Stephen King — Culoarul Mortii

STEPHEN KING 


CULOARUL MORŢII 


SIEPHEN KING 


CULOARUL MORȚII 


Partea întâi 


CELE DOUĂ FETE MOARTE 


1 


LUCRURILE ACESTEA s-au întâmplat în 1932, când 
penitenciarul statului era încă la Cold Mountain. Şi scaunul 
electric era, de asemenea, acolo. 

Puşcăriaşii făceau glume pe seama scaunului electric, aşa 
cum oamenii fac glume pe seama lucrurilor care îi sperie, 
dar de care nu pot scăpa. Îi spuneau Old Sparky/Bătrânul 
Sparky (spark = scânteie) sau Big Juicy. Spuneau bancuri 
despre factura de curent electric şi despre cum avea să-şi 
prăjească administratorul Moore curcanul pentru Ziua 
Recunoştinţei, acum că soţia lui era prea bolnavă ca să 
gătească. 

Dar, pentru cei care trebuiau într-adevăr să se aşeze în 
acel scaun, situaţia devenea brusc lipsită de umor. În timpul 
cât am stat la Cold Mountain am condus şaptezeci şi opt de 
execuţii (acesta e un număr pe care nu l-am uitat niciodată; 
cred că mi-l voi aminti şi pe patul de moarte) şi cred că 
pentru aproape toţi bărbaţii aceia, realitatea a ceea ce li se 
întâmpla devenea evidentă atunci când gleznele le erau 
prinse strâns cu cureaua de picioarele masive de stejar ale 
Bătrânului Sparky. Atunci înțelegeau (şi se vedea totul în 
ochii lor, ca o dezamăgire plină de răceală) că picioarele lor 
îşi duseseră traiul. Sângele continua să curgă prin ele, 
muşchii erau puternici, dar totuşi erau terminate; niciodată 
nu aveau să mai meargă pe un drum de ţară sau să danseze 
cu o fată la o sărbătoare a recoltei. Clienţii Bătrânului 
Sparky îşi conştientizau moartea de la glezne în sus. Exista 
o glugă neagră de mătase care li se punea pe cap după ce 


terminau de făcut şi ultimele remarci în cea mai mare parte 
lipsite de sens. Se presupunea că este pentru ei, dar eu m- 
am gândit întotdeauna: de fapt sunt pentru noi, ca noi 
ceilalţi să nu le vedem în ochi valul teribil de dezamăgire, în 
timp ce înțelegeau că vor muri cu genunchii îndoiţi. 

La Cold Mountain nu exista un singur culoar pe care 
mergeau numai condamnaţii la moarte, ci doar Sectorul E, 
separat de celelalte patru şi cam un sfert ca mărime, făcut 
din cărămidă în loc de lemn, cu un acoperiş oribil din metal, 
care strălucea în lumina soarelui ca un imens ochi delirant. 
Înăuntru erau şase celule, trei de fiecare parte a unui 
culoar lat din mijloc, şi fiecare celulă era aproape de două 
ori mai mare decât celulele din celelalte patru clădiri. Mai 
mult, erau pentru un singur ocupant. Erau condiţii foarte 
bune pentru o închisoare (mai ales în anii treizeci), dar 
ocupanţii le-ar fi schimbat pentru o celulă din oricare dintre 
celelalte patru clădiri. Credeţi-mă că le-ar fi schimbat. 

Niciodată în timpul anilor pe care i-am petrecut ca şi 
gardian-şef, cele şase celule nu au fost ocupate toate 
deodată - trebuie să mulţumim lui Dumnezeu şi pentru 
lucrurile mărunte. Patru au fost cei mai mulţi - albi şi negri 
amestecați (la Cold Mountain nu se făcea segregaţie între 
morţii vii), era o variantă la scară redusă a infernului. Unul 
dintre ocupanţi fusese o femeie, Beverly McCall. Era neagră 
ca şi asul de pică şi frumoasă ca şi păcatul pe care n-ai avut 
niciodată curajul să-l comiţi. Suportase timp de şase ani 
bătăile soţului ei, dar nu a suportat când acesta a călcat în 
lături. În seara când a aflat că o înşală, l-a aşteptat pe 
nenorocitul de Lester McCall, pe care prietenii (şi probabil 
şi amanta lui de scurtă durată) îl cunoşteau cu porecla de 
Cutter (Tăietorul), în capul scărilor care duceau către 
apartamentul de deasupra frizeriei lui. A aşteptat până 
când acesta şi-a dat pe jumătate jos haina, apoi i-a 
împrăştiat intestinele pe pantofii lui în două culori. Folosise 
chiar un brici al lui McCall ca să-l ucidă. Cu două nopţi 
înainte de ziua când ar fi trebuit să se aşeze pe Old Sparky, 


m-a chemat în celula ei şi mi-a spus că tatăl ei spiritual 
african o vizitase în noaptea aceea în vis. Îi spusese să 
renunţe la numele ei de sclavă şi să moară cu numele ei de 
om liber, Matuomi. Aceasta era ultima ei dorinţă, ca în 
sentinţă, numele să-i fie citit ca Beverly Matuomi. Cred că 
spiritul tatălui ei nu i-a dat nici un nume de familie, sau 
oricum, unul pe care ea să-l ştie. Eu i-am spus bine, aşa voi 
face. Unul dintre lucrurile pe care le-am învăţat în anii 
aceia pe care i-am petrecut acolo a fost să nu refuz 
niciodată un condamnat la moarte, decât dacă era absolut 
necesar. În cazul lui Beverly Matuomi, oricum nu era nicio 
diferenţă. A doua zi pe la trei după-amiaza sună 
guvernatorul, spunând că i-a schimbat sentinţa la 
condamnare la închisoare pe viaţă în închisoarea pentru 
femei Grassy Valley. Am fost fericit să văd fundul rotund al 
lui Beverly luând-o la stânga şi nu la dreapta, atunci când a 
ajuns lângă biroul meu, fii sigur de asta. 

Cam treizeci şi cinci de ani mai târziu - trebuie să fi fost 
minimum treizeci şi cinci - am văzut acest nume pe pagina 
de necrolog a ziarului, sub poza unei femei de culoare cu 
faţa trasă, cu o claie de păr cărunt şi o pereche de ochelari 
cu pietre preţioase false la colţuri. Era Beverly. Îşi 
petrecuse ultimii zece ani din viaţă în libertate, scria 
necrologul, şi se ocupase de mica bibliotecă din Rain Falls 
aproape singură. Dăduse şi lecţii la şcoala duminicală şi 
fusese foarte iubită în orăşel. BIBLIOTECARĂ MOARE 
DATORITĂ UNEI BOLI DE INIMĂ, aşa suna titlul, şi sub 
acest titlu, cu litere mai mici, ca şi un gând numai: A stat în 
închisoare două decenii pentru crimă. Numai ochii ei, mari 
şi strălucitori, în spatele ochelarilor cu pietre preţioase 
false la colţuri, erau aceiaşi. Erau ochii unei femei care 
Chiar şi la şaptezeci şi ceva de ani nu ar fi ezitat să scoată 
din nou lama de ras din dezinfectant, dacă ar fi fost cazul. 
Ajungi să cunoşti ucigaşii, chiar dacă ajung bibliotecare 
bătrâne în orăşele de duzină. Cel puţin dacă ai petrecut tot 
atâta timp cât mine având grijă de criminali. A existat o 


singură dată când am avut îndoieli cu privire la natura 
muncii mele. Acesta, cred eu, este motivul pentru care scriu 
rândurile acestea. 

Podeaua coridorului lat ce trecea prin mijlocul Sectorului 
E era acoperită cu linoleum de culoarea lămâilor verzi 
decrepite, deci ceea ce era numit Ultimul Culoar în alte 
puşcării, la Cold Mountain se numea Culoarul Verde. Cred 
că avea o lungime de vreo şaizeci de paşi de la sud spre 
nord, de la o parte la cealaltă. La un capăt era carcera. La 
celălalt capăt era un alt coridor şi cele două formau un |. 
Spre stânga însemna viaţă - dacă puteai să numeşti astfel 
ceea ce se petrecea în curtea interioară scăldată în arşiţa 
soarelui, şi ani de zile asta era viaţa multora, una în 
aparenţă fără urmări dăunătoare. Hoţii, incendiatorii şi 
violatorii, toţi spunând ce aveau de spus şi făcându-şi 
plimbările şi micile lor afaceri. 

Spre dreapta, însă - era cu totul altceva. Prima dată se 
intra în biroul meu (unde covorul era tot verde, şi ăsta era 
un lucru pe care tot voisem să-l schimb, dar niciodată nu 
ajunsesem să o fac), se trecea prin faţa biroului meu, care 
era flancat de steagul Americii pe stânga şi steagul statului 
pe partea dreaptă. La capătul îndepărtat erau două uşi. 
Una ducea la WC-ul mic pe care îl foloseam eu şi gardienii 
din Sectorul E (şi câteodată şi gardianul Moores); cealaltă 
ducea într-un soi de şopron. Aici ajungeai dacă mergeai pe 
Culoarul Morţii. 

Era o uşă mică - trebuia să-mi feresc capul atunci când 
intram pe uşă, iar John Coffey a trebuit să se lase pe vine ca 
să treacă. Intrai apoi într-o încăpere şi trebuia să cobori trei 
trepte de ciment spre o duşumea de lemn. Era o cameră 
mizerabilă, fără încălzire şi cu un tavan de metal, exact ca şi 
cel al clădirii de care aparţinea. larna era destul de frig 
încât să-ţi vezi răsuflarea, iar vara era sufocant. La execuţia 
lui Elmer Manfred - în luna iulie sau august a anului '30, 
cred că asta a fost - nouă dintre martori au leşinat. 


Pe partea stângă a şopronului era - din nou - viaţă. 
Unelte (toate prinse de nişte rame şi legate cu lanţuri, ca şi 
cum ar fi fost carabiniere în loc de cazmale şi topoare), saci 
cu seminţe care se plantau primăvara în grădina închisorii, 
cutii cu hârtie igienică... chiar şi pungi cu var cu care se 
desena conturul terenului de baseball sau al terenului de 
fotbal - puşcăriaşii jucau pe ceea ce ei numeau Păşunea, şi 
după-amiezile de toamnă erau aşteptate cu mare 
nerăbdare la Cold Mountain. 

Spre dreapta era - din nou - moarte. Aici era Old Sparky, 
scaunul electric, aşezat pe o platformă în colţul dinspre sud- 
est al şopronului, cu picioare solide de stejar, cu braţe late 
de stejar, care absorbeau sudoarea terorizată a duzinilor de 
oameni în ultimele câteva minute ale vieţii lor, şi capelina de 
metal, care de obicei atârna nepăsătoare de spătarul 
scaunului, ca şi şapca unui copil-robot dintr-o revistă de 
benzi desenate. Din această capelină pornea un cablu care 
trecea printr-o gaură din peretele din spatele scaunului. 
Într-o parte a scaunului era o găleată de tablă galvanizată. 
Dacă te uitai în ea, ai fi văzut un burete rotund, tăiat astfel 
încât să se potrivească întocmai în capelina de metal, 
înainte de execuţii, buretele era înmuiat în apă, pentru a 
conduce mai bine încărcătura de curent care trecea prin 
cablu şi prin burete spre creierul condamnatului. 


2 


1932 A FOST ANUL lui John Coffey. Detaliile au fost 
probabil în ziare, pentru toţi cei cărora le păsa suficient de 
mult ca să le caute - cineva cu mai multă energie decât un 
om foarte bătrân care îşi petrece restul zilelor la un azil de 
bătrâni din Georgia. A fost o toamnă foarte călduroasă, asta 
îmi amintesc; într-adevăr, foarte călduroasă. În octombrie 
era aproape la fel de cald ca şi în august, iar soţia 


administratorului, Melinda, era în spital în Indianola, de un 
timp. A fost toamna în care am avut cea mai neplăcută 
infecţie urinară din viaţa mea, nu destul de gravă încât să 
trebuiască să merg la spital, dar aproape atât de neplăcută 
încât să mă facă să-mi doresc să fi fost mai bine mort de 
fiecare dată când mergeam să urinez. A fost, de asemenea, 
toamna lui Delacroix, francezul acela pe jumătate chel, cel 
cu şoarecele, acela care venise pe la sfârşitul verii şi făcea 
trucul acela drăguţ cu mosorul. Dar, mai ales, a fost toamna 
când John Coffey a venit în Sectorul E, condamnat la 
moarte pentru violul şi uciderea gemenelor Detterick. 

Erau patru sau cinci gardieni în clădire în fiecare tură, 
dar mulţi dintre ei erau „navetişti”. Dean Stanton, Harry 
Terwilliger şi Brutus Howell (oamenii îl porecleau 
„Brutalul,” dar era numai o glumă, pentru că, în ciuda 
mărimii lui, nu ar fi făcut rău nici unei muşte) sunt cu toţii 
morţi acum, la fel şi Percy Wetmore, care era într-adevăr 
brutal... ca să nu zic că era şi prost. Percy nu avea ce căuta 
în Sectorul E, unde un temperament brutal era nefolositor 
şi uneori chiar periculos, dar era rudă prin alianţă cu 
guvernatorul, aşa că rămăsese. 

Percy Wetmore a fost acela care l-a adus pe Coffey în 
clădire, cu expresia despre care el credea că e tradiţională: 

— Vine mortul viu! Vine mortul viu! 

Era încă tot atât de cald ca-n iad, deşi era octombrie. Uşa 
ce dădea spre curte se deschise, lăsând să intre un torent 
de lumină orbitoare şi cel mai mare bărbat pe care l-am 
văzut vreodată, cu excepţia celor pe care i-am văzut la 
televizor, în „Camera de zi” a acestui cămin de pisălogi 
îndărătnici, unde am ajuns şi eu. Purta lanţuri la mâini şi 
peste pieptul lui de mărimea unui butoi cu apă; la glezne 
avea cătuşe legate cu un lanţ pe care îl trăgea pe jos şi care 
suna ca o cascadă de monede în timp ce se rostogolea pe 
coridorul de culoare verde-crud dintre celule. Percy 
Wetmore stătea de o parte a lui şi micul şi slăbuţul Harry 
Terwilliger stătea de cealaltă, şi arătau ca doi copii care 


duceau un urs prins în capcană. Chiar şi Brutus Howell 
arăta ca un copil pe lângă Coffey, deşi Brutalul avea mai 
mult de un metru optzeci, un jucător de fotbal american 
care plecase să joace la LSU, până când şi-a picat 
examenele şi s-a întors acasă. 

John Coffey era negru, ca majoritatea celor care veneau 
să stea o vreme în Sectorul E, înainte să moară în braţele 
lui Old Sparky, şi era înalt de doi metri. Dar nu era slab ca 
tipii de la baschet de la televizor - avea umeri laţi şi un 
piept adânc, şi avea muşchi peste tot. Dăduseră pe el cea 
mai mare pereche de jeanşi pe care îi găsiseră la magazin, 
şi, totuşi, manşetele pantalonilor erau mai sus de mijlocul 
gambelor lui pline de cicatrici. Cămaşa era deschisă pe 
piept, iar mânecile îi ajungeau ceva mai jos de coate. Îşi 
ţinea şapca în mâna uriaşă; dacă ar fi fost pusă în vârful 
capului lui negru şi chel, ar fi arătat ca şi şapca pe care o 
poartă maimuța unui flaşnetar, numai că era albastră, în loc 
să fie roşie. Arăta de parcă ar fi putut să rupă lanţurile cu 
care era legat la fel de uşor cum ai da jos funda de pe 
cadoul de Crăciun, dar când te uitai la faţa lui, ştiai imediat 
că nu avea de gând să facă aşa ceva. Nu era o faţă de 
prostănac - deşi Percy asta credea, şi nu avea să treacă 
mult până când Percy avea să-i spună idiotul - ci avea 
expresia unui om pierdut. Se uita necontenit în jur, ca şi 
cum ar fi vrut să afle unde era. Sau chiar cine era. Primul 
meu gând a fost că arăta ca şi un Samson de culoare... după 
ce Dalila i-a ras capul şi l-a făcut la fel de neted ca şi pielea 
mâinii ei necredincioase, răpindu-i şarmul. 

— Vine mortul viu! strigă Percy, trăgându-l de încheietura 
cât laba unui urs, de parcă ar fi crezut cu adevărat că ar fi 
putut să-l urnească, chiar dacă Coffey ar fi hotărât că el nu 
vrea să meargă mai departe. 

Harry nu zise nimic, dar părea jenat. 

— Vine mortul... 

— Destul, am spus eu. 


Mă aflam în ceea ce urma să fie celula lui Coffey, şezând 
pe patul lui. Ştiam, desigur, că avea să vină, eram acolo să-l 
primesc şi să mă ocup de el, dar nu avusesem idee de 
mărimea omului acestuia până când nu l-am văzut. Percy se 
uită la mine cu o privire care spunea: ştim cu toţii că eştiun 
tâmpit (bineînţeles, cu excepţia uriaşului prostănac, care nu 
ştia decât să siluiască şi să ucidă fetiţe), dar nu spuse nimic. 

Cei trei se opriră în faţa uşii celulei, care era deschisă. 
Dădui din cap spre Harry, care spuse: 

— Şefu', eşti sigur că vrei să rămâi singur cu el aici? 

Nu l-am auzit de multe ori pe Harry Ierwilliger să fie 
neliniştit - fusese alături de mine în timpul revoltelor 
petrecute cu şase sau şapte ani înainte şi niciodată nu 
şovăise, nici chiar atunci când începuseră să circule zvonuri 
că unii dintre ei aveau arme - dar acum era neliniştit. 

— Voi avea probleme cu tine, uriaşule? l-am întrebat, 
şezând pe patul lui şi încercând să nu par atât de vrednic 
de milă pe cât mă simţeam - infecția aceea urinară de care 
v-am spus nu era atât de gravă pe cât a devenit mai târziu, 
dar pot sa vă spun că nu era nici joacă de copil. 

Coffey dădu încet din cap - o dată la stânga, o dată la 
dreapta şi apoi la punctul de pornire. Când ochii lui îmi 
întâlniră privirea, nu mă mai părăsiră nicio clipă. 

Harry avea într-o mână o mapă cu formularele pentru 
Coffey. 

— Dă-i-o, i-am spus lui Harry. Pune-i-o în mână. 

Harry i-o dădu. Uriaşul o luă ca un somnambul. 

— Acum adu-mi-o mie, uriaşule, am spus, iar Coffey mi-o 
dădu, în timp ce lanţurile îi zornăiau. 

Trebuia să-şi aplece capul numai ca să intre în celulă. 

M-am uitat la el de sus până jos, pur şi simplu ca să-i 
înregistrez mărimea ca un fapt real, şi nu ca şi o iluzie 
optică. Aceasta era înălţimea lui reală: doi metri. La 
greutate era trecut o sută patruzeci de kilograme, dar cred 
că asta era numai o estimare; trebuia să aibă în jur de o 
sută şaizeci de kilograme, poate chiar o sută şaptezeci de 


kilograme. La spaţiul pentru cicatrici şi semne particulare 
fusese scris un singur cuvânt cu caracterele migăloase ale 
lui Magnusson, funcţionarul bătrân de la Biroul de 
înregistrare: numeroase. 

Am privit în sus. Coffey se dăduse puţin la o parte, iar eu 
putui să-l văd pe Harry stând pe coridor în faţa celulei lui 
Delacroix - el era singurul prizonier al nostru din Sectorul 
E când a venit Coffey. Del era un bărbat slăbuţ, cu început 
de chelie, şi avea faţa îngrijorată a unui contabil care ştie 
că, în curând, delapidarea lui va fi descoperită. Şoricelul lui 
îmblânzit îi şedea pe umăr. 

Percy Wetmore era aplecat prin uşa deschisă a celulei 
care tocmai devenise a lui Coffey. Îşi scosese bastonul din 
husa în care îl purta şi care era făcută special pentru el şi îl 
lovea de palmă aşa cum face un om când are o jucărie pe 
care doreşte să o folosească. Şi, brusc, n-am mai suportat 
să-l văd acolo. Poate că a fost din cauza căldurii 
insuportabile, poate că numai infecția urinară îmi încălzea 
vintrele, făcând atingerea lenjeriei mele de flanelă aproape 
insuportabilă, poate a fost faptul că am înţeles că statul îmi 
trimisese un bărbat de culoare aproape idiot ca să-l execut 
şi era clar că Percy voia să-l ia puţin în primire înainte de 
asta. Probabil că au fost toate acestea la un loc. Dar, orice a 
fost, pentru câtva timp a încetat să-mi pese de relaţiile sale 
politice. 

— Percy, am spus. Se mută cei de la infirmerie. 

— Bill Dodge se ocupă de detaliul acesta. 

— Ştiu asta, am spus. Du-te şi ajută.-l. 

— Nu e treaba mea, spuse Percy. Treaba mea e vlăjganul 


asta. 
„Vlăjgan” era numele pe care Percy îl dădea oamenilor 
mai corpolenţi - şi, pentru el, cuvântul însemna o 


combinaţie dintre uriaş şi cretin. Nu-i plăceau uriaşii. Nu 
era slab, ca şi Harry lerwilliger, dar era mic de statură. Era 
tipul de cocoş, de om căruia îi place să se ia la harţă, mai 


ales când sorții îi sunt favorabili. Şi era tare mândru de 
părul lui. De-abia rezista să nu şi-l pipăie tot timpul. 

— Atunci, ţi-ai terminat treaba, i-am spus. Du-te la 
infirmerie. 

Percy se strâmbă. Bill Dodge şi oamenii lui cărau cutii şi 
vrafuri de cearşafuri, chiar şi paturi; toată infirmeria se 
muta într-o nouă clădire din partea vestică a puşcăriei. 
Muncă grea, ridicat de lucruri grele. Percy Wetmore nu voia 
să ia parte nici la una, nici la alta. 

— Au atâţia oameni de câţi au nevoie, spuse el. 

— Atunci du-te şi fă pe şeful, i-am spus, ridicând vocea. L- 
am văzut pe Harry cum strâmba din nas, dar nu i-am dat 
atenţie. Dacă guvernatorul i-ar fi cerut administratorului 
Moores să mă concedieze pentru că am „scuturat” pe cine 
nu trebuia, pe cine avea să pună Hal Moores în locul meu? 
Pe Percy? Asta era o glumă. 

— Chiar că nu-mi pasă ce faci, Percy, atâta timp cât pleci 
de-aici pentru o vreme. 

Pentru un moment, am crezut că avea să rămână, şi 
atunci am fi avut probleme, căci Coffey stătuse lângă noi tot 
timpul, ca şi cel mai mare ceas oprit din lume. Chiar atunci, 
Percy îşi băgă bastonul în husa lucrată de mână - o treabă 
tare prostească şi vanitoasă - şi o porni ţanţoş pe coridor. 
Nu-mi mai amintesc care dintre gardieni stătea la masa de 
la birou în acea zi - cred că era unul dintre „navetişti” - dar 
lui Percy probabil că nu i-a plăcut cum se uitase la el, căci, 
în timp ce trecu pe lângă el, mormăi: 

— Şterge-ţi zâmbetul ăla semeţ de pe mutră, sau îl şterg 
eu în locul tău. 

Se auzi un zăngănit de chei, apoi o invazie scurtă de raze 
incandescente ce intrau din curtea închisorii, şi Percy 
Wetmore fu plecat, cel puţin deocamdată. Şoarecele lui 
Delacroix fugea de pe un umăr al francezului pe celălalt, cu 
mustăţile ca nişte filamente tremurând. 

— Stai liniştit, Mr. Jingles, spuse Delacroix, iar şoarecele 
se opri pe umărul lui stâng, ca şi cum ar fi înţeles. 


— Să fii tare cuminte şi tare liniştit. 

Cu accentul lui Delacroix, cuvântul liniștit suna ciudat şi 
exotic. 

— Du-te şi întinde-te, Del, l-am repezit eu. Du-te şi te 
odihneşte. Asta nu-i nici treaba ta. 

El făcu întocmai. Violase şi ucisese o tânără, apoi îi 
aruncase trupul în spatele casei unde locuise, îl stropise cu 
ulei de huilă, apoi îi dăduse foc, gândind cu mintea lui 
învălmăşită că astfel putea să scape de dovezile crimei sale. 
Focul se întinsese şi asupra clădirii, o înghiţise, şi în 
incendiu muriseră încă şase persoane, dintre care două 
fuseseră copii. Era singura crimă pe care o comisese, iar 
acum era doar un om slab de înger, cu o faţă îngrijorată, cu 
creştetul chel şi cu părul lung încâlcit peste partea din 
spate a gulerului de la cămaşă. Avea să se aşeze în braţele 
lui Old Sparky peste puţin timp, iar Old Sparky avea să-i 
aducă sfârşitul... şi orice ar fi fost ceea ce l-a condus la acea 
faptă oribilă între timp dispăruse, iar acum stătea întins pe 
patul lui, lăsându-l pe micul său companion să-i alerge peste 
mâini chiţăind. Într-un fel, asta era partea proastă; Old 
Sparky nu putea să prăjească ce era în interiorul lor şi nici 
substanţele cu care îi injectează acum nu distrug acea 
parte din ei. Îi eliberează, trece la altcineva şi ne lasă pe noi 
să ucidem „învelişul,” care oricum nu mai este viu cu 
adevărat. 

Mi-am îndreptat atenţia către uriaş. 

— Dacă îl las pe Harry să-ţi dea jos lanţurile, vei fi un 
băiat bun? 

El dădu din cap aprobator. Era aceeaşi mişcare ca şi mai 
înainte: în jos, în sus, şi înapoi în mijloc. 

Mă privi cu ochii lui ciudaţi. Era un fel de pace în fiinţa 
lui, dar nu una în care să pot să am sigur încredere. l-am 
făcut semn cu degetul lui Harry, ca să vină să-i desfacă 
cătuşele. Acum nu îi mai era teamă deloc, nici chiar atunci 
când se aplecă la picioarele lui Coffey cât nişte trunchiuri 
de copaci, ca să-i desfacă lanţurile de la glezne, şi asta mă 


linişti şi pe mine întrucâtva. Percy fusese acela care îl 
făcuse pe Harry nervos, iar eu aveam încredere în 
instinctele lui Harry. Aveam încredere în instinctele tuturor 
oamenilor mei din Sectorul E, cu excepţia lui Percy. 

Am un mic discurs pregătit, pe care îl spun celor nou- 
veniţi în Sectorul E, dar în cazul lui Coffey am ezitat, pentru 
că părea atât de ieşit din normalitate, şi nu doar din pricina 
mărimii lui. 

Când Harry se retrase (Coffey a rămas nemişcat în timpul 
întregii ceremonii, la fel de placid ca o bucată de piatră), m- 
am uitat la noul deţinut ce-mi fusese dat în grijă şi, 
ciocănind cu degetul pe dosarul lui, am spus: 

— Eşti în stare să vorbeşti, uriaşule? 

— Da, domnu' şef, pot, spuse el. 

Vocea lui era un bubuit adânc şi liniştit. Mă ducea cu 
gândul la un motor proaspăt reglat. Nu avea un accent 
sudist adevărat - spunea eu, nu io - dar limbajul lui era 
oarecum sudist şi am observat asta abia mai târziu. Era ca 
şi cum ar fi fost din Sud, dar nu i-ar fi aparţinut cu 
adevărat. Nu părea să fie analfabet, dar nici nu părea să fie 
o persoană educată. Limbajul său, la fel ca multe alte 
aspecte ale personalităţii lui, era un mister. Mai ales ochii 
lui mă intrigau - era în ei un fel de absenţă paşnică, ca şi 
cum el ar fi fost undeva departe, departe. 

— Numele tău este John Coffey. 

— Da, domnu” şef, ca şi băuturai!+, numai că nu se scrie 
la fel. 

— Deci ştii să scrii? Ştii să scrii şi să citeşti? 

— Numai să-mi scriu numele, domnu' şef, spuse el blând. 

Am oftat, apoi i-am prezentat o versiune prescurtată a 
discursului meu. Decisesem deja că nu avea să-mi facă 
probleme. Şi, pe de o parte, am avut dreptate, pe de altă 
parte, nu. 

— Numele meu este Paul Edgecombe, am spus. Eu sunt 
gardianul-şet din Sectorul E - eu sunt şeful. Dacă vrei să-mi 
ceri ceva, spune-mi pe nume. Dacă nu sunt eu aici, cere-i 


acestui bărbat - numele lui este Harry lerwilliger. Sau cere 
să vorbeşti cu domnul Stanton sau cu domnul Howell. Ai 
înţeles? 

Coffey încuviinţă. 

— Numai să nu te aştepţi să primeşti ceea ce doreşti, 
decât dacă noi hotărâm că ai într-adevăr nevoie - acesta nu 
e un hotel. Mă urmăreşti? 

Dădu din nou din cap. 

— Acesta e un loc liniştit, uriaşule - nu ca restul 
închisorii. Sunteţi numai tu şi Delacroix. Nu vei munci; în 
mare parte vei şedea numai. Asta îţi va lăsa timp să te 
gândeşti la unele lucruri. 

Pentru unii, chiar prea mult timp, dar asta n-am spus-o cu 
voce tare. 

— Câteodată dăm drumul la radio, dacă totul este în 
ordine. Îţi place radioul? 

Dădu din cap, dar cu oarecare îndoială, ca şi cum nu ar fi 
fost sigur ce era acela radio. Mai târziu am aflat că, într-un 
fel, asta era adevărat; Coffey recunoştea lucrurile atunci 
când le revedea, dar între aceste ocazii, uita de ele. 
Cunoştea personajele din Our Gal Sunday, show-ul de la 
radio, dar avea numai o vagă amintire despre ce mai 
făcuseră până atunci. 

— Dacă te porţi bine, vei mânca la timp, nu vei vedea 
niciodată carcera care se află la capătul îndepărtat al 
coridorului şi nu va trebui să porţi cămaşa aceea de pânză 
care se încheie până sus, pe la spate. Vei avea două ore pe 
care le vei petrece în curte, de la patru la şase după- 
amiază, cu excepţia zilelor de sâmbătă, când restul 
populaţiei închisorii joacă meciuri de fotbal. Vei putea primi 
vizitatori duminica după-amiază, dacă este cineva care vrea 
să te viziteze. Ai pe cineva, Coffey? 

Dădu din cap. 

— Pe nimeni, şefu', spuse el. 

— Atunci, avocatul tău. 


— Cred că l-am văzut pentru ultima oară, spuse el. Mi-a 
fost dat din oficiu. Nu cred că ar putea ajunge până aici, în 
munţi. 

M-am uitat la el de aproape, să văd dacă încercase să 
facă o mică glumă, dar nu părea să fie cazul. Dar nici nu mă 
aşteptasem ca lucrurile să stea altfel. Recursurile nu erau 
pentru cei de teapa lui Coffey, pe atunci în niciun caz; după 
ziua de la Curtea cu juraţi, lumea îi uita, până când vedeau 
pe un capăt de ziar că un anumit individ fusese electrocutat 
la miezul nopţii. Dar un bărbat cu soţie, copii, sau prieteni, 
care aştepta după-amiezile de duminică, era mai uşor de 
controlat, în cazul în care controlul devenea o problemă. 
Aici nu se punea problema astfel, şi asta era foarte bine. 
Pentru că era într-adevăr imens. 

M-am mişcat puţin pe pat, dar apoi am decis că avea să- 
mi fie mai bine la partea de jos dacă aveam să mă ridic şi 
asta am şi făcut. El s-a retras din faţa mea cu respect şi şi-a 
unit mâinile în faţa corpului. 

— Timpul pe care îl vei petrece aici poate să fie greu sau 
uşor de suportat, totul depinde de tine. Sunt aici să-ţi spun 
că poţi să ne faci şi nouă treaba mai uşoară, pentru că până 
la urmă, tot acolo se ajunge. Te vom trata atât de bine pe 
cât meriţi. Ai întrebări? 

— Puteţi să lăsaţi lumina aprinsă după ora de culcare? 
întrebă el imediat, ca şi cum ar fi aşteptat să aibă ocazia 
aceasta. 

M-am uitat la el. Mi se puseseră multe întrebări ciudate 
de către nou-veniţii din Sectorul E - odată m-au întrebat de 
mărimea sânilor soţiei mele - dar niciodată nu-mi fusese 
pusă această întrebare. 

Coffey îmi zâmbea puţin jenat, ca şi cum ar fi ştiut că îl 
voi considera un prostănac, dar totuşi nu putuse să se 
abţină. 

— Pentru că uneori mi se face un pic frică pe întuneric, 
spuse el. Dacă e un loc străin. 


M-am uitat la el - la mărimea lui neobişnuită - şi m-am 
simţit cumva înduioşat. Uneori, se întâmpla asta; nu îi 
vedeam în momentele lor cele mai rele, dând frâu liber 
ororilor, ca nişte demoni dezlănţuiţi. 

— Da, este destul de multă lumină aici noaptea, am spus. 
Jumătate din luminile de pe Culoar sunt aprinse de la nouă 
până la cinci dimineaţa. 

Apoi mi-am dat seama că nu avea idee despre ce vorbesc 
- nu putea să deosebească Culoarul Morţii de mâlul din 
Mississippi - deci i l-am arătat cu degetul. 

— Luminile de pe coridor. 

El dădu din cap uşurat. Nu cred că ştia nici ce înseamnă 
„coridor”, dar vedea becurile de 200 de waţi între gratiile 
care le înconjurau. 

Atunci am făcut ceva ce n-am făcut niciodată cu un alt 
prizonier - i-am dat mâna. Nici acum nu ştiu de ce. Poate 
pentru că m-a întrebat de becuri. Pot să vă spun numai că 
asta l-a făcut să caşte ochii pe Harry lerwilliger. Coffey mi-a 
luat mâna cu o surprinzătoare blândeţe, mâna mea dispăru 
în a lui şi asta a fost tot. Aveam o altă muscă prinsă în 
capcană. Terminasem cu această treabă. 

Am păşit afară din celulă. Harry închise uşa şi puse 
amândouă lacătele. Coffey rămase acolo unde fusese încă 
un moment sau două, ca şi cum nu ar fi ştiut ce să facă, apoi 
se aşeză pe patul lui, îşi unii palmele între genunchi şi îşi 
aplecă capul, ca şi un om care jeleşte pe cineva sau care se 
roagă. Apoi spuse ceva cu vocea lui ciudată, aproape 
sudistă. Am auzit ce-a spus cu perfectă claritate şi, deşi pe 
atunci nu ştiam prea multe despre ce făcuse - nu trebuie să 
ştii ce a făcut un om ca să-l hrăneşti şi să-l ţii curat până 
când e timpul ca să-şi plătească datoriile - totuşi, mi-a dat 
fiori. 

— N-am putut face nimic, domnu' şef, spuse el. Am 
încercat să le fac la loc, dar a fost prea târziu. 


3 


— VEI AVEA PROBLEME cu Percy, spuse Harry în timp ce 
mergeam pe coridor spre biroul meu. 

Dean Stanton, un fel de adjunct al adjunctului meu - de 
fapt, la noi nu exista o ierarhie, lucru pe care Percy 
Wetmore l-ar fi aranjat într-o clipă - şedea la biroul meu, 
actualizând dosare, lucru pentru care se părea că niciodată 
nu găseam timp. Abia dacă ridică privirea când noi am 
intrat, îşi împinse numai puţin ochelarii cu degetul mare, 
apoi se adânci din nou în dosare. 

— Am avut probleme cu nevăstuica asta de când a venit 
aici, am spus eu, aranjându-mi grijuliu pantalonii pe vintre 
şi tresărind la atingere. Ai auzit ce a strigat când l-a adus 
pe vlăjganul ăla imens? 

— Nu prea se putea să nu-l aud, spuse Harry. Ştii c-am 
fost acolo. 

— Eu eram la WC şi tot l-am auzit fără probleme, spuse 
Dean. 

Trase spre el o foaie de hârtie, o ridică în aer ca să văd că 
pe foaie era un inel lăsat de ceaşca de cafea peste textul 
scris, apoi o aruncă la coşul de gunoi. 

— „Nine mortul viu.” Cred că a citit asta într-una din 
revistele alea care îi plac atât de mult. 

Şi probabil aşa şi era. Percy Wetmore era un cititor avid 
al revistelor Argosy, Stag şi Men's Adventure. Se pare că în 
fiecare număr exista o istorisire din închisoare, iar Percy le 
citea cu aviditate, ca un om care face muncă de cercetare. 
Era ca şi cum ar fi vrut să afle cum să se comporte şi credea 
că va afla asta din revistele acelea. Venise chiar după ce l- 
am executat pe Anthony Ray, ucigaşul cu securea - şi încă 
nu luase parte la nicio execuţie, deşi urmărise una din 
camera unde se afla comutatorul pentru scaunul electric. 


— Cunoaşte oameni sus-puşi, spuse Harry. Are relaţii. Va 
trebui să răspunzi pentru că l-ai trimis afară şi va trebui să 
te justifici şi mai mult pentru că l-ai pus să şi facă treabă de- 
adevărat. 

— Nu cred că a făcut, am spus, şi chiar nu credeam... 
speram doar. 

Bill Dodge nu era genul de om care să lase un om să stea 
şi să caşte ochii la alţii care lucrau. 

— Pentru moment, însă, mă interesează mai mult uriaşul. 
Vom avea probleme cu el? 

Harry dădu din cap cu hotărâre. 

— A fost tăcut ca un miel la Curtea cu juraţi din 
Trapingus County, spuse Dean. 

Îşi dădu jos ochelarii lui mici cu lentile fără rame şi 
începu să şi-i şteargă de haină. 

— Bineînţeles că puseseră pe el mai multe lanţuri decât 
pe poarta iadului, dar el ar fi putut să dezlănţuie iadul, dacă 
ar fi vrut. Acesta e un joc de cuvinte, băiete. 

— Ştiu, am spus eu, deşi nu ştiam. 

Dar nu suportam să-l las pe Dean Stanton să fie mai tare 
ca mine. 

— E uriaş, nu-i aşa? spuse Dean. 

— Este, am spus eu. Îngrozitor de mare. 

— Probabil că va trebui să-l reglăm pe Old Sparky pentru 
„prăjire intensă” ca să-l frigem. 

— Nu-ţi fă griji pentru Old Sparky, am spus eu absent. îi 
face şi pe ăi mari la fel cu ăi mici. 

Dean se ciupi de nas în locurile unde ochelarii îi lăsaseră 
două pete de un roşu aprins şi dădu din cap. 

— Mda, spuse el. Cam adevărat ce spui. 

Am întrebat: 

— Ştie careva din voi de unde a apărut înainte să ajungă 
în... Tefton? În Tefton s-a întâmplat, nu-i aşa? 

— Mda, spuse Dean. Tefton, jos în Trapingus County. 
Înainte să ajungă acolo şi să facă ce a făcut, nimeni nu pare 
să ştie nimic. Cred că numai hoinărea dintr-un loc în altul. 


Poate poţi să afli mai multe din ziarele de la biblioteca 
închisorii, dacă te interesează cu adevărat. Probabil că nu 
vor apuca să le mute până săptămâna viitoare. 

Apoi rânji: 

— În schimb, s-ar putea să trebuiască să-l asculţi pe 
amicul tău înjurând şi văitându-se la etaj. 

— Oricum, cred că voi merge să arunc o privire, am spus, 
şi mai târziu în acea după-amiază aşa am şi făcut. 

Biblioteca închisorii era în partea din spate a clădirii care 
urma să devină atelierul de service auto al închisorii - sau 
cel puţin acesta era planul. Asta avea să îngroaşe buzunarul 
cuiva, mi-am spus, dar era perioada crizei economice, şi îmi 
ţineam părerile pentru mine - aşa cum ar fi trebuit să-mi ţin 
gura în problema cu Percy, dar câteodată un bărbat pur şi 
simplu nu-şi poate ţine fleanca. De cele mai multe ori, 
vorbele unui bărbat îi fac mult mai multe probleme decât ar 
putea să-i facă vreodată „coada”. Oricum, din treaba cu 
atelierul de service auto n-a ieşit nimic - primăvara 
următoare, închisoarea s-a mutat la şaizeci de mile în jos pe 
drumul spre Brighton. Alte afaceri necurate, mă gândesc. 
Buzunare şi mai groase. Dar ce-mi păsa mie. 

Administraţia se mutase într-o clădire nouă în partea de 
est a curţii; infirmeria era mutată (a cărui ţopârlan fusese 
ideea ca infirmeria să fie instalată iniţial la etaj era unul din 
misterele vieţii); biblioteca era parţial inventariată şi cărţile 
depozitate - nu că fuseseră vreodată prea multe cărţi în ea 
- şi acum era goală. Clădirea veche era o cutie de şindrilă 
înfierbântată, cumva înghesuită între Sectoarele A şi B. 
Băile acestora erau de o parte şi de alta a ei şi, de aceea, 
întreaga clădire plutea într-un vag miros de urină, şi acesta 
fusese singurul motiv suficient de bun pentru ca biblioteca 
să fie mutată. Biblioteca avea forma literei L şi nu era cu 
mult mai mare decât biroul meu. Am căutat un ventilator, 
dar toate lipseau. Cred că în interior erau o mie de grade, şi 
când m-am aşezat, am simţit o pulsaţie fierbinte în vintre. O 
durere ca un dinte infectat. Ştiu că este absurd, dacă ţinem 


cont de ce zonă a corpului este vorba, dar este singura 
senzaţie cu care pot să o compar. Devenea mult mai rău în 
timpul şi imediat după ce urinam, ceea ce făcusem chiar 
înainte de a merge la bibliotecă. 

Era totuşi cineva acolo - un bătrân sfrijit pe nume 
Gibbons, care moţăia într-un colţ cu un roman western în 
poală şi cu pălăria trasă pe ochi. Căldura nu îl deranja, nici 
icniturile, tropăiturile sau înjurăturile ocazionale de la 
infirmeria de la etaj (unde probabil că era cu zece grade 
mai cald, şi speram ca lui Percy Wetmore să-i placă asta). 
Nici eu nu l-am deranjat, ci am mers spre partea mai scurtă 
a literei L, acolo unde se ţineau ziarele. M-am gândit că 
poate au dispărut o dată cu ventilatoarele, în ciuda a ceea 
ce spusese Dean. Dar nu era aşa şi am găsit destul de 
repede câte ceva despre afacerea cu gemenele Detterick; 
fusese ştire de primă pagină la data comiterii crimei, din 
luna iunie, până la data procesului, la sfârşitul lunii august 
şi în luna septembrie. 

Curând am uitat şi de căldură şi de tropăiturile de la etaj, 
şi de sforăitul şuierător al bătrânului Gibbons. Gândul la 
cele două fetiţe de nouă ani - cu părul lor blond ciufulit şi 
zâmbetele lor fermecătoare - comparativ cu trupul 
întunecat şi imens al lui Coffey era imposibil de ignorat. 
Dată fiind mărimea lui, nu era greu să mi-l imaginez 
mâncându-le de-adevărat, ca un căpcăun dintr-o poveste. 
Dar ceea ce făcuse el era chiar mai rău, şi avusese noroc că 
nu fusese ucis chiar acolo pe malul râului. Dacă aşa stăteau 
lucrurile, îl considerai norocos că avea şansa să aştepte să 
meargă pe Culoarul Morţii şi să se aşeze în braţele lui Old 
Sparky. 


4 


REGELE BUMBAC fusese detronat în Sud cu şaptezeci 
de ani înainte ca aceste evenimente să aibă loc şi nu mai 
avea să fie rege niciodată, dar, în acei ani ai deceniului al 
patrulea, a avut o perioadă de revenire. Nu mai existau 
plantaţii de bumbac, dar existau patruzeci sau cincizeci de 
ferme de bumbac prospere în partea de sud a statului 
nostru. Lui Klaus Detterick îi aparţinea una dintre ele. După 
standardele anilor cincizeci, ar fi fost considerat un om nu 
Chiar sărac, dar după standardele anilor treizeci, era 
considerat un om cu stare, pentru că îşi plătea cu bani 
lichizi datoriile de la prăvălie la sfârşitul lunii şi putea să se 
uite cu demnitate în ochii preşedintelui băncii atunci când îl 
întâlnea pe stradă. Ferma lui era curată şi încăpătoare. În 
plus faţă de bumbac, mai erau la fermă şi câteva orătănii: 
găini şi câteva vaci. El şi soţia lui aveau trei copii: Howard, 
care avea în jur de doisprezece ani, şi gemenele, Cora şi 
Kathe. 

Într-o seară caldă din luna iunie, fetele au cerut şi le-a 
fost dată permisiunea să doarmă pe veranda închisă care se 
întindea pe toată lungimea casei, în partea ei laterală. Asta 
a fost ceva extraordinar pentru ele. Mama lor le-a sărutat 
de noapte bună puţin după ora nouă, când ultima fâşie de 
lumină a dispărut de pe cer. A fost ultima dată când le-a 
văzut, până când au fost aşezate în sicrie şi cioclul a dres ce 
fusese mai rău. 

Familiile de la ţară mergeau la culcare devreme pe atunci 
- „imediat ce se făcea întuneric sub masă”, cum spunea 
mama mea - şi dormeau duşi. Cu siguranţă Klaus, Marjorie 
şi Howie Detterick asta au făcut în noaptea când gemenele 
au fost răpite. Este aproape sigur că Klaus ar fi fost trezit 
de Bowser, corcitura de collie, mare şi bătrân, a familiei, 
dacă acesta ar fi lătrat, dar Bowser nu lătrase. Nici în acea 
noapte şi niciodată după aceea. 


Klaus se trezi la prima lumină a dimineţii ca să mulgă 
vacile. Veranda era pe partea opusă faţă de hambarul unde 
erau animalele, iar Klaus nu se gândi nicio clipă să vadă ce 
făceau fetele. Faptul că Bowser nu i s-a alăturat nu era nici 
ea o cauză de alarmare. Câinele dispreţuia în egală măsură 
vacile şi găinile şi, de obicei, se ascundea în cuşca lui din 
spatele hambarului atunci când se desfăşurau aceste 
munci, cu excepţia cazului când era chemat... insistent, cel 
puţin. 

Marjorie cobori cam la cincisprezece minute după ce 
soţul ei îşi pusese cizmele şi tropăise până la hambar. Puse 
de cafea, apoi puse slănină la prăjit. Combinația aceasta de 
miresme îl atrase jos şi pe Howie, dar nu şi pe fetiţele de pe 
verandă. Ea îl trimise pe Howie să le cheme, în timp ce 
spărgea ouă în grăsimea slăninii. Klaus avea să le ceară 
fetelor să aducă nişte ouă proaspete imediat ce micul dejun 
avea să se încheie. Dar, în acea dimineaţă, în casa Detterick 
nu fu luat micul dejun. Howie veni înapoi dinspre verandă, 
alb la faţă, iar ochii înainte cârpiţi de somn erau acum larg 
deschişi. 

— Au dispărut, spuse el. 

Marjorie ieşi şi ea pe verandă, la început mai mult 
supărată, decât alarmată. A spus mai târziu că a crezut, 
dacă a putut să creadă ceva, că fetele se hotărâseră să iasă 
la o plimbare şi să culeagă flori în zori. Ori asta, ori altă 
prostioară inocentă. Dintr-o privire înţelese de ce Howie se 
albise la faţă. 

Strigă după Klaus - ţipă după el - iar Klaus veni în fugă, 
cu cizmele albe de la găleata pe jumătate plină cu lapte pe 
care o răsturnase peste ele. Ceea ce a găsit pe verandă ar fi 
făcut să-i îngheţe sângele în vine şi celui mai curajos 
părinte. Păturile cu care fetele s-ar fi acoperit pe măsură ce 
noaptea devenea mai rece fuseseră aruncate într-un colţ. 
Uşa fusese ruptă din balamaua de sus şi atârna spre curte, 
ca şi cum ar fi fost beată. lar pe lemnul podelei verandei şi a 
scărilor care coborau spre curte se vedeau pete de sânge. 


Marjorie îşi imploră soţul să nu meargă după fete singur 
şi nici să nu-l ia pe fiul lor cu el dacă totuşi voia neapărat să 
meargă, dar ar fi putut să nu-şi irosească timpul. Klaus luă 
puşca de vânătoare pe care o ţinea agăţată în hol, mult mai 
sus de locul unde ar fi putut-o ajunge mânuţele copiilor, şi îi 
dădu lui Howie pistolul de 22 mm pe care doriseră să i-l 
facă cadou de ziua lui de naştere, în iulie. Apoi plecară, fără 
ca niciunul dintre ei să-i dea atenţie femeii care striga şi 
plângea şi care voia să ştie ce aveau să facă dacă aveau să 
întâlnească o gaşcă de huligani sau de negri revoltați care 
scăpaseră de la ferma din Laduc. Ştiţi, eu cred că în asta 
bărbaţii au avut dreptate. Sângele nu era proaspăt, era 
numai puţin coagulat şi mai aproape de roşul adevărat 
decât maroniul sângelui care deja s-a uscat. Răpirea 
avusese probabil loc cu nu prea mult timp în urmă. Klaus se 
gândise probabil că fetele lui mai aveau o şansă, iar el avea 
de gând să se folosească de ea. 

Niciunul dintre ei nu ştia să citească urme - erau 
agricultori, nu vânători, bărbaţi care mergeau în pădure 
după ratoni şi căprioare atunci când era sezon, nu pentru 
că voiau foarte mult să meargă, ci pentru că toată lumea se 
aştepta ca ei să facă asta. Curtea din jurul casei era un 
petic de noroi cu urme lăsate peste tot, unele peste altele, 
într-o învălmăşeală din care nu se putea înţelege nimic. 
Ocoliră hambarul şi observară aproape imediat de ce 
Bowser, care rareori muşca, dar avertiza întotdeauna prin 
lătrat, nu dăduse alarma. Zăcea pe jumătate afară din cuşca 
lui care fusese făcută din scânduri rămase de la construcţia 
hambarului (deasupra deschizăturii rotunjite a cuştii era o 
scândură pe care fusese pictat cu grijă cuvântul Bowser - 
am văzut o fotografie a cuştii într-unul din ziare), cu capul 
răsucit într-o poziţie nefirească. Ar fi fost nevoie de un om 
cu o putere enormă ca să facă asta unui animal atât de 
mare, a spus mai târziu procurorul juraţilor la procesul lui 
John Coffey... şi apoi s-a uitat lung şi cu o privire plină de 
înţeles la uriaşul acuzat, care şedea la masa lui cu privirea 


lăsată în jos şi purtând o salopetă imensă nou-nouţă, 
cumpărată pe cheltuiala statului. În afară de câine, Klaus şi 
Howie găsiseră o bucată de cârnat prăjit. Teoria - una 
destul de pertinentă, nu am nicio îndoială - era că la 
început Coffey îl atrăsese pe câine cu mâncare, şi apoi, pe 
măsură ce Bowser se apuca să mănânce ultima bucată, îşi 
întinsese mâinile după el şi îi rupsese gâtul în strânsoarea 
puternică a mâinilor lui. 

Dincolo de hambar se afla păşunea dinspre nord a lui 
Detterick, unde nu avea să pască niciun animal în acea zi. 
Era scăldată în rouă şi, peste păşune, lăsând o dâră pe 
diagonală spre nord-vest, se vedeau limpede ca lumina zilei 
urmele trecerii unui om. 

Chiar şi în starea lui vecină cu isteria, la început Klaus 
Detterick ezită să meargă pe urma respectivă. Nu era 
vorba de teamă faţă de omul sau oamenii care îi răpiseră 
fiicele; era teama de a merge pe o urmă lăsată înadins de 
răpitor... teama de a merge într-o direcţie greşită într-o 
situaţie când fiecare clipă conta. 

Howie rezolvă această dilemă când găsi o bucată de 
pânză galbenă pe un tufiş ce creştea chiar dincolo de uşa 
din spate a gospodăriei. Lui Klaus îi fusese arătată bucata 
de pânză galbenă când stătea în boxa martorilor, iar el 
începu să plângă când o recunoscu ca fiind o bucată din 
pijamaua fiicei lui, Kathe. La douăzeci de iarzi mai încolo, 
atârnând de o ramură a unui arbust de ienupăr, găsiră un 
petic de pânză verde, care se potrivea cu pijamaua pe care 
o purtase Cora când îi sărutase de noapte bună pe mama şi 
pe tatăl ei. 

Cei doi Detterick, tată şi fiu, porniră la fugă ţinându-şi în 
faţă armele, aşa cum fac soldaţii atunci când trec pe o fâşie 
de pământ disputat, sub foc continuu. Dacă îmi pun 
întrebări cu privire la ceva ce s-a întâmplat în ziua aceea, 
mă întreb cum de băiatul, care alerga disperat în urma 
tatălui său (şi deseori era în pericol de a fi lăsat complet în 


urmă), nu a căzut şi a tras din greşeală un glonţ în spatele 
lui Klaus Detterick. 

Ferma avea telefon - un alt semn pentru cei din 
vecinătate că familia Detterick prospera, cel puţin moderat, 
în acele timpuri dezastruoase - iar Marjorie folosi centrala 
pentru a suna pe cât mai mulţi dintre vecinii ei care aveau 
telefon, povestindu-le despre dezastrul care se abătuse 
asupra lor din senin, ştiind că fiecare telefon avea să 
producă valuri noi, ca şi mai multe pietricele aruncate una 
după alta într-o apă liniştită. Apoi ridică receptorul pentru 
ultima dată şi rosti acele cuvinte care erau aproape o 
emblemă pentru liniile telefonice de atunci, cel puţin în 
Sudul rural: 

— Alo, centrala, sunteţi pe linie? 

Centralista era pe linie, dar pentru un moment nu putu 
spune nimic; biata femeie stătea ca pe ghimpi. În cele din 
urmă, reuşi să spună. 

— Da, doamnă Detterick, sigur că sunt, sfinte iubite 
lisuse, tocmai mă rugam ca fetiţele dumitale să fie bine. 

— Da, vă mulţumesc, spuse Marjorie. Dar spuneţi-i 
Domnului să aştepte numai atât cât îmi faceţi legătura cu 
biroul şerifului din Tefton, în ordine? 

Şeriful din 'Trapingus County era un bătrân cu un nas pe 
care whisky-ul îşi lăsase urmele, cu un abdomen cât o 
covată şi cu o claie de păr alb atât de des, încât arăta ca 
nişte câlţi pentru curăţat ţevi. Îl ştiam bine; fusese de 
destule ori la puşcăria din Cold Mountain ca să-i petreacă 
pe cei care-i numea „băieţii lui” spre marele necunoscut. 
Martorii de la execuţii şedeau în acelaşi tip de scaune 
rabatabile în care aţi şezut probabil şi dumneavoastră 
atunci când aţi fost la o înmormântare sau la o cină 
organizată de biserică sau la Grange bingo (de fapt, pe 
atunci noi luam împrumut aceste scaune de la sala nr. 44) 
şi, de fiecare dată când şeriful Homer Cribus se aşeza într- 
unul dintre ele, aşteptam pocnetul sec care vestea 
prăbuşirea iminentă. Îmi era groază de ziua aceea, dar o şi 


aşteptam în acelaşi timp, însă a fost o zi care nu a venit 
niciodată. La scurt timp după asta - nu se poate să fi trecut 
mai mult de o vară de când fuseseră răpite gemenele 
Detterick - a suferit un atac de cord în biroul său, se pare 
că în timp ce făcea sex cu o tânără de culoare de 
şaptesprezece ani, pe nume Daphne Shurtileff. S-au iscat 
multe vorbe despre asta, pentru că îşi etala deseori soţia şi 
cei şase fii atunci când se apropiau alegerile - aceea era 
perioada când, dacă voiai să candidezi pentru ceva, 
sloganul obişnuit era: „Fii creştin baptist sau nu fi nimic.” 
Dar să ştiţi că oamenii îi iubesc pe ipocriţi - îl recunosc 
imediat pe unul de teapa lor şi întotdeauna îi face să se 
simtă bine dacă cineva este surprins cu pantalonii pe vine şi 
acel cineva nu sunt ei înşişi. 

În afară de a fi ipocrit, era şi incompetent, era genul de 
om care s-ar fi lăsat fotografiat mângâind pisica unei femei 
în timp ce altcineva - de exemplu adjunctul lui, Rob McGee 
- fusese cel care riscase să-şi rupă gâtul urcând în copacul 
în care se căţărase domniţa Pussycat şi aducând-o jos. 

McGee ascultă povestirea dezlânată a doamnei Detterick 
pentru vreo două minute, apoi o întrerupse cu patru sau 
cinci întrebări - rapide şi la obiect, ca şi loviturile scurte ale 
unui luptător antrenat, genul de lovituri care sunt atât de 
rapide şi de intense, încât sângele ţâşneşte înainte să apară 
durerea. Când primi răspuns la aceste întrebări, el spuse: 

— Îl sun pe Bobo Marchant. Are câini. Rămâneţi acolo 
unde sunteţi, doamnă Detterick. Dacă soţul şi fiul dumitale 
se întorc, ţineţi-i pe loc. Sau măcar încercaţi. 

Între timp, soţul şi fiul ei merseseră pe urma lăsată de 
răpitor trei mile spre nord-vest, dar când urma lui se 
continuă pe câmpul deschis şi în pădure, o pierdură. Erau 
fermieri, nu vânători, după cum am mai spus, dar treptat îşi 
dădură seama că urmăreau un adevărat animal. Pe drum 
găsiseră bluza galbenă care se potrivea cu pantalonii lui 
Kathe şi o altă bucată din pijamaua albastră a Corei. 
Amândouă bucăţile de pânză erau pline de sânge şi nici 


Klaus, nici Howie nu se mai grăbeau ca la început; probabil 
că o crudă certitudine începuse deja să li se filtreze în 
suflet, şubrezindu-le speranţele, aşa cum se filtrează apa 
rece şi coboară la adâncime pentru că este mai grea. 

Se repeziră în pădure, căutând semne, nu găsiră nimic, 
se repeziră apoi în altă direcţie, cu un rezultat similar, şi 
apoi în a treia. De această dată găsiră o mulţime de pete de 
sânge împrăştiate peste acele unui pin. Merseră un timp pe 
direcţia spre care părea că duc urmele, apoi reîncepură să 
caute. Până atunci se făcuse ora nouă dimineaţa şi din 
spatele lor începură să se audă strigătele unor oameni şi 
lătrat de câini. Rob McGee adunase o poteră în timpul cât i- 
ar fi trebuit şerifului Cribus să-şi termine prima ceaşcă de 
cafea îndulcită cu rachiu din dimineaţa aceea şi, pe la un 
sfert de ceas după nouă, îi ajunseră pe Klaus şi Howie 
Detterick, cei doi umblând disperaţi la liziera pădurii. 
Curând, bărbaţii erau din nou pe drum, în urma câinilor lui 
Bobo. McGee îl lăsă pe Klaus şi pe Howie să-i însoţească - 
nu s-ar fi întors din drum nici dacă le-ar fi ordonat să o facă, 
indiferent de cât de teamă le era de rezultat, iar McGee 
probabil că şi-a dat seama de asta - dar i-a pus să-şi 
descarce armele. Ceilalţi făcuseră la fel, le spusese McGee; 
era mai sigur aşa. Ceea ce nu le spusese (nici lor, nici 
nimănui altcuiva) era că cei doi Detterick erau probabil 
singurii cărora li se ceruse să-şi descarce armele şi să dea 
gloanţele adjunctului şerifului. Pe jumătate distraşi şi 
dorind să meargă până la capătul acestui dezastru, au făcut 
ce li s-a spus. Când Rob McGee i-a făcut pe cei doi Detterick 
să-şi descarce armele şi să-i dea lui gloanţele, a salvat 
probabil viaţa mizerabilă a lui John Coffey. 

Câinii îi traseră lătrând pe o distanţă de două mile prin 
tufărişul de pini, continuând să meargă spre nord-vest. Apoi 
ajunseră pe malul râului Trapingus, care este lat şi are 
cursul lin pe acea porţiune, căci se îndreaptă spre sud 
printre dealuri joase acoperite de păduri, unde familiile 
Cray, Robinette şi Duplissey îşi făceau încă ei înşişi 


mandolinele şi unde îşi scuipau afară câteodată dinţii 
stricaţi în timp ce arau pământul; este o zonă rurală, unde 
bărbaţii sunt în stare să prindă cu mâna şerpi duminică 
dimineaţa şi să se culce cu propriile fiice duminică seara. Le 
cunoşteam familiile; majoritatea dintre ele trimiseseră din 
când în când la Sparky câte un membru. Pe malul 
îndepărtat al râului, oamenii din poteră văzură soarele de 
iunie strălucind printre barele podului de cale ferată a liniei 
Great Southern. Cam la o milă în aval, în partea lor dreaptă, 
o pasarelă traversa râul spre minele de la West Green. 

Aici descoperiră un petic cu iarbă şi tufişuri joase 
bătătorite, un petic de pământ atât de mânjit de sânge, 
încât unii dintre bărbaţi se repeziră din nou în pădure ca să 
dea afară micul dejun. Găsiră, de asemenea, restul 
pijamalei Corei, zăcând într-o baltă de sânge, şi Howie, care 
rezistase admirabil până atunci, se sprijini de tatăl său şi 
aproape că leşină. 

Şi, în acest loc, câinii lui Bobo Marchant o luară pentru 
prima şi singura dată din acea zi în direcţii diferite. Erau 
şase câini în total, doi câini de rasă bloodhound, doi ogari şi 
o pereche de câini de rasă border, care se aseamănă cu 
terrierii şi pe care cei din Sud îi numesc coon hounds. Cei 
doi coon hounds voiau să meargă spre nord-vest, în amonte, 
de-a lungul râului Trapingus; ceilalţi voiau să meargă în 
cealaltă direcţie, spre sud-est. Se încurcară în lese şi, deşi 
ziarele nu scriau nimic despre această parte, îmi imaginez 
ce blesteme groaznice trebuie să fi coborât asupra lor Bobo 
în timp ce îşi folosea mâinile - cu siguranţă cea mai educată 
parte a lui - ca să-i pună din nou în ordine. Am cunoscut 
câţiva proprietari de câini de vânătoare la vremea mea şi, 
conform experienţei mele, ca şi clasă, sunt uimitor de fideli 
tipologiei lor. 

Bobo îi ţinu din scurt şi îi adună din nou într-o haită, apoi 
trecu pe sub nasurile lor cămaşa de noapte ruptă a Corei 
Detterick, pentru a le aminti într-un fel ce făceau acolo într- 
o zi când temperatura din timpul zilei avea să ajungă la 


peste treizeci şi patru de grade Celsius, iar păsările deja 
zburau în cerc într-un stol uriaş deasupra capetelor 
bărbaţilor din poteră. Câinii mai mirosiră o dată, se 
hotărâră în care parte să o apuce, apoi o porniră cu toţii în 
aval, lătrând din toate puterile. 

Nu trecuseră zece minute când bărbaţii se opriră, dându- 
şi seama că auzeau şi altceva în afară de lătratul câinilor. 
Era mai degrabă un urlet decât un lătrat, dar era un sunet 
care nu putea să fie scos de câini, nici chiar dacă şi-ar fi 
simţit sfârşitul aproape. Nici unul dintre ei nu auzise 
niciodată vreo vietate care să fi scos acest sunet, dar cu toţii 
îşi dădură pe loc seama că era vorba de un om. Ei aşa au 
spus, iar eu i-am crezut. Cred că şi eu aş fi recunoscut 
sunetul acesta. Am auzit bărbaţi urlând exact în acest fel, 
cred eu, când se îndreptau spre scaunul electric. Nu mulţi - 
cei mai mulţi dintre ei îşi încheie nasturii de la cămaşă şi 
merg fie în linişte, fie glumind, ca şi cum ar merge la un 
picnic - dar câţiva o fac. De obicei, cei care cred că iadul 
există ca un loc real şi acum îi aşteaptă la capătul 
Culoarului Morţii. 

Bobo scurtă din nou lesa câinilor. Câinii reprezentau o 
valoare, iar el nu avea de gând să-i piardă din cauza 
psihopatului care urla şi se bâlbâia la mică distanţă de ei. 
Ceilalţi bărbaţi îşi reîncărcară armele şi le pregătiră. 
Urletul acela le dăduse fiori pe şira spinării şi îi făcuse să 
simtă transpiraţia care le curgea pe spate ca nişte şiroaie 
de apă îngheţată. Când bărbaţii simt acest fior de gheaţă, 
au nevoie de un conducător pentru a merge mai departe, 
iar adjunctul de şerif Rob McGee îi conducea. Se puse în 
fruntea poterei şi merse sprinten (dar pun pariu că nu se 
simţea foarte sprinten în acel moment), spre un pâlc de 
anini care erau răsfiraţi dincolo de marginea pădurii, în 
partea lor dreaptă, iar restul îl urmau agitaţi, la cinci paşi în 
urma lui. Se opri o singură dată, şi asta ca să-l pună pe cel 
mai corpolent dintre cei prezenţi - Sam Hollis - să se ţină 
cât mai aproape de Klaus Detterick. 


De cealaltă parte a pâlcului de anini era o fâşie de 
pământ neted, întinzându-se înapoi în pădure, pe partea lor 
dreaptă. Spre stânga se vedea panta lină a malului râului. 
Toţi se opriră unde erau, ca loviți de trăsnet. Cred că ar fi 
dat aproape orice ca să nu fi văzut ceea ce era acum în faţa 
ochilor lor, şi niciunul dintre ei nu avea să uite vreodată 
acea privelişte - era ca un coşmar, pleşuv şi aproape 
fumegând în lumina soarelui, coşmarul care se ascunde 
dincolo de aparenţa unei vieţi obişnuite şi liniştite - cine 
organizate de biserică, muncă cinstită, săruturi de iubire în 
pat. Fiecare om are un coşmar, vă spun că există un coşmar 
în viaţa tuturor bărbaţilor. În acea zi, bărbaţii aceia şi-au 
văzut coşmarul cu ochii - au văzut ceea ce uneori rânjeşte 
din spatele unui zâmbet. 

Şezând pe malul râului, într-o salopetă de lucru spălăcită 
şi plină cu pete de sânge, era cel mai mare om pe care ei l- 
au văzut vreodată - John Coftey. Picioarele lui enorme, cu 
degetele teşite, erau desculţe. Pe cap purta o basma roşie 
spălăcită, legată aşa cum îşi leagă femeile de la ţară baticul 
atunci când merg la biserică. 'Ţânţarii se roteau deasupra 
lui, asemeni unui nor negru. Ghemuit pe fiecare braţ era 
corpul unei fetiţe dezbrăcate. Părul lor blond, odinioară 
ondulat şi pufos, era acum lipit de capetele lor şi mânjit cu 
sânge. Bărbatul care le ţinea în braţe urla spre cer ca un 
vițel zănatec, cu obrajii de culoare maro-închis brăzdaţi de 
lacrimi, cu faţa schimonosită într-o monstruoasă grimasă de 
durere. Inspira cu sughiţuri şi pieptul i se umfla până când 
bretelele salopetei stăteau să plesnească, apoi lăsa masa de 
aer să-i iasă din piept într-unul din acele urlete. Atât de des 
se poate citi prin ziare că „ucigaşul nu a arătat niciun semn 
de regret”, dar aici nu era cazul. John Coffey era sfâşiat de 
ceea ce făcuse... dar avea să rămână în viaţă. Fetiţele, în 
schimb, erau moarte. Fuseseră sfâşiate la modul real. 

Nimeni nu păru să-şi dea seama cât stătură acolo, 
holbându-se la bărbatul care urla şi care se uita la rândul 
său peste întinderea de apă la trenul care bubuia pe şine 


spre pasarela ce traversa râul. Părea că îl priviră o oră sau 
poate o eternitate, şi totuşi trenul nu părea să înainteze, 
părea să bubuie în acelaşi loc, ca un copil care face o criză 
de isterie, iar soarele nu intră în spatele unui nor ca să 
şteargă din faţa ochilor lor priveliştea. Era totul chiar acolo, 
în faţa lor, reală ca şi muşcătura unui câine. Bărbatul negru 
se legăna în faţă şi în spate; Cora şi Kathe se legănau cu el 
ca şi două păpuşele în braţele unui gigant. Mugşchii pătaţi 
de sânge ai braţelor uriaşe şi dezgolite ale omului se 
încordau şi se relaxau, se încordau şi se relaxau, se 
încordau şi se relaxau. 

Klaus Detterick fu acela care reacţionă primul. Urlând, se 
repezi la monstrul care îi siluise şi ucisese fiicele. Sam 
Hollis ştia ce are de făcut şi încercă să-şi îndeplinească 
sarcina, dar nu fu în stare. Era cu cincisprezece centimetri 
mai înalt decât Klaus şi mai corpolent cu cel puţin treizeci şi 
cinci de kilograme, dar Klaus părea să înlăture cu uşurinţă 
braţele care îl cuprindeau. Klaus se repezi peste fâşia de 
pământ care era între ei şi lansă o lovitură cu piciorul spre 
capul lui Coffey. Cizma lui pentru muncă, murdărită cu 
laptele vărsat pe ea care se stricase între timp din pricina 
căldurii, lovi în plin tâmpla stângă a lui Coffey, dar Coffey 
păru să nu simtă nimic. Şedea numai acolo, bocind şi 
legănându-se şi privind peste râu; după cum îmi imaginez 
eu, aproape că ar fi putut să fie o scenă dintr-o predică 
penticostală, credinciosul care priveşte spre pământul 
Goshen... asta dacă nu puneai la socoteală cadavrele, 
desigur. 

Fu nevoie de patru oameni ca să îl tragă pe fermierul 
isteric de pe John Coffey, iar el reuşi să-i tragă lui Coffey 
destul de multe lovituri până când, în cele din urmă, reuşiră 
să-l îndepărteze. Lui Coffey nu părea să-i pese de nimic, cu 
sau fără lovituri era totuna; continua să privească peste 
apele râului şi să se legene plângând. În ceea ce-l priveşte 
pe Detterick, toată forţa păru că i se stinge atunci când fu 
îndepărtat de lângă Coffey - ca şi cum o ciudată încărcătură 


de curent galvanizat ar fi trecut prin uriaşul negru (încă 
mai am această tendinţă de a gândi cu metafore electrice), 
iar când contactul lui Detterick cu acea sursă de curent fu 
în cele din urmă întrerupt, se lăsă moale, ca un om care s-a 
curentat. Căzu în genunchi pe malul râului, cu faţa în mâini, 
plângând. Howie i se alătură, şi cei doi se îmbrăţişară şi 
rămaseră astfel, cu frunţile una lângă alta. 

Doi bărbaţi îi urmăreau pe ei, în timp ce restul formau un 
inel de oameni cu armele pregătite în jurul bărbatului 
negru care se legăna şi se tânguia. Părea că nici acum nu 
realiza că erau şi alţi oameni acolo, în afară de el. McGee 
făcu un pas înainte, îşi schimbă greutatea de pe un picior 
pe altul, nesigur pe el, apoi se lăsă pe vine. 

— Domnule, rosti el încet, iar Coffey tăcu imediat. 

McGee se uită în ochii lui injectaţi din cauza plânsului. 
Continuau să-i curgă lacrimi, ca şi cum cineva ar fi lăsat în 
interiorul corpului lui un robinet deschis. Ochii aceia 
plângeau... dar erau totuşi cumva îndepărtați... distanţi şi 
calmi. Au fost ochii cei mai ciudaţi pe care i-am văzut în 
viaţa mea, şi McGee a simţit cam acelaşi lucru. 

— Erau ca şi ochii unui animal care n-au văzut un om 
niciodată până atunci, a spus el unui reporter pe nume 
Hammersmith, chiar înainte de proces. 

— Domnule, mă auzi? întrebă McGee. 

Încet, Coffey dădu afirmativ din cap. 

Continua să-şi ţină în braţe păpuşile tăcute, cu bărbiile 
lăsate mult spre piept, în aşa fel încât faţa lor nu se vedea 
foarte bine, una dintre puţinele milostenii ale lui Dumnezeu 
din ziua aceea. 

— Cum te cheamă? întrebă McGee. 

— John Coffey, spuse el cu o voce adâncă, înecată în 
lacrimi. Coffey, ca şi băutura, numai că nu se scrie la fel. 

McGee dădu din cap, apoi arătă cu degetul mare spre 
buzunarul de pe piept al salopetei lui Coffey, care era ieşit 
în afară. Lui McGee i se păru că era posibil să fie o armă - 


deşi un bărbat de mărimea lui Coffey nu ar fi avut nevoie de 
armă ca să producă vătămări majore, dacă o lua razna. 

— Ce-ai acolo în buzunar, John Coffey? Este cumva o 
armă? Un pistol? 

— Nu e, domnule, spuse Coffey cu vocea lui adâncă, iar 
acei ochi ciudaţi - din care curgeau lacrimi şi care păreau 
să agonizeze la suprafaţă, dar erau distanţi şi blânzi, ca şi 
cum adevăratul John Coffey ar fi fost altundeva, privind 
peste un tărâm unde fetiţele ucise nu erau niciun motiv de 
îngrijorare - nu părăsiră nicio clipă privirea lui McGee. 

— Am acolo puţină mâncare pentru amiază. 

— Oh, puţină mâncare, zici? întrebă McGee, iar Coffey 
spuse: 

— Da, domnule, cu ochii şiroind de lacrimi şi cu mucii 
curgându-i din nas. 

— Şi de unde are unul ca tine mâncare pentru prânz, 
John Coffey? 

Se sili să rămână calm, deşi începuse deja să simtă 
mirosul fetiţelor şi vedea cum muştele se aşezau şi cercetau 
acele părţi ale corpului lor care erau încă umede. Părul lor 
arăta cel mai urât, a spus el mai târziu... dar asta nu a 
apărut în niciuna dintre relatările din ziar; a fost considerat 
un aspect prea terifiant ca să fie citit în sânul familiei. Nu, 
asta am aflat de la reporterul care a scris o relatare despre 
asta, domnul Hammersmith. L-am căutat mai târziu, pentru 
că mai târziu John Coffey a devenit un soi de obsesie pentru 
mine. McGee i-a spus lui Hammersmith ăsta că părul lor, 
odinioară blond, nu mai era blond. Era cafeniu. Printre 
firele de păr, sângele le cursese în jos pe obraji, ca şi la o 
vopsire de păr nereuşită, şi nu trebuia să fii medic ca să-ţi 
dai seama cum craniile lor fragile fuseseră plesnite unul de 
altul cu forţă de acele braţe puternice. Probabil că 
plânseseră. Probabil că el voise să le facă să înceteze. Dacă 
fetiţele avuseseră noroc, asta se întâmplase înainte de a fi 
siluite. 


Pentru un bărbat, era aproape imposibil să reuşească să 
gândească în timp ce privea această imagine, chiar şi 
pentru un bărbat atât de hotărât să-şi facă treaba precum 
era adjunctul de şerif McGee. Dacă nu putea să gândească 
limpede, asta putea să ducă la comiterea unor greşeli, 
poate chiar şi la mai multă vărsare de sânge. McGee inspiră 
adânc, apoi se calmă. Sau oricum, încercă. 

— Păi, domnule, nu-mi amintesc tare bine, afurisit să fiu 
dacă-mi amintesc, spuse Coffey cu voce plânsă, dar e puţină 
mâncare de amiaz', un semviş şi cred c-o murătură. 

— Aş vrea să văd şi eu, pentru tine e totuna, spuse 
McGee. Acuma să nu te mişti, John Coffey. Să nu faci asta, 
băiete, pentru că sunt destule arme aţintite spre tine cât să 
te facă să dispari de la mijloc în sus dacă mişti măcar şi un 
deget. 

Coffey privi din nou peste apele râului şi nici nu se mişcă 
în timp ce McGee băgă cu grijă mâna în buzunarul de la 
piept al salopetei şi scoase ceva împachetat în ziar şi legat 
cu o aţă de măcelărie. McGee tăie aţa şi desfăcu ziarul, deşi 
era aproape sigur că în pachet era exact ceea ce spusese 
Coffey că era, nişte mâncare. Era un sandviş cu şuncă şi 
roşii şi puţină prăjitură. Era într-adevăr şi o bucată de 
murătură, împachetată în altă bucată de ziar, pe care John 
Coffey nu avea să fie în stare niciodată să o descifreze. În 
pachet nu erau cârnaţi. Bowser primise probabil carnaţii 
din mâncarea de amiaz)” a lui John Coffey. 

McGee dădu pachetul cu mâncare peste umăr unuia 
dintre oamenii lui, fără să-şi ia privirea de la Coffey. Cum 
stătea ghemuit, era prea aproape de el ca să-şi lase atenţia 
să-i fie distrasă chiar şi numai pentru o clipă. Mâncarea, 
împachetată şi legată din nou din motive de siguranţă, 
ajunse la Bobo Marchant, care o puse în săculeţul ce-l purta 
la mijloc, unde ţinea şi recompensele pentru câini (şi nu m- 
ar fi mirat să aibă şi câteva momeli pentru pescuit). 
Sandvişul nu fu prezentat ca şi probă în instanţă - justiţia în 
această parte a lumii este rapidă, dar nu mai rapidă decât 


perioada de alterare a unui sandviş cu şuncă şi roşii - dar 
au fost prezentate fotografii cu el. 

— Ce s-a petrecut aici, John Coffey? întrebă McGee cu 
vocea lui joasă şi sinceră. Vrei să-mi spui? 

lar Coffey le spuse lui McGee şi celorlalţi exact acelaşi 
lucru pe care mi l-a spus şi mie mai pe urmă; acestea au 
fost, de asemenea, ultimele cuvinte pe care procurorul le-a 
spus juraţilor la procesul lui Coffey. 

— N-am putut face nimic, spuse John Coffey, ţinându-le 
pe fetiţele ucise şi siluite, dezbrăcate, în braţele sale. 

Lacrimile începură din nou să-i şiroiască pe obraji. 

— Am încercat să le fac la loc, dar a fost prea târziu. 

— Omule, eşti arestat pentru omor, spuse McGee, şi apoi 
îl scuipă pe John Coffey peste faţă. 

La proces, juraţii au deliberat timp de patruzeci şi cinci 
de minute. Destul timp cât să-şi mănânce şi ei prânzul. Mă 
întreb dacă au avut stomac să mănânce în acea zi. 


5 


CRED CĂ VĂ DAŢI SEAMA că nu am aflat toate astea în 
timpul unei după-amiezi fierbinţi de octombrie, în ceea ce 
avea să fie defuncta bibliotecă a închisorii, dintr-un teanc 
de ziare vechi aruncate în două lădiţe de portocale Pomona, 
dar am aflat totuşi destul cât să mă facă să nu pot să dorm 
în acea noapte. Când soţia mea se trezi pe la două 
dimineaţa şi mă găsi şezând în bucătărie, bând lapte bătut 
şi fumând nişte Bugler răsucite de mână, mă întrebă ce se 
întâmplase, iar eu am minţit-o pentru una din puţinele dăţi 
de pe parcursul îndelungatei noastre căsnicii. I-am spus că 
avusesem o altă ceartă cu Percy Wetmore. Desigur că se 
întâmplase şi asta, dar nu acesta era motivul pentru care 
mă găsise treaz atât de târziu. De obicei, reuşeam să las 
problemele legate de Percy la serviciu. 


— Ei bine, uită de nenorocitul acela şi vino la culcare, 
spuse ea. Am pentru tine ceva ce te va ajuta să dormi, şi 
poţi să faci ce doreşti. 

— Sună bine, dar cred că n-ar trebui să o facem totuşi, 
am spus eu. Ceva nu e în regulă cu „canalizarea” mea şi nu 
aş vrea să-ţi transmit ceva. 

Ea ridică din sprâncene. 

— Canalizarea, zici? spuse ea. Cred că te-ai încurcat cu 
boarfa care nu trebuia ultima dată când ai fost la Baton 
Rouge. 

Nu pusesem în viaţa mea piciorul în Baton Rouge şi nici 
măcar nu atinsesem vreodată o prostituată, şi amândoi 
ştiam asta. 

— E o simplă infecţie urinară, am spus. Maică-mea 
obişnuia să spună că băieţii se îmbolnăvesc de asta dacă se 
uşurează atunci când suflă vântul din nord. 

— Mama ta obişnuia şi să stea în casă toată ziua dacă 
răsturna cumva sarea, spuse soţia mea. Doctorul Sadler... 

— Asta nu, am spus, ridicând mâna. O să-mi dea 
sulfamide şi voi vomita în fiecare colţ al biroului meu până 
la sfârşitul săptămânii. Îmi va trece de la sine, dar, între 
timp, cred că e mai bine să stăm pe tuşă. 

Ea mă sărută pe frunte, chiar deasupra sprâncenei 
stângi, lucru care îmi dă întotdeauna fiori... şi Janice ştia 
asta. 

— Bietul de tine. Ca şi cum nenorocitul de Percy Wetmore 
n-ar fi fost de ajuns. Să vii repede în pat. 

Asta am şi făcut, dar nu înainte să ies pe veranda din 
spatele casei şi să mă uşurez (şi am verificat cu degetul 
umezit direcţia din care sufla vântul - ceea ce ne spun 
părinţii când suntem mici rareori este ignorat, indiferent 
cât de prostesc ni s-ar părea). Să te uşurezi în aer liber este 
una din plăcerile vieţii de la ţară pe care poeţii se pare că 
niciodată n-au încercat-o, dar în acea seară nu mi-a făcut 
nicio plăcere; propria mea urină mă ardea, ca şi cum ar fi 
fost ulei încins. Dar am avut senzaţia că parcă fusese ceva 


mai rău în după-amiaza care trecuse, şi știam că fusese şi 
mai rău cu două sau trei zile înainte. Aveam speranţe că 
poate începeam să mă vindec. Niciodată nu a fost o 
speranţă mai deşartă. Nimeni nu-mi spusese că uneori 
parazitul care ajunge acolo unde e cald şi umed poate să se 
retragă o zi sau două, înainte ca durerea să se intensifice 
din nou. Aş fi fost chiar surprins dacă aş fi ştiut asta. Aş fi 
fost şi mai surprins dacă aş fi ştiut că peste zece sau 
cincisprezece ani aveau să se găsească medicamente pe 
care le puteai lua şi care puteau să curețe acest fel de 
infecţie din corpul tău în timp record... şi, deşi aceste 
medicamente te făceau să ai puţin rău la stomac, sau îţi 
făceau puţină diaree, ele nu te făceau aproape niciodată să 
vomiţi, aşa cum făceau pastilele doctorului Sadler. Dar prin 
'32 nu prea aveai multe de făcut, decât să aştepţi şi să 
încerci să ignori senzaţia că cineva îţi turnase peste vintre 
ulei de cărbune şi apoi îi dăduse foc cu un chibrit. 

Mi-am terminat de băut laptele bătut, m-am întors în 
dormitor şi, în cele din urmă, am reuşit să adorm. Am visat 
fete cu zâmbete timide şi sânge în păr. 


6 


ÎN DIMINEAŢA URMĂTOARE am găsit pe birou un memo 
într-un plic de culoare roz, prin care mi se cerea să trec pe 
la biroul administratorului cât de repede posibil. Ştiam 
despre ce era vorba - existau în acest joc reguli nescrise, 
dar extrem de importante, iar eu încetasem pentru un timp 
să joc după ele în ziua precedentă - şi de asta am amânat 
vizita cât de mult am putut. Cred că în acelaşi fel cum 
amânam mersul la doctor cu problema mea la „canalizare”, 
întotdeauna am considerat că era supra-apreciat stilul „a 
trece cât mai repede hopul”. 


Oricum, ideea e că nu m-am grăbit prea tare spre biroul 
administratorului Moore. În loc de asta, mi-am dat jos 
sacoul de la uniforma de lână, l-am agăţat de spătarul 
scaunului şi am dat drumul ventilatorului din colţ - era iar o 
zi fierbinte. Apoi, m-am aşezat şi am trecut în revistă 
raportul de pe timpul nopţii al lui Brutus Howell. Nu era 
nimic în el care ar fi fost cauză pentru alarmare. Delacroix 
plânsese puţin după ce fusese dată stingerea - făcea asta 
aproape în fiecare seară şi plângea mai mult pentru el 
decât pentru oamenii pe care îi arsese de vii, sunt sigur de 
asta - şi apoi îl scosese pe Mr. Jingles, şoarecele, din cutia 
de trabucuri în care dormea. Asta îl mai calmase pe Del, şi 
dormise ca un prunc toată noaptea. Probabil că Mr. Jingles 
petrecuse noaptea pe abdomenul lui Delacroix, cu codiţa 
răsucită peste picioruşe, fără ca măcar să clipească. Era ca 
şi cum Dumnezeu ar fi hotărât că Delacroix avea nevoie de 
un înger păzitor, dar, în înţelepciunea Lui, decretase că 
numai un şoarece ar fi suficient de bun pentru un şobolan 
ca prietenul nostru ucigaş din Louisiana. Desigur, acestea 
nu erau toate trecute în raportul lui Brutal, dar petrecusem 
şi eu destule nopţi stând de pază ca să pot să completez 
imaginea cu lucruri care nu erau trecute în raport. Exista şi 
o scurtă notă despre Coffey: „A stat treaz, în mare parte 
liniştit, posibil să fi plâns. Am încercat să leg o conversaţie, 
dar după câteva replici mormăite din partea lui Coffey, am 
renunţat. Poate Paul sau Harry au mai mult noroc.” 

„Să legăm o conversaţie” era într-adevăr un aspect 
important al muncii noastre. Pe atunci nu ştiam, dar privind 
în urmă din punctul de vedere al acestei vârste înaintate pe 
care o am (cred că bătrâneţea pare o treabă tare ciudată 
celui care o trăieşte), înţeleg că aşa era şi înţeleg şi de ce 
atunci nu mi-am dat seama de asta - era un aspect foarte 
important, tot atât de central în munca noastră cum e 
respiraţia pentru viaţă. Nu era important ca „navetiştii” să 
fie atât de buni la „legarea unei conversații,” dar pentru 
mine, şi pentru Harry, şi pentru Brutal, şi pentru Dean era 


vital... şi era unul dintre motivele pentru care Percy 
Wetmore era un dezastru. Condamnaţii îl urau, ceilalţi 
gardieni îl urau... în principiu, cu toţii îl uram, cu excepţia 
relaţiilor lui politice, Percy însuşi, şi poate (dar nu sigur) 
propria lui mamă. Era ca o doză de arsenic alb presărată 
peste un tort de nuntă, şi cred că am ştiut de la început că 
avea să fie un dezastru. Era ca un accident pe cale să se 
petreacă. lar în ceea ce ne priveşte pe noi, restul 
gardienilor, ne-am fi bătut joc de ideea că funcţionam mai 
eficient nu ca şi gardieni, ci ca şi psihiatri ai condamnaților 
- o parte din mine încă vrea să ia această idee în derâdere 
şi astăzi - dar ştiam că trebuia să legăm o conversaţie... 
pentru că, fără aceasta, cei care urmau să dea ochii cu Old 
Sparky aveau prostul obicei de a o lua razna. 

Am scris o notă la finalul raportului lui Brutal, să vorbesc 
cu John Coffey - sau măcar să încerc - şi apoi am luat în 
mână o notă a lui Curtis Anderson, asistentul 
administratorului. În aceasta se spunea că el, Anderson, 
aştepta ordinul ODE pentru Edward Delacrois (este 
greşeala lui Anderson; numele omului este de fapt Eduard 
Delacroix) pentru cât mai curând. ODE însemna ordin de 
execuţie şi, conform notei, lui Curtis i se spusese de către o 
persoană avizată că francezul pricăjit avea să meargă pe 
Culoar la scurt timp după Halloween - cel mai probabil pe 
27 octombrie, credea el şi, de obicei, aceste convingeri ale 
lui Curtis Anderson erau foarte bine fondate. Dar înainte de 
această dată ne puteam aştepta să vină un nou condamnat, 
pe nume William Wharton. „Este ceea ce ne place să numim 
«un copil problem㻓, scrisese Curtis, cu scrisul lui de mână 
aplecat şi oarecum pedant. „E nebun, e sălbatic şi e mândru 
de asta. S-a vânturat prin tot statul în ultimul an şi, în cele 
din urmă, a dat de belea. A ucis trei oameni într-un jaf, 
printre care o femeie însărcinată, a ucis un al patrulea în 
timp ce încerca să scape. Acest al patrulea era un poliţist 
din patrula statului. Nu i-a nimerit numai pe o călugăriţă şi 
pe un orb.” Am zâmbit vag la această observaţie. „Wharton 


are 19 ani, are un tatuaj pe care scrie Billy the Kid, pe 
antebraţul stâng. Va trebui să-l pui la punct de câteva ori, 
pot să-ţi garantez asta, dar fii precaut când o faci. Acestui 
individ pur şi simplu nu-i pasă de nimic.” Subliniase cu 
două linii această ultimă observaţie, apoi nota se încheia 
astfel: „De asemenea, e posibil să fie condamnat numai 
temporar. A făcut recurs, şi există problema că este minor.” 

Un tânăr nebun, care făcea recurs şi care era posibil să 
stea numai un timp. Oh, toate astea sunau foarte bine. 
Brusc, ziua păru mai fierbinte decât oricând şi nu am mai 
putut să amân întâlnirea cu administratorul Moores. 

Am lucrat pentru trei administratori în timpul anilor 
petrecuţi la Cold Mountain ca şi gardian; Hal Moores a fost 
ultimul şi cel mai bun dintre ei. De departe cel mai bun. 
Cinstit, sincer, ducând lipsă chiar şi de isteţimea 
rudimentară a lui Curtis Anderson, dar echipat cu numai 
atâta pricepere politică şi simţ practic, cât să-şi poată 
păstra slujba pe timpul acelor ani grei... şi destulă 
integritate, cât să nu se lase sedus de acest joc. Nu avea să 
ajungă pe o poziţie mai înaltă, dar asta părea să nu-l 
deranjeze. Pe atunci avea cincizeci şi opt sau cincizeci şi 
nouă de ani, cu o faţă de ogar de rasă pură, lângă care 
probabil că Bobo Marchant s-ar fi simţit foarte bine. Avea 
părul cărunt şi mâinile îi tremurau parcă neputincioase, dar 
era totuşi puternic. Cu un an înainte, când un prizonier îl 
atacase în curtea închisorii cu o tijă cioplită dintr-o şipcă a 
unei lăzi, Moores îi ţinuse piept, îl apucase pe puşcăriaş de 
încheietura mâinii şi îl strânsese atât de tare, încât oasele 
care se rupeau pocneau ca nişte surcele uscate puse pe foc. 
Puşcăriaşul, uitând de păsurile ce le avuse, căzuse în 
genunchi în praf şi începuse să o cheme pe maică-sa. 

— Nu-s eu mă-ta, a spus Moores cu vocea lui de sudist, 
dar să fiu, mi-aş ridica fustele şi m-aş uşura pe tine dintre 
vintrele cu care ţi-am dat viaţă. 

Când am ajuns în biroul lui, el se pregăti să se ridice, dar 
eu îi făcui semn să rămână pe scaun. M-am aşezat pe 


scaunul din faţa lui, de cealaltă parte a biroului, şi am 
început conversaţia întrebându-l despre soţia lui... în alte 
părţi nu aşa începi, desigur. 

— Ce mai face fetişcana aceea a ta? l-am întrebat, ca şi 
cum Melinda ar fi avut nu mai mult de şaptesprezece 
primăveri, în loc de şaizeci şi două sau şaizeci şi trei. 

Grija mea pentru ea era una sinceră - era o femeie pe 
care aş fi putut-o iubi şi cu care m-aş fi putut căsători, dacă 
liniile vieților noastre s-ar fi întâlnit - dar nu-mi părea rău 
nici să-l distrag de la ceea ce dorea să-mi spună. 

El oftă adânc. 

— Nu prea bine, Paul. Nu prea bine. 

— 'Tot durerile de cap? 

— A avut numai una săptămâna aceasta, dar a fost cea 
mai groaznică de până acum - am aşezat-o pe spate şi a stat 
aşa toată ziua, alaltăieri. lar acum a început să simtă ca o 
slăbiciune în mâna dreaptă... 

Îşi ridică mâna. O privirăm amândoi pentru câteva clipe 
cum tremura, apoi şi-o lăsă jos. Îmi dădeam seama că ar fi 
dat aproape orice ca să nu trebuiască să-mi spună ceea ce- 
mi spunea, iar eu aş fi dat aproape orice ca să nu trebuiască 
să aud ceea ce auzeam. Durerile de cap ale Melindei 
începuseră în primăvară şi, pe tot parcursul verii, medicul îi 
spusese că erau „migrene din cauza tensiunii nervoase”, 
cauzate poate de stresul apropierii pensionării lui Hal. 
Numai că amândoi abia aşteptau ca el să se pensioneze, iar 
soţia mea îmi spusese că migrena nu este o boală a 
bătrânilor, ci a celor tineri; pe când cei ce sufereau de 
migrene atingeau vârsta pe care o avea Melinda Moores, de 
obicei starea lor se îmbunătăţea, nu se înrăutăţea. Şi acum, 
slăbiciunea aceasta pe care o simţea în mână. Mie nu mi se 
părea deloc că era tensiune nervoasă; mie mi se părea că 
era mai degrabă un nenorocit de atac cerebral. 

— Doctorul Haverstrom vrea ca ea să meargă la spital la 
Indianola, spuse Moores. Să-şi facă nişte analize. Să-şi facă 


nişte radiografii la cap. Şi cine ştie ce altceva. E tare 
speriată. 

Tăcu pentru o clipă, apoi adăugă: 

— Şi ca să-ţi spun drept, şi eu sunt. 

— Da, dar să ai grijă să facă analizele, am spus eu. Nu 
aşteptaţi. Dacă e ceva care poate fi observat pe radiografie, 
s-ar putea să fie ceva ce pot şi să trateze. 

— Da, fu el de acord, şi apoi, pentru o clipă numai - 
singura dată din timpul acelei părţi a discuţiei noastre, din 
câte îmi aduc eu aminte - privirile noastre s-au întâlnit şi au 
rămas conectate. A existat acea înţelegere perfectă între 
noi care nu are nevoie de cuvinte. Putea să fie cancer ceea 
ce se dezvolta în creierul ei, şi dacă asta era, şansele ca 
medicii din Indianola să poată face ceva pentru ea erau 
foarte slabe sau inexistente. Amintiţi-vă, era anul 1932, 
când chiar şi ceva atât de relativ simplu ca şi o infecţie 
urinară însemna fie că luai sulfamide, fie că aşteptai să vezi 
ce se va întâmpla. 

— Îţi mulţumesc că-ţi faci griji pentru ea, Paul. Acum 
haide să vorbim despre Percy Wetmore. 

Am mormăit şi mi-am pus palma peste ochi. 

— Am primit un telefon din capitala statului în această 
dimineaţă, spuse administratorul cu o voce lipsită de orice 
emoție. A fost telefonul unei persoane destul de iritate, 
după cum sunt sigur că-ţi imaginezi. Paul, guvernatorul e 
aşa căsătorit, încât el aproape că lipseşte cu desăvârşire din 
tablou, dacă înţelegi ce vreau să spun. lar soţia lui are un 
frate care are un singur fiu. lar acel fiu este Percy Wetmore. 
Percy l-a sunat pe tatăl său seara trecută, iar tatăl lui Percy 
a sunat-o pe mătuşa lui Percy. lrebuie să-ţi duc povestirea 
mai departe? 

— Nu, am spus eu. Percy a sifonat. Exact ca şi şcolăriţa 
care îi pârăşte profesorului pe Jack şi Jill care s-au giugiulit 
în debara. 

— Da, spuse Moores, cam asta e treaba. 


— Ştii ce s-a întâmplat între Percy şi Delacroix atunci 
când Delacroix a fost adus? am întrebat eu. Percy şi 
bastonul lui nenorocit din lemn de nuc? 

— Da, dar... 

— Şi ştii că uneori îl trece peste gratiile de la celule 
condamnaților din pură plăcere. E răutăcios şi e şi prost pe 
deasupra, şi nu ştiu cât timp o mai pot scoate la capăt cu el. 
Asta-i adevărul. 

Ne cunoşteam de cinci ani. Aceasta poate să fie o 
perioadă lungă pentru doi bărbaţi care se înţeleg bine, mai 
ales când a schimba viaţa pe moarte face parte din meseria 
lor. Ceea ce vreau să spun este că a înţeles perfect ceea ce 
voiam să-i spun. Nu că mi-aş fi dat demisia; nu atâta timp 
cât criza economică îşi făcea veacul în afara zidurilor 
închisorii, ca un criminal periculos, unul care nu putea să 
fie închis aşa cum erau închişi puşcăriaşii de la noi. Oameni 
mai buni ca mine erau pe străzi, sau şi mai rău. Eu eram 
norocos şi ştiam asta - copiii erau adulţi, iar ipoteca pe 
casă, ca un bloc de marmură de o sută de kilograme, nu-mi 
mai apăsa umerii de doi ani. Dar un om trebuie să mănânce 
şi soţia lui trebuie să mănânce şi ea. De asemenea, ne 
obişnuiserăm să-i trimitem fiicei mele şi ginerelui meu câte 
douăzeci de dolari de fiecare dată când puteam să ne 
permitem asta (şi câteodată şi când nu ne puteam permite, 
dacă scrisorile lui Jane erau mai disperate). Ginerele meu 
era un profesor de liceu fără serviciu, şi dacă asta nu era 
considerată o situaţie disperată, nu ştiu ce ar putea fi 
denumit astfel. Aşa că nu renunţai la un loc de muncă ca şi 
al meu, unde aveai venituri constante... oricum, nu o făceai 
cu sânge rece. Dar sângele meu nu era rece în acea 
toamnă. 'lemperaturile de afară erau total nepotrivite 
anotimpului, iar infecția care mi se strecura în corp ridicase 
nivelul termostatului şi mai mult. lar când un om este într-o 
astfel de situaţie, ei bine, pumnul îi zboară aproape de la 
sine. lar dacă luai o dată în primire un om cu relaţii ca şi 


Percy Wetmore, puteai să continui să o faci, pentru că nu 
exista cale de întoarcere. 

— Continuă să-l ţii din scurt, spuse Moores încet. De 
aceea te-am chemat să-ţi spun asta. Am auzit de la o 
persoană avizată - de fapt, chiar de la persoana care m-a 
sunat azi dimineaţă - că Percy şi-a depus cerere de 
angajare la Briar şi că cererea lui va fi acceptată. 

— Briar, am spus eu. 

Era vorba de Briar Ridge, unul dintre cele două spitale 
conduse de stat. 

— Da' ce face băiatul ăsta? Face turul puşcăriilor şi 
spitalelor? 

— E o poziţie de conducere. Salariu mai bun şi nu trebuie 
decât să pună hârtii dintr-o parte în alta, în loc să care 
paturi de spital pe arşiţa din miezul zilei. 

Se uită la mine şi zâmbi cu jumătate de gură. 

— Ştii, Paul, ai fi putut să scapi de el deja, dacă nu l-ai fi 
pus la comutator, împreună cu Van Haye. 

Pentru un moment, ceea ce îmi spunea mi se păru atât de 
ciudat, încât nu aveam idee unde voia să ajungă. Sau poate 
nu voiam să am. 

— Dar unde altundeva să-l pun? am întrebat. 
Dumnezeule mare, nici el nu prea ştie ce caută în Sectorul 
E! Dacă-l las să facă parte din echipa care conduce 
execuţia... 

Nu am terminat ce aveam de zis. Potenţialul de a o da în 
bară mi se părea foarte mare. 

— Totuşi, ai face bine să-l laşi în echipă la execuţia lui 
Delacroix. Asta dacă vrei să scapi de el, bineînţeles. 

M-am uitat la el cu gura căscată. În cele din urmă am fost 
în stare să-mi închid gura, ca să pot vorbi. 

— Ce vrei să spui? Că vrea să experimenteze ce înseamnă 
să stai atât de aproape încât să simţi mirosul tipului în timp 
ce acesta se prăjeşte? 

Moores ridică din umeri. Ochii lui, atât de blânzi cât 
vorbise despre soţia lui, erau acum insensibili. 


— Delacroix are să se prăjească indiferent dacă Wetmore 
face parte din echipă sau nu, spuse el. Corect? 

— Da, dar ar putea s-o dea în bară. De fapt, Hal, e 
aproape sigur că o va da în bară. Şi încă în faţa a treizeci de 
martori... şi reporteri care vin din Louisiana... 

— Tu şi Brutus Howell vă veţi asigura că nu face asta, 
spuse Moores. Şi dacă totuşi asta se întâmplă, va fi 
înregistrat totul în dosarul lui şi va rămâne acolo mult după 
ce relaţiile sale se vor fi prăpădit, înţelegi? 

Am înţeles. Îmi făcea greață şi mă făcea să-mi fie teamă, 
dar am înţeles. 

— S-ar putea să vrea să stea şi la Coffey, dar, dacă avem 
noroc, va obţine tot ce doreşte la execuţia lui Delacroix. Ai 
grijă să-l bagi în echipă pentru acea execuţie. 

Plănuisem să-l ţin pe Percy din nou în camera cu 
comutatorul, apoi jos în tunel, de unde avea să însoţească 
cadavrul lui Delacroix până la maşina parcată pe şosea, 
vizavi de poarta închisorii, dar am renunţat la toate aceste 
planuri fără măcar să mă uit în urmă. Ştiam că îmi asumam 
un risc, dar nu mă interesa. Aş fi făcut şi pe dracu” în patru, 
dacă asta avea să ne scape de Percy Wetmore. Putea să ia 
parte la execuţie, să-i pună condamnatului capelina de 
metal şi apoi să privească spre camera unde se afla 
comutatorul şi să-i spună lui Van Hay să dea drumul 
curentului; putea să privească cum pricăjitul de francez 
avea să călărească fulgerul pe care el, Percy Wetmore, îl 
eliberase. Las' să-şi facă micile plăceri perverse, dacă asta 
însemna pentru el o pedeapsă dată de stat unui ucigaş. Las” 
să meargă la Briar Ridge, unde avea să aibă propriul lui 
birou şi un ventilator ca să-i fie răcoare. lar dacă unchiul lui 
prin alianţă va fi înlocuit pe scaunul de guvernator la 
următoarele alegeri, şi Percy va afla ce înseamnă munca în 
lumea arsă de soarele dogoritor, unde nu toţi băieţii răi 
erau după gratii şi câteodată îţi luai şi tu porţia, cu atât mai 
bine. 


— În ordine, am spus, ridicându-mă de pe scaun. Îl voi 
lăsa în echipă la execuţia lui Delacroix. Şi, între timp, încerc 
să păstrez pacea. 

— Bine, spuse el, şi se ridică la rândul lui. Apropo, cum cu 
problema aceea a ta? 

Arătă delicat cu degetul înspre vintrele mele. 

— Pare să fie ceva mai bine. 

— Ei, atunci e în ordine. 

Mă conduse spre uşă. 

— Apropo, cum e Coffey? Ne va face probleme? 

— Nu cred, am spus eu. Până acum a fost tăcut ca un 
peşte. E tare ciudat - are o privire ciudată - dar e tăcut. 
Dar vom fi atenţi cu el, totuşi. Nu-ţi face probleme. 

— Ştii desigur ce a făcut. 

— Sigur. 

Deja ajunsese cu mine până la uşa biroului lui, unde 
bătrâna domnişoară Hannah şedea la biroul ei, aşa cum 
făcuse de la ultima eră glaciară, sau cel puţin mie aşa mi se 
părea. Am fost fericit că plecam. Una peste alta, mi se părea 
că scăpasem uşor. Şi era bine de ştiut că exista o şansă să 
supravieţuim prezenţei lui Percy, la urma urmei. 

— Să-i transmiţi Melindei toată dragostea mea, am spus. 
Şi nu-ţi fă griji nici tu. Probabil se va dovedi că nu e nimic 
mai mult decât o migrenă. 

— Fii sigur de asta, spuse el, şi, în ciuda ochilor lui 
bolnavi, pe buze îi apăru un zâmbet. 

Combinația aceasta îmi amintea de faţa unei stafii. 

În ceea ce mă priveşte, m-am dus înapoi în Sectorul E şi 
am început o nouă zi. Trebuia să citesc şi să scriu nişte 
documente, podelele trebuiau spălate, mesele trebuiau 
servite, trebuia întocmită o listă de serviciu pentru 
săptămâna care urma, erau sute de detalii de care trebuia 
să mă ocup. Dar, mai ales, trebuia să aştept - în închisoare, 
mare parte a timpului trece astfel, atât de mare, încât 
aşteptarea de fapt nu se termină niciodată. Îl aşteptam pe 
Eduard Delacroix să meargă pe Culoarul Morţii, aşteptam 


să fie adus William Wharton, pe braţ cu tatuajul său Billy 
the Kid, şi, mai ales, aşteptam ca Percy Wetmore să dispară 
din viaţa mea. 


7 


ŞOARECELE LUI DELACROIX era unul dintre misterele 
lui Dumnezeu. Niciodată nu am văzut vreun şoarece în 
Sectorul E înainte de vara aceea şi nu am văzut vreunul 
niciodată după toamna aceea, când Delacroix a plecat 
dintre noi, într-o seară fierbinte şi furtunoasă din octombrie 
- a plecat dintre noi într-o manieră atât de teribilă, încât 
nici nu doresc să-mi amintesc. Delacroix susţinea că 
dresase şoarecele, care şi-a început viaţa printre noi ca 
Steamboat Willy, dar cred că, de fapt, s-a întâmplat exact 
invers. Dean Stanton era de acord cu mine, la fel şi Brutal. 
Amândoi fuseseră de serviciu în noaptea când şoarecele şi-a 
făcut apariţia pentru prima dată şi, după cum spunea 
Brutal: 

— Creatura asta era pe jumătate îmblânzită şi era de 
două ori mai deşteaptă decât mârlanul acela care credea că 
e al lui. 

Dean şi cu mine eram în biroul meu, răsfoind dosarele de 
anul trecut, pregătindu-ne să scriem scrisori martorilor a 
cinci execuţii şi pentru a scrie scrisori ca răspuns la alte 
scrisori pentru alte şase execuţii, care se întindeau pe o 
perioadă până în anul 1929. De fapt, noi doream să ştim un 
singur lucru: dacă martorii au fost mulţumiţi de cum s-au 
petrecut execuțiile. Ştiu că asta sună grotesc, dar era un 
lucru important. Ca plătitori de taxe, ei erau clienţii noştri, 
dar erau nişte clienţi foarte speciali. Un bărbat sau o femeie 
care vine într-o închisoare la miezul nopţii ca să vadă un om 
murind trebuie să aibă un motiv special şi presant pentru a 
veni aici, o nevoie specială, iar dacă execuţia este pedeapsa 


cuvenită, atunci acea nevoie ar trebui să fie satisfăcută. 
Avuseseră poate un coşmar. Scopul execuţiei era să le arate 
că acel coşmar se încheiase. Poate că aşa stăteau lucrurile. 
Câteodată. 

— Hei! ne strigă Brutal din afara uşii, de lângă biroul din 
capul coridorului. 

— Hei, voi de colo! Ia veniţi aici! 

Eu şi Dean ne uitarăm unul la altul cu o expresie identică 
de alarmă, gândindu-ne că ceva se întâmplase fie cu 
indianul din Oklahoma (numele lui era Arlan Bitterbuck, dar 
noi îi spuneam Şefu'... sau în cazul lui Harry Terwilliger, 
şefu' Brânză de Capră, pentru că Harry spunea tot timpul 
că Bitterbuck mirosea a brânză de capră), fie cu tipul 
căruia îi spuneam Preşedintele. Dar apoi, Brutal începu să 
râdă, iar noi ne-am grăbit să vedem ce se întâmplă. Râsul în 
Sectorul E suna ca şi ceva nepermis, ca şi cum ai râde într-o 
biserică. 

Bătrânul 'Toot-Ioot, funcţionarul care aducea căruciorul 
de mâncare pe atunci, trecuse pe la Sectorul E cu 
căruciorul lui pe rotile plin de bunătăţi, iar Brutal făcuse 
provizii pentru o noapte lungă - trei sandvişuri, două sticle 
de răcoritoare şi două plăcinte dulci. Şi luase şi o porţie de 
salată de cartofi, pe care probabil că Toot o şutise de la 
bucătăria închisorii, în care el, teoretic, nu avea acces. 
Brutal avea în faţă un registru deschis şi era de mirare cum 
de încă nu vărsase ceva pe el. Desigur, abia începuse. 

— Ce e? întrebă Dean. Ce s-a întâmplat? 

— Cred că legislatura de stat şi-a desfăcut anul acesta 
şireturile de la pungă destul de mult cât să mai angajeze 
totuşi pe cineva, spuse Brutal râzând. Ia uitaţi-vă. 

Arătă cu degetul şi, atunci, noi observarăm şoarecele. Am 
început şi eu să râd, iar Dean ni se alătură. Nu puteai să te 
abţii, pentru că şoarecele arăta exact ca şi un gardian care 
făcea rondul de noapte la fiecare sfert de oră: un gardian 
minuscul, păros, care se asigura că nimeni nu voia să 
evadeze sau să se sinucidă. Mergea puţin spre noi pe 


Culoarul Morţii, apoi îşi întorcea capul dintr-o parte în alta, 
ca şi cum ar fi verificat celulele. Apoi, mai venea puţin spre 
noi. lar faptul că îi auzeam pe cei doi condamnaţi sforăind, 
în ciuda strigătelor şi râsetelor, făcea ca totul să fie cumva 
şi mai distractiv. 

Era un şoarece maro obişnuit, cu excepţia modului în 
care părea să facă inspecţie în celule. Chiar şi intră în una 
sau două dintre ele, strecurându-se cu agilitate pe sub 
gratiile cele mai joase ale uşilor, într-un fel pentru care l-ar 
fi invidiat mulţi dintre condamnaţii noştri, cei actuali, sau 
cei din trecut. Desigur, puşcăriaşii ar fi vrut întotdeauna să 
iasă din celulă. 

Şoarecele nu intră în niciuna dintre celulele ocupate; 
intra numai în cele goale. Şi, în cele din urmă, ajunsese 
aproape acolo unde eram noi. 

M-am tot aşteptat ca şoarecele să se întoarcă, dar nu 
făcu asta. Nu se temea deloc de noi. 

— Nu e normal pentru un şoarece să se apropie atât de 
tare de oameni, spuse Dean, puţin nervos. Poate e turbat. 

— Dumnezeule mare, spuse Brutal cu gura plină de 
sandviş cu carne de vită. Marele expert al şoarecilor. Omu' 
Şoarece. Îl vezi că face spume la gură, expertule? 

— Nu-i văd deloc gura, spuse Dean, şi asta ne făcu din 
nou să râdem. Nici eu nu-i vedeam gura, dar vedeam micile 
picături întunecate care erau ochii lui, şi mie nu mi se 
păreau deloc ochii unui animal nebun sau turbat. Mi se 
păreau că exprimă interes şi inteligenţă. Am trimis oameni 
la moarte - oameni care se presupune că au suflete 
nemuritoare - care aveau o privire mai prostească decât 
şoarecele acela. 

Continuă să vină pe Culoar până într-un punct care era la 
o distanţă de mai puţin de un metru de biroul nostru... care 
nu era cine ştie ce birou, cum aţi putea să vă imaginaţi; era 
ca unul dintre birourile la care se aşează profesorul la liceul 
din cartier. Şi acolo, şoarecele se opri, răsucindu-şi coada 


după picioruşele din spate la fel de pedant ca o doamnă 
bătrână care îşi aranjează fustele. 

M-am oprit brusc din râs, simțind dintr-o dată un fior 
rece prin carne până la oase. Vreau să spun că nu ştiu de ce 
am simţit asta - nimănui nu-i place să mărturisească ceva 
ce îl va face să pară ridicol - dar bineînţeles că eu voi face 
asta şi, dacă pot să spun adevărul despre tot restul, voi 
spune adevărul şi cu privire la ce am simţit atunci. Pentru 
un moment, mi-am imaginat că eu sunt şoarecele, că nu 
sunt un gardian, ci un criminal condamnat stând aici, pe 
Culoarul Morţii, judecat şi condamnat, dar totuşi fiind 
capabil să privesc cu curaj în sus, spre biroul acela care 
trebuie să i se fi părut uriaş şoarecelui (fără îndoială, la fel 
de înalt cum ni se va părea nouă scaunul de judecată al lui 
Dumnezeu), şi giganţii aceia cu uniforme albastre şi voci 
groase stând în spatele biroului. Giganţi pe care îi 
împuşcam cu puştile, sau dădeam după ei cu măturile, sau 
le puneam capcane, capcane care aveau să le frângă 
spinarea în timp ce ei se strecurau cu precauţie spre 
cuvântul VICTOR ca să ronţăie brânza din bolul de cupru al 
căţelului. 

Lângă birou nu exista nicio mătură, dar era o găleată pe 
rotile pentru mop, cu mopul încă în ea; tocmai terminasem 
tura mea de spălat linoleumul verde al Culoarului şi toate 
cele şase celule la scurt timp înainte să mă duc cu Dean să 
caut printre dosare. Am văzut atunci cum Dean se întinse să 
apuce mopul, ca să arunce cu el după şoarece. L-am atins 
pe încheietura mâinii tocmai când degetele lui atinseră 
mânerul subţire de lemn. 

— Dă-i pace, i-am spus. 

El ridică din umeri şi îşi trase mâna înapoi. Aveam 
senzaţia că nici el nu voia să arunce mopul, la fel cum nu 
voiam nici eu. 

Brutal rupse o bucăţică din sandvişul lui cu carne de vită 
şi o întinse în faţa biroului, ţinând-o delicat între vârfurile 
degetelor. Şoarecele păru că priveşte în sus cu un interes şi 


mai mare, ca şi cum ar fi ştiut exact ce era. Probabil că 
simţea; vedeam cum i se agitau mustăţile în timp ce îşi 
mişca nasul. 

— Măi, Brutal, nu fă asta! exclamă Dean, apoi se uită la 
mine. Nu-l lăsa să facă chestia asta, Paul! Dacă începe să-i 
dea de mâncare jigodiei, atunci putem să punem preşul cu 
Bine ați venit pentru tot ce mişcă şi are patru picioare. 

— Vreau să văd numai ce-o să facă, spuse Brutal. Aşa, din 
interes ştiinţific. 

Se uită la mine - eu eram şeful, chiar şi în devieri de la 
rutină atât de minore ca şi aceasta. M-am gândit puţin, apoi 
am ridicat din umeri, ca şi cum nu ar fi contat prea mult 
pentru mine dacă i-o dă sau nu. Dar adevărul era că şi eu 
voiam să văd ce avea să facă şoarecele. 

Bineînţeles că a mâncat-o. La urma urmei, eram în 
perioada crizei economice. Dar felul în care a mâncat-o ne- 
a fascinat pe toţi. Se apropie de bucata de sandviş, îl 
înconjură mirosindu-l, iar apoi se aşeză pe două labe în faţa 
lui, ca un căţel care face sluj, îl înhăţă şi desfăcu pâinea ca 
să ajungă la carne. Făcu asta cu tot atât de multă pricepere 
şi voinţă ca şi un om care îşi înfige furculiţa în felia de carne 
de vită arunci când ia cina la restaurantul preferat. 
Niciodată n-am văzut vreun animal care să mănânce astfel, 
nici măcar un câine care este dresat. Şi, în tot timpul cât 
mânca, nu şi-a luat privirea de la noi. 

— Ăsta e fie un şoarece deştept, fie unul tare înfometat, 
spuse o voce nouă. 

Era Bitterbuck. Se trezise şi acum stătea lângă gratiile 
de la celula sa, dezbrăcat, cu excepţia unei perechi de 
pantaloni scurţi deformaţi pe şezut. O ţigară răsucită cu 
mâna îi ieşea dintre al doilea şi al treilea deget al mâinii 
drepte, iar părul lui cărunt îi cădea în două cozi împletite 
peste umerii care odinioară fuseseră probabil musculoşi, 
dar acum erau lăsaţi. 

— Ai să ne împărtăşeşti ceva vorbe înțelepte ale tribului 
tău despre şoareci, Şefule? întrebă Brutal, privind 


şoarecele care mânca. Eram cu toţii foarte impresionați de 
modul inteligent în care ţinea bucata de carne de vită cu 
lăbuţele din faţă, privind-o ocazional sau răsucind-o, ca şi 
cum ar fi admirat-o sau ar fi apreciat-o. 

— Nu, spuse Bitterbuck. Am cunoscut odată un războinic 
care avea o pereche de mănuşi de care zicea că sunt din 
piele de şoarece, dar eu nu l-am crezut. 

Apoi începu să râdă, ca şi cum ceea ce ne spusese ar fi 
fost o glumă, şi plecă de lângă gratii. Am auzit patul lui 
scârţâind în timp ce se aşeză din nou pe el. 

Acesta păru să fie semnalul pentru şoarece să o ia din loc. 
Termină de mâncat ce ţinea între lăbuţe, mirosi ce mai 
rămăsese (în mare parte pâine înmuiată în muştar) şi apoi 
privi din nou spre noi, ca şi cum ar fi vrut să-şi amintească 
feţele noastre în caz că aveam să ne mai întâlnim. Apoi se 
întoarse şi o luă spre direcţia din care venise, de data asta 
fără să se oprească pe la celule. Graba cu care mergea mă 
făcu să mă gândesc la iepurele din Alice în Țara Minunilor 
şi am zâmbit. Când ajunse la uşa camerei de izolare nu se 
opri, ci dispăru sub ea. Camera de izolare avea pereţi moi, 
pentru oameni ai căror minte se înmuiase şi ea puţin. Când 
nu aveam nevoie de cameră să o folosim în scopulei 
adevărat, puneam în ea tot felul de lucruri, printre altele şi 
nişte cărţi (cele mai multe erau cărţi western de Clarence 
Mulford, dar una - scoasă numai la ocazii speciale - era o 
poveste bogat ilustrată în care Popeye, Bluto şi chiar şi 
Wimpy, duşmanul hamburger-ilor, o potcoveau cu schimbul 
pe Olive Oyl). Erau şi câteva obiecte pentru lucru manual, 
inclusiv nişte creioane colorate, pe care mai târziu le-a 
folosit Delacroix. Dar el încă nu era pe atunci problema 
noastră; vă amintiţi că asta era mai înainte. Tot în încăperea 
aceasta era cămaşa pe care nimeni nu voia să o poarte - 
albă, făcută din pânză cu cusături duble şi cu nasturii şi 
cataramele la spate. Ştiam cu toţii cum să îmbrăcăm un 
copil-problemă în cămaşa de forţă. Rareori se întâmpla să 
devină violenţi băieţii noştri, dar când se întâmpla asta, 


frate, nu voiai să aştepţi ca situaţia să se îmbunătăţească de 
la sine. 

Brutal se întinse spre sertarul de la birou şi scoase din el 
registrul mare îmbrăcat în piele, cu cuvântul vizitatori 
tipărit cu litere aurite pe coperta din faţă. De obicei, 
registrul acesta rămânea în sertar luni întregi. Când un 
prizonier avea vizitatori - cu excepţia avocatului sau 
preotului - condamnatul mergea într-o încăpere situată 
lângă sala de mese, care era ţinută special în acest scop. 
Arcade (rom. Arcada), îi spuneam noi. Nu ştiu de ce. 

— Dar ce naiba crezi că faci? întrebă Dean Stanton, 
uitându-se peste ochelari în timp ce Brutal deschidea 
registrul şi dădea pagina peste vizitatorii din anii trecuţi ai 
unor oameni acum morţi. 

— Mă supun regulii 19, spuse Brutal, găsind pagina 
curentă. Luă creionul şi îi linse vârful - un obicei 
dezagreabil de care însă nu îl puteam dezvăţa - şi se 
pregăti să scrie. Regula 19 spunea pur şi simplu: „Fiecare 
vizitator în Sectorul E trebuie să prezinte un permis galben 
primit de la administraţie şi va fi înregistrat fără nicio 
excepție.” 

— A luat-o razna, îmi spuse Dean. 

— Nu şi-a prezentat permisul, dar de data asta îl las în 
pace, spuse Brutal. Mai linse o dată vârful creionului ca să 
fie cu noroc, apoi scrise 21:49 în coloana deasupra căreia 
scria ORA SOSIRII ÎN CLĂDIRE. 

— Sigur, de ce nu, probabil că şefii vor face o excepţie 
pentru un şoarece, am spus eu. 

— Sigur că vor face, spuse Brutal. Din cauză că n-are 
buzunare. 

Se întoarse să se uite la ceasul de perete din spatele 
biroului, apoi scrise 22:01 la coloana cu titlul ORA 
PLECĂRII DIN CLĂDIRE. Spaţiul mai lung dintre aceste 
două numere era pentru NUMELE VIZITATORULUI. După 
ce se gândi intens timp de un moment - probabil ca să-şi 
pună la treabă cunoştinţele limitate de ortografie, pentru că 


sunt sigur că ideea îi era deja în cap - Brutus Howell scrise 
cu grijă STEAMBOAT WILLY:2*, numele pe care cei mai 
mulţi îl dădeau lui Mickey Mouse pe atunci. Asta se 
întâmpla din cauza primului dintre desenele animate cu 
sunet, în care Mickey îşi dădea ochii peste cap, dădea din 
şolduri şi suna fluierul de pe cabina pilotului la bordul unui 
vapor cu aburi. 

— Aşa, spuse Brutal închizând cu zgomot registrul şi 
punându-l la loc în sertar. Totul e gata. 

Eu am râs, dar Dean, care nu se putea abţine să nu fie 
serios chiar şi când înţelegea gluma, se încrunta şi îşi 
lustruia furios ochelarii. 

— O să o încurci dacă cineva vede asta. 

Ezită, apoi adăugă: 

— Cine nu trebuie. 

Ezită din nou, uitându-se miop în jur, ca şi cum s-ar fi 
aşteptat ca pereţii să facă urechi, înainte să încheie: 

— Cineva ca Percy  Pupă-mă-n-fund-şi-du-te-în-rai 
Wetmore. 

— Hă, făcu Brutal. În ziua în care Percy Wetmore îşi pune 
fesele pe scaunul de la biroul ăsta, eu îmi dau demisia. 

— Nu va fi cazul, spuse Dean. Ie vor concedia pentru că 
faci bancuri cu registrul pentru vizitatori, dacă Percy spune 
ce trebuie şi cui trebuie. Şi el poate să facă asta. Ştii că 
poate. 

Brutal se uită urât la el, dar nu spuse nimic. M-am gândit 
că probabil mai târziu în acea seară avea să şteargă ceea ce 
scrisese. lar dacă nu avea să o facă el, o făceam eu. 

În seara următoare, după ce l-am dus mai întâi pe 
Bitterbuck, apoi pe Preşedinte în Sectorul D, unde făceau 
duş după ce condamnaţii obișnuiți erau închişi în celule, 
Brutal mă întrebă dacă nu cumva ar fi trebuit să-l căutăm 
pe Steamboat Willy în camera de izolare. 

— Cred că ar trebui, am spus. 

Ne distrasem bine pe seama şoarecelui aceluia cu o seară 
înainte, dar ştiam că dacă eu sau Brutal aveam să-l găsim în 


camera de izolare - mai ales dacă îl găseam ronţăindu-şi un 
început de cuib într-unul din pereţii capitonaţi - l-am fi 
omorât. E mai bine să-l omori pe primul, înainte să 
trebuiască să trăieşti cu toţi ceilalţi. Şi, bineînţeles că nu 
trebuie să vă spun asta, niciunul dintre noi nu ne făceam 
mustrări de conştiinţă pentru uciderea unui şoarece. La 
urma urmei, statul ne plătea ca să ucidem şobolanii. 

Dar nu l-am găsit pe Steamboat Willy - care avea să fie 
cunoscut mai târziu sub numele de Mister Jingles - în seara 
aceea, nici făcându-şi cuib în pereţii capitonaţi, nici în 
spatele vechiturilor pe care le-am scos pe coridor. Erau 
într-adevăr foarte multe vechituri, mai multe decât ne-am fi 
aşteptat, pentru că nu fusese nevoie să folosim camera de 
izolare de mult timp. Asta avea să se schimbe o dată cu 
sosirea lui William Wharton, dar bineînţeles că pe atunci noi 
nu ştiam asta. Aveam noroc. 

— Unde a dispărut? a întrebat în cele din urmă, 
ştergându-şi sudoarea de pe ceafă cu o basma albastră. Nu 
este nicio gaură, nicio crăpătură... ar mai fi asta, dar... 

Arătă cu degetul la gaura de scurgere din podea. Sub 
gratiile sifonului, printre care ar fi fost posibil ca şoarecele 
să se strecoare, era o plasă fină de sârmă de oţel, prin care 
nu ar fi putut să treacă nicio muscă. 

— Dar cum a intrat? Şi cum a ieşit pe urmă? 

— Nu ştiu, am spus. 

— Dar a intrat aici, nu-i aşa? Adică, noi toţi trei l-am 
văzut. 

— Chiar aşa, a intrat pe sub uşă. A trebuit să se 
strâmtoreze puţin, dar a intrat totuşi. 

— Uf, făcu Brutal - un cuvânt care suna ciudat în gura 
unui bărbat atât de mare. Bine că prizonierii nu se pot face 
aşa de mici, nu-i aşa? 

— Fii sigur că da, am spus, trecându-mi privirea peste 
pereţii acoperiţi cu pânză pentru o ultimă dată, căutând o 
crăpătură, o gaură, orice. Dar nu era nimic. 

— Haide. Hai să mergem. 


Steamboat Willy se arătă din nou trei nopţi mai târziu, 
când Harry 'Terwilliger era la biroul de supraveghere al 
puşcăriaşilor. Era şi Percy de serviciu în seara aceea, şi îl 
vână pe şoarece de-a lungul Culoarului cu acelaşi mop pe 
care se gândise să-l folosească şi Dean. Rozătoarea îl evită 
cu uşurinţă pe Percy, strecurându-se pe sub crăpătura de 
sub uşă, câştigând cursa fără cel mai mic efort. Blestemând 
din tot sufletul, Percy deschise uşa şi scoase din nou tot 
calabalăcul. Era caraghios şi înspăimântător în acelaşi timp, 
spusese Harry. Percy se jura că avea să prindă şoarecele 
acela blestemat şi că avea să-i smulgă jos capul pervers, dar 
bineînţeles că nu a reuşit. Transpirat tot şi ciufulit, cu 
cămaşa ieşită din pantaloni, se întoarse la birou jumătate de 
oră mai târziu, dându-şi părul din ochi şi spunându-i lui 
Harry (care citise cu cel mai mare calm în timpul întregii 
scene) că avea să pună o bandă izolatoare în partea de jos a 
uşii; asta avea să rezolve problema animalelor dăunătoare, 
declară el. 

— Cum crezi tu că e mai bine, Percy, spuse Harry, 
întorcând pagina romanului pe care îl citea. Se gândea că 
probabil Percy avea să uite să lipească bandă izolatoare pe 
partea de jos a uşii, şi aşa a şi fost. 


8 


MAI TÂRZIU ÎN IARNA care a urmat, după ce 
evenimentele acestea se încheiaseră, Brutal a venit la mine 
într-o seară când eram numai noi doi de serviciu şi Sectorul 
E era temporar gol, iar ceilalţi gardieni erau temporar 
redistribuiţi. Percy plecase la Briar Ridge. 

— Vino încoace, spuse Brutal pe o voce caraghioasă, 
subţiată, care mă făcu să mă uit încruntat la el. Tocmai 
intrasem de afară din noaptea rece cu lapoviţă şi îmi 
scuturam haina înainte să o atârn în cuier. 


— S-a întâmplat ceva? 

— Nu, spuse el, dar am aflat unde se ascundea Mister 
Jingles. Vreau să spun, atunci când a venit pentru prima 
dată, înainte să-l ia Delacroix. Vrei să vezi? 

Sigur că voiam. Am mers după el pe Culoarul Morţii până 
la camera de izolare. Toate vechiturile pe care le ţineam de 
obicei acolo erau acum scoase pe coridor; se pare că Brutal 
se folosise de faptul că nu era nimeni în celule, ca să facă 
curat acolo. Uşa era deschisă şi am văzut înăuntru găleata 
noastră cu mopul. Podeaua, acoperită cu linoleum de 
acelaşi verde dezgustător, se usca pe fâşii. În mijlocul 
încăperii, pusă în picioare pe podea, era o scară, una care 
era de obicei ţinută în magazie, care se întâmpla să fie şi 
ultima oprire pentru condamnatul care mergea spre 
scaunul electric. Lângă vârful scării era un raft mic, pe 
care, de exemplu, un muncitor putea să-şi pună sculele, sau 
un zugrav găleata cu vopseaua pe care o folosea la 
zugrăvit. Pe raft era o lanternă. Brutal mi-o dădu mie. 

— Urcă acolo. Eşti mai scund ca mine, deci va trebui să 
urci aproape până sus, dar te ţin eu de picioare. 

— Mă gâdilă în partea aceea, am spus eu începând să 
urc. Mai ales la genunchi. 

— O să am grijă. 

— Aşa să faci, am spus eu, pentru că un şold rupt este un 
preţ prea mare de plătit ca să descopăr de unde a răsărit 
un şoarece. 

— Hă? 

— Nimic. 

Capul îmi era acum aproape de becul înconjurat de o 
cuşcă de gratii din mijlocul tavanului şi simţeam cum scara 
se clătina puţin sub greutatea mea. Auzeam cum gemea 
vântul afară. 

— Numai să mă ţii. 

— Te-am prins, nu-ţi fă probleme. 

Mă apucă ferm de glezne, iar eu am mai urcat o scară. 
Acum, vârful capului meu era la mai puţin de 30 de 


centimetri de tavan, şi vedeam deja pânzele unor păianjeni 
întreprinzători care şi-au ţesut pânza în locurile unde 
bârnele tavanului se întâlneau. Am luminat prin jurul meu 
cu lanterna, dar nu am văzut nimic care să merite riscul de 
a sta cocoţat acolo. 

— Nu, spuse Brutal, te uiţi prea departe, Paul. Uită-te 
spre stânga ta, acolo unde se întâlnesc grinzile alea. Le 
vezi? Una e puţin decolorată. 

— Le văd. 

— Pune lumina pe locul unde se întâlnesc. 

Am făcut aşa cum mi-a spus şi am văzut aproape imediat 
ce voia el să văd. Grinzile fuseseră prinse una de alta cu 
şuruburi, cam şase la număr, iar unul lipsea, lăsând o gaură 
neagră circulară de mărimea unei monede de 25 de cenți. 
M-am uitat la ea, apoi m-am uitat neîncrezător peste umăr 
la Brutal. 

— Ăsta era un şoarece mic, am spus, dar chiar atât de 
mic să fi fost? Frate, eu nu prea cred. 

— Dar acolo s-a ascuns, spuse Brutal. Sunt sută la sută 
sigur. 

— Nu prea văd cum poţi fi sigur. 

— Apleacă-te mai aproape - nu-ţi fie frică, te ţin eu - şi 
miroase. 

Făcui ce-mi spusese, pipăind cu mâna ca să ajung la una 
dintre celelalte grinzi şi simţindu-mă puţin mai bine când 
pusei mâna pe ea. De afară se auzi o rafală de vânt; aerul 
pufni prin gaură şi direct peste faţa mea. Puteam să simt 
mireasma rece a nopţii de iarnă din Sud... şi simţeam şi 
altceva. 

Miros de mentă. 

Să nu laşi să i se întâmple ceva lu' Mister Jingles, îl 
auzeam în minte pe Delacroix, cu vocea lui al cărei 
tremurat nu-l putea stăpâni. Auzeam cuvintele acestea şi 
simţeam în palmă căldura trupului lui Mister Jingles în timp 
ce francezul mi-l dădea în mână, numai un şoarece, mai 
deştept decât alte specii, fără îndoială, dar totuşi un 


şoarece şi nimic mai mult. Să nu-l lași pe ăla rău să-i facă 
ceva la şoarecu' meu, spusese el, iar eu îi promisesem, cum 
le promisesem tuturor câte ceva atunci când drumul spre 
scaunul electric nu mai era un mit sau o ipoteză, ci un lucru 
pe care ei chiar trebuiau să-l facă. Trimiţi scrisoarea 
aceasta fratelui meu, pe care nu l-am văzut de douazeci de 
ani? Promit. Spui cincizeci de Sfânta Maria pentru sufletul 
meu? Promit. Mă laşi să mor cu numele meu de suflet şi vei 
avea grijă ca acesta să fie scris şi pe piatra mea de 
mormânt? Promit. Acesta era modul în care reuşeai să-i faci 
să meargă spre scaunul electric şi să nu opună rezistenţă, 
era singura modalitate prin care îi puteai convinge să se 
aşeze pe scaunul care se afla la capătul Culoarului Morţii, 
cu minţile întregi. Desigur că nu puteam să respect toate 
acele promisiuni, dar mi-am ţinut-o pe cea care i-am făcut-o 
lui Delacroix. Dar, în ce îl priveşte pe Delacroix, el a trebuit 
să plătească. „Ăla rău” l-a aranjat pe Delacroix, l-a făcut să 
sufere din plin. Da, ştiu ce a făcut, în ordine, dar totuşi 
nimeni nu merita să păţească ce a păţit Eduard Delacroix 
atunci când a căzut în îmbrăţişarea sălbatică a lui Old 
Sparky. 

Un miros de mentă. 

Şi încă ceva. Ceva ce se afla în interior, în acea gaură. 

Cu mâna dreaptă am scos din buzunarul de la piept un 
stilou, cu stânga continuam să mă ţin de grindă, fără să-mi 
mai fac probleme, pentru că Brutal mă ţinea tocmai de 
genunchi. Am desfăcut cu o mână capacul de la stilou, am 
băgat peniţa în interior şi am scos ceva. Era o aşchie mică 
de lemn, care fusese vopsită cu o culoare galben-intens, şi 
am auzit din nou vocea lui Delacroix, atât de clar de această 
dată, încât fantoma lui ar fi putut să fie cu noi chiar în acea 
cameră - camera unde William Wharton şi-a petrecut atât 
de mult timp. 

Hei, băieţi! spunea vocea de această dată - vocea veselă 
şi uimită a unui om care a uitat, cel puţin pentru scurt timp, 


unde se află şi ce-l aşteaptă. Ia veniți să vedeți ce ştie să 
facă Mister Jingles! 

— Dumnezeule! am şoptit. Simţeam ca şi cum nu aş mai 
avea aer. 

— Ai mai găsit încă una, nu-i aşa? întrebă Brutal. Am 
găsit şi eu trei sau patru. 

Am coborât de pe scară şi am îndreptat lumina lanternei 
asupra palmei lui mari, întinse spre mine. În palmă erau 
împrăştiate câteva aşchii de lemn, ca nişte jucării pentru 
pitici. Două erau galbene, ca şi cea pe care o găsisem eu. 
Una era verde, iar alta era roşie. Nu fuseseră vopsite, ci 
colorate cu creioane cerate. 

— Oh, Doamne, am spus cu o voce joasă, care tremura. 
Oh, ia uite, sunt bucăţi din bobina aceea, nu-i aşa? Dar de 
ce? Ce să caute aici? 

— Când eram mic, nu eram atât de mare cum sunt acum, 
spuse Brutal. Am crescut cel mai mult între cinşpe şi 
şapteşpe ani. Până atunci am fost o piticanie. Şi când am 
mers la şcoală pentru prima dată, m-am simţit mic cât... mic 
cât un şoarece, cred că pot să spun asta. Eram speriat de 
moarte. Şi atunci, ştii ce am făcut? 

Am dat negativ din cap. Afară se auzi o nouă rafală de 
vânt. În unghiurile formate de grinzi, pânzele de păianjen 
tremurară prăfuite, ca nişte dantele putrezite de timp. N- 
am fost niciodată într-un loc care să mi se pară atât de 
bântuit şi, chiar atunci, în timp ce stăteam acolo uitându-mă 
în jos la aşchiile din mosorul care cauzase atâta bătaie de 
cap, mintea mea a înţeles ceva ce sufletul meu ştia deja de 
când John Coffey a mers pe Culoarul Morţii: criză 
economică sau nu, nu puteam să mai privesc mulţi oameni 
mergând prin biroul meu să-şi vadă moartea cu ochii. Chiar 
şi unul singur ar fi fost prea mult. 

— l-am cerut mamei mele una dintre batistele ei, spuse 
Brutal. Şi când mă simţeam mic şi plângăcios, puteam să 
mă furişez afară şi, dacă îi miroseam parfumul, nu mai era 
atât de rău. 


— Crezi că... ce?... că şoarecele a ros din mosorul acela 
colorat ca să-i amintească de Delacroix? Că un şoarece... 

Brutal se uită în sus. Pentru un moment, am crezut că 
văd lacrimi în ochii lui, dar cred că m-am înşelat în privinţa 
asta. 

— Eu nu zic nimic, Paul. Dar le-am găsit astea acolo şi am 
simţit miros de mentă, la fel ca tine - ştiu că şi tu ai simţit. 
Şi eu nu mai pot să fac asta. Nu mai vreau să fac asta. Dacă 
mai văd un om în scaunul ăla, cred că-mi dau duhul. O să 
fac luni o cerere pentru transfer la Şcoala de Corecţie 
pentru băieţi. Dacă primesc aprobarea înainte să vină 
următorul, foarte bine. Dacă nu, îmi dau demisia şi mă apuc 
din nou să cultiv pământul. 

— Şi ce ai cultivat în afară de bolovani? 

— N-are a face. 

— Ştiu că n-are, am spus. Cred că voi face şi eu o cerere. 

S-a uitat cu atenţie la mine, ca să se asigure că nu 
spuneam asta numai ca să-l susţin moral, apoi dădu din cap 
ca şi cum am fi stabilit un lucru. Se auzi din nou o rafală de 
vânt, de această dată fu una destul de puternică încât să 
facă grinzile să scârţâie, şi amândoi ne uitarăm neliniştiţi la 
pereţii capitonaţi. Cred că pentru un moment l-am auzit pe 
William Wharton - nu pe Billy the Kid, nu pe el, el fusese 
„Wild Bill” pentru noi din prima zi în care a stat la noi - 
urlând şi râzând şi spunându-ne că aveam să fim mai mult 
decât fericiţi să scăpăm de el şi că nu aveam să-l uităm 
niciodată. Şi a avut dreptate despre aceste lucruri. 

lar în ceea ce priveşte înţelegerea mea cu Brutal din 
acea noapte din camera de izolare, s-a întâmplat exact aşa. 
A fost ca şi cum am fi făcut un jurământ solemn pe acele 
bucățele de lemn colorat. Niciunul dintre noi nu a mai luat 
parte la vreo execuţie. John Coffey a fost ultimul. 


Partea a doua 


ŞOARECELE PE CULOARUL 
MORŢII 


1 


AZILUL PENTRU BĂTRÂNI unde îmi duc zilele şi unde 
scriu aceste cuvinte se numeşte Georgia Pines (Pinii din 
Georgia). E la o distanţă de vreo şaizeci de mile de Atlanta 
şi cam la două sute de ani lumină de viaţa pe care 
majoritatea oamenilor - oameni sub vârsta de optzeci de 
ani, să zicem - o trăiesc. Voi cei care citiţi asta, să vă 
asiguraţi că nu vă aşteaptă şi pe voi în viitor un loc ca şi 
acesta. Nu este un loc groaznic - în cea mai mare parte, nu 
este; există televiziune prin cablu, mâncarea e bună (deşi 
nu prea e mare lucru din ea care să trebuiască mestecat), 
dar, în felul ei, e la fel de ucigătoare cum a fost Sectorul E 
de la puşcăria Cold Mountain. 

Există aici chiar şi un tip care îmi aminteşte de Percy 
Wetmore, care şi-a căpătat slujba de pe Culoarul Morţii 
pentru că era rudă cu guvernatorul statului. Mă îndoiesc că 
tipul ăsta e rudă cu cineva important, deşi se poartă ca şi 
cum ar fi. Brad Dolan, aşa îl cheamă. Întotdeauna se 
pieptănă, exact cum făcea Percy, şi întotdeauna are ceva de 
citit, înghesuit în buzunarul de la spate al pantalonilor. În 
cazul lui Percy erau reviste ca Argosy şi Men's Adventure; 
în cazul lui Brad sunt cărţuliile astea care se numesc 
Bancuri scârboase şi Bancuri vulgare, întotdeauna întreabă 
pe câte cineva de ce a trecut francezul strada, sau de câţi 
polonezi e nevoie ca să înşurubezi un bec, sau câţi oameni 
duc sicriul la o înmormântare din Harlem. Ca şi Percy, Brad 


este un nătărău care consideră că ceva nu e nostim dacă nu 
e şi răutăcios. 

Ceva ce a zis Brad într-una din zilele trecute mi s-a părut 
o treabă mai răsărită, dar oricum nu are multă trecere în 
ochii mei pentru asta; chiar şi un ceas care stă arată ora 
exactă de două ori pe zi, aşa spune proverbul. 

— Ai noroc că nu ai boala aceea a lui Alzheimer, Paulie, a 
spus. 

Urăsc când îmi spune aşa, Paulie, dar el, oricum, tot aşa 
face; am renunţat să-i tot zic să înceteze. Mai există şi alte 
proverbe - nu chiar proverbe - care i se aplică lui Dolan: 
„Poţi să duci un cal la apă, dar nu-l poţi face să bea” este 
unul dintre ele; „Poţi să-l îmbraci în haine de sărbătoare, 
dar nu poţi să-l sileşti să iasă în stradă” este altul. În 
încăpăţânarea lui îi semăna, de asemenea, lui Percy. 

Când făcu comentariul despre boala Alzheimer, ştergea 
cu mopul podeaua terasei, unde reciteam paginile pe care 
le-am scris deja. Sunt foarte multe şi cred că vor mai fi 
foarte multe, înainte să termin. 

— Boala asta a lui Alzheimer, ştii ce e, de fapt? 

— Nu, am spus, dar sunt sigur că tu o să-mi spui, Brad. 

— Este ca şi SIDA, numai la bătrâni, spuse el, apoi pufni 
în râs, haha-haha-haha-ha! tot aşa cum râde de bancurile 
lui cretine. 

Eu nu am râs, pentru că ceea ce spusese a atins undeva 
un nerv. Nu că aş avea Alzheimer; deşi sunt destul de mulţi 
aici în azil care au boala aceasta, eu sufăr numai de 
problemele de memorie obişnuite ale bătrânilor. Aceste 
probleme par să aibă mai mult de-a face cu timpul când 
ceva s-a întâmplat, decât cu ce s-a întâmplat. Uitându-mă 
peste ce am scris până acum, îmi dau seama că îmi 
amintesc tot ceea ce s-a întâmplat în '32; ordinea 
evenimentelor este uneori aceea care mi se încurcă în 
minte. Dar, dacă am grijă, cred că pot să le dau de capăt. 
Mai mult sau mai puţin. 


John Coffey a venit în Sectorul E şi pe Culoarul Morţii în 
luna octombrie a acelui an, condamnat pentru uciderea 
gemenelor Detterick, în vârstă de nouă ani. Acesta este 
punctul meu major de referinţă şi, dacă mă ghidez după el, 
ar trebui să îi dau de capăt. William „Wild Bill” („Bill cel 
Sălbatic”) Wharton a venit după Coffey; Delacroix a venit 
înainte. La fel şi şoarecele, acela pe care Brutus Howell - pe 
care prietenii îl numeau Brutal - l-a numit Steamboat Willy 
şi căruia Delacroix a ajuns să-i spună Mister Jingles. 

Dar oricum i-aş fi spus, şoarecele a venit primul, chiar 
înainte să vină Del - era încă vară atunci când a apărut, şi 
atunci aveam doi prizonieri pe Culoar: $Şefu', Arlen 
Bitterbuck, şi Preşedintele, Arthur Flanders. 

Şoarecele acela. Şoarecele acela nenorocit. Lui Delacroix 
îi plăcea tare mult, dar Percy Wetmore sigur nu simţea la 
fel. 

Percy l-a urât de la bun început. 


2 


ŞOARECELE S-A ÎNTORS cam la trei zile după ce Percy îl 
fugărise pe coridor pentru prima dată. Dean Stanton şi Bill 
Dodge vorbeau despre politică... care în acele zile însemna 
că vorbeau de Roosevelt şi Hoover - Herbert, nu J]. Edgar. 
Mâncau biscuiţi Ritz dintr-o cutie pe care Dean o 
cumpărase de la bătrânul 'Ioot-Ioot cam cu o oră înainte. 
Percy stătea în uşa biroului şi, în timp ce asculta, exersa 
scoaterea cât mai rapidă din teacă a bastonului care îi 
plăcea atât de mult. Îl scotea din husa aceea ridicolă pe 
care o găsise pe undeva, apoi îl răsucea (sau cel puţin 
încerca; de cele mai multe ori l-ar fi scăpat dacă bastonul 
nu ar fi avut o gaică de piele cu care şi-l agăța de 
încheietura mâinii), apoi îl băga rapid înapoi în teacă. În 


seara aceea, eu nu eram de serviciu, dar seara următoare 
Dean mi-a dat raportul cu toate detaliile. 

Şoarecele veni pe Culoar, tot aşa cum făcuse şi înainte, 
înaintând în salturi şi apoi oprindu-se şi părând să verifice 
celulele goale. După ce mai privea puţin, o pornea din nou 
în salturi, fără să fie descurajat, ca şi cum ar fi ştiut de la 
început că avea să fie o căutare lungă şi că el avea să 
reuşească să o ducă la bun sfârşit. 

De data aceasta, Preşedintele era treaz şi stătea lângă 
uşa celulei lui. Tipul acesta era unul mai deosebit, care 
reuşea să pară spilcuit chiar şi în salopeta lui de puşcăriaş. 
Ştiam după felul cum arăta că nu era făcut pentru Old 
Sparky şi am avut dreptate - la mai puţin de o săptămână 
după a două goană a lui Percy după şoarece, sentinţa i-a 
fost comutată la închisoare pe viaţă şi a fost mutat 
împreună cu restul puşcăriaşilor. 

— Măi! strigă el. E un şoarece înăuntru! Ce fel de 
instituţie conduceţi voi? 

Aproape că râdea, dar Dean a spus că era şi oarecum 
indignat, ca şi cum nici măcar condamnarea la moarte 
pentru crimă nu ar fi putut să îi şteargă Kiwanis pedanteria 
din sânge. Fusese directorul de filială al unei firme care se 
numea Mid-South Realty Associates şi se gândise că e 
destul de deştept ca să scape basma curată după ce l-a 
împins pe tatăl lui, pe jumătate senil, de la etajul trei, ca să 
încaseze poliţa lui de asigurare pe viaţă. Cu asta o dăduse 
în bară. 

— Taci din gură, nătărăule, spuse Percy, dar la el acesta 
era un gest automat. 

Era cu ochii aţintiţi asupra şoarecelui. Îşi băgase în teacă 
bastonul şi scosese una dintre revistele preferate, dar acum 
aruncă revista pe birou şi scoase din nou bastonul. Începu 
să-şi lovească uşor cu el încheieturile degetelor de la mâna 
stângă. 

— La naiba, spuse Bill Dodge. N-am mai văzut niciodată 
un şoarece aici. 


— Dar ăsta-i destul de drăguţ, spuse Dean. Şi nu-i e frică 
deloc. 

— De unde ştii? 

— A fost aici şi în careva seară. L-a văzut şi Percy. Brutal 
îi spune Steamboat Willy. 

Percy surâse batjocoritor când auzi asta, dar, pentru 
moment, nu spuse nimic. Acum, ritmul cu care îşi lovea 
bastonul de degete se accelerase. 

— Fii atent, spuse Dean. Data trecută a venit până 
aproape de birou. Vreau să văd dacă face asta şi acum. 

Şi şoarecele o făcu din nou, ocolindu-l de departe pe 
Preşedinte, ca şi cum nu i-ar fi plăcut cum mirosea 
paricidul. Verifică două dintre celulele goale, chiar se urcă 
pe unul dintre paturile goale, fără saltele, ca să miroase 
ceva, apoi reveni pe Culoar. lar Percy stătu acolo în tot 
acest timp, lovindu-se peste degete cu bastonul, fără să 
spună nimic, ceea ce nu-i prea stătea în obicei, şi vrând să-l 
facă pe şoarece să-i pară rău că se întorsese. Voia să-i dea o 
lecţie. 

— Bine că nu trebuie să-l aşezaţi şi pe el pe Sparky, spuse 
Bill, interesat, deşi n-ar fi vrut să o arate. Cred că v-ar lua 
ceva timp să-i legaţi curelele şi capelina. 

Percy tot nu spuse nimic şi înşfăcă încet bastonul cu 
mâna, aşa cum un bărbat ar lua în mână un trabuc foarte 
bun. 

Şoarecele se opri acolo unde se oprise şi înainte, la nu 
mai mult de un metru de biroul de supraveghere, uitându- 
se la Dean ca un prizonier în faţa unui tribunal. Se uită 
pentru o clipă la Bill, apoi îşi concentră din nou atenţia 
asupra lui Dean. Pe Percy păru că nici nu-l bagă în seamă. 

— Da, e curajoasă piticania, trebuie să fii de acord cu 
asta, spuse Bill. 

Ridică puţin vocea. 

— Hei! Hei! Steamboat Willy! 

Şoarecele tresări uşor şi îşi agită urechile, dar nu fugi, 
nici măcar nu dădu semne că ar vrea să o facă. 


— Ia uitaţi-vă la asta, spuse Dean, amintindu-şi cum îl 
hrănise Brutal cu bucata de sandviş cu carne de vită. Nu 
ştiu dacă o să facă aşa şi de data asta, dar... 

Rupse o bucată dintr-un biscuite Ritz şi îi dădu drumul în 
faţa şoarecelui. Acesta se uită cu ochii lui negri, inteligenţi, 
la bucăţica portocalie pentru câteva clipe, agitându-şi 
mustăţile subţiri ca nişte filamente în timp ce adulmeca. 
Apoi, îşi întinse lăbuţa, luă bucata de biscuite între lăbuţele 
din fată, se aşeză şi începu să mănânce. 

— Măi, să fiu a' naibii! exclamă Bill. Mănâncă la fel de 
îngrijit ca un pastor la cina de sâmbătă seara! 

— Mie mi se pare că seamănă mai mult cu un negrotei 
care mănâncă pepene verde, remarcă Percy, dar niciunul 
dintre gardieni nu-l băgă în seamă. 

Nici Şefu' sau Preşedintele nu-i dădură nicio atenţie. 
Şoarecele termină biscuitele, dar rămase acolo, părând că- 
şi menţine echilibrul pe bucla pe care o făcuse cu coada, şi 
se uita la giganţii în albastru. 

— Lasă-mă să încerc şi eu, spuse Bill. 

Rupse o altă bucată de biscuite, se aplecă în faţă peste 
birou şi o lăsă cu grijă să cadă. Şoarecele adulmecă, dar nu 
se atinse de ea. 

— Hă, spuse Bill. Probabil că e sătul. 

— Na-na, spuse Dean, ştie că eşti aici numai temporar. 

— Temporar, zici? Asta da! Stau pe aici aproape la fel de 
mult ca Harry lerwilliger! Poate chiar mai mult! 

—  Calmează-te, bătrâne, calmează-te, spuse Dean 
zâmbind. Dar uită-te să vezi dacă n-am dreptate. 

Aruncă şi el peste marginea biroului o altă bucată de 
biscuite. lar şoarecele o luă de pe jos exact pe aceea şi 
începu din nou să mănânce, continuând să ignore complet 
contribuţia lui Bill Dodge. Dar, înainte ca şoarecele să 
ajungă să ia mai mult de o îmbucătură de biscuite, Percy îşi 
aruncă spre el bastonul, lansându-l ca şi cum ar fi lansat o 
suliță. 


Şoarecele era o ţintă mică şi trebuie să recunoaştem, fu o 
lovitură bună şi ar fi putut să ia capul lui Willy, dacă 
reflexele lui nu ar fi fost atât de ascuţite precum cioburile 
de sticlă. Şoarecele se feri - da, exact aşa cum ar fi făcut o 
fiinţă umană - şi scăpă bucata de biscuite. Bastonul greu de 
nuc american trecu peste capul şi peste spinarea lui atât de 
aproape, încât blana i se zburli (sau cel puţin aşa zicea 
Dean, aşa că spun şi eu, deşi nu sunt sigur dacă să cred sau 
nu) şi apoi se lovi de linoleumul verde, ricoşând în barele de 
metal ale uneia dintre celulele goale. Şoarecele nu stătu să 
vadă dacă a fost o greşeală; părând să-şi amintească de o 
întâlnire importantă pe care o avea altundeva, se întoarse şi 
o luă într-o fracțiune de secundă pe coridor spre camera de 
izolare. 

Percy urlă de frustrare - ştia că fusese pe aproape - şi 
porni din nou în urmărirea lui. Bill Dodge îl apucă de braţ, 
probabil din instinct, dar Percy se smulse. Totuşi, Dean a 
spus că probabil faptul că Bill l-a apucat de braţ pe Percy a 
fost ceea ce a salvat viaţa lui Steamboat Willy şi, totuşi, a 
fost foarte aproape de nenorocire. Percy nu voia numai să 
prindă şoarecele, voia să-l facă terci, astfel că fugea într-un 
fel ridicol, cu paşi mari, ca o căprioară, tropăind cu pantofii 
lui negri şi grei de serviciu. Şoarecele abia reuşi să scape 
de sub ultimii doi paşi ai lui Percy, luând-o o dată într-o 
parte, apoi în cealaltă. Intră sub uşă cu o agitare finală a 
cozii lui lungi de culoare roz şi salut naţiune - dus a fost. 

— La dracu'! spuse Percy lovind uşa cu palma. 

Apoi începu să-şi caute printre chei, intenţionând să intre 
în camera de izolare şi să continue fugărirea şoarecelui. 

Dean veni pe coridor după el, mergând încet în mod 
deliberat, ca să se calmeze. O parte din el voia să râdă de 
Percy, mi-a spus mai târziu, dar o altă parte voia să-l ia de 
guler, să-l ţintuiască de uşa camerei de izolare şi să-l 
scuture până aveau să-i iasă fulgii. Bineînţeles că mare 
parte din asta nu avea să se întâmple; sarcina noastră în 
Sectorul E era să menţinem ciorovăielile la o limită minimă, 


iar „Ciorovăială” era prenumele lui Percy Wetmore. Lucrul 
cu el era ca şi când ai încerca să dezamorsezi o bombă, în 
timp ce cineva stă la spatele tău şi, din când în când, loveşte 
una de alta farfuriile unui ţimbal. Într-un cuvânt, era 
enervant. Dean a spus că văzuse această enervare în ochii 
lui Arlen Bitterbuck... chiar şi în ochii Preşedintelui, deşi 
acest om era, de obicei, de un calm proverbial. 

Şi mai era ceva. Cu o parte din creierul său, Dean 
începuse deja să accepte şoarecele ca pe un - ei bine, poate 
că nu ca pe un prieten, dar ca şi parte a vieţii pe care o 
duceam în Sectorul E. Asta făcea ca izbucnirea lui Percy şi 
felul cum se comportase să fie o faptă rea. Asta chiar dacă 
făcuse ce făcuse unui simplu şoarece. lar faptul că Percy nu 
avea să înţeleagă niciodată de ce nu era bine, era un 
răspuns perfect pentru întrebarea de ce nu era el bun 
pentru munca pe care credea că o face. 

Pe când Dean ajunse la capătul coridorului, reuşi să se 
controleze şi acum ştia cum avea să rezolve problema 
aceasta. Singurul lucru pe care Percy nu putea să-l suporte 
era să se facă de râs, şi asta o ştiam cu toţii. 

— Ei, drăcie, ţi-a tras clapa, spuse el, zâmbind vag, 
încercând să glumească cu Percy. 

Percy se uită urât la el şi îşi îndepărtă cu o mişcare a 
capului părul din ochi. 

— 'Ţine-ţi gura, Ochelaristule. Sunt nervos. Nu întinde 
coarda şi mai mult. 

— Iarăşi e zi de mutare, nu-i aşa? spuse Dean, nu chiar 
râzând... dar râzând cu ochii. Ei bine, de data asta, când 
scoţi toate vechiturile afară, te-ar deranja să speli şi 
podeaua? 

Percy se uită la uşă. Se uită la chei. Îşi imagină o altă 
căutare îndelungată şi inutilă în camera fierbinte cu pereţii 
capitonaţi, în vreme ce toţi aveau să stea şi să se uite la el... 
chiar şi Şefu' şi Preşedintele. 

— Al naibii să fiu dacă înţeleg ce-i aşa de caraghios, spuse 
el. Nu avem nevoie de şoareci în clădire. Avem deja destule 


jigodii aici, fără să adăugăm şi şoarecii. 

— Cum zici tu, Percy, spuse Dean, ridicând mâinile. 

Timp de o clipă, mi-a spus el seara următoare, a crezut că 
Percy avea să se ia deel. 

Dar apoi, Bill Dodge merse lângă ei şi calmă spiritele. 

— Cred că ai scăpat asta, spuse el şi îi dădu înapoi lui 
Percy bastonul. Un inci mai jos şi i-ai fi rupt spinarea lu' 
nenorocitu” ăla. 

Pe Percy îl unse la suflet observaţia aceasta. 

— Aşa-i, n-a fost rău deloc, spuse el, punându-şi cu grijă 
instrumentul în husa lui ridicolă. În liceu am fost aruncător 
de minge. Aveam o lovitură grozavă. 

— Serios? spuse Bill, iar tonul respectuos al vocii (deşi îi 
făcu cu ochiul lui Dean când Percy se întoarse cu spatele) fu 
de ajuns să calmeze situaţia. 

— Înâm, spuse Percy. L-am dat pe unu' jos de pe picioare 
în Knoxville. Băieţii ăia de oraş nici n-au ştiut ce se 
întâmplă. Aş fi avut un meci perfect, dacă arbitrul n-ar fi 
fost un nătărău. 

Dean ar fi putut să lase lucrurile aşa cum erau, dar era 
mai în vârstă decât Percy, şi parte din munca unui om mai în 
vârstă este să instruiască, şi pe atunci - înainte de Coffey şi 
înainte de Delacroix - mai credea că Percy putea să fie 
instruit. Aşa că întinse mâna şi îl apucă pe Percy de 
încheietura mâinii. 

— Să te gândeşti la ce ai făcut acum, spuse Dean. 

Intenţia lui, mi-a spus mie mai târziu, era să fie serios, 
dar nu dezaprobator. Nu foarte dezaprobator, în orice caz. 

Numai că, în cazul lui Percy, asta nu a funcţionat. El nu 
avea să înveţe niciodată... iar noi aveam să ne dăm seama 
de asta. 

— Mă' Ochelaristule, eu ştiu bine ce-am făcut - am 
încercat să prind şoarecele ăla. Ce, mă, eşti chior? 

— Dar în acelaşi timp l-ai speriat ca naiba pe Bill, pe mine 
şi pe ei, spuse Dean, arătând în direcţia lui Bitterbuck şi 
Flanders. 


— Şi? întrebă Percy, scoțând pieptul. Nu mai sunt la 
creşă, în caz că n-ai observat. Deşi de cele mai multe ori voi 
aşa îi trataţi. 

— Ei bine, mie nu-mi place să mă sperie cineva, tună Bill, 
şi în caz că n-ai observat, şi eu lucrez aici, Wetmore. Eu nu 
sunt unul din nătărăii tăi. 

Percy se uită la el cu ochii îngustaţi şi puţin nesigur. 

— Şi nu-i speriem mai tare decât atât cât e nevoie, pentru 
că ei deja sunt stresaţi, spuse Dean. Continua să vorbească 
şoptit. 

— Oamenii care suportă un stres prea mare pot să o ia 
razna. Pot să-şi facă rău. Să facă rău altora. Câteodată să 
facă probleme unor oameni ca noi. 

Gura lui Percy se strâmbă când auzi asta. „Să aibă 
probleme” era o idee care avea mare putere asupra lui. Să 
facă el probleme cuiva, asta era în ordine. Să-i facă lui 
cineva probleme, asta nu. 

— Treaba noastră e să vorbim, nu să strigăm, spuse 
Dean. Un om care strigă la prizonieri e un om care şi-a 
pierdut controlul. 

Percy ştia cine scrisese legea aceasta - eu. Şeful lui. Nu 
era prea mare risipă de iubire între Percy Wetmore şi Paul 
Edgecombe, şi ţineţi cont, asta era încă în vară - cu mult 
înainte ca adevăratele „meciuri” să înceapă. 

— Ai face mai bine, spuse Dean, să te gândeşti la locul 
ăsta ca la o sală de terapie intensă dintr-un spital. Cel mai 
bine e să vorbeşti cât mai încet... 

— Mă gândesc la el ca la o găleată de pişat în care 
trebuie înecate jigodiile astea, spuse Percy, şi asta e tot. 
Acum, dă-mi drumul. 

Se smulse din mâna lui Dean, trecu printre el şi Bill şi o 
luă cu paşi mari pe coridor cu capul plecat. Merse puţin 
prea aproape de celula Preşedintelui - atât de aproape, 
încât Flanders ar fi putut să-şi întindă mâna, să-l înşface şi 
să-i dea câteva peste cap cu bastonul lui din lemn de nuc, 
dacă Flanders ar fi fost genul acela de om. Dar, bineînţeles 


că nu era, dar poate că Şefu' era. Şefu”, dacă i s-ar fi dat 
ocazia, i-ar fi administrat o astfel de bătaie numai ca să-i 
dea o lecţie. Ceea ce mi-a spus Dean despre asta seara 
următoare, când mi-a povestit ce s-a întâmplat în seara 
aceea, mi-a rămas în minte, pentru că s-a dovedit a fi un fel 
de profeție. 

— Wetmore nu pricepe că n-are nicio putere asupra lor, 
spuse Dean. Că nimic din ce ar face el nu poate să 
înrăutăţească şi mai mult situaţia pentru ei, că pot fi 
electrocutaţi o singură dată. Până când nu-i intră asta în 
cap, va fi un pericol şi pentru el şi pentru toţi cei de aici. 

Percy intră în biroul meu şi trânti uşa după el. 

— Măi, măi, spuse Bill Dodge. Ăsta-i ca un testicul 
infectat şi umflat. 

— Cel puţin, spuse Dean. 

— Păi, priveşte partea bună a lucrurilor, spuse Bill. 

Întotdeauna spunea tuturor să privească partea bună a 
lucrurilor; aşa că-ţi venea să-i tragi un pumn în nas de 
fiecare dată când îi ieşea pe gură chestia asta. 

— Da' măcar şoarecele tău poznaş a scăpat. 

— Da, dar nu-l mai vedem în veci, spuse Dean. Cred că, 
de data asta, tâmpitul de Percy Wetmore l-a speriat bine de 
tot. 


3 


ASTA ERA ÎNTR-ADEVĂR O CONCLUZIE LOGICĂ, dar 
una greşită. Şoarecele se întoarse chiar în seara următoare, 
care se întâmplă să fie prima dintre serile libere ale lui 
Percy Wetmore înainte de a intra în alt schimb. 

Steamboat Willy apăru pe la ora şapte. Eram acolo şi eu 
şi l-am văzut revenind; la fel şi Dean. Şi Harry Ierwilliger. 
Harry era la birou. Teoretic, eu eram în schimbul de zi, dar 
rămăsesem ca să petrec o oră în plus cu Şefu'”, a cărui 


şedere la noi se apropia de sfârşit. În aparenţă, Bitterbuck 
era curajos, respectând tradiţia tribului său, dar vedeam 
cum teama de sfârşit creştea în sufletul lui ca o floare 
otrăvitoare. Aşa că stăteam de vorbă. Puteai să vorbeşti cu 
ei în timpul zilei, dar nu era prea bine, din cauza strigătelor 
şi conversaţiilor (ca să nu mai vorbesc de bătăile 
ocazionale) care se auzeau dinspre curtea închisorii, 
strigătele ocazionale ale vreunui gardian către cineva să 
pună jos târnăcopul ăla sau să ia în mână sapa aia sau 
numai mişcă-ţi fundul de acolo, Harvey. După ora patru, 
situaţia se îmbunătăţea puţin, iar după şase era şi mai bine. 
Între ora şase şi ora opt era perioada optimă. După asta, 
puteai să vezi aproape şirurile de gânduri cum li se 
deapănă în minte - puteai să le vezi în ochii lor, ca pe nişte 
umbre ale amiezii - şi era mai bine să te opreşti. Ei 
continuau să audă ce spuneai, dar nu mai înțelegeau. Când 
trecea de ora opt, se pregăteau pentru veghea de pe timpul 
nopţii, îşi imaginau ce aveau să simtă când avea să li se 
pună capelina de metal pe vârful capului şi ce miros avea să 
aibă aerul din interiorul acelei glugi care avea să fie trasă 
peste feţele lor asudate. 

Dar l-am prins pe Şefu' într-un moment favorabil. Mi-a 
povestit despre prima lui soţie şi cum îşi construiseră 
împreună o casă în Montana. Acelea fuseseră cele mai 
fericite zile ale vieţii lui, mi-a spus. Apa fusese atât de pură 
şi atât de rece, încât simţeai că parcă te tăiai la limbă de 
fiecare dată când beai din ea. 

— Hei, domnule Edgecombe, spuse el. Crezi că dacă un 
om se căieşte sincer pentru răul pe care l-a făcut, se poate 
oare să se întoarcă la timpul din viaţa lui când a fost cel mai 
fericit şi să trăiască acolo pentru totdeauna? S-ar putea ca 
aşa să fie Raiul? 

— Şi eu mă gândesc că aşa e Raiul, am spus, şi asta a fost 
o minciună pe care nu regret deloc că am spus-o. Învăţasem 
despre suflet stând la genunchii mamei mele şi credeam în 
ceea ce spune Biblia despre ucigaşi: că pentru ei nu există 


viaţă veşnică. Cred că ei merg direct în iad, unde vor arde 
în flăcări până când Dumnezeu îi va da lui Gabriel un 
ghiont, ca acesta să sufle în trâmbiţa judecății. lar când o va 
face, ei vor fi trecuţi cu vederea... şi probabil că vor fi 
fericiţi acolo unde vor merge. Dar nu l-am lăsat niciodată pe 
Bitterbuck să înţeleagă că asta e ceea ce credeam, nici pe 
el, nici pe alţii. Cred că, în adâncul sufletului lor, ei ştiau. 
Unde este fratele tău, sângele lui strigă către mine din 
pământ, i-a spus Dumnezeu lui Cain, şi nu cred că aceste 
cuvinte au fost o surpriză pentru acel copil problemă; cred 
că a auzit şi el sângele lui Abel strigând din pământ la 
fiecare pas pe care îl făcea. 

Şefu' zâmbea când eu am plecat de la el, poate că se 
gândea la coliba lui din Montana şi la soţia lui stând cu sânii 
dezgoliţi la lumina focului. Avea să treacă printr-un foc mult 
mai intens în curând, m-am gândit eu. 

Am ieşit pe coridor şi am mers înapoi, iar Dean mi-a 
povestit despre confruntarea lui cu Percy de seara trecută. 
Cred că pierduse vremea pe acolo ceva mai mult, numai ca 
să-mi poată povesti, iar eu am ascultat cu atenţie. 
Întotdeauna ascultam cu atenţie atunci când era vorba de 
Percy, pentru că eram sută la sută de acord cu Dean - 
consideram că Percy era genul de om care putea să 
cauzeze foarte multe probleme, atât nouă tuturor, cât şi lui 
însuşi. 

În timp ce Dean îşi termina relatarea, trecu pe la noi 
Toot-loot cu căruciorul lui roşu cu mâncare, care era 
acoperit cu citate din Biblie scrise cu litere de mână 
(„CĂIEŞTE-TE, pentru că DOMNUL îşi va judeca poporul”, 
Deuteronomul 32:36, „Şi negreşit voi cere SÂNGELE 
sufletelor voastre”, Geneza 9:5, şi alte citate la fel de vesele 
şi de înălţătoare), şi ne vându nişte sandvişuri şi nişte 
răcoritoare. Dean se căuta prin buzunare după mărunţiş şi 
spunea că nu aveam să-l mai vedem pe Steamboat Willy, 
pentru că nenorocitul de Percy Wetmore îl speriase o dată 
pentru totdeauna, când bătrânul Toot-Ioot spuse: 


— Atunci, cel de colo ce-i? 

Ne uitarăm amândoi şi iată-l pe şoarece însuşi venind în 
salturi mici spre noi pe Culoarul Morţii. Venea puţin spre 
noi, apoi se oprea, privea în jur cu ochii lui ca două picături 
de smoală, apoi mai înainta puţin. 

— Hei, şoarece! spuse Şefu', iar şoarecele se opri şi se 
uită la el, agitându-şi mustăţile. 

Ascultaţi ce vă spun, era ca şi cum piticania ar fi ştiut că 
este strigată. 

— Eşti ceva spirit călăuzitor? spuse Bitterbuck şi aruncă 
şoarecelui o bucăţică de brânză din cina lui. Aceasta ateriză 
exact în faţa şoarecelui, dar Steamboat Willy abia dacă se 
uită la ea şi îşi continuă drumul pe Culoarul Morţii, uitându- 
se la celulele goale. 

—  Şetfule Edgecombe! strigă Preşedintele. Crezi că 
bastardul ăsta mic ştie că Wetmore nu-i aici? Pe Dumnezeul 
meu, eu aşa cred! 

Şi eu simţeam la fel... dar nu aveam să spun asta cu voce 
tare. 

Harry ieşi pe coridor, aranjându-şi pantalonii aşa cum 
făcea după ce petrecuse câteva minute relaxante la toaletă, 
şi rămase acolo cu ochii larg deschişi. Toot-Ioot se holba şi 
el, şi o grimasă făcea ca jumătatea de jos a feţei lui, cea cu 
maxilarul lipsit de dinţi, să arate şi mai respingător. 

Şoarecele se opri în punctul ce avea să devină locul lui 
obişnuit, cu coada răsucită pe lângă lăbuţe şi se uită la noi. 
Din nou, mi-am amintit de acele imagini în care văzusem 
prizonieri neajutoraţi în faţa unor judecători care le dădeau 
sentinţa... totuşi, existase vreodată un prizonier atât de mic 
şi curajos ca şi acesta? Nu că el ar fi fost un prizonier, 
desigur; putea să meargă şi să vină după cum dorea. Totuşi, 
ideea nu putea să-mi iasă din cap şi din nou m-am gândit că, 
probabil, majoritatea dintre noi aveam să ne simţim la fel de 
mici în faţa scaunului de judecată al lui Dumnezeu, după ce 
vieţile noastre se vor fi sfârşit, dar foarte puţini dintre noi 
aveau să reuşească să se simtă atât de curajoşi. 


— Măi să fie, pe cuvânt, spuse bătrânul 'Toot-Ioot. Stă 
chiar acolo, mic cât un ciot. 

— Da” încă n-ai văzut nimic, Toot, spuse Harry. Fii atent la 
asta. 

Băgă mâna în buzunarul de la piept şi scoase o bucată de 
măr cu scorţişoară, împachetată în hârtie cerată. Rupse jos 
un capăt şi aruncă bucata pe jos. Marul era foarte uscat şi 
tare şi am crezut că avea să ricoşeze peste şoarece, dar 
acesta întinse în faţă o lăbuţă, la fel de nepăsător ca un om 
care dă cu mâna după o muscă să-i treacă timpul, şi o 
prinse exact între lăbuţă şi podea. Cu toţii râserăm de 
admiraţie şi surpriză, o izbucnire de sunet care ar fi trebuit 
să sperie de-a binelea şoarecele, dar acesta abia dacă clipi. 
Ridică de pe podea bucata de măr uscat cu lăbuţele, o linse 
de vreo două ori, apoi o lăsă să cadă pe jos şi se uită la noi 
ca şi cum ar vrut să spună, «nu e rău, ce altceva mai aveţi 
pentru mine?» 

Toot-Ioot deschise un dulap al căruciorului, scoase un 
sandviş, desfăcu ambalajul şi rupse o fărâmă de salam 
afumat. 

— Nu te obosi, spuse Dean. 

— Ce vrei să zici? întrebă Toot-Ioot. Nu-i şoarec pe lumea 
asta care să nu se atingă de salam, dacă poate să-l capete. 
Eşti nebun! 

Dar şi eu ştiam că Dean avea dreptate şi am văzut pe faţa 
lui Harry că şi el simţea la fel. Erau pe de o parte gardienii, 
care veneau în clădire numai ocazional, şi eram noi, cei 
care lucram întotdeauna acolo. Cumva, şoarecele acela 
părea că poate face diferenţa. Sună aiurea, dar era 
adevărat. 

Bătrânul 'Toot aruncă fărâma de salam de Bologna pe jos 
şi, cum am bănuit, şoarecele nu voia să aibă de-a face cu ea; 
o mirosi o singură dată, apoi se dădu un pas în spate. 

— Al naibii să fiu eu şi cine m-a făcut, spuse bătrânul 
Toot-Ioot, părând jignit. 

Mi-am întins mâna spre el. 


— Dă-mi-o mie. 

— Ce, acelaşi senviş? 

— Acelaşi. Plătesc eu pentru el. 

Toot-Ioot mi-l dădu. Am ridicat pâinea din partea de sus a 
sandvişului, am rupt o altă bucată de carne şi am aruncat-o 
în faţa biroului. Şoarecele merse imediat spre ea, o ridică 
între lăbuţe şi începu să o mănânce. Salamul fu terminat cât 
ai zice peşte. 

— Să fiu a' naibii! strigă 'Toot-Toot. La naiba! Dă-mi aia! 

Înşfăcă din nou sandvişul, rupse o bucată mult mai mare 
de carne - de data asta nu o fărâmă, ci o bucată bună de 
salam - şi o aruncă atât de aproape de şoarece, încât fu cât 
pe ce să pice pe capul lui Steamboat Willy ca o pălărie. 
Şoarecele se trase din nou înapoi, adulmecă (cu siguranţă, 
niciun şoarece nu pupase aşa un noroc în timpul crizei 
economice - sau cel puţin nu în statul nostru) şi apoi se uită 
din nou la noi. 

— Hai, mănâncă! spuse Toot-Ioot, părând mai jignit ca 
niciodată. Ce ai mă? 

Dean luă sandvişul şi lăsă să cadă pe jos o bucată de 
salam - deja părea să fie ca un fel de slujbă ciudată de 
împărtăşanie. Şoarecele luă imediat bucata şi o mâncă. 
Apoi, se întoarse şi o porni pe coridor spre camera de 
izolare, oprindu-se din când în când să se uite spre două 
celule goale şi să facă un scurt tur de investigare într-o a 
treia. Din nou îmi răsări în minte ideea că poate căuta pe 
cineva şi, de data aceasta, renunţai mult mai greu la ideea 
aceasta. 

— N-am să mai vorbesc despre asta, spuse Harry. 

Vorbea pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios. 

— În primul rând, nimănui nu i-ar păsa. În al doilea rând, 
chiar dacă le-ar păsa, nu m-ar crede. 

— Mă” băieţi, ăsta a mâncat numa!” de la voi, spuse 'Toot- 
Toot. 

Dădu din cap a neîncredere, apoi se aplecă cu grijă, 
ridică de pe jos ceea ce şoarecele nu se obosise să 


mănânce, apoi băgă bucata de salam în gura lui lipsită de 
dinţi şi începu să înmoaie cu gingiile mâncarea. 

— Da' de ce-a făcut asta? 

— Dar am eu o întrebare şi mai bună, spuse Harry. De 
unde ştia că Percy nu-i de serviciu? 

— Nu ştia, am spus eu. A fost numai o coincidenţă faptul 
că şoarecele ăla a apărut aici în seara asta. 

Numai că ipoteza aceasta devenea din ce în ce mai greu 
de crezut, în timp ce zilele treceau şi şoarecele continua să 
apară numai când Percy nu era de serviciu, sau era în altă 
tură, sau în altă parte a închisorii. Noi - Harry, Dean, Brutal 
şi eu - am decis că probabil şoarecele cunoştea vocea sau 
mirosul lui Percy. Evitam, de asemenea, să discutăm prea 
mult despre şoarece. Parcă hotărâsem, fără să spunem 
niciun cuvânt, că, dacă am fi vorbit despre asta, am fi stricat 
un lucru special... şi frumos, prin virtutea ciudăţeniei şi 
delicateţei lui. Willy ne alesese pe noi, la urma urmei, într- 
un mod pe care nu îl înţeleg nici acum. Poate că Harrya 
fost cel mai aproape de adevăr când a spus că nu ar fi avut 
niciun rost să spunem altor oameni, nu numai pentru că nu 
aveau să creadă, ci pentru că nu avea să le pese. 


4 


APOI A VENIT TIMPUL pentru execuţia lui Arlen 
Bitterbuck, care, în realitate, nu era şef de trib, ci primul 
membru al sfatului bătrânilor tribului său din Rezervaţia 
Washita, şi era şi membru al Consiliului Indienilor 
Cherokee. Ucisese un om în timp ce era beat - de fapt, în 
vreme ce amândoi erau beţi. Şefu' zdrobise capul celuilalt 
cu un bloc de ciment. Cearta se iscase din cauza unei 
perechi de cizme. Aşadar, consiliul de bătrâni al tribului 
meu hotărâse că viaţa lui avea să se încheie pe data de 
şaptesprezece iulie a acelei veri. 


Orele pentru vizită în cazul celorlalţi prizonieri de la Cold 
Mountain erau rigide ca nişte bare de oţel, dar asta nu era 
valabil în cazul băieţilor noştri din Sectorul E. Astfel că, în 
data de şaisprezece, lui Bitterbuck i se permise să meargă 
în sala lungă adiacentă sălii de mese - Arcada. Sala era 
împărţită exact pe la jumătate de o plasă de sârmă 
întreţesută cu sârmă ghimpată. Aici avea să fie vizitat Şefu' 
de a doua soţie şi de aceia dintre copiii lui care mai voiau să 
ştie de el. Era timpul pentru ultimul salut. 

Şefu' fu dus în sală de Bill Dodge şi alţi doi „navetişti”. 
Noi aveam multe de făcut - o oră în care să comasăm minim 
două repetiţii pentru execuţie. 

Trei, dacă toate mergeau bine. 

Percy nu protestă prea mult pentru că fusese pus în 
camera cu comutatorul împreună cu Jack Van Hay, pentru 
electrocutarea lui Bitterbuck; era prea nou ca să ştie dacă i 
se dăduse un loc bun sau unul mai puţin bun. Ceea ce ştia 
era că avea un geam dreptunghiular acoperit cu plasă de 
sârmă, prin care putea privi, şi, deşi probabil că nu-i păsa 
că trebuia să privească din spatele scaunului în loc să 
privească execuţia din faţa lui, totuşi avea să fie destul de 
aproape ca să vadă scânteile sărind. 

Chiar de cealaltă parte a geamului acesta se afla un 
telefon negru de perete care nu avea disc cu numere. Acel 
telefon putea numai să sune şi puteam să fim sunaţi dintr- 
un singur loc: biroul guvernatorului. Pe parcursul anilor am 
văzut multe filme despre puşcării şi condamnaţi în care 
telefonul oficial suna exact în timp ce se pregăteau să mute 
comutatorul ca să-l electrocuteze pe vreun nenorocit 
nevinovat, dar al nostru nu a sunat niciodată în toţi anii 
aceia pe care i-am petrecut în Sectorul E, nici măcar o 
singură dată. În filme, salvarea e uşoară. La fel şi inocenţa. 
Plăteşti un sfert de dolar şi cam atât valorează şi ceea ce 
primeşti. Viaţa adevărată costă mai scump şi majoritatea 
răspunsurilor sunt diferite. 


Jos, în tunel, aveam un manechin de croitorie pentru 
partea în care cadavrul era transportat afară din clădire, 
pentru restul îl aveam pe Ioot-Ioot. Pe parcursul anilor, 
Toot-Ioot devenise cumva înlocuitorul tradiţional pentru 
condamnat, la fel de onorat în felul lui, o dată cu trecerea 
timpului, cum este o gâscă pe care o mănânci la masa de 
Crăciun, indiferent dacă îţi place carnea de gâscă sau nu. 
Celor mai mulţi dintre gardieni le plăcea bătrânul, erau 
amuzaţi de accentul lui ciudat - franțuzesc, dar mai mult 
canadian şi „inmuiat” - şi individualizat, de asemenea, de 
anii de încarcerare în Sud. Chiar şi lui Brutal îi plăcea 
bătrânul. Dar mie nu-mi plăcea defel. Aveam senzaţia că, în 
felul lui, era o variantă mai veche şi mai ştearsă a lui Percy 
Wetmore, un om prea mofturos ca să omoare animalul şi să- 
i frigă carnea, dar căruia îi place mirosul de friptură. 

Eram cu toţii acolo pentru repetiţie, aşa cum aveam să 
fim cu toţii acolo pentru evenimentul real. Brutus Howell 
fusese pus „în prima linie”, asta însemna că el avea să pună 
capelina pe capul condamnatului, avea să urmărească 
telefonul guvernatorului, avea să-l cheme pe medic dacă 
avea să fie nevoie şi avea să dea efectiv ordinul de ridicare 
a manetei atunci când avea să fie cazul. Dacă totul mergea 
bine, nimeni nu primea aprecieri. Dacă ceva nu mergea 
bine, martorii aveau să-l învinuiască pe Brutal, 
administratorul pe mine. Nici unul dintre noi nu se plângea 
de asta; nu ar fi ajutat la nimic. Lumea se învârte mai 
departe, asta-i tot. Poţi să te ţii şi să te roteşti cu ea, sau 
poţi să te pui împotriva curentului şi să protestezi, şi atunci 
vei fi dat jos de pe picioare. 

Dean, Harry Terwilliger şi cu mine merserăm spre celula 
Şefului pentru prima repetiţie, la nici trei minute după ce 
Bill şi colegii lui îl escortaseră pe Bitterbuck afară din 
clădire, spre Arcadă. Uşa celulei era deschisă şi bătrânul 
Toot-Ioot şedea pe patul Şefului, cu părul lui cărunt răvăşit. 

— Ia uite - tot cearşafu' e plin de pete, remarcă Toot- 
Toot. Probabil că încearcă să scape de ea înainte să i-o 


fierbeţi voi, băieţi. 

Şi râse pe înfundate. 

— “Taci din gură, Toot, spuse Dean. Hai să facem treaba 
asta serioşi. 

— Bine, spuse Toot-loot, compunându-şi imediat o 
expresie de seriozitate mormântală. 

Dar ochii îi scânteiau. Bătrânul Toot-loot nu arăta 
niciodată mai viu decât când făcea pe mortul. Am făcut un 
pas înainte. 

— Arlen Bitterbuck, ca ofiţer al curţii şi al statului bla-bla- 
bla, am un mandat pentru bla-bla, urmând ca execuţia să se 
desfăşoare la orele douăsprezece zero unu, în data de bla- 
bla, fă un pas înainte. 

Toot se ridică de pe pat. 

— Fac un pas înainte, fac un pas înainte, fac un pas 
înainte, spuse el. 

— Întoarce-te, spuse Dean, iar când Toot-Toot se întoarse, 
Dean examină creştetul plin de mătreaţă al capului lui. 

Creştetul capului Şefului avea să fie ras mâine seară, iar 
verificarea lui Dean avea menirea de a vedea dacă nu era 
nevoie de repetarea procedurii. Părul scurt putea să scadă 
conductibilitatea, putea să facă lucrurile mai dificile. Tot 
ceea ce făceam în ziua respectivă era de fapt menit să 
uşureze lucrurile. 

— În ordine, Arlen, să mergem, i-am spus lui Toot-Toot, şi 
o pornirăm din loc. 

— Merg pe culoar, merg pe culoar, merg pe culoar, spuse 
Toot. Eu stăteam lângă el în partea stângă, Dean stătea în 
partea dreaptă. Harry era exact în spatele lui. La capătul 
culoarului o luarăm spre dreapta, departe de viaţă, aşa cum 
era ea trăită în curtea închisorii, şi spre moarte, aşa cum 
venea aceasta în încăperea de lângă magazie. Trecurăm 
prin biroul meu, iar Toot se lăsă în genunchi fără ca să i se fi 
cerut. Ştia deja scenariul, desigur, probabil chiar mai bine 
decât oricare dintre noi. 


— Mă rog, mă rog, mă rog, spuse Toot-Ioot, ridicându-şi 
mâinile. Arătau ca şi în gravura aceea faimoasă, probabil 
ştiţi la ce mă refer. „Domnul este păstorul meu şi aşa mai 
departe.” 

— Pe cine i-au dat? întrebă Harry. Sper că n-o să avem 
ceva vraci Cherokee care să-şi scuture scula pe aici, nu-i 
aşa? 

— Păi... 

— Continui să mă rog, continui să mă rog, continui să-mi 
rezolv problemele cu lisus, vorbi Toot peste mine. 

— Taci din gură, nebun bătrân, spuse Dean. 

— Da' mă rog! 

— Atunci ţine-ţi rugăciunile pentru tine. 

— Ce durează atâta, băieţi? strigă Brutal dinspre 
magazie. 

Aceasta fusese, de asemenea, golită ca să o putem folosi 
noi. Eram din nou în zona morţii; simţeai cumva lucrul 
acesta aproape după miros. 

— 'Ţine-ţi firea! îi strigă Harry. Nu mai fi atât de 
nerăbdător! 

— Încă mă rog, spuse Toot, zâmbind cu grimasa lui 
neplăcută. Mă rog pentru răbdare, numai puţină afurisită 
de răbdare. 

— De fapt, Bitterbuck este creştin - aşa mi-a spus, le-am 
zis eu, şi îi convine perfect tipul acela baptist care a venit 
pentru Tillman Clark. Schuster, aşa-l cheamă. Şi mie îmi 
place tipul. E rapid şi nu le predică prea mult. În picioare, 
Toot. le-ai rugat destul pentru o zi. 

— Merg, spuse Ioot. Merg iarăşi, merg iarăşi, da 
domnule, merg pe Culoarul Morţii. 

Deşi era scund, trebui să se aplece puţin ca să intre pe 
uşa care se afla la capătul îndepărtat al biroului. Noi ceilalţi 
trebui să ne aplecăm şi mai mult. Acesta era un moment 
vulnerabil cu un prizonier adevărat, iar când am privit spre 
platforma unde se afla Old Sparky şi l-am văzut pe Brutal cu 


arma în mână, am dat din cap cu satisfacţie. Era exact aşa 
cum trebuia să fie. 

Toot-loot merse pe scări în jos şi se opri. Scaunele de 
lemn rabatabile, cam patruzeci la număr, erau deja la locul 
lor. Bitterbuck avea să traverseze încăperea spre platformă 
într-un unghi care avea să-l ţină la o distanţă sigură de 
spectatorii care aveau să şadă pe scaune, iar pentru şi mai 
multă siguranţă aveau să fie prezenţi încă şase gardieni. 
Bill Dodge avea să se ocupe de aceştia. Nu se întâmplase 
niciodată ca un martor să fie ameninţat de un condamnat, 
în ciuda faptului că decorul era unul destul de crud... iar eu 
intenţionam ca aşa să şi rămână. 

— Gata, băieţi? întrebă Ioot, când furăm din nou în 
formaţia iniţială, la capul scărilor care duceau în sus, spre 
biroul meu. 

Am dat din cap afirmativ şi am pornit cu toţii spre 
platformă. Deseori mi-a trecut prin cap că semănăm foarte 
tare cu o gardă care duce steagul, atât că ne lipseau 
steagurile. 

— Dar eu ce trebuie să fac? strigă Percy din spatele 
plasei de sârmă dintre camera cu comutatorul şi magazie. 

— Te uiţi şi înveţi, am strigat eu. 

— Şi îţi ţii mâinile departe de cocoşel, murmură Harry. 

Toot-Ioot însă îl auzise şi începu să râdă pe înfundate. 

Îl escortarăm sus pe platformă şi Toot se întoarse de la 
sine - era ca un bătrân veteran în acţiune. 

— Acum mă aşez, spuse el, mă aşez, mă aşez în braţele 
lui Old Sparky. 

Eu m-am lăsat pe genunchiul drept în faţa piciorului lui 
drept. Dean se lăsă pe genunchiul stâng în faţa piciorului 
stâng al lui Toot. În acest punct, noi doi eram cei mai 
vulnerabili în cazul unui atac fizic, în cazul în care 
condamnatul o lua razna... lucru care se mai întâmpla din 
când în când. Am întors amândoi genunchiul uşor spre 
interior, pentru a proteja zona genitală. Ne lăsarăm bărbiile 
în jos, ca să ne protejăm beregata. Şi, desigur, ne 


întinserăm să îi prindem gleznele şi să neutralizăm 
pericolul cât de repede posibil. Şefu' avea să poarte papuci 
atunci când avea să meargă pe ultimul său drum, dar „ar fi 
putut să fie şi mai rău” nu este o consolare forte bună 
pentru o persoană cu laringele rupt. Nici să te chirceşti de 
durere pe podea, în timp ce ouăle ţi se umflă cât nişte 
borcane, iar spectatorii, vreo patruzeci la număr - dintre 
care mulţi ziarişti - şed pe scaune rabatabile, urmărind 
întregul spectacol. 

Legarăm de scaun cu catarame gleznele lui 'Toot-Ioot. 
Cea de pe partea lui Dean era mai mare, pentru că prin 
cătuşele de metal trecea curent. Când Bitterbuck avea să se 
aşeze mâine seară, avea să aibă gamba rasă. Se ştie că, de 
regulă, indienii au foarte puţin păr pe corp, dar noi nu 
voiam să ne asumăm niciun risc. 

În timp ce legam de scaun gleznele lui Toot-Toot, Brutal îi 
legă încheietura de la mâna dreaptă. Harry făcu un pas 
înainte şi legă încheietura mâinii stângi. Când terminară, 
Harry îi făcu semn cu capul lui Brutal, iar Brutal strigă 
către Van Hay: 

— Putere maximă! 

L-am auzit pe Percy întrebând ce însemna asta (era greu 
de crezut cât de puţin ştia, cât de puţin reuşise să prindă în 
timpul pe care îl petrecuse în Sectorul E) şi Van Hay 
murmură o explicaţie. În acea zi, fraza aceasta nu însemna 
nimic, dar când avea să-l audă pe Brutal spunând asta 
mâine seară, Van Hay avea să răsucească comutatorul care 
acţiona generatorul din spatele Sectorului B. Martorii 
aveau să audă generatorul ca un murmurat de tonalitate 
joasă, iar luminile din toată închisoarea aveau să lumineze 
mai puternic. În celelalte clădiri, prizonierii aveau să 
observe lumina mai puternică şi aveau să creadă că totul se 
încheiase, execuţia se sfârşise, când, de fapt, totul abia 
începea. 

Brutal păşi lângă scaun în aşa fel încât Toot să-l vadă. 


— Arlen Bitterbuck, ai fost condamnat la moarte prin 
electrocutare, sentinţă care a fost dată de un juriu şi 
impusă de un distins judecător din acest stat. Dumnezeu să- 
i ţină pe oamenii din acest stat. Doreşti să spui ceva înainte 
ca sentinţa să fie dusă la îndeplinire? 

— Da, spuse Toot, cu ochii strălucind, cu buzele 
schimonosite într-un zâmbet lipsit de dinţi. Vreau un pui 
fript cu sos până sus în farfurie, vreau să fac caca în pălăria 
ta şi vreau ca Mae West să se aşeze peste faţa mea, pentru 
că sunt un nenorocit în călduri. 

Brutal încercă să-şi păstreze expresia serioasă, dar era 
imposibil. Îşi dădu capul pe spate şi începu să râdă. Dean se 
prăbuşi pe marginea platformei, ca şi cum ar fi fost 
împuşcat în abdomen, cu capul între genunchi, urlând ca un 
lup de prerie, cu o mână la frunte, ca şi cum ar fi încercat 
să-şi ţină creierii acolo unde le era locul. Harry se dădea cu 
capul de perete făcând huh-huh-hubh, ca şi cum o bucată de 
mâncare i-ar fi rămas în gât. Chiar şi Jack Van Hay, un om 
care nu era cunoscut pentru simţul umorului, râdea. Şi eu 
simţeam nevoia să râd, bineînţeles că aş fi râs şi eu, dar 
cumva am reuşit să mă controlez. Seara următoare avea să 
fie totul real şi un om avea să moară acolo unde şedea acum 
Toot-Toot. 

— Taci din gură, Brutal, am spus. Şi tu, Dean. Harry. Şi 
tu, Toot, următoarea remarcă de genul ăsta care îţi mai iese 
pe gură va fi şi ultima. Îl pun pe Van Hay să ridice maneta 
de-adevăratelea. 

Toot se uită la mine cu o grimasă, ca şi cum ar fi vrut să 
spună: da' a fost una bună, şefu' Edgecombe, una bună de- 
adevăratelea. Grimasa se transformă într-o privire mirată 
când văzu că nu îi răspund. 

— Da' ce-i cu tine? întrebă el. 

— Nu-i nimic de râs, am spus. Asta e cu mine şi, dacă nu 
eşti destul de deştept să înţelegi asta, mai bine ţine-ţi 
pliscul închis. 


Numai că ce spusese fusese de râs, într-un fel, şi 
presupun că asta a fost ceea ce m-a făcut cu adevărat 
furios. 

Am privit în jur, l-am văzut pe Brutal cum se holba la 
mine, continuând să zâmbească puţin. 

— La naiba, am spus, sunt prea bătrân pentru munca 
asta. 

— Na! spuse Brutal. Eşti într-o formă de zile mari. 

Dar nu eram, nu era nici el, nu atâta vreme cât trebuia să 
facem treaba asta nesuferită, şi amândoi ştiam asta. Totuşi, 
cel mai important lucru era că trecuse criza de râs. Asta era 
bine, pentru că ultimul lucru care aş fi vrut să se întâmple 
era ca cineva să-şi amintească de poanta lui Ioot-Iloot a 
doua zi şi să înceapă din nou să râdă. Veţi spune că aşa ceva 
era imposibil, un gardian care să se strice de râs în timp ce 
escorta un condamnat pe lângă martori spre scaunul 
electric, dar când oamenii sunt sub stres, orice se poate 
întâmpla. Şi despre un lucru ca şi acesta, oamenii ar fi 
bârfit douăzeci de ani. 

— Ai să taci din gură, Toot? am întrebat. 

— Da, spuse el, faţa lui întoarsă era aceea a celui mai 
bătrân şi mai îmbufnat copil de pe faţa pământului. 

Am dat din cap spre Brutal ca să continue repetiţia. Luă 
masca de pe cârligul de alamă de pe spătarul scaunului şi o 
puse peste faţa lui Toot-loot, strângând-o pe bărbie, şi 
atunci aceasta se deschise în partea de sus, pe creştetul lui 
Toot, apoi Brutal se aplecă, luă buretele rotund din găleata 
cu apă, stoarse excesul de apă din el, apoi îşi şterse apa de 
pe deget. După ce făcu asta, puse înapoi buretele în 
găleată. Dar ziua următoare el nu avea să facă asta. Ziua 
următoare avea să îl pună în capelina care acum se afla pe 
spătarul scaunului. Dar nu în acea zi; nu era nevoie să ude 
capul bătrân al lui Toot. 

Capelina era din oţel şi, cu cele două cureluşe care îi 
atârnau din două părţi, arăta ca şi un coif. Brutal o puse pe 


capul bătrânului Toot-Ioot, trecând-o prin gaura din partea 
de sus a glugii negre. 

— Mi-a pus şapca, mi-a pus şapca, mi-a pus şapca, spuse 
Toot, iar acum vocea lui era estompată de glugă, dar şi 
cumva strâmtorată. Curelele capelinei îi ţineau fălcile 
aproape unite şi îl suspectam pe Brutal că le legase şi mai 
strâns decât ar fi fost nevoie, ca să putem continua cu 
repetiţia. Făcu un pas înapoi, se întoarse cu faţa spre 
scaunele goale şi spuse: 

— Arlen Bitterbuck, curentul electric va trece prin corpul 
tău până când vei muri, conform legii acestui stat. Fie ca 
Domnul să aibă milă de sufletul tău. 

Brutal se îndreptă spre dreptunghiul acoperit cu plasă de 
sârmă. 

— Dă-i drumul! 

Bătrânul Toot, încercând probabil să revină la spiritul 
comic de dinainte, începu să se zvârcolească şi să se agite 
în scaun, într-un mod care nu li se întâmpla niciodată 
clienţilor bătrânului Sparky. 

— Acum mă prăjesc! strigă el. Mă prăjesc! Mă 
prăjeeeesc! Aaaaahhhh! Acum sunt fript ca un curcan! 

Am observat că Harry şi Dean nu se uitau deloc la acest 
spectacol. Se întorseseră cu spatele la Sparky şi priveau 
spre magazia goală, spre uşa care ducea spre biroul meu. 

— Ei bine, să fiu al naibii, spuse Harry. Unul dintre 
martori a venit cu o zi mai devreme. 

Şezând exact în uşă cu coada răsucită sub lăbuţe, privind 
cu ochii lui ca două perle minuscule şi negre, era şoarecele. 


5 


EXECUȚIA se desfăşură bine - dacă poate exista execuţie 
„bună” (o asociere care mă îndoiesc că există), atunci 
execuţia lui Arlen Bitterbuck, bătrân din sfatul tribului 


Washita Cherokee, a fost una de acest fel. Nu-şi împletise 
bine cozile - mâinile îi tremurau prea tare ca să şi le poate 
împleti cum trebuie - şi, de aceea, fiicei lui celei mai mari, o 
femeie de treizeci şi ceva de ani, i se permise să i le 
împletească. Voia să-i împletească la capete şi pene de 
vultur, pasărea lui, dar nu am putut să-i dau voie să facă 
asta. Era posibil să ia foc şi să ardă. Bineînţeles că ei nu i- 
am spus asta, i-am spus că era împotriva regulamentului. 
Nu protestă deloc, îşi lăsă numai capul în jos pentru a-şi 
arăta dezaprobarea şi dezamăgirea. Se purta cu multă 
demnitate femeia aceasta şi, în acest fel, practic garanta că 
şi tatăl ei avea să facă la fel. 

Şefu' plecă din celulă fără să protesteze sau să vrea să 
rămână când sosi timpul. Câteodată trebuia să le 
desprindem degetele de gratii - am rupt unul sau două 
degete la vremea mea şi nu am să uit niciodată sunetul 
acela surd - dar Sefu' nu era unul dintre aceia, din fericire. 
Merse drept pe Culoarul Morţii spre biroul meu, acolo căzu 
în genunchi şi se rugă împreună cu fratele Schuster, care 
venise de la Biserica Baptistă Heavenly Light cu 
automobilul lui ieftin. Schuster îi citi Șefului câţiva psalmi, 
iar Şefu' începu să plângă atunci când Schuster ajunse la 
acela despre statul pe malul apei liniştite. Dar nu era prea 
grav, totuşi, nimic vecin cu isteria, nimic ceva de genul 
acesta. Mi-a trecut prin minte ideea că se gândea la apa 
liniştită, atât de pură şi de rece încât simţeai ca şi cum te-ai 
fi tăiat la limbă de fiecare dată când beai din ea. 

De fapt, îmi place să-i văd că plâng puţin. Atunci când nu 
fac asta, devin puţin îngrijorat. 

Mulţi dintre bărbaţi nu au putut să se ridice din genunchi 
fără ajutor, dar Şefu' se descurcă bine la capitolul acesta. 
La început se clătină puţin, ca şi cum ar fi ameţit, iar Dean îl 
ţinu puţin ca să-i redea echilibrul, dar Bitterbuck îşi găsise 
deja echilibrul, aşa că am pornit mai departe. 

Aproape toate scaunele erau ocupate, iar oamenii de pe 
ele murmurau încet între ei, ca şi oamenii care aşteaptă să 


înceapă o nuntă sau o înmormântare. Aceasta a fost singura 
dată când Bitterbuck s-a clătinat. Nu ştiu dacă a existat o 
persoană anume a cărei prezenţă l-a deranjat, sau toate 
laolaltă, dar am auzit un geamăt surd, şi brusc, braţul pe 
care-l ţineam avea o greutate pe care nu o avusese înainte. 
Cu colţul ochiului l-am văzut pe Harry Terwilliger mişcându- 
se în aşa fel încât să poată tăia calea spre ieşire, în caz că 
Bitterbuck ar fi decis brusc că vrea să-şi vândă scump 
pielea. 

Mi-am întețit strânsoarea asupra braţului lui şi am lovit 
uşor cu degetul partea interioară a braţului lui. 

— Uşurel, Şefule, am spus cu jumătate de gură, fără să- 
mi mişc buzele. Singurul lucru pe care majoritatea dintre 
oamenii aceştia şi-l vor aminti despre tine este cum te-ai 
stins, aşa că dă-le ceva bun la ce să se gândească - arată-le 
cum moare un Washita. 

Se uită cu coada ochiului la mine şi dădu uşor din cap 
aprobator. Apoi luă una dintre cozile pe care i le împletise 
fata şi o sărută. M-am uitat la Brutal stând în spatele 
scaunului, arătând chipeş în cea mai bună uniformă 
albastră pe care o avea, cu nasturii tunicii lustruiţi şi 
strălucitori, cu pălăria aşezată perfect pe capul său mare. I- 
am făcut semn cu capul şi el îmi întoarse imediat semnalul, 
făcând apoi un pas înainte ca să-l ajute pe Bitterbuck să 
urce pe platformă, în caz că acesta ar fi avut nevoie de 
ajutor. Dar Bitterbuck nu avu nevoie. 

La mai puţin de un minut după ce Bitterbuck se aşezase 
pe scaun, Brutal spuse cu voce blândă peste umăr: 

— Dă-i drumul! 

Luminile deveniră puţin mai slabe, dar numai pentru 
scurt timp; nici nu ai fi observat dacă nu ai fi căutat înadins 
să observi. Asta însemna că Van Hay răsucise comutatorul 
pe care vreun deştept îl etichetase cu USCĂTORUL DE PĂR 
AL LUI MABEL. Se auzi un zumzăit de tonalitate joasă din 
capelină, iar Bitterbuck se smuci înainte în strânsoarea 
curelelor care îi erau legate peste piept. Stând lângă 


perete, medicul închisorii privea cu o faţă inexpresivă, cu 
buzele strânse din ce în ce mai mult, până când gura îi 
arăta ca o singură linie albă. Nu se văzu nicio zvârcolire sau 
agitare, aşa cum făcuse bătrânul 'Toot la repetiţie, numai 
acea zvâcnire înainte, ca şi când un om zvâcneşte de la 
mijloc în timpul unui orgasm puternic. Cămaşa albastră a 
Şefului se trase pe la nasturi, creând mici zâmbete chinuite 
de carne prin deschizături. 

Şi se simţea acel miros. Nu era un miros neplăcut în sine, 
ci era neplăcut prin asociere. Nu am fost în stare niciodată 
să cobor în pivniţa casei nepoatei mele atunci când mă duc 
acolo, deşi acolo şi-a făcut teren de joacă băieţelul lor, teren 
pe care ar vrea să i-l arate şi lui străbunicu'. Nu mă 
deranjează trenuleţele, după cum cred că v-aţi dat seama - 
transformatorul este acela cu care nu mă pot împăca. 
Modul în care zumzăie. Şi felul în care miroase atunci când 
s-a încălzit. Chiar şi după toţi aceşti ani, acel miros îmi 
aminteşte de Cold Mountain. 

Van Hay îl lăsă conectat treizeci de secunde, apoi opri 
curentul. Medicul făcu un pas înainte şi ascultă cu 
stetoscopul. Acum, martorii nu scoteau niciun sunet. 
Doctorul se ridică şi se uită spre dreptunghiul de plasă de 
sârmă. 

— Dezorganizate, spuse el, şi făcu un gest răsucindu-şi 
un deget. 

Auzise câteva bătăi neregulate ale inimii din pieptul lui 
Bitterbuck, probabil la fel de lipsite de însemnătate ca şi 
ultimele zvârcoliri ale unui pui decapitat, dar era mai bine 
să nu ne asumăm niciun risc. Nu voiai ca să se ridice brusc 
în fund pe targă atunci când erai cu el la jumătatea 
tunelului spre ieşire, urlând că simţea ca şi cum ar fi luat 
foc. 

Van Hay dădu din nou drumul la curent, iar Şefu' zvâcni 
din nou înainte, mişcându-se puţin dintr-o parte în alta, din 
cauza curentului electric. De această dată, când medicul îi 
ascultă bătăile inimii, dădu din cap aprobator. Se sfârşise. 


Reuşiserăm încă o dată să distrugem ceea ce nu puteam 
crea. Unii dintre oamenii veniţi ca martori începură din nou 
să murmure; cei mai mulţi însă stăteau cu capetele plecate, 
uitându-se la podea, ca şi cum ar fi fost stupefiaţi. Sau 
ruşinaţi. 

Harry şi Dean veniră cu targa. De fapt, ar fi fost treaba 
lui Percy să ţină de un capăt al ei, dar el nu ştia asta şi 
nimeni nu se obosise să-i spună. $Şefu', care încă purta 
gluga neagră, fu pus pe targă de Brutal şi de mine, şi îl 
scoaserăm prin uşa care ducea spre tunel cât de repede 
puturăm, fără să fugim. Fumul - mult prea mult - se ridica 
din gaura din partea de sus a măştii şi duhnea îngrozitor. 

— Oh, Dumnezeule mare! strigă Percy, cu voce 
şovăitoare. Ce-i cu mirosul ăsta? 

— Numai nu-mi sta în cale şi nu te băga, spuse Brutal, 
împingându-l ca să poată trece de el, ca să ajungă la 
peretele pe care era agăţat un extinctor. Era unul dintre 
cele vechi, chimice, la care trebuia să pompezi. Între timp, 
Dean dăduse jos gluga. Nu era atât de rău pe cât putea să 
fie; coada împletită din partea stângă ardea mocnit, ca un 
morman de frunze umede. 

— Lasă chestia aia, i-am spus lui Brutal. 

Nu voiam să trebuiască să curăţ o tonă de chimicale de 
pe faţa mortului înainte să-l pun în maşină. Am început să 
lovesc cu palma faţa Șefului (Percy s-a holbat la mine, cu 
ochii cât cepele în tot acest timp) până când din coadă nu 
mai ieşi fum. Apoi, am dus cadavrul pe cele douăsprezece 
trepte de lemn care duceau spre tunel. Aici era rece şi 
umed ca într-o catacombă şi se auzea sunetul gol al apei 
care picura. Becurile care atârnau din tavan, cu abajururi 
din tinichea - acestea erau făcute în atelierul închisorii - 
aruncau lumină asupra unui tub de cărămidă care trecea la 
treizeci de picioare (zece metri) pe sub şosea. Partea de sus 
a tunelului era curbată şi umedă. Mă făcea să mă simt ca un 
personaj dintr-o povestire a lui Edgar Allan Poe, de fiecare 
dată când îl foloseam. 


Afară aştepta un cărucior. Am pus pe el corpul lui 
Bitterbuck şi atunci am verificat încă o dată dacă părul îi 
mai ardea. Acea coadă fusese împletită cu mult meşteşug şi 
mi-a părut rău să văd că bucla cu care fusese prinsă de 
acea parte a capului său nu era mai mult decât o 
mogâldeaţă înnegrită. 

Atunci, Percy îl plesni peste faţă pe mort. Sunetul loviturii 
mâinii lui ne făcu pe toţi să tresărim. Percy se uită la noi toţi 
cu un zâmbet şmecher pe buze, cu ochii strălucind. Apoi se 
uită înapoi la Bitterbuck. 

— Adios, Şefule, spuse el. Sper că iadul va fi destul de 
fierbinte pentru tine. 

— Să nu mai faci asta, spuse Brutal, cu vocea sunând 
joasă şi oratorică în tunelul în care apa picura. A plătit cu ce 
era dator. E din nou chit cu statul. Ţine-ţi labele jos de pe el. 

— Dă-l naibii, spuse Percy, dar făcu stânjenit un pas în 
spate când Brutal se apropie de el, cu umbra ridicându-se 
în spatele lui ca şi umbra acelei maimuțe din povestirea 
despre Rue Morgue. Dar, în loc să-l înşface pe Percy, Brutal 
puse mâna pe capătul căruciorului şi începu să-l împingă 
încet pe Arlen Bitterbuck spre capătul îndepărtat al 
tunelului, unde îl aştepta maşina ce avea să-l ducă pe 
ultimul drum, parcată pe marginea şoselei. Roţile de 
cauciuc tare ale căruciorului gemură pe podeaua tunelului; 
umbra căruciorului se întindea pe peretele de cărămidă, 
descrescând din ce în ce mai mult în intensitate; Dean şi 
Harry apucară cearşaful care atârna la picioare şi îl traseră 
peste faţa Șefului, care începuse deja să devină inexpresivă, 
luând culoarea cerii caracteristică feţelor moarte, atât a 
celor inocenți, cât şi a celor vinovaţi. 


CÂND AVEAM OPTSPREZECE ANI, unchiul meu Paul - 
după care mi s-a dat şi mie numele - a murit în urma unui 
atac de cord. Mama şi tatăl meu m-au dus la Chicago cuei 
ca să particip la înmormântare şi să vizităm rudele din 
partea tatălui meu, dintre care pe mulţi nici nu îi 
cunoscusem. Am fost plecaţi timp de aproape o lună. Din 
unele puncte de vedere, aceasta a fost o călătorie plăcută, 
una necesară şi foarte interesantă, dar din multe alte 
puncte de vedere a fost una oribilă. Vedeţi dumneavoastră, 
eram foarte îndrăgostit de femeia care avea să-mi devină 
soţie la două săptămâni după ce am împlinit nouăsprezece 
ani. Într-o seară, când dorul de ea era ca un foc care ardea 
fără control în inima şi în creierul meu (da, e drept, şi în 
vintre), i-am scris o scrisoare care părea că nu se mai 
termină - mi-am pus tot sufletul în ea, fără să citesc nici 
măcar o singură dată ce scrisesem, pentru că mi-era teamă 
că laşitatea avea să mă facă să mă opresc. Nu m-am oprit, 
iar când o voce din capul meu striga că ar fi fost nebunie 
curată să trimit acea scrisoare, că îi dădeam întreaga inimă 
a mea ca să o ţină în palmă, am ignorat-o cu indiferența 
unui copil faţă de consecinţele faptelor sale. M-am întrebat 
întotdeauna dacă Janice a păstrat scrisoarea aceea, dar nu 
am avut niciodată curajul să o întreb. 'Iot ce ştiu este că nu 
am găsit-o printre lucrurile ei atunci când am cotrobăit 
printre ele după ce am înmormântat-o, dar desigur asta nu 
înseamnă nimic. Presupun că n-am întrebat niciodată, 
pentru că mi-a fost teamă că acea epistolă atât de arzătoare 
a însemnat pentru ea mai puţin decât a însemnat pentru 
mine. 

Era lungă de patru pagini. Am crezut că nu aveam să mai 
scriu nimic atât de lung în viaţa mea, şi acum uitaţi-vă la 
asta. Toate acestea şi sfârşitul încă nici nu se întrevede. 
Dacă aş fi ştiut că povestirea avea să se întindă atât de 
mult, poate că n-aş fi început-o niciodată. Ceea ce nu am 
ştiut este cât de multe uşi deschide actul scrierii, ca şi cum 
stiloul tatălui meu nici nu ar fi fost un stilou obişnuit, ci un 


fel de cheie ciudată în formă de schelet. Şoarecele este 
probabil cel mai bun exemplu despre ceea ce vreau să spun 
- Steamboat Willy, Mister Jingles, şoarecele de pe Culoar. 
Până când am început să scriu, nu am înţeles cât de 
important era el (chiar aşa, el). De exemplu, felul în care 
părea să-l caute pe Delacroix înainte ca acesta să sosească - 
nu cred că m-am gândit vreodată la asta, oricum nu în mod 
conştient, până când am început să scriu şi să-mi amintesc. 
Cred că vreau să spun că nu mi-am dat seama cât de 
departe în timp trebuie să merg ca să pot să vă povestesc 
despre John Coffey, sau cât de mult timp avea să trebuiască 
să-l las acolo, în celula lui, un bărbat atât de uriaş încât 
picioarele lui nu numai că se vedeau de la capătul patului 
pe care dormea, ci ajungeau până la pământ. Nu vreau să 
uitaţi de el, aţi înţeles? Vreau să-l vedeţi acolo, uitându-se la 
tavanul celulei lui, plângând în linişte sau acoperindu-şi faţa 
cu palmele. Vreau să-l auziţi, cu oftaturile lui tremurând ca 
nişte suspine, cu geamătul lui ocazional de plâns. Acestea 
nu erau sunetele agoniei şi regretului, pe care le auzim 
uneori în Sectorul E, strigăte ascuţite cu note de regret în 
ele; ca şi ochii lui mereu umezi, acestea erau cumva 
îndepărtate de suferinţa pe care ne obişnuisem să o 
întâlnim. Într-un fel - ştiu cât de ciudat va suna asta, sigur 
că ştiu, dar nu are sens să scrii ceva atâta vreme cât nu poţi 
să exprimi ceea ce ţi se pare ţie adevărat - într-un fel era ca 
şi cum ar fi simţit milă pentru întreaga lume, prea mare 
pentru a fi vreodată uitată sau alinată. Câteodată, mă 
aşezam şi stăteam de vorbă cu el, aşa cum făceam cu toţi 
condamnaţii - să vorbim cu ei era sarcina noastră cea mai 
mare, cea mai importantă, după cum cred că am mai spus 
înainte - şi încercam să-i uşurez puţin suferinţa. Nu cred că 
am reuşit asta vreodată, şi ştiţi, o parte din mine se bucura 
pentru că suferea. Simţeam că merită să sufere. Câteodată, 
mă gândeam chiar să-l sun pe guvernator (sau să-l pun pe 
Percy să o facă - la naiba, era unchiul lui Percy, nu al meu) 
şi să-i cer să fie amânată execuţia. Nu ar trebui să-l prăjim 


încă, aş fi spus. Încă îl face să sufere prea tare, îl chinuie 
prea mult, i se răsuceşte în măruntaie ca un stilet ascuțit. 
Mai lăsaţi-l nouăzeci de zile, onorată instanţă. Lăsaţi-l să-şi 
facă sieşi ceea ce noi nu putem să-i facem. 

Pe acest John Coffey vă cer să-l ţineţi într-o parte a minţii 
dumneavoastră în timp ce eu ajung la povestirea mea - la 
John Coffey stând întins pe patul lui, la acel John Coffey 
căruia îi era teamă de întuneric poate din motive 
întemeiate, pentru că, în întuneric, îl aşteptau poate nu 
două fetiţe cu bucle blonde - ci două harpii răzbunătoare? 
Acel John Coffey ai cărui ochi erau mereu plini de lacrimi, 
ca două răni care nu se pot vindeca niciodată. 


7 


AŞA CĂ ŞEFU' FU prăjit, iar Preşedintele fu mutat în 
Sectorul C, care găzduia mare parte a celor o sută cincizeci 
de condamnaţi pe viaţă de la Cold Mountain. Pe viaţă 
pentru Preşedinte se dovedi a fi doisprezece ani. Fu înecat 
în bazinul de spălat haine al închisorii, în anul 1944. Dar nu 
al închisorii Cold Mountain; aceasta s-a închis în 1933. Cred 
că pentru prizonieri nu a contat prea mult - pereţii sunt tot 
pereţi, cum spuneau condamnaţii, şi presupun că Old 
Sparky era la fel de letal în cămăruţa de beton, cum fusese 
în magazia de la Cold Mountain. 

În ceea ce-l priveşte pe Preşedinte, cineva l-a aruncat cu 
capul înainte într-un bazin cu lichid pentru curăţare 
chimică şi l-a ţinut acolo. Când gărzile au reuşit să-l scoată, 
faţa aproape că-i dispăruse în întregime. Au trebuit să-l 
identifice după amprente. În ansamblu, poate că ar fi 
nimerit-o mai bine cu Sparky... dar atunci nu ar fi avut acei 
doisprezece ani în plus, nu-i aşa? Mă îndoiesc însă că în 
ultimul moment al vieţii lui s-a gândit prea mult la ei, în acel 
moment când plămânii lui încercau să înveţe cum să respire 
substanţe toxice şi agenţi de curăţare. 


Nu l-au prins niciodată pe cel care i-a făcut asta. Pe 
atunci, eu nu mai eram la închisoarea corecțională, dar 
Harry Terwilliger mi-a scris şi mi-a povestit despre asta. „A 
fost mutat mai ales din cauză că era alb” scrisese Harry, 
„dar totuşi şi-a primit porţia la urmă. Eu mă gândesc că 
perioada aceasta a fost pentru el ca o aşteptare a execuţiei, 
care, în cele din urmă, a luat sfârşit.” 

După ce Preşedintele a plecat, a urmat o perioadă mai 
calmă pentru noi cei din Sectorul E. Harry şi Dean au fost 
mutaţi temporar, şi, pentru puţin timp, pe Culoarul Morţii 
am rămas numai eu, Brutal şi Percy. Asta însemna practic că 
eram eu şi cu Brutal, pentru că Percy se ţinea mai mult 
deoparte. Ascultaţi ce vă spun, tânărul acela era un geniu în 
a găsi lucruri pe care să nu le facă. Şi, din când în când (dar 
numai când Percy nu era în clădire), ceilalţi băieţi se 
adunau la noi pentru ceea ce Harry numea „o trăncăneală 
bună”. De multe ori apărea şi şoarecele. Noi îi dădeam să 
mănânce, iar el stătea acolo mâncând, la fel de solemn ca şi 
Solomon, privindu-ne cu ochii lui ca două picături de ţiţei. 

Acestea au fost câteva săptămâni bune, calme şi uşor de 
suportat, în ciuda criticilor mai mult decât ocazionale ale lui 
Percy. Dar toate lucrurile bune au un sfârşit şi, într-o zi 
ploioasă de luni de la sfârşitul lui iulie - v-am spus cât de 
ploioasă şi umedă a fost vara aceea? — m-am trezit şezând 
pe patul dintr-o celulă goală, aşteptându-l pe Eduard 
Delacroix. 

A intrat cu o bufnitură neaşteptată. Uşa care ducea spre 
curtea închisorii se dădu de perete, lăsând să intre un şuvoi 
de lumină, se auzi un zdrăngănit confuz de lanţuri, o voce 
speriată  bâlbâindu-se într-un amestec de engleză şi 
franceză stricată (pe care condamnaţii de la Cold Mountain 
obişnuiau să o numească da bayou) şi Brutal strigând: 

— Hei! Opreşte-te! Pentru Dumnezeu! Opreşte-te, Percy! 

Aproape că aţipisem pe ceea ce avea să fie patul lui 
Delacroix, dar m-am ridicat repede, cu inima bătându-mi 
puternic în piept. În Sectorul E, gălăgie ca aceasta fusese 


rareori auzită înainte de venirea lui Percy; el o adusese cu 
el, ca un miros urât. 

—  Mişcă-te, pederast franţuz împuţit! strigă Percy, 
ignorându-l complet pe Brutal. 

L-am văzut venind, ţinând de braţ şi trăgând după el un 
bărbat nu cu mult mai mare decât o popică, în cealaltă 
mână, Percy îşi ţinea bastonul. Dinţii îi erau strânşi într-o 
grimasă chinuită, faţa îi era stacojie. Dar nu părea să fie 
complet nefericit. Delacroix încerca să ţină pasul cu el, dar 
era legat la picioare cu lanţuri şi, indiferent cât de repede 
şi-ar fi târşit picioarele după el, Percy trăgea mai repede. 
Am sărit afară din celulă tocmai la timp ca să-l prind în timp 
ce cădea şi astfel s-au făcut prezentările între mine şi Del. 

Percy îl ocoli, cu bastonul ridicat, dar eu îl ţinui la 
distanţă cu braţul. Brutal veni pufăind spre noi, părând la 
fel de şocat şi de zăpăcit de toate acestea pe cât mă 
simţeam şi eu. 

— Nu mai lăsa să mă bată, m'sieu, se bâlbâi Delacroix. 
Sil vous plait, s'il vous plait! 

— Las' s-ajung la el, las' s-ajung la el! strigă Percy, 
repezindu-se înainte. 

Începu să-l lovească pe Delacroix peste umeri cu 
bastonul. Delacroix îşi ridică mâinile strigând, iar bastonul 
se lovi de câteva ori de mânecile cămăşii lui albastre de 
prizonier. L-am văzut în aceeaşi seară cu cămaşa dată jos, şi 
băiatul ăla îl învineţise bine de tot. Când am văzut vânătăile 
mi-a părut rău. Era un ucigaş, şi nu-i era drag nimănui, dar 
noi nu aşa ne făceam treaba în Sectorul E. Dar asta înainte 
să vină Percy. 

— Hoa! Hoa! am strigat din toţi rărunchii. Opriţi-vă! Ce s- 
a întâmplat aici? 

Încercam să mă pun între Delacroix şi Percy, dar nu prea 
reuşeam. Bastonul lui Percy continua să lovească, când de o 
parte a mea, când de cealaltă. Mai devreme sau mai târziu 
avea să mă nimerească şi pe mine în loc de ţinta pe care 
intenţiona să o lovească şi atunci avea să se işte o bătaie 


chiar acolo în mijlocul coridorului, indiferent cine îi erau 
rudele. Nu aveam să pot să mă abţin şi era sigur că şi 
Brutal avea să mi se alăture. Ştiţi, într-un fel îmi doresc să o 
fi făcut. Ar fi putut schimba poate unele dintre lucrurile 
care s-au întâmplat mai târziu. 

— Homosexual împuţit! Te învăţ eu să-ţi ţii mâinile 
departe de mine, bătăuş nenorocit! 

Jap! Jap! Jap! Deja o ureche a lui Delacroix sângera şi el 
striga din toate puterile. Am renunţat să încerc să-l 
protejez, l-am înşfăcat de un umăr şi l-am azvârlit în celulă, 
unde acesta căzu direct pe pat. Percy mă ocoli şi reuşi să-i 
dea o ultimă lovitură peste fund - una de capac, cum s-ar 
spune. Apoi, Brutal îl apucă - pe Percy vreau să spun - de 
umeri şi îl trase de-a latul coridorului. 

Am apucat rapid uşa de la celulă şi am trântit-o. Apoi m- 
am întors spre Percy, şocul şi uimirea luptându-se în mine 
cu furia pură. Percy era deja cu noi de mai multe luni, 
destul timp pentru ca toţi să ne decidem că nu-l plăceam 
defel, dar atunci a fost prima dată când am înţeles cât de 
nebun era. 

Stătea şi se uita la mine, nu fără un sentiment de teamă - 
în adâncul sufletului era un laş, nu m-am îndoit niciodată de 
asta - dar totuşi încrezător că rudele lui sus-puse aveau să-l 
protejeze. Şi în asta avea dreptate. Cred că sunt oameni 
care nu înţeleg de ce lucrurile stăteau aşa, chiar după tot 
ceea ce am spus până acum, dar aceştia sunt oamenii care 
cunosc expresia Marea Recesiune numai din cărţile de 
istorie. Pentru cine a trăit-o, aceasta este mult mai mult 
decât o expresie dintr-o carte şi, dacă aveai un loc de 
muncă stabil, frate, ai fi făcut orice ca să-l păstrezi. 

Culoarea începuse să-i treacă lui Percy de pe faţă, dar 
obrajii îi erau încă stacojii, iar părul, care de obicei era dat 
pe spate şi strălucea de briantină, îi era acum răvăşit pe 
frunte. 

— Ce naiba a fost asta? am întrebat. Niciodată - nici 
măcar 0 singură dată - nu a fost bătut un prizonier în 


clădirea aceasta! 

— Bastardul acela pederast a încercat să mă prindă de 
sculă când l-am tras afară din maşină, spuse Percy. Ela 
cerut-o, iar eu aş mai face-o încă o dată. 

M-am uitat la el, prea năucit ca să găsesc cuvinte. Nu mi-l 
puteam imagina nici pe cel mai înfocat homosexual de pe 
faţa pământului acestuia să facă ceea ce Percy tocmai îmi 
spusese. De obicei, pregătirile pentru a fi mutat într-o 
celulă de pe Culoarul Morţii nu prea le crea nici celor mai 
devianţi prizonieri o dispoziţie sexuală. 

M-am uitat din nou la Delacroix, ghemuit pe patul lui cu 
braţele încă ridicate pentru a-şi proteja faţa. Avea cătuşe la 
încheieturile mâinilor şi un lanţ care îi era legat de glezne. 
Apoi m-am întors din nou la Percy. 

— Pleacă de-aici, i-am spus. Vreau să vorbesc cu tine mai 
târziu. 

— O să scrii asta în raport? întrebă el brutal. Pentru că 
dacă o vei face, pot să scriu şi eu un raport, ştii asta. 

Nu voiam să o scriu în raport; voiam numai să-mi dispară 
din faţa ochilor. l-am spus asta. 

— Problema aceasta este încheiată, am spus. 

L-am văzut pe Brutal cum se uita la mine dezaprobator, 
dar l-am ignorat. 

— Hai, pleacă de-aici. Du-te la cei de la Administraţie şi 
spune-le că trebuie să citeşti nişte scrisori şi să-i ajuţi la 
treburi. 

— Sigur. 

Îşi recăpătase sângele rece, sau oricum, aroganţa de 
prostănac care îi servea ca şi înlocuitor. Îşi dădu părul de pe 
frunte cu mâinile - moi şi albe şi mici, ca şi mâinile unei 
adolescente, ai fi zis - şi apoi se apropie de celulă. Delacroix 
îl văzu şi se trase şi mai în spate pe patul lui, bolborosind 
într-un amestec de engleză şi franceză de la coada vacii. 

— N-am terminat încă cu tine, Pierre, spuse el, apoi se 
clătină în timp ce una dintre mâinile uriaşe ale lui Brutal 
căzu peste umărul lui. 


— Ba ai terminat, spuse Brutal. Acum pleacă. Du-te să iei 
o gură de aer. 

— Nu mă sperii tu pe mine, ştii asta, spuse Percy. Deloc 
nu mă sperii. 

Privirea lui se îndreaptă spre mine. 

— Niciunul dintre voi nu mă speriaţi. 

Dar îl speriasem. Se vedea asta în ochii lui limpede ca 
lumina zilei şi asta îl făcea şi mai periculos. Oamenii ca 
Percy nu ştiu nici ei înşişi ce vor face de la o clipă la alta. 

Dar ceea ce făcu chiar atunci fu să se întoarcă pe călcâie 
şi să o ia pe coridor cu paşi mari şi aroganţi. Arătase lumii 
ce se întâmpla când un francez mic, sfrijit şi chel pe 
jumătate încerca să-l apuce de sculă, şi plecă de pe câmpul 
de bătălie victorios. 

Mi-am ţinut discursul standard despre cum aveam să 
lăsăm radioul să meargă câteodată şi despre cum aveam să 
fim domni cu el, dacă avea să fie şi el cu noi. Acea scurtă 
predică nu a fost ceea ce aş numi unul dintre marile mele 
succese. Plânse pe tot parcursul ei, şezând ghemuit într- 
unul din colţurile patului lui, atât de departe de mine pe cât 
putea, fără să fie cu totul înghesuit în colţ. Se chircea şi mai 
mult de fiecare dată când mă mişcam şi nu cred că a auzit 
nici măcar unul din şase cuvinte. Probabil că nici atât. 
Oricum, nu cred că predica aceea a avut prea mult sens 
pentru el. 

Cincisprezece minute mai târziu eram din nou la biroul 
meu, unde un Brutus Howell cu înfăţişare zdruncinată 
şedea şi lingea vârful unui creion pe care îl ţineam ca să 
completăm registrul vizitatorilor. 

— Nu vrei să încetezi cu asta, înainte să te otrăveşti, 
pentru Dumnezeu? am întrebat. 

— Sfinte Dumnezeule mare, spuse el punând jos creionul. 
Nu vreau să mai am niciodată o belea din asta cu vreunul 
dintre prizonierii care vin aici. 

— Taică-meu spunea tot timpul că lucrurile vin câte trei 
odată, am spus. 


— Păi, sper că taică-tău te-a minţit la faza asta, spuse 
Brutal, dar bineînţeles că a avut dreptate. 

Când a venit John Coffey a fost ca o rafală, dar a fost o 
adevărată furtună atunci când ni s-a alăturat „Wild 
(Sălbaticul) Bill” - este ciudat, dar chiar că lucrurile par să 
se întâmple câte trei. Dar cum l-am cunoscut pe Wild Bill, 
cum a ajuns pe Culoar încercând să mai comită o crimă sunt 
lucruri la care voi ajunge în curând; v-am avertizat din 
timp. 

— Ce-i chestia asta cu Delacroix, că a vrut să-l pipăie? 

Brutal strâmbă din nas. 

— Era legat la glezne cu lanţuri şi Percy l-a tras prea 
repede, asta-i tot. Ăsta s-a împiedicat şi a căzut atunci când 
dădea să iasă din maşină. Şi-a azvârlit mâinile înainte cum 
ar face oricine când stă să cadă şi una dintre ele s-a atins de 
partea din faţă a pantalonilor lui Percy. A fost clar un 
accident. 

— Crezi că Percy ştia asta? l-am întrebat. Şi folosea asta 
ca scuză pentru că a avut chef să-l cotonogească puţin pe 
Delacroix? Ca să-i arate cine-i şeful pe aici? 

Brutal dădu încet din cap. 

— Da. Probabil că despre asta a fost vorba. 

— Atunci trebuie să fim cu ochii pe el, am spus, şi mi-am 
trecut mâna prin păr. 

Ca şi cum munca în sine n-ar fi fost suficient de dificilă. 

— Dumnezeule, urăsc chestia asta. Îl urăsc pe ăsta. 

— Şi eu. Şi mai vrei să-ţi spun ceva, Paul? Nu-l înţeleg. 
Are relaţii, înţeleg chestia asta, dar de ce le-ar folosi ca să 
capete o slujbă pe blestematul ăsta de Culoar al Morţii? Sau 
oriunde în penitenciarul de stat? De ce nu o slujbă ca şi 
aprod la senatul statului, sau tipul care organizează 
întâlnirile guvernatorului? Precis că rudele lui i-ar fi putut 
face rost de o slujbă mai bună, dacă le-ar fi cerut asta. Şi 
atunci, de ce tocmai aici? 

Am dat din cap. Nu ştiam nici eu. Pe atunci erau încă 
multe lucruri pe care nu le ştiam. Presupun că eram şi eu 


naiv. 


8 


DUPĂ ASTA, lucrurile au revenit la normal... cel puţin 
pentru o vreme. Între timp, statul se pregătea să-l ducă pe 
John Coffey în faţa tribunalului, iar şerifului din Trapingus 
County, Homer Cribus, nu-i păsa dacă justiţia era grăbită 
niţel de un grup de oameni care l-ar fi linşat pe Coffey. Dar 
pentru noi, nimic din astea nu avea nicio importanţă; în 
Sectorul E, nimeni nu dădea prea mare atenţie noutăţilor. 
Viaţa pe Culoarul Morţii era ca şi cum ai fi trăit într-o 
cameră izolată fonic. Din când în când, auzeai şoapte, care 
erau probabil adevărate explozii în lumea din afară, dar 
asta era totul. Nu aveau să se grăbească cu John Coffey; 
voiau să fie siguri că aveau să-l condamne. 

De două ori, Percy se luă din nou de Delacroix şi, când o 
făcu a doua oară, l-am tras la o parte şi i-am spus să vină în 
biroul meu. Nu era prima confruntare a mea cu Percy pe 
tema comportamentului lui şi nu avea să fie nici ultima, dar 
fusese cauzată de realizarea cu cea mai multă claritate a 
tipului de om care era. Avea inima unui copil neîndurător, 
care merge la grădina zoologică nu ca să studieze 
animalele, ci ca să poată arunca cu pietre în cele închise în 
cuşti. 

— Dă-i pace, mă înţelegi? am spus. Dacă nu-ţi dau acest 
ordin expres, lasă-l naibii în pace. 

Percy îşi dădu părul de pe frunte, apoi îl mângâie cu 
mâna lui micuță. Băiatul ăsta adora să-şi atingă părul. 

— Nu-i făceam nimic, spuse el. L-am întrebat numai cum 
se simţea să ştie că a ars câţiva copii, atâta tot. 

Percy se uită la mine cu ochii larg deschişi, cu o expresie 
de inocenţă. 

— Încetează cu asta, altfel voi scrie un raport, am spus. 


EI râse. 

— Fă câte rapoarte vrei, spuse el. Atunci voi face şi eu un 
raport. Aşa cum ţi-am spus când l-am adus. O să vedem cine 
iese mai câştigat. 

M-am aplecat înainte, cu mâinile încrucişate peste birou, 
şi am vorbit pe un ton care speram să sune ca tonul unui 
prieten care îţi face confidenţe. 

— Lui Brutus Howell nu prea îi place de tine, am spus. Şi 
când lui Brutal nu-i place cineva, se ştie despre el că-şi face 
şi el propriul raport. Nu prea are răbdare pentru stilou şi 
nu se poate opri când se apucă să lingă creionul ăla, aşa că 
el face rapoarte cu pumnii. Dacă înţelegi ce vreau să-ţi 
spun. 

Zâmbetul complezent al lui Percy îi pieri de pe faţă. 

— Ce vrei să spui? 

— Nu vreau să spun nimic. locmai am spus-o. Şi dacă le 
spui... prietenilor tăi... de această discuţie, voi spune că ai 
inventat totul. 

M-am uitat la el cu o expresie de sinceritate. 

— Şi oricum, eu încerc să fiu prietenul tău, Percy. Se 
spune că înţelepţilor le este suficient să le spui o singură 
vorbă. Şi, în primul rând, de ce-ai vrea să-ţi faci de lucru cu 
Delacroix? Nu merită. 

Şi, pentru un timp, asta funcţionă. Fu pace. De câteva ori 
chiar am putut să-l trimit pe Percy cu Dean sau Harry când 
îi venea rândul lui Delacroix să facă duş. Lăsam radioul 
deschis în timpul nopţii, Delacroix începu să se relaxeze 
puţin datorită rutinei din Sectorul E şi fu linişte. 

Apoi, într-o seară, l-am auzit râzând. 

Harry Terwilliger era la birou şi curând începu şi el să 
râdă. M-am ridicat şi am mers până la celula lui Delacroix 
ca să văd de ce râdeau. 

— Ia uite, dom” căpitan! spuse el când mă văzu. Făcut 
îmblânzit şoarecu'! 

Era Steamboat Willy. Era în celula lui Delacroix. Mai 
mult: şedea pe umărul lui Delacroix şi se uita calm printre 


gratii la noi, cu ochii lui ca două picături de ţiţei. Avea coada 
răsucită în jurul lăbuţelor şi era complet calm. Iar, în ceea 
ce-l priveşte pe Delacroix - frate, n-ai fi crezut că era 
acelaşi om care nici cu o săptămână înainte şezuse pe patul 
lui, chircindu-se şi tremurând. Avea aceeaşi expresie ca şi 
fiica mea în dimineaţa Crăciunului, când cobora scările şi 
vedea cadourile. 

— Uite! spuse Delacroix. 

Şoarecele şedea pe umărul lui drept. Delacroix îşi întinse 
braţul stâng. Şoarecele se cocoţă în vârful capului lui 
Delacroix, folosindu-se de părul bărbatului (care era 
suficient de bogat, cel puţin în spate) ca să se caţere. Apoi 
cobori de cealaltă parte, iar Delacroix râse când coada 
şoarecelui îl gâdilă pe gât. Şoarecele o luă la fugă pe braţul 
lui până la încheietura mâinii, apoi se întoarse, alergă 
înapoi pe umărul stâng al lui Delacroix şi îşi răsuci din nou 
coada în jurul lăbuţelor. 

— Să fiu al naibii, spuse Harry. 

— Eu am învăţat pe el să facă asta, spuse mândru 
Delacroix. 

Da' pe naiba, am gândit eu, dar mi-am ţinut gura închisă. 

— Îl cheamă Mister Jingles. 

— Nuu, spuse Harry cu bunăvoință. Îl cheamă Steamboat 
Willy, ca şi în emisiunea aia. Şefu' Howell i-a dat numele 
ăsta. 

— Îl cheamă Mister Jingles, spuse Delacroix. 

În legătură cu orice alt subiect ţi-ar fi spus că negrul este 
alb, dacă aşa i-ai fi spus, dar la subiectul numelui 
şoarecelui, era de neclintit. 

— El şoptit asta la ureche mea. Dom' căpitan, pot să 
primeşte o cutie pentru el? Pot să primeşte o cutie pentru 
şoarecu' meu, ca să poată dormi cu mine, aici? 

Vocea începu să i se transforme în nişte scâncete cu care 
mă obişnuisem deja. 

— Eu pun pe el sub patul meu şi nu o să facă nicio 
problemă, niciuna măcar. 


— Vorbeşti cu mult mai bine atunci când vrei să obţii 
ceva, i-am spus eu, ca să câştig timp. 

— 0-0, murmură Harry, dându-mi coate. O să avem 
probleme. 

Dar Percy nu părea să vrea să ne facă probleme, cel puţin 
nu în seara aceea. Nu îşi pipăia părul, nici nu se juca cu 
bastonul acela al lui, şi nasturele cel mai de sus al cămăşii 
uniformei era deschis. Era prima dată când îl vedeam atât 
de degajat şi era extraordinar cât de mult îl putea schimba 
un lucru atât de minor ca şi acesta. Dar ceea ce m-a frapat 
mai ales a fost expresia feţei lui. Pe faţa lui era întipărit 
calmul. Nu serenitatea - nu cred că în corpul lui Percy 
Wetmore exista o fărâmă cât de mică de serenitate - dar 
avea privirea unui om care a descoperit că poate să aştepte 
pentru lucrurile pe care le doreşte. Era o schimbare destul 
de semnificativă pentru un tânăr pe care trebuise să-l 
ameninţ cu pumnul lui Brutus Howell cu numai câteva zile 
înainte. 

Delacroix însă nu observă schimbarea; se chirci lângă 
peretele celulei lui, lipindu-şi genunchii de piept. Ochii 
păreau să i se mărească până ajunseră parcă să ocupe 
jumătate din faţa lui. Şoarecele i se urcă pe creştetul chel şi 
rămase acolo. Nu ştiu dacă îşi amintea că şi el avea motive 
să nu aibă încredere în Percy, dar cu siguranţă că aşa arăta. 
Dar probabil că simţea frica francezului şi reacţiona la 
aceasta. 

— Ia uite, spuse Percy. Se pare că ţi-ai găsit un prieten, 
Eddie. 

Delacroix încercă să răspundă - probabil vreo 
ameninţare cu privire la ce avea să i se întâmple lui Percy, 
dacă Percy avea să-i facă rău prietenului lui - dar din gura 
lui nu se auzi niciun sunet. Buza de jos îi tremură puţin, dar 
asta fu totul. Pe vârful capului lui, Mister Jingles nu tremura 
defel. Stătea perfect nemişcat, cu picioarele din spate 
încâlcite în părul lui Delacroix şi cu cele din faţă proptite pe 


chelia lui, şi se uita la Percy, părând să-l măsoare din priviri. 
Aşa cum măsori din priviri un vechi duşman. 

Percy se uită la mine. 

— Ăsta nu e tot ăla pe care l-am fugărit eu? Ăla care 
trăieşte în camera de izolare? 

Am dat din cap aprobator. Ştiam că Percy nu văzuse 
şoarecele care se numea acum Mister Jingles de când îl 
fugărise şi nici acum nu dădea semne că ar fi vrut să-l 
fugărească. 

— Da, acesta este, am spus. Numai că Delacroix zice că 
numele lui e Mister Jingles, nu Steamboat Willy. Spune că 
şoarecele i-a şoptit asta la ureche. 

— Aşa deci, spuse Percy. Întotdeauna se întâmplă 
miracole, nu-i aşa? 

Aproape că mă aşteptam să-şi scoată bastonul şi să 
înceapă să-l lovească de barele celulei, numai ca să-i arate 
lui Delacroix cine e şeful, dar Percy stătea numai acolo, cu 
mâinile pe şolduri, privind înăuntru. 

Şi, dintr-un motiv pe care nici nu vi-l pot explica în 
cuvinte, am spus: 

— Delacroix ăsta tocmai ne cerea o cutie, Percy. Presupun 
că are impresia că şoarecele o să doarmă în ea. Şi că-l 
poate ţine ca pe un animal de casă. 

Am dat vocii mele o notă de scepticism şi am simţit mai 
mult decât am văzut cum Harry se uita la mine surprins. 

— Ce zici de asta, Percy? 

— Cred că probabil se va caca pe nasul lui într-o noapte 
în timp ce doarme şi apoi o să oia la picior, spuse Percy cu 
voce inexpresivă, dar cred că asta e problema francezului. 
Am văzut o cutie drăguță de trabucuri pe căruciorul lui 
Toot-Toot seara trecută. Dar nu ştiu dacă i-ar da-o. Probabil 
că va vrea vreo cinci cenți pentru ea, poate chiar zece. 

În acel moment, am riscat o privire furişă către Harry şi 
am văzut cum stătea cu gura căscată. Aceasta nu era o 
schimbare ca de la cer la pământ, dar cu siguranţă că era 
foarte aproape de aşa ceva. 


Percy se aplecă mai aproape de Delacroix, băgându-şi 
faţa printre două gratii. Delacroix se trase înapoi şi mai 
mult. Vă jur că dacă ar fi fost în stare, s-ar fi topit în 
peretele acela. 

— Ai cinci cenți, sau poate chiar zece cenți să dai pentru 
o cutie de trabucuri, neisprăvitule? întrebă el. 

— Am patru cenți, spuse Delacroix. Eu dau pe ei pentru 
cutie de trabucuri, dacă cutie este bună. 

— Uite cum facem, spuse Percy. Dacă libidinosul acela 
bătrân şi fără dinţi îţi vinde cutia aceea de Corona pentru 
patru cenți, eu îţi şutesc de la dispensar nişte vată ca să o 
pui în cutie. O să avem aici un Hilton pentru şoareci pe când 
o să fim gata. 

Îşi întoarse apoi privirea spre mine. 

— Trebuie să scriu un raport cu privire la execuţia lui 
Bitterbuck, spuse el. Ai vreun stilou la tine în birou, Paul? 

— Da, sigur, am spus. Sunt şi formulare. Sertarul de sus 
din partea stângă. 

— Superb, spuse el, şi se îndepărtă păşind mândru. 

Eu şi Harry ne uitarăm unul la altul. 

— Crezi că e bolnav? mă întrebă Harry. Poate că a mers 
la medic şi a aflat că mai are numai trei luni de trăit? 

I-am spus că nu aveam nici cea mai vagă idee despre ce 
se întâmplase. Atunci şi încă puţin timp după aceea, acesta 
a fost adevărul, dar pe urmă am aflat. Şi câţiva ani mai 
târziu, am purtat o conversaţie la o cină cu Hal Moores. Pe 
atunci puteam să vorbim liber, pentru că el era deja 
pensionar, iar eu lucram la închisoarea Corecţională pentru 
Minori. Era una dintre acele mese unde bei prea mult şi 
mănânci prea puţin, şi oamenii îşi dau drumul la limbă. Hal 
mi-a spus că Percy se dusese la el ca să se plângă de mine şi 
de viaţa pe Culoarul Morţii, în general. Aceasta se întâmpla 
chiar după ce Delacroix fusese adus în Sectorul E, iar eu şi 
Brutal îl opriserăm pe Percy să-l bată până la sânge. Ceea 
ce îl deranjase cel mai mult pe Percy fusese faptul că îi 
spusesem să-mi piară din faţa ochilor. El era de părere că 


un om care este rudă cu guvernatorul nu trebuia să suporte 
observaţii ca şi acelea. 

Ei bine, îmi spusese Moores, îl expediase pe Percy cât de 
mult putuse şi, atunci când a devenit evident pentru el că 
Percy avea să încerce să tragă nişte sfori ca să primesc un 
avertisment şi să fiu mutat în altă parte a închisorii, el, 
Moores, îl trăsese pe Percy în biroul lui şi îi spusese că dacă 
avea să termine cu agitarea spiritelor, Moores avea să se 
asigure ca Percy să fie lăsat să stea lângă scaunul electric la 
execuţia lui Delacroix. Avea să stea chiar lângă scaunul 
electric. Eu aveam să fiu cel ce răspundea de tot, ca de 
obicei, dar martorii nu aveau să ştie asta; pentru ei avea să 
fie ca şi cum domnul Percy Wetmore ar fi fost maestrul de 
ceremonii. Moores nu-i promisese nimic mai mult decât ce 
discutasem împreună şi eu fusesem de acord, dar Percy nu 
ştia asta. Fu de acord să-şi abandoneze acuzaţiile şi 
încercările de a face să fiu mutat, şi atmosfera din Sectorul 
E deveni mai uşor de suportat. Fusese de acord chiar şi ca 
Delacroix să-l ţină pe vechiul lui duşman ca animal de 
companie. E incredibil cum se pot schimba unii oameni, 
dacă li se dă stimulentul potrivit; în cazul lui Percy, tot ce 
administratorul  Moores a trebuit să ofere a fost 
posibilitatea de a lua viaţa unui francez sfrijit şi chel. 


9 


TOOT-TOOT CONSIDERĂ că patru cenți erau prea puţin 
pentru cutia de trabucuri Corona de primă calitate şi 
probabil că avea dreptate - cutiile de trabucuri erau la 
mare preţ în închisori. Se puteau pune în ele mii de obiecte 
de mărimi foarte mici, miroseau plăcut şi era ceva la cutiile 
acestea care le amintea clienţilor noştri cum e să fii din nou 
liber. Poate pentru că li se permitea să fumeze ţigări, dar nu 
şi trabucuri. 


Dean Stanton, care revenise pe atunci la serviciu în 
Sectorul E, adăugă şi el un cent, şi eu am participat, de 
asemenea, cu unul. Când Ioot continuă să nu se lase 
înduplecat, Brutal încercă să-l convingă, mai întâi, că ar fi 
trebuit să-i fie ruşine fiindcă se purta ca un zgârcit şi apoi 
promiţându-i că el, Brutus Howell, avea să-i dea înapoi lui 
Toot cutia de trabucuri chiar în ziua de după execuţia lui 
Delacroix. 

— S-ar putea ca şase cenți să fie sau să nu fie de ajuns 
atunci când e vorba de a vinde cutia aceea de trabucuri, am 
putea să discutăm despre asta cu orele, ca la frizer, spuse 
Brutal, dar trebuie să recunoşti că este un preţ excelent ca 
să o închiriezi. Va merge pe Culoar pentru o lună, şase 
săptămâni cel mult. Păi, cutia asta o să fie înapoi pe raftul 
căruciorului tău înainte să-ţi dai seama că ai dat-o. 

— S-ar putea ca un judecător mai blând să-l lase să stea 
aici şi să cânte „Moş Crăciun cu plete dalbe,” spuse 'Toot, 
dar ştia că nu e aşa, şi Brutal era conştient de asta. 
Bătrânul 'Toot-Ioot îşi împinsese căruciorul acela nenorocit 
plin cu citate din Biblie prin Cold Mountain de zeci de ani, 
practic, şi avea zeci de surse de informaţie... mai bune chiar 
decât ale noastre, am crezut atunci. Ştia că Delacroix 
avusese un judecător suficient de blând. Tot ce mai putea 
spera era graţierea de la guvernator, dar, de obicei, acesta 
nu acorda graţieri pentru oameni care prăjiseră jumătate 
de duzină din electoratul lui. 

— Chiar dacă nu primeşte o amânare, şoarecele ăla va 
sta în cutie până în octombrie, poate chiar până la Ziua 
Recunoştinţei, argumentă Toot, dar Brutal îşi dădu seama 
că începea să se dea bătut. 

— Şi cine o să cumpere o cutie de trabucuri pe care un 
şoarece a folosit-o ca şi WC? 

— Sfinte Dumnezeule, spuse Brutal. Asta e cea mai mare 
prostie pe care am auzit-o vreodată de la tine, Ioot. Asta 
chiar că le întrece pe toate. În primul rând, Delacroix o să 
ţină cutia aceea atât de curată încât o să poţi chiar să 


mănânci din ea - la cât de mult îl iubeşte pe şoarecele ăla, 
ar linge-o de la un colţ la altul ca să o curețe, dacă ar fi 
nevoie. 

— Las-o mai moale cu asta, spuse Toot, strâmbând din 
nas. 

— În al doilea rând, spuse Brutal, oricum, rahatul de 
şoarece nu e mare brânză. Sunt numai nişte picăţele mici şi 
tari, ca şi caca de pasăre. Scuturi cutia şi pică afară. Nu-i 
mare lucru. 

Bătrânul 'Ioot era mai inspirat decât să-şi continue 
protestele; se perindase prin puşcărie suficient de mult ca 
să înţeleagă când putea să-şi permită să stea împotriva 
brizei şi când să se aplece sub puterea uraganului. Acesta 
nu era chiar un uragan, dar nouă celor cu uniforme 
albastre ne plăcea şoarecele şi ne plăcea ideea ca Delacroix 
să-l păstreze, şi asta însemna că era cel puţin o furtună, 
dacă nu un uragan. Aşa că Delacroix îşi căpătă cutia, iar 
Percy se ţinu de cuvânt - două zile mai târziu, interiorul 
cutiei era tapetat cu tampoane mici de vată aduse de la 
dispensar. Percy i le dădu el însuşi şi am văzut teamă în 
ochii lui Delacroix în timp ce îşi întindea mâna printre gratii 
să le ia. Îi era teamă că Percy avea să-l apuce de mână şi 
avea să-i rupă degetele. Şi mie mi-a fost puţin teamă că 
avea să se întâmple ceva, dar nu a fost aşa. Atunci am ajuns 
cel mai aproape de a-l simpatiza pe Percy, dar şi atunci, era 
greu să interpretezi greşit privirea amuzată pe care o avea. 
Delacroix avea un animal de companie; la fel şi Percy. 
Delacroix avea să-l ţină pe al lui cât de mult timp putea, 
avea să-l iubească şi să aibă grijă de el; Percy avea să 
aştepte răbdător (mă rog, cât de răbdător putea să fie un 
om ca şi el) şi apoi avea să-l ardă de viu pe al lui. 

— Hotel Hilton pentru şoareci, deschis publicului, spuse 
Harry. Singura întrebare este: oare o va folosi neisprăvitul 
ăsta mic? 

La această întrebare se găsi răspuns imediat ce Delacroix 
îl prinse pe Mister Jingles cu o mână şi îl puse în cutie. 


Şoarecele se aşeză comod între pernele de vată albă, ca şi 
cum ar fi stat în cel mai comod fotoliu, şi aceasta deveni 
casa lui din acel moment şi până când... ei bine, dar voi 
ajunge la capătul poveştii lui Mister Jingles la timpul 
potrivit. 

Temerile bătrânului 'Toot-Ioot că s-ar putea să se umple 
cutia cu caca de şoareci se dovediră complet nefondate. N- 
am văzut niciodată vreun excrement acolo şi Delacroix 
spunea că nici el nu a găsit... nici acolo, şi nicăieri altundeva 
în celula lui. Mult mai târziu, cam în perioada după ce 
Brutal mi-a arătat gaura din grindă şi am găsit acolo 
aşchiile de lemn, am mutat un scaun din colţul dinspre est 
al camerei de izolare şi am găsit un morman mic de 
excremente de şoarece chiar acolo. Se părea că se 
întorsese de fiecare dată în acelaşi loc ca să-şi facă 
treburile, şi cât de departe de noi posibil. Şi mai e ceva: nu 
l-am văzut niciodată să urineze, deşi, de obicei, şoarecii 
abia dacă pot să-şi oprească robinetul pentru un minut sau 
două, mai ales dacă mănâncă. Ascultaţi ce vă spun, 
şoarecele ăla era o minune a lui Dumnezeu. 

Cam la o săptămână după ce Mister Jingles se stabilise în 
cutia de trabucuri, Delacroix m-a chemat pe mine şi pe 
Brutal la celula lui să vedem ceva. Făcea asta atât de des, 
încât devenea enervant - mai ales dacă Mister Jingles nu 
făcea altceva decât să se rostogolească pe spate cu lăbuţele 
în aer, ăsta fiind cel mai drăguţ lucru de pe faţa pământului 
pentru francezul acela cu o doagă lipsă - dar de data asta 
ceea ce voia să ne arate era într-adevăr ceva amuzant. 

Lumea cam uitase de Delacroix după ce fu condamnat, 
dar el mai avea totuşi o rudă - o mătuşă care era 
domnişoară bătrână, cred - care îi scria o dată pe 
săptămână. Îi trimisese, de asemenea, o pungă enormă de 
bomboane mentolate, din acelea care se găsesc acum sub 
numele de Canada Mints. Arătau ca nişte medicamente 
uriaşe de culoare roz. Bineînţeles că nu i-am permis lui 
Delacroix să primească toată punga o dată - era o pungă de 


două kilograme şi jumătate şi probabil că s-ar fi îndopat cu 
ele până când ar fi trebuit dus la infirmerie cu crampe la 
stomac. Ca şi aproape orice criminal pe care l-am avut pe 
Culoar, nici el nu avea niciun simţ al măsurii. Îi dădeam şase 
bomboane o dată, şi acelea numai atunci când îşi amintea 
să ne ceară. Mister Jingles şedea pe pat lângă Delacroix 
când ajunserăm acolo, ţinând între lăbuţe una dintre 
bomboanele acelea roz şi ronţăind-o fericit. Delacroix era 
pur şi simplu extaziat - era ca şi un pianist care 
interpretează muzică clasică privindu-şi fiul de cinci ani 
cum execută la pian primele armonii. Dar să nu mă înţelegi 
greşit; imaginea aceea chiar era amuzantă. Bomboana era 
ca mărime jumătate din Mister Jingles şi abdomenul lui alb 
era deja umflat de cât mâncase. 

— Ia-i bomboana aceea, Eddie, spuse Brutal, pe jumătate 
râzând, pe jumătate îngrozit. Dumnezeule mare, ăsta 
mănâncă până când crapă. Miroase până aici bomboana 
aceea mentolată. Câte i-ai dat până acum? 

— Asta a doua la el, spuse Delacroix, uitându-se puţin 
îngrijorat la burta lui Mister Jingles. Tu crezi că... ştii tu... O 
să crape burta la el? 

— Se poate, spuse Brutal. 

Pentru Delacroix asta fu suficient. Întinse mâna după 
bomboana ronţăită pe jumătate. Mă aşteptam ca şoarecele 
să-l muşte, dar Mister Jingles îl lăsă să ia bomboana - sau 
ceea ce aducea cu o bomboană - fără nicio împotrivire. M- 
am uitat la Brutal, şi el dădu din cap în semn că nu, nici el 
nu înţelegea asta. Apoi, Mister Jingles se retrase în cutia lui 
şi se puse pe o parte, într-o poză de om sfârşit de oboseală, 
care ne făcu pe toţi trei să râdem. După asta, ne-am 
obişnuit să-l vedem pe şoarece şezând lângă Delacroix, 
ţinând o bomboană mentolată între lăbuţe şi ronţăind-o la 
fel de pedant ca o doamnă bătrână la un ceai, fiind amândoi 
înconjurați de acelaşi miros pe care l-am simţit mai târziu în 
gaura din grindă - mirosul pe jumătate amărui, pe jumătate 
dulce al bomboanelor mentolate. 


Mai e un lucru pe care vreau să vi-l spun despre Mister 
Jingles, înainte de a trece la sosirea lui William Wharton, 
adică momentul când ciclonul a lovit într-adevăr Sectorul E. 
Cam la o săptămână de la incidentul cu bomboanele 
mentolate - când am fost convinşi că Delacroix nu avea să-şi 
hrănească şoarecele până când acestuia avea să-i crape 
burta, cu alte cuvinte - francezul m-a chemat la el. Eram 
singur pentru moment, Brutal se dusese la comisar pentru 
o treabă şi, conform regulamentului, nu aveam voie să mă 
apropii de un prizonier în aceste condiţii. Dar, de vreme ce 
probabil că aş fi fost în stare să-l trimit pe Delacroix la 
douăzeci de iarzi cu o lovitură de pumn într-una din zilele 
mele bune, am decis să încalc regula şi să văd ce voia de la 
mine. 

— Ia uite, şefu' Edgecombe, spuse el. Să vezi ce ştie să 
face Mister Jingles! 

Îşi întinse mâna până în spatele cutiei de trabucuri şi 
scoase un mosor mic de lemn. 

— De unde-l ai? l-am întrebat, deşi presupun că ştiam. 
Exista o singură persoană de la care putuse să-l primească. 

— Bătrânul Toot-Ioot, spuse. Ia uite. 

Deja priveam într-acolo şi l-am văzut pe Mister Jingles în 
cutia lui stând în picioare, cu lăbuţele din faţă proptite de 
marginea cutiei, cu privirea fixată pe mosorul pe care 
Delacroix îl ţinea între degetul mare şi arătătorul mâinii 
drepte. Am simţit un mic fior rece pe şira spinării. Nu mai 
văzusem niciodată un simplu şoarece privind cu atâta 
agerime ceva anume - cu atâta inteligență. Nu cred că 
Mister Jingles a fost un şoarece supranatural, iar dacă v-am 
lăsat să credeţi asta, îmi cer scuze, dar nu m-am îndoit 
niciodată că era în felul lui un geniu. 

Delacroix se aplecă şi dădu drumul mosorului fără aţă pe 
podeaua celulei lui. Mosorul merse uşor, ca o pereche de 
roţi prinse de o axă. Şoarecele sări într-o clipă din cutie şi o 
luă la fugă pe podea după mosor, ca un căţel care face 


aport cu un băț. Am exclamat de surpriză, iar Delacroix îmi 
zâmbi. 

Mosorul se lovi de perete şi ricoşă. Mister Jingles îl ocoli 
şi începu să-l împingă spre pat, schimbând locul de la un 
capăt la altul al mosorului ori de câte ori acesta părea că o 
ia spre o direcţie greşită, împinse mosorul până când acesta 
se lovi de piciorul lui Delacroix. Apoi se uită la el pentru un 
moment, ca şi cum ar fi vrut să se asigure că Delacroix nu 
mai avea alte sarcini pentru el (să rezolve câteva probleme 
de aritmetică, poate, sau nişte exerciţii de latină). Aparent 
satisfăcut de treaba ce o făcuse, Mister Jingles se întoarse 
la cutia de trabucuri şi se cuibări din nou în ea. 

— Tu L-ai învăţat să facă asta, am spus eu. 

— Da, domnu' şefu' Edgecombe, spuse Delacroix cu un 
zâmbet uşor prefăcut. El aduce de fiecare dată. Deştept foc, 
nu aşa? 

— Şi mosorul? am întrebat eu. Cum ai ştiut să faci rost de 
mosor pentru el, Eddie? 

— El şoptit la mine în ureche că vrea pe el, spuse 
Delacroix senin. Tot aşa cum şoptit mie numele lui. 

Delacroix le arătă tuturor celorlalţi băieţi trucul pe care îl 
făcea şoarecele lui... tuturor cu excepţia lui Percy. Pentru 
Delacroix, nu avea nicio importanţă că Percy îi sugerase să 
procure cutia de trabucuri şi făcuse rost de vata de bumbac 
cu care să o căptuşească. Delacroix era ca şi unii dintre 
câini: dacă îi loveşti cu piciorul o singură dată, nu mai au 
niciodată încredere în tine, indiferent cât de bun eşti cu ei 
pe urmă. 

Aproape că-l aud pe Delacroix strigând, „Hei, băieți, 
veniţi să vedeți ce ştie să facă Mister Jingles!” Iar pe ei îi 
văd adunându-se într-un grup de uniforme albastre - 
Brutal, Harry, Dean, chiar şi Bill Dodge. Cu toţii au fost 
uimiţi, la fel cum am fost şi eu. 

La trei sau patru zile după ce Mister Jingles începu să 
facă trucul cu mosorul, Harry lerwilliger cotrobăi printre 
vechiturile pentru lucru manual pe care le ţineam în 


camera de izolare, găsi creioanele cerate şi i le duse lui 
Delacroix cu un zâmbet care era aproape jenat. 

— M-am gândit că poate ţi-ar plăcea să colorezi mosorul 
cu mai multe culori, spuse el. Atunci prietenul ăsta mic al 
tău ar fi ca un şoarece de circ, sau aşa ceva. 

— Şoarece de circ! exclamă Delacroix, părând extaziat, 
imens de fericit. 

Presupun că era într-adevăr foarte fericit, poate pentru 
prima dată în viaţa lui mizerabilă. 

— EI asta este, da! Şoarece de circ! Când eu plecat de 
aici, el face pe mine bogat, ca la un circ! Să vezi dacă nu. 

Fără îndoială că Percy Wetmore i-ar fi atras atenţia lui 
Delacroix că atunci când avea să părăsească Cold 
Mountain, avea să plece de aici cu o ambulanţă care nu 
trebuia să dea drumul la sirenă sau la girofar, dar Harry nu 
făcu asta. Îi spuse numai lui Delacroix să facă mosorul cât 
de colorat putea şi cât de repede posibil, pentru că trebuia 
să-i ia creioanele imediat după cină. 

Iar Del îl coloră. Când termină, un capăt al mosorului era 
galben, celălalt capăt era verde, iar axul din mijloc era roşu 
ca focul. Ne obişnuiserăm să-l auzim pe Delacroix 
declamând „Maintenant, m'sieurs et mesdames! Le cirque 
presentement le şoarec amusant şi uimitor!” Nu chiar aşa 
spunea, dar asta vă poate face o idee despre franceza lui de 
baltă. Apoi scotea un sunet din gât - cred că voia să 
reprezinte bătăile de tobă - şi dădea drumul la mosor. 
Mister Jingles alerga după el într-o clipă, împingându-l 
înapoi fie cu nasul, fie cu lăbuţele din faţă. Cred că pentru 
această a doua variantă chiar ai fi plătit să o vezi la un circ. 
Delacroix şi şoarecele lui, precum şi mosorul şoarecelui lui 
erau principalele distracţii pe care le aveam în perioada 
când John Coffey a fost adus şi ne-a fost dat în grijă, şi tot 
aşa au rămas lucrurile pentru un timp. Apoi mi-a revenit 
infecția urinară, care îmi trecuse pentru o vreme, şi apoi a 
sosit William Wharton, şi apoi s-a dezlănţuit iadul. 


10 


DATELE exacte mi-au ieşit din minte în cea mai mare 
parte. Presupun că aş putea să o rog pe nepoata mea, 
Danielle, să caute unele dintre datele acestea în ziarele 
vechi, dar care ar fi rostul? Cele mai importante dintre ele, 
ca de exemplu ziua în care am mers până la celula lui 
Delacroix şi l-am văzut pe şoarece şezându-i pe umăr, sau 
ziua în care a venit William Wharton şi aproape l-a ucis pe 
Dean Stanton, nu sunt oricum în ziare. Poate e mai bine să 
continuu tot aşa cum am povestit până acum; până la urmă, 
cred că asta nu are prea mare importanţă, dacă îţi 
aminteşti ce ai văzut şi poţi să redai evenimentele în ordine. 

Ştiu că lucrurile au fost adunate puţin. Când 
documentele cu data execuţiei lui Delacroix au ajuns în cele 
din urmă la mine de la biroul lui Curtis Anderson, am fost 
foarte uimit să văd că întâlnirea francezului cu Old Sparky 
fusese adusă înainte faţă de data la care ne aşteptasem, un 
lucru care era extrem de neobişnuit, chiar şi în acele zile 
când nu trebuia să mişti munţii ca să organizezi o execuţie. 
Era vorba de două zile cred, execuţia fusese mutată din 
douăzeci şi şapte octombrie în douăzeci şi cinci. Nu ştiu 
exact, dar ştiu că sunt destul de aproape; îmi amintesc că 
m-am gândit atunci că 'Toot avea să-şi capete înapoi cutia de 
trabucuri Corona chiar mai repede decât îşi închipuise. 

Între timp, Wharton ajunse la noi mai târziu decât ne-am 
aşteptat. Pe de o parte, procesul lui dură mai mult decât 
crezuseră sursele de obicei de încredere ale lui Anderson 
(dar când era vorba de William Wharton, nimic nu era de 
încredere, nici măcar metodele noastre infailibile de control 
al prizonierilor, şi aveam să descoperim asta curând). Apoi, 
după ce fu găsit vinovat - cel puţin asta mersese conform 
aşteptărilor - fusese dus la Spitalul General din Indianola 


pentru nişte teste. În timpul procesului avusese o serie de 
crize, care de două ori fuseseră suficient de serioase ca să-l 
culce la podea, unde se zbătu tremurând şi dând cu 
picioarele în podea. Avocatul lui Wharton, numit din oficiu, 
a pretins că suferea de „crize de epilepsie” şi că acesta 
comisese crimele sub impulsul nebuniei temporare; 
procurorul afirmă că aceste crize erau prefăcătoriile unui 
laş, disperat să-şi salveze viaţa. După ce observase aceste 
crize de epilepsie de aproape, juraţii deciseră că erau o 
înşelătorie. Judecătorul fu de acord, dar ordonă o serie de 
teste înainte de a-i fi dată sentinţa şi după ce fu citit 
verdictul. Numai Dumnezeu ştie de ce făcuse asta; poate că 
era pur şi simplu curios. 

E un adevărat miracol că Wharton nu a evadat din spital 
(şi ironia că în acelaşi timp şi în acelaşi spital se afla şi soţia 
administratorului Moores, Melinda, nu ne-a scăpat nici 
unuia dintre noi), dar nu a făcut-o. Bănuiesc că a fost 
înconjurat de gărzi. Şi poate că mai nutrea speranţa să fie 
declarat incompetent din motive de epilepsie, dacă există 
aşa ceva. 

Dar nu fu aşa. Medicii nu găsiră nimic în neregulă cu 
creierul său - cel puţin din punct de vedere fiziologic - şi, în 
cele din urmă, Billy „the Kid” Wharton fu trimis la Cold 
Mountain. Se poate ca asta să fi fost prin data de 
şaisprezece sau optsprezece; îmi amintesc că Wharton a 
sosit cam la două săptămâni după John Coffey şi cam cu o 
săptămână sau zece zile înainte ca Delacroix să meargă 
ultima dată pe Culoarul Morţii. 

Ziua în care fu adus noul nostru psihopat fu una plină de 
evenimente pentru mine. Mă trezisem la ora patru în acea 
dimineaţă cu _ vintrele pulsând şi simţindu-mi penisul 
fierbinte şi obturat şi umflat. Chiar înainte să-mi pun jos 
picioarele de pe pat, am ştiu că infecția mea urinară nu se 
vindeca, după cum sperasem. Trecusem printr-o perioadă 
mai bună, atâta tot, şi acum aceasta se sfârşise. 


Am ieşit la toaletă ca să-mi fac treaba - asta a fost cu cel 
puţin trei ani înainte să ne instalăm prima toaletă cu apă - 
dar nu am reuşit să ajung decât până la mormanul de 
lemne de la un capăt al casei, când mi-am dat seama că nu 
mai puteam să mă ţin. Mi-am împins în jos pantalonii de 
pijama exact în clipa când urina începu să curgă şi urinatul 
fu însoţit de cea mai sfâşietoare durere pe care o simţisem 
în toată viaţa mea. Am eliminat o piatră de la rinichi în 1956 
şi ştiu că lumea spune că asta e cel mai rău, dar bucata 
aceea de nisip a fost ca o indigestie cauzată de acid pe 
lângă acest chin. 

Genunchii mi se înmuiară şi m-am lăsat cu toată 
greutatea pe ei, rupându-mi pantalonii de la pijama în timp 
ce îmi desfăceam picioarele ca să nu-mi pierd echilibrul şi 
să cad cu faţa înainte, într-o baltă de urină. Totuşi, m-aş fi 
răsturnat dacă nu aş fi reuşit să apuc cu mâna stângă un 
buştean din grămada de lemne de lângă mine. Dar, din 
partea mea, toate acestea ar fi putut să se întâmple şi în 
Australia. Tot ce mă interesa pe mine era durerea care 
parcă mă pusese pe jar; partea de jos a abdomenului îmi 
ardea şi simţeam de parcă penisul meu - un organ care 
fusese de multe ori uitat, cu excepţia momentelor când mi-a 
oferit cele mai intense momente de plăcere fizică pe care le 
poate cunoaşte un bărbat - avea să se topească; m-am uitat 
în jos şi m-am aşteptat să văd curgând sânge, dar am văzut 
că urina era normală. 

M-am sprijinit de grămada de lemne cu o mână şi mi-am 
pus-o pe cealaltă peste gură, concentrându-mă să-mi ţin 
gura închisă. Nu voiam să o sperii din somn pe soţia mea cu 
un strigăt. Mi s-a părut că am continuat să urinez o 
veşnicie, dar, în cele din urmă, cursul se opri. Durerea îmi 
ajunsese în stomac şi în testicule, muşcând ca nişte dinţi 
ruginiţi. Pentru un timp destul de lung - care putea însă să 
fie şi un minut - nu am fost fizic în stare să mă ridic. În cele 
din urmă, durerea începu să treacă şi am încercat să mă 
ridic. M-am uitat la urina mea, care începea să se absoarbă 


în pământ, şi m-am întrebat dacă un Dumnezeu cu minţile 
întregi ar fi putut să creeze o lume în care atât de puţină 
umezeală să fie rezultatul unor chinuri atât de oribile. 

Aveam să sun la servici, să le spun că îmi luam o zi liberă, 
m-am gândit, şi la urma urmei aveam să merg la doctorul 
Sadler. Nu voiam mirosul sulfamidelor pe care mi le dădea 
doctorul Sadler, dar orice era mai bine decât să 
îngenunchez lângă grămada de lemne, încercând să nu 
urlu, în timp ce penisul îmi spunea că fusese uns cu ţiţei şii 
se dăduse foc. 

Apoi, în timp ce înghiţeam o aspirină în bucătăria casei 
noastre şi ascultam cum Jan sforăia încetişor în camera 
alăturată, mi-am amintit că aceea era ziua în care trebuia 
să fie adus în Sectorul E William Wharton şi că Brutal nu 
era acolo - fusese repartizat pe lista de serviciu la celălalt 
capăt al închisorii, unde trebuia să ajute la mutarea în 
clădirea nouă a restului bibliotecii şi a unor echipamente 
rămase de la infirmerie. Singurul lucru care nu mi-ar fi 
plăcut ar fi fost să-l las pe Wharton numai cu Dean şi Harry. 
Erau bărbaţi de nădejde, dar raportul lui Curtis Anderson 
sugera că William Wharton era la fel de rău. Omului ăstuia 
pur şi Simplu nu-i pasă, scrisese el, subliniind ca să 
accentueze această afirmaţie. 

Pe atunci, durerea se diminuase şi am putut să gândesc. 
Cea mai bună idee, mi se părea mie, era să plec la 
închisoare devreme. Puteam să ajung acolo la ora şase 
dimineaţa, ora la care venea de obicei administratorul 
Moores. Putea încă să-l pună pe Brutus Howell pe lista de 
serviciu din Sectorul E înainte să vină Wharton, şi puteam 
apoi să fac vizita mult amânată la medic. Cold Mountain îmi 
era de fapt în drum. 

De două ori pe parcursul celor douăzeci de mile spre 
penitenciar mă cuprinse din nou nevoia aceea bruscă de a 
urina. De amândouă dăţile am reuşit să trag pe dreapta şi 
să îmi rezolv problema fără să mă fac de râs (la ora aceea, 
traficul pe drumurile de ţară era nonexistent). Niciuna 


dintre cele două urinări nu fu atât de dureroasă ca şi aceea 
care mă îngenunchease pe drumul spre toaletă, dar de 
amândouă dăţile a trebuit să strâng cu toată forţa mânerul 
de la uşa din dreapta a Fordului meu coupe ca să mă susţin 
şi simţeam cum îmi curge sudoarea pe faţa înfierbântată. 
Era clar că eram bolnav cu adevărat. 

Am ajuns totuşi la penitenciar, am intrat pe poarta 
dinspre sud, am parcat pe locul meu obişnuit şi am mers 
direct să-l văd pe administratorul Moores. Se făcuse pe 
atunci ora şase. Biroul domnişoarei Hannah era gol - nu 
avea să ajungă până la o oră mai decentă, ora şapte - dar în 
biroul lui Moores lumina era aprinsă; am observat lumina 
prin geamul de sticlă sablată. Am bătut la uşă de formă şi 
am deschis uşa. Moores îşi ridică privirea, uimit să vadă pe 
cineva la ora aceea neobişnuită, şi aş fi dat orice să nu fi 
fost eu acela care să-l vadă în starea în care era, cu faţa 
răvăşită. Părul lui cărunt, de obicei pieptănat foarte 
ordonat, era tot ciufulit; îşi plimba prin el mâinile, 
trăgându-se de păr atunci când am intrat. Ochii îi erau 
obosiţi, pielea de sub ei era umflată. Tremura mai tare ca 
niciodată; arăta ca un om care tocmai a intrat după o 
plimbare lungă, într-o noapte teribil de rece. 

— Hal, îmi pare rău, o să revin altă dată - am început eu. 

— Nu, spuse el. Te rog, Paul. Intră. Închide uşa şi intră. 
Dacă am avut vreodată nevoie de cineva în viaţă, atunci am 
nevoie acum. Închide uşa şi intră. 

Am făcut ce mi-a cerut, uitând de durerea mea pentru 
prima dată de când mă trezisem în acea dimineaţă. 

— E o tumoare la creier, spuse Moores. Au făcut 
radiografii. De fapt, ei păreau foarte mulţumiţi de aceste 
radiografii. Unul dintre ei spunea că acestea ar putea fi cele 
mai bune radiografii pe care le-au făcut vreodată cuiva, cel 
puţin până acum; ziceau că le vor publica în ceva jurnal 
medical din New England. E de mărimea unei lămăâi, zic ei, 
şi e crescută adânc, în interior, unde nu pot să o opereze. Ei 
spun că o să fie moartă până la Crăciun. Nici nu i-am spus. 


Nu ştiu cum să-i spun. Nu pot să-mi dau seama nici dacă îmi 
dau viaţa. 

Apoi începu să plângă, cu suspine mari care făcură să mă 
cuprindă mila, dar şi un fel de teamă - când un bărbat ca 
Hal Moores, care îşi ţine firea şi se controlează atât de bine, 
îşi pierde în cele din urmă controlul, este ceva de speriat să 
priveşti. Am rămas aşa pentru o clipă, apoi am mers lângă 
el şi mi-am pus o mână pe umărul lui. Îşi întinse mâinile 
spre mine ca un om care se îneacă şi începu să suspine pe 
pieptul meu, fără nicio rezervă. Mai târziu, după ce îşi 
recăpătă controlul, îşi ceru scuze. O făcu fără să se uite 
direct în ochii mei, cum face un om care simte că s-a făcut 
foarte tare de ruşine, poate atât de tare încât nu va putea 
să şi-o ierte niciodată. Un om poate să ajungă chiar să îl 
urască pe cel care l-a văzut într-o astfel de stare. M-am 
gândit că administratorul Moores nu era omul care să facă 
asta, dar nu îmi mai trecu prin minte să fac treaba pentru 
care venisem de fapt şi, când am ieşit din biroul lui Moores, 
am mers spre Sectorul E, în loc să merg spre maşina mea. 
Aspirina începuse deja să-şi facă efectul, iar durerea din 
abdomen se transformase într-o pulsare uşoară. Aveam să 
trec cumva şi de ziua aceasta, m-am gândit, aveam să-l 
primesc pe Wharton, să merg să-l văd din nou pe Hal 
Moores în acea după-amiază şi aveam să-mi iau zi liberă a 
doua zi. Credeam că trecusem deja peste ce era mai rău, 
fără să am cea mai vagă idee că partea cea mai rea a zilei 
nici nu începuse. 


11 


— AM CREZUT că este încă dopat după teste, a spus 
Dean mai târziu în acea după-amiază. 

Vocea îi era joasă, iritată, aproape ca un lătrat, şi pe gât 
avea vânătăi negru-stacojii. Am văzut că îi provoca durere 


să vorbească şi m-am gândit să-i spun să o lase baltă, dar 
uneori e mai dureros să ţii ceva în tine. Am crezut de 
cuviinţă că aceasta era una din acele situaţii şi mi-am ţinut 
gura. 

— Cu toţii am crezut că încă e dopat, nu-i aşa? 

Harry Terwilliger dădu aprobator din cap. Chiar şi Percy, 
care stătea singur şi mai la o parte, dădu din cap. 

Brutal se uită la mine şi, pentru un moment, privirile 
noastre s-au întâlnit. Ne gândeam aproximativ la acelaşi 
lucru, exact aşa se întâmplase. Te plimbai lejer, totul 
mergea bine, apoi făceai o singură greşeală şi zbang - totul 
se năruia pe tine. Se gândiseră că era dopat, fusese o 
presupunere justificată, dar nimeni nu întrebase dacă era 
dopat. M-am gândit că văd şi altceva în ochii lui Brutal: 
Harry şi Dean aveau să înveţe ceva din această greşeală. 
Mai ales Dean, care ar fi putut cu uşurinţă să se întoarcă 
mort în sânul familiei. Percy nu avea să înveţe nimic. Percy 
nu putea să înveţe nimic. Tot ceea ce putea să facă Percy 
era să stea în colţul lui şi să fie îmbufnat, pentru că era din 
nou în rahat până la gât. 

Şapte oameni merseseră la Indianola ca să se ocupe de 
Wild Bill Wharton (Sălbaticul): Harry, Dean, Percy, alţi doi 
gardieni în spatele maşinii (le-am uitat numele, deşi sunt 
convins că le cunoşteam odinioară), plus doi în faţă. Au 
mers cu ceea ce noi numeam poştalionul - o camionetă Ford 
care fusese ranforsată cu bare de oţel şi echipată cu sticlă 
antiglonţ. Arăta ca un hibrid între o maşină de dus lapte şi o 
maşină blindată. 

Teoretic, Harry lerwilliger era cel care răspundea de 
această expediţie. Dădu documentele şerifului (nu era 
Homer Cribus, dar era un bădăran ales prin vot la fel ca el, 
îmi închipui), care la rândul lui i l-a dat pe domnul William 
Wharton, diavolul extraordinaire, cum ar fi spus Delacroix. 
Li se trimisese dinainte o uniformă a penitenciarului Cold 
Mountain, dar ei nu se obosiseră să-l îmbrace cu ea; 
lăsaseră sarcina aceasta în seama băieţilor noştri. Wharton 


era îmbrăcat într-o pijama de spital de bumbac şi papuci 
ieftini de fetru, atunci când l-au văzut prima dată la etajul al 
doilea al clădirii spitalului general, un bărbat sfrijit cu o faţă 
îngustă, plină de coşuri, şi un păr lung şi blond, încâlcit. 
Fundul îngust şi acoperit şi acesta cu coşuri i se vedea prin 
crăpătura din spate a pijamalei. Aceasta a fost partea lui 
Wharton pe care Harry şi restul au văzut-o prima dată, 
pentru că stătea la geam şi se uita spre parcare, atunci 
când ei au intrat. Nu se întoarse spre ei, ci rămase acolo, 
ţinând cu mâna perdeaua, tăcut ca o păpuşă, în vreme ce 
Harry îl făcea cu ou şi cu oţet pe şerif pentru că fusese prea 
leneş ca să îl îmbrace pe Wharton cu jeanşii de închisoare şi 
şeriful îi dădea lecţii despre care erau şi care nu erau 
îndatoririle lui - aşa cum se pare că face fiecare agent din 
regiune pe care l-am întâlnit. 

Când Harry se sătură să facă asta (şi mă îndoiesc că i-a 
luat prea mult timp), i-a spus lui Wharton să se întoarcă. 
Wharton făcu ce i se spuse. Arăâta ca şi unul dintre o mie de 
neisprăviţi care trecuseră prin Cold Mountain în timpul 
anilor pe care i-am petrecut noi acolo, ne-a spus Dean cu 
vocea lui răguşită ca un lătrat pe jumătate strangulat. Dacă 
înlăturai această imagine superficială, obţineai imaginea 
unui neghiob cu o vână de răutate. Câteodată, descopereai 
şi alte trăsături în ei o dată ce ajungeau cu spatele la 
perete, dar, de cele mai multe ori, nu descopereai nimic 
decât revoltă şi răutate, iar apoi mai multă revoltă şi mai 
multă răutate. Există oameni care văd şi o trăsătură de 
nobilitate în oameni ca Billy Wharton, dar eu nu sunt unul 
dintre ei. Şi un şobolan luptă, dacă e înghesuit într-un colţ. 
Faţa acestui om nu părea să fie mai expresivă decât dosul 
lui plin de acnee, ne-a spus Dean. Falca îi atârna, ochii îi 
erau distanţi, umerii îi erau căzuţi, mâinile îi atârnau pe 
lângă corp. Părea într-adevăr dopat cu morfină, era tot atât 
de ameţit şi de năucit ca orice drogat pe care îl văzuseră ei 
înainte. 

La asta, Percy dădu din nou din cap, ursuz. 


— Îmbracă-te cu asta, spuse Harry, arătând spre 
uniforma de la capătul patului - fusese scoasă din hârtia 
maro în care fusese împachetată, dar în rest neatinsă - era 
încă împăturită tot aşa cum fusese adusă din spălătoria 
închisorii, cu o pereche de boxeri ieşind dintr-o mânecă şi o 
pereche de şosete albe ieşind din cealaltă. 

Wharton păru dispus să se supună, dar nu reuşi să 
ajungă prea departe fără ajutor. Reuşi să-şi pună boxerii, 
dar când ajunse la pantaloni, încercă să-şi bage amândouă 
picioarele în aceeaşi deschidere. În cele din urmă, Dean îl 
ajută să-şi pună fiecare picior acolo unde trebuia şi să-şi 
tragă în sus pantalonii, îi închise fermoarul şi capsa. 
Wharton numai stătea pe loc şi nici măcar nu mai încercă 
să-l ajute când văzu că Dean făcea treaba în locul lui. Se 
uita în gol, cu mâinile atârnându-i inerte, şi nu le-a trecut 
nici unuia prin minte că ar putea să fie o înşelăciune. Nu 
făcea asta în speranţa de a evada (sau cel puţin eu nu cred 
că acesta era motivul), ci numai în speranţa de a face cât 
mai mult rău atunci când avea să vină momentul potrivit. 

Se  semnară documentele. William Wharton, care 
devenise proprietate a districtului în momentul în care 
fusese arestat, deveni acum proprietate a statului. Fu dus 
pe scara din spate şi prin bucătărie, înconjurat de gardieni. 
Mergea cu capul aplecat, legănându-şi mâinile lui cu degete 
lungi. Prima dată când şapca îi căzu de pe cap, Dean i-o 
puse la loc. A doua oară, o luă şi o puse în buzunarul hainei 
lui. 

Mai avu o ocazie să le facă probleme în spatele 
„poştalionului” când îi puneau cătuşele, dar nu o făcu. Dacă 
putea să gândească (şi nu sunt sigur că putea, sau dacă da, 
nu ştiu în ce măsură), probabil că s-a gândit că spaţiul era 
prea strâmt şi ei erau prea mulţi pentru a cauza un 
adevărat scandal. Aşa că lăsă să i se pună lanţurile, unul 
dintre ele trecându-i printre glezne şi celălalt - care se 
dovedi a fi prea lung - printre încheieturile de la mâini. 


Drumul până la Cold Mountain dură o oră. În tot acel 
timp, Wharton stătu aşezat pe bancheta din stânga spate, 
cu capul plecat, cu mâinile prinse în cătuşe, legănându-i-se 
între genunchi. Din când în când fredona puţin, spusese 
Harry, iar Percy ieşi din starea în care era, numai ca să 
adauge că neisprăvitului îi curgea saliva de pe buza de jos, 
câte o picătură o dată, până când se făcuse o baltă între 
picioarele lui. Ca şi un câine care salivează într-o zi 
fierbinte de vară. 

Când ajunseră la penitenciar, intrară pe poarta sudică, 
cred că exact pe lângă maşina mea. Gardianul de la intrare 
deschise poarta care despărţea parcarea de curtea 
închisorii şi „poştalionul” trecu prin ea. Era una din zilele 
mai lejere, nu prea erau mulţi deţinuţi afară, pentru că cei 
mai mulţi săpau în grădină. Trecură exact prin mijlocul 
curţii spre Sectorul E şi se opriră. Şoferul deschise uşa şi le 
spuse că avea să ducă „poştalionul” la atelier, ca să-i 
schimbe uleiul, şi că fusese o plăcere să lucreze cu ei. 
Gărzile care fuseseră în plus plecară cu maşina - doi dintre 
ei rămânând în spate ronţăind nişte mere - iar uşile 
fuseseră lăsate deschise. 

Şi astfel rămaseră Dean, Harry şi Percy cu un prizonier în 
lanţuri. Ar fi trebuit să fie suficient, ar fi fost suficient, dacă 
nu ar fi fost duşi de nas de un băiat de la ţară, slab ca o 
scândură, care stătea în praful curţii cu capul aplecat şi cu 
lanţuri şi cătuşe la mâini şi la picioare. Îl duseră vreo 
doisprezece paşi până la uşa prin care se intra în Sectorul 
E, în aceeaşi formaţie pe care o foloseam când escortam 
prizonierii pe Culoarul Morţii. Harry mergea în stânga lui, 
Dean în dreapta lui, iar Percy era în spatele lui, cu bastonul 
în mână. Nu mi-a spus niciunul dintre ei asta, dar eu ştiu al 
naibii de bine că aşa era; Percy iubea pur şi simplu bastonul 
acela de lemn de nuc. În ceea ce mă priveşte pe mine, eu 
stăteam în ceea ce avea să fie adăpostul lui Wharton, până 
când îi venea vremea să meargă spre tărâmuri mai însorite 
- era prima celulă pe dreapta cum mergeai pe coridor spre 


camera de izolare. Aveam dosarul lui în mână şi nu mă 
gândeam la nimic altceva decât să-mi ţin micul meu discurs 
pregătit dinainte şi să plec naibii de acolo. Durerea din 
vintre începea din nou să se intensifice şi nu voiam decât să 
merg în biroul meu şi să aştept să treacă. 

Dean făcu un pas înainte şi deschise uşa. Alese cheia care 
se potrivea din grămada pe care o purta la curea şi o băgă 
în yală. Wharton se trezi la viaţă exact în momentul când 
Dean răsuci cheia şi apăsă clanţa. Scoase un urlet bâlbâit - 
ca un strigăt de pe altă lume - care îl făcu pe Harry să 
îngheţe într-o imobilitate temporară şi pe Percy Wetmore îl 
termină definitiv pentru tot restul confruntării. Am auzit 
acel strigăt prin uşa parţial deschisă şi nu l-am asociat cu 
nimic uman la început; credeam că un câine ajunsese 
cumva în curtea închisorii şi fusese lovit; poate un deţinut 
nebun îl lovise cu o sapă. 

Wharton îşi ridică braţele, aruncă lanţul care îi atârna 
între încheieturile de la mâini în jurul gâtului lui Dean şi 
începu să-l stranguleze cu el. Dean scoase un strigăt 
înăbuşit şi căzu înainte, în lumina electrică a micii noastre 
lumi. Wharton fu mulţumit să cadă împreună cu el, chiar îi 
dădu un ghiont, strigând şi bâlbâindu-se în tot acest timp, 
sau chiar râzând. Avea braţele îndoite pe la coate şi stătea 
cu pumnii lângă urechile lui Dean, strângând lanţul cât de 
tare putea şi mânuindu-l ca pe un ferăstrău, înainte şi 
înapoi. 

Harry ateriză pe spatele lui Wharton, băgându-şi o mână 
în părul unsuros al noului nostru deţinut şi cu cealaltă 
cărând pumni spre partea laterală a feţei lui Wharton cu 
câtă forţă putea. Avea şi el un baston şi un pistol, dar în 
marea vânzoleală nu se folosi de niciunul dintre acestea. 
Bineînţeles că avusesem probleme cu deţinuţii şi înainte de 
asta, dar niciodată vreunul nu ne-a luat prin surprindere 
aşa cum a făcut-o Wharton. Viclenia acestui om era mai 
mult decât văzuse vreodată oricare dintre noi. Nu am 


întâlnit niciodată unul ca el până atunci, dar nici după 
aceea. 

Şi era puternic. Toată acea ameţeală a lui dispăruse. 
Harry a spus mai târziu că a fost ca şi cum ai fi călcat pe un 
morman de arcuri de oţel care au prins viaţă într-un mod 
inexplicabil. Wharton, care era acum înăuntru şi în 
apropiere de biroul de unde supravegheam celulele, se 
întoarse brusc spre stânga şi îl trânti pe Harry la pământ. 
Harry se lovi de birou, rostogolindu-se. 

— Huuooo, băieţi! râse Wharton. Nu-i așa că ne distrăm 
de minune? Spuneţi dacă nu-i aşa? 

Continuând să râdă şi să urle, Wharton se apucă să-l 
stranguleze iar pe Dean cu lanţul. Şi de ce nu? Wharton ştia 
ceea ce ştiam şi noi toţi: puteau să-l prăjească doar o 
singură dată. 

— Loveşte-l, Percy, loveşte-l! strigă Harry, străduindu-se 
să se ridice în picioare. 

Dar Percy stătea numai acolo, cu bastonul din lemn de 
nuc în mână, cu ochii cât nişte farfurii. Acum i se arăta 
ocazia pe care o aşteptase, aţi putea spune, o ocazie foarte 
bună să-şi pună la treabă unealta, dar el era prea speriat şi 
prea năucit ca să acţioneze. Acesta nu era un francez 
costeliv şi înspăimântat sau un gigant de culoare într-un 
corp străin; acesta era un diavol dezlănţuit. 

Am ieşit din celula lui Wharton, aruncând cât colo dosarul 
şi scoțând arma de 0.38 mm. Uitasem de infecția care îmi 
înfierbânta abdomenul pentru a doua oară în acea zi. Nu 
mă îndoiesc de ceea ce mi-au povestit ceilalţi despre faţa 
lipsită de expresie a lui Wharton şi despre ochii lui tâmpi, 
dar Wharton acela pe care l-am văzut eu nu semăna nici pe 
departe. Ceea ce am văzut eu a fost faţa unui animal - nu a 
unui animal inteligent, ci a unuia plin de viclenie... şi 
răutate... şi mulţumire. Da. Făcea exact acel lucru pentru 
care se născuse. Locul şi situaţia nu aveau nicio importanţă. 
Celălalt lucru pe care l-am văzut a fost faţa stacojie şi 
umflată a lui Dean Stanton. Murea sub ochii mei. Wharton 


văzu arma şi-l întoarse pe Dean spre ea, astfel încât trebuia 
să-l împuşc pe Dean ca să-l nimeresc pe el. Din spatele 
umărului lui Dean, un ochi albastru care părea să arunce 
flăcări mă provoca să apăs pe trăgaci. 


Partea a treia 


MÂINILE LUI COFFEY 


1 


PRIVIND ÎNAPOI la ceea ce am scris, am văzut că am 
spus despre Georgia Pines, locul unde stau acum, că e un 
azil de bătrâni. Tipii care se ocupă de locul acesta nu ar fi 
foarte fericiţi să m-audă! Conform broşurilor pe care le ţin 
în hol şi pe care le trimit potenţialilor clienţi, acesta este 
„un complex supermodern pentru cei de vârsta a treia”. Are 
chiar şi un Centru de Resurse - scrie asta şi în broşuri. Noi 
cei care trăim aici (în broşură nu ni se spune „deţinuţi”, dar 
eu aşa spun câteodată) îi spunem camera cu televizor. 

Oamenii cred că sunt mai retras pentru că nu prea mă 
duc în camera cu televizor prea des în timpul zilei, dar asta 
e din cauza programelor, nu din cauza oamenilor. Oprah, 
Ricki Lake, Carnie Wilson, Rolanda - lumea se prăbuşeşte în 
jurul nostru şi oamenii ăştia nu vorbesc decât despre sex cu 
femei cu fuste scurte şi cu bărbaţi cu nasturii desfăcuţi la 
cămaşă. Ei bine, la naiba - nu judeca, ca să nu fii şi tu 
judecat, spune Biblia, aşa că o să mă dau jos de pe 
piedestalul meu. Atâta doar că dacă aş fi vrut să-mi petrec 
timpul cu oameni de teapa asta, m-aş muta cu două mile 
mai încolo, la Happy Wheels Motor Court, locul spre care se 
îndreaptă toate maşinile poliţiei cu sirenele urlând şi cu 
girofarurile aprinse în fiecare vineri şi sâmbătă seara. 
Prietena mea, Elaine Connelly, e de aceeaşi părere. Elaine 
are optzeci de ani, e înaltă şi subţire, stă încă dreaptă şi are 
ochii limpezi, e foarte inteligentă şi rafinată. Umblă foarte 
încet, pentru că are probleme cu şoldurile, şi ştiu că artrita 
de la mâini o chinuie foarte tare, dar are un gât lung - 


aproape un gât de lebădă - şi păr lung, frumos, care îi cade 
pe umeri când îi dă drumul. 

Dar, mai întâi de toate, nu crede că sunt un ciudat, sau un 
om retras. Petrecem mult timp împreună, eu şi Elaine. Dacă 
nu aş fi atins această vârstă grotescă, presupun că aş fi 
putut vorbi despre ea ca despre prietena mea intimă. 
Totuşi, să am o prietenă deosebită - nimic mai mult - nu e 
chiar atât de rău, şi din anumite puncte de vedere e chiar 
mai bine. Multe dintre problemele şi greutăţile care vin o 
dată cu statutul de prieten/prietenă pur şi simplu nici nu au 
existat între noi. Şi, deşi ştiu că nimeni cu vârsta sub, hai să 
zicem, cincizeci de ani nu m-ar crede, câteodată focul 
mocnit este mai plăcut decât un foc uriaş de tabără. E 
ciudat, dar adevărat. 

Aşa că nu mă uit la televizor în timpul zilei. Câteodată mă 
plimb, câteodată citesc; iar ceea ce am făcut în ultima lună 
a fost să scriu această relatare printre plantele din seră. 
Cred că e mai mult oxigen în acea cameră, şi asta ajută 
memoria mea bătrână. Şi e cu mult mai bine decât să mă uit 
la show-ul lui Geraldo Rivera, fiţi siguri de asta. 

Dar când nu pot să dorm, câteodată mă furişez jos şi dau 
drumul la televizor. Nu există Home Box Office la Pinii din 
Georgia - cred că asta e o „resursă” prea scumpă pentru 
Centrul nostru de Resurse - dar avem serviciile de cablu de 
bază, şi asta înseamnă că avem American Movie Channel 
(Canalul American de Film). Acesta este canalul (în caz că 
dumneavoastră nu aveţi serviciile de cablu de bază) pe care 
majoritatea filmelor sunt alb-negru şi niciuna dintre femei 
nu se dezbracă. Pentru un pisălog bătrân ca mine, asta e 
într-un fel liniştitor. Au fost destule nopţi când am adormit 
pe canapeaua verde şi urâtă din faţa televizorului, în timp 
ce Francis, măgarul vorbitor, ia încă o dată de pe foc tigaia 
lui O'Connor, sau John Wayne îl curăţă pe Dodge, sau Jimmy 
Cagney îi spune cuiva „nenorocitule”, după care scoate 
pistolul. Unele dintre filmele acestea le-am văzut cu soţia 
mea, Janice (care a fost nu numai prietena mea, ci a fost 


prietenul meu cel mai bun), şi mă calmează. Hainele pe 
care le poartă, felul în care se poartă şi vorbesc, chiar şi 
muzica de pe coloana sonoră - toate aceste lucruri mă 
calmează. Presupun că îmi amintesc de timpul când eram şi 
eu un bărbat care umbla pe faţa pământului, nu o relicvă 
mâncată de molii care putrezeşte într-un azil de bătrâni 
unde mulţi dintre cei internaţi poartă scutece. 

Dar nu era nimic liniştitor în ceea ce am văzut în acea 
dimineaţă. Chiar nimic. 

Câteodată, Elaine mi se alătură pentru o emisiune de pe 
AMC care se numeşte Early Bird Matinee, care începe la 
ora 4:00 dimineaţa - nu spune mare lucru despre asta, dar 
eu ştiu că artrita o chinuie teribil şi că medicamentele pe 
care i le dau nu o mai ajută. 

Când intră în dimineaţa aceea, alunecând ca o stafie în 
capotul ei alb, mă găsi şezând pe canapea, aplecat peste 
beţele sfrijite care au fost odinioară picioarele mele, 
ţinându-mă de genunchi ca să încerc să atenuez tremurul 
care trecea prin corpul meu ca o adiere de vânt. Simţeam o 
răceală în tot corpul, cu excepţia vintrelor, care păreau să 
ardă sub imperiul stafiei infecţiei urinare care îmi amărâse 
viaţa în toamna anului 1932 - toamna lui John Coffey, Percy 
Wetmore şi a lui Mister Jingles, şoarecele dresat. Şi aceea a 
fost şi toamna lui William Wharton. 

— Paul! mă strigă Elaine şi se grăbi spre mine - se grăbi 
cât de mult îi permitea durerea de şold ca înţepătura unor 
cuie ruginite sau cioburi mărunte. Paul, ce s-a întâmplat? 

— Sunt bine, am spus, dar cuvintele nu sunau prea 
convingător - vorbeam printre dinţi care voiau să clănţăne. 
Aşteaptă numai o clipă, mă fac bine imediat. 

Ea se aşeză lângă mine şi îşi puse braţul în jurul umerilor 
mei. 

— Sunt sigură, spuse ea. Dar ce s-a întâmplat? Pentru 
Dumnezeu, Paul, arăţi de parcă ai fi văzut o fantomă. 

Chiar am văzut, m-am gândit, şi nu mi-am dat seama că 
vorbisem cu voce tare decât când ochii ei s-au mărit. 


— Nu de-adevăratelea, am spus eu, şi am mângâiat-o 
uşor pe mână (uşor - atât de uşor!). Dar pentru o clipă, 
Elaine - Dumnezeule!... 

— O stafie de când erai gardian la închisoare? întrebă ea. 
Din perioada despre care scrii când eşti în seră? 

Am încuviinţat. 

— Am lucrat la versiunea noastră a Sectorului Morţii... 

— Ştiu... 

— Numai că noi îi spuneam Culoarul Morţii. Avea pe jos 
un linoleum verde îngrozitor. În toamna anului 1932, a venit 
la noi tipul ăsta - a venit sălbaticul ăsta - îl chema William 
Wharton. Îi plăcea să creadă că este ca şi Billy the Kid, 
chiar îşi tatuase asta pe braţ. Era doar un copil, dar era 
periculos, încă îmi amintesc ce a scris despre el Curtis 
Anderson - el era administratorul adjunct pe vremea aceea. 
„Foarte sălbatic şi foarte mândru de asta. Wharton are 
nouăsprezece ani şi pur şi simplu nu-i pasă.” Subliniase 
partea aceasta. 

Mâna care fusese aşezată în jurul umerilor mei mă 
mângâia acum pe spate. Începeam să mă calmez, în acel 
moment, am iubit-o pe Elaine Connelly şi aş fi putut să-i 
sărut faţa în timp ce îi spuneam asta. Poate că ar fi trebuit 
s-o fac. E groaznic să fii singur şi speriat la orice vârstă, dar 
cred că e mai rău atunci când eşti bătrân. Dar aveam în 
minte alte lucruri, această povară a unei întâmplări vechi şi 
lăsate încă neterminată. 

— Oricum, am spus, ai dreptate - m-am apucat să scriu 
cum a venit Wharton în sectorul meu şi aproape l-a ucis pe 
Dean Stanton - unul dintre băieţii cu care lucram pe atunci 
- când a ajuns. 

— Dar cum a putut să facă asta? m-a întrebat Elaine. 

— Răutate şi neglijenţă, am spus eu cu severitate. 
Wharton a contribuit cu răutatea, iar gardienii care l-au 
adus au contribuit cu neglijenţa. Adevărata greşeală a fost 
lanţul de la încheieturile mâinii lui Wharton - era puţin prea 
lung. Când Dean a deschis uşa de la Sectorul E, Wharton 


era în spatele lui. Erau gărzi în amândouă părţile, dar 
Anderson a avut dreptate - lui Wild Billy pur şi simplu nu-i 
păsa de lucrurile acestea. A aruncat lanţul acela legat de 
cătuşe peste capul lui Dean şi a început să-l stranguleze. 

Elaine se cutremură. 

— Mă rog, am început să mă gândesc la toate astea şi nu 
am putut adormi, aşa că am coborât. Am dat drumul la 
AMC, mă gândeam că poate cobori şi tu, şi atunci ar fi ca şi 
cum am avea întâlnire... 

Ea râse şi mă pupă pe frunte, chiar deasupra 
sprâncenelor. De obicei, îmi dădea fiori când Janice făcea 
asta şi îmi dădu fiori şi în acea dimineaţă, când Elaine făcu 
gestul acesta. Presupun că unele lucruri nu se schimbă 
niciodată. 

— ... şi la televizor era filmul acesta vechi, alb-negru, cu 
gangsteri, de prin anii patruzeci. Sărutul morţii, aşa se 
numeşte. 

Am simţit că încep din nou să tremur şi am încercat să 
mă controlez. 

— Richard Widmark joacă în el, am spus. Cred că a fost 
primul lui rol important. N-am mers niciodată cu Jan să-l 
vedem - de obicei, nu mergeam la filmele cu hoţi şi poliţişti 
- dar îmi amintesc că am citit undeva că Widmark a jucat 
foarte bine rolul răufăcătorului. Şi aşa e. E palid... nu prea 
pare să umble, ci mai mult parcă pluteşte... le spune 
tuturor „filfizonule”... vorbeşte despre smiorcăiţi... cât de 
mult îi urăşte pe smiorcăiţi... 

Începeam din nou să tremur în ciuda eforturilor mele. 
Pur şi simplu nu puteam să mă abţin. 

— Păr blond, şoptii. Păr blond şi lins. M-am uitat până la 
partea unde împinge o bătrână în scaun cu rotile în jos pe 
scări, apoi l-am oprit. 

— Ţi-a amintit de Wharton? 

— Era Wharton, am spus eu. Până la cel mai mic 
amănunt. 

— Paul... începu ea, apoi se opri. 


Se uită la ecranul opac al televizorului (cutia decodorului 
de cablu de pe televizor era încă în funcţiune şi erau 
aprinse beculeţele care indicau numărul 10, numărul 
canalului AMC), apoi îşi întoarse privirea la mine. 

— Ce-i? am întrebat. Ce-i, Elaine? 

Între timp mă gândeam: acum îmi va spune să 
abandonez încercarea de a scrie despre asta. Să rup în 
bucăți paginile pe care le-am scris până acum şi să las totul 
baltă. 

Dar ea a spus: 

— Nu lăsa asta să te oprească. 

M-am uitat gură cască la ea. 

— Închide gura, Paul, o să prinzi o muscă. 

— Scuză-mă. Numai că... âă... 

— Credeai că am să-ţi spun exact opusul, nu-i aşa? 

— Da. 

Îmi luă mâinile între ale ei (uşor, atât de uşor - avea 
degete lungi şi frumoase, dar încheieturile îi erau umflate şi 
urâte) şi se aplecă înainte, uitându-se în ochii mei albaştri 
cu ochii ei căprui, ochiul stâng opacizat puţin de un început 
de cataractă. 

— S-ar putea să fiu eu prea bătrână şi fragilă ca să 
trăiesc, spuse ea, dar nu sunt prea bătrână ca să gândesc. 
Ce înseamnă câteva nopţi nedormite la vârsta noastră? Şi 
ce înseamnă să vezi o stafie la televizor? Vrei să-mi spui că 
este singura stafie pe care ai văzut-o vreodată? 

M-am gândit la administratorul Moores, şi la Harry 
Terwilliger, şi la Brutus Howell; m-am gândit la mama mea, 
la Jan, soţia mea, care a murit în Alabama. Da, văzusem şi 
alte stafii. 

— Nu, am spus. Nu e prima stafie pe care am văzut-o. 
Dar Elaine - a fostun şoc. Pentru că era aidoma lui. 

Ea mă sărută din nou, apoi se ridică, strâmbând din nas 
şi apăsându-şi şoldurile cu palmele, ca şi cum i-ar fi fost 
teamă că oasele i-ar străpunge pielea, dacă nu era destul 
de atentă. 


— Cred că m-am răzgândit în privinţa televizorului. Mai 
am o pastilă pe care o ţineam pentru o zi mai grea... sau o 
noapte. Cred că o iau acum şi mă culc. Poate ar trebui să 
faci şi tu la fel. 

— Da, am spus. Cred că aşa ar trebui să fac. 

Pentru o clipă, m-am gândit să-i sugerez să dormim 
împreună, dar apoi am văzut durerea în ochii ei şi n-am 
spus nimic. Pentru că poate ar fi spus da, şi ar fi spus-o 
numai pentru mine. Şi asta nu era bine. 

Am ieşit din sala cu televizor (nu o voi onora numind-o 
altfel, nici chiar ca să fiu ironic) unul lângă altul, eu 
încercând să-mi potrivesc pasul după al ei, care era lent şi 
dureros de precaut. Clădirea era liniştită, cu excepţia cuiva 
care gemea cuprins de un coşmar în spatele unei uşi 
închise. 

— Crezi că vei putea să dormi? întrebă ea. 

— Da, cred că da, am spus, dar bineînţeles că n-am 
reuşit. 

Am stat întins în pat până când a răsărit soarele, 
gândindu-mă la Sărutul morţii. Îl vedeam pe Richard 
Widmark râzând sălbatic, legând-o pe bătrână de scaunul ei 
cu rotile şi apoi împingând-o pe scări în jos - „Aşa ne 
purtăm noi cu smiorcăiţii”, îi spusese - şi apoi, faţa lui se 
transforma în faţa lui William Wharton aşa cum arătase în 
ziua când a venit în Sectorul E şi pe Culoarul Morţii - 
Wharton râzând ca şi Widmark, Wharton ţipând, Nu-i aşa 
că ne distrăm de minune? Spuneţi dacă nu-i aşa? Nu m-am 
mai obosit să iau micul dejun; am venit aici în seră şi am 
început să scriu. 

Stafii? Desigur. 

Ştiu tot ce se poate şti despre ele. 


— Huuooo, băieţi! râse Wharton. Nu-i așa că ne distrăm 
de minune? Spuneţi dacă nu-i aşa? 

Continuând să râdă şi să urle, Wharton se apucă să-l 
stranguleze iar pe Dean cu lanţul. Şi de ce nu? Wharton ştia 
ceea ce ştiam şi noi toţi: puteau să-l prăjească doar o 
singură dată. 

— Loveşte-l! strigă Harry. Se luptase cu Wharton, 
încercase să oprească lucrurile înainte ca acestea să 
înceapă de-a binelea, dar Wharton îl aruncase la pământ şi 
acum Harry se străduia să se ridice în picioare. 

— Percy, loveşte-l! 

Dar Percy stătea doar acolo, cu bastonul din lemn de nuc 
în mână, cu ochii cât nişte farfurii. lubea bastonul acela, şi 
ai fi spus că acum i se arăta ocazia pe care o aşteptase de 
când venise la Cold Mountain... dar acum că avea ocazia, el 
era prea speriat ca să acţioneze. Acesta nu era un francez 
costeliv şi înspăimântat ca Delacroix, sau un gigant de 
culoare care părea că este într-un corp care nu-i aparţine; 
acesta e un diavol dezlănţuit. 

Am ieşit din celula lui Wharton, aruncând cât colo dosarul 
şi scoțând arma de 0.38 mm. Pentru a doua oară în acea zi 
uitasem de infecția care îmi înfierbânta abdomenul. Nu mă 
îndoiesc de ceea ce mi-au povestit ceilalţi despre faţa lipsită 
de expresie a lui Wharton şi despre ochii lui tâmpi, dar 
Wharton acela pe care l-am văzut eu nu semăna nici pe 
departe. Ceea ce am văzut eu a fost faţa unui animal - nu a 
unui animal inteligent, ci a unuia plin de viclenie... şi 
răutate... şi mulţumire. Da. Făcea exact acel lucru pentru 
care se născuse. Locul şi situaţia nu aveau nicio importanţă. 
Celălalt lucru pe care l-am văzut a fost faţa stacojie şi 
umflată a lui Dean Stanton. Murea sub ochii mei. Wharton 
văzu arma din mâna mea şi-l întoarse pe Dean spre ea, 
astfel încât trebuia să-l împuşc pe Dean ca să-l nimeresc pe 
el. Din spatele umărului lui Dean, un ochi albastru care 
părea să arunce flăcări mă provoca să apăs pe trăgaci. 
Celălalt ochi al lui Wharton era ascuns în spatele părului lui 


Dean. În spatele lor l-am văzut pe Percy, stând nehotărât, cu 
bastonul ridicat pe jumătate. Apoi, apărând în uşa care 
dădea spre curte, un miracol în carne şi oase: Brutus 
Howell.  Terminaseră de mutat şi ultima parte a 
echipamentelor din infirmerie şi venise să vadă dacă voia 
cineva cafea. 

Acţionă fără să ezite niciun moment - îl împinse pe Percy 
la o parte spre perete cu o forţă imensă, îşi scoase propriul 
baston şi îl cobori peste ceafa lui Wharton cu toată forţa 
braţului lui masiv. Se auzi un zgomot surd - un sunet 
aproape gol, ca şi cum nu ar fi existat creier în craniul lui 
Wharton - şi lanţul slăbi în cele din urmă în jurul gâtului lui 
Dean. Wharton se prăbuşi ca un sac şi Dean se îndepărtă de 
el târându-se, tuşind scurt şi des şi ţinându-şi o mână pe 
gât, cu ochii ieşiţi din orbite. 

Am îngenuncheat lângă el şi i-am scuturat violent capul. 

— În ordine, spuse el scrâşnind. Ocupă-te... el! 

Arătă spre Wharton. 

— Închide-l! Celulă! 

Nu credeam că ar fi avut nevoie de o celulă după cât de 
tare îl lovise Brutal; credeam că avea nevoie de un sicriu. 
Dar nu am avut noi norocul ăsta. Wharton era ameţit, dar 
nu era mort nici pe departe. Zăcea întins pe o parte, cu o 
mână întinsă în aşa fel încât atingea cu degetele linoleumul 
verde al Culoarului Morţii, avea ochii închişi şi respiraţia 
slabă, dar regulată. Avea chiar un fel de zâmbet împăcat pe 
buze, ca şi cum ar fi adormit ascultând cântecul de leagăn 
preferat. O dâră subţire de sânge îi curgea din păr, pătând 
gulerul noii lui cămăşi de prizonier. Şi asta era tot. 

— Percy, am spus. Ajută-mă! 

Percy nu se mişcă, stătea numai cu spatele lipit de 
perete, holbându-se cu ochi mari şi năuciţi. Nu cred că ştia 
exact unde se află. 

— Percy, ce dracu”, apucă-l! 

Atunci începu să se mişte, iar Harry îl ajută. Noi trei îl 
luarăm pe sus pe domnul Wharton, care îşi pierduse 


cunoştinţa, şi îl duserăm în celula lui, în timp ce Brutal îl 
ajuta pe Dean să se ridice în picioare şi îl ţinea tot atât de 
grijuliu cum l-ar ţine o mamă, iar Dean se aplecă să-şi 
umple plămânii cu aer. 

Noul nostru copil-problemă nu se trezi timp de vreo trei 
ore şi, când se trezi, nu vedeai la el absolut niciun efect 
negativ al loviturii sălbatice a lui Brutal. Îşi reveni tot aşa 
cum se mişca - foarte rapid. Cu o clipă în urmă stătea întins 
pe patul lui, ca şi cum ar fi fost mort. Acum stătea lângă 
gratiile celulei - era la fel de tăcut ca o pisică sălbatică - şi 
se holba la mine în timp ce eu stăteam la biroul de 
supraveghere, scriind un raport despre acest incident. 
Când, în cele din urmă, am simţit cum cineva se uita la mine 
şi am ridicat privirea, el era acolo, rânjetul scoţându-i la 
iveală un şir de dinţi negri, cu mulţi dintre ei lipsă. Îmi 
dădea fiori să-l văd astfel. Am încercat să nu-i arăt asta, dar 
cred că ştia. 

— Hei, lacheule, spuse el. Data viitoare e rândul tău. Şi 
nu voi rata. 

— Hello, Wharton, am spus, cât de sigur pe mine am 
putut. În condiţiile date, cred că putem trece peste 
discursul de primire, nu crezi? 

Rânjetul lui se atenuă puţin. Nu era genul de răspuns pe 
care îl aşteptase şi probabil că nu era răspunsul pe care l-aş 
fi dat în alte circumstanţe. Dar ceva se întâmplase în timp 
ce Wharton fusese inconştient. Cred că este unul din 
lucrurile pe care am dorit să le povestesc atunci când am 
început să scriu aceste pagini. Acum, să vedem dacă veţi 
crede. 


ÎN AFARĂ CĂ A STRIGAT o singură dată la Delacroix, 
Percy şi-a ţinut gura o dată ce vânzoleala s-a sfârşit. 
Probabil că ăsta era rezultatul şocului mai mult decât al 
unui efort de a avea tact - Percy Wetmore ştia despre tact 
tot atât de mult cât ştiu eu despre triburile băştinaşe din 
Africa, după părerea mea - dar totuşi era un lucru bun. 
Cred că dacă s-ar fi plâns că Brutal îl împinsese la perete 
sau dacă s-ar fi întrebat de ce lui nu-i spusese nimeni că 
uneori sunt aduşi băieţi răi ca Wild Billy Wharton în 
Sectorul E, i-am fi făcut felul. Atunci am fi putut să ne facem 
turele pe Culoarul Morţii în cu totul alt fel. Am ratat şansa 
de a face ca şi James Cagney în White Heat. 

Oricum, când am fost siguri că Dean avea să continue să 
respire şi nu avea să leşine pe drum, Harry şi Brutal îl 
duseră spre infirmerie. Delacroix, care fusese tăcut în 
timpul bătăii (omul acesta fusese în puşcărie de destule ori 
ca să ştie când era prudent să-şi ţină gura şi când era 
relativ în siguranţă dacă şi-o deschidea), începu să ţipe de 
răsuna coridorul în timp ce Harry şi Brutal îl ajutau pe 
Dean. Delacroix voia să ştie ce se întâmplase. Ţipa de ai fi 
zis că i-au fost violate drepturile constituţionale. 

— "Taci din gură, ţicnitule! îi strigă Percy, atât de furios 
încât venele de la beregată i se umflară. Mi-am pus mâna 
pe braţul lui şi am simţit prin pânza cămăşii cum tremura. 
În parte, era desigur teamă reziduală (din când în când 
trebuia să-mi reamintesc că o parte a problemei lui Percy 
era că avea douăzeci şi unu de ani, nu cu mult mai mult 
decât Wharton), dar cred că era mai ales furie ceea ce-l 
făcea să tremure. Îl ura pe Delacroix. Nu ştiu de ce, dar aşa 
era. 

— Du-te să vezi dacă administratorul Moores mai e aici, i- 
am spus lui Percy. Dacă mai e aici, dă-i un raport verbal 
complet despre ce s-a întâmplat. Spune-i că va avea mâine 
pe birou raportul meu scris, dacă reuşesc până atunci. 

Percy se  împăuna vizibil că primise această 
responsabilitate; pentru un moment teribil, am avut 


impresia că urmează să salute milităreşte. 

— Da, domnule. Aşa voi face. 

— Începe prin a-i spune că situaţia în Sectorul E este 
acum normală. Asta nu e o povestire şi nu va aprecia dacă o 
lungeşti numai ca să măreşti suspansul. 

— Aşa voi face. 

— În ordine. Acum du-te. 

Se îndreptă spre uşă, dar apoi se întoarse. Un lucru pe 
care puteai să contezi când venea vorba de Percy era 
spiritul de contradicţie. Voiam cu disperare ca el să plece, 
vintrele parcă îmi luaseră foc, iar acum Percy părea să nu 
mai vrea să plece. 

— Eşti bine, Paul? întrebă el. Ai febră, poate? Ai luat 
gripă? Pentru că toată faţa ţi-e transpirată. 

— E posibil să fi luat ceva, dar în general mi-e bine, am 
spus. Hai, du-te, Percy, du-te să-i spui administratorului. 

El dădu din cap afirmativ şi plecă - îi mulţumim lui 
Dumnezeu pentru lucrurile mici. Imediat ce uşa se închise, 
mă  repezii spre biroul meu. Am părăsit biroul de 
supraveghere, contrar regulamentului, dar nu-mi păsa de 
asta. Era rău de tot - cum fusese şi dimineaţă. 

Am reuşit să ajung până la toaleta mică din spatele 
biroului şi să-mi scot treaba din pantaloni înainte ca urina 
să înceapă să curgă, dar a fost cât pe ce. A trebuit să-mi 
pun o mână peste gură ca să nu ţip în momentul când am 
început să urinez, şi cu cealaltă am apucat marginea 
chiuvetei. Nu era ca acasă la mine, unde puteam să cad în 
genunchi şi să mă uşurez lângă grămada de lemne; dacă aş 
fi picat în genunchi aici, urina ar fi curs pe podea. 

Am reuşit să rămân în picioare şi să nu urlu, dar am fost 
pe-aproape în amândouă cazurile. Simţeam ca şi cum urina 
mi-ar fi fost plină de cioburi mici de sticlă. Simţeam 
ridicându-se din toaletă un miros neplăcut şi am văzut ceva 
alb - probabil puroi - plutind pe suprafaţa apei. 

Am luat prosopul de pe suport şi mi-am şters faţa cu el. 
Transpiram din greu; apa curgea de pe mine. M-am uitat în 


oglinda de metal şi am văzut reflectându-se în ea faţa unui 
om care avea probabil febră mare. Treizeci şi nouă cu 
patru? Poate treizeci şi nouă cu cinci? Mai bine să nu ştiu. 
Am pus prosopul înapoi pe suport, am tras apa şi m-am 
întors încet prin biroul meu spre uşa dinspre Culoar. Mă 
temeam că Bill Dodge sau altcineva ar fi putut să intre şi să- 
i vadă pe prizonieri nesupravegheaţi, dar nu era nimeni. 
Wharton era întins încă în stare de inconştienţă pe patul lui, 
iar John Coffey nu scosese niciun sunet, mi-am dat brusc 
seama de asta. Nici pâs. Ceea ce era destul de îngrijorător. 

Am mers pe Culoar şi m-am uitat în celula lui Coffey, 
aşteptându-mă pe jumătate să descopăr că s-a sinucis într- 
unul din modurile obişnuite ale condamnaților la moarte - 
fie că se strangulase cu pantalonii, fie îşi muşcase venele. 
Dar nu se întâmplase nimic. Coffey şedea la capătul patului 
cu mâinile în poală, cel mai mare om pe care l-am văzut în 
viaţa mea, uitându-se la mine cu ochii aceia ai lui, veşnic 
umezi de lacrimi. 

— Şefule? spuse el. 

— Ce s-a întâmplat, uriaşule? 

— Trebuie să te văd. 

— Dar nu mă ai chiar în faţa ochilor, John Coffey? 

El nu răspunse nimic, continuă numai să mă studieze cu 
privirea lui ciudată, înlăcrimată. Am oftat. 

— Vin într-o clipă, uriaşule. 

M-am uitat la Delacroix, care stătea lângă gratiile celulei 
lui. Mister Jingles, şoarecele lui (Delacroix spunea că el îl 
dresase, dar noi, cei care lucram pe Culoarul Morţii, eram 
unanim de părerea că Mister Jingles se autodresase), sărea 
neliniştit de pe un braţ întins al lui Del pe celălalt, ca un 
acrobat care făcea salturi de pe platforme aşezate mult 
deasupra arenei de circ. Ochii îi erau imenşi, urechile îi 
stăteau lipite de cap. Nu aveam nicio îndoială că şoarecele 
reacţiona la nervozitatea lui Delacroix. În timp ce priveam, 
şoarecele fugi în jos pe tureacul pantalonului lui Delacroix 
şi traversă celula până la peretele lângă care se găsea 


mosorul acela viu colorat. Împinse mosorul înapoi până la 
piciorul lui Delacroix şi apoi se uită în sus la el cu 
nerăbdare, dar micul franţuz nu îşi băgă în seamă 
prietenul, cel puţin pe moment. 

— Ce se întâmplă, şefu'? întrebă Delacroix. Cine fost 
rănit? 

— Totul e în ordine, am spus. Băiatul nostru nou a venit 
ca un leu, dar acum e leşinat ca un miel. Totul e bine când 
se termină cu bine. 

— Încă nu s-a sfârşit, spuse Delacroix, privind pe Culoar 
spre celula unde era Wharton. Lhomme mauvais, c “est 
vrai! 

— Ei bine, am spus, nu-ţi face griji, Del. Nimeni nu-ţi cere 
să sari coarda cu el în curte. 

Din spatele meu se auzi un scârţâit când Coffey se ridică 
de pe pat. 

— Şefu' Edgecombe! spuse el din nou. 

De data aceasta părea să fie ceva urgent. 

— Trebuie să vorbesc cu tine! 

M-am întors spre el, gândindu-mă, în ordine, nicio 
problemă, asta era treaba mea. În tot acest timp, încercam 
să nu tremur, pentru că aşa cum se întâmplă uneori, febra 
se transformase în frisoane. Asta cu excepţia vintrelor, care 
simţeam că fuseseră parcă tăiate, umplute cu cărbuni 
aprinşi şi apoi cusute la loc. 

— Zi-i, John Coffey, am spus, încercând să-mi păstrez 
vocea calmă. 

Pentru prima dată de când venise în Sectorul E, Coffey 
arăta de parcă era chiar acolo, chiar între noi. Dâra de 
lacrimi care părea să nu se oprească niciodată se oprise, cel 
puţin pentru moment, şi ştiam că vedea efectiv ceea ce 
privea - îl vedea pe domnul Paul Edgecombe, tatăl tuturor 
din Sectorul E, şi nu un loc în care dorea să se întoarcă şi 
unde voia să îndrepte răul pe care îl făcuse. 

— Nu, spuse el. Trebuie să intri aici. 


— Dar ştii că nu pot să fac asta, am spus, încercând să 
vorbesc pe acelaşi ton calm. Cel puţin nu acum. Pentru 
moment, sunt singur pe aici şi tu eşti mai greu decât mine 
cu vreo tonă şi jumătate. Am avut deja un scandal pe ziua 
de azi şi ne-a ajuns. Aşa că vom purta mica noastră 
conversaţie printre gratii, dacă e în ordine şi pentru tine... 

— Te rog! 

Ţinea gratiile atât de strâns încât încheieturile degetelor 
şi unghiile îi deveniseră albe. Faţa i se lungise din pricina 
suferinţei, ochii aceia ciudaţi exprimau o nevoie pe care eu 
nu o înţelegeam. Îmi amintesc că m-am gândit că poate aş fi 
putut să înţeleg dacă nu aş fi fost atât de bolnav şi, dacă aş 
fi ştiut asta atunci, poate aş fi găsit modalitatea de a-l ajuta. 
Când ştii de ce are nevoie un om, îl cunoşti pe acel om, mai 
mult sau mai puţin. 

— "Te rog, şefu' Edgecombe! Trebuie să intri! 

Acesta e cel mai prostesc lucru pe care l-am auzit 
vreodată, m-am gândit, şi apoi am realizat ceva şi mai de 
necrezut: chiar aveam de gând să o fac. Îmi luasem de la 
curea legătura de chei şi căutam printre ele cheile care 
deschideau celula lui John Coffey. Ar fi putut să mă ridice şi 
să mă frângă pe genunchiul lui într-o clipire într-o zi când 
eram în putere, ori asta nu era una dintre ele. Totuşi, aveam 
să o fac. De unul singur, la mai puţin de jumătate de oră de 
la o demonstraţie foarte grafică despre unde putea duce 
prostia şi lipsa de precauţie atunci când aveai de-a face cu 
criminali condamnaţi, aveam să deschid uşa de la celula 
acestui uriaş negru, aveam să intru la el şi să stau cu el de 
vorbă. Dacă eram descoperit, puteam foarte bine să-mi 
pierd slujba, chiar dacă nu avea să facă nimic nebunesc, dar 
totuşi, eu aveam de gând să o fac. 

Opreşte-te, mi-am spus, acum trebuie să te opreşti, Paul. 
Dar nu m-am oprit. Am deschis cu o cheie încuietoarea de 
sus, o altă cheie pentru cea de jos şi apoi am deschis uşa. 

— Ştii, şefu', poate că asta nu e o idee foarte bună, spuse 
Delacroix, cu o voce atât de nervoasă şi de afectată, încât 


probabil că m-ar fi făcut să râd în alte circumstanţe. 

— Tu vezi-ţi de treaba ta, eu îmi văd de a mea, am spus 
fără să mă uit în jur. 

Privirea îmi era fixată în ochii lui John Coffey şi era fixată 
atât de intens, încât parcă ar fi fost prinsă în cuie. Era ca şi 
cum aş fi fost hipnotizat. Vocea mea îmi suna ca un ecou 
dintr-o vale lungă. Ei bine, poate că eram cu adevărat 
hipnotizat. 

— Aşază-te şi odihneşte-te. 

— Dumnezeule, locul ăsta e de groază, spuse Delacroix 
într-o voce care tremura. Mister Jingles, aproape că eu 
doresc să mă prăjească şi să se termine o dată cu toate! 

Am intrat în celula lui Coffey. El se retrase când eu am 
păşit înăuntru. Când ajunse cu spatele la patul său - acesta 
îi ajungea până la fluierul piciorului, atât era de mare - se 
aşeză pe el. Lovi uşor cu mâna salteaua lângă el, cu privirea 
fixată în a mea. 

M-am aşezat acolo lângă el, şi el şi-a pus braţul în jurul 
umerilor mei, ca şi cum am fi fost la cinema şi eu aş fi fost 
prietena lui. 

— Ce vrei, John Coffey? am întrebat eu, continuând să mă 
uit în ochii lui - ochii aceia trişti, liniştiţi. 

— Numai să te ajut, spuse el. 

Oftă ca un om atunci când e pus în faţa unui lucru pe 
care nu-i place să-l facă, şi apoi îşi puse mâna peste vintrele 
mele, chiar sub ombilic. 

— Hei! am strigat eu. Ia-ţi dracu' mâinile... 

Atunci trecu prin mine o undă de şoc, ca o lovitură 
puternică, dar nedureroasă. Mă făcu să mă smucesc pe pat 
şi să-mi arcuiesc spatele, mă făcu să mă gândesc la bătrânul 
Toot strigând că se prăjea, se prăjea, era prăjit ca un 
curcan. Nu simţeam căldură, nu simţeam nici electricitate, 
doar pentru o clipă, totul păru să-şi piardă culoarea, ca şi 
cum lumea fusese stoarsă şi făcută să transpire. Vedeam 
fiecare por de pe faţa lui John Coffey, vedeam fiecare 
vinişoară de pe albul ochilor lui, vedeam o zgârietură care 


tocmai se vindeca pe bărbie. Eram conştient de faptul că 
degetele îmi erau chircite în aer ca nişte gheare şi că 
loveam cu picioarele podeaua din celula lui Coffey. 

Apoi, totul se termină. La fel şi infecția mea urinară. Atât 
căldura, cât şi durerea pulsantă din vintre dispăruseră, la 
fel şi febra. Simţeam încă pe faţă sudoarea pe care mi-o 
provocase, şi-i simţeam şi mirosul, dar totul trecuse. 

— Ce se întâmplă? ţipă cu o voce stridentă Delacroix. 

Vocea lui părea să vină din depărtare, dar când John 
Coffey se aplecă înainte şi contactul dintre privirile noastre 
se rupse, am auzit cu claritate vocea micului franţuz. Era ca 
şi cum cineva mi-ar fi scos din urechi nişte tampoane de 
vată sau dopuri. 

— Ce-ţi face? 

Eu nu am răspuns. Coffey era aplecat înainte, gâtul îi era 
umflat, faţa îi era chinuită. Ochii îi erau ieşiţi din orbite. 
Arăta ca şi un om care s-a înecat cu un os de pui. 

— John! am spus. 

L-am lovit uşor cu palma peste spate; nu ştiam ce altceva 
să fac. 

— John, ce s-a întâmplat? 

Se ridică brusc, apoi scoase un gâlgâit neplăcut. Gura i se 
deschise aşa cum îşi deschid uneori gura caii - cu 
împotrivire, cu buzele trase de pe dinţi într-un soi de rânjet 
disperat. Apoi îşi desfăcu dinţii şi expiră un nor de insecte 
mici şi negre, care arătau ca nişte țânțari sau nişte 
musculiţe. Acestea se rotiră agitate între genunchii lui, se 
făcură albe şi apoi dispărură în aer. 

Brusc, toată puterea îmi dispăru din abdomen. Era ca şi 
cum toţi muşchii mi se transformaseră în apă. Am căzut 
lângă peretele de piatră al celulei lui Coffey. Îmi amintesc că 
m-am gândit la numele Mântuitorului - lisuse, lisuse, Lisuse, 
iar şi iar - şi îmi amintesc că m-am gândit că febra probabil 
mă făcea să delirez. 

Apoi, mi-am dat seama că Delacroix ţipa după ajutor; 
spunea lumii că John Coffey mă ucidea şi striga asta din 


adâncul plămânilor. Coffey se aplecă deasupra mea, dar 
numai ca să se asigure că mă făcusem bine. 

— 'Ţine-ţi gura, Del, am spus, şi m-am ridicat în picioare. 
Am aşteptat ca durerea să mi se instaleze din nou în 
abdomen, dar nu se întâmplă nimic. Mă simţeam mai bine. 
Cu adevărat. M-am simţit pentru un moment ameţit, dar 
asta trecu chiar înainte să apuc să întind mâna şi să mă 
prind de uşa de la celula lui Coffey ca să-mi menţin 
echilibrul. 

— Sunt complet bine. 

— Afară tu de acolo, spuse Delacroix, cu vocea ca şi a 
unei bătrâne isterice, care îi spune unui copil să coboare 
din mărul acela. Nu trebuie să fii tu acolo când nu mai e 
nimeni în sector. 

M-am uitat la John Coffey, care şedea pe pat cu mâinile 
lui imense pe genunchii ca două trunchiuri de copaci. John 
Coffey se uită şi el la mine. Trebuia să-şi ridice puţin capul 
spre mine, dar nu foarte mult. 

— Ce ai făcut, uriaşule? am întrebat pe o voce joasă. Ce 
mi-ai făcut? 

— Te-am ajutat, a spus el. Te-am ajutat, nu-i aşa? 

— Da, cred că da, dar cum? Cum m-ai ajutat? 

El dădu din cap - stânga, dreapta, înapoi în centru. Nu 
ştia cum mă ajutase (cum mă vindecase) şi faţa lui placidă 
sugera că nu dădea o ceapă degerată pe asta - tot aşa cum 
nu aş fi dat eu o ceapă degerată pe mecanica alergării 
atunci când conduceam maratonul din Ziua Independenţei, 
4 iulie. M-am gândit să-l întreb de unde ştiuse în primul 
rând că eram bolnav, dar cred că aş fi obţinut acelaşi 
răspuns. Este o expresie pe care am citit-o undeva şi n-am 
uitat-o niciodată, ceva despre „o enigmă învăluită în 
mister”. Şi exact asta era John Coffey, şi cred că singurul 
motiv pentru care putea să doarmă noaptea era că nu-i 
păsa. Percy îi spunea „idiotul”, care era un gest de cruzime, 
dar nu era foarte departe de adevăr. Uriaşul nostru îşi 


cunoştea numele şi ştia că nu se scria ca şi băutura, şi asta 
era tot ce se obosea să ţină minte. 

Ca şi cum ar fi vrut să sublinieze asta, dădu din cap în 
acelaşi mod încă o dată, apoi se întinse pe pat cu mâinile 
împreunate sub obrazul stâng, ca şi o pernă, şi cu faţa la 
perete. Picioarele îi atârnau jos de pe pat, dar asta nu păru 
să-l deranjeze. Capătul cămăşii i se ridicase şi am văzut 
astfel cicatricile care îi brăzdau pielea. 

Am ieşit din celulă, am închis uşa, apoi m-am întors cu 
faţa la Delacroix, care stătea cu mâinile încleştate pe 
gratiile de la celula lui, uitându-se la mine cu nervozitate. 
Poate chiar cu teamă. Mister Jingles era cocoţat pe umărul 
lui şi mustăţile fine i se mişcau ca nişte filamente. 

— Ce făcut ţie omul acela? întrebă Delacroix. Făcut vrăji! 
El aruncat pe tine vrăji! 

Şi spuse asta cu accentul acela ciudat al lui. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti, Del. 

— La naiba tu nu ştii! Uite la tine! Schimbat tot! Chiar şi 
merge altfel, şefu'! 

Probabil că umblam într-adevăr într-un mod diferit. În 
vintre simţeam o minunată senzaţie de calm, de pace, atât 
de remarcabilă încât era aproape un extaz - oricine care a 
suferit din cauza unei dureri atroce şi s-a însănătoşit ştie 
despre ce vorbesc. 

— Totul e în regulă, Del, am insistat. John Coffey a avut 
un coşmar, atâta tot. 

— El unul care face vrăji! spuse Delacroix cu vehemenţă. 

Deasupra buzei de sus avea câteva picături de sudoare. 
Nu văzuse prea multe, dar destul să-l sperie zdravăn. 

— El vrăjitor hoodoo! 

— Ce te face să spui asta? 

Delacroix se întinse şi îşi luă în palmă şoarecele, îşi făcu 
căuş palmele şi le ridică în dreptul feţei. Din buzunar, 
Delacroix scoase un fragment mic şi roz - era una dintre 
bomboanele acelea mentolate. O ţinu în mână, dar la 
început şoarecele o ignoră, întinzându-şi gâtul spre el, 


mirosindu-i răsuflarea tot aşa cum miroase cineva un 
buchet de flori. Ochii lui mici ca două picături de ţiţei, care 
fuseseră  întredeschişi până acum, se închiseră cu o 
expresie care semăna cu extazul. Delacroix îl sărută pe nas, 
iar şoarecele îşi lăsă nasul sărutat. Apoi luă bucata de 
bomboană pe care i-o oferea şi începu să o ronţăie. 
Delacroix se mai uită la el o clipă, apoi se uită la mine. Şi 
brusc, am înţeles. 

— Şoarecele ţi-a spus, am zis. Am dreptate? 

— Oui. 

— Tot aşa cum ţi-a şoptit cum îl cheamă. 

— Oui, el spus la mine la ureche. 

— Întinde-te, Del, am zis. Odihneşte-te puţin. Cred că 
şoptitul acesta te-a obosit. 

El mai spuse ceva - probabil că mă acuza că nu-l cred. 
Vocea lui părea din nou să vină de la mare depărtare. Şi 
când m-am întors la biroul de serviciu, nu părea să umblu - 
era mai mult ca şi cum aş fi plutit, sau poate chiar ca şi cum 
nici nu m-aş fi mişcat, ci celulele ar fi trecut pe lângă mine 
de amândouă părţile, ca nişte afişe pe roţi nevăzute. 

M-am pregătit să mă aşez în mod normal, dar la 
jumătatea drumului spre scaun, genunchii cedară şi am 
căzut pe perna albastră pe care Harry o adusese de acasă 
anul trecut şi o legase de scaun. Dacă scaunul nu ar fi fost 
acolo, cred că m-aş fi prăbuşit pe podea fără să am vreme 
să clipesc. 

Am rămas aşezat, simțind nimicul din vintre, acolo unde 
cu zece minute înainte dogorise parcă un foc de tabără. Te- 
am ajutat, nu-i aşa? spusese John Coffey, şi asta era 
adevărat în ceea ce privea corpul meu. Dar în ceea ce 
privea conştiinţa mea, asta era o cu totul altă poveste. Pe 
aceasta nu o ajutase deloc. 

Privirea îmi căzu pe mormanul de formulare de sub 
scrumiera de tinichea pe care o ţineam pe colţul biroului 
meu. RAPORT PE SECTOR era tipărit pe cel de deasupra, şi 
cam pe la mijlocul paginii era un spaţiu gol, deasupra 


căruia scria Raportaţi toate întâmplările neobişnuite. 
Aveam să folosesc acel spaţiu în raport în seara respectivă, 
pentru a relata povestea sosirii neobişnuite şi pline de 
acţiune a lui William Wharton. Dar, dacă spuneam şi despre 
ce mi se întâmplase în celula lui John Coffey? M-am văzut 
ridicând creionul - acela al cărui vârf Brutal îl lingea tot 
timpul - şi scriind un singur cuvânt cu litere mari: 
MIRACOL. 

Asta ar fi trebuit să fie amuzant, dar în loc să zâmbesc, 
brusc am simţit că aveam să plâng. Mi-am pus mâinile peste 
faţă, cu palmele peste gură ca să îmi înăbuş suspinele - nu 
voiam să-l sperii din nou pe Del, tocmai când începea să se 
calmeze - dar nu am scos niciun suspin. Nicio lacrimă 
măcar. După câteva clipe, mi-am lăsat mâinile pe birou şi le- 
am împreunat. Nu ştiam ce simţeam şi singurul gând clar 
din mintea mea era dorinţa ca nimeni să nu vină în sector 
până când nu reuşeam să-mi recapăt controlul. Îmi era 
teamă de ce ar putea să vadă pe faţa mea. 

Am tras spre mine un formular de raport. Aveam să 
aştept până când aveam să mă liniştesc ca să scriu despre 
cum ultimul nostru copil-problemă aproape că îl 
strangulase pe Dean Stanton, dar puteam să completez 
restul formularelor între timp. M-am gândit că poate scrisul 
avea să arate interesant - tremurat - dar arăta aproape la 
fel ca întotdeauna. 

Cam la cinci minute după ce am început, am pus jos 
creionul şi am intrat în toaleta de lângă biroul meu ca să mă 
uşurez. Nu îmi trebuia foarte tare, dar puteam să fac destul 
cât să testez ce mi se întâmplase, m-am gândit. În timp ce 
stăteam acolo, aşteptând să mă uşurez, am devenit sigur că 
avea să fie la fel de dureros ca în acea dimineaţă, aceeaşi 
senzaţie că eliminam cioburi mici de sticlă; ceea ce-mi 
făcuse avea să se dovedească a fi numai hipnoză, şi asta ar 
fi fost o uşurare în ciuda durerii. 

Dar nu am simţit nicio durere şi ceea ce a curs în toaletă 
a fost un lichid limpede, fără vreo urmă de puroi. Mi-am 


încheiat pantalonii, am tras de lanţul care pornea jetul de 
apă, am mers la biroul de serviciu şi m-am aşezat din nou. 

Ştiam ce se întâmplase; presupun că ştiam chiar şi atunci 
când am încercat să-mi spun că am fost numai hipnotizat. 
Trăisem o vindecare, un miracol autentic. Ca un băiat care 
crescuse mergând la orice biserică baptistă sau 
penticostală care îi plăcea mamei mele şi surorilor ei într-o 
anumită lună, auzisem destule poveşti despre miracole cu 
Dumnezeu Atotputernic. Nu le credeam pe toate dintre 
acestea, dar erau destui oameni pe care îi credeam. Unul 
dintre aceşti oameni a fost un bărbat pe nume Roy Delfines, 
care trăia cu familia lui cam la două mile depărtare de noi, 
cam pe când eu aveam în jur de şase ani. Delfines tăiase jos 
degetul mic al fiului lui cu un topor, un accident care se 
întâmplase atunci când băiatul îşi mişcase pe neaşteptate 
mâna pe un buştean pe care îl ţinea pentru tatăl său, în 
timp ce acesta tăia lemne pe capră. Roy Delfines spusese că 
a tocit covorul cu genunchii în acea toamnă şi iarnă şi, în 
primăvară, degetul băiatului crescuse la loc. Chiar şi unghia 
crescuse la loc. L-am crezut pe Roy Delfines când a povestit 
despre asta la întrunirea de joi seara. Era o sinceritate şi o 
simplitate în ceea ce spunea, în timp ce stătea cu mâinile 
îndesate adânc în buzunarele salopetei lui de lucru. 

— L-a mâncat puţin când degetu' acela a început să 
crească, l-a ţinut treaz câteva nopţi, spunea Roy Delfines, 
dar el ştia că mâncărimea venea de la Domnul şi a lăsat-o în 
pace. Lăudat fie lisus, Domnul e Atotputernic. 

Povestea lui Roy Delfines era numai una din multe altele; 
am crescut într-o adevărată tradiţie de miracole şi 
vindecări. Am crescut crezând în vrăji, de asemenea (numai 
că în zona noastră li se spunea altfel): apă cu mucuri de 
țigară pentru negi, muşchi sub pernă ca să uşureze 
chinurile inimii frânte de iubirea pierdută şi, bineînţeles, 
ceea ce obişnuiam noi să numim leacuri - dar nu credeam 
că John Coffey era un om care face vrăji. Îl privisem în ochi. 
Şi, mai important, îi simţisem atingerea. Să fii atins de ele 


ca şi cum ai fi fost atins de un doctor minunat şi ciudat în 
acelaşi timp. 

Te-am ajutat, nu-i aşa? 

Cuvintele acestea continuau să-mi răsune în minte, ca un 
fragment dintr-un cântec de care nu poţi scăpa, sau ca de 
nişte cuvinte pe care le spui ca să pecetluieşti o vrajă. 

Te-am ajutat, nu-i aşa? 

Numai că nu el mă ajutase. Dumnezeu mă ajutase. 
Folosirea de către John Coffey a cuvântului „eu” putea să fie 
atribuită ignoranței mai degrabă decât mândriei, dar ştiam 
- sau cel puţin credeam - ceea ce învăţasem despre 
vindecări în acele biserici atât de iubite de mama mea de 
douăzeci şi doi de ani şi de mătuşile mele: că vindecarea nu 
e meritul vindecătorului sau a celui vindecat, ci este voinţa 
lui Dumnezeu. E normal ca cineva să se bucure dacă s-a 
însănătoşit, chiar se aşteaptă asta de la el, dar el are 
obligaţia de a se întreba de ce - de a medita asupra voinţei 
lui Dumnezeu şi asupra modalităţilor extraordinare pe care 
le-a folosit Dumnezeu ca să-şi îndeplinească voia. 

Ce voia Dumnezeu de la mine, în acest caz? Ce voia El 
suficient de tare încât să pună puterea de a vindeca în 
mâinile unui ucigaş de copii? Să fiu în sectorul meu, în loc 
să fiu acasă, bolnav ca un câine, tremurând în pat 
înconjurat de mirosul sulfamidelor care îmi ieşea prin toţi 
porii? Poate că da; poate că a trebuit să fiu acolo, în loc să 
fiu acasă, în caz că Wild Bill Wharton se decidea să se 
dezlănţuie din nou, sau poate ca să mă asigur că Percy 
Wetmore nu mai făcea vreo greşeală prostească şi potenţial 
distructivă. Ei bine. Aşa să fie. Aveam să-mi ţin ochii 
deschişi... şi gura închisă, mai ales cu privire la vindecările 
miraculoase. 

Nimeni nu avea de ce să pună la îndoială faptul că 
arătam şi mă simţeam mai bine; le spusesem tuturor că mă 
făceam bine şi până în acea zi crezusem şi eu asta. Chiar îi 
spusesem administratorului Moores că eram pe cale să mă 
vindec. Delacroix văzuse ceva, dar bănuiam că şi el avea să- 


şi ţină gura (probabil pentru că se temea că dacă nu avea 
să tacă, John Coffey avea să arunce o vrajă asupra lui). În 
ceea ce îl privea pe Coffey însuşi, probabil că el uitase deja 
de asta. La urma urmei, nu era decât un intermediar şi nu 
există canal care să-şi amintească câtă apă a trecut prin el o 
dată ce ploaia s-a oprit. Aşa că m-am hotărât să-mi ţin gura 
cu privire la acest subiect, fără să am idee cât de curând 
aveam să relatez această poveste, sau cui aveam să o 
relatez. 

Dar eram curios cu privire la uriaşul nostru, şi n-are rost 
să nu recunosc asta. După ceea ce mi se întâmplase în 
celula lui, eram mai curios ca niciodată. 


4 


ÎNAINTE SĂ PLEC în acea seară, am aranjat cu Brutal 
să-mi ţină locul a doua zi, în caz că aveam să întârzii, şi, 
când m-am trezit în dimineaţa următoare, am pornit spre 
Tefton, în Trapingus County. 

— Nu prea îmi place că îţi faci atât de multe griji pentru 
tipul ăsta, Coffey, spuse soţia mea, dându-mi prânzul pe 
care mi-l pusese la pachet - Janice nu credea în standurile 
cu hamburgheri de la marginea drumului; obişnuia să 
spună că în fiecare dintre ele era o durere de stomac care 
te păştea dacă îl mâncai. 

— Nu te caracterizează asta, Paul. 

— Nu îmi fac griji pentru el, am spus. Sunt curios, atâta 
tot. 

— În experienţa mea, una duce la cealaltă, spuse Janice 
tăios, apoi îmi dădu un sărut din toată inima pe buze. Dar 
cel puţin arăţi mai bine, pot să-ţi spun asta. Pentru un timp, 
mi-am făcut griji pentru tine. [i s-a vindecat „canalizarea”? 

— S-a vindecat complet, am spus, şi am pornit-o la drum, 
cântând cântece ca şi „Come, Josephine, în My Flying 


Machine” sau „We're în the Money”, ca să-mi ţin de urât. 

Mai întâi, am mers la redacţia ziarului local din Tefton, 
Intelligencer şi acolo mi-au spus că Burt Hammersmith, 
omul pe care îl căutam, era cel mai probabil la tribunal. La 
tribunal mi-au spus că Hammersmith fusese acolo, dar 
plecase când, din cauza unei ţevi sparte, procesul se 
amânase, procesul fiind unul de viol (în paginile ziarului 
local, infracţiunea avea să fie numită „atac asupra unei 
femei,” pentru că aşa se făceau aceste lucruri în zilele 
dinaintea intrării în scenă a lui Ricki Lake şi Carnie Wilson). 
Ei erau de părere că probabil plecase acasă. Am fost 
îndrumat spre un drum de ţară atât de plin de gropi şi atât 
de îngust, încât aproape că n-am îndrăznit să merg cu 
Fordul meu pe el, şi la capătul lui l-am găsit pe omul meu. 
Hammersmith scrisese majoritatea relatărilor despre 
procesul lui Coffey şi de la el am aflat majoritatea detaliilor 
despre urmărirea şi prinderea lui Coffey. E vorba desigur 
despre detaliile pe care /ntelligencer le-a considerat prea 
macabre ca să fie publicate. 

Doamna Hammersmith era o femeie tânără cu o faţă 
drăguță, dar obosită, cu mâinile roşii de la săpunul de leşie. 
Nu m-a întrebat ce voiam, m-a condus numai printr-o casă 
Mică, în care simţeai miros de prăjitură care se coace, şi 
spre o verandă din spatele casei, unde soţul ei stătea cu o 
sticlă de răcoritoare în mână şi un număr din revista 
Liberty în poală. Casa avea o curte care cobora în pantă; la 
capătul îndepărtat al ei, doi copii se jucau pe un leagăn 
râzând. De pe verandă, era imposibil să-ţi dai seama de 
sexul lor, dar m-am gândit că sunt o fetiţă şi un băiat. Poate 
că erau chiar gemeni, fapt care arunca o lumină destul de 
ciudată asupra rolului - neînsemnat, e adevărat - pe care îl 
jucase tatăl lor în procesul lui Coffey. Mai aproape de 
verandă, ca o insulă în mijlocul unui petic de pământ golaş 
şi bătucit, presărat cu excremente, era o cuşcă de câine. 
Dar cățelul Fido nu se vedea nicăieri; era una dintre acele 


zile fierbinţi nepotrivite sezonului, şi m-am gândit că 
probabil e înăuntru, dormind. 

— Burt, ai musafiri, spuse doamna Hammersmith. 

— În ordine, spuse el. 

Se uită la mine, apoi la soţia sa, apoi se uită înapoi la 
copii, care erau în mod clar lucrul care îl interesa cel mai 
mult. Era un om slab - aproape dureros de slab, ca şi cum 
abia ar fi început să se refacă după o boală îndelungată - şi 
avea un început de chelie. Soţia sa îl atinse ezitând pe un 
umăr cu o mână roşie şi umflată. El nu se uită la ea, nici nu 
întinse mâna spre ea şi, după un moment, ea şi-o retrase. 
Mi s-a părut că arătau mai mult a frate şi soră, decât a soţ şi 
soţie - el moştenise mintea, ea frumuseţea părinţilor, dar 
amândoi purtau semnele unei asemănări, o moştenire de 
care nu puteau scăpa. Mai târziu, mergând spre casă, am 
înţeles că de fapt nu semănau deloc; ceea ce îmi dăduse 
această impresie fuseseră urmele stresului şi ale durerii 
sufleteşti. E ciudat cum durerea ne marchează feţele şi ne 
face să arătăm ca şi cum am fi rude. 

Ea spuse: 

— Doriţi o băutură rece, domnule... 

—  Edgecombe, am spus eu. Paul Edgecombe. Vă 
mulţumesc. O bătură rece ar fi foarte bună, doamnă. 

Ea intră din nou în casă. Mi-am întins mâna spre 
Hammersmith, care o strânse scurt. Avea mâna moale şi 
rece. Nu-şi luă nici pentru un moment ochii de la copiii care 
se jucau în curte. 

— Domnule Hammersmith, sunt gardianul-şef din 
Sectorul E de la Penitenciarul Cold Mountain. Acesta €... 

— Ştiu ce este, spuse el, privindu-mă cu puţin mai mult 
interes. Aşadar, gardianul-şef de pe Culoarul Morţii stă pe 
veranda mea, mare cât viaţa însăşi. Ce te aduce la cincizeci 
de mile depărtare ca să vorbeşti cu singurul reporter 
angajat permanent al ziarului local? 

— John Coffey, am spus. 


Cred că mă aşteptam la o reacţie destul de puternică din 
partea lui (mă gândeam la copiii lui, care puteau fi 
gemeni... cuşca câinelui; familia Detterick avusese şi ea un 
câine), dar Hammersmith ridică numai sprâncenele şi sorbi 
din băutura lui. 

— Acum Coffey este problema ta, nu-i aşa? întrebă 
Hammersmith. 

— Nu prea e o problemă, am spus. Nu-i place întunericul, 
plânge deseori, dar niciunul dintre aceste lucruri nu este o 
problemă în domeniul meu. Am văzut şi lucruri mai rele. 

— Plânge mult, nu-i aşa? întrebă Hammersmith. Ei bine, 
are de ce să plângă, aş zice. Având în vedere ce a făcut. Ce 
vrei să ştii? 

— "Tot ce poţi să-mi spui. Am citit articolele din ziar, deci 
presupun că ceea ce vreau este ce nu am găsit în ele. 

Se uită la mine cu o privire seacă, tăioasă. 

— De exemplu, cum arătau fetiţele? Sau exact, ce anume 
le-a făcut? le interesează lucrurile acestea, domnule 
Edgecombe? 

— Nu, am spus, păstrându-mi vocea calmă. Nu mă 
interesează gemenele Detterick, domnule. Sărmanele fetiţe 
sunt moarte. Dar Coffey nu este - nu încă - şi sunt curios în 
legătură cu el. 

— În ordine, spuse. Trage-ţi un scaun şi şezi, domnule 
Edgecombe. Mă ierţi dacă am fost puţin mai tăios adineaori, 
dar am ocazia să văd destui vulturi în meseria mea. Şi, la 
naiba, am fost şi eu acuzat de destule ori că sunt unul 
dintre ei. Am vrut numai să fiu sigur de tine. 

— Şi acum eşti sigur? 

— Destul de sigur, presupun, spuse el, părând aproape 
indiferent. 

Povestea pe care mi-a relatat-o este în mare parte aceea 
pe care am notat-o şi eu mai devreme în această istorisire - 
cum doamna Detterick a găsit veranda goală, cu uşa scoasă 
din balamale, cu păturile fetiţelor aruncate într-un colţ şi 
sânge vărsat pe scări; cum fiul şi soţul ei plecaseră în 


urmărirea răpitorului; cum potera îi ajunsese mai întâi pe ei 
şi la scurt timp după aceea îl ajunseseră şi pe John Coffey. 
Cum şedea Coffey pe malul râului şi plângea, cu cele două 
cadavre în braţe ca două păpuşi mari. Reporterul, slab ca o 
scândură, în cămaşa lui cu guler alb şi pantalonii gri de 
oraş, vorbea pe o voce joasă, lipsită de emoție... dar 
privirea lui nu-i părăsi nici pentru o clipă pe cei doi copii 
care se hârjoneau şi râdeau şi se dădeau pe rând cu 
leagănul la umbră, în fundul curţii. Pe la mijlocul povestirii 
se întoarse doamna Hammersmith cu o sticlă de bere făcută 
în casă, rece, tare şi delicioasă. Rămase să asculte o vreme, 
apoi ne întrerupse numai cât îi strigă pe copii, ca să le 
spună să vină în casă, pentru că avea să scoată din cuptor 
prăjitura. 

— Venim, mami! se auzi o voce de fetiţă, şi atunci femeia 
intră înapoi în casă. 

Când Hammersmith termină, spuse: 

— Şi de ce vrei să ştii toate astea? N-am mai primit 
niciodată o vizită de la un gardian-şef al unei închisori. E 
prima dată. 

— Ţi-am spus... 

— Sigur, din curiozitate. Oamenii sunt curioşi, ştiu asta, 
chiar îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta, pentru că 
altfel n-aş avea de lucru şi ar trebui să muncesc de- 
adevăratelea ca să-mi câştig pâinea. Dar cincizeci de mile 
este cam mult pentru ca omul să-şi satisfacă o simplă 
curiozitate, mai ales când ultimele douăzeci dintre acestea 
sunt pe un drum prost. Aşa că, de ce nu-mi spui adevărul, 
Edgecombe? Eu ţi-am satisfăcut ţie curiozitatea, fă şi tu 
asta pentru mine. 

Ei bine, aş fi putut să spun, am avut o infecţie urinară şi 
John Coffey şi-a pus mâna pe mine şi m-a vindecat. Omul 
care le-a violat şi le-a ucis pe cele două fetițe a făcut asta. 
Aşa că am început să-mi pun întrebări în legătură cu el - 
oricine ar fi făcut la fel. M-am întrebat chiar şi dacă nu 
cumva Homer Cribus şi adjunctul Rob McGee n-au pus în 


cătuşe pe cine nu trebuia. Îmi pun întrebări în privința 
aceasta, în ciuda tuturor dovezilor împotriva lui. Pentru că, 
de obicei, nu te gândeşti la un om care are o astfel de 
putere în mâini ca la un om care e în stare să siluiască şi să 
ucidă copii. 

Nu, nu puteam să spun asta. 

— Sunt două lucruri care m-au nedumerit, am spus. 
Primul este dacă a mai făcut vreodată aşa ceva şi înainte. 

Hammersmith se întoarse spre mine şi, brusc, privirea îi 
era atentă şi plină de interes, şi am observat că era într- 
adevăr un tip inteligent. Poate chiar unul genial, într-un 
mod cu totul liniştit. 

— De ce? întrebă el. Ce ştii în plus, Edgecombe? Ce ţi-a 
mai spus? 

— Nimic. Dar un om care face asta o dată a mai făcut-o şi 
înainte. Li se dezvoltă gustul pentru aşa ceva. 

— Da, spuse el. Aşa este. Cu siguranţă că aşa este. 

— Şi m-am gândit că ar fi uşor să mergem înapoi pe 
urmele lui şi să aflăm. În cazul unui om de mărimea lui şi 
negru pe deasupra, nu poate fi atât de greu de găsit indicii. 

— Aşa ai crede, dar n-ai avea dreptate, spuse el. Cel puţin 
în cazul lui Coffey. Ştiu ce spun, crede-mă. 

— Ai încercat? 

— Da, şi nu m-am ales cu nimic. Au fost vreo doi tipi de la 
căile ferate care cred că l-au văzut în parcul de vagoane de 
la Knoxville cu două zile înainte ca gemenele Detterick să 
fie ucise. Nimic surprinzător până aici; era de cealaltă parte 
a râului, în zona de lângă căile ferate Great Southern atunci 
când l-au găsit şi probabil că aşa a ajuns aici din Tennessee. 
Am primit o scrisoare de la un bărbat care spunea că 
angajase un negru uriaş ca să-i care lăzi la începutul 
primăverii din anul acesta - asta era în Kentucky. l-am 
trimis o poză a lui Coffey şi mi-a spus că el era. Dar, în afară 
de asta... 

Hammersmith ridică din umeri şi dădu din cap. 

— Şi nu te surprinde asta deloc? 


— Ba mă surprinde foarte mult, domnule Edgecombe. E 
ca şi cum ar fi picat din cer. Şi el nu ne este de niciun folos; 
nu-şi aminteşte nici ce-a făcut săptămâna trecută. 

— Aşa este, am spus. Cum îţi explici asta? 

— Suntem în perioada recesiunii, spuse el, aşa îmi explic. 
Oamenii sunt pe drumuri. Cei din Oklahoma vor să culeagă 
piersici în California, albii săraci din munţi vor să 
construiască maşini în Detroit, negrii din Mississippi vor să 
meargă în Noua Anglie ca să lucreze la fabricile de pantofi 
sau la fabricile de textile. Cu toţii - fie ei albi sau negri - 
cred că le va fi mai bine pe petecul următor de pământ. 
Acesta este stilul american. Chiar şi un gigant ca şi Coffey 
poate trece neobservat pe oriunde trece... asta până când 
se decide să omoare două fetiţe. Două fetiţe albe. 

— Tu crezi asta? l-am întrebat. 

Mă privi cu o expresie binevoitoare pe faţa lui prea slabă. 

— Câteodată cred, spuse el. 

Soţia lui se aplecă în afară prin geamul de la bucătărie, 
ca şi un mecanic care se apleacă în afară pe geamul 
locomotivei, şi strigă - Copii! Prăjitura e gata! Se întoarse 
spre mine. 

—  Doreşti nişte prăjitură cu stafide, domnule 
Edgecombe? 

— Sunt sigur că sunt delicioase, doamnă, dar nu doresc, 
de data asta. 

— În ordine, spuse ea, şi-şi retrase capul înăuntru. 

— Ai văzut cicatricile pe care le are? întrebă brusc 
Hammersmith. 

Continua să-şi privească copiii, care nu prea voiau să 
abandoneze plăcerile leagănului - nici măcar pentru nişte 
prăjituri cu stafide. 

— Da. 

Dar eram surprins că el le văzuse. 

— Singura mare victorie a avocatului apărării a fost să-l 
facă pe Coffey să-şi dea jos cămaşa şi să le arate juraţilor 
cicatricile acelea. Procurorul, George Peterson, a ridicat 


obiecţii în neştire, dar judecătorul a permis asta în cele din 
urmă. Bătrânul George ar fi putut să nu-şi răcească gura pe 
degeaba - juraţilor de prin părţile astea nu le poţi vinde 
gogoşi psihologice cum că cei care au fost trataţi cu 
cruzime în copilărie pur şi simplu nu se pot abţine. Ei cred 
că oamenii se pot abţine. Este un punct de vedere la care 
subscriu şi eu... dar, totuşi, acele cicatrici erau groaznice. Ai 
observat ceva ciudat la ele, Edgecombe? 

Îl văzusem pe Coffey dezbrăcat la duş şi observasem într- 
adevăr; ştiam exact despre ce vorbea. 

— Sunt toate dispersate. Ca o reţea, aproape. 

— Ştii ce înseamnă asta? 

— Cineva l-a bătut până la sânge atunci când a fost copil, 
am spus. Înainte să crească. 

— Dar nu au reuşit să izgonească diavolul din el, nu-i aşa, 
Edgecombe? Ar fi trebuit să facă economie la bătaie şi ar fi 
trebuit să-l înece în râu, ca şi pe puii de pisică, nu crezi? 

Presupun că ar fi fost abil din partea mea ca să fiu de 
acord pur şi simplu şi să plec de acolo, dar n-am putut să 
fac aşa. Îl văzusem. Îl simţisem. Simţisem atingerea 
mâinilor lui. 

— Este... ciudat, am spus. Dar nu pare să existe o 
violenţă adevărată în el. Ştiu cum a fost găsit şi este greu să 
combaţi asta cu ceea ce văd zilnic în sectorul meu. Cunosc 
oameni violenţi, domnule Hammersmith. 

În acel moment mă gândeam la Wharton, desigur, la 
Wharton în timp ce îl strangula pe Dean Stanton cu lanţul 
de la cătuşe şi striga cu toată puterea: Huuuooo, băieţi! Nu- 
i aşa că ne distrăm de minune? 

Se uita acum cu atenţie la mine, zâmbind vag, cu un 
zâmbet de neîncredere care nu îmi plăcea deloc. 

— Nu ai venit aici ca să-ţi afli dacă nu cumva a ucis alte 
fetiţe pe altundeva, spuse el. Ai venit aici ca să vezi dacă eu 
cred că el le-a ucis. Asta este, nu-i aşa? Spune drept, 
Edgecombe. 


Am luat ultima înghiţitură din băutura mea, am pus sticla 
pe măsuţa mică şi am spus: 

— Ei bine? Crezi asta? 

— Copii! strigă el, aplecându-se uşor înainte în scaunul 
său în timp ce făcea asta. Veniţi să vă luați prăjitura! 

Apoi se lăsă înapoi pe scaun şi se uită la mine. Acel 
zâmbet vag - acela care nu-mi prea plăcea - reapăruse. 

— Să îţi spun ceva, zise. Să asculţi cu atenţie, pentru că e 
ceva ce trebuie să ştii. 

— Ascult. 

— Am avut un câine pe nume Sir Galahad, spuse el, şi 
arătă cu degetul cuşca câinelui. Un câine bun. Nu era de 
rasă, dar era blând. Calm. Gata să-ţi lingă mâna sau să facă 
aport. Există destule corcituri ca el, eşti de acord? 

Am ridicat din umeri şi am dat din cap afirmativ. 

— În multe privinţe, un câine maidanez bun este ca 
negrul tău, spuse el. Ajungi să-l cunoşti şi de multe ori 
ajungi să-l iubeşti. Nu ţi-e de vreun folos, dar îl ţii pe lângă 
tine pentru că crezi că te iubeşte şi el pe tine. Dacă ai 
noroc, domnule Edgecombe, nu va trebui niciodată să afli 
contrariul. Cynthia şi eu, ei bine, noi nu am fost atât de 
NOrocoşi. 

Oftă - un sunet prelung ce părea să pornească dintr-un 
schelet, ca o adiere printre frunze moarte. Arătă din nou 
spre cuşcă şi m-am întrebat cum îmi scăpase aerul ei 
general de  pustietate, sau faptul că multe dintre 
excremente începuseră să se descompună. 

— Obişnuiam să fac curat după el, spuse Hammersmith, 
şi reparam acoperişul cuştii ca să-l apere de ploaie. Şi, din 
această privinţă, Sir Galahad era ca şi negrul tău din sud, 
care nu va face aceste lucruri pentru el însuşi. Acum, nici 
nu mai pun mâna pe ea, nici măcar nu m-am apropiat de ea 
de la accident... dacă poţi să-l numeşti accident. Am mers 
până la cuşcă cu carabina în mână şi l-am împuşcat, dar de 
atunci n-am mai fost pe acolo. Nu pot să o fac. Presupun că 


în timp o voi face. Îi voi curăța mizeria şi am să-i dărâm 
cuşca. 

Veniră şi copiii, şi brusc nu mai voiam ca ei să vină; brusc, 
venirea lor era ultimul lucru din lumea asta pe care îl 
doream. Fetiţa nu avea nimic, dar băiatul... 

Tropăiră în sus pe scări, se uitară la mine, chicotiră, apoi 
se îndreptară spre uşa bucătăriei. 

— Caleb, spuse Hammersmith. Vino aici. Numai pentru o 
clipă. 

Fetiţa - care era cu siguranţă sora lui geamănă, trebuiau 
să fie de aceeaşi vârstă - intră în bucătărie. Băieţelul veni la 
tatăl său, cu privirea coborâtă. Ştia că era urât. Cred că 
avea numai vreo patru ani, dar la patru ani ştii deja dacă 
eşti urât. Tatăl lui puse două degete sub bărbia băiatului şi 
încercă să-i ridice faţa spre mine. La început, băiatul opuse 
rezistenţă, dar când tatăl lui spuse „Le rog, fiule,” pe un ton 
calm şi plin de iubire, făcu ce i se ceruse. 

Din păr îi ieşea o cicatrice imensă, circulară, îi cobora pe 
frunte, peste un ochi mort şi întors indiferent într-o parte, 
până la marginea gurii, care fusese desfigurată în rânjetul 
unui cartofor sau al unui proxenet. Un obraz era neted şi 
frumos; celălalt era adunat ca şi coaja unui copac. M-am 
gândit că fusese o gaură în el, dar aceea, cel puţin, se 
vindecase. 

— I-a rămas un ochi bun, spuse Hammersmith, mângâind 
obrazul adunat al băiatului cu atingerea tandră a degetelor 
unui iubit. Presupun că e norocos că nu a orbit. Ne punem 
în genunchi şi îi mulţumim lui Dumnezeu şi pentru atât. Ei, 
Caleb? 

— Aşa este, domnule, spuse băiatul timid - băiatul care 
avea să fie bătut fără milă pe terenul de joacă de huligani 
care aveau să râdă şi să-şi bată joc de el, şi asta pe tot 
parcursul anilor pe care-i va petrece la şcoală, băiatul care 
nu avea să fie niciodată chemat să joace Sticluţa sau 
Telefonul fără fir şi care probabil că, o dată ajuns la 
maturitate, nu avea să se culce cu nicio femeie care să nu fi 


fost plătită, băiatul care avea să rămână mereu în afara 
cercului celor de-o vârstă cu el şi care avea să se uite 
pentru următorii cincizeci sau şaizeci de ani la propriul chip 
în oglindă gândindu-se urât, urât, urât. 

— Du-te să-ţi mănânci prăjitura, spuse tatăl lui sărutând 
gura schimonosită a fiului său. 

— Da, domnule, spuse Caleb şi se repezi înăuntru. 

Hammersmith scoase o batistă din buzunarul 
pantalonilor şi îşi şterse ochii cu ea - erau uscați, dar cred 
că se obişnuise să-şi şteargă lacrimile. 

— Câinele a fost aici când s-au născut, spuse el. L-am 
adus în casă ca să-i miroase atunci când Cynthia i-a adus 
acasă de la spital, iar Sir Galahad le-a lins mânuţele. 

Dădu afirmativ din cap, ca şi cum ar fi confirmat pentru 
sine ce spunea. 

— S-a jucat cu ei; obişnuia să o lingă pe faţă pe Arden 
până când ea chicotea. Caleb obişnuia să-l tragă de urechi 
şi, când învăţa să meargă, mergea câteodată în jurul curţii 
ţinându-se de coada lui Galahad. Câinele nici măcar n-a 
mârâit vreodată la el. La niciunul dintre ei. 

Lacrimile începură să-i curgă; şi le ştergea automat, ca 
un om care a exersat ceva foarte mult timp. 

— N-a existat niciun motiv, spuse el. Caleb nu l-a lovit, nu 
a strigat la el, nimic. Ştiu. Eram acolo. Dacă nu aş fi fost, e 
aproape sigur că băiatul ar fi fost ucis. Nu s-a întâmplat 
nimic, domnule Edgecombe. Băiatul şi-a pus faţa într-o 
anumită poziţie faţă de cea a câinelui şi lui Sir Galahad i-a 
dat prin minte - sau în ceea ce ţine loc de minte la câine - 
să se repeadă şi să muşte. Să ucidă, dacă ar fi putut. Copilul 
era acolo, în faţa lui, iar câinele l-a muşcat. Şi la fel s-a 
întâmplat şi cu Coffey. Era acolo, le-a văzut pe verandă, le-a 
răpit, le-a siluit şi le-a ucis. Spui că ar fi trebuit să existe un 
indiciu că a mai făcut asta şi înainte şi ştiu ce vrei să spui cu 
asta, dar poate că nu a făcut-o înainte. Câinele meu nu a 
muşcat niciodată înainte; numai atunci. Poate că, dacă i s-ar 
da drumul lui Coffey, n-ar mai face-o niciodată. Poate că nici 


câinele meu nu ar mai fi muşcat niciodată. Dar nu m-am 
gândit la asta. Am ieşit cu arma în mână, l-am ţinut de 
zgardă şi i-am zburat creierii. 

Respira cu greutate. 

— Sunt la fel de educat ca şi oricine, domnule 
Edgecombe, am fost la colegiu în Bowling Green, am făcut 
cursuri de istorie şi de jurnalism, ceva filosofie. Îmi place să 
mă gândesc la mine ca la un om educat. Nu cred că oamenii 
din nord ar crede asta despre mine, dar mie îmi place să 
cred despre mine că sunt educat. Nu aş reinstaura 
sclavagismul nici pentru tot ceaiul din China. Cred că 
trebuie să fim binevoitori în eforturile noastre de a rezolva 
problema rasismului. Dar trebuie să ne amintim şi că negrul 
tău va muşca din nou dacă are ocazia, tot aşa ca şi o 
corcitură care va muşca dacă are ocazia şi dacă i se năzare 
să facă asta. Vrei să ştii dacă plângăreţul domn Coffey, cu 
spatele plin de cicatrici, a făcut-o sau nu? 

Am dat din cap afirmativ. 

— Da, spuse Hammersmith. El a făcut-o. Să nu ai nicio 
îndoială în privinţa asta şi să nu-i întorci niciodată spatele. 
Poate vei scăpa o dată sau poate de o sută de ori... poate de 
o mie de ori... dar, în cele din urmă... 

Ridică mâna în faţa ochilor mei şi îşi lovi rapid degetele 
unite de degetul mare, transformându-şi mâna într-o gură 
care muşcă. 

— Înţelegi? 

Am dat din nou din cap. 

— Le-a siluit, le-a ucis şi după aceea i-a părut rău... dar 
fetiţele acelea au rămas siluite, fetiţele acelea au rămas 
moarte. Dar tu te vei ocupa de el, nu-i aşa, domnule 
Edgecombe? Peste câteva săptămâni te vei ocupa de el, ca 
să nu mai facă niciodată aşa ceva. 

Se ridică în picioare, se uită în depărtare spre cuşca 
câinelui, în mijlocul peticului acela de pământ bătătorit, în 
mijlocul acelor excremente în descompunere. 


— Sper că mă ierţi, spuse el. De vreme ce nu trebuie să- 
mi petrec după-amiaza la tribunal, m-am gândit să îmi 
vizitez familia. Copiii sunt tineri o singură dată. 

— Du-te liniştit, i-am spus. 

Îmi simţeam buzele uscate. 

— Şi îţi mulţumesc pentru timpul pe care mi l-ai acordat. 

— Pentru puţin, spuse. 

De la casa lui Hammersmith am plecat direct la 
penitenciar. Fu un drum lung şi de data asta n-am reuşit să- 
l| scurtez cântând. Simţeam parcă fusesem secătuit de toate 
cântecele, cel puţin pentru o vreme. Continuam să văd în 
faţa ochilor chipul desfigurat al acelui băieţel. Şi mâna lui 
Hammersmith, cu degetele coborând într-o mişcare ca o 
muşcâătură. 


5 


WILD BILL WHARTON făcu prima excursie la camera de 
izolare chiar în ziua următoare. Petrecu dimineaţa şi după- 
amiaza tăcut ca un miel, o stare despre care am descoperit 
curând că nu era ceva normal în cazul lui, ci era o stare 
care prevestea ceva rău. Apoi, pe la şapte şi jumătate seara, 
Harry simţi ceva cald stropindu-l pe manşetele pantalonilor 
de la uniformă pe care îi luase curaţi chiar în acea 
dimineaţă. Era urină. William Wharton stătea lângă gratiile 
celulei lui, arătându-şi dinţii într-un rânjet larg, şi urina 
peste pantalonii şi pantofii lui Harry Terwilliger. 

— Cred că bastardul acela împuţit s-a ţinut toată ziua, a 
spus Harry mai târziu, dezgustat şi ofensat. 

Ei bine, asta era limita. Era timpul ca William Wharton să 
afle cine era şeful în Sectorul E. Harry ne luă pe Brutal şi 
pe mine, iar eu i-am chemat şi pe Dean şi Percy, care erau şi 
ei de serviciu. 'Ţineţi minte, aveam trei prizonieri pe atunci, 
şi eram de servici cu toţii, grupul meu fiind în sector de la 


şapte seara până la trei dimineaţa - când era cel mai 
probabil să existe probleme - şi alte două echipe erau de 
serviciu în timpul zilei. Celelalte două grupuri erau alcătuite 
mai ales din „navetişti” şi, de obicei, Bill Dodge răspundea 
de ce se petrecea în acel schimb. Nu era un sistem rău 
acesta, simţeam asta, şi dacă aş fi putut să-l pun pe Percy în 
tura de zi, viaţa ar fi fost şi mai frumoasă. Nu am apucat 
însă să fac asta. Mă întreb câteodată dacă lucrurile s-ar fi 
schimbat dacă aş fi făcut-o. 

Oricum, în magazie era o conductă principală de apă, în 
partea opusă spaţiului unde se afla Old Sparky, iar Dean şi 
Percy legară de ea un furtun de pompieri. Apoi se puseră 
amândoi lângă supapa care avea să pornească apa când 
avea să fie momentul. 

Brutal şi cu mine merserăm rapid spre celula lui 
Wharton, unde acesta continua să stea în picioare, 
continuând să rânjească cu scula scoasă din pantaloni. 
Scosesem cămaşa de forţă din camera de izolare şi o 
aruncasem pe un raft din biroul meu chiar înainte să plec 
acasă în seara precedentă, gândindu-mă că era posibil să 
avem nevoie de ea pentru noul nostru copil-problemă. 
Acum o aveam la îndemână, o ţineam cu arătătorul agăţat 
de unul din cordoanele de pânză ale cămăşii. Harry venea 
în urma noastră, târând după el duza furtunului care trecea 
prin biroul meu şi ajungea în magazie, la conducta pe care 
Percy şi Dean o deschideau acum cât de repede puteau. 

— Hei, v-a plăcut? întrebă Wild Bill. 

Râdea ca un copil la carnaval, râdea atât de tare încât 
abia putea să vorbească; pe obraji îi curgeau lacrimi mari. 

— Aţi venit aşa de repede, înseamnă că v-a plăcut. 
Momentan pregătesc nişte rahat pe care să vi-l servesc 
împreună cu el. Unul moale. Îl am gata pregătit pentru 
mâine... 

Văzu că deschideam uşa de la celula lui şi ochii i se 
îngustară. Îl văzu pe Brutal ţinându-şi revolverul într-o 


mână şi bastonul în cealaltă, şi ochii i se îngustară şi mai 
mult. 

— Puteţi să intraţi pe picioarele voastre, dar veţi ieşi cu 
picioarele înainte, Billy the Kid vă garantează asta, ne spuse 
el. 

Privirea lui se îndreptă spre mine. 

— Şi dacă crezi că o să mă îmbraci cu cămaşa de nebuni, 
cred că o să ai o surpriză, bătrâne. 

— Nu eşti tu ăla care să zică ce se face şi nu se face pe 
aici, i-am spus. Ar trebui să ştii asta, dar cred că eşti prea 
prost ca să înveţi din mers, fără puţină instruire. 

Am terminat de deschis încuietorile uşii şi am deschis-o 
larg. Wharton se retrase lângă pat, cu scula atârnându-i 
încă din pantaloni, îşi întinse mâinile spre mine, cu palmele 
în sus, chemându-mă cu degetele. 

— Haide, fiu de căţea urât ce eşti, spuse el. Poate că e 
nevoie de instrucţie, dar băiatul ăsta pe care-l ai în faţa 
ochilor e pregătit să fie el profesorul. 

Îşi îndreptă privirea şi rânjetul cu dinţii stricaţi spre 
Brutal. 

— Vino, uriaşule, tu vei fi primul. De data asta nu mai poţi 
să te strecori în spatele meu. Pune jos arma aceea - şi-aşa 
nu 0 să tragi cu ea, n-ai putea... şi să ne luptăm corp la 
corp. Să vedem cine e mai bun... 

Brutal făcu un pas în celulă, dar nu spre Wharton. O dată 
intrat pe uşă, se retrase spre stânga, iar ochii îngustaţi ai 
lui Wharton se măriră atunci când văzu furtunul îndreptat 
spre el. 

— Nu, n-o să faci asta, spuse el. Nu, nu, n-ai să... 

— Dean! am strigat. Dă-i drumul! Dă-i drumul complet! 

Wharton se repezi înainte, iar Brutal îi trase o lovitură 
bine direcţionată - una la care sunt sigur că Percy visa 
demult - peste frunte, chiar deasupra sprâncenelor lui 
Wharton. Wharton, care părea să creadă că nu avuseserăm 
de-a face cu oameni de teapa lui până atunci, căzu direct în 
genunchi, cu ochii deschişi, dar orbit pentru moment. Apoi, 


porni jetul de apă, iar Harry făcu un pas înapoi din cauza 
presiunii, dar apoi îl ţinu strâns, cu duza îndreptată spre 
Wharton ca o armă. Jetul de apă îl lovi pe Wild Bill Wharton 
exact în piept, îl întoarse pe jumătate şi îl împinse sub pat. 
În celălalt capăt al coridorului, Delacroix ţopăi de pe un 
picior pe altul, ţipând pe o voce stridentă şi blestemându-l 
pe John Coffey, pretinzând de la Coffey să-i povestească ce 
se întâmpla, cine câştiga, şi dacă lui Wharton îi plăcea sau 
nu duşul. John nu spuse nimic, stătea calm, în linişte, în 
pantalonii lui prea scurţi şi cu papucii de puşcăriaş. Am 
apucat să arunc numai o privire spre el, dar asta a fost de 
ajuns ca să-i observ vechea expresie, tristă, dar calmă în 
egală măsură. Era ca şi cum ai fi văzut întreaga scenă, nu 
doar o dată sau de două ori, ci de mii de ori. 

— Opriţi apa! strigă Brutal peste umăr, apoi alergă înapoi 
în celulă. 

Îşi puse mâinile după braţele lui Wharton şi îl târî afară 
de sub pat. Wharton tuşea şi gâlgâia ca un înecat. De 
deasupra sprâncenelor, din locul unde îl ajunsese bastonul 
lui Brutal, i se scurgea în ochi o dâră de sânge. 

Făcusem din punerea cămăşii de forţă o adevărată artă, 
eu şi Brutus Howell; exersaserăm asta ca un cuplu de 
dansatori de vodevil care lucrează la o nouă figură de dans. 
Din când în când, acest exerciţiu se dovedea folositor. Acum 
era una dintre acele situaţii. Brutal îl puse în fund pe 
Wharton şi îi întinse braţele spre mine, aşa cum întinde un 
copil braţele unei păpuşi de cârpă. Wharton începea să-şi 
dea seama vag de ce se întâmplă, începea să înţeleagă că 
dacă nu avea să se împotrivească chiar în acel moment, 
avea să fie prea târziu, dar conexiunea dintre creier şi 
muşchi nu funcţiona încă, şi înainte ca el să poată face ceva, 
eu îi trăsesem mânecile cămăşii pe braţe, iar Brutal îi 
închidea cataramele de la spate. În timp ce el se ocupa de 
asta, eu am luat fâşiile de pânză de pe mânecile cămăşii, i- 
am tras braţele de o parte şi de alta şi i-am legat una lângă 


alta încheieturile de la mâini. Acum arăta ca şi cum s-ar fi 
îmbrăţişat pe sine. 

— Naiba să te ia, prostănac mare ce este, ei ce face cu el? 
ţipă Delacroix. L-am auzit pe Mister Jingles chiţăind, ca şi 
cum şi el fi vrut să ştie acelaşi lucru. 

Sosi şi Percy, cu cămaşa udă şi lipită de el în urma luptei 
cu conducta de apă, cu faţa strălucind de bucurie. Dean 
venea în spatele lui, având un colier de vânătăi stacojii în 
jurul gâtului şi părând mult mai puţin entuziasmat decât 
Percy. 

— Haide, Wild Bill, am spus, şi l-am pus pe Wharton pe 
picioare. Mergem la o plimbărică. 

— Nu-mi spune aşa! ţipă Wharton pe un ton strident, şi 
cred că pentru prima dată vedeam la el sentimente 
adevărate şi nu numai petele de camuflaj ale unui animal 
viclean. 

— Wild Bill Hickok nu a fost un hoţ adevărat! Nici nu s-a 
luptat cu un urs numai cu un cuţit! Era numai un nătăfleţ! 
Tâmpitul a stat cu spatele la uşă şi a fost omorât de un 
beţivan! 

— Vai de mine, băieţi, o lecţie de istorie! exclamă Brutal, 
şi îl târi pe Wharton afară din celulă. Nu ştie omul niciodată 
ce o să i se întâmple când vine dimineaţa la servici, numai 
că o să fie tare plăcut. Dar, cu atâţia oameni drăguţi în jur, 
cred că asta se înţelege de la sine, nu-i aşa? Şi, ştii ceva? În 
curând vei face şi tu parte din istorie, Wild Bill. Între timp, 
haide până la capătul coridorului. Avem o cameră pentru 
tine. Un fel de cameră unde să te calmezi. 

Wharton scoase un urlet furios, nearticulat şi se repezi 
spre Brutal, deşi era legat fedeleş în cămaşa de forţă şi 
braţele îi erau legate la spate. Percy vru să-şi scoată 
bastonul - soluţia Wetmore pentru toate problemele vieţii - 
dar Dean îi puse mâna pe braţ. Percy se uită mirat şi pe 
jumătate indignat la el, ca şi cum ar fi vrut să spună că după 
ce îi făcuse Wharton lui Dean, Dean ar fi trebuit să fie 
ultima persoană din lume care să vrea să-l ţină la o parte. 


Brutal îl împinse pe Wharton în spate. Eu l-am prins şi l- 
am împins spre Harry. lar Harry îi făcu vânt pe Culoar, prin 
faţa unui Delacroix fericit şi a unui Coffey complet impasibil. 
Wharton făcu câţiva paşi mari ca să nu cadă direct în nas, 
blestemând în tot acest timp, împrăştiind blesteme aşa cum 
un aparat de sudură împrăştie scântei. Îl împinserăm spre 
ultima celulă de pe dreapta, în timp ce Dean, Harry şi Percy 
(care de data aceasta, nu se plângea că au prea multă 
treabă) scoaseră din camera de izolare toate vechiturile. În 
timp ce făceau asta, eu am avut o scurtă conversaţie cu 
Wharton. 

— Crezi că eşti mare şi tare, am spus, şi poate că eşti, 
băiete, dar aici asta nu valorează nimic. Vremea când băgai 
spaima în oameni s-a încheiat. Dacă te porţi bine cu noi, ne 
vom purta şi noi bine cu tine. Dacă nu, la urmă vei muri tot 
în acelaşi fel, numai că te vom ascuţi ca un creion înainte să 
crăpi. 

— Vei fi foarte fericit când o să scapi de mine, spuse 
Wharton pe o voce răguşită. 

Se lupta să iasă din cămaşa de forţă, deşi probabil ştia că 
nu avea să reuşească, şi era roşu ca racul. 

— Dar înainte să crăp, am să vă fac viaţa un iad. 

Îşi dezveli dinţii la mine, ca un babuin furios. 

— Dacă asta e tot ce vrei, să ne faci viaţa un iad, poţi să 
te opreşti chiar acum, pentru că ai reuşit deja, spuse Brutal. 
Dar, în ceea ce priveşte timpul pe care ai să-l petreci pe 
Culoar, Wharton, nouă nu ne pasă nici dacă îl petreci pe tot 
în camera cu pereţii capitonaţi. Şi poţi să porţi cămaşa de 
forţă până când faci cangrenă la mâini din cauza lipsei de 
circulaţie şi îţi pică braţele jos. 

Făcu o pauză. 

— Nimeni nu prea vine pe aici, să ştii. Şi dacă ai impresia 
că îi pasă cuiva de ce ţi se întâmplă, ai face bine să te mai 
gândeşti. Pentru lume, tu nu eşti altceva decât un criminal 
mort. 


Wharton îl studia atent pe Brutal şi culoarea stacojie 
începea să-i dispară încet din obraji. 

— Daţi-mi jos chestia asta, spuse el într-o voce conciliantă 
- o voce prea normală şi prea rezonabilă ca să putem avea 
încredere în ea. Voi fi cuminte. Pe cuvânt. 

Harry apăru la intrarea în celulă. Capătul coridorului 
arăta ca o piaţă de vechituri, dar reuşeam să punem totul în 
ordine o dată ce ne apucam de treabă. O făcuserăm şi 
înainte; ştiam care era mersul lucrurilor. 

— Totul e pregătit, spuse Harry. 

Brutal îl înşfăcă pe Wharton de umflătura unde trebuia 
să fie cotul lui drept şi îl ridică în picioare. 

— Haide, Wild Billy. Şi priveşte partea bună a lucrurilor. 
Vei avea cel puţin douăzeci şi patru de ore ca să-ţi 
reaminteşti să nu stai niciodată cu spatele la uşă şi să nu 
trişezi la cărţi. 

— Scoateţi-mă din chestia asta, spuse Wharton. 

Se uită de la Brutal, la Harry şi apoi la mine, stacojiul 
începea să-i revină în obraji. 

— Voi fi cuminte - vă zic că mi-am învăţat lecţia. Mi-am... 
mi-am... îmmmbhhhhh... 

Brusc, se prăbuşi, jumătate din corpul lui era încă în 
celulă, cealaltă jumătate era pe linoleumul de pe Culoarul 
Morţii, dând din picioare şi zvârcolindu-se. 

— Dumnezeule, are o criză, şopti Percy. 

— Sigur, şi soră-mea e Târfa din Babilon, spuse Brutal. Şi 
dansează din buric pentru Moise în fiecare sâmbătă seara, 
acoperită cu un văl lung şi alb. 

Se aplecă şi îl luă de braţ pe Wharton. Eu l-am apucat de 
celălalt. Wharton se zvârcolea între noi ca şi un peşte prins 
în cârlig. Să duc corpul lui care se zvârcolea, ascultându-l 
cum grohăia la un capăt şi trăgea vânturi la celălalt capăt, a 
fost una dintre cele mai neplăcute experienţe ale vieţii 
mele. 

Am ridicat privirea şi am întâlnit-o pentru o clipă pe ceaa 
lui John Coffey. Ochii îi erau injectaţi, iar obrajii lui negri 


erau  umezi.  Plânsese din nou. M-am gândit la 
Hammersmith cum făcea gestul acela de muşcătură cu 
mâna şi m-au trecut fiorii. Apoi, mi-am îndreptat din nou 
atenţia spre Wharton. 

L-am aruncat în camera de izolare ca şi cum ar fi fost un 
obiect şi l-am privit cum stătea întins pe podea, zvârcolindu- 
se puternic în cămaşa de forţă chiar lângă sifonul pe care îl 
verificaserăm nu demult, în timp ce căutam şoarecele care 
îşi începuse cariera din Sectorul E sub numele de 
Steamboat Willy. 

— Nu-mi pasă nici dacă îşi înghite limba şi crapă, spuse 
Dean cu vocea lui răguşită şi iritată, dar gândiţi-vă la câte 
formulare am avea de completat, băieţi! Nu s-ar termina 
niciodată. 

— Lasă naibii formularele, gândiţi-vă la audiere, spuse 
Harry descurajat. Ne-am pierde slujba. Am ajunge să 
culegem fasole în Mississippi. Ştii ce înseamnă Mississippi, 
nu-i aşa? Este cuvântul indian pentru tâmpit. 

— N-o să crape şi nici n-o să-şi înghită limba, spuse 
Brutal. Când vom deschide mâine uşa asta, o să fie numai 
bine. Credeţi-mă pe cuvânt. 

Şi aşa a şi fost. Bărbatul pe care l-am dus seara 
următoare în celula lui era liniştit, palid şi aparent căit. 
Mergea cu capul aplecat, nu făcu niciun efort să atace pe 
cineva şi se uită la mine cu nepăsare când i-am spus că şi 
data viitoare avea să fie la fel şi trebuia numai să-şi pună 
întrebarea cât timp voia să petreacă urinând în proprii 
pantaloni şi mâncând mâncare pentru bebeluşi cu linguriţa. 

— Voi fi cuminte, şefu', mi-am învăţat lecţia, şopti el cu o 
voce slabă în timp ce îl duceam înapoi în celula lui. 

Brutal se uită la mine şi îmi făcu cu ochiul. 

Mai târziu în aceeaşi zi, William Wharton, care se 
considera Billy the Kid şi nu acel nătărău de Wild Bill 
Hickok, cumpără o prăjitură cu ciocolată de la bătrânul 
Toot-loot. Lui Wharton i se interzisese să facă astfel de 
tranzacţii, dar cei din tura de după-amiază erau „navetişti”, 


după cum cred că v-am mai spus, şi afacerea fu făcută. Ioot 
ştia şi el care era regula, dar pentru el căruciorul cu 
mâncăruri era o problemă de „frate, frate, da' brânza-i pe 
bani”. 

În acea seară, când Brutal merse să verifice celulele, 
Wharton stătea la gratiile de la celula sa. Aşteptă până când 
Brutal se uită la el, apoi îşi plesni palmele peste obrajii 
umflaţi şi proiectă pe faţa lui Brutal un jet impresionant de 
lung de ciocolată amestecată cu salivă. Îşi îndesase întreaga 
bucată de prăjitură în gură, o ţinuse în gură până când 
aceasta se lichefiase şi apoi o folosise ca şi proiectil. 

Wharton căzu pe patul lui, purtând un barbişon de 
ciocolată, dând din picioare şi stricându-se de râs arătând 
cu degetul spre Brutal, care purta pe faţă mult mai mult 
decât un barbişon de ciocolată. 

— Un negru mititel... 

Wharton se ţinea de burtă şi râdea. 

— Dumnezeule, măcar dacă ar fi fost caca! Îmi doresc să 
fi fost! Dacă aş avea puţin... 

— Tu eşti ca-ca, mormăi Brutal, şi sper că ţi-ai făcut 
bagajele, pentru că te întorci la toaleta ta preferată. 

Wharton fu din nou legat în cămaşa de forţă şi îl 
aruncarăm din nou în camera cu pereţi capitonaţi. Pentru 
două zile, de această dată. Câteodată, îl auzeam cum urla, 
câteodată îl auzeam cum promitea că avea să fie cuminte, 
că avea să-şi bage minţile în cap, şi câteodată îl auzeam 
cum striga că are nevoie de doctor, că e pe moarte. Dar, în 
cea mai mare parte a timpului, stătea în linişte. Şi era din 
nou liniştit atunci când l-am scos din nou, mergea spre 
celulă cu capul aplecat şi cu ochii lipsiţi de expresie, fără să- 
i răspundă lui Harry atunci când acesta îi spuse: 
„Aminteşte-ţi că depinde numai de tine.” Avea să se 
comporte normal o vreme, apoi avea să încerce ceva nou. 
Nu era nimic din ce făcuse să nu fi fost încercat înainte de 
alţii (cu excepţia exhibiţiei cu prâjitura de ciocolată; chiar şi 
Brutal recunoscuse că era ceva original), dar perseverenţa 


lui era înspăimântătoare. Mi-era teamă că mai devreme sau 
mai târziu cineva nu avea să fie destul de atent şi atunci 
aveam să plătim scump. Şi situaţia aceasta putea continua 
destul de mult, pentru că avea pe undeva un avocat care le 
spunea tuturor cât de nedrept era să fie ucis un om în 
floarea tinereţii... şi care era, din întâmplare, la fel de alb ca 
laptele. Nu avea niciun rost să ne plângem în privinţa asta, 
pentru că treaba avocatului era de fapt de a-l ţine pe 
Wharton departe de scaunul electric. Să-l ţinem la pârnaie 
era treaba noastră. Şi, în cele din urmă, era aproape sigur 
că tot pe Old Sparky avea să ajungă, cu sau fără avocat. 


6 


ERA SĂPTĂMÂNA când Melinda  Moores, soţia 
administratorului, s-a întors din spital, de la Indianola. 
Doctorii îşi terminaseră treaba cu ea; făcuseră radiografii 
interesante ale tumorii din creierul ei; notaseră că avea o 
slăbiciune la mână şi că avea dureri paralizante care o 
chinuiau în mod aproape constant pe atunci şi îşi 
terminaseră treaba cu ea. Îi dădură soţului ei un pumn de 
pastile de morfină şi o trimiseseră pe Melinda să moară 
acasă. Hal Moores mai avea câteva zile de concediu medical 
de luat - nu prea multe, pentru că nu-ţi dădeau prea multe 
zile de concediu pe atunci, dar şi le luă pe cele pe care le 
avea ca să o ajute să treacă peste acest calvar. 

Eu şi soţia mea am mers să o vizităm cam la trei zile după 
ce sosise acasă. Am sunat înainte să mergem, şi Hal ne-a 
spus că e în ordine, Melinda era într-una din zilele ei bune 
şi i-ar face plăcere să ne vadă. 

— Urăsc vizitele de genul ăsta, i-am spus lui Janice în 
timp ce mergeam spre casa unde familia Moores îşi 
petrecuse mare parte a căsniciei. 


— Toată lumea le urăşte, dragule, spuse ea, şi mă bătu 
uşor pe mână. Ne vom face datoria şi la fel va face şi 
Melinda. 

— Sper. 

Am găsit-o pe Melinda în camera de zi, în lumina unei 
raze puternice de soare de octombrie, şi primul meu şoc a 
fost gândul că pierduse vreo patruzeci şi cinci de kilograme. 
Nu pierduse atât, desigur - dacă ar fi pierdut atât de mult 
în greutate, nu ar mai fi fost acolo defel - dar aceasta fusese 
reacţia iniţială a creierului meu la ceea ce înregistrau ochi 
mei. Faţa îi era trasă şi de sub piele se vedea conturul 
craniului, iar pielea îi era albă ca şi hârtia de pergament. 
Sub ochi avea cearcăne întunecate. Şi a fost prima dată 
când am văzut-o în balansoarul ei, fără să aibă ceva de 
cusut în poală sau bucăţi de pânză pe care să le coase într-o 
pătură. Stătea numai acolo. Ca o persoană care stă în staţia 
de tren. 

— Melinda, spuse soţia mea cu căldură. 

Cred că era la fel de şocată ca şi mine - poate chiar mai 
tare - dar se descurcă splendid, după cum se descurcă 
unele femei în astfel de situaţii. Merse lângă Melinda, se 
lăsă pe un genunchi lângă balansoarul în care era întinsă 
soţia administratorului şi îi luă mâinile în ale ei. În timp ce 
făcea asta, privirea mi-a căzut pe un covor albastru de 
lângă şemineu. M-am gândit că ar fi trebuit să fie de 
aceeaşi culoare verde obosit ca şi linoleumul din Sectorul E, 
pentru că şi camera aceasta era de fapt o versiune a 
Culoarului Morţii. 

— Ţi-am adus nişte ceai, spuse Jan, din acela de care fac 
eu de obicei. Te ajută să dormi. L-am pus în bucătărie. 

— Îţi mulţumesc foarte mult, draga mea, spuse Melinda. 
Vocea îi suna bătrânicioasă şi răguşită. 

— Cum te simţi, draga mea? întrebă soţia mea. 

— Mai bine, spuse Melinda cu vocea ei ruginită. Nu 
destul de bine ca să vreau să merg la bal, dar măcar astăzi 


nu mă chinuie durerile. Mi-au dat nişte pastile pentru 
durerile de cap. Uneori chiar îşi fac efectul. 

— Asta e bine, nu-i aşa? 

— Dar nu prea pot să ţin lucrurile în mână. Ceva s-a 
întâmplat... cu mâna mea. 

O ridică în aer, se uită la ea ca şi cum n-ar mai fi văzut-o 
niciodată, apoi şi-o cobori înapoi în poală. 

— Ceva s-a întâmplat... în tot corpul meu. 

Începu să plângă în tăcere, într-un mod care mă făcu să 
mă gândesc la John Coffey. În minte începu să-mi răsune 
ceea ce spusese el: Te-am ajutat, nu-i aşa? Te-am ajutat, nu- 
i aşa? Ca un vers dintr-un cântec de care nu mai poţi scăpa. 

Atunci intră Hal. Mă luă de umeri şi credeţi-mă că am fost 
foarte mulţumit că a făcut-o. Am mers în bucătărie, iar el 
mi-a turnat o jumătate de păhărel de whisky alb, o băutură 
tare, proaspăt scoasă din aparatul de distilat al vreunui 
ţăran. Am ciocnit, şi apoi am băut. Băutura îmi merse pe 
gâtlej în jos ca uleiul aprins, dar când a ajuns în stomac, a 
fost o plăcere. Dar când Moores îmi arătă din nou sticla, 
întrebându-mă prin gesturi dacă mai doream încă o 
jumătate, am dat din cap şi l-am refuzat. Wild Bill Wharton 
tocmai fusese scos din camera de izolare - pentru o vreme, 
cel puţin - şi nu ar fi fost prudent din partea mea să mă 
apropii de el cu mintea înceţoşată de băutură. Nici chiar cu 
gratiile între mine şi el. 

— Nu ştiu cât mai pot suporta, Paul, mi-a spus cu o voce 
joasă. Dimineaţa, vine o fată să mă ajute, dar doctorii spun 
că e posibil să-şi piardă controlul asupra intestinelor, şi... 
ŞI... 

Se opri, înghițind, încercând din răsputeri să nu plângă 
din nou de faţă cu mine. 

— Fă tot ce poţi, am spus. 

Am întins mâna peste masă şi i-am strâns scurt mâna 
plină cu pete maronii. 

— Ia zilele una câte una şi lasă restul în grija lui 
Dumnezeu. Nu este nimic ce ai putea să faci, nu-i aşa? 


— Presupun că nu. Dar e foarte greu, Paul. Îţi doresc să 
nu trebuiască niciodată să afli cât e de greu. 

Făcu un efort să se adune. 

— Acum spune-mi noutăţile. Cum te descurci cu William 
Wharton? Şi cum te înţelegi cu Percy Wetmore? 

Am discutat probleme de servici o vreme şi apoi vizita s-a 
încheiat. După aceea, pe drumul spre casă, în timp ce soţia 
mea stătea tăcută pe locul de lângă mine - cu ochii umezi şi 
gânditoare - în minte mi se învârteau din nou cuvintele lui 
Coffey, aşa cum se învârtea prin celula lui Delacroix 
şoarecele Mister Jingles: Te-am ajutat, nu-i aşa? 

— E groaznic, spuse posomorâtă soţia mea la un moment 
dat. Şi nimeni nu poate face nimic să o ajute. 

Am dat din cap aprobator şi îmi răsună din nou în minte: 
Te-am ajutat, nu-i aşa? Dar asta era o nebunie şi am 
încercat tot ce mi-a stat în putinţă să-mi scot aceste cuvinte 
din minte. 

În timp ce intram în curtea noastră, soţia mea vorbi 
pentru a doua oară - nu spuse nimic despre vechea ei 
prietenă Melinda, ci mă întrebă despre infecția mea 
urinară. Voia să ştie dacă se vindecase de tot. 

— De tot, am liniştit-o eu. 

— Atunci, asta e bine, spuse ea, şi mă sărută deasupra 
sprâncenelor, în locul acela anumit. Poate am putea să, ştii 
tu, să facem una-alta. Asta dacă ai timp şi doreşti şi tu. 

Pentru că aveam destul timp şi suficientă dorinţă, am 
luat-o de mână şi am condus-o spre dormitor, apoi i-am dat 
jos hainele în timp ce ea mângâia acea parte a corpului meu 
care se umfla şi pulsa, dar de data asta nu simţeam nicio 
durere. În timp ce o iubeam în felul acela lent care îi plăcea 
- şi care îmi plăcea - m-am gândit la John Coffey, cum 
spusese că mă ajutase, mă ajutase, nu-i aşa? Ca şi un 
fragment dintr-un cântec care nu vrea să-ţi iasă din minte. 

Mai târziu, în timp ce mergeam spre penitenciar, m-am 
gândit că în curând avea să trebuiască să facem repetiţii 
pentru execuţia lui Delacroix. De la gândul acesta am ajuns 


la faptul că Percy avea să fie în prima linie de această dată 
şi am simţit un fior de groază. Mi-am spus să las lucrurile să 
meargă de la sine, era vorba de o singură execuţie şi după 
aceea era probabil că aveam să scăpăm de Percy, o dată 
pentru totdeauna... dar continuam să simt acel fior, ca şi 
cum infecția de care suferisem nu ar fi trecut, ci şi-ar fi 
schimbat numai locul, şi în loc să-mi fiarbă vintrele, acum 
îmi îngheţa şira spinării. 


7 


— HAIDE, îi spuse Brutal lui Delacroix seara următoare. 
Mergem să facem o plimbare. Tu şi cu mine şi Mister 
Jingles. 

Delacroix se uită neîncrezător la el, apoi întinse mâna 
spre cutia de trabucuri ca să scoată şoarecele. Îl ţinu în 
palmele făcute căuş şi se uită la Brutal îngustându-şi ochii. 

— Despre ce vorbeşte tu? întrebă el. 

— E o seară importantă pentru tine şi Mister Jingles, 
spuse Dean, în timp ce el şi Harry i se alăturau lui Brutal. 
Lanţul de vânătăi de pe gâtul lui Dean căpătase o neplăcută 
culoare galbenă, dar măcar putea să vorbească din nou fără 
ca vocea lui să sune ca şi a unui căţel care latră la o pisică. 
Se uită la Brutal. 

— Crezi că trebuie să-i punem cătuşe, Brute? 

Brutal păru să se gândească o clipă. 

— Nu, spuse el în cele din urmă. Va fi cuminte, nu-i aşa că 
vei fi cuminte, Del? Şi tu şi şoarecele, amândoi. La urma 
urmei, vor fi de faţă câţiva oameni importanţi astă-seară. 

Percy şi eu stăteam lângă biroul de serviciu, urmărind 
scena, Percy stând cu braţele încrucişate şi cu un zâmbet 
dispreţuitor pe buze. După o vreme, îşi scoase pieptenele şi 
merse să se pieptene. John Coffey privea şi el, stând în 
picioare tăcut lângă gratiile celulei lui. Wharton era întins 


pe patul lui, holbându-se la tavan şi ignorând întregul 
spectacol. Continua „să fie cuminte”, deşi, ceea ce el numea 
cuminte, medicii de boli nervoase de la Briar Ridge numeau 
catatonic. Şi mai era o persoană în sector. Stătea ferit de 
priviri în biroul meu, dar umbra lui slabă se proiecta pe 
Culoarul Morţii. 

— Ce întâmplă, tu prostule! întrebă Del pe un ton 
certăreţ, trăgându-şi picioarele pe pat în timp ce Brutal 
deschidea cele două încuietori de la uşa celulei lui şi o 
deschidea. Privirea i se mişca rapid de la unulla altul. 

— Păi să-ţi spun, spuse Brutal. Domnul Moores e plecat 
pentru o vreme - soţia lui este bolnavă, după cum cred că ai 
auzit. Aşa că acum şeful este domnul Anderson, domnul 
Curtis Anderson. 

— Da? Şi ce legătură are cu mine? 

— Ei bine, spuse Harry, şefu' Anderson a auzit de 
şoarecele tău, Del, şi vrea să-l vadă ce ştie să facă. El şi vreo 
şase alţi tipi sunt în sala administraţiei şi aşteaptă să apari 
şi tu. Şi nu e vorba numai de gardieni. Aceştia sunt nişte 
persoane importante, aşa cum a spus şi Brutal. Cred că 
unul dintre ei este un politician venit tocmai din capitala 
statului. 

Delacroix se împăună vizibil când auzi asta şi nu am văzut 
nici măcar cea mai mică urmă de îndoială pe faţa lui. 
Desigur că voiau cu toţii să-l vadă pe Mister Jingles; cine nu 
ar fi vrut? 

Se uită puţin în jur, mai întâi sub pat şi apoi sub pernă. În 
cele din urmă, găsi una din bomboanele acelea roz 
mentolate şi mosorul viu colorat. Se uită întrebător la 
Brutal, iar Brutal dădu din cap. 

— Da-da. De fapt, pentru asta au venit, să vadă trucul cu 
mosorul, presupun, dar şi felul în care mănâncă 
bomboanele alea e tare drăguţ. Şi nu uita cutia de 
trabucuri. Îţi trebuie să-l duci în ea, nu-i aşa? 

Delacroix luă cutia şi puse în ea lucrurile şoarecelui, dar 
pe Mister Jingles îl puse pe umăr. Apoi, păşi afară din 


celulă, cu pieptul umflat, şi se uită la Dean şi Harry. 

— Veniţi, băieţi? 

— Nu, spuse Dean. Avem alte treburi. Dar să-i dai gata, 
Del - arată-le ce se întâmplă când un băiat din Louisiana 
pune jos ciocanul şi se apucă de treabă de-adevăratelea. 

— Fii sigur de asta. 

Pe faţă îi apăru un zâmbet, atât de brusc şi atât de simplu 
în fericirea lui, încât mi-am simţit inima frântă puţin pentru 
el, în ciuda lucrurilor groaznice pe care le făcuse. În ce 
lume trăim - ce lume! 

Delacroix se întoarse spre John Coffey, cu care legase o 
prietenie cu nimic diferită de celelalte prietenii pe care le- 
am văzut între cei condamnaţi la moarte. 

— Să-i dai gata, Del, spuse Coffey cu o voce serioasă. 
Arată-le toate trucurile. 

Delacroix dădu din cap şi îşi ţinu mâna sus lângă umăr. 
Mister Jingles păşi pe ea ca şi cum ar fi fost un podium şi 
Delacroix întinse mâna spre celula lui Coffey. John Coffey 
scoase printre gratii un deget imens şi să fiu al naibii dacă 
şoarecele nu şi-a întins gâtul şi i-a lins capătul degetului, ca 
şi cum ar fi fost un căţel. 

— Haide, Del, nu mai pierde vremea, spuse Brutal. 
Oamenii aceştia au renunţat la o cină caldă acasă ca să se 
uite la trucurile şoarecelui tău. 

Desigur că asta nu era adevărat - Anderson era la 
penitenciar până la opt în fiecare seară, iar gardienii pe 
care îi târâse să vadă „spectacolul” dat de Delacroix aveau 
să fie de serviciu până la unsprezece sau doisprezece, în 
funcţie de cum erau programate schimburile. Politicianul 
care venise din capitala statului era cel mai probabil un 
portar, care purta o cravată luată cu împrumut. Dar 
Delacroix nu avea de unde să ştie toate astea. 

— Sunt gata, spuse Delacroix, vorbind cu simplitatea unei 
mari vedete care a reuşit cumva să-şi păstreze simţul 
realităţii. Hai să mergem. 


Şi, în timp ce Brutal îl conducea pe Culoarul Morţii, cu 
Mister Jingles cocoţat pe umărul micului francez, Delacroix 
începu să declame: „Messieurs et mesdames! Bienvenue au 
cirque de mousie!” Dar, deşi era foarte pierdut în propriile 
fantezii, se ţinu departe de Percy şi îi aruncă o privire plină 
de neîncredere. 

Harry şi Dean se opriră în faţa celulei goale vizavi de 
celula lui Wharton (care rămăsese la fel de nemişcat). 
Priviră cum Brutal deschidea uşa spre curte, unde alţi doi 
gardieni îl aşteptau ca să i se alăture, şi cum îl conducea 
afară pe Delacroix, pregătit să dea marele spectacol în faţa 
mahărilor penitenciarului Cold Mountain. Aşteptarăm până 
când uşile se închiseră şi apoi am privit spre biroul meu. 
Umbra continua să se proiecteze pe podea ascuţită, ca şi 
foametea, şi m-am bucurat că Delacroix fusese prea 
emoţionat ca să o observe. 

— Poţi să ieşi acum, am spus. Şi să ne mişcăm repede, 
oameni buni. Vreau să facem două repetiţii şi nu avem prea 
mult timp. 

Bătrânul 'Toot-Toot, fiind pe fază ca întotdeauna, ieşi din 
birou, merse spre celula lui Delacroix şi intră prin uşa 
deschisă. 

— Stau jos, spuse el. Stau jos, stau jos, sunt aşezat. 

Acesta e adevăratul circ, m-am gândit, închizând ochii 
pentru o clipă. Aici, adevăratul circ, chiar aici, şi noi nu 
suntem altceva decât nişte şoareci dresați. Apoi mi-am 
alungat din minte acest gând şi am început repetiţia. 


8 


PRIMA REPETIŢIE merse bine, la fel şi a doua. Percy se 
descurcă mai bine decât aş fi sperat în cele mai îndrăzneţe 
vise ale mele. Asta nu însemna că lucrurile aveau să meargă 
bine atunci când avea să vină vremea francezului să 


meargă pe Culoarul Morţii, dar era un pas mare în direcţia 
bună. M-am gândit că totul mersese bine, pentru că Percy 
făcea în sfârşit ceva ce-i plăcea. Am simţit un fior de dispreţ 
la acest gând, şi am încercat să mi-l scot din minte. Ce 
importanţă avea? Avea să-i pună lui Delacroix capelina şi 
avea să-l ucidă, şi apoi aveam să scăpăm de amândoi. Dacă 
acesta nu este un final fericit, care ar fi? Şi, după cum 
spusese şi Moores, Delacroix avea să se prăjească 
indiferent de cine avea să conducă execuţia. 

Totuşi, Percy arătase că se pricepea la ce trebuia să facă 
în noul său rol. Cu toţii ştiam ce aveam de făcut. În ceea ce 
mă privea pe mine, eu eram prea uşurat ca să-mi displacă 
Percy prea mult, cel puţin pentru moment. Părea că 
lucrurile vor merge bine. Am fost şi mai uşurat când am 
văzut că Percy ascultase unele dintre sugestiile noastre cu 
privire la ce putea face ca să-şi îmbunătăţească 
performanţa, sau măcar să înlăture posibilitatea ca vreun 
lucru să nu meargă bine. Dacă vreţi să ştiţi adevărul, ne-am 
entuziasmat destul de mult când am văzut asta - chiar şi 
Dean, care de obicei se ţinea departe de Percy... atât fizic, 
cât şi mental, dacă putea. Presupun că nimic nu este 
surprinzător până aici - pentru majoritatea oamenilor, 
nimic nu e mai măgulitor decât să vezi că un tânăr îţi 
ascultă sfaturile, şi nici noi nu eram altfel în această 
privinţă. Şi, ca urmare, niciunul dintre noi nu observă că 
Wild Bill Wharton nu se mai holba la tavan. Şi asta mă 
include şi pe mine, dar eu ştiu că nu se mai holba la tavan. 
Se uita la noi în timp ce stăteam la biroul de serviciu, 
sfătuindu-l pe Percy. Când mă gândesc cum îi dădeam 
sfaturi! Şi cum se prefăcea el că le ascultă! E de râs, când 
mă gândesc cum s-au întâmplat lucrurile! 

Sunetul unei chei care se răsucea în încuietoarea uşii ce 
dădea spre curte întrerupse mica noastră discuţie de după 
repetiţie. Dean îi aruncă lui Percy o privire de avertizare. 

— Să nu scoţi o vorbă sau un cuvânt greşit, spuse el. Nu 
vrem ca ei să ştie ce am făcut. Nu este bine pentru ei. Îi 


supără asta. 

Percy încuviinţă şi îşi puse un deget peste buze pentru 
gestul lacătul pe gură, care ar fi trebuit să fie nostim, dar 
nu era. Uşa dinspre curte se deschise şi Delacroix intră, 
escortat de Brutal, care ducea cutia de trabucuri cu 
mosorul colorat în ea, tot aşa cum ar fi dus asistentul unui 
magician dintr-un spectacol de vodevil obiectele maestrului 
său. Mister Jingles era cocoţat pe umărul lui Delacroix. Şi în 
ceea ce îl priveşte pe Delacroix însuşi? Ei bine - Lillie 
Langtry n-ar fi putut să arate mai fericită după ce a dat 
spectacol la Casa Albă. 

— Ei toţi iubesc pe Mister Jingles, proclamă Delacroix. Ei 
râs şi aplaudat şi chemat înapoi! 

— Păi, asta-i foarte bine, spuse Percy. 

Vorbea pe un ton indulgent, care nu suna deloc ca şi 
tonul lui obişnuit. 

— Intră înapoi în celula ta, bătrâne. 

Delacroix îi aruncă o privire comică de neîncredere şi 
vechiul Percy ieşi la iveală într-o clipă. Îşi arătă dinţii într-un 
rânjet de batjocură şi se repezi spre Delacroix ca şi cum ar 
fi vrut să-l înşface. Era o glumă, desigur; Percy era fericit, 
nu era în toana lui războinică, dar Delacroix nu ştia asta. Se 
retrase cu o expresie de teamă şi surpriză şi se împiedică 
de unul dintre picioarele uriaşe ale lui Brutal. Căzu greu pe 
spate, lovindu-se de linoleum cu ceafa cu toată forţa. Mister 
Jingles sări de pe umărul lui la timp, înainte să fie strivit, şi 
o luă la fugă chiţăind pe Culoar spre celula lui Delacroix. 

Delacroix se ridică în picioare, îi aruncă lui Percy, care 
râdea, o singură privire plină de ură, apoi se grăbi după 
şoarecele lui, chemându-l şi frecându-se cu palma pe ceafă. 
Brutal (care nu ştia că Percy dăduse semne încurajatoare 
de competenţă la ce avea de făcut) îi aruncă şi el lui Percy o 
privire plină de dispreţ, apoi o luă după Del, scoţându-şi 
legătura de chei. 

Cred că ceea ce s-a întâmplat apoi s-a întâmplat pentru 
că Percy voia de fapt să-şi ceară scuze - ştiu că e greu de 


crezut, dar era într-o toană foarte bună în ziua respectivă. 
Dacă asta e adevărat, demonstrează un vechi adagiu pe 
care l-am auzit odinioară şi care spune că nicio faptă bună 
nu rămâne nepedepsită. Vă mai amintiţi că v-am povestit 
cum, după ce a fugărit şoarecele până la camera de izolare 
înainte ca Delacroix să ni se alăture, Percy s-a apropiat 
puţin prea mult de celula Preşedintelui? Să faci asta era 
ceva periculos, şi de aceea Culoarul Morţii era atât de lat - 
când mergeai exact pe mijloc, cei din celule nu puteau 
ajunge la tine. Preşedintele nu-i făcuse nimic lui Percy, dar 
îmi amintesc că atunci m-am gândit că ar fi fost posibil ca 
Arlen Bitterbuck să-i facă ceva, dacă Percy s-ar fi apropiat 
prea mult de celula lui. Şi asta numai ca să-i dea o lecţie. 

Ei bine, Preşedintele şi Şefu' nu mai erau, dar Wild Bill 
Wharton le luase locul. Era mult mai rău decât Preşedintele 
sau Şefu' visaseră vreodată să fie, şi urmărise întreaga 
scenă, aşteptând ocazia să îşi aducă şi el contribuţia. Şansa 
aceasta îi fu servită pe tavă, mulţumită lui Percy Wetmore. 

— Hei, Del! strigă Percy, râzând pe jumătate, pornind 
după Brutal şi Delacroix şi apropiindu-se mult prea tare de 
bucata din culoar care era lângă celula lui Wharton, fără să- 
şi dea seama ce făcea. 

— Hei, blegule, n-am vrut să-ţi fac nimic! Eşti bi... 

Wharton se ridică de pe patul lui şi fu lângă gratiile 
celulei lui într-o fracțiune de secundă - în toţi anii de când 
eram gardian n-am văzut niciodată pe cineva să se mişte 
atât de repede, şi asta îi include şi pe atleţii cu care am 
lucrat mai târziu la şcoala de corecție. Îşi scoase braţele 
printre gratii şi îl apucă pe Percy, mai întâi de umerii 
uniformei, apoi de după gât. Wharton îl trase cu spatele la 
gratiile celulei. Percy guiţă ca un porc care tocmai e 
înjunghiat şi am văzut în ochii lui că era sigur că îşi găsise 
sfârşitul. 

— Ce drăguţ eşti, şopti Wharton. 

Îşi luă una dintre mâini de pe beregata lui Percy şi i-o 
trecu prin păr. 


— Ce moale, spuse el, pe jumătate râzând. Ca şi al unei 
fete. Cred că aş regula mai degrabă fundul tău decât 
păsărică lui soră-ta. 

Şi îl sărută pe Percy pe ureche. 

Cred că Percy - care vă amintiţi că îl bătuse pe Delacroix 
pentru că i-a atins din greşeală pantalonii în zona şliţului - 
ştia exact ce se întâmplă. Cred că ar fi vrut să nu ştie, dar 
cred că ştia. Culoarea îi pierise din obraji, iar petele roşii de 
pe obraji îi ieşeau în evidenţă ca nişte semne din naştere. 
Ochii îi erau măriţi şi umezi. Un fir de salivă îi curgea din 
colţul gurii schimonosite. Toate acestea se întâmplară foarte 
repede - aş spune că întreaga scenă se consumase în mai 
puţin de zece secunde. 

Eu şi Harry am făcut un pas înainte, cu bastoanele 
ridicate. Dean îşi scoase arma. Dar înainte ca lucrurile să 
meargă cu o fracțiune mai departe, Wharton îi dădu drumul 
lui Percy, ridicându-şi mâinile în dreptul umerilor şi rânjind 
cu dinţii lui stricaţi. 

— I-am dat drumul, m-am jucat numai cu el şi i-am dat 
drumul, spuse el. Nu i-am clintit nici măcar un fir din capul 
lui frumos, aşa că să nu mă băgaţi iarăşi în nenorocita de 
cameră cu pereţi moi. 

Percy Wetmore se repezi de-a curmezişul culoarului şi se 
agăţă cu mâinile de gratiile celulei goale de pe cealaltă 
parte, respirând atât de repede şi atât de tare, încât părea 
să suspine. Îşi primise în cele din urmă lecţia de a merge pe 
mijlocul Culoarului Morţii şi departe de braţele care apucă, 
de fălcile care muşcă şi de ghearele care înşfacă. M-am 
gândit că aceasta era o lecţie care avea să-i rămână în 
minte pentru mult mai mult timp decât sfaturile pe care i le 
dăduserăm noi după repetiţii. Pe faţa lui era întipărită o 
expresie de teroare pură şi părul lui, la care ţinea atât de 
mult, era tot încâlcit pentru prima dată de când îl 
întâlnisem şi îi stătea tot în vârtejuri. Arăta ca o persoană 
care tocmai a scăpat de la a fi siluită. 


Apoi totul se opri, fu un moment o linişte atât de densă, 
încât singurul sunet fu respiraţia ca nişte suspine a lui 
Percy. Ceea ce rupse tăcerea fu un râset gâlgâitor, atât de 
brusc şi atât de nebunesc în situaţia aceea, încât era şocant. 
Wharton a fost primul meu gând, dar nu era el. Era 
Delacroix, care stătea în uşa deschisă a celulei lui, 
arătându-l cu degetul pe Percy. Şoarecele era din nou pe 
umărul lui şi Delacroix arăta ca şi un vrăjitor mic şi 
răutăcios, cu drăcuşorul pe umăr. 

— Uite la el, el făcut în pantaloni! hohotea Delacroix. Uite 
ce făcut omul acesta mare! El loveşte pe alţii cu bastonu', 
mais oui ca un mauvais homme, dar când cineva pune pe el 
mâna, el făcut în pantaloni ca un copil mic! 

Râdea şi îl arăta cu degetul pe Percy, toată teama şi ura 
faţă de Percy concentrându-se în acest râs batjocoritor. 
Percy se holbă la el, aparent incapabil să se mişte sau să 
vorbească. Wharton făcu un pas înainte până lângă gratiile 
celulei lui, se uită la pata închisă la culoare de pe pantalonii 
lui Percy - era mică, dar era acolo, şi nu era nicio îndoială 
despre ce era - şi rânji. 

— Cineva ar trebui să-i ia băiatului ăstuia curajos o oliţă, 
spuse el, şi se întoarse pe patul lui, înăbuşindu-şi râsul. 

Brutal merse spre celula lui Delacroix, dar francezul 
intrase deja şi se aruncase pe patul lui înainte ca Brutal să 
ajungă la el. 

Am întins mâna şi am pus-o pe umărul lui Percy. 

— Percy, am început eu, dar nu am mai apucat să spun 
NIMIC. 

Percy reveni la viaţă şi dădu mâna mea jos de pe umăr. 
Se uită la pantalonii lui, văzu cum pata se întindea şi faţa i 
se făcu de un roşu intens. Îşi ridică privirea din nou la mine, 
apoi se uită la Harry şi la Dean. Îmi amintesc că mi-a părut 
bine că nu era acolo bătrânul Toot-Ioot. Dacă ar fi fost pe 
acolo, relatarea ar fi făcut înconjurul închisorii într-o zi. Şi, 
dat fiind numele de familie al lui Percy - unul nefericit în 


acest context (Wetmore = Udătură) - era o istorisire care 
ar fi fost spusă cu mare plăcere timp de mai mulţi ani. 

— Dacă povestiţi cuiva de asta, veţi fi toţi şomeri până la 
sfârşitul săptămânii, şopti el cu înverşunare. 

Era genul de replică care m-ar fi făcut să vreau să-l 
lovesc în alte circumstanţe, dar dată fiind situaţia, a reuşit 
numai să-mi provoace milă. Cred că el a văzut mila aceasta 
în ochii mei şi asta a înrăutățit şi mai mult situaţia - ca şi 
cum ai fi lovit cu un mănunchi de urzici o rană deschisă. 

— Ceea ce se întâmplă pe Culoarul Morţii rămâne pe 
Culoarul Morţii, spuse Dean încet. Nu trebuie să-ţi faci griji 
de asta. 

Percy se uită peste umăr înspre celula lui Delacroix. 
Brutal tocmai închidea uşa şi, de afară, supărător de clar, se 
auzea chicotitul lui Delacroix. Pe faţa lui Percy parcă se 
dezlănţuise o furtună. 

M-am gândit să-i spun că în viaţă omul culege ceea cea 
semănat, dar apoi am decis că nu era cel mai bun moment 
pentru o lecţie din scriptură. 

— În ceea ce-l priveşte pe el... începu Percy, dar nu îşi 
termină fraza. 

În loc de asta se întoarse şi plecă, cu capul plecat, spre 
magazie, ca să-şi caute o pereche de pantaloni uscați. 

— E atât de drăguţ, spuse Wharton pe un ton sclifosit. 

Harry îi spuse să-şi ţină naibii gura înainte să fie dus din 
nou în camera de izolare, numai aşa ca să nu stea în celula 
lui. Wharton îşi încrucişă braţele pe piept, închise ochii şi 
păru că doarme. 


9 
NOAPTEA DINAINTEA execuţiei lui Delacroix cobori mai 


fierbinte şi mai umedă decât oricând - termometrul de la 
geamul clădirii Administraţiei arăta douăzeci şi şapte de 


grade atunci când am trecut pe lângă el la intrarea în tură, 
la ora şase. Gândiţi-vă numai, douăzeci şi şapte de grade la 
sfârşitul lui octombrie, şi tunetul bubuia înspre vest ca în 
luna iulie. Mă întâlnisem cu un membru al congregaţiei 
mele în acea după-amiază şi mă întrebase cu o vizibilă 
seriozitate dacă nu credeam cumva că o astfel de vreme, 
total nepotrivită anotimpului, era semnul apropierii ceasului 
din urmă. l-am spus că eram sigur că nu, dar atunci mi-a 
trecut prin minte că pentru Eduard Delacroix ceasul din 
urmă era aproape. Într-adevăr, aşa era. 

Bill Dodge stătea în uşa care dădea spre curtea închisorii, 
bând cafea şi fumând o ţigară. Se uită la mine şi spuse: 

— Ia uite cine vine. Paul Edgecombe, mare cât viaţa 
însăşi şi de două ori mai urât ca ea. 

— Cum a trecut ziua, Billy? 

— Bine. 

— Delacroix? 

— E în ordine. Pare să înţeleagă că mâine îi vine vremea 
şi, totuşi, parcă nu ar înţelege. Ştii şi tu cum sunt 
majoritatea când îi ajunge ceasul de pe urmă. 

Am încuviinţat din cap. 

— Wharton? 

Bill râse. 

— Ce fanfaron. Pe lângă el, Jack Benny pare un quaker. I- 
a spus lui Rolfe Wettermark că a mâncat gem de căpşune 
din păsărica nevesti-si. 

— Şi Rolfe ce-a spus? 

— Că nu e căsătorit. A spus că probabil Wharton s-a 
gândit la maică-sa. 

Am râs, am râs cât de tare am putut. Era într-adevăr 
nostim, într-un mod vulgar. Şi era bine să pot să râd fără să 
simt că cineva mi-ar fi aprins chibrite în partea de jos a 
abdomenului. Bill râse împreună cu mine, apoi îşi răsturnă 
restul de cafea în curtea care era goală, cu excepţia câtorva 
deţinuţi care se comportaseră bine şi care stătuseră la noi 
cam o mie de ani. 


Undeva în depărtare se auzi bubuitul unui tunet şi pe 
cerul care se întuneca tot mai mult izbucni un fulger. Bill se 
uită în sus cu nelinişte şi râsul i se stinse. 

— Să-ţi spun ceva, zise el, nu-mi prea place vremea asta. 
Am senzaţia că ceva are să se întâmple. Ceva rău. 

Şi în privinţa aceasta a avut dreptate. Lucrul rău se 
întâmplă cam pe la zece şi un sfert în acea seară. Atunci l-a 
ucis Percy pe Mister Jingles. 


10 


LA ÎNCEPUT păru că avea să fie o seară destul de bună, 
în ciuda căldurii - John Coffey era la fel de tăcut ca de 
obicei, Wild Bill era mai blând ca niciodată, iar Delacroix 
era într-o stare bună pentru un om care avea întâlnire cu 
Old Sparky în mai puţin de douăzeci şi patru de ore. 

Înţelegea ce avea să i se întâmple, cel puţin la un nivel de 
bază; ceruse chili pentru ultima lui masă şi îmi dădu 
instrucţiuni speciale pentru cei de la bucătărie. 

— Spune la ei să pună sosul iute, spuse el. Spune la ei să 
pună din cel care face pe tine să sari în sus iuhuu - din cel 
verde, nu ăla dulce. Sosul ăla prinde pe mine de gât şi nu te 
poţi da jos de pe toaletă ziua următoare, dar eu cred că de 
data asta eu nu am probleme cu asta, nest-ce pas? 

Majoritatea îşi fac griji pentru ce îi aşteaptă în viaţa de 
apoi cu un fel de ferocitate prostească, dar Delacroix nu 
prea băgă în seamă întrebările mele despre cum voia să-şi 
liniştească conştiinţa în ultimele ore pe care le mai avea. 
Dacă „omu' ăla” Schuster fusese destul de bun pentru 
Marea Căpetenie Bitterbuck, spuse Del, Schuster avea să 
fie destul de bun şi pentru el. Nu, lui nu-i păsa - sunt sigur 
că aţi ghicit şi dumneavoastră - decât de ce avea să i se 
întâmple lui Mister Jingles după ce el, Delacroix, avea să 
moară. Eram obişnuit să petrec ore în şir cu condamnaţii în 


seara de dinaintea ultimului lor drum, dar aceasta era 
prima ocazie când am petrecut aceste ore gândindu-mă la 
ce soartă avea să aibă un şoarece. 

Del luă în considerare un scenariu după celălalt, căutând 
răbdător soluţia cu mintea lui îngustă. Şi, în timp ce se 
gândea cu voce tare, vrând să-i asigure şoarecelui său 
viitorul, ca şi cum ar fi fost un copil căruia trebuia săi se 
asigure o educaţie bună, arunca mosorul spre perete. De 
fiecare dată când făcea asta, Mister Jingles se repezea după 
el, îl găsea, apoi îl împingea până la piciorul lui Del. Începu 
să mă calce pe nervi după o vreme - mai întâi lovirea 
mosorului de lemn de peretele de piatră, apoi zgomotul 
abia sesizabil al picioruşelor lui Mister Jingles. Deşi era un 
truc drăguţ, după vreo nouăzeci de minute îi mai păli 
farmecul. Şi Mister Jingles nu părea să obosească niciodată. 
Făcea din când în când câte o pauză ca să se împrospăteze 
cu o înghiţitură de apă dintr-o farfurioară pe care Del o 
ţinea special în acest scop, sau ca să ronţăie o bucăţică roz 
de bomboană mentolată, şi apoi se întorcea la mosor. De 
mai multe ori mi-a fost pe vârful limbii să-i spun lui Del să o 
lase baltă, dar de fiecare dată mi-am amintit că mai avea 
seara aceea şi ziua următoare ca să se joace cu mosorul, şi 
asta era tot. Dar, mai la urmă, deveni din ce în ce mai greu 
să păstrez în minte gândul acesta - ştiţi cum e atunci când 
un zgomot se repetă de mii de ori. După o vreme te 
înnebuneşte. La urma urmei am vrut să vorbesc, dar apoi 
ceva m-a făcut să mă uit peste umăr, afară din celulă. John 
Coffey stătea la uşa celulei lui şi dădea din cap spre mine: 
stânga, dreapta, înapoi în centru. Ca şi cum mi-ar fi citit 
gândurile şi ar fi vrut să-mi spună să mă răzgândesc. 

Aveam să am grijă ca Mister Jingles să ajungă la mătuşa 
lui Delacroix, i-am spus, aceea care îi trimisese punga aceea 
imensă de bomboane. Puteam să trimitem şi mosorul lui viu 
colorat, chiar şi „casa” lui - aveam să facem o colectă şi 
aveam să-l convingem pe Toot să renunţe la drepturile lui 
asupra cutiei de trabucuri Corona. Nu, spusese Delacroix 


după câteva clipe de gândire (avu vreme ca între timp să 
arunce mosorul spre perete de cel puţin cinci ori, iar Mister 
Jingles îl împinse înapoi, fie cu lăbuţele, fie cu nasul), asta 
nu avea să fie bine. Mătuşa Hermione era prea bătrână, nu 
avea să îl înţeleagă pe Mister Jingles şi ce se întâmpla dacă 
Mister Jingles avea să trăiască mai mult decât ea? Atunci ce 
avea să i se întâmple? Nu, nu, mătuşa Hermione nu era o 
soluţie bună. 

— Ei bine, l-am întrebat, ce-ar fi să-l ia în grijă unul dintre 
noi? Unul dintre noi, gardienii? Puteam să-l ţinem chiar 
acolo, în Sectorul E. 

Nu, spuse Delacroix, îmi mulțumea pentru că mă 
gândisem la asta, certainement, dar Mister Jingles era un 
şoarece care dorea să fie liber. El, Eduard Delacroix ştia 
asta, pentru că Mister Jingles - da, aţi ghicit - îi şoptise 
acest lucru la ureche. 

— În ordine, am spus, atunci unul dintre noi îl va duce 
acasă, Del. Poate Dean. Are un băieţel căruia pun pariu că i- 
ar plăcea să aibă un şoarece. 

Delacroix se făcu alb ca hârtia la acest gând. Un copil mic 
să aibă grijă de un geniu al rozătoarelor ca Mister Jingles? 
Pentru numele lui Je bon Dieu, ar putea un copil să continue 
să-l antreneze, ce să mai zici să-l înveţe trucuri noi? Şi dacă 
puştiul îşi pierdea interesul şi uita să-i dea de mâncare vreo 
două sau trei zile la rând? Delacroix, care arsese de vii şase 
fiinţe umane în efortul de a ascunde urmele crimei lui 
iniţiale, fu cuprins de un fior delicat de repulsie, ca un 
antivivisecţionist convins. 

— În ordine, am spus, îl voi lua eu (amintiţi-vă că trebuia 
să le promitem orice; în ultimele lor patruzeci şi opt de ore 
trebuia să le promitem orice). Cum avea să-i convină asta? 

— Nu, şefu' Edgecombe, spuse Del apologetic. 

Aruncă din nou mosorul. Acesta se lovi de perete, şi se 
răsuci; apoi, ajunse la el Mister Jingles şi începu să-l 
împingă cu nasul spre Delacroix. 


— Îţi mulţumesc mult - merci beaucoup - dar tu locuieşti 
lângă pădure, iar lui Mister Jingles i-ar fi frică să locuiască 
dans la foret. Ştiu pentru că... 

— Cred că mi-am dat seama de unde ştii, Del, am spus. 

Delacroix dădu din cap zâmbind. 

— Dar noi o să găsim soluţie. Poţi să fii sigur de asta! 

Aruncă mosorul. Mister Jingles se repezi după el. Am 
încercat să nu strâmb din nas. 

În cele din urmă, Brutal a fost acela care a salvat situaţia. 
Stătuse la biroul de serviciu, uitându-se la Dean şi Harry 
cum jucau cărţi. Percy era şi el acolo, dar Brutal se sătură 
să încerce să lege o conversaţie cu cineva care îi răspundea 
numai cu mormăieli ursuze. Veni spre locul unde stăteam 
pe un taburet în faţa celulei lui Delacroix şi ascultă ce 
vorbeam cu braţele încrucişate. 

— Dar ce zici de Mouseville? întrebă Brutal întrerupând 
liniştea care urmă refuzului lui Del la oferta mea să-i duc 
şoarecele la casa mea de lângă pădure. Spuse această 
replică pe un ton obişnuit, lejer, ca şi cum ar fi vrut numai 
să ne dea o idee. 

— Mouseville? întrebă Delacroix, aruncându-i lui Brutal o 
privire care era în acelaşi timp uimită şi interesată. Ce 
Mouseville? 

— E o atracţie turistică din Florida, spuse el. Cred că din 
Tallahassee. Nu-i aşa, Paul? E Tallahassee? 

— Aşa e, am spus fără să ezit un moment, gândind 
Dumnezeu să-l binecuvânteze pe Brutus Howell. E vorba de 
Tallahassee. Chiar pe drumul pe care se află şi universitatea 
pentru câini. 

Brutal se strâmbă uşor când auzi asta, şi m-am gândit că 
avea să ne dea de gol dacă avea să înceapă să râdă, dar se 
controlă şi eu am încuviinţat. Aveam să mai aud de 
universitatea pentru câini, eram sigur. 

De această dată, Del nu mai aruncă mosorul, deşi Mister 
Jingles stătea pe papucul lui Del cu picioruşele din faţă 
ridicate, aşteptând în mod evident o nouă ocazie de a porni 


în fugă după mosor. Francezul se uită de la Brutal la mine şi 
apoi înapoi la Brutal. 

— Ce se face la Mouseville? întrebă el. 

— Crezi că l-ar accepta pe Mister Jingles? mă întrebă 
Brutal pe mine, ignorându-l şi în acelaşi timp incitându-l pe 
Del. Crezi că are calităţile necesare, Paul? 

Am încercat să dau impresia că mă gândesc la asta. 

— Ştii, i-am spus, cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu 
atât mi se pare o idee genială. 

Cu colţul ochiului l-am văzut pe Percy venind pe Culoar 
(ocolind de departe celula lui Wharton). Stătu cu un umăr 
sprijinit de gratiile unei celule goale, cu un zâmbet 
dispreţuitor pe buze. 

— Ce este Mouseville? întrebă Del, care dorea cu 
frenetism să afle răspunsul. 

— O atracţie turistică, ţi-am spus, zise Brutal. Cred că 
sunt cam o sută de şoareci acolo. Ce zici, Paul? 

— Cred că au ajuns la o sută cincizeci, am spus. Are un 
succes foarte mare. Am înţeles că vor să deschidă acum 
unul şi în California şi să-i spună Mouseville Vest, aşa de 
bine le merge afacerea. Şoarecii dresați sunt următoarea 
chestie la modă, presupun - nici eu nu înţeleg de ce. 

Del şedea cu mosorul colorat în mână, uitându-se la noi, 
uitând pentru o vreme de situaţia lui. 

— Dar îi acceptă numai pe şoarecii cei mai deştepţi, îl 
avertiză Brutal, pe cei care ştiu să facă trucuri. Şi nu pot să 
fie şoareci albi, pentru că aceia sunt şoareci luaţi de la 
magazinul de animale. 

— Da, aşa este, de la magazinul de animale! spuse Del cu 
înverşunare. Eu urăsc pe şoarecii de la magazinul de 
animale! 

— Şi au ca un fel de cort în care intri - spuse Brutal, 
privind în depărtare în timp ce îşi imagina scena. 

— Da, da, ca şi la un cirgue! Plăteşte oamenii ca să intre? 

— Glumeşti? Bineînţeles că plăteşte. Zece cenți pe 
persoană, doi cenți pentru copii. Şi e ca un fel de oraş făcut 


din cutii de bachelită şi suluri de hârtie igienică, cu geamuri 
făcute din gelatină ca să vezi ce fac înăuntru... 

— Da! Da! 

Delacroix era în extaz. Apoi se întoarse la mine. 

— Ce latină? 

— Ca şi geamul de la un cuptor, poţi să vezi prin ea, am 
spus. 

— Oh, sigur! Aia este! 

Îşi întinse braţul spre Brutal, făcându-i semn să continue, 
iar ochii lui Mister Jingles, ca două picături de ţiţei, i se 
roteau în orbite, încercând să urmărească mosorul. Era 
foarte drăguţ. Percy veni ceva mai aproape, ca şi cum ar fi 
vrut să vadă totul mai bine, şi l-am văzut pe John Coftey 
încruntându-se spre el, dar eram prea prins de fantezia lui 
Brutal ca să-i dau atenţie. Asta ridica la un cu totul alt nivel 
obligaţia noastră de a promite condamnatului tot ce dorea 
şi îl admiram sincer pentru asta, credeţi-mă. 

— Ei bine, spuse Brutal, acolo e oraşul şoarecilor, dar ce 
le place cu adevărat copiilor este Circul din Mouseville, 
unde există şoareci care se dau cu trapezul şi şoareci care 
împing mosoare din astea, sau şoareci care pun monede 
unele peste altele... 

— Da, ăsta e! Ăsta loc bun pentru Mister Jingles! spuse 
Delacroix. 

Ochii îi scânteiau şi obrajii îi erau roşii. Mi s-a părut că 
Brutus Howell era ca un fel de sfânt. 

— La urma urmei, tu o să fii şoarec de circ, Mister 
Jingles! Tu o să trăieşte într-un oraş de şoareci din Florida! 
Cu geamuri de latină! Urraa! 

Aruncă mosorul mai tare decât de obicei. Acesta se lovi 
de perete, apoi ieşi printre gratiile celulei până pe Culoar. 
Mister Jingles fugi după mosor şi Percy se folosi de această 
şansă. 

— Nu fă asta, prostule! strigă Brutal, dar Percy nu-i dădu 
atenţie. 


Exact în momentul când Mister Jingles ajunse lângă 
mosor - prea preocupat ca să-şi dea seama că vechiul lui 
duşman era în apropiere - Percy cobori cu toată puterea 
asupra lui talpa tare a pantofului lui de serviciu. Se auzi un 
pocnet când se frânse gâtul lui Mister Jingles şi din bot 
începu să-i curgă sânge. Ochii lui minusculi şi negri îi ieşeau 
din orbite şi am citit în ei o expresie de surpriză şi de 
agonie care era mult prea umană. 

Delacroix strigă de durere şi de groază. Se aruncă spre 
uşa celulei lui şi îşi întinse braţele printre gratii, cât de mult 
putea, strigând în repetate rânduri şoarecele pe nume. 

Percy se întoarse spre el zâmbind. Spre noi toţi trei. 

— Aşa, spuse el. Ştiam că am să-l prind mai devreme sau 
mai târziu. A fost doar o problemă de timp. 

Se întoarse cu spatele şi se îndepărtă pe Culoarul Morţii, 
fără să se grăbească, lăsându-l pe Mister Jingles zăcând pe 
linoleum într-o pată tot mai mare de sânge. 


Partea a patra 


SFÂRŞITUL GROAZNIC AL 
LUI EDUARD DELACROIX 


1 


ÎN AFARĂ DE ACEASTĂ RELATARE, am ţinut un mic 
jurnal de când am început să locuiesc la Georgia Pines - nu 
mare lucru, scriu numai câteva paragrafe pe zi, în cea mai 
mare parte despre vreme - şi l-am recitit seara trecută. Am 
vrut numai să văd cât timp a trecut de când nepoţii mei 
Christopher şi Danielle m-au forţat mai mult sau mai puţin 
să mă internez la Georgia Pines. 

— Pentru binele tău, bunicule, au spus ei. 

Sigur că da. Nu asta spun majoritatea oamenilor care au 
aflat în cele din urmă cum să scape de o problemă care 
umblă şi vorbeşte? 

E puţin mai mult de doi ani. Lucrul straniu e că nu ştiu 
dacă simt că au trecut doi ani, sau mai mult, sau mai puţin 
de atât. Sentimentul timpului pare să mi se topească, ca şi 
omul de zăpadă al unui copil când vine dezgheţul din 
ianuarie. E ca şi cum timpul, aşa cum a fost el întotdeauna - 
timpul după Ora Standard din Est şi Ora de Vară din Est 
sau Timpul de Lucru - nu mai există. Aici nu există decât 
Timpul Georgia Pines, care este Timpul Bătrânului, Timpul 
Bătrânei, Timpul când Faci Pipi în Pat. Restul... a trecut. 

Este un loc periculos acesta. La început nu-ţi dai seama 
de asta, la început crezi că este numai un loc plicticos, la fel 
de periculos ca o creşă la orele de somn, dar să ştiţi că este 
periculos. Am văzut mulţi oameni care au alunecat în 
senilitate de când sunt aici, şi uneori fac mai mult decât să 
alunece - câteodată se prăbuşesc cu viteza unui submarin 
avariat. Vin aici în mare parte sănătoşi - cu ochii tulburi şi 


sprijinindu-se de baston, poate puţin mai slobozi la vezică, 
dar în rest sunt sănătoşi - şi apoi ceva li se întâmplă. O lună 
mai târziu şed numai în camera cu televizorul, holbându-se 
la emisiunea lui Oprah Winfrey cu ochii complet spălăciţi, cu 
o falcă atârnând, cu un pahar de suc de portocale uitat în 
mână, înclinat într-o parte, din care sucul a început să 
picure. O lună mai târziu, trebuie să-i reaminteşti numele 
copiilor lui atunci când aceştia vin să-i facă o vizită. Şi, la o 
lună după asta, numele lor este acela pe care trebuie să li-l 
reaminteşti. Ceva li se întâmplă, este clar: intră sub 
incidenţa Timpului din Georgia Pines. Aici, timpul este 
asemeni unui acid slab care erodează la început memoria, 
apoi dorinţa de a continua să trăieşti. 

Trebuie să lupţi. Asta îi spun lui Elaine Connelly, prietena 
mea specială. Pentru că este mai bine de când am început 
să scriu despre ce mi s-a întâmplat în 1932, anul în care 
John Coffey a venit pe Culoarul Morţii. Unele dintre amintiri 
sunt teribile, dar le simt cum îmi ascut mintea şi atenţia, aşa 
cum un cuţit ascute un creion, şi asta face ca să merite să 
suport durerea. Scrisul şi memoria nu sunt însă destule. Am 
şi un corp şi, deşi este îmbătrânit şi grotesc, fac cât de 
multe exerciţii pot. La început a fost greu - bătrânilor ca 
mine nu le prea arde de exerciţii fizice numai de dragul de- 
a le face - dar mai uşor acum că plimbările mele au un scop. 

les înainte de micul dejun - imediat ce se luminează de 
ziuă, în cele mai multe din zile - pentru prima mea 
plimbare. A plouat în această dimineaţă şi umezeala îmi 
provoacă durere la articulaţii, dar am luat de pe cuierul de 
lângă uşa bucătăriei o pelerină şi am ieşit totuşi. Când un 
om are o sarcină, trebuie să o facă, şi dacă asta îi provoacă 
durere, foarte râu. Pe de altă parte, lucrurile se 
compensează unele cu altele. Cel mai important este că 
reuşesc să-mi păstrez acel sentiment al Timpului Real, care 
e opusul Timpului din Georgia Pines. lar mie îmi place 
ploaia, cu sau fără dureri. Mai ales dimineaţa devreme, 


când ziua abia a început şi pare plină de posibilităţi, chiar şi 
pentru un flăcău de vârsta a treia ca mine. 

Am trecut prin bucătărie, unde m-am oprit ca să cer două 
felii de pâine prăjită de la unul dintre bucătarii cu ochii 
cârpiţi de somn, apoi am ieşit. Am traversat terenul de 
crochet, apoi peluza verde. Dincolo de aceasta există un 
petic de pădure, prin care şerpuia o potecă care trecea pe 
lângă câteva şoproane, care nu mai erau folosite şi care 
mucezeau încetul cu încetul. Am mers încet pe această 
potecă, ascultând zgomotul ploii pe ramurile pinilor, 
ronţăind o bucată de pâine prăjită cu puţinii dinţi care îmi 
mai rămăseseră. Mă dureau picioarele, dar era o durere 
suportabilă. În cea mai mare parte, mă simţeam bine. Am 
tras în piept aerul umed cât de tare am putut, asimilându-l 
ca şi cum ar fi fost hrană. 

Şi când am ajuns la al doilea dintre şoproanele acelea 
vechi, am intrat pentru un timp şi mi-am făcut treaba. 

Când m-am întors pe potecă cam douăzeci de minute mai 
târziu, am simţit viermele foamei cum îmi măcina stomacul 
şi m-am gândit că aş putea mânca şi ceva mai substanţial 
decât pâine prăjită. Nişte terci de ovăz, sau poate chiar 
nişte jumări de ouă cu un cârnat. Îmi plac foarte mult 
cârnaţii, întotdeauna mi-au plăcut, dar acum, dacă mănânc 
mai mult de unul pe zi, mă apucă diareea. Dar dacă mănânc 
unul, nu e nicio problemă. Apoi, cu stomacul plin şi cu aerul 
umed înviorându-mi creierul (sau cel puţin aşa speram), 
aveam să merg în seră şi să scriu despre execuţia lui 
Eduard Delacroix. Aveam să fac asta cât de repede puteam, 
ca să nu-mi pierd curajul. 

Mă gândeam chiar la Mr. Jingles în timp ce am traversat 
terenul de crochet spre uşa de la bucătărie - cum Percy 
Wetmore călcase pe el şi îi frânsese spatele, şi cum strigase 
Delacroix când înţelesese ce făcuse duşmanul său - şi nu l- 
am văzut pe Brad Dolan stând acolo, ascuns pe jumătate 
privirilor, până când întinse mâna şi mă apucă de 
încheietura mâinii. 


— Ai ieşit pentru o scurtă plimbare, Paulie? mă întrebă el. 

M-am retras de lângă el, smucindu-mi încheietura din 
mâna lui. Parţial, asta era din cauza sperieturii - oricine s- 
ar smuci din strânsoarea cuiva atunci când este speriat - 
dar nu acesta era singurul motiv. Mă gândeam la Percy 
Wetmore, amintiţi-vă, şi Brad îmi aminteşte întotdeauna de 
Percy. Pe de o parte, asta e din cauză că Brad umblă 
întotdeauna cu o revistă îndesată în buzunar (în cazul lui 
Percy, era vorba întotdeauna de o revistă pentru bărbaţi; în 
cazul lui Brad, e vorba de cărţulii cu bancuri pe care le 
guşti numai dacă eşti prost sau răutăcios); pe de altă parte, 
e felul lui de a se purta de parcă este Regele Rahat de pe 
Muntele de Caca, dar cel mai mult îmi aminteşte de Percy 
faptul că se strecoară în spatele omului şi că îi place să facă 
rău. 

Am văzut că tocmai ajunsese la serviciu şi nici nu apucase 
încă să se schimbe în hainele albe de infirmier. Purta jeanşi 
şi o cămaşă stil western, destul de ponosită. Într-o mână 
avea resturile unei prăjituri pe care o şutise din bucătărie. 
Stătuse sub streaşină ca să o poată mânca fără să se ude. Şi 
ca să mă poată urmări pe mine, sunt destul de sigur de asta 
acum. Şi mai sunt sigur şi de altceva: va trebui să mă feresc 
de domnul Brad Dolan. Nu prea mă are la suflet. Nu ştiu de 
ce, dar nu am ştiut niciodată de ce Percy Wetmore nu l-a 
suportat pe Delacroix. Şi nu l-a suportat este o sintagmă 
prea îngăduitoare. Percy l-a urât din tot sufletul pe Del, din 
primul moment în care micul francez a venit pe Culoarul 
Morţii. 

— Ce-i cu pelerina asta a ta, Paulie? întrebă el, 
scuturând-o de guler. Asta nu eata. 

— Am luat-o din holul de lângă bucătărie, am spus. 

Urăsc când îmi spune Paulie, dar să fiu al naibii dacă-i 
dau satisfacția să vadă asta. 

— E un cuier plin cu pelerine. Nu cred că păţeşte ceva 
dacă o iau pe mine, tu ce crezi? La urma urmei, de aia sunt 
făcute, ca să ieşi cu ele pe ploaie. 


— Dar nu e pentru tine, Paulie, spuse el, trăgând-o din 
nou de guler. Asta-i chestia. Pelerinele astea sunt pentru 
angajaţi, nu pentru cei care sunt internaţi aici. 

— Dar tot nu văd cui fac rău cu asta. 

Îmi zâmbi vag. 

— Nu e vorba de cui faci râu, este vorba de reguli. Ce-ar 
fi viaţa fără reguli? Paulie, Paulie, Paulie. 

Dădu din cap, ca şi cum simplul fapt de a mă privi în faţă 
îl făcea să-i pară rău că trăieşte. 

— Probabil că te gândeşti că un boşorog ca tine nu mai 
trebuie să respecte regulile, dar te înşeli. Paulie. 

Îmi zâmbea. Îi eram antipatic. Poate chiar mă ura. Şi de 
ce? Nu ştiu. Câteodată nici nu există un motiv. Acesta e 
lucrul care mă sperie. 

— Ei bine, îmi pare rău dacă am încălcat regulile, am 
spus. 

Cuvintele acestea le-am spus într-un mod plângăcios, 
puţin prea strident, şi m-am urât pentru că le-am spus 
astfel, dar sunt bătrân, şi atunci când îmbătrânesc, oamenii 
devin smiorcăiţi. Şi bătrânii se sperie uşor. 

Brad încuviinţă. 

— Scuzele au fost acceptate. Acum du-te şi agaţă înapoi 
pe cuier pelerina. Nu ai de ce să te plimbi afară prin ploaie. 
Ce s-ar întâmpla dacă ai aluneca şi ţi-ai rupe ceva? Hi? Cine 
crezi că ţi-ar aduce până aici ciolanele bătrâne? 

— Nu ştiu, am spus. 

Voiam să plec cât mai repede de acolo. Cu cât îl ascultam 
mai mult, cu atât semăna mai mult cu Percy. William 
Wharton, nebunul care venise pe Culoarul Morţii în toamna 
anului 1932, îl înşfăcase o dată pe Percy şi îl speriase atât 
de tare încât acesta făcuse în pantaloni. Dacă vorbiţi cuiva 
de asta, ne spusese Percy pe urmă, veți fi cu toții şomeri în 
mai puţin de o săptămână. Acum, după toţi aceşti ani, 
aproape că îl auzeam pe Brad Dolan rostind aceleaşi 
cuvinte, cu acelaşi ton al vocii. E ca şi cum scriind despre 
acele vremuri aş fi deschis o uşă fermecată care leagă 


trecutul de prezent - pe Percy Wetmore de Brad Dolan, pe 
Janice Edgecombe de Elaine Connelly, penitenciarul Cold 
Mountain de azilul de bătrâni Georgia Pines. Şi dacă asta 
nu mă ţine treaz noaptea, nimic nu o va face. 

Am vrut să mă îndrept spre uşa de la bucătărie, iar Brad 
mă apucă din nou de încheietura mâinii. Nu ştiu dacă şi de 
prima dată a fost la fel, dar ştiu că de data asta a făcut-o 
intenţionat, strângându-mi încheietura încât a început să 
mă doară. Ochii i se mişcau rapid de la stânga la dreapta, 
ca să fie sigur că nu era nimeni pe afară, nu era nimeni care 
să vadă cum îi făcea rău unuia dintre bătrânii de care ar fi 
trebuit să aibă grijă. 

— Ce cauţi tu pe poteca aceea? întrebă el. Ştiu că nu 
mergi încolo ca să te masturbezi, zilele acelea sunt de mult 
uitate pentru tine, deci ce faci acolo? 

— Nimic, am spus, impunându-mi să rămân calm, ca să 
nu-i arăt cât de tare mă durea strânsoarea lui, încercând 
să-mi reamintesc că mă întrebase numai de potecă şi că 
probabil nu ştia nimic de şopron. Mă plimb numai. Ca să-mi 
limpezesc mintea. 

— E prea târziu pentru asta, Paulie, mintea ta nu va mai 
fi niciodată limpede. 

Mă strânse din nou de încheietură, făcând să-mi 
pocnească oasele bătrâne, cu ochii jucându-i continuu dintr- 
o parte în alta, vrând să se asigure că era în siguranţă. Lui 
Brad nu îi era teamă să încalce regulile; lui îi era teamă 
numai de a nu fi prins încălcându-le. Şi din acest punct de 
vedere era ca Percy Wetmore, care nu ne-ar fi lăsat să 
uităm niciun moment că era nepotul guvernatorului. 

— La cât eşti de bătrân, e de mirare că poţi să-ţi 
aminteşti cine eşti. Eşti al naibii de bătrân. Chiar şi pentru 
un muzeu ca şi acesta. Mă faci să mă treacă naibii fiorii, 
Paulie. 

— Dă-mi drumul, am spus, străduindu-mă ca vocea să nu- 
mi sune plângăcioasă. 


Dar nu făceam asta numai din mândrie. M-am gândit că 
dacă avea să audă acel ton plângăcios, asta avea să-l 
întărâte, aşa cum mirosul de transpiraţie îl întărâtă uneori 
pe un câine rău - unul care altfel ar mârâi numai - să 
muşte. Asta m-a făcut să mă gândesc la ziaristul care s-a 
ocupat de procesul lui John Coffey. Reporterul era un om 
groaznic, pe nume Hammersmith, şi cel mai teribil lucru 
era că el nici măcar nu-şi dădea seama cât de groaznic era. 

În loc să-mi dea drumul, Dolan mă strânse din nou de 
încheietură. Am gemut. Nu aş fi vrut să o fac, dar n-am 
putut să mă abţin. Îmi provoca o durere care cobora până 
la glezne. 

— Ce faci acolo, Paulie? Spune-mi. 

— Nimic! am spus. 

Nu plângeam, încă nu, dar mă temeam că aveam să încep 
să plâng dacă mai continua să mă strângă de mână. 

— Nimic, mă plimb numai, îmi place să mă plimb, dă-mi 
drumul! 

Îmi dădu drumul, dar numai atâta timp cât să mă poată 
apuca de cealaltă încheietură. Dar palma îmi era închisă. 

— Deschide palma, spuse el. Lasă-l pe tata să vadă ce ai 
acolo. 

Am făcut ce mi-a spus, iar el gemu de dezgust. Nu aveam 
în mână decât rămăşiţele celei de-a doua felii de pâine 
prăjită. O strânsesem în mâna dreaptă atunci când el 
începuse să mă strângă de încheietura mâinii stângi şi pe 
toate degetele mă năclăisem cu unt - de fapt, cu margarină, 
desigur că aici nu există unt adevărat. 

— Intră şi spală-te naibii pe mâini, spuse el, făcând un 
pas înapoi şi luând o înghiţitură de prăjitură. Sfinte 
Dumnezeule. 

Am urcat scările. Picioarele îmi tremurau, inima îmi bătea 
ca un motor cu valve defecte şi pistoane vechi. În timp ce 
puneam mâna pe clanţa care deschidea uşa spre bucătărie 
- unde aveam să fiu în siguranţă - Dolan spuse: 


— Dacă spui cuiva că te-am strâns de încheieturile tale 
bătrâne, Paulie, am să le spun că ai halucinaţii. Cel mai 
probabil, ai un început de senilitate. Şi ştii bine că mă vor 
crede. Dacă sunt vânătăi, vor crede că ţi le-ai făcut tu. 

Da. “Toate aceste lucruri erau adevărate. Şi, din nou, 
aceste cuvinte ar fi putut fi rostite de Percy Wetmore, un 
Percy care rămăsese cumva tânăr, în vreme ce eu 
îmbătrânisem. 

— N-am să spun nimic nimănui, am murmurat. Nu am 
nimic de spus. 

— Aşa este, bătrânelule. 

Vocea lui avea un ton de lejeritate şi de batjocură, vocea 
unui vlăjgan (ca să folosesc expresia lui Percy) care credea 
că avea să fie veşnic tânăr. 

— Şi să ştii că am să aflu cu ce te ocupi. Mă voi ocupa 
personal de asta. Ai înţeles? 

Desigur că înţelesesem, dar nu aveam să-i dau satisfacția 
de a-i spune asta. Am intrat, am trecut prin bucătărie 
(simţeam mirosul ouălor şi al cârnaţilor care se prăjeau, dar 
nu mai aveam poftă de mâncare) şi am agăţat la loc 
pelerina. Apoi am urcat în camera mea - odihnindu-mă la 
fiecare pas ca să-i dau timp inimii să-şi încetinească bătăile 
- şi mi-am adunat materialele pentru scris. 

Am coborât în seră şi tocmai mă aşezam la masa de lângă 
geamuri când prietena mea, Elaine Connelly, se uită 
înăuntru. Părea obosită, m-am gândit, şi părea să nu se 
simtă prea bine. Se pieptănase, dar era încă în capotul ei. 
Noi, bătrânii nu suntem prea ceremonioşi; de obicei, nu ne 
mai permitem lucrul acesta. 

— Nu vreau să te deranjez, a spus ea, văd că vrei să te 
apuci de scris... 

— Nu fi prostuţă, am spus. Am mai mult timp la dispoziţie 
decât are Carter pastile pentru ficat. Intră. 

Intră, dar rămase lângă uşă. 

— Atâta tot că nu am putut să dorm - din nou - şi din 
întâmplare tocmai mă uitam pe geam ceva mai devreme... 


Si, 

— Şi l-ai văzut pe domnul Dolan şi cu mine purtând o 
plăcută conversaţie, am spus. 

Speram că ne văzuse numai şi că nu auzise când ii 
spusesem pe un ton plângăcios lui Dolan să-mi dea drumul. 

— Nu mi s-a părut a fi o conversaţie plăcută, niciuna 
prietenească, spuse ea. Paul, acest domn Dolan ne pune tot 
timpul întrebări despre tine. M-a întrebat şi pe mine despre 
tine - asta a fost săptămâna trecută. Atunci nu m-am gândit 
prea mult la asta, numai că Dolan are un nas prea lung şi se 
bagă în treaba altora, dar acum am început să-mi pun 
întrebări. 

— A întrebat el de mine? 

Speram să nu par atât de neliniştit pe cât eram. 

— Şi ce a întrebat? 

— De exemplu, unde mergi să te plimbi. Şi de ce mergi să 
te plimbi. 

Am încercat să râd. 

— Iată un om care nu crede în necesitatea exerciţiilor 
fizice, asta e sigur. 

— Crede că ai un secret. 

Făcu o pauză. 

— La fel cred şi eu. 

Mi-am deschis gura - nu ştiu ce aş fi vrut să spun - dar 
Elaine ridică una dintre mâinile ei deformate, dar totuşi 
frumoase, înainte ca eu să reuşesc să scot vreun sunet. 

— Dacă ai un secret, eu nu vreau să ştiu ce este, Paul. 
Aceasta e treaba ta. Eu am fost crescută să gândesc astfel, 
dar nu toţi au fost educați aşa. Fii prudent. Asta e tot ce am 
vrut să-ţi spun. Şi acum, am să te las în pace să-ţi faci 
treaba. 

Se întoarse să plece, dar înainte să iasă pe uşă, am 
strigat-o pe nume. Ea se întoarse, cu o privire întrebătoare. 

— Când am să termin ceea ce scriu acum - am început, 
apoi am dat uşor din cap. 

Nu asta voiam să spun. 


— Dacă am să termin ceea ce scriu acum, ai putea să 
citeşti? 

Ea păru să stea puţin pe gânduri, apoi îmi zâmbi cu unul 
dintre acele zâmbete de care un bărbat se poate cu 
uşurinţă îndrăgosti, chiar şi un om atât de bătrân ca mine. 

— Aş fi onorată. 

— Mai bine aşteaptă până după ce ai să o citeşti înainte 
să vorbeşti de onoare, am spus, şi mă gândeam la moartea 
lui Delacroix când am spus asta. 

— Voi citi-o, totuşi, spuse ea. Fiecare cuvânt. Promit. Dar 
mai întâi, trebuie să termini de scris. 

M-a lăsat să scriu, dar a trecut destul timp înainte să 
scriu ceva. Am şezut uitându-mă pe fereastră timp de 
aproape o oră, lovind stiloul de marginea mesei, privind 
cum ziua posomorâtă la început devenea din ce în ce mai 
luminoasă, gândindu-mă la Brad Dolan, care îmi spune 
Paulie şi nu se satură niciodată de bancuri vulgare, 
gândindu-mă la ceea ce spusese Elaine Connelly. Crede că 
ai un secret. La fel cred şi eu. 

Şi poate că am. Da, poate că am. Şi desigur că Brad 
Dolan vrea să afle care este acest secret. Nu pentru că ar 
crede că e ceva important (şi cred că nu e ceva important 
decât pentru mine), ci pentru că e de părere că bătrânii ca 
mine nu trebuie să aibă secrete. Nu trebuie să ia una din 
pelerinele agăţate pe cuierul de lângă bucătărie; nu trebuie 
nici să aibă secrete. Nu trebuie să lăsăm impresia că 
suntem şi noi oameni. Şi de ce ni s-ar permite să avem 
această impresie? Nu ştie. Şi din acest punct de vedere, 
este exact ca şi Percy. 

Astfel că gândurile mele, ca un râu care face o meandră, 
se întoarseră la punctul unde fuseseră când Brad Dolan 
întinsese mâna de sub streaşina de deasupra bucătăriei şi 
mă apucase de încheietura mâinii stângi: ajunsesem la 
Percy, la răutăciosul Percy Wetmore şi la cum se răzbunase 
pe acela care a râs de el. Delacroix aruncase mosorul 
colorat - acela pe care Mr. Jingles îl aducea tot timpul 


înapoi - şi acesta ricoşase din peretele celulei şi ajunsese pe 
coridor. Numai de atât a fost nevoie. 


2 


— Nu fă asta, prostule! strigă Brutal, dar Percy nu-i dădu 
atenţie. 

Exact în momentul când Mister Jingles ajunse lângă 
mosor - prea preocupat ca să-şi dea seama că vechiul lui 
duşman era în apropiere - Percy cobori cu toată puterea 
asupra lui talpa tare a pantofului lui de serviciu. Se auzi un 
pocnet când se frânse gâtul lui Mister Jingles şi din bot 
începu să-i curgă sânge. Ochii lui minusculi şi negri îi ieşeau 
din orbite şi am citit în ei o expresie de surpriză şi de 
agonie care era mult prea umană. 

Delacroix strigă de durere şi de groază. Se aruncă spre 
uşa celulei lui şi îşi întinse braţele printre gratii, cât de mult 
putea, strigând în repetate rânduri şoarecele pe nume. 

Percy se întoarse spre el zâmbind. Spre noi toţi trei. 

— Aşa, spuse el. Ştiam că am să-l prind mai devreme sau 
mai târziu. A fost doar o problemă de timp. 

Se întoarse cu spatele şi se îndepărtă pe Culoarul Morţii, 
lăsându-l pe Mister Jingles zăcând într-o pată tot mai mare 
de sânge. 

Dean se ridică de la biroul de serviciu, lovind marginea 
biroului cu genunchiul şi aruncând pe podea tabla de 
cribbage. Pionii se împrăştiară în toate direcţiile. Nici Dean, 
nici Harry, care tocmai se pregătea să iasă, nu dădură nicio 
atenţie faptului că se răsturnase tabla de joc. 

— Ce-ai mai făcut de data asta? strigă Dean la Percy. Ce 
naiba ai mai făcut de data asta, tâmpitule? 

Percy nu răspunse. Trecu pe lângă birou fără să scoată 
un cuvânt, aranjându-şi părul cu degetele. Trecu prin biroul 


meu şi intră în magazie. William Wharton răspunse în locul 
lui. 

— Şefu' Dean? Cred că ceea ce a făcut este că a dato 
lecţie unui anumit cartof franțuzesc că nu este bine să râdă 
de el, spuse Wharton, şi apoi începu să râdă de unul singur. 
Era un râs sănătos, un râs țărănesc, vesel şi venit din suflet. 
Au fost oameni pe care i-am întâlnit în acea perioadă a vieţii 
mele (oameni înspăimântători, în cea mai mare parte) care 
numai atunci păreau normali când râdeau. Wild Bill 
Wharton era unul dintre aceştia. 

M-am uitat din nou la şoarece, mut de uimire. Mai respira 
încă, dar pe firele mustăţilor i se adunaseră câteva picături 
de sânge şi în ochii lui ca picăturile de ţiţei, care fuseseră 
strălucitori înainte, se strecură o privire opacă. Brutal 
ridică mosorul colorat, se uită la el, apoi se uită la mine. 
Arăta la fel de consternat pe cât eram şi eu însumi. În 
spatele nostru, Delacroix continua să strige de durere şi de 
oroare. Desigur că nu era vorba doar de şoarece; Percy 
spărsese peretele de apărare al lui Delacroix şi, acum, 
întreaga teamă a lui Del se revărsa. Dar Mr. Jingles era 
punctul focal al tuturor acelor sentimente ţinute în frâu şi 
era groaznic că trebuia să-l ascultăm. 

— Oh, nu, striga el, printre ţipetele şi rugăminţile 
bâlbâite în franceza lui stâlcită. Oh, nu, oh, nu, săracul 
Mister Jingles, săracul Mister Jingles, oh, nu. 

— Daţi-mi-l mie. 

Mi-am ridicat privirea, uimit de acea voce adâncă, fără să 
fiu sigur de la început cui îi aparţinea. L-am văzut atunci pe 
John Coffey. Ca şi Delacroix, şi el îşi scosese braţele printre 
gratiile celulei lui, dar, spre deosebire de Del, el nu dădea 
din mâini. Le întinsese pur şi simplu cât de departe putuse 
şi stătea cu palmele desfăcute. Era o poziţie hotărâtă, una 
care exprima urgenţă. lar vocea lui avea aceeaşi 
caracteristică şi presupun că din această cauză nu am 
recunoscut-o la început ca fiind a lui Coffey. Părea să fie alt 


om faţă de sufletul pierdut şi veşnic plângăreţ care ocupase 
celula pentru ultimele câteva săptămâni. 

— Dă-mi-l mie, domnule Edgecombe! Cât mai e încă timp! 

Apoi mi-am amintit ce făcuse pentru mine şi am înţeles. 
M-am gândit că nu avea cum să-i facă rău, dar nu credeam 
nici că avea să-i folosească. Când am ridicat şoarecele, am 
strâmbat din nas din cauza senzaţiei neplăcute - erau atât 
de multe oase fracturate în diferite locuri ale corpului lui 
Mr. Jingles, încât am simţit ca şi cum aş fi luat în mâini o 
perniţă cu ace îmbrăcată în blană. Aceasta nu era o infecţie 
urinară. lotuşi... 

— Ce faci? întrebă Brutal în timp ce eu îl puneam pe Mr. 
Jingles în palma imensă a lui Coffey. Ce naiba? 

Coffey îşi retrase mâinile printre gratii. Şoarecele stătea 
nemişcat în palma lui Coffey, coada îi atârna în spaţiul 
dintre degetul mare al lui Coffey şi degetul lui arătător, iar 
vârful cozii se mişca încet în aer. Atunci, Coffey îşi acoperi 
mâna dreaptă cu cea stângă, creând un fel de capsulă în 
care stătea şoarecele. Nu îl mai vedeam pe Mr. Jingles, 
vedeam numai coada lui, atârnând şi mişcându-se ca un mic 
pendul care e pe cale să se oprească. Coffey îşi ridică 
mâinile spre faţă, depărtându-şi degetele mâinii drepte în 
timp ce făcea asta, creând spaţii ca acelea dintre gratiile 
unei celule. Coada şoarecelui atârna dinspre acea parte a 
mâinii care era îndreptată spre noi. 

Brutal păşi lângă mine, continuând să ţină mosorul 
colorat între degete. 

— Ce crede ăsta că face? 

— Şsş, am spus. 

Delacroix se oprise din strigat. 

— Te rog, John, şopti el. Oh, Johnny, ajută-l, te rog să-l 
ajuţi, oh, s“il vous plait. 

Dean şi Harry veniră lângă noi, Harry ţinând încă într-o 
mână un teanc de cărţi de joc. 

— Ce se întâmplă? întrebă Dean, dar eu am dat numai 
din cap. 


Mă simţeam din nou hipnotizat şi să fiu al naibii dacă nu 
eram într-adevăr. Coffey îşi puse buzele în spaţiul dintre 
două degete şi inhală cu putere. Pentru o clipă, totul 
rămase suspendat în aer. Apoi îşi ridică capul de lângă 
palme şi am văzut faţa unui om care arăta groaznic de 
bolnav, sau care suferea de o durere teribilă. Ochii îi erau 
tăioşi şi parcă erau în flăcări; îşi muşcă buzele cu dinţii de 
sus; faţa lui neagră căpătase o culoare pământie neplăcută. 
Scoase un sunet ca şi cum s-ar fi înecat. 

— Dumnezeule mare şi atotputernic, şopti Brutal. Ochii 
păreau în pericol să-i cadă din orbite. 

— Ce? strigă Harry. Ce e? 

— Coada! Uită-te la coadă! 

Coada lui Mr. Jingles nu mai părea un pendul pe punctul 
să se oprească; se mişca cu vioiciune dintr-o parte în alta, 
ca şi coada unei pisici care are chef de prins păsări. Apoi, 
din palmele făcute căuş ale lui Coffey se auzi un chiţăit 
perfect familiar. 

Coffey scoase acel gâlgâit, apoi îşi întoarse capul într-o 
parte ca un om care a tuşit o flegmă şi vrea să o scuipe. Dar, 
în loc de asta, expiră un nor de insecte negre - cred că erau 
insecte, şi ceilalţi au spus acelaşi lucru, dar nici până în ziua 
de azi nu sunt sigur de asta - pe gură şi pe nas. Acestea se 
rotiră agitate în jurul lui într-un nor negru, care îi ascunse 
temporar trăsăturile feţei. 

— Dumnezeule, ce sunt astea? întrebă Dean cu o voce 
ascuţită, speriată. 

— E în ordine, m-am auzit spunând. Nu vă speriaţi, e în 
ordine, în câteva secunde vor dispărea. 

Ca şi atunci când John Coffey mă vindecase de infecția 
urinară, „insectele” se făcură albe, apoi dispărură. 

— Drăcia dracului, şopti Harry. 

— Paul? întrebă Brutal cu o voce nesigură. Paul? 

Coftey părea din nou să fie bine - ca un om care a reuşit 
să dea afară o bucată de carne cu care se înecase. Se 
aplecă, puse palmele făcute căuş pe podea, se uită printre 


degetele desfăcute şi apoi le deschise. Mr. Jingles, perfect 
sănătos - fără măcar o umflătură pe şira spinării, fără 
măcar un os frânt care să i se vadă prin blăniţă - fugi din 
căuşul palmelor lui. Se opri pentru un moment la uşa celulei 
lui Coffey, apoi fugi de-a curmezişul Culoarului Morţii până 
la celula lui Del. În timp ce fugea, am observat că mai avea 
picături de sânge pe mustăţi. Delacroix îl culese de pe 
podea, plângând şi râzând în acelaşi timp, acoperind 
şoarecele cu sărutări zgomotoase. Dean, Harry şi Brutal 
priveau cu uimire mută. Apoi, Brutal făcu un pas înainte şi 
întinse mosorul colorat printre gratii. La început, Delacroix 
nu-l observă; era prea ocupat cu Mr. Jingles. Era ca un tată 
al cărui fiu fusese salvat de la înec, Brutal îl lovi uşor cu 
mosorul pe umăr. Delacroix se uită, văzu mosorul, îl luă, 
apoi îşi concentră din nou atenţia asupra lui Mr. Jingles, 
mângâindu-l şi devorându-l din priviri, simțind în mod 
constant nevoia să-şi reîmprospăteze percepţia că da, într- 
adevăr, şoarecele era bine, şoarecele era întreg, şi era bine 
şi era sănătos. 

— Aruncă-l, spuse Brutal. Vreau să văd cum aleargă. 

— El bine, şefu' Howell, el bine, lăudăm pe Dumnezeu... 

— Aruncă-l, repetă Brutal. Ascultă ce-ţi zic, Del. 

Delacroix se aplecă fără tragere de inimă, nevrând să-l 
lase din nou din mâini pe Mr. Jingles, cel puţin nu încă. Apoi, 
foarte grijuliu, aruncă mosorul. Acesta se rostogoli prin 
celulă, trecu de cutia de trabucuri Corona şi se lovi de 
perete. Mr. Jingles merse după el, dar nu cu aceeaşi iuţeală 
cu care făcuse asta înainte. Părea să şchiopăteze puţin cu 
piciorul stâng din spate şi cred că asta m-a şocat cel mai 
tare - presupun că acesta era lucrul care făcea ca totul să 
fie real. Acel vag şchiopătat. 

Ajunse la mosor, totuşi, ajunse la el fără nicio problemă şi 
îl împinse înapoi cu nasul până la piciorul lui Del cu vechiul 
lui entuziasm. M-am întors spre John Coffey, care stătea 
lângă gratiile celulei lui şi zâmbea. Era un zâmbet obosit şi 
nu unul pe care l-aş numi cu adevărat fericit, dar graba şi 


hotărârea pe care o văzusem pe faţa lui în timp ce ceruse 
să-i dăm şoarecele dispăruseră, la fel şi expresia aceea de 
teamă şi de durere, ca şi cum s-ar fi înecat. Era din nou 
John Coffey al nostru, cu expresia lui absentă şi cu ochii 
aceia stranii, care păreau să privească undeva în depărtare. 

— L-ai ajutat, am spus. Nu-i aşa, uriaşule? 

— Aşa este, spuse Coffey. 

Zâmbetul lui deveni mai larg şi, pentru o clipă, se 
transformă într-un zâmbet cu adevărat fericit. 

— L-am ajutat. L-am ajutat pe şoarecele lui Del. L-am 
ajutat pe... 

Lăsă propoziţia neterminată, neputând să-şi amintească 
numele şoarecelui. 

— Mr. Jingles, spuse Dean. 

Se uita la John cu precauţie şi mirare, ca şi cum s-ar fi 
aşteptat ca Coffey să izbucnească în flăcări sau să înceapă 
să leviteze în celula lui. 

— Aşa este, spuse acesta. Mr. Jingles. Este un şoarec de 
circ. O să trăiască în casă de latină. 

— Fii sigur de asta, spuse Harry, uitându-se şi el 
împreună cu noi toţi la John Coffey. 

În spatele nostru, Delacroix se culcase pe patul lui cu Mr. 
Jingles pe piept. Îl dezmierda, cântându-i în franceză o 
melodie care suna ca un cântec de leagăn. 

Coffey se uită spre Culoar, spre biroul de serviciu, spre 
uşa care ducea la biroul meu şi spre magazie. 

— Şefu' Percy e rău, spuse el. Şefu' Percy e foarte rău. L- 
a călcat pe şoarecu' lu' Del. L-a călcat pe Mr. Jingles. 

Şi apoi, înainte să-i putem spune ceva - în caz că ne-ar fi 
venit în minte ceva de spus - John Coffey merse înapoi la 
patul lui, se întinse şi se întoarse cu faţa la perete. 


3 


PERCY STĂTEA cu spatele la noi când eu şi Brutal am 
intrat în magazie, cam douăzeci de minute mai târziu. 
Găsise o cutie cu soluţie pentru lustruit mobilă pe unul 
dintre rafturile de deasupra coşului cu rufe unde ne 
puneam uniformele murdare (şi uneori şi hainele de civili; 
pe cei de la spălătorie nu-i interesa ce spală) şi lustruia 
braţele şi picioarele din lemn de stejar ale scaunului 
electric. Probabil că pentru dumneavoastră asta sună bizar, 
dar mie şi lui Brutal ni s-a părut că acesta era cel mai 
normal lucru pe care Percy îl făcuse pe tot parcursul acelei 
zile. Old Sparky avea să fie în centrul atenţiei în ziua 
următoare şi, în aparenţă, Percy avea să conducă execuţia. 

— Percy, am spus încet. 

El se întoarse spre mine, melodia pe care o murmurase 
se opri brusc şi se uită la noi. Nu am văzut teama pe care 
m-aş fi aşteptat să o văd, cel puţin nu de la început. Mi-am 
dat seama că Percy arăta parcă mai bătrân. Şi John Coffey 
avea dreptate, m-am gândit. Arăta a om rău. Răutatea este 
ca un drog de care devii dependent - nimeni din lumea asta 
nu e mai calificat decât mine să spună asta - şi m-am gândit 
că, după o perioadă de experimentare, Percy devenise 
dependent de răutate. Îi plăcea ceea ce îi făcuse şoarecelui 
lui Delacroix. Ceea ce îi plăcuse şi mai mult fuseseră 
strigătele disperate ale lui Delacroix. 

— Nu începeţi iar, spuse el pe un ton care era aproape 
agreabil. Vreau să spun că nu a fost decât un şoarece. În 
primul rând, nu a avut ce să caute aici de la început, după 
cum ştiţi şi voi bine, băieţi. 

— Şoarecele n-are nimic, am spus. 

Inima îmi bătea cu putere în piept, dar m-am controlat ca 
vocea să aibă un ton blând, aproape dezinteresat. 

— N-are nimic. Fuge şi chiţăie şi îşi împinge din nou 
mosorul. Nu eşti bun la omorât de şoareci, aşa cum nu eşti 
bun la nimic altceva din ceea ce faci pe aici. 

Se uita la mine, uluit şi nevenindu-i să creadă. 


— Te aştepţi să cred asta? Mizerabilul acela nenorocit a 
plesnit! Am auzit! Aşa că poţi să... 

— Taci din gură. 

Se holbă la mine, cu ochii larg deschişi. 

— Ce? Ce-ai spus? 

Am făcut un pas spre el. Simţeam o venă care îmi pulsa în 
mijlocul frunţii. Nu îmi aminteam ultima dată când am fost 
atât de furios. 

— Nu te bucuri că Mr. Jingles este bine? După toate 
discuţiile pe care le-am purtat despre faptul că e de datoria 
noastră să-i ajutăm pe prizonieri să fie calmi, mai ales 
atunci când li se apropie sfârşitul, am crezut că ai să te 
bucuri. Că vei fi uşurat. Mai ales că lui Del îi vine ceasul 
chiar mâine. 

Percy se uită de la mine la Brutal, calmul lui studiat 
transformându-se în incertitudine. 

— Ce jocu” naibii e şi ăsta? întrebă el. 

— Nu e niciun joc, prietene, spuse Brutal. Faptul că tu ai 
impresia că e un joc... ei bine, ăsta e unul dintre motivele 
pentru care nu putem să avem încredere în tine. Vrei să ştii 
adevărul adevărat? Eu cred că eşti demn de milă. 

— Fii atent la ce spui, zise Percy. 

Acum se simţea asprime în vocea lui. Frica începea să i se 
strecoare în minte - teamă de ce am putea să vrem de la el, 
teamă de ce aveam să-i facem. Eram fericit să aud asta în 
vocea lui. Astfel avea să fie mai uşor să ne înţelegem cu el. 

— Am relaţii. Cunosc oameni importanţi. 

— Spui asta, dar eşti picat din lună, spuse Brutal. 

Părea că e pe punctul să râdă. 

Percy aruncă cârpa de lustruit pe scaunul cu coliere 
prinse de braţe şi de picioare. 

— Am omorât şoarecele acela, spuse el cu o voce care nu 
era foarte sigură. 

— Du-te şi vezi chiar tu, am spus. E o ţară liberă. 

— Asta o să fac, a spus. Asta o să şi fac. 


Se îndepărtă cu paşi mari pe lângă noi, cu gura strânsă, 
cu mâinile lui mici (Wharton avea dreptate, avea mâini 
îngrijite) jucându-se cu pieptenele. Urcă scările şi intră în 
biroul meu. Brutal şi cu mine am rămas lângă Old Sparky 
fără să vorbim, aşteptându-l să se întoarcă. Nu ştiu ce 
simţea Brutal, dar eu nu găseam nimic de spus. Nu ştiam 
nici măcar ce să cred despre ceea ce tocmai văzusem. 
Trecură trei minute. Brutal luă cârpa lui Percy şi începu să 
lustruiască una dintre barele spătarului scaunului electric. 
Avu timp să termine de lustruit una dintre ele şi să înceapă 
să o lustruiască pe a doua, înainte ca Percy să se întoarcă. 
Se împiedică pe treptele care duceau din birou în magazie 
şi aproape că pică, iar când ajunse la noi avea pasul inegal. 
Faţa îi era şocată şi nu-i venea să creadă ce văzuse. 

— L-aţi schimbat, spuse el cu o voce stridentă, 
acuzatoare? Aţi înlocuit cumva şoarecele, nenorociţilor? Vă 
bateţi joc de mine şi o să vă pară tare rău dacă nu încetaţi! 
O să vă văd cum staţi la coadă la masa săracilor peste o 
săptămână, dacă nu încetaţi! Cine credeţi voi că sunteţi? 

Se opri, trăgându-şi răsuflarea, cu pumnii încleştaţi. 

— Să-ţi spun cine suntem, am zis. Noi suntem oamenii cu 
care lucrezi, Percy... dar nu pentru mult timp. 

Am întins mâinile şi l-am apucat de umăr. Nu foarte tare; 
dar l-am apucat bine. Chiar aşa. 

Percy îşi întinse mâinile ca să se elibereze din 
strânsoarea mea. 

— la-ţi... 

Brutal îl înșfăcă de mâna dreaptă - toată mâna mică, 
moale şi albă a lui Percy dispărând în pumnul bronzat al lui 
Brutal. 

— 'Ţine-ţi fleanca, băiete. Dacă îţi cunoşti interesele, te 
vei folosi de această ultimă posibilitate de a-ţi pescui dopul 
de ceară din urechi. 

L-am întors, l-am ridicat pe platformă şi apoi l-am împins 
până când lovi cu partea din spate a genunchilor de scaunul 
electric şi astfel fu nevoit să se aşeze pe el. Calmul îi 


dispăruse; la fel şi răutatea şi aroganţa. Aceste lucruri erau 
suficient de reale, dar trebuie să vă amintiţi şi de faptul că 
Percy era tânăr. La această vârstă purtau cu toţii o spoială 
subţire, ca un strat urât de smalţ. Încă puteai să vezi 
dincolo de această spoială, să vezi natura lor adevărată. Şi 
am fost de părere că atunci Percy era gata să asculte. 

— Vreau să-mi dai cuvântul tău. 

— Cuvântul meu pentru ce? 

Încerca să rânjească sarcastic, dar în ochi i se citea 
teroarea. Curentul din camera cu întrerupătoarele era 
oprit, dar scaunul de lemn al lui Old Sparky avea propria lui 
putere, şi atunci am avut convingerea că Percy o simţea pe 
pielea lui. 

— Vreau cuvântul tău că dacă te las să conduci execuţia 
mâine seară, vei pleca într-adevăr la Briar Ridge şi ne vei 
lăsa în pace, spuse Brutal, vorbind cu o vehemenţă pe care 
nu o mai văzusem la el niciodată. Cuvântul tău că îţi vei 
cere transferul chiar în ziua următoare. 

— Şi dacă nu fac asta? Dacă le dau un telefon anumitor 
oameni şi le spun că mă hărţuiţi şi mă ameninţaţi? Că mă 
terorizați? 

— S-ar putea să o luăm pe coajă dacă relaţiile tale au 
într-adevăr atâta influenţă câtă spui tu că au, am spus, dar 
ne vom asigura că vei avea şi tu de suferit, Percy. 

— Pentru un şoarece? Hă! Crezi că o să-i pese cuiva că 
am călcat peste şoarecele unui condamnat? Cuiva în afara 
casei ăsteia de nebuni, vreau să zic? 

— Nu. Dar trei oameni te-au văzut stând cu palma în fund 
în timp ce William Wharton încerca să-l stranguleze pe 
Dean Stanton cu lanţurile de la cătuşe. De asta o să le pese, 
Percy, îţi promit. Despre asta o să-i pese chiar şi unchiului 
tău, guvernatorul. 

Obrajii lui Percy căpătară o culoare stacojie. 

— Crezi c-or să te-asculte? întrebă el, dar vocea lui îşi 
pierduse mult din hotărâre. 


Era clar că şi el considera că cineva o să ne creadă. Şi lui 
Percy nu-i plăcea să aibă probleme. Era în ordine să încalce 
regulile. Dar nu era în ordine să fie prins încălcându-le. 

— Ei bine, am nişte fotografii cu gâtul lui Dean înainte să- 
i treacă vânătăile, spuse Brutal - nu am idee dacă asta era 
adevărat sau nu, dar cu siguranţă că suna bine. Ştii ce spun 
pozele alea? Că Wharton şi-a făcut liniştit treaba înainte ca 
cineva să-l oprească, deşi tu erai chiar acolo şi erai în 
partea moartă a lui Wharton. Ar trebui să răspunzi la nişte 
întrebări destul de serioase, nu-i aşa? Şi o astfel de 
întâmplare ar putea să-l urmărească pe un om pentru un 
timp foarte lung. Treaba e că evenimente ca astea nu se 
uită mult timp după ce rudele influente s-au retras din 
capitală şi sunt la casa lor bând suc de mentă pe verandă. 
Dosarul de la locul de muncă al unui om poate fi un lucru 
tare interesant şi mulţi oameni au ocazia să-l citească pe 
parcursul vieţii. 

Privirea lui Percy pendula neîncrezătoare între noi doi. 
Ridică mâna stângă şi îşi aranjă părul. Nu spuse nimic, dar 
eram convins că acum îl aveam la mână. 

— Haide s-o lăsăm baltă, am spus. Nu vrei să rămâi aici 
cu nimic mai mult decât te vrem noi aici, nu-i aşa? 

— Urăsc locul ăsta! izbucni el. Urăsc modul cum mă 
trataţi, felul în care nu mi-aţi dat niciodată o şansă! 

Ultima parte a acuzaţiei lui era departe de adevăr, dar m- 
am gândit că nu era cazul să discutăm pe această temă. 

— Dar nu-mi place nici să fiu călcat în picioare. Tata m-a 
învăţat că o dată ce porneşti pe acest drum, probabil că ai 
să sfârşeşti să fii călcat în picioare de toată lumea. 

Ochii lui, nu la fel de frumoşi ca mâinile lui, scânteiară. 

— Şi, mai ales, nu-mi place să fiu călcat în picioare de 
maimuțe uriaşe ca şi tipul ăsta. 

Se uită la prietenul meu şi mormăi. 

— Brutal - măcar ţi-au dat o poreclă potrivită. 

— Trebuie să înţelegi ceva, Percy, i-am spus. Din punctul 
nostru de vedere, tu eşti acela care ne-ai călcat în picioare. 


Îţi spunem mereu cum facem noi lucrurile pe aici, dar tu 
continui să faci lucrurile după cum te taie capul, apoi te 
ascunzi în spatele relaţiilor tale atunci când lucrurile se 
termină prost. Faptul că l-ai călcat pe şoarecele lui 
Delacroix - privirea lui Brutal o întâlni pe a mea şi atunci 
am reformulat propoziţia. Faptul că ai încercat să calci 
şoarecele lui Delacroix este numai un argument care 
susţine această afirmaţie. Forţezi limita, iar şi iar; iar acum, 
noi îţi răspundem cu aceeaşi monedă, atâta tot. Dar uite 
cum facem, dacă te descurci bine, o să pleci de aici cu o 
imagine bună - ca un tânăr în plină ascensiune - şi cu 
reputaţia nepătată. Nimeni n-o să afle despre această mică 
discuţie pe care am avut-o. Deci, ce spui? Poartă-te ca un 
adult. Promite că ai să pleci după execuţia lui Del. 

Se gândi la ce-i spusesem. După un moment, expresia lui 
se schimbă şi avea privirea unui om căruia tocmai i-a venit o 
idee bună. Nu-mi plăcea asta prea mult, pentru că orice 
idee care lui Percy i se părea bună, nouă nu ni se părea la 
fel. 

— Dacă nu de altceva, spuse Brutal, gândeşte-te cât de 
bine ar fi să scapi de sacul acela cu puroi care este 
Wharton. 

Percy dădu din cap, iar eu l-am lăsat să coboare de pe 
scaun. Îşi aranjă cămaşa de la uniformă, şi-o băgă în 
pantaloni la spate şi îşi trecu pieptenele prin păr. Apoi se 
uită la noi. 

— În ordine, sunt de acord. Voi conduce execuţia lui Del 
mâine seară; îmi voi depune cererea de transfer la Briar 
Ridge chiar ziua următoare. Acum suntem chit. Bine? 

— Bine, am spus. 

Continua să aibă privirea aceea, dar pe moment am fost 
prea uşurat ca să-mi pese. Întinse mâna. 

— Dăm mâna? 

I-am strâns-o. La fel a făcut şi Brutal. Ce proşti am fost. 


4 


ZIUA URMĂTOARE a fost cea mai toridă şi ultima din 
acele zile deosebit de calde de octombrie. Tunetul bubuia 
spre vest când am mers la slujbă şi în partea aceea, norii 
întunecaţi începeau să se adune. Se adunară şi mai mult, pe 
măsură ce cobora înserarea, şi vedeam cum erau străpunşi 
de fulgere alb-albastre. Pe la ora zece în acea seară, în 
Trapingus County avu loc o tornadă care a ucis patru 
oameni şi a smuls acoperişul de pe o clădire din Tefton, iar 
în Cold Mountain aveau loc furtuni puternice cu vânturi 
care suflau cu o forţă uriaşă. Mai târziu, mi s-a părut că 
parcă şi cerurile protestaseră faţă de sfârşitul groaznic al 
lui Eduard Delacroix. 

La început, totul mersese bine. Del petrecuse o zi liniştită 
în celula sa, jucându-se câteodată cu Mr. Jingles, dar în cea 
mai mare parte stând întins pe pat şi dezmierzându-l. 
Wharton încercă să işte scandal de vreo două ori - o dată îi 
strigase lui Del că aveau să se servească burgeri de şoareci 
după ce el avea să ajungă în iad - dar micul francez 
Cajuni=* nu-i răspunse, iar Wharton, hotărând aparent că 
încercase tot ce-i stătuse în putinţă, renunţă. 

Pe la zece şi un sfert, apăru fratele Schuster şi ne încântă 
pe toţi, spunându-ne că avea să recite rugăciunea Domnului 
cu Del în franceza Cajun. Acesta ne păru un semn bun. Dar 
în privinţa aceasta ne-am înşelat. 

Martorii începură să sosească pe la unsprezece, cei mai 
mulţi dintre ei vorbind încet despre vreme şi speculând 
despre posibilitatea ca o pană de curent să amâne execuţia. 
Niciunul dintre ei nu părea să ştie că Old Sparky funcţiona 
cu curent de la un generator şi, cu excepţia situaţiei când 
generatorul era lovit direct, execuţia putea decurge 
normal. Harry era în camera cu comutatoarele în seara 
aceea, astfel că el, Bill Dodge şi Percy Wetmore făcuseră pe 
plasatorii, conducându-i pe oameni spre scaunele lor şi 


întrebând pe fiecare dacă nu dorea un pahar de apă rece. 
Erau prezente două femei: sora fetei pe care o violase şi o 
ucisese Del şi mama uneia dintre victimele arse de vii. A 
doua dintre aceste doamne era corpolentă, palidă şi 
hotărâtă. Îi spuse lui Harry Terwilliger că spera ca omul pe 
care venise să-l vadă se căise şi era speriat, spera că ştie că 
focul veşnic era aţâţat pentru el şi că dracii lui Satana îl 
aşteptau deja. Apoi, femeia izbucni în lacrimi şi îşi îngropă 
faţa într-o batistă care era cam de mărimea unei feţe de 
pernă mai mici. 

Tunetul, al cărui sunet abia dacă era diminuat de 
acoperişul de tablă, bubui cu putere. Oamenii priviră 
neliniştiţi în sus. Bărbaţii, care păreau să se simtă incomod 
purtând cravată la ora aceea din noapte, îşi ştergeau obrajii 
îmbujoraţi. În magazie era insuportabil de cald. Şi, desigur, 
lumea arunca priviri furişe înspre Old Sparky. Se poate că 
făcuseră glume pe seama acestei îndatoriri a lor pe 
parcursul săptămânii, dar glumele se terminară pe la 
unsprezece şi jumătate în seara respectivă. Am început 
această relatare, spunându-vă că umorul dispărea repede 
pentru cei care trebuiau să se aşeze în acel scaun din lemn 
de stejar, dar prizonierii condamnaţi nu erau singurii de pe 
feţele cărora se ştergea zâmbetul atunci când venea ceasul. 
Scaunul părea atât de pleşuv, aşezat pe acea platformă, cu 
colierele legate de picioarele lui, care arătau ca nişte 
obiecte pe care trebuia să le poarte o persoană care suferă 
de poliomielită. Nu se auzea prea multă vorbărie, iar când 
tunetul bubui din nou, ca un copac care se frânge în bucăţi, 
sora victimei lui Delacroix scoase un mic țipăt. Ultima 
persoană care îşi ocupă locul pe scaunele rezervate 
martorilor fu Curtis Anderson, adjunctul administratorului 
Moores. 

La unsprezece şi jumătate, m-am apropiat de celula lui 
Delacroix, cu Brutal şi Dean venind la o mică distanţă în 
spatele meu. Del şedea pe pat, cu Mr. Jingles în poală. 
Capul şoarecelui era întins înainte spre condamnat, cu ochii 


ca două picături de ţiţei fixaţi pe faţa lui Del. Del îl mângâia 
pe creştet pe Mr. Jingles. Pe faţa lui se rostogoleau în jos 
lacrimi mari şi tăcute, şi la acestea părea că este atent 
şoarecele. Del îşi ridică privirea când auzi zgomot de paşi. 
Era foarte palid. În spatele meu, l-am simţit mai degrabă 
decât l-am văzut pe John Coffey, stând lângă gratiile celulei 
lui, privind. 

Del tresări la sunetul metalic al cheilor, dar se ţinu tare, 
continuând să-l mângâie pe cap pe Mr. Jingles în timp ce eu 
am deschis uşa. 

— Salut, şefu' Edgecombe, spuse el. Salut şi la voi băieţi. 
Spune bună, Mr. Jingles. 

Dar Mr. Jingles continuă să se uite absorbit la faţa micului 
francez, ca şi cum s-ar fi întrebat care este cauza lacrimilor 
lui. Mosorul colorat fusese pus la o parte în cutia de 
trabucuri Corona - ...fusese pus la o parte pentru ultima 
oară, m-am gândit, şi am simţit un fior de durere. 

— Eduard Delacroix, în calitate de ofiţer al... 

— Şefu' Edgecombe? 

M-am gândit să continui pur şi simplu cu discursul 
standard, apoi m-am răzgândit. 

— Ce este, Del? 

EI întinse şoarecele spre mine. 

— Ia-l. Să nu laşi să se întâmple ceva lu' Mr. Jingles. 

— Del, nu cred că va veni la mine. Nu este... 

— Mais oui, el spune că el merge la tine. El spune că ştiut 
despre tine tot, şefu' Edgecombe, şi că tu duci pe ella locu' 
acela din Florida unde şoarecii fac trucuri. El spus că are 
încredere în tine. 

Îşi întinse mâna şi mai mult şi să fiu al naibii dacă 
şoarecele nu a păşit jos din palma lui şi pe umărul meu. Era 
atât de uşor, încât nici nu puteam să-l simt prin uniformă, 
dar îl intuiam, ca o uşoară căldură. 

— Şi şefu'? Să nu laşi pe cel rău lângă el. Nu lăsa să facă 
rău la şoarecu' meu. 

— Nu, Del, n-am să-l las. 


Dar întrebarea era, ce aveam să fac cu el pe moment? Nu 
puteam să-l duc pe Delacroix spre scaunul electric cu un 
şoarece cocoţat pe umăr. 

— Îl iau eu, şefu', bubui o voce în spatele meu. 

Era vocea lui John Coffey şi era straniu că îmi spusese 
cuvintele acestea chiar atunci, ca şi cum îmi citise 
gândurile. 

— Numai pentru acum. Dacă nu se supără Del. 

Del încuviinţă, uşurat. 

— Da, ia-l John, până termină cu prostia asta - bien. Şi 
apoi... 

Privirea lui se întoarse spre Brutal şi spre mine. 

— Apoi tu duce pe ella Florida. La locul acela Mouseville. 

— Da, cel mai probabil eu şi Paul o să facem asta 
împreună, spuse Brutal, privind neliniştit cum Mr. Jingles 
păşea jos de pe umărul meu în palma imensă a lui Coffey. 

Mr. Jingles făcu asta fără niciun protest sau vreo 
încercare de a o lua la fugă; o luă la sănătoasa pe braţul lui 
Coffey în sus, la fel de dispus cum fusese să se urce pe 
umărul meu. 

— Ne vom lua câteva zile de concediu, nu-i aşa, Paul? 

Am încuviinţat. Încuviinţă şi Del, cu ochii strălucind, cu o 
umbră de zâmbet pe buze. 

— Oamenii plătesc zece cenți fiecare să vadă pe el. Doi 
cenți pentru copii. Nu-i aşa, şefu' Howell? 

— Aşa este, Del. 

— Tu este un om bun, şefu' Howell, spuse Del. Şi tu, şefu' 
Edgecombe. Strigaţi la mine câteodată, oui, dar nu dacă nu 
trebuie. Voi cu toţii oameni buni, în afară de ăla, Percy. Eu 
dorit să întâlnesc pe voi în altă parte. Mauvais temps, 
mauvais chance. 

— Trebuie să-ţi spun ceva, Del, i-am zis. Este ceea ce 
trebuie să le spun tuturor înainte să meargă pe ultimul 
drum. Nu e mare lucru, dar face parte din munca mea. În 
ordine? 


— Oui, mosieur spuse el, şi se uită pentru o ultimă dată 
la Mr. Jingles, care stătea acum cocoţat pe umărul lat al lui 
John Coffey. Au revoir mon ami, spuse el, începând să 
plângă mai tare. Je t'aime, mon petit. 

Îi trimise şoarecelui un sărut. Acest sărut ar fi trebuit să 
fie ceva nostim, sau poate numai grotesc, dar nu era. Am 
întâlnit privirea lui Del pentru un moment, apoi a trebuit să- 
mi întorc privirea. Dean se uita spre camera de izolare şi 
zâmbea într-un mod straniu. Cred că era pe punctul de a 
plânge. În ceea ce mă priveşte pe mine, eu am spus ce am 
avut de spus, începând cu partea că sunt un ofiţer al curţii, 
şi când am terminat, Delacroix ieşi din celula sa pentru 
ultima dată din viaţa lui. 

— Rămâi pe loc o clipă, bătrâne, spuse Brutal, şi verifică 
dacă Del era ras destul de bine pe creştet, acolo unde avea 
să fie aşezată capelina. 

Încuviinţă spre mine, apoi îl bătu pe umăr pe Del. 

— Ras perfect cu Eversharp. Hai să mergem. 

Astfel, Eduard Delacroix merse pentru ultima dată pe 
Culoarul Morţii, cu sudoare amestecată cu lacrimi 
curgându-i în jos pe obraji, în timp ce deasupra capetelor 
noastre bubuia tunetul. Brutal mergea pe partea stângă a 
condamnatului, eu eram pe partea lui dreaptă, iar Dean 
mergea în spatele lui. Schuster era în biroul meu, cu 
gardienii Ringgold şi Battle stând de pază în colţurile 
încăperii. Schuster se uită la Del, zâmbi, apoi i se adresă în 
franceză. Mie mi se părea o franceză nenaturală, dar făcu 
minuni. Del îi zâmbi la rândul lui, apoi se apropie de 
Schuster, îşi puse braţele în jurul lui şi îl strânse în braţe. 
Ringgold şi Battle se crispară, dar eu am ridicat mâna şi am 
dat din cap. 

Schuster ascultă şuvoiul de cuvinte înlăcrimate rostite în 
franceză, încuviinţă ca şi cum ar fi înţeles perfect şi îl bătu 
uşor pe spate. Se uită la mine peste umărul micului francez 
şi spuse: 

— Abia dacă înţeleg un sfert din ce spune. 


— Nu cred că are vreo importanţă, murmură Brutal. 

— Nici eu nu cred, fiule, spuse Schuster cu un zâmbet. 

Era cel mai bun dintre preoţii care veneau la noi, şi acum 
îmi dau seama că nu am idee ce s-a întâmplat cu el. Sper că 
nu şi-a pierdut credinţa, oricum au evoluat lucrurile. 

— Not” Pere, qui €tes aux cieux, începu Schuster, iar 
Delacroix i se alătură. 

Spuseră împreună rugăciunea 'atăl nostru într-o 
franceză Cajun melodioasă, până la „mais deliverez-nous du 
mal, ainsi soit-il.” Pe atunci, lacrimile lui Del se opriseră şi 
părea calm. Urmară câteva versete din Biblie (rostite în 
engleză), iar Schuster nu neglijă psalmul despre apele 
limpezi. Când termină cu asta, Schuster vru să se ridice, 
dar Del îl ţinu de mâneca cămăşii şi îi spuse ceva în 
franceză. El îi răspunse. Del spuse altceva, apoi se uită 
numai la el cu speranţă. 

Schuster se întoarse spre mine şi spuse. 

— Mai e ceva, domnule Edgecombe. O rugăciune cu care 
nu pot să-l ajut, din cauza religiei mele. Este în ordine? 

M-am uitat la ceasul de pe perete şi am văzut că era 
doisprezece fără şaptesprezece minute. 

— Da, am spus, dar va trebui să meargă rapid. Ştiţi că 
trebuie să ne ţinem de un orar. 

— Da, ştiu. 

Se întoarse spre Delacroix şi dădu din cap, încuviinţând. 

Del închise ochii ca să-şi spună rugăciunea, dar pentru 
un moment nu spuse nimic. Vedeam pe fruntea lui că se 
încruntase şi am simţit aproape cum se întorcea în timp, ca 
un om care caută în pod un obiect care nu a mai fost folosit 
(sau nu a mai fost necesar) de foarte multă vreme. M-am 
uitat din nou la ceas şi am vrut să spun ceva - aş fi spus 
ceva, dacă Brutal nu m-ar fi tras de mânecă şi ar fi dat din 
cap. 

Apoi Del îşi începu rugăciunea, vorbind moale dar rapid 
în franceza lui, care era la fel de moale şi de senzuală ca şi 
sânul unei femei tinere: 


— Marie! Je vous salue, Marie, oui, pleine de grăâce; le 
Seigneur est avec vous; vous €6tes benie entre toutes les 
femmes, et mon cher Jesus, le fruit de vos entrailles, est 
beni. 

Plângea din nou, dar nu cred că el îşi dădea seama de 
asta. 

— Sainte Marie, O ma mere, Mere de Dieu, priez pour 
moi, priez pour nous, pauv' pecheurs, maint'ant et ă 
I'heure... l'heure de ntre mort. Lheure de mon mort. 

Inspiră o dată adânc. 

— Ainsi Soit-il. 

Lumina unui fulger se revărsă prin singurul geam al 
încăperii într-o străfulgerare alb-albastră, în timp ce 
Delacroix se ridica în picioare. Cu toţii am tresărit cu 
excepţia lui Del; părea încă pierdut în acea rugăciune de 
demult. Întinse o mână, fără să se uite unde ajungea cu ea. 
Brutal i-o luă şi o strânse scurt. Delacroix se uită la el şi 
zâmbi vag. 

— Nous voyons - începu el, apoi se opri. 

Cu un efort conştient trecu din nou la engleză. 

— Putem să mergem acum, şefu' Howell, şetfu' 
Edgecombe. M-am împăcat cu Dumnezeu. 

— Asta e bine, am spus, întrebându-mă cât de împăcat cu 
Dumnezeu avea să se simtă Del peste douăzeci de minute, 
când avea să fie de cealaltă parte a morţii. Speram ca 
această ultimă rugăciune să fie auzită şi că Sfânta Maria se 
ruga pentru el din tot sufletul, pentru că Eduard Delacroix, 
violator şi ucigaş, avea nevoie de toate rugăciunile pe care 
putea pune mâna. Afară, tunetul bubui din nou în înalturi. 

— Haide, Del. Nu mai e mult. 

— Bine, şefu', asta bine. Pentru că eu nu mai sunt speriat. 

Aşa spusese, dar eu am văzut în ochii lui - cu sau fără 
Tatăl nostru, cu sau fără Sfânta Maria - că minţea. Pe când 
trec de linoleumul verde şi ajung la uşa de la magazie, 
aproape toţi sunt speriaţi. 


— Opreşte-te la capătul scărilor, Del, i-am spus pe o voce 
joasă, în timp ce el intra pe uşă, dar a fost un sfat pe care 
nu ar fi fost nevoie să i-l dau. Se opri la capătul scărilor, se 
opri consternat, şi asta pentru faptul că îl văzuse pe Percy 
Wetmore stând pe platformă, cu găleata pentru burete 
lângă un picior şi cu telefonul care avea linie directă cu 
guvernatorul de cealaltă parte, chiar lângă el. 

— Non, spuse Del pe o voce joasă, înspăimântată. Non, 
non, nu el! 

— Continuă să mergi, spuse Brutal. Uită-te numai la mine 
şi la Paul. Uită că e şi el aici. 

— Dar... 

Lumea se întorsese să se uite la noi, dar, înaintând puţin, 
puteam să-l ţin pe Delacroix de cotul stâng fără să fiu văzut 
făcând asta. 

— Stai liniştit, i-am spus încet, cu o voce pe care o putea 
auzi numai Del - şi poate Brutal. Singurul lucru pe care 
majoritatea oamenilor ăstora şi-l vor aminti despre tine este 
cum te stingi, aşa că dă-le ceva bun de care să-şi 
amintească. 

În acel moment, se auzi cea mai puternică bubuitură de 
tunet de până atunci, suficient de puternică cât să facă 
acoperişul de tinichea al magaziei să vibreze. Percy tresări, 
ca şi cum cineva l-ar fi speriat, iar Del râse scurt, cu dispreţ. 

— Dacă face bum mai tare, ăsta face pipi în pantaloni 
iarăşi, spuse el, apoi îşi îndreptă umerii - nu că ar fi avut ce 
să îndrepte de ei. Haideţi. Să terminăm cu asta. 

Am mers spre platformă. Delacroix trecu în revistă cu o 
privire neliniştită martorii - de această dată erau în jur de 
douăzeci şi cinci - dar Brutal, Dean şi cu mine ne ţineam 
privirea pe scaun. Toate păreau să fie în ordine. Am ridicat 
un deget şi o sprânceană întrebător spre Percy, care făcu o 
grimasă vagă ca şi cum ar fi vrut să spună „Ce vrei să spui, 
dacă totul e în ordine? Sigur că totul e în ordine. “ 

Speram să aibă dreptate. 


Brutal şi cu mine l-am prins automat de coate pe 
Delacroix, în timp ce acesta urca pe platformă. Platforma se 
ridică la numai opt inci de podea, dar aţi fi surprinşi câţi 
dintre condamnaţi, chiar şi cei mai duri dintre ei, au nevoie 
de ajutor ca să urce pe această ultimă treaptă din viaţa lor. 

Dar Del se descurcă totuşi. Stătu în picioare în faţa 
scaunului pentru un moment (căutând în adins să nu se uite 
la Percy), apoi îi vorbi scaunului, ca şi cum s-ar fi prezentat: 

— C'est moi, spuse el. 

Percy întinse mâna spre el, dar Delacroix se întoarse 
singur şi se aşeză. Am îngenuncheat în partea lui stângă, 
iar Brutal în partea lui dreaptă. Mi-am ferit vintrele şi 
beregata aşa cum am mai descris asta, apoi am închis 
clapeta în aşa fel încât aceasta a cuprins pielea albă de 
deasupra gleznei francezului. Tunetul bubui cu toată 
puterea şi eu tresării. Sudoarea îmi curgea în ochi, 
înţepându-mă.  Mouseville, continuam să mă gândesc. 
Mouseville şi cât costa ca să poţi intra. Doi cenți pentru 
copiii care aveau să se uite la Mr. Jingles prin geamuri de 
gelatină. 

Clapa nu voia să se închidă. Îl auzeam pe Del cum trăgea 
în piept guri mari de aer, cu plămânii care, patru minute 
mai târziu, nu aveau să fie decât nişte pungi arse, care 
acum încearcă să ţină pasul cu inima ce bate nebuneşte din 
cauza fricii. Faptul că ucisese o jumătate de duzină de 
oameni mi se părea lucrul cel mai puţin important de ştiut 
despre el în acel moment. Nu încerc să spun nimic despre 
ce e drept şi ce nu este, vă spun numai ce am simţit. 

Dean îngenunche lângă mine şi îmi şopti: 

— Ce se întâmplă, Paul? 

— Nu pot să... am început, şi chiar în clipa aceea clapa se 
închise cu un pocnet. 

Probabil că a prins şi o cută a pielii lui Delacroix, pentru 
că acesta strâmbă din nas şi scoase un sâsâit. 

— Scuză-mă, am spus. 


— În ordine, şefu', spuse Del. Doare pe mine numai un 
minut. 

Pe partea lui Brutal, clapa avea legat de ea un electrod, 
de aceea îi lua ceva mai mult timp să o închidă, astfel că toţi 
trei ne-am ridicat în exact acelaşi moment. Dean închise 
clapa de la mâna stângă a lui Del, iar Percy merse la mâna 
lui dreaptă. Eram pregătit să fac un pas înainte în caz că 
Percy avea nevoie de ajutor, dar se descurcă mai bine cu 
clapa lui decât mă descurcasem eu cu cea de la glezna lui 
Del. Îl vedeam pe Del cum tremură din tot corpul, ca şi cum 
un curent de intensitate joasă ar fi trecut deja prin corpul 
lui. Simţeam şi mirosul transpiraţiei lui. Era sărat şi 
puternic şi îmi amintea de mirosul de murături. 

Dean îi făcu semn cu capul lui Percy. Percy îşi întoarse 
capul peste umăr - am văzut un loc chiar sub bărbie, unde 
se tăiase când se bărbierise - şi spuse cu o voce joasă, 
fermă: 

— Putere maximă! 

Se auzi un sunet de tonalitate joasă, ca şi sunetul unui 
frigider vechi care porneşte, apoi luminile din magazie 
deveniră mai puternice. Dintre rândurile spectatorilor se 
auziră murmure şi suspine. Del se smuci în scaun, 
strângând cu mâinile capetele braţelor din lemn de stejar 
atât de tare încât încheieturile degetelor i se albiră. Ochii i 
se roteau rapid în orbite dintr-o parte în alta, iar respiraţia 
îi deveni şi mai agitată ca înainte. Acum, aproape că gâfâia. 

— Stai calm, murmură Brutal. Stai calm, Del, te descurci 
foarte bine. Nu te lăsa, te descurci foarte bine. 

Hei, băieţi! m-am gândit. Veniţi să vedeți ce ştie să facă 
Mr. Jingles! Deasupra capetelor noastre, tunetul bubui din 
nou. 

Percy păşi cu mândrie în faţa scaunului electric. Aceasta 
era clipa lui, acum era în centrul atenţiei, toate privirile 
erau aţintite asupra lui. Adică toate, cu excepţia unei 
singure perechi de ochi. Delacroix văzu cine era şi preferă 
să-şi coboare privirea. Pun pariu pe orice că Percy ar fi 


încurcat replica atunci când ar fi trebuit să o spună pentru 
un public mai larg, dar de data asta rosti cuvintele fără 
nicio dificultate, cu o voce straniu de calmă. 

— Eduard Delacroix, ai fost condamnat la moarte prin 
electrocutare, sentinţă dată de un juriu format din semeni 
de-ai tăi şi pronunţată de un judecător acreditat în acest 
stat. Dumnezeu să binecuvânteze cetăţenii acestui stat. 
Doregşti să spui ceva înainte ca sentinţa să fie executată? 

Del încercă să vorbească, dar la început nu reuşi să 
rostească decât o şoaptă înspăimântată plină de vocale. Pe 
buzele lui Percy apăru umbra unui zâmbet de dispreţ şi 
atunci aş fi putut să-l împuşc chiar acolo, fără nicio 
remuşcare. Atunci, Del îşi umezi buzele şi încercă din nou. 

— Mie pare rău pentru ce făcut, spuse el. Eu aş face orice 
să întorc ceasul, dar asta nimeni nu poate. Aşa că acum... 

Tunetul explodă ca un obuz deasupra capetelor noastre. 
Del tresări atât cât îi permiteau curelele, cu ochii anormal 
ieşiţi din orbite pe faţa lui umedă. 

— Aşa că acum, eu plătesc preţul. Dumnezeu să ierte pe 
mine. 

Îşi umezi din nou buzele, apoi se uită la Brutal. 

— Să nu uiţi promisiunea ta despre Mr. Jingles, spuse el 
cu 0 voce joasă pe care trebuia să o auzim numai noi. 

— Nu o să uităm, nu-ţi face griji, am spus, şi l-am bătut 
uşor pe mâna rece ca gheaţa. Va merge la Mouseville... 

— Va merge pe naiba, spuse Percy, vorbind din colţul 
gurii ca un infractor în timp ce îi lega cureaua peste piept. 
Nu există un asemenea loc. E o poveste pe care ţi-au spus-o 
băieţii ca să te facă să-ţi ţii gura. M-am gândit numai că ai 
vrea să ştii, poponarule. 

O lumină în ochii lui Del îmi dădu de înţeles că o parte a 
lui ştiuse... dar ar fi preferat ca restul să nu afle, dacă s-ar fi 
putut. M-am uitat la Percy, uluit şi furios în acelaşi timp, iar 
el se uită la rândul lui la mine cu o privire calmă, ca şi cum 
ar fi vrut să mă întrebe ce aveam de gând să fac. Şi, desigur 
că mă avea la mână. Nu puteam să fac nimic, cel puţin nu în 


faţa martorilor, nu cu Delacroix stând la cel mai îndepărtat 
hotar al vieţii. Nu era nimic de făcut decât să continuăm, să 
terminăm treaba. 

Percy luă masca de pe cârlig şi o desfăcu pe faţa lui Del, 
strângând-o sub bărbia lui ca să se deschidă gaura din 
partea de sus. Următorul pas era să scoată buretele din 
găleată şi să-l pună în capelină, şi acesta a fost momentul în 
care Percy s-a abătut de la rutină pentru prima dată: în loc 
să se aplece şi să scoată buretele din găleată, el luă 
capelina şi se aplecă cu ea în mână. În loc să ridice buretele 
spre capelină, cu alte cuvinte - cum ar fi fost normal - el 
aduse capelina spre burete. Ar fi trebuit să-mi dau seama 
că ceva nu e în ordine, dar eram prea supărat. Era singura 
execuţie la care am luat parte simțind că nu am niciun 
control. În ceea ce-l priveşte pe Brutal, el nu s-a uitat nicio 
clipă la Percy, nici măcar când Percy se aplecă deasupra 
găleţii (mişcându-se în aşa fel încât să ascundă de noi ceea 
ce făcea), nici atunci când se întoarse spre Del cu capelina 
în mână şi cu cercul de burete deja în interiorul ei. Brutal 
se uita la cârpa care se afla în locul unde fusese faţa lui Del, 
privind felul în care masca se mişca în jurul gurii lui Del 
când respira. Pe fruntea lui Brutal se vedeau broboane mari 
de sudoare, la fel şi la tâmple. Nu îl văzusem niciodată să 
transpire la o execuţie. În spatele lui, Dean părea tulburat 
şi bolnav, ca şi cum ar fi făcut un efort să nu-şi vomeze cina. 
Cu toţii am înţeles că ceva nu era în ordine, acum ştiu asta. 
Dar nu înţelegeam ce anume. Nimeni nu ştia - atunci - de 
întrebările pe care Percy i le pusese lui Jack Van Hay. Erau 
multe întrebări, dar eu cred că multe dintre ele au fost 
întrebări de camuflaj. Ceea ce Percy voia de fapt să ştie - 
singurul lucru pe care Percy dorea să-l ştie - era scopul 
buretelui. De ce era înmuiat într-o soluţie de apă cu sare... 
şi ce avea să se întâmple dacă buretele nu era înmuiat în 
apă. 

Ce avea să se întâmple dacă buretele ar fi fost uscat. 


Percy îndesă capelina pe capul lui Del. Micul francez 
tresări şi gemu din nou, de astă dată mai tare. Câţiva dintre 
martori se agitară neliniştiţi pe scaunele rabatabile. Dean 
făcu un pas înainte, vrând să-l ajute pe Percy cu cureaua de 
sub bărbia lui Del, dar el îi făcu semn să rămână pe loc. 
Dean se supuse, aplecându-se puţin de spate şi tresărind 
când sunetul unui alt tunet zgudui magazia. De această 
dată, tunetul fu urmat de prima rafală de ploaie, care 
începu să lovească acoperişul. Stropii făceau un zgomot 
puternic, ca şi cum cineva ar fi aruncat nişte pioni pe o 
tablă de joc. 

Aţi mai auzit probabil oameni spunând „Mi-a îngheţat 
sângele în vine”, nu-i aşa? Desigur. Cu toţii am auzit aceste 
cuvinte, dar singura dată pe tot parcursul vieţii mele când 
am simţit efectiv asta a fost în acea dimineaţă de octombrie 
din 1932, plină de tunete şi fulgere, cam la zece secunde 
după miezul nopţii. Nu din cauza expresiei de groaznic 
triumf de pe faţa lui Percy în timp ce se îndepărta de figura 
cu glugă care şedea în Old Sparky; era din cauza a ceea ce 
ar fi trebuit să văd şi nu am văzut. Din capelină nu curgea 
niciun strop de apă pe obrajii lui Del. Aceea a fost clipa 
când am înţeles. 

— Eduard Delacroix, spunea Percy, curentul va trece prin 
corpul tău până când vei muri, în conformitate cu legile 
acestui stat. 

M-am uitat la Brutal într-o agonie pe lângă care infecția 
mea urinară pălea. 

— Buretele este uscat! i-am şoptit, dar el dădu din cap că 
nu înţelesese şi se uită din nou la masca de pe faţa 
francezului, care era mişcată de ultimele respiraţii ale lui. 

Am întins mâna să-l prind pe Percy de braţ, dar el se 
îndepărtă de lângă mine, aruncându-mi o privire lipsită de 
expresie. A fost numai o privire fugară, dar îmi dezvălui 
totul. Mai târziu, avea să-şi spună minciunile şi jumătăţile 
de adevăr, şi cele mai multe dintre acestea aveau să fie 
crezute de oamenii care contau într-adevăr, dar eu ştiam o 


poveste diferită de aceea. Percy era un student bun atunci 
când era vorba să facă ceva ce îi plăcea, aflasem lucrul 
acesta la repetiţii, şi ascultase cu atenţie atunci când Jack 
Van Hay îi explicase cum buretele înmuiat în soluţia salină 
conducea electricitatea,  canalizând-o, transformând 
curentul într-un soi de glonţ de electricitate spre creier. Oh, 
da, Percy ştia exact ce face. Cred că l-am crezut mai târziu 
când a spus că nu ştia cât de departe aveau să meargă 
lucrurile, dar asta nu poate fi acceptată ca şi scuză, nu-i 
aşa? Nu cred. Totuşi, neputând să-i strig lui Jack Van Hay de 
faţă cu administratorul adjunct şi cu toţi martorii să nu dea 
drumul la curent, nu aveam ce să fac. Dacă aş fi avut alte 
cinci secunde, cred că aş fi strigat, dar Percy nu îmi dădu 
nici măcar cinci secunde. 

— Domnul să te aibă în pază, îi spuse siluetei îngrozite 
care gâfâia în scaunul electric, apoi se uită peste umăr la 
dreptunghiul de plasă de sârmă, dincolo de care stăteau 
Harry şi Jack, Jack cu mâna pe comutatorul deasupra căreia 
era scris USCĂTORUL DE PĂR AL LUI MABEL. Doctorul 
stătea în partea dreaptă a geamului acoperit cu sârmă, cu 
ochii fixaţi pe geanta neagră pe care o ţinea între picioare, 
la fel de tăcut şi modest ca întotdeauna. 

— Dă-i drumul! 

La început, fu la fel ca întotdeauna - bâzâitul care era 
ceva mai puternic decât cel de la început, dar nu cu mult, 
apoi corpul lui Del zvâcni înainte şi muşchii intrară în 
spasm. 

Apoi, lucrurile începură să o ia razna. 

Bâzâitul îşi pierdu stabilitatea şi începu să fluctueze. Fu 
însoţit de un pârâit, ca şi cum ai încreţi o folie de celofan. 
Simţeam un miros oribil pe care la început nu l-am 
identificat ca un amestec de miros de păr ars şi de burete 
care arde, până când nu am văzut un fum albastru 
ridicându-se de sub marginile capelinei. Şi mai mult fum 
ieşea din gaura din partea de sus a capelinei, în locul unde 


era legat firul; arăta ca rotocoalele de fum care ies prin 
gaura din vârful unui cort indian. 

Delacroix începu să se zvârcolească şi să se agite în 
scaun, faţa lui acoperită cu masca mişcându-se brusc dintr- 
o parte în alta, ca şi cum ar fi ilustrat un refuz vehement. 
Picioarele începuseră să-i joace în sus şi în jos ca nişte 
pistoane, cu mişcări scurte care erau îngrădite de clemele 
de la glezne. Tunetul bubui din nou în înalt şi ploaia începu 
să cadă cu şi mai mare putere. 

M-am uitat la Dean Stanton; el se uita înapoi la mine cu o 
privire înverşunată. Se auzi un pocnet de sub capelină, ca 
un con de pin care pocneşte în foc, şi am văzut cum prin 
mască începu să iasă fum, răsucindu-se în rotocoale mici. 

M-am repezit spre dreptunghiul de sârmă care despărţea 
încăperea de camera cu comutatoarele, dar înainte să pot 
deschide gura, Brutus Howell mă apucă de braţ. 
Strânsoarea mâinii lui era suficient de puternică încât să 
mă facă să mă răzgândesc. 

Era alb ca varul, dar nu era speriat - nu era nici măcar 
aproape de panică. 

— Să nu cumva să-i spui lui Jack să oprească curentul, 
spuse el cu o voce joasă. Orice faci, numai nu-i spune asta. 
E prea târziu să-l oprească. 

Prima dată când Del începu să strige, martorii nu-l 
auziră. Ploaia care lovea acoperişul se transformase într-un 
vuiet puternic, iar tunetul lovea parcă tot mai aproape şi 
aproape în mod continuu. Dar noi cei care eram pe 
platformă l-am auzit - urlete înăbuşite de durere venind de 
sub masca fumegândă, care erau parcă sunetele scoase de 
un animal prins şi sfâşiat în bucăţi de o maşină de făcut fân. 

Bâzâitul care se auzea din capelină era intermitent şi 
puternic, şi era întrerupt de pocnete. Corpul lui Delacroix 
începu să zvâcnească în faţă şi în spate pe scaun, ca un 
copil care are o criză de isterie. Platforma se cutremura, iar 
corpul lui se lovea de cureaua care îi era legată pe piept 
aproape suficient de tare încât aceasta să plesnească. 


Curentul îl răsucea dintr-o parte în alta şi am auzit la un 
moment dat o pocnitură, în timp ce umărul lui drept fie s-a 
rupt, fie s-a dislocat. Fu un sunet asemănător lovirii unei 
lăzi de lemn cu un ciocan. Partea de sus a pantalonilor, care 
se vedea numai vag din cauza loviturilor ca de pistoane ale 
picioarelor lui, se închise la culoare. Apoi începu să ţipe 
într-un mod oribil, erau sunete stridente ca şi chiţăitul 
şobolanilor, şi aceste ţipete se auzeau în ciuda ropotelor de 
ploaie. 

— Ce naiba se întâmplă cu el? strigă cineva. 

— Vor rezista clemele acelea? 

— Dumnezeule, ce miros! Fuuu! 

Apoi se auzi vocea uneia dintre femei: 

— E normal să se întâmple asta? 

Corpul lui Delacroix zvâcni în faţă, căzu înapoi, zvâcni în 
faţă, căzu înapoi. Percy se uita la el cu gura căscată de 
groază. Se aşteptase să se întâmple ceva, sigur că da, dar 
nu asta. 

Masca izbucni în flăcări pe faţa lui Delacroix. Mirosului 
de păr ars şi burete ars i se asocie acum mirosul de carne 
care ardea. Brutal apucă găleata în care fusese buretele - 
acum era goală, bineînţeles - şi se repezi spre chiuveta 
mare dintr-un colţ al încăperii. 

— Să nu opresc curentul, Paul? strigă Van Hay prin 
dreptunghiul acoperit cu plasă de sârmă. 

Părea complet zdruncinat. 

— Să nu... 

— Nu! am strigat eu. 

Brutal înţelesese primul asta, dar pricepusem şi eu mai 
pe urmă: trebuia să terminăm ceea ce am început. Orice 
aveam să mai facem vreodată în viaţa noastră era lipsit de 
importanţă pe lângă acel unic lucru: trebuia să terminăm 
cu Delacroix. 

— Lasă-l pornit, pentru Dumnezeu! Lasă-l! Lasă-l! 

M-am întors spre Brutal, vag conştient că oamenii din 
spatele nostru vorbeau, unii erau în picioare, un cuplu 


striga. 

— Opreşte-te! i-am strigat lui Brutal. Nu cu apă! Nu cu 
apă! Ai înnebunit? 

Brutal se întoarse spre mine şi am văzut pe faţa lui că 
înţelesese. Să arunci apă pe un om care era curentat. Da. 
Asta ar fi fost o mişcare inteligentă, ce să zic. Se uită în jur, 
văzu extinctorul chimic atârnând pe perete şi îl luă pe 
acela. Isteţ băiat. 

Masca se desprinsese de pe faţa lui Delacroix suficient de 
mult cât să dezvăluie nişte trăsături care se înnegriseră mai 
mult decât obrajii lui John Coffey. Ochii lui, care nu mai erau 
acum decât nişte globuri albe deformate, de consistenţa 
unui jeleu transparent, pocniseră din orbite şi îi atârnau pe 
obraji. Genele i se carbonizaseră şi, chiar în momentul când 
m-am uitat la el, pleoapele îi luară foc şi începuse să ardă. 
Din deschizătura în forma literei Va cămăşii i se ridica fum. 
lar bâzâitul curentului electric continua, îmi irita creierul, 
vibrând. Cred că acesta trebuie să fie sunetul pe care îl aud 
nebunii, sau cel puţin ceva aproape identic. 

Dean făcu un pas înainte, crezând poate că ar putea să 
stingă cu mâna focul care mistuia cămaşa lui Del, dar eu l- 
am dat la o parte destul de puternic cât să-l dau aproape jos 
de pe picioare. Ar fi fost o nebunie să-l atingă atunci pe 
Delacroix, prin corpul căruia continua să treacă curentul. 

Nu m-am întors nici atunci să văd ce se întâmpla în 
spatele nostru, dar parcă se dezlănţuise haosul, se auzeau 
scaunele răsturnându-se, oamenii urlau, o femeie striga cât 
o ţinea gura: 

— Opriţi-vă, opriți-vă, nu vedeți că e de ajuns? 

Curtis Anderson mă prinse de umăr şi mă întrebă ce se 
întâmplă, pentru Dumnezeu, ce se întâmplă şi de ce nu-i 
dădeam lui Jack ordinul să oprească curentul? 

— Pentru că nu pot să fac asta, am spus. Am mers prea 
departe ca să ne întoarcem, nu vezi? Oricum, totul se va 
termina peste câteva secunde. 


Dar trecură cel puţin două minute până se termină totul, 
cele mai lungi două minute din viaţa mea, şi cred că 
Delacroix a fost conştient aproape până la capăt. Striga din 
răsputeri şi se zvârcolea dintr-o parte în alta. Din nări şi 
gură, care avea culoarea prunelor coapte, ieşea fum. Limba 
îi fumega ca şi cum ar fi fost o tigaie încinsă. Nasturii 
cămăşii lui fie pocniseră, fie se topiseră. Maioul lui nu luase 
foc, dar se înnegrise şi ieşea fum prin el, şi simţeam mirosul 
părului ars de pe pieptul lui Del. În spatele nostru, oamenii 
năvăleau spre uşă ca şi vitele. Desigur că nu puteau ieşi - 
eram într-o afurisită de puşcărie, la urma urmei - aşa că se 
îmbulziră numai lângă uşă, în vreme ce Delacroix se prăjea 
(Acum mă prăjesc, spusese bătrânul Toot când făcuserăm 
repetiţia pentru Arlen Bitterbuck, Sunt prăâjit ca un curcan) 
şi tunetul bubuia şi ploaia ropotea ca simfonia unei furii. 

La un moment dat, m-am gândit la medic şi l-am căutat 
cu privirea. Era încă acolo, dar se prăbuşise pe podea lângă 
geanta lui neagră. Leşinase. 

Brutal veni şi rămase lângă mine, ţinând în mână 
extinctorul. 

— Încă nu, am spus. 

— Ştiu. 

L-am căutat cu privirea pe Percy şi l-am văzut stând în 
picioare în spatele lui Old Sparky, nemişcat, cu ochii larg 
deschişi, cu un deget înghesuit în gură. 

Apoi, în cele din urmă, Delacroix căzu pe spate pe scaun, 
cu faţa deformată aplecată peste un umăr. Continua să se 
agite pe scaun, dar mai văzusem asta înainte; era din cauza 
curentului care trecea prin corpului lui. Capelina îi căzuse 
într-o parte pe cap, dar când i-am dat-o jos puţin mai târziu, 
mare parte a pielii de pe scalp şi părul ce-i mai rămăsese pe 
cap i-a venit jos o dată cu ea, lipit parcă de metal cu un 
adeziv puternic. 

— Opreşte-l! i-am strigat lui Jack, după treizeci de 
secunde în care figura de cărbune care atârna pe scaunul 


electric nu fu mişcată decât de zvâcnirile cauzate de 
trecerea curentului prin corpul lui. 

Bâzâitul se opri imediat, iar eu i-am făcut semn cu capul 
lui Brutal. 

El se întoarse şi trânti extinctorul în braţele lui Percy cu 
atâta forţă, încât Percy făcu câţiva paşi în spate 
împleticindu-se şi aproape că pică jos de pe platformă. 

— Fă-o tu, spuse Brutal, la urma urmei tu conduci 
execuţia, nu-i aşa? 

Percy îi aruncă o privire care era în acelaşi timp 
dezgustată şi ucigătoare, apoi pompă extinctorul, îl ţinu de 
furtun şi suflă un nor imens de fum peste bărbatul din 
scaunul electric. Am văzut piciorul lui Del zvâcnind o dată 
când jetul de spray îl lovi în faţă, şi m-am gândit, Ob, nu, s- 
ar putea să fie nevoie să o facem din nou, dar fu o singură 
smucitură. 

Anderson se întorsese şi urla la martorii panicaţi, 
spunându-le că totul era în ordine, că totul era sub control, 
că fusese numai o supratensiune tranzitorie din cauza 
furtunii, nu trebuiau să-şi facă griji. Putea să le spună şi că 
ceea ce miroseau - adică un amestec diavolesc de păr ars, 
carne prăjită şi rahat proaspăt ars - era Chanel no. 5. 

— Adu stetoscopul medicului, i-am spus lui Dean când 
extinctorul se goli. 

Delacroix era tot acoperit cu spumă albă şi mirosul era 
atenuat întrucâtva de un miros înţepător de chimicale. 

— Medicul... n-ar trebui să... 

— Lasă-l pe medic, adu stetoscopul, am spus eu. Hai să 
terminăm odată... să-l scoatem de aici. 

Dean încuviinţă. Să terminăm şi să-l scoatem de aici erau 
două sintagme pe care le apreciam foarte mult amândoi în 
acel moment. Merse lângă geanta medicului şi începu să 
cotrobăiască prin ea. Medicul începea din nou să se mişte, 
aşa că măcar ştiam că nu avusese un atac cerebral sau un 
atac de cord. Asta era bine. Dar felul în care Brutal se uita 
la Percy nu era bine deloc. 


— Du-te în tunel şi aşteaptă lângă cărucior, am spus. 

Percy înghiţi în sec. 

— Paul, ascultă. N-am ştiut... 

— Ţine-ţi gura. Du-te în tunel şi aşteaptă lângă cărucior. 
Acum. 

Înghiţi în sec din nou, făcu o grimasă ca şi cum asta l-ar fi 
durut, apoi merse spre uşa care ducea la scări şi apoi în 
tunel. Ducea extinctorul golit în braţe, ca şi cum acesta ar fi 
fost un bebeluş. Dean trecu pe lângă el, venind spre mine 
cu stetoscopul. I l-am luat din mână şi mi l-am pus în urechi. 
Mai făcusem asta în armată şi este ca mersul pe bicicletă - 
nu poţi să uiţi cum se face. 

Am şters spuma de pe pieptul lui Delacroix, apoi trebui să 
mă abţin să nu vomez în timp ce o secţiune mare din pielea 
lui Del alunecă de pe carnea de dedesubt, aşa cum vine 
pielea jos de pe... ei bine, de pe un curcan prăjit. 

— Oh, Dumnezeule mare! suspină o voce din spatele meu 
pe care nu am recunoscut-o. Întotdeauna e aşa? De ce nu 
mi-a spus nimeni? N-aş fi venit nici în ruptul capului! 

E prea târziu acum, prietene, m-am gândit. 

— Scoateţi-l afară de aici, i-am spus lui Dean sau lui 
Brutal sau oricui mă asculta - am spus asta când am fost 
sigur că pot să vorbesc fără să vomit în poala fumegândă a 
lui Delacroix. Scoateţi-i prin uşa din spate. 

M-am controlat cât de bine am putut, apoi am pus discul 
stetoscopului pe peticul de carne de pe pieptul lui Del. Am 
ascultat, rugându-mă să nu aud nimic şi exact asta s-a şi 
întâmplat. 

— E mort, i-am spus lui Brutal. 

— Har Domnului! 

— Da. Har Domnului! Tu şi Dean aduceţi targa. Haideţi 
să-l scoatem de aici cât mai repede. 


AM DUS CORPUL lui Del pe scări şi l-am aşezat pe 
cărucior. Coşmarul meu era ca nu cumva carnea lui arsă 
pur şi simplu să se desprindă de os în timp ce îl puneam pe 
cărucior - îmi veni din nou în minte curcanul prăjit al 
bătrânului 'Toot - dar desigur că asta nu s-a întâmplat. 

Curtis Anderson îi liniştea pe spectatori - oricum, încerca 
- şi asta a fost bine pentru Brutal, pentru că Anderson nu a 
fost de faţă când Brutal făcu un pas spre capătul 
căruciorului şi îşi pregăti pumnul să-l lovească pe Percy, 
care stătea pe loc năucit. L-am prins de braţ, lucru bun 
pentru amândoi. A fost bine pentru Percy, pentru că Brutal 
era pe punctul de a lovi cu o forţă care aproape că l-ar fi 
decapitat, şi a fost bine pentru Brutal, pentru că şi-ar fi 
pierdut locul de muncă dacă lovitura şi-ar fi atins ţinta şi 
poate chiar ar fi ajuns şi el la închisoare. 

— Nu, am spus. 

— Cum adică, nu? mă întrebă furios. Cum poţi să spui nu? 
Ai văzut ce a făcut! Ce vrei să spui? Că vei lăsa şi de data 
asta ca relațiile lui să-l protejeze? După tot ce a făcut? 

— Da. 

Brutal se uită la mine cu gura căscată, cu ochii 
lăcrimându-i de furie. 

— Ascultă-mă, Brutus - dacă îl loveşti, cel mai probabil 
vom fi puşi cu toţii pe liber. Tu, eu, Dean, Harry, poate chiar 
şi Jack Van Hay. Toţi ceilalţi urcă o treaptă în ierarhie, 
începând cu Bill Dodge, iar cei de la închisoare angajează 
trei oameni de la cozile la pâine ale săracilor, pentru a 
ocupa slujbele de jos. Poate că pentru tine nu este nicio 
problemă, dar... 

Am arătat cu degetul spre Dean, care se uita spre tunelul 
în care picura apa. Îşi ţinea într-o mână ochelarii şi părea 
aproape la fel de năucit ca Percy. 

— Dar cum rămâne cu Dean? Are doi copii, unul e la liceu 
şi al doilea care va merge în curând. 

— Şi atunci ce facem? întrebă Brutal. Îl lăsăm să scape? 


— Nu ştiam că buretele trebuie să fie ud, spuse Percy cu 
o voce mecanică şi slabă. 

Desigur, aceasta era scuza pe care o învățase înainte, 
atunci când se aşteptase ca totul să se reducă la o glumă 
dureroasă, în loc de cataclismul la care tocmai fusese 
martor. 

— Nu a fost niciodată ud când am făcut repetițiile. 

— Nenorocitule, spuse Brutal şi se repezi la Percy. 

L-am apucat din nou de braţ şi l-am tras înapoi. 

Pe scări se auziră paşi. Mi-am ridicat privirea, temându- 
mă să nu-l văd pe Curtis Anderson, dar era Harry 
Terwilliger. Obrajii îi erau albi ca varul, iar buzele îi erau 
liliachii, ca şi cum ar fi mâncat prăjitură cu afine. Mi-am 
concentrat atenţia spre Brutal. 

— Pentru Dumnezeu, Brutal, Delacroix este mort, nimic 
nu poate să schimbe asta, iar Percy nu merită. 

Oare îmi era deja în minte acel plan al meu, sau măcar 
începuturile lui? M-am întrebat în legătură cu asta de 
atunci. M-am întrebat timp de mulţi ani, şi n-am fost 
niciodată în stare să găsesc un răspuns satisfăcător. 
Presupun că nu contează foarte mult. Multe lucruri nu 
contează, dar am observat că asta nu îi opreşte pe oameni 
să se gândească la ele. 

— Băieți, aşa vorbiţi despre mine de parcă aş fi un 
prostănac, spuse Percy. 

Era încă năucit - ca şi cum cineva l-ar fi pocnit în stomac 
- dar începea să-şi revină. 

— Dar tu eşti un prost, Percy, am spus eu. 

— Hei, nu poţi să-mi... 

Mi-am controlat propriul impuls de a-l lovi, dar am reuşit 
numai cu un efort foarte mare. În tunel, apa picura de pe 
cărămizi; umbrele noastre dansau pe pereţi, imense şi 
diforme, ca nişte umbre din povestirea aceea de Poe, 
despre Rue Morgue. Tunetul bubui din nou, dar, în tunel, 
sunetul era diminuat. 


— Vreau să aud un singur lucru de la tine, Percy, şi 
anume vreau să-ţi repeţi promisiunea că îţi vei depune 
mâine cererea de transfer la Briar Ridge. 

— Nu-ţi fă griji în legătură cu asta, spuse el morocănos. 

Se uită la silueta acoperită cu cearşaf de pe cărucior, îşi 
întoarse privirea, pentru un moment se uită la faţa mea, 
apoi privi din nou în altă parte. 

— Aşa ar fi cel mai bine, spuse Harry. Altfel, s-ar putea să- 
| cunoşti pe Wild Bill Wharton mult mai bine decât ai vrea. 

Făcu o scurtă pauză. 

— Am putea să avem noi grijă de asta. 

Percy se temea de noi şi probabil că îi era teamă de ce 
puteam să-i facem dacă ar mai fi fost de faţă atunci când 
aveam să aflăm că vorbise cu Jack Van Hay despre burete şi 
despre motivul pentru care trebuia înmuiat în soluţia de 
apă cu sare, dar faptul că Harry aduse vorba de Wharton 
trezi scânteia adevăratei terori în ochii lui. Îl vedeam 
amintindu-şi cum îl ţinuse Wharton, răvăşindu-i părul şi 
fredonându.-i. 

— N-aţi avea curajul, şopti Percy. 

— Ba da, aş avea, îi răspunse calm Harry. Şi ştii ceva? Aş 
scăpa fără să suport nicio consecinţă. Pentru că deja ai 
dovedit că eşti foarte neglijent în preajma prizonierilor. Şi 
că eşti incompetent. 

Percy strânse din pumni şi obrajii i se colorară într-un 
roz-pal. 

— Nu sunt... 

— Ba sigur că eşti, spuse Dean venind alături de noi. 

Formarăm un semicerc în jurul lui Percy la capătul 
scărilor şi nici dacă ar fi vrut să scape prin tunel nu ar fi 
putut; căruciorul era în spatele lui, cu carnea fumegândă 
ascunsă sub un cearşaf vechi. 

— Tocmai l-ai ars de viu pe Delacroix. Dacă asta nu e 
incompetenţă, atunci nimic nu e. 

Ochii lui Percy scânteiară. Plănuise să-şi justifice faptele 
prin ignoranță, dar acum îşi dădea seama că picase în 


groapa pe care şi-o săpase el însuşi. Nu ştiu ce ar fi spus, 
pentru că tocmai atunci cobori pe scări Curtis Anderson. L- 
am auzit şi ne-am îndepărtat puţin de Percy, ca să nu părem 
chiar atât de ameninţători. 

— Ce mama dracului a fost asta? urlă Anderson. lisuse 
Hristoase, e vomă peste tot pe podeaua magaziei! Şi 
mirosul ăsta! I-am pus pe Magnusson şi pe bătrânul Toot- 
Toot să deschidă amândouă uşile, dar mirosul ăsta n-o să 
iasă nici peste cinci ani, pun pariu. lar cretinul ăla de 
Wharton cântă despre el! Se aude până aici! 

— Chiar poate să cânte, Curt? întrebă Brutal. 

Ştiţi cum se poate arde gazul pentru iluminat cu o 
singură scânteie şi să nu păţeşti nimic dacă o faci până când 
concentraţia nu e prea ridicată? Aşa a fost şi atunci. O 
secundă, ne-am uitat toţi cu gura căscată la Brutus, în 
secunda următoare râdeam. Cu toţii. Râsul nostru strident, 
isteric se răsucea parcă prin tunelul întunecat ca nişte 
lilieci. Umbrele noastre se răsuceau şi se agitau pe perete. 
La urmă, chiar şi Percy ni se alătură. În cele din urmă, ne- 
am oprit, şi după aceea ne-am simţit cu toţii ceva mai bine. 
Ne-am simţit din nou cu minţile sănătoase. 

— În ordine, băieţi, spuse Anderson, ştergându-şi ochii 
înlăcrimaţi cu batista şi continuând să râdă ocazional, ce 
naiba s-a întâmplat? 

— O execuţie, spuse Brutal. 

Cred că tonul lui l-a surprins pe Anderson, dar pe mine 
nu m-a surprins, cel puţin nu foarte tare; Brutal fusese 
întotdeauna foarte bun la a schimba brusc tonul. 

— Una reuşită. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, cum poţi să numeşti o 
catastrofă ca asta un succes? Sunt martori care n-or să 
doarmă o lună de zile! La naiba, cred că muierea aceea 
grasă şi bătrână n-o să doarmă un an de zile! 

Brutal arătă spre cărucior şi spre silueta de sub cearşaf. 

— E mort, nu-i aşa? lar în ceea ce-i priveşte pe martori, 
majoritatea le vor povesti mâine seară prietenilor lor că a 


fost o justiţie divină - Del a ars de vii nişte oameni, aşa că 
noi l-am prăjit la rândul nostru. Numai că ei nu vor spune 
că am făcut-o noi. Vor spune că a fost voia lui Dumnezeu, 
care s-a manifestat prin noi. Poate că există şi un dram de 
adevăr în asta. Şi vrei să ştii care-i partea cea mai bună? 
Care-i cireaşă de pe tort? Că majoritatea prietenilor lor îşi 
vor dori să fi fost şi ei aici ca să vadă cu ochii lor. 

În timp ce rosti această ultimă frază, se uită la Percy cu o 
privire în egală măsură dezgustată şi sardonică. 

— Şi ce dacă s-au şifonat puţin? întrebă Harry. Ei s-au 
oferit pentru treaba aceasta, nu i-a adus nimeni cu arcanul. 

— Nu ştiam că buretele trebuie să fie ud, spuse Percy 
mecanic. Niciodată nu e ud la repetiţii. 

Dean se uită la el dezgustat. 

— Câţi ani ai petrecut urinând pe colacul de la toaletă 
înainte ca cineva să-ţi spună că trebuie să-l ridici înainte? îi 
spuse Dean cinic. 

Percy îşi deschise gura ca să răspundă, dar eu i-am spus 
să tacă. Spre surprinderea mea, tăcu. M-am întors spre 
Anderson. 

— Percy a dat-o în bară, Curtis - asta s-a întâmplat, pur şi 
simplu. M-am întors spre Percy, provocându-l să mă 
contrazică. Dar el nu făcu asta, poate pentru că a citit în 
ochii mei că era mai bine ca Anderson să audă că a fosto 
greşeală prostească decât înadins. Şi oricum, nimic din 
ceea ce se spunea în tunel nu avea nicio importanţă. Ceea 
ce conta, ceea ce contează întotdeauna pentru toţi Percy 
Wetmore din lume este ceea ce este scris sau ceea ce aud 
oamenii importanţi - oamenii care contează. Ceea ce 
contează pentru toţi Percy din lume este cum dă asta la 
ziar. 

Anderson se uită nesigur la noi cinci. Se uită chiar şi la 
Del, dar Del nu vorbea. 

— Presupun că putea să fie şi mai rău, spuse Anderson. 

— Aşa este, am încuviinţat. Ar putea fi încă viu. 


Curtis clipi - această posibilitate nici nu-i trecuse prin 
minte. 

— Vreau un raport complet despre asta pe biroul meu 
mâine dimineaţă, spuse el. Şi niciunul dintre voi să nu 
meargă la administratorul Moores să-i spună de asta 
înainte să vorbesc eu cu el. Aţi înţeles? 

Am dat cu toţii din cap vehement. Dacă Anderson voia să- 
i spună administratorului, cu atât mai bine pentru noi. 

— Asta dacă niciunul dintre afurisiţii aceia de ziarişti nu 
vor publica ceva în fiţuicile lor... 

— Nu vor face asta, am spus. Dacă ar încerca, editorii i-ar 
opri. E prea macabru pentru cititori cu familie. Dar nici nu 
vor încerca - toţi cei din seara asta sunt veterani în 
meserie. Câteodată, lucrurile o iau razna, atâta tot. Ei o ştiu 
la fel de bine ca noi. 

Anderson se mai gândi la asta o clipă, apoi încuviinţă. Îşi 
îndreptă atenţia asupra lui Percy, cu o expresie de dezgust 
pe faţa lui de obicei plăcută. 

— Eşti un nenorocit mic, spuse el, şi nu-mi placi deloc. 

Încuviinţă atunci când Percy rămase năucit din cauza 
surprizei. 

— Dacă le spui prietenilor tăi poleiţi că am spus asta, voi 
nega până în ziua de apoi şi oamenii ăştia mă vor susţine. Ai 
o problemă gravă, băiete. 

Se întoarse şi o porni pe scări în sus. L-am lăsat să urce 
patru scări, apoi am spus: 

— Curtis? 

EI se întoarse, ridică din sprâncene, dar nu spuse nimic. 

— Nu trebuie să-ţi faci prea multe griji pentru Percy, am 
spus. Se mută în curând la Briar Ridge. Are lucruri măreţe 
de înfăptuit. Nu-i aşa, Percy? 

— Imediat ce îi sosesc hârtiile pentru transfer, adăugă 
Brutal. 

— Şi până când sosesc acestea, va lipsi în fiecare seară 
din motive de sănătate, se băgă Dean. 


Asta îl stârni pe Percy, care nu lucrase la penitenciar 
suficient de mult încât să fi acumulat zile de concediu 
medical plătit. Se uită la Dean cu antipatie. 

— S-o crezi tu, spuse el. 


6 


NE-AM ÎNTORS în sectorul nostru pe la unu şi jumătate 
(cu excepţia lui Percy, căruia i se ordonase să facă ordine în 
magazie, şi îşi făcea morocănos treaba), eu având un raport 
de scris. Am decis să o fac la biroul de serviciu; dacă aveam 
să şed în scaunul mai confortabil de la biroul meu, era 
posibil să aţipesc. Probabil că sună ciudat pentru 
dumneavoastră, având în vedere ce se întâmplase cu numai 
o oră şi jumătate înainte, dar simţeam ca şi cum aş fi trăit 
trei vieţi de la unsprezece din seara trecută, toate trei fără 
să pun capul pe pernă. 

John Coffey stătea în picioare lângă gratiile celulei sale şi 
din ochii lui stranii şi distanţi curgeau lacrimi - era ca şi 
cum aş fi privit sângele curgând dintr-o rană care nu se 
poate vindeca, dar e în mod miraculos nedureroasă. În 
celula lui, care era mai aproape de biroul de serviciu, 
Wharton şedea pe pat, legănându-se dintr-o parte în alta şi 
cântând un cântec care părea să fie compoziţie de-a lui, şi 
cântecul chiar avea sens. După cum îmi amintesc, cântecul 
suna cam aşa: 


Bar-be-que! Eu şi tu! 

Ce tare miroase, ptiu-ptiu-ptiu! 
N-a fost nici Billy sau din 
Philadelphia, Philly 
n-a fost Jack sau Roy! 

A fost un număr fierbinte, 
un deținut cuminte, 

Pe nume Delacroix! 


— Taci din gură, afurisitule, am spus. 

Wharton rânji, arătându-şi dinţii stricaţi. El nu murea, cel 
puţin nu încă; era treaz, era fericit, aproape că dansa. 

— De ce nu intri să mă faci tu să tac din gură? spuse el 
fericit şi apoi începu să cânte un alt vers din „Cântecul 
Barbeque”, inventând versuri care nu erau lipsite de sens. 

Ceva se întâmpla în capul acela al lui. Avea un soi de 
inteligenţă necoaptă, dar în felul ei aproape strălucită. 

Am mers spre celula lui John Coffey. Îşi şterse lacrimile cu 
palmele. Ochii îi erau roşii şi umflaţi, şi mi se părea că şi el 
părea foarte obosit. Dar de ce să fi fost obosit un om care se 
plimba prin curte poate timp de două ore pe zi şi fie şedea, 
fie stătea întins pe patul lui în restul timpului, nu ştiu, dar 
nu aveam îndoieli în privinţa a ceea ce vedeam. Era prea 
evident. 

— Săracul Del, spuse el cu o voce joasă şi răguşită. 
Săracul Del. 

— Da, am spus. Săracul Del. John, eşti bine? 

— El a scăpat, spuse Coffey. Del a scăpat. Nu-i aşa, 
şefule? 

— Da. Răspunde-mi la întrebare, John. Te simţi bine? 

— Del a scăpat, el e cel norocos. Indiferent cum s-a 
întâmplat, el este cel norocos. 

M-am gândit că Delacroix l-ar fi contrazis în privinţa 
aceasta, dar nu i-am spus-o. În schimb, am privit în jur în 
celula lui Coffey. 

— Unde este Mr. Jingles? 

— A fugit pe acolo. 

Arătă printre gratii spre uşa de la camera de izolare. Eu 
am încuviinţat. 

— Ei bine, se va întoarce. 

Dar Mr. Jingles nu s-a întors; zilele pe care le-a petrecut 
pe Culoarul Morţii se sfârşiseră. Singura urmă a trecerii lui 
Mr. Jingles pe-acolo a fost ceea ce a găsit Brutal în iarna 
aceea: câteva aşchii de lemn viu colorate şi un miros de 


bomboane mentolate care venea dintr-o gaură într-o 
grindă. 

Am vrut să plec de lângă el chiar atunci, dar nu am făcut- 
o. M-am uitat la John Coffey, iar el se uită la mine la rândul 
lui, de parcă ar fi ştiut ce gândesc. Mi-am spus că trebuie să 
plec, să mă întorc la biroul de serviciu ca să scriu raportul. 
Dar în loc de asta, i-am spus pe nume: 

— John Coffey. 

— Da, şefule, spuse el imediat. 

Câteodată un om e blestemat să vrea să ştie un anumit 
lucru, şi aşa am simţit eu atunci. M-am lăsat pe un genunchi 
şi am început să-mi desfac şiretul de la un pantof. 


7 


PLOAIA SE OPRISE pe când am ajuns acasă şi semiluna 
apăruse deasupra culmilor dinspre nord. Somnul părea că 
îmi dispăruse o dată cu norii. Eram treaz şi simţeam pe 
mine mirosul lui Delacroix. Mă gândeam că era posibil să-i 
simt mirosul chiar şi pe pielea mea - barbeque, eu şi tu, ce 
tare miroase, ptiu-ptiu-ptiu - pentru multă vreme de atunci 
înainte. 

Janice mă aştepta, ca întotdeauna în nopţile când aveam 
o execuţie. Voiam să nu-i spun ce se întâmplase, nu avea 
niciun rost să o oripilez cu asta, dar ea se uită bine la faţa 
mea în timp ce am intrat în bucătărie şi intui totul. Aşa că 
m-am aşezat, i-am luat mâinile calde în mâinile mele reci 
(radiatorul din Fordul meu abia dacă mergea, iar vremea se 
întorsese cu o sută optzeci de grade după furtună) şi i-am 
spus ceea ce credeam că voia să audă. Cam pe la mijlocul 
povestirii am izbucnit în plâns, lucru la care nu mă 
aşteptasem. Îmi era puţin ruşine, dar numai puţin; vedeţi 
dumneavoastră, eram în faţa ei, iar ea nu mă taxase 
niciodată pentru dăţile când deviam de la cum credeam eu 


că trebuie să se comporte un bărbat... de la cum credeam 
că trebuie să fiu eu ca bărbat. Un om cu o soţie bună este 
cea mai norocoasă dintre creaturile lui Dumnezeu şi unul 
care nu are soţie trebuie să fie printre cele mai nefericite, 
cred. Singura binecuvântare reală a vieţii lor este că nu ştiu 
cât de nenorociţi sunt. Eu am plâns, iar ea mi-a ţinut capul 
lângă sânul ei, iar când furtuna din sufletul meu a trecut, m- 
am simţit mai bine... puţin mai bine, oricum. Şi cred că 
atunci a fost prima dată când am avut o viziune conştientă 
asupra ideii mele. Nu cea cu pantoful; nu vorbesc de aceea. 
Pantoful avea legătură cu ea, dar era ceva diferit. Ideea 
mea a fost de fapt înţelegerea unui lucru: că John Coffey şi 
Melinda Moores, deşi erau atât de diferiţi ca mărime, ca 
sex, ca şi culoare a pielii, aveau exact aceiaşi ochi: trişti, 
plini de jale şi distanţi. Ochii cuiva care moare. 

— Vino în pat, spuse soţia mea în cele din urmă. Haide să 
ne culcăm, Paul. 

Aşa am făcut şi am făcut dragoste şi, după ce am 
terminat, ea a adormit. În timp că stăteam întins în pat şi 
priveam luna care zâmbea parcă şi ascultam cum pereţii 
începeau să se contracte, schimbând vara pe toamnă, m-am 
gândit la John Coffey şi la felul cum spunea că ajutase. L-am 
ajutat pe şoarecele lui Del. L-am ajutat pe Mr. Jingles. El e 
un şoarece de circ. Desigur. Şi m-am gândit că poate eram 
cu toţii şoareci de circ, alergând în stânga şi-n dreapta 
numai cu o vagă conştiinţă a faptului că Dumnezeu şi oştile 
Lui cereşti se uitau la noi în casele noastre de bachelită, 
prin geamuri de gelatină. 

Când începu să se lumineze de ziuă, am reuşit să adorm 
pentru scurt timp - cred că vreo două ore, poate trei; şi am 
dormit aşa cum dorm întotdeauna mai nou aici la Georgia 
Pines, dar aşa cum nu am dormit aproape niciodată în acea 
perioadă, şi anume în reprize scurte. Am adormit gândindu- 
mă la bisericile din tinereţea mea. Numele se schimbau, în 
funcţie de toanele mamei mele sau surorilor ei, dar de fapt 
erau toate la fel, erau toate de fapt The First Backwoods 


Church of Praise Jesus, The Lord Is Mighty. În umbra acelor 
clopotniţe fără vârf, dreptunghiulare, conceptul de ispăşire 
apărea în mod la fel de regulat ca şi sunetul clopotului care 
îi chema pe credincioşi la slujbă. Numai Dumnezeu putea să 
ierte păcatele, putea şi o făcea într-adevăr, spălându-le cu 
sângele Fiului Său crucificat, dar asta nu schimba cu nimic 
responsabilitatea copiilor Lui de a ispăşi acele păcate (şi 
chiar şi simplele erori de judecată) oricând asta era posibil. 
Ispăşirea era ceva de efect; era lacătul la uşa pe care o 
închideai asupra trecutului. 

Am adormit gândindu-mă la ispăşire şi la Eduard 
Delacroix luând foc în timp ce era pe scaunul electric, şi la 
Melinda  Moores, şi la uriaşul meu cu ochii veşnic 
înlăcrimaţi. Aceste gânduri se transformară într-un vis. În 
acest vis se făcea că John Coffey stătea pe malul unui râu şi 
plângea sub un cer de început de vară, în vreme ce, pe 
celălalt mal al râului, un mărfar mergea în viteză spre o 
estacadă care trecea peste râul Trapingus. În fiecare braţ, 
omul ţinea corpul câte unei fetiţe dezbrăcate, cu părul 
blond. Pumnii lui, ca nişte bolovani la capătul braţelor, erau 
încleştaţi. În jurul lui se auzeau cântând greieri şi se vedea 
un nor de musculiţe; căldura era insuportabilă. În visul meu 
am mers spre el, am îngenuncheat în faţa lui şi i-am luat 
mâinile. Pumnii lui se deschiseră şi îmi dezvăluiră secretul 
lor. Într-unul era un mosor colorat cu verde şi roşu şi 
galben. În cealaltă mână era pantoful unui gardian din 
puşcărie. 

— Nu am putut să îndrept răul, spunea John Coffey. Am 
încercat, dar a fost prea târziu. 

Şi de data asta, în visul meu, l-am înţeles. 


LA ORA NOUĂ în dimineaţa următoare, în timp ce beam 
a treia ceaşcă de cafea în bucătărie (soţia mea nu spuse 
nimic, dar am văzut pe faţa ei dezaprobarea când mi-o 
aduse pe a treia), sună telefonul. Am mers în salon ca să 
răspund, iar centrala spuse cuiva că cel sunat era pe linie. 
Apoi îmi ură să am o zi plăcută, apoi puse jos... presupun. 
Dar cu centrala, nu ştiai niciodată sigur. 

Vocea lui Hal Moores mă şocă. Era răguşită şi nesigură, 
ca şi vocea unui octogenar. M-am gândit atunci că era bine 
că lucrurile merseseră bine în tunel seara trecută cu Curtis 
Anderson, era bine că simţea şi el ceea ce simţeam şi noi 
faţă de Percy, pentru că bărbatul cu care vorbeam era puţin 
probabil să mai lucreze măcar o zi la penitenciarul Cold 
Mountain. 

— Paul, am înţeles că au fost probleme aseară. Înţeleg, de 
asemenea, că prietenul nostru domnul Wetmore a fost 
implicat. 

— Au fost niscai probleme, am recunoscut, ţinând 
receptorul aproape de ureche şi aplecându-mă spre pâlnia 
aparatului, dar treaba a fost făcută. Acesta e lucrul 
important. 

— Da, desigur. 

— Pot să te întreb cine ţi-a spus? 

Ca să-i leg o conservă goală de coadă ca să afle toţi? Dar 
asta n-am spus cu voce tare. 

— Poţi să mă întrebi, dar de vreme ce nu prea e treaba 
ta, cred că-mi voi ţine gura închisă cu privire la asta. Dar 
când am sunat la birou să văd dacă sunt mesaje sau treburi 
urgente pentru mine, mi s-a spus un lucru interesant. 

— Aşa? 

— Da. Se pare că o cerere de transfer a fost pusă în coşul 
meu. Percy Wetmore doreşte să meargă la Briar Ridge cât 
de repede posibil. Cred că a completat formularul chiar 
înainte să se termine tura de noapte, nu crezi? 

— Aşa se pare, am încuviinţat. 


— În mod normal, l-aş lăsa pe Curtis să se ocupe de asta, 
dar având în vedere... atmosfera din Sectorul E din ultima 
vreme, am rugat-o pe Hannah să mi-o prezinte mie 
personal în pauza ei de masă. Ea a fost de acord să facă 
asta. Voi aproba cererea şi voi avea grijă să fie înaintată în 
capitala statului chiar în această după-amiază. Cred că te 
vei uita la dosul lui Percy în timp ce acesta pleacă în nu mai 
mult de o lună. Poate chiar mai puţin. 

Se aştepta să fiu mulţumit de aceste veşti şi avea dreptul 
să se aştepte la asta. Îşi sacrificase din timpul pe care ar fi 
trebuit să-l petreacă cu soţia lui pentru a urgenta o 
problemă care altfel ar fi durat până la jumătate de an, 
chiar şi cu relaţiile lui Percy. Totuşi, rămăsei dezamăgit. O 
lună! Dar poate nu conta atât de mult. Asta mă făcea să 
renunţ la o dorinţă perfect naturală de a aştepta şi de a 
amâna o aventură riscantă, pentru că la ce mă gândeam 
chiar atunci era într-adevăr foarte riscant. Câteodată, când 
lucrurile stau astfel, e mai bine să faci acel lucru cât mai 
repede, înainte să-ţi pierzi curajul. Dacă trebuia să ne 
ocupăm de Percy (presupunând că aveam să reuşesc să-i 
conving pe ceilalţi să participe la această nebunie - deci 
presupunând că exista un „noi”), putea să fie la fel de bine 
şi în acea seară chiar. 

— Paul? Mai eşti pe fir? 

Îşi cobori puţin vocea, ca şi cum s-ar fi gândit că vorbeşte 
singur. 

— La naiba, cred că am pierdut legătura. 

— Nu, sunt aici, Hal. Asta e o veste foarte bună. 

— Da, încuviinţă el, şi am fost din nou izbit de cât de 
bătrân părea. Oh, cred că ştiu ce gândeşti. 

Nu, nu ştii, Hal, m-am gândit. Nici într-o mie de aninu ai 
putea şti la ce mă gândesc. 

— Te gândeşti că prietenul nostru va fi prezent şi le 
execuţia lui Coffey. Asta e probabil adevărat - Coffey va fi 
executat probabil înainte de Ziua Recunoştinţei - dar poţi 


să-l pui din nou în camera cu întrerupătoarele. Nimeni nu 
va obiecta. Inclusiv Percy, aş zice eu. 

— Aşa voi face, am spus. Hal, cum este Melinda? 

La celălalt capăt se făcu linişte - o linişte atât de 
îndelungată, încât aş fi putut crede că eu am pierdut 
legătura cu el, dacă nu i-aş fi auzit respiraţia. De data asta, 
când vorbi, o făcu pe un ton şi mai jos al vocii. 

— Se trece, spuse el. 

Se trece. Cuvântul acesta era folosit nu pentru a descrie 
strict o persoană care murea, ci o persoană care începuse 
să se desprindă de cei vii. 

— Durerile de cap par să nu o mai chinuie atât de tare... 
pentru moment, oricum... dar nu poate să meargă fără 
ajutor, nu poate să ridice în mână lucruri, îşi pierde 
controlul asupra vezicii în timp ce doarme... 

Făcu o nouă pauză, apoi, cu o voce şi mai coborâtă, Hal 
spuse ceva ce suna ca şi „Jură”. 

— Ce să jur, Hal? am întrebat, încruntându-mă. 

Soţia mea venise spre salon. Stătea în uşă ştergându-şi 
mâinile cu un prosop de bucătărie şi se uita la mine. 

— Nu, spuse el pe o voce ce părea să oscileze între mânie 
şi lacrimi. Înjură. 

— Oh. 

Tot nu ştiam ce voia să spună cu asta, dar nu aveam nicio 
intenţie să-l chestionez. Dar nu fu nevoie să o fac eu; se 
explică el. 

— Este bine, totul e în ordine, vorbeşte despre grădina ei 
de flori sau despre o rochie pe care a văzut-o într-un 
catalog, sau poate despre cum l-a auzit pe Roosevelt la 
radio şi cât de minunat vorbeşte, şi apoi, dintr-o dată, 
începe să rostească cele mai groaznice lucruri, cele mai 
groaznice... cuvinte. Nu ridică vocea. Aproape că ar fi mai 
bine dacă ar face-o, cred, pentru că atunci... vezi tu, 
atunci... 

— Ar părea să nu fie chiar ea însăşi. 


— Aşa e, spuse el recunoscător. Dar s-o aud cum spune 
înjurăturile acelea pe vocea ei dulce... iartă-mă, Paul. 

Vocea lui slăbi şi l-am auzit cum şi-o dregea zgomotos. 
Apoi reveni, vocea lui era ceva mai puternică, dar la fel de 
tristă. 

— Vrea să vină la ea pastorul Donaldson şi ştiu că îi face 
bine prezenţa lui, dar cum să-i cer să vină? Să presupunem 
că stă lângă ea şi citeşte împreună cu ea pasaje din Biblie, 
şi ea îl înjură? E posibil; mi-a spus şi mie ceva groaznic 
seara trecută. A spus „Dă-mi revista Liberty poponarule!” 
Paul, unde să fi auzit ea un limbaj din ăsta? De unde să ştie 
ea cuvintele astea? 

— Nu ştiu. Hal, vei fi acasă în seara aceasta? 

Când se simţise bine şi nu fusese tulburat de griji şi de 
tristeţe, Hal Moores avea o faţetă sarcastică şi caustică a 
personalităţii; subordonaţilor lui le era teamă mai mult de 
această latură a lui decât de mânia sau de disprețul lui. 
Sarcasmul lui, de obicei intolerant şi deseori dur, putea să 
înţepe ca un acid. Puțin din acesta fu acum împroşcat pe 
mine. A fost ceva neaşteptat, dar m-am bucurat să-l aud. 
Părea că totuşi nu se dăduse bătut complet. 

— Nu, spuse el, o duc pe Melinda să valsăm. O să facem 
doi paşi la dreapta, apoi la stânga, apoi o să-i spunem 
scripcarului că este un nenorocit dat naibii. 

Mi-am pus mâna la gură ca să nu râd. Din fericire, fu un 
impuls care trecu repede. 

— Îmi pare rău, spuse el. N-am prea dormit în ultima 
vreme. Asta m-a făcut cam morocănos. Sigur că vom fi 
acasă. De ce întrebi? 

— Nu are importanţă, am spus. 

— Nu te gândeai să veniţi pe la noi, nu-i aşa? Pentru că 
dacă ai fost la serviciu seara trecută, înseamnă că eşti de 
serviciu şi seara aceasta. Asta numai dacă nu ai schimbat 
tura cu cineva? 

— Nu, n-am schimbat, am spus. Sunt de serviciu în seara 
aceasta. 


— Oricum, n-ar fi o idee prea bună. Nu în starea în care 
este acum. 

— Poate că nu. Mulţumesc pentru veşti. 

— Cu plăcere. Roagă-te pentru Melinda mea, Paul. 

Am spus că aşa voi face, gândindu-mă că poate aveam să 
fac ceva mai mult decât să mă rog. Dumnezeu îi ajută pe cei 
care se ajută pe sine, după cum se spune în Biserica Praise 
Jesus The Lord Is Mighty. Am închis telefonul şi m-am uitat 
la Janice. 

— Cum e Melly? m-a întrebat. 

— Nu e bine. 

I-am spus ceea ce îmi spusese Hal, inclusiv partea cu 
înjuratul, dar am omis partea cu poponarule şi cea cu 
scripcar nenorocit dat naibii. Am încheiat cu cuvântul pe 
care îl folosise Hal, se trece, iar ea dădu din cap cu tristeţe. 
Apoi se uită mai atent la mine. 

— La ce te gândeşti? Te gândeşti tu la ceva şi probabil nu 
la un lucru bun. Se vede pe faţa ta. 

Nici nu intra în discuţie să o mint; între noi doi nu exista 
aşa ceva. l-am spus însă că era cel mai bine dacă pentru 
moment nu ştia. 

— Este... s-ar putea să îţi creeze probleme? 

Nu părea să fie în mod particular alarmată de idee - era 
mai mult interesată de ea - lucru care mi-a plăcut 
întotdeauna la ea. 

— Poate, am spus. 

— Dar este o faptă bună? 

— Poate, am repetat. 

Stăteam acolo, continuând să mă joc cu manivela 
telefonului, în vreme ce cu un deget de la cealaltă mână 
apăsam furca. 

— Vrei să te las singur în timp ce dai nişte telefoane? 
întrebă ea. Să fiu o soţie bună şi să mă fac nevăzută? Să 
merg să spăl nişte vase? Să croşetez ceva? 

Am încuviinţat. 

— Eu nu aş spune chiar aşa, dar... 


— Vom avea musafiri la prânz, Paul? 
— Sper că da, am spus. 


9 


I-AM PRINS PE DEAN şi pe Brutal imediat, pentru că şi 
ei erau legaţi la reţeaua telefonică. Harry nu era legat pe 
atunci, dar aveam numărul de telefon al vecinului lui. Harry 
mă sună vreo douăzeci de minute mai târziu, extrem de 
jenat pentru că fusese nevoit să sune cu taxă inversă şi 
promițând că avea să-şi „ia partea” din următoarea factură. 
I-am spus că aveam să numărăm bobocii aceia când aveau 
să iasă din ouă; între timp, putea să vină la mine la masa de 
prânz? Brutal şi Dean aveau să fie şi ei aici şi Janice 
promisese să facă faimoasa ei salată... ca să nu amintim şi 
mai faimoasa ei plăcintă cu mere. 

— Ne inviţi la prânz numai de dragul de a fi cu noi? Harry 
părea să fie sceptic. 

Am recunoscut că doream să discut cu ei într-o problemă, 
dar că era mai bine să nu-i spun despre ce era vorba la 
telefon. Harry fu de acord să vină. Am pus jos receptorul, 
am mers la geam şi am privit afară gânditor. Deşi fusesem 
în tura de noapte, nu-i trezisem nici pe Brutal, nici pe Dean, 
şi nici Harry nu părea că tocmai se întorsese din tărâmul 
viselor. Se părea că nu eram singurul care avusese 
probleme cu somnul din cauza a ceea ce se întâmplase 
seara trecută şi, având în vedere nebunia pe care voiam s-o 
fac, acesta era probabil un lucru bun. 

Brutal, care locuia cel mai aproape de mine, sosi la 
unsprezece şi un sfert. Dean apăru un sfert de oră mai 
târziu, iar Harry - îmbrăcat cu hainele de serviciu - cam la 
cincisprezece minute după Dean. Janice ne servi sandvişuri 
reci cu carne de vită, salată şi ceai cu gheaţă în bucătărie. 
Cu numai o zi înainte, am fi putut să luăm masa pe verandă 


şi am fi fost fericiţi dacă ar fi suflat puţin vântul, dar 
temperatura scăzuse cu câteva grade bune după furtună, 
iar dinspre crestele munţilor sufla un vânt puternic. 

— Poţi să te aşezi la masă cu noi, i-am spus soţiei mele. 

Ea refuză însă. 

— Nu cred că vreau să ştiu pentru ce vă pregătiţi - îmi 
voi face mai puţin griji dacă nu ştiu despre ce e vorba. Voi 
lua şi eu o înghiţitură în salon. Săptămâna aceasta o vizitez 
pe domnişoara Jane Austen şi este o companie foarte 
plăcută. 

— Cine este Jane Austen? întrebă Harry imediat după ce 
Janice plecă. Este rudă de-a ta sau a lui Janice, Paul? 
Verişoară de-a ta? Este drăguță? 

— E o scriitoare, încuiatule, îi spuse Brutal. Este moartă 
practic de când Betsy Ross a cusut primele stele pe primul 
steag american. 

— Oh. 

Harry părea jenat. 

— Nu sunt un mare cititor. Citesc mai ales manualul 
utilizatorului pentru radio. 

— Ce te frământă, Paul? întrebă Dean. 

— John Coffey şi Mr. Jingles, pentru început. 

Păreau cu toţii surprinşi, lucru la care mă aşteptasem - 
se gândiseră probabil că voiam să discut fie despre 
Delacroix, fie despre Percy. Poate despre amândoi. M-am 
uitat la Dean şi la Harry. 

— Ceea ce i s-a întâmplat lui Mr. Jingles - ceea ce i-a 
făcut Coffey - s-a întâmplat foarte repede. Nu ştiu dacă voi 
aţi ajuns acolo în timp ca să vedeţi cât de strivit a fost 
şoarecele. 

Dean dădu din cap. 

— Dar am văzut totuşi sângele de pe podea. 

M-am întors spre Brutal. 

— Nenorocitul acela de Percy l-a strivit, spuse el cu 
simplitate. Ar fi trebuit să moară, dar n-a murit. Coffey i-a 


făcut ceva. L-a vindecat cumva. Ştiu cum sună asta, dar am 
văzut totul cu ochii mei. 

Eu am spus: 

— M-a vindecat şi pe mine şi nu numai că am văzut, ci am 
simţit-o. 

Le-am spus despre infecția mea urinară - cum revenise, 
cât de rău fusese (le-am arătat pe geam grămada de lemne 
de care trebuise să mă sprijin în dimineaţa când durerea m- 
a pus în genunchi) şi cum trecuse totul după ce Coffey mă 
atinsese. Şi nu mai avusesem nimic de atunci. 

Nu dură prea mult să le povestesc. Când am sfârşit 
relatarea, ei au rămas pe gânduri o vreme, ronţăindu-şi 
sandvişurile în timp ce făceau asta. Apoi, Dean spuse: 

— l-au ieşit pe urmă din gură chestiile alea negre. Erau 
ca nişte țânțari. 

— Aşa este, încuviinţă Harry. La început erau negre. Apoi 
s-au făcut albe şi au dispărut. 

Se uită în jur, gânditor. 

— Aproape că am uitat de toată chestia asta până când ai 
pus-o iar pe tapet, Paul. Nu-i aşa că-i caraghios? 

— Nu e nimic caraghios sau ciudat în asta, spuse Brutal. 
Cred că aşa fac de obicei oamenii când întâlnesc ceva ce nu 
pot să înţeleagă - uită. Nu-i face bine omului să-şi 
amintească ceva ce n-are niciun sens. Tu ce zici de asta, 
Paul? Au fost insecte şi atunci când te-a vindecat pe tine? 

— Da. Cred că sunt boala... durerea... suferinţa. El o 
absoarbe, după aceea o expiră în aer. 

— Unde aceasta dispare, spuse Harry. 

Am ridicat din umeri. Nu ştiam dacă dispărea sau nu, nu 
eram sigur nici dacă asta conta prea mult. 

— Şi din tine a sorbit-o afară? întrebă Brutal. Părea că o 
soarbe afară din şoarece. Durerea. Ştii tu... Moartea. 

— Nu, am spus. Pe mine numai m-a atins. Şi am simţit. 
Am simţit ca un şoc electric, numai că nu a fost dureros. 
Dar eu nu eram pe moarte, sufeream numai. 

Brutal încuviinţă. 


— Atingerea şi inspirarea. Exact aşa cum auzi pe la 
biserici de la predicatori. 

— Da, lăudat fie Dumnezeu atotputernic, am spus. 

— Mă îndoiesc că Dumnezeu are vreo legătură cu asta, 
spuse Brutal, dar mie mi se pare că John Coffey este un om 
cu un har special. 

— În regulă, spuse Dean. Dacă voi spuneţi că s-a 
întâmplat, presupun că pot să cred şi eu. Dumnezeu 
acţionează într-un mod misterios, ca să împlinească 
minunile lui. Dar ce legătură are asta cu noi? 

— Ei bine, aceasta era marea întrebare, nu-i aşa? 

Am tras aer adânc în piept şi apoi le-am spus ce voiam să 
fac. Ei mă ascultară uimiţi. Chiar şi Brutal, care citea 
revistele acelea cu omuleţi verzi veniţi din spaţiu, părea 
complet uluit. Se lăsă o tăcere mai lungă când am terminat 
ce aveam de spus şi nimeni nu mai ronţăia sandvişuri. 

În cele din urmă, pe un ton rezonabil şi calm, Brutus 
Howell spuse: 

— Ne-am pierde locurile de muncă dacă am fi prinşi, 
Paul, şi am fi norocoşi dacă s-ar întâmpla numai asta. 
Probabil că am ajunge în Sectorul A, ca oaspeţi ai statului, 
făcând portofele şi făcând duş câte doi o dată. 

— Da, am spus. S-ar putea întâmpla asta. 

— Într-un fel, pot să înţeleg ce simţi, continuă el. Îl 
cunoşti pe Moores mai bine decât noi - este prietenul tău şi 
şeful mare, pe deasupra - şi ştiu că ţii mult la soţia lui... 

— Este cea mai simpatică femeie pe care ai putea să o 
întâlneşti, am spus, şi pentru el înseamnă totul. 

— Dar noi nu o cunoaştem atât de bine cum o ştiţi tu şi 
Janice, spuse Brutal. Nu-i aşa, Paul? 

— Ai plăcea-o foarte mult dacă ai cunoaşte-o, am spus. 
Sau cel puţin ai fi plăcut-o, dacă ai fi întâlnit-o înainte ca 
boala să-şi bage ghearele în mintea ei. Face o groază de 
lucruri pentru comunitate, este o prietenă bună şi este o 
persoană credincioasă. Mai mult decât atât, foarte nostimă. 
Sau, mă rog, era. Îţi spunea nişte lucruri de te făcea să râzi 


cu lacrimi. Dar niciunul dintre aceste lucruri nu e motivul 
pentru care vreau să ajut la salvarea ei, dacă mai poate fi 
salvată. Ceea ce i s-a întâmplat ei e o nedreptate, la naiba, o 
nedreptate. E ceva groaznic pentru ochi, pentru urechi şi 
pentru inimă. 

— Foarte nobil, dar mă îndoiesc că asta ţi-a dat ideea 
asta, spuse Brutal. Cred că e vorba de ceea ce i s-a 
întâmplat lui Del. Vrei să-ţi îndrepţi cumva greşeala. 

Şi Brutal avea dreptate. Sigur că avea. O ştiam pe 
Melinda Moores mai bine decât o ştiau ceilalţi, dar la urma 
urmei poate că nu destul de bine încât să le cer celorlalţi să- 
şi rişte locurile de muncă pentru ea... şi probabil şi 
libertatea. Sau locul meu de muncă şi libertatea mea, la 
urma urmei. Aveam doi copii şi ultimul lucru pe care l-aş fi 
dorit ar fi fost ca soţia mea să le scrie că tatăl lor era 
judecat pentru... ei bine, pentru ce aş fi putut fi judecat? 
Nici nu ştiam sigur. Complicitate la evadare părea cel mai 
probabil. 

Dar moartea lui Delacroix fusese lucrul cel mai groaznic, 
cel mai cumplit pe care îl văzusem în viaţa mea - nu numai 
în cariera mea, ci în toată viaţa mea - şi eu contribuisem la 
ea. Cu toții contribuisem la ea, pentru că îi permisesem lui 
Percy Wetmore să rămână, chiar şi după ce ne-am dat 
seama că era groaznic de nepotrivit să lucreze într-un loc 
ca Sectorul E. Participasem şi noi la joc. Chiar şi 
administratorul Moores fusese o parte din joc. „Va fi prăjit 
indiferent dacă Wetmore conduce sau nu execuţia”, spusese 
el, şi poate că asta ar fi fost în regulă, având în vedere ce 
fapte comisese francezul, dar Percy făcuse cu mult mai mult 
decât să-l prăjească pe Del; făcuse să-i plesnească ochii din 
orbite şi să-i ia foc faţa. Şi pentru ce? Pentru că Del era 
ucigaşul a şase persoane? Nu. Pentru că Percy făcuse în 
pantaloni şi micul Cajun avusese îndrăzneala să râdă de el. 
Luasem parte la un act monstruos, iar Percy avea să scape 
nepedepsit. Avea să se transfere la Briar Ridge, fericit 
nevoie mare, şi avea să aibă la dispoziţie o întreagă casă de 


nebuni, pe care să-şi exerseze cruzimea. Nu puteam face 
nimic în privinţa aceasta, dar poate nu era prea târziu să ne 
spălăm o parte din păcate. 

— În biserica la care merg eu se spune ispăşire în loc de 
a-ţi îndrepta greşeala, am spus, dar cred că, în fond, 
înseamnă cam acelaşi lucru. 

— Crezi că într-adevăr Coffey ar putea să o salveze? 
întrebă Dean pe un ton calm, uşor admirativ. Păi... ce va 
face?... Îi va sorbi tumoarea de pe creier afară din cap? Ca 
şi cum ar fi... un sâmbure de piersică? 

— Cred că ar putea să facă asta. Nu e sigur, bineînţeles, 
dar după ce mi-a făcut mie... şi lui Mr. Jingles... 

— Şoarecele a fost strivit foarte tare, asta-i adevărat, 
spuse Brutal. 

— Dar e dispus oare să o facă? gândi Harry cu voce tare. 
Va vrea oare? 

— Dacă poate, o va face, am spus. 

— De ce? Coffey nici măcar n-o cunoaşte! 

— Pentru că asta face el. Pentru asta l-a făcut Dumnezeu. 

Brutal se uită la noi toţi şi ne reaminti că cineva lipsea. 

— Şi cum rămâne cu Percy? Crezi că ne va lăsa s-o facem, 
pur şi simplu? întrebă el, aşa că le-am spus şi ce planuri 
aveam pentru Percy. 

Pe când am terminat de vorbit, Harry şi Dean se uitau la 
mine cu uimire, iar pe faţa lui Brutal se vedea un zâmbet 
admirativ. 

— Un plan foarte îndrăzneţ, frate Paul! spuse el. Îţi taie 
respiraţia, nu alta! 

— Dar n-ar fi asta culmea culmilor! spuse Dean aproape 
în şoaptă, apoi râse şi bătu din palme ca un copil. Vreau să 
spun... iu-huu-huu! 

Trebuie să ştiţi că Dean era în special interesat de acea 
parte a planului meu care îl implica şi pe Percy - la urma 
urmei, Dean ar fi putut să moară din cauza lui Percy, când 
acesta stătuse ca o stană de piatră în timpul scandalului cu 
Wharton. 


— Da, dar cum facem după aceea? spuse Harry. 

Părea să fie descurajat, dar ochii îl dădeau de gol; 
scânteiau, erau ochii unui om care doreşte să fie convins. 

— Ce facem pe urmă? 

— Se spune că morţii nu ştiu să vorbească, mormăi 
Brutal, iar eu am privit pe furiş la el ca să mă asigur că 
glumea. 

— Cred că îşi va ţine gura, am spus. 

— Crezi asta? 

Dean părea sceptic. Îşi luă de pe nas ochelarii şi începu 
să-i şteargă. 

— Convinge-mă. 

— În primul rând, nu va şti ce s-a întâmplat de fapt - se 
va gândi că e numai o farsă. În al doilea rând - şi cel mai 
important - îi va fi teamă să spună ceva. Pe asta contez eu 
de fapt. Îi spunem că, dacă începe să scrie scrisori şi să dea 
telefoane în stânga şi în dreapta, vom începe şi noi să 
scriem scrisori şi să dăm telefoane. 

— Despre execuţie, spuse Harry. 

— Şi despre cum a stat ca o stană de piatră când 
Wharton l-a atacat pe Dean, spuse Brutal. Cred că Percy 
Wetmore de asta se teme de fapt: că lumea o să afle de 
întâmplarea aceea. 

Apoi încuviinţă încet şi gânditor. 

— Ar putea să funcţioneze. Dar Paul... nu ar fi mai bine să 
o aducem pe doamna Moores la Coffey, decât să-l ducem pe 
Coffey la doamna Moores? Am putea să ne ocupăm de Percy 
tot aşa cum ai spus, apoi s-o aducem prin tunel înăuntru în 
loc să-l scoatem pe Coffey pe acolo. 

Am dat din cap dezaprobator. 

— Nu se poate. Nici într-o mie de ani. 

— Din cauza administratorului Moores? 

— Exact. E atât de încăpățânat, că Ioma Necredinciosul 
este Ioana D'Arc pe lângă el. Dacă îl ducem pe Coffey la el 
acasă, cred că putem să-l surprindem în aşa măsură, încât 
să-l lase măcar pe Coffey să încerce. Altfel... 


— Cu ce te-ai gândit să-l duci până acolo? mă întrebă 
Brutal. 

— Primul meu gând a fost să-l ducem cu „poştalionul”, am 
spus, dar nu am putea să-l scoatem din curte fără să fim 
observați şi toată lumea pe o rază de douăzeci de mile ştie 
cum arată. Mă gândesc că putem folosi Ford-ul meu. 

— Mai gândeşte-te, spuse Dean, punându-şi ochelarii pe 
nas. N-ai putea să-l bagi pe John Coffey în maşina ta nici 
dacă l-ai dezbrăca, l-ai unge cu untură şi ai folosi o limbă de 
pantofi. Te-ai obişnuit atât de mult cu el, încât ai uitat cât de 
mare este. 

La asta nu ştiam ce să răspund. În dimineaţa aceea îmi 
concentrasem atenţia în cea mai mare parte asupra 
problemei Percy - şi problema mai mică, dar nu lipsită de 
importanţă a lui Wild Bill Wharton. Acum îmi dădeam 
seama că transportul nu avea să fie o problemă atât de 
simplă cum crezusem. 

Harry Terwilliger luă în mână ce rămăsese din cel de-al 
doilea sandviş, se uită la el pentru o clipă, apoi îl puse jos 
din nou. 

— Dacă tot facem nebunia asta, spuse el, presupun că am 
putea folosi camioneta mea. Să-l punem sus, în spate. Pe la 
ora aceea nu umblă nimeni pe străzi. E vorba că o facem 
mult după miezul nopţii, nu-i aşa? 

— Da, am spus. 

— Băieți, voi uitaţi un lucru, spuse Dean. Ştiu că Coffey a 
fost foarte tăcut de când a venit în sectorul nostru, nu prea 
face altceva decât să stea întins în pat şi să dea apă la 
şoareci, dar este un ucigaș. De asemenea, este imens. Dacă 
vrea să evadeze atunci când stă în spatele camionetei lui 
Harry, singurul mod în care am putea să-l oprim ar fi să-l 
împuşcăm. Şi pentru un individ ca el este nevoie de multe 
gloanţe, chiar dacă folosim o armă de calibru 45. Dacă nu 
putem să-l oprim? Şi dacă mai ucide pe cineva? Nu mi-ar 
place să-mi pierd slujba şi nici să merg la închisoare - am o 
soţie şi doi copii care depind de mine şi aşteaptă să le pun 


pe masă pâinea - dar cred că nu mi-ar displace lucrurile 
acestea nici pe departe cât mi-ar displace să am pe 
conştiinţă o altă fetiţă ucisă. 

— Nu se va întâmpla aşa ceva, am spus. 

— Cum Dumnezeu poţi să fi sigur de asta? 

N-am răspuns. Nu ştiam cum să încep. Ştiam că aveam să 
ajungem să discutăm subiectul acesta, sigur că ştiam, dar 
totuşi nu ştiam cum să încep să le spun ceea ce ştiam. 
Brutal mă ajută. 

— Nu crezi că el le-a ucis pe fetiţe, nu-i aşa, Paul? 

Părea neîncrezător. 

— Crezi că vlăjganul acela imens e nevinovat. 

— Sunt sigur că e nevinovat, am spus. 

— Cum Dumnezeu poţi fi sigur? 

— Din două motive, am spus. Unul dintre ele este 
pantoful meu. 

M-am aplecat mai în faţă, peste masă şi am început să 
povestesc. 


Partea a cincea 


CĂLĂTORIE NOCTURNĂ 


1 


DOMNUL H.G. WELLS a scris odată un roman despre un 
om care a inventat o maşină a timpului, şi am descoperit că, 
scriind aceste memorii, mi-am creat şi eu o maşină a 
timpului. Spre deosebire de cea a lui Wells, aceasta poate 
să călătorească numai în trecut - în anul 1932, de fapt, 
când eram gardianul-şef al Sectorului E din penitenciarul 
Cold Mountain - dar, cu toate acestea, este straniu de 
eficientă, în ciuda acestui fapt. Totuşi, această maşină a 
timpului îmi aminteşte de Ford-ul pe care îl aveam pe 
atunci: puteai fi sigur că în cele din urmă avea să 
pornească, dar nu ştiai niciodată dacă o singură cheie era 
de-ajuns, sau dacă trebuia să cobori şi să răsuceşti la 
manivelă până când îţi amorţea braţul. 

Am avut multe porniri uşoare de când am început să 
scriu povestea lui John Coffey, dar ieri a trebuit să pornesc 
cu manivela. Cred că a fost din cauză că am ajuns la 
execuţia lui Delacroix şi o parte din mintea mea nu voia să 
retrăiască acel moment. A fost o moarte urâtă, o moarte 
oribilă şi s-a întâmplat aşa cum s-a întâmplat din cauza lui 
Percy Wetmore, un tânăr care adora să se pieptene, dar 
care nu suporta ca cineva să râdă de el - nici măcar un 
francez mic, chel pe jumătate, care nu avea să mai apuce 
Crăciunul. 

Însă, ca în cazul celor mai multe lucruri neplăcute, cea 
mai dificilă parte e să începi. Pentru un motor, nu are nicio 
importanţă dacă l-ai pornit cu cheia sau cu manivela; o dată 
ce l-ai pornit, va merge la fel de bine ca-n oricare altă zi. 


Aşa a fost ieri şi în cazul meu. La început, cuvintele au venit 
numai în frânturi de fraze, apoi în fraze întregi, apoi într-un 
adevărat torent. Scrisul e un mod special şi destul de 
terifiant de rememorare, am descoperit eu - e un fenomen 
total, aproape ca o siluire. Poate că simt astfel numai pentru 
că am devenit un om foarte bătrân (lucru care simt uneori 
că s-a întâmplat aproape fără ştirea mea), dar nu cred să fie 
acesta motivul. Combinația dintre peniță şi memorie 
creează un fel de magie, cred, iar magia este un lucru 
periculos. Ca un om care l-a cunoscut pe John Coffey şi a 
văzut ce putea el să facă - oamenilor şi şoarecilor în egală 
măsură - mă simt foarte îndreptăţit să spun aceste lucruri. 

Magia este ceva periculos. 

În orice caz, am scris ieri toată ziua, cuvintele ieşeau într- 
un torent parcă din mintea mea, am uitat că mă aflam în 
sera acestui azil de bătrâni, care fusese înlocuită de 
magazia de la capătul Culoarului Morţii, locul unde atât de 
mulţi dintre copiii-problemă din puşcărie au mers pe 
ultimul drum, şi de scările care duceau din magazie spre 
tunel. Acolo, Dean, Harry, Brutal şi cu mine l-am luat la 
întrebări pe Percy Wetmore, lângă cadavrul fumegând al lui 
Eduard Delacroix, şi l-am pus pe Percy să-şi reînnoiască 
promisiunea de a face cerere de transfer la spitalul de 
nebuni Briar Ridge. 

În seră întotdeauna sunt flori proaspete, dar ieri, pe la 
prânz, am simţit doar mirosul de carne de om prăjită. 
Sunetul maşinii de tuns iarbă, care răzbătea din grădină, fu 
înlocuit de zgomotul apei care picura de pe tavanul rotunjit 
al tunelului. Călătoria era în plină desfăşurare. Călătorisem 
înapoi în 1932, dacă nu cu corpul, cel puţin cu mintea şi 
sufletul. 

Am sărit peste masa de prânz, am scris până pe la ora 
patru, şi când, în cele din urmă, am pus stiloul jos, mă durea 
mâna. Am mers încet până la capătul coridorului de la al 
doilea etaj. E acolo un geam care dă spre parcarea unde îşi 
lasă angajaţii maşinile. Brad Dolan, infirmierul care îmi 


aminteşte de Percy - şi singurul care este foarte curios ce 
fac pe parcursul plimbărilor mele şi unde mă plimb - are un 
Chevrolet vechi cu un abţibild pe care scrie L-AM VĂZUT 
PE DUMNEZEU ŞI NUMELE LUI E NEWT/ŞOPÂRLĂ. 
Maşina nu era în parcare; tura lui Brad se terminase şi el se 
dusese acasă. Îmi închipui că trăieşte probabil într-o rulotă 
cu postere din Hustler lipite cu scotch pe pereţi, iar pe la 
colţuri sunt aruncate doze de bere. 

Am trecut prin bucătărie, unde tocmai se începeau 
pregătirile pentru prepararea cinei. 

— Ce ai în sacoşa aceea, domnule Edgecombe? mă 
întrebă Norton. 

— O sticlă goală, am spus. Am descoperit Fântâna 
Tinereţii Veşnice în pădure. Mă duc acolo în fiecare după- 
masă, cam pe la ora aceasta, şi iau câte o sticlă. O beau 
seara. Marfă bună, vă spun eu. 

— Poate că te menţine tânăr, spuse George, celălalt 
bucătar, dar să ştii că arăţi la fel de rău ca şi până acum. 

Cu toţii am râs de replica aceasta, iar eu am ieşit. M-am 
trezit uitându-mă totuşi după Dolan, deşi maşina lui nu era 
în parcare, m-am făcut bleg pentru că îl lăsasem să mă 
intimideze şi am traversat terenul de crochet. Dincolo de el 
se află o peluză destul de uscată, care arată mult mai 
frumos în broşurile cu Georgia Pines, şi dincolo de aceasta e 
o cărare care duce în păduricea din partea de est a azilului. 
De-a lungul acestei poteci există câteva şuri, dintre care 
niciuna nu este folosită. La a doua dintre ele, care se află în 
apropiere de zidul de beton care desparte proprietatea pe 
care se află Georgia Pines de autostrada Georgia 47, m-am 
oprit şi am intrat pentru o vreme. 

Am mâncat o cină bună în seara aceea, m-am uitat puţin 
la televizor şi am mers devreme la culcare. Au fost multe 
nopţi când m-am trezit şi m-am furişat înapoi la televizor, ca 
să mă uit la filme vechi de pe AMC. Dar seara trecută nu am 
făcut asta; seara trecută am dormit buştean şi nu am avut 
niciunul dintre coşmarurile care m-au chinuit de când mi- 


am început aventura literară. Cred că scrisul m-a obosit; să 
ştiţi că nu mai sunt la fel de tânăr cum am fost odinioară. 

Când m-am trezit şi am văzut că dunga de lumină de pe 
podea, creată de o rază de soare, se întinsese până la 
piciorul patului meu, m-am ridicat în grabă, atât de alarmat 
încât abia am băgat de seamă durerea provocată de artrită 
de la şolduri, de la genunchi şi de la glezne. M-am îmbrăcat 
cât de repede am putut, apoi m-am grăbit pe coridor spre 
geamul care dă spre parcarea angajaţilor, sperând ca locul 
unde Dolan obişnuieşte să-şi parcheze maşina să fie gol. 
Câteodată întârzie chiar şi o jumătate de oră... 

Dar n-am avut noroc. Maşina era acolo, strălucind în 
soarele dimineţii. Asta pentru că domnul Brad Dolan are 
motive întemeiate ca să ajungă mai nou la timp dimineaţa, 
nu-i aşa? Da. Bătrânul Paulie Edgecombe merge undeva în 
fiecare dimineaţă, bătrânul Paulie Edgecombe pune ceva la 
cale, iar domnul Brad Dolan vrea să afle despre ce e vorba. 
Ce faci tu acolo, Paulie? Spune-mi. Probabil că mă pândea 
deja. Ar fi fost indicat să rămân acolo unde eram... numai că 
nu puteam. 

— Paul? 

M-am întors atât de repede încât aproape că am căzut. 
Era prietena mea, Elaine Connelly. Ochii i se deschiseră 
larg şi îşi întinse mâinile spre mine, ca şi cum ar fi vrut să 
mă prindă. Norocul ei că mi-am recăpătat echilibrul; artrita 
lui Elaine este teribilă şi cred că Elaine s-ar fi rupt 
literalmente în două ca o creangă uscată, dacă i-aş fi căzut 
în braţe. Romantismul nu moare o dată ce ai trecut de 
optzeci de ani, dar puteţi să uitaţi de tâmpeniile gen Pe 
aripile vântului. 

— Îmi pare rău, spuse ea. N-am vrut să te sperii. 

— E în regulă, am spus, şi i-am zâmbit vag. Este o trezire 
mai plăcută decât un lighean plin cu apă aruncat peste faţă. 
Ar trebui să te angajez să faci asta în fiecare dimineaţă. 

— Te uitai după maşina lui, nu-i aşa? După maşina lui 
Dolan. 


Nu avea rost să o mint în legătură cu asta, aşa că am 
încuviinţat. 

— Tare aş vrea să fiu sigur că e în aripa de vest. Aş vrea 
să ies puţin, dar nu vreau să mă vadă. 

Ea zâmbi - era fantoma zâmbetului de spiriduş pe care 
trebuie să-l fi avut în tinereţe. 

— Un nenorocit băgăreţ, nu-i aşa? 

— Da. 

— Şi nu e în aripa de vest. Am luat deja micul dejun, 
somnorosule, şi pot să-ţi spun unde e pentru că l-am pândit. 
E în bucătărie. 

M-am uitat la ea dezamăgit. Ştiam că Dolan era curios, 
dar nu ştiusem cât de curios era. 

— Poţi să-ţi amâni plimbarea de dimineaţă? mă întrebă 
Elaine. 

Am stat puţin pe gânduri. 

— Presupun că aș putea, dar... 

— Dar n-ar trebui să o faci. 

— Nu. N-ar trebui să o fac. 

Acum, m-am gândit, mă va întreba unde merg, ce trebuie 
să fac în pădure de e atât de important. 

Dar nu mă întrebă. În loc de asta, îmi zâmbi din nou cu 
zâmbetul acela de spiriduş, care arăta straniu şi absolut 
fermecător pe faţa ei slabă şi marcată de durere. 

— Îl cunoşti pe domnul Howland? întrebă ea. 

— Sigur, am spus, deşi nu-l întâlnisem prea des; locuia în 
aripa de vest, care în azilul Georgia Pines era ca o altă ţară. 
Dar de ce mă întrebi? 

— Ştii ce e mai special la el? 

Am dat din cap că nu. 

— Domnul Howland, spuse Elaine zâmbind cu un zâmbet 
mai larg ca niciodată, este unul dintre cei cinci rezidenţi de 
la Georgia Pines căruia i se permite să fumeze. Asta pentru 
că el s-a mutat aici înainte ca regulile să se fi schimbat. 

O clauză a bunicului, m-am gândit. Şi ce loc era mai bun 
pentru aşa ceva decât un azil de bătrâni? 


Elaine băgă mâna în buzunarul rochiei ei cu dungi albe şi 
albastre şi scoase parţial din buzunar două obiecte: o ţigară 
şi o cutie de chibrituri. 

— Am furat o cutie de chibrituri, fredonă ea cu o voce 
veselă. Mica Ellie va face pipi în pat pentru că se joacă cu 
focul. 

— Elaine, ce... 

— Condu-o pe prietena ta bătrână până jos, spuse ea, 
punând înapoi în buzunar ţigara şi cutia de chibrituri şi 
luându-mă de braţ cu una dintre mâinile ei deformate. O 
luarăm spre celălalt capăt al coridorului, în timpul ăsta, am 
hotărât să mă las pe mâna ei. Era ea bătrână şi 
neputincioasă, dar nu era proastă. 

În timp ce coboram pe scări cu grija specifică unor 
relicve ca noi, Elaine spuse: 

— Aşteaptă la capul scărilor. Merg în aripa de vest la 
toaleta de pe coridor. Ştii la care mă refer, nu-i aşa? 

— Da, am spus, la cea care e chiar lângă piscină. Dar de 
ce mergi acolo? 

— N-am mai fumat o ţigară de cincisprezece ani, spuse 
ea, dar am poftă de o ţigară în dimineaţa aceasta. Nu ştiu 
de câte fumuri este nevoie ca să se declanşeze detectorul 
de fum, dar am intenţia să aflu. 

M-am uitat la ea cu admiraţie, gândindu-mă cât de mult 
îmi amintea de soţia mea - Jan ar fi făcut exact acelaşi 
lucru. Elaine se uită din nou la mine, zâmbind ştrengăreşte. 
Mi-am pus mâinile pe gâtul ei subţire, i-am apropiat faţa de 
a mea şi am sărutat-o uşor. 

— 'Te iubesc, Ellie, am spus. 

— Ooh, ce vorbe mari, spuse, dar mi-am dat seama că era 
mulţumită. 

— Dar ce legătură are asta cu Chuck Howland? am 
întrebat. Va avea probleme din cauza asta? 

— Nu, pentru că este în camera cu televizor şi se uită la 
Bună dimineaţa, America cu vreo două duzini de oameni. 


lar eu o să mă fac nevăzută imediat ce detectorul de fum 
declanşează alarma de incendiu din aripa de vest. 

— Să nu cazi cumva şi să-ţi rupi ceva, femeie. Nu mi-aş 
ierta-o niciodată dacă... 

— Nu-ţi fă probleme, spuse ea, şi de data aceasta ea mă 
sărută pe mine. 

Dragoste între ruine. Probabil că unora dintre 
dumneavoastră vi se pare nostim, altora vi se pare grotesc, 
dar să vă spun ceva prieteni: o dragoste ciudată este mai 
bună decât nimic. 

Am privit-o cum se îndepărta, mişcându-se încet şi ţeapăn 
(dar folosea bastonul numai în zilele când era mai multă 
umezeală şi numai dacă durerea o chinuia foarte tare; e 
una din vanităţile ei) şi am aşteptat. Au trecut cinci minute, 
apoi zece şi, tocmai când mă gândeam că fie îşi pierduse 
curajul, fie descoperise că bateriile detectorului de fum nu 
mai funcționau, alarma de incendiu se declanşă în aripa de 
vest cu un zgomot asurzitor. 

Am pornit imediat spre bucătărie, dar încet - nu aveam 
niciun motiv să mă grăbesc până nu eram sigur că Dolan 
nu-mi stătea în cale. Un grup de bătrâni, dintre care 
majoritatea erau încă în capoturi, ieşiră din camera cu 
televizorul (aici ea se cheamă Centrul de Resurse; asta într- 
adevăr e grotesc) ca să vadă ce se întâmplă. Am fost fericit 
să-l văd printre ei pe Chuck Howland. 

— Edgecombe! spuse răguşit Kent Avery, ţinându-se de 
baston cu o mână şi cu cealaltă strângând obsesiv partea 
din faţă a pantalonilor lui de pijama. Alarmă adevărată sau 
din nou o alarmă falsă? Ce zici? 

— Nu avem de unde să ştim, am spus. 

Chiar atunci, trei infirmieri trecură pe lângă noi, cu toţii 
îndreptându-se spre aripa de vest. Al treilea dintre ei era 
Brad Dolan. Nici măcar nu se uită la mine când trecu pe 
acolo, fapt care mă mulţumi peste poate. În timp ce 
mergeam spre bucătărie, m-am gândit că echipa Elaine 
Connelly - Paul Edgecombe ar fi învins o duzină de Brad 


Dolan, cu încă jumătate de duzină de exemplare de Percy 
Wetmore ca şansele să fie echilibrate. 

Bucătarii continuau să strângă resturile micului dejun, 
fără să dea atenţie alarmei care suna. 

— Domnule Edgecombe, spuse George. Cred că Brad 
Dolan te căuta. De fapt, tocmai a plecat. 

Ce noroc pe mine, m-am gândit. Ceea ce am spus cu voce 
tare era că probabil aveam să-l văd pe domnul Dolan mai 
târziu. Apoi am întrebat dacă mai rămăsese de la micul 
dejun nişte pâine prăjită. 

— Desigur, spuse Norton, dar s-a răcit deja şi e tare ca 
piatra. Ai întârziat în dimineaţa aceasta? 

— Da, am spus, dar mi-e foame. 

— Durează numai un minut să-ţi fac nişte pâine prăjită 
proaspătă şi caldă, spuse George, întinzându-se după pâine. 

— Nu e nevoie, e în ordine şi dacă e rece, am spus, şi 
după ce îmi dădu două felii de pâine (cu o expresie de 
uimire întipărită pe faţă - de fapt amândoi erau din cale- 
afară de uimiţi), m-am grăbit să ies pe uşă, simţindu-mă ca 
puştanul care am fost cândva şi care chiulea de la şcoală ca 
să meargă la pescuit, cu pachetul de mâncare înghesuit în 
buzunarul cămăşii. 

După ce am ieşit, am aruncat o privire rapidă şi atentă în 
jur, uitându-mă după Dolan, n-am văzut nimic care să mă 
alarmeze şi am trecut în grabă peste terenul de crochet şi 
peste peluză, ronţăind una dintre feliile de pâine prăjită în 
timp ce mă plimbam. Am încetinit puţin pasul după ce am 
intrat în pădure şi, mergând pe cărare, m-am gândit la ziua 
de după execuţia lui Eduard Delacroix. 

Vorbisem cu Hal Moores în acea dimineaţă, iar el îmi 
spusese că tumoarea ei de pe creier o făcuse să cadă în 
crize în timpul cărora înjura... şi pe care soţia mea le 
etichetă (mai degrabă experimental, pentru că nu era 
sigură dacă despre asta era vorba) ca un fel de sindrom 
Tourette. Tremurul din vocea lui, combinat cu amintirile 
despre cum mă vindecase John Coffey pe mine de infecția 


urinară şi pe şoarecele lui Delacroix când fusese strivit, m- 
au condus în cele din urmă dincolo de hotarul care separă 
ideile de fapte. 

Şi mai era ceva. Ceva ce avea legătură cu mâinile lui John 
Coffey şi cu pantoful meu. 

Aşa că i-am chemat pe bărbaţii cu care lucram, bărbaţii 
în mâinile cărora îmi încredinţasem viaţa pe parcursul 
anilor mei la penitenciar - Dean Stanton, Harry Terwilliger, 
Brutus Howell. Veniră la prânz acasă la mine, în ziua de 
după execuţia lui Delacroix şi mă ascultară în timp ce eu le 
descriam planul meu. Desigur, ştiau cu toţii că John Coffey 
vindecase şoarecele; Brutal văzuse chiar cu ochii lui totul. 
Astfel că, atunci când am sugerat că era posibil un nou 
miracol dacă îl duceam pe John Coffey la Melinda Moores, 
nu au râs de mine. Dean Stanton a fost acela care a ridicat 
cea mai sensibilă problemă: Ce se întâmpla dacă John 
Coffey avea să evadeze în timp ce noi îl duceam în această 
excursie? 

— Şi dacă mai ucide pe cineva? întrebă Dean. Nu mi-ar 
place să-mi pierd slujba şi nici să merg la închisoare - am o 
soţie şi doi copii care depind de mine şi aşteaptă să le pun 
pe masă pâinea - dar cred că nu mi-ar displace lucrurile 
acestea nici pe departe cât mi-ar displace să am o fetiţă 
ucisă pe conştiinţă. 

Fu un moment de linişte, apoi se uitară cu toţi la mine, 
aşteptând să vadă ce aveam să le răspund. Ştiam că totul 
avea să se schimbe dacă aveam să spun ceea ce îmi stătea 
pe vârful limbii; ajunsesem într-un punct în care ar fi 
devenit aproape imposibil să ne întoarcem. 

Pentru mine, retragerea era deja imposibilă. Am început 
să vorbesc spunând: 


— NU SE VA ÎNTÂMPLA AŞA CEVA. 

— Cum Dumnezeu poţi să fii sigur de asta? mă întrebă 
Dean. 

N-am răspuns. Nu ştiam cum să încep. Ştiam că aveam să 
ajungem să discutăm subiectul acesta, sigur că ştiam, dar 
totuşi nu ştiam cum să încep să le spun ceea ce aveam în 
minte şi în inimă. Brutal mă ajută. 

— Nu crezi că el le-a ucis pe fetiţe, nu-i aşa, Paul? 

Părea neîncrezător. 

— Crezi că vlăjganul acela imens este nevinovat. 

— Sunt sigur că e nevinovat, am spus. 

— Cum poţi să fii sigur? 

— Din două motive, am spus. Unul dintre ele este 
pantoful meu. 

— Pantoful tău? exclamă Brutal. Dar ce legătură are 
pantoful tău cu întrebarea dacă John Coffey le-a ucis pe cele 
două fetiţe? 

— Seara trecută mi-am scos pantoful şi i l-am dat, am 
spus. Asta era după execuţie, când lucrurile s-au mai liniştit 
puţin. L-am împins înăuntru printre gratii, iar el l-a ridicat 
cu mâinile acelea imense ale lui. I-am spus să-i lege şiretul. 
Vedeţi voi, trebuia să mă asigur, pentru că de obicei toţi 
copiii-problemă care vin la noi poartă papuci în mod normal 
- un om care vrea foarte tare să se sinucidă o poate face cu 
şireturile de la pantofi, dacă se străduieşte. Acesta este un 
lucru pe care îl ştim cu toţii. 

Băieţii încuviinţară. 

— Şi l-a pus în poală şi a trecut un şiret peste celălalt aşa 
cum trebuia, dar după aceea n-a mai ştiut ce să facă. A spus 
că e foarte sigur că cineva i-a arătat cum se face când era 
tânăr - poate tatăl lui, sau poate unul dintre prietenii 
maică-sii, după ce tatăl lui n-a mai fost - dar şi-a pierdut 
îndemânarea. 

— Dar şi eu sunt în ceaţă, ca şi Brutal, tot nu înţeleg ce 
legătură are pantoful tău cu întrebarea dacă John Coffey le- 
a ucis sau nu pe gemenele Detterick, spuse Dean. 


Astfel că le-am relatat din nou povestea răpirii şi uciderii 
fetiţelor - ceea ce citisem în ziua aceea fierbinte în 
biblioteca penitenciarului, în timp ce vintrele voiau parcă 
să-mi ia foc şi Gibbons sforăia într-un colţ, şi ceea ce 
reporterul acela, Hammersmith, îmi spusese mai târziu. 

— Câinele familiei Detterick nu muşca, dar îşi atenţiona 
întotdeauna stăpânii prin lătrat, am spus. Bărbatul care le-a 
răpit pe fetiţe la făcut să nu latre dându-i cârnaţi de 
mâncare. S-a apropiat tot mai mult de fiecare dată când i-a 
întins câte o bucată şi, în timp ce javra mânca ultima 
bucată, el s-a întins spre el, l-a apucat de cap şi i-a sucit 
gâtul. I-a frânt gâtul. 

Mai târziu, când l-au ajuns pe Coffey, adjunctul de şerif 
care conducea potera - Rob McGee, aşa îl chema - a văzut 
ceva în buzunarul de la pieptul salopetei pe care o purta 
Coffey. La început, McGee a crezut că e o armă. Coffey a 
spus că era mâncarea lui de prânz, şi asta s-a dovedit a fi - 
două sandvişuri şi o murătură, împachetate în ziar şi legate 
cu o aţă de măcelar. Coffey nu şi-a putut aminti cine i-o 
dăduse, numai că a fost o femeie ce purta un şorţ. 

— Sandvişuri şi o murătură, dar nici urmă de cârnaţi, 
spuse Brutal. 

— Nici urmă de cârnaţi, am încuviinţat. 

— Sigur că nu erau cârnaţi, spuse Dean. Îi dăduse deja 
câinelui. 

— Ei bine, asta e ceea ce a spus procurorul la tribunal, 
am spus eu, dar dacă Coffey şi-ar fi desfăcut pachetul şi ar fi 
dat câinelui carnaţii, cum ar fi putut să împacheteze din nou 
mâncarea şi să o lege cu aţă? Nu ştiu când ar fi avut timp să 
facă asta, oricum, dar să lăsăm asta la o parte, pentru 
moment. Omul acesta nu poate lega nici măcar un nod 
simplu. 

Un moment fu o linişte mormântală, care fu în cele din 
urmă întreruptă de Brutus. 

— Sfinte Sisoe, spuse el încet. Cum de nimeni n-a ridicat 
problema aceasta la tribunal? 


— Nimeni nu s-a gândit la asta, am spus, şi m-am gândit 
din nou la reporterul acela Hammersmith - acel 
Hammersmith care fusese la colegiu la Bowling Green, 
Hammersmith căruia îi plăcea să se considere pe sine un 
om luminat, Hammersmith care îmi spusese că negrii şi 
corciturile de câini sunt cam una şi acelaşi lucru, că oricare 
putea într-o bună zi să te muşte de obraz fără niciun motiv. 
Numai că tot timpul vorbea de „negrii tăi” ca şi cum ei ar fi 
continuat să fie proprietatea cuiva... dar nu proprietatea 
lui. Nu, nu a lui. Niciodată a lui. Şi pe atunci, întreg Sudul 
era plin de oameni ca Hammersmith. 

— Nimeni nu a fost înzestrat cu capacitatea de a se gândi 
la asta, inclusiv avocatul lui Coffey. 

— Dar tu te-ai gândit, spuse Harry. La naiba, băieţi, îl 
avem în faţă pe Sherlock Holmes în persoană. 

Pe vocea lui se simţea în egală măsură veselia şi 
admiraţia. 

— Ia mai terminaţi, am spus. Nici eu nu m-aş fi gândit la 
asta dacă nu aş fi pus cap la cap ceea ce i-a spus adjunctului 
de şerif McGee în acea zi cu ceea ce a spus după ce m-a 
vindecat de infecția mea urinară şi cu ceea ce a spus după 
ce a vindecat şoarecele. 

— Ce anume? întrebă Dean. 

— Când am intrat în celula lui, a fost ca şi cum aş fi fost 
hipnotizat. Nu am simţit că aş fi putut să-l opresc în ceea ce 
făcea, chiar dacă aş fi încercat. 

— Nu-mi place cum sună asta, spuse Harry, şi se foi 
neliniştit pe scaun. 

— L-am întrebat ce voia, şi el mi-a spus „Numai să te 
ajut”. Îmi amintesc asta foarte clar. Şi când totul s-a sfârşit 
şi mi-a fost mai bine, el a ştiut asta. „le-am ajutat”, a spus. 
„le-am ajutat, nu-i aşa?” 

Brutal dădea din cap aprobator. 

— Aşa a fost şi cu şoarecele. Tu ai spus „L-ai ajutat”, iar 
Coffey a repetat după tine ca şi cum ar fi fost un papagal. 


„L-am ajutat pe şoarecele lui Del.” Atunci ai înţeles? Atunci, 
nu-i aşa? 

— Da, presupun că da. Mi-am amintit ce i-a spus lui 
McGee atunci când acesta l-a întrebat ce s-a întâmplat. 
Replica aceasta a fost în toate relatările despre crimă. „Nu 
am putut să îndrept răul. Am încercat, dar a fost prea 
târziu.” Un om care spune asta cu două fetiţe moarte în 
braţe, ele sunt albe şi blonde, iar el este mare cât o casă, 
nici nu mă mir că au înţeles cu toţii greşit. Ei au interpretat 
ceea ce au auzit într-un mod care să corespundă cu ceea ce 
vedeau, şi ceea ce vedeau ei era un negru. Au crezut că îşi 
mărturiseşte crima, că spune de fapt că a simţit un impuls 
să le răpească pe fetiţele acelea, să le siluiască şi să le 
ucidă. Că apoi şi-a revenit şi a încercat să se oprească... 

— Dar pe atunci a fost prea târziu, murmură Brutal. 

— Da. Numai că ceea ce încerca de fapt să le spună era 
că le găsise, încercase să le vindece - să le aducă înapoi - 
dar nu reuşise. Erau moarte de prea mult timp. 

— Paul, tu crezi asta? întrebă Dean. Crezi asta cu mâna 
pe inimă? 

Mi-am examinat inima cât de bine am putut pentru o 
ultimă oară, apoi am încuviinţat. Acum nu numai că eram 
sigur, mai mult, existase o parte intuitivă a mea care ştiuse 
că ceva nu era în ordine cu John Coffey de la început, de 
când Percy intrase în Sectorul E strigând din răsputeri 
„Vine mortul viu”. l-am strâns mâna atunci, nu-i aşa? Nu 
mai strânsesem până atunci mâna nici unui prizonier care 
venise pe Culoarul Morţii, dar dădusem mâna cu Coffey. 

— lisuse, spuse Dean. Dumnezeule mare. 

— Pantoful tău este unul dintre motive, spuse Harry. Care 
este al doilea? 

— Nu cu mult înainte ca potera să-l găsească pe Coffey şi 
pe fetiţe, oamenii au ieşit din pădure şi au ajuns chiar lângă 
malul de sud al râului Trapingus. Acolo au găsit un petic de 
pământ unde iarba fusese culcată la pământ, peste tot era 
sânge, şi tot acolo au găsit şi restul din cămaşa de noapte a 


Corei Detterick. Dar câinii s-au împărţit aici. Unii voiau să o 
ia spre sud-est, în aval, de-a lungul malului râului. Dar doi 
dintre ei, doi ogari coon, voiau să meargă în amonte. Bobo 
Marchant conducea câinii şi, când le-a dat celor doi o 
bucată din cămaşa Corei să o miroasă, ei s-au întors şi s-au 
dus în aceeaşi direcţie cu ceilalţi. 

— Cei doi ogari coon s-au încurcat, nu-i aşa? întrebă 
Brutal. 

Un zâmbet straniu îi juca în colţul buzelor. 

— Ei nu sunt făcuţi să ia urma cuiva şi n-au mai ştiut care 
era de fapt treaba lor. 

— Exact. 

— Nu înţeleg, spuse Dean. 

— Ogarii hound au uitat de mirosul a ceea ce le-a dat 
Bobo să miroasă de la început, spuse Brutal. Pe când au 
ajuns la malul râului, ogarii luaseră urma ucigașului, nu a 
fetiţelor. Asta nu a fost o problemă atâta timp cât ucigaşul şi 
fetiţele au fost împreună, dar... 

Dean începea în sfârşit să înţeleagă. Harry înţelesese 
deja. 

— Când te gândeşti la asta, am spus, te întrebi cum a 
putut juriul să creadă şi pentru o clipă că John Coffey este 
ucigaşul, chiar şi un juriu care vrea neapărat să pună crima 
în cârca unui negru rătăcitor. Simpla idee să ademenească 
câinele cu mâncare ca să-i frângă gâtul este peste 
posibilităţile lui Coffey. 

— Nu a fost niciodată mai aproape de ferma Detterick 
decât malul de sud al râului Trapingus, eu asta cred. Adică 
la şase mile de ferma lor. Rătăcea numai fără scop, poate 
vrând să se ducă spre liniile de tren, unde să ia un mărfar 
până în alt loc - când părăsesc pasarela, trenurile acestea 
merg destul de încet încât să poţi să te urci din mers - şi 
atunci a auzit mişcare spre nord. 

— Ucigaşul? întrebă Brutal. 

— Ucigaşul. E posibil că le siluise deja, sau poate siluirea 
a fost ceea ce a auzit John Coffey. În orice caz, peticul acela 


însângerat unde iarba era culcată la pământ este locul unde 
ucigaşul şi-a terminat treaba; le-a lovit capetele unul de 
altul, le-a lăsat în iarbă şi a fugit. 

— A fugit spre nord-vest, spuse Brutal. În direcţia spre 
care voiau să o ia ogarii coon. 

— Exact. John Coffey vine dinspre un pâlc de anini care 
cresc ceva mai spre sud-est de la locul unde au fost lăsate 
fetiţele, probabil curios cu privire la cauza zgomotului, şi 
găseşte corpurile lor. Poate că una dintre fetiţe mai era în 
viaţă; presupun că este posibil ca amândouă să fi fost, dar 
nu pentru mult timp. John Coffey n-ar fi avut de unde să ştie 
dacă erau moarte sau nu, asta e sigur. lot ceea ce ştie e că 
are o putere de vindecare în mâini şi a încercat să o 
folosească pe Kathie şi Cora Detterick. Când asta nu a 
funcţionat, s-a prăbuşit plângând isteric. Şi aşa l-au găsit 
oamenii. 

— Dar de ce n-a rămas acolo unde le-a găsit? mă întrebă 
Brutal. De ce le-a dus spre sud, pe malul râului? 

— Aş putea să pun pariu că la început a rămas pe loc, am 
spus. La proces s-a vorbit tot timpul de o arie foarte mare 
unde iarba a fost culcată la pământ. Iar John Coffey este un 
om mare. 

— John Coffey este un gigant, spuse Harry, foarte încet, 
ca soţia mea să nu audă în caz că trăgea cu urechea. 

— Poate s-a panicat când a văzut că ceea ce le face nu 
are niciun efect. Sau poate i-a venit ideea că ucigaşul ar 
putea fi încă acolo, în pădurile din amonte, urmărindu-l. 
Coffey este bucată mare, ştiţi şi voi, dar nu este foarte 
viteaz. Harry, îţi aminteşti că a întrebat dacă lăsăm lumina 
aprinsă noaptea? 

— Da. Îmi amintesc că m-am gândit că era de râs la cât 
de mare eel. 

Harry părea gânditor. 

— Ei bine, dar dacă el nu le-a ucis pe fetiţele acelea, cine 
le-a omorât? întrebă Dean. 

Am dat din cap. 


— Altcineva. Un om alb ar fi cea mai bună variantă la 
care mă pot gândi. Procurorul a făcut mare tărăboi pe tema 
că era nevoie de un om puternic ca să omoare un câine atât 
de mare ca şi cel pe care îl avea familia Detterick, dar... 

— Asta e o porcărie, spuse Brutus. O fată de doisprezece 
ani care este în putere ar putea să frângă gâtul unui câine 
mare, dacă ia câinele prin surprindere şi ştie de unde să-l 
apuce. Dacă n-a făcut-o Coffey, ar putea fi oricine... orice 
om. Probabil că nu vom şti asta niciodată. 

Eu am spus: 

— Numai dacă nu o face din nou. 

— Dar nu am afla nici atunci dacă ar comite această faptă 
în Texas sau în California, spuse Harry. 

Brutal se lăsă pe spate pe scaun, îşi frecă ochii cu pumnii, 
ca un copil obosit, apoi îşi lăsă mâinile în poală. 

— Ăsta e un coşmar, spuse el. Avem un om care e posibil 
să fie nevinovat - care probabil e nevinovat - şi e la fel de 
sigur că urmează să meargă pe Culoarul Morţii cum te văd 
şi cum mă vezi. Şi noi ce putem să facem în privinţa asta? 
Dacă începem cu tâmpeniile de genul mâini vindecătoare, 
toţi vor râde de noi şi cu fundul şi tot va ajunge în scaunul 
electric. 

— Haideţi să nu ne gândim la asta deocamdată, am spus, 
pentru că nu aveam nici cea mai vagă idee ce puteam să-i 
răspund. Pentru moment, întrebarea este ce să facem - sau 
ce să nu facem - în privinţa lui Melly. Aş spune să vă gândiţi 
câteva zile, dar cred că fiecare zi pierdută scade şansele ca 
John Coffey să o poată ajuta. 

— Vă amintiţi când şi-a scos mâinile printre gratii ca să-i 
dăm şoarecele? întrebă Brutal. „Daţi-mi-l cât mai e timp”, 
aşa a spus. Cât mai e timp. 

— Îmi amintesc. 

Brutal se gândi un moment, apoi dădu din cap aprobator. 

— Sunt de acord. Şi din cauză că îmi pare rău pentru Del, 
dar cred că mai ales ca să văd ce se întâmplă atunci când o 
atinge. Probabil că nu se va întâmpla nimic, dar poate că... 


— Eu mă îndoiesc că vom putea chiar şi numai să-l 
scoatem pe uriaşul ăsta din sector, spuse Harry, apoi oftă şi 
încuviinţă. Dar cui îi pasă? Şi eu sunt de acord. 

— Şi eu, spuse Dean. Cine rămâne în sector, Paul? 
Tragem la sorţi? 

— Nu tragem la niciun sorţi, am spus. Tu rămâi. 

— Cum, numai aşa? La naiba cu tine! răspunse Dean, 
jignit şi supărat. 

Îşi şterse ochelarii şi începu să şi-i lustruiască furios cu 
cămaşa. 

— Ce naiba de afacere mai e şi asta? 

— Din aceea la care iei parte când eşti destul de tânăr ca 
să ai copii la şcoală, spuse Brutal. Eu şi Harry suntem 
burlaci. Paul este căsătorit, dar copiii lui sunt oameni mari 
şi sunt pe la casele lor. Ceea ce facem noi e treabă 
nebunească; cred că e aproape sigur că vom fi prinşi. 

Se uită serios la mine. 

— Un lucru de care nu ne-ai spus nimic, Paul, este că 
dacă totuşi îl scoatem de la zdup, dar apoi mâinile 
miraculoase ale lui Coffey nu funcţionează, Hal Moores e în 
stare să ne predea el însuşi. 

Îmi dădu ocazia să răspund la asta, dar n-am ştiut ce să 
zic, aşa că mi-am ţinut gura. Brutal se întoarse înapoi spre 
Dean şi continuă. 

— Nu mă înţelege greşit, şi tu poţi să-ţi pierzi locul de 
muncă, dar ai avea şansa să scapi de închisoare, dacă se 
împute brânza foarte tare. Percy va crede că a fost numai o 
farsă; dacă tu eşti la biroul de serviciu, poţi să spui că şi tu 
ai crezut acelaşi lucru şi nici noi nu ţi-am spus altceva. 

— Dar tot nu-mi place, spuse Dean, dar era clar că avea 
să se supună, fie că îi plăcea sau nu. 

Gândul la copiii lui îl convinsese. 

— Şi astă-seară o veţi face? Eşti sigur? 

— Dacă tot o facem, cel mai bine este să o facem în seara 
asta, spuse Harry. Dacă mi se dă ocazia să mă gândesc, 
probabil că mi-aş pierde curajul. 


— Lăsaţi-mă pe mine să merg la infirmerie, spuse Dean. 
Măcar atât pot să fac, nu-i aşa? 

— Atâta timp cât poţi să faci ceea ce trebuie făcut fără să- 
i laşi să te prindă, spuse Brutal. 

Dean păru ofensat, dar eu l-am bătut uşor pe umăr. 

— Cât de repede după ce intri în tură... în ordine? 

— Fii sigur de asta. 

Soţia mea îşi băgă capul înăuntru, ca şi cum i-aş fi făcut 
semn chiar eu. 

— Cine mai doreşte ceai cu gheaţă? întrebă ea senină. 
Tu, Brutus? 

— Nu, mulţumesc, spuse el. Ceea ce aş dori ar fi un pahar 
mare de whisky, dar în situaţia dată, s-ar putea ca asta să 
nu fie o idee atât de bună. 

Janice se uită la mine; buzele îi zâmbeau, în ochi i se citea 
îngrijorarea. 

— În ce i-ai băgat pe băieţii aceştia, Paul? 

Dar înainte să mă gândesc ce să-i răspund, ea ridică 
mâna şi spuse: 

— Lasă, nici măcar nu vreau să ştiu. 


3 


MAI TÂRZIU, mult după ce băieţii plecaseră şi în timp ce 
mă îmbrăcam să merg la slujbă, ea mă luă de braţ, mă 
întoarse spre ea şi se uită intens în ochii mei. 

— Melinda? mă întrebă. 

Am încuviinţat. 

— Poţi să o ajuţi, Paul? Să o ajuţi într-adevăr, sau este 
numai o dorinţă de a ta cauzată de ceea ce ai văzut noaptea 
trecută? 

M-am gândit la ochii lui Coffey, la mâinile lui Coffey şi la 
cum mersesem ca hipnotizat la el, atunci când mă chemase. 
M-am gândit la cum îşi întinsese mâinile după corpul frânt 


şi strivit al lui Mr. Jingles. Cât mai este timp, spusese el. Şi 
la insectele negre care roiau în jurul lui, care apoi s-au 
făcut albe şi au dispărut. 

— Cred că suntem singura ei şansă, am spus în cele din 
urmă. 

— Atunci folosiţi-o, spuse ea, încheind nasturii hainei 
mele noi de toamnă. Stătuse în dulap de la ziua mea de 
naştere, din septembrie, şi era a doua sau a treia oară doar 
când o luam pe mine. 

— Folosiţi-o. 

Şi aproape mă împinse afară pe uşă. 


4 


AM AJUNS la servici în seara aceea - din multe puncte de 
vedere cea mai ciudată din viaţa mea - la şase şi douăzeci 
de minute. Parcă mai simţeam încă un miros vag de carne 
arsă. Probabil că era o impresie numai - uşile spre exterior, 
atât cea de la intrare, cât şi cea de la magazie, fuseseră 
deschise aproape toată ziua, şi celelalte două schimburi 
petrecuseră mai multe ore frecând totul în magazie, ca să 
scoată mirosul - dar asta nu schimbă cu nimic ceea ce îmi 
spunea nasul meu, şi nu cred că aş fi putut lua cina, chiar 
dacă nu aş fi fost speriat de moarte de noaptea pe care o 
aveam în faţă. 

Brutal veni pe la şapte fără un sfert, Dean la fără zece. L- 
am întrebat pe Dean dacă avea să meargă la infirmerie să 
vadă dacă nu cumva au o pernă electrică pentru spatele 
meu, care, chipurile, tare doare din acea dimineaţă când 
am cărat corpul lui Delacroix în tunel. Dean spuse că ar fi 
fericit să o facă. Cred că voia şi să-mi tragă cu ochiul, dar se 
abţinu. 

Harry sosi şi el cu trei minute înainte de ora şapte. 

— Camioneta? am întrebat. 


— Acolo unde ne-am înţeles. 

Până aici totul era bine. Urmă o bucată de timp când am 
rămas toţi la biroul de serviciu, bând cafea şi sperând cu 
toţii în tăcere la un lucru: ca Percy să întârzie, ca Percy să 
nu mai apară deloc. Având în vedere ce critici primise 
despre modul cum condusese execuţia, acest lucru părea 
cel puţin posibil. Dar se pare că Percy era adeptul unei 
vechi axiome care spune că trebuie să te urci imediat înapoi 
pe calul care te-a dat jos din spinare, pentru că la şapte şi 
şase minute intră pe uşă, arătând splendid în uniforma lui 
albastră, cu o mână pe şold şi cu bastonul lui de lemn de 
nuc în husa lui ridicolă, făcută la comandă. Îşi perforă 
cardul, apoi se uită obosit la noi toţi (cu excepţia lui Dean, 
care încă nu se întorsese de la infirmerie). 

— Nu mi-a pornit motorul. A trebuit să trag la manivelă 
să pornească. 

— Oh, spuse Harry, bietu' de tine. 

— Ar fi trebuit să rămâi acasă ca să-l repari, spuse Brutal 
amabil. N-am vrea ca să-ti forţezi braţul prea tare, nu-i aşa, 
băieţi? 

— Da, ţi-ar place asta, nu-i aşa? rânji sarcastic Percy, dar 
cred că de fapt s-a simţit liniştit de răspunsul relativ calm al 
lui Brutal. 

Acesta era un lucru bun. Pentru următoarele câteva ore 
trebuia să stăm în acelaşi loc cu el - nu trebuia să fim prea 
ostili, dar nici prea prietenoşi. După ce se întâmplase în 
seara trecută, probabil că ne-ar fi suspectat şi dacă 
încercam ceva ce semăna vag a bunăvoință. Nu aveam să-l 
prindem cu garda lăsată, ştiam asta cu toţii, dar m-am 
gândit că probabil puteam să-l prindem într-un moment de 
neatenţie, dacă ne jucam bine cărţile. Era important să ne 
mişcăm repede, dar era important, de asemenea - pentru 
mine, cel puţin - ca nimeni să nu fie rănit. Nici chiar Percy 
Wetmore. 

Dean se întoarse şi-mi făcu un semn discret cu capul. 


— Percy, am spus, te rog să mergi în magazie şi să speli 
podeaua. Şi scările care duc spre tunel. Apoi te rog să scrii 
raportul despre seara trecută. 

— Asta va fi o muncă foarte creativă, remarcă Brutal, 
punându-şi mâinile la şolduri şi uitându-se la tavan. 

— Băieți, sunteţi mai distractivi decât o partidă de sex în 
biserică, spuse Percy, dar nu continuă să protesteze. 

Nici măcar nu observă faptul evident că podeaua fusese 
deja spălată în magazie cel puţin de două ori în ziua aceea. 
Cred că de fapt se bucura că i se dăduse şansa să nu stea în 
acelaşi loc cu noi. 

Am citit raportul turei dinaintea noastră, nu am văzut 
nimic care să îmi dea de bănuit, apoi am mers spre celula 
lui Wharton. $Şedea pe pat cu genunchii la piept şi cu 
braţele încrucişate în jurul lor, uitându-se la mine cu un 
zâmbet strălucitor, ostil. 

— Să fiu al naibii dacă nu este şefu' mare, spuse el. Mare 
cât viaţa însăşi şi de două ori mai urât. Arăţi mai fericit 
decât un genunchi de porc înfundat în noroi, şefu' 
Edgecombe. Ţi-a dat soţia ceva înainte să pleci de acasă? 

— Ce mai faci, Kid? am întrebat cu o voce inexpresivă şi 
atunci el se înveseli şi mai mult. 

Îşi desfăcu braţele şi îşi întinse picioarele, se ridică în 
picioare şi se întinse. Zâmbetul i se lărgi şi mai tare şi o 
parte din ostilitate păru să-i dispară. 

— Ei, să fiu al naibii! spuse. În sfârşit mi-ai spus numele 
corect! Ce-i cu tine, şefu' Edgecombe? Eşti bolnav cumva? 

Nu, nu eram bolnav. Fusesem bolnav, dar John Coffey se 
ocupase de asta. Mâinile lui nu mai ştiau cum să lege un 
şiret, dacă ştiuseră vreodată, dar ştiau să facă alte lucruri. 
Da, ştiau să facă altceva. 

— Prietene, dacă vrei să fii Billy the Kid în loc de Wild Bill, 
pentru mine e unul şi acelaşi lucru. 

Se umflă vizibil în pene la această replică şi era ca unul 
dintre acei peşti care trăiesc în râurile din America de Sud, 
care pot să te ucidă cu o înţepătură a spinilor lor aşezaţi pe 


spate şi pe părţile laterale. Am avut de-a face cu mulţi 
oameni periculoşi cât timp am lucrat pe Culoarul Morţii, dar 
puţini dintre ei au fost atât de respingători ca William 
Wharton, care se considera un mare răufăcător, dar al cărui 
comportament de puşcăriaş rareori se ridica deasupra unor 
manifestări ca urinatul sau scuipatul printre gratiile celulei 
lui. Până atunci nu-i arătasem respectul plin de admiraţie 
pe care el considera că-l merită, dar în acea noapte voiam 
să fie docil. Dacă asta însemna să-i gâdilăm orgoliul, aveam 
s-o facem şi pe asta. 

— Am foarte multe trăsături în comun cu Billy the Kid, fii 
sigur de asta, spuse Wharton. N-am ajuns aici pentru că am 
furat bomboane dintr-un magazin de dulciuri. 

Era la fel de mândru ca un bărbat care fusese numit în 
Brigada Eroilor din Legiunea Franceză Străină, în loc de un 
om care fusese băgat într-o celulă care se afla la şaptezeci 
de paşi de scaunul electric. 

— Unde mi-e cina? 

— Să fim serioşi, Kid, în raport scrie că ai luat-o la ora 
cinci şi cincizeci de minute. Ruladă de carne cu cartofi 
piure, sos, mazăre. Nu mă poţi prosti atât de uşor. 

Râse îndelung, apoi se aşeză din nou pe pat. 

— Atunci, daţi drumul la radio. 

Spunea radio în aşa fel cum pronunţau oamenii acest 
cuvânt, astfel încât rima cu cuvântul din jargonul anilor 
cincizeci, „Daddy-O”. Este caraghios cât de multe lucruri îşi 
poate aminti o persoană despre timpurile când nervii îi erau 
întinşi la maxim. 

— Poate mai târziu, băiete, am spus. 

M-am îndepărtat de celula lui şi m-am uitat pe coridor. 
Brutal se plimbase până la celălalt capăt, unde verifică să se 
asigure că uşa camerei de izolare era închisă numai cu una 
dintre cele două încuietori. Eu ştiam deja că aşa este, 
pentru că verificasem şi eu acelaşi lucru. Mai târziu, aveam 
nevoie să deschidem uşa aceea cât mai repede posibil. Nu 
trebuia să petrecem nicio clipă golind din ea toate 


vechiturile care se adunaseră acolo pe parcursul anilor; le 
scosesem pe toate şi le puseserăm în alt loc la scurt timp 
după ce Wharton venise la noi în sector. Ni se păruse atunci 
că această cameră cu pereţi moi avea să fie folosită destul 
de des, cel puţin până când „Billy the Kid” avea să rămână 
la noi. 

John Coffey, care de obicei era întins pe patul lui la 
această oră, cu picioarele lungi şi groase atârnându-i din 
pat, şedea acum la un capăt al patului, cu mâinile 
împreunate, uitându-se la Brutal cu o vioiciune - semn că 
gândurile îi erau la noi - care nu îi era caracteristică. Şi nu 
plângea. 

Brutal încercă uşa de la camera de izolare, apoi se 
întoarse şi veni pe culoar spre birou. Se uită la Coffey în 
timp ce trecu pe lângă celula lui, iar Coffey spuse un lucru 
curios: 

— Sigur, mi-ar place să facem o plimbare. 

Ca şi cum ar fi răspuns la ceva ce îi spusese Brutal. 

Privirea lui Brutal o întâlni pe a mea. Ştie - aproape că îl 
auzeam spunând asta. Cumva ştie de planul nostru. 

Am ridicat din umeri, ca şi cum aş fi vrut să spun: Sigur 
că ştie. 


5 


BĂTRÂNUL TOOT-TOOT făcu ultima excursie din acea 
seară cu căruciorul de mâncare în Sectorul E, pe la ora 
nouă fără un sfert. Am cumpărat atât de multe dintre 
produsele lui, încât l-am făcut să zâmbească cu avariţie. 

— Ia spuneţi băieţi, aţi mai văzut şoarecele ăla? întrebă 
el. 

Dădurăm cu toţii din cap. 

— Poate că Frumuşelul l-a văzut, spuse Toot, şi făcu un 
semn cu capul spre magazie, unde Percy fie spăla pe jos, fie 


scria raportul, fie tăia frunză la câini. 

— Ce-ţi pasă? Oricum asta nu e treaba ta, spuse Brutal. 
Taie-o, Toot. Împuţi locul ăsta. 

Toot zâmbi cu zâmbetul lui atât respingător, lipsit de 
dinţi, şi adulmecă aerul puţin. 

— Ăsta nu e mirosul meu, spuse el. Ăsta e Del, vă spune la 
revedere. 

Apoi îşi împinse căruciorul afară pe uşă, râzând pe 
înfundate, îndreptându-se spre curtea închisorii. Şi Toot 
continuă să-şi împingă căruciorul cu mâncare încă zece ani, 
mult timp după ce eu plecasem - la naiba, mult chiar după 
ce Cold Mountain se desfiinţase - vânzând plăcinte cu 
ciocolată şi răcoritoare gardienilor şi prizonierilor care 
puteau să şi le permită. Câteodată îl aud şi acum prin vis 
strigând că se prăjeşte, se prăjeşte, se prăjeşte ca un 
curcan. 

Timpul păru că se dilată după ce Ioot plecă, acele 
ceasului păreau să stea pe loc. Lăsasem radioul să meargă 
timp de o oră şi jumătate, Wharton stricându-se de râs la 
glumele lui Fred Allen din Aleea lui Allen, deşi mă îndoiesc 
foarte tare că înţelegea multe dintre ele. John Coffey şedea 
la capătul patului, cu mâinile încrucişate, urmărind cu 
privirea pe oricare dintre noi se nimerea să fie la biroul de 
serviciu. Am văzut oameni aşteptând în felul acesta în staţii 
de autobuz. 

Percy ieşi din magazie pe la unsprezece fără un sfert şi 
îmi dădu un raport care fusese scris amănunţit, cu creionul. 
Peste tot se vedeau urme de ştersături. M-a văzut cum mi- 
am trecut degetele peste una dintre acestea şi a spus 
imediat: 

— Asta e ca un fel de ciornă. O să o copiez din nou. Ce 
zici? 

Ceea ce credeam eu era că mă aflam în faţa raportului 
cel mai plin de minciuni sfruntate pe care îl citisem în viaţa 
mea. l-am spus însă că era bine, iar el se îndepărtă 
satisfăcut. 


Dean şi Harry jucau cribbage, vorbind prea tare, 
certându-se des în legătură cu numărul de puncte şi 
uitându-se la acele ceasului cam la fiecare cinci secunde. 
Cel puţin pe parcursul uneia dintre partidele din seara 
aceea, mi se păru că făcuseră jocul cu pionii de cel puţin 
trei ori, în loc de două. Era atât de multă tensiune în aer, 
încât simţeam că aproape o pot tăia cu cuțitul şi singurii 
oameni care păreau să nu o simtă erau Percy şi Wild Bill. 

Când se făcu ora doisprezece fără zece minute, n-am mai 
rezistat şi i-am făcut un semn discret cu capul lui Dean. El 
intră în biroul meu cu o sticlă de cola cumpărată de la 
bătrânul Toot şi ieşi cam un minut mai târziu. Acum, 
băutura se dă într-o ceaşcă de tinichea, pe care prizonierul 
nu 0 poate sparge ca apoi să taie cu ea. 

Am luat-o şi am privit în jur. Harry, Dean şi Brutal se uitau 
cu toţii la mine. La fel şi John Coffey. Numai Percy nu. Percy 
se întorsese în magazie, unde se simţea probabil mai bine în 
această noapte. Am mirosit rapid băutura din ceaşca de 
tinichea, dar nu am simţit nicio aromă, cu excepţia celei de 
cola, care pe atunci avea un miros ciudat, dar plăcut de 
scorţişoară. 

Am pornit cu ceaşca spre celula lui Wharton. Acesta 
stătea întins pe pat. Nu se masturba - nu încă - dar era cu 
mâna în pantaloni, nu fără rezultat, şi făcea din când în 
când o mişcare ca un contrabasist drogat atingând o coardă 
de jos a instrumentului său. 

— Kid, am spus. 

— Nu mă deranja, spuse el. 

— În ordine, am spus. Ţi-am adus o ceaşcă de răcoritoare 
pentru că te-ai purtat destul de uman toată seara - ceea ce 
e un record pentru tine - dar cred că o voi bea eu. 

M-am prefăcut că eram gata să fac asta, ducând la buze 
ceaşca plină de urme cauzate de loviturile sălbatice de 
gratiile celulelor. Wharton sări jos din pat într-o clipă, lucru 
care nu mă surprinse. Nu era o cacealma riscantă; 
majoritatea condamnaților - cei condamnaţi la închisoare 


pe viaţă, violatorii şi cei care aveau întâlnire cu Old Sparky 
- se dădeau în vânt după dulciuri, şi el nu făcea excepţie. 

— Dă-mi-o, încuiatule, spuse Wharton. 

Vorbea ca şi cum el era şeful şi eu aş fi fost un simplu 
servitor. 

— Dă-i-o lui Kid. 

Am ţinut ceaşca nu departe de gratii, lăsând ca el să fie 
acela care se întindea după ea. Să întinzi tu mâna printre 
gratii era o reţetă pentru dezastru, după cum avea să-ţi 
spună orice gardian din închisoare. Era genul de lucruri pe 
care le ştiam chiar fără să ne gândim în mod conştient la ele 
- tot aşa cum ştiam că nu trebuie să-i lăsăm pe puşcăriaşi să 
ne spună pe numele mic, aşa cum ştiam că sunetul de chei 
care se lovesc rapid una de alta însemna probleme, pentru 
că era sunetul care vestea că un gardian fuge, şi aceştia nu 
fugeau decât dacă se întâmplase ceva grav. Erau genul de 
lucruri pe care Percy nu avea să le ştie niciodată. 

Dar în acea seară, Wharton nu avea chef să înşface şi să 
stranguleze pe nimeni. Apucă ceaşca, bău răcoritoarea din 
trei înghiţituri lungi, apoi râgâi puternic. 

— Excelent! spuse. 

Mi-am întins mâna. 

— Ceaşca. 

El o ţinu un moment, tachinându-mă din ochi. 

— Şi dacă vreau să o păstrez? 

Am ridicat din umeri. 

— Intrăm şi o luăm noi. Tu vei merge din nou în camera 
de izolare. Şi vei şti că ţi-ai băut ultima cană de cola. Asta 
numai dacă nu au nişte cola şi în iad. 

Zâmbetul i se şterse de pe buze. 

— Nu-mi plac glumele cu iadul, deşteptule. 

Întinse printre gratii ceaşca. 

— Poftim. la-o. 

Am luat-o. Din spatele meu, Percy spuse: 

— Pentru ce naiba i-ai dat unui individ ca ăsta o 
răcoritoare? 


Pentru că era amestecată cu destul anestezic cât să-l 
pună la pământ timp de patruzeci şi opt de ore, iar el n-a 
simţit nimic, m-am gândit. 

— În cazul lui Paul, spuse Brutal, bunătatea vine de la 
sine, nu trebuie forţată; e ca o ploaie blândă coborâtă din 
ceruri. 

— Hă? întrebă Percy, încruntându-se. 

— Vreau să spun că bunătatea e punctul lui slab. 
Întotdeauna a fost aşa, întotdeauna va fi aşa. Vrei să jucăm 
Crazy Eights, Percy? 

Percy strâmbă din nas. 

— În afară de Război şi Pace, ăsta e cel mai stupid joc 
inventat vreodată. 

— De-asta m-am gândit că ţi-ar place să-l jucăm, spuse 
Brutal, zâmbind mieros. 

— Toţi sunt deşteptăciunea întruchipată, spuse Percy şi 
se duse îmbufnat în biroul meu. 

Nu prea îmi plăcea cum nenorocitul îşi parcase fundul în 
fotoliul meu, dar mi-am ţinut gura. 

Acele ceasornicului stăteau parcă pe loc. Doisprezece şi 
douăzeci; doisprezece şi treizeci de minute. La doisprezece 
şi patruzeci de minute, John Coffey se ridică de pe pat şi se 
duse lângă gratiile celulei lui, de care se prinse cu 
amândouă mâinile. Eu şi cu Brutal merserăm spre celula lui 
Wharton şi am privit înăuntru. Stătea întins pe pat, 
zâmbind spre tavan. Ochii îi erau deschişi, dar păreau două 
bile mari de sticlă. O mână şi-o ţinea pe piept; cealaltă 
atârna în jos fără vlagă, cu încheieturile mâinii pe podea. 

— Dumnezeule, spuse Brutal, de la Billy the Kid la Billy 
cel Bleg în mai puţin de o oră. Mă întreb câte pastile de 
morfină i-a pus Dean în băutură. 

— Destule, am spus. 

Am sesizat un mic tremur în vocea mea. Nu ştiu dacă şi 
Brutal l-a sesizat, dar eu l-am auzit, asta e sigur. 

— Haide. Acum avem să o facem. 


— Nu vrei să aştepţi ca frumoasa din pădurea adormită 
să leşine de tot? 

— Deja e inconştient, Brute. Numai că e prea dopat să-şi 
închidă ochii. 

— Tu eşti şeful. 

Se uită după Harry, dar Harry era deja lângă noi. Dean 
şedea la biroul de serviciu, amestecând cărţile atât de tare 
şi de rapid, încât mă mir că nu luau foc, arunca câte o 
privire scurtă la stânga, spre biroul meu, la fiecare mişcare 
a mâinilor. Era atent la Percy. 

— E timpul? întrebă Harry. 

Faţa lui prelungă era palidă şi contrasta cu cămaşa 
albastră a uniformei, dar părea hotărât. 

— Da, am spus. Dacă e să o facem, o facem acum. 

Harry îşi făcu cruce. Apoi merse spre camera de izolare, 
deschise uşa şi veni spre noi cu cămaşa de forţă. I-o dădu 
lui Brutal. Merserăm toţi trei pe Culoarul Morţii. Coffey 
stătea la uşa celulei lui, privindu-ne, dar nu scoase niciun 
cuvânt. Când ajunse la biroul de serviciu, Brutal îşi puse la 
spate cămaşa de forţă, iar spatele lui era destul de lat încât 
să o acopere cu uşurinţă. 

— Mult noroc, spuse Dean. 

Era la fel de palid ca şi Harry şi părea la fel de hotărât. 

Percy stătea în spatele biroului meu, şezând în scaunul 
meu şi încruntându-se la cartea pe care o citea de câteva 
nopţi - nu era vorba de una dintre revistele lui preferate, ci 
o carte cu titlul Îngrijirea pacienţilor din instituţiile de 
bolnavi mintali. După privirile îngrijorate şi vinovate pe 
care ni le arunca când am intrat, aş fi zis că citeşte Ultimele 
zile ale Sodomei şi Gomorei. 

— Ce e? întrebă el, închizând rapid cartea. Ce vreţi? 

— Să vorbim cu tine, Percy, am spus, atâta tot. 

Dar pe feţele noastre citi mai mult decât dorinţa de a 
vorbi cu el, şi atunci fu în picioare într-o clipă, mergând în 
grabă - nu chiar fugind, dar aproape fugind - spre uşa 
deschisă a magaziei. Se gândea probabil că veniserăm cel 


puţin ca să-l cotonogim, dar şi mai probabil să-i tragem o 
bătaie soră cu moartea. 

Harry îi ieşi însă în faţă şi blocă ieşirea spre magazie, cu 
braţele încrucişate pe piept. 

— Şi ia spuneţi! zise Percy întorcându-se la mine, 
alarmat, dar încercând să nu o arate. Ce naiba-i asta? 

— Nu întreba, Percy, am spus. 

Am crezut că aveam să-mi revin - aveam să-mi revin la 
normalitate - o dată ce ne apucam de treaba aceasta 
nebunească, dar nu era chiar aşa. Nu-mi venea să cred ce 
făceam. Era ca într-un coşmar. Mă tot aşteptam ca soţia 
mea să mă trezească şi să-mi spună că gemeam în somn. 

— Ţi-ar fi mai uşor dacă nu te-ai împotrivi. 

— Ce are Howell la spate? întrebă Percy cu o voce 
răguşită, întorcându-se ca să-l vadă mai bine pe Brutal. 

— Nimic, spuse Brutal. Ei bine... cred că doar asta... 

Scoase cămaşa de forţă de la spate şi o ţinu lângă şolduri, 
ca un matador care scutură pânza roşie ca să-l facă pe taur 
să atace. 

Ochii lui Percy se măriră, şi atunci se repezi înainte. Voia 
să o ia la fugă, dar Harry îl apucă de braţe şi astfel că tot ce 
putu să facă fu să se repeadă înainte. 

— Daţi-mi drumul! strigă Percy, încercând să scape din 
strânsoarea mâinilor lui Harry. Asta însă nu avea cum să-i 
reuşească, Harry era mai greu decât el cu aproape cincizeci 
de kilograme şi avea muşchii unui om care petrecuse mare 
parte din timpul său liber arând pământul şi tăind lemne, 
dar Percy se strădui suficient de tare încât să-l tragă pe 
Harry câţiva metri şi să şifoneze covorul acela verde infect 
pe care tot am vrut să-l schimb. Pentru un moment, am avut 
Chiar impresia că o să reuşească să-şi elibereze un braţ - 
panica poate fi un factor motivant al naibii de bun. 

— Calmează-te Percy, am spus. Îţi va fi mai uşor dacă... 

— Nu-mi spune tu să mă calmez, ignorantule! strigă 
Percy, smucindu-şi umerii şi încercând să-şi elibereze 
braţele. Lăsaţi-mă în pace! Lăsaţi-mă toţi în pace! Am 


relaţii! Cunosc oameni importanţi! Dacă nu o lăsaţi baltă, va 
trebui să mergeţi până în Carolina de Sud, numai ca să 
primiţi un codru de pâine la cozile de mâncare pentru 
săraci! 

Se smuci din nou înainte şi se lovi cu coapsele de biroul 
meu. Cartea pe care o citise, Îngrijirea pacienţilor din 
instituţiile de bolnavi mintali, pică pe jos şi cartea mai mică, 
de mărimea unei broşuri, care fusese ascunsă în interiorul 
ei, căzu la rândul ei. Nu e de mirare că Percy ne aruncase 
acea privire de vinovăţie când intraserăm. Ceea ce citea de 
fapt nu era Ultimele zile ale Sodomei şi Gomorei, ci era o 
cărticică pe care o dădeam prizonierilor atunci când se 
simțeau foarte excitaţi şi numai dacă se comportaseră 
suficient de bine ca să merite o astfel de recompensă. Cred 
că v-am mai vorbit de ea - cartea aceea de benzi desenate 
în care Olive Oyl face sex cu toată lumea în afară de Sweet 
Pea, băieţelul. 

Mi s-a părut trist că Percy stătuse în biroul meu ca să 
poată citi pornografie ieftină, iar Harry - din ceea ce am 
văzut din el de dincolo de umărul lui Percy - părea uşor 
dezgustat, dar Brutal se tăvălea de râs şi asta îl făcu pe 
Percy să nu se mai zbată, cel puţin pentru o vreme. 

— Oh, Percy, spuse el. Ce ar spune mama ta? Sau ce ar 
spune guvernatorul, dacă tot suntem la subiectul acesta? 

Faţa lui Percy se făcu roşie ca focul. 

— Taci din gură. Şi las-o pe maică-mea în pace. 

Brutal îmi aruncă cămaşa de forţă şi îşi puse faţa foarte 
aproape de cea a lui Percy. 

— Aşa o să facem. Tu întinde-ţi numai mâinile înainte ca 
un băiat cuminte. 

Buzele lui Percy tremurau, ochii îi străluceau foarte tare. 
Mi-am dat seama că era pe punctul de a izbucni în lacrimi. 

— Nu vreau, spuse el cu o voce copilăroasă, care 
tremura, şi nu mă puteţi forţa. 

Apoi ridică vocea şi începu să ţipe după ajutor. Harry 
tresări, şi la fel am făcut şi eu. Dacă am fost vreodată pe 


punctul de a abandona totul, ăsta a fost momentul. Şi aşa 
am fi făcut dacă nu ar fi fost Brutal. El nu ezită nicio clipă. 
Păşi în spatele lui Percy, astfel încât era umăr la umăr cu 
Harry, care continua să-l ţină pe Percy cu mâinile strânse la 
spate. Brutal întinse mâinile şi-l apucă pe Percy de urechi. 

— Nu mai ţipa, spuse Brutal. Decât dacă nu vrei să ai 
nişte urechi cât două frunze de varză. 

Percy se opri din ţipat şi rămase pe loc, tremurând şi 
uitându-se la coperta cărţuliei cu benzi desenate, care îi 
înfăţişa pe Popeye şi Olive făcând sex într-o poziţie de care 
am auzit, dar pe care n-am încercat-o niciodată. „Ooooh, 
Popeye!” scria în balonul de deasupra capului lui Olive. „Uh- 
uh-uh-uh!” stătea scris în cel de deasupra capului lui 
Popeye. Şi în această poziţie continua să-şi fumeze pipa. 

— Întinde mâinile, spuse Brutal, şi hai să nu ne mai 
prostim. Fă-o chiar acum. 

— Nu vreau, spuse Percy. Nu vreau, iar voi nu mă puteţi 
forţa. 

— 'Te înşeli foarte tare în privinţa asta, spuse Brutal, apoi 
strânse degetele cu care ţinea urechile lui Percy şi le răsuci 
aşa cum răsuceşti butoanele de la aragaz. Un aragaz care 
nu merge aşa cum ai dori tu să meargă. Percy scoase un 
țipăt de durere şi de surpriză, pe care tare mi-ar fi plăcut să 
nu-l aud. Vedeţi dumneavoastră, nu era numai durere şi 
surpriză; era înţelegere. Pentru prima dată în viaţă, Percy 
înţelegea că lucrurile neplăcute nu li se întâmplau numai 
celorlalţi, aceia care nu erau destul de norocoşi să fie 
rudenia unui guvernator. Aş fi vrut să-i spun lui Brutal să se 
oprească, dar desigur că n-am putut să fac asta. Lucrurile 
merseseră mult prea departe. Tot ce puteam să fac era să- 
mi reamintesc că Percy îi cauzase lui Delacroix o agonie 
inimaginabilă, pur şi simplu pentru că Delacroix râsese de 
el. Dar acest gând nu reuşi să mă liniştească. Poate că ar fi 
făcut-o dacă aş fi fost făcut din acelaşi aluat ca Percy. 

—  Întinde mâinile, drăguță, spuse Brutal, sau mai 
primeşti o porţie. 


Harry îi dăduse deja drumul domnului Wetmore. 
Suspinând ca un copil şi cu lacrimile curgându-i pe obraji, 
Percy îşi întinse braţele, ca un somnambul într-o comedie. I- 
am băgat braţele în mânecile cămăşii de forţă într-o clipă. 
L-am îmbrăcat pe Percy cu cămaşa până la umeri şi, atunci, 
Brutal l-a lăsat de urechi şi a apucat fâşiile de pânză care 
atârnau de mâneci. Trase de acestea şi le strânse la spate, 
astfel că braţele îi erau încrucişate strâns pe piept. Între 
timp, Harry îi închise cataramele de la spate. De când Percy 
renunţase să se mai zbată şi îşi întinsese mâinile şi până 
când totul se sfârşi trecură mai puţin de zece secunde. 

— În ordine, scumpete, spuse Brutal. Înainte marş. 

Dar Percy nu voia să facă asta. Se uită la Brutal, apoi îşi 
întoarse privirea îngrozită şi înlăcrimată spre mine. Nu mai 
spunea nimic acum de relaţiile lui sau de cum o să mergem 
noi până în Carolina de Sud ca să primim hrană la cozile 
pentru săraci; trecuse de starea aceea. 

— Vă rog, şopti cu o voce răguşită. Nu mă puneţi în 
aceeaşi celulă cu el, Paul. 

Apoi am înţeles de ce se panicase, de ce se luptase cu 
atâta intensitate. Credea că aveam să-l ducem în celula lui 
Wild Bill Wharton; credea că pedeapsa lui pentru buretele 
uscat era să petreacă o noapte cu psihopatul sectorului. În 
loc să-mi fie milă de Percy când am înţeles acest lucru, m- 
am simţit dezgustat şi asta mi-a întărit hotărârea. La urma 
urmei, ne judeca pe noi după ce ar fi făcut el în aceeaşi 
situaţie, dacă situaţia ar fi fost inversată. 

— Nu te ducem la Wharton, am spus. Numai la camera 
de izolare, Percy. Vei petrece acolo trei sau patru ore, 
singur, în întuneric, gândindu-te la ceea ce i-ai făcut lui Del. 
Probabil că e prea târziu pentru tine ca să înveţi o lecţie 
nouă despre cum trebuie să te porţi - Brutus aşa crede, cel 
puţin - dar eu sunt un om optimist. Mişcă-te. 

Se supuse, mormăind ceva de genul că aveam să 
regretăm ceea ce făceam, să aşteptăm numai şi vom vedea, 
dar în mare părea destul de uşurat. 


Pe când îl îmboldeam pe coridor, Dean se uită la noi atât 
de surprins şi de inocent, încât aş fi fost în stare să râd, 
dacă ceea ce făceam nu ar fi fost ceva foarte serios. Am 
văzut joc actoricesc mai bun la teatrul de revistă. 

— Dar ia spuneţi, nu credeţi că gluma a mers prea 
departe? întrebă Dean. 

— Tu să taci numai din gură dacă îţi cunoşti interesele, îl 
atenţionă Brutal. 

Acestea erau replici pe care le inventaserăm la masa de 
prânz, dar dacă Percy era suficient de speriat şi năucit, 
aceste replici ar fi putut să-l salveze pe Dean de la a fi dat 
afară. Eu nu credeam asta, dar orice era posibil. Ori de câte 
ori m-am îndoit de asta, n-a trebuit decât să mă gândesc la 
John Coffey şi la şoarecele lui Delacroix. 

L-am condus pe Percy pe Culoarul Morţii în timp ce el se 
împiedica la fiecare pas şi ne cerea să o luăm mai încet, 
pentru că avea să cadă în nas dacă nu aveam să mergem 
mai încet. Wharton stătea întins pe pat, dar am trecut pe 
lângă celula lui prea repede ca să-mi dau seama dacă era 
treaz sau era leşinat. John Coffey stătea lângă gratiile 
celulei lui şi se uita la noi. 

— Eşti un om rău şi meriţi să te ducă în locul acela 
întunecos, spuse el, dar nu cred că Percy l-a auzit. 

Când intrarăm în camera de izolare, obrajii lui Percy erau 
îmbujoraţi şi uzi din cauza lacrimilor, ochii i se roteau în 
orbite, iar buclele lui la care ţinea atât de mult îi atârnau în 
dezordine pe frunte. Cu o mână, Harry scoase din toc 
pistolul lui Percy, cu cealaltă mână scoase din husă bastonul 
lui din lemn de nuc. 

— Le vei primi înapoi, nu-ţi fă probleme, spuse Harry. 

Părea puţin jenat de ceea ce făcea. 

— Tare mi-ar place să spun şi eu acelaşi lucru despre 
locul tău de muncă, răspunse Percy. Despre locurile voastre 
de muncă. Nu puteţi să-mi faceţi asta! Nu puteți! 

Era evident că era pregătit să continue în acelaşi ritm 
pentru o vreme, dar nu aveam timp să-i ascultăm predica. 


Într-unul din buzunarele mele era o rolă de bandă adezivă, 
străbunica benzii adezive care se foloseşte în prezent. Percy 
o văzu şi începu să bată în retragere. Brutal îl apucă din 
spate şi îl ţinu strâns, până când am reuşit să-i lipesc banda 
peste gură şi să o lipesc în jurul cefei lui, ca să fiu sigur că 
nu putea să şi-o dea jos. Avea să aibă mai puţine bucle pe 
ceafă atunci când o să-i dăm jos banda şi buzele-i vor fi 
destul de crâpate, dar nu mă mai interesa lucrul acesta. Mă 
săturasem până peste cap de Percy Wetmore. 

Ne-am îndepărtat de el. Stătea în mijlocul camerei, sub 
becul aprins, purtând cămaşa de forţă, respirând intens 
numai pe nări şi încercând să vorbească în ciuda benzii 
adezive. În linii mari, arăta la fel de nebun ca oricare dintre 
ceilalţi prizonieri pe care îl închisesem în camera aceea. 

— Cu cât eşti mai tăcut, cu atât mai repede ieşi de aici, 
am spus. Încearcă să ţii minte asta, Percy. 

— Iar dacă te plictiseşti, gândeşte-te la Olive Oyl, îl sfătui 
Harry. Uh-uh-uh-uh. 

Apoi am ieşit cu toţii. Am închis uşa, iar Brutal a încuiat-o 
cu cheia. Dean stătea ceva mai încolo pe coridor, chiar în 
faţa celulei lui Coffey. Băgase deja cheia cea mai mare în 
lacătul de sus. Ne-am uitat unul la altul şi niciunul dintre 
noi nu a spus nimic. Nu era nevoie. Maşinăria fusese 
pornită; tot ceea ce puteam face acum era să sperăm că 
avea să meargă aşa cum stabiliserăm noi, în loc să deraieze 
undeva pe traseu. 

— Tot mai vrei să faci o plimbare, John? întrebă Brutal. 

— Da, domnule, spuse Coffey. Aşa cred. 

— Bine, spuse Dean. 

Descuie prima yală, scoase cheia, apoi băgă cheia în yala 
următoare. 

— Trebuie să te legăm cu lanţuri, John? l-am întrebat. 

Coffey păru să stea pe gânduri. 

— Puteţi să o faceţi dacă vreţi, spuse în cele din urmă. 
Dar nu trebuie. 


Am dat aprobator din cap către Brutal, care deschise uşa 
celulei, apoi m-am întors spre Harry, care ţintea mai mult 
sau mai puţin arma de 45 mm a lui Percy spre Coffey, în 
momentul când Coffey ieşi din celulă. 

— Alea dă-i-le lui Dean, am spus. 

Harry clipi ca şi cineva care tocmai s-a trezit după cea 
aţipit o clipă, văzu că ţine arma şi bastonul lui Percy în 
mână şi atunci i le dădu lui Dean. Între timp, Coffey ieşise 
pe coridor şi aproape că atinse cu capul său chel unul din 
becurile atârnate de tavan. Felul cum stătea acolo, cu 
mâinile în faţă şi cu umerii laţi de fiecare parte a pieptului 
său cât un butoi, mă făcu să mă gândesc din nou, aşa cum 
se întâmplase şi de prima dată când l-am văzut, la un imens 
urs capturat. 

— Încuie jucăriile lui Percy în biroul de serviciu până ne 
întoarcem, am spus. 

— Dacă ne întoarcem, adăugă Harry. 

— Aşa voi face, spuse Dean fără să-l bage în seamă pe 
Harry. 

— Şi dacă apare cineva - probabil că nu va veni nimeni, 
dar dacă totuşi - ce spui? 

— Coftey a devenit agitat pe la miezul nopţii, spuse Dean. 

Era la fel de concentrat ca un student care dă un examen 
important. 

— A trebuit să-l îmbrăcăm cu cămaşa de forţă şi să-l 
încuiem în camera de izolare. Dacă se aude zgomot 
dinăuntru, oricine l-ar auzi, va crede că el este. 

Şi arătă cu barba spre John Coffey. 

— Dar noi? întrebă Brutal. 

— Paul este la biroul de administraţie şi se ocupă de 
dosarul lui Del şi verifică cine au fost martorii, spuse Dean. 
E foarte important acest lucru de data asta, din cauză că 
execuţia a fost un mare fiasco. Mi-a spus că probabil va 
avea acolo de lucru până la terminarea turei. Tu, Harry şi 
Percy sunteţi la spălătorie şi vă spălaţi hainele. 


Sau cel puţin asta spuneau cei care mergeau acolo. 
Uneori, în spălătorie se ţinea câte un joc de pocher; alte 
dăţi se juca blackjack sau altceva. Oricare ar fi fost jocul, 
gardienii care participau la el spuneau că sunt la spălătorie 
ca să-şi spele hainele. De obicei, exista şi nişte rachiu de 
contrabandă la aceste întâlniri, iar sticla se trecea din mână 
în mână, în închisori există acest obicei de când s-au 
inventat ele, cred eu. Când îţi petreci viaţa ocupându-te de 
pleava societăţii, nu poţi să eviţi să decazi şi tu puţin. 
Oricum, era puţin probabil ca cineva să ne verifice dacă 
suntem acolo. „Spălatul hainelor” era o treabă tratată cu 
multă discreţie la Cold Mountain. 

— Foarte bine, am spus, întorcându-l pe Coffey şi 
punându-l în mişcare. Şi dacă totuşi se prăbuşeşte, tu nu 
ştii nimic despre nimic. 

— Asta e uşor de spus, dar... 

În acel moment, un braţ slăbănog se proiectă afară dintre 
gratiile celulei lui Wharton şi îl apucă de braţ pe Coffey. Cu 
toţii ne-am ţinut răsuflarea. Wharton ar fi trebuit să fie 
inconştient, aproape în comă, şi totuşi stătea acolo, 
legănându-se în faţă şi în spate pe picioare, ca un luptător 
lovit în plin, rânjind spre noi cu privirea tulbure. 

Reacţia lui Coffey fu remarcabilă. Nu se retrase, ci îşi ţinu 
şi el răsuflarea, după ce trase aerul printre dinţi ca şi 
cineva care a atins ceva rece şi neplăcut la pipăit. Ochii i se 
măriră şi, pentru un moment, păru ca şi cum ar fi fost cea 
mai alertă persoană din lume. Arătase într-adevăr viu - într- 
adevăr prezent şi conştient - ca atunci când voise să merg 
în celula lui ca să poată să mă atingă. În Limba-lui-Coffey, 
asta însemna ajută-mă. lot aşa arătase atunci când îşi 
întinsese mâna după şoarece. Acum, pentru a treia oară, 
faţa i se luminase, ca şi cum un reflector s-ar fi aprins chiar 
atunci în interiorul creierului său. Numai că, de data 
aceasta, ceva era diferit. De data aceasta era altfel şi 
pentru prima dată m-am întrebat ce se putea întâmpla dacă 
John Coffey ar fi luat-o razna. Aveam armele la noi, puteam 


să-l împuşcăm, dar nu ne-ar fi fost chiar atât de uşor să-l 
doborâm. 

Am văzut pe faţa lui Brutal că se gândea la aceleaşi 
lucruri, dar Wharton continua numai să rânjească cu 
rânjetul acela amorţit. 

— Unde crezi că pleci? întrebă el. 

Replica sună, de fapt, cam aşa: Unde dracu crezi că-i 
pleca? 

Coffey rămase nemişcat, uitându-se mai întâi la Wharton, 
apoi la mâna lui Wharton, apoi înapoi la faţa lui Wharton. 
Nu puteam să citesc expresia de pe faţa lui. Vreau să spun 
că vedeam inteligenţă pe faţa lui, dar nu puteam s-o 
descifrez. În ceea ce-l priveşte pe Wharton, pentru el nu-mi 
făceam niciun fel de griji. Nu avea să-şi amintească nimic 
din asta mai târziu; era ca un om beat care nu maie 
conştient de sine. 

— Eşti un om rău, şopti Coffey, şi nu pot să spun prea 
bine ce am auzit în vocea lui - durere, sau mânie, sau 
teamă. Poate că toate acestea. Coffey se uită din nou la 
mâna care îl strângea de braţ, aşa cum te uiţi la o insectă 
care dacă aşa i s-ar năzări, te-ar putea ciupi într-un mod 
foarte neplăcut. 

— Aşa e, negrule, spuse Wharton cu un zâmbet tulbure, 
dar îngâmfat. Cel mai rău. 

Brusc, am simţit că ceva foarte rău avea să se întâmple, 
ceva care avea să schimbe cursul acestei dimineţii timpurii, 
atât de mult cât poate să schimbe un cutremur cataclismic 
cursul unui râu. Avea să se întâmple ceva, şi nimic din ceea 
ce aveam să fac eu sau altcineva nu putea să oprească acest 
lucru. 

Atunci Brutal întinse mâna şi smuci mâna lui Wharton de 
pe braţul lui Coffey, şi acea senzaţie că totul avea să se 
schimbe dispăru. Era ca şi cum un circuit potenţial 
periculos fusese întrerupt. V-am mai spus că în toţi anii cât 
am lucrat în Sectorul E, telefonul guvernatorului n-a sunat 
nici măcar o singură dată. Asta aşa este, dar cred că dacă 


ar fi sunat vreodată, aş fi simţit exact aceeaşi uşurare pe 
care am simţit-o în momentul când Brutal a luat mâna de pe 
uriaşul care stătea lângă mine. Ochii lui Coffey se 
întunecară din nou; ca şi cum reflectorul din interiorul 
minţii lui fusese stins. 

— Du-te să te întinzi, Billy, spuse Brutal. Odihneşte-te. 

Aceasta era de obicei replica mea, dar în situaţia 
respectivă nu m-am supărat că a spus-o Brutal. 

— Poate aşa am să fac, spuse Wharton. 

Făcu un pas înapoi, se legănă, aproape căzu pe jos, dar îşi 
recăpătă echilibrul în ultima clipă. 

— Aoleu, tataie. Toată camera se învârte cu mine. Ca şi 
cum aş fi beat. 

Merse spre patul lui, continuând să se uite cu privirea 
tulbure la Coffey. 

— Negrii ar trebui să aibă propriul lor scaun electric, 
opină el. 

Apoi se lovi cu picioarele de pat şi se trânti pe el. Sforăia 
înainte să ajungă cu capul pe pernă, avea cearcăne mari la 
ochi şi limba îi atârna din gură. 

— Dumnezeule, cum s-a ridicat cu atât de mult anestezic 
în el? şopti Dean. 

— Nu contează, acum e inconştient, am spus. Dacă 
începe să-şi revină, dă-i încă o pastilă dizolvată într-un 
pahar cu apă. Dar să nu-i dai mai mult de una. Nu vrem să-i 
facem felul. 

— Vorbeşte numai în numele tău, mormăi Brutal, şi se 
uită la Wharton cu o privire plină de dispreţ. Oricum, nu 
poţi ucide o maimuţă ca el cu anestezic. Lor le face bine. 

— E un om rău, spuse Coffey, dar de data aceasta o spuse 
mai încet, ca şi cum nu ar fi fost sigur de ce spunea, sau ce 
însemna propoziţia aceasta. 

— Aşa este, spuse Brutal. Cel mai rău. Dar asta nu maie 
o problemă, pentru că nu o să mai avem de-a face cuel. 

Am pornit din nou, noi patru înconjurându-l pe Coffey 
cum înconjoară credincioşii un idol care s-a trezit pe 


jumătate la viaţă. 

— Spune-mi un lucru, John, ştii unde te ducem acum? 

— Să ajut, spuse el. Cred că... să ajut... o doamnă? 

Se uită la Brutal cu speranţă şi nelinişte. Brutal 
încuviinţă. 

— Aşa este. Dar de unde ştii asta? De unde ştii? 

John Coffey stătu să se gândească la această întrebare, 
apoi dădu din cap. 

— Habar n-am, îi spuse lui Brutal. Să-ţi spun adevărul, 
şefule, eu nu prea ştiu multe. Niciodată n-am ştiut. 

Iar noi a trebuit să ne mulţumim cu atât. 


6 


ŞTIAM CĂ uşa mică dintre biroul meu şi scările care 
duceau spre magazie nu fuseseră construite pentru indivizi 
de mărimea lui John Coffey, dar nu mi-am dat seama de cât 
de mare era diferenţa, până când John stătu în faţa ei, 
uitându-se gânditor la ea. 

Harry râse, dar John nu văzu nimic caraghios în omul 
atât de mare care stătea în faţa unei uşi atât de mici. El nu 
ar fi văzut umorul acestei situaţii nici dacă ar fi fost puţin 
mai inteligent decât era. Fusese la fel de mare aproape pe 
tot parcursul vieţii lui, iar uşa aceasta era cu puţin mai mică 
decât majoritatea. 

Se puse pe vine, se furişă prin deschizătura uşii în 
această poziţie, apoi se ridică din nou în picioare şi cobori 
scările la capătul cărora îl aştepta Brutal. Acolo se opri, 
uitându-se în camera goală şi spre platforma unde aştepta 
Old Sparky, la fel de tăcut - şi de fantomatic - ca şi tronul 
din castelul unui rege mort. Capelina atârna de una dintre 
părţile spătarului, arătând mai puţin ca şi coroana unui 
rege şi mai degrabă ca şapca unui bufon, sau oricum, ceva 
ce ar purta nebunul de la curte ca să-şi facă spectatorii de 


viţă nobilă să râdă şi mai tare de glumele lui. Umbra 
scaunului, alungită şi lugubră şi ea, se cocoţa pe un perete 
ca o ameninţare. Da, mai simţeam şi acum mirosul de carne 
arsă. Era un miros foarte vag, dar mi s-a părut că era mai 
mult decât imaginaţia mea. 

Harry intră pe uşă, apoi am urmat eu. Nu-mi plăcea 
modul în care John se uita împietrit la Old Sparky. Şi mai 
puţin mi-a plăcut că, atunci când m-am apropiat de el, am 
văzut că se făcuse piele de găină. 

— Haide, uriaşule, am spus. 

L-am luat de încheietura mâinii şi am încercat să-l trag în 
direcţia uşii care ducea spre tunel. La început nu a vrut să 
vină şi aş fi putut să trag de el cu acelaşi rezultat ca 
încercând să ridic de pe pământ un bolovan de unul singur. 

— Haide, John, trebuie să mergem, asta dacă nu vrei ca 
maşina să se transforme înapoi în dovleac, spuse Harry, 
râzând la fel de nervos ca mai înainte. 

Îl luă pe John de cealaltă mână şi trase şi el, dar John tot 
nu voia să vină. Apoi, spuse ceva cu o voce joasă şi 
visătoare. Nu cu mine vorbea, nu vorbea de fapt cu niciunul 
dintre noi, dar totuşi nu am putut să uit cuvintele lui. 

— Încă mai sunt acolo. Bucăţi din ei, tot acolo. Îi aud cum 
strigă. 

Râsul nervos al lui Harry se opri brusc, rămânând cu un 
zâmbet atârnat pe buze, aşa cum atârnă jaluzelele strâmbe 
ale unei case părăsite. Brutal se uită la mine cu o privire 
îngrozită aproape şi se îndepărtă cu un pas de John Coffey. 
Pentru a doua oară, în mai puţin de cinci minute, am simţit 
cum întregul plan al nostru era pe punctul de a se prăbuşi. 
De această dată, eu am fost acela care am acţionat; iar când 
dezastrul a ameninţat din nou, pentru a treia oară, ceva mai 
târziu, Harry a salvat situaţia. Am avut cu toţii şansa să 
salvăm situaţia în noaptea aceea, credeţi-mă. 

M-am interpus între John şi scaunul electric, stând pe 
vârful picioarelor ca să fiu sigur că nu mai poate vedea de 


mine scaunul. Apoi am pocnit din degete în faţa ochilor lui, 
de două ori, cât de tare am putut. 

— Haide! am spus. Mergi înainte! Ai spus că nu trebuie 
să te legăm cu lanţuri, dovedeşte-o acum! Haide, uriaşule! 
Haide, John Coffey! Încolo! Spre uşa aceea! 

Ochii i se luminară. 

— Bine, şefu'. 

Şi har Domnului, o luă spre tunel. 

— Uită-te la uşă, John Coffey, numai la uşă, nicăieri 
altundeva. 

— Bine, şefu'. 

John îşi fixă docil privirea asupra uşii. 

— Brutal, am spus şi am arătat spre uşă. 

El se grăbi să ne-o ia înainte, scoțând inelul pe care erau 
înşirate cheile şi o găsi pe cea potrivită. John îşi ţinea 
privirea aţintită pe uşa spre tunel, iar eu îmi ţineam privirea 
aţintită asupra lui John, dar cu colţul ochiului îl vedeam pe 
Harry aruncând priviri neliniştite spre scaunul electric, ca 
şi cum nu l-ar mai fi văzut niciodată în viaţa lui. 

Încă mai sunt acolo. Bucăţi din ei, tot acolo... Îi aud cum 
strigă. 

Dacă asta era adevărat, atunci Eduard Delacroix probabil 
că striga cel mai tare dintre toţi, şi mă bucuram că eu nu 
auzeam ceea ce auzea John Coffey. Brutal deschise uşa. 
Cobori scările cu Coffey în frunte. La capul scărilor, se uită 
încruntat la tunel, al cărui tavan era foarte jos. Avea să aibă 
un cârcel în spate până când aveam să ajungem afară, asta 
numai dacă nu... 

Am tras spre noi căruciorul. Cearşaful peste care fusese 
pus Del fusese luat jos de pe el (şi probabil incinerat), astfel 
că pernele de piele neagră ale căruciorului erau la vedere. 

— Întinde-te, i-am spus lui John. 

El se uită cu neîncredere la mine, iar eu i-am făcut un 
semn de încurajare cu capul. 

— Va fi mai uşor pentru tine, iar pentru noi nu va fi cu 
nimic mai greu. 


— Bine, şefu' Edgecombe. 

Se aşeză, apoi se întinse pe spate, uitându-se la noi cu 
ochii lui castanii, plini de îngrijorare. Picioarele, încălţate în 
papucii de închisoare, îi atârnau aproape până jos. Brutal 
merse la capătul căruciorului şi începu să-l împingă pe John 
Coffey de-a lungul coridorului, aşa cum împinsese tot pe 
acolo atâţia alţii. Singura diferenţă era că cel de pe cărucior 
respira încă. Cam pe la jumătatea drumului - eram chiar 
sub şosea şi am fi auzit zgomotul estompat al maşinilor care 
treceau, dacă ar fi trecut vreuna la ora aceea din noapte - 
John începu să zâmbească. 

— Ca să vezi, spuse el, asta-i distractiv. 

Nu avea să fie de aceeaşi părere data viitoare când 
aveam să-l aşezăm pe cărucior; acest gând îmi trecu atunci 
prin minte. De fapt, data viitoare când avea să meargă cu 
căruciorul nu avea să mai simtă sau să mai gândească 
nimic. Sau oare nu era aşa? Încă mai sunt acolo bucăţi din 
ei, spusese el; îi auzea cum strigă. 

În timp ce mergeam în spatele celorlalţi, mă trecu un fior, 
pe care ei nu-l văzură. 

— Sper că n-ai uitat de Aladdin, şefu' Edgecombe, spuse 
Brutal când ajunserăm la celălalt capăt al tunelului. 

— Nu-ţi fă griji, am spus. 

Aladdin arăta exact la fel ca toate celelalte chei pe care le 
purtam pe vremea aceea cu mine - şi aveam o legătură de 
chei care cântărea în jur de două kilograme - dar ea era 
cheia cheilor, ca să spun aşa, aceea care deschidea toate 
uşile. Exista o cheie Aladdin în fiecare dintre sectoarele 
penitenciarului, şi fiecare era proprietatea gardianului-şef 
din sectorul respectiv. Ceilalţi gardieni puteau să o ia 
împrumut, dar gardianul-şef era singurul care nu trebuia să 
semneze că a luat-o. 

La capătul tunelului era o poartă cu bare de oţel. Îmi 
amintea întotdeauna de imaginea unui castel vechi; ştiţi, 
unul din vremuri îndepărtate, când cavalerii erau curajoşi şi 
cavalerismul era în floare. Numai că penitenciarul Cold 


Mountain nu avea nimic în comun cu Camelot. Dincolo de 
poartă, nişte scări duceau spre o uşă mică, la exteriorul 
căreia erau panouri cu inscripţiile ACCESUL INTERZIS şi 
PROPRIETATE A SIATULUI şi GARD ELECTRIC, PERICOL 
DE ELECTROCUTARE. 

Am deschis încuietoarea, iar Brutal deschise poarta. Am 
ieşit din tunel, din nou cu John Coffey în frunte, cu umerii 
lăsaţi şi cu capul aplecat. Când am ajuns la capătul scărilor, 
Harry îl ocoli (nu fără dificultate, deşi el era cel mai mic 
dintre noi trei) şi deschise lacătul de la zăvorul de oţel. 
Zăvorul era foarte masiv şi greu. Harry reuşi să-l mişte, dar 
nu reuşi să-l ridice. 

— Lasă-mă pe mine, şefu', spuse John. 

Se împinse din nou în fruntea trupei - înghesuindu-l pe 
Harry la perete cu şoldul, în timp ce făcea asta - şi ridică 
zăvorul cu o singură mână. Ai fi crezut că era făcut din 
carton, nu din oţel masiv. 

Ne lovi în faţă aerul rece al nopţii, care venea o dată cu 
vânturile care începeau să sufle din acea perioadă până 
prin aprilie sau martie. Vântul aduse cu el o grămăjoară de 
frunze moarte, iar John Coffey prinse una cu mâna liberă. 
Nu voi uita niciodată modul în care s-a uitat la ea, sau cum 
a strâns-o în palmă sub nas, ca să-i simtă mai bine mirosul. 

— Haide, spuse Brutal. Haide, înainte marş! 

leşirăm cu toţii. Brutal închise uşa - pentru această uşă 
nu era nevoie de cheia Aladdin, dar aveam nevoie de ea ca 
să deschidem poarta din gardul de sârmă care era în afara 
uşii. 

— 'Ţine-ţi mâinile aproape de corp în timp ce treci, 
uriaşule, murmură Harry. Să nu atingi sârma dacă nu vrei o 
arsură de toată frumuseţea. 

După ce ieşirăm, am rămas cu toţii lângă şosea adunaţi 
într-un grup mic (cred că arătam ca trei dealuri în jurul 
unui munte), uitându-ne spre pereţii, luminile şi turnurile 
de gardă ale penitenciarului Cold Mountain. Vedeam vag 
silueta unui gardian într-unul dintre cele două turnuri, 


suflându-şi în pumni, dar asta numai pentru un moment; 
geamurile care dădeau spre şosea erau mici şi nu prea erau 
băgate în seamă. Totuşi, trebuia să ne mişcăm foarte, foarte 
încet. lar dacă totuşi ar fi trecut o maşină în acel moment, 
am fi putut avea probleme foarte mari. 

— Haideţi, am spus. Du-te înainte, Harry. 

Ne-am întors spre nord în şir indian, Harry mergea 
înainte, apoi urma John Coffey, apoi Brutal, apoi eu. Am 
urcat pe un dâmb şi am coborât de cealaltă parte, unde tot 
ceea ce vedeam din penitenciar era o lumină puternică în 
vârfurile copacilor. lar Harry continua să meargă mai 
departe. 

— Unde naiba ai parcat-o? şopti Brutal, iar respiraţia lui 
fu însoţită de un abur ca un norişor alb. La Baltimore? 

— E chiar în faţă, răspunse Harry, părând nervos şi 
irascibil. Abţine-te naibii, Brutus. 

Dar Coffey, din câte am văzut eu, ar fi fost fericit să 
trebuiască să ne plimbăm până avea să răsară soarele, 
poate până când avea să apună din nou. Se uita peste tot în 
jurul lui, tresărind - nu de teamă, ci de plăcere, sunt sigur - 
de fiecare dată când cânta câte o bufniţă. Mi-am dat seama 
atunci că, deşi îi era teamă de întuneric în spaţii închise, 
aici, în aer liber, nu era deloc speriat. Inhala noaptea prin 
toţi porii, voia să o simtă aşa cum vrea să simtă un bărbat 
mirosul şi forma sânilor unei femei. 

— O luăm la dreapta aici, murmură Harry. 

Un drumeag mic - îngust, nepavat, plin cu buruieni - se 
desprindea din drumul principal spre dreapta. Am mers pe 
acest drum cam un sfert de milă. Brutal începea din nou să 
mormăie enervat când Harry se opri, cobori de pe drumeag 
spre stânga şi începu să dea în lături ramuri mari de pin. 
John şi Brutal i se alăturară şi, înainte ca să pot să-i ajut şi 
eu, descoperiră botul unei camionete Farmall, ale cărei 
faruri păreau să se holbeze la noi. 

— Am vrut să fiu cât mai precaut, îi spuse Harry lui 
Brutal, cu o voce dojenitoare. Poate că pentru tine asta eo 


glumă bună, Brutus Howell, dar eu vin dintr-o familie foarte 
credincioasă, am verişori care sunt atât de sfinţi încât alţi 
creştini par nişte lei pe lângă ei şi dacă sunt prins făcând 
aşa ceva... 

— În ordine, spuse Brutal. Sunt nervos, atâta tot. 

— Şi eu, spuse Harry îmbufnat. Sper ca rabla asta 
nenorocită să pornească... 

Înconjură botul camionetei, continuând să mormăie, iar 
Brutal îmi făcu cu ochiul. Iar în ceea ce îl priveşte pe Coffey, 
noi încetaserăm să mai existăm. Capul îi era înclinat spre 
spate şi sorbea din priviri priveliştea cerului plin de stele. 

— Merg eu cu el în spate, dacă vrei, se oferi Brutal. 

În spatele nostru, demarorul se tângui o clipă, ca un 
câine bătrân care încearcă să se pună pe picioare într-o 
dimineaţă rece de iarnă; apoi, motorul porni. Harry îl 
ambală o singură dată, apoi îl lăsă să meargă în relanti. 

— Nu are rost să stăm amândoi cu el. 

— Urcă tu în faţă, i-am spus. Vei urca în spate cu el pe 
drumul de întoarcere. Asta dacă nu facem drumul înapoi 
închişi în spatele „poştalionului” penitenciarului, vreau să 
ZIC. 

— Nu spune de-astea, zise el părând cu adevărat supărat. 

Era ca şi cum înţelesese pentru prima dată cât de 
serioase aveau să fie consecinţele pentru noi toţi, dacă 
eram prinşi. 

— Dumnezeule mare, Paul! 

— Urcă în faţă, am spus. 

Brutal se supuse. L-am scuturat pe John Coffey de braţ 
până am fost sigur că este din nou atent la mine, apoi l-am 
condus spre spatele maşinii, a cărei platformă avea suporţi 
pentru prelată. Harry acoperise parţial barele cu o prelată 
de pânză, şi asta avea să ne fie de ajutor în caz că ar fi 
trecut pe lângă noi o maşină sau camioane care mergeau în 
direcţie opusă. Dar nu avusese nicio soluţie pentru spatele 
deschis al maşinii. 

— Hopa-sus, uriaşule, am spus. 


— Acum mergem la plimbare cu maşina? 

— Chiar aşa. 

— Bine. 

Zâmbi. Zâmbetul acela era unul plăcut şi fermecător, 
poate cu atât mai mult cu cât nu era întunecat de niciun 
gând. Urcă în spate. L-am urmat, am mers până lângă 
cabina şoferului şi am bătut în geam. Harry băgă maşina în 
viteza întâi şi camioneta ieşi de sub umbrarul unde fusese 
ascunsă, legănându-se şi trepidând. 

John Coffey stătea în picioare, cu picioarele depărtate în 
mijlocul platformei, cu capul lăsat din nou pe spate ca să 
poată admira stelele, zâmbind larg, fără să bage în seamă 
ramurile care se loveau de el în timp ce Harry dirija maşina 
spre şosea. 

— Uite, şefu'! strigă cu o voce plină de încântare, arătând 
cu degetul spre cer. E Cassie, doamna din balansoar! 

Avea dreptate; vedeam constelația în spaţiul liber dintre 
ramurile copacilor. Dar nu la Cassiopeia m-am gândit când 
el a vorbit de doamna din balansoar; m-am gândit la 
Melinda Moores. 

— O văd, John, am spus, apoi l-am tras de mână. Dar 
trebuie să te aşezi, în ordine? 

Se aşeză cu spatele spre cabina şoferului, fără să-şi ia 
ochii de la cerul înstelat. Pe faţa lui era întipărită o expresie 
de sublimă fericire, care nu era umbrită de niciun gând. 
Culoarul Morţii se îndepărta de noi cu fiecare revoluţie a 
roţilor vechiului Farmall şi, cel puţin pentru moment, cursul 
aparent continuu al lacrimilor lui John Coffey se oprise. 


PÂNĂ LA CASA lui Hal Moores, de pe Chimney Ridge, 
erau douăzeci şi cinci de mile, iar în camioneta veche şi 
dărăpănată a lui Harry Ierwilliger, drumul dură mai mult 
de o oră. Fu o călătorie stranie şi, deşi acum mi se pare că 
fiecare moment al ei îmi este încă bine întipărit în memorie 
- fiecare curbă, fiecare groapă, toate momentele 
înfricoşătoare (au fost două din acestea) când pe lângă noi 
au trecut camioane care mergeau în direcţia opusă - nu 
cred că aş putea să descriu cum mă simţeam, şezând în 
spate cu John Coffey, amândoi încotoşmăniţi ca doi indieni 
în păturile vechi pe care Harry fusese atât de drăguţ să ni 
le aducă. 

Aveam în primul rând o senzaţie de rătăcire - durerea 
adâncă şi teribilă pe care o simte un copil care îşi dă seama 
că a greşit undeva, toate reperele sunt ciudate şi nu mai 
ştie pe unde să o ia ca să ajungă acasă. Era noapte şi 
stăteam lângă un prizonier - nu orice prizonier, ci unul care 
fusese judecat şi găsit vinovat de uciderea a două fetiţe, şi 
fusese condamnat să moară pentru această crimă. 
Convingerea mea că era nevinovat nu avea să aibă nicio 
importanţă dacă eram prinşi; aveam să fim închişi şi noi la 
puşcărie şi probabil că asta ar fi fost şi soarta lui Dean 
Stanton. Nu ţinusem seama de o viaţă de muncă şi de 
principiile în care credeam de-o viaţă, din cauza unei 
singure execuţii care mersese prost şi pentru că credeam 
că uriaşul care şedea lângă mine avea, poate, să reuşească 
să vindece o femeie de o tumoare inoperabilă la creier. 
Totuşi, privindu-l pe John cum se uita la stele, am înţeles cu 
dezamăgire că nu mai credeam asta, chiar dacă crezusem 
vreodată; infecția mea urinară părea ceva îndepărtat în 
timp şi lipsit de importanţă, cum se întâmplă cu toate 
lucrurile neplăcute o dată ce au trecut (dacă o femeie şi-ar 
aminti cât de dureros a fost să nască primul copil, mi-a spus 
odată mama mea, niciodată nu ar mai dori un al doilea). lar 
în ceea ce-l priveşte pe Mr. Jingles, nu este oare posibil ca 
să ne fi înşelat despre cât de tare îl strivise Percy? Sau oare 


John - care era clar că avea o putere hipnotică, nu aveam 
niciun dubiu în privinţa aceasta - nu ne făcuse cumva să 
credem că am văzut ceva ce de fapt nici nu s-a întâmplat? 
Apoi, era problema Hal Moores. În ziua când îl 
surprinsesem în biroul lui, îl văzusem ca pe un om bătrân, 
care tremura şi care plângea. Dar nu credeam că aceea 
este adevărata faţă a administratorului. Eram convins că 
adevăratul administrator Moores era omul care fracturase 
odată mâna unui deţinut care încercase să-l înjunghie; era 
omul care îmi atrăsese atenţia cu o cinică claritate că 
Delacroix avea să se prăjească, indiferent cine avea să 
conducă execuţia. Cum crezusem că Hal Moores avea să 
stea la o parte, resemnat, şi să ne lase să aducem un ucigaş 
de copii, condamnat la moarte, să-şi pună mâinile pe soţia 
lui? 

Dubiile mele creşteau pe măsură ce ne apropiam de 
destinaţie. Pur şi simplu, nu înţelegeam de ce făcusem 
lucrurile pe care le făcusem, sau de ce îi convinsesem şi pe 
ceilalţi să mă ajute în această călătorie nebunească - care 
avea sorţi de izbândă cât are cămila să intre prin urechile 
acului, cum am fi spus noi, bătrânii. Dar n-am făcut niciun 
efort să opresc totul, lucru pe care aş fi putut să-l fac; 
lucrurile aveau să ne scape, însă, irevocabil din mâini, abia 
atunci când o să ajungem la casa lui Moores. Ceva - cred că 
e posibil să nu fi fost decât valurile de entuziasm care 
veneau dinspre uriaşul care stătea lângă mine - m-a oprit 
să bat în geamul cabinei lui Harry şi să-i strig să se întoarcă 
şi să mergem înapoi la penitenciar, atât cât mai era timp. 

Aceasta era starea mea psihică atunci când am coborât 
de pe şosea pe drumul County 5, şi de pe County 5, pe 
drumul Chimney Ridge. Cam la cincisprezece minute după 
asta, am văzut un acoperiş care bloca cerul şi mi-am dat 
seama că am ajuns. 

Harry schimbă viteza din a doua în viteza întâi (cred că a 
ajuns la viteza a patra o singură dată pe parcursul 


călătoriei). Motorul încetini, transmițând un tremur întregii 
maşini, ca şi cum şi ea s-ar fi cutremurat de ce ne aştepta. 

Harry intră pe aleea din faţa casei lui Moores şi parcă 
maşina în spatele Buick-ului negru al administratorului. În 
faţa şi uşor spre dreapta noastră era o casă cu un aspect 
foarte îngrijit, în stilul care cred că se cheamă Cape Cod. 
Poate că acel tip de casă ar fi ieşit în evidenţă în zona 
noastră, dar aici nu era cazul. Răsărise luna şi, în acea 
dimineaţă, era mai rotundă decât în seara precedentă şi la 
lumina ei am văzut cum curtea din faţa casei, care 
întotdeauna fusese foarte bine îngrijită, acum arăta 
neîngrijită. Era acoperită în mare parte de frunze uscate, 
care nu fuseseră adunate. În condiţii normale, aceasta ar fi 
fost treaba lui Melly, dar Melly nu avusese puterea să 
măture frunze în acea toamnă şi nu avea să mai vadă 
niciodată frunzele de toamnă căzând. Acesta era adevărul, 
iar eu fusesem un nebun să cred că un idiot cu ochi ce 
priveau în gol putea să schimbe asta. 

Poate că încă nu era prea târziu să ne salvăm pielea. M- 
am pregătit să mă ridic, iar pătura cu care fusesem acoperit 
îmi alunecă jos de pe umeri. Aveam să mă aplec, să bat la 
geamul de la cabina şoferului, ca să-i spun lui Harry să 
plecăm naibii de acolo înainte ca... 

John Coffey mă prinse de braţ cu unul dintre pumnii lui 
imenşi, trăgându-mă înapoi la fel de uşor cum aş fi făcut-o 
eu cu un copil. 

— Uite, şefu', spuse el, arătând cu degetul. Cineva s-a 
trezit. 

Am urmat direcţia indicată de degetul lui şi am simţit că 
parcă mă scufundam - aveam senzaţia aceasta nu numai în 
stomac, ci şi în inimă. La unul din geamuri era aprinsă o 
lumină. Cel mai probabil era camera unde Melinda îşi 
petrecea acum zilele şi nopţile; nu mai era în stare să 
folosească scările, aşa cum nu era în stare să meargă şi să 
măâture frunzele care căzuseră din cauza furtunii recente. 


Desigur că auziseră camioneta - rabla nenorocită a lui 
Harry Terwilliger, cu motorul lui care pufnea printr-o ţeavă 
care nu cunoştea piedicile impuse de ceva atât de frivol ca o 
tobă de eşapament. Ce naiba, oricum cred că familia 
Moores nu dormea prea bine în aceste nopţi. 

Se aprinse o lumină care era mai aproape de intrare 
(lumina din bucătărie), apoi cea din camera de zi, apoi cea 
din hol, apoi cea de deasupra uşii de la intrare. Am privit 
aceste lumini care se aprindeau treptat, ca un om care stă 
lângă zidul de ciment şi îşi fumează ultima ţigară, văzând 
între timp cum se apropie plutonul de execuţie. Totuşi, în 
sinea mea, nu am recunoscut că deja era prea târziu să ne 
întoarcem, până când zgomotul motorului se opri complet, 
iar uşile scârţâiră în timp ce Harry şi Brutal coborau din 
maşină. 

John era în picioare, trăgându-mă după el. În lumina 
slabă, faţa lui avea o expresie inteligentă şi nerăbdătoare. 
De ce nu? îmi amintesc că m-am gândit atunci. De ce să nu 
fie nerăbdător? E un prost. 

Brutal şi Harry stăteau umăr la umăr, în spatele 
camionului, ca doi copii în timpul unei furtuni, şi am văzut 
că amândoi păreau la fel de speriaţi, tulburaţi şi stânjeniţi, 
cum mă simţeam şi eu. Asta mă făcu să mă simt şi mai rău. 

John cobori din maşină. Pentru el fu mai mult un pas 
decât o săritură. L-am urmat, având picioarele ţepene şi 
simţindu-mă foarte nenorocit. Aş fi picat grămadă pe jos, 
dacă nu m-ar fi prins de braţ. 

— E o mare greşeală, spuse Brutal încet. 

Ochii îi erau larg deschişi şi era foarte speriat. 

— Dumnezeule mare, Paul, unde naiba ne-a fost capul? 

— Acum e prea târziu, am spus. 

L-am împins uşor pe Coffey, iar el se aşeză ascultător în 
spatele lui Harry. Apoi l-am apucat de braţ pe Brutal, ca şi 
cum am fi mers la o întâlnire, şi am luat-o spre uşa unde 
ardea lumina. 

— Lasă-mă pe mine să vorbesc. Ai înţeles? 


— Da, spuse Brutal. Pentru moment, ăsta e singurul lucru 
pe care îl înţeleg. 

M-am uitat peste umăr în spatele meu. 

— Harry, stai cu el lângă camionetă până când te strig. 
Nu vreau ca Moores să-l vadă până când nu sunt pregătit. 

Numai că nu aveam să fiu niciodată pregătit. Acum ştiam 
asta. 

Eu şi Brutal tocmai ajunseserăm la scările care duceau 
spre uşă, când aceasta fu smucită cu atâta forţă, încât 
clanţa se cutremură. În faţa noastră stătea Hal Moores, în 
pantaloni de pijama albaştri şi un tricou, cu părul cărunt 
răvăşit. Era un om care-şi făcuse mii de duşmani pe 
parcursul carierei lui, şi ştia şi el asta. În mâna dreaptă 
ţinea strâns un pistol cu ţeava anormal de lungă, îndreptată 
pe jumătate spre podea, un pistol care fusese întotdeauna 
aşezat deasupra poliţei căminului. Era genul de armă 
cunoscută sub numele de Ned Buntline Special, fusese al 
bunicului său, şi în acel moment (am văzut asta în timp ce 
golul din stomac creştea parcă) era încărcat complet. 

— Cine naiba vine aici la două şi jumătate dimineaţa? 
întrebă el. 

N-am auzit nicio urmă de teamă pe vocea lui. Şi - cel 
puţin pentru moment - veşnicul lui tremurat încetase. Mâna 
în care ţinea pistolul era la fel de sigură şi de rigidă ca o 
stâncă. 

— Răspunde-mi, altfel... 

Ţeava pistolului începu să se ridice. 

— Opreşte-te, domnule administrator! 

Brutal ridică mâinile, cu palmele spre omul cu arma. Nu 
i-am auzit niciodată vocea să sune aşa cum i-a răsunat 
atunci; era ca şi cum tremuratul din mâinile lui Moores 
trecuseră cumva în gâtul lui Brutus Howell. 

— Noi suntem! Suntem eu şi cu Paul şi... noi suntem! 

El făcu primul pas spre noi, astfel încât lumina de lângă 
uşă îi cădea din plin pe faţă. Hal Moores se uita de la unul la 
altul, hotărârea lui făcând loc uluirii. 


— Dar ce faceţi aici? întrebă el. Nu numai că nici nu s-a 
luminat de dimineaţă, voi băieţi ar trebui să fiţi de servici. 
Ştiu că aşa este, am lista de serviciu agăţată în birou. Aşa că 
ce Dumnezeu... oh, sfinte Dumnezeule. A izbucnit o revoltă? 

Se uită de la unul la altul şi privirea lui se intensifică. 

— Cine mai e lângă camioneta aceea? 

Lasă-mă pe mine să vorbesc. Aşa îl instruisem eu pe 
Brutal, şi acum era momentul să vorbesc, dar nu mi-am 
putut deschide gura. Pe drumul spre serviciu în acea după- 
amiază plănuisem cu grijă ce aveam să-i spun atunci când 
aveam să ajungem acolo şi gândisem replicile încât acestea 
să nu fie complet nebuneşti. Nu erau replici obişnuite - 
nimic în acest plan nu era ceva obişnuit - dar poate că erau 
destul de apropiate de normalitate, încât Moores să ne 
permită să intrăm pe uşă şi să ne dea o şansă. Să-i dea lui 
John o şansă. Dar, în acel moment, toate replicile mele 
îndelung exersate se învălmăşeau confuze în capul meu. 
Gânduri şi imagini - Del în flăcări, şoarecele dându-şi 
sufletul, 'Toot smucindu-se pe scaunul electric şi zbierând că 
este prăjit ca un curcan - toate acestea se roteau în mintea 
mea ca fluturii de noapte în jurul unui bec aprins. Eu cred 
că există bunătate în lume şi toată porneşte de la 
Dumnezeu. Dar mai cred şi că există o altă forţă, una la fel 
de reală ca şi Dumnezeul la care m-am rugat toată viaţa 
mea, şi scopul acesteia este să zădărnicească toate 
impulsurile de bunătate pe care le avem. Nu e vorba de 
Satana (deşi cred că şi el este real), ci de un fel de demon al 
discordiei, un demon care râde fericit atunci când un 
bătrân îşi dă foc sieşi încercând să-şi aprindă pipa, sau când 
un copil iubit de familie îşi bagă prima jucărie primită de 
Crăciun în gură şi se îneacă cu ea. Am avut la dispoziţie 
foarte mulţi ani ca să mă gândesc la asta, începând de la 
Cold Mountain şi până la Georgia Pines, şi cred că acea 
forţă a fost activă printre noi în seara aceea, strecurându-se 
peste tot ca o ceaţă, încercând să-l ţină pe John Coffey 
departe de Melinda Moores. 


— Domnule administrator... Hal... eu... 

Nimic din ceea ce voiam să spun nu părea să aibă sens. 

Hal ridică din nou arma, care era îndreptată undeva între 
mine şi Brutal şi nu asculta ceea ce voiam să-i spun. Ochii 
injectaţi i se măriseră foarte mult. Şi atunci, veni spre noi 
Harry Terwilliger, fiind mai mult sau mai puţin tras după el 
de uriaşul nostru, care avea întipărit pe buze zâmbetul lui 
cel mai larg şi mai fermecător. 

— Coftey, şopti Moores. John Coffey. 

Trase aer în piept şi strigă cu o voce care era subţire, dar 
totuşi puternică: 

— Stai! Stai pe loc sau trag! 

De undeva din spatele lui, o voce slabă şi obosită de 
femeie strigă: 

— Hal? Ce faci acolo? Cu cine vorbeşti, nenorocit împuţit? 

Se întoarse în direcţia aceea pentru o clipă, pe faţă îi era 
întipărită confuzia şi disperarea. Spun că s-a întors numai 
pentru un moment, dar ar fi fost suficient timp să-i smulg 
din mână arma cu ţeava aceea lungă. Numai că nici nu-mi 
puteam ridica propriile mâini. Era ca şi cum aş fi avut 
legate de mâini nişte greutăţi. Mintea părea să-mi fie plină 
de paraziți radio, ca un aparat care încearcă să transmită în 
timpul unei furtuni cu descărcări electrice. Singurele emoţii 
pe care îmi amintesc că le-am simţit au fost teama şi un fel 
de jenă pentru Hal. 

Harry şi John Coffey ajunseseră la capătul scărilor. 
Moores se întoarse din nou spre noi şi ridică arma. Mai 
târziu ne-a spus că da, avusese intenţia să-l împuşte pe 
Coffey; suspecta că eram cu toţii prizonieri, iar creierul 
operaţiunii stătea undeva în spatele camionului, ascuns de 
umbra nopţii. Nu înţelegea de ce trebuise să fim aduşi la 
casa lui, dar răzbunarea i se părea cea mai probabilă 
variantă. 

Înainte ca Hal să fi putut trage, Harry Terwilliger făcu un 
pas înainte şi se aşeză în faţa lui Coffey stând ca un scut 


lângă trupul lui. Coffey nu îl pusese să facă asta; Harry o 
făcuse din proprie iniţiativă. 

— Nu! Domnule administrator! spuse el. E în ordine! 
Nimeni nu e înarmat, nimeni nu va avea de suferit, am venit 
să ajutăm! 

— Să ajutaţi? 

Sprâncenele groase ale lui Moores se împreunară. Ochii 
îi aruncau scântei. Eu nu puteam să-mi iau privirea de pe 
cocoşul armei Buntline. 

— Cum să ajutaţi? Pe cine să ajutaţi? 

Ca şi cum ar fi vrut să dea răspuns, vocea femeii bătrâne 
se auzi din nou, certăreaţă şi parcă pierdută: 

— Intră şi dă-mi o porţie, fiu de căţea! Adă-ţi şi 
nenorociţii de prieteni! Lasă-i şi pe ei la câte o tură! 

M-am uitat la Brutal, rănit până în adâncul sufletului, 
înţelesesem că înjura - că tumoarea o făcea cumva să înjure 
- dar asta era mai mult de atât. Mult mai mult. 

— Ce faceţi aici? ne întrebă din nou Moores. 

Mare parte din hotărâre îi dispăruse din voce - acesta 
era efectul strigătelor soţiei lui. 

— Nu înţeleg. Sau este o evadare sau... 

John îl dădu la o parte pe Harry - îl ridică şi îl puse mai 
încolo - apoi merse până la uşă. Stătea între mine şi Brutal, 
atât de mare încât aproape că ne împingea pe amândoi în 
tufişurile de ilice ale lui Melly. Privirea lui Moores se ridică 
ca să-l urmărească, aşa cum face cineva care doreşte să 
vadă vârful unui copac. Şi brusc, lumea începu să capete 
din nou sens pentru mine. Acel spirit al dezacordului, care 
îmi învălmăşise gândurile ca nişte degete puternice care 
sunt trecute prin nisip sau printr-o grămadă de orez, acum 
dispăruse. Am crezut că înţeleg şi de ce Harry fusese în 
stare să acţioneze atunci când Brutal şi cu mine stăteam 
indecişi în faţa şefului nostru. Harry stătuse lângă John... şi 
oricare ar fi spiritul care se opune celui demonic, acesta a 
sălăşluit în John Coffey în acea noapte. Şi atunci când John a 
făcut un pas înainte ca să fie faţă în faţă cu administratorul 


Moores, celălalt spirit - cel alb, eu aşa mi-l închipui - a 
preluat controlul-situaţiei. Celălalt spirit, cel rău, nu a 
plecat, dar îl vedeam aproape cum se îndepărtează ca o 
umbră în lumina brusc apărută. 

— Vreau să ajut, spuse Coffey. 

Moores se uită la el, cu ochii plini de fascinaţie, cu gura 
căscată. Când Coffey luă arma Buntline Special din mâinile 
lui şi mi-o dădu mie, nu cred că Hal îşi dădu seama că nu o 
mai avea. Am lăsat piedica jos cu grijă. Mai târziu, când am 
verificat cartuşiera, aveam să aflu că fusese goală pe tot 
parcursul acestei scene. Câteodată mă întreb dacă Hal ştia 
şi el asta. Între timp, John murmura: 

— Am venit să ajut. Numai ca să ajut. Asta e tot ce 
doresc. 

— Hal! strigă ea din dormitorul din spate. 

Vocea ei părea ceva mai puternică acum, dar suna de 
asemenea puţin îngrijorată, ca şi cum acel spirit care ne 
zăpăcise pe noi se retrăsese acum spre ea. 

— Spune-le să plece, indiferent cine sunt! Nu avem 
nevoie de niciun comis voiajor în toiul nopţii! Nu vreau 
niciun Electrolux! Nu vreau niciun Hoover! Nu vreau niciun 
chilot franțuzesc mânjit cu spermă! Scoate-i afară din casă! 
Spune-le să se ducă la dracu'... 

Ceva se sparse - era posibil să fie un pahar cu apă - apoi 
femeia începu să suspine. 

— Numai să ajut, spuse John Coffey cu o voce atât de 
joasă încât abia dacă era mai mult de o şoaptă. 

Ignoră suspinele şi înjurăturile femeii în egală măsură. 

— Numai să ajut, şefu', asta e tot. 

— Nu poţi, spuse Moores. Nimeni nu poate. 

Era un ton pe care îl auzisem înainte şi, după un moment, 
am înţeles că era tonul pe care vorbisem şi eu atunci când 
am intrat în celula lui Coffey în noaptea când m-a vindecat 
de infecția urinară. Era tonul unui om hipnotizat. Tu vezi-ți 
de treaba ta şi eu îmi văd de a mea, asta îi spusesem lui 
Delacroix... numai că atunci, Coffey fusese cel care se 


ocupa de treaba mea, aşa cum acum se ocupa de cea a lui 
Hal Moores. 

— Noi credem că el ar putea să ajute, spuse Brutal. Şi nu 
ne-am riscat slujbele - şi poate şi o vizită la mititica - numai 
ca să ajungem până aici, apoi să ne întoarcem fără să-i dăm 
O şansă. 

Numai că eu fusesem pe punctul de a face asta cu numai 
trei minute înainte. La fel şi Brutal. 

John Coffey însă preluă controlul. Îşi făcu loc în hol 
trecând de Moores, care ridică numai o mână lipsită de 
putere ca să-l oprească (se lovi de şoldul lui Coffey, apoi Hal 
îşi lăsă mâna să cadă; sunt sigur că uriaşul nici măcar n-a 
simţit-o), apoi merse spre camera de zi, spre bucătărie, apoi 
spre dormitor, unde vocea aceea se auzi din nou: 

— Nu intra aici! Oricine eşti, nu intra aici! Sunt 
dezbrăcată, sunt cu ţâţele pe afară şi păsărica mi-e la 
aerisit! 

John nu o băgă în seamă, ci îşi continuă nepăsător 
drumul, cu capul plecat ca să nu deterioreze candelabrele, 
cu creştetul lui chel strălucind şi cu mâinile legănându-i-se 
pe lângă corp. După un moment, l-am urmat şi noi, eu 
primul, apoi veniră şi Brutal şi Hal, unul lângă altul, iar 
Harry venea în urma lor. Am înţeles atunci cu o perfectă 
claritate un singur lucru: acum, nimic nu mai depindea de 
noi, ci numai de John. 


8 


FEMEIA din dormitor, proptită de marginea patului şi 
care se uita mirată la gigantul care intrase în câmpul ei 
vizual tulbure, nu arăta deloc ca acea Melly Moores pe care 
o cunoscusem eu timp de douăzeci de ani; nu arâta nici 
măcar ca acea Melly Moores pe care eu şi Janice o 
vizitaserăm la scurt timp înainte de execuţia lui Delacroix. 


Femeia proptită de marginea patului arăta ca un copil 
bolnav, care s-a costumat în vrăjitoare de Halloween. Pielea 
ei lividă era plină de riduri. Sub un ochi era adunată mai 
tare, ca şi cum ar fi încercat să facă cuiva cu ochiul. Pe 
aceeaşi parte a feţei, capătul gurii îi era uşor căzut; de 
deasupra buzei de jos, care avea o culoare galben-maronie, 
se vedea un canin îngălbenit. Părul îi era parcă o ceaţă 
subţire în jurul craniului. Camera mirosea de acele lucruri 
pe care organismul le elimină în mod normal atunci când 
omul este sănătos. Oala de noapte de lângă patul ei era 
plină cu o materie gălbuie, dezgustătoare. Am venit totuşi 
prea târziu, m-am gândit oripilat. Numai cu câteva zile 
înainte era recognoscibilă - fusese bolnavă, dar se purta 
încă la fel ca de obicei. De atunci, probabil că boala se 
dezvoltase cu viteză pentru a-şi consolida poziţia. Nu 
credeam că John Coffey mai poate face ceva pentru ea. 

Expresia de pe faţa ei atunci când John Coffey intră era 
una de teamă şi oroare - ca şi cum ceva din corpulei 
recunoscuse un doctor care putea la urma urmei să-i facă 
de petrecanie bolii... să pună sare peste ea tot aşa cum se 
pune sare pe o lipitoare ca să o faci să se desprindă. 
Ascultaţi-mă cu atenţie: nu vreau să spun că Melinda 
Moores era posedată şi sunt conştient de faptul că, din 
cauză că eram atât de ostenit, toate percepțiile mele din 
noaptea aceea pot fi suspecte. Dar nu am eliminat niciodată 
nici posibilitatea posedării demonice. Era ceva în ochii ei, 
ceva care aducea a teamă. Cred că puteţi să aveţi încredere 
în judecata mea în privinţa aceasta; este o emoție pe care 
am văzut-o de aproape de atâtea ori, încât nu o pot 
confunda. 

Orice era, aceasta dispăru imediat, înlocuită de o privire 
care exprima un interes irațional. Gura aceea grotescă 
tremură în ceea ce ar fi putut fi un surâs. 

— O, atât de mare! strigă ea. 

Vocea ei era ca şi a unei fetiţe care are o infecţie gravă la 
gât. Îşi scoase mâinile de sub plapumă - erau la fel de albe 


şi străvezii ca şi faţa - şi bătu din palme o singură dată. 

— Dă-ţi jos pantalonii! Am auzit de scule de negri toată 
viaţa, dar niciodată n-am văzut vreuna! 

În spatele meu, Moores scoase un geamăt plin de 
disperare. 

John Coffey însă nu le dădu atenţie nici unuia dintre ei. 
După ce rămase pe loc un moment, ca şi cum ar fi observat- 
o de la distanţă, se îndreptă spre pat, care era luminat de o 
singură veioză. Aceasta arunca un cerc de lumină peste 
plapuma albă, care o acoperea până la gulerul cămăşii de 
noapte. Dincolo de pat, în umbră, am văzut şezlongul care 
fusese până atunci în salon. O pătură pe care o tricotase 
Melly în zilele ei mai bune stătea întinsă pe jumătate pe 
şezlong, iar jumătate atârna pe podea. Acolo dormea Hal - 
cel puţin moţăia - atunci când noi am ajuns. 

În timp ce John se apropie, expresia feţei ei suferi o a 
treia transformare. Brusc, am văzut-o pe Melly cea 
adevărată, a cărei bunătate însemnase atât de mult pentru 
mine pe parcursul anilor şi chiar mai mult pentru Janice, 
după ce copiii plecaseră din casa părintească, iar ea 
rămăsese singură şi tristă. Pe faţă i se citea şi acum 
interesul, dar acum acesta părea unul sănătos şi conştient. 

— Cine eşti? întrebă ea cu o voce limpede. Şi de ceai 
atâtea cicatrici pe mâini şi pe braţe? Cine te-a bătut atât de 
tare? 

— Nu prea îmi amintesc de unde le am pe fiecare, 
doamnă, spuse John Coffey pe o voce umilă şi, se aşeză 
lângă ea pe pat. 

Melinda zâmbi pe cât putu - grimasa din partea dreaptă 
a feţei i se mişcă puţin, dar nu reuşi să se ridice într-un 
surâs adevărat. Atinse cu mâna o cicatrice albă, curbată ca 
o seceră, de pe mâna lui stângă. 

— Ce binecuvântare că nu ştii! Înţelegi de ce e aşa? 

— Gândesc că dacă nu ştii cine ţi-a făcut rău sau cine te-a 
bătut, nu stai treaz noaptea, spuse John Coffey pe tonul lui 
aproape sudist. 


Ea râse de această replică, sunetul acela era la fel de pur 
ca şi argintul, în camera aceea de bolnav, care mirosea atât 
de urât. Hal era acum în spatele meu, respirând repede, 
dar fără să încerce să se amestece. Când Melly râse, 
respiraţia lui rapidă se opri pentru o clipă şi una dintre 
mâinile lui mă apucă de umăr. Mă strânse suficient de tare 
încât să lase o vânătaie - pe care am văzut-o a doua zi - dar 
pe moment abia dacă simţeam ceva. 

— Cum te cheamă? întrebă ea. 

— John Coffey, doamnă. 

— Coftey, ca şi băutura. 

— Da, doamnă, numa” că se scrie altfel. 

Ea se lăsă înapoi pe perne, proptită de capătul patului, 
dar nu chiar şezând, şi continuă să se uite la el. El se aşeză 
lângă ea, iar lumina lămpii îi înconjura, ca şi cum ar fi fost 
actori pe o scenă - uriaşul negru în salopetă de puşcăriaş şi 
femeia albă şi micuță, care era pe moarte. Ea se uită în 
ochii lui John cu fascinaţie. 

— Doamnă? 

— Da, John Coffey? 

Aproape că şopti aceste cuvinte, care se împrăştiară în 
aerul urât mirositor. Am simţit cum toţi muşchii mi s-au 
încordat, de undeva de departe simţeam strânsoarea mâinii 
administratorului pe braţul meu, iar cu colţul ochiului îi 
vedeam pe Harry şi Brutal ţinându-se unul de altul, ca doi 
copii pierduţi în noapte. Ceva avea să se întâmple. Ceva 
foarte important. Simţeam fiecare asta în felul nostru. 

John Coffey se aplecă mai aproape de ea. Arcurile patului 
scârţâiră, hainele de pat se adunară, iar luna, care zâmbea 
cu răceală, părea să se _ uite înăuntru pe geamul 
dormitorului. Ochii injectaţi ai lui Coffey cercetau faţa ei 
palidă. 

— O văd, spuse el. 

Nu-i vorbea ei - nu cred asta - ci sieşi. 

— O văd şi vă pot ajuta. Staţi liniştită... staţi foarte 
liniştită... 


Se aplecă asupra ei, din ce în ce mai mult. Pentru o clipă, 
faţa lui uriaşă se opri la mai puţin de cinci centimetri de a 
ei. Ridică o mână lateral, cu degetele răsfirate, ca şi cum ar 
fi spus cuiva să aştepte... să aştepte numai... apoi îşi cobori 
faţa şi mai mult. 

Buzele lui late se lipiră de ale ei şi le deschiseră. Pentru 
un moment, am văzut ochii ei, uitându-se undeva dincolo de 
John Coffey, cu o expresie care părea să fie surpriză. Apoi, 
capul lui chel se aplecă şi mai tare spre ea şi nu i-am mai 
văzut atunci nici ochii. 

Se auzi un uşor şuierat în timp ce el inspira aerul din 
plămânii ei. Asta se auzi timp de una sau două clipe, apoi 
podeaua şi întreaga casă se cutremură cu noi. Nu mi-am 
imaginat numai asta; am simţit-o cu toţii şi cu toţii am 
remarcat-o mai târziu. Era ca un cutremur. Se auzi ceva 
căzând şi sfărâmându-se în salon - s-a dovedit mai târziu a 
fi ceasul primit moştenire de la bunici. Hal Moores a 
încercat mai târziu să-l repare, dar niciodată n-a mers mai 
mult de cincisprezece minute după acea noapte. 

Tot atunci se sparse ochiul de geam prin care lumina lunii 
pătrunsese în cameră. Un tablou atârnat pe perete - care 
înfăţişa un vas ce naviga pe una dintre cele şapte mări - 
căzu de pe cârligul pe care fusese agăţat; sticla cu care era 
acoperit tabloul se sparse în mii de bucăţi. 

Am simţit un miros de ars şi am văzut ridicându-se fum 
din partea de jos a plapumei cu care era acoperită Melly. 
Bucata de plapumă sub care se afla piciorul ei drept se 
înnegrea rapid. Simţindu-mă ca un om într-un vis, am dat 
jos de pe mine mâna lui Moores şi am făcut un pas spre 
noptieră. Pe aceasta era un pahar cu apă, înconjurat de trei 
sau patru cutii de pastile care se răsturnaseră în timpul 
zdruncinăturii. Am luat paharul şi l-am golit pe locul care 
fumega. Se auzi un fâsâit. 

John Coffey continua să o sărute în acel mod intim, 
inhalând fără oprire, cu o mână întinsă şi cu cealaltă 
proptită de pat, ca să-şi poată susţine imensa greutate. 


Degetele erau răsfirate; mâna lui mi se părea o stea de 
mare de culoare maro. 

Brusc, spatele ei se arcui. Una dintre mâinile ei se ridică 
în aer, degetele îndoindu-se şi îndreptându-se într-o serie 
de spasme. Picioarele ei se loveau rapid de pat. Apoi, ceva 
urlă. Din nou, nu numai eu am auzit sunetul acesta; l-au 
auzit şi ceilalţi; lui Brutal i s-a părut că suna ca un strigăt de 
lup sau de coiot care şi-a prins laba într-o capcană. Mie mi 
s-a părut ca un țipăt de vultur, care se mai auzea pe atunci 
câteodată, dimineaţa, în timp ce zburau spre crestele 
acoperite de ceaţă, cu aripile desfăcute. 

Afară, vântul suflă cu atâta forţă încât casa se cutremură 
pentru a doua oară - şi asta era straniu, pentru că până 
atunci vântul nu suflase deloc. John Coffey se îndepărtă de 
ea, şi atunci am observat că faţa i se netezise. Extremitatea 
dreaptă a gurii ei nu mai era căzută. Ochii îşi recăpătaseră 
forma lor normală şi arăta cu zece ani mai tânără. Se uită la 
ea absorbit încă o clipă, apoi începu să tuşească. Îşi întoarse 
capul ca să nu-i tuşească în faţă, îşi pierdu echilibrul (ceea 
ce era de înţeles; la cât de mare era, stătuse aşezat numai 
pe jumătate pe marginea patului) şi căzu pe podea. 
Greutatea lui imensă făcu casa să se cutremure pentru a 
treia oară. Ateriză pe genunchi şi începu să tuşească ca şi 
un pacient în ultimul stadiu de TBC. 

Atunci m-am gândit: Acum urmează insectele. Le va tuşi, 
şi cât de multe vor fi de data asta. 

Dar nu făcu asta. Continuă numai să tuşească din adâncul 
plămânilor, abia găsind timp să ia aer între accesele de 
tuse. Pielea lui ciocolatie începea să capete din nou acea 
culoare gri. Alarmat, Brutal merse lângă el, se lăsă pe un 
genunchi lângă el şi îşi puse un braţ peste spatele lui lat 
care se cutremura în spasme. Ca şi cum mişcarea lui Brutal 
rupsese o vrajă, Moores merse lângă patul soţiei sale şi se 
aşeză acolo unde înainte şezuse Coffey. Abia dacă observă 
prezenţa uriaşului care tuşea şi părea pe punctul să se 
înece. Deşi Coffey stătea în genunchi chiar la picioarele lui, 


Moores n-avea ochi decât pentru soţia lui, care se uita la el 
cu uimire. Să o privesc din nou era ca şi cum aş fi privit o 
oglindă murdară care fusese curățată. 

— John! strigă Brutal. Tuşeşte-o! Tuşeşte-o cum ai făcut 
şi înainte! 

John continua să tuşească. Ochii îi erau umezi, dar nu din 
pricina lacrimilor, ci a efortului. Din gura lui exploda salivă 
în nori mici şi fini, dar nu ieşi nimic altceva. 

Brutal îl lovi peste spate de câteva ori, apoi se uită la 
mine: 

— Se îneacă! Se îneacă cu ceea ce a scos din corpul ei! 

Am făcut un pas spre el. Înainte să-l fac pe al doilea, John 
se îndepărtă de mine pe genunchi, continuând să tuşească 
la fel de tare şi să se chinuie de fiecare dată când inspira 
aer. Îşi sprijini capul de perete - care era acoperit cu un 
tapet cu model floral de trandafiri sălbatici roşii - şi scoase 
un sunet înfiorător, ca şi cum ar fi încercat să-şi vomite toţi 
muşchii gâtului. Asta avea să scoată insectele, îmi amintesc 
că m-am gândit atunci, dar nu era nici urmă de ele. Dar 
accesele de tuse păreau să se potolească. 

— Sunt bine, şefule, spuse el, continuând să stea cu capul 
sprijinit de peretele cu tapet cu trandafiri roşii. 

Ochii îi rămaseră închişi. Nu ştiu cum a simţit că eram 
acolo, aproape de el, dar a simţit. 

— Serios că sunt bine. Ocupaţi-vă de doamna. 

M-am uitat la el cu neîncredere, apoi m-am întors spre 
pat. Hal o mângăia pe tâmple pe Melly şi am văzut atunci 
ceva incredibil: o parte din părul ei - nu foarte mult, dar 
câteva bucle - se făcuseră din nou brunete. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă ea pe Hal. 

În timp ce o priveam, culoarea îi reveni încet în obraji. Ca 
şi cum ar fi furat câţiva din trandafirii de pe tapet. 

— Cum am ajuns aici? Eram în drum spre spitalul din 
Indianola, nu-i aşa? Un medic voia să îmi facă nişte 
radiografii la creier. 


— Șsşşt, spuse Hal. Taci, draga mea, nimic din asta nu 
mai contează. 

— Dar nu înțeleg! spuse ea aproape plângând. Ne-am 
oprit la o gheretă de pe marginea drumului... mi-ai 
cumpărat un buchet de flori... apoi... Acum sunt aici. Ce 
întuneric el Ai luat cina, Hal? De ce suntem în dormitorul de 
oaspeţi? Am făcut radiografiile? 

Privirea ei trecu de Harry, aproape fără să-l vadă - îmi 
închipui că asta era din cauza şocului - şi se fixară asupra 
mea. 

— Paul? Am făcut radiografiile? 

— Da, am spus eu. Nu s-a văzut nimic. 

— N-au găsit o tumoare? 

— Nu, am spus. Au spus că probabil durerile de cap vor 
înceta. 

Lângă ea, Hal izbucni în lacrimi. Ea se aplecă înainte şi îl 
sărută pe tâmplă. Apoi, privirea ei se întoarse spre colţul 
încăperii. 

— Cine este bărbatul acela negru? De ce stă în colţ? 

M-am întors şi l-am văzut pe John încercând să se ridice 
în picioare. Brutal îl ajută şi în cele din urmă reuşi, cu un 
ultim efort. Rămase însă cu faţa la perete, ca un copil care a 
fost pedepsit. Continua să tuşească în spasme, dar acestea 
păreau că se potolesc. 

— John, am spus. Întoarce-te, uriaşule, şi uită-te la 
doamna aceasta. 

El se întoarse încet spre ea. Faţa lui avea şi acum 
culoarea cenuşii şi arăta cu zece ani mai bătrân, ca un om 
care a fost puternic odinioară şi tocmai s-a vindecat, după o 
luptă îndelungată cu tuberculoza. Ochii îi erau plecaţi şi se 
uita la papucii de închisoare şi arăta de parcă ar fi avut 
nevoie de o şapcă pe care să o poată mototoli în mâini. 

— Cine eşti? întrebă ea din nou. Cum te cheamă? 

— John Coffey, doamnă, spuse el, la care ea răspunse 
imediat. 

— Dar nu se scrie ca şi numele băuturii. 


Hal tresări. Ea simţi şi îl bătu cu încredere pe mână, fără 
să-şi ia ochii de la bărbatul negru. 

— "Te-am văzut în visul meu, spuse ea cu o voce blândă. 
Am visat că rătăceai în întuneric şi la fel rătăceam şi eu. Ne- 
am găsit unul pe altul. 

John Coffey nu spuse nimic. 

— Ne-am găsit unul pe altul în întuneric, spuse ea. 
Ridică-te, Hal, şezi pe cămaşa mea de noapte. 

EI se ridică şi o privi neîncrezător, în timp ce ea dădu la o 
parte plapuma. 

— Melly, nu poţi să... 

— Nu fi prostuţ, spuse ea şi cobori încet de pe pat. Sigur 
că pot. 

Îşi aranjă cămaşa de noapte, apoi se ridică în picioare. 

— Dumnezeule, şopti Hal. Dumnezeule mare, uită-te la 
ea. 

Ea merse spre John Coffey. Brutal se retrase din calea ei, 
cu o expresie de profundă admiraţie întipărită pe chip. Ea 
şchiopată puţin la primul pas, dar numai foarte uşor, dar 
apoi şi acest vag şchiopătat dispăru. Mi-am amintit cum 
Brutal îi dăduse lui Delacroix mosorul colorat şi îi spusese 
„Aruncă-l - vreau să văd cum fuge după el.” Mr. Jingles 
şchiopătase atunci, dar în seara următoare, în noaptea când 
Delacroix mersese pentru ultima dată pe Culoarul Morţii, 
nu mai avusese nimic. 

Melly îşi puse braţele în jurul lui John şi îl îmbrăţişă. 
Coffey stătu nemişcat pentru o clipă, lăsându-se îmbrăţişat, 
apoi ridică o mână şi o mângâie pe Melly pe creştet cu o 
infinită blândeţe. Faţa îi era şi acum gri. Mă gândeam că 
arăta foarte bolnav. 

Ea se îndepărtă de John, cu faţa ridicată spre a lui. 

— Îţi mulţumesc. 

— Cu plăcere, doamnă. 

Ea se întoarse spre Hal şi merse înapoi spre el. Atunci, 
Hal o îmbrăţişă. 

— Paul... 


Harry era acela care mă strigase pe nume. Îşi ţinea 
încheietura mâinii stângi întoarsă spre mine şi bătea cu 
degetul arătător pe ceas. Se apropia ora trei. Avea să se 
lumineze de ziuă pe la patru şi jumătate. Dacă voiam să-l 
ducem pe John Coffey înapoi la Cold Mountain înainte ca 
asta să se întâmple, trebuia să pornim nu peste mult timp. 
Şi voiam să-l duc cât mai repede înapoi. În parte pentru că 
cu cât rămâneam mai mult, cu atât mai slabe erau şansele 
să scăpăm cu obrazul curat, desigur. Dar voiam, de 
asemenea, să-l duc pe John într-un loc unde puteam să 
chem un medic, dacă avea să fie cazul. Uitându-mă la el, m- 
am gândit că o să aibă nevoie. 

Soții Moores şedeau pe marginea patului, unul în braţele 
celuilalt. M-am gândit să-l chem pe Hal pentru o discuţie 
între patru ochi în sufragerie, dar mi-am dat seama că 
puteam să-l rog până când vacile aveau să se întoarcă de la 
păscut, înainte ca el să se ridice din locul unde stătea. Poate 
că avea să fie în stare să-şi ia ochii de la ea - cel puţin 
pentru câteva secunde - dar numai după ce avea să răsară 
soarele, în niciun caz atunci. 

— Hal, am spus. Trebuie să plecăm. 

Dădu din cap aprobator, dar nu se uită la mine. Studia 
culoarea din obrajii soţiei lui, curba naturală a buzelor ei, 
noile şuviţe brunete din părul ei. 

L-am lovit uşor peste umăr, suficient de tare cât să-i atrag 
atenţia măcar pentru o clipă. 

— Hal, nu ne-ai văzut în seara aceasta. 

— Ce...? 

— N-am fost aici în seara asta, am spus. Mai târziu vom 
vorbi despre asta, dar pentru moment asta e tot ce trebuie 
să ştii. N-am fost aici niciunul dintre noi. 

— Da, în ordine... 

Se sili să se concentreze asupra mea pentru un moment, 
dar trebui să facă un efort. 

— L-aţi scos afară. Puteţi să-l duceţi înapoi înăuntru? 

— Cred că da. Poate. Trebuie să plecăm acum. 


— De unde ai ştiut că poate să facă asta? 

Apoi dădu din cap, ca şi cum şi-ar fi dat seama şi el că 
acesta nu era momentul potrivit pentru această discuţie. 

— Paul... Îţi mulţumesc. 

— Nu-mi mulţumi mie, am spus. Mulţumeşte-i lui John. 

Se uită la John Coffey, apoi îi întinse mâna - tot aşa cum i- 
am întins-o eu în ziua când Harry şi Percy l-au escortat în 
Sectorul E. 

— Îţi mulţumesc. Îţi mulţumesc foarte mult. 

John se uită la mâna întinsă. Brutal îi dădu un ghiont 
deloc subtil. John tresări, apoi luă mâna întinsă şi o strânse. 
În sus, în jos, înapoi în centru, îi dădu drumul. 

— Cu plăcere, spuse el cu o voce răguşită. 

Mi se păru că suna ca şi vocea lui Melly, atunci când 
bătuse din palme şi-i spusese lui John să-şi dea jos 
pantalonii. 

— Cu plăcere, spuse el omului care în ordinea normală a 
lucrurilor avea să ia în aceeaşi mână un stilou şi avea să 
semneze cu ea ordinul de execuţie pentru John Coffey. 

Harry îmi arătă din nou ceasul, de această dată şi mai 
insistent. 

— Brute, am spus. Eşti gata? 

— Bună, Brutus, spuse Melinda pe un ton vesel, ca şi cum 
atunci l-ar fi observat pentru prima dată. Mă bucur să te 
văd. Domnilor, nu doriţi un ceai? Tu nu vrei un ceai, Hal? Aş 
putea să-l prepar. 

Se ridică din nou. 

— Am fost bolnavă, dar acum mă simt bine. Mă simt mai 
bine decât m-am simţit de ani de zile. 

— Vă mulţumim, doamnă Moores, dar trebuie să plecăm, 
spuse Brutal. A trecut ora de culcare a lui John. 

Zâmbi ca să arate că fusese o glumă, dar privirea pe care 
o aruncă spre John era la fel de neliniştită pe cât de 
neliniştit mă simţeam şi eu. 

— Ei bine... dacă sunteţi siguri... 

— Da, doamnă. Haide, John Coffey. 


Îl trase pe John de braţ ca să-l pornească, iar John îl 
urmă. 

— Numai o clipă! 

Melinda dădu la o parte mâna lui Hal şi fugi spre John 
Coffey, la fel de uşor ca o fetiţă. Îşi ridică braţele şi îl 
îmbrăţişă din nou. Apoi îşi întinse mâna spre ceafă şi 
desprinse de la gât un lănţişor subţire. La capătul lui era un 
medalion de argint. Îl întinse spre John, care se uită la el, 
fără să înţeleagă ce trebuie să facă. 

— Este Sfântul Cristopher, spuse ea. Vreau să-l păstrezi 
tu, domnule Coffey, şi să-l porţi. Te va feri de rele. Te rog să- 
Il porţi. De dragul meu. 

John se uită la mine încurcat, iar eu m-am uitat la Hal, 
care întâi ridică din umeri, apoi dădu aprobator din cap. 

— a-l, John, am spus. Este un cadou. 

John îl luă, şi-l puse după gâtul lui imens şi lăsă 
medalionul cu Sfântul Cristopher să-i cadă pe partea din 
faţă a cămăşii. Se oprise complet din tuşit, dar m-am gândit 
că arăta mai palid şi mai bolnav ca niciodată. 

— Vă mulţumesc, doamnă, spuse el. 

— Nu, răspunse ea. Eu îți mulţumesc. Eu îţi mulţumesc 
ție, John Coftfey. 


9 


PE DRUMUL DE ÎNTOARCERE am stat în cabină, cu 
Harry, şi am fost foarte fericit să stau acolo. Radiatorul 
maşinii nu mergea, dar măcar nu eram în aer liber. 
Călătorisem cam zece mile când Harry observă un loc mai 
retras lângă drum şi îndreptă maşina într-acolo. 

— Ce e? l-am întrebat. S-a stricat direcţia? 

În mintea mea, problema putea să fie direcţia sau orice 
altceva; fiecare componentă a motorului şi transmisiei 


vechiului Farmall părea să fie pe punctul de a se deteriora 
sau de a se strica de tot. 

— Nu, spuse Harry. Trebuie să mă uşurez, atâta tot. Îmi 
crapă vezica. 

Se dovedi că simţeam asta cu toţii, cu excepţia lui John. 
Când Brutal îl întrebă dacă nu dorea să coboare şi să irige 
împreună cu noi tufişurile, dădu numai din cap fără să-şi 
ridice privirea. Se sprijinea de cabina şoferului şi se 
acoperise cu una din pături peste umeri. Nu am putut să 
desluşesc expresia de pe faţa lui, dar i-am auzit respiraţia - 
era uscată şi răguşită, ca şi vântul care suflă printre paie 
uscate. Şi asta nu-mi plăcea deloc. 

Am mers lângă un pâlc de sălcii, m-am desfăcut la 
pantaloni şi mi-am dat drumul. Nu trecuse încă destul timp 
de la infecția mea urinară încât să uit senzaţia aceea, şi de 
aceea am fost foarte recunoscător că pot să mă uşurez fără 
să simt că trebuie să strig de durere. Stăteam acolo, 
făcându-mi nevoile şi uitându-mă la lună; aproape că nici nu 
mi-am dat seama că Brutal era lângă mine şi făcea şi el 
acelaşi lucru, până când nu l-am auzit spunând: 

— Nu va sta niciodată pe Old Sparky. 

M-am uitat în jur, apoi la el, surprins de certitudinea care 
răzbătea din tonul lui. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că a înghiţit chestia aia în loc să o 
scuipe afară, dintr-un motiv anume. Poate va dura o 
săptămână - este incredibil de mare şi de puternic - dar 
cred că boala va fi mai rapidă. Unul dintre noi îşi va face 
plimbarea de rutină pe culoar şi îl vom găsi ţeapăn ca un 
bolovan pe patul lui. 

Credeam că terminasem să mă uşurez, dar pe şira 
spinării îmi trecu un fior şi mai ieşiră câteva picături. În 
timp ce îmi încheiam pantalonii, m-am gândit că ceea ce 
spunea Brutal avea sens. Şi, în linii mari, speram să aibă 
dreptate. John Coffey nu merita deloc să moară, dacă 
aveam dreptate în raţionamentul meu despre gemenele 


Detterick, dar dacă totuşi trebuia să moară, nu voiam să 
moară de mâna mea. Nu eram sigur că aveam să pot să 
ridic mâna asupra lui, dacă s-ar fi ajuns la asta. 

— Haideţi, murmură Harry în întuneric. Se face târziu. 
Haideţi să terminăm o dată cu asta. 

În timp ce mergeam înapoi spre camionetă, mi-am dat 
seama că îl lăsasem pe John Coffey complet singur - asta 
era o stupiditate de genul Percy Wetmore. M-am gândit că 
poate plecase; că scuipase afară insectele imediat ce 
observase că ne îndepărtaserăm, apoi o luase la sănătoasa, 
ca şi Huck şi Jim din Aventurile lui Tom Sawyer. lot ce 
aveam să găsim avea să fie pătura pe care o purtase pe 
umeri. 

Dar el era tot acolo, continuând să stea cu spatele 
sprijinit de cabina şoferului şi cu braţul sprijinit de 
genunchi. Îşi ridică privirea când ne auzi apropiindu-ne şi 
încercă să zâmbească. Zâmbetul îi atârnă puţin pe faţa 
palidă şi trasă, apoi se şterse. 

— Cum te simţi, Big John? întrebă Brutal, urcând din nou 
în spate şi luându-şi propria pătură. 

— Bine, şefu', spuse John nepăsător. Sunt bine. 

Brutal îl bătu uşor peste genunchi. 

— Ajungem în curând. Şi când ajungem, ştii ce am să fac? 
Voi avea grijă să primeşti o ceaşcă mare cu cafea fierbinte. 
Cu zahăr şi frişcă. 

Fii sigur de asta, m-am gândit, mergând spre uşa din 
dreapta şi urcând în cabină. Asta, dacă nu ne prind şi ne 
aruncă în închisoare mai întâi. 

Dar trăisem cu ideea aceasta de când îl închiseserăm pe 
Percy în camera de izolare, deşi asta nu mă îngrijora chiar 
atât de tare încât să mă ţină treaz. Am aţipit şi am visat 
muntele Golgota. Auzeam tunetul spre vest şi simţeam un 
miros ca de boabe de ienupăr. Brutal, Harry, Dean şi cu 
mine purtam robe şi coifuri de tinichea. Cred că eram 
centurioni. Erau trei cruci, Percy Wetmore şi Eduard 
Delacroix stăteau de o parte şi de alta a lui John Coffey. M- 


am uitat la mâinile mele şi am văzut că ţineam în mâini un 
ciocan plin de sânge. 

Trebuie să-l dăm jos de acolo, Paul! striga Brutal. 
Trebuie să-l dăm jos! 

Numai că nu puteam să facem asta, pentru că luaseră de 
acolo scara. Am început să-i spun asta lui Brutal, şi atunci o 
zdruncinătură mai puternică a camionetei mă trezi. 
Ajunseserăm în locul unde Harry ascunsese camioneta mai 
devreme, în acea zi care părea să se întoarcă la începutul 
lumii. 

Am coborât amândoi şi am mers spre partea din spate a 
camionetei. Brutal sări jos, dar genunchii lui John Coffey se 
înmuiară şi aproape că pică. Fu nevoie de noi toţi trei să-l 
prindem şi, abia se pusese pe picioare, când reîncepu un 
acces de tuse, cel mai grav de până atunci. Se aplecă 
înainte, cu zgomotul tusei amortizat de palmele pe care le 
ţinea la gură. 

Când tusea i se mai potoli, acoperirăm din nou botul 
camionetei cu ramurile de pin şi am mers înapoi pe acelaşi 
drum. Partea cea mai proastă a acestei escapade au fost - 
cel puţin pentru mine - ultimele două sute de iarzi, când ne- 
am întors grăbiţi pe lângă şosea. Vedeam (sau cel puţin 
credeam că văd) primele raze ale dimineţii şi eram sigur că 
vreun fermier mai matinal avea să treacă pe acolo şi să ne 
vadă în drum spre câmpul unde avea să-şi culeagă dovlecii. 
Şi chiar dacă asta nu avea să se întâmple, aveam cu 
siguranţă să auzim pe cineva (în imaginaţia mea acel cineva 
era Curtis Anderson) strigând „Stai pe loc!” în timp ce 
aveam să folosesc cheia Aladdin ca să intrăm din nou în 
tunel. Atunci, două duzini de gardieni cu carabine aveau să 
ne înconjoare dinspre pădure şi mica noastră aventură avea 
să se încheie. 

Pe când am ajuns la gardul electric, inima îmi bătea atât 
de tare, încât vedeam parcă punctuleţe explodând în faţa 
ochilor mei la fiecare bătaie a pulsului. Mâinile mi le 


simţeam reci şi amorţite, şi câteva clipe nici nu am reuşit să 
bag cheia în încuietoare. 

— Oh, Dumnezeule, faruri! gemu Harry. 

Mi-am ridicat privirea şi am văzut luminile care se 
apropiau de noi pe şosea. Cheile aproape că îmi căzură din 
mâini; am reuşit să le bag în yală în ultima clipă. 

— Dă-mi-le mie, spuse Brutal. Deschid eu. 

— Nu, am reuşit, am spus. 

Cheia intră în locaşul ei şi o răsucii. O clipă mai târziu 
eram cu toţii dincolo de gard. Ne-am ghemuit cu toţii şi am 
privit spre şosea în timp ce o camionetă trecu pe lângă noi, 
îndepărtându-se de închisoare. În spatele meu auzeam 
respiraţia chinuită a lui John Coffey. Aceasta suna ca un 
motor care nu mai avea ulei. Ne ajutase cu zăvorul de oţel 
la plecare, dar de data asta nici nu l-am rugat să ne ajute; 
nici nu încăpea discuţie. Brutal şi cu mine l-am urmat cât de 
repede am putut, după ce am încuiat uşa. 

— Dumnezeule, cred că o să... începu Brutal, dar l-am 
oprit cu un ghiont în coaste. 

— Nici n-o spune, am zis. Nici nu te gândi măcar la asta 
până când nu e din nou în siguranţă, în celula lui. 

— Şi trebuie să ne gândim şi la Percy, spuse Harry. 

Vocile noastre aveau, parcă, un ecou în tunelul de 
cărămidă. 

— Noaptea asta nu s-a încheiat atâta timp cât mai trebuie 
să ne confruntăm cu el. 

După cum s-a dovedit mai târziu, noaptea pentru noi era 
departe de a se fi încheiat. 


Partea a şasea 


COFFEY PE CULOAR 


1 


ŞEDEAM ÎN SERA AZILULUI GEORGIA PINES, cu stiloul 
tatălui meu în mână, şi timpul încetă să existe pentru mine 
în timp ce mi-am amintit cum Harry cu Brutal şi cu mine l- 
am dus pe John Coffey de pe Culoarul Morţii la Melinda 
Moores, într-un efort de a-i salva viaţa. Am scris despre cum 
l-am dopat pe William Wharton, care îşi imagina că este 
întruparea a doua a lui Billy the Kid; am scris despre cum l- 
am îndesat pe Percy în cămaşa de forţă şi l-am închis în 
camera de izolare de la capătul Culoarului Morţii; am scris 
despre strania noastră călătorie nocturnă - pe cât de 
înspăimântătoare, pe atât de frumoasă - şi despre miracolul 
care s-a întâmplat la capătul acestei călătorii. Am văzut cum 
John Coffey a tras afară o femeie care stătea nu cu un picior 
în groapă, ci stătea cu amândouă pe fundul gropii. 

În timp ce scriam eram numai vag conştient de reperele 
vieţii de la Georgia Pines care se desfăşura în jurul meu. 
Bătrânii merseră să ia cina, apoi se îndreptară în grup spre 
Sala de Resurse (da, puteţi să zâmbiţi cât vreţi) pentru doza 
lor de fiecare seară de seriale. Parcă îmi amintesc că 
prietena mea, Elaine, mi-a adus un sandviş şi că eu i-am 
mulţumit, apoi l-am mâncat, dar nu vă pot spune cam pe la 
ce oră a fost asta sau ce fel de sandviş era. Gândurile mele 
erau în 1932, când sandvişurile pe care le mâncam erau de 
obicei cumpărate de pe căruciorul cu citate biblice al lui 
Toot-Ioot; cele cu carne de porc costau cinci cenți, cele cu 
carne de vită costau zece cenți. 


Îmi amintesc vag cum locul s-a liniştit, în timp ce relicvele 
care locuiesc aici se pregăteau pentru o altă noapte de 
somn; l-am auzit pe Mickey - poate nu cel mai priceput 
infirmier din azil, dar cu siguranţă cel mai binevoitor - 
cântând „Red River Valley”, cu vocea lui plăcută de tenor, în 
timp ce mergea prin saloane şi împărțea doza de seară de 
medicamente: „Fi zic că pleci din valea aceasta... Ne va fi 
dor de ochii tăi strălucitori şi de zâmbetul tău dulce...” 
Cântecul mă făcu să mă gândesc din nou la Melinda şi la 
ceea ce îi spusese lui John după ce miracolul se înfăptuise. 
Te-am văzut în visul meu. Am visat că rătăceai în întuneric 
şi la fel rătăceam şi eu. Ne-am găsit unul pe altul. 

În azilul Georgia Pines se făcuse linişte, miezul nopţii se 
apropie, apoi trecu, iar eu continuam să scriu. Am ajuns 
acolo unde Harry ne aminti că, deşi îl adusesem pe John 
înapoi la închisoare fără să fim descoperiţi, mai trebuia să 
ne ocupăm şi de Percy. „Noaptea asta nu s-a încheiat până 
când mai trebuie să ne confruntăm cu el”, cam asta era ce 
ne spusese Harry. 

Şi atunci m-a ajuns oboseala după ziua aceea de scris. 
Am pus jos stiloul tatălui meu - numai pentru câteva clipe, 
mă gândeam, cât să-mi pot dezmorţi puţin degetele - apoi 
mi-am lăsat capul pe braţ şi mi-am închis ochii, ca să mi-i 
odihnesc puţin. Când i-am deschis din nou şi mi-am ridicat 
capul, lumina soarelui bătea înăuntru prin ferestre. M-am 
uitat la ceas şi am văzut că era trecut de opt. Dormisem cu 
capul pe masă ca un beţivan, timp de aproximativ şase ore. 
M-am ridicat, strâmbând din nas, încercând să-mi 
dezmorţesc spatele. M-am gândit că ar fi bine să merg în 
bucătărie să iau nişte pâine prăjită, ca să pot să merg la 
plimbarea mea obişnuită de dimineaţă, apoi m-am uitat la 
paginile scrise răspândite pe masă. Brusc, m-am hotărât că 
puteam să amân plimbarea respectivă pentru un timp. 
Aveam o treabă de făcut, era adevărat, dar putea să 
aştepte, şi nu prea aveam chef să mă joc din nou de-a v-aţi 
ascunselea cu Brad Dolan. 


În loc să merg să mă plimb, aveam să-mi termin povestea. 
Câteodată este mai bine să continui, indiferent cât de mult 
ar protesta mintea sau corpul tău. Câteodată e singura 
modalitate de a termina ceva. Şi ce îmi amintesc cel mai 
bine în legătură cu acea dimineaţă este dorinţa disperată 
de a scăpa de fantoma lui John Coffey. 

— În ordine, am spus. Încă un pas înainte. Dar mai întâi.. 

Am mers la toaleta de la capătul coridorului etajului întâi, 
În timp ce stăteam în cabină şi mă uşuram, am privit din 
întâmplare în sus, spre detectorul de fum de pe tavan. Asta 
m-a făcut să mă gândesc la Elaine şi la cum distrăsese 
atenţia lui Dolan ziua precedentă, ca eu să pot să ies pentru 
plimbarea mea zilnică. Mi-am terminat treaba cu un zâmbet 
pe faţă. 

M-am întors în seră, simţindu-mă mai bine (şi mult mai 
confortabil în zonele cheie). Cineva - probabil Elaine, nu am 
nicio îndoială despre asta - pusese o cană mare cu ceai 
lângă paginile scrise. Am băut cu lăcomie prima ceaşcă, 
apoi o a doua, înainte chiar să mă aşez. Apoi m-am aşezat la 
locul meu, am scos capacul stiloului şi am început din nou 
să scriu. 

Tocmai mă cufundam în povestire când, brusc, am văzut o 
umbră lângă mine. Mi-am ridicat privirea şi atunci am simţit 
un gol în stomac. Era Dolan, care se pusese între mine şi 
ferestre. Rânjea. 

— Nu te-am văzut azi mergând în plimbarea ta obişnuită 
de dimineaţă, Paulie, spuse el, aşa că m-am gândit să vin şi 
să văd ce pui la cale. Să mă asigur că nu eşti, ştii tu, bolnav. 

— Ai o inimă atât de bună, am spus. 

Tonul vocii mele era unul normal - cel puţin deocamdată 
- dar inima îmi bătea cu putere. Îmi era teamă de el şi 
sentimentul nu era nou. Îmi amintea de Percy Wetmore, dar 
de el nu-mi fusese teamă niciodată... dar când îl 
cunoscusem pe Percy eram tânăr. 

Zâmbetul lui Brad se lungi, dar rămase la fel de 
respingător. 


— Îmi zice lumea că ai stat aici toată noaptea, Paulie, şi ai 
scris. Asta nu e bine, să ştii. Boşorogii ca tine au nevoie să-şi 
facă somnul de frumuseţe. 

— Percy - am început, apoi am văzut cum se încruntă şi 
mi-am dat seama că făcusem o greşeală. 

Am luat aer în piept şi am început din nou. 

— Brad, ce ai cu mine? 

Pentru un moment păru uimit, poate puţin neliniştit. Apoi 
rânjetul îi reveni pe buze. 

— Bătrâne, spuse el, s-ar putea să nu-mi placă mutra ta. 
Dar, oricum, ce scrii acolo? Testamentul? 

Veni spre mine întinzându-şi gâtul ca să vadă mai bine. 
Mi-am pus repede mâna peste pagina la care lucram. Pe 
celelalte am început să le adun cu mâna liberă, îndoind 
unele dintre ele în graba mea de a le aduna şi a le pune sub 
braţ. 

— Să ştii că asta nu o să fie bine aşa, scumpule, spuse el, 
vorbind ca şi cu un copil mic. Dacă Brad vrea să se uite, 
Brad se va uita. Poţi chiar să le şi duci la bancă, că tot nu 
ajută. 

Cu mâna lui tânără şi hidos de puternică îmi strânse 
încheietura cât putu de tare. Durerea parcă mă muşcă de 
încheietură şi atunci am gemut. 

— Lasă-mă-n pace, am reuşit să spun. 

— Dacă mă laşi să văd, răspunse el, dar nu mai zâmbea. 

Faţa îi era însă veselă; era genul acela de veselie pe care 
o vezi numai pe feţele acelora cărora le place să fie 
răutăcioşi. 

— Lasă-mă să văd, Paulie. Vreau să văd ce scrii. 

Mâna începu să-mi alunece jos de pe prima pagină. Lăsa 
la vedere partea când ne întorceam şi îl duceam pe John 
înapoi prin tunelul de sub şosea. 

— Vreau să văd dacă are de-a face cu plimbările... 

— Lasă-l în pace pe omul acesta. 

Vocea suna ca o plesnitură de bici într-o zi fierbinte şi 
uscată... şi după cum sări de pe loc Brad Dolan, ai fi crezut 


că plesnitura fusese ţintită spre dosul lui. Dădu drumul 
încheieturii mele şi am putut să-mi acopăr foile, apoi 
amândoi am privit spre uşă. Elaine Connelly stătea în uşă, 
părând mai odihnită şi mai în putere decât fusese de zile 
întregi. 

Purta jeanşi care îi delimitau coapsele subţiri şi picioarele 
lungi; în păr purta o fundă albastră. În mâinile ei pline de 
artrită ducea o tavă - suc de portocale, jumări de ouă, pâine 
prăjită, nişte ceai. Iar din ochi arunca parcă scântei. 

— Ce naiba crezi că faci? întrebă Brad. Nu e voie să 
mănânce aici sus. 

— Ba poate şi o va face, spuse ea pe acelaşi ton autoritar. 

Nu-l auzisem niciodată până atunci, dar în momentul 
acela îmi părea bine că-l aud. Am vrut să văd dacă observ 
teama în ochii ei, dar n-am văzut nici urmă de teamă - 
numai furie. 

— Iar ceea ce vei face tu este să pleci de-aici înainte să 
accezi la o treaptă mai ridicată din punctul de vedere al 
neplăcerii cauzate, de la un simplu gândac, la treapta 
paraziţilor mai mari - Rattus Americanus, de exemplu. 

El făcu un pas spre ea, părând atât nesigur pe sine, cât şi 
foarte furios. M-am gândit că aceasta era o combinaţie 
foarte nepotrivită, dar Elaine nu se eschivă când el se 
apropie. 

— Pun pariu că ştiu cine a declanşat detectorul ăla 
nenorocit de fum, spuse Dolan. S-ar putea să fi fost o 
anumită căţea cu gheare, în loc de degete. Acum pleacă de- 
aici. Eu şi Paulie n-am terminat încă mica noastră discuţie. 

— Numele lui este domnul Edgecombe, spuse ea, şi, dacă 
te mai aud vreodată spunându-i Paulie, cred că pot să ţi-o 
promit, contractul tău de muncă la Georgia Pines va înceta, 
domnule Dolan. 

— Dar cine te crezi? o întrebă el. 

Încerca să se impună în faţa ei prin mărime şi încercă să 
râdă, dar nu prea reuşi. 


— Cred, spuse ea calm, că sunt bunica aceluia care este 
în prezent purtătorul de cuvânt al Camerei 
Reprezentanţilor Statului Georgia. Un om care ţine la 
rudele lui, domnule Dolan. Mai ales la rudele mai în vârstă. 

Zâmbetul chinuit i se şterse de pe faţă, aşa cum se şterge 
scrisul de pe o tablă ştearsă cu buretele. Am văzut pe faţa 
lui neîncredere, credinţa în posibilitatea ca totul să fie o 
cacealma, teama că nu era deloc o cacealma şi formularea 
în mintea lui a unei concluzii logice: era destul de uşor de 
verificat ce spunea Elaine, de aici concluzia că spunea 
adevărul. 

Brusc am început să râd şi, deşi tonul vocii mele era 
răguşit, totuşi mi-a făcut foarte bine. Mi-am amintit în 
momentul acela de câte ori ne ameninţase Percy Wetmore 
cu relaţiile lui pe vremea aceea. Acum, pentru prima dată în 
viaţa mea extrem de lungă, o astfel de ameninţare era din 
nou formulată... numai că de data asta era în favoarea mea. 

Brad Dolan se uită la mine cu o privire pătrunzătoare, 
apoi se uită din nou la ea. 

— Vorbesc serios, spuse Elaine. La început, m-am gândit 
să-ţi dau pace - sunt o femeie bătrână, şi asta mi s-a părut 
varianta cea mai facilă. Dar când prietenii mei sunt 
ameninţaţi şi maltrataţi, nu mai las lucrurile aşa cum sunt. 
Acum pleacă de-aici. Şi fără alte comentarii. 

Buzele lui se mişcară ca şi acelea ale unui peşte - cât de 
mult dorea să spună măcar încă un cuvânt (poate acela 
care rimează cu pățea). Dar nu o făcu. Îmi aruncă o ultimă 
privire, apoi trecu de Elaine şi ieşi pe coridor. 

Am suspinat prelung în timp ce Elaine aşeză tava pe 
masă în faţa mea, apoi se aşeză faţă în faţă cu mine. 

— Nepotul tău e într-adevăr purtătorul de cuvânt al 
Camerei Reprezentanţilor Statului Georgia? am întrebat. 

— Este într-adevăr. 

— Atunci ce cauţi aici? 

— Faptul că e purtător de cuvânt al Camerei 
Reprezentanţilor îl face suficient de puternic pentru a se 


ocupa de un gândac cum e Brad Dolan, dar nu îl face şi 
bogat, spuse ea, râzând. În plus, mie îmi place aici. Îmi plac 
oamenii. 

— Voi lua asta drept compliment, am spus, şi aşa am 
făcut. 

— Paul, eşti bine? Arăţi atât de obosit. 

Întinse mâna peste masă şi îmi dădu la o parte părul de 
pe frunte. Degetele îi erau într-adevăr deformate, dar 
atingerea ei era răcoroasă şi minunată pentru mine. Mi-am 
închis ochii pentru o clipă. Când i-am deschis din nou, 
luasem o decizie. 

— Sunt bine, am spus. Aproape că am terminat. Elaine, ai 
vrea să citeşti ceva? 

l-am oferit paginile pe care le adunasem cu 
neîndemânare. Probabil că nu mai erau în ordinea corectă - 
Dolan mă speriase într-adevăr foarte tare - dar erau 
numerotate, astfel că am putut să le pun din nou în ordine 
destul de repede. Ea se uită la mine gândindu-se la 
propunerea mea, de parcă nu dorea să o accepte. Dar 
poate că totuşi. 

— Ai terminat? 

— Va dura până după-amiază să citeşti ce e scris acolo, 
am spus. Asta dacă reuşeşti să-mi descifrezi scrisul. 

De data aceasta luă paginile şi se uită la ele. 

— Scrii cu o mână foarte uşoară, chiar dacă uneori mâna 
aceea este obosită, spuse ea. Nu va fi nicio problemă să 
citesc asta. 

— Pe când termini de citit, voi termina şi eu de scris, am 
spus. Poţi citi şi restul cam peste jumătate de oră. Apoi... 
dacă vrei şi tu... am să-ţi arăt ceva. 

— Are legătură cu locul unde mergi în fiecare dimineaţă 
şi după-amiază? 

Am încuviinţat. 

Ea stătu să se gândească pentru un timp care mie mi se 
păru destul de lung, apoi încuviinţă şi ea şi se ridică cu foile 
în mână. 


— Voi merge în cameră, spuse ea. Soarele luminează 
foarte tare în dimineaţa aceasta. 

— Iar dragonul a fost alungat, am spus. De data aceasta 
de zâna bună. 

Ea se aplecă şi mă sărută deasupra sprâncenei, în locul 
unde îmi plăcea mie atât de mult. 

— Să sperăm, spuse ea, dar în experienţa mea, e greu să 
scapi de dragoni ca şi Brad Dolan. 

Ezită o clipă. 

— Mult noroc, Paul. Sper că vei reuşi să alungi ceea ce s- 
a cuibărit în tine. 

— Şi eu sper acelaşi lucru, am spus, şi m-am gândit la 
John Coftey. 

N-am reuşit să le fac la loc, spusese John. Am încercat, 
dar a fost prea târziu. 

Am mâncat ouăle pe care le adusese, am băut sucul, dar 
am pus deoparte pâinea prăjită pentru mai târziu. Apoi, am 
luat din nou stiloul în mână, pentru ceea ce eu speram să fie 
ultima oară. 

Un ultim culoar. 

Unul al morţii. 


2 


CÂND L-AM DUS pe John înapoi în Sectorul E în seara 
aceea, căruciorul se dovedi mai mult o necesitate, decât un 
lux. Mă îndoiesc că ar fi putut să meargă până la capătul 
tunelului de unul singur; e nevoie de mai multă energie ca 
să mergi îndoit de spate, iar tavanul era foarte jos pentru 
cineva de mărimea lui John Coffey. Nu-mi plăcea gândul ca 
el să leşine acolo. Cum am fi putut explica asta, pe lângă 
faptul că am fi avut de explicat de ce l-am îmbrăcat pe Percy 
în sacoul de gală al nebunilor şi l-am aruncat în camera de 
izolare. 


Dar, din fericire, am avut la dispoziţie căruciorul, iar John 
Coffey se întinse pe el ca o balenă care a eşuat pe țărm în 
timp ce noi îl împinserăm înapoi până la scările care duceau 
în magazie. A coborât de pe cărucior, s-a clătinat puţin, apoi 
a rămas pur şi simplu cu capul plecat, respirând anevoios. 
Pielea lui era atât de gri de parcă ar fi fost dat tot cu făină. 
M-am gândit că probabil avea să ajungă la infirmerie până 
la prânz... asta dacă nu avea să fie mort până la prânz. 

Brutal îmi aruncă o privire sinistră şi disperată. Eu i-am 
întors aceeaşi privire. 

— Nu putem să-l ducem noi pe scări în sus, dar putem să- 
l ajutăm să le urce, am spus. Tu du-te în stânga lui, eu mă 
duc în dreapta. 

— Dar eu? întrebă Harry. 

— Mergi în urma noastră. Dacă vezi că e pe punctul să 
cadă în spate, împinge-l înainte. 

— Şi dacă asta nu funcţionează, aşază-te pe vine acolo 
unde crezi că o să aterizeze ca să amortizezi căzătura, 
spuse Brutal. 

— Mamă, spuse Harry, ar trebui să te înscrii la Maratonul 
Bancurilor, aşa eşti de nostim. 

— Am simţul umorului, asta-i sigur, recunoscu Brutal. 

În cele din urmă, am reuşit să-l urcăm pe John pe scări. 
Cea mai mare grijă a mea fusese că avea să leşine, dar nu 
se întâmplă asta. 

— Treci pe lângă mine şi asigură-te că magazia e goală, i- 
am spus lui Harry. 

— Şi ce să zic dacă nu este? întrebă Harry, înghesuindu- 
se pe lângă braţul meu. Să spun „Hopa, am greşit 
coridorul” şi apoi să vin înapoi aici? 

— Nu fă pe deşteptu', spuse Brutal. 

Harry deschise puţin uşa şi-şi băgă cu grijă capul 
înăuntru. Mi se păru că rămăsese în aceeaşi poziţie destul 
de mult. În cele din urmă, şi-l trase înăuntru, părând 
aproape vesel. 

— Nu e nimeni. Şi toată lumea e liniştită. 


— Să sperăm că aşa rămâne, spuse Brutal. Haide, John 
Coffey, aproape c-am ajuns acasă. 

Reuşi să traverseze magazia de unul singur, dar când am 
ajuns la scările care duceau spre biroul meu, a trebuit să-l 
ajutăm şi aproape să-l împingem când se lăsă pe vine ca să 
treacă prin deschizătura mică a uşii. Când se ridică din nou 
în picioare, respira foarte zgomotos, iar ochii aveau o 
strălucire de sticlă. De asemenea - şi am observat asta cu 
oroare - partea dreaptă a gurii i se lăsase, şi acum arăta 
cum arătase gura Melindei atunci când am intrat în cameră 
şi ea s-a proptit de pat. 

Dean ne auzi şi veni şi el spre noi de la biroul de serviciu 
de la capătul celălalt al coridorului. 

— Bine că aţi venit! Am crezut că nu mai veniţi înapoi, 
aproape că eram sigur că v-au prins sau că administratorul 
v-a găurit pielea, sau... 

Se întrerupse când îl văzu pe John pentru prima dată. 

— Sfinte Sisoe, ce-a păţit? Arată de parcă e pe moarte! 

— Nu e pe moarte... nu-i aşa, John? spuse Brutal. 

Privirea pe care i-o aruncă Brutal lui Dean era una de 
avertizare. 

— Sigur că nu, nu voiam să zic pe moarte - Dean râse cu 
nervozitate - dar, măiculiţă... 

— Nu contează, am spus. Ajută-ne să-l ducem înapoi în 
celula lui. 

Din nou am fost ca nişte dealuri care înconjoară un 
munte, dar acesta era un munte care suferise un şoc 
echivalent cu un milion de ani de eroziune, unul trist, care 
nu mai avea vârf. John Coffey se mişcă încet, respirând pe 
gură, ca un bătrân care a fumat prea mult la viaţa lui, dar 
măcar se mişca. 

— Dar Percy? am întrebat. A făcut scandal? 

— Puțin, la început, spuse Dean. A încercat să strige prin 
banda adezivă pe care i-aţi lipit-o peste gură. Cred că 
înjura. 


— Ce noroc pe noi, spuse Brutal. Bine că urechile noastre 
gingaşe au fost altundeva. 

— De atunci, mai dă câte o lovitură cu piciorul în uşă. 

Dean era atât de uşurat să ne vadă, încât se bâlbâia. 
Ochelarii îi alunecaseră în jos pe nasul care îi strălucea din 
cauza sudorii, iar el îi împinse înapoi. Trecurăm pe lângă 
celula lui Wharton. Individul stătea întins pe spate şi sforăia 
pe şapte voci. Şi, de data asta, cu ochii închişi. 

Dean mă văzu cum mă uitam la el şi râse. 

— Ăsta nu mi-a făcut nicio problemă! Nici nu s-a mişcat 
de când s-a prăbuşit pe pat. Parcă nici n-ar exista. lar în 
ceea ce-l priveşte pe Percy şi faptul că a mai dat din când în 
când cu piciorul în uşă, nici asta nu m-a deranjat deloc. Ca 
să vă spun adevărul, chiar m-am bucurat. Dacă nu ar fi 
făcut niciun zgomot, aş fi început să mă întreb dacă nu s-a 
sufocat din cauza căluşului pe care i l-aţi băgat în gură. Dar 
partea cea mai bună nu e asta. Ştiţi care e? lotul a fost 
liniştit, n-a fost nimeni pe-aici toată noaptea! 

Spuse asta pe o voce triumfătoare. 

— Am scăpat, băieţi! Am scăpat! 

Asta îl făcu să se gândească la motivul pentru care 
făcusem această aventură în primul rând, şi atunci ne 
întrebă despre Melinda. 

— E bine acum, am spus. 

Ajunsesem la celula lui John. Începeam să conştientizez 
ceea ce spusese Dean: Am scăpat, băieți... am scăpat. 

— A fost ca şi cu... ştiţi voi... ca şi cu şoarecele? întrebă 
Dean. 

Aruncă o privire rapidă spre celula unde locuise 
Delacroix cu Mr. Jingles, apoi se uită spre camera de 
izolare, care părea să fi fost locul de origine al şoarecelui. 
Vocea i se pierdu, aşa cum se pierde vocea cuiva care intră 
într-o biserică, unde şi liniştea pare să şoptească. 

— A fost un... 

Înghiţi în gol. 

— La naiba, ştiţi ce vreau să spun - a fost un miracol? 


Noi trei ne uitarăm unul la altul, confirmând ceea ce 
ştiam deja cu toţii. 

— Da, a fost un miracol, pe bune. 

Brutal deschise încuietorile de la uşa celulei lui John şi îl 
împinse uşor înăuntru. 

— Intră, uriaşule. Odihneşte-te puţin. O meriţi din plin. 
Noi mai trebuie să-l liniştim pe Percy... 

— E un om râu, spuse John pe un ton mecanic. 

— E adevărat, nu e nicio îndoială, e hain ca un vrăjitor, 
încuviinţă Brutal pe tonul lui cel mai liniştitor, dar să nu-ţi 
faci probleme din cauza lui, n-o să-l lăsăm să se apropie de 
tine. Aşază-te numai pe patul tău şi îţi aduc ceaşca aceea de 
cafea, cât ai zice peşte. Una tare şi fierbinte. Te vei simţi alt 
om. 

John se lăsă greu pe pat. M-am gândit că avea să cadă pe 
spate şi avea să se întoarcă cu faţa la perete, aşa cum făcea 
el de obicei, dar el rămase pe loc, cu mâinile împreunate 
între genunchi, cu capul plecat, respirând pe gură cu 
dificultate. Medalionul cu Sfântul Christopher pe care îl 
primise de la Melinda i se legăna înainte şi înapoi în aer. Te 
va feri de rele, asta îi spusese Melinda, dar John Coffey nu 
părea să fie deloc în siguranţă în acea clipă. Părea să fi luat 
locul Melindei şi acum, el era parcă cu un picior în groapă. 

Dar în acel moment nu am putut să mă gândesc la John 
Coffey. M-am întors spre ceilalţi. 

— Dean, adu pistolul şi bastonul de nuc al lui Percy. 

— În ordine. 

Merse înapoi la birou, deschise sertarul în care era arma 
şi bastonul şi mi le aduse. 

— Sunteţi gata? i-am întrebat. 

Băieţii mei - buni băieţi, niciodată n-am fost mai mândru 
de ei decât în noaptea aceea - au încuviinţat. Harry şi Dean 
erau amândoi agitaţi; Brutal era la fel de calm ca 
totdeauna. 

— În ordine. Lăsaţi-mă pe mine să vorbesc. Cu cât mai 
puţin deschideţi voi gura, cu atât va fi mai bine şi cu atât se 


va termina mai repede... cu bine sau nu. În ordine? 

Încuviinţară cu toţii. Am inspirat adânc şi am mers cu 
toţii pe Culoarul Morţii până la camera de izolare. 

Percy îşi ridică privirea şi închise ochii pe jumătate când 
lumina căzu pe el. Şedea pe podea şi lingea banda adezivă 
pe care i-o lipiserăm peste gură. Partea care i-o răsucisem 
peste ceafă se desprinsese (probabil din cauza sudorii şi a 
briantinei) şi încerca acum să desprindă şi restul de bandă. 
Încă o oră şi ar fi putut să strige după ajutor cât îl ţinea 
gura. 

Se trase în spate cu picioarele când am intrat, apoi se 
opri, fără îndoială pentru că înţelesese că nu avea unde să 
se ducă, cu excepţia colţului dinspre sud-est al camerei. 

Am luat de la Dean arma şi bastonul şi le-am întins spre 
Percy. 

— Le vrei înapoi? am întrebat. 

El se uită la mine obosit, apoi încuviinţă. 

— Brutal, am spus. Harry. Ajutaţi-l să se ridice. 

Se aplecară, îl luară de braţe şi îl ridicară. M-am apropiat 
de el până când am ajuns aproape nas în nas. Simţeam 
mirosul transpiraţiei în care se macerase până atunci. O 
parte din ea fusese probabil cauzată de eforturile lui de a se 
elibera din cămaşa de forţă, sau de loviturile cu piciorul pe 
care le administrase uşii şi pe care le auzise Dean, dar cred 
că cea mai mare parte a sudorii lui fusese cauzată pur şi 
simplu de frică: frică de ce aveam să-i facem când aveam să 
ne întoarcem. 

Mă voi descurca, nu sunt ei ucigaşi, se gândea Percy... 
apoi, poate, s-a gândit la Old Sparky şi a înţeles că într-un 
fel chiar eram ucigaşi. Ucisesem şaptezeci şi şapte de 
oameni, mai mulţi decât oricare dintre ucigaşii pe care îi 
legasem de scaunul electric, mai mulţi chiar decât se crede 
că a ucis Sergentul York în primul război mondial. Să-l 
ucidem pe Percy nu ar fi fost logic, dar, pe de altă parte, ne 
purtasem deja într-un mod ilogic, îşi spusese probabil în 
timp ce stătea închis acolo şi încerca să dea jos cu limba 


banda adezivă de pe gură. Şi oricum, logica nu prea mai 
are mare putere asupra minţii unui om care stă pe podeaua 
unei încăperi cu pereţii capitonaţi, „împachetat” în cămaşă 
la fel de strâns cum e o muscă în plasa unui păianjen. 

Asta înseamnă că dacă nici acum nu-l aveam la mână, 
niciodată nu aveam să-l am. 

— Îţi dau banda jos de pe gură dacă promiţi că nu ai să 
începi să ţipi, am spus. Vreau să vorbim, nu să facem 
concurs de ţipete. Deci, ce zici? Vei sta liniştit? 

Am văzut în privirea lui uşurare când a înţeles că dacă 
voiam să vorbesc cu el, avea destul de multe şanse să scape 
întreg. Dădu din cap afirmativ. 

— Dacă începi să ţipi, pun banda la loc, am spus. Înţelegi 
şi asta, nu-i aşa? 

O altă încuviinţare din cap, de data aceasta plină de 
nerăbdare. 

Am întins mâna spre el, am apucat capătul benzii adezive 
care se desprinsese şi am tras cu putere. Se auzi un sunet 
ca un şfichiuit. Brutal strâmbă din nas. Percy gemu de 
durere şi din ochi îi ieşiră lacrimi. 

— la de pe mine cămaşa asta de nebuni, nătărăule, 
izbucni el. 

— Numai o clipă, am spus. 

— Acum! Acum! Chiar în... 

L-am plesnit peste faţă. Am făcut-o înainte să-mi dau 
seama că aveam să o fac... dar desigur că ştiusem că se 
putea ajunge la asta. Chiar în timpul primei discuţii despre 
Percy pe care o avusesem cu administratorul Moores, aceea 
în care Hal mă sfătuise să-l las pe Percy să conducă execuţia 
lui Delacoix, am ştiut că se putea ajunge la asta. Braţul unui 
bărbat este ca un animal, numai pe jumătate îmblânzit; în 
cea mai mare parte, e supus, dar câteodată scapă şi muşcă 
primul lucru pe care-l întâlneşte. 

Sunetul fu o plesnitură, ca atunci când rupi o creangă. 
Dean îşi ţinu răsuflarea. Percy se holbă la mine şocat, cu 
ochii atât de larg deschişi încât păreau pe punctul de a-i 


cădea din orbite. Gura i se deschise şi i se închise de câteva 
ori, ca şi gura unui peşte dintr-un acvariu. 

— "Taci din gură şi ascultă-mă, am spus. Ai meritat să fii 
pedepsit pentru ceea ce i-ai făcut lui Del, iar noi ţi-am dat 
ceea ce ai meritat. Numai aşa am putut s-o facem. Am fost 
cu toţii de acord, cu excepţia lui Dean, dar şi el va fi de 
partea noastră, pentru că dacă nu o va face, îl vom face să 
regrete lucrul ăsta. Nu-i aşa, Dean? 

— Da, şopti Dean. 

Era palid ca laptele. 

— Cred că da. 

— lar noi te vom face să regreţi că te-ai născut, am 
continuat. Vom avea grijă ca oamenii să afle despre cum ai 
sabotat execuţia lui Delacroix... 

— Sabotat...! 

— ... Şi cum Dean aproape că a murit din cauza ta. Vom 
face destulă gălăgie cât să nu te angajeze în nicio slujbă de 
care ar putea să-ţi facă rost unchiul tău. 

Percy dădea furios din cap. Nu credea asta, s-au poate nu 
putea să creadă asta. Amprenta mâinii mele se vedea pe 
obrazul lui palid ca şi semnul unui ghicitor de noroc. 

— Şi indiferent ce se întâmplă, vom avea grijă să mănânci 
bătaie până nu mai încape. Nici nu ar trebui să o facem noi. 
Şi noi cunoaştem oameni importanţi, Percy, chiar eşti atât 
de prost încât să nu-ţi dai seama de asta? Nu sunt în 
capitala statului, dar fii sigur că pot să rezolve anumite 
probleme. Aceştia sunt oameni care au aici înăuntru 
prieteni, oameni ai căror frate sau tată este aici înăuntru. 
Ar fi foarte fericiţi să amputeze nasul sau penisul unora ca 
tine. Ar face-o numai ca cineva la care ţin să fie lăsat să stea 
în curte cu trei ore mai mult în fiecare săptămână. 

Percy nu mai dădea din cap. Acum se holba numai la 
mine. În ochi avea lacrimi, dar acestea nu-i curgeau pe 
obraji. Cred că erau lacrimi de furie şi frustrare. Sau poate 
că numai eu speram să fie aşa. 


— În ordine... priveşte acum partea bună a lucrurilor, 
Percy. Te mai dor puţin buzele din cauză că am tras banda 
adezivă jos de pe ele, eu aşa cred, dar în rest nu este rănit 
decât orgoliul tău... şi nimeni nu trebuie să ştie de asta 
decât oamenii din această încăpere. lar noi nu vom spune 
nimănui, nu-i aşa, băieţi? 

Ei dădură din cap. 

— Sigur că nu, spuse Brutal. Ceea ce se întâmplă pe 
Culoarul Morţii rămâne pe Culoarul Morţii. Întotdeauna a 
fost aşa. 

— Vei merge la Briar Ridge, iar noi te vom lăsa în pace 
până când pleci, am spus. Vrei să laşi lucrurile aşa cum 
sunt, Percy, sau vrei să faci pe durul cu noi? 

Urmă o pauză lungă, timp în care Percy se gândi la ce-i 
spusesem - aproape că vedeam cum i se răsucesc rotiţele în 
minte în timp ce încerca să găsească, apoi respingea pe 
rând variantele posibile. Şi, în cele din urmă, cred că un 
adevăr elementar trebuie să-i fi înlăturat restul calculelor: 
banda adezivă îi fusese luată de pe gură, dar încă purta 
cămaşa de forţă şi, probabil, trebuia să-şi facă treburile ca 
un cal de curse, din picioare. 

— În ordine, a spus. Vom considera problema închisă. 
Acum scoateţi-mă din cămaşa asta. Umerii parcă mi-au... 

Brutal făcu un pas înainte, dându-mă la o parte, şi prinse 
cu o mână imensă faţa lui Percy - degetele lui se înfundară 
în obrazul drept al lui Percy, degetul mare îi lăsa o urmă 
adâncă pe obrazul lui stâng. 

— În câteva clipe, spuse el. Dar mai întâi, ascultă-mă. 
Paul este şeful mare, aşa că uneori trebuie să vorbească 
elegant. 

Am încercat să-mi amintesc ceva elegant în tot ceea ce îi 
spusesem lui Percy, dar n-am reuşit să găsesc mare lucru. 
Totuşi, m-am gândit că e mai bine să-mi ţin gura; Percy 
arăta suficient de terorizat, iar eu nu voiam să stric efectul. 

— Oamenii nu înţeleg întotdeauna că a fi elegant nu e 
acelaşi lucru cu a fi binevoitor, şi aici intervin eu. Pe mine 


nu mă interesează să fiu elegant. Eu spun lucrurilor pe 
nume. Aşa că acum îţi spun asta: dacă nu-ţi respecţi 
promisiunea, cel mai probabil că o să dăm de dracu'. Dar 
apoi te vom găsi pe tine - te vom găsi, chiar de-ar trebui să 
mergem până în Rusia - şi noi vom avea grijă să o încurci şi 
tu. Te vom hărţui până când îţi vei dori să fi murit, apoi vom 
pune oţet pe rănile care-ţi vor sângera. Ai înţeles? 

Percy încuviinţă. Cu mâinile lui Brutal deformându-i faţa, 
Percy semăna într-un mod ciudat cu Toot-Ioot. 

Brutal îi dădu drumul şi făcu un pas în spate. Am dat din 
cap spre Harry, care merse în spatele lui Percy şi începu să 
desfacă cataramele cămăşii. 

— Ţine minte, Percy, spuse Harry. [ine minte ce ţi-am 
spus şi lasă în trecut ceea ce aparţine trecutului. 

Reuşiserăm să-i băgăm frica în oase, noi, cei trei 
căpcăuni în uniforme albastre... dar am simţit totuşi cum 
mă cuprinse un val de disperare. Era posibil să-şi ţină gura 
timp de o zi sau o săptămână, continuând să calculeze ce 
şanse ar avea vreo acţiune a lui, dar în cele din urmă două 
lucruri - convingerea că rudele lui aveau să-l ajute şi 
incapacitatea de a ieşi dintr-o situaţie în care el era cel care 
pierdea - aveau să se combine. Şi când asta se va întâmpla, 
va vorbi. Poate că salvasem viaţa Melindei Moores prin 
faptul că îl dusesem pe John la ea, şi nu aş fi schimbat asta 
(„nici pentru tot aurul din lume”, am fi spus noi pe vremea 
aceea), dar în cele din urmă aveam să dăm de belea şi 
aveam să fim puşi pe liber. Cu excepţia uciderii lui, nu exista 
nicio modalitate de a-l sili pe Percy să-şi ţină partea lui de 
învoială, oricum nu după ce avea să fie departe de noi şi 
avea să-i revină curajul. 

I-am aruncat o privire piezişă lui Brutal şi am văzut că şi 
el ştia asta. Ceea ce nu m-a surprins. Nu era prost copilul 
doamnei Howell, Brutus, nu fusese niciodată. Ridică uşor 
din umăr spre mine, ridicându-l doi centimetri şi 
coborându-l apoi, dar asta fu suficient. Și ce-i cu asta? 


spunea acel gest. Care e problema, Paul? Am făcut ceea ce 
a trebuit să facem şi am făcut-o cât de bine am putut. 

Da. lar rezultatele nu fuseseră de lepădat. 

Harry desfăcu ultima cataramă a cămăşii de forţă. 
Făcând o grimasă din cauza dezgustului şi furiei, Percy se 
dezbrăcă de cămaşă şi o lăsă să cadă pe jos. Nu se uită la 
niciunul dintre noi, cel puţin nu se uită în ochii noştri. 

— Daţi-mi arma şi bastonul, spuse el. 

Eu i le-am dat. Îşi puse arma în toc, iar bastonul îl băgă în 
husa tăcută la comandă. 

— Percy, dacă te gândeşti puţin la asta... 

— Oh, am intenţia să o fac, spuse el, trecând pe lângă 
mine. Am intenţia să mă gândesc la asta foarte serios. 
Începând chiar din clipa asta. În drum spre casă. Unul 
dintre voi, băieţi, o să mă pontaţi de plecare. 

Ajunse la uşa camerei de izolare şi se întoarse să ne 
privească cu o ultimă privire plină de frustrare, dezgust şi 
dispreţ - o combinaţie fatală pentru secretul pe care noi, 
naivii, speram că avea să-l păstreze. 

leşi apoi din cameră şi merse pe Culoarul Morţii, uitând 
în marea sa agitaţie de ce coridorul central acoperit cu 
linoleum verde era atât de lat. Mai făcuse o dată această 
greşeală şi scăpase teafăr. De data asta nu avea să se 
întâmple acelaşi lucru. 

L-am urmat până la uşă, încercând să găsesc o 
modalitate de a-l calma - nu voiam să plece din Sectorul E 
aşa cum era acum, transpirat şi cu părul vâlvoi, cu 
amprenta palmei mele încă roşie pe obraz. Ceilalţi trei mă 
urmară. 

Ceea ce s-a întâmplat apoi s-a întâmplat foarte repede - 
s-a sfârşit în mai puţin de un minut, poate chiar mai puţin. 
Totuşi, îmi amintesc până în ziua de azi tot ce s-a întâmplat 
- în primul rând pentru că i-am spus lui Janice totul atunci 
când am ajuns acasă, şi asta cred că a ordonat puţin 
lucrurile în mintea mea. Ceea ce s-a întâmplat după aceea - 
întâlnirea din zori cu Curtis Anderson, ancheta, conferinţa 


de presă pe care Hal Moores a aranjat-o pentru noi 
(bineînţeles că se întorsese la servici pe atunci) şi ancheta 
din capitala statului - toate aceste lucruri mi s-au estompat 
în memorie pe parcursul anilor, ca şi atât de multe altele. 
Dar ceea ce s-a întâmplat chiar atunci pe Culoarul Morţii, 
da, asta îmi amintesc perfect. 

Percy mergea pe partea dreaptă a culoarului cu capul 
plecat, şi voi spune doar atât: niciun prizonier obişnuit nu 
ar fi putut să ajungă la el. Dar John Coffey nu era un 
prizonier obişnuit. John Coffey era un gigant şi avea mâinile 
lungi ale unui gigant. 

I-am văzut braţele maronii întinzându-se brusc dintre 
gratii şi am strigat: 

— Fii atent, Percy, fii atent! 

Percy dădu să se întoarcă, cu mâna stângă aşezată pe 
baston. Apoi fu înşfăcat şi tras spre gratiile celulei lui Coffey, 
cu obrazul drept strivit de gratii. Mormăi ceva, apoi se 
întoarse spre Coffey, ridicând bastonul de lemn de brad. 
John era cu siguranţă vulnerabil în faţa loviturilor lui Percy; 
şi faţa lui era atât de turtită în spaţiul dintre gratiile celulei, 
încât arăta ca şi cum ar fi vrut să-şi scoată printre gratii 
capul. Ar fi fost imposibil, desigur, dar aşa arăta. Mâna lui 
dreaptă pipăise, găsise ceafa lui Percy, se încleştase în jurul 
ei şi trăsese capul lui Percy spre gratii. Percy lovi cu 
bastonul printre gratii tâmpla lui John. Ţâşni sânge, dar 
John nu-i dădu nicio atenţie. Gura lui se turtise pe gura lui 
Percy. Am auzit ca o şoaptă - ca şi cum cineva ar fi expirat 
după ce a ţinut mult timp aerul în piept. Percy se scutura ca 
un peşte prins în cârlig, încercând să scape, dar nu avea 
nicio şansă; mâna dreaptă a lui John era încleştată pe ceafa 
lui, ţinându-l strâns. Feţele lor păreau să se contopească, ca 
şi feţele a doi iubiţi care se sărută pasional printre gratii. 

Percy strigă, dar strigătul lui fu înăbuşit, ca şi cum ar fi 
avut încă lipită peste gură banda adezivă, şi făcu încă un 
efort de a se elibera. Pentru o clipă, buzele lor se 
desprinseră una de alta, şi atunci am văzut roiul negru care 


se scurgea parcă din gura lui John Coffey în gura lui Percy 
Wetmore. Ceea ce nu îi intra pe gură îi intra pe nări. Apoi 
mâna de pe ceafa lui se încordă din nou şi Percy fu tras 
aproape de gura lui John Coffey; arăta ca şi cum ar fi fost 
tras în ţeapă. 

Mâna stângă a lui Percy se deschise brusc. Bastonul lui 
de lemn pică pe linoleumul verde. Dar Percy nu avea să-l 
mai ridice niciodată. 

Am încercat să mă reped înainte, cred că am şi făcut-o, 
dar mie însumi mişcările mele mi se părură cele ale unui 
bătrân. Am vrut să-mi iau arma în mână, dar era prinsă în 
toc şi la început n-am reuşit să o scot. Sub picioarele mele, 
mi s-a părut că simt cum se cutremură podeaua, aşa cum se 
cutremurase când eram în dormitorul din casa 
administratorului. De asta nu sunt sigur, dar ştiu sigur că 
unul dintre becurile de deasupra capetelor noastre se 
sparse. Fragmente de sticlă începură să cadă pe jos. Harry 
strigă de surpriză. 

În cele din urmă, am reuşit să desfac tocul în care îmi era 
arma de calibrul 38, dar înainte să reuşesc să scot arma din 
husa ei, John îi dădu drumul lui Percy şi făcu un pas înapoi 
în celula lui. John se strâmba şi se freca pe gură, ca şi cum 
ar fi gustat un aliment stricat. 

— Ce-a făcut? întrebă Brutal. Paul, ce-a făcut? 

— Orice o fi scos din Melly, acum e în Percy, am spus. 

Percy stătea lipit de gratiile de la vechea celulă a lui 
Delacroix. Ochii îi erau lipsiţi de expresie - două zerouri. M- 
am apropiat cu grijă de el, aşteptându-mă să înceapă să 
tuşească şi să se înece, aşa cum se întâmplase cu John după 
ce terminase cu Melinda, dar nu se întâmplă nimic. La 
început, stătu numai acolo. 

Am plesnit din degete în faţa ochilor lui. 

— Percy! Hei, Percy! Trezeşte-te! 

Nimic. Brutal se apropie şi el, întinzând amândouă 
mâinile spre faţa lui Percy. 

— Asta n-o să funcţioneze, am spus. 


Ignorându-mă, Brutal bătu din palme cu putere de două 
ori, chiar în faţa nasului lui Percy. Şi procedura dădu 
rezultate, sau cel puţin aşa păru. Clipi de câteva ori şi se 
holbă în jurul lui - năucit, ca şi cineva care a fost lovit în 
moalele capului şi acum încearcă să-şi recapete cunoştinţa. 
Se uită de la Brutal spre mine. După toţi aceşti ani, sunt 
foarte sigur că nu ne-a văzut pe niciunul dintre noi, dar 
atunci am crezut că ne-a văzut; am crezut că începea să-şi 
revină. 

Se îndepărtă de gratiile celulei şi se clătină puţin pe 
picioare. Brutal îl ajută să-şi recapete echilibrul. 

— Uşurel, băiete, eşti bine? 

Percy nu răspunse, trecu mai departe de lângă Brutal şi 
se îndreptă spre biroul de serviciu. Nu chiar se clătina, dar 
mergea destul de ciudat. 

Brutal întinse mâna spre el. Eu i-am dat mâna la o parte. 

— Lasă-l în pace. 

Oare aş fi spus asta dacă aş fi ştiut ce avea să se întâmple 
imediat după aceea? Mi-am pus această întrebare de mii de 
ori din toamna anului 1932. Nu voi găsi niciodată 
răspunsul. 

Percy făcu doisprezece sau paisprezece paşi, apoi se opri 
din nou, cu capul plecat. Ajunsese în faţa celulei lui Wild Bill 
Wharton. Wharton continua să sforăâie. Dormise pe tot 
parcursul acestei scene. A dormit pe parcursul morţii lui, 
dacă mă gândesc bine, şi prin asta a fost mult mai norocos 
decât majoritatea oamenilor care au ajuns aici. Cu 
siguranţă a fost mult mai norocos decât merita. 

Înainte să ne dăm seama ce se întâmplă, Percy îşi scoase 
arma, făcu un pas până lângă celula lui Wharton şi descărcă 
toate cele şase gloanţe în individul care dormea. Pur şi 
simplu bam-bam-bam, bam-bam-bam, cât de repede a putut 
să apese pe trăgaci. Sunetul împuşcăturilor în acel spaţiu 
închis fu asurzitor; când i-am povestit lui Janice a doua 
dimineaţă ce se întâmplase, abia dacă îmi auzeam propria 
voce. Toţi patru am fugit spre el. Dean ajunse primul la el — 


nu ştiu cum, pentru că era în spatele meu şi al lui Brutal, 
când Coffey îl ţinuse pe Percy - dar aşa a fost. Îl apucă pe 
Percy de încheietura mâinii, pregătindu-se să-l forţeze să 
lase arma din mână, dar nu fu nevoie. Percy lăsă arma să 
cadă, iar aceasta căzu pe podea. Privirea lui trecea prin noi. 
Se auzi un fâsâit şi începu să se simtă un miros de amoniac 
în timp ce vezica lui Percy îşi dădu drumul, apoi un alt 
zgomot şi un miros şi mai urât în timp ce îşi dădea drumul şi 
din cealaltă parte. Privirea îi rămăsese fixată pe unul dintre 
colţurile coridorului. Ochii aceia n-au mai văzut din acel 
moment nimic din lumea aceasta reală, din câte ştiu eu. La 
începutul acestei relatări am spus că Percy era la Briar 
Ridge pe când Brutal găsise bucăţelele colorate din mosorul 
lui Mr. Jingles, câteva luni mai târziu, şi v-am spus adevărul 
în privinţa aceasta. Dar nu a primit biroul cu ventilator; nici 
nu a avut ocazia de a maltrata nişte pacienţi bolnavi psihic. 
Dar măcar a primit o cameră separată. 

La urma urmei, avea relaţii. 

Wharton stătea întins pe o parte, cu spatele sprijinit de 
peretele celulei. Atunci n-am prea văzut multe, decât o 
groază de sânge absorbit de cearşaf sau împrăştiat pe 
ciment, dar legistul a spus că Percy trăsese ca un trăgător 
de elită. Mi-am amintit de relatarea lui Dean despre cum 
Percy îşi aruncase bastonul de lemn de nuc după şoarece şi 
ratase la o distanţă foarte mică, şi nu m-am mirat. De 
această dată, distanţa fusese mai mică, iar ţinta rămăsese 
nemişcată. Un glonţ în vintre, unul în abdomen, unul în 
piept, trei în cap. 

Brutal tuşea şi îşi făcea vânt cu mâinile din cauza fumului 
cauzat de împuşcătură. Tuşeam şi eu, dar până atunci nu 
am realizat asta. 

— Capăt de linie, spuse Brutal. 

Vocea lui era calmă, dar îi citeam în privire o expresie de 
panică. 

M-am uitat spre celălalt capăt al coridorului şi l-am văzut 
pe John Coffey şezând pe pat. Mâinile îi erau din nou 


împreunate între genunchi, dar capul îi era ridicat şi nu mai 
arăta ca un om foarte bolnav. Îmi făcu un semn uşor cu 
capul şi m-am surprins - ca şi în ziua în care i-am oferit 
mâna ca să mi-o strângă - întorcându-i semnul. 

— Ce facem acum? se bâlbâi Harry. Oh, Dumnezeule, ce-o 
să facem? 

— Nu putem face nimic, spuse Brutal pe acelaşi ton calm. 
Am încurcat-o. Nu-i aşa, Paul? 

Gândurile începură să mi se mişte foarte rapid. M-am 
uitat la Harry şi Dean, care se uitau la mine ca doi copii 
speriaţi. M-am uitat la Percy, care stătea numai acolo cu 
gura căscată şi cu braţele atârnând. Apoi, m-am uitat la 
vechiul meu prieten, Brutus Howell. 

— Va fi bine, am spus. 

În cele din urmă, Percy începu să tuşească. Se aplecă 
înainte, cu mâinile sprijinite pe genunchi, ca şi cum ar fi 
vomat. Faţa începu să i se înroşească. Am deschis gura, 
vrând să le spun celorlalţi să se dea înapoi, dar n-am avut 
ocazia. Scoase un sunet ca de animal, deschise gura şi 
vărsă un nor de insecte mici, care se roteau. Era atât de 
dens, încât pentru un moment nu i-am putut vedea capul. 
Harry spuse „Doamne păzeşte” pe un ton slab. Apoi, 
insectele se făcură de un alb atât de strălucitor, de parcă ar 
fi fost o ninsoare cu fulgi proaspeţi de ianuarie. Un moment 
mai târziu, norul dispăruse. Percy se îndreptă încet de 
spate şi continuă să privească în gol de-a lungul culoarului. 

— N-am văzut nimic din ce s-a întâmplat, spuse Brutal. 
Nu-i aşa, Paul? 

— Nu. Nici eu, nici voi, n-aţi văzut nimic. Ai văzut ceva, 
Harry? 

— Nu, spuse Harry. 

— Dean? 

— Ce să văd? 

Dean îşi dădu jos ochelarii şi începu să şi-i şteargă. Am 
crezut că îi va scăpa, atât de tare îi tremurau mâinile, dar 
reuşi să-i ţină. 


— „Ce să văd”, asta-i bună. Asta e scăparea noastră. 
Acum ascultaţi-l pe mai-marele vostru, băieţi, şi ţineţi minte 
ce vă spun de prima dată, pentru că timpul e scurt. E o 
poveste simplă. Haideţi să nu o facem noi mai complicată. 


3 


I-AM SPUS TOATE ACESTEA lui Jan pe la ora unsprezece 
în dimineaţa aceea - a fost cât pe ce să scriu în dimineața 
următoare, dar desigur că a fost în aceeaşi zi. A fost ziua 
cea mai lungă din viaţa mea, fără nicio îndoială. l-am spus şi 
ei cam ceea ce am relatat şi aici, încheind cu modul în care 
William Wharton a sfârşit mort pe patul lui, găurit de 
gloanţele din arma de serviciu a lui Percy. 

Nu, de fapt n-a fost aşa. Am încheiat de fapt cu ceea cea 
ieşit din Percy, insectele sau ce-or fi fost. A fost ceva greu de 
povestit, chiar şi soţiei mele, dar i-am spus totul. 

În timp ce vorbeam, ea mi-a adus cafea, câte o jumătate 
de ceaşcă o dată - la început, mâinile îmi tremurau atât de 
tare încât nu aş fi putut să iau ceaşca plină în mână fără să 
răstorn o parte din ea. Pe când am terminat de povestit, 
tremuratul îmi trecuse în mare parte şi am simţit că aş 
putea chiar să mănânc ceva - un ou, poate, sau nişte supă. 

— Lucrul care ne-a salvat a fost că de fapt nu a trebuit să 
minţim, niciunul dinte noi. 

— Numai să omiteţi nişte lucruri, spuse ea şi încuviinţă. 
Lucruri mărunte, în mare parte, de exemplu, cum aţi scos 
un ucigaş condamnat din închisoare şi cum a vindecat el o 
femeie care era pe moarte şi cum a cauzat nebunia lui 
Percy - cum? - scuipând pe gâtul lui în jos o tumoare la 
creier făcută chisăliţă? 

— Nu ştiu, Jan, am spus. Ştiu numai că dacă mai vorbeşti 
aşa, ori mănânci tu supa, ori i-o dai câinelui. 

— Îmi pare rău. Dar am dreptate, nu-i aşa? 


— Da, am spus. Numai că am scăpat fără să fim prinşi 
pentru... 

Pentru ce? Nu puteam s-o numim evadare şi nici permisie 
nu puteai să-i zici. 

— Pentru excursia pe care am făcut-o. Nici chiar Percy nu 
le-ar putea spune nimic despre asta, nici chiar dacă îşi va 
reveni vreodată. 

— Dacă îşi va reveni vreodată, repetă ea. Cât de mare e 
probabilitate asta? 

Am dat negativ din cap ca să-i arăt că nu aveam nicio 
idee. Dar, de fapt, bănuiam; bănuiam că nu avea să-şi mai 
revină niciodată, nici în 1932, nici în '42 sau '52. Şi în asta 
am avut dreptate. Percy Wetmore a rămas la Briar Ridge 
până când azilul a ars în 1944. În acel incendiu au murit 
şaptesprezece pacienţi, dar Percy nu a fost unul dintre ei. 
Tăcut şi inert din toate punctele de vedere - cuvântul cu 
care am învăţat să descriu starea aceasta este catatonic - el 
a fost condus afară din azil de infirmieri cu mult înainte ca 
focul să ajungă la aripa în care stătea el. A fost dus la o altă 
instituţie - nu-mi amintesc numele acesteia şi presupun că 
oricum asta nu are nicio importanţă - şi a murit în anul 
1965. Din câte ştiu eu, ultima dată când a vorbit a fost când 
ne-a spus ca unul dintre noi să-l semneze la plecare... asta 
numai dacă nu voiam să explicăm de ce plecase mai repede. 

Ironia a fost că niciodată n-a trebuit să dăm prea multe 
explicaţii. Percy înnebunise şi-l împuşcase mortal pe William 
Wharton. Asta a fost ceea ce am spus noi, iar acest lucru 
era adevărat. Când Anderson l-a întrebat pe Brutal cum i se 
păruse Percy înainte să-l împuşte pe Wharton, iar Brutal i-a 
răspuns cu un singur cuvânt - „Tăcut” - a existat un 
moment teribil când am simţit că aveam să izbucnesc în râs. 
Pentru că şi asta era adevărat, Percy fusese într-adevăr 
tăcut, pentru că în mare parte din tura lui, gura îi fusese 
acoperită cu o bandă adezivă şi tot ceea ce putuse să 
îngaime era mmmh, mmmh, mmmh. 


Curtis îl ţinu la faţa locului pe Percy până la ora opt, 
Percy fiind la fel de tăcut ca un peşte, numai cu mult mai 
straniu. Pe atunci ajunsese şi Hal Moores, arătând sever, 
dar competent, pregătit să preia din nou frâiele. Curtis 
Anderson îl lăsă să facă asta, răsuflând atât de uşurat, încât 
aproape că l-am putut auzi cu toţii. Bărbatul uimit, speriat, 
dispăruse; administratorul a fost acela care s-a dus la Percy, 
l-a apucat de umeri cu mâinile lui mari şi l-a scuturat cât de 
tare a putut. 

— Băiete! strigă el chiar lângă faţa lipsită de expresie a 
lui Percy - o faţă care începea să se înmoaie ca ceara, mă 
gândeam eu. Băâiete! Mă auzi? Vorbeşte-mi dacă mă auzi! 
Vreau să ştiu ce s-a întâmplat! 

Desigur că de la Percy n-a primit niciun răspuns. 
Anderson voia să-l ia la o parte pe administrator, ca să 
discute despre cum vor trata această problemă - era o 
problemă care avea şi o nuanţă politică - dar Moores îl 
amână, cel puţin pentru moment, şi mă trase pe mine la o 
parte pe Culoar. John Coffey stătea întins pe pat, cu faţa 
întoarsă spre perete, cu picioarele atârnându-i în mod 
grotesc de pe pat. Părea să doarmă şi probabil că asta şi 
făcea... dar el nu făcea întotdeauna ceea ce ni se părea 
nouă că face, după cum putuserăm să constatăm. 

— Ceea ce s-a întâmplat la mine acasă are legătură cu 
ceea ce s-a întâmplat aici, după ce v-aţi întors? întrebă 
Moores încet. Vă acopăr cât pot, chiar dacă asta mă va 
costa slujba, dar trebuie să ştiu. 

Am dat din cap negativ. Când am început să vorbesc, am 
vorbit şi eu încet. În preajma noastră erau cam o duzină de 
indivizi, foindu-se de colo-colo. Un altul îl fotografia pe 
Wharton în celula lui. Curtis Anderson se întorsese să-l 
privească pe acesta, şi, pentru moment, numai Brutal era 
atent la noi. 

— Nu are legătură, domnule. L-am dus pe John înapoi în 
celula lui aşa cum vezi, apoi l-am lăsat pe Percy afară din 
camera de izolare, unde l-am pus la păstrare înainte să 


plecăm. Am crezut că o să facă scandal, dar n-a făcut. Şi-a 
cerut numai bastonul şi arma. N-a zis nimic altceva, a pornit 
numai pe coridor. Apoi, când a ajuns la celula lui Wharton, 
şi-a scos arma şi a început să tragă. 

— Crezi că faptul că a stat în camera de izolare... i-a 
afectat creierul? 

— Nu, domnule. 

— l-aţi pus cămaşa de forţă? 

— Nu, domnule, n-a fost nevoie. 

— A stat liniştit? Nu a opus rezistenţa? 

— Deloc. 

— Chiar şi atunci când a văzut că voiaţi să-l închideţi în 
camera de izolare, a stat liniştit şi nu a opus rezistenţă. 

— Aşa este. 

Am simţit nevoia să mai brodez câte ceva pe tema asta - 
să pun în gura lui Percy una sau două replici - dar m-am 
abținut. Cu cât mai simplu, cu atât mai bine, ştiam asta. 

— Nu s-a agitat. A mers numai într-un colţ şi s-a aşezat. 

— Atunci, n-a zis nimic de Wharton? 

— Nu, domnule. 

— N-a vorbit nici de Coffey? 

Am dat din cap negativ. 

— Se poate ca Percy să fi plănuit ceva în legătură cu 
Wharton? Avea ceva împotriva individului ăluia? 

— Asta e posibil, am spus, vorbind şi mai încet. Percy nu 
avea grijă pe unde umbla, Hal. O dată Wharton şi-a întins 
mâna, l-a apucat printre gratii şi l-a speriat destul de tare. 

Am făcut o pauză. 

— L-a pipăit, poţi să spui şi aşa. 

— Nimic mai rău decât atât? Numai... „l-a speriat”... şi 
asta a fost tot? 

— Da, dar totuşi a fost destul de rău pentru Percy. 
Wharton a spus ceva de genul că mai degrabă i-ar trage-o 
lui Percy, decât surorii lui Percy. 

— Hm. 


Moores continua să se uite într-o parte spre John Coffey, 
de parcă ar fi avut nevoie constant să-şi reamintească de 
faptul că John Coffey era o persoană reală, care exista în 
această lume. 

— Asta nu explică ce s-a întâmplat cu el, dar explică de ce 
s-a descărcat pe Wharton şi nu pe Coffey sau pe vreunul 
dintre oamenii tăi. Apropo de oamenii tăi, Paul, vor spune 
cu toţii aceeaşi poveste? 

— Da, domnule, i-am spus. Şi aşa vor face, i-am spus lui 
Jan, luând din supa pe care o adusese pe masă. Voi avea 
grijă ca să fie aşa. 

— Dar totuşi ai minţit, spuse ea. L-ai minţit pe Hal. 

Ei bine, la asta sunt bune soțiile, nu-i aşa? Întotdeauna 
caută noduri în papură şi de cele mai multe ori găsesc. 

— Presupun că da, dacă vrei să priveşti lucrurile astfel. 
Dar totuşi nu i-am spus nimic cu care să nu ne putem 
împăca vreunul din noi. Hal nu va avea probleme, eu aşa 
cred. Nici măcar n-a fost acolo, la urma urmei. Era acasă şi 
îşi îngrijea soţia atunci când Curtis l-a chemat. 

— N-a spus cum se simte Melinda? 

— Nu atunci, nu era momentul, dar am vorbit din nou, 
chiar înainte ca Brutal şi cu mine să plecăm. Melly nu-şi 
aminteşte prea multe, dar este bine. S-a ridicat din pat şi 
merge prin casă. Vorbeşte despre răsadurile de flori de la 
anul. 

Soţia mea se uită pentru o vreme la mine în timp ce eu 
mâncam. Apoi mă întrebă: 

— Hal ştie că e vorba de un miracol, Paul? Înţelege lucrul 
acesta? 

— Da, cu toţii înţelegem, toţi cei care am fost de faţă. 

— O parte din mine doreşte să fi fost şi eu acolo, spuse 
ea, deşi cred că sunt mai fericită că n-am fost. Dacă aş fi 
văzut cum i s-au deschis lui Saul ochii pe drumul spre 
Damasc, probabil că aş fi făcut atac de cord. 

— Da' de unde, am spus, înclinându-mi castronul ca să 
iau şi ultima lingură de supă, probabil că i-ai fi făcut nişte 


supă. Aceasta e foarte bună, draga mea. 

— Bine. 

Dar ea de fapt nu se gândea la supă, sau la gătit, sau la 
Saul şi la drumul Damascului. Se uita afară pe fereastră, 
spre culmile munţilor, cu bărbia sprijinită pe o mână, cu 
ochii la fel de înceţoşaţi cum sunt crestele în dimineţile de 
vară, când urmează o zi fierbinte. Dimineţi de vară ca şi 
aceea când au fost găsite gemenele Detterick, m-am gândit 
brusc. M-am întrebat de ce oare nu strigaseră. Ucigaşul le 
rănise; era sânge pe verandă şi pe trepte. Deci, de ce nu 
strigaseră? 

— Crezi că John Coffey l-a ucis de fapt pe omul acela, 
Wharton, nu-i aşa? întrebă Janice, privind din nou spre 
mine. Nu crezi că a fost un accident sau ceva de genul 
acesta; crezi că l-a folosit pe Percy Wetmore ca pe o armă 
împotriva lui Wharton. 

— Da. 

— De ce? 

— Nu ştiu. 

— Mai spune-mi o dată ce s-a întâmplat când l-ai dus pe 
Coffey pe Culoar, poţi? Numai partea aceea. 

Aşa am făcut. l-am spus că felul cum braţul acela slab 
izbucnise dintre gratii şi îl apucase pe John de mână, îmi 
amintise de un şarpe - unul dintre şerpii aceia de apă de 
care ne temeam când eram copii şi înotam în râu - şi cum 
spusese Coffey că Wharton era un om rău. Cum aproape că 
şoptise asta. 

— Şi Wharton a spus că...? 

Soţia mea privea din nou pe geam, dar mă asculta atent. 

— Wharton a spus „Aşa e. Cel mai rău.” 

— Şi asta e tot. 

— Da. Am avut atunci senzaţia că se va întâmpla ceva 
chiar în clipa aceea, dar nu s-a întâmplat nimic. Brutal a 
smucit jos braţul lui Wharton de pe John şi i-a spus să se 
întindă, ceea ce Wharton a şi făcut. Părea să fie inconştient 
şi când era în picioare. A zis ceva de genul că negrii ar 


trebui să aibă propriul lor scaun electric, şi asta a fost totul. 
Noi ne-am văzut de treaba noastră. 

— John Coffey a spus că e un om rău. 

— Da. A spus acelaşi lucru şi despre Percy o dată. Poate 
de mai multe ori. Nu-mi amintesc exact când, dar ştiu că a 
spus. 

— Dar Wharton nu i-a făcut nimic lui Coftey personal, nu-i 
aşa? Ca şi cum i-a făcut lui Percy, vreau să spun. 

— Nu. După cum erau aşezate celulele lor - a lui Wharton 
chiar prima după biroul de serviciu de o parte, iar a lui 
Coffey, în capătul celălalt şi pe cealaltă parte - abia dacă se 
vedeau unul pe altul. 

— Spune-mi încă o dată cum arăta Coffey când Wharton 
l-a apucat de mână. 

— Janice, aşa nu ajungem nicăieri. 

— Poate că nu, dar poate că da. Spune-mi încă o dată 
cum arăta. 

Am oftat. 

— Cred că aş putea spune că arăta şocat. Şi-a ţinut 
răsuflarea. Aşa cum ai face tu dacă ai sta la soare pe plajă, 
iar eu m-aş furişa şi ţi-aş arunca pe spate apă rece. Sau ca 
şi cum ar fi fost pălmuit. 

— Ei bine, sigur, spuse ea. Dacă te apucă din senin cineva 
de braţ te sperii, s-a speriat şi el, s-a trezit pentru o clipă. 

— Da, am spus eu. 

Apoi am spus: 

— Nu. 

— Care din ele. Da sau nu? 

— Nu. Nu era ca şi cum s-ar fi speriat. A fost ca şi atunci 
când mi-a spus să vin în celula lui ca să mă vindece de 
infecția urinară. Sau ca şi când mi-a spus să-i dau şoarecele. 
Era ca şi cum ar fi fost surprins, dar nu pentru că l-a prins 
de mână... nu chiar oricum... Oh, Dumnezeule, Jan, nu ştiu 
Nici eu. 

— În ordine, s-o lăsăm baltă, spuse ea. Numai nu-mi pot 
imagina de ce a făcut John asta. Nu are o natură violentă. 


Fapt care conduce spre o nouă întrebare, Paul: cum vei 
putea să-l execuţi dacă ai dreptate în legătură cu fetiţele 
acelea? Cum poţi să-l aşezi în scaunul electric dacă 
altcineva... 

Am sărit de pe scaun. Am lovit cu cotul castronul şi l-am 
răsturnat pe podea, unde s-a spart. Îmi venise în minte o 
idee. În acel moment era mai mult intuiţie decât logică, dar 
avea o doză de eleganţă. 

— Paul? mă întrebă Janice alarmată. Ce s-a întâmplat? 

— Nu ştiu, am spus. Nu ştiu nimic sigur, dar voi încerca 
să aflu, dacă pot. 


4 


CEEA CE A URMAT NOPȚII aceleia a fost un circ cu trei 
arene, cu guvernatorul într-una dintre ele, penitenciarul în 
a doua, iar sărmanul Percy Wetmore cu doaga lipsă, în a 
treia. Şi cine a fost maestrul de ceremonii? Ei bine, ziariştii 
şi ceilalţi oameni care lucrau în presă au îndeplinit cu 
schimbul rolul acesta. Nu erau atât de răutăcioşi pe cât 
sunt acum - pe atunci nu-şi permiteau să fie atât de 
răutăcioşi - dar chiar şi pe atunci ţineau de bucăţica lor 
atunci când apucau să-şi înfigă colții în ea. Aşa s-a întâmplat 
şi de data aceasta, şi a fost un spectacol distractiv, atât cât a 
durat. 

Dar chiar şi cel mai bun circ, cel cu ciudăţeniile cele mai 
înspăimântătoare, cu clovnii cei mai nostimi, cu animalele 
cele mai sălbatice trebuie să plece din oraş în cele din 
urmă. Acesta plecă o dată cu comisia de anchetă, care sună 
destul de înspăimântător, dar care de fapt s-a dovedit a fi 
destul de blândă şi de superficială. În altă situaţie, 
guvernatorul ar fi cerut probabil capul cuiva pentru ce se 
întâmplase, dar nu şi de data asta. Nepotul lui prin alianţă - 
ruda de sânge a soţiei lui - îşi pierduse minţile şi ucisese un 


om. Ucisese un ucigaş - pentru asta cred că a mulţumit lui 
Dumnezeu - dar Percy împuşcase totuşi un om care dormea 
în celula lui, lucru care nu era tocmai corect. Dacă mai 
puneai la socoteală şi că tânărul rămăsese nebun de legat, 
înţelegeai cu uşurinţă de ce guvernatorul voia ca totul să se 
termine, şi asta cât de repede posibil. 

Călătoria noastră nocturnă cu camionul lui Harry 
Terwilliger nu ieşi niciodată la iveală. Nici faptul că Percy 
fusese îmbrăcat cu cămaşa de forţă şi închis în camera de 
izolare în timpul cât noi fuseserăm plecaţi nu ieşi la iveală. 
Faptul că William Wharton fusese dopat când Percy îl 
împuşcase, nici asta n-a ieşit la iveală niciodată. De ce s-ar fi 
aflat? Autorităţile nu aveau ce să suspecteze ca şi cauză a 
morţii lui Wharton decât o jumătate de duzină de cartuşe. 
Legistul le îndepărtase pe acestea, antreprenorul de pompe 
funebre îl pusese într-o cutie de lemn de pin, şi acesta fu 
sfârşitul omului cu numele Billy the Kid, tatuat pe braţul 
stâng. Un mod bun de a te debarasa de un gunoi, ai fi zis. 

În linii mari, tărăboiul dură cam două săptămâni, în acest 
timp, nu am îndrăznit nici să mă uit chiorâş într-o parte, ce 
să mai zic de a-mi lua o zi liberă ca să merg să fac 
investigaţii pe cont propriu în legătură cu ideea care mi-a 
venit la masa din bucătărie, în dimineaţa de după aventura 
noastră nocturnă. Am ştiut cu siguranţă că circul a plecat 
din oraş în ziua când am mers la serviciu pe la mijlocul lui 
noiembrie - ziua de doisprezece noiembrie, cred, dar nu 
sunt sigur de asta. Aceea a fost ziua în care am găsit pe 
biroul meu documentul de sosirea căruia mă temeam: 
ordinul de execuţie a lui John Coffey. Fusese semnat de 
Curtis Anderson în loc de Hal Moores, dar documentul era 
la fel de legal, oricum, şi desigur că-l văzuse şi Hal înainte 
să ajungă la mine. Mi-l imaginam pe Hal şezând la biroul lui 
din clădirea administraţiei, cu hârtia aceea în mână, şezând 
acolo şi gândindu-se la soţia lui, care era o minune pentru 
medicii din Spitalul din Indianola. Medicii aceia îi dăduseră 
şi ei un fel de ordin de execuţie, dar John Coffey îl rupsese. 


Acum, însă, era rândul lui Coffey să meargă pe Culoarul 
Morţii, şi care dintre noi putea să-l oprească? Care dintre 
noi avea să-l oprească? 

Data de pe ordinul de execuţie era 20 noiembrie. La trei 
zile după ce l-am primit - cred că prin data de cincisprezece 
- am rugat-o pe Janice să sune la penitenciar şi să le spună 
că sunt bolnav. O ceaşcă de cafea mai târziu, mergeam spre 
nord în Ford-ul meu cu suspensii cam tari, dar altfel foarte 
sigur. Janice mă sărutase de drum bun şi îmi urase mult 
noroc; i-am mulţumit, dar nu mai ştiam nici eu prea bine ce 
ar fi fost de fapt un noroc - să găsesc ce căutam, sau să nu 
găsesc nimic. Tot ceea ce ştiam sigur era că nu mi-a venit să 
cânt în timp ce am condus până acolo. Nu în ziua aceea. 

Pe la trei după-amiaza, am ajuns. Am ajuns la tribunalul 
ținutului Purdom, chiar înainte să se închidă, m-am uitat pe 
nişte dosare, apoi am primit vizita şerifului, care fusese 
informat de un funcţionar că un străin răsfoia dosarele din 
arhiva locală. Şeriful Catlett voia să ştie ce aveam de gând 
să fac. Eu i-am spus. Catlett se gândi o vreme la asta, apoi 
mi-a spus ceva interesant. Mi-a spus că avea să nege că îmi 
spusese aşa ceva dacă aveam să fac valuri şi, oricum, nu era 
ceva concludent, dar era totuşi un indiciu. Era cu siguranţă 
un indiciu. M-am gândit la ce mi-a spus tot drumul spre 
casă, iar în acea noaptea m-am gândit şi mai mult şi abia am 
reuşit să dorm puţin. 

Ziua următoare, m-am trezit în zori şi am mers în ţinutul 
Trapingus. L-am căutat pe şeriful Homer Cribus, un butoi 
de mâncare şi de băutură, dar am putut să vorbesc doar cu 
adjunctul său, Rob McGee. McGee n-a vrut să asculte ceea 
ce îi spuneam. Nu a vrut cu niciun chip să asculte ce-i 
spuneam. La un moment dat, am fost destul de sigur că 
avea să-mi tragă un pumn în gură, numai ca să nu mai 
trebuiască să asculte, dar în cele din urmă fu de acord să 
meargă şi să-i pună câteva întrebări lui Klaus Detterick. 
Cred că a fost de acord să facă asta mai mult ca să se 
asigure că nu aveam să o fac eu. 


— Are numai treizeci şi nouă de ani, dar arată ca un 
bătrân, spuse McGee, şi nu-i lipseşte ca un deştept de 
gardian de la puşcărie, care se crede detectiv, să-l ia din 
nou la întrebări tocmai când suferinţa lui a început să se 
atenueze. Rămâi aici în oraş. Nu vreau să te apropii de 
ferma familiei Detterick, dar vreau să te găsesc atunci când 
am terminat de vorbit cu Klaus. Dacă încep să te ardă 
călcâiele, du-te la restaurant şi mănâncă o felie de plăcintă. 
Te va mai ţine pe loc. 

Până la urmă, am luat două felii de plăcintă şi, într- 
adevăr, a fost cam mult pentru stomacul meu. 

Când McGee intră în restaurant şi se aşeză la tejghea 
lângă mine, am încercat să citesc pe faţa lui ce se 
întâmplase, dar n-am reuşit. 

— Ei bine, am întrebat? 

— Vino până acasă la mine, vom sta de vorbă acolo, spuse 
el. Locul acesta e prea aglomerat pentru mine. 

Am purtat restul discuţiei pe veranda din faţa casei lui 
Rob McGee. Amândoi eram zgribuliţi, dar doamna McGee 
nu permitea nimănui să fumeze în casă. A fost o femeie care 
a ştiut să gândească pentru viitor. McGee vorbi o vreme. O 
făcea ca un om căruia nu-i face nicio plăcere să spună ceea 
ce spune. 

— Asta nu dovedeşte nimic, ştii asta, nu-i aşa? întrebă el 
când termină. 

Tonul lui era uşor beligerant şi arătă spre mine cu ţigara 
lui răsucită de mână într-un mod agresiv, în timp ce vorbea, 
dar pe faţa lui se vedea că e abătut. Nu tot ce auzi şi vezi 
este primit ca dovadă într-un tribunal, amândoi ştiam asta. 
Cred că aceasta a fost unica ocazie din viaţa adjunctului de 
şerif McGee când şi-a dorit să fi fost la fel de nătărău ca şi 
şeful lui. 

— Ştiu asta, am spus. 

— Iar dacă te gândeşti să deschizi un nou proces pe baza 
acestei singure ipoteze, atunci cred că ar fi bine să te 
gândeşti mai bine, senior John Coffey este negru şi, în 


ţinutul Trapingus, negrii nu prea au parte de un al doilea 
proces. 

— Ştiu şi asta. 

— Şi atunci, ce ai de gând să faci? 

Mi-am aruncat ţigara în stradă, peste balustrada 
verandei. Apoi m-am ridicat. Drumul până acasă avea să fie 
unul lung şi, cu cât mai repede o luam din loc, cu atât mai 
repede aveam să închei această călătorie. 

— Aş vrea să ştiu şi eu asta, domnule McGee, am spus, 
dar nu ştiu. Singurul lucru pe care îl ştiu sigur că a doua 
felie de plăcintă a fost o greşeală. 

— Să-ţi spun ceva, deşteptule, spuse el, vorbind pe 
acelaşi ton războinic. În primul rând, nu cred că ar fi trebuit 
să deschizi această cutie a Pandorei. 

— Nu eu am deschis-o, am spus, apoi am plecat acasă. 

Am ajuns acasă târziu - după miezul nopţii - dar soţia 
mea mă aştepta. Bâănuisem că mă va aştepta, dar totuşi mi-a 
părut bine când am văzut-o, când ea şi-a pus braţele în jurul 
umerilor mei şi am simţit corpul ei frumos şi ferm lipit de al 
meu. 

— Bună, străinule, spuse ea, apoi mă atinse pe vintre. Nu 
e nimic în neregulă cu puişorul ăsta, nu-i aşa? E sănătos 
tun. 

— Aşa este, am spus, şi am ridicat-o în braţe. 

Am dus-o în dormitor şi am făcut dragoste şi, în timp ce 
eu ajungeam la punctul culminant, m-am gândit la ochii 
veşnic înlăcrimaţi ai lui John Coffey. Şi la Melinda Moores, 
cum îi spusese Am visat că rătăceai în întuneric, şi la fel 
rătăceam şi eu. Ne-am găsit unul pe altul. 

Stând încă deasupra soţiei mele, cu braţele ei în jurul 
gâtului meu şi cu coapsele una lângă alta, am început şi eu 
să plâng. 

— Paul! spuse ea şocată şi speriată. 

Nu cred că mă văzuse plângând mai mult de vreo şase ori 
de când eram căsătoriţi. În mod normal, nu eram un om 
plângăcios. 


— Paul, ce s-a întâmplat? 

— Ştiu tot ce se poate şti, am spus printre lacrimi. Ştiu 
chiar prea multe, dacă vrei să afli adevărul. Trebuie să-l 
electrocutez pe John Coffey în mai puţin de o săptămână, şi 
William Wharton a fost acela care le-a ucis pe gemenele 
Detterick. Wild Bill le-a ucis. 


5 


ZIUA URMĂTOARE, aceiaşi oameni care luaseră masa la 
mine în bucătărie, în ziua de după execuţia ratată a lui 
Delacroix, luară masa la mine din nou. De data aceasta 
există şi o a cincea persoană la consiliul nostru de război: 
soţia mea. Jan fusese aceea care mă convinsese să le spun şi 
celorlalţi; primul meu impuls fusese să nu o fac. Nu era 
suficient de rău, am întrebat-o, că ştiam noi doi? 

— Nu gândeşti cu claritate în privinţa asta, îmi 
răspunsese ea. Probabil pentru că încă eşti supărat. Dar ei 
ştiu deja partea cea mai proastă, şi anume că John este la 
închisoare pentru o crimă pe care nu a comis-o. Dacă 
discuţia asta va avea vreun efect, acesta va fi că va face 
lucrurile mai suportabile. 

Eu nu eram atât de sigur, dar am ţinut cont de părerea 
ei. M-am aşteptat la un adevărat tărăboi când i-am spus lui 
Brutal, Dean şi Harry ce ştiam (nu puteam să dovedesc, dar 
ştiam), dar la început se aşternu liniştea. Apoi, luând încă 
unul din biscuiţii făcuţi de Janice şi începând să pună o 
cantitate grotescă de unt pe el, Dean spuse: 

— Să-l fi văzut John? Să-l fi văzut pe Wharton lăsând 
fetiţele, poate chiar să-l fi văzut în timp ce le siluia? 

— Cred că dacă ar fi văzut asta, ar fi încercat să-l 
oprească, am spus. lar să-l fi văzut pe Wharton, poate în 
timp ce fugea de la faţa locului, asta e posibil. Dacă l-a 
văzut, a uitat oricum mai târziu. 


— Sigur, spuse Dean. E deosebit, dar asta nu-l face şi 
deştept. Şi-a dat seama că e Wharton când acesta l-a 
apucat de mână printre gratiile celulei lui. 

Brutal încuviinţă. 

— De aceea a părut John atât de surprins... atât de şocat. 
Vă amintiţi cum şi-a deschis larg ochii? 

Am încuviinţat. 

— L-a folosit pe Percy ca o armă împotriva lui Wharton, 
asta a spus Janice şi eu m-am tot gândit la asta. De ce ar fi 
vrut John Coffey să-l ucidă pe Wild Bill? Pe Percy poate - 
Percy a strivit şoarecele lui Delacroix chiar în faţa lui, Percy 
l-a ars de viu pe Delacroix şi John ştia asta - dar Wharton? 
Wharton ne-a dat de furcă tuturor într-un fel sau altul, dar 
n-a avut nimic cu John, din câte ştiu eu - abia dacă au 
schimbat câteva cuvinte în timpul cât au fost amândoi pe 
Culoar şi jumătate din acestea le-au schimbat în seara 
aceea. Deci, de ce ar fi vrut să-l ucidă? Wharton era din 
ţinutul Purdom şi, în ceea ce-i priveşte pe băieţii albi din 
zona aceea, nu văd un negru decât dacă acesta se întâmplă 
să-i treacă pragul. Deci, de ce-a făcut-o? Ce ar fiputut el să 
simtă sau să vadă atunci când Wharton l-a apucat de braţ, 
ceva care să fie atât de rău încât să păstreze în corpul lui 
otrava pe care a scos-o din corpul lui Melly? 

— Şi să fie la un pas de moarte pentru că a făcut-o, spuse 
Brutal. 

— Mai degrabă la un sfert de pas de moarte. Şi gemenele 
Detterick au fost singurul lucru care mi-a venit în minte şi 
care era un lucru suficient de grav ca să explice ce a făcut. 
Mi-am spus că era o idee prostească, coincidenţa era prea 
mare, nu putea fi aşa. Apoi, mi-am amintit ce a scris Curtis 
Anderson în primul dosar pe care l-am primit despre 
Wharton - că Wharton era din cale-afară de sălbatic şi că 
rătăcise prin tot statul înainte de jaful în care i-a ucis pe 
oamenii aceia. A rătăcit prin tot statul. Asta mi-a rămas în 
minte. Apoi, mi-am amintit de cum a vrut să-l stranguleze 


pe Dean, atunci când l-aţi adus. Asta m-a făcut să mă 
gândesc la... 

— La câine, spuse Dean. 

Îşi frecă gâtul acolo unde Wharton îl strânsese cu lanţul. 
Cred că nici nu-şi dădea seama că făcea asta. 

— Ţi-a amintit de cum a fost sucit gâtul câinelui. 

— Oricum, am plecat în ţinutul Purdom ca să verific 
dosarul lui Wharton - tot ceea ce aveam aici era dosarul 
despre crimele care l-au adus pe Culoarul Morţii. Sfârşitul 
carierei lui, cu alte cuvinte. Eu voiam începutul. 

— A făcut multe? 

— Da. Vandalism, furt calificat, incendierea unor căpiţe 
de fân, chiar şi furt de explozibil - el şi un prieten al lui au 
furat dinamită şi au detonat-o lângă un pârâu. A început 
devreme, pe la zece ani, dar ceea ce voiam eu nu era în 
dosar. Apoi a apărut şeriful ca să vadă cine sunt şi ce vreau 
şi asta s-a dovedit a fi un noroc. Am minţit, am spus că 
atunci când s-a făcut percheziţia în celulă, s-au descoperit 
nişte fotografii în salteaua lui Wharton - fetiţe dezbrăcate. 
I-am spus că voiam să văd dacă Wharton avea antecedente 
de pedofil, pentru că existau o serie de cazuri nerezolvate 
în Tennessee de care auzisem. Am fost foarte atent să nu 
menţionez numele gemenelor Detterick. Cred că nici lui nu 
i-au trecut prin cap. 

— Sigur că nu, spuse Harry. De ce să-i fi trecut prin cap? 
La urma urmei, acela e un caz clasat. 

— Am spus că probabil n-avea niciun rost să insist pe 
ideea respectivă, de vreme ce nu era nimic în dosarul lui 
Wharton. Vreau să zic, erau destule lucruri în dosarul lui, 
numai că nu exista nimic despre acel gen de lucruri. Atunci, 
şeriful - Catlett se numeşte - a râs şia spuscă nutotcea 
făcut un individ ca Wharton e scris în dosarul lui de la 
tribunal şi, oricum, ce importanţă avea? În definitiv, era 
mort? Eu i-am spus că voiam numai să-mi satisfac 
curiozitatea, nimic mai mult, şi asta l-a făcut să se relaxeze. 
M-a dus în birou la el, mi-a dat un scaun şi o ceaşcă de 


cafea şi mi-a spus că în urmă cu un an şi patru luni, când 
Wharton avea numai optsprezece ani, un om din partea de 
vest a ținutului l-a prins în hambar cu fiica lui. Nu a fost 
chiar viol; omul i-a spus lui Catlett că a fost vorba de „băgat 
de deget”. Scuze, draga mea. 

— E în ordine, spuse Janice. Dar faţa ei era palidă. 

— Câţi ani avea fata? 

— Nouă, am spus. 

El strâmbă din nas. 

— Omul acela ar fi mers după Wharton, dacă ar fi avut 
vreo doi fraţi sau vreo doi veri mai în vârstă şi mai 
corpolenţi ca el, ca să-i dea o mână de ajutor, dar nu avea. 
Aşa că s-a dus la Catlett, dar a spus că nu voia decât ca 
Wharton să fie avertizat. Nimeni nu vrea ca lucruri de 
genul ăsta să se afle, dacă asta se poate evita. Oricum, 
şeriful Catlett se ocupa de ceva vreme de antecedentele lui 
- se ocupase de el din şcoală, de când Wharton avea 
cincisprezece ani - şi a hotărât că paharul se umpluse. A 
luat trei oameni cu el, au mers la casa lui Wharton, au dat-o 
la o parte pe doamna Wharton, când aceasta a început să 
plângă şi să se tânguiască, apoi l-au avertizat pe domnul 
William „Billy the Kid” Wharton ce se întâmplă cu vlăjganii 
plini de coşuri atunci când se iau de fetiţe care nu au nici 
măcar vârsta la care au auzit de menstruaţie, nu s-o şi aibă. 

— L-am avertizat ca la carte, mi-a spus Catlett. L-am 
avertizat până când din cap îi curgea sânge, umărul îi era 
dislocat şi dosul îi era arşice. 

Brutal râdea. 

— Asta e într-adevăr specific pentru ţinutul Purdom, 
spuse el. Foarte specific. 

— Cam trei luni mai târziu, Wharton a început 
„petrecerea” care avea să se încheie cu jaful, am spus. Şi cu 
crimele care l-au adus la noi. 

— Deci a mai avut o dată de-a face cu o minoră, spuse 
Harry. 

Îşi dădu jos ochelarii, suflă pe ei şi începu să-i şteargă. 


— Foarte minoră. Dar o singură dată nu înseamnă că 
avea obiceiul să facă asta. 

— Un om nu face aşa ceva o singură dată, spuse soţia 
mea, strângând buzele atât de tare, încât parcă îi dispărură 
cu totul. 

După asta, le-am povestit despre vizita mea în ţinutul 
Trapingus. Fusesem mult mai franc cu adjunctul de şerif, 
Rob McGee - de fapt, nu prea avusesem altă variantă. Nici 
până în ziua de azi nu ştiu cum şi-a justificat întrebările în 
faţa domnului Detterick, dar acel McGee care s-a aşezat 
lângă mine la restaurant părea să fi îmbătrânit şapte ani. 

Pe la mijlocul lunii mai, cam cu o lună înainte de jaful şi 
de crimele care au încheiat cariera scurtă a lui Wharton ca 
răufăcător, Klaus Detterick voia să-şi vopsească hambarul 
(şi, din întâmplare, şi cuşca câinelui, care se afla chiar lângă 
hambar). Nu vroia ca fiul lui să se urce pe schelăria înaltă, 
şi băiatul era oricum la şcoală, aşa că a angajat un om. Un 
tip destul de simpatic. Foarte tăcut. Fusese o muncă de trei 
zile. Nu, individul nu dormise în casa familiei Detterick, 
fermierul nu era atât de prost încât să îşi închipuie că 
simpatic şi tăcut însemna întotdeauna şi de încredere, mai 
ales în zilele acelea, când drumurile erau pline de pierde- 
vară. Un om cu familie trebuia să fie prevăzător. Dar 
oricum, omul nu avea nevoie de cazare; îi spusese lui 
Detterick că închiriase o cameră în oraş, la Eva Price. Era o 
doamnă pe nume Eva Price în lefton, şi ea închiria într- 
adevăr camere, dar nu avusese în luna mai niciun chiriaş 
care să se potrivească cu descrierea omului pe care-l 
angajase Detterick, avea în chirie numai nişte oameni cu 
pălării şi costume pepit - cu alte cuvinte, comis voiajori. 
McGee a putut să-mi spună acest lucru pentru că se oprise 
la casa doamnei Price şi verificase lucrul acesta pe drumul 
de întoarcere de la ferma lui Detterick - atât de supărat 
era. 

— Chiar şi aşa, a adăugat el, nu există nicio lege care să-i 
interzică cuiva să doarmă în pădure, domnule Edgecombe. 


Am făcut şi eu asta o dată sau de două ori. 

Omul pe care l-au angajat n-a dormit la ferma familiei 
Detterick, dar a luat cina cu ei de două ori. Probabil că l-a 
întâlnit pe Howie. Le-a întâlnit probabil şi pe fete, pe Cora şi 
pe Kathe. Probabil că le-a auzit sporovăind despre cât de 
mult aşteptau să vină vara, pentru că dacă erau cuminţi şi 
vremea va fi bună, mami le va lăsa să doarmă afară pe 
verandă, unde puteau să se joace şi să se prefacă că sunt 
soţii ale pionierilor care au traversat Marile Câmpii în 
căruţe cu coviltir. 

Parcă-l văd şezând la masă, mâncând pui la cuptor şi 
pâinea de secară coaptă de doamna Detterick, ascultând, 
ascunzându-şi ochii de lup, încuviinţând, zâmbind puţin, 
ţinând minte totul. 

— Dar nu pare să fie vorba de sălbaticul de care mi-ai 
povestit când a venit pentru prima dată pe Culoarul Morţii, 
Paul, spuse Janice cu neîncredere. Nu pare deloc să fie 
aceeaşi persoană. 

— Nu l-aţi văzut cum era la Spitalul din Indianola, 
doamnă, spuse Harry. Stătea în picioare, cu gura căscată şi 
i se vedea fundul din cămaşa de spital. Ne-a lăsat să-l 
îmbrăcăm noi. Am crezut fie că e tâmpit, fie că e drogat. 
Nu-i aşa, Dean? 

Dean încuviinţă. 

— La o zi după ce a terminat de vopsit hambarul şi a 
plecat, un om care purta o mască a jefuit Biroul de 
Transport Hampey din localitatea Jarvis, le-am spus eu. A 
scăpat şi a plecat cu şaptezeci de dolari în buzunar. A luat şi 
un dolar de argint din 18692, pe care agentul de 
transporturi îl avea la el ca să-i aducă noroc. Acel dolar de 
argint era la Wharton când a fost prins, iar Jarvis e la numai 
treizeci de mile de Tefton. 

— Deci hoţul acesta... sălbaticul acesta... crezi că s-a 
oprit pentru trei zile ca să-l ajute pe Klaus Detterick să-şi 
vopsească hambarul, spuse soţia mea. A mâncat la masa lor 
şi le-a cerut, poate, să-i dea mazărea, ca un om obişnuit. 


— Lucrul cel mai înspăimântător la oamenii aceştia e că 
sunt imprevizibili, spuse Brutal. E posibil să fi plănuit să-i 
ucidă pe cei din familia Detterick şi să-i jefuiască, apoi s-a 
răzgândit pentru că soarele a ieşit dintre nori la momentul 
nepotrivit sau ceva de genul ăsta. Poate voia numai să se 
răcorească puţin. Dar cel mai probabil, a pus ochii pe fetiţe 
şi plănuia să se întoarcă. Ce crezi, Paul? 

Am încuviinţat. Sigur că asta credeam. 

— Apoi mai e şi numele pe care l-a dat lui Detterick. 

— Ce nume? întrebă Jan. 

— Will Booney. 

— Booney? Nu înţe... 

— A fost numele adevărat al lui Billy the Kid. 

— Oh. 

Atunci ochii i se măriră. 

— Oh! Deci puteţi să-l scăpaţi pe John Coffey! Ce bine! 
Tot ce trebuie să faceţi este să-i arâtaţi domnului Detterick 
o poză a lui William Wharton... poate chiar fotografia de 
cazier... 

Eu şi Brutal am schimbat o privire jenată. Dean părea să 
fie mai încrezător, dar Harry îşi coborâse privirea şi se uita 
la mâini, brusc extrem de interesat de unghiile lui. 

— Care este problema? întrebă Janice. De ce vă uitaţi aşa 
unul la altul? Cu siguranţă că acest McGee va... 

— Rob McGee mi s-a părut a fi un om de treabă şi cred că 
este un poliţist foarte bun, am spus, dar nu are niciun fel de 
autoritate în ţinutul Trapingus. Autoritatea este în mâna 
şerifului Cribus, iar ziua în care el va redeschide cazul 
Detterick pe baza a ceea ce am reuşit să aflu va fi ziua în 
care ninge în iad. 

— Dar... dacă Wharton a fost acolo... dacă Detterick 
poate să-l identifice după o poză de-a lui şi ei vor şti că a 
fost acolo... 

— Faptul că el a fost acolo în mai nu înseamnă că s-a 
întors şi le-a ucis pe fete în iunie, spuse Brutal. 


Vorbea încet, pe un ton blând, aşa cum vorbeşti cuiva şi îi 
spui că a avut loc o moarte în familie. 

— Pe de o parte, îl ai pe individul acesta care l-a ajutat pe 
Klaus Detterick să-şi vopsească hambarul, apoi a plecat. Se 
dovedeşte pe urmă că a comis crime prin tot statul, dar nu 
există nimic în cele trei zile din luna mai pe care le-a 
petrecut în 'lefton pentru care să poată fi acuzat. Pe de altă 
parte, există acest negru uriaş, acest negru imens, care a 
fost găsit pe malul râului, ţinând în braţe două fetiţe 
moarte, amândouă dezbrăcate. 

Dădu neîncrezător din cap. 

— Paul are dreptate, Jan. Poate că McGee are nişte dubii, 
dar McGee n-are nicio autoritate. Cribus este singurul care 
ar putea să redeschidă dosarul, iar Cribus nu vrea să strice 
finalul fericit - „a fost un negrotei” se gândeşte el, „şi nici 
măcar unul dintre ai noştri. Foarte frumos, merg la Cold 
Mountain, mănânc o friptură de vită şi beau o sticlă de bere 
la mama, apoi mă uit la el cum se prăjeşte, şi totul se 
termină cu bine.” 

Janice ascultă toate acestea cu o expresie de groază 
crescândă întipărită pe faţa ei, apoi se întoarse spre mine. 

— Dar McGee te crede, nu-i aşa, Paul? Am văzut asta pe 
faţa ta. Adjunctul de şerif, McGee, ştie că a arestat pe cine 
nu trebuie. Nu îl va contrazice pe şerif? 

— Tot ce poate obţine contrazicându-l e să-şi piardă 
slujba, am spus. Da, cred că în adâncul inimii ştie că 
făptaşul a fost Wharton. Dar ştie că dacă îşi ţine gura şi 
respectă regulile jocului până când Cribus se retrage sau 
mănâncă până crapă, el va urca pe locul lui. Şi atunci 
lucrurile vor sta altfel. Cred că asta îşi spune în fiecare 
seară înainte să meargă la culcare. Şi probabil că nu e 
foarte diferit de şeriful Homer, dintr-un anumit punct de 
vedere, îşi va spune: „La urma urmei, este vorba doar de un 
negru. Nu se pune problema să prăjeşti un alb pentru 
crima asta.” 


— Atunci va trebui să mergi tu la ei, spuse Janice, şi inima 
mi se împietri la auzul tonului din vocea ei, un ton care nu 
permitea un refuz. Du-te şi spune-le ce ai aflat. 

— Şi cum să le spunem că am aflat, Jan? întrebă Brutal 
pe acelaşi ton blând. Să le spunem despre cum l-a apucat 
Wharton de braţ pe John, pe când îl scoteam din 
penitenciar ca să facă un miracol şi să o vindece pe soţia 
administratorului Moores? 

— Nu... desigur că nu, dar... 

Văzu cât de subţire era gheaţa pe care patina, aşa că o 
luă în altă direcţie. 

— Atunci minţiţi! spuse ea. 

Se uită sfidător la Brutal, apoi mă privi pe mine în acelaşi 
fel. 

— Să minţim, am spus. Să minţim în legătură cu ce? 

— Despre ce te-a făcut să mergi mai întâi în ţinutul 
Purdom, apoi în Trapingus. Du-te la umflatul acela de şerif 
Cribus şi spune-i că Wharton ţi-a spus că le-a siluit şi le-a 
ucis pe gemenele Detterick. Spune-i că a mărturisit. 

Îl privi cu intensitate pe Brutal pentru un moment. 

— Tu poţi să-l susţii, Brutus. Poţi spune că ai fost şi tu de 
faţă când a mărturisit, că şi tu l-ai auzit. Probabil că şi Percy 
a auzit, şi probabil că de asta l-a făcut să izbucnească. L-a 
împuşcat pe Wharton pentru că nu a suportat gândul la ce 
le-a făcut Wharton fetiţelor acelora. I-a afectat judecata. 
Numai... Ce? Ce mai e, pentru Dumnezeu? 

Nu mai era vorba numai de mine şi de Brutal; Harry şi 
Dean se uitau şi ei la ea, cu un fel de groază în priviri. 

— Dar n-am raportat niciodată aşa ceva, doamnă, spuse 
Harry. 

Îi vorbea ca şi cum ai vorbi unui copil. 

— Primul lucru despre care ne-ar întreba ar fi de ce n-am 
făcut-o. Trebuie să raportăm tot ce spun „chiriaşii” noştri 
despre eventuale crime pe care le-au comis înainte. Pe care 
le-au comis ei sau alţii. 


— Dar oricum nu l-am fi crezut, adăugă Brutal. Un om ca 
Wild Bill Wharton minte despre orice, Jan. Despre crimele 
pe care le-a comis, despre oameni importanţi pe care i-a 
cunoscut, cu ce femei s-a culcat, câte eseuri a marcat la 
meciurile de fotbal din liceu, chiar şi despre vreme. 

— Dar... dar... 

Pe faţa ei se citea agonia. Am mers lângă ea ca să o 
îmbrăţişez, dar ea se retrase. 

— Dar a fost acolo! Le-a vopsit nenorocitul de hambar! A 
LUAT CINA LA MASA LOR! 

— Tocmai de aceea ar fi trebuit să se împăuneze cu crima 
pe care a comis-o, spuse Brutal. La urma urmei, ce am fi 
putut să-i mai facem? De ce să nu se laude? Oricum, nu-l 
puteam prăji decât o singură dată. 

— Staţi puţin să văd dacă am înţeles eu bine. Noi cei de la 
masa asta ştim că nu numai că John Coffey nu le-a ucis pe 
fetiţele acelea, mai mult, el încerca de fapt să le salveze. 
Adjunctul de şerif McGee nu ştie toate astea, desigur, dar 
este destul de convins că omul care este acum condamnat 
să moară pentru aceste crime, nu le-a comis. Şi totuşi... 
totuşi... nu puteţi provoca un nou proces. Cazul nu poate fi 
redeschis. 

— Cam aşa, spuse Dean. 

Îşi lustruia cu nervozitate ochelarii. 

— Cam asta este situaţia. 

Ea şezu cu capul plecat, gândindu-se. Brutal începu să 
spună ceva, dar eu am ridicat mâna şi i-am făcut semn să 
nu o facă. Nu credeam că Janice ar fi putut găsi o cale de a-l 
salva pe John de la moarte, dar nici nu eram de părere că 
asta ar fi imposibil. Soţia mea era o femeie înfricoşător de 
inteligentă. Şi înfricoşător de hotărâtă. Asta e o combinaţie 
care uneori transformă munţii în văi. 

— În ordine, spuse ea în cele din urmă. Atunci trebuie să-l 
scoateţi voi de acolo. 

— Doamnă? 

Harry părea uluit. Şi speriat. 


— Puteţi să o faceţi. Aţi mai făcut-o o dată, nu-i aşa? 
Puteţi s-o faceţi din nou. Numai că de data aceasta nu-l veţi 
mai aduce înapoi. 

— Aţi vrea să le explicaţi dumneavoastră pe urmă copiilor 
mei de ce tatăl lor este la închisoare, doamnă Edgecombe? 
întrebă Dean. Acuzat de faptul că a fost complice la 
evadarea unui condamnat din închisoare? 

— Dar nu se va ajunge la aşa ceva, Dean; vom face un 
plan. Vom face să arate ca o evadare adevărată. 

— Atunci, asiguraţi-vă că e un plan care ar fi putut fi 
inventat de un individ ce nu-şi aminteşte nici măcar cum 
trebuie să-şi lege şireturile de la pantofi, spuse Harry. Vor 
trebui să creadă asta. 

Ea se uită la el cu nesiguranţă. 

— Dar n-ar folosi la nimic, spuse Brutal. Chiar dacă am 
găsi o soluţie, nu i-ar fi de niciun folos. 

— De ce nu? 

Părea să fie pe punctul de a izbucni în lacrimi. 

— De ce naiba nu? 

— Pentru că e un bărbat negru, chel, înalt de doi metri, 
care are numai atâta minte cât să se poată hrăni singur, am 
spus. Cât timp crezi că ar trece înainte să fie prins din nou? 
Două ore? Şase? 

— A scăpat fără să atragă prea mult atenţia asupra lui 
înainte, spuse ea. 

Pe obraz i se prelinse o lacrimă. O şterse cu palma. 

Asta era adevărat. Scrisesem câteva scrisori unor rude şi 
prieteni ai mei, care locuiau mai spre sud, întrebându-i 
dacă văzuseră vreodată prin ziare ceva despre un om care 
se potrivea cu descrierea lui John Coffey. Nu găsiseră nimic. 
Janice făcuse şi ea acelaşi lucru. Se pare că fusese văzut în 
oraşul Muscle Shoals, Alabama. O tornadă lovise biserica 
din oraş în timp ce corul făcea repetiţii - asta fusese în anul 
1929 - şi un bărbat negru, imens, scosese de sub 
dărâmături doi oameni. La început amândoi păreau morţi, 
dar, după cum s-a dovedit, niciunul dintre ei nu fusese rănit 


grav. Era ca un miracol, după cum spusese un martor 
ocular. Negrul, un zilier care fusese angajat de pastorul 
bisericii, ca să lucreze pentru o zi la biserică, dispăruse în 
marea îmbulzeală. 

— Ai dreptate, a trecut neobservat, spuse Brutal. Dar 
trebuie să-ţi aminteşti că asta a fost înainte să fie 
condamnat pentru siluirea şi uciderea a două fetiţe. 

Ea stătu fără să răspundă. Rămase astfel aproape un 
minut, apoi făcu ceva ce m-a şocat la fel de tare cum trebuie 
să o fi şocat şi pe ea modul cum am izbucnit în lacrimi. 
Întinse mâna şi mătură jos de pe masă totul, cu o singură 
mişcare a mâinii - farfurii, pahare, ceşti, tacâmuri de argint, 
castronul cu dovleac, platoul pe care era şunca, laptele, 
cana cu ceai rece. lot ce era pe masă ajunse pe podea, 
toate făcute terci. 

— Dumnezeule mare! strigă Dean, sărind de la masă atât 
de brusc încât aproape că pică pe spate. 

Janice îl ignoră. Se uita la Brutal şi la mine, mai ales la 
mine. 

— Vreţi să-l ucideţi, laşilor? întrebă ea. Vreţi să-l ucideţi 
pe omul care a salvat viaţa Melindei Moores, care a încercat 
să salveze vieţile fetiţelor acelora? Ei bine, măcar va fi cu 
un negru mai puţin pe lumea asta, nu-i aşa? Puteţi să vă 
consolaţi cu asta. Un negrotei mai puțin. 

Se ridică în picioare, se uită la scaunul pe care stătuse şi 
îi trase o lovitură cu piciorul. Scaunul se lovi de perete şi 
ricoşă, picând peste dovleacul împrăştiat pe podea. Am luat- 
o de încheietură, dar ea se smuci. 

— Nu pune mâna pe mine, spuse ea. Săptămâna 
următoare pe vremea asta vei fi un ucigaş, cu nimic mai 
bun decât Wharton ăla, aşa că nu pune mâna pe mine. 

leşi afară din bucătărie, îşi puse şorţul peste faţă şi 
începu să suspine în el. Noi patru ne uitarăm unii la alţii. 
După o vreme, m-am ridicat în picioare şi am început să 
strâng mizeria de pe jos. Brutal mi s-a alăturat primul, apoi 
Harry şi Dean. Când bucătăria arăta din nou cât de cât 


decent, băieţii au plecat. Niciunul dintre noi nu spuse niciun 
cuvânt în tot acest timp. Nu mai era nimic de spus. 


6 


ERA SEARA MEA LIBERĂ. Am stat în sufrageria casei 
noastre mici, fumând, ascultând radioul şi privind cum se 
lăsa întunericul. N-am nimic cu televizorul, dar nu-mi place 
cum te distrage încât eşti atent numai la suprafaţa aceea de 
sticlă. Din punctul ăsta de vedere, măcar, radioul e mai bun. 

Intră şi Janice, se aşeză în genunchi lângă braţul 
fotoliului pe care stăteam, şi mă luă de mână. O vreme 
niciunul dintre noi nu spusese nimic, stăturăm numai 
ascultând muzica de la radio şi privind cum apăreau pe 
rând stelele. Mie îmi era bine aşa. 

— Îmi pare atât de rău că te-am făcut laş, spuse ea. Îmi 
pare mai rău pentru asta decât pentru orice altceva ce ţi- 
am spus de când suntem împreună. 

— Mai mult decât pentru că mi-ai spus Sam Puturosul, 
atunci când am mers în excursie? am întrebat eu, apoi am 
început amândoi să râdem şi, după unul sau două săruturi, 
totul a fost din nou în ordine între noi. 

Era atât de frumoasă Janice a mea, şi acum visez cu ea 
uneori. Deşi sunt bătrân şi sătul de viaţă, visez uneori că 
vine în camera mea din locul acesta singuratic, uitat de 
lume, unde coridoarele miros a urină şi varză fiartă 
învechită, visez că e tânără şi frumoasă, cu ochii ei albaştri 
şi cu sânii ei pe care abia mă puteam abţine să nu-i mângiâi, 
şi că spune Dar dragul meu, eu n-am fost acolo când s-a 
întâmplat acel accident. Ai făcut o greşeală, atâta tot. Chiar 
şi acum visez asta şi, câteodată când mă trezesc şi-mi dau 
seama că a fost un vis, încep să plâng. Eu, care de-abia am 
vărsat câteva lacrimi când am fost tânăr. 

— Hal ştie? întrebă ea în cele din urmă. 


— Că John e nevinovat? Nu văd de unde ar şti. 

— Poate să-l ajute? Are vreo autoritate asupra lui Cribus? 

— Deloc, draga mea. 

Încuviinţă din cap, ca şi cum s-ar fi aşteptat la răspunsul 
acesta. 

— Atunci, nu-i spune. Dacă nu poate să-l ajute, pentru 
Dumnezeu, nu-i spune. 

— Nu. 

Ea îşi ridică privirea spre mine şi mă fixă cu ochiieei 
limpezi. 

— Şi nu vei suna ca să-ţi iei o seară liberă pe motiv de 
boală. Niciunul dintre voi nu trebuie să facă asta. Nu puteţi 
să faceţi asta. 

— Nu, nu putem să facem asta. Dacă suntem acolo, 
măcar putem să facem în aşa fel încât să treacă totul cât 
mai repede. Asta putem să facem. Nu va fi ca şi la 
Delacroix. 

Pentru un moment, din fericire foarte scurt, am văzut 
masca de mătase neagră arzând pe chipul lui Del şi lăsând 
să se vadă bilele de jeleu copt care fuseseră ochii lui. 

— Nu poţi să scapi sub nicio formă, nu-i aşa? 

Mă luă de mână şi mi-o duse pe obrazul ei fin, catifelat. 

— Bietul Paul. Bietul de tine, bătrânelule. 

N-am spus nimic. Niciodată înainte sau după acel 
moment în viaţa mea n-am simţit atât de acut că voiam să 
fug de ceva. Să o iau pe Jan cu mine, noi doi cu un rucsac 
de pânză, mergând încotro vedem cu ochii. 

— Bietul meu băiat, repetă ea. Vorbeşte cu el. 

— Cu cine? Cu John? 

— Da. Vorbeşte cu el. Află de la el ce vrea. M-am gândit o 
clipă la asta, apoi am încuviinţat. 

Avea dreptate. Ca de obicei. 


DOUĂ ZILE MAI TÂRZIU, Bill Dodge, Hank Bitterman şi 
încă cineva - nu-mi mai amintesc cine, un „navetist” - l-a 
dus pe John Coffey în Sectorul D ca să facă duş, iar noi, în 
timpul ăsta, am făcut repetiţie pentru execuţia lui. Nu l-am 
lăsat pe Toot-Ioot să fie înlocuitorul lui John; cu toţii ştiam, 
chiar fără s-o spunem, că ar fi fost o obscenitate. Eu am fost 
înlocuitorul. 

— John Coffey, spuse Brutal cu o voce destul de nesigură, 
în timp ce eu stăteam legat de Old Sparky, ai fost 
condamnat să mori în scaunul electric, sentinţă pronunţată 
de un juriu format din semenii tăi... 

Semenii lui John Coffey? Ce aberaţie. Din câte ştiam eu, 
nu exista nimeni care să-i semene pe toată planeta. Apoi m- 
am gândit la ceea ce spusese John în timp ce stătea şi se 
uita la Sparky din capătul scărilor care duceau din magazie, 
spre biroul meu: Fi sunt încă acolo. Îi aud cum strigă. 

— Lăsaţi-mă să mă ridic de-aici, am spus cu o voce 
răguşită. Desfaceţi clemele astea şi lăsaţi-mă să mă ridic. 

Le desfăcură, dar pentru o clipă am rămas pe loc, 
împietrit, ca şi cum Old Sparky nu ar fi vrut să-mi dea 
drumul. 

În timp ce mergeam înapoi spre birou, Brutal îmi vorbi 
atât de încet, încât nici Dean şi Harry, care aşezau ultimele 
scaune în spatele nostru, să nu audă. 

— Am făcut câteva lucruri în viaţa mea de care nu sunt 
mândru, dar asta e prima dată când simt că sunt cu 
adevărat în pericol de a ajunge în iad. 

M-am uitat la el ca să mă asigur că nu glumea. Dar nici 
nu credeam că ar face-o. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că ne pregătim să ucidem un dar de la 
Dumnezeu, spuse el. Un om care n-a făcut niciodată vreun 
rău, nici nouă, nici nimănui altcuiva. Ce voi face când voi sta 
în faţa lui Dumnezeu, Părintele Atotputernic, şi el îmi va 


cere să explic de ce-am făcut-o? Să-i spun că mi-am făcut 
datoria? Datoria mea? 


8 


CÂND JOHN SE ÎNTOARSE de la duş şi navetiştii 
plecară, am deschis uşa de la celula lui, am intrat şi m-am 
aşezat pe pat lângă el. Brutal era la biroul de serviciu, îşi 
ridică privirea, mă văzu singur în celulă cu John, dar nu 
spuse nimic. Îşi concentră din nou atenţia asupra hârtiilor 
cu care se lupta pentru moment, lingând tot timpul mina 
creionului cu care scria. 

John se uită la mine cu ochii lui ciudaţi - injectaţi, 
distanţi, cu lacrimile gata să ţâşnească... dar în acelaşi timp 
calmi, ca şi cum plânsul nu era un mod de viaţă atât de rău, 
odată ce te obişnuiai cu el. Chiar încercă să zâmbească 
puţin. Mirosea a săpun, îmi amintesc asta, era la fel de 
curat şi de proaspăt ca un copilaş după baia de seară. 

— Bună, şefule, spuse el, apoi întinse mâinile şi-mi luă 
amândouă mâinile în ale lui. 

Făcu totul cu o perfectă naturaleţe. 

— Bună, John. 

Aveam un nod în gât, dar m-am străduit să-l înghit. 

— Cred că ştii că se apropie ziua de-acum. Mai sunt 
câteva zile până atunci. 

El nu spuse nimic, continuă numai să-mi ţină mâinile în 
ale lui. Privind înapoi, cred că ceva începuse să se întâmple 
chiar atunci, dar eram prea absorbit - mental şi emoţional - 
de a-mi face datoria. 

— Doreşti să mănânci ceva special la cină în seara aceea, 
John? Putem să-ţi facem rost de aproape orice. Putem să-ţi 
aducem chiar şi o bere, dacă vrei. Numai trebuie să o 
punem într-o ceaşcă de cafea, atâta tot. 

— Nu mi-a plăcut niciodată, spuse el. 


— Atunci ceva special de mâncare? 

Pentru o clipă, fruntea lui se încreţi. Apoi liniile dispărură 
şi începu să zâmbească. 

— Ar fi bună nişte ruladă de carne. 

— Ruladă de carne vei primi, atunci. Cu sos şi cartofi 
piure. 

Am simţit o furnicătură ca atunci când dormi pe un braţ 
şi acesta îţi amorţeşte, numai că eu simţeam senzaţia 
aceasta în tot corpul. În corpul meu. 

— Ce mai doreşti pe lângă acestea? 

— Orice, şefule. Orice aveţi, cred. Nişte okra!4:, poate, 
dar eu nu sunt pretenţios la mâncare. 

— În ordine, am spus, şi m-am gândit că avea să aibă ca 
desert prăjitura cu piersici a doamnei Janice Edgecombe. 
Dar ce spui de un preot? Cineva cu care să spui o rugăciune 
în seara aceea? Asta îl linişteşte pe om, am văzut asta de 
multe ori. Aş putea să iau legătura cu pastorul Schuster, el 
este cel care a venit când Del... 

— Nu vreau niciun pastor, spuse John. Tu ai fost bun cu 
mine, şefule. Tu poţi să spui o rugăciune, dacă vrei. Asta va 
fi de ajuns. Putem să îngenunchem împreună puţin. 

— Eu! John, n-aş putea... 

El îmi strânse puţin mâinile în ale lui şi senzaţia aceea 
deveni mai puternică. 

— Poţi să faci asta, spuse el. Nu-i aşa? 

— Presupun că da, m-am surprins spunând. 

Vocea mea părea să aibă un ecou. 

— Presupun că aş putea, dacă vine vremea. 

Deja senzaţia din corpul meu devenise foarte puternică şi 
era ca şi atunci când mă vindecase de infecția urinară, dar 
era diferită în acelaşi timp. Şi nu numai pentru că de data 
aceasta nu era nimic în neregulă cu mine. Era diferit pentru 
că de această dată nu o făcea în mod conştient. Brusc, m- 
am înspăimântat şi aproape m-am sufocat de nevoia de a 
ieşi de acolo. Simţeam că în corpul meu se întâmplau 


lucruri ciudate. Nu numai în creierul meu; în tot corpul 
meu. 

— Tu şi domnul Howell şi ceilalţi şefi aţi fost buni cu mine, 
spuse John Coffey. Ştiu că în ultima vreme v-aţi făcut griji, 
dar nu mai faceţi asta. Pentru că eu vreau să plec, şefule. 

Am încercat să spun ceva, dar n-am reuşit. El însă reuşi. 
Ceea ce mi-a spus pe urmă a fost cea mai lungă replică pe 
care l-am auzit să o spună. 

— Sunt obosit de durerea pe care o aud şi o simt, şefule. 
Îs sătul să fiu pe drumuri tot timpul, singur ca o pasăre în 
ploaie. Să nu am niciun prieten cu care să hoinăresc sau 
care să-mi spună de unde venim, încotro ne îndreptăm şi de 
ce. M-am săturat că oamenii sunt răi unii cu alţii. Simt asta 
tot timpul, ca mii de cioburi de sticlă în mintea mea. Am 
obosit că vreau să ajut şi nu pot. M-am săturat de întuneric. 
Dar, mai ales, e din cauza durerii. Că-i prea multă. Dacă aş 
putea să-i pun capăt, aş face-o. Dar nu pot. 

Opreşte-te, am încercat să spun. Opreşte-te, dă drumul 
mâinilor mele, mă voi îneca dacă nu-mi dai drumul. Mă voi 
îneca sau voi exploda. 

— N-o să esplodezi, spuse el, zâmbind uşor la această 
idee... dar apoi îmi dădu drumul. 

M-am aplecat înainte, suspinând adânc. Vedeam printre 
genunchi fiecare crăpătură a podelei de ciment, fiecare 
adâncitură, fiecare bucată cât de mică. Mi-am ridicat 
privirea spre perete şi am văzut nume care fuseseră scrise 
acolo în 1924, 1926, 1931. Acele nume fuseseră spălate jos 
de pe pereţi, cei care le scriseseră dispăruseră şi ei, dar 
presupun că nu poţi să faci niciodată să dispară complet 
ceva din lumea aceasta, şi acum le-am văzut din nou pe 
toate, o zăpăceală de nume scrise unele peste altele, şi să 
mă uit la ele era ca şi cum aş fi ascultat morţii vorbind şi 
cântând şi cerând milă. Am simţit că ochii voiau parcă să-mi 
iasă din orbite, am auzit bătăile inimii mele, am simţit cum 
sângele trecea pe toate bulevardele corpului meu, ca şi cum 
ar fi dus scrisori spre diverse destinaţii. 


Am auzit un tren fluierând în depărtare - era trenul de 
trei şi jumătate spre Priceford, cred, dar nu eram sigur, 
pentru că nu-l mai auzisem niciodată înainte. În orice caz, 
nu de la Cold Mountain, pentru că liniile de tren erau la 
zece mile de penitenciar. Era imposibil să fi auzit trenul în 
timp ce eram în penitenciar, aşa aţi spune, şi aşa aş fi spus 
şi eu până în luna noiembrie a anului 1932, dar în ziua 
aceea l-am auzit clar. 

Undeva se sparse un bec şi zgomotul mi se păru la fel de 
puternic ca şi cel al unei bombe. 

— Ce mi-ai făcut? am şoptit. Oh, John, ce mi-ai făcut? 

— Îmi pare rău, şefule, spuse el cu vocea lui calmă. Nu 
mi-am dat seama. Nu e mare lucru, eu aşa cred. Le vei simţi 
ca înainte peste puţin timp. 

M-am ridicat şi am mers la uşa celulei. Simţeam de parcă 
eram în vis. Când am ajuns lângă uşă, el spuse: 

— Te întrebi de ce n-au strigat. Acesta e singurul lucru pe 
care nu-l ştii, aşa-i? De ce fetiţele alea n-au strigat când 
erau încă pe verandă. 

M-am întors şi m-am uitat la el. Vedeam fiecare vinişoară 
de pe albul ochilor lui, vedeam fiecare por de pe faţa lui... şi 
îi simţeam durerea, suferinţa pe care o lua asupra sa de la 
ceilalţi oameni, aşa cum un burete absoarbe apa. Vedeam şi 
întunericul de care îmi vorbise. Se găsea în toate colţurile 
lumii, exact aşa cum îl vedea el, şi în acel moment am simţit 
atât milă, cât şi multă uşurare. Da, ceea ce aveam să facem 
era ceva teribil, nimic nu putea să schimbe faptul acesta... 
şi totuşi, aveam să-i facem un bine. 

— Am văzut cum a fost atunci când omu' ăla rău m-a 
prins de mână, spuse John. Atunci am ştiut că el le-a ucis. L.- 
am văzut în ziua aceea, eu eram printre copaci şi am văzut 
că le-a pus jos şi a fugit, da"... 

— Ai uitat, am spus eu. 

— Aşa e, şefu'. Am uitat, până când m-a prins de mână. 

— De ce n-au strigat, John? Le-a făcut destul rău cât să le 
facă să sângereze, părinţii lor erau sus, în casă, deci de ce 


nu au strigat? 

John mă privi cu ochii lui stranii. 

— l-a spus la una din ele „Dacă faci gălăgie, o ucid pe 
soră-ta, nu pe tine.” Asta a spus şi la cealaltă, înţelegi? 

— Da, am şoptit, şi am înţeles. 

Veranda familiei Detterick cufundată în întuneric. 
Wharton se apleacă spre fetiţe ca un vampir. Una dintre ele 
a început să plângă şi Wharton a pălmuit-o, iar fetiţei i-a 
curs sânge din nas. De aici era sângele de pe verandă. 

— Le-a ucis prin iubire, spuse John. Le-a ucis prin iubirea 
uneia pentru cealaltă. Înţelegi acum cum a fost? 

Am  încuviinţat, incapabil să spun ceva. El zâmbi. 
Lacrimile îi curgeau din nou pe obraji, dar el zâmbea. 

— Aşa se întâmplă în fiecare zi, spuse el, peste tot în 
lume. 

Apoi se întinse pe pat şi se întoarse cu faţa la perete. 

Am păşit afară, pe culoar, am închis uşa de la celulă şi m- 
am dus la biroul de serviciu. Continuam să mă simt ca şi 
cum aş fi visat. Mi-am dat seama că auzeam gândurile lui 
Brutal - ca o şoaptă foarte vagă, cum se scrie un cuvânt, 
cred că era îmbrăcat. Se gândea m înainte de p şi b, dar 
oare nu sunt şi excepţii de la regula asta împuţită? Îşi ridică 
privirea, începu să zâmbească, apoi zâmbetul îi dispăru 
când se uită mai bine la faţa mea. 

— Paul? întrebă el. Te simţi bine? 

— Da. 

Apoi i-am spus ce îmi spusese John - nu chiar tot, şi nu i- 
am spus absolut nimic despre ce îmi făcuse atingerea lui (n- 
am spus niciodată nimănui despre asta, nici măcar soţiei 
mele Janice; Elaine Connelly va fi prima care va afla - asta 
bineînţeles dacă va vrea să citească şi paginile acestea după 
ce a citit restul), dar i-am repetat ce-mi spusese John 
despre faptul că dorea să plece. Asta păru să-l mai 
liniştească pe Brutal - puţin, oricum - dar am simţit (sau 
poate am auzit?) că se întreba dacă nu cumva inventasem 
eu asta, numai ca să-l fac să se mai liniştească. După aceea, 


am simţit că s-a hotărât să creadă ce-i spusesem, pur şi 
simplu pentru că aşa avea să-i fie mai uşor atunci când avea 
să fie timpul. 

— Paul, îţi revine infecția aia? întrebă el. Eşti foarte 
îmbujorat. 

— Nu, cred că sunt bine, am spus. 

Nu eram bine, dar eram sigur că John avea dreptate şi 
aveam să mă simt mai bine. Simţeam că furnicăturile 
începeau să-mi treacă. 

— "Totuşi, poate nu ţi-ar strica să mergi în biroul tău şi să 
te aşezi puţin. 

Să mă aşez era ultimul lucru pe care aş fi putut să-l fac în 
clipa aceea - ideea mi se părea atât de ridicolă, încât 
aproape că am început să râd. Simţeam mai degrabă că aş 
fi vrut să-mi construiesc o casă, să pun pe acoperiş şindrilă, 
să ar grădina din spatele ei şi să plantez flori în ea, toate 
astea înainte de ora cinei. 

Aşa se întâmplă în fiecare zi, m-am gândit. Peste tot în 
lume. Acest întuneric. E peste tot în lume. 

— Mai bine dau o fugă până la Administraţie. Trebuie să 
verific câteva lucruri. 

— Dacă zici tu. 

Am mers până la uşă şi am deschis-o, apoi am privit 
înapoi. 

— Ai scris bine, am spus. Î-m-b-r-ă-c-a-t; m înainte de p şi 
b. De cele mai multe ori presupun; cred că există excepţii la 
fiecare regulă. 

Am ieşit, fără să fie nevoie să mă uit la el ca să ştiu că se 
holba la mine cu gura căscată. 

Am continuat să mă mişc de colo-colo pe tot parcursul 
turei mele, nefiind în stare să mă aşez pentru mai mult de 
cinci minute înainte să sar din nou de pe scaun. Am mers 
până la Administraţie, apoi am mărşăluit înainte şi înapoi în 
curtea închisorii, până când gardienii din turnuri au început 
probabil să se gândească că am luat-o razna. Pe când mi s-a 
sfârşit schimbul, începusem din nou să mă calmez, şi 


zăpăceala de gânduri din capul meu - ca şi frunzele unui 
copac bătute de vânt - se linişti. 

Totuşi, cam pe la jumătatea drumului spre casă, mă 
cuprinse din nou aceeaşi senzaţie. Aşa cum mă cuprinsese 
brusc infecția mea urinară. A trebuit să-mi parchez Ford-ul 
pe marginea drumului, să cobor şi să sprintez vreo 
jumătate de milă, cu capul plecat, mişcând braţele cu 
putere, inhalând şi expirând parcă aer înfierbântat. Apoi, în 
cele din urmă, am început să mă simt mai bine. Am mers în 
pas alert jumătate din drumul înapoi spre maşină şi am 
mers încet restul drumului, iar respiraţia mea era un abur 
subţire în aerul rece. Când am ajuns acasă, i-am spus lui 
Janice că John Coffey îmi mărturisi că era pregătit şi că voia 
să plece dintre noi. Ea încuviinţă, părând uşurată. Dar era 
oare adevărat? Nu puteam să-mi dau seama. Cu şase ore în 
urmă, sau cu trei, aş fi ştiut, dar pe atunci nu mai aveam 
cum să aflu. Şi asta era bine. John îmi spusese de mai multe 
ori că e obosit, şi acum înţelegeam de ce. Darul pe care îl 
avea el ar fi obosit pe oricine. Ar fi făcut pe oricine să-şi 
dorească odihnă şi linişte. 

Când Janice mă întrebă de ce eram atât de îmbujorat şi 
miroseam a transpiraţie, i-am spus că oprisem maşina în 
drum spre casă şi fugisem o jumătate de milă, fugisem cât 
am putut de tare. l-am spus măcar atât - după cum cred că 
am mai spus (acum sunt prea multe pagini ca să mă uit în 
urmă să verific), minciuna nu făcea parte din căsnicia 
noastră - dar nu i-am spus de ce. 

lar ea nu a întrebat. 


9 


NU A FOST NICIO furtună în noaptea în care i-a venit 
rândul lui John Coffey să meargă pe Culoarul Morţii. Era 
destul de rece pentru acea perioadă a anului, în anii 


treizeci, presupun, şi peste câmpiile de pe care recoltele 
fuseseră adunate păreau să se fi revărsat stele, bruma 
strălucea pe garduri şi lucea ca nişte diamante pe tulpinile 
uscate de porumb. 

De această dată, Brutus Howell a fost acela care a condus 
execuţia - el avea să-i pună pe cap capelina şi avea să-i 
spună lui Van Hay când să dea drumul la curent. Bill Dodge 
era în încăperea cu comutatoarele şi cu Van Hay. Şi cam pe 
la unsprezece şi douăzeci de minute în seara de 20 
noiembrie, Dean, Harry şi cu mine am mers spre singura 
noastră celulă ocupată, unde John Coffey şedea la capătul 
patului său cu mâinile încrucişate între genunchi şi cu o 
firimitură mică de ruladă de carne rămasă pe gulerul 
cămăşii sale albastre. Se uită la noi printre gratiile celulei, 
mult mai calm decât eram noi, aşa părea. Mâinile îmi erau 
reci şi tâmplele îmi pulsau. Era un lucru să ştim că voia să 
plece dintre noi - aşa puteam şi noi să ne facem treaba 
măcar - dar era cu totul altceva să ştim că-l vom electrocuta 
pentru o crimă comisă de altcineva. Îl văzusem ultima dată 
pe Hal Moores în seara aceea, cam pe la ora şapte. Era în 
biroul lui, încheindu-şi nasturii de la haină. Avea faţa palidă, 
iar mâinile îi tremurau atât de tare, încât făcea eforturi 
destul de mari cu nasturii aceia. Aproape că am vrut să-i 
dau mâinile la o parte şi să-i închei eu nasturii, aşa cum aş fi 
făcut cu un copil. Ironia era că Melinda arătase mai bine 
când fusese bolnavă şi când eu şi Jan ne-am dus s-o vedem, 
decât cum arăta Hal în seara dinaintea execuţiei lui John 
Coffey. 

— Nu voi asista la execuţia aceasta, spusese el. Curtis va 
fi acolo şi ştiu că îl las pe Coffey în mâini bune dacă tu şi 
Brutus sunteţi acolo. 

— Da, domnule, ne vom strădui, am spus. Este vreo veste 
despre Percy? 

Îşi revine? De fapt asta voiam să întreb. Stă cumva chiar 
în clipa aceasta în aceeaşi cameră cu cineva - un medic, cel 
mai probabil - şi îi povesteşte despre cum l-am silit să 


îmbrace cămaşa de forţă şi l-am închis în camera de izolare 
ca pe unul dintre copiii problemă... ca pe un nătărău, ca să 
folosesc cuvântul lui Percy? Şi dacă asta făcea, îl credeau 
oare? 

Dar, după spusele lui Hal, nu era nicio schimbare în 
starea lui Percy. Nu vorbea şi, din câte se vedea, parcă nici 
nu era pe lumea asta. Era încă în Indianola - era „evaluat,” 
aşa spusese Hal, părând destul de dezorientat de această 
expresie - dar dacă nu avea să se constate nicio 
îmbunătăţire, avea să fie mutat în curând. 

— Cum se simte Coffey? mă întrebă apoi Hal. 

Reuşise în cele din urmă să-şi încheie şi ultimul nasture 
de la cămaşă. Am dat din cap afirmativ. 

— Va fi bine, domnule. 

El îmi încuviinţă cu o înclinare a capului la rândul său, 
apoi merse spre uşă, părând bătrân şi bolnav. 

— Cum se poate ca atât de multă bunătate şi atât de 
multă răutate să existe în acelaşi timp într-un om? Cume 
posibil ca omul care a vindecat-o pe soţia mea să fie acelaşi 
om care le-a ucis pe fetiţele acelea? Poţi să înţelegi aşa 
ceva? 

I-am spus că nici eu nu înţelegeam, căile Domnului erau 
misterioase, exista atât bine, cât şi rău în fiecare dintre noi, 
nu ştiam de ce era astfel, bla, bla, bla. Mare parte din ce i- 
am spus atunci erau lucruri pe care le auzisem în bisericile 
la care mă dusese mama când eram copil, iar Hal încuviinţa 
tot timpul şi părea destul de convins. Putea să-şi permită să 
încuviinţeze, nu-i aşa? Da. Şi să pară convins. Pe faţa lui se 
citea o adâncă tristeţe - era zdruncinat, niciodată n-am avut 
vreo îndoială - dar, de data aceasta n-a vărsat nicio lacrimă, 
pentru că avea o soţie la care să se întoarcă, avea un 
tovarăş la care să se întoarcă, şi ea era bine acum. 
Mulțumită lui John Coffey, era din nou bine, sănătoasă, iar 
omul care semnase ordinul lui de execuţie putea acum să 
plece la ea. El nu trebuia să fie de faţă la ce avea să 
urmeze. Avea să poată dormi în acea seară lângă corpul 


cald al soţiei lui, în vreme ce John Coffey avea să fie culcat 
pe un cărucior şi corpul lui avea să se răcească în pivniţa 
Spitalului Regional, timp în care orele aveau să treacă în 
tăcere, până avea să se lumineze de ziuă. Şi îl uram pe Hal 
pentru toate aceste lucruri. Îl uram numai puţin şi avea să- 
mi treacă, dar era totuşi ură ceea ce simţeam. O ură 
adevărată. 

Am păşit în celulă, urmat de Dean şi de Harry, amândoi 
foarte palizi şi posomorâţi. 

— Eşti pregătit, John? am întrebat. 

EI a încuviinţat. 

— Da, şefule. Cred că da. 

— În ordine, atunci. Trebuie să spun ceva înainte să 
ieşim. 

— Spune ce trebuie să spui, şefule. 

— John Coffey, ca şi ofiţer... 

Am spus fraza aceasta până la capăt şi, când am 
terminat, Harry Terwilliger păşi în spatele meu şi întinse 
mâna. John păru surprins pentru un moment, apoi zâmbi şi 
i-o strânse. Dean, mai palid ca niciodată, întinse şi el mâna. 

— Meriţi o soartă mai bună decât asta, Johnny, spuse el 
cu o voce răguşită. Îmi pare rău. 

— Va fi în regulă, spuse John. Asta este partea cea mai 
grea; peste puţin timp va fi bine. 

Se ridică în picioare şi medalionul cu Sfântul Christopher 
pe care i-l dăduse Melinda îi ieşi din cămaşă. 

— John, trebuie să-mi dai asta, am spus. Pot să ţi-l pun 
înapoi după... după, dacă vrei, dar acum trebuie să ţi-l iau. 

Era de argint şi, dacă avea să-i fie lipit de piele atunci 
când Jack Van Hay avea să dea drumul la curent, era posibil 
să fuzioneze cu pielea. Chiar dacă asta nu se întâmpla, era 
posibil să lase un fel de fotografie carbonizată pe pielea de 
pe pieptul lui. Mai văzusem asta înainte. Am văzut foarte 
multe în anii pe care i-am petrecut pe Culoarul Morţii. Mai 
mult decât ar fi fost bine pentru mine. Acum ştiu asta. 


Îşi scoase lănţişorul de la gât şi-l puse în palma mea. Am 
pus medalionul în buzunar şi i-am spus să iasă din celulă. 
Nu era nevoie să verific dacă fusese ras şi dacă curentul se 
va transmite; creştetul îi era la fel de neted ca şi palma 
mea. 

— Ştii, am adormit azi după-masă şi am avut un vis, 
şefule, spuse el. Am visat cu şoarecul lui Del. 

— Într-adevăr, John? 

Eu stăteam în partea lui stângă. Harry merse în partea 
dreaptă. Dean merse în spatele lui şi astfel am pornit pe 
Culoarul Morţii. Pentru mine, a fost ultima dată când am 
însoţit un prizonier. 

— Da, spuse el. Am visat că a ajuns în locul acela de care 
vorbea şefu' Howell, locul acela, Mouseville. Am visat că 
erau mulţi copii acolo şi, Doamne, cum râdeau de trucurile 
lui! Doamne! 

Râse de unul singur la gândul acesta, apoi redeveni 
serios. 

— Am visat că şi cele două fetiţe cu părul blond erau 
acolo. Şi ele râdeau. Le-am îmbrăţişat şi nu le mai curgea 
sânge din păr şi erau sănătoase. Ne-am uitat cu toţii cum se 
juca Mr. Jingles cu mosorul, şi cum mai râdeam. Ne 
tăvăleam de râs. 

— Chiar aşa? 

Mă gândeam că nu puteam să duc treaba aceasta la bun 
sfârşit, pur şi simplu nu puteam, îmi era imposibil. Aveam să 
plâng, sau să strig, sau poate inima avea să mi se frângă de 
durere şi asta putea să fie sfârşitul pentru mine. 

Am intrat în biroul meu. John se uită în jur pentru un 
moment, apoi se lăsă în genunchi fără să-i cerem acest 
lucru. În spatele lui, Harry se uita la mine cu o privire 
posacă. Dean era alb ca hârtia. 

M-am lăsat şi eu în genunchi lângă John şi m-am gândit 
că avea să se întâmple un lucru ciudat: după toţi prizonierii 
pe care a trebuit să-i ajut să se ridice în picioare ca să-şi 
încheie călătoria, de data aceasta eu aveam să fiu acela 


care va avea nevoie de o mână de ajutor. Sau cel puţin aşa 
simţeam în clipa aceea. 

— Pentru ce să ne rugăm, şefule? întrebă John. 

— Putere, am spus fără să stau pe gânduri. 

Mi-am închis ochii şi am spus: 

— Doamne Dumnezeule, te rog să ne ajuţi să terminăm 
ceea ce am început şi te rog să-l primeşti pe omul acesta, 
John Coffey - ca şi băutura, numai că se scrie diferit - în 
împărăţia Ta şi dă-i pacea eternă. Ie rog, ajută-ne să-l 
petrecem aşa cum i se cuvine şi fă ca totul să meargă cât 
mai bine. Amin. 

Mi-am deschis ochii şi m-am uitat la Dean şi Harry. 
Amândoi arătau ceva mai bine. Probabil că asta era din 
cauză că avuseră la dispoziţie câteva momente să-şi revină. 
Mă îndoiesc că rugăciunea mea i-a ajutat. 

Am dat să mă ridic, dar John mă prinse de braţ. Se uită la 
mine cu o privire care era şi timidă, şi plină de speranţă. 

— Îmi amintesc de o rugăciune pe care am învăţat-o de la 
cineva atunci când eram mic, spuse el. Sau cel puţin cred că 
îmi amintesc. Pot să o spun? 

— Dă-i bătaie, spuse Dean. Mai e destul timp, John. 

John închise ochii şi se încruntă în timp ce se concentra. 
Mă aşteptam la Înger îngeraşul meu, sau poate o versiune 
poticnită a rugăciunii Tatăl] nostru, dar nu a fost vorba de 
niciuna dintre acestea; n-am auzit niciodată rugăciunea pe 
care a spus-o John Coffey, nici până atunci, nici după aceea, 
deşi nici sentimentele, nici modul de exprimare a lor nu era 
foarte deosebit. Ţinându-şi mâinile împreunate în faţa 
ochilor închişi, John Coffey spuse: 

— Copile lisus, dulce şi blând, roagă-te pentru mine, un 
copil orfan. Fii puterea mea, fii prietenul meu, fii cu mine 
până în ceasul din urmă. Amin. 

Îşi deschise ochii, dădu să se ridice, apoi se uită intens la 
mine. 

Mi-am şters ochii cu mâneca. În timp ce l-am ascultat, mă 
gândisem la Del; şi el voise să mai spună o rugăciune la 


urmă. Sfântă Marie, născătoare de Dumnezeu, roagă-te 
pentru noi, păcătoşii, acum şi-n ceasul morții noastre. 

— Îmi pare rău, John. 

— Să nu-ţi pară râu, spuse el. 

Mă strânse de braţ şi zâmbi. Apoi, cum am crezut că avea 
să se întâmple, mă ajută să mă ridic în picioare. 


10 


NU AU FOST PREA MULȚI MARIORI - poate 
cincisprezece de toţi, jumătate din câţi fuseseră prezenţi la 
execuţia lui Delacroix. Era prezent şi Homer Cribus, 
depăşind, ca de obicei, cu gabaritul său scaunul pe care 
şedea, dar nu l-am văzut pe adjunctul McGee. Ca şi 
administratorul Moores, părea că se hotărâse să nu fie de 
faţă la această execuţie. 

Şezând chiar în primul rând era un cuplu de bătrâni, pe 
care la început nu i-am recunoscut, deşi le văzusem 
fotografiile într-o groază de ziare, până în acea zi din a treia 
săptămână a lunii noiembrie. Apoi, în timp ce ne apropiam 
de platforma unde aştepta Old Sparky, femeia izbucni: 

— Sper că ai să mori încet, fiu de căţea! 

Atunci mi-am dat seama că era familia Detterick, Klaus şi 
Marjorie. La început nu-i recunoscusem, pentru că rar vezi 
un cuplu de bătrâni a căror vârstă nu trece de patruzeci de 
ani. 

John îşi aplecă umerii la sunetul vocii femeii şi la 
mormâăitul aprobator al şerifului Cribus. Hank Bitterman, 
care avea postul de gardă de lângă spectatori, nu şi-a luat 
ochii nicio clipă de la Klaus Detterick. Acesta a fost ordinul 
pe care i l-am dat, dar Detterick nu făcu în acea seară nicio 
mişcare spre John. Detterick părea să fie pe altă planetă. 

Brutal, stând în picioare lângă Old Sparky, îmi făcu un 
semn discret cu un deget în timp ce urca pe platformă. Îşi 


băgă în toc arma şi îl luă pe John de încheietura mâinii, 
escortându-l spre scaunul electric la fel de blând cum un 
băiat îşi însoţeşte prietena pe ring, pentru primul lor dans 
ca şi cuplu. 

— Totul e în ordine, John? întrebă el încet. 

— Da, şefule, numai că... 

Ochii i se mişcau dintr-o parte în alta în orbite, şi pentru 
prima dată mi se păru că arăta speriat. 

— Numai că sunt foarte mulţi oameni aici care mă urăsc. 
Foarte mult. Simt asta. Mă doare. Le simt ca nişte 
înţepături de albine şi mă doare. 

— Atunci gândeşte-te la ceea ce simţim noi, spuse Brutal 
la fel de încet. Noi nu te urâm - simţi asta? 

— Da, şefule. 

Dar vocea îi tremura acum şi mai tare şi din ochi 
începuseră să-i curgă din nou lacrimi. 

— Omorâţi-l de două ori, băieţi! strigă brusc Marjorie 
Detterick. 

Vocea ei stridentă era ca o palmă peste obraz. John se 
agăţă de mine şi gemu. 

— Omorâţi-l de două ori pe violatorul şi ucigaşul acesta 
de copii, asta merită! 

Klaus, continuând să se comporte ca un om care visează 
cu ochii deschişi, o trase spre umărul lui. Ea începu să 
suspine. 

Am constatat cu consternare că şi Harry lerwilliger 
plângea. Până în acel moment, niciunul dintre spectatori 
nu-i văzuseră lacrimile - era cu spatele la ei - dar totuşi 
plângea. Dar ce puteam să facem? Vreau să spun, în afară 
de a ne continua treaba? 

Brutal şi cu mine l-am întors pe John. Brutal îl apăsă uşor 
pe uriaş pe un umăr şi John se aşeză. Apucă braţele late din 
lemn de stejar ale lui Old Sparky, cu ochii continuând să i se 
mişte dintr-o parte în alta, scoţându-şi limba când în stânga, 
când în dreapta, ca să-şi umezească colţurile gurii. 


Harry şi cu mine ne-am lăsat în genunchi. Cu o zi înainte 
îl rugaserăm pe unul din lăcătuşii din atelierul închisorii să 
sudeze pe scaun extensii flexibile temporare pe clemele de 
la gleznele condamnatului, pentru că gleznele lui Coffey 
erau cam de mărimea gambelor unui om normal. Totuşi, a 
existat un moment de coşmar pentru mine, când am avut 
impresia că acestea vor fi totuşi mici, şi va fi nevoie să-l 
ducem înapoi în celula lui, în timp ce Sam Broderick, care 
era maistrul atelierului pe vremea aceea, va fi găsit şi 
chemat să prelungească clemele şi mai mult. Am făcut o 
ultimă încercare, mai puternică, de a închide clemele, şi, în 
cele din urmă, acestea s-au închis. Piciorul lui John zvâcni, 
iar el scoase un suspin. Îl ciupisem de piele. 

— Scuză-mă, John, am murmurat, şi m-am uitat la Harry. 

El fixase mai uşor clemele din partea lui (fie că extensia 
fusese mai lungă, fie glezna dreaptă a lui John era mai 
mică), dar se uita la rezultat cu o privire plină de 
neîncredere. Cred că am înţeles de ce; clemele modificate 
aveau cumva un aspect rapace, păreau fălcile unui aligator. 

— Va fi în ordine, am spus, sperând că vocea mea suna 
destul de convingător... şi că spuneam adevărul. Şterge-te 
pe faţă, Harry. 

El se şterse cu mâna, îşi şterse lacrimile de pe obraz şi 
picăturile de sudoare de pe frunte. Se întoarse. Homer 
Cribus, care vorbise mult prea tare cu bărbatul care şedea 
lângă el (procurorul, probabil, judecând după cravata-şnur 
şi sacoul negru), rămase în linişte. Aproape că venise 
timpul. 

Brutal închisese clemele de la o încheietură a mâinii lui 
John, Dean de la cealaltă. Peste umărul lui Dean l-am văzut 
pe medic, la fel de modest ca şi până atunci, stând în 
picioare lângă perete, cu geanta neagră între picioare. 
Cred că mai nou ei conduc într-un fel o execuţie, mai ales 
acelea în care condamnatului i se pune o perfuzie, dar pe 
atunci trebuia să tragi de ei dacă voiai să fie prezenţi la 
execuţie. Poate că, pe atunci, medicii aveau o idee mai clară 


despre ce se cuvenea să facă un medic şi ce însemna o 
pervertire a promisiunii speciale pe care o fac atunci când 
jură ca, înainte de toate, să nu facă rău. 

Dean făcu un semn discret cu capul spre Brutal. Brutal îşi 
întoarse capul, păru să arunce o privire spre telefonul care 
nu avea să sune niciodată pentru cei ca John Coffey, apoi 
strigă spre Van Hay: 

— Putere maximă! 

Se auzi acel bâzâit, ca zgomotul făcut de un frigider vechi 
care porneşte, apoi luminile deveniră ceva mai intense. 
Umbrele noastre se conturară mai bine, siluete negre care 
urcau pe perete şi păreau să planeze în jurul scaunului 
electric ca nişte vulturi. John trase aer în piept. 
Încheieturile degetelor îi erau albe. 

— Începe să doară? strigă doamna Detterick de la umărul 
soţului ei. Sper să doară! Sper să ardă ca flăcările iadului! 

Soţul ei o strânse lângă el. Bărbatului îi curgea sânge 
dintr-o nară, am văzut în acel moment, un firicel îngust şi 
roşu care cobora spre mustaţa lui. Când am deschis ziarul 
în luna martie a anului următor şi am citit că murise din 
cauza unui atac cerebral, n-am fost deloc surprins. 

Brutal păşi în faţa lui John. Îl atinse pe John pe umăr când 
începu să vorbească. Lucrul acesta nu se obişnuia, dar 
dintre cei prezenţi, numai Curtis Anderson ştia, iar el păru 
să nu remarce. M-am gândit că Anderson arăta ca un om 
care vrea doar să-şi termine treaba. Vrea în mod disperat 
să termine odată treaba. S-a înrolat în armată după Pearl 
Harbour, dar nu a ajuns niciodată în Japonia; a murit la Fort 
Bragg, într-un accident de camion. 

Între timp, John se relaxa din cauza atingerii lui Brutal. 
Nu cred că a înţeles mare lucru din ceea ce îi spunea 
Brutal, dar l-a liniştit faptul că simţea pe umăr mâna lui 
Brutal. Brutal, care a murit din cauza unui atac de cord 
cam douăzeci şi cinci de ani mai târziu (mânca un sandviş 
cu peşte şi se uita la un meci de wrestling când a survenit 
moartea, aşa a spus sora lui), a fost un om bun. A fost 


prietenul meu. A fost poate cel mai bun dintre noi. A înţeles 
că un om putea în acelaşi timp să-şi dorească să moară şi, 
totuşi, să fie speriat de călătoria spre lumea de dincolo. 

— John Coffey, ai fost condamnat să mori în scaunul 
electric, sentinţă dată de un juriu format din semenii tăi şi 
pronunţată de un judecător acreditat în acest stat. Doreşti 
să spui ceva înainte ca sentinţa să fie îndeplinită? 

John îşi umezi din nou buzele, apoi vorbi cu claritate. 
Şase cuvinte. 

— Regret că sunt ceea ce sunt. 

— Poţi să regreţți! strigă mama celor două fetiţe. Oh, 
monstrule, poţi să regreţi! FII SIGUR CĂ POŢI SĂ 
REGREŢI! 

Privirea lui John se întoarse spre mine. N-am văzut în 
ochii lui nici resemnare, nici speranţă în viaţa de apoi, nici 
pace. Cât aş fi vrut să văd asta. Cât de mult aş fi vrut să-mi 
pot spune că asta e ceea ce am văzut! Dar ceea ce am văzut 
a fost teamă, suferinţă, lipsă de împlinire, lipsă de 
înţelegere. Erau ochii unui animal prins în capcană, ai unui 
animal înspăimântat. M-am gândit la ceea ce spusese el 
despre cum le prinsese Wharton pe Cora şi Kathe pe 
verandă fără să alarmeze toată casa: Le-a ucis prin iubire. 
Aşa e in fiecare zi. Aşa e peste tot în lume. 

Brutal luă masca de pe cârligul de pe spatele scaunului, 
dar imediat ce John o văzu şi înţelese ce era, ochii i se 
măriră de groază. Se uită la mine şi, în acel moment, am 
văzut picături imense de sudoare pe curba creştetului lui 
chel. Păreau la fel de mari ca nişte ouă de prihor. 

— "Te rog, şefule, nu-mi pune chestia aceea peste faţă, 
spuse el într-o şoaptă. Te rog, nu mă lăsa în întuneric, nu 
mă pune să stau în întuneric, mie mi-e frică de întuneric. 

Brutal se uita la mine, cu sprâncenele ridicate, împietrit 
în aceeaşi poziţie, cu masca în mână. Privirea lui spunea că 
era decizia mea, el avea să o respecte oricare ar fi. M-am 
gândit cât de repede am putut şi cât de bine am putut - era 
un lucru greu, căci capul îmi era pe punctul de a plesni. 


Masca era o tradiţie, nu ţinea de regulament. De fapt, era 
menită să-i menajeze pe martori. Dar brusc, m-am hotărât 
că aceşti martori nu trebuiau menajaţi, nu şi de data 
aceasta. La urma urmei, John nu făcuse niciun lucru în viaţa 
lui pentru care ar fi trebuit să moară cu o mască neagră pe 
faţă. Ei nu ştiau asta, dar noi ştiam, aşa că m-am hotărât să- 
i îndeplinesc această ultimă dorinţă. Iar în ceea ce o privea 
pe Marjorie Detterick, ea avea să-mi trimită probabil un 
bilet de mulţumire. 

— În ordine, John, am murmurat. 

Brutal puse masca înapoi pe cârlig. Din spatele nostru, 
Homer Cribus strigă indignat: 

— Băâiete! Pune-i masca aceea peste faţă! Crezi că vrem 
să vedem cum îi pocnesc ochii din orbite? 

— Stai în linişte, domnule, am spus eu fără să mă întorc. 
Aceasta e o execuţie şi nu dumneata o conduci. 

— Tot aşa cum nu tu ai condus potera care l-a prins, butoi 
de maţe ce eşti, şopti Harry. 

Harry a murit în 1982, aproape de vârsta de optzeci de 
ani. Era deja bătrân. Nu face parte din aceeaşi ligă cu mine 
la capitolul longevitate, dar puţini ajung la vârsta mea. A 
murit de cancer intestinal. 

Brutal se aplecă şi scoase buretele în formă de disc din 
găleată. Îl stoarse uşor cu degetele, apoi se şterse, dar nu 
ar fi fost nevoie; apa se scurgea din el. Puse buretele în 
interiorul capelinei, apoi puse capelina pe capul lui John. 
Pentru prima dată am observat că şi Brutal era palid - faţa 
îi era albă ca hârtia şi era pe punctul de a-şi pierde 
cunoştinţa. M-am gândit cum îmi spusese că simţea, pentru 
prima dată în viaţa lui, că era în pericol de a ajunge în iad, 
pentru că ne pregăteam să ucidem un dar de la Dumnezeu. 
Am simţit o nevoie bruscă de a vomita. M-am abținut, dar 
numai cu un efort. Apa din burete şiroia în jos pe faţa lui 
John. 

Dean Stanton întinse cureaua - care de data aceasta era 
lăsată la lungimea ei maximă - peste pieptul lui John şi mi-o 


dădu mie ca să o leg. Ne străduiserăm atât de mult să-l 
protejăm pe Dean atunci când am plănuit aventura noastră 
nocturnă, din cauza copiilor lui, fără să avem idee că avea 
mai puţin de patru luni de trăit. După moartea lui John 
Coffey, a cerut şi i s-a aprobat să fie transferat în Sectorul C, 
departe de Old Sparky, şi acolo un prizonier l-a înjunghiat în 
gât şi l-a lăsat să sângereze pe podeaua murdară. N-am 
aflat niciodată de ce s-a întâmplat asta. Old Sparky mi se 
pare un lucru atât de pervers când mă gândesc la zilele 
acelea, mi se pare ceva nebunesc. Suntem la fel de fragili ca 
sticla cea mai subţire, chiar şi în cele mai bune condiţii. Să-i 
ucidem pe alţii cu electricitate, cu gaz şi cu atâta sânge 
rece? Ce nebunie. Ce oroare. 

Brutal verifică cureaua, apoi făcu un pas în spate. Când 
şi-a împreunat mâinile la spate şi s-a aşezat în poziţia pe loc 
repaus, am ştiu că nu avea să o facă. Poate nu puteam să o 
fac nici eu. Nu credeam că pot să o fac nici eu, dar apoi m- 
am uitat la ochii îngroziţi şi înlăcrimaţi ai lui John şi am ştiut 
că trebuie să o fac. Chiar dacă eram pe veci blestemat 
pentru asta, trebuia să o fac. 

— Dă-i drumul! am spus cu o voce răguşită, pe care abia 
dacă am recunoscut-o ca fiind a mea. 

Din capelină se auzi un băzâit şi mai intens. Zece degete 
uriaşe se ridicară de pe marginea lată a mânerului din lemn 
de stejar al scaunului electric şi se răsfirară în zece direcţii 
diferite, cu vârfurile tremurând. Genunchii lui uriaşi se 
agitau, dar clemele de la glezne îi ţineau strâns picioarele. 
Deasupra capetelor noastre, trei dintre becuri pocniră - 
Poc! Poc! Poc! Marjorie Detterick ţipă la auzul acestor 
pocnituri şi leşină în braţele soţului ei. A murit în Memphis, 
optsprezece ani mai târziu. Harry mi-a trimis necrologul ei. 
A murit într-un accident de troleibuz. 

John se smuci înainte, cu cureaua întinsă pe piept. Pentru 
o clipă, privirea lui a întâlnit-o pe a mea. Erau conştienţi; eu 
am fost ultimul lucru pe care l-a văzut în timp ce noi l-am 
împins de pe marginea prăpastiei. Apoi, corpul lui căzu 


moale spre spătarul scaunului, capelina i se înclină puţin pe 
creştet şi de sub ea ieşea puţin fum - doar o ceaţă subţire. 
Dar în linii mari a fost, ştiţi dumneavoastră, rapid. Mă 
îndoiesc că a fost nedureros, cu toate că asta pretind 
întotdeauna suporterii metodei scaunului electric (deşi o 
idee pe care nici cel mai fanatic dintre ei nu doreşte să o 
încerce pe pielea lui), dar a mers rapid. Mâinile îi deveniră 
inerte, semilunile de la baza unghiilor care fuseseră albe 
erau acum vineţii, un firicel de fum se ridica de pe obrajii 
care erau încă umezi din cauza apei cu sare din burete... şi 
a lacrimilor lui. 
Ultimele lacrimi ale lui John Coffey. 


11 


MI-A FOST BINE până în momentul în care am ajuns 
acasă. Pe atunci se luminase de ziuă, şi păsările începuseră 
să cânte. Mi-am parcat maşina, am coborât, am mers spre 
scările din spatele casei, apoi m-a cuprins a doua cea mai 
mare durere a vieţii mele. Gândul că se temuse de întuneric 
a declanşat totul. Mi-am amintit de prima dată când ne-am 
întâlnit, cum mă întrebase dacă lăsam lumina aprinsă 
noaptea, şi în acel moment pământul mi-a fugit de sub 
picioare. M-am aşezat pe trepte şi mi-am lăsat capul pe 
genunchi şi am plâns. Simţea că plânsul acela nu era numai 
pentru John, ci pentru noi toţi. Janice ieşi şi se aşeză lângă 
mine. Cu un braţ, mă luă de după umeri. 

— Nu i-ai făcut mai mult rău decât a trebuit, nu-i aşa? 

Am dat din cap în semn că nu. 

— Şi el a vrut să plece. 

Am încuviinţat. 

— Intră în casă, spuse ea, ajutându-mă să mă ridic. 

M-a făcut să mă gândesc la modul cum mă ajutase John 
să mă ridic după ce ne-am rugat împreună. 


— Intră şi bea o cafea. 

Aşa am făcut. A trecut prima dimineaţă, apoi prima după- 
amiază, apoi primul schimb înapoi la penitenciar. Timpul le 
vindecă pe toate, fie că vrem sau nu. Llimpul le vindecă pe 
toate, face ca totul să treacă, şi la sfârşit e numai 
întunericul. Câteodată întâlnim alţi oameni în întuneric, 
câteodată îi pierdem din nou. Asta e tot ce ştiu, cu excepţia 
faptului că toate acestea s-au întâmplat în 1932, pe când 
penitenciarul statului era încă la Cold Mountain. 

Şi desigur că acolo era şi scaunul electric. 


12 


PE LA DOUĂ ŞI UN SFERT după-amiaza, prietena mea 
Elaine Connelly veni în seră la masa unde stăteam eu, cu 
ultimele pagini ale relatării mele aşezate ordonat în faţa 
mea. Faţa îi era foarte palidă, iar pleoapele de jos îi 
străluceau. Cred că plânsese. 

Eu privisem numai. Doar atât. Privisem pe fereastră, 
peste dealurile dinspre est, cu mâna dreaptă tremurând 
uşor de la încheietură. Dar era un tremur plăcut, cumva. 
Mă simţeam epuizat, stors. Era un sentiment în acelaşi timp 
groaznic şi minunat. 

Mi-a fost greu să mă uit în ochii lui Elaine - îmi era teamă 
de ura şi de disprețul pe care aş fi putut să-l descopăr pe 
faţa ei - dar era totul în ordine. Ochii ei erau trişti şi 
întrebători, doar atât. Nici urmă de ură, de dispreţ sau de 
neîncredere. 

— Vrei să citeşti şi restul povestirii? am întrebat. 

Am lovit uşor teancul de foi cu mâna care mă durea. 

— Acesta e, dar te înţeleg dacă nu ai vrea să... 

— Nu se pune problema dacă vreau, spuse ea. Trebuie să 
aflu cum s-a terminat totul, deşi cred că nu e nicio îndoială 
că l-aţi executat. Cred că intervenţia Providenţei-cu-P-mare 


este mult supraapreciată în viaţa oamenilor obişnuiţi. Dar 
înainte să iau paginile acelea... Paul... 

Se opri, ca şi cum nu ar fi fost sigură cum să continue. 
Am aşteptat. Uneori nu poţi să-i ajuţi pe ceilalţi. Câteodată 
e mai bine să nici nu încerci. 

— Paul, în povestirea ta vorbeşti de doi copii adulţi pe 
care îi aveai în 1932 - nu doar unul, ci doi copii. Dacă nu te- 
ai căsătorit cu Janice când aveai unsprezece sau 
doisprezece ani, ceva de genul ăsta... 

Am zâmbit. 

— Am fost tineri când ne-am căsătorit - mulţi dintre cei 
care trăiesc în zona aceea se căsătoresc de tineri, chiar şi 
mama mea - dar nu atât de tineri. 

— Atunci câţi ani ai? Întotdeauna am presupus că ai în jur 
de optzeci de ani, vârsta mea, poate chiar mai puţin, dar 
ţinând seama de ce-ai scris... 

— Am avut patruzeci de ani în anul în care John Coffey a 
mers pe Culoarul Morţii, am spus. M-am născut în 1892. 
Asta înseamnă că am o sută patru ani, numai dacă nu 
cumva am pierdut şirul. 

Ea se uită uluită la mine, fără să poată spune niciun 
cuvânt. l-am întins restul manuscrisului, amintindu-mi din 
nou cum mă atinsese John în celula lui. N-o să esplodezi, 
spusese el, zâmbind uşor de această idee, şi nu explodasem, 
într-adevăr... dar ceva mi se întâmplase însă. Ceva durabil 
în timp. 

— Citeşte şi restul, am spus. Ce răspunsuri aş putea să-ţi 
dau sunt toate acolo. 

— În ordine, şopti ea. Mi-e puţin teamă, nu pot să te mint 
în legătură cu asta, dar... în ordine. Unde vei fi? 

M-am ridicat în picioare, m-am întins, am ascultat cum 
mi-a trosnit coloana vertebrală. Ştiam un lucru, şi anume că 
mă săturasem foarte tare de seră. 

— Voi fi pe terenul de crochet. Mai e ceva ce vreau să-ţi 
arăt, şi e în direcţia aceea. 

— E ceva... înspăimântător? 


În privirea ei timidă am recunoscut-o pe fetiţa care 
fusese pe vremea când bărbaţii purtau vara pălării mari de 
paie, iar iarna haine făcute din blană de raton. 

— Nu, am spus zâmbind. Nu e ceva înspăimântător. 

— În ordine. 

Luă cu ea paginile. 

— Le duc şi pe acestea jos în camera mea. Ne vedem pe 
terenul de crochet pe la... 

Frunzări manuscrisul, estimând timpul de care avea 
nevoie. 

— Pe la patru? Este în ordine? 

— E perfect, am spus, gândindu-mă la prea-curiosul Brad 
Dolan. 

Până atunci va pleca. 

Ea întinse mâna şi mă strânse uşor de braţ, apoi părăsi 
camera. Am rămas pe loc un moment, uitându-mă la masa 
din faţa mea, conştientizând faptul că era goală, cu excepţia 
tăvii cu micul dejun pe care mi-o adusese Elaine în acea 
dimineaţă. Într-un fel, parcă nu-mi venea să cred că 
terminasem... şi, după cum vedeţi, cu toate că această parte 
a fost scrisă după ce am scris despre execuţia lui John 
Coffey şi i-am dat ultima parte a hârtiilor lui Elaine, nu 
terminasem. Şi chiar atunci, o parte din mine a ştiut de ce. 

Alabama. 

Am şterpelit ultima bucată de pâine prăjită de pe tavă, 
am coborât şi am mers spre terenul de crochet. Am stat 
acolo, la soare, privind vreo şase perechi şi un grup mai 
vesel de patru persoane trecând pe lângă mine şi agitându- 
şi bâtele de crochet, gândind gânduri de om bătrân şi 
încălzindu-mi oasele bătrâne la soare. 

Pe la două şi patruzeci şi cinci de minute, infirmierii din 
tura de la trei după-masa la unsprezece începură să vină pe 
rând dinspre parcare şi, pe la trei, cei din tura de zi 
plecară. Majoritatea mergeau în grupuri, dar Brad Dolan 
mergea de unul singur. Aceasta a fost o privelişte fericită; 
poate că lumea nu se dusese de râpă la urma urmei. Una 


dintre cărţuliile lui cu bancuri îi ieşea pe jumătate din 
buzunarul din spate de la pantaloni. Drumul spre parcare 
trece pe lângă terenul de crochet, aşa că el m-a văzut că 
stăteam acolo, dar nu-mi dădu nicio atenţie. Din partea 
mea, asta era foarte bine. Urcă în Chevrolet-ul lui vechi, cu 
abţibildul lipit pe bara din spate, apoi plecă acolo unde se 
duce când nu e aici, lăsând o dâră de ulei de motor ieftin în 
urma lui. 

Pe la ora patru, Elaine mi se alătură, aşa cum promisese. 
Din privirea ei am văzut că mai plânsese. Apoi mă îmbrăţişa 
strâns. 

— Bietul John Coffey, spuse ea. Şi bietul Paul Edgecombe. 

Bietul Paul, am auzit-o pe Jan spunând. Bietul meu 
bătrânel. 

Elaine începu din nou să plângă. Am ţinut-o în braţe, 
chiar acolo, pe terenul de crochet, în soarele după-amiezii 
târzii. Umbrele noastre păreau că dansează. Poate pe 
muzica pe care o ascultam pe vremea aceea la radio. 

În cele din urmă şi-a revenit şi s-a retras de lângă mine. 
Găsi o batistă de hârtie în buzunarul bluzei pe care o purta 
şi îşi şterse cu ea ochii înlăcrimaţi. 

— Ce s-a întâmplat cu soţia administratorului, Paul? Ce s- 
a întâmplat cu Melly? 

— A fost considerată o minune de către medicii de la 
spitalul din Indianola, am spus. 

Am luat-o de braţ şi am început să mergem încet spre 
cărarea care ducea spre pădure. Spre şopronul aşezat 
lângă peretele dintre azilul Georgia Pines şi lumea celor 
mai tineri. 

— A murit - din cauza unui atac de cord, nu a unei tumori 
la creier - zece sau unsprezece ani mai târziu. Cred că în 
patruzeci şi trei. Hal a făcut un atac cerebral prin preajma 
zilei atacului de la Pearl Harbour - poate chiar în ziua 
atacului de la Pearl Harbour, din câte îmi amintesc, aşa că 
ea a trăit mai mult decât Hal cu doi ani. E o ironie a sorții. 

— Şi Janice? 


— Nu sunt pregătit să-ţi povestesc despre ea astăzi, am 
spus. Am să-ţi povestesc altă dată. 

— Promiţi? 

— Promit. 

Dar a fost o promisiune pe care n-am respectat-o. La trei 
luni după ziua în care ne-am plimbat amândoi prin pădure 
împreună (aş fi ţinut-o de mână dacă nu m-aş fi temut că 
aveau să o doară degetele ei deformate şi umflate), Elaine 
Connelly a murit liniştită în patul ei. Ca şi în cazul Melindei 
Moores, moartea ei a survenit în urma unui atac de cord. 
Infirmierul care a găsit-o a spus că arăta împăcată, ca şi 
cum moartea venise brusc şi fără nicio durere. Sper că avea 
dreptate în privinţa aceasta. Am iubit-o pe Elaine. Şi mi-e 
dor de ea. De ea, şi de Janice, şi de Brutal, şi de ceilalţi. 

Ajunserăm la cel de-al doilea şopron, cel de lângă perete. 
Şopronul se înălța lângă un pâlc de arbuşti de pin, 
acoperişul lui încovoiat era împestriţat de umbre. M-am 
îndreptat spre el. Elaine rămase în urmă o clipă, fricoasă. 

— E în ordine, am spus. Serios. Haide. 

La uşă nu era nicio încuietoare - existase una demult, dar 
fusese smulsă - astfel că folosisem o bucată de carton îndoit 
pentru a ţine uşa închisă. Am scos cartonul şi uşa s-a 
deschis, apoi am păşit înăuntru. Am lăsat uşa larg deschisă, 
pentru că în interior era întuneric. 

— Paul, ce?... Oh. Oh! 

Al doilea „oh” fu aproape un țipăt. Împinsă până aproape 
de unul dintre pereţi era o masă. Pe masă se găsea o 
lanternă şi o pungă maro de hârtie. Pe podeaua murdară 
era o cutie de trabucuri pe care o obţinusem de la cel care 
umple tonomatele de sucuri şi de batoane de ciocolată ale 
azilului. L-am rugat în mod special să-mi aducă o cutie şi, 
pentru că firma la care lucrează vinde şi produse de 
tutungerie, pentru el a fost uşor să mi-o aducă. M-am oferit 
chiar să i-o plătesc - era o marfă valoroasă pe vremea când 
lucram la Cold Mountain, poate v-am mai spus asta - darel 
a râs numai de mine. 


Scrutându-ne de peste marginea cutiei erau o pereche 
de ochi mici şi strălucitori ca două picături de ţiţei. 

— Mr. Jingles, am spus eu încet. Ia vino aici. Ia vino aici, 
bătrânelule, să o vezi pe doamna aceasta. M-am ghemuit jos 
- mă dureau toate, dar am reuşit să o fac - şi mi-am întins 
mâna. La început, n-am crezut că de data aceasta va reuşi 
să urce peste marginea cutiei de trabucuri, dar reuşi cu o 
ultimă sforţare. Ateriză pe o parte, apoi se puse pe picioare 
şi veni la mine. Fugea cu un uşor şchiopătat la unul din 
picioarele din spate; urmările rănilor pe care i le provocase 
Percy îi reveniseră la bătrâneţe lui Mr. Jingles. În afara 
vârfului capului şi al vârfului cozii, toată blăniţa îi 
încărunţise şi se făcuse gri. 

Sări în palma mea. L-am ridicat spre mine, iar el şi-a 
întins gâtul spre mine, adulmecându-mi răsuflarea cu 
urechile lăsate spre spate şi cu ochi avizi. Mi-am întins 
mâna spre Elaine, care se uită la şoarece cu ochii larg 
deschişi de mirare, cu gura căscată. 

— Dar e imposibil, spuse ea, şi se uită la mine. Oh, Paul, 
nu este... este imposibil! 

— Priveşte, am spus, apoi să-mi spuicănueeel. 

Din sacoşa de hârtie am scos un mosor pe care îl 
colorasem eu însumi - nu cu creioane colorate Crayola, ci 
cu markere, o invenţie de care nici nu visasem în 1932. Dar 
arăta la fel. Era la fel de viu colorat ca şi al lui Del, poate 
chiar mai intens. Messieurs et mesdames, m-am gândit. 
Bienvenue au cirgque du mousie! 

M-am aplecat din nou, iar Mr. Jingles sări jos de pe palma 
mea. Era bătrân, dar era la fel de obsedat de mosor ca 
întotdeauna. Din momentul în care scosesem mosorul din 
sacoşă, nu avusese ochi pentru nimic altceva. L-am aruncat 
pe podeaua plină de aşchii a şopronului, iar el porni imediat 
după el. Nu fugea cu viteza pe care o avusese odinioară, şi 
era dureros să vezi cum şchiopăta, dar cum să fi fost rapid? 
După cum am spus, era foarte bătrân, era ca un Matusalem 
al şoarecilor. Avea cel puţin şaizeci şi patru de ani. 


Ajunse la mosor, care se lovise de peretele îndepărtat al 
şopronului şi ricoşase. Merse lângă el, apoi se lăsă pe o 
parte. Elaine dădu să meargă spre el, dar eu nu am lăsat-o. 
După un moment, Mr. Jingles se ridică în picioare. Încet, 
foarte încet, împinse cu nasul mosorul până la mine. Când a 
venit - l-am găsit pe scările care duceau spre bucătărie 
stând pe o parte, ca şi cum făcuse un drum lung şi era 
extenuat - mai reuşise pentru o vreme să împingă mosorul 
cu lăbuţele, aşa cum făcuse cu atât de mulţi ani înainte pe 
Culoarul Morţii. Dar acum nu mai reuşea; picioarele din 
spate nu îl mai ţineau. Dar reuşea să-l împingă cu nasul la 
fel de bine ca întotdeauna. Atât doar că trebuia să meargă 
dintr-o parte în alta a mosorului, ca să nu meargă în altă 
direcţie. Când ajunse la mine, l-am ridicat pe o palmă - nu 
cântărea mai mult decât o pană - iar mosorul l-am luat în 
cealaltă mână. Ochii lui negri şi strălucitori nu părăsiră 
mosorul nicio clipă. 

— Nu-l mai arunca, Paul, spuse Elaine pe un ton slab. Nu 
pot să-l privesc. 

Am înţeles de ce simţea astfel, dar am crezut că nu ar fi 
trebuit să-mi ceară asta. Şoarecele adora să alerge după 
mosor şi să-l aducă; după toţi acei ani, îi plăcea la fel de 
mult. Ar fi trebuit ca toţi să fim la fel de norocoşi în 
pasiunile noastre. 

— Sunt şi bomboane mentolate în sacoşă, am spus. 
Canada Mint, aşa se numesc. Cred că îi plac şi acum la fel 
de mult - nu se mai opreşte din adulmecat, dacă îi întind 
una - dar digestia lui nu-i permite să le mănânce. Îi aduc 
mai bine pâine prăjită. M-am ghemuit din nou, am rupt un 
fragment din bucata pe care o adusesem cu mine din seră şi 
am pus-o pe podea. Mr. Jingles o mirosi, apoi o ridică cu 
lăbuţele şi începu să o ronţăie. Codiţa îi era înfăşurată în 
jurul lăbuţelor din spate. Termină, apoi privi în sus, într-o 
atitudine expectativă. 

— Câteodată, noi bătrânii putem să te surprindem cu 
pofta noastră de mâncare, i-am spus lui Elaine, şi i-am dat 


ei felia de pâine prăjită. Încearcă şi tu. 

Ea rupse o altă bucăţică şi o lăsă să cadă pe podea. Mr. 
Jingles se apropie de ea, o mirosi, se uită la Elaine... apoio 
ridică şi începu să o ronţăie. 

— Vezi? am spus. Ştie că nu eşti doar o „navetistă”. 

— Dar de unde a venit, Paul? 

— N-am idee. Într-o zi când am ieşit pentru plimbarea 
mea de dimineaţă, el stătea acolo, întins pe treptele de la 
bucătărie. Am ştiut cine e din prima clipă, dar am luat un 
mosor din coşul de la spălătorie numai ca să fiu sigur. Şi i- 
am făcut rost de o cutie de trabucuri. Am căptuşit-o cu cel 
mai moale material pe care l-am găsit. Cred că e ca noi, 
Ellie - în cele mai multe din zile îl dor cam toate. Dar, totuşi, 
nu şi-a pierdut gustul pentru viaţă. Îi place şi acum joaca cu 
mosorul şi se mai bucură de câte o vizită din partea 
vechiului său tovarăş de sector. Timp de şaizeci de ani am 
ţinut în mine povestea lui John Coffey, mai mult de şaizeci 
de ani, şi acum am spus-o. Cred că m-am gândit că de aceea 
s-a întors. Ca să mă facă să înţeleg că trebuie să mă 
grăbesc şi să-mi fac treaba până mai e timp. Pentru că şi eu 
sunt ca el - îmi vine şi mie vremea încet. 

— Îţi vine şi ţie vremea pentru ce? 

— Oh, ştii tu, am spus, şi amândoi l-am privit o vreme în 
tăcere pe Mr. Jingles. 

Apoi, nu ştiu de ce, am aruncat din nou mosorul, deşi 
Elaine mă rugase să nu o fac. Poate numai pentru că, într- 
un fel, joaca lui cu mosorul era ca şi când bătrânii fac o 
versiune grijulie şi înceată de sex - poate că dumneavoastră 
nu vreţi să vă uitaţi, dumneavoastră cei care sunteţi tineri şi 
sunteţi convinşi că atunci când voi veţi fi bătrâni, în cazul 
vostru se va face o excepţie, dar totuşi şi bătrânii vor să o 
facă. 

Mr. Jingles porni din nou după mosor, chinuit de durere, 
dar cu aceeaşi plăcere obsesivă (cel puţin mie aşa mi s-a 
părut). 


— Geamuri de gelatină, şopti ea, uitându-se la el cum 
mergea după mosor. 

— Geamuri de gelatină, am spus zâmbind. 

— John Coffey l-a vindecat pe şoarece în acelaşi fel cum 
te-a vindecat pe tine. Nu numai că te-a vindecat de ce 
sufereai, te-a făcut... rezistent? 

— Acesta e un cuvânt la fel de bun ca oricare altul. 

— Rezistent la lucrurile care ne doboară pe noi, ceilalţi, 
ca pe acei copaci care sunt invadaţi în interior de termite. 
Tu... şi el. Mr. Jingles. Atunci când l-a ţinut pe Mr. Jingles în 
palmă. 

— Aşa e. Puterea pe care o avea John a făcut asta - sau 
oricum, eu aşa cred - şi acum efectul trece încet. Termitele 
au reuşit totuşi să ne invadeze. A durat ceva mai mult decât 
durează în mod obişnuit, dar au ajuns în interior. Poate că 
mai am câţiva ani de trăit, oamenii trăiesc mai mult decât 
şoarecii, presupun, dar timpul lui Mr. Jingles aproape că a 
venit. 

Şoarecele ajunse la mosor, şchiopătă în jurul lui, căzu din 
nou pe o parte, respirând rapid (vedeam cum respiraţia 
părea să i se propage prin corp ca nişte valuri), apoi se 
ridică şi începu să împingă mosorul cu nasul. Blana îi era 
gri, mersul îi era nesigur, dar ochii care semănau cu două 
picături de ţiţei erau la fel de strălucitori ca întotdeauna. 

— Crezi că a dorit ca tu să scrii ceea ce ai scris până 
acum, spuse ea. Nu-i aşa, Paul? 

— Nu Mr. Jingles, am spus. Nu el, ci forţa care... 

— Măi să fie, Paulie! Şi Elaine! strigă o voce dinspre uşa 
deschisă. 

Era plină de un fel de oroare satirică. 

— Chiar ei în carne şi oase! Ce naiba faceţi voi aici? 

M-am întors, deloc surprins să-l văd în uşă pe nimeni altul 
decât pe Brad Dolan. Rânjea aşa cum rânjeşte cineva când 
crede că te-a tras pe sfoară cât încape. Oare cât de departe 
mersese cu maşina după ce schimbul lui se încheiase? Poate 


că numai până la The Wrangler, pentru una sau două beri şi 
poate un dans din buric, înainte să vină înapoi la azil. 

— leşi afară, spuse Elaine cu răceală. leşi afară în clipa 
asta. 

— Nu-mi spune tu mie să ies afară, căţea bătrână şi 
ridată, spuse el, continuând să zâmbească. Poate că poţi să- 
mi spui asta în interiorul azilului, dar acum nu suntem 
acolo. N-ar trebui să fiţi aici. Locul acesta nu este accesibil 
pentru voi. Ce-i ăsta, cuibuşorul dragostei, Paulie? Un fel de 
căsuţă Playboy pentru babalăci... 

Ochii i se măriră de uimire când îl văzu pe locuitorul 
şopronului. 

— Ce dracu”? 

Nu m-am întors să mă uit. Pe de o parte, pentru că ştiam 
că era acolo; pe de altă parte, trecutul se dublase brusc 
peste prezent, creând o imagine groaznică, tridimensională 
în realitatea ei. În uşă nu mai stătea Brad Dolan, ci Percy 
Wetmore. Încă un moment, şi avea să se repeadă în şopron 
ca să-l strivească pe Mr. Jingles (care nu mai avea nicio 
şansă de a scăpa prin fugă) cu pantoful. Şi de data aceasta 
nu mai era niciun John Coffey care să-l aducă înapoi la viaţă 
de pe marginea prăpastiei. Aşa cum nu fusese niciun John 
Coffey atunci când am avut nevoie de el, în ziua aceea 
ploioasă, în Alabama. 

M-am ridicat în picioare, fără să mai simt nicio durere în 
muşchi sau încheieturi, şi m-am grăbit spre Dolan. 

— Lasă-l în pace! am strigat. L.asă-l în pace, Percy, sau îţi 
dau cuvântul că... 

— Cui îi spui tu Percy? întrebă el şi mă împinse atât de 
tare încât aproape că am căzut pe spate. 

Elaine mă prinse, deşi cred că îi provocase durere să facă 
asta, şi mă ajută să-mi recapăt echilibrul. 

— Şi nu e prima dată că mi-ai spus aşa. Şi nu mai face pe 
tine de frică. N-am să-i fac nimic. Nici nu e nevoie. Ăla nu-i 
decât un rozător mort. 


M-am întors, gândindu-mă că Mr. Jingles stătea numai 
culcat pe o parte, ca să-şi revină, aşa cum făcea uneori. Era 
într-adevăr culcat pe o parte, dar valurile acelea care 
fuseseră provocate de respiraţia lui se opriseră. Am 
încercat să mă conving pe mine însumi că mai puteam să le 
văd, dar apoi Elaine izbucni în lacrimi. Se aplecă înainte, 
ridică şoarecele pe care îl văzusem prima oară pe Culoarul 
Morţii, venind spre biroul de serviciu, la fel de îndrăzneţ ca 
un om care se apropie de tovarăşii lui... sau de prietenii lui. 
Şoarecele stătea inert pe palma ei. Ochii îi erau lipsiţi de 
strălucire şi nemişcaţi. Murise. 

Dolan rânji cu antipatie, dezvăluind nişte dinţi care nu 
prea avuseseră de-a face cu dentistul. 

— Oh, pentru Dumnezeu! spuse el. Tocmai ne-am pierdut 
animalul de companie? N-ar trebui să organizăm o 
înmormântare micuță, cu flori de hârtie şi... 

— TACI DIN GURĂ! strigă la el Elaine cu o voce atât de 
puternică şi de hotărâtă, încât Dolan făcu un pas în spate, 
rânjetul i se şterse de pe buze. 

— PLEACĂ DE AICI! PLEACĂ SAU NU VEI MAI LUCRA 
NICIO ZI ÎN AZILUL ACESTA! NICI MĂCAR O ORĂ! ŢI-O 
JUR! 

— Nu vei primi nici măcar o felie de pâine la masa 
săracilor, am spus, dar atât de încet încât niciunul dintre ei 
nu auzi. 

Nu puteam să-mi iau ochii de la Mr. Jingles, zăcând în 
palma lui Elaine, semănând cu cel mai mic covor din blană 
de urs de pe lume. 

Brad se gândi să-i răspundă, să-i spună că e o cacealma 
ceea ce spune - avea dreptate într-un fel, pentru că 
şopronul era într-o zonă în care rezidenții din Georgia Pines 
nu aveau voie să meargă, chiar şi eu ştiam asta - dar totuşi 
nu o făcu. În adâncul inimii era şi el, ca şi Percy, un laş. Şi 
era posibil că verificase afirmaţia că nepotul ei era o 
Persoană Importantă, şi descoperise că ceea ce îi spusese 
Elaine era adevărat. Dar mai ales, poate din cauză căi 


fusese satisfăcută în cele din urmă curiozitatea, dorinţa lui 
de a şti neapărat se împlinise. Şi după toată această 
tevatură, misterul se dovedise a fi nu prea mare lucru. 
Şoarecele unui bătrân trăia în şopronul respectiv. Acum 
şoarecele murise, avusese poate un infarct în timp ce 
împingea un mosor colorat. 

— Nu înţeleg de ce vă ambalaţi aşa, spuse el. Niciunul, 
nici altul din voi. Vă purtaţi de parcă ar fi fost un câine, sau 
ceva de genul ăsta. 

— leşi de-aici, izbucni Elaine. Pleacă de-aici, ignorantule. 
Mintea puţină pe care o ai este răuvoitoare şi derutată. 

El se îmbujoră, cicatricile unde îi fuseseră coşurile din 
adolescenţă se făcuseră de un roşu şi mai intens decât 
restul feţei. Şi avusese destule coşuri, după acum îi arăta 
faţa. 

— Plec, spuse el, dar când vei veni mâine aici... Paulie... 
vei găsi o încuietoare nouă pe uşa asta. În locul acesta nu e 
permis accesul pacienţilor, indiferent ce are de zis despre 
mine bătrâna doamnă Cine-Sunt-Eu. Uită-te la podeaua 
asta! Toată e deformată şi putredă! Dacă ai pica, picioarele 
tale bătrâne şi deformate ar plesni imediat. Aşa că luaţi 
şoarecele ăla mort, dacă vreţi, şi plecaţi de-aici. Cabana 
Iubirii este din acest moment închisă. 

Se întoarse şi se îndepărtă, arătând ca un om care crede 
că a câştigat partida. Am aşteptat până a plecat, apoi l-am 
luat cu grijă pe Mr. Jingles de la Elaine. Privirea îmi căzu pe 
sacoşa de hârtie în care erau bomboanele mentolate, şi asta 
mă înduioşa - lacrimile începură să-mi şiroiască pe obraji. 
Nu ştiu, mai nou plâng mult mai uşor. 

— Vrei să mă ajuţi să-mi înmormântez un vechi prieten? 
am întrebat-o pe Elaine, când paşii grei ai lui Brad Dolan se 
îndepărtaseră. 

— Da, Paul. 

Îşi puse un braţ în jurul mijlocului meu şi îşi lăsă capul pe 
umărul meu. Cu unul dintre degetele ei deformate mângâia 
corpul inert al lui Mr. Jingles. 


— Mi-ar face plăcere. 

Aşa că am împrumutat un prosop din şopronul pentru 
grădinărit şi l-am înmormântat pe şoarecele lui Del, în timp 
ce umbrele după-amiezii se prelungeau printre copaci, apoi 
am mers înapoi să luăm cina şi să trăim ce ne-a mai rămas 
de trăit din viaţa noastră. Şi m-am surprins gândindu-mă la 
Del, Del îngenunchind pe covorul verde din biroul meu, cu 
mâinile încrucişate şi cu creştetul chel strălucind la lumina 
lămpilor, Del care ne rugase să ne ocupăm de Mr. Jingles, să 
ne asigurăm că ăla rău nu avea să-i mai facă râu. Numai că 
ăla rău ne face pe noi toţi ceilalţi să suferim până la urmă, 
nu-i aşa? 

— Paul? întrebă Elaine. 

Vocea îi era blândă şi obosită. Cred că pentru bătrâni ca 
noi, chiar şi să săpăm o groapă cu o paletă de grădinărit şi 
să înmormântăm un şoarece în ea este prea mult. 

— Te simţi bine? 

Braţul meu era în jurul taliei ei. Am strâns-o uşor de 
mijloc. 

— Mă simt bine, am spus. 

— Uite, spuse ea. Va fi un apus superb. Vrei să rămânem 
afară şi să-l privim? 

— În ordine, am spus, şi am rămas acolo pe pajişte o 
vreme, cu braţele în jurul taliei celuilalt, privind mai întâi 
cum apăreau pe cer culorile strălucitoare ale apusului, pe 
urmă privindu-le cum se estompează spre gri. 

Sainte Marie, Mere de Dieu, priez pour nous, pauvres 
pecheurs, maintenant et â l'heure de notre mort. 

Amin. 


13 


1956 

Alabama în ploaie. 

Al treilea nepot al nostru, o fată frumoasă pe nume lessa, 
absolvea la Universitatea din Florida. Am mers cu un 


autocar Greyhound. Pe atunci aveam şaizeci şi patru de ani, 
tânăr, faţă de câţi ani am trăit până acum. Jan avea cincizeci 
şi nouă de ani, şi era la fel de frumoasă ca întotdeauna. Cel 
puţin, pentru mine. 

Şedeam pe locurile cele mai din spate, iar ea se agita 
pentru că nu-i cumpărasem un aparat de fotografiat nou 
pentru a imortaliza momentul fericit. Mi-am deschis gura ca 
să-i spun că aveam la dispoziţie o zi ca să facem 
cumpărături, după ce ajungeam acolo, şi puteam să 
cumpărăm un aparat de fotografiat nou, dacă asta îşi dorea, 
stăteam bine cu bugetul, şi m-am gândit şi că se agita 
numai pentru că era plictisită de drum şi nu-i plăcea cartea 
pe care o adusese să citească. Era o carte cu Perry Mason. 
Apoi, totul în memoria mea se face alb pentru o clipă, ca un 
film care a fost lăsat afară la soare. 

Vă amintiţi de acel accident? Cred că puţini dintre 
dumneavoastră, cei care citiţi aceste rânduri, s-ar putea să- 
şi amintească, dar cei mai mulţi nu-şi amintesc. Totuşi a fost 
pe prima pagină a ziarelor, de la coasta de est până la cea 
de vest atunci când s-a întâmplat. Eram chiar în afara 
oraşului Birmingham, pe o ploaie torențială, Janice se 
plângea de aparatul ei vechi de fotografiat, şi atunci a 
explodat un cauciuc. Autocarul a alunecat într-o parte pe 
şoseaua udă şi a fost lovit într-o parte de un camion care 
ducea îngrăşăminte. Camionul împinse autocarul, care avea 
în jur de şaizeci de mile pe oră, în piciorul unui pod, acesta 
se lovi de beton şi se rupse în două. Două bucăţi de autocar, 
spălate de apa ploii se rotiră în două direcţii diferite, cea în 
care era rezervorul cu combustibil sări în aer, propulsând 
spre cerul posomorât o minge de foc roşu-negricioasă. Într- 
o clipă, Janice mi se plângea de Kodak-ul ei vechi, în clipa 
următoare m-am trezit întins pe jos în ploaie la un capăt al 
pasajului, uitându-mă la o pereche de chiloţi albaştri care 
căzuseră din bagajul cuiva. Cu aţă neagră, era cusut pe ei 
cuvântul MIERCURI. Peste tot erau valize răvăşite. Şi 
cadavre. Şi bucăţi de cadavre. Au fost şaptezeci şi trei de 


oameni în autocarul acela şi numai patru au supravieţuit 
accidentului. Dintre ei, eu eram singurul fără răni serioase. 

M-am ridicat şi am mers clătinându-mă printre valizele 
deschise şi oamenii făcuţi bucăţi, strigând-o pe nume pe 
soţia mea. Am dat la o parte cu piciorul un ceas deşteptător, 
îmi amintesc, şi îmi amintesc că am văzut un băiat mort de 
vreo treisprezece ani, zăcând între o mulţime de cioburi de 
sticlă, cu faţa pe jumătate distrusă. Am simţit cum ploaia mă 
lovea în obraji, apoi am trecut prin pasajul de sub pod şi 
pentru o vreme senzaţia aceasta încetă. Când am ieşit pe 
cealaltă parte, ploaia mă biciuia din nou, peste obraji şi 
peste frunte. Atunci am văzut-o pe Jan, întinsă pe jos, lângă 
cabina sfărâmată a camionului cu îngrăşăminte. Am 
recunoscut-o după rochia ei roşie - era a doua cea mai bună 
rochie a ei. Pe cea mai bună o păstrase desigur pentru 
ceremonia de absolvire. 

Nu era chiar moartă. Deseori m-am gândit că ar fi fost 
mai bine - măcar pentru mine, dacă nu pentru ea - dacă ar 
fi fost ucisă instantaneu. Poate că aş fi lăsat-o să plece mai 
uşor. Sau poate mă autoamăgesc doar cu asta. Tot ce ştiu 
este că niciodată n-am putut să renunţ la ea. 

Tremura din tot corpul. Unul dintre pantofi îi căzuse şi 
am văzut cum îi tremura piciorul din cauza spasmelor. Ochii 
îi erau deschişi, dar erau lipsiţi de expresie, ochiul stâng 
era plin de sânge şi, când am căzut în genunchi lângă ea, în 
ploaia care începuse să miroase a fum, nu m-am putut 
abţine să nu mă gândesc că tremurul acela însemna că era 
electrocutată; era electrocutată, iar eu trebuia să ridic 
maneta înainte să fie prea târziu. 

— Ajutaţi-mă! am strigat. Ajutaţi-mă, ajutaţi-mă careva! 

Nimeni nu mă ajută, nimeni nici măcar nu veni spre mine. 
Ploaia continua să cadă - o ploaie densă, care îmi lipise 
părul încă negru pe atunci de cap - şi eu am ţinut-o în braţe 
şi n-a venit nimeni. Ochii ei inexpresivi se uitau la mine cu 
un soi de intensitate şi stupefacţie, iar din partea din spate 
a capului ei sfărâmat curgea sânge. Lângă una dintre 


mâinile ei care tremura fără control, era o bucată de oţel 
cromat pe care se vedeau literele GRAY. Lângă era cam un 
sfert din ceea ce fusese nu cu mult timp înainte un om de 
afaceri într-un costum maro de lână. 

— Ajutaţi-mă! am strigat din nou şi m-am întors spre 
pasaj, şi acolo l-am văzut pe John Coffey stând în umbră, şi 
el o umbră numai, un bărbat uriaş cu braţe lungi şi cu cap 
chel. 

— John! am strigat. Oh, John, te rog, ajută-mă! 1e rog 
ajut-o pe Janice! 

Ploaia mi se scurse în ochi. Am clipit şi, când mi-am 
deschis ochii, el dispăruse. Vedeam umbrele pe care le 
luasem drept John... dar nu fusese numai o umbră. Sunt 
sigur de asta. El a fost acolo. Poate numai ca o fantomă, dar 
a fost acolo, cu ploaia care îi curgea pe obraji amestecându- 
se cu lacrimile lui veşnic curgând. 

Janice muri în braţele mele, în ploaie, lângă camionul cu 
îngrăşăminte, în mirosul de motorină Diesel care ardea. Nu 
a existat niciun moment de conştientă - să i se limpezească 
ochii, buzele să i se mişte într-o ultimă declaraţie de 
dragoste. Am simţit o încleştare ca un tremur în trupul pe 
care îl ţineam în braţe, şi o clipă mai târziu era moartă. 
Pentru prima oară după mulţi ani, m-am gândit la Melinda 
Moores, Melinda şezând în patul în care toţi medicii de la 
spitalul din Indianola i-au prezis că avea să moară; Melinda 
Moores arătând odihnită şi proaspătă şi uitându-se la John 
Coffey cu ochi strălucitori şi întrebători. Melinda spunând 
Am visat că rătăceai în întuneric, şi la fel rătăceam şi eu. 
Ne-am găsit unul pe altul. 

Am pus capul bietei mele soţii pe cimentul ud al 
autostrăzii, m-am ridicat în picioare (nu mi-a fost greu; 
aveam o singură tăietură pe partea din faţă a mâinii stângi, 
dar asta a fost tot) şi am strigat numele Lui spre umbrele de 
sub pasaj. 

— John! JOHN COFFEY UNDE EŞTI URIAŞULE! 


Am mers spre umbrele acelea, dând cu piciorul la o parte 
un ursuleţ cu blana năclăită de sânge, o pereche de 
ochelari cu ramă metalică şi o lentilă spartă, o mână 
retezată cu un inel pe degetul mic. 

— Ai salvat-o pe soția lui Hal, de ce nu şi pe soția mea? 
De ce nu şi pe Janice? DE CE NU ŞI PE JANICE A MEA? 

Niciun răspuns; numai mirosul de motorină Diesel care 
ardea şi de cadavre care ardea, numai ploaia care cădea 
fără încetare din cerul posomorât şi se lovea zgomotos de 
asfalt, în timp ce soţia mea zăcea moartă pe şosea în spatele 
meu. N-am primit niciun răspuns, nici atunci, nici acum. 
Dar desigur că, în 1932, John Coffey nu a salvat-o numai pe 
Melly Moores, sau pe şoarecele lui Del, acela care ştia să 
facă trucul acela drăguţ cu mosorul şi părea să-l caute pe 
Del mult înainte ca Del să fi fost adus la noi... mult înainte 
să fi fost adus John Coftey. 

John m-a salvat şi pe mine şi, mulţi ani mai târziu, stând 
în ploaia aceea torențială din Alabama şi căutând printre 
umbrele din pasajul de sub un pod un om care nu mai era, 
stând printre  valizele  împrăştiate şi cadavrele 
dezmembrate, am înţeles un adevăr teribil: câteodată nu 
există nicio diferenţă între salvare şi damnare. 

Am simţit-o pe una sau pe cealaltă traversându-mă în 
timp ce stăteam amândoi pe patul lui John - optsprezece 
noiembrie, o mie nouă sute treizeci şi doi. Am simţit trecând 
din el în mine forţa stranie pe care a avut-o, trecând în mine 
prin mâinile noastre unite, într-un fel în care dragostea 
noastră şi speranţa şi intenţiile noastre bune nu pot să o 
facă, o senzaţie care a început ca o furnicătură şi care, apoi, 
s-a transformat în ceva enorm, o forţă mai puternică decât 
tot ce am simţit până atunci sau de atunci încoace. Din acea 
zi n-am avut niciodată pneumonie, sau gripă, nici măcar o 
durere de gât. N-am mai avut niciodată vreo infecţie 
urinară, dar nici măcar o tăietură care să se infecteze. Am 
fost răcit de câteva ori - o dată la şase sau şapte ani, şi, deşi 
oamenii spun că cei care rareori răcesc suferă în schimb de 


alte boli, mai serioase, la mine n-a fost cazul. O singură 
dată, mai spre începutul acelui groaznic an 1956, am 
eliminat o piatră de la vezica biliară. Şi, deşi cred că asta va 
suna ciudat pentru unii dintre cititori, în ciuda a ceea ce am 
spus, parte din mine a gustat această durere pe care am 
simţit-o atunci când piatra s-a eliminat. A fost singura 
durere serioasă pe care am avut-o după problema mea cu 
infecția urinară, cu douăzeci şi patru de ani înainte. Bolile 
care i-au secerat pe prietenii mei şi pe cei dragi din aceeaşi 
generaţie cu mine până când nu a mai rămas niciunul - 
atacurile cerebrale, cancerul, infarcturile, bolile de ficat, 
bolile de sânge - m-au lăsat toate neatins, m-au ocolit, aşa 
cum un şofer ocoleşte un raton sau o căprioară de pe şosea. 
În singurul accident serios în care am fost implicat n-am 
păţit nimic, cu excepţia unei tăieturi la o mână. În 1932, 
John Coffey mi-a inoculat viaţă. M-a electrocutat cu viaţă, 
aţi putea spune. Voi muri şi eu în cele din urmă - desigur că 
voi muri, orice iluzii de imortalitate e posibil să fi avut s-au 
dus o dată cu moartea lui Mr. Jingles - dar îmi voi fi dorit ca 
moartea să vină la mine cu mult timp înainte ca ea să mă 
găsească pe mine. Ca să fiu sincer, deja îmi doresc să vină şi 
mi-am dorit de când a murit Elaine Connelly. Mai trebuie să 
vă spun de ce? 

Privesc înapoi peste aceste pagini, frunzărindu-le cu 
mâinile mele pătate şi tremurânde, şi mă întreb dacă există 
în ele vreun mesaj, ca şi în cărţile acelea despre care se 
spune că sunt înălţătoare şi înnobilează. Mă gândesc la 
predicile pe care le-am auzit în copilărie la bisericile pe 
unde mă ducea mama mea şi îmi amintesc cum pastorul 
spunea că Dumnezeu are grijă şi de vrăbiile de pe câmp, că 
El vede şi cea mai măruntă dintre creaturile Lui. Când mă 
gândesc la Mr. Jingles şi la aşchiile colorate pe care le-am 
găsit în gaura aceea din grindă, mă gândesc că într-adevăr 
aşa este. Totuşi, acelaşi Dumnezeu l-a sacrificat pe John 
Coffey, care a încercat numai să facă bine în felul său, într- 
un mod la fel de sălbatic ca şi profetul din Vechiul 


Testament care a sacrificat un biet miel... aşa cum şi-ar fi 
sacrificat Avraam fiul, dacă i s-ar fi cerut într-adevăr să facă 
acest lucru. Mă gândesc cum mi-a spus John că Wharton le- 
a ucis pe gemenele Detterick prin iubirea uneia faţă de 
cealaltă şi că aşa se întâmplă în fiecare zi, peste tot în lume. 
Dacă aşa se întâmplă, Dumnezeu lasă ca asta să se 
întâmple, iar când noi spunem „Nu înţeleg”, Dumnezeu 
răspunde „Nu mă interesează”. 

Mă gândesc la Mr. Jingles murind, în timp ce eu stăteam 
cu spatele la el, cu atenţia îndreptată spre un om nevrednic, 
a cărui emoție supremă părea să fie un soi de curiozitate 
vindicativă. Mă gândesc la Janice, tremurând în spasme în 
ultimele ei clipe de viaţă, în timp ce eu stăteam în genunchi 
lângă ea, în ploaie. 

Opreşte-te, am încercat să-i spun lui John în ziua aceea, 
în celula lui. Dă-mi drumul, am să mă sufoc dacă nu-mi dai 
drumul. Am să mă sufoc sau am să explodez. 

— N-o să esplodezi, mi-a răspuns el, auzindu-mi gândul şi 
zâmbind de această idee. 

Şi lucrul oribil e că nu am explodat. Încă nu. 

Am, totuşi, măcar una dintre relele bătrâneţii: sufăr de 
insomnie. Noaptea târziu stau întins în patul meu, 
ascultând sunetul sumbru al femeilor şi bărbaţilor infirmi, 
tuşind şi alunecând spre bătrâneţe. Câteodată aud câte un 
clopot, sau scârţâitul unui pantof pe coridor, sau televizorul 
mic al doamnei Javits pornit ca ea să vadă ştirile de la 
miezul nopţii. Stau întins şi, dacă văd luna prin fereastră, 
mă uit la ea. Stau întins şi mă gândesc la Brutal, şi la Dean, 
şi câteodată la William Wharton, spunând Așa este, 
negroteiule, sunt cel mai rău. Mă gândesc la Delacroix 
spunând Ia uite, şefu' Edgecombe, eu învăţat la Mr. Jingles 
un truc nou. Mă gândesc la Elaine, stând în uşa serei şi 
spunându-i lui Brad Dolan să mă lase în pace. Câteodată 
aţipesc şi văd din nou pasajul de sub pod în ploaie, îl văd pe 
John Coffey stând sub el printre umbre. Nu e niciodată 


numai o iluzie optică, în aceste vise ale mele; întotdeauna e 
chiar el, uriaşul meu, stând numai acolo şi privind. Stau şi 
aştept. Mă gândesc la Janice, cum am pierdut-o, cum mi-a 
scăpat printre degete în ploaie, şi aştept. Cu toţii suntem 
datori cu o moarte, nu există excepţii, ştiu bine, dar 
câteodată, oh, Doamne, Culoarul Morţii este atât de lung. 


— SFÂRŞIT — 


„Coffey” - aceeaşi pronunție ca şi „coffee” - cafea (n.tr.) 
Steamboat - vapor cu aburi (n.tr.) 


Locuitor al Louisianei, descendent al imigranţilor francezi veniţi din Canada 
(n.tr.) 


okra - plantă tropicală cu păstăi verzi comestibile (n.tr.)