu fi copil! Pentru cei din jur era un om de afaceri 
respectabil, un soţ iubitor şi un bun tată de familie. Dar departe 
de ochii lumii, când era doar cu mama ta şi cu tine, lucrurile 
stăteau altfel. Nu? 

— Habar n-aveţi despre ce vorbiţi. 

— Ştii foarte bine că am dreptate. La bătrâneţe se mai 
potolise, dar când erai mic o cam luai pe cocoaşă, ai uitat? 

Elliott rămăsese mut, aşa că bărbatul continuă: 

— | se întâmpla uneori seara, după ce golea câteva pahare. 
După ce se cherchelea bine se enerva uşor, şi se calma lovind în 
stânga şi-n dreapta. 

Ca un boxeur înghesuit în corzi, Elliott încasa lovitură după 
lovitură fără să mai poată reacţiona. 

— Multă vreme l-ai lăsat să-şi facă numărul. Uneori chiar îl 
provocai, mai ţii minte? Îţi dăduseşi seama că dacă îşi varsă 
nervii pe tine o s-o lase în pace pe mama ta. 

Bătrânul se opri câteva momente, apoi întrebă: 

— Mai vrei? 

— Du-te dracu'! 

Celălalt se aplecă spre el şi îi şopti la ureche, ca şi cum i-ar fi 
împărtăşit un secret: 


— Într-o după-amiază, când te întorceai de la şcoală - aveai 
zece ani - ţi-ai găsit mama cu încheieturile tăiate, cu sângele 
scurgându-i-se în cadă... 

— Nemernicule! izbucni Elliott apucându-l pe celălalt de 
revere. 

Dar bătrânul termină imperturbabil ce avea de spus: 

— Ai ajuns în ultimul moment. Ai telefonat după ajutor, dar ea 
te-a pus să promiţi că n-o să spui nimănui şi tu ai ascultat-o. Ai 
ajutat-o să spargă geamul cabinei de duş şi le-a spus doctorilor 
că a alunecat pe podeaua umedă şi s-a tăiat. Era secretul 
vostru. Nimeni nu l-a aflat niciodată. 

Cei doi stăteau faţă în faţă, privindu-se în ochi. Elliott se 
simţea complet descoperit. Nu se-aşteptase la etalarea acestor 
secrete de familie. Oricum nu în seara asta, nu în acest fel. Erau 
amintiri îngropate adânc, aproape refulate, şi în acelaşi timp cât 
se poate devii. 

Dureroase. 

— La început ai crezut că făcuseşi bine, doar că doi ani mai 
târziu mama ta s-a aruncat de la etajul doisprezece al clădirii 
unde locuiaţi. 

Cu fiecare vorbă a celuilalt Elliott simţea că primeşte un 
upercut în stomac. Pentru prima oară după multă vreme simţea 
nevoia să plângă. Se simţea vulnerabil, surpat interior, făcut KO. 

— De-atunci îţi spui mereu că eşti în parte răspunzător pentru 
sinuciderea ei, că dacă ai fi vorbit atunci, lucrurile ar fi putut sta 
altfel. Poate că ar fi avut parte de sprijin psihologic, ar fi putut fi 
îngrijită într-o clinică. Să mai zic? 

Elliott deschise gura ca să protesteze, dar nu se auzi niciun 
sunet. 

Deşi părea la rândul său marcat de emoție, bărbatul îşi reluă 
scufundarea în apele primejdioase ale adevărului. Venise timpul 
pentru ultima sa dezvăluire, pentru lovitura de graţie: 

— Spui oricui are răbdare să te-asculte că nu vrei să ai copii 
pentru că lumea din ziua de azi e sinistră, iar viitorul se anunţă 
apocaliptic. Dar nu e motivul adevărat, Elliott... 

Tânărul se încruntă la auzul acestor cuvinte. Nu-şi dădea 
seama unde vrea să ajungă celălalt. 

— Nu vrei copii pentru că ai crezut mereu că părinţii tăi nu te 
iubesc. lar acum ţi-e teamă la rândul tău că nu vei fi în stare să- 


ţi iubeşti copiii. Ciudat cum funcţionează mintea omenească, 
nu? 

Elliott nu se mai împotrivea. Fuseseră de ajuns trei minute ca 
un om pe care nu-l mai văzuse niciodată să-i dinamiteze toate 
certitudinile şi să-l facă să se îndoiască de tot. Un ghem de 
secrete jalnice şi meschine, asta suntem cu toţii. 

O rafală mai puternică de vânt mătură terasa. Bărbatul îşi 
ridică gulerul de la sacou, se apropie de Elliott şi îi puse mâna 
pe umăr, încercând să-l consoleze. 

— Nu mă atingeţi! strigă tânărul, făcând câţiva paşi către 
balustradă. Simţea că n-are aer şi că i se-nvârte pământul sub 
picioare. Intuia mai ales că-i scăpa un lucru esenţial: adevăratul 
scop al acestor revelații. 

— Să zicem că toate lucrurile astea ar fi adevărate, spuse el 
privindu-şi misteriosul oaspete în ochi, ce vreţi de la mine? 

Bătrânul clătină din cap. 

— Nu vreau nimic de la tine, băiete. Îmi pare rău să te 
dezamăgesc, dar n-am venit pentru tine. 

— Atunci? 

— Am venit s-o văd pe ea... 

Îşi scoase din nou portofelul şi de data asta îi întinse lui Elliott 
o fotografie cu culori spălăcite. 

Un instantaneu cu llena în Central Park, pe punctul de a 
arunca un bulgăre de zăpadă, cu faţa îmbujorată şi radiind de 
fericire. Era fotografia sa preferată. O făcuse în iarna dinainte şi 
de atunci o ţinea mereu în portofel. 

— De unde-o aveţi? Dacă vă atingeţi de llena vă joc în 
picioare şi... 

Bărbatul se ridică fără să mai aştepte finalul acestei 
ameninţări. Ca şi cum i-ar fi expirat timpul, mângâie câinele pe 
cap şi făcu câţiva paşi către peretele de sticlă. Elliott observă 
abia atunci că celălalt era cuprins de aceleaşi frisoane ca şi în 
ziua dinainte, înainte să dispară în aeroport. 

Dar de data asta n-avea de gând să-l lase să plece aşa! 

Se repezi să-l prindă, dar era prea târziu. Bărbatul părăsise 
deja terasa şi închisese uşa culisantă în urma sa. 

— La naiba, deschideţi uşa! strigă doctorul bătând cu pumnii 
în peretele de sticlă care se întindea pe toată lungimea terasei. 

Graţie unui gel fluorescent, geamul se colora la căderea serii 
într-o nuanţă de verde foarte şic. Această găselniţă a 


arhitectului transforma fereastra într-un fel de oglindă 
transparentă. Rămas prizonier pe terasă, Elliott era însă prost 
plasat: nu putea să vadă dincolo, putea doar să fie văzut. 

— Deschideţi! strigă el din nou. 

Urmă un moment de tăcere, după care vocea din spatele uşii 
murmură: 

— Nu uita ce ţi-am spus: sunt un prieten, nu un duşman. 

Trebuia neapărat să-l împiedice să plece. Voia să afle mai 
multe. În disperare de cauză apucă un scaun din fier forjat şi îl 
izbi cu toată puterea de panoul de sticlă, care explodă într-o 
ploaie de cioburi strălucitoare. Se repezi înăuntru, cobori scările, 
trecu prin luate încăperile şi sfârşi prin a ieşi în stradă. 

Nu mai era nimeni. 

Când reveni pe terasă micul labrador urla la lună, trist ca o 
înmormântare. 

— Hai, linişteşte-te, spuse el luând câinele în braţe. S-a 
terminat. 


Dar în adâncul sufletului era deja convins că lucrurile nu 
stăteau aşa. Necazurile abia începuseră. 


6 
Aş vrea atât să îţi aduci aminte 
de zilele cu soare când eram prieteni. 
Viaţa era atunci aşa frumoasă 
şi soarele lucea mai tare decât astăzi. 
Jacques PREVERT - Joseph KOSMA 
1976 
Elliott are 30 de ani 


Elliott se repezi la maşină, cu câinele în braţe. Trebuia 
neapărat să-i povestească lui Matt ce i se întâmplase. Primul 
său impuls fusese să o sune pe llena, dar închisese înainte ca ea 
să răspundă. Cum să-i povestească aşa ceva fără să pară dus cu 
pluta? Nu, mai bine aştepta să înţeleagă mai bine ce se 
întâmplă, în loc s-o îngrijoreze degeaba. 

Deschise portiera Broscuţei şi îşi instală noul însoțitor pe 
scaunul din dreapta. Începea să se ataşeze de micul labrador, 
care părea la fel de tulburat ca şi el de aventura prin care 
tocmai trecuseră. 

Elliott se îndepărtă de ocean şi ajunse în cartierul italian. Se 
făcuse deja foarte târziu, iar maşinile erau rare. Intră pe 
Lombard Street şi parcurse cu îndemânare cele opt viraje în ac 
de păr care-i aduseseră acestei artere renumele de „cea mai 
întortocheată stradă din lume”. Locul era splendid, la înălţimea 
reputației sale, dar în seara asta Elliott avea prea multe pe cap 
ca să-i mai pese de uriaşele aranjamente florale sau de 
iluminatul sofisticat. 

Grăbit să ajungă la destinaţie, traversă în viteză North Beach, 
trecu prin faţa turnurilor gemene ale Catedralei Italiene - acolo 
unde cu câţiva ani în urmă Marilyn Monroe se măritase cu Joe Di 
Maggio - ajungând în cele din urmă pe culmea Telegraph Hill. 

Străzile în pantă din San Francisco nu erau o legendă. Odată 
ajuns sus pe deal îşi parcă maşina oblic, întorcând roţile către 
trotuar, conform reglementărilor municipale. 

— Aşa! Tu rămâi aici, îi spuse câinelui. 

Acesta scoase un mârâit de protest, dar doctorul nu se lăsă 
înduplecat. 

— Îmi pare rău, nu e negociabil, încheie el „discuţia”, trântind 
portiera maşinii. 


Intră pe o mică străduţă care avansa printre eucalipţi şi cobori 
treptele înconjurate de flori înşirate pe coasta Telegraph Hill. 
Locul era fermecător şi suprarealist, ca şi cum un peisaj 
campestru fusese transplantat cu totul în mijlocul metropolei. 
De aici tot oraşul ţi se întindea la picioare şi se vedea în 
depărtare Coit Tower răspândind o lumină albă şi strălucitoare. 
Vegetaţia, colorată şi luxuriantă, era o oază protectoare pentru 
o mulţime de păsări: vrăbii, papagali sălbatici, mierle... Elliott 
urcă scara de lemn care se încolăcea printre rododendroni, 
fucsii şi plante agăţătoare, ducând către micile bungalow-uri în 
stil art deco presărate pe colină. La jumătatea drumului ajunse 
în dreptul porţii unei grădini dezordonate. Ca de fiecare dată 
când venea aici sări peste gardul jos şi ajunse pe platforma din 
faţa unei case din lemn vopsit, de unde răsuna o melodie 
languroasă a lui Marvin Gaye. Vru să bată la uşă, dar cum era 
deschisă intră direct, nerăbdător să-i spună cât mai repede 
prietenului său ce avea pe suflet. 

— Matt, eşti aici? strigă el intrând în living. N-ai să ghiceşti 
niciodată ce mi s-a întâmplat... 

Se opri în loc. Pe măsuţa joasă de lângă fereastră tocmai 
observase două cupe de şampanie, aşezate lângă un castron cu 
paste apetisante. Un parfum plăcut de smirnă indiană se 
răspândea în încăpere. Elliott se încruntă şi cercetă camera cu 
privirea, descoperind o pereche de pantofi cu toc lângă 
şemineu, un sutien pastelat aruncat pe canapea şi o pereche de 
chiloţi din dantelă agăţaţi de o statuetă. După toate aparențele 
Matt nu era singur. Era varianta cea mai optimistă - altminteri 
dacă purta chiar el aceste articole nu mai era aşa sigur de 
viitorul prieteniei lor...! Elliott se pregătea să plece cât mai 
discret, când din spatele lui se auzi o voce... 

— Salut! 

Se întoarse imediat, surprins în ofsaid. În faţa lui, îmbrăcată în 
costumul Evei, stătea tânăra întâlnită mai devreme pe plajă. 

— Aăă... bună seara, se bâlbâi el, întorcând privirea, îmi pare 
rău dacă am... 

Punându-şi cu pudoare jucată o mână în dreptul pieptului şi 
cealaltă în faţa pântecelui, tânăra se apropie de el unduindu-şi 
şoldurile, toată numai curbe şi senzualitate. 

— Matt nu mi-a zis că o să participi şi tu, spuse ea cu un aer 
jucăuş. 


— Nu-nu, ăăă... nu ştiu la ce vă gândiţi şi nici nu vreau să 
aflu. Eu venisem doar ca să... 

— Ce naiba cauţi aici la ora asta? îl întrerupse Matt, care 
tocmai apăruse având pe el doar un prosop înfăşurat în jurul 
şoldurilor. 

— Se vede treaba că sunt în plus, constată Elliott. 

— Te prinzi repede văd! Dă-mi totuşi voie să ţi-o prezint pe 
Tiffany. E venită în oraş ca să obţină un rol în următorul film 
Bond. 

— Încântat... nu vă întind mâna... v-aş pune în dificultate. 

Tiffany răspunse cu un zâmbet sidefat, garantat zero la sută 
tartru. 

Elliott se întoarse către prietenul său: 

— Matt, am nevoie de ajutor... 

— Acum, la ora asta? Nu poate să aştepte până mâine, 
întrebă tânărul francez, neliniştit să vadă că partida sa de amor 
cu o creatură de poveste se duce pe apa sâmbetei. 

— Ai dreptate, te sun mâine, dădu înapoi Elliott, dezamăgit. 
Scuză-mă că te-am deranjat. 

Făcuse deja câţiva paşi către uşă când Matt, înțelegând 
deodată că se-ntâmplase ceva grav cu prietenul său, îl prinse de 
umăr. 

— Stai, bătrâne, spune-mi ce ţi s-a întâmplat. 

La celălalt capăt al camerei Tiffany îşi adunase hainele şi, 
simțind că nu i se dă atenţia cuvenită, se gândi că e momentul 
s-o ia din loc. 

— Băieți, eu vă las singuri atunci, anunţă ea după ce se 
îmbrăcă la loc. Dacă vă place să vă jucaţi între voi... 

— Nu-nu-nu, se panică Matt, încercând s-o oprească, nu e 
DELOC ce crezi. Elliott e doar un prieten. 

— Nu te ambala, dragule, îl linişti ea în timp ce ieşea pe uşă, 
suntem la San Francisco, ştiu foarte bine ce e... 

Pe jumătate gol, Matt alergă după fată prin grădină, jurându- 
se pe toţi dumnezeii că nu era gay şi încercând să obţină un 
număr de telefon de la ea. Jignită că fusese neglijată, tânăra 
refuza să i-l dea. Matt încerca să fie cât mai convingător, când o 
pală de vânt venind dinspre Pacific desfăcu brusc prosopul în 
care era înfăşurat. Gol puşcă, apucă primul ghiveci care-i pică în 
mână - un cactus cu ţepi plaţi - încercând să suplinească 
dispariţia prosopului. Nevrând să renunţe, alergă în continuare 


după Tiffany, care în ciuda tocurilor cui galopa ca o gazelă. În 
casa de alături se aprinse o lumină şi se auzi zgomot de storuri 
trase. Trezită de hărmălaie, o doamnă în vârstă scoase capul pe 
fereastră. Dând cu ochii de figura scandalizată a vecinei, Matt 
bătu în retragere, dornic să ajungă cât mai repede înapoi în 
bârlog. Aproape ajunsese la uşă când alunecă pe ultima treaptă 
a scării şi se întinse în faţa intrării, cu ţepii cactusului înfipţi în 
cea mai sensibilă parte a corpului. 

Urlând de durere, trânti uşa în urma sa şi apoi îl ţintui pe 
Elliott cu arătătorul: 

— Sper pentru binele tău că ai un motiv FOARTE BUN pentru 
această vizită! 

— Sunt pe cale să înnebunesc, e suficient de bun? 

— Nu te mai uita aşa la mine! Şi să nu-ţi treacă prin cap să 
comentezi ceva. 

— N-am zis nimic, îl linişti Elliott, reprimându-şi cu greu un 
zâmbet. 

— Foarte bine, nici să nu zici, spuse Matt, plecând spre 
camera sa. Mă-mbrac şi după aia vin să vorbim despre problema 
ta. 

Elliott se duse în bucătărie şi puse apa la încălzit pentru 
cafea. În ciuda promisiunii făcute nu se putu împiedica să nu-i 
strige lui Matt: 

— Aş avea totuşi o sugestie: foloseşte o pensă de epilat! 


* 


În mica locuință tensiunea se mai risipise. Matt îşi rezolvase 
„problema” şi îşi pusese o perechi de blugi şi un pulover. Când 
luă loc la masa unde îl aştepta prietenul său era gata pentru 
confesiuni. 

— Aşa, îmi povesteşti deci? începu el, turnându-şi o ceaşcă de 
cafea. 

— S-a întors, spuse Elliott, fără alte explicaţii. 

— Dă-mi voie să ghicesc: călătorul în timp? 

— Da, el. In seara asta a apărut la mine acasă, pe terasă. 

Matt se strâmbă gustând din cafea şi puse două cuburi de 
zahăr în ceaşcă. 

— Şi are aceleaşi texte? 

— Pretinde că este eu însumi cu treizeci de ani mai târziu. 


— Un simptom ciudat, doctore, nu? 

— Chiar a fost tulburător: ştie multe lucruri despre mine. 
Lucruri intime, foarte personale... 

— Vrea să te şantajeze? 

— Nici măcar, zice c-a venit s-o revadă pe llena. 

— Oricum, dacă te mai întâlneşti cu amicul din viitor nu uita 
să-i ceri câteva ponturi despre rezultatele la fotbal, sau despre 
evoluţia viitoare a bursei... 

Matt se strâmbă din nou după ce luă o înghiţitură de cafea. 
Adăugă trei cuburi de zahăr şi turnă mult lapte, apoi îşi termină 
propoziţia: 

— „să te-alegi şi tu cu un ban din chestia asta, nu de alta. 

— Nu mă crezi, constată Elliott înciudat. 

— Te cred că a apărut un tip care te hărţuieşte, dar nu, nu 
cred că vine din viitor. 

— Trebuia să fi văzut cum s-a evaporat, adăugă Elliott, căzut 
pe gânduri. 

— Ştii ce, chiar începi să mă îngrijorezi. Îţi aduc aminte că 
dintre noi doi bufonul sunt eu... 

Matt se ridică şi aruncă conţinutul ceştii în chiuvetă, 
bombănind: 

— Pfoo, infuzie de şosete murdare, cafeaua asta ata! 

Apoi îşi reluă argumentaţia: 

— Eu sunt cel responsabil cu nebunia şi extravaganţa, eu am 
dreptul să mă ţin de clovnerii şi să fac glume mai din topor. Tu 
eşti vocea raţiunii şi a înţelepciunii. Nu-ncerca să inversezi 
rolurile. 

— Da, toate bune şi frumoase, numai că am un presentiment 
sumbru legat de tipul ăsta. Mi-e cam frică de el, şi orice ar 
spune nu sunt sigur că îmi vrea doar binele. 

— Păi în cazul acesta să-l găsim şi să-i dăm vreo două pe 
spinare, spuse Matt apucând o bâtă de baseball aruncată pe 
canapea. 

— Calmează-te, oftă Elliott, e de două ori mai bătrân ca noi. 

— Ştii cumva cum am putea ajunge la el în viitor? 

Elliott reflectă câteva momente şi apoi concluziona: 

— Vorbele acestui individ sunt atât de extravagante încât nu 
există decât două soluţii: fie e deranjat la cap... 

— Aşa... 

— ...fie spune adevărul. 


— Dacă nu te superi, eu zic să ne limităm la prima variantă. 

— În acest caz trebuie să contactăm spitalele şi azilurile din 
zonă ca să vedem dacă nu le lipseşte vreun pacient. 

— Gata, ne-apucăm chiar acum, strigă francezul şi puse mâna 
pe telefon. Dacă individul ăsta există îţi jur c-o să-l găsim. 

Elliott deschise uşiţa de sticlă a bibliotecii ca să caute cartea 
de telefon. Pe rafturi, pe post de capodopere ale literaturii, 
tronau colecţia completă Playboy şi câteva tratate de viticultură. 

— Nu ştiu dac-ai remarcat, dar mai există pe lume şi alte 
lucruri interesante decât femeile şi vinul, sugeră Elliott. 

— Serios? răspunse Matt doar pe jumătate în glumă. Oricât 
mi-aş chinui mintea nu-mi dau seama care sunt alea. 

Odată găsite informaţiile, cei doi se puseră pe contactat 
instituţiile medicale din California, ca să afle dacă omul lor nu se 
găsea cumva pe lista persoanelor plecate recent fără aviz 
medical. Trebuie spus că în ultima vreme spitalele psihiatrice 
erau încurajate să dea drumul la unei părţi dintre „locatarii” lor. 
Pentru a scădea impozitele, guvernatorul acestui stat - un 
anumit Ronald Reagan - hotărâse să le reducă drastic bugetele. 
O politică pe care intenţiona să o aplice pe scară largă dacă 
avea să ajungă într-o zi preşedinte. 

Elliott şi Matt făcură tot ce le stătea în putinţă, dar după o oră 
fură nevoiţi să admită că băteau pasul pe loc. Sarcina era prea 
dificilă, iar ora deloc potrivită pentru o astfel de operaţiune. 

— Asta e omul invizibil, bombăni Matt, punând receptorul în 
turcă. Vrei să mai încercăm? 

— Cred că nu suntem pe calea cea bună. De fapt n-aş vrea 
decât să am o probă. 

— Ce fel de probă? 

— O probă că individul ăsta nu sunt eu. 

— Bătrâne, o iei razna. E prima dată când te văd în starea 
asta şi nu te supăra pe mine, dar în momentul ăsta n-aş vrea să 
fiu pe masa ta de operaţie. la-o mai uşor, amice! la o vacanţă, 
mergi o săptămână cu llena în Hawaii şi-o să vezi că o să răsară 
iarăşi soarele şi în viaţa ta. 

Matt se tolăni pe canapea şi dădu drumul la televizor, unde 
nimeri în mijlocul unui episod din „Columbo”. Pe ecran, între 
două panseuri despre soţia sa, celebrul detectiv îşi dădea toată 
silinţa să-l pună în încurcătură pe criminal împingându-l într-un 
hăţiş de contradicții. 


— Păcat că n-a lăsat ceva la tine, spuse Matt căscând. 

— Nu-nţeleg. 

— Călătorul în timp - păcat că n-a lăsat la tine un obiect cu 
amprentele sale. Am fi putut să le dăm la analizat, ca-n filme. 

Elliott şovăi câteva clipe, încercând să-şi deruleze cât mai 
exact în minte întrevederea cu „oaspetele”, apoi îl prinse de 
umeri pe Matt: 

— Eşti un geniu, ştiai asta? 

— E adevărat, îl aprobă francezul. Păcat că nu şi-a mai dat 
nimeni seama în afară de tine. Totuşi, ce te face să spui asta? 

— Şi-a lăsat bricheta! Sunt aproape sigur: a fumat o ţigară la 
mine şi şi-a pus bricheta Zippo pe măsuţa de pe terasă. 

În culmea surescitării, Elliott îşi luă sacoul şi cheile. 

— Mă duc acasă. 

— Vin cu tine, îl informă Matt, prinzându-l din urmă în prag. 
Nu-mi place să te ştiu conducând în starea asta. 

— Eşti amabil. 

— Plus că nu vreau să renunţ chiar acum când începe să 
devină interesant. 

Cei doi ieşiră din casă şi urcară scara de lemn. 

— Mergem cu maşina mea, propuse Matt, nu mă simt 
niciodată în siguranţă în conserva ta. 

Când ajunseră în parcare constatară că magnifica Chevrolet 
Corvette a lui Matt fusese inscripționată de Tiffany. De-a latul 
parbrizului stătea scris cu ruj de buze cuvântul BASTARD?, cu 
litere mari. 

— Haioasă amica ta, observă Elliott. 

— Ţi-a scăpat un detaliu, replică Matt, scoțând de sub 
ştergător o carte de vizită. Mi-a lăsat totuşi numărul de telefon. 
Sunt irezistibil, trebuie să recunoşti. 

În timp ce prietenul său ştergea parbrizul cu mâneca hainei, 
Elliott merse să aducă puiul de labrador din maşina sa. 

— Ai câine, mai nou? se miră Matt, căscând ochii cât cepele. 
Credeam că animalele nu prea-ţi merg la suflet. 

— Să zicem că e un câine special. 

Matt se instală la volan şi îşi puse centura. 

— Ce-i aşa special la el? Ştie să conducă şi l-ai angajat pe 
post de şofer, sau cum? 

— Mda, şi l-am învăţat şi să vorbească. 


3 Nemernic (engl. în original). 


— Serios? 

— Hai, dă-i drumul. Dacă eşti cuminte poate-o să-ţi cânte 
Marseieza. 

Matt apăsă pe accelerator şi coupeul Corvette demară. Elliott 
se simţea uşurat, de parcă i s-ar fi luat un bolovan de pe suflet. 
Fuseseră de ajuns câteva minute ca moralul său să-şi revină 
spectaculos. | se făcuse frică, e adevărat, pentru că vizitatorul 
reuşise să-l dea peste cap dezgropând două-trei secrete de 
familie. Dar acum îşi regăsise încrederea şi buna-dispoziţie. O să 
găsească bricheta şi o să-i telefoneze unui prieten de la poliţie. 
Analiza avea să demonstreze că amprentele digitale ale acelui 
individ erau diferite de ale lui şi totul va reveni la normal. O să-i 
dea telefon Ilenei şi vor râde împreună de toată povestea. lar 
între timp putea să-l mai chinuiască un pic pe Matt. 

— Voiam să te întreb: de ce te simţi obligat să ieşi numai cu 
fete care au un IQ de melc? 

— Ce vrei să spui? 

— Păi vedeta de-adineauri nu părea tocmai candidată la 
premiul Nobel, dacă înţelegi unde bat... 

Matt nu păru afectat de observaţie şi remarcă la rândul său: 

— Dar n-ai văzut ce... 

— Mărimea sânilor nu e singurul criteriu după care alegi o 
femeie, îl întrerupse Elliott. Ai treizeci de ani, credeam c-ai 
trecut de etapa asta un pic infantilă, dar pare să nu fie cazul. 

Matt nu se lăsă intimidat: 

— E important cum arată. 

— Da, e important pentru chestia la care-ţi stă ţie gândul, dar 
după aia? 

— După aia ce? 

— Dacă vrei să stai de vorbă, să te interesezi de celălalt, să 
schimbi o părere... 

Matt ridică din umeri: 

— Dacă vreau să stau de vorbă te sun pe tine. Nu e nevoie să 
caut candidate la premiul Nobel pentru asta. 

— Mă rog... până una alta ai trecut de intersecţia unde 
trebuia să faci la dreapta. 

— Nici vorbă, răspunse Matt ofensat, am luat-o pe o 
scurtătură de care tu nu ştiai. 

Care scurtătură avea totuşi inconvenientul că lungea traseul 
cu câţiva kilometri. Ajunseră în cartierul de pe malul mării abia 


peste zece minute. Elliott fierbea de nerăbdare, dar reuşi să se 
abţină de la orice comentariu. 

Nici nu oprise bine maşina în faţa casei că se repezi înăuntru, 
urcând scările din patru-n patru ca să ajungă pe terasă. Îi era 
teamă de un singur lucru - să nu fi dispărut bricheta. 

Din fericire nu avea de ce să se teamă. Obiectul era în 
continuare în acelaşi loc, aşezat pe marginea măsuţei. 

— Ce s-a întâmplat aici? întrebă Matt văzând cioburile 
împrăştiate pe jos. Te-ai bătut cu King Kong? 

— Îţi explic mai încolo. Între timp am de dat un telefon. 

— Uşor, uşor, fluturaş: e două dimineaţa! San Francisco nu e 
„oraşul care nu doarme niciodată”, ai greşit localitatea! La ora 
asta majoritatea oamenilor normali la cap trag la aghioase. 

— Stai calm, sunam la poliţie. 

Elliott formă numărul şi întrebă dacă detectivul Maiden era de 
serviciu în acea noapte. Se întâmpla să fie şi i se făcu imediat 
legătura cu biroul său. 

— Bună seara, domnule Maiden, Elliott Cooper la telefon. Îmi 
cer scuze că vă deranjez, dar aş avea nevoie de o mare favoare 
de la dumneavoastră. 


În aşteptarea poliţistului, cei doi prieteni reveniseră pe terasă. 

— Nu ştiam că ai amici în poliţie, remarcă Matt, uimit. Cum l- 
ai cunoscut pe tipul ăsta? 

— S-a ocupat de anchetă când cu sinuciderea mamei, 
răspunse Elliott evaziv. Mi-a fost de mare ajutor şi am rămas în 
legătură. O să vezi, e un tip ok. 

Cei doi se apropiaseră de măsuţă şi studiau cu atenţie 
bricheta uitată de pretinsul „călător în timp”. Era un Zippo din 
argint, incrustat cu steluțe strălucitoare şi inscripţionat cu 
cuvintele „Millenium Edition”. 

— Ciudată inscripţie, remarcă Elliott. 

— Maa, îl aprobă Matt, aplecându-se ca să cerceteze mai de 
aproape obiectul. Ca şi cum ar fi fost făcută în serie limitată 
pentru a comemora ceva... 

— „trecerea în anul 2000, îi termină Elliott fraza, conştient 
fiind că spune o enormitate. 


— Las-o baltă, astea sunt prostii, îi tăie Matt avântul, 
ridicându-se în picioare. 

Câteva minute mai târziu o maşină a poliţiei opri în faţa casei 
şi Elliott se grăbi să-i iasă în întâmpinare detectivului Maiden. 
Era un poliţist de modă veche, genul Humphrey Bogart mai în 
vârstă, purtând un impermeabil şi pălărie de fetru, dar având un 
fizic de boxeur. Incepuse de jos, învățând meseria în stradă. 
Străbătea San Francisco în lung şi-n lat de patruzeci de ani şi 
cunoştea oraşul ca pe propriul buzunar. 

Dar bătrânul poliţist nu venise singur. l-l prezentă lui Elliott pe 
noul său coleg, detectivul Douglas, un tânăr inspector proaspăt 
ieşit de pe băncile facultăţii, licenţiat în criminologie. Cu părul 
pieptănat cu grijă pe spate, Douglas era îmbrăcat la patru ace, 
cu un costum bine croit şi o cravată cu un nod perfect, deşi era 
ora două noaptea. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă Maiden pe Elliott, ieşind pe 
terasă şi arătând cu mâna către ploaia de cioburi. Ţi-a intrat o 
rachetă pe fereastră? 

— Aş vrea să luaţi amprentele de pe această brichetă, explică 
candid Elliott, ca şi cum ar fi fost vorba de o simplă formalitate. 

Ca un elev silitor ce era, Douglas îşi scosese deja carneţelul şi 
stiloul. 

— S-a intrat prin efracţie, vi s-a furat ceva? întrebă acesta. 

— Nu tocmai, răspunse Matt. E o poveste mai complicată... 

— Dacă nu depuneţi plângere nu vă putem ajuta cu nimic, îi 
informă tânărul cu o undă de iritare în glas. 

— Douglas, stai calm, încercă Maiden să-l liniştească. 

Elliott începea să înţeleagă că nu-i va fi deloc uşor să treacă 
peste explicaţii, cum şi-ar fi dorit. Pregătirea cafelei se dovedi 
un bun pretext pentru a rămâne câteva momente singur cu 
Maiden în bucătărie. 

— Acum că suntem între noi, zi-mi ce s-a întâmplat, îl invită 
polițistul, aprinzându-şi o ţigară de foi. 

Cum doctorul rămânea în continuare mut, lui Maiden îi 
reveniră în faţa ochilor scene de la prima lor întâlnire. Trecuseră 
mai bine de douăzeci de ani de atunci, dar îşi aducea aminte 
totul, ca şi cum s-ar fi întâmplat cu o zi înainte. 

Fusese chemat într-o scară ploioasă pentru a constata 
sinuciderea unei femei care se aruncase de pe o clădire din 
Downtown. li găsise actele în haina cu care era îmbrăcată - o 


chema Rose Cooper - şi apoi îi revenise lui sarcina dificilă de a 
le da vestea cea groaznică soţului şi fiului ei. 

Elliott nu avea pe atunci mai mult de doisprezece ani. Maiden 
şi-l aducea aminte ca pe un băiat afectuos, inteligent şi sensibil. 
Se întâlnise şi cu tatăl copilului: un om de afaceri care nu păruse 
prea bulversat de veste. Maiden avea încă vii în faţa ochilor 
semnele şi vânătăile pe care le remarcase pe braţele copilului. 

De fapt aceste urme mai mult le ghicise decât le văzuse. 
Tocmai această intuiţie făcea din el un bun poliţist: reuşea să 
„Miroasă” detaliile importante. lar în acest caz particular le 
mirosise cu atât mai uşor cu cât în copilărie se alegea şi el nu o 
dată cu dungi vineţii de la cureaua tatălui, după ce acesta se 
întorcea seara de la fabrică. 

Ar fi putut bineînţeles să închidă ochii: pe vremea aceea nu 
prea se dădea importanţă acestor lucruri. Dar se întorsese a 
doua zi ca să-l vadă pe copil, apoi a treia şi a patra zi. Profitase 
de ocazie ca să-i arunce câteva aluzii tatălui, semn că înţelesese 
ce se întâmplă şi că era cu ochii pe el. Şi aşa, din aproape în 
aproape, Maiden rămăsese în preajma lui Elliott, interesându-se 
din când în când de cum îi mergea. Era viziunea sa un pic 
utopică asupra meseriei de poliţist - aproape de oameni, 
trecând dincolo de simpla arestare a infractorilor. 

Detectivul luă ceaşca de cafea pe care i-o întindea doctorul şi 
se frecă la ochi ca să-şi alunge din minte amintirile de demult. 

Trebuia să revină cu atenţia în prezent. 

— Dacă nu-mi spui nimic, insistă Maiden, nu pot să te ajut. 

— Îmi dau seama, fu de acord Elliott, dar... 

— Dar ce? 

— Când a murit mama mi-aţi spus că pot avea încredere în 
dumneavoastră şi mi-aţi promis că dacă voi avea nevoie de 
ajutor pot să vă caut... 

— Rămâne valabil, tinere. 

— Ei bine, acum am nevoie de dumneavoastră. Am nevoie nu 
doar de inspectorul de poliţie, ci şi de un prieten: de inspector 
ca să facă această analiză a amprentelor şi de prieten ca să aibă 
încredere în mine, chiar dacă deocamdată nu-i pot da nicio 
explicaţie. 

— Mda, sună frumos ce zici tu acolo, dar nu pot să începo 
prelevare de amprente aşa, cum ai bate din palme! Am nevoie 
de autorizaţii, trebuie să dau socoteală pentru ce fac. E nevoie 


să vină o brigadă de la laboratorul de analize. În plus poate dura 
zile întregi, poate chiar săptămâni... 

— Săptămâni! Dar eu am nevoie de un răspuns imediat! 

Maiden căzu pe gânduri, scărpinându-se în cap. De ceva 
vremea steaua sa la comisariat cam începuse să apună. Oficial i 
se reproşa că nu ţine cont de ierarhia instituţională şi că 
foloseşte metode mai puţin ortodoxe ca să-şi facă treaba. Dar 
de fapt nu i se ierta că insistase prea mult într-o anchetă de 
corupţie în care erau implicate mai multe notabilităţi locale. 
Maiden ştia că fusese luat în colimator şi că noul său ajutor avea 
mai ales rolul să-l prindă pe picior greşit. O mulţime de motive 
care îi impuneau să fie prudent, dar o promisiune era o 
promisiune. O promisiune făcută în urmă cu douăzeci de ani 
unui copil care tocmai rămăsese fără mamă. 

— Hm, poate c-aş reuşi să obţin amprentele fără să trecem 
prin procedura obişnuită, vorbi el într-un târziu. 

— Cum anume? 

— O să vezi, răspunse el enigmatic. Nu e deloc regulamentar, 
dar s-ar putea să ne iasă. 

Întorşi în salon, îl trimise pe Douglas să cumpere un tub din 
noul lipici „Super Glue”, recent lansat pe piaţă. 

— Păi unde găsesc eu aşa ceva la două noaptea? Bombăni 
Douglas. 

Maiden îi dădu adresa unui magazin foto deschis non-stop, 
unde se putea găsi acest produs al firmei Kodak. 

În timp ce Douglas era plecat „în misiune”, veni rândul 
poliţistului să se aplece pentru a cerceta ciudata inscripţie 
gravată pe obiect. 

— „Millenium Edition”?  Ce-nseamnă asta? întrebă «el, 
întorcându-se spre Matt. 

— Suntem în aceeaşi ceaţă ca şi dumneavoastră, mărturisi 
acesta, deschizând o cutie de Cola. 

— Sper că măcar n-aţi atins-o... că s-au dus amprentele. 

— Vi se pare că suntem veniţi cu pluta? se indignă Matt. Ne 
uităm şi noi la filme polițiste. 

Maiden îl săgeta cu privirea pe tânăr, apoi se întoarse către 
Elliot. 

— Am nevoie de o cutie de carton. 

— Cât de mare? 

— O cutie de pantofi ar fi numai bună. 


Elliott plecă să scotocească prin debara şi găsi ambalajul din 
carton ale unei perechi de adidaşi Stan Smith. : 

Între timp Maiden luă mica veioză de pe măsuță. Îi scoase 
abajurul şi atinse becul aprins, ca să vadă cât e de fierbinte. 

Peste câteva minute reveni şi Douglas, aducând victorios 
tubul de Super Glue. La începutul colaborării lor i se părea că 
Maiden e cam „expirat”, dar destul de repede fusese nevoit să 
admită că  ingeniozitatea bătrânului se dovedea tot mai 
uimitoare de la o zi la alta şi că în cele câteva săptămâni 
petrecute în preajma lui învățase mai multe decât în trei ani de 
facultate. 

— E gata, anunţă Maiden, spectacolul poate să înceapă. 

— O să luaţi amprentele folosind o cutie de carton şi un tub 
de lipici? întrebă Matt cu un aer neîncrezător. 

— Exact. Şi sunt singur că n-ai mai văzut aşa ceva la 
televizor, nici măcar în filmele polițiste. 

Maiden îi ceru lui Matt doza goală de Cola. Scoase din 
buzunar un briceag şi tăie cu el fundul cutiei de aluminiu. Turnă 
conţinutul tubului de „super-lipici” în acest recipient improvizat 
şi îl aşeză lângă brichetă. 

Apucă apoi veioza şi încălzi lipiciul cu căldura emanată de 
bec. Un miros urât se răspândi imediat în toată camera. Maiden 
acoperi totul cu cutia în carton şi se întoarse plin de mulţumire 
către asistenţă. 

— Mai aşteptăm câteva minute şi tăiem panglica, anunţă el cu 
un zâmbet satisfăcut pe buze. 

— Totuşi  ce-aţi făcut acolo? întrebă Matt, tot mai 
neîncrezător. 

Rămânând în continuare cu privirea aţintită către cutie, 
Maiden începu să explice pe un ton doct: 

— Numele ştiinţific al produsului Super Glue este 
cianoacrilat... 

— Încântat de cunoştinţă, răspunse Matt în zeflemea. 

Maiden îl săgetă din nou cu privirea, dând de înţeles că n-are 
de gând să se lase întrerupt la tot pasul. Matt prinse imediat 
mesajul şi tăcu din gură. 

— Sub efectul căldurii, vaporii de cianoacrilat sunt atraşi de 
aminoacizii şi lipidele care sunt componentele principale ale 
transpiraţiei omeneşti, sursa amprentelor. 


— Poli-ce? întrebă Douglas, care se simţea tot mai depăşit de 
evenimente. 

— Polimerizare, explică Maiden. Vaporii de Super Glue se 
depun pe amprenta digitală invizibilă cu ochiul liber şi formează 
un fel de carapace protectoare, care va face vizibilă amprenta. 

Matt şi Douglas îl aruncau bătrânului poliţist priviri pline de 
neîncredere. Cu toate acestea tocmai asistaseră la un 
experiment inedit, care în câţiva ani avea să revoluţioneze 
munca anchetatorilor din întreaga lume. 

Elliott nu-şi putea desprinde privirea de pe cutia din carton, 
nerăbdător să vadă ce va ieşi de-acolo. 

După alte câteva momente, Maiden hotărî că suspansul 
durase destul şi dădu la o parte cutia: o substanţă albă, solidă 
se depusese în trei locuri pe brichetă, lăsând să se vadă clar trei 
urme de amprente. 

— Şi iată rezultatul, spuse Maiden, lăsându-se pe vine. La 
prima vedere avem o superbă amprentă a degetului mare pe 
una din feţe şi două alte amprente pe cealaltă faţă... aş zice că 
un arătător şi un mijlociu. 

Înfăşură cu grijă corpul delict într-o batistă şi îl strecură în 
buzunarul trenciului. 

— Dacă am înţeles bine, se întoarse el către Elliott, vrei să 
compar aceste amprente cu cele din baza noastră de date. 

— N-am spus asta, îl corectă doctorul. Aş vrea să le comparati 
cu amprentele mele. 

Ca o urmare firească a vorbelor sale, scoase un stilou din 
buzunarul sacoului şi vărsă câteva picături de cerneală pe masă, 
apoi îşi umezi degetele şi îşi imprimă amprentele pe o pagină 
goală ruptă din agendă. 

Maiden luă foaia şi îl privi în ochi pe Elliott. 

— Nu-nţeleg ce-nseamnă toate astea, dar o să fac ce m-ai 
rugat, pentru că am la rândul meu încredere în tine. 

Doctorul îşi înclină capul fără să spună nimic, în semn de 
mulţumire. Cât despre Matt, îndrăzni în fine să deschidă gura: 

— O să dureze mult confruntarea amprentelor? 

— Mă apuc imediat, îi asigură Maiden. Amprentele de pe 
brichetă sunt în stare bună şi sper să am rezultate cât mai 
repede. 

Elliott îi însoţi pe cei doi poliţişti până în faţa casei. După ce 
Douglas plecă să aducă maşina, Maiden îi spuse: 


— Te sun cum termin. 

Apoi, după un moment de ezitare, adăugă: 

— Mai eşti cu fata din Brazilia, cu llena? 

— Sigur, răspunse, Elliott, un pic surprins de întrebare. Noi doi 
suntem... 

Se jenă să-şi termine fraza, dar Maiden înţelesese ce era de 
înţeles. 

— Am priceput, răspunse el, coborând privirea. Când primeşti 
pe cineva în sufletul tău, e pentru totdeauna. 

Cuprins de emoție, Elliott îl privi îndepărtându-se pe bătrânul 
inspector. Ştia că de mai mulţi ani era alături de soţia sa într-o 
luptă fără sorţi de izbândă cu boala Alzheimer. Şi că nu mai era 
mult până la gongul final... 

Era trei dimineaţa, dar Elliott nu reuşea cu niciun chip să 
adoarmă. Il însoţise pe Matt până acasă şi îşi recuperase 
Broscuţa. Se opri la o benzinărie de pe Market Street. Făcea 
plinul cu mintea la ale sale când o femeie ştirbă se luă din senin 
de el. Trăgea un cărucior plin de zdrenţe şi alte nimicuri şi părea 
ori beată, ori drogată. Il acoperi cu o ploaie de injurii, dar 
doctorul nu se sinchisi prea tare. De două ori pe lună făcea 
voluntariat la Free Clinic, un centru municipal de îngrijire pentru 
cei nevoiaşi, şi ştia prea bine că noaptea oraşul îşi schimbă faţa. 
În ghidurile turistice şi în filme San Francisco era prezentat 
mereu într-o lumină favorabilă, cu cartierele sale pitoreşti, 
dimensiunile sale umane şi numeroasele spaţii verzi. Se 
menţiona de fiecare dată că oraşul era simbolul revoluţiei 
hippie. Şi e adevărat că „Frisco” îşi trăise momentele de glorie 
în urmă cu zece ani, când sute de flower children veniseră pe 
urmele lui Janis Joplin şi ale lui Jimi Hendrix pentru a se instala în 
casele victoriene din Haight Ashbury. 

Dar Summer of Love era deja istorie. Mişcarea hippie se 
stingea încet-încet, surpată din interior de propriile excese. 
Joplin şi Hendrix muriseră amândoi la nici douăzeci şi şapte de 
ani. Jimi îndopat cu somnifere şi înecat cu propria vomă, „Perla”+ 
în urma unei supradoze de heroină. 

In acest an 1976 care se apropia de sfârşit, dragostea liberă şi 
viaţa în comunitate nu prea mai interesau pe nimeni. Drogurile 
făceau ravagii inimaginabile. Lăudate că deschid mintea şi îi 
eliberează pe oameni de inhibiţii, LSD-ul, amfetaminele şi 


+ Pearl („perla”) era porecla lui Janis Joplin. 


heroina îi aruncau de fapt în dependenţă şi sfârşeau prin a-i 
omori încet, dar sigur. Elliott vedea tot timpul la spital 
consecinţele îngrozitoare ale acestor substanţe: supradoze, 
hepatite provocate de acele murdare, pneumonii, bad trips” care 
se terminau prin salturi tragice prin fereastra deschisă. 

La aceasta se adăugau veteranii din Vietnam, unii dintre ei 
îngroşând rândurile celor fără adăpost. Trupele americane se 
retrăseseră din Saigon în urmă cu un an şi mulţi dintre foştii 
combatanți, traumatizaţi de ce trăiseră „acolo” pendulau de 
atunci între periferia oraşului şi gurile de canalizare. 

Elliott plăti benzina şi porni să traverseze oraşul cu geamurile 
lăsate, reflectând la neverosimila întâlnire din acea seară. Acum 
că Matt nu mai era lângă el, se simţea din nou singur şi 
neputincios. Căci nu putea să conteste - tot ce spusese acel om 
era adevărat, de la scatoalcele tatălui până la sentimentul de 
vină care însoţise sinuciderea mamei. 

Oare de ce nu vorbise niciodată despre asta cu llena? De ce 
refuzase să-şi arate punctele slabe în faţa femeii pe care o 
iubea? 

Dar Matt? Nici lui nu-i spusese nimic. Să fi fost vorba de o 
reţinere tipic masculină? Adevărul e că îi fusese mai comod aşa. 
Lângă Matt totul era frivol şi lipsit de gravitate. Compania lui îi 
oferea o protecţie facilă şi confortabilă în faţa realităţilor crude 
ale vieţii, permițându-i să-şi umple bateriile atunci când 
responsabilităţile meseriei începeau să-l apese prea tare. 

La urma urmei, îşi spuse, deşi doar iubirea şi prietenia pot 
face viaţa suportabilă, există fără îndoială situaţii din care nu 
poţi ieşi decât de unul singur. 


La câţiva kilometri depărtare, detectivul Maiden se pregătea 
de treabă în biroul său din comisariatul central. Cu câteva 
minute în urmă se certase cu subordonatul său, care îi reproşa 
că se ocupase de o problemă particulară în orele de serviciu. 
Maiden ştia că Douglas avea limba ascuţită şi că spera să se 
aleagă cu o promovare rapidă dacă ar da o mână de ajutor la 
concedierea sa. Când mucosul l-a ameninţat că-i face raport, 
Maiden l-a făcut cu ou şi cu oţet şi i-a dat papucii. Era păcat de 


5 Criză asociată utilizării unui drog psihedelic. 


el: Douglas ar fi putut fi un bun poliţist, avea toate calităţile 
pentru asta, dar alesese o cale discutabilă pentru a ajunge unde 
voia. Maiden îşi amintea că pe vremea lui lumea parcă nu era 
aşa înnebunită să reuşească cu orice preţ, călcând pe cadavre. 
Dar poate că începuse să îmbătrânească. Poate că noua 
generaţie avea alte valori: erau mai ambiţioşi, aveau mai multă 
iniţiativă, după cum sunau şi îndemnurile făcute uneori la 
televizor de guvernatorul Reagan. 

Maiden îşi termină cana de cafea. De data asta era sigur că 
celălalt va da curs amenințărilor. N-avea decât. Dacă rechinii din 
poliţie vor reuşi până la urmă să-l doboare se va retrage şi va 
petrece mai mult timp cu Lisa la spital. Oricum nu mai avea 
mult până la pensie. Până una alta avea de gând să-i acorde lui 
Elliott ajutorul promis. 

La început coloră amprentele apărute pe brichetă cu o 
substanţă fluorescentă. Apoi îşi luă aparatul foto şi făcu câteva 
fotografii, care trebuiau apoi developate şi mărite. Abia după 
aceea avea să vină analiza propriu-zisă. Se uită îngrijorat la 
ceas. Era o muncă migăloasă, de chinez. Probabil nu va reuşi să 
termine până dimineaţă. 


Până să ajungă în cartierul de la marginea mării, Elliott făcu o 
escală într-un minimarket deschis non-stop. Cumpără ţigări şi un 
pachet de mâncare uscată pentru câini. 

— Salut, Haimana, strigă el de cum trecu pragul uşii. 

Nici nu apucă bine să intre pe terasă că labradorul veni în 
fugă să-i lingă degetele, cum făcuse şi cu ciudatul oaspete cu 
câteva ore în urmă. 

— Nu-ncerca să te dai bine pe lângă mine, îl avertiză el 
răsturnând crochetele într-un bol improvizat. 

Mai rămase câteva clipe urmărind câinele cum mănâncă, 
uimit constate că se simţea bine în preajma lui. Apoi mătură 
cioburile de pe jos şi fumă câteva ţigări, privind în gol şi 
amintindu-şi scene din copilărie. Din cinci în cinci minute privea 
agitat telefonul, în aşteptarea unui verdict al inspectorului. Chiar 
dacă toată povestea nu stătea în picioare, fără să vrea era 
nerăbdător, ca şi cum ar fi aşteptat rezultatele unor analize 
medicale de care depindea cine ştie ce diagnostic fatal. 


Detectivul adjunct Douglas rupse în bucăţi raportul pe care 
tocmai îl bătuse la maşină. Se ridică şi cobori la parter, în mica 
încăpere destinată odihnei. În mod surprinzător, în acea seară 
nu era niciun pic de agitaţie în comisariat. Douglas umplu două 
ceşti cu cafea şi urcă apoi la etajul trei, unde bătu la uşa lui 
Maiden. 

În loc de răspuns Maiden scoase un mormăit, pe care celălalt 
hotări să-l interpreteze drept o invitaţie de a intra. 

— Ai nevoie de-o mână de ajutor? întrebă el băgând capul pe 
uşă. 

— Să zicem, răspunse morocănos bătrânul poliţist. 

Douglas îi întinse una din ceştile de cafea şi privi cu atenţie 
înjur. 

Prinse cu pioneze de perete, vreo zece clişee mărite de 
câteva ori dezvăluiau privirii labirintul amprentelor digitale. 
Poliţiştilor le plac amprentele. „Singurii martori care nu înşală şi 
nu mint niciodată”, aşa li se spune în branşa lor. Puse cap la 
cap, fotografiile formau o tapiserie ciudată care aducea cu o 
imensă hartă topografică: curbe line, bifurcaţii, creste, mici 
insule care se unesc într-o infinitate de posibilităţi. O amprentă 
digitală este o operă de artă unică pentru fiecare individ, care se 
formează încă din stadiul intra-uterin. În pântecele mamei, fătul 
e supus unei serii de situaţii stresante care, producându-se în 
mod aleatoriu, „sculptează” buricul degetului. Totul are loc până 
în a şase lună de sarcină. După aceea desenele se 
permanentizează şi rămân neschimbate până la moarte. 

Douglas învățase la facultate că fiecare deget numără cam o 
sută cincizeci de puncte caracteristice. Pentru a stabili dacă 
două amprente sunt identice este suficient să găseşti 
similitudini între aceste mici semne caracteristice. Pentru ca o 
autentificare să aibă valoare legală e nevoie de douăsprezece 
puncte. 

— Să ne-apucăm de treabă, îi propuse el superiorului. 

Douglas avea ochi buni. 

Maiden avea răbdarea necesară. 

Împreună formau o echipă bună. 


Când începu să se lumineze de ziuă, Elliott se hotări să facă 
un duş. Işi puse haine curate şi plecă de acasă spre spital. Pe 
drum fu nevoit să-şi aprindă farurile şi să pornească 
ştergătoarele. In doar câteva ore vremea se schimbase cu totul. 
Cerul, atât de senin în ajun, era acum acoperit de nori grei care 
anunțau una dintre acele dimineţi ploioase care marcau venirea 
iernii. 

Dădu drumul la radio ca să asculte ştirile. Numai veşti 
proaste: cutremur devastator în China, represiune militară în 
Argentina, maree neagră în Franţa, masacru la Soweto - în 
Africa de Sud aflată sub apartheid, în vreme ce la Houston un 
descreierat se baricadase în casă şi trăgea în trecători. 

In acest timp America afacerii Watergate era în plină 
campanie electorală, aşteptând să afle dacă destinele sale vor fi 
conduse de Carter sau de Ford. 

Săturat de ce auzise, Elliott schimbă postul. Ajunse la 
destinaţie ascultând Let It Be a celor de la Beatles. 

Tocmai intrase în holul spitalului când auzi vocea portarului: 

— Vă caută cineva la telefon, domnule doctor! 

Elliott apucă receptorul. 

— Am rezultatul, îl anunţă Maiden. 

Doctorul inspiră adânc şi întrebă: 

— Cum e? 

— Amprentele sunt identice. 

Elliott rămase mut câteva secunde. 

— Sunteţi sigur? 

— Sigur. Am verificat de mai multe ori. 

— In absolut, mai întrebă doctorul, care sunt şansele ca două 
persoane să aibă amprente identice? 

— Una la câteva zeci de miliarde. Chiar şi la gemenii veritabili 
sunt diferite. 

Cum celălalt nu părea să mai reacționeze, Maiden sublinie şi 
mai apăsat concluzia la care ajunsese. 

— Elliott, nu ştiu care-i problema ta, dar cele două amprente 
provin de la aceeaşi persoană. Nu există nicio îndoială. lar acea 
persoană eşti tu. 


7 
Trăiesc, sufăr, mă înşel, risc, dăruiesc şi 
pierd, şi astfel indepărtez moartea de mine. 
Anais NIN 
Septembrie 2006 
Elliott are 60 de ani 


Lumina soarelui pătrundea în casă prin ferestrele înalte cât 
camera, mângâind pereţii şi făcând să lucească parchetul din 
nuc californian. 

Având pe el o pereche de Levi's uzaţi şi un pulover tricotat, 
Elliott cobori scara metalică ce ducea către bucătărie. Era ziua 
sa de odihnă şi avea de gând să-şi ia micul dejun în tihnă. Spălat 
şi proaspăt ras, se simţea plin de voie bună. Nu mai avea 
senzaţia că suferă din pricina bolii, ca şi cum episodul 
extraordinar prin care trecuse cu o noapte înainte ar fi 
îndepărtat deocamdată spectrul morții. 

Pregăti un bol de musli şi un pahar cu suc de portocale, pe 
care merse să le savureze în grădină. Ziua se anunţa minunată. 
Câteva imagini răzlețe din periplul său nocturn i se învălmăşeau 
încă în minte. Dar în loc să fie nedumerit, simţea mai degrabă o 
ciudată exaltare. Tot nu ştia ce substanţă conţineau pastilele, 
cert e că avea efect! Această a doua „călătorie” îl ajutase să 
înţeleagă anumite lucruri. | se părea că pricepe acum mai bine 
mecanismul întoarcerii sale în trecut. 

Mai întâi de toate, saltul în timp fusese identic de fiecare 
dată: fix treizeci de ani. In prima seară văzuse data pe un panou 
luminos din aeroport, în cea de-a doua aflase informaţia dintr-un 
ziar aruncat pe măsuţa de pe terasă. 

Apoi, era evident că poate să transporte şi obiecte în trecut, 
devreme ce de fiecare dată „călătorise” îmbrăcat. Putea de 
asemenea să aducă în prezent obiecte de atunci: batista pătată 
de sânge era cea mai bună dovadă. 

Era în schimb un lucru care-l lăsa nedumerit: scurtimea 
incursiunii sale în trecut. Cam douăzeci de minute de fiecare 
dată, ceea ce nu era mult. Abia apuca să schimbe câteva vorbe 
cu „dublul” său şi era deja cuprins de frisoanele care anunțau 
revenirea în prezent. 


Dar poate că era încă prea devreme pentru a găsi o logică în 
aceste coincidenţe. În orice caz, un lucru era sigur: deplasările 
în timp se produceau cu ajutorul viselor. 

Întors acasă, se instală în faţa calculatorului. Era medic, dar 
ce ştia el realmente despre somn şi vise? Nu mare lucru, la 
drept vorbind. În facultate înghiţise pe nemestecate tone de 
informaţii, dar în timp uitase mare parte din ele. Ca să-şi 
reîmprospăteze memoria se conectă la reţea şi îşi petrecu 
următoarea oră consultând o enciclopedie medicală online. 


„Somnul este constituit din diverse faze care se 
succed şi se repetă pe tot parcursul nopţii.” 


Bine, aşa era, asta nu uitase încă. Altceva mai interesant? 


„Somnul lent corespunde fazelor de Somn cu Unde 
Lente, iar somnul profund celor ale Somnului 
Paradoxal.” 


„Somnul Paradoxal?” Parcă îi spunea ceva această 
denumire... 


„Această expresie desemnează acea fază a somnului 
în care activitatea cerebrală este cea mai 
intensă, în timp ce corpul rămâne într-o atonie 
totală, cu relaxarea întregii musculaturi, de la 
ceafă până la picioare.” 


Bine, şi visele unde apar în toată povestea asta? 


„În cursul vieţii noastre ne petrecem în medie 
douăzeci şi cinci de ani dormind şi cam zece ani 
visând. Aceasta înseamnă între 100.000 şi 500.000 
de vise.” 


Aceste numere îl făcură să cadă pe gânduri. Deci aşa, viaţa 
noastră e populată de sute de mii de vise! Fascinant, şi în 
acelaşi timp neliniştitor. Simţind că era pe calea cea bună, îşi 
aprinse o ţigară şi îşi continuă lectura, ca să afle că: 


„Perioada de somn paradoxal se produce aproximativ 
o dată la nouăzeci de minute şi durează un sfert 
de oră sau ceva mai mult. Aceasta este perioada în 
care apar visele cele mai bogate.” 


Această ultimă revelaţie aproape îl făcu să se ridice de pe 
scaun. Totul se potrivea: în seara dinainte se culcase pe la zece 
şi „reapăruse” cu 30 de ani mai devreme în jurul orei 
unsprezece şi jumătate. Durata „călătoriei” fusese deci de 90 de 
minute: exact timpul necesar pentru a ajunge la prima fază a 
somnului paradoxal! 

Deci aşa funcţiona totul: în timpul acestei perioade de 
activitate cerebrală, substanţa din pastilă declanşa o întoarcere 
în trecut. Părea o nebunie totul, însă trecea printr-o perioadă a 
vieţii în care nu mai credea în nimic, fiind prin urmare gata să 
creadă în orice. 

Revenind la pagina de internet, continuă explorarea acestui 
misterios tărâm, ca să afle că deşi ştiinţa descoperise destule 
despre felul în care visează oamenii, nu la fel stăteau lucrurile în 
privinţa motivului pentru care visează. În multe privinţe visele 
rămâneau un lucru cât se poate de misterios. La fel ca toate 
activităţile programate să aibă loc în corp sau în creier, visul 
trebuia să aibă şi el o funcţie, o finalitate... 

Dar care erau acestea? 

Nimeni nu reuşise încă să dea un răspuns valid din punct de 
vedere ştiinţific la această întrebare. 

Existau desigur toate acele deliruri ezoterice care coborau în 
timp până în vremea Egiptului antic, pentru care visele erau 
semne venite de la zei sau dintr-o lume invizibilă. Dar cât preţ 
puteai să pui pe astfel de baliverne? 

Elliott întorcea încă aceste ipoteze pe toate părţile când 
soneria telefonului îi întrerupse reflecţiile. Ridică receptorul şi 
recunoscu imediat vocea lui Samuel Bellow, şeful laboratorului 
de la spital, căruia îi dăduse resturile adunate de pe fundul 
flaconului cu pastile. 

— Am rezultatul analizelor, îl anunţă Bellow. 


* 


1976 


Elliott are 30 de ani 


La aceeaşi oră, cu treizeci de ani în urmă, Elliott îşi termina 
cafeaua în salonul de odihnă din Lenox Hospital. 

Pentru a zecea oară în acea dimineaţă, tânărul doctor se uita 
din nou la fotografiile amprentelor digitale, trimise de Maiden 
prin curier. Era nevoit să creadă ceea ce era de necrezut: un alt 
„el însuşi” din viitor găsise cumva o modalitate de a călători în 
timp şi de a-i face câteva vizite de curtoazie. 

Cât despre cum reuşea celălalt să facă aşa ceva... asta era o 
altă poveste! 

Elliott nu fusese niciodată un mare cititor de literatură SF, dar 
la facultate studiase teoria relativităţii a lui Einstein. Şi ce zicea 
venerabilul domn privitor la călătoria în timp? Zicea că e cât se 
poate de fezabil... cu o singură condiţie: să poţi depăşi viteza 
luminii. Şi îi venea destul de greu să şi-l imagineze pe ciudatul 
său vizitator dând ture Pământului cu 300.000 de kilometri pe 
secundă, ca un Superman ieşit la pensie. 

Răspunsul trebuia deci găsit în altă parte. 

să fi fost vorba de găurile negre? Văzuse la televizor un 
reportaj despre aceste stele aflate la capătul vieţii, înzestrate cu 
un câmp gravitațional capabil să îndoaie continuumul spațiu- 
timp. Teoretic nimic nu ne-mpiedică să ne imaginăm că un corp 
aspirat de o astfel de gaură neagră ar putea ieşi la suprafaţă în 
altă epocă sau în alt univers. 

Foarte logic... atât că deocamdată nu fusese găsită nicio 
gaură neagră şi e foarte puţin probabil ca un corp omenesc să 
poată traversa o astfel de zonă fără să fie făcut praf şi pulbere. 

In plus mai intrau în joc şi numeroasele paradoxuri temporale 
care făceau deliciul filmelor şi cărţilor de gen. Dacă - spre 
exemplu - revenind în trecut ai reuşi să împiedici întâlnirea 
dintre viitorul tău tată şi viitoarea ta mamă? Dacă ţi-ai omori 
părinţii înainte să-ţi dea naştere? S-ar intra atunci într-un cerc 
vicios al existenţei şi non-existenţei: 

Mi-am omorât părintele. 

Deci n-am putut să mă nasc. 

Deci nu mi-am omorât părintele. 

Deci am putut să mă nasc. 

Deci mi-am omorât părintele. 

Deci... 


Elliott oftă: era clar că a accepta posibilitatea unei astfel de 
călătorii însemna să încalci zeci de legi ale fizicii şi să negi orice 
principiu al cauzalităţii şi coerenţei logice. 

Şi totuşi... 

Şi totuşi, clişeele fotografice pe care le ţinea în mână erau 
proba clară că toată povestea era adevărată. Proba ştiinţifică 
absolută, reflectă el, gândindu-se la unicitatea amprentelor 
tuturor indivizilor umani. 

Căzut pe gânduri, începu să se joace absent cu bricheta Zippo 
înapoiată de Maiden, provocând o mică jerbă de scântei. Apoi 
închise capacul şi se ridică brusc în picioare. Nu mai putea să 
stea locului! În ultimele ore băuse peste zece cafele. Teama din 
noaptea dinainte nu dispăruse, dar acum se amesteca cu 
surescitarea venită din faptul că trăia ceva ce îl depăşea. Era un 
om obişnuit căruia i se întâmpla ceva cu totul neobişnuit. Oare 
unde se va ajunge? Habar n-avea. Din acel moment păşea pe un 
teren necunoscut şi nu era deloc sigur că va şti să facă faţă la 
ce-i rezerva viitorul. 

Îşi turnă încă o ceaşcă de cafea şi deschise fereastra dinspre 
stradă. Fiind singur în cameră îşi permise să-şi aprindă o ţigară, 
din care începu să tragă nervos, având totuşi grijă să nu 
declanşeze detectorul de incendiu. De câteva minute o 
întrebare nu-i dădea pace: ar putea oare să comunice cu acest 
dublu al său din viitor? De ce nu? Dar cum să procedeze, şi ce 
mesaj să-i trimită? 

Reflectă câteva momente la această dificultate, fără să-i vină 
în minte nicio soluţie la îndemână. Ca o cometă apărută de 
nicăieri o idee nebunească îi traversă mintea, dar o alungă. Nu, 
trebuia să nu facă prostii, trebuia să se liniştească, să lase 
deoparte această poveste şi să-şi vadă de munca lui. 

Plin de bune intenţii se instală la birou, în faţa unui teanc de 
dosare, ca să-şi termine raportul de operaţie. Dar după numai 
două minute renunţă să se mai prefacă. Cum să te mai 
concentrezi după ce ai trecut prin aşa ceva! Se uită la ceas: mai 
erau două ore şi ceva până la următoarea operaţie şi, cu puţin 
noroc, va reuşi să-şi găsească un înlocuitor pentru gardă. Işi 
dădu jos bluzonul, luă sacoul din cuier şi ieşi din cameră. 

Cinci minute mai târziu părăsise deja spitalul. 

În timp ce ieşea din parcare se intersectă cu unul din bine- 
cunoscutele camioane Federal-Express. Ilmbătat de amintirea 


întâmplărilor prin care trecuse în ultima vreme, ridică 
dispreţuitor din umeri. FedEx şi UPS mai aveau de învăţat. El, 
Elliott Cooper, avea de gând să trimită un mesaj în viitor, peste 
treizeci de ani. 


2006 
Elliott are 60 de ani 


— Am rezultatul analizelor, îl anunţă Bellow. 

— Ce-ai descoperit? 

— E o chestie exotică: un amestec de plante, în principal 
frunze de dud şi moşmon. 

Lui Elliott nu-i venea să creadă. 

— Atât? 

— Atât. Părerea mea e că nu poate vindeca mai nimic. E doar 
un placebo. 

Năucit, doctorul puse telefonul în furcă. Deci pastilele nu 
conţineau niciun ingredient magic. Bătrânul cambodgian, toată 
povestea cu „puneţi-vă o dorinţă”, speranţa de a o revedea pe 
llena... numai poveşti! Probabil că metastaza îi atinsese creierul. 

Era clar că întâlnirea cu dublul său din urmă cu treizeci de ani 
nu avusese loc decât în mintea sa: delirul unui om ajuns la 
capătul zilelor, căruia îi e teamă de moarte, nimic mai mult. 

lată şi mult-căutata funcţie a viselor! Nu trebuia cotrobăit în 
ograda ştiinţei, ci mai degrabă în cea a psihanalizei. Visele nu 
erau decât o reprezentare a dorințelor refulate, un fel de supapă 
de siguranţă care permite subconştientului să se exprime fără 
să pună în pericol echilibrul psihic. Elliott bătuse la uşa lui Albert 
Einstein, dar dăduse peste Sigmund Freud! 

Un simplu telefon îl readuse cu picioarele pe pământ. Vraja se 
împrăştiase şi în lumina albă a dimineţii ceea ce-i păruse atât de 
real în noaptea dinainte nu mai era decât o închipuire 
nebunească. Voise atât de mult să creadă că e adevărat... dar 
nu putea fi. Toată această frumoasă aventură, această scurtă 
traversare a timpului nu era decât o reprezentaţie pusă în scenă 
de mintea sa. Boala şi apropierea morții îl făcuseră să cadă 
pradă fantasmelor despre întoarcerea în trecutul său demult 
îngropat. 


Adevărul e că făcea pe el de frică. Nu voia să accepte că viaţa 
i se terminase. Totul trecuse atât de repede: copilăria, 
adolescenţa, tinereţea, maturitatea... Un fluture care abia 
bătuse de câteva ori din aripi - iar acum trebuia deja să dispară. 
Era prea devreme, la şaizeci de ani! Nu se simţea un boşorog. 
inainte să-şi descopere cancerul, era în plină formă. În timpul 
misiunilor umanitare străbătea munţii în lung şi-n lat, lăsând 
adesea în urmă oameni cu douăzeci sau treizeci de ani mai 
tineri ca el. Mai era apoi Sharika, rezidenta sa indiancă, 
frumoasă ca o zi de primăvară! Voia să se întâlnească cu ea - cu 
ea, nu cu mimozele astea care abia terminaseră facultatea! 

Dar toate astea ţineau de trecut. In faţă nu mai avea decât 
teama şi moartea. 

Teama că o să-l lase puterile văzând cu ochii. 

Teama că o să sufere, că n-o să mai poată avea grijă de sine 

Teama că o să se stingă într-un salon dezolant de spital, fără 
să aibă pe nimeni în preajmă. 

Teama de a-şi abandona fiica în această lume nesigură. 

Teama că viaţa sa nu însemnase la urma urmei nimic. 

In fine, teama de ce-l aştepta dincolo. Odată ce îşi va fi dat 
sufletul şi va fi ajuns de cealaltă parte. 

La naiba! 

Îşi şterse o lacrimă de ciudă care i se scurgea pe obraz. 

O durere ascuţită îi săgeta măruntaiele. Se duse în baie, 
scotoci în dulăpiorul cu medicamente după un analgezic şi îşi 
dădu cu apă rece pe faţă. Din oglindă îl privea o figură cu ochi 
strălucitori, injectaţi. 

Oare cât îi mai rămăsese? Câteva zile? Câteva săptămâni? Era 
cuprins, ca niciodată parcă, de o nevoie imperioasă de a trăi, de 
a alerga, de a respira, de a intra în contact cu oamenii, de a 
iubi... 

Nu se putea spune că şi-ar fi ratat viaţa: avea o fată pe care o 
adora, fusese util celor din jur, călătorise, avusese destule 
motive de mulţumire şi petrecuse momente foarte plăcute cu 
Matt. 

Dar ceva îi lipsise mereu. 

llena... 

De la moartea ei, în urmă cu treizeci de ani, trăise parcă pe 
jumătate, mai degrabă spectator decât actor al propriei sale 
vieți. 


Şi e adevărat că în ultimele zile se agăţase de ideea asta a 
călătoriei în timp. 

Totul din speranţa nebunească de a o mai vedea o dată pe 
llena înainte să moară. 

Dar acum iluzia se destrămase şi îi era ciudă că se lăsase 
păcălit. Suferințele vor inceta când va înceta şi speranța, era o 
vorbă populară. 

lar Elliott nu mai voia să sufere. 

Aşa că pentru a-şi smulge din inimă şi ultimele fărâme de 
speranţă care mai licăreau în el aruncă micul flacon cu pastile în 
veceu. 

Ezită câteva clipe... 

„„„apoi trase apa. 


1976 
Elliott are 30 de ani 


Elliott îşi parcă Broscuţa în Mission District, pe Valencia 
Street. La această oră a dimineţii, în cartierul hispanic din San 
Francisco forfota era în toi. Cu magazinele sale abordabile, 
tagueriasf şi tarabele de fructe, Mission rămânea unul din 
locurile cele mai pitoreşti din oraş. 

Doctorul porni de-a lungul bulevardului prin mulţimea 
zgomotoasă şi pestriță. Fresce în culori vii animau peste tot 
fațadele clădirilor. Elliott se opri câteva momente în faţa acestor 
picturi fascinante, peste care plana încă umbra lui Diego 
Rivera”. Dar nu venise aici ca să facă pe turistul. O luă din loc, 
iuţind pasul. Cartierul avea un aer frust şi electrizat, seducător 
pentru cei cărora le plăcea să înoate prin apele tulburi ale 
societăţii, dar avea şi părţile sale mai puţin atrăgătoare, precum 
bandele de chicanos care aruncau insulte trecătorilor, stricând 
astfel atmosfera convivială a locului. 


€ Tarabe stradale sau, mai recent, localuri în care se servesc burritos şi tacos, 
mâncăruri mexicane asemănătoare ca formă cu şaorma. (nota trad.) 

7 Pictor mexican căsătorit cu Frida Kahlo, autor al unor compoziţii murale cu 
tentă socială. 


La intersecţia cu Dolores Street, după o înşiruire de cluburi de 
salsa şi buticuri de articole religioase, dădu în fine cu ochii de 
firma pe care o căuta. 


BLUE MOON: BIJUTERII ŞI TATUAJE 


Împinse uşa de la intrare şi dădu nas în nas cu un poster cam 
spălăcit înfăţişându-l pe Freddy Mercury. Travestit în femeie, 
solistul Queen mima aproape caricatural un act sexual. Dintr-un 
pick-up cu volumul dat la maxim, aşezat lângă casa de marcat, 
răsunau ritmurile reggae ale lui Bob Marley, care începea să 
devină popular de când Eric Clapton preluase, în urmă cu un an, 
melodia sa / shot the sheriff. 

Elliott oftă. Nu se simţea deloc în elementul său, dar n-avea 
de gând să se lase intimidat. 

— Kristina? strigă el, îndreptându-se către partea din spate a 
încăperii. 

— Domnul doctor Cooper! Asta da surpriză! 

Masivă şi blondă, femeia din faţa lui avea o înfăţişare destul 
de fioroasă: cizme înalte de motociclist, fustă mini din piele şi 
tatuaje erotice agresive în partea de jos a spatelui. 

Elliott o întâlnise la spital, în urmă cu şase luni, când îi 
operase fiul de o malformatie a rinichilor. De atunci îl ţinea sub 
supraveghere pe bebeluş, un pui de chinez pe care Kristina îl 
creştea împreună cu partenera sa, Leila, o asistentă care lucra 
în aceeaşi secţie cu el. Încă de la prima lor întâlnire, Elliott 
fusese intrigat de libertatea pe care o degaja această fată, 
absolventă de Berkeley, specializată în civilizaţii asiatice, dar 
care preferase să-şi deschidă un cabinet de tatuaje, mai 
degrabă decât să predea la universitate. 

Kristina trăia aşa cum credea de cuviinţă şi îşi afişa deschis 
homosexualitatea. La San Francisco nu era nicio problemă să 
faci asta: de câţiva ani buni, homosexualii îi înlocuiseră pe 
hippie în rolul de grup emblematic al oraşului. Atraşi de 
toleranța de aici, zeci de mii de homosexuali se instalaseră în 
cartierele Castro şi Noe Valley. 

— Mă ocup de dumneavoastră în două minute, spuse ea, 
făcându-i semn să ia loc. 

Doctorul se aşeză pe un fotoliu, lângă un travestit sud- 
american căruia tocmai i se făceau găuri în urechi. Un pic jenat 


de situaţie, ceru voie să folosească telefonul şi-l sună pe Matt ca 
să-i spună ultimele veşti. Acesta nu fu peste măsură de uimit 
când află rezultatul analizelor. 

— În afară de tine nu l-a mai văzut nimeni pe tipul ăsta, 
observă el. Dacă vrei să ştii, eu cred că toată povestea s-a 
petrecut doar în mintea ta. 

— Cum în mintea mea? se enervă Elliott. Şi bricheta aia 
Millenium Edition, cu amprentele mele pe ea, tot din mintea 
mea a apărut? 

— Bătrâne, bricheta ai cumpărat-o fără îndoială chiar tu, dar 
ai uitat, asta-i tot. 

Elliott se sufoca de indignare: 

— Deci nu mă crezi? 

— Nu, recunoscu Matt, şi sper din toată inima că dacă eu ţi-aş 
povesti la un moment dat ceva de genul ăsta nici tu nu m-ai 
crede, ci ai încerca mai degrabă să-mi bagi minţile în cap. 

— Bine, îţi mulţumesc că eşti alături de mine, replică celălalt 
furios şi trânti receptorul în furcă. 

— Deci, domnule doctor, cu ce vă servesc? întrebă Kristina 
invitându-l pe scaunul de lucru. Vă tentează un tatuaj Hell's 
Angels, sau un dragon pe toată spinarea? 

— Nu, niciuna, nici alta, spuse el ridicându-şi mâneca de la 
cămaşă. Aş vrea doar o mică inscripţie, aici pe umăr. 

— N-aţi prefera totuşi ceva mai de efect? întrebă ea 
pregătindu-şi acul. la uitaţi aici. 

Kristina îşi depărtă puţin picioarele, lăsând să se vadă un soi 
de dragon japonez, prins parcă în plasa ciorapilor, care urca pe 
coapsă şi se pierdea enigmatic înspre părţile intime ale 
proprietarei. 

— O adevărată operă de artă, recunoscu Elliott, dar nu e 
tocmai genul meu. 

— Păcat, sunteţi un tip mişto şi nimic nu e mai sexy decât un 
tatuaj pe corpul iubitului. 

— Nu cred că prietena mea ar fi de aceeaşi părere. 

— Femeile sunt adesea pline de surprize. 

— Aici nu te pot contrazice. 

Scoase un stilou din buzunarul interior al sacoului şi notă în 
grabă câteva cuvinte pe coperta unei reviste. 

— Asta vreau, spuse el, întinzându-i revista Kristinei. 

Tânăra se încruntă: 


— E un mesaj cu cheie! 

— Să zicem că e un mesaj intim, pentru un vechi prieten. 

Femeia îşi verifică acele dermografului. 

— O să doară un pic la-nceput, apoi o să fie mai bine. Sunteţi 
sigur că vreţi asta? 

Elliott închise ochii. Era oare posibilă interacţiunea dintre 
prezent şi viitor? Părea absurd, dar simţea că trebuie neapărat 
să încerce. Pentru a-şi face curaj îşi imagină figura alter-egoului 
său din viitor când va primi mesajul. 

— Da, sunt sigur! 

Când zgomotul ascuţit al aparatului umplu încăperea, Kristina 
intona un fel de credo al său: 

— Corpul a rămas unul din ultimele noastre spaţii de libertate. 


* 


2006 
Elliott are 60 de ani 


După ce trăsese apa în urma flaconului cu pastile, Elliott, 
simțindu-se în continuare decepţionat, se lungise pe canapeaua 
de colţ din salon. La prânz urma să se întâlnească cu Angie şi n- 
ar fi vrut să apară în faţa fetei cu o mutră de zombie. Cu ochii 
închişi îşi asculta respiraţia, încercând să şi-o imagineze calmă 
şi lină, nu sacadată şi încordată cum era acum. Simţea că se 
sufocă, că nu mai poate să respire. Boala care-l rodea pe 
dinăuntru contrasta violent cu lumina caldă care se strecura 
printre jaluzele. De cealaltă parte a ferestrei se auzeau 
zgomotul mării şi ciripitul păsărelelor. Viaţa îşi urma cursul, dar 
el nu mai aparţinea acestui curs. Deşi afară era soare, corpul îi 
era scuturat de frisoane - fără îndoială un început de febră. In 
acelaşi timp, simţi că-l supără ceva în partea de sus a braţului, 
în zona umărului. Nu era chiar o durere, mai degrabă nişte 
înţepături. Işi masă cu mâna mușchiul amorţit. Nu părea să aibă 
niciun efect. Se ridică în picioare, îşi scoase puloverul şi îşi ridică 
mâneca tricoului. 

Mai întâi nu văzu mai nimic: o uşoară pată în degrade de 
culoare verzuie, care părea să i se întindă pe umăr. Intrigat de 
ce se întâmplă, se aşeză în faţa oglinzii din baie. Acolo înţelese 


încet-încet că acele nervuri ciudate erau de fapt nişte litere care 
apăreau una după alta. 

O clipă rămase perplex, întrebându-se ce se întâmpla cu el. 
Într-un târziu înţelese... 

— Pezevenghiul! exclamă el. 

Inima sa obosită bătea nebuneşte, dar simţea o mare uşurare. 

Nu, nu era nebun. Nu se petrecuse totul în mintea sa. Cu 
treizeci de ani în urmă, tânărul încerca să-i trimită un mesaj 
tatuându-şi ceva pe piele. 

Nu-i prost puştiul... reflectă el în timp ce se apropia de oglindă 
ca să vadă mai bine. 

Se privi în ochi şi văzu că străluceau. Era o prostie, dar 
realmente plângea de bucurie. Avea să moară în curând, nu era 
nicio îndoială, dar până una alta era fericit că nu-şi pierduse încă 
minţile. 

Pe umăr îi apăru cu litere plumburii o propoziţie scurtă: 


WAITING FOR 
YOUR NEXT VISIT: 


Da, sigur, următoarea vizită... doar că în prostia lui tocmai 
aruncase pastilele! 

Cuprins de panică, îngenunche în faţa vasului de la veceu şi 
îşi băgă mâna cât mai adânc înăuntru, fără să-şi facă prea mari 
speranţe că flaconul ar fi putut rămâne în instalaţie. 

Nu, trebuia să aibă aşteptări realiste... 

Se ridică înciudat, dar încercă să gândească limpede. Pe unde 
se scurgea apa? Nu prea avea idee - meşteritul nu fusese 
niciodată punctul său forte. Se repezi în garaj şi ridică ochii spre 
plafon, unde descoperi un hăţiş de conducte. Urmări cu privirea 
teava principală până ajunse la o placă din fontă: rezervorul de 
degresare. Cu puţin noroc, flaconul ar fi putut rămâne prins în 
acest loc. Ridică uşiţa de vizitare, cotrobăi cu mâna goală prin 
lichidul vâscos, dar nu găsi nimic. 

Aventura lui lua sfârşit. Flaconul ajunsese probabil într-o 
staţie de epurare şi nu mai putea da niciodată de el. 

La naiba, stricase totul dintr-un impuls de moment! 

Mai putea să facă ceva? În disperare de cauză ieşi din casă şi 
sună la uşa vecinilor de lângă el, un cuplu de bătrâni amatori de 


8 Aştept următoarea vizită (engl. în original). 


steroizi, Viagra şi liftinguri, obsedaţi de alimentaţie şi 
întreţinerea corpului. 

— Bună ziua, Nina, îşi salută el vecina de pe treptele casei. 

— Bună ziua, Elliott, cu ce ocazie pe la noi? întrebă ea 
măsurându-l din cap până-n picioare, surprinsă să-l vadă 
apărând cu mâinile mânjite cu un noroi urât mirositor. 

Nu-i eram eu prea simpatic nici înainte, îşi spuse el, un 
criminal care fumează, bea cafea adevărată şi mănâncă carne 
plină de colesterol... 

— Mă-ntrebam dacă aş putea să împrumut câteva scule de la 
Paul. 

— Paul a plecat să înoate, dar haide în magazie, poate găseşti 
ce îţi trebuie. 

Elliott o urmă şi, spre bucuria lui, găsi ceea ce căuta, anume 
un topor. 

— Aăă... eşti sigur că totul e în regulă? bâigui femeia văzând 
pe ce vrea să pună mâna. 

— E perfect, Nina, perfect, o asigură el cu un zâmbet demn de 
Jack Nickolson. 

Îşi luă la revedere şi se întoarse în garajul casei sale. Acolo se 
apucă să demoleze orice aducea cât de puţin a canalizare. 
Operaţiunea dură mai bine de jumătate de oră şi umplu garajul 
de apă. La fiecare conductă distrusă verifica cu atenţie dacă 
flaconul nu se înţepenise în vreun colţ. 

Nu e totul pierdut! Cât mai e încă o şansă nu te lăsa! 

Aşa gândise mereu în meseria sa şi în treizeci şi cinci de ani 
de carieră i se întâmplase uneori să salveze cazuri disperate. 

De ce nu ar fi şi acum la fel? 

Cu toporul în mână, cu apa venindu-i până la genunchi, Elliott 
arăta ca un apucat. Dacă apare poliția acum n-o să-mi fie deloc 
uşor să-i conving că locul meu nu e într-un azil de nebuni, îşi 
spuse el în timp ce dobora cu înfrigurare încă o conductă. 

Şi de altfel poate chiar aşa stăteau lucrurile: era nebun, dar 
„nebunul se crede înţelept, iar înțeleptul ştie că nu e decât un 
nebun”. Oare cine spusese asta? Shakespeare? lisus? Buddha? 
Oricine ar fi fost, avea cu siguranţă dreptate. 

Şi chiar dacă era nebun, măcar se simţea viu. 

Viu. 

VIU. 


O ultimă lovitură de topor culcă la pământ ce mai rămăsese 
din instalaţia de canalizare. 

La capătul puterilor, Elliott căzu în genunchi în apa rece ca 
gheaţa. 

Rămase aşa câteva momente, epuizat şi înfrânt. Gata, se 
terminase. Pastilele dispăruseră pentru totdeauna. 

Când deodată... 

„„iată-l: un mic flacon din sticlă de formă cilindrică, plutind în 
voie la suprafaţa apei. 

Elliott se aruncă spre el ca şi cum ar fi descoperit Sfântul 
Graal. 

Cu mâinile tremurându-i de emoție îl şterse de cămaşă şi 
desfăcu apoi capacul ermetic. Cele opt pastile erau înăuntru, 
neatinse de apă. 

Cu o privire hăituită, îngropat în nămol, dar strângând în 
pumn micul recipient, Elliott scoase un oftat prelung de uşurare. 

Nu-i mai rămâneau poate decât câteva săptămâni de viaţă, 
dar regăsise esenţialul. 

Speranţa. 


8 
Poţi face orice, poti gândi orice, poți 
crede orice, poți avea parte de toată ştiinţa 
lumii - dacă nu iubeşti, nu eşti nimic. 
Marcelle SAUVAGEOT 
2006 
Elliott are 60 de ani 


Elliott aştepta în dreptul ferestrei, pândind taxiul pe care 
tocmai îl comandase. După ce înotase în apa împuţită din garaj 
credea că n-o să-şi mai poată scoată acel miros infect din piele, 
dar un duş temeinic şi un rând de haine curate îl făcură să arate 
din nou a om civilizat. Ca să oprească inundația trebuise să 
întrerupă apa, văzându-se apoi nevoit să apeleze la baia 
vecinilor. Mai rămânea să cheme un instalator, dar asta mai 
putea aştepta câteva ore. Prioritatea imediată era să ajungă în 
oraş ca să se întâlnească cu fiica sa, care sosea direct de la 
aeroport. 

Se privi în oglindă. Exteriorul arăta încă prezentabil, dar toate 
„măruntaiele” păreau să cedeze: dureri toracice, tulburări 
musculare, arsuri în zona lombară... încet, dar sigur, cancerul 
lucra. 

Simţind nevoia unui stimul, cotrobăi în sertarele unui şifonier 
din lemn lăcuit, căutând o ţigară începută care mai conţinea şi 
alte substanţe pe lângă tutun... Băgă mâna în buzunar, dar 
bricheta nu era acolo: o Zippo primită cadou de la fiica sa la 
trecerea în noul mileniu. Neînţelegând ce se întâmplă, se duse 
în bucătărie şi îşi aprinse ţigara cu un chibrit. Nu era un suporter 
înfocat al „ierbii” şi nici nu milita în sprijinul virtuţilor medicale 
ale canabisului. Cu toate acestea acum îşi îngăduise un mic 
„tratament”. Trase câteva fumuri şi simţi că prinde curaj. Apoi 
închise ochii, încercând să-şi regăsească liniştea interioară, dar 
claxonul insistent al taxiului îl smulse curând din meditaţie. 


* 


Ajunse la Loris’ Diner, restaurantul preferat al fiicei sale, cu 
câteva minute înainte de ora întâlnirii. Urcă la etaj şi se aşeză la 
o masă mică, lângă peretele de sticlă care domina Powell Street. 
Cocoţat pe un taburet înalt, Elliott privea amuzat cum bucătarii 


frigeau bucăţile de carne, spărgeau ouă şi rumeneau felii de 
şuncă pe o plită imensă din fontă. Era un loc original, decorat în 
stilul anilor cincizeci, unde se serveau porţii generoase din 
mâncărurile tradiţionale ale americanilor, cele dinainte de epoca 
colesterolului şi a regimurilor alimentare. Mâncărurile pe care a 
devenit de bon ton să le vorbeşti de rău, însă după care toată 
lumea tânjeşte în secret: burgeri, cartofi prăjiţi, îngheţată şi 
shake cu lapte. Dintr-un tonomat colorat amplasat în mijlocul 
încăperii se revărsau melodii ale lui Elvis, în timp ce în spate, 
cocoţată deasupra unui şir de jocuri de pinball, o Harley 
Davidson adevărată era suspendată de plafon printr-un hăţiş de 
cabluri. _ 

Când venea aici, Elliott se simţea mereu ca în filmul /napoi în 
viitor şi de fiecare dacă când se deschidea uşa era aproape 
mirat că nu-i vede intrând pe Marty McFly, flancat de Doc Brown 
şi de credinciosul lor Einstein”. Tocmai reflecta din nou la aceste 
lucruri când un client nou intră în salon. Şi nu era Marty... 

Era o tânără cu părul blond şi drept, care parcă răspândea 
lumină în jurul ei. 

O tânără de douăzeci de ani. 

O fată. 

Fata /ui. 

Angie. 

O observă primul şi timp de câteva clipe o privi fără ca ea să- 
şi dea seama că e urmărită. 

Arăta trăsnet, nu încăpea îndoială, cu puloverul din caşmir 
lung şi strâns pe corp, fusta din velur - care lui i se păru imediat 
prea scurtă - colanţii de culoare negru strălucitor şi botinele din 
piele. Din nefericire nu era singurul care o urmărea. La masa de 
alături un grup de tineri îşi manifestau entuziasmul că „aia bună 
rău” vine spre ei. Elliott le aruncă o privire fioroasă. Tată fiind, îi 
blestema în gând de fiecare dată pe toţi aceşti armăsari care nu 
vedeau în faţa lui decât un obiect sexual. 

Într-un târziu Angie îl zări şi ea şi îi făcu un semn vesel cu 
mâna. 

În timp ce se apropia de el, vaporoasă şi strălucitoare, avu 
revelaţia că fiica sa era fără îndoială cea mai reuşită realizare a 
vieţii sale. Nu era bineînţeles primul părinte din lume care 


? Cei doi protagonişti ai filmului sus-menţionat şi câinele lor. 


simţea aşa ceva, dar acum că moartea era pe cale să câştige 
ultima bătălie lucrurile se vedeau în altă lumină. 

Şi când se gândea că atâta vreme nu voise să audă de un 
copil! 

Acasă crescuse într-un mediu apăsător, strivit între 
alcoolismul tatălui şi fragilitatea mentală a mamei. Nu fusese 
deloc genul de copilărie care te face să te visezi la rândul tău 
părinte. Chiar şi acum, după atâta vreme, amintirile sale cele 
mai vii din acele vremuri erau legate de violenţă şi frică, şi ştia 
că aceste amintiri îl împiedicaseră multă vreme să fie tată. Era 
complicat să explici de ce: avea fără îndoială legătură cu teama 
că nu va fi în stare să iubească şi că va produce la rândul său 
suferinţă... 

Un lucru era cert: ideea de a deveni tată îl proiecta cu atâta 
forţă înapoi în copilărie, la suferinţele acelei perioade, încât 
refuzase să facă un copil cu singura femeie pe care o iubise 
vreodată. 

lar acest gând îi ardea în continuare sufletul ca fierul roşu. 

Apoi llena murise şi cei zece ani care au urmat dispariţiei sale 
fuseseră pentru el un coşmar fără sfârşit. Se aruncase cu capul 
înainte în prăpastia deznădejdii, reuşind să nu-şi piardă de tot 
minţile doar mulţumită lui Matt şi muncii sale, de care se 
agăţase ca de un colac de salvare. 

Cu timpul au apărut desigur şi alte femei în viaţa lui, dar au 
venit şi au plecat fără să lase urme, iar el nu făcuse niciodată 
vreun efort ca să le reţină. Însă într-o bună zi, la un congres de 
medicină din Italia, îi ieşise în cale o cardiologă din Milano. A 
fost doar o scurtă aventură de weekend, după care nu au mai 
păstrat legătura. Doar că nouă luni mai târziu femeia îl anunţase 
că tocmai născuse o fetiţă şi că el era tatăl. De data asta era 
pus în faţa faptului împlinit. Nu mai avea cum să se fofileze, cu 
atât mai mult cu cât mama nu prea se distingea prin vocaţia 
maternă şi n-avea de gând să-şi crească singură copilul. Trei 
luni mai târziu, Elliott mergea s-o ia pe Angie din Italia şi „de 
comun acord” fetiţa avea să-şi mai revadă mama doar în timpul 
vacanţelor. 

Devenise deci tată fără să fie pregătit pentru asta, iar viaţa i 
se schimbase. După o traversare a deşertului, existenţa sa 
căpătase în fine un sens. Din acel moment, ultimul său gest 
înainte să se culce era să se asigure că fiica sa dormea liniştită. 


Din acel moment, cuvântul „viitor” îşi făcu din nou loc în 
vocabularul său, alături de cuvinte ca „biberon”, „scutece” şi 
„lapte maternizat”. 

Nu dispăruseră desigur poluarea, degradarea stratului de 
ozon, lumea care se îndrepta către propria pieire, societatea de 
consum care îi devenea tot mai nesuferită, nici munca lui, care 
nu-i lăsa o clipă liberă. Dar toate aceste argumente păleau pe 
lângă realitatea vie a unui bebeluş de câteva kilograme, cu ochi 
strălucitori şi zâmbet fragil. 

Acum, când o privea îndreptându-se spre el în acest 
restaurant, îşi derula în minte momente din primii ani, în care o 
crescuse singur, fără ajutorul nimănui. La început i se păruse că 
n-o să reuşească şi intrase în panică. Cum trebuia procedat ca 
să fii tată? N-avea nici cea mai mică idee şi nu găsea nicăieri 
instrucţiuni pentru aşa ceva. Era chirurg pediatru, e drept, dar 
asta nu-l ajuta prea mult în viaţa de zi cu zi. Dacă fetiţa ar fi 
avut nevoie să i se coasă un ventricul sau să i se facă un pontaj 
coronarian cvadruplu atunci da, s-ar fi priceput, dar nu era 
cazul. 

Apoi aflase în fine marele secret: nu te naşti tată, ci devii. 
Improvizând din mers, luând deciziile pe care le consideri bune 
pentru copilul tău. 

Îi luase patruzeci de ani ca să înţeleagă că nu există alt 
răspuns, altă soluţie decât iubirea. 

Adică exact ce-i repeta într-una llena cu ani în urmă, când el îi 
răspundea „aş vrea eu să fie aşa simplu”. 


Şi iată că era. 


— Bună, tati, îl salută Angie, aplecându-se ca să-l sărute pe 
obraz. 

— Salut, Wonder Woman, îi răspunse el, făcând aluzie la fusta 
scurtă şi la cizmele înalte. Cum a fost zborul? 

— Nici nu l-am simţit - am dormit tot timpul! 

Angie se aşeză pe taburetul din faţa lui, punând pe masă un 
mănunchi mare de chei şi un minuscul telefon portabil cromat. 

— Am o foame de lup, spuse ea, luând meniul pentru a se 
asigura că hamburgerul său preferat era încă pe listă. 


Liniştită în această privinţă, începu să povestească plină de 
însufleţire despre studiile sale şi viaţa la New York. Era o fată 
inteligentă şi generoasă, foarte idealistă şi dornică să facă bine 
orice lucru de care se apuca. Elliott nu încercase s-o împingă 
către o carieră medicală, dar fata era preocupată de semeni şi 
susţinea că a moştenit acest lucru de la el. 

O găsea relaxată, superbă, strălucitoare. 

Hipnotizat de râsetele ei în cascadă, se întreba cum va reuşi 
să-i anunţe vestea bolii. Nu era deloc uşor pentru o fată de 
douăzeci de ani să afle brusc că tatăl ei suferă de cancer în fază 
terminală şi că nu-i mai rămân decât două sau trei luni de 
viaţă... 

Elliott îşi cunoştea bine fata. Rămăseseră foarte apropiaţi unul 
de altul, chiar şi după plecarea ei la New York. În ciuda aerului 
de femeie, era în continuare un copil plin de sensibilitate şi 
doctorul avea toate motivele să presupună că vestea o s-o dea 
peste cap. 

În meseria sa era pus de câteva ori pe săptămână în situaţia 
de a le anunţa unor oameni cu ochii în lacrimi că partenerul, 
părintele sau copilul lor nu au supravieţuit operaţiei. Era de 
fiecare dată dificil, dar cu timpul reuşise să-şi asume şi această 
dimensiune a profesiei sale. 

Ca medic avea într-adevăr de-a face cu moartea în fiecare 
zi... dar era moartea altora, nu a sa proprie... 

Îi era bineînţeles un pic teamă de ce o să se întâmple. Nu 
credea cu adevărat nici în viaţa de apoi, nici în vreo formă de 
reîncarnare. Ştia că îl aştepta nu doar sfârşitul vieţii sale pe 
Pământ, ci sfârşitul vieţii pur şi simplu. Trupul său se va mistui 
într-un crematoriu, Matt o să-i împrăştie cu siguranţă cenuşa 
într-un loc pitoresc şi gata, piesa va lua sfârşit. 

Cam astea erau lucrurile pe care ar fi vrut să i le explice senin 
fiicei sale: că nu trebuia să-şi facă griji pentru el - va face faţă 
cu bine. Şi de altfel, obiectiv vorbind, moartea sa nu era un 
lucru scandalos: n-ar fi zis nu dacă i s-ar fi oferit câteva decenii 
de viaţă în plus, dar apucase să guste din plăcerile vieţii, să-i 
cunoască bucuriile, durerile şi surprizele... 

— Şi tu, toate bune? îl întrebă deodată Angie, întrerupându-i 
reflecţiile. 

O privi plin de tandreţe în timp ce îşi aranja o şuviţă rebelă 
care-i căzuse peste ochii săi frumoşi, de husky. 


Simti un nod în gât şi fu cuprins de emoție. 

La naiba, trebuie să mă țin tare! 

— Draga mea, trebuie să-ţi spun ceva... 

Fetei îi dispăru zâmbetul de pe buze, ca şi cum ar fi presimţit 
o veste proastă. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Am o tumoare la plămâni. 

— Poftim? exclamă ea, nevenindu-i să-şi creadă urechilor. 

— Am cancer, Angie. 

Dată peste cap, nu mai spuse nimic câteva momente, după 
care întrebă, cu glasul sugrumat de teamă: 

— Şi o să... o să scapi? 

— Nu, draga mea, s-a ajuns la metastaze. 

— Nu se poate... 

Copleşită de veste, îşi lăsă capul în palme, apoi ridică iarăşi 
privirea. O lacrimă îi aluneca pe obraz, dar nu abandonase încă 
orice speranţă. 

— Dar... ai fost la specialişti? Au apărut tehnici noi pentru 
tratarea cancerului cu celule mici. Poate că... 

— E prea târziu, o întrerupse el pe un ton care nu mai lăsa loc 
de îndoială. 

Fata se şterse la ochi cu mâneca puloverului, dar lacrimile 
continuau să curgă. 

— Şi de când ştii? 

— De două luni. 

— Păi şi... de ce nu mi-ai zis nimic? 

— N-am vrut să te fac să suferi... 

Se enervă: 

— Deci de două luni vorbim la telefon şi tu mă laşi să bat 
câmpii despre fleacurile din viaţa mea, fără să-mi zici că ai 
cancer! 

— Angie, tocmai începeai primul an de rezidenţiat, e o 
perioadă grea pentru tine şi... 

— Te urăsc, strigă ea, ridicându-se de la masă. 

Încercă s-o reţină, dar fata îl îmbrânci şi părăsi în fugă 
restaurantul. 


Ploua cu găleata când Elliott ieşi la rândul său din local. Cerul 
era acoperit de nori negri, tuna şi fulgera. Doctorul regretă că n- 
avea la el nici umbrelă, nici trenci - sacoul de in se făcu leoarcă 
cât ai bate din palme. Işi dădu imediat seama că n-o să fie deloc 
uşor să dea de Angie. Circulaţia era blocată, iar călătorii luau cu 
asalt taxiurile şi autobuzele. 

Se gândi mai întâi să meargă în staţia de tramvai tras de 
cablu de la intersecţia Powell cu Market, dar renunţă repede la 
idee: ploaia nu-i descurajase pe turişti, care se înghesuiau în 
acel loc să vadă cum vagoanele sunt întoarse manual în celălalt 
sens. Socoti că trebuie să aştepte prea mult, aşa că o luă spre 
Union Square, în speranţa că va prinde un tramvai din mers. 
Primele două care trecură erau atât de ticsite, încât nici măcar 
nu încercă să se urce. Reuşi în schimb să se agaţe de al treilea 
chiar când începea să urce panta. 

Merse până la ultima staţie - Fisherman's Warf - vechiul port 
pescăresc din San Francisco, colonizat în prezent de restaurante 
pentru turişti şi magazine de suveniruri. Tremurând de frig, 
Elliott trecu pe lângă tarabele cu fructe de mare, unde pescarii 
guralivi eviscerau crabi vii şi îi aruncau în oale imense aşezate 
de-a lungul hoinarului. Când ajunse în Ghirardeli Square, ploaia 
se înteţise. Trecu de vechea ciocolaterie şi ajunse la Fort Mason. 

Ud până la piele şi tremurând de frig, îşi continuă totuşi 
drumul cu pas alert. Vântul care bătea cu zgomot se amesteca 
cu ploaia şi îi biciuia obrajii. Efortul făcuse să-i revină durerile de 
plămâni şi de spate, dar n-avea de gând să renunţe. Ştia locul 
unde fata ivea obiceiul să se retragă în momentele de tristeţe. 

Ajunse într-un târziu pe plaja dintre Marina Green şi fostul 
teren militar Crissy Field. Marea era dezlănţuită, iar valurile 
enorme îşi aruncau spuma la zeci de metri. Elliott îşi miji ochii: 
podul Golden Gate aproape dispăruse din vedere, înghiţit de 
ceaţă şi norii joşi. Plaja era pustie, acoperită de o perdea groasă 
de ploaie. 

Continuă să meargă, strigând cât putea de tare: 

— Angie! Angie! 

La început nu-i răspunse decât vuietul vântului. Ochii i se 
împăienjeniră şi se simţi deodată slab şi vulnerabil, ajuns la 
capătul puterilor. 

Apoi simţi că ea e pe-aproape, fără să-şi dea încă seama unde 
anume, şi într-un târziu îi auzi glasul. 


— Tati! 

Angie alerga spre el prin ploaia deasă. 

— Nu muri! îl imploră ea. Nu muri! 

O strânse la piept şi rămaseră aşa multă vreme, uzi leoarcă, 
extenuaţi, copleşiţi de durere. 

în timp ce îşi consola fiica, Elliott îşi jură să se lupte cu 
moartea din toate puterile, s-o facă să dea înapoi cât putea de 
mult. 

Apoi, când avea să vină momentul fatidic, se va duce 
împăcat, ştiind că ceva din el va supravieţui neantului. 

Şi înţelese că era încă un motiv pentru care oamenii făceau 
copii. 


9 
Cărțile şi prietenii să-ți fie puțini, dar buni. 
Înţelepciune populară 
1976 
Elliott are 30 de ani 


Elliott tocmai îşi terminase noaptea de gardă şi ieşise din 
spital în frigul matinal. Căzut pe gânduri şi chinuit de griji, nu 
observă mulţimea care începea să se strângă în parcare. 
Înconjurat din toate părţile de ambulanţe, Matt se dădea în 
spectacol în faţa unui mic grup de infirmiere. Elliott se opri să-l 
privească, pe jumătate amuzat, pe jumătate iritat. Cu costumul 
din catifea crem şi cu cămaşa desfăcută la gât, Matt era foarte 
haios. Asemenea unui Travolta avant la lettre, îşi scutura 
şoldurile pe ritmurile disco care răsunau dinspre radioul maşinii 
sale. Era încă întuneric afară, dar farurile Chevroletului asigurau 
iluminarea reprezentaţiei. 

— You Should Be Dancing! urla el în falset, imitându-i pe cei 
de la Bee Gees. 

Un zâmbet larg, care lăsa să i se vadă strungăreaţa, îi dădea 
un aer copilăros şi simpatic, şi Elliott îşi dădu seama că într-un 
fel îi invidiază firea spontană şi directă. 

— Ce cauţi aici? îl întrebă el, ajuns lângă maşină. 

— You Should Be Daaaaanciing! repetă francezul, luându-și 
prietenul după umeri. 

Încercă să-l facă să danseze alături de el, dar doctorul refuză 
să intre în joc. 

— Ai băut sau ce-i cu tine? se nelinişti el, adulmecându-i 
respiraţia, care trăsnea a alcool. 

— Dă-mi voie să-mi salut publicul şi după aia îţi explic tot. 

Elliott se încruntă şi urcă în Corvette, în timp ce Matt executa 
un ultim pas de dans. Cucerite de farmecul personajului, 
infirmierele aplaudară din toată inima reprezentaţia, după care 
plecară la treburile lor. 

— Doamnelor, a fost o onoare! le asigură el şi încheie printr-o 
reverență. 

Apoi, ameţit de succesul reportat, sări în maşină fără să mai 
deschidă uşa şi avu norocul să aterizeze pe scaun. 

— Acum pune-ţi centura, îi ordonă el pasagerului din dreapta. 

— Ce-i circul ăsta? se enervă Elliott. 


Fără să răspundă, Matt băgă în marşarier şi întoarse maşina. 

— Am fost la tine acasă şi ţi-am făcut bagajele, explică el, 
făcând semn către o valiză înghesuită în spatele scaunelor. 
Apropo, ţi s-a terminat whisky-ul... 

— Cum adică mi-ai făcut bagajele? 

— Păi da, ai avion acum la 9. 

— Ce avion măi, ai înnebunit? 

Matt ieşi în trombă din parcare, cu zgomot de cauciucuri pe 
asfalt. După câteva viraje ajunse pe Bulevardul Van Ness, unde 
o nouă apăsare pe accelerator eliberă cei 300 de cai putere ai 
motorului V8, iar maşina depăşi rapid 100 de kilometri pe oră. 

— Heeei... de limite de viteză ai auzit? se panică Elliott, 
încleştându-şi mâinile pe scaun. 

— Îmi pare rău, dar stăm prost cu timpul... 

— Pot să ştiu măcar unde mergem? 

— Eu unul nu merg nicăieri, îi răspunse Matt relaxat. Tu o să 
mergi, şi anume s-o vezi pe llena în Florida. 

— Poftim? 

— Te-mpaci frumos cu ea, o ceri în căsătorie şi faceţi doi-trei 
copii frumoşi. 

— Ai luat-o razna de tot? 

— Zilele astea am impresia că mai degrabă tu eşti cel care-a 
luat-o razna. Povestea asta cu călătorul în timp te-a dat peste 
cap, nu poţi să negi. 

— M-a dat peste cap pentru că s-a întâmplat cu adevărat! 

Matt ocoli subiectul şi încercă să-şi calmeze prietenul. 

— Stai de vorbă cu llena, îndrepţi lucrurile între voi şi o să 
vezi c-o să fie totul bine. 

— Dar nu pot să dispar aşa pur şi simplu! Am operaţii 
programate săptămâna asta, am... 

Matt îi tăie vorba: 

— Amice, eşti doar chirurg, nu eşti Dumnezeu! Or să 
găsească pe cineva să-ţi ţină locul. 

Elliott se simţi deodată foarte ispitit de perspectiva de a se- 
ntâlni cu femeia iubită. Simţea şi el nevoia să o vadă, dar nu era 
încă dispus să-şi pună inima mai presus de conştiinţa 
profesională. Mai ales că trecea printr-o perioadă proastă: şeful 
de secţie, redutabilul şi temutul Dr. Amendoza, era cu ochii pe el 
şi nu scăpa nicio ocazie să-l critice. 


— Matt, uite ce e, îţi mulţumesc pentru ajutor, dar nu cred că- 
i o idee bună. Lucrez aici doar de câteva luni şi trebuie să am 
grijă de reputaţia mea. In plus şeful de secţie mă crede oricum 
cam neserios şi dacă lipsesc câteva zile mă va ţine minte şi n-o 
să obţin niciodată un post permanent. 

Matt ridică din umeri. 

— Am vorbit eu cu Amendoza ăsta. Te-a lăsat la vatră până 
luni. 

— Îţi baţi joc de mine? Chiar ai vorbit cu Amendoza? 

— Normal. 

— Normal c-ai vorbit, sau normal că-ţi baţi joc de mine? 

Matt clătină din cap: 

— Şeful ăsta al tău a remarcat şi el că de câteva zile nu eşti în 
apele tale. Şi, că veni vorba, are o părere foarte bună despre 
tine. 

— Aiurea... 

— Mi-au zis infirmierele. La spital Amendoza le spune tuturor 
ce chirurg excelent eşti. 

— Tuturor, numai mie nu, mormăi Elliott. 

— Da, aici intru eu în scenă: te informez cum stau lucrurile 
când nu mai ai idee pe ce lume trăieşti. 

La orizont, norii se luminau încet-încet, lăsând să se întrevadă 
o strălucire purpurie care anunţa o zi minunată. Matt scotoci în 
buzunarul interior al sacoului şi scoase un bilet de avion. 

— Mergi pe mâna mea, ştiu eu ce-i mai bine pentru tine. 

— Şi Haimana? 

— Stai liniştit, o să vin eu să-i dau de mâncare în fiecare zi. 

Ajuns la capătul argumentelor, doctorul sfârşi prin a accepta 
recunoscător biletul, dându-şi încă o dată seama ce norocos era 
să aibă aşa un prieten. Îi reveniră în minte împrejurările ciudate 
ale întâlnirii lor cu zece ani în urmă, în cursul unui episod tragic, 
despre care cei doi nu aduceau niciodată vorba. În această 
dimineaţă ar fi vrut să-şi arate recunoştinţa faţă de Matt, dar, 
cum se întâmplă adesea, nu-şi găsi cuvintele şi până la urmă tot 
francezul rupse tăcerea. 

— Ştii ce-aş fi ajuns dacă nu te cunoşteam pe tine? 

Elliott ridică din umeri şi nu răspunse nimic, aşa că Matt 
continuă: 

— AŞ fi mort de mult. 

— Termină cu prostiile! 


— E adevărat, ştii foarte bine. 

Elliott îşi privi prietenul cu coada ochiului. Hainele şifonate ale 
lui Matt şi ochii roşii de nesomn trădau o noapte albă. Şi nu era 
singurul lucru îngrijorător: felul imprudent în care conducea, 
băutura, aluziile repetate la moarte şi la fantomele trecutului... 

Îşi dădu deodată seama că celălalt trecea la rândul său printr- 
o perioadă dificilă. Sub buna dispoziţie afişată în orice 
împrejurare se ascundea o faţă mai întunecată, iar firea lui 
jovială era uneori învinsă de idei negre şi de descurajare. 

— Hai să-ţi zic ceva: în fiecare dimineaţă când mă trezesc mă 
uit la cer şi la mare şi îmi spun că dacă mai am încă ocazia să 
mă bucur de el e numai datorită ţie. 

— Matt, eşti beat! 

— Da, sunt beat, recunoscu acesta. Tu salvezi vieţi, iar eu mă 
îmbăt. Nu sunt în stare de altceva decât să agăţ fete şi să mă 
dau în spectacol. 

Tăcu câteva secunde, apoi continuă: 

— Dar ştii ce? Poate că asta e treaba mea pe Pământ: să am 
grijă de tine şi să te ajut cum pot. 

Vorbise serios. Încercând să-şi ascundă emoția şi vrând să 
evite o tăcere prea apăsătoare, Elliott trecu la un subiect mai 
puţin grav: 

— Mişto scule! exclamă el, cercetând casetofonul auto ultimul 
răcnet, instalat de curând. 

— Mda, amplificatorul are 2 x 50 waţi, preciza Matt, uşurat şi 
el că se trecuse la altceva. 

— Ţi-ai luat ultimul Bob Dylan? 

— Bătrâne, Dylan e expirat! Uite aici cum arată viitorul, 
anunţă el în timp ce cotrobăia prin torpedou, de unde scoase 
până la urmă o casetă cu coperta alb-negru, de mare efect. 

— Bruce Springsteen? silabisi Elliott. N-am auzit de el. 

Matt îi povesti tot ce ştia despre tânărul rocker de stil nou 
care avea un succes tot mai mare cântând despre viaţa 
proletariatului din New Jersey. 

— Fii atent, să vezi ce tare e, mai spuse el în timp ce 
introducea caseta în aparat. 

În curând maşina se umplu de acordurile albumului Born to 
run, în timp ce soarele începea să-şi arate primele raze. Până 
ajunseră la destinaţie cei doi prieteni se lăsară purtaţi de 


muzică, fiecare cu gândul la ale sale, însă rămânând de fapt 
împreună... 

Într-un târziu apăru la orizont şi aeroportul. Matt intră cu 
aplomb pe breteaua care ducea către terminale şi, adept al 
şofatului sportiv, opri cu scârţâit de cauciucuri în faţa 
terminalului de plecări. 

— Hai, grăbeşte-te! 

Elliott îşi luă valiza şi porni în fugă către uşile de sticlă. Făcuse 
deja vreo zece metri când se întoarse către Matt şi îi strigă: 

— Dacă se prăbuşeşte avionul şi ajung primul în rai, să-ţi 
păstrez un loc? 

— Normal, răspunse Matt, un loc la căldură, lângă Marilyn 
Monroe... şi nu prea departe de tine. 


10 
Nu iubirea este liantul cel mai puternic 
dintre două fiinţe, ci sexul. 
Tarun J. TEJPAL, Departe de Chandigarh, p. 11 


Nu sexul este liantul cel mai puternic 
dintre două ființe, ci iubirea. 
Tarun J. TEJPAL, Departe de Chandigarh, p. 670 
1976 
Elliott are 30 de ani 


„Doamnelor şi domnilor, în curând vom începe coborârea 
către aeroportul din Orlando. Vă rugăm să reveniti la locurile 
dumneavoastră, să ridicati spătarul scaunului şi să vă puneti 
centura de siguranță!” 

Elliott renunţă să mai privească prin hublou şi se întoarse 
către culoarul central. Avionul era pe jumătate gol. Degeaba 
făcea Matt pe neîncrezătorul, tânărul doctor nu mai avea nicio 
îndoială în privinţa întâmplărilor recente din viaţa sa şi în tot 
timpul drumului îi cercetase cu atenţie pe ceilalţi pasageri, 
întrebându-se dacă printre ei nu se găsea cumva şi dublul său 
de şaizeci de ani. De când amprentele digitale îi confirmaseră 
identitatea ciudatului oaspete îi aştepta următoarea vizită cu un 
amestec de angoasă şi nerăbdare. 

Avionul ateriză lin. Fără să mai piardă timpul, Elliott îşi 
recuperă valiza, închirie o maşină şi porni către Ocean World. 
După o noapte de gardă şi o călătorie de şase ore în care nu 
reuşise să adoarmă niciun pic îşi simţea membrele amorţite şi 
era mort de oboseală. Cobori geamul Fordului Mustang ca să 
tragă în piept acrul de mare. Clima era mult mai blândă aici 
decât la San Francisco. In Florida nu venise încă toamna, iar 
sezonul estival era în prelungiri. Ajunse în /nternationa/ Drive, 
cartierul înconjurat de peluze frumoase şi hoteluri noi-nouţe. În 
oraş domnea o ambianţă de sărbătoare permanentă. Poate că 
era cam artificial totul, dar se hotărî să intre în acest joc. 

După ce îşi lăsă maşina în parcarea uriaşă a Ocean World se 
gândi câteva clipe dacă s-o sune pe llena de la un telefon public, 
ca s-o prevină de venirea sa. Până la urmă alese să-i facă o 
surpriză şi îşi plăti biletul de intrare ca orice turist. 


Parcul acvatic era numai el un mic oraş, întins pe şaizeci de 
hectare şi deservit de câteva sute de angajaţi. Cunoscând bine 
locul, Elliott bănuia unde se găsea llena. Ca să ajungă la ea 
traversă grădina vălurită, populată de păsări flamingo roz, din 
jurul acvariului tropical, apoi ajunse pe o mică plajă artificială - 
punctul de întâlnire al ţestoaselor gigant. De acolo trecu pe 
lângă un loc îngrădit, unde pluteau alene câţiva aligatori leneşi 
şi ajunse într-un târziu la bazinul cu orei. 

Locul era impresionant: cele şase orci de la Ocean World 
trăiau într-un bazin adânc de doisprezece metri, umplut cu 
patruzeci şi cinci de milioane de litri de apă de mare. Era pauza 
dintre două spectacole şi tribunele erau aproape goale. Elliott se 
aşeză cât mai discret pe o strapontină, uitându-se la îngrijitorii 
care se agitau în jurul uriaşilor marini. O identifică imediat pe 
llena. Era singura femeie din grup. Având pe ea un costum de 
scafandru făcea pe dentistul de ocazie, încercând să polizeze cu 
o freză un dinte al cetaceului care o privea cu gura larg 
deschisă. Pe Elliott îl trecură fiorii şi se gândi la dresorii de circ 
care îşi bagă capul în gura leului, dându-şi imediat seama că 
llena n-ar fi apreciat deloc comparaţia... 

Suplă şi respirând a mare, era frumoasă ca o sirenă. Strălucea 
ca un diamant rătăcit printre gablonzuri. Uneori, când mergeau 
împreună într-un restaurant sau într-un magazin, o lăsa să intre 
prima şi timp de o clipă lumea se întreba ce bărbat are norocul 
să iasă cu această fată de vis. Când privirile poposeau asupra lui 
i se părea mereu că citeşte o mică dezamăgire în ochii 
audienței. 

Doi îngrijitori se învârteau prin preajma ei, atraşi ca de un 
magnet de frumuseţea ei electrizantă. Ea râdea prieteneşte la 
glumele lor, ţinându-i în acelaşi timp la distanţa cuvenită. 

Se întrebă dacă era la înălţimea unei astfel de femei. Reuşea 
oare s-o facă fericită? 

Multă vreme ocolise aceste întrebări, mulţumindu-se să 
trăiască în prezent, dar acum se hotărâse în fine să le înfrunte. 

Se iubeau în continuare, nu încăpea îndoială, dar munca şi 
mersul vieţii îi îndepărtaseră puţin. Pentru că trăiau departe 
unul de altul şi fiecare era absorbit de viaţa sa profesională, 
relaţia lor avea mereu un aer de provizorat. 

Se întreba adesea ce s-ar fi întâmplat cu viaţa lui dacă n-ar fi 
întâlnit-o pe ea în urmă cu zece ani. Mulțumită ei devenise fără 


discuţie un om mai bun: llena nu era străină de decizia lui de a 
deveni medic, îi dăduse siguranţa necesară şi îi deschisese ochii 
asupra realităţilor lumii. Şi el? Ce făcuse el pentru ea? Cu ce se 
alesese ea de la el? Poate că o să se trezească într-o bună 
dimineaţă cu gândul că şi-a pierdut timpul rămânând alături de 
el. 

Şi atunci ar fi nevoit să se resemneze să o piardă. 

Să te pierd... îi şopti el de departe, ca şi cum ar fi putut să-l 
audă. 

In orice caz, un lucru era sigur: ar fi dispus să facă orice ca 
acea zi să nu vină niciodată. Cât despre ce putea face el pentru 
ea... Oare ar accepta să-şi părăsească spitalul şi viaţa sa în San 
Francisco ca să vină lângă ea în Orlando? Nu era în stare să 
răspundă la această întrebare, dar în acelaşi timp se simţea 
capabil să-şi dea viaţa pentru ea, ceea ce nu era totuşi puţin 
lucru. 

Căpătând ceva curaj după această concluzie, se ridică şi îşi 
părăsi locul din tribună, considerând că a venit momentul să 
pună capăt dansului nupţial din jurul Ilenei. 

— Hei, băiete! strigă el către un tânăr care vindea baloane 
umplute cu heliu. 

— Da, domnule. 

— Cu cât dai baloanele? 

— Un dolar două bucăţi. 

Elliott îi dădu douăzeci de dolari, mai mult decât suficient 
pentru toată marfa. Ascuns după mănunchiul de baloane, se 
apropie fără zgomot de bazin. 

— Nu aveţi voie în această zonă! îi strigă unul dintre 
îngrijitori. 

Elliott îi cunoştea pe o parte dintre angajaţi, dar pe acesta nu- 
| mai întâlnise. ÎI privi cu atenţie şi detectă o anumită 
agresivitate în privirea sa. 

Genul care caută scandal cu orice pret, reflectă el, continuând 
să avanseze în ciuda avertismentului. 

— Sunteţi surd? strigă celălalt şi îl îmbrânci. 

Elliott se împiedică şi fu nevoit să dea drumul baloanelor ca să 
se ţină pe picioare. 

— Eşti un bou! îi aruncă el înciudat celui care-l împinsese. 

Tânărul îngrijitor se proţăpi în faţa lui, cu pumnii strânşi. 


— Hei, ce se-ntâmplă aici? întrebă llena îndreptându-se spre 
ei. 

— E unu' aici care se crede la el în curte, îi explică angajatul, 
arătând către Elliott. 

Baloanele cu heliu ridicându-se chiar atunci în aer, llena se 
trezi faţă în faţă cu bărbatul pe care îl iubea şi rămase o clipă 
perplexă. 

— E-n regulă Jimmy, mă ocup eu, spuse ea după ce îşi reveni. 

Îngrijitorul îi întoarse spatele lui Elliott cu părere de rău. 

— Animalule! îi aruncă el printre dinţi. 

— Oligofrenule! îi răspunse Elliott pe acelaşi ton. 

În timp ce angajatul se îndepărta scoțând fum pe nări de 
furie, Elliott şi llena rămaseră faţă în faţă, fără să zică nimic, la 
doi metri unul de altul. 

— Eram prin zonă şi... 

— Da, sigur, zi mai bine că nu poţi trăi fără mine. 

— Şi ce, tu poţi? 

— Eu am numai bărbaţi prin jur... în locul tău mi-aş face griji. 

— Păi îmi fac, de-asta am şi venit. 

llena îi aruncă o privire sfidătoare. 

— Ţi-a ieşit destul de bine sceneta... 

— Îmi pare rău pentru încăierarea cu „Jimmy” ăsta. 

— N-ai de ce. Îmi place când te lupţi pentru mine. 

Elliott arătă cu degetul spre cer. 

— lţi adusesem ceva. 

Ridică la rândul ei ochii spre cer: duse de vânt, baloanele se 
îndepărtau într-o direcţie necunoscută. 

— Dacă era dragostea ta, a luat-o vântul. 

El clătină din cap. 

— Dragostea n-o ia vântul aşa. 

— Dar trebuie avut grijă de ea, nu e niciodată bătută în cuie. 

În timp ce soarele cobora după palmieri, Elliott se apropie de 
ea. 

— Te iubesc, îi spuse el simplu. 

Femeia se aruncă în braţele lui şi se învârtiră împreună ca la 
douăzeci de ani. 


— M-am gândit la ceva, îi spuse el după ce o lăsă din nou cu 
picioarele pe pământ. 

— La ce? întrebă ea, aproape fără să-şi desprindă gura de a 
lui. 

— Ce-ar fi să facem un copil? 

— Aici, pe loc? răspunse ea, amintindu-şi de replica lui din 
urmă cu câteva zile. De faţă cu orcile şi cu delfinii? 

— De ce nu? 


llena parcă Fordul Thunderbird la capătul unei alei cu pietriş 
care dădea către o încântătoare casă din cărămidă roz, 
înconjurată de stâlpi albi şi având în loc de acoperiş o terasă 
deschisă. De câteva luni tânăra închiriase primul etaj de la o 
domnişoară bătrână ciufută, moştenitoarea unei familii bogate 
din Boston, care îşi petrecea însă cea mai mare parte a timpului 
în Florida, clima însorită de aici fiind mai potrivită pentru 
reumatismul său. Domnişoara Abbott, care n-avea vederi foarte 
progresiste, ţinea foarte mult ca la ea să locuiască „persoane de 
condiţie bună”. Ca atare o avertizase în mai multe rânduri pe 
llena că îi este absolut interzis să aducă „bărbaţi” în locuinţa ei, 
care „nu era o casă de toleranţă”. 

llena îi făcu semn lui Elliott să nu facă niciun zgomot. Din casă 
nu se auzea nicio mişcare, iar domnişoara Abbott era cam tare 
de urechi, dar trebuia să fie prevăzători. leşiră din maşină şi 
închiseră portierele fără zgomot, apoi urcară unul în urma altuia 
treptele scării de incendiu, prin care se putea ajunge la etaj 
ocolind intrarea principală. 

Elliott mergea în faţă bodogănind încet, nu foarte încântat că 
trebuie să joace rolul unui adolescent care intră prin efracţie în 
dormitorul fetelor după ce s-a dat stingerea. In spatele lui, llena 
se amuza de toată situaţia, până când deodată se auzi o voce... 

— llena, tu eşti? 

Uşa de la intrare se deschisese larg şi domnişoara Abbott era 
deja în faţa casei. 

— Bună ziua, domnişoară Abbott, ce după-amiază frumoasă, 
nu-i aşa? ciripi tânăra cu un aer degajat. 

— Ce faci acolo, llena? întrebă proprietăreasa încruntându-se 
Uşor. 


Suspicioasă, se depărtă de casă pentru a vedea mai bine 
scara, dar Elliott apucase să se strecoare în apartament. 

— Am... am crezut că dormeaţi şi n-am vrut să vă deranjez, îi 
explică tânăra. 

Bătrâna ridică din umeri, apoi deveni mai cooperantă: 

— Nu vrei să bei un ceai cu mine? 

— Aăă... ce să zic?... 

— Am făcut prăjituri. Acum le-am scos de la cuptor. 

— Păi... 

— E o reţetă ca pe vremuri, de la bunica mea. Dacă vrei o să 
ţi-o scriu şi ţie pe ceva. 

— N-aş vrea să vă stric după-amiaza. 

— Ei, stai liniştită, draga mea, îmi face plăcere. 

După tonul ultimei replici a bătrânei, llena avu o bănuială că 
domnişoara Abbott îi cam ghicise jocul. 


* 


Singur în micul apartament, Elliott începea să-şi piardă 
răbdarea. leşi în vârful picioarelor din cameră şi încercă să vadă 
ce se întâmplă la etajul de jos. Spre nemulţumirea lui, constată 
că llena fusese luată ostatică de proprietăreasa. Intinsă pe un 
şezlong cu o ceaşcă de ceai în mână, tânăra o asculta absentă 
pe bătrâna Abbott cum înşira lista ingredientelor necesare 
pentru de-acum celebrele sale prăjituri. 

Dându-şi seama că llena nu va putea scăpa prea curând, 
Elliott reveni în cameră şi se resemnă să aştepte, încercând să- 
şi treacă timpul scotocind prin încăperea mare, care mirosea 
frumos a smirnă şi scorţişoară. Locul era foarte primitor, plin de 
lumânări decorative, pernuţe multicolore şi bibelouri indiene. 
Într-un colţ era sprijinită o chitară acustică, alături de care se 
găseau o tamburină şi un caiet cu partituri ale cântecelor lui 
Joan Baez şi Leonard Cohen. Pe peretele din spate era prins un 
afiş al unui film franțuzesc - Jules et Jim - primit de la Matt după 
ultima lui călătorie la Paris. Pe noptieră, rătăcite printre volume 
de psihologia animalelor, dădu cu ochii de ultima carte a 
Agathei Christie şi de un roman cu copertă ţipătoare, al unui 
autor de care nu auzise niciodată: Carrie, de Stephen King. Citi 
absent prezentarea de pe copertă. 


Mda, îşi zise el, punând cartea la loc, încă un scriitor de care 
n-o să-şi mai aducă nimeni aminte peste cinci ani... 

Continuându-şi trecerea în revistă a obiectelor din cameră 
dădu peste un aparat ciudat: un fel de circuit electronic introdus 
într-o cutie din lemn de koa şi conectat la televizor. llena îl 
cumpărase cu un an înainte de la magazinul Byte Shop din San 
Francisco contra frumoasei sume de şase sute de dolari. Tânăra 
era interesată de tehnologie şi se înnebunea după noile 
dispozitive numite calculatoare. Elliott nu prea se pricepea la 
aşa ceva, însă ea îl asigurase că nu peste multă vreme va exista 
câte unul în majoritatea locuinţelor, ca şi în aparate ca frigiderul 
sau maşina de spălat. Amintindu-şi de această profeție nu putu 
să nu ridice neîncrezător din umeri. 

Împins de curiozitate, îşi aruncă totuşi ochii pe câteva pagini 
din documentaţia de pe birou. Se dovedi că degeaba avea 
această maşinărie reputaţia că oricine o poate utiliza, graţie 
tastaturii şi casetofonului ataşat, el unul nu pricepu nimic. Nici 
măcar n-ar fi fost în stare să spună la ce-ar putea folosi o astfel 
de chestie. Singurul lucru care-i reţinu atenţia fu numele ciudat 
al firmei care producea obiectul: Apple Computer. 

Cu aşa un nume nu prea au şanse să dea succesul peste ei! 
îşi spuse el, neîndrăznind să pornească aparatul. 

Se lungi pe pat şi luă cărţulia acestui Stephen King, începând 
s-o frunzărească în timp ce o aştepta pe llena. După jumătate 
de oră devorase deja o sută de pagini. 

La urma urmei nu-i chiar aşa rău... recunoscu el cam fără 
tragere de inimă, chiar în momentul în care cineva deschise uşa 
camerei. 

Copacii de la fereastră se îmbrăcau în culorile toamnei, 
umplând încăperea de o lumină caldă. 

Zâmbitoare şi pusă pe şotii, llena îl privea amuzată. Avea pe 
ea o pereche de blugi evazaţi şi spălăciţi, o cămaşă din bumbac 
deschisă la culoare, sandale din piele şi o brățară de peruzea la 
mână. 

_ — Sper că măcar mi-ai adus şi mie nişte prăjituri, glumi el. 
Incepe să-mi fie foame. 

— lar eu sper că ai profitat de acest timp ca să te odihneşti, îi 
întoarse ea vorba, desfăcându-şi doi nasturi de la cămaşă. 

— De ce să mă odihnesc? 

— Pentru că o să ai nevoie să fii în formă... 


llena închide uşa cu piciorul şi se îndreaptă spre fereastră ca 
să tragă perdeaua. El o prinde, încearcă s-o tragă spre pat. La 
început ea îl respinge, dar imediat îl strânge la piept şi apoi îl 
împinge la perete. 

EI îi prinde faţa în palme. Părul Ilenei e încă umed şi miroase a 
mare. Ea îi desface cureaua şi lasă să-i cadă blugii. El îi scoate 
cămaşa, fără să mai ţină cont de nasturi. Işi ating uşor buzele 
întredeschise. Ea îi trece un braţ pe după gât, el o ridică în 
braţe, iar ea îşi încolăceşte picioarele în jurul lui. 

După o scurtă luptă cu sutienul, începe să-şi plimbe degetele 
pe sânii ei, coboară până la pântecele gol, apoi şi mai jos. Se 
aude un geamăt de plăcere. Doar tu şi eu. Numele ei şoptit la 
ureche. Mâinile reci îi mângâie trupul, urcă de-a lungul spatelui. 

Se sprijină de spătarul unui fotoliu, care se răstoarnă cu ei, 
îngenunchează amândoi pe covor, apoi se întind pe jos. Ea se 
ridică deasupra, dar el o aduce aproape de el şi o ia în braţe. Ea 
îşi ţine răsuflarea, muşchii i se contractă şi e străbătută de un 
frison ca gheaţa, apoi de o undă de foc. Pântecele îi freamătă, 
apoi tot trupul i se destinde. 

Afară a început să bată vântul. O pală face să tremure geamul 
ferestrei, care se deschide cu putere, dărâmând o vază de lut şi 
spărgând-o de podea. In depărtare se aude un câine lătrând, 
cineva strigă ceva nedesluşit. 

Dar lor nu le pasă de ce-i afară, de câini şi de oameni. 

Nu mai contează nimic, nu mai contează decât beţia de a te 
pierde în celălalt, vertijul pe care-l simţi alunecând în prăpastie, 
teama ca legătura să nu se rupă. 

Ea se agaţă acum de tot: de părul lui, de mirosul pielii, de 
gustul buzelor sale. Inima îi bale atât de repede încât aproape o 
doare, dar n-ar vrea ca această clipă să se termine. 

Apoi simte ca un gol în stomac, simte că ceva se rupe 
înlăuntrul ei. Are senzaţia că a evadat din timp, că nu mai e pe 
Pământ, că e veşnică. 

Simte că e proiectată undeva departe. 

Către altundeva... 


Rămaseră tăcuţi, întinşi unul lângă altul în întunericul 
încăperii, strânşi unul în altul, cu picioarele înlănţuite, cu 
degetele îngemănate. Se făcuse noapte, se făcuse răcoare, dar 
în coconul lor se simțeau la căldură, la adăpost. 

Alunecau încet în somn, când brusc sună telefonul. llena se 
dezmetici imediat, sări în picioare, se înfăşură într-un cearşaf şi 
ridică receptorul. 

Câteva momente de tăcere, apoi: 

— Bine, vin acum. 

Închise şi se întoarse către Elliott. 

— Îmi pare tare rău, iubitule... 

— Nu-mi spune că trebuie să pleci. 

— E o urgenţă. 

— Cine era? Un delfin? O balenă care are nevoie să-i murmuri 
un cântec de leagăn ca să poată adormi? 

— Lipseşte un îngrijitor pentru spectacol şi numai eu îi pot 
ţine locul. 

Se aşeză lângă el pe pat şi începu să-i maseze umerii. 

— Ce spectacol? E şapte seara. 

— Până se termină sezonul estival avem şi un spectacol 
nocturn. 

— Păi ce sezon? Suntem aproape în octombrie! 

— Nu-i chiar aşa, iubitule, suntem în Florida şi vremea e încă 
frumoasă. 

Il sărută încă o dată şi se ridică să plece. 

— Poţi să rămâi aici, dacă vrei. Nu-ţi face probleme cu 
proprietăreasa - se culcă devreme şi oricum cred că şi-a dat 
seama că eşti aici. 

— Prefer să vin cu tine, răspunse el imediat. 

— Ţi-e teamă să nu mă seducă cineva? 

— Nu, dar am pus ochii pe o vânzătoare drăguță la magazinul 
de suveniruri. Vreau să-i ţin companie cât timp te ocupi de 
spectacol. 

— Vrei să te-arunc pe fereastră? îl ameninţă ea, azvârlind cu o 
pernă în el. 

Cât ai bate din palme llena îşi adună hainele şi-şi aranjă părul. 

— Of, imediat te gândeşti la măsuri radicale, constată Elliott 
în timp ce-şi punea cămaşa. 


— Păi normal. Să nu crezi că dacă ne iubim suntem la adăpost 
de orice. S-ar putea foarte bine să fi fost ultima dată când am 
făcut dragoste împreună... 

— Oricum, a fost foarte bine. 

— lar asta a fost o replică de doi lei. 

— Care? 

— Asta pe care-ai spus-o acum. 

— N-am voie să zic c-a fost foarte bine? 

— Nu. 

— Păi de ce? 

— Pentru că se risipeşte vraja. 

Femeile astea... 

— Toate clipele noastre împreună, adăugă el în timp ce-şi 
punea sacoul, le păstrez în minte, ca pe nişte filmuleţe. 

— Uite asta a fost drăguţ, mai spuse ea şi ieşi pe uşă. 

Respectând pretenţiile de respectabilitate ale bătrânei, Elliott 
ajunse la maşină coborând pe scara de incendiu. Când llena se 
îndepărtase, mai şopti pentru sine, pe un ton glumet: 

— Filmuleţe pe care o să mi le derulez adesea în minte dacă o 
să ajung vreodată într-un azil de pensionari, bătrân şi 
neputincios. Ca să-mi aduc aminte cât de fericiţi eram 
împreună. 

Şi nici nu bănuia câtă dreptate avea în această privinţă... 


11 
leri abia aveam douăzeci de ani 
şi timpul îl mângâiam... 
Charles AZNAVOUR 


Yesterday, love was such an 
easy game to play 
John LENNON - Paul McCARTNEY 
1976 
Elliott are 30 de ani 


Salonul panoramic al Aquatic Café le dădea ocazia vizitatorilor 
parcului să-şi bea băutura în linişte, având în faţa ochilor bazinul 
cu orci, aflat cu câţiva metri mai jos. In mai puţin de un sfert de 
oră balenele ucigaşe şi îngrijitorii lor urmau să înceapă 
spectacolul, o combinaţie de coregrafie şi cascade 
spectaculoase. 

Aşezat la o masă, Elliott privea cum tribunele se umpleau 
încet-încet pentru această ultimă reprezentaţie a zilei. Un 
ospătar îi aduse Budweiserul. li făcu un semn discret de 
mulţumire. 

Barul era scufundat într-o penumbră caldă. Aproape de 
tejghea, un chitarist şi o cântăreaţă depanau versiuni acustice 
ale melodiilor folk cântate de Carole King, Neil Young sau Simon 
and Garfunkel... 

Legănat de acordurile chitarei şi având încă proaspătă în 
minte scena din dormitorul Ilenei, Elliott nu observă că la masa 
de lângă el se aşezase cineva. 

Luă o gură de bere, apoi îşi aprinse absent o ţigară. 

— Deci la tine era bricheta! 

Luat prin surprindere, se întoarse brusc către cel care tocmai 
se adresase. Aşezat pe bancheta îmbrăcată în piele de alături, 
bărbatul - despre care ştia de-acum că este el însuşi peste 
treizeci de ani - îl privea amuzat. 

Elliott nu era surprins de această nouă apariţie, pentru care 
se pregătise şi care îi întărea convingerea că întâmplările 
recente nu fuseseră un vis. 

— Ştiu tot... spuse el cu glas tremurat. 

— Care tot? întrebă celălalt. 


— Ştiu că e adevărat ce mi-aţi spus. Ştiu că sunteţi... eu 
însumi. 

Bărbatul se ridică de pe banchetă, îşi scoase sacoul şi veni să 
se aşeze pe locul din faţa lui. 

— Ingenioasă ideea cu tatuajul, spuse el, ridicându-şi mâneca 
de la cămaşă până la umăr. 

— Ştiam c-o să vă placă. 

Văzând un nou client, ospătarul se apropie de masă. 

— Cu ce vă servesc? îl întrebă el pe cel mai în vârstă dintre 
cei doi. 

— La fel ca el, răspunse acesta, arătând către sticla de bere. 
Eu şi prietenul meu avem adesea gusturi comune. 

Cei doi zâmbiră fără voia lor şi, pentru prima dată, în lumina 
blândă a acestei cafenele, o complicitate stranie păru să se 
instaleze între ei. Trecu mai bine de un minut fără să se 
rostească niciun cuvânt. Savurau amândoi acel ciudat sentiment 
de intimitate care îi cuprinsese în acele momente. O senzaţie 
stranie, ca atunci când dai peste o rudă pe care n-ai mai văzut-o 
de ani buni. 

Într-un târziu Elliott izbucni: 

— Cum naiba faceţi asta? 

— Călătoria în timp? Dacă te încălzeşte cu ceva, sunt la fel de 
uimit ca şi tine. 

— E o nebunie! 

— Da, aprobă celălalt, e o nebunie... 

Elliott trase adânc din ţigara pe care tocmai şi-o aprinsese. 
Simţea că îi vâjâie capul. 

— Şi cum e la voi? 

— În 2006 adică? 

— Da... 

— Ce vrei să ştii? 

Ar fi avut un sac de întrebări: zece, douăzeci, o sută, o mie... 
Începând cu aceasta: 

— Cum e lumea? 

— Nu-i mai grozav ca acum. 

— Războiul rece... 

— S-a terminat de mult. 

— Cine a câştigat, ruşii sau noi? 

— De-ar fi aşa simplu... 

— A fost al treilea război mondial? Conflicte nucleare? 


— Nu, dar sunt alte probleme: mediul înconjurător, 
globalizarea, terorismul şi toate urmările episodului 11 
septembrie... 

— 11 septembrie? 

— Da... s-a întâmplat un lucru pe 11 septembrie, la World 
Trade Center din New York. 

— Ce anume? 

— Nu ştiu dacă-i o idee aşa bună să-ţi povestesc toate 
lucrurile astea... 

Avid după informaţii, Elliott nu lăsă tăcerea să se instaleze: 

— Şi eu - cum îmi merge? 

— Faci şi tu ce poţi. 

— Am ajuns un bun doctor? 

— Elliott, eşti deja un bun doctor. 

— Nu, nu la asta mă refer... am ajuns mai stăpân pe mine? M- 
am împăcat cu faptul că-mi mor uneori pacienţii? Am învăţat să 
mă detaşez? 

— Nu, n-ai cum să te împaci cu faptul că-ţi mor pacienţii. Şi 
tocmai pentru că nu te-ai „detaşat” ai reuşit să rămâi un doctor 
bun. 

Elliott rămase câteva momente descumpănit şi simţi că i se 
face pielea de găină. Nu se gândise niciodată că lucrurile pot fi 
privite şi aşa. 

Apoi îşi dădu seama ca prin ceaţă că timpul era limitat şi că 
nu putea să pună toate întrebările care-l măcinau. Aşa că reveni 
la cele foarte importante: 

— Am copii? 

— Da, o fată. 

— Aha... exclamă el, neputând să-şi dea seama dacă e un 
motiv de bucurie sau nu. Sunt un tată bun? 

— Cred că da. 

— Şi llena? E bine? 

— Pui prea multe întrebări. 

— Vă vine uşor să spuneţi asta - aveţi toate răspunsurile. 

— Aş vrea eu... 

Luă o gură de bere şi scoase la rândul său un pachet de 
Marlboro din buzunar. 

— Vreţi bricheta înapoi? îl întrebă Elliott aprinzând-o şi 
apropiind-o de ţigara celuilalt. 

— Poţi s-o păstrezi. Oricum ar fi ajuns a ta la un moment dat... 


În fundul sălii, cei doi muzicieni începuseră să cânte 
Yesterday a celor de la Beatles. Elliott profită de ocazie ca să 
pună o întrebare ceva mai frivolă: 

— Ce muzică se ascultă la voi? 

— Nimic peste aşa ceva, îl asigură interlocutorul, bătând 
tactul cu piciorul. 

— S-au reunit? 

— Beatleşii? Nu, şi nu prea mai au cum. Lennon a fost 
asasinat iar Harrison a murit acum doi-trei ani. 

— Şi McCartney? 

— El e pe baricade în continuare. 

Deodată muzica se opri, semnalând începutul spectacolului 
acvatic. Cei doi se întoarseră ca la comandă către uriaşul bazin 
cu orci, în timp ce îngrijitorii îşi făceau apariţia în aplauzele unui 
public devenit între timp ceva mai numeros. 

— E ea, nu, llena? întrebă bătrânul, mijindu-şi ochii. 

— Da, îl înlocuieşte pe un îngrijitor. 

— Aha... cum ştii, nu pot sta prea mult pe-aici şi în câteva 
minute o să dispar cu siguranţă din nou. Aşa că nu mi-o lua în 
nume de rău, dar în timpul care-mi mai rămâne aş vrea să merg 
să o văd pe ea. 

Fără să înţeleagă prea bine motivul revenirii în timp, Elliott 
privi cum dublul său se ridică de la masă şi părăseşte 
cafeneaua, îndreptându-se către tribune. 


* 


Elliott are 60 de ani 


Elliott cobori printre şirurile de scaune şi se instală în primul 
rând. Bazinul era cel mai mare construit vreodată în lume şi era 
împărţit în trei secţiuni, partea principală prelungindu-se cu 
două bazine mai mici, unul dintre ele consacrat operaţiunilor de 
îngrijire, celălalt fiind destinat antrenamentelor. Peretele înalt 
de sticlă, lung de peste şaizeci de metri, le permitea 
spectatorilor să urmărească în orcile evoluând sub apă în cursul 
reprezentaţiei. 

Spectacolul era impresionant. Aceste cetacee de câteva tone 
se deplasau cu o graţie uimitoare, făcând salt după salt, 
prăbuşindu-se înapoi în bazin şi împroşcând cu apă în jur. Dar 


Elliott n-avea ochi decât pentru llena, cea care dirija acest dans 
subacvatic de-a lungul peretelui de sticlă. 

După toţi aceşti ani, şocul revederii era unul de proporţii. | se 
părea neverosimil de frumoasă, aproape ireală, ca un înger 
întâlnit în vis. În ultimii treizeci de ani privise de mii de ori 
puţinele fotografii cu ea care îi rămăseseră. Dar fotografiile nu 
reuşeau să surprindă această frumuseţe acaparatoare pe care o 
avea acum în faţa ochilor. 

Emoţia revederii scoase la suprafaţă sentimente şi amintiri de 
demult: regretul că nu o iubise mai mult, că nu o înţelesese mai 
bine, că nu fusese în stare s-o protejeze. Apoi, iarăşi şi iarăşi, 
acel sentiment de neputinţă şi de furie că trebuie să se încline în 
faţa timpului care fuge şi distruge totul în calea sa... 


* 


Elliott are 30 de ani 


Încă bulversat după scena la care tocmai luase parte, Elliott 
rămăsese la masă, țintuit de scaun, în timp ce dublul său privea 
spectacolul din tribună. 

Departe de a-i fi alinat setea, toate lucrurile pe care tocmai le 
aflase nu făcuseră decât să-i întărâte şi mai tare pofta. 

Cum bătrânul îşi lăsase sacoul pe spătarul scaunului, Elliott nu 
se putu abţine să nu-i scotocească prin buzunare. În mod ciudat 
nu resimţi niciun pic de vină: la situaţii excepţionale, măsuri 
excepţionale. In urma căutărilor se alese cu un portofel şi două 
cutiuţe. 

Din portofel nu află mare lucru, atât că găsi în el fotografia 
unei fete frumoase, de douăzeci de ani. 

Să fie fata mea? se întrebă el, fără să resimtă însă nicio 
emoție. 

Căută asemănări cu llena, dar nu găsi niciuna. Tulburat din 
cale-afară, puse fotografia la loc şi se concentră pe celelalte 
două obiecte. 

Primul dintre ele era o cutie minusculă, neagră şi lucioasă, cu 
un ecran mic şi butoane inscripţionate cu cifre. Citi numele 
NOKIA deasupra ecranului, dar nu-i spunea nimic. Probabil 
numele firmei care producea aparatul. Îl întoarse pe toate 
părţile, fără să-şi poată da seama la ce-ar putea servi, până 


când aparatul începu brusc să sune. Luat prin surprindere, îl 
puse la loc pe masă, neştiind cum să-l oprească. 

Pe măsură ce soneria răsuna tot mai tare, toţi clienţii din 
cafenea începură să se întoarcă înspre el, aruncându-i priviri în 
care se amestecau surprinderea şi nemulţumirea. Deodată avu 
revelaţia că avea în faţă un telefon şi, deşi apelul nu-i era de 
bună seamă destinat, făcu gestul destul de intuitiv de a apăsa 
pe butonul verde pentru a răspunde. 

— Alo? spuse el, ducând la ureche acel minuscul receptor. 

— În sfârşit! Da’ ştiu că te mişti repede! 

Această voce, care bombănea nemulțumită şi care părea să 
vină de foarte departe era vocea lui... 

— Matt!! Matt, tu eşti? 

— Normal că eu sunt. 

— Şi unde eşti? 

— La domeniu, unde-ai vrea să fiu? Trebuie să mai şi 
muncească cineva ca să meargă ferma. 

— Ferma? Te referi la ferma noastră viticolă? Am cumpărat-o 
deja? 

— Aăă... da, am cumpărat-o acum treizeci de ani. Am senzaţia 
că tot cu mintea pe coclauri eşti. 

— Matt? 

— Ce e? 

— Câţi ani ai? 

— Bine, bine, ştiu că nu mai am douăzeci de ani. Chiar e 
nevoie să-mi aduci aminte de fiecare dată? 

— Zi-mi te rog câţi ani ai. 

— Câţi ai şi tu, dragul meu: şaizeci de trandafiri în buchetul 
vieţii... 

Elliott făcu o pauză ca să-şi revină. 

— N-o să crezi niciodată ce mi se-ntâmplă... 

— Cu tine mă aştept la orice. Că veni vorba, unde eşti acum? 

— Sunt în 1976... şi am treizeci de ani. 

— Bine, bine. Hai că te las, am probleme de rezolvat, spre 
deosebire de alţii. Dacă erai cumva curios, lăzile de vin către 
Franţa nu le putem expedia nici acum la timp: iarăşi 
nenorocitele lor de greve, bombăni el şi închise. 

Elliott nu se putu împiedica să nu surâdă, emoţionat şi în 
acelaşi timp năucit de această conversaţie suprarealistă. Dar 
surprizele nu se terminaseră încă. Luând în mână celălalt 


aparat, descoperi un fir de plastic înfăşurat în jurul său. Îi 
desfăşură şi găsi la capete două mici capsule. Indicaţiile right şi 
left îi dădură o idee: 

O pereche de căşti? 

Îşi băgă cele două mici difuzoare în urechi şi continuă să 
cerceteze aparatul. Cutia era puţin mai groasă ca o monedă, 
avea un ecran color şi un fel de disc în mijloc. Il întoarse pe 
cealaltă parte şi descoperi inscripţia: 


ipod 
Designed by Apple in California - Made in China 


Învârti discul şi pe ecran începură să defileze nume ciudate, 
de care nu auzise niciodată: U2, R.E.M, Coldplay, Radiohead... 

Într-un târziu dădu şi peste ceva cunoscut: The Rolling Stones. 

Pe buze îi apăru un zâmbet de mulţumire. Se simţea pe teren 
cunoscut. Dădu încrezător volumul la maxim şi apăsă pe butonul 
play... 

Primele acorduri din Satisfaction îi perforară timpanul, ca şi 
cum i-ar fi trecut un Boeing prin creier. 

Scoase un urlet, lăsă aparatul din mână şi îşi smulse căştile 
din urechi. Bulversat, se grăbi să pună la loc portofelul, telefonul 
şi mp3 playerul în buzunarele sacoului, de unde n-ar fi trebuit să 
iasă niciodată. 

Hotărât lucru, viitorul se anunţa complicat... 


* 


Elliott are 60 de ani 


Spectacolul se apropia de sfârşit. În mijlocul bazinului două 
orci enorme străbăteau apa cu o viteză stupefiantă, ca nişte 
torpile. Ajunse la capătul piscinei făcură o semi-întoarcere la 
unison, urmată de un salt. Căzură pe burtă cu zgomot, udându-i 
pe spectatorii din primele rânduri. 

Stropii de apă de mare ajunseră şi pe faţa lui Elliott, dar el nu 
se sinchisi, hipnotizat fiind în continuare de llena. 

Pregătind finalul apoteotic, tânăra se căţără pe porticul care 
domina bazinul şi strânse un peşte între dinţi. Toată lumea 
aşteptă cu respiraţia tăiată câteva secunde, până când Anuşka, 


orca dominantă, îşi înălţă din apă corpul enorm şi apucă cu 
delicateţe peştele. 

llena salută publicul într-o furtună de aplauze. Privirea sa se 
intersectă pentru o clipă cu cea a bătrânului din primul rând şi 
contactul vizual o tulbură. 

Ce asemănare!... 

Îşi ascultă inima şi îi adresă un zâmbet radios, plin de 
încredere şi de căldură. Timpul se opri în loc. Elliott simţi că se 
pierde în acest zâmbet şi îşi dădu seama că e lucrul cu care va 
rămâne din această călătorie. 

Obţinuse în fine ceea ce îi ceruse bătrânului cambodgian: o 
revăzuse înainte să moară pe singura femeie pe care-o iubise 
vreodată. Dorinţa îi fusese împlinită şi trebuia să se declare 
mulţumit. 

Deodată inima începu să i se zbată şi un gust metalic îi invadă 
gura. Simţi că nu mai are aer şi fu cuprins de frisoanele care 
anunțau întoarcerea în vremea sa. Fără să mai aştepte, părăsi 
tribuna şi se îndreptă către cafenea. 

Ajungând la masă, abia mai avu timp să-şi prevină dublul. 

— Elliott, de data asta o să plec de tot. Uită tot ce ţi-am zis şi 
tot ce-ai văzut. Vezi-ţi de viaţă ca şi cum nu m-ai fi întâlnit 
niciodată. 

— N-o să mai reveniţi? 

— Nu, a fost ultima oară. 

— De ce? 

— Pentru că trebuie ca viaţa ta să-şi reia cursul firesc. Și 
pentru că am găsit ce căutam. 

Tremura tot mai tare şi îşi dădea totodată seama că nu se 
putea evapora pur şi simplu în mijlocul cafenelei. Elliott îl ajută 
să-şi pună sacoul şi-l urmă până la toaletă. 

— Ce căutaţi? 

— Voiam s-o revăd pe llena, atâta tot. 

— De ce voiaţi asta? 

— lar ai început cu întrebările? 

Dar tânărul era hotărât să nu se lase. Îşi petrecu mâinile pe 
după gâtul celuilalt, ca pentru a-l împiedica să plece prea 
devreme. 

— De ce voiaţi s-o revedeţi pe llena? strigă el împingându-l cu 
spatele la perete. 

— Pentru că o să moară, mărturisi celălalt, strâns cu uşa. 


— Cum să moară? Când? 

— În curând. 

— Are douăzeci şi nouă de ani. Nu se moare la douăzeci şi 
nou de ani! 

— Nu fi copil! Eşti medic, ştii foarte bine că se poate întâmpla 
oricând. 

— Atunci de ce moare atât de tânără? 

Cu lacrimi în ochi, celălalt nu răspunse nimic. Apoi, chiar 
înainte să dispară, apucă să rostească aceste cuvinte de 
nesuportat: 

— Pentru că o vei omori tu... 


12 
Suntem cu toții în căutarea acelei ființe 
unice care va aduce în viața noastră ceea ce 
ne lipseşte. lar dacă nu reuşim să o găsim, 
nu ne rămâne decât să ne rugăm că ne va 
găsi ea pe noi... 
Desperate Housewives 
Florida, 1976 
Elliott are 30 de ani 


Porniseră la drum în zori. Vântul bătea tare dinspre 
miazănoapte, ducând cu el norii şi primele frunze ale toamnei. 
La volanul Fordului Thunderbird, Elliott se îndrepta spre Miami, 
în timp ce llena îşi continua somnul pe scaunul din dreapta. 

Tânăra reuşise să obţină două zile de concediu şi se 
hotărâseră să petreacă împreună un weekend prelungit la Key 
West, unde locuia unchiul Ilenei din partea tatălui. Îşi 
promiseseră de ani de zile această escapadă, dar o tot 
amânaseră. Li se pare mereu că va mai fi timp... 

Pentru a zecea oară în ultimele cinci minute, Elliott întoarse 
capul ca să se asigure că nimic nu tulbura somnul Ilenei. Se uita 
la ea ca la un obiect fragil şi preţios, asupra căruia era datorat 
să vegheze. Respirația regulată şi liniştită a tinerei contrasta 
puternic cu agitația care punea tot mai mult stăpânire pe el. 

Ar fi trebuit să profite din plin de această vacanţă şi de 
proaspăt regăsita complicitate cu fiinţa iubită. Insă mintea îi era 
în altă parte, la revelaţiile făcute de dublul său. li răsunau încă 
în amintire vorbele acestuia cu accente amenințătoare: „//ena 
va muri în curând”... „pentru că ai omorât-o tu”. Părea cu totul 
absurd, dar până una alta era din nefericire nevoit să admită că 
tot ce îi spusese celălalt se dovedise în cele din urmă exact. 

Se gândise toată noaptea la asta şi ceva îl nedumerea: dacă 
llena urma într-adevăr să moară, de ce nu-i dăduse „călătorul în 
timp” mai multe informaţii, ca să o poată salva? Şi, mai ales, de 
ce spusese că era ultima oară când îl mai vedea? 

— Vezi că şoseaua e în faţă, nu înspre mine, îl anunţă llena, 
deschizând ochii şi întinzându-se, somnoroasă. 

— Ştiu, dar tu eşti mult mai frumoasă decât şoseaua... 

In timp ce ea se apleca spre el ca să-l sărute, fu tentat să îi 
spună pe loc totul: să vez; ce mi s-a întâmplat - m-am întâlnit cu 


cineva care vine din viitor şi care mi-a zis că o să mori în curând. 
ȘI - ține-te bine! - acest cineva sunt eu însumi peste treizeci de 
ani. 

Deschise gura, dar nu reuşi să rostească niciun cuvânt. N- 
avea cum să-i povestească aşa ceva, un lucru fără cap şi coadă. 
Îi putem cere unui prieten sau unei iubite să creadă incredibilul, 
dar numai atâta vreme cât incredibilul rămâne între nişte limite 
rezonabile. În cazul de faţă limitele fuseseră fără îndoială 
depăşite. Nici Matt, nici llena nu-i puteau fi aliaţi în această 
luptă pe care trebuia s-o ducă de unul singur, lucru de care nu 
se simţea deloc în stare. Se simţea strivit sub greutatea 
evenimentelor recente şi începu din nou să se îndoiască de 
propria sănătate mintală. 

Dar descurajarea nu dură mult. Avea totuşi un aliat - dublul 
său! Trebuia doar să găsească o modalitate de a-l forţa să 
revină, ca să-i dea o mână de ajutor. Ultima dată îi venise ideea 
cu tatuajul, de data asta trebuia să găsească altceva. 

Dar ce anume? 


San Francisco, 2006 
Elliott are 60 de ani 


După două zile lungi cu ploaie, soarele îşi făcuse din nou 
apariţia deasupra oraşului San Francisco. 

Elliott şi fiica sa se înţeleseseră să-şi petreacă ziua împreună. 
Închiriară două biciclete, traversară podul Golden Gate şi 
hoinăriră toată dimineaţa pe câmpiile din Marin County. Nu 
aduseră nici măcar o dată vorba de boala lui. De-acum trăiau 
fiecare minut cu un sentiment al urgenţei, hotărâți să profite din 
plin de această viaţă ticăloasă, care te lasă să-i înţelegi pe 
deplin valoarea abia în momentul în care trebuie s-o părăseşti. 

La prânz ajunseră la Sausalito şi întinseră o cuvertură pe 
plajă, pentru un picnic lângă mare. Nu spuneau mai nimic, 
pentru fiecare fiind suficientă simpla prezenţă a celuilalt. Nu mai 
conta nimic, doar faptul că erau împreună. 

După masă porniră din nou la drum de-a lungul coastei, 
ajungând până la urmă în orăşelul Tiburon, unde se opriră în 
faţa unui stand pentru închiriat scutere acvatice. Angie îşi dorea 


foarte multe să încerce unul, dar n-avea curajul. La fel ca în 
copilărie, tânăra avu nevoie de încurajările tatălui pentru a reuşi 
să-şi înfrângă teama. 

În timp ce îşi privea fata cum se urcă pe scuter şi se 
îndepărtează prudentă de țărm, Elliott începu să se gândească 
din nou la întâmplările din ajun. llena, cu doar câteva săptămâni 
înainte ca ea să moară... Până atunci lucrurile păruseră foarte 
simple. N-avea decât să revină în trecut şi s-o găsească pe 
llena, iar totul va fi bine. Atât că, departe de a-l fi liniştit, 
această ultimă călătorie în timp îl bulversase, deşteptându-i 
vechile răni, sentimentul de vinovăţie şi regretele. Îşi reproşa 
mai ales că a vorbit prea mult şi acum îi era teamă de 
consecinţele acelor vorbe. N-ar fi trebuit cu niciun chip să-şi 
prevină dublul în privinţa morţii Ilenei! Şi nu trebuia să cedeze 
cu niciun chip ispitei de a reveni în trecut pentru a schimba 
cursul evenimentelor. Însă ispita era foarte mare. Încă o pastilă 
şi ar fi putut s-o salveze pe llena de la moarte. 

Atât că jocul cu trecutul are un preţ. Nu se îndoia niciun 
moment de acest lucru. Până acum reuşise să ţină sub control 
pierderile purtându-se ca un simplu spectator venit din viitor, 
dar dacă ar fi început să intervină în derularea vieţii sale 
trecute, lucrurile riscau să se complice. In prezent toată lumea e 
familiară cu „efectul fluturelui” şi cu teoria haosului: în urma 
reacţiilor în lanţ, un eveniment nesemnificativ poate antrena o 
catastrofă de proporţii; simpla bătaie din aripi a unui fluture în 
Japonia poate provoca o furtună în Florida... 

Îi rămâneau şapte pastile, dar îşi promise solemn că nu le va 
folosi. 

Căci dacă llena n-ar fi murit, Elliott cel din 1976 avea să-şi 
ducă mai departe viaţa alături de ea. Vor cumpăra o casă, vor 
avea fără îndoială copii, dar el nu se va mai întâlni niciodată cu 
mama lui Angie, ceea ce însemna în ultimă instanţă să sacrifice 
viaţa fiicei sale. 

Degeaba întorcea problema pe toate părţile, ajungea de 
fiecare dată la aceeaşi concluzie: dacă o salva pe llena ar fi 
însemnat să o condamne pe Angie la inexistenţă. 

Şi nici nu se punea problema să-şi asume un astfel de risc. 


Elliott are 30 de ani 


Soarele se ridicase deja sus pe cer când intrară pe Overseas 
Highway, faimoasa „autostradă suspendată deasupra mării” 
care prelungeşte Peninsula Florida înspre Cuba. 

Locul avea un aer de capăt al lumii. O salbă de insule şi 
insulițe se întindeau pe mai mult de două sute de kilometri, 
scăldate într-o apă turcoaz amintind de lagunele polineziene. 
Elliott şi llena erau în al nouălea cer, muţi de uimire în faţa 
pelicanilor care zburau în dreptul lor şi îmbătaţi de senzaţia că 
navighează pe mare la volanul maşinii. 

Dreaptă ca o riglă, şoseaua trecea pe deasupra unei ape 
limpede ca cristalul, sărind de la o insulă la alta cu ajutorul a 
zeci de poduri construite pe piloni. Lăsaseră jos capota Fordului 
şi reuşiseră să găsească un post de radio care transmitea rock 
din vremurile bune. Mergeau cu viteză, parcă plutind peste 
peisajele de vis pe care le traversau. 

Ajunşi la Key Largo, făcură o escală într-o baracă de pescari 
transformată în restaurant. Înconjuraţi de recife de corali, se 
regalară cu clătite cu crabi, scoici şi creveţi. 

Erau pe punctul să pornească din nou, când Elliott se opri în 
dreptul unui oficiu poştal: 

— Îi dau un telefon lui Matt, să-i aduc aminte de câine. 

— Bine, Făt-Frumos, între timp o să caut nişte cremă pentru 
plajă. 

Elliott intră în clădirea decorată cu hărţi maritime, plase de 
pescuit şi machete de vapoare. Se gândise toată dimineaţa şi i 
se părea că a găsit un nou mijloc de a expedia un mesaj în 
viitor. La ghişeu anunţă să vrea să trimită dovă telegrame la 
San Francisco. 

Prima dintre ele începea astfel: 


Dragă Matt, 

Îţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine, 
dar am iarăşi nevoie de ajutorul tău. 

Te rog nu încerca să înţelegi ce înseamnă lucrul 
pe care o să ţi-l cer. Într-o zi o să-ţi explic 
totul. Între timp te rog să ai încredere în mine. 


* 


San Francisco, 1976 


Matt are 30 de ani 


O lumină aurie, de amurg, se strecura prin perdelele de in. Cu 
chitara în mână, Matt îi cânta lui Tiffany o baladă compusă de 
el: câteva acorduri „împrumutate” de la Elton John şi versuri în 
care includea mereu prenumele „victimei” sale din acel 
moment, pentru a personaliza cântecul. 

— Mai muşcă lumea la şmecheriile astea? întrebă Tiffany, 
sesizând repede stratagema. 

Lungită nonşalant pe canapea, îl privea amuzată, sorbind 
dintr-un cocktail. 

Matt lăsă chitara şi se apropie zâmbitor de ea. 

— Nu-mi face prea mare cinste, recunosc. 

Fata mai luă o înghiţitură de alcool şi îi zâmbi la rândul ei. 

Băiatul ăsta încearcă să fie şarmant chiar şi când işi toarnă 
cenuşă în cap, reflectă ea, sprijinindu-se de spătarul canapelei. 
Culmea e că îi iese. 

Ajunsese într-un moment al vieţii în care nu mai aştepta nimic 
de la bărbaţi, chiar dacă asta nu o împiedica să-i iubească în 
continuare. 

Matt se aşeză lângă ea, hipnotizat de picioarele ei perfecte şi 
de decolteul fatal. 

Pe lângă că are un corp de vis, fata asta e de fapt destul de 
isteaţă, în ciuda aerului de gâsculiță şarmantă. 

Alungă din minte acest ultim gând, nefiind deloc în apele sale 
când venea vorba de intelect. Se temea mereu că pe acest plan 
nu va fi la înălţime. Nu făcuse facultate şi era complexat de 
propria incultură, chiar dacă era prea mândru ca să recunoască 
aşa ceva. 

Se aplecă spre Tiffany şi o sărută pe gură. 

Să nu mă abat de la țintă! Vreau ceva, şi o să obțin acel ceva! 

Se dăduse peste cap ca s-o convingă pe fată să-i mai dea o 
şansă. Nu fusese deloc uşor, dar se apropia în fine de ce-şi 
dorea. Fără să se grăbească deloc, lăsă acest moment plăcut să 
dureze, puse apoi o mână pe coapsele fetei, urcând încet 
către... 

— E CINEVA AICI? 

Matt sări ca ars. Se vede treaba că nu-i era dat... 

— De la poştă! se auzi o voce de dincolo de uşă. Două mesaje 
pentru Matt Delluca. 


În timp ce Tiffany îşi aranja rochia, Matt deschise bombănind 
uşa, luă mesajele şi dădu un bacşiş celui care le adusese. 

— Telegramele sunt numerotate, îl informă acesta. Trebuie 
citite în ordine. 

Matt desfăcu nerăbdător primul plic. În mintea lui telegramele 
se asociau cu veştile rele: moarte, boală, accident... 

Despături foaia de hârtie şi citi cele câteva rânduri 
dactilografiate pe mici benzi de culoare bleu. 

Era un mesaj de la Elliott, destul de lung şi de încâlcit, din 
care îi reţinură atenţia două propoziţii: „A; încredere în mine” şi, 
ceva mai jos, „Du-te la mine acasă cât de repede poți.” 

— Imi pare nespus de rău, dar trebuie să plec, îi spuse fetei. 

Ca şi cum s-ar fi aşteptat la aşa ceva, Tiffany se ridică de pe 
canapea, îşi luă pantofii şi se proţăpi amenințătoare în faţa lui. 

— Sper că îţi dai seama că dacă ieşi acum pe uşă pierzi ultima 
şansă de a te culca vreodată cu mine. 

Tânărul o privi plin de patimă. Sub ultimele raze ale soarelui, 
rochia ei se făcuse aproape transparentă, lăsând să se întrevadă 
curbele ademenitoare. 

— E o urgenţă, explică el. 

— Şi eu, eu nu sunt o urgenţă? îl întrebă ea indignată. 

Tânăra îl ţintui la rândul ei cu privirea, începând să înţeleagă 
că sub aparențele de playboy se ascundea un personaj mai 
complex decât ar fi crezut. Ar fi vrut să rămână cu el, dar nu se 
punea problema să cedeze încă o dată tot ea. 

— O să-ţi pară rău toată viaţa, îl avertiză ea, desfăcându-şi cu 
un gest neglijent un nasture de la rochie. 

— N-am nicio îndoială în privinţa asta, recunoscu Matt. 

— Atunci n-ai decât. 

Işi luă lucrurile şi se îndreptă spre ieşire. 

— Eşti lamentabil! îi aruncă ea în timp ce ieşea pe uşă. 


* 


Florida, 1976 
Elliott are 30 de ani 


Elliott şi Ilena sosiră la Key West chiar în momentul în care 
soarele însângera orizontul. Ajunseseră la destinaţie: punctul cel 


mai sudic al Statelor Unite, acolo unde începe şi unde se 
termină America... 

Cu străzile sale strâmte, cu grădinile tropicale şi casele 
coloniale, locul părea ieşit în afara timpului. Parcară Fordul la 
marginea mării şi făcură câţiva paşi pe plajă, în mijlocul 
bâtlanilor şi pelicanilor, intrând apoi într-un mic bar în care 
obişnuiţii locului se adunau ca să pună ţara la cale. Aveau 
întâlnire cu Roberto Cruz, unchiul Ilenei, un vechi locuitor al 
insulei, care avusese grijă de Hemingway în perioada când 
marele scriitor locuise la Key West, în anii treizeci. Intre timp, 
municipalitatea cumpărase casa respectivă şi o transformase 
într-un muzeu, de care se ocupa acum Roberto. Imbrăcat cu o 
cămaşă hawaiană şi arborând o barbă grizonantă, acesta îşi 
cultiva o imagine cât mai apropiată de a celebrului scriitor. 
Locuia într-o clădire situată chiar lângă casa maestrului şi insistă 
ca Elliott şi llena să stea la el, nu la hotel. Cei doi acceptară şi 
plecară împreună cu el. 

— Bine aţi venit în casa lui Hemingway! spuse el în timp ce 
deschidea o poartă din fier forjat, dincolo de care se zărea o 
frumoasă vilă în stil colonial spaniol. 

În timp ce intrau în grădină, Elliott se întrebă dacă Matt 
primise telegrama. 


San Francisco, 1976 
Matt are 30 de ani 


— Salut, Haimana! strigă Matt în timp ce deschidea uşa casei 
lui Elliott. 

Micul labrador veni în fugă, lătrând fericit. Matt îl scarpină în 
cap şi îl scoase în grădină, unde îi umplu bolul cu mâncare. 
Căzut pe gânduri, rămase câteva minute sprijinit de un copac, 
recitind de mai multe ori telegrama trimisă de prietenul său. 

Era îngrijorat. De câteva zile comportamentul şi vorbele lui 
Elliott i se păreau complet lipsite de logică şi îşi reproşa că n-a 
reuşit să-l scape de fantasmele care-l bântuiau. Crezuse că e 
suficient să-l arunce într-un avion ca să-l readucă cu picioarele 
pe pământ, dar se pare că nu fusese de ajuns. De la bun 
început, toată povestea asta cu „călătorul în timp” i se păruse 


de rău augur. De la o zi la alta avea un presentiment tot mai 
apăsat că prietenului său era pe cale să i se întâmple ceva 
foarte grav. 

In ciuda acestor îngrijorări, tânărul execută întocmai 
instrucţiunile din telegramă. Poate că doctorul era pe punctul s- 
o ia razna cu totul, dar Matt se hotărâse să-i rămână fidel, 
pentru că Elliott era practic familia sa, singurul lui punct de 
sprijin. Matt era un copil părăsit, care îşi petrecuse copilăria şi 
adolescenţa în regiunea pariziană, aruncat de la o familie la 
alta. La cincisprezece ani părăsise şcoala fără să fi învăţat nimic, 
având tot felul de ocupaţii tulburi şi fără perspectivă. În mai 
multe rânduri nimerise în mijlocul unor încăierări care se 
sfârşiseră prost, petrecându-şi apoi noaptea în arest. Chiar când 
începuse să fie „un obişnuit al serviciilor de poliţie” se hotărâse 
să părăsească Franţa pentru a-şi încerca norocul în America. 
Neavând nimic de pierdut, vânduse tot ce avea ca să-şi poată 
cumpăra un bilet dus către Lumea Nouă. În locul lui, mulţi s-ar fi 
dat bătuţi de mult, dar el era descurcăreţ şi avea darul de a se 
apropia uşor de oameni. Mai întâi la New York, apoi în California 
se simţise imediat în largul lui în această societate deschisă, 
care nu punea preţ pe diplome sau pe originea socială. 

Urmând instrucţiunile din telegramă, Matt găsi în bibliotecă 
un atlas voluminos. Era deja vechi, dar rămânea în continuare o 
lucrare superbă, cu ilustrațiile sale îngrijite protejate de coli din 
hârtie foarte fină. Strecură între paginile 66 şi 67 cea de-a doua 
telegramă, fără s-o fi citit, şi puse cartea la loc pe raft. 

Apoi se duse în garaj şi scotoci prin cutia cu unelte până găsi 
un vechi ciocan electric de lipit, cu care urcă înapoi în casă. 
Merse în biroul lui Elliott, unde băgă aparatul în priză, îl lăsă să 
se încălzească câteva momente şi apoi îl apucă cu grijă, 
apropiind vârful înroşit de suprafaţa biroului din lemn masiv. 


San Francisco, 2006 
Elliott are 60 de ani 


Se lăsase de mult noaptea când Elliott ajunse în cartierul de la 
marginea mării. Venea de la aeroport, unde Angie tocmai se 
urcase în ultimul zbor spre New York. Împingând uşa de la 
intrare se simţi copleşit şi singur. Căzut pe gânduri, înaintă până 
în dreptul peretelui de sticlă al biroului, privind absent către 


luminile portului, strălucind în noapte. Casa era asemenea lui - 
tristă şi îngheţată. Tremurând de frig, îşi frecă umerii încercând 
să se încălzească. Se îndreptă spre calorifer, dar rămase țintuit 
în loc. Pe suprafaţa biroului era pirogravată grosolan o inscripţie: 


MARELE ATLAS 
PAGINA 66 


Consternat, se apropie de birou. Dimineaţa, când plecase de- 
acasă, oribila inscripţie nu era încă acolo. Cu toate acestea 
acum părea acoperită de patina timpului. 

li făcea cineva farse?... 

Nu dură mult până găsi răspunsul la întrebare. După ideea cu 
tatuajul, iată că deşteptul celălalt încerca din nou să-i trimită un 
mesaj. Mai rămânea să priceapă ce voia tânărul să spună. 

Marele atlas? Îi luă câteva momente să înţeleagă despre ce 
era vorba. Singurul atlas pe care-l avuse vreodată era un cadou 
primit de la mama sa cu doar câteva zile înainte să se sinucidă. 
Păstrase cu un respect aproape religios volumul în bibliotecă, 
dar nu-l deschisese niciodată. Se îndreptă către rafturi şi se sui 
pe un scaun ca să ajungă la obiectul căutat. 

Pagina 66? 

Dădu înfrigurat paginile. 

Ar fi oare posibil ca după atâţia ani... 

Un plic bleu căzu pe parchet. 

O telegramă? 

Nu mai văzuse aşa ceva de secole. 

O luă de jos şi, fără măcar s-o mai cerceteze, rupse 
nerăbdător marginile de-a lungul liniei punctate. 

înăuntru se găseau câteva rânduri dactilografiate care 
traversaseră timpul, aşteptând vreme de treizeci de ani ca 
cineva să dea cu ochii de ele: 


Surprins? 

Vă credeaţi atotputernic, nu-i aşa? Doar pentru că 
aţi găsit o modalitate de a vă plimba prin trecut 
vă consideraţi îndreptăţit să-i băgaţi în sperieţi 
pe ceilalți şi apoi să plecaţi fără nicio 
explicaţie? 

Dar nu merge aşa, stimate domn... 


Pentru că, dacă stăm să ne gândim bine, se prea 
poate să-mi cunoaşteţi viitorul, dar eu sunt cel 
care vă controlează trecutul. Nu aveţi nicio 
putere asupra mea, în timp ce faptele mele au 
urmări în viaţa dumneavoastră. 

Aşa că o să inversăm rolurile şi preiau eu 
conducerea. 

Vreau explicaţii, şi le vreau cât mai curând. 

Vă aştept. 

In seara asta. 


îngrozit de ceea ce tocmai citise, Elliott puse telegrama pe 
birou. Deschisese cutia Pandorei şi acum cele mai negre temeri 
ale sale prindeau viaţă... Reflectă o vreme la situaţia creată, 
apoi, resemnat, scoase din buzunar flaconul cu pastile, pe care îl 
purta tot timpul cu el, şi fără nicio tragere de inimă înghiţi una 
dintre ele. 

Afară un fulger brazdă cerul şi se auzi bubuind un tunet. În 
geamul salonului văzu reflectată privirea celui care era de-acum 
cel mai mare duşman al său: el însuşi. 


13 


A patra întâlnire 
Trecem prin prezent legați la ochi. (...) 
Abia mai târziu, când ni se dă la o parte 
legătura şi ne cercetăm trecutul, 
ne dăm în fine seama de cele trăit 
şi le înțelegem sensul. 
Milan KUNDERA 
Key West, Florida, 1976 
Ora două dimineaţa 
Elliott are 30 de ani 


Furtuna se dezlănţuise în Key West, lăsând fără electricitate 
toate locuinţele din insulă. Lui Elliott îi era imposibil să adoarmă. 
Fără să o trezească pe llena, care dormea adânc alături de el, 
aprinse felinarul şi porni să exploreze locuinţa lui Ernest 
Hemingway. 

Sub lumina fulgerelor, casa părea scuturată de ploaia 
torențială şi de vânt, asemenea unei corăbii prinse în mijlocul 
unei furtuni. In timp ce Elliott începea să urce pe scara centrală, 
un trăsnet puternic făcu să zăngăne toate ferestrele. Doctorul 
tresări, se gândi o clipă că mai bine ar face cale întoarsă, apoi 
ridică din umeri. 

Se cam speriase însă... 

Odată ajuns sus, înaintă până la biroul maestrului, cu 
parchetul scârţâindu-i sub picioare. Deschise încet uşa şi chiar 
atunci ceva i i sări în faţă, scoțând un şuierat. 

O pisică! 

Citise undeva că Hemingway le adora şi că avea vreo 
cincizeci. Işi duse mâna la faţă: animalul îl zgâriase bine, 
lăsându-i câteva dâre însângerate pe obraz. 

E clar că eu şi animalele... 

Făcu câţiva paşi prin birou, descoperind plin de uimire 
obiectele personale ale marelui scriitor: vechea sa maşină de 
scris, care îl însoţise în războiul civil din Spania, un vas de 
ceramică oferit de Picasso, o colecţie de stilouri, o mască 
africană amenințătoare, zeci de fotografii şi tăieturi din ziare... 

In încăpere domnea o atmosferă magică. Trebuie amintit că 
printre partide de pescuit şi beţii crunte, bătrânul Hemingway îşi 


făcuse timp să scrie şi câteva capodopere la Key West, printre 
care Adio arme şi Zăpezile din Kilimandjaro. 

Nu e rău, reflectă Elliott, chiar în momentul în care luminile se 
aprinseră din nou. 

Suflă în flacăra felinarului şi se apropie de un vechi gramofon. 
Luă primul disc la îndemână, îl aşeză cu grijă şi câteva secunde 
mai târziu încăperea se umplu de sunete de vioară şi chitară: 
Django Reinhard şi Stephane Grappelli, crema jazzului din anii 
treizeci... 

Dar deodată discul sări, becurile pâlpâiră nehotărât şi 
încăperea se scufundă din nou în întuneric. 

Norocos ca de obicei, reflectă Elliott, de ce naiba am stins 
felinarul? 

Încercă să-l aprindă la loc, dar îşi lăsase bricheta în cameră. 

In birou nu se mai vedea mai nimic în afara rafalelor de ploaie 
care  biciuiau ferestrele. Tânărul rămase câteva minute 
nemişcat, sperând că lumina va reveni. 

Deodată simţi o prezenţă în încăpere, urmată de o respiraţie 
şi un zgomot metalic. 

— Cine-i acolo? întrebă el cu o voce şovăitoare. 

In loc de răspuns, la câţiva metri în faţa lui se aprinse flacăra 
unei brichete. Recunoscu ochii strălucitori ai dublului său, 
privindu-l fix prin întunericul din încăpere. 

— Vrei explicaţii, băiete? Păi hai c-o să-ţi dau explicaţii, să le 
saturi... 


Bătrânul doctor aprinse fitilul felinarului şi se instală într-un 
fotoliu de piele, întorcându-se cu faţa spre Elliott. 

— Spuneţi-mi ce-o să păţească llena! strigă acesta, cu patosul 
tinereţii. 

— Stai jos şi nu mai zbiera aşa. 

Tremurând de nerăbdare, Elliott acceptă totuşi, cam fără voie, 
să se aşeze de cealaltă parte a biroului. Interlocutorul său băgă 
mâna în buzunarul interior al sacoului şi scoase o fotografie. 

— O cheamă Angie, îi explică el, întinzându-i poza. Are 
douăzeci de ani şi ţin la ea mai mult ca la oricine pe lume. 

Elliott privi cu atenţie fotografia. 

— Mama ei... 


— Nu, mama ei nu e llena, îi tăie vorba bătrânul, anticipând 
întrebarea. 

— De ce? 

— Pentru că la naşterea ei, llena era moartă de zece ani. 

Elliott primi lovitura fără să clipească. 

— Şi de ce v-aş crede? 

— Pentru că n-am niciun motiv să te mint. 

Tânărul puse atunci întrebarea care îl chinuia încă din ajun: 

— Presupunând că e adevărat, de ce spuneţi că eu am 
omorât-o? 

Bărbatul din faţa lui făcu o pauză, parcă pentru a cântări bine 
fieccare vorbă care urmă: 

— Ai omorât-o pentru că n-o iubeşti cum trebuie. 

— M-am săturat de tâmpeniile astea! se enervă Elliott şi se 
ridică în picioare. 

— O iubeşti ca şi cum aţi avea toată viaţa înaintea voastră... 
Nu aşa trebuie să iubeşti. 

Elliott se gândi câteva clipe la această idee, apoi o dădu la o 
parte. Şi oricum, nu asta era problema. Acum urmărea să obţină 
cât mai multe informaţii, nu să filozofeze despre iubire. Aşa că 
readuse conversaţia către singurul lucru care îl interesa cu 
adevărat: 

— Cum ar urma să moară llena? 

— O să aibă un accident. 

— Un accident? Ce fel de accident? Şi când anume? 

— Asta n-o s-o afli de la mine. 

— De ce? 

— Pentru că nu vreau s-o salvezi... 


* 


Elliott rămase mut câteva clipe, nemişcat ca o statuie în faţa 
şuvoaielor care inundau fereastra. Simţea că discuţia îi scapă 
din mâini şi că nu mai înţelege nimic. 

— Nu pricep... e momentul să faceţi ceva... Aţi găsit o 
modalitate de a reveni în trecut şi o s-o lăsaţi să moară pe 
femeia vieţii dumneavoastră? 

— Şi crezi că sunt bucuros că trebuie să fac asta? se enervă 
celălalt, lovind cu pumnul în masă. De treizeci de ani nu mă 


gândesc decât la asta! Ce n-aş da să pot da timpul înapoi, ce n- 
aş da s-o pot salva... 

— Păi nu vă mai gândiţi atât. Treceţi la fapte! 

— Nu! 

— De ce nu? 

— Pentru că dacă o salvez pe llena voi doi o să vă continua 
viaţa împreună. 

— Şi care e problema? 

— Problema e că nu vei mai ajunge niciodată să fii tatăl lui 
Angie... 

Elliott nu înţelegea prea bine: 

— Tot nu pricep... o să am alţi copii... 

— Alţi copii? Mă doare-n cot de copiii tăi, eu nu vreau să-mi 
pierd fiica! Nu vreau o lume fără Angie! 

— lar eu, eu n-am de gând s-o las pe llena să moară, 
răspunse Elliott, plin de hotărâre. 

Se ridicaseră amândoi în picioare, furioşi. Stăteau faţă în faţă, 
la doar câţiva centimetri unul de altul, gata amândoi pentru 
ultimul asalt: 

— Ţi se pare că poţi trage sforile, doar pentru că eşti mai 
tânăr, dar fără mine n-ai cum să afli cum moare llena şi n-ai ce 
să faci ca s-o salvezi. 

— In orice caz, dacă llena moare, iese din discuţie să fiu tatăl 
lui Angie! 

— Elliott, când o să fii părinte o să mă înţelegi: nu-ţi poţi 
abandona copilul, nici măcar ca s-o salvezi pe femeia iubită... 

Rămaseră câteva clipe privindu-se în ochi, tare pe poziţie 
fiecare. Infruntarea luase acum locul complicităţii care-i unise la 
ultima întâlnire. 

Lupta unui om cu sine însuşi, în două momente ale vieţii sale. 
Fiecare era gata să se bată până la capăt: unul pentru a-şi salva 
femeia, celălalt pentru a nu-şi pierde fiica. 

Discuţia ajunsese într-un impas, când bătrânul întrevăzu o 
soluţie: 

— Cât de departe eşti dispus să mergi pentru a o salva pe 
llena? 

— Oricât de departe e nevoie, răspunse Elliott, fără nicio 
ezitare. 

— La ce eşti dispus să renunţi? 

— La orice. 


— Atunci aş avea o idee... 


x 


Ploaia continua să cadă în rafale. 

Cei doi se aşezară până la urmă alături pe bancheta de nuc 
de lângă birou. În spatele lor se distingea din când în când 
lumina farului din Key West, proiectându-le umbrele pe pereţi şi 
pe parchet. 

— Vrei s-o salvezi pe llena, şi e de înţeles asta, dar nu vei 
reuşi decât dacă te angajezi să respecţi trei condiţii... 

— Trei condiţii? 

— Da. Prima este să nu vorbeşti cu nimeni despre această 
întâmplare. În primul rând nu cu llena, bineînţeles, dar nici 
măcar cu Matt. 

— Dar am încredere în Matt, protestă Elliott. 

— Nu e vorba de încredere, e vorba de pericol. Dacă vrei să 
ştii, sunt convins că facem o greşeală, o greşeală îngrozitoare 
încercând să ne împotrivim destinului, şi mai devreme sau mai 
târziu o vom plăti scump. Eu sunt gata să-mi asum acest risc 
împreună cu tine, dar cu condiţia să nu mai implicăm pe nimeni 
în asta. 

— A doua condiţie? 

— Dacă reuşim s-o salvăm pe llena, va trebui s-o părăseşti... 

— S-o părăsesc? întrebă Elliott, nevenindu-i să-şi creadă 
urechilor. 

— Da, s-o părăseşti şi să n-o mai revezi niciodată. Va rămâne 
în viaţă, dar pentru tine va fi ca şi cum ar fi moartă. 

Elliott rămase înmărmurit, dându-şi seama ce lucru îngrozitor 
i se cerea să facă. Deschise gura ca să vorbească, dar nu se 
auzi niciun sunet. 

— Îmi dau foarte bine seama că-ţi cer ceva teribil, îi spuse 
bătrânul. 

— Şi a treia condiţie? mai întrebă Elliott, cu o voce de gheaţă. 

— Peste nouă ani, pe 6 aprilie 1985, în timpul unui congres de 
chirurgie la Verona, vei întâlni o femeie care se va simţi atrasă 
de tine. Trebuie să răspunzi avansurilor ei şi să petreci un 
weekend împreună cu ea, în timpul căruia va fi concepută fiica 
mea. E singurul mod în care putem să o salvăm şi pe llena, şi pe 
Angie. 


În furtuna de afară, tunetele bubuiră din nou. 

Cum Elliott nu zicea nimic, dublul său insistă: 

— Acesta e preţul care trebuie plătit pentru a schimba 
trecutul. Dar eşti liber să refuzi, desigur. 

Bătrânul se ridică şi se încheie la haină, ca şi cum s-ar fi 
pregătit să iasă în ploaie. 

Elliott înţelese că singura lui opţiune era să accepte acest 
pact. Într-o fracțiune de secundă, anii fericiţi trăiţi alături de 
llena îi defilară prin faţa ochilor. În acelaşi timp înţelegea însă că 
această fericire avea să ia sfârşit în curând şi că trebuia să se 
pregătească pentru un şir de ani foarte dificili. 

În timp ce dublul său se pregătea să iasă din cameră, Elliott 
întinse mâna ca să-l reţină. 

— Sunt de acord! strigă el. 

Celălalt nu se întoarse şi răspunse doar: 

— Mă voi întoarce în curând. 

„„.după care închise uşa în urma sa. 


14 


A cincea întâlnire 
Tot ce trebuie să se întâmple se va 
întâmpla, indiferent câte eforturi ai face 
pentru a evita acel lucru. 
Tot ce nu trebuie să se întâmple nu se va 
întâmpla, indiferent câte eforturi ai face 
pentru a obține acel lucru. 
Râmana MAHÂRISHI 


Am observat că până şi cei care spun că 

totul este predestinat şi că nu putem schimba 

nimic se uită în stânga şi-n dreapta înainte 

să treacă strada. 

Stephen HAWKING 
San Francisco, 1976 
Elliott are 30 de ani 


Octombrie, 

noiembrie, 

decembrie... 

A treia lună fără nicio veste din viitor! 

La prima vedere viaţa îşi reluase cursul său normal. Elliott 
avea grijă de bolnavi la spital; llena îşi făcea griji pentru orcile 
sale; Matt nu se mai văzuse cu Tiffany, dar muncea din greu ca 
să pună pe picioare ferma viticolă cumpărată împreună cu 
Elliott. 

Deşi încerca să salveze aparențele, tânărul doctor trăia într-o 
angoasă continuă, făcându-şi griji pentru cel mai mic gest al 
Ilenei şi pândind fără încetare revenirea dublului său. 

Dar celălalt renunţase să se mai manifeste... 

Erau momente în care Elliott începea să spere că visase totul. 
Şi dacă întâlnirile nu avuseseră loc decât în mintea sa? La urma 
urmei nu era chiar imposibil: stresul făcea ca tot mai mulţi 
oameni să fie victimele epuizării şi perioadelor de surmenaj 
profesional, care puteau duce la depresie şi chiar la pierderea 
contactului cu realitatea. Poate că lucrurile îşi reintraseră în 
matcă şi acest episod va rămâne doar o amintire urâtă. 

Ar fi vrut atât de mult să poată crede asta... 


x 


larna se instalase cu drepturi depline în San Francisco, 
îngheţând oraşul într-un cenuşiu posomorât, pe care abia dacă 
reuşeau să-l mai înveselească puţin decoraţiunile de Crăciun. 

In această dimineaţă de 24 decembrie, Elliott ajunse însă 
binedispus la spital. Era ultima sa gardă înainte de concediu. În 
acea seară urma să vină şi llena, iar a doua zi aveau să plece 
împreună în Honolulu şi să lenevească o săptămână întreagă 
sub cocotieri. 

Incă nu se luminase bine de ziuă când în parcarea spitalului 
intră în trombă o ambulanţă. Înăuntru, întinsă pe o targă, o 
femeie cu arsuri grave. 

Totul începuse în urmă cu jumătate de oră, când pompierii 
fuseseră chemaţi să stingă un început de incendiu într-un imobil 
din Haight Ashbury. Era o clădire veche şi dărăpănată, în care se 
aciuau uneori drogaţii. In jurul orei cinci dimineaţa, ajunsă la 
apogeul unei bad trip cu heroină, o tânără îşi vărsase benzină 
pe corp şi apoi aprinsese un chibrit. 

O chema Emily Duncan. Avea douăzeci de ani şi nu-i mai 
rămâneau decât câteva ore de viaţă. 


* 


Fiind nevoie de un chirurg la urgente, îl chemară imediat pe 
Elliott. Aplecându-se să o examineze pe pacientă, acesta fu 
cutremurat de cât de cumplite erau rănile. 

Leziunile îi acopereau tot corpul: arsuri de gradul trei care îi 
deformaseră picioarele, spatele, toracele... li arsese aproape tot 
părul, iar figura îi dispărea într-o masă de carne vie. Pe bust şi 
pe piept o plagă întinsă părea să o devoreze, mâncându-i 
toracele şi sufocând-o. 

Pentru a o ajuta să respire, Elliott hotărî să facă două incizii 
laterale, dar când apropie bisturiul de corpul femeii se dădu 
instinctiv înapoi. Închise o clipă ochii, încercând să-şi regăsească 
concentrarea. In cele din urmă profesionalismul său se dovedi 
mai tare decât emoţiile şi putu începe intervenţia fără să 
tremure. 


O bună parte a acelei dimineţi echipa medicală se tot învârti 
prin jurul lui Emily, făcând tot posibilul să-i dea cele mai bune 
îngrijiri şi să-i uşureze durerile atroce, care o torturau neîncetat. 

În curând însă deveni tot mai evident că tânăra nu putea fi 
salvată. Rănile erau prea întinse, capacitatea respiratorie prea 
redusă, iar rinichii nu îi mai funcționau. Se mulţumiră să o 
stabilizeze şi să aştepte... 

La începutul după-amiezii Elliott împinse uşa rezervei unde 
fusese dusă Emily şi o găsi înfăşurată în bandaje şi înconjurată 
de perfuzii. Îl uimi liniştea stranie care domnea în încăpere, un 
adevărat preludiu al priveghiului, întreruptă doar de bătăile de 
inimii care răsunau în monitor. 

Se apropie de pat şi o privi pe tânără. Rămăsese într-o stare 
de tensiune îngrijorătoare, deşi efectul heroinei se dusese şi 
părea să-şi fi recăpătat cunoştinţa. Probabil suficient cât să-şi 
poată da seama că era condamnată... 

Îşi trase un taburet şi se aşeză în tăcere lângă această fată, 
pe care n-o cunoştea şi n-o mai putea ajuta în niciun fel. Nu i se 
descoperise nicio rudă şi nimeni nu venise ca să-i fie alături în 
această ultimă luptă. Elliott ar fi preferat să fie în altă parte, dar 
nu-şi feri ochii când simţi că privirea fetei îl caută cu disperare. 
Citea groază în acea privire, ca şi întrebări la care n-ar fi putut 
da niciun răspuns... 

La un moment dat, fata încercă să-i şoptească ceva. Se 
aplecă spre ea, îi ridică masca de oxigen şi i se păru că aude 
„mi-e rău”. Ca să-i uşureze durerile, hotărî să-i mărească doza 
de morfină. Era pe punctul să noteze acest lucru în fişă când 
înţelese deodată că Emily nu spusese „mi-e rău”, ci „mi-e 
frică”... 

Ce i-ar fi putut răspunde? Că şi lui îi era teamă, că îi părea rău 
că n-o poate salva, că în astfel de momente i se pare că viaţa nu 
are niciun sens? 

Ar fi vrut s-o ia în braţe şi în acelaşi timp să-i strige cât e de 
revoltat. De ce, de ce făcuse acest gest nebunesc? Cum poate 
ajunge o fată ca ea într-o clădire părăsită, drogată în ultimul 
hal? Ce te poate face, la douăzeci de ani, să te stropeşti cu 
benzină şi să-ţi dai foc? 

Ar fi vrut să-i strige toate aceste întrebări. Dar ştia că nu e 
acesta rolul medicilor dintr-un spital... 


Se mulţumi să rămână alături de ea, încercând să-i ofere 
toată compasiunea de care era capabil. Pentru că doar el mai 
putea face asta. Era ajunul Crăciunului, mulţi angajaţi aveau 
liber, iar sistemul nu luase în calcul această împrejurare: 
sistemul era conceput să vindece, nu să însoţească oamenii pe 
ultimul drum. 

Emily respira tot mai greu şi era scuturată de frisoane tot mai 
puternice. 

Elliott ştia că, în ciuda morfinei, fata suferea îngrozitor. Ştia că 
nu va putea uita niciodată acei ochi care se agăţau cu disperare 
de privirea sa. 

În această meserie crezi tot timpul că ai văzut deja tot ce se 
poate vedea. Dar nu e aşa. Se poate întotdeauna mai rău. 


* 


Trecu o oră, apoi încă una. La trei după-amiaza, când 
programul lui Elliott ar fi trebuit să se termine, se ridică încet în 
picioare. 

— Mă-ntorc, îi promise fetei. 

leşi pe culoar şi chemă liftul. Trebuia s-o anunţe pe llena, să-i 
explice că nu va putea s-o aştepte la aeroport şi că cel mai 
probabil va veni acasă la miezul nopţii. 

Găsi o cabină telefonică pe coridor şi formă numărul de la 
Ocean World, sperând că llena nu plecase încă. li răspunse 
centralista şi ceru să i se facă legătura cu biroul medicului 
veterinar. 

— Alo? se auzi vocea bine-cunoscută. 

— Bună, începu el, dar îşi dădu seama că vorbea singur. 

Întoarse capul: cineva pusese mâna pe furca telefonului, 
întrerupând conversaţia. 

Dublul său. 

— Astăzi, îl anunţă bătrânul. 

— Astăzi ce? 

— Astăzi trebuie să moară llena. 


* 


Cei doi se hotărâră să urce pe terasa de pe spital. Veniseră 
aici în nenumărate rânduri, la vârste diferite, ca să-şi fumeze 


ţigara fără a trebui să suporte privirile dezaprobatoare ale 
colegilor. Ştia că măcar vor avea parte de puţină linişte. 

În timp ce Elliott se învârtea ca un leu în cuşcă, nerăbdător să 
afle mai multe, dublul său îi puse o mână pe umăr. 

— Nu trebuie să dai acest telefon. 

— De ce? 

— Pentru că llena n-o să înţeleagă. 

— Ce n-o să înţeleagă? 

— Că o laşi baltă ca să stai cu o pacientă, deşi ţi-ai terminat 
programul. Nu v-aţi văzut de trei săptămâni: se aşteaptă să vii 
la aeroport şi să vă petreceţi seara împreună. 

Elliott încercă să se justifice: 

— Tânăra asta... e groaznic ce se petrece cu ea. N-are pe 
nimeni şi... 

— Ştiu, răspunse înţelegător celălalt. Acum treizeci de ani am 
stat lângă ea până dimineaţa şi n-am putut uita niciodată acea 
noapte. 

Emoţia i se citea în glas. Continuă: 

— Dar dimineaţa devreme, când plecam de la spital, mă 
aştepta o veste îngrozitoare: femeia pe care o iubeam murise. 

Elliott făcu ochii mari. 

— Ce legătură are această pacientă cu moartea Ilenei? 

— O să-ţi povestesc, îi promise bătrânul. Dar mai întâi vreau 
să mă asigur că pactul nostru rămâne valabil. 

— Bineînţeles, îl asigură Elliott. 

— În acest caz uite ce s-ar întâmpla dacă ai da acel telefon. 

Bătrânul doctor începu să povestească. Vorbi mult, cu un glas 
febril, în care se ghiceau regrete amare. 

Pentru a-şi imagina mai bine povestirea, Elliott închise ochii. 
În mintea lui imaginile începură să se deruleze ca într-un film... 


* 


Ilena: Alo? 

Elliott: Bună, eu sunt. 

Ilena: N-are rost să insişti, n-o să afli ce cadou ai primit decât 
în seara asta! 

Elliott: Draga mea, am o problemă... 

Ilena: Ce s-a întâmplat? 

Elliott: Nu pot să vin la aeroport să te aştept... 


Ilena: Credeam că termini la trei. 

Elliott: Aşa e, mi-am terminat programul... 

Ilena: Păi şi-atunci? 

Elliott: Trebuie să stau cu o pacientă. O tânără care a 
încercat să se sinucidă azi-dimineaţă, într-o clădire părăsită... 

Ilena: O drogată? 

Elliott: Contează? 

Ilena: Mi se pare mie sau tocmai îmi spui că-ți vei petrece 
seara de Crăciun la spital, cu o distrusă pe care ai văzut-o prima 
dată acum câteva ore? 

Elliott: Îmi fac doar meseria. 

Ilena: Meseria! Tu chiar crezi că eşti singurul care are o 
meserie? 

Elliott: llena... 

Ilena: Elliott, am cam obosit să te aştept. 

Elliott: De ce spui asta? 

Ilena: Pentru că de zece ani te tot aştept şi tu nici măcar nu- 
ti dai seama. 

Elliott: Hai să vorbim despre asta mâine dimineață... 

Ilena: Nu, Elliott. Nu mai vin la San Francisco. Sună-mă când 
eşti sigur că vrei să trăieşti cu mine. 

Elliott rămase câteva minute în faţa cabinei telefonice. De trei 
ori ridică receptorul, gata s-o sune pe llena pentru a-şi cere 
scuze şi a incerca să îndrepte lucrurile. Dar până la urmă 
renunţă, nesimţindu-se în stare s-o abandoneze pe tânăra care 
agoniza cu două etaje mai sus. 


llena aşteptă o jumătate de oră lângă telefon, apoi, dându-şt 
seama că Elliott nu va mai suna, rupse în bucăți biletul de avion 
şi îl aruncă la gunoi, unde ateriză şi cadoul pe care i-l 
cumpărase, şi pe care el n-avea să-l mai vadă niciodată: un ceas 
gravat cu inițialele sale. 

leşi din birou cu moralul la pământ şi se refugie în grădina 
parcului, unde plânse până îi secară lacrimile, în fața grațioşilor 
flamingo roz şi a crocodililor, care nu fură prea impresionați de 
suferința ei. Ș 

Apoi se hotări să renunțe la zilele libere şi să reia lucrul. Işi 
petrecu restul după-amiezii făcând circuitul obişnuit, ca şi cum 
nu s-ar fi întâmplat nimic. Întunericul se lăsase de mult când îşi 
termină traseul printr-o vizită la orca ei preferată. 


— Salut, Anuşka. Nici tie nu-ți merge prea grozav, aşa-i? 

De câteva zile decana de vârstă a orcilor din Ocean World era 
deprimată, refuzând să mănânce şi să ia parte la spectacole. 

Inotătoarele îi erau moi, fără vlagă, iar docilitatea sa obişnuită 
fusese înlocuită de o agresivitate neaşteptată față de îngrijitori 
şi de celelalte orci din bazin. Cauza acestui comportament era 
uşor de ghicit: deşi n-avea nici opt ani, fiica sa Erica fusese luată 
de lângă ea pentru a participa la un program de reproducere a 
cetaceelor în Europa. O călătorie cu avionul de peste douăzeci 
de ore, într-o cutie din fier, fără să aibă măcar un îngrijitor cu ea 
care s-o liniştească! 

O tâmpenie! 

llena făcuse tot posibilul pentru a se opune acestui transfer, 
atrăgând atenţia asupra consecinţelor traumatizante ale acestei 
dezrădăcinări, explicând că în mediul lor natural membrii unui 
pod!" nu se despart niciodată. Însă din considerente financiare 
conducerea parcului nu-i urmase sfaturile. Parcurile acvatice 
anticipau o interdicţie a capturării de cetacee şi se pregăteau 
să-i facă fată încercând reproducerea acestora în captivitate. 

— Hai, iubita! 

llena se aplecase deasupra apei ca să cheme orca la 
marginea bazinului, dar Anuşka nu răspundea la chemările sale. 
Se  învârtea de  colo-colo, derutată, scoțând şuierături 
tânguitoare. 

llena se temea să nu aibă o cădere a sistemului imunitar. În 
ciuda aparențelor, aceşti mastodonţi erau fragili şi puteau cădea 
pradă celui mai neînsemnat microb. Infectiile renale şi 
pulmonare erau un lucru frecvent. Joaquim, masculul dominant 
din bazin, aflase pe propria piele acest lucru cu doar şase luni 
înainte, când fusese secerat de o septicemie. Aceasta e uneori 
soarta acestor giganţi - să fie învinşi de ceva infinit mai mic 
decât ei. 

llena era din ce în ce mai des îngrijorată de viața în 
captivitate a cetaceelor. Prizoniere între patru pereți, bălăcindu- 
se în apa tratată chimic, îndopate cu vitamine şi cu antibiotice, 
delfinii şi orcile din parcurile acvatice nu duceau nici pe departe 
viața ideală care le era prezentată vizitatorilor. Cât despre 
spectacole, erau cu siguranță impresionante, dar nu 
reprezentau oare aproape o insultă la adresa acestor animale, 


10 Grup de orci care trăiesc şi călătoresc împreună. 


ale căror capacități cognitive nu erau chiar atât de îndepărtate 
de ale oamenilor? 

Deodată, fără niciun motiv evident, Anuşka începu să 
izbească cu capul în balustrada metalică a bazinului. 

— Nu e voie! strigă Ilena, încercând să îndepărteze animalul 
cu o prăjină. 

Stia că există orci cu tendințe sinucigaşe şi era evident că 
Anuşka încearcă să se rănească cu bună ştiinţă. Neliniştită, 
tânăra îi aruncă câţiva peşti pentru a-i abate atentia de la 
intențiile sale morbide. 

— Uşurel, draga mea, uşurel! 

Treptat, izbiturile slăbiră în intensitate şi Anuşka părea că 
începe să se liniştească. 

— Bravo, Anuşka, bra... spuse llena, ceva mai calmă... 

„.„„dar ochii îi căzură pe o dâră lungă de sânge care se întindea 
la suprafața apei. 

— Nu! 

Orca reuşise să se rănească. 

Tânăra se aplecă spre bazin. La prima vedere rana era în 
dreptul mandibulei. 

llena ar fi trebuit aici să respecte regula de aur a îngrijitorilor: 
să nu solicite niciodată o orcă dacă este agresivă şi să nu intre 
în apă după ea decât dacă este sigură de bunele intenții ale 
animalului. 

Ar fi trebuit să activeze semnalul de alarmă. 

Ar fi trebuit să-şi prevină colegii. 

Ar fi trebuit... 

Dar fiind incă răscolită după cearta cu Elliott, această 
întâmplare o prinsese cu garda jos. 

Aşa că sări în bazinul în care Anuşka îşi reluase atacul. 

Când o simti pe llena venind, orca sări pe ea, deschizând larg 
fălcile, ca s-o înşface şi s-o tragă la fund. 

llena se zbătu, dar orca era mult mai puternică. Imediat cum 
tânăra reuşea să iasă la suprafaţă, animalul o împingea sub apă, 
fără să-i lase niciun răgaz. 

llena era o înotătoare versată, în stare să-şi ţină respirația 
câteva minute. 

Dar când ai de-a face cu un animal de patru tone şi şase metri 
lungime, acest lucru nu mai are nicio importanţă... 


La un moment dat, când își pierduse deja orice speranță, 
reuşi să iasă la suprafață şi să inspire. Într-o încercare disperată, 
porni înot către marginea bazinului. Aproape ajunsese, când 
întoarse capul. Într-o fracțiune de secundă a groazei, abia mai 
avu timp să vadă coada orcii izbind-o cu o forță nimicitoare. 

Impactul fu devastator, iar durerea atât de ascuțită încât 
aproape îşi pierdu cunoştinţa. Alunecă fără să se mai zbată, 
scufundându-se încet spre fundul bazinului. Într-un ultim 
moment de luciditate, când plămânii începuseră deja să se 
umple cu apă sărată, tânăra mai apucă să se întrebe de ce oare 
Anuşka, de care avea grijă de ani buni, reacţionase atât de 
violent. Fără îndoială nu exista un răspuns. Poate că după o 
vreme viața într-un bazin poate face un animal să-şi piardă 
mințile... 

Ultimele sale gânduri se îndreptară către bărbatul pe care îl 
iubea. Fusese tot timpul convinsă că vor Îîmbătrâni împreună, 
dar iată că ei îi sunase ceasul, la nici treizeci de ani. 

Dar nu-ți poţi alege soarta. Viaţa hotărâse în locul lor, cum se 
întâmplă de fiecare dată. 

Chinuită de panică şi spaimă, scufundată în întuneric, simţi că 
e înghițită de un curent fatal. În timp ce se stingea, mai avu un 
ultim regret, acela că se despărțiseră certati şi că amintirea ei 
va rămâne pătată în mintea lui Elliott de amărăciune şi 
resentiment. 


Răsuflarea îngheţată a vântului se abătea peste acoperişul 
spitalului. 

Ca la capătul unui coşmar, Elliott deschise ochii chiar când 
dublul său îşi termina îngrozitoarea povestire. 

Cei doi rămaseră muţi, unul cutremurat de ce aflase, celălalt 
tulburat de rememorarea întâmplărilor de demult. 

Apoi Elliott clătină din cap, deschise gura să spună ceva, dar 
se opri. Anticipându-i rezervele, bătrânul scoase din buzunar o 
bucată îngălbenită dintr-un ziar. 

— Dacă nu mă crezi... începu el. 

Elliott aproape îi smulse hârtia din mână. Era un articol vechi, 
decupat din Miami Herald. 


În ciuda aspectului îngălbenit, ziarul avea data de a doua zi - 
25 decembrie 1976! 

Cu mâinile tremurând, Elliott parcurse textul, ilustrat cu o 
fotografie mare a Ilenei. 


Tânără veterinară ucisă de o orcă! 


Un  cutremurător accident s-a produs noaptea 
trecută la parcul Ocean World din Orlando, unde o 
balenă ucigaşă şi-a atacat din senin 
îngrijitoarea. 

Uriaşul cetaceu a avut nevoie de numai câteva 
minute ca să o înece pe cea care voia doar să-i 
vină în ajutor: Ilena Cruz, medicul veterinar al 
parcului marin. Deşi împrejurările exacte ale 
accidentului nu se cunosc încă, se pare că tânăra 
îngrijitoare nu a respectat toate procedurile de 
siguranţă. In aşteptarea unor noi informaţii, 
conducerea delfinariului a refuzat să mai facă 
alte comentarii. 


Când ridică ochii abia mai apucă să-l vadă pe bătrânul doctor 
îndepărtându-se prin ceaţă. 

— Mingea e la tine acum! îi strigă celălalt, după care deschise 
uşa metalică şi dispăru. 

Abandonat sieşi, Elliott, mai rămase câteva clipe pe acoperiş, 
descumpănit, înţepenit de frig, neîncredere şi nehotărâre. Apoi 
puse capăt întrebărilor: venise timpul pentru acţiune. 

Părăsi la rândul său platforma şi se repezi către scări, pentru 
a ajunge la cabinele telefonice. 

Nu mai avea nicio importanţă ce se va întâmpla mâine. 

Nu mai avea nicio importanţă ce preţ va plăti. 

Avea s-o salveze pe femeia iubită. 

Nimic altceva nu mai conta. 


Se năpusti ca din puşcă în holul de la intrare, îmbrânci câţiva 
colegi, apucă un receptor şi formă numărul Ilenei. 


Sună... o dată... a doua oară... secundele îi părură lungi cât 
minutele, apoi auzi în fine o voce: 

Ilena: Alo? 

Elliott: Bună, eu sunt. 

Ilena: N-are rost să insişti, n-o să afli ce cadou ai primit decât 
în seara asta! 

Elliott: Draga mea, am o problemă... 

Ilena: Ce s-a întâmplat? 

Elliott: Nimic... vin să te aştept la aeroport, cum am vorbit. 

Ilena: Mi-e dor de tine... 

Elliott: Şi mie. 

Ilena: Ai o voce ciudată, eşti sigur că e totul bine? 

Elliott: Da, acum e bine. 


După ce închise, Elliott nu se simţi în stare să revină în 
rezervă pentru a da ochii cu Emily, tânăra plină de arsuri care îşi 
continua agonia. Rugă una din infirmierele de gardă să treacă 
din când în când pe la ea. Apoi îşi puse pardesiul şi ieşi în 
parcare. 

Oare avea vreun sens ce făcuse? Chiar îşi schimbase viitorul 
şi în acelaşi timp pe al Ilenei? E de ajuns un cuvânt în locul 
altuia pentru ca soarta s-o ia în altă direcţie? 

Toate aceste întrebări i se învălmăşeau în cap în timp ce 
mergea spre maşină. Îşi aprinse absent o ţigară şi îşi băgă 
mâinile în buzunare ca să se încălzească. Simţi o bucată de 
hârtie - articolul din ziar. Îl străfulgeră o idee. Dacă schimbase 
cu adevărat viitorul, atunci accidentul Ilenei nu s-a mai produs, 
deci articolul n-a putut fi scris, deci n-avea cum să existe! 

Intrigat, scoase bucata de hârtie îngălbenită din buzunar, o 
despături şi începu s-o întoarcă pe toate părţile. Oricât ar fi 
părut de incredibil, conţinutul nu mai era acelaşi. Ca prin 
minune, fotografia Ilenei dispăruse şi, în locul articolului care 
relata moartea tinerei îngrijitoare, pagina întâi era ocupată de 
un alt fapt divers. 


Ocean World: moartea uneia dintre orci 


Anuşka, decana de vârstă a orcilor din parcul 
acvatic Ocean World din Orlando, a murit în 
această noapte în urma unei răni la mandibulă, 
produsă în urma unei coliziuni cu parapetul 
metalic al bazinului. 

Rana pare să fi fost provocată cu intenţie. 
Conducerea delfinariului a recunoscut că e posibil 
ca orca să fi acţionat din disperare. Fiica ei, în 
vârstă de opt ani, tocmai fusese luată de lângă ea 
pentru a fi vândută unei grădini zoologice. 

Astăzi, Ocean World urmează să îşi deschidă 
porţile conform programului normal. 

Niciun membru al personalului nu a fost rănit. 


15 
A şasea întâlnire 
Îmi era nord şi sud, îmi era est şi vest 
Wystan Hugh AUDEN 


San Francisco, 1976 
Elliott are 30 de ani 


Este Crăciunul. 

In această dimineață de 25 decembrie, clima blândă din 
California a lăsat locul unei vremi reci şi cenuşii. San Francisco 
aduce cu New Yorkul şi ai putea crede că în curând va începe să 
ningă. 

Casa e tăcută, scufundată în lumina palidă a zorilor. Cuibărită 
cu capul pe umărul lui Elliott, llena doarme liniştită. Spre 
deosebire de ea, tânărul doctor are figura cadaverică a unuia 
care n-a închis un ochi toată noaptea. 

Elliott se întoarce către llena, o strânge uşor în braţe, având 
grijă să n-o trezească, şi o priveşte câteva minute în şir, ştiind 
că sunt ultimele lor momente împreună. li adulmecă încă o dată 
părul, îi mângâie pielea catifelată cu buzele, ascultă ritmul inimii 
sale. 

La un moment dat îşi dă seama că lacrimile îi curg în tăcere 
pe aşternuturi, îşi pune pe el un pulover şi o pereche de blugi şi 
iese din cameră fără niciun zgomot. 

Nu-i vine încă să creadă că urmează s-o părăsească! Ştie că a 
încheiat un pact cu dublul său, dar acum că llena a fost salvată, 
ce l-ar putea împiedică să rămână alături de ea? Cum l-ar putea 
forţa nemernicul celălalt să-şi respecte promisiunea? 

Zdrobit de durere, se târăşte dintr-o cameră în alta, dorindu-şi 
fără să spere prea tare că s-ar putea întâmpla - să-şi 
întâlnească aller-egoul, pentru a-i arunca în faţă mânia şi 
indignarea sa. Dar celălalt nu apare. Elliott cel de şaizeci de ani 
îşi îndeplinise partea lui din contract, venise acum rândul 
tânărului să se ţină de cuvânt. 

Elliott ajunge în bucătărie, unde se prăbuşeşte pe un scaun. 
Aproape de intrare aşteaptă bagajele pentru călătoria în Hawaii 
pe care nici el, nici llena nu o vor mai face niciodată. Căci ştie 
bine că nu are de ales, trebuie să o părăsească. Simte înăuntrul 
său ceva ca o forţă, ca o voce care îl împinge în această 


direcţie. A ajuns o marionetă ale cărei sfori sunt trase din culise 
de o putere necunoscută. 

Işi vede faţa, slăbită şi descompusă, în geamul mesei de 
sticlă. Se simte gol, înfrânt, simte că şi-a pierdut toată 
încrederea în sine şi toate punctele de sprijin. 

De când şi-a întâlnit dublul pentru prima oară are impresia că 
trăieşte într-un univers care nu mai ascultă de nicio rânduială. 
Pradă fricii de necunoscut, nu mai reuşeşte să doarmă, nu mai 
mănâncă, e răscolit de un şir nesfârşit de întrebări imposibile. 
Oare această întâlnire a fost o binecuvântare, sau un blestem? 
Oare mai este în toate minţile? Ce n-ar da să poată vorbi cu 
cineva despre asta... 

Deodată aude parchetul scârţâind şi llena apare, având pe ea 
o pereche de chiloţi minusculi şi o cămaşă a lui, înnodată în 
dreptul taliei. 

li zâmbeşte ştrengăreşte în timp ce fredonează un cântec al 
formaţiei Abba. El ştie că e ultima oară când o vede fericită. E 
incredibil de frumoasă şi sunt mai îndrăgostiţi unul de altul ca 
niciodată. 

Cu toate acestea, în câteva clipe, din această fericire nu va 
mai rămâne nimic... 


llena se apropie de Elliott, îl ia după gât, dar imediat îşi seama 
că ceva nu e în regulă: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Trebuie să vorbim. Nu mai pot să continui cu teatrul ăsta. 

— Ce teatru? 

— Noi doi... 

— Nu-nţeleg! 

— Am întâlnit o altă femeie. 

Gata, nu a durat decât două secunde! Două secunde pentru 
stinge flacăra unei relaţii de zece ani. Două secunde pentru a 
separa cele două feţe ale aceleiaşi monede... 

llena se freacă la ochi, se aşază în faţa lui Elliott, crede în 
continuare că e vorba de o glumă proastă, sau că nu s-a trezit 
bine, sau că n-a auzit bine. 

— E o glumă, nu? 

— Am aerul că glumesc? 


ÎI priveşte consternată. Are ochii roşii şi e tras la faţă. E 
adevărat că de câteva luni a avut adesea senzaţia că-l 
chinuieşte ceva, că e pradă neliniştilor. Se hotărăşte să-l 
întrebe: 

— Cine e această femeie? 

— N-o cunoşti: o asistentă care lucrează cu mine la Free 
Clinic. 

Totul pare în continuare atât de ireal încât llena ajunge să 
creadă că e un vis. N-ar fi prima oară când are un astfel de 
coşmar. Asta trebuie să fie, un coşmar nenorocit, care se va 
termina în curând. Cu toate acestea, nu se poate abţine să nu 
întrebe în continuare: 

— Şi de când vă vedeţi? 

— De câteva luni. 

Nu mai ştie ce să răspundă. Înţelege doar că tot ce a construit 
în ultimii zece ani s-a prăbuşit într-o clipă. In timpul acesta, 
Elliott îşi continuă loviturile: 

— Oricum, între noi nu mai mergeau lucrurile de ceva 
vreme... 

— Nu mi-ai zis niciodată nimic... 

— Nu ştiam cum să-ţi spun... am încercat să te fac să înţelegi 
încetul cu încetul... _ 

Tânăra ar vrea să-şi astupe urechile ca să nu mai audă. Incă 
speră cu naivitate că discuţia nu va trece mai departe de 
mărturisirea acestei infidelităţi. 

Dar Elliott este de altă părere: 

— Vreau să ne despărţim, llena. 

Ar vrea să-i răspundă ceva, dar durerea e prea mare. 
Neputincioasă, simte cum lacrimile îi curg pe obraji. 

— Nu suntem căsătoriţi, n-avem copii... continuă Elliott. 

Ar vrea să nu-l mai audă, să nu mai spună nimic, pentru că 
vorbele lui sunt ca nişte pumnale înfipte în inima ei şi simte că 
nu va mai putea rezista mult. Lăsând la o parte orice urmă de 
orgoliu, îi mărturiseşte dintr-o suflare: 

— Dar eşti totu/ pentru mine, Elliott, totul: iubitul meu, 
prietenul meu, familia mea... A 

Se apropie de el ca să-l ia în braţe, dar el se dă înapoi. li 
aruncă o privire care îi sfâşie sufletul. Când credea că nu mai 
poate adăuga nimic, deschide totuşi gura şi reuşeşte să spună: 

— Nu-nţelegi, llena: nu te mai iubesc. 


Este dimineaţa de Crăciun. 

San Francisco se trezeşte încet-încet, mult mai târziu decât de 
obicei. In acest oraş aflat într-o continuă mişcare, străzile sunt 
acum aproape pustii, iar cele mai multe magazine nu şi-au 
deschis porţile. 

In multe case este sărbătoare: copiii s-au trezit deja, 
nerăbdători să-şi deschidă cadourile, se aud muzică şi strigăte 
de bucurie. În alte locuri ziua este, dimpotrivă, dificil de 
suportat, singurătatea fiind ceva mai apăsătoare decât de 
obicei. In apropiere de Union Square oamenii străzii se înghesuie 
pe băncile publice. La spitalul Lenox, la capătul unei nopţi 
agitate, o tânără de douăzeci de ani a murit în urma arsurilor 
care îi acopereau tot corpul. Undeva, în cartierul de la marginea 
mării, un cuplu tocmai s-a despărţit... 

Un taxi se apropie de casa cu pereţi de sticlă, luând-o pe llena 
şi ducând-o spre aeroport. 

La rândul său, Elliott părăseşte cartierul. Copleşit de durere şi 
de ruşine străbate oraşul în maşină, fiind în câteva rânduri 
aproape să provoace un accident. În cartierul chinezesc 
magazinele sunt deschise. Elliott parchează maşina, intră în 
primul bar care-i iese în cale şi se duce drept la toaletă. 

In timp ce-şi vomită şi sufletul înăuntru, simte deodată în 
spatele lui o prezenţă. O prezenţă pe care de-acum o 
cunoaşte... 

Cu o singură mişcare se întoarce şi îi dă un pumn dublului 
său, proiectându-l în peretele acoperit cu faianţă. 

— E numai vina ta!! 

Năucit de lovitură, bătrânul se îndoaie din mijloc. Se ridică cu 
greu, pare să se resimtă, dar chiar atunci Elliott îl pocneşte din 
nou: 

— Din cauza ta a plecat, numai din cauza ta! 

Excedat, celălalt se repede către tânăr, îl prinde cu mâinile de 
gât şi îl loveşte cu genunchiul între picioare. 

Apoi cei doi rămân unul lângă altul, trăgându-şi răsuflarea şi 
privindu-se cu ranchiună. 

Elliott e primul care rupe tăcerea, izbucnind în hohote: 

— Era viaţa mea... 


— Ştiu, ştiu foarte bine... Tocmai de-asta ai ales s-o salvezi. 

Dublul său îi puse o mână pe umăr şi, încercând să-l 
consoleze, îi aduse aminte ce s-ar fi întâmplat: 

— Dacă nu făceai asta acum ar fi moartă. 

Elliott ridică privirea şi îşi priveşte alter-egoul în ochi. E ciudat: 
n-a reuşit niciodată să-l considere altceva decât un străin. Faţă 
de acest bărbat în care îi este greu să se recunoască nu a trăit 
decât o jumătate de viaţă. Celălalt are un avans de treizeci de 
ani: treizeci de ani de experienţă, de întâlniri şi de înţelegere... 

Dar poate că totodată treizeci de ani de remuşcări şi de 
regrete... 

Îşi dă seama că vizitatorul se pregăteşte să-l părăsească. 
Recunoaşte frisoanele obişnuite şi sângerarea nazală. 

Şi într-adevăr, bătrânul scoate din buzunar o batistă de hărtie, 
încercând să oprească hemoragia. De data asta chiar ar fi vrut 
să rămână mai mult, conştient fiind că dublul său mai tânăr are 
în faţă ani dificili. Îi pare rău că n-a reuşit să spună nimic care 
să-l ajute, ştiind în acelaşi timp prea bine că vorbele sunt 
neputincioase în faţa suferinţei şi a nenorocirii. 

Îi pare mai ales rău că toate întâlnirile lor au dus la înfruntări 
şi neînţelegeri, ca o relaţie tată-fiu care nu reuşeşte să treacă de 
stadiul înfruntării cu orice preţ. 

Şi totuşi nu vrea să plece fără să-i fi dat şi altceva decât o 
lovitură sub centură. Convins că este ultima dată când se vede 
pe sine la această vârstă şi amintindu-şi de tristeţea prin care 
trecuse el însuşi la acea vreme, încearcă să rostească câteva 
cuvinte de mângâiere: 

— Măcar tu vei şti că, undeva departe, llena e în viaţă. Eu a 
trebuit să trăiesc cu moartea ei pe conştiinţă. Şi crede-mă, e o 
diferenţă... 

— Du-te dracului! 

...fu singurul răspuns de care avu parte. 

E limpede că nu-i deloc uşor să comunici cu tine însuți! 
reflectă el în timp ce era aspirat prin meandrele timpului. 

lar ultima imagine care-i rămâne în minte este a dublului său 
îndreptând spre el un deget acuzator. 


16 
Oamenii nu mai au timp cu adevărat 
pentru nimic. Cumpără de la magazin 
lucruri gata făcute. Şi cum nu există 
magazine de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. 
Antoine de SAINT-EXUPERY 
San Francisco, 1976 
Elliott are 30 de ani 


Elliott ieşi din toaletă fierbând de furie. 

Cu ce greşise, ca să păţească aşa ceva? 

De când o părăsise pe llena îl bântuia privirea ei din 
momentul când îi spusese că n-o mai iubeşte. Simţise cu tot 
sufletul disperarea ei şi totuşi se încăpăţânase s-o umilească 
până la capăt. 

Sigur că făcuse asta pentru binele ei, pentru a-i salva viaţa, 
dar ea nu va şti niciodată asta! Şi tot restul vieţii îl va detesta 
din toată inima. 

De altfel acelaşi lucru îl simţea şi el în acest moment: se ura, 
se ura aşa de mult încât ar fi vrut să nu mai fie el însuşi. 

Deprimat şi negru de supărare, se instală la bar şi ceru un 
pahar de rachiu de orez, pe care-l dădu pe gât pe nerăsuflate. 
Ar fi vrut să moară. Îşi aprinse o ţigară, comandă încă un pahar, 
apoi încă unul. 

O să facă precum tatăl lui odinioară: o să se îmbete până 
când n-o să se mai poată ridica de pe jos! 

De obicei Elliott bea numai din când în când câte un pahar, şi 
chiar atunci mai mult ca să-i facă plăcere lui Matt, care era 
foarte priceput la vinuri. Fiind fiul unui alcoolic, Elliott trăise pe 
propria piele ravagiile alcoolului, rămase pentru el asociate 
pentru totdeauna cu loviturile încasate de fiecare dată când 
tatăl său îşi pierdea controlul. 

Dar acum chiar asta voia - să-şi piardă controlul, să devină 
altcineva. Când ceru încă un pahar, chinezul de la bar dădu 
semne că ezită, dându-şi seama că noul client nu era în apele 
sale. 

— Dă-mi-o! strigă Elliott, smulgându-i sticla din mână şi 
lăsând o bancnotă de zece dolari pe tejghea. 

leşi în stradă, strângând la piept sticla de alcool. Ajunse la 
maşină, se instala la volan şi mai trase o duşcă. 


— Uite tată, uite, am ajuns ca tine! zbieră în timp ce pornea 
motorul. Am ajuns ca tine! 
Şi nu era decât începutul... 


La San Francisco nu era foarte greu să găseşti droguri. Având 
de-a face tot timpul cu toxicomani la spital sau la Free Clinic, 
Elliott ajunsese să le cunoască obiceiurile şi locurile pe unde se 
învârteau. 

Aşa că se puse în mişcare către Tenderloin, un cartier nu 
foarte frecventabil, dar unde ar fi găsit fără probleme ce căuta. 
Timp de zece minute parcurse străzile acestui loc sinistru, o 
adevărată cloacă umană, până dădu cu ochii de un distribuitor 
cunoscut: un negru cu alură de Jamaican, care răspundea la 
numele de Yamda. 

Elliott depusese deja două plângeri contra lui, pentru că 
încerca să-şi vândă marfa bolnavilor în curs de dezintoxicare, 
chiar în incinta Free Clinic. Cei doi avuseseră în mai multe 
rânduri altercaţii destul de violente, ultima dată schimbând şi 
câţiva pumni. 

E adevărat că Elliott ar fi putut găsi alt distribuitor - locul nu 
ducea lipsă - dar când vrei să te cobori cât poţi de jos, auto- 
umilirea face parte din ritual. 

Văzându-l, celălalt păru mai întâi îngrijorat, luându-i un timp 
să înţeleagă că Elliott venise în calitate de client. 

— Oho, doctore, eşti în căutare de senzaţii tari? îl întrebă el 
batjocoritor. 

— Ce poţi să-mi dai? 

— Câţi bani ai la tine? 

Elliott se scotoci în portofel: avea şaptezeci de dolari, de ajuns 
pentru orice şi-ar fi dorit. 

— Choose your poison, îl invită Yamda, jubilând. Haşiş, 
metedrină, LSD, heroină... 


În perioadele de linişte credem mereu că i-am învins. 
Ne imaginăm că până la urmă le-am venit de hac. 
Că am scăpat definitiv de ei. 


De obicei ne înşelăm. 

Cel mai adesea, Demonii noştri sunt în continuare acolo, 
ascunşi într-un cotlon întunecat. 

Pândind fără încetare momentul când vom lăsa garda jos. 

lar când iubirea se duce... 


Ajuns acasă, Elliott urcă scările din două în două, repezindu-se 
în baie. Fericit nevoie-mare că-şi revede stăpânul, micul 
labrador veni în fugă ca să-şi manifeste bucuria, dar nu avu 
parte de o primire prea călduroasă... 

— Marş de-aici! strigă doctorul, încercând să-i dea un şut 
câinelui şi nimerind pe alături, din cauza băuturii. 

Haimana scânci scurt şi, în ciuda agresivităţii stăpânului, nu 
se lăsă păgubaş şi veni după el. Dar nu avu noroc nici de data 
aceasta, pentru că Elliott îl apucă de ceafă şi îl aruncă fără 
menajamente afară. 

Rămas singur, Elliott se încuie în baie şi deschise dulăpiorul 
cu medicamente, unde găsi o seringă cu ac. Cu mâinile 
tremurând, scoase din buzunar bilele de heroină cumpărate de 
la Yamda. 

Trebuia să-şi bage cât mai repede ceva în vene, ca să-i 
explodeze mintea. Nu voia să plutească sau să-şi elibereze 
spiritul, ca tembelii ăia de hipioţi. Voia s-o facă lată rău de tot, 
avea nevoie de un knock-out cerebral. Orice, numai să uite. 
Orice, numai să ajungă altundeva. Un altundeva în care să nu 
mai fie bântuit de dublul său şi de amintirea Ilenei. 

Un loc unde să nu mai fie el însuşi. 

Puse bila într-o farfurioară de sticlă şi adăugă puţină apă. Apoi 
încălzi recipientul cu bricheta şi filtră lichidul printr-o bucată de 
bumbac. Înfipse acul în tamponul de vată şi trase substanţa în 
seringă, după care şi-o injectă într-o venă de pe antebraţ. 

Când o undă fierbinte îi invadă corpul scoase un strigăt de 
eliberare şi simţi că pleacă într-o călătorie către tenebrele fiinţei 
sale, gata să dea ochii cu părţile lui cele mai întunecate şi mai 
insuportabile. 


San Francisco, 1976 
Câteva ore mai târziu... 
Matt are 30 de ani 


De Crăciunul acesta Matt era din cale-afară de abătut. În 
ultimele săptămâni muncise pe brânci ca să pună pe picioare 
ferma viticolă şi afacerea începea să prindă contur. Când se 
trezi dimineaţa, viaţa sa îi păru însă goală, fără cineva cu care 
să împărtăşească această reuşită. Călcându-şi pe orgoliu, ridică 
receptorul pentru a face lucrul pe care-l tot amânase: să o sune 
pe Tiffany şi să-şi ceară scuze pentru cum se purtase. Din 
nefericire, numărul pe care i-l lăsase fata nu mai era alocat. 
După toate aparențele tânăra plecase din oraş, fără să-l anunţe 
şi fără să mai încerce să-l revadă. 

Asta se întâmplă când amâni mereu... 

După prânz, se urcă în maşină ca să facă un tur al cartierului 
de la marginea mării. Elliott trebuia să fi plecat deja în Hawaii, 
dar va profita de ocazie ca să-i dea de mâncare lui Haimana şi 
să-l scoată la plimbare pe plajă. 

Când intră pe bulevardul care se întindea de-a lungul falezei 
remarcă imediată că Broscuţa lui Elliott era parcată pe trotuar, 
de-a curmezişul. 

Ciudat... 

Se dădu jos din maşină şi urcă cele câteva trepte de la 
intrare. Sună la uşă şi aşteptă. 

Niciun răspuns. 

Avea la el setul de chei lăsat de Elliott. Băgă cheia în broască, 
dar îşi dădu seama că nu era încuiată. 

— Salut! îşi anunţă el prezenţa. E cineva? 

Intrând în casă şi văzând aerul speriat al labradorului, Matt 
înţelese imediat că ceva nu era în regulă. 

— Haimana, eşti singur? 

Câinele lătră înspre etaj şi chiar atunci Elliott apăru în capul 
scării, cu o figură de aurolac care tocmai a tras pe nară. 

— Ce cauţi aici? întrebă Matt, făcând ochii cât cepele. N-ai 
plecat în Hawaii? 

— Cred că eu ar trebui să te întreb ce naiba cauţi la mine 
acasă. 

— Oho, uşurel, uşurel, răspunse Matt, încercând să fie 
împăciuitor. Ce s-a întâmplat? 


— N-ai cum să înţelegi, îi spuse Elliott, coborând câteva 
trepte. 

— De ce, sunt prea idiot? 

— Poate că da. 

De data asta Matt fu afectat de replica celuilalt. Agresivitatea 
aceasta era cu totul neobişnuită pentru Elliott, care părea să nu 
fie deloc în apele lui. 

— Unde e llena? 

— Nu mai e nicio llena, s-a terminat! 

— Ai luat-o razna? 

— Am părăsit-o. 

Matt rămase perplex. Era ultimul lucru la care s-ar fi aşteptat. 

Elliott se prăbuşi pe canapea. Efectele drogului nu se 
împrăştiaseră încă. Simţea că se învârte camera cu el şi îi era 
greață. O durere de cap cumplită nu-i dădea răgaz nicio clipă, 
ca şi cum burghie invizibile i-ar fi găurit într-una creierul. 

— Elliott, delirezi, nu poţi s-o părăseşti pe llena. 

— Ba bine că nu. 

— Dar e totul pentru tine... e punctul tău de sprijin în viaţă, e 
cel mai bun lucru care ţi s-a întâmplat vreodată. 

— Termină cu poveştile astea pompoase. 

— Poveştile astea le ştiu de la tine. Şi tot tu ziceai că 
mulţumită ei ţi-ai găsit locul în lume. 

Și aşa era. 

— Dacă o laşi să plece o să-ţi petreci tot restul vieţii regretând 
şi reproşându-ţi acest lucru. 

— Hai, mai scuteşte-mă! 

— V-aţi certat? 

— Nu-i treaba ta. 

— Ba da, e treaba mea, pentru că eşti prietenul meu şi n-o să 
te las să-ţi baţi joc de viaţa ta! 

— Uite ce e, mai bine du-te şi călăreşte-ţi pipiţele tale şi pe 
mine lasă-mă în pace. 

Elliott închise ochii, copleşit de vorbele care-i ieşiseră pe gură. 
Nu mai putea să continue prea mult cu aceste insulte, trebuia 
neapărat să-i povestească ce i s-a întâmplat, să-i spună cât e de 
nenorocit. 

Atât că nu avea dreptul să facă asta. Făcea parte din preţul 
pe care-l avea de plătit - să nu povestească nimănui ce s-a 
petrecut. 


Deşi insultele lui Elliott îl loviseră în plin, tânărul francez mai 
încercă încă o dată să fie conciliant: 

— Elliott, nu-nţeleg ce se întâmplă cu tine, dar îmi dau seama 
că trebuie să fii foarte nefericit ca să spui astfel de vorbe. ŞI 
cred că din aceste probleme n-ai cum să ieşi singur. 

Elliott simţi că cedează. Pe lângă iubirea Ilenei, prietenia lui 
Matt era lucrul care conta cel mai mult pentru el în lume. De 
zece ani se completau unul pe altul, se susțineau, se 
înțelegeau... 

Dar de data asta era într-o situaţie din care nu putea ieşi 
decât de unul singur. Simţind că nu mai poate să joace teatru în 
continuare, luă o hotărâre dezolantă: să-l îndepărteze de el, aşa 
cum o îndepărtase şi pe llena. 

— Matt, vrei să-mi faci o favoare? 

— Spune! 

— Dispari din viaţa mea... 

Francezul ezită câteva momente, ca şi cum n-ar fi fost sigur 
că a auzit bine. Apoi, simțind că se înfurie la rândul lui, îi spuse 
cu un glas îngheţat: 

— Cum vrei. 

Cobori privirea şi porni către ieşire. Ajuns în prag, se întoarse 
către Elliott, sperând până în ultimul moment că nu era încă 
totul pierdut. Dar singurele vorbe pe care le auzi de la Elliott 
fură: 

— ţi las partea mea din fermă, dar nu e cazul să mai treci pe- 
aici. Niciodată. 


17 
Nu înveţi nimic citind cărți. Nu înveți 
decât primind lovituri de la viaţă. 
Swâmi PRAJNÂNPAD 
San Francisco, 2006 
Elliott are 60 de ani 


Când deschise ochii, Elliott simţi că tremură din toate 
încheieturile, ca scuturat de febră. Dar nu era vorba de gripă. 
Era nenorocitul acela de cancer, combinat cu efectele secundare 
ale călătoriei în timp. Se ridică cu greu din pat, se târî până în 
baie şi vomă în chiuvetă. Avea să crape în curând, ştia foarte 
bine, dar nu-i sunase încă ceasul. Cu un gest devenit deja reflex, 
verifică numărul de pilule: mai erau patru. Îşi jurase în mai 
multe rânduri că nu mai ia niciuna, dar de data asta era sigur - 
n-o să mai pună niciodată piciorul în trecut! 

Intră sub duş şi îşi mai reveni puţin. Cu câteva minute în urmă 
se despărţise de dublul său, la capătul unei altercaţii violente în 
toaleta unui restaurant chinezesc. Tânărul părea foarte afectat 
şi îi părea rău că nu reuşise să-l îmbărbăteze cu nimic. 

Se îmbrăcă în grabă în faţa oglinzii din dormitor. 

Sper că n-ai de gând să faci vreo tâmpenie, reflectă el în timp 
ce se privea în oglindă, dar vorbind de fapt cu el însuşi, cel din 
urmă cu treizeci de ani. 

Aruncă o privire pe fereastră: chiar şi în această dimineaţă de 
Crăciun câţiva localnici conştiincioşi alergau deja pe faleză, în 
timp ce pe peluza Marina Green o tânără se juca cu un câine. 

Se urcă în maşină şi, în ciuda dimineţii răcoroase, merse cu 
geamurile lăsate, trăgând adânc aerul în piept, fericit că este 
încă în viaţă. De când aflase că sfârşitul e aproape era cuprins 
de un amestec ciudat de euforie şi amărăciune. Dădea ochii cu 
moartea, dar în acelaşi timp şi cu viaţa. Pentru prima dată 
reuşea să trăiască pe deplin în prezent, să simtă intens fiecare 
secundă, ca şi cum ar fi fost ultima. 

Traversând cu viteză Worth Beach se îndreptă către Coit 
Tower. Urma să se întâlnească cu Matt pentru o scurtă ieşire cu 
iahtul: o plimbare tihnită prin golf, doar ei doi, în care Elliott se 
hotărâse să-i dezvăluie în fine ceea ce ţinuse atâta vreme doar 
pentru el: boala sa şi apropierea sfârşitului... 

Un cadou de Crăciun pe cinste! 


La drept vorbind, nu-şi dădea seama prea bine cum o să 
reacționeze Matt. Prietenia lor, veche de zeci de ani, nu-l 
dezamăgise niciodată. Era o alchimie ciudată, în care intrau 
ataşamentul, camaraderia şi o anumită pudoare, care îşi avea 
originea într-un eveniment special din urmă cu patruzeci de ani, 
rămas pentru totdeauna unul din momentele decisive ale vieţii 
sale. 

În timp ce se îndrepta către nordul oraşului, lui Elliott îi reveni 
în minte acea zi din 1965 în care îi întâlnise în acelaşi timp pe 
Matt şi pe llena. 


New York City, 1965 
Elliott are 19 ani 


E mijlocul iernii, tocmai s-a lăsat seara în oraşul zgârie-norilor. 
O aversă neaşteptată s-a abătut asupra Manhattanului... 


Cu hainele leoarcă, un tânăr coboară scările de la metrou. 
Îl cheamă Elliott Cooper. Are nouăsprezece ani şi nu prea 
ştie ce să facă cu viaţa sa. In urmă cu doi ani şi-a 
întrerupt studiile ca să facă un tur al Statelor Unite. 
Încearcă să-şi cunoască ţara, să-şi vadă mai clar viitorul şi 
să se îndepărteze de tatăl său, rămas în California. 


În acelaşi moment, llena Cruz, o tânără braziliancă de 
optsprezece ani, se întoarce de la grădina zoologică din 
Bronx, unde a obţinut un stagiu de vară prin care îşi vede 
în fine cu ochii visul vieţii sale - să se ocupe de animale. 
Traversează diafană strada, ocolind băltoacele şi maşinile 
şi dispărând în staţia de metrou. E plină de bună dispoziţie 
şi are surâsul pe buze. 


Elliott se opreşte câteva clipe în faţa unui chitarist negru 
care cântă la metrou, preluând cu mult talent repertoriul 
lui Otis Redding şi cerând, în aceste vremuri de activism 
civic, mai mult respect pentru comunitatea sa. Elliott e 
înnebunit după muzică. Îl ajută să se retragă în sine, 
departe de ceilalţi. De ce oare nu are încredere în nimeni? 


De ce nu are niciun prieten adevărat? De ce simte că n- 
are niciun rost? Nu ştie încă, dar în mai puţin de cinci 
minute are să afle că adesea soarta îţi e hotărâtă de o 
întâmplare. 


Unduitoare ca o flacără, llena traversează culoarul lung 
care duce spre peron. Ploaia i-a umezit părul şi maieul cu 
bretele subţiri. Când şi când, câte un trecător se pierde 
timp de o fracțiune de secundă în ochii ei de un verde 
cristalin. E darul ei - îi atrage pe oameni şi le inspiră 


încredere. 


E cinci şi un sfert după-amiaza când trenul intră în gară. E 
zi de lucru, chiar când oamenii ies de la birouri. Locul 
geme de lume. Elliott se strecoară pe peron ca să urce 
într-un vagon din faţă, când, deodată, această fată... 
Privirile li s-au întâlnit doar o clipă. A fost aproape 
imperceptibil, o atingere de o clipă, o prezenţă. Şi totul a 
început să se învârtă în jurul lui... De unde vine acest 
vertij, această senzaţie de gol în stomac? De ce simte că 
nimeni, niciodată, nu l-a mai privit aşa? 


llena este mai întâi flatată că i-a făcut o impresie atât de 
puternică unui băiat aşa chipeş. Apoi îşi dă seama că e 
tulburată la rândul ei. Simte că i s-a umezit pielea, 
transpiră. Ridică breteaua care i-a căzut de pe umăr şi îşi 
întoarce privirea, încercând să-şi recapete calmul. De 


unde această impresie că în aer pluteşte pericolul? 


Elliott a înaintat pentru a urca în al doilea vagon. Dar llena 
intră în al treilea. Tânărul ezită mai întâi, apoi, ca atras de 
un magnet, îşi face loc prin mulţime şi urcă în celălalt 
vagon chiar înainte să se închidă uşile. 

Al treilea, nu al doilea... 

De asta atârnă uneori destinul: de o privire care întârzie o 
clipă, de o bătaie din pleoape, de ridicarea unei bretele... 


Metroul porneşte. S-a aşezat pe unul din puţinele scaune 
libere şi îl zăreşte la celălalt capăt al vagonului. Speră şi 


totodată îi e teamă că va veni la ea să-i vorbească. Inima 
îi bate să-i spargă pieptul. 


Fără s-o piardă nicio clipă din ochi, încearcă să se apropie 
de celălalt capăt al compartimentului. Se întreabă cum să 
o abordeze, încearcă să găsească ceva amuzant, dar nu-i 
vine nimic în minte. Nu, n-o să-i iasă. N-a fost niciodată 
bun la aşa ceva. Şi oricum, o fată ca asta n-o să fie 
interesată de el. £//iott, renunță, e prea bună pentru tine, 
nu-ți mai face iluzii! 

Metroul s-a oprit la prima staţie. /eşi din vagon, idiotule! 
Nu eşti tu în stare să joci în liga întâi! Ezită. Metroul 
porneşte din nou, trece o staţie, apoi încă una. Vine 
rândul llenei să se ridice. Prea târziu. O să coboare la 
prima. Hai, fă o încercare! Acum sau niciodată! 

Dă la o parte câteva persoane ca să se apropie de ea. 
Simte că-i fuge pământul de sub picioare. Gata, a ajuns 
lângă ea, la câţiva centimetri. Îi distinge curba perfectă a 
buzelor. 

Se apleacă puţin înspre ea şi dă să îi spună: 


La câţiva metri de ei, în compartimentul vecin se auzi ceva ca 
o explozie, la numai câţiva metri de ei. O bubuitură teribilă, un 
zgomot surd, copleşitor, urmat de o undă de şoc care zgâlţăi 
trenul şi îi aruncă pe toţi pasagerii la pământ. 

În mod ciudat, trecură câteva clipe până când lumea înţelese 
ce se întâmplase. Un scurt moment de stupoare, după care 
vagonul se umplu de urlete. 

Cu doar câteva secunde mai devreme era încă o seară ca 
oricare alta, o zi de lucru care luase sfârşit, toropeala plăcută a 
rutinei zilnice... 

Apoi trenul deraiase în mijlocul tunelului. Lumina s-a stins şi 
totul s-a făcut ţăndări. 

Cu doar câteva secunde mai devreme, un băiat se pregătea 
să între în vorbă cu o fată. 

Apoi deodată vuietul exploziei, spaima şi groaza. 


Elliott şi llena se ridică cu greu. Compartimentul e plin de un 
praf gros, de la care îi ustură ochii şi nu pot respira. Cei doi 


tineri privesc în jur: pasageri în stare de şoc, murdari de sânge, 
cu hainele rupte, cu feţele schimonosite de angoasă. O bună 
parte din acoperiş s-a prăbuşit în compartiment, prinzându-i pe 
călători sub dărâmături. 

Din toate părţile izbucnesc ţipete de panică. Vocea îngrozită a 
unei femei se aude strigând: „Doamne, ai milă de noi!”, în timp 
ce oamenii se îmbrâncesc pentru a găsi o ieşire. llena încearcă 
să nu-şi piardă cumpătul şi o linişteşte pe fetiţa de lângă ea, 
care sângerează. 

Elliott are cioburi în păr şi cămaşa pătată de sânge. E rănit şi 
el cu siguranţă, dar nu-l interesează asta. Împreună cu cei 
rămaşi în picioare încearcă să-i scoată pe răniții prinşi sub 
bucăţile de tablă. Pe unii reuşesc să-i tragă afară, dar alţii au 
fost sfârtecaţi de violenţa exploziei. 

— Trebuie să ieşim de-aici! 

îndemnul răsună ca un ultimatum. Şi e adevărat că de-acum 
toată lumea nu se gândeşte decăt la un lucru - să iasă din acest 
iad. Dar uşile automate s-au strâmbat şi sunt blocate. In cele din 
urmă supraviețuitorii n-au de ales şi încep să iasă afară prin 
ferestre. 

Elliott priveşte în jur. Nu se mai vede aproape nimic. Flăcările 
care au cuprins vagoanele dau impresia că stau cu toţii într-un 
cuptor. E leoarcă de transpiraţie. Nu i-a fost aşa frică niciodată. 
Fumul, tot mai gros, face aerul irespirabil. De jos vine un miros 
care îţi întoarce stomacul pe dos. Un miros pe care în anii 
următori avea să-l înveţe pe de rost şi care-i va provoca mereu 
teama - cel al morții. 

Se pregăteşte să plece. Dar oare are dreptul să facă asta? 
Ştie că în vagon mai sunt încă răniţi. Ca să respire mai uşor se 
lasă în genunchi şi se târăşte către partea din spate a vagonului. 


Dă cu ochii de membre sfârtecate - o mână, un picior... - şi 
începe să plângă. Ce-ar putea să facă? 

Nimic. 

— Haide! 


Vocea care l-a chemat este a Ilenei. E aproape afară, dar vrea 
să se asigure că el o urmează. 

Elliott se întoarce. Dă să plece, dar revine înapoi. Chiar lângă 
el, un băiat de vârsta lui zace pe jos, printre resturile de tablă, 
fără să dea vreun semn de viaţă. Elliott se apleacă să vadă dacă 
mai respiră. Bătăile inimii abia se mai simt. De fapt nu e foarte 


sigur că se mai simt, dar preferă să creadă că e aşa. Se 
încăpăţânează să-l scoată din hăţişul de fiare. Fără succes. 
Tânărul e imobilizat de o bară metalică, care îi apasă pieptul. 

— Haide! zice din nou llena. 

Şi are dreptate - e prea mult fum, se face tot mai cald... 

Dar Elliott ezită, apoi, cu forţa neaşteptată pe care ţi-o dă 
disperarea, mai încearcă o dată. 

— Nu muri, nu muri! îi strigă el celui căzut. 

Avea să se întrebe apoi toată viaţa cum a reuşit să îndoaie 
bara ca să-l poată scoate de acolo. Cert e că a reuşit! Acum îl ia 
în braţe, îl ridică pe umăr, şi iese din acest loc al tenebrelor. 

Ţinându-se după llena, sare din vagon pe peron, apoi încep sa 
avanseze cu toţii prin tunel în şir indian. Un bărbat rămas fără 
un braţ merge clătinându-se în faţa lui, gata să se prăbuşească 
din clipă-n clipă. Elliott simte că pe faţă i se scurge un lichid 
cald. E al rănitului pe care-l duce pe umăr. Nu ştie ce să facă 
pentru a opri hemoragia. Rămâne în loc câteva secunde, îşi 
smulge cămaşa, o mototoleşte şi, adunându-şi toate forţele, 
apasă pe rană pentru a opri şuvoiul de sânge. 

Simte că i se învălmăşesc toate în cap. E la capătul puterilor, 
ca şi cum cel pe care-l cară în spate ar cântări o tonă, dar 
trebuie să uite de durere. Incearcă să se gândească la ceva 
liniştitor. 

Privirea îi cade pe fata care merge în faţa lui. N-au schimbat 
practic niciun cuvânt, dar deja îi leagă ceva. Se lasă condus, 
convins că nu i se poate întâmpla nimic rău. La urma urmei, 
dacă n-ar fi fost ea s-ar fi urcat în celălalt vagon, cel cu explozia. 

După ceva vreme încep să zărească o lumină la capătul 
tunelului - staţia. Mai sunt doar câţiva metri, dar sunt cei mai 
grei. Elliott simte că îşi pierde cunoştinţa, aproape se 
prăbuşeşte... 

Chiar atunci apare un pompier care ia rănitul şi îl întinde pe o 
targă. 

Eliberat în fine de povară, se întoarce către llena. 

Şi leşină. 


În acest timp, în măruntaiele înăbuşitoare ale tunelului, trenul 
distrus continuă să ardă, în scurtă vreme mai rămânând din el 
doar un schelet fumegând. 


Într-unul dintre vagoane, deasupra unei banchete scâlciate 
din cauza căldurii, se găseşte o carte, pe care flăcările au 
început deja să o mistuie, dar în care se mai poate încă citi 
această frază ciudată: 


Eşti propriul tău refugiu. 
Nu mai e nimic altceva. 
Nu poți salva pe nimeni. 
Nu poți decât să te salvezi pe tine însuți”. 


Câteva ore mai târziu, când deschide ochii, Elliott e întins pe 
un pat de spital. S-a făcut zi. Are umărul înfăşurat într-un bandaj 
mare şi simte o durere ascuţită la ceafă. Aşezată lângă el, fata 
din metrou îl veghează în linişte. 

— Eşti bine? îl întreabă ea, aplecându-se spre el. 

Aprobă cu o mişcare a capului şi dă să se ridice, dar perfuzia 
înfiptă în braţ îl încurcă. 

— Stai aşa, te ajut eu. 

llena apasă pe un buton şi capul patului se ridică încet. 

Suspendat într-un colţ al încăperii, un televizor alb-negru 
transmite imagini din Manhattanul cuprins de haos, în timp ce 
un prezentator îl informează pe Elliott că: 


„Oraşul New York a trecut prin cea mai gravă pană de curent 
din istoria sa. Astăzi, 9 noiembrie 1965, la ora 17:16, în Ontario 
şi de-a lungul coastei de est a Statelor Unite s-au stins toate 
luminile. Întreruperea a durat circa zece ore. Ipoteza unui act de 
sabotaj a fost eliminată imediat, pana fiind pusă pe seama unei 
defecţiuni la una dintre hidrocentralele de la Cascada Niagara... 


Urmează imagini de la faţa locului şi un comentariu privitor la 
accidentul din metrou, pe care jurnalistul îl atribuie întreruperii 
curentului. Nu se pune problema unei bombe sau a unui atentat, 
chiar dacă în prezent ţara traversează o perioadă tulbure: cu doi 
ani în urmă a fost asasinat Kennedy, iar în vara dinainte 
revoltele rasiale din Los Angeles au făcut zeci de morţi. La toate 
acestea se adaugă faptul că americanii au început să trimită 
trupe masive în Vietnam, provocând mişcări de opoziţie în 


11 Siddharta Gautama - Buddha. 


campusuri, unde activismul civic al studenţilor ia uneori forme 
foarte violente. 

llena apasă pe un buton şi opreşte televizorul. 

— A murit? întreabă Elliott după câteva clipe. 

— Cine? 

— Tipul pe care am încercat să-l salvez - a murit? 

— Cred că e în operaţie chiar acum. Era vai de el, mai adăugă 
ea, cu lacrimi în ochi... 

Elliott clatină din cap. O vreme niciunul nu mai spune nimic. 
Încă sub efectul şocului, se retrage fiecare în lumea lui, unde 
domneşte încă haosul şi confuzia. 

Până la urmă tânăra e cea care rupe tăcerea: 

— Voiai să-mi zici ceva? 

Elliott se încruntă. 

— Chiar înainte de explozie, încearcă ea să-l lămurească, te-ai 
aplecat spre mine ca să-mi spui ceva... 

— Aăă... se bâlbâie Elliott. 

Primele raze ale soarelui umplu încăperea cu o lumină blândă. 
Timp de câteva suspendate în afara timpului e ca şi cum nu s-ar 
fi petrecut niciun accident. Au rămas doar un băiat fâstăcit şi o 
fată foarte frumoasă. 

— ...Voiam doar să te invit la o cafea. 

— A! răspunde ea, intimidată puţin. 

Îi scoate din încurcătură vocea sonoră a doctorului, care 
tocmai a intrat în salon. 

— Sunt doctoral Doyle, îl informează acesta, apropiindu-se de 
pat. 

În timp ce medicul îl examinează pe toate părţile, Elliott 
observă cu părere de rău că tânăra a profitat de această 
întrerupere ca să dispară. După care trebuie să rabde un mic 
discurs din care prinde din zbor câteva expresii ca „traumatism 
toracic cu ruperea sternului” şi „erodarea regiunii cervicale”. 
Într-un târziu, după ce l-a uns cu o alifie anti-inflamatoare şi i-a 
fixat un aparat ortopedic la gât, doctorul îşi încheie vizita. 

Înainte să plece, Elliott îl întreabă de un băiat de vârsta lui, 
adus în acelaşi timp la spital. Află că operaţia tocmai s-a 
terminat, dar că acum trebuie „aşteptat ca pacientul să se 
trezească pentru a putea da un prognostic”. 

Un anunţ pe care peste numai câţiva ani avea să-l facă şi el în 
nenumărate rânduri... 


Rămas singur, Elliott este cuprins de deznădejde, când uşa se 
deschide puţin şi un cap frumos îşi face apariţia. 
— E ok, îl anunţă llena. 


— Ce anume? 

— Cafeaua, sunt de acord, îi spune ea, arătându-i două 
păhăruţe. 

Cu gura până la urechi de bucurie, tânărul ia recipientul din 
plastic. 


— N-am apucat să zic... mă cheamă Elliott. 

— Pe mine llena. 

În acea zi, la etajul şase al unui spital, în mijlocul iernii 
friguroase din Manhattan, doi omuleţi pe care soarta tocmai îi 
adusese laolaltă au stat de vorbă până tărziu în noapte. 


S-au revăzut a doua zi, şi a treia zi, s-au plimbat pe străzile 
oraşului, au luat masa pe iarbă în Central Park şi au bătut 
muzeele. |n fiecare seară s-au întors la spital ca să afle ce se 
mai întâmplă cu tânărul rănit, care e încă în comă. 

Şi s-a întâmplat apoi acel sărut în ploaie, când ieşeau din 
Amsterdam Cafe, unde se opriseră pentru o ceaşcă de ciocolată 
neagră şi o plăcintă cu brânză şi scorţişoară. 

Acel sărut care avea să schimbe totul. 

Căci lângă această fată veselă, luminoasă şi boemă, gata să 
răstoarne munţii, Elliott avea să descopere o fericire pe care n-o 
bănuise niciodată posibilă. 

lar ea va descoperi că nu se simţise niciodată atât de 
frumoasă ca atunci când se oglindea în privirea acestui băiat 
misterios şi simpatic, pe care soarta i-l scosese în cale într-un 
mod atât de neobişnuit. 

După-amiezile şi le petrec stând de vorbă ore întregi în parcul 
uriaş care se întinde în mijlocul zgârie-norilor. 

Şi aşa încep să se cunoască. 

Ea îi vorbeşte de studiile ei de biologie şi de ambiția de a 
deveni medic veterinar. El e interesat de matematică şi de 
ştiinţe. Ea vrea să afle de ce şi-a întrerupt studiile, în ciuda 
rezultatelor foarte bune. E adevărat că se descurca foarte bine, 
dar pretinde că n-ar avea niciun merit. Sunt doar nişte convenţii, 
doar numărul 166 asociat IQ-ului său. 

Când llena îl întreabă despre proiectele sale de viitor, iar el nu 
ştie ce să răspundă, ea îşi dă seama cât de puţină încredere are 


în el şi înţelege că o sensibilitate exagerată îl face adesea să se 
retragă în sine. 

Însă într-o zi, fără să pară că spune cine ştie ce, îl întreabă: 
„De ce nu te faci doctor?”. Mai întâi se face că n-a auzit, apoi, la 
insistenţele ei, sfârşeşte prin a ridica din umeri. 

Dar întrebarea îi rămâne cuibărită undeva în minte şi în suflet, 
până în acea seară hotărâtoare când este anunţat că băiatul pe 
care l-a salvat de la moarte a ieşit din comă şi ar vrea să-l vadă. 

Elliott intră în rezervă şi se apropie de pat. 

Tânărul dinăuntru e francez. În ciuda celor zece zile petrecute 
în comă are ochii veseli, o figură jovială şi un zâmbet puţin 
ironic. 

— Deci tu eşti salvatorul meu! spune el pe un ton de glumă şi 
cu un uşor accent. 

— Aşa s-ar zice, îi răspunde Elliott. 

Abia au schimbat două vorbe şi între ei s-a instalat deja un 
început de complicitate. 

— Acum n-o să mai scapi de mine, îl informează francezul. 

— Chiar aşa? 

— Până când nu am ocazia să-ţi întorc serviciul, să-ţi salvez şi 
eu viaţa... 

Elliott zâmbi. Bucuria de a trăi a celuilalt i l-a făcut imediat 
simpatic. Ghicind că are în faţă pe cineva complet diferit de 
sine, dar care îl completează foarte bine, îi întinde mâna: 

— Elliott Cooper. 

— Matt Delluca. 

Mai târziu, când va reflecta la această perioadă, Elliott îşi va 
da seama în ce măsură i-a schimbat pentru totdeauna viaţa. 

Într-o dimineaţă, urmărind o fată la metrou, a ajuns într-un 
vagon şi nu în altul. 

Această alegere i-a salvat viaţa şi i-a adus... 

...O iubire, 

un prieten 

şi o vocaţie. 


În acel an, în decurs de numai câteva zile, devenise pe deplin 
om. 


San Francisco, 2006 
Elliott are 60 de ani 


Încă legănat de amintirea acestor întâmplări de demult, Elliott 
parcă pe culmea Telegraph Hill şi o porni pe jos. Cobori scările şi 
ajunse la elegantul apartament art deco. Impinse portiţa de la 
grădină şi, cum fereastra era deschisă, bătu în geam şi strigă: 

— Matt, eu sunt! Te-aştept afară. 

Matt deschise imediat uşa de la intrare şi făcu ochii cât 
cepele. 

— Elliott? 

— Hai, mişcă-te mai repede, trebuie să trecem pe la Chez 
Francis ca să luăm sandvişuri. Dacă întârziem, se termină 
paniers gourmands şi o să mă bombăni că n-avem nimic ca 
lumea de mâncare. 

— Ce cauţi aici? 

— Păi nu azi trebuia să ieşim cu yachtul? 

— Care yacht? 

— Ei asta-i, care yacht. Yachtul papei de la Roma. 

— Ce tot îndrugi acolo? 

— Hai, nu mai face pe nebunul, mi-ai lăsat un mesaj pe robot 
alaltăieri şi mi-ai propus... 

Matt îi tăie vorba: 

— Elliott, încetează! Nu ţi-am lăsat niciun mesaj, pentru 
simplul motiv că nu mai vorbim unul cu altul de treizeci de ani! 

Fu rândul lui Elliott să holbeze ochii şi să rămână interzis. 

Îi întâlni privirea lui Matt şi înţelese imediat că acesta nu 
glumea deloc. 

— Uite ce e, continuă Matt, nu ştiu ce e-n capul tău, dar azi n- 
am timp de pierdut. Aşa că te rog să mă scuzi... 

— Matt, stai aşa! Suntem prieteni! Vorbim în fiecare zi la 
telefon şi ne vedem de câteva ori pe săptămână! 

Francezul îşi miji ochii, ca pentru a-şi aduce aminte de ceva 
petrecut demult. 

— Am fost odată prieteni, e adevărat, dar a trecut aşa mult 
de-atunci... 

Era pe punctul să închidă uşa când doctorul îl întrebă, pe un 
ton rugător: 

— Dar ce s-a întâmplat cu noi? Ne-am certat? 

— Faci pe nebunul? Nu te preface c-ai uitat totul! 


— Adu-mi aminte ce s-a întâmplat. 

Matt păru să ezite, apoi vorbi din nou: 

— A fost acum treizeci de ani. Ne mergeau toate bine, până ai 
început s-o iei razna. 

— Cum aşa? 

— Ai început să îndrugi nişte poveşti ciudate despre un ins 
care a găsit o modalitate de a călători în timp şi care ai fi fost de 
fapt tot tu, însă mai bătrân... Una peste alta, nu erai deloc în 
apele tale. Am făcut tot ce-mi stătea în putinţă ca să te ajut, 
până într-o zi când ai depăşit orice limită. 

— Şi când a fost asta? Când exact? 

— Chiar de Crăciun, îşi aduse deodată aminte francezul, 
tulburat de coincidenţă. Îmi aduc aminte, pentru că tot atunci 
te-ai despărţit şi de llena... 

Treizeci de ani bătuți pe muchie... 

— Multă vreme am tot încercat să ne împăcăm, Elliott, dar tu 
te-ai încăpățânat să ridici un zid între noi. Şi apoi, după ce-a 
pățit Ilena, lucrurile nu mai aveau cum să fie la fel. 

— Dar ce-a păţit llena? 

Matt se înnegura deodată la faţă şi îi spuse pe un ton care nu 
mai admitea replică: 

— Pleacă de-aici, Elliott! 

Şi trânti uşa. 


Elliott îşi reveni cu greu. Năucit, se îndreptă către maşină cu 
paşi rari. Se vede treaba că Elliott cel din 1976 se certase cu 
Matt, iar el trebuia să plătească acum oalele sparte. 

Dar cum se face atunci că avea mii de amintiri cu Matt? Tot 
ce trăiseră împreună din 1976 şi până în prezent nu existase 
decât în mintea lui? 

Elliott se sprijini de maşină şi îşi prinse capul în palme. 

Şi dacă existau mai multe /inii temporale? 

Auzise vorbindu-se de această ipoteză a „universurilor 
multiple”, care făcea vâlvă în mediile ştiinţifice. După unii 
fizicieni, fiecare lucru care se poate produce se va produce cu 
siguranţă într-un anumit univers. Dacă arunc o monedă în aer, 
există un univers în care iese cap şi un altul în care iese pajură. 
joc la loto: există un univers în care câştig şi milioane de 


universuri în care pierd! În aceste condiţii, universul cunoscut 
nouă nu mai este decât unul dintr-o infinitate de alte universuri. 
Există un univers în care 11 septembrie n-a avut loc niciodată, 
unul în care George Bush nu e preşedintele Statelor Unite şi 
unul în care Zidul Berlinului este încă în picioare. 

Un univers în care el s-a certat cu Matt în urmă cu treizeci de 
ani şi altul în care sunt încă prieteni... 

Problema e că naveta lui între trecut şi viitor l-a făcut să 
ajungă pe o linie temporală în care evenimentele nu mai 
corespund cu amintirile sale despre ele! 

Din nefericire, până una-alta n-avea de-ales şi trebuia să se 
resemneze cu situaţia. 

Se urcă la volanul Broscuţei şi se îndreptă spre spital. 

II chinuia o întrebare esenţială: ce se întâmplase cu llena? 

Trebuia să afle neapărat. 


18 
Ceea ce numim de obicei o rațiune de a 
trăi este în acelaşi timp şi o excelentă 
rațiune de a muri. 
Albert CAMUS 
San Francisco, 25 decembrie 1976 
llena are 30 de ani ora 16:48 


Sus pe cer, prin ceaţă şi vânt, o pasăre cu pene argintii 
traversează norii şi coboară spre San Francisco. Străbătând 
aerul ca o săgeată, trece peste Alcatraz şi Treasure Island şi se 
aşază pe unul din cele două turnuri ale podului Golden Gate. 
lmensă şi elegantă, celebra construcţie face un salt de doi 
kilometri peste golf, până la Sausalito. Pilonii săi uriaşi, înfipţi 
adânc în Pacific, n-au a se teme nici de curenţii reci ca gheaţa, 
nici de ceața care se înfăşoară ca iedera în jurul structurii lor din 
metal strălucitor. 

Cocoţată deasupra valurilor, păsărea coboară capul şi 
contemplă agitația oamenilor aflaţi cu două sute de metri mai 
jos. 

Pe pod, maşinile se intersectează şi se depăşesc într-un balet 
neîncetat pe cele şase benzi de circulaţie. E un amestec de 
zgomote asurzitoare, claxoane şi tablă zornăitoare. 

Deodată, pe aleea rezervată pietonilor, apare o femeie, care 
înaintează ca un teleferic agăţat de un fir subţire. 

Gata să cadă. 

llena n-ar şti să spună de ce-a venit aici. Pur şi simplu nu s-a 
simţit în stare să ia avionul spre casă. Aşa că i-a spus 
taximetristului să întoarcă şi să o ducă înapoi în oraş. Apoi, 
neputând să stea pe loc, s-a lăsat purtată de proprii paşi şi aşa a 
ajuns aici. 

E pe marginea prăpastiei, pradă unei suferinţe insuportabile, 
o suferinţă pe care n-o credea posibilă. Toată lumea îşi 
imaginează despre ea că e o persoană tare, puternică şi cu 
capul pe umeri, dar e numai o aparenţă. In realitate este 
descoperită, vulnerabilă, lipsită de apărare în faţa unei simple 
fraze - „llena, nu te mai iubesc!” - care în câteva clipe a făcut 
să-i fugă pământul de sub picioare, a lăsat-o neputincioasă, i-a 
luat orice dorinţă de a mai trăi. 


Se apropie de balustrada de siguranţă ca să privească 
oceanul. Priveliştea este ameţitoare. Vântul suflă în rafale, 
valurile se zbat, aruncând stropi de spumă care dau impresia că 
marea întreagă clocoteşte. Elliott era viaţa ei. Ce-are să se 
întâmple cu ea fără el? 

llena se simtă slabă, pierdută. Durerea o sufocă, simte că nu-i 
mai poate face faţă. Deodată îşi dă seama că-i e mai teamă de 
viaţa fără el decât de moarte. Şi înţelege atunci de ce-au adus-o 
paşii aici. 

Se aruncă în gol. 


Căderea de pe Golden Gate durează patru secunde. 

Patru secunde pentru un ultim drum. 

Patru secunde, un adevărat ţinut al nimănui între două lumi. 

Patru secunde în care nu mai eşti viu de-a binelea... 

„„„Dar nici mort de-a binelea încă. 

Patru secunde în gol. 

Act de libertate sau nebunie? 

Curaj sau slăbiciune? 

Patru secunde la capătul cărora izbeşti apa cu 120 de 
kilometri pe oră. 

Patru secunde la capătul cărora viaţa... ia sfârşit. 


* 


San Francisco, 25 decembrie 1976 
Elliott are 30 de ani 
Ora 17:31 


larna se înnoptează devreme. g 

Din după-amiază n-a mai rămas decât amintirea. In tot oraşul 
luminile se aprind una câte una, în timp ce luna în primul pătrar 
profită de o deschizătură în nori ca să-şi facă timid apariţia. 

Cu geamurile lăsate, Elliott conduce pe Embarcadero, 
bulevardul care se întinde de-a lungul falezei. După întâmplarea 
din seara aceasta nu se simte în stare să-şi petreacă noaptea 
singur, închis în casa lui de sticlă. li e teamă să nu-şi piardă 
minţile, teamă să nu facă vreun lucru nebunesc. 


Aşa că goneşte ca vântul, lăsându-se purtat de luminile care îl 
conduc prin cartierul de afaceri, în care Transamerica Pyramid, 
noul zgârie nori ascuţit ca un vârf de săgeată, străluceşte ca o 
nestemată. Debusolat, se gândeşte la llena, care trebuie să fie 
deja în avion. Va reuşi oare să facă faţă acestei despărţiri? 
Incearcă să se convingă că pentru ea nu va fi aşa greu, că nu-i 
va fi deloc dificil să găsească un bărbat care o va iubi mai bine 
decât ar fi fost el în stare, însă în acelaşi timp gândul la această 
ultimă posibilitate îl scoate din minţi. 

După un lung şir de viraje ajunge într-un târziu în parcarea 
spitalului. A pierdut iubirea, a pierdut prietenia. Nu-i mai rămâne 
decât munca. Nu se pune bineînţeles problema să opereze 
astăzi nici măcar să se ocupe de pacienţi - efectele alcoolului şi 
ale drogului nu au dispărut încă de tot. Dar are nevoie de un 
mediu familiar, şi acesta e singurul care i-a mai rămas. 

Parchează în locul obişnuit şi se dă jos din maşină chiar când 
o ambulanţă cu toate sirenele pornite intră în trombă şi se 
opreşte în faţa uşii de la urgenţe. Cu un gest reflex, Elliott se 
repede să-i ajute pe infirmieri: Martinez şi Pike din unitatea 21, 
cu care a mai lucrat. Observă cât de palizi sunt cei doi, afectaţi 
de starea gravă a pacientului. 

— Ce-aveţi aici? 

Tânărul hispano îşi închipuie că medicul e de gardă şi îl 
informează: 

— Tânără de treizeci de ani în comă, politraumatism. S-a 
aruncat de pe Golden Gate acum jumătate de oră. 

— Mai trăieşte? 

— Da, dar prea mult nu mai are... 

Tânăra a fost deja intubată. | s-au pus perfuzii şi un colier 
cervical care îi acoperă o parte din faţă. 

Elliott îi ajută pe cei doi să o dea jos de pe targă. 

Apoi se apleacă spre ea. 

O recunoaşte. 


San Francisco, 2006 
Elliott are 60 de ani 


Încă afectat de altercaţia cu Matt, Elliott conducea fără să fie 
prea atent la drum şi fără să ştie prea bine încotro se îndreaptă. 

Oare ce însemnau cuvintele, „După ce a pătit /lena'”? Era 
vorba de despărţirea lor, sau se întâmplase ceva mai grav? 
Elliott încercă să-şi pună puţină ordine în gânduri. La ultima sa 
călătorie în trecut, în dimineaţa de 25 decembrie 1976, reuşise 
împreună cu dublul său să evite accidentul cu orca, care ar fi 
costat-o viaţa pe llena. Deci ar fi trebuit să fie în viaţă. 

Atunci de unde nuanţa de deznădejde din vocea lui Matt? 
Frână abrupt şi parcă Broscuţa în faţa unui hidrant de lângă 
Washington Park. Pornind la pas pe trotuarele din Worth Beach, 
dădu peste un internet-cafe, unde comandă un cappuccino ca 
sa se poată aşeza la un calculator. 

După câteva clicuri dădu peste o carte de telefon online şi 
scrise numele „llena Cruz” în câmpul de căutare. 

Rândul următor începu să pâlpâie. Trebuia să introducă 
oraşul. Bătu „San Francisco” şi apăsă pe butonul de căutare. 

Nimic. 

Extinse căutarea la toată California, apoi şi la alte state. 

Niciun răspuns. 

Pesemne că llena din 2006 avea numărul la secret. Sau nu 
mai locuia pe coasta de vest. Sau îşi schimbase numele... 

Fără să-şi piardă speranţa, Elliott dădu o căutare după numele 
„llena Cruz” pe Google. Un singur răspuns. Făcu clic pe rezultat. 
Era un site universitar consacrat practicii medicinii veterinare pe 
mamifere marine. Se menţiona că în anii şaptezeci, llena fusese 
unul din pionierii unor intervenţii care în prezent ajunseseră de 
rutină. Articolul detalia spre exemplu anestezia unui lamantin, 
realizată de tânără în premieră mondială în 1973. Lângă numele 
său era un număr care trimitea către o notă biografică din josul 
paginii. Cu mâna tremurând, Elliott făcu clic pe link şi descoperi 
cu groază anii de viaţă ai Ilenei: 1947-1976! 

Fără alte explicaţii. 

Cu privirea lipită de ecran, încercă să înţeleagă. 

Dacă llena mai trăia încă pe 25 decembrie 1976, iar site-ul 
arăta că a murit în acelaşi an, înseamnă că decesul s-a produs 
în ultimele şase zile din 1976. Dar când? Şi cum? Şi de ce? 

leşi din internet-cafe şi reveni în grabă la maşină. 

Trebuie să găsească ziarele din acea perioadă! 


Da, asta avea de făcut. Demară fără să mai semnalizeze şi 
puţin lipsi să nu fie lovit de un Lexus venind din sens opus. După 
o întoarcere periculoasă porni către City Hall, unde era sediul 
San Francisco Chronicle. 

Acolo încercă vreme de douăzeci de minute să parcheze 
undeva, dar, după cum era de aşteptat, în acel moment al zilei 
numărul de locuri de parcare disponibile era zero - dacă nu 
cumva mai mic ca zero. Nemaiavând răbdare să caute, îşi 
abandonă maşina în drum, ştiind aproape sigur că n-o s-o mai 
găsească acolo la întoarcere. Cu răsuflarea tăiată intră în 
clădirea de sticlă care adăpostea birourile celebrului ziar şi 
anunţă că vrea să consulte arhivele din 1976. Tânăra de la 
recepţie îi dădu să completeze un formular, informându-l însă că 
cererea sa nu va putea fi satisfăcută decât peste câteva zile. 

— Câteva zile! se indignă Elliott. 

Primi o explicaţie în care apăreau cuvintele „zi de 
sărbătoare”, „personal insuficient”,  „microfilm”, „trebuie 
introdus în baza de date anul curent”... 

Scoase o bancnotă de o sută de dolari; femeia luă un aer 
jignit; mai scoase încă două; auzi în fine: „O să văd ce pot face”. 

Un sfert de oră mai târziu era aşezat în faţa unui cititor de 
microfilme, derulând paginile edițiilor San Francisco Chronicle 
din ultimele zile ale lui 1976. Cum nu găsea nimic printre titlurile 
mari, luă la puricat faptele diverse şi, în ediţia din 26 decembrie, 
dădu peste un mic articol pe care îl reciti de câteva ori până să 
înţeleagă cu adevărat ce însemnau acele vorbe. 


Tentativă de sinucidere 
pe Golden Gate 


Ieri după-amiază o tânără s-a aruncat de pe Podul 
Golden Gate, în dreptul balustradei nr. 69. Este 
vorba de Ilena Cruz, originară din Florida, de 
profesie medic veterinar. Potrivit unor martori, 
s-ar fi izbit de suprafaţa apei cu picioarele 
înainte. 

Recuperată de un vas al poliţiei maritime, dar 
suferind de numeroase fracturi şi răni interne, a 
fost condusă la spitalul Lenox, unde medicii au 
apreciat că starea sa este „foarte gravă”. 


Elliott avu senzaţia că tocmai înghiţise un bolovan. Timp de 
câteva minute rămase nemişcat în scaun, copleşit de lovitura 
sub centură pe care i-o dădea soarta. Apoi căută ziarul din ziua 
următoare, ştiind prea bine ce va citi acolo. 


Miracolul nu s-a produs în cazul 
tinerei care s-a aruncat 
de pe Golden Gate 


La spitalul Lenox nu s-a petrecut niciun miracol. 
Ilena Cruz, tânăra care s-a aruncat alaltăieri de 
pe podul Golden Gate, a decedat în cursul serii în 
urma unor grave leziuni interne (a se vedea ediția 
de ieri a ziarului nostru). 

Acest nou deces relansează dezbaterea în privinţa 
necesităţii instalării unei bariere de siguranţă 
pe pod, o măsură pe care Administraţia Golden Gate 
a refuzat-o mereu. 


leşi din clădire distrus. Maşina rămăsese parcată peste o oră 
în drum, fără să-i fie ridicată. Slabă consolare. Se urcă la volan 
şi porni către spitalul Lenox. 

Mai avea un singur lucru de verificat. 


* 


San Francisco, 25 decembrie 1976 
Elliott are 30 de ani 
Ora 20:23 


Ros de nerăbdare, Elliott aştepta ca llena să iasă din blocul 
operator. Cum nu era de gardă, nu fusese lăsat s-o opereze el. 
Şi din cauza porcăriei aceleia de heroină, nici el nu insistase. 

Bilanțul era catastrofal: fracturi ale ambelor picioare, luxaţia 
şoldului şi a umărului, traumatism al peretelui toracic... Şocul 
fusese atât de violent, încât îi afectase şi bazinul, provocând 
leziuni ale organelor aferente. Se temeau să nu fie probleme şi 
la rinichi şi splină, în timp ce o sângerare vaginală sugera o 
ruptură intestinală sau a aparatului urinar. 


Elliott se învârtea ca un leu în cuşcă, revenind mereu în 
dreptul geamului de sticlă care îl separa de sala de operaţie. 
Văzuse însă destule astfel de cazuri ca să nu-şi facă prea mari 
iluzii. 

Se ocupase adesea de traume multiple şi era nevoit să fie 
realist: în această stare erau mai multe şanse să se producă 
decesul decât supraviețuirea. Fără să mai punem la socoteală 
că un astfel de accident produce de obicei leziuni ale coloanei 
vertebrale şi ale măduvei spinării. Genul de răni după care 
rămâi aproape sigur paraplegic sau hemiplegic... 

Timp de o clipă imaginea unei Ilene cu toate cele patru 
membre paralizate, târându-se într-un scaun rulant îi trecu prin 
faţa ochilor şi se suprapuse pe cea a tinerei acvatice, care 
plonja şi înota alături de delfini cu doar o zi înainte. 

Şi toate astea din cauza lui! El, cu dublul său, crezuseră c-o 
pot salva pe llena, dar nu reuşiseră decât să amâne sfârşitul cu 
câteva ore. În loc să moară înecată de o orcă, se sinucidea 
aruncându-se de pe un pod. Bună treabă! 

Încercase să sfideze destinul, dar destinul fusese mai 
puternic. 


San Francisco, 25 decembrie 2006 
Elliott are 60 de ani 
Ora 22:59 


Ploua cu găleata peste spitalul Lenox. 

În cel de-al treilea subsol al clădirii, la lumina unui neon 
tremurat, Elliott luase la puricat arhivele vechi de treizeci de ani, 
căutând dosarul medical al Ilenei. 

Sala era plină de etajere metalice, încovoiate sub greutatea 
cutiilor cu dosare. Într-un trecut foarte îndepărtat toate aceste 
documente fuseseră clasate după criterii precise, dar în prezent 
toată încăperea era o uriaşă harababură. Lunile, anii, secţiile - 
totul era amestecat, dezordonat, împrăştiat. 

Deschizând ca un apucat dosar după dosar, Elliott încerca să 
pună ordine în viaţa lui din ultimele trei luni. Avusese mai întâi 
naivitatea să creadă că îşi va putea schimba destinul, dar acesta 
îl chemase la ordine. Căci era nevoit să se încline în faţa 


evidenţei: liberul arbitru, capacitatea de a-ţi influenţa propria 
soartă, toate astea nu erau decât poveşti. Adevărul e că vieţile 
ne sunt programate dinainte şi că în van încercăm să ne 
împotrivim. Anumite evenimente sunt inevitabile, iar momentul 
morţii e unul dintre ele. Viitorul nu ia naştere pas cu pas. Liniile 
mari sunt deja trasate şi n-ai de ales, trebuie să mergi pe acea 
cale. Totul - trecut, prezent şi viitor - formează un întreg 
compact, care răspunde la teribilul nume de fatalitate. 

Şi totuşi, dacă totul fusese deja scris, cine era autorul 
poveştii? O putere superioară? Dumnezeu? Dar ce-are de gând 
cu noi? 

Ştiind foarte bine că nu va afla niciodată răspunsul la această 
întrebare, se concentră pe căutat şi după mai bine de o oră puse 
în fine mâna pe ce îl interesa. 

Dosarul de internare al Ilenei nu dispăruse, însă trecerea 
timpului îl făcuse aproape lizibil. Literele erau şterse, iar unei 
pagini se lipiseră una de alta de la umezeală. Elliott apropie cu 
înfrigurare foile de neonul din tavan şi reuşi să descifreze 
esenţialul. 

Rănile Ilenei fuseseră şi mai atroce decât îşi imaginase, dar, 
spre deosebire de ce citise în ziar, llena nu murise din cauza 
unor multiple leziuni interne, ci în urma unei operaţii urgente de 
eliminare a unui hematom de pe creier. 

Se uită la numele doctorului care o operase: Dr. Mitchell. 

Îl ţinea minte: Roger Mitchell era un chirurg bun, dar... 

De ce n-o operase chiar el? 

Apoi se miră şi că lipsea fişa de computer tomograf. Pornind 
de la indicaţiile din dosar reuşi să reconstituie ce se întâmplase. 
În jur de patru dimineaţa o infirmieră observase o inegalitate 
pupilară, semn al prezenţei unui hematom. S-a recurs la o 
operaţie în regim de urgenţă, însă fără succes. 

Hematomul era adânc şi prost aşezat, complicat de o leziune 
a unui sinus venos, care nu putea fi văzută fără computerul 
tomograf. O operaţie foarte delicată, cu o pacientă în 
insuficienţă respiratorie şi un scor foarte redus pe scara 
Glasgow. 

Nici cel mai bun chirurg din lume n-ar fi putut-o salva. 

Poate doar anticipând operaţia... 

O ultimă informaţie îi reţinu atenţia: ora decesului. 

4:26 dimineața. 


Fără să vrea, se uită la ceas. 
Nu era încă miezul nopţii. 


San Francisco, 26 decembrie 1976 
Elliott are 30 de ani 
Ora 00:23 


— Am extirpat splina şi am suturat o parte din intestin, îi 
explică doctorul Roger Mitchell colegului său mai tânăr. 

Elliott se găsea pentru prima dată de cealaltă parte a 
baricadei - cea a pacienţilor şi a familiilor lor. 

— Şi rinichii? întrebă el. 

— Cred că rezistă. Îmi fac însă griji pentru aparatul respirator: 
câteva coaste succesive sunt fracturate în cel puţin două locuri. 

Elliott ştia ce înseamnă asta. Un segment al peretelui toracic 
îşi pierduse continuitatea cu toracele, făcând să crească riscurile 
de pneumotorax, hemotorax şi insuficienţă respiratorie. 

— Leziuni rahidiene? 

— Prea devreme ca să ne putem pronunţa. Poate la nivelul 
dorsal... Cum ştii foarte bine, când vine vorba de aşa ceva, e 
vorba de totul sau nimic: poate să fie benign... 

— „şi la fel de bine poate să ducă la o paraplegie definitivă, îi 
completă Elliott fraza. 

Mitchell făcu o grimasă. 

— Trebuie să aşteptăm. Deocamdată nu prea mai avem ce 
face. 

— Nu o duci să facă o tomografie? 

— Nu în seara asta, e o problemă cu programul: se blochează 
tot timpul de azi-dimineaţă. 

— Rahat! strigă Elliott, izbind cu pumnul în uşă. 

— Linişte-te! Am pus-o sub supraveghere, trece o infirmieră 
să o vadă din sfert în sfert de oră. Şi oricum... 

Vru să spună ceva, apoi se răzgândi. 

— Oricum ce? insistă Elliott. 

— În acest moment nu putem decât să ne rugăm pentru ea. 
Să ne rugăm să nu fie nevoie s-o deschidem din nou prea 
curând, pentru că în starea în care e n-ar face faţă. 


San Francisco, 26 decembrie 2006 
Elliott are 60 de ani 
Ora 01:33 


Elliott urcă la etaj, strângând la piept vechiul dosar al Ilenei. 
Chiar dacă nu mai opera de două luni, rămăsese în consiliul de 
administraţie al spitalului şi avea în continuare dreptul la un 
birou. Lumina se aprinse automat de cum deschise uşa. Rămase 
nemişcat în faţa ferestrei, contemplând şuvoaiele care cădeau 
neîncetat peste oraş. 

Apoi începu să se învârtă agitat prin încăpere, întrebându-se 
dacă se mai putea face ceva. Se mai uită o dată pe dosarul 
Ilenei, după care îl aşeză pe birou lângă un joc de şah din 
marmură, cu un design foarte stilizat. Căzut pe gânduri, apucă 
două piese de pe tablă: un nebun de formă conică şi o tură 
cilindrică... 

Conul şi cilindrul... 

Asta îi aducea aminte de o parabolă pe care o aflase la 
facultate. 

Aşeză conul culcat pe birou şi îi dădu un bobârnac: piesa se 
învârti în jurul axei sale. Făcu la fel cu cilindrul: acesta se 
rostogoli şi căzu de pe masă, spărgându-se de podea. 

Cele două obiecte primiseră acelaşi impuls, dar avuseseră 
traiectorii cât se poate de diferite. Morala poveştii: oamenii 
reacţionează diferit la o lovitură a sorții. Chiar dacă nu pot scăpa 
de propriul destin, rămâne totuşi în puterea mea să reacţionez 
într-un anumit fel. 

Înviorat de această idee, Elliott băgă mâna în buzunar ca să 
scoată flaconul cu pastile. 

Avusese o zi foarte solicitantă, care era încă departe de a se fi 
terminat. Cu toate acestea în acest moment se simţea uimitor 
de liniştit. 

Era ultima lui luptă, cea în care îţi aduni toate forţele. 


19 
A şaptea şi a opta întâlnire 
Dacă tinerii ar şti... 
Dacă bătrânii ar putea... 
San Francisco, 26 decembrie 1976 
Elliott are 30 de ani 
Ora 02:01 


Spitalul parcă aţipise, legănat de zgomotul ploii. 

llena stătea cu ochii închişi, întinsă în penumbra unei mici 
rezerve de spital. Deasupra sa se vedea un hăţiş de perfuzii, iar 
pe gură avea fixat un respirator artificial. 

Aşezat lângă ea, Elliott dădu la o parte draperia cu mişcări 
lente, ca şi cum i-ar fi fost teamă că tinerei i s-ar putea face frig. 
Foarte tulburat, apropie o mână tremurătoare de faţa Ilenei. 
Când îi atinse pielea simţi că inima îi e sfârtecată de pumnale 
ascuţite. 

In spatele figurii tumefiate şi a buzelor cianozate, simţea viaţa 
zbătându-se ca să nu se stingă. 

O viaţă care mai atârna doar de un fir. 

Gata să se rupă în orice moment. 


* 


Uşa camerei se deschise încet. Elliott se întoarse, crezând că 
a venit infirmiera. 

Dar nu era ea. 

— Trebuie operată! îl anunţă dublul său, pe un ton care nu 
lăsa loc de discuţie. 

Elliott sări în picioare. 

— De ce să fie operată? 

— Hematom extradural cerebral. 

Innebunit de această veste, tânărul ridică pupilele Ilenei, dar 
nu se vedea nicio inegalitate a pupilelor care să trădeze 
prezenţa unui hematom. 

— De unde ştiţi asta? 

— Din raportul de deces. Şi dacă ai fi făcut o tomografie ai fi 
ştiut şi tu... 


— Uşor, uşor, se apără Elliott, e abia 1976. Aparatele se 
strică, programele se blochează din două în două ore, aţi uitat 
cum era? 

Celălalt nu se mai obosi să răspundă, concentrat fiind 
peexaminarea electrocardiogramei. 

— Cere să se pregătească un bloc operator, acum! îi ordonă 
el, făcând semn către telefonul agăţat de perete. 

— Staţi aşa, are câteva leziuni toracice. Dacă o deschidem 
acum, riscă să moară. 

— Da, şi dacă n-o deschidem putem fi siguri c-o să moară. 

Elliott se gândi o clipă, apoi emise o nouă obiecţie: 

— Mitchell n-o să fie de-acord cu niciun chip s-o opereze doar 
pe baza unei intuiţii. 

Celălalt ridică din umeri: 

— Chiar crezi că l-aş lăsa pe Mitchell s-o opereze?... 

— Păi atunci cine? 

— Eu, bineînţeles. 

Elliott n-avea nicio obiecţie să se considere parte a acestui 
„eu”, dar mai rămânea o problemă: 

— Nu putem face doar noi doi operaţia! Ne trebuie cel puţin 
un anestezist şi o infirmieră. 

— Ce anestezist e de gardă? 

— Samantha Ryan, cred. 

Bătrânul ridică privirea către ceasul din perete. 

— Ne-ntâlnim în bloc peste zece minute, îi spuse el în timp ce 
ieşea din cameră. Tu pregăteşte-o pe llena de operaţie, mă ocup 
eu de Ryan. 


Elliott cel de şaizeci de ani se repezi în holul aproape gol, în 
care plutea un miros puternic de eter. Ca să nu atragă atenţia 
renunţase la sacou şi îşi luase o bluză albă. Ştia spitalul ca pe 
propriul buzunar şi găsi imediat sala de odihnă, unde se 
refugiase Samantha Ryan. 

— Bună, Sam! zise el, aprinzând lumina. 

Obişnuită cu dormitul pe sponci din timpul nopţilor de gardă, 
tânăra sări în picioare şi duse mâna la ochi din cauza luminii. 
Deşi figura bărbatului nu îi era necunoscută, nu reuşea s-o 
asocieze cu vreun nume. 


Elliott îi întinse un pahar cu cafea. Îl primi, dându-şi la o parte 
câteva şuviţe care îi cădeau pe frunte. 

Era o persoană mai aparte: treizeci de ani, irlandeză de 
origine, lesbiană şi catolică practicantă. Venise la spital în urmă 
cu doi ani, când tăiase orice legături cu familia sa din New York, 
unde tatăl şi fraţii săi erau oameni de bază în NYPD. 

În următorii ani aveau să ajungă prieteni, dar la acea vreme 
Samantha era singuratică, introvertită şi nu-şi găsea deloc locul 
pe lume. La spital nu era prietenă cu nimeni, iar colegii o 
porecliseră autista. 

— Am nevoie de ajutorul tău pentru o operaţie, Sam. 

— Acum, imediat? 

— Acum imediat. Un hematom subdural la o pacientă cu 
insuficienţă respiratorie. 

— Tipa care s-a sinucis? întrebă ea, luând o gură de cafea. 

— Da, ea. 

— N-are cum să scape, îl informă ea, foarte calmă. 

— Asta rămâne de văzut, îi replică Elliott. 

Tânăra despături o folie de aluminiu în care se găseau câţiva 
biscuiţi Oreo. 

— Şi cine o operează? întrebă ea, înmuind un fursec în cafea. 

— Eu. 

— Păi cine sunteţi dumneavoastră? 

— Cineva care te cunoaşte bine. 

Privirile li se întâlniră şi timp de o clipă se simţi tulburată, 
neputând scăpa de impresia că celălalt citea în sufletul ei ca 
într-o carte... 

— Trebuie să ne grăbim, o anunţă Elliott. 

Samantha dădu din cap: 

— E cazul lui Mitchell. Nici nu mă gândesc să fac o operaţie 
clandestină, m-ar da afară imediat. 

— Sunt şi riscuri, recunoscu Elliott. Totuşi cred că o să mă 
ajuţi până la urmă... 

— Nu vă datorez nimic, răspunse ea, ridicând din umeri. 

— Mie nu, dar îi datorezi ceva lui Sarah Leeves... 

Lăsă fraza neterminată, în timp ce tânăra îi arunca o privire 
panicată. Sarah Leeves fusese o prostituată amărâtă, care 
ajunsese la spital în urmă cu doi ani, snopită în bătaie şi 
înjunghiată de câteva ori. O operaseră de urgenţă, dar nu 
supravieţuise. 


— Erai la început şi îţi venise rândul să fii de gardă, îi aminti 
Elliott. Eşti un bun anestezist, Sam, printre cei mai buni, dar în 
seara aia ai dat chix rău de tot... 

Samantha închise ochii şi, pentru a mia oară, revăzu scena în 
faţa ochilor: o operaţie neîndemânatică, o substanţă confundată 
cu alta, o eroare de începătoare şi la sfârşit biata femeie care nu 
se mai trezeşte din anestezie. 

— Ai reuşit să-ţi ascunzi greşeala, continuă Elliott, şi e 
adevărat că nu i-a păsat nimănui de moartea unei prostituate. 

Samantha era în continuare cu ochii închişi. Greşise din 
neatenţie. Mintea îi era în altă parte în acea seară. Se gândea la 
New York, la tatăl care n-o scotea din „târfă, dezmăţată, 
curviştină”, la mama care rostea cuvântul „ruşine” la fiecare 
două propoziţii şi la fraţii care o făcuseră să părăsească oraşul. 

Când deschise din nou ochii îl privi îngrozită pe Elliott. 

— De unde ştiţi toate astea? 

— De la tine. 

Samantha clătină din cap. Nu povestise incidentul nimănui, 
nici măcar preotului căruia i se confesa. În schimb, în ultimii doi 
ani, credinţa ei devenise tot mai ferventă, rugându-se fără 
încetare, ca pentru a-şi răscumpăra vina. Şi-ar fi dorit mai mult 
decât orice să poată reveni în urmă, să şteargă acea zi 
blestemată din trecutul ei. De câte ori nu implorase Providența 
să-i trimită ocazia unei răscumpărări! 

— Salvând o viaţă poţi răscumpăra o moarte... spuse Elliott, 
care ghicise ce îi trecea prin minte tinerei în acele momente. 

După câteva clipe de ezitare, Samantha îşi luă bluzonul alb şi 
îl informă fără alte comentarii: 

— Urc în sala de operaţii. 

Elliott voia să vină după ea, când simţi că mâna începe să-i 
tremure. 

Deja! 

Se refugie în toaleta care din fericire era pustie la această oră 
târzie din noapte. Cuprins de panică, simţi că începe să dispară. 
Merse la chiuvetă ca să-şi dea cu apă rece pe faţă. Spre 
deosebire de Samantha Ryan, nu credea în Dumnezeu, ceea ce 
nu-l împiedică să rostească un fel de rugăciune. 

Lasă-mă s-o operez! Mai lasă-mă puțin aici! 


Dar Dumnezeul în care nu credea nu se sinchisi de 
rugăminţile lui fierbinţi, aşa că Elliott nu avu de ales şi trebui să 
se lase aspirat de meandrele timpului. 


* 


Se trezi în 2006, prăbuşit pe fotoliul din biroul său. Cuprins de 
panică, căută cu privirea ceasul digital de pe o etajeră: 0 şi 23 
de minute. 

Mai avea puţin timp, cu condiţia să revină imediat în trecut. 
înghiţi cu înfrigurare încă o pastilă, dar nu se întâmplă nimic. 
Normal: substanţa nu acţiona decât în timpul somnului. lar el 
era mult prea agitat ca să poată adormi la comandă. Se repezi 
afară din birou şi chemă liftul pentru a cobori la farmacia 
spitalului. Acolo dădu peste un flacon de Hypnosen, un 
medicament cu efect hipnotic, folosit pentru a-i pregăti pe 
pacienţi de anestezie. Urcă valvârtej în birou, îşi luă trusa 
medicală şi scoase din ea o seringă de unică folosinţă. Doză o 
cantitate mică de medicament şi şi-o injectă într-o venă. 
Efectele somniferului nu întârziară, purtându-l pe Elliott în 
tărâmul viselor şi himerelor. 


* 


În acelaşi moment, Elliott cel de treizeci de ani tocmai 
terminase pregătirea Ilenei pentru operaţie. O răsese pe cap şi 
decuplase respiratorul artificial. Ca să poată respira pe drum îi 
instală un balon cu oxigen şi o urcă pe furiş în blocul operator. 

Samantha Ryan îl aştepta, împreună cu o infirmieră. Nu se 
vedea în schimb nicio urmă a dublului său, până când într-un 
târziu auzi pe cineva bătând în geam. Bătrânul îi făcu semn să 
vină în sala de dezinfecţie, iar Elliott îl urmă fără să zică nimic. 
Ajunşi iarăşi laolaltă, cei doi chirurgi îşi suflecară mânecile până 
la cot şi se pregătiră în linişte, masându-şi cu grijă mâinile cu un 
produs antiseptic şi apoi punându-şi bluza, masca, mănuşile de 
cauciuc şi o bonetă din hârtie. 


Apoi intrară împreună în sala de operaţie. 


Elliott se dă la o parte, lăsându-l pe celălalt să dirijeze 
operaţiunile. Relaxat şi calm, dublul său coordonează toate 
gesturile cu care llena e aşezată pe masa de operaţie. li ţine 
capul drept, evitând să-i mişte sau să-i răsucească gâtul. Ştie că 
are leziuni rahidiene şi încearcă să nu le agraveze din prea mare 
grabă. 

Într-un târziu, operaţia începe. Cel mai bătrân dintre cei doi e 
cuprins de o emotie aparte: a încetat să mai opereze în urmă cu 
două luni şi n-ar fi crezut niciodată că va mai ţine vreodată un 
bisturiu în mână. Mişcările îi sunt sigure şi precise. Cu timpul a 
învăţat să facă faţă presiunii din astfel de momente extreme. 
Ştie cu precizie unde trebuie să facă tăietura, mâna nu îi 
tremură deloc, totul merge bine, până când la un moment dat... 

— Cine v-a dat autorizaţia să operaţi? 

Mitchell tocmai a intrat în sală, roşu de mânie. Se uită pe rând 
la Samantha Ryan, la Elliott şi la dublul său. 

— Cine-i ăsta? întreabă el, arătând către bătrân, care îi atrage 
calm atenţia: 

— Domnule doctor Mitchell, nu sunteţi steril şi tocmai aţi lăsat 
să vă scape printre degete un hematom. 

Ofensat, Mitchell îşi pune o mască la gură şi îl ameninţă: 

— Să nu crezi că scapi aşa! 

— Fiţi amabil şi mergeţi să vă dezinfectaţi, insistă Elliott, iar 
celălalt e nevoit să iasă furios din încăpere. 

Operația îşi urmează cursul într-o atmosferă nefiresc de 
calmă. Afară, furtuna s-a dezlănţuit şi se aude zgomotul ploii 
care biciuieşte geamurile şi se scurge în rigole. Elliott cel de 
treizeci de ani îşi priveşte seniorul cu un amestec de admiraţie 
şi neîncredere. De partea lui, Elliott cel bătrân rămâne 
concentrat la ce are de făcut. Chiar dacă totul merge bine este 
evident că adâncimea şi mărimea hematomului, la care se 
adaugă insuficienţa respiratorie a Ilenei, fac ca pronosticul să fie 
nesigur. Chiar şi în cel mai fericit caz, starea de comă a 
pacientei va provoca leziuni ischemice, asociate unor sechele 
foarte grave. 

Ce şanse are să scape? 

Ştiinţific vorbind, cinci şanse dintr-o sută să trăiască. 

Şi poate una la o mie să nu rămână cu sechele. 

Dar în decursul carierei sale Elliott a învăţat să nu se bazeze 
prea tare pe astfel de cifre. A cunoscut pacienţi cărora medicii 


nu le dădeau nici trei luni şi care au trăit zece ani. Aşa cum a 
văzut şi operaţii de rutină terminate cu o tragedie. 

Cam astea sunt gândurile care-i trec prin minte în momentul 
în care un şuvoi de sânge îi ţâşneşte în faţă. Exact de aşa ceva 
se temea: o leziune a sinusului comprimată de hematom. 
Sângerarea este abundentă, dar i-a prevenit pe ceilalţi şi 
sângele este aspirat cu grijă. Face eforturi să-şi ţină emoţiile sub 
control, să se concentreze doar la operaţie, încercând să uite că 
pacienta întinsă pe masă este llena. Ştie că dacă şi-ar 
reprezenta figura ei, mâinile ar începe să-i tremure şi privirea i 
s-ar înceţoşa. 

Intervenţia îşi urmează cursul în linişte până când Mitchell 
apare din nou în sala de operaţie, însoţit de un şef de secţie. Se 
constată încălcarea regulamentului, dar cei doi nu încearcă să 
întrerupă operaţia care se apropie de sfârşit. Când simte 
apărând primele frisoane, Elliott cel de şaizeci de ani se întoarce 
către dublul său şi îi spune: 

— Te las să închizi tu. 

Işi dă jos bluza şi boneta, îşi scoate mânuşile pătate de sânge 
şi îşi priveşte mâinile: au făcut faţă încercării fără să tremure, 
mai mult decât ar fi putut spera el. 

— Mulţumesc, şopteşte el, fără să ştie nici el prea bine cui îi 
sunt adresate aceste mulţumiri. 

A fost ultima lui operaţie. Cea mai importantă din întreaga sa 
carieră. 

Chiar când începea să dispară, sub ochii măriţi de uimire ai 
celor de faţă, îşi spuse că misiunea lui fusese îndeplinită. 

De-acum nu-i mai era teamă de moarte. 


20 


Ultima întâlnire 
La douăzeci de ani dansăm în centrul 
universului. La treizeci ne învârtim înăuntrul 
cercului. La cincizeci mergem pe circumferință, 
evitând să privim în afară sau înăuntru. 
Mai târziu nu mai contează, este privilegiul 
copiilor şi al bătrânilor să fie invizibili. 
Christian BOBIN 
San Francisco, 2006 
Elliott are 60 de ani 


Elliott se trezi culcat pe gresia rece din biroul său, în mijlocul 
unei băltoace de sânge. Se ridică cu greu şi îşi duse mâna la 
nas, care sângera abundent. Aparatul lui circulator plătise şi de 
data asta un tribut călătoriei în timp şi avu nevoie de câteva 
tampoane de vată ca să oprească hemoragia. 

Primele raze ale dimineţii îl găsiră frământat de o întrebare: 
reuşise oare s-o salveze pe llena? 

Se instală în faţa calculatorului pentru a verifica din nou 
cartea de telefoane online. Cu o zi înainte, căutarea după 
numele llena Cruz nu dăduse niciun rezultat. Acum încercă din 
nou, extinzând-o la toată California. De data asta îi apăru ceva: 
o adresă în Weaverville, un sat din nord. 

să fi fost o pistă falsă? Era oare prea devreme ca să se 
bucure? 

Avea la îndemână o singură soluţie pentru a şti cu siguranţă. 

leşi din birou, cobori în holul de la intrare şi, după o scurtă 
escală în faţa automatului de cafea, ajunse în parcare, la 
maşină. Dacă ar merge întins i-ar lua mai puţin de şase ore 
până la Weaverville. Bătrâna lui Broscuţă era cam ostenită, la 
fel ca şi el, însă trăgea nădejde c-o să facă faţă. Măcar de data 
asta... 

Porni la drum dimineaţa devreme. Soarele nu răsărise încă, 
dar ploaia torențială din ajun părea să fi zugrăvit cerul într-un 
albastru metalizat. 

Părăsi San Francisco pe Highway 101, parcurgând foarte 
repede primele două sute de kilometri. 

După ce trecu de Leggett ieşi de pe autostradă şi intră pe un 
traseu pitoresc, care şerpuia până la Ferndale, ocolind Cape 


Mendocino. Bătut de briza Pacificului, drumul rămânea foarte 
aproape de coastă, trecând pe deasupra falezelor abrupte, care 
se aruncau parcă în mare. Elliott merse de-a lungul coastei până 
la Arcata, unde intră pe Hwy 299, singurul drum practicabil care 
străbătea munţii de la răsărit la apus. Locul îşi păstrase un aer 
sălbatic, cu pădurile sale de sequoia uriaşi, vastele zone 
protejate şi brazii argintii. 

Era pe drum de mai bine de cinci ore când ajunse la 
Weaverville - un sat izolat în creierul munţilor. Işi parcă 
Broscuţa pe strada principală şi intră în farmacia din colţ ca să 
întrebe unde locuieşte llena Cruz. | se indică un drum forestier la 
ieşirea din sat, pe care se hotărî să-l urce pe jos. După vreo 
douăzeci de minute zări o căsuţă din lemn, construită 
perpendicular pe drum. Se auzea zgomotul unei cascade 
curgând prin preajmă. Elliott se opri în loc, ascunzându-se în 
spatele unui sequoia care supravieţuise tăierilor din urmă cu un 
secol. Îşi puse mâna streaşină deasupra ochilor şi încercă să 
distingă ceva. 

O femeie stătea aşezată sub copertina cabanei, cu faţa către 
munţii înzăpeziţi. 

Elliott nu-i vedea faţa, însă nu se îndoi nicio secundă că ea 
era. 

Se despărţiseră în urmă cu treizeci de ani. lar acum nu-i mai 
despărţeau decât treizeci de metri. 

O clipă îşi imagină că va străbate această distanţă, că îi va 
povesti totul, o va strânge în braţe şi-i va putea adulmeca din 
nou mireasma părului. 

Dar era prea târziu. Ultimele călătorii în timp îl slăbiseră 
foarte tare. Mai mult ca oricând simţea că viaţa lui ţine de trecut 
şi că a pierdut bătălia cu boala care îl devora din interior. 

Aşa că se sprijini de trunchiul acestui arbore milenar şi se 
mulţumi s-o privească. 

Aerul era plăcut şi odihnitor, şi în acest loc solitar şi liniştit se 
simţi în fine eliberat de povara timpului şi a nenorocirii. 

Pentru prima dată în viaţă, se simţea împăcat. 


* 


San Francisco, 1976 
Ora nouă dimineața 


Elliott are 30 de ani 


Trecuseră două zile de la operaţia Ilenei. 

Tânăra ieşise ceva mai devreme din comă, însă şansele de 
supravieţuire rămâneau incerte. 

Împrejurările în care se desfăşurase operaţia făcuseră vâlvă în 
spital, fiind întâmpinate cu scepticism şi neîncredere. Timp de 
câteva ore, conducerea dezbătu ce măsuri ar trebui luate. 

Să semnaleze incidentul la poliţie, cu riscul de a compromite 
prestigiul spitalului Lenox? Directorul spitalului şi şeful secţiei de 
chirurgie ţineau prea mult la propria reputaţie pentru a accepta 
să semneze un raport despre „un bărbat apărut de nicăieri”, 
care s-ar fi „dezintegrat în mijlocul sălii de operație”. Se 
mulţumiră cu o sancţiune disciplinară - două luni de suspendare 
pentru Elliott şi Samantha. 

Tânărul chirurg tocmai aflase că e pus pe liber când fu 
abordat de o infirmieră. 

— Vă caută cineva, domnule doctor! îi spuse aceasta, 
întinzându-i receptorul unui telefon fixat de perete. 

— Alo? 

— Sunt vizavi, îl informă vocea dublului său. Te aştept. 

— Vizavi? 

— La Harry. Îţi comand ceva? 

Fără să se mai obosească să răspundă, Elliott închise şi 
traversă strada. 

Nu vedeai nici la un metru în faţă. Fuioarele de ceaţă erau 
purtate de vânt, învăluind lampadarele şi maşinile în nori 
mişcători. Harry’s Diner era un restaurant lung şi îngust, 
amenajat într-un vagon de metal instalat în faţa intrării de la 
urgenţe. Atmosfera tipică pentru anii cincizeci îi dădea un aer 
retro. Elliott împinse uşa de la intrare şi dădu peste colegii săi, 
care se opriseră pentru un mic dejun rapid înainte de serviciu. 

În fundul sălii pline de fum îşi zări dublul aşezat la o masă, cu 
o cană de cafea în faţă. 

— Deci? întrebă Elliott, luând loc pe o banchetă din moleschin. 

— A scăpat! 

— llena va trăi? 

Bătrânul încuviință din cap. 

Pe moment nu-i veni să creadă, apoi întrebă: 

— A rămas cu sechele? 


Dar dublul său evită întrebarea: 

— Tinere, trăieşte. Am salvat-o... 

Având în vedere că vestea era bună, Elliott preferă să nu mai 
insiste şi timp de câteva minute cei doi rămaseră tăcuţi, 
păstrând un fel de moment de reculegere. 

Amândoi erau traşi la faţă şi încercănaţi, epuizați de nesomn 
şi din pricina tensiunii nervoase acumulate în ultimele zile. Işi 
aruncaseră toate forţele într-o stranie luptă cu soarta, din care 
ieşiseră după câte se pare învingători. 

Elliott cedă primul: lacrimi de epuizare, despre care nici nu-şi 
mai dădea seama dacă îl eliberau sau îi adânceau şi mai tare 
tulburarea. 

Se frecă la ochi şi întoarse privirea spre geam. Afară, ceața se 
întindea în valuri alburii, acoperind trotuarele şi lampadarele. 

— Lasă tinere, o să fie bine... 

— Nu, n-o să fie deloc bine! Am pierdut tot: pe Matt! Pe llena! 
Şi numai din cauza dumitale! 

— Se poate, dar asta e: trebuie să-ţi respecţi angajamentele, 
cum mi le-am respectat şi eu pe-ale mele... 

— Uşor de zis! 

— Am avut deja această discuţie. Şi oricum, e un miracol că 
am putut-o salva pe llena, nu strica totul acum. Vezi-ţi de viaţă 
aşa cum ai promis. Dacă e un lucru de care sunt sigure că un 
miracol nu se produce niciodată de două ori. 

— Dar va fi înfiorător de greu... 

— Anii următori vor fi dificili, recunoscu celălalt. Dar apoi va fi 
mai bine. Eşti în stare să treci peste asta, dar va trebui să treci 
singur. 

Elliott îl privi şi se încruntă. Bătrânul îi explică: 

— E ultima noastră întâlnire. 

Elliott ridică din umeri. 

— Aşa ziceţi mereu. 

— De data asta e pe bune. Chiar dacă aş vrea, n-aş mai putea 
să revin. 

Îi relată în câteva vorbe povestea pastilelor: împrejurările în 
care le obținuse, efectul neaşteptat pe care-l aveau asupra lui, 
care făcuse posibile aceste plimbări prin timp... 

Nici nu terminase bine, că Elliott ardea deja de nerăbdare să-i 
pună un şir nesfârşit de întrebări, dar celălalt se ridică şi se 


pregăti de plecare. Tânărul înţelese în fine că nu va afla 
niciodată mai multe şi că era într-adevăr ultima lor întâlnire. 

Ştiind că mai au doar câteva minute împreună, se simţi 
cuprins de o emoție neaşteptată. In urmă cu două nopţi, în 
timpul operaţiei, celălalt îl lăsase cu gura căscată prin 
priceperea sa şi capacitatea de a lua cele mai bune decizii. 
Acum îi părea rău că n-apucase să-l cunoască mai bine. 

Bătrânul se încheie fără grabă la pardesiu. Simţea că urmează 
să dispară, dar experienţa îl învățase că mai avea încă un minut 
sau două. 

— Ar fi de preferat să nu mă evapor în mijlocul acestui 
bistro... 

— Într-adevăr, aş putea avea neplăceri. 

În momentul despărțirii, Elliott cel de şaizeci de ani îi puse o 
mână pe umăr lui Elliott cel de treizeci de ani, după care porni 
spre ieşire. 

Aproape ajunsese la uşă când se mai întoarse o dată ca să-i 
facă un semn de rămas bun dublului său. Privirile li se întâlniră 
şi ghici în ochii celui mai tânăr un sentiment pe care-l mai 
văzuse de multe ori în privirea unor pacienţi: tristeţea celui care 
nu s-a vindecat încă de copilărie. 

În loc să iasă, făcu cale întoarsă. Mai avea să-i spună ceva 
celuilalt: o frază pe care el o aşteptase în zadar vreme de ani de 
zile. 

O frază foarte simplă, dar care îi luase o viaţă să o înţeleagă. 

— N-a fost vina ta... 

Tânărul nu înţelese la ce se referea dublul său. Dar celălalt 
insistă: 

— N-a fost vina ta... 

— Ce anume? 

— Sinuciderea mamei, scatoalcele pe care le primeai de la 
tata... 

Elliott cel de şaizeci de ani lăsă fraza în aer, sugrumat de 
emoție. Abia după ce trase adânc aer în piept reuşi să repete 
din nou, ca pe o litanie: 

— ...h-a fost vina ta. 

— Normal, ştiu asta, minţi Elliott, tulburat de această 
întorsătură neaşteptată a situaţiei. 

— Nu, încă nu ştii, îi spuse cu blândeţe cel care avea să fie. 
Încă nu ştii... 


Se petrecu atunci ceva ca o comuniune între cei doi, un 
moment de înţelegere perfectă, întrerupt de frisoanele care 
anunțau întoarcerea în viitor a celui mai bătrân dintre ei. 

— Adio, tinere! îi strigă el în timp ce se îndepărta cu pas 
grăbit. Mingea e la tine acum! 

Elliott se aşezase la loc pe banchetă. Prin geam privi cum 
dublul său este înghiţit de ceața de afară. 

N-avea să-l mai revadă niciodată. 


21 
Viața se va fi trecut ca un castel mare şi 
trist, străbătut de vânturi. 
Louis ARAGON 


1977 
Elliott are 31 de ani 


Noapte de vară la San Francisco. 

Cu privirea în gol, Elliott fumează o ţigară pe acoperişul 
spitalului. Tot oraşul i se întinde la picioare, dar e ca şi cum n-ar 
fi acolo. N-a mai văzut-o pe llena de când a fost transferată la 
Miami şi simte că moare de dorul ei. 

O pală de vânt ridică un nor de praf chiar în faţa sa. Tânărul 
chirurg se uită la ceas, apoi striveşte chiştocul ţigării cu călcâiul. 
In cinci minute intră din nou în operaţie, a şasea pe ziua de azi. 

Trăieşte ca un strigoi, muncind până la epuizare, acceptând 
toate gărzile care i se oferă... 

Orice, numai să nu se lase pradă morţii. 


* 


llena deschide ochii chiar când se crapă de ziuă în Miami. 

De şase luni stă întinsă pe un pat de spital, cu corpul făcut 
praf, cu picioarele fărâmate. A trecut deja prin patru operaţii şi 
încă sunt departe de a se fi terminat. 

lar în sufletul ei e şi mai vraişte. Un haos cumplit, populat cu 
urlete de fiare sălbatice şi zgomote de uşi trântite. 

Nu vorbeşte aproape deloc şi a refuzat toate vizitele: a lui 
Matt, a colegilor de birou... 

Se simte atât de vulnerabilă. Neputincioasă. 

Cum s-ar putea smulge din ghearele durerii şi ale ruşinii? 


* 


Cu capota lăsată, Matt avansează cu viteză pe autostrada 
către Seattle. Despărțirea brutală de Elliott i-a dat peste cap 
toată viaţa. Şi-a pierdut reperele, nu mai are nimic în care să 
creadă. Se simte singur şi nenorocit şi gândurile i se îndreaptă 
către Tiffany, această fată surprinzătoare, pe care a făcut 


prostia s-o lase să plece. Acum ar fi gata să facă orice ca s-o 
regăsească. De câteva luni bune bate ţara în lung şi-n lat în 
fiecare sfârşit de săptămână. In afara unui prenume şi a unui 
număr de telefon desfiinţat de multă vreme nu mai are niciun 
alt indiciu. 

Dar de ce ea? Nici măcar nu-şi pune această întrebare. E 
convins de un lucru, însă: trebuie să-i dea de urmă acestei 
femei. Simte că ar putea deveni punctul de sprijin din viaţa lui. 

Staţia lui de domiciliu. 


1978 
llena are 32 de ani 


Luna ianuarie, într-un centru de recuperare din Florida. Pe 
fundal se aud Nocturnele lui Chopin. 

Ninge la Miami, pentru prima dată în acest secol. Prin geamul 
ferestrei, o tânără aşezată într-un fotoliu rulant priveşte fulgii 
albi şi uşori care dansează în văzduh. 

Ce n-aş da să fi murit... se gândeşte llena. 


* 


Sfârşit de august într-un cătun amărât, undeva în Texas. 

Fata de la bar se priveşte în oglindă. 

Cu trei zile în urmă şi-a aniversat împlinirea a treizeci de ani. 

Halal petrecere! Mai degrabă parastas... îi trece prin minte lui 
Tiffany în timp ce îşi aranjează costumul de picoliţă. 

De câteva săptămâni s-a întors acasă şi îşi petrece timpul 
ducând tăvi cu bere unor mitocani care se holbează la decolteul 
ei. Inapoi de unde-a plecat, cu alte cuvinte; înapoi la viaţa pe 
care o lăsase în urmă plină de speranţă la şaptesprezece ani, ca 
să-şi încerce norocul în California. Pe atunci toţi îi spuneau că e 
frumoasă ca o zână. Ştia să cânte, să danseze, să joace 
comedie, dar de bună seamă nu fusese de ajuns ca să iasă în 
evidenţă, nici la San Francisco, nici la Hollywood. 

— Prinţeso, mai bagi una aici? strigă un client, agitându-şi 
halba goală în aer. 

Tiffany oftează. Praful s-a ales de toate visurile ei de mărire. 


E înăbuşitor de cald. Ferestrele sunt larg deschise şi deodată 
în faţa barului se aude un scârţâit de frâne. După câteva 
momente înăuntru intră un nou client. 

Mai întâi tânăra nu-şi crede ochilor, dar până la urmă se 
convinge că „e chiar el”. 

Nu l-a uitat şi de multe ori a regretat că l-a părăsit înainte ca 
povestea lor să fi început cu adevărat. Tânărul aruncă o privire 
în salon şi deodată se luminează la faţă. 

Tiffany înţelege atunci că a venit după ea şi că viaţa îţi face 
uneori cadouri chiar atunci când te aştepţi mai puţin. 

Matt se apropie sfios. 

— Te-am căutat peste tot. 

lar ea îi răspunde: 

— la-mă de aici. 


1979 
Elliott are 33 de ani 


E toamnă. În timp ce Elliott e în Sicilia pentru câteva zile de 
concediu, sudul Italiei este lovit de un cutremur. Fără să stea pe 
gânduri, se oferă voluntar şi e trimis să se alăture unei echipe a 
Crucii Roşii la Santa Sienna, o mică localitate de la poalele unui 
munte. Acest episod va fi începutul unei lungi colaborări cu 
celebra ONG, însă el încă nu ştie asta. Alunecarea de teren a 
luat totul în calea sa: case, maşini, oameni... 

Sub o ploaie torențială, echipele de salvare se agită, 
scotocesc prin dărâmături. Găsesc vreo douăzeci de cadavre, 
dar şi câţiva supraviețuitori ghemuiţi pe sub resturile de clădiri. 

Aproape, s-a lăsat seara când aud strigătele unui băieţel 
căzut în fundul unei fântâni. Se coboară o torţă agăţată de o 
sfoară. Gaura e adâncă, iar tubulatura fântânii a fost pe 
jumătate distrusă, amenințând să se prăbuşească. Copilul e 
scufundat în noroi până la piept, iar nivelul apei nu încetează să 
crească. Încearcă să-l ridice cu o funie, dar micuțul nu reuşeşte 
să se ţină de ea. 

Cu riscul de a părea iresponsabil, Elliott se prinde de funie şi 
coboară până jos. 

De fapt n-are niciun merit. Ştie foarte bine că nu i-a sunat 
ceasul. A aflat suficient de multe despre viitorul său ca să fie 
sigur că va trăi ce/ puţin până la şaizeci de ani. 


Douăzeci şi şapte de ani de-acum înainte se poate considera 
„nemuritor”... 


1980 
llena are 34 de ani 


E iarnă. O plajă pustie, bătută de vânt. 

Sprijinită într-un baston, llena parcurge câţiva metri şi se 
prăbuşeşte pe nisipul umed. 

Doctorii îi spun că e încă tânără, că are o voinţă de fier şi că 
într-o zi va putea merge din nou aproape normal. Între timp, se 
îndoapă în zadar cu analgezice: durerea îi copleşeşte în 
continuare corpul, mintea, sufletul. 


* 


Opt decembrie, spitalul Lenox, sala de odihnă a personalului 
medical. 

Prăbuşit pe o canapea, cu ochii închişi, Elliott se odihneşte 
între două operaţii. Discuţiile dintre colegi îi zumzăie în cap: pro 
sau contra lui Reagan? Cine l-a împuşcat pe J.R. în Dallas? Ai 
ascultat ultimul cântec al lui Stevie Wonder? 

Cineva dă drumul la televizor şi deodată se aude: 

„În această noapte, John Lennon a fost asasinat la New York, 
la intrarea în Dakota Building, de un dezechilibrat mintal pe 
nume Mark Chapman. Deşi ajutoarele au sosit în timp record, 
medicii de la spitalul Roosevelt nu au mai putut face nimic 
pentru a-l salva pe fostul Beatles. ” 


1981 


O zi cu soare în Napa Valley. 

Matt şi Tiffany se plimbă ţinându-se de mână printre lăstarii 
de viţă. De trei ani trăiesc într-o armonie totală, fericiţi ca-n 
filme... 

Câţi oameni lângă care poţi fi fericit există pe lume? E posibil 
ca o iubire să dureze toată viaţa? 


1982 


Ora două dimineaţa, dormitorul unui mic apartament din 
Lower Haight. 

Elliott se dă jos din pat pe furiş, încercând să nu o trezească 
pe femeia care doarme alături de el, întâlnită cu câteva ore 
înainte într-un bar din centru. Işi adună hainele de pe jos, apoi 
se îmbracă în linişte. Chiar când e pe punctul să iasă se aude o 
voce: 

— Pleci? 

— Da, dar poţi rămâne în pat. Trag uşa după mine. 

— Mă cheamă Lisa, să ştii, îi spune îmbufnată fata, dispărând 
apoi sub plapumă. 

— Da, ştiu. 

— Şi-atunci de ce mi-ai zis llena? 


1983 

Matt şi Tiffany sunt întinşi în pat, îmbrăţişaţi. Au făcut 
dragoste. 

Pe obrazul ei se scurge o lacrimă. De cinci ani încearcă în 
zadar să aibă un copil. 

lar ea a împlinit de puţină vreme patruzeci de ani. 


1984 


Trec zilele, săptămânile, anii... 

Pentru llena viaţa a început să-şi recapete un sens. 

Poate din nou să meargă: şontâc-şontăc, şchiopătat, târşăit, 
dar totuşi se cheamă că merge. 

Nu mai are cum să-şi reia vechea ocupaţie, dar a reuşit să se 
replieze. Debordând de energie, predă cursuri de biologie 
marină la Universitatea Stanford şi a ajuns unul dintre oamenii 
importanţi ai Greenpeace, luând parte activ la noile campanii 
contra scufundării de deşeuri radioactive în mare şi participând 
la crearea primelor sucursale europene, la Paris şi Londra. 


* 


La San Francisco e vară. 
O rază de soare luminează holul spitalului. Elliott ia o Cola de 
la un automat, se aşază într-un fotoliu şi priveşte în jur. 


Televizorul transmite un nou post, pe nume MTV. Pe ecran, o 
tânără interpretă se rostogoleşte lasciv pe jos, cu o serie de 
mişcări sugestive care fac ca lenjeria ei intimă să nu mai fie un 
secret pentru nimeni. Cântecul se cheamă „Like a Virgin”. E 
începutul fenomenului Madonna. 

În spital e o linişte nefirească. Pe o măsuţă cineva a uitat un 
cub Rubbick. Elliott îl ia şi după câteva mişcări îl pune la loc, cu 
fiecare latură colorată uniform. 

Are zile mai bune şi zile mai rele, ca toată lumea. Cea de azi e 
dintre cele bune. Nu ştie prea bine de ce, dar se simte împăcat. 

Alteori însă e mult mai greu - singurătatea şi lehamitea îl 
împing într-o prăpastie de amărăciune şi deprimare. Apoi 
soseşte o ambulanţă aducând un rănit. E nevoie de el imediat, 
pacientul trebuie operat. Într-o clipă, viaţa începe să aibă din 
nou sens. 

Binecuvântările profesiei. 


1985 


Verona, începutul primăverii. 

De două zile Elliott e în Italia pentru un congres de chirurgie. 

Dacă ţine bine minte, e chiar ziua în care ar trebui să se 
întâlnească cu mama viitoarei sale fiice. 

Aşezat la o masă pe terasa unei trattoria, admiră cum soarele 
apune peste Piazza Bra. Razele roşiatice mângâie Arena, 
magnificul amfiteatru roman care domină locul... 

— Pentru dumneavoastră, domnule... 

„„.ospătarul se înclină şi îi aşază în faţă un pahar de Martini 
sec în care plutesc două măsline. 

Elliott îşi bea cu înghiţituri mici aperitivul, fără să reuşească 
totuşi să-şi regăsească liniştea. Ce-ar trebui să facă într-o astfel 
de situaţie? Ştie că are o întâlnire cu propriul destin, dar îi e 
teamă că nu va fi la înălţimea momentului. În minte îi răsună 
iarăşi şi iarăşi cuvintele dublului său. Au trecut aproape 10 ani 
de atunci, dar nu le-a uitat: „Peste nouă ani, pe 6 aprilie 1985, 
în timpul unui congres de chirurgie la Verona, vei întâlni o 
femeie care se va simți atrasă de tine. Trebuie să răspunzi 
avansurilor ei şi să petreci un weekend împreună cu ea, în 
timpul căruia va fi concepută fiica mea.” 


Pare foarte clar totul, atât că e deja 6 aprilie, s-a făcut 
aproape 7 seara şi nici urmă de italiancă planturoasă care să-i 
facă curte. 

— E liber? 

Ridică surprins privirea, pentru că întrebarea a fost pusă în 
engleză, cu accent new-yorkez. În faţa lui stă o tânără 
îmbrăcată într-un taior roz pal. Poate că a zărit numărul din 
International Herald Tribune aşezat pe masă în faţa lui... 
Oricum, pare încântată că a dat peste un compatriot. 

Elliott îi face un semn afirmativ şi o invită să se aşeze. O 
cheamă Pamela, lucrează pentru un lanţ hotelier important şi e 
venită la Verona pentru afaceri. 

Ea să fie? se întreabă Elliott, cuprins de anxietate. Ea trebuie 
să fie, toate detaliile se potrivesc. La urma urmei dublul său n-a 
precizat că ar fi italiancă... O cercetează cu coada ochiului în 
timp ce tânăra îşi comandă un pahar de valpolicella. E o 
frumuseţe tipică pentru anii '80: masivă, forme sculpturale, păr 
blond, bogat şi un aer de executive woman. 

Când sosesc antreurile sunt deja trecuţi de etapa 
prezentărilor şi încep să discute despre noii „eroi” ai Americii: 
Reagan, Michael Jackson, Spielberg, Carl Lewis... Elliott e pe 
pilot automat. Îşi joacă rolul, dar mintea îi e în altă parte. 

Ciudat, mă gândeam că o să fie altfel... 

Tot nu-i vine să creadă că această femeie va deveni mama 
fiicei sale! l-ar fi greu să explice de ce. La prima vedere nu e 
nimic în neregulă cu ea. Atât că face tot timpul remarci stupide 
şi previzibile, că e republicană, că „a avea” e pentru ea mai 
important decât „a fi” şi că nu are acel nu-ştiu-ce în privire, acea 
scânteie numită farmec. 

Ce situaţie! Dacă nu s-ar fi întâlnit cu dublul său, n-ar fi avut 
de unde să ştie că în urma acestui flirt se va naşte un copil! 

Ciudat totuşi că m-am lăsat dus cu vorba de această femeie... 

La capătul a câteva ore de pălăvrăgeală insipidă există 
desigur perspectiva unei partide de sex, însă în ciuda farmecelor 
incontestabile ale Pamelei, Elliott nu e convins că o să-i facă 
prea mare plăcere experienţa. 

Cina continuă, ritmată de specialităţile casei: pasta e fasoi, 
risotto cu Amarone, muşchi de vacă împănat cu brânză 
Taleggio, totul stropit din belşug cu vin de Bardolino. 


Lampadarele din piaţetă luminează palatul Barbieri, sediul 
primăriei, ca şi trotuarul larg, din piatră cubică, pe care în ciuda 
orei târzii se plimbă încă o mulţime de veronezi. 

Cere nota, dar cum ospătarul se mişcă greu, se hotărăşte să 
se ridice şi să plătească direct la bar. În timp ce aşteaptă, Elliott 
scoate o ţigară din buzunar şi o duce la gură. Chiar în momentul 
în care se pregăteşte să-şi aprindă bricheta, la celălalt capăt al 
ţigării apare o flacără. 

— N-a fost deloc rea intervenţia de azi-dimineaţă, domnule 
doctor. 

Ridică privirea către cea care i se adresase: o femeie în jur de 
treizeci de ani, aşezată pe un taburet înalt, cu un pahar de vin 
alb în faţă. 

— Aţi fost la congres? 

— Giulia Batistini, se prezintă ea, întinzându-i mâna. Sunt 
chirurg la Milano. 

Are ochii verzi şi un păr roşcat, care n-are nimic italienesc. 

Privirile li se încrucişează şi Elliott zăreşte în ochii ei acea 
sclipire pe care o căutase în van la Pamela: farmecul. 

Uşurat, înţelege că ea este cea menită să devină mama fiicei 
sale! 

— AŞ fi vrut să stăm mai mult de vorbă, începu Giulia, dar... 

— Dar? 

Tânăra face un semn cu capul către terasă: 

— Cred că prietena dumneavoastră vă aşteaptă... 

— Cred că nu e deloc prietena mea. 

Giulia schiţează un zâmbet, semn că ar fi fost gata să se lupte 
pentru supremație, dar e mulţumită cu noua situaţie: 

— În acest caz... 


1986 
Elliott are 40 de ani 


San Francisco, ora 5 dimineaţa. Un apel telefonic din Europa. 
O voce feminină cu accent italian îi anunţă ceea ce ştie deja de 
atâţia ani. 

Elliott ia avionul către Milano, sare într-un taxi şi se îndreaptă 
spre spital, unde urcă pe jos patru etaje şi bate la uşa camerei 
466, unde îi salută pe Giulia, pe noul prieten al Giuliei, pe medic, 
pe infirmieră. 


Ajunge, în fine, aproape de pătuţul copilului. La spital are în 
fiecare zi de-a face cu bebeluşi, dar de data asta e altceva. 
Acesta e al lui. La început nu simte nimic, apoi micuța deschide 
ochii, se uită la el şi cu o simplă bătaie a pleoapelor îl cucereşte 
pentru toată viaţa. 

Este februarie, afară ninge şi e frig, e aglomeraţie, se aud din 
toate părţile claxoane şi strigăte de „va fenculo”. Dar încăperea 
în care se află e plină de căldură şi intimitate. 

— Bine ai venit, Angie... 


1987 


Şi viaţa reîncepe. 

Dintr-o dată simte că a ajuns la capătul tunelului, că se 
întoarce o pagină în viaţa lui, că răsare din nou soarele, chiar 
când îşi pierduse orice speranţă. 

Apariţia unui bebeluş întoarce toată casa cu fundul în sus: 
peste tot sunt întinse biberoane, pachete de scutece, cutii de 
lapte pentru sugari. 

La şase luni, primul dinte. După alte patru luni, primii paşi de 
una singură. 

Orice nu e Angie pare să nu aibă niciun sens. Pe 19 octombrie 
are loc crahul bursier. Este lunea neagră - indicele Dow Jones se 
prăbuşeşte cu 20 de procente. 

Şi apoi? 


1988 


Angie vrea mâncare! Angie vrea biscuiţi! Angie vrea să bea 
apă! Angie vrea Colacoca! 


A venit Crăciunul. Casa e frumos decorată şi în cămin duduie 
focul. 

Elliott s-a reapucat de cântat la chitară şi îngână o versiune 
foarte personală a şlagărului momentului - With or without you. 

Întins pe covor, Haimana stă de pază. 

În faţa flăcărilor, Angie dansează. 


1989 


Angie a împlinit trei ani. Ştie să-şi scrie numele cu litere de 
tipar, ţinând în mânuţă o carioca groasă. 


* 


Pe 24 martie petrolierul Exxon Valdez naufragiază în largul 
coastelor Alaskăi, deversând trei sute de mii de tone de țiței şi 
provocând o maree neagră. Pe CNN se poate vedea reacția 
violentă a Greenpeace, transmisă de noua sa purtătoare de 
cuvânt: llena Cruz. 


* 


În octombrie, Rostropovici cântă la violoncel în timp ce Zidul 
Berlinului este culcat la pământ. 

La televizor se spune că războiul rece a luat sfârşit şi că de- 
acum înainte oamenii vor trăi fericiţi într-o lume a democraţiei şi 
a economiei de piaţă... 


1990 


În faţa cinematografului e coadă. 

În primele rânduri sunt o mulţime de familii, se aud strigăte 
de copii. Elliott şi Angie aşteaptă răbdători să le vină rândul la 
Mica Sirenă, ultimul film de animaţie Walt Disney, în timp ce la 
coada de alături lumea aşteaptă ca să o vadă pe Meg Ryan în 
When Harry met Sally. 

Angie e puţin obosită şi îl trage de mânecă pe Elliott ca să o ia 
în braţe. 

— Atenţie la decolaj! îi strigă el în timp ce o saltă în aer. 

În timp ce o ridică pe fată, Elliott întoarce capul şi îi vede pe 
Matt şi Tiffany, aşezaţi la cealaltă coadă. 

Un schimb de priviri care durează doar o clipă, dar care pare 
să se prelungească, ca filmat cu încetinitorul. Elliott are o 
strângere de inimă. Au trecut cincisprezece ani de când ei doi 
nu şi-au mai vorbit. Tiffany se uită la Angie cu un surâs trist, 
apoi întoarce capul. După care cele două „cupluri” intră fiecare 
în altă sală. 


Nu a sosit încă timpul pentru explicaţii. 
Poate că într-o zi, cine ştie?... 


1991 


Elliott şi Angie s-au aventurat să pregătească clătite după o 
reţetă complicată. Faţa fetei e luminată de un zâmbet fericit. E 
mânjită cu sirop de arțar pe toată faţa. Seara abia a început, 
aerul e plăcut, prin ferestrele bucătăriei intră o lumină caldă. 

Televizorul aşezat lângă cuptorul cu microunde e pornit, cu 
sonorul tăiat. Câteva imagini neclare din Kuweit: operaţiunea 
„Furtună în Deşert”, prima intervenţie militară aliată împotriva 
Irakului. 

La radio se aude U2 cântând Mysterious Ways, iar Angie îl 
acompaniază pe Bono, bătând măsura cu o spatulă de lemn. 

Elliott imortalizează momentul cu ajutorul camerei video. 
Reuşeşte în continuare să petreacă mult timp cu fata, chiar în 
detrimentul carierei. Îşi iubeşte la fel de mult meseria, dar a 
refuzat compromisurile care i-ar fi permis să urce mai repede 
treptele scării ierarhice. Unii i-au luat-o înainte, dar n-a făcut 
nimic ca să-i ajungă din urmă. li e de ajuns să ştie că pacienţii îl 
consideră un chirurg excelent. A 

Şi oricum, fiica lui e mai importantă decât orice. Inţelege în 
fine ce îi spunea dublul său şi toate eforturile pe care le-a făcut 
acela pentru a o salva pe llena fără să o sacrifice pe Angie. Dar 
seninătatea care îl cuprinde când îşi priveşte fata e uneori 
tulburată de o vagă nelinişte. Viaţa i-a arătat că momentele de 
fericire se pot plăti scump şi a învăţat această lecţie. De şase 
ani îi merge din nou bine, dar ştie că lucrurile ar putea lua 
oricând o altă întorsătură. 

Problema cu fericirea e că te obişnuieşti repede cu ea. 


1992 


Şase ani, îi cad primii dinţi de lapte... 

Angie îşi face deci temele cu un simpatic zâmbet ştirb 
aşternut pe faţă, la masa de sticlă din salon. 

Vădit nemulţumit, Elliott intră în cameră şi îi aruncă o privire 
severă: 


— Ţi-am zis de o sută de ori să opreşti televizorul când îţi faci 
temele! 

— Da’ de ce? 

— Pentru că dacă vrei să-ţi faci bine treaba trebuie să te 
concentrezi. 

— Da' sunt concentrată! 

— Nu face pe nebuna cu mine! 

la telecomanda aruncată pe canapea şi e gata să închidă 
aparatul, când rămâne ca trăsnit. 

Pe ecran se vede o transmisiune de la Rio de Janeiro, unde 
are loc al doilea Summit al Pământului. Timp de câteva zile, 
marile puteri vor discuta despre starea mediului şi a planetei. 
Reporterul stă de vorbă cu reprezentanta unei ONG. Timp de 
câteva minute aceasta vorbeşte cu pricepere şi înflăcărare 
despre schimbările climatice şi despre distrugerea 
biodiversităţii. În ochii ei imenşi transpare o undă de melancolie. 
În timp ce vorbeşte, în josul ecranului îi apare scris numele: 
llena Cruz. 

— De ce plângi, tati? 


1993 

E aproape şase şi jumătate. Elliott se dă jos din pat înainte să 
sune deşteptătorul. În aşternuturi mai e cineva: o stewardesă 
întâlnită în seara dinainte, când a dus-o pe Angie la aeroport ca 
să plece câteva zile în Italia, la mama ei. 

lese din cameră fără să facă niciun zgomot, intră sub duş şi se 
îmbracă în grabă. 

Ajuns în bucătărie, ia un carneţel ca să scrie câteva rânduri, 
dar îşi dă seama că a uitat cum o cheamă pe fată. Aşa căe 
nevoit să se mulţumească cu ceva mai puţin personal: 


Să laşi te rog cheile în cutia de scrisori. 
Mulţumesc pentru această noapte. 
Pe curând, poate. 


E un mesaj de doi lei, îşi dă foarte bine seama, dar asta e. 
Relaţiile lui erotice durează rareori mai mult de o săptămână. E 
o opţiune personală: refuză să facă parte dintr-un cuplu dacă nu 
e îndrăgostit. Ar fi ipocrit şi laş din partea lui. Şi, într-un fel, e şi 
felul lui de a-i rămâne fidel Ilenei. 


Face fiecare ce poate... 

Dă pe gât în grabă o cafea, înghite o clătită prost făcută şi 
iese din casă pentru a merge la lucru. In drum ia şi ziarul care i- 
a fost livrat la uşă. Prima pagină e dominată de o fotografie: 
strângerea de mână dintre Rabin şi Arafat, sub privirea atentă a 
lui Bill Clinton. 


1994 


Vara e pe sfârşite. Se lasă seara, cerul e violet, cu reflexe 
roşiatice. Elliott îşi parchează Broscuţa în faţa Marina Green. A 
făcut tot posibilul ca să nu ajungă prea târziu acasă, dar ştie că 
Teresa, bona care se ocupă de fată, a plecat deja de aproape o 
oră. 

— Angie! strigă el, deschizând uşa. Sunt eu! 

Fata are opt ani, dar de fiecare dată când o lasă singură e 
cuprins de nelinişte. 

— Angie? Eşti bine? 

li aude paşii mărunți coborând scara, dar când ridică privirea 
vede că figura frumoasă a fetei e scăldată în lacrimi. 

— Ce e, puiule? întreabă el, repezindu-se către ea. 

li cade în braţe, copleşită de durere. 

— Haimana! reuşeşte ea într-un târziu să vorbească, printre 
hohote de plâns. 

— Ce-i cu el? 

— A... a murit. 

O ia în braţe şi urcă împreună în dormitor. Bătrânul câine zace 
într-adevăr pe covor, ca adormit. 

— O să-l faci bine? îl întreabă fata. 

În timp ce Elliott cercetează animalul, Angie îl imploră printre 
hohote: 

— Te rog, tati, te rog, fă-l bine! Fă-l bine! 

— A murit, puiule, nu mai avem ce face. 

— Te rog, te rog mult! strigă ea, căzând în genunchi. 

El o ia din nou în braţe şi o duce în dormitorul ei. 

— Era foarte bătrân, ştii şi tu. E o minune că a trăit atât. 

Dar fata nu vrea să audă aşa ceva. Necazul e prea mare, 
nimic nu o poate consola. 

Se culcă cu faţa îngropată în pernă. Elliott rămâne lângă ea, 
încercând să o liniştească. 


Mâine va fi ceva mai bine. 


A doua zi se urcă amândoi în maşină şi merg mai bine deo 
oră, până ajung în păduricea de la Inglewood, la nord de San 
Francisco. Aleg un colţ mai ferit, nu departe de un copac masiv, 
iar Elliott sapă o groapă destul de adâncă cu o cazma adusă de 
acasă. La sfârşit, aşază corpul labradorului înăuntru şi îl acoperă 
cu pământ. 

— Ce crezi tati, există un rai al câinilor? îl întreabă Angie. 

— Nu ştiu, puiule, îi răspunde Elliott, acoperind mormântul cu 
frunze şi crengi. În orice caz, dacă există putem fi siguri că 
Haimana al nostru va ajunge acolo. 

Fata dă din cap aprobator, fără să mai zică nimic, şi îi dau 
iarăşi lacrimile. Haimana fusese tot timpul o parte din lumea ei. 

— Nu-mi vine să cred că n-o să-l mai văd niciodată. 

— Ştiu, draga mea, e greu să pierzi pe cineva drag. E cel mai 
greu lucru care ţi se poate întâmpla. 

Elliott se asigură că totul e în ordine, apoi îi spune fetei: 

— Poţi să-ţi iei la revedere de la el, dacă vrei. 

Angie se apropie de mormânt şi rosteşte pe un ton grav: 

— La revedere, Haimana. Ai fost un câine super... 

— Da, o aprobă Elliott, cel mai bun. 

Se întorc la maşină şi o iau înapoi spre oraş. La întoarcere nu 
mai zice niciunul nimic. Drept răsplată pentru treaba bine 
făcută, Elliott propune să facă o escală la Starbucks. 

— Îţi iau o ciocolată caldă? 

— Bine. Cu cremă chantilly! 

Se aşază împreună la o masă şi, după ce s-a mânijit toată cu 
frişca, Angie îl întreabă: 

— Cum a ajuns la tine? 

— Nu ţi-am povestit niciodată? 

— Nu. 

— Păi să vezi cum a fost... la început eu şi Haimana nu ne-am 
simpatizat prea tare... 


1995 


— Tati, tati, mergem să vedem Toy Story? 
— Ce mai e şi asta? 


1996 


— Tati, tati, mergem să vedem Romeo+/uliet? Mă-nnebunesc 
după Leo! 

— Ţi-ai terminat temele? 

— Da, da, pe cuvânt! 


1997 


După-amiază de decembrie. Pentru prima dată Angie a 
preferat să meargă la film cu prietenele, nu cu el. 

La fel ca milioane de adolescente, era la rândul ei 
nerăbdătoare să-l vadă pe DiCaprio sărutând-o pe Kate Winslett 
pe puntea Titanicului. 

Elliott îşi face în tihnă o cafea. Îi e bine. Atunci de unde 
sentimentul acesta profund de singurătate? 

Urcă la etaj şi împinge uşa de la camera lui Angie. A plecat 
fără să mai oprească muzica. Din boxele combinei se aud fetele 
de la Spice Giris strigând versurile şlagărului Wannabe. Pe 
pereţi, alături de eterna familie Simpson, stau lipite afişe ale 
unor seriale TV de care n-a auzit niciodată: Friends, Beverly 
Hills, South Park... 

Deodată simte un gol în suflet şi îşi dă brusc seama că fetiţa 
lui nu mai e chiar o fetiţă. 

A crescut, ca toţi copiii. Asta-i viaţa. 

Totuşi parcă prea repede s-a întâmplat totul... 


1988 
Elliott are 52 de ani 


În sala de odihnă a spitalului televizorul e deschis. Pe ecran, 
un individ îi informează pe ascultători că bărbaţii vin de pe 
Marte, iar femeile de pe Venus. Toate infirmierele din încăpere 
par să fie de acord cu afirmaţia. Elliott se încruntă nemulţumit. | 
se întâmplă din ce în ce mai des să se simtă defazat faţă de 
lumea din jurul său. Îşi termină cutia de Cola şi iese afară. 
Resimte pentru prima dată greutatea celor cincizeci de ani. Nu e 
vorba că s-ar simţi bătrân, dar nu se mai simte tânăr. Şi ştie că 
acest sentiment n-are să mai revină niciodată. 


E momentul de glorie al serialului Spita/u/ de Urgență. La 
spital, unii pacienţi cer să fie trataţi de doctorul Green sau 
doctorul Ross... 


* 


Într-o după-amiază de ianuarie, un Bill Clinton cu figura 
spăşită e obligat să se justifice la televizor, în faţa întregii 
naţiuni: 

— N-am întreţinut relaţii sexuale cu această femeie, cu 
domnişoara Lewinsky. 


În această vreme, la nord de cercul polar, banchiza continuă 
să se topească din cauza încălzirii globale. 
Dar cui îi pasă? 


1999 


Sfârşit de aprilie. 

La spital, Elliott întredeschide uşa sălii de odihnă şi bagă 
capul înăuntru. Nu e nimeni. 

Deschide micul frigider ca să ia un fruct. O infirmieră a lipit un 
bileţel cu numele ei pe un măr verde. Elliott ridică din 
sprâncene, dezlipeşte hârtia şi muşcă cu poftă din măr. 

Se sprijină de pervaz şi îi urmăreşte absent pe colegii lui care 
joacă baschet în curte. Peste San Francisco pluteşte o mireasmă 
de primăvară. E o zi perfectă. O zi sub semnul vieţii, o zi în care 
operaţiile reuşite vin una după alta şi în care pacienţii n-au 
proasta inspiraţie să-ţi scape printre degete. 

Ezită dacă să dea sau nu drumul la televizor. E bine-dispus, de 
ce-ar risca să-şi strice starea îngurgitând doza cotidiană de ştiri 
despre nenorocirile din lumea întreagă? Aproape a renunţat, 
când îşi spune că poate astăzi lucrurile vor sta altfel. Timp de 
câteva clipe începe să viseze: anunţul unui vaccin contra SIDA, 
pacea definitivă în Orientul Mijlociu, un adevărat plan mondial 
de luptă împotriva poluării, dublarea bugetului federal dedicat 
educaţiei... 

Dar nu e ziua lui norocoasă. Pe CNN, un trimis special 
transmite în direct de la liceul Columbine din Littletown, 


relatând cum doi elevi şi-au masacrat doisprezece colegi, după 
care şi-au pus la rândul lor capăt zilelor. 
Era o idee bună să nu se fi uitat... 


2000 
— Tati, pot să-mi fac un piercing? 


* 


— Tati, pot să am şi eu telefon mobil? 


* 


— Tati, pot să-mi fac un tatuaj? 


Ca şi: 

Un porcuşor de Guineea, un iMac, un iPod, un maiou DKNY, 
blugi Diesel, un rucsac de blană, bascheţi New Balance, un 
peşte clovn, un trenci Burberry, un parfum Marc Jacobs, ochelari 
D&G, o chinchilla, o geantă Hello Kitty, nişte țestoase de apă, un 
tricou polo Hilfiger, un maiou IKKS, un căluţ de mare, un pulover 
Ralph Lauren, un... 


2001 


Elliott îşi parchează Broscuţa şi aruncă o privire la ceas. 
Teoretic ar mai avea două ore până să înceapă munca, dar azi a 
vrut să vină mai devreme. 

Ştie că va fi o zi aparte. 

Când intră în holul spitalului găseşte câteva zeci de pacienţi, 
medici şi infirmiere adunaţi în jurul unui televizor. Toţi sunt albi 
la faţă şi mulţi vorbesc deja la mobil. 

Dintre toate lucrurile pe care i le-a spus dublul său în 
diversele lor întâlniri din 1976, e unul pe care nu l-a uitat 
niciodată: 

„S-a întâmplat un lucru pe 11 septembrie, la World Trade 
Center din New York” 

Multă vreme Elliott se întrebase ce putea fi acel ceva. 


Se apropie de televizor şi îşi face loc printre oameni ca să 
ajungă mai aproape de ecran. 
Ei, acum ştie... 


2002, 2003, 2004, 2005... 
Elliott are 56, 57, 58, 59 de ani... 


„Nu e vorba că avem prea puțin timp. Problema e că pierdem 
prea mult.” 
Seneca 


2006 
Elliott are 60 de ani 


Manhattan, a doua săptămână din ianuarie. 

Elliott şi-a luat câteva zile de concediu ca să o ajute pe Angie 
să se instaleze la New York, unde urmează să-şi înceapă studiile 
de medicină. 

Şi-a lăsat fata entuziasmată de noua viaţă care o aşteaptă şi a 
plecat să se ocupe de un lucru ceva mai special. Taxiul îl lasă în 
faţa unui turn din oţel şi sticlă de la intersecţia Park Avenue cu 
Strada 52. Intră în clădire şi ia liftul până la etajul treizeci şi trei, 
unde se află sediul unui important cabinet medical. În ajun şi-a 
făcut un set complet de investigaţii şi radiografii, iar acum 
aşteaptă rezultatele. Elliott a preferat să-şi facă aceste analize 
la New York, pentru că la San Francisco îl cunoaşte toată lumea 
medicală. 

Teoretic există desigur secretul medical, dar în practică 
zvonurile circulă repede. 

— Intră te rog, îl invită John Goldwyn, unul din asociaţii 
cabinetului. 

Cei doi au studiat împreună la Chicago şi au rămas în 
legătură. Elliott ia loc într-un fotoliu, în timp ce Goldwyn 
deschide un dosar cu coperţi cartonate, de unde scoate câteva 
radiografii pe care le întinde pe birou. 

— O să fiu sincer cu tine, Elliott... îi spune el, întinzându-i unul 
din clişee. 

— Am cancer, nu? 

— Da. 

— Grav? 


— Mă tem că da. 

Tace câteva momente ca să se obişnuiască cu gândul. 
— Cât mi-a mai rămas? 

— Câteva luni... 


Un sfert de oră mai târziu, Elliott este iarăşi în stradă, printre 
zgârie-nori, maşini şi claxoane. Cerul e senin, dar e un ger ca la 
poli. 

Încă şocat de vestea aflată, merge la întâmplare pe străzi, 
rătăcit, cuprins de frisoane, aproape aiurând. 

În timp ce trece pe lângă o galerie comercială se trezeşte faţă 
în faţă cu reflexia sa în geamul unei vitrine. Îşi dă brusc seama 
că are aceeaşi vârstă şi aceeaşi figură ca dublul său, aşa cum i-a 
apărut în urmă cu treizeci de ani. 

lată că s-a întâmplat şi asta: până la urmă m-am transformat 
în el... 

Privindu-şi imaginea în oglinda geamului, flutură în aer 
radiografia plămânilor cuprinşi de cancer. Ca şi cum celălalt ar fi 
putut încă să-l audă de dincolo de timp, îi strigă, sufocat de 
emoție: 

— Asta nu mi-ai mai spus-o, ticălos bătrân! 


22 
ȘI într-o dimineaţă plină de soare a 
plecat, lăsându-mă în voia sorții. 
Edith PIAF 
Februarie 2007 
Elliott are 61 de ani 


Cu trei minute înaintea morții 

Întins pe canapeaua de pe verandă, înfofolit în pături, Elliott 
priveşte pentru ultima oară soarele cum apune peste San 
Francisco. 

Tremură din toate încheieturile şi, în ciuda măştii de oxigen, 
simte că n-are aer. 

Are senzaţia că tot corpul e pe cale să i se facă bucăţi, 
dizolvându-se în neant. 


Cu două minute înaintea morții 

Momentul atât de temut a venit. Momentul plecării în marea 
călătorie. 

Se spune adesea că nu contează cât de mult trăieşti, ci cum 
anume trăieşti. Dar de regulă spun asta numai cei care pleznesc 
de sănătate. 

Cât despre el, şi-a dat toată silinţa să facă ce-i mai bine, dar 
se poate oare considera un om împlinit? 

Vom trăi şi vom vedea. 

Vom muri şi vom vedea. 


Ultimul minut 

l-ar fi plăcut să poată muri cu seninătatea unui maestru zen. 

Dar nu-i deloc aşa simplu. Dimpotrivă, se simte descumpănit, 
de parcă ar fi un puşti. 

Îi e teamă. 

N-a vrut s-o cheme pe Angie, aşa că nu are pe nimeni alături. 

Ca să nu plece din viaţă chiar singur, îşi îndreaptă toate 
gândurile către llena. Şi, chiar când îşi dă sufletul, are impresia 
că o simte cu adevărat alături de el. 


23 
E omenesc să ai un secret, dar e la fel de 
omenesc ca la un moment dat, mai devreme 
sau mai târziu, să îl dezvălui. 
Philip ROTH 
Februarie 2007 
Trei zile mai târziu 


Un soare frumos, de iarnă, lumina aleile înverzite ale 
cimitirului Greenwood, făcându-l să arate ca un parc. 

Sicriul tocmai fusese coborât, iar cei care doreau să-şi ia 
rămas de la Elliott se perindară prin faţa gropii, aruncând o 
mână de pământ sau o floare. 

Angie făcu prima un pas înainte, însoţită de mama ei, care 
venise special de la Milano. Urmară colegii, apoi numeroşi 
pacienţi operaţi de el în decursul ultimilor treizeci de ani. Dacă 
n-ar fi fost deja la trei metri sub pământ, pe Elliott l-ar fi bucurat 
şi l-ar fi emoţionat numărul mare al celor prezenţi, în special 
unul dintre membrii cortegiului: detectivul Maiden, între timp 
ieşit la pensie, care la peste nouăzeci de ani se îndrepta către 
mormânt, susţinut de fostul său coleg, căpitanul Douglas, care 
conducea în prezent cel mai important comisariat al oraşului. 

Ceremonia se termină o jumătate de oră mai târziu, chiar 
înainte de lăsarea întunericului. În scurt timp oamenii se 
împrăştiară, refugiindu-se în maşinile parcate în apropiere. 
Mergând spre casă, nu puţini fură cei cărora le trecu prin minte 
gândul: „Într-o zi va veni şi rândul meu”; care se continua însă 
negreşit: „Numai de n-ar veni prea devreme”. 


* 


Micul cimitir rămăsese pustiu, bătut de vânturi. 

După ce se convinse că plecase toată lumea, un bărbat care 
în timpul ceremoniei se ţinuse deoparte îndrăzni în fine să se 
apropie de mormânt. 

Era Matt. 

Tiffany, soţia lui, încercase să-l convingă să nu vină. Ce rost 
mai avea să respecţi amintirea cuiva care nu ţi-a mai adresat un 
cuvânt de treizeci de ani? 

Dar Matt se hotărâse totuşi să vină. 


Odată cu moartea lui Elliott dispărea şi o bună bucată din 
tinereţea lui, ca şi speranţa unei reconcilieri pe care în adâncul 
sufletului o crezuse tot timpul posibilă. 

Căci rămăsese tot timpul cu sentimentul că în urmă cu 
treizeci de ani îi scăpase un lucru esenţial. Ce însemna 
schimbarea bruscă de comportament a lui Elliott? Ce însemna 
despărţirea de llena, cu care forma un cuplu aproape perfect? 

Tot atâtea întrebări la care nu mai putea spera să aibă 
vreodată un răspuns. 

— Ai ţinut neapărat să iei totul cu tine în groapă, prietene, 
constată el neputincios. 

In timp ce stătea în faţa plăcii de mormânt proaspăt aşezate, 
amintirile îl copleşiră. Şi nu era deloc uşor. Fuseseră atât de 
apropiaţi odinioară. Prietenia lor începuse în urmă cu mai bine 
de patruzeci de ani, dar parcă totul se petrecuse abia ieri. 

Matt se lăsă pe vine în faţa mormântului şi rămase nemişcat o 
bună bucată de vreme, în timp ce lacrimile i se scurgeau în 
tăcere pe obraz. Odată cu vârsta, ochii încep uneori să plângă 
parcă de la sine, fără să-i mai poţi opri. 

Când se ridică îi aminti celuilalt, cu un amestec de 
încrâncenare şi ironie amară în glas: 

— Până la urmă te-ai dus primul. Să faci bine să-mi păstrezi 
locul ăla în rai... 

Era gata să plece, când simţi o prezenţă în spatele său. 

— Dumneavoastră trebuie să fiţi Matt... 

Se întoarse, surprins de această voce pe care n-o mai auzise 
niciodată. 

In faţa lui stătea o tânără îmbrăcată într-un pardesiu negru şi 
lung. 

— Sunt Angie, fata lui Elliott, îi spuse ea, întinzându-i mâna. 

— Matt Delluca, se prezentă el. 

— Tata mi-a spus că la înmormântarea lui o să fiţi cel care va 
întârzia cel mai mult lângă mormânt. 

— Am fost prieteni, explică Matt, încurcat. Prieteni foarte 
apropiaţi... 

Lăsă câteva secunde fraza în aer, apoi continuă: 

— ...dar asta a fost demult, cu mult înainte să te naşti tu. 

Privind-o mai cu atenţie pe tânără, Matt fu tulburat fără să 
vrea de asemănarea ei cu Elliott. Angie moştenise trăsăturile 
armonioase ale tatălui său, dar nu şi partea mai frământată a 


personalităţii lui. Era o fată împlinită care, dincolo de necazul de 
acum, părea fericită cu viaţa ei. 

— Tata v-a lăsat asta, îl informă ea, întinzându-i un pachet 
înfăşurat în hârtie de ambalaj. 

— A! exclamă el surprins, în timp ce lua pachetul. 

Angie ezită câteva clipe, apoi adăugă: 

— Cu câteva săptămâni înainte să moară mi-a zis că dacă 
într-o zi mi s-ar întâmpla ceva grav... 

— Da? spuse Matt întrebător, încercând s-o ajute pe tânără 
să-şi ducă gândul până la capăt. 

— Dacă am vreo problemă... să nu ezit să apelez la 
dumneavoastră. 

Emoţionat şi bucuros să primească acest semn de încredere, 
Matt o asigură imediat: 

— Da, bineînţeles, aş face tot posibilul să te ajut. 

— Atunci la revedere... cine ştie?... mai adăugă ea, după care 
se îndepărtă ca o umbră. 

Matt aşteptă să dispară din vedere, după care se întoarse 
spre mormânt: 

— Poţi conta pe mine, îl asigură el pe Elliott, o să am grijă de 
ea. 

Apoi părăsi la rândul său cimitirul, cu inima ceva mai uşoară 
decât la venire. 


Cu ochii strălucindu-i de emoție, Matt rula cu viteză pe Hwy 
29, îndreptându-se către Calistoga, orăşelul din Napa Valley în 
care se afla ferma sa viticolă. Tiffany era plecată în Europa 
pentru promovarea produselor lor, iar el n-avea chef să se 
întoarcă la San Francisco într-o casă rece şi goală. 

Traversă Oakville şi St. Helena la volanul bolidului şi ajunse în 
fine la proprietatea de care era atât de mândru. Se poate spune 
despre Matt că era un om bogat. De treizeci de ani nu-şi 
menajase niciun pic eforturile pentru a face din domeniul său 
unul dintre cele mai bine cotate din zonă. 

O simplă apăsare a butonului telecomenzii şi poarta automată 
a podgoriei se deschise în faţa lui. Traversă grădinile presărate 
cu iazuri artificiale şi îşi parcă maşina la capătul unei alei 
aşternute cu pietriş. Vechea casă din lemn, dărâmată demult, 


lăsase locul unei clădiri impozante, în acelaşi timp clasică şi 
modernă. 

II salută pe portar şi cobori direct în cramă. Era o sală mare, 
decorată cu tablouri şi sculpturi ale unor artişti celebri: Fernand 
Léger, Dubuffet, Cesar, ca şi un Basquiat foarte scump, făcut 
cadou lui Tiffany la ultima aniversare. 

Lumina era potolită, învăluind parchetul într-o nuanţă plăcută 
de castaniu-auriu. Matt se aşeză pe o bancă de stejar şi 
deschise nerăbdător ambalajul din hârtie, curios să afle ce 
„moştenire” îi lăsase prietenul său. In pachet găsi o cutie din 
lemn deschis la culoare, conţinând două sticle de vin pe care le 
cercetă cu atenţie: Château Latour 1959. Château Mouton 
Rothschild 1982. Ani excepţionali pentru două dintre cele mai 
remarcabile vinuri de Médoc: cu greu ai putea ajunge mai 
aproape de perfecţiune în lumea noastră a muritorilor... 

Amuzat de gestul lui Elliott, Matt ridică una din sticle din 
caseta sa şi spre marea lui uimire pe fundul cutiei găsi un carnet 
Moleskine voluminos. 

Intr-o clipă trecu de la amuzament la surprindere, apoi la 
nerăbdare. Deschise caietul cu mâinile tremurând. Avea cam o 
sută de pagini, înnegrite cu caligrafia îngrijită a prietenului său. 

Incepând să citească, lui Matt i se făcu pielea de găină. 


Dragul meu Matt, 

Dacă citeşti aceste rânduri înseamnă că pacostea de 
cancer mi-a venit până la urmă de hac. M-am luptat din toate 
puterile cu el, dar e dintre acei adversari în fata cărora 
victoria nu este posibilă... 

Mi-ai văzut cu siguranță necrologul în ziarul de ieri şi, ca un 
om cumsecade ce eşti, ţi-ai făcut timp să ajungi la 
înmormântarea mea. Pun pariu că te-ai ascuns după un 
copac, așteptând să poţi schimba câteva vorbe în linişte cu 
piatra mea de mormânt... 

Știu că încă eşti supărat pe mine. Ştiu că n-ai înţeles 
niciodată gestul meu, şi că te-ai chinuit, cum m-am chinuit şi 
eu. Aş fi vrut să-ți dau mai devreme aceste explicații, dar nu 
era cu putință. O să înţelegi de ce... 

lată deci incredibila aventură în care am nimerit şi care ne- 
a afectat pe toți trei: pe tine, pe llena şi pe mine. Am încercat 


de fiecare dată să iau hotărârile cele mai bune, dar după cum 
o să te convingi, nu am avut prea mult loc de întors. 

Vreau ca după ce vei fi citit aceste pagini să nu-ți reproşezi 
nimic! Ai fost mereu lângă mine şi am fost norocos să te am 
drept prieten. Nu fi trist. Înainte să începi să citeşti, deschide 
una din sticlele de vin - o să vezi că nu mi-am bătut joc - 
toarnă-ți un pahar şi închină-l în amintirea mea. 

Scriu aceste rânduri ştiind foarte bine că îmi mai rămân 
numai câteva zile de trăit. Geamul camerei mele e larg 
deschis. Cerul are acea nuanţă de albastru strălucitor pe care 
n-o poţi găsi decât în California. Câţiva nori vaporoşi străbat 
văzduhul, iar vântul poartă către mine zgomotul valurilor. 
Toate acele detalii fermecătoare ale vieții, pe care nu le 
băgăm niciodată în seamă. E stupid ce spun, dar e atât de 
greu să te desparti de ele! 

Ai grijă de tine, dragul meu, şi profită de timpul care ti-a 
mai rămas. 

Dac-ai şti cât mi-ai lipsit! 

Al tău, în viaţă şi în moarte, 

Elliott. 


Era deja trecut de două dimineaţa. 

Cu ochii înroşiţi, Matt tocmai terminase de citit uimitoarea 
relatare a prietenului său. Întâlnirea lui Elliott cu dublul său, 
călătoriile în timp, pactul neobişnuit făcut de cei doi pentru a o 
salva pe llena... Toată această poveste, în care refuzase să 
creadă în urmă cu treizeci de ani, revenea acum într-o lumină cu 
totul nouă. 

Matt închise caietul şi se ridică cu greu. Simţea că se învârte 
totul cu el. Sticla de Latour era aproape pe terminate, însă nu 
reuşise să aline remuşcările şi regretele care-l chinuiau. 

Ce-i rămânea de făcut? Să termine de băut sticla, ca să-şi 
înece amarul în alcool? Iniţial îl tentă ideea, dar renunţă repede. 
Merse să-şi dea cu puţină apă pe faţă, apoi îşi puse paltonul şi 
ieşi afară în noapte. Vântul rece ca gheaţa îl trezi imediat. Elliott 
murise, nu se mai putea schimba nimic. Ceva totuşi mai putea 
face. 

Dar oare avea dreptul? 


Ajuns în parcare, renunţă la coupe şi luă SUV-ul firmei. Când 
ieşi pe poarta domeniului porni sistemul GPS şi introduse 
coordonatele unei adrese aflate în nordul Californiei. 

După care porni către munţi. 

Merse toată noaptea, pătrunzând tot mai adânc în ţinutul 
zăpezilor. Era încă iarnă, iar drumurile rămâneau alunecoase şi 
pierdute într-o ceaţă deasă. 

După ce trecu de Willow Creek rămase aproape fără benzină. 

leşi din încurcătură doar graţie proprietarului unei farmacii din 
partea locului, care acceptă să-i vândă un bidon de combustibil, 
la un preţ foarte piperat de altfel. Când ajunse la Weaverville, 
ceața se ridicase şi se vedea soarele ieşind de după culmile 
înzăpezite ale Trinity Alps. 

O luă pe drumul forestier şi peste puţină vreme opri în faţa 
căsuţei de lemn, pe care o mai vizitase în trecut împreună cu 
Tiffany. 

Auzind zgomotul maşinii, llena ieşise pe verandă. 

— Matty! exclamă ea, cuprinsă de nelinişte. 

EI îi făcu semn cu mâna, apoi se apropie şi o îmbrăţişă. 

De fiecare dată când dădea ochii cu llena resimțea un 
amestec de compasiune şi respect. Era cineva care se luptase 
toată viaţa, mai întâi pentru a-şi învinge handicapul, apoi pentru 
cauza în care credea. 

— Arăţi bine, remarcă el. 

— Tu însă ai o faţă de speriat! Ce-ai păţit? 

— Îți explic totul, dar aş vrea o cafea mai întâi. 

Intrară împreună în casă. Locuinţa era decorată cu gust, 
combinând lambriurile tradiţionale şi designul modern. Ferestre 
largi, şemineu, sistem informatic de ultimă generaţie: nu lipsea 
nimic pentru a face din acest loc un refugiu primitor şi 
confortabil. 

— Deci? întrebă llena în timp ce pornea cafetiera. Te-a dat 
nevasta afară din casă? 

— Nu încă, răspunse Matt, schiţând un zâmbet. 

O privi plin de afecţiune. In ciuda încercărilor grele prin care 
trecuse, llena răspândea încă un farmec deosebit. La Stanford, 
unde ţinea în continuare câteva cursuri, era una din vedetele 
campusului. In această pepinieră de minţi luminate şi premii 
Nobel, nu puţini se văzuseră trimişi destul de abrupt la plimbare 
după ce îşi încercaseră norocul cu diverse stratageme de 


seducţie. Matt ştia că după accident llena renunţase la orice 
urmă de viaţă amoroasă. La spital luptase ca să facă faţă unui 
număr impresionant de operaţii. În cadrul Greenpeace se 
luptase din toate puterile cu lobby-urile diverse şi cu guvernele. 
Dar iubirea nu o mai întâlnise niciodată... 

— E gata cafeaua, îi spuse ea, aşezând pe masă un platou cu 
două ceşti aburinde şi câţiva biscuiţi. 

O pisică cu părul lung şi mătăsos, apăru în încăpere, cerându- 
şi şi ea prima masă a zilei. 

llena o luă în braţe ca s-o mângâie. Se îndrepta deja spre 
bucătărie când Matt îi dezvălui foarte abrupt scopul vizitei: 

— A murit Elliott. 

Se lăsă o tăcere totală. llena dădu drumul persanei, care 
ateriza pe podea, mieunând nemulțumită. 

— Ţigările? întrebă ea, întorcându-se către Matt. 

— Da, cancer la plămâni. 

Dădu din cap, căzută pe gânduri. Figura îi rămăsese 
impasibilă, dar ochii îi luceau umezi. 

Plecă spre bucătărie, cu pisica pe urmele ei. 

Rămas singur, Matt oftă. Privirea i se pierdu înspre ghețarii 
care se scurgeau de pe munţi, asemenea unor râuri de lavă 
îngheţată. 

Un zgomot brusc de veselă spartă făcu să răsune toată casa. 
Se repezi în bucătărie, unde o găsi pe llena prăbuşită pe un 
scaun, cu capul în palme, dându-şi frâu liber durerii. Matt 
îngenunche lângă ea şi o strânse în braţe. 

— L-am iubit atât de mult, îi mărturisi ea dintr-o suflare, 
sprijinindu-se de umerii lui. 

— Şi eu la fel... 

Ridică spre el privirea înlăcrimată: 

— După tot ce ne-a făcut, n-am încetat să îl iubesc. 

— Şi încă nu ştii totul, murmură Matt. 

Se ridică în picioare şi scoase din buzunarul paltonului caietul. 

— Elliott mi-a lăsat asta înainte să moară, explică el în timp ce 
îi întindea preţiosul obiect. 

llena îl luă cu mâinile tremurând. 

— Cee? 

— Adevărul, spuse el, fără să mai adauge nimic. 

După care ieşi din casă şi se urcă în maşină. 


Bulversată, llena ieşi pe verandă, încercând să-l reţină. 

Dar Matt plecase deja. 

În ciuda vremii frumoase, aerul dimineţii era rece şi tăios. 
llena îşi puse un şal pe umeri şi se aşeză în balansoar. 

Deschise carnetul, recunoscu imediat scrisul lui Elliott şi simţi 
un pumnal în inimă. 

După ce citi primele rânduri înţelese că venise în fine 
momentul în care va afla răspunsul la întrebarea care o tortura 
de treizeci de ani. 

De ce m-ai părăsit? 


Matt se îndrepta spre San Francisco, conducând ca un 
automat. 

Era trist şi abătut. 

Confesiunea postumă a lui Elliott îi adusese o oarecare 
uşurare la început, care însă lăsase repede locul melancoliei, 
apoi deznădejdii. 

Această împăcare post-mortem îi lăsa o impresie de lucru 
neterminat. Fără s-o ştie, Matt era un adept al lui Epicur. Lucrul 
în care credea era viața. Ideea de a „muri frumos”, de a părăsi 
împăcat această lume, de a trage linia şi a obţine un rezultat 
pozitiv, toate astea nu-i spuneau nimic. 

Ar fi vrut să-şi poată face de cap din nou împreună cu Elliott. 
Să plece cu yachtul amândoi prin golf, să bea un pahar în 
cafenelele din portul vechi, să deguste un păstrăv la Francis, să 
hoinărească împreună prin pădurile din Sierra Nevada... 

Să trăiască. 

Dar astea erau vise. Elliott murise şi nici el nu mai avea prea 
mult. 

În candoarea lui îşi imaginase tot timpul că până la urmă 
lucrurile se vor aranja. Dar soarta voise altfel, iar anii se 
scurseseră unul după altul... 

Se făcuse trei după-amiaza. Pe măsură ce se apropia de oraş, 
şoseaua era tot mai aglomerată. Se opri într-o benzinărie ca să 
facă plinul şi să mănânce ceva. 


La baie îşi dădu de mai multe ori cu apă pe faţă, ca şi cum ar 
fi vrut să îndepărteze lehamitea şi bătrâneţea. Figura din 
oglindă era a unui om muncit de griji. li ghiorăiau maţele şi 
mintea îi era înceţoşată de oboseală şi deznădejde. 

Totuşi de unde această impresie că îi scapă ceva? De noaptea 
trecută îl sâcâia ceva, fără să ştie prea bine ce. | se părea că 
lucrurile nu se leagă până la capăt, deşi n-ar fi putut spune clar 
de ce. 

Comandă un sandviş, se aşeză la o masă şi urmări cu un aer 
absent trecerea maşinilor de-a lungul autostrăzii 101. 

Muşcă din sandvişul cu şuncă cu o poftă vinovată. De la 
ultimele analize, care scoseseră la iveală un nivel alarmant al 
colesterolului, soţia lui îi interzisese astfel de mâncăruri. 

Dar de data asta Tiffany nu era lângă el ca să îi dea peste 
degete. 

Între două înghiţituri avu totuşi grijă să scoată cutia cu pastile 
contra colesterolului, pe care o ţinea mereu în buzunarul hainei. 
Era aproape goală. Luă ultimul comprimat şi îl înghiţi cu o gură 
de cafea. 

Acest gest maşinal avu efectul unui declic. 

Îşi lăsă sandvişul şi cafeaua pe masă şi se repezi la maşină. 

Tocmai înţelesese ce îl frământa de mai multe ore. 

Tot citise şi recitise povestea lui Elliott. Se spunea negru pe 
alb că bătrânul cambodgian îi dăduse zece pastile. Insă Elliott 
făcuse numai nouă călătorii în timp! 

Zece pastile, nouă călătorii. 

Ce se întâmplase atunci cu cea de-a zecea pastilă? 


24 


Ultima pastilă 
Când ti se vor deschide în fată mai multe 
căi şi nu vei şti pe care să apuci, nu alege la 
întâmplare, ci aşază-te şi aşteaptă. Aşteaptă 
oricât e nevoie. Nu te mişca, nu spune nimic, 
ascultă-ți inima. Apoi, când o să-ți vorbească, 
ridică-te şi urmează-i sfatul. 
Susanna TAMARO 
2007 
Matt are 61 de ani 


Matt ajunse înapoi în oraş în mai puţin de jumătate de oră. 

O idee nu-i dădea pace. 

O idee cam nebunească, însă care îl ungea pe suflet. 

leşi pe Bulevardul Marina şi, ca în vremurile bune, parcă în 
faţa casei lui Elliott. Spera să dea peste Angie, însă nu părea să 
fie nimeni acasă. După ce sună şi bătu la uşă dădu ocol casei, 
sări gardul şi ajunse în grădină. Locul nu se schimbase aproape 
deloc. Bătrânul cedru de Alaska, mereu la datorie, îşi desfăşura 
coroana maiestuoasă şi mângâia cu frunzele pereţii de sticlă. 
Matt era aproape sigur că, spre deosebire de majoritatea 
caselor din jur, aceasta nu avea alarmă. Işi scoase haina, o 
înfăşură în jurul mâinii şi izbi cu putere fereastra bucătăriei. 
Geamul era gros, dar forţa fizică a lui Matt supravieţuise destul 
de bine trecerii anilor. După ce sticla se făcu ţândări îşi trecu 
mâna prin deschizătură şi deschise uşa din interior. 

Se strecură în casă şi vreme de mai bine de trei ore luă la 
scotocit ambele etaje, răscolind fiecare cameră, deschizând 
toate sertarele, cercetând fiecare dulap, ridicând cele câteva 
scânduri desprinse din duşumea, în speranţa că va pune mâna 
pe ultima pastilă. 

Dar n-o găsi. 

Se lăsase deja noaptea. Matt era pe punctul să plece acasă, 
când ochii îi căzură pe un cadru în care o fotografie a lui Elliott 
era înconjurată de mai multe poze cu Angie. 

Izbucni, dându-şi frâu liber mâniei şi dezamăgirii: 

— Ţi-ai bătut joc de noi, aşa-i? strigă el către portretul lui 
Elliott. 

Se certa cu el, ca şi cum ar fi fost de faţă. 


— Sunt numai gogoşi, aşa-i? Poveşti inventate ca să te 
justifici... 

Se apropie de fotografie şi îl ţintui cu privirea pe doctor: 

— N-a existat niciun cambodgian! Nicio pastilă! Nicio călătorie 
în timp! Delirai acum treizeci de ani şi ai continuat să delirezi 
până la moarte! 

Înciudat, apucă cadrul cu fotografia şi îl izbi de perete. 

— Nemernicule! 

Apoi, ajuns la capătul puterilor, se prăbuşi pe fotoliul de lângă 
birou. 

Îi luă ceva până reuşi să se calmeze cât de cât. 

Toată încăperea era cufundată în întuneric. 

Matt se ridică pentru a aprinde veioza aşezată pe un scrin din 
lemn lăcuit. Ridică portretul lui Elliott dintre cioburi şi îl aşeză pe 
o etajeră a bibliotecii. 

— Hai, nu te supăra! 

Biblioteca... 

Se apropie. Îşi aminti de ziua când venise aici pentru a 
introduce telegrama între paginile unui atlas. Rămas în picioare 
în faţa rafturilor, parcurse cu privirea titlurile până când dădu 
peste cel pe care-l căuta. Scoase vechiul atlas, suflă peste el ca 
să îndepărteze stratul fin de praf şi scutură volumul. 

Nu se-ntâmplă nimic. Apoi o ultimă intuiţie, un ultim gest care 
îi permitea să se agate în continuare de visul său îi fulgeră prin 
minte... 

Luă de pe birou un cuţit pentru corespondenţă şi îl strecură 
între copertă şi legătura din piele. Simţi că întâmpină rezistenţă, 
după care o bucată de plastic căzu cu zgomot pe parchet. 

O ridică, cu inima bătându-i nebuneşte. Era un minuscul 
săculeţ ermetic, pe care îl deschise imediat şi îi răsturnă 
conţinutul în palmă. 

Ţinea în mână o mică pastilă aurită... 

Încercă să nu se ambaleze prea tare, dar simţi că nu-şi mai 
încape în piele de bucurie. 

Ultima pastilă. 

Ultima călătorie... 


Ce rămânea de făcut? 


Ce avusese de gând Elliott când pusese deoparte această 
ultimă posibilitate de a reveni în trecut? Şi de ce alesese să o 
ascundă chiar în acest loc, în această ascunzătoare de care nu 
putea şti decât el, Matt? 

Se învârtea prin sufragerie, întorcând pe toate părţile aceste 
întrebări, când îi sună telefonul. 

Se uită la ecran: 

— llena? 

— Da, eu sunt, tocmai am terminat de citit... 

Avea o voce albă, în care se ghiceau teama şi emoția. 

— E o nebunie totul, Matty, trebuie neapărat să-mi zici mai 
multe. 

Matt nu ştiu ce să-i spună. Închise ochii. 

Sigur că Ilenei nu-i venea să creadă povestea lui Elliott! Cum 
să crezi aşa ceva? Cum ar putea ea să accepte acum această 
întâmplare cu totul neverosimilă când nu bănuise niciodată 
drama stranie care dăduse peste cap viaţa bărbatului pe care îl 
iubea. 

— Acum nu pot să-ţi spun nimic, răspunse într-un târziu Matt. 

— Ba da, ai să-mi spui! se enervă llena. Apari din senin ca să 
răscoleşti amintiri pe care mi-a luat treizeci de ani să le îngrop şi 
după aia pleci ca un infractor! 

— O să ţi-l aduc înapoi, llena. 

— Pe cine? 

— Pe Elliott. 

— Ai luat-o razna şi tu? A murit, Matt. A MURIT! 

— O să ţi-l aduc înapoi, repetă Matt. Ai cuvântul meu. 

— Nu mă mai chinui! strigă llena, după care închise. 

Matt îşi puse telefonul la loc în buzunar. Se aşeză în faţa 
peretelui de sticlă, bătut de o ploaie fină. Era calm şi hotărât. 
De-acum îi era foarte clar ce avea de făcut. 

Această ultimă pastilă îi era destinată. 


* 


Găsi în frigider o sticlă de apă minerală şi bău cu poftă, 
încercând literalmente să înghită mai uşor o pastilă amară. 

Gata. 

Nu mai putea să dea înapoi. 


Reveni în sufragerie, se aşeză în fotoliu şi îşi sui picioarele pe 
birou. 

Nu-i mai rămânea decât să aştepte. 

Dar oare ce urma? 

O indigestie? 

Crampe la stomac? 

Sau o întoarcere cu treizeci de ani în trecut...? 

Se puse pe aşteptat. 

Degeaba. 

Frustrat de lipsa oricărei reacţii, urcă la etaj, scotoci prin baie 
şi dădu peste o cutie cu somnifere. Luă două comprimate, 
cobori la loc în sufragerie şi se întinse pe canapea. 

Închise ochii, numără oi în minte, deschise ochii, se aşeză 
altfel, stinse lumina, o deschise iarăşi... 

— La naiba! exclamă el, sărind în picioare. 

Era prea agitat ca să poată adormi, aşa că îşi puse paltonul şi 
ieşi afară, sub o ploaie ca gheaţa. Ajunse în fugă la maşină şi se 
adăposti înăuntru. Demară în trombă, urcă pe Filmore şi ajunse 
pe Lombard Street. Era iarnă, trecut de miezul nopţii, iar străzile 
erau pustii. 

Tocmai ajunsese în partea cea mai de sus a Russian Hill - în 
locul de unde drumul începe să coboare spre North Beach printr- 
un şir de viraje strânse - când îl dobori brusc somnul. Deodată îl 
cuprinse o durere la ceafă, mintea i se înceţoşă şi simţi cum îi 
vâjâie sângele în cap. Işi pierdu cunoştinţa şi se prăbuşi pe 
volan, fără să mai aibă timp nici să oprească maşina. 

SUV-ul se izbi de trotuar, strivi două straturi de hortensii şi se 
opri într-un gard metalic. 


1977 


Când deschise ochii, era întins cu faţa în jos pe o pantă din 
Lombard Street. Întunericul era dens, iar ploaia şi ceața făceau 
atmosfera şi mai puţin prietenoasă. 

Ud fleaşcă, Matt se ridică cu greu. Oare cât stătuse aşa? Se 
uită la ceas, dar nu mai mergea. Căută cu privirea maşina - 
SUV-ul dispăruse. 


Mai sus, pe Hyde Street, firma luminoasă a unei farmacii 
pâlpâia în întuneric. Porni în fugă în acea direcţie. Locul era gol, 
cu excepţia unui asiatic care aranja cutii de suc pe un raft. Matt 
se apropie de standul cu reviste. Se repezi la un exemplar din 
Newsweek: pe copertă, Jimmy Carter arbora un surâs crispat. Pe 
marginea revistei se putea citi data apariţiei: 6 februarie 1977. 

Se năpusti afară din magazin. 

Până la urmă pastila avusese efect! Reuşise la rândul său să 
revină cu treizeci de ani în urmă! 

Dar ştia că durata acestor escale în timp era foarte scurtă. 
Avea la dispoziţie doar câteva minute pentru a-l găsi pe Elliott. 
Mai întâi se gândi să revină în cartierul de la marginea mării, dar 
aflase din caietul lui Elliott că în această perioadă era adesea de 
gardă noaptea. 

Ezită câteva clipe. 

Spitalul Lenox era la un kilometru şi ceva în linie dreaptă. Cu 
maşina nu era departe, însă pe jos lucrurile nu mai stăteau aşa 
bine. Se aşeză în mijlocul drumului încercând să oprească o 
maşină, însă nu se alese decât cu câteva înjurături şi câţiva litri 
de apă din băltoacele de pe drum. 

Aşa că îşi făcu curaj şi porni pe jos către spital. Urca şi cobora 
fără încetare străzile acestui oraş cu o topografie atât de aparte. 
Cu răsuflarea tăiată, se opri să-şi tragă sufletul în dreptul 
California Street. Aşteptând să-şi vină în fire, regretă amarnic că 
n-a urmat sfaturile lui Tiffany, care-l tot îndemna să facă jogging 
pentru a scăpa de cele zece kilograme în plus. Paltonul ajunsese 
ca o prelată îmbibată de apă, aşa că îl abandonă pe trotuar. 
Eliberat de o povară, îşi reluă goana prin ploaie. Mai bine să facă 
o criză cardiacă decât să abandoneze când mai avea aşa puţin! 

Aştepta această zi de aproape patruzeci de ani. Ziua în care 
va putea să îi salveze la rândul său viaţa lui Elliott. 

Într-un târziu zări pâlpâind în depărtare luminile de la 
urgenţe. Străbătu ultima sute de metri cu ultimele puteri şi 
deschise uşa spitalului ca şi cum l-ar fi alergat moartea din 
urmă. 

— Îlcautpedoctorulelliottcooper! mitralie el de cum intră pe 
uşă. 

— Poftim? îl întrebă nedumerită infirmiera de la recepţie. 

— Îl caut pe doctorul Elliott Cooper! repetă Matt într-un ritm 
normal. 


Amabilă - erau încă anii '70 - tânăra îi întinse un prosop ca să 
se şteargă, după care se uită pe orar. Când să deschidă gura ca 
să-i răspundă, i-o luă înainte un asistent: 

— Elliott e la cantină, îl informă el în timp ce muşca dintr-un 
baton de ciocolată. Dar acolo n-au voie... 

Matt se repezi de-a lungul holului; în timp ce asistentul de- 
abia mai apucă să-şi ducă până la capăt propoziţia: 

— ...decât angajaţii spitalului. 


Matt împinse cu putere uşa cantinei. Locul era pustiu, 
scufundat în semiîntuneric. Ceasul din perete arăta ora două 
dimineaţa, iar dintr-un radio aşezat în spatele tejghelei se auzea 
în surdină un concert al Ninei Simone. 

Matt înaintă printre rândurile de mese. În fundul sălii, sprijinit 
de perete şi cu picioarele întinse pe o banchetă, Elliott făcea 
însemnări pe marginea unor dosare medicale în timp ce fuma o 
ţigară. 

— Ce faci bătrâne, tot cu munca? 

Elliott tresări şi întoarse capul. Mai întâi nu îl recunoscu. Apoi 
încercă să facă abstracţie de riduri, de burtă şi de părul ceva 
mai rar. 

— Treizeci de ani lasă ceva urme, nu? observă Matt. 

— Matt, tu... tu eşti? se bâlbâi doctoral, ridicându-se încet în 
picioare. 

— In carne şi oase. 

După o scurtă ezitare, cei doi prieteni se strânseră în braţe. 

— Dumnezeule, de unde-ai apărut? 

— Din anul de graţie 2007. 

— Păi cum...? 

— Mai rămăsese o pastilă, îi explică Matt. 

— Deci ştii totul. 

— Da, ştiu totul. 

— Îmi pare atât de rău... 

— Stai liniştit... 

Cei doi stăteau faţă în faţă, emoţionaţi şi în acelaşi timp 
intimidati. 

— Cum îţi merge în 2007? întrebă Elliott, curios ca de fiecare 
dată să afle informaţii din viitor. 


— Îmbătrânesc, răspunse Matt schiţând un surâs, dar rău nu 
mi-e. 

— Suntem tot certaţi? 

Matt făcu o pauză, după care îl privi drept în ochi şi îi 
mărturisi: 

— Tu ai murit. 

Se lăsă tăcerea. Furtuna se înteţi, iar vocea plină de 
amărăciune a Ninei Simone fu acoperită de zgomotul ploii. 

Nereuşind să mai scoată niciun cuvânt, Elliott dădu din cap 
gânditor. 

Matt voia să mai spună ceva, dar deodată îi ţâşni sânge din 
nas şi fu scuturat de primele frisoane. 

— S-a terminat! strigă el, agăţându-se de Elliott. 

Cuprins de convulsii, Matt se îndoi din mijloc, ca şi cum ar fi 
fost străbătut de un curent electric. 

— Am venit să te salvez, mai spuse el cu greu. 

Tremura atât de tare încât Elliott îl ajută să se aşeze pe jos. 

— Şi cum ai de gând să procedezi? îl întrebă doctorul, 
îngenunchind lângă el. 

— Simplu, spuse Matt, luându-i ţigara de la gură şi stingând-o 
pe gresia de pe jos. 

Elliott îşi privi plin de îngrijorare prietenul. Gâtul îi înţepenise 
şi toate membrele erau scuturate de contracţii dezordonate. 

— Mai salvează şi alţii vieţi, nu doar ta, vezi? mai reuşi Matt 
să murmure, străduindu-se să schiţeze un zâmbet. 

— Dacă supraviețuiesc, ne vedem în 2007, îi propuse Elliott. 

— Păi să faci bine să supravieţuieşti, bătrâne. 

— Treizeci de ani, nu e de ici de colea, observă Elliott, luându- 
| de mână. 

— Stai liniştit: nici nu-ţi dai seama când trec. 

În câteva clipe începu să horcăie convulsiv. Ochii i se făcură 
ca sticla şi un spasm îi schimonosi faţa. Mai apucă să zică doar: 

— Prea repede chiar, trec mereu prea repede... 

După care dispăru. 


* 
Elliott se ridică în picioare, agitat la culme. Întoarcerea în 


viitor părea să fi fost mai dureroasă pentru Matt decât pentru 
dublul său. 


Oare ajunsese înapoi? Şi, dacă da, în ce stare? 

Ca de fiecare dată când îl frământa ceva, întinse mâna spre 
pachetul de ţigări şi îşi aprinse imediat una. Fără să mai ţină 
cont de ploaia torențială de afară, deschise fereastra şi privi 
fascinat diluviul care se revărsa din cer. 

Fumă pe îndelete această ţigară, savurând fiecare fum. 

Inţelesese foarte bine mesajul lui Matt. 

Privind în gol, hipnotizat de perdeaua de apă, se gândea 
neîncetat la riscurile pe care şi le asumase prietenul său în 
încercarea de a-l salva. 

— Hai că m-ai dat gata, bătrâne! spuse el cu voce joasă, 
sperând că vorbele sale vor ajunge cumva până la Matt. 

Strivi chiştocul de pervaz, aruncă la coş pachetul abia început 
şi părăsi cantina. 

Avea să fie ultima ţigară din viaţa lui. 


* 


2007 
Era trecut de două dimineaţa, însă în casa Ilenei lumina era 
încă aprinsă. 

Pe birou, între calculator şi o cană de ceai rece, caietul 
conţinând povestea lui Elliott era deschis la ultima pagină. 

Aşezată la birou, cu ochii umflaţi de la atâta plâns, llena 
aproape aţipise, când pisica persană adormită pe canapea se 
zbârli brusc şi scoase un mieunat agresiv, după care fugi sub 
comodă. 

Deodată toată casa fu scuturată ca de un cutremur, zidurile 
intrară în vibraţie, un bec se sparse şi o vază se făcu ţăndări de 
duşumea. 

llena tresări speriată. 

Se auzi un fel de muget surd, apoi un şuierat, iar caietul se 
evaporă sub ochii ei! 

Incet-încet vibraţiile se potoliră, pisica ieşi circumspectă din 
ascunzătoare şi scoase un mieunat plin de jale. 

Cât despre ea, llena rămăsese ca o stană de piatră, paralizată 
de emoție. In minte îi încolţea însă o speranţă nebunească: 


Dacă acest caiet nu mai exista, înseamnă că Elliott nu îl 
scrisese. 
lar dacă Elliott nu îl scrisese, înseamnă că... era în viaţă. 


Epilog 
Februarie 2007 


— Sunteţi bine? Alo, domnu’? 

Matt se trezi prăbuşit peste volanul SUV-ului. Lângă maşină 
erau doi poliţişti care băteau insistent în geam, îngrijoraţi de 
starea lui. 

Matt se îndreptă cu greu şi deschise portiera. 

— Chem o ambulanţă, hotărî unul dintre agenţi imediat ce 
dădu cu ochii de cămaşa pătată de sânge. 

Matt nu se simţea deloc bine. Capul îi vâjâia şi îşi simţea 
timpanele sparte. leşi din maşină punând o mână la ochi pentru 
a se feri de lumină. Avea încheieturile anchilozate, ca şi cum ar 
fi dormit câteva luni fără întrerupere. 

Poliţiştii îl sâcâiau cu întrebări. După ce derapase de pe 
rampa metalică, maşina se oprise în scările care se întindeau 
de-a lungul străzii celei mai înclinate din oraş. Matt îşi arătă 
actele, îşi recunoscu vina şi acceptă un test de alcoolemie, care 
se dovedi negativ. 

Odată îndeplinite aceste formalităţi, părăsi Lombard Street 
fără să mai aştepte sosirea ambulanţei. 

Furtuna din ajun lăsase locul unei dimineţi frumoase, cu vânt, 
dar şi cu mult soare. 

Buimac şi năuc, Matt ajunse şontăc-şontâc în cartierul de la 
marginea mării. În capul lui se amestecau toate. Nu mai era 
sigur de nimic. Oare călătoria în timp fusese un vis? Reuşise să-l 
salveze pe Elliott? 

După ce ajunse la casa acestuia începu să bată ca un 
descreierat cu pumnii în uşă. 

— Elliott, deschide! Deschide odată! 

Dar casa era goală. 

Timpul nu făcuse să dispară prietenia lor, însă după câte se 
pare nici prietenia lor nu putea face să dispară timpul. 

Extenuat şi deznădăjduit, Matt se aşeză pe bordura 
trotuarului, cu ochii în lacrimi. Rămase aşa, abătut, până când 
un taxi dădu colţul de pe Filmore şi se opri chiar în faţa lui. 

Din maşină cobori llena, plină de speranţă, dar Matt dădu din 
cap în semn de eşec. 

Nu-şi ţinuse cuvântul, nu reuşise să-l aducă înapoi pe Elliott. 


llena traversă strada şi făcu câţiva paşi înspre plajă. Golden 
Gate era la câţiva paşi, şi pentru prima oară în ultimii treizeci de 
ani îşi făcu curaj şi reuşi să îşi îndrepte privirea către acest pod 
blestemat, de pe care încercase odinioară să-şi pună capăt 
zilelor. 

Construcţia avea în continuare acea strălucire magnetică, 
care o făcea atât de fascinantă. 

Parcă vrăjită de lumina dimineţii, llena făcu câţiva paşi către 
mare. 

Pe mal, un om mergea de-a lungul valurilor. 

Când se întoarse, llena îl văzu la faţă şi simţi că i se strânge 
inima. 


Era acolo. 


Guillaume MUSSO 


VEI FI ACOLO? 


ISBN 


CU LIBRIS 


JI] 


242? 


45 


9 


? 7