Linda Howard — O inimă neimblanzita

ON Su 


E w A 
| inimă ni i Lor 


Linda Howard 


O inimă neimblânzită 


Traducere din limba engleză 
Oana Cristina Duţă 


Editura Lira 


Mackenzie's Mountain 
Linda Howard 
Copyright O 1989 Linda Howington 


O inimă neimblânzită 
Linda Howard 


Copyright © 2014 Grup Media Litera 
pentru versiunea în limba română 
Toate drepturile rezervate 


Editor: Vidraşcu şi fiii 
Redactor: Mira Velcea 
Corector: Marilena Iovu 
Copertă: Florentina Tudor 
Tehnoredactare şi prepress: Ioana Cristea 


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 
HOWARD, LINDA 

O inimă neîmblânzită/Linda Howard; 

trad.: Oana Cristina Duţă.- Bucureşti: Litera, 2014 
ISBN 978-606-741-031-0 

I. Duţă, Oana Cristina (trad.) 

821.111(73)-31135.1 


capitolul 1 


Avea nevoie de o femeie. Mare nevoie. 

Wolf Mackenzie petrecu o noapte albă. Perna goală de 
lângă el era scăldată în lumina argintie a lunii pline. 
Corpul îl durea de dorinţă, de poftele carnale ale unui 
bărbat sănătos, iar orele care treceau nu făceau altceva 
decât să-i adâncească frustrarea. În cele din urmă, se dădu 
jos din pat şi se îndreptă gol spre fereastră, trupul său 
puternic înaintând cu mişcări fluide. Era desculţ, iar 
podeaua de lemn i se păru rece ca gheaţa, însă senzaţia 
era bine-venită, fiindcă îi mai ostoia dorinţa ce-i înfierbânta 
sângele. 

Razele palide ale lunii îi evidenţiau chipul cu unghiuri şi 
suprafeţe plane, mărturie vie a neamului din care făcea 
parte. Mai mult decât părul negru şi des ce-i ajungea până 
la umeri, mai mult decât ochii negri cufundaţi în orbite, 
chipul era cel care îi trăda originea indiană. Trăsăturile 
indiene moştenite de la mama sa, pomeţii înalţi şi 
proeminenţi, fruntea lată, buzele subţiri şi nasul alungit, 
erau îmblânzite de moştenirea celtă, mai puţin evidentă, 
dar la fel de aprigă, din partea tatălui, a cărui familie 
părăsise zona muntoasă a Scoției cu numai o generaţie în 
urmă. Chipul său era la fel de neted, de tăios şi de dur ca o 
lamă. Prin venele lui Wolf curgea sângele a două dintre 
cele mai războinice neamuri din istoria lumii, comanşii şi 
celții. Era un războinic înnăscut, iar cei din armată îşi 
dăduseră repede seama de acest lucru, atunci când se 
înrolase. 

Era, deopotrivă, un om al plăcerilor. Îşi cunoştea bine 
năravurile şi, deşi reuşea să se controleze, câteodată chiar 
avea nevoie de o femeie. În astfel de momente, obişnuia să 
o viziteze pe Julie Oakes, o femeie divorțată, cu câţiva ani 
mai în vârstă, care locuia într-un orăşel aflat la optzeci de 


5 


kilometri distanţă. Totul durase vreo cinci ani. Nici Wolf, 
nici Julie nu erau interesaţi să se căsătorească, dar 
amândoi aveau nevoi şi se plăceau. Wolf încerca să n-o 
viziteze prea des pe Julie şi avea grijă să nu fie văzut când 
intra în casa ei. Înţelegea - şi nu punea la suflet - că 
vecinii ei ar fi fost scandalizaţi dacă ar fi ştiut că se culca 
cu un indian. Şi nu cu orice indian. O acuzaţie de viol nu se 
uită niciodată. ? 

A doua zi era sâmbătă. Il aşteptau sarcinile de zi cu zi, 
apoi trebuia să ia o tură de materiale pentru gard din 
Ruth, orăşelul de la poalele muntelui. În mod normal, 
serile de sâmbătă erau rezervate băuturii. Nu avea de 
gând să se îmbete, ci să îi facă o vizită lui Julie şi să scape 
în patul ei de tensiunea sexuală ce-l chinuia. 

Noaptea era din ce în ce mai răcoroasă şi se apropiau 
nori grei. Îi privi cum întunecau luna, ştiind că prezenţa lor 
însemna că avea să ningă. Nu voia să se întoarcă în patul 
gol. Chipul îi era neclintit, însă durerea îl frământa pe 
dinăuntru. Avea nevoie de o femeie. 


Mary Elizabeth Potter avea multe lucruri cu care să-şi 
ocupe timpul în acea dimineaţă de sâmbătă, dar conştiinţa 
nu-i dădea pace până ce nu avea să stea de vorbă cu Joe 
Mackenzie. Băiatul renunţase la şcoală în urmă cu două 
luni, cu o lună înainte ca ea să fie chemată în locul unui 
profesor care demisionase brusc. Nimeni nu-i vorbise lui 
Mary despre acest băiat, dar ea dăduse peste situaţia lui 
şcolară şi, din curiozitate, se uitase la note. Şcoala din 
orăşelul Ruth din Wyoming nu avea prea mulţi elevi, iar ea 
fusese convinsă că-i cunoscuse pe toţi. De fapt, erau mai 
puţin de şaizeci de elevi, dar procentul de absolvire era 
aproape de sută la sută, aşa că abandonul şcolar nu era un 
eveniment la ordinea zilei. Notele lui Joe Mackenzie o 
uluiseră. Băiatul fusese cel mai bun din clasă şi avea numai 
note de zece la toate materiile. De obicei, elevii cu note 
proaste erau cei care se descurajau şi renunţau, însă de 
data asta profesoara din ea era scandalizată de faptul că 
un astfel de elev deosebit îşi abandonase studiile. Trebuia 


6 


să discute cu el, trebuia să-l facă să înţeleagă cât de 
important era să-şi continue şcoala. Avea doar şaisprezece 
ani. Era prea tânăr ca să facă o greşeală ce avea să-l 
bântuie tot restul vieţii. Nu putea să doarmă liniştită până 
nu avea să facă tot posibilul să-l convingă să se întoarcă. 

In noaptea aceea ninsese din nou, iar frigul se înăsprise. 
Pisica se încolăci în jurul gleznelor ei şi mieună a jale, de 
parcă se plângea de vreme. 

— Ştiu, Woodrow, o consolă ea. Podeaua e rece. 

O înţelegea pe deplin. De când venise în Wyoming, avea 
tot timpul picioarele reci. 

Işi promise că, până în iarna următoare, avea să-şi 
cumpere o pereche de cizme călduroase şi solide, 
impermeabile şi căptuşite cu blană şi că avea să se mişte 
prin zăpadă ca şi cum ar fi făcut asta toată viaţa, ca un om 
de prin partea locului. De fapt, avea nevoie de cizme chiar 
acum, dar îşi cheltuise toate economiile cu mutarea, iar o 
mătuşă econoamă o învățase să nu cumpere nimic pe 
credit. 

Woodrow mieună din nou în timp ce ea îşi încălţa 
pantofii cei mai călduroşi şi mai comozi pe care-i avea, cei 
cărora le spunea, fără s-o audă nimeni, „pantofii de 
profesoară rămasă fată bătrână”. Mary se opri ca să-l 
scarpine după urechi, iar motanul îşi arcui spatele, 
satisfăcut. Il moştenise odată cu casa pe care i-o pusese la 
dispoziţie consiliul şcolii. Nici pisica, nici casa nu erau 
mare lucru. Nu ştia câţi ani avea Woodrow, dar şi el, şi 
casa păreau destul de şubrezi. Mary se ferise întotdeauna 
să-şi ia o pisică - i se părea că ar fi fost ultimul semn de 
care avea nevoie pentru a-şi da seama că rămăsese fată 
bătrână -, dar, într-un final, destinul o ajunsese din urmă. 
Chiar era fată bătrână. Acum avea şi o pisică. Şi purta 
pantofi de fată bătrână. Tabloul era complet. 

— Fiecare cu aspiraţiile lui, îi spuse ea pisicii, care îi 
aruncă o privire lipsită de griji. Dar ce-ţi pasă ţie? Nu te 
doare pe tine că orizonturile mele se opresc la pantofi 
comozi şi la pisici. 

Când se uită în oglindă, să se asigure că era pieptănată, 


7 


oftă. Pantofii potriviţi şi pisicile făceau parte din stilul ei, la 
fel ca tenul palid şi aspectul anost, uşor de ignorat. 
„Cenuşie”, ăsta era cuvântul potrivit. Mary Elizabeth 
Potter se născuse să fie fată bătrână. 

Se îmbrăcase cât mai călduros, doar că nu-şi luase 
şosete cu pantofii ăia comozi. Una era să poarte şosete 
albe până la gleznă cu fuste lungi şi creţe, dar cu totul alta 
era să poarte şosete până la genunchi cu rochie de lână. 
Era dispusă să îmbrace nişte haine lipsite de eleganţă, dar 
care-i ţineau de cald, însă nu voia să pară de prost gust. 

Nu avea sens să se mai gândească la asta, până la 
primăvară vremea nu avea să se mai încălzească. Mary 
trase aer în piept, pregătindu-se de şocul pe care îl 
provoca aerul rece unui organism care încă era obişnuit cu 
căldura din Savannah. Îşi părăsise cuibuşorul liniştit din 
Georgia pentru a accepta provocarea unei şcoli mici din 
Wyoming, pentru emoţiile unui stil de viaţă diferit. O 
atrăsese şi un oarecare spirit de aventură, dar niciodată nu 
ar fi recunoscut acest lucru. Nu luase însă în calcul 
vremea. Se pregătise pentru zăpadă, dar nu pentru 
temperaturile acelea cumplite. Nici nu era de mirare că 
şcoala avea atât de puţin elevi, se gândea ea în timp ce 
deschidea uşa şi se lăsa surprinsă de vântul aprig. Era 
prea frig ca adulţii să se dezbrace suficient cât să se pună 
pe făcut copii! 

li intră zăpadă în pantofii ei comozi în timp ce se 
îndrepta spre maşină, un Chevrolet practic, cu două uşi, de 
dimensiune medie, căruia îi pusese un set nou de anvelope 
de iarnă când se mutase în Wyoming. Potrivit ştirilor din 
dimineaţa aceea, temperatura maximă era de minus şapte 
grade. Mary oftă din nou după vremea pe care o lăsase în 
urmă în Savannah. Acum era martie şi cu siguranţă 
primăvara îşi intrase în drepturi şi totul înflorise într-o 
explozie de culori. 

Însă şi Wyomingul era minunat, în felul lui sălbatic, 
maiestuos. Munţii semeţi străjuiau locuinţele mititele ale 
oamenilor, şi i se spusese că primăvara dealurile erau 
acoperite cu flori de câmp şi scăldate în susurul pâraielor 


8 


cristaline. Wyomingul era altfel decât Savannah, iar ea nu 
era decât o magnolie transplantată, care avea probleme cu 
aclimatizarea. 

Primise instrucţiuni cum să ajungă la casa familiei 
Mackenzie, deşi nu făcuse uşor rost de aceste informaţii. O 
uimise faptul că nimeni nu părea interesat de băiatul 
acela, în ciuda faptului că locuitorii orăşelului fuseseră 
prietenoşi cu ea şi îi săriseră în ajutor. Comentariul cel mai 
direct îl auzise de la domnul Hearst, proprietarul băcăniei, 
care mormăise ceva cum că familia Mackenzie nu merita 
grija ei. Însă Mary considera că fiecare copil merita grija 
ei. Era profesoară şi era hotărâtă să-şi facă treaba. 

Când urcă în maşina ei practică, văzu silueta a ceea ce 
cunoştea drept Muntele lui Mackenzie şi drumul îngust 
care şerpuia ca o panglică şi se cutremură. Chiar dacă 
anvelopele de iarnă erau noi, nu era prea sigură pe ea în 
acest mediu bizar. Zăpada era... ca de pe altă lume, însă 
nu avea de gând s-o lase să-i zădărnicească planurile. 

Tremura atât de tare, încât abia reuşi să vâre cheia în 
contact. Era atât de frig! Când respira, o dureau nasul şi 
plămânii. Poate ar fi trebuit să aştepte să se mai 
îmbunătăţească vremea şi abia apoi să se urce la volan. 
Privi din nou muntele. Poate până în iunie toată zăpada 
avea să se fi topit... Dar deja trecuseră două luni de când 
Joe Mackenzie nu mai fusese la şcoală. Poate că în iunie 
avea să i se pară că nu mai putea recupera şi nu avea să 
mai depună niciun efort. Poate chiar avea să fie prea 
târziu. Trebuia să încerce şi nu îndrăznea să lase să mai 
treacă nici măcar o săptămână. 

Obişnuia să se încurajeze singură atunci când se 
încăpăţâna să facă un lucru care i se părea greu, aşa că îşi 
şopti vorbe de alinare în timp ce maşina începu să se 
deplaseze. 

— N-o să mi se mai pară aşa abrupt după ce ajung pe 
drum. Toate drumurile montane par verticale de la 
depărtare. E un drum abordabil, altfel familia Mackenzie 
nu ar putea să urce şi să coboare. Dacă pot ei, pot şi eu. 

În fine, poate chiar putea. Condusul pe zăpadă era o 


9 


abilitate care trebuia deprinsă, una la care nu era încă 
prea pricepută. Era hotărâtă să meargă mai departe. Când 
ajunse în sfârşit la munte şi drumul începu să şerpuiască în 
sus, îşi încleştă mâinile pe volan şi îşi impuse să nu se uite 
pe geam, ca să nu vadă cum se îndepărta tot mai mult de 
vale. Nu îi era de ajutor să ştie de la ce înălţime putea să 
cadă dacă ieşea de pe carosabil. Pentru Mary, aceste 
informaţii făceau parte din categoria cunoştinţelor inutile, 
iar acestea îi prisoseau oricum. 

— N-o să alunec, murmură ea. N-o să merg prea repede 
şi n-o să pierd controlul volanului. Este ca în roata 
panoramică. Eram sigură că o să cad, dar n-am căzut. 

Se urcase odată în roata panoramică, pe când avea nouă 
ani, şi nimeni nu mai reuşise să o convingă vreodată să 
repete experienţa. Caruselurile erau mai pe gustul ei. 

— Familia Mackenzie n-o să se supere dacă vorbesc cu 

Joe, se îmhbărbătă singură, încercând să nu se mai 
gândească la drum. Poate s-a certat cu vreo iubită şi de 
asta nu mai vrea să vină la şcoală. La vârsta lui, poate a şi 
uitat deja. 
_ De fapt, drumul nu era atât de rău pe cât se temuse. 
Incepu să respire mai uşurată. Panta era mai lină decât i 
se păruse, şi nu credea că mai avea mult de mers. Muntele 
părea foarte mare din vale, dar nu era chiar aşa. 

Era atât de atentă la drum, încât nu observă că se 
aprinsese un beculeţ roşu pe bord. Nu observă că motorul 
se supraîncinsese decât după ce de sub capotă începu să 
iasă brusc abur, iar aerul rece transformă imediat 
umezeala de pe parbriz în cristale de gheaţă. Mary frână 
instinctiv, apoi înjură printre dinţi când roţile începură să 
alunece. Ridică repede piciorul de pe pedala de frână, iar 
cauciucurile prinseră din nou aderenţă, dar nu vedea 
nimic. Închise ochii, se rugă să meargă în direcţia cea 
bună şi lăsă maşina să se oprească singură. 

Motorul şuiera şi vâjâia ca un dragon. Tremurând toată, 
opri maşina şi coborî. Icni când vântul îngheţat o biciui 
peste faţă. Mecanismul de ridicare a capotei era înţepenit 
din cauza frigului, dar într-un final cedă, iar ea săltă 


10 


capota, ca să vadă ce se întâmplase, în ideea că era bine să 
ştie ce păţise maşina, chiar dacă nu putea s-o repare. Nu 
avea nevoie de un mecanic pentru a şti care era problema: 
unul dintre furtunurile de apă se secţionase, iar pe acolo 
ţâşnea când şi când apă caldă. 

Îşi dădu seama repede că nu se afla într-o situaţie prea 
strălucită. Nu putea să stea în maşină, fiindcă nu putea 
tine motorul pornit, ca să se încălzească. Drumul era unul 
privat, şi era posibil ca membrii familiei Mackenzie să nu 
plece deloc de la fermă în ziua aceea sau chiar tot 
weekendul. Era prea departe şi prea frig ca s-o ia pe jos 
spre casă. Singura opţiune era să meargă spre ferma 
Mackenzie şi să se roage să nu fie prea departe. Avea deja 
picioarele amorţite. 

Îşi impuse să nu se gândească că era posibil să nu 
reuşească să ajungă nici la ferma Mackenzie şi începu să 
meargă hotărâtă, încercând să ignore faptul că zăpada îi 
intra în pantofi la fiecare pas. 

Coti într-o curbă şi pierdu din ochi maşina, dar când 
privi în faţă tot nu se vedea nicio casă, nici măcar un 
şopron. Se simţi singură, de parcă ar fi fost aruncată în 
mijlocul sălbăticiei. Nu erau decât muntele și zăpada, cerul 
nemărginit şi ea. Tăcerea era absolută. Înaintarea îi 
devenise dureroasă, şi îşi dădu seama că îşi târa 
picioarele, în loc să le ridice. Nu mersese nici măcar două 
sute de metri. 

Buzele îi tremurau şi se cuprinse cu braţele, încercând 
să-şi ţină de cald. Oricât de chinuitor era, trebuia să 
meargă în continuare. 

Apoi auzi hârâitul unui motor puternic şi se opri. Se 
simţea atât de uşurată, încât ochii îi fură năpădiţi de 
lacrimi. Îi era groază de plânsul în public şi clipi, ca să le 
alunge. Nu avea sens să plângă. Mersese mai puţin de 
cincisprezece minute, şi nu o păştea niciun pericol real. 
Singura vinovată era imaginaţia ei debordantă, ca de 
obicei. Se îndreptă încet spre marginea drumului, târându- 
şi picioarele prin zăpadă, şi aşteptă vehiculul care se 
apropia. 


11 


Zări o maşină mare, break, neagră, cu cauciucuri 
enorme. Simţi că şoferul o fixa cu privirea, aşa că îşi plecă 
stingherită capul. Fetele bătrâne nu erau obişnuite să fie 
în centrul atenţiei. Mai mult, simţea că se făcea de râs. 
Probabil dădea impresia că ieşise la plimbare prin zăpadă. 

Maşina se opri pe partea cealaltă a drumului, şi din ea 
cobori un bărbat. Era masiv, şi, instinctiv, îi displăcu acest 
lucru. Nu-i plăcea că bărbaţii masivi o priveau de sus şi nu- 
i plăcea că ea trebuia să-i privească de jos. Oricum, masiv 
sau nu, era salvatorul ei. Îşi împreună degetele înmănuşate 
şi se întrebă ce ar fi trebuit să spună. Cum îi ceri cuiva să 
te salveze? Nu mai făcuse niciodată autostopul. Nu i se 
părea ceva potrivit pentru o profesoară respectabilă, la 
locul ei. 

Wolf se holbă la femeia de pe drum, uluit că cineva era 
în stare să iasă cu haine aşa subţiri pe un asemenea frig. 
Şi ce naiba făcea acolo pe munte? Cum ajunsese acolo? 

Dintr-odată, îşi dădu seama cine era. Auzise pe la 
magazin câte ceva despre noua profesoară, venită de 
undeva din sud. Femeia asta era îmbrăcată cu totul 
nepotrivit pentru o iarnă în Wyoming, iar rochia ei albastră 
şi haina maronie erau atât de şterse şi de insipide, încât nu 
putea fi altceva decât profesoară. De sub fular se iţeau 
câteva şuviţe de păr şaten-deschis, iar pe chipul ei mic 
tronau nişte ochelari mari, cu rame groase. Niciun fel de 
machiaj, nici măcar un strugurel ca să-şi protejeze buzele 
de frig. 

Şi nici cizme. Zăpada îi ajungea aproape până la 
genunchi. 

O măsurase din cap până-n picioare în câteva secunde şi 
nu aşteptă ca ea să-i explice ce căuta acolo, pe munte. Asta 
dacă avea de gând să spună ceva. Deocamdată nu rostise 
nimic, ci îl privea uşor contrariată. Se întrebă dacă ea 
considera cumva că nu trebuia să se înjosească vorbind cu 
un indian, nici măcar pentru a cere ajutor. Nu-l interesa. 
Ce naiba, doar n-o putea lăsa acolo. 

Niciunul nu scosese niciun cuvânt. Pur şi simplu se 
aplecă şi îşi trecu un braţ pe sub genunchii ei, iar celălalt 


12 


pe la spate, ridicând-o ca pe un copil, fără să-i bage în 
seamă respiraţia întretăiată. In timp ce o ducea la maşină, 
îşi dădu seama că nici nu cântărea mai mult ca un copil. 
Ochii ei albaştri licăriră speriaţi în spatele ochelarilor. 
Apoi ea îi înconjură gâtul cu un braţ, agăţându-se de el 
disperată, ca şi cum i-ar fi fost teamă că ar putea s-o 
scape. 

li schimbă uşor poziţia ca să poată deschide uşa din 
dreapta şi o aşeză pe scaun, apoi îi scutură repede zăpada 
de pe picioare cât de bine putu. O auzi gâfâind din nou, 
dar nu se uită spre ea. Când termină, îşi scutură zăpada de 
pe mănuşi şi se urcă la volan. 

— De cât timp mergeai? mormăi el fără tragere de 
inimă. 

Mary tresări. Nu se aştepta ca vocea lui să fie atât de 
puternică, aproape cu ecou. Ochelarii i se aburiseră de la 
căldura maşinii şi şi-i dădu jos, simțind cum sângele îi 
năvălea în obrajii reci. 

— Hmm... nu de mult... se bâlbâi ea. De vreo 
cincisprezece minute. Mi s-a spart un furtun cu apă. Adică, 
la maşina mea. 

Wolf observă cum îşi cobori din nou privirea, în grabă, şi 
cum i se îmbujoraseră obrajii. Bine, se încălzea. Era 
fâstâcită, îşi dădu seama după cum îşi tot frământa 
degetele. Oare credea că avea s-o trântească pe scaun şi s- 
o violeze? La urma urmei, era un indian surghiunit, capabil 
de orice. Şi totuşi, la ce privire avea, probabil asta fusese 
cea mai mare aventură pe care o trăise vreodată. 

Nu erau prea departe de fermă, aşa că ajunseră acolo în 
câteva minute. Wolf parcă aproape de uşa bucătăriei şi 
ieşi. Dădu ocol maşinii şi ajunse la uşa din dreapta chiar 
atunci când ea o deschidea şi încerca să coboare. 

— Lasă, spuse el şi o ridică din nou. 

Când încercase să coboare, fusta i se ridicase până la 
jumătatea coapselor. Şi-o trase grăbită în jos, dar nu 
înainte ca ochii lui negri să-i scruteze picioarele subţiri, şi 
ea se îmbujoră şi mai mult. 

Căldura din casă începu s-o învăluie şi respiră uşurată. 


13 


Nici nu părea să bage de seama că el trăsese un scaun de 
lemn de la masă şi o aşezase pe el. Fără să vorbească, 
dădu drumul la apa caldă şi umplu un lighean, verificând 
din când în când, să aibă temperatura potrivită. 

Ei bine, ajunsese la destinaţie, aşa că, deşi sosirea nu se 
petrecuse chiar aşa cum intenţionase, putea să încerce să- 
şi atingă scopul. 

— Eu sunt Mary Potter, profesoara cea nouă. 

— Ştiu, răspunse el scurt. 

Făcu ochii mari în timp ce îi admira spatele lat. 

— Ştiţi asta? 

— Nu sunt prea mulţi străini pe aici. 

Îşi dădu seama că el nu se prezentase şi dintr-odată avu 
îndoieli. Oare nimerise unde trebuia? 

— Sunteţi... sunteţi domnul Mackenzie? 

El o privi peste umăr, iar ea observă că avea ochii negri 
ca noaptea. 

— Sunt Wolf Mackenzie. 

Mary uită brusc ce avea de gând să spună. 

— Probabil ştiţi că nu aveţi un nume prea obişnuit. 
Provine din engleza veche... 

— Nu, spuse el, întorcându-se cu ligheanul în mână şi 
aşezându-l pe podea, lângă picioarele ei. E indian. 

Ea clipi. 

— Indian? 

Se simţi tare proastă. Ar fi trebuit să ghicească, după 
culoarea neagră a părului şi a ochilor lui, după bronzul 
pielii, dar nu-şi dăduse seama. Majoritatea bărbaţilor din 
Ruth aveau pielea arsă de vânt, şi ea crezuse pur şi simplu 
că el era mai brunet decât ceilalţi. Apoi se încruntă şi zise 
cu însufleţire: 

— Mackenzie nu-i un nume indian. 

Bărbatul se încruntă şi el. 

— E scoţian. 

— Ah. Sunteţi metis? 

I se adresă fără pic de jenă, ca şi cum ar fi cerut indicaţii 
pentru a găsi o stradă, iar ochii albaştri îl priveau atenţi de 
sub sprâncenele mătăsoase şi arcuite întrebător. Wolf 


14 


ajunsese la capătul răbdării. 

— Da, mârâi el. 

Mina ei pedantă îl scotea din sărite, şi îi venea să-i 
scuture din cap toate figurile. Apoi observă că tremura 
toată şi lăsă deoparte nervii, măcar până când ea avea să 
se încălzească. Felul în care se poticnea când mergea 
atunci când o văzuse prima dată îi spusese că se afla în 
prima fază de hipotermie. Işi scoase haina groasă şi o 
aruncă într-o parte, apoi puse pe foc un ibric pentru cafea. 

Mary rămase tăcută în timp ce el făcea cafeaua. Wolf nu 
era o persoană prea vorbăreaţă, dar asta nu avea s-o facă 
să se răzgândească. li era cu adevărat frig. Avea să aştepte 
să bea o cană de cafea, apoi avea să i se adreseze din nou. 
Il privi în timp ce el se îndrepta spre ea, dar nu reuşi să îi 
desluşească expresia de pe chip. El îi scoase fularul fără să 
spună o vorbă şi începu să-i desfacă nasturii de la haină. 

— Pot să fac şi eu asta, spuse ea speriată, dar avea 
degetele atât de reci, încât orice mişcare era un chin. 

Bărbatul făcu un pas în spate şi o lăsă să încerce, apoi îi 
dădu mâinile la o parte şi termină el de descheiat haina. 

— De ce îmi daţi jos haina dacă mi-e atât de frig? întrebă 
ea mirată, în timp ce el îi trăgea mânecile. 

— Ca să pot să-ţi frec mâinile şi picioarele. 

Apoi începu să-i dea jos pantofii. 

Ideea i se păru din altă lume, la fel ca zăpada. Nu era 
obişnuită s-o atingă cineva şi nici n-avea de gând să se 
familiarizeze cu un astfel de gest. Dădu să-i spună asta, 
dar cuvintele i se risipiră de pe buze atunci când el îşi 
băgă mâinile pe sub fusta ei, până sus în talie. Mary ţipă 
îngrozită şi se trase în spate, aproape răsturnând scaunul. 
Bărbatul o aţinti cu ochii lui negri, de gheaţă. 

— Nu te teme, zise el scurt. Azi e sâmbătă. Nu violez 
decât martea şi joia. 

Se gândi s-o alunge înapoi în zăpadă, dar nu putea să 
lase o femeie să moară de frig, nici măcar o femeie albă 
care credea că atingerea lui avea s-o contamineze. 

Mary făcu ochii mari. 

— De ce nu şi sâmbăta? rosti ea, dându-şi apoi seama că 


15 


aproape îi făcuse o invitaţie, pentru numele lui Dumnezeu! 

Îşi acoperi chipul cu mâinile înmănuşate, în timp ce un 
val de roşeaţă îi cuprindea obrajii. Îi îngheţase şi creierul, 
nu putea exista altă explicaţie. 

Wolf îşi săltă dintr-odată capul. Nu-i venea să creadă că 
tocmai spusese asta. Ochii albaştri mari, îngroziţi, îl 
priveau fix din spatele mănuşilor din piele neagră, care îi 
acopereau restul feţei, însă nu-i puteau ascunde 
îmbujorarea. Nu mai văzuse pe nimeni roşind de atâta 
vreme, şi îi luă ceva timp să-şi dea seama că era profund 
jenată. La naiba, era pudică! Asta mai lipsea, de parcă nu 
era de ajuns că era îmbrăcată ca vai de ea şi că arăta a 
fată bătrână. Amuzamentul îi mai îmblânzi iritarea. Asta 
era probabil aventura vieţii ei. 

— O să-ţi scot ciorapii, ca să poţi pune picioarele în apă, 
îi explică el morocănos. 

— Oh, murmură ea, cu mâinile încă la gură. 

Braţele lui se aflau tot sub fusta ei, iar palmele lui îi 
cuprinseră şoldurile. Îi simţi aproape fără să-şi dea seama 
talia subţire şi moliciunea pielii. Şleampătă sau nu, avea o 
piele fină şi un parfum dulceag, de femeie, iar bătăile 
inimii lui Wolf se intensificară, în timp ce trupul lui începea 
să reacționeze la apropierea ei. La naiba, avea nevoie de o 
femeie mai mult decât şi-ar fi închipuit dacă profesoara 
asta insipidă reuşea să-l excite. 

Mary rămase nemişcată în timp ce un braţ puternic o 
cuprinse şi o ridică, ca să îi poată da ciorapii jos. Capul lui 
i se apropie de sâni şi de stomac, iar ea îi privi părul 
negru, des şi strălucitor. Nu trebuia decât să întoarcă 
puţin capul, iar gura lui avea să-i atingă sânii. Citise în 
cărţi că bărbaţii luau sfârcurile femeilor în gură şi le 
sugeau, iar ea se întrebase întotdeauna de ce. Acum, 
numai gândul la asta îi tăia respiraţia, şi simţea cum o 
furnică sfârcurile. Mâinile lui aspre îi atingeau picioarele 
goale. Oare cum ar fi fost să le simtă pe sâni? Incepu să 
simtă o căldură stranie şi o uşoară ameţeală. 

Wolf nu o privi în timp ce îi aruncă pe podea ciorapii 
subţiri. Îi ridică picioarele pe coapsa lui şi trase ligheanul 


16 


mai aproape, apoi îi cobori încet picioarele în apă. Se 
asigurase că apa era doar călduţă, dar ştia că picioarele-i 
erau atât de reci, încât chiar şi aşa avea să o doară. Işi 
muşcă buzele, dar nu protestă, însă el observă, atunci când 
o privi, că avea lacrimi în ochi. 

— N-o să doară mult timp, şopti el liniştitor, mişcându-se 
astfel încât picioarele lui să le cuprindă pe ale ei şi să le 
încălzească. 

Apoi îi scoase cu grijă mănuşile, uimit de delicateţea 
mâinilor ei albe şi reci. Le ţinu o clipă între palmele lui 
calde, apoi se hotărî, îşi descheie cămaşa şi se apropie de 
ea. 

— Aşa o să se încălzească, spuse el şi îi vâri mâinile la 
subsuorile lui. 

Mary era năucită. Nu-i venea să creadă că mâinile ei 
erau cuibărite la subsuorile lui, ca nişte păsări. Căldura lui 
îi împietrea degetele reci. Nu îi atingea de fapt pielea, 
fiindcă el purta un tricou, dar, totuşi, nu fusese niciodată 
mai intimă cu altcineva. Subsuori... sigur, toată lumea 
avea aşa ceva, dar nu era obişnuită să le atingă. Nu mai 
fusese niciodată aşa împresurată de altcineva, cu atât mai 
puţin de un bărbat. Picioarele lui tari le înconjurau pe ale 
ei, iar ea era uşor aplecată în faţă, cu mâinile bine prinse 
la subsuorile lui, în timp ce el îi freca energic braţele şi 
umerii, apoi o lua în jos, spre coapse. Scoase un mic țipăt 
de surpriză. Pur şi simplu nu-i venea să creadă că i se 
întâmpla aşa ceva, ei, Mary Elizabeth Potter, o simplă 
profesoară, fată bătrână. 

Wolf se concentrase asupra a ceea ce avea de făcut, dar 
ridică privirea atunci când auzi ţipătul şi îi fixă ochii mari, 
albaştri. I se păru că aveau o culoare neobişnuită, nu erau 
nici ca albăstrelele, nici albastru marin. Aveau o vagă tentă 
de gri. Albastru ardezie, asta era. Observă că părul i se 
desfăcuse din nodul nedesluşit în care îl răsucise, 
încadrându-i faţa cu şuviţe mătăsoase, de culoare şaten- 
deschis. Era foarte aproape, iar chipul ei se afla la câţiva 
centimetri de al lui. Avea cea mai delicată piele pe care o 
văzuse vreodată, fină ca a unui bebeluş, atât de palidă şi 


17 


de străvezie, încât putea să-i vadă țesătura fragilă a 
venelor albastre în jurul tâmplelor. Doar persoanele foarte 
tinere ar trebui să aibă o asemenea piele. În timp ce o 
privea, ea se îmbujoră din nou şi, involuntar, Wolf se simţi 
vrăjit de acea imagine. Se întrebă dacă toată pielea ei era 
la fel de mătăsoasă şi de delicată: sânii, abdomenul, 
coapsele, zona dintre picioare. Gândul fu ca un impuls 
electric pentru organismul lui şi îşi simţi nervii întinşi la 
maximum. La naiba, mirosea atât de dulceag! Şi probabil 
ar fi sărit imediat din scaun dacă i-ar fi ridicat fusta aşa 
cum voia şi şi-ar fi îngropat faţa între coapsele ei 
mătăsoase. 

Mary îşi muşcă buzele, fără să-şi dea seama că el îi 
urmărea fiecare gest. Trebuia să spună ceva, dar nu ştia 
ce. Se părea că apropierea lui fizică îi paralizase 
capacitatea de a judeca. Dumnezeule, era aşa cald! Şi atât 
de aproape. Trebuia să îşi aducă aminte de ce se 
îndreptase spre ferma lui, nu să se comporte ca o toantă 
fiindcă un bărbat foarte atrăgător şi foarte viril stătea prea 
aproape de ea. Îşi muşcă din nou buzele, îşi drese vocea şi 
spuse: 

— Ah... am venit să stau de vorbă cu Joe, dacă se poate. 

Expresia lui se schimbă foarte puţin, dar ea avu impresia 
că devenise dintr-odată distant. 

— Joe nu e aici. E plecat cu treabă. 

— Înţeleg. Când se întoarce? 

— Peste vreo oră, poate două. 

Îl privi puţin neîncrezătoare. 

— Sunteţi tatăl lui Joe? 

— Da. 

— Şi mama lui €...? 

— Moartă. 

Cuvântul sec, singuratic o şocă, însă, în acelaşi timp, 
simţi un soi de uşurare ascunsă. li evită din nou privirea. 

— Ce părere aţi avut despre faptul că Joe s-a lăsat de 
şcoală? 

— A fost hotărârea lui. 

— Dar n-are decât şaisprezece ani! E doar un băiat... 


18 


— E indian, o întrerupse Wolf. E bărbat. 

Amestecul de indignare şi exasperare o făcu să 
izbucnească. Îşi smulse mâinile de sub braţele lui 
proptindu-şi-le pe şolduri. 

— Ce legătură are asta? Are şaisprezece ani, şi trebuie 
să meargă la şcoală! 

— Ştie să citească, să scrie şi să socotească. Ştie tot ce 
trebuie despre cum se dresează caii şi cum se conduce o 
fermă. El a ales să se lase de şcoală şi să lucreze aici de 
dimineaţa până seara. Asta e ferma mea şi ăsta-i muntele 
meu. Într-o zi, o să fie ale lui. El s-a hotărât ce o să facă-n 
viaţă, o să dreseze cai. 

Nu-i plăcea să explice nimănui treburile lui şi ale lui Joe, 
dar ceva la profesoara asta şleampătă şi ţâfnoasă îl 
provocase să-i răspundă. Părea să nu priceapă că era 
indian. La nivel raţional, ştia, dar cu siguranţă n-avea idee 
ce însemna să fii indian şi mai ales să fii Wolf Mackenzie, 
să vezi cum oamenii se întorc cu spatele ca să evite să stea 
de vorbă cu tine. 

— Aş vrea să discut cu el oricum, spuse Mary. 

— De el depinde. Poate el nu vrea să discute cu tine. 

— N-o să încercaţi să-l influenţaţi în vreun fel? 

— Nu. 

— De ce? Ar fi trebuit măcar să încercaţi să-l ţineţi în 
continuare la şcoală. 

Wolf se aplecă foarte aproape de ea, atât de aproape, 
încât nasul lui aproape că-l atingea pe al ei. Ochii ei se 
măriră în timp ce se oglindeau în ochii lui negri. 

— E indian, cucoană. Poate nu ştii ce înseamnă asta. La 
dracu', nici n-ai de unde! Eşti albă. Indienii nu-s văzuţi cu 
ochi buni. Educaţia pe care o are a dobândit-o singur, fără 
niciun ajutor de la profesorii albi. Când nu-l ignorau, îl 
jigneau. De ce-ar vrea să se întoarcă la şcoală? 

Mary înghiţi în sec, speriată de agresivitatea lui. Nu era 
obişnuită ca bărbaţii să o înfrunte şi să înjure în fața ei. 
Adevărul era că Mary nu era obişnuită deloc cu bărbaţii. În 
tinereţe, fusese o tocilară care stătea numai cu nasul în 
cărţi, iar băieţii o ignorau. Cu trecerea timpului, şi bărbaţii 


19 


făcuseră acelaşi lucru. Se sperie puţin, dar era atât de 
convinsă de beneficiile unei educaţii bune, încât nu se lăsă 
intimidată. De multe ori, oamenii mari se comportau aşa 
cu cei mai mici, poate chiar fără să vrea, însă ea n-avea de 
gând să cedeze numai fiindcă el era mai masiv decât ea. 

— Era cel mai bun din clasă, spuse ea repede. Dacă a 
reuşit să facă asta de unul singur, gândiţi-vă ce-ar putea 
realiza dacă ar fi ajutat! 

Wolf se îndreptă de spate şi o privi de sus. 

— După cum am spus, de el depinde. 

Cafeaua era gata de mult, aşa că se întoarse să umple o 
cană şi i-o întinse. Se aşternu tăcerea. Wolf se rezemă de 
bufet şi o privi cum sorbea cu graţie, ca o pisică. 
Graţioasă, da, era un cuvânt potrivit pentru ea. Nu era 
chiar mică, avea în jur de un metru şaizeci, dar era firavă. 
Ochii lui coborâră spre sânii ascunşi de rochia banală, 
albastră. Nu erau mari, dar păreau frumoşi şi rotunzi. Se 
întrebă dacă sfârcurile ei erau trandafirii sau mai degrabă 
de un roz-bejuliu. Se întrebă dacă ar fi putut să facă 
dragoste cu ea, dacă era atât de strâmtă încât să-l facă să 
înnebunească... 

Îşi alungă brusc din minte gândurile erotice. La naiba, 
ar fi trebuit să se înveţe minte! Oricât ar fi flirtat şi s-ar fi 
fandosit pe lângă el femeile albe, foarte puţine erau 
dispuse să îşi facă de cap cu un indian. Femeia asta lipsită 
de eleganţă şi pedantă nici măcar nu flirta, deci de ce oare 
era aşa excitat? Poate tocmai fiindcă era atât de prost 
îmbrăcată. Îşi tot imagina cum ar arăta trupul gingaş de 
sub rochia aceea îngrozitoare, dezbrăcat complet şi întins 
pe pat. 

Mary puse cana pe masă. 

— Mi-e mult mai bine acum. Mulţumesc, cafeaua şi-a 
făcut efectul. 

Cafeaua şi felul în care o pipăise peste tot, dar nu avea 
de gând să-i spună asta. Se uită din nou la el şi şovăi, 
simțindu-se nesigură atunci când îi întâlni privirea. Nu ştia 
ce se întâmpla, dar bărbatul acela o făcea să-i bată inima 
mai tare, o făcea să se simtă uşor stingheră. Oare chiar se 


20 


uita la sânii ei? 

— Cred că ţi-ar veni bine nişte haine vechi de-ale lui Joe, 
spuse el impasibil. 

— O, n-am nevoie de haine. Hainele mele sunt perfect... 

— Aiurea, o întrerupse el. Suntem în Wyoming, cucoană, 
nu în New Orleans sau de unde-oi fi tu. 

— Savannah, îl lămuri ea. 

Wolf scoase un mârâit, care părea să fie caracteristic 
stilului său de a comunica, şi luă un prosop dintr-un sertar. 
Bărbatul se lăsă într-un genunchi, îi scoase picioarele din 
apă şi le înfăşură în prosop, ştergându-le cu o blândeţe 
care nu prea se potrivea cu comportamentul său destul de 
ostil. Apoi se ridică şi îi spuse: 

— Vino cu mine! 

— Unde mergem? 

— În dormitor. 

Mary se opri şi clipi, iar Wolf surâse amar. 

— Nu-ţi face griji, spuse el cu asprime, o să-mi controlez 
poftele sălbatice, şi, după ce te îmbraci, poţi să te cari 
naibii de pe muntele meu. 


21 


capitolul 2 


Mary se îndreptă de spate şi ridică bărbia, privindu-l cu 
demnitate. 

— Nu e nevoie să vă bateţi joc de mine, domnule 
Mackenzie, spuse ea, chinuindu-se să pară liniştită. 

Ştia că nu era o femeie atrăgătoare, dar nu avea nevoie 
să i se reamintească asta într-un mod atât de sarcastic. De 
obicei n-o deranja faptul că era ştearsă şi anostă şi 
acceptase asta ca pe un lucru imposibil de schimbat, aşa 
cum nu poţi face soarele să răsară dinspre vest. Dar 
domnul Mackenzie o făcea să se simtă neobişnuit de 
vulnerabilă, şi o durea faptul că el îi evidenţiase lipsa de 
farmec. 

Wolf se încruntă, iar sprâncenele lui negre şi drepte se 
uniră deasupra nasului proeminent. 

— Nu-mi băteam joc de tine, rosti el. Sunt chiar foarte 
serios, cucoană. Vreau să pleci de pe muntele meu. 

— Atunci voi pleca, desigur, răspunse ea imediat. Dar tot 
nu era nevoie să vă bateţi joc de mine. 

Wolf îşi propti mâinile pe şolduri. 

— Să-mi bat joc de tine? Cum? 

Pielea ei delicată se îmbujoră uşor, dar ochii gri-albaştri 
nu se clintiră. 

— Ştiu că nu sunt o femeie atrăgătoare, cu siguranţă nu 
genul care să stârnească... hmm... poftele sălbatice ale 
unui bărbat. 

Vorbea serios. În urmă cu zece minute, şi el ar fi fost de 
acord cu ea că era ştearsă, iar Dumnezeu ştia că nu era 
îmbrăcată după ultimul răcnet, dar ceea ce-l uimea era 
faptul că ea chiar nu părea să-şi dea seama ce însemna 
faptul că el era indian, ce intenţionase el prin replicile 
sarcastice şi nici măcar cât de excitat se simţise el de 
apropierea cu ea. Vibraţiile din stomac îi aduseră aminte 


22 


că senzaţia încă nu dispăruse. Râse aspru, fără nicio urmă 
de amuzament. De ce să nu-i mai condimenteze un pic 
viaţa? Când avea să audă adevărul gol-goluţ, avea să fugă 
de pe muntele lui mâncând pământul. 

— Nu glumeam şi nici nu-mi băteam joc, spuse el, cu o 
sclipire în ochii negri. Când te-am atins aşa, când am fost 
atât de aproape de tine, când ţi-am simţit mirosul, m-am 
excitat. 

Mary se holbă la el uluită. 

— Excitat? întrebă ea mută de uimire. 

— Mda. Încă se holba la el de parcă ar fi vorbit altă 
limbă, aşa că el adăugă grăbit: M-am încins sau cum vrei 
să-i spui. 

Mary îşi aranjă o şuviţă care îi scăpase de sub acele de 
păr. 

— Vă bateţi din nou joc de mine, îl acuză ea. 

Era imposibil. Niciodată... niciodată în viaţa ei nu 
excitase un bărbat. 

Wolf era deja enervat, pe lângă că se simţea excitat. 
Învăţase să se controleze în discuţiile cu albii, dar femeia 
asta firavă îl scotea din sărite. Era frustrat şi avea senzaţia 
că ar fi putut exploda în orice moment. Nu intenţionase s-o 
atingă, însă se trezi cu mâinile pe talia ei, trăgând-o spre 
el. 

— Poate ai nevoie de o demonstraţie, spuse el cu voce 
joasă şi aspră, aplecându-se să-i acopere gura cu buzele 
lui. 

Mary tremură din pricina şocului şi făcu ochii mari în 
timp ce el îşi mişca buzele peste ale ei. Ochii lui erau 
închişi. Putea să-i numere genele, şi pentru o clipă se 
minună de cât de dese erau. Apoi mâinile lui, încă 
încleştate pe talia ei, o apropiară de trupul lui musculos, 
iar ea suspină. Bărbatul profită imediat de gura ei deschisă 
şi începu să o guste cu limba. Mary se cutremură din nou, 
iar ochii i se închiseră încet, în timp ce o căldură ciudată o 
cuprindea pe dinăuntru. Plăcerea îi era necunoscută şi atât 
de intensă, încât o speria. Un şuvoi de senzaţii noi o 
învăluiră şi o ameţiră. Buzele lui erau ferme, gustul lui o 


23 


îmbăta, iar limba lui o atingea pe a ei cu o intimitate 
uimitoare, ademenind-o să se joace. li simţi căldura 
trupului şi mirosul cald, de mosc, al pielii. Sânii ei moi 
erau lipiţi de pieptul lui, şi începu să simtă din nou 
furnicăturile acelea ciudate şi jenante. 

Dintr-odată, el îşi depărtă gura de a ei, iar Mary 
deschise ochii dezamăgită. Privirea lui neagră o ardea. 

— Sărută-mă şi tu, şopti el. 

— Nu ştiu cum, murmură Mary, încă incapabilă să 
creadă ce se întâmpla. 

Vocea lui era răguşită. 

E Aşa. 

li captură din nou gura, iar de data asta ea îşi deschise 
buzele imediat, dornică să-i accepte limba şi să mai simtă 
încă o dată plăcerea aceea stranie, necunoscută. El îşi 
mişcă gura peste a ei, apăsându-i buzele cu o plăcere 
aprigă, învăţând-o cum să răspundă. Limba lui o atinse din 
nou pe a ei, iar de data asta ea răspunse timid, primindu-i 
asaltul cu atingeri gingaşe. Era prea neştiutoare ca să-şi 
dea seama de semnificaţia răspunsului ei, dar el începu să 
respire mai adânc şi mai repede, iar sărutul se adânci, 
solicitând tot mai mult implicarea ei. 

Un fior terifiant îi străbătu corpul, depăşind limitele 
simplei plăceri şi devenind o nevoie înfometată. Nu-i mai 
era frig deloc, ci ardea pe dinăuntru, iar bătăile inimii i se 
înteţiră. Deci la asta se referea atunci când îi spusese că îl 
excitase. Şi el o excita pe ea, iar Mary se gândea năucită 
că şi el simţise aceeaşi nelinişte, aceeaşi dorinţă 
nebănuită. Scoase un sunet uşor, fără ca măcar să-şi dea 
seama, şi se apropie de el, incapabilă să controleze 
senzațiile pe care i le stârneau  săruturile lui 
experimentate. 

Mâinile lui i se încleştară dureros pe talie, iar din gâtul 
lui se auzi un sunet jos, răguşit. Apoi o ridică, o trase mai 
aproape, îi lipi şoldurile de ale lui şi îi demonstră ce efect 
avea asupra ei. 

Mary nu ştiuse că se putea întâmpla asta. Nu ştiuse că 
dorinţa poate fi atât de fierbinte, încât s-o facă să uite 


24 


avertizările mătuşii Ardith legate de bărbaţi şi de lucrurile 
meschine pe care le plăcea să le facă femeilor. Rațiunea îi 
spunea lui Mary că nu puteau fi prea neplăcute, altfel 
femeile nu ar fi fost de acord, dar nici nu flirtase vreodată 
şi nu încercase să-şi facă un prieten. Bărbaţii pe care îi 
cunoscuse în facultate şi la serviciu i se păruseră normali, 
nu nişte obsedaţi sexual. Se simţea bine în preajma 
bărbaţilor şi pe unii chiar îi considera amici. Pur şi simplu, 
nu era ea sexy. Niciun bărbat nu se dăduse de ceasul 
morţii ca să o scoată în oraş şi nici măcar nu-şi bătuse 
capul să-i formeze numărul de telefon, deci interacţiunea 
ei cu bărbaţii nu avea cum să o fi pregătit pentru 
strânsoarea braţelor lui Wolf Mackenzie, pentru săruturile 
lui înfometate sau pentru tăria bărbăţiei lui, care pulsa 
lipită de locul în care se uneau coapsele ei. Nici nu ştiuse 
că ar fi putut să vrea mai mult. 

Involuntar, îi înconjură gâtul cu braţele şi se lipi şi mai 
mult de el, chinuită de dorinţa din ce în ce mai puternică. 
Trupul îi luase foc, pustiit, dureros şi dornic, toate 
senzațiile deodată, şi ea nu avea experienţa necesară 
pentru a se controla. Noile senzaţii erau ca un şuvoi 
nestăvilit care îi cufunda mintea şi îi supraincărca 
terminaţiile nervoase. 

Wolf îşi trase capul pe spate şi îşi încleştă dinţii în timp 
ce încerca să-şi recapete controlul. In ochii lui ardeau 
flăcări negre. O privi şi văzu că săruturile lui îi înroşiseră 
şi-i umflaseră buzele, iar pielea ei străvezie, ca de 
porțelan, se îmbujorase. Părul i se desfăcuse complet şi i 
se revărsa mătăsos pe faţă şi pe umeri. Şi i se citea dorinţa 
pe chip. Deja părea răvăşită, ca şi cum ar fi făcut mai mult 
decât să o sărute. În mintea lui, el mersese şi mai departe. 
O simţea uşoară şi delicată în braţele sale şi se lipise de el 
cu o poftă la fel de mare ca a lui. 

Ar putea s-o ia şi s-o ducă în pat. Ea era dispusă, iar el 
ştia asta. Dar, atunci când avea să o facă, avea să fie 
fiindcă ea va fi luat această hotărâre în mod conştient, nu 
fiindcă era atât de înfierbântată încât să nu îşi dea seama 
ce făcea. Lipsa ei de experienţă era evidentă. Trebuise s-o 


25 


înveţe chiar şi cum să sărute. Gândul se opri brusc, ca şi 
cum s-ar fi lovit de un zid, şi îşi dădu seama ce însemna, de 
fapt, această lipsă de experienţă a ei. La naiba, era 
virgină! 

Ideea aceasta îl făcu să ezite. Mary îl privea cu ochii ei 
gri-albaştri, nevinovați şi  întrebători, fremătând de 
dorinţă, ca şi cum aştepta ca el să facă următoarea 
mişcare. Nu ştia ce să facă. Braţele ei erau încolăcite în 
jurul gâtului lui, trupurile le erau lipite şi avea picioarele 
uşor depărtate, parcă pentru a-i face loc să se cuibărească 
acolo. Il aştepta, fiindcă habar n-avea cum să procedeze. 
Nici măcar nu mai fusese sărutată până atunci. Niciun 
bărbat nu atinsese sânii aceia moi şi nu-i luase sfârcurile în 
gură. Niciun bărbat n-o iubise vreodată. 

Wolf trebui să-şi înghită nodul din gât care ameninţa să-l 
sufoce, dar nu-şi luă ochii de la ea. 

— Dumnezeule, cucoană, situaţia a cam luat-o razna. 

Mary clipi. 

— Serios? 

Vorbise clar şi răspicat, dar încă îl privea ameţită, 
aproape somnoroasă. 

Incet, fiindcă nu voia să-i dea drumul şi uşor, fiindcă ştia 
că trebuia să o facă, îi lăsă trupul să alunece în jos, până 
când ea se sprijinea din nou pe propriile picioare. Femeia 
nu era conştientă de toate consecinţele, dar el era. El era 
Wolf Mackenzie, un metis, iar ea era profesoara din oraş. 
Cetăţenii din Ruth nu ar fi vrut s-o ştie în preajma lui. Ea 
se ocupa de copiii lor şi avea o influenţă de netăgăduit 
asupra personalităţii acestora. Niciun părinte nu ar fi vrut 
ca fiica lui, aflată la o vârstă dificilă, să fie educată de o 
femeie ce avea o idilă cu un fost puşcăriaş indian. Cine ştie 
dacă nu era în stare şi să-i seducă pe băieţi? Poate i-ar fi 
acceptat până la urmă cazierul, dar sângele lui indian nu 
avea să dispară niciodată. 

Aşa că trebuia să-i dea drumul, oricât de mult ar fi vrut 
s-o ducă în dormitor şi s-o înveţe tot ceea ce se întâmpla 
între un bărbat şi o femeie. 

Mâinile ei încă îi înconjurau gâtul, şi avea degetele 


26 


îngropate în părul lui de la ceafă. Părea incapabilă să se 
mişte. Wolf îi apucă încheieturile şi îi îndepărtă mâinile. 

— Cred că o să mă întorc mai târziu. 

Vocea cea nouă îi destrămă lui Mary lumea de vis a 
senzualităţii nou descoperite şi o făcu să se tragă într-o 
parte, cu obrajii arzând, şi să se rotească spre persoana 
care tocmai intrase. Un băiat înalt, cu părul negru, stătea 
în pragul uşii de la bucătărie, cu căciula în mână. 

— Scuze, tată. Nu am vrut să dau buzna aşa. 

Wolf se îndepărtă de ea. 

— Rămâi. Oricum, a venit să te vadă pe tine. 

Băiatul o privi întrebător. 

— N-aş fi crezut. 

Wolf se mulţumi să ridice din umeri. 

— Ea e Mary Potter, noua profesoară. Domnişoară 
Potter, fiul meu, Joe. 

Deşi era extrem de jenată, Mary fu uluită că îi spusese 
„domnişoara Potter”, după momentele de intimitate de mai 
devreme. Însă el părea atât de calm şi de stăpânit, ca şi 
cum n-ar fi fost deloc afectat, în timp ce fiecare nerv din 
corpul ei încă era încordat la maximum. Ar fi vrut să i se 
arunce în braţe şi să cedeze focului neţărmurit care o 
împresura. 

Rămase totuşi acolo, cu mâinile pe lângă corp, în timp ce 
obrajii încă îi ardeau, şi se uită la Joe Mackenzie. El era 
motivul pentru care se afla acolo şi nu avea să-şi mai 
permită să uite asta. Pe măsură ce stinghereala îi dispărea, 
observă că semăna foarte mult cu tatăl lui. Chiar dacă avea 
doar şaisprezece ani, avea deja în jur de un metru optzeci 
şi era foarte probabil să crească la fel de înalt ca tatăl lui, 
aşa cum umerii lui tineri şi laţi promiteau să devină la fel 
de puternici. Chipul lui părea o imagine mai tânără a lui 
Wolf, la fel de osos şi de mândru, cu trăsăturile bine 
conturate. Era calm şi stăpânit, mult prea stăpânit pentru 
un băiat de şaisprezece ani, iar ochii lui, în mod bizar, erau 
deschişi la culoare, de un albastru strălucitor. Ochii aceia 
aveau ceva în ei, un fel de sălbăticie, dar şi un soi de 
acceptare şi de înţelegere amară care îl făcea prea bătrân 


27 


pentru vârsta lui. Era leit tatăl său. 

Nu avea să renunţe la el. 

— Aş vrea foarte mult să vorbesc cu tine, Joe, spuse ea, 
întinzându-i mâna. 

Expresia de pe chipul lui nu se schimbă, însă băiatul 
traversă bucătăria ca să-i strângă mâna. 

— Nu am idee de ce. 

— Ai renunţat la şcoală. 

Afirmația nu avea nevoie de confirmare, însă el 
încuviinţă din cap. Mary trase aer în piept. 

— Pot să întreb de ce? 

— Nu aveam ce căuta acolo. 

Se simţi frustrată de afirmaţia lui calmă, clară, fiindcă 
nu percepea niciun pic de nesiguranţă la acest băiat 
neobişnuit. Aşa cum spusese şi Wolf, Joe luase o hotărâre 
şi nu intenţiona să se răzgândească. Incercă să se 
gândească la o altă abordare, dar o întrerupse vocea 
liniştită şi adâncă a lui Wolf: 

— Domnişoară Potter, puteţi termina de vorbit după ce 
vă îmbrăcaţi cu nişte haine mai potrivite. Joe, nu mai ai 
nişte blugi vechi, destul de mici cât să-i vină? 

Spre uimirea ei, băiatul o privi cu un ochi foarte 
experimentat. 

— Cred că am. Poate blugii pe care-i purtam la vârsta de 
zece ani. 

Pentru o clipă, ochii lui albaştri licăriră a amuzament, 
iar Mary îşi ţuguie buzele. De ce le făcea atât de multă 
plăcere bărbaţilor Mackenzie să-i evidenţieze în mod inutil 
lipsa de senzualitate? 

— Şosete, bluză, cizme şi palton, adăugă pe listă Wolf. 
Cizmele-i vor fi prea mari, dar cu două perechi de şosete n- 
o să le piardă din picioare. 

— Domnule Mackenzie, chiar n-am nevoie de alte haine. 
Ale mele îmi sunt suficiente până ajung acasă. 

— Nu-i adevărat. Maxima de azi e cam de minus zece. 
Nu ieşi din casa asta cu picioarele goale şi cu prostiile 
astea de pantofi. 

Deci pantofii ei comozi erau nişte prostii? Vru să le sară 


28 


în apărare, dar îşi aminti că intrase zăpada în ei şi că îi 
îngheţaseră degetele. Ceea ce mergea în Savannah era 
teribil de nepotrivit iarna în Wyoming. 

— Foarte bine, consimţi ea, dar numai fiindcă, la urma 
urmei, asta era soluţia cea mai raţională. 

Încă se simţea jenată să îmbrace hainele lui Joe, chiar şi 
temporar. Nu mai purtase niciodată hainele altcuiva, nu 
făcuse niciodată schimb de pulovere sau de bluze cu 
prietenele în adolescenţă. Mătuşa Ardith găsea că astfel de 
familiarităţi erau semn de proastă creştere. 

— Cât timp te îmbraci, o să mă ocup de maşina ta. Fără 
să se mai uite la ea, Wolf îşi luă haina şi ieşi. 

— Pe aici, îi spuse Joe, făcându-i semn să-l urmeze. Ce s- 
a întâmplat cu maşina dumneavoastră? adăugă el, 
întorcându-se spre ea. 

— S-a spart un furtun de apă. 

— Şi unde e? 

Mary se opri. 

— E pe drum. N-ai văzut-o când ai venit? 

Îi trecu prin minte un gând groaznic. Oare maşina ei 
căzuse de pe munte? 

— Am venit prin faţă. Acolo drumul nu e aşa abrupt, 
răspunse Joe. O privi din nou, amuzat. Aţi încercat să 
mergeţi pe drumul din spate cu maşina, chiar dacă nu 
sunteţi obişnuită să conduceţi pe zăpadă? 

— Nu ştiam că e drumul din spate. Am crezut că nu 
există alt drum. N-aş fi putut să ajung? Am cauciucuri de 
iarnă. 

— Poate. 

Mary observă că nu părea să aibă prea multă încredere 
în capacităţile ei, dar nu protestă, fiindcă nici ea n-avea 
încredere. Trecură printr-un living rustic, dar confortabil şi 
străbătură un hol scurt, până la o uşă deschisă. 

— Hainele mele vechi sunt în cutii în debara, dar le 
găsesc imediat. Puteţi să vă schimbaţi aici. Este dormitorul 
meu. 

— Mulţumesc, murmură ea şi intră în cameră. 

Şi dormitorul lui Joe era rustic, la fel ca sufrageria, cu 


29 


grinzi aparente şi pereţi groşi, de lemn. Nimic nu arăta că 
în camera aceea locuia un adolescent: niciun fel de aparat 
de sport, nicio haină pe podea. Patul mare era făcut şi 
acoperit cu o pătură groasă, tricotată. Intr-un colţ se afla 
un scaun cu spătar. Lângă pat erau rafturi cu cărţi, din 
podea până la tavan. Rafturile erau, cu siguranţă, lucrate 
de mână, dar nu erau grosolane. Erau finisate, rindeluite şi 
lăcuite. Erau pline cu cărţi, şi, din curiozitate, se uită la 
titluri. 

După câteva clipe, îşi dădu seama că toate cărţile erau 
despre aviaţie, de la experimentele lui Da Vinci la Kitty 
Hawk! şi explorarea spaţiului. Erau acolo cărţi despre 
bombardiere, avioane de luptă, elicoptere, aeronave cu 
radar şi avioane cu elice, cărţi despre bătăliile aeriene din 
fiecare război, încă de când piloţii se împuşcau unii pe alţii 
în Primul Război Mondial. Mai erau şi cărţi despre 
aeronautica experimentală, despre tactici de luptă, despre 
proiectarea aripilor şi capacitatea motoarelor. 

— Am găsit hainele. 

Joe intrase încet şi puse hainele pe pat. Mary îl privi, dar 
chipul lui era impasibil. 

— Îţi plac avioanele, spuse ea, apoi îşi dădu seama că 
rostise ceva evident. 

— Imi plac avioanele, recunoscu el cu un ton lipsit de 
vreo inflexiune. 

— Te-ai gândit să iei lecţii de zbor? 

— Da. 

Nu mai adăugă nimic la răspunsul sec. leşi din cameră şi 
închise uşa după el. 

Mary rămase pe gânduri în timp ce îşi scotea încet 
rochia şi lua pe ea hainele pe care i le adusese Joe. 
Colecţia de cărţi nu sugera un oarecare interes pentru 
zbor, ci o adevărată obsesie. Obsesiile erau lucruri ciudate: 


1 Numele unei nave a Marinei Statelor Unite, utilizată în al Doilea 
Război Mondial. A fost numită după localitatea Kitty Hawk din 
Carolina de Nord, locul unde fraţii Wright au efectuat primul zbor 
dirijat cu un aparat cu motor mai greu decât aerul, pe 17 decembrie 
1903. (n.tr.) 


30 


obsesiile nesănătoase puteau distruge vieţi, dar unele 
obsesii îi făceau pe oameni să evolueze, să strălucească, să 
muncească cu mai multă râvnă, iar dacă obsesiile acelea 
nu erau alimentate, persoana respectivă se ofilea, cu 
sufletul măcinat de neîmplinire. Dacă avea dreptate, atunci 
exista o modalitate prin care putea să-l convingă pe Joe să 
se întoarcă la şcoală. 

Blugii îi veneau bine. Dezamăgită de această nouă 
dovadă a faptului că avea silueta unui băiat de zece ani, 
trase pe ea bluza tricotată care-i era cam mare şi încheie 
nasturii, apoi îşi suflecă mânecile. Aşa cum prevăzuse 
Wolf, cizmele îi erau şi ele mari, dar cele două perechi de 
şosete groase o ajutau să nu le piardă din picioare. 
Căldura era dumnezeiască, şi se hotări să facă economii 
pentru a-şi cumpăra o pereche de cizme. 

Când ea intră, Joe punea lemne pe focul din şemineul 
enorm, din piatră, şi schiţă un zâmbet la vederea ei. 

— Chiar nu arătaţi ca doamna Langdale sau ca orice altă 
profesoară pe care am văzut-o vreodată. 

Mary îşi împreună mâinile. 

— Aspectul fizic nu are nicio legătură cu competențele. 
Sunt o profesoară foarte bună, chiar dacă arăt ca un băiat 
de zece ani. 

— Doisprezece. Am purtat blugii ăştia când aveam 
doisprezece ani. 

— Ce consolare! 

Joe râse zgomotos, iar ea se simţi mulţumită, fiindcă 
avea senzaţia că nici el, nici tatăl lui nu râdeau prea mult. 

— De ce ai renunţat la şcoală? 

Învăţase că, dacă adresezi aceeaşi întrebare în mod 
repetat, primeşti de multe ori răspunsuri diferite, dar, în 
final, reticenţa începe să dispară şi soseşte şi răspunsul 
adevărat. Însă Joe o privi fix şi îi dădu acelaşi răspuns: 

— Nu aveam ce căuta acolo. 

— Nu mai aveai ce învăţa? 

— Sunt indian, domnişoară Potter. Sunt metis. Ce am 
învăţat am învăţat singur. 

Mary făcu o pauză. 


31 


— Doamna Langdale nu... 

Se opri, neştiind prea bine cum să formuleze întrebarea. 

— Eram invizibil, continuă el cu asprime în glas. De când 
am început şcoala. Nimeni nu-şi făcea timp să-mi explice 
ceva, să-mi pună întrebări, să mă implice. Mă mir că-mi 
notau lucrările. 

— Dar erai primul din clasă. 

Joe ridică din umeri. 

— Îmi plac cărţile. 

— Nu ţi-e dor de şcoală, nu ţi-e dor de învăţat? 

— Pot să citesc cărţi şi fără să merg la şcoală şi îl ajut 
mai mult pe tata dacă sunt aici toată ziua. Mă pricep la cai, 
doamnă, poate mai bine ca oricine de pe aici, în afara tatei, 
şi n-am învăţat despre ei la şcoală. Ferma asta o să fie a 
mea cândva. Asta-i viaţa mea. De ce să pierd timpul la 
şcoală? 

Mary respiră adânc şi dădu lovitura de graţie. 

— Ca să înveţi să pilotezi un avion. 

El nu reuşi să-şi mascheze sclipirea avidă care i se zări 
preţ de o clipă în ochi, dar care dispăru repede. 

— N-o să învăţ să pilotez la liceul din Ruth. Poate într-o 
zi o să iau nişte lecţii. 

— Nu mă refeream la lecţii. Mă refeream la Academia 
Forţelor Aeriene. 

Pielea lui bronzată se albi. De data asta nu mai citi în 
privirea lui nerăbdare, ci o nevoie chinuitoare, adâncă, 
atât de puternică, încât o uimi, ca şi cum i s-ar fi arătat 
raiul. Apoi îşi întoarse capul, şi, dintr-o dată, părea mai 
matur. 

— Nu vă bateţi joc de mine. N-am nicio şansă. 

— De ce să nu fie nicio şansă? M-am uitat pe notele tale, 
şi o să ai media suficient de mare. 

— Am renunţat la şcoală. 

— Poţi să te întorci. 

— La cât am rămas în urmă? Ar trebui să repet clasa 
asta, şi n-o să pot să stau locului dacă nenorociţii ăia îmi 
spun că sunt un indian prost. 

— Nu ai rămas prea mult în urmă. Aş putea să-ţi dau 


32 


meditații, să te ajut să recuperezi, astfel încât să începi 
ultimul an în toamnă. Sunt profesor titular, Joe, şi, ca să 
ştii, calificările mele sunt foarte bune. Sunt perfect 
capabilă să-ţi dau meditații la materiile la care ai nevoie. 

Joe apucă vătraiul şi împinse un buştean, stârnind 
scântei. 

— Şi dacă aş fi de acord? mormăi el. Academia nu e o 
facultate la care să dai examen, să plăteşti taxa şi să intri. 

— Nu. De obicei trebuie să fii recomandat de un membru 
al Congresului. 

— Da, bine, chiar nu cred că vreun membru al 
Congresului o să recomande un indian. Suntem jos de tot 
în lista oamenilor pe care e la modă să-i ajuţi. De fapt, 
suntem chiar ultimii. 

— Cred că te legi prea mult de originea ta, spuse Mary 
calmă. Poţi să dai vina pe faptul că eşti indian pentru tot 
ceea ce ţi se întâmplă sau poţi să-ţi continui viaţa. Nu poţi 
face nimic în legătură cu reacţiile celor din jur, dar poţi 
face ceva în legătură cu propria ta persoană. Nu ştii ce va 
face un membru al Congresului, deci de ce ai renunţa când 
nici măcar n-ai încercat? Eşti laş? 

Joe se îndreptă, şi ochii lui blânzi se înăspriră. 

— Nu cred. 

— Atunci a venit timpul să te convingi, nu crezi? Îţi 
doreşti să fii pilot suficient de mult încât să te lupti pentru 
asta? Sau vrei să mori fără să afli vreodată cum e să stai în 
carlinga unui avion care merge cu o mie de kilometri pe 
oră? 

— Jucaţi tare, doamnă, şopti el. 

— Uneori e nevoie de câte un bobârnac pentru a capta 
atenţia cuiva. Ai curaj să încerci? 

— Şi dumneavoastră? Oamenilor din Ruth n-o să le placă 
să petreceţi atât de mult timp cu mine. Ar fi rău şi dacă aş 
fi singur, dar cu tata e mult mai rău. 

— Dacă se arată careva nemulţumit de faptul că te 
meditez, o să-l pun cu siguranţă la punct, spuse ea 
hotărâtă. Este o mare onoare să fii acceptat la academie, şi 
acesta e scopul nostru. Dacă eşti de acord să te meditez, îi 


33 


voi scrie imediat membrului din Congres care reprezintă 
circumscripţia ta. Cred că de data asta originea îţi va fi 
favorabilă. 

Era uimită de mândria pe care o afişa chipul lui tânăr. 

— Nu vreau un loc la academie dacă mi se oferă numai 
fiindcă sunt indian. 

— Nu fi ridicol, îl dojeni ea. Sigur că n-o să intri la 
academie numai fiindcă eşti pe jumătate indian. Dar, dacă 
faptul ăsta atrage atenţia vreunui parlamentar, e foarte 
bine. O să-şi amintească de numele tău. Tu trebuie să ai 
media necesară. 

Joe îşi trecu mâna prin părul negru, apoi se îndreptă 
agitat spre fereastră, privind peisajul alb. 

— Chiar credeţi că e posibil? 

— Sigur că e posibil. Nu există nicio garanţie, dar e 
posibil. Ai putea să te mai uiţi în oglindă dacă n-ai încerca? 
Dacă n-am încerca? 

Nu ştia cum poţi atrage atenţia unui membru al 
Congresului, astfel încât să îl convingi să recomande pe 
cineva pentru academie, dar era hotărâtă să scrie o 
scrisoare pe săptămână tuturor senatorilor şi 
reprezentanților din Congres pe care Îi avea regiunea 
Wyoming. 

— Dacă aş fi de acord, ar trebui să facem meditații 
seara. Am treburi de făcut la fermă. 

— Nu e nicio problemă. N-aş avea nicio problemă să 
facem meditații şi noaptea, dacă asta te va determina să te 
întorci la şcoală. 

Joe îi aruncă o privire fugară. 

— Chiar vorbiţi serios, nu-i aşa? Chiar vă pasă că am 
renuntat la şcoală. 

— Sigur că-mi pasă. 

— Nu-i nimic „sigur” în toată treaba asta. V-am spus, 
nici unui alt profesor nu-i păsa dacă veneam la şcoală sau 
nu. Probabil ar fi preferat să nu. 

— Ei bine, spuse ea vioaie, mie-mi pasă. Sunt 
profesoară, aşa că, dacă nu pot să educ şi să simt că fac un 
bine cuiva, mă trădez pe mine însămi. Nu ai şi tu aceeaşi 


34 


părere despre pilotaj? Că trebuie s-o faci, altfel nu mai 
exişti? 

— Îmi doresc nespus de mult asta, recunoscu el, cu voce 
joasă. 

— Am citit undeva că a pilota înseamnă a-ţi arunca 
sufletul spre cer şi a te grăbi să-l prinzi în timp ce cade. 

— Nu cred că al meu o să cadă vreodată, murmură el, 
privind cerul senin şi rece. 

Îl privea ca în transă, ca şi cum paradisul îl aştepta 
acolo, ca şi cum putea vedea infinitul. Probabil îşi 
închipuia că era acolo, deasupra, liber şi sălbatic, cu o 
maşină puternică urlând sub el şi ducându-l tot mai sus. 
Apoi îşi alungă din minte gândurile visătoare şi se întoarse 
spre ea. 

— În regulă, domnişoara profesoară, când începem? 

— In seara asta. Deja ai pierdut destul timp. 

— Cât o să dureze până recuperez? 

Mary îl privi contrariată. 

— Să recuperezi? O să-i laşi pe toţi cu gura căscată. 
Totul depinde de cât de mult îţi vei da silinţa. 

— Da, doamnă, spuse el, rânjind slab. 

Ea se gândi că deja arăta mai tânăr, că aducea mai mult 
a adolescent, decât în urmă cu câteva clipe. Din toate 
punctele de vedere, era mult mai matur decât ceilalţi 
băieţi de vârsta lui, dar arăta ca şi cum ar fi scăpat de o 
povară. Dacă aviația însemna atât de mult pentru el, cum 
se simţise atunci când luase o hotărâre care-l îndepărta de 
ceea ce-şi dorea cel mai mult? 

— Poţi să fii la mine la ora şase? Sau preferi să vin eu 
aici? Se gândi cum avea să conducă pe întuneric şi pe 
zăpadă şi se întrebă dacă avea să reuşească, în caz că el 
voia ca ea să vină pe munte. 

— Vin eu, fiindcă nu sunteţi obişnuită să conduceţi pe 
zăpadă. Unde locuiţi? 

— Cobori pe drumul din spate şi faci stânga. Este prima 
casă pe stânga. Cred că e prima casă efectiv, adăugă după 
ce se gândi puţin. 

— Aşa e. Nu mai e nicio altă casă vreo doi kilometri. E 


35 


vechea casă Witcher. 

— Aşa mi s-a spus. Conducerea şcolii a avut amabilitatea 
să îmi găsească o locuinţă. 

Joe o privi cu îndoială. 

— Mai degrabă aş zice ca a fost singura soluţie pentru a 
aduce o profesoară la mijlocul anului. 

— În fine, am apreciat oricum gestul, spuse ea hotărâtă. 
Tatăl tău nu ar trebui să se întoarcă? întrebă ea, privind pe 
fereastră. 

— Depinde ce a găsit. Dacă e ceva ce poate să repare pe 
loc, se descurcă. Uitaţi, acum vine. 

Breakul negru se opri în faţa casei, iar Wolf ieşi. Urcă pe 
terasă, îşi scutură bine zăpada de pe cizme şi deschise uşa. 
Privirea lui neagră, rece, zăbovi asupra fiului său, apoi 
trecu la Mary. Ochii i se măriră în timp ce observa fiecare 
curbă subţire evidenţiată de blugii vechi ai lui Joe, dar nu 
făcu niciun comentariu. 

— Strânge-ţi lucrurile, îi porunci el. Am un furtun care o 
să se potrivească la maşina ta. Il montăm, apoi te duc 
acasă. 

— Pot să conduc eu, răspunse ea. Dar vă mulţumesc 
pentru grijă. Cât costă furtunul? Vi-l voi plăti. 

— Consideră-l un ajutor din partea unui vecin. Oricum, 
tot te duc acasă. Aş prefera să exersezi condusul pe 
zăpadă altundeva, nu pe muntele ăsta. 

Chipul lui întunecat era lipsit de orice expresie, ca de 
obicei, dar Mary simţi că se hotărâse şi că nu avea de gând 
să se târguiască. Îşi luă rochia din camera lui Joe şi restul 
lucrurilor din bucătărie. Când se întoarse în sufragerie, 
Wolf îi oferi un palton gros. Şi-l trase fără obiecţii pe ea. 
Ştia că era al lui fiindcă-i ajungea aproape până la 
genunchi, iar mânecile îi depăşeau cu mult palmele. 

Joe îşi puse din nou haina şi căciula. 

— Gata. 

Wolf îşi privi fiul. 

— Aţi terminat de discutat? 

Băiatul încuviinţă din cap. 

— Da, răspunse el privindu-şi tatăl. O să-mi dea 


36 


meditații. O să încerc să intru la Academia Forţelor 
Aeriene. 

— E hotărârea ta. Asigură-te doar că ştii în ce te bagi. 

— Trebuie să încerc. 

Wolf aprobă din cap, şi aşa se încheie discuţia. leşiră din 
casa încălzită şi, deşi ghemuită între ei, Mary fu din nou 
şocată de frigul aspru, nemilos. Se urcă recunoscătoare în 
maşina care fusese lăsată pornită, iar aerul cald i se păru o 
binecuvântare cerească. 

Wolf se aşeză la volan, iar Joe intră lângă ea, pe partea 
cealaltă. Îşi puse mâinile una peste alta în poală şi îşi aşeză 
picioarele frumos, unul lângă altul, în timp ce se îndreptau 
spre un şopron enorm, cu grajduri lungi de o parte şi de 
alta. Wolf ieşi şi se duse în şopron, apoi apăru peste 
jumătate de minut cu un furtun negru. 

Când ajunseră la maşina ei, bărbaţii Mackenzie coborâră 
şi-şi băgară capul sub capota ridicată. Wolf îi spuse, pe 
tonul pe care deja îl recunoştea drept neclintit, să rămână 
în maşină. Era, în mod evident, un bărbat autoritar, dar îi 
plăcea relaţia dintre el şi Joe. Se vedea că se respectau 
reciproc. 

Se întrebă dacă localnicii erau atât de ostili cu ei numai 
fiindcă erau pe jumătate indieni. Işi aminti remarca lui Joe, 
cum că era destul de rău şi dacă ar fi fost implicat numai 
el, dar, fiindcă era vorba despre Wolf, era mult mai rău. 
Care era treaba cu Wolf? O salvase dintr-o situaţie 
neplăcută, chiar periculoasă, avusese grijă de ea, iar acum 
îi repara maşina. 

O şi sărutase. 

Îşi simţi obrajii încălzindu-se când îşi aminti de acele 
săruturi intense. Nu, săruturile... şi rememorarea lor îi 
stârniră un soi diferit de căldură. Obrajii i se încălziseră 
fiindcă propriul ei comportament fusese atât de scandalos, 
încât îi era ruşine şi să se gândească. Niciodată, absolut 
niciodată nu fusese atât de directă cu un bărbat. Era cu 
totul nefiresc pentru ea. 

Mătuşa Ardith ar fi făcut un atac de isterie dacă ar fi 
aflat că nepoata ei cuminte lăsase un străin să-i bage limba 


37 


în gură. Era, cu siguranţă, ceva neigienic, dar, la urma 
urmei, într-un mod cu totul primitiv, fusese şi excitant. 

Încă îşi simţea obrajii fierbinţi atunci când Wolf se 
întoarse în maşină, dar nici nu se uită la ea. 

— L-am reparat. Joe o să vină după noi. 

— Dar nu mai are nevoie de apă şi de antigel? 

Wolf o privi neîncrezător. 

— Aveam un bidon de antigel în portbagaj. N-ai văzut 
când l-am luat? 

Mary se înroşi din nou. Nu văzuse. Retrăise acele 
săruturi, cu inima bătând ca nebuna şi cu sângele 
curgându-i  năvalnic prin vene. Era o senzație 
extraordinară, şi nu era sigură cum trebuia să se 
comporte. I se părea că ar fi fost înţelept s-o ignore, dar 
cum să ignori aşa ceva? 

Piciorul lui puternic se lipi de al ei în timp ce schimba 
viteza, şi dintr-odată ea îşi dădu seama că încă stătea pe 
mijloc. 

— Mă dau la o parte, spuse ea repede şi se aşeză lângă 
fereastră. 

Lui Wolf îi plăcuse să o simtă aproape, aşa de aproape, 
încât braţul şi piciorul lui o atingeau de fiecare dată când 
schimba viteza, dar nu-i spuse asta. Lucrurile scăpaseră 
prea mult de sub control acasă, şi nu trebuia să meargă 
mai departe. Îl îngrijora toată treaba cu Joe, iar Joe era 
mult mai important pentru el decât ce simţea atunci când 
lua în braţe o femeie. 

— Nu vreau ca Joe să sufere fiindcă instinctele tale 
binefăcătoare nu pot să-şi vadă de treabă, rosti Wolf pe un 
ton jos, liniştit, care o făcu să tresară, iar el înţelese că ea 
întrevedea ameninţarea. Academia Forţelor Aeriene! E 
mult prea mult pentru un copil indian, şi o grămadă de 
oameni aşteaptă să-i pună beţe-n roate. 

Dacă se gândise că avea să o intimideze, nu îi reuşise. 
Mary se întoarse spre el cu ochii scăpărători şi cu bărbia 
ridicată. 

— Domnule Mackenzie, nu i-am promis lui Joe că va 
intra la Academie. El înţelege asta. Notele lui erau destul 


38 


de mari ca să poată primi o recomandare, dar a renunţat la 
şcoală. Nu are nicio şansă dacă nu se întoarce la şcoală. 
Asta i-am oferit, o şansă. 

— Şi dacă nu reuşeşte? 

— Vrea să încerce. Chiar dacă n-o să intre, cel puţin va 
şti că a încercat şi va avea o diplomă. 

— Ca să facă tot ce-ar fi făcut şi fără diplomă. 

— Poate. Dar luni o să încep să mă informez care este 
procedura şi de ce calificări are nevoie şi o să mă apuc să 
trimit scrisori. Concurența la academie e foarte mare. 

— Oamenilor din oraş n-o să le placă faptul că-l meditezi. 

— Asta a zis şi Joe, răspunse Mary privindu-l 
încăpăţânată. Dar ştiu cum să mă descurc dacă face careva 
gură. Mă ocup eu de asta, domnule Mackenzie. 

Se aflau deja la poalele muntelui pe care ea urcase atât 
de greu. Wolf tăcu tot restul drumului, aşa că tăcu şi Mary. 
Dar, când parcă în faţa casei vechi în care locuia ea, îşi 
aşeză mâinile înmănuşate pe volan şi spuse: 

— Nu e numai din cauza lui Joe. Pentru binele tău, nu 
lăsa să se afle că faci asta. E mai bine dacă nu ştie nimeni 
că ai vorbit vreodată cu mine. 

— De ce? 

El schiţă un zâmbet amar. 

— Sunt un fost puşcăriaş. Am fost arestat pentru viol. 


39 


capitolul 3 


Mai târziu, Mary se certă fiindcă se dăduse jos din 
maşină fără să-i răspundă nimic, dar la momentul respectiv 
fusese extrem de şocată şi nu reuşise să scoată o vorbă. 
Viol! Era o infracţiune abominabilă. Nu-i venea să creadă. 
Îl sărutase! Fusese atât de şocată, încât se mulţumise să 
schiţeze un gest de rămas-bun şi-i spusese lui Joe că îl 
aştepta în seara aceea, apoi intrase în casă fără să le 
mulţumească pentru ajutor. 

Acum începea să revină la realitate. Singură, în 
bucătăria veche, în timp ce-l privea pe Woodrow cum îşi 
lingea cu poftă laptele din farfurie, se gândea la afirmaţia 
lui Wolf. Pufni brusc. 

— Aiurea! Dacă omul ăla e un violator, te fac friptură, 
Woodrow. 

Woodrow părea să nu-şi facă griji, ceea ce îi sugeră lui 
Mary că pisoiul era de acord cu ea - şi avea o părere tare 
bună despre capacitatea lui Woodrow de a-şi da seama ce 
era mai bine pentru el. 

La urma urmei, Wolf nu spusese că violase pe cineva. 
Zisese doar că fusese arestat pentru viol. Când Mary se 
gândi la felul în care şi el şi Joe acceptau automat, cu 
amărăciune, faptul că erau surghiuniţi din cauza originii 
lor indiene, se întrebă dacă faptul că Wolf era pe jumătate 
indian avusese vreo legătură cu condamnarea. Dar nu 
fusese vinovat. Ştia asta la fel de bine cum se cunoştea pe 
ea însăşi. Bărbatul care o ajutase să iasă dintr-o situaţie 
dificilă, care-i încălzise mâinile reci pe trupul lui şi care o 
sărutase cu o foame nestăvilită nu era genul de bărbat 
care să rănească în asemenea hal o femeie. El fusese cel 
care se oprise înainte ca săruturile să meargă prea 
departe, ea era deja cucerită. 

Era ridicol. Nu avea cum să fi violat pe nimeni. 


40 


O, poate că nici nu-i fusese prea greu să se oprească din 
a o săruta. La urma urmei, ea era neexperimentată, 
neatrăgătoare, nu avea să fie vreodată voluptuoasă, dar... 
Gândurile i se risipiră pe măsură ce-şi amintea de 
senzațiile acelea noi. Nu avea experienţă, dar nu era 
proastă. Fusese... ei bine, i se întărise. Simţise asta foarte 
clar. Poate că în ultima vreme nu-şi putuse satisface 
poftele fizice, iar ea fusese la îndemână, dar tot nu 
profitase de ea. Nu o tratase cu atitudinea aceea de 
marinar care se mulţumeşte cu orice port pe timp de 
furtună. Care era cuvântul acela groaznic pe care-l auzise 
odată la unul dintre elevii ei? A, da, aţâţat. Putea să 
accepte faptul că Wolf Mackenzie se aflase în starea asta şi 
că, din întâmplare, ea îl provocase într-un fel pe care încă 
nu-l înţelegea, dar ideea de bază era că el nu profitase de 
avantajul pe care-l avea. 

Şi dacă ar fi făcut-o? 

Inima începu să-i bată puternic şi o cuprinse căldura, 
concomitent cu o agitaţie dureroasă, de necontenit. Sânii i 
se încordară şi începură să pulseze, şi îi apăsă automat cu 
palmele înainte să-şi dea seama ce făcea şi să-şi tragă 
mâinile. Şi dacă el i-ar fi atins? Dacă i-ar fi explorat cu 
gura? Se simţi gata să se topească numai gândindu-se la 
el. Închipuindu-şi. Îşi strânse picioarele, încercând să 
alunge durerea aceea surdă, şi suspină. Chiar dacă abia se 
auzi, suspinul păru neaşteptat de zgomotos în casa aceea 
tăcută, iar pisoiul ridică privirea din farfurie, mieună 
întrebător, apoi se întoarse la laptele lui. 

Ar fi fost în stare să-l oprească? Ar fi încercat să-l 
oprească? Sau oare, acum, şi-ar fi adus aminte de cum 
făcuseră dragoste în loc să-şi închipuie cum ar fi fost? 
Corpul îi tremura, nu din cauza vreunei amintiri, ci din 
cauza instinctelor şi nevoilor tocmai deşteptate. 

Nu mai cunoscuse altă pasiune decât pasiunea pentru 
cunoaştere şi învăţătură. O speriau senzațiile puternice pe 
care le resimțea, fiindcă fusese convinsă că se cunoştea 
bine. Dintr-odată, propria ei făptură îi era străină, iar 
gândurile şi emoţiile îi deveniseră brusc nesupuse. Se 


41 


simţea trădată. 
La naiba, asta era dorinţă! Ea, Mary Elizabeth Potter, 
dorea un bărbat! Şi nu orice bărbat. Pe Wolf Mackenzie. 
Constatarea o uimi şi o stânjeni în acelaşi timp. 


Joe se dovedi un elev isteţ şi capabil, aşa cum bănuise 
Mary. Fu prompt, sosi chiar la timp şi, din fericire, singur. 
După ce se gândise toată după-amiaza la întâmplările din 
dimineaţa respectivă, Mary nu credea că mai putea da 
ochii cu Wolf Mackenzie. Oare ce părere avea despre ea? 
Din punctul ei de vedere, practic îl atacase. 

Dar Joe era singur, şi în cele trei ore care urmară Mary 
îşi dădu seama că-i plăcea din ce în ce mai mult de el. Era 
avid de cunoaştere şi absorbea tot ceea ce învăţa ca un 
burete. În timp ce el lucra exerciţiile pe care i le dăduse, 
Mary pregăti un set de liste în care să noteze de cât timp 
avea nevoie la fiecare disciplină, ce materie acoperise şi 
notele de la teste. Scopul pe care şi-l propuseseră era mult 
mai sus decât o diplomă de liceu. Deşi nu-i promisese, ştia 
că n-avea să îşi găsească liniştea până când Joe n-avea să 
fie acceptat la Academia Forţelor Aeriene. Ceva din ochii 
lui îi spunea că n-avea să se simtă întreg dacă nu putea să 
piloteze un avion. Era ca un vultur țintuit la pământ, cu 
sufletul tânjind către cer. 

La ora nouă, Mary hotări să facă o pauză şi notă timpul 
pe liste. Joe căscă şi dădu scaunul pe spate. 

— Cât de des o să facem asta? 

— În fiecare seară, dacă te simţi în stare, răspunse ea. 
Cel puţin până ajungi la zi cu restul clasei. 

Ochii lui de un albastru-deschis o priviră cu atenţie, şi 
Mary fu din nou uimită de cât de matură părea privirea lui. 

— De la anul va trebui să particip la cursuri? 

— Ar fi de ajutor dacă ai face-o. Ai putea să lucrezi mult 
mai mult, şi acasă ne-am pregăti în plus. 

— O să mă gândesc la asta. Nu vreau să-l las baltă pe 
tata. Acum ne extindem ferma, şi e mai mult de muncă. 
Avem mai mulţi cai ca oricând. 

— Creşteţi cai? 


42 


— Cai de viteză. Cai de fermă, dresați să păzească vitele. 
Nu numai că îi creştem, oamenii îi aduc lui tata caii, să li-i 
dreseze. Tata e cel mai bun. Oamenilor nu le pasă că e 
indian dacă e vorba despre dresura cailor. 

Amărăciunea lui era, din nou, evidentă. Mary se sprijini 
în coate şi-şi propti bărbia în mâinile ridicate. 

— Şi tu? 

— Şi eu sunt indian, domnişoară Potter. Pe jumătate 
indian, iar asta-i mai mult decât suficient pentru 
majoritatea localnicilor. Nu era aşa rău când eram mai 
mic, dar un puşti indian nu reprezintă o ameninţare pentru 
nimeni. În schimb, când copilul creşte şi începe să se uite 
după fete albe, se dezlănţuie iadul. 

Deci o fată fusese, parţial, motivul pentru care Joe 
renunţase la şcoală. Mary ridică din sprâncene. 

— Îmi închipui că şi fetele albe se uitau după tine, spuse 
ea cu blândeţe. Arăţi foarte bine. 

Joe aproape râse. 

— Mda. De parcă asta m-ar ajuta la ceva. 

— Deci se uitau şi ele după tine? 

— Şi flirtau. Una se comporta de parcă ar fi ţinut cu 
adevărat la mine. Dar, când am invitat-o la o petrecere, mi- 
a trântit imediat uşa-n nas. Presupun că nu-i nicio 
problemă dacă flirtează cu mine, aşa cum fluturi un steag 
roşu în faţa unui taur de la o distanţă suficient de mare, 
dar în niciun caz n-avea de gând să iasă cu un indian. 

— Îmi pare rău, spuse Mary fără să stea pe gânduri, apoi 
se întinse şi-i acoperi palma puternică cu a ei. De asta ai 
renunţat la şcoală? 

— Nu mai avea rost să mă duc. Să nu credeţi că aveam 
gânduri serioase cu ea, fiindcă n-ajunsesem aşa departe. 
Doar îmi plăcea de ea. Însă toată chestia mi-a arătat foarte 
clar că n-aveam să-mi găsesc niciodată locul acolo, că 
niciuna dintre fetele acelea n-avea să iasă vreodată cu 
mine. 

— Şi ce planuri aveai? Să lucrezi la fermă tot restul vieţii 
şi să nu ieşi niciodată cu o fată, să nu te însori niciodată? 

— Nici nu mă gândesc să mă-nsor! spuse el ferm. În 


43 


plus, există şi alte oraşe, oraşe mai mari. Ferma merge 
destul de bine acum şi avem ceva bani puşi deoparte. 

Nu adăugă că îşi pierduse virginitatea în urmă cu doi 
ani, într-o excursie în unul dintre oraşele acelea mai mari. 
Nu voia s-o şocheze şi era sigur că avea să fie şocată dacă 
afla de experienţa lui. Noua profesoară nu era numai 
serioasă şi la locul ei, ci inocentă. Il făcea să se simtă 
foarte protector. Asta, dar şi faptul că era diferită de toţi 
ceilalţi profesori pe care-i cunoscuse. Când îl privea, îl 
vedea pe el, pe Joe Mackenzie, nu îi vedea pielea colorată 
şi părul negru, de metis. Îl privise în ochi şi văzuse visul, 
obsesia pe care o avusese întotdeauna pentru avioane şi 
pilotaj. 

După ce Joe plecă, Mary încuie uşa şi se pregăti de 
culcare. Fusese o zi tumultuoasă, dar adormi foarte târziu 
şi a doua zi se trezi la fel de târziu. Işi ocupă tot timpul în 
ziua aceea, ca să n-aibă vreme să se gândească la Wolf 
Mackenzie sau să-şi închipuie lucruri ce nu se 
întâmplaseră. Mătură şi şterse praful până când toată casa 
lucea de curăţenie, apoi scoase cutiile cu cărţi pe care şi le 
adusese din Savannah. Cărţile făceau întotdeauna o casă 
să pară locuită. Spre dezamăgirea ei însă, nu găsi unde să 
le pună. Avea nevoie de nişte rafturi demontabile. Credea 
că ar putea să se descurce singură, dacă găsea nişte 
rafturi care se montau doar cu o şurubelniţă. Cu hotărârea 
ei proverbială, se decise să caute unele la magazinul 
general în după-amiaza următoare. Dacă nu găsea acolo, 
trebuia să cumpere nişte lemn şi să tocmească pe cineva 
care să-i lucreze nişte rafturi. 

Luni, în jurul prânzului, dădu un telefon la inspectoratul 
şcolar ca să afle ce trebuia să facă pentru ca studiile lui 
Joe să îi fie recunoscute pentru diplomă. Ştia că deţinea 
toate calificările necesare, dar trebuiau completate multe 
formulare înainte ca el să poată obţine creditele necesare 
prin meditații în particular. Sună de la telefonul cu monede 
din cancelaria cea mică, pe care n-o foloseau niciodată, 
fiindcă erau numai trei profesoare, fiecare pentru câte 
patru clase, şi nu aveau niciodată pauză. Cu toate astea, 


44 


cancelaria avea trei scaune şi o masă, un frigider zgâriat, o 
cafetieră automată şi un telefon cu monede. Era atât de 
neobişnuit ca vreuna dintre profesoare să intre în 
cancelarie, încât Mary fu surprinsă când se deschise uşa şi 
învăţătoarea Sharon Wycliffe îşi vâri capul. 

— Mary, nu te simţi bine? 

— Nu, sunt în regulă. 

Mary se ridică şi-şi scutură praful de pe mâini. 
Receptorul era acoperit cu un strat cenuşiu, dovadă a 
frecvenţei cu care era folosit. 

— Dădeam un telefon. 

— A, nu ştiam ce faci. Eşti aici de ceva timp, şi m-am 
gândit că poate nu te simţi bine. Pe cine sunai? 

Întrebarea fu adresată fără nicio ezitare. Sharon se 
născuse în Ruth, făcuse şcoala acolo, se măritase cu un 
băiat din oraş. Toţi locuitorii din Ruth îşi cunoşteau cei o 
sută optzeci de concetăţeni. Toţi ştiau ce fac ceilalţi şi nu li 
se părea nimic neobişnuit. Micile oraşe erau, de fapt, 
familii extinse. Mary nu fu surprinsă de curiozitatea făţişă 
a lui Sharon, fiindcă mai trecuse prin asta. 

— Am sunat la inspectorat. Aveam nevoie de nişte 
informaţii despre condiţiile pentru predare. 

Sharon păru alarmată. 

— Crezi că nu eşti complet calificată? Dacă sunt 
probleme, consiliul şcolii o să se sinucidă în masă. Nu ştii 
cât de greu e să găseşti un profesor cu toate calificările 
care să fie dispus să vină într-un orăşel cum e Ruth. 
Intraseră în panică până să te găsească. Copiii ar fi trebuit 
să se ducă la şcoală la vreo sută de kilometri de aici. 

— Nu, nu de asta. Mă gândeam că pot să încep să dau 
lecţii particulare, dacă are nevoie vreun copil. 

Nu menţionă numele lui Joe Mackenzie, fiindcă nu putea 
să uite avertismentele pe care le primise şi de la el, şi de la 
tatăl lui. 

— Slavă Domnului că nu sunt veşti proaste! exclamă 
Sharon. Mai bine mă întorc la copii înainte să facă vreo 
boacănă. 

Făcu cu mâna şi zâmbi, apoi dispăru, cu curiozitatea 


45 


satisfăcută. 

Mary spera că Sharon nu avea să discute despre asta cu 
Dottie Lancaster, profesoara de la clasele cinci-opt, dar 
ştia că doar se amăgea. În final, toată lumea afla totul în 
Ruth. Sharon era caldă şi amuzantă cu micii ei elevi şi 
Mary avea şi ea un stil de predare destul de relaxat, dar 
Dottie era strictă şi dură cu elevii. Asta nu îi plăcea prea 
mult lui Mary, fiindcă avea senzaţia că Dottie îşi considera 
slujba o simplă slujbă, una necesară, dar care nu-i făcea 
prea multă plăcere. Auzise chiar că Dottie, care avea 
cincizeci şi cinci de ani, se gândea să se pensioneze mai 
devreme. Cu toate defectele lui Dottie, consiliul şcolii avea 
să fie nemulţumit de o astfel de decizie, fiindcă, după cum 
spusese şi Sharon, era aproape imposibil să convingi un 
profesor să se mute în Ruth. Oraşul era prea mic şi prea 
departe de orice altceva. 

Pe parcursul ultimelor lecţii din ziua respectivă, Mary le 
studie pe fete şi se întrebă care dintre ele flirtase cu Joe 
Mackenzie, apoi dăduse înapoi atunci când el o invitase să 
iasă. Mai multe fete erau atrăgătoare şi cochete şi, deşi de 
o  superficialitate tipic  adolescentină, toate păreau 
agreabile. Dar care să-l fi atras pe Joe, care nu era 
superficial, care avea o privire mult prea matură pentru un 
băiat de şaisprezece ani? Natalie Ulrich, care era înaltă şi 
graţioasă? Pamela Hearst, blonda care s-ar fi potrivit de 
minune pe o plajă din California? Sau poate Jackie Baugh, 
cea cu ochii de un negru intens. Îşi dădu seama că putea fi 
vorba despre oricare dintre cele opt eleve din clasele ei. 
Erau obişnuite să fie curtate, având marele noroc de a fi 
inferioare numeric băieţilor - ele erau opt, ei erau nouă. 
Toate flirtau. Deci despre care era vorba? 

Se întrebă de ce conta asta, însă conta. Una dintre acele 
fete, deşi nu-i distrusese inima lui Joe, îi dăduse ceea ce 
putea fi o lovitură fatală. Pentru Joe, fusese picătura care 
umpluse paharul, se convinsese că nu avea ce căuta în 
lumea albilor şi renunţase la studii. Poate că nu avea să fie 
admis din nou la şcoala aceasta, dar măcar fusese de acord 
să ia meditații. De nu şi-ar fi pierdut speranţa... 


46 


Când termină orele, strânse repede toate materialele de 
care avea nevoie în seara aceea şi lucrările pe care le avea 
de corectat şi se grăbi spre maşină. Ajunse rapid la 
magazinul general Hearst, şi, când întrebă, domnul Hearts 
o îndrumă cu amabilitate spre rafturile aflate într-un colţ. 

Peste câteva minute se deschise uşa şi intră alt client. 
Mary îl văzu pe Wolf de cum păşi în magazin. Se uita la 
rafturi, dar pielea ei reacţionase ca un sistem de alarmă, 
semnalându-i apropierea lui. Deveni agitată, simţi 
furnicături la ceafă, ridică privirea şi îl văzu. Incepu să 
tremure imediat şi sfârcurile i se întăriră. Se simţi jenată 
de reacţia aceea nestăpânită şi se îmbujoră pe dată. 

Observă, cu coada ochiului, că domnul Hearst se 
crispase şi, pentru prima dată, luă de bune vorbele lui Wolf 
despre cum era privit în oraş. Nu făcuse nimic, nu spusese 
nimic, dar era evident că domnului Hearst nu îi convenea 
prezenţa lui în magazinul său. 

Se întoarse repede la rafturi. Nu-l putea privi în ochi. 
Simţea că obrajii îi ard şi mai rău atunci când se gândi la 
felul în care se purtase, aruncându-se în braţele lui ca o 
fată bătrână cuprinsă de pofte. Nu o ajuta nici faptul că el 
probabil chiar credea că era o fată bătrână cuprinsă de 
pofte. Prima parte nu o putea contrazice, dar celeilalte nu-i 
acordase niciodată atenţie până s-o ia Wolf în braţe. Când 
se gândea la ceea ce făcuse... 

Obrajii îi luau foc. Tot corpul îi lua foc. Nu avea cum să 
discute cu el. Oare ce părere avea despre ea? Se forţă să 
se concentreze şi începu să citească instrucţiunile de pe 
cutia cu raftul, prefăcându-se că nu-l văzuse intrând. 

Citise instrucţiunile de trei ori când îşi dădu seama că se 
purta fix ca oamenii pe care i-i descrisese el: prea bună 
pentru a vorbi cu el, refuzând cu dispreţ să recunoască 
inclusiv că îl cunoştea. De obicei Mary era o persoană 
echilibrată, dar, din senin, o cuprinse furia împotriva ei 
înseşi. Ce fel de om era? 

Trase spre ea cutia cu raftul şi aproape se clătină din 
cauza greutăţii. Chiar atunci când ea se întoarse, Wolf 
aşeză pe tejghea o cutie de cuie şi îşi căută portofelul în 


47 


buzunar. 

Domnul Hearst îl privi scurt pe Wolf, apoi îşi aruncă 
privirea spre locul în care Mary se lupta cu cutia. 

— Domnişoară Potter, lăsaţi-mă pe mine să mă ocup, 
spuse el, ieşind din spatele tejghelei, ca să o ajute cu cutia. 
Nu vă chinuiţi cu o cutie aşa grea. Să nu vă loviți, mai 
adăugă el ridicând cutia în braţe. 

Mary se întrebă cum îşi imagina el că avea să o ducă din 
maşină până în casă dacă nu era în stare nici măcar s-o 
care până la tejghea, dar nu mai spuse asta. Il urmă, îşi 
îndreptă spatele, respiră adânc, îl privi pe Wolf şi spuse 
clar: 

— Bună ziua, domnule Mackenzie. Ce mai faceţi? 

Ochii lui negri licăriră - probabil în semn de 
avertisment. 

— Domnişoară Potter, spuse el scurt, atingându-şi borul 
pălăriei cu degetele, dar refuzând să răspundă întrebării ei 
politicoase. 

Domnul Hearst o privi brusc pe Mary. 

— Îl cunoaşteţi, domnişoară Potter? 

— Într-adevăr. M-a salvat sâmbătă, când mi s-a stricat 
maşina şi am rămas în zăpadă, continuă Mary, pe un ton 
răspicat. 

— Hmm, făcu domnul Hearst privindu-l bănuitor pe Wolf 
şi punând mâna pe cutia cu raftul, ca să verifice preţul. 

— Mă scuzaţi, spuse Mary. Domnul Mackenzie a fost 
înaintea mea. 

Îl auzi pe Wolf înjurând în barbă sau cel puţin aşa i se 
păru. Domnul Hearst se înroşi. 

— Aştept, nu e nicio problemă, spuse Wolf impasibil. 

— Nici vorbă să o iau în faţa dumneavoastră, răspunse 
Mary aşezându-şi mâinile pe şolduri şi ţuguindu-şi buzele. 
N- aş putea fi atât de nepoliticoasă. 

— Doamnele mai întâi, spuse domnul Hearst, încercând 
să schiţeze un zâmbet. 

Mary îl privi cu asprime. 

— Doamnele n-ar trebui să profite de sexul lor, domnule 
Hearst. Ne aflăm în epoca egalităţii şi a corectitudinii. 


48 


Domnul Mackenzie a fost înaintea mea şi ar trebui servit 
înainte. 

Wolf clătină din cap şi o privi neîncrezător. 

— Doar nu sunteţi feministă? 

— Nu vorbi aşa cu ea, indiene, ripostă domnul Hearst. 

— O clipă, interveni Mary, amenințând cu degetul şi 
luptându-se să-şi stăpânească furia. Sunteţi nepoliticos, 
fără motiv. Mamei dumneavoastră i-ar fi ruşine, domnule 
Hearst. Aşa v-a învăţat ea să vă comportaţi? 

Hearst se înroşi şi mai mult. 

— M-a învăţat tot ce trebuie, mormăi el, privindu-i 
degetul ridicat. 

Degetul unei profesoare avea întotdeauna o putere 
extraordinară, aproape mistică. Bărbaţii se speriau. Mai 
observase acest efect şi înainte şi îşi dăduse seama că 
degetul unei profesoare era o prelungire a degetului unei 
mame şi, astfel, căpăta o autoritate incontestabilă. Femeile 
scăpau treptat de sentimentul de vină şi neajutorare 
provocat de degetul acela acuzator, poate fiindcă 
majoritatea deveneau mame şi aveau propriul deget 
atotputernic, dar bărbaţii nu aveau scăpare. Domnul 
Hearst nu făcea excepţie. Arăta de parcă ar fi vrut să se 
ascundă sub tejghea. 

— Atunci sunt sigură că aţi vrea să fie mândră de 
dumneavoastră, spuse ea pe un ton cât mai auster. După 
dumneavoastră, domnule Mackenzie. 

Wolf scoase un sunet care semăna a mârâit, dar Mary îl 
fixă cu privirea până când acesta luă banii din portofel şi-i 
aruncă pe tejghea. Fără să scoată vreun cuvânt, domnul 
Hearst verifică preţul cuielor şi luă banii. Tot în linişte, 
Wolf luă cutia cu cuie, făcu stânga-mprejur şi ieşi din 
magazin. 

— Vă mulţumesc, spuse Mary înmuindu-se şi oferindu-i 
domnului Hearst un zâmbet iertător. Ştiam că veţi înţelege 
cât de mult contează pentru mine să fiu tratată în mod 
corect. Nu vreau să profit de faptul că sunt profesoară aici. 

Vorbea ca şi cum a fi profesoară era cel puţin la fel de 
important ca a fi regină, dar domnul Hearst se mulţumi să 


49 


dea aprobator din cap, simțindu-se prea uşurat ca să mai 
deschidă subiectul. Luă banii şi îi duse cu amabilitate cutia 
cu raftul la maşină, unde i-o aşeză în portbagaj. 

— Vă mulţumesc, spuse ea din nou. Apropo, Pamela e 
fiica dumneavoastră, nu-i aşa? 

Domnul Hearst păru îngrijorat. 

— Aşa e. 

Pamela era fata lui cea mai mică, era comoara ochilor 
lui. 

— E o fată foarte frumoasă şi o elevă bună. Voiam doar 
să vă spun că se descurcă bine la şcoală. 

Când Mary porni maşina, faţa domnului Hearst era toată 
numai zâmbet. 


Wolf trase pe dreapta la colţ şi privi în oglinda 
retrovizoare, aşteptând ca Mary să iasă din magazin. Era 
aşa supărat, încât voia s-o zgâlţâie de să-i clănţăne dinţii 
din gură, şi asta îl supăra şi mai tare, fiindcă ştia că nu 
avea să fie în stare. 

La naiba! O avertizase, dar ea nu-l ascultase. Nu numai 
că spusese clar şi răspicat că se cunoşteau, dar evidenţiase 
circumstanţele întâlnirii lor şi apoi îl lăudase într-un fel 
care nu putea trece neobservat. 

Nu înţelesese atunci când îi spusese că făcuse puşcărie 
şi de ce? Credea că glumise? 

Mâinile i se încleştară pe volan. Mary avea din nou părul 
răsucit în coc şi purta ochelarii care-i ascundeau ochii 
albaştri, dar el îşi amintea cum arăta cu părul desfăcut şi 
cu blugii vechi ai lui Joe, care i se mulau pe şolduri şi pe 
picioarele zvelte. Îşi amintea cum îi strălucea în ochi 
pasiunea atunci când o sărutase. Işi amintea şi moliciunea 
buzelor ei, deşi şi le ţinuse strâns lipite în încercarea de a 
părea serioasă. 

Dacă ar judeca limpede, ar pleca. Dacă păstra distanţa, 
oamenii n-aveau să vorbească decât despre faptul că făcea 
meditații cu Joe. Asta era deja suficient de rău din punctul 
lor de vedere. 

Dar cum avea să care ea cutia aceea din maşină în casă? 


50 


Probabil cântărea la fel de mult ca ea. Avea doar s-o ajute 
să transporte cutia şi, în acelaşi timp, să se ia de el fiindcă 
nu-l ascultase. 

Pe cine Dumnezeu încerca el să păcălească? O atinsese, 
o sărutase şi voia mai mult. Era o fată bătrână modestă, 
dar pielea ei era albă şi străvezie ca a unui bebeluş, iar 
trupul ei zvelt se dezvăluia moale, cu unduiri uşoare, sub 
mâinile lui. Voia s-o atingă. După ce o sărutase, după ce o 
ţinuse în braţe, nu se mai dusese s-o vadă pe Julie Oakes, 
fiindcă nu fusese în stare să-şi şteargă din minte, din trup, 
atingerea  domnişoarei Mary Potter. Încă îl durea. 
Frustrarea fizică era cumplită şi avea să se agraveze, 
fiindcă niciodată nu fusese mai convins de ceva decât de 
faptul că domnişoara Mary Potter nu era pentru el. 

Maşina ei plecă din faţa magazinului şi îl depăşi. 
Murmurând o altă înjurătură, Wolf băgă în viteză şi o urmă 
încet. Înaintând în ritm normal, o luă pe şoseaua cu două 
benzi care ieşea din oraş, apoi viră pe străduţa ce ajungea 
la casa ei. Trebuia să-i fi văzut maşina, dar nu dădea 
semne că ştia că era urmărită. Conduse direct acasă, viră 
cu grijă pe aleea plină de zăpadă şi parcă maşina pe locul 
obişnuit, din spatele casei. 

Wolf clătină din cap în timp ce opri în spatele ei şi ieşi 
din maşină. Ea coborâse deja, şi îi zâmbi în timp ce scotea 
cheia de la casă din poşetă. Nu-şi amintea ce-i spusese? 
Nu-i venea să creadă că îi zisese că fusese închis pentru 
viol şi ea tot îl saluta atât de calmă, de parcă ar fi fost 
vorba despre un preot, deşi pe o distanţă de vreo cinci 
kilometri nu se mai afla nimeni altcineva. 

— La naiba, cucoană! ţipă, apropiindu-se de ea cu paşi 
mari. N-ai ascultat ce ţi-am zis sâmbătă? 

— Ba da, sigur că am ascultat. Asta nu înseamnă că am 
fost de acord, răspunse Mary descuind portbagajul şi 
zâmbindu-i. Dacă tot eşti aici, ai putea, te rog, să-mi 
transporţi cutia asta? Ţi-aş fi recunoscătoare. 

— De-asta m-am şi oprit, ripostă el. Ştiam că n-o să te 
descurci. 

Nu se lăsă descumpănită de proasta lui dispoziţie, îi 


51 


zâmbi din nou în timp ce el lua cutia pe umăr, apoi îl 
conduse spre uşa din spate şi o deschise. 

Primul lucru pe care-l observă el fu faptul că în casă 
domnea un miros proaspăt şi dulceag. Nu mirosea a 
mucegai, aşa cum ar fi fost normal într-o casă nelocuită 
multă vreme. Îşi săltă capul şi, fără să vrea, inspiră mirosul 
suav. 

— Ce-i cu mirosul ăsta? 

Ea se opri şi adulmecă delicat. 

— Ce miros? 

— Mirosul ăsta dulce. A flori. 

— Flori? A, trebuie să fie de la săculeţele cu liliac pe 
care le-am pus în toate sertarele, ca să le împrospătez. 
Foarte multe săculeţe miros prea puternic, dar liliacul e 
tocmai nimerit, nu crezi? 

El nu ştia nimic despre săculeţe, ce-or mai fi fost şi alea, 
dar, cum le punea în toate sertarele, şi lenjeria ei mirosea, 
probabil, tot a liliac. Cearşafurile ei miroseau a liliac şi a 
parfumul cald al trupului ei. Trupul lui reacţionă la aceste 
gânduri şi se blestemă în minte, apoi lăsă cutia jos cu un 
zgomot surd. Deşi în casă era răcoare, simţi cum îi curgea 
transpiraţia pe frunte. 

— Stai să dau drumul la căldura, spuse ea, ignorându-i 
înjurăturile. Soba e veche şi face zgomot, dar n-am lemne 
pentru şemineu, aşa că mă descurc cu ea. 

În timp ce vorbea, ieşi din bucătărie şi se îndreptă spre 
hol, vocea auzindu-i-se din ce în ce mai încet. Apoi se 
întoarse şi îi zâmbi din nou. 

— Se încălzeşte imediat. Vrei o ceaşcă de ceai? De fapt, 
cafea, se corectă ea după ce-l măsură cu privirea. Nu-mi 
pari genul care bea ceai. fl 

Lui îi era deja cald. Ardea. Işi scoase mănuşile şi le 
aruncă pe masa din bucătărie. 

— Nu ştii că acum toată lumea o să vorbească despre 
tine? Cucoană, sunt indian, am făcut puşcărie... 

— Mary, îl întrerupse ea scurt. 

— Ce? 

— Mă cheamă Mary, nu „cucoană”. Mary Elizabeth, 


52 


adăugă ea, din obişnuinţă, fiindcă mătuşa Ardith mereu o 
striga cu ambele prenume. Eşti sigur că nu vrei cafea? Eu 
am nevoie de ceva care să mă încălzească. 

El aşeză pălăria lângă mănuşi, apoi îşi trecu nerăbdător 
degetele prin păr. 

— Bine. Cafea. 

Mary se întoarse ca să pună apă şi să măsoare cafeaua, 
profitând de situaţie pentru a-şi ascunde obrajii îmbujoraţi. 
Părul lui... Se simţea ca o toantă fiindcă nu-i mai observase 
părul până atunci. Poate fusese prea supărată, apoi prea 
fermecată sau poate îi atrăseseră atenţia ochii lui negri ca 
noaptea, însă nu mai observase cât de lung avea părul. Era 
des, negru şi strălucitor şi îi atingea umerii laţi. Arăta ca 
un nomad, şi şi-l imagină imediat cu pieptul şi cu 
picioarele puternice dezgolite, cu corpul acoperit doar de 
un şort, iar inima începu să-i bată mai tare. 

Wolf nu se aşeză, ci se propti cât era el de mare de 
bufetul de lângă ea. Mary nu ridică privirea, sperând că 
îmbujorarea avea să-i dispară. De ce oare simpla vedere a 
acelui bărbat îi declanşa fantezii erotice? Nu mai avusese 
fantezii până atunci, nici erotice, nici de alt fel. Nu i se mai 
întâmplase să se uite la un bărbat şi să se întrebe cum 
arăta gol, dar ideea lui Wolf gol îi provocă un nod în 
stomac, iar mâinile ei ardeau de nerăbdare să-l atingă. 

— Ce naiba e-n capul tău de mă laşi să intru în casă şi 
mă mai şi inviţi la o cafea? întrebă el cu voce joasă, aspră. 

— De ce n-ar trebui să fac asta? clipi Mary, mirată. 

Wolf crezu că avea să explodeze de nervi. 

— Cucoană... 

— Mary. 

Pumnii lui mari se încleştară. 

— Mary. Chiar nu te deranjează să laşi un fost puşcăriaş 
să-ţi intre-n casă? 

— A, de-asta, făcu ea, dând din mână a pagubă. Ar fi 
înţelept să-ţi urmez sfatul dacă ai fi într-adevăr un 
infractor, dar, fiindcă n-ai fost tu de vină, nu cred că e 
cazul. În plus, dacă ai fi un infractor, nu mi-ai da sfatul 
ăsta. 


53 


Lui Wolf nu-i venea să creadă cât de relaxată vorbea 
despre nevinovăția lui. 

— De unde ştii că n-am fost eu de vină? 

— N-ai fost. 

— Ai vreun motiv pentru care crezi asta, Sherlock, sau te 
bazezi pe proverbiala intuiţie feminină? 

Mary se întoarse şi-l privi. 

— Nu cred că un violator s-ar purta cu o femeie aşa 
blând... cum te-ai purtat tu cu mine, spuse ea în şoaptă şi 
culoarea îi reveni în obraji. Supărată că se înroşea 
încontinuu, îşi acoperi faţa cu mâinile, încercând să nu se 
dea de gol. Wolf îşi încleştă dinţii, în parte fiindcă era albă 
şi, deci, nepotrivită pentru el, în parte fiindcă era aşa 
inocentă şi în parte fiindcă dorea atât de mult s-o atingă, 
încât îl durea tot corpul. 

— Să nu-ți faci speranţe fiindcă te-am sărutat sâmbătă, 
spuse el cu asprime. N-am mai fost de mult timp cu o 
femeie şi sunt... 

— Aţâţat? completă ea. 

Fu uimit de faptul că din gura unei persoane atât de 
binecrescute putea să iasă un asemenea cuvânt. 

— Ce? 

— Aţâţat, repetă ea. Am auzit cuvântul la nişte elevi, 
înseamnă... 

— Ştiu ce înseamnă! 

— Ah. Ei, aşa erai? Aşa eşti, de fapt, după câte-mi dau 
seama. 

Îi veni să râdă. Dorinţa era cât pe ce să-l copleşească, 
dar acoperi sunetul cu o tuse seacă. 

— Da, încă sunt. 

Mary îl privi înţelegătoare. 

— Am auzit că poate fi o mare problemă. 

— E greu pentru un bărbat. 

Dură o clipă, dar apoi ea făcu ochii mari şi, înainte să se 
poată opri, privirea ei cobori pe trupul lui. Îşi îndreptă 
capul instantaneu. 

— Ah. Văd. Adică înţeleg. 

Nevoia s-o atingă fu atât de bruscă, încât se văzu silit să 


54 


cedeze, trebuia s-o atingă oricât de puţin. Îşi aşeză mâinile 
pe umerii ei,  savurându-i  moliciunea,  delicateţea 
încheieturilor ei sub palmele lui. 

— Nu cred că înţelegi. Nu poţi să ai de-a face cu mine şi 
să mai lucrezi în oraşul ăsta. În cel mai bun caz, te-ar trata 
ca pe un lepros sau ca pe-o târfă. Cel mai probabil, ţi-ai 
pierde serviciul. 

Auzind asta, Mary îşi ţuguie buzele, şi în ochi i se citi o 
sclipire războinică. 

— Chiar vreau să văd dacă mă dau afară fiindcă am de-a 
face cu un cetăţean care respectă legea şi-şi plăteşte 
impozitele. Refuz să mă comport de parcă nu ne-am 
cunoaşte. 

— Una e să mă cunoşti. Ar fi destul de rău şi să fii 
prietenă cu mine. Dar cu totul altceva ar fi dacă te-ai culca 
cu mine. i-ar fi imposibil să mai locuieşti aici. 

O simţi crispându-se sub mâinile lui. 

— Nu cred că ţi-am cerut să te culci cu mine, spuse ea, 
dar obrajii i se înroşiră din nou. 

Într-adevăr, nu îi ceruse asta, dar el ştia că ea se 
întrebase cum ar fi fost. 

— Ba da, mi-ai cerut, dar eşti atât de inocentă, încât nici 
nu ţi-ai dat seama ce făceai, mormăi el. Aş putea să sar pe 
tine chiar acum, scumpo, şi aş face-o dacă ai avea idee ce 
înseamnă asta. Dar ultimul lucru pe care-l vreau e să fiu 
acuzat de viol de vreo albă pudică. Un indian nu 
beneficiază de prezumția de nevinovăție, crede-mă. 

— N-aş face aşa ceva! 

Wolf zâmbi amar. 

— Da, am mai auzit asta. Probabil sunt singurul bărbat 
care te-a sărutat vreodată, şi crezi că ti-ar plăcea şi mai 
mult, nu-i aşa? Dar sexul nu e drăguţ şi romantic, ci 
fierbinte şi dur, şi probabil prima dată nu-ţi va plăcea 
deloc. Aşa că fă-mi o favoare şi găseşte-ţi alt porcuşor de 
Guineea. Am destule pe cap ca să te mai adaug şi pe tine 
pe listă. 

Mary se îndepărtă de el, strângând din buze şi clipind 
cât de repede putea, ca să nu permită lacrimilor să-i cadă 


55 


pe obraz. Nu avea de gând să-l lase s-o facă să plângă 
pentru nimic în lume. 

— Îmi pare rău că ţi-am făcut impresia asta, spuse ea cu 
vocea gâtuită, dar calmă. E adevărat că n-am mai fost 
sărutată până acum, dar sunt sigură că asta nu este o 
surpriză pentru tine. Nu arăt a Miss America. Dacă am 
reacţionat nepotrivit, îmi cer scuze. Nu se va mai întâmpla. 
Cafeaua e gata, adăugă ea întorcându-se repede spre 
bufet. Cum o preferi? 

Wolf scrâşni din dinţi şi-şi luă pălăria. 

— Dă-o-ncolo de cafea, mormăi el în timp ce-şi îndesa 
pălăria pe cap şi-şi lua mănuşile. 

Mary nu-l privi. 

— Foarte bine. La revedere, domnule Mackenzie. 

Wolf trânti uşa, iar Mary rămase în bucătărie, cu o 
ceaşcă goală în mână. Dacă era într-adevăr o despărţire, 
nu ştia cum avea să fie capabilă să o suporte. 


56 


capitolul 4 


Mary nu era o persoană slabă de înger, şi refuză să cadă 
pradă dezolării ce o cuprindea de fiecare dată când se 
gândea la ziua aceea cumplită. În timpul zilei îşi îndemna 
şi-şi ispitea elevii spre cunoaştere. Noaptea îl vedea pe Joe 
cum devora informaţiile pe care i le oferea. Setea lui de 
cunoaştere era neostoită, şi nu numai că îi ajunse din urmă 
pe elevii din clasele ei de la şcoală, ci îi şi depăşi. 

Le scrisese membrilor din Congres care reprezentau 
Wyomingul şi o contactase şi pe o prietenă de-a ei, 
cerându-i toate informaţiile pe care le găsea despre 
Academia Forţelor Aeriene. Când sosi pachetul, i-l dădu lui 
Joe şi văzu în ochii lui acea privire hotărâtă, fermecată pe 
care o avea de fiecare dată când se gândea la aviaţie. 
Lucrul cu Joe era o plăcere. Singura problemă era faptul 
că-i amintea aşa mult de tatăl lui. 

Nu că i-ar fi fost dor de Wolf. Cum ar fi putut să-i fie dor 
de o persoană pe care n-o văzuse decât de două ori? El nu 
făcea parte din rutina ei, ca viaţa să-i pară dintr-odată 
goală fără el. Insă, cât timp fusese cu el, se simţise mai vie 
ca oricând. Cu Wolf nu era Mary Potter fata bătrână, ci 
Mary Potter femeia. Masculinitatea lui intensă atinsese 
părţi ale fiinţei ei despre care nici nu ştia că existau, 
aducând la viaţă năzuinţe şi emoţii adormite. Incercă să se 
convingă că nu simţea decât dorinţă, dar asta nu oprea 
durerea care o încerca de fiecare dată când se gândea la 
el. Mai rău, fusese umilită fiindcă lipsa ei de experienţă era 
atât de evidentă, şi acum ştia că el o credea o fată bătrână 
ahtiată după sex. 

În aprilie se întâmplă inevitabilul şi se află că Joe 
ackenzie petrecea mult timp în casa noii profesoare. La 
început, Mary nu ştiu de zvonul care se răspândea prin 
oraş, deşi elevii începuseră să o privească ciudat şi se 


57 


bârfea peste tot în jurul ei. Sharon Wycliffe şi Dottie 
Lancaster, celelalte două profesoare, începură şi ele să o 
privească lung şi să şuşotească. Lui Mary nu-i luă mult 
timp să-şi dea seama că secretul se aflase, însă îşi văzu de 
treabă cu un zâmbet senin. Primise deja o scrisoare 
favorabilă din partea unui senator care-şi manifestase 
interesul pentru Joe şi, deşi intenţiona să fie precaută, era 
optimistă. 

Întâlnirea consiliului şcolii „era programată pentru a 
treia săptămână din aprilie. În după-amiaza respectivă, 
Sharon o întrebă pe Mary, ca din întâmplare, dacă 
intenţiona să participe. Mary o privi surprinsă. 

— Sigur că da. Credeam că prezenţa e obligatorie. 

— Da, aşa e. Numai că... am crezut... 

— Ai crezut că o să evit întâlnirea acum, că toată lumea 
ştie că fac lecţii cu Joe Mackenzie? întrebă Mary direct. 

Sharon rămase cu gura căscată. 

— Poftim? întrebă ea încet. 

— Nu ştiai? În fine, nu e cine ştie ce secret, spuse ea 
ridicând din umeri. Joe credea că oamenii din oraş o să se 
supere dacă îi dau lecţii, aşa că n-am spus nimic. După 
cum se poartă lumea, credeam că s-a aflat deja. 

— Cred că s-a aflat prost, recunoscu Sharon cu jumătate 
de gură. Maşina lui a fost văzută noaptea la tine acasă şi 
oamenii... au intrat la idei. 

Mary nu înţelese. 

— Ce fel de idei? 

— Păi el e destul de mare pentru vârsta lui, înţelegi. 

Mary tot nu înţelegea, iar Sharon se îmbujoră. Apoi îşi 
dădu brusc seama, şi o cuprinse oroarea, urmată, imediat, 
de furie. 

— Lumea crede că am o aventură cu un băiat de 
şaisprezece ani? întrebă Mary pe un ton din ce în ce mai 
puternic. 

— Era noaptea târziu când i-au văzut maşina, adăugă 
Sharon ruşinată. 

— Joe pleacă mereu la ora nouă. Asta nu înseamnă 
noapte pentru mine. 


58 


Mary se ridică şi începu să îşi vâre hârtiile în geantă, 
albă ca varul şi scoțând fum pe nări. Din păcate, trebuia să 
se stăpânească până la ora şapte, dar nu credea că 
aşteptarea avea să o calmeze. Mai mult, bănuia că avea să 
se enerveze şi mai tare. Era furioasă, nu numai fiindcă îi 
fusese jignită reputaţia, ci şi fiindcă fusese atacat Joe. 
Băiatul acela încerca din răsputeri să-şi împlinească visele, 
iar oamenii se străduiau să-l doboare. Nu era o cloşcă 
grijulie cu puiul ei. Era ca o tigroaică al cărei pui fusese 
ameninţat. Nu conta că puiul era cu aproape douăzeci de 
centimetri mai înalt ca ea şi cântărea cu vreo patruzeci de 
kilograme mai mult. Joe, în pofida maturității lui 
neobişnuite, încă era tânăr şi vulnerabil. Tatăl lui 
dispreţuise protecţia pe care i-o oferea ea, dar nicio putere 
din întreaga lume nu era în stare s-o facă să nu-i mai apere 
fiul. 

Zvonul  circulase cu siguranţă, fiindcă întâlnirea 
consiliului şcolii fu neobişnuit de populată în seara aceea. 
Consiliul avea şase membri: domnul Hearst, proprietarul 
magazinului general, Francie Beecham, o fostă profesoară, 
în vârstă de optzeci şi unu de ani, Walton Isby, directorul 
băncii, Harlon Keschel, proprietarul unei farmacii şi al 
unui restaurant, Eli Baugh, un fermier din zonă a cărui 
fiică, Jackie, era în clasa lui Mary, şi Cicely Karr, patroana 
benzinăriei. Toți membrii consiliului erau reprezentanţi 
marcanţi ai comunităţii. Toţi erau proprietari şi toţi, cu 
excepţia lui Francie Beecham, aveau chipuri extrem de 
serioase. 

Întâlnirea era organizată în clasa lui Dottie, şi fu nevoie 
să se aducă mai multe scaune din clasa lui Mary ca să 
ajungă pentru toţi, atât de multă lume dorise să fie 
prezentă. Mary era sigură că asista cel puţin câte un 
părinte al fiecărui elev de-al ei. Atunci când intră în sală, 
toate privirile se întoarseră spre ea. Femeile păreau 
indignate. Bărbaţii păreau deopotrivă ostili şi bănuitori, 
ceea ce o irită şi mai tare pe Mary. Ce drept aveau s-o 
dispreţuiască pentru presupusele ei păcate dacă, totodată, 
ar fi vrut să afle cât mai multe detalii? 


59 


Un bărbat în uniformă kaki, de ajutor de şerif, stătea 
sprijinit de perete şi o privea cu ochii mijiţi, iar Mary se 
întrebă dacă voiau s-o aresteze pentru comportament 
sexual necorespunzător. Era ridicol! Măcar dacă ar fi 
arătat altfel, dacă nu ar fi fost o fată bătrână ştearsă şi 
lipsită de eleganţă, bănuielile ar fi avut mai mult sens. Îşi 
aranjă o şuviţă rebelă de păr în coc, se aşeză şi-şi încrucişă 
braţele, lăsându-i pe ceilalţi să facă prima mişcare. 

Walton Isby îşi drese vocea şi declară întâlnirea 
deschisă, conştient fiind de importanţa funcţiei sale, acum 
că era prezentă atât de multă lume. 

Mary bătea agitată cu degetele în propriul braţ. 
Parcurseră ordinea de zi obişnuită şi, dintr-odată, ea se 
hotări să nu mai aştepte. Citise că atacul era cea mai bună 
apărare. 

Când se încheiară discuţiile de rutină, domnul Isby îşi 
drese din nou glasul, iar Mary consideră că asta semnala 
faptul că aveau să ajungă la scopul real al întâlnirii. Se 
ridică în sus şi spuse răspicat: 

— Domnule Isby, înainte să continuaţi, am de făcut un 
anunţ. 

Isby păru foarte uimit, şi chipul lui rumen se înroşi şi 
mai tare. 

— Asta... hmm... nu este ceva obişnuit, domnişoară 
Potter. 

— E ceva important, răspunse Mary pe tonul pe care îl 
folosea atunci când preda lecţia şi se întoarse ca să poată 
vedea întreaga sală, în timp ce ajutorul de şerif se 
îndepărtă de perete, şi atenţia tuturor era acum îndreptată 
asupra ei. Sunt autorizată să ofer lecţii particulare, iar 
creditele obţinute în cadrul acestora sunt la fel de valabile 
precum cele obţinute într-o clasă a şcolii publice. În ultima 
lună i-am oferit lecţii particulare lui Joe Mackenzie la mine 
acasă... 

— Nu zău! murmură cineva, iar ochii lui Mary se 
aprinseră. 

— Cine a spus asta? întrebă ea cu asprime în glas. E o 
vulgaritate de necrezut. Se aşternu tăcerea. Atunci când 


60 


am văzut notele lui Joe Mackenzie, am fost uimită de faptul 
că un elev atât de inteligent a renunţat la studii. Poate că 
niciunul dintre dumneavoastră nu ştie acest lucru, însă era 
cel mai bun din clasă. Am luat legătura cu el şi l-am 
convins să ia lecţii pentru a ajunge la zi cu colegii lui. Intr- 
o lună nu numai că i-a ajuns, ci i-a şi depăşit. De 
asemenea, am ţinut legătura cu domnul senator Allard, 
care şi-a exprimat interesul pentru Joe. Graţie rezultatelor 
sale şcolare foarte bune, Joe este un candidat serios pentru 
o recomandare la Academia Forţelor Aeriene. Este o 
onoare pentru comunitate, şi ştiu că îl veţi sprijini cu toţii. 

Fu profund mulţumită atunci când văzu privirile şocate 
ale celor din sală şi se aşeză cu demnitatea pe care i-o 
insuflase necontenit mătuşa Ardith. Numai 
mahalagioaicele se certau, spunea mătuşa Ardith. O 
doamnă se putea face ascultată în alte moduri. 

Oamenii începură să şuşotească între ei, iar domnul Isby 
răscoli cele trei foi de hârtie pe care le avea în faţă, 
încercând să spună ceva. Şi ceilalţi membri ai consiliului 
se puseră pe şuşotit. 

Mary privi în jur, şi atenţia îi fu atrasă de o umbră din 
hol, aflată dincolo de uşa deschisă. Fusese o mişcare foarte 
uşoară. Dacă nu s-ar fi uitat chiar în clipa aceea, ar fi ratat- 
o. Aşa, observă într-o clipă silueta unui bărbat înalt, şi i se 
făcu pielea de găină. Wolf. Era acolo în hol, asculta. Era 
prima dată când îl vedea după ziua când venise la ea acasă 
şi, deşi nu zărea decât o siluetă ascunsă în umbră, inima 
începu să-i bată mai tare. 

Domnul Isby îşi drese glasul, şi şoaptele din încăpere 
încetară. 

— Asta e o veste bună, domnişoară Potter, începu el. 
Totuşi, nu credem că le-aţi oferit cel mai bun exemplu 
tinerilor din oraş... 

— Vorbeşte în numele tău, Walton, spuse Francie 
Beecham iritată, cu o voce şubrezită. 

Mary se ridică din nou. 

— Din ce punct de vedere nu am dat cel mai bun 
exemplu? 


61 


— Nu e un lucru potrivit ca băiatul acela să îşi petreacă 
toată noaptea la dumneavoastră! izbucni domnul Hearst. 

— Joe pleacă de la mine la ora nouă, după trei ore de 
lecţii. Ce înţelegeţi dumneavoastră prin „toată noaptea”? 
Oricum, în cazul în care consiliul nu este de acord cu acel 
loc, să înţeleg că nu are nimeni nicio problemă dacă se 
foloseşte clădirea şcolii, seara, pentru lecţii? Nu mă 
deranjează ca lecţiile să aibă loc aici. 

Domnul Isby, care era în fond bun la suflet, arăta hăituit. 
Membrii consiliului începură din nou să şuşotească. 

După un minut de consultări aprinse, ridicară din nou 
privirile. Harlon Keschel îşi şterse faţa asudată cu o 
batistă. Francie Beecham părea scandalizată. De data asta 
vorbi Cicely Karr: 

— Domnişoară Potter, este o situație dificilă. Sunt sigură 
că sunteți de acord că şansele ca Joe Mackenzie să fie 
acceptat la Academia Forțelor Aeriene sunt mici, şi 
adevărul este că nu suntem de acord să petreceţi atât de 
mult timp singură cu el. 

Mary îşi ridică bărbia. 

— Şi din ce motiv? 

— Fiindcă sunteți nouă în regiune, sunt convinsă că nu 
înţelegeţi exact cum stau lucrurile. Familia Mackenzie nu 
are o reputație bună, şi ne e teamă pentru siguranța 
dumneavoastră, dacă aveți în continuare de-a face cu acest 
băiat. 

— Doamnă Karr, astea-s prostii, răspunse Mary cu o 
candoare neelegantă. 

Mătuşa Ardith nu ar fi fost de acord cu atitudinea ei. Se 
gândea că Wolf era acolo, în hol, şi asculta cum oamenii 
aceia îi ponegreau pe el şi pe fiul lui şi aproape că simțea 
enervarea lui. Ştia că el nu se lăsa rănit uşor, dar pe ea o 
durea să ştie că el auzea aşa ceva. 

— Wolf Mackenzie m-a ajutat într-o situaţie periculoasă, 
când mi s-a stricat maşina şi rămăsesem înzăpezită. A fost 
amabil şi politicos şi nu a acceptat să-i plătesc pentru 
reparaţiile aduse maşinii mele. Joe Mackenzie este un elev 
excepţional care munceşte din greu la fermă, nu bea şi nu 


62 


se ţine de petreceri - spera să aibă dreptate - şi a fost 
întotdeauna foarte respectuos. li consider prieteni pe 
amândoi. 

In hol, bărbatul ascuns în umbră îşi încleştă pumnii. 
Toanta asta nu ştia că îşi putea pierde locul de muncă? 
Ştia că, dacă intra în încăperea aceea, toată ostilitatea 
avea să se reverse asupra lui, aşa că începu să se mişte, ca 
să le abată atenţia de la ea. Apoi, o auzi vorbind din nou. 
Nu ştia când trebuia să tacă? 

— Aş fi la fel de îngrijorată şi dacă oricare dintre copiii 
dumneavoastră ar renunţa la şcoală. Nu suport să văd cum 
un tânăr dă cu piciorul viitorului său. Doamnelor şi 
domnilor, am fost angajată să educ. Intenţionez să fac asta 
cât îmi stă în puteri. Sunteţi cu toţii oameni buni. Aţi vrea 
să renunţ dacă ar fi vorba despre copilul dumneavoastră? 

Mai mulţi oameni se uitară în altă parte şi tuşiră. Cicely 
Karr se mulţumi să ridice capul. 

— Nu înţelegeţi, domnişoară Potter. Nu e vorba despre 
unul dintre copiii noştri. Este vorba despre Joe Mackenzie. 
El e... e... 

— Pe jumătate indian? completă Mary, ridicând o 
sprânceană, întrebătoare. 

— Da. Asta e una. Apoi, tatăl lui... 

— Ce e cu tatăl lui? 

Wolf îşi stăpâni o înjurătură şi începu să meargă din 
nou, când Mary întrebă cu dispreţ: 

— Vă îngrijorează condamnarea lui? 

— Mă gândesc că e mai mult decât suficient! 

— Serios? De ce? 

— Cicely, stai jos şi taci, sări Francie Beecham. Fata are 
dreptate, şi eu sunt de acord. Poate sari în aer dacă începi 
să gândeşti la vârsta asta. 

Toată lumea amuţi pentru o clipă, apoi sala explodă în 
hohote de râs. Fermierii destoinici şi soțiile lor muncitoare 
se ţineau de burtă, râzând cu lacrimi. Domnul Isby se făcu 
roşu ca racul, apoi izbucni într-un râs copleşitor, care suna 
ca o macara isterică pe cale să facă pui, sau cel puţin aşa îi 
spuse Cicely Karr. Şi ea se înroşise, dar de furie. Uriaşul 


63 


Eli Baugh râdea cu atâta poftă, încât se rostogoli de pe 
scaun. Cicely îi luă pălăria de pe spătar şi îl lovi peste cap 
cu ea. Baugh hohotea în continuare în timp ce-şi apăra 
capul cu mâinile. 

— Poţi să cumperi benzină din altă parte de-acum 
înainte! urlă Cicely la domnul Baugh, lovindu-l în 
continuare cu pălăria. Şi gaz! Să nu vă mai văd la mine 
vreodată! 

— Gata, Cicely! 

Eli se înecă în încercarea de a-şi apuca pălăria. 

— Oameni buni, haideţi să ne liniştim, îi rugă Harlon 
Keschel, deşi părea distrat de felul în care Cicely îl lovea 
pe Eli cu propria lui pălărie. 

De fapt, toată lumea din încăpere se distra. Sau aproape 
toată lumea, constată Mary, când văzu chipul glacial al lui 
Dottie Lancaster. Îşi dădu seama dintr-odată că profesoara 
s-ar fi bucurat s-o vadă concediată şi se întrebă de ce. 
Incercase întotdeauna să fie prietenoasă cu Dottie, dar 
femeia mai în vârstă o tratase cu ostilitate. Oare Dottie 
văzuse maşina lui Joe acasă la Mary şi începuse bârfa? 
Oare Dottie se plimba prin oraş seara? Pe drumul către 
casa lui Mary nu mai locuia nimeni, aşa că nu avea cum să 
treacă cineva din întâmplare pe acolo. 

Zarva se potolise, deşi se mai auzea din când în când 
câte un chicot. Doamna Karr îl privea încruntată pe Eli 
Baugh, canalizându-şi furia şi jena asupra lui, dintr-un 
anume motiv, în loc să o învinuiască pe Francie Beecham, 
care începuse totul. 

Chiar şi domnul Isby era amuzat atunci când rosti cu 
voce tare: 

— Să încercăm să ne întoarcem la treabă, domnilor. 

Francie Beecham interveni din nou. 

— Cred că am făcut destulă treabă în seara asta. 
Domnişoara Potter îi dă lecţii tânărului Mackenzie, ca să 
poată merge la Academia Forţelor Aeriene. Asta-i tot. Şi eu 
aş face acelaşi lucru dacă aş mai fi încă în activitate. 

— Totuşi, nu pare în regulă..., întrerupse domnul Hearst. 

— Atunci să folosească sala de clasă. Suntem de acord 


64 


toţi? îi întrebă Francie pe ceilalţi membri ai consiliului, 
afişând un surâs triumfător pe chipul plin de riduri şi 
făcându-i cu ochiul lui Mary. 

— E în regulă din punctul meu de vedere, spuse Eli 
Baugh, încercând să-şi aranjeze pălăria. Academia Forţelor 
Aeriene... Asta e ceva. Cred că nicio persoană din 
comitatul ăsta n-a fost primită la o academie vreodată. 

Domnul Hearst şi doamna Karr nu fură de acord, dar 
domnul Isby şi Harlon Keschel erau de partea lui Francie 
şi a lui Eli. Mary se uită atentă spre holul întunecat, dar nu 
mai văzu nimic. Oare plecase? Ajutorul şerifului întoarse 
capul, ca să vadă la ce se uita, dar nici el nu văzu nimic, 
aşa că fiindcă ridică uşor din umeri, o privi din nou şi îi 
făcu apoi cu ochiul. Mary era mirată. În seara aceea îi 
făcuseră cu ochiul mai mulţi oameni decât în tot restul 
vieţii. Cum trebuie să te comporţi dacă îţi face cineva cu 
ochiul? Te prefaci că nu bagi de seamă? Faci şi tu cu 
ochiul? Învățăturile mătuşii  Ardith despre un 
comportament corespunzător nu conţineau nimic despre 
făcutul cu ochiul. 

Întâlnirea se încheie cu glume şi râsete, şi mai mulţi 
părinţi îi strânseră mâna lui Mary şi îi spuseră că făcea 
treabă bună. Abia peste o jumătate de oră reuşi să-şi ia 
haina şi să ajungă la uşă, unde îl întâlni pe ajutorul de 
şerif, care o aştepta. 

— Vă voi conduce la maşină, spuse el, pe un ton relaxat. 
Sunt Clay Armstrong, ajutorul şerifului. 

— Îmi pare bine. Mary Potter, răspunse ea, întinzându-i 
mâna. 

Clay îi acoperi mâna cu palma lui mare. Îşi aşeză pălăria 
peste părul şaten-închis, cârlionţat, şi ochii albaştri îi 
licăriră în întuneric. Îi plăcu de el din prima. Era un bărbat 
puternic, liniştit, neclintit ca un munte, dar cu simţul 
umorului. Pentru el, scandalul fusese un deliciu. 

— Toată lumea din oraş ştie cine sunteţi. Pe aici nu prea 
vin străini, cu atât mai puţin femei tinere şi necăsătorite 
din sud. Încă din prima zi când aţi venit, toată lumea a 
aflat de accentul dumneavoastră. N-aţi observat că toate 


65 


fetele din şcoală încearcă să vă imite? 

— Serios? întrebă ea surprinsă. 

— Cu siguranţă. 

Clay începu să meargă mai încet, ca să ţină pasul cu ea. 
Aerul rece îi îngheţă picioarele, dar cerul era senin şi o 
mie de stele îi făceau cu ochiul, consolând-o. 

Ajunseră la maşina lui Mary. 

— Pot să vă întreb ceva, domnule Armstrong? 

— Orice. Şi vă rog să-mi spuneţi Clay. 

— De ce s-a supărat doamna Karr aşa tare pe domnul 
Bauch, nu pe domnişoara Beecham? Domnişoara Beecham 
a început totul. 

— Cicely şi Eli sunt veri primari. Părinţii lui Cicely au 
murit când ea era mică, şi au crescut-o părinţii lui Eli. În 
fine, Cicely şi Eli sunt de-o seamă, deci au crescut 
împreună şi se băteau tot timpul ca chiorii. Încă se ceartă, 
presupun, dar aşa sunt unele familii. Încă sunt destul de 
apropiaţi. 

O astfel de familie i se părea ciudată lui Mary, dar, în 
acelaşi timp, nu i se părea nimic mai frumos decât să ştii 
că te poţi certa cu cineva şi că totuşi încă te iubeşte. 

— Deci l-a lovit fiindcă râdea de ea? 

— Şi fiindcă era la îndemână. Nimeni nu prea 
îndrăzneşte să se supere pe domnişoara Beecham. Ne-a 
fost profesoară tuturor adulţilor din comitat, şi toţi o 
respectăm foarte mult. 

— Asta sună foarte drăguţ, spuse Mary zâmbind. Sper să 
mai fiu când voi ajunge la vârsta dumneaei. 

— Intenţionaţi să faceţi şi dumneavoastră vâlvă la 
întâlnirile consiliului şcolii? 

— Sper, repetă ea. 

Clay se aplecă şi îi deschise uşa de la maşină. 

— Şi eu sper. Aveţi grijă la drum. 

După ce ea intră, el închise uşa şi-şi duse degetele la 
pălărie, în semn de salut, apoi se îndepărtă. 

Era un bărbat agreabil. Majoritatea locuitorilor din Ruth 
erau plăcuţi. Aveau ochelari de cal în ceea ce-l privea pe 
Wolf Mackenzie, dar, în fond, nu erau oameni răi. 


66 


Wolf. Unde dispăruse? 

Spera că Joe n-avea să renunţe la lecţii din cauza asta. 
Deşi ştia că era o prostie să se bucure prea devreme, era 
tot mai sigură că avea să fie acceptat la academie şi era 
peste măsură de mândră că ea putea să-l ajute să-şi 
îndeplinească visul. Mătuşa Ardith ar fi spus că trufia e 
urmată de o cădere, dar Mary se gândise de multe ori că o 
persoană n-are cum să cadă dacă nu încearcă, mai întâi, să 
se ridice. În mai multe rânduri o contrazisese pe Ardith cu 
propria ei zicală: „Cine nu încearcă n-are nimic de 
pierdut”. Mătuşa Ardith se supăra întotdeauna dacă cineva 
îndrăznea să o contracareze cu armele ei preferate. Mary 
oftă. Îi era tare dor de înverşunarea mătuşii ei. Cine ştie 
dacă avea să mai rămână la fel de spirituală acum, că n-o 
mai avea pe mătuşa Ardith care să o provoace. _ 

Când parcă maşina, era obosită, înfometată şi agitată. [i 
era teamă că Joe avea să încerce să facă un gest nobil şi să 
renunţe la lecţii, pentru ca ea să nu mai aibă probleme din 
cauza lui. 

— O să-l meditez în continuare, începu ea să vorbească 
singură în timp ce ieşea din maşină, chiar dacă trebuie să-l 
urmăresc călare pe cal. 

— Pe cine să urmăreşti? întrebă enervat Wolf, iar ea se 
sperie atât de tare, încât se lovi cu genunchiul de uşa 
maşinii. 

— De unde ai apărut? întrebă ea, la fel de enervată. La 
naiba, m-ai speriat! 

— Se pare că nu suficient. Am parcat în şopron, ca să nu 
mă vadă nimeni. 

Mary îi privi îndelung chipul mândru, parcă sculptat, 
însă impasibil. Lumina stelelor era incoloră şi îi dezvăluia 
trăsăturile în unghiuri şi umbre vagi, dar era suficient 
pentru ea. Nu-şi dăduse seama cât de mult tânjise să-l 
vadă, să-l ştie atât de aproape. Nici măcar nu mai simţea 
frigul la cum îi fremăta sângele în vene. Poate asta 
însemna să fii „în călduri”. Era covârşitor şi puţin 
înspăimântător, dar hotări că-i plăcea. 

— Să intrăm, spuse el, văzând că ea nu schiţa niciun 


67 


gest, iar Mary îl conduse la uşa din spate. 

O lăsase descuiată, ca să nu trebuiască să caute cheia 
prin întuneric, iar Wolf se încruntă atunci când văzu că 
apăsă pe clanţă şi deschise uşa. 

Intrară, iar Mary închise uşa după ei, apoi aprinse 
lumina. Wolf o privi atent, îi privi părul mătăsos care 
scăpase din coc şi trebui să-şi încleşteze pumnii ca să nu 
pună mâna pe ea. 

— Să nu mai laşi uşa descuiată, îi ordonă el. 

— Nu cred că vine vreun hoţ, ripostă ea. Niciun hoţ care 
se respectă n-ar fi interesat de ce e-n casa asta, recunoscu 
apoi. 

Wolf îşi jurase că n-avea s-o atingă, dar, chiar dacă 
ştiuse că avea să-i fie greu să-şi ţină mâinile departe de ea, 
nu-şi dăduse seama cât de greu. Voia s-o apuce de mâini şi 
s-o zguduie, ca să-i vină minţile-n cap, dar ştia că, dacă o 
atingea, în orice fel, nu mai putea să se oprească. Parfumul 
ei feminin îi stârnea nările şi-l ademenea mai aproape. 
Mirosea a căldură, a o aromă delicată, atât de feminină, 
încât tot trupul lui ardea de dorinţă. Se îndepărtă de ea, 
ştiind că era mai sigur pentru amândoi să impună o 
oarecare distanţă. 

— Nu mă gândeam la un hoţ. 

— Nu? 

Se gândi puţin, apoi îşi dădu seama la ce se referise el şi 
ce răspunsese ea. Îşi drese vocea şi se îndreptă spre plită, 
sperând că el nu-i văzuse chipul îmbujorat. 

— Dacă fac nişte cafea, bei o ceaşcă de data asta sau ieşi 
în fugă, ca data trecută, imediat ce e gata? 

Reproşul acid din vocea ei îl amuză, şi se întrebă cum de 
o putuse considera ştearsă. Se îmbrăca modest, dar numai 
timidă nu era. Spunea exact ceea ce gândea şi nu ezita să 
tragă pe cineva la răspundere. Cu mai puţin de o oră în 
urmă, îl apărase în faţa întregului oraş. Îşi veni în fire când 
îşi aduse aminte de asta. 

— O să beau cafeaua dacă insişti s-o faci, dar aş prefera 
să stai jos şi să m-asculţi. 

Mary se întoarse, se aşeză pe un scaun şi îşi puse 


68 


mâinile pe masă. 

— Te ascult. 

Wolf trase scaunul de lângă ea mai departe de masă, îl 
întoarse într-o parte şi se aşeză, privind-o. Mary îl privi la 
rândul ei, fără să zâmbească. 

— Te-am văzut în hol în seara asta. 

Bărbatul păru nemulţumit. 

— La naiba! M-a mai observat cineva? 

Se întrebă cum de îl văzuse, fiindcă avusese mare grijă 
şi se pricepea să se ascundă atunci când nu voia să fie 
observat. j 

— Nu cred. Îmi pare rău pentru ce au spus, adăugă după 
o pauză. 

— Nu mă îngrijorează ce cred despre mine bunii 
samariteni din Ruth, spuse el pe un ton aspru. Mă descurc 
cu ei. Şi Joe se descurcă. Traiul nostru nu depinde de ei, 
dar al tău da. Nu ne mai lua apărarea, decât dacă nu-ți 
place slujba prea mult şi încerci s-o pierzi, fiindcă mai mult 
ca sigur asta se va întâmpla dacă o ţii tot aşa. 

— N-o să-mi pierd slujba fiindcă fac lecţii cu Joe. 

— Poate că nu. Poate că o să fie cât de cât îngăduitori cu 
Joe, mai ales că le-ai servit pastila cu academia, dar cu 
mine e cu totul altă poveste. 

— N-o să-mi pierd slujba nici fiindcă sunt amabilă cu 
tine. Am un contract, explică ea calmă. Un contract solid. 
Nu e uşor să aduci o profesoară într-un loc aşa mic şi izolat 
cum e Ruth, mai ales în mijlocul iernii. Îmi pot pierde 
slujba doar dacă sunt considerată incompetentă sau încalce 
legea, şi chiar vreau să văd cine poate dovedi că sunt 
incompetentă. 

Wolf se întrebă dacă asta însemna că nu excludea 
posibilitatea să încalce legea, dar n-o întrebă. Lumina din 
bucătărie îi strălucea direct pe cap, transformându-i părul 
într-o aură argintie şi distrăgându-l cu sclipirea. Ştia că 
avea părul şaten, dar era un şaten atât de palid, cenuşiu, 
încât nu avea nicio nuanţă de roşu, iar în lumină şuviţele 
păreau chiar argintii. Părea un înger cu ochii albaştri şi cu 
pielea străvezie, cu faţa încadrată de părul mătăsos care-i 


69 


aluneca din coc. Simţea că ia foc. Voia s-o atingă. O voia 
goală, sub el. Voia să fie înăuntrul ei, s-o cuprindă cu 
blândeţe până când avea s-o simtă moale şi umedă, până 
când avea să-i simtă unghiile înfigându-i-se în spate... 

Mary întinse mâna şi-şi aşeză palma subţire pe a lui. 
Chiar şi acea simplă atingere îi dădu fiori. 

— Spune-mi ce s-a întâmplat, îl invită ea blând. De ce ai 
făcut închisoare? Ştiu că n-ai fost vinovat. 

Wolf era un bărbat dur, atât din fire, cât şi de nevoie, 
însă încrederea ei simplă, necondiționată îl zgudui până-n 
măduva oaselor. Intotdeauna fusese singur, izolat de albi 
din cauza sângelui indian şi de indieni din cauza sângelui 
alb. Nici măcar părinţii nu-i fuseseră apropiaţi, deşi îl 
iubiseră şi el îi iubise la rându-i. Pur şi simplu, nu-l 
cunoscuseră niciodată cu adevărat, niciodată nu-i ştiuseră 
gândurile cele mai ascunse. Nu fusese apropiat nici de 
soţia lui, mama lui Joe. Se culcaseră împreună, o îndrăgise, 
dar şi pe ea o ţinuse la distanţă. Barierele se topiseră 
numai cu Joe, care îl cunoştea ca nimeni altul, îşi 
aparţineau unul altuia, şi îl iubea fără margini pe băiat. 
Numai gândul la Joe îl ajutase să supravieţuiască anilor de 
închisoare. 

Faptul că femeia asta albă reuşea să atingă emoţii pe 
care el le considera complet izolate era mai mult decât 
îngrijorător. N- o voia aproape de el, din niciun punct de 
vedere emoţional. Voia să se culce cu ea, dar nu voia să-i 
pese de ea. Furios, îşi dădu seama că deja îi păsa de ea, şi 
nu-i plăcea deloc asta. 

li privi mâna fragilă aşezată pe a lui, atingându-l uşor. 
Nu îi repugna atingerea lui, de parcă ar fi fost murdar. 
Nici nu-l apuca la fel ca alte femei, cu aviditate, dornice să- 
1 folosească, curioase să vadă dacă sălbaticul le putea 
satisface poftele superficiale şi lacome. Îl atinsese doar 
fiindcă îi păsa de el. 

Mary văzu cum Wolf întoarse încet palma şi i-o cuprinse 
pe a ei, acoperind degetele palide şi subţiri de parcă ar fi 
vrut să le apere. 

— S-a întâmplat acum nouă ani, începu el pe un ton jos, 


70 


aspru, iar ea trebui să se apropie ca să-l audă. Nu, aproape 
zece. Se fac zece ani în iunie. Eu şi Joe abia ne mutaserăm 
aici. Lucram pentru ferma Half Moon. O fată din comitatul 
vecin fusese violată şi ucisă, iar trupul ei fusese găsit chiar 
la marginea fermei. Am fost arestat şi interogat, dar, la 
naiba, mă aşteptam la asta de când auzisem de fata aceea. 
Eram nou în zonă şi eram indian. Însă n-au găsit dovezi 
împotriva mea, şi au fost nevoiţi să-mi dea drumul. Trei 
săptămâni mai târziu, a fost violată altă fată. Asta era de la 
ferma Rocking L, din partea de vest a oraşului. A fost la 
rându-i înjunghiată, dar a trăit. Îl văzuse pe violator, spuse 
el, după care se opri o clipă, iar ochii i se întunecară în 
timp ce-şi amintea prin ce trecuse. Spunea că arăta a 
indian. Avea tenul închis la culoare, părul negru şi era 
înalt. Nu-s prea mulţi indieni înalţi prin zonă. Am fost 
arestat din nou, înainte să aflu că fusese violată altă fată. 
M-au dus la identificare împreună cu şase albi cu părul 
negru. Fata m-a identificat, şi am fost pus sub acuzare. Eu 
şi Joe locuiam la Half Moon, dar se pare că nimeni nu-şi 
amintea că mă văzuse acasă în seara în care fusese violată 
fata aceea, numai Joe, iar cuvântul unui copil indian de 
şase ani nu conta prea mult pentru nimeni. 

O durea sufletul gândindu-se cât de greu trebuia să fi 
fost pentru el şi pentru Joe, care era doar un copil. Oare 
cât de greu îi fusese lui Wolf din cauza lui Joe? Câte griji 
trebuia să-şi fi făcut pentru fiul lui? Nu ştia ce să spună ca 
să îmblânzească mânia veche de zece ani, aşa că nici 
măcar nu încercă. Îl strânse mai tare de mână, ca să ştie 
că nu era singur. 

— Am fost acuzat, şi m-au găsit vinovat. Din fericire, nu 
m-au putut lega de primul viol, fata care fusese ucisă, 
altfel m-ar fi linşat. În orice caz, toată lumea a crezut că eu 
am fost de vină. _ 

— Ai fost băgat în închisoare, spuse Mary. li venea greu 
să creadă, deşi ştia că era adevărat. Şi ce s-a întâmplat cu 
Joe? 

— A fost dus la un cămin. Eu am supravieţuit în 
închisoare. N-a fost uşor. Violatorii sunt primele ţinte. 


71 


Trebuia să fiu cel mai al dracului de acolo ca să trăiesc de 
pe o zi pe alta. 

Auzise poveşti despre lucruri care se întâmplau în 
închisori, şi durerea i se accentuă. Fusese închis, departe 
de soare şi de munţi, de aerul proaspăt, şi ea ştia că se 
simţise ca un animal sălbatic închis într-o cuşcă. Era 
nevinovat, dar libertatea şi copilul îi fuseseră luate, şi 
fusese aruncat laolaltă cu drojdia societăţii. Oare dormise 
bine vreo noapte în închisoare sau doar moţăise, mereu la 
pândă, mereu pregătit să atace? 

Mary îşi simţea gâtul uscat şi încordat. Abia reuşi să 
şoptească. 

— Cât timp ai fost închis? 

— Doi ani, răspunse Wolf cu chipul aspru, cu ochii 
ameninţători, dar Mary ştia că ameninţarea se adresa 
amintirilor amare. Apoi au făcut legătura între o serie de 
violuri şi crime care se întindeau de la Casper până în 
Cheyenne şi l-au prins pe tip. A mărturisit, părea mândru 
de isprăvile lui şi cam deranjat de faptul că poliţia nu îi 
recunoscuse meritele în toate cazurile. A recunoscut cele 
două violuri din zona asta şi a dat detalii pe care nu le-ar fi 
putut şti decât violatorul. 

— Era indian? 

Wolf surâse rece. 

— Italian. Pielea măslinie, păr ondulat. 

— Deci te-au eliberat? 

— Mda. Mi-au şters cazierul, şi-au cerut scuze şi mi-au 
dat drumul. Îmi pierdusem copilul, slujba, tot ce aveam. 
Am aflat unde era Joe şi m-am dus să-l iau. Apoi am făcut 
rodeo ceva vreme, ca să fac rost de bani. M-am descurcat 
destul de bine. Am câştigat destul cât să mă întorc aici cu 
nişte bani în buzunar. Bătrânul proprietar de la Half Moon 
murise fără moştenitori, şi pământul era pe cale să fie 
vândut ca să se acopere impozitul. M-a uscat de bani, dar 
l-am cumpărat. Eu şi Joe ne-am mutat aici, iar eu am 
început să dresez cai şi să pun ferma pe picioare. 

— De ce te-ai întors? 

Mary nu înţelegea. De ce s-ar fi întors în locul unde 


72 


fusese tratat atât de crud? 

— Fiindcă obosisem să mă tot mut dintr-o parte într-alta, 
să n-am un loc al meu. Obosisem să fiu considerat un 
indian prost, incapabil. Obosisem să ştiu că fiul meu n-avea 
un cămin. Şi nici în ruptul capului n-aveam de gând să-i las 
pe mizerabilii ăştia să mă distrugă. 

Durerea lui Mary se intensifică. Voia să-i poată 
îndepărta furia şi amărăciunea, voia să aibă curaj să-l ia în 
braţe şi să-l liniştească, voia ca el să poată deveni membru 
al comunităţii, nu un ghimpe în coastă. 

— Nu fac toţi numai mizerii, spuse ea, întrebându-se de 
ce buzele lui se mişcară ca şi cum ar fi fost pe cale să 
schiţeze un surâs. Şi nici indienii nu sunt toţi proşti sau 
incapabili. Oamenii sunt doar oameni, buni sau răi. 

— Ai nevoie de cineva care să te păzească, răspunse el. 
Atitudinea asta liberală o să te bage-n belele. Fă lecţii cu 
Joe, fă ce poţi pentru el, dar, pentru binele tău, stai 
departe de mine. Oamenii ăştia nu şi-au schimbat părerea 
despre mine doar fiindcă am fost eliberat. 

— Nici măcar n-ai încercat să-i faci să-şi schimbe 
părerea. N-ai făcut altceva decât să-i acuzi tot timpul, 
replică Mary cu asprime. 

— Ar trebui să uit ce au făcut? întrebă el la fel de aspru. 
Să uit că pentru ei dreptatea a însemnat să mă aşeze-n 
rând cu şase albi şi s-o pună pe fata aia să spună care e 
indianul? Am stat doi ani în iad. Tot nu ştiu ce s-a 
întâmplat cu Joe, dar după ce l-am luat de unde era, n-a 
scos un cuvânt trei luni de zile. Să uit asta? Nici mort. 

— Deci ei nu-şi vor schimba părerea, tu nu-ţi schimbi 
părerea şi nici eu nu-mi schimb părerea. Cred că ajungem 
într-o fundătură. 

Ochii lui ardeau de mânie în timp ce o privea, şi dintr- 
odată îşi dădu seama că încă o ţinea de mână. li dădu 
drumul brusc şi se ridică. 

— Înţelege, nu poţi să fii prietenă cu mine. Nu putem fi 
prieteni. 

Acum, că avea mâna liberă, Mary se simţi părăsită şi 
înfrigurată. Îşi aşeză mâinile în poală şi se uită la el. 


73 


— De ce? Sigur, dacă nu-ţi place... 

Vocea i se stinse, şi-şi plecă uşor capul, analizându-şi 
mâinile, ca şi cum nu le mai văzuse până atunci. 

Să nu-i placă de ea? Nu putea să doarmă, era agitat, se 
excita de fiecare dată când se gândea la ea - şi se gândea 
la ea mult prea des. Tensiunea care-l cuprinsese era atât 
de mare, încât credea că avea să-nnebunească şi nici 
măcar nu şi-o putea alunga din minte cu o vizită la Julie 
Oakes sau la vreo altă femeie, fiindcă nu se putea gândi 
decât la părul ei şaten şi fin, la ochii albaştri ca ardezia şi 
la pielea ei ca petalele străvezii de trandafir. Nu ştia cum 
să se mai abţină, şi numai gândul că locuitorii din Ruth 
aveau s-o stigmatizeze dacă umbla cu el îl împiedica să 
pună mâna pe ea. Principiile ei încăpăţânate n-o 
pregătiseră pentru durerea şi pentru problemele cu care s- 
ar fi confruntat. 

Dintr-odată, frustrarea lui se revărsă, şi îl înfurie gândul 
că trebuia să se îndepărteze de femeia pe care o voia atât 
de tare, încât risca să ajungă în pragul nebuniei. Fără să se 
gândească, îi apucă încheieturile şi o forţă să se ridice. 

— Nu, la naiba, nu putem să fim prieteni! Vrei să ştii de 
ce? Fiindcă nu pot să stau în preajma ta fără să mă 
gândesc că te dezbrac şi că eşti a mea, oriunde ne-am afla. 
La naiba, nici măcar nu ştiu dacă aş mai avea răbdare să te 
dezbrac! Vreau să-ţi simt sânii în palme şi sfârcurile în 
gură. Vreau să-ţi simt picioarele în jurul taliei sau gleznele 
pe umeri sau orice altă poziţie, numai să fiu înăuntrul tău, 
izbucni el trăgând-o atât de aproape, încât respiraţia lui 
caldă îi atingea obrajii. Deci, scumpo, sub nicio formă nu 
putem fi prieteni. 

Mary tremura, iar corpul ei reacţionă la cuvintele lui. 
Deşi vorbise la supărare, se convinsese că şi el simţea la 
fel ca ea, fiindcă descrisese acţiuni pe care ea şi le putea 
închipui doar pe jumătate. Era prea neştiutoare şi prea 
sinceră ca să-şi ascundă sentimentele, aşa că nici măcar 
nu încercă. În ochii ei se citea o dorinţă dureroasă. 

— Wolf? 

Nu spuse mai mult, însă felul în care îi pronunţă numele, 


74 


cu o uşoară inflexiune chinuită la final, îl făcu să-i strângă 
şi mai tare încheieturile. 

— Nu. 

— Te... te vreau. 

Mărturisirea ei şoptită, tremurată o făcea vulnerabilă, 
iar el ştia asta. Urlă în sinea lui. La naiba, chiar nu avea 
deloc instinctul de autoapărare? Chiar nu ştia ce însemna 
pentru un bărbat ca femeia pe care o dorea să i se ofere 
aşa, fără retineri? 

Şi-aşa abia se mai putea stăpâni şi singurul motiv pentru 
care o făcea era faptul că, la urma urmei, ea chiar nu ştia 
nimic. Era virgină. Era o fată modestă, crescută într-un stil 
autoritar, şi probabil habar n-avea la ce-l ispitea. 

— Nu spune asta, bombăni el într-un sfârşit. Ti-am mai 
ZIS... 

— Ştiu, îl întrerupse ea. Sunt prea neexperimentată ca 
să fiu interesantă, şi tu... tu nu vrei să fii folosit ca un 
porcuşor de Guineea. N-am uitat. 

Nu plângea des, dar simţi lacrimile sărate arzându-i 
ochii, iar el tresări văzându-i durerea. 

— Am minţit. Doamne, cum am minţit. 

Atunci nu se mai putu stăpâni. Trebuia s-o atingă, s-o 
simtă în braţe încă puţin, să-i guste din nou buzele. li 
ridică mâinile şi le aşeză în jurul gâtului lui, apoi îşi aplecă 
capul în timp ce o cuprindea cu braţele şi o lipea de el. 
Gura lui o acoperi pe a ei, iar răspunsul ei instantaneu îl 
ului. Acum ştia ce să facă. Buzele ei se întredeschiseră, 
lăsând limba lui să pătrundă, iar limba ei îl întâmpină cu 
atingeri moi. El o învățase asta, aşa cum o învățase şi să se 
topească lângă el, iar gândul îl înnebuni, aşa cum îl 
înnebunea atingerea sânilor ei moi, lipiţi de pieptul lui. 

Mary era în extaz în braţele lui, iar lacrimile pe care le 
vărsase îi dispărură printre gene. Era prea dureros, dar şi 
prea minunat, ca să fie doar dorinţă. Dar dacă era 
dragoste, nu ştia cum avea să îndure. 

Gura lui era înfometată şi aspră. Săruturile erau 
îndelungi şi profunde şi o ameţeau complet. Mâna lui urcă 
şi îi cuprinse sânul, iar ea nu reuşi decât să scoată un 


75 


geamăt de plăcere. Sfârcurile îi ardeau şi pulsau. 
Atingerea lui vindeca durerea, dar o şi intensifica, fiindcă o 
făcea să vrea mai mult. Îl voia aşa cum descrisese el, cu 
gura pe sânii ei, şi se lipi de el înfierbântată. Se simţea 
goală şi avea nevoie de el ca să fie completă. Avea nevoie 
ca el să o facă a lui. 

Wolf săltă capul şi îi lipi faţa de umărul lui. 

— Trebuie să mă opresc. Acum, gemu el. 

Tremura, la fel cum ar fi tremurat un licean pe bancheta 
din spate a maşinii părinţilor, în prima noapte de dragoste. 

Mary cântări repede toate criticile pe care i le-ar fi 
adresat mătuşa Ardith şi acceptă că era îndrăgostită, 
fiindcă amestecul acela de fericire şi chin nu putea să 
însemne altceva. 

— Nu vreau să te opreşti, spuse ea rugătoare. Vreau să 
mă iubeşti. 

— Nu. Sunt indian. Tu eşti albă. Oamenii din oraşul ăsta 
te-ar distruge. Ce s-a întâmplat în seara asta a fost doar o 
mică mostră din ce ai fi nevoită să înfrunţi. 

— Sunt dispusă să risc! strigă ea disperată. 

— Eu nu. Eu pot să îndur asta, dar tu, tu ai principiile 
tale liberale, scumpo. Nu pot să-ţi ofer nimic în schimb. 

Dacă ar fi crezut că ar fi existat măcar o şansă ca ei să 
trăiască acolo în linişte, Wolf şi-ar fi asumat riscul, dar ştia 
că nu exista aşa ceva, la cum stăteau lucrurile. În afară de 
Joe, ea era singura persoană din lume pe care voise 
vreodată s-o protejeze, şi niciodată nu-i fusese atât de greu 
să ia o hotărâre. 

Mary îşi ridică încet capul de pe umărul lui, cu obrajii 
umezi. 

— Nu te vreau decât pe tine. 

— Pe mine nu poţi să mă ai. Lumea te-ar face bucăţi. 

Îi dădu cu blândeţe braţele jos şi se întoarse să plece. O 
auzi în urma lui, cu vocea joasă, gâtuită, înghiţindu-și 
lacrimile. 

— O să risc. 

Wolf se opri, cu mâna pe clanţă. 

— Eu nu. 


76 


Îl văzu plecând încă o dată, iar de data asta durerea fu 
mult mai mare. 


77 


capitolul 5 


Joe era neobişnuit de distrat. În mod normal, era un elev 
extrem de atent şi se concentra aproape incredibil la ce 
avea de rezolvat, însă în seara respectivă se gândea la 
altceva. Acceptase fără să comenteze faptul că lecţiile 
aveau să se desfăşoare la şcoală şi niciodată nu dăduse de 
înţeles că aflase care fusese subiectul întâlnirii consiliului 
şcolii în urma căreia se decisese schimbarea locației. 
Pentru că era început de mai şi ziua fusese nefiresc de 
călduroasă, Mary înclina într-un fel să creadă că agitația 
lui se datora asteniei de primăvară. Fusese o iarnă lungă, 
şi nici ea nu era prea liniştită. 

Într-un final, închise cartea pe care-o avea în faţă. 

— Hai să terminăm mai devreme astăzi, sugeră ea. Nu 
prea merge treaba. 

Joe închise şi el cartea şi-şi trecu degetele prin părul 
negru şi des, identic cu al tatălui său. Mary se forţă să se 
uite în altă parte. 

— Scuze, spuse el respirând adânc. 

Era tipic pentru Joe să nu dea o explicaţie. Nu prea 
simţea nevoia să se justifice. 

Însă, în săptămânile de când făceau lecţii împreună, 
purtaseră multe conversații personale între lecțiile 
pregătite, iar Mary nu ezita niciodată dacă exista 
posibilitatea ca vreunul dintre elevii ei să aibă probleme. 
Dacă era de vină doar astenia de primăvară, voia ca el să-i 
spună asta. 

— Te supără ceva? 

Joe zâmbi amar, specific unui om mare, nu unui băiat de 
şaisprezece ani. 

— S-ar putea spune şi aşa. 

— Ah. 

Zâmbetul lui o făcu să se simtă uşurată, fiindcă acum 


78 


bănuia care era cauza neliniştilor lui. Era, într-adevăr, un 
soi de astenie de primăvară. Mătuşa Ardith îi spusese 
deseori nepoatei ei: „Când un băiat devine bărbat, fetele 
trebuie să se păzească. Ascultă la mine, parcă o iau razna”. 
Cu siguranţă, Joe devenea bărbat. Mary se întrebă în ce 
moment fetele deveneau femei. 

Joe luă stiloul şi se jucă o vreme cu el, apoi îl aruncă 
într-o parte şi se hotări să-i spună mai multe. 

— Pam Hearst m-a rugat s-o duc la film. 

— Pam? 

Era o surpriză şi, posibil, o problemă. Ralph Hearst era 
unul dintre oamenii cei mai înverşunaţi împotriva familiei 
Mackenzie. 

Joe o privi cu pleoapele lăsate. 

— Pam e fata despre care v-am spus mai demult. 

Deci chiar era Pam Hearst. Era drăguță şi deşteaptă, iar 
trupul ei tânăr şi zvelt putea, cu siguranţă, stârni un băiat. 
Mary se întrebă dacă tatăl lui Pam ştia că fata lui flirtase 
cu Joe şi dacă acesta era unul dintre motivele ostilităţii lui. 

— Şi te duci? 

— Nu, spuse el repede, surprinzând-o. 

— De ce? 

— Nu există cinematografe în Ruth. 

— Şi? 

— Tocmai asta e ideea. Ar trebui să mergem în alt oraş. 
Acolo n-ar putea să ne vadă nicio persoană care ne 
cunoaşte. Voia s-o iau din spatele şcolii, după ce se 
întunecă. Se întinse pe spate şi-şi puse mâinile la ceafă. I-a 
fost prea ruşine să meargă la dans cu mine, dar sunt bun 
să ne vedem pe furiş. Poate s-a gândit că, şi dacă am fi 
văzuţi, ideea că s-ar putea să merg la academie ar ajuta-o 
să n-aibă probleme prea mari. Se pare că oamenii s-au 
obişnuit cu gândul ăsta, adăugă el ironic. Cred că indienii 
în uniformă sunt văzuţi altfel. 

Dintr-odată, anunţul impulsiv pe care-l făcuse ea la 
întâlnirea consiliului şcolii nu i se mai păru o idee aşa 
bună. 

— Ai fi vrut să nu le fi spus? 


79 


— A trebuit s-o faceţi, răspunse el, şi din asta Mary 
înţelese că el ştia care fusese subiectul acelei întâlniri. E o 
presiune în plus să intru la academie, fiindcă, dacă n-o să 
fiu admis, toţi vor spune că indianul n-a fost în stare. Dar 
ăsta nu-i un lucru rău. Dacă asta mă face să îmi dau şi mai 
mult silinţa, atunci înseamnă că sunt mai aproape de a fi 
admis. 

Personal, Mary nu credea că Joe avea nevoie de alt 
stimulent. işi dorea atât de mult lucrul acesta, încât 
dorinţa îl mistuia. Reveni la subiectul conversatiei: 

— Şi te supără faptul că ţi-a spus asta acum? 

— M-a scos din sărite. Şi chiar m-a scos din sărite faptul 
că a trebuit s-o refuz, fiindcă, sigur, câteva pipăieli nu mi- 
ar strica. 

Se opri brusc şi o privi din nou pe Mary ca un om mare, 
apoi schiţă un zâmbet. 

— Scuze. N-am vrut să intru în intimităţi. Să spunem 
doar că mă atrage din punct de vedere fizic, dar numai 
atât. Nu-mi permit să mă amăgesc într-o asemenea 
situaţie. Pam este o fată drăguță, dar nu figurează în 
planurile mele. 

Mary înţelese la ce se referea. Nicio femeie nu figura în 
planurile lui pentru mult timp, dacă nu pentru totdeauna, 
decât dacă era vorba despre o descărcare fizică. Joe era o 
persoană solitară, la fel ca Wolf, şi, mai mult, Joe era atât 
de vrăjit de perspectiva zborului, încât nu mai exista 
altceva pentru el. Pam Hearst avea să se mărite cu un 
băiat din oraş, avea să se stabilească în Ruth sau prin 
apropiere şi avea să-şi crească familia în acelaşi cadru 
liniştit în care crescuse şi ea. Nu era menită pentru scurta 
atenţie pe care i-o putea acorda Joe Mackenzie înainte să 
plece. 

— Aveţi idee cine a început bârfele? întrebă Joe, 
încruntându-se. 

Nu-i plăcea faptul că cineva încercase să-i facă rău 
profesoarei. 

— Nu. N-am încercat să aflu. Ar fi putut fi oricine care a 
trecut pe acolo şi ţi-a văzut maşina în faţa casei mele. Dar 


80 


se pare că majoritatea au şi uitat, mai puţin... 

Se opri, îngrijorată. 

— Despre cine e vorba? întrebă Joe. 

— Nu vreau să spun că ea a început bârfele, zise Mary 
repede. Nu mă simt bine în preajma ei. Nu mă agreează, şi 
nu ştiu de ce. Poate aşa se poartă cu toată lumea. Dottie 
Lancaster... 

— Dottie Lancaster! Joe scoase un râset sec. Ar fi o idee. 
Da, ar fi putut stârni toată agitația. A avut o viaţă grea şi- 
mi pare oarecum rău de ea, dar s-a străduit să-mi facă 
viaţa un iad când eram la ea în clasă. 

— Viaţă grea? De ce? 

— Soţul ei era şofer de camion, şi a fost omorât acum 
mulţi ani, când fiul ei era mic. Făcea o cursă în Colorado, 
s-a ciocnit cu un şofer beat şi a căzut de pe o stâncă. 
Şoferul beat era indian. N-a depăşit niciodată momentul şi 
are un dinte împotriva indienilor - sau cel puţin aşa 
presupun. 

— E absurd. 

Joe ridică din umeri, ca şi cum ar fi vrut să spună că 
multe lucruri erau absurde. 

— Oricum, a rămas singură cu copilul şi a dus-o destul 
de greu. Nu prea avea bani. A început să predea, dar 
trebuia să plătească pe cineva să aibă grijă de copil, dar 
copilul avea nevoie de îngrijiri speciale când a fost destul 
de mare încât să meargă la şcoală, iar astea au necesitat şi 
mai mulţi bani. 

— Nici nu ştiam că Dottie are copii, spuse Mary, 
surprinsă. 

— Numai pe Robert. Bobby. Are vreo douăzeci şi trei sau 
douăzeci şi patru de ani, cred. Incă locuieşte cu doamna 
Lancaster, dar nu prea are de-a face cu alţi oameni. 

— Ce s-a întâmplat cu el? Are sindromul Down sau o 
dizabilitate de învăţare? 

— Nu e retardat. Bobby e doar diferit. Îi plac oamenii, 
dar nu în grupuri. Dacă vede mulţi oameni împreună, 
devine agitat, aşa că stă mai mult singur. Citeşte mult şi 
ascultă muzică. Dar o dată a lucrat pe timpul verii la 


81 


magazinul cu materiale de construcţii, şi domnul Watkins i- 
a spus lui Bobby să umple o roabă cu nisip. În loc să ducă 
roaba lângă grămada de nisip şi să pună nisip cu lopata, 
Bobby lua nisip în lopată şi îl căra la roabă. Şi alte lucruri 
de acest fel. Avea probleme la îmbrăcat, îşi lua mai întâi 
pantofii, apoi nu putea să-şi pună blugii. 

Mary mai văzuse persoane ca Bobby, care întâmpinau 
greutăţi în rezolvarea problemelor practice. Era o 
dizabilitate de învăţare care putea fi depăşită doar cu 
îngrijire specializată şi cu multă răbdare. li părea rău de el 
şi de Dottie, care nu avea o viaţă prea fericită. 

Joe îşi dădu scaunul în spate şi se ridică, întinzându-şi 
muşchii încordaţi. 

— Călăriţi? o întrebă el brusc. 

— Nu. N-am avut niciodată de-a face cu caii, chicoti 
Mary. O să fiu dată afară din Wyoming din cauza asta? 

— S-ar putea, răspunse Joe pe un ton grav. De ce nu 
veniţi pe munte într-o sâmbătă, ca să vă învăţ? In curând 
începe vacanţa de vară, şi o să aveţi mai mult timp. 

Joe n-avea habar cât de mult o atrăgea ideea, nu numai 
să călărească, ci şi să îl vadă din nou pe Wolf. Singura 
problemă era că prezenţa lui avea s-o doară la fel de mult 
ca absenţa lui, fiindcă bărbatul tot nu putea fi al ei. 

— O să mă gândesc, promise ea, dar se îndoia că avea să 
accepte vreodată oferta. 

Joe nu insistă, dar nici nu intenţiona să renunţe. Avea s-o 
aducă pe Mary pe munte, într-un fel sau altul. Se gândea 
că tatăl său ajunsese aproape de limita rezistenţei. Dacă 
avea să o vadă acolo, fix sub nasul lui, avea să se comporte 
ca un armăsar de care se apropie o iapă în călduri. 
Profesoara cea drăguță şi spirituală avea noroc dacă tatăl 
lui n-o trântea la pământ din prima secundă. Joe trebui să- 
şi ascundă zâmbetul. Nu mai văzuse pe cineva care să-l 
impresioneze pe Wolf aşa cum o făcuse Mary Elizabeth 
Potter. Il tulburase pe Wolf în asemenea măsură, încât 
acesta devenise mai periculos ca o pumă rănită. 

Fredonă în minte câteva măsuri din Matchmaker”. 


Melodie din filmul muzical american Scripcarul de pe acoperiş 
82 


Când Mary ajunse acasă în după-amiaza următoarei zile 
de vineri, în cutia poştală o aştepta o scrisoare din partea 
senatorului Allard. Degetele îi tremurau în timp ce o 
deschidea. Nu ştia ce avea să facă dacă erau veşti proaste 
pentru Joe, dacă senatorul Allard refuza să îl recomande 
pentru academie. Senatorul Allard nu era singura lor 
posibilitate, însă el păruse cel mai receptiv, şi un refuz din 
partea lui ar fi fost cu adevărat descurajant. 

Scrisoarea senatorului către ea era scurtă; îi mulțumea 
pentru eforturile depuse ca să-l aducă pe Joe în atenţia lui. 
Se hotărâse să-l recomande pe Joe pentru admiterea la 
academie, pentru primul an după absolvirea liceului. De 
acum încolo, depindea de Joe să treacă de riguroasele 
examinări academice şi fizice. 

În plic mai era şi o scrisoare de felicitări pentru Joe. 

Mary strânse scrisorile la piept, şi ochii i se umplură de 
lacrimi. Reuşiseră, şi nici măcar nu fusese atât de greu! 
Era pregătită să scrie fiecărui membru al congresului o 
dată pe săptămână, până când Joe avea să-şi primească 
şansa, dar nu fusese nevoie. Notele şi creditele lui Joe 
fuseseră convingătoare. 

Veştile erau mult prea bune ca să mai aştepte, aşa că se 
urcă din nou în maşină şi o luă în sus, pe muntele 
Mackenzie. Drumul era cu totul altfel acum. Zăpada se 
topise, iar poalele muntelui erau acoperite cu flori de 
câmp. După gerul de iarna trecută, căldura primăverii erau 
o binecuvântare pentru pielea ei, deşi nu era nici pe 
departe la fel de cald ca în Savannah. Era atât de 
emoţionată şi de fericită, încât nici nu observă prăpastia ce 
se căsca pe marginile drumului, pe măsură ce urca, ci doar 
grandoarea sălbatică a munţilor care se înălţau maiestuoşi 
către cerul albastru. Inspiră şi îşi dădu seama că 
primăvara compensa pe deplin iarna. Se simţea acasă, într- 
un loc îndrăgit şi familiar. 

Opri brusc maşina în faţa uşii de la bucătărie a casei lui 
Wolf, stârnind un nor de praf, şi, înainte ca motorul să se 


(Fiddler on the Roof), lansat în anul 1971 (n.tr.) 
83 


oprească, începu să urce scările ca să bată la uşă. 

— Wolf! Joe! 

Ştia că strigătul acela era cu totul nepotrivit pentru o 
doamnă, dar era prea fericită ca să-i mai pese. În unele 
situaţii, pur şi simplu trebuie să strigi. 

— Mary! 

Chemarea venea din spatele ei, şi se întoarse. Wolf 
venea în fugă dinspre şopron, unduindu-şi ritmic trupul 
puternic. Mary ţipă de încântare şi sări de pe scări, iar 
fusta i se ridică în timp ce alerga pe aleea pietruită ce 
ducea spre şopron. 

— A reuşit! strigă ea, fluturând scrisorile. A reuşit! 

Wolf se opri şi o privi pe profesoara cea liniştită cum 
sărea şi sălta spre el, iar fusta i se ridica pe coapse cu 
fiecare pas. Abia avu timp să-şi dea seama că nu era nimic 
în neregulă, că râdea, când, de la o distanţă de câţiva paşi, 
ea i se aruncă în braţe. Se înfipse bine pe picioare şi o 
prinse la pieptul lui, apoi o înconjură cu braţele lui 
vânjoase. 

— A reuşit! exclamă ea din nou şi îi înconjură gâtul cu 
braţele. 

Wolf nu se putu gândi decât la un singur lucru şi îşi 
simţi gura uscată. 

— A reuşit? 

Mary îi flutură scrisorile pe sub nas. 

— A reuşit! Senatorul Allard... Am găsit scrisoarea în 
cutia poştală... N-am putut să mai aştept... Unde e Joe? 

Ştia că nu era prea coerentă şi făcu un efort să-şi revină, 
dar nu se putea opri din râs. 

— E în oraş, după nişte scânduri pentru gard. La naiba, 
eşti sigură că asta spune? Mai are un an de şcoală... 

— Mai puţin de un an, la ritmul lui. Oricum, trebuie să 
împlinească şaptesprezece ani. Senatorul l-a recomandat 
pentru admiterea la academie imediat după absolvire. Mai 
puţin de un an şi jumătate! 

Chipul lui Wolf se umplu de o mândrie aprigă, mândria 
de războinic moştenită de la comanşi şi de la celți. In ochii 
lui licărea un foc negru, şi o ridică mai sus, ţinând-o cu 


84 


mâinile de subsuori, şi se învârti cu ea în braţe. Mary îşi 
dădu capul pe spate, râzând, şi dintr-odată Wolf se simţi 
cuprins de dorinţă. Senzaţia fu mai puternică decât o 
lovitură în stomac şi îl dădu peste cap. O simţea moale şi 
caldă în braţele lui, râsul ei era proaspăt şi cristalin ca 
primăvara şi ar fi vrut să facă să dispară cămăşuţa pe care 
o purta. 

Treptat, pe chipul lui apăru o dorinţă mai pătrunzătoare, 
mai primitivă. Mary încă râdea când Wolf o lăsă în jos. Se 
opri atunci când sânii ei îi ajunseră la nivelul feţei. Râsul 
lui Mary dispăru atunci când el o trase mai aproape şi îşi 
îngropă faţa între sânii ei. O prinse cu un braţ de fese şi cu 
altul de spate, iar gura lui fierbinte îi căută sfârcul. Il găsi 
şi îşi apăsă buzele deasupra lui, peste rochie şi sutien, însă 
senzaţia era atât de puternică, încât Mary gemu şi-şi arcui 
spatele, împingându-se spre el. 

Nu era de-ajuns. Işi îngropă degetele în părul lui, 
trăgându-l mai aproape de ea, dar tot nu era de-ajuns. Îl 
dorea cu o disperare subită şi crâncenă. Straturile de 
haine dintre ei o înnebuneau, şi se lipi şi mai tare de el, cu 
scâncete abia perceptibile. 

— Te rog, imploră ea. Wolf... 

Bărbatul îşi săltă capul, cu ochii înnebuniţi de dorinţă. 
Sângele îi clocotea în vene şi respira greu. 

— Vrei mai mult? 

Vorbise cu o voce guturală, care nu îi era caracteristică. 
Mary se zvârcoli din nou, prinzându-se de el cu disperare. 

— Da. 

O lăsă să alunece foarte uşor în jos, lipind-o intenţionat 
de umflătura întărită din pantalonii lui, şi amândoi se 
înfiorară. Wolf nu se mai gândea la motivele pentru care 
refuzase să se apropie de ea, nu se mai gândea la nimic 
altceva decât la dorinţa de a o face a lui. La naiba cu ce 
aveau să creadă ceilalţi! 

Privi în jur, măsurând distanţa către casă şi către 
şopron. Şopronul era mai aproape. O apucă de mână şi 
alergă spre uşile mari şi deschise ale şopronului slab 
luminat. 


85 


Mary abia reuşea să mai respire în timp ce Wolf o trăgea 
după el. Era ameţită de încetarea subită a plăcerii, nu 
înţelegea prea bine ce făcea şi voia să-l întrebe ce avea de 
gând, dar n-avea suficient oxigen în plămâni să adreseze 
întrebarea. Apoi ajunseră în şopron, şi fu năucită de 
lumina slabă, de căldura animalică şi de mirosul de praf, 
fân, piele şi cai. Auzi foşnete şi rumegatul cailor. Wolf o 
duse într-o boxă goală şi o trase pe fânul proaspăt. Mary se 
întinse pe spate, iar el o acoperi cu trupul lui, greutatea 
corpului său musculos cufundând-o şi mai tare în fân. 

— Sărută-mă, şopti ea, ridicându-şi mâinile ca să-şi 
treacă degetele prin părul lui lung şi să-l tragă mai 
aproape de ea. 

— O să te sărut peste tot până termin cu tine, mormăi el 
şi-şi plecă uşor capul. 

Gura ei se deschise la atingerea lui, iar limba lui o 
pătrunse într-un ritm adânc, pe care ea îl recunoscu şi-l 
acceptă instinctiv şi la care răspunse imediat. Era greu, 
dar i se părea atât de natural să îl aibă deasupra ei, încât o 
încânta apăsarea corpului lui. li înconjură cu braţele 
umerii musculoşi şi îl îmbrăţişă şi mai strâns. Voia să-l 
simtă cât mai aproape şi, pentru asta, îşi undui uşor 
şoldurile, răspunzând apăsării abdomenului lui. 

Mişcările lente ale şoldurilor ei sub el îl făcură să creadă 
că avea să-i explodeze capul din cauza sângelui ce îi alerga 
în vene. Gemu adânc şi îi căută fermoarul de la spate. Se 
gândea că mai avea puţin şi murea dacă nu-i simţea pielea 
mătăsoasă sub mâini, dacă nu se îngropa în toată fiinţa ei. 

Totul era complet nou pentru ea, şi se îmbujorase puţin, 
dar era atât de bine, încât nici prin cap nu-i trecu să 
protesteze. Nu voia să protesteze. Îl voia pe Wolf. Era 
perechea lui, caldă şi sexuală, conştientă că era o femeie 
care se oferea bărbatului pe care-l iubea. Voia să fie goală 
pentru el, aşa că-l ajută scoţându-şi mânecile, în timp ce el 
îi dădu rochia jos de pe umeri şi o lăsă să cadă spre talie. 
Indrăznise să cumpere un sutien cu închizătoare în faţă, 
iar atunci când el îi privi sânii, abia acoperiţi de materialul 
subţire, de culoarea pielii, se bucură că o făcuse. Wolf 


86 


deschise rapid sutienul cu o singură mână, un truc pe care 
ea nu-l învățase încă, şi-l trase într-o parte pentru a-i 
dezveli curbele delicate, oprindu-se puţin înainte să-i 
descopere sfârcurile. 

Scoase din nou un geamăt surd, aproape ca un mârâit, şi 
se înclină ca să dea sutienul într-o parte. Gura lui, caldă şi 
umedă, alunecă pe sânul ei şi prinse sfârcul întărit. Mary 
tresări, reacţionând cu tot corpul la o plăcere aproape 
dureros de intensă. În timp ce el îi sugea sfârcul, Mary 
închise ochii şi gemu. Nu mai putea îndura. Se simţea prea 
bine, simţea cum un şuvoi fierbinte de impulsuri plăcere- 
durere năvăleau de la sâni spre abdomen, acolo unde o 
durere surdă o făcu să-şi strângă picioarele şi să se 
arcuiască sub el, implorând în tăcere salvarea pe care 
corpul ei n-o cunoscuse niciodată, însă pe care o simţea cu 
o înţelepciune de mii de ani. 

Wolf o simţi mişcându-se sub el din nou şi îşi pierdu şi 
ultima picătură de control pe care o mai avea. li ridică 
repede fusta spre talie şi îi depărtă coapsele, aşezându-se 
la baza acelui V vulnerabil făcut de picioarele ei. Mary 
deschise ochii, puţin şocată de ceea ce simţea acolo jos, 
dar totodată dornică să afle mai mult. 

— Scoate-ţi hainele, şopti ea frenetic şi începu să-i 
descheie cămaşa. 

Wolf se ridică în genunchi şi-şi smulse cămaşa. Pielea lui 
uşor transpirată strălucea în lumina slabă, în care pluteau 
fire de praf. Muşchii puternici, acoperiţi de pielea 
bronzată, îl făceau să pară o măiastră sculptură vie. Ochii 
lui Mary îl priviră înfometați, febrili. Era perfect, puternic 
şi viril, iar trupul lui fierbinte mirosea uşor a mosc. Se 
întinse după el, îşi plimbă mâinile pe pieptul lui lat şi 
mângâie zona de forma unui diamant presărat cu fire de 
păr. Îi atinse sfârcurile, iar el înlemni, străbătut de un 
şuvoi de plăcere. 

Bărbatul gemu mai tare şi îşi duse mâinile la curea. 
Desfăcu rapid catarama, apoi îşi descheie blugii, iar 
zgomotul metalic se întrepătrunse cu gâfâitul lor. Cu 
ultima fărâmă de voinţă, se abţinu să nu-şi dea jos şi 


87 


chiloţii. Era virgină. Nu îşi permitea să uite asta, chiar 
dacă abia se mai putea stăpâni. La naiba, trebuia să-şi vină 
în fire, ca să n-o sperie şi să nu-i facă rău. Mai bine murea 
decât să-i transforme prima experienţă sexuală într-un 
coşmar. 

Degetele subţiri ale lui Mary se încolăciră în părul de pe 
pieptul lui şi traseră uşor. 

— Wolf, spuse ea. 

Doar numele lui, doar un singur cuvânt, dar vocea ei 
caldă şi joasă îl înfioră mai mult ca orice altceva. 

— Da, răspunse el. Acum. 

Se aplecă să o acopere din nou cu trupul lui, apoi 
încremeni căci auzi un zgomot în depărtare. 

Înjură în barbă şi se ridică din nou, chinuindu-se să-şi 
controleze trupul şi frustrarea. 

— Wolf? 

Acum tonul ei era şovăielnic, consternat şi îi trăda 
stânjeneala. Inflexiunea aceea îl făcu să se simtă un 
criminal, fiindcă înainte nu păruse deloc jenată. Fusese 
caldă şi iubitoare, dispusă să se ofere fără rezerve. 

— Joe o să ajungă aici în câteva minute, spuse el repede. 
Îi aud maşina urcând pe munte. 

Mary încă era prea năucită, aşa că îl privi nelămurită. 

— Joe? 

— Da, Joe. Ştii cine este Joe? Fiul meu, motivul pentru 
care eşti aici. 

Obrajii i se înroşiră, şi se îndreptă cât de mult putu, 
fiindcă era în continuare încolăcită în jurul lui. 

— O, Doamne, spuse ea. O, Doamne. Sunt goală. Tu eşti 
gol. O, Doamne. 

— Nu suntem goi, mormăi Wolf,  ştergându-şi 
transpiraţia de pe faţă. La naiba! 

— Aproape! 

— Nu de-ajuns. 

Chiar şi sânii i se înroşiseră de ruşine. Wolf îi privi cu 
regret, amintindu-şi gustul ei dulce şi felul în care sfârcul 
catifelat înflorise în gura lui. Acum maşina se auzea şi mai 
aproape, şi cu un comentariu obscen, rostit cu voce joasă, 


88 


la adresa apariţiei fiului său într-un moment atât de 
nepotrivit, sări în picioare şi o ajută şi pe Mary să se ridice. 

Lacrimile îi năpădiră ochii atunci când se întoarse cu 
spatele, chinuindu-se să-şi închidă sutienul. Ce fusese în 
capul ei de cumpărase o asemenea prostie? Mătuşa Ardith 
ar fi fost scandalizată. Mătuşa Ardith ar fi făcut un atac 
dacă ar fi auzit că nepoata ei se tăvălise goală în fân cu un 
bărbat. Şi, la naiba, nici măcar nu reuşise să meargă până 
la capăt! 

— Stai, te ajut eu, spuse Wolf pe un ton mult mai blând 
decât folosise vreodată. 

O întoarse spre el şi închise cu dibăcie sutienul. Mary 
avea în continuare capul plecat. Nu putea să îl privească în 
ochi, dar contrastul dintre mâinile lui arse de soare şi sânii 
ei albi o înfierbântă din nou. Înghiţi în sec şi se uită spre 
cureaua lui. Îşi trăsese pe el blugii şi îşi încheiase cureaua, 
dar umflătura vizibilă din pantaloni îi dădu de înţeles că nu 
era complet neafectat de întrerupere. Asta o făcu să se 
simtă mai bine şi-şi înghiţi lacrimile în timp ce el o ajuta 
să-şi ia rochia pe ea şi îi închidea fermoarul. 

— Ai fân în păr, o necăji el şi îi culese paiele din pletele 
încâlcite, apoi îi scutură rochia. 

Mary îşi ridică mâinile ca să vadă cum îi stătea părul şi 
constată că se desfăcuse de tot. 

— Lasă-l, spuse Wolf. Imi place mai mult desfăcut. Arată 
ca mătasea. 

Işi trecu nervoasă degetele prin păr şi îl privi cum se 
apleca să-şi ridice cămaşa din fân. 

— Ce-o să creadă Joe? murmură ea în timp ce maşina se 
opri în faţa şopronului. 

— Că are noroc că e fiu-meu, altfel ar fi trebuit să-l 
omor, bombăni Wolf, iar Mary nu era sigură că glumea. 

Wolf îşi luă cămaşa, dar nu se deranjă să se încheie 
înainte să iasă în uşă. Inspirând adânc, Mary îşi făcu curaj 
să-şi depăşească ruşinea şi îl urmă. 

Joe tocmai ieşise din maşină şi acum stătea lângă uşă, 
plimbându-şi privirea de la tatăl lui la Mary şi înapoi, 
scrutând chipul de piatră şi cămaşa deschisă ale lui Wolf şi 


89 


părul răvăşit al lui Mary. 

— La naiba! făcu el şi trânti uşa. Dacă mai stăteam un 
sfert de oră... 

— Aşa ziceam şi eu, aprobă Wolf. 

— Nu-i nimic, plec... 

Wolf oftă. 

— Nu. Oricum, a venit să te vadă pe tine. 

— Aşa ai zis şi prima dată, replică Joe şi rânji. 

— Şi tocmai am zis-o din nou. 

Se întoarse spre Mary, şi bucuria veştilor recente îi 
reveni în ochi. 

— Spune-i! 

Ea era incapabilă să gândească. 

— Să-i spun? 

— Da. Spune-i! _ 

Incet, mintea ei confuză înţelese la ce se referea. Îşi 
privi cu uluire mâinile goale. Ce se întâmplase cu 
scrisorile? Le pierduseră în fân? Ce jenant ar fi fost să 
trebuiască să le caute prin fân! Neştiind ce să facă, 
deschise mâinile şi spuse pur şi simplu: 

— Ai reuşit. Azi am primit scrisoarea. 

Joe se albi şi întinse involuntar mâinile pentru a se 
sprijini de maşină, ca să nu pice din picioare. 

— Am reuşit? La academie? Am intrat la academie? 
întrebă el răguşit. 

— Ai primit recomandarea. Acum depinde de tine să 
treci examenele. 

Joe dădu capul pe spate şi ţipă, un chiot triumfător, ca o 
panteră aflată la vânătoare, apoi se repezi la Wolf. Cei doi 
bărbaţi se bătură pe spate, râzând şi strigând, apoi se 
îmbrăţişară aşa cum doi bărbaţi mai slabi n-ar fi putut s-o 
facă. Mary îşi împreună mâinile şi îi privi, zâmbind, cu 
inima bătându-i tare, de fericire. Apoi, un braţ o trase mai 
aproape, şi se găsi cuibărită între cei doi Mackenzie, 
aproape strivită de bucuria lor. 

— Mă sufocaţi! protestă ea gâfâind, proptindu-şi palmele 
pe cele două piepturi late şi împingând. 

Unul din piepturi era gol, sub o cămaşă neîncheiată la 


90 


nasturi, iar atingerea pielii lui calde făcu să i se înmoaie 
picioarele. Amândoi râseră de protestul ei, dar o eliberară 
imediat din strânsoare. 

Mary îşi aranjă părul şi-şi netezi rochia. 

— Scrisorile sunt pe undeva pe-aici. Cred că mi-au căzut. 

Wolf o privi maliţios. 

— Şi eu cred. 

Felul în care o tachina îi stârni în sinea ei un val de 
bucurie, şi îi zâmbi. Era un zâmbet intim şi liniştit, genul 
de zâmbet pe care o femeie i-l oferă bărbatului iubit după 
ce a ţinut-o în braţe, iar el se încălzi. Pentru a-şi masca 
reacţia, se întoarse să caute scrisorile şi văzu una pe alee, 
iar pe cealaltă lângă uşa şopronului. Le ridică pe 
amândouă şi i-o dădu lui Joe pe cea care îi era adresată. 

Mâinile băiatului tremurau în timp ce citea scrisoarea, 
chiar dacă ştia deja conţinutul. Nu-i venea să creadă. Se 
întâmplase atât de repede. Un vis împlinit ar fi trebuit să 
fie mai greu de atins. Ar fi trebuit să se chinuiască mai 
mult ca să şi-l îndeplinească. Ah, încă nu conducea una 
dintre frumuseţile alea de douăzeci de milioane de dolari, 
dar avea s-o facă. Trebuia s-o facă, fiindcă, fără aripi, s-ar 
fi simţit doar pe jumătate viu. 

Mary îl privea cu o indulgență mândră şi îl simţi pe Wolf 
crispându-se lângă ea. Îl privi întrebătoare. Ţinea capul 
ridicat, ca şi cum adulmeca pericolul, iar chipul îi 
împietrise. Apoi auzi zgomotul unui motor şi se întoarse, în 
timp ce maşina ajutorului de şerif se opri în spatele maşinii 
lui Joe. 

Joe se întoarse, şi chipul lui împietri la fel ca al lui Wolf 
atunci când Clay Armstrong cobori din maşina poliţiei. 

— Doamnă, i se adresă Clay, ducând mâna la pălărie. 

— Domnule Armstrong. 

În vocea ei se citeau două sute de ani de lecţii riguroase 
privind bunele maniere. Mătuşa Ardith ar fi fost mândră. 
Dar simţi o ameninţare pentru Wolf, şi îi venea foarte greu 
să nu intervină între el şi ajutorul de şerif. Doar 
convingerea că el n-ar fi fost de acord cu asta o făcu să 
stea locului. 


91 


Ochii albaştri şi prietenoşi ai lui Clay nu mai erau deloc 
prietenoşi. 

— Ce căutaţi aici, domnişoară Potter? 

— De ce întrebaţi? ripostă ea, aşezându-şi mâinile pe 
şolduri. 

— Treci la partea bună, Armstrong, interveni Wolf. 

— Bine, spuse scurt Clay. Trebuie să vii la interogatoriu. 
Poţi să vii cu mine acum, de bunăvoie, sau pot să obţin un 
mandat de arestare. 

Joe rămase împietrit, cu ochii arzând de furie şi 
disperare. Asta se mai întâmplase o dată, şi îşi pierduse 
tatăl timp de doi ani. Fusese un coşmar. Acum i se părea şi 
mai cumplit, fiindcă în urmă cu câteva clipe sărbătoreau şi 
fusese mai fericit ca oricând. 

Wolf începu să se încheie la cămaşă. 

— Ce s-a mai întâmplat de data asta? întrebă cu 
asprime. 

— O să vorbim despre asta în biroul şerifului. 

— O să vorbim acum. 

Ochii negri îi întâlniră pe cei albaştri, şi Clay îşi dădu 
seama că bărbatul n-avea de gând să se clintească din loc 
dacă nu primea un răspuns. 

— A fost violată o fată de dimineaţă. 

Ochii aceia negri ca noaptea ardeau de mânie. 

— Aşa că v-aţi gândit, desigur, la indian. 

Scuipă cuvintele ca pe gloanţe, printre dinţii încleştaţi. 
Dumnezeule, asta nu se putea întâmpla din nou. Nu de 
două ori într-o viaţă. Prima dată fusese de-a dreptul 
sfâşietor, şi ştia că nu avea să se mai întoarcă în iadul 
acela, indiferent ce trebuia să facă. 

— Doar interogăm câteva persoane. Dacă ai un alibi, nu 
e nicio problemă. Îţi dăm drumul. 

— Presupun că vorbiţi cu toţi fermierii din regiune, nu? 
Eli Baugh este la biroul şerifului şi răspunde la întrebări? 

Chipul lui Clay se întunecă. 

— Nu. 

— Numai indianul, nu? 

— Ai antecedente, răspunse Clay stingher. 


92 


— Nu am... nici 0... condamnare anterioară, scrâşni 
Wolf. Mi s-a şters cazierul. 

— La naiba, omule, ştiu asta! urlă Clay dintr-odată. Mi s- 
a spus să te iau, şi trebuie să-mi fac treaba. 

— Păi de ce n-ai spus aşa? N-aş vrea să împiedic un om 
să-şi facă treaba. Vin după tine, adăugă Wolf după remarca 
sarcastică, îndreptându-se spre maşina lui. 

— Poţi să vii cu mine. Te aduc înapoi. 

— Nu, mulţumesc. Prefer să am roţile mele, în caz că 
şeriful crede că mi-ar face bine o plimbare. 

Injurând în şoaptă, Clay intră în maşină. Stârni un nor 
de praf în timp ce cobora muntele, iar Wolf, în spatele lui, 
un nor şi mai mare. 

Mary începu să tremure. La început fu doar un fior, însă 
apoi tremuratul îi zgudui tot corpul. Joe rămăsese ca de 
piatră, cu pumnii încleştaţi. Dintr-odată izbucni şi trase un 
pumn în capota maşinii. 

— La naiba, n-o să-i facă din nou asta, şopti el. Nu din 
nou. 

— Nu, n-o să-i facă nimic, răspunse Mary încă 
tremurând, dar îndreptându-şi umerii. Dacă trebuie să 
apelez la toţi judecătorii şi la toate tribunalele din ţara 
asta, o s-o fac. O să sun la ziare. O să sun la televiziuni. O 
să sun... Ah, habar n-au câtă lume o să sun. 

Incă avea destule relaţii în Savannah, şi avea să apeleze 
la mai mulţi oameni decât ar fi putut să numere şeriful de 
aici. Avea să-i pună pielea în băț! 

— De ce nu te duci acasă? sugeră Joe pe un ton 
indiferent. 

— Vreau să rămân. 

Se aşteptase ca ea să se îndrepte încet spre maşină, dar, 
auzind-o, o privi pentru prima dată. O parte din el crezuse 
că avea să fugă mâncând pământul, că el şi Wolf aveau să 
rămână singuri din nou, aşa cum fuseseră întotdeauna. 
Erau obişnuiţi să fie singuri. Dar Mary rămăsese acolo, ca 
şi cum n-avea nici cea mai mică intenţie să părăsească 
muntele, cu ochii albaştri în flăcări şi cu bărbia fragilă 
ridicată, ceea ce însemna, după cum îşi dăduse el seama în 


93 


trecut, că ceilalţi trebuiau să se ferească din calea ei. 

Băiatul, obligat de circumstanţe să se maturizeze repede 
şi în condiţii vitrege, o înconjură pe femeie cu braţele lui 
puternice şi o îmbrăţişă, absorbind cu disperare o parte 
din puterea ei, fiindcă îi era foarte teamă că urma să aibă 
nevoie de ea. Mary îl îmbrăţişă şi ea. Era fiul lui Wolf, şi 
avea să-l protejeze cu toată fiinţa ei. 


94 


capitolul 6 


Trecuse de ora nouă când auziră maşina lui Wolf şi 
amândoi  încremeniră, de tensiune şi de  uşurare 
deopotrivă. Tensiune fiindcă le era teamă să audă ce se 
întâmplase, uşurare fiindcă era acasă, nu la închisoare. 
Mary nu şi-l putea închipui pe Wolf în închisoare, chiar 
dacă stătuse acolo doi ani. Era prea sălbatic, ca un lup 
care nu putea fi îmblânzit niciodată. Nimic n-ar fi putut fi 
mai crud decât ca el să fie întemnițat. 

Intră pe uşa din spate şi rămase acolo privind-o, cu 
chipul neclintit. Ea şi Joe erau aşezaţi la masa din 
bucătărie, cu câte o ceaşcă de cafea în faţă. 

— De ce n-ai plecat? Du-te acasă! 

Mary îi ignoră tonul sec. Era atât de supărat, încât 
aproape îi simţea furia din partea cealaltă a încăperii, dar 
ştia că nu ea era ţinta. Se ridică, îşi vărsă cafeaua aproape 
rece în chiuvetă şi scoase altă ceaşcă din dulap, apoi turnă 
cafea proaspătă în amândouă ceştile. 

— Stai jos, bea cafeaua şi spune-ne ce s-a întâmplat, îi 
zise ea cu cea mai bună voce de profesoară de care era în 
stare. 

Wolf luă cafeaua, dar nu se aşeză. Era prea furios ca să 
stea jos. Mânia îi fierbea în vene, iar mişcările lui, de 
obicei atât de naturale, erau acum mecanice. Se întâmpla 
din nou, şi nu avea de gând să mai facă închisoare pentru 
un lucru de care nu era vinovat. Avea să se lupte în toate 
felurile posibile, cu orice armă posibilă, dar mai bine 
murea decât să se întoarcă la închisoare. 

— 'Ţi-au dat drumul, spuse John. 

— Au fost nevoiţi. Fata a fost violată pe la prânz. Atunci 
eu duceam doi cai la barul W. R. Wally Rasco a confirmat, 
şi şeriful nu a găsit o modalitate de a mă plasa în două 
locuri diferite, la o sută de kilometri distanţă, la aceeaşi 


95 


oră, aşa că a trebuit să-mi dea drumul. 

— Unde s-a întâmplat? 

Wolf se scărpină pe frunte, apoi se ciupi de nas, ca şi 
cum l-ar fi durut capul. Sau poate era doar obosit. 

— A fost atacată pe la spate când se urca în maşină, care 
era parcată în curtea proprie. A pus-o să conducă aproape 
o oră, apoi i-a cerut să tragă pe marginea drumului. Nu i-a 
văzut chipul. Purta o mască de schi. Dar şi-a dat seama că 
era înalt, şi şerifului i-a ajuns descrierea asta. 

— Să tragă pe marginea drumului? făcu Mary. E... 
ciudat. N-are niciun sens. Ştiu că drumurile nu sunt prea 
circulate, dar, oricum, ar fi putut veni cineva oricând. 

— Mda. Plus că o aştepta chiar în curte. Totul este 
ciudat. 

Joe bătu cu degetele în masă. 

— Poate a fost cineva care trecea prin oraş. 

— Câtă lume doar trece prin Ruth? întrebă Wolf cu 
asprime. Un străin ar fi ştiut cui aparţinea maşina sau 
când ar fi trebuit să plece de acasă? Dacă maşina era a 
unui bărbat? Şi-a asumat multe riscuri, mai ales că violul 
pare să fi fost singurul motiv. Nu a jefuit-o, deşi avea bani 
la ea. 

— Se ştie despre cine e vorba? întrebă Mary. 

Wolf o privi. 

— O să se ştie, oricum, fiindcă tatăl ei era în biroul 
şerifului cu puşca în mână şi mă ameninţa că-mi zboară 
creierii. A făcut mare zarvă, şi lumea vorbeşte. 

Chipul lui rămăsese neclintit, dar Mary simţea furia 
amară care-l măcina. Mândria lui crâncenă fusese făcută 
una cu pământul. Din nou. Cum îndurase să stea acolo, să 
asculte insulte şi ameninţări? Fiindcă ştia că fusese 
insultat, atât prin cuvinte răutăcioase la adresa originii lui 
mixte, cât şi prin simplul fapt că fusese chemat la 
interogatoriu. Se abţinea, se controla, dar furia era acolo. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

— Armstrong l-a oprit. Apoi a venit Wally Rasco şi a 
confirmat povestea mea, iar şeriful mi-a dat drumul cu un 
avertisment prietenesc. 


96 


— Un avertisment? repetă Mary sărind în picioare, cu 
ochii în flăcări. Pentru ce? 

O ciupi de bărbie şi îi zâmbi cu răceală. 

— M-a avertizat să nu mă apropii de femeile albe, 
dulceaţă. Şi asta şi am de gând să fac. Aşa că te duci acum 
frumuşel acasă şi rămâi acolo. Nu mai ai ce căuta pe 
muntele meu. 

— Nu erai de aceeaşi părere şi în şopron, ripostă ea, 
apoi trase cu coada ochiului spre Joe şi se înroşi. 

Joe nu făcu decât să ridice din sprâncene, cu un aer 
mulţumit. Mary se hotări să-l ignore şi se întoarse spre 
Wolf. 

— Nu pot să cred că-i permiţi neghiobului de şerif să-ţi 
spună cu cine poţi să ieşi. 

Wolf o scrută cu privirea. 

— Poate că încă nu ai înţeles, dar povestea începe din 
nou. Nu contează că Wally Rasco mi-a confirmat varianta. 
Toată lumea o să-şi aducă aminte ce s-a întâmplat acum 
zece ani şi ce sentimente le-a stârnit acel incident. 

— Ai fost exonerat şi de asta. Sau nu contează? 

— Doar pentru unii oameni, recunoscu el. Pentru 
majoritatea, nu. Deja le e teamă de mine, nu au încredere 
în mine şi nu mă plac. Până nu e prins nenorocitul ăsta, n-o 
să mai pot să cumpăr nimic din oraş, nici mâncare, nici 
benzină. Şi orice femeie albă care are de-a face cu mine va 
fi ponegrită şi arătată cu degetul. N 

Deci asta era. Încă încerca s-o protejeze. Il privi 
exasperată. 

— Wolf, refuz să-mi trăiesc viaţa în funcţie de 
prejudecățile altcuiva. Apreciez faptul că încerci să mă 
protejezi... 

Îl auzi scrâşnind din dinţi. 

— Serios? întrebă el sarcastic. Atunci du-te acasă! 
Rămâi acasă, şi eu rămân aici. 

— Pentru cât timp? 

În loc să-i răspundă la întrebare, Wolf făcu o afirmaţie 
evazivă: 

— O să fiu întotdeauna un metis. 


97 


— Şi eu o să fiu întotdeauna ceea ce sunt. Nu ţi-am cerut 
să te schimbi, spuse ea, cu durere în voce. 

Îl privi cu amărăciune şi cu dorinţă, cum nu-l mai privise 
nicio femeie, iar furia ce îl cuprinsese se înteţi, fiindcă nu 
putea s-o ia în braţe, nu putea să strige cât îl ţinea gura că 
era femeia lui. Avertismentul şerifului fusese suficient de 
clar, iar Wolf ştia bine că ostilitatea împotriva lui avea să 
capete cât de curând proporţii nemăsurate. Mary putea fi 
afectată foarte uşor, şi acum nu-i era teamă că risca doar 
să-şi piardă serviciul. Asta nu era nimic pe lângă pericolul 
în care putea fi pusă. Putea fi terorizată acasă, putea fi 
jefuită, putea fi înjurată şi scuipată pe stradă, putea fi 
atacată. Chiar dacă era foarte hotărâtă, era doar o femeie 
mărunţică, neajutorată în faţa oricui ar fi vrut să-i facă rău. 

— Ştiu, spuse el într-un sfârşit şi, involuntar, se apropie 
şi o mângâie pe păr. Du-te acasă, Mary. Când se termină 
totul... 

Se opri, fiindcă nu voia să facă promisiuni pe care nu ar 
fi putut să şi le ţină, dar ceea ce spusese fu suficient ca să 
facă ochii femeii să lucească. 

— Bine, şopti ea, luându-l de mână. Apropo, aş vrea să te 
tunzi. 

Wolf păru mirat. 

— Să mă tund? 

— Da. Tu vrei să-mi ţin părul desfăcut, eu vreau să te 
tunzi. 

— De ce? 

Mary îl privi expertă. 

— Nu porţi părul lung fiindcă eşti indian. Ai părut lung 
doar ca să enervezi lumea, ca să nu uite vreodată că eşti 
indian. Aşa că tunde-l. 

— Părul scurt n-o să mă facă mai puţin indian. 

— Nici părul lung n-o să te facă mai mult indian. 

Mary părea în stare să rămână acolo până în ziua de 
apoi, dacă el nu accepta să se tundă. Cedă brusc, 
mormăind: 

— În regulă, o să mă tund. 

— Bine, spuse ea zâmbind şi se ridică pe vârfuri ca să-l 


98 


sărute în colţul gurii. Noapte bună. Noapte bună, Joe. 

— Noapte bună, Mary. 

După ce plecă, Wolf îşi trecu mâna prin păr, apoi se 
încruntă dându-şi seama că tocmai fusese de acord să se 
tundă. Ridică privirea şi observă că Joe se uita atent la el. 

— Ce-o să facem? întrebă băiatul. 

— Ce e nevoie, răspunse Wolf neînduplecat. 


Când Mary ieşi la cumpărături a doua zi de dimineaţă, 
găsi toată lumea din magazin strânsă în grupuleţe de câte 
două sau trei persoane, şuşotind despre viol. Află repede 
identitatea fetei. Era vorba despre Cathy Teele, a cărei 
soră mai mică, Christa, era eleva lui Mary. Toată familia 
Teele era distrusă, potrivit şuşotelilor pe care le auzi Mary 
în timp ce-şi punea cumpărăturile în coş. 

La raionul de făină şi mălai se întâlni cu Dottie 
Lancaster, însoţită de un tânăr despre care Mary 
presupuse că era fiul ei. 

— Bună, Dottie, o salută Mary pe un ton agreabil, deşi 
era posibil ca Dottie să fi lansat zvonurile despre ea şi Joe. 

— Bună, răspunse Dottie mai degrabă îngrijorată, decât 
acră, aşa cum era de obicei. Ai auzit ce i s-a întâmplat 
bietei fete a lui Teele? 

— N-am auzit nimic altceva de când am intrat în 
magazin. 

— L-au arestat pe indian, dar şeriful a trebuit să-i dea 
drumul. Sper că acum o să ai mai multă grijă cu cine 
umbli. 

— Wolf nu a fost arestat, spuse Mary, încercând să se 
stăpânească. A fost interogat, dar era la ferma lui Wally 
Rasco atunci când a avut loc atacul, şi domnul Rasco a 
confirmat. Wolf Mackenzie nu e un violator. 

— Un tribunal l-a considerat violator şi l-a trimis la 
închisoare. 

— Şi i s-a şters cazierul atunci când au prins adevăratul 
violator, care a mărturisit fapta pentru care fusese 
condamnat Wolf. 

Dottie făcu un pas înapoi, albindu-se la faţă. 


99 


— Asta spune indianul, dar, după câte se ştie, e posibil 
să fi fost eliberat condiţionat. E uşor de văzut de partea cui 
eşti, căci, la urma urmei, ai umblat cu indienii de când ai 
venit în Ruth. În fine, domnişoară, o zicală veche spune că, 
dacă te culci cu câinii, iei purici. Mackenzie sunt nişte 
gunoaie mizerabile... 

— Să nu mai spui o vorbă, o întrerupse Mary, înroşindu- 
se de furie şi făcând un pas spre Dottie. 

Era mânioasă şi-i venea să o plesnească. Mătuşa Ardith 
spunea că o doamnă nu se certa niciodată, dar Mary era 
dispusă să renunţe pentru totdeauna la titulatura asta. 

— Wolf e un bărbat decent şi muncitor, şi n-o să permit 
nimănui să afirme contrariul. 

Culorile se succedară pe chipul lui Dottie, dar ceva din 
privirea lui Mary o făcu să nu mai spună nimic despre 
Wolf. În schimb, se apropie şi şopti: 

— Ai face bine să ai grijă, Domnişoară-Ştie-Tot, sau o să 
ai mari probleme. 

Mary se apropie şi ea, încleştându-şi fălcile. 

— Mă ameninţi? întrebă ea cu asprime. 

— Mami, te rog, şopti agitat tânărul din spatele lui 
Dottie în timp ce se agăța de braţul ei. 

Dottie îl privi, şi chipul i se lumină. 

— la aminte la ce-ţi spun, zise ea cu dispreţ, apoi se 
retrase şi se îndepărtă. 

Fiul ei, Bobby, era atât de agitat, încât îşi tot freca 
mâinile, în timp ce îşi urma mama. Lui Mary îi păru 
imediat rău de scena care avusese loc. După câte îi 
spusese Joe, Bobby se descurca greu în viaţa de zi cu zi, 
fără să mai aibă şi altele pe cap. 

Respiră de câteva ori ca să-şi revină, dar aproape că se 
pierdu din nou atunci când se întoarse şi văzu cum câteva 
persoane de pe culoar se holbau la ea. Auziseră, cu 
siguranţă, fiecare cuvinţel şi păreau deopotrivă şocate şi 
dornice de bârfă. Nu se îndoia că tot oraşul avea să afle 
povestea în mai puţin de o oră: două profesoare se certau 
din cauza lui Wolf Mackenzie. Oftă în timp ce lua o pungă 
de făină. Un alt scandal era fix ce-i trebuia lui Wolf. 


100 


Pe următorul culoar, o întâlni pe Cicely Karr. Amintindu- 
şi de comentariile femeii de la întâlnirea consiliului şcolii, 
Mary nu se putu abtine: 

— Am primit o scrisoare de la domnul senator Allard, 
doamnă Karr. Îl recomandă pe Joe Mackenzie pentru 
admiterea la academie. 

Chiar şi ei i se păru că vorbise pe un ton insolent. Spre 
surprinderea ei, doamna Karr păru încântată. 

— Serios? N-aş fi crezut. Nu mi-am dat seama ce onoare 
ar fi asta până nu mi-a explicat Eli. Dar acum, cu tot ce s-a 
întâmplat, făcu ea schimbându-se la faţă. Este îngrozitor. 
Am... am auzit ce vorbeai cu Dottie Lancaster. Domnişoară 
Potter, nu vă închipuiţi ce a fost acum zece ani. Oamenilor 
le era frică şi erau disperaţi. Coşmarul a început din nou. 

— Şi pentru Wolf Mackenzie e un coşmar, spuse Mary 
aprinsă. A fost închis pentru un viol pe care nu l-a comis. I 
s-a şters cazierul, dar, chiar şi aşa, a fost prima persoană 
pe care a chemat-o şeriful la interogatoriu. Cum credeţi că 
se simte? Nimeni nu-i dă înapoi cei doi ani petrecuţi în 
închisoare, şi acum se pare că toată lumea încearcă să-l 
trimită din nou acolo. 

Doamna Karr păru pusă în dificultate. 

— Am greşit toţi atunci. Sistemul de justiţie a greşit. 
Dar, chiar dacă Mackenzie a dovedit că nu a violat-o pe 
Cathy Teele, nu înţelegi de ce a vrut să-l interogheze 
şeriful? 

— Nu, nu înţeleg. 

— Fiindcă Mackenzie avea motive să se răzbune. 

Mary rămase perplexă. 

— Deci credeţi că voia să se răzbune şi că pentru asta a 
atacat o fată care era doar un copil pe vremea când a fost 
el băgat la închisoare? Ce fel de om îl credeţi? 

Era îngrozită atât de idee, cât şi de faptul că, mai mult 
ca sigur, toată lumea din Ruth era de acord cu doamna 
Karr. 

— Cred că e un om care urăşte, spuse doamna Karr cu 
fermitate. 

Da, îl credea pe Wolf capabil de o asemenea răzbunare 


101 


cumplită, obscenă. I se citea în ochi. 

Mary simţi că i se face rău şi clătină din cap. 

— Nu, spuse ea. Nu. Wolf a rămas cu un gust amar din 
cauza felului în care a fost tratat, dar nu urăşte. Şi 
niciodată nu ar răni o femeie. 

Dacă exista un lucru de care era sigură pe lumea asta, 
acela era. Atingerile lui fuseseră hotărâte, dar niciodată 
brutale. 

Şi doamna Karr clătină, la rându-i, din cap. 

— Nu-mi spune că nu urăşte! I se citeşte în ochii aceia 
negri ca iadul de fiecare dată când se uită la oricare dintre 
noi. Şeriful a aflat că a fost în Vietnam, în nu ştiu ce grup 
special de criminali. Numai Dumnezeu ştie ce este în 
mintea lui! Poate n-a violat-o pe Cathy Teele, dar asta ar fi 
şansa perfectă pentru el să se răzbune, iar vina să cadă 
asupra celui care chiar a violat-o! 

— Dacă Wolf ar vrea să se răzbune, n-ar trebui să se 
ascundă, răspunse Mary cu dispreţ. Nu ştiţi nimic despre 
omul acesta, nu-i aşa? Locuieşte aici de ani de zile, şi 
nimeni nu-l cunoaşte. 

— Şi presupun că dumneata îl cunoşti? întrebă doamna 
Karr înroşindu-se la faţă. Poate vorbim despre altfel de 
cunoaştere. Poate că zvonul acela despre dumneata şi Joe 
Mackenzie era pe jumătate adevărat. De fapt, umbli cu 
Wolf Mackenzie, nu-i aşa? 

Dispreţul din vocea femeii o înfurie pe Mary. 

— Da! aproape că strigă ea. Dar nu cât de mult mi-aş 
dori, se văzu obligată să admită cu sinceritate. 

Un cor de exclamaţii o făcu să se întoarcă, şi se trezi în 
faţa mai multor localnici care se opriseră să asculte. Acum 
chiar o făcuse lată. Wolf îi ceruse ca ea să păstreze 
distanţa, iar ea nu făcuse altceva decât să strige în gura 
mare că umbla cu el. Însă nu-i era deloc ruşine. Se simţea 
mândră. Cu Wolf Mackenzie se simţea femeie, nu o 
profesoară demodată, o fată bătrână care, culmea 
culmilor, avea şi o pisică. Nu se simţea ştearsă când era cu 
Wolf, se simţea caldă, dorită. Dacă avea vreun regret, 
acela era că Joe nu ajunsese acasă cu un sfert de oră mai 


102 


târziu în ziua precedentă, sau măcar cu cinci minute, 
fiindcă, mai mult ca orice, voia să fie femeia lui Wolf din 
toate punctele de vedere, să se zbată sub trupul lui 
puternic, să-i accepte pasiunea şi să i-o ofere pe a ei. Dacă 
era ostracizată din acest motiv, fiindcă îl iubea, se putea 
considera pierdută pentru societate. 

— Cred că va trebui să organizăm o altă întâlnire a 
consiliului şcolii, spuse cu răceală doamna Karr. 

— Când o veţi face, nu uitaţi că am un contract cu 
termeni foarte clari, ripostă Mary şi făcu stânga-mprejur. 

Nu terminase de făcut cumpărăturile, dar era prea 
supărată ca să continue. Când puse produsele pe tejghea, 
casiera o privi de parcă avea de gând să refuze să o 
servească, dar se răzgândi când văzu privirea aspră a lui 
Mary. 

Ajunse în goană acasă, mulţumită de faptul că vremea 
părea să fie de acord cu ea - asta dacă norii cenușii care se 
formau pe cer însemnau ceva. După ce aşeză la locul lor 
cumpărăturile, se uită la motan, care se comportase ciudat 
în ultima vreme. Îi trecu prin minte un gând cumplit: oare 
îl otrăvise careva? Însă Woodrow stătea tolănit pe covor, 
aşa că elimină, uşurată, varianta asta. 

„Când se termină totul...” 

Propoziția îi răsuna în amintire, chinuind-o şi stârnindu-i 
o durere profundă. li era atât de dor de el, încât se simţea 
incompletă. Îl iubea şi, deşi înţelegea de ce considera Wolf 
că era mai bine ca ea să stea departe de el, nu era de 
acord. După ce se întâmplase în dimineaţa aceea cu Dottie 
Lancaster şi cu Cicely Karr, despărţirea nu mai avea niciun 
rost. Ar fi putut foarte bine să iasă în stradă şi să strige că 
era femeia lui Wolf Mackenzie. 

Era dispusă să-i ofere orice ar fi vrut de la ea. Mătuşa 
Ardith o învățase că intimitatea avea loc doar în cadrul 
unei căsătorii, asta în cazul în care o femeie simţea, din 
cine ştie ce motiv, că nu putea trăi fără un bărbat, deşi 
mătuşa Ardith spusese foarte clar că nu-şi putea închipui 
ce motiv ar fi fost acela. Deşi Mary acceptase că, în mod 
evident, oamenii treceau la fapte şi în afara căsătoriei, nu 


103 


fusese niciodată tentată să facă asta până nu îl întâlnise pe 
Wolf. Chiar dacă o voia doar pentru o perioadă scurtă de 
timp, pentru ea era mai bine decât nimic. Chiar şi o 
singură zi cu el ar fi fost o amintire strălucitoare şi 
luminoasă pe care s-o preţuiască în anii lungi şi groaznici 
fără el, o bucăţică de căldură care să îi ofere consolare. 
Visul ei era să-şi petreacă viaţa cu el, dar nu-şi permitea să 
spere asta. El era prea amar, prea călit de viaţă. Era greu 
de crezut că ar putea lăsa o femeie albă să se apropie atât 
de mult de el. Poate avea să-i ofere trupul lui, chiar şi 
afecţiune, dar nu avea să-i pună pe tavă inima sau să-şi ia 
vreun angajament. 

Fiindcă îl iubea, ştia că nu avea să-i ceară mai mult. Nu 
voia să existe între ei furie sau vină. Voia să-l facă pe Wolf 
fericit cât de mult timp putea, în orice mod posibil. 

Îi ceruse să-şi ţină părul desfăcut, iar pletele mătăsoase 
îi înconjurau umerii. Când se privise în oglindă în 
dimineaţa aceea, fusese surprinsă de felul în care 
pieptănătura aceea relaxată îi îmblânzea faţa. Ochii îi 
străluceau, fiindcă îşi lăsase părul desprins pentru el. 
Arăta feminină, exact cum o făcea şi el să se simtă. 

Nu mai avea sens să-i lase pe cei din jur să creadă că era 
neutră, nu acum, după certurile în care fusese implicată. 
Când avea să-i spună ce se întâmplase, el avea să înţeleagă 
că nu avea niciun rost să stea despărțiți. Se simţea chiar 
uşurată, fiindcă în adâncul sufletului nu fusese de acord cu 
hotărârea lui. 

Începuse să se schimbe într-o rochie de casă fără nicio 
formă, când se privi în oglindă şi se opri. Retrăi clipa din 
ziua în care îl întâlnise pe Wolf prima dată, când o văzuse 
în blugii vechi ai lui Joe, iar ochii i se măriseră imediat. 
Când îi aruncase o privire atât de fierbinte, atât de plină 
de virilitate, încât, chiar şi acum, simţea că o lua 
tremuratul. Voia ca el s-o privească din nou aşa, dar era 
puţin probabil ca situaţia să se repete dacă se îmbrăca în 
continuare într-un sac! 

Îi displăcură pe dată toate hainele ei. Dintr-odată, 
niciuna dintre hainele ei nu i se mai părea potrivită. 


104 


Rochiile ei erau, fără excepţie, modeste şi groase, dar şi 
prea largi și cenușii. Silueta ei zveltă ar fi fost mai bine 
evidenţiată în ţesături delicate din bumbac, în culori 
deschise, vesele sau chiar în blugi strâmţi. Se întoarse şi-şi 
privi fundul în oglindă. Era micuţ şi bombat. Nu vedea 
vreun motiv pentru care să-i fie ruşine cu el. În comparaţie 
cu altele, era un fund foarte drăguţ. 

Vorbind singură, se îmbrăcă la loc în rochia cea „bună” 
şi-şi luă poşeta. Ruth nu era prea bine aprovizionat cu 
haine noi, însă găsea, cu siguranţă, nişte blugi şi nişte 
tricouri vesele, dar şi fuste şi bluze drăguţe care, în primul 
rând, să-i vină bine. 

Şi nu voia să mai vadă vreodată vreun pantof „comod”. 

Norii cenuşii se ţinură de promisiune, şi, în timp ce ea 
conducea spre oraş, începu să plouă. Era o ploaie măruntă, 
din cele pe care fermierii şi agricultorii din toată lumea le 
aşteptau cu nerăbdare, nu o ploaie torențială care se 
ducea repede, în loc să umezească bine pământul. Mătuşa 
Ardith n-ar fi ieşit din casă în timp ce ploua, dar Mary nu 
se gândi la asta. Se opri mai întâi la singurul magazin din 
Ruth care vindea doar haine de femei, deşi, din raţiuni 
legate de necesitate, hainele nu veneau de la casele de 
modă din Paris. Cumpără trei perechi de blugi mărimea 
32, două pulovere uşoare din bumbac şi o cămaşă albastră 
din batist, care o făcu să se simtă ca o pionieră. O fustă 
modernă din denim şi un pulover roşu aprins o încântară 
atât de tare, încât făcu o piruetă, ca un copil. Alese şi o 
fustă maro, care-i venea atât de bine, încât nu putea 
renunţa la ea, în pofida culorii, şi îi asortă o bluză roz. In 
final alese fură o fustă din bumbac de culoare lila şi un 
tricou asortat, cu guler de dantelă. Din acelaşi impuls de 
încântare şi din spirit de frondă, alese o pereche de 
sandale albe, elegante, şi una de pantofi sport. Când 
vânzătoarea îi spuse cât avea de plată, Mary nici măcar nu 
clipi. Aşteptase de prea mult timp momentul acela. 

Încă nu terminase. Îşi încuie pachetele în maşină şi se 
grăbi, prin ploaie, către magazinul Hearst, de unde toată 
lumea cumpăra cizme. Fiindcă Mary intenţiona să-şi 


105 


petreacă cea mai mare parte a timpului pe muntele lui 
Wolf, se gândi că avea nevoie de o pereche. 

Domnul Hearst fu aproape nepoliticos cu ea, însă Mary îl 
privi fix şi se gândi, pentru puţin timp, să-l amenințe din 
nou cu degetul. Renunţă totuşi la idee, fiindcă degetul îşi 
pierdea din puteri dacă era folosit prea des, şi era posibil 
să mai aibă nevoie de el pe viitor. Aşa că îl ignoră şi probă 
cizme, până când găsi în sfârşit o pereche care îi venea 
bine. 

De-abia aştepta să ajungă acasă şi să se îmbrace în blugi 
şi în cămaşa de batist. Putea chiar să poarte cizmele prin 
casă, ca să se mai lase. Woodrow nu avea de ce să se 
supere. Se gândi din nou la privirea lui Wolf şi începu să 
tremure. 

Maşina era parcată puţin mai sus, la o stradă distanţă, şi 
începuse să plouă destul de tare. Mary se certă în gând că 
nu mersese cu maşina de la magazinul de haine până la 
Hearst. In Ruth nu existau trotuare, iar pe asfalt se 
formaseră deja bălți mari. În fine, avea în picioare pantofii 
ei cei comozi, trebuia să-i pună la încercare! 

Ţinând deasupra capului cutia cu cizmele, încercând să 
se ferească măcar parţial de ploaie, ieşi de sub marginea 
acoperişului şi se udă imediat până la glezne atunci când 
călcă într-o băltoacă. Încă mai bombănea în sinea ei când 
trecu pe lângă aleea dintre magazinul general şi clădirea 
următoare, unde fusese o frizerie, dar care acum era 
goală. 

Nu auzi nimic şi nu văzu nicio mişcare. Niciun semnal de 
alarmă. O mână mare, udă de la ploaie, îi acoperi gura şi 
un braţ îi înconjură trupul, ţinându-i mâinile jos, în timp ce 
atacatorul o târa spre alee, îndepărtându-se de stradă. 
Mary se luptă instinctiv, răsucindu-se şi lovind în timp ce 
tipa înfundat sub palma bărbatului. Mâna lui îi strângea 
atât de tare faţa, încât degetele i se înfigeau în obraji. 

Buruienile mari şi umede de pe alee o zgâriau pe 
picioare, iar ploaia nemiloasă îi săgeta ochii. Îngrozită, lovi 
şi mai tare. Nu se putea întâmpla aşa ceva! Nu putea s-o 
răpească ziua în amiaza mare! Ba putea. Aşa procedase şi 


106 


cu Cathy Teele. 

Îşi eliberă un braţ şi îl întinse în spate, încercând să-l 
zgârie pe faţă. Degetele ei disperate găsiră doar o cârpă de 
lână, udă. El înjură cu vocea joasă şi răguşită şi o lovi într- 
o parte a capului cu pumnul. 

Simţurile i se estompară în timp ce durerea îi sfărâma 
capul, iar lupta ei deveni inutilă. Era pe punctul de a-şi 
pierde cunoştinţa când ajunseră la capătul aleii, iar el o 
trase în spatele clădirii părăsite. 

Îi simţea în ureche respiraţia rapidă şi aspră, iar 
bărbatul o împinse pe burtă în pietriş şi noroi. Reuşi să-şi 
elibereze din nou braţul şi întinse mâna ca să-şi amortizeze 
căderea. Pietrişul îi zgârie palma, dar mai că nici nu simţi. 
Mâna lui încă îi acoperea gura, sufocând-o. Îi îngropă faţa 
în ţărână şi o tinu la pământ, lăsându-se cu toată greutatea 
pe spatele ei. _ 

Cu mâna cealaltă îi apucă fusta şi o ridică. Il zgârie cu 
sălbăticie, încercând să îi dea mâna la o parte ca să poată 
tipa, iar el o lovi din nou. Era îngrozită şi îl zgâria în 
continuare. Înjurând, îi despărţi cu forţa picioarele şi se 
împinse în ea. Îl simţea împingându-se tot mai mult, prin 
haine, şi simţi că se sufocă. „Dumnezeule, nu!” 

Auzi cum îi sfâşia hainele, iar repulsia covârşitoare îi 
dădu putere. Îi muşcă de mână cu sălbăticie şi încercă să-l 
zgârie pe faţă. 

Urechile îi ţiuiau, dar auzi un strigăt. Bărbatul de 
deasupra ei se încordă, apoi îşi aşeză mâna lângă capul ei 
şi se propti în ea ca să se ridice. Cu vederea înceţoşată de 
ploaie şi de noroi, văzu doar o mânecă albastră şi o mână 
palidă, cu pistrui, înainte ca el să dispară. De deasupra şi 
din spatele ei se auzi un zgomot asurzitor şi se întrebă 
dacă avea să fie lovită de fulger. Nu, fulgerul s-ar fi produs 
înaintea tunetului. 

Pe caldarâm se auzeau paşi. Trecură pe lângă ea în fugă. 
Mary rămase nemişcată, cu trupul amorţit şi cu ochii 
închişi. 

Auzi înjurături rostite cu o voce joasă, iar paşii se 
întoarseră. 


107 


— Mary, spuse o voce poruncitoare. Eşti bine? 

Reugşi să deschidă ochii şi îl privi pe Clay Armstrong. 

Era ud până la piele, iar în ochii lui albaştri se citea 
mânia, dar o ajută cu blândeţe să se întoarcă pe spate şi o 
ridică în braţe. 

— Eşti bine? întrebă el din nou pe un ton mai dur. 

Ploaia îi biciuia chipul. 

— Da, reuşi ea să răspundă şi-şi aşeză capul pe umărul 
lui. 

— O să-l prind, promise Clay. Îţi jur, o să-l prind pe 
nenorocit. 


În oraş nu exista medic, dar Bessie Pylant era infirmieră 
calificată, iar Clay o duse pe Mary acasă la Bessie. Aceasta 
îl contactă pe medicul particular pentru care lucra ea şi îl 
convinse să vină din oraşul vecin. Intre timp, îi curăţă cu 
grijă rănile lui Mary, îi puse gheaţă pe vânătăi şi îi făcu un 
ceai fierbinte, mult prea dulce. 

Clay dispăruse. Dintr-odată, casa lui Bessie se umplu de 
femei. Sharon Wycliffe o asigură pe Mary că ea şi Dottie 
puteau să se ocupe de orele de luni dacă Mary nu se 
simţea în stare să vină la şcoală. Francie Beecham povesti 
despre vremurile în care era ea profesoară, cu un scop 
evident, iar celelalte femei îi ţinură isonul. Mary rămase 
nemişcată, strângând la piept pătura pe care Bessie o 
înfăşurase în jurul ei, atât de tare, încât degetele i se 
albiseră. Ştia că femeile încercau să o distragă şi le era 
recunoscătoare. Işi impuse să se concentreze asupra 
discuţiilor lor frivole. Veni chiar şi Cicely Karr şi o mângâie 
pe mână, chiar dacă se certaseră în urmă cu numai câteva 
ore. 

Apoi apăru medicul, iar Bessie o duse pe Mary într-un 
dormitor, ca să o consulte. Mary răspunse la întrebări cu 
voce joasă şi scânci atunci când el o palpă pe cap, acolo 
unde bărbatul o lovise cu pumnul. li verifică pupilele şi 
tensiunea şi îi dădu un sedativ uşor. 

— O să fie bine, spuse el în final, bătând-o pe genunchi. 
Nu ai comoţie, durerea de cap ar trebui să treacă în 


108 


curând. Un somn bun o să te ajute mai mult decât orice 
medicament. 

— Vă mulţumesc mult că aţi venit până aici, spuse Mary 
politicoasă. 

O cuprinsese disperarea. Toţi se purtaseră minunat, dar 
simţea că mai avea puţin şi răbufnea. Se simţea murdară şi 
expusă. Avea nevoie de intimitate şi de un duş şi, mai ales, 
avea nevoie de Wolf. 

leşi din dormitor şi văzu că ajutorul de şerif se întorsese. 
Veni imediat la ea şi o luă de mână. 

— Cum te simţi? 

— Sunt bine. 

Credea că avea să se apuce de urlat dacă o mai întrebau 
asta încă o dată. 

— Am nevoie de o declaraţie, dacă te simţi în stare. 

— Da, e în regulă. 

Sedativul îşi făcea efectul. Simţea că se detaşa de tot, în 
timp ce medicamentul îi amorţea emoţiile. Îl lăsă pe Clay 
să o aşeze pe un scaun şi se înfăşură din nou cu pătura. Li 
era frig. 

— Nu trebuie să-ţi faci griji, o linişti Clay. L-am ridicat. E 
reţinut. 

Afirmația îi stârni interesul şi îl privi întrebătoare. 

— E reţinut? Ştiţi cine e? 

— L-am văzut, spuse Clay cu răceală. 

— Dar purta o mască de schi, replică Mary amintindu-şi 
că atinsese materialul cu degetele. 

— Da, dar la spate părul îi ieşea de sub mască. 

Mary îl privi uluită, iar amorţeala se transformă în 
groază. Avea părul suficient de lung încât să iasă de sub 
mască? Clay n-avea cum să creadă... N-avea cum! I se făcu 
Tău. 

— Wolf? şopti ea. 

— Nu-ţi face griji. Ţi-am spus că e reţinut. 

Îşi strânse pumnii atât de tare, încât unghiile îi lăsară 
urme. 

— Atunci dă-i drumul. 

Clay o privi uimit, apoi furios. 


109 


— Să-i dau drumul! La naiba, Mary, nu înţelegi că el te-a 
atacat? 

— Nu, n-a fost el, răspunse ea clătinând încet din cap, cu 
faţa palidă. 

— L-am văzut, spuse Clay rar şi răspicat. Era înalt şi 
avea părul negru şi lung. La naiba, cine altcineva ar fi 
putut fi? 

— Nu ştiu, dar nu era Wolf. 

Celelalte femei tăceau şi le ascultau nemişcate discuţia. 
Cicely Karr interveni: 

— Am încercat să te avertizăm, Mary. 

— Atunci nu m-aţi avertizat despre cine trebuia! I-am 
văzut mâinile, spuse Mary cu ochii arzând, privind în jur şi 
apoi din nou către Clay. Era un bărbat alb. Avea pistrui pe 
mâini. Nu era Wolf Mackenzie! 

Clay se încruntă. 

— Eşti sigură? 

— Foarte sigură. A pus mâna pe pământ chiar în faţa 
ochilor mei. Scoate-l pe Wolf din închisoare chiar acum, 
spuse ea apucându-l de mânecă. Acum, mă auzi?! Şi ar fi 
bine să nu fi dat nimeni în el! 

Clay se ridică, îndreptându-se spre telefon şi Mary le 
privi din nou pe femeile din încăpere. Erau palide şi 
îngrijorate. Mary îşi închipuia de ce. Atât timp cât îl 
bănuiau pe Wolf, teama şi mânia lor aveau o ţintă sigură. 
Acum trebuiau să caute în rândul lor, la unul dintre ei. 
Mulţi bărbaţi din zonă aveau pistrui pe mâini, dar Wolf nu. 
Avea mâinile lungi şi bronzate, bătătorite de anii de muncă 
şi de călărit. Le simţise pe pielea ei. Voia să strige că Wolf 
n-avea niciun motiv s-o atace, fiindcă o putea avea oricând 
ar fi vrut, dar n-o făcu. Amorţeala reveni. Nu voia decât să- 
l aştepte pe Wolf, dacă avea să vină. 

Peste o oră, el intră în casa lui Bessie de parcă ar fi fost 
la el acasă, fără să bată la uşă. Se auziră exclamaţii când 
apăru în prag, acoperind aproape tot spaţiul uşii cu spatele 
său lat. Nici măcar nu se uită la celelalte persoane din 
cameră. Ochii lui erau fixaţi asupra lui Mary, care stătea 
ghemuită în pătură, cu chipul lipsit de viaţă. 


110 


Cizmele lui bocăniră pe podea, în timp ce se apropia de 
Mary. Ochii lui negri o cercetară din cap până-n picioare. 
Apoi îi atinse bărbia, întorcându-i capul în lumină, ca să îi 
vadă zgârietura de pe obraz şi vânătăile lăsate de degetele 
dure pe carnea ei moale, îi ridică mâinile şi îi examină 
palmele jupuite. Chipul lui părea de piatră. 

Mary voia să plângă, dar reuşi să schiţeze un zâmbet 
fugar. 

— Te-ai tuns, spuse ea încet şi-şi încrucişă degetele ca 
să nu le treacă prin şuviţele groase, mătăsoase, care îi 
încadrau perfect capul. 

— La prima oră, murmură el. Eşti bine? 

— Da. N-a... n-a reuşit să... ştii tu. 

— Ştiu, spuse el ridicându-se. Mă întorc mai târziu. O să 
pun mâna pe el. Îţi promit că o să pun mâna pe el. 

— De asta se va ocupa poliţia, spuse Clay cu asprime. 

— Poliţia nu se descurcă prea bine, răspunse Wolf cu 
ochii de gheaţă. 

leşi fără să scoată o vorbă, şi pe Mary o trecură din nou 
fiorii. Cât fusese el acolo, viaţa începuse să pulseze în 
trupul ei amortit, dar acum dispăruse. Spusese că avea să 
se întoarcă, dar se gândi că ea trebuia să se ducă acasă. 
Toţi erau amabili, prea amabili. Mai avea puţin şi se apuca 
de urlat. Nu mai rezista. 


111 


capitolul 7 


Deşi fusese şocat de aspectul schimbat al lui Wolf, Clay 
îl urmă aproape imediat. Aşa cum bănuise, Wolf opri 
maşina în faţa aleii unde fusese atacată Mary. Când Clay 
parcă şi el şi intră pe alee, Wolf se lăsase deja în genunchi, 
examinând terenul plin de noroi. Nici măcar nu ridică 
privirea atunci când se apropie Clay. În schimb, examină în 
continuare, cu atenţie, fiecare buruiană şi fiecare fărâmă 
de pietriş, fiecare urmă şi fiecare neregularitate a 
terenului. 

— Când te-ai tuns? întrebă Clay. 

— De dimineaţă. La frizeria din Harpston. 

— De ce? 

— Fiindcă aşa mi-a cerut Mary, spuse Wolf simplu şi 
începu să se uite din nou la pământ. 

Parcurse încet aleea şi se duse în spatele clădirilor, 
oprindu-se în locul unde atacatorul o trântise pe Mary la 
pământ. Apoi merse mai departe, urmând exact paşii 
atacatorului. La următoarea alee scoase un mârâit 
satisfăcut şi îngenunche lângă o amprentă aproape 
ştearsă. 

Clay trecuse el însuşi pe acolo, la fel cum făcuseră şi 
multe alte persoane. 

— Amprenta ar putea aparţine oricui, îi spuse el lui Wolf. 

— Nu. E făcută de un pantof cu talpa moale, nu de o 
cizmă. Merge cu picioarele uşor spre interior. Presupun că 
are în jur de optzeci de kilograme. Nu prea e în formă. Era 
deja obosit când a ajuns aici. 

Clay se simţi stingher. Unii oameni ar fi crezut că aceste 
abilităţi de urmărire făceau parte din moştenirea indiană a 
lui Wolf, dar nu era aşa. Existau experţi foarte buni în viaţa 
în sălbăticie, care puteau urmări traseul parcurs de un om 
într-o pădure de parcă ar fi avut vopsea pe tălpile cizmelor, 


112 


dar detaliile pe care le depistase Wolf ar fi fost observate 
doar de o persoană pregătită să-i vâneze pe alţii. Nu se 
îndoia de ceea ce-i spusese Wolf, fiindcă văzuse şi alţi 
oameni, dar nu mulţi, care puteau trage asemenea 
concluzii. 

— Ai fost în Vietnam. 

Ştia deja asta, dar, dintr-odată, i se părea că totul căpăta 
mai mult sens. 

Wolf încă examina urma de pantof. 

— Da. Tu? 

— 21 Infanterie. În ce trupă erai? 

Wolf ridică privirea şi schiţă un zâmbet slab. 

— În LRRP. 

Stinghereala lui Clay se transformă în tremur. Era vorba 
despre patrula de recunoaştere la mare distanţă. Spre 
deosebire de recruţii obişnuiţi, membrii acestei patrule 
petreceau săptămâni întregi în junglă şi pe dealuri, vânând 
şi fiind vânaţi. Supravieţuiau doar prin inteligenţă şi prin 
capacitatea de a lupta sau de a se ascunde în umbre, în 
funcţie de situaţie. 

Clay îi văzuse ieşind din tufişuri, slabi şi murdari, 
mirosind ca animalele sălbatice, ceea ce şi erau, de fapt, 
cu moartea în ochi şi cu nervii la pământ, atât de ostili, 
încât era periculos să-i atingi pe neaşteptate sau să-i 
surprinzi pe la spate. Uneori, astfel de persoane nu puteau 
suporta atingerea unei alte fiinţe umane înainte să-şi 
revină psihic. 

Oamenii inteligenţi păşeau în vârful picioarelor în 
preajma unui membru al LRRP care tocmai se întorsese de 
pe teren. 

Clay putea doar să ghicească forţa mâniei reci şi mortale 
pe care o citea în ochii lui Wolf, însă o înţelegea. Wolf 
zâmbi din nou şi, cu cel mai calm ton posibil, unul aproape 
blând, spuse: 

— A făcut o greşeală. 

— Ce greşeală? 

— A rănit-o pe femeia mea. 

— Nu e treaba ta să-l vânezi. E treaba poliţiei. 


113 


— Atunci poliţia ar face bine să-mi calce pe urme, spuse 
Wolf şi plecă. 

Clay îl privi îndelung, fără să fie surprins de faptul că o 
considera pe Mary femeia lui. Il străbătu din nou un fior. 
Locuitorii din Ruth făcuseră o greşeală atunci când îl 
judecaseră pe acest om, dar violatorul făcuse o greşeală şi 
mai mare, una care putea să se dovedească fatală. 


Mary ignoră cu stoicism toate protestele şi rugăminţile 
atunci când îşi anunţă dorinţa de a merge acasă. Toţi 
aveau intenţii bune, şi le aprecia preocuparea, dar nu mai 
putea rămâne. Nu era rănită, iar medicul spusese că 
durerea de cap avea să dispară în câteva ore. Pur şi simplu 
trebuia să se ducă acasă. 

Aşadar, conduse singură, pe ploaie şi pe ceaţă, cu 
mişcări automate. Mai apoi, nu-şi mai amintea nimic de pe 
drum. Atunci când intră în casa veche şi dărăpănată, se 
simţi uşurată, însă senzaţia o sperie, aşa că o ignoră. Nu-şi 
putea permite să se relaxeze, nu acum. Poate mai târziu. 
Acum trebuia să se concentreze foarte bine. 

Woodrow i se încolăci de câteva ori în jurul gleznei, 
mieunând tânguitor. Mary îl hrăni, deşi era deja gras ca o 
minge, apoi se simţi epuizată de acest mic efort. Se aşeză 
la masă şi-şi puse mâinile în poală, după care rămase 
nemişcată. 

Aşa o găsi Wolf peste o jumătate de oră, când lumina 
cenuşie a zilei începea să se risipească. 

— De ce nu m-ai aşteptat? întrebă el din prag, cu un ton 
jos şi blând. 

— Trebuia să vin acasă, explică Mary. 

— Te-aş fi adus eu. 

— Ştiu. 

Se aşeză la masă lângă ea şi îi luă mâinile reci, 
împreunate, în ale lui. Mary îl privi fix, şi el simţi un junghi 
în inimă de parcă primise un pumn între coaste. 

Ar fi dat orice ca să nu fi văzut vreodată privirea aceea 
în ochii ei. 

Fusese întotdeauna încăpăţânată, avusese întotdeauna 


114 


spirit de frondă. Era slăbuţă şi delicată, dar, din punctul ei 
de vedere, invincibilă. Fiindcă simpla noţiune de 
înfrângere îi era străină, trecuse cu dexteritate prin viaţă, 
reuşind să aranjeze lucrurile după bunul ei plac şi luând 
drept firesc faptul că vânzătorii se cutremurau când îi 
ameninţa cu degetul. Atitudinea aceea îl enervase 
câteodată, dar, de cele mai multe ori, îl subjugase. Pisicuţa 
se credea tigroaică şi, fiindcă se comporta ca o tigroaică, 
ceilalţi se dădeau la o parte. 


— Ştii ce m-a speriat cel mai rău? întrebă ea după o 
tăcere îndelungată. 

— Ce? 

— Voiam ca prima dată să fie cu tine, şi el avea de gând 
să... 
Mary se opri brusc, incapabilă să termine propoziţia. 

— Dar n-a făcut-o. 

— Nu. Mi-a ridicat fusta şi se apăsa pe mine şi îmi sfâşia 
hainele, când Clay... Cred că Clay a strigat. Cred că a şi 
tras un foc. Ţin minte că am auzit sunet puternic şi am 
crezut că e un tunet. 

Tonul ei plat îl contrarie, şi îşi dădu seama că încă era în 
stare de şoc. 

— N-am să-l mai las să se apropie de tine. Ai cuvântul 
meu. 

Mary încuviinţă din cap, apoi închise ochii. 

— O să faci un duş, spuse Wolf şi o ridică. Un duş lung, 
cald, şi în timpul ăsta eu o să-ţi pregătesc ceva de 
mâncare. De ce ai poftă? 

Incercă să se gândească la ceva, dar îi repugna chiar şi 
ideea de mâncare. 

— Numai ceai. 

Urcă la etaj cu ea. Mergea drept, dar tot părea fragilă, 
ca şi cum abia reuşea să se stăpânească. El voia ca ea să 
plângă, să urle, să facă orice ar fi ajutat-o să scape de 
tensiune. 

— Mă duc să-mi iau cămaşa de noapte. Nu te deranjează 
dacă-mi iau cămaşa de noapte, nu? 


115 


Îl privea îngrijorată, ca şi cum se temea că îi dădea prea 
multe bătăi de cap. 

— Nu. 

Voia s-o atingă, să-i înconjoare talia cu braţul, dar lăsă 
mâna jos înainte să ajungă la ea. Poate nu voia să fie 
atinsă. Il cuprinse o senzaţie de greață când îşi dădu 
seama că acum se putea simţi dezgustată de atingerea lui 
sau a oricărui alt bărbat. 

Mary îşi luă cămaşa de noapte şi stătu docilă în baia de 
modă veche în timp ce Wolf potrivea apa. 

— Sunt la parter, spuse el îndreptându-se de spate şi 
dându-se înapoi. Lasă uşa descuiată. 

— De ce? întrebă ea cu o privire solemnă în ochii mari. 

— În caz că leşini sau că ai nevoie de mine. 

— N-o să leşin. 

Zâmbi puţin. Nu, domnişoara Mary Elizabeth Potter n- 
avea să leşine, nu îşi permitea să fie atât de slabă. Poate că 
nu era atât de fermă şi dreaptă din cauza tensiunii, ci din 
cauza unei coloane vertebrale de fier. 

Ştia că nu avea s-o poată face să mănânce prea mult, 
asta dacă mânca totuşi ceva, dar încălzi oricum o conservă 
de supă. Termină fix la timp. Supa tocmai fiersese şi ceaiul 
era gata când Mary intră în bucătărie. 

Nu se gândise să-şi ia pe ea un halat. Purta doar cămaşa 
de noapte din bumbac alb, simplu, cu broderie. Wolf 
începu să transpire fiindcă, oricât de decentă ar fi fost 
cămaşa de noapte, tot îi zărea sfârcurile prin țesătură. 
Injură în gând în timp ce Mary se aşeza la masă ca un copil 
ascultător. Nu era momentul pentru pofte carnale, însă 
faptul că şi-o tot spunea în gând nu-l ajuta. O voia, cu orice 
preţ. 

Mary mâncă supa mecanic, fără să protesteze, apoi bău 
ceaiul şi îi mulţumi că se ocupase de tot. Wolf strânse 
masa şi spălă cele câteva vase. Când se întoarse, Mary era 
tot la masă, cu mâinile în poală, şi privea în gol. Wolf 
îngheţă pentru o clipă şi mormăi un blestem. Nu mai putea 
să îndure. O ridică repede de pe scaun şi se aşeză el, apoi 
o puse la el pe genunchi. 


116 


Mary rămase ţeapănă o clipă, după care se sprijini de 
pieptul lui şi se relaxă, suspinând uşor. 

— Mi-a fost atât de teamă, şopti ea. 

— Ştiu, iubito. 

— Cum poţi să ştii? Eşti bărbat, replică ea, pe un ton 
puţin agresiv. 

— Da, dar am fost la puşcărie, ţi-aduci aminte? 

Se întrebă dacă Mary înţelegea la ce se referă, apoi o 
văzu încruntându-se. 

— Oh! exclamă ea, înfuriindu-se. Dacă ţi-a făcut cineva 
Tău... 

— Stai, stai! Nu, n-am fost atacat. Ştiu să mă bat, şi 
toată lumea era conştientă de asta, adăugă el, fără să-i 
spună cum îşi construise o asemenea reputaţie. Dar li s-a 
întâmplat altor prizonieri şi ştiam că mi se putea întâmpla 
şi mie, aşa că eram în permanenţă în alertă. 

Nu dormise nicio clipă profund şi avea mereu în mână 
un cuţit făcut dintr-o lingură ascuţită; în plus, ţinuse 
ascunse în celulă tot felul de arme. Pe multe dintre ele le 
văzuseră şi paznicii, dar nu-şi dăduseră seama ce erau. Ar 
fi fost nevoie de un alt soldat LRRP care să observe 
lucrurile pe care le făcuse şi armele pe care le avea. Da, 
stătuse în alertă. 

— Mă bucur, spuse ea, apoi îşi rezemă brusc capul de 
gâtul lui şi începu să plângă. 

Wolf o tinu strâns, trecându-şi degetele prin părul ei ca 
s-o lipească de el. Corpul ei moale, subţire era zguduit de 
suspine, iar ea îi înconjură gâtul cu braţele. Nu mai adăugă 
niciunul dintre ei nimic, dar nici nu aveau nevoie de 
cuvinte. 

O tinu în braţe până ce, într-un final, ea începu să 
fornăie şi spuse uşor confuză: 

— Trebuie să-mi suflu nasul. 

Wolf se întinse până la suportul de şerveţele şi-i oferi un 
şerveţel. Mary îşi suflă nasul ca o adevărată doamnă, apoi 
rămase nemişcată, încercând să găsească o soluţie pentru 
a accepta ceea ce i se întâmplase. Ştia că ar fi putut să fie 
mult mai rău, dar şi-aşa era destul de rău. li veni în minte 


117 


un singur gând: nu voia să rămână singură în noaptea 
aceea. Nu fusese în stare să le îndure pe femeile acelea 
care mişunau în jurul ei, dar avea să-i fie mult mai bine 
dacă rămânea Wolf cu ea. 

— Rămâi cu mine în seara asta? întrebă ea ridicând 
privirea. 

Fiecare muşchi din corpul lui uriaş se încordă, dar nu 
avea cum s-o refuze. 

— Ştii că da. O să dorm pe... 

— Nu. Vreau să spun... dacă ai putea să dormi cu mine 
în noaptea asta şi să mă ţii în braţe, ca să nu fiu singură, 
numai în noaptea asta, cred că mâine aş fi în regulă. 

Spera ca lucrurile să se rezolve atât de uşor, dar se 
îndoia. Amintirile aveau să rămână acolo, aveau să apară 
din colţurile întunecate ale minţii şi aveau să o 
înspăimânte când se aştepta mai puţin. Nu avea să uite 
niciodată complet, şi tocmai de asta Wolf voia să-l prindă 
pe atacatorul ei şi să-i rupă gâtul. La propriu. 

— O să-l sun pe Joe, să-i spun unde sunt, zise Wolf şi o 
ridică de pe genunchi. 

Era încă devreme, dar ochii i se închideau, aşa că, după 
ce îl sună pe Joe, Wolf se hotări că nu avea sens să mai 
amâne. Ea trebuia să doarmă. 

Stinse lumina şi o înconjură cu braţul în timp ce urcau 
împreună scările înguste. Trupul ei era cald şi mlădios sub 
bumbacul subţire, iar atingerea ei îi făcu inima să bată mai 
repede. Îşi încleştă fălcile, iar sângele începu să-i 
clocotească în tot corpul, dar mai ales în vintre. Il aştepta 
o noapte chinuitoare, şi ştia asta. 

Dormitorul ei era atât de demodat, încât părea din 
secolul trecut, dar nu se aşteptase la altceva. Mirosul 
delicat, de liliac, pe care îl asocia cu Mary era şi mai 
puternic aici. Durerea din vintre i se intensifică. 

— Sper că patul e destul de mare pentru tine, spuse ea 
îngrijorată, privind patul dublu. 

— E bun. 

Nu era destul de mare, dar era bun. Trebuia să petreacă 
noaptea cu ea în braţe. Ea avea să se lipească de trupul 


118 


lui, şi el avea să înnebunească. Dintr-odată se întrebă dacă 
era în stare să facă asta, dacă putea să rămână cu ea toată 
noaptea şi să n-o posede. Indiferent ce-i spunea raţiunea, 
corpul lui ştia exact ce dorea. Se întărise deja atât de mult, 
încât abia se abţinea să nu geamă. 

— Pe ce parte vrei să dormi? 

Ce conta? Chinul era chin, indiferent pe ce parte 
dormea. 

— Pe stânga. 

Mary încuviinţă din cap şi desfăcu patul. Wolf vru să se 
uite în altă parte în timp ce ea se urca în pat, dar ochii nu-l 
ascultară. Îi văzu curba feselor atunci când, pentru o clipă, 
cămaşa de noapte i se mulă pe corp. li văzu picioarele albe 
şi subţiri şi şi le închipui imediat înconjurându-i talia. Văzu 
conturul sânilor ei frumoşi, cu sfârcurile rozalii, şi-şi aduse 
aminte de cum îi apucase sânii cu mâinile şi sfârcurile cu 
gura, de mirosul şi de gustul ei. 

Se aplecă brusc şi trase cearşaful peste ea. 

— Trebuie să fac un duş. 

Văzu sclipirea scurtă de teamă din ochii ei, dar Mary o 
învinse şi spuse: 

— Prosoapele sunt în dulapul de lângă uşa de la baie. 

În timp ce se dezbrăca în baie, începu să înjure de mama 
focului în sinea lui. Un duş rece nu avea să-l ajute. Făcuse 
multe în ultima vreme, iar efectul era de foarte scurtă 
durată. Avea nevoie de Mary goală, sub el, primindu-l în 
ea. Cu siguranţă era atât de strâmtă, încât el nu avea să 
reziste niciun minut... 

La naiba. Nu putea s-o lase singură. Nu în noaptea asta. 
Oricât de greu ar fi fost. 

Apa caldă îi lovea ritmic trupul pătruns de durere. Nu 
putea să se bage în pat lângă ea în halul ăsta. Ultimul 
lucru de care avea nevoie Mary era să-l simtă pe el excitat 
toată noaptea. Avea nevoie de consolare, nu de sex. În 
plus, nici măcar nu era sigur cât putea să se stăpânească. 
Nu mai fusese de prea mult timp cu o femeie, şi pe eao 
voia de prea multă vreme. 

Nu putea să o lase, dar nici nu putea să se aşeze lângă 


119 


ea în starea în care era acum. Ştia ce trebuia să facă, aşa 
că îşi cobori mâna săpunită. Măcar aşa avea să se poată 
controla puţin, fiindcă ar fi preferat să-şi taie singur gâtul 
decât să mai vadă teama şi vulnerabilitatea aceea în ochii 
lui Mary. 


Stătea nemişcată când i se alătură şi nu se mişcă atunci 
când el stinse lumina. Se întoarse pe o parte abia când 
greutatea lui înclină salteaua. Şi Wolf se aşeză pe o parte 
şi îi înconjură talia cu braţul, ca s-o ajute să se cuibărească 
la pieptul lui. Mary oftă şi simţi cum tensiunea îi dispărea 
încet din corp şi se relaxa, lipită de el. 

— E bine, şopti ea. 

— Nu ţi-e teamă? 

— De tine? Nu. De tine niciodată, adăugă ea cu tandrete. 
Dimineaţă o să fie totul bine, ai să vezi, spuse ea întinzând 
mâna în spate şi cuprinzându-i bărbia cu palma. Acum sunt 
prea obosită ca să mă gândesc la asta. Poţi să mă ţii în 
braţe toată noaptea? 

— Dacă asta vrei. 

— Te rog. 

li dădu uşor părul într-o parte şi o sărută pe ceafă, 
bucurându-se de fiorul delicat care îi străbătu corpul. 

— Este plăcerea mea, spuse el blând. Noapte bună, 
scumpo. 


x 


Furtuna o trezi. Soarele era aproape să răsară, dar încă 
era destul de întuneric, iar norii negri accentuau lipsa de 
lumină. Furtuna era crâncenă şi-i amintea de vijeliile 
crunte din sud. Fulgerele brăzdau cerul întunecat, iar 
tunetele transmiteau vibrații în aer. Numără alene 
secundele dintre fulgere şi tunet ca să vadă cât de departe 
era furtuna: vreo zece kilometri. Dar ploua, iar picăturile 
se auzeau pe acoperişul vechi, de tablă. Era minunat. 

Se simţi foarte vie, dar şi extrem de liniştită, ca şi cum 
aştepta ceva. Ziua de ieri era, prin definiţie, în trecut. Nu 
putea să-i mai facă rău. Ziua de azi era prezentul, iar 


120 


prezentul însemna Wolf. 

Nu era în pat, dar ştia că fusese acolo toată noaptea, îl 
simţise chiar şi în somn, îi simţise braţele puternice 
îmbrăţişând-o. Fusese atât de bine să doarmă cu el, încât 
nici nu putea descrie în cuvinte, de parcă era menit să se 
întâmple. Poate chiar era. Nu putea să nu spere. 

Unde era? I se păru că mirosea a cafea şi se dădu jos din 
pat. Se duse la baie, se pieptănă şi se spălă pe dinţi, apoi 
se întoarse în dormitor să se îmbrace. În mod ciudat, simţi 
dintr-odată că sutienul o strângea şi nu-l mai luă. Corpul îi 
era învăluit de o senzaţie subtilă de nelinişte şi nerăbdarea 
se intensifică. Şi lenjeria i se părea inutilă. Işi trase o 
rochie de casă largă, de bumbac, pe corpul gol şi cobori 
desculţă. 

Nu era în salonaş şi nici în bucătărie, deşi ibricul gol şi 
ceaşca din chiuvetă explicau mirosul de cafea. Uşa de la 
bucătărie era deschisă, iar plasa pentru țânțari nu 
împiedica deloc intrarea aerului rece şi umed. Mirosul 
proaspăt al ploii se îmbina cu cel de cafea. Maşina lui încă 
era parcată lângă terasa din spate. 

Dură doar câteva minute să fiarbă apa şi să infuzeze un 
pliculeţ de ceai. Bău ceaiul la masa din bucătărie, privind 
ploaia. Era suficient de răcoare cât să i se facă frig, fiindcă 
purta doar rochia aceea subţire, însă nu-i era frig, deşi 
simţea că sfârcurile i se întăriseră. Odinioară, asta ar fi 
făcut-o să se simtă jenată. Acum se gândea doar la Wolf. 

Se afla la jumătatea distanţei dintre masă şi chiuvetă, cu 
ceaşca goală în mână, când, dintr-odată, îl văzu acolo, de 
partea cealaltă a uşii de plasă, privind-o. Hainele îi erau 
lipite de piele, iar de pe faţă îi curgeau stropi de ploaie. 
Mary îngheţă în clipa când îl văzu. 

Arăta sălbatic, primitiv, cu ochii micşoraţi şi strălucitori, 
cu picioarele depărtate. Vedea fiecare respiraţie care îi 
umfla pieptul, îi vedea pulsul la baza gâtului. Chiar dacă 
stătea nemişcat, simţea că tot corpul îi era încordat. In 
clipa aceea ştiu că avea să o facă a lui şi ştiu şi că fix asta 
aşteptase. 

— O să fiu întotdeauna un metis, spuse el cu voce joasă 


121 


şi aspră, aproape acoperită de ploaia care huruia. O să fie 
întotdeauna oameni care o să mă dispreţuiască din cauza 
asta. Gândeşte-te mult şi bine înainte să accepti să fii 
femeia mea, fiindcă nu e cale de întoarcere. 

— Nu vreau să mă întorc, spuse ea încet şi clar. 

Wolf deschise uşa de plasă şi intră în bucătărie cu 
mişcări lente şi ferme. Mâna lui Mary tremură atunci când 
el îi luă ceaşca şi o aşeză pe bufet. Apoi, ea se întoarse 
spre el. 

Wolf îşi aşeză mâinile pe talia ei şi o trase cu blândeţe 
spre el. Hainele îi erau ude, iar partea din faţă a rochiei ei 
absorbi imediat umezeala, făcând țesătura să se lipească 
de corpul ei. Mary îşi întinse braţele spre umerii lui, 
înconjurându-i gâtul, şi-şi ridică gura spre a lui. Sărutul lui 
fu lent şi adânc, iar limbile li se atinseră, şi ea simţi că ia 
foc. Acum ştia să sărute, şi îi întâmpină limba cu a ei. 
Bărbatul inspiră adânc şi o strânse şi mai tare. Dintr-odată, 
sărutul nu mai era lent, ci înfometat şi avid, iar presiunea 
gurii lui era aproape dureroasă. 

Simţi cum îi apuca rochia cu mâna, ca să o ridice. Apoi, 
palma lui bătătorită îi urcă pe coapsă. Ajunse la şold şi se 
opri, tremurând de excitare atunci când îşi dădu seama că 
era goală pe sub rochie. Mâna lui zăbovi pe fesele goale şi 
le mângâie. Era o plăcere surprinzătoare, iar ea se mişcă 
sub degetele lui. Îi deschisese o lume cu totul nouă, lumea 
plăcerii senzuale, şi împingea în permanenţă limitele. 

Nu mai putea să aştepte prea mult, aşa că o ridică în 
braţe. O privi hotărât. 

— De data asta nu mă opresc decât dacă ia foc casa, 
spuse el încet. Nu-mi pasă dacă sună telefonul, dacă apare 
cineva în curte sau chiar dacă bate la uşa dormitorului. De 
data asta, mergem până la capăt. 

Mary nu răspunse, dar îi oferi un zâmbet încet, dulce, 
care îl făcu să ardă de dorinţa de a o poseda chiar acolo. O 
strânse în braţe în timp ce o urca pe scările înguste, care 
scârţâiau. O duse în dormitor şi o aşeză cu grijă pe pat. 

O privi pentru o clipă, apoi se îndreptă spre fereastră şi 
o deschise. 


122 


— Hai să lăsăm furtuna să intre, spuse el, iar furtuna 
veni, umplând semiîntunericul din cameră cu zgomote şi 
vibrații. 

Mary simţi pe pielea fierbinte aerul rece şi proaspăt. 
Suspină, dar sunetul fu înghiţit de rumoarea tunetului şi a 
ploii. 

Acolo, lângă fereastră, în lumina slabă ce-i evidenția 
muşchii puternici, Wolf îşi scoase hainele ude. Mary 
rămase liniştită pe pat, cu capul întors spre el. Întâi zbură 
cămaşa,  dezvăluindu-i umerii strălucitori şi grei şi 
abdomenul frumos lucrat. De când îl atinsese, Mary ştia că 
sub pielea lui fină se aflau doar muşchi. Se aplecă să-şi 
scoată cizmele şi şosetele, apoi se îndreptă şi-şi desfăcu 
iute cureaua. Zgomotul furtunii îi asurzi, iar Mary nu putu 
decât să-şi închipuie că îl auzea cum îşi desfăcea capsele şi 
fermoarul de la blugi. Fără ezitare, îşi scoase blugii şi 
lenjeria şi le puse deoparte. 

Era gol. Inima ei pulsă dureros în piept în timp ce îl 
privea, simțindu-se pentru prima dată foarte mică şi 
neajutorată lângă el. Era mare, era puternic şi era, fără 
îndoială, viril. Nu-şi putea lua privirea de la bărbăţia lui 
întărită. Avea să-l primească în ea, avea să devină una cu 
el, şi era puţin înspăimântată. 

Când se apropie de ea, Wolf văzu neliniştea din ochii ei. 

— Să nu-ți fie teamă, şopti el, dându-i părul la o parte de 
pe faţă. 

Apoi o ridică puţin şi începu să-i desfacă rochia, cu mâini 
blânde. 

— Ştiu ce-o să se întâmple, murmură ea, lipindu-şi 
chipul de umărul lui. Cel puţin teoretic. Dar nu înţeleg cum 
se poate. 

— Se poate. O luăm încet şi uşor. 

— Bine, şopti Mary, lăsându-l s-o ridice ca să îi poată 
trage rochia de pe umeri. 

Rămase cu sânii goi şi îi simţi întărindu-se, umflându-se, 
cu sfârcurile încordate. El se aplecă să îi sărute ambele 
sfârcuri, umezindu-le cu limba, iar ea îşi arcui spatele în 
timp ce o cuprindea căldura. li trase repede rochia peste 


123 


şolduri şi picioare, fiindcă nevoia s-o simtă goală era prea 
urgentă ca s-o mai poată ignora. 

Mary se înfioră, apoi rămase nemişcată. Era pentru 
prima dată, din copilărie, când o altă persoană o vedea 
complet goală. Obrajii i se încălziră, şi închise ochii în timp 
ce o năpădeau senzaţii de jenă şi de expunere dureroasă. li 
atinse sânii, strângându-i uşor, apoi palma lui aspră cobori 
încet pe abdomen, până când degetele lui atinseră 
triunghiul mătăsos. Mary scoase un sunet înăbuşit şi 
deschise ochii. Îl găsi privind-o cu o asemenea căldură, cu 
o asemenea încrâncenare, încât uită de jenă. Se simţi 
dintr-odată mândră de faptul că el o voia atât de mult, că 
trupul ei îl excita. Picioarele i se relaxară, şi un deget 
pătrunse între pliurile ei moi, atingând cu blândeţe carnea 
sensibilă. Mary se încordă din nou şi gemu. Nu ştia că 
exista aşa ceva, dar simţea că o aștepta şi mai mult şi nu 
ştia dacă avea să supravieţuiască. Era o plăcere prea 
intensă, de nesuportat. 

— Îţi place? murmură Wolf. 

Mary suspină, iar trupul ei zvelt începu să se 
zvârcolească încet pe cearşaf, într-un ritm vechi de când 
lumea. El îi deschise şi mai mult picioarele cu mâna, apoi 
reveni la explorarea senzuală şi în acelaşi timp se aplecă 
să-i acopere, însetat, gura cu a lui. Mary simţi că ameţeşte 
şi îşi înfipse unghiile în umerii lui, se agăţă de el. Nu-i 
venea să creadă cum o atingea, ce senzaţii încerca, dar nu- 
i trecu nicio clipă prin minte că ar vrea să se oprească. 
Simţea că ardea pe dinăuntru, ca într-un acces de febră ce 
se răspândea şi se intensifica, până când nu mai ştiu că 
exista pe lume altceva în afară de trupul ei şi al lui. 
Degetele lui o aduseră în pragul delirului, în timp ce gura 
lui îi acoperea gemetele. 

Mary îşi îndepărtă buzele de ale lui. 

— Wolf, te rog, imploră ea, copleşită de dorinţă. 

— Încă puţin, iubito. Uită-te la mine. Vreau să-ţi văd 
chipul când... ah... 

Mary scânci. Wolf o atingea şi mai intim - era umedă şi 
extrem de sensibilă. Ochii lui negri o fixară în timp ce 


124 


degetul îi aluneca uşor în ea, şi amândoi fură cuprinşi de 
spasme. 

Wolf ştia că nu mai putea aştepta prea mult. Tremura 
din tot corpul. Mary era fină, umedă, incredibil de strâmtă 
şi se zvârcolea în aşteptarea extazului. Pielea ei palidă, 
străvezie îl vrăjea, îl fermeca. Simpla ei atingere îl făcea să 
înnebunească. Textura trupului ei îl excita mai mult ca 
orice cunoscuse vreodată. Întreaga ei fiinţă era moale şi 
mătăsoasă. Avea părul fin, ca de bebeluş, pielea delicată şi 
satinată. Chiar şi cârlionţii dintre picioarele ei erau moi. O 
voia mai mult decât îşi dorea următoarea respiraţie. 

Se mişcă între picioarele ei, desfăcându-le ca să se poată 
cuibări. Mary respiră adânc când îl simţi tare şi fierbinte. 
Ochii li se întâlniră din nou în timp ce el se aşeză mai bine, 
apoi începu să pătrundă în ea. 

Erau direct în bătaia furtunii. Un fulger brăzdă cerul 
întunecat şi, aproape simultan, se auzi un tunet care 
zgudui casa cea veche. Vântul dădu cu brutalitate 
draperiile la o parte, împrăştiind ploaia pe podeaua din 
faţa ferestrei deschise şi acoperindu-le trupurile cu 
picături fine de apă. Mary izbucni în plâns, iar lacrimile se 
amestecară cu picăturile de apă de pe faţă, în timp ce îi 
accepta penetrarea lentă. 

Wolf se sprijinea în coate, cu chipul foarte aproape de al 
ei. Îi îndepărtă lacrimile cu buzele, apoi o sărută pe gură şi 
văzu că avea gust sărat. Corpul ei se lărgea ca să îl 
primească, presiunea era enormă, iar durerea devenea 
aproape insuportabilă. Ochii îi fură năpădiţi de alte 
lacrimi. 

O sărută şi mai adânc, în timp ce îşi încordă fesele şi 
apăsă mai tare. Apoi, bariera corpului ei cedă. Wolf se 
îngropă în ea cu un geamăt puternic, aproape chinuit, de 
plăcere. ă 

Era durere, dar era şi mult mai mult. li spusese că sexul 
era fierbinte şi dur şi că probabil nu avea să-i placă. Avea 
şi nu avea dreptate. Fra fierbinte şi dur, crud şi primitiv. 
Era atât de puternic, încât ritmul o ameţea, însă, în ciuda 
durerii, nu se simţise nicicând mai vie. Putea percepe 


125 


tensiunea şi excitarea sălbatică din trupul lui puternic. Îl 
adăpostea cu picioarele şi cu braţele, simțindu-se plină de 
el. Îl iubea, iar el avea nevoie de ea. Nu trăise niciodată cu 
adevărat până în clipa aceea, clipa în care se dăruise 
bărbatului pe care îl iubea. 

Nu mai putea să nege, însă oricum nu conta. Cu 
siguranţă el ştia deja. Mary nu-şi ascunsese niciodată 
emoţiile. Mâinile ei se plimbară pe umerii uzi şi vânjoşi şi îi 
mângâiară părul des. 

— Te iubesc, spuse ea, cu vocea acoperită de alt tunet 
năprasnic. 

Dacă răspunse, ea nu-l auzi. Wolf o mângâie din nou şi 
începu să se mişte. O cuprinse o nouă vâlvătaie, iar 
disconfortul se risipi. Trupul i se arcui, iar şoldurile i se 
ridicară încercând să-l primească şi mai mult. Îi spuse din 
nou că îl iubea. Chipul lui era plin de sudoare, şi încerca să 
îşi controleze mişcările, dar furtuna era în încăpere, în 
trupurile lor. Şoldurile ei se unduiau, înnebunindu-l. Se 
zvârcoliră împreună, în ritmul tunetelor, al patului care se 
lovea de perete şi al saltelei care nu părea să mai reziste 
prea mult. Gemete joase şi scâncete; carne umedă şi 
muşchi înfioraţi; mâini prinzându-se frenetic; mişcări 
bruşte, rapide şi urgente: le ştiu, le simţi, le auzi pe toate 
şi se simţi cuprinsă de febră. 

— Wolf? 

Scâncetul întrebător era firav, frenetic. Unghiile ei se 
îngropară în muşchii puternici de pe spatele lui. 

— Nu te opune, iubito, lasă-te purtată de val. 

El gemea, simţea că se apropia de punctul culminant, că 
nu se mai putea stăpâni. Îşi luă mâna dintre ei şi o apucă 
de şolduri, ridicând-o, lipindu-se şi mai mult de ea. 

Mary simţi că tensiunea şi febra creşteau la niveluri 
insuportabile, apoi simţurile îi explodară. Urlă, şi tot trupul 
îi tremura şi se încleşta. Era cea mai dulce nebunie 
posibilă, o plăcere de nedescris, care continuă până când 
avu impresia că era aproape să moară. Wolf o tinu strâns 
până se linişti, apoi începu să împingă cu putere. Gemetele 
lui guturale se contopiră cu tunetele, iar trupul începu săi 


126 


se zguduie atunci când împlinirea îl goli complet. 

Apoi tăcură, ca şi cum cuvintele ar fi pângărit atmosfera. 
Împreunarea lor fusese atât de vehementă şi de necesară, 
încât nu mai existase nimic altceva. Chiar şi furtuna, aşa 
violentă cum era, fusese doar un acompaniament. Incet, 
fără prea mare tragere de inimă, Mary simţi că se întorcea 
la realitate, dar era fericită să se afle sub el şi să nu facă 
altceva decât să-i mângâie părul. 

Respirația le revenise la normal, iar furtuna începuse să 
se îndepărteze atunci când Wolf se ridică şi se aşeză lângă 
ea. O tinu în braţe un timp, dar, după ce pielea începu să li 
se răcească, patul umed li se păru inconfortabil. Când pe 
Mary o apucă tremuratul, Wolf se ridică şi se duse să 
închidă fereastra. Mary privi cum i se încordau şi i se 
relaxau muşchii, cu fiecare mişcare a trupului gol. Apoi el 
se întoarse, iar ea fu fascinată instantaneu, iremediabil. 
Voia să aibă curajul să-i cerceteze tot trupul, în special 
abdomenul. Voia să-l cunoască, să-l exploreze, ca pe un 
teritoriu nepătruns. 

— Îţi place ce vezi? întrebă Wolf cu voce joasă, amuzat. 

Lucrurile merseseră prea departe între ei ca să se simtă 
jenată. Îl privi şi zâmbi. 

— Foarte mult. Mi te-am imaginat odată într-un şort, dar 
acum e mult mai bine. 

Wolf se aplecă şi o ridică din pat ca pe un fulg. 

— Ar fi bine să ne îmbrăcăm înainte să răceşti şi înainte 
să-mi uit bunele intenţii. 

— Ce bune intenţii? 

— Să nu-ţi mai dau drumul decât când vei fi atât de 
obosită, încât n-o să mai poţi să mergi. 

Mary îl privi serioasă. 

— A fost minunat. Mulţumesc. 

— A fost al naibii minunat şi pentru mine, spuse el cu un 
zâmbet în colţul gurii şi îi mângâie părul şaten care bătea 
în argintiu. Vreun moment neplăcut? 

Mary înţelese la ce se referea şi-şi sprijini capul pe 
pieptul lui. 

— Nu. Aia a fost cu totul altceva. 


127 


Dar ea nu uitase, iar el ştia asta. Încă era vulnerabilă şi 
tremura pe dinăuntru, deşi ţinea capul sus, cu mândrie. 
Avea de gând să-l facă să plătească pe cel care-i rănise 
spiritul neîmblânzit. 

Trăise ani de zile la marginea lumii, într-un soi de 
armistițiu tacit cu cetăţenii din Ruth, dar situaţia se 
schimbase. Avea să-l găsească pe nenorocitul care-o 
atacase pe Mary, şi, dacă localnicilor nu le convenea, era 
problema lor. 


128 


capitolul 8 


Mary aruncă hainele ude ale lui Wolf în uscător, apoi 
pregăti un mic dejun târziu. Niciunul nu vorbi prea mult. 
Deşi era hotărâtă să depăşească şocul, nu putea uita 
momentele acelea cumplite, când căzuse, neajutorată, în 
braţele unui nebun, fiindcă, mai mult ca sigur, asta era. 
Indiferent ce făcea sau la ce se gândea, un crâmpei de 
amintire o făcea să retrăiască atacul, doar pentru o clipă, 
până când reuşea să se stăpânească şi să-şi alunge 
temerile. 

Wolf o privi, ştiind prin ce trecea după felul în care 
trupul ei mlădios se încorda, apoi se relaxa. Şi el fusese 
chinuit de amintiri - din Vietnam, din închisoare - şi ştia 
cum funcționau şi ce preţ trebuia să plăteşti. Voia s-o ducă 
din nou în pat, să păstreze umbrele la distanţă, dar, după 
stângăcia ocazională a mişcărilor ei, îşi dădu seama că 
avea prea puţină experienţă şi că orice încercare de ao 
face din nou ar fi însemnat un abuz. Când avea să fie 
obişnuită cu el... Buzele i se arcuiră într-un zâmbet 
aproape imperceptibil, gândindu-se la orele de plăcere şi 
la toate modurile în care avea să facă dragoste cu ea. 

Dar mai întâi trebuia să-l găsească pe bărbatul care o 
atacase. 

Când hainele i se uscară, se îmbrăcă şi o luă pe Mary pe 
terasa din spate. Ploaia se transformase într-o burniţă 
uşoară, aşa că se gândi că nu aveau să se ude prea tare. 

— Hai cu mine până în şopron, spuse el luând-o de 
mână. 

— De ce? 

— Vreau să-ţi arăt ceva. 

— Am mai fost în şopron. Nu este nimic interesant acolo. 

— Astăzi e. O să-ţi placă. 

— Bine. 


129 


Se grăbiră prin burniţă până la şopronul vechi, întunecat 
şi mirosind a mucegai, care nu avea nimic din căldura şi 
din mirosurile bogate, de animale, din şopronul lui. Praful 
îi gâdilă nările. 

— E prea întuneric ca să vedem ceva. 

— E suficientă lumină. Hai! 

Ţinând-o în continuare de mână, Wolf o conduse lao 
boxă din al cărei perete lipseau câteva bârne, lăsând să 
pătrundă lumina. După întunericul din şopron, Mary reuşi 
să vadă destul de bine. 

— Ce e? 

— Uită-te sub jgheab! N 

Mary se aplecă şi se uită. Il recunoscu pe Woodrow 
ghemuit, într-un cuib făcut din paie prăfuite şi un prosop 
vechi. Patru fiinţe mititele, care semănau cu nişte şobolani, 
erau ghemuite lângă burta lui. 

Mary se ridică brusc. 

— Woodrow e tată! 

— Nu. Woodrow e mamă. 

— Mamă! exclamă Mary privind pisica, iar aceasta o 
privi la rândul ei, enigmatică, apoi începu să-şi lingă puii. 
Mi s-a spus că Woodrow e motan. 

— Ei bine, nu e motan. Nu te-ai uitat? 

Mary îl privi severă. 

— Nu obişnuiesc să mă uit la zonele intime ale unui 
animal. 

— Doar la ale mele, nu? 

Mary roşi, dar nu putu nega. 

— Corect. 

Wolf îi înconjură talia cu braţele şi o trase mai aproape, 
sărutând-o încet, cu căldură. Mary suspină şi se lipi de el, 
agăţându-i-se de gât. Puterea trupului său uriaş o făcea să 
se simtă în siguranţă. Când se afla în braţele lui vânjoase, 
nimic nu-i putea face rău. 

— Trebuie să mă duc acasă, murmură el când îşi 
despărţiră buzele. Joe face cât poate, dar este nevoie de 
amândoi ca să terminăm totul. 

Mary crezuse că avea să facă bine faţă acestui moment, 


130 


dar o cuprinse panica la gândul că avea să rămână 
singură. Se stăpâni repede şi îi dădu drumul. 

— Bine. 

Vru să-l întrebe dacă aveau să se vadă mai târziu, dar 
cuvintele rămaseră nerostite. În mod bizar, deşi acum 
relaţia lor era atât de intimă, se simţea mult mai puţin 
sigură pe ea decât înainte. Il lăsase să se apropie atât de 
mult, îl lăsase să-i cunoască trupul, şi asta o făcea să se 
simtă mai vulnerabilă ca oricând. Acest gen de intimitate o 
speria într-o oarecare măsură. 

— Ia-ţi o jachetă, spuse el când ieşiră din şopron. 

— Am o jachetă. 

— Ia-ţi una pe tine acum. Mergi cu mine. 

Mary îl privi repede, apoi se uită în altă parte. 

— Trebuie să fiu singură un timp, spuse ea încet. 

— Nu astăzi. Du-te şi ia-ţi jacheta! 

Mary îşi luă jacheta şi se urcă în maşină, simțindu-se 
uşurată, de parcă ar fi scăpat de o condamnare la moarte. 
Poate până seara ajungea să-şi poată stăpâni temerile. 

Joe ieşi din şopron când îi văzu apropiindu-se şi veni 
până la maşină. Când Mary deschise uşa, o ajută să iasă, 
apoi o strânse în braţe. 

— Eşti bine? întrebă el aproape furios. 

Mary îl îmbrăţişă şi ea. 

— Nu mi-a făcut nimic. Doar m-am speriat. 

Peste umărul ei, Joe îl privi pe tatăl său şi văzu mânia 
rece, controlată din ochii aceia negri, care o fixau pe 
femeia zveltă din braţele fiului său. Cineva îndrăznise să-i 
facă rău şi avea să plătească. Joe simţi o furie adâncă, 
primitivă şi înţelese că era doar o fracțiune din ceea ce 
simţea Wolf. Ochii li se întâlniră, iar Wolf clătină uşor din 
cap, făcându-i semn lui Joe că nu voia să mai deschidă 
subiectul. Mary era acolo ca să se relaxeze, nu ca să 
retrăiască atacul. 

Wolf se apropie şi îi înconjură umerii cu braţul, 
îndreptând-o spre grajd. 

— Crezi că eşti în stare să ne ajuţi pe aici? 

Ochii ei se luminară. 


131 


— Sigur că da. Întotdeauna am vrut să văd cum 
funcţionează o fermă. 

Wolf făcu paşi mai mici, ca să se potrivească cu ai ei, iar 
cei trei se îndreptară spre grajd. 

— Asta nu e chiar o fermă. Am o cireadă mică, mai mult 
pentru dresură şi pentru consum. 

— Ce fel de dresură? 

— Dresăm caii pentru a putea stăpâni o cireadă. Cu asta 
mă ocup eu. Strunesc şi dresez cai. În principal, cai de 
viteză, pentru fermieri, dar câteodată mă ocup şi de cai de 
curse, pursânge sau foarte nărăvaşi. 

— Proprietarii de cai pursânge nu au propriii antrenori? 

Wolf ridică din umeri. 

— Unii cai sunt mai greu de dresat ca alţii. Un cal scump 
nu valorează nici doi bani dacă nu se poate apropia nimeni 
de el. 

Nu dezvoltă subiectul, dar Mary ştia că la el ajungeau 
caii pe care nu-i putea struni altcineva. 

Grajdul cel lung se afla în partea dreaptă a şopronului. 
Când intrară, Mary inspiră mirosul bogat, de pământ, cai, 
piele, bălegar, grâu şi fân. Gâturile lungi, mătăsoase, se 
întinseră peste uşile boxelor, iar pretutindeni se vedeau 
nări ridicate, a întrebare. Nu prea stătuse în preajma 
cailor, dar nu se temea de ei. Merse mai departe, 
mângâindu-i şi bătându-i uşor pe spate, şoptindu-le. 

— Toţi de aici sunt cai de viteză? 

— Nu. Cel din boxa următoare e un cal văcar canadian. 
Ăsta e un gen, nu o rasă. E al unui fermier din comitatul 
din nord. În ultima boxă e un cal Saddlebred, de călărie, 
pentru soţia unui mare fermier din Montana. O să i-l dea 
cadou de ziua ei, în iulie. Ceilalţi, sunt cai de viteză. 

Toţi caii erau tineri şi jucăuşi ca nişte copii. Wolf îi trata 
ca atare, vorbea cu ei cu voce joasă, blândă, îi mângâia ca 
pe nişte copilaşi mari. Mary petrecu toată după-amiaza la 
grajduri, cu Wolf şi cu Joe, îi privi cum făceau curat, cum 
hrăneau caii, cum îi ţesălau şi cum le verificau potcoavele. 
Burniţa se opri pe la sfârşitul după-amiezii, iar Wolf lucră 
cu câţiva cai de viteză tineri în ţarcul din spatele grajdului, 


132 


obişnuindu-i cu atenţie şi cu blândeţe cu zăbala şi cu şaua. 
Nu îi grăbi şi nu-şi pierdu răbdarea fiindcă un mânz 
nărăvaş se îndepărta de el de fiecare dată când încerca să-l 
înşeueze. Îl liniştea înainte să încerce din nou. Înainte de 
sfârşitul după-amiezii, mânzul se plimba prin ţarc ca şi 
cum ar fi purtat şa de ani de zile. 

Mary era vrăjită, parţial de vocea lui joasă, catifelată, 
parţial de felul în care mâinile lui puternice se plimbau pe 
trupul animalelor tinere, dresându-le, dar totodată 
liniştindu-le. Făcuse asta şi cu ea, mâinile lui se plimbaseră 
pe trupul ei şi o excitaseră. Se înfioră în timp ce amintirile 
o năpădeau, iar sânii i se întăriră. 

— N-am mai văzut pe nimeni ca el, îi spuse Joe în şoaptă. 
Şi eu sunt bun, dar nici pe departe ca el. N-am văzut cal pe 
care să nu-l strunească. Acum câţiva ani ne-au adus un 
armăsar, îl ţineau de prăsilă, dar era atât de nărăvaş, încât 
nu-l putea controla nimeni. Tata l-a pus într-o boxă şi l-a 
lăsat singur, dar îi ducea din când în când cuburi de zahăr, 
mere şi morcovi şi stătea acolo până când armăsarul se 
uita la el. După aceea pleca, iar armăsarul mânca liniştit ce 
îi lăsase. Armăsarul a început să se uite după el şi să 
necheze dacă tata nu-i aducea imediat mâncarea. Apoi, 
tata nu mai pleca după ce-i lăsa mâncarea, aşa că 
armăsarul, Ringer, trebuia să vină până la uşă în timp ce 
tata era acolo, dacă voia să mănânce. Primele dăţi a 
încercat să distrugă boxa, dar în final a cedat şi a mâncat. 
Apoi, trebuia să mănânce din mâna tatei dacă-şi voia 
răsfăţul. Tata l-a trecut complet pe morcovi, ca să fie sigur 
că nu rămâne fără degete. In sfârşit, Ringer scotea capul 
din boxă şi adulmeca la cămaşa tatei ca un copil după 
bomboane. Tata îl mângâia şi îl ţesăla, căci lui Ringer îi 
plăcea să fie periat, şi, într-un final, l-a înşeuat şi a început 
să-l călărească. Şi eu am lucrat cu el după ce îl strunise 
tata, aşa că presupun că şi-a zis într-un final că nu trebuie 
să fie nărăvaş tot timpul. Aveam o iapă în călduri, şi tata l- 
a sunat pe stăpânul lui Ringer să-l întrebe dacă voia să-l 
încercăm pe Ringer pe iapa noastră. Tipul a fost de acord. 
Ringer s-a comportat ca un domn, şi toată lumea a fost 


133 


mulţumită. Stăpânul şi-a civilizat calul cel scump, iar noi 
ne-am ales cu un onorariu frumuşel şi cu un mânz 
minunat. 

Mary clipi când îl auzi pe Joe rostind expresia „în 
călduri” şi-şi drese vocea. 

— E un om minunat, aprobă ea şi tuşi din nou. 

Îşi simţea pielea fierbinte şi sensibilă. Nu-şi putea lua 
ochii de la Wolf, care era înalt, suplu, cu umerii laţi şi cu 
părul negru ce îi strălucea în lumina palidă a soarelui. 

— Când terminăm aici, poate reuşim să facem câteva 
lecţii, fiindcă am ratat lecţia de vineri, spuse Joe, 
întrerupându-i gândurile. 

Nu-i plăcea să se gândească la motivul pentru care nu 
făcuseră lecţia vineri, la orele îndelungate petrecute în 
aşteptarea unei veşti despre Wolf. După-amiaza aceasta 
fusese o mică oază de linişte, de aparentă normalitate, dar 
trebuia să treacă multă vreme până când lucrurile aveau 
să revină la normal în comitat. O fată fusese violată, iar 
Mary fusese atacată chiar în ziua următoare. Oamenii erau 
furioşi şi panicaţi, îşi priveau vecinii şi se întrebau dacă îi 
cunoşteau cu adevărat. Dumnezeu să-i aibă în pază pe 
străinii care treceau prin localitate, cel puţin până când 
avea să fie prins vinovatul. 

Pe pietriş se auzi un zgomot de roţi, iar Joe îşi părăsi 
postul ca să vadă cine se aventurase pe Muntele lui 
Mackenzie. Se întoarse într-o clipă, urmat de Clay 
Armstrong. Era ca o reeditare a după-amiezii de vineri, iar 
lui Mary i se strânse inima. Oare Clay avea de gând să-l 
aresteze pe Wolf? 

— Mary, zise Clay atingându-şi borul pălăriei. Ce faci, 
eşti bine? 

— Da, spuse ea hotărâtă. 

— M-am gândit că o să te găsesc aici. Te simţi în stare 
să mai discutăm o dată despre ce s-o întâmplat? 

Wolf se apropie şi îşi scoase mănuşile. Ochii lui aruncau 
flăcări. 

— Aţi discutat ieri. 

— Uneori oamenii îşi amintesc anumite lucruri după ce a 


134 


trecut şocul. 

Fiindcă avea senzaţia că Wolf era pe cale să-l dea pe 
Clay afară de pe proprietatea lui, Mary se întoarse şi-l 
apucă de braţ. 

— E în regulă. Sunt în regulă. 

Minţea, iar el ştia asta, dar îşi ţuguiase buzele aşa cum 
făcea de fiecare dată când voia să arate că nu ceda. Se 
simţi puţin amuzat. La urma urmei, pisicuţa lui îşi recăpăta 
o parte din încredere. 

— Ocupă-te de cal, îi spuse lui Joe. Mă duc cu Mary. 

— Nu e nevoie, interveni Clay. 

— Mie mi se pare că e. 

Mary se simţi mică între cei doi bărbaţi care o flancau 
pe drumul spre casă. Se gândi că o astfel de protecţie era 
exagerată. Schiţă un zâmbet. Clay simţea probabil că 
trebuia s-o protejeze de Wolf şi de un alt atac, iar Wolf era 
hotărât s-o apere. Punct. Se întrebă ce ar fi crezut Clay 
dacă ar fi ştiut că ea nu voia să fie apărată de Wolf. Mătuşa 
Ardith ar fi spus că Wolf profitase de ea, iar Mary spera cu 
ardoare s-o facă din nou. Curând. 

Wolf îi observă privirea şi se crispă, simţindu-i interesul 
şi căldura. La naiba, nu ştia cum avea să reacționeze, nu 
ştia că situaţia putea deveni jenantă? Simţea deja 
tensiunea în abdomen. Nu, nu ştia. Deşi făcuseră dragoste 
în dimineaţa aceea, Mary încă era prea inocentă în 
legătură cu sexul în general şi în legătură cu efectul pe 
care îl avea asupra lui în particular, ca să ştie ce putea 
face cu o simplă privire. Wolf grăbi pasul. Trebuia să se 
aşeze. 

Când intrară în bucătărie, Mary începu să prepare 
cafeaua de parcă ar fi fost la ea acasă, arătându-i lui Clay 
că ea şi Wolf erau un cuplu. Oamenii din zonă trebuiau să 
se obişnuiască de-acum cu ideea. 

— S-o luăm de la început, propuse Clay. 

Mary se opri puţin, apoi îşi reluă mişcările ferme şi 
începu să măsoare cafeaua. 

— Tocmai îmi cumpărasem nişte cizme noi de la 
magazinul Hearst şi mă întorceam la maşină... Cizmele 


135 


mele! Mi-au căzut! Le-ai văzut? Le-a luat cineva? 

— Le-am văzut, dar nu ştiu ce s-a întâmplat cu ele. O să 
întreb. 

— Cred că stătea vizavi de magazinul Hearst, fiindcă l-aş 
fi observat dacă ar fi fost de cealaltă parte a aleii. M-a 
apucat şi mi-a acoperit gura cu mâna. Îmi ţinea capul pe 
spate, ca să nu-l pot mişca deloc, şi a început să mă 
târască pe alee. Mi-am eliberat o mână şi am încercat să-l 
zgârii pe faţă, dar avea o mască de schi. M-a lovit în cap cu 
pumnul şi... după aceea nu prea-mi amintesc mare lucru, 
până când m-a împins la pământ. L-am zgâriat în 
continuare şi cred că i-am lăsat semne pe mână, fiindcă m- 
a lovit din nou. Apoi l-am muşcat de mână, dar nu ştiu dacă 
i-a curs sânge. După aceea a ţipat cineva, şi el s-a ridicat şi 
a fugit. Când s-a ridicat, a pus mâna pe pământ chiar în 
faţa mea. Avea o mânecă albastră şi pistrui pe mână. Mulţi 
pistrui. Apoi... ai apărut tu. 

Mary tăcu şi privi pe fereastra bucătăriei, cu spatele 
către bărbaţii aşezaţi la masă, aşa că nu văzu privirea 
ucigătoare din ochii lui Wolf sau felul în care i se încleştară 
pumnii. Clay însă observă şi se îngrijoră. 

— Eu am tipat. Am văzut pachetul pe jos şi m-am dus să 
văd ce e cu el, apoi am auzit zgomote din spatele clădirii. 
Când l-am văzut, am strigat, apoi am scos pistolul şi am 
tras pe deasupra capului lui, încercând să-l opresc. 

Wolf îl privi cu sălbăticie. 

— Ar fi trebuit să-l împuşti pe nenorocit. Asta l-ar fi 
oprit. 

Gândindu-se mai bine, şi Clay îşi dori să-l fi împuşcat. 
Măcar nu şi-ar mai fi stors creierii încercând să-l identifice, 
iar oamenii din oraş n-ar mai fi fost atât de înfricoşaţi. 
Femeile umblau cu arme după ele oriunde s-ar fi dus, chiar 
şi în curte, când întindeau rufele la uscat. Având în vedere 
starea de spirit a oamenilor, străinii care se opreau în zonă 
erau expuşi unui mare pericol. 

Asta îl deranja, şi o spuse cu voce tare. 

— Ar fi fost normal ca măcar cineva să fi observat un om 
străin. Ruth e un oraş mic, şi oamenii se cunosc între ei. 


136 


Un străin ar fi fost observat imediat, mai ales unul cu păr 
lung şi negru. 

Wolf zâmbi amar. 

— Toată lumea ar fi crezut că eram eu. 

La fereastră, Mary se încordă. Încercase să nu asculte, 
să ignore amintirile pe care i le stârnise povestirea. Nu se 
întoarse, dar, dintr-odată, toată atenţia i se concentră 
asupra conversaţiei ce avea loc în spatele ei. Era adevărat 
ceea ce spusese Wolf. Când văzuse părul negru şi lung al 
atacatorului, Clay ceruse imediat arestarea lui Wolf. 

Dar părul acela negru şi lung, atât de deosebit, nu se 
potrivea cu mulţimea de pistrui pe care-i văzuse pe mâna 
bărbatului. Iar pielea lui era foarte palidă. Blonzii aveau 
pistrui. Părul negru nu se potrivea. 

Numai dacă nu era o deghizare. Numai dacă scopul nu 
fusese învinuirea lui Wolf. 

Simţi o înţepătură în coloana vertebrală, amestecată cu 
frig şi căldură. Cine făcuse asta nu ştia că Wolf se tunsese. 
Însă alegerea victimei era bizară, nu avea sens. De ce s-o 
atace? Nimeni nu avea să creadă că Wolf ar fi atacat 
singura persoană din oraş care era de partea lui, iar ea îşi 
etalase fără ocolişuri punctul de vedere. Dacă alegerea ei 
ca victimă nu fusese aleatorie, pur şi simplu nu avea sens. 
La urma urmei, nu exista nicio legătură între ea şi Cathy 
Teele, nu aveau niciun punct comun. Putea să fie vorba 
despre hazard. 

Fără să se întoarcă, întrebă: 

— Wolf, o cunoşti pe Cathy Teele? Ai vorbit vreodată cu 
ea? 

— O ştiu din vedere. Nu vorbesc cu fetişcanele albe, 
răspunse el pe un ton ironic. Părinţii lor n-ar fi de acord. 

— Ai dreptate în legătură cu asta, spuse Clay obosit. 
Acum vreo câteva luni, Cathy i-a spus mamei ei că eşti cel 
mai chipeş bărbat din zonă şi că nu ar deranja-o să iasă cu 
Joe dacă n-ar fi mai tânăr ca ea. Tot oraşul a aflat despre 
asta. Doamna Teele era foc şi pară. 

Mary se înfioră din nou. Exista, de fapt, o legătură: Wolf. 
Nu putea să fie o coincidenţă, deşi era ceva în neregulă. 


137 


Îşi împreună mâinile şi se întoarse spre ei. 

— Şi dacă cineva încearcă să facă astfel încât Wolf să fie 
învinuit? 

Wolf se albi la faţă, dar Clay păru mirat. 

— La naiba! murmură el. Ce te-a făcut să te gândeşti la 
asta? 

— Părul lung şi negru. E posibil să fi fost o perucă. 
Bărbatul avea pistrui pe mâini, foarte mulţi, şi pielea 
palidă. 

Wolf se ridică. Deşi Mary ştia că nu avea de ce să se 
teamă de el, se dădu puţin înapoi când îi văzu privirea. Nu 
spuse nimic, nu era nevoie. Il mai văzuse furios, dar acum 
era altfel. Era mâniat, dar era o mânie îngheţată, şi se 
stăpânea perfect. Poate chiar asta o alarmase. 

Apoi Clay spuse: 

— Scuze, dar nu cred că merge. După ce ne-am gândit 
cu toţii la asta, ne-am dat seama că nu avea sens ca Wolf 
să te fi atacat pe tine, dintre toţi locuitorii. Tu l-ai apărat 
chiar de la început, în timp ce restul... 

— Nici măcar nu ar scuipa pe mine, completă Wolf. 

Clay nu putu nega. 

— Exact. 

Cafeaua era gata, şi Mary umplu trei ceşti. O sorbiră în 
tăcere, gânditori, sucind lucrurile pe o parte şi pe alta, 
încercând să potrivească elementele. Adevărul era că, 
oricum o dădeau, ceva părea să nu se lege, decât dacă nu 
cumva un criminal le alesese pe Mary şi pe Cathy la 
întâmplare şi folosise o perucă lungă, neagră pentru 
deghizare, din pură coincidenţă. 

Mary respingea cu vehemenţă ideea unei coincidente. 
Asta însemna că cineva încerca să îl implice în mod 
intenţionat pe Wolf. Dar de ce s-o aleagă pe ea ca victimă? 

Ca să-l pedepsească pe Wolf rănind persoanele ce îl 
vorbiseră de bine? 

Erau numai presupuneri, şi nu exista nicio dovadă. Wolf 
locuise acolo de ani de zile fără să se întâmple aşa ceva, 
chiar dacă prezenţa lui punea sare pe rănile conştiinţei 
localnicilor. Ei nu-l agreau, iar el nu-i lăsa să uite. Totuşi, 


138 


coabitaseră cu un soi de armistițiu tacit. 

Deci ce anume declanşase violenţa? 

Işi frecă tâmplele, fiindcă o durere bruscă ameninţa să 
se transforme într-o adevărată migrenă. O durea foarte rar 
capul, aşa că presupuse că de vină era situaţia tensionată. 
Se hotărî să nu cedeze. Nu fusese niciodată o ipohondră şi 
nu intenţiona să înceapă acum. 

Clay oftă şi puse ceaşca goală pe masă. 

— Mulţumesc pentru cafea. Mâine termin raportul, îţi 
aduc hârtiile la şcoală, ca să le semnezi. Te duci la lucru 
sau stai acasă? 

— La lucru, desigur. 

— Desigur, mormăi Wolf şi o privi dojenitor. 

Mary ridică bărbia. Nu înţelegea de ce ar fi trebuit să se 
comporte ca o invalidă. 

Clay plecă la scurt timp, iar Joe veni de la grajduri şi li 
se alătură la pregătirea cinei. Totul părea aşa cum trebuia, 
toţi trei împreună, lucrând laolaltă cu naturalete, ca şi cum 
ar fi făcut asta de ani de zile. Joe clipi o dată la ea, iar 
Mary roşi, fiindcă îi era destul de uşor să citească privirea 
aceea tânără şi, totodată, matură. Trăda cunoaştere, 
amuzament şi aprobare. Oare presupunea că ea şi Wolf 
erau intimi doar fiindcă Wolf petrecuse noaptea la ea 
acasă şi se gândea că o astfel de presupunere ar fi fost 
corectă sau observa ceva diferit la ea? Oare toţi oamenii 
din oraş puteau să afle asta cu o simplă privire? 

Wolf îi înconjură talia cu braţele. Mary rămăsese 
nemişcată preţ de câteva clipe, cu tigaia în mână, 
încruntându-se şi îmbujorându-se totodată. Roşeaţa îl ajută 
pe Wolf să înţeleagă la ce se gândea ea, iar tensiunea 
familiară din trup îi făcu degetele să se încordeze până 
când i se înfipseră în coastele ei. Mary îl privi, cu ochii gri- 
albaştri măriţi de uimire. Apoi înţelese, iar pleoapele i se 
lăsară în jos, acoperind pe jumătate dorinţa pe care n-o 
putea ascunde. 

Joe apucă tigaia din degetele ei amorţite. 

— Cred că o să mă duc la film, anunţă el. 

Mary întoarse capul, smulgându-se din vraja senzuală pe 


139 


care Wolf o arunca atât de uşor asupra ei. 

— Nu! Lecţiile, ai uitat? 

— N-are nimic dacă mai pierdem încă o seară. 

— Ba are, insistă ea. Trebuie să iei admiterea în serios, 
chiar dacă domnul senator Allard te va recomanda. Nu-ţi 
permiţi să faci vreun pas greşit. 

Wolf îi dădu drumul. 

— Are dreptate, fiule. Nu poţi să-ţi strici media. 

El putea să aştepte. Cu greu. 

Trecuse de ora nouă când Joe şi Mary închiseră cărţile, 
şi ea îşi întinse braţele deasupra capului. 

— Ai putea să mă duci acasă acum? îl întrebă pe Wolf, 
aproape căscând. 

Fusese o zi plină. Chipul lui era neclintit. 

— De ce nu rămâi aici? 

Era mai degrabă o comandă, nu o sugestie. 

— Nu pot să fac asta! 

— De ce? 

— Nu se cuvine. 

— Eu am rămas cu tine azi-noapte. 

— E altceva. 

— De ce? 

— Eu eram supărată. 

— Patul tău e prea mic. Al meu e mai mare. 

— Am plecat, anunţă Joe şi făcu stânga-mprejur. 

Mary îl dojeni: 

— Trebuia să spui asta de faţă cu el? 

— Ştia oricum. Ţii minte că ţi-am spus că nu este cale 
de-ntors? 

— Da, răspunse ea potolindu-se, iar ochii i se luminară. 
Nu vreau să mă întorc, dar nu pot rămâne aici în noaptea 
asta. Mâine dimineaţă trebuie să mă duc la lucru. 

— Nimeni n-o să te desconsidere dacă nu te duci. 

— Eu aş face-o. 

Avea din nou privirea aceea, dovada încăpăţânată, 
hotărâtă a unei voințe feroce. 

Wolf se ridică. 

— În regulă. Te duc acasă. 


140 


Merse în dormitor şi apăru peste câteva minute cu o 
trusă mică de bărbierit în mână şi cu un schimb de haine 
pe umăr. Bătu scurt la uşa lui Joe în timp ce trecea pe 
lângă ea. 

— Mă întorc dimineaţă. 

Uşa se deschise. Joe era desculţ şi îşi dăduse jos tricoul, 
fiindcă se pregătea să facă un duş. 

— Bine. O duci tu la şcoală sau o duc eu? 

— N-am nevoie să mă ducă nimeni la serviciu, întrerupse 
Mary. 

— E complicat, spuse Wolf întorcându-se spre fiul lui. 
Mâine dimineaţă aduce Baugh doi cai, deci trebuie să fiu 
aici. O duci tu la şcoală şi eu o iau după-masă. 

— Merg cu maşina mea, şi nu poţi să mă opreşti! 

— Bine. O să ai doar o escortă, spuse Wolf apropiindu-se 
de ea şi luând-o de braţ. Gata? 

Înţelese că el era hotărât şi că ea nu putea face nimic în 
legătură cu asta, aşa că îl însoţi spre maşină. Aerul era din 
ce în ce mai rece, dar trupul lui uriaş emana căldură, aşa 
că se apropie de el. De îndată ce ajunseră în maşină, Wolf 
o luă repede în braţe şi-şi apropie capul de al ei. Mary îi 
întâmpină atacul cu gura deschisă şi-şi înfipse degetele în 
părul lui des. Gustul cald al gurii lui o umplu, iar apăsarea 
braţelor lui peste corpul ei, a pieptului lui musculos peste 
sâni o ameţi mai mult ca orice sedativ. Dacă ar fi tras-o 
peste el şi ar fi posedat-o chiar acolo, nu ar fi avut nicio 
obiecţie. 

Când o îndepărtă de el, tot corpul i se cutremura. Stătu 
liniştită cât coborâră muntele, gândindu-se la cum 
făcuseră dragoste în dimineaţa aceea, dorind să se repete. 
Un gând îi răsuna în minte: deci asta însemna să fii femeie. 

Woodrow o aştepta răbdător pe pragul uşii din spate. 
Mary îl -o! - hrăni, în timp ce Wolf făcea duş şi se 
bărbierea. Nu avea o barbă mare, dar nu se mai bărbierise 
de două zile, iar pe Mary o jenase puţin când se 
sărutaseră. Simţi din nou acea aşteptare profundă, 
aproape dureroasă, în timp ce urca scările spre dormitor. 

Wolf intră în linişte şi o privi o clipă înainte ca ea să-i 


141 


simtă prezenţa şi să se întoarcă. 

— Duşul e al tău. 

Era gol şi puţin umed, din cauza aburilor din baie. Părul 
negru îi strălucea în lumină, iar smocurile de păr de pe 
pieptul lui adăposteau picături lucioase de apă. Era deja 
excitat. Trupul ei se cutremură şi mai tare. 

Făcu duş, apoi, pentru prima dată, se dădu cu parfum la 
punctele de puls. Nu cumpărase parfum în viaţa ei, dar, 
din fericire, una dintre elevele ei din Savannah îi oferise 
sticluţa aceea de Crăciun. Parfumul era dulceag şi exotic. 

Deschise uşa de la baie, apoi tresări şi se dădu înapoi. 
Wolf o aştepta în prag, privind-o cu ochi îngustaţi şi aprigi. 
Avusese curajul să nu-şi mai ia cămaşa de noapte şi, sub 
privirile lui, tremurul lăuntric se intensifică. Wolf îşi aşeză 
mâinile mari pe sânii ei şi îi ridică uşor ca să-i cuprindă 
mai bine cu palmele. Sfârcurile i se întăriră chiar înainte 
să înceapă să le frece cu degetele. Mary rămase 
nemişcată, respirând repede şi neregulat, cu ochii pe 
jumătate închişi, încercând să facă faţă plăcerii pe care i-o 
ofereau mâinile lui. 

Ochii lui Wolf erau două cărări negre şi înguste. 

— Am vrut să fac asta din ziua în care te-am găsit pe 
drum, murmură el. Un corp aşa frumos în rochia aia urâtă. 
Voiam s-o dau jos de pe tine şi să te văd goală. 

Căldura din ochii lui, din vocea lui o făcu să tremure şi 
să se apropie de el. O trase pe holul întunecat, apoi îşi 
aşeză mâinile pe talia ei şi o ridică. Ea îşi aminti când mai 
făcuse asta şi gemu chiar înainte ca buzele lui să se 
închidă peste sfârcul ei. Il supse atât de puternic, încât 
spatele i se arcui şi ţipă atunci când picioarele i se 
desfăcură şi se împletiră în jurul şoldurilor lui. Wolf gemu, 
incapabil să mai aştepte vreun pic. Trebuia să intre în ea, 
altfel avea să înnebunească. Îi schimbă poziţia, se aşeză 
mai bine şi pătrunse. 

Mary tremură, apoi se linişti pe măsură ce el o penetra. 
Era şi mai bine ca înainte. Muşchii ei se încordau şi se 
relaxau uşor pe măsură ce-l primea, transmițând valuri de 
plăcere în întregul corp. Se agăţă de el, gâfâind. Dorinţa îi 


142 


fermecă trupul, încordând câţiva muşchi, relaxându-i pe 
alţii, astfel încât era şi flexibilă, şi tensionată atunci când 
se ridica, apoi revenea. Efectul acelei mişcări îi făcu pe 
amândoi să gâfâie, iar Wolf se mută, ca să se sprijine de 
perete. Mary se mişcă din nou, apoi din nou. Bărbatul îşi 
aşeză mâinile pe fesele ei, ca să preia controlul asupra 
mişcării, şi începu să o pătrundă. Simţi că ia foc. Emana 
căldură şi avea senzaţia că pielea îi devenise încordată, 
fină şi extrem de sensibilă, atât de sensibilă, încât îi putea 
simţi fiecare deget pe fese, atingerea părului de pe pieptul 
lui pe sânii ei, mugurii mici ai sfârcurilor lui, peretele 
musculos al stomacului, părul aspru de pe abdomen. Îl 
simţea adânc înăuntrul ei. 

Mary îşi arcui spatele şi fu cuprinsă de spasme. Wolf se 
stăpâni, nevrând să se termine aşa repede, şi o ţinu până 
când se linişti. Apoi o duse în dormitor, ţinând-o încă lipită 
de el, şi o aşeză pe pat. 

Ea înghiţi şi slăbi strânsoarea în care îl prinsese. 

— Nu ai... 

— Nu încă, şopti el şi începu să o penetreze cu putere. 

Ea nu voia să se termine. li primi atacul, îl adăposti 
atunci când un geamăt aspru izbucni din gâtul lui şi când 
spasmele puternice îl zguduiră, apoi îl cuprinse cu braţele 
în timp ce el se odihnea pe trupul ei. Nu voia ca el să se 
retragă, să o lase din nou goală. Parcă nici nu trăise cu 
adevărat până să-l cunoască. În câteva luni, îi dăduse 
complet viaţa peste cap şi îi arătase că anii dinainte 
fuseseră anoşti. 

Wolf îşi reveni în fire şi încercă să iasă din ea. Mary îşi 
strânse picioarele în jurul lui, iar el mârâi. 

— Lasă-mă să ies, iubito, sunt prea greu pentru tine. 

— Nu-i adevărat, şopti ea, sărutându-i gâtul. 

— Cântăresc de două ori mai mult ca tine. Ai măcar 
patruzeci şi cinci de kilograme? 

— Da, spuse ea indignată, fiindcă avea chiar patruzeci şi 
şapte. 

— Nu cu mult mai mult. Eu am nouăzeci de kilograme şi 
sunt cu treizeci de centimetri mai înalt decât tine. Dacă 


143 


adorm pe tine, te strivesc. 

Părea, într-adevăr, somnoros. Mary îşi plimbă mâna pe 
trupul lui plin de muşchi. 

— Vreau să stăm aşa. 

Wolf se lipi uşor de ea. 

— Aşa? 

— Da, spuse ea în şoaptă. 

Wolf se aşeză peste ea, dar îşi lăsă din greutate pe o 
parte. 

— Aşa e bine? 

Era minunat. Putea să respire, dar încă îl avea aproape, 
înăuntru. Wolf adormi repede, la fel de mulţumit ca ea de 
poziţia respectivă, iar Mary zâmbi în întuneric în timp ce-l 
ţinea în braţe. 

Apoi gândurile negre începură să i se insinueze în minte. 
Cineva încercase în mod intenţionat să-i însceneze aceste 
atacuri, să-l trimită înapoi la închisoare. Ideea că Wolf ar 
putea fi lipsit de libertate era absurdă şi înspăimântătoare, 
fiindcă îl cunoştea suficient de bine încât să ştie că nu s-ar 
fi lăsat din nou închis. 

Voia să-l ştie în siguranţă, să-l adăpostească în braţele 
ei, să-l apere de pericole cu trupul ei. Dumnezeule, de la ce 
pornise totul? Lucrurile erau atât de liniştite! Ce anume 
declanşase toată zarva? 

Apoi ştiu, iar groaza aproape că-i tăie răsuflarea. Fa 
declanşase totul. 

În timp ce Wolf şi Joe trăiau exilați, pedepsiţi pentru 
originea lor şi pentru trecutul lui Wolf, totul fusese bine. 
Apoi venise ea în oraş, o femeie albă, dar în loc să se 
alăture localnicilor, îi apărase pe bărbaţii Mackenzie. Cu 
ajutorul ei, Joe obținuse o onoare de care nu mulţi aveau 
parte. Şi alţi oameni începuseră să spună că era foarte 
bine că băiatul mergea la academie. Cathy Teele afirmase 
că Wolf era cel mai chipeş bărbat din zonă. Granițele 
dintre oraş şi familia Mackenzie începuseră să dispară. 
Cineva ros de ură nu fusese în stare să suporte situaţia. 

Şi ea provocase totul. Dacă i se întâmpla ceva lui Wolf, 
avea să fie vina ei. 


144 


145 


capitolul 9 


Nu ştia ce să facă. Gândul că ea era cauza tuturor 
evenimentelor care se întâmplaseră o chinui şi îi alungă 
somnul. Se agită încontinuu, trezindu-l pe Wolf, iar el îi 
simţi panica, deşi o atribui cu totul altor cauze. O linişti cu 
şoapte şi o trase mai mult sub el. Ea îl simţi întărindu-se 
înăuntrul ei. De data asta făcură dragoste cu blândeţe, iar 
la final Mary adormi dusă, ca un copilaş, până când el o 
trezi din nou, în întunericul deplin dinaintea zorilor. Ea i se 
oferi fără întrebări. 

Joe ajunse la casa lui Mary chiar în timp ce ea şi Wolf 
pregăteau micul dejun şi, fără să spună o vorbă, Wolf 
sparse mai multe ouă în castronul în care pregătea omleta. 
Mary îi zâmbi, căci şi ea punea mai multă şuncă în tigaie. 

— De unde ştii că-i e foame? 

— E treaz, nu-i aşa? Copilul meu bagă în el ca un lup. 

Joe intră pe uşa din spate şi se duse la cafea, care era 
deja făcută. 

— Bună dimineaţa. 

— Bună dimineaţa. Micul dejun e gata în vreo zece 
minute. 

Joe zâmbi, iar Mary îi surâse şi ea. Wolf o privea 
concentrat. Părea fragilă în dimineaţa aceea, pielea îi era 
palidă şi mai străvezie decât de obicei, iar sub ochi i se 
vedeau umbre vineţii. Zâmbea, dar Wolf se întreba de ce 
părea atât de delicată. O obosise el prea mult sau o chinuia 
amintirea atacului? Se gândi că trebuia să fie cea de-a 
doua variantă, fiindcă ea fusese dornică de fiecare dată 
când el începuse s-o atingă. Gândul că lui Mary încă îi era 
teamă îl făcu să-şi dorească şi mai mult să afle cine o 
atacase. După ce avea să plece Eli Baugh, Wolf intenţiona 
să facă cercetări. 

Joe o urmă pe Mary pe drumul spre şcoală şi nu plecă 


146 


imediat, aşa cum se aşteptase ea. Încă era prea devreme 
ca elevii să înceapă să vină, aşa că intră cu ea în clădirea 
pustie şi chiar se uită prin săli. Apoi se sprijini de pervaz şi 
aşteptă. 

Mary oftă. 

— Sunt în siguranţă aici. 

— O să aştept până mai apar câteva persoane. 

— Ţi-a cerut Wolf să faci asta? 

— Nu. Ştia că nu-i nevoie. 

Cum comunicau? Prin telepatie? Fiecare părea să ştie ce 
gândea celălalt. Era deconcertant. Spera ca măcar 
gândurile ei să nu le poată citi, fiindcă în ultima vreme 
avusese unele extrem de erotice. 

Ce avea să creadă lumea despre prezenţa lui Joe? Se 
vedea clar că o păzea. Se întrebă dacă şi asta avea să 
declanşeze vreun act de violenţă şi îi veni greață, fiindcă 
ştia că era posibil. Instinctul, ascuţit de dorinţa crâncenă 
de a-i proteja pe amândoi, îi spunea că teoria ei era 
corectă. Simpla posibilitate ca ei să devină acceptaţi 
scosese pe cineva din minţi. Atâta ură o făcu să se 
cutremure. 

Sharon şi Dottie pătrunseră în clădire şi se opriră puţin 
atunci când Joe întoarse capul şi le privi intrând pe uşă. 

— Doamnă  Wycliffe, doamnă Lancaster, salută el 
atingându-şi borul pălăriei. 

— Joe, murmură Sharon, ce mai faci? 

Dottie îl privi scurt, aproape speriată, şi se grăbi spre 
clasă. Joe ridică din umeri. 

— Mai învăţ şi eu un pic, spuse el. 

— Doar un pic? întrebă Sharon cu o grimasă. Dacă nu te 
simţi în stare să lucrezi astăzi, adăugă ea către Mary, eu şi 
Dottie ne putem ocupa de orele tale. Oricum, nici nu-mi 
închipuiam că o să vii. 

— Doar m-am speriat, spuse Mary cu fermitate. Graţie 
lui Clay, nu s-a întâmplat nimic altceva. Cathy e cea care 
are nevoie de compasiune, nu eu. 

— Tot oraşul stă ca pe ghimpi. Cine are pistrui pe mâini 
e considerat inamic colectiv. 


147 


Mary nu voia să vorbească despre asta. Imaginea mâinii 
aceleia pistruiate îi făcu greață, şi înghiţi convulsiv. Joe se 
încruntă şi făcu un pas în faţă. Mary ridică mâna, dorind 
să-l împiedice s-o scoată pe Sharon din clasă, dar în clipa 
aceea intrară câţiva elevi, şi discuţiile lor le distraseră 
atenţia. Copiii îl salutară pe Joe şi se îngrămădiră în jurul 
lui. Cu toţii voiau să afle mai multe despre planurile lui 
pentru academie şi cum devenise interesat de această 
şansă. 

Sharon plecă la orele ei, iar Mary îl privi pe Joe cum 
discuta cu ceilalţi elevi. Avea doar şaisprezece ani, dar 
părea mai mare şi decât cei din ultimul an. Joe era tânăr, 
dar nu mai era copil, şi asta era diferenţa. Observă că din 
grup făcea parte şi Pam Hearst. Nu spunea aproape nimic, 
dar nu-şi lua ochii de la Joe. Îl privea cu dor şi cu durere, 
deşi încerca să ascundă asta. De câteva ori Joe o privi 
îndelung, iar ea se fâstăci. 

Apoi Joe se uită la ceas şi-şi părăsi foştii colegi, 
spunându-i lui Mary: 

— Tata o să vină să te ducă acasă. Să nu pleci singură 
nicăieri. 

Mary dădu să protesteze, apoi se gândi la bărbatul acela 
care îi ura într-atât încât se comportase într-un asemenea 
hal. Nu numai ea era în pericol. Îl apucă de braţ. 

— Şi tu, şi Wolf să aveţi grijă. Aţi putea fi următoarele 
ţinte. 

Joe se încruntă, ca şi cum nu s-ar fi gândit la asta. 
Atacatorul era un violator, deci bărbaţii se puteau 
considera în siguranţă. Nici Mary nu s-ar fi gândit, dacă n- 
ar fi fost convinsă că totul avea ca scop pedepsirea familiei 
Mackenzie. Ce pedeapsă mai mare decât să-i omoare? 
Poate că la un moment dat nebunul avea să se hotărască 
să pună mâna pe puşcă şi să facă, după mintea lui, 
dreptate. 

Clay apăru la prânz cu hârtiile pe care trebuia să le 
citească şi să le semneze. Ştiind că elevii îi priveau cu 
mare interes, îl conduse până la maşină. 

— Sunt îngrijorată, recunoscu ea. 


148 


Clay îşi sprijini braţul pe uşa deschisă. 

— Ar fi anormal să nu fii. 

— Nu pentru mine. Cred că ţintele adevărate sunt Wolf 
şi Joe. 

Clay o privi repede, întrebător. 

— De unde ţi-a venit ideea asta? 

Încurajată de faptul că el nu exclusese imediat teoria ei, 
ci o privea îngrijorat, Mary îi spuse cum vedea ea lucrurile. 

— Cred că eu şi Cathy am fost alese în mod expres ca 
tinte, pentru a-l pedepsi pe Wolf. Nu vezi legătura? Ea a 
spus că îl considera chipeş şi că i-ar plăcea să iasă cu Joe. 
Toată lumea ştie că m-am împrietenit cu ei de la început. 
Aşa am fost alese. 

— Şi crezi că va ataca din nou? 

— Sunt sigură, dar mi-e teamă că de data asta îl va ataca 
pe unul dintre ei. Mă îndoiesc că ar avea vreo şansă într-o 
luptă corp la corp, dar cu un glonţ... Câţi bărbaţi din zonă 
au o puşcă? 

— Câţi n-au, vrei să spui, răspunse Clay gânditor. Dar ce 
l-a aţâţat pe tipul ăsta? 

Mary făcu o pauză, iar chipul i se întristă. 

— Eu am fost de vină. 

— Poftim? 

— Eu am fost de vină. Înainte să vin eu aici, Wolf trăia în 
afara societăţii. Nimeni n-avea o problemă cu asta. Apoi eu 
m-am împrietenit cu el şi am început să lucrez cu Joe 
pentru academie. Mulţi oameni s-au simţit oarecum 
mândri de asta şi au devenit mai prietenoşi. A fost o 
lovitură, iar persoana care face asta pur şi simplu nu 
suportă situaţia. 

— Vorbeşti despre foarte multă ură, ceea ce mi-e greu să 
îmi imaginez. Oamenii de aici nu se înţeleg cu Wolf, dar 
simt în mare parte teamă, nu ură. Teamă şi vinovăţie. 
Oamenii din regiune l-au trimis la închisoare pentru ceva 
ce n-a făcut, iar prezenţa lui le reaminteşte de asta în 
permanenţă. Nu e o persoană prea iertătoare, nu-i aşa? 

— Aşa ceva e destul de greu de iertat, replică Mary. 

Clay trebui să fie de acord cu asta şi suspină obosit. 


149 


— Totuşi, nu am idee cine ar putea să-l urască în aşa hal 
încât să atace două femei doar fiindcă sunt prietenoase cu 
el. La naiba, Cathy nici măcar nu era amabilă cu el, a făcut 
doar o remarcă la întâmplare. 

— Deci eşti de acord cu mine? Că totul este din cauza lui 
Wolf? 

— Nu prea-mi place, dar ai dreptate. Nimic altceva nu 
are sens. În viaţă pot să existe câteva coincidenţe, dar în 
infracţiuni niciuna. Totul are un motiv. 

— Deci ce putem face? 

— Noi n-o să facem nimic, spuse el apăsat. Fu o să 
vorbesc cu şeriful despre asta, dar adevărul e că nu putem 
aresta pe nimeni fără dovezi şi tot ce avem sunt simplu 
supoziţii. Nici măcar n-avem un suspect. 

Mary îşi încleştă maxilarul. 

— Ratezi o şansă fantastică. 

— Să ce? întrebă Clay suspicios. 

— Să-i întinzi o capcană, desigur. 

— Nu-mi place asta. Nu ştiu la ce te gândeşti, dar nu-mi 
place. 

— E cea mai logică opţiune. Nu şi-a atins... scopul cu 
mine. Poate aş putea... 

— Nu. Şi înainte să începi să baţi din picior, gândeşte-te 
ce ar spune Wolf dacă i-ai zice că vrei să te oferi ca 
momeală. Poate, doar poate, te-ar lăsa să ieşi afară din 
casa lui pe la Crăciun. 

Era adevărat ce spunea Clay, dar Mary vedea o soluţie. 

— Atunci n-am să-i spun. 

— N-are cum să nu afle, numai dacă n-o să funcţioneze. 
Dar, dacă funcţionează, eu n-aş vrea să fiu prin preajmă 
când va afla Wolf. Aşa ceva n-are cum să nu se afle. 

Mary se gândi la posibilele reacţii ale lui Wolf şi nu-i 
plăcu niciuna. Pe de altă parte, era îngrozită că i s-ar putea 
întâmpla lui ceva. 

— Îmi asum riscul, spuse ea hotărâtă. 

— Nu cu ajutorul meu. 

Mary ridică bărbia. 

— Atunci am s-o fac fără ajutorul tău. 


150 


— Dacă ne pui piedici în anchetă, te arestez cât ai zice 
peşte, o ameninţă el. 

Văzu că nu părea impresionată şi înjură în barbă. 

— La naiba, o să-i spun lui Wolf, şi o să aibă el ac de 
cojocul tău. 

Mary se încruntă şi se gândi să-l ameninte cu degetul, în 
gestul ăla specific profesoarei din ea. 

— Ascultă-mă bine, Clay Armstrong! Sunt cea mai bună 
şansă pe care-o ai de a-l determina pe tipul ăsta să se dea 
de gol. Nu ai niciun suspect. Ce o să faci, o să aştepţi să 
atace altă femeie, poate chiar să o omoare? Aşa vrei să 
rezolvi situaţia? 

— Nu, nu aşa vreau să rezolv situaţia! Vreau ca tu şi 
orice altă femeie să fiţi în gardă şi să nu mergeţi singure 
niciunde. Nu vreau să pun în pericol pe nimeni. Te-ai 
gândit că uneori capcanele nu merg, că animalul prinde 
momeala şi tot scapă? Chiar vrei să ajungi în pericolul 
ăsta? 

Ideea îi făcu greață, şi înghiţi în sec, ca să-şi controleze 
ameţeala. 

— Nu, dar aş face-o oricum, spuse ea neclintită. 

— Pentru ultima dată, nu. Înţeleg că vrei să fii de ajutor, 
dar nu-mi place ideea. Tipul nu e întreg la minte. A pus 
mâna pe Cathy în propria ei curte, iar pe tine te-a atacat 
pe strada principală a oraşului. Şi-a asumat nişte riscuri 
nebune, şi cred că şi ele nebun. 

Cu un suspin, Mary se hotări că ajutorul de şerif era pur 
şi simplu prea protector ca să poată accepta să folosească 
o femeie ca momeală. Era complet împotriva caracterului 
său. Asta nu însemna însă că avea nevoie de acordul lui. 
Avea nevoie doar de cineva care să stea de pază. Nu se 
gândise încă la un plan adevărat, dar, în mod evident, şi 
cea mai simplă capcană implica măcar două persoane: 
momeala şi cel care proteja momeala. 

Clay intră în maşină şi închise uşa, apoi scoase capul pe 
fereastra deschisă. 

— Nu vreau să mai aud aşa ceva, o avertiză el. 

— N-o să mai auzi, promise ea. 


151 


Una era să nu-i mai spună lui, alta era să nu treacă la 
fapte. Clay o privi suspicios, dar porni maşina şi plecă. 
Mary se întoarse în clasă, încercând să conceapă un plan 
solid pentru a-l ademeni pe violator, un plan care să 
comporte riscuri minime pentru ea. 

Wolf sosi la şcoală cu zece minute înainte de sfârşitul 
orelor. Se rezemă de zidul de lângă uşa clasei ei şi ascultă 
cum le povestea elevilor în ce fel se combinaseră geografia 
şi istoria, pentru a provoca situaţia politică actuală din 
Orientul Mijlociu. Era sigur că aşa ceva nu se găsea în 
vreun manual, dar lui Mary îi plăcea să îi ajute pe elevi să 
facă legătura între studiile lor şi o situaţie actuală. Astfel, 
materia devenea mai interesantă şi mai uşor de înţeles. O 
auzise făcând acelaşi lucru şi cu Joe, nu că Joe ar fi avut 
nevoie de încurajări pentru a citi. Elevii răspundeau fără 
probleme. Într-o clasă aşa mică, nu prea se formalizau. Îi 
spuneau „domnişoară Potter”, dar nu erau reţinuţi când 
era vorba despre adresat întrebări, dat răspunsuri şi chiar 
lansat provocări. 

Apoi Mary se uită la ceas şi le dădu drumul, chiar când 
se deschiseră uşile celorlalte două clase. Wolf se îndreptă 
de spate şi intră în clasă, conştient de faptul că toţi copiii 
se opriră brusc din sporovăială atunci când îl văzură. Mary 
se uită la el şi zâmbi, cu un surâs intim, destinat numai lui, 
iar faptul că era atât de sinceră în legătură cu ceea ce 
simţea îi făcu inima lui Wolf să bată mai tare. 

Bărbatul îşi scoase pălăria şi îşi trecu degetele prin păr. 

— Escorta dumneavoastră personală a sosit, doamnă, 
spuse el. 

Una dintre fete chicoti, iar Wolf întoarse încet capul, 
privindu-i pe adolescenţii nemişcaţi. 

— Fetele pleacă spre casă câte două? Băieţii se asigură 
că ajung acasă în siguranţă? 

Christa Teele, sora mai mică a lui Cathy, murmură că ea 
şi Pam Hearst mergeau împreună. Celelalte patru fete nu 
spuseră nimic. Wolf îi privi pe cei şapte băieţi. 

— Duceţi-vă cu ele. 

Era un ordin pe care băieţii îl ascultară imediat. Copiii 


152 


ieşiră din clasă, grupându-se automat, astfel încât fiecare 
fată avea cel puţin un însoțitor. 

Mary încuviinţă din cap. 

— Excelentă treabă. 

— Ai observat că au fost suficient de înțelepte încât să 
înţeleagă că au nevoie de un însoțitor. 

Mary se încruntă, fiindcă i se părea că nu era necesar să 
sublinieze asta. 

— Wolf, serios, o să fiu bine pe drumul de aici către 
casă. Cum mi s-ar putea întâmpla ceva dacă nu mă opresc? 

— Şi dacă faci pană? Şi dacă se secţionează din nou 
vreun furtun? 

Nu avea cum să întindă capcana dacă Wolf sau Joe o 
păzeau în fiecare clipă. După privirea circumspectă pe 
care i-o aruncă Wolf, era evident şi că n-avea nicio intenţie 
să se răzgândească. La momentul respectiv nu prea conta, 
fiindcă deocamdată nu avea un plan. Dar, când avea să 
stabilească planul, trebuia să îi vină şi o idee pentru a-şi 
fenta gardienii. 

Wolf îi aşeză puloverul pe umeri, îi luă poşeta şi cheile, 
apoi o conduse pe uşă. Dottie încuia uşa clasei ei şi îşi 
ridică privirea uluită atunci când Wolf încuie uşa lui Mary, 
încercă clanţa ca să fie sigur că se încuiase, apoi îi 
înconjură talia cu braţul. O văzu pe Dottie şi îşi duse 
degetele la pălărie. 

— Doamnă Lancaster. 

Dottie întoarse capul şi se prefăcu a avea probleme cu 
cheia. Se înroşise la faţă. Era prima dată când Wolf 
Mackenzie vorbea cu ea, iar mâinile îi tremurau atunci 
când puse cheia în poşetă. O teamă aproape incontrolabilă 
o făcu să transpire. Nu ştia ce avea să facă. 

Wolf o ţinea strâns pe Mary în timp ce o conducea la 
maşină. Prezenţa lui îi acceleră pulsul. Era suficient să o 
atingă, iar corpul ei începea să se pregătească pentru el. 
Simţi un fior delicios, care o cuprindea pe dinăuntru în 
valuri calde. 

Bărbatul simţi tensiunea subită a trupului ei zvelt atunci 
când îi deschise uşa maşinii. Şi ea respira mai repede. O 


153 


privi, şi tot trupul i se încordă, fiindcă ea îl privea cu ochii 
calzi, gri-albaştri, plini de dorinţă. Era îmbujorată şi avea 
buzele uşor întredeschise. 

Făcu un pas înapoi. 

— Sunt chiar în spatele tău, rosti el răguşit. 

Mary conduse spre casă ca prin vis, deşi sângele îi 
fierbea în vene şi îi răsuna în urechi. Căsuţa cea veche, 
izolată şi dărăpănată, nu arătase niciodată mai bine. 
Woodrow stătea tolănit pe trepte, iar Mary trebui să treacă 
peste ea ca să poată descuia uşa din spate. Wolf ieşise din 
maşină, şi o urma îndeaproape, aşa cum promisese. 

Fără să spună o vorbă, Mary îşi dădu jos puloverul, 
aşeză poşeta pe un scaun şi urcă pe scări, conştientă de 
faptul că Wolf o urma cu paşi apăsaţi. Intrară în dormitor. 

O dezbrăcă înainte să-şi poată da seama, deşi, chiar 
dacă i-ar fi dat timp, nu ar fi vrut să protesteze. O întinse 
pe pat, acoperind-o cu trupul lui puternic, cuibărind-o în 
braţele lui musculoase. Părul de pe pieptul lui îi făcu 
sfârcurile să se întărească, şi, gemând de excitare, ea îşi 
frecă sânii de el ca să accentueze senzaţia. Wolf îi deschise 
coapsele şi se aşeză între ele. Cu voce joasă şi răguşită, îi 
şopti la ureche ce avea de gând să-i facă. 

Mary se trase puţin în spate, uşor şocată, simțindu-se 
puţin excitată, dar şi jenată fiindcă era excitată. Cum era 
posibil să se simtă şi scandalizată, şi excitată? 

— Wolf Mackenzie! spuse ea, cu ochii şi mai măriţi. Ai 
spus cuvântul acela! 

Chipul lui păru şi blând şi amuzat. 

— L-am spus. 

Mary înghiţi în sec. 

— N-am mai auzit pe nimeni pronunţându-l până acum. 
Vreau să spun, nu în viaţa reală. In filme, dar, sigur, 
filmele nu sunt viaţă reală, şi în filme nu înseamnă aproape 
niciodată ce înseamnă de fapt. Nici nu prea se foloseşte la 
indicativ. 

Se gândi, uluită, ce analiză gramaticală ajunsese să facă. 
Wolf zâmbi în timp ce o penetra, cu o sclipire în ochii lui 
negri. 


154 


— Aici, spuse el, e la indicativ. 

Îi plăcea la nebunie cum arăta când făcea dragoste cu 
ea, cu ochii languroşi, cu obrajii îmbujoraţi. Mary respiră 
adânc şi se mişcă sub el, cuprinzându-l complet şi 
învăluindu-l cu căldura ei dulce. li înconjură gâtul cu 
braţele. 

— Da, aprobă ea. Aici e la indicativ. 

Dacă prima lor contopire fusese pătimaşă, de atunci o 
învățase cât de dulce putea fi când plăcerea se prelungea, 
când zăboveau în mângâieri şi săruturi, în timp ce 
tensiunea se acumula încet, până când devenea atât de 
fierbinte şi de puternică, încât scăpa de sub control. Era 
atât de însetat de ea, încât încerca să amâne punctul 
culminant cât mai mult, ca să poată rămâne înăuntrul ei şi 
să-şi potolească setea. Nu era o sete de sex în sine, deşi 
avea un fond sexual puternic. Nu voia doar să facă 
dragoste, voia, avea nevoie să facă dragoste cu ea, cu 
Mary Elizabeth Potter. Trebuia să-i simtă pielea mătăsoasă 
şi fragilă sub degete, să-i simtă trupul fin înconjurându-l, 
să-i miroasă feminitatea unică, să creeze legături străvechi 
cu fiecare mişcare şi acceptare lentă a trupurilor lor. El 
era un metis. Spiritul lui era puternic şi necomplicat, dar 
instinctele îi semănau cu ale strămoşilor din ambele rase. 
Cu alte femei, făcea sex, cu Mary se împreuna. 

O înconjură cu braţele şi se întinse pe spate. Mirată, 
Mary se ridică, aşezându-se exact în poziţia în care voise el 
să o aducă. Gâfâi atunci când îl simţi înăuntrul ei. 

— Ce faci? 

— Nimic, murmură el, întinzându-şi mâinile ca să îi 
atingă sânii. Te las pe tine să faci totul. 

O privi cum se gândea şi îşi dădu seama exact în ce 
secundă  excitarea şi dorinţa alungară disconfortul 
provocat de poziţia cu care nu era obişnuită. Mary lăsă din 
nou pleoapele şi-şi muşcă buza de jos în timp ce se mişca 
uşor deasupra lui. 

— Aşa? 

Wolf aproape urlă de plăcere. Mişcarea aceea lentă era 
o tortură încântătoare, iar Mary prinse rapid ritmul. Wolf 


155 


se gândise să prelungească actul schimbând poziţii, dar 
acum îi era teamă că se păcălise singur. Oricât de 
demodată ar fi fost, era extrem de senzuală. După câteva 
minute, se rostogoli iar şi o aşeză sub el. 

Mary îl cuprinse cu braţele pe după gât. 

— Mă simţeam bine. 

— Şi eu, spuse el sărutând-o scurt, apoi necăjindu-i 
buzele cu gura lui. Prea bine. 

Mary îi oferi zâmbetul acela secret, feminin, pe care-l 
folosea numai cu el, iar Wolf simţi că înnebuneşte. Uită de 
control, uită de orice în afară de plăcerea care-i aştepta. 
Apoi, satisfăcuţi şi epuizați, adormiră amândoi. 

Când auzi o maşină, Wolf sări imediat din pat. Mary se 
foi somnoroasă. 

— Ce e? 

— Avem companie. 

— Companie? întrebă ea ridicându-se şi dându-şi părul 
de pe faţă. Cât e ceasul? 

— Aproape şase. Cred că am adormit. 

— Şase! Lecţiile lui Joe! 

Wolf înjură în timp ce se îmbrăca. 

— Situaţia asta a luat-o razna. La naiba, de fiecare dată 
când fac dragoste cu tine, ne întrerupe chiar fiu-meu. A 
fost destul de rău prima dată, dar se pare că devine un 
obicei. 

Mary îşi luă repede hainele pe ea, vrând să mai atenueze 
din jena pe care o simţea. li era greu să dea ochii cu Joe 
când era atât de evident că ea şi tatăl lui abia se dăduseră 
jos din pat. Mătuşa Ardith ar fi dezmoştenit-o fiindcă uitase 
de moralitate şi de bunele maniere. Apoi îl privi pe Wolf în 
vreme ce se încălţa şi se simţi de parcă inima era gata să-i 
sară din piept. Îl iubea, şi nu exista nimic mai moral decât 
dragostea. Cât despre maniere, ridică din umeri, spunând 
adio cuviinţei. In viaţă nu poţi avea totul. 

Joe îşi aşezase cărţile pe masă şi pregătea cafeaua 
atunci când ei intrară în bucătărie. Ridică privirea şi se 
încruntă. i 

— Ascultă, tată, situaţia asta a cam luat-o razna. Îmi iei 


156 


din timpul de lecţii. 

Doar licărirea din ochii lui albaştri îl ajută pe Wolf să nu 
se enerveze. După o clipă, îl ciufuli pe fiul său. 

— Băiete, ţi-am mai zis o dată, te nimereşti ca musca-n 
lapte. 

Lecţia lui Joe avea să fie şi mai scurtă fiindcă trebuiau să 
mănânce. Toţi mureau de foame, aşa că făcură repede 
nişte sendvişuri. Tocmai terminaseră, când sosi altă 
maşină. 

— Dumnezeule, casa asta se umple de oameni, murmură 
Mary, ridicându-se să deschidă uşa. 

Clay intră în încăpere şi îşi scoase pălăria. Făcu o pauză 
şi adulmecă. 

— Miroase a cafea proaspăt făcută? 

— Da, spuse Wolf întinzându-se după ibric, în timp ce 
Mary scotea o ceaşcă din dulap. 

Clay se tolăni într-un scaun şi oftă, mai întâi de 
oboseală, apoi în semn de apreciere, în timp ce inspira 
aburul aromat al cafelei pe care o turna Wolf. 

— Mulţumesc. M-am gândit că o să vă găsesc aici. 

— Ceva nou? întrebă Wolf. 

— Nimic, doar câteva sesizări. I-ai cam deranjat pe unii. 

— Cu ce? interveni Mary. 

— M-am uitat şi eu în stânga şi-n dreapta, spuse Wolf pe 
un ton nepăsător care nu-i păcăli nici pe Mary, nici pe 
Clay. 

— Las-o moartă! Nu face pe justiţiarul. Te avertizez 
pentru ultima dată. 

— Nu cred că am făcut nimic ilegal, doar am aruncat 
câte-o privire. N-am deranjat niciun poliţist, n-am interogat 
pe nimeni, n-am distrus şi n-am ascuns dovezi. N-am făcut 
altceva decât să mă uit, spuse Wolf cu o sclipire în ochi. 
Dacă eşti deştept, ai să mă foloseşti. Sunt cel mai bun 
urmăritor pe care o să-l cunoşti vreodată. 

— Şi, dacă tu eşti deştept, o să-ţi petreci timpul având 
grijă de ce-ţi aparţine, spuse Clay privind-o pe Mary. 

Ea îşi ţuguie buzele. La naiba, avea de gând să-i spună 
lui Wolf! 


157 


— Asta şi fac. 

— Poate nu atât de bine cât crezi. Mary mi-a spus că are 
de gând să se folosească drept momeală ca să-l dea de gol 
pe vinovat. 

Wolf întoarse capul, îşi lăsă sprâncenele în jos şi o privi 
cu atâta mânie, încât ea nu mai îndrăzni nici să-şi ferească 
privirea. 

— La naiba, spuse el încetişor, mai degrabă hotărât 
decât surprins. 

— Da, ce auzi. Am aflat că tu şi Joe o duceţi şi o aduceţi 
de la şcoală, dar între timp? Apoi, şcoala se termină în 
câteva săptămâni. Ce se va întâmpla atunci? 

Mary se îndreptă de spate. 

— Nu accept să vorbiţi ca şi cum aş fi invizibilă. Asta e 
casa mea, şi vă reamintesc tuturor că sunt majoră de multă 
vreme. Mă duc unde vreau, când vreau. 

Să înţeleagă ce-or vrea! Nu locuise degeaba cu mătuşa 
Ardith. Mătuşa Ardith ar fi murit, doar din principiu, decât 
să lase un bărbat să-i spună ce să facă. 

Wolf n-o slăbi din priviri. 

— O să faci ce ţi se spune să faci. 

— În locul tău, sugeră Clay, aş duce-o pe munte şi aş 
tine-o acolo. După cum am spus, şcoala se termină în 
câteva săptămâni, şi cocioaba asta e destul de izolată. 
Nimeni nu trebuie să ştie unde e. O să fie mai în siguranţă 
aşa. 

Înfuriată, Mary luă ceaşca de cafea din faţa lui Clay şi o 
vărsă în chiuvetă. 

— Nu bei cafeaua mea, gură-spartă! 

Bărbatul părea uluit. 

— Nu încerc decât să te apăr! 

— Şi eu nu încerc decât să-l apăr pe el! strigă ea. 

— Pe cine? interveni Wolf. 

— Pe tine! 

— Şi de ce trebuie să mă aperi pe mine? 

— Fiindcă cine face asta încearcă să-ţi facă rău! Mai 
întâi, străduindu-se să-ţi însceneze atacurile, apoi atacând 
oameni care nu te urăsc la fel ca el! 


158 


Wolf îngheţă. Când Mary îşi prezentase pentru prima 
dată teoria în noaptea anterioară, el şi Clay n-o crezuseră 
fiindcă nu prea avea sens să încerce să-i însceneze cineva 
lui Wolf atacuri pe care nu le-ar fi comis, cum era cel 
împotriva lui Mary. Dar, din noua perspectivă a lui Mary, 
potrivit căreia atacurile erau un fel de pedeapsă morbidă, 
totul căpăta sens. Violatorii nu erau oameni normali, deci 
nici logica lor nu era normală. 

Mary fusese atacată din cauza lui. Fiindcă fusese atât de 
atras de ea, încât nu se putuse stăpâni, un nebun o 
atacase, o înspăimântase şi o umilise, încercase să o 
violeze. Dorinţele lui atrăseseră atenţia asupra ei. 

Privirea lui era rece şi lipsită de orice expresie. Clay 
ridică din umeri. 

— Mă văd nevoit s-o cred, spuse Clay. E singurul lucru 
care are cât de cât sens. Când s-a împrietenit cu tine şi l-a 
ajutat pe Joe să intre la academie, oamenii au început să vă 
privească diferit. Cineva n-a putut suporta asta. 

Mary îşi frânse mâinile. 

— Din moment ce e vina mea, aş putea măcar să... 

— Nu! urlă Wolf, sărind în picioare şi răsturnând 
scaunul. Du-te sus şi ia-ţi hainele, adăugă, făcând eforturi 
să coboare tonul. Mergi cu noi. 

Joe izbi cu pumnul în masă. 

— Era şi cazul! 

Se ridică şi începu să strângă masa. 

— Fac eu ordine cât împachetezi. 

Mary îşi strânse buzele. Nu ştia ce să aleagă dintre 
libertatea de a-şi pune planul în aplicare, după ce avea să-l 
conceapă, şi tentaţia de a locui cu Wolf. Nu era bine. Era 
un exemplu groaznic pentru elevii ei. Oamenii din oraş 
aveau să fie scandalizaţi. Avea s-o păzească mai rău ca un 
vultur! Pe de altă parte, îl iubea la nebunie, şi nu-i era 
deloc ruşine de relaţia lor. Jenă, câteodată, fiindcă nu era 
obişnuită cu astfel de intimităţi şi nu ştia cum să se poarte, 
dar niciodată ruşine. 

Pe de altă parte, dacă se încăpăţâna să rămână aici, 
Wolf avea să stea cu ea. Ar fi ieşit chiar mai uşor în 


159 


evidenţă şi ar fi stârnit şi mai mult scandal. Acesta fu 
motivul care o făcu să se hotărască, fiindcă nu voia ca Wolf 
să fie ţinta şi mai multor animozităţi din cauza ei. Poate că 
acesta ar fi fost un motiv suficient pentru ca violatorul să-l 
atace direct sau să se întoarcă împotriva lui Joe. 

Wolf o cuprinse de umeri şi o împinse uşor. 

— Hai, spuse el blând, iar ea îl ascultă. 

Când Mary ajunse sus şi nu-i putea auzi, Clay îl privi pe 
Joe îngrijorat, furios. 

— Crede că tu şi Joe sunteţi în pericol, că maniacul ăsta 
ar putea să înceapă să vă împuşte. Şi aş zice că are 
dreptate, la naiba. 

— Numai să încerce, spuse Wolf impasibil. E mai 
vulnerabilă pe drumul către şi de la şcoală, şi nu cred că 
tipul ăsta o să aştepte răbdător. A lovit două zile la rând, 
dar s-a speriat atunci când aproape l-ai prins. O să-i ia 
ceva timp să se liniştească, apoi o să atace din nou. Între 
timp, o să-l caut. 

Clay nu voia să întrebe, dar nu se putu abţine. 

— Ai găsit ceva astăzi? 

— Am eliminat nişte oameni de pe listă. 

— Şi pe unii i-ai speriat. 

— Ar face bine să se obişnuiască să mă vadă prin 
preajmă, replică Wolf şi ridică din umeri. Dacă nu le 
convine, treaba lor. 

— Am auzit şi că i-ai pus pe băieţi să le conducă pe fete 
acasă. Părinţii fetelor s-au simţit uşuraţi şi foarte 
recunoscători. 

— Ar fi trebuit să se ocupe ei de asta. 

— E un orăşel liniştit. Nimeni nu-i obişnuit cu astfel de 
situaţii. 

— Asta nu-i o scuză să fii prost. 

Şi chiar fusese o prostie să nu se gândească la siguranţa 
fiicelor lor. Dacă el ar fi fost aşa de neglijent în Vietnam, ar 
fi murit imediat. 

— Ascultă-mă totuşi. Sunt de acord cu Mary, tu şi Joe 
sunteţi ţintele principale. Chiar dacă eşti bun, nimeni nu 
învinge un glonţ, şi acelaşi lucru e valabil şi pentru Joe. Nu 


160 


trebuie să aveţi grijă numai de Mary, ci şi de voi. Ar fi bine 
Chiar să n-o mai laşi să se ducă deloc la şcoală şi să 
rămâneţi toţi trei pe munte până îl prindem pe vinovat. 

Wolf îi spuse, din priviri, lui Clay că nu îi stătea în fire să 
se ascundă de nimeni. Fusese învăţat să vâneze. Mai mult 
de atât, vânătoarea stătea în caracterul lui, în genele 
transmise de războinicii comanşi şi scoțieni. 

— O să avem grijă de Mary, spuse el, iar Clay ştiu că nu- 
1 convinsese pe Wolf să stea deoparte. 

Joe asculta, rezemat de bufet. 

— Oamenii din oraş o să se facă foc şi pară dacă află că 
Mary stă cu noi, interveni el. 

— Asta e, spuse Wolf cu voce nepăsătoare. 

Îi oferise lui Mary şansa să nu-şi asume riscuri, dar ea 
refuzase. Acum era a lui. Nimic altceva nu conta. 

Clay se îndreptă către uşă. 

— Dacă mă întreabă cineva, o să spun că am dus-o într- 
un loc sigur până se termină totul. Presupun că nu e 
treaba nimănui unde e locul acela, nu-i aşa? Deşi, desigur, 
la cum o ştim pe Mary, probabil o să le spună tuturor, aşa 
cum a făcut sâmbătă, în magazinul lui Hearst. 

Wolf mârâi. 

— La naiba! Ce-a făcut? N-am auzit. 

— Nici nu mă gândeam că ai fi auzit, după ce s-a 
întâmplat în după-amiaza aceea. Se pare că s-a luat la 
hartă cu Dottie Lancaster şi cu doamna Karr, şi mai mai că 
nu le-a spus că sunteţi împreună, zise Clay zâmbind uşor. 
Din câte am auzit, le-a cam dat peste bot. 

Când Clay plecă, Wolf şi Joe se priviră. 

— Lucrurile ar putea deveni interesante. 

— Aşa e, aprobă Joe. 

— Fii cu ochii-n patru, băiete. Dacă Mary şi Armstrong 
au dreptate, nenorocitul ăsta ne vrea pe noi. Nu te duce 
niciunde fără puşcă şi stai la pândă. 

Joe dădu aprobator din cap. Wolf nu se îngrijora pentru 
luptele corp la corp, nici chiar dacă atacatorul avea un 
cuţit, fiindcă îl învățase pe Joe să se bată aşa cum învățase 
el în armată. Nu karate, kung fu, tae kwon do sau judo, ci 


161 


un amestec de stiluri, inclusiv lupte de stradă. Scopul unei 
lupte nu era corectitudinea, ci victoria, sub orice formă, cu 
orice armă aflată la îndemână. Asta îl ţinuse în viaţă şi îl 
ajutase să nu iasă foarte şifonat din închisoare. O puşcă 
însă era cu totul altceva. Trebuiau să fie foarte vigilenţi. 

Mary se întoarse şi trânti două valize pe podea. 

— Trebuie să-mi iau şi cărţile, anunţă ea. Şi cineva 
trebuie s-o ia pe Woodrow cu pisoii. 


162 


capitolul 10 


Mary încercă să-şi spună că nu putea dormi fiindcă era 
într-un pat străin, fiindcă era prea emoţionată, fiindcă era 
prea îngrijorată, fiindcă... Rămase fără scuze şi nu se mai 
putu gândi la altceva. Deşi oboseala pe care o resimțea 
după o nouă partidă cu Wolf era una plăcută, nu era în 
stare să adoarmă, şi într-un final îşi dădu seama de ce. Se 
întoarse în braţele lui şi-l atinse pe obraz. li plăcea să-i 
atingă pielea feţei şi barba abia înmugurită. 

— Eşti treaz? şopti ea. 

— Nu eram, mormăi el. Acum sunt. 

Îşi ceru scuze şi rămase nemişcată. După o clipă, Wolf o 
atinse şi îi dădu părul la o parte de pe faţă. 

— Nu poţi să dormi? 

— Nu. Mă simt... ciudat, cred. 

— În ce fel? 

— Soţia ta... Mama lui Joe. Mă gândeam la ea în patul 
ăsta. 

Wolf o strânse cu mai multă putere. 

— Nu a stat niciodată în patul ăsta. 

— Ştiu. Dar Joe e în camera cealaltă, şi m-am gândit că 
aşa era când era el mic, înainte ca ea să moară. 

— Nu prea. Nu stăteam prea mult împreună, şi ea a 
murit când Joe avea doi ani. Când am ieşit din armată. 

— Povesteşte-mi, îl rugă ea, tot în şoaptă. Simţea că 
trebuia să afle mai multe despre bărbatul pe care îl iubea. 
Cred că erai foarte tânăr. 

— Aveam şaptesprezece ani când m-am înrolat. Chiar 
dacă ştiam că nu prea aveam cum să evit plecarea în 
Vietnam, era singura mea şansă. Ai mei erau morţi şi 
bunicul meu, tatăl mamei, nu m-a acceptat niciodată 
fiindcă eram pe jumătate alb. Ştiam doar că trebuia să 
scap din rezervaţie. Era aproape ca în închisoare. Era o 


163 


închisoare, dar de alt gen. Nu era nimic de făcut acolo, 
nicio speranţă. Am cunoscut-o pe Billie când aveam 
optsprezece ani. Şi ea era metisă, şi presupun că s-a 
măritat cu mine fiindcă ştia că nu m-aş fi întors niciodată 
în rezervaţie. Voia mai mult. Voia lumini strălucitoare şi 
viaţă de oraş. Probabil credea că un soldat duce o viaţă 
bună, că atunci când nu e pe front o ţine tot într-o 
petrecere. Dar nu m-a disprețuit fiindcă eram metis, şi ne- 
am hotărât să ne căsătorim. Peste o lună eram în Vietnam. 
Când am avut permisie, am fost în vacanţă în Hawaii, şi a 
rămas însărcinată. Joe s-a născut când aveam 
nouăsprezece ani, dar mă întorsesem acasă pentru prima 
dată şi am avut şansa să-l văd născându-se. Dumnezeule, 
am fost tare emoţionat. A plâns de cum a scos capul. Apoi 
mi l-au pus în braţe, şi mi-a stat inima în loc. Îl iubeam atât 
de mult, încât eram gata să mor pentru el. Tăcu o clipă, 
gânditor, apoi râse încet. Aşa că aveam un copil mic, o 
soţie care nu credea că făcuse ceea ce trebuia şi un stagiu 
militar aproape pe sfârşite. Nu aveam perspective de 
angajare, nu aveam cum să-mi întreţin copilul. Aşa că m- 
am înscris din nou în armată, şi lucrurile începuseră să 
meargă atât de rău între mine şi Billie, încât m-am oferit 
voluntar pentru altă misiune. A murit chiar înainte să se 
termine a treia misiune. Am plecat de acolo şi am mers să 
am grijă de Joe. 

— Şi ce ai făcut? 

— Am lucrat pe la ferme. Am făcut rodeo. Altceva nu 
ştiam să fac. În afară de timpul petrecut în armată, nu ştiu 
să fi făcut altceva decât să mă ocup de cai. Eram topit 
după cai când eram mic şi cred că încă sunt. M-am mutat 
de colo-colo cu Joe până a trebuit să meargă la şcoală, 
când am ajuns în Ruth. Restul îl ştii. 

Rămase liniştită în braţele lui, gândindu-se la viaţa pe 
care-o avusese. Nu-i fusese uşor, însă viaţa aceea îl 
transformase în bărbatul care era, un bărbat puternic, cu o 
hotărâre de fier. Trecuse prin război, printr-un adevărat 
iad, şi ieşise mai puternic decât înainte. Gândul că cineva 
ar putea să vrea să-l rănească o înfurie atât de tare, încât 


164 


abia se putea stăpâni. Trebuia să găsească o modalitate să- 
l protejeze. 

O conduse la şcoală a doua zi, şi Mary văzu, din nou, 
cum toată lumea se holba la el. În ochii copiilor nu observă 
însă teamă şi ură, ci mai degrabă curiozitate şi chiar 
admiraţie. După anii de zile în care auziseră poveştile 
părinţilor, Wolf era o figură mitică pentru ei. Taţii lor 
avuseseră de-a face cu el, băieţii îl văzuseră cum lucra, iar 
priceperea sa la cai nu făcea altceva decât să alimenteze 
legendele. Se spunea că vrăjea caii, că şi cei mai sălbatici 
armăsari răspundeau unui ton special al vocii lui. 

Acum umbla după violator. Tot comitatul cunoştea 
povestea. 

Dottie nici măcar nu vorbi cu Mary în ziua aceea. Se 
îndepărta de fiecare dată când Mary ajungea în preajma ei 
şi luă prânzul singură. Sharon oftă şi ridică din umeri. 

— Nu-i da atenţie. Întotdeauna a avut un dinte împotriva 
familiei Mackenzie. 

Mary ridică la rându-i din umeri. Părea să nu existe nicio 
modalitate de a discuta cu Dottie. 

În după-amiaza aceea, Joe veni în oraş ca s-o însoţească 
acasă. 

În timp ce mergea fiecare spre maşina lui, Mary îi spuse: 

— Trebuie să mă opresc la Hearst să cumpăr câte ceva. 

— Sunt în spatele tău. 

O urmă atunci când intră în magazin, şi toată lumea se 
întoarse să-i privească. Joe le oferi un zâmbet care ar fi 
putut veni direct din partea tatălui său, şi câţiva oameni se 
uitară repede în altă parte. Oftând, Mary începu să 
cumpere cele necesare. 

Joe se opri atunci când privirea lui o întâlni pe a lui Pam 
Hearst. Ea stătea neclintită şi se uita la el. 

— Putem să vorbim? întrebă ea încet. E... e important. 
Te rog. 

Mary continuase să meargă. Joe îşi schimbă poziţia ca să 
n-o piardă din ochi şi spuse: 

— Da? 

Pam trase aer în piept. 


165 


— Mă gândeam... poate... vrei să mergi cu mine la bal 
sâmbătă seara? întrebă ea pe nerăsuflate. 

Joe întoarse capul. 

— Poftim? 

— Te-am întrebat dacă vrei să mergi cu mine la bal. 

Joe îşi dădu pălăria pe spate şi fluieră încet. 

— Ştii că o cauţi cu lumânarea, nu-i aşa? E posibil ca 
tatăl tău să te-nchidă în beci un an de zile. 

— Nu avem beci, spuse ea zâmbind şi stârnindu-i 
imediat hormonii adolescentini. Oricum, nu-mi pasă. N-are, 
chiar n-are dreptate în legătură cu tine şi cu tatăl tău. Mă 
simt foarte prost pentru felul în care m-am purtat. Imi 
place de tine, Joe, şi vreau să ieşim împreună. 

— Mda, făcu Joe cu cinism. Multora a început să le placă 
de mine când au aflat că am o şansă la academie. 
Interesant, nu? 

Pam se înroşi în obraji. 

— Nu de asta te-am invitat să ieşim în oraş! 

— Eşti sigură? Se pare că înainte nu eram destul de bun 
cât să fiu văzut cu tine în public. Nu voiai ca oamenii să 
spună că Pam Hearst iese cu un indian. E altceva când pot 
să spună că ieşi cu un candidat la Academia Forţelor 
Aeriene. 

— Nu-i adevărat! strigă Pam cu adevărat furioasă, 
ridicând vocea. 

Mai mulţi oameni priviră în direcţia lor. 

— Aşa mi se pare mie. 

— Atunci n-ai dreptate! Aşa cum n-are nici tata! 

Ca şi cum l-ar fi chemat cineva, domnul Hearst, alertat 
de vocea lui Pam, se îndreptă către ei. 

— Ce se întâmplă aici? Pam, te deranjează indi... băiatul 
ăsta? 

Joe observă cât de repede se schimbase „indian” în 
„băiat” şi ridică din sprâncene. Pam se îmbujoră şi mai 
tare şi se întoarse spre tatăl ei. 

— Nu, nu mă deranjează! De fapt, da, da, mă 
deranjează! Mă deranjează fiindcă l-am rugat să iasă cu 
mine şi m-a refuzat! 


166 


Toată lumea din magazin o auzise. Joe oftă. Avea să iasă 
un mare scandal. 

Ralph Hearst se înroşi puternic la faţă şi se opri brusc, 
ca şi cum s-ar fi lovit de un zid. 

— Ce ai zis? îngăimă el, nevenindu-i să-şi creadă 
urechilor. 

Pam nu dădu înapoi, chiar dacă tatăl ei părea peste 
măsură de şocat. 

— Am spus că nu vrea să iasă cu mine! L-am invitat la 
balul de sâmbătă seara. 

Domnul Hearst scotea fum pe nări. 

— Tu du-te în casă! Vorbim despre asta mai târziu! 

— Nu vreau să vorbim mai târziu, vreau să vorbim 
acum! 

— Am spus să te duci în casă! urlă Hearst, întorcându-şi 
privirea mânioasă asupra lui Joe. Şi tu stai departe de fiica 
mea... 

— A stat departe de mine! strigă Pam. Este invers! Eu 
nu vreau să stau departe de el! Nu e prima dată când îl rog 
să ieşim. Şi tu, şi toţi ceilalţi greşiţi tratându-i aşa pe el şi 
pe tatăl lui. M-am săturat! Domnişoara Potter e singura 
dintre noi care a avut curaj să-şi susţină convingerile! 

— E numai vina ei, fir-ar ea... 

— Ajunge, spuse Joe, şi ceva din vocea lui rece, din ochii 
lui albaştri îl făcură pe Hearst să se oprească. 

Joe avea numai şaisprezece ani, dar era înalt şi 
musculos, iar poziţia lui era atât de fermă, încât bătrânul 
se opri. 

Pam interveni. Era veselă şi binedispusă prin definiţie, 
dar încăpăţânată, ca tatăl ei. 

— Să nu te iei de domnişoara Potter, îl avertiză ea. Este 
cea mai bună profesoară pe care am avut-o în Ruth, şi, 
dacă faci ceva să o îndepărtezi, îţi jur că mă las de şcoală. 

— N-ai să faci aşa ceva! 

— Îţi jur că o s-o fac! Te iubesc, tată, dar n-ai dreptate! 
Toţi am vorbit astăzi la şcoală despre asta, despre cum i- 
am văzut pe profesori purtându-se cu Joe de-a lungul 
anilor, despre cât de mult greşeau, fiindcă e, în mod 


167 


evident, cel mai deştept dintre noi! Am vorbit despre cum 
Wolf Mackenzie s-a asigurat ieri că toate fetele vor ajunge 
în siguranţă acasă. Nimeni nu s-a mai gândit la asta! Sau 
nu-ţi pasă? 

— Sigur că-i pasă, interveni Mary, care se apropiase de 
ei fără să fie observată decât de Joe. Wolf, cu experienţa 
lui militară, a ştiut ce să facă, inventă ea pe moment. De ce 
nu vă ocupați de clienţii dumneavoastră? Lăsaţi-i să se 
înţeleagă singuri. Ştiţi cum sunt adolescenţii, mai adăugă 
ea, luându-l de braţ pe domnul Hearst. 

Ralph Hearst se trezi din nou la intrarea în magazin, 
aproape fără să-şi dea seama. Se opri şi o privi pe Mary. 

— Nu vreau ca fata mea să iasă cu un metis! spuse el cu 
înverşunare. 

— Va fi mai în siguranţă cu metisul acela decât cu 
oricine altcineva, răspunse Mary. În primul rând, e 
puternic ca un munte. Nu bea, nu conduce repede şi n-are 
nicio intenţie să se încurce cu vreo fată de pe aici. O să 
plece, şi ştie asta. 

— Nu vreau ca fata mea să iasă cu un indian! 

— Îmi spuneţi că pentru dumneavoastră caracterul nu 
înseamnă nimic? Că aţi prefera ca Pam să iasă cu un alb 
beat, care ar putea-o ucide într-un accident de maşină, 
decât cu un indian treaz, care ar proteja-o cu preţul vieţii 
lui? 

Hearst păru răvăşit şi se scărpină în cap, încurcat. 

— Nu, la naiba, nu vreau să spun asta, mormăi el. 

Mary oftă. 

— Mătuşa mea Ardith îşi amintea toate zicalele pe care 
le auzise vreodată, şi una dintre cele pe care le repeta cel 
mai des era următoarea: „Nu contează înălţimea, ci 
contează isteţimea”. Sunteţi un om care judecă oamenii 
după felul în care se comportă, nu-i aşa, domnule Hearst? 
Aţi votat în funcţie de modul în care s-au comportat 
candidaţii în trecut, nu-i aşa? 

— Bineînţeles, spuse el stingherit. 

— Şi? întrebă ea. 

— Bine, bine! Doar că... unele lucruri sunt greu de uitat, 


168 


ştiţi? Nu lucruri făcute de Joe, ci... lucruri. Şi tatăl lui e... 

— La fel de mândru ca dumneavoastră, interveni ea. N-a 
vrut decât un loc în care să-şi crească singur copilul. 

Atingea nişte coarde atât de sensibile, încât se aştepta 
să se audă în orice moment viori pe fundal, dar sosise 
vremea ca oamenii aceştia să înţeleagă nişte lucruri 
despre Wolf. Poate că era mai degrabă controlat decât 
civilizat, dar se controla foarte bine, şi ei nu aveau să 
cunoască niciodată diferenţa. 

Hotărând că era timpul să-l lase să respire, îi spuse: 

— De ce nu vorbiţi şi cu soţia dumneavoastră? 

Hearst păru uşurat. 

— Voi face asta. 

Joe se plimba pe culoar. Pam se întorsese cu spatele şi 
tot aranja sticlele de diluant, chinuindu-se să se comporte 
de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Mary plăti ce 
cumpărase, şi Joe îi luă plasa. leşiră în tăcere. 

— Ei? întrebă ea când ajunseră afară. 

— Ei ce? 

— O duci la bal? 

— Aşa se pare. Nu vrea să accepte un refuz. Mai cunosc 
eu pe cineva. 

Mary îl privi cu severitate şi nu răspunse provocării. 
Apoi, când el îi deschise uşa de la maşină, îi trecu prin 
minte un gând şi îl privi înspăimântată. 

— O, nu, spuse ea încet. Joe, bărbatul acela atacă femei 
care sunt amabile cu tine şi cu Wolf. 

Trupul tânărului se crispă, şi Joe strânse din buze. 

— La naiba, înjură el, apoi se gândi o clipă şi clătină din 
cap. O să-i spun mâine că nu pot să merg. 

— Degeaba. Câtă lume a auzit ce-a spus? Mâine o să ştie 
tot oraşul, indiferent dacă vă duceţi la bal sau nu. 

Joe nu răspunse, ci doar îi închise uşa după ce ea se urcă 
în maşină. Părea mâhnit, prea mâhnit pentru un băiat de 
vârsta lui. 

Joe se simţea mâhnit, într-adevăr, dar în minte începuse 
să i se înfiripeze o idee. Avea s-o păzească pe Pam şi avea 
s-o avertizeze, ca să fie cu ochii în patru, dar poate că asta 


169 


avea să-l atragă pe violator. Avea să folosească planul lui 
Mary, însă cu o altă momeală: el însuşi. Avea să se asigure 
că Pam era în siguranţă, însă avea să se expună atunci 
când era singur. Poate, dacă tipul îşi dădea seama că nu 
putea ajunge la o femeie neajutorată, avea să se enerveze 
atât de tare, încât să-şi urmărească una dintre ţintele 
reale. Joe ştia ce risc îşi asuma, însă, dacă Wolf nu găsea 
pista pe care o căuta, nu vedea altă opţiune. 

Mary se uită după Wolf când ajunseră acasă, dar nu îl 
găsi. Se schimbă în blugi şi ieşi în curte. Îl găsi pe Joe în 
şopron, ţesălând un cal. 

— Wolf e pe aici? 

Joe clătină din cap şi ţesălă în continuare coama 
strălucitoare a calului. 

— Nici calul lui nu e. Poate se uită pe la garduri. 

Sau urmărea o anumită pistă, dar nu-i spuse asta lui 
Mary. Mary îl rugă să-i arate cum se ţesălau caii şi îi luă 
locul până când începu s-o doară mâna. Calul necheză 
atunci când se opri, aşa că reluă ţesălatul. 

— E mai greu decât pare, se plânse ea. 

Joe îi zâmbi din spatele altui cal. 

— O să faci muşchi. Dar e gata, aşa că nu-l mai răsfăţa. 
Ar sta aici toată ziua dacă-l ţesală cineva. 

Mary se opri şi se dădu înapoi. 

— Păi de ce n-ai zis aşa? 

Joe duse calul în boxa lui, şi Mary se întoarse acasă. 
Aproape ajunsese pe terasă când auzi zgomotul ritmic al 
copitelor unui cal şi îl văzu pe Wolf. Îşi ţinu respiraţia. 
Chiar dacă nu ştia prea multe despre cai, era conştientă că 
prea puţini oameni arătau ca el atunci când călăreau un 
cal. Nu se clătina şi nu se zguduia. Stătea atât de relaxat 
în şa şi se mişca atât de la unison cu animalul, încât părea 
de piatră. Comanşii fuseseră cei mai buni călăreţi din 
lume, poate chiar mai buni ca berberii sau beduinii, iar 
Wolf învățase multe de la tribul mamei lui. Picioarele lui 
puternice reuşeau să controleze armăsarul pe care îl 
călărea, deci putea slăbi hăţurile, şi gura sensibilă a 
calului rămânea astfel neafectată. 


170 


Lăsă calul să meargă la trap şi se apropie de ea. 

— S-a întâmplat ceva astăzi? 

Se hotărî să nu-i spună despre Pam Hearst. Era 
problema lui Joe dacă voia să se afle. Ştia că el avea să-i 
spună lui Wolf, dar când avea să vrea el. 

— Nu. Nu am văzut nicio persoană suspectă şi nu ne-a 
urmărit nimeni. 

Wolf se opri şi se aplecă, sprijinindu-şi braţul pe 
mânerul şeii. Ochii lui negri zăboviră asupra siluetei ei 
zvelte. 

— Ştii să călăreşti? 

— Nu. N-am călărit niciodată. 

— Ei bine, o să remediem situaţia asta, spuse el 
scoţându-şi piciorul din scara şeii şi întinzându-i mâna. 
Pune piciorul stâng pe scară şi ridică-te, te ajut eu. 

Voia. Încercă. Dar calul era prea înalt, şi nu reuşea să 
ajungă cu piciorul la scară. Se uita la armăsar îngrijorată, 
iar Wolf râse şi se dădu mai în spate. 

— Stai aşa, te ridic eu. 

Se aplecă din şa şi o prinse de sub braţe. Mary tresări şi 
îi prinse braţele atunci când simţi că picioarele îi părăseau 
pământul. Apoi Wolf se îndreptă şi o aşeză bine în şa, în 
faţa lui. Mary se prinse de mâner atunci când el ridică 
hăţurile, iar calul începu să se deplaseze. 

— E cam sus, spuse ea, zguduindu-se aşa tare, încât îi 
clănţăneau dinţii. 

Wolf râse şi o înconjură cu braţul stâng, trăgând-o mai 
aproape. 

— Relaxează-te şi mergi în ritmul calului. Simte cum mă 
mişc eu şi mişcă-te cu mine. 

Îl ascultă, şi simţi ritmul imediat ce se relaxă. Trupul 
părea să i se cufunde mai adânc în şa, iar trunchiul ei se 
mişca împreună cu al lui Wolf. Nu mai simţi că se zguduia. 
Din păcate, ajunseseră deja la şopron, aşa că prima 
plimbare se încheie. Wolf o dădu jos şi cobori şi el. 

— Mi-a plăcut, îl anunţă ea. 

— Ţi-a plăcut? Mă bucur. Mâine începem lecţii de 
călărie. 


171 


Joe se auzi dintr-o boxă mai îndepărtată. 

— Am început s-o învăţ să ţesale astăzi. 

— O să te simţi bine pe lângă cai, atât de bine de parcă 
te-ai fi aflat în preajma lor toată viaţa, spuse Wolf şi se 
aplecă să o sărute. 

Mary se ridică pe vârfuri şi-şi depărtă uşor buzele. Dură 
ceva până să se despartă, iar respiraţia lui se acceleră. 
Pleoapele îi coborâră şi privirea se îngustă. La naiba, îl 
făcea să reacționeze ca un adolescent când se afla în 
preajma ei. 

Când Mary dispăru în casă, Joe ieşi din boxă şi îşi privi 
tatăl. 

— Ai găsit ceva astăzi? 

Wolf începu să dea jos şaua de pe armăsar. 

— Nu. M-am uitat bine pe la toate fermele, dar nu se 
potriveşte nicio amprentă. Trebuie să fie cineva din oraş. 

Joe se încruntă. 

— Are sens. Ambele atacuri au avut loc în oraş, dar nu 
pot să-mi imaginez despre cine e vorba. Presupun că n-am 
mai observat niciodată dacă cineva are pistrui pe mâini. 

— Nu mă uit după pistrui, ci după urma aceea. Ştiu cum 
merge, puţin spre interior şi lăsându-şi greutatea pe 
exteriorul piciorului. 

— Şi dacă-l găseşti? Crezi că şeriful o să-l aresteze 
numai fiindcă are pistrui pe mâini şi merge într-un anumit 
fel? 

Wolf zâmbi, o mişcare a buzelor total lipsită de voioşie. 
Privirea lui era rece. 

— Când o să-l găsesc, spuse el încet, dacă e deştept, o să 
mărturisească. O să-i dau legii o şansă, dar sub nicio formă 
nu va scăpa nepedepsit. Va fi mult mai în siguranţă la 
închisoare decât pe străzi, şi o să mă asigur că ştie asta. 

Peste o oră, terminară şi cu caii. Joe rămase să se uite la 
harnaşament, şi Wolf se duse singur spre casă. Mary era 
absorbită de gătit şi fredona un cântec în timp ce amesteca 
în cratiţa mare cu mâncare de vită, aşa că nu-l auzi intrând 
pe uşa din spate. El se apropie de ea şi îi puse mâna pe 
umăr. 


172 


Se sperie de moarte. Ţipă şi sări într-o parte, lipindu-se 
de perete. Ţinea spumiera în mână ca pe un cuţit şi se albi 
la faţă când îl privi. El avea o expresie împietrită. Se uitară 
în tăcere unul la altul, şi timpul păru să stea în loc. Apoi ea 
dădu drumul spumierei, care căzu cu un bufnet. 

— O, Doamne, îmi pare rău, zise ea cu voce pierită şi îşi 
acoperi chipul cu palmele. 

Wolf o trase spre el, îi mângâie părul şi o strânse la 
piept. 

— Ai crezut că e el din nou, nu? 

Ea se agăţă de el, încercând să-şi alunge groaza. 
Apăruse de nicăieri, surprinzând-o şi destrămând controlul 
pe care reuşise să-l aibă asupra propriilor amintiri şi 
emoţii. Când mâna lui Wolf îi atinsese umărul, crezuse, 
pentru o clipă scurtă, înspăimântătoare, că se întâmpla din 
nou. I se făcuse frig. Voia să se cufunde în căldura lui, să 
lase realitatea atingerii lui să îndepărteze amintirea 
hidoasă a unei alte atingeri. 

— Nu trebuie să-ţi fie teamă, şopti el. Aici eşti în 
siguranţă. 

Dar ştia că amintirea era încă acolo, că orice atingere 
venită pe la spate însemna un coşmar. Trebuia să alunge 
cumva teama aceea, s-o elibereze. 

Mary îşi reveni şi se îndepărtă de el, iar el o lăsă, fiindcă 
ştia că era important pentru ea. Păru aproape normală în 
timpul cinei şi al lecţiei cu Joe. Singurul semn alarmant era 
expresia de hăituire care apărea din când în când în ochii 
ei, ca şi cum n-ar fi reuşit să îndepărteze pe deplin 
amintirea aceea. 

Atunci când se duseră în pat, iar mâinile lui îi cuprinseră 
trupul mătăsos, i se dărui cu la fel de multă ardoare ca 
întotdeauna. Când era cu Wolf, nu se putea gândi la nimic 
altceva, nu existau amintiri latente sau urme de groază. 
Corpul şi mintea îi erau ocupate de el, în întregime. Apoi, 
se ghemui la pieptul lui şi dormi dusă, până în zori, când el 
o trezi şi o trase din nou sub el. 

Mary era perfect conştientă de precaritatea relaţiei ei cu 
Wolf şi a prezenţei ei în casa lui. Deseori, el îi spunea 


173 


explicit cât de mult o dorea, însă era vorba despre pofta 
carnală, nu despre dragoste. Nu rostea o vorbă despre 
iubire, nici măcar în timp ce făceau dragoste, atunci când 
ea nu putea să nu-i spună iar şi iar cât de mult îl iubea. 
Probabil că atunci când avea să-i treacă pofta trupească, 
avea s-o izgonească din viaţa lui, iar ea încerca să se 
pregătească pentru acea posibilitate, în timp ce absorbea 
la maximum plăcerea pe care i-o oferea situaţia prezentă. 

Ştia că venise să locuiască acolo pentru a fi mai în 
siguranţă şi că situaţia era doar temporară. De asemenea, 
ştia că era scandalos, pentru un orăşel, ca una dintre 
profesoare să umble cu oaia neagră a comunităţii. 
Localnicii exact aşa ar fi văzut lucrurile dacă ar fi ştiut 
adevărul. Ştia ce risc îşi asuma cu privire la cariera ei, dar 
decise că zilele şi nopţile petrecute cu Wolf meritau 
efortul. Dacă-şi pierdea locul de muncă, mai existau şi 
altele, dar ştia că nu aveau să mai existe alte iubiri. Avea 
douăzeci şi nouă de ani şi nu fusese niciodată interesată 
sau atrasă de alt bărbat. Unii oameni iubeau o singură 
dată în viaţă, şi se părea că ea făcea parte din acea 
categorie. 

Îşi permitea să-şi facă griji pentru viitor doar pe drumul 
către şi de la şcoală, când era singură în maşină. Când era 
cu Wolf, nu voia să piardă nicio clipă cufundată în regrete. 
Când era cu el, era complet vie, pe deplin femeie. 

Era îngrijorată şi pentru Wolf, şi pentru Joe. Ştia că Wolf 
îl vâna pe omul care o atacase şi îi era groază să nu fie 
rănit. Nici măcar nu voia să se gândească la faptul că ar 
putea fi ucis. Şi Joe avea un plan. Ştia asta. Semăna prea 
mult cu Wolf ca să nu recunoască semnele. Era preocupat 
şi mult prea serios, ca şi cum ar fi trebuit să aleagă între 
două opţiuni la fel de neplăcute. Dar nu reuşise să-l facă să 
i se confeseze, şi lucrul acesta o speria, fiindcă Joe vorbise 
sincer cu ea încă de la început. i 

Joe se afla într-o situație dificilă. li spusese lui Pam să fie 
mai precaută decât de obicei şi încerca să se asigure că 
niciodată nu se ducea singură acasă, dar exista 
întotdeauna posibilitatea ca ea să fie neglijentă. Incepuse 


174 


să se afişeze singur, aparent distras, dar nu se întâmplase 
nimic. Oraşul era liniştit, chiar dacă îngrijorarea domnea 
pretutindeni. Era obligat să fie la fel de precaut ca Wolf, 
însă, cu atât de puţine indicii, nu puteau decât să fie pe 
fază şi să aştepte ca bărbatul acela să facă o greşeală. 

Când Joe îi spuse tatălui său că se ducea la petrecere cu 
Pam, Wolf îl privi cu agerime. 

— Ştii ce faci? 

— Sper că da. 

— Ai grijă. 

Sfatul sec îl făcu pe Joe să schiţeze un surâs. Ştia că era 
posibil să facă o mare greşeală mergând la petrecerea 
aceea, că lucrurile puteau să degenereze, însă îi spusese 
lui Pam că avea s-o însoţească şi nu putea da înapoi. 
Trebuia să fie mai mult decât atent, dar, la naiba, voia s-o 
ţină în braţe în timp ce alunecau încet pe podeaua de 
rumeguş. Chiar dacă ştia că avea să plece şi că relaţia lor 
nu putea să dureze mult, era foarte atras de ea. li venea 
greu să explice şi ştia că avea să se termine curând, dar 
asta simţea acum, aşa că acum trebuia să acţioneze. 

_ Şi Pam părea îngrijorată atunci când o luă de acasă. 
Incercă să-şi mascheze îngrijorarea vorbind prea repede şi 
cu prea mare însufleţire, dar el îi puse un deget pe buze. 

— Ştiu, şopti el. Şi eu sunt îngrijorat. 

Pam îşi întoarse capul, eliberându-şi gura. 

— Nu sunt îngrijorată. O să fie bine, ai să vezi. Ţi-am zis 
că am vorbit toţi despre asta. 

— Atunci de ce eşti aşa agitată? 

Fata privi în altă parte şi tuşi încet. 

— Adevărul e că e prima dată când ies cu tine. Pur şi 
simplu, mă simt, nu ştiu, agitată, speriată şi emoţionată în 
acelaşi timp. 

Joe se gândi la asta câteva minute, timp în care în 
maşină domni tăcerea. Apoi spuse: 

— Presupun că înţeleg de ce eşti agitată şi emoţionată, 
dar speriată? 

Fu rândul lui Pam să tacă, şi se îmbujoră puţin atunci 
când spuse într-un final: 


175 


— Fiindcă nu eşti la fel ca noi. 

Joe zâmbi amar. 

— Mda, ştiu. Sunt un metis. 

— Nu e vorba despre asta, i-o tăie ea. Într-un fel, eşti 
mai mare ca noi. Ştiu că avem aceeaşi vârstă, dar eşti 
foarte matur. Noi suntem oameni obişnuiţi. O să rămânem 
aici şi o să fim fermieri, la fel ca ai noştri. O să ne 
căsătorim cu oameni la fel ca noi şi o să rămânem în oraş 
sau o să ne mutăm într-un alt oraş tot ca ăsta, o să avem 
copii şi o să fim fericiţi. Tu nu eşti aşa. Tu te duci la 
academie şi n-o să te mai întorci, cel puţin nu definitiv. 
Poate vii în vizită, dar atât. 

Il surprinse faptul că Pam conştientiza atât de bine 
situaţia. Se simţea matur pe dinăuntru, întotdeauna se 
simţise aşa, mai ales în comparaţie cu ceilalţi tineri de 
vârsta lui. Ştia că nu avea să se întoarcă aici ca să fie 
fermier. Locul lui era pe cer, manevrând un avion de luptă, 
marcându-şi locul în univers cu dâre de fum. 

Tăcură tot restul drumului. Când Joe parcă maşina lângă 
celelalte, se îmbărbătă pentru orice putea să se întâmple. 

Era pregătit aproape pentru orice, dar nu şi pentru ce se 
întâmplă de fapt. Când el şi Pam intrară în clădirea veche 
şi dărăpănată folosită pentru petreceri, pentru o clipă totul 
păru să încremenească şi se aşternu o linişte bizară. Apoi, 
peste o secundă, zgomotul reveni, şi cei prezenţi îşi 
reluară conversațiile. Pam îi strânse mâna. 

Peste câteva minute, formaţia se puse pe cântat, iar 
cuplurile se îndreptară spre scândurile pline de rumeguş 
care formau ringul. Pam îl conduse în mijlocul ringului şi îi 
zâmbi. 

Joe îi zâmbi şi el, recunoscându-i şi admirându-i pe 
ascuns curajul. Apoi o luă în braţe, şi se lăsară purtaţi de 
ritmul lent al melodiei. 

Nu vorbiră. După atât timp în care nu îşi dorise decât s-o 
atingă, era fericit s-o ţină pur şi simplu în braţe şi să 
danseze cu ea. Îi simţea parfumul, părul mătăsos, sânii 
înmuguriţi, mişcarea picioarelor ei lipite de ale lui. Aşa 
cum făcuseră tinerii încă din cele mai vechi timpuri, 


176 


alunecară împreună în propria lor lume, departe de 
realitate. 

Joe reveni cu picioarele pe pământ atunci când îi trecu 
pe la urechi un bombănit furios. Cineva îl făcu „indian 
împuţit”, iar băiatul se încordă automat în timp ce se uita 
în jur. 

— Te rog, spuse Pam şi îl luă din nou la dans. 

Când melodia se încheie, un băiat se ridică în picioare 
pe scaun şi strigă: 

— Hei, Joe! Pam! Suntem aici! 

Priviră în direcţia strigătului, iar Joe nu se putu abţine 
să nu zâmbească. Toţi elevii din cele trei clase ale lui Mary 
erau aşezaţi la masă, iar două scaune goale îi aşteptau pe 
el şi pe Pam. Toţi îi strigau şi le făceau cu mâna. 

Tinerii salvară seara. Îi învăluiră pe el şi pe Pam în 
râsete şi dans. Joe dansă cu fiecare fată din grup. Băieţii 
vorbeau despre cai, vite, agricultură şi rodeo şi se asigurau 
că niciuna dintre fete nu stătea prea mult jos. Tinerii 
discutară şi cu alte persoane prezente la petrecere, şi, în 
curând, toată lumea ştia că metisul se ducea la Academia 
Forţelor Aeriene. Fermierii sunt în general muncitori, 
conservatori şi foarte patrioţi, aşa că, în scurt timp, oricine 
avea de spus cuvinte grele la adresa metisului era pus la 
locul lui. 

Joe şi Pam plecară înainte ca petrecerea să se termine, 
fiindcă nu voia ca ea să ajungă acasă prea târziu. În timp 
ce se îndreptau spre maşină, el clătină din cap. 

— N-aş fi crezut, spuse el încet. Ştiai că vor fi toţi aici? 

Pam negă. 

— Dar ştiau că te-am invitat. Presupun că tot oraşul ştia 
că te-am invitat. Te-ai distrat, nu-i aşa? 

— M-am distrat, recunoscu el. Dar lucrurile ar fi putut să 
meargă prost. Ştii asta, nu-i aşa? Dacă n-ar fi fost băieţii... 

— Şi fetele! îl întrerupse ea. 

— Şi ele. Dacă n-ar fi fost ei, m-ar fi dat afară. 

— Nu te-a dat nimeni afară, iar data viitoare va fi şi mai 
bine. 

— O să existe o dată viitoare? 


177 


Pam păru dintr-odată nesigură pe ea. 

— Poţi... poţi să vii la petreceri în continuare, chiar dacă 
nu vrei să mergi cu mine. 

Joe râse şi deschise uşa maşinii. Se întoarse şi o susţinu 
de talie, apoi o ridică pe scaun. 

— Îmi place să fiu cu tine. 

Pe la jumătatea drumului spre Ruth, Pam îşi aşeză mâna 
pe braţul lui. 

— Joe? 

— Da? 

— Vrei să... mmm... ştii vreun loc în care am putea opri? 
bâigui ea. 

Ştia că ar fi trebuit să reziste tentaţiei, dar nu putea. O 
luă pe următorul drum lăturalnic pe care-l întâlniră, apoi 
părăsi drumul şi străbătu o pajişte aproape doi kilometri, 
după care parcă sub un pâlc de copaci. 

Noaptea blândă de mai îi învălui cu totul. Lumina lunii 
nu pătrundea printre coroanele copacilor, iar maşina de 
culoare închisă era ca o peşteră caldă, sigură. Se apropie 
de silueta vagă, nedesluşită a lui Pam. 

Ea era moale şi caldă, trupul i se mlădia sub mâinile lui, 
iar buzele ei se lipeau de ale lui. Făptura ei tânără şi zveltă 
îl aducea la un pas de explozie. Fără să-şi dea prea bine 
seama ce făcea, Joe se mişcă şi se răsuci până ajunseră pe 
banchetă, cu Pam pe jumătate sub el. În curând îi dezgoli 
sânii şi o auzi respirând întretăiat atunci când îi luă un 
sfârc în gură. Unghiile ei i se înfipseră în umeri şi şoldurile 
i se arcuiră. 

Situaţia scăpa repede de sub control. Hainele se 
desfăcură şi dispărură. Pielea atingea piele. 

Blugii lui Pam nu-i mai încurcau. Dar, când mâna lui 
alunecă sub lenjeria ei, fata şopti: 

— N-am mai făcut asta până acum. O să doară? 

Joe gemu, dar se forţă să rămână calm. Cu ultima 
fărâmă de voinţă pe care o avea, se opri. Trupul lui se 
încordă de durere, şi cu greu reuşi să se stăpânească. 
După o clipă îndelungată se îndreptă şi o ridică pe Pam în 
poală. 


178 


— Joe? 

Işi sprijini fruntea de a ei. 

— Nu putem face asta, murmură el cu părere de rău. 

— Dar de ce? 

Pam se lipi de el, cu trupul dezgolit, plin de o nevoie pe 
care n-o înţelegea. 

— Fiindcă pentru tine ar fi prima dată. 

— Dar te doresc! 

— Şi eu te doresc, spuse el zâmbind uşor. Presupun că 
se vede. Dar prima dată, iubito, ar trebui să fie cu cineva 
pe care-l iubeşti. Şi pe mine nu mă iubeşti. 

— Aş putea, şopti ea. Oh, Joe, chiar aş putea. 

Era atât de chinuit, încât abia se putea stăpâni îndeajuns 
cât să vorbească, dar reuşi: 

— Sper că nu. Eu plec. Mă aşteaptă o şansă la care n-aş 
renunţa nici mort. 

— Şi nicio fată n-o să te facă să te răzgândeşti? 

Joe ştia adevărul şi ştia că lui Pam n-avea să-i placă să-l 
audă, însă trebuia să fie sincer cu ea. 

— Nicio fată n-ar putea să mă facă să mă răzgândesc. 
Vreau atât de mult să merg la academie, încât nimic nu m- 
ar putea ţine aici. 

Pam îi luă mâinile şi le aşeză cu sfială pe sânii ei. 

— Şi totuşi, am putea să facem asta. N-ar şti nimeni. 

— Tu ai şti. Şi, când te vei îndrăgosti, îţi va părea rău că 
prima dată n-ai făcut-o cu persoana respectivă. 
Dumnezeule, Pam, nu face să-mi fie şi mai greu! Trage-mi 
o palmă ca să mă trezesc. 

Felul în care sânii ei fermi îi umpleau palmele îl făcea să 
se întrebe dacă nu cumva era nebun fiindcă rata această 
şansă. 

Pam se aplecă în faţă şi-şi sprijini capul pe umărul lui. 
Joe simţi cum i se zguduia trupul în timp ce plângea şi o 
înconjură cu braţele. 

— Întotdeauna ai însemnat mult pentru mine, îngăimă 
ea. Chiar trebuie să fii aşa scrupulos? 

— Vrei să-ţi asumi riscul de-a rămâne gravidă la 
şaisprezece ani? 


179 


Lacrimile i se opriră când îi auzi replica. Se ridică. 

— A. Credeam că... nu ţin toţi băieţii aşa ceva în 
portofel? 

— Presupun că nu. Şi n-ar conta nici dacă aş avea. Nu 
vreau să mă implic în felul ăsta nici cu tine, nici cu nimeni 
altcineva, fiindcă, orice-ar fi, merg la academie. În plus, 
eşti prea mică. 

Pam nu se putu abţine să nu chicotească. 

— Suntem de aceeaşi vârstă. 

— Atunci suntem prea mici. 

— Nu, tu nu eşti mic, spuse ea devenind serioasă şi 
apucându-i chipul în palme. Nu eşti mic deloc, şi presupun 
că de asta te-ai şi oprit. Orice alt băiat pe care-l cunosc şi- 
ar fi dat blugii jos în doi timpi şi trei mişcări. Dar hai să 
facem un pact, bine? 

— Ce fel de pact? 

— O să rămânem prieteni, nu-i aşa? 

— Ştii că da. 

— Atunci o să ieşim împreună şi o să ţinem totul în frâu. 
Nu trebuie să mai ajungem în situaţia asta, fiindcă doare 
prea mult când te opreşti. Te duci în Colorado aşa cum ai 
plănuit, şi eu o să văd ce-o fi. Poate mă mărit. Dar, dacă nu 
mă mărit şi te întorci aici într-o vară şi o să fim amândoi 
suficient de mari, atunci o să vrei să fii primul? 

— Asta n-o să mă facă să rămân în Ruth, spuse el 
repede. 

— Nici nu vreau. Dar facem pactul? 

Joe ştia că era posibil ca timpul să îi schimbe hotărârea 
şi ca Pam să se mărite până atunci. Dacă nu, atunci... 
poate. 

— Dacă şi atunci vei vrea, bine, facem pactul. 

Işi strânseră mâinile, în semn de aprobare. Apoi ea îl 
sărută şi începu să se îmbrace. 

Mary îl aştepta când ajunse acasă şi îl privi 
nerăbdătoare. Se ridică şi-şi strânse mai bine halatul. 

— Eşti bine? întrebă ea. S-a întâmplat ceva? 

— Sunt bine. Totul a fost în regulă. 

Apoi Joe observă că privirea nerăbdătoare ascundea, de 


180 


fapt, teamă. Mary îl atinse pe braţ. 

— N-ai văzut pe nimeni..., spuse ea, apoi se opri şi 
începu din nou. Nu a tras nimeni vreun foc, n-a încercat 
nimeni să dea cu maşina peste tine? 

— Nu, n-a fost nicio problemă. 

Se priviră pentru o clipă, apoi Joe înţelese că lui Mary îi 
era teamă de acelaşi lucru care-i trecuse şi lui prin cap. 
Mai mult, Mary ştia că el se hotărâse să-şi încerce norocul, 
doar-doar avea să-l ademenească pe violator. 

Işi drese vocea. 

— Tata doarme? 

— Nu, spuse Wolf încet, din prag, îmbrăcat doar cu o 
pereche de blugi. Voiam să fiu sigur că eşti bine, adăugă 
el, privindu-l atent. Te-ai dus direct în gura lupului. 

— Şi am ieşit teafăr şi nevătămat. Chiar m-am distrat. 
Era toată clasa acolo. 

Mary zâmbi, alungându-şi din minte gândurile rele. 
Acum înţelegea ce se întâmplase. Știind că situaţia ar fi 
putut să devină gravă dacă Joe s-ar fi dus la petrecere de 
capul lui, copiii se hotărâseră să-l integreze în grupul lor şi 
să comunice tuturor celor prezenţi că ei îl acceptau. 

Wolf întinse mâna, iar Mary se apropie de el. Acum 
putea să doarmă. Aceşti doi bărbaţi pe care îi iubea erau în 
siguranţă pentru încă o noapte. 


181 


capitolul 11 


Şcoala se terminase. Mary era tare mândră de elevii ei. 
Cei din ultimul an absolviseră toţi şi, de asemenea, 
promovaseră toţi elevii din anii mai mici. Toţi intenționau 
să termine liceul şi câţiva voiau să meargă la facultate. 
Orice profesoară ar fi fost mândră de asemenea rezultate. 

Joe nu renunţase la studii. Mary decisese că avea nevoie 
de meditații mult mai avansate la matematică decât cele 
pe care era ea calificată să i le dea şi începuse să caute o 
profesoară competentă. Găsise una într-un oraş aflat la mai 
bine de o sută de kilometri distanţă şi, de trei ori pe 
săptămână, Joe se ducea în oraşul respectiv pentru o 
meditaţie de două ore. Nu renunţase însă nici la lecţiile de 
seara cu Mary. 

Zilele treceau pentru Mary într-o fericire supremă. 
Foarte rar pleca de pe munte, foarte rar vedea pe altcineva 
în afară de Wolf şi de Joe. Se simţea în siguranţă chiar 
dacă erau amândoi plecaţi. Abia trecuseră două săptămâni 
de la atac, dar se simţea ca şi cum totul se întâmplase în 
urmă cu multă vreme. Oricând o ameninţa vreun crâmpei 
de amintire, se certa singură fiindcă se lăsa afectată. Nu i 
se întâmplase nimic, doar se speriase. Dacă cineva avea 
nevoie de grijă şi de atenţie, persoana aceea era Cathy 
Teele. Aşa că Mary îşi alungă amintirile şi se concentră 
asupra prezentului. În mod inevitabil, prezentul însemna 
Wolf. 

El îi domina viaţa, ziua şi noaptea. Începuse să o înveţe 
să călărească şi să-l ajute cu caii, iar ea bănuia că folosea 
cu ea aceeaşi metodă pe care o folosea cu mânjii şi 
iepşoarele care-i erau aduse la dresură. Era ferm şi 
poruncitor, dar foarte clar atunci când formula instrucţiuni 
şi spunea ce voia de la ea, dar şi de la cai. 

Când era ascultat, îi răsplătea cu aprobare şi cu 


182 


afecţiune. De fapt, bombănea Mary, era mai blând cu caii 
decât cu ea! Când nu-l ascultau caii, era peste măsură de 
răbdător. Când ea nu făcea ceva exact aşa cum îi spusese, 
îi atrăgea imediat atenţia. 

Dar era întotdeauna afectuos. De fapt, se hotări Mary, 
„înfocat” era o descriere mai potrivită. Făcea dragoste cu 
ea în fiecare noapte, uneori de două ori. Făcea dragoste cu 
ea în boxa cea goală, acolo unde fuseseră întrerupţi de Joe. 
Făcea dragoste cu ea la duş. Ştia că nu era nici pe departe 
o femeie voluptuoasă, dar el părea vrăjit de trupul ei. Când 
stăteau în pat noaptea, el aprindea veioza şi se sprijinea pe 
coate, privind-o, în timp ce o mângâia de la umeri până la 
genunchi, fascinat de diferenţele dintre pielea ei palidă şi 
delicată şi mâna lui bronzată, puternică, bătătorită de 
muncă. 

În general, verile în Wyoming erau răcoroase şi uscate, 
cel puţin în comparaţie cu Savannah, dar vacanţa de vară 
abia începuse atunci când un val de căldură urcă 
temperaturile peste treizeci de grade, uneori chiar până la 
patruzeci de grade după-amiaza. Pentru prima dată în 
viaţă, Mary îşi dori să poarte pantaloni scurţi, însă mătuşa 
Ardith nu-i permisese niciodată să-şi cumpere aşa ceva. 
Constată totuşi că fustele simple, din bumbac, erau mai 
răcoroase decât blugii cei noi de care era atât de mândră, 
fiindcă o lăsau să simtă orice adiere. Mătuşa Ardith tot n- 
ar fi fost de acord cu felul în care era îmbrăcată, fiindcă 
Mary refuza să poarte jupon sau dresuri. Mătuşa Ardith 
purtase aşa ceva în fiecare zi din viaţa ei şi considera că 
orice femeie care îndrăznea să iasă fără jupon era o 
neruşinată fără pereche. 

Într-o dimineaţă, după ce Joe plecase la meditații, Mary 
se îndrepta spre şopron şi se gândea la halul de neruşinare 
în care ajunsese. La urma urmei, nu o deranja deloc. 
Situaţia actuală avea avantajele ei. 

Auzi nişte cai nechezând şi dând din copite în ţarcul mic 
din spatele şopronului, deşi, de obicei, Wolf îl folosea 
pentru dresură pe cel mare, de lângă grajduri. Zgomotul îi 
dădu de înţeles că avea să-l găsească acolo, şi asta era tot 


183 


ce voia să ştie. 

Când trecu de şopron, se opri contrariată. Armăsarul cel 
mare al lui Wolf monta iapa pe care o folosise ea atunci 
când el o învățase să călărească. Picioarele din faţă ale 
iepei erau priponite, iar copitele din spate aveau potcoave 
speciale. Armăsarul necheza şi mârâia, iar iapa urlă atunci 
când el o pătrunse. Wolf se apropie de capul ei ca să o 
liniştească, şi iapa se calmă. 

— Gata, scumpo, o îmbărbătă el. Te descurci cu uriaşul 
ăsta, nu-i aşa? 

Loviturile  armăsarului zguduiră iapa, dar rămase 
liniştită, şi totul se termină în câteva minute. Armăsarul 
necheză şi se îndepărtă, cu capul în jos, sforăind şi suflând 
greu. 

Wolf îi vorbea în continuare iepei cu voce joasă, 
liniştitoare, în timp ce se apleca să o dezlege. Când începu 
să-i dea jos potcoavele, Mary se apropie. 

— Ai... ai legat-o! spuse ea acuzatoare. 

Wolf râse în timp ce termina de dat jos potcoavele. Mary 
Elizabeth Potter îl privea neclintită, cu spatele drept şi cu 
bărbia ridicată. 

— N-am legat-o, spuse el amuzat. Am priponit-o. 

— Ca să nu poată să scape de el! 

— Nu voia să scape de el. 

— De unde ştii asta? 

— Fiindcă, dacă n-ar fi fost pregătită să fie montată, l-ar 
fi lovit, explică el în timp ce ducea iapa înapoi în şopron. 

Mary îl urmă, încă indignată. 

— Mare lucru ar fi făcut dacă l-ar fi lovit. l-ai pus 
potcoavele alea ca să nu-l rănească! 

— Nu voiam să-mi strice armăsarul. Pe de altă parte, 
dacă s-ar fi opus, aş fi luat-o de acolo. Dacă iapa se opune 
înseamnă că nu am calculat bine timpul sau că e vreo 
problemă cu ea. Dar s-a descurcat foarte bine, nu-i aşa, 
fetiţo? încheie el, mângâind iapa pe grumaz. 

Mary se agită încolo şi încoace în timp ce el spăla iapa. 
Încă nu-i plăcea ideea ca iapa să nu poată să se 
îndepărteze de armăsar, chiar dacă iapa aceea stătea 


184 


liniştită, de parcă nici nu s-ar fi întâmplat nimic în urmă cu 
doar câteva minute. Situaţia o deranja la un nivel 
emoţional profund, care nu ţinea de logică, şi se simţi 
nelalocul ei. 

Wolf conduse iapa la boxa ei, o hrăni şi-i dădu apă 
proaspătă. Apoi se duse să se spele pe mâini şi pe braţe. 
Când ridică privirea, Mary era tot acolo şi se uita la el 
îngrijorată, aproape înspăimântată. Wolf se îndreptă de 
spate. 

— Ce s-a întâmplat? 

Disperată, ea încercă să-şi izgonească neliniştea, dar nu 
reuşi. I se citea pe faţă şi în voce. 

— Părea... părea... 

Vocea i se stinse, dar, dintr-odată, el înţelese. 

Se apropie încet de ea, dar nu fu surprins când o văzu că 
ea se dă înapoi. 

— Caii nu-s oameni, spuse el cu blândeţe. Sunt mari, 
nechează şi urlă. Ştiu că pare dur, dar aşa se 
împerechează caii. Ar fi şi mai dur dacă ar fi lăsaţi să 
alerge liberi, fiindcă s-ar lovi şi s-ar muşca. 

Mary privi spre iapă. 

— Ştiu. Doar că... 

Se opri, fiindcă nu putea spune cu exactitate ce anume o 
deranja. 

Wolf se apropie de ea şi îşi aşeză uşor mâinile pe talia ei, 
ca să nu se îngrijoreze şi să nu creadă că nu putea scăpa 
din strânsoare. 

— Duritatea asta ţi-a adus aminte de atac? termină el 
propoziţia în locul ei. 

Mary îl privi repede, tulburată, apoi se uită imediat în 
altă parte. 

— Ştiu că amintirea e încă acolo, iubito. 

Wolf îşi strânse încet mâinile, apropiind-o şi mai mult de 
el. După o clipă, ea începu să se relaxeze, şi capul ei 
mătăsos se sprijini de pieptul lui. Doar atunci o înconjură 
cu braţele, fiindcă nu voia să se simtă prizonieră. 

— Vreau să te sărut, şopti el. 

Ea îşi săltă capul şi îi zâmbi. 


185 


— De-asta am venit, să te ademenesc să mă săruţi. Nu 
mai am pic de ruşine. Mătuşa Ardith m-ar fi renegat. 

— Se pare că mătuşa asta era o paco... 

— Era minunată, spuse Mary cu fermitate. Doar că era 
de modă veche şi avea noţiuni stricte cu privire la ce se 
cuvenea şi ce nu. De exemplu, doar o neruşinată ar fi 
purtat fustă fără un jupon cuviincios pe dedesubt, explică 
ea ridicându-şi puţin fusta ca să-i arate. 

— Atunci felicitări neruşinatelor, spuse el înclinându-şi 
capul şi sărutând-o. 

Simţi cum fiorul acela cald, familiar, începea să-i 
cuprindă trupul. Se controlă de îndată, fiindcă în momentul 
acela controlul era esenţial. Trebuia să-i arate ceva lui 
Mary şi nu putea face asta dacă libidoul îi îndepărta simţul 
raţiunii. Trebuia să-i gonească din minte teama aceea 
covârşitoare. 

Îşi înălţă capul şi o ţinu puţin în braţe înainte să-i dea 
drumul. Apoi îi prinse mâinile, iar expresia de pe chipul lui 
o făcu să nu mai zâmbească. 

— Vrei să încercăm ceva care ar putea alunga teama? 
spuse el încet. 

Mary îl privi îngrijorată. 

— Ce anume? 

— Am putea retrăi părţi ale atacului. 

Mary îl privi fix. Era curioasă, dar şi îngrijorată. Pe de o 
parte, nu voia să facă nimic ce i-ar fi adus aminte de ziua 
aceea, dar, pe de altă parte, nu-i plăcea să-i fie teamă. 

— Ce părţi? 

— Aş putea să te urmăresc. 

— Nu m-a urmărit. M-a înşfăcat pe la spate. 

— Aşa o să fac şi eu, când o să te prind. 

Mary se gândi. 

— N-o să meargă. O să ştiu că eşti tu. 

— Putem încerca. 

Mary îl privi îndelung, apoi se crispă când îi trecu un 
gând prin minte. 

— M-a trântit la pământ, cu faţa în jos, şopti ea. S-a 
urcat pe mine şi se freca de mine. 


186 


Wolf se încordase. 

— Vrei să fac şi asta? 

Ea se cutremură. 

— Să vreau? Nu. Dar cred că o să trebuiască s-o faci. Nu 
vreau să-mi mai fie teamă. Fă dragoste cu mine aşa... te 
TOg. 

— Şi dacă te sperii de-a binelea? 

— Nu... nu te opri, adăugă ea înghițind în sec. 

Wolf o privi lung, cântărindu-i hotărârea, apoi zâmbi cu 
colţul gurii. 

— Bine. Fugi. 

Mary stătu pe loc şi îl privi nesigură. 

— Ce? 

— Fugi. Nu pot să te urmăresc dacă nu fugi. 

Se simţi jenată să fugă prin curte ca un copil. 

— Aşa, pur şi simplu? 

— Da, pur şi simplu. Gândeşte-te aşa: când o să te prind, 
o să-ţi dau jos hainele şi o să fac dragoste cu tine, deci ce 
mai aştepţi? 

Wolf îşi scoase pălăria şi o atârnă de un stâlp. Mary se 
dădu un pas înapoi, după care, călcându-şi pe inimă, se 
răsuci şi începu să alerge. Auzi zgomotul cizmelor lui care 
o urmăreau şi râse de veselie. Ştia că n-avea nicio şansă să 
ajungă la casă. Picioarele lui erau mult mai lungi ca ale ei. 
Se bază însă pe propria-i agilitate şi se ascunse pe după 
maşina lui, apoi în spatele unui copac. 

— O să te prind, strigă el, chiar în spatele ei, iar mâna 
lui îi atinse uşor umărul, înainte ca ea să o zbughească din 
nou. 

Se refugie din nou în spatele maşinii, în timp ce Wolf o 
pândea de pe partea opusă. Se aţâţau reciproc, dar 
niciunul nu era într-o poziţie avantajoasă. Gâfâind de 
emoție şi de triumf, Mary îl necăji: 

— Nu mă prinzi, nu mă prinzi. 

Wolf o privi, şi gura i se strâmbă într-un zâmbet încet, ca 
de pe altă lume. Ea aproape că strălucea de fericire, chipul 
îi era încadrat de părul şaten şi mătăsos, iar el o voia 
dureros de mult. Voia s-o ia în braţe şi să facă dragoste cu 


187 


ea şi înjură în gând fiindcă nu putea face asta, nu chiar 
atunci. Mai întâi trebuia să termine ceea ce începuse şi, 
deşi se declarase curajoasă, spera că avea să îndure. 

Se priveau de ceva timp şi, dintr-odată, ei i se păru că 
Wolf arăta foarte sălbatic. Era excitat. Cunoştea privirea 
de pe chipul lui la fel cum şi-o cunoştea pe a ei, şi simţi căi 
se taie răsuflarea. Nu se juca, lua totul foarte în serios. 
Pentru prima dată, o cuprinse teama. 

Incercă să se relaxeze, fiindcă ştia că Wolf nu i-ar fi 
făcut niciodată rău. Doar că... la naiba, ceva chiar îi 
amintea de atac, oricât încerca să alunge gândul. Îi 
dispăru cheful de joacă şi o cuprinse o panică 
inexplicabilă. 

— Wolf? Hai să ne oprim acum. 

Wolf începu să respire greu, iar ochii i se înceţoşară. 

— Nu, răspunse el pe un ton răguşit. O să te prind. 

Mary fugi în neştire, renunțând la siguranţa dubioasă a 
maşinii. Paşii lui în urma ei răsunau ca tunetele, 
estompând orice alt sunet, chiar şi respiraţia ei întretăiată. 
De parcă era din nou pe aleea aceea, deşi o parte din ea îi 
tot repeta că în spatele ei era Wolf şi că ea voia ca el să 
facă asta. Nu reuşise să fugă de atacator, însă fusese în 
spatele ei, îi auzise respiraţia aşa cum acum o auzea pea 
lui Wolf. Urlă puternic, îngrozită, chiar înainte ca Wolf să o 
prindă şi să o trântească la pământ, acoperind-o cu trupul 
lui. 

Se sprijini în coate ca să n-o strivească şi o necăji: 

— Ha, te-am prins. 

Se chinui să spună cuvintele cu blândeţe, dar era un 
supliciu pentru el să vadă cât de greu îi era. Simţea groaza 
care o cuprinsese, şi începu să-i vorbească blând, să-i 
amintească de plăcerile fierbinţi, senzuale pe care le 
împărtăşiseră. Ochii îi ardeau în lacrimi când auzi sunetele 
pe care le scotea, de animal hăituit şi îngrozit. 
Dumnezeule, nu ştia dacă era în stare să meargă mai 
departe. Dorinţa îi dispăruse la primul ei țipăt. 

La început, ea se zbătu cu sălbăticie, lovi şi izbi, încercă 
să-şi elibereze mâinile, dar el i le ţinea strâns. Înnebunise 


188 


de frică, într-atât încât, deşi nu era nici pe departe la fel de 
puternică precum el, ar fi putut să ajungă să-l lovească, 
dacă Wolf n-ar fi fost pregătit. Nu putea face altceva decât 
s-o stăpânească şi să încerce să străpungă norul negru de 
teamă care o învăluia. 

— Linişteşte-te, iubito, linişteşte-te. Ştii că nu-ţi voi face 
rău şi nu-i voi permite nimănui să te rănească. Ştii cine 
sunt. 

Îi repetă iar şi iar aceleaşi lucruri, până când oboseala o 
dobori şi eforturile ei deveniră zadarnice şi din ce în ce 
mai slabe. Abia atunci începu să îl asculte. Abia atunci 
cuvintele lui liniştitoare reuşiră să-i alunge teama. Dintr- 
odată, Mary se prăbuşi la pământ, îşi îngropă chipul în 
iarba fierbinte şi dulce şi începu să plângă. 

Wolf rămase deasupra ei, ţinând-o protector în braţe şi 
liniştind-o. O mângâie şi o sărută pe păr, pe umeri, pe 
ceafa delicată, până ce, într-un final, Mary rămase 
nemişcată pe iarbă, fără lacrimi, dar şi fără energie. 
Mângâierile fără sfârşit îl afectau şi pe el, acum că ea era 
mai calmă. Simţi cum îi revenea dorinţa care nu îl părăsise 
niciodată de când o întâlnise. 

O sărută din nou pe gât. 

— Îţi mai e frică? murmură el. 

Pleoapele vineţii, umflate rămaseră închise. 

— Nu, şopti ea. Îmi pare rău pentru asta. Te iubesc. 

— Ştiu, draga mea. Nu uita asta. 

Apoi se ridică în genunchi şi îi săltă fusta. 

Mary deschise repede ochii când îl simţi dându-i jos 
chiloţii şi strigă ascuţit: 

— Wolf! Nu! 

El îndepărtă rapid obstacolul, iar Mary începu să 
tremure. Era aproape la fel ca atunci, pe alee. Era pe 
burtă, la pământ, cu un bărbat deasupra ei, şi nu putea să 
îndure. Încercă să se târască în faţă, dar el o ţinu de talie 
cu un braţ în timp ce, cu mâna cealaltă, îşi descheia blugii. 
Îi depărtă şi mai mult coapsele şi se lipi de ea, apoi se lăsă 
din nou deasupra ei. 

— Îţi aduce aminte de ceea ce s-a întâmplat, nu-i aşa? 


189 


întrebă el încet, blând. Eşti pe burtă, la pământ, eu sunt în 
spatele tău. Dar ştii că n-o să-ţi fac rău, că n-ai de ce să-ţi 
fie teamă, nu-i aşa? 

— Nu-mi pasă. Nu-mi place asta! Lasă-mă să mă ridic, 
dă-mi drumul! 

— Ştiu, scumpo. Gata, linişteşte-te. Gândeşte-te de câte 
ori am făcut dragoste şi cât de mult ţi-a plăcut. Ai 
încredere în mine. 

Mirosul pământului fierbinte îi umplea nările. 

— Nu vreau să faci dragoste cu mine acum, reuşi ea să 
îngaime. Nu aşa. 

— Atunci n-o să fac. Nu-ţi fie frică, iubito. N-o să merg 
mai departe dacă tu nu vrei. Relaxează-te şi hai să ne 
bucurăm unul de celălalt. Nu vreau să-ţi fie teamă când o 
să te iau pe la spate. Trebuie să recunosc, funduleţul tău e 
apetisant. Îmi place să-l privesc şi să-l ating şi mă 
înnebuneşte atunci când te ghemuieşti în braţele mele, în 
pat. Presupun că ai observat, nu-i aşa? 

Ameţită, Mary încercă să-şi vină în fire. Nu-i făcuse rău 
niciodată, şi acum, că norul de teamă se împrăştia, ştia că 
nu avea să facă asta. Acesta era Wolf, bărbatul pe care-l 
iubea, nu atacatorul ei. Era în braţele lui puternice, era în 
siguranţă. 

Se relaxă, iar muşchii obosiţi cedară. Da, Wolf era, cu 
siguranţă, excitat. Îl simţea cuibărit între picioarele ei 
desfăcute, dar se ţinea de cuvânt şi nu încerca să intre. 

Wolf o mângâie şi o sărută pe gât. 

— Eşti bine acum? 

Mary suspină, abia respirând. 

— Da, şopti ea. 

Wolf se ridică din nou în genunchi şi se lăsă pe spate. 
Înainte să-şi dea seama ce avea de gând să facă, mâinile 
lui de fier o ridicară şi o traseră pe spate, astfel încât ea 
era aşezată peste coapsele lui, dar cu spatele la el. Erau 
lipiţi unul de altul, dar tot nu o penetră. 

Simţi primele semne de excitare. Erotismul era 
accentuat de faptul că se aflau sub cerul liber, pe iarbă, în 
bătaia soarelui strălucitor. Dacă trecea cineva pe drum, 


190 


avea să-i prindă. Ideea subită a pericolului o excită şi mai 
mult. De fapt, din faţă erau acoperiţi, fiindcă fusta ei se 
aşternea pe coapsele lui. 

Apoi, protecţia fustei dispăru, fiindcă el o ridică şi i-o 
dădu într-o parte. O ţinu lipită de el cu ajutorul mâinii de 
pe abdomen, iar cealaltă mână alunecă între picioarele ei. 
Atingerea intimă îi aduse pe buze un mic geamăt. 

— Îţi place? îi murmură el la ureche, ronţăindu-i uşor 
lobul. Mary răspunse ceva incoerent. Degetele lui aspre îi 
atingeau zonele cele mai sensibile, oferindu-i o asemenea 
plăcere, încât abia mai putea să vorbească. Ştia exact cum 
s-o atingă, cum s-o pregătească şi s-o ducă spre extaz. 
Fără să-şi dea seama, se arcui spre spate, lipindu-se şi mai 
tare de el, şi aproape urlă. 

— Wolf, te rog! 

Gemu şi el, printre dinţii încleştaţi. 

— O să-ţi ofer plăcere oricum vrei, iubito. Doar spune-mi 
cum. 

Înăuntrul ei clocotea un şuvoi de senzaţii, şi abia putea 
să mai vorbească. 

— Te vreau. 

— Acum? 

— Da. 

— Aşa? 

Ea se mişcă, şi de data asta trebui să-şi stăpânească un 
strigăt. 

— Da! 

Wolf o împinse uşor în faţă până când o aşeză din nou pe 
burtă şi o acoperi cu trupul lui. Pătrunse încet şi blând, şi 
Mary se simţi cuprinsă de febră. Îi primi cu nerăbdare 
atacul, cu trupul în flăcări, cu toate gândurile alungate de 
acea nevoie copleşitoare. Nu era un coşmar, era o altă 
parte a desfătărilor senzuale pe care i le dezvăluise. Se lipi 
şi mai tare de el şi simţi că nu mai rezista. Apoi explodă şi 
se zvârcoli în braţele lui. Wolf îşi încleştă mâinile pe 
şoldurile ei şi împinse repede, cu putere, până îşi atinse 
propria eliberare. 

Apoi rămaseră întinşi pe iarbă multă vreme, pe jumătate 


191 


adormiţi, prea obosiţi ca să se mişte. Doar când simţi că 
picioarele îi ardeau din cauza soarelui, Mary reuşi să-şi 
tragă fusta în jos. Wolf murmură un protest şi-şi strecură 
mâna pe coapsa ei. 

Mary deschise ochii. Cerul era albastru, senin, fără nori, 
iar parfumul dulceag al ierbii proaspete îi umplea plămânii 
şi i se răspândea în tot corpul. Pământul de sub ea era 
fierbinte, bărbatul pe care-l iubea aţipise lângă ea şi 
fiecare centimetru al trupului ei îşi amintea senzațiile pe 
care le încercase în timp ce făcuseră dragoste. Amintirea 
aceea, atât de proaspătă şi de puternică, îi făcu trupul să 
freamăte din nou de dorinţă, şi, dintr-odată, îşi dădu seama 
că planul lui funcţionase. Recrease scenariul care o 
îngrozise într-atât, însă se plasase el în locul atacatorului. 
In loc de teamă, durere şi umilinţă, îi oferise dorinţă şi, în 
final, un extaz atât de puternic, încât o făcuse să-şi uite 
toate temerile. Înlocuise o amintire îngrozitoare cu una 
minunată. 

Acum mâna lui se odihnea pe abdomenul ei, şi simpla 
intimitate a atingerii lui o ului. Poate că îi purta copilul. 
Era conştientă de consecinţele probabile ale sexului fără 
protecţie, dar asta voia, iar el nu adusese vorba despre 
contracepţie. Chiar dacă relaţia lor nu avea să dureze, voia 
copilul lui, un copil care să aibă puterea şi focul lui. Nimic 
n-ar fi făcut-o mai fericită decât să aibă un Wolf în 
miniatură. 

Mary începu să se foiască, şi mâna lui îi apăsă mai 
puternic abdomenul. 

— Soarele e prea puternic, murmură ea. O să mă ard. 

Wolf mârâi, dar îşi încheie blugii şi se ridică. Apoi îi luă 
chiloţii, îi băgă în buzunar şi sări în picioare, ridicând-o 
totodată şi pe ea în braţe. 

— Pot să merg, îl informă ea, deşi îi înconjură gâtul cu 
braţele. 

— Ştiu, spuse el rânjind. Dar e mai romantic să te duc în 
casă în braţe, ca să facem dragoste. 

— Dar tocmai am făcut dragoste. 

Ochii lui negri ardeau. 


192 


— Şi? 


Wolf tocmai se pregătea să intre în magazinul de furaje, 
când simţi o furnicătură în ceafă, ca un vânt rece. Nu se 
opri, fiindcă asta ar fi alarmat pe oricine îl privea, însă, 
folosindu-şi vederea periferică, se uită împrejur. Simţul 
pericolului era din ce în ce mai pregnant. Cineva îl 
urmărea. Avea un al şaselea simţ, bine dezvoltat în urma 
pregătirii solide şi a anilor de exerciţii şi accentuat de 
misticismul puternic al originilor sale. Nu era numai 
urmărit. Putea simţi ura cu care era privit. Intră în 
magazin şi se dădu repede într-o parte, lipindu-se de zid, în 
timp ce privea pe uşă. Discuţiile din magazin se opriră ca 
şi cum cuvintele s-ar fi izbit de un zid de piatră, dar ignoră 
tăcerea grea. Corpul îi fu cuprins de adrenalină. Nu 
observă că mâna înmănuşată îi alunecă automat spre 
piept, spre cuțitul pe care îl purtase cu şaisprezece ani în 
urmă, în ţărişoara aceea înceţoşată, dureros de minunată, 
care mustea de sânge şi de moarte. Işi dădu seama că era 
stăpânit de vechile obiceiuri doar atunci când mâna lui nu 
întâlni altceva decât cămaşa. 

Înţelese că bărbatul pe care îl vâna era undeva acolo, 
afară, privindu-l cu ură. Îl cuprinse furia. Nu avea nevoie 
de cuţit. Fără să scoată o vorbă, îşi scoase pălăria şi 
cizmele, pălăria fiindcă îi înălța silueta, cizmele fiindcă 
erau prea zgomotoase. Alergă uşor în şosete pe lângă 
bărbaţii uluiţi şi tăcuţi care-şi făceau de lucru prin 
magazin. Unul singur avu curajul să întrebe, şovăind: 

— Ce se întâmplă? 

Wolf nu se opri să răspundă, ci se furişă pe uşa din spate 
a magazinului. Mişcările lui erau tăcute, atente, avea mare 
grijă să se ascundă pe cât posibil în timp ce trecea de la o 
clădire la alta, stabilindu-şi traseul astfel încât să-l 
surprindă pe violator pe la spate, în locul în care estimase 
că se afla. Îi era greu să-i prevadă exact poziţia, dar Wolf 
alesese automat cele mai bune locuri în care să se 
ascundă. Dacă avea să caute suficient, avea să găsească o 
altă urmă, tipul avea să devină neglijent, iar el avea să-l 


193 


prindă într-un final. 

Se furişă prin spatele farmaciei, simțind cum îl ardeau 
scândurile încălzite de soare. Era mai precaut ca înainte, 
nu voia ca lemnul să i se frece de cămaşă. Pe jos era 
pietriş, aşa că păşea cu mare grijă, ca să nu se dea de gol. 

Auzi zgomotul greu, răsunător făcut de o persoană care 
alerga, cuprinsă de panică. Wolf fugi în faţa clădirii şi 
îngenunche rapid pentru a examina o urmă vagă în ţărână, 
o urmă parţială, însă care îl făcu să tresară. Era aceeaşi 
urmă, acelaşi pantof, acelaşi pas îndreptat spre interior. 
Alergă mai iute ca vântul, fără să-i mai pese de zgomot, 
privind în stânga şi-n dreapta. 

Nimeni. Nimic. Strada era pustie. Se opri să asculte. 
Auzi păsări, auzi adierea vântului printre copaci, zgomotul 
îndepărtat al unui motor care urca panta uşoară din partea 
de nord a oraşului. Nimic altceva. Nici o respiraţie 
întretăiată, nici un zgomot care să trădeze faptul că cineva 
alerga. 

Wolf înjură în gând. Tipul era mai rău ca un amator, era 
stângaci şi făcea greşeli stupide. Culmea, nici măcar nu 
era în formă. Dacă ar fi fost undeva prin apropiere, Wolf ar 
fi fost în stare să-i audă gâfâitul. La naiba, cumva prada îi 
scăpase printre degete. 

Wolf privi casele liniştite adăpostite la umbra copacilor. 
În Ruth zonele rezidenţiale nu erau delimitate de cele 
comerciale, fiindcă oraşul era prea mic. Aşadar, casele şi 
cele câteva magazine erau amestecate fără nicio noimă. 
Bărbatul ar fi putut intra în oricare dintre case. Altfel nu se 
explica felul în care dispăruse atât de brusc. Acest lucru 
întărea convingerea lui Wolf că violatorul locuia în Ruth. 
La urma urmei, ambele atacuri avuseseră loc chiar în oraş. 

Se gândi cei care locuiau în casele de pe strada aceea şi 
încercă să îşi dea seama ce persoană corespundea 
descrierii lui Mary: un bărbat cu mulţi pistrui. Nu-i veni 
nimeni în minte. Dar cineva corespundea. La naiba, îşi jură 
Wolf, cineva trebuia să corespundă. 

Elimina încet oameni de pe lista pe care o făcuse în 
minte. În final, avea să rămână unul singur. 


194 


Într-una dintre case, o perdea se mişcă foarte încet. 
Bărbatul îşi ascultă propria respiraţie întretăiată, în timp 
ce îşi umplea cu aer plămânii obosiţi. Prin spaţiul pe care-l 
lăsase liber, îl vedea pe indian în mijlocul străzii, holbându- 
se mai întâi la o casă, apoi la alta. Ochii negri, însetaţi de 
sânge, poposiră asupra ferestrei la care se afla bărbatul, şi 
el se dădu, automat, mai în spate. 

Propria teamă îi făcea greață şi îl înfuria. Nu voia să-i fie 
teamă de indian, dar îi era. 

— Indian nenorocit, împuţit! 

Şopti cuvintele, apoi şi le repetă în minte. Îi plăcea să 
facă asta, să spună mai întâi lucrurile cu voce tare, apoi să 
şi le repete în gând, ca să le înţeleagă şi să le savureze pe 
deplin. 

Indianul era un criminal. Lumea spunea că ştia mai 
multe moduri de a ucide decât şi-ar fi putut închipui un om 
normal. Îi credea, fiindcă ştia foarte bine cum puteau ucide 
indienii. 

Ar fi vrut să-l ucidă pe indian şi pe băiatul acela al lui cu 
ochi ciudaţi, palizi, care îl citea ca pe o carte deschisă. Dar 
îi era teamă, fiindcă nu ştia să ucidă şi ştia că ar ajunge să 
fie ucis chiar el. Îi era prea teamă să se apropie de indian 
suficient de mult cât să încerce. 

Se gândise la asta, dar nu reuşise să-şi facă un plan. Ar 
fi vrut să-l împuşte pe indian, fiindcă pentru asta nu ar fi 
trebuit să se apropie, dar nu avea pistol şi nu voia să 
atragă atenţia asupra lui cumpărând unul. 

Dar era încântat de ce făcuse ca să se răzbune pe 
indian. Încerca o satisfacţie sălbatică atunci când se 
gândea că îl pedepsea pe indian făcându-le rău proastelor 
care îi ţineau partea. De ce nu vedeau că era un nenorocit, 
un criminal? Proasta de Cathy spusese că indianul arăta 
bine! Zisese chiar că ar fi ieşit cu băiatul, şi ştia că asta 
însemna că l-ar fi lăsat s-o atingă şi s-o sărute. Era dispusă 
să-i lase pe împuţiţii de Mackenzie s-o sărute, dar se 
luptase, urlase şi se zvârcolise atunci când el o atinsese. 

Nu avea sens, dar nu-i păsa. Voise s-o pedepsească pe ea 


195 


şi să-l pedepsească pe indian pentru... pentru că era acolo, 
pentru c-o lăsase pe proasta de Cathy să-l privească şi să 
creadă că arăta bine. 

Şi profesoara. O ura aproape la fel de mult ca pe cei doi 
Mackenzie, poate chiar mai mult. O mironosiţă! li făcea pe 
oameni să creadă că era ceva de capul băiatului, încerca 
să-i convingă să fie prietenoşi cu nenorociţii ăia de metişi. 
Ţinea predici la magazin! 

Voise să o scuipe în faţă. Voise să o rănească. Fusese 
atât de emoţionat, încât aproape-i sărise inima din piept 
când o târâse pe alee şi o simţise zbătându-se sub el. Dacă 
n-ar fi apărut idiotul de poliţist, i-ar fi făcut ce îi făcuse şi 
lui Cathy, şi ştia că i-ar fi plăcut chiar mai mult. Voia s-o 
lovească cu pumnii în timp ce se ocupa de ea. Asta ar fi 
învăţat-o minte. Nu s-ar mai fi amestecat cu corciturile. 

Încă voia să se ocupe de ea, să o înveţe minte, dar şcoala 
se terminase şi auzise că ajutorul de şerif o mutase într-un 
loc sigur. Nimeni nu ştia unde se afla. Nu voia să aştepte 
până reîncepea din nou şcoala, dar se gândea că poate 
avea să fie nevoit să facă asta. 

Şi proasta de Pam Hearst. Şi ea avea nevoie de o lecţie. 
Auzise că se dusese cu indianul la o petrecere. Ştia ce 
însemna asta. O pipăise, şi ea probabil îl lăsase s-o sărute 
şi poate chiar să facă mai mult, fiindcă toată lumea ştia 
cum erau indienii. Din punctul lui de vedere, Pam era o 
târfă. Merita şi ea o lecţie, asemenea lui Cathy, o lecţie ca 
aceea care-o aştepta pe profesoară. 

Se uită din nou pe geam. Indianul dispăruse. Se simţi 
imediat în siguranţă şi începu să-şi pună la punct planul. 


Când Wolf intră din nou în magazinul de furaje, dădu 
peste acelaşi grup de bărbaţi. 

— Nu prea ne place să urmăreşti lumea ca şi cum am fi 
criminali, interveni unul. 

Wolf mârâi şi se aşeză ca să se încalţe. Nu-i păsa dacă le 
plăcea sau nu. 

— Ai auzit ce-am spus? 

— Am auzit, zise el ridicând privirea. 


196 


— Şi? 

— Şi nimic. 

— Ascultă, la naiba! 

— Ascult. 

Bărbaţii deveniră nervoşi sub privirea îngheţată a 
ochilor lui negri. 

— Femeile sunt agitate din cauza ta, spuse altul. 

— Ar trebui să fie agitate. Poate aşa au mai mare grijă 
să nu fie violate. 

— A fost vreun nenorocit de străin, care nu era decât în 
trecere! Mai mult ca sigur, şeriful nu va afla niciodată 
cine-a fost de vină. 

— E un nenorocit, într-adevăr, dar e tot aici. Tocmai i-am 
găsit urma. 

Bărbaţii tăcură şi se priviră. Stu Kilgore, paznicul cirezii 
lui Eli Baugh, îşi drese vocea. 

— Şi ar trebui să credem că eşti în stare să-ţi dai seama 
că aparţine aceluiaşi bărbat? 

— Sunt în stare să-mi dau seama, replică Wolf şi-i 
aruncă un zâmbet ce aducea mai mult a rânjet. Statul 
american s-a asigurat că sunt pregătit cum nu se poate mai 
bine. E acelaşi bărbat. Locuieşte aici. S-a strecurat într- 
una dintre case. 

— Asta e greu de crezut. Toţi locuim aici de când ne 
ştim. Singura persoană străină din zonă e profesoara. De 
ce ar începe cineva, din senin, să atace femei? 

— Cineva a făcut-o. Numai asta mă interesează. Să-l 
prind. 

Îi lăsă pe bărbaţi şuşotind în timp ce îşi încărca marfa. 


Pam se plictisea. De când cu cele două atacuri, nici 
măcar nu mai ieşise singură din casă. La început, fusese 
destul de speriată, dar zilele trecuseră fără niciun alt 
incident şi şocul se estompase. Femeile începeau să se 
aventureze din nou pe străzi, chiar şi singure. 

Se ducea la altă petrecere cu Joe şi voia o rochie nouă. 
Ştia că el avea să plece, ştia că nu putea să-l oprească, dar 
încă îi făcea inima să bată cu putere. Nu voia să-şi permită 


197 


să-l iubească, chiar dacă ştia că altui băiat avea să-i fie 
tare greu să-l înlocuiască pe Joe. Greu, dar nu imposibil. 
Nu avea de gând să se călugărească după plecarea lui. 
Avea să-şi continue viaţa, însă, pe moment, încă era acolo, 
aşa că se bucura de fiecare clipă petrecută cu el. 

Chiar voia o rochie nouă, dar îi promisese lui Joe că nu 
avea să meargă niciunde singură şi nu voia să-şi încalce 
promisiunea. Mama ei era plecată la cumpărături cu o 
vecină, dar, când avea să se întoarcă, avea să o roage să 
meargă cu ea să-şi ia o rochie. Nu în Ruth, desigur. Voia să 
se ducă într-un oraş adevărat, cu magazine adevărate. 

În cele din urmă, luă o carte şi ieşi pe terasa din spate, 
la umbră. Erau vecini de ambele părţi, şi se simţea în 
siguranţă. Citi o vreme, apoi i se făcu somn şi se întinse pe 
balansoar, ridicându-şi picioarele pe spătar. Aţipi imediat. 

Balansoarul se opri brusc la un moment dat, ceea ce o 
făcu să se trezească instantaneu. Deschise ochii şi privi cu 
stupoare o mască de schi, prin care se uitau la ea cu ură 
doi ochi întunecaţi. Abia apucă să ţipe, că atacatorul se 
năpusti asupra ei. 

Lovi cu pumnul, dar Pam îşi dădu capul pe spate, iar 
pumnul i se opri în umăr. Ţipă din nou şi încercă să-l 
lovească, iar balansoarul instabil îi răsturnă pe terasă. Lovi 
din nou cu piciorul, nimerind în stomac, iar el mârâi, 
părând din cale-afară de surprins. 

Reuşi să se îndepărteze de el, dar nu se putea opri din 
tipat. Era mai îngrozită ca oricând, dar, în mod bizar, se 
simţea şi detaşată, de parcă privea scena de la distanţă. 
Podeaua de lemn a terasei îi zgâria mâinile şi braţele, dar 
continua să se dea în spate. Dintr-odată, el ţâşni spre ea, 
iar fata îl lovi din nou, însă el o prinse de gleznă. Ea nu se 
opri. Lovea în continuare cu ambele picioare, încercând să- 
l nimerească în cap sau între picioare, şi urla. 

Din vecini se auzi un strigăt. Bărbatul îşi înălţă capul şi-i 
dădu drumul la gleznă. Sângele se prelingea pe masca de 
schi multicoloră. Reuşise să-l lovească în gură. li aruncă 
printre dinţi, cu vocea îngroşată de ură, „curva împuţită a 
indianului”, apoi sări de pe terasă şi o luă la fugă. 


198 


Pam se întinse pe terasă, plângând cu durere, fără 
lacrimi. Cineva din vecini strigă din nou, şi, cumva, fata 
reuşi să-şi adune puterile şi să tipe „Ajutor!”, înainte ca 
groaza s-o facă să se ghemuiască şi să se văicărească 
asemenea unui copil. 


199 


capitolul 12 


Wolf nu fu surprins când văzu maşina lui Clay 
apropiindu-se de casă. De când găsise urma în oraş, avea 
un sentiment ciudat. Chipul obosit al lui Clay spunea totul. 

Mary văzu cine era musafirul şi luă automat încă o 
ceaşcă de cafea. Clay voia cafea întotdeauna. Îşi scoase 
pălăria şi se aşeză, oftând prelung. 

— Cine-a fost de data asta? întrebă Wolf, cu vocea atât 
de răguşită, încât părea un mormăit. 

— Pam Hearst. 

Joe sări ca ars şi se albi la faţă. 

— S-a luptat cu el. Nu e rănită, doar speriată. A atacat-o 
pe terasa din spate a propriei case. Doamna Winston a 
auzit-o ţipând, şi tipul a fugit. Pam spune că l-a lovit în 
gură. A văzut sânge pe masca de schi pe care o purta. 

— Locuieşte în oraş, spuse Wolf. Am găsit o altă urmă, 
dar e greu să te descurci în oraş, fiindcă oamenii se învârt 
de colo-colo şi distrug puţinele urme pe care ne putem 
baza. Cred că s-a furişat într-o casă de pe Bay Road, dar 
poate nu locuieşte acolo. 

— Bay Road, zise Clay şi se încruntă, gândindu-se cine 
locuia acolo. 

Majoritatea oamenilor din oraş locuiau pe strada aceea, 
în grupul acela de case. Mai era un grup de case pe Broad 
Street, unde locuia familia Hearst. 

— Poate îl prindem de data asta, adăugă el. Orice bărbat 
cu buza umflată va trebui să aibă un alibi beton. 

— Dacă n-a făcut altceva decât să-i spargă buza, nu o să- 
ţi dai seama. Umflătura va fi foarte mică. Ar fi trebuit să-l 
rănească rău ca să se vadă mai mult de o zi. 

Wolf ştia asta pentru că avusese buza spartă în repetate 
rânduri, dar şi spărsese destule. Buzele se vindecau 
repede. Dacă Pam i-ar fi spart şi câţiva dinţi, lucrurile ar fi 


200 


stat altfel. 

— E sânge pe terasă? 

— Nu. 

— Atunci nu l-a rănit cu adevărat. 

Ar fi fost sânge peste tot dacă i-ar fi spart dinţii. Clay îşi 
trecu mâna prin păr. 

— Nu vreau să mă gândesc ce zarvă se va isca, dar o să 
discut cu şeriful să percheziţioneze una câte una toate 
casele de pe Bay Road. La naiba, nu-mi trece prin cap cine 
ar putea fi. 

Joe ieşi brusc din cameră, iar Wolf îl urmări cu privirea. 
Ştia că Joe voia s-o vadă pe Pam, dar mai ştia şi că nu avea 
s-o facă. Unele obstacole fuseseră doborâte, dar 
majoritatea rămăseseră neclintite. 

Clay îl urmări pe Joe cu privirea, apoi oftă din nou. 

— Nenorocitul a făcut-o pe Pam „curva împuţită a 
indianului”. Aveai dreptate, spuse el uitându-se la Mary, 
care nu scosese o vorbă. 

Ea nu răspunse, fiindcă ştiuse întotdeauna că avusese 
dreptate. I se făcu greață când auzi cum fusese jignită 
Pam, fiindcă asta dezvăluia ura neţărmurită a atacatorului. 

— Presupun că au fost distruse toate urmele de la Pam 
de acasă, spuse Wolf. 

Era o afirmaţie, nu o întrebare. 

— Mi-e teamă că da. 

Lui Clay îi părea rău, dar practic toată lumea din oraş se 
perindase pe la familia Hearst înainte să ajungă el, se 
fâţâise pe terasa din spate şi, astfel, urmele fuseseră 
distruse. 

Wolf mormăi ceva despre idioţii care se băgau unde nu 
le fierbea oala. 

— Crezi că şeriful o să fie de acord cu percheziţia 
fiecărei case? 

— Depinde. Ştii că unii o să protesteze, indiferent de 
motiv. O vor lua personal. E an electoral, mai spuse el, iar 
Wolf şi Mary înţeleseră. 

Mary ascultă discuţia, dar nu participă la ea. Acum 
fusese atacată Pam. Cine urma? Bărbatul avea suficient 


201 


curaj încât să-i atace direct pe Wolf sau pe Joe? Asta o 
îngrozea cu adevărat, fiindcă nu ştia dacă putea să îndure. 
li iubea din tot sufletul. I-ar fi apărat cu propria viaţă. 

Exact asta trebuia să facă. 

I se făcea rău şi doar când se gândea că bărbatul acela 
avea s-o pipăie din nou, dar în acea clipă ştiu că avea să-i 
ofere şansa. Avea să-l ademenească ea cumva. Nu avea să- 
şi mai permită luxul să se ascundă pe Muntele lui 
Mackenzie. 

Avea să înceapă să se ducă singură în oraş. Singura 
problemă era să scape de Wolf. Ştia că el nu ar fi fost 
niciodată de acord, dacă ar fi aflat ce avea ea de gând să 
facă. Mai mult, ar fi fost în stare s-o împiedice să plece, 
indiferent că-i strica maşina sau că o încuia în dormitor. 
Nu trebuia să-l subestimeze. 

De când venise să locuiască sus pe munte, împreună cu 
el, luase şi dusese singur caii. Nu-i lăsase pe proprietari să 
vină la fermă, unde ar fi putut s-o vadă. Locul în care se 
afla ea era un secret pe care-l ştiau doar Wolf, Joe şi Clay. 
Dar asta însemna şi că era singură de câteva ori pe 
săptămână, în timp ce Wolf şi Joe se ocupau de treburi şi 
duceau caii. Joe mai pleca şi pentru lecţiile de matematică, 
plus că trebuia să aibă grijă şi de cireada de vite, ca un 
adevărat fermier. Avea destule posibilităţi să se furişeze, 
măcar prima dată. Ulterior, avea să-i fie mult mai greu, 
fiindcă Wolf avea să stea cu ochii în patru. 

Se scuză şi se duse să-l caute pe Joe. Băgă capul în 
dormitorul lui, dar nu era acolo, aşa că ieşi pe terasă. Joe 
se rezemase de unul dintre stâlpi şi-şi ţinea mâinile 
atârnate cu degetele mari de buzunare. 

— Nu e vina ta. 

Băiatul nu se clinti. 

— Ştiam că se poate întâmpla asta. 

— Nu eşti tu de vină pentru ura nimănui. 

— Nu, dar sunt de vină pentru ce s-a întâmplat cu Pam. 
Ştiam că exista riscul ăsta, şi ar fi trebuit să stau departe 
de ea. 

Mary scoase un sunet nepotrivit pentru o doamnă. 


202 


— Mi se pare că a fost invers. Pam a ales atunci când a 
făcut scena aceea în magazinul tatălui ei. 

— N-a vrut decât să meargă la o petrecere. Nu a cerut 
să i se întâmple asta. 

— Sigur că nu, dar tot nu e vina ta, aşa cum n-ar fi fost 
vina ta nici dacă ar fi avut un accident de maşină. Poţi zice 
că ai fi putut s-o întârzii, astfel încât să fi ajuns cu un minut 
mai târziu pe porţiunea respectivă de drum, sau că ai fi 
putut s-o grăbeşti, ca să ajungă mai devreme, dar asta e 
ridicol, şi o ştii prea bine. 

Nu-şi putu stăpâni un zâmbet slab când văzu cu câtă 
ardoare îşi apăra cauza. Locul ei era în Congres. Ar fi 
trebuit să şfichiuiască din bici şi să-i tragă la răspundere 
pe senatori şi pe reprezentanţi. Îşi pusese însă în cap să se 
ocupe de orăşelul Ruth din Wyoming, şi niciunul dintre 
locuitori nu mai era la fel de la sosirea ei. 

— În regulă, mă învinuiesc prea mult, spuse el într-un 
final. Dar ştiam că nu trebuia să ies cu ea de la început. Nu 
e corect. Când termin şcoala, o să plec şi n-o să mă mai 
întorc. Pam ar trebui să iasă cu un băiat care să-i fie 
alături când are nevoie de el. 

— Tot te învinuieşti prea mult. Las-o pe Pam să decidă 
cu cine vrea să iasă. Vrei să te izolezi de femei pentru 
totdeauna? 

— N-aş merge aşa departe, replică el, iar în clipa aceea 
Mary fu uimită de cât de mult semăna cu tatăl lui. Dar nu 
intenţionez să mă implic prea tare. 

— Lucrurile nu ies întotdeauna aşa cum vrei. Erai 
interesat de Pam şi înainte să vin eu. 

Asta era adevărat. Joe oftă şi-şi sprijini capul de stâlp. 

— N-o iubesc. 

— Sigur că nu. Nici nu m-am gândit că ai iubi-o. 

— Imi place de ea. in la ea. Dar nu destul cât să rămân, 
nu destul cât să renunţ la academie. 

Privi noaptea liniştită, seninătatea aproape dureroasă a 
cerului, stelele strălucitoare şi se gândi la avionul F-15 pe 
care avea să-l piloteze pe deasupra acestor munţi, cu 
pământul întunecat dedesubt şi cu bolta sclipitoare 


203 


deasupra. Nu, nu putea să renunţe la asta. 

— I-ai spus şi lui Pam asta? 

— Da. 

— Atunci a fost hotărârea ei. 

Rămaseră tăcuţi, privind stelele. Peste câteva minute, 
Clay plecă, şi nici unuia nu i se păru ciudat că nu-şi luase 
rămas-bun. Wolf ieşi pe terasă şi o apucă automat de talie 
pe Mary, trăgând-o mai aproape, în timp ce-şi aşeza o 
mână pe umărul fiului său. 

— Eşti bine? 

— Destul de bine, presupun. 

Acum înţelegea furia pe care o văzuse în ochii lui Wolf 
când fusese atacată Mary, furia care încă mocnea, 
stăpânită, în sufletul tatălui său. Dumnezeu să-l ajute pe 
bărbatul acela dacă Wolf Mackenzie avea să pună vreodată 
mâna pe el. 

Wolf o strânse şi mai tare pe Mary şi o conduse 
înăuntru, ştiind că era cel mai bine să-l lase singur pe Joe. 
Fiul lui era puternic. Avea să se descurce. 


A doua zi dimineaţa, Mary le ascultă planurile pentru 
ziua respectivă. Nu aveau cai de dus sau de adus, dar Joe 
avea meditații la matematică în după-amiaza aceea, şi 
dimineaţa voiau să vaccineze vitele. Nu avea idee cât timp 
avea să dureze tratamentul întregii cirezi, dar îşi închipuia 
că aveau să fie ocupați amândoi toată dimineaţa. Trebuia 
să pregătească nişte cai quarter tineri, să-i înveţe cum să 
păzească vitele. 

Joe se schimbase peste noapte. Deşi subtilă, schimbarea 
asta o făcu pe Mary să sufere în adâncul fiinţei ei. Pe 
chipul lui tânăr se citea o amărăciune care o întristă, ca şi 
cum ultimele urme de adolescenţă dispăruseră pentru 
totdeauna. Mereu păruse mai în vârstă decât era, dar 
acum, în pofida tenului fin şi curat, nu mai părea deloc 
tânăr. 

Ea era o femeie adultă, avea aproape treizeci de ani, iar 
atacul îi lăsase urme pe care nu le putuse îndepărta 
singură. Cathy şi Pam erau nişte copile, iar Cathy trebuia 


204 


să scape de un coşmar cu mult mai rău decât cel prin care 
trecuseră Mary şi Pam. Joe îşi pierduse tinereţea. Bărbatul 
ăla trebuia oprit cu orice preţ, înainte să mai facă rău şi 
altcuiva. 

Când Wolf şi Joe ieşiră din casă, Mary îi lăsă să ajungă 
destul de departe cât să nu-i audă maşina, apoi plecă 
grăbită. Nu ştia ce altceva să facă, decât să se plimbe prin 
oraş, în speranţa că prezenţa ei avea să provoace alt atac. 
Şi apoi? Nu ştia. Trebuia să fie pregătită. Trebuia să aibă 
pe cineva care să stea de pază, ca bărbatul să poată fi 
prins. Ar fi trebuit să fie uşor de prins. Fusese foarte 
neglijent, atacase în miezul zilei, în văzul lumii, luase 
decizii prosteşti, dovadă că atacase din impuls, fără vreun 
plan. Nici măcar nu-şi luase cele mai mici precauţii ca să 
nu fie prins. Totul era ciudat. Nu avea sens. 

Mâinile îi tremurau în timp ce se îndrepta spre oraş. Ştia 
foarte bine că, de când fusese atacată, nu mai stătuse nicio 
clipă neprotejată. Se simţea expusă, de parcă ar fi rămas 
fără haine. 

Trebuia să o păzească cineva, cineva în care să aibă 
încredere. Cine? Sharon? Profesoara cea tânără îi era 
prietenă, dar Sharon nu era agresivă, şi i se părea că avea 
nevoie de o persoană agresivă. Francie Beecham era prea 
în vârstă. Cicely Karr, prea prudentă. Îi scoase din ecuaţie 
pe bărbaţi, fiindcă ar fi încercat s-o protejeze şi ar fi 
refuzat s-o ajute. Bărbaţii erau victimele propriilor 
hormoni. Machismul omorâse mai mulţi oameni decât 
sindromul premenstrual. 

Se gândi la Pam Hearst. Pam trebuia să fie foarte 
interesată să îl prindă pe atacator şi fusese suficient de 
agresivă încât să-l lovească în gură, să se lupte cu el. Era 
tânără, dar era curajoasă. Avusese curaj să-şi înfrunte tatăl 
şi să iasă cu un metis. 

Când intră în magazinul lui Hearst, se aşternu tăcerea. 
N-o mai văzuse nimeni de când se terminase şcoala. Ignoră 
liniştea profundă, fiindcă ştia prea bine ce subiect aveau 
conversațiile pe care le întrerupsese, şi se apropie de 
tejgheaua unde stătea domnul Hearst. 


205 


— Pam e acasă? întrebă ea încet, dorind ca întrebarea să 
nu fie auzită de tot magazinul. 

Bărbatul parcă îmbătrânise cu zece ani peste noapte, 
dar pe chipul lui nu se citea duşmănie. 

Dădu aprobator din cap. Se gândi că acelaşi lucru i se 
întâmplase şi domnişoarei Potter. Poate că, dacă avea să 
stea de vorbă cu Pam, privirea aceea hăituită de pe chipul 
fetiţei lui avea să dispară. Domnişoara Potter se pricepea 
la astfel de lucruri. Poate nu fusese întotdeauna de acord 
cu ea, dar învățase s-o respecte. lar Pam o admira enorm. 

— V-aş fi recunoscător dacă aţi vorbi cu ea, spuse el. 

În ochii ei albaştri se citea o expresie bizară, aproape 
bătăioasă. 

— Aşa voi face, promise ea şi se întoarse să plece. 

Aproape că dădu peste Dottie, ceea ce o făcu să tresară. 
Femeia fusese chiar în spatele ei. 

— Bună dimineaţa, spuse Mary pe un ton agreabil. 

Mătuşa Ardith o învățase cât de mult contau bunele 
maniere. 

În mod bizar, şi Dottie părea îmbătrânită. Era trasă la 
faţă. 

— Ce mai faci, Mary? 

Mary ezită, dar nu depistă nicio urmă de ostilitate din 
partea lui Dottie. Oare se schimbase toată lumea? Oare 
coşmarul îi făcuse să revină la sentimente mai bune faţă de 
familia Mackenzie? 

— Sunt bine. Cum e în vacanţă? 

Dottie zâmbi, dar fu o simplă mişcare a muşchilor faciali, 
nu o reacţie de plăcere. 

— A fost o uşurare. 

Nu părea deloc uşurată, ci din cale-afară de îngrijorată. 
Desigur, toată lumea trebuia să fie îngrijorată. 

— Ce mai face fiul tău? 

Mary nu-şi aminti numele băiatului şi se simţi puţin 
jenată din cauza asta. Nu-i stătea în fire să uite numele. 

Spre surprinderea ei, Dottie se albi la faţă. I se albiră 
până şi buzele. 

— De... de ce întrebi? se bâlbâi ea. 


206 


— Mi s-a părut supărat ultima dată când l-am văzut, 
răspunse Mary. 

Nu putea să-i spună că întrebase asta doar din politeţe. 
În sud, lumea întreba întotdeauna de familie. 

— A... E... e bine. Nu prea iese din casă. Nu-i place să 
iasă, spuse Dottie privind în jur. Scuză-mă, zise ea repede 
şi ieşi din magazin înainte ca Mary să mai poată spune 
ceva. 

Se uită la domnul Hearst şi ridică din umeri. Şi lui i se 
păruse că Dottie se purtase ciudat. 

— Mă duc să vorbesc cu Pam, anunţă ea. 

Porni pe jos spre casa familiei Hearst, dar îşi aminti ce 
se întâmplase ultima dată când mersese la pas prin oraş, 
aşa că se duse la maşină. Se uită pe podea şi pe bancheta 
din spate înainte să deschidă uşa. Când porni motorul, o 
văzu pe Dottie mergând repede, cu capul plecat, ca şi cum 
ar fi dorit să evite discuţia cu cineva care-i ieşea în cale. 
Mary îşi dădu seama că nu cumpărase nimic. De ce venise 
la magazin, dacă nu ca să cumpere ceva? Nu venise doar 
ca să se uite, fiindcă toată lumea ştia ce produse se găseau 
în fiecare magazin din oraş. De ce plecase aşa brusc? 

Dottie făcuse stânga pe străduţa pe care locuia, şi Mary 
se întrebă dintr-odată de ce umbla Dottie singură. Fiecare 
femeie din oraş era avertizată să nu facă asta. Dottie era, 
în general, suficient de prudentă. 

Mary înainta încet cu maşina în susul străzii. Când 
ajunse la strada pe care o luase Dottie, înclină uşor capul 
şi o văzu urcând grăbită treptele casei. Ochii îi căzură pe 
semnul aproape şters: Bay Road. 

Bay Road era strada unde Wolf credea că violatorul 
intrase într-o casă. Era logic să nu fi intrat altundeva decât 
în propria casă, numai dacă nu era un prieten foarte 
apropiat, care intra şi ieşea ca un membru al familiei. Era 
posibil, dar chiar şi un prieten foarte apropiat ar fi strigat 
înainte să intre în casa altcuiva, iar Wolf l-ar fi auzit. 

Dottie se purta ciudat. Reacţionase de parcă o înţepase 
o viespe atunci când Mary o întrebase de fiul ei... Bobby, 
aşa îl chema. Mary se bucură că-şi amintise. 


207 


Bobby. Bobby nu era „în regulă”. Făcea totul pe dos. Nu 
reuşea să facă nici lucrurile cele mai simple, nu era capabil 
să planifice ceva. 

Mary simţi că începe să transpire şi se văzu nevoită să 
oprească maşina. Îl întâlnise o singură dată, dar şi-l putea 
închipui: mare, puţin cam molatic, cu părul nisipiu şi cu 
tenul alb. Tenul alb, pistruiat. 

Era Bobby? Singura persoană din oraş care nu era 
responsabilă pentru propriile acţiuni? Singura persoană pe 
care n-ar fi bănuit-o nimeni, niciodată? 

Doar mama lui. 

Trebuia să-i spună lui Wolf. 

Alungă gândul de îndată ce-i trecu prin minte. Nu putea 
să-i spună lui Wolf, nu încă, fiindcă nu voia să pună 
asemenea povară pe umerii lui. Instinctele i-ar fi dictat să 
pună mâna pe Bobby. Conştiinţa i-ar fi arătat că Bobby nu 
era o persoană responsabilă. Mary îl cunoştea suficient de 
bine încât să ştie că, orice decizie ar fi luat, avea să 
regrete întotdeauna. Prefera să îşi asume ea 
responsabilitatea în loc să-l pună pe Wolf într-o asemenea 
situaţie. 

Trebuia să-l sune pe Clay. Era de competenţa lui. El ar fi 
putut gestiona situaţia mai bine. 

Îi luase doar câteva secunde să întoarcă problema pe 
toate feţele. Încă era acolo, privind spre casa lui Dottie, 
când Bobby ieşi pe terasă. El îi observă brusc maşina şi o 
privi fix. Era la mai puţin de şaptezeci şi cinci de metri, 
prea departe ca ea să-i poată desluşi privirea, dar nu avea 
nevoie să fie mai aproape ca să se simtă cuprinsă de 
groază. Apăsă pe acceleraţie, iar maşina ţâşni în faţă, 
răscolind pietrişul, cu cauciucurile scârţâind. 

Nu era mult de mers până la casa familiei Hearst. Mary 
fugi la uşa din faţă şi începu să bată cu pumnul. Simţea că 
era pe punctul de-a exploda. Clipa aceea scurtă, în care îl 
privise faţă în faţă, era mai mult decât putea suporta. 
Dumnezeule, trebuia să vorbească urgent cu Clay. 

Doamna Hearst întredeschise uşa, apoi o recunoscu pe 
Mary şi o deschise larg. 


208 


— Domnişoară Potter! S-a întâmplat ceva? 

Mary îşi dădu seama că arăta ciudat. 

— Pot să dau un telefon? E o urgenţă. 

— Sigur că da, spuse ea făcând un pas în spate şi lăsând- 
o pe Mary să intre. 

Pam apăru în hol. 

— Domnişoară Potter? murmură ea. Părea tânără şi 
speriată. 

— Telefonul e în bucătărie. 

Mary o urmă pe doamna Hearst şi luă receptorul. 

— Ce număr are biroul şerifului? 

Pam luă o agendă mică de pe bufet şi începu să o 
răsfoiască. Prea agitată ca să aştepte, Mary sună la 
Informaţii. 

— Biroul şerifului, vă rog. 

— Ce oraş? întrebă vocea anonimă. 

Se opri. Nu-şi putea aminti sub nicio formă numele 
oraşului. 

— Am găsit, spuse Pam. 

Mary închise, apoi formă numărul pe care i-l dicta Pam. 
I se păru că durează o veşnicie să i se facă legătura. 

— Biroul şerifului. 

— Cu ajutorul de şerif, vă rog. Clay Armstrong. 

— O clipă. 

Trecu mai mult de o clipă. Pam şi mama ei o priveau 
încordate, neştiind ce se întâmpla, dar alarmate de agitația 
ei. Amândouă aveau cearcăne. Fusese o noapte grea 
pentru familia Hearst. 

— Biroul şerifului, spuse o altă voce. 

— Clay? 

— Il căutaţi pe Armstrong? 

— Da. E o urgenţă! insistă ea. 

— Păi nu ştiu unde e acum. Puteţi să-mi spuneţi care e 
problema... Hei, Armstrong! Te caută o doamnă, zice că e 
urgent! Vine imediat, îi spuse lui Mary. 

Peste câteva clipe, se auzi vocea lui Clay. 

— Armstrong. 

— Sunt Mary. Sunt în oraş. 


209 


— Ce naiba cauţi acolo? 

Dinţii îi clănţăneau. 

— E Bobby. Bobby Lancaster. L-am văzut. 

— Închide telefonul! 

Se auzi un țipăt, iar ea sări, scăpând din mână 
receptorul. Se lipi de perete, fiindcă îl văzu pe Bobby 
acolo, în bucătărie, cu un cuţit mare de măcelărie în mână 
şi cu chipul schimonosit de ură şi de teamă. 

— M-ai spus! ţipă el, ca un copil scos din sărite. 

— Am spus... Ce am spus? 

— I-ai spus! Te-am auzit! 

Doamna Hearst se lipise de bufet, cu mâna la gât. Pam 
rămăsese neclintită în mijlocul încăperii, palidă, holbându- 
se la băiatul pe care-l cunoştea de când se ştia. Observă că 
avea buza de jos puţin umflată. 

Bobby se legănă de pe un picior pe altul, de parcă nu 
ştia ce să facă în continuare. Se înroşise la faţă şi părea 
gata să plângă. 

Mary se chinui să-şi dreagă vocea: 

— Aşa e, i-am spus. E pe drum. Ar fi mai bine să fugi. 

Poate că nu era cea mai bună sugestie, dar în primul 
rând voia să-l facă să iasă din casa familiei Hearst înainte 
să rănească pe cineva. Voia cu disperare ca el să plece de 
acolo. 

— E numai vina ta! ţipă el hăituit, ca şi cum nu ştia ce 
altceva să facă, decât să dea vina pe cineva. Ai venit aici şi 
te-ai apucat să schimbi totul. Mama spune că îi iubeşti pe 
indienii ăia împuţiţi! 

— Te rog să mă scuzi. Prefer persoanele curate. 

Bobby clipi, încurcat. Apoi clătină din cap şi repetă: 

— E vina ta. 

— Clay o să ajungă în câteva minute. Ar fi mai bine să 
pleci. 

Mâna lui se încleştă pe cuţit, apoi dintr-odată o apucă de 
braţ. Era mare şi molatic, dar mai rapid decât lăsa 
impresia. Mary ţipă în clipa când el îi răsuci braţul la 
spate, aproape dislocându-i umărul. 

— O să fii ostatica mea, ca la televizor, spuse el şi o 


210 


împinse afară pe uşa din spate. 

Doamna Hearst rămăsese nemişcată, năucită din cauza 
şocului. Pam sări la telefon, auzi zumzetul care semnala 
întreruperea conexiunii şi apăsă butonul ca să aibă din nou 
ton. Apoi formă numărul familiei Mackenzie. Telefonul 
sună şi sună, iar ea se puse pe înjurat, folosind cuvinte pe 
care mama ei habar n-avea că le cunoştea. Se tot apleca 
într-o parte, încercând să vadă unde o ducea Bobby pe 
Mary. 

Era gata să închidă, când cineva ridică receptorul, şi se 
auzi o voce puternică, furioasă: 

— Mary? 

Fu atât de uimită, încât aproape scăpă telefonul din 
mână. 

— Nu, se bâlbâi ea. Sunt Pam. A luat-o pe Mary. Bobby 
Lancaster. Tocmai a luat-o din casă... 

— Vin imediat. 

Pam se cutremură auzind tonul morbid al vocii lui Wolf 
Mackenzie. 


Mary se împiedică de o piatră mare ascunsă de iarba 
înaltă şi se înecă atunci când durerea intensă, subită, îi 
umplu stomacul de greață. 

— Ridică-te! strigă Bobby, repezindu-se la ea. 

— Mi-am sucit glezna! 

Minţea, dar poate reuşea să-l încetinească. 

O târâse după el pe pajiştea din spatele casei familiei 
Hearst, printr-un pâlc des de copaci, peste un pârâu, iar 
acum urcau o colină. La început i se păruse mică, dar 
acum înţelese că era mai mare decât se aşteptase. Era o 
zonă întinsă, deschisă, o alegere deloc inspirată din partea 
lui Bobby, dar el nu se pricepea să facă planuri. Asta îi 
încurcase pe toţi de la început, asta nu păruse în regulă. 
Acţiunile lui nu fuseseră deloc logice. Bobby reacţiona, nu 
planifica. 

Nu ştia cum se proceda în cazul unei glezne sucite, aşa 
că nu se îngrijoră, doar o împinse mai departe, cu aceeaşi 
viteză. Mary se împiedică din nou, dar reuşi cumva să-şi 


211 


recapete echilibrul. Nu putea să îndure să cadă din nou pe 
burtă şi să-l simtă din nou deasupra ei. 

— De ce a trebuit să mă spui? urlă el. 

— I-ai făcut rău lui Cathy. 

— Merita! 

— De ce? De ce merita? 

— Îi plăcea de el. De indian! 

Mary gâfâia. Conform estimărilor ei, merseseră aproape 
doi kilometri. Nu era mult, dar panta ascendentă îşi 
spunea cuvântul. N-o ajuta nici faptul că avea braţul sucit 
la spate. Cât timp trecuse? Cât mai dura până să ajungă 
Clay? Trecuseră cel puţin douăzeci de minute. 


Wolf cobori de pe munte în timp record. Ochii îi 
scăpărau atunci când sări din maşină, înainte ca aceasta să 
se oprească de tot. Şi el, şi Joe aveau puşti, dar puşca lui 
Wolf era o Remington foarte bună, cu lunetă. Niciodată nu 
avusese şansa să încerce să o folosească de la o distanţă 
de un kilometru, dar nu ratase nicio ţintă de la o depărtare 
mai mică. 

Oamenii începuseră să se îngrămădească în spatele 
casei. Wolf şi Joe îşi făcură drum prin mulţime. 

— Staţi locului, până nu mai distrugeţi şi alte urme! Urlă 
Wolf, şi toţi se opriră imediat. 

Pam se apropie de ei, cu chipul în lacrimi. 

— A dus-o în pădure. Acolo, arătă ea. 

O sirenă anunţă sosirea lui Clay, dar Wolf nu-l aşteptă. 
Urmele de pe pajişte erau extrem de clare pentru el, şi 
porni în goană, urmat de Joe. 

Dottie Lancaster era îngrozită şi aproape isterică. Bobby 
era fiul ei şi îl iubea cu disperare, indiferent ce făcuse. Se 
simţise mizerabil când îşi dăduse seama că el le atacase pe 
Cathy Teele şi pe Mary. Era sfâşiată. Pe de o parte o 
chinuia conştiinţa, pe de altă parte o înnebunea 
conştientizarea faptului că, dacă îl deconspira, avea să-şi 
piardă copilul. Dar nimic nu se compara cu groaza pe care 
o simţise atunci când descoperise că fugise de acasă. 
Auzise zarva pe care el o stârnise şi descoperise că toate 


212 


coşmarurile ei deveniseră realitate: o răpise pe Mary şi 
avea un cuţit. Acum bărbaţii Mackenzie îl urmăreau, şi ştia 
că aveau să-l împuşte. 

Îl apucă de braţ pe Clay atunci când acesta se apropie 
de ea. 

— Opriţi-i, suspină ea. Nu-i lăsaţi să-mi omoare băiatul. 

Clay abia de se uită la ea. O dădu la o parte şi fugi după 
ei. Disperată, Dottie o porni pe urma lor. 

Şi alţi câţiva bărbaţi îşi luaseră puştile şi li se 
alăturaseră. Le  păruse întotdeauna rău de Bobby 
Lancaster, dar le rănise pe femeile din viaţa lor, şi nu avea 
nicio scuză. 

Wolf începu să se liniştească şi-şi alungă panica. 
Simţurile i se ascuţiră, aşa cum se întâmpla întotdeauna 
când ieşea la vânătoare. Auzea fiecare sunet mult mai clar, 
recunoştea orice zgomot imediat. Vedea fiecare fir de 
iarbă, fiecare crenguţă ruptă, fiecare piatră răsturnată. 
Mirosea orice parfum lăsat de natură şi nu-i scăpa izul 
amar, vag, stătut al fricii. Trupul lui era ca o maşină care 
se deplasa încet şi silențios. 

Citea toate semnele. Aici se împiedicase Mary, şi brusc 
el se crispă. Cu siguranţă era îngrozită. Dacă-i făcuse 
rău... Era atât de firavă, nu se putea pune cu un bărbat. 
Nenorocitul avea un cuţit. Wolf se gândi că o lamă i-ar fi 
putut atinge pielea delicată, străvezie, şi îl cuprinse furia. 
Trebuia s-o alunge, fiindcă nu-şi putea permite să facă 
greşeli din cauza furiei. 

Se îndepărtă de pâlcul de copaci şi dintr-o dată îi văzu, 
sus pe colină. Bobby o târa pe Mary după el, dar măcar era 
vie. 

Wolf examină terenul. Nu avea o poziţie bună. Se 
îndreptă spre est, spre baza colinei. 

— Opreşte-te! 

Era vocea lui Bobby, care se auzea foarte vag de la 
depărtarea aceea. Se opriseră, iar Bobby o ţinea pe Mary 
în faţa lui. 

— Opreşte-te, altfel o omor! 

Wolf se lăsă încet într-un genunchi şi ridică puşca pe 


213 


umăr. Privi prin lunetă, nu ca să tragă, ci ca să vadă cum s- 
o regleze. Luneta îi arătă imediat disperarea de pe chipul 
lui Bobby şi cuțitul de la gâtul lui Mary. 

— Bobbeee! strigă Dottie, care se apropiase de ei. 

— Mami? 

— Bobby, dă-i drumul! 

— Nu pot! M-a spus! 

Bărbaţii se strânseseră în cerc. Câţiva măsurară distanţa 
din ochi şi clătinară din cap. Nu ar fi reuşit să ţintească, nu 
de la asemenea depărtare. Puteau s-o rănească pe Mary, 
asta dacă nimereau totuşi în cineva. 

Clay se uită la Wolf. 

— Poţi să ţinteşti? 

Wolf zâmbi, iar Clay simţi că îl cuprinde un nou fior de 
gheaţă când văzu privirea din ochii lui. Erau reci, nemiloşi. 

— Da. 

— Nu! scânci Dottie. Bobby! strigă ea. Te rog, coboară! 

— Nu pot! Trebuie s-o omor! li place de el, de indianul 
ăsta împuţit! El l-a omorât pe tata! 

Dottie suspină şi-şi acoperi gura cu palmele. 

— Nu, gemu ea, apoi strigă din nou. Nu! N-a fost el! 

In ochii ei se vedea iadul. 

— Ela fost! Aşa ai spus... un indian... 

Bobby se întrerupse şi începu s-o târască pe Mary în 
spate. 

— Haide, îl îndemnă Clay încet. 

Wolf sprijini ţeava puştii de un nod de pe tulpina unui 
copac tânăr. Era mic, dar suficient de rezistent ca să o 
susţină. Privi prin lunetă fără să scoată o vorbă. 

— Stati, strigă Dottie disperată. 

Wolf o privi. 

— Vă rog, şopti ea. Nu-l omorâţi. Este tot ce am pe 
lumea asta. 

Ochii lui negri erau inexpresivi. 

— O să-ncerc. 

Se concentră pe focul pe care avea să-l tragă, izolându- 
se complet de tot ce-l înconjura. Se afla la vreo trei sute de 
metri, dar aerul era neclintit. Imaginea din lunetă era 


214 


mare, clară şi plată, distorsionată. Chipul lui Mary era plat. 
Părea furioasă şi se agăța de braţul care-i înconjura 
umărul, cel care îi ţinea cuțitul la gât. 

Dumnezeule, după ce avea s-o recupereze teafără şi 
nevătămată, avea să sară la gâtul ei. 

Fiindcă ea era atât de mică, avea o ţintă mai mare decât 
ar fi avut în mod normal. Instinctele i-ar fi spus să 
țintească la cap, să-l elimine pe Bobby Lancaster, dar 
promisese. La naiba, avea să fie tare greu. Se mişcau, şi-şi 
limitase zona în care putea ţinti atunci când promisese să 
nu-l omoare. 

Reticulul lunetei se fixă, iar mâinile lui se încleştară. 
Trase aer în piept, expiră jumătate şi apăsă uşor pe 
trăgaci. Aproape simultan cu zgomotul puternic ce-i 
răsună în urechi, văzu o pată roşie pe umărul lui Bobby. 
Cuţitul căzu din mâna brusc inertă, în timp ce impactul 
glonţului îl dobori pe băiat la pământ. Mary se clătină şi 
căzu pe o parte, dar se ridică imediat. 

Dottie se prăbuşi în genunchi, plângând, cu chipul în 
mâini. Bărbaţii alergară pe deal. Mary cobori în fugă şi se 
întâlni cu Wolf la jumătatea drumului. Încă avea puşca în 
mână, dar o strânse în braţe şi o ţinu lipită de el, cu ochii 
închişi, în timp ce savura miracolul de a o şti caldă şi vie 
lângă el, cu părul mătăsos pe chipul lui, cu parfumul ei 
dulce umplându-i plămânii. Nu-i păsa cine-i vedea sau ce 
credea lumea. Era a lui, şi tocmai trecuse prin cea mai 
grea jumătate de oră din viaţa lui, ştiind că ar fi putut s-o 
piardă în orice clipă. 

Acum se terminase totul, şi ea plângea. 

Bobby o târâse pe deal, iar acum Wolf o târa după el, ca 
să coboare. Înjura încet, în barbă, ignorându-i protestele 
întretăiate, până când Mary se împiedică. Apoi o luă pe 
umăr ca pe un sac şi cobori în continuare. Oamenii se 
uitară uluiţi după ei, dar niciunul nu îndrăzni să-l oprească. 
După ziua aceea, toţi îl vedeau altfel pe Wolf Mackenzie. 

Wolf nici nu se uită la maşina ei, ci o aruncă într-a lui. 
Mary îşi dădu părul la o parte de pe faţă şi se hotări să nu 
spună nimic; aveau să se ocupe de maşină mai târziu. Wolf 


215 


era mânios, cu chipul ca de piatră. 

Aproape ajunseseră pe drumul care urca pe munte, când 
Wolf vorbi într-un sfârşit. 

— Ce naiba căutai în oraş? 

Tonul lui placid n-o păcăli. Era din cale-afară de furios. 

Poate nu fusese suficient de precaută, aşa cum ar fi 
trebuit, dar tot nu-i era teamă de el, de bărbatul pe care-l 
iubea. li respecta temperamentul, dar nu-i era teamă de el. 
Aşa că răspunse, la fel de calmă: 

— M-am gândit că, dacă mă vede, va face ceva prostesc 
şi-l îl vom putea identifica. 

— L-ai provocat. Tu ai acţionat mult mai prostesc decât 
el. Ce-ai făcut, te-ai fâţâit pe stradă până a pus mâna pe 
tine? 

Mary se făcu că nu bagă de seamă insulta. 

— N-a fost nevoie de asta. Voiam mai întâi să vorbesc cu 
Pam. M-am oprit la magazin să-l întreb pe domnul Hearst 
dacă era acasă şi acolo m-am întâlnit cu Dottie. Se purta 
atât de ciudat şi părea atât de îngrijorată, încât mi-a dat de 
bănuit. Aproape a fugit din magazin. Apoi, când am văzut-o 
luând-o pe Bay Road, mi-am adus aminte de Bobby şi de 
cum arată. A ieşit pe terasă şi s-a uitat la mine, şi am ştiut 
că era el. 

— Şi ai vrut să-l prinzi în flagrant? întrebă el sarcastic. 

Mary se bosumflă. 

— Nu. Nu sunt tâmpită, şi ai face bine să nu mai faci 
nicio remarcă de-asta inteligentă, Wolf Mackenzie. Am 
făcut ce credeam că trebuia să fac. Imi pare rău dacă nu-ți 
place, dar asta e. Era destul. Nu puteam să-mi asum riscul 
să mai fie rănit şi altcineva sau să înceapă să tragă în tine 
sau în Joe. M-am dus acasă la Pam şi l-am sunat pe Clay. 
Nu aveam de gând să-l înfrunt pe Bobby, dar lucrurile au 
ieşit pe dos. M-a urmărit până la Pam şi m-a auzit vorbind 
la telefon. Atunci m-a luat. Apoi, ştii ce s-a întâmplat. 

Vorbea atât de liniştită, încât Wolf trebui să-şi încleşteze 
mâinile pe volan ca să n-o scuture. Dacă n-ar fi văzut-o 
plângând în urmă cu câteva minute, probabil şi-ar fi 
pierdut controlul. 


216 


— Ştii ce s-ar fi putut întâmpla dacă nu m-aş fi întors la 
şopron să iau ceva şi n-aş fi observat că maşina ta nu era la 
locul ei? A fost o întâmplare că eram acolo când a sunat 
Pam ca să-mi spună că te-a răpit Bobby! 

— Da, spuse ea răbdătoare. Ştiu ce s-ar fi întâmplat. 

— Nu te deranjează că aproape ţi-a tăiat gâtul? 

— Dar n-a făcut-o. Ce contează că era aproape? Numai 
la belciuge şi la grenade ar conta aşa ceva. 

Wolf apăsă cu putere frâna, atât de furios, încât abia 
putea să vadă în faţa ochilor. Opri motorul fără ca măcar 
să-şi dea seama şi deveni conştient doar când îi cuprinse 
umerii subţiri. Era atât de tentat s-o ia în braţe, încât 
tremura, dar ea nu părea să-şi dea seama că ar fi trebuit 
să-i fie frică. Îi alunecă în braţe scoțând un sunet slab şi se 
agăţă de el cu o forţă surprinzătoare. 

Wolf o strânse la piept şi o simţi tremurând. Acum vedea 
totul mai clar, şi înţelese că îi era teamă, dar nu de el. 
Fusese la fel de sfidătoare ca de obicei, făcuse ce 
considera de cuviinţă, iar acum probabil încerca să pară 
calmă, ca să nu-l îngrijoreze pe el. 

Ca şi cum l-ar fi putut îngrijora ceva mai mult decât să 
vadă un violator sărit de pe fix ţinând un cuţit la gâtul ei. 

Porni maşina în mare grabă. Nu mai era mult până 
acasă, dar nu ştia dacă avea să reziste până acolo. Trebuia 
să facă dragoste cu ea, repede, chiar şi în mijlocul 
drumului. Doar astfel şi-ar putea înăbuşi teama de ao 
pierde, avea nevoie s-o simtă încă o dată sub el, iar ea să-l 
primească în trupul ei delicat. 


Mary se gândea. Trecuseră patru zile de când Wolf îl 
împuşcase pe Bobby. Primele două zile şi le umpluse cu 
declaraţii şi proceduri poliţieneşti, dar şi cu interviuri 
pentru ziare şi chiar cu o solicitare din partea unui post de 
televiziune, pe care Wolf o refuzase. Şeriful nu era prost, 
aşa că îl lăudase pe Wolf ca pe un erou şi îl apreciase 
pentru cât de bine ţintise. Se aflase despre experienţa 
militară a lui Wolf şi se scrisese mult despre „veteranul din 
Vietnam, posesor a numeroase decoraţii” care salvase o 


217 


profesoară şi prinsese un violator. 

Bobby se vindeca într-un spital din Casper. Glonţul îi 
perforase plămânul drept, dar avea noroc că rămăsese în 
viaţă. Era îngrozit de tot ce se întâmplase şi cerea 
continuu să fie lăsat să plece acasă. Dottie îşi dăduse 
demisia. Trebuia să-şi petreacă tot restul vieţii ştiind că 
ura ei prinsese rădăcini adânci în mintea fiului ei şi 
provocase tot coşmarul. Ştia că aveau să-l ia pe Bobby de 
lângă ea, cel puţin pentru o vreme, şi că nu mai puteau să 
locuiască în Ruth, nici după ce aveau să-l elibereze. Dar, 
oriunde l-ar fi trimis pe Bobby, voia să-i fie aproape. După 
cum îi spusese lui Ruth, el era tot ce avea pe lume. 

Totul se terminase, iar Mary ştia că Wolf nu avea să mai 
fie tratat niciodată ca un paria. Amenințarea trecuse, iar 
oamenii erau în siguranţă. Faptul că se aflase identitatea 
violatorului şi că fusese prins conta foarte mult pentru 
recuperarea lui Cathy Teele, deşi ceea ce se întâmplase 
avea s-o marcheze pe viaţă. 

Aşadar, nu mai era niciun motiv pentru ca Mary să nu se 
poată întoarce acasă. 

La asta se şi gândea. În acele patru zile, Wolf nu-i ceruse 
să rămână cu el. Nu-i spusese un cuvânt de dragoste, nici 
măcar în timpul partidei lor nebune, la scurt timp după ce 
o salvase. Nu spusese absolut nimic despre situaţia lor. 

Era timpul să se ducă acasă. Nu putea rămâne cu el 
pentru totdeauna, mai ales că nu mai avea de ce să se 
teamă. Ştia că relaţia lor avea să continue, cel puţin pentru 
o vreme, dar totuşi gândul că avea să plece din casa lui o 
deprima. Îi plăcuse fiecare clipă petrecută pe Muntele lui 
Mackenzie, adorase să împartă cu el lucrurile mărunte. 
Viaţa era formată din lucruri mărunte, presărate cu 
momente intense. 

Îşi făcu bagajele în linişte şi îşi impuse să nu plângă. 
Trebuia să se stăpânească şi să nu facă o scenă. Îşi puse 
valizele în maşină, apoi îl aşteptă pe Wolf să se întoarcă 
acasă. Ar fi fost copilăros din partea ei să plece pe furiş. 
Nu avea s-o facă. Avea de gând să-i spună că se întorcea 
acasă, să-i mulţumească pentru protecţie şi să plece. Aşa 


218 


se cuvenea. 

Wolf se întoarse spre sfârşitul după-amiezii. Era 
transpirat şi plin de praf. Şchiopăta puţin, fiindcă o vacă îl 
călcase pe picior. Nu era prea binedispus. 

Mary îi zâmbi. 

— M-am hotărât să nu vă mai stau pe cap, fiindcă nu mai 
există niciun motiv să-mi fie teamă să rămân singură. Mi- 
am făcut bagajele şi am pus totul în maşină, dar am vrut să 
rămân până te întorci, ca să îţi mulţumesc pentru tot ce ai 
făcut. 

Wolf îşi astâmpăra setea şi se opri cu cana în mână. Joe 
rămase neclintit, căci nu voia ca ei să-l vadă. Nu-i venea să 
creadă că Wolf o lăsa să plece. 

Wolf întoarse încet capul şi se uită la ea. Ochii lui o 
priveau sălbatic, dar Mary se concentra prea tare să se 
stăpânească pentru a putea observa. li oferi un alt zâmbet, 
dar de data aceasta mai forţat, fiindcă el nu zisese o vorbă, 
nici măcar că avea să o sune. 

— Ei bine, spuse ea veselă, ne mai vedem. Spune-i lui 
Joe să nu uite de lecţii. 

leşi pe uşa din faţă şi cobori treptele. Parcursese 
jumătate din distanţa până la maşină, când o mână 
puternică o apucă de umăr şi o răsuci. 

— Să fiu al naibii dacă pleci de pe muntele ăsta, spuse el 
aspru. 

O privi de sus. Pentru prima dată, Mary se simţi 
dezavantajată de faptul că-i ajungea doar până la umăr. 
Era atât de aproape, încât fu nevoită să-şi dea capul pe 
spate ca să poată vorbi cu el. Căldura trupului lui o 
învăluia. 

— Nu pot să rămân aici pentru totdeauna, răspunse ea 
calmă, însă văzu privirea din ochii lui şi se cutremură. Sunt 
profesoară într-un oraş mic. Nu pot să trăiesc aşa cu tine... 

— Taci, spuse el. 

— Ascultă... 

— Am spus să taci. Nu te duci niciunde şi o să faci bine 
să trăieşti cu mine tot restul vieţii. Azi e prea târziu, dar 
mâine la prima oră ne ducem în oraş să ne facem analizele 


219 


şi să luăm toate actele. Ne căsătorim într-o săptămână, aşa 
că treci înapoi în casă şi rămâi aici. ţi aduc eu valizele. 

Privirea lui i-ar fi făcut pe majoritatea oamenilor să se 
dea înapoi câţiva paşi, dar Mary îşi încrucişă braţele. 

— Nu mă mărit cu un bărbat care nu mă iubeşte. 

— Pe toţi dracii! urlă el, trăgând-o mai aproape. Care nu 
te iubeşte? La naiba, femeie, mă ai la degetul mic de când 
te-am văzut prima dată! L-aş fi omorât într-o clipită pe 
Bobby Lancaster pentru tine, aşa că să nu mai spui 
vreodată că nu te iubesc! 

Pentru o declaraţie de dragoste care se voise şi cerere în 
căsătorie, nu fusese neapărat romantică, dar, cu siguranţă, 
fusese emoţionantă. Mary îi zâmbi şi se ridică pe vârfuri ca 
să-i înconjoare gâtul cu braţele. 

— Şi eu te iubesc. 

Wolf o privi şi văzu cât de bine arăta în puloverul moale, 
roz, care îi scotea în evidenţă obrajii trandafirii şi ochii 
albaştri ca ardezia care-l priveau licărind. Adierea vântului 
îi unduia părul mătăsos, maroniu-argintiu, şi el îşi îngropă 
dintr-odată chipul în şuviţele fine de pe umărul ei. 

— Dumnezeule, te iubesc, şopti el. 

Nu crezuse niciodată că avea să iubească vreo femeie, 
cu atât mai puţin o femeie albă, dar asta se întâmpla 
înainte ca făptura aceasta firavă şi delicată să dea buzna în 
viaţa lui şi să i-o schimbe pe de-a-ntregul. Acum nu putea 
trăi fără ea, aşa cum nu putea trăi fără aer. 

— Vreau copii, declară ea. 

Wolf zâmbi. 

— N-am nimic împotrivă. 

Mary se mai gândi puţin. 

— Cred că aş vrea patru. 

Wolf se încruntă puţin şi o strânse la piept. 

— O să vedem. 

Era prea mică şi delicată pentru atât de multe sarcini. 
Două ar fi fost mai bine. O ridică în braţe şi se îndreptă 
spre casă, acolo unde era locul ei. 

Joe îi privi pe fereastră şi zâmbi atunci când îl văzu pe 
tatăl lui luând-o pe Mary în braţe. 


220 


221 


epilog 
Academia Forţelor Aeriene, Colorado Springs, Colorado 


Joe deschise scrisoarea de la Mary şi începu să surâdă. 
Colegul de cameră îl privi cu interes. 

— Veşti bune de acasă? 

— Da, spuse Joe fără să ridice privirea. Mama mea 
vitregă e din nou însărcinată. 

— Parcă tocmai născuse. 

— Acum doi ani. Ăsta e al treilea. 

Colegul lui de cameră, Bill Stolsky, îl privi pe Joe în timp 
ce citea scrisoarea. Îl admira pe acest metis calm, distant. 
Chiar şi când fuseseră în primul an - şi, de obicei, bobocii 
erau priviţi de sus - ceva îi împiedicase pe băieţii mai mari 
să se ia de Joe Mackenzie. Fusese primul din clasă încă de 
la început, şi se ştia deja că, după absolvire, avea să 
meargă la şcoala de zbor. Mackenzie avansa cu paşi 
repezi, şi chiar şi instructorii lui ştiau asta. 

— Câţi ani are mama ta vitregă? întrebă Stolsky, curios. 

Ştia că Mackenzie avea douăzeci şi unu de ani, era cu un 
an mai mic decât el, deşi amândoi erau în ultimul an la 
academie. 

Joe ridică din umeri şi scoase o poză din dulap. 

— E destul de tânără. Şi tata e destul de tânăr. Era 
aproape un copil când m-am născut. 

Stolsky luă fotografia şi se uită la cele patru persoane. 
Nu era o fotografie studiată, ceea ce o făcea şi mai intimă. 
Trei adulţi se jucau cu un copil. Femeia era mică şi 
delicată, ţinea în poală un bebeluş şi îi zâmbea unui bărbat 
puternic, bronzat, care aducea a vultur. Bărbatul părea un 
adevărat dur. Stolsky nu ar fi vrut să dea nas în nas cu el 
pe o alee, pe întuneric sau pe lumină. Se uită repede la Joe 
şi văzu asemănarea. 


222 


Dar bebeluşul îşi încleştase pumnişorul pe degetul 
uriaşului şi râdea în timp ce Joe îl gâdila pe gât. Era o 
imagine revelatoare şi, în mod ciudat, tulburătoare a vieţii 
personale a lui Mackenzie, a familiei lui unite. 

Stolsky îşi drese vocea. 

— Acesta e cel mai mic? 

— Nu, poza asta e făcută când eram în ultimul an de 
liceu. El e Michael. Acum are patru ani, şi Joshua are doi 
ani. 

Joe era fericit pentru veştile primite de la Mary, dar şi 
puţin îngrijorat. Amândoi copiii se născuseră prin 
cezariană, fiindcă Mary era prea firavă ca să-i poată naşte 
natural. După naşterea lui Joshua, Wolf spusese că nu 
aveau să mai facă alţi copii, fiindcă Mary avusese o sarcină 
tare grea. Dar Mary câştigase, ca de obicei. Trebuia să-şi 
ia permisie pentru când avea să se nască bebeluşul. 

— Mama ta vitregă nu e... 

— Indiancă? Nu. 

— Iţi place de ea? 

Joe zâmbi. 

— O iubesc. N-aş fi aici dacă n-ar fi fost ea. 

Se ridică şi se apropie de fereastră. Şase ani de muncă 
asiduă, şi era aproape de-a primi ceea ce-şi dorise atât de 
mult: un avion de luptă. Mai întâi trebuia să ia lecţii de 
pilotaj, apoi să urmeze Şcoala de Aviaţie de Luptă. Îl 
aşteptau alţi ani de muncă grea, dar era nerăbdător. 
Foarte puţini ajungeau să piloteze avioane de luptă, dar el 
avea de gând să fie unul dintre ei. 

Colegii lui de clasă care mergeau la şcoala de zbor îşi 
aleseseră deja nume de cod, chiar dacă ştiau că unii dintre 
ei aveau să renunţe la cursuri şi mult mai mulţi nu aveau 
să piloteze în viaţa lor un avion de luptă. Dar nimeni nu 
gândea astfel despre propria persoană. Tot timpul avea să 
renunţe altul. Tot timpul avea să fie exclus altul. 

Se distraseră mult alegându-şi numele, iar Joe îi privise 
în tăcere, de la distanţă, ca de obicei. Apoi Richards se 
uitase la el şi spusese: 

— Tu o să fii Şeful. 


223 


Joe îl privise calm şi distant. 

— Eu nu sunt şef. 

Vorbise pe un ton obişnuit, dar Richards tresărise. 

— Bine, fusese el de acord. Cum vrei să-ţi spunem? 

Joe ridicase din umeri. 

— Spuneti-mi Breed’. Ăsta-s eu. 

Deja, chiar dacă nici măcar nu absolviseră, lumea îi 
spunea Breed Mackenzie. Porecla avea să-i fie 
inscripționată pe cască, şi mulţi aveau să-i uite numele 
adevărat. 

Mary îi oferise asta. Ea insistase şi se zbătuse, ea se 
luptase pentru el şi-l învățase. Ea îi oferise viaţa aceea, 
acolo în înaltul cerului albastru. 


Mary se foi în brațele lui Wolf. Era goală, iar mâna lui 
mare îi mângâia trupul palid, vrând parcă să caute 
semnele sarcinii încă invizibile. Ştia că era îngrijorat, dar 
se simţea minunat şi încercă să-l liniştească. 

— Mă simt mai bine ca oricând. Linişteşte-te, sarcina îmi 
prieşte. 

Wolf chicoti şi îi atinse sânii, ridicându-i pe rând în 
palmă. Acum erau mai plini şi mai sensibili. Aproape că 
putea s-o aducă la orgasm atingându-i sfârcurile cu gura. 

— Dar ăsta e ultimul, spuse el. 

— Şi dacă e alt băiat? N-ai vrea să încercăm să avem şi o 
fată? 

Wolf mârâi, fiindcă acesta fusese argumentul pe care-l 
folosise ca să-l convingă s-o lase însărcinată şi de data 
asta. Era hotărâtă să facă patru copii. 

— Hai să facem un pact. Dacă acum e fată, ne oprim. 
Dacă e băiat, facem încă unul şi atât, indiferent de sex. 

— Perfect, aprobă ea, apoi făcu o pauză. Te-ai gândit că 
ar fi posibil să faci o sută de copii, toţi să fie băieţi? Poate 
pur şi simplu nu faci fete. Uită-te la tine, trei băieţi la 
rând... 

Wolf îi puse degetul pe buze. 


3 În engleză, în original, breed înseamnă „descendență, origine, neam, 
specie”, iar half-breed înseamnă „metis, corcitură”, (n. red.) 


224 


— Atât. Patru, nu mai mult. 

Mary râse şi îşi lipi de el trupul zvelt. Reacţia lui veni 
imediat, chiar şi după cinci ani de căsnicie. Mai târziu, în 
timp ce el dormea, Mary zâmbi în întuneric şi îi mângâie 
spatele musculos. Simţea că şi copilul acesta era băiat. Dar 
următorul... Ah, următorul avea să fie fetiţa pe care şi-o 
dorea atât. Era convinsă. 


225 


Mary Elizabeth Potter nu știe ce înseamnă dragostea 
şi crede că nici nu o să afle vreodată. Este o profesoară 
cu o înfățișare banală, care şi-a dedicat viaţa profesiei, 
motiv pentru care acceptă să vină într-un orășel necu- 
noscut din Wyoming. Este însă luată pe nepregătite 
când, în locul unui târg pașnic și liniştit, se trezește 
în mijlocul unei comunități pline de prejudecăți. 

Plătind în continuare pentru o infracţiune pe care 
nu a comis-o și pentru care a fost închis pe nedrept, 
Wolf Mackenzie este revoltat împotriva tuturor. 
Insă Elizabeth nu îl vede ca pe un bărbat periculos, 
după cum s-a obişnuit restul lumii să-l eticheteze, 
ci ca pe un om bun și cinstit, şi un tată dedicat. 
Un bărbat pe care l-ar putea iubi... Când ea şi Wolf 
se întâlnesc, Elizabeth este nevoită să-și schimbe 
modul în care se vede pe sine, căci el se dovedeşte 
capabil să descopere femeia senzuală care se ascunde 
dincolo de hainele demodate. Atracția dintre ei este 
instantanee și evidentă, în ciuda lipsei ei de expe- 
rienţă în dragoste și a reticenţei lui de a se mai 
apropia de cineva. Elizabeth are însă curajul de a se 
lupta cu prejudecățile și cu suspiciunile unui întreg 
oraş pentru a-și apăra dreptul la dragoste şi fericire. 


Linda Howard este câștigătoarea multor premii pen- 
tru romanele sale, clasate în topul de bestselleruri din 
New York Times. De asemenea, Asociaţia Scriitorilor 
de Romane de Dragoste din America a premiat-o 
pentru întreaga activitate. 


Află mai mult pe: 


ISBN 978 j 
| f, 


| 606-741-03 


9"7860 VI]