A. E. Van Vogt — Un Ras Nebun

A. E. VAN VOGI 


UN RÂS NEBUN 


[din volurniul Cartea lui Yan Vogt 1972] 


i: 

Când a aflat despre accidentul soţului ei, runtea Manei a fost 
străfulgerată de un atorisrn de-al lui, care o supărase întotdeauna 
cel puțini la tel de mult ca oricare din celelalte idei de-ale sale, la fel 
de nesuferite: „Prirna reacție a soția unui bărbat modern, când află 
despre moartea lui, este ugurarea. În ziua de azi toate femeile 
consideră că s-au măritat cu bărbatul care nu trebuia şi că acum or 
să găsească unul mai bun...” 

Atorisrmul continua. Dar fusese întotdeauna convinsă că scrund 
această parte a aforisrnului şi repetându-i-a mereu, Carl dorise să 
vadă ce ar îi surnțit ea în cazul în care s-ar îi întâmplat aga de- 
adevărat, 

În picioare lângă telefon, în casa părinților ei, după ce pusese la 
loc receptorul, Mariei nu-i venea să creadă că el chiar fusese 
accidentat: Nu acest om cinic la superlativ 

Căstieător, împreună cu ea, al Premiului Nobel pentru fizică anul 
trecut, get al propriului său laborator de producție, presedinte al 
Corporației Hon-Pareil, amant [după spusele lui] al unor duzini 
întregi de ternei, autor al unei extrem de mecanistice filosotu a 
comportamentului feminin (scrisese fiecare comentariu cu mâna lui 


iC . E e N] m i 1 id | a 


A. E. VAN VOGI 
UN RAS NEBUN 


(din volumul Cartea lui Van Vogt 1972) 


Î. 

Când a aflat despre accidentul soţului ei, mintea Mariei a 
fost străfulgerată de un aforism de-al lui, care o supărase 
întotdeauna cel puţin la fel de mult ca oricare din celelalte 
idei de-ale sale, la fel de nesuferite: „Prima reacţie a soţiei 
unui bărbat modern, când află despre moartea lui, este 
uşurarea. În ziua de azi toate femeile consideră că s-au 
măritat cu bărbatul care nu trebuia şi că acum or să 
găsească unul mai bun...” 

Aforismul continua. Dar fusese întotdeauna convinsă că 
scriind această parte a aforismului şi repetându-i-o mereu, 
Carl dorise să vadă ce ar fi simţit ea în cazul în care s-ar fi 
întâmplat aşa de-adevărat. 

În picioare lângă telefon, în casa părinţilor ei, după ce 
pusese la loc receptorul, Mariei nu-i venea să creadă că el 
chiar fusese accidentat: Nu acest om cinic la superlativ! 

Câştigător, împreună cu ea, al Premiului Nobel pentru 
fizică anul trecut, şef al propriului său laborator de 
producţie, preşedinte al Corporaţiei Non-Pareil, amant 
(după spusele lui) al unor duzini întregi de femei, autor al 
unei extrem de mecanistice filosofii a comportamentului 
feminin (scrisese fiecare comentariu cu mâna lui într-o 
carte nepublicată, intitulată Femeile sunt sortite pieirii - 
Aforismele doctorului Carl Hazzard)... Practic nu păruse 
vreodată vulnerabil. 


Mai târziu, pe când se pregătea să ia avionul spre New 
York înainte de a-şi continua drumul spre coasta de vest, a 
mai primit un telefon: doctorul Angus Mackerrie, chirurg 
şef la Fundaţia de Studii ale Creierului, reuşise să scoată 
creierul lui Carl din cutia craniană cu câteva minute înainte 
ca moartea să-i cuprindă corpul zdrobit. 

Cu o tresărire, Marie îşi aminti. 

Carl şi ea, şi mulţi alţi savanţi, semnaseră cu câţiva ani în 
urmă un acord cu Fundaţia, prin care îşi donau creierele. 
Scopul era menţinerea în funcţiune a capacităţii de a gândi, 
după moarte. 

Marie nu prea-şi dădea seama ce ar trebui să simtă. Cu 
siguranţă nu durere. 

Un al treilea telefon - de la dr. Walter Drexel, care vorbea 
cu o voce ciudat de încordată - a fost scurt. Obţinuse orarul 
avioanelor cu care călătorea ea. I-a spus: „Marie, ştiu că o 
să ţi se pară ciudat, dar te aştept la New York. E foarte 
important.” 

Şi într-adevăr l-a găsit acolo, pe aeroport, înalt, bine 
îmbrăcat, serios, un domn bine de patruzeci şi ceva de ani. 
A anunţat-o că i-a închiriat o cameră într-un mic hotel de 

lux pe East 48th Street şi că rezervase o masă la un 
restaurant tot de lux în apropiere. Totul era foarte ciudat, 
într-adevăr, dar Walter fusese şeful compartimentului de 
fizică la Hazzard Laboratories, şi, dacă lucrurile îşi urmau 
cursul firesc, ar fi trebuit să fie promovat acum pe postul lui 
Carl. Marie se sui în taxi împreună cu el, nedumerită dar nu 
şi tulburată. 

Au cinat în doi, într-un separeu. Imediat ce au ajuns la 
cocteiluri, Walter începu, cu voce joasă: 

— După ce ai plecat - la sugestia lui Carl, după cum am 
înţeles... 

Ea dădu din cap aprobator: 

— Vroia să merg să-mi vizitez părinţii. 

— Pe mine m-a chemat în biroul lui. Mi-a spus că văzuse un 
schimb de priviri între tine şi mine care-l făcuse să-şi dea 


imediat seama că avem o legătură. 

Ceva se strânse în Marie. Vechea ruşine. Spuse, nefericită: 

— Nu-ţi face probleme, Walter, am mai trecut prin asta. 
Walter continuă: 

— Mi-a dat preaviz o săptămână. A zis că m-ar da afară, 
dar că nu vrea să dea naştere la bănuieli că mă zboară din 
cauza ta. A zis că nu vrea ca reputaţia ta să fie ştirbită. Mi-a 
spus să caut un motiv oarecare şi suficient de plauzibil 
pentru plecarea mea. 

Marie spuse: 

— Din clipa asta ai postul înapoi. 

— Mulţumesc, Marie - fizicianul era grav. Dar dacă n-ar fi 
fost decât asta aş fi stat la Los Angeles şi ţi-aş fi spus-o 
acolo. A crezut probabil că-mi bagă un cuţit în inimă 
spunându-mi că va vorbi presei despre numeroasele tale 
aventuri amoroase, că o să descrie lumii întregi existenţa lui 
de coşmar, ca soţ al unei femei uşoare... 

— A zis afemeiatul ăla aşa ceva! 

Pe moment, revoltătoarea inversare a adevărului o înfurie 
pe Marie dar n-o surprinse. În chiar primul an de căsnicie 
Carl o anunţase că are o amantă, sau două, sau trei. Ea se 
mutase imediat puţin mai departe, pe acelaşi palier, în 
apartamentul propriu. La scurt timp după aceea, Carl îşi 
manifestase primele bănuieli în ceea ce o privea pe ea, prin 
ceea ce avea să fie probabil primul lui aforism: „lermenul 
de femeie «bună» este incorect. Fiecare femelă umană s-a 
retras într-un colţ sigur din punct de vedere psihologic. A fi 
«bună» nu este decât unul dintre aceste colţuri, deşi este 
probabil unul dintre cele mai sigure din moment ce 
majoritatea femeilor americane îl folosesc ca bază de 
operaţii.” 

Carl argumentase că înfăţişarea ei exterioară de 
frigiditate nu era decât un aspect al „încolţirii”, „retragerii 
la colţ”, îşi regăsi vocea: 

— Bineînţeles că l-ai anunţat că eşti nevinovat. 

Walter răspunse sincer: 


— Marie, era ca şi cum ai vorbi cu un dement. Când 
spunea lucrurile acelea despre tine, ochii lui negri îi luceau, 
buzele îi tremurau şi avea picături de transpiraţie pe 
obraji... 

Era descrierea vie a unui Carl pe care Marie îl cunoştea 
bine. Spuse: 

— Fără îndoială că intra într-una din fazele lui periodice de 
gelozie. În trecut, angaja un detectiv şi-l punea să mă 
urmărească. Câteodată îl găseam în camera mea, adul- 
mecând. Îmi spunea că miroase prezenţa unui bărbat - o 
minciună, pentru că nu era niciodată vreunul. În momentele 
acelea îi veneau în minte cele mai răutăcioase aforisme... 

Se opri. O cuprinse vechiul sentiment de dezgust. 

Walter spuse: 

— Marie, operaţia asta pe creier schimbă totul. Îţi dai 
seama că Fundaţia de Studii ale Creierului aşteaptă să 
comunice cu Carl imediat ce dispare efectul anesteziei? 

Marie nu se gândise la asta deloc. 

Se gândi acum, dându-şi seama, amintindu-şi de lunile 
când undele ei cerebrale şi ale lui Carl fuseseră înregistrate 
şi corelate cu modul în care vorbeau. Fiecare silabă şi sunet 
pe care-l produceau fuseseră transformate în informaţie 
analogică introdusă într-un calculator. 

Walter continuă cu o voce ternă: 

— Marie, dacă-şi revine Carl şi e tot în starea asta de 
gelozie şi suspiciune extremă, s-ar putea să spună ceva 
împotriva noastră. 

Marie îngheţă de frică. Ar fi fost suficientă o singură 
acuzaţie pentru a distruge şi reputaţia ei, şi a lui Walter. 
Walter încheie pe un ton disperat: 

— Marie, eşti soţia lui. Trimite o telegramă Fundaţiei să 
aştepte cu orice încercare de comunicare până ajungem 
acolo. Noi doi trebuie să fim primii care vorbim cu Carl. 
Foloseşte-ţi toate drepturile legale, indiferent ce ar putea 
crede unii şi alţii. 

— Dar am semnat nişte convenţii, şopti ea, care... 


— Trebuie! Vocea lui Walter era răguşită. N-ai de ales. 

Cu o mână tremurândă, scoase două formulare de 
telegramă din buzunarul de la piept. 

— Asta-i pentru avocatul tău - cum îl cheamă? 

— Bob Lindley. Apoi îl corectă: avocatul lui Carl. 

— Acum e avocatul tău, spuse Walter. Şi asta este adresată 
doctorului MackKerrie de la Fundaţie. 

Îi citi mesajele. Erau practic la fel. Primul cerea avocatului 
să negocieze imediat cu Fundaţia şi să le interzică orice 
comunicare cu Carl fără permisiunea ei expresă. Al doilea 
adresa aceeaşi cerere urgentă doctorului Mackerrie. 

Menţionarea numelui MackKerrie îi aminti Mariei că acesta 
era cel care făcuse numeroasele înregistrări encefalo- 
grafice ale undelor ei cerebrale şi ale lui Carl. Şi îşi mai 
aminti ceva. Carl întotdeauna considerase că „Mac” stătuse 
lângă ei mai mult decât era necesar, pentru că, după cum 
se exprimase el în maniera lui mecanicistă, „libidoul lui 
simte pe aici o femeie nefolosită - aceasta eşti tu, dulceaţă”. 

O altă vorbă de-a lui Carl îi trecu prin minte: „Când o 
femeie descoperă că un bărbat o iubeşte, are un impuls 
foarte puternic să-l folosească. Nu întotdeauna e înţelept.” 

O speranţă plină de tensiune încolţi în ea: Oare Carl a avut 
dreptate, dacă Mac într-adevăr mă place... Îi va convinge 
pe ceilalţi... 

Cu voce tare şi sigură, spuse: 

— Anunţă-i cu ce avion sosim mâine. Şi trimite 
telegramele! 

Walter o corectă: 

— Cu ce avion soseşti mâine. Să nu ajungă cineva să mă 
suspecteze pe mine! 

Şi o luă la picior, nerăbdător să trimită telegramele. 

II. 

Dimineaţa. 

Marele avion cu reacţie decolase de o oră din New York, 
când sosi prima telegramă de răspuns, care-i fu înmânată 
lui Marie. Citi: 


PREA TÂRZIU CA SĂ OPRIM PRIMUL INTERVIU. 

DEJA DISTRIBUIT TV ŞI RADIO. FUNDAŢIA PROMITE 
COOPERARE DEPLINĂ PE VIITOR. CU DRAGOSTE, MAC. 

Marie îşi dădu seama că Walter se chinuia să se aplece din 
scaunul alăturat ca să citească şi el. Îi trânti telegrama în 
mână, şoptind: 

— Carl nu pare să fi făcut vreo acuzaţie. 

Avea un sentiment puternic de uşurare, sentimentul că 
fusese evitată o criză. 

Îşi dădu seama că Walter scria furios pe spatele 
telegramei. Când acesta îi băgă hârtia în mână, văzu că are 
pupilele dilatate şi trăsăturile contorsionate. Îi şopti: 

— Marie, trebuie să opreşti chestia asta cu radio-IV Fii 
atentă. 

Îi înşfăcă telegrama din mâini şi citi ce scrisese: „Dau în 
judecată Fundaţia, companiile de radio şi TV şi cer 
despăgubiri de milioane dacă se transmite programul fără 
permisiunea mea”. 

Marie se gândi: Or să creadă - Mac o să creadă —că sunt o 
isterică. 

Îşi aminti că unul din aforismele lui Carl descria reacţia 
bărbaţilor superiori în faţa unei femei isterice: „Se hotărăsc 
ori s-o plesnească ori să-i cânte în strună”. 

Spuse cu voce nesigură: 

— E necesar, Walter? E absolut necesar? 

Îi răspunse într-o şoaptă răguşită: 

— Pur şi simplu nu mai trebuie întârziat nici o secundă. 

— Eşti sigur că nu-mi dai sfaturi aiurea din cauza fricii? 

— Marie, nu trebuie să-l lăsăm pe Carl să fie auzit în eter 
până nu ştim ce are de spus. 

Era o doză de adevăr în asta. Marie aprobă din cap şi 
spuse: 

— Bine, trimite-o! 

Stewardesa luă telegrama şi îndată se întoarse cu alta. 
Era de la avocat: 


„Început negocierile cu Fundaţia. Situaţie legală neclară 
datorită circumstanţei unice. Vizitaţi-mă la întoarcere. 
Multe aspecte urgente de discutat. Bob L.” 

Cu o oră înainte de aterizare, lui Marie i se înmână oa 
treia telegramă. Era de la dr. Mackerrie: 


„OK, OK. Te aştept la aeroport. Cu drag, Mac.” 

Marie citi mesajul, gândindu-se: S-au hotărât să-mi cânte- 
n strună. 

Se simţea teribil de ruşinată. 

„Mac” îi aştepta la piciorul scării de la avion: un bărbat de 
înălţime mijlocie, cu faţa netedă, chipeş, de vreo patruzeci 
şi ceva de ani, şi tot atât de cumsecade şi sensibil, pe cât şi-l 
amintea. 

Se părea că reporterii aşteptau în clădirea aeroportului, 
iar el conspirase cu oficialii liniei aeriene pentru a-i păcăli. 
Îi conduse pe amândoi la o limuzină pe care Marie o 
recunoscu ca aparţinând Laboratorului Hazzard. Şoferul 
era un funcţionar tehnician care o întâmpină cu o expresie 
de regret şi înţelegere. 

Află că planul lui Mac era ca ea să se ducă acasă şi, mai 
târziu, în cursul zilei, să vină la Fundaţia de Studii ale 
Creierului ca să vadă primul interviu cu creierul lui Carl, 
după care avea să poată vorbi direct cu acesta. 

Totul era aranjat atât de prevenitor şi grijuliu, atât de lipsit 
de orice fel de ameninţare, încât Marie rămase cu gura 
căscată când Walter se aplecă peste ea şi spuse aspru: 

— Imediat ce o conduc pe Dr. Marie acasă, mă întorc să 
stabilesc condiţiile în care trebuie făcută toată treaba asta, 
e clar? 

Dacă MackKerrie fusese şocat de aceste cuvinte, nu o arătă 
deloc. 

— Va fi aşa cum stabiliţi, Dr. Marie şi dumneavoastră, 
spuse el liniştit. 

Era trecut de trei când Marie opri maşina în faţa uşii 
Fundaţiei. 


Walter o aştepta, şi îi parcă maşina. Când se întoarse, îi 
povesti cu voce joasă: 

— Sunt aici de la prânz şi am aranjat să avem întâi 
vizionarea, apoi vom merge în sala calculatorului, şi tu vei 
sta de vorbă cu Carl. 

— Ai văzut filmul? 

El dădu din cap că nu. În linişte, o conduse în sala de 
proiecţie. 

Marie se aşeză în sala semiobscură, simțindu-se puţin 
încordată, deconcertată şi neştiind Ia ce să se aştepte. 

Când se lumină ecranul, văzu o cupolă transparentă de 
plastic, cu un diametru cam de un metru şi jumătate. 
Structura strălucea de nenumărate reflexe luminoase, 
astfel că trecură câteva secunde înainte ca Marie să-şi dea 
seama că înăuntru se afla o structură curbă, cu suprafaţa 
ca o oglindă, care conţinea un lichid limpede. Parţial 
scufundat în acel lichid, se putea vedea un obiect roz şi gri. 
De dedesubt veneau să se ataşeze la acesta tuburi de 
diferite culori, dar aceste tuburi erau dificil de identificat. 

Marie se tot uita la această încâlceală neobişnuită, fără să 
înţeleagă. Şi apoi... 

Icni, închise ochii şi se lăsă să cadă pe scaun, simțindu-se 
în pragul leşinului. 

Creierul lui Carl! 

O voce începu să vorbească. Marie deschise ochii şi văzu 
că imaginea creierului fusese înlocuită de silueta familiară a 
doctorului Angus MackKerrie. Acesta stătea în picioare lângă 
o maşină pe care ochii ei experimentați o recunoscură 
îndată ca fiind un computer. 

Mackerrie vorbi: 

— Conversaţia pe care o veţi auzi vă va surprinde prin 
rapiditatea ei. O asemenea viteză este posibilă datorită 
faptului că mecanisme electronice detectează diferenţe de 
o sutime de milionime de unitate în înregistrarea grafică a 
undelor cerebrale şi pentru că am făcut cu mult timp în 


urmă voci analoge ale dr. Hazzard, adaptate la folosirea pe 
acest computer. 

Se aplecă şi apăsă pe un buton. 

— Dr. Carl, sunt dr. Mackerrie. Primiţi mesajul? 

Dădu drumul butonului. 

Răspunsul veni chiar prin vocea lui Carl. Fu un răspuns 
atât de firesc, atât de natural, încât Marie se ridică brusc, 
uimită. Vocea spuse: 

— Da, întrebarea dumneavoastră este dacă vă pot 
înţelege. 

— Corect. Vă înţelegeţi situaţia, domnule doctor? 

— Chiar prea bine. Creierul meu a fost scos dintr-un corp 
acum mort şi se află într-o soluţie nutritivă. 

— Şi ce reacţie vă produce aceasta? 

— Par să fiu destul de vesel. Evident, nu am nici un fel de 
feed-back de anxietate de la echipamentul mecanic care are 
grijă de mine. 

— Puteţi să vă descrieţi exact percepțiile senzoriale? 

— E ca şi cum m-aş afla într-o cameră cufundată în beznă, 
dar îmi amintesc cum arată camera. Ceea ce pare să mă 
satisfacă pe moment. 

— În afară de faptul că nu aveţi corp, vă simţiţi ca fiind 
normal? 

— Aici e dificil de răspuns. Sentimentul meu este că da, mă 
simt normal, dar ştim amândoi cât de subtile sunt 
deficienţele care pot apărea în mecanismele cerebrale. 
Omul îşi primeşte informaţia din mediul înconjurător prin 
intermediul simţurilor. Eu acum nu am decât impulsuri 
cerebrale declanşate printr-o maşină, şi mai am o bază de 
date despre trecut. Va trebui pur şi simplu să aşteptăm şi să 
vedem ce se întâmplă. Unde e soţia mea? 

Marie tresări la brusca schimbare de direcţie a 
conversaţiei. 

Dr. MackKerrie răspunse liniştit: 

— Vine spre casă de la New Hampshire. Trebuie să ajungă 
în câteva ore. 


— Draga de Marie. Am avut o căsătorie atât de perfectă. 
Marie inspiră şi expiră zgomotos auzind din nou o remarcă 
pe care Carl o mai făcuse de multe ori în trecut. Îşi aminti 
un aforism de-a lui: „O căsătorie este perfectă atunci când o 
soţie este legată de soţul ei prin legături emoţionale pe care 
nici măcar nu încearcă să le înţeleagă”. 

Carl insistase întotdeauna că singurul lucru care lipsea 
mariajului lor era componenta sexuală, iar aceasta - 
explicase el - „se datorează ignoranței mele, de început, în 
privinţa naturii femeii. În condiţii corecte, o soţie va accepta 
alte prezenţe feminine în viaţa soţului ei”. Credinţa lui era 
că ea înţelesese prea lent care erau acele „circumstanţe 
corecte”, dar o provocase de mai multe ori să-i răspundă: 
„Dacă-mi poţi explica de ce ai stat cu mine toţi anii aceştia, 
mă voi schimba instantaneu şi voi deveni imaginea soţului 
pe care crezi că-l vrei”. 

Lui Marie îi fusese întotdeauna lehamite să răspundă. 
Dezastrul survenit atât de devreme în căsnicia ei o 
amorţise, îi întorsese gândurile şi sentimentele spre 
tărâmul pur al ştiinţei. Şi pentru că nu apăruse niciodată alt 
bărbat, divorţul nu părea să aibă vreun sens. 

În scaunul de lângă ea, Walter înţepeni brusc. O apucă 
convulsiv de braţ. 

Când îşi întoarse privirea spre ecran, Marie îşi dădu 
seama că dr. MackKerrie tocmai pusese o întrebare foarte 
importantă: —. Doctore, persoana care v-a lovit cu maşina 
n-a fost încă prinsă. Aţi putea să daţi un indiciu poliţiei? 

Marie îşi ţinu răsuflarea în timp ce Carl spunea: 

— A fost un moment foarte confuz pentru mine. Am avut 
câteva impresii, dar îmi trebuie timp ca să le pun în ordine. 
Până atunci, vă ocupați dumneavoastră de protecţia mea? 

— Poliţia a pus un paznic, aşa că nu aveţi nici un motiv de 
teamă. 

Marie suspină şi putu respira din nou. Walter îi dădu 
drumul la braţ - iar dr. MackKerrie continuă: 


— Care credeţi că ar trebui să fie activitatea 
dumneavoastră viitoare, dr. Carl? 

— Ştiinţifică, bineînţeles. Capacitatea mea de raţionament 
nu pare să fi fost afectată de ceea ce s-a întâmplat. 

Discuţia se încheie cu spusele dr. MackKerrie: 

— Dr. Carl, vă mulţumesc. Aveţi câteva cuvinte de 
despărţire pentru publicul de dincolo? 

— Da, sper să vă mai vorbesc curând. 

— Aceasta se va întâmpla cu siguranţă, spuse Mackerrie 
din toată inima. 

III. 

Ecranul se stinse. 

Se aprinse lumina. 

Walter se ridică în picioare cu o mişcare rapidă, nervoasă, 
cu faţa schimonosită: 

— Întreaga parte despre „cine l-a lovit cu maşina” trebuie 
scoasă, spuse el aspru. 

Marie se uită la el uimită. Dar când îi văzu expresia atât de 
concentrată, de absorbită, de serioasă, se gândi îngrijorată: 
Oare nu realizez pericolul situaţiei? 

De câteva minute bune chiar începuse să simtă o emoție 
intensă în faţa minunatei realizări ştiinţifice la care fuseseră 
martori. Ezită, apoi spuse: 

— Ai grijă să elimine şi referirea la întoarcerea mea spre 
casă. O datează, şi nu trebuie. 

Walter se repezi în camera de proiecţie. Când se întoarse, 
spuse aproape vesel: 

— Gata, s-a aranjat. O să mai verific o dată mai târziu. Ca 
să fiu sigur. Dar acum - o expresie de îngrijorare îi apăru pe 
faţă —, Marie, cred că va trebui să-ţi aduni curajul. 

— Pentru ce? Zise ea, surprinsă. 

— Mergem să vedem creierul lui Carl. 

Marie avu o mişcare de recul, amintindu-şi ce reacţie 
avusese la imaginea de pe ecran. 

Walter continuă: 


— MackKerrie s-a gândit că e mai bine să te obişnuieşti cu 
el de la bun început. 

O conduse într-o încăpere care avea o cameră TV tipică în 
centru şi, la un capăt, computerul pe care-l văzuse în film. 
Walter îi făcu semn spre el: 

— E un buton albastru, spuse. 

În timp ce mergea spre calculator, Marie zări ceva dincolo 
de maşină: cupola de sticlă, cu creierul lui Carl dedesubt. 
Îşi luă privirea de la el iute şi, după ce văzu butonul, stătu 
cu spatele la cupolă şi privi direct în camera de luat vederi 
pe care acum Walter o îndrepta spre ea. 

Walter explică degajat: 

— Am fost de acord cu filmarea discuţiei, pentru că ar fi 
părut suspect dacă aş fi refuzat. 

Marie, convinsă că întreaga afacere era deja suspectă în 
cel mai înalt grad, tăcu nemulțumită. 

Walter continuă: 

— Bineînţeles, mi-am dat acordul cu condiţia ca eu să 
manevrez camera şi să fim singuri cu Carl în timpul 
discuţiei. Au fost de acord. Poţi observa că polițistul s-a 
retras afară, pe coridor. 

Marie nu observase. Nu-şi amintea să fi observat nimic pe 
hol. 

— Gata? Întrebă Walter. 

Marie ezită. Voia să-i atragă atenţia asupra pericolului 
menţinerii secretului. Oamenii aveau să-şi pună întrebări. 

Walter continuă: 

— Aminteşte-ţi, computerul nu are analogi decât pentru 
vocea ta şi, bineînţeles, pentru cea a lui Carl, astfel încât 
Carl va primi mesajul când vei vorbi cu el, dar ceea ce voi 
spune eu nu va ajunge la el. lar mesajul tău îl va primi când 
vei apăsa pe butonul de colo, nu înainte şi nu după. Dacă ţii 
minte aceste lucruri simple, putem spune sau face orice, şi 
nu va şti nimic dacă nu-i spui tu. E ceva neclar? 

Marie spuse simplu: 

— Pentru ce suntem aici? 


Trupul suplu al lui Walter se aduse de spate. Vocea îi 
deveni brusc nesigură. 

— Trebuie să ştim ce are în cap în privinţa acuzaţiei pe 
care a făcut-o. Ia-l în laboratorul tău unde îi putem controla 
toate comunicațiile. 

Marie înghiţi în sec, aprobă din cap. Dacă reuşea asta, 
atunci coşmarul apăsător s-ar putea să ia sfârşit la fel de 
brusc precum începuse. 

Aşteptă cu speranţă semnalul. 

Când se aprinse beculeţul roşu de sub obiectivul camerei, 
apăsă ferm pe butonul albastru, îl ţinu apăsat, şi spuse: 

— Carl, sunt eu, Marie. 

Răspunsul sosi cu aceeaşi viteză care o surprinsese şi când 
văzuse filmul. 

— Marie, mă bucur aşa de mult că eşti aici. Am o nevoie 
acută să stau de vorbă cu tine. 

— Eşti bine, dragul meu? 

Termenul de afecţiune nu o costă nici un efort. Carl 
insistase întotdeauna ca ea să-i spună dragă sau iubitule, 
„de dragul formei, dulceaţa mea”. Nu însemna nimic nici 
atunci, nici acum. 

— Iubito, spuse Carl, mi s-a întâmplat un lucru îngrozitor. 
Am devenit un nimic, o minte suspendată într-o mare 
noapte. Nu trebuie să mă părăseşti niciodată. Am nevoie de 
tine mai mult ca oricând. 

Marie nu răspunse la emoția din apelul lui. Spuse cuo 
voce fără intonaţii: 

— Poate ar trebui să te iau acasă. 

— De îndată ce e posibil, sosi răspunsul. Trebuie să fiu 
acolo cu tine. 

— Am să vorbesc cu dr. Mackerrie, spuse Marie. Sunt 
sigură că se poate aranja, dacă vrei tu. 

— Nici n-am cuvinte să-ţi spun cât de tare o doresc. Îşi 
dădu probabil seama că ea era de acord, şi continuă: Se 
pare că am dormit mult după operaţie, dar atunci când sunt 
treaz stau în bezna asta totală. 


Marie făcu apel la tot curajul: 

— Pot să fac ceva pentru tine acum, dragule? Întrebă ea. 

Pauză. 

— Marie, discuţia asta se transmite? 

Ea se încordă brusc. 

— Se înregistrează pe bandă şi se va transmite mai târziu. 

— Vreau să-ţi spun ceva personal. 

— Dă-i drumul. 

— Poţi să opreşti camera şi să trimiţi operatorul afară? 

Se uită la Walter, care dădu aprobator din cap. Punctuleţul 
roşu de pe cameră se stinse. 

— Camera e oprită, Carl, şi operatorul a ieşit la o ţigară. 

— Marie, totul e în regulă cu tine? 

— Atât cât se poate. 

— Nu te-ai băgat în vreo situaţie imposibilă? 

Marie avu dintr-o dată un zâmbet chinuit. Recunoscu, în 
spatele întrebării, o veche atitudine de-a lui Carl, care o 
iritase întotdeauna: el avea convingerea că dacă era lăsată 
de capul ei, va intra imediat într-o încurcătură. 

— Nu, nu mă aflu într-o situaţie imposibilă, spuse ea aspru. 

— Nu fi supărată, draga mea. Dar mă deranjează să te ştiu 
acolo, singură, fără mine. 

Marie descoperi, şocată, un fapt surprinzător: Carl avea 
aceeaşi capacitate, ca şi altădată, de a o înfuria. Era gata 
să-i mai trântească una când îşi dădu seama că Walter îi 
făcea semne disperate. Cu grijă, simțind sângele cum îi 
urca în obraji, luă degetul de pe buton şi-l privi întrebător. 

Walter spuse: 

— Întreabă-l ce fel de situaţie imposibilă? 

Marie făcu un efort pentru a-şi reaminti ce încercau ea şi 
Walter să facă. Puse întrebarea. 

Carl răspunse: 

— Marie, situaţia asta are mult mai multă energie în ea 
decât îţi dai tu seama. Mă simt de parcă ar trebui să te 
salvez dintr-o situaţie în care eşti forţată să te implici, ceva 


fantastic, asemeni situaţiilor în care emoţiile târăsc o 
femeie. Îmi ştii teoriile... 

Le ştia foarte bine şi le ura. 

Walter îi făcu cu mâna: 

— Întreabă-l ce înţelege prin energie. 

Având în vedere că era unul din vechii termeni ai lui Carl, 
Marie îi explică ea însăşi. 

Viziunea lui Carl asupra comportamentului uman era că 
acesta este în întregime mecanic. Oamenii făceau ceea ce 
erau obligaţi să facă de către procesele fizice şi chimice ale 
structurii lor interne şi de fluxurile electromagnetice din 
corp şi creier. Viziunea aceea, credea el, era adevărată 
chiar şi în circumstanţe normale, deşi nu era evidentă. 

Era în schimb foarte adevărată când o ameninţare stimula 
sentimentul de frică... 

Când factorii de ameninţare şi frică sporeau în intensitate, 
fluxurile de energie implicate erau atât de puternice încât 
dominau persoana. Treptat, această energie copleşea 
reţinerile, normalitatea, toate calităţile umane. În acel 
moment situaţia îşi găsea soluţia exactă, căreia toate părţile 
implicate i se supuneau, ca nişte păpuşi. 

Marie trase concluzia, nerăbdătoare: 

— Carl ţinea mereu expuneri despre josnicia fiinţelor 
umane, în timp ce el însuşi se comporta exact ca o fiinţă 
umană josnică. 

Walter spuse cu o voce încordată: 

— Întreabă-l ce energie crede că este implicată în această 
situaţie. 

Cererea o scoase din nou pe Marie din sentimentele ei 
critice, subiective. Cu o voce potolită, transmise întrebarea. 
Carl răspunse: 

— Draga mea, gândeşte-te! Cineva m-a călcat cu maşina. 
L-au prins? Îmi pare foarte rău că-ţi spun asta, dar prima 
mea impresie este că a fost Walter. Evident, îmi dau seama 
cum poate să te afecteze o asemenea eventualitate având în 
vedere ceea ce este între voi. Bun, Marie, şi dacă este 


vinovat, să presupunem că poliţia îi dă de urmă. Marie, te 
rog mult, ai grijă! Energia e aproape nelimitată în termeni 
umani. 

Se întrerupse. 

— Ai stat de vorbă cu Walter? 

Cuvintele lui aveau o încărcătură atât de mare încât Marie 
se uită neajutorată la Walter. Din spatele camerei, Walter 
spuse încet: 

— Spune-i că da. Trebuie să ştim, Marie. Spune-i că ţi-am 
povestit despre cum m-a dat afară şi de ce. 

Repede, ea apăsă butonul şi dădu răspunsul. 

Carl răspunse: 

— Cere-i lui Walter să rămână la serviciu. Şi, Marie, dacă 
eşti încurcată cu el, rupe-o. Ştii care este părerea mea în 
legătură cu crima. Este cea mai mare energie, exercită cea 
mai mare presiune. 

Marie îşi recăpătase controlul. Spuse calm: 

— Carl, îţi aminteşti de geloziile tale trecute, cum vedeai 
lucruri care nu existau? Sunt sigură că undeva în mintea ta 
ştii foarte bine că şi asta e tot o absurditate de acelaşi fel cu 
celelalte. Impresia ta, aşa cum îi spui tu, că Walter este cel 
care te-a omorât, intră şi ea în această categorie, nu-i aşa? 

Ascultă! Nu sunt încurcată cu el. Mai mult, nici nu voi fi 
încurcată cu el. M-ai distrus ca femeie, şi dacă vrei să capeţi 
bunăvoința mea în situaţia asta - şi o poţi căpăta - termină 
cu genul ăsta de gânduri şi vezi-ţi de tipul de raționamente 
şi lucrări ştiinţifice care trebuie să-ţi ocupe atenţia de acum 
încolo. 

După ce rosti toate acestea cât se poate de adevărate, 
dădu din cap întrebător spre Walter. 

E] îi făcu semn din nou să dea drumul la buton. După 
aceea, spuse înfrigurat: 

— Marie, precis că are ceva de gând cu treaba asta. 

Marie nu-şi dădea seama ce putea fi. 

Walter continuă. 


— Gândeşte-te, a făcut ceva vreodată ce ar putea să ne 
dea vreo idee despre scopurile lui? Furiile acelea de 
gelozie... Ce mai făcea parte din tipic? După cum le descrii, 
trebuie să-şi fi ieşit din minţi de fiecare dată. 

Marie scutură din cap, încurcată. 

Tipicul fusese întotdeauna gelozie fără motiv, urmată de 
remuşcări imense. 

De fiecare dată ea fusese total nevinovată, nu avusese de-a 
face cu nici un bărbat. 

Spuse încet: 

— Carl spunea mereu că fiecare om are propriul său fel de 
a face o depresiune nervoasă. Dar în afară de perioadele de 
gelozie nebună, nu l-am văzut niciodată în altă stare decât 
aceea de un cinism rece ca gheaţa, chiar şi când era bine 
dispus. 

Marie, spuse Carl, vreau să-mi promiţi că mă laşi să rămân 
cu tine. Dacă-mi promiţi, am să fac tot ce-mi spui. Nu vreau 
să stau cu toţi străinii ăştia. Ai să ţii minte, nu-i aşa, iubito? 

— Bineînţeles că o să stai cu mine, dragule, spuse Marie 
uşurată. 

Mai târziu, când părăsea clădirea împreună cu Walter, | 
acesta spuse: 

— Ce e chestia aia cu crima care e cea mai mare energie? 

Marie îi explică. Crima şi criminalii îl fascinaseră 
întotdeauna pe Carl. Era convins că o crimă trebuie să fie 
ceva ascuns. 

— Un criminal, draga mea, spusese Carl nu o dată, se află 
într-un pericol foarte mare, chiar dacă nu ştie decât el ce a 
făcut. Chiar şi atunci presiunea asupra lui e colosală. Pe de 
altă parte, dacă secretul mai este deţinut şi de altcineva, el 
este condamnat sau trebuie să ucidă acea persoană. 

Walter păru că se gândeşte la asta, pentru că nu spuse 
nimic. Într-un târziu, zise: 

— Mi-am tot stors creierii încercând să găsesc un mod de 
a dovedi că nu a fost nimic între noi. De exemplu, eu am 
rămas impotent de când, la vârsta de douăzeci şi ceva de 


ani, am descoperit că nevastă-mea se culca cu toţi bărbaţii 
din facultatea unde predam. 

Marie se gândi în acel moment, „ce destăinuire 
fantastică”, dar asta explica multe despre el. 

Walter continuă cu sinceritate: 

— Dar cum pot să dovedesc vreodată ceva atât de 
subiectiv? Dădu din cap. Nu, Marie mă tem că de-abia 
suntem la începutul şi nu la sfârşitul acestei afaceri. 

Gândurile Mariei săriseră la altceva: comportamentul lui 
Walter. Şi i-o spuse în faţă: 

— Walter, e cazul să-ţi vorbesc despre acţiunile tale, care 
trebuie să le fi părut foarte suspecte doctorului MackKerrie 
şi celorlalţi. 

Walter scutură din cap, şi-apoi, dintr-o dată, expresia 
întunecată şi serioasă îi dispăru de pe chip. Zâmbi timid. 

— Nu-ţi face griji, spuse el plin de încredere, vor crede că 
tu eşti în spatele acestor lucruri, şi toată lumea ştie că aşa 
sunt femeile. 

— Cum, adică? 

— Nechibzuite, iraționale. 

— Eu nu sunt iraţională, spuse Marie. 

— Eu ştiu, dar ei nu ştiu, zise Walter. Nu văd nimic rău în a 
profita de părerea generală. 

— Dar mă faci de râs, strigă ea. 

O bătu uşor pe braţ. 

— Uite ce e, Marie, nici o femeie nu poate să scape de 
părerea bărbaţilor pe această temă. [ine minte, nimeni n-a 
obiectat vreodată. 

Adăugă: 

— Ai ceva împotrivă dacă-ţi dau un sfat? 

Marie ezită. Îşi amintea un aforism de-al lui Carl: 
„Încercarea de a controla văduva începe chiar din timpul 
înmormântării; de obicei, controlul este în plină desfăşurare 
pe când domnul şi stăpânul ei încă se mai chinuie să-şi 
tragă ultima răsuflare.” 


Trebui să recunoască, după un moment, că exista o 
diferenţă: controlul pe care-l exercita Walter era necesar 
datorită autorului aforismului. 

Era pe cale să-i accepte sfatul, când Walter zise grăbit: 

— Nimeni nu obiectează când o văduvă vrea să stea izolată 
câteva zile. Profită de asta. 

Sensul cuvântului, spus cu voce tare, o sperie pe Marie. 

— Dar nu sunt văduvă, protestă ea. 

Walter clipi cu o expresie concentrată, copilăroasă. 

— Dacă nu eşti văduvă, ce eşti? Întrebă el uimit. 

Marie nu avea un răspuns la această întrebare, dar spuse 
repede: 

— Voi sta acasă, dacă asta vrei, dar mă voi vedea, totuşi, cu 
avocatul. 

— Bun, zise Walter. 

IV. 

Întâlnirea era programată pentru ora două. 

La fix, un tânăr intră în biroul în care aştepta Marie. Radia 
de bună dispoziţie şi se prezentă ca fiind Robert Lindley, fiul 
acţionarului principal al firmei. 

Marie nu-l văzuse niciodată, dar îşi aminti că băiatul îi 
plăcuse lui Carl. „Genul meu!” spusese Carl laconic. Asta nu 
era o recomandare pentru ea, dar după prima privire 
aruncată figurii radioase a tânărului, se hotări să aştepte cu 
aprecierile. 

Tânărul avocat ţinea în mână un document. Marie 
presupuse că era testamentul. Bărbatul stătea acolo, în 
costumul său imaculat, impecabil călcat, la un birou 
strălucitor. În spate, se zărea o fereastră care dădea spre 
bulevard... Stătea acolo şi se uita la Marie, cu capul uşor 
înclinat şi ochii pe jumătate închişi, cântărind-o. 

— Soţul dumneavoastră a fost foarte nechibzuit. 
Dumneavoastră arătaţi mai bine decât ele... 

Marie presupuse că „ele” erau amantele lui Carl. Folosirea 
pluralului o înmărmurise. Îşi închipuise totdeauna că soţul 
ei n-avea mai mult de o amantă o dată, şi niciuna pentru 


foarte mult timp, după ce lăsase în urmă o cohortă de 
„foste”, într-un deceniu şi jumătate de alergat după fuste. 

Tânărul continuă: 

— Din moment ce mi-aţi cerut să vă citesc conţinutul 
testamentului între patru ochi, presupun că aţi ajuns la 
concluzia că soţul dumneavoastră este mort, din punct de 
vedere legal. 

Marie spuse: 

— Nu vreau altceva decât să mă conformez legii. 

— Nu există lege, spuse el cu o privire intensă. Aş vrea să 
stabilesc un precedent. Doctorul Mackerrie mi-a spus că 
numai creierul gândeşte; s-a stabilit că nici o altă parte a 
corpului nu joacă vreun rol important în comportament şi 
nu are nici un fel de contribuţie în procesul gândirii. 

Marie îşi dădu seama că, aproape fără preliminarii, 
intraseră în miezul problemei. 

Lindley se aşeză şi puse degetul pe testament. 

— Acesta, spuse el, vă lasă dumneavoastră cea mai mare 
parte a averii, însă acordă rente altor trei femei, în cazul 
morţii sale. 

— Trei! Exclamă Marie, fără să vrea. 

Închise ochii şi i se strânse inima la gândul uriaşei 
publicităţi care avea să se stârnească în jurul acelor 
dispoziţii testamentare. 

Când redeschise ochii, tânărul Lindley o privea serios, cu 
ochi strălucitori, spunând încetişor: 

— Sunt trei foste secretare care au colaborat la nişte 
proiecte speciale. Dar de ce nu mergem să cerem unui 
tribunal să-l declare pe soţul dumneavoastră viu, din punct 
de vedere legal? 

— Dar... 

Se opri. Îl auzi apoi ca prin ceaţă explicându-i calm că 
celelalte beneficiare menţionate în testament nu se puteau 
aştepta să primească vreun ban înainte ca semnatarul 
testamentului să fie declarat mort, din punct de vedere 
legal. 


— Dumneavoastră hotărâți, dr. Marie, zise avocatul. 

Marie îşi dădu seama, cu surprindere, că tânărul se 
ridicase la birou şi se aplecase asupra ei, îngrijorat. 

— Credeam că sunteţi la curent, zise el. Soţul 
dumneavoastră m-a asigurat că nu v-a ascuns nimic. 
Evident, eu unul am fost uimit aflând toate acestea. 

Marie făcu semn că nu. 

— Nu despre asta-i vorba. 

Nici Marie n-ar fi putut spune cu exactitate ce anume o 
împiedica să-şi dea acordul pe loc: vagi gânduri şi 
simţăminte, o împotrivire la ideea de a mai fi legată; nimic 
care să poată fi spus în cuvinte. 

Cu voce tare, spuse: 

— Rentele! Eu trebuie să le administrez? Adică eu semnez 
cecurile? 

— Rentele au prioritate, dar plăţile se pot efectua prin 
intermediul biroului nostru. Este vorba de şase sute de 
dolari de persoană, adică un total de o mie opt sute de 
dolari pe lună. 

— Deci ele au prioritate? 

— Mă tem că da. 

Marie socoti în minte. Douăzeci şi una de mii şase sute pe 
an. Ehe! Se gândi ea. 

Se aşeză mai bine pe scaun, spunându-şi că e o femeie 
bine care ştie ce vrea. 

— Atunci, să ne luptăm să fie declarat în viaţă! Zise ea. 

— Iată o femeie înţeleaptă! Răspunse avocatul radios. În 
felul ăsta, stabilim un precedent. 

Faţa lui, ca o reclamă la aparate de ras, redeveni serioasă. 

— Vă daţi seama că avem şanse mari să obţinem o 
asemenea hotărâre legală, dacă nu sunt contestaţii. 

Marie se puse imediat în gardă. 

— Ce înseamnă asta? 

El făcu un gest larg cu braţele. 

— Lăsaţi-mă să iau legătura cu aceste femei. Să le fac o 
ofertă de, să zicem, două sute de dolari pe lună, timp de trei 


ani. În linişte, fără nici un fel de publicitate. Cred că vor 
prefera să-i accepte, decât să rişte să piardă totul. 

Marie simţi din nou neîncrederea iniţială în acest tânăr 
spilcuit. Reuşea s-o facă să încuviinţeze totul, punct cu 
punct, cu o dexteritate de iluzionist. I-o spuse, pe un ton 
acuzator, adăugând: 

— Dacă sunt de acord şi cu asta, ce mai aveţi în mânecă? 

Tânărul Lindley zâmbi. Brusc, faţa lui căpătă un aer 
ştrengăresc. 

— Încă două lucruri, zise el. Unul se referă la afaceri şi are 
legătură cu Corporaţia Non-Pareil şi afacerile acesteia. De 
ea s-au ocupat întotdeauna cei de la Coster, Pierce & Drew, 
care sunt specializaţi în legislaţie economică. 

Marie replică muşcător: 

— Puteţi fi sigur că soţul meu n-a îndrăznit să le propună 
lor ideea de a angaja un detectiv care să-i urmărească 
nevasta. Dar, sunt de acord, din punct de vedere legal, Non- 
Pareil este altceva. 

— Şi totuşi, insistă Lindley, acţiunile de acolo vă revin. Va 
trebui să cerem tribunalului să vă acorde puterea de 
decizie aferentă. 

Marie răspunse că înţelege şi adăugă: 

— Şi altceva ce-mi mai pregătiţi? Înţeleg că nu-i vorba de 
afaceri. 

— Nu, e ceva personal. Dar, dincolo de o oarecare 
stânjeneală firească, nu cred c-o să vă deranjeze prea mult. 

Marie dori să afle despre ce-i vorba. 

— Uitaţi ce e, se scuză el, sunt prea tânăr ca să-mi dau 
aere de bunic, nu-i aşa? 

— Păi... 

— Va trebui să vă închipuiţi că ne aflăm în cabinetul unui 
doctor, că eu am o barbă albă şi vă privesc lung, peste 
ochelari. Credeţi că puteţi? 

Marie râse, încercând să şi-l imagineze într-o asemenea 
postură. Dar nu spuse nimic şi se mulţumi să-l privească, 
aşteptând. 


Nu bănui nimic. 

Tânărul scoase o batistă albă, imaculată, dintr-un buzunar 
al costumului său gri-antracit şi-şi şterse transpiraţia care-i 
inundase brusc faţa. 

— Nu mă pricep să joc rolul unui bunic şi sunt prea 
deştept pentru vârsta pe care o am, mormăi el, aşa că am s- 
o spun direct: soţul dumneavoastră e mort abia de câteva 
zile - folosesc cuvântul „mort” în sensul de neputincios. 
Dacă aţi avea un copil în nouă luni şi zece zile, plus vreo 
săptămână, ar fi considerat tot al lui - asta dacă 
dumneavoastră aţi susţine că este al lui şi dacă nu aţi face 
nimic, între timp, care să stârnească bănuieli. 

Timpul se opri. 

Încet, imaginea camerei reveni cât de cât la normal, deşi 
Marie continua să fie prizonieră în ceea ce părea un fel de 
viziune-tunel, cu ziduri de negură de fiecare parte. 

— Despre ce Dumnezeu vorbiţi? Şopti ea. 

Figura de la capătul îndepărtat al tunelului spuse cu voce 
găunoasă: 

— Walter! 

De data asta nu mai simţi că se scufundă. Stătea pur şi 
simplu acolo, simțindu-se golită, cu excepţia fricii, cu un 
bolovan de gheaţă în stomac. 

Auzi vocea avocatului spunând că, cu două săptămâni în 
urmă, Carl venise chiar în acest birou şi-i dăduse 
instrucţiuni lui Lindley să angajeze un detectiv care să-i 
urmărească pe Marie şi pe Walter. 

— Până la urmă nu s-a întâmplat nimic, spuse avocatul. Am 
redactat testamentul cel nou, dar n-a venit să-l semneze, a 
renunţat la detectiv înainte ca acesta să înceapă acţiunea şi 
v-a trimis la părinţi. Restul îl ştiţi. 

Marie îşi revenea. Spuse întunecată: 

— Aţi isprăvit? 

O privi cu o expresie ciudată în ochii lui cenuşii. 

— Evident, răspunse sobru. 

— Bine. Acum să ne întoarcem la realitate. 


— E un lucru greu de spus unei femei - se apără el - dar 
dacă a fost vreun grăunte de adevăr în bănuielile soţului 
dumneavoastră, luaţi ceea ce am spus drept o soluţie care 
ar satisface toate nevoile şi motivațiile umane. Vă doriţi un 
copil cu adevărat, nu-i aşa? 

Adăugă grăbit: 

— Nu uitaţi, dacă este declarat viu, va fi îngrozitor de 
dificil să divorţaţi de un bărbat într-o asemenea condiţie. 
Aşa că decideţi acum, ori niciodată. 

— De ce nu-i cereţi tatălui dumneavoastră, spuse Marie, să 
vă povestească de câte ori s-a mai repetat povestea asta? 
Amenințarea că schimbă testamentul, angajarea 
detectivului, decomandarea detectivului înainte ca acesta 
să poată descoperi că nu s-a întâmplat nimic... Să ştiţi că 
am avut o situaţie maritală foarte greu de suportat, 
domnule Lindley. 

Avocatul tăcu; până la urmă zise: 

— Nu cred că e cazul să mai spun ceva, în afară de 
întrebarea „care sunt instrucţiunile dumneavoastră?”. 

— Nu mă credeţi? Întrebă Marie fără speranţă. 

— Bineînţeles că vă cred, răspunse el pe un ton cordial; 
prea cordial. 

— Presupun, adăugă Marie, că e greu de crezut că o 
femeie poate sta fără a avea pe cineva timp de paisprezece 
ani. 

Tânărul Lindley păstră o tăcere discretă. 

Marie se ridică. 

— Când putem merge la tribunal? Întrebă cu o voce lipsită 
de orice intonaţie. 

Lindley răspunse grăbit: 

— Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Mă pun pe treabă 
chiar azi. 

Părăsind biroul de avocatură şi mergând prin parcaj, în 
lumina plăcută a soarelui de după-amiază, Marie avea un 
sentiment de înfrângere. Nu pot să scap cu adevărat, 


gândea ea, de ceea ce a făcut Carl. Oriunde mă întorc, 
minciuna se află acolo, înaintea mea. 

Mă rog, se gândi, aproape oriunde. 

V, 

Apropiindu-se de casă, Marie văzu un camion mare care 
intra încet pe drumul de acces spre laborator. Trase şi ea în 
spatele lui, parcă maşina, apoi stătu să privească la 
camionul care se apropia cu precauţie de platforma de 
descărcare a laboratorului. Uşile mari se deschiseră. 

Dr. MackKerrie păşi pe platforma de încărcare a 
camionului; pe când Marie se apropia, Walter împreună cu 
alţi câţiva membri ai personalului laboratorului ieşiseră şi ei 
să privească. Chirurgul supraveghe şi dirijă descărcarea 
creierului lui Carl şi a echipamentului aferent. Fusese 
degajat un spaţiu într-o cameră specială, unde temperatura 
se putea controla şi menţine constantă. Acolo urma să fie 
viitoarea casă a lui Carl. 

MackKerrie intră într-una din căsuțe. 

Walter veni la ea în casă ca să afle ce spusese avocatul. 

Marie se împăcase cu ideile aiurite ale lui Lindley, în timp 
ce venea cu maşina spre casă. Aşa că fu uimită când, 
explicând ceea ce se întâmplase, văzu roşeaţa pierind din 
obrajii lui Walter. Acesta deveni, brusc, atât de încordat, 
încât Marie făcu ochii mari, uimită. Apoi obrajii lui Walter se 
umplură de pete roşii. O privi şi mormăi, cu o voce rea: 

— Spune-i idiotului să-şi vadă, dracului, de treaba lui! 

Făcu un pas înainte şi o înşfăcă cu brutalitate de umeri. 
Adăugă cu o voce încordată, ca o strună gata să plesnească: 

— Ce ai recunoscut în faţa lui? 

— Nimic! Şopti ea. 

Se simţea prea uluită, prea chinuită, prea copleşită şi total 
vinovată văzându-l cât e de furios. Îşi dădea seama cam ce 
era în capul lui: „Afurisitul ăla de puşti, Lindley, a făcut-o să 
recunoască ceva.” Reacţia lui o făcu să-şi dea seama ce se 
întâmpla, de fapt: Orice bănuială la adresa lui putea pune în 
mişcare forţe care aveau să-l doboare. 


Dintr-o dată, durerea deveni de nesuportat. Începu să se 
zbată: 

— Dă-mi drumul! Gâfâi ea. Mă doare. 

Accesul lui de violenţă încetă tot atât de brusc cum 
începuse. 

Îi dădu drumul, dar o prinse din nou văzând că era în 
pragul leşinului. 

— Te rog să mă ierţi, Marie, bălmăji el încurcat. 

Marie rămăsese, totuşi, în picioare, frecându-şi umerii, dar 
genunchii îi tremurau pentru că simţise toate emoţiile lui, îi 
ghicise toate gândurile ca într-o adevărată comuniune de 
idei. Aşa numise Carl, cândva, fenomenul înţelegerii 
simultane; spuse cu voce joasă: 

— Nu e nimic de iertat. Am înţeles... 

Se opri, pentru că, de fapt, simpla înţelegere nu însemna 
nimic. Continua să tremure, din cap până în picioare. 

— Ajută-mă! Şopti ea. 

Şi se lăsă în voia lui Walter. Walter o ajută să se întindă pe 
o canapea. Marie stătea întinsă, iar dinţii îi clănţăneau în 
gură. Nu se putea opri. 

— Cheamă-l pe doctorul MackKerrie. Am nevoie de un 
sedativ, îngăimă ea. 

Walter şovăia; pentru o clipă, Marie se înfurie; era clar că 
în mintea lui starea ei trecea pe planul al doilea. Walter, cu 
umerii din ce în ce mai gârboviţi, spuse încetişor: 

— Alt doctor, nu Mac. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu înţelegi că e urgent? 

Walter porni spre uşă, mânat de vocea ei disperată. Se 
opri şi se întoarse. 

— Nu, puse el, şi tonul era cât se poate de categoric. Nu, 
Mac. Refuz să-l implic în treaba asta. 

Marie izbuti să se ridice şi se repezi spre uşă, dând-o de 
perete. 

— Doamnă Gray! Strigă ea. 

Menajera veni în grabă, de la bucătărie. 


— Nu mă simt bine, suspină Marie. Cheamă-l pe doctorul 
MacKerrie. Îl găseşti în cabana D. 

Walter o dădu la o parte. 

— Mă duc eu după el, spuse cu voce înceată. 

Marie îi zări în treacăt faţa albă ca varul. Walter se grăbi 
să dispară. 

MackKerrie îi dădu un sedativ. Se purtă cu o răceală de 
profesionist supercompetent. Marie începu să se simtă mai 
bine şi îi spuse în chip de scuză: 

— Cred că afacerea asta m-a cam dat peste cap. 

Asta era explicaţia pe care o încropise în grabă, în timp ce 
zăcea în aşteptare, detestându-se pentru slăbiciunea pe 
care o arăta. 

Doctorul MackKerrie dădu din cap, o mângâie pe creştet şi 
ieşi zicând: 

— Cheamă-mă dacă ai nevoie. 

Acum erau din nou singuri. Walter stătea nemişcat, 
gârbovit, cu o mână la ochi. Părea că i se înecaseră toate 
corăbiile. 

Marie se ridică şi spuse: 

— Îmi pare rău. 

Încet, încet, Walter îşi îndreptă umerii şi spuse: 

— N-am nimic cu tine. Sper că mă crezi. Dar nu mă pot 
împiedica să spun cu voce tare ceea ce gândesc: tot ce ne 
lipseşte acuma e o criză de isterie. 

La asta, Marie n-avea răspuns. În viaţa ei nu se simţise 
atât de zdruncinată. 

— Pentru prima oară - spuse Walter - încep să înţeleg mai 
exact ce mi-ai spus în prima zi: că dacă despre o crimă ştiu 
doi oameni, atunci ucigaşul e sortit pieirii. E adevărat, eu 
nu sunt un ucigaş, dar pot fi făcut să par un ucigaş. Şi mi-e 
teamă. M-am gândit în fel şi chip la situaţia în care ne 
aflăm, dar niciodată nu mi-a trecut prin cap că s-ar putea să 
clachezi. 

— De vină e furia ta şi felul brutal în care te-ai repezit la 
mine. A fost un şoc teribil. Nici nu vreau să mă gândesc că 


aşa ceva s-ar mai putea repeta vreodată. Pur şi simplu, nu 
vreau, zise Marie în şoaptă, după care adăugă: 

— Şi nu cred că am recunoscut ceva în faţa domnului 
Lindley. 

Îi repetă, cuvânt cu cuvânt, discuţia pe care o avusese cu 
tânărul avocat. Walter se lumină la faţă. Se întunecă din 
nou, când ea ajunse la partea în care Lindley sugera că ei 
doi ar putea avea un copil. Se linişti însă treptat, când auzi 
care a fost reacţia ei. 

Marie căzu din nou pe gânduri. 

— Zău, nu cred că Lindley vrea să pună ceva la cale 
împotriva mea, spuse ea cu convingere. La urma urmei, 
sunt un client de pe urma căruia va primi nu mai puţin de 
cinci mii pe an, ba chiar dublu din când în când. 

— Aşa de mult? Se miră Walter. 

— Cineva trebuie să se ocupe de toate contractele alea 
migăloase. Carl mi-a dovedit, cu mult timp în urmă, că nu 
ne putem permite nici cea mai mică încurcătură sau 
scăpare. 

— Înţeleg, spuse Walter ceva mai liniştit. 

Adăugă şovăitor: 

— Ce spun acum nu e urgent şi, în plus, n-aş vrea deloc să 
mă bag în afacerile tale. Am un frate care este avocat şi mă 
gândesc că, puţin mai încolo, după ce Lindley aranjează 
totul cu femeile alea, şi după ce reuşeşte să-l declare viu pe 
Carl din punct de vedere legal, ai putea renunţa la el în 
favoarea fratelui meu. Ai să te gândeşti la asta? Ştiu sigur 
că el ne va apăra interesele. 

— Bineînţeles că am să mă gândesc, zise Marie simţindu- 
se vinovată şi dornică de a-şi răscumpăra acest sentiment. 

După plecarea lui Walter, se lăsă înapoi pe canapea şi o 
cuprinse, brusc, tristeţea că de acum încolo nu se mai putea 
bizui pe ea însăşi. 

Stătea acolo dându-şi seama treptat că tremurul lăuntric 
n-o părăsise. 

Stătea la pândă. 


A doua zi dimineaţă primiră un telefon interurban de la o 
universitate din est. Li se solicita o mare cantitate de 
echipament Hazzard pentru un nou proiect NASA Cineva 
trebuia să meargă acolo, personal, ca să discute toate 
detaliile. Până atunci, Carl se ocupase de asemenea treburi. 
După convorbire, şi-au dat seama că existau două 
posibilităţi: fie se ducea Marie împreună cu unul dintre 
ceilalţi fizicieni, fie se ducea Walter singur. Nimeni altcineva 
nu era calificat pentru aşa ceva. 

Marie încercă să-l convingă pe Walter, dar el refuză. 

— Nu e cazul să plec de aici într-o asemenea situaţie, zise 
el agitat. Cine ştie ce se poate întâmpla cât sunt plecat. 
Oricum, e prea devreme să mă apuc de umblat pe drumuri. 

— Va trebui să te apuci de treaba asta, dacă-ţi păstrezi 
postul de fizician şef - replică ea uşor repezit. În plus, ce ai 
putea tu face aici, ce n-aş putea şi eu? 

— Nimeni nu mă poate apăra mai bine decât mă apăr eu 
însumi, mormăi el privind-o întunecat. Cu atât mai puţin o 
femeie. Asta o ştie oricine. 

— Uite ce e, vrei, sau nu vrei postul de fizician şef? 

— Presupun că da. 

Se vedea că gândul lui e în altă parte. 

— Atunci trebuie să te porţi ca şi când nu s-ar fi întâmplat 
nimic. Din moment ce eu pot comunica cu soţul meu, eu 
trebuie să rămân pe loc. Doar nu vrei să-l las aici pe mâna 
lui Mac? 

După-amiază, târziu, îl luă pe Walter pe sus şi-l duse la 
aeroport. Era atât de înspăimântat încât nici măcar nu-i 
spuse la revedere; pur şi simplu se îndreptă spre avion fără 
a privi înapoi. 

În drum spre casă, Marie îşi dădu seama ce uşurare era să 
iasă din atmosfera de teroare pe care Walter o iradia pur şi 
simplu. 

VI. 

Acasă. 


Aceeaşi stare de veselie. În două rânduri se surprinse 
fredonând un cântecel. Cină de una singură, fericită, şi 
după aceea se apucă să citească un roman. Redescoperi 
plăcerea de a citi de dragul cititului. 

Puțin după ora nouă se auzi telefonul. Era doctorul 
Mackerrie. 

— Mă întrebam dacă n-aş putea veni să-ţi vorbesc, spuse 
el. 

— Nu s-ar putea şi mâine? Întrebă ea. Tocmai mă 
pregăteam de culcare. 

În mod surprinzător, el insistă. 

lată că sosi: un bărbat în toată firea, arătos, de statură 
mijlocie, cu un zâmbet grav, cu un aer puţin cam prea 
blând, care nu avea nimic din neînduplecarea lui Carl sau a 
lui Walter. Marie îl pofti să ia loc pe un scaun, în faţa ei. El 
se trase mai aproape şi începu să vorbească încetişor: 

— După cum ştim, şi după cum i-am spus şi inspectorului 
de poliţie alaltăieri, tu şi cu mine suntem singurii oameni 
care au stat de vorbă cu Carl. 

Aducerea în discuţie a poliţiei o făcu pe Marie să simtă un 
fior rece, aproape palpabil, pe şira spinării. Cu preţul unui 
efort, se simţi totuşi în stare să spună da. Ochii lui albaştri- 
cenuşii o priveau liniştit. 

— Aşa că, în esenţă, tot ce a spus Carla fost auzit numai 
de noi doi. 

Poc! Mariei îi trebuiră câteva clipe bune să se smulgă din 
zăpăceala care pusese brusc stăpânire pe ea şi să-şi dea 
seama că scăpase scrumiera din mână. Realiză că 
Mackerrie era în faţa ei de-a buşilea, culegând cioburile şi 
zâmbind în colţul gurii. 

— Încă nu ţi-ai revenit, după câte văd, spuse el degajat. 
Marie îngenunche lângă el şi încercă stângaci să-l ajute. 
Gândurile i se învălmăşeau, iar tremurul lăuntric se înteţea 

din ce în ce. 

Pentru o clipă, simţi pornirea de-a încerca să-l înduioşeze, 
dimpreună cu dorinţa de a-l împiedica să spună mai mult 


decât spusese. 

Era convinsă că el ştie. Carl îi spusese cu siguranţă totul. 
Începu să îngaime ceva, cum că versiunea lui Carl nu era 
întru totul demnă de crezare... Când, deodată, se întâmplă. 
Era în braţele lui. Faţa lui Mac se apropie de a ei, şi buzele 
lui i se lipiră întâi de obraji, apoi de buze. 

— Nu-ţi face griji, şopti el. Sunt de partea ta, dacă şi tu 
eşti de a mea. 

Abia în următoarele minute îşi dădu seama ce preţ i se 
cerea, dar realiză, ca prin vis, că îl plăcea. 

Acesta era simţământul predominant: o amorţeală din cap 
până în picioare. 

După plecarea lui Mac, Marie se trezi la realitate, treptat. 
Corpul ei îşi revenea încet, ca după o paralizie parţială. Îşi 
amintea căldura cuvintelor lui şi emoția intensă ce emana 
din el. Nici urmă de ameninţare, numai dragoste. Era oare 
cu putinţă ca frica pe care el i-o provocase să fi fost numai o 
proiecţie a nebuniei ce încolţea în mintea ei? 

Oricare ar fi fost motivul, îşi trădase propriul ei adevăr, 
codul ei de o viaţă, întregul sens al rezistenţei ei faţă de 
infidelităţile lui Carl. Stând acolo în întuneric, pierdută în 
amintiri, se gândea cu groază: n-am mai făcut niciodată aşa 
ceva. 

Fusese sex în culori, trăit de o femeie care până atunci nu 
funcţionase decât în alb-negru. Se oferise ca cea mai 
primitivă dintre fiinţe. Prin vorbă şi faptă aproape că-i 
cerşise dragostea, iar o dată cu ea, protecţia şi grija. Şi, cu 
toată amorţeala, căpătase ceea ce ceruse, răspunzându-i cu 
o pasiune nestăpânită. Nici măcar la începutul căsătoriei cu 
Carl acesta nu reuşise să o facă să simtă cu atâta 
intensitate. Vinovăţia şi ruşinea o năpădiră din toate părţile, 
ca apa murdară curgând dintr-un robinet stricat. 
Întunericul somnului veni să şteargă orice remuşcare. 

Dimineaţă, când se trezi, se simţi din nou stăpână pe ea şi 
se gândi la o soluţie despre care îşi dădea seama că e 
urmarea unui sentiment de vinovăţie. Totul se terminase. 


Totul trebuia să rămână secret, adânc îngropat în conştiinţa 
ei vinovată. Nu trebuia să se mai întâmple. Încă nu ştia 
foarte clar ce avea să-i spună doctorului Mackerrie. Dar 
avea să găsească ceva care să-l îndepărteze fără să 
stârnească resentimente. 

Avea conştiinţa încărcată. 

Carl îi spusese de mai multe ori: „Draga mea, eşti o mare 
maestră a celui mai josnic joc femeiesc. Jocul de-a nevoia de 
ocrotire. În faţa mea te-ai baricadat într-o asemenea poziţie 
inexpugnabilă din punct de vedere moral, încât am grijă de 
tine fără nici o răsplată. Dar într-o bună zi s-ar putea să 
descoperi că de fapt eşti dispusă să faci orice ca să-ţi 
satisfaci această nevoie.” 

Dacă era să judece după noaptea trecută, Marie nu mai 
avea nevoie să se apere de această sentinţă. Fusese femeie 
până în vârful unghiilor, cu o disperare pe care nu şi-o 
bănuise vreodată. 

Se îmbrăcă, temându-se de întâlnirea cu Mac, dar 
pregătindu-se pentru ea, conştientă că era inevitabilă. 

Totuşi, până la urmă teama învinse şi rămase în casă, cu 
uşa încuiată şi storurile trase. Telefonul sună de mai multe 
ori, dar nu răspunse. Îi spusese doamnei Gray că nu e acasă 
pentru nimeni. 

Stând întinsă în întunericul camerei, Marie încerca să-şi 
golească mintea de gânduri. Încetase să-şi mai analizeze 
pornirea de a rămâne ascunsă între patru pereţi. Fusese o 
reacţie pornită din străfundurile fiinţei ei. Toţi muşchii şi 
toate celulele ei se împotriviseră ideii de a pune brusc pe 
cineva în situaţia de a fi respins, contrar tuturor 
aşteptărilor. 

În felul acesta Mac putea să-şi dea seama, treptat, că 
lucrurile nu mergeau chiar aşa de bine. Deci, când avea să-i 
spună, în cele din urmă, el avea s-o ia mai uşor. 

Rămase acasă şi ziua care urmă. La ora şapte, când o 
telegramă de la Walter o anunţă că avea să se întoarcă 


seara următoare, îşi dădu seama că, înainte de asta, trebuia 
să clarifice situaţia dintre ea şi MackKerrie. 

Aşteptă să se întunece şi ieşi la plimbare prin grădină. Un 
minut mai târziu se auzi un zgomot de paşi şi MackKerrie 
apăru lângă ea. 

— Marie, ce se întâmplă? 

Forma nedesluşită a corpului lui se ghicea în întunericul 
nopţii de vară. Avea o voce îngrijorată. 

— Ce se întâmplă e numai din vina ta, zise ea. Eram atât 
de tulburată, şi n-aveai nici un drept să profiţi de situaţie. 
Cu atât mai mult cu cât eşti doctor. 

Se opriră faţă-n faţă, şi Marie îşi dădu seama că el nu 
simţea nici părere de rău şi nici vinovăţie. 

— Marie, spuse el încet, nu sunt doctorul tău. Când o 
femeie reacţionează în faţa unui bărbat aşa cum ai 
reacţionat tu, nu poate să se lepede de el pur şi simplu. 

— 'Te respect, dar nu te iubesc, zise Marie ferm. N-am 
plecat la vânătoare de iubiţi sau de soţi. 

El păru să cadă pe gânduri. Apoi spuse: 

— Aş putea să te mai vizitez ca să-ţi spun povestea vieţii 
mele şi a primei mele căsătorii? 

Întrebarea o făcu să-şi dea seama că nu ştia mai nimic 
despre acest om. 

— Povesteşte-mi acum, zise ea. 

Povestea căsniciei lui Mac era scurtă. Soţia sa fusese 
internată într-o clinică de boli nervoase. Nebunia ei era 
incurabilă. Tocmai din pricina bolii ei, începuse să studieze 
creierul uman şi fiziologia lui. 

— La urma urmei, spuse el, eu sunt chirurg şi nu psihiatru. 
Orice ar fi Eu-ul, e clar că gândeşte şi funcţionează printr- 
un mecanism organic ce poate fi disecat. La om, acest 
mecanism. 

— Creierul —, este suficient de complex ca să rămână, pe 
viitor, centrul preocupărilor mele în domeniul cercetării. 

Marie nu spuse o vorbă. Măiestria lui MackKerrie, în 
specialitatea sa, era notorie, iar de când extrăsese creierul 


lui Carl devenise de-a dreptul proverbială. În acelaşi timp, 
dezinteresul lui faţă de aspectele fiziologice ale bolii 
nevestei sale ascundea ceva. Poate că era vorba de 
vinovăţie, dar şi de inconştienţă. 

Cântări lucrurile la rece, făcând abstracţie de căldura care 
emana din el: era clar că doctorul Mackerrie nu vroia să 
ştie ce simt cei din jurul lui, şi nici din ce motive. 

Povestea lui îi oferi argumente suplimentare: 

— După câte înţeleg - şi asta n-are nici o legătură cu mine 
personal - tu te aştepţi ca o femeie cumsecade să se împace 
cu situaţia în care te afli, să te consoleze şi să trăiască 
alături de tine ducând o existenţă ştearsă; am înţeles bine? 

Dacă sperase să-l tulbure, se înşelase. El răspunse liniştit: 

— Speram că mă vei iubi şi mă vei lua aşa cum sunt. 

Marie răspunse cu hotărâre: 

— Având în vedere poziţia ta aici, cred că am tot dreptul 
să-ţi cer să promiţi că niciodată nu vei mai încerca să 
depăşeşti o anumită limită în relaţiile dintre noi. Promiţi? 

— Nu. 

Refuzul instantaneu îi aminti Mariei de o altă observaţie a 
redutabilului savant-filozof doctor Carl Hazzard: „lubito, 
când cineva te refuză e clar că se consideră mai tare ca 
tine. Dacă n-are dreptate, dă-i un brânci şi lasă-l să cadă. 
Dar dacă are, taci din gură. Cuvintele sunt inutile în faţa 
unei poziţii de forţă”. 

Marie se întrebă: În ce fel se simte Mac mai tare? 

— De ce nu vrei să-mi promiţi? Îl testă ea. Dă-mi un motiv. 

Mackerrie spuse blând: 

— Dacă-mi spui ce te-a făcut să-mi cedezi noaptea trecută, 
îţi spun. 

Era, bineînţeles, imposibil să-i spună că-i era, teamă ca nu 
cumva să creadă minciuna lui Carl şi că, aflată în starea 
aceea de spaimă şi confuzie, se dizolvase într-o substanţă 
lipsită de consistenţă, care cerşea îndurare. 

Aşa că repetă: 


— Ţi-am mai spus. Ai profitat de o femeie aflată într-o stare 
de semidepresiune nervoasă. 

Linişte. 

— Ce ai de spus? Insistă ea. 

— Marie, vocea lui MackKerrie era calmă, răbdătoare, 
fiecare bărbat s-a lovit de problema cu care se confruntă o 
femeie în societatea noastră. Când cedează unui impuls 
normal, se simte imediat vulnerabilă şi trebuie să justifice 
faptul printr-o extremă oarecare. Eu înţeleg fiziologia 
reacției tale când ai fost cu mine, şi asta e de ajuns ca să mă 
mulţumească o dată pentru totdeauna. Las nevoia ta de 
acum, de a te justifica, pe seama acelor elemente ale 
convențiilor sociale pe care, ca savant, am învăţat să le 
ignor de multă vreme. Faptul că mi-ai răspuns fizic, într-un 
mod remarcabil, arată că ne potrivim bine. Tot restul e un 
soi de perdea de fum feminină, genul de lucru pe care, aşa 
cum am mai spus, femeile obişnuiesc să-l facă. Acum ţi-am 
răspuns? 

Ea se întoarse brusc şi-l lăsă acolo. 

Cel puţin i-o spusese. 

Restul depindea de cât de mult ştia el. 

Adormi cu ajutorul unui somnifer, dar avu parte de un 
somn agitat, plin de vise. 

Nu reuşi să-şi amintească nimic din ce visase. 

VII. 

Walter se întoarse cu avionul în seara următoare. Aduse cu 
el un teanc de comenzi. Ceea ce dorea, în special, era un 
întreg grup de utilaje de comandă pentru lucru la 
temperaturi foarte joase, create cu ajutorul heliului. Unele 
piese din echipament aveau să coste chiar şi cincizeci de mii 
de dolari bucata, aşa că totul se ridica la mai mult de un 
milion de dolari. 

Marele succes al călătoriei sale părea să-i mai fi ridicat 
moralul. 

— A fost chiar plăcut să plec, spuse el. 


La puţin timp după ce se duse să-şi despacheteze bagajele, 
sună telefonul. Marie răspunse şi simţi un şoc, auzind vocea 
lui Mac, încordată şi tulburată, la celălalt capăt al firului. 

— Marie, sunt foarte bolnav. Ai putea să-mi chemi un 
doctor? 

Imediat îi veniră în minte o serie de gânduri care nu-i mai 
veniseră niciodată până atunci. Crede că Walter şi cu mine 
suntem amanți. Ştie că acum Walter s-a întors şi i s-a făcut 
rău gândindu-se la asta. Mă rog, e depresiunea lui, prostia 
lui, nu mă priveşte. 

Îşi dădu seama că Mac trebuie să fi făcut dragoste cu ea 
cu gândul că încalcă domeniul lui Walter. 

Dintr-o dată, deveni extrem de nemiloasă şi-i spuse aspru: 

— Dacă mă poţi suna pe mine, atunci poţi să-l suni şi pe 
doctorul tău. 

Mac răspunse cu o voce încărcată de durere: 

— Am să stau aici toată noaptea, bolnav. Să te gândeşti la 
mine, da? 

— Bineînţeles, spuse Marie enervată şi închise telefonul. 

Realiză că Mac s-ar putea să o sune toată noaptea, 
crezând că Walter e cu ea. Posibilitate ce-i stârni toată 
frustrarea, neajutorarea şi resentimentele pe care le 
simţise din cauza acestei situaţii. 

„„„Toţi oamenii aceştia credeau despre ea ceva ce nu era 
adevărat, şi nu putea face, sau spune, nimic care să-i facă 
să-şi schimbe părerea... 

Scoase receptorul din furcă şi-i dădu drumul pe podea, 
undeva pe sub masă. 

Noaptea trecu fără alte complicaţii. 

Pe când îşi lua micul dejun a doua zi dimineaţă, se gândea 
că de fapt bărbaţii sunt pierduţi. Sunt prinşi fără speranţă 
de scăpare în problema sexului. În afară de asta, s unt 
probabil destul de umani. 1 se părea că făcuse o observaţie 
importantă, şi de data asta era a ei, nu a lui Carl. 

Urmă o zi importantă. 


La tribunal, cu puţin înainte de amiază, creierul lipsit de 
corp al doctorului Carl Hazzard fu declarat „persoană în 
viaţă”. 

Dr. Marie Hazzard fu desemnată custodele oficial al 
creierului, cu recomandarea să folosească toate resursele 
ştiinţei moderne, şi în special capacităţile şi competenţa 
Fundaţiei pentru Studiul asupra Creierului „pentru a 
menţine fragilul fir de viaţă care a mai rămas în faimosul 
dumneavoastră soţ”. 

După ce termină pronunţarea, judecătorul, un bărbat 
solid, plăcut, îi zâmbi prietenos şi spuse: 

— Dr. Marie, permiteţi-mi să vă felicit cu ocazia acestei 
pronunţări istorice. Hotărârea dumneavoastră fermă de a-i 
conferi doctorului Carl calitatea de fiinţă vie se înscrie în 
cea mai înaltă tradiţie umanistă a elitei ştiinţifice de azi şi 
este un triumf personal de etică şi moralitate pentru o 
femeie. 

Pe când ieşeau din sala de judecată, avocatul Lindley 
mergea alături de ea pe coridor şi-i spuse cu o voce joasă: 

— A fost un elogiu neaşteptat din partea onoratului 
judecător. Va fi citat în toată lumea. O stea de cinema mai 
poate s-o întoarcă cumva ca să scape dintr-o asemenea 
situaţie, dar o câştigătoare a Premiului Nobel pentru fizică, 
nu. 

Marie ştia la ce făcea aluzie. Nici vorbă de divorţ: o viaţă 
publică exemplară, respectarea tuturor regulilor cu 
scrupulozitate. 

Tânărul continuă: 

— Şi asta mă face să regret şi mai mult lipsa dovezii că 
soţia faimosului savant poartă în pântece copilul lui, 
conceput doar cu câteva zile înainte de accidentul lui 
prematur. Mai există oare vreo posibilitate să anunţ, în 
acest sens, presa? 

Amintindu-şi reacţia lui Walter la cealaltă discuţie a ei cu 
tânărul acesta, Marie zise nemulțumită: 


— E evident că aţi ajuns să credeţi fanteziile erotice ale 
soţului meu. Îmi pare rău să vă anunţ, având în vedere grija 
pe care aţi exprimat-o, că lucrul pe care îl sugeraţi nu e cu 
putinţă. 

— Păcat, dădu el din cap cu regret. Îmi pare rău că l-am 
speriat pe Walter. 

Era o afirmaţie directă şi arăta atâta încăpățânare, că 
Marie se gândi, şocată: Ce pune la cale? 

Dar înainte ca ea să poată vorbi, tânărul Lindley continuă: 

— Nu uitaţi, oricare ar fi emoţiile celorlalţi, dosarele unui 
avocat sunt depozitarele paşnice ale multor lucruri de 
nepovestit din istoria diverselor familii. Având în vedere că 
nu e treaba mea să dovedesc vinovăția cuiva, ci numai să 
dau sfaturi asupra cursului de urmat, ceea ce ştiu nu e 
periculos pentru dumneavoastră sau Walter. Nu că aş şti 
mai mult decât mi-a spus soţul dumneavoastră. 

— V-am spus, zise Marie repede, că soţul meu era un 
bărbat extrem de gelos. Trecea periodic prin asemenea 
crize şi v-aţi lămuri că este aşa dacă v-aţi consulta cu tatăl 
dumneavoastră. 

Tânărul aprobă imparţial: 

— O caracteristică răspândită la unii masculi; ajunge 
probabil până în epoca omului de Neanderthal. 

Marie îşi adună curajul şi spuse pe un ton ca de gheaţă: 

— Nu reuşesc să înţeleg de ce veniţi cu o asemenea idee 
pentru a doua oară. 

Bob Lindley spuse pe un ton indiferent: 

— Un avocat îi spune clientului ceea ce consideră că este 
necesar. Sau doriţi să fiţi reprezentată de o altă firmă de 
avocaţi? 

Deci asta era? 

Marie oftă. Ceea ce-i spunea el, era că o are la mână, 
deoarece ştie un secret foarte periculos despre ea. Şi asta 
însemna că, de acum înainte, numai firma lui avea s-o 
reprezinte din punct de vedere legal. 


Trebuie să fi avut o intuiţie. Poate că ştia despre fratele 
avocat al lui Walter. Greu de crezut. Şi totuşi, cum altfel se 
putea explica acest şantaj aproape deschis? 

Marie îşi înfrână teama: 

— Nu fiţi caraghios, spuse ea degajat. Sunt pe deplin 
satisfăcută de serviciile dumneavoastră. Să nu mai pomeniţi 
de prostia asta. 

— Dacă asta este dorinţa dumneavoastră, zise Bob Lindley, 
atunci să considerăm că nu s-a spus niciodată nimic. 

Asta avea să fie cam greu, reflectă Marie, întunecată, când 
se despărţiră după scurt timp. Individul se făcuse înţeles cu 
atâta eficienţă, încât ea îşi dădu seama că propriile ei idei 
din dimineaţa aceea erau nerealiste. 

Carl are dreptate - se gândi ea. Femeile sunt cele care 
sunt pierdute. Toţi bărbaţii ăştia îşi iau ceea ce le trebuie, în 
timp ce eu... 

Încă nu reuşea să se decidă asupra ei însăşi. Se simţea ca 
o victimă a circumstanțelor nemiloase. 

VIII. 

La vremea primirii Premiului Nobel, un artist celebru îi 
pictase pe Carl şi pe ea - portrete separate. La fel ca mulţi 
moderni, se dovedise incapabil să redea o asemănare reală, 
dar la Carl reuşise o faţă idealizată cu o tuşă de diabolic în 
ochi. 

Carl fusese încântat. Totdeauna fusese convins că avea o 
înfăţişare prozaică: corp slab, obraji scobiţi, dar ochi 
intenşi, arzători. 

Acesta era portretul pe care Marie îl atârnă în camera cu 
creierul. 

Timp de câteva zile se tot construise în jurul creierului. 
Carl îşi exprimase teama că ar putea cădea ceva pe cupola 
care-l adăpostea. Aşa că se realizase o structură curbă, din 
oţel, aşezată pe traverse tot de oţel, ce se arcuia protector 
deasupra lui. Marie era de părere că acum chiar şi unui 
meteorit rătăcit i-ar fi fost greu să-l omoare. 

Trecu o zi, apoi alte câteva. 


Marie începu să respire mai uşurată. Presupunea că 
întreaga agitaţie care urmase accidentului lui Carl continua 
- poliţia, Mac, celelalte femei - dar cel puţin o lăsau pe ea în 
pace. 

De-ar ţine-o tot aşa! 

Într-o zi, la prânz, uşa se deschise deodată şi intră Walter. 
Surprinzător era faptul că nu se obosise cu formula 
politicoasă de a-i da un telefon să o anunţe că vine. 

Nici nu bâtuse la uşă. 

Avea buzele strânse şi era încordat. 

— "Tocmai am stat de vorbă cu Mac, spuse el sumbru. 

Marie deschidea gura ca să-l pună la punct pentru felul în 
care intrase. Acum simţi un junghi. 

— Mac? Făcu ea slab. 

— Mi-a mărturisit că e îndrăgostit de tine şi că are motive 
serioase să creadă că şi tu îl iubeşti. 

Marie se dădu înapoi în faţa luminii sălbatice din ochii lui. 

— Nu are nici un motiv, zise ea. Dar de ce e astao 
problemă pentru tine? 

Walter făcu un pas spre ea, şi înainte ca Marie să-şi dea 
seama ce are de gând, mâna lui se ridică. Cu intenţia vădită 
de a o plesni peste faţă. 

— Nu încerca să mă aiureşti, spuse el brutal. Noi doi 
suntem băgaţi în mizeria asta împreună. 

Lovitura declanşă un spasm convulsiv în corpul ei şi se lăsă 
să alunece pe podea, uluită, gândindu-se: chiar pot să-l las 
să-mi facă aşa ceva? Ar trebui să pun să-l aresteze. 

Ştia, după slăbiciunea pe care o simţea în interiorul ei, că 
n-avea să îndrăznească. 

— Spune-mi, porunci el, are cel mai mic motiv? 

Ca prin ceaţă, Marie privi în sus spre un bărbat a cărui 
faţă lucea de transpiraţie: ochii întunecaţi, mijiţi, 
strălucitori, nenormali, trup prelung, slab şi rigid. Şocată, 
realiză că Walter slăbise foarte mult în ultimele săptămâni. 

Întregul lui aspect reflecta o subiectivitate extremă şi 
absorbire în propriile lui simţăminte, iar ei îi transmitea în 


adâncul sufletului convingerea că se află într-un pericol 
grav. 

Toate acestea îi veniră în minte în fascicule stroboscopice; 
nu erau chiar gânduri adevărate, ci pur şi simplu o 
succesiune de senzaţii care în răstimp de câteva secunde îi 
erodară rezistenţa. Incapabilă să se controleze, dădu 
drumul, însoţită de lacrimi nestăvilite, poveştii legăturii ei 
de o noapte cu Mac. 

Când termină, Walter se duse la o canapea şi se trânti pe 
ea. Obrajii i se albiseră. Mormăi într-un târziu: 

— Ei bine, ăsta e un preţ pe care nu m-am aşteptat 
niciodată că va trebui să-l plătesc. 

— Un preţ pe care să-l plăteşti tu?! Zise Marie. Ai 
înnebunit? 

Ridicându-se în picioare, îl văzu scuturând încet din cap. 
Muşchii de pe faţa lui erau atât de întinşi că părea aproape 
un străin. 

— Marie! Îngăimă el. Suntem rudimentari. Asta e 
presiunea maximă. 

— Dar Mac nu te va da de gol niciodată! Zise ea. Ai să vezi. 
E un om bun. 

Walter făcu un lucru uimitor. Se lăsă într-o parte, ajunse 
pe podea şi se încovrigă ca un copil. Alarma pe care o 
simţise Marie iniţial se transformă în confuzie. Nesigură, 
păşi spre el, se aplecă şi spuse cu voce stridentă: 

— Walter, ce faci? 

Drept răspuns primi un sforăit uşor. Nevenindu-i să 
creadă, se aplecă şi-l întoarse cu faţa în sus. 

Dormea dus. 

Adevărul o izbi ca o nouă lovitură fizică. Asta era teroare 
în stare pură. 

Se hotări să nu-l sune pe Mac. Cam după o oră, când 
Walter dădu semne de trezire, se duse la el şi-l scutură. 

El se ridică în capul oaselor, stătu un timp cu ochii la ea, 
apoi o prinse de mână, o trase jos lângă el şi începu 
preliminariile actului sexual. 


La început fu pur şi simplu o luptă surdă, fără alt sunet în 
afara gâfâielilor. Undeva, în mintea ei, în timp ce se lupta, 
se trezi un gând: „Dar e impotent! Cum vrea...” După încă 
un minut, îşi mai dădu seama, la fel de vag, că forţele 
primitive dezlănţuite în acest bărbat rupseseră în mod 
evident toate barierele artificiale. 

Cu un efort brusc, reuşi să se elibereze şi se ridică în 
picioare. Înainte să poată fugi, se ridicase şi el şi o prinsese 
din nou. 

Marie reuşi să articuleze: 

— Walter, ascultă-mă! Încetează cu prostia asta! 

— Suntem vârâţi amândoi în crima asta, şopti el răguşit. 
Trebuie să te fac să înţelegi asta. 

— Eşti nebun? N-a fost nici o crimă. 

Câteva clipe această remarcă păru să pătrundă până la 
creierul lui. Îi dădu drumul. Se uită la ea, cu ochi ficşi şi vag 
nedumeriţi. 

— Marie, zise el, într-o situaţie ca a noastră, o femeie nu 
poate fi lăsată cu bărbatul cu care nu trebuie. 

Se întoarse şi porni spre uşă. Marie ajunse acolo în acelaşi 
timp cu el. 

— Ce vrei să faci? Întrebă ea. 

O privi cu ochi ficşi, cu o expresie ciudată, goală. Marie, 
care deschisese gura să spună ceva, o închise la loc. Îşi 
dădu seama pentru prima dată: Asta e depresiunea lui 
nervoasă. 

Păru să fi uitat de ea. Deschise uşa şi se îndepărtă. 

Marie îl lăsă să plece, pentru că într-adevăr ajunseseră la 
un comportament rudimentar; era clar că ceea ce avea să 
urmeze va depinde de ea. 

De îndată ce Walter plecă, îşi scoase rochia boţită şi-şi 
puse una curată, apoi se îndreptă spre camera creierului. 
Sosise timpul să afle ce-i spusese Carl lui Mackerrie. 

IX. 

Apăsând butonul albastru câteva minute după aceea, era 
foarte hotărâtă. 


— Carl, mă auzi? 

— Marie, m-am gândit la ce mi-ai spus, cum că ai fost 
bolnavă acum câteva zile. 

Îi trebui un moment să-şi amintească despre ce vorbea: 
era pretextul pe care-l folosise ca să nu se ducă la el, cât 
stătuse în casă, evitându-l pe Mac. 

Aşteptă, împiedicată să-şi ducă la capăt propriul scop de 
cuvintele lui neaşteptate. 

— Şi? 

— Zise ea până la urmă. 

— Îmi pare rău să ţi-o spun: nu cred că ai fost bolnavă. 
Cred că pur şi simplu ai uitat de mine. 

— Nu, dragul meu, nu-i adevărat, zise Marie. 

Se gândea nerăbdătoare că acum o să-şi mai piardă timpul 
şi cu asta. 

— E caracteristic pentru o femeie, spuse Carl, să-şi piardă 
respectul pentru un mascul ineficient. Eu acum sunt cel mai 
ineficient mascul din toată istoria umană, iar tu ai şi început 
să mă neglijezi. În curând or să treacă zile întregi în care 
nici n-o să-ţi mai aduci aminte că sunt aici. 

Cuvintele lui se potriveau de data asta cu scopul ei, aşa că 
reuşi să spună: 

— Comunicarea dintre tine şi mine este exact subiectul 
despre care vroiam să stăm de vorbă. Aşa că prima mea 
întrebare este dacă i-ai povestit doctorului MackKerrie 
despre sentimentele tale personale privitor la relaţia 
noastră intimă. 

Linişte; apoi Carl zise: 

— Asta-i o întrebare cu substrat. 

— Da sau nu? 

— Stai puţin. Stai să mă gândesc ce-am zis. 

Liniştea se prelungi. În timp ce aştepta, Marie se trezi 
privind absentă la creier. Stătea acolo în cutia lui 
transparentă, sprijinit parţial de o altă structură 
transparentă. De fapt, îşi dădu ea seama, creierul era 


aşezat şi susţinut exact în poziţia în care ar fi fost, dacă s-ar 
fi aflat în cutia craniană şi el ar fi stat în picioare. 

Când îi veni acest gând, deveni conştientă că ea chiar se 
uita la creier. Tresări cu un suspin zgomotos şi dădu să se 
întoarcă cu spatele, dar se opri. În mod deliberat, se uită la 
monstruozitate. Îl văzu: roz şi gri, cu nenumărate mici 
volute care se învolburau în ele însele. 

„„„Centrala decizională principală a unei fiinţe umane, 
poate chiar esenţa umanităţii se afla acolo, împreună cu 
toate acele mecanisme naturale care acum, sub stres, se 
mişcau în mod incontrolabil. 

Trebuia să se obişnuiască cu ideea că asta era tot ce mai 
rămăsese din Carl. De mult, îl iubise suficient ca să se 
mărite cu el. Timp de aproape un an trăiseră ca soţ şi soţie. 
După ce ea aflase adevărul, a fost totdeauna dispus s-o 
includă printre concubinele sale. Chiar aşa, îi oferise odată 
toate serile lui de miercuri. 

Şirul gândurilor îi fu întrerupt atunci când Carl vorbi din 
nou: 

— Da, spuse el. 

Îi trebuiră câteva momente ca să-şi amintească la ce 
întrebare i se răspunsese. Zise: 

— Ce i-ai spus? 

— Că tu şi cu mine nu mai aveam relaţii intime de 
paisprezece ani. 

— Oh! 

Vocea lui Carl pledă grăbit: 

— Draga mea, dar e doctor. 

— Da, dar nu e doctorul meu, spuse Marie stăpânindu-şi 
mânia. Şi ce i-ai mai spus? 

— Păi... 

— Spune-mi! 

— Marie - ton implorator - te rog nu mă presa aşa. Nu pot 
face faţă. Adu-ţi aminte, sunt singur aici în întuneric. Am 
nevoie de simpatia şi înţelegerea ta, nu de furie. 

Marie se mai relaxă puţin. 


— Bine, dragule. Dar de ce nu-mi spui pur şi simplu totul, 
şi după aceea să continuăm? 

— Mi-e ruşine de o parte din ce-am povestit. 

— Spune-mi, te rog. Viitorul comunicării noastre depinde 
de sinceritatea noastră totală. 

— Bine, Marie. Când am analizat situaţia fără ieşire în care 
mă aflu, mi te-am închipuit acolo, afară, o femeie frumoasă, 
de numai treizeci şi opt de ani, atrăgătoare, şi eu prins aici 
în capcană, incapabil să fac sau să văd ceva altfel decât prin 
maşinăriile astea blestemate. O vreme am fost nebun de 
gelozie şi de frică. l-am spus lui Mac că eu cred că Walter e 
cel care m-a ucis, şi... 

Deci temerile lor cele mai rele se adeveriseră. Marie simţi 
o durere interioară teribilă. 

— Continuu să fiu relativ sigur că ela făcut-o. Pentru că, 
după ce tu ai plecat în vizită la părinţi, l-am ameninţat într- 
un mod pe care nici un bărbat adevărat nu l-ar fi înghiţit de 
la un alt bărbat. Tu nu poţi înţelege asta, pentru că eşti 
pierdută în maşinăria mintală a unei femei. L-am provocat şi 
am căpătat ceea ce ar fi trebuit să ştiu că voi căpăta. 
Gelozia nu e un sentiment deştept. Fereşte-te de Walter, 
Marie. E un om periculos. 

Marie îşi aminti de silueta lui Walter dormind pe podea şi 
ridică din umeri. Îşi dădu seama de disprețul din acest gest 
şi avu un sentiment acut de vinovăţie, Walter aştepta ca ea 
să-i rezolve problema. Numai că într-o asemenea situaţie 
sentimentul de vinovăţie nu avea ce căuta. 

Carl vorbea din nou: 

— Marie, eşti sigură că totul e în regulă? 

— Da, dragule, minţi ea. 

— Nu înţeleg, spuse pe un ton plângăreţ. După mintea 
mea, ar trebui să ai probleme din ce în ce mai mari pe oră 
ce trece, până ce - BUM! 

— Toată chestia sare în aer. 

Nu explicase niciodată ce înţelegea prin acea explozie. 
Marie nu îndrăznise niciodată să întrebe, de teamă că cea 


mai măruntă întrebare asupra acestui subiect i-ar putea 
trezi suspiciunile. 

Se gândi: Exact asta ne trebuie acum, să-l apuce o 
depresiune nervoasă pe Carl. 

Înainte de-a apuca ea să zică ceva, Carl spuse pe un ton de 
scuză: 

— Marie, draga mea, mai am o mărturisire de făcut. 

Pe moment, cuvântul o ului; apoi spuse calm: 

— Mărturisire? 

— M-am tot chinuit cu o mie de gânduri despre 
inevitabilitatea că, până la urmă, cineva tot o să facă 
dragoste cu tine, în timp ce eu, mă rog, rămân aici, 
neajutorat. 

Marie nu îndrăznea să sufle o vorbă, de frică să nu spună 
vreo prostie. 

— Aşa că, zise Carl, mi te-am imaginat ca pe-o victimă a 
nebuniei masculine, care chiar există, Marie; nu mă 
înţelege greşit. Văzându-te ca o inocentă prin definiţie, mi 
te imaginam deja trăind o viaţă de prostituată. Ca să fiu 
cinstit - continuă Carl - m-am tot întrebat cum ar sfârşi 
totul. Nu dusesem niciodată gândul mai departe de dilema 
feminină. 

Marie aştepta, cu răsuflarea tăiată. 

Carl continuă: 

— Ceea ce mă îngrijorează este că singurul sfârşit pe care 
mi-l pot imagina e un fel de criză în urma căreia vei fi 
omorâtă. Probabil că ar arăta ca o sinucidere. 

Lacrimile ţâşniră din ochii Mariei. 

Pe tot parcursul acestor săptămâni, undeva în adâncurile 
minţii ei, existase sentimentul că era sortită pieirii. 

Acum o spusese şiel. 

Carl vorbea din nou: 

— Îmi dau seama că m-am înşelat. Mi-am uitat propriile 
reguli. Fiecare femeie acţionează de pe o poziţie 
inatacabilă. Poate ai crede că o prostituată, de exemplu, nu 
are cum să-şi justifice acţiunile. Te înşeli. Are cum. În 


acelaşi fel, dacă ai avea într-adevăr o legătură cu Walter, ai 
face-o aşa fel încât el să nu poată găsi niciodată vreo hibă în 
motivele tale. Am uitat tot timpul că poziţia ta inatacabilă a 
fost ciudata puritate a frigidităţii. În societatea noastră, o 
femeie frigidă are cel mai inexpugnabil statut moral din 
toate. Dar trebuie să existe un motiv pentru care ai devenit 
astfel. Aşa cum văd eu lucrurile acum, acel motiv nu se 
poate afla decât în faptul că, atunci când te-ai măritat cu 
mine, ai făcut-o pentru totdeauna. Ce alt motiv poate exista 
pentru faptul că mi-ai rămas fidelă chiar până în clipa asta? 
Şi uite, în sfârşit, recunosc că mi-eşti fidelă. Poftim, asta te 
face să te simţi mai bine? 

Marie suspină. 

Presupunea că acum, redevenind pură în mintea lui, avea 
să urmeze inevitabila ofertă a pactului de sinucidere în doi. 

Difuzorul tăcu pentru un timp; apoi se auzi: „Marie!” 

— Da, dragule? 

— Lasă-mă să mă gândesc la asta, şi te rog să vii înapoi 
diseară. Da? Am ceva foarte important să-ţi spun. 

Ceea ce o uimea, încă o dată pe Marie, era asemănarea cu 
trecutul. Invariabil, ciclul fusese acelaşi: gelozie, gelozie 
nebună, acceptare a purității ei şi apoi o declaraţie 
solemnă, sau o comunicare importantă, care totdeauna se 
dovedise a fi o ofertă de sinucidere. Carl nu părea să-şi fi 
dat vreodată seama ce stereotipe îi erau reacţiile în 
situaţiile astea. De fiecare dată părea să uite că o mai 
făcuse şi înainte. 

Dar se gândi ea: O să vin înapoi; am să-l ascult. 

Îi promise şi apoi plecă. 

X. 

Pe la mijlocul după-amiezii veni primul sentiment, ascuţit, 
de alarmă. 

Sinucidere! Se gândi ea. Oare ăsta e modul lui de a face o 
depresiune nervoasă? 

Lucrul se întâmplase de atâtea ori, încât căpătase în 
mintea ei un soi de normalitate, ceva cu care te puteai 


obişnui. 

Dar nu era normal. Era incredibil de anormal. 

Ceea ce o înspăimânta era propria ei inconştienţă. Până şi 
ceea ce-i spusese lui Carl - pentru a-l calma - acum 
produsese criza. 

Marie se repezi înapoi în camera creierului şi se uită după 
explozive. Nu găsi nimic. 

Apoi cercetă îngrijorată lista de obiecte, substanţe chimice 
şi materiale pe care Carl le comandase din timp în timp, 
apoi localiză şi cercetă fiecare obiect în parte. 

Nimic. 

Adică nimic care să poată fi combinat în aşa fel încât să 
ajute cuiva să se sinucidă. 

Îl căută pe Mac şi-l luă la întrebări fără să-i dea explicaţii. 
Figura lui blândă deveni gânditoare, dar până la urmă dădu 
negativ din cap. 

— Singurul lucru pe care mi-l amintesc este că mi-a cerut, 
acum vreo câţiva ani, să-i spun ce vom face cu creierul lui 
după ce moare. l-am spus atunci, bineînţeles, aşa cum ţi-am 
spus şi ţie, că planul nostru este să ţinem în viaţă cât mai 
multe creiere de savanţi, cât mai mult timp. După cum ştii, 
n-a fost posibil. Pur şi simplu nu ajungem acolo la timp. 
Sunt sigur că Dr. Carl nu şi-a imaginat niciodată că i se va 
întâmpla ceva, atât de repede. Aşa că, nu cred să-şi fi luat 
măsuri. 

Marie, amintindu-şi numeroasele oferte de pacte de 
sinucidere, spuse gânditoare: 

— Era obsedat de întregul concept al morţii. Moartea nu 
era niciodată departe de gândurile lui. Există vreo 
modalitate în care s-ar putea sinucide? 

Mac nu era omul căruia să-i pui o asemenea întrebare. 
Spuse pe un ton condescendent: 

— Aşa cum stau lucrurile, Carl va trăi probabil o veşnicie. 
Ezită, după care spuse serios: 

— E o lume dură, Marie şi, în anumite privinţe, sunt un 
bărbat la fel de dur ca oricare altul. Când văd o femeie 


luând-o razna, aşa cum faci tu acum, descopăr în mine 
hotărârea de a face tot ce e necesar ca s-o opresc. 

Marie avu o reacţie de recul: 

— Ce vrei să spui? 

— Îmi pare nespus de rău dacă sunt crud, dar sunt hotărât 
să fac în aşa fel, încât să te oblig să alegi între mine şi 
Walter. 

Dintr-un motiv necunoscut, Marie nu reuşi să se supere pe 
el. Trecu pe lângă el fără o vorbă. 

Se înseră. 

Marie îşi aminti de cartea de aforisme. 

Se îndreptă spre camera lui Carl. Mai întâi răvăşi sertarele 
de la birou, care nu fuseseră atinse până atunci. Apoi se 
uită pe rafturile din şifonierul lui, şi până la urmă ajunse la 
sertarele de la bufet. 

Acolo găsi un carneţel de adrese. Nu era ceea ce căuta, 
dar se opri totuşi să se uite prin el: o formidabilă listă de 
femei, cu nume şi adrese. În total numără douăzeci şi opt. 
Majoritatea aveau date vechi notate alături. 

Erau probabil amante abandonate din vremuri de demult. 

„„„Ann, Lil, Diane, Esther, Grace, June, Velvet... Marie se 
opri. 

— Velvet! 

— Exclamă ea, pe un ton usturător. 

Tocmai îndesa grăbită carneţelul înapoi, în sertar, când 
zări un colţ roşu al obiectului după care venise. 

Înşfăcând volumul, fugi pe coridorul cufundat în linişte, 
spre propriul ei apartament. Se instală pe un fotoliu, 
deschise cartea şi citi singurul paragraf de pe pagina întâi: 
„Cel mai mare univers neexplorat nu este în spaţiul cosmic, 
sau pe alte stele, sau în galaxii îndepărtate. Se află chiar 
aici, între urechile tale, draga mea Marie.” 

Buzele Mariei se strânseră. Închise cărţulia cu zgomot şi, 
ridicând din umeri, se uită curioasă la titlul scris pe copertă, 
cu litere de tipar. Dedesubt, tot de mână, cu aceleaşi 
caractere era scris: „A fi citit de soţia mea, Dr. Marie 


Hazzard, numai în eventualitatea decesului meu. Vezi 
pagina 2.” 

Ea citise pagina unu. Redeschise cartea. Pagina doi 
conţinea, de asemenea, un singur paragraf, ceva mai lung. 

„Bineînţeles, nu ne putem prevedea viitorul în detaliu, dar 
mi-a dat prin cap că un om ca mine poate foarte bine să 
aibă un sfârşit prematur, fie de mâna unui soţ gelos, fie de a 
unei amante părăsite, fie. 

— Doamne fereşte —, chiar de mâna Mariei, 
multândurătoarea mea soţie. Cine ştie ce-o fi fost în 
tărtăcuţa acestei femei, toţi anii ăştia cât am tot trădat-o... 
În orice caz, numai ea ar putea avea vreo idee.” 

Marie se gândi: Acelaşi Carl dintotdeauna, scrie când e în 
toiul crizei lui destructive. 

Acestea fiind zise, citi toate grozăviile din cărţulie, 
aproape auzindu-l pe Carl cum le rosteşte cu voce tare; ştia 
pe dinafară fiecare rând. Nu se afla în rândurile acelea nici 
o surpriză. loate fuseseră rostite de nenumărate ori de-a 
lungul anilor de vocea sardonică a lui Carl, deşi pe câteva le 
uitase. 

Sperase să afle din cuvintele scrise de mâna lui cum să se 
descurce cu Carl. Aşa că, înţelegerea faptului că nu poate 
găsi nimic nou şi că trebuie să se descurce singură, fu o 
dezamăgire amară. 

Cu moralul la pământ, se duse în laboratorul gol şi se 
apucă de acele pregătiri concrete, fizice, care de obicei 
ajută în domeniul pur fizic, dar nu au nici o valoare când e 
vorba să îndepărteze o criză morală şi consecinţele ei. 
Prima ei sarcină era să instaleze un sistem de televiziune cu 
circuit închis, între camera creierului şi un anumit loc din 
apropierea uşii de la intrarea clădirii. 

Era destul de uşor de făcut, având în vedere că nu trebuia 
decât să mute, de colo-colo, nişte obiecte care erau puţin 
mai grele pentru ea. Monitoarele se aflau la îndemână; 
laboratorul folosea sistemul de televiziune cu circuit închis 


atunci când avea de construit echipamente periculoase, 
făcând treaba cu ajutorul instrumentelor telecomandate. 

Instală un sistem de legătură pentru a putea apăsa de la 
distanţă pe butonul albastru. 

Această din urmă treabă nu fu pe-atât de dificilă, cât îi luă 
mult timp. Nu avea nimic în laborator, din ceea ce-i trebuia, 
ca să construiască instalaţia, aşa că trebui să facă un sistem 
improvizat, în atelierul de alături, din câteva piese de bază. 

Puțin după ora zece şi jumătate terminase. 

Pe când stătea în uşă, respirând aerul curat de afară şi 
încercând să se refacă puţin după efortul fizic prelungit, îşi 
aminti o promisiune pe care i-o făcuse lui Walter... la 
început: că n-avea să întreprindă niciodată nimic, în 
privinţa lui Carl, înainte de a-l consulta şi pe el. 

Avu un impuls de indignare şi vru să igonore promisiunea. 

După ce se gândi o clipă, se îndreptă spre căsuţa lui 
Walter. Apăsă soneria şi o ţinu aşa un minut întreg, înainte 
de a-şi folosi cheia master, pe care o avea, în calitate de 
proprietar. 

Îl găsi dormind sus, în patul lui. Degeaba îl scutură în toate 
felurile; îi fu imposibil să-l trezească. 

Marie ieşi, clătinând din cap. Se gândi că probabil ăsta era 
felul în care Walter „plătea preţul”: prin somn, prin uitare. 

În timp ce se întorcea spre clădirea laboratorului, îi văzu 
în minte: Mac bolnav şi neajutorat în căsuţa lui, Walter 
practic în stare de inconştienţă şi Carl, ca un automat, 
dramatizând încheierea apoteotică a geloziei sale ciclice. 
Oameni strălucitori în domeniile lor, competenţi... 

Nimic din toate astea nu-i era de folos. 

Într-un fel ciudat, asta o liniştea. Însăşi natura mecanică a 
reacţiilor lor le făcea previzibile; indica un fel de soluţie. 

„„„Dacă frigida Marie s-ar fi dezgheţat, bărbaţii cu trup ar 
fi încheiat un armistițiu suspicios, iar bărbatul fără trup ar fi 
continuat, evident, să facă planuri. 

Oare putea Carl să întreprindă ceva? 


Asta era ceea ce trebuia să afle, înainte de a se confrunta 
cu acţiunile pe care trebuia să le întreprindă; totul 
degenerase într-o bătălie indecentă a masculilor pentru 
dreptul de a o poseda pe ea. 

Intră în laborator şi porni sistemul de televiziune. Cu o 
mişcare fermă, puse în funcţiune sistemul de legătură care 
conecta butonul albastru din camera creierului, la o 
distanţă de peste treizeci de metri. 

Privind ecranul monitorului din faţa ei, spuse: 

— Carl, am venit. 

— Suntem singuri? 

— Da. E aproape unsprezece noaptea, adăugă ea. 

— Bine. E important să fim singuri, draga mea. Ceea ce 
am de spus e numai pentru urechile tale. 

Aşa cum se aşteptase, Carl îi propuse un pact de 
sinucidere în doi. 

— Ne va duce, împreună, într-un alt plan al existenţei, 
iubito, unde vom putea fi, pentru totdeauna, adevărații 
îndrăgostiţi care am fost destinaţi să fim. Ceea ce face acest 
lucru urgent - continuă el —, draga mea, este tristul adevăr 
că puritatea nu durează, nici chiar la o femeie bună. 

Marie era extrem de mirată: O fi asta vreo chestie 
masculină, dorinţa de castitate la femeie? 

Era clar, dintre toţi bărbaţii, Carl era ultimul care ar fi 
avut dreptul să ceară puritate de la soţia lui. Iotuşi, acum 
intrase în panică în privinţa asta... Trebuie să existe ceva în 
creierul masculin, poate un centru nervos, care cere în 
permanenţă ca femeia să-i aparţină numai lui. 

Îşi dădu seama că simţise asta întotdeauna la Carl şi 
fusese extrem de prudentă. Faptul că o acuza oricum, arăta 
cât de puternică, de iraţională era această forţă. 

Era timpul să vorbească cu el. 

— Nu e cazul să te îngrijorezi, zise ea. N-am de gând să 
mă lepăd de frigiditate. 

— Dar am dreptate. Nu-i aşa că mă iubeşti? 


— Nu, dragule, te înşeli. Ai pierdut dragostea mea cu mult 
timp în urmă, îţi aminteşti? 

— Nu-ţi cunoşti propriul adevăr, dulcea mea Marie. Aşa că, 
mă văd obligat să hotărăsc pentru amândoi. 

— Aşa cum ai făcut întotdeauna, zise ea. 

Ceva din vocea lui declanşă o alarmă în mintea ei. Se 
gândi îngrijorată: Chiar că sună de parcă ar avea ceva 
pregătit. 

Ascultă cu teamă, în timp ce Carl continuă: 

— Marie, ştii, probabil, că nici o fiinţă umană nu poate 
rămâne mult timp aşa cum sunt eu, fără să ajungă la 
disperare. Aşa că, atunci când Dr. Mackerrie îmi vorbea 
despre posibilitatea de a păstra creierul meu şi al tău după 
moarte. 

— Adu-ţi aminte, când a venit prima oară... În sfârşit, 
atunci mi-am dat seama că dacă aşa ceva avea să se 
întâmple, o să fiu practic neajutorat. Când mi-a arătat cum 
aveau să-mi recreeze vocea, cu ajutorul celor analoage, am 
montat o serie de încărcături explozive care nu puteau fi 
declanşate decât de sunetul vocii mele. Am instalat câte o 
încărcătură din asta în fiecare perete al camerelor din 
laborator. Crede-mă, iubito, ceea ce voi face acum ne va 
duce împreună într-un alt plan, adevăraţi îndrăgostiţi 
pentru totdeauna. Sunt sigur că asta e ceea ce-ţi doreşti de 
fapt, iubito, aşa că... 

Se opri, după care continuă: 

— Nu fugi, dragă. E prea târziu. N-ai să ajungi afară la 
timp. La revedere, iubito, ne vedem pe lumea cealaltă... 

Pe când fugea de-a curmezişul grădinii, Marie auzi vocea 
lui Carl venind de la televizorul montat în spatele peretelui, 
strigând ceva: semnalul, fără îndoială. 

Mecanismul instalat de Carl funcţiona probabil cu 
oarecare întârziere, pentru că ea izbutise să ajungă în 
siguranţă, lângă casă, atunci când explozia zgudui capătul 
clădirii laboratorului, unde se afla camera creierului. 

O pală de vânt trecu pe lângă ea. 


Marie rămse nemişcată, privind focul cum creste. 
XI. 

La început, mintea îi era goală. 

După o vreme începu să-şi dea seama că se adună lume. 

Undeva, în depărtare, se auzea sunetul unei sirene de 
pompieri. 

Doar o clipă mai târziu. 

— Sau cel puţin aşa i se păru —, nouă maşini mari intrară 
urlând pe poartă, una după alta. Oameni în uniformă 
trecură în fugă pe lângă ea. 

De-abia dacă-i văzu. 

Avea o viziune. 

Cu ochii minţii îi vedea pe Mac şi pe Walter în căsuţele lor; 
aveau valizele deschise şi-şi împachetau lucrurile. 

Viziunea era atât de clară, încât se gândi: Gata, coşmarul 
s-a terminat şi cei care l-au făcut să fie un coşmar ştiu şi ei 
că jocul s-a terminat. 

Dintr-o dată avu o strângere de inimă pentru Walter. 
Fusese şi el o victimă, ca şi ea? 

Nu putea fi sigură, dar credea că nu. 

Toţi cei implicaţi îşi dăduseră seama, la un nivel oarecare 
de percepţie, că ea era vulnerabilă. 

Puseseră mâna pe ea. O forţaseră fără milă. 

Îi scrise, în minte, scrisoarea lui Bob Lindley, concediindu-l 
ca avocat personal. În timp ce pe buze îi veneau cuvintele 
brutale pe care avea să le folosească vorbindu-le lui Mac şi 
Walter, se trezi cu MackKerrie lângă ea. 

— Draga mea Marie, spuse el plin de solicitudine, ţi-am 
adus un sedativ. Ce groaznic trebuie să fie pentru tine. 

Marie se smulse violent la auzul vocii lui. Ca un şoc, îi 
reveniseră în minte cuvintele lui Carl: „Aparenţă de 
sinucidere...” 

Parcă şi vedea anunţul mortuar: Supradoză de somnifere! 

Cu voce tare, se răsti la el: 

— N-ai decât să-l înghiţi chiar tu, sedativul! 


Se feri când acesta încercă să o apuce şi o luă la fugă prin 
mulţime. Fugind, auzea vocea lui Mackerrie, ascuţită, 
încordată, disperată: 

— Prindeţi-o pe femeia aceea! Are o criză de isterie! 

Cineva o prinse şi o ţinu. Ridică privirea şi dădu de ochii 
lui Walter. 

— Marie. 

— Spuse el trist - ce-i cu tine? 

În ochii lui era o expresie atât de ciudată, că Marie dădu 
să se ferească. 

— Walter. 

— Îl imploră ea. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Walter, nu mă omorâ! 

Mâna lui se strânse mai tare şi cu cealaltă îi acoperi gura. 

— E în ordine, draga mea, e numai un sedativ. Doctore 
Mac - strigă el - veniţi aici! E într-o stare foarte proastă. 

Marie se gândi: Oare nu-şi dă seama? Dacă Mac mă 
omoară atunci vor fi tot doi inşi care ştiu despre uciderea 
mea! 

Adânc, în forul ei interior, Marie începu să râdă. Se 
gândea: Carl, Carl, jos pălăria! Chiar că ai reuşit să înţelegi 
fiinţele umane. 

Brusc, îl muşcă pe Walter de mână cât putu de tare. Şi-i 
dădu brânci din toate puterile. 

Era ca şi cum ar fi împins într-un perete. El continua s-o 
ţină bine. 

— Marie - făcu el dojenitor - Marie! 

În starea ei de inconştienţă, auzi vocea rătăcită a 
doctorului MackKerrie întrebând: 

— Dar cum aţi ştiut amândoi? Aşa de repede? Fiecare 
separat? De ce? 

De ce devenise necesar să fie distrusă? Prin ce logică o 
ştiuseră amândoi? Era un tip de înţelegere specific 
masculilor? Era groaznic să mori şi să nu ştii de ce. 

Cu aceste gânduri alunecă în întuneric. 

XII. 


Îşi reveni. 

Bucurie. 

Sunt vie, se gândi. O, Doamne, sunt încă în viaţă. 

Marie deschise ochii şi privi faţa blândă a doctorului 
Mackerrie. Privirea îi alunecă pe lângă el, văzu că se afla în 
propriul ei dormitor şi că era ziuă. După doar câteva clipe, 
îl privi pe Mac din nou, acum cu teamă. 

— Marie. 

— Zise Mackerrie. 

— Ţi-a apărut iar expresia aceea îngrozită pe faţă. 
Linişteşte-te! N-ai nimic de care să te temi. Walter şi cu 
mine te-am acoperit complet. 

Ea nu auzi decât prima parte din ceea ce spusese el; din 
cuvintele lui de pe urmă nu pătrunse la ea decât liniştirea; 
atăt. 

Începu să se simtă nu chiar la adăpost, dar mai în 
siguranţă. 

Dintr-o dată întrebă: 

— Ce-aţi acoperit? 

Se aplecă asemeni unui conspirator şi spuse cu voce 
înceată: 

— Walter şi cu mine am ieşit la auzul exploziei şi cred că 
amândoi am realizat imediat ce făcuseşi. Ar fi trebuit să-mi 
dau seama, atunci, după-masă, când m-ai chestionat, că 
toată treaba asta începe să te depăşească. 

Trebuie să fi apărut o expresie înspăimântată pe faţa ei, 
pentru că el spuse repede: 

— Totul e în regulă. Ai să vezi. 

Marie fusese pe punctul de a nega existenţa vreunui lucru 
care să trebuiască acoperit, şi aproape-şi muşcă buzele din 
pricina efortului de a păstra tăcerea. 

Până la urmă, întrebă: 

— Cum m-aţi acoperit? 

Scoseseră mecanismul de telecomandă şi circuitul de 
televiziune înainte ca pompierii să ajungă acolo. 


— Monitorul din camera lui Carl era practic terminat - 
povesti Mac. Aşa că l-am aruncat în camera cu vechituri. 
Când am vorbit cu Carl... 

Marie se electriză. 

— Carl! 

— Gâfâi ea. 

— Ai uitat de acoperişul de metal pe care ne-a pus să-l 
instalăm. 

— Zise Mac împăciuitor. A deviat unda de şoc a exploziei. A 
fost ca şi cum ar fi prevăzut din ce direcţie avea să vină. 
Oricum, a promis să nu spună nimic. 

Marie, stând întinsă acolo, făcu un aforism propriu: „Genul 
de bărbat care-i oferă iubitei lui un pact de sinucidere în 
doi, de obicei ocheşte foarte bine când trage spre ea şi 
foarte prost când trage spre sine”. 

Se înfurie. A, le-a promis, da? Dar nu o spuse tare. 

În ea se amestecau prea multe sentimente şi incertitudini 
ca să mai poată vorbi. 

Acum era clar că Mac şi Walter credeau că o salvaseră 
noaptea trecută, împiedicând descoperirea faptului că ea 
încercase să comită o crimă. 

Ceea ce era uimitor era că cei doi făcuseră echipă ca să o 
salveze. Să fi avut faptul ăsta o semnificaţie specială? 

Privi în sus, la Mac. 

— Ce ai de gând să faci? Întrebă ea cu voce răguşită. 

— De la mine n-ai să mai auzi argumente egoiste. 

— Răspunse el. M-ai convins. 

Te-am convins că ce? 

— Se gândi Marie. Că ce? 

Acum, ştiind despre Carl că e viu, se simţea vulnerabilă, 
dar până la ce punct, încă nu-şi putea da seama. Mac nu 
dădea nici un semn că ar avea de gând să se retragă. 

— Unde-i Walter? 

— Şopti ea. 

— Aşteaptă afară. Am să-l trimit înăuntru. 

Se aplecă şi o sărută pe buze. 


— Nu-ţi face griji. Ai să capeţi prăjitura, şi poţi s-o şi 
mănânci. 

Un minut după aceea uşa se deschise şi intră Walter. Se 
trânti lângă pat şi pe faţa lui apăru un zâmbet uşor. 

— Trebuie să-ţi fac o plecăciune, zise el. Asta chiar că ţi-ar 
fi rezolvat problema, nu? 

Marie îl privi cu ostilitate infinită. 

— Dar, continuă Walter, după ceea ce mi-a spus în noaptea 
în care m-a acuzat, aş fi preferat să rămână în starea asta; 
viu, incapabil să funcţioneze. Aşa că, deşi era periculos 
pentru mine chiar şi în starea asta, n-am mai avut de gând 
să-i mai fac şi altceva. 

În ceea ce o privea pe Marie, resentimentul făcea loc 
neînţelegerii. Nu reuşea să înţeleagă ce vroia el să spună. 
— Când mi-am dat seama, zise, că impotenţa mea nu te 
ţinea la adăpost de alţi bărbaţi, pur şi simplu am aşteptat 

ocazia şi am dat cu maşina peste el. 

Marie simţi cum se strânge sub cearşaf. 

— De ce recunoşti asta în faţa mea? 

— Suflă ea. 

— Acum suntem în aceeaşi barcă. 

— Explică Walter. E destul de greu să-ţi imaginezi că unul 
dintre noi l-ar putea da de gol pe celălalt. 

Deci nici el nu avea de gând să se retragă. 

— I-ai spus lui Mac? 

— Întrebă ea. 

— Nu-ţi face griji în privinţa lui. După ceea ce s-a 
întâmplat aseară, noi doi am ajuns la o înţelegere. 

Scutură din cap, uimit. 

— Ai fost teribilă cum ai forţat un deznodământ rapid în 
chestia asta. Ai încredere în femeie... Spuse el tolerant. 

Marie, care fusese forţată de fiecare dată când făcuse o 
mişcare, simţi acut inutilitatea cuvintelor. 

— Gândegşte-te. 

— Continuă Walter. 


— Ieri mă aflam în stadiul în care doar mă jucam cu ideea 
de a face dragoste cu nevasta lui Carl. Îţi aduci aminte? 

Marie îşi aminti lupta disperată pe care o câştigase. 

— Simţeam că-mi va da o mare satisfacţie. 

— Zise Walter. 

— După ce Carl mă acuzase aşa cum o făcuse. Dar după 
aceea m-am gândit, în cursul după-amiezii, şi am hotărât că 
nu vreau asta. Pe urmă... 

Îşi desfăcu braţele, zâmbind larg. 

— După cele întâmplate aseară, Mac a insistat să fiu de 
acord să te împărţim. 

Pauză. Marie se făcu mică de tot: 

— Mac a fost de acord să faceţi asta? 

— Întrebă ea. 

Walter o privi cu ochi strălucitori. 

— Aşa cum văd eu lucrurile. 

— Spuse el încet. 

— Tu simţi ceva pentru bărbatul ăsta. Nu ştiu precis ce şi 
cum, dar ceva este. Îmi închipui că ai putea să intri într-o 
relaţie cu el. 

Marie începea să-şi revină, să-şi recapete rezistenţa. 
Walter probabil că îi văzu ochii, fiindcă ridică mâna repede: 

— Stai! 

— Zise el. Mi-am dat seama imediat că Mac era teribil de 
agitat şi, bineînţeles, că n-ai să fii de acord şi, în afară de 
asta... 

Se opri o clipă, apoi continuă: 

— Mă tem că scumpa mea soţie m-a scârbit definitiv de 
femeile care au legături cu alţi bărbaţi. 

Se opri. Expresia i se înăspri. 

— Nu-l pot lăsa pe Mac să afle asta. Deci, să ne-nţelegem - 
tu şi cu mine. Poţi să fii a lui, dar nu care cumva să laşi să-ţi 
scape, vreodată, că nu ai fost şi a mea. Altfel... 

— Ce-ai să faci? 

— Întrebă cu voce scăzută. 

Privirea lui Walter deveni şi mai dură. 


— Voi spune că am fost amantul tău. Voi spune că am 
plănuit împreună asasinarea lui Carl. Voi jura că tu m-ai 
târât în toată povestea asta. 

Se opri. Făcu un efort să înghită. 

— Ai înţeles? 

— Întrebă printre dinţii strânşi. 

Marie avea aerul că se află la mare distanţă. Pe ochii se 
aşternuse o ceaţă, asemănătoare norilor care se interpun 
între privirea cuiva şi obiectele îndepărtate. Îi era imposibil 
să rostească ceva, dar îşi amintea unul din aforismele pe 
care le citise în cartea lui Carl: „Un bărbat are nevoie de 
multă energie pentru a-şi aduce în pat o femeie frigidă şi 
are nevoie de încă şi mai multă energie pentru a o face să 
rămână acolo. Totuşi, din când în când, o astfel de femeie 
reuşeşte să ajungă într-o fundătură sentimentală, aşa încât 
nu mai are nici o alternativă. Mă tot întreb cum aş putea s-o 
aduc pe Marie într-o asemenea stare, dar nici măcar nu 
încerc să-mi imaginez de câtă energie aş avea nevoie.” 
XIII. 

Trecuse o lună. 

Se trezi în plină mânie. Marie rămase în pat nemişcată, 
conştientă că pielea i se inflamase şi că, pe dinăuntru, avea 
un fel de corp străin şi dur, un amestec de resentimente şi 
emoţii. Îi înţepeniseră muşchii, se afla într-o stare de 
tensiune. Avea sentimentul rezistenţei şi, totuşi, se simţea 
neajutorată. Era cuprinsă de mânia unui prizonier, a unei 
forţe prinse în cursă şi - ei, da, se gândi ea -a unui sclav. 

Un sclav nu trebuie să-şi manifeste furia, nici chiar atunci 
când ceilalţi îşi bat joc de el. 

Marie se îmbrăcă, cu nerăbdare. Pe când se machia, 
încercă pentru prima dată să-şi destindă muşchii înţepeniţi 
din jurul gurii. 

Se gândi, neliniştită: Trebuie să fiu atentă. Dacă mă 
urâţesc, nu voi mai prezenta nici o atracţie, iar Mac mă va 
părăsi. Şi-atunci cine ştie ce se va mai întâmpla? 


Gândul ăsta îi venise absolut întâmplător, astfel încât 
trecură câteva clipe bune până când reuşi să înţeleagă 
toate implicaţiile situaţiei. Apoi... 

— O, Doamne! 

Ironia sorții o obliga să folosească toate trucurile feminine 
binecunoscute, pentru a menţine situaţia exact aşa cum 
era: farduri, saloane de cosmetică, masaj. 

Da, cursa era absolut perfectă. 

După o analiză scurtă şi amară a realităţii, răsfoi cartea de 
telefon, găsi numărul unui salon de cosmetică din Beverly 
Hills şi stabili să se ducă acolo în dimineaţa următoare. 

Pe urmă, îşi reîncepu cercetarea şi analiza progresului 
făcut în anumite domenii. Fiecare parte a echipamentului 
comandat de clienţi prezenta dificultăţi speciale de 
construcţie. 

Walter veni lângă ea. Spusse: 

— Va trebui să-l întrebăm pe Carl în legătură cu asta. 

Pe când Walter explica dificultăţile în termeni tehnici, 
Marie îi urmărea cu atenţie expresia feţei. Era atât de calm, 
atât de obiectiv, părea să accepte atât de uşor întreaga 
situaţie. 

Se gândi, mirată: Oare de ce continuu eu să fiu atât de 
tulburată de situaţia asta? Nimănui altcuiva nu pare să-i 
pese. 

Îl asculta pe Walter cum expune problema, constata ce nu 
remarcase el în tot procesul pe care-l descria - de ce 
câmpul nu putea fi reversibil în condiţii de 
superconductibilitate - şi aproba liniştită din cap, spunând: 

— O să-l întreb pe Carl. 

În zilele acelea, ea nu propunea niciodată soluţii. Asta era 
o treabă de bărbat. 

Bâzâitul surd, al activităţii din laborator, se întrerupse 
brusc în momentul în care Marie închise, în urma ei, uşa 
izolată fonic de la camera creierului. 

Mac era acolo. 

Se întoarse spre ea şi-i spuse vesel: 


— Pe-aici totul e grozav. Are cel mai sănătos creier din 
lume. Oricum, ne va supravieţui tuturor. Vrei să vorbeşti 
singură cu el? 

— Da. 

Mac se îndreptă spre uşă, dar se opri în prag: 

— Ne vedem diseară? 

— Întrebă el. 

— Desigur. 

Vocea ei era destul de tăioasă. Ce altceva putea face? 
Pentru ea nu mai exista scăpare. 

Se întoarse şi-l privi plecând, dintr-o dată curioasă. El ieşi 
din cameră, privind înapoi, fiecare mişcare şi fiecare muşchi 
al trupului său, puternic, de chirurg, păţind că exprimă un 
sentiment de acceptare. 

Hotărâse să se întâlnească cu ea lunea, miercurea şi 
vinerea. În celelalte seri, dispărea devreme şi nu reapărea 
la amiaza zilei următoare. 

Fireşte, Mac era convins că Marie îşi petrece nopţile de 
marţi, joi, sâmbătă şi duminică cu Walter, dar era interesant 
că nici măcar o singură dată nu rămăsese prin preajmă, 
pentru a constata că lucrurile nu se petreceau deloc aşa. 

Absența lui părea o dovadă permanentă că prezenţa lui 
Walter continua să fie, pentru Mac, ca un cuţit dureros, 
înfipt într-un punct vital. 

Marie se gândi: Nu am decât o singură satisfacţie în toată 
afacerea asta: faptul că, într-un fel, el fierbe la foc domol. 

În timp ce apăsa pe buton, simţi din nou, bine 
înrădăcinată, furia aceea intensă, pe care nici un 
raţionament nu o putea schimba. 

Exact la fel ca ieri. 

Ca alaltăieri şi ca săptămâna trecută. 

Se gândi: Sunt la fel de pierdută ca şi Carl. 

La fel erau Walter şi Mac. 

Toţi se mişcau împreună prin spaţiu, undeva, dincolo de 
orbita planetei Marte, cel puţin. 

Se îndreptau spre marea noapte a universului. 


SFÂRŞIT