Robert L Stevenson — Straniul Caz Al Doctorului Jekyll Si Al Domnului Hyde

rt Louis Stevenson 


Straniul caz al 
doctorului Jekyll 
și al domnului Hyde 


Robert Louis 
Stevenson 


Straniul caz al 
doctorului Jekyll și 
al domnului Hyde 


The Strange Case of Dr. Jekyll and Mr. 
Hyde 


1886 


Robert Louis (Balfour) Stevenson (n. 13 noiembrie 1850 în 
Edinburgh, Scoţia - d. 3 decembrie 1894 în Apia, Samoa) a 
fost poet și romancier scoţian, autor al unor jurnale de 
călătorie și reprezentant de seamă al neoromantismului în 
literatura engleză. 

Este cunoscut, în special, pentru cărţile Treasure Island 
(Insula comorii - trad. rom.) și The Strange Case of Dr. Jekyll 
and Mr. Hyde (Straniul caz al doctorului Jekyll si al domnului 
Hyde - trad. rom.) 


Literatura lui R.L. Stevenson 


Treasure Island (1883) Primul său mare succes, o poveste 
despre piraterie și comori îngropate, a fost adesea 
ecranizată. Inițial se numea The Sea-Cook. Faimosul 
personaj, Long John Silver, chiar a dat numele unui lanţ de 
restaurante . 

Prince Otto (1885) Cea de-a doua proză de mare întindere 
a lui Stevenson este un roman de acţiune plasat într-un stat 
germanic imaginar, Grunewald. 

The Black Arrow: A Tale of the Two Roses (1884) un roman 
cavalereasc din timpul Războiului celor Două Roze. 

The Strange Case of Dr. Jekyll and Mr. Hyde (1886), o 


povestire despre o personalitate dublă, care a constituit 
subiectul a numeroase filme. 

Kidnapped (1886) este un roman istoric despre încercarea 
unui tânăr, David Balfour, de a-și recupera moștenirea și 
despre alianţa sa cu Alan Breck în intrigile Iacobite din 
Scoţia. 

The Master of Ballantrae (18689), o capodoperă literară 
despre răzbunare plasată în Scoţia, America și India. 

The Wrong Box (1889); scrisă în colaborare cu Lloyd 
Osbourne. Un roman comic despre un sistem de asigurări pe 
viaţă în care toate beneficiile merg la ultimul supravieţuitor. 

The Wrecker (1892); scrisă în colaborare cu Lloyd 
Osbourne. 

Catriona (1893), cunoscută și ca David Balfour, este 
continuarea lui Kidnapped. 

The Ebb Tide (1894); scrisă în colaborare cu Lloyd 
Osbourne. 

Weir of Hermiston (1896). Lucrare neterminată la 
momentul morţii lui Stevenson, considerată ca deosebit de 
promițătoare. 

St. Ives: being the Adventures of a French Prisoner in 
England (1897). Lucrare neterminată la momentul morții lui 
Stevenson, a fost finalizată de către Arthur Quiller-Couch. 


Literatura lui R.L. Stevenson tradusă 
în limba română 


Comoara din insulă (în original, Treasure Island), În 
românește de Brunea-Fox, Editura Ion Creangă, București, 
1983; Editura Gramar, 2005; Editura Niculescu, 2005. 

Straniul caz al doctorului Jekyll si al domnului Hyde (în 
original, The Strange Case of Dr. Jekyll and Mr. Hyde), 
Editura Aramis, 2005; Editura Minerva, 2009. 


Poveste despre o anume ușă 


Domnul Utterson, avocatul, era un bărbat cu înfățișare 
aspră, neînduplecată, a cărui figură nicicând nu fusese 
luminată de un zâmbet. Era distant, zgârcit la vorbă și greoi 
în exprimare, reținut în a-și dezvălui sentimentele, slăbănog, 
înalt, neinteresant, mohorât, cu toate acestea, oarecum 
plăcut. La întâlnirile cu prietenii, când vinul se dovedea a-i fi 
pe plac, o licărire profund umană îi strălucea în priviri; ceva 
ce, într-adevăr, nu se regăsea niciodată în felul său de a 
vorbi, dar răzbătea, nu numai în astfel de semne tăcute ale 
chipului său, ci mai ales și mai pregnant în acţiunile sale. Era 
sever cu sine; bea gin, când era singur, pentru a-și înăbuși 
înclinarea ce-o avea către rodul viei. Cu toate că-i plăcea 
teatrul, nu mai pusese piciorul în vreunul de 20 de ani. Avea 
în schimb o toleranță recunoscută faţă de alţii; se minuna, 
uneori aproape cu invidie, de marele potenţial de energie 
consumată în nelegiuirile lor, și în toate cazurile grave era 
înclinat mai degrabă să ajute decât să condamne. 

„Înclin spre erezia lui Cain,” obișnuia să spună într-un mod 
oarecum nostim, „îl las pe fratele meu să se ducă dracului în 
felul său”. 

În felul acesta era menit să dea cea din urmă iertare 
respectabilă și cea din urmă influență bună în vieţile unor 
oameni, ce se duceau de râpă. Şi unor asemenea oameni, cât 
timp erau musafiri în locuinţa sa, niciodată nu le arăta vreo 
umbră de schimbare în modul său de a se comporta cu ei. 

Fără îndoială că o astfel de atitudine i se potrivea 
domnului Utterson, deoarece, în cel mai bun caz, era 
neostentativă, și chiar și amiciţia lui părea întemeiată pe 
aceiași atitudine creștină a înţelegerii. Este caracteristic 
pentru un om modest să-și accepte cercul de prietenii așa 
cum i-a fost dăruit de către soartă; și astfel se comporta și 
avocatul. Prietenii săi erau cei de același sânge cu el sau cei 
pe care îi cunoștea de foarte multă vreme; sentimentele lui, 
precum iedera, creșteau în timp, fără a presupune anumite 


calităţi ale persoanei căreia îi erau adresate. De aici, fără 
îndoială, și legătura ce-l unea de domnul Richard Enfield, 
ruda sa îndepărtată și cunoscutul om de lume. Pentru mulţi 
era greu de înţeles ce anume ar putea să vadă cei doi unul la 
celălalt sau ce subiect comun ar putea găsi. Cei care îi 
întâlniseră în plimbările lor povesteau că cei doi nu scoteau 
nicio vorbă, că păreau plictisiţi și că salutau cu vădită 
ușurare apariţia vreunui prieten. Cu toate acestea, cei doi 
bărbaţi preţuiau cel mai mult aceste hoinăreli, considerându- 
le bijuteria fiecărei săptămâni, și, nu numai că lăsau 
deoparte ocaziile de distracţie, dar rezistau chiar și 
apelurilor profesionale, tocmai pentru a se bucura 
neîntrerupt de această atracţie săptămânală. 

Într-una din aceste plimbări fără ţintă s-a întâmplat ca 
drumul lor să treacă printr-o stradă lăturalnică, dintr-un 
cartier aglomerat al Londrei. Strada era mică și oarecum 
liniștită, dar în zilele lucrătoare aici se desfășura o intensă 
activitate comercială. Se părea că toţi locuitorii ei o duceau 
bine și, în același timp, erau dornici de înavuţire, astfel că se 
întreceau afișând, cu dichis belșugul câștigurilor; fațadele 
prăvăliilor se înșiruiau de-a lungul străzii precum șirurile de 
precupeţe zâmbitoare, îmbiind trecătorii să se apropie. Chiar 
și duminica, zi în care-și ascundea farmecele mai izbitoare și 
zăcea aproape fără trecători, străduţa strălucea, în contrast 
cu vecinătatea-i posomorâtă, precum un foc în pădure; și cu 
obloanele-i proaspăt vopsite, cu alămurile-i bine lustruite și 
pretutindeni răspândita-i curăţenie și nota de voioșie, 
atrăgea și încântă imediat privirea trecătorului. 

La două uși depărtare de unul dintre colțuri, pe partea 
stângă, mergând spre est, șirul era întrerupt de intrarea într- 
o curte; și chiar în acel loc, o grămadă sinistră de zidărie își 
vâra acoperișul în stradă. Era o clădire cu două nivele; nu se 
zărea nicio fereastră, nimic altceva decât o ușă la catul de jos 
și fața oarbă a unui zid decolorat în partea de sus; și fiecare 
trăsătură dezvăluia semnele unei delăsari respingătoare și 
îndelungate. Ușa, neavând nici clopot, nici ciocănel, era arsă 
și murdară. Vagabonzii se aciuau pe lângă ea și-și aprindeau 


chibriturile frecându-le de tăbliile sale; copiii se jucau pe 
trepte, iar pe ornamentele-i sculptate, școlarul își încercase 
tăișul briceagului; și timp de aproape o generaţie nimeni nu 
se ivise pentru a-i alunga pe acei oaspeţi de pripas sau 
pentru a repara stricăciunile făcute de aceștia. 

Domnul Enfield și avocatul treceau de cealaltă parte a 
străduței, și când ajunseră în dreptul intrării, primul își înălță 
bastonul arătând într-acolo. 

— Ai remarcat vreodată ușa aceea? întrebă el, iar când 
însoţitorul său îi răspunse afirmativ, adăugă: Se leagă, în 
mintea mea, de o poveste foarte stranie. 

— Zău? spuse domnul Utterson, cu o ușoară schimbare a 
vocii. Și despre ce anume este vorba? 

— Păi, s-a întâmplat astfel... răspunse domnul Enfield. 
Veneam spre casa dintr-un loc, n-are importantă de unde 
anume, cam pe la ceasurile trei, într-o dimineaţă mohorâtă 
de iarnă; și drumul meu trecea printr-un cartier al orașului 
unde, efectiv, nu se vedeau nimic altceva decât felinarele. 
Stradă după strada cu toţi locuitorii ei dormind, - stradă 
după stradă, fiecare luminată ca pentru o procesiune și toate 
pustii precum o biserică - , până când, în cele din urmă, 
intrasem în aceea stare de spirit în care oricine ascultă și 
ascultă și începe să dorească din tot sufletul să apară un 
polițist. Dintr-odată văzui două siluete: una a unui bărbat 
scund care gonea orbește înspre est și, cealaltă, a unei fetiţe 
de vreo 8 sau 10 ani, care alerga cât de repede putea de-a 
lungul unei străzi perpendiculare. Ei bine, domnule, la colț 
cei doi s-au izbit unul de celălalt, după cum era de așteptat; 
după aceea însă, a urmat partea detestabilă: omul acela a 
călcat liniștit în picioare trupul copilei, de parcă n-ar fi fost 
nimic și a părăsit-o, apoi, trântită jos în stradă și ţipând... Nu 
pare mare lucru când ţi se povestește, dar priveliștea era 
îngrozitoare. Nu arăta a om; părea mai degrabă precum o 
forță neînduplecată, blestemată. Am scos un strigăt, am 
ţâșnit pe urmele lui, l-am înșfăcat de guler pe domnul cu 
pricina și l-am adus înapoi la locul unde deja se adunase un 
grup în jurul copilei care continua să ţipe. Bărbatul își păstra 


perfect sângele rece și nu opunea nicio rezistenţă; dar mi-a 
aruncat o privire atât de urâtă încât am simţit sudoarea 
curgându-mi pe piele. Cei care ieșiseră în stradă erau chiar 
familia fetei; în curând apăru și doctorul după care o 
trimiseseră. Ei bine, copilei nu i se întâmplase mare lucru - 
era mai mult speriată, după spusele doctorului; ai putea 
crede, că lucrurile s-au sfârșit aici. Dar era ceva ciudat. 
Domnul împricinat îmi provocase, de la prima vedere, un 
sentiment de repulsie. Același efect îl avu și asupra familiei 
copilei, ceea ce era normal. Dar ceea ce, în același timp, mi-a 
atras atenţia a fost doctorul. Avea chipul ridat și uscat, al 
doctorului fără vârstă și culoare; avea un puternic accent de 
Edinburgh, și era la fel de impresionat precum un cimpoi. Ei 
bine, domnule, a reacţionat și el la fel ca și ceilalți din grup: 
de câte ori privea spre ostaticul meu, îi vedeam chipul 
dezgustat pălind de dorinţa de a-l ucide. Ştiam ce anume are 
în minte, după cum și el știa ce gândesc eu; dar cum nu 
putea fi vorba să-l ucidem, am făcut și noi ce am considerat a 
fi cel mai bine: i-am spus individului că eram îndreptăţiţi și 
că am fi în stare să provocăm un asemenea scandal pentru 
cele întâmplate, încât să-i meargă vestea de la un capăt al 
Londrei la celălalt. În cazul în care avea prieteni sau se 
bucura de o oarecare încredere, aveam să facem totul ca să 
le piardă. Și în tot acest timp, în care îl atacam cuprinși de 
indignare, ne străduiam, pe cât puteam să ţinem departe de 
el femeile, care erau ca niște furii dezlănţuite. Niciodată nu 
am mai văzut un cerc de oameni cu chipuri atât de cuprinse 
de ură; bărbatul se afla în mijlocul nostru privindu-ne 
întunecat - speriat și el, aș putea spune - dar cu un aer 
semet, domnule, de parcă ar fi fost însuși Satana. 

„Dacă vreţi să faceţi din acest incident un capăt de ţară, 
spuse el, bineînţeles că eu nu pot face nimic. Orice 
gentelman dorește să evite o astfel de scenă. Spuneţi ce 
pretenţii aveţi.” 

Ei bine, am negociat până la 100 de livre pentru familia 
copilei. Arăta de parcă ar fi vrut să o șteargă, dar atitudinea 
noastră îl făcu să înțeleagă că, într-adevăr, poate da de 


bucluc și, în cele din urmă, am căzut de acord. Următorul 
pas era acela de a da banii; și unde crezi că ne-a dus? Chiar 
aici, la ușa de care îţi povestesc. A scos în grabă o cheie din 
buzunar, a intrat și a revenit degrabă cu 10 livre în aur, și, 
pentru diferența, cu un cec asupra Băncii Coutt, emis cu 
plata la purtător și semnat cu un nume pe care nu-l pot 
spune, cu toate că este unul dintre punctele uimitoare din 
această poveste, dar cel puţin era un nume foarte cunoscut și 
adesea tipărit. Sumă era cea stabilită; dar semnătura 
respectivă putea garanta pentru mai mult de atât în cazul în 
care ar fi fost autentică. Mi-am luat libertatea de a-i atrage 
atenţia domnului în cauză că întreaga afacere părea 
dubioasă și că, în mod obișnuit, un om nu intră, pur și 
simplu, la ora 4 dimineaţa, pe o ușă de pivniţă și să revină cu 
un cec semnat, de altă persoană, pentru 100 de livre. El însă 
a rămas destul de liniștit și a rânjit: 

„Nu vă faceţi griji, spuse el, voi sta cu dumneavoastră până 
la deschiderea băncii și voi încasa eu însumi cecul”. 

Acestea fiind spuse am pornit cu toţii, doctorul, tatăl 
copilei, împricinatul și eu și ne-am petrecut restul nopţii în 
locuinţa mea; iar dimineaţa, după ce am luat împreună micul 
dejun, ne-am dus in corpore la bancă. Eu însumi am 
prezentat cecul, spunându-mi că am toate motivele să cred 
că era o plastografie. Nici vorbă de așa ceva. Cecul era 
autentic. 

— Auzi, auzi! spuse domnul Utterson. 

— Văd că te miri și dumneata ca și mine (simţi și dumneata 
ceea ce am simţit și eu), spuse domnul Enfield. Da, este o 
poveste urâtă. Căci împricinatul meu nu era genul cu care 
cineva să-și dorească să aibă de-a face; un tip întru totul 
odios iar persoana care a emis cecul este o persoană decentă 
și, de asemenea, celebră, și, ceea ce înrăutățește situaţia, 
mai este și una dintre acele persoane care se ocupă cu 
acţiuni filantropice. Presupun că era vorba de un șantaj - om 
de treabă plătind, mai mult decât face, pentru vreo 
zburdălnicie din tinereţe... De aceea eu numesc acel loc, cu 
ușa pe care ţi-am arătat-o, Casa Șantajului. Cu toate că și 


asta este departe de a explica totul, după cum vezi, adăugă, 
căzând pe gânduri. 

Fu trezit din meditaţie de către domnul Utterson, care-l 
întrebă brusc: 

— Şi nu știi dacă cel care a emis cecul locuiește aici? 

— Într-un loc ca acesta? Cine-ar putea crede? Dar, din 
întâmplare, mi-am notat adresa: locuiește într-un scuar 
oarecare. 

— Și nu te-ai interesat niciodată ce-i cu locul, cu ușa? 
spuse domul Utterson. _ 

— Nu, domnule... ar fi penibil, fu răspunsul. Îmi face silă să 
iscodesc; prea e stilul judecății de apoi. Incepi punând o 
întrebare și parc-ai da drumul unei pietre. Tu șezi frumușel 
în vârful dealului, dar piatra s-a pornit la vale, prăvălind și 
alte pietre după ea și curând te trezești că l-a pocnit în cap 
pe vreun ins (ultimul lucru la care te-ai gândit) ce-și vedea de 
treabă în grădiniţă din spatele casei lui, iar toată familia sa 
trebuie să-și schimbe numele. Nu, domnule, eu am o regulă 
personală: cu cât am impresia că nu-i lucru curat, cu atât 
întreb mai putin. 

— E o regulă foarte bună, spuse avocatul. 

— Am cercetat totuși discret acel loc, continuă domnul 
Enfield. Mai că nici nu seamănă a casa locuită. Altă intrare 
nu există și pe aceea nu intră și nu iese nimeni decât - din 
când în când - gentelmanul din povestea mea. Sunt 3 
ferestre care dau spre curte la etajul 1; dedesubt niciuna; 
ferestrele stau mereu închise, dar sunt curate. Și apoi, este 
un coș din care, în general, iese fum - așa că cineva trebuie 
să locuiască acolo... și, cu toate astea, prea sigur nu-i; fiindcă 
e atâta îngrămădeală de case în jurul acelei curți, că-i greu 
să spui unde se termină una și unde începe alta. 

Cei doi își continuară câtva timp plimbarea în tăcere; la un 
moment dat domnul Utterson zise: 

— Enfield, este bună regulă aceea a dumitale. 

— Da, așa cred și eu, răspunse Enfield. 

— Dar cu toate astea, urmă avocatul, ceva tot aș vrea să 
te-ntreb, care-i numele acelui om care-a călcat copilă în 


picioare. 

— Hm, făcu domnul Enfield nu văd niciun rău dacă ţi-l 
spun. Se numea Hyde. 

— Așa, făcu domnul Utterson. Și cam cum arăta? 

— Nu e ușor de descris... E ceva curios cu înfățișarea lui; 
are ceva neplăcut - ceva care te face să-l detești. N-am văzut 
în viața mea un om care să-mi inspire o asemenea repulsie, și 
totuși nu prea știu de ce. Trebuie să aibă pe undeva o hibă, 
îţi dă o senzaţie puternică de anormal, deși n-aş putea indica 
un amănunt precis. E un om cu o înfățișare care iese din 
comun, și totuși n-aș putea numi nimic deosebit. Nu, 
domnule, este un lucru care mă depășește, nu sunt în stare 
să-l descriu. Și nu din lipsă de memorie, fiindcă pot afirma că 
în clipa asta îl văd limpede, parcă l-aș avea în faţa ochilor. 

Domnul Utterson mai merse iar o bucată de drum în tăcere 
și, după cum prea bine se vedea, sub povara unor gânduri. 

— Ești sigur c-a folosit o cheie? întrebă în cele din urmă. 

— Dragul meu! ... făcu Enfield, surprins din cale-afară. 

— Da, știu, spuse Utterson, știu că trebuie să pară ciudat. 
Fapt este că, dacă nu-ţi cer numele celuilalt, este pentru că 
deja îl știu. Vezi, Richard, povestea dumitale a ajuns la 
destinaţia cuvenită. Dacă n-ai fost exact pe alocuri, ar fi bine 
să precizezi acum. 

— Gândesc c-ar fi trebuit să mă previi, răspunse celălalt un 
pic cam înciudat. Dar am fost, vorba ceea, de o exactitate 
maximă. Individul avea o cheie; și ce este și mai și: o mai are 
și acum. L-am văzut de curând folosind-o, nu-i nicio 
săptămână de atunci. 

Domnul Utterson oftă adânc, dar nu scoase niciun cuvânt, 
și tânărul reluă: 

— Încă o învăţătură de minte că nu trebuie să sporovăiești. 
Mi-e rușine c-am fost o gură spartă. Promite-mi că nu vom 
mai pomeni niciodată de chestia asta. 

— Ţi-o promit din toată inima, fu răspunsul avocatului. 
Uite mâna mea, pentru confirmare, Richard. 


În căutarea domnului Hyde 


În seara aceea, domnul Utterson s-a înapoiat foarte 
posomorât în apartamentul său de burlac și s-a așezat la cină 
fără niciun chef. Obiceiul lui de duminică era ca, după ce 
termină masa, să se așeze lângă foc, cu vreo carte de 
rugăciuni pe masa lui de lectură, până ce orologiul bisericii 
vecine bătea miezul nopţii, când sobru și cu inima împăcată 
se ducea să se culce. Dar în această seară, de îndată ce masă 
fu strânsă, el luă o lumânare și se duse în biroul lui. Acolo 
deschise dulapul unde păstra sub cheie hârtiile importante, 
scoase din cel mai tainic compartiment al acestuia un 
document pe al cărui plic se găsea notat: „Testamentul 
doctorului Jekyll” și, cu fruntea înnegurată, se apucă să-i 
cerceteze cu luare-aminte conţinutul. Testamentul era 
olograf!, întrucât domnul Utterson, deși se ocupa de el acum, 
refuzase și cea mai mică participare la redactarea lui. Acest 
document prevedea nu numai ca în cazul decesului lui Henry 
Jekyll - doctor în medicină, doctor în chimie, doctor în științe 
morale, membru al Societăţii regale a oamenilor de știință 
etc. — toate bunurile sale urmau să treacă în mâinile 
„prietenului și binefăcătorului sau Edward Hyde”, ci și ca în 
caz de dispariţie sau absenţă inexplicabilă timp de „o 
perioadă care ar depăși 3 luni calendaristice”, numitul 
Edward Hyde avea să intre în toate drepturile numitului 
Henry Jekyll, fără nicio altă întârziere și neavând nicio 
sarcină sau obligaţie, decât aceea de a plăti sume 
neînsemnate către membrii gospodăriei doctorului. 

Acest document stătea de multă vreme ca un spin în 
mintea avocatului. Îl supăra și ca om al legii, dar și ca adept 
al părţilor sănătoase și normale ale vieţii, pentru care tot ce 
este arbitrar este lipsit de cuviinţă. lar până acum 
necunoașterea domnului Hyde îi sporise indignarea; acum, 
printr-o surprinzătoare schimbare, cunoașterea lui era cea 


1 Care este scris în întregime de mâna autorului și semnat de el însuși. 


care-l indigna în și mai mare măsură. Fusese destul de rău 
când numele acela nu era decât un nume, despre care el n- 
avea cum să afle mai mult. Cu atât mai rău era acum, când 
numele începuse să se acopere cu caracteristici detestabile 
și când din nestatornicele ceţuri, care de atâta vreme îi 
stânjeniseră vederea, răsărea presimţirea subită și lămurită 
a unei prezenţe demonice. 

„Gândeam că și-a pierdut minţile - își spuse punând la loc, 
în seif, hârtia revoltătoare - dar acum încep să mă tem că 
este pe cale să-și piardă onoarea.” 

Apoi stinse lumânarea, îmbrăcă o mantă largă și porni în 
direcţia Scuarului Cavendish, acea citadelă a medicinei, 
unde-și avea casa și-și primea foarte numeroșii pacienţi 
prietenul său, renumitul doctor Lanyon. 

„Dacă mă poate lămuri cineva, acela este doar Lanyon”, 
gândi el. 

Majordomul cel solemn îl cunoștea pe domnul Utterson și-l 
primi cu politeţea cuvenită; nu fu lăsat să aștepte, ci fu 
introdus direct în sufragerie, unde doctorul Lanyon ședea 
singur la un pahar cu vin. Acesta era un gentelman inimos, 
robust, îngrijit îmbrăcat și rumen la față cu o chică de păr 
albită prematur și o purtare exuberantă și hotărâtă. De cum 
dădu cu ochii de domnul Utterson, sări de pe scaun și-i ură 
bun venit, întinzându-i amândouă mâinile. Amabilitatea sa - 
așa-i era felul - părea oarecum teatrală, dar se întemeia pe 
sentimente sincere, căci cei doi erau vechi prieteni, vechi 
camarazi - și de școală, și de colegiu -, amândoi 
respectându-se temeinic atât pe ei înșiși, cât și unul pe 
celălalt, și, ceea ce nu totdeauna rezulta din cele de mai sus, 
bucurându-se fiecare din toată inima de tovărășia celuilalt. 

După ce schimbară câteva vorbe la întâmplare, avocatul 
aduse vorba despre subiectul care îl preocupa în chip atât de 
neplăcut: 

— Lanyon, bănuiesc că tu și cu mine trebuie să fim cei mai 
vechi prieteni ai lui Henry Jekyll? 

— Mi-ar plăcea să fim mai puţin vechi, chicoti doctorul 
Lanyon. Da, bănuiesc că noi suntem într-adevăr cei mai vechi 


prieteni ai lui. Şi ce-i cu asta? ... Acum îl văd foarte rar. 

— Zău? se miră Utterson. Credeam că pe voi doi vă leagă 
niște preocupări comune. 

— Ne-au legat, fu răspunsul. Dar de mai bine de 10 ani am 
început să-l găsesc prea fantezist pe Henry Jekyll. A pornit-o 
pe căi greșite, vreau să zic, pe căi mentale greșite, și, cu 
toate că îi păstrez, firește, un anume interes, vorba aceea: de 
dragul trecutului, îl văd și l-am văzut al naibii de puţin... 
Nişte bazaconii atât de neștiinţifice... l-ar fi înstrăinat chiar și 
pe Damon de Pythias’, adăugă doctorul, făcându-se dintr-o 
dată stacojiu la faţă. 

Această mică izbucnire de năduf îl ușură oarecum pe 
domnul Utterson. 

„Au avut vreun diferend într-o chestie științifică, doar 
atât...” - își spuse și, nefiind pasionat de vreo știință (în afară 
de aceea a transferurilor legale de proprietate), mai gândi: 
„Nu-i ceva mai grav decât atât!” Ii lăsă amicului său câteva 
clipe în care să-și redobândească stăpânirea de sine, apoi 
dădu glas întrebării pe care venise să i-o pună: 

— Ai dat vreodată peste un protejat al lui... de unul cu 
numele de Hyde? 

— Hyde? repetă Lanyon. Nu. N-am auzit niciodată de el... 
pe vremea când ne frecventam. 

La atâta se rezumau informaţiile ce le putuse lua cu el 
avocatul; întors, la patul său greoi și întunecat, el se tot 
frământă, până ce orele mici ale dimineţii începură a crește. 
Fu o noapte prea puţin odihnitoare pentru cugetul său trudit 
și asediat de întrebări, bâjbâind într-un întuneric desăvârșit. 

Clopotele bisericii din apropierea locuinței domnului 
Utterson bătuseră orele 6 când el încă mai scruta problema. 
Mai înainte îl afectase numai pe plan intelectual; dar acum îi 
era angajată, sau mai bine zis, îi era înrobită și închipuirea. 

Pe când zăcea în camera cu draperiile trase, frământându- 
se în bezna nopţii, povestea domnul Enfield i se desfășura pe 
dinaintea ochilor minţii, asemenea unui sul imprimat cu 


2 Legendă grecească ce simbolizează loialitatea și încrederea intr-o 
prietenie adevărată. 


imagini luminoase. Contemplă o zonă întinsă, cu felinare 
care luminau orașul nocturn; apoi silueta unui bărbat care 
pășea zorit; apoi silueta unui copil care se dusese să cheme 
medicul și alerga înapoi spre casă; iar apoi aceștia doi se 
ciocneau, și omul, asemenea unui forțe de neoprit, calcă în 
picioare copilul și trece înainte, fără să-i pese de tipetele 
sale. Sau vedea o încăpere într-o casa bogată, unde prietenul 
său dormea, visând și zâmbind viselor sale; și apoi ușa acelei 
încăperi se deschidea, perdelele patului erau smulse în 
lături, cel care dormea era strigat pe nume și - iată! — 
alături stătea unul care avea putere asupra-i și chiar la ora 
aceasta el trebuia să se scoale și să-i urmeze porunca. 

Personajul din cele două scene îl obsedă pe avocat toată 
noaptea; și dacă câteva clipe atipi, fu doar pentru a-l vedea 
lunecând, hoţește, prin case cufundate în somn sau înaintând 
și mai iute, tot mai iute, cu o iuţeală ameţitoare, prin vastele 
labirinturi ale metropolei iluminate, și la fiecare colț de 
stradă strivind în picioare o copilă și lăsând-o în urmă-i 
ţipând. Şi totuși, personajul n-avea chip după care să-l 
cunoască; nici măcar în visurile sale nu avea chip, nici măcar 
unul amăgitor, care să i se mistuie în faţa ochilor; și astfel 
ţâșni în mintea avocatului și crescu repede o ciudat de 
puternică, aproape nemăsurată, curiozitate să vadă cu ochii 
lui trăsăturile domnului Hyde cel real. De-ar putea doar o 
dată să dea cu ochii de el, gândea că s-ar limpezi misterul, 
sau poate chiar s-ar risipi, după cum se întâmplă de obicei cu 
lucrurile misterioase atunci când sunt cercetate temeinic. 
Poate că atunci ar apărea o explicaţie logică pentru strania 
preferinţă sau robie (numește-o cum vrei) a prietenului său și 
chiar pentru uluitoarea clauza din testamentul acestuia. Şi 
cel putin ar fi un chip ce merită să fie văzut - chipul unui om 
în ale cărui măruntaie nu se ascundea nicio urmă de milă, un 
chip care era de ajuns să se arate, pentru a stârni în sufletul 
unui om atât de puţin sensibil ca Enfield un stăruitor 
sentiment de aversiune. 

De atunci înainte, domnul Utterson începu să dea târcoale 
porţii din străduţa cu prăvălii. Dimineaţa, înainte de 


începerea orelor de lucru, la amiază, când negoţul era în toi, 
iar timpul preţios, noaptea, sub privirile înceţoșate ce le 
arunca luna peste oraș, sub toate luminile și la toate orele 
pustii sau aglomerate, avocatul putea fi găsit la postul ce-și 
alesese. 

„EI fiind cel ce se-ascunde, voi fi eu cel care caută.” 

Și în cele din urmă, răbdarea îi fu răsplătită. 


Era o noapte frumoasă, uscată; aerul geros; străzile 
lucioase ca podeaua unei săli de bal; felinarele, neclintite de 
vreo adiere de vânt, închipuiau, din lumini și umbre, desene 
simetrice. Pe la ora 10, când prăvăliile s-au închis, strada 
rămase pustie și liniștită, în ciuda faptului că se auzea 
mugetul surd al Londrei, ce-o învăluia din toate părțile. 
Zgomote mici străbăteau până departe; zgomote menajere, 
de prin case, se auzeau lămurit, de fiecare parte a drumului; 
și zvonul apropierii oricărui trecător se deslușea cu mult 
timp înaintea apariţiei sale. Domnul Utterson stătea de 
câteva minute la postul lui, când își dădu seama de 
apropierea unor pași ciudati, ușori. În cursul patrulărilor sale 
nocturne se obișnuise demult cu modul bizar în care, din 
vastul murmur și vuiet al orașului, se desprindea limpede 
bocănitul pașilor unui singur om, încă foarte îndepărtat. 
Totuși niciodată nu-i atrăsese atenţia atât de puternic și de 
hotărât, și, cu o zdravănă și superstițioasă presimţire a 
reușitei, avocatul se retrase în gangul curții. 

Pașii se apropiară repede și se amplificară brusc, când 
ajunseră în dreptul străzii. Avocatul, privind de sub bolta 
gangului, putu curând să vadă cu ce fel de ins avea de-a face. 
Era mărunt de stat și îmbrăcat normal; iar înfățișarea lui, 
chiar de la distanţa aceasta, fără să știe de ce, îi displăcu 
puternic domnului Utterson. 

Necunoscutul se îndreptă direct spre poartă, traversând 
strada și totodată scoase o cheie din buzunar, ca unul care se 
apropie de casă... Domnul Utterson înaintă și-l atinse pe 
umăr când trecu pe lângă el: 

— Domnul Hyde, cred? 


Domnul Hyde dădu înapoi și i se auzi, ca un șuier, 
răsuflarea tăiată. Dar spaima îi fu doar de o clipă; și, deși nu- 
l privi în faţă pe avocat, îi răspunse destul de rece: 

— Acesta mi-e numele. Ce doriţi? 

— Vă văd intrând, replică avocatul. Sunt un vechi prieten 
al doctorului Jekyll: domnul Utterson din Gaunt Street... 
trebuie să fi auzit dumneavoastră de numele meu... și cum v- 
am văzut tocmai pe când intenţionam să intru, m-am gândit 
că poate mi-aţi da drumul și mie înăuntru. 

— N-o să-l găsiţi pe doctorul Jekyll, este plecat, răspunse 
domnul Hyde, vârând cheia în broască. Apoi, tot fără a ridica 
privirea, întrebă brusc: De unde mă cunoașteţi? 

— Dar dumneavoastră, ocoli domnul Utterson întrebarea, 
vreţi să-mi faceţi o favoare? 

— Cu plăcere, spuse celălalt. Ce anume? 

— Vreţi să mă lăsaţi să vă văd faţa? întrebă avocatul. 

Domnul Hyde păru să ezite; apoi, ca la un gând subit, își 
întoarse faţa cu un aer de sfidare; și cei doi se priviră ţintă 
câteva clipe. 

— În felul acesta, o sa te recunosc data viitoare. S-ar putea 
să fie de folos. 

— Da, răspunse domnul Hyde; nu e rău că ne-am întâlnit; 
și, apropo, ar trebui să aveţi adresa mea. Și indică un număr 
de stradă în Soho. 

„Doamne, Dumnezeule! își zise Utterson. Să se fi gândit și 
dânsul la testament?” Firește, își păstra pentru sine 
gândurile și mârâi doar ceva în semn că luase nota de 
adresă. 

— Şi acum, de unde mă cunoașteţi? întrebă celălalt. 

— După o descriere, fu răspunsul. 

— A cui descriere? 

— Avem prieteni comuni, spuse domnul Utterson. 

— Prieteni comuni? repetă Hyde, cu o voce tăioasă. Cine-s 
aceia? 

— Jekyll, de exemplu, spuse avocatul. 

— El nu v-ar fi spus niciodată, strigă domnul Hyde, într-o 
izbucnire de mânie. N-aș fi crezut că o să minţiţi. 


— Ei, haide! spuse domnul Utterson. Nu se cuvine să 
vorbiţi așa. 

Dintr-un rânjet tumultos, celălalt izbucni într-un hohot 
sălbatic de râs, cu o iuțeală extraordinară, în clipa 
următoare, descuie ușa și dispăru înăuntrul casei. 

După ce-l părăsise domnul Hyde, avocatul rămase câtva 
timp locului, cuprins de îngrijorare. Apoi prinse a sui încet 
strada, oprindu-se cam la un pas, doi și ducând mâna la 
frunte, ca un om năucit. Problema pe care-o răsucea el astfel 
în timp ce mergea intra în categoria celor ce rar se rezolva. 
Domnul Hyde era palid și avea statura unui pitic, dădea o 
impresie de diformitate, fără a vădi vreo anomalie căreia să i 
se fi putut spune într-un anume fel, avea un surâs 
dezagreabil; se purtase faţă de avocat cu un amestec brutal 
de sfială și cutezanţă și vorbea cu o voce răgușită, șoptită, 
oarecum spartă; toate aparențele erau puncte împotriva sa, 
deși toate laolaltă nu puteau explica dezgustul, aversiunea și 
teama nemaisimţită vreodată cu care-l privea domnul 
Utterson. 

„Trebuie să fie altceva, își spuse el uluit. Mai este cu 
siguranţă ceva, de i-aș putea găsi un nume! ... Doamne, iartă- 
mă, omul ăsta mai că nu pare o ființă omenească! Are ceva 
de troglodit... ăsta să fie cuvântul? Ori s-ar putea să fie 
vechea poveste cu doctorul Fell? Sau este numai iradierea 
unui suflet abominabil, care străbate astfel prin învelișul său 
de lut și-l metamorfozează? Aste e, cred; pentru că, vai, 
bietul meu vechi prieten Henry Jekyll, dacă am citit cândva, 
pe un obraz semnătura Satanei, pe obrazului noului tău 
prieten am citit-o.” 

După colțul străduţei se ridicau, alcătuind un scuar, niște 
case vechi, arătoase cu apartamente sau camere, închiriate, 
unor oameni de toate felurile și condiţiile: gravori de hărţi, 
arhitecţi, avocaţi dubioși sau agenţi ai unor întreprinderi 
obscure. 

Una dintre case, a doua după colţ, era încă ocupată în 
întregime, și la poarta acesteia ce afișa un aer falnic de 
bogăţie și confort - deși acum cufundată în întuneric, cu 


excepţia ferestruicii în formă de evantai ce o domina -, 
domnul Utterson se opri și bătu. Un servitor bine îmbrăcat, 
destul de vârstnic, deschise. 

— E acasă doctorul Jekyll, Poole? întrebă avocatul. 

— Să văd, domnule Utterson, spuse Poole, introducând 
vizitatorul într-o sală vastă, confortabilă, cu plafonul jos, 
pardosită cu lespezi de piatră, încălzită în maniera unei case 
de ţară, de flăcările strălucitoare ale unui cămin mare și 
mobilată cu dulapuri preţioase de stejar. Vreţi să așteptați 
aici, lângă foc, domnule? Sau să vă aduc o lumină în 
sufragerie? 

— Aici, mulțumesc, spuse avocatul, apropiindu-se și 
rezemându-se de policioara înaltă a căminului. 

Această sală, în care rămase acum singur, era o fantezie 
favorită de-a prietenului său, doctorul; și însuși Utterson 
obișnuia să spună despre ea că era cea mai plăcută încăpere 
din Londra. Dar în seara asta îl copleșea urâtul - chipul lui 
Hyde îi apăsă greu amintirea -, simţea, ceea ce lui rar i se 
întâmpla, o scârbă și un dezgust față de viaţa; și în această 
dispoziție mohorâtă i se părea că citește o ameninţare în 
pâlpâitul flăcărilor, pe luciul dulapurilor și în jocul agitat al 
umbrelor pe plafon. Se rușină de ușurarea ce-o simţi când se 
înapoie curând Poole, pentru a-l vesti că doctorul Jekyll nu 
era acasă. 

— Poole, l-am văzut pe domnul Hyde intrând prin vechea 
poartă a sălii de disecţie, spuse vizitatorul. E normal asta, 
când doctorul Jekyll nu e acasă? 

— Foarte normal, domnule, răspunse slujitorul. Domnul 
Hyde are o cheie. 

— Poole, stăpânul dumitale pare să acorde multă încredere 
acestui tânăr, conchise visător avocatul. 

— Da, domnule, chiar așa, spuse Poole. Toţi avem poruncă 
să-i dăm ascultare. 

— Oare l-am întâlnit vreodată pe domnul Hyde? întrebă 
Utterson. 

— O, nu, domnule. Dumnealui nu ia niciodată masa la noi, 
răspunse Poole, care conducea gospodăria doctorului. De 


fapt, rareori îl vedem în partea asta a casei; vine și pleacă 
mai mult prin laborator. 

— Ei, noapte bună, Poole. 

— Noapte bună, domnule Utterson. 

Și avocatul porni spre casă cu inima foarte grea. 

„Bietul Henry Jekyll - își spuse - părerea mea e că s-a 
împotmolit rău. A fost un zvăpăiat în tinereţe - e mult de- 
atunci, desigur, dar legea divină nu cunoaște reguli și liniște. 
Da, asta trebuie să fie: stafia vreunui păcat vechi, cancerul 
vreunei rușini ascunse; pedeapsa care vine, pede claudo’, ani 
mulți după ce amintirea a uitat, iar iubirea de sine a iertat 
greșeala.” 

Și avocatul, înspăimântat de acest gând, medita cu 
anxietate, câtva timp, la propriul său trecut, dibuind prin 
toate ungherele amintirii, de nu cumva vreo umbră de vechi 
păcat avea să țâșnească la lumină. Trecutul lui era destul de 
nevinovat; puţini oameni își puteau citi filele vieţii cu mai 
puţină teamă, totuși fu umilit din cale-afară de toate răutăţile 
pe care le făcuse și iarăși înălţat la o sobră și temătoare 
gratitudine, când se gândi la cele multe pe care fusese cât 
pe-aci să le făptuiască și totuși le evitase. Și apoi, 
întorcându-se la subiectul său de mai înainte, întrevăzu o 
scânteie de nădejde. 

„Domnișorul ăsta, Hyde, de-ar fi cercetat, gândi el, trebuie 
să aibă niște taine ale lui, negre după cum îi e înfățișarea - 
taine faţă de care și cele mai rele ale bietului Jekyll ar fi ca 
niște raze de soare. Lucrurile nu pot continua așa. Mă înfior 
când mă gândesc la creatura asta strecurându-se ca un hoţ 
până la căpătâiul lui Henry; bietul Henry - ce trezire! Și ce 
primejdie în situaţia asta, căci dacă acest Hyde bănuiește 
existenţa testamentului, s-ar putea să devină nerăbdător a 
moșteni... Da, trebuie să pun umărul la roată - numai de m- 
ar lăsa Jekyll”. 

Incă o dată, în mintea avocatului apărură limpede ca 
lumina zilei ciudatele clauze ale testamentului. 


3 Lb. latină, cu aproximaţie: după faptă și răsplată. 


Domnul Jekyll nu se simte în largul său 


Două săptămâni mai târziu, datorită unui noroc 
nemaipomenit, doctorul dădu una dintre plăcutele sale mese 
la vreo 5, 6 prieteni apropiaţi, toți bărbaţi inteligenţi, 
respectabili și toţi preţuind un vin bun; domnul Utterson făcu 
în așa fel încât să rămână la urmă după ce plecaseră ceilalţi. 
Acesta nu era un obicei nou, ci unul care se petrecuse de 
nenumărate ori. Atunci când Utterson era agreat, era agreat 
din plin. Gazdelor le plăcea să-l reţină pe avocatul sobru 
atunci când cei cu inima ușoară și cu limba dezlegată erau 
gata să plece; le plăcea să mai șadă puţin în tovărășia sa 
discretă - ca un exercițiu pentru singurătate, să-și potolească 
sufletele în tăcerea bogată a acestui om, după risipă și 
tensiunea veseliei. Doctorul Jekyll nu făcea excepţie de la 
această regulă: și cum ședea acum de cealaltă parte a focului 
- un bărbat de cincizeci de ani impozant, bine făcut, cu faţa 
netedă, poate cu o expresie bine ascunsă, dar cu toate 
semnele priceperii și bunătăţii - se putea vedea după 
atitudinea lui că nutrea pentru domnul Utterson o amiciţie 
sinceră și caldă. 

— Am vrut să-ţi vorbesc, Jekyll, începu oaspetele. Ştii, 
testamentul acela al tău? 

Un observator atent ar fi priceput că atinsese un subiect 
foarte neplăcut; deși doctorul îl primi cu voie bună. 

— Bietul meu Utterson, zise, ce ghinion, să ai un client ca 
mine! N-am văzut în viaţa mea un om atât de dezolat cum ai 
fost tu de testamentul meu, afară doar de încuiatul ăla 
pedant de Lanyon faţă de ceea ce numea el „ereziile mele 
științifice”. A, da, știu că este un tip de treabă - degeaba te 
încrunțţi -, un tip excelent și mereu îmi propun să-l văd mai 
des, dar cu toate astea tot un pedant încuiat este, un 
meticulos ignorant și gălăgios. Niciodată nu m-a dezamăgit 
cineva mai mult ca Lanyon. 

— Ştii că n-am fost niciodată de acord, își urmă vorba 
Utterson, desconsiderând fără cruţare noul subiect. 


— Cu testamentul meu? Da, desigur, știu asta, spuse 
doctorul, niţel cam tăios. Mi-ai spus-o. 

— Da, și ţi-o spun din nou, continuă avocatul. Am aflat ceva 
despre tânărul Hyde. 

Faţa largă și demnă a doctorului Jekyll păli, cu buze cu tot, 
și ochii i se întunecă. 

— Nu vreau să aud mai mult, spuse. E o problemă pe care 
credeam că ne-am înţeles s-o abandonăm. 

— Ceea ce am aflat e dezgustător, spuse Utterson. 

— Nu poate schimba nimic. Nu înţelegi situaţia mea, 
ripostă doctorul, cu un fel de incoerenţă în gesturi. Sunt într- 
o situaţie penibilă, Utterson, și foarte ciudată. Este una 
dintre acele împrejurări ce nu pot fi drese cu vorba. 

— Jekyll, zise Utterson, mă cunoşti, sunt un om de 
încredere.  Deschide-ţi sufletul cu toată încrederea, 
eliberează-l de greutatea ce-l apasă. Sunt sigur că te pot 
scoate din impas. 

— Bunul meu Utterson, spuse doctorul, îmi dovedești 
marea ta bunătate și nu pot găsi cuvinte prin care să-ţi 
mulțumesc. M-aș încrede în tine înaintea oricui pe lume, 
înaintea oricui în afară de mine însumi, de-aș putea alege, 
dar, într-adevăr, nu este ce-ţi imaginezi; nu e chiar atât de 
rău și doar ca să-ţi liniștesc inima ta bună îţi voi spune un 
singur lucru: oricând aș dori-o, mă pot descotorosi de Hyde, 
îti dau cuvântul meu că-i așa și-ţi mulţumesc încă o dată. Şi- 
am să mai adaug, Utterson, un cuvinţel, pe care sunt convins 
că-l vei înţelege; aceasta-i o chestiune personală și te implor 
s-o lași de-o parte. 

Utterson reflectă un timp privind către flăcările căminului. 

— Nu mă îndoiesc că ai perfectă dreptate, spuse în cele 
din urmă, sculându-se în picioare. 

— Ei, dar cum tot am atins această problemă, sper că 
pentru ultima oară, urmă doctorul, este un punct pe care aș 
dori să-l înţelegi: nutresc într-adevăr un mare interes pentru 
domnul Hyde. Știu că l-ai văzut - mi-a spus-o - și mă tem c-a 
fost necuviincios. Eu însă - ţi-o repet - nutresc în mod sincer 
un mare, un foarte mare interes față de acest tânăr; și dacă 


dispar, Utterson, doresc să-mi promiţi că vei avea răbdare cu 
el și că-l vei face să intre în drepturile lui. Cred că ai face-o 
dacă ai ști tot; și mi s-ar lua o povară de pe suflet dacă mi-ai 
promite. 

— Nu pot să susţin c-o să-l agreez vreodată, spuse 
avocatul. 

— Nu asta-ţi cer, pleda Jekyll, punându-și mâna pe braţul 
celuilalt. Cer doar dreptate. ți cer doar să-l ajuţi de dragul 
meu, când nu voi mai fi. 

Utterson scoase cu greu un suspin ce nu se lăsă stăpânit. 

— Bine, spuse, îţi promit. 


Cazul uciderii domnului Carew 


Aproape un an mai târziu, în luna octombrie în data de 
18... Londra fu zguduită de o crimă săvârșită cu o 
nemaiîntâlnită ferocitate și apărând încă și mai însemnată 
prin înalta poziție socială a victimei. Amănuntele erau puţine 
și uluitoare. O slujnică, ce locuia singură într-o casă nu 
departe de râu, suise să se culce în odăiţa ei de la mansarda 
pe la ora 11 noaptea. Cu toate că, mai târziu, se lăsase ceața 
peste oraș, în prima parte a nopţii nu era un nor pe cer, și 
strada spre care dădea fereastra fetei era scăldată de lumina 
lunii pline. Se pare că fata avea o fire oarecum romantică, 
căci se așezase pe laviţă aflată chiar sub fereastră și căzuse 
într-o adâncă visare. 

Niciodată (obișnuia ea să spună cu lacrimile șiroindu-i pe 
obraji), niciodată nu se simţise mai împăcată cu toţi oamenii 
și nu gândise mai frumos despre lume. 

Și, cum şedea așa, văzu un domn în vârstă cu o înfățișare 
plăcută și cu părul alb, apropiindu-se de-a lungul străzii, și, 
un alt domn, foarte scund, căruia la început îi dădu mai 
puţină atenţie înaintând în întâmpinarea lui. Când cei doi 
ajunseră destul de aproape pentru a-și putea vorbi (ceea ce 
se întâmpla chiar sub ochii fetei), domnul mai vârstnic făcu o 
plecăciune și i se adresă celuilalt cu un fel de politeţe 
încântătoare. Nu s-ar fi zis că motivul acostării era de mare 
importanţă; de fapt, după gestul cu care domnul arătă într-o 
anumită direcţie, se părea că doar întreba despre un anume 
drum, dar, în timp ce vorbea, faţa îi era luminată de luna, și 
fetei îi plăcu s-o privească; părea să exprime o fire atât de 
nevinovată și de bună, ca din alte vremuri, dar și cu un 
amestec de superioritate, parcă izvorând dintr-o întemeiată 
mulțumire de sine. Îndată îi căzu privirea asupra celuilalt și 
fu surprinsă să-l recunoască pe un anume domn Hyde, care-l 
vizitase o dată pe stăpânul ei și care-i inspirase un fel de silă. 
Avea în mână un baston solid, cu care se juca, dar nu 
răspundea o vorbuliță și părea să asculte cu o nerăbdare 


abia stăpânită. Și-apoi, dintr-o dată, izbucni într-o mânie 
aprinsă: bătea din picior, agita bastonul și - după cum 
descria fata scena - se purta ca un om ieșit din minți. 
Domnul cel bătrân se dădu un pas înapoi, cu aerul cuiva 
foarte surprins și niţeluș jignit, și atunci domnul Hyde își ieși 
de tot din țâțâni și, izbindu-l cu bastonul, îl dobori la pământ. 
Iar în clipa următoare, cu o furie de maimuţă, se porni a-și 
călca victimă în picioare, abătând asupra-i o grindină de 
lovituri, sub care se auzeau oasele zdrobindu-se... Îngrozită 
de ce vedea și auzea, fata leșină. 

Era ora 2 din noapte când își reveni și chemă poliţia. 
Ucigașul dispăruse de mult; însă victima zăcea într-adevăr în 
mijlocul drumului, incredibil de zdrobită. 

Bastonul cu care se săvârșise fapta, deși era dintr-un lemn 
rar, foarte tare și greu, se frânsese la mijloc sub forța acestei 
cruzimi fără sens, iar una dintre jumătăţile, rupte, se 
rostogolise până la rigolă de scurgere din apropiere; 
cealaltă, fără îndoială, fusese luată cu sine de către ucigaș. 
Asupra victimei se găsiseră o pungă cu bani și un ceas de 
aur, dar niciun fel de acte sau hârtii, în afara unui plic sigilat 
și timbrat, ce era probabil pe cale să fie dus la poștă și care 
purta numele și adresa domnului Utterson. 

Plicul îi fu adus avocatului în dimineaţa următoare, mai 
înainte ca el să fi coborât din pat; și, înainte de a-l vedea, 
când i se comunicară împrejurările, el își mușcă buzele și luă 
o înfățișare gravă. 

— Nu voi spune nimic până ce nu văd cadavrul... zise. Asta 
poate fi ceva foarte serios. Aveţi bunătatea să așteptați până 
mă îmbrac. 

Și, cu aceeași faţă gravă, își înghiţi zorit micul dejun și luă 
trăsură spre secţia de poliţie unde fusese transportat 
cadavrul; de cum intră în camera unde acesta se găsea 
depus, avocatul clătină din cap afirmativ. 

— Da, zise, îl recunosc. Regret că trebuie să declar dar 
este trupul neînsufleţit al domnului Danvers Carew. 

— Doamne, Dumnezeule! exclamă ofițerul de serviciu. E 
posibil? Iar în clipa următoare, privirea i se aprinse de 


ambiţie profesională. Cazul ăsta o să facă mare vâlvă, spuse. 
Poate ne puteţi ajuta dumneavoastră să punem mâna pe 
individ. 

Și descrise pe scurt ce văzuse fata, arătând și bastonul 
frânt. 

De cum auzise numele de Hyde, domnul Utterson tresărise 
îngrozit; când i se mai înfăţișă și bastonul, nu se mai putu 
îndoi; așa frânt și distrus cum era, îl recunoscu ca fiind acela 
pe care-l dăruise el însuși lui Henry Jekyll cu mulţi ani în 
urmă. 

— Acest domn Hyde este o persoană mică de statură? 
întrebă. 

— De statură neobișnuit de scundă și cu o faţă foarte 
răutăcioasă... Așa l-a descris fata, spuse polițistul. 

Domnul Utterson rămase pe gânduri, apoi își înălţă capul: 

— Dacă vreţi să mă însoţiţi, urcaţi-vă în trăsura mea. Cred 
că vă pot duce la casa lui. 

Se făcuse între timp aproape ora 9 dimineaţa și se lăsă 
întâia ceaţă de toamnă. Un imens zăbranic cafeniu cuprindea 
cerul, dar vântul bătea necontenit și punea pe fugă ceţurile 
năvălitoare astfel încât, pe când trăsura înainta agale din 
stradă în stradă, domnul Utterson își plimbă ochii peste un 
număr uluitor de trepte și tonuri de penumbră: aici domnea 
întunericul adânc de seară, luminat ca de o stranie vâlvătaie; 
colo, pentru o clipă, ceața se spărgea pe de-a-ntregul și o 
rază rătăcită de soare străpungea vârtejurile de abur. 
Sinistrul cartier Soho, înfăţisându-i-se în aceste apariţii 
schimbătoare cu străzile noroioase și trecătorii săi dubioși, 
jerpeliţi, cu felinarele lui care nu se stinseseră deloc sau 
fuseseră aprinse din nou pentru a combate această funerară 
invazie a beznei, părea în ochii avocatului asemenea unui 
oraș născut dintr-un coșmar. În plus, gândurile ce i se 
perindau prin minte aveau coloritul cel mai întunecat și, 
când își aruncă privirea spre însoţitorul său din trăsură, era 
conștient de faptul că acesta părea că-i atins de o umbră a 
acelei terori față de lege și de reprezentanţii legii, ce-i poate 
asalta uneori pe oamenii cei mai cinstiţi. 


Când opri trăsura la adresa indicată, ceața se ridică puţin 
și-i arătă o stradă murdară, o cârciumă instalată cu un lux 
trivial, un prăpădit de „birt franțuzesc”, o dugheană în care 
se vindeau cu bucata mărunţișuri ieftine și zarzavaturi 
veștede, o droaie de copii zdrenţăroși, chirciţi pe lângă 
praguri și multe femei, de diferite naţionalităţi, ieșind cu 
cheia în mâna să-și ofere păhăruţul de dimineaţă; iar în clipa 
următoare ceața se lăsă din nou, pământie, asupra acelui loc 
și-l despărţi de aceste vecinătăţi ticăloase. Aici își avea 
căminul favoritul lui Henry Jekyll, un om care urma să 
moștenească un sfert de milion de lire sterline. 

O bătrână cu faţa palidă și părul argintiu deschise ușa. 
Avea o figură rea, îndulcită de ipocrizie, însă manierele îi 
erau excelente. 

— Da, spuse ea, acesta-i apartamentul domnului Hyde, dar 
dânsul lipsește de acasă. A venit azi-noapte foarte târziu, dar 
a plecat din nou după nicio oră. 

Nu era nimic curios în asta; avea obiceiuri aiurite și lipsea 
adesea. Ieri, de pildă, bătrâna îl revăzuse după o absenţă de 
doua luni. 

— Foarte bine, atunci dorim să vizităm apartamentul, 
spuse avocatul; și, când bătrână încercă să protesteze, el 
adăugă: E mai bine să vă spun cine e dumnealui: inspectorul 
Newcomen de la Scotland Yard. 

O sclipire de bucurie răutăcioasă apăru pe chipul femeii. 

— A! exclamă. Are încurcături. Ce-a făcut? 

Domnul Utterson și inspectorul schimbară o privire. 

— S-ar zice că nu-i prea Simpatizat, observă cel din urmă... 
Ei, acu', cucoană, te rog să ne dai drumul; eu și dumnealui o 
să ne uităm niţel la ce-i pe-aci. 

Din tot cuprinsul casei, care, exceptând prezenţa bătrânei, 
se dovedea pustie, domnul Hyde nu folosea decât vreo două 
camere, dar acestea erau mobilate cu lux și bun gust. O 
cămară era plină cu vinuri, tacâmurile erau de argint, 
lenjeria de masă elegantă; o pictură bună atârna pe perete, 
un dar (după cum presupunea Utterson) de la Henry Jekyll, 
care era un excelent cunoscător în materie; iar covoarele 


erau de mai multe stiluri și în culori plăcute. În clipa aceasta 
însă, odăile vădeau toate semnele că, recent și în mare 
grabă, se cotrobăise prin ele: pe podea zăceau haine cu 
buzunarele întoarse pe dos, sertare prevăzute cu încuietori 
solide stăteau deschise, și pe vatra căminului rămăsese un 
morman de cenușă, ca și cum s-ar fi ars multe hârtii. Din 
zgură și scrum, inspectorul dezgropă cotorul verde al unui 
carnet de cecuri ce rezistase acţiunii focului. Cealaltă 
jumătate a bastonului fu găsită după ușă; și, cum acest fapt îi 
confirmă din plin suspiciunile, polițistul se declară încântat. 
O vizită la bancă, unde se constatase că erau depuse câteva 
mii de lire sterline în creditul ucigașului, îi întregi satisfacția. 

— Puteţi să fiți sigur, domnule, îi spuse inspectorul 
domnului Utterson. Îl am în mâna. Pesemne că și-a pierdut 
capul, altfel n-ar fi lăsat bastonul și, mai cu seamă, n-ar fi ars 
carnetul de cecuri. Păi cum... banul este lucrul cel mai 
important pentru un individ de teapa ăstuia. Nu ne rămâne 
altceva de făcut decât să-l așteptăm la bancă și să dăm 
drumu' la anunţurile cu semnalmente. 

Aceasta din urmă acţiune nu era totuși ușor de realizat, 
căci nu mulţi se puteau număra printre cunoscuţii apropiaţi 
ai domnului Hyde; de urma familiei sale nu se putea da 
nicăieri; nu fusese niciodată fotografiat; puţinii oameni care-l 
puteau descrie se contraziceau, așa cum se întâmplă, de 
obicei, cu observatorii obișnuiți. Asupra unui singur lucru 
erau de acord, și anume asupra neliniștitoarei senzaţii de 
diformitate nedeslușită cu care-i impresiona pe cei ce-l 
priveau. 


Incidentul cu scrisoarea 


Era după-amiaza târziu când domnul Utterson ajunse în 
sfârșit în dreptul ușii doctorului Jekyll, unde Poole îi deschise 
imediat și însoţindu-l apoi până la clădirea cunoscută drept 
sală de disecţie, trecu pe lângă bucătărie și de-a lungul unei 
curţi ce fusese odată o grădină. Doctorul cumpărase casa de 
la moștenitorii unui chirurg faimos; propriile sale inclinări 
fiind însă mai curând spre chimie decât spre anatomie, el 
schimbase destinaţia corpului de casă din fundul grădinii. 

Pentru prima oară era primit avocatul în această parte a 
reședinței prietenului său, așa că se uita plin de curiozitate 
la clădirea urâtă, fără ferestre și avu o senzaţie oribilă 
privind în juru-i în timp ce pășea prin amfiteatrul în care 
odinioară se îngrămădiseră studenţi sârguincioși și care 
acum era pustiu și tăcut; mesele erau încărcate de aparatură 
chimică; podeaua era plină de paie și tixită cu lăzi gata să fie 
împachetate; lumina cobora tulbure prin cupola înceţoșată. 
La celălalt capăt, un șir de trepte duceau spre o ușă 
acoperită cu postav roșu; trecând prin aceasta, domnul 
Utterson fu, în sfârșit, introdus în cabinetul doctorului. Era o 
încăpere mare, cu dulapuri de sticlă așezate jur-împrejur și 
mobilată, printre altele, cu o oglindă turnată, în care te 
puteai vedea pe de-a-ntregul, și cu un birou; priveliștea o 
avea spre curte, prin 3 ferestre prăfuite, zăbrelite cu gratii 
de fier. Pe grătarul căminului jucau vâlvătăile focului, iar pe 
etajera de alături stătea o lampă aprinsă, fiindcă până și în 
interiorul caselor începuse a se face simțită negura de afară. 
Aici, doctorul Jekyll, cu înfățișarea unui bolnav de moarte, 
ședea ghemuit lângă foc. Nu se ridică să-și întâmpine 
oaspetele, ci, întizându-i o mână rece, își exprima, cu glas 
schimbat, plăcerea de a-l vedea. 

— Şi-acum spune-mi, întrebă domnul Utterson de îndată ce 
ieși Poole, ai auzit știrea? 

Doctorul se înfioră. 

— Strigau în scuar, zise. I-am auzit din sufrageria mea. 


— O vorbă numai, adăugă avocatul. Carew îmi era client, și 
tu de asemenea. Vreau să știu ce să fac. N-ai fost cumva atât 
de nebun încât să-l ascunzi pe-acel individ? 

— Utterson, jur în faţa lui Dumnezeu, strigă doctorul, jur 
că nu-l voi mai vedea niciodată! Pe cinstea mea, mă leg faţă 
de tine că am terminat cu el pe lumea asta. S-a sfârșit totul. 
Şi, de fapt, el n-are nevoie de ajutorul meu; nu-l cunoști așa 
cum îl cunosc eu; este în siguranţă, în totală siguranţă, ţine 
minte ce-ţi spun, nu se va mai auzi niciodată de el. 

Avocatul asculta posomorât; nu-i plăcea purtarea febrilă a 
prietenului său. 

— Pari foarte sigur de el, spuse domnul Utterson. De 
dragul tău, nădăjduiesc să ai dreptate. In cazul unui proces 
s-ar putea să apară și numele tău. 

— Sunt absolut sigur de el, îi răspunse Jekyll. Am această 
certitudine, pe care nu o pot împărtăși nimănui. Dar există 
un punct în care m-ai putea sfătui. Am... am primit o 
scrisoare; și acum șovăi dacă s-o arăt poliţiei. Mi-ar plăcea s- 
o las în mâinile tale, Utterson; tu ai ști să iei o decizie 
înţeleaptă; sunt sigur de asta, am atât de mare încredere în 
tine! 

— Te temi probabil că ar putea duce la descoperirea lui? 
întrebă avocatul. 

— Nu, răspunse doctorul. N-aș putea spune că-mi pasă ce 
va deveni Hyde... am terminat cu el. Mă gândeam la propria 
mea reputaţie, pe care această chestie odioasă a cam 
periclitat-o. 

Utterson își rumegă ceva vreme gândurile; era surprins de 
egoismul prietenului său și totodată ușurat. 

— Bine, zise în cele din urmă, arată-mi scrisoarea! 

l-o arăta; avea o scriere ciudată, cu litere înalte, și era 
semnată „Edward Hyde”. Acesta îi comunică, destul de 
concis, binefăcătorului său, doctorul Jekyll, pe care vreme 
îndelungată îl răsplătise atât de nedemn pentru marea 
generozitate, că nu trebuia să nutrească nicio îngrijorare în 
privința siguranţei lui, deoarece el avea mijloace de scăpare 
pe care se putea bizui cu siguranţă. 


Avocatului îi plăcu destul de mult această scrisoare: ea 
dădea intimităţii dintre cei doi un colorit mai onorabil decât 
se așteptase și se mustră pentru suspiciunile sale din trecut. 

— Ai plicul? întrebă. 

— L-am ars fără să-mi dau seama, răspunse Jekyll. Dar n- 
avea nicio ștampila poștală. Comunicarea asta a fost adusă 
de cineva. 

— S-o păstrez și să dorm liniștit? întrebă Utterson. 

— Aș dori să hotărăști în locul meu întru totul, suspină 
Jekyll. Am pierdut încrederea în mine însumi. 

— Bine, am să mă gândesc, răspunse avocatul. Și acum 
încă ceva: Hyde a fost cel care a dictat termenii aceia din 
testament cu privire la dispariţia ta? 

Doctorul păru cuprins de o criză de slăbiciune; strânse 
buzele și dădu din cap. 

— Ştia asta, spuse Utterson. Avea intenţia să te ucidă. Ţi-a 
fost dat să scapi cu bine. 

— Mi-a fost dat ceva cu mult mai important, fu replica 
solemnă a doctorului, mi-a fost dată o lecţie. O, Doamne, 
Utterson, ce lecţie mi-a fost dată! 

Și-și acoperi, o clipă, faţa cu mâinile. 

La ieșire, avocatul se opri și schimbă câteva cuvinte cu 
Poole. 

— Ca să nu uit, zise. S-a adus azi o scrisoare. Cam cum 
arăta cel care a adus-o? 

Poole afirmă însă categoric că nu sosise nimic decât cu 
poșta. „Şi alea doar niște broșuri de reclamă” - adăugă. 

Această veste îl făcu pe Utterson să plece cu temerile sale 
înnoite. Evident că scrisoarea sosise prin poarta 
laboratorului; era posibil, de fapt, ca ea să fi fost scrisă în 
cabinet; or, dacă așa stăteau lucrurile, trebuia altfel judecată 
și tratată cu mai multă băgare de seamă. 

Pe drum, puștii care vindeau ziare răgușiseră strigând: 
„Ediţie specială! ... Uluitorul asasinat al unui membru al 
parlamentului!” Iată ferparul pentru unul dintre prietenii și 
clienţii săi; și nu-și putea stăpâni o oarecare teamă că nu 
cumva reputaţia altuia dintre ei să fie spulberată de vârtejul 


scandalului. 

Până la urmă era obligat să ia o hotărâre, ceea ce 
constituia o situaţie delicată. Deși obișnuit să se bizuie doar 
pe sine însuși, spera să primească un sfat. „De-a dreptul nu-l 
pot avea - gândi el -, dar poate că se va lăsa prins în plasă”. 

Curând după asta, ședea de o parte a propriului său cămin, 
iar de partea cealaltă domnul Guest, primul său secretar; la 
mijloc, între ei și la o distanță de foc - precis și delicat 
calculată -, o sticlă dintr-un anumit vin vechi care zăbovise 
îndelung, ferit de lumina soarelui, în subsolurile casei. 

Ceaţa încă mai dormita, legănându-se deasupra orașului 
parcă scufundat, în care felinarele scânteiau cu un licăr 
bolnav, stacojiu; asurzită și înăbușită de norii prăvăliţi, viaţa 
metropolei continua să se scurgă prin marile artere, cu un 
vuiet de vijelie. Dar în odaia în care ședeau cei doi lumina 
focului răspândea voioșie, în sticlă fermenţii se potoliseră de 
mult; coloritul imperial al licorii se îndulcise cu timpul, cum 
se estompează culoarea în vitraliile pictate; dogoarea după- 
amiezilor calde de toamnă în podgoriile de pe coline era gata 
a se lăsa slobozită pentru a risipi pâclele Londrei. Pe 
nesimţite, încordarea avocatului se topea. Mai puţine secrete 
ca faţă de Guest n-avea el față de nimeni; și nici cele câteva, 
pe care a vrut să le păstreze, nu era totdeauna sigur că 
izbutise să le ţină ascunse. Guest fusese adesea în casa 
doctorului - trimis pentru chestiuni de afaceri; îl cunoștea pe 
Poole; era greu de presupus că nu auzise cât de familiar era 
Hyde în acea casă; doar el ar putea trage o concluzie; nu era, 
așadar, nimerit ca el să vadă aceea scrisoare care punea într- 
o lumină mai favorabilă acest mister? Cu atât mai mult cu cât 
Guest, fiind un pasionat cercetător și un arbitru în materie 
de grafologie, ar considera demersul firesc și amabil. El era, 
în plus, un om cu scaun la cap; n-ar putea citi un document 
atât de bizar fără să nu-i scape vreo observaţie; iar cu 
ajutorul acesteia se putea alege o cale de urmat. 

— Tristă întâmplarea asta cu domnul Danvers! spuse 
Utterson. 

— Da, domnule, într-adevăr, a provocat o mare emoție în 


opinia publică, răspunse Guest. Omul acela a fost, desigur, 
nebun. 

— M-ar interesa să știu părerea dumitale în privinţa asta. 
Am aici un document scris de mâna lui. Asta rămâne doar 
între noi, fiindcă, de fapt, nu știu ce voi face cu hârtia asta; 
este, în cel mai bun caz, o chestiune urâtă. Dar, iat-o, poftim, 
este exact specialitatea dumitale: autograful unui ucigaș. 

Ochii lui Guest scânteiară, îndată ce se apucă să studieze 
pătimaș scrisoarea. 

— Nu, domnule, zise, nebun nu e, dar este o scrisoare 
ciudată... 

— Cel care a scris-o este, în tot cazul, ciudat, adăugă 
avocatul. 

Chiar atunci intră servitorul cu un bilet. 

— Este de la domnul Jekyll, domnule? se informă 
funcţionarul. Mi s-a părut cunoscut scrisul. Este ceva 
personal, domnule Utterson? 

— Doar o invitaţie la cină. De ce? Vrei s-o vezi? 

— O clipă. Vă mulţumesc, domnule. 

Funcţionarul puse alături cele două file de hârtie și le 
compară sârguincios conţinutul. 

— Mulţumesc, domnule, zise în cele din urmă, înapoindu-le 
pe amândouă, este un autograf foarte interesant. 

Urmă o pauză, în timpul căreia domnul Utterson se lupta 
cu sine. 

— De ce le-ai comparat, Guest? întrebă brusc. 

— De... domnule... răspunse funcţionarul. Există între ele o 
asemănare curioasă; cele două scrieri sunt identice în multe 
privinţe. Doar aplecarea literelor diferă. 

— Cam ciudat, spuse Utterson. 

— E, cum spuneţi, cam ciudat, confirmă Guest. 

— Eu unul n-aș vorbi despre scrisoarea asta, adăugă 
Utterson. _ 

— Nu, domnule, făcu funcţionarul. Înţeleg. 

În seara aceea, de cum rămase singur, domnul Utterson 
încuie scrisoarea în seif, unde rămase de aici înainte. 

„Cum, gândi el, Henry Jekyll plastograf ca să-l apere pe un 


ucigaș!”, și simţi cum îi îngheaţă sângele în vine. 


Remarcabilă întâmplare a doctorului 
Lanyon 


Timpul trecea. Mii de livre au fost oferite drept 
recompensă, deoarece uciderea lui domnul Danvers Carew 
fusese resimţită drept o injurie publică; domul Hyde însă 
dispăruse din câmpul de observaţie al poliţiei, de parcă n-ar 
fi existat niciodată. Au fost dezgropate o mulțime de lucruri 
necunoscute și toate de proastă reputaţie; ieșiră la iveală 
istorii despre cruzimea omului, precum și despre viaţa 
ticăloasă și violenţa acestuia, despre personajele stranii cu 
care se însoţise, despre antipatia ce părea a-i fi înconjurat 
cariera, dar despre locul unde se afla acum nicio șoaptă. De 
când părăsise casa lui din Soho, în dimineaţa crimei, parcă 
se topise, și treptat domnul Utterson începea să-și revină, să 
nu mai resimtă o atât de intensă neliniște și să fie mai 
împăcat în inima lui. Își spunea în gând ca moartea domnului 
Danvers era mai mult decât compensată prin dispariţia 
domnului Hyde. 

Acum, că fusese înlăturată acea influenţă malignă, începu 
pentru doctorul Jekyll o nouă viaţa. leși din singurătatea în 
care se retrăsese, înnoi legăturile cu prietenii, redeveni 
oaspetele și amfitrionul lor și, după cum dintotdeauna fusese 
cunoscut pentru generozitatea sa, fu acum nu mai puţin 
remarcat pentru milostenia lui. Era activ, petrecea mult timp 
în aer liber, făcea fapte bune; chipul lui prinse a se deschide 
și a se lumina ca din conștiința lăuntrică de a fi folositor; și 
vreme de mai bine de 2 luni se bucură de liniște. 

În data de 8 ianuarie, Utterson cinase la doctor, laolaltă cu 
o mică adunare; Lanyon fusese și el invitat; și ochii gazdei 
priviseră de la unul la celălalt ca pe vremuri, când cei 3 erau 
prieteni inseparabili. 

În data de 12 și apoi în 14 ale aceleiași luni însă nu i se 
mai deschise avocatului ușa. 

— Doctorul este obligat să stea în casă, spunea Poole, și nu 


poate vedea pe nimeni. 

În data de 15, Utterson încercă din nou și din nou fu 
refuzat. Cum se obișnuise în ultimele două luni să-și vadă 
prietenul aproape zilnic, revenirea acestei solitudini îi apăsa 
sufletul. În a cincea seară, îl chemă pe Guest să cineze cu ei, 
iar într-a șasea se duse să-l vadă pe doctorul Lanyon. 

Acolo cel puţin fu primit, dar când intră rămase izbit de 
schimbarea ce se produsese între timp în înfățișarea 
doctorului. Îi era scrisă pe faţă - ușor de citit - sentinţa de 
moarte. Obrajii lui, altădată rumeni, păliseră, se topise 
carnea pe el, îi sporiseră vizibil chelia și vârsta; și totuși nu 
atât dovezile acestea ale unei rapide decăderi fizice îi 
atraseră avocatului atenţia, cât o anumită expresie în privire 
și un anumit fel de a se purta care păreau a mărturisi adânc 
refulata teroare. Nu era posibil ca doctorul să se teamă de 
moarte, și totuși asta fu ispitit Utterson să bănuiască. 

„Da, își zise. Fiind medic, el trebuie să știe în ce stare este 
și că zilele îi sunt numărate. Și această certitudine este mai 
mult decât poate suporta”. 

Totuși, când Utterson îi spuse că arată rău, Lanyon se 
declară într-adevăr un om condamnat, dar afirmă aceasta pe 
tonul cel mai ferm. 

— Am avut un șoc, zise, și nu-mi voi reveni niciodată. E o 
chestiune de săptămâni... da, viața a fost frumoasă, mi-a 
plăcut. Da, domnule, mai înainte îmi plăcea... Mă gândesc 
uneori că, dacă am ști totul, am fi mai bucuroși să plecăm. 

— Și Jekyll este bolnav, remarcă Utterson. Tu l-ai văzut? 

Dar Lanyon se schimbă la față și ridică o mână 
tremurătoare. 

— Nu vreau nici să-l văd, nici să mai aud de doctorul 
Jekyll, strigă cu un glas nesigur. Am terminat definitiv cu 
personajul ăsta. Și te-aș ruga să mă cruţi de-aici înainte de 
orice aluzie la unul pe care-l consider mort! 

— Ei, cum așa! protestă domnul Utterson. Apoi, după o 
tăcere destul de lungă, întrebă: Pot să fac ceva? ... Noi trei 
suntem foarte vechi prieteni, Lanyon. N-o să mai apucăm să 
ne facem alţii. 


— E iremediabil, răspunse Lanyon. Întreabă-l pe el. 

— Nu vrea să mă vadă, făcu avocatul. 

— Nu mă surprinde, fu răspunsul. Într-o zi, Utterson, când 
nu voi mai fi în viaţa, nu-i exclus să afli totul despre asta. Eu 
nu-ți pot spune. lar până atunci, dacă ești capabil să stai aici 
și să vorbești cu mine despre alte lucruri, pentru numele lui 
Dumnezeu, stai și vorbește-mi, dar dacă nu ești în stare să 
eviţi subiectul ăsta blestemat, atunci du-te, fiindcă nu-l pot 
suporta. 

De îndată ce se întoarse acasă Utterson se așeză să-i scrie 
lui Jekyll, plângându-se de excluderea sa și întrebându-se 
care era pricina nefericitei rupturi cu Lanyon. Ziua 
următoare îi aduse un lung răspuns, formulat într-un 
vocabular pe alocuri patetic și cu un tâlc uneori întunecat, 
misterios. Cearta cu Lanyon era fără leac. 


„Nu-i aduc nicio vină vechiului nostru prieten - scria Jekyll 
-, dar îi împărtășesc părerea: noi doi nu trebuie să ne mai 
întâlnim niciodată. Intenţionez de aici înainte să duc o viața 
total izolată; nu trebuie să te surprindă, nici nu trebuie să te 
îndoiești de prietenia mea dacă poarta casei mele va rămâne 
adesea închisă chiar și pentru tine. Trebuie să rabzi ca eu să- 
mi urmez propriul meu drum întunecat. Am atras asupră-mi 
o pedeapsă și o primejdie ce nu pot fi numite. Poate 
păcătuiesc ca nimeni altul, dar și sufăr ca nimeni altul. N-as 
fi crezut că lumea aceasta să poată cuprinde suferințe și 
spaime atât de istovitoare. lar tu, Utterson, poți face un 
singur lucru spre a-mi ușura destinul: să-mi respecti 
tăcerea.” 


Utterson era uluit. Sumbra influenţă a lui Hyde se 
retrăsese, doctorul se înapoiase la vechile sale îndatoriri și 
prietenii; cu o săptămână în urmă îi surâdea perspectiva unei 
bătrâneţi voioase și respectate, și acum, într-o clipă, 
prietenia și seninătatea cugetului și tot conţinutul vieţii sale 
erau distruse. O schimbare atât de radicală și de 
neprevăzută arăta a nebunie, dar, dacă te gândeai la 


purtarea și la vorbele lui Lanyon, trebuia să fi existat și un 
temei mai adânc pentru acestea. 

O săptămână mai târziu, doctorul Lanyon căzu la pat și în 
ceva mai puţin de două săptămâni muri. În seara de după 
înmormântare, la care asistase adânc îndurerat, Utterson își 
încuie ușa biroului și, așezându-se acolo la lumina unei 
lumânări, scoase de la locu-i de păstrare și-și puse în faţă un 
plic cu adresa scrisă de mâna prietenului său mort și purtând 
pecetea acestuia. 

„Strict personal - a se preda doar în mâinile lui J.G. 
Utterson; iar în cazul decesului acestuia, să fie distrusă fără 
a fi citită” - aceasta era inscripţia, subliniată emfatic, pe care 
o purta plicul, iar avocatul se temea să ia cunoștință de 
conţinutul lui. 

„Am îngropat azi un prieten, gândi el; dacă asta mă va face 
cumva să mai pierd unul?” 

Apoi își consideră teama drept lipsă de loialitate și rupse 
sigiliul. Înăuntru era alt plic, de asemenea sigilat și prevăzut 
cu însemnarea: „A nu se deschide până la moartea sau 
dispariţia doctorului Henry Jekyll.” Lui Utterson nu-i venea 
să-și creadă ochilor. Da, dispariţie stă scris și aici ca și în 
testamentul acela nebunesc, pe care de mult îl restituise 
autorului său, iată aici din nou ideea de dispariţie alăturată 
numelui lui Henry Jekyll. Dar în testament ideea asta 
răsărise din sugestia sinistră a acelui Hyde; era introdusă 
acolo cu un scop foarte limpede și odios. Scrisă însă de mâna 
lui Lanyon, ce putea însemna? Asupra executorului voinţei 
celui decedat se abătu o mare ispită: de a desconsidera 
interdicția și a se cufunda de îndată în adâncul acestor 
mistere, dar onoarea profesională și credință faţă de 
prietenul său dispărut erau obligaţii severe; așa că pachetul 
fu lăsat să doarmă în colţul cel mai adânc al seifului său 
particular. 

Una este să-ţi strivești curiozitatea, alta este s-o domini. 
Ne este permis să ne îndoim că Utterson, începând din aceea 
zi, mai râvnea la fel de mult ca mai înainte să se întâlnească 
cu prietenul său rămas în viaţa. Se gândea la el cu bunătate 


și mila, dar și cu neliniște și teamă. Încercă să-l vadă, dar 
simţi parcă o ușurare când nu fu primit; prefera, poate, în 
inima lui să vorbească din prag cu Poole, înconjurat de 
atmosferă și de zgomotele orașului, mai degrabă decât să 
intre în acea casă a înrobirii voluntare și să încerce a sta de 
vorbă cu incurabilul izolat. Poole, de fapt, nu prea avea de 
comunicat noutăţi plăcute. Doctorul se părea că acum, mai 
mult ca oricând, se închidea în cabinetul din laborator, unde 
uneori chiar și dormea, era deprimat, devenise foarte tăcut, 
nu citea; cugetul său părea apăsat de ceva. Utterson se 
obișnui într-atâta cu monotonia acestor știri încât, încetul cu 
încetul, începu să-și rărească vizitele. 


Incidentul de la fereastră 


Se întâmplă ca în duminica în care domnul Utterson își 
făcea obișnuita plimbare cu domnul Enfield, drumul lor să 
treacă din nou prin străduţa lăturalnică, și amândoi, când 
ajunseseră în dreptul ușii, se opriră spre a o privi. 

— Ei bine, spuse Enfield, cel puţin acum s-a terminat cu 
istoria aceea. N-o să-l mai vedem niciodată pe domnul Hyde. 

— Sper că nu, răspunse Utterson. Ti-am spus oare că l-am 
văzut și eu o dată și că am avut și eu sentimentul de repulsie 
de care îmi vorbeai? 

— Era imposibil să-l vezi și să n-ai acest sentiment, replică 
Enfield. Apropo, ce nătâng trebuie să mă fi crezut pentru că 
nu-mi dădeam seama că aici este o intrare dosnică spre casa 
doctorului Jekyll! Când, în sfârșit, am descoperit-o, tot 
dumitale ţi se datora în parte acest lucru. 

— Așa, ai descoperit asta? făcu Utterson. Ei, atunci am 
putea să intrăm în curte și să ne aruncăm privirea spre 
ferestrele lui. Ca să-ţi spun drept, sunt neliniștit în privința 
bietului Jekyll și simt că s-ar putea să-i facă bine prezenţa 
unui prieten, chiar de afară. 

Curtea era rece și cam umedă și cotropită de o penumbră 
timpurie, deși, din tăriile lui, cerul radia încă lumina 
asfinţitului. Dintre cele 3 ferestre, cea din mijloc era pe 
jumătate deschisă; șezând foarte aproape de ea, ca să ia aer, 
Utterson îl văzu pe doctorul Jekyll, pe al cărui chip se 
deslușea o expresie de infinită tristețe, asemenea unui captiv 
nemângâiat. 

— Cum? Tu ești, Jekyll? exclamă Utterson. Sper că te simţi 
mai bine. 

— Am luat-o la vale rău, Uiterson, răspunse amărât 
doctorul. Rău de tot! Din fericire, n-o să dureze mult. 

— Stai prea mult în casa, spuse avocatul. Ar trebui să mai 
ieși să-ţi mai stimulezi circulaţia, ca mine și Enfield. Faceţi 
cunoștință: vărul meu, domnul Enfield, doctorul Jekyll. Hai, 
ia-ți pălăria și vino să dăm repede o raită împreună. 


— Eşti foarte drăguţ, suspină celălalt. Mi-ar plăcea mult, 
dar nu, nu, nu, este cu totul imposibil; nu îndrăznesc. Sunt 
însă cu adevărat foarte bucuros că te văd, Utterson. E, într- 
adevăr, o mare plăcere pentru mine. Te-aș pofti înăuntru, 
împreună cu domnul Enfield, dar locul unde mă aflu este 
total nepotrivit. 

— Ei, atunci, răspunse avocatul, cu o amicală îngăduinţă, 
tot ce avem mai bun de făcut este să rămânem noi jos și să 
stăm de vorbă cu tine de aici. 

— Tocmai asta mă gândeam și eu să îndrăznesc a vă 
propune, răspunse doctorul cu un zâmbet. 

Dar abia spusese aceste cuvinte că surâsul i se șterse de 
pe faţă, și-i urmă o asemenea expresie de abjectă groază și 
disperare, încât celor doi bărbaţi de jos le îngheţă sângele în 
vine. N-o văzură decât timp de o clipă, căci fereastra fu 
imediat închisă cu violenţă, dar clipa aceea fusese de ajuns; 
întoarseră capul și părăsiră curtea fără o vorbă. Tot în tăcere 
traversară și ulicioara, și abia când ajunseră într-o stradă din 
vecinătate, unde chiar și duminica domnea oarecare viaţa, 
domnul Utterson își întoarse, în sfârșit, faţa și se uită la 
însoţitorul lui. Erau amândoi palizi și în ochii amândurora se 
oglindea aceeași oroare. 

— Doamne, iartă-ne, Doamne, iartă-ne, rosti domnul 
Utterson. 

Dar domnul Enfield doar clătină din cap foarte grav și 
merse înainte în tăcere. 


Ultima noapte 


Domnul Utterson ședea lângă foc, într-o seară, după cină, 
când avu surpriza să primească vizita lui Poole. 

— Dumnezeule mare! Poole, ce te aduce la mine? exclamă 
și, apoi, privindu-l o secundă, adăugă: Ce-i cu dumneata? Ce 
anume te tulbură? Doctorul e bolnav? 

— Domnule Utterson, spuse omul, se petrece ceva rău. 

— Ia loc și, uite, un pahar cu vin, îl îndemnă avocatul. Așa, 
acum spune-mi pe îndelete ce anume dorești. 

— Dumneavoastră, domnule,  cunoașteţi obiceiurile 
domnului doctor, știți cum se încuie să nu-l vadă nimeni. Ei 
acu’ iar s-a-ncuiat în cabinet; și mie nu-mi place treaba asta, 
domnule. Pe viaţa mea, vă jur că nu-mi place, domnule 
Utterson, domnule, mi-e frică, zău! 

— Ei, și dumneata, omule, făcu avocatul. Spune lămurit de 
ce anume ţi-e frică? 

— De o săptămână încoace mi-e frică, replică Poole, care 
trecea cu îndărătnicie peste cererea de lămurire, și nu mai 
pot să rabd. 

Infăţișarea omului era mărturie pentru ceea ce spunea; 
toată purtarea lui se schimbase neplăcut și-afară de clipă în 
care îi anunţase avocatului, la început, spaima sa, nu-l 
privise o dată în faţă. Chiar și acum stătea cu paharul de vin 
neatins pe genunchi, cu ochii îndreptaţi spre un colţ al 
podelei. 

— Nu mai pot să rabd, repeta. 

— Bine, bine, Poole, caută să-l liniștească avocatul. Văd și 
eu că ai un motiv serios. Îmi dau seama că este ceva în 
neregulă, ceva important. Încearcă să-mi spui ce anume este. 

— Cred că s-a întâmplat o ticăloșie, spuse Poole, cu glas 
sugrumat. 

— O ticăloșie! exclamă avocatul, destul de speriat și cam 
nervos. Ce ticăloșie? Ce vrei să zici, omule? 

— Nu îndrăznesc, domnule, fu răspunsul, dar n-aţi vrea să 
veniţi cu mine și să vedeţi chiar dumneavoastră? 


Singurul răspuns al domnului Utterson fu acela că se 
ridică și se duse să-și ia mantaua lui largă. Observă însă cu 
mirare ușurarea ce apăruse pe fața majordomului și, poate 
cu nu mai puţină uimire, faptul că vinul rămăsese tot neatins 
când Poole pusese paharul jos, pentru a-l urma. 

Era o noapte de martie potrivită cu anotimpul - pustie, 
rece, cu o lună palidă, zăcând răsturnată pe spate de parcă 
ar fi îmbrâncit-o vântul, și în preajmă-i zburând străvezii 
zdrenţe de valuri diafane. Vântul îngăduia anevoie vorba și 
isca pete sângerii în obraji. În plus, părea să fi măturat de 
trecători străzile neobișnuit de goale. Domnul Utterson gândi 
că niciodată nu văzuse, acest cartier al Londrei, atât de 
pustiu. l-ar fi plăcut să nu fie așa; niciodată în viaţa sa nu 
fusese conștient de-o atât de ascuţită dorinţă de a-și vedea și 
simţi aproape semenii; căci, oricât se lupta, îi strivea sufletul 
apăsătoarea presimţire a unui dezastru. 

Când ajunseră în scuarul, cotropit de vânt și de praf, 
arborii subţiri ai grădinii se zbăteau, biciuind gratiile de fier. 
Poole, care tot timpul mersese cu un pas, doi, înainte, acum 
se trase spre mijlocul pavajului și, în ciuda frigului mușcător, 
scosese de pe cap pălăria și o batistă roșie din buzunar și își 
șterse fruntea. Dar, oricât se grăbise să ajungă, nu 
transpiraţia oboselii și-o ștergea, ci sudoarea unei spaime 
chinuitoare, care-l înăbușea; căci faţa îi era lividă, iar glasul, 
sună aspru și sacadat când vorbi. 

— Iată, domnule, spuse, am ajuns și deie Domnul să nu fie 
nimic rău. 

— Amin, Poole! rosti avocatul. 

Pe urmă servitorul bătu cu fereală. Poarta se deschise din 
lanţ și o voce întrebă dinăuntru: 

— Dumneata ești, Poole? 

— N-avea teamă, răspunse Poole. Deschide poarta. 

Când intrară în holul casei, îl găsi luminat din plin; focul 
ardea și el, cu vâlvătăi mari; iar în jurul căminului stăteau 
îngrămădiţi laolaltă, ca un cârd de oi, toţi servitorii, bărbaţi 
și femei. La vederea domnului Utterson, fata din casă izbucni 
într-un plâns isteric, cu sughiţuri, iar bucătăreasă, strigă: 


„Slavă Domnului! A venit domnul Utterson!”, năvăli spre el, 
de parcă ar fi vrut să-l ia în braţe. 

— Cum! Ce-i asta! Ce căutaţi cu toţii aici? rosti șocat 
avocatul. Foarte necuviincios, foarte nepotrivit... Stăpânului 
vostru cred că nu i-ar plăcea defel. 

— Tuturor le este frică, spus Poole. 

Urmă o tăcere deplină, neprotestând niciunul; doar plânsul 
fetei din casă spori, dând în hohote zgomotoase. 

— 'Ţineţi gura! se răsti la ea Poole, cu o sălbăticie în glas 
care arată cât de zdruncinaţi îi erau și lui nervii. 

Într-adevăr, când se înteţiseră atât de brusc vaietele fetei, 
toți tresăriră, uitându-se spre ușa interioară, și pe chipurile 
lor se zugrăvise o așteptare înspăimântată. 

— Şi-acu' adu-mi o lumânare, continuă majordomul, 
adresându-se unuia dintre servitori, și o să facem treaba asta 
de îndată. 

Apoi îl rugă pe domnul Utterson să-l urmeze și călăuzi șirul 
spre grădina din spate. 

— Acum, domnule, spuse, pășiţi încoace cât puteţi de 
ușurel; vreau s-auziţi și dumneavoastră, da’ să nu v-audă 
dinăuntru. Și ascultaţi-mă, domnule, dacă - mai știi! — vă 
spune cumva să intraţi acolo, să nu vă duceti! 

Domnului Utterson, la auzul acestor cuvinte neașteptate, 
simţi cum îi zvâcnesc atât de tare nervii încât mai să-și 
piardă cumpătul; dar își adună iarăși curajul și-l urmă pe 
majordom în clădirea laboratorului, trecând prin sala de 
disecţie, cu lăzile-i și sticlele-i îngrămădite până la piciorul 
scării. Aici Poole îi făcu semn să stea de-o parte și să asculte; 
în timp ce el însuși, punând jos lumânarea și făcând apel, 
după cum prea bine se vedea, la toată puterea ce i-o dădea 
hotărârea lui, sui scările și cu o mână cam nesigură bătu în 
postavul roșu al ușii cabinetului. 

— Domnul Utterson, domnule, dorește să vă vadă, strigă, 
totodată făcându-i, iarăși, avocatului semne însufleţite, ca să- 
și ascută urechea. 

O voce răspunse dinăuntru, pe un ton jalnic. 

— Spune-i că nu pot să văd pe nimeni. 


— Bine, domnule, zise Poole, cu un fel de triumf în glas; 
apoi își ridică iar lumânarea și-l conduse pe domnul Utterson 
îndărăt, străbătând curtea și până în bucătăria mare, unde 
focul era stins și pe dușumea foiau gândacii. 

— Domnule, spuse, privindu-l în ochi pe domnul Utterson, 
a fost acesta glasul stăpânului meu? 

— Părea tare schimbat, îi răspunse foarte palid avocatul, 
întorcându-i privirea. 

— Schimbat? Da, așa e. Cred și eu, spuse majordomul. Am 
trăit timp de 20 de ani în casa acestui om și să nu-i cunosc 
glasul? Nu, domnule; stăpânului meu i s-a făcut de 
petrecanie; și asta încă de acu' 8 zile, când l-am auzit noi 
strigând: „Doamne, Dumnezeule!” întrebarea este: cine 
poate fi acolo înăuntru, în locul lui, și de ce stă acolo? 

— Este o istorie foarte stranie, Poole; este o istorie 
îngrozitoare, spuse domnul Utterson, mușcându-și degetele. 
Să presupunem că ar fi așa cum zici dumneata, să 
presupunem că doctorul Jekyll ar fi fost... mă rog... c-ar fi 
asasinat. Ce-l putea face pe asasin să rămână aici? Asta nu 
stă în picioare, raţiunea nu poate accepta așa ceva. 

— Ah, domnule Utterson, greu vă mai daţi bătut, da' eu tot 
o să vă fac să credeţi, zise Poole. Toată săptămâna trecută 
(trebuie să știți și asta) omu’ - sau ce naiba o fi - care stă 
acolo înăuntru, în cabinet, s-a tot văitat, zi și noapte, după nu 
ştiu ce soi de doctorie, care nu se poate găsi să-i fie pe plac. 
Asta era un obicei de-al stăpânului meu - câteodată așa făcea 
-, scria ce dorea pe-o foaie de hârtie și-o arunca pe scară. În 
săptămâna care a trecut n-am văzut decât hârtii d-astea, iar 
ușa închisă, și până și mâncarea ce-o aduceam la orele de 
masa era lăsată acolo până-i venea la socoteala s-o ia 
înăuntru pe furiș, când nu-l vedea nimeni. Așa, domnule, în 
fiecare zi - și de două, trei ori pe zi - am tot găsit ordine și 
plângeri și-am tot fost trimis în mare grabă pe la toate 
depozitele de farmacie din oraș. Și ori de câte ori aduceam 
leacu' ăla, iar găseam câte-o hârtie, care-mi poruncea ca să-l 
duc înapoi, că nu e curat - și iar altă comandă, la altă firmă. 
Se pare, domnule, că are neapărat nevoie de leacu' ăla, că nu 


poate trăi fără el. 
— Ai vreuna din hârtiile acelea? întrebă domnul Utterson. 
Poole se căută în buzunar și scoase un bilet mototolit, pe 
care avocatul, aplecându-se mai aproape de lumânare, îl 
cercetă cu  luare-aminte. Conținutul acelui bilet era 
următorul: 


„Doctorul Jekyll prezintă complimentele sale domnilor 
Maw și-i asigură că ultima mostră trimisă este impură și total 
ineficace pentru scopul său actual. În anul 18... doctorul 
Jekyll și-a procurat o cantitate destul de mare de la domnii 
Maw. Îi roagă acum a căuta cu cea mai mare atenţie si, în 
cazul că le-a mai rămas ceva din calitatea inițială, să i se 
trimită imediat. Nu trebuie ținut seama de cheltuieli. 
Procurarea aceleiași calităţi este pentru doctorul Jekyll de o 
importantă cum nu se poate mai mare.” 


Până aici cuprinsul scrisorii fusese destul de normal, dar 
iată acum condeiul scăpase brusc de sub control și o luase 
razna, lăsând frâu liber emoţiei celui ce scria. 

„Pentru numele lui Dumnezeu, - adăugase - găsiți-mi din 
cea veche!” 

— E ciudat biletul ăsta, spuse domnul Utterson, apoi urmă 
cu severitate: Și cum se face că-l ai în mână, deschis? 

— Vânzătorul de la depozitul Maw s-a mâniat rău și mi l-a 
zvârlit îndărăt ca pe-un gunoi, explică Poole. 

— Este fără nicio îndoială, scrierea doctorului, știi asta? își 
încheie avocatul reflecţiile. 

— Şi mie tot așa mi s-a părut, răspunse servitorul, destul 
de posac, apoi spuse cu alt glas: Da' ce-are a face scrierea? 
zise. L-am văzut! 

— L-ai văzut?! repetă Utterson. Ei!! 

— Asta e! făcu Poole. Uitaţi-vă cum a fost: am intrat fără 
veste în laborator dinspre grădină. Pesemne, se strecurase 
afară să vadă dacă i s-a adus doctoria sau cine știe de ce; ușa 
cabinetului era deschisă - și iacătă-l colo, tocma-n capatu' 
sălii, scotocind printre lăzi. Când am intrat eu, și-a ridicat 


ochii, a scos un fel de țipăt și a zbughit-o pe scări în sus, spre 
cabinet. Doar o clipă l-am văzut și mi s-a făcut făcu' măciucă. 
Domnule, dac-a fost acela stăpânul meu, atunci de ce avea o 
mască pe obraz? Dac-a fost el stăpânul meu, de ce-a chiţăit 
ca un guzgan și-a fugit de mine? L-am slujit timp destul de 
îndelungat... și-apoi... 

Omul se opri și-și trecu mâna peste obraz. 

— Astea-s toate niște întâmplări foarte stranii, spuse 
domnul Utterson, dar cred că începe să-mi mijească o 
lumină. Asupra stăpânului dumitale Poole, s-a abătut, vezi 
bine, una dintre acele boli care-l canonesc, și-l deformează 
pe bolnav; așa se explică, după câte-mi pot da eu seama, 
schimbarea glasului și masca, și faptul că-și ocolește 
prietenii; așa și  înfrigurarea lui să găsească acel 
medicament, în care, bietul de el, și-a pus ultima nădejde de 
a se lecui... deie Domnul să nu se amăgească! Asta-i 
explicația mea; e destul de tristă, Poole... Da, e îngrozitor să 
te gândești la una ca asta... Dar explicaţia asta e limpede și 
firească, este dintr-o bucată și ne scapă de orice temeri 
năstrușnice. 

— Domnule, spuse majordomul, urcându-i-se în obraz o 
paloare străpunsă de pete sângerii, ființa ceea nu era 
stăpânul meu. Asta-i adevărul. Aruncă o privire de jur- 
împrejurul său și prinse a vorbi în șoaptă: Stăpânul meu e un 
om înalt, bine făcut, și acela era ca un pitic. Utterson încercă 
să protesteze. O, domnule - strigă Poole -, dumneavoastră 
credeţi că eu nu-mi cunosc stapanu', după 20 de ani? Credeţi 
că nu-i știu capu' în ușa cabinetului, unde-l vedeam în fiecare 
dimineață? Nu, domnule, mogâldeaţa aia cu mască nu era 
nicidecum doctoru' Jekyll. Dumnezeu știe ce e, da' doctoru' 
Jekyll n-a putut fi, și-n inima mea eu cred că s-a făptuit un 
omor. 

— Poole, răspunse avocatul, dacă dumneata spui una ca 
asta, este de datoria mea să fac orice ca să ne încredințăm. 
Oricât de mult aș dori să cruţ sentimentele stăpânului 
dumitale, oricât mă uluiește biletul ăsta, care pare a dovedi 
că el este încă în viaţa, voi considera de datoria mea să sparg 


această ușă. 

— Ei, așa da, asta zic și eu că-i o vorbă cuminte! strigă 
majordomul. 

— Şi acum a doua întrebare, încheie Utterson. Cine are să 
facă treaba asta? 

— Păi dumneavoastră și cu mine, fu răspunsul neînfricat. 

— Foarte bine spus, rosti avocatul, și orice-o fi să iasă de- 
aici, voi avea grijă că să nu tragi dumneata ponoasele. 

—E un topor în amfiteatru, continuă Poole, iar 
dumneavoastră puteţi lua vătraiul ăsta de la soba bucătăriei. 

Avocatul luă acea unealtă rudimentară și foarte grea și-o 
cumpăni în mâini. 

— Ştii, Poole, zise, ridicând ochii, că dumneata și cu mine 
suntem pe cale să ne băgăm într-o situaţie cam 
primejdioasă? 

— Cred și eu, domnule, mai e vorbă? răspunse omul. 

— Ei bine, atunci, să vorbim deschis unul cu altul, spuse 
celălalt. Amândoi gândim mai mult decât am spus. Să vorbim 
acum pe șleau. Figura aceea mascată pe care ai văzut-o 
dumneata, ai recunoscut-o? 

— De, domnule, a fugit așa de repede și era așa gheboșată 
arătarea aceea, că n-aș putea să jur, răspunse Poole. Sau 
vreţi să mă-ntrebaţi de-o fi fost cumva domnul Hyde? Ei bine, 
da, așa cred eu, că el a fost! Vedeţi, avea cam aceeași 
statură; și tot același fel, iute și furiș de-a se mișca; și-apoi, 
cine altul să fi putut intra pe ușa laboratorului? N-aţi uitat, 
domnule, că pe vremea omorului, el tot mai avea cheia la 
dânsul? Da' asta nu e tot. Nu știu, domnule, dacă l-aţi întâlnit 
vr'odata p-acest domn Hyde? 

— Da, spuse avocatul, am vorbit o dată cu dânsul. 

— Atunci trebuie să știți, cum știm și noi ăștilalţi, că avea 
ceva ciudat domnu' asta, ceva care parcă te făcea să dai 
înapoi - nu prea știu cum să spun, domnule - doar atâta: că 
simţeai așa, ca un junghi rece, subţire, prin măduva oaselor, 
când îl vedeai. 

— Mărturisesc că și eu am simţit cam așa ceva, recunoscu 
domnul Utterson. 


— Chiar așa, domnule, întări Poole. Ei, și când mogâldeaţa 
aia mascată a sărit ca o maimuţă dintre lăzile cu chimicale și- 
a zbughit-o în cabinet, mi-a trecut un fior de gheaţă prin șira 
spinării. Ei da, știu și eu că asta nu-i o dovadă, domnule 
Utterson; atâta carte am învăţat și eu; da' omu' mai și simte 
cum stau lucrurile - și eu vă dau cuvântu' meu, cu mâna pe 
evanghelie, că era domnul Hyde! 

— Așa, așa, făcu avocatul. Temerile mele tot într-acolo 
înclină. Da, da, răul și păcatul mă tem c-au stat la temelia 
legăturii ăsteia; la rău și la păcat era sigur c-avea să ducă. 
Da, într-adevăr, te cred: cred că bietul Henry a fost ucis; și 
mai cred că ucigașul său (pentru care motiv numai 
Dumnezeu știe) tot mai stă la pândă, ascuns în camera 
victimei lui. Bine, la răzbunare să ne fie gândul! Cheamă-l pe 
Bradshaw. 

Valetul se prezentă, foarte palid și nervos. 

— Stăpânește-te, Bradshaw! îl îndemna avocatul. Știu că 
așteptarea ata înfricoșată vă apăsa pe toţi; dar acum intenţia 
noastră este să-i punem capăt. Poole, aici de faţă, și cu mine 
vom intra cu forța în cabinet. Dacă totul e în ordine, am eu 
umerii destul de puternici încât să pot suporta toată vina. 
Între timp, pentru cazul că într-adevăr ceva nu e în regulă 
sau ca vreun răufăcător oarecare ar voi să scape prin dos, 
dumneata și cu băiatul care ţi-e ajutor trebuie să vă duceti 
după colţ, cu niște bâte zdravene, și să staţi de strajă la 
poarta laboratorului. Vă dau răgaz 10 minute ca să ajungeţi 
la posturile voastre. 

După ce plecă Bradshaw, avocatul se uită la ceas. 

— Ei, și acum, Poole, să ne pregătim de treabă - zise; și cu 
vătraiul la subsuoară, o luă înainte, spre curte. 

Aburii ceţii înghiţiseră luna și întunericul se lăsase pe de-a- 
ntregul. Vântul, răzbătând în acest hău dintre ziduri doar cu 
câte o pală sau câte-un șfichi de curent, făcea să pâlpâie în 
jurul lor lumina  lumânării. Ajunseră în adăpostul 
amfiteatrului, unde se așezară tăcuţi să aștepte. În jurul lor, 
din toate părţile, freamătul Londrei vibra în surdină, cu un 
bâzâit solemn; dar mai aproape, tăcerea era întreruptă 


numai de zgomotul unor pași umblând de colo până colo pe 
podeaua cabinetului. 

— Uite așa umblă toată ziua, domnule, șopti Poole. Da, și 
aproape toată noaptea. Dar când sosește o mostră nouă de la 
farmacie stă locului. Vai, numai o conștiință bolnavă poate, 
cu atâta vrăjmășie, s-alunge odihna. Of, domnule, în fiecare 
pas e sânge vărsat cu ticăloșie! Da’ ia mai ascultați niţel mai 
de-aproape, ascultați cu  luare-aminte. Spuneți și 
dumneavoastră, domnule Utterson, e ăsta pasul doctorului? 

Cu tot ritmul lor rar, pașii călcau ușor și ciudat cu un fel de 
balans; era ceva cu totul deosebit de pasul greu și scârțâit al 
lui Henry Jekyll. Utterson oftă: 

— Altceva se mai aude? întrebă. 

Poole dădu din cap. 

— O dată, spuse. O dată l-am auzit plângând. 

— Plângând? Cum asta? exclamă avocatul, cu un brusc fior 
de groază. 

— Plângea ca o femeie ori ca un suflet pierdut, spuse 
majordomul. Am plecat de-aici cu o greutate în inimă, parcă- 
mi venea și mie să plâng. 

Dar cum cele 10 minute mai că se scurseseră, Poole 
dezgropă toporul dintr-o grămadă de talaș; lumânarea fu 
așezată pe masa cea mai apropiată, spre a le ilumina atacul. 
Se apropiară, ţinându-și răsuflarea, de locul unde acel pas 
neastâmpărat tot mai umbla în sus și-n jos, în jos și-n sus, în 
liniștea nopții. 

— Jekyll, strigă Utterson, cu glas tare, vreau să te văd! 
Stătu o clipă, dar niciun răspuns nu veni. Te avertizez cinstit, 
ni s-au stârnit bănuieli și trebuie să te văd - reluă avocatul. 
Dacă nu pe cale normală, atunci cu orice mijloace; dacă nu 
cu consimțământul tău, atunci cu forţa și chiar cu brutalitate. 

— Utterson, rosti vocea dinăuntru, pentru Dumnezeu, ai 
milă! 

— A, asta nu este vocea lui Jekyll - este a lui Hyde! strigă 
Utterson. Jos cu ușa, Poole! 

Poole ridică toporul până deasupra umărului; lovitura 
zgudui clădirea și ușă roșie îmbrăcată în postav săltă în 


zăvor și în balamale. Un ţiuit sinistru, de teroare pur 
animalică, răzbătu din cabinet. lar se săltă toporul și iar 
duduiră tăbliile și tocul zvâcni; de patru ori se abătu lovitura; 
dar lemnul era dur și încheieturile fixate de mâna unui 
meșter iscusit; de-abia la a cincea lovitură zăvorul sări, și 
bucăţile rupte ale ușii căzură înăuntru pe covor. 

Năvălitorii, speriaţi de propria lor larmă și de liniștea ce 
urmă, rămaseră o clipă locului, șovăind, și aruncară o privire 
în interior. Cabinetul se așternea sub privirile lor, în lumina 
pașnică a lămpii, cu un foc voios dogorind și foșnind pe 
grătarul căminului, ceainicul sfârâindu-și cântecul subţirel, 
vreo două sertare deschise, hârtii așezate ordonat la 
îndemână, pe masa de lucru, și în apropierea focului, totul 
pregătit pentru ceai cu excepţia dulapurilor cu uși de sticlă, 
pline de substanţe chimice, părea cea mai banală și mai 
liniștită odaie din Londra acelei seri. 

Chiar în mijlocul încăperii zăcea trupul unui bărbat, penibil 
contorsionat și încă zvâcnind. Cei doi bărbaţi se apropiară în 
vârful picioarelor, îl întoarseră pe spate și văzură chipul lui 
Edward Hyde. Era îmbrăcat în haine mult prea mari pentru 
el - haine pe măsura staturii doctorului Jekyll: mușchii feţei 
încă mai mișcau, simulând viața; dar viaţa se stinsese, și 
după fiola spartă ce-o ţinea în mână și mirosul iute de 
sâmburi de migdale răspândit în odaie, Utterson știu că 
privea trupul unui sinucigaș. 

— Am venit prea târziu, spuse grav, și pentru salvare și 
pentru pedeapsă. Hyde s-a dus să dea socoteală; nouă nu ne 
rămâne decât să găsim trupul stăpânului dumitale. 

Cea mai mare parte a clădirii era ocupată de amfiteatru 
(care cuprindea aproape tot catul parterului, fiind iluminat 
de sus) și de cabinet (care alcătuia un cat superior, la un 
capăt, și avea vedere spre curte). Un coridor lega amfiteatrul 
de ușa din străduţa lăturalnică; și cu aceasta comunica, 
separat, și cabinetul, printr-o a doua scară. Se mai găseau 
pe-acolo câteva cămări întunecate și o pivniţă spațioasă. 

Toate acestea fură acum cercetate amănunţit de cei doi. 
Pentru fiecare dintre cămări n-avură nevoie decât de-o 


privire, căci toate erau goale și toate - după praful ce cădea 
de pe uși - rămăseseră multă vreme nedeschise. Pivniţa era 
într-adevăr plină cu vechituri dărăpănate, datând în cea mai 
mare parte de pe vremea chirurgului căruia îi luase locul 
Jekyll; dar de cum deschiseră ușa, se desprinse și căzu o 
adevărată draperie de pânză de păianjen, care, de-a lungul 
anilor, pecetluise intrarea, încât știură ce era inutil să-și 
continue acolo căutările. Nicăieri nicio urmă de-a lui Henry 
Jekyll, viu sau mort. 

Poole bătu cu piciorul în lespezile de piatră ale coridorului. 

— Aici trebuie să fie îngropat, spuse, ciulind urechea la 
zgomot. 

— Sau poate că a fugit, speră Utterson, și se duse să 
cerceteze poarta dinspre străduţa lăturalnică. Era încuiată; 
în apropiere, pe lespezile pavajului, găsiră zăcând cheia, care 
prinsese pete de rugină. 

— Nu arată să fi fost folosită, constată avocatul. 

— Folosită! îl îngână Poole. Nu vedeţi, domnule, că e 
ruptă. Arată de parcă ar fi călcat-o cineva în picioare. 

— Așa e, încuviinţă Utterson, și fiecare dintre frânturi este 
și ea ruginită... Cei doi bărbaţi schimbară o privire 
înfricoșată. Asta mă depășește, Poole, făcu avocatul. Hai să 
ne întoarcem în cabinet. 

Suiră în tăcere scara, apoi, mai aruncând fără să vrea câte 
o privire înspăimântată spre cadavru, începură să examineze 
amănunţit conţinutul cabinetului. Pe una dintre mese erau 
urme arătând că se lucrase cu chimicale; grămăjoare dintr- 
un soi de sare albă erau puse, în cantităţi diferite, pe 
farfurioare de sticlă, ca pentru o experienţă, pe care 
nenorocitul n-o mai putuse termina. 

— lată sarea ce i-o tot aduceam, spuse Poole. 

Și pe când spunea aceasta, ceainicul, cu un zgomot ce-i 
făcu să tresară, se revărsă în clocot. Asta-i aduse lângă foc, 
în apropierea căruia era tras un fotoliu îmbietor și se aflau la 
îndemână cele trebuincioase pentru servirea ceaiului; până și 
zahărul era pus în ceașcă. Pe o etajeră se găseau câteva 
cărţi; una stătea deschisă alături de ceașca de ceai; și 


Utterson fu uimit să constate că era un exemplar al unei cărți 
religioase - pentru care Jekyll arătase de mai multe ori un 
mare respect -, adnotată, de mâna sa, cu blasfemii uluitoare. 

Următorul obiect ce le stătu în cale, în cursul trecerii în 
revistă a camerei, fu oglinda mare, turnată, în ale cărei ape 
priviră cu o involuntară spaimă. Era însă astfel îndreptată 
încât nu le arată altceva nimic decât umbra rumenă a 
focului, jucând pe plafon, și razele lui, scăpărând într-o sută 
de reflectări de-a lungul ușilor de sticlă ale dulapurilor, și 
propriile lor chipuri palide și înfricoșate aplecate spre a privi 
în adâncul ei. 

— Domnule, ciudate lucruri trebuie să fi văzut oglinda 
asta, șopti Poole. 

— Nimic mai ciudat decât ea însăși, răspunse ca un ecou 
avocatul, cu aceeași înfiorare în glas. La ce-avea nevoie 
Jekyll, tresări rostind acest nume și-i stătu vorba-n gât, apoi, 
învingându-și slăbiciunea, continuă: La ce putea să aibă 
nevoie Jekyll de ea? 

— Chiar așa! făcu Poole. 

Se îndreptară acum spre masa de lucru. Pe suprafaţa ei, 
printre hârtiile rânduite grijuliu, se afla, deasupra, un plic 
mare; pe el era scris de mâna doctorului numele domnului 
Utterson. Avocatul rupse sigiliul și din plic căzură pe podea 
mai multe hârtii. Una conţinea ultimele dorinţe ale 
doctorului Jekyll, redactate în aceiași termeni extravaganţi 
ca și în documentul ce-l depusese cu 6 luni în urmă, cu 
scopul de a sluji ca testament în cazul decesului și ca act de 
donaţie în cazul dispariţiei; dar în locul numelui de Edward 
Hyde, avocatul citi, cu uimire de nedescris, numele de 
Gabriel John Utterson. Se uită la Poole și apoi la hârtie, și în 
cele din urmă la cadavrul răufăcătorului zăcând pe covor. 

— Imi stă mintea-n loc, zise. Toate zilele astea a fost de 
capul lui aici; ar fi putut dispune de hârtii cum îi era voia; n- 
avea niciun motiv să mă simpatizeze; trebuie să fi fost furios 
văzând că i-am luat locul; și n-a distrus documentul ăsta! 
Ridică cea de-a doua hârtie: conţinea câteva rânduri scrise și 
datate de mâna doctorului. O, Poole! exclamă avocatul. Era 


în viaţa, era aici, astăzi. Atât de repede n-a putut Hyde să-l 
înlăture; trebuie să fie încă în viaţa, trebuie să fi fugit! Dar 
dacă-i așa, de ce să fi fugit? Şi cum? Şi în cazul acesta, 
putem oare cuteza să declarăm această sinucidere? O, 
trebuie să fim prudenţi! Prevăd că încă s-ar mai putea să-l 
băgăm pe stăpânul dumitale în vreo nenorocire groaznică. 

— De ce nu citiţi, domnule? întrebă Poole. 

— Pentru că mă tem, fu răspunsul solemn al avocatului. Să 
dea Domnul să n-am niciun motiv! adăugă, coborându-și 
ochii asupra hârtiei citi ceea ce urmează: 


„Dragul meu Utterson, 

Când iți vor cădea în mâini aceste rânduri, eu voi fi 
dispărut în împrejurări pe care n-am putut să le prevăd, dar 
instinctul meu și toate circumstanțele situației mele de 
nedescris îmi spun că sfârșitul meu este aproape și că 
trebuie să fie grabnic. Du-te, deci, și citește mai întâi 
povestirea pe care Lanyon m-a avertizat că ţi-o va remite; și 
dacă vei voi să știi mai mult, întoarce-te la spovedania 
nevrednicului și nefericitului tău prieten. 

Henry Jekyll.” 


— A mai fost și o a treia hârtie inclusă? întrebă Utterson. 

— Iat-o, domnule, se grăbi Poole și-i puse în mâini un 
pachet destul de gros, sigilat în mai multe locuri, pe care-l 
ridicase de pe jos. Avocatul îl băgă în buzunar. 

— Despre asta n-aş pomeni nimic. Dacă stăpânul dumitale 
a fugit sau a murit, putem cel puţin să încercăm să-i salvăm 
reputaţia. Acum e ora 10; trebuie să mă duc acasă și să 
citesc în liniște documentele astea; dar am să fiu înapoi 
înainte de miezul nopţii, și atunci vom chema poliţia. 

leșiră, încuind îndărătul lor poarta amfiteatrului și 
Utterson, găsindu-i iarăși pe servitori adunaţi împrejurul 
focului din sala de intrare, făcu iarăși cu trudă drumul înapoi 
spre biroul lui pentru a citi cele două relatări care aveau să 
lămurească acest mister. 


Relatarea doctorului Lanyon 


În ziua de 9 ianuarie - în urmă cu 4 zile - am primit cu 
poșta de seara un plic recomandat, cu adresa scrisă de mâna 
colegului și vechiului meu prieten Henry Jekyll. Faptul m-a 
surprins destul de mult; căci nu obișnuiam să corespondăm; 
îl văzusem pe acest om, ba chiar luasem masa cu el, cu o 
seară înainte; și nu-mi puteam închipui, în relaţiile noastre, 
nimic care să fi justificat formalitatea unei înștiințări 
recomandate. Conţinutul acestei scrisori îmi spori uimirea; 
iată cuprinsul ei: 


„10 decembrie 18... 


Dragă Lanyon, 

Esti unul dintre prietenii mei cei mai vechi și, cu toate că 
uneori am avut păreri diferite cu privire la problemele 
științifice, în ce mă privește nu-mi pot aminti ca afecțiunea 
noastră să se fi risipit vreodată. N-a existat o zi când, dacă 
mi-ai fi spus tu: «Jekyll, depinde de tine ca să-mi păstrez 
viața, onoarea, rațiunea», eu să nu-mi fi jertfit mâna stângă 
ca să te ajut. Lanyon, tu dispui de viața mea, de onoarea 
mea, de rațiunea mea; dacă în seara asta îmi înșeli nădejdea, 
sunt pierdut. Poti presupune, după această introducere, că-ți 
voi cere să-mi acorzi un serviciu dezonorant. Judecă tu însuți. 

Iti cer să amâni orice altă îndatorire pentru seara asta - da 
-, chiar de-ai fi chemat la căpătâiul unui împărat; să iei o 
trăsură de piață, dacă propria-ți trăsură nu te așteaptă în 
clipa asta în fața portii, și cu această scrisoare în mână, 
pentru a o putea consulta, să te îndrepți de-a dreptul spre 
casa mea. Poole, majordomul meu, are instrucțiuni; îl vei 
găsi, așteptând sosirea ta, însoțit de un lăcătuș. Urmează 
apoi să fie forțată ușa cabinetului meu; înăuntru trebuie să 
pătrunzi numai tu singur; acolo să deschizi dulapul cu ușă de 
sticlă (purtând litera E), din partea stângă (forțând broasca 
dacă va fi încuiat), iar din el să scoti, cu tot ceea ce conține și 


așa cum se găsește, al 4-lea sertar de sus sau (ceea ce e tot 
una) al 3-lea de jos. In extrema mea anxietate, mi-e o teamă 
morbidă de a nu te îndruma greșit; dar chiar dacă mă înșel 
cumva, ai să poți ști care e sertarul exact după conținutul 
său: niște prafuri, o sticluță medicinală și un caiet. Acest 
sertar, te implor, ia-l cu tine în Cavendish Square. Întocmai 
așa precum se află. 


Aceasta este prima parte a serviciului pe care ţi-l cer; trec 
la partea a doua: 

Dacă pornesti îndată după primirea acestei scrisori, e 
normal să fii înapoi cu mult înainte de miezul nopții; dar îi 
voi lăsa această limită de timp nu numai de teama vreunuia 
dintre acele obstacole ce nu pot fi nici ocolite, nici prevăzute, 
ci și fiindcă, pentru ce mai rămâne atunci de făcut, este de 
preferat o oră când servitorii tăi dorm. 

La miezul nopții, așadar, trebuie să te rog să fii singur în 
camera ta de consultații, ca să-l introduci tu personal pe 
omul care se va prezenta în numele meu și să-i înmânezi 
sertarul pe care-l vei fi adus cu tine de la cabinetul meu. 
Atunci îţi vei fi terminat rolul și vei fi câștigat pe de-a-ntregul 
recunoștința mea. Cinci minute mai târziu, de vei insista 
asupra unei explicații, vei fi înțeles că aceste rânduieli sunt 
de o însemnătate majoră și că prin neglijarea vreuneia dintre 
ele - așa extravagante cum par - ţi-ai fi încărcat conștiința cu 
moartea mea sau cu prăbușirea rațiunii mele. 

Deși sunt încredințat că nu vei socoti acest apel un 
capriciu fără importanţă, mi se strânge inima și-mi tremură 
mâna doar la gândul unei asemenea posibilități. Imaginează- 
mă, în ceasul acesta, într-un loc ciudat, frământându-mă 
copleșit de o neagră dezolare, pe care nicio imaginaţie n-o 
poate exagera și, dându-mi totuși bine seama că e destul ca 
tu să-mi vii în ajutor cu promptitudine, pentru ca neliniștile 
mele să se împrăștie ca într-o poveste. Ajută-mă, scumpul 
meu Lanyon, și salvează-l pe prietenul tău Henry Jekyll. 


P.S. 


Sigilasem scrisoarea când o nouă spaimă mi-a Cuprins 
sufletul. E posibil ca oficiul poștal să nu funcţioneze prompt 
și că această scrisoare să-ți parvină abia mâine dimineaţă. În 
acest caz, dragă Lanyon, fă-mi serviciul cerut când va fi mai 
convenabil pentru tine în cursul zilei, și, încă o dată, 
așteaptă-l pe mesagerul meu la miezul nopții. S-ar putea ca 
în acest caz să fi fost prea târziu; iar dacă va trece acea 
noapte fără să intervină nimic, vei ști că l-ai văzut pentru 
ultima oară pe Henry Jekyll.” 


Citind această scrisoare, m-am încredinţat ca Jekyll nu era 
în toate minţile. Dar până când aceasta avea să fie dovedită 
dincolo de orice îndoială, m-am simţit obligat să fac ceea ce- 
mi ceruse. Pe cât de puţin pricepeam din acel talmeș-balmeș 
confuz, pe atât de puţin eram în stare a-i judeca 
însemnătatea; dar un apel conceput în asemenea termeni nu 
putea fi abandonat fără o gravă răspundere. M-am sculat 
deci de la masă, m-am suit într-o birjă și am pus să mâne 
drept la casa doctorului Jekyll. Majordomul îmi aștepta 
sosirea; cu același curier ca și mine primise o scrisoare 
recomandată, cu instrucţiunile necesare și de îndată trimise 
după un lăcătuș și după un dulgher. Pe când mă întâmpină, 
sosiră și meseriașii; și cu toţii împreună ne îndreptarăm 
către amfiteatrul de chirurgie al bătrânului doctor Denman, 
de unde (după cum fără îndoială îţi dai seama) se intra cel 
mai comod în cabinetul particular al doctorului Jekyll. Ușa 
era foarte solidă; mecanismul de închidere excelent; 
dulgherul declară că avea să aibă mult de furcă și că 
lemnăria va fi mult păgubită dacă se deschide cu forţa; iar 
lăcătușul disperase. Acesta din urmă era însă un flăcău 
dibaci și, după două ore de trudă, văzurăm ușa deschisă. 
Dulapul însemnat cu E era descuiat; și am scos din el 
sertarul; am pus să-l umple cu paie și să-l lege într-un 
cearșaf, apoi m-am întors cu el la Cavendish Square. 

Aici m-am apucat să-i cercetez conţinutul. Prafurile erau 
destul de curăţel dozate și ambalate, dar nu în stilul dibaci al 
farmacistului de profesie, întrucât, evident, le preparase 


însuși doctorul Jekyll; și când am deschis unul dintre 
pachetele, am găsit ceva ce mi s-a părut a fi o simplă sare 
cristalină de culoare albă. Sticluța medicinală către care mi- 
am îndreptat apoi atenţia va fi fost cam pe jumătate plină cu 
un lichid roșu-sângeriu, extrem de înţepător la miros și care 
mi s-a părut a conţine fosfor și ceva eter volatil. În privinţa 
altor ingrediente n-aveam cum să fac vreo presupunere. Cât 
despre caiet, era unul obișnuit, de școlar, și conţinea foarte 
puţin în afara unui șir de date. Acestea se întindeau pe o 
perioadă de mulţi ani; am observat însă că însemnările 
încetau aproximativ cu un an în urmă și cu totul abrupt. Ici- 
colo câte o scurtă observaţie era atașată unei date, de obicei 
nu mai mult decât un sigur cuvânt; „dublu” se ivea poate de 
vreo 6 ori la un total de câteva sute de înregistrări; și o dată 
printre cele dintâi însemnări ale listei și urmată de mai multe 
semne de exclamaţie, figura nota: „eșec total!!!”. Toate 
acestea, deși îmi înteţiseră curiozitatea, nu prea îmi spuneau 
nimic lămurit. lată o sticluţă cu o tinctură oarecare, niște 
pacheţele cu un fel de prafuri și niște însemnări despre un 
șir de experienţe care (ca mult prea multe dintre cercetările 
lui Jekyll) nu duseseră la niciun rezultat practic. Cum putea 
prezenţa acestor obiecte în casa mea să afecteze onoarea, 
integritatea mentală sau viaţa fantezistului meu coleg? Dacă 
mesagerul său putea fi trimis într-un loc, de ce nu și într- 
altul? Şi chiar admițând vreo piedică oarecare, de ce trebuia 
acel domn să fie primit de mine în taină? Cu cât reflectam 
mai mult, cu atât eram mai convins că am de-a face cu un caz 
de boală mintală; și cu toate că-mi trimisei la culcare 
servitorii, am încărcat un revolver vechi, astfel încât să fiu 
găsit într-o oarecare capacitate de apărare. 

De cum se revărsase asupra Londrei sunetul clopotelor 
vestind miezul nopţii, se și auzi o bătaie foarte discretă în 
poartă. M-am dus să deschid singur și am găsit un omuleţ 
ghemuit în umbra stâlpilor portalului. 

— Veniţi din partea doctorului Jekyll? l-am întrebat. 

Îmi răspunde „da”, printr-un gest stânjenit, iar când îl 
poftii înăuntru, nu-mi urmă invitaţia decât după ce aruncase 


o privire scrutătoare înapoi, către întunericul scuarului. 
Când zări nu prea departe, un sergent de poliţie înaintând cu 
lanterna aprinsă, mi s-a părut că omul meu a tresărit și a 
intrat în mare grabă. 

Mărturisesc că aceste amănunte m-au izbit în mod plăcut 
și că îmi ţineam mâna pe armă în timp ce-l urmam spre 
lumina puternică a cabinetului meu de consultaţii. Aici putui, 
în sfârșit, să-l văd lămurit. Un lucru era sigur: că nu mai 
dădusem ochii cu el niciodată. Cum am mai spus, era mărunt 
de statură; am mai fost izbit și de expresia uluitor de 
neplăcută a feţei sale și de îngemănarea unei intense 
activități musculare cu o aparent accentuată debilitate de 
constituţie; și nu mai puţin, deși percepută la urmă, m-a 
impresionat o ciudată stare de tulburare, cu totul subiectivă, 
ce o producea apropierea sa. Această stare avea oarecare 
asemănare cu o rigiditate incipientă și era însoţită de o 
scăpare însemnată a pulsului. Pentru moment am atribuit 
acele fenomene unei antipatii personale ce se manifestă ca o 
idiosincrasie și doar m-am mirat de acuitatea acestor 
simptome; între timp însă am avut motive să mă conving că 
mult mai adânc în natura umană trebuia căutată cauza și că 
ea depindea de un principiu mai nobil decât cel al urii. 

Acest personaj (care din clipa intrării sale trezise în mine o 
senzaţie ce nu știu cum s-o descriu altfel decât ca pe o 
curiozitate amestecată cu silă) era îmbrăcat într-o manieră 
care pe o persoană obișnuită ar fi făcut-o ridicolă; vreau să 
spun îmbrăcămintea sa, deși dintr-un material preţios și 
sobru, era mult prea mare pentru el; pantalonii îi atârnau 
peste picioare, suflecaţi pentru a nu se târâ pe jos, vesta 
surtucului îi ajungea până sub șolduri, și gulerul se căsca 
răsfrânt peste umeri. E ciudat de spus, dar acest echipament 
năstrușnic era departe de a-mi provoca râsul. Cum exista 
ceva anormal și monstruos în însăși esenţa făpturii pe care o 
aveam în faţă, ceva uluitor, revoltător și care-ţi violenta 
atenţia, acea stridenţă în plus părea mai curând să fie pe 
potriva primei impresii și s-o întărească, încât întrebării care 
era natura și caracterul acestui om i se alătura curiozitatea 


de a-i cunoaște originea, viaţa și condiţia socială. 

Aceste observaţii, deși ocupă atât de mult spaţiu, s-au 
produs doar în câteva secunde. Căci vizitatorul meu era zorit 
- stătea ca pe jeratic, mistuit de o sumbră aţâţare. 

— E aici sertarul? strigă. E aici? 

Și atât de mare îi era nerăbdarea, încât îmi puse mâna pe 
braţ, vrând parcă să mă scuture. Respinsei atingerea, 
conștient totodată că aceasta îmi răspândise în vine un fior 
de gheaţă. 

— Vă rog, domnule, am spus. Vedeţi că n-am avut încă 
plăcerea a vă cunoaște. Binevoiţi să ședeți. 

Şi-i dădui exemplul, așezându-mă la locul meu obișnuit faţă 
de un bolnav, pe cât îmi era cu putinţă la acea oră, fiind 
preocupat și pătruns de oroarea ce mi-o inspira musafirul 
meu. 

— Vă rog să mă iertaţi, doctore Lanyon, îmi răspunse el 
destul de cuviincios. Ceea ce spuneţi este bine întemeiat; 
nerăbdarea mea i-a luat-o înainte politeţii. Sunt aici la 
rugămintea stăruitoare a colegului dumneavoastră, doctorul 
Henry Jekyll, într-o chestiune de oarecare însemnătate; și am 
înţeles că... Se opri și duse mâna la gât; iar eu am putut să- 
mi dau seama, în ciuda purtării sale stăpânite, că se lupta cu 
apropierea unei crize de isterie... am înţeles că un sertar... 

Ajunși aici, mi s-a făcut milă de tensiunea anxioasă a 
oaspetelui meu sau poate am cedat doar sporitei mele 
curiozităţi. 

— Ilată-l, domnule, am spus, arătând către sertarul care 
stătea jos pe podea, sub o masă, încă acoperit cu cearșaful. 

El se repezi într-acolo, dar se opri brusc ducându-și mâna 
la piept; am putut să-i aud dinţii clănţănind sub mișcarea 
convulsivă a fălcilor, iar faţa lui avea o expresie atât de 
sinistră, încât m-a făcut să mă îngrijorez atât pentru viaţa și 
pentru judecata lui. 

— Stăpâniţi-vă, i-am spus. 

Mi-a adresat un surâs chinuit și-apoi, cu hotărârea 
disperării, a smuls deoparte cearșaful. La vederea lucrurilor 
găsite în sertar, a scos un strigăt ce semăna cu un hohot de 


plâns și exprima o atât de imensă ușurare încât eu am rămas 
împietrit de uimire. Iar în clipa următoare, cu un glas ce 
dobândise destulă stăpânire, mă întrebă: 

— Aveţi un pahar gradat? 

Mă ridicai cu greutate de la locul meu și-i dădui ceea ce-mi 
ceruse. 

Îmi mulţumi, înclinându-și capul cu un zâmbet, măsură 
câţiva milimetri din tinctura roșie și adăugă unul dintre 
prafuri. Mixtura, mai întâi de o nuanţă roșcată, începu, pe 
măsură ce se topeau cristalele, să se deschidă la culoare, cu 
o efervescenţă sonoră, și să scoată mici ţâșnituri de abur. În 
același moment, încetă fierberea și amestecul își schimbă 
culoarea într-un purpuriu închis, ce păli iarăși, ceva mai 
încet, până la un verde apos. Oaspetele meu, care 
supraveghease aceste metamorfoze cu privire aprinsă, 
zâmbi, puse recipientul pe masă, apoi se întoarse și mă privi 
cu un aer scrutător. 

— Şi acum, zise, să ne înţelegem asupra a ceea ce mai 
rămâne de făcut. Ai să fii înţelept? Ai să te lași sfătuit? Ai să 
mă lași să iau acest pahar în mână și să plec din casa asta 
fără alte explicaţii? Sau lăcomia curiozităţii a pus stăpânire 
pe tine? Gândește-te înainte de a răspunde, căci va fi după 
cum hotărăști. După cum hotărăști, vei rămâne cum erai, nici 
mai bogat, nici mai înţelept, afară doar dacă sentimentul de 
a ajutat un om deznădăjduit de moarte ar putea fi socotit un 
fel de înavuţire a sufletului. Sau, de vei prefera să alegi 
altminteri, ţi se va deschide un nou ţinut al cunoașterii și noi 
căi spre faimă și putere - aici, în această cameră și în clipa 
următoare; și vei privi un miracol în stare să zdruncine și 
necredinţa Satanei. 

— Domnule, am spus eu, arătând o răceală pe care eram 
departe de a o poseda cu adevărat, vorbiţi în enigme; poate 
că n-o să vă miraţi că vă ascult deși las impresia că nu cred 
cu adevărat. Am mers mai departe pe drumul unor servicii 
inexplicabile pentru a mă opri înainte de a vedea cum se 
termină. 

— Bine... răspunse oaspetele meu. Lanyon, amintește-ţi ce 


ai făgăduit cândva. Ce urmează stă sub pecetea secretului 
impus profesiunii noastre... și acum, tu, care ai fost vreme 
atât de îndelungată sclavul vederilor celor mai limitate și 
palpabile, tu, care ai negat puterea medicinei transcedentale, 
tu, care ai luat în derâdere pe cei superiori ţie, privește! 

Duse paharul la buze și bău dintr-o sorbitură. Urmă un 
țipăt; se legăna, se opinti, se încleștă de masă, holbând ochii 
injectaţi, gâfâind cu gura deschisă; și în timp ce-l priveam mi 
se păru că se produce o schimbare; făptura lui părea a se 
extinde, faţa îi deveni deodată neagră, și trăsăturile păreau 
că se topesc și se transformă, iar în clipa următoare 
zvâcnisem în picioare - și mă dădui înapoi până-n zid, cu 
brațul ridicat spre a mă feri de acest miracol, cu mintea 
cotropită de teroare. 

— O, Doamne! strigai îngrozit, și iarăși: O, Doamne! 

Din nou și din nou; căci aveam înaintea ochilor, palid și 
zdruncinat, ca într-un semileșin și bâjbâind în aer cu mâinile 
ca un om smuls din ghearele morţii, pe Henry Jekyll! Ceea ce 
mi-a povestit în următoarea oră m-a făcut să nu-mi pot aduna 
minţile încât să-mi aștern gândurile pe hârtie. Am văzut ce 
am văzut, am auzit ce am auzit și mi s-a îmbolnăvit sufletul 
din asta; și totuși, acum, că acea priveliște s-a mistuit din 
fața ochilor mei, mă întreb dacă cred în ceea ce am văzut și 
nu pot răspunde. Viaţa mea s-a zguduit din temelii, somnul 
m-a părăsit; cea mai distrugătoare spaimă mă bântuie zi și 
noapte; și simt că-mi sunt zilele numărate, că trebuie să mor; 
și totuși am să mor neîncrezător. Cât despre turpitudinea 
morală pe care mi-a dezvăluit-o acel om, deși cu lacrimi de 
penitenţa, nu pot, nici măcar în amintire, să zăbovesc cu 
gândul asupra-i, fără să mă zgâlțâie groaza. Nu-ţi voi spune 
decât un singur lucru, Utterson, și acela (dacă-ţi poţi sili 
mintea să-l creadă) îţi va fi mai mult decât de ajuns. Creatura 
care s-a strecurat în casa mea în acea noapte era, după 
propria mărturisire a lui Jekyll, cunoscută sub numele de 
Hyde și vânată în toate ungherele ținutului drept asasin al lui 
Carew. 

HASTIE LANYON 


Mărturia completă a lui Henry Jekyll 
despre cazul său 


M-am născut în anul 18... moștenitorul unei averi 
însemnate, în plus înzestrat cu însușiri excelente, înclinat din 
fire către sârguinţă, preţuind respectul celor înţelepţi și buni 
printre semenii mei și posedând astfel, după cum s-ar fi putut 
presupune, toate garanţiile unui viitor onorabil și ales. 
Cusurul meu cel mai mare era o oarecare nepotolită voioșie 
ce ţine de temperament, de un soi care pe mulţi îi face 
fericiţi, dar pe care eu îl găseam greu de împăcat cu 
imperioasa mea dorință de a purta capul sus și de a avea în 
lume o atitudine mai mult decât gravă. Așa s-a făcut că mi- 
am tăinuit propriile mele bucurii și astfel, când am atins 
vârsta reflecției și am început să privesc în jurul meu și să 
înţeleg care este rostul și poziția mea în lume, eram dedat 
unei profunde duplicități. Mulţi bărbaţi ar fi trâmbiţat 
neînfrânările de care mă făceam eu vinovat, dar, privite din 
înaltele puncte de vedere pe care mi le fixam drept criterii, 
eu le ascundeam cu un sentiment, aproape morbid, de 
rușine. Așadar, mai curând caracterul exigent al aspirațiilor 
mele, decât vreo corupţie deosebită a moravurilor, m-a făcut 
ceea ce eram și, printr-o barieră mai cu neputinţă de trecut 
decât la majoritatea bărbaţilor, a separat în mine acele zone 
ale binelui și ale răului ce divid și combină natura duală a 
omului. 

Acesta fiind cazul meu, eram pornit a reflecta adânc și fără 
putință de desprindere la acea aspră lege a vieţii care stă la 
rădăcinile religiei și care este una dintre cele mai abundente 
surse de suferinţă. În ciuda înveteratei mele alcătuiri de taler 
cu două feţe, n-aş fi putut defel să fiu numit un făţarnic; 
ambele mele laturi erau incredibil de sincere căci nu eram în 
mai mare măsură eu însumi atunci când mă cufundam fără 
reținere în rușine, decât atunci când, la lumina zilei, trudeam 
în sprijinul cunoașterii sau pentru ușurarea durerilor și a 


suferinţei. Apoi s-a întâmplat ca direcţia cercetărilor mele 
științifice (ducând în întregime către transcendental) să 
reacționeze și să arunce o lumină puternică asupra acestei 
conștiințe a conflictului permanent dintre componentele 
mele. Zi de zi și din ambele laturi ale inteligenţei mele, cea 
morală și cea intelectuală, m-am apropiat astfel constant și 
tot mai mult de adevărul a cărui descoperire parțială m-a 
osândit la un atât de groaznic naufragiu: că omul nu-i cu 
adevărat o singură ființă, ci este, de fapt, alcătuit din două 
fiinţe. Spun două pentru că propria mea cunoaștere nu 
depășește această limită. După mine alţii vor veni, vor merge 
mai departe în această direcţie, și îndrăznesc să presupun că 
în cele din urmă omul va fi cunoscut ca o organizare de 
elemente încorporate, de felul lor multilaterale, disparate și 
independente. În ceea ce mă privește, prin natura vieţii mele, 
am înaintat fără greș într-o anumită direcţie și numai într- 
acea direcţie unică. Sub aspect moral, am învăţat prin 
propria mea persoană să recunosc profunda și primordiala 
dualitate a omului; vedeam că, dacă se putea spune că mă 
identificam cu una dintre cele două firi care se luptau în 
câmpul conștiinței mele, era din pricina faptului că le aveam 
întru totul pe amândouă. De foarte timpuriu, încă mai 
dinainte ca desfășurarea descoperirilor mele științifice să 
înceapă a sugera posibilitatea unui asemenea miracol, mă 
deprinsesem să zăbovesc cu plăcere - ca la un vis drag pe 
care-l visam cu ochii deschiși - asupra gândului separării 
acestor elemente. Dacă fiecare dintre ele, îmi spuneam, ar 
putea fi adăpostită în două identități separate, viaţa ar fi 
eliberată de tot ce-i insuportabil; cel rău ar putea să-și 
urmeze drumul, eliberat de năzuinţele și remușcarea 
geamănului sau mai drept, iar cel bun și-ar putea urma 
statornic și nestânjenit suișul, făcând tot binele în care-și 
găsește plăcerea, nemaifiind expus dezonoarei și căinței din 
pricina faptelor săvârșite de rău ce-i este străin. Blestemul 
omenirii este că aceste două mănunchiuri deosebite să fie 
astfel legate laolaltă încât matca torturată a conștiinței, 
acești gemeni antipozi, să se lupte necontenit. Cum însă s-ar 


putea disocia? 

Atât de departe ajunsesem cu reflecţiile mele când, după 
cum am mai spus, îmi răsări o lumină lăturalnică dinspre 
masa laboratorului. 

Am început să percep, mai profund decât s-a stabilit 
vreodată anterior, tremurătoarea imaterialitate, efemerul, 
subţire ca un văl de ceaţă, ce sunt proprii acestui trup, 
aparent atât de solid, în care umblăm înveșmântaţi. Am 
descoperit că anumiţi agenţi au puterea să risipească și să 
smulgă acest vesmânt carnal precum agită vântul vălul 
perdelelor unui chioșc. Din două motive temeinice, nu voi 
intra mai adânc în această ramură științifică a spovedaniei 
mele. Mai întâi pentru că a trebuit să învăţ că osânda și 
povara vieţii, este legată pe vecie de umerii omului și, la 
încercarea de a o lepăda, ea nu face decât să se întoarcă 
asupră-ne cu o mai puţin cunoscută și mai teribilă apăsare. 
În al doilea rând pentru că - așa cum va arăta relatarea mea, 
vai, prea lămurit - descoperirile mele erau incomplete. Voi 
spune deci atât: nu numai că mi-am recunoscut trupul firesc 
drept o aură doar și o iradiere a anumitor puteri ce-mi 
alcătuiau spiritul, dar am și izbutit să combin o mixtură prin 
care aceste puteri să fie detronate din supremaţia lor, 
substituindu-se o a doua formă și înfățișare, ce nu-mi erau 
mai puţin firești, ele fiind expresia și purtând pecetea unor 
elemente inferioare ale sufletului meu. 

Am șovăit îndelung înainte de a pune în practică această 
teorie. Ştiam bine că riscam moartea, căci orice substanţă în 
stare de a zdruncina și a regla cu atâta eficacitate însăși 
citadela identităţii ar putea, printr-o  supradozare 
infinitezimală sau prin cea mai infimă  circumstanţă 
nefavorabilă în momentul expunerii, să desființeze acest 
sacrosanct sediu temporar pe care cu ajutorul substanţei 
voiam numa să-l prefac. Dar ispita unei descoperiri atât de 
profunde și singulare a învins în cele din urmă. Tinctura mi-o 
pregătisem mai demult; mi-am procurat îndată, de la un 
depozit farmaceutic, o cantitate însemnată dintr-o anumită 
sare, despre care știam datorită experienţelor mele că era 


ultimul ingredient ce se cerea; la o oră târzie a unei nopţi 
blestemate, am amestecat substanţele, le-am urmărit 
fierbând și fumegând în recipientul de sticlă, iar după ce a 
încetat fierberea am dat pe gât mixtura. 

Au urmat niște dureri chinuitoare, de parcă mi s-ar fi 
strâns mădularele cu un instrument de tortură; oasele parcă 
mi se măcinau, mă sfârșea greaţa și duhul îmi era stăpânit de 
o cutremurare ce n-o poate depăși nici ceasul nașterii, nici ce 
al morţii. Apoi aceste chinuri au început a ceda repede și mi- 
am revenit ca dintr-o boală grea. Era în senzațiile mele ceva 
straniu, de o noutate de nedescris și, prin însăși noutatea sa, 
de o dulceaţă de necrezut. Mă simțeam mai tânăr, mai ușor, 
mai fericit trupește; între timp, pe dinăuntru eram conștient 
de o impetuoasă nepăsare faţă de orice urmări, un șuvoi de 
imagini senzuale dezordonate revărsându-mi-se cu o iuțeală 
vertiginoasă prin închipuire; de o mistuire a oricărui 
sentiment de obligaţie, de o necunoscută, dar nu inocentă 
libertate a sufletului. De la întâia mea suflare în această viaţa 
nouă, am știut că sunt mai ticălos, de 10 ori mai ticălos, rob 
vândut păcatului meu iniţial; și acest gând mă stimula și mă 
delecta în acel moment precum vinul. Am întins braţele, 
exultând în prospeţimea acestor senzaţii și prin acest gest 
mi-am dat seama brusc că pierdusem din înălţime. 

La acea dată nu era nicio oglindă în odaia mea; cea care- 
mi stă alături acum, când scriu aceste rânduri, a fost adusă 
aici mai târziu, și anume în vederea acestor transformări. 
Oricum noaptea gonea deja către dimineaţă - zorile, deși 
încă neguroase, nu mai aveau mult până să dea naștere 
luminii de zi -, oamenii din gospodăria mea erau cufundaţi în 
cele mai profunde ore ale somnului, iar în starea de aţâţare 
optimistă și triumfătoare în care mă găseam, m-am hotărât 
să mă aventurez în noua mea înfățișare până la dormitorul 
meu. Am traversat curtea, unde constelaţiile, aș fi putut 
crede, își coborau privirile cu uimire asupră-mi - prima 
creatură de acest fel pe care o descoperea vigilenţa lor în 
veci neadormită; m-am furișat prin coridoare - un străin în 
propria-mi casă - și, ajungând în odaia mea, am văzut pentru 


întâia oară înfățișarea lui Edward Hyde. 

Trebuie să vorbesc aici doar în teorie, spunând nu ceea ce 
știu, ci ceea ce presupun a fi lucrul cel mai probabil. Partea 
rea a firii mele, căreia îi conferisem acum puterea de a 
impresiona, era mai puţin robustă și mai puţin dezvoltată 
decât cea bună, pe care abia o lepădasem. Apoi, în cursul 
vieții mele - care, la urma urmei, fusese 90% o viaţă de 
strădanie, virtute și stăpânire -, acea parte rea fusese mult 
mai puţin exercitată și era mult mai puţin istovită. Şi de 
aceea cred eu că s-a întâmplat ca Edward Hyde să fie cu atât 
mai mărunt, mai debil și mai tânăr decât Henry Jekyll. Așa 
cum binele strălucea pe chipul unuia, răul era scris mare și 
lămurit pe faţa celuilalt. Răul, pe care încă și acum trebuie 
să-l cred partea din om care-i produce distrugerea, dăduse 
acestui trup diformitate și degradare. Şi totuși, uitându-mă în 
oglindă la acest idol hâd, nu eram conștient de nicio repulsie, 
ci mai curând de o pornire de simpatie. Şi acesta eram eu. 
Îmi părea firesc şi omenesc. În ochii mei, înfățișarea aceasta 
purta o mai vie imagine a spiritului, părea mai expresivă și 
mai unică decât aceea, imperfectă și divizată, ce până atunci 
eram deprins a o numi a mea. Și în această privinţă aveam, 
fără îndoială, dreptate. Am observat că atunci când purtam 
chipul lui Edward Hyde nimeni nu era în stare să se apropie 
prima oară de mine fără o crispare evidentă; ceea ce 
consider că va fi fost așa pentru că toate făpturile omenești 
pe care le întâlnim sunt plămădite din bine și rău, pe când 
Edward Hyde, singurul dintre oameni, era rău pur. 

N-am zăbovit decât un moment în faţa oglinzii; trebuia să 
întreprind o a doua experienţă, cea concludentă; încă mai 
rămânea de văzut dacă îmi pierdusem identitatea fără 
putinţă de recuperare și că trebuia să fug înainte de ivirea 
zorilor dintr-o casă ce nu mai era a mea. Și, zorind înapoi 
spre cabinetul meu, am pregătit și am băut iarăși paharul, 
am suferit iarăși chinurile disoluţiei și mi-am revenit iarăși cu 
statură și chipul lui Henry Jekyll. 

În acea noapte ajunsesem la răscrucea fatală. Dacă aș fi 
abordat descoperirea mea într-un spirit mai nobil, dacă mi-aș 


fi riscat experienţa fiind stăpânit de aspirații generoase sau 
pioase, totul, desigur, ar fi trebuit să se petreacă astfel, și din 
aceste chinuri ale morţii și nașterii ar fi ieșit un înger și nu 
un demon. Poţiunea nu avea o acţiune discriminantă; nu era 
nici diabolică, nici divină; nu făcea decât să spulbere portile 
temniţei firii mele, și, asemenea captivilor din Philippi, tot ce 
era înăuntru zorea să iasă. În acel timp, virtutea mea 
dormita; răul din mine, pe care îl ţinea treaz ambiția, nu 
întârzie, sprinten și iute, să profite de prilej, iar făptura 
produsă a fost Edward Hyde. Așadar, cu toate că acum 
aveam atât două firi cât și două înfățișări, una era pe de-a 
întregul demonică, iar cealaltă încă era vechiul Henry Jekyll, 
acel amestec disparat, în a cărui schimbare și corectare 
învăţasem să nu mai nădăjduiesc. Tendinţa a fost deci pe de- 
a-ntregul spre rău. 

Nici până în acel timp nu-mi învinsesem cu totul repulsiile 
faţă de uscăciunea unei vieţi de studiu. Încă mă mai simțeam 
uneori dispus la petreceri vesele, iar cum plăcerile mele erau 
(ca s-o spun pe șleau, cel puţin) nedemne, cum, pe de altă 
parte, mă bucuram nu numai de faimă și de înaltă 
consideraţie, ci eram și pe cale de a deveni bărbatul vârstnic, 
această incoerenţă a vieţii mele devenea, cu fiecare zi, mai 
nedorită. Dinspre partea aceasta m-a ispitit noua mea putere 
până ce am căzut în robie. N-aveam decât să sorb paharul 
pentru a lepăda de îndată trupul eminentului profesor și a-l 
îmbrăca, precum o manta groasă, pe acela al lui Edward 
Hyde. Situaţia aceasta mă făcea să zâmbesc - pe atunci mi se 
părea că are haz - și-mi efectuam pregătirile cu sârguinţă și 
luare-aminte. Am închiriat și am mobilat casa aceea din 
Soho, până la care Hyde a fost urmărit de poliție. Acolo am 
angajat o menajeră pe care o cunoșteam bine și care știa să 
tacă neavând scrupule. Pe de altă parte, mi-am vestit 
servitorii că un domn Hyde (pe care l-am descris) urma să se 
bucure de toată libertatea și puterea în cuprinsul casei mele 
din scuar și, pentru a preîntâmpina vreo întâmplare 
nefericită, am mers până acolo încât am făcut vizite și am 
devenit un personaj familiar în cea de-a doua întrupare a 


mea. După aceasta am redactat acel testament - astfel încât, 
de avea să mi se întâmple ceva în persoana doctorului Jekyll, 
să pot trece într-aceea a lui Edward Hyde fără nicio pierdere 
pecuniară. Şi astfel, asigurat din toate părţile, după cum 
presupuneam, am început să profit de ciudatele imunităţi ale 
situației mele. 

Au mai existat și altădată oameni care au tocmit asasini 
pentru a le comite crimele, în timp ce persoana și reputaţia 
lor rămâneau la adăpost. Eu am fost primul care am făcut la 
fel, de dragul plăcerilor mele. Am fost primul căruia în ochii 
lumii îi era permis să treacă drept un truditor fără răgaz, 
încărcat de respectabilitatea geniului și care putea într-o 
clipă, ca un băieţaș de școală, să lepede aceste haine de 
împrumut și să arunce cu capul înainte în marea apă a 
libertăţii. Pentru mine însă, în mantia-mi impenetrabilă, 
siguranța era întreagă. Gândește-te - eu nici măcar nu 
existam! Doar cât să evadez pe ușa laboratorului meu, doar o 
clipă sau două, cât să-mi pot amesteca și înghiţi porţia de 
băutură, care-mi stă totdeauna la îndemână și, orice ar fi 
făcut, Edward Hyde se mistuia ca pata lăsată de un suflu pe 
o oglindă, iar în locul său, șezând liniștit acasă la el, 
potrivind la miezul nopţii flacăra lămpii de pe masa lui de 
studiu, iată un om care-și putea permite să râdă de orice 
bănuială - Henry Jekyll! 

Plăcerile pe care mă grăbeam să le caut sub deghizarea 
mea erau, după cum am mai spus, nedemne - n-aș folosi un 
termen mai aspru. Dar în mâinile lui Edward Hyde ele 
prinseră curând să treacă spre monstruozitate. Când mă 
întorceam din aceste excursii, mă copleșea adesea uimirea în 
fața  depravării mele prin substituire. Această făptură 
familiară, pe care o chemam la viaţa din adâncul sufletului 
meu și-o trimiteam singură în lume să-și vadă de plăcerile 
sale după cum o tăia capul, era inerent malignă și ticăloasă; 
fiecare fapta a sa și fiecare gând erau egocentrice; sorbea 
plăcerea, cu o aviditate bestială, din orișice câtime de tortură 
impusă altuia și era necruţător ca un om de piatră. Henry 
Jekyll rămânea adesea îngrozit de faptele lui Edward Hyde; 


dar situaţia ieșea din legile obișnuite și scăpa cu subtilitate 
din strânsoarea conștiinței. La urma urmei, Hyde și numai 
Hyde purta vina. Jekyll nu era mai rău din pricina asta; el se 
trezea la bunele-i însușiri, aparent nevătămat, ba chiar se 
grăbea, când era posibil, să repare răul făcut de Hyde. Şi 
astfel conștiința lui putea dormi. 

N-am de gând să intru în amănuntele infamiei la care-mi 
dădeam astfel tacit consimțământul, fiindcă nici măcar acum 
nu pot admite niciun moment ca eu o comiteam; vreau numai 
să arăt avertismentele și treptele succesive prin care mi s-a 
apropiat pedeapsa. Mi s-a întâmplat un accident pe care nu 
voi face decât să-l mentionez, deoarece n-a avut nicio 
consecinţă. Un act de cruzime faţă de un copil stârni 
împotriva-mi mânia unui trecător (pe care acum câteva zile l- 
am recunoscut în persoana rudei tale); un doctor și familia 
copilului i s-au alăturat; au fost clipe în care m-am temut 
pentru viaţa mea. În cele din urmă, pentru a calma prea 
îndreptăţita lor indignare împotrivă-i, Edward Hyde trebui 
să-i aducă până la ușa casei și să le plătească printr-un cec în 
numele și cu semnătură lui Henry Jekyll. O asemenea 
primejdie a fost ușor eliminată pentru viitor deschizând un 
cont la altă bancă pe numele lui Edward Hyde însuși, dar 
după ce am imprimat scrisului meu o aplecare înapoi și mi- 
am prevăzut astfel dublura cu o semnătură, am crezut că nu 
mă mai poate atinge fatalitatea. 

Cu vreo 2 luni înainte de uciderea, domnului Danvers 
Carew, ieșisem pentru una din aventurile mele; mă 
înapoiasem la o oră târzie și mă deșteptai a doua zi în pat cu 
niște senzaţii ciudate. În zadar mă uitam în juru-mi; în zadar 
vedeam mobila cunoscută și dimensiunile înalte ale camerei 
mele din scuar; în zadar recunoșteam desenul și coloritul 
perdelelor de la căpătâiul meu și linia patului meu de mahon; 
ceva îmi tot spunea stăruitor că nu mă aflam unde credeam, 
că nu mă trezisem acolo unde păream să mă aflu, ci în odăița 
din Soho, unde obișnuiam să dorm în trupul lui Edward 
Hyde. Am zâmbit la mine și, conform stilului meu, am 
început să scrutez leneș elementele acestei iluzii, lunecând 


iar la răstimpuri în moleșeala plăcută a somnolențţei 
matinale. Când deodată, într-una dintre clipele de trezire, îmi 
căzură ochii asupra mâinii mele. Dar mâna lui Henry Jekyll 
(după cum adesea remarcai tu) era o mână profesională; ca 
formă și dimensiuni, o mână de medic: mare, fermă, albă și 
plăcută. Mâna pe care o vedeam acum destul de limpede, în 
lumina galbenă a unei dimineţi din centrul Londrei, mâna pe 
care o vedeam zăcând pe jumătate încleștată pe așternutul 
patului era uscăţivă, vânoasă și noduroasă, de o paloare 
sumbră și umbrită de peri negri. Era mâna lui Edward Hyde. 

Trebuie că m-am holbat la ea vreo jumătate de minut - 
cufundat cum eram în buimăceală uimirii - înainte de a mi se 
trezi în piept teroarea, brusc și răscolitor ca explozia 
talgerelor într-o orchestră, apoi am ţâșnit din pat și m-am 
năpustit la oglindă. În faţa priveliștii ce mă întâmpină mi se 
subţie şi-mi îngheţă sângele în vine. 

Da, mă culcasem Henry Jekyll și mă trezisem Edward 
Hyde. Cum se putea explica asta? m-am întrebat. Și apoi - 
zguduit de o nouă spaimă - cum puteam remedia această 
realitate? 

Trecuse o bună parte a dimineţii; servitorii erau cu toţii în 
picioare; toate substanţele pentru prepararea poţiunii mele 
erau în cabinet - un drum lung din locul unde mă aflam, 
încremenit de groază: două șiruri de scări prin coridorul din 
dos, trecerea curţii deschise și străbaterea amfiteatrului de 
anatomie. Aș fi putut să-mi acopăr faţa, dar la ce bun, când 
nu eram în stare să ascund schimbarea în statura mea? Apoi 
mă copleși o dulce ușurare când îmi amintii că servitorii erau 
obișnuiți cu trecerile pe-acolo ale celui de-al doilea eu pe 
care-l aveam. Curând mă îmbrăcai în haine cât mai potrivite 
cu putinţă și străbătui repede casa - Bradshaw holbându-se 
la mine și trăgându-se înapoi văzându-l pe domnul Hyde la o 
asemenea oră și în asemenea costum ciudat -, iar 10 minute 
mai târziu doctorul Jekyll se înapoiase la propria-i înfățișare 
și cu fruntea înnegurată, se așeză la masă cu o mină 
întunecată părând că ia micul dejun. 

Numai de mâncat nu-mi ardea. Acest inexplicabil incident, 


această reversie a experienţei mele anterioare părea (ca 
degetul babylonian pe perete) că scrie primele litere ale 
sentinței mele de condamnare, și am început să reflectez mai 
serios ca oricând până atunci la efectele și posibilităţile 
dublei mele existenţe. Acea parte din mine pe care aveam 
puterea s-o proiectez în afară fusese recent mult exercitată și 
alimentată; mi se păruse în ultimul timp că trupul lui Edward 
Hyde crescuse în statură; de parcă (atunci când purtam 
această formă) aș fi fost conștient de un flux mai generos al 
sângelui și începui să întrezăresc o primejdie: dacă avea să 
se prelungească mult această preschimbare, cumpăna firii 
mele ar putea fi permanent răsturnată, puterea schimbării 
voluntare s-ar pierde și caracterul lui Edward Hyde ar putea 
deveni al meu irevocabil. 

Efectul poţiunii nu se manifestase întotdeauna la fel. 
Cândva, la începutul acestor aventuri, dădusem greș pe de- 
a-ntregul; de atunci fusesem nevoit, de mai multe ori, să 
dublez doza, iar o dată, cu un imens risc al morţii, să o 
triplez și aceste rare incertitudini fuseseră singurele care 
aruncaseră până atunci o umbră asupra satisfacţiei mele. 
Acum totuși, în lumina accidentului din această dimineaţă, 
ajunsesem să observ că, de unde la început greutatea fusese 
să mă debarasez de corpul lui Jekyll, în ultimul timp, treptat, 
dar hotărât, ea se mutase în partea cealaltă. Totul, așadar, 
părea să indice faptul că încetul cu încetul pierdeam 
stăpânirea Eu-lui meu bun și că, încetul cu încetul, deveneam 
tot una cu cel de-al doilea, cel rău. 

Între acestea două am simţit atunci că trebuie să aleg. 
Cele două firi ale mele aveau în comun memoria, dar toate 
celelalte facultăţi erau cât se poate de inegal împărţite între 
ele. Jekyll (care era compozit) - când cu cele mai sensibile 
percepții, când cu câte o poftă avidă - se proiecta în plăcerile 
și aventurile lui Hyde și se împărtășea din ele, dar lui Hyde îi 
era indiferent Jekyll sau nu și-l amintea decât așa cum 
banditul din munţi își amintește caverna ce-i slujește de 
adăpost când e urmărit. Jekyll avea mai mult decât interesul 
unui tată, Hyde mai mult decât indiferența unui fiu. A-mi lega 


soarta exclusiv de Jekyll însemna să renunţ pentru totdeauna 
la acele pofte cărora de mult le cedasem în taină și cărora, în 
ultimul timp, începusem să nu le mai opun nicio rezistenţă. A 
mi-o lega exclusiv de Hyde însemna să renunţ pentru 
totdeauna la o mie de interese și de aspirații și să devin 
dintr-o dată și pentru totdeauna disprețuit și lipsit de 
prieteni. Târgul poate părea inegal, dar mai era o 
consideraţie care atârna în cumpănă: pe când Jekyll ar fi 
suferit cumplit în flăcările abstinenţei, Hyde nici măcar n-ar 
fi fost conștient de tot ce pierduse. Stranii precum erau 
împrejurările, termenii acestui conflict sunt totuși la fel de 
vechi și de banali precum e omul; mai mult, aceleași 
imbolduri și reţineri trag la sorţi destinul fiecărui păcătos 
ispitit și temător. Și s-a întâmplat cu mine ce se întâmplă cu 
marea majoritate a semenilor mei: am ales partea mai bună 
și mi-a lipsit tăria de a stărui în ea. 

Da, l-am preferat pe doctorul vârstnic și nesatisfăcut, 
înconjurat de prieteni și cu aspirații oneste, și mi-am luat cu 
hotărâre rămas bun de la libertate, de la relativa tinereţe, 
pasul sprinten, impulsurile subite și plăcerile secrete de care 
mă bucurasem sub deghizarea lui Hyde. Poate că am făcut 
această alegere cu o inconștientă rezervă, căci la casa din 
Soho n-am renunţat, nici n-am distrus hainele lui Edward 
Hyde, care continuau să-mi stea la îndemână în cabinetul 
meu. Timp de două luni am rămas totuși credincios hotărârii 
luate; timp de două luni am dus o viaţa de o severitate cum 
n-o mai atinsesem niciodată mai înainte și m-am bucurat de 
compensaţiile unei conștiințe aprobatoare. Dar în cele din 
urmă, odată cu trecerea vremii, a început a păli vivacitatea 
îngrijorării mele; laudele conștiinței au devenit ceva de la 
sine înţeles; am început să fiu torturat de pofte și de 
disperate lupte lăuntrice, iar în cele din urmă, într-un acces 
de slăbiciune morală, am combinat iarăși băutura 
transformatoare și am înghiţit-o. 

Atunci când un beţiv dezbate cu sine însuși asupra viciului 
său, nu cred că unul din 500 de cazuri este impresionat de 
primejdiile ce-l pasc din pricina abrutizatei sale nesimţiri 


fizice; nici eu, oricât de îndelung reflectasem la situația mea, 
nu recunoșteam îndeajuns completa insensibilitate morală și 
închinarea  nesăbuită către rău, care erau trăsăturile 
conducătoare ale lui Edward Hyde. Totuși prin acestea am 
fost pedepsit. Demonul meu fusese multă vreme închis în 
cușcă și, ieșind, răgea dezlănţuit. Eram conștient, încă în 
timp ce-mi sorbeam poţiunea, de o și mai neînfrânată și mai 
furioasă înclinare la rău. Aceasta va fi fost, presupun, cea 
care a stârnit în sufletul meu acea furtună de nerăbdare care 
m-a cuprins la auzul frazelor cuviincioase ale nefericitei mele 
victime; declar, cel puţin în faţa lui Dumnezeu, că niciun om 
cu mintea întreagă nu se putea face vinovat de acea crimă 
pentru o atât de lamentabilă pricină și că, lovind, nu eram 
mai rezonabil decât un copil bolnav care ar sparge o jucărie. 
Dar eu lepădasem de bună voie toate instinctele 
compensatoare graţie cărora chiar și cei mai răi dintre noi, 
umblând printre tentaţii, păstrează un oarecare echilibru și 
în cazul meu a fi tentat însemna a cădea. 

Într-o clipă s-a trezit în mine duhul infernului și s-a 
dezlănţuit. Cu frenezie și încântare, am zdrobit corpul care 
nu opunea nicio rezistenţă, delectându-mă cu fiecare 
lovitură, și abia când prinse a se înfiinţa oboseala, la apogeul 
delirului meu, mi-a fulgerat prin inimă un fior rece de 
spaimă. Ceaţa s-a risipit; mi-am văzut viața primejduită și am 
fugit din locul acestei dezlănțuiri, încă exaltat și tremurând 
totodată, cu voluptatea de a face rău satisfăcută și stimulată, 
cu pofta de a trăi exacerbată la culme. Am alergat spre casa 
din Soho și, ca măsură de siguranţă în plus, mi-am distrus 
toate hârtiile; de acolo am pornit prin străzile luminate de 
felinare, cu aceeași exaltare divizată, contemplându-mi cu 
malițioasă plăcere crima, plănuind ușuratic altele pentru 
viitor - și totuși zorind înainte și încă ciulind urechea în 
urma-mi, așteptând mereu să aud pașii răzbunători. 

Hyde avea pe buze un cântec pe când combina elementele 
poţiunii sale, iar sorbind-o închină pentru cel răpus. Nici nu 
se potoliseră durerile transformării, ca Henry Jekyll, vărsând 
lacrimi de gratitudine și remușcare, căzuse în genunchi, 


înălțând mâinile în rugăciuni fierbinţi spre Dumnezeu. Vălul 
îngăduinţei cu sine se sfâșiase de sus până jos. Îmi revedeam 
viața în întregul ei, o urmăream începând din zilele 
copilăriei, când mă plimbam de mână cu tatăl meu și 
propriile străduinţe pline de abnegaţie de-a lungul vieţii mele 
profesionale, ca să ajung iarăși și iarăși, cu același sentiment 
al irealului, la blestematele orori ale acelei seri. Imi venea să 
strig cu glas tare; încercam, în plâns și rugăciune, să înăbuș 
mulțimea de imagini și zgomote hidoase ce-mi roiau în 
amintire, vrăjmașe, și, totodată, printre implorări, fața hâdă 
a nelegiuirii mele mă privea ţintă în adâncul sufletului. 

Când ascuţimea remușcării începu a se potoli, îi urmă un 
sentiment de bucurie. Problema conduitei mele era 
rezolvată. Hyde nu mai era posibil de aici înainte; de voie ori 
de nevoie, eram acum redus la partea bună a existenţei mele; 
și, o, cum jubilam la acest gând! Cu câtă umilinţă 
încuviințam să îmbrăţișez din nou restricţiile unei vieţi 
firești! Cu ce sinceră renunțare am încuiat poarta pe care 
atât de des ieșisem și venisem și am strivit sub călcâie cheia! 

În ziua următoare, sosi știrea că asasinatul fusese 
descoperit, că vina lui Hyde apărea flagrantă în ochii lumii și 
că victima era un bărbat care se bucura de o înaltă preţuire 
în societate. Fusese deci nu numai o crimă, ci și o nebunie 
tragică. Cred că eram bucuros să știu asta, să-mi știu cele 
mai bune impulsuri astfel fortificate și apărate prin spaimele 
eșafodului. Jekyll îmi eram acum citadela de refugiu: o clipă 
să fi scos capul Hyde, și mâinile tuturor s-ar fi ridicat să-l 
prindă și să-l doboare. 

Mi-am propus ca prin conduita mea viitoare să-mi 
răscumpăr trecutul și pot spune cinstit ca această hotărâre a 
rodit unele lucruri bune. Ştii și tu cât de serios, în ultimele 
luni ale anului trecut, m-am ostenit să alin suferința; știi cât 
de multe am făcut pentru alţii. Pentru mine zilele se 
scurgeau calme, aproape fericite. Nici n-aș putea spune că 
mă plictisea această viața binefăcătoare și nevinovată; cred, 
dimpotrivă, că, pe zi ce trecea, mă bucuram mai desăvârșit 
de ea. Dar tot mai eram blestemat cu dualitatea tendinţelor 


mele și, când se uzară zgrunţurii căinţei, partea cea josnică, 
atât de îndelung deprinsă să-i cedez și atât de recent 
înlănţuită, prinse a geme după libertate. Nu că aș fi visat să-l 
reînviu pe Hyde, doar gândul la una ca asta mă speria 
nebunește; nu, dacă vreodată am fost tentat să bagatelizez 
glasul conștiinței; era pentru că îmi stătea în fire și eram 
doar un păcătos ce la sfârșit cădea pradă ispitei. 

Vine un sfârșit pentru toate cele, cea mai cuprinzătoare 
măsură se umple până la urmă, și această scurtă 
condescendenţă faţă de răul din mine mi-a distrus până la 
sfârșit echilibrul sufletului. Totuși nu eram alarmat; căderea 
părea firească - era ca o reîntoarcere la zilele de demult, 
dinainte să fi făcut descoperirea. 

Într-o zi limpede, frumoasă de ianuarie, cu umezeală pe 
jos, dar deloc înnorată, când Regent's Park era plin de 
murmurul zăpezii care se topea, îndulcit de miresme 
primăvăratice, ședeam la soare pe o bancă. Animalul din 
mine lingea resturile ce i le oferea amintirea. Spiritul, niţel 
somnoros, făgăduia penitenţa pentru mai târziu, dar încă nu 
se lăsa convins s-o înceapă. La urma urmei - reflectam -, 
eram ca și semenii mei, apoi zâmbeam asemuindu-mă cu 
alţii, comparând bunăvoința mea activă cu delăsarea lor 
leneșă și crudă. Şi chiar în clipa acestui gând de lăudăroasă 
înfumurare m-a cuprins un rău - un fel de leșin, o greață 
oribilă și niște fiori ca în ceasul morţii. Acestea au trecut și 
m-au lăsat sfârșit. Și apoi, când la rândul ei a cedat și 
sfârșeala, am început să-mi dau seama de o schimbare în 
felul de a gândi: o mai mare îndrăzneală, un dispreţ al 
primejdiei, o desprindere din legăturile obligaţiilor puneau 
stăpânire pe spiritul meu. Mi-am coborât privirea - hainele 
atârnau fără formă pe trupul meu scăzut, mâna ce mi se 
odihnea pe genunchi era vânoasă și plină de păr. Încă o dată 
devenisem Edward Hyde. Cu o clipă mai înainte mă bucuram 
de respectul oamenilor, de dragostea lor, de avere, mă 
aștepta masa pusă în sufrageria casei mele, iar acum eram 
prada tuturora, hăituit, fără adăpost, un ucigaș notoriu, 
menit ștreangului. 


Simţeam că-mi pierd judecata; dar ea nu mă părăsi cu 
totul. Am observat, ca și în alte rânduri, că, în cel de-al doilea 
personaj ce-l întrupam, însușirile mele păreau până la un 
punct sporite, spiritul meu încordat și mai elastic totodată; 
așa se întâmplă că, acolo unde Jekyll poate ar fi dat greș, 
Hyde fu la înălţimea clipei. Elementele pentru poţiune se 
găseau într-unul dintre dulapurile cabinetului meu; cum 
puteam să le obţin? Asta era problema pe care (zdrobindu-mi 
tâmplele în mâini) mă străduiam s-o rezolv. Poarta 
laboratorului o încuiasem. Dacă încercăm să intru prin casă, 
chiar servitorii mei aveau să mă ducă la spânzurătoare. Mi- 
am dat seama că trebuia să mă folosesc de mâna altuia - și 
m-am gândit la Lanyon. Cum puteam să ajung la el? Cum 
puteam să-l conving? Presupunând că scăpăm de-o arestare 
pe stradă, cum puteam să ajung în prezenţa lui? Și cum, cum 
era cu putință ca un vizitator necunoscut și respingător ca 
mine să-l determine a cotrobăi prin cabinetul de lucru al 
colegului său, doctorul Jekyll? Mi-am amintit apoi că de la 
personajul meu inițial îmi rămăsese ceva: scrisul doctorului 
Jekyll pe care îl stăpâneam. Și, odată aprinsă această 
scânteie, calea ce trebuia s-o urmez s-a luminat de la un 
capăt la altul. 

Așadar, mi-am aranjat hainele pe cât am putut și oprind un 
cupeu care trecea l-am îndreptat către un hotel din Portland 
Street, al cărui nume s-a întâmplat să mi-l amintesc. La 
apariţia mea (într-adevăr destul de caraghioasă, oricât de 
tragic era destinul acoperit de acele veșminte), vizitiul nu-și 
putu stăpâni râsul. Am rânjit spre el, într-o năvală de furie 
drăcească, și râsul i s-a veștejit pe chip - din fericire pentru 
el, dar și mai mult pentru mine, căci o clipă mai târziu cu 
siguranţă că l-aș fi smuls de pe capră. La han, când am 
intrat, am privit în juru-mi cu o faţă atât de sinistră încât 
slujitorii au început să tremure; o privire n-au schimbat în 
prezenţa mea, ci servili mi-au acceptat ordinele, m-au condus 
într-o cameră și acolo mi-au adus cele necesare pentru scris. 
Hyde încolţit de primejdia morţii era o creatură nouă pentru 
mine; zguduit de-o mânie extraordinară, într-o tensiune gata 


de-a ucide, jinduind cu voluptate să stârnească suferinţă. Dar 
aceeași creatură era și vicleană; își stăpâni furia cu o mare 
încordare a voinţei; își alcătui cele două scrisori importante, 
una către Lanyon și una către Poole; și pentru a avea dovada 
expedierii lor, le trimise cu indicaţia de a fi date la poștă 
recomandat. De aici înainte a șezut toată ziua lângă foc în 
acea cameră rozându-și unghiile; acolo a dejunat, singur cu 
temerile lui, văzând cum omul ce-l servea era trecut de fiori 
de groază. lar acea cameră el o părăsi după ce se lăsase pe 
deplin întunericul și porni, așezat într-un colț de cupeu, să 
colinde străzile orașului. El - spun - nu pot spune eu. Acea 
odraslă a infernului n-avea nimic omenesc, nimic nu trăia în 
el decât spaimă și ură. Şi când în cele din urmă, gândind că 
va fi devenit suspect vizitiului, renunţă la cupeu și, îmbrăcat 
în hainele lui caraghios de nepotrivite, se aventură pe jos 
prin mijlocul trecătorilor nocturni - obiect flagrant menit să 
atragă atenţia -, doar cu cele două josnice patimi ce se 
dezlănţuiau în sine-i ca o furtună. Umbla repede, gonit de 
spaimele sale, bombănind pentru sine, furișându-se prin 
străzile mai puţin frecventate, numărând minutele care-l mai 
despărțeau de miezul nopţii. La un moment dat, i-a vorbit o 
femeie, oferindu-i, cred, o cutie cu chibrituri. A lovit-o în față 
și ea s-a prăbușit. 

Când mi-am revenit, în casa lui Lanyon, groaza vechiului 
meu prieten poate că m-a impresionat întrucâtva - nu știu; în 
tot cazul, n-a fost decât ca o picătură în apa mării faţă de 
oroarea ce mi-o inspira amintirea orelor precedente. Se 
abătuse asupră-mi o schimbare: nu spaima de spânzurătoare 
mă tortura acum, ci groaza de a fi Hyde. Am primit 
condamnarea lui Lanyon oarecum ca-n vis; oarecum ca în vis 
am ajuns înapoi în casa mea și m-am culcat în patul meu. Am 
dormit, după istovirea acelei zile, un somn irezistibil, 
profund, pe care nici coșmarurile ce mă frământau nu erau 
în stare să-l întrerupă. M-am trezit dimineața cutremurat, 
slăbit, totuși împrospătat. Încă mai uram bruta ce zăcea în 
mine și mă temeam de ea; firește, nu uitasem teribilele 
primejdii din ajun, dar mă înapoiasem, eram iarăși acasă la 


mine și aproape de leacurile mele; și gratitudinea de a mă 
vedea salvat îmi lumină atât de puternic inima încât aproape 
că semăna cu flacăra unei nădejdi. 

Imediat după micul dejun pășeam agale prin curte, sorbind 
cu plăcere răcoarea aerului, când se abătură din nou asupră- 
mi acele senzaţii de nedescris care vesteau metamorfoza; și 
abia avui timp să ajung în adăpostul cabinetului meu, că mă 
și încinseră și îngheţară iarăși patimile lui Hyde. De astă 
dată fu nevoie de o doză dublă pentru a mă readuce la eul 
meu propriu; și - vai! — șase ore mai târziu, pe când stăm și 
mă uitam mâhnit în flăcările focului, durerile se întoarseră și 
trebui iarăși să-mi administrez poţiunea. Pe scurt, începând 
din acea zi, se părea că doar printr-un mare efort, 
asemănător cu al unui antrenament la gimnastică, și numai 
sub stimularea imediată a mixturii, mai eram în stare să port 
înfățișarea lui Jekyll. La toate ceasurile din zi și din noapte 
eram apucat de fiorul prevestitor, și mai cu seamă dacă 
dormeam sau măcar dacă dormitam o clipă în scaunul meu 
mă trezeam totdeauna în ființa lui Hyde. Sub tensiunea 
acestei osânde necontenit suspendată deasupra-mi și din 
pricina lipsei de somn la care mă condamnai de aici înainte 
(dincolo de ceea ce crezusem cu putință pentru om) am 
devenit o făptură roasă și epuizată de febră, cu trupul și cu 
mintea suferind de slăbiciune și preocupată de un singur 
gând: oroarea de celălalt eu al meu. Dar după ce dormeam 
sau când puterea medicamentului se epuiza, săream aproape 
fără tranziție (chinurile transformării  deveniră zilnic 
neînsemnate) stăpânul unei închipuiri din care se revărsau 
imagini de groază, a unui suflet în care fierbeau euri 
nemotivate și a unui trup ce nu părea îndeajuns de viguros 
pentru a conţine energiile frenetice ale vieţii. Puterile lui 
Hyde păreau să fi crescut odată cu lâncezeala lui Jekyll. Şi 
cert este că ura ce-i diviza acum era egală de fiecare parte. 
La Jekyll ea se traducea printr-un instinct de conservare. 
Văzuse acum deplina monstruozitate a acelei făpturi care 
împărțea cu el unele fenomene de conștiință și îi era geamăn 
întru moarte; și dincolo de aceste legături de comuniune, 


care prin ele însele alcătuiau partea cea mai cumplită a 
suferinţei sale, se gândea la Hyde, în ciuda energiei lui 
vitale, ca la ceva nu numai infernal, ci și neorganic. Acesta 
era lucrul revoltător: balele iadului să articuleze strigăte și 
glasuri; pulberea amorfă să gesticuleze și să păcătuiască, 
ceea ce era mort și n-avea forma să uzurpe funcțiile vieţii. Și 
faptul că acel răzvrătit odios era legat de el mai îndeaproape 
decât o soţie, mai aproape decât ochii din cap; că zăcea 
încuiat în carnea sa, unde îl auzea mormăind și-l simţea 
luptându-se să se nască; și că în orice ceas de slăbiciune și 
încredere dăruită somnului, punea stăpânire asupra-i și-l 
înlătura din viaţa. 

Ura lui Hyde faţă de Jekyll era de alt ordin; spaima sa de 
spânzurătoare îl mâna mereu să se sinucidă temporar, 
înapoindu-se la condiţia subordonată, de parte în loc de 
persoană; dar el detestă această necesitate, detesta depresia 
în care căzuse Jekyll, acum îi purta ranchiună pentru 
repulsia cu care era privit. De aici farsele de maimuţă pe 
care mi le juca, mâzgălind cu scrisul meu blasfemii pe filele 
cărţilor mele, arzând scrisorile și distrugând portretul tatălui 
meu. De fapt, să nu fi fost frică lui de moarte, de mult s-ar fi 
distrus pe sine numai ca să mă implice și pe mine în această 
distrugere. Dar atașamentul lui faţă de viaţa e uluitor; merge 
și mai departe: eu, care simt scârbă și un frig în oase numai 
gândindu-mă la el, atunci când îmi amintesc abjecţia și 
patima atașamentului său și când știu cât se teme de puterea 
mea de a-l desființa prin sinucidere, sunt în stare să-l 
compătimesc din inimă. 

Este inutil și prea cumplit mă zorește timpul ca să 
prelungesc această descriere; nimeni n-a suferit vreodată 
asemenea tortură, ajunge să spun atât; și totuși, chiar și 
acesteia, obișnuinţa i-a adus - nu, nu ușurare - o anumită 
insensibilizare a sufletului, o anumită acceptare din 
deznădejde; și pedeapsa mea ar fi putut continua cu anii de 
nu s-ar fi abătut acum o ultimă calamitate, care m-a despărțit 
în chip definitiv de propria mea faţă și fire. Aprovizionarea 
mea cu sărurile necesare, care niciodată n-au fost reînnoite, 


a început să descrească. Am trimis după o nouă provizie și 
am făcut amestecul; a urmat fierberea, apoi prima schimbare 
a coloritului, dar a doua nu; am băut poţiunea și a rămas fără 
efect. Vei afla de la Poole cum am pus să se scotocească prin 
toată Londra în zadar; iar acum sunt convins că cea dintâi 
provizie a fost impură și că acel element impur necunoscut 
era cel care dă eficacitate mixturii. 

A trecut aproximativ o săptămână și sfârșesc acum această 
relatare sub influența ultimului praf dintre cele vechi. 
Aceasta este deci ultima oară (de nu se mai întâmplă un 
miracol) când Henry Jekyll poate cântări propriile-i gânduri 
și vedea în oglinda propria-i față - cât de trist schimbată! Şi 
nici nu trebuie să zăbovesc prea mult a-mi încheia scrisul; 
căci dacă povestirea mea s-a sustras până acum distrugerii, 
acest lucru a fost posibil numai printr-o mare prudenţă și 
mult noroc. De mă cuprinde agonia transformării în timp ce 
scriu, Hyde o va sfâșia în bucăţi, dar, de va fi trecut câtva 
timp după ce o voi fi pus bine, egoismul și oportunismul său, 
care-s uluitoare, o vor salva probabil o dată mai mult de 
efectele furiei sale de maimuţă. Într-adevăr, blestemul ce ne 
paște pe amândoi îndeaproape l-a și schimbat și zdrobit. 
Peste o jumătate de ceas, când voi fi reintegrat iarăși și 
pentru totdeauna acea personalitate detestată, știu cum voi 
ședea cutremurându-mă și plângând în scaunul meu sau voi 
continua, în cea mai încordată și înspăimântată exacerbare a 
auzului, să măsor cu pasul această odaie (ultimul meu 
refugiu pe pământ), ciulind urechea la fiecare zgomot 
ameninţător. Va muri Hyde pe eșafod? Sau va găsi curajul să 
se elibereze în ultimul moment? Dumnezeu știe; eu unul am 
scăpat de grijă; acum este adevăratul ceas al morţii, și ceea 
ce o să urmeze îl privește pe altul. 

Acestea fiind zise, pun jos condeiul, urmând să-mi 
pecetluiesc spovedania, și să închei viața nefericitului Henry 
Jekyll.