Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1944_053_0015

PROPRIETAR: - 


SOC. AN „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, BREZOIANU mi-s . 
DIRECTO? SI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU 


Inscrisă sub No, 163 Trib. Iifov 


HENRY VI:ITILESCU 
(PE tsi EP FER Ei sa 









ABONAMENTE: REDACŢIA ŞI ADMINISTRAȚIA 
autorități și institutii 1000 Jeț BUCUREȘTI | Sir, Breroiann 23-25 
nici ir [ae î TELEFON st 

3 loni 210 


Za 


Baic:e . 





Dintrun „Carnet de război“ 


ZILE DE FRONT... 


De două zile şi de două nopţi stăm | 


fiecare în câte-o groapă cu câre o joaie 
de cort în spate și de două zile şi de 
două nopți plouă într'una. Cele câteva 
săpături pe care le-am făcut două 
nopți la rând, pentru adăpost, Du dat 
de apă la un metru numai adâncime 
și cu o deziluzie mai mare decât a ce- 
lor Care. scormonesc pământul în zadar 
În Căutarea vinelor de aur, a trebuit 
să renunțăm la ele. Ciuda noastră. nu 
este desigur mică (ea mă face, cu iro- 
BIC Să-mi amintesc de acea legendă 
"Sau superstiție nordică populară care 
PRE ia că vracii sau inițiaţii desco- 

ră isvoarele cu o nuia cu două ra- 
muri Şi să mă „compâtimesc ŞI pe mi- 
ne şi-pe ceilalți, că tocmai aci în Sud, 
fără nuia și fără alte rituale, suntem 
nişte pefericiţi vraci), dar nu pierdem 
speranţa; odată şi odată tot va trebui 
să descoperim p2 o mică înălțim= sau 
aiurea, un pământ mai prietenos și 
mai ospitalier în care să ns putem aciul 
şi adăposti de ploaie şi de reumatisme. 
O! Dacă n'ar îi apa asta murdară care 
se împrăștie în lhmane nesfârșite ca o 
caracatiță, ochiurile astea de apă 
moartă ale unei mări degenerate şi 
ridicole, adâncă numai de câţiva centi- 
metri, uitată aici de indolenţa de altă- 
dată a mării Sarmatice, marea asta cu 
nume fetid de „mare putredă”!... Și 
daca pioaa asta care cade In gropile 
nuvasire Și pe noi, dușmanos ca ui uic- 
tac iN31Q.05 Şi muull penru a face şi 
Mia vrasta swpa asta musiarşită ar ma! 
fi cum ar Mal îl... Așa, cu pă mn 
Grtăpva, apa în stanga, apă de sus și 
apa pe pământ și sup pământ, aproape 
că am una că n taţă aven vrâjmâșia 
weieană a dușmanului şi că au ea, 
moartea poate poposi or.când la noi. 
Ruşu deaufel, cu toate gloanele şi 
cursele ior „nu înseamnă aproape nim-e 
pe lângă ploaa asta insinuantă, pe lân- 
gă marea asta putredă răshrată peste 
tot pe sub pământ. şi pe lângă udătura 
asta nemiloasă şi fără sfârşit a pămân- 
tului. Stau şi ei, caşi noi, ascunși în pă- 
mânt ca niște cârtiţe, poate mai b.ne 
ca noi sau poate căutând ca și noi un 
adăpost care să nu fie fântână şi când 
nu trag, uitând că altădată vremea rea 
era vremea bună a atacurilor lor, so- 
cotesc mai util să ne facă, la megafon, 
strigături de tandreţe sau invitaţii de... 
etichetă, ca la horele și jocurile noa- 
stre dela ţară. Discursurile şi muzica 
sunt doar pasiunea lor şi nu mă miră 
dacă uneori socotesc mai eficace me- 
gafonui decât arma şi dacă odată cu 
lăsatul amurgului, pe ploaie sau alt- 
cum, transformă tranșea în tribună. 

Pe sărbători însă, au căutat să-şi va- 
rieze „programul” și și-au completat 
obișnuitele lor șuete de propagandă, 
cu 0.audiţie de muzică românească pe 
care au ţinut să o încheie cu câteva 
motive populare ruseşti. (Din groapa 
mea, ascultând cântecile ruseşti, nu 
m'am putut opri să nu notez aceste 
atribute care mi sau părut relevante 
pentru muzica slavă: exuberanţa plină 
de viaţă a omului care uită că va muri 
vreodată şi melancolia dizolvantă a o- 
mului care parcă nici nu mai trăeşte; 
ascultând „Do svidania” (La revedere) 
bunăoară, mi sa părut că nam auzit 
niciodată mai trist şi mai dureros, me- 
lodia tuturor despărţirilor). Când însă 
“au încercat să închidă audiţia cu mar- 
şul lui Voroșilov, marşul fanatismului 


F 


şi imperialismului rusesc, armele noa- 


stre automate şi brandurile şi-au ară- 
tat gratitudinea printr'o reverență de 
foc foarte puţin plină de curtuazie 
pentru această oră muzicală care voia 
să fie probabil un dar şi cum ei n'au 
ținut să răspundă la fel, totul a intrat 
în normal. | 
Peste două ore însă, visa-vii noștri 
au trecut la atac şi atunci m'am sân- 
dit, așa cum acest războiu cu întâm- 
„ plările lui ciudate wm'a făcut să mă 


N 





de STELIAN TECUCIANU 


gândesc de multe ori, la povestea cu. 


„mă tem de Greci chiar când aduc 
daruri” şi la războiul Troiei. Artileria 
noastră şi-a început atunci, ca la un 
semnal de baghetă deabia așteptat, 
partitura sa gravă, și focul celor o sută 
de tunuri concentrat pe o zonă de nu- 
mai câțiva kuiometri, a imobilizat până 
într'atâta inițiativele ruseşti, că focul 
infanteriei noastre a devenit aproape 
de prisos. Imensele jerbe de foc şi fum 
care se ridicau din liniile inamice ca 
din nenumărate cratere (cu ce sar pu- 
tea compara insufleţirea violentă, de 
amok, pe care focul artileriei o dă mai 
ales infanteriștilor, n'aş putea şti) au 
înlemnit pe loc atacul ruşilor şi i-a 
convins, sunt sigur, că muzica adoar- 
me numai șerpii, 

Acum, când îmi amintesc acest atac 
şi când mă gândesc și la multe alteie 
ce au fost sau vor veni, îmi dau bine 
seama că e cu neputinţă cuiva, să în- 
cerce să comunice și să facă prezentă 
altora, atmosfera sufletească a unui 
atac. Tot ceeace se poate spune, cred, 
şi tot ceeace poate fi înțeles până la 
urmă tot numai de cei de aici, e acea 
beţie dionisiacă (pe care o vor pre- 
simţi numai indienii în Nirvana lor) 
care îţi topeşte ființa parcă, într'un pa- 
radis regăsit şi acel sublim de început 
sau de sfârșit al tuturor lucrurilor, 
care încercându-te ca un viciu al unor 
lumi necunoscute, te face să nu ai de- 
cât o singură tristețe (LL. Bloy credea 
că această tristeţe e de a nu fi sfânt): 
aceia de a nu îi erou. 

% 


Slavă Domnului! După multe căutări 
şi după tot atâtea săpaturi inutile, am 
reuşi să descoperim pe o moviliţă, un 
pământ mai ospitalier şi mai puţin u- 
med şi după trei nopţi de săpături, la 
lumina paidă a unei. semiluns care 
dispărea prea repede la orizont pentru 
ca veghea ei să ns fie prea mult timp 
ajutor, am izbutit să avem, în fine, un 
adăpost. 

La drept vorbind, cum l-am făcut 
numai.din ce am avut, nu e un adă- 
post ca toate adăposturile, ci mai de 
grabă o vizuină la doi metri sub pă- 
mânt acoperită cu raiuri de cale fe- 
rată și tageiată peste tot ca o cameră 
mortuară sau ca un laborator fotogra- 
fic, cu carton nzgru gofrat, care, se 
zice, e bun pentru a stăvili fluxurile 
subpământene ale acestei mări putu- 
roase pe care generozitatea geografi- 
lor a botezat-o... mare. O! Ce ireală 
şi cuprinsă de duhul morţii pare o c- 
xistență înconjurată numai și numai 
de decorul unui negru mat lipsit de 
orice iradiere de reflexe vii şi de viaţă! 





(Urmare în pag. 2-a) 





Ora măturâtului 


TRAIAN SFINȚESCU 





a ————_ ———— 


PE MARGINEA DRAMEI 


EUROPEI DE AZI 


de RADU GYR 
PASIVITATE... 


Asistăm, uluiți, însângeraţi, la devastarea tragică a 
Europei. + 

Se surpă arcadele aureliene, antichitatea e sgâlțâită 
și fulgera:ă, amintirile evului mediu sar în țăndan, sui- 
nunile Renașterii crapă din temelii ori ard, pe ziduri, 
bibliotecile işi risipesc în vânt cenușa tomurilor, spi- 
nări uriașe de moloz se înalță în locul catedralelor și 
universiiăților. ti 

Tehnica împotriva culturii. Poate lichidarea com- 
pletă a forme.or artei europene de către pustiitoarea 
civilizație de peste ocean. 

Ceeace e, însă, cu totul deprimant în această dramă 
-g continentului nostru, este valul de lașiiate care a 
înnecat conșiiiniele elitelor europene. O groasnică pa- 
sivitate ta;ă de tot dezastrul care ameninţă tundamen- 
tele culturii noastre a amuţit vocile cărturarilor, a 
stins condeele scriitorilor, a îngheţat protestul artiștilor. 

Se despică, sub trăznetul Lombelor, domul din Mi- 
lano și nici un gias autorizat nu înfierează, în numele 
marei arte devastate, barbaria secolului. 

Minunea Renașterii — Florența — începe să fie linsă 
de îlăcări, și nici un om de mare cultură europeană nu 
se ridică să protesteze. Ard bibliotecile și scriitorii tac 
în bârloguri. Se prăbușesc în vueţ sinistru, clinicile și 
şcolile continentului, iar cavalerii şiiinţei, de larg pres- 
tigiu, nu văd și nu aud nimic, 

În cumplita lașitate sub care se culundă intelectualii 
Europei, un glas temerar, precum, la noi, al cărturaru- 
iui George Brătianu, înseamnă, desigur, o nobilă ati- 
tudine și un act de curaj... Dar sună atât de cezolant 
în tristeţile singurătăţii lui, se sfâşie a:ât de inutil ge- 
neros peste semnul elitelor lumii acest glas de izolaiă 
împotrivire ! = 

Numai cu câţiva ani în urmă, din aceiași Europă — 
unde, astăzi, conștiințele intelectualilor dorm, — și în 
numele unor „elite“ vii și combative, se înălțau pro- 
teste violente pe marginea unor procese politice. Nu 
se năruiau, atunci, catedrale, și nu se mistuiau, în 
năpraznice incendii, capodopere ale umanităţii sau 
sute de tomuri doldora de știință; se judecau doar, în 
lața unor instanțe superioare, procese de spionaj ori 
acțiuni dezagregante ale Internaționalei a treia. 

Părea, atunci, că întregul continent fierbe de indig- 
nare și se revarsă de umanitate. In apărarea invinui- 
ților erau prezente bresle și asociaţii, în numele liber- 
tății omului sunau răspicat, cuvinte de cărturari, de 
scriitori, de artiști,de oameni politici. | 

Protestau „liga antitascistă'”, „Liga pentru apăratea 
Gheptiritor  omului“;--culare grupare. „scriitoricească, 
„maestrul” Henri Barbusse, cutare grup plastic, ori 
prietenii lui Leon Blum. î 

Eusopa era fierbinte, energică, protestatară, 

Astăzi, în fața apocalipticului crepuscul al Europei, 
încremensc, într'o dezonorantă tăcere, toate organiza- 
țiile scriitoriceşti din ţările apusene. Veacuri întregi de 
cultură și artă se prefac, treptat, în ruine, sub privirile 
timorate ale membrilor Pen-clubului. Nici un condeiu 
de mare prestigiu nu iulgeră adevărul întro frază vi- 
rilă şi întreagă. Niciun grup plastic nu isbucnește în 
nobilă revoltă lângă madonele renașterii siâșiate de 
schije, lângă columnele latine spulberate în aer... 

Elitele Europei abia răsuilă, sgâlțâite de panică, în 
vizuini adânci. Fiecare adoptă eschiva, fiecare se „me- 
ndiează”, sustrăgându-se răspunderii clipei actuale 
foțilat pe sub evenimente și voindu-se cât mai obscur. 

E tot ce poate fi mai deprimant în drama Europei 
prezente... 


TRADIȚIE ȘI DISTRUGERE 


Rămâne încă, pentru unii, inexplicabilă opera de dis- 
tiugere a civilizaţiei europene, — operă întrepriusă cu 
atâta luciditate de tehnica americană. — Pretextul „o- 
biectivelor militare“, coniundate cu basilici, domuri și 
instituţii de știință, e tot mai palid susținut de rezidiile 
inocenţei „iar actul crâncen al devastării Europei apare 
limpede în tot conturul lui de calcul rece și precis, de 
intenție lucidă și fără reticenţe. 

Ar îi din cale-afară de absurdă pretenția de a smul- 
ge americanilor comprehesiune și stimă pentru tradi- 
țiile şi valorile europene. Veneraţie sau pietate laţă 
de monumentele vechiului continent? Le-au moștenii ei, 
cate, le-au cunoscut, le-au peţuit? 

Nu putem cere bombardierilor americani, cărora nu 
"i s'a transmis, prin generaţii, cultul cupodoperilor eu- 
ropene, să cruțe antichitatea, să stimeze horbotele de 
piatră ale catedralelor medievale, să se înfioare în- 
naintea geniului lui Leonardo da Vinci. 

America a pășit, de-a dreptul, din aventura lacomă 
a migrărilor, din ogradele fermierilor și din spaţiile 
Far-West-ului, într'o civilizație tehnică lipsită de tra- 


“ diția artei și a culturii, lipsită de iundamentele unei a- 


devărate spiritualităţi. 

America n'a avut ev mediu. Și nici renaștere. 

Neavând ev mediu, America n'a cunoscut cavaleris- 
mu), gestul eroic gratuit, spiritul paladin, noblețea ati- 
tudinii, blazonul sângelui. 

Neavând renaștere, sportivii americani n'au putut 
iubi antichitatea, n'au învățat stima artei, n'au cunos- 
cut umanismul, 

Tradiţie directă din cabanele de bârne în sgârie- 
norii New-York-ului, America n'a avut timpul de-a primi 
lecţia arhitecturii medievale, după cum n'a avut se- 
ninătatea de a contempla majestatea clară a formelor 
eline sau latine. 

Strânsă în jurul rinqurilor de box, America s'a emo- 
ționat înaintea virtuozității Knok-out-ului, dar nu și-a 
educat gustul prin adâncirea unui Tizian, a unui Do- 


natello, a unui Velasquez, prin răscolirea bibliotecilor 
europene. 


In escapadele somptuoase prin Europa, setea de 
artă a miliardarilor Chicago-ului s'a satisfăcut prin 
spectacolele dela „Casino de Paris”, iar supremul lor 
ataşament aniistic s'a tradus prin ambiția de-a trans- 
fera peste ocean castele cu strigoi, achiziționate în 
Scoția, sau câte-o „pânză“ cumpărată la Florența, pe 
prețuri ianiastice, și așezată de noul proprietar în ca- 
binetul său de lucru, dela al 45-lea etaj, între portretul 
lui Joe, campionul nearu, și fotografia cu aulograt a 
languroasei Betie Davis. 








(Urmare din pag. 2-a) 


IRSUL LIIEDAR 





ANUL Lili Nr. 15 


Apare de 3 ori pe bună 


PREŢUL 20 LEI 








MARŢI 30 MAI 


Redactor rtsponsabil: TRAIAN CHBRLARBIU 


1944 


SPIRITUL MEFISTOEFELIC 


Sp'ritul metistofelic se reduce, 
în esenţa lui, la pornirea de ne- 
gare şi setea de ch'mnuire. Atât 
negarea cât şi ch'nuirea sunt în- 
drepta!e în contra omului și nu 
a lui Dumnezeu, 

Dintre cele două însuşiri de că- 
petenie ale lui Mefistofel»s, por- 
ni'rea de negare a fost mai des 
sub!Y'niată, pe când setea de chi- 
nuire a rămas apruape ncobser - 
vată. Gooihe insuș pare să fi 
fost isbit mai mult de pornirea 
de negare a eroului său decât de 
setea de chinuire, Iată cum îl 
pune pe Mefistofeles să se defi- 
nească: 

Ich bin der Goist, der steht 
verneint ! 
Und das mit Necht; denn alles 
entsteht, 
Ist vert, das es Zugrunde geht; 
Drum besser wăr's, das n.-at 
ent!stiinde, 
So ist denn alles, was ihr Sinde, 
Zerstărung, Kurz das Bise nent 
Mein eigenttliches Element 1) 


(Sunt spiritul ce veșnic nezgă 
Și asta doar cu drept cuvânt, 
Căci toate-s vrednice să piară, 
Ca fumul să dispară'n vânt 
Asfel, că ce numiţi păcat, 
Distrugere, cu un cuvânt Rău, 
Numeşte-l ori cum vei voi, 
Dar este elementul meu !2) 
După cum se vede. versurile lui 
Goetha pun accentul princ'pul pe 
pornirea de nesare, Mefistofeles 
e, înțâi de toate, „spiritul care 


veşnic neagă“, Setea de chinuire 
nu e nicăieri definită. Ea apare 
ca o rezuliantă a pornirii de ne- 
gare. In adâncurile fiinţei, lui Me- 
fistofeles, setea de chinuire şi 
pornirea de ncgare formează însă 
un tot indestrucet.bil. Pornirea de 
negare ar echivala cu o atitudine 
oarecare, dacă n'ar fi susț.nută de 
setea de chinuire. 

Acest al doilea element consti- 
int.v al ființei lui Met.stofelas — 
setea de ch-aa.re — iza e sub di- 
ferite grade de intensitate şi la 
alţi seruitori. Dintre ei, Chamisso 
şi Dosto:evski se apropie cel mai 
multi de Goeitihe, 

Omul cu jacheia cenuşie — ce] 
care-l ademenește pe Peter Schle- 
mihi—eroui iui Chamisso — să-și 
vândă umbra, pentru ca apoi să-l 
tortureze a jnr.ni—şi Bosrnâşul; 
apariț'a demonică, care, în timpul 
nebua.-ei, îl chinuie pe Ivan Ha- 
ram:zov, eroul lui Wostoievski, 
pentru rătăcirile lui nihiliste — 
sunt creați amândoi din aceeaș 
plamadă mefistofeiică. 

Faptul că o parte din trăsătu- 
rile spir'tuaie ale lui Metistoteles 
apar şi la personagiile altor soril- 
tori, e o dovadă că eroul lui Goe- 
the, înainte de a fi o creaje a 
acestuia, c o atitud'ne demonică, 
ce îşi are de veacuri o răspândire 
universală. Dintre toţi cei care 
au încercat să dea acestei at'tu- 
dini demonice o exprimare lite: 
rată, Goethe se clasează, desigur, 
în fruntea tuturor. Mefistofeles 


PS RE Ea te TOR a 065 Ep a CZ 15 OR 3 E E ST a PI a EUR 





MARGUERITE LAVRILLIER - COSSACEANU 


Victoria 


Goldoni şi Comedia Franceză 


Im 1793 murea la Paris un 
om ce va avea întotdeauna un 
AUC GIL în ISI Wei Ale 
rei europene: uaianul Carlo 
Gcracni, care a scris cu atâta 
brio în limba sa maternă şi în 
cea franceză. 

Doi sunt scariitorii italieni de 
calitate care au strălucit cu 
aceezpi puiere şi in u.elași 


timp în cele două țări: Fran”. 


ta şi Italia. Dacă gloria lui 
d'Anmunzio, poetul  subrim 
câre a știut să-şi înbregească 


"talentul literar cu um eroism 


de mare patriot şi o energie 
de comducător, întrece în ce- 
lebriiute faima lui Goldoni, 
trebue tetuși să amintim că a: 
mândoi au iubit într'o egală 
măsură literatuna framceză, şi 
că piesele unuia ca şi ale ce” 
luilalt au fost jucate cu un 
deosebit succes pe scena tea 
trului Comediei Franceze di 
Paris. 


In strălucitoarea Veneţie din. 


a doua jumătate a secoiniui al 
XVIll-tea, timp de treizeci de 
ani fără îmirerupere — de:a 
1732 la 1762 — Goldoni dădu 
scenei, cu o farilitaue extra: 
ordinară, operele cele mai va” 
riate. S'au numărat astțel o 
sută nouăzecișipatru de piese 
de teatru formând cincizecişi- 
patru de  voume: tragedii, 
comedii, tragi-comedii, în ver- 
suri, în proză, în cuplete. 
Uneori fecumdul autor scotea 
şaisprezece piese noi într'un 
singur sezon teatra!. Muite din 
ele sunt astăzi uitate; altele 
Gu devenit couasice, ca spiri- 


- taia La Locandiera, sau La 


Bottega del Cati, atâta de 
curioasă prin realismul ei. - 


de DOROTHEA CHRISTESCU 


Curilo Goldoni cunoscu suc: 
cese răstmătoare şi  deziluzi 
crunte, avu rivali nenumărați, 
printre care cel mai de temut 
Gaspare Gozzi ale cărui spec- 
tacole feerice atrăgeau apiau- 
zeie marelui public entuzias- 
sait. 

Comediograțul nostru era 
un more admirator al Franţei 
şi adesea duşmanii putrioiarzi 





Carlo Goldoni 


îl acuzau de galicism. El stu- 
diase w2 Mciire cu pasiune şi 
îi consacrase chiar o piesă: Il 
Moliere, operă curioasă şi pli- 
nă de merit, închinată gloriei 
autorului lui Tartutte şi de- 
scriind to"mai hnio“a sa în con= 
tra ipocriziei. Goldoni era în 
Framţa câmd Il Moliere fu re- 
prezentată la Paris, la vechea 
Comedie, într'o adaptare a lui 
Sebastien Mercier. 


(Urmare în pag. 2-a) 


de VLADIMIR DOGARU 


al său este așa de reușit, încât, 
se crude de obucc:u, că e: oii? aai- 
cul personag-u de acest gen. Goe- 
the a ştiut să atează numele cel 
maj niimerit, indiferent că cl a 
circulat în lezendele  smedievaa 
germane. Ar fi însă o greşeală să 
se creadă că spiritul met stoielio 
(denumirea e legată pe de-a'n:re- 
gul de eroul lui Goeiha) se reduce 
exoius-V la atiuda:nsa uzalali- 
cului tovarăş al lui Faust. Goetha 
a reuşit să realizeze — cum am 
spus — cea mai bună întruchi- 
pare literară a motivului de care 
vorbim, dar el nu este şi unicul 
scriitor, care şi-a imoeuat pu- 
terite în azeastă direoțe, 

Așa cum îl vom discuta noi, 
spiritul metistofelic nu numa. Că 
nu-şi va pierde din semnificaţia 
ce se desprinde din piesa iui Goe- 
the, dar, până ia urmă. el va 
apare iavăluit în mal mullă lu- 
mină. 


La prima vedere, se pare că 
atât la Goethe, Chamisso şi Dos- 
toievski, omul este chinuii pentru 
propriile sale gre;eli. Exam nând 
lucrurile mai în de aproape, cons- 
tatăm că numai la Dostoevazi 
poate fi vorba de o adevărată 
greşeală. Vina lui Ivan Karama- 
zov se situiază pe o treap:ă cv 
mult mai sus decât aceea a lui 
Faust ori a lui Peier Scaiem hl. 
Eroul lui Dostoievski a păcătuit 
cumplit contra Creatorului lumii. 
El a compus în tinereţe un puem 
filosofic, intitulat „Marele Inchi- 
zitor“, în care se ridică nu nu- 
mai contra lui Dumnezeu, conasl- 
derat ca ființă supremă în Uni- 
vers, ci şi contra „ideii de Dum- 
nezeu“ în om. Am. arătat cu altă 
ocazie că Ivan Karamazov e pre- 
ocupat de prob ema existen e. pe 
care o rezolvă negativ: „nu există 
Dumnezeu, nu există Un vers: to- 
tul e închipuire. Cei d'ntâi lucru 
pe care l-ar dori infăntu-t Ivan 
Karamazov, ar fi distrugerea 
ideii ae Dumnezeu. Atunci omul 
ar putea deveni el însuș Dumne- 
zeu! In losul existen ei, în iacul 
o:dinei, Ivan pune legea desto- 
perită de el: Totul e permis“ 8), 
Stăpân't de astfel de idei nhi- 
liste, Ivan Karamazov va greşi la 
maximum faţă de Divintate. 
Gândurte lui — care se trans- 
formă prin Smerâiakov în fapte 
— constituie un păcat care, în 
conne»ţia lui Dosto'evski, trebuie 
să fie neapărat pedepsit. „Doer- 
nașul“ mu este attoinava geit 
Ivan Karamazov de odinioară. El 
nu este un personazgiu cu 0 exis- 
tență a parte, ca Mefistoteles al 
lui Gocthe ori Omul cu Jacheta 
cenușie al lui Chamisso. În ro- 
man, „Boernașul“ este o închi- 
pu're, pe care Ivan o are în cul- 
mea nebuniet sale. 

Cu toţ caracterul său a parte, 
„Buaruagul“ lui Dosto.ovsui se 
întainește, în ce priveș.e. se.ea da 
ch.nu.re, cu Mei.stofeies aj lui 
Goesne. Și unul și altul pan in 
faţa ochilor — lui Faust şi a lui 
ivan Karamazov — trecuvui piin 
de rele. Metistoleles reproșează 
lui Vaust că „a îndrăznit să se 
creadă cu zeii de o seamă“, că l-a 
negat pe Dumnezeu, că a vrut să 
să se s.nucida — întrun cuvânt, 
ori de câte ori Faust este pe cale 
de a deven, iclizi MULpă uauedi 
făcut cu Moetistofeles), acesta îi 
spuiberă fericicea cu am-uruca 
greşelilor din trecut, pe care i 
le trece nemilos în rev.stă. Când 
Ivan Karamazov înebuneş:e, es.e 
şi el chinuit de „Boernaş“: „As- 
cultă, îi zice acesta (de fapt este 
Ivan Karamazov însuși, care, în 
urma  dedublării personalităţii, 
vorbeşte cu sine), cunosc un în- 
cântător boernaş, foarte tânăr, 
un cugetător, un iubitor de lite- 
ratură şi de artă. A scris un poem, 
nu fără merite, întitulat „Marele 
Inchiziţor“, 4). Ivan Maramazov 
îşi dă seama că e vorba de el și 
suferă. Sutferinţa lui este în ra- 
port direct cu liciditatea neba- 
nici. i 

Intre chinuireg lui Faust şi 
chinuirea lui Ivan Karamazov e 
o deosebire de tond La ero:t iui 
Dostoievski, chinuirea se trans- 
formă în pedepsire, la Faust ea 
se traduce în ispășire. Faust nn 
este atâţ de vinovat faţă de divi- 
ni'ate cum este Ivan Karamazov. 
Până la urmă, vinovăția lui Faust 
— ad:că tendința de a găsi și 
gusta fericirea -pe pământ — își 
pierăc din gravitate. Demn de re- 
ținut este faptul că în Urtaust — 
variantă ce datează din 1174-1115, 
adică din vremea t'nereţii poetu- 
lui — Goe'he îl concepuse pe 
Faust încărcat de păcate, „Com- 
parată cu ţoate fragmentele ante- 
rioare — observă Tudor Vianu — 
forma definitivă a poemei aduce 
o idee nouă: Faust nu mai mnrge 
către p'eire, ci către mântuirea 
lui. Pacţul cu Meshisto se m-nei- 
zează de asemeni: Faust consimte 
să-și piardă sufletul. dacă noua 
lui ciălăuză prin viaţă îl va 
procura o clipă încărcată de atâta 
p'ăcere. încât acel care a râvn t-o 
şi nu a putut-o găsi nici în stu- 
diu! zadarnic al științelor, nici în 
evocarea magică a sp'ri'elor <u- 
perioare, să-i spună: îniârz:e pu- 
țin, eşti atât de frumoasă“. 


Îi 
„IES Speta e ea 


(Urmare în pagina 3-a) 


——— 2 





seri -a 


UNIVERSUL LITERAR 


La mormintele lor... PE MARGINEA DRAMEI 


A muriţ George! 

L-am pierdut și pe el... 

Am ajuns că aproape în fiecare zi 
câte altceva !... 

In tiecare zi mi-i dat să aflu evenimente şi 
vești așa de noui, de tulburătoare, sau de 
triste incât aproape că nu le mai pot prinde 
înțelesul, nu le mai pot simţi. 

Ajung până acolo că mi se pare că în mine 
nimic nu mai reacţionează... 

Uneori, în legătură cu cele ce mi se spun, 
mi se pare coar atât că aud, dar că nu le pot 
prinde toată insemnătatea lor — toată gro- 
zăvia !... — că nu le „recepţionez”, ca să 
spun așa. Ajung să știu că s'a întâmplat cu- 
tare lucru, dar, în adâncul meu par'că să- 
lășluește ceva care ar spune că nu-i cu pu- 
tință, că nu-i nimic adevărat ! 

Şi totuși așa, este ! In toate casele, în toate 
familiile ! Este, da, este ! 

Moartea şi-a pus semnul peste tot: în 
cea mai umilă casă ca și în palatele cslar in- 
vidiaţi, în dosul jaluzelelor ca şi a fsrastralor 
madeste, găseşti, pretutindeni, o tragedie. 

Morţii se înregistrează statistic, dar trage- 
diile şi le simt — ei singuri — numai cei 
dinăuntru ! 

Câte cunosc numai eu şi câte, asemănă- 
toare, nu vor mai fi fiind căci fiecare dinţre 
noi le știm — așa cum  trebuesc știute! — 
numai pe ale noastre... 

Și, Doamne, câţi — buni şi fără vină față 
de toate astea — au trebuit să plătească ! Şi 
câţi — dar ce, ce anume ?..—vor mai plăţi !.. 

Doamne, când se vor termina astea toa- 
te !... 

"Când? Când ? | 

Căci, ceocamdată, nu văd decât durere şi 
jale şi moarte! Și toate se înmulţesc ! Și în 
jurul nostru, cercul se strânge... se strânge 
tot mai mult... ” 

Iată, m'au părăsit atâţia prieteni — prie- 
teni sau din familis, tot una: şi unii și al- 
ţii prieteni dragi — şi de ca? 

Cu cari n'am să mă mai văd. 

Niciodată ! 

De cari este păcat!... 

De cari mă doare atât numai când mă 
gândesc şi cărora — ca ieri... — le vă& chi- 
purile în minte... 

Prietenești, bune, afectuoase. 

Xată surâsul acela cald, suârsul acela bun 
şi drag al celui dintâi căzut, al lui George 
Neamţu, dragul nostru George, drag tutu- 
rora... Erou al datoriei, al onoarei și al ab- 
negaţiunei, trecut deja în legendă şi în pa- 
gini de cărţi !... 

Iată figura limpede, delicată şi totuşi 
vie, a celui atât de doritor de viață şi în- 
drăgostit de frumos, a bietului Aurel, sa- 
vantul tânăr Aurel Vrancea, dela Institu- 
tul Cantacuzino, martir al muncii, care 
astepta să-şi vadă — în fine! — roadele 
atâtor strădanii şi dela care, cu îndreptăți- 
re, așteptau de altfel toţi cei cari îl cunoșteau 
şi aștepta, poate, și țara şi poate şi știința, a- 
tâta !... 

Și apoi sărmanii Gevrgică şi Vlădu- 
cu Jurist, doi frați, morţi năpraznic într'un 
adăpost, ași putea spune sub ochii înebuniţi 
de durere ai tatălui lor, colonelul mecic Ju- 
rist, care-şi vecea, deodată, ambii lui copii, 
toată lumina şi dragastea vieţii lui, stinse, 
Stinse într'o clipă, coborite într'o singură 
clipă in neant şi întuneric. i 

Yără să mai vorbesc de durerea mamei 
tor, plecate, căreia îi era dat să afle, pe acolo 
pe unde era, din ziate sau altfel, că la în- 
toarcere nu va mai îi mama a doi băeți mi- 
nunaţi,- cari trebuiau să-i fie marea ei mân- 
arie... ci va găsi casa goală, pustie şi îndo- 
- tată ! 

Iar acum George. 

Bunul și dragul meu prieten, aproape un 
frate, George Serdaru, chinuitul, a cărui să- 
nătate fragilă era asemeni fragilității îlori- 
lor şi care, totuși, mai găsea încă în trupul 
lui atâta putere de a iubi, a suferi şi a se 
sacrifica—şi pentru el și pentru alții—şi de 
a duce, el singur, povara atâtor griji, răspun- 
deri şi suferinţe care, altfel, ar i fi covârşit 
puterile oricăruia dintre noi ! Şi care, săr- 
manu), în viaţa asta n'a avut parte decât 
de înfățișarea ei, cea rea, cea duşmănoasă, de 
„toate încercările și de toate amărăciunile ei, 
de muncă şi de istoviri, cari toate, au reușit 
să-i umple cupa cea amară, până peste mar- 
gini, dar căruia, în schimb, poate că nicio- 
dată nu i-a fost dat să guste și din ceeace 
ea avea ca sănătate, lumină şi bucurie de 
viaţă ?.. Ă ae e i 

Dar să guste aşa, din plin, neînerijorat, li- 
ber şi tinerește, fără să plătească după aceia 
imediat cu o nouă suferinţă... 

Decât poate, în puţinii ani petrecuţi la Pa- 
ris—poate de aceia îi erau şi cei mai dragi AIP 
Deși chiar și atunci — mai cu seamă că era 
așa de conştiincios şi așa de bun și se gân- 
dea tot timpul la sacrificiile celor din ţară, 
ale fraţilor lui, ale surorei lui, ete. — el în- 
că trebuia să fie cu mintea tot timpul la 
examene, să studieze mult, să munzzască 
nopţile pe tratate groase, plus atâtea și a- 
tâtea alte greutăţi pe cari numai noi cei de 
acolo le știam... 

Dar oricum... au fost, poate, 
ani mai frumoşi ! Ă 
Restul : muncă, sacrificiu şi suferinţă... 

Biet suflet chinuit, „George Indureratul“ ! 
Tu, cel hărăzit vieţii sub o zodie nepriolnică... 
Cu adevărat bietul tău suflet chinuit poate 
că doarme acum prima dată în linişte... Și, 
cine știe, poate, pe lumea cealaltă, aceia ca- 
re-i acum a ta, ţi se vor ţine și ţ:e în soco- 


aud 


singurii lui 


teală, toate, țoată suferința ta din lumea 
asta ! i i | 
Frate George drag, ultimul în seric, 


fraţii mei ceilalţi dragi, îmi iau rămas bun 
cu lacrimi în ochi dela voi ! 

Dragii mrei-,, i 

De fiecare în parte și, deşi mai tineri, 
chiar și de voi Georgică și Vlăducu, iar în 
special de voi ceilalți, de tine George al nos- 
tru, George al nostru drag, primul în serie, 
de tine Aurel şi, acum în urmă, de tin 
George, prietenul meu vechiu—de cari, cum e 
şi drept, și prin vârstă și altfel eram oricum 
mai legat, mai apropiat — dacă aţi şti cât 
mă doare inima și cât de mult vă simt lipsa. 

Și desigur că în toată viața am să v'o simt 
de acum ! Şi o:să mi se pară mereu, dz-azum 
încolo că tot n'am fost deajuns împra- 
ună, că nam fost atât cât ar fi trebuit, 
că nu ne-am apropiat şi mai mult unul de 
altul și căldura sufletelor noastre să ne-o îi 
simţit şi mai mulţ... 

Dragii mei !... 

Dacaţi putea şti voi cum îmi este in'ma 
în momentele astea !.. Poate, de-acolo de 
unăe sunteţi, poate că da, poate că veteţi și 
înţelegeţi... 

Atunci desigur că veţi dea, veţi şti şi vă 
veţi bucura : v'am iubit mult, muit.. Mi-aţi 
fost dragi... Poate că uneori n'am arătat-o 
suficient — și poate că oo vină a mea: 


““nultă și decât aș fi putut să vă dau. 


„teama de slăbiciune”, pe care o avem mai 
toți (ce prostie !... și poate şi un păcat: al 
mâncriei !) — și în felul acesta, deși voi 
îmi știaţi sufletul, nearătându-mi toată a- 
fecţiunea ge care v'o purtam, iată eu, ori- 
cum, poate, că vam lipsit de mai multă că]. 
dură și dragoste la care aţi fi avut dreptul... 

Câna dragostea şi afecțiunea adevărată 
oricât de multă ar fi, niciodată nu strică... 

Iu timp ce voi, cu cât aţi fi meritat mai 
multă ! | 

Mai multă și decât vam dat şi desigur mai 
Căci 
eu vă cunosc și Ştiu: voi eraţi dintre acele 
sutlete cari, ca atâţia alţii dintre noi, chiar 
cacă n'o mărturiseaţi, aveaţi, însă, întotdea- 
una nevoie de atecțiune şi de dragoste!.., 

Atâta nevoie de afecţiune și de dragoste... 

Şi acum ?!., 

Acum ?!.. 

Tot mai gol în jurul meu. 

Şi ce curios: cum mi se părea mereu, de 
tievare dată, ca și cum nimie mar fi ade- 
vărat !,.. 

Și: cum mi se pare şi acum fără conţinut 
gândul că nu mai existaţi ! Că nu mai sun- 
teţi vii! Că n'am să mai pot vorbi cu voi! 
Nici azi, nici mâine, nici poimaine, NiCI0- 
dată ! 

Nu știu, dar în clipele astea parcă mi-i 
anai ușor să cred că nuci nu aţi fost cândva 
cu acevărat uecâţ să cred că aţi fost real- 
mente câniiva, că eraţi vii, că ne-am vor. 
bit și că vam simțit gândurile în vibrarza 
sufietului vostru dar că acum nu mai Sun- 
teţi... 

Şi totuși, așa este : duşi pentru totdeauna, 
MORŢI !... Da, MORŢI!.., 

Doamne, nu vreau să îndrăsnese nimic: 
Tu smgur Ştii ce faci! 

Și ştiu că tot ce-mi este îngăduit e atâta: 
să spun „fie-le ţărâna uşoară și iartă-le, 
Doamne, păcatele dacă au greşit !”... 

Și iartă-mi-le și mie, Doamne ! 

Şi iartă-mi-le şi pe cele sie acuma : ...vor- 
bele... poate indoiala, poate.., revoita ! 

Căci vei înţelege și lu, Doamne, Cel care 
ești puternic şi vezi, toate şi toate le 'nţelegi: 
mi-erau dragi și erau tineri și erau — cu a- 
devărat, nu numai așa cum se spune — şi 
buni și drepţi... 

Doamne, sigur, nu-Ți știu, nu-Ţi cunosc le- 
gile Tale, dar... par'că e păcat! 

Nu mi-o lua în nume de rău căci nu Te 
judec dar zic şi eu așa,după mintea şi înţe- 
legerea mea cea omenească, 

Bieţii băeţi, bieţii de ei!... 

Dragii mei !.. 

Din tot ce-au fost nu-mi mai rămâne de 
cât amintirea lor... î 

Această aducere aminte și această imagi- 
ne îmi va rămâne, însă, întotdeauna bună și 
caldă şi luminoasă, 

In multe momente, cum nu se poate mai 
duioasă şi mai mângâietoare și totuși, adânc 
dureroasă, ca întfiptă adânc în însăşi carnea 
mea, pierdere şi lipsă ce nu se poate judeca 
și cântări și pe care desigur o voiu simţi în- 
totdeauna. 

Dragii mei dragi, buni și neuitaţi prieteni 
și frați ai mei asta-i tot ce vă mai poate a- 
cresa vouă și memoriei voastre cel care — 
unora până mai zilele trecute — v'a fost 
vouă în viaţa asta pământească. 


La 


PUIU DRAGHICI 


EUROPEI DE AZI 


(Urmare din pag. I-a) 


Fără fundamentul unui ev mediu și al unei renuşteri 
creștine, la capătul unei heredități cu viduri interioare 


„și al unei evoluții exclusiv tehnice, de unde abseniează 


tradiția culturii și profunziunea unei spiritualități — 
„fortăreţele” americane s'au putut aduce în spaţiul 
Europei nici blazonul cavalerismului, nici respectul ar- 
tei, nici iubirea amintirilor străvechi, nici spiritualitatea 
creștină, . 

Ci numai vastă ignorare şi olimpiană forță de dis- 
trugere. : i i 

Dar, dacă, în acțiunea de spulberare a culturii şi-a 
artei europene, America aduce seninătatea ignoranței 
şi o spontaneitate distructivă explicabilă, în schimb 
luciditatea rece, calculul amănunţit, intenția precisă, 
aparțin britanicilor. 

Anglia a avut, desigur, tradiţie, veacuri de cultură 
şi contact permanent cu arta europeană. Dar, secole 
dearândul, marea insulă a dușmănit, printr'o nediluată 
gelozie, printr'o nesecată invidie, continentul. Genero- 
zitatea şi elanul sentimental ai unui Lord Byron, plecat 
să moară pentru cauza Greciei, sunt numai atitudinile 
unui poet romantic şi nu acelea ale egocentrismului 
englez. 

Prin distrugerea fundamentelor culturii. și monumen- 
telor europene, spiritul britanic nu sângeră de loc. EI 
își propune, rece și lucid, reconstrucția Europei pe tun- 
damente impuse, de-aci înainte, de cultura britanică. 

O tabula rasa a civilizaţiei europene, o radiere “a 
tot ce-a fost până azi, convine exclusivistului spirit en- 
glez. Insularii au geniu, îl împrejmus de un neasemuit 
orgoliu și știu, cu exactitate științifică, ce vor. 

Distrugerea tuturor fundamentelor europene — poli- 
tice, sociale și culturale — pentru o rearhitecturizare a 
continentului în spirit și în dictat britanic, aparține unei 
intențiuni precise, din ce în ce mai limpede ochilor 
nOoŞtri. 

Fenomenul îmi amintește, de departe, un capitol de 
istorie literară, — mărunt ca aspect imediat, dar ne- 
lipsit de semnificaţie. O tentativă (eșuată și ridiculă 
până la urmă) de-a disloca, a ignora și a înlocui, prin 
nGpraznice formule Ievoluționare, întreaga artă euro- 
peană. Elveţia din 1916. în Ziirich-ul ospitalier, tolerant 
şi umanitarist de atunci își găsiseră azil un grup de 
tineri aventurieri, cosmopoliți, fugari din țările atlate 
în război. Deoarece, „conștiința le interzicea ideea de 
războiu', tinerii independenţi și paciliști au trecut la 
revoluție literară şi artistică. „Revoluţia“, nuinită 
„Dada" și alimentată de sgomotoșii Tristan Tzara, Hugo 
Ball, Richard Huelsenbeck, Fritz Baumann, Hans Ap, 
Max Oppenheim, Marcel iancu, Augusto Giacometti- 
Hauser, E. Varese, Soubeyran, F. Picabia, Max Ernst, 
Paul Eluard și alții, — s'a grăbit să ianseze formula 
negativismului integral: „Revoltă totală până la anar- 
hie, fără degetul pe buze al moralei. Dada știe tot, Dada 
scuipă tot“. 

Considerând cultura și arte europeană simple mituri 
a căror cenușă se cuvenea să fie Tisipită în vânt, peste 
2 grotescă tabula rasa a Europei Dada își propunea să 
triumife, ignorând, dizolvâna și scuipând totul. 

Mișcarea dadaistă a durat câţiva ani, s'a transferat 
la Paris, a deviat în câteva apendice literare tincturate 
cu spirit marxist, și, după ce a scuipat și a negat totul, 
sa stins fără a putea clădi nimic pe continentul trepi- 
dat die violențele ei inutile... 

Ce-a fost, ieri, oarecum evenimenţ mărunt — insolent 
la inceput și ridicul după aceea — apare, în prezent, 
în linii mari, trasate „Puternic, în stil rece și calculat. 

Zănateca, gratuit ănarhica, exhuberant negativista 
formulă Dada, devine, astăzi, proectul lucid al unei 
uriașe „tabula rasa'“ a tundamentelor europene, sub 
gândul unei reconstrucții dirijate metodic. 

Ca odinioară Dada,— Marea Britanie „Ştie tot, scuipă 
tot”, distruge tot. - 

leri, efemera și anarhica mișcare Dada a eșuat prin 
lâncedă capitulare. Azi, Marea Britanie, sigură în 
planurile ei, reia, cu alţi sorți de izbândă, formula 
distrucției totale, solemnă, autoritară, glacială și, mai 
cu seamă, „fără degetul pe buze al moralei“, 


RADU GYR 


Piatra: Past BE mc RP aIRF Et 


(PA 


ZILE DE 








ai 


30 MAI 


FRONT... 


1944 scazuta 


(Urmare din pag. I-a) 


N'ași fi crezut niciodată că simbolul 
culorilor poate fi ceva mai mult decât 
un simbol; acum însă, la lumina ne- 
voiașe a unei feştile, mai ales spre 
seară, negrul ăsta dens al pereților imi 
pare că întonează din toate colțurile, 
numai marșuri funebre). Ca accesorii 
indispensabile de interior, avem (ceea- 
ce nicio imaginație suprarealistă de 


pantomimă, nar fi putut închipui: o 


sobă dintr'un butoiu de benzină, cu 
un burlan confecţionat din cutii goale 
de conserve care la primul foc a râs- 
pândit o aromă ca de iarmaroc, de 
carne friptă, brânză şi alte reziduuri 
ascunse prin încreţiturile cutiilor şi un 
fel de tereastră cu geam încasabil, croit 
fantezist din sticle de vin alb şi goale 
puse vertical unele peste altele (Nietz- 
sche, ca și toţi cei care nefiind în răz- 
boiu au vorbit despre războiu, a avut 
dar dreptate spunand: „războiul e ma- 
ma tuturor lucrurilor bune'”). Totuși 
atât de puţină lumină se furişează in 
cei câțiva metri. cubi, de întuneric, ai 
noștri, că nu trebue să fii chiar Goe- 
the ca să dorești: „mehr Licht”, Cu 
toate astea, micul meu adăpost şi nu- 
mai pentru motivul că se poate numi 
adăpost, e bun. In el stau, pentru di- 
rijarea focului de artilerie, cu un ser- 
gent şi un caporal, amândoi teletoniști, 
şi cu soldatul meu. Caporalul e un 
moldovean șoltic cum numai moldo- 
venii știu să fie şi când se apucă el la 
„taină” cu soldatul meu, uit și de frig 
şi de sobă şi uit şi de lemnele pe care 
nu prea avem de unde le lua. Ela 
fost luat prizonier la Odessa în toam- 
na lui 1941, a mers.pe mare trei zile 
şi trei nopţi fără să știe unde și fără 
să știe cel puțin dacă va mai trăi şi 
după alte două zile de mers pe uscat, 
s'a trezit (a aflat-o însă numai după o 
lună) la al treilea șanț anticar, care 
se croia încă de atunci, din jurul Sta- 
lingradului. La Stalingrad a stat un 
an și două luni, a săpat și a fumat ma- 
horcă, a fost dus cu alţii Duminica în 
biserici în care tineri și tinere care nu 
credeau decât în „preroda” (natura) 
jucau căzăceasca şi a scăpat până la 





$ | | : e 


sfârșit căzând „prizonier” de astă dată 
la germani. Dacă. se va mai întoarce 
odată și odată acasă,va avea multe de 
povestit (și cum a rămas din prizonie- 
rat cu slăbiciunea săpatului, — el Spu- 
ne — şi de făcut: va săpa în jurul ca- 
sei un şanţ anticar și lângă el se va 
„indura” să facă și pentru soție, uh a- 
dăpost fără lumină, în pământ). 
Soldatul meu, în schimb, care îl as- 
cultă întotdeauna ca pe o evanghelie, 
are mai mult darul de a le face decât 
a le spune. EI are ticurile şi ciudăţe- 
niile lui și o simplitate care mă face. 
să țin la el ca la o amuletă. Maniac 
religios, el îmi vorbește numai în pa- 
rabole și proverbe ca Sancho Panca, are 
viziuni din altă lume şi de preferinţă 
visează viitorul. Altcum,e atât de naiv 
şi atât de fireşti îi par toate lucrurile, 
că odată, pe când poposisem pentru o 
noapte într'un sat, mi-a suit calul pe 
scena unui teatru distrus făcându-mă 
să am orgolii de Caligula, iar altă dată, 
când eram la mare, într'un sanatoriu, 
a avut nevinovăția să vină la mine 
puțin cam mofluz pentru că îi Spuse- 
sem că în muzeul geologic al orașului 
e un om de 2000 de ani şi pentru că 
văzuse că îl înșelasem: el se așteptase 
ca venerabilul strămoş de 2000 de ani 
să-l întâmpine poate cu „servus”, să-] 
bată... strămoșeşte pe umăr, să-i ofere 
cumva și un scaun și când colo, totul 
nu îusese decât o farsă: omul era.. 
mort. 
Aici, când are timp liber, când ruşii 
ne dau pace și mai ales când pe cei- 
lalţi oboseala a făcut să-i prindă som- 
nul, stă ore întregi ca şi când ar fi în 
transă, cu o foaie religioasă pe care o 
ține de obiceiu pe dos pentru că nu 
ştie citi și se roagă așa până îl prinde 
somnul, cum se ruga și mai acum câ- 
teva luni, când, stând la un hoge tă- 
tărăsc, se închideau amândoi seara în- 
tr'o tindă şi se rugau fiecare în limba 
lui, unul lui Isus, iar altul lui Allah. 
Altfel, simplitatea lui de mute ori clar 
văzătoare, ca şi cutezanţa de a privi 
Şi primi totul fără cea mai mică panică 
a celorlalți, au fost şi sunţ pentru mi- 
ne o frumoasă prelegere și un impuls. 
Poate, cine știe, lor, acestor soldaţi în 
care necontenit văd acea dârzenie da- 
cică pe care până aici, n'o înțelesşesem 
decât ca pe un argument istorie sau 
ca pe o figură de stil, le datoresc !j- 
niştea asta mioritică în faţa a tot ceea- 
ce sar putea întâmpla, pasiunea ris- 
cului și viciul, pe care într'o oarecare 
„măsură l-am avut și în trecut, de a 
mă simți comod în suferinţă. Poate. 
Treizeci de luni pe front trăite cine 
ştie cum şi cine ştie unde, împreună 
cu ei, m'au făcut să nu mai ştiu ceea- 
ce în viața mea de aici e al meu şi 
ceeace e al lor. Ceeace ştiu însă sigur, 
știu că de va fi să mai duc vreodată 
și o altfel de viaţă decât cea de aici, 
voi simţi întotdeauna lipsa oamenilor 
cu care sunt acum și că siguranța a- 
nonimă și monotonă a unor zile scurse 
la fel, îmi va întreține întotdeauna, 
nostalgia incurabilă a zilelor subpă- 
mântene în care nici un „mâine” nu 
era sigur și în care-nu știam niciodată 
dacă voi mai fi a doua zi. 


STELIAN TECUCIANU 





In 1762, trupa Comediei Ita- 
lene din capitala Franței, ce 
juca în fostul „hâtel de Bour- 
gogne“ dim rue de Mauconseil, 
ojeri lui Carlo Goldoni direc: 
ţia acestui teatru şi funcţia de 
QUr una, În OCaași Timp, 
ambasadoru. Franţei la: Vene- 
fa îi îmcurajă cu asigurări 
frumoase, promiţându-i o pri: 
mire demnă de talentul său. 
Dorind să cumoască Parisul şi 
obosit de opoziţia neîncetată 
şi dârză 'a cewprialţi oameni de 
teatru, el părăsi Italia dupăce 
dommse timp de treizeci de 
ami peste toate teatrele orașu- 
lui său natal, Se ducea către 
un viitor nu mai puţin glo- 
rios : timp de ați treizeci de 
ani el va cunoaşte succese 
mult  îmvidiate îm capitala 
Fnanţei unde, ca şi el, atâția 
străini de seamă se stabiliseră 
pe vremea aceea, — Grimm, 
d'Hoibach,  Giuck,  Liickner, 
Piccini, Grâtry — şi unde Mo” 
zari ar fi vrut să moară, 

Fu 'decep;ionat de cei de ia 
Comedia ltaliamă, care nu se 
asemămau nici pe departe cu 


predetesorii lor, Ricoobqmi şi 
Batenti — creatorii lui Mari” 
vaux, -— nici cu actorii vene” 


țieni. Fu nemulțumit de pie- 
sele ce le scrise pentru aceşti 
actori mediocri.,, 

In schimbul acestor  desa- 
măgiri, orașul lumină îi re- 
zarva multe alte satisfacţii! 
hăsjițat prin su.oane și iea.re, 
el este invitat de tat ce socie- 
tatea fnamceză are mai ales, 
leagă prietenie cu Diderot şi 
Favart, corespondează cu Vol- 
taire care îl aplaudă şi nu gă- 
seşte destule cuvinte de laudă 
pentru talentul său, întâlneşte 
pe Jean-Jacques Rousseau 
care îi declară scurt că nu se 
debutează la şaizeci de ani în- 
iro literatură străită, însfâr- 
șit este prezentat regelui, care 
îi mtribue o pensiune şi — 0- 
noare apreciabilă şi mult în- 
vidiată  — îi  îmcredințează 
funcţia de profesor de italia 
nă a Prinipeselnr regale, 
Dacă Ludovic al XV-lea sar 
fi purtat astfel cu un oarecare 
număr de mari autori naţio- 
nali, i sar fi făcut probabil o 
presă mai favorabilă! — Mai 
târziu, Goldoni la rândul său 
devine îndrumătorul ascultat 
cu încredere a două tinere și 


Goldoni şi Comedia Franceză 


(Urmare din paz. I-a) 


strălucitoare talente de poet: 
Francois de  Neufchâteau şi 
Marie-Joseph Chenier. 

îm 1771 Carlo Goldoni se 
gândi că ar fi bimg să scrie 
direct în limba franceză pen- 
tru teatrul "francez. Prieten cu 
Louis le Kain şi cu  Pierre- 
Louis Preville, at râvni — nu 
fără sentimentul umei oaracari 
temerități, mărturiseşte aiuto- 
mul în spiritualele sale memo” 
rii publicate în franceză în 
1787 cu 'oeazia împlimirei a 
optzeci de ani — la gloria de 
a fi jucat pe scena teatrului 
Comediei Franceze. Cunoştea 
îndeajuns de bine această 
limbă pentru a scrie Le Bour- 
ru Bienfaisant, care îmbogă: 
țeşte repertoriul temtrului cu 
UR Tou pensoniagiu: morocă- 
ROSul cu imima langă, filozof 
intr'o oarecare măsură — Di- 
derot nu e străin 'de preocu- 
pările lui Goldoni — sub un 
aspect de strășnicie grosolană, 

Le Bounmu Bienfaisant, pri- 
mită cu unanimitate de Co- 
medieni, este o operă vioae, 
de o ironie blândă. Fu creată 
la 4 Noembrie 1771 de trupa 
Comediei Franceze ce juca pe 
atunci la Tuileries în „Salle 
des Machines“, iar a doua zi 
ea fu reprezentată la Fontain- 
bleau înaintea întregei Curți. 
Succesul este mare: Preville 
imterpreta rolul morocănosu- 
lui;  Bellecour, Mole, M-me 
Drouin - Preville, delicioasa: 
Doligny _ şi îndrăcita  Gogo 
(M-me Bellecour) complectau 
distribuţia, 

Autorul e obligat să apură 
pe scenă, onoare ce îl surprin- 
de, pentrucă acest obicei 
francez nu avea curs în Italia. 





Urmară laude, elogii şi răs- 
plăţi. Ediţia dedicată Princi- 
pesei Adelaide fu epuizată în 


„câteva zile. Eleganța cu care 


acest străin ştiu să scrie şi să 
placă într'o limbă care nu era 
a lui, stârni camiraţia  tutu- 
Tor, Fapt curios şi semnifica- 
tiv este greutatea pe care el 
însuşi o întâmpină atunci când 
vru să traducă piesa în italie- 
nește: anumite expresii pro- 
prii limbei franceze erau ane- 
voe de exprimat înitr'o limbă 
în cure ele nu fuseseră - nici 
simţite nici gândite, 

Succesul mergea crescând. 
Spiritul de observație, o oare- 
care indulgență  surâzătoare, 
restaurarea adevărului pe sce- 
nă, a naturaleței şi a vârtuței, 
erau. manifestări realiste re 
plăceau societăţii injziregnale 
de filozofie din wremea aceea. 
Inovaţiile fundamentale adu- 
se de Galdomi se refereau mai 
mult la conținut decât la for 
mă, lu spirit mai mult decât 
la artă; şi tocmai această su- 
perioritate a gândirii asupra 
expresiei, constituia  avanta- 
giul scriitorului față de cei 
din generaţiile precedente. 

Toţi oamenii mari ai timpu” 
Jui erau de acord asupra cali- 
tăților lui şi-i aduceau elogii 
meritate. Voltaire îl numeşte: 
„Le peintre et le fils de la 
nature“, Deaitfe!, nu spusese 
el însuși în delicioasele sale 
Mesmoires : „Toată străduința 
ce am depus îm compumerela 
operilor mele dramatice a con- 
stat în q nu vătăma natura“ ? 

Le Bourru Bienfaisant este 
jucată aproape ÎTozontinuu în 
Noembrie și Decembrie 1771. 
Va rempare neîncetat pe afişul 
Comediei Franceze până în 
1819. In timpul Revoluţiei va 
fi reprezentată pe toate sce- 
mele puriziene: în, 1794 pentru 
reinitrarea în teatru a lui Pre 
ville; mai târziu şi în mod 
succesiv cu Fleury, Mole, Da- 
2imcourt, Louise Contat şi 
Lange. Totuși cenzura revolu- 
fiomară va cere ca Găâromte, în 


scena partidei de şah, să ex- 
dame : „Eşec la tiran“ în loc 
de „Eşec la rege!“ Va fi re- 
luată în epoca romantică, iar 
în 1829 Comedia Franceză va 
atimge cifra impozantă de două 
sute nouăzeci-pirşapte de re- 
prezentații pe aceeaşi scenă, a 
savuroasei comedii, 

Mai: târziu, Goldoni dă o a 
doua piesă în limba franceză: 
L'Avare fastuaux; dar noua 
îmceroane nu va cunoaşte nici 
pe departe succesul înaintaşei, 
Va fi jucată cu o oarecare 
continuitate abia îm 1905, la 
Odeon, în prelucrarea unui 
autor de mult uitat: Saint 
Just, 

Mai trebue amintită, din 
seria teatrului francez al lui 
Goldoni, şi Pamela de Fram- 
cois de Neufchâteau — care a 
fost cauza închiderei vechiei 
Comedii și a arestărei întregei 
trupe îm ziua de 2 Septembrie 
1793 — ce nu era decât o di- 
bace adaptare a piesei lui 
Carlo Goldoni: Pama nu 
bile. 

Comediograful italian mauri” 
se cu şapte luni înainte — la 
6 Februarie 1793 — după ce 
se văzuse redus la mizerie de 
Revoluție, Ultimele hi el 
suspină în zadar după pensia 
suprimată şi după patria de 
dincolo de Alpi; pensia îi fu 
restabilită în ajunu' morţii, 
iar Italia nu o mai revăzu de- 
câț în vis, 

Astăzi, o placă comemorati- 
vă pe casa, locuită ani dearân- 
dul în rue Saimi-Sauveur, şi 
un bust în square de l'Arche- 
veche — lângă Notre-Dame — 
aduc aminte parizianului gră- 
bit de Carlo Goldomi, italian, 
dar timp de treizeci de ami om 
de teatru framcez. 

Este foarte puţin: mult prea 
puțin ! 

Intr'o zi poate, într'o zi mai 
bumă şi mai liniştită, când Vu 
mea va avea din nou vreme să 
se reîntoarcă asupra literelor 
și artelor frumoase, vre-un 
comitet parizian de literatură 
comparată îşi va aduce aminte 
de cel ce a onorat cu atâta 
glorie cele două ţări, şi îi va 
aduce prinosul de glorie me: 
ritat, 


DOROTHEA CHRISTESCU 


CĂRȚI 


THOMAS CARLYLE : ISTO- 
RIA REVOLUȚIEI FRAN- 
CEZE, 


Marea și fundamentala 
transformare a structurii 
raporturilor dintre indivizii 


constituină diversele clase 
sociale, marcată în a doua 
jumătate a secolului ali 
XVIII-lea, avea să-și capete 
forma precisă către 1800 
prin ceeace isțoria cunnașta 
sub numele ce Revoluția 
îranceză, Aceasta a fost, in- 
contestâbil, cea mai sgudui- 
toare, prin factorii care o 
determinau și prin consecin. 
țele de-o  inepgalabilă am- 
ploare care i-au urmat, 
Smulgând din rădăcini şi 
răsturnând cu violență tra. 
diții de veacuri ce păreau 
statornicite pentru  înfrun- 
tarea vremurilor; Revoluţia 
dela 1789 flutura un stin- 
dard nou, dătător de spe- 


d e ear e fo UI Sea azere ceea eat gi 





MEMENTO | 


CINEMATOGRATYE 


SCALA : Puntea de cristal și 
jurnal. 

REGAL : Immensee și jurnal, 

ARO ; Vacanţă pe Riviera şi 
jurnal, 

FANTASIO : Un ştrengar de 
fată, 

CAPITOL : 30 ore de drago- 
ste şi jurmal. 

SELECT : Picpus şi jurnal. 

ROMA : Asasinul dela casa 
Nr. 21 şi itrupă de revistă, 


„Pen ine CECENE e CEI a e ERE E PRO. 


NOUI - 


ranţe, pe-ale cărui falduri se 
încrustau cu litere de foc de- 
zicreratele în numele cărora 
se vărsaseră nesfârșite va- 
Yuri de sânge. 

Şi astăzi, după un veac şi 
jumătate, oarba pasiune 
ce-a condus la eșafod sute 
de mii de vieți rămâne un 
patetic capiţol de studii pen- 
tru istorici și psihologi, Ma- 
rele scriitor englez Carlyle, 
al cărui interes pentru ma- 
rile probleme ale istoriei 
este cunoscut, a dat una din- 
tre cele mai bune cărţi asu- 
pra Revoluţiei franceze. Şi e 
cu atât mai prețioasă acea- 
stă lucrare, cu cât ea vine 





dela un exponent remarea- 
bil al unei ţări vecine care a 
asistat la pustiitoarea tă- 
lăzuire a nobilelor pasiuni 
franceze. 


Lucrarea aceasta de va- 
loare a apărut de curând în 
românește, într'un elegant şi 
compact prim volum, îm bi- 
blioteca isțorică a  ediţurii 
„Universul”, care și-a pro- 
pus să tipărească lucrări ţra. 
tând deopotrivă marile pro- 
bieme românești ca și pe 
cele străine. 

Traducerea este semnată 
de d. N. Pandele, 














Tudor Teodorescu-Branişte: 


PRINȚUL, roman Editura Socec 


Două sunt cărţile, anului în curs, 
care au deşteptat interesul deoschit al 
criticii: „Stârşit de veac în Bucu- 
„reşti” a d-lui Ion Marin Sadoveanu şi 
„Prinţul”, ultima lucrare a d-lui Tu- 
dor  'eodorescu-Branişte. Am fost 
printre acai tare am salutat cu mare 
satisfacţie romanul epicului celui muzi 
cura pe care-l are literatura noastră, 
de o calitate atât de rară încât alătu- 
rările cu Balzac, Stendhal sau Fiau- 
bart, s'au impus dela sine şi care este 
„Sfârşit de veac în Bucureşti”. 'Tra- 
tarea artistică a materialului, de o 
obiectivitate care indică detaşarea a- 
proape complectă a autorului de eroii 
şi faptele povestite, aglomerarea lentă 
dar cu o arhitectură fără greş a fap- 
telor de natură să 'detarmine un perso- 
nagiu cu amintire neştearsă — laneu 
Urmatecu — şi în acelaş timp zugră- 
virea epocii printr'un mare număr de 
oameni şi întâmplări cu o peniță mi- 
“ nuţioasă încărcată şi de ştiinţă psiho- 

logică şi de cunoaşterea structurilor 
sociale din epoca descrisă, au făcut ca 
românul „Sfârşit de veac în Bucu- 
reşti” să capete integrala aprobare 
critică, satisfăcută de a-şi fi găsit 
câmp mănos pentru explorări sucu- 
lente. 

Bine înţeles, incitat de omagiile u- 
nei bune părţi a criticii noastre de 
prestigiu, care alături do romanul 
d-lui Lon Marin Sadoveanu aseza car- 
tea d-lui Tudor 'Teodoreseu-Branişte, 
am citit „Prințul” cu o nestăpânită 
curiozitate. 

Francamente voi mărturisi că ro- 
manul nu rezistă analizei critica. A- 
nalogia cu romanul „Sfârşit de veac 
în Bucureşti” este licită în părţile ex- 
trinsece criteriului artistic, adică a- 
colo unde constatăm similitudini par- 
țiale în descrierea destrămărilor uno- 
ra din clasele noastre sociale, mai 
precis, în aceea că, atât d. Sadoveanu 
cât și d. Braniște, fac, primul aeci- 
dental, secundui intenţionat, procesul 
clasei boereşti în decădere şi pulveri- 
zare, după cum şimn aceea că, amân- 
două romanele configuraază persona- 
gii centrale care confiscă întreaga 
atenţie a cititorului: lahcu „Urmatecu 

“şi Jean-Andrei Munteanu, zis Prinţul. 

In rest, valoarea romanelor în 
chestiune este inegală. 

După ce şi-a risipit averea părin- 
tească în nimicurile vieţii de parazit 
social, pe care prinţul Jean-Andrei 
Munteanu a dus-o la Paris, vreme de 
aproape. 30 de ani, — luxoasă şi des- 
trăbălată, — omul capătă, deodată, 
conștiința, întinderilor scăzute ale bu- 
nurilor sale şi, printr'un ciudat deelic 
moral, greu de presupus la oameni 
care ca Jean-Andrei Munteanu au 
dus o viaţă neobişnuită, cu restric- 
ţiile, părăseşte mondenităţile şi Pari- 
sul, pentru a se retrage la mica-l mo- 
şie rămasă, într'un ipotetice Munteni, 
pe o linie ferată care străbate fru- 

- moşii noştri munţi. Insist,—fiindeă ŞI 
autorul insistă —, asupra vieţii de 
dolce far-nienta u, prinţului la boe- 
rescul conac din Munteni, preocupat 
exclusiv să târâie scumpele sale obi- 
ceiuri dela minuţioasa toaletă mati- 
nală având o durată de câteva ore 
(unghiile, părul, barba, baia, pedi- 
cura, parfumurile, cosmeticurile, pu- 
drele şi alte mii de fleacuri în mijlo- 
cul cărora personmjul retrăia ferici- 
tele ceasuri ale Parisului), cu cere- 
monialul ridicul al prânzurilor şi cine- 
lor, servite după tipice rigide, hazlii, 
cu orele de program netuiburata de 
nici un eveniment, ca şi cu reveriile 
scumpe în care se cufundă cu volup- 
tate Umul nu face nimic. Omul e ri- 
dicul, privit din afară, fiindcă târâie 
cu dânsul sdrenţele unei vieţi de lux 
şi trândăvie, într'un cadru şi în nişte 
împrejurări rustice, Omul trăaşte din 
vise şi se alimentează dintr'o mo- 
canică a gesturilor care, odată pornită, 
nu se mai opreșta. În orice caz perso- 
najul are o psihologie consolidată. 
Asta demonstrează, de fapt, conti- 
nuarea ocupaţiilor sale din epocile do 
glorie, în epoca de decădere în care ne 
este prezentat. Jean-Andrei Muntea- 
nu nu poate ieşi din obiceiurile sale, 
din maniile, mișcările, gesturile sale. 
O psihologie mai tipie consolidată 
nici nu se poate. Mai amintiţi-vă, 
apoi, de vizitele pe care le primeşte 
la câteva luni odată. Neatent la cali- 
tatea personagiilor care îl vizitează — 
popa Anton, Crivenii, Vasile Gărde- 
scu, ete. —, omul nostru se comportă 
ca şi cum ar avea în faţă cine ştie ca 
personalități simandicoase, fiind onc- 
tuos, prevenitor, solemn, rigid. Mane- 
jul lui Jean-Andrei Munteanu este, 
deadreptul, rizibil. Musafirii săi sunt 
popă, şef de gară, şef de ocol silvic, 
oameni trăiţi la ţară, cu obiceiuri spe- 
cifice neciopliţi, dar Prinţul nu vede 
nimie din toate acestea, el continuân- 
du-și monologul său interior — Fata 
şefului de gară, Silvia, Criveanu, gâs- 
culiță alimentată îndestulător de vi- 
sele pensionului din care ieşea, e fas- 
cinată de ţinuta, gesturile şi vorba 
prinţului. Incepe să nutrească sptran- 
țe de căsătorie; în fond, dăruie iubi- 
rea, sa. nevinovată acestui om de-acuni 
bătrân, de o moralitate decăzută prin 
parazitism social și practica abuzului 


de plăceri. Prinţul care la început nici 
nu se sinchiseşte de ea, începe a o 
băga în seamă. Propriu zis, n'are nici 
un fel de idee precisă despre cenace 
r vrea să facă din fata frumoasă a 
şefului de gara. ua sortuntele întâl- 
niri din pădure în plimbările pe care 
prințul avea obiceiul să le facă, — iar 
Silvia dorind a-l vedea —, participa 
ea din întâmplare, printr”o voită com- 
binaţie a autorului, Vasile Gărdeseu, 
personagiu interesant în felul său, ar- 
tist lirie ratat, cam beţivan, care, însă, 
devine motorul moralizator în viaţa 
lui Jean-Andrei Munteanu. 

Câteva pagini ala romanului stau 
la dispoziţie d-lui silviculțor Vasile 
Gărdescu are violează singurătăţile 
şi refugiile prițului, pentru a-şi des- 
volta teoriile sale despre umanitate. 
Ma: întâi, Vasile Gărdescu acuză pe 
prinţ de lipsa de umanitate în rapor- 
turile lui amestecate cu Silvia Cri- 
veanu pe care o lasă, inconştient să-şi 
facă wane iluzii. Ulterior, îşi va extin- 
de demonstraţiie asupra întregii - şi 
complexei inumamităii a prințului, 
aare esta astfel fiindeă trăește în ata- 
ră de oameni, departe de ei, singur, izo- 
lat întrun turn de fildeş. Iată calita- 
tea demonstrației d-lui silvieultor Va- 
sile  Gărdeseu: „— Prinţe, înţelegi? 
Coboară-te într cameni, laolaltă cu 
ci, la fel eu ei, dacă vrei să trăeşti... 
Deasupra oamenilor, nu e nimic: € 
gol, e vid şi în wid nu poate trăi ai- 
meni. Intre ei, numai între ei e aer, e 
veselie, e viaţă adevărată. Ei stau pe 
pământ. Dumneata ești suspendat 
deasupra pământului şi vei cădea. Azi, 
sau peste câtva timp, nare niel o im- 
portanță. Vei cădea, asta e esenţialul... 
Ce urmăreşti, ce vrei, Prinţe? Ce 
cauţi peste oameni, dincolo de oa- 
meni? Cauţi imposibilul, irealizabi- 
lul... Asta nu-i bine, nu-i sănătos, nu-i 








c ronica literară 


UNIVERSUL LITERAR 


practic! Asta te duce la pieire. Pe toţi 
cei care au făcut ca dumneata i-a dus 
la picire” (180). 

Pasă-mi-te, demonstrațiile lui Va- 
sile Gărdescu nu rămân fără efeet. 
Psihologia atât de consolidată a prin- 
ţului Jean-Andrei Munteanu, care 
de 50 de ani face aceleaşi lucruri, gân- 
deşte în acelaş fel, constant cu sine, 
cu educaţia lui, cu felul de viaţă pe 
care l-a dus, acea psihologie care-l 
face ca. la Munteni, în refugiul, oare- 
cum al sărăciei, să se îmbăieze trei 
ore pe zi, să lie servit la. masă numai 
prin partea stângă, seara să coboare 
în sufragerie în haină neagră, toată 
această psihologie de maniac se dar- 
mă, în fine, după trei asalturi ale lui 
Vasile Cărdoseu şi prinţul, deștep- 
tându-se la o nouă realitate se sinu- 
cido aruncându-se înaintea Orient- 
expresului care trecea. prin gara 
Munteni. 

Ineredibilă psihologie! Şi în măsura 
în ars romanul d-lui Tudor 'l'eodo- 
rescu- Branişte se sprijină în mod unice 
pe acest personagiu, întreaga carte 
este ratată. Ne-au plăcut unele de- 
serieri ale ipoteticului ţinut păduros 
şi muntos dela Munteni, cu ecourile 
maiestoase ate trenurilor fulgerând 
prin neînsemnata staţie, descrierea 
minuțioasă a castelului făcută cu pre- 
cizie şi aplicare, figura lui Bob Frun_ 
zetti, familia Criveanu ea şi lacomul 
popă Anton. Dar toate acestea, locuri 
şi personagii sunt părţi complimen- 
tare, fragmente, ale unui întrag care 
nu rezistă analizei critice drepte. 

„Prinţul” este o carte a cărei inten- 
ție csenţială este  tendențioasă, de- 
monstrativă. Ea cade prin însăşi a- 
ceastă intenţie care o străbate dela 
un capăt la altul şi poate fi rezumată 
în fraza cu. care romanul se închee: 
„Trenul trecu într'un vârtej de scân- 
tei şi de fum. În urma. lui, rămase pe 
albul zăpezii o pată roșie de sânge şi 
undeva, mai departe, un petec negru 
svârlit de iuţeala roţilor ca un lucru 
inutil: smochingul Prințului”. 


MIHAIL CHIRNOAGĂ 














IC a 


arate 


INFLORESC CIRESII IN MOLDOVA 


(Urmare din pag. 4-a) 


Cobor pe Carol, gânditor, Ași putea ma 
tramvaiul, care circuiă normal, dar prefer să 
merg pe jos, ca să regăsesc Iaşul. Am oroare de 
tramvaiele din laşi. Mici cât nişte cutii de chi- 
brituri, te scutură de ţi se face rău. Pe vre- 
mea când erau aglomerate, auzeam pe taxatoa- 
re, sirwpand cât o yinea gura: „toiiuţi înain.e, 
domnilor, pe peronul din faţă“. Acum tram- 
vaiiele sunt aproape goale şi taxatoarele, care-şi 
găsesc loc pe bancă, privesc, gânditoare, curţile 
pustii. Sunt foarte cumsecade taxatoarele şi 
vatmanițele: tramvaielor din Iași. Stau de vor- 
bă cu pasagerii în graiul lor moldovenesc şi de 
multe ori. iartă” pe cei săraci, care nu îau bi- 
let sau pe cei ce se uncă prin faţă. Mai ales 
faţă de ostași se poartă foarte frumos. Nu le 
cer niciodată taxa. Iar dacă vreunul încearcă 
să plătească, ele fac un gest cu mâna, în semn 
de: lasă... lasă... nu mai plăti. - 

Trec prin fața Grădinei Botanice. Plantele 
sunt etuhetate cu tăblițe albe, bătute cu cuie 
în bețe înfipte în pământ. Pe ale e scris cu ne- 
gru numele latinesc al buruienii ce o reprezi:i- 
tă, pe rare foarte greu o distingi printre alte 
ierburi. Niciun amator însă, care să-i cerceteze 
ioburile frunzelor, nervurile, staminele, stig- 
matul... 

Am ajuns la Universitate. Iacă nu sau co- 
borât schelele construcției şi o parte din gea- 
muri au şi fost sparte de bombardement. In 
alţi ani, pe această vreme, universitatea era 
plină de viaţă. Incepeau examenele. Acum e 
pustie. O santinelă veghează clădirea impună- 
toare, în care se adăposteau înțelepciunea, ora 
toria şi poezia, reprezentate prin statuile lui 
Titu Maiorescu, Mihail Kogălniceanu şi Mihai 
Eminescu din fața clădirii noi. Ce soartă vitre- 
gă are azi universitatea! Cele din Cluj, Cer- 
năuţi şi Iaşi, evacuate, iar cea din Bucureşti 
distrusă. Ar trebui să mutăm Universitatea în 


munți, 


Ajung în vale, la Conso. Şi aici pustiu. Peste 
uși şi ferestre, sau tras obloanele. 

Păcurarii rămân în dreapta şi se întind pe 
vale, până se pierd în viile de pe dealurile de- 
la vest de Iaşi. Pe undeva, prin Păcurari, în 
casa lui Iacob Negruzzi, se ţineau odinioară 
şedinţele Junimii. Şi tot aici se stabilise secta 
cas:raţiior, alungaţi an Rusia. Astăzi trăesc în 
ei oameni chinuiţi. 

Privit azi, Iașul are aspectul unui oraş care 
doarme și visează. E prea de dimineaţă şi nu 
s'a deșteptat încă. Sau parcă s'ar afla iztr'o 
sărbătoare din cele mari; când lumea nu iese 
pe străzi, ci petrece în familie. Pasul trecăto- 
rului stârnește ecouri stranii, ce se sparg în 
obloanele trase ale vitrinelor. 

Din piață aruncâad privirile pe Lăpuşneanu, 
nu vezi, uneori, niciun om în tot lungul ei. 
Doar pe soldatul care interzice circulația auto- 
veh.cuielor şi căruţeior pe acezsiă „Cale a Vic- 
toriei” a Iaşilor. i a 

Teatrul Naţional şi-a închis porțile înainte 
de vreme. Pe garduri se mai zăresc petice din 
afişele ultimilar piese jucate : „Acolo, departe“, 
de Mircea Ştefănescu; „Drarul”, de Mihail 
Sorbul şi „Domnișoara Nastasia”, de George 
Mihail Zamfirescu. 

In faţa Teatrului stă majestuos, în ţinută a- 


[aa AR a da i ati cană 


SPIRITUL MEFISTOFELIC 


(Urmare din pag. I-a) 


Failst are deci un ţel bine preci- 
zat şi, ori cât l-am judeca de 
seve, e. rămăe superi, 1văa 


- Karamazov nu are nici unul, Ki 


reprezintă încarnarea celui mai 
feroce nihilism, Faust rez.stă lui 
Matistofeles. Până la urmă, su- 
fletul lui este purtat de îngeri 
că.re ceruri. Ivan Karamazov, din 
contră, este învins de spiritul cel 
rău: înebuneşte. 

Peter Schlemihil al lui Chamisso 
se apropie în nevinovăție de 
Faust, Fireşte, eroul lui Goethe 
este frământaţ de aflarea fericirii 
înainte de pactul pe vare-l face 
cu  Mefistofeles. Comparat cu 
Faust, Sehlemihl e lipsit de ex- 
per:enţă, naiv şi pur. El cons:mte 
fără prea multă discuţie la vân- 
zarea umbrei sale. Când Omul 
cu jache.a cenușie (persuiag:u in 
jurul căruia Chamisso a ţinut să 
creeze cel mai mare mister) îi 
propune lui Schlemihi să-i vândă 
umbra — întoemai ca Mei.stofeles 
lui- Faust sufietul — acesta îi răs- 
punde: „Insă, domnul meu, ier- 
tați-mi mirarea, mu pricep bine 
intenț unea dumneavoastră: cum 
ar putea oare umbra-mi.... 
N'are timp să termine faza, că 
târgul e și încheiat: Omul în ja- 
cheta cenușie pleacă cu umbra 
lui  Schlemihl... De aci încolo, 
Schlemihi va fi un nefericit. 
Drama lui e fără egal. Chamisso 
a zugrăvit în Schlemihl tragedia 
omului care, deşi trăeşte în lu- 
mea aceasta şi vrea să facă par:e 
din ea, vede că nu i se mai poate 
integra. Vina nu o poartă decât 
el însuş. Oriunde sar duce, nu 
poata scăpa de nenorocirea lui. 
Schlem hl încearcă să-şi potolea- 
scă durerea în dragoste. Insă 
Mina — fata pe care o iubeşte — 
află că m'are umbră. Pentru a-i 
câştiga încrederea, Schlemihl — 
la îndemnul Omului cu jacheta 


cenușie — își vinde şi sufletul, 


în schimbul redobândirii umbrei. 
Pantul e de prisos, fiindcă, după 
despărțirea de Omul cu jacheta 
cenușie, Schlemihl află că Mina 
sa căsătorit cu altul... 

„Este Peter Schlemihl vinuvut, 
pentru a îi îndreptățit Omul cu 
jacheta cenuşie să-l chinuie ? Pă- 
strând proporţiile cuvenite, vino- 
văţia lui .este de aceeaş natură 
cu a lui Faust, Ca şi acesta, do- 
rește şi el să fie fericit cu or.ce 
preţ. După cum eroul lui Goethe 
îşi vinde după moart= sufletul lui 
Metistoteles, în schimbul fericirii 
pe pământ, tot astfel iș: v'nde și 
Schlemihl Omului cu jacheta ce- 
nușşie întâiu umbra, apoi sufletul. 
Cu vorbele lui Chamisso însuş, 
traged'a lui Schlemihil ilusirează 
din plin adevărul că: „cine calcă 
ușuratec afară din drumul drept 
pe delături, acela pe neaşteptate 
se vede îmyw'ns pe a'e nofect. 
care-l duc la vale şi tot mai la 
vale; în zadar se u'tă să vadă 
selipind pe cer stelele călăuzi- 
toare. nu-i rămâne nici o alegere, 
ci trebuie să coboare în mod ire- 


zistibil povârnişul și să se jert- 


fească pe altarul zeiței Neme- 
sis": 6). Potolirea neastămpărului 
iui Faust e determ.nată de con- 
vingerea că, înv.ngând libertatea 
și Viaţa, omui va fi «n Vator li- 
ber: „Nur der verdient sich 
Freiheit wie das Leben, der tă- 
glich sie eroben muss' î) — (Nu- 
mai acela merită libertatea şi 
viaţa care ştie să le cucerească 
zi de zi). Acum pronunţă Faust 
ciipitei cuvintele: „Invarzie pu- 
ţin, eşti atât de. îrumoasă!“ 
(Verweile  doch, du bist so 
schon!). Peter Schlemihl îşi poto- 
leşte şi el durerea, însă nu prin- 
tru convingere similară celei a 
lui Faust, ci contempiând natura, 
Singur Ivan Karamazov nu-şi gă- 
seşte îndreptarea: nebunia lui e 
fără de sfârşit. 


Comparaţi cu Faust, Peter 
Schlemih! și Ivan Karamazov — 
Metistoteles, Omul cu jacheta ce- 
nuşie și „Boernașul“ reprezintă 
opusul celor dintâiu adică spiritul 
cel rău. Oarecare excepţie iace 
„Boernaşul“ care, după cum am 
spus, nu are o existență aparte, 
Vedenia pe care o are Ivan Ka- 
ramazov în t:mpul nebuniei nu 
e altceva decât răul dim el însuș. 
E drept că, într'o oarecare mă- 
sură, şi Mefistofeles are ceva din 
Paust cel de odinioară (tend'nța 
de a nega). La Goethe însă — ca 
de altfel şi la Chamisso —— ceeace 
am denumit spirtul metistofelie 
nu apare într'unul şi acelaș per- 
sonagiu. Lucrul acesta se întâm- 
plă numai la Dostoievski. Prin- 
tr'asta, nu se dezice deloc susți- 
nerea noastră — că spiritul me- 
fistofelic e o realitate universal 
răspândită — ci numai se dove- 
daște că omul rus are altă confi- 
guraţie spirituală. El se deose- 
beşte total de omul european. La 
acesta, Răul nu :ntră cu acelaș 
procent în alcăţu'rea gufletului, 
cum întră în alcătuirea sufletu- 
lui omului rus. Omul european — 
şi în special omul modern euro- 
pean — este mai mult faustic de 
cât metistofelie. Din contră, omul 
rus e mai mult mefisiofelic de 
cât faust'c. Aşa se explică de ce, 
dintre toate poparele, Ruşii sunt 
cei mai înclinați spre nihilism. 
Faust nu se ridică niciodată cu 
gândul până d'ncolo de Dumne- 
zeu, El se crede numai tempo- 
rar „cu zeii de o seamă“. „Bin 
ich eîn Gott“? (sunt eu un zeu?) 
e întreabă e) înainte de apariția 
Mi Mefistofeles (să se observe 
că Faust vrea să fie „ein Gott“ 
(un zeu) şi nu „Der Gott“ (Dum- 
nezeul). Intrebarea nu stărue 
mult asupra ui, fiindcă, din 
asâncurile ființei, un sâni î! înce 
să  comchidă: „Den  Gâtten, 
gleich'ich nicht! Zu tief ist es 
gefiih't; Dem Wurme gle'ch'ich, 
der den Staub durchwiihit...“ 8) 
(Cu zeii nu sunt de o seamă! 
simt profund aceasta; seamăn 


viermelui, care scormonește ţă- 
râna,..), De aceea, „este caracte- 
Pistie faptul — mai observă cu 


dreptate Tudor Vianu — că în 
cursul tuturor experienţelor sale, 
Faust nu face nic:odată pe aceea 
a lui Dumnezeu. Gândul lui avân- 
tat trece dincolo de clipa de faţă, 


' înainte, spre viitor, dar niciodată 


în sus, către Divinitate“ 9%, Din 
contră, gândurile lui Ivan Kara- 
mazov se îndreaptă revoltătoare 
către Dumnezeu. Cum pornirea 
de negare a spirtului mefistofe- 
lie sălăslueşte la eroul lui Dos- 
toievski dimpreună cu setea de 
chinuire, aceasta din urmă se 
transformă la el în anto-pedep- 
sire. 


După cele discutate până airi, 
locul de culminare al spiritului 
metistofelic — cu toată prezen- 
ţa puternică din Faust — e si- 
gur că nu se găseşte în sufletul 
omului european. Trăsătura e- 
senţială a acestuia o formează 
setea de cunoaştere, Um scriitor 
de felul mi Goeţhe nu se putea 
naşte decâţ în Europa. Atâţ de 
impregnat este sufletul omului 
european de setea de a cunoaște, 
încât dovezile se pot culege şi 
din alte domenii decât cele ale 
literaturii. Un Leonardo da Vin: 
ci, în Italia, şi un Aibrechţ Du- 
rer în Germania — ambii pic- 
tori ai Renaşterii — deşi ţrăese 
cu două secole și ceva mai 
înainte de Goethe, au totuşi tră- 
sături comune cu el. Se ştie că 
Leonardo da Vinci preţuia pic- 
tura nu numai ca artă în sine, 
ci şi ca mijloc de cunoaştere a 
omului şi a universului. Tablou- 
rile sa!e constituie o adevărată 


antropologie picturală. Intocmai 


ca şi la Goethe, observăm la 
Leonardo da Vinci o pronunțată 
tendinţă spre enigmatic. Autorui 
Giocondei e preocupat să desle- 
ge îm pânzele sale ceeace se as- 
cunde dincolo de aparenţe. Arta 
lui conține ceva din frământă- 
rile intelectuale ale lui Faust de 
mai târziu. Albrecht Diirer va 
reuși să-l anunţe pe Faust mai 
mulţ decât Leonardo da Vinci 
In Melancolia — tablou cu su 
bicot patetic și misterios — Di- 
rer imaginează — ca şi Goethe 
în doctorul Faust — o tâmără 
persoană care, după ce cunoaşte 
toţ ce se poate şti, ajunge la 
concluzia că totul e un desăvâr- 
şit mister10) Albrecht Diirer e 
insă mai optimist decât Goethe. 
Intrun co'$ al tabloului, el lasă 
să se întrevadă, sub um curcu- 
beu, chiar lângă întruchiparea 
„melancoliei“, o lumină în for- 
mă de stea, în 

Sufletul european este emi- 
namente faustic, 

Pornirea de negare şi setea de 
chinuire — tresăturile de bază 
ale spiritului  mefistofelie — 
constituie pentru omul din Eu- 
ropa o lume aparțe, De altfel, 
din însăș piesa lui Goethe, reese 
destul de clar, că Mefistofeles 
nu-i, în aicio priviință, egal cu 
Faust, Matistoteles reprezintă în- 


tunericul, jar puterea jui stă în 
usurpare, Faust, din contră, în- 
seammă lumina şi e veșnice în 
căutarea adevărului. Pentru Eu- 
rapeni, spiritul metistofelic are 
o existență periferică, El nu se 
află, ca la Ruși, în inima 1u- 
crurilor. Deaceeca, şi Goethe l-a 
intruchimat pe Mefistofeles sub 
forma unei ființe extra-umane. 

Dacă sufletul european este 
faustic, dece spiritul mefistofe- 
lic nu şi-a găsit realizarea lui 
literară cea mai mare aiurea? 
Oricât de numeroşi ar fi cai care 
sau inspirat din trăsăturile fii- 
ței lui Mefistoteles — care, se 
înțelege, îşi schimbă de fiecare 
dată numele — disputa se dă 
până la urmă între Goethe şi 
Dostoievski. Deşi Goethe nu are 
puterea de a vedea până în stră- 
fundurile sufletului omenesc — 
ucest dar aparţine fără egal lui 
Dostoievski — poetul german 
este superior romancierultui rus, 
nu atât prin adâncirea Răului, 
cât prin perfecta lui personifi- 
care. Mefistofeles e un persona- 
giu tot atât de viu, pe cât este 
și Faust. La Dostoievski, spiritul 
rău sălășluește înăuntru! sutle- 
tului omenesc (de aci prezenţa 
posedaților în romanele sale). 

Judecând mai profund, vedem 
că atât Goethe cât şi Dostoievski 
respectă în operele lor o stare 
de fapt (în Europa, spiritul cel 
rău are o existență aparte, pe 
când la Ruşi, el coexistă spiritu- 
lui bun). Ceeace însemnează că 
spiritul mefistotelic a devenit 
„european“ numai prim realiza- 
rea lui literară; ca circulaţie și 
tărie de demonism, el aparține 
ne-europemilor, 


VIL.ADIMIR DOGARU 


1) W. von Goethe: Faust Der 
Tragădie erster Teiu, p. 42, Re- 
diam, 1942, Leipzig. 

2) Pentru textul românssc, ne 
folosm de traducerea lui ÎI. U. 
Soicu. Faust, operră completă, 
pag. 47, Editura „.Ancora”, Bucu- 
reşti, £. a. 

3) Vladimir Dogaru: Intre Ivân 
Karamazov şi Faust, în Gândi- 
rea, p. 191, ant XX, nr. 3—4, 
Martie—Apri.ie, 1941. 

4) Asemănărite dintre Faust 
'şi Ivan Karamazov le-am arătat 
mai amănunţit în articolul citat 
(Gândirea, p. 190—194, anul XX, 
nr. 3—4, Martie—Aprike, 1941. 

5) Tudor Vianu: Faust şi ci 
vilizația modernă, în volumui 
Generaţie şi Creaţie, p. 121, Bu- 
cureşti, Editura „Universală“ Al- 
calay, fî. a. 

6) Adalbert v. Chamisso: Pe- 
ter Schlemihi, pp. 86, Reclam, 
Leipzig, 1925. 

%) W. o. Gozthe: Faust, Der 
Tragoădie  zweiter Teil, p. 205, 
Ired'am, Le'pzig. 1942. 

8) W. o. Goethe, Faust, erster 
Teil, p. 23. | 

9) Tudor Vianu: op. cit, îbi- 
dem, p. 132. 

10) G. Oprescu: Manual! de îs- 
toria artei, vol, 1, p. 404, Bucu- 
reşti, Editura „Universul“, 1943. 


proape voevodală, Vasile  Alecsamări, Singur 
iocul acestuia este justificat aici, Busturile din 
spatele teatrului, ale lui Dimitrie Greceanu, al 
generalului Berthelot şi al lui' Costăchescu, 
sunt doar ornamentaţii. Mai degrabă își avea 
aici locul Gheorghe Asachi. 

In grădina teatrului s'au scormonit adăpos- 
turi, iar pe alei şi pe straturi au crescut ierburi 
sălbatece. Ele se asortează foarte bine cu ac- 
tuala stare a Iaşului. In faţa intrării artiștilor 
paşte liniștit o capră. 

Yeşind din grădină, mă oprește Miron Costin, 
de pe soclul său de piatră. „Nu sunt vremile 
sub cârma omului, îmi spune, ci bietul om sub 
vremi”. Cât adevăr conțin vorbele lui simple! 
Ah, cum i-ar tremura suflemul şi para dzcă 
ar trebui să scrie încă odată istoria Moldovei. 
Le-ar spune resvedit Muscalilor că ne pare 
bine să se întindă ţara dor în toate părțile, nu- 
mai peste țara noastră nu. 

X* 


Odată cu primăvara, au venit în laşi berzele 
şi rândunelele. Deşi văzduhul e săgetat zilnic 
de sute de sbârnăitoare gălăgioase, în faţa că- 
rora trebue să se =scundă, ca și oamenii, totuşi 
uneori, în clipele de liniște ale zorilor, își au şi 
ele partea lor de cer liniştit. Și când le surprind 
planând păsările negre de oțel, privindu-le de 
jos, aproape că nu poţi distinge care sunt crea- 
ţia lui Dumnezeu și care a omului, Atât de 
perfect cunosc văzduhul şi unele și altele. 

* 


Singurul ziar care apare şi se citește la Iaşi 
este „Prubul”. Apariţia lui o așteaptă toată lu- 
mea, E singurul eveniment ieşan, mai deos:bit. 

La ora 12, o comlzanie de puști se lansează de 
pa Lăpușneanu în toate direcțiile oraşului, aler- 
gând şi strigând în gura mare: „Prutul, a âpă- 
rut Prutul...”. Crezi că năvălesc ruşii în oraş. 
Aceștia nu sunt atât de deştepţi ca puii de ol- 
teni, din Capitală, care strigă și diferite titluri 
senzăționale, ca să li se oumpere ziarul. Cei de 
aici se mulțumesc să strige doar titlul, 

x 

Pe sub fereastră îmi trece în fiecare dimi- 
neață un puști strigând cât îl ține gura: „A 
sosit calde cavrigeee”, Intr'o zi m'am înfuriat 
că siluește atât de grosolan limba, l-am chemat 
la mine și i-am spus să nu mai strige „calde 
covrigee”, că-l bat. I-am explicat că gramati- 
call este „au sosit covrigi calzi”. Iată o metodă 
foarte bună să înveţi, pe cei ce nu ştiu, gra- 
matica. 

+ 

Sărăria a suferit mai mult decât celelalte 
cartiere de pe urma războiului. Mă temeam că 
nu voi găsi în picioare Bojdeuca lui Creangă. 
Dar, slavă Domnului, e sănătoasă. Şi aici muute 
buruieni și mult pustiu. In casă e gol. Lucru- 
rile au fost ridicate de autorităţi și puse sa loc 
sigur. N'au putut lua vatra cu cuptorul, hornul 
şi prichiciul. 

Aici s'a legat prietenia între Creangă și Emi- 
nescu. Aici Tinca fierbea oalele cu găluște fă- 
cute din păsat de mei şi bucăți de slănină. In 
vatră, pe spuză, se irigeau pastramă de capră 
şi găini pe ţiglă de lemn şi se fierbea vin cu 
scorțișoară și măr domnesc, pe care-l beau apoi 
cu oala cei doi prieteni, până nu mai vedeau 
dealul Ciricului și Aroneanu. Atunci adormeau 
amândoi pe cuptor. Bine era odinioară în Țicău, 
în Valea Plângerii, pe ulița Scăricica. Noi, cei 
de azi, nu ştim să trăim şi să iubim, Putem 
doar urî. 

Tot prin Țicău era şi vestita Borta Rece, câr- 
ciuma Junimiștilor. N'o mai găsesc. Şi cât mi-e 
de sete! i 


Cobor din Țicău pe la Golia. Imi vize să chiui 
uhu, ca un personaj nebun, de al lui Teodo- 
reanu, din romanul cu tiţlul de mai sus. Pe 
oriunde m'ași duce, locurile îmi reamintesc de 
cărți, fapte, idei, oameni, întâmplări, pe care 
le-am cunoscut cândva. Chiar şi strada aceasta 
pe care trec, îmi amintește de romanul „Fata 
din Zlataust”. Iaşul e plin de Teodoreanu. 

Ca să văd și restul orașului, m'am urcat în 
turn. Văd Ciurehii, cu bătăușii lui vestiți, Tă- 
tăraşii lui Ateneul lui, Nicolina, în vale, şi So- 
cola, cu viile şi balamucul ei- La Socola nu mă 
duc, căci mi-e frică să nu mă întribe prietenii 
de unde vin. 


UNDE NE SUNT VISĂTORII? 


Vreau să întâlnesc pe cineva, un scriitor sau 
un prieten cunoscut din lași, dar nu e chip. 
Sunt pe urmele lui Teodoreanu, dar nu-l gă- 
sesc. I-ași cere câteva lămuriri asupra unor 
nedumeriri din cărțile sale. Dece, anume, abun- 
dă în ele florile, zarzării, liliacul, fructele, 
curcubeele. Nu e roman în care să nu întâlnesc 
primăvara cu toată bogăţia ei florală. 

Cu Păstorel aşi vrea să beau un cotnar veri- 
tabil. Numai el, cu simțul său gastronomic atât 
de rafinat, mi-ar putea spune dacă sângele 
Domnului dela Cotnari nu e botezat, 

Lui George Călinescu i-aşi cere să mă intmo- 
ducă în lumea paradoxelor și utopiilor sale 
delicioase, pe care nu le mai pot citi în revista 
„Vremea”, deoarece n'ajunge până aici. 

Nu e de găsit nici Sadoveanu, Multe ar avea 
de însemnat în carnetul său, epic, colindând cu 
mine colinele orașului său iubit, atât de legat 
de anii de ucenicie, Nu dau mici de Al Phi- 
lippide, Mihai Ralea, George Lesnea, Mihail 
Codreanu, George 'Cuza, Eusebiu Camilar, 
George Ivaşcu, Petru Stati şi alţii. 

Unde ne sunt visătorii? Au luat și ei drumul 
bejeniei. 


INFLORESC CIREȘII IN MOLDOVA 


Totuși, peste grozăvia războiului s'a coborit 
primăvara, acoperind rănile pământului şi oa- 
menilor. Peste şi din sângele proaspăt vărsat, 
cresc ierburi şi flori. Ea naște speranţe și a- 
duce mângâiere, ușurând suferințele și dotiul 
din in:mi. Până și pomii, cicpârțiți de schijele 
bombelor şi proectilelor, prin puținele crengi 
rămase tefere, iși înalță spre soare seva pentru 
rodul. nou. 

Privind grădinile în floare, în momentele 
când adorm şi pușca și brandtul şi tunul şi 
tancul, ai impresia vieţii liniștite de odinioară. 
Totul pare normal ca și mersul firii, 

Niciodată n'am văzut mai mulți pomi înflo- 
riți şi mai bogaţi în floare, ca în primăvara 
aceasta pe colinele Iaşilor. Oricât de mici ar 
fi, de sus până la poale sunt un nor alb de 
flori. Sunt atât de mulţi, că nici nu poţi distinge 
norii de fum alb ai exploziilor de obuze şi 
bombe, de pomii în floare. 

De pe poziţie, mam întors cu un brat de 
crengi înflorate. In gând îmi vine o scenă din- 
tr'o carte a lui Ionel Teodoreanu. Mă asemă- 
nam Cu personajul, avocat, mi se pare, care a 
adus într'o seară o creangă enormă de liliac, și 
cu ea toată primăvara, în casa Anei Florentin. 
Bogăția de flori, de zarzări și de curcubee din 
cărțile lui Tecdoreanu se datorește, cred, aces- 
tui mediu floral. Acesta m'a făcut şi pe mine 
să-mi întitulez scrisorile de războiu: din Iași cu 
titlul acesta: Inlorese cirasii în Mn'dova. 
El va reaminti autorului „Uliţii copilăriei”, ca 
şi tuturor celor plecaţi din Iași, farmecul pri- 
măverilor ieșene, 


GEORGE PUTNEANU 
























Il 


1 veni şi desmeticirea... A 5 
Ar îi zi, o oră mai târziu după 
plecarea luntrei care-i aduse apă şi pro- 
vizii de alimente, Skawinski, coporindu-se 
din tum, băgă de seamă că, în aiară de 
obişnuitul bagaj lăsat pe mal, mai era un 
mic colet. Căiând mai de aproape, văzu 
pe acesta mărcile poștale ale Statelor 
Unite şi adresa citeață „Skawinski Esq.", 
scrisă pe pânză de vântreală. Curios, bă- 
uâmul tăie pânza. Dădu peste niște cărţi: 
mă una în mână, se uită câteva clipe la 
ea şi o puse la loc — mâinile începură 
să-i tremure tare. Clipi din ploape, nepu- 
tând da crezare ochilor; i se părea ca vi- 
sează — cariea era pooneză... Ă 
Ce insemna aceasta ?! Cine putea să-i 
trimeată cartea ? in prima clipă uitase, 
păsă-mi-te, că încă la începutul carierei 
sale de lampagiu a citit sigur cândva, în 
„Heraldul” imprumutat deia consul, des- 
pre întemeierea unei Societăţi poioneze la 
Hew-York și că timisese îndată acelei so- 
cietăţi jumătate din leaia lui lunară, cu 
care de altiel n'avea ce iace în turn. So- 
cielatea, 1ecunoscăioare, îi trimise cărţi. 
Că ele ajunseră aici șe calea cea mii na- 
iurală, nu mai încăpea nicio îndoială, — 
totuși în clipa aceea a nedumeririi, min- 
tea unchiașului nu putuse lega aceste 
gânduri. Cărţi poloneze în Aspiawall — la 
turnui său — în singmătatea sa... era ceva 
extraordinar pentru dânsui, o nălucire a 
timputilor de demult, o minure. 1 se pă- 
re& acum, întocmai ca acelor navigaiori 
in noapte, că un glas îl chema pe nume — 
un glas ioarie duios și uitat aproape. 

Rămase o clipă cu ochii închiși, şi era 
aproape sigur că, dacă îi va deschide, se 
va risipi visul. Dar nu! Pachetul desiă- 
cut zăcea dinaintea lui, cievea, în lumina 
soarelui de după amiază, şi intrinsul — 
cartea deja deschisă. Când întinse iar 
mâna spre carte, auzi, în tăcerea deplină, 
bătăile inimii sale. Căiă mai bine: erau 
versuri, Sus, era tipărit, cu litere mari, 
lilul; dedesubtui acestuia, numele auto- 
tului. Numele acesta nu-i era străin lui 
Skawinski; el ştia că aparține unui mare 
poet, ale cărui opere le-a citit, după 
anul treizeci, la Paris. Mai târziu, voinicind 
în Alger şi în Spania, auzise dela com- 
patrioți despre iaima crescândă c acestui 
mare bard, dar atunci îl robise atât de 
mult carabina, încât nu se mai gândea să 
pună mâna pe vreo carte. 

In cmul patruzeci și nouă plecase în 
America şi, în vieața plină de. aventuri pe 
care a tost dus-o, mai că n'a întâlnit vreun 
Polonez, iar cărți poloneze, niciodată. Deci 
cu atât mai mare nerăbdare și cu aiât 
mai năvalnice bătăi de inimă, unchiaşul 
întoarse prima filă. 1 se părea acum că pe 
stânca lui: singuratecă se urzeșta ceva so- 
lemn. Era întradevăr o clipă do desăvăr- 
şită linişte și tăcere. Orologiile din Aspin- 
wall  vesteau orele cinci după amiază, 
Niciun nouraș nu prihănea seninul ceru- 
lui — doar câțiva pescăruşi pluteau în 
azur. Oceanul adormise în lină legănare. 
Valurile de pe litoral abia mai plescăiau 
încet, irosindu-se domol peste nisipuri. In 
depărtare surâdeau casele albe ale As- 
pinwall-ului și superbe grupuri de pai- 
mieri. Era, în acest tot, un ce cu drept 
cuvânt divin, plin de pace si de măreție. 
Deodată, în mijlocul acestei seninătăţi a 
naturii, se auzi yiasul tremurând al bătrâ- 
nului, care citea tare, ca pentru a se înțe- 
lege mai bine pe sine însuși: 


„Patria mea, Lituanie ! Tu sănătății te-ase- 
meni : 

Cât ești de nepreţuită, ailă oricare din 
semeni 

Care te pierde vreodată. Azi, când te văd 
ca o floare, 

Voiu să te cânt, țărişoară, — doru-mi de 
tine e mare...” 1) 


Lui Skawinski i se stinse glasul. Literele. 


începură să-i joace pe dinaintea ochilor; 
parcă i se rupsese ceva în piept, ceva ce 
pomea acum, ca un val impetuos, din spro 
inimă în sus, tot mai sus, înnăbuşindu-l, 
sugrumându-l... O clipă numai — apoi se 
stăpâni și citi mai departe: 


„Tu, ce sub scutu-Ți, pe lasna, ai Czesto- 

chowa, Regină; ”) 

Ce'n Ostra Brama, Precistă, eşti chip de 

siântă lumină 

Şi'n Nowogrodek, în paza-Ți, ai credin- 

cioșşiin smerenie | 

Cum m'ai scăpat prin minunea-ți, copil, 
de-a morții vedenie 

(— Incredințat ocrotirii-Ţi de maica-mi în- 

durerată, 

Pleoapa-mi când, greu recăzută, la viață 

fu rechemată, 

pe jos, spre Tine purces-am, la pragu-ţi, 

pios pelerin, 

Calaă s'aduc mulțumită Părintelui Celui 

Divin —);%) 

Astiel pe noi, prin minunea-Ți, ne-i duce 

Patriei prag“... 


Dar talazul năvalnic sparse zăgazul va- 
înței. Unchiaşul izbucni în kohot şi se 
aruncă la pământ: pletele-i de zăpadă se 


amestecară cu nisipul mării. Se împlineau. 


tocmai patruzeci de cani, de vând nu-și 
mai văzuse țara, şi numai Dumnezeu șiie 


câți ani încă pe deasupra, de când n'a 


mai auzit graiul strămoșesc — şi acum, 
ială, graiul acesta venise singur la dân- 
sul, străbătuse oceanul și-l găsise pe el, 
sihastrui, ici, pe această a doua emisieră 
— acel graiu atât de drag, atât de scump, 
atât de duios... în plânsul cu suspine, 
care-l scutura acum atât de cumpiil, nu 
ora durere, ci doar iubire treziiă pe neaș- 
teptate, iubire nețărmurită, pe lângă care 
toate nu sunt decât nimicuri. Intr'adevăr, 
prin polopui &sta de jale, el cerea ieriars 
acelei iubite, atât de îndepărtată, pentru 














mc 


UNIVERSUL LITERAR 


peste puţin veniră şi alţii, tot mai mulți, 
şi începură să-l ciupească gingaş cu cia- 
cul şi să scuture din aripi deasupra capu- 
lui său. Foșnetul aripiior îl trezi. Ușurat 
de atâta plâns, se simțea mai bine, mai 
liniștit, însuflețit chiar, — iar ochii, ață- 
țaţi de o tainică făclie, ochii aceia blânzi, 
albaştri, păreau inspirați parcă. El oferi 
— inconştient — întreaga-i hremnă păsă- 
rilor, care se aruncară asupiu ei cu larmă, 
apoi luă din nou cartea în mână. Soareie 
purcese, între timp, pe deasupra grădi- 
nilor și pădurii virgine din Panama, că- 
tre declin, pentru a se topi încet pe după 
istm, în cealaltă genune, Cu toate aces- 
tea, Atntiacul mai era încă un infinit de 
strălucire, iar văzduhul — luminos can 
timpul zilei. Așa dar el citi mai deparie: 


- nuvelă - | HENRIK SIENKIEWICZ 


„Pân'atunci poartă-mi aleanul, în zare să 
vadă,— pribeag,-—: 

Dâmburi cu silve pletoase, luncilor verde 
otavă...” 


c'a îmbătrânit în ani de pribegie, pentru 
că s'a fost robit cu iotul acestei stânci so- 
litare şi dedat unei uitări de sine, care era 
câi pe ce să-i smulgă din suilet până și 
dorul cel siânt, Dar acum „o minune îl 
readucea” şi pe dânsul — şi tocmai de 
aceea se rupea inima într'însul,,, | 

«„Clipele treceau una după alia: el ză- 
cea mereu, bescărușii roieau pe deasu- 
pra iarului, strigând, neliniștiți parcă de 
soarta bărânului lor prieten. Se apropia 
ora la care obișnuia să le împariă resturi 
din mâncarea sa, Câţiva din el sburară 
deci din vâriul turnului până la dânsul; 





Scriu aceste pagini despre laşi, nu pentru 
bani sau gorie, ci pentru mângâierea ce or ce 
iubesc Iașul, pentru ce: ce au plecat în bejenie 
zu imagina lui în sufiet și pen.ru cei ce şi-au 
lăsat sufle.u: în Iaşi. Ă 

Nu am pre:enția că fac literatură. Nu mi-e 


- perm:3 eceasia, ma! ales acum, când aici se 


aud atât de aproape tunurile şi când pe coline 
cad cei mai buni dintre noi. In vremuri ca a- 
cestea, condeiul trebu-e să se transforme în 


-armă, mai temulă chiar decât puşca. 


In scurtul răgaz dintre două atacuri, îmi 
permit doar, cu voia cititorului, să înse lez aici 
câteva rânduri răzlețe și impresii culesa din 
fugă. Cer iertare es.eţi.or, dacă impresiile rea- 
liste, gândurile împrăștiate și expresiile colțu- 
roase nu le vor fi pe plac, Scrisorile aces.ea 
le adresez altcuiva decât lor. 


IAŞUL DE IERI, DE AZI ȘI DE TOTDEAUNA 


Iașul de ieri, de azi şi de totdeauna e acelaş. 
De câte ori revii, duă oricât de îndelunga'ă 
lipsă, îl regăsești cum l-ai lăsat. Al:e oraşe se 
prefac, se înnoesc, se modernizează. Iaşul însă 
îşi păstrează tradița sa istorică. L-ași putea 
asemăna cu un muzeu istoric, căruia nu i se 
mai adaugă obiecte noi. Poaie, de acsea, nici 
un alt oraș dn țară nu are, ca acesta, specificul 
său, duhul său propriu. 

Nicăieri nu vei întâlni atmosfera de familia- 
rita.e și intmitate de aici. Când vii în Iași, 
nu te simţi niciodată străin. In fiecare ieşan 
găseşti un pr.eien care să stea de vorbă cu 
tine, chiar despre ce-e mai intime lucruri. Iar 
cdată stab-iii in Iaşi, nu te mai poţi acspărți 
de el. Părăsindu-l, te încearcă un regret pe 
care nu-l vei simţi plecând din alt oraș. De 
câte ari pleci, sufletul îţi rămâne la Iaşi şi i- 
magina lui o porți pretutindeni în inima ta. 

Nu vei întâlni în laşi: tumultul marilor oraşe; 
viața curgătoare, palpitantă, freneiică, luxu- 
riantă. Totul pare aici retras, liniștit, adorm î. 
E un oraș menit par'că pentru visare. Intre 
zidurile lui se nasc pasuni lente, ce nu vor 
muri decâ: odată cu oamenii care l-au găzduit. 


ŞAPTEZECI ŞI ȘAPTE DE BISERICI | 


Sau poate chiar mai multe are Iașul. Atâtea 
turle am putut număra de pe turnul înalt al 
Goliei. Câte nor fi pit.te printre clădirile în- 
nalte, mai noi, pe care ochiul meu nu le-a 
putut zări? In or:ce caz, acest număr repre- 
zintă o valoare tot atât de mare ca şi evan- 
ghel cul de „.șapezeci şi șapte de ori câte 
şapte“. 

Se poate spune că Iașul e un oraş de bise- 
rici. Pe fiecare stradă, în fiecare grădină, la 
fiecare colţ, e o biserică. Din tren, priv-nd o- 
rașul împrăștiat pe coiine, vez: o armată de 
biserici. M -am reimprospătat această impresie 
de câte ori m'am întors la Iași. : 

Impună oare şi falnică e Mitropolia. Ea le 
domină pe toate co.elalte. Dar nici,Goiia nu se 
dă bătută, cu turnul ei, situată puţin mai sus, 
având o privelişte mai largă. Ii răspunde din 
celălalt deal Galata, sumbră, mohorâtă, ca o 
înch soare. sau cetate medievală. Şi a'âtea al- 
te.e, cu irecutul lor istoric. Dar niciuna nu o 
egalează pe Trei Ierarhi. Cred că nu e în toată 
Țara Românească o b.serică mai frumoasă ca 
aceasta. Nici char Curtea de Argeș. Rămâi: 
uimit în faţa ci, privind-o. E o bijuterie de 
artă. Te întrebi cum ds-au avu: meşterii atâta 
răkdara ca să o dăituizscă, iar Domnul atâţia 
bani ca să o termine. Cu pictura. scu'ptura, 
safirele, topazele și smaragdele din :nterior, 
aceasta preţueşte cât toată Moldova la un loc. 
Numai o cure darnică şi bogată ca cea a lui 
Vasile Lupu, a fost în stare să săvârşeuscă o 
atare minune. E adevărată biserică domnească. 
Dacă sar șterge toate ceielalte fapt= ale Dom- 
niocului, singură Trei lerarhi i-ar rerpetua 
g:oria în veci. Faptul că se deschide odată pe 
an, la 30 Ianuarie, ziua celor Trei Ierarhi. hra- 
mul ei, când se face pomenirea cti:orului, îi 
dă o no'ă de izolare aris.ocratică din comunul 
lucrurilor banale. 


INVIERE SUB BOMBARDAMENT 


Poate niciodată în storia iui, nu i-a fost dat 
Iașului să facă Invierea sub bombardament, 
ca în acest an. Incă din ajun, inamicul înce- 
puse atacuri serioase, cu scodul da a intra în 
oraș. Voia să ia masa de Paști în Capitala Mol- 
dovei. 


TIPOZRAFIA „UNIVERSUL ” S, A. BUCUREȘTI STR. BREZOIANU 23 


- . - . . Lă . 


- . . . Li . 


Abia ultimele pâlpâiri ale amurgului îi 
întunecară literele pe albul paginei: un 
amurg scurt, cât o clipire. Bălranul își 
propti capul de stâncă și închise ochii... 
Şi atunci, „Aceea, ce sub scutu-l, pe 
Iasna, are Czestochowa, Regina“ — îi luă 
sufletul, cel plin de alean, și-l puriă de- 
parte, deparie.., către meleaguri cu „holde 








ce par ca pictate de grânelen val, felu- 
vite“... Pe cer ardeau încă lungi pale de 
sânge și aur, — iar el, pe făgașul acestor 
lumini, sbura către locuri scumpe... Foş- 
nitu-i-au în urechi pădurile cele de brazi, 
urzit-au susur de leagăn pâraie și râuri 
din patrie... El vedea toate, întocmai așa 
cum ştia că sunt, Și toate îi în'rebau: 
„Ți-aduci aminte oare ?” O, da, își amin- 
tea! — căci toate erau aievea acum: câm- 
pil cât vezi cu ochii, ogoare răzorite, lunci, 
păduri şi sate... 

E noapte)... Pe vremea aceasta de obi- 
ceiu, farul său strătulgera întunecimile 
mării — dar el, paznicul, se ailă acum în 
salui său natal... Bătrânul cap se pleacă 
pe piept și visează... Tablourile se pe- 
rindă ps d'inantea octilor 
să, repede și oarecum con" 
fuz. Nu vede cas păr'nteas: 
că, căci a trecut peste ea- 
urgia războiului... nu vede 
pe tatăl nici pe mama sa 
căci s'au dus amândoi, lă 
sându-l de mic orian...; în 

schimb sătucul întreg — 
ce viu ii stă dinaintea o- 
chilor ş ce neschimbat, par- 
că Var fi părăsit ieri 1... luă: 
acelaş șir de bordeie, cu 
luminițe la ierest e,—acela- 
şi stăvilar—aceeaşi moară 
de apă — şi tota:eleași do. 
uă eleștee invecinate şi ră- 
sunând toată noaptea de 
coruri de broaște... Când- 
va, în acest sătuc, ei fusese 
vedetă toată noaptea; — 
acum treculul acesta îi în- 
vie pe neașteptate, sub chi- 
pul câ:orva viziuni. lată-i iar 
ulan... și iar vedetă: nu de- 
parie, o cârciumă cască o- 
chi de jar, dudue şi cântă, 





Scrisori de războiu din laşi 


INFLORESC CIREȘII în MOLDOVA 


Dar tradiţia e tradiţie şi trebuie respectată. 
Roşiorii au făcut zid de baionete la porţile 
orașu.ui, iar în cetate sa sărbărurit, creș„neşte 
Invierea. Minunea Invierii au ves.it-o celor d.n 
ceta.e şi celor din tranșee, clopotele celor 
şaptezeci și şapte de biserici. S mfonia t:cpo- 
telor de aramă a acoperit lătratul sinistru aj 
tunurilor, brardt-urilor şi murai-ereior. 

In Noaptea Invierii, orașul era mai populat 
ca oricând. Nu știu de unde ieşise atâta lume, 
căci cu câteva zile înainte părea pusiiu. Invia- 
seră morții, de erau toate bisericile pline, sau 
veniseră sufletelor celor din bejenie? 

Cred că niciodată Invierea n'a fost mai emo- 
ționamtă ca acum, cu inamicul la porţile cetă- 
ţii. In primejdie, omul e mai aproape de Dum- 
nezeu ca oricând. N'a- fost ins, cred, care să 
nu fi adăugat în rugăciunea sa: „Și ne ferește, 
Doemne, Iașul de duşmani”. Astfel, inamicul a 
fost respins şi noi am ciocnit ouă roși, am 
mâncat cozonac, pască şi miel şi am băut vin, 
cum se obișnuește de Paşti în Moldova, din 
strămoși. 


COPOUL N'ARE INDRĂGOSTIŢI : 


Primăvara intră în laşi prin Capou. O ştiu 
aceasta mai ales îndrăgostiţi: Dar în primăv-ra 
aceasa Cupoul N'Are 1..AragoSt ți. ȘI 1.01 pasari, 
Pe toţi şi pe toate le-a gonit războiul. Si Copoul 
a rămas trist și s.ngur. 

La Copou, în jurul statuii Leilor, sa adunat 
în schimb tcată Junimea de odinioară. Lipsește 
doar Titu Maiorescu, preşedintele ei, ca să pre- 
zideze şedinţa festivă, la care „caracuda” nu 
ia parte. Pr.ntre membri s'a rătăcit şi 'Tepâr- 
ceanu. Poate de aceea stă singuratec, îutre 
plopi şi sălcii plângătoare. In spatele său a 
Câzul 0 Lunpă, u-uiurenird câuva tei. Uhi- 
nionist a fost în viaţă, ghinionist a rămas şi 
după moarte autorul Baladelor vesele şi triste 
şi al Parodiilor originale. Ce parodie ar mai 
plăsmui pe chestia asta, dacă ar trăi. 

Ureariaă, sp--idcșul Juziumuii s'a aşezat lângă 
terasă, cu spatele spre ea. N'are însă la ce 
trâge cu urechea, căci terasa e goală. Stă de 
vorbă cu câstanii, 

“lacob Negruzzi, cu ciocul şi mustăţile „sale 
înțelepte, e vecin cu Vasile Pogor, şi el cu bar- 
bișon și mustăţi bufonești. Bonomul Pogor, cel 
care a secs porezleie Jun. .mștuior, ar avea ceva 
de demonstrat patriarhului Junimii, dar acesta, 
preocupat şi serios cum e, nu-i dă nici o im- 
portanță. i 

La areapa lui Pogor stă nuvelistul și poves- 
titorul semănătorist Nicu Kăane, şeful „celor 
opt” şi al „caracudai”. Lângă ei, sub arbori, stă 
camuflat un camion. Şoferul repară ceva la mo- 
tor. Mai încolo, pasc câţiva cai cu picioarele le- 
gate. Un mânz de câteva zile caută să descopere 
cu botul ugerul marei sale. E firav și delicat ca 
firele de iarbă pe care le calcă. 

„În; fu?dul aleii, cu fața spre cei adunaţi, iat-o 
şi pe Veronica Micle. Incep şi eu să visez, ui- 
tând războiul. Nu înțeleg dece nu s'a aşezat 
Jângă Eminescu, pe aleea teilor. Sam poate, în 
lipsa lui Maiorescu, trebue să prezideze reu- 
n.unea. Așa se pare, după locul ce și l-a ales. 

E într'adevăr frumoasă în statue, poate mai 
frumoasă chiar decât în realitate. Figura-i de 
madonă e îacadrată de o cocfură înaltă, cu 
şuvițe şerpuitoare. E concepută după visurile 
poetului. Pe soclu se poate citi: „Adesea stau 
și mă gândesc ce-ar fi fest via'a-mi fără tine? 
Tu, Veronica mea, muză înspiratoare, te-ai 
coborât pe pământ, învăluind totul în raze albe 








de GEORGE PUTNEANU 


şi strălucitoare”. E un fragment dintr'o seri- 
scre a poetului adresată muzei sale, Veronica 
Mucle. Ha trăeşte în conștiința posterității nu- 
mai, prin dragostea poetuiui. Cum ne-au îndo- 
bitoc:t vremurile! Cine d.ntre noi ar fi în stare 
să scrie asenenea rânduri iubitei sale? 

In bața sui Ni.u tane stă C. Meus.iet, mar- 
torul unei epoci atât de înfloritoare, astăzi 
trecut în uitare. . i 

Intransigentul Petre Carp, cu mustăţile sale 
bogate şi monoclul ințevepeiunii pe oul 
drept, s'a aşezat pe soclu, vis-â-vis de Pogcr. 

In faţa lui Iacob, Costache Negruzzi se gân- 
Geşte, probabil, la bejenia din 18zi, când a tre- 
buit să se refugieze cu familia sa în Basarab.a 
din cauza eteriştilor. Și atunci, ca și acum, 
Iașul a rămas pustiu. 

Mai încolo, pe o alee, sărcasticul Delavran- 
cea, cu figura lui de zeu răzbunător, alături de 
Ton Mironescu care intră incet în uitare, cugetă 
la vitregia vremurilor. _ 

Calistrat Hogaş are numai scciu. Bustul] o fi 
în proect, sau ascuns întrun pod. Sau poate şa 


refugiat și el cu P.sicuţa în munţii Neamţuiui. 


Intre teii săi iubiţi, singuratec ca şi Luceată- 
rul său, frumos şi tânăr ca un Adonis, madi- 
tează Eminescu. S'a izolat și aici, ca şi în viaţă, 
de lumea caraeudelor. Ca o mustrare, le aruncă 
de pe soclu sfârșitul Luceafăruuti : 


„Trăind în cercul vostru strimt, 
Norocul vă petrece. 

Ci eu în lumea mea mă simt 
Nemuritor și rece”. 


Stăpânit de o întreagă lume de gânduri și 
emoţii, mă așez pe bancă, sub teiul majestuds 
al postului, legat cu puternice cercuri da fier 
ca să nu-l doboare furtunile. E băirân, săr- 
manul şi uneori, la adierule vântului, scârțâe 
din rădăcini. A îrverzt şi ei, mai paid şi 
mai rar în ramuri ca ceilalți. "Ține pas cu vre- 
mea. E singuru! martor al ceasurilor d taină 
şi singurătate, în care se complăcea odinioară 
poetul. 

Iritrun tei se vaită o pupăză. Imi amintește 
de „Pupăza din ți” şi de Humuleştii lui 
Creangă. Undeva se aude şi un cuc. Imi cântă 
pentru primu dată în primăvara aceasta. E în 
fiţă şi am bani, semn bun. Dar sunt singur. 
Inseamnă că ioată vara voi fi trist și singur cuc. 

Gândurile îmi sunt împrăștiate de sgomot da 
motoare. Msi multe escadrile Stuka, escortate 
de Messerschmidt-uri de vânătoare, pleacă spre 
inamic, grele de ouă. În noaptea care vine, sper 
să dorm liniștit, 

Ies din Copou cu regretul pe care-l simți 
părăsind un specacol frumos, întrerupt din 
cine ştie ce motive neprevăzute. Spre nord 
trece o coloană de tancuri. De huruitul lor in- 
fernal tremură ferestrele rămase întregi de 
pe urma bombardamentelor. Războiul... 


COLINDÂND CELE ŞAPTE COLINE 


Iașul, această Romă a Moldovei, e situat pe 
șapte coline şi văi, întocmai ca orașul etern. 
Una e Copoul. Apoi vin, de o parte şi de alta, 
Sărăria şi Păcurarii, iar în partea cealaltă a 
orașului, Tătărașii, Ciurzhii, Nicolina și Socola, 
Circulau în vechime și mai circulă și astăzi, 
numele mahalalelor: 'Ţicău, Rufeni, Broscărie, 
Frumoasa, întâlnite prin cărţile de amintiri 
despre Iaşi. E 

Fiecare-și are locul ei, trecutul ei, gloria ei, 
în istoria politică și culturală a Iașilor. 

Copoul este cartierul nobil şi regiunea cea 
mai frumoasă a orașului, un fel de Cotroceni 
al Iaşilor. Aici locuește lumea bună, intelec- 
tualitatea. Şi tot aici dorea şi Regina Maria să 
abă o casă. In jurul grădinei s'au construit 
nenumărate vile, rămase acum pustii. Stăpânii 
lor sunt în bejenie, Nici o domniţă nu se arată 
în ferestrele cu storurile trase, ca să primească 
în casă soarele de primăvară. In grădini au 
crescut flori şi buruieni, deavalma, într'o săl- 
bătăcie uluitoare, pe cât de frumoasă, pe atât 
de tristă. 


intr'o curte, câţiva soldați sapă şi tocmesc 
straturi. In loc de flori pun ceapă, ridichi și 
legume. Desigur, viața întâi şi pe urmă este- 
tica, 





(Urmare în pag. A-u) 


30 MAI 1944 





vue neostoit — în bezna tăcerii nopţii —— 
de tropăit de cisme, de zumzet de viori și 
sbâmâit de contrabas. „U-ha! U-ha 1” — 
chiuesc nevoie mare voinicii ulani și sca- 
pără foc din potcoave, pe când el, singur 
cuc, se luptă cu uriiul, ici, pe şeaua calu- 
lui 1... Orele se scurg alene — în cele dia 
urmă luminile se sting... Acum, cât vezi cu 










ochii, numai pâclă şi iar pâclă nepă- 
trunsă: boarea luncilor, ai zice se înalță 
în văzduh și învălue zarea cu 0 perdea 
albicioasă. Ca pe un oceam aievea. Dar 
nu-i acel noian nemărginit, ci-s lunci:e — 
căci mai așteaptă puţintel, şi'n bezna asta 
neagră, cristeiul se va îngâăna cu cel bu- 
haiu din trestii... Noaptea este calmă şi 
răcoroasă, adevărată noapte poloneză | 
in depărtare, prin brădiş, e freamăt dulce, 
fără vânt — aidoma valului mării, In cu- 
rând, revărsatui zosilor va nă:bi răsăritul: 
vezi bine, şi cocoșii au început să cânte 
prin ogrăzi. Unulaituia dă giusul, dia bor- 
deiu in borde.u; odaiă cu ei strigă și co- 
corii, undeva pe sus... Ce bine se simte 
ulanul acum, ce v.oiu şi ce sprinten! Au 
fost vorbit parcă, colon cârciumă, cama 
razii, a6spie bâăiia de mdine. Enei! va 
pieca și ei cu danşii, cu caniece şi chilot, 
cu iâhait de sieguieje. Se'nvoibură san- 
geie tânăr și fiere, ca la trâmbiţa șarjei, 
aeși aderea nopții cată să-l răcorească, 
Dar iată și zorile 1... Noaptea pălește: ain 
umbre tăsar păduri, hăţișuri, şiruri de 
bordeie, moara de apă, pâlcui de plopi. 
Cumpenele iântemeor scarțue, imocrual 
ca cel steguleț de tinichea din vâriul tur- 
nuiui... Cât de drag e acest pământ, şi cât 
de incântător în lumina trandariiie u au- 
rorei | O, pământ iără pereche!,. 

Dar ia seama! Vedeta neadomnită crude 
pe cineva care se apropie. Trebue să tie 
de ai lui — vin să schimoe garda. 

Deodată — un glas răsăună la urechea 
lui Skawinski: 

— E, moşulo! scoală, 
neata ? 

«Și moșul deschide ochii şi cată mirat 
la cmul care stă inaintea lu, Rămășițele 
visului și viziunilor se mai luptă în CUnNȘ- 
tiința sa cu reatatea, în ce:e din urmă 
viziuniie pălesc și dispar. in iața iul siă 
Johns, epistatul portului. 

— Ce este? — intheabă Johns — eşti 
bolnav ? 

— Nu, a 

— N'ai aprins lantema, Poţi să-ți iei de 
acum rămas bun dela noi. Lunea din 
San-Geromo s'a siărâmat pe vad, din fe- 
ricire nu s'a înnecat nimeni; altminteri ai 
h tost dat în judecată. Hai cu mine, restul 
Îl vei ana iu consmat. | pe: 

Unchiaşul îngăibeni: într'adevăr nu a- 
prinsese noaptea aceasta lanterna. 


Ce-i cu dum- 


Câteva zile mai târziu, Skawinski fu vă- 
zut pe puntea vaporului care mergea dela 
Aspinwall la New-York. Sărmanul iși pier- 
duse serviciul, Se deschideau iar inuin- 
tea sa noi drumuri de pribegie; vântul vi- 
treg smulsese din nou această frunză, 
pentru a o purta, ca mai înainie, peste 
mări și uscaturi, pentru 'a-și vărsa asu- 
pra-i iot necazul, Câteva ziie doar — şi 
ele tură deajuns, ca acest chip de bă- 
trân, gărbov acum, să nu mai semene cu 
cel de odinioară. Numai ochii îi erau plini 
de strălucire — căci cartea, nedespărţi- 
ta-i carte, avea să-l fie singurul şi cel 
mai scump tovarăș, în noua-i pribegie... 

Au pierde-o-va și pe ea? 

Cu duioșie și temere o strângea la piept 
mâma-i tremurândă. 


Traducere din polonă de 
MARIAN ZBASKI 





1) Cu aceste memorabile versuri începa poemul 
„Pan Tadeusz“ (Domnul Tadeu) al marel.i bard 
național! p-lon Adam Mickiewicz (1798-1855), năz- 
cut lângă Nowogrodek în Lituania. 

2) Czestochowa (se ciieşte Censtohova). E vorba 
sci despre trei icoane, făcătoare de minuni, ale 
Maicii Dmnu.ui: una, din mânăstirea deia lasna 
Gora din Czcstochowa (situată pe o colină „lasna 
Gora“ a oraşuui Czesioihowa), a &oua. din capela 
dela Ostra Brama din orașu: Wiino (Os.ra Brama 
sau „Pcaria cea sfântă“ e o veche poartă rămasă 
dintr'un zid de apărare al orașului și transformată 
m capeă);, a tieia, din orașul Nowaz :0d „kk. 

3) Plăpânda candelă a vieţii lui Adam M:ickie- 
wicz era să se stingă pentru totdeauna — în urma 
unci întâmplări nenorocite — încă în pr'mii ant 
ai copilărei saie. Desnădăjduita mamă încr.dinţă 
atunoi copilașul murbund ocrotirii Prea Sfintei 
Fec:wae. Și m'nunea însănătoșir.i se săvârşi. 


————————————————————— _—_— 


Taxa poștală plătită în nu merar conform aprobării dir. G-le P, T. T. Nr, 24.484.339 


7438