Graeme Burnet — Un proiect sangeros

3>FINALIST MAN BOOKER PRIZE 2016 =. 
© a < 


ri 


23 


Documente legate de cazul lui 
RODERICK MACRAE 


PI > 


GRAEME MACRAE BURNET 


UN PROIECT SÂNGEROS 


Documente legate de cazul lui 
RODERICK MACRAE 


Original: His Bloody Project (2015) 


Traducere din limba engleză și note de: 
ALEX VASIEȘ 


i 


e 
© 
e 


virtual-project.eu 


A 


2017 


VP - 


Moara cerne mai bine 
după ce piatra a fost îngropată. 


proverb din Highland 


VP-3 


Prefaţă 


Scriu asta la cererea avocatului meu, domnul 
Andrew Sinclair, care din momentul încarcerării mele 
aici, în Inverness, m-a tratat cu un grad de 
amabilitate pe care în niciun caz nu-l merit. Viata 
mea a fost măruntă și lipsită de importanță, și nu 
doresc în niciun fel să fiu scutit de răspunderea 
faptelor pe care le-am săvârșit recent. Nu există 
așadar vreun alt motiv pentru care scriu aceste 
cuvinte, decât pentru a-l răsplăti pe avocatul meu 
pentru întreaga sa bunăvoință. 


Așa încep memoriile lui Roderick Macrae, un arendaș de 
șaptesprezece ani pus sub acuzaţie pentru trei crime brutale 
săvârșite în satul său natal, Culduie din Districtul Ross, în 
dimineaţa zilei de 10 august 1869. 

Intenţia mea nu este să-l rețin în mod nejustificat pe cititor, 
dar câteva observaţii preliminare ar putea contextualiza puţin 
materialul de faţă. Acei cititori care preferă să treacă direct la 
partea de documente sunt, desigur, liberi să o facă. 

În primăvara lui 2014, m-am lansat într-un proiect pentru a 
afla câteva informaţii despre bunicul meu, Donald „Vagabondul” 
Macrae, care s-a născut în 1890 în Applecross, la patru sau cinci 
kilometri mai la nord de Culduie. În timpul cercetării mele la 
Centrul de Arhivare din Inverness s-a întâmplat să dau peste 
niște tăieturi din ziare care descriau procesul lui Roderick 
Macrae, iar cu ajutorul lui Anne O'Hanlon, arhivista de acolo, am 
descoperit manuscrisul care constituie cea mai mare parte a 
acestei cărți. 

Memoriile lui Roderick Macrae reprezintă, din toate punctele 
de vedere, un document deosebit. Au fost scrise în temniţa 
Castelului Inverness aproximativ între 17 august și 5 
septembrie, în răstimpul în care Roderick aștepta să fie judecat. 
Existenţa acestor memorii, mai degrabă decât crimele propriu- 
zise, a transformat cazul într-o cause célèbre. Memoriile - sau 
cel puţin cele mai senzaţionale fragmente din ele - au fost mai 


VP -4 


târziu retipărite în nenumărate broșuri sau „reviste de duzină”, 
provocând o uriașă controversă. 

Mulţi, în special dintre literaţii din Edinburgh, s-au îndoit de 
autenticitatea acestora. Relatarea lui Roderick a reînviat amintiri 
legate de scandalul Ossian de la sfârșitul secolului al 
optsprezecelea, în care James Macpherson susținea că 
descoperise și tradusese marea epopee a poeziei galice. Ossian 
a căpătat cu rapiditate statutul unei opere clasice a literaturii 
europene, dar ulterior s-a descoperit că era vorba de un fals. 
Pentru Campbell Balfour, scriind în Edinburgh Review, a fost 
„destul de greu de crezut că un ţăran semianalfabet a putut 
produce o scriitură atât de susţinută și de elocventă... Lucrarea 
este o farsă, iar cei care-l preamăresc pe acest criminal cât se 
poate de necruţător ca pe un fel de sălbatic nobil vor ajunge, în 
timp, să se simtă stânjeniţi”!. Pentru alţii, atât crimele cât și 
memoriile atestau „teribilul barbarism care continuă să prospere 
în regiunile nordice ale ţării noastre [și pe care] toate eforturile 
devotatului nostru  prezbiteriu și marile îmbunătățiri? ale 
ultimelor decenii nu au reușit să îl stârpească”?. 

Pentru alţii, pe de altă parte, evenimentele prezentate în 
memorii au oferit dovada nedreptăţii condiţiilor feudale sub care 
arendașul din Highland a continuat să trudească. Având grijă să 
nu îi treacă cu vederea faptele, John Murdoch, cel care a pus 
mai târziu bazele ziarului radical The Highlander, a văzut în 
Roderick Macrae „o figură împinsă până la limitele raţiunii sale - 
sau dincolo de ea - de către sistemul crud care face sclavi din 
oameni dornici să câștige onorabil o bucată de pâine, muncind 
un petic de pământ împrumutat”?. 

Cât despre autenticitatea acestui document, ne este 
imposibil, un secol și jumătate mai târziu, să oferim un răspuns 
definitiv. Este fără îndoială remarcabil că cineva atât de tânăr a 
putut scrie o relatare atât de elocventă. Totuși, ideea că 
Roderick Macrae a fost un „ţăran semianalfabet” este rezultatul 
unei prejudecăţi legate de nordul ţării care a continuat să existe 


1 Campbell Balfour, „Ossian al secolului nostru”, Edinburgh Review, octombrie 1869, 
nr. CCLXVI. 

? Referinţă la Evacuările din Highland. 

3 Editorial, Scotsman, 17 septembrie 1869. 

4 John Murdoch, „Ce am putea învăţa din acest caz”, Inverness Courier, 14 septembrie 
1869. 


VP-5 


în orașele afluente situate în Central Belt*. Planul de învățământ 
din 1860 al școlii generale din Lochcarron, situat în apropiere, 
arată că elevilor le erau predate latina, greaca și științele. 
Roderick ar fi putut avea parte de o educaţie similară la școala 
din Camusterrach, iar memoriile sale confirmă atât asta, cât și 
faptul că el era un elev neobișnuit de înzestrat. Faptul că 
Roderick ar fi putut scrie memoriile nu dovedește, desigur, că a 
și făcut-o. Pentru asta avem mărturia psihiatrului, James Bruce 
Thomson, ale cărui memorii personale atestă existența 
documentului în celula lui Roderick. Scepticii ar putea afirma (și 
au făcut-o) că Thomson nu l-a văzut niciodată pe Roderick 
seriind efectiv ceva, și trebuie să acceptăm că, în cazul în care 
memoriile ar fi înaintate în cadrul unui proces modern, 
înlănţuirea de probe nu ar putea fi verificată în întregime. Ideea 
că memoriile au fost de fapt scrise de o altă mână (suspectul 
principal fiind avocatul lui Roderick, Andrew Sinclair) nu poate fi 
complet respinsă, dar e nevoie de gândirea întortocheată a celui 
mai ardent susținător al conspiraţiilor pentru a crede că s-a 
întâmplat astfel. În plus, mai e și conţinutul documentului în 
sine, care cuprinde o atât de mare bogăţie a detaliilor, încât 
este aproape implauzibil să nu fi fost scris de către un localnic 
din  Culduie. De asemenea, relatarea lui Roderick despre 
evenimentele care au dus la crime coincide, cu câteva mici 
excepţii, cu declaraţiile altor martori din proces. Din aceste 
motive, și în urma examinării directe a manuscrisului, nu mă 
îndoiesc cu privire la autenticitatea sa. 

În afară de relatarea lui Roderick Macrae, acest volum mai 
include și declarațiile mai multor locuitori din Culduie date 
poliţiei, rapoartele post-mortem ale victimelor și, poate cel mai 
fascinant dintre toate, un fragment din memoriile lui J. Bruce 
Thomson, Că/ătorii în ținuturile mărginașe ale nebuniei, în care 
acesta povestește despre examinarea lui Roderick Macrae și 
despre o vizită făcută în Culduie în compania lui Andrew Sinclair. 
Thomson a fost chirurgul rezident care se ocupa de Inchisoarea 
Generală a Scoției la Perth, unde erau ţinuţi cei considerați 
incapabili să fie judecaţi din motive de nebunie. Domnul 
Thomson s-a folosit din plin de oportunitatea pe care i-a oferit-o 


5 Central Belt, regiunea cu cea mai mare densitate a populaţiei din Scoţia, care, chiar 
dacă nu este situată exact în centrul teritoriului, și-a păstrat acest renume datorită 
prosperității și a centralității socio-politice (n.tr.). 

VP-6 


această poziţie, publicând două articole de mare impact - 
„Natura ereditară a crimei” și „Psihologia criminalilor” - în 
Journal of Mental Science. A fost un bun cunoscător a noii teorii 
a evoluţiei și a disciplinei, încă în formare, numită antropologie 
criminală, și chiar dacă unele dintre opiniile exprimate ar putea 
fi neplăcute pentru cititorul modern, merită ţinut cont de 
contextul în care ele au fost scrise și de faptul că acestea 
reprezintă un efort autentic de a depăși o perspectivă teologică 
asupra criminalităţii și de a ajunge la o mai bună înţelegere a 
motivelor pentru care anumiţi indivizi ajung să comită crime 
violente. 

În sfârșit, am inclus o relatare a procesului, întocmită cu 
ajutorul reportajelor ziarelor din epocă și a cărţii Un raport 
complet al procesului lui Roderick John Macrae, publicată de 
William Kay din Edinburgh în octombrie 1869. 

Este imposibil, aproape un secol și jumătate mai târziu, să 
știm adevărul despre evenimentele povestite în acest volum. 
Relatările prezentate aici conţin numeroase discrepanțe, 
contradicții și omisiuni, dar, puse laolaltă, formează țesătura 
unuia dintre cele mai fascinante cazuri din istoria juridică a 
Scoției. Firește că am ajuns să am propria mea opinie asupra 
cazului, dar îl voi lăsa pe cititor sau pe cititoare să ajungă la 
propriile sale concluzii. 


VP -7 


O notă asupra textului 


Din câte am reușit eu să verific, este prima dată când 
memoriile lui Roderick Macrae sunt publicate în întregime. În 
ciuda trecerii timpului și a faptului că, pentru câţiva ani, nu a 
fost depozitat cu prea mare grijă, manuscrisul este într-o formă 
remarcabil de bună. A fost scris pe coli de hârtie și legat în piele 
cândva mai târziu, acest lucru fiind evidenţiat de faptul că textul 
de pe marginea interioară a paginilor este uneori ascuns de 
această legătură. Caligrafia este admirabil de  lizibilă, 
prezentând doar cele mai ocazionale ștersături și începuturi 
nereușite. In timpul pregătirii documentului pentru publicare, m- 
am străduit din răsputeri să rămân fidel sensului din manuscris. 
Nu am încercat nicio clipă să „îmbunătăţesc” textul sau să 
corectez forme ciudate de exprimare sau sintaxă. Astfel de 
intervenţii ar fi reușit, cred eu, doar să stârnească îndoieli în 
privinţa autenticităţii lucrării. Ceea ce este prezentat e, pe cât 
posibil, lucrarea lui Roderick Macrae. O parte din vocabularul 
folosit s-ar putea să li se pară neobișnuit unora dintre cititori. 
Merită de asemenea menţionat că peste tot în memorii numele 
reale și poreclele persoanelor sunt interșanjabile - lui Lachlan 
Mackenzie, de pildă, i se spune de cele mai multe ori Lachlan 
Zdrahonu'. Folosirea poreclelor rămâne ceva obișnuit în 
ținuturile muntoase din Scoţia - cel puţin printre cei din 
generaţia mai bătrână probabil ca o modalitate de a distinge 
între diferitele ramuri ale celor mai răspândite nume de familie. 
Poreclele sunt de obicei bazate pe profesii sau pe caracteristici 
neobișnuite, dar pot fi și transmise de la o generaţie la alta până 
în punctul în care originea numelui devine un mister chiar și 
pentru cel care îl poartă. 

Mi-am limitat foarte mult intervenţiile editoriale în ceea ce 
privește punctuaţia și împărțirea în paragrafe. Manuscrisul este 
redactat sub forma unui flux neîntrerupt, cu excepţia, poate, a 
momentelor în care Roderick s-a oprit din scris de la o zi la alta. 
Am luat decizia de a recurge la paragrafe de dragul lizibilităţii. În 
mod similar, sau în mod ciudat, textul este în mare parte lipsit 
de semne de punctuație. Așadar, majoritatea punctuaţiei îmi 
aparţine, dar, din nou, principiul meu călăuzitor a fost să rămân 


VP-8 


fidel originalului. Dacă opţiunile mele în aceste privinţe par 
îndoielnice, pot doar să-l îndrum pe cititor să consulte 
manuscrisul, care se află în continuare în arhiva din Inverness. 


GMB, iulie 2015 


VP-9 


Declaratii 


adunate de la mai multi locuitori din 
Culduie și din vecinătate de către 
William MacLeod, ofițer al fortelor 

de poliție din Districtul Wester, Dingwall, 
în zilele de 12 și 13 august 1869 


Declaratia doamnei Carmina Murchison | Carmina Tutun], 
domiciliată în Culduie, 12 august 1869 


ÎI știu pe Roderick Macrae de când era mic. În general mi s-a 
părut un copil drăguţ, iar mai târziu un tânăr politicos și 
binevoitor. Cred că a fost tare afectat de moartea mamei lui, 
care era o femeie fermecătoare și sociabilă. Deși nu vreau să-l 
vorbesc de rău pe tatăl lui, John Macrae e o persoană neplăcută, 
care l-a tratat pe Roddy cu mai multă severitate decât cred eu 
că merită un copil să fie tratat. 

În dimineaţa acelei întâmplări îngrozitoare, am vorbit cu 
Roddy când a trecut pe lângă casa noastră. Nu-mi pot aminti 
exact în ce a constat conversaţia noastră, dar cred că mi-a spus 
că mergea să muncească ceva pe pământul care îi aparţinea lui 
Lachlan Mackenzie. Căra cu el niște unelte, care m-am gândit că 
îi trebuiau pentru muncă. În plus, am schimbat câteva vorbe 
despre vreme, fiind o dimineaţă frumoasă și însorită. Roderick 
părea destul de liniștit și nu dădea niciun semn c-ar fi fost 
irascibil. Cândva mai târziu, l-am văzut pe Roddy întorcându-se 
înapoi în sat. Era acoperit de sânge din cap până-n picioare, așa 
că am luat-o la fugă din ușa casei, gândindu-mă că s-o fi abătut 
vreo nenorocire asupra lui. Când m-am apropiat de el, s-a oprit, 
și unealta pe care o căra i-a căzut din mână. L-am întrebat ce se 
întâmplase și el a răspuns fără nicio ezitare că îl omorâse pe 
Lachlan Zdrahonu'. Părea destul de lucid și nu a încercat nicio 
clipă să meargă mai departe pe drum. Am strigat-o pe fiica mea 
cea mare să meargă după tatăl ei, care lucra în acaretul din 
spatele casei noastre. Văzându-l pe Roddy plin de sânge, ea a 
tipat, iar asta i-a făcut pe alţi săteni să se strângă pe la uși și i-a 


VP - 10 


stârnit pe cei care munceau la câmp să își ridice ochii de la 
treburile lor. S-a iscat foarte repede o zarvă generală. 
Mărturisesc că în acele momente primul meu instinct a fost să-l 
protejez pe Roddy de neamurile lui Lachlan Mackenzie. Din 
acest motiv, când soţul meu a ajuns unde ne aflam, i-am cerut 
să-l ducă pe Roddy înăuntrul casei noastre, fără să-i spun ce se 
întâmplase. Roddy era așezat la masa noastră și repeta calm 
ceea ce făcuse. Soţul meu a trimis-o pe fata noastră după 
Duncan Gregor, vecinul nostru, ca să stea de pază, iar apoi a 
fugit la casa lui Lachlan Mackenzie, unde a descoperit tragica 
scenă. 


Declaratia domnului Kenneth Murchison [Kenny Tutun], 
zidar, domiciliat în Culduie, 12 august 1869 


În dimineaţa zilei cu pricina lucram în acaretul din spatele 
casei, când am auzit o zarvă generală venind din sat. Am ieșit 
din atelier ca să dau peste fiica mea cea mare, care era prea 
tulburată pentru a mă putea informa cu exactitate despre cele 
întâmplate. Am alergat spre adunarea de oameni din faţa casei. 
În tot talmeș-balmeșul, soţia mea și cu mine l-am luat pe 
Roderick Macrae în casa noastră, crezând că fusese rănit în 
vreun accident. Odată ajunși înăuntru, soția m-a informat 
despre ce se întâmplase și când l-am întrebat pe Roderick dacă 
era adevărat, el a repetat destul de calm că era adevărat. Apoi 
am fugit la casa lui Lachlan Mackenzie și am dat peste o scenă 
prea cumplită ca să o pot descrie. Am închis ușa în urma mea și 
am examinat corpurile în căutarea unor semne de viaţă, ceea ce 
nu am descoperit. Temându-mă de o izbucnire generală de 
violenţă, în cazul în care vreunul dintre neamurile lui Lachlan 
Zdrahonu' ar fi zărit această scenă, am ieșit afară și l-am 
chemat pe domnul Gregor să stea și păzească proprietatea. Am 
fugit înapoi la casa mea și l-am luat pe Roddy de acolo, 
ducându-l înăuntrul acaretului, unde l-am baricadat. Nu s-a 
opus. Domnul Gregor nu i-a putut împiedica pe cei din neamul 
lui Lachlan Zdrahonu' să intre înăuntru și să vadă cadavrele de 
acolo. Pe când îl închisesem pe Roddy, ei se adunaseră deja într- 
o mulțime răzbunătoare, care a fost îmblânzită abia după ceva 
timp și după multă muncă de convingere. 


VP -11 


Cât despre caracterul general al lui Roderick Macrae, nu 
există nicio îndoială că era un băiat ciudat, dar dacă era astfel 
de la natură sau dacă ajunsese așa din cauza necazurilor prin 
care trecuse familia lui, nu sunt eu în măsură să spun. Oricum, 
dovada faptelor sale nu-l arată prea sănătos la cap. 


Declaratia reverendului James Galbraith, 
preot al Bisericii Scotiei, Camusterrach, 13 august 1869 


Mă tem că faptele rele săvârșite recent în această parohie 
reprezintă doar un clocot de suprafață al stării naturale de 
sălbăticie a locuitorilor din această regiune, o sălbăticie pe care 
Biserica a reușit în ultima vreme să o suprime. Istoria acestor 
locuri, s-a tot spus, e pătată de crime întunecate și sângeroase, 
și oamenii manifestă o anumită cruzime și desfrânare, iar astfel 
de trăsături nu pot fi stârpite de-a lungul câtorva generaţii. Deși 
învăţăturile Prezbiteriului reprezintă o influenţă civilizatoare, 
este inevitabil ca vechile instincte să iasă la suprafață în 
răstimpuri. 

Cu toate acestea, nu poți să nu fii șocat la auzul unor fapte 
precum cele comise în Culduie. Dintre toţi indivizii din această 
parohie, totuși, cel mai puţin surprinzător este să auzi că 
Roderick Macrae este făptașul. Chiar dacă acest individ a făcut 
parte din biserica mea încă din copilărie, am simţit dintotdeauna 
că predicile mele îi intrau pe o ureche și îi ieșeau pe alta, la fel 
cum ai împrăștia seminţe pe un pământ neroditor. Trebuie să 
accept că crimele lui reprezintă, într-o oarecare măsură, un eșec 
de-al meu, dar uneori e nevoie ca un miel să fie sacrificat pentru 
binele turmei. A existat întotdeauna o putreziciune în acest 
băiat care se putea desluși cu ușurință și regret să spun că nu 
am putut face nimic în această privinţă. 

Mama băiatului, Una Macrae, a fost o femeie ușuratică și 
prefăcută. Participa în mod regulat la slujbe, dar mă tem că 
confunda Casa Domnului cu un loc de reuniune socială. O 
auzeam des cântând când venea și când pleca de la biserică, iar 
după slujbă se aduna cu alte femei prin preajmă și se lăsa în 
voia râsetelor și a unor conversații necumpătate. Am fost 
obligat, nu o dată, să îi fac observaţii. 

Mi se pare necesar, totuși, să spun un cuvânt în numele 
tatălui lui Roderick Macrae. John Macrae este printre oamenii cei 


VP - 12 


mai devotați scripturii din această parohie. Are o bogată 
cunoaștere a Bibliei, iar respectul său pentru biserică este 
neprefăcut. Dar, la fel ca majoritatea oamenilor din aceste 
locuri, deși ar putea repeta ca un papagal cuvintele Evangheliei, 
mă tem că felul în care le înțelege este de mântuială. După 
moartea soţiei domnului Macrae, le-am vizitat gospodăria în 
repetate rânduri pentru a le oferi sprijinul și pentru a ne ruga 
împreună. Am observat în vremea aceea multe semne care 
indicau o aderare la superstiție, semne care nu au ce căuta în 
căminul unui credincios. Cu toate acestea, din moment ce 
niciunul dintre noi nu este lipsit de prihană, cred că John Macrae 
e un om bun și evlavios, care nu merita să fie împovărat cu o 
progenitură atât de nocivă. 


Declaratia domnului William Gillies, 
profesor la Camusterrach, 13 august 1869 


Roderick Macrae a fost unul dintre cei mai înzestrați elevi 
cărora le-am predat de la venirea mea în această parohie. li 
întrecea cu ușurință pe colegii lui, datorită abilității sale de a 
înțelege noţiuni din știință, matematică și vocabular, iar asta 
fără să dea dovadă de efort sau, mai bine spus, de vreun interes 
prea mare. Cât despre caracterul lui, pot să vă ofer numai cele 
mai limitate observaţii. În mod clar, nu era o natură sociabilă și 
nu se amesteca prea ușor printre colegii săi, care, la rândul lor, 
îl priveau cu oarecare suspiciune. În ceea ce-l privea, Roderick 
își trata cu dispreț colegii de clasă, iar uneori acest dispreț se 
învecina cu sfidarea. Dacă ar fi să fac presupuneri, aș spune că 
atitudinea sa se trăgea din superioritatea lui academică. 
Acestea fiind spuse, mi s-a părut întotdeauna un elev bine- 
crescut și cuviincios, nefiind în firea lui să se poarte cu 
obrăznicie. Ca o dovadă a înaltei mele prețuiri pentru 
înzestrările lui academice, când avea șaisprezece ani, am trecut 
pe la tatăl lui pentru a-i sugera că Roderick ar trebui să-și 
continue studiile și că ar putea, în timp, să devină ceva mai mult 
decât un simplu muncitor la câmp, având în vedere înzestrările 
sale. Spun cu regret că propunerea mea a fost respinsă de către 
tatăl său, care mi s-a părut un individ reticent cu o gândire 
înceată. 


VP - 13 


Nu l-am mai văzut pe Roderick din acel moment. Am auzit 
niște zvonuri îngrijorătoare despre felul în care a maltratat o 
oaie care se afla în grija lui, dar nu le pot confirma veridicitatea, 
ci pot doar să afirm că Roderick mi s-a părut un băiat blând, 
nefiind în firea lui să se poarte cu cruzimea specifică uneori 
băieților de vârsta sa. Din acest motiv, mi-e greu să cred că ar fi 
putut săvârși crimele pentru care a fost acuzat recent. 


Declaratia lui Peter Mackenzie 


văr primar cu Lachlan Mackenzie | Lachlan Zarahonu' |, 
domiciliat în Culduie, 12 august 1869 


Roderick Macrae e unul dintre cei mai răi indivizi pe care 
cineva ar putea avea nenorocul să-i cunoască. Încă de când era 
mic a avut un caracter josnic, așa cum nu te-ai aștepta din 
partea unui copil. Mulţi ani s-a crezut despre el că e mut și 
capabil să comunice într-un fel neobișnuit numai cu sora lui din 
altă lume, care părea să fie partenera lui în toate ticăloșiile. Era 
considerat de majoritatea oamenilor din parohie imbecil, dar eu, 
personal, l-am socotit mai degrabă o creatură pizmașă, iar 
faptele lui recente au dovedit că părerea mea era adevărată. De 
la o vârstă fragedă a fost înclinat să abuzeze cu rea-voinţă de 
animale și de păsări, dar și să distrugă la întâmplare lucruri prin 
sat. Era șiret ca Diavolul. Intr-o zi, când avea poate doisprezece 
ani, a fost pus un foc la acaretul vărului meu, Aeneas 
Mackenzie, fiindu-i distruse mai multe unelte de valoare și o 
mulţime de grâne. Băiatul fusese văzut în apropierea clădirii, 
dar a negat c-ar fi avut vreo legătură, iar Negrul Macrae [taică- 
său, John Macrae] a jurat că nu-și pierduse fiul din ochi în 
perioada în chestiune. Așa că a scăpat de pedeapsă, dar, la fel 
ca și cu alte multe incidente, nu a existat nicio îndoială că el era 
de vină. Taică-său este și el un individ cu mintea slabă, care își 
ascunde idioțenia în spatele adeziunii zeloase la scriptură și 
printr-o stimă plină de lingușeală pentru preot. 

Nu am fost prezent în Culduie în ziua crimelor și am auzit 
despre ele doar când m-am întors, în acea seară. 


VP - 14 


Harta satului Culduie şi a împrejurimilor 


conform Serviciului Topografic si de Cadastru din 1875, 


realizată de Căpitanul MacPherson, gravată în 1878 


SPRE APPLECROSS 


D ŞCOALA 
0 


BISERICA 
CAMUSTERRACH E 


AIRD-DUBH 


CULDUIE 


zone cultivate 
— drum 
-== cărare 
1. Casa lui Roderick Macrae 
2. Casa lui Kenneth Murchison 
3. Casa lui Lachlan Mackenzie 


SPRE TOSCAIG 


VP -15 


Relatarea lui Roderick Macrae 


Scriu asta la cererea avocatului meu, domnul Andrew Sinclair, 
care din momentul încarcerării mele aici, în Inverness, m-a 
tratat cu un grad de amabilitate pe care în niciun caz nu-l merit. 
Viața mea a fost măruntă și lipsită de importanţă, și nu doresc în 
niciun fel să fiu scutit de răspunderea faptelor pe care le-am 
săvârșit recent. Nu există așadar vreun alt motiv pentru care 
scriu aceste cuvinte, decât pentru a-l răsplăti pe avocatul meu 
pentru întreaga sa bunăvoință. 

Domnul Sinclair m-a pus să prezint, cât mai clar cu putință, 
circumstanţele din jurul crimei lui Lachlan Mackenzie și a 
celorlalți, și voi face asta cât pot eu de bine, cerându-mi scuze 
dinainte pentru sărăcia vocabularului meu și pentru grosolănia 
stilului. 

O să încep prin a spune că am comis aceste fapte cu unicul 
scop de a-mi scăpa tatăl de nenorocirile pe care le-a suferit 
recent. Cauza acestor nenorociri a fost vecinul nostru, Lachlan 
Mackenzie, pe care l-am ucis pentru îndreptarea sorții familiei 
mele. Mai departe ar trebui să precizez că încă de la venirea 
mea pe lume nu am fost altceva decât o pacoste pentru tatăl 
meu, iar plecarea mea din gospodăria lui nu poate fi decât o 
binecuvântare pentru el. 

Numele meu este Roderick John Macrae. M-am născut în 1852 
și mi-am trăit toate zilele în satul Culduie din Districtul Ross. 
Tatăl meu, John Macrae, e un arendaș respectabil în parohie, 
reputaţia lui nemeritând să fie pătată de josnicia unor fapte 
pentru care numai eu sunt responsabil. Mama mea, Una, s-a 
născut în 1832, în comuna Toscaig, situată la vreo trei kilometri 
mai la sud de Culduie. A murit la nașterea fratelui meu, lain, în 
1868, acesta fiind evenimentul care, în mintea mea, marchează 
începutul problemelor noastre. 

x kx * 

Culduie e o aşezare formată din nouă case, aparținând de 
parohia Applecross. Se află la un kilometru sau cam aşa la sud 
de Camusterrach, unde se găsesc biserica și școala în care mi- 
am primit educația. Având în vedere că hanul și magazinul se 


VP - 16 


află în Applecross, puţini călători se avântă mai departe, spre 
Culduie. In capul Golfului Applecross se află Conacul, unde 
locuiește lordul Middleton, și unde în timpul sezonului de 
vânătoare acesta își primește oaspeţii. Nu există distracţii sau 
ceva spectaculos care să-i reţină pe vizitatori în Culduie. Drumul 
care trece prin satul nostru duce la Toscaig și nicăieri mai 
departe, și din acest motiv avem puţine legături cu lumea din 
afară. 

Culduie se oprește undeva la trei sute de metri distanță de 
mare și se află la adăpostul muntelui Càrn nan Uaighean€. Între 
sat și drum e o suprafaţă de teren fertil, pe care oamenii îl 
cultivă. Mai sus, în munţi, sunt pajiștile de vară și turbăriile de 
unde ne aprovizionăm cu combustibil. Culduie e oarecum 
protejat de cele mai rele părţi ale climatului de peninsula Aird- 
Dubh, care iese în mare, formând un port natural. Satul Aird- 
Dubh beneficiază de puțin teren arabil, iar oamenii de acolo se 
ocupă îndeosebi cu pescuitul pentru a-și câștiga traiul. Între cele 
două comunităţi are loc un anumit schimb de servicii și bunuri, 
dar, în afară de un astfel de contact necesar, ne ţinem la 
distanţă unii de ceilalți. Potrivit tatălui meu, cei din Aird-Dubh au 
o purtare șleampătă și sunt de moravuri ușoare, iar el abia 
tolerează legăturile cu ei. Specific tuturor celor implicaţi în 
comerțul cu peşte, bărbaţii sunt devotați consumului 
necontrolat de whisky, în timp ce femeile lor sunt cunoscute 
pentru depravarea lor. Urmând școala alături de copii din acest 
sat, pot garanta pentru faptul că, deși nu există o deosebire 
fizică între ei și ai noștri, necinstea lor îi face oameni pe care nu 
te poți bizui. 

La răscrucea care leagă Culduie de drum se află casa lui 
Kenny Tutun, singura care se poate mândri cu un acoperiș din 
ardezie, fiind, din acest motiv, cea mai elegantă din sat. 
Celelalte opt case sunt construite din piatră întărită cu iarbă și 
au acoperișuri de paie. Fiecare casă are una sau două ferestre 
din sticlă. Casa familiei mele este în punctul cel mai nordic al 
satului și e așezată cumva în pantă, astfel încât, în timp ce 
celelalte case au priveliștea spre golf, a noastră dă spre sat. 
Locuinţa lui Lachlan Zdrahonu' e situată la capătul opus al 
drumului și este, după cea a lui Kenny Tutun, a doua cea mai 
mare din sat. În afară de cele deja menţionate, casele sunt 


ê Denumire care se traduce prin „grămadă de pietre de mormânt”. 
VP - 17 


locuite de alte două familii din clanul Mackenzie, familia 
MacBeath, domnul și doamna Gillanders, ai căror copii s-au dus 
cu toţii, domnul Gregor, vecinul nostru cu familia sa și doamna 
Finlayson, o văduvă. În afară de cele nouă case, se mai găsesc 
diferite acareturi, multe dintre ele construite destul de grosolan, 
care sunt folosite pentru adăpostirea vitelor, depozitarea 
uneltelor și altele de acest fel. Aceasta este dimensiunea 
comunităţii noastre. 

Casa noastră include două încăperi. Cea mai mare parte 
constă în staulul pentru animale și, la dreapta ușii, locul în care 
trăim noi. Podeaua este ușor înclinată în jos, către mare, asta 
împiedicând bălegarul animalelor să ajungă în spaţiul nostru. 
Staulul este împărţit de o balustradă construită din bucăţi de 
lemn adunate de pe țărm. În mijlocul zonei de locuit este focul 
și, mai încolo, masa la care ne așezăm să mâncăm. În afară de 
masă, mobilierul nostru se compune din două bănci masive, 
fotoliul tatălui meu și un dulap mare din lemn, care i-a aparţinut 
familiei mamei mele înainte ca ea să se mărite. Eu dorm în 
același pat cu fratele meu mai mic și cu sora mea, în celălalt 
capăt al încăperii. A doua cameră se află în spatele casei și în ea 
dorm tatăl și sora mea mai mare, Jetta, într-un pat închis 
construit de tatăl meu cu acest scop. Sunt invidios pe patul 
surorii mele și de multe ori m-am visat întins acolo lângă ea, dar 
camera principală este mai călduroasă, iar în lunile negre”, când 
ținem animalele în casă, mă bucur de sunetele blânde pe care 
acestea le scot. Tinem două vaci pentru lapte și șase oi, asta 
fiind ceea ce ni se permite prin distribuţia nutrețului comun. 

Ar trebui să precizez de la început că între tatăl meu și 
Lachlan Mackenzie a existat o dușmănie cu mult înainte ca eu 
să mă nasc. Nu pot indica cu precizie sursa acestei animozităţi, 
întrucât tatăl meu nu a vorbit niciodată despre asta. Nici nu știu 
a cui a fost vina; ori dacă vrăjmășia a luat naștere în timpul 
vieţii lor sau este rezultatul vreunei ranchiuni mai vechi. În 
aceste părţi nu este deloc neobișnuit ca dușmăniile să fie 
purtate de-a lungul timpului chiar și după ce sămânţa lor este 
uitată. Este spre cinstea tatălui meu că nu a încercat niciodată 
să perpetueze această vrajbă găsindu-și prozeliți în mine sau în 
ceilalți membri ai familiei. Din acest motiv, cred că trebuie să-și 


7 Lunile de iarnă. 
VP-18 


fi dorit ca orice dușmănie a existat între familiile noastre să fie 
înlăturată definitiv. 

De mic copil, am fost destul de speriat de Lachlan Zdrahonu' 
și am evitat să mă aventurez dincolo de răscrucea de la ieșirea 
din sat, spre locul în care sunt adunaţi membrii clanului 
Mackenzie. Pe lângă cei din familia lui Lachlan Zdrahonu', acolo 
se mai află și familia fratelui său, Aeneas, și a vărului său, Peter, 
și cei trei sunt renumiți pentru cât beau și pentru că se implică 
frecvent în altercaţii la hanul din Applecross. Toţi trei sunt niște 
inși foarte puternici, cărora le face plăcere să știe că oamenii se 
dau deoparte pentru a le face loc când trec. Odată, când aveam 
cinci sau șase ani, am înălțat un zmeu pe care tata mi-l făcuse 
din niște bucăţi de pânză de sac. Zmeul s-a prăbușit peste niște 
lanuri și eu am luat-o la fugă, fără să chibzuiesc prea mult, ca 
să-l recuperez. Stăteam în genunchi, încercând să descâlcesc 
firul de printre cereale, când m-am simţit apucat strâns de umăr 
de o mână grea și târât cu brutalitate spre cărare. Incă ţineam 
strâns de zmeu, iar Lachlan Zdrahonu' mi l-a smuls și l-a azvârlit 
de pământ. Apoi m-a lovit dintr-o parte peste cap cu latul 
palmei, doborându-mă. Eram atât de speriat, că am făcut pe 
mine, stârnindu-i astfel vecinului nostru o mare bucurie. Am fost 
apoi ridicat și târât până în celălalt capăt al satului, unde 
Zdrahonu' l-a ocărât pe tatăl meu pentru paguba pe care i-o 
făcusem în holde. Zarva a făcut-o pe mama să iasă în ușă, iar în 
acel moment Zdrahonu' mi-a dat drumul din strânsoare și eu am 
zbughit-o în casă ca un câine speriat și m-am ghemuit în staul. 
Mai târziu în acea seară, Lachlan Zdrahonu' s-a întors la noi 
acasă și a cerut cinci șilingi? despăgubire pentru porţiunea pe 
care o distrusesem din cultura lui. Eu m-am ascuns în camera 
din spate, stând cu urechea lipită de ușă. Mama a refuzat, 
susținând că dacă cultura lui fusese distrusă în vreun fel, asta se 
datora faptului că el mă târâse pe arătură. Zdrahonu și-a dus 
plângerea mai departe la ofițerul satului, care i-a respins-o. Intr- 
o dimineaţă, câteva zile mai târziu, tata a descoperit că o mare 
porţiune din lanurile noastre fusese călcată în picioare în timpul 
nopţii. Nu s-a aflat cine a înfăptuit această distrugere, dar 
nimeni nu s-a îndoit că era vorba de Lachlan Zdrahonu' 
împreună cu neamurile lui. 


3 Șilingul, monedă veche britanică, era echivalentul a 12 penny, iar 20 de șilingi 
valorau o liră sterlină (n.tr.). 


VP-19 


Pe măsură ce am crescut, nu am mai intrat niciodată în 
capătul din josul satului fără să fiu încolţit de o presimţire rea, 
iar acest sentiment nu m-a părăsit niciodată. 

x kx * 

Tatăl meu s-a născut în Culduie și a trăit de mic în casa în 
care locuim noi acum. Știu puţine lucruri despre copilăria lui, 
doar că mergea rareori la școală și că a avut parte de greutăți 
pe care generaţia mea nu le-a cunoscut. Nu l-am văzut niciodată 
pe tata făcând altceva decât să-și iscălească numele și, chiar 
dacă el insistă că poate scrie, stiloul îi stă ciudat în mână. În 
orice caz, are puţină nevoie să știe să scrie. Nu există nimic care 
să îl solicite să pună ceva pe hârtie. Tata s-a obișnuit să ne 
amintească de marele nostru noroc de-a fi crescuți în aceste 
timpuri, beneficiind de luxul ceaiului, zahărului și al altor 
bunătătțuri cumpărate din magazin. 

Tatăl mamei mele a fost un tâmplar care confecţiona mobilier 
pentru negustori din Kyle of Lochalsh și Skye și care și-a 
transportat mărfurile în jurul coastei. Timp de câţiva ani, tata a 
deţinut o treime dintr-un vas de pescuit care ancora în Toscaig. 
Ceilalţi proprietari ai acestei afaceri erau fratele său, lain, și 
fratele mamei, al cărui nume era de asemenea lain. Vasul se 
numea Cormoranul, dar i s-a spus întotdeauna „Cei doi laini”, 
ceea ce îl deranja pe tata pentru că el era cel mai vârstnic dintre 
cei trei și, în virtutea acestui fapt, se considera conducătorul 
afacerii. In tinereţe, mamei îi plăcea să meargă pe chei pentru 
a-i întâmpina pe Cei Doi laini. Se presupunea că mergea pentru 
a-i ura bun venit fratelui ei, dar scopul ei adevărat era să-l 
privească pe tata cum se dădea jos din barcă, cu piciorul 
dinainte plutind deasupra apei în timp ce aștepta ca valurile să 
împingă vasul spre chei. El lega atunci parâma de un bolard și 
trăgea barca spre zid, făcând toate astea de parcă nu știa că 
este observat. Tata nu era un bărbat chipeș, dar stilul tacticos în 
care priponea barca i-a stârnit mamei mele admiraţia. Era ceva, 
îi plăcea ei să ne povestească, în ochii lui negri și scânteietori, 
care îi accelera respiraţia. Dacă tata se afla prin preajmă, îi 
spunea mamei să înceteze cu flecăreala, dar o spunea pe un ton 
care trăda faptul că îi făcea plăcere s-o audă. 

Mama noastră era cea mai mare frumuseţe din parohie și l-ar 
fi putut alege pe oricare tânăr și l-ar fi dorit. Drept urmare, tata 
a fost mult prea sfios pentru a-i adresa chiar și un cuvânt. Într-o 


VP - 20 


seară, spre sfârșitul sezonului de heringi din 1850, s-a stârnit o 
furtună, iar micul vas a fost izbit de stâncile care se aflau la 
câţiva kilometri mai la sud de port. Tata a ajuns într-un loc sigur 
înotând, dar cei doi laini s-au înecat. Tata nu vorbea niciodată 
despre acest incident, dar nu a mai pus niciodată piciorul într-o 
barcă, și nu le-a permis nici copiilor săi să o facă. Celor care nu 
cunoșteau acest episod din trecutul său trebuie să li se fi părut 
că avea o frică iraţională de apă. Din cauza incidentului, a ajuns 
să se considere prin aceste locuri că este de rău augur să te 
aventurezi într-o afacere cu un tiz de-al tău. Chiar și tata, care 
nu poate suferi superstiţiile, evită să facă tranzacţii cu cineva 
care poartă același nume ca al său. 

La adunarea care a urmat înmormântării unchiului meu, tata 
s-a apropiat de mama pentru a-și prezenta condoleanțele. Ea 
arăta atât de tristă, încât el i-a spus că i-ar lua cu bucurie locul 
fratelui ei în sicriu. Acestea au fost primele cuvinte pe care el i 
le-a adresat. Mama a răspuns că se bucura că a fost el cel care 
supraviețuise și că se rugase să fie iertată pentru gândurile ei 
păcătoase. Trei luni mai târziu erau căsătoriți. 

Sora mea Jetta s-a născut la mai puţin de un an după nunta 
părinţilor mei, iar eu i-am urmat din pântecul mamei cât de 
repede a permis natura. Faptul că am fost născuţi la un interval 
atât de scurt a dat naștere unei apropieri între mine și sora mea, 
care nu ar fi fost atât de strânsă nici dacă am fi fost gemeni 
bona fide. Totuși, în ceea ce privește aspectul fizic, cu greu am 
fi putut fi mai diferiţi. Jetta avea faţa lungă și subțire a mamei și 
o gură mare. Ochii ei, la fel ca cei ai mamei, erau albaștri și 
ovali, iar părul îi era auriu ca nisipul. Când sora mea a devenit 
femeie, oamenii obișnuiau să comenteze că atunci când o privea 
pe Jetta, mama trebuie că se gândea că își privește fantoma”. 
Cât despre mine, eu am moștenit fruntea aspră a tatălui meu, 
părul negru și des și ochii mici și negri. Mai mult decât atât, 
avem și o constituţie asemănătoare, fiind mai scunzi decât 
statura medie, cu pieptul puternic și laţi în umeri. 

De asemenea, și temperamentul fiecăruia dintre noi îl reflectă 
pe cel al părinţilor, Jetta fiind destul de veselă și de sociabilă, în 
timp ce despre mine se spunea că sunt un băiat taciturn și trist. 
Pe lângă asemănările de caracter și înfățișare, Jetta a mai avut 


? Din latină, se poate traduce prin autentic, adevărat (n.tr.). 
10 Cu sensul de sosie sau alter-ego. 
VP -21 


în comun cu mama și o mare sensibilitate pentru Cealaltă Lume. 
Dacă se născuse cu acest dar sau îl învățase din vreo practică 
secretă a mamei, nu pot spune, dar amândouă aveau o 
predispoziţie spre viziuni și erau foarte preocupate de semne și 
vrăji. În dimineaţa morții fratelui ei, mama a văzut un loc gol pe 
banca unde el obișnuia să stea la micul dejun. Temându-se că 
terciul său de ovăz avea să se răcească, a ieșit afară și l-a 
strigat. Văzând că el nu răspunde, a intrat înapoi înăuntru și l-a 
văzut stând la locul său de la masă, înfășurat într-un giulgiu 
cenușiu șters. Când l-a întrebat unde fusese, el a răspuns că nu 
fusese altundeva decât pe bancă. Ea l-a implorat să nu se ducă 
pe mare în acea zi, dar el a râs de ideea ei și, știind că nu se 
poate negocia cu providenţa, ea n-a mai spus nimic despre asta. 
Mama ne spunea des această poveste, dar numai atunci când 
tata nu era de faţă ca s-o audă, pentru că el nu credea în astfel 
de întâmplări neobișnuite și nu era de acord ca ea să vorbească 
despre astfel de lucruri. 

Viaţa de zi cu zi a mamei era condusă de ritualuri și vrăji 
menite să ne ferească de ghinion și de fiinţe primejdioase. Ușile 
și ferestrele casei noastre erau împodobite cu crenguțe de 
scoruș și de ienupăr și, ascunsă în păr, astfel încât tata să nu o 
poată vedea, purta o împletitură de fire colorate. 

În timpul lunilor negre, de la vârsta de opt ani sau cam așa, 
mergeam la școală în Camusterrach. Mergeam pe jos în fiecare 
dimineață până acolo, mână în mână cu Jetta. Primul nostru 
dascăl a fost domnișoara Galbraith, care era fiica preotului. Era 
tânără și zveltă și purta fuste lungi și o cămașă albă cu guler, 
strâns la gât cu o broșă în forma profilului unei femei. Purta un 
şort legat în jurul taliei, de care se folosea pentru a-și șterge 
mâinile după ce scria la tablă. Gâtul îi era foarte lung, iar atunci 
când se gândea la ceva obișnuia să își îndrepte ochii în sus și să 
își aplece capul într-o parte, astfel încât să formeze o curbă de 
forma mânerului unui plug. Își purta părul strâns cu agrafe în 
vârful capului. Cât timp noi ne făceam temele, ea își desprindea 
părul și își ţinea agrafele în gură în timp ce îl strângea la loc. 
Făcea asta de trei sau patru ori într-o zi, iar mie îmi făcea 
plăcere să o observ pe ascuns. Domnișoara Galbraith era 
drăguță și avea o voce calmă. Când băieţii mai mari erau 
neascultători, ea reușea cu greu să-i potolească, și reușea să 
facă asta doar ameninţându-i că avea să-l cheme pe tatăl ei. 


VP - 22 


jetta și cu mine eram aproape inseparabili. Domnișoara 
Galbraith spunea adesea că eu m-aș fi strecurat în buzunarul 
șorțului surorii mele dacă aș fi putut. În primii ani vorbeam 
foarte rar. Dacă domnișoara Galbraith sau vreunul dintre colegi 
mi se adresa, Jetta răspundea în numele meu. Remarcabilă era 
acurateţea cu care reușea să îmi exprime gândurile. 
Domnișoara Galbraith tolera această purtare și de multe ori o 
întreba pe Jetta: „Știe Roddy răspunsul?” Apropierea dintre noi 
ne izola de restul colegilor. Nu pot vorbi în numele Jettei, dar eu 
nu simţeam nicio dorință să mă împrietenesc cu vreunul dintre 
ceilalți copii, iar ei nu arătau nicio dorinţă să se împrietenească 
cu mine. 

Uneori, colegii se adunau în jurul nostru pe terenul de joacă și 
cântau: 


lată-i pe Negrii Macrae, murdarii Negrii Macrae. 
lată-i pe Negrii Macrae, jegoșii Negrii Macrae. 


„Negrii Macrae” era porecla primită de familia tatălui meu 
datorită culorii lor tuciurii, susținea el. Tatei îi displăcea profund 
această denumire și refuza să răspundă dacă cineva i se adresa 
astfel. Cu toate acestea, toți îl știau drept Negrul Macrae și era o 
sursă de amuzament în sat că, având în vedere părul blond al 
mamei, ea a ajuns să fie cunoscută ca Una Neagra. 

Și mie îmi displăcea acest nume și mi se părea mai ales 
nedrept faptul că îi era atribuit surorii mele. În cazul în care 
cântecele colegilor noștri nu încetau până la sfârșitul pauzei, 
loveam pe oricine îmi ieșea în cale, faptă care contribuia 
numaidecât la sporirea voioșiei torționarilor noștri. Mă puneau la 
pământ și eu acceptam pumnii și picioarele celorlalți băieți, 
fericit că reușisem să le distrag atenția de la Jetta. 


Negrul Roddy, Negrul Roddy, imbecilul este-n dodii! 


În mod bizar, îmi plăcea să fiu centrul atenţiei în acest mod. 
Am înţeles că sunt diferit de colegii mei și am cultivat tocmai 
caracteristicile care mă separau de ei. În timpul pauzelor, pentru 
a o scuti pe Jetta de batjocuri, mă separam de ea și ședeam sau 
mă ghemuiam într-un colţ al terenului de joacă. li observam pe 
ceilalți băieţi, cum bâzâiau în jur ca muștele, urmărind mingi sau 
luptându-se unii cu ceilalţi. Fetele aveau și ele jocurile lor, dar 

VP - 23 


păreau mai puţin violente și stupide decât cele ale băieţilor. Nici 
nu aveau aceeași manie de a le începe de îndată ce se 
împrăștiau pe terenul de joacă sau să le continue după ce 
domnișoara Galbraith suna clopotelul pentru a pune capăt 
pauzei. Câteodată, fetele erau destul de calme și se adunau într- 
un colț protejat, nefăcând nimic mai mult decât să converseze 
cu voci șușotite. Uneori, le căutam compania, dar mă evitau fără 
excepţie. In sala de clasă, râdeam în sinea mea de colegi, care 
se înghesuiau să ridice mâinile în aer pentru a-i oferi profesoarei 
un răspuns la cele mai evidente întrebări sau se chinuiau să 
citească cele mai simple propoziţii. Pe măsură ce creșteam, 
cunoștințele mele au început să le depășească pe cele ale 
surorii mele. Într-o zi, în timpul unei ore de geografie, 
domnișoara Galbraith a întrebat dacă cineva i-ar putea spune 
denumirea celor două jumătăţi ale pământului. Cum nimeni nu a 
răspuns, ea s-a întors spre Jetta: „Poate că știe Roddy 
răspunsul.” Jetta s-a uitat la mine și a răspuns: „Imi pare rău. 
Roddy nu știe și nici eu nu știu”. Domnișoara Galbraith a părut 
dezamăgită și s-a întors să scrie cuvântul pe tablă. Fără să mă 
gândesc, m-am ridicat de pe scaun și am strigat „Emisferă!”, 
spre amuzamentul colegilor mei. Domnișoara Galbraith s-a 
răsucit, iar eu am repetat cuvântul în timp ce mi-am reluat locul. 
Profesoara m-a aprobat și m-a felicitat pentru răspuns. Din acea 
zi, Jetta a încetat să mai vorbească în numele meu și, pentru că 
eu însumi am ezitat să o fac, am devenit destul de absent. 
Domnișoara Galbraith s-a căsătorit cu un bărbat care venise 
la moșia lordului Middleton pentru vânătoare și a plecat din 
Camusterrach ca să trăiască în Edinburgh. Imi plăcea mult de 
domnișoara Galbraith și mi-a părut rău că a plecat. După asta a 
venit domnul Gillies. Era un bărbat tânăr, înalt și slab, cu un păr 
blond și subțire. Nu era defel ca bărbaţii din locurile astea, care 
sunt majoritatea scunzi și îndesați, cu păr negru și des. Era bine 
bărbierit și purta ochelari ovali. Domnul Gillies era un bărbat 
foarte educat, care studiase în Glasgow. Pe lângă citit, scris și 
calcule, ne preda și lecţii de știință și de istorie, iar în unele 
după-amiezi ne spunea povești despre monștrii și zeii din 
mitologia greacă. Fiecare zeu avea un nume și unii erau 
căsătoriți și aveau copii care erau la rândul lor zei. Intr-o zi l-am 
întrebat pe domnul Gillies cum puteau exista mai mulţi zei, iar el 
a spus că zeii greci nu erau la fel ca Dumnezeul nostru. Ei erau 


VP - 24 


doar fiinţe nemuritoare. Mitologia era un cuvânt care spunea că 
ceva nu e întrutotul adevărat; erau doar povești de care să te 
bucuri. 

Tata nu l-a plăcut pe domnul Gillies. Era prea deștept ca să-i 
fie bine, iar faptul că le preda unor copii nu era o muncă 
potrivită pentru un bărbat. E adevărat că nu mi-l pot imagina pe 
domnul Gillies tăind turbă sau mânuind hârleţul, dar profesorul 
și cu mine înțelegeam lucrurile altfel. El mă întreba pe mine 
atunci când niciunul dintre colegii mei nu-i putea oferi un 
răspuns, știind prea bine că dacă alegeam să nu ridic mâna, nu 
era din cauză că nu știam răspunsul, ci pentru că nu voiam să 
par mai deștept decât colegii mei. Domnul Gillies îmi dădea 
deseori sarcini diferite de cele ale celorlalţi elevi, iar eu îi 
răspundeam făcând eforturi speciale pentru a-l mulţumi. Intr-o 
după-amiază la sfârșitul orelor, mi-a cerut să mai rămân puţin. 
Am rămas la locul meu în spatele clasei în timp ce colegii mei 
ieșeau zgomotos. Apoi mi-a făcut semn să mă apropii de 
catedră. Nu îmi venea în minte să fi făcut nimic greșit, dar nu 
exista alt motiv pentru care să fiu tratat astfel. Poate că eram 
învinuit pentru ceva ce nu făcusem. Am hotărât să nu neg nimic 
și să accept orice pedeapsă mi se cuvenea. 

Domnul Gillies și-a lăsat jos stiloul și m-a întrebat ce planuri 
aveam. Nu era o întrebare pe care să o pună o persoană de prin 
partea locului. Să-ţi faci planuri era o jignire adusă providenţei. 
Nu am spus nimic. Domnul Gillies și-a dat jos ochelarii micuţi. 

— Ce vreau să te întreb, a zis, este ce intenţionezi să faci 
după ce termini școala? 

— Doar ceea ce-mi este menit, am spus. 

Domnul Gillies s-a încruntat: 

— Și ce crezi tu că-ţi este menit? 

— Nu pot spune, am răspuns. 

— Roddy, în ciuda celor mai mari eforturi pe care le faci tu ca 
să le ascunzi, Dumnezeu ţi-a dat niște daruri deosebite. Ai 
comite un păcat dacă nu ai profita de ele. 

Am fost surprins să-l aud pe domnul Gillies formulându-și 
argumentul în acești termeni, întrucât el nu era de obicei 
înclinat spre un discurs religios. Pentru că n-am răspuns, a 
încercat o abordare mai directă. 


VP -25 


— Te-ai gândit să-ţi continui educaţia? N-am nicio îndoială că 
ai capacitatea necesară pentru a deveni profesor sau preot sau 
orice îţi dorești. 

Sigur că nu luasem în calcul așa ceva și asta i-am spus. 

— Poate că ar trebui să discuţi despre asta cu părinţii tăi, mi-a 
spus. Le-ai putea spune că eu cred că ai potenţialul necesar. 

— Dar e nevoie de mine pentru munca la câmp, am spus. 

Domnul Gillies a dat drumul unui oftat prelung. Părea să fie pe 
cale de a mai spune ceva, dar s-a gândit mai bine, iar eu am 
simţit că îl dezamăgisem. În drum spre casă, m-am gândit la 
ceea ce îmi spusese. Nu pot nega că eram încântat că 
profesorul îmi vorbise astfel, și în timpul drumului dintre 
Camusterrach și Culduie m-am imaginat într-un salon elegant 
din Edinburgh sau din Glasgow, îmbrăcat în hainele unui 
gentleman și conversând pe teme importante. Totuși, domnul 
Gillies s-a înșelat închipuindu-și că un astfel de lucru era posibil 
pentru un tânăr din Culduie. 

x x * 

Domnul Sinclair mi-a cerut să prezint ceea ce el numeşte 
„înlănțuirea evenimentelor” care a dus la uciderea lui Lachlan 
Zdrahonu’. M-am gândit cât se poate de bine la ceea ce ar 
putea fi prima verigă din acel lanț. S-ar putea spune că totul 
începe cu nașterea mea sau, și mai departe, cu perioada în care 
părinții mei s-au cunoscut și s-au căsătorit sau cu scufundarea 
Celor Doi laini, care i-a adus laolaltă. In orice caz, deși e 
adevărat că dacă vreunul dintre aceste evenimente nu ar fi avut 
loc, Lachlan Zdrahonu' ar fi astăzi în viaţă - sau, cel puţin, nu ar 
fi murit de mâna mea -, este totuși posibil să ne imaginăm că 
lucrurile ar fi putut urma un alt curs. Dacă aș fi ascultat sfatul 
domnului Gillies, de pildă, puteam să fiu plecat din Culduie 
înainte ca evenimentele care urmează să fie relatate aici să aibă 
loc. Am încercat, așadar, să identific punctul în care moartea lui 
Lachlan Zdrahonu' a devenit inevitabilă; acesta fiind punctul în 
care eu nu îmi pot imagina un alt rezultat. Acest moment 
coincide, cred eu, cu moartea mamei mele, petrecută cu vreo 
optsprezece luni în urmă. De aici a pornit totul. De aceea 
descriu acest eveniment, nu pentru a stârni mila cititorului. Nu 
doresc și n-am nevoie de mila nimănui. 

Mama a fost o persoană bună la suflet și plină de viaţă, care a 
făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a întreţine o atmosferă 


VP - 26 


veselă la noi în casă. Sarcinile ei zilnice erau însoţite de cântece 
și, atunci când vreun necaz sau vreo durere se abătea asupra 
vreunuia dintre copii, ea făcea tot ce putea pentru a nu-i da 
prea mare importanţă, astfel încât să nu ne mai gândim la asta. 
Oamenii treceau adesea pe la noi și erau întotdeauna primiţi cu 
o ceașcă de ceai. Dacă vecinii noștri se adunau în jurul mesei, 
tata era îndeajuns de ospitalier, dar li se alătura arareori, 
preferând să rămână în picioare înainte de a-i anunţa că, chiar 
dacă ei nu aveau de lucru, el avea; o observație care reușea de 
fiecare dată să precipite dizolvarea adunării. Rămâne un mister 
de ce mama s-a măritat cu un om atât de dezagreabil precum 
tata, având în vedere că putea alege orice bărbat din parohie. 
Totuși, datorită eforturilor ei, trebuie că în vremea aceea am 
semănat întrucâtva cu o familie fericită. 

A fost aproape o surpriză pentru tatăl meu atunci când mama 
a rămas însărcinată pentru a patra oară. Ea avea atunci treizeci 
și cinci de ani și trecuseră doi ani de la nașterea gemenilor. Imi 
amintesc destul de clar seara în care au apucat-o chinurile 
facerii. Era o noapte cam agitată și, în timp ce strângea vasele 
de la masa noastră de seară, mamei i-a apărut o baltă de lichid 
la picioare iar ea i-a făcut un semn tatălui meu că venise timpul. 
Au trimis după moașă, care locuia în Applecross, iar eu am fost 
expediat la casa lui Kenny Tutun, împreună cu gemenii. Jetta a 
rămas pentru a ajuta la naștere. Înainte să ies din casă, ea m-a 
chemat în camera din spate ca să o sărut pe mama. Mama m-a 
prins de mână și mi-a spus că trebuie să fiu un băiat bun și să 
am grijă de fraţii mei. Faţa Jettei avea o paloare cenușie și ochii 
îi erau înceţoșați de frică. Privind în urmă, cred că ele amândouă 
simțeau că urma să fim vizitaţi de moarte în noaptea aceea, dar 
n-am discutat niciodată cu Jetta despre asta. 

O secundă n-am dormit în acea noapte, deși am stat întins cu 
ochii închiși pe salteaua care mi s-a oferit. Dimineaţa, Carmina 
Tutun m-a înștiințat, printre lacrimi, că mama murise în timpul 
nopții din cauza unor complicaţii la naștere. Bebelușul 
supravieţuise și fusese trimis la familia mamei din Toscaig, 
pentru a fi îngrijit de sora ei. Nu l-am întâlnit niciodată pe acest 
frate al meu și nici nu-mi doresc asta. In sat a fost o revărsare 
generală de durere, prezenţa mamei mele fiind asemănătoare 
luminii soarelui care hrănește holdele. 


VP - 27 


Acest eveniment a adus multe schimbări în familia noastră. 
Cea mai importantă dintre ele a fost un aer general de mâhnire 
care a coborât printre noi și a atârnat acolo ca o duhoare. Tata 
era cel mai puţin schimbat dintre noi, în mare parte pentru că el 
nu fusese niciodată înclinat spre veselie. Dacă ne bucuraserăm 
cândva de momente de amuzament colectiv, râsul lui era cel 
care se stingea de fiecare dată primul. Obișnuia să-și plece 
privirea, de parcă acest moment de plăcere îl rușina. Acum, 
însă, faţa lui căpătase o lipsă nestrămutată a oricărei speranțe, 
care parcă fusese determinată de o schimbare a vremii. Nu-mi 
doresc să-l înfăţișez pe tata ca fiind crud sau insensibil, nici nu 
mă îndoiesc că moartea soţiei sale l-a afectat cumplit. E mai 
degrabă vorba de faptul că el era mai bine adaptat pentru 
nefericire, și că momentul în care nu s-a mai simţit obligat să 
simuleze plăcerea în această lume a fost o eliberare pentru el. 

In săptămânile și lunile de după înmormântare, reverendul 
Galbraith a fost un vizitator frecvent al casei noastre. Preotul e o 
figură impresionantă, îmbrăcat de fiecare dată cu o redingotă 
neagră și cu o cămașă albă încheiată la toţi nasturii, dar fără 
papion sau cravată. Işi ţine părul alb tuns scurt și are favoriţi 
deși pe obraji, care îi sunt de asemenea tunși foarte îngrijit. Are 
ochi mici și negri, despre care oamenii spun adesea că au 
putere să intre în mintea oricui. Eu însumi am evitat această 
privire, dar nu mă îndoiesc că își putea da seama de gândurile 
păcătoase pe care le aveam adesea. Are o voce sonoră și 
ritmică și, deși predicile sale îmi depășeau adesea puterea de 
înţelegere, nu erau deloc neplăcute pentru auz. 

La slujba de comemorare de la înmormântarea mamei, a 
discutat pe larg pe tema suferinţei. Omul, a spus el, nu era doar 
vinovat pentru păcat, ci era un sclav al păcatului. Ne puseserăm 
în slujba Satanei și purtam la gât lanţurile păcatului. Domnul 
Galbraith ne-a cerut să privim în jur la lume și la nenumăratele 
ei suferințe. „Ce înseamnă”, a întrebat el, „boala și 
nemulțumirea, sărăcia și durerea morţii la care asistăm în 
fiecare zi?” Răspunsul, a spus, era că aceste nedreptăți 
reprezentau fructele păcatului nostru. Omul, singur, nu are 
puterea să se elibereze de jugul păcatului. Din acest motiv 
avem nevoie de un mântuitor: un salvator fără de care suntem 
pierduţi cu toții. 


VP - 28 


După ce mama a fost încredinţată pământului, am străbătut 
ținutul într-o procesiune solemnă. Vremea, așa cum se întâmplă 
adesea prin partea locului, era în totalitate cenușie. Cerul, 
munţii Raasay și apa din Strâmtoare ofereau doar cele mai mici 
abateri de la această nuanţă. Tata nu a vărsat nicio lacrimă, nici 
în timpul predicii, nici după. Faţa lui a arborat expresia 
insensibilă de la care, de atunci înainte, rar avea să se mai 
abată. N-am nicio îndoială că vorbele domnului Galbraith l-au 
afectat profund. Cât despre mine, am fost destul de sigur că nu 
pentru păcatele tatălui meu plătise mama, ci pentru ale mele. 
Am reflectat la predica domnului Galbraith și am decis chiar 
atunci și acolo cu pământul întunecat sub picioarele mele, ca, 
atunci când avea să vină ocazia, să devin mântuitorul tatălui 
meu și să-l scap din starea jalnică în care îl aduseseră păcatele 
mele. 

Câteva luni mai târziu, domnul Galbraith l-a primit pe tata 
drept senior în biserică, datorită faptului că el își acceptase 
suferinţele ca fiind doar o răsplată pentru natura păcătoasă a 
vieţii sale. Durerea tatălui meu a fost instructivă pentru 
credincioși și a fost spre folosul tuturor să îl vadă expus atât de 
vizibil în biserică. Cred că domnul Galbraith s-a bucurat oarecum 
de moartea mamei, întrucât a reprezentat o mărturie adusă 
doctrinei pe care el o profesa. 

Gemenii plângeau încontinuu după mama lor și când mă 
gândesc la perioada aceea, bocetul lor neîntrerupt îmi vine în 
minte ca un acompaniament. Din cauza diferenţei de vârstă 
dintre noi, nu simţisem niciodată altceva decât indiferență 
pentru frații mei mai mici, dar acum stârniseră o adevărată ură 
în mine. Dacă unul tăcea pentru o clipă, celălalt începea să 
plângă, stârnindu-l din nou și pe celălalt. Tata n-avea niciun fel 
de înţelegere pentru tânguirile copiilor și încerca să îi reducă la 
tăcere prin lovituri care reușeau doar să le repornească ţipetele. 
Mi-i amintesc bine lipindu-se unul de celălalt pe salteaua lor, cu 
o expresie de teroare pe faţă, în timp ce tatăl meu traversa 
camera ca să le administreze o bătaie. O lăsam pe Jetta să 
intervină, iar dacă n-ar fi fost ea acolo ca să facă asta, mi-l pot 
imagina destul de ușor pe tata bătându-i pe nenorociţi până la 
moarte. Ni s-a sugerat ca gemenii să fie și ei trimiși la Toscaig, 
dar tata nu voia să audă de așa ceva, insistând că Jetta era 
destul de mare pentru a juca rolul mamei pentru ei. 


VP - 29 


Atât de mult s-a transformat draga mea soră Jetta, încât era 
ca și cum fantoma ei îi luase locul peste noapte. Fata veselă și 
fermecătoare fusese înlocuită de o figură îmbufnată și gravă, 
îndoită de spate și îmbrăcată, la insistenţele tatălui meu, în 
culoarea neagră a unei văduve. Jetta a fost obligată să își asume 
rolul mamei și al soţiei, pregătind mesele și servindu-l pe tata, 
așa cum făcuse mama înainte. Tot atunci tata a hotărât că Jetta 
trebuia să doarmă în camera din spate împreună cu el, pentru 
că de-acum era femeie și merita o fărâmă de intimitate față de 
fraţii ei. În general, totuși, tata o trata cu dispreț, de parcă, prin 
asemănarea ei cu soţia lui, îi provoca durere să o privească. 

Fiind cea mai veselă dintre noi, Jetta trebuie să fi simţit cel 
mai puternic deznădejdea generală care a pătruns în familia 
noastră. Nu știu dacă avusese dinainte cunoștință despre 
moartea mamei, pentru că nu mi-a vorbit niciodată despre asta, 
dar în loc să renunţe la ritualurile și nimicurile care nu reușiseră 
în niciun fel să evite acest ghinion, ea s-a ţinut cu și mai multă 
fervoare de ele. Nu vedeam niciun fel de folos în astfel de 
lucruri, dar înţelegeam că Jetta avea o legătură cu Cealaltă 
Lume, la care eu erau insensibil. Într-un mod asemănător, tata 
s-a îndreptat cu mai multă fervoare spre cititul Sfintei Scripturi 
și s-a îndepărtat de plăcerile simple pe care și le permisese 
înainte, ca și cum ar fi crezut că Dumnezeu îl pedepsea pentru 
stropul ocazional la care se mai dedase. Pentru mine, moartea 
mamei nu a demonstrat nimic mai mult decât absurditatea 
crezului fiecăruia dintre ei. 

Pe măsură ce săptămânile treceau, niciunul dintre noi nu 
dorea să fie primul care să destindă atmosfera prin vreo 
trăsnaie sau prin câteva versuri ale unui cântec și, cu cât a 
trecut mai mult timp, cu atât ne-am adâncit mai tare în 
mâhnirea noastră. 

x kx * 

Mama a murit în luna aprilie, iar peste câteva săptămâni eu 
eram singur în coliba din deal, însărcinat cu vegherea oilor și 
vitelor care pășteau acolo. Era o după-amiază foarte caldă. 
Cerul era senin și dealurile de dincolo de Strâmtoare aveau 
diverse nuanţe de violet. Tăcerea din jur lăsa să se audă 
murmurul mării și ţipetele ocazionale ale copiilor care se jucau 
mult mai jos, în sat. Animalele pe care fusesem însărcinat să le 


VP - 30 


păzesc se topeau leneșe în soare și nu se mișcau cu orele. Viţeii 
dădeau alene din coadă după muște. 

Stăteam întins pe spate în bălării, privind trecerea lentă a 
norilor pe cer. Mă bucuram să fiu departe de grădină și de tata, 
pe care îl lăsasem sprijinit de hârlețul lui, pufăind din pipă. Mi- 
am imaginat-o pe mama lângă el, aplecată în pământ, plivind 
buruienile de pe semănături, cântându-și sieși, așa cum făcea 
întotdeauna, în timp ce părul îi cădea peste față. Abia după 
câteva momente mi-am dat seama că ea nu era acolo și că era 
de fapt sub pământul cimitirului din Camusterrach. Dădusem 
deseori peste stârvuri de animale și mă întrebam dacă procesul 
de descompunere pusese deja stăpânire pe corpul ei. Apoi am 
simţit destul de acut realitatea faptului că nu aveam s-o mai văd 
niciodată și mi-am închis ochii pentru a nu plânge. Am încercat 
să-mi concentrez gândurile asupra sunetelor ierbii care foșnea și 
a behăiturilor oilor, dar nu am fost în stare să alung imaginea 
corpului mamei în descompunere. O insectă mi-a aterizat pe 
faţă, iar asta a avut efectul de a mă deștepta din reveria mea. 
Am înlăturat-o cu mâna și m-am ridicat pe coate, clipind în 
lumina soarelui. Viespea mi-a aterizat apoi pe antebraț. Nu mi- 
am tras mâna într-o parte, ci am ridicat-o încet la nivelul ochilor, 
astfel încât micuța creatură se vedea mai mare decât vitele din 
depărtare. Domnul Gillies ne-a învăţat odată, cu ajutorul unei 
diagrame desenate pe tablă, numele părţilor unei insecte, și 
aceste cuvinte plăcute le recitam eu acum: torace, stigmă, 
funiculus, ovipozitor, mandibulă. Viespea a trecut peste firele 
negre de păr de pe brațul meu de parcă era nesigură de terenul 
pe care aterizase. Cu detașarea unui om de știință, am privit 
creatura oprindu-se și coborându-și abdomenul pe pielea mea. 
Am lovit-o din instinct cu palma și apoi mi-am șters micul 
cadavru de pe braț. Coada insectei îmi lăsase o mică înțepătură 
în piele, iar zona din jur s-a umflat rapid într-o bășică roz. 

Am hotărât să mă caţăr la cascada de mai sus de Càrn ca să- 
mi dau cu apă peste înţepătură, aruncând din când în când câte 
o privire peste umăr ca să văd de animale. Cascada se afla 
printre un crâng de mesteceni, având un iaz adânc la izvor. Era 
răcoare printre copaci. Stâncile fuseseră netezite de-a lungul 
secolelor de trecerea apei. Mi-am băgat palmele căuș în iaz ca 
să beau o gură de apă, apoi mi-am stropit faţa și capul. Mi-am 
dat jos hainele și am intrat în apă. Am închis ochii și m-am lăsat 


VP - 31 


să plutesc pe spate. Lumina îmi tremura portocalie prin pleoape. 
Am ascultat zgomotul apei pe apă și am simţit că atunci când 
aveam să ies din Culduie, Aird-Dubh și orice altceva avea să 
dispară, iar eu aveam să fiu complet singur pe lume. Mi-am dorit 
doar ca atunci când aveam să deschid ochii, Jetta să fie așezată 
pe o stâncă, dându-și jos hainele și alăturându-mi-se în iaz. Am 
deschis ochii și am urmărit picăturile de apă zburând ca 
scânteile dintr-un foc. Aș fi rămas bucuros acolo pentru tot 
restul după-amiezii, dar eram conștient că datoria mea era să 
păzesc animalele. l-am îngăduit soarelui să îmi usuce pielea, 
înainte să mă îmbrac și să pornesc în jos pe coastă. 

Pe măsură ce zgomotul apei slăbea, auzeam strigătul unei oi. 
Oile au în mod natural obiceiul de a conversa unele cu altele, 
dar acum se auzea behăitul îndurerat al unui singur animal, 
asemănător cu cel al unei oi care își pierduse mielul. M-am 
ridicat pe o movilă și am măsurat cu privirea coasta dealului, 
dar nu am putut vedea animalul în cauză. Cam la vreo sută de 
metri mai sus de o pantă abruptă, coasta dealului se deschidea 
spre un platou mlăștinos, ascuns vederii dacă erai jos, de unde 
ne tăiem noi turba. M-am căţărat într-acolo, behăitul auzindu-se 
tot mai intens. Când am ieșit peste coama dealului, am găsit un 
berbec suferind, întins pe o parte, pe jumătate scufundat în 
mlaștină. Chiar și vara, turbăria rămânea lipicioasă și 
periculoasă. Bătrânii din sat obișnuiau să-i avertizeze pe copii că 
dacă hoinăreau prin turbărie aveau să fie înghiţiţi de adâncimile 
pământului, unde aveau să fie devoraţi de troli. Eu de mic 
luasem asta de bună și, chiar dacă nu mai credeam în troli, am 
rămas precaut față de turbărie. Animalul își mișca membrele 
libere fără niciun folos, reușind doar să se adâncească și mai 
mult în mlaștină. Pe măsură ce mă apropiam de dobitocul rănit, 
mergând doar pe deschiderile buruienoase pe care nu era o 
primejdie să pășesc, îi șopteam lucruri liniștitoare în încercarea 
de a-l calma. Oaia s-a întors în direcţia mea, ca o bătrână 
bolnavă, prea slabă să-și ridice capul de pe pernă. Nu simţeam 
milă pentru dobitoc, ci doar un fel de scârbă pentru stupiditatea 
lui. O cioară mare a aterizat pe movila din apropiere și ne-a 
urmărit cu interes. Mi-am evaluat posibilele planuri de acţiune. 
Primul dintre ele era să mă întorc în sat și să aduc o frânghie și 
pe cineva care să mă ajute să trag dobitocul afară din mlaștină. 
Am respins această idee întrucât, chiar dacă berbecul nu va fi 


VP - 32 


fost deja înecat la momentul în care m-aș fi întors eu, cioara și 
fraţii ei s-ar fi apucat deja de el. Acest plan ar fi atras după sine 
și dezvăluirea faptului că animalul se rătăcise în turbărie în timp 
ce se afla sub supravegherea mea, o posibilitate pe care 
preferam să o evit. Nu exista deci nicio altă alternativă, decât să 
salvez de unul singur oaia. 

Fără să mai pierd vremea, am îngenuncheat la marginea 
mlaștinii și, distribuindu-mi greutatea pe o suprafaţă cât mai 
mare, m-am întins spre coapsele oii. Noroiul mirosea urât. Nori 
de muște zburau în aburul apei fetide de la suprafață. Am reușit 
să apuc copita berbecului, dar nu îndeajuns de strâns încât să 
am o priză bună. Am încercat pământul dintre noi și am 
executat o manevră de probă, întorcându-mă pe spate, în timp 
ce noroiul îmi pătrundea în nădragi. Cioara îmi observa cu 
interes progresul. Eram acum în stare să apuc cornul ondulat de 
pe capul dobitocului. M-am îndoit de spate și m-am săltat, 
simţindu-mi mușchii din spatele coapselor încordându-se. Oaia a 
dat din picioare cu o vigoare reînnoită și a scos un behăit plin de 
teamă. Apoi balta a scos un râgâit mlăștinos și a eliberat 
animalul din strânsoare. M-am prăbușit pe spate în buruieni, 
împroșcat cu noroi negru. În ușurarea mea, am izbucnit într-un 
râs zgomotos. Dobitocul eliberat se zbătea în zadar să se pună 
pe picioare și am văzut că piciorul de dinapoi care îi fusese 
scufundat în mlaștină era dislocat și ieșea afară din corpul 
berbecului într-un unghi cu totul neobișnuit. Animalul s-a 
prăbușit pe o parte, picioarele nevătămate orbecăindu-i prin 
aer. A continuat să behăie la fel de tare. Cioara a scos un 
croncănit ascuţit, parcă pentru a-și bate joc de eforturile mele. 
Am modelat un pumn de noroi într-o bilă și am aruncat-o în 
direcția păsării afurisite, dar ea doar a privit-o cum cade în 
mlaștină, înainte de a mă fixa din nou cu aceeași privire 
disprețuitoare. N-aveam altă soluţie decât să scap cât mai 
repede oaia de suferințe. Ar putea fi o treabă simplă pentru un 
bărbat să omoare un cerb sau o pasăre apăsând trăgaciul unei 
arme, dar să provoci moartea unui animal cu mâinile tale sau cu 
o unealtă, indiferent cât de potrivită scopului tău, este cu totul 
altceva. M-am dat întotdeauna înapoi chiar și de la omorâtul 
unei găini, și nu înţeleg de ce bărbaţii educați privesc uciderea 
unor creaturi vii ca pe un sport. Totuși, în aceste circumstanţe, 
era de datoria mea să pun capăt vieţii dobitocului rănit. M-am 


VP - 33 


gândit să-l încalec și, apucându-l de coarne, să-i sucesc capul pe 
spate pentru a-i rupe gâtul, dar nu știam dacă aș fi avut puterea 
pentru o așa faptă. Apoi am observat o cazma de fier ieșind în 
afară din partea opusă a mlaștinii. Am adus unealta și am 
folosit-o, la întoarcere, ca să gonesc cioara, care s-a legănat 
câţiva metri în aer, înainte de-a sări înapoi în punctul ei de 
observaţie de dinainte. 

— Stai destul de confortabil? am întrebat. 

Cioara mi-a răspuns printr-un croncănit cum că ar trebui să-mi 
fac mai repede treaba, fiindcă era nerăbdătoare să se ospăteze. 

Capul fierului era destul de greu. Oaia s-a uitat la mine. Am 
cercetat cu grijă coasta dealului, dar nu se zărea nimeni prin 
preajmă. Fără să mai întârzii, am ridicat fierul deasupra capului 
și l-am coborât cu toată forţa pe care am putut-o aduna. 
Dobitocul trebuie să se fi mișcat sau poate eu am judecat greșit 
traiectoria, pentru că lovitura mea a reușit să prindă doar botul 
berbecului, lama fierului despicându-i osul. Animalul a fornăit, 
înecându-se cu sânge și os, și a făcut noi eforturi demne de milă 
pentru a se ridica în picioare. Am ţintit pentru a doua oară și am 
coborât fierul în vârful capului dobitocului cu atâta forţă, că 
picioarele mi s-au desprins de pământ. Sângele s-a împrăștiat în 
aer, împroșcându-mi fața. Fierul s-a prins în craniul oii și a fost 
nevoie de un efort considerabil pentru a-l scoate de acolo. 
Odată terminată treaba, m-am întors și mi-am vărsat conținutul 
stomacului, sprijinindu-mă de mânerul uneltei. Pe când mi-am 
recăpătat forțele, cioara deja luase în primire craniul dobitocului 
mort și îi termina rapid ochii. Două dintre tovarășele ei i se 
alăturaseră și pășeau ţanţoș inspectând temeinic cadavrul. 

Insemnul de pe lână a dezvăluit cui îi aparţinea oaia, motiv 
pentru care m-am întors în sat cu un puternic sentiment de 
teamă. 

Chiar în acea seară s-a ţinut o întâlnire în casa lui Kenneth 
Murchison. Domnul Murchison era cunoscut de toată lumea 
drept Kenny Tutun, în baza faptului că n-a fost niciodată văzut 
fără o pipă între buze. Era un bărbat solid, care trebuia să se 
aplece ca să intre pe ușă. Avea o fată lată și frumoasă, cu o 
mustață neagră la fel de groasă precum capul unei mături. Avea 
o voce răsunătoare și se adresa femeilor zgomotos și cu voioșie, 
întocmai ca și cum ar fi vorbit unui bărbat. Niciodată n-am 
văzut-o pe mama mai plină de viață ca atunci când Kenny Tutun 


VP - 34 


trecea pe la noi. Era un mare povestitor și era în stare să recite 
din memorie pasaje lungi din poezii, iar în timpul lunilor negre 
oamenii se adunau în casa lui pentru ceilidh”. De mic copil am 
fost fascinat de poveștile lui cu fantome și fiinţe urmărite de 
ghinion. Tata era prudent cu Kenny Tutun, la fel cum era cu toți 
bărbaţii a căror minte, spunea el, era plină cu lucruri lumești. 
Soţia lui, Carmina, era o femeie impresionantă, cu trăsături 
minunate, ochi mari și negri și o figură zveltă. Tatăl ei fusese 
negustor în Kyle of Lochalsh și Kenny Tutun o întâlnise în târgul 
de acolo. Nu s-a mai pomenit ca o astfel de femeie să se mărite 
într-un sat precum Culduie, și lumea spunea adesea (deși n-am 
înţeles ce însemna asta) că Kenny Tutun trebuie să fi fost dotat 
cu un mare dar, din moment ce a putut-o ademeni dintr-o așa 
metropolă. 

Familia Tutun avea șase fete, lucru care era privit ca un mare 
ghinion. Un șir de babe din parohie oferiseră remedii pentru 
această năpastă, dar Kenny Tutun le făcuse vânt tuturor, 
proclamând că oricare dintre fiicele lui valora cât zece dintre fiii 
altui om. Casa Tutun era mare și spațioasă. La capătul 
frontonului se afla un horn, iar Kenny Tutun construise o vatră 
mare, în jurul căreia erau aranjate mai mult scaune capitonate. 
Un rând de vase de calitate era expus pe un dulap construit de 
un tâmplar din Kyle și transportat la Culduie cu barca. Kenny 
Tutun și soția lui dormeau într-o cameră în spatele casei, iar 
pentru fiicele lor exista o cameră separată. După căsătorie, 
Kenny Tutun închiriase mai mult teren și construise un staul 
pentru vite, spunând că nu voia ca vreuna dintre fetele lui să 
trăiască sub același acoperiș cu animalele. Se referea 
întotdeauna la soţia lui ca la una dintre fetele lui, iar în serile de 
vară puteau fi adesea văzuţi plimbându-se de mână până la 
Aird-Dubh. Dacă îi vedea, tata mormăia că „Ea trebuie să-l țină 
de mână ca să îl împiedice din făcutul treburilor Diavolului”. 

În mijlocul spaţiului de locuit se afla o masă lungă la care 
familia Tutun își lua mesele. În jurul acestei mese eram adunaţi 
eu și tata, Lachlan Zdrahonu', care era stăpânul oii pe care o 
omorâsem, și fratele lui, Aeneas. Kenny Tutun însuși ședea în 
capul mesei. Nu era nimic din atmosfera festivă care însoțea de 
obicei adunările din casa Tutun. Lachlan Zdrahonu' refuzase 
oferta lui Kenny Tutun de a bea o dușcă, așa că ședea ţeapăn cu 


11 în Scoţia, o adunare în care se cântă și se spun povești. 
VP - 35 


mâinile împreunate pe masa din faţa sa, pumnul mâinii stângi 
aflându-se în mâna dreaptă, care strângea și apoi slăbea 
strânsoarea, de parcă ar fi fost o inimă care bate. Privirea îi era 
fixată pe dulapul din spatele meu și al tatei. Zdrahonu', trebuie 
spus, era unul dintre cele mai impresionante specimene ale 
rasei umane. Avea un metru optzeci, umeri lați și niște mâini 
extrem de cărnoase. Era cunoscut pentru faptul că purtase 
stârvul unui cerb, pe care doi bărbaţi s-ar chinui să îl ridice, de-a 
lungul întregului sat. Ochii înguști îi erau de un albastru deschis, 
iar capul mătăhălos îi era acoperit cu un păr blond și des, care îi 
creștea până la umeri, având această culoare, se spunea, 
datorită sângelui scandinav din partea de familie a mamei sale. 
Nu părea să simtă niciodată frigul și chiar și-n lunile negre putea 
fi văzut plimbându-se prin sat într-o cămașă descheiată. Ca și 
cum n-ar fi fost destul de recognoscibil, purta de obicei legată la 
gât o bandană galbenă. Fratele lui era mai mic de statură, 
durduliu, cu o față roșcovană și cu ochi mici ca de pasăre. Nu 
era prea vorbăreţ, dar de obicei răgea ca un măgar la orice 
remarcă făcea rubedenia lui. Aeneas ședea lângă umărul 
fratelui său, cu glezna stângă rezemată pe genunchiul drept, și 
era absorbit de ocupaţia de a-și curăța cu un briceag cizma de 
bălegar. 

Kenny Tutun pufăia în liniște din pipă și își netezea întruna cu 
degetul mare și cu cel mijlociu vârfurile mustăţii sale enorme. 
Tata, care nu-și scosese pipa din buzunar, își ţinea șapca cu 
ambele mâini în poală și privea fix la masa din faţa lui. 
Așteptam cu toţii sosirea lui Calum Finlayson, un barcagiu din 
Camusterrach, care în acea vreme deţinea funcţia de ofițer al 
parohiei!?. Vremea de afară era în continuare senină și însorită, 
ceea ce nu făcea decât să accentueze atmosfera sumbră din 
casă. Domnul Finlayson și-a făcut în curând apariţia și a salutat 
adunarea cu voioșie. Kenny Tutun s-a ridicat și i-a strâns mâna 
cu entuziasm și i-a pus câteva întrebări legate de sănătatea 
familiei lui. Ofiţerul a acceptat ceașca de ceai oferită, iar 
Carmina Tutun a fost chemată. Ea și-a văzut de pregătitul 


12 Ofițerul satului sau al parohiei era un funcţionar ales de membrii comunităţii pentru 
a servi ca intermediar între comisionar și oameni. Rolul său era de a se asigura că se 
respectă drepturile arendașilor și de a rezolva disputele. Comisionarul, în schimb, era 
administratorul sau agentul însărcinat cu gestionarea proprietăţilor în numele 
moșierului. Comisionarul era, vorbind la modul general, o figură antipatizată și 
temută. 


VP - 36 


ceaiului și a așezat câte o ceașcă și o farfurioară în fața fiecăruia 
dintre noi, chiar dacă cel care dorea să bea era doar domnul 
Finlayson. Lachlan Zdrahonu' a urmărit-o cu mare atenţie, de 
parcă estima valoarea unei vite din târg. 

După ce a fost turnat ceaiul, iar Carmina Tutun s-a retras în 
camera din spate, Calum Finlayson a început procedurile. 

— Să vedem dacă nu putem rezolva această problemă pe cale 
amiabilă, domnilor, a spus. 

Kenny Tutun a dat cu convingere din cap și a spus: 

— Chiar așa. 

Lachlan Zdrahonu' a expirat zgomotos pe nas, iar fratele lui a 
dat drumul râsului de măgar. Calum Finlayson a ignorat sunetul 
grosolan și, pe un ton blând, mi-a cerut să-i povestesc cât mai 
exact posibil ce se întâmplase în acea după-amiază. Mă 
simțeam destul de neliniștit în fața bărbaţilor adunaţi, dar am 
spus povestea cât am putut eu de bine, omițând doar răgazul de 
la cascadă, care ar fi putut fi considerat pe bună dreptate o 
abatere de la datoria mea de a păzi animalele. Am inclus 
detaliul cu înțepătura viespii, presupunând că s-ar fi putut crede 
că asta mă distrăsese în momentul în care berbecul ieșise din 
turmă. Am mai precizat și că atunci când am găsit oaia, ochii îi 
fuseseră deja scoși, asta pentru a accentua suferința dobitocului 
și lipsa mea de opţiuni, ceea ce mă determinase să acţionez 
astfel. 

După ce am terminat, domnul Finlayson mi-a mulțumit pentru 
relatare. Imi ţinusem tot timpul privirea pe masa din faţa mea, 
dar acum, crezând că chinul s-a sfârșit, mi-am ridicat-o. Lachlan 
Zdrahonu' s-a foit în scaun și a dat drumul unui horcăit 
disprețuitor pe nas. S-a aplecat înainte ca și cum intenţiona să 
vorbească, dar domnul Finlayson a ridicat un deget în direcţia 
lui pentru a-l reduce la tăcere. 

— Nu era datoria ta, Roddy, a întrebat, să păzești animalele 
pe durata acestei după-amiezi? 

— Era, am răspuns. 

— Şi le-ai păzit? 

— Da, domnule Finlayson. Îmi era dintr-odată teamă că cineva 
ar fi putut să mă vadă mergând spre cascadă și era pe cale să 
fie adus aici pentru a-mi contrazice povestea. 


VP - 37 


— Deci cum a fost posibil, a întrebat domnul Finlayson, pe un 
ton încă liniștit, ca această oaie să fie în stare să se abată în 
turbărie? 

— Nu-mi dau seama, am răspuns. 

— Poate că n-ai fost atent, a spus el. 

— Dacă oaia s-a îndepărtat în timpul în care eu o păzeam, 
trebuie că n-am fost atent, am spus. M-am simţit ușurat că nu 
părea să fie niciun martor care să depună mărturie împotriva 
mea. Vreau să spun că îmi pare rău de suferinţa oii și sunt 
dispus să fac ce e necesar pentru a-l despăgubi pe domnul 
Mackenzie pentru pierderea sa. 

Domnul Finlayson a dat afirmativ din cap, părând mulţumit de 
replica mea. Kenny Tutun și-a scos pipa din gură și a spus: 

— Știm cu toţii că e imposibil să nu pierzi din ochi cincizeci de 
oi pe coasta unui deal. Băiatul a spus că-i pare rău, nu ar trebui 
să o lăsăm așa? 

Lachlan Zdrahonu' și-a întors privirea spre el. 

— Vreau să remarc că nu oaia dumitale a fost ciomăgită până 
la moarte, domnule Murchison, și chiar dacă îţi apreciem cu toții 
ospitalitatea, eu nu cred că părerea dumitale are vreo greutate 
în această chestiune. Fratele lui a chicotit și s-a foit pe scaun. 

Domnul Finlayson a ridicat mâna pentru a curma orice altă 
discuție și i s-a adresat lui Lachlan Zdrahonu': 

— Totuși, domnul Murchison are perfectă dreptate să constate 
că nu e o treabă deloc ușoară să nu pierzi din ochi întreg 
șeptelul, iar dacă a fost făcută o greșeală, atunci a fost o 
greșeală nevinovată, și nu este vorba de o răutate intenţionată. 

— Băiatul ăsta e plin de răutate, a spus Zdrahonu', îndreptând 
un deget gros spre mine. 

Domnul Finlayson a amintit că nu ne aflam acolo ca să ne 
insultăm, dar că dacă domnul Mackenzie dorea acum să-mi 
pună niște întrebări, era liber să o facă. 

Zdrahonu' s-a declarat mulţumit mormăind ceva despre 
imposibilitatea de a scoate vreun cuvânt adevărat din gura mea. 

Domnul Finlayson a lăsat să se aștearnă câteva momente de 
liniște peste încăpere, iar apoi a declarat că, dacă toată lumea 
era mulțumită cu ceea ce auzise, era de datoria lui să hotărască 
în legătură cu problema: 

— Eu propun, a zis, ca pentru pierderea berbecului, John 
Macrae să plătească treizeci și cinci de șilingi drept compensație 


VP - 38 


lui Lachlan Mackenzie, acesta fiind preţul la târg pentru un 
asemenea dobitoc. 

— Și cum rămâne cu furajul de iarnă și cu munca pe care am 
depus-o ca să cresc animalul? a spus Zdrahonu'. 

Calum Finlayson a părut să chibzuiască serios la această 
întrebare. 

— Dacă vindeai dobitocul în târg, aceste costuri nu ţi-ar fi fost 
înapoiate. În plus, pe lângă cei treizeci și cinci de șilingi, mai ai 
și blana și carnea animalului. 

— Da, ce-a mai rămas din ele după ce le-au început ciorile, a 
spus Zdrahonu'. 

Domnul Finlayson a ignorat observaţia și s-a întors către tata 
ca să îl întrebe dacă hotărârea lui era acceptabilă. Tata a indicat 
printr-o încuviinţare scurtă din cap că era. 

— Mi se pare, a stăruit Lachlan Zdrahonu', că îl lași pe băiat 
să scape nepedepsit. Cu siguranţă că merită o pedeapsă 
suplimentară. 

— Ce sugerezi? a întrebat ofițerul. O biciuire publică? 

Primisem deja, în fața fraţilor mei, o bătaie cât se poate de 
serioasă de la tata, dar am considerat că nu eram în poziţia de a 
divulga asta. Nici tatei nu i s-a părut potrivit să o menţioneze. 

— Mă pot gândi la lucruri mai rele, a spus Zdrahonu', fixându- 
și privirea asupra mea. Poate că ar trebui să scoatem cu bătaia 
adevărul de la prăpădit. 

— Da, să-l batem pe prăpădit până spune adevărul, a repetat 
Aeneas Mackenzie. 

Calum Finlayson s-a ridicat și s-a întins peste masă spre cei 
doi bărbați: 

— Nu am venit aici ca să aud un limbaj scârbos și insulte, a 
spus. Băiatul și-a recunoscut fapta și ar trebui să-l lăudăm 
pentru asta. Am propus o înţelegere în favoarea dumitale. Dacă 
nu ţi se pare acceptabilă, eu sugerez să te duci cu plângerea la 
poliție. 

Lachlan Zdrahonu' s-a încruntat la el. Sugestia era destul de 
greu de pus în practică întrucât un astfel de demers ar fi 
implicat o călătorie de peste o sută de kilometri la Dingwall și, 
mai mult decât atât, orice refuz de a accepta hotărârea 
ofițerului ar fi fost primită prost în comunitate. 

— Poate comisionarul ar fi interesat să audă ce s-a întâmplat. 


VP - 39 


— Te asigur, a spus domnul Finlayson, că domnul comisionar 
are treburi mai importante decât să se preocupe de pierderea 
unei oi. Așa cum domnul Macrae mi-a acceptat propunerea, 
sugerez ca și dumneata să faci la fel. 

Lachlan Zdrahonu' a arătat printr-un gest al mâinii că acceptă 
decizia. Tata, care abia vorbise în timpul procedurii, a ridicat 
apoi un deget zgrunțuros. Ofiţerul l-a întrebat dacă voia să 
spună ceva. 

— În legătură cu plata, a spus tata. 

— Da? a întrebat domnul Finlayson. 

Cu oarecare dificultate, tata i-a explicat că deși a acceptat 
înțelegerea, el nu avea în acel moment treizeci și cinci de șilingi 
și că, de fapt, nu avea niciun ban. 

Asta le-a adus lui Lachlan Zdrahonu' și fratelui său o mare 
bucurie. 

— Îmi pare rău să aud asta, Negrule John, a spus. Poate că aș 
putea-o lua pe posomorâta aia de fiică-ta. Sigur i-aș putea lipi 
un zâmbet pe faţă. 

— Amândoi i-am putea lipi un zâmbet pe faţa aia posomorâtă, 
s-a băgat Aeneas Mackenzie cu un chicotit tâmp. 

Kenny Tutun s-a ridicat de la locul lui și s-a aplecat peste 
masă. 

— Nu permit să se vorbească așa în casa mea, i-a spus lui 
Lachlan Zdrahonu'. 

— Poate c-ai prefera să o iau pe una din fiicele tale, a spus 
Zdrahonu'. Cea mai mare e destul de coaptă deja. 

Kenny Tutun s-a înroșit tot la faţă și eram sigur că avea să se 
năpustească asupra lui, dar Calum Finlayson s-a ridicat de pe 
scaunul lui și și-a pus o mână pe piept. 

Lachlan Zdrahonu' a izbucnit în râs, ţinându-și mâinile 
încrucișate la piept. Kenny Tutun a rămas în picioare pentru 
câteva clipe, uitându-se cu dușmănie la Zdrahon, care îi zâmbea 
înapoi cu superioritate. Tata privea fix la masa din fața lui. li 
puteam vedea mâna sub masă frământând materialul aspru al 
nădragilor săi. 

În cele din urmă, Kenny Tutun și-a reluat locul, iar domnul 
Finlayson, nerăbdător, firește, să încheie întreaga procedură, a 
continuat: 


VP - 40 


— Ținând cont care-s împrejurările pentru domnul Macrae, 
propun ca suma stabilită să fie plătită într-o rată de un șiling pe 
săptămână, până când e totul aranjat. 

Lachlan Zdrahonu' a ridicat din umeri. 

— Așa să fie, a spus pe un ton batjocoritor, nu aș vrea să fiu 
eu pricina vreunei dificultăţi pentru bietul meu vecin aici de faţă. 

Și astfel discuţiile s-au încheiat. Lachlan Zdrahonu' și-a împins 
înapoi scaunul și l-a bătut pe fratele său de două ori pe coapsă 
pentru a-i indica că era momentul să plece. După ce s-au dus, 
Kenny Tutun a dat drumul unei răsuflări prelungi și a rostit o 
înjurătură pe care nu o pot reproduce aici. Domnul Finlayson mi- 
a spus că mă purtasem cum trebuie. Kenny Tutun a mers la 
dulap și a luat o sticlă de whisky și patru pahare, pe care le-a 
așezat pe masa în jurul căreia stăteam. Am fost încântat că 
inclusese un pahar și pentru mine, dar, înainte ca whisky-ul să 
fie turnat, tata s-a ridicat și i-a mulţumit domnului Finlayson 
pentru corectitudinea deciziei sale, deși nu m-am putut abține 
să nu mă gândesc că ar fi acceptat fericit propunerea lui 
Lachlan Zdrahonu' de a mă biciui. Kenny Tutun s-a rugat de el 
să rămână să bea un pahar, dar el a refuzat. Tata mi-a dat apoi 
un ghiont și am plecat. M-am temut de o a doua bătaie când am 
ajuns acasă, dar am fost doar lipsit de masa de seară. M-am 
întins în patul meu și mi i-am imaginat pe Kenny Tutun și pe 
Calum Finlayson bând whisky și râzând de întâmplare, în timp 
ce tata își făcea de lucru cu pipa în mâhnirea sa care se tot 
aduna. 

x kx * 

Celula mea de aici, din Inverness, are o lungime de cinci pași 
și o lățime de doi. Două scânduri prinse de perete și acoperite 
cu paie servesc drept pat. În colţ se află două găleți, una 
dedicată  abluţiunilor, cealaltă pentru nevoile trupești. O 
fereastră fără sticlă, de mărimea palmei unui om, e plasată sus 
pe peretele opus ușii. Zidurile sunt groase, și numai stând cu 
spatele lipit de ușă pot vedea un dreptunghi mic de cer. Îmi 
închipui că scopul ferestrei este nu atât de a-i oferi ocupantului 
celulei o priveliște, cât de a permite puţinului aer dinăuntru să 
circule. Totuși, în absenţa altor distracţii, este surprinzător cât 
amuzament poate fi obţinut prin privitul modificărilor lente care 
au loc pe un petic mic de cer. 


VP - 41 


Paznicul meu e o ditamai bruta de om, atât de lat că trebuie 
să se întoarcă într-o parte ca să intre în celulă. Poartă o vestă de 
piele, o cămașă murdară care îi atârnă afară din nădragi și 
cizme grele care zăngănesc zgomotos în timp ce se mișcă în sus 
și-n jos pe dalele de piatră de pe coridorul de-afară. Işi poartă 
nădragii legaţi cu sfoară în jurul gleznelor. Asta mă 
nedumerește, căci n-am văzut nici șoareci, nici alte animale 
dăunătoare pe aici, dar nu l-am întrebat din ce motiv o face. Nici 
nu l-am întrebat cum îl cheamă. 

Paznicul nu mă tratează nici cu bunăvoință, nici cu dispreţ. 
Dimineaţa, îmi aduce o bucată de pâine și niște apă și, dacă mi- 
e plină găleata, o golește. În primele câteva zile am făcut unele 
încercări de a conversa cu el, dar nu mi-a răspuns. Când mi-au 
fost aduse masa și scaunul la care scriu acest document, el n-a 
făcut niciun comentariu. Nu e mut totuși, pentru că l-am auzit 
uneori discutând pe coridor. Bănuiesc că nu reprezint o 
chestiune de prea mare importanţă pentru el și nu mă 
deosebesc cu nimic de ocupanţii celorlalte celule situate de-a 
lungul coridorului. In orice caz, nu sunt prea multe de vorbit aici. 
După ce pleacă, îl aud îndeplinind aceleași sarcini în celelalte 
celule. Nu l-am văzut pe niciunul dintre colegii mei deținuți, și 
nici nu îmi doresc, întrucât nu am nicio intenţie să mă înfrăţesc 
cu criminali. Noaptea, bărbaţii zbiară adesea, folosind cele mai 
vulgare cuvinte, sau lovesc ușile celulelor cu pumnii, activități 
care reușesc doar să-i facă pe ceilalţi bărbaţi să strige cerând 
liniște. Aceste perioade de tărăboi durează o vreme, înainte ca 
larma să se domolească din senin și să se audă doar sunetele 
estompate ale nopţii de afară. 

O dată la două zile sunt scos din celulă și mi se permite să-mi 
întind picioarele într-o curte pietruită. Prima dată n-am știut ce 
trebuie să fac acolo. Din cauza înălțimii zidurilor, nicio rază de 
soare nu ajunge până la pământ, iar bolovanii sunt înnoroiţi și 
năpădiţi de licheni. Am observat că, de-a lungul marginilor curții 
fusese bătucită o cărare, așa că am început să mă plimb în jurul 
perimetrului. Paznicul rămâne tot timpul la intrare, dar nu am 
senzaţia că mă supraveghează. Mi-e puţin milă de el. Viaţa lui 
de aici nu pare să fie cu nimic mai plăcută decât a mea și, mult 
timp după ce eu voi fi plecat, el încă va fi tot aici. Distanţa din 
jurul curţii este de douăzeci și opt de pași, și de obicei fac în jur 
de șaizeci de ture în timpul care mi se acordă. Asta e 


VP - 42 


aproximativ distanţa dintre Culduie și Camusterrach și încerc să 
îmi imaginez că mă plimb prin acele locuri. 

Mai târziu în timpul zilei mi se aduce un castron de supă cu o 
bucată de pâine sau o turtă de ovăz. Majoritatea timpului mi-o 
petrec lucrând la acest document. Nu văd cum ceea ce scriu eu 
aici va interesa pe cineva, dar mă bucur că am o activitate cu 
care sa mă ţin ocupat. 

În primele zile ale încarcerării mele, am avut puţin timp să mă 
obișnuiesc cu noul mediu, copleșit fiind de numeroasele vizite 
ale oamenilor legii. Eram mutat des într-o încăpere din altă 
parte a temniţei, pentru a putea fi interogat în legătură cu 
faptele mele. Aceleași întrebări mi-au fost puse de atâtea ori, 
încât nu mai trebuia să mă gândesc la răspunsuri. Am avut 
adesea impresia că interlocutorilor mei le-ar plăcea să inventez 
o altă versiune a evenimentelor sau să încerc în vreun fel să neg 
responsabilitatea faptelor mele, dar nu am făcut asta. Am fost 
tratat cu amabilitate de către toți și mi-ar fi plăcut să le 
răsplătesc bunătatea, dar n-am văzut niciun sens în a minți. 
Deseori, după ce îmi repetasem povestea a treia sau a patra 
oară, cei prezenţi schimbau priviri de parcă îi amuzasem într-un 
fel sau eram un mister pentru ei. Totuși, după ce-am reflectat la 
asta, am dedus că acești domni sunt mai obișnuiți să aibă de-a 
face cu criminali a căror înclinaţie este să nu-și recunoască vina. 
În cele din urmă, mi-am spus povestea în prezenţa unui copist 
și, după ce am fost avertizat în numeroase rânduri că nu eram 
obligat să fac asta, mi-am trecut numele pe o declaraţie. 

Acum, lăsând la o parte vizitele avocatului meu, domnul 
Sinclair, am parte de puţin contact uman. Azi-dimineaţă, totuși, 
am fost întrerupt de la treburile mele de vizita medicului 
închisorii. Era un bărbat prietenos, rumen în obraji și cu niște 
favoriți neîngrijiţi. S-a prezentat ca fiind doctorul Munro și m-a 
informat că i s-a cerut să stabilească starea sănătăţii mele. l-am 
spus că eram destul de bine, dar el mi-a cerut oricum să îmi dau 
jos cămașa și m-a consultat atent. In timp ce-și făcea de lucru în 
jurul meu, îi puteam simţi respiraţia, care avea duhoarea 
dulceagă a bălegarului proaspăt, și m-am simţit ușurat când și-a 
încheiat examinarea și s-a îndepărtat de lângă mine. Apoi mi-a 
pus o serie de întrebări legate de crimele pe care le-am comis, 
iar eu i-am dat aceleași răspunsuri. Din când în când scotea din 
buzunarul interior al hainei o ploscă de metal și sorbea din ea. 


VP - 43 


Și-a notat răspunsurile mele într-un carnețel și nu a părut în 
niciun fel tulburat de ceea ce i-am povestit. După ce și-a 
terminat întrebările, și-a încrucișat brațele și m-a privit cu 
oarecare interes. M-a întrebat dacă îmi părea rău pentru ceea ce 
făcusem. l-am spus că nu și că, în orice caz, conta prea puţin 
dacă îmi părea sau nu rău, ceea ce era făcut rămânea bun 
făcut. 

— Asta cam așa e, a spus. lar după câteva momente a 
adăugat: Eşti o ciudățenie, Roderick Macrae. 

l-am răspuns că eu nu mă consideram o ciudățenie și că el 
era pentru mine o ciudăţenie la fel de mare pe cât eram eu 
pentru el. Auzind asta, a râs cu veselie în barbă și nu pentru 
prima dată am fost surprins de modul amabil în care eram 
tratat, de parcă nu mă făceam vinovat pentru ceva mai mult 
decât furtul unei bucăţi de unt. 

xxx 

Spre sfârșitul lunilor galbene”, domnul Gillies i-a făcut o vizită 
tatălui meu. Era pe la lăsarea serii, iar Jetta strângea vasele de 
la cina noastră. Tata a fost luat prin surprindere de sosirea 
profesorului, care a apărut la ușă, încă ţinând frâiele căluţului 
său. Am fost trimis afară să leg poneiul și, după ce-am făcut 
asta, am rămas lângă el câteva minute, mângâindu-l pe gât și 
murmurându-i în ureche. Când am intrat în casă, domnul Gillies 
ședea pe bancă la masă, iar Jetta îi pregătea o ceașcă de ceai. O 
turtă cu ovăz fusese așezată pe o farfurie în faţa lui. Tata stătea 
stânjenit în mijlocul camerei, meșterind ceva la pipa lui, 
nedorind să se așeze lângă un om care îi era superior. Domnul 
Gillies întreba diverse lucruri despre Jetta și îi povestea tatălui 
meu ce plăcere fusese pentru el să o aibă elevă. Când m-a văzut 
în cadrul ușii, a spus cu veselie: 

— lată-l pe băiat! 

Apoi l-a întrebat pe tata dacă acum voia să se așeze, iar tata 
și-a ocupat locul din capul mesei. 

— Am observat că, de când a început noul semestru, Roddy 
nu s-a mai întors la școală. 

Tata pufăia mai departe din pipă. 

— Nu e un copil, a spus. 

— Asta este întrucâtva adevărat și, ca urmare, nu este obligat 
să meargă la școală, a spus domnul Gillies. Totuși, poate că 


'3 Lunile de vară. 
VP - 44 


Roddy v-a vorbit despre conversaţia pe care am avut-o la 
sfârșitul semestrului trecut. 

Tata a răspuns că nu-i spusesem de nicio conversaţie. 
Domnul Gillies s-a uitat apoi spre mine și m-a invitat să iau loc 
alături de ei. 

După ce m-am așezat, a continuat: 

— Discuţia noastră era legată de viitorul fiului 
dumneavoastră, adică privea continuarea studiilor sale. Nu v-a 
pomenit nimic despre asta? 

— Nu, nimic, a spus tata. 

Domnul Gillies s-a uitat la mine și și-a încruntat sprâncenele. 

— Ei bine, a spus pe un ton degajat, fiul dumneavoastră a dat 
dovadă de un potențial remarcabil în timpul activităţii sale de la 
școală, potenţial pe care, din punctul meu de vedere, ar fi păcat 
să-l irosească. 

Tata m-a fixat cu o privire aspră, de parcă săvârșisem o 
infracțiune sau de parcă conspirasem împreună cu profesorul pe 
la spatele său. 

— lrosit? a repetat, ca și cum cuvântul îi era cu totul străin. 

Domnul Gillies s-a uitat în jur la locuinţa noastră umilă, pe 
deplin conștient de capcana pe care tata i-o întinsese. A luat o 
înghiţitură de ceai înainte să răspundă. 

— Vreau doar să spun că dacă și-ar continua studiile, ar 
putea, pe viitor, să aibă mai multe opţiuni din care să aleagă. 

— Ce fel de opţiuni? Tata știa prea bine la ce fel de opţiuni se 
referea domnul Gillies. Nu mă îndoiesc că știa întrucâtva de 
realizările mele de la școală, dar nu se arătase niciodată 
interesat de asta și nici nu mă lăudase în vreun fel. 

— Nu mă îndoiesc că Roddy ar putea năzui să devină... - în 
acest moment și-a ridicat ochii spre tavan, de parcă se gândea 
pentru prima dată la această întrebare - ... să devină preot sau 
profesor. Sau orice și-ar dori. 

— Să devină un om ca dumneavoastră? a întrebat nepoliticos 
tata. 

— Tot ce vreau să spun, domnule Macrae, e că ar avea mai 
multe oportunități. 

Tata s-a foit pe bancă. 

— Vreţi să spuneţi că ar putea deveni altceva mai bun decât 
un arendaș, a spus. 


VP - 45 


— Nu aș spune mai bun, domnule Macrae, dar cu siguranţă 
altceva. Vă spun toate astea doar ca să mă asigur că sunteți 
conștient de oportunitățile fiului dumneavoastră. 

— Oportunităţile nu ne folosesc la nimic aici, a spus tata. 
Băiatul trebuie să lucreze pământul și să câștige bani pentru 
familia lui prin muncă. 

Domnul Gillies a răspuns spunând că poate ar fi bine să fiu 
întrebat ce mi-ar plăcea să fac. La auzul acestui lucru, tata s-a 
ridicat în picioare. 

— Nu vom face așa ceva, a spus. 

Domnul Gillies nu s-a ridicat de pe locul său. 

— Dacă e o problemă de bani, a spus, pot fi făcute anumite 
aranjamente. 

— Nu avem nevoie de mila dumneavoastră, domnule 
profesor. 

Domnul Gillies a deschis gura pentru a mai spune ceva, dar 
apoi s-a răzgândit. A dat aprobator din cap, ca și cum accepta 
că discuţia se încheiase, și s-a ridicat. S-a dus către tata și i-a 
întins mâna, dar a fost refuzat. 

— Nu voiam să vă jignesc, domnule Macrae. 

Tata nu i-a răspuns nimic, iar domnul Gillies, după ce ne-a 
urat noapte bună mie și Jettei, care pe durata conversaţiei își 
făcuse de lucru cu spălatul vaselor, și-a luat rămas-bun. 

L-am însoţit afară sub pretextul de a-l ajuta cu poneiul. Voiam 
să știe că îi eram recunoscător pentru vizită, dar dacă aș fi fost 
întrebat, aș fi fost de acord cu tata că de acum înainte era 
nevoie de mine să muncesc pentru familie și că astfel de lucruri 
nu erau pentru cei ca noi. În orice caz, niciunul dintre băieţii de 
vârsta mea din parohie nu mergea la școală și m-aș fi simţit 
ridicol să stau printre copii. Și nici nu îmi doream să devin un 
bărbat ca domnul Gillies, cu trăsăturile lui firave și cu mâini roz 
și moi. Mi-a mulțumit pentru că i-am dezlegat poneiul și mi-a 
spus că în cazul în care doream să mă întorc la școală, aș fi fost 
bine primit și că se putea aranja ceva pentru plătirea taxelor. 
Sunt sigur că se aștepta să nu mă mai vadă niciodată, și avea 
dreptate în această privință. L-am urmărit urcându-se pe poneiul 
lui și călărind alene afară din sat. Picioarele lui aproape că 
atingeau pământul, astfel că arăta destul de comic. Căluţul 
înainta cu greu, în pasul caracteristic poneilor din Highland, de 


VP - 46 


parcă se aștepta ca în orice moment să se lovească cu capul de 
o grindă joasă. 

Planurile tatălui meu ca eu să contribui la veniturile familiei s- 
au dovedit inutile. Curând după discuţia cu domnul Gillies, mi-a 
făcut rost de un post pe durata sezonului de vânătoare. Trebuia 
ca odată cu prima geană de lumină să mă prezint la ghereta 
ajutorului de vânătoare, și asta am făcut. Ajutorul de vânătoare 
era un bărbat înalt cu ochi înguști și cu o barbă deasă și aspră, 
cu smocuri cenușii. Purta pantaloni de tweed cu ciorapi groși din 
lână și niște bocanci mari. Își purta vesta descheiată și ținea o 
pipă cu muștiucul în formă de S în mâna stângă. M-a întrebat 
cum mă cheamă și i-am răspuns că eram Roderick Macrae din 
Culduie. M-a măsurat din cap până-n picioare și m-a pus să 
aștept în curtea interioară din spatele Conacului. 

Am mers mai departe pe domeniu simţindu-mă, în ciuda 
aprobării ajutorului de vânătoare, ca un intrus, dar nu m-a luat 
nimeni la rost. În curtea interioară se ajungea printr-o arcadă de 
piatră, situată la dreapta intrării principale. M-am trezit într-o 
curte pietruită, cu grajduri pe o parte și cu ferestre care dădeau 
în bucătăria casei pe cealaltă parte. Nu voiam să-mi lipesc nasul 
de geam, dar înăuntru părea să fie multă agitaţie. M-am 
rezemat de zidul din dreapta bucătăriei și m-am străduit să par 
un om de-al locului. Puteam auzi caii foindu-se și nechezând în 
boxele lor. Mi i-am imaginat ca fiind cai mari de rasă și tânjeam 
să intru în grajduri și să-i privesc, dar n-am făcut asta de frică să 
nu fiu certat. Imediat, a apărut un alt băiat, puţin mai mare 
decât mine. N-a spus nimic, doar s-a holbat la mine destul de 
fățiș. S-a rezemat de peretele grajdului, lipindu-și talpa 
bocancului drept de el și formând un triunghi. Atitudinea lui l-a 
făcut să pară complet în largul lui în acest mediu, așa că l-am 
imitat. După câteva minute, băiatul a scos o pipă mică din 
buzunarul jachetei. A examinat-o atent înainte de a-și băga 
muștiucul în gură și de a-l mușca zgomotos. Nu avea deloc tutun 
în ea, sau dacă avea, n-a încercat deloc s-o aprindă. Cu toate 
acestea, atitudinea lui mi s-a părut a fi o dovadă a experienţei 
sale, drept care am fost impresionat. Mai târziu, când, mergând 
prin vale, am ajuns să vorbim, mi-a explicat că nu era nevoie să 
aprinzi o pipă pentru a trage foloasele tutunului. Atâta timp cât 
pipa a fost folosită înainte, tot ce trebuia să faci era să sugi cu 
vigoare din ea. 


VP - 47 


Cândva mai târziu, au venit doi bărbaţi și au intrat în grajduri, 
unde i-am putut auzi pregătind caii. Când poneii au fost aduși 
afară, am fost dezamăgit să văd că nu erau armăsari, ci aceiași 
căluţi îndesaţi cu capete extrem de joase pe care îi aveau și 
oamenii din sate. In același timp, felurite provizii și echipamente 
au fost scoase din bucătărie și lăsate jos pe bolovani. Mie și 
băiatului cu pipa ni s-a dat sarcina să încărcăm primul ponei. Al 
doilea a fost lăsat neîmpovărat, pentru a putea transporta orice 
vânat de pe munte. Pregătirile fiind făcute, o femeie trupeșă în 
rochie fără mâneci și şort a ieșit din bucătărie aducând o tavă cu 
patru cești de ceai. Era soţia lui Lachlan Zdrahonu', Mimi, care 
lucra pentru lordul Middleton în timpul lunilor galbene. Mi-a urat 
bună dimineaţa într-un fel care sugera că nu era surprinsă să 
mă vadă acolo. In mod normal nu beam ceai, fiindcă tatălui meu 
i se părea o băutură femeiască, dar, nedorind să ies în evidenţă, 
am acceptat ceașca pe care mi-a oferit-o. Și într-adevăr, sorbitul 
colectiv a părut să dea naștere unui sentiment de camaraderie 
între noi patru. Ceaiul, îndulcit cu zahăr, nu era pe cât de 
neplăcut mă așteptasem să fie. In timp ce îl beam, unul dintre 
bărbaţi mi s-a adresat pentru prima dată: 

— Deci tu ești băiatul Negrului Macrae? 

l-am răspuns că eram fiul lui John Macrae din Culduie, iar cei 
doi bărbaţi au schimbat o privire a cărei semnificație mi-a rămas 
necunoscută. Am fost surprins că cei doi străini știau numele 
tatălui meu și au părut să mă judece în baza vreunei păreri pe 
care o aveau despre el. 

Mimi a Zdrahonului s-a întors ca să ne strângă ceștile și m-a 
întrebat dacă îmi adusesem ceva de mâncare, întrucât aveam 
să stăm toată ziua în munţi. Jetta îmi dăduse doi cartofi, iar ea a 
dat din cap într-un fel care mi-a sugerat că făcusem bine 
pregătindu-mă astfel. Poneii au fost conduși peste bolovani spre 
partea din faţă a casei, unde am așteptat participanţii la 
vânătoare. Unul dintre bărbaţi a arătat spre un cufăr mare din 
lemn, pe care trebuia să-l car eu. Avea o lăţime de vreun metru 
și o adâncime de mai bine de jumătate de metru și era legat la 
colțurile opuse pe diagonală cu o curea groasă de piele, lată cât 
o mână de bărbat. Avea o greutate considerabilă și a trebuit ca 
unul dintre rândași să îl ridice deasupra capului meu și să îmi 
fixeze cureaua peste umăr. Apoi mi-a spus că era important să 
nu zdruncin cufărul și să nu îl înclin prea mult pe o parte, fiindcă 


VP - 48 


conţinutul putea fi distrus. Nu am întrebat ce era înăuntru, dar 
am simţit că fusesem încredinţat cu o sarcină de mare 
importanţă și eram hotărât să îl car cum trebuie. Pe când ni s-a 
alăturat ajutorul de vânătoare, cureaua începuse deja să mă 
jeneze puţin, dar am făcut tot ce-am putut să maschez asta. 
Ajutorul a inspectat rapid poneii și le-a făcut una sau două 
observaţii bărbaţilor. Ținea o armă la îndoitura cotului. Câteva 
minute mai târziu, patru gentlemeni au apărut din casă, toţi 
îmbrăcaţi în tweed și arborând arme la fel ca ajutorul de 
vânătoare. Bărbaţii nu semănau deloc cu cei născuți prin aceste 
locuri. Erau înalţi, cu spatele drept și aveau părul blond și tenul 
roz, precum cel al fostului meu profesor. Ajutorul a dat mâna cu 
cel mai vârstnic dintre bărbaţi, pe care l-am luat drept lordul 
Middleton. Apoi i-a salutat pe rând pe ceilalţi bărbaţi și a afirmat 
că era o dimineaţă frumoasă și că el era convins că aveau să se 
întoarcă cu un cerb de la munte. Apoi le-a vorbit la modul 
general despre ce avea să se întâmple în acea zi și le-a dat 
câteva instrucțiuni cu privire la felul în care trebuiau să 
mânuiască armele de foc și cum să se poarte pe munte. 
Gentlemanii l-au ascultat cu atenţie, iar eu am fost impresionat 
de faptul că, în ciuda hainelor sale rafinate, ajutorul de 
vânătoare era un highlander care acum li se adresa superiorilor 
săi fără nicio urmă de supunere. La sfârșitul micului său discurs, 
lordul Middleton l-a bătut pe ajutorul de vânătoare pe umăr și, 
întorcându-se spre însoțitorii săi, a spus: 

— Nu vă temeti, latră mai tare decât mușcă. 

Vorbele lui au stârnit mult amuzament printre cei de față, cu 
excepția ajutorului de vânătoare însuși, care a scos un ceas de 
argint din buzunarul vestei și a declarat că era timpul să 
pornească la drum. Apoi am plecat spre vale, cu ajutorul de 
vânătoare împreună cu lordul Middleton în frunte, urmaţi de cei 
trei gentlemeni, apoi rândașii mânând cei doi căluți, cu noi doi, 
băieții, închizând coloana. Era o dimineaţă caldă și înnorată. Nu 
a trecut mult timp până când cufărul a început să mi se 
lovească dureros de spatele genunchilor. Tovarășul meu, care 
căra o cutie asemănătoare, deși vizibil mai ușoară, mi-a arătat 
cum să merg cu umerii trași în spate și cu mâinile întinse pe 
lateral, astfel încât să împiedic zdruncinăturile. Acest schimb de 
replici a spart gheaţa dintre noi, iar el mi-a spus că îl chema 
Archibald Ross și că era cel mai mare dintr-o familie cu șase 


VP - 49 


fraţi. l-am povestit că mama mea murise recent în timpul 
nașterii fratelui meu cel mic și că asta a făcut ca familia noastră 
să treacă prin foarte multe necazuri. Archibald Ross a răspuns 
că pentru oameni ca noi nu existau cazuri, numai necazuri. Am 
fost profund impresionat de răspunsul lui și m-am gândit că noul 
meu prieten era cea mai deșteaptă persoană pe care o 
întâlnisem vreodată. 

Când am abandonat cărarea care duce spre mijlocul văii și am 
început să urcăm coasta, a devenit imposibil să împiedic cufărul 
să se legene într-o parte și-ntr-alta și m-am resemnat cu gândul 
că aveam să distrug conţinutul și să atrag mânia ajutorului de 
vânătoare asupra mea. Archibald Ross și-a continuat monologul, 
vorbind într-un fel amuzant despre fraţii și vecinii lui din 
Applecross. Mi-a spus foarte pe faţă că tatăl lui îi considera pe 
oamenii din Point'* niște ființe leneșe și inferioare, în special pe 
cei din Aird-Dubh, pe care îi socotea murdari și mincinoși. S-a 
străduit să accentueze că el nu împărtășea părerea tatălui său, 
dar eu i-am amintit totuși că eram din Culduie, și nu din Aird- 
Dubh. 

De îndată ce se făcea destul de mare și după ce pusese 
deoparte destui bani pentru călătorie, Archibald intenţiona să 
emigreze în Canada. Acolo, mi-a povestit, bărbaţii tineri ca noi 
se puteau îmbogăţi. Mari întinderi de pământ fertil ne așteptau 
și puteam face într-un an mai mulţi bani decât ar face taţii noștri 
într-o viaţă dusă de azi pe mâine pe peticele lor de pământ. Un 
văr de-al lui care plecase doar cu un sac de răsaduri locuia 
acum într-o casă de două ori mai mare decât cea a lordului 
Middleton. A sugerat că ar trebui să mergem să ne îmbogăţim 
împreună, iar eu am fost cât se poate de încântat de idee. 
Archibald mi-a spus apoi pe un ton conspirativ că dacă mă 
făceam deosebit de util gentlemanilor, era posibil ca la sfârșitul 
zilei să-mi strecoare un penny sau chiar un șiling. Perspectiva 
unor asemenea câștiguri mi-a dublat hotărârea de a ignora 
durerea pe care cufărul mi-o cauza. 

Cam după două ore de mers, am ajuns la un platou de unde 
se vedea valea și ne-am oprit. Nu avusesem niciodată drum atât 
de adânc în munţi și acum ni se deschidea în faţa ochilor o 
priveliște grozavă peste golful Applecross spre munţii Raasay și 
Skye. Rândașii au luat două pături mari de pe primul dintre 


14 Point în engleză se referă la noţiunea de cap cu sensul de promontoriu. (n.tr.). 
VP - 50 


ponei și le-au întins pe pământ. Cufărul mi-a fost luat din spate 
și din el au fost scoase vase, pahare și sticle de vin. In farfurii au 
fost puse o grămadă de cărnuri reci, legume, condimente și 
pâine. Gentlemenii s-au declarat impresionați de ce le fusese 
așternut și au început să mănânce fără să spună rugăciunea. 
Cei doi servitori, după ce au întins masa, au zăbovit pe lângă 
căluţi. M-am așezat pe o movilă și mi-am mâncat încet primul 
cartof. Am fost tentat să-l mănânc și pe-al doilea, dar, știind că 
aveam să stau mult timp pe munte, m-am decis să-l păstrez 
pentru mai târziu. Archibald s-a așezat lângă mine și a mestecat 
încet o turtă de ovăz pe care și-o scosese din buzunarul 
jachetei. Mi-a oferit și mie o bucată, pe care am refuzat-o, 
fiindcă nu voiam să-mi împart cartoful. Ajutorul de vânătoare a 
mâncat împreună cu gentlemenii, dar nu s-a alăturat discuţiei 
lor. Nici nu a acceptat paharul de vin care i-a fost oferit. 
Gentlemanii s-au ghiftuit în voie și s-au întrecut între ei în 
descrieri tot mai elaborate ale scenei care li se înfăţișă înaintea 
ochilor. Unul dintre gentlemani și-a frecat tâmplele și a făcut o 
glumă despre cum profitase prea mult de ospitalitatea lordului 
Middleton în noaptea precedentă. Insoţitorul său și-a ridicat 
paharul și a declarat: „Cui pe cui se scoate” - o afirmaţie care 
m-a lăsat perplex. Lordul Middleton a luat un pahar mic de vin și 
a vorbit aproape în șoaptă cu ajutorul de vânătoare. Ajutorul a 
făcut o observaţie cum că gentlemanii nu aveau să împuște 
prea mulţi cerbi dacă dădeau pe gât atâta vin și, chiar dacă a 
spus-o într-un fel comic, am înţeles că vorbea foarte serios și că 
nu era de acord cu purtarea gentlemanilor. Ei păreau orbi la 
nemulţumirea ajutorului de vânătoare și au golit oricum trei 
sticle de vin împreună. 

Când bărbaţii s-au declarat sătui, vasele și mâncărurile au 
fost strânse, iar eu am fost informat, spre ușurarea mea, că nu 
mai era nevoie să car cufărul mai departe și că aveam să-l 
recuperez la întoarcere. Eram așadar într-o dispoziţie bună când 
ne-am reluat urcușul, și starea de bine mi-a crescut când unul 
dintre rândași, vrând să-și umple pipa, mi-a cerut să îi mân eu 
căluțul. M-a încercat un sentiment de satisfacţie datorită 
creșterii importanţei sarcinilor mele și am simţit că asta 
însemna acceptarea mea de către bărbaţi. Am cotit spre sud, 
printre două piscuri și mi-am închipuit grupul nostru ca pe niște 
exploratori care se aventurează în ţinuturi nedescoperite. 


VP -51 


Oaspeţii lordului Middleton erau în toane bune și conversau 
zgomotos între ei. Ajutorul de vânătoare a fost obligat să le 
spună să vorbească mai încet dacă voiau să aibă parte de 
distracție în acea zi. Am fost uluit să-l văd pe ajutor adresându- 
se gentlemanilor într-un fel atât de nepoliticos, dar lordul 
Middleton nu s-a arătat deloc jignit. Gentlemanii au părut să fie 
destul de rușinaţi și au mers mai departe în tăcere. Apoi ajutorul 
de vânătoare a luat-o el înainte și, tot o dată la câteva sute de 
metri, ne ordona să ne oprim răsfirându-și degetele de la mâna 
care-i atârna pe lângă corp. Noi ne opream, ţinându-ne 
respiraţia, în timp ce el cerceta atent versantul muntelui și 
părea să miroasă aerul, înainte de a ne ordona fără cuvinte să 
înaintăm într-o parte sau alta, printr-un alt gest al mâinii. După 
o oră sau cam așa, am ajuns pe o creastă de munte, iar ajutorul 
de vânătoare ne-a pus să încercăm să ne ascundem. M-am lăsat 
pe burtă în buruieni. Starea de spirit a grupului nostru era de- 
acum destul de sumbră. Sub noi, o turmă de treizeci sau 
patruzeci de cerbi păștea. Căprioarele erau îndreptate toate în 
aceeași direcţie, cu capetele coborâte în iarbă, mișcându-se 
încet înainte, ca un grup de femei semănând pământul. Ne 
aflam îndeajuns de aproape pentru a le vedea mișcarea lentă de 
rotire a fălcilor. In fruntea turmei era un cerb cu coarnele ca o 
pereche de mâini aspre, îndreptate spre cer. Animalele nu 
păreau să fie conștiente de prezenţa noastră. 

Ajutorul de vânătoare i-a făcut pe tăcute semn unuia dintre 
vânători să înainteze. Gentlemanul și-a încărcat în liniște arma 
și, cu oarecare pricepere, a îndreptat-o spre cerb, așezându-și 
capul pe patul puștii. A fost un moment de mare solemnitate. 
Mă aflam destul de aproape de gentleman pentru a-i vedea 
degetul mișcându-se spre trăgaci. M-am uitat din nou la cerb și 
mi-a părut extrem de rău că trebuia să moară pentru ca acest 
bărbat să îi agaţe capul pe peretele salonului său. Degetul 
bărbatului s-a încolăcit în jurul trăgaciului. Fără să mă gândesc 
de două ori, am sărit brusc în picioare și am ţopăit pe coama 
dealului, fluturându-mi braţele ca o mare pasăre și cântând ca 
un cocoș. Cerbul de jos a fugit, iar gentlemanul a tras în aer. 
Ajutorul de vânătoare s-a aruncat înainte, m-a apucat de braţ și 
m-a trântit cu brutalitate la pământ. Eram, în acel moment, la 
fel de șocat ca el de acţiunile mele și le-am regretat imediat. 
Ajutorul a rostit o serie de înjurături grosolane, iar eu, temându- 


VP - 52 


mă că avea să se năpustească asupra mea cu patul armei, mi- 
am acoperit capul cu brațele. Nu a făcut asta totuși, iar eu am 
rămas întins în buruieni, simţindu-mă îngrozitor de prost. Cei doi 
servitori au râs din toată inima, dar au fost reduși la tăcere 
printr-o privire aspră a ajutorului de vânătoare. Faţa lordului 
Middleton devenise complet mov; dacă din cauza aerului de 
munte sau a furiei, nu aș putea spune. Cei trei gentlemani se 
holbau la mine cu uimire. Mi-am imaginat că ajutorul m-ar fi 
putut trimite pe mine să cobor la vale în fugă, astfel încât 
oaspeţii să tragă după mine, în locul distracţiei pe care o 
întrerupsesem. Nu s-a întâmplat nimic asemănător, totuși. 
Lordul Middleton a făcut un pas în faţă și l-a întrebat pe ajutor 
cum mă cheamă. 

— E Roderick Macrae, fiul lui John Macrae din Culduie, a 
răspuns el. 

Lordul Middleton a încuviinţat și a spus: 

— Ai grijă să nu mai fie niciodată angajat pe moșie. 

Apoi s-a întors și și-a cerut scuze oaspeților săi. Dacă mi s-ar fi 
oferit prilejul, și eu aș fi făcut exact la fel, dar am fost alungat de 
pe munte și mi s-a reamintit să iau cufărul și să-l duc înapoi la 
bucătărie. M-am ridicat cu greu în picioare, recunoscător lordului 
Middleton pentru  blândeţea pedepsei primite. Pe când 
părăseam grupul, Archibald Ross și-a întors privirea, nedorind să 
fie asociat cu un asemenea imbecil. 

La întoarcere, în acea seară, nu am pomenit nimic despre 
incidentul de pe munte. În dimineaţa următoare am plecat cu 
cei doi cartofi în buzunar, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și 
mi-am petrecut ziua hoinărind printre lacurile din Càrn. Când m- 
am întors seara acasă, tata aflase de faptele mele, așa că am 
primit o serioasă și binemeritată bătaie. 

x kx X 

La ceva timp după incidentul cu oaia, s-a împrăștiat un zvon 
cum că Lachlan Zdrahonu' îi făcuse o vizită comisionarului. 
Originea zvonului era neclară. Mai mulți locuitori din Applecross 
susțineau că îl văzuseră pe Zdrahonu' mergând în direcția casei 
comisionarului, dar acest lucru, în sine, nu constituia tocmai o 
dovadă. Nu se mai auzise ca o persoană să îl viziteze pe 
comisionar din propria lui iniţiativă, iar în cazul în care ar fi fost 
convocat, înștiințarea ar fi fost trimisă prin intermediul ofițerului, 
și Calum Finlayson nu livrase nicio astfel de înștiințare. Tata 


VP - 53 


mormăia mohorât că cel care iniţiase zvonul era cel mai 
probabil însuși Lachlan Zdrahonu'. În orice caz, prin puterea 
repetiţiei, povestea a ajuns să fie acceptată ca un fapt. 

Ce este sigur este că la scurt timp după această pretinsă 
vizită, Calum Finlayson a fost convocat personal de către 
comisionar. Mandatul de ofițer al domnului Finlayson avea să se 
încheie peste câteva luni și, cumva într-un mod excepţional, 
reușise să ducă la capăt perioada în această funcţie nedorită 
fără a se înstrăina de vecinii lui. Având rolul de factotum al 
comisionarului, ofițerul se află într-o poziţie care nu e de 
invidiat. Dacă nu reușește să aplice termenii contractelor, atunci 
atrage mânia comisionarului, iar dacă aplică prea drastic 
termenii acestor contracte, se înstrăinează de comunitate. 
Domnul Finlayson reușise să evite situaţia din urmă alegând să 
atragă discret atenţia pentru orice abatere la o ceașcă de ceai, 
în loc să alerge la comisionar cu prima ocazie. Tot așa, când 
fusese posibil, îi încurajase pe arendași să își rezolve disputele 
între ei și, când fusese nevoit să medieze un conflict, lumea 
considera că făcuse asta într-un mod nepărtinitor. Marea 
majoritate a comunității își dorea ca el să continue în această 
funcţie, dar lua drept o dovadă a caracterului său demn faptul 
că nu își dorea deloc să facă astfel. 

După audiența sa cu comisionarul, Calum Finlayson a făcut 
cunoscut faptul că fusese informat că nu își îndeplinise rolul cu 
suficientă hotărâre. Că acest lucru fusese adus la cunoștința 
comisionarului de către Lachlan Zdrahonu' era o chestiune 
ipotetică, dar consecinţa a fost că, pentru restul mandatului său, 
era obligat să aplice legile cu o mai mare strictețe. Pentru a-l 
constrânge să procedeze astfel, comisionarul îi ordonase să 
adune o anumită sumă din amenzi, pe parcursul lunilor care îi 
rămăseseră în funcţie. În cazul în care suma nu era obţinută, 
ofițerul era obligat să plătească deficitul din buzunarul propriu. 
Domnul Finlayson a fost foarte supărat din cauza acestei situaţii. 

S-a ţinut o întâlnire, la care a participat marea majoritate a 
locuitorilor din administraţia noastră, în casa lui Kenny Tutun. S- 
a decis că, pentru a-l scuti pe domnul Finlayson de obligaţia de 
a percepe taxele necesare de la vecinii săi, legile să fie 
respectate cât mai scrupulos posibil. Mai departe s-a decis că 
pentru a strânge suma cerută de comisionar, familiile aflate într- 
o poziţie care le permitea asta, să contribuie cu câte cinci șilingi 


VP - 54 


la un fond comun. Cei mai puţini înstăriți puteau să contribuie 
după posibilităţile fiecăruia. După această întâlnire, în ciuda 
indignării de a fi forţaţi, cum a spus Kenny Tutun, să îngroașe 
buzunarele comisionarului, oamenii au fost bine dispuși, așa că 
s-a cântat și s-a vărsat mult whisky. 

Lachlan Zdrahonu' și ai săi n-au fost prezenți la întâlnire și 
mai apoi au refuzat să contribuie la fond. Tata nu era de acord 
cu planul, pe motivul că implica minţirea și sfidarea mai marilor 
noștri. Cu toate acestea, a contribuit cu un șiling, ca dovadă a 
preţuirii sale pentru Calum Finlayson. Întrucât nimeni nu voia să- 
și păteze numele pentru încălcarea ordinelor, s-a decis ca 
amenzile să fie consemnate ca fiind percepute în mod egal de la 
familiile din parohie. Astfel, nicio familie sau individ nu puteau fi 
aleși pentru o sancţiune ulterioară. Pe masură ce vara se 
scurgea, în ciuda greutăților cauzate de cheltuiala inutilă, planul 
a devenit o sursă de amuzament. Contribuţia tatei a fost 
consemnată ca o amendă pentru lăsarea cocoșului să cânte 
după căderea întunericului. Kenny Tutun a fost penalizat pentru 
că uitase să întrebe despre sănătatea comisionarului, iar Maggie 
Oarba, o văduvă din Camusterrach, pentru că se pornise în 
drum spre biserică făcând primul pas cu piciorul stâng. Când a 
sosit vremea ca domnul Finlayson să predea banii, comisionarul 
trebuie să fi suspectat că lucrurile nu stăteau chiar așa, dar nu l- 
a putut acuza pe ofiţer că nu reușise să își execute îndatoririle 
cu destulă stăruinţă. Oamenii erau în general extrem de 
încântați de reușita planului, considerând-o ca pe o mică victorie 
în fața autorităţilor. Tata era totuși de părere că oamenii nu 
trebuiau să fie atât de mulţumiţi că își dădeau banii 
comisionarului, iar eu îi împărtășeam părerea. 

Spre sfârșitul verii, Lachlan Zdrahonu' a făcut cunoscut faptul 
că intenţiona să se ofere pentru funcţia de ofiţer, care urma să 
se elibereze în curând. Nu se mai auzise ca cineva să se ofere 
voluntar pentru această poziţie ingrată. Chiar și cei cărora le-ar 
fi plăcut autoritatea pe care funcţia o oferea aveau destulă 
minte cât să nu recunoască asta. Convingerea că Lachlan 
Zdrahonu' s-ar fi bucurat să își exercite puterea asupra vecinilor 
era larg răspândită, așa că, din acest motiv, s-a căutat în secret 
varianta unui alt candidat. Tata era un om respectat de 
comunitate, deși nu foarte plăcut, iar într-o seară, mai mulţi 
bărbaţi, printre care și Kenny Tutun, au trecut pe la noi pentru 


VP -55 


a-l convinge să se lase propus. Tata i-a întrebat pe fiecare în 
parte de ce, dacă simțeau că era atât de important să i se 
opună lui Lachlan Zdrahonu', nu făceau ei înșiși asta. Fiecare 
dintre bărbaţi avea scuzele lui și, după ce ultimul dintre ei a 
vorbit, nici nu mai era nevoie ca tata să își declare refuzul. 
Adevărul era că întâlnirea dintre Lachlan Zdrahonu' și 
comisionar, fie ea adevărată sau imaginată, lăsase senzaţia că 
el era omul comisionarului, astfel încât, chiar și numai din acest 
motiv, nimeni nu își dorea să candideze împotriva lui. În cele din 
urmă, singura persoană care a putut fi convinsă să participe a 
fost Murdo Cocoșul, un imbecil care trăia într-o baracă în Aird- 
Dubh și despre care se spunea că supraviețuiește mâncând 
tărâţe și melci. 

Votul s-a ţinut în casa parohială din Camusterrach. In seara 
stabilită, bărbaţii din trei sate s-au așezat în șir indian, cu 
șepcile îndesate în buzunarele hainelor sau ţinându-le în mână. 
Reverendul Galbraith i-a întâmpinat pe fiecare dintre bărbați în 
timp ce intrau, întrebându-i ce se întreabă de obicei despre 
familiile lor și făcând comentarii referitoare la absențele recente 
de la biserică. Era o atmosferă de supunere. Comisionarul stătea 
în picioare flancat de către cei doi candidaţi și s-a adresat în 
câteva cuvinte celor adunaţi. Le-a mulțumit pentru participare și 
le-a reamintit de importanţa rolului ofițerului în cadrul unei 
administrări fericite a proprietăţilor. Nu l-a recomandat pe 
niciunul dintre bărbaţi, remarcând doar preocuparea lor pentru 
binele obștesc, și și-a exprimat încrederea că bărbaţii aveau să 
îl aleagă pe cel mai capabil dintre candidaţi. Reverendul 
Galbraith a profitat apoi de ocazie pentru a-i invita pe bărbaţi la 
rugăciune. Când a sosit momentul votului, nimeni nu a ridicat 
mâna împotriva lui Lachlan Zdrahonu'. 

Zdrahonu' n-a avut nevoie de prea mult timp pentru a-și 
exercita noua putere. Intr-o seară, la puţin timp după investirea 
în funcţie, ne-a făcut o vizită. Jetta tocmai strânsese vasele după 
cină și se apucase de tricotat. Tata stătea la fereastră, în 
scaunul lui. Eu rămăsesem la masă. Era încă lumină, iar eu mă 
holbam afară de câteva minute, privindu-l pe Lachlan Zdrahonu' 
și pe fratele său apropiindu-se. Numai când au trecut de casa 
vecinului mi-am dat seama că intenționau să treacă pe la noi, 
iar atunci era deja prea târziu să-l previn pe tata de sosirea lor 
iminentă. Corpul masiv al Zdrahonului a umplut cadrul ușii. N-a 


VP - 56 


rostit niciun salut și cred că schimbarea luminii l-a făcut pe tata 
să-și ridice privirea din cartea lui. În acest moment, noul ofiţer 
ne-a urat bună seara. Tata s-a ridicat, dar nici măcar nu s-a 
prefăcut că îl invită înăuntru. Aeneas Mackenzie a rămas afară, 
cu braţele încrucișate, ca și cum stătea de pază să nu intre 
altcineva. Lachlan Zdrahonu' a făcut unul sau doi pași în casă și 
a anunțat că, în calitatea pe care o obținuse recent, vizita toate 
gospodăriile din jurisdicţia sa. 

Pe un ton viclean, tata l-a întrebat: 

— Deci acum suntem sub jurisdicția ta, nu-i așa? 

— Sunteţi sub jurisdicția lordului și, din moment ce 
comisionarul lui este încredinţat cu administrarea proprietăţii, 
iar eu sunt acum reprezentantul comisionarului în aceste sate, 
atunci da, sunteţi sub jurisdicţia mea, a răspuns Lachlan 
Zdrahonu'. 

Apoi a făcut un gest către masă cu mâna dreaptă și a spus: 

— Nu sunt bine-venit în casa voastră? 

Tata i-a arătat că ar trebui să ia un loc și a pus-o pe Jetta să își 
vadă altundeva de tricotat, dar nu i-a oferit Zdrahonului nimic 
de băut, așa cum ar fi făcut cu oricare alt vizitator. Lachlan 
Zdrahonu' a urmărit-o pe Jetta retrăgându-se în camera din 
spate, înainte de a lua loc pe bancă și de a-mi ura și mie bună 
seara. M-am controlat și i-am răspuns la salut în cel mai civilizat 
mod cu putinţă, deoarece, dacă aș fi spus ce aveam cu adevărat 
în minte, sigur am fi primit o amendă. 

După ce tata și-a ocupat locul din capul mesei, Lachlan 
Zdrahonu' a început prin a spune că era mulţumit că obținuse 
susținerea comunităţii și că reușise să-și asigure funcţia de 
ofițer. Apoi a vorbit în detaliu despre responsabilitatea indivizilor 
de a se supune termenilor contractelor de arendă. Legile, a 
spus, nu existau doar pentru amuzamentul sau pentru câștigul 
lordului, ci pentru binele tuturor celor din comunitate. „Dacă nu 
ar exista legi”, a spus, „am trăi într-o stare de anarhie, nu-i 
așa?” 

In timp ce vorbea, răpăia pe masă cu cele trei degete de la 
mâna dreaptă, așa încât făcea un sunet precum galopul 
îndepărtat al unui ponei. Degetele îi erau groase și tocite, 
unghiile ciobite și murdare de noroi. În timpul discursului, 
privirea i-a rămas fixată undeva între vârful dulapului și 
acoperiș, ca și cum se adresa unei adunări parohiale. S-a oprit 


VP - 57 


pentru câteva momente, ca și cum i-ar fi dat tatei ocazia să 
răspundă, dar, văzând că el nu face asta, a continuat. 

Era de părere că, în ultima vreme, comunitatea noastră se 
făcuse de rușine prin lipsa ei de loialitate față de legi și prin 
neglijenţa cu care legile fuseseră aplicate. Ne comportaserăm, a 
spus, ca niște elevi atunci când profesorul e întors cu spatele și 
fuseserăm încurajați de o autoritate care, dorindu-și prea mult 
să fie pe plac, nu-și ajutase deloc comunitatea. În orice caz, el 
considera alegerea sa în rolul de ofițer ca un semn că oamenii 
doreau să o apuce pe calea cea bună. Astfel că profita de ocazia 
pentru a le aminti tuturor arendașilor de responsabilităţile lor, 
conform condiţiilor arendelor. Dacă lucrurile nu se schimbau în 
bine, aveau să fie luate măsuri. A tăcut preț de câteva clipe 
înainte de a adăuga, ca și cum abia își amintise, că vorbea 
având parte de întreaga susţinere a comisionarului. 

Expresia tatei nu s-a schimbat pe parcursul discursului 
Zdrahonului. Dar acum și-a scos pipa din gură și s-a apucat să o 
umple cu tutun din săculeț. După ce a făcut asta, a aprins-o șia 
pufăit încet de câteva ori. 

— N-ai niciun motiv să-mi amintești de responsabilităţile 
mele, Lachlan Mackenzie. N-am încălcat niciodată legile și 
numele meu n-a fost niciodată pătat. 

— Regret să spun, domnule Macrae, că răspunsul dumitale nu 
face decât să confirme starea de anarhie în care am căzut în 
ultima vreme, într-atâta încât am neglijat legile așa de mult, că 
nici nu mai știm când le încălcăm. În orice caz, nu trebuie să știi 
matale sau alţii dacă numele îţi e însemnat sau nu, a mai 
adăugat. 

Tata pufăia cu hotărâre din pipă. Rareori era posibil să știi la 
ce se gândea, dar în acel moment am observat, după asprimea 
din privire, că era nemulțumit. Degetele lui Lachlan Zdrahonu' s- 
au oprit din răpăit și și-a așezat mâna stângă, pe care până 
atunci și-o ţinuse în poală, pe masă. Am interpretat această 
mișcare ca un semn că se pregătea să se ridice și să plece, dar 
n-a făcut asta. In schimb, s-a dovedit că observaţiile lui de până 
atunci fuseseră o simplă introducere pentru scopul real al vizitei 
sale. 

— In afară de generalităţile astea, a spus, mai e o altă 
problemă care îţi privește familia în mod special. 


VP -58 


Degetele i s-au pus din nou pe răpăit. Am presupus că avea 
să redeschidă subiectul oii omorâte și să-și folosească puterile 
nou obținute pentru a crește amenda împotriva tatălui meu sau 
cel puţin să ceară plata imediată. Dar mă înșelam. 

— S-a decis, a continuat, ca întinderea terenului dumitale să 
fie redusă. 

Expresia tatei nu s-a schimbat. 

— De la moartea soţiei, familia dumitale a scăzut ca număr și, 
presupunând că nu plănuiești să te recăsătorești, această 
reducere va fi permanentă. Repartiția dumitale de pământ va fi 
așadar redusă cu o cincime. Sunt alte familii mai mari ca a 
matale care au pământuri mai mici, iar terenul va fi alocat uneia 
dintre ele. 

— Vrei să spui ţie, a spus tata. 

Lachlan Zdrahonu' a ţâţăit încet și a scuturat din cap, de 
parcă era jignit de idee. 

— În mod cert nu mie, domnule Macrae. Ar fi un abuz din 
partea mea. Terenul va fi alocat unei familii potrivite. 

— Niciunul dintre vecinii mei nu-l va accepta, a spus tata. 

Lachlan Zdrahonu' a strâns din buze. 

— Vom vedea, a spus. Nu ar fi în interesul nimănui ca terenul 
să rămână necultivat. 

— Tata și bunicul au lucrat pământul ăsta înainte de mine. 

— Da, a spus Zdrahonu', dar nu le aparţinea și nu-ţi aparţine 
nici ţie. Îi aparţine lordului și prin bunăvoința lui ai matale 
privilegiul de a-l lucra. 

— Cum rămâne cu arenda? 

L-am blestemat în gând pe tata, pentru că întrebarea trăda 
clar intenţia lui de a profita de reducerea pământului. Dacă 
mama ar fi fost în viaţă, l-ar fi scos imediat pe Lachlan 
Zdrahonu' din casă cu o ploaie de insulte, dar tata era făcut din 
altă plămădeală. 

— Cum rămâne cu arenda? a întrebat Zdrahonu'. 

— Dacă dimensiunea pământului va fi redusă, atunci cu 
siguranţă că și arenda ar trebui să se reducă. 

Ofițerul a pufnit într-un râs scurt, pentru a arăta absurditatea 
ideii. 

— Arenda dumitale, cred, e deja restantă cu câţiva ani, a 
spus. Dacă îmi permiţi să-ţi dau un sfat, eu nu i-aș provoca pe 
mai-marii noștri cerând o reducere. 


VP -59 


Tata s-a ridicat în picioare și, punându-și pumnii pe masă, s-a 
aplecat spre Lachlan Zdrahonu'. 

— Voi cere o întâlnire cu comisionarul pentru a discuta 
problema, a spus. 

Zdrahonu' a rămas așezat și și-a desfăcut braţele în faţa lui. 

— Ai toată libertatea să faci asta, a spus, dar te asigur că 
vorbesc cu autoritatea deplină a comisionarului. Sunt sigur că 
nu vrei să-ți faci un nume ca fiind unul dintre cei care vor să 
tulbure bunul mers al proprietăţii, a cărei administrare, îţi 
amintesc, se face pentru binele comunităţii, nu pentru cel al 
unui individ. Așa cum ai spus chiar mata, nu îţi dorești ca 
numele dumitale să mai fie pătat în vreun fel. 

In acest punct, Lachlan Zdrahonu' s-a ridicat și a spus cu 
seninătate: 

— Redistribuirea va avea loc în primăvară, astfel încât să ai 
ocazia de a strânge recoltele de anul ăsta de pe teren. Poţi 
decide chiar dumneata la care porţiune de teren vrei să renunți 
și să mă anunțţi la momentul potrivit. 

Apoi ne-a informat că în viitor trebuia să i ne adresăm cu 
ofițer Mackenzie sau, mai simplu, cu ofițer, asta pentru a nu uita 
că el acţiona într-o calitate oficială. 

Tata a renunţat la întâlnirea cu comisionarul și, în primăvară, 
porţiunea de pământ cea mai îndepărtată de casă i-a fost 
cedată vecinului nostru, Duncan Gregor, care trăia cu mama lui, 
cu soţia și patru copii. Domnul Gregor a trecut pe la tata pentru 
a-l asigura că nu încercase niciodată să obţină această bucată 
de pământ și că nu își dorise să profite de necazul tatălui meu. A 
propus ca cele două familii să muncească bucata de teren 
împreună și să-și împartă recolta. Tata a refuzat oferta 
generoasă, spunând că nu avea nicio intenţie să cultive un 
pământ care nu era al lui și că, în orice caz, nevoile domnului 
Gregor erau mai mari decât ale sale. Domnul Gregor și-a irosit 
ceva timp formulând mai multe argumente, dar tata nu a putut 
fi convins. Nici nu a acceptat vreo altă compensație pentru 
pierderea lui. 

xxx 

Natura regimului lui Lachlan Zdrahonu' a devenit în curând 
evidentă. In anii precedenţi, oricine deținuse funcţia de ofițer 
făcuse asta fără tragere de inimă și își îndeplinise sarcinile 
numai când fusese presat să o facă. Lachlan Zdrahonu', totuși, 


VP - 60 


s-a aruncat în noul său rol cu fervoarea unei vulpi într-un cotet. 
Mergea ţanţoș prin satele din jurisdicţia sa cu o agendă în mână 
și cu creionul după ureche, de cele mai multe ori însoţit de 
imbecilul de frate-său sau văru-său sau de amândoi. Intreţinerea 
terenurilor, starea drumurilor, șanţurilor și a cărărilor erau toate 
țintele verificării sale meticuloase. Nici nu își limita inspecţiile la 
zonele comunale. Nu se sinchisea să intre neanunţat în casele 
vecinilor și să mâzgălească însemnări în carnetul său, al cărui 
conţinut nu îl dezvăluia nimănui. Însemnările nu se concretizau 
în amenzi imediate. Oamenii știau doar că ofițerul luase ceva la 
cunoștință și că putea fi folosit împotriva lor cândva în viitor. 
Prin urmare, Lachlan Zdrahonu' găsea oameni dispuși să îi 
lucreze pământul sau să se ocupe de alte sarcini de la care 
datoriile sale autoimpuse îl reţineau. 

Lachlan Zdrahonu' a stabilit că drumurile și cărările care 
legau casele și satele noastre fuseseră lăsate să ajungă într-o 
stare inacceptabil de proastă. Un plan general de lucrări a fost 
conceput, iar bărbaţilor apți de muncă din parohie li s-a dat 
dispoziția de a efectua zece zile de lucru într-o perioadă aleasă 
de ofițer. Cei destul de îndrăzneţi pentru a contesta obligaţia de 
a presta muncă gratuită au fost informaţi că erau obligaţi de 
termenii arendei să păstreze drumurile și cărările comunale 
asanate corespunzător și într-o stare bună. A fost așadar un 
gest binevoitor că sătenilor li s-a cerut numai să îndeplinească 
atribuţii pe care le ignoraseră până atunci, în loc să fie amendaţi 
pentru delăsarea lor. În ciuda nemulțumirilor legate de natura 
poruncitoare a metodelor lui Lachlan Zdrahonu', toată lumea a 
fost de acord că amenajările stabilite erau destinate binelui 
general. 

În păstrarea unui bun renume, ofițerul era sprijinit de un 
număr mare de neamuri care locuiau în satele aflate sub 
autoritatea sa. Precum o grămadă din alte clanuri, cei din clanul 
Mackenzie erau înclinați din fire să sară în apărarea unuia de-al 
lor și a devenit ceva normal, sau cel puţin lumea credea că e 
ceva normal, ca spusele denigrante despre Zdrahon să ajungă la 
urechile lui. Oamenilor li s-a părut așadar înțelept să își păstreze 
gândurile despre ofițer pentru ei înșiși. 

Într-o seară, tata stătea la aer pe banca din fața casei. Kenny 
Tutun i s-a alăturat, iar cei doi bărbaţi au stat în liniște câteva 
minute, pufăind din pipe. Lachlan Zdrahonu' își făcea de lucru 


VP -61 


pe lângă cărarea care lega satul de drum, făcând o verificare 
amănunţită a șanțurilor. Kenny Tutun și-a scos pipa din gură, s-a 
aplecat spre tata și a mormăit: 

— Lachlan Zdrahonu' e un mare ticălos, dar îmbunătățirile 
aduse locului nu pot fi negate. 

Tata nu i-a răspuns. Nu era de acord cu un astfel de limbaj. 

Influenţa lui Lachlan Zdrahonu' s-a extins la fiecare aspect al 
vieții satului. Sfârșitul lunilor negre înseamnă, prin locurile 
astea, tăierea și uscarea turbei, activităţi care au loc de îndată 
ce vremea o permite. Este o treabă îndeplinită de sat ca o 
singură entitate, întrucât nu are sens ca familiile să taie turba 
doar pentru ele însele. E o muncă grea, dar în general are loc 
într-o atmosferă de bună dispoziţie, se cântă și se împart 
gustări. Totuși, în acest an, în ciuda faptului că tăierea turbei e 
îndeplinită cu succes din vremuri imemoriale, ofițerul a luat 
asupra lui sarcina de a supraveghea desfășurarea lucrului. Au 
fost planificate liste de sarcini, iar reprezentanţii ofițerului (cu 
toţii neamuri ale Zdrahonului) au fost delegaţi să supravegheze 
munca din fiecare sat de sub jurisdicţia sa. Acești reprezentanți 
au fost scutiți de muncă și și-au petrecut ziua plimbându-se în 
jurul turbăriilor, lătrând ordine la tăietori și hotărând la ce oră 
aveau să fie luate gustările. Asta i-a indignat foarte tare pe 
oameni, întrucât părea că munca pe care sătenii o făcuseră 
înainte din proprie voinţă era acum dusă la bun sfârșit numai din 
porunca autorităţilor. Nu a fost, așadar, nici urmă de cântec sau 
de bună dispoziţie care însoțea în mod normal lucrul. Eu am fost 
supus unei verificări speciale, deoarece, de la incidentul cu oaia, 
s-a spus că nu se putea avea încredere în mine dacă aveam o 
unealtă de tăiat turba în mână. Am fost deci forțat să muncesc 
la o oarecare distanță de ceilalţi și, dacă mă opream chiar și 
numai cât să-mi șterg fruntea, Aeneas Mackenzie urla la mine să 
încetez cu trândăvia. Mărturisesc că i-aș fi spart fericit ţeasta, 
dar, nedorind să-i fac și mai multe necazuri tatălui meu, am 
muncit cât am putut de serios, întorcându-mă în fiecare seară 
de pe munte cu dureri în braţe și în pulpe din cauza efortului. 

Într-o dimineaţă, după câteva zile de tăiat turbă, mi-am dat 
seama că uitasem turtele de ovăz pe care Jetta mi le pregătise. 
Fără să le spun ceva tovarășilor mei, care se odihneau la 
marginea mlaștinii, am pornit-o în jos pe coasta dealului. Era o zi 
caldă și însorită, iar munca de dimineaţă mă făcuse să transpir. 


VP - 62 


În timp ce coboram panta, m-am gândit că m-aș putea odihni 
câteva clipe pe banca din fața casei, bând o cană cu lapte. Satul 
era tăcut. Majoritatea bărbaţilor erau pe munte, iar femeile erau 
ocupate cu treburile din gospodărie. Tata, care de pe-atunci nu 
mai avea forța necesară unei zile întregi de lucrat în turbării, 
muncea în partea de jos a grădinii cu plugul și, văzându-l cum 
se chinuie, mi-am spus că, la încheierea tăierii turbei, 
următoarea mea sarcină avea să fie să pregătesc corespunzător 
partea de pământ care ne mai rămăsese. 

Am rămas un moment la intrarea în casă. După lumina 
strălucitoare de-afară, ochilor mei le-a luat ceva timp să se 
obișnuiască cu întunericul dinăuntru. O flacără mică emana din 
focul înăbușit și o rază subţire de lumină pătrundea prin 
fereastră. Am înlemnit văzând o figură care stătea în picioare, în 
capul mesei, cu spatele la ușă. Surpriza a fost și mai mare când 
am deslușit datorită proporțiilor sale și a bandanei galbene din 
jurul gâtului, că era vorba despre Lachlan Zdrahonu'. Părea să 
se chinuie să mute masa, ţinându-se strâns cu mâinile de 
margini, în timp ce picioarele și corpul i se împingeau în ea. Asta 
m-a nedumerit, deoarece nu mă puteam gândi la vreun motiv 
pentru care ofițerul ar încerca să ne mute mobila; și, în plus, 
masa nu era atât de grea încât un om de statura lui Lachlan 
Zdrahonu' să se chinuie să o ridice. Eram pe cale să îmi anunţ 
sosirea, când am văzut două picioare proiectându-se de-o parte 
și de alta a șoldurilor lui Lachlan Zdrahonu'. Picioarele erau 
suspendate în aer, ușor îndoite la genunchi, aproape paralele cu 
podeaua din lut a casei. Mi-am putut da seama după cizmele 
negre din picioare că îi aparțineau surorii mele. Apoi am deslușit 
o a doua pereche de mâini la jumătatea mesei, apucând strâns 
marginile mesei. Am stat în tăcere la ușă și am privit timp de 
câteva minute cum Lachlan Zdrahonu' a continuat să se apese 
cu tot mai mare intensitate în masă. A început să scoată niște 
sunete animalice, iar apoi, dintr-odată, s-a oprit, fără să fi mutat 
mobila cu mai mult de câţiva centimetri. S-a dat înapoi de lângă 
masă și s-a întors spre fereastră. l-am văzut mădularul ieșindu-i 
afară din nădragi, foarte umflat și rigid, precum coada unei 
mături. L-a luat în mână și l-a băgat în pantaloni. Respira cu 
dificultate din cauza efortului și era transpirat pe frunte. Nu 
făcusem niciun zgomot, dar el și-a întors capul spre mine de 
parcă fusese tot timpul conștient de prezenţa mea. Mi-a urat 


VP - 63 


bună dimineaţa, ca și cum nu era nimic neobișnuit în faptul că 
se afla în casa noastră. Apoi și-a dezlegat bandana și a folosit-o 
pentru a-și șterge fruntea și gâtul, înainte de a-și da fără grabă 
părul la o parte de pe faţă. S-a uitat în treacăt în jos la Jetta, ale 
cărei mâini dăduseră acum drumul mesei, și s-a apropiat de 
mine. M-am dat la o parte pentru a-i face loc să treacă. 

S-a oprit în cadrul ușii și a spus: 

— N-ar trebui să fii la turbă, băiete? 

Mi-a displăcut întotdeauna să mi se spună „băiete”, fiindcă 
așa mi se adresează tata când e iritat, așa că mi-a scăpat: 

— Nu sunt băiatul dumitale, domnule Mackenzie. 

Am regretat imediat această izbucnire, gândindu-mă că avea 
să-i spună tatei că îi vorbisem nerespectuos și avea să ne 
amendeze cu un șiling. În loc de asta, m-a strâns de ceafă și și-a 
împins faţa aproape de a mea și a spus: 

— Când o să te faci mare, o să-ţi dai seama că un bărbat 
trebuie să-și satisfacă nevoile undeva. Mai ales acum că draga 
ta mamă nu mai e printre noi. 

Apoi a râs zgomotos și a plecat. L-am urmărit înaintând cu 
pași mari prin sat, rotindu-și bandana galbenă în mâna dreaptă, 
și am simţit o scârbă cumplită față de el. 

jetta a rămas pe masă, pieptul umflându-i-se și dezumflându- 
i-se, iar privirea mi-a fost atrasă de regiunea întunecată dintre 
coapsele ei depărtate. Fără să-și ridice spatele de pe blatul 
mesei, și-a tras jos poalele și jupa care îi erau adunate în jurul 
taliei. Apoi s-a ridicat în șezut și a stat acolo timp de câteva 
minute, cu picioarele legănându-i-se deasupra podelei. Faţa îi 
era roșie și avea picături de transpiraţie pe frunte. Nu știam ce 
să spun, așa că nu am spus nimic. In cele din urmă, ea s-a 
ridicat și și-a netezit hainele. M-a întrebat ce făceam acolo și eu 
i-am răspuns că îmi uitasem turtele de ovăz. Ea le-a luat din 
dulap și mi le-a adus la ușă, de unde eu nu mă mișcasem. 
Obrajii îi străluceau de parcă alergase sau dansase. Mi-a spus să 
nu îi zic nimic tatei despre ceea ce văzusem. Am dat afirmativ 
din cap și am întrebat-o dacă avea o cană de lapte pentru mine. 

Mi-am luat turtele și m-am așezat pe banca din faţa casei. 
jetta mi-a adus o cană cu lapte și s-a întors înăuntru fără să 
spună un cuvânt. Tata stătea cu spatele la casă și nu și-a ridicat 
privirea. L-am urmărit cum se chinuia cu plugul, piciorul 
alunecându-i des de pe cormană. Muncea organizat, dar fără 


VP - 64 


prea mare impact asupra pământului. Nu îmi dau seama dacă îl 
văzuse pe Lachlan Zdrahonu' intrând sau ieșind din casă. Sigur 
e că timp de câteva minute, cât l-am privit eu, nu a ridicat nici 
măcar o singură dată privirea de la munca lui. 

Când m-am întors în turbărie, Aeneas Mackenzie m-a chemat 
la el și mi-a spus că avea să îi raporteze absența mea de pe 
munte fratelui său. l-am răspuns că nu era nevoie, pentru că mă 
întâlnisem deja cu el și nu am mai auzit nimic despre această 
problemă. 

xxx 

Cam în aceeași perioadă am făcut cunoștință cu Flora 
Mackenzie, fata cea mare a lui Lachlan Zdrahonu'. Merseserăm 
împreună la școală, dar datorită firii mele nesociabile din 
vremea aceea, însemna că, de fapt, acum ne întâlneam pentru 
prima dată. Era cam cu un an mai mică decât mine; din acest 
motiv și din cauza dușmăniei dintre familiile noastre, nu prea 
avuseserăm de-a face unul cu celălalt. La școală, Flora stătea în 
partea din faţă a clasei și, deși nu îi puteam vedea faţa, mi-o 
imaginam ca pe o frumusețe care atrăgea atenţia. Era 
întotdeauna prima care se oferea să curețe tabla pentru domnul 
Gillies și era peste măsură de mândră de ea însăși când i se 
acorda acest privilegiu. Dacă mi se păruse în vreun fel în acea 
perioadă, aș zice că era o fată prostuţă, cât se poate de 
nerăbdătoare să îi mulțumească pe cei care aveau autoritate. 

Într-o după-amiază, fusesem pus să ar o bucată din pământul 
lui Lachlan Zdrahonu'. Flora mătura în afara casei și avea grijă 
de fratele ei mai mic, Donald. Deși mă aflam cu spatele la ea, 
am simţit că mă observa. Mi-am continuat treaba timp de 
câteva minute, în tot acest timp fiind conștient de privirea ei 
îndreptată spre mine. M-am oprit și m-am întors către locul unde 
se afla. Stătea rezemată în coada măturii și nu a încercat să 
ascundă deloc faptul că mă urmărise. M-am sprijinit în mânerul 
plugului, imitându-i postura, și m-am uitat fix la ea. Am rămas 
așa preţ de câteva clipe, de parcă eram prinși într-un joc. Apoi 
ea a ridicat din umeri și a intrat în casă, ca și cum își amintise 
brusc că avea o treabă urgentă de făcut acolo. Cândva mai 
târziu, a ieșit din casă și mi-a adus o cană cu lapte. 

— M-am gândit că poate ţi-e sete, a spus întinzându-mi-o. 

Am luat-o din mâna ei și am golit-o dintr-o singură înghiţitură. 


VP - 65 


— Mulţumesc, am spus. Mi-am șters gura cu dosul palmei. Mi- 
a luat cana și s-a întors în casă, șoldurile legănându-i-se în timp 
ce se căţăra pe brazde. 

Intr-o seară, câteva zile mai târziu, ieșeam din acaretul din 
spatele casei noastre. Trăsesem ușa de lemn și învârteam funia 
în jurul proptelei, când mi-am dat seama de prezența unei alte 
persoane. Am terminat de înnodat funia ca și cum nu aș fi știut 
că cineva era acolo. Nu știu de ce m-am prins în această mică 
prefăcătorie, în afară de faptul că poate nu voiam ca persoana 
respectivă să creadă că eram implicat în vreo activitate secretă. 
Trebuie să fi presupus că era Jetta, deși nu exista niciun motiv 
pentru care ea să mă privească în tăcere. Știam că nu era tata 
pentru că, după cină, el își ocupase deja locul de la fereastră și 
odată așezat acolo, rareori se mai mișca înainte de a se retrage 
în pat. Cu siguranţă că nu pe Flora Zdrahonului mă aşteptam să 
o văd la colţul casei lui Gregor. Expresia mea trebuie să-mi fi 
trădat surprinderea, pentru că ea a chicotit și și-a dus mâna la 
gură, ca și cum planul ei fusese de la început să mă ia prin 
surprindere și acum era satisfăcută de reușita iniţiativei sale. 

Nu știam ce să spun, așa că doar m-am uitat la ea. Flora se 
schimbase considerabil faţă de când eram elevi. Trăsăturile îi 
deveniseră mai puţin copilărești, nasul și gura i se măriseră 
cumva. Părul îi era prins așa cum îl purtau femeile, în locul 
codiţei de purcel pe care o purtau fetișcanele. Se împlinise la 
trup, iar sânii îi umpleau acum corsajul rochiei într-un mod 
plăcut. Fusta îi ajungea puţin deasupra genunchilor, iar 
marginea  plisată a jupei se vedea dedesubtul tivului 
îmbrăcămintei. In picioare purta o pereche de cizme negre 
curate. M-am întrebat dacă nu cumva fuseseră cumpărate cu 
șilingii pe care îi plăteam noi tatălui ei ca despăgubire pentru 
oaie. Ea m-a studiat cu capul înclinat într-o parte, de parcă eram 
o ciudăţenie dintr-un spectacol ambulant. 

Flora mi-a urat bună seara și m-a întrebat ce făcusem. l-am 
răspuns că nu era treaba ei ce făceam și că aș putea-o întreba 
același lucru. Mi-a răspuns că dacă nu îi spuneam ce făcusem în 
șopron, însemna că mă ocupasem cu ceva rău. Apoi a adăugat 
că tatăl ei zisese că eram o loază și că i-a spus să nu se apropie 
de mine. Nu eram surprins să aud de părerea proastă a lui 
Lachlan Zdrahonu' în ceea ce mă privea, dar mi-a atras atenţia 


VP - 66 


faptul că scopul Florei nu era atât să mă jignească, cât să arate 
că, prin faptul că mă căuta, ea încălca dorinţele tatălui ei. 

— Și ce ar spune tatăl tău dacă ar ști că stai de vorbă cu mine 
acum? am spus. 

Flora a ridicat din umeri și a făcut ochii mari, ca și cum pentru 
ea era o problemă lipsită de importanță. 

— Dacă aș fi eu taică-tu, ţi-aș da o bătaie zdravănă, am spus. 

— Poate că ţi-ar da ţie o bătaie, mai degrabă, a răspuns ea. 

— N-am nicio îndoială că i-ar plăcea foarte mult să facă asta. 

Flora a chicotit, de parcă perspectiva de a mă vedea bătut o 
amuza. Apoi m-a întrebat pentru a doua oară ce făcusem în 
șopron. Simţind acum că exista o legătură între noi, i-am spus 
că aveam grijă de un pui de pasăre pe care, cu două sau trei zile 
înainte, îl găsisem în iarbă chiar în același loc în care se afla ea 
acum. Am arătat în direcţia unui cuib de pe acoperișul casei, 
deasupra capului ei, de unde puiul de pasăre căzuse. 

— De ce nu l-ai pus la loc în cuib? a întrebat. 

Nu știam cum să răspund la întrebare, întrucât dorisem doar 
să salvez viața păsăricii; ăsta ar fi fost, într-adevăr, cel mai 
simplu mod de a proceda. Adevărul era că îngrijeam des păsări 
sau animale rănite, dar o făceam în secret, pentru că tata ar fi 
privit pasiunea mea ca pe o pierdere de vreme sau, mai rău, ca 
pe o sfidare a voinţei Domnului. In orice caz, cel mai adesea, 
pacienţii mei mureau. Cu doi ani înainte, totuși, crescusem un 
pui de pasăre pe care îl găsisem când aduceam turbă de pe 
deal. Pe măsură ce i-au crescut penele, mi-am dat seama că era 
o cioară, așa că i-am pus numele Negruţa. Într-o seară, când m- 
am dus în șopron să hrănesc pasărea bolnavă, nu mai era acolo 
și am presupus că se însănătoșise îndeajuns pentru a pleca în 
lume. Nu știu dacă aceste păsări rămân în apropierea locului 
nașterii lor, dar de fiecare dată când vedeam o cioară pășind 
țanţoș într-un lan sau cocoțându-se pe digul de lângă drumul 
care duce la Toscaig, mă întrebam dacă nu era Negruţa și dacă 
nu cumva licărea vreo urmă că mă recunoscuse în privirea ei. 

Prin partea locului, ciorile sunt o prezenţă nedorită deoarece 
sunt considerate ca fiind un semn de rău augur. Oamenii din 
Aird-Dubh, fiind majoritatea preocupaţi de pescuit, sunt deosebit 
de răuvoitori faţă de aceste păsări, iar vederea unei ciori 
cocoțate pe unul dintre vasele lor le pricinuiește multă groază. 
Am asistat la momente în care pescarii aruncau cu pietre de 


VP - 67 


mărimi considerabile într-o pasăre care îi supăra, fără să ţină 
cont de stricăciunile pe care le-ar fi putut cauza bărcii, de parcă 
prin combaterea simbolului puteau evita ghinionul pe care 
acesta îl prevestește. Totuși, nu am cunoscut pe cineva născut 
în Aird-Dubh, sau în altă parte, la drept vorbind, care să-și fi 
schimbat planul de acţiune când erau astfel alertaţi de pericol. 
Concepţia prin aceste locuri este că dacă urmează să fii vizitat 
de ghinion, nu ai ce face pentru a-l evita. Dacă un echipaj de 
bărbaţi și-ar abandona ieșirea la pescuit, s-ar putea întâmpla ca 
unul dintre ei să fie, mai târziu în acea zi, lovit în cap deo 
bucată de acoperiș din propria-i casă. E imposibil de știut 
dinainte ce formă va lua ghinionul și este așadar inutil să faci 
orice altceva decât ceea ce intenţionai de la bun început să faci. 
lar toate astea fac ca gestul de a azvârli proiectile spre 
vestitorul nenorocirii să fie și mai greu de înţeles. În plus, ciorile 
sunt foarte numeroase prin partea locului și ţi-ai putea irosi o 
bună bucată a fiecărei zile încercând să te ferești de ele. Mie mi 
se pare că dacă o persoană e lovită de ghinion, e foarte probabil 
ca acel om să fie în stare să identifice un moment în care o 
cioară stătea cocoţată în dimineaţa zilei respective pe 
acoperișul său, dar asta nu justifică deloc credinţa că există vreo 
legătură între cele două evenimente. 

Am întrebat-o pe Flora dacă i-ar plăcea să vadă pasărea 
rănită, iar ea a răspuns că da. Am aruncat o privire în jur pentru 
a-i arăta că ceea ce eram pe cale să facem era un secret despre 
care doar ea știa. Apoi am dezlegat sfoara, iar Flora m-a urmat 
înăuntru. Am tras ușa după noi. Singura lumină venea prin 
spaţiul dintre șipcile pereţilor și printr-o fereastră mică aflată 
sus pe acoperiș. Am avut impulsul de a o lua pe Flora de mână 
pentru a o îndruma spre grinda unde îmi ascunsesem protejatul, 
dar nu am făcut asta. In schimb, ne-am oprit unul lângă altul, 
permițându-le ochilor noștri să se obișnuiască cu întunericul. 
Puteam auzi sunetul delicat al respirației Florei. Am pornit spre 
colț și am tras taburetul pentru muls pe care urcasem pentru a- 
mi îngriji pasărea. l-am făcut semn Florei că ar trebui să se urce 
pe el pentru a vedea păsărică. Ea s-a apropiat și mi-a întins o 
mână pentru a-și ţine echilibrul când a urcat pe taburet. S-a 
ridicat pe vârfurile micilor ei cizme, care îi erau frumos legate în 
jurul gleznelor. Degetele i-au zăbovit într-ale mele pentru o 
clipă, înainte să-și pună ambele mâini pe grindă. Construisem 


VP - 68 


un cuib improvizat din ramuri și iarbă și îl căptușisem cu pene 
de găină. Mai pusesem, de asemenea, câteva fâșii de pânză pe 
care le așezasem peste păsărică pentru a imita căldura mamei 
sale. Flora a scos un oftat scurt la vederea capului păsării 
ivindu-se din mănunchiul de cârpe și a rămas acolo timp de 
câteva minute, chiar dacă pasărea dormea și nu prea aveai ce 
să vezi. 

— Ce îi dai de mâncare? m-a întrebat în șoaptă. 

— Insecte, i-am răspuns. Și viermi din grădină. 

Și-a întins mâna în spate, ca să o ţin atunci când cobora de pe 
taburet. Apoi s-a îndreptat către ușă. Am dus taburetul în colţul 
opus al șopronului, ca tata să nu-l vadă și să se întrebe de ce se 
afla sub grindă. Mi-ar fi plăcut să stau mai mult în șopron cu ea, 
dar nu mi-a venit în minte niciun pretext. Înainte de a o conduce 
pe Flora afară, am deschis ușa și mi-am scos capul pe ea pentru 
a verifica dacă ne-ar fi putut vedea cineva. 

— Mulţumesc că mi-ai arătat, a spus ea. 

— Mă bucur că am făcut-o, i-am răspuns. 

A făcut un pas depărtându-se de mine. 

— Ar fi mai bine să plec. Tata o să se întrebe pe unde umblu. 

— Te paşte o bătaie bună. 

— Dacă îi spun unde am fost, tu o să fii cel care ia bătaie, a 
spus cu un mic zâmbet. 

Apoi a dispărut pe după colţul casei. Am legat bine frânghia în 
jurul proptelei pentru a doua oară și am pornit spre partea din 
faţă a casei. M-am așezat pe bancă și am privit-o pe Flora 
înaintând prin sat. Avea un fel de a merge ca și cum corpul ei 
cânta un cântec. Se făcea deja întuneric, iar ceața plutea jos 
deasupra apei. Puțin mai târziu, Jetta a ieșit afară din casă și s-a 
așezat lângă mine cu lucrul ei de mână. Am ascultat sunetul 
plăcut al acelor ei în aerul nemișcat și am întrebat-o ce tricota. 
Mi-a ignorat întrebarea și m-a întrebat, în schimb, cu cine 
vorbisem în șopron. Am simţit cum mi se înroșesc obrajii și am 
răspuns: 

— Cu nimeni. 

Și-a lăsat lucrul de mână în poală și m-a privit cu o expresie 
serioasă. 

— Roddy, a spus, știi prea bine că vorbeai cu cineva și știi 
prea bine că eu știu că vorbeai cu cineva. 

— Atunci trebuie că știi cu cine vorbeam, am spus. 


VP - 69 


— Dar aș vrea să-mi spui tu. 

Am aruncat o privire spre ușa casei și apoi am spus în șoaptă: 

— Cu Flora Zdrahonului. 

— Flora Zdrahonului! a exclamat Jetta ca și cum ar fi fost o 
mare revelație pentru ea. Drăguţa Flora Zdrahonului! 

Am șâșâit-o. 

— O să te-audă tata, am spus. 

— Deci acum umbli după Flora Zdrahonului, a continuat ea. 
Jetta nu-ţi mai ajunge ţie? 

— Nu umblu după ea, am spus. 

— Dar trebuie să fi observat ce drăguță e și ce frumos îi stau 
acum rochiile pe ea. 

— Nu am observat așa ceva, am spus, obrajii înroșindu-mi-se 
pentru a doua oară. 

Jetta a râs. Asta m-a bucurat, pentru că nu avusese parte de 
prea mult râs în ultimele luni. Apoi faţa i s-a întunecat, așa cum i 
se întâmpla de fiecare dată când presimţea vreo nenorocire. 

— Bietul Roddy, a spus, știu că nu vrei să faci niciun rău, dar e 
de datoria mea să-ţi spun că nu va ieși nimic bun din asta și că 
trebuie te ţii departe de Flora Zdrahonului. 

Mi-am plecat privirea, tulburat că alesese atât de repede să 
schimbe atmosfera dintre noi. Nu m-am îndoit că sfatul ei se 
baza pe vreun indiciu din Cealaltă Lume, dar nu puteam face 
nimic pentru a schimba cursul a ceea ce avea să se întâmple, 
iar în acel moment nici nu doream asta. 

x kx X 

Câteva zile mai târziu, tata și cu mine ne-am sculat devreme 
ca să prindem apele mici. Era o dimineaţă ceţoasă și liniștită. 
Fumul caselor se ţinea de pământ ca un văl. Rouă se așternea 
groasă pe pământul arat. Intenţia noastră în acea dimineaţă era 
să adunăm alge, care, împreună cu bălegarul vitelor strâns 
peste iarnă, aveau să ne servească drept îngrășământ pentru 
holde. Ne-am croit drum până la marginea apei, alunecând de 
mai multe ori pe pietrele mâloase. Tata era înţepenit din cauza 
reumatismului, așa că eu trebuia să tai algele de pe pietre, și m- 
am apucat de treabă. Era o muncă dificilă. Lama sapei era 
tocită, și fiecare mână de alge pe care o desprindeam de pietre 
necesita un efort considerabil. Tata s-a sprijinit în furcă, uitându- 
se la mine cum munceam, comentând în repetate rânduri 
despre cum ar trebui să apuc altfel unealta sau să îmi îndrept 


VP - 70 


spatele în timp ce lucrez. N-am avut nimic de zis la sfaturile lui. 
După ce am adunat o grămadă considerabilă, tata s-a apucat să 
le mute de-acolo pentru a nu fi luate de venirea curentului de 
apă. Pierdea câte jumătate din încărcătură printre dinţii furcii la 
fiecare transport, dar nu se deranja să se oprească și să 
recupereze algele. De mai multe ori și-a pierdut echilibrul 
complet, aruncând întreaga încărcătură în aer și făcându-se 
grămadă pe pietre. Chiar dacă era o muncă irosită, nu mă 
puteam abţine să nu râd când se întâmpla asta. Tata semăna cu 
un crab răsturnat, cu membrele-i zbătându-i-se inutil în aer, 
până când reușea să se îndrepte. 

Cu toate astea, pe măsură ce dimineaţa trecea, ne-am găsit 
un fel de ritm. Cum curentul a înaintat, am muncit fără 
întrerupere tot mai aproape de țărm, astfel încât drumurile 
tatălui meu s-au scurtat și mai mult. Tata s-a apucat chiar să 
cânte puţin în legea lui. Era un fel ciudat de-a cânta, mai mult 
vorbit decât cântat, și era comprehensibil doar pentru el, dar 
era totuși un cântat, și am fost bucuros să-l aud. Până la amiază, 
adunaserăm o grămadă înaltă de peste un metru, destul cât să 
ne acopere jumătate din pământ. De acolo putea fi transportată 
în grădină cu căruciorul, o treabă simplă. Tata s-a așezat pe o 
piatră lângă grămada noastră și și-a scos pipa din buzunarul 
jachetei, apoi și-a aprins-o. Am interpretat asta ca fiind sfârșitul 
muncii de dimineață. Am stat în liniște timp de câteva minute, 
simțind un fel de satisfacție comună pentru ceea ce înfăptuisem. 
Tata m-a pus apoi să merg acasă și să aduc niște lapte și turte 
de ovăz. 

In drumul meu de întoarcere, am văzut silueta lui Lachlan 
Zdrahonu' și a fratelui său mergând pe drum spre locul unde se 
afla tata. S-au oprit și i-au urat tatei bună ziua, la care el nu a 
răspuns, sau cel puţin eu nu l-am auzit făcând asta. Stătea cu 
spatele la mine și am putut vedea un rotocol subțire de fum 
ieșindu-i din pipă. Cum nu bătea niciun vânticel, fumul a zăbovit 
în jurul șepcii sale așa cum plutise mai devreme în jurul caselor. 
Mă temeam că Lachlan Zdrahonu' avea să se plângă de legătura 
mea cu fiică-sa, și m-am grăbit spre ei de parcă asta l-ar fi putut 
opri. l-am întins tatei cana lui cu lapte. 

— Văd că adunaţi alge, a spus Lachlan Zdrahonu'. 

Tata n-a spus nimic. 

— Cu ce scop, dacă pot să știu? 


VP -71 


— Acuma, cu ce scop aș putea aduna alge? i-a răspuns tata. 

Își ținea privirea îndreptată fix înainte, spre golf. O focă și-a 
scos capul deasupra apei și a observat scena pentru câteva 
momente, înainte de a descrie un arc întorcându-se fără zgomot 
înapoi la fund. 

Lachlan Zdrahonu' a făcut un gest din mână, părând să 
sugereze că ar putea fi multe motive pentru care cineva ar 
aduna alge. A așteptat o vreme înainte de a continua. 

— N-ai de gând să îmi răspunzi la întrebare? 

— Eu știu un singur motiv pentru care ai aduna alge, i-a 
răspuns tata. Așa că nu văd ce rost are să îți răspund la 
întrebare. 

Ofițerul s-a întors spre fratele lui cu un aer consternat, de 
parcă nu putea înţelege de ce tata i se opunea astfel. Aeneas 
Mackenzie a behăit ca o oaie. 

— Din moment ce mă forţezi să ghicesc, a continuat, pot 
presupune că aduni alge cu scopul de a le împrăștia pe 
pământul matale. 

— Eşti foarte perspicace, ofițere, a spus tata, accentuând mai 
tare ultimul cuvânt. 

Lachlan Zdrahonu' și-a ţuguiat acum buzele și a dat încet din 
cap, de parcă răspunsul îl incomoda. 

— Eşti conștient, nu-i așa, a spus, că roadele țărmului, inclusiv 
algele, sunt proprietatea lordului? 

Tata și-a scos pipa din gură, dar nu a spus nimic. Lachlan 
Zdrahonu' a insistat. 

— Ești conștient de asta, domnule Macrae? 

Tata și-a luat laptele și l-a băut pe tot dintr-o înghiţitură. 
Spuma a format o omidă galbenă pe mustata lui, rămânând 
acolo pentru restul conversaţiei. 

— Și ce ar face lordul cu câteva furci de alge? a spus. Și-a 
păstrat în tot acest timp privirea îndreptată spre orizont. 

Lachlan Zdrahonu' a scuturat din cap, ca și cum tata l-ar fi 
înţeles greșit sau, mai degrabă, ca și cum vina era a lui pentru 
că nu se făcuse clar înțeles. 

— Nu e vorba că lordul ar face ceva cu algele, eu vreau să 
spun doar că algele sunt proprietatea lordului. S-a oprit pentru o 
clipă. Sunt sigur că nu e nevoie să învăţ un om devotat ca 
dumneata că nu se face ca un om să ia ce îi aparţine altuia. 

Ochii tatei s-au repezit asupra lui. 


VP- 72 


— După cum bine știi, Lachlan Zdrahonule, oamenii au adunat 
întotdeauna alge pentru pământul lor, inclusiv tu și tatăl tău. 

— E foarte adevărat, dar asta s-a întâmplat numai prin 
bunăvoința lordului. Este cam împotriva termenilor arendei 
dumitale să profiţi de roadele pământului sau țărmului fără să fi 
cerut mai întâi permisiunea de a face asta. 

Tata s-a ridicat de pe piatra pe care stătuse și a făcut un pas 
spre Zdrahon. 

— Pot presupune că nu a fost cerută o astfel de permisiune? a 
întrebat ofițerul. 

Tata era cu vreo cincisprezece centimetri mai scund decât 
Zdrahonu', dar și-a împins bărbia spre fața lui într-un mod 
convingător. Pieptul îi era doar la câţiva centimetri de cel al 
Zdrahonului. Aeneas Mackenzie s-a apropiat cu un pas de 
umărul fratelui său și a scos un chicotit stupid. Nu aveam nicio 
îndoială că l-ar fi lăsat pe tata întins pe pietre dacă ar mai fi 
înaintat. 

Lachlan Zdrahonu' părea pe deplin netulburat de apropierea 
tatălui meu. 

— Domnule Macrae, a spus, când am devenit ofițerul acestor 
sate, am constatat că respectarea legilor care ne guvernează 
existența căzuse într-o neglijare care ne făcea pe toţi de rușine. 
Și din moment ce, dacă nu mă înșală memoria, tu nu te-ai opus 
alegerii mele, trebuie să presupun că ești de aceeași părere. 

— Nu știu nimic despre legile astea de care ești atât de 
obsedat, a spus tata. 

Zdrahonu' a chicotit pentru sine: 

— Cred că suntem toţi conștienți de legi. Nu se cade să 
pretinzi că nu ai cunoștință de ele. 

Tata a tras brusc aer pe nas. Îşi ţinea pipa atât de strâns în 
pumn, încât articulațiile i se albiseră. 

— Regret că aţi irosit munca unei dimineţi, a spus Zdrahonu', 
dar trebuie să vă rog să ducetți algele înapoi de unde le-aţi luat. 

— N-o să fac așa ceva, a spus tata. 

Lachlan Zdrahonu' a expirat lent și a scos un plescăit cu 
limba. 

— Ca ofițer al satului dumitale, te sfătuiesc să faci cum îţi 
sugerez. Îţi dau șansa de a corecta această abatere fără a 
percepe o amendă, pe care știu că ţi-ar fi greu să o plătești. Și 


VP-73 


sunt convins că ai prefera să rezolvăm această problemă fără 
implicarea comisionarului. 

S-a dat un pas înapoi de lângă tata, apoi l-a bătut ușor pe 
umăr și a spus: 

— Te las să alegi. Nu mă îndoiesc că vei face alegerea 
corectă. 

Apoi i-a făcut un semn fratelui său și cei doi s-au întors în sat. 
Tata și-a rupt pipa în două, apoi a aruncat bucăţile pe țărm și le- 
a zdrobit sub călcâiul cizmei. Mi-a spus să aduc algele înapoi pe 
țărm și a pornit cu pași mari spre casă. 

În aceeași seară, Lachlan Zdrahonu' ne-a făcut o vizită acasă. 
Tata ședea în scaunul său uitându-se lung pe fereastră și 
trebuie să-l fi văzut apropiindu-se, dar când Zdrahonu' ne-a 
trecut pragul, și-a coborât privirea în cartea pe care o ţinea în 
poală și s-a prefăcut că nu-i observă prezenţa. Jetta și-a ridicat 
ochii de la treburile ei și, la vederea lui, ochii s-au mărit și a 
inspirat scurt, cu buzele depărtate. Lachlan Zdrahonu' s-a uitat 
la ea cu atenţie, dar nu a salutat-o. Apoi a ciocănit în tocul ușii 
pentru a-i atrage atenţia tatălui meu și l-a întrebat dacă putea 
sta de vorbă cu el. Tata și-a întors privirea în carte și s-a 
prefăcut că termină fragmentul pe care îl începuse. Apoi s-a 
ridicat și a făcut câţiva pași spre Zdrahon. 

— De bună seamă că dacă aș refuza să te las să intri în casa 
mea, a spus, tu ai arăta că nu e de fapt casa mea, ci 
proprietatea lordului, și că astfel n-am niciun drept să te 
împiedic. 

Lachlan Zdrahonu' a râs cu poftă, ca și cum tata făcuse o 
glumă bună. 

— Sunt sigur că n-am ajuns încă în punctul în care ne-am 
refuza unul celuilalt ospitalitatea caselor noastre. 

Apoi l-a bătut pe umăr de parcă erau cei mai buni prieteni și, 
ținându-și mâna deasupra umărului său, l-a condus înspre masă. 

— N-aș vrea să cred că discuţia din dimineaţa asta ne-ar 
putea strica bunele relaţii. 

La asta tata nu a răspuns nimic, dar nu a rezistat manevrei 
Zdrahonului. Cei doi bărbaţi s-au așezat - tata în capul mesei, 
Zdrahonu' pe bancă, cu spatele la ușă, astfel că faţa îi era 
luminată doar de flăcările portocalii ale focului. Părea dornic ca 
atmosfera să fie prietenoasă. Eu stăteam cu spatele la dulap. S- 
a interesat de sănătatea mea și, nedorind să îl nemulțumesc, i- 


VP - 74 


am răspuns că mă simţeam foarte bine. M-a întrebat dacă nu 
voiam să mă alătur lor la masă. M-am uitat la tata și, pentru că 
el nu s-a împotrivit, am făcut asta. Zdrahonu' a făcut apoi un 
gest către lanţul de care atârna oala și a întrebat, într-o manieră 
excesiv de jovială: 

— Jetta, nu se găsește oare un pic de ceai pentru a-l 
întâmpina pe călătorul obosit? 

jetta s-a uitat la tata, care nu a făcut niciun fel de semn. 
Astfel că a hotărât de una singură să se apuce să pregătească 
ceai, timp în care Zdrahonu' i-a adresat mai multe întrebări, 
toate pe cel mai binevoitor ton. Jetta i-a răspuns politicos, dar cu 
un consum minim de cuvinte și fără să își ridice măcar o dată 
privirea la el. Am observat, totuși, că obrajii îi erau de un roșu 
aprins când a pus cana în fața vizitatorului nostru. Apoi, la 
cererea tatălui meu, s-a retras în camera din spate. Zdrahonu' a 
luat o înghiţitură din ceai și a dat drumul unui oftat laudativ, de 
parcă chiar străbătuse o mare distanţă pentru a ajunge la noi. 

— John, a început, aplecându-se înainte, mă tem că incidentul 
de pe țărm ţi-ar fi putut provoca un sentiment de dușmănie. Așa 
că mi s-a părut înţelept să-ţi aduc la cunoștință părerea mea 
despre întâmplarea de dimineaţă, ca să poţi înţelege că n-am 
avut de ales când am acţionat astfel. 

Pentru că tata nu a răspuns nimic, a continuat: 

— Îţi cer doar să iei în calcul consecinţele de a-ţi permite ţie 
să strângi alge. 

— Familiile au adunat alge din cele mai vechi timpuri, a spus 
tata, și nu-mi amintesc nicio consecinţă, cum le zici tu. 

— Sigur că așa e, a spus Zdrahonu', dar poate că nu m-am 
exprimat suficient de clar. Problema nu este adunatul algelor, în 
sine. Problema e absenţa autorizării corespunzătoare pentru a 
face asta. Dacă ţi-aș fi permis să continui să strângi alge în 
dimineaţa asta, nu ar fi fost asta interpretat - de către indivizi 
cu mai puţine scrupule decât tine - drept un semn că era în 
ordine ca oamenii să adune alge când și cum vor? Nu aș fi putut 
să-ți permit să continui, iar apoi mâine să îi cer domnului Gregor 
să nu o facă. El ar fi obiectat pe bună dreptate că ţie îţi 
permisesem să aduni alge, așa că de ce nu ar face și el la fel? 
Legile, sunt sigur că ești de acord, trebuie să fie aplicate în mod 
egal tuturor. 


VP -75 


În acest moment și-a desfăcut larg braţele lui mari, ca și cum 
ar fi sugerat că ceea ce spusese era de necontestat. 

— Acum, deși sunt pe deplin conștient de neplăcerea de a 
duce algele înapoi pe țărm, sunt sigur că poţi înţelege că dacă 
nu m-aș fi purtat astfel, aș fi aprobat întreaga strângere 
neautorizată de alge. După cum precizezi, în mod corect, acest 
lucru s-a întâmplat multă vreme fără să îl verifice nimeni, dar, 
deși tu ai putea crede că nu există consecințe, eu aș susține că 
o consecinţă este neglijarea generală a regulilor, de care ne-am 
făcut toți vinovaţi. Deoarece am fost ales în funcţia de ofițer cu 
scopul precis de a restabili ordinea, în cazul în care aș fi trecut 
cu vederea infracţiunea de azi-dimineaţă, ar fi însemnat că îmi 
bat joc de propriul meu regim. 

S-a oprit pentru a lua o gură de ceai și a așezat ceașca cu 
delicateţe înapoi pe farfurioară. Privirea tatei a urmărit mișcarea 
mâinii sale. A urmat o perioadă de liniște, pe care era clar că 
tata nu avea să o întrerupă. Lachlan Zdrahonu' s-a întors spre 
mine și a spus: 

— Tatăl tău e un om cu principii, Roddy. Mă tem că nu l-am 
convins de bunele mele intenții. 

Nu am răspuns, ci mi-am plecat ochii spre masă, pentru a-i 
evita privirea. Apoi i s-a adresat din nou tatei, tonul său trădând 
acum un sentiment de exasperare. 

— Poate că ai impresia că felul în care aplic eu regulile este 
fanatic, sau că obțin vreo recompensă personală prin 
exercitarea puterilor mele. Te pot asigura că nimic nu e mai 
puțin adevărat. E cât se poate de adevărat că, în sine, 
strângerea de alge e o chestiune neînsemnată, dar dacă este 
permis să aduni alge de pe țărm, nu ar avea oamenii dreptate 
să decidă că este de asemenea permis să prindă pești din lacuri 
sau cerbi de pe dealuri? 

— Nu văd cum cele două lucruri se pot compara, a spus tata. 

— Ba se pot, a spus Zdrahonu', mișcându-și degetul arătător 
în sus și în jos, pentru a-și accentua ideea. Nu mi-aș permite să 
instruiesc un om devotat ca tine în legătură cu probleme de 
teologie, dar a opta poruncă nu face, cred eu, nicio distincţie 
între furtul unui obiect mare și cel al unuia mic. 

— Mă acuzi de furt? a întrebat tata calm. 


VP - 76 


— Nu te acuz de nimic, a spus Zdrahonu', făcând un gest cu 
mâna, dar e greu de crezut cum luarea unui lucru care nu-ţi 
aparţine ar putea fi interpretată altfel. 

Tata s-a gândit câteva momente la asta, înainte de a spune 
că, dacă Zdrahonu' terminase ce avusese de spus, nu mai exista 
niciun alt motiv de a mai rămâne acolo. 

Ofiţerul nu s-a mișcat de pe bancă. A băut ultima înghiţitură 
de ceai și și-a trecut dosul palmei peste gură. Degetele i-au 
rămas în dreptul feței preţ de câteva clipe, netezindu-și 
mustaţa. 

— N-am venit aici ca să fac acuzaţii, John, a spus. Dacă m-am 
exprimat cu stângăcie, îmi cer iertare. Am venit, din contră, cu 
intenţia de a ne împăca. În condiţii normale, amenda pentru 
infracţiunea de azi-dimineaţă ar fi de zece șilingi. Totuși, în 
lumina faptului că, așa cum corect ai arătat, algele sunt adunate 
de pe țărm din vremuri străvechi și că, atunci când ţi-am atras 
atenţia în privinţa greșelii tale, tu ai dus algele înapoi pe țărm, 
sunt gata să renunţ la amendă de data asta. 

Dacă Lachlan Zdrahonu' credea că tata i-ar putea mulţumi 
pentru acest gest de milă, se înșela. 

— Mai bine aș plăti zece șilingi decât să-ţi rămân ţie dator. 

Lachlan Zdrahonu' a dat aprobator din cap. 

— Respect asta, dar pentru că nu sunt zece șilingi de plătit, 
nu trebuie să consideri asta o favoare pentru care să te simţi 
îndatorat. 

A bătut o dată darabana cu degetele pe masă, parcă pentru a 
sublinia concluzia satisfăcătoare a problemei. Părea să se 
pregătească de plecare, dar apoi s-a oprit ca și cum l-ar fi lovit 
brusc un alt gând. 

— Desigur, a spus, nevoia ta de alge rămâne. 

— Nu intenţionez defel să iau ceea ce nu îmi aparține, a spus 
tata. 

— După cum am tot încercat să-ţi explic, a spus Zdrahonu', 
nu e o problemă de a lua ceea ce nu îţi aparţine, e doar o 
chestiune de a urma procedurile corecte. 

— Am auzit destule despre proceduri și legi în ultimele luni. 

_ — Poate că așa e, dar procedurile există și ele trebuie urmate. 
In acest caz, e nevoie doar ca tu să faci o cerere comisionarului 
în care să spui că vrei să strângi alge de pe țărm cu scopul de a 


VP - 77 


le împrăștia pe pământurile tale. O astfel de cerere poate fi 
făcută prin reprezentantul comisionarului. 

— Adică prin tine, a spus tata. 

Zdrahonu' a indicat printr-o mișcare scurtă din cap că 
lucrurile stăteau într-adevăr așa. 

— Ținând seama de înţelegerea la care am ajuns în seara 
asta, a spus, nu văd niciun motiv pentru care să nu accept o 
cerere verbală și te asigur că o astfel de cerere va fi privită în 
mod favorabil. 

Buzele subţiri ale tatei au zvâcnit, dar el nu a spus nimic. 
După câteva clipe, o găină grăsuţă a apărut, înfăţișându-se în 
cadrul ușii și băgându-și capul peste prag, ca și cum își căuta 
tovarășele. Piciorul stâng îi era suspendat în aer, răsucit sub 
piept ca o mână uscată. Apoi, negăsind ceea ce căuta, s-a retras 
și a dispărut. Lachlan Zdrahonu' a ridicat din umeri și a spus: 

— Să înțeleg deci că nu vrei să faci o astfel de cerere. 

Apoi ne-a urat noapte bună într-un fel care sugera că tocmai 
petrecuserăm o oră plăcută împreună și a plecat. Nu mă 
îndoiesc că s-a simțit extrem de multumit de sine, iar eu am 
simţit în acel moment o ură teribilă faţă de el. Era cu siguranţă 
un ins deștept, iar tatăl meu încet la minte nu era un adversar 
de talia lui. 

Tata a rămas la masă și și-a petrecut restul serii privind 
absent spre staulul gol. Nefiind nimic de zis despre ce se 
petrecuse, eu am ieșit și m-am așezat pe banca de-afară. Găina 
care apăruse mai devreme în ușă ciugulea acum din noroiul 
dintre case. Câteva minute mai târziu, Lachlan Zdrahonu' a ieșit 
din casa domnului Gregor și, fără să privească în direcţia mea, 
s-a pornit prin sat, făcând următoarea oprire la casa lui Kenny 
Tutun. 

În dimineaţa următoare, în timpul apelor mici a avut loc o 
strângere generală de alge de pe țărm și până seara fuseseră 
împrăștiate prin toate grădinile, cu excepţia grădinii noastre. 
Tata nu a făcut niciun comentariu legat de asta și și-a văzut de 
treabă ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Câteva zile mai 
târziu, l-am auzit spunându-i lui Kenny Tutun, în timp ce 
împărțeau o pipă pe banca din faţa casei noastre, că nu aveai 
de unde să știi dacă algele aduc vreun beneficiu semănăturilor. 
Era doar ceva ce oamenii făceau din obișnuinţță, pentru că taţii 
și bunicii lor făcuseră asta înaintea lor. Kenny Tutun i-a răspuns 


VP -78 


că același lucru s-ar putea spune despre multe dintre obiceiurile 
noastre. 
x kx * 

Domnul Sinclair trece destul de des pe la mine și am ajuns să 
mă bucur de vizitele lui. Prima dată când a intrat în celula mea, 
i-am oferit patul meu să se așeze, dar s-a uitat la el cumva 
disprețuitor și a rămas în picioare, cu spatele la ușă. Mi-a propus 
să mă fac eu comod, dar mi s-a părut nepotrivit să mă așez în 
prezenţa superiorului meu, așa că am rămas la colţ, sub 
fereastra înaltă. Era îmbrăcat într-un costum de tweed și purta 
pantofi maro de piele - cam nepotrivit pentru locul ăsta 
deplorabil. Avea un ten curat, iar mâinile îi erau roz și delicate. l- 
aș fi dat în jur de patruzeci de ani'. Vorbea într-o manieră 
măsurată și elegantă, ca un gentleman. 

Domnul Sinclair m-a informat că fusese desemnat să îmi fie 
avocat și că era de datoria lui să mă reprezinte cât putea el de 
bine. Apoi mi-a spus că era foarte încântat să mă cunoască, iar 
ideea că un gentleman i se adresa unui nenorocit ca mine în 
acest fel mi s-a părut atât de comică, încât am început să râd 
necontrolat. A așteptat să mă liniștesc, apoi m-a informat că 
orice îi spuneam era confidenţial, înainte de a-mi explica 
înţelesul cuvântului „confidenţial”, așa cum un profesor îi 
explică ceva unui elev rămas în urmă. 

l-am zis că nu era nevoie să-mi explice înțelesul acestui 
cuvânt, nici al altuia, și că, în plus, nu aveam nevoie de serviciile 
sale. Mi-a răspuns că dacă voiam să am alt avocat, asta s-ar fi 
putut aranja cu ușurință. Oricum, nu despre identitatea 
avocatului meu era vorba, i-am explicat, ci mai degrabă că nu 
aveam nevoie de serviciile vreunui avocat, întrucât nu 
intenţionam defel să neg acuzaţiile care îmi erau aduse. Domnul 
Sinclair m-a privit timp de câteva momente cu o expresie 
serioasă. Mi-a spus că îmi înţelegea poziţia, dar că legea cerea 
să fiu reprezentat la tribunal. 

— Nu mă interesează ce anume cere legea, i-am răspuns. 
Legea nu înseamnă nimic pentru mine. 

Nu știu ce a pus stăpânire pe mine de i-am vorbit într-un fel 
atât de grosolan, altceva decât că nu puteam suferi să mi se 
spună ce să fac și ce să nu fac. In plus, mă simţeam oarecum 
umilit să mă aflu în prezența unui gentleman în timp ce 


15 Andrew Sinclair avea pe atunci șaizeci și doi de ani. 
VP - 79 


conţinutul maţelor mele se afla într-o găleată la picioarele mele, 
așa că mi-am dorit din toată inima să mă lase singur. 

Domnul Sinclair a strâns din buze și a dat încet din cap. 

— Oricum, a spus, e de datoria mea să te sfătuiesc că ar fi 
împotriva intereselor tale să te lipsești de un avocat. 

S-a așezat pe patul meu și a adoptat un ton mai familiar. Mi-a 
explicat că i-aș face o favoare dacă aș fi atât de bun încât să îi 
permit să îmi pună câteva întrebări. Simţindu-mă oarecum 
rușinat, i-am arătat că nu aveam nicio obiecţie, iar el apărut 
mulțumit. Domnul mă tratase cu o politețe neinteresată și nu 
aveam niciun motiv să îi dau bătăi de cap. 

Domnul Sinclair s-a apucat apoi să îmi pună câteva întrebări 
generale despre familia mea și despre circumstanţele vieții 
mele, ca și cum eram doi egali care ajung să se cunoască unul 
pe celălalt. Am răspuns întrebărilor sale întocmai, dar fără să 
dezvolt, întrucât nu înțelegeam de ce faptele vieţii mele din 
Culduie l-ar fi putut interesa pe el sau pe oricine altcineva. 
Totuși, domnul Sinclair avea un mod blând și plăcut de a vorbi și 
am început să mă entuziasmez în compania lui. Dacă nu din alt 
motiv, măcar pentru că dialogul nostru era suficient pentru a 
sparge monotonia zilei. Cu cât vorbeam mai mult, cu atât mi se 
părea mai ciudat că el conversa cu mine ca și cum împrejurările 
erau cât se poate de normale; mai ciudat decât faptul că el, un 
domn, se angaja într-o discuţie cu un ucigaș needucat. M-am 
gândit că poate nu fusese informat despre crimele mele; sau că 
poate nu mă aflam de fapt într-o închisoare, ci într-un ospiciu, 
iar domnul Sinclair era unul dintre colegii mei internaţi. Oricum, 
pe măsură ce partea generală a conversaţiei noastre se apropia 
de final, domnul Sinclair a ajuns la punctul esenţial al vizitei 
sale. 

— Acum, Roderick, a spus, o crimă oribilă a fost comisă cu 
câteva zile în urmă în satul tău. 

— Da, am răspuns, nedorind ca el să continue. L-am ucis pe 
Lachlan Zdrahonu'. 

— Și pe ceilalţi? 

— Și pe ei, am spus. 

Domnul Sinclair a dat încet din cap. 

— Nu spui asta pentru a lua asupra ta vina unei alte 
persoane? a întrebat. 

— Nu, am spus. 


VP - 80 


— Și ai acţionat de unul singur? 

— Da, am spus. Am acţionat complet singur și, pentru că nu 
intenţionez să neg nimic, n-am nevoie de serviciile unui avocat. 
Nu îmi pare rău de faptele mele și orice se întâmplă acum mi-e 
indiferent. 

După micul meu discurs, domnul Sinclair m-a privit lung preţ 
de câteva clipe. Nu știu ce îi trecea prin minte, fiindcă nu m-am 
aflat prea mult în compania celor din clasele educate, iar 
manierele lor sunt complet diferite de cele ale oamenilor ca 
mine. 

In cele din urmă a spus că îmi aprecia sinceritatea și mi-a 
cerut voie să mă viziteze din nou în ziua următoare. l-am spus 
că era bine-venit să mă viziteze oricând voia pentru că mă 
bucurasem să stau de vorbă cu el. Mi-a raspuns că și el se 
bucurase să stea de vorbă cu mine. Apoi a lovit ușa de două ori 
cu latul palmei, iar paznicul, care trebuie să fi așteptat tot 
timpul afară, a întors cheia în broască și l-a lăsat să iasă. 

Domnul Sinclair a continuat într-adevăr să mă viziteze și 
recunosc că am ajuns să-l aștept cu nerăbdare și să regret 
nepolitețţea mea faţă de el din acea primă zi. Este un semn al 
educaţiei sale superioare faptul că a fost dispus să îmi treacă cu 
vederea manierele grosolane. Pentru că celula mea a fost acum 
mobilată, la insistența domnului Sinclair, cu o masă și un scaun 
la care eu să pot scrie, timpul nostru petrecut împreună a 
devenit puţin mai confortabil. Domnul Sinclair stă așezat pe 
scaunul șubred de la birou, iar eu stau pe pat sau pe podea, sub 
fereastră. Privirea avocatului meu rătăcește adesea peste 
paginile pe care le scriu. La a doua lui vizită mi-a sugerat să 
scriu o relatare a evenimentelor care au dus la crimele mele și 
pare încântat că m-am apucat cu toată seriozitatea de treabă. 
Într-o după-amiază, în timp ce își trecea degetul mare printre 
paginile mele, mi-a spus că era curios să afle ce conţineau. Mă 
simt jenat de ideea ca un bărbat educat să citească textul meu 
necizelat, dar i-am spus că îl scriam numai pentru că el îmi 
spusese să o fac și că putea să ia cu el paginile oricând dorea. 
Mi-a răspuns că prefera să aștepte până când voi fi terminat și 
că era important pentru mine să continui să scriu, fără să mă 
gândesc că o fac pentru el sau pentru altcineva. 

Domnul Sinclair mi se pare a fi un om foarte răbdător. Își 
începe fiecare zi punându-mi aceleași întrebări despre starea 


VP - 81 


mea generală și despre cât de multumitoare sunt mesele. Mi-a 
spus de mai multe ori că puteam să primesc o masă de la hanul 
din localitate, dar eu i-am răspuns că sunt obișnuit cu mâncarea 
simplă și că nu era nevoie să se deranjeze din cauza mea. In 
această dimineață, totuși, conversaţia noastră a luat o 
întorsătură foarte diferită. Domnul Sinclair a evitat, în general, 
discuţia despre detaliile crimelor. Astăzi, însă, a insistat să îi 
spun ce era în mintea mea în momentul în care le-am comis. l- 
am răspuns că singurul meu gând a fost să îl scap pe tata de 
nedreptăţile pe care i le pricinuia Lachlan Mackenzie. Domnul 
Sinclair m-a interogat o vreme pe acest subiect, reformulându-și 
întrebările iar și iar, până când am simţit că încerca să mă 
prindă pe picior greșit, dar n-a reușit să facă asta. 

Domnul Sinclair m-a întrebat apoi cum mi s-ar părea să 
propună ca la proces să pledez nevinovat. l-am răspuns că era o 
idee absurdă, pentru că era foarte clar că eram vinovat și nu 
încercasem nicio clipă să ascund acest lucru. Domnul Sinclair 
mi-a explicat pe urmă că, în ochii legii, pentru ca o crimă să fie 
comisă, trebuie să existe atât o faptă fizică, cât și una mintală. 
Era clar, a spus, că în acest caz fapta fizică exista, dar, dacă a 
existat și o faptă mintală - o rea-intenţie, a numit-o -, era o 
chestiune care ţinea de conţinutul minţii mele. Am ascultat 
politicos rezumatul onest al domnului Sinclair, simțind din ce în 
ce mai mult că, uneori, din obsesia de a-și folosi nemaipomenita 
sa inteligenţă, el nu ţinea deloc seama de cele mai evidente 
lucruri. În orice caz, i-am răspuns doar că nu vedeam cum ceea 
ce spusese el avea vreo legătură cu cazul de faţă. 

Domnul Sinclair a adoptat apoi un ton care sugera că nu 
dorea să-mi rănească sentimentele: 

— Dacă s-ar sugera că ceea ce crezi tu că fost atunci în 
mintea ta nu a fost, de fapt, în mintea ta? m-a întrebat. 

Am râs foarte nepoliticos auzind această prostie. 

— Dacă ar fi fost altceva în mintea mea, aș fi știut cu 
siguranţă asta, am spus. Altfel nu ar fi putut fi în mintea mea. 

Domnul Sinclair a zâmbit la auzul răspunsului meu și și-a 
înclinat capul într-o parte, ca și cum ar fi admis că am dreptate. 
Mi-a spus că eram un tânăr foarte deștept. Mărturisesc că m-am 
simţit flatat când a declarat asta și mă înroșesc scriind-o aici. 

A continuat: 


VP - 82 


— Crezi că este posibil, Roddy, ca un nebun să creadă că e 
întreg la minte? 

Propoziția mi s-a părut iniţial la fel de absurdă precum 
afirmaţia sa precedentă, dar apoi m-am gândit la Murdo 
Cocoșul, imbecilul din Aird-Dubh, despre care se știa că dormea 
adesea în cotețul găinilor și că mai și cânta ca un cocoș. Dacă l- 
ar fi întrebat cineva, ar fi răspuns el că e nebun? Mi-am dat 
seama că domnul Sinclair, în felul său delicat, sugera că eu, în 
felul meu, eram la fel ca Murdo Cocoșul. Mi-a luat câteva clipe 
să răspund, realizând că aș putea părea cu adevărat nebun 
dacă aș răspunde fără să-mi măsor cuvintele. 

— Vă pot asigura, am spus pe un ton cumpătat, că sunt în 
deplinătatea facultăţilor mele mintale. 

— Tocmai faptul că tu crezi asta sugerează opusul, a răspuns 
el. Trebuie să fi părut extrem de jignit de această afirmaţie, 
pentru că apoi a adăugat: Trebuie să înţelegi, Roderick, că este 
de datoria mea să cercetez toate căile posibile pentru apărarea 
ta. 

— Dar nu-mi doresc să mă apăr, am izbucnit, regretând 
imediat grosolănia gestului de a-l întrerupe. 

Domnul Sinclair a încuviinţat scurt din cap și s-a ridicat. Părea 
puţin trist și mi-am dat seama că îi rănisem sentimentele și 
voiam să mă revanșez. 

— Totuși, a spus, mă întreb dacă ai fi de acord să fii examinat 
de un domn care abia așteaptă să te cunoască. 

Am fost din nou surprins de absurditatea situaţiei în care, 
datorită faptului că devenisem un criminal, domnii voiau acum 
să se afle în compania mea, dar i-am răspuns simplu că m-aș fi 
bucurat să mă întâlnesc cu oricine dorea el. 

— Bine, a spus, și apoi a dat semnalul său obișnuit pentru ca 
paznicul să îi deschidă. 

x kx * 

La câteva zile după întâmplarea cu algele, m-am întâlnit 
pentru a doua oară cu Flora Zdrahonului. Stăteam aşezat pe 
digul care separă holdele noastre de drum, necăjind nişte ciori 
cu un şoarece legat de o bucată de sfoară. Eram cu spatele 
către sat, aşa că am fost luat prin surprindere de apropierea 
Florei. Ea trebuie să fi văzut că eram implicat într-un fel de joc 
pentru că, atunci când a apărut lângă mine, m-a întrebat ce mă 
jucam. M-am simțit rușinat că mă îndeletniceam cu o așa 


VP - 83 


copilarie, așa că am lăsat sfoara să-mi cadă dintre degete și i- 
am spus că nu făceam nimic. 

— Se pare că ești mereu ocupat nefăcând nimic, a răspuns 
ea. Diavolul o să le dea ceva de lucru mâinilor tale libere. 

— Și ce fel de lucru le-ar da? am întrebat. 

Flora a ridicat din umeri și și-a înălțat privirea spre cer. S-a 
așezat lângă mine pe dig. Ducea un coș acoperit cu o pânză 
cadrilată, pe care și l-a așezat în poală. Fusta ei mi-a atins ușor 
piciorul. Câteva momente mai târziu, funia pe care o aruncasem 
a șerpuit prin iarbă, și o cioară și-a luat zborul cu prada în cioc. 

— Nu te temi că taică-tu ne-ar putea vedea? am întrebat-o. 

— Tu ar trebui să te temi, a spus, pentru că nu sunt eu cea 
care va primi bătaie. 

Cu toate astea, a aruncat o privire peste umăr în direcţia 
casei sale. 

— li duc ouăle astea doamnei MacLeod în Aird-Dubh, a spus, 
ridicând pânza pentru a-mi arăta conţinutul coșului. Familia 
Zdrahonului Mackenzie ţinea un număr înspăimântător de mare 
de găini, atât de multe, încât ar fi putut să aprovizioneze cu ouă 
hanul din Applecross. Doamna MacLeod era o văduvă bătrână 
căreia i se spunea Ceapa din cauza nesfârșitelor rânduri de 
haine pe care le purta. Se spunea că de la moartea soțului ei nu- 
și dăduse jos nici măcar un rând de haine. 

Flora m-a întrebat dacă aș vrea s-o însoțesc, iar eu am spus 
că mi-ar face plăcere. Mergea atât de încet, încât trebuia să mă 
opresc tot la câţiva metri ca să mă ajungă din urmă. Când am 
ajuns la răscrucea drumului spre Aird-Dubh, Flora m-a întrebat 
dacă nu aș putea căra eu coșul. I l-am luat și din acel moment a 
pășit un pic mai repede, ca și cum greutatea ouălor ar fi 
încetinit-o. 

— Cum e pacientul? a întrebat. 

In acea dimineaţă găsisem puiul de pasăre mort pe podeaua 
șopronului, sub grindă. Flora a părut să se întristeze și a spus că 
îi părea rău să audă aceste vești. 

— Sunt lucruri pe care Dumnezeu ni le trimite ca să ne 
încerce, a spus pe o voce cântată. 

Am privit-o pieziș. Era o atitudine des întâlnită prin părţile 
noastre. 

— Nu-mi pot imagina că Dumnezeu n-are alte griji mai mari 
decât să ne încerce pe noi, am spus. 


VP - 84 


Flora s-a uitat la mine cu foarte multă seriozitate. 

— Atunci de ce se întâmplă astfel de lucruri? a întrebat. 

— Ce lucruri? am spus. 

— Lucruri rele. 

— Preotul ar spune că pentru a ne pedepsi pentru răutatea 
noastră, am spus. 

— Și tu ce-ai spune? m-a întrebat. 

Am ezitat pentru un moment, apoi am răspuns: 

— AŞ spune că se întâmplă fără vreun motiv anume. 

Flora nu a părut să fie prea tulburată de răspunsul meu, astfel 
că am prins curaj: 

— Nu cred că lui Dumnezeu îi pasă prea mult de mine sau de 
vreunul dintre noi, de fapt, am adăugat. 

Flora mi-a spus că nu ar trebui să vorbesc așa, dar n-am 
simţit că ar fi fost de altă părere, ci numai că i se părea greșit să 
rostești aceste gânduri. 

— Poate că Dumnezeu este doar o poveste ca cele pe care ni 
le spunea domnul Gillies la școală, am spus uitându-mă cu 
coada ochiului la Flora. Adierea vântului i-a suflat o șuviță de 
păr peste frunte, așa că și-a dus mâna la faţă pentru și-o aranja 
pe după ureche. Privea drept înainte și ne-am continuat 
plimbarea în tăcere. 

Când am ajuns în Aird-Dubh, Flora a luat coșul din mâinile 
mele și și-a băgat capul pe ușa casei Cepei. O femeie bătrână și 
adusă de spate a ieșit în prag. Avea gâtul atât de strâmb, că 
trebuia să-și întoarcă capul într-o parte, ca o găină, pentru a ne 
putea privi feţele. Era o seară plăcută și un foc zdravăn duduia 
în casă, dar ea purta un palton gros încheiat până la gât și legat 
pentru siguranţă cu o bucată de sfoară în jurul stomacului. A 
părut bucuroasă să o vadă pe Flora și a invitat-o în casă. Flora i- 
a spus că îi adusese niște ouă și i-a întins coșul. 

— Și cine-i ăsta cu care ai venit? a întrebat ea. 

— E băiatul Negrului John, a spus Flora. 

— Și are și un nume? Vocea îi era aspră ca a unui pescăruș. 

— Roddy, a spus Flora. 

Ceapa s-a uitat cu atenţie la mine timp de câteva momente și 
apoi mi-a spus că îi părea rău pentru moartea mamei, chiar 
dacă trecuse mai bine de-un an. A luat coșul de la Flora și a 
dispărut în întunericul fumuriu al casei. Cât timp am așteptat, 
Flora a fredonat în șoaptă un cântec pentru sine, iar eu mi-am 


VP - 85 


amintit cum cânta mama pe câmp. Bătrâna s-a întors cu coșul 
gol și i-a multumit Florei pentru ouă. 

În drumul de întoarcere spre Culduie, m-am oferit din nou să 
duc eu coșul, dar Flora mi-a explicat că coșul nu fusese o 
povară, ci că ea doar dorise ca eu să-l car pentru ea. In orice 
caz, fără ouă, discuţia noastră a fost mai liberă. Flora a făcut 
câteva comentarii  denigratoare despre mirosul doamnei 
MacLeod, iar eu i-am spus că tatei nu îi plăceau locuitorii din 
Aird-Dubh pentru că erau murdari și mâncau melci. Flora a râs 
zgomotos auzind asta. Când i s-a domolit râsul, a spus: 

— Uneori am impresia că tatăl tău nu place pe nimeni. 

— Așa e, am răspuns. 

Apoi m-am îndoit de spate și l-am imitat pe tata șontâcăind cu 
toiagul lui. 

— Fii sigură că păcatele te vor ajunge, am mormăit, fluturând 
un deget încovoiat în faţa Florei. Eşti pe calea care duce spre 
focul etern, domnișoară! 

Flora s-a oprit în drum, punându-și mâna liberă la gură pentru 
a-și acoperi râsul. Apoi m-am îndreptat, rușinat brusc că îmi 
bătusem astfel joc de tata. 

— Mai fă, a spus, dar mă simţeam ridicol și am mers mai 
departe pe drum. 

Când am ajuns la răscrucea unde ne întâlniserăm, ca să nu 
fim văzuţi, i-am spus Florei că eu aveam să merg în continuare 
pe drum. Ea nu s-a împotrivit. Am rămas uitându-ne unul la 
celălalt pentru câteva clipe. Apoi ea a spus că ne-am mai putea 
vedea într-o altă seară și s-a întors și a luat-o pe cărare, 
legănând coșul gol într-o mână. Eu am mers mai departe pe 
drum și m-am căţărat pe digul de lângă grădina noastră, 
simţindu-mă extrem de ușor, ca și cum aș fi fost despovărat, 
dintr-odată, de un cărucior cu turbă. In timp ce mergeam prin 
recoltele noastre slabe, am văzut-o pe Jetta alergând de-a 
lungul cărării dinspre casa lui Lachlan Zdrahonu', cu o basma 
trasă peste păr și cocoșată ca o văduvă. Nu m-am putut gândi 
ce treabă o purtase spre partea din jos a satului și am așteptat-o 
în faţa casei, dar ea a trecut în goană pe lângă mine, fără să-mi 
arunce măcar o privire. 

Tata era în scaunul său de lângă fereastră, fumându-și pipa 
din fiecare seară. Eram perfect convins că avea să mă întrebe 
pe unde umblasem și nu a întârziat să o facă. Scaunul îi era 


VP - 86 


cumva depărtat de fereastră, astfel ca dâra de lumină de la 
intrare să îi lumineze textul. Pentru că ne-ar fi putut vedea cu 
ușurință despărţindu-ne la răscruce, i-am spus imediat că 
fusesem în Aird-Dubh cu Flora Zdrahonului, pentru a duce niște 
ouă. Tata a întrebat pentru cine erau ouăle. Nu-mi dădeam 
seama de ce conta pentru cine erau ouăle, dar i-am spus și asta. 
Nu a reacţionat în niciun fel la răspunsurile mele, ceea ce m-a 
convins că știa deja prea bine unde fusesem și că mă întrebase 
doar pentru a vedea dacă aveam să-i spun adevărul. A tras de 
două ori din pipă. Jetta se apucase să croșeteze și se prefăcea 
că nu ne ascultă dialogul. 

M-am simţit nedreptăţit că eram chestionat astfel, mai ales 
pentru că Jetta nu avusese parte de același interogatoriu. Tata 
și-a scos pipa din gură și a spus că nu voia să am de-a face cu 
Flora Zdrahonului sau cu alt membru al familiei ei. Nu obișnuiam 
să-i întorc vorba tatălui meu, dar de această dată am făcut-o. 
Flora, i-am spus, nu îi făcuse niciun rău, iar mie îmi fusese 
recunoscătoare pentru că îi cărasem coșul. Nu mă așteptam ca 
tata să dea curs unei discuţii cu mine, și nici nu a făcut asta. În 
schimb, mi-a reamintit că nu eram încă prea mare pentru a nu fi 
bătut. Mi-am plecat privirea în podea ca un semn de căinţă, dar 
nu aveam nicio intenţie să-i ascult ordinul. Nu era prima dată 
când tata mi se părea prea strict cu mine sau cu fraţii mei, dar 
era prima dată când mă hotărâm să-l sfidez. Privind în urmă, 
totuși, mă simt obligat să recunosc că ar fi fost mai înţelept să 
țin seama de sfatul lui. 

Am ieșit afară și m-am așezat pe bancă, sperând că soră-mea 
avea să mi se alăture, dar nu a făcut asta. În dimineaţa 
următoare, când tata era plecat de acasă, am întrebat-o pe Jetta 
unde fusese în seara precedentă. Mi-a răspuns fără să-și ridice 
privirea de la treburile ei că o vizitase pe Carmina Tutun. Știam 
că nu era adevărat, pentru că venise din spatele casei familiei 
Tutun, dar nu i-am spus-o. În schimb, am întrebat-o dacă Kenny 
Tutun fusese acasă. Jetta s-a întrerupt din ce făcea și m-a fixat 
cu o privire serioasă. 

— Am deja un tată, a spus. N-am nevoie de încă unul. Sunt 
unele lucruri care nu te privesc, Roddy. Apoi mi-a întins o turtă 
de ovăz și mi-a cerut să mă dau la o parte din calea ei. M-am 
simţit foarte trist pentru că n-o știam așa pe Jetta, să ţină 
vreodată un lucru secret față de mine, deși, dacă ar fi obișnuit 


VP - 87 


să facă asta, cu greu mi-aș fi putut da seama. Poate că ţinea tot 
felul de lucruri secrete față de mine. 

Nu am mai văzut-o pe Flora Zdrahonului câteva zile după 
asta. Eram ocupat muncind conform planurilor lui Lachlan 
Zdrahonu', iar serile tata inventa sarcini pentru mine chiar și 
când nu era nimic de făcut. Nu știu dacă urmărea să mă 
pedepsească sau era numai o măsură pentru a nu mă lăsa s-o 
văd pe Flora. În orice caz, și-a atins scopul. Când tata a 
terminat-o în sfârșit cu mine, am stat trei seri pe dig, sperând că 
Flora avea să treacă cu vreo treabă pe acolo sau că, văzându- 
mă pe mine acolo, avea să inventeze vreun pretext pentru a 
face asta. Dar ea n-a apărut și mărturisesc că, în ciuda timpului 
scurt pe care îl petrecuserăm împreună, tânjeam după tovărășia 
ei. 

Cam prin acea vreme am început să plec noaptea de-acasă. 
Somnul nu mă mai lua cu ușurință și, chiar și atunci când 
adormeam, eram trezit de cele mai slabe mișcări ale gemenilor 
sau de vreun animal de-afară. În liniștea nopţii, tot felul de 
viziuni se adunau din tăciunii focului sau din mugetul vreunui 
vițel. Uneori îmi imaginam că vedeam fețe ridicându-se din fum 
sau că auzeam vreo voce de-afara șoptindu-mi ceva, și 
rămâneam întins în pat într-o stare de spaimă, așteptând 
sosirea vreunei grozăvii. Așa că am început să-mi abandonez 
patul și să hoinăresc pe dealuri. Mă imaginam pe mine însumi ca 
pe una dintre viziunile mele, o formă pe jumătate zărită în 
întuneric, întrezărită cu coada ochiului de cineva, înainte de a 
dispărea ca gândul. Obișnuiam să mă fac nevăzut printre 
acoperișurile caselor, să urc o bucată spre Càrn și să privesc 
satele de la înălţime. În lunile galbene, nopţile de-aici nu sunt 
niciodată complet întunecate. Lumea se înfățișează, în schimb, 
ca și cum toată culoarea s-ar fi scurs din ea, iar atunci când luna 
e sus, totul e argintiu, de parcă ar fi gravat într-o carte. Dacă mă 
găseam în apropierea ferestrelor vecinilor, priveam cu invidie 
corpurile adormite. Scopul meu în aceste deplasări era doar de 
a-mi goli mintea de gânduri nedorite, și reușeam asta 
cutreierând dealurile până la epuizare. Nedorind ca cineva să 
afle de activităţile mele nocturne, mă întorceam întotdeauna 
înainte ca tata sau soră-mea să se scoale dimineaţa și îmi 
petreceam ziua următoare într-o stare de ușoară ameţțeală. O 


VP - 88 


dată sau de două ori am adormit în timp ce munceam, făcând-o 
pe Jetta să creadă că leșinasem și să-mi sară în ajutor. 

Am hotărât să-mi folosesc una dintre plimbările nocturne 
pentru a vedea dacă Flora se întorsese la Conac. Deși tânjeam 
să o văd, speram că era încă o dată în serviciul lordului 
Middleton și că nu-mi evita deci compania din proprie voinţă. 
Anume în această noapte, luna era ascunsă de nori și emitea 
cea mai slabă licărire. Am luat-o printre acareturi și am urcat o 
vreme spre Càrn. Caracterul misiunii mele mă făcea și mai 
dornic să rămân neobservat. Călcam pământul fără să scot 
vreun sunet și mi-am ţinut spatele încovoiat până când n-am 
mai putut fi văzut din sat. Apoi am traversat coasta dealului 
până am trecut de punctul în care se afla casa Zdrahonului. Nu 
întâlnisem niciodată mai mult de o oaie în excursiile mele, dar 
acum sângele îmi zvâcnea în tâmple. Mă temeam, chiar și pe 
lumina zilei, să pun piciorul pe proprietatea lui Lachlan 
Zdrahonu', dar să fac asta la adăpostul întunericului era orișicât 
o perspectivă și mai cumplită. Dacă aș fi fost descoperit, abia 
dacă aș fi putut spune motivul prezenței mele acolo. Încă din 
copilărie mi-a fost greu să mă prefac. Odată, când aveam cinci 
sau șase ani, am fost trimis în șopron să adun ouăle. Uitasem să 
iau bolul pe care îl foloseam în acest scop și, în loc să fac cale 
întoarsă spre casă, am decis că nu aveam nevoie de el. Am 
strâns ouăle, iar când am plecat din șopron cu ele îngrămădite 
în mâini, o pasăre și-a luat zborul, speriindu-mă și făcându-mă 
să scap grămada de ouă. Mă holbam la grămada de albuș și 
gălbenuș de pe pământ și imediat mi-a venit ideea să susțin că 
îl prinsesem pe un căldărar furându-ne ouăle. Totuși, când 
mama a ieșit ca să mă caute, am izbucnit pur și simplu în plâns 
și i-am povestit că scăpasem ouăle pentru că uitasem să aduc 
bolul. Ei i s-a făcut milă de mine, mi-a șters lacrimile și mi-a 
spus că nu era nimic rău, că mâine aveau să fie și mai multe 
ouă. Mai târziu, când ne-am așezat să mâncăm, i-a spus tatei că 
nu fuseseră ouă în ziua aceea și mi-a făcut cu ochiul. Nu 
puteam, totuși, să mă bazez pe faptul că lui Lachlan Zdrahonu' 
avea să i se facă la fel de milă de mine dacă m-ar fi prins 
furișându-mă prin spatele casei sale în toiul nopții. 

Cu toate acestea, odată ce luasem o hotărâre, mă simțeam 
obligat să o duc la capăt. În timp ce coboram coasta dealului mi- 
a venit o idee. Auzisem povești despre cei care se trezesc 


VP - 89 


inconștienți în somn și se mișcă prin lume ca și cum ar fi 
complet treji. Totuși, atunci când li se vorbește, nu văd nimic, ca 
și cum ar avea o altă realitate înaintea ochilor. Aceștia sunt 
somnambulii, iar eu m-am decis că, dacă aveam să fiu prins, 
asta avea să-mi fie scuza: eram un somnambul. În această 
dispoziție m-am apropiat de locuinţa destul de lipsită de pază. 
Nu cunoșteam planul casei, dar din moment ce erau două 
ferestre mari în zidul din spate, am presupus că aici trebuie să 
se afle dormitoarele. Spre surpriza mea, am observat o lumină 
slabă la a doua fereastră, și mi-am imaginat-o pe Flora acolo, în 
hainele ei de noapte, așteptându-mă la lumina lumânării. 

M-am lipit de zid și am înaintat în liniște spre prima fereastră. 
Pietrele erau acoperite cu mușchi și le simțeam umede în 
palme. Am ezitat, apoi, ţinându-mi respiraţia, mi-am mișcat 
încet capul spre geam. Camera era scăldată în întuneric. După 
câteva momente am deslușit un pat și contururile întunecate a 
unor corpuri învelite cu pături. Nicio mișcare. La picioarele 
patului se afla un pătuţ și am putut vedea părul blond al fratelui 
bebeluș al Florei. Respirația mea a aburit geamul. Am făcut trei 
pași laterali spre a doua cameră. Renunţând la orice fel de 
prudenţă, am pășit în faţa ferestrei. O lumânare pâlpâia și, într- 
un scaun greu, înfășurată în pături, ședea nu Flora, ci o femeie 
bătrână, mama invalidă a lui Lachlan Zdrahonu', care nu mai 
pusese piciorul afară din casă de ani de zile. Ochii îi erau 
deschişi și îndreptaţi spre fereastră, dar nu părea să-și dea 
seama de prezenţa mea. Părea moartă de-a binelea și 
înfățișarea ei mi-a ridicat părul pe ceafă. În dreapta ei se afla un 
pat mic, gol, care m-am gândit că ar putea fi al Florei. Am privit- 
o pe babă timp de câteva clipe, până când am văzut cum 
păturile se ridică și cad încet. Apoi a clipit lent, de parcă și-ar fi 
recâștigat vederea, și un deget osos s-a ivit de sub pleduri și a 
arătat spre mine. Buzele i s-au mișcat fără zgomot. M-am întors 
și am luat-o la fugă înapoi spre deal. Undeva, un câine s-a 
apucat să latre și mi l-am imaginat pe Lachlan Zdrahonu' 
trezindu-se din somn și ridicându-se din pat pentru a investiga 
cauza zgomotului. M-am aruncat în iarba umedă din spatele 
unei movile de buruieni și am stat întins acolo o vreme, 
așteptând să mi se liniștească respiraţia. Nimeni nu s-a mișcat 
în casele de mai jos și m-am întors acasă fără să fiu observat. 
Mi-am petrecut restul nopţii stând treaz, întins în pat, gândindu- 


VP - 90 


mă la patul gol al Florei și simţindu-mă foarte încântat de 
reușita întreprinderii mele. 
x kx * 

Holdele nu prea ne-au crescut în acea vară. Nu știu dacă de 
vină a fost lipsa algelor de pe pământul nostru sau altceva. Tata 
se obișnuise cu ideea că aveam să strângem o recoltă slabă, așa 
că s-a îngrijit de teren cu mai puţin sârg decât de obicei. Când 
Kenny Tutun comenta despre buruienile care creșteau pe 
brazdele noastre, Tata ridica din umeri și spunea: „La ce bun? 
Pământul e secătuit”. 

Mie mi se părea că nu pământul era secătuit, ci tata. Mi-am 
petrecut multe zile muncind la proiectele lui Lachlan Zdrahonu'. 
Au fost mai întâi zilele pe care eram obligat să le muncesc. Apoi, 
fiindcă starea de sănătate a tatălui meu nu îi permitea să se 
angajeze cu folos la mari eforturi, am muncit în locul lui. Pe 
lângă asta, uneori mai lucram pentru câte o jumătate de șiling 
pe zi în locul altora care erau ocupați cu îndeletniciri mai 
profitabile. li dădeam tatei tot ce câștigam și eram bucuros să 
contribui cu ceva la veniturile familiei. Totuși, lucrul pentru 
Lachlan Zdrahonu' era o treabă enervantă. Abia dacă exista 
vreun moment în care ofițerul sau frate-su să nu apară mergând 
țanţoș, asigurându-se că nimeni nu se oprea pentru a se odihni 
o clipă sau pentru a-și șterge transpiraţia de pe frunte. Chiar și 
când Zdrahonu' era absent, noi munceam fără întrerupere, 
temându-ne că avea să apară brusc și să ne pedepsească cu 
încă o zi de muncă pentru trândăvie. Această trudă constantă 
însemna că îmi rămânea puţin timp la dispoziţie pentru a mă 
ocupa de propria noastră recoltă și, în consecință, că urma să 
avem mai puţin de mâncare în lunile negre. 

Lachlan Zdrahonu' ne-a făcut o vizită într-o seară pentru a ne 
informa că i se atrăsese atenţia că pământul nostru căzuse într- 
o stare de delăsare. Devenise o expresie favorită de-a sa să 
spună că despre cutare și cutare lucru i se „atrăsese atenţia”. 
Astfel perpetua ideea că orice ar fi făcut sau spus cineva avea 
să fie însemnat și raportat lui, o idee care asigura un mare grad 
de conformitate faţă de orice hotărâre lua el. In plus, îi făcea pe 
oameni să-și privească bănuitor vecinii și să îi trateze cu o 
suspiciune care până în acel moment fusese necunoscută prin 
partea locului. Cu această ocazie, Zdrahonu' l-a amendat pe 
tata cu zece șilingi și i-a reamintit că întreținerea 


VP - 91 


corespunzătoare a pământului era o condiţie a arendei și că, 
dacă nu își putea îndeplini obligaţiile, comisionarul nu avea altă 
opţiune decât să îi reconsidere arenda. Pentru a strânge banii 
de amendă, am fost obligat să muncesc mai departe la drumuri 
și la cărări și, ca urmare, pământul nostru a căzut într-o stare și 
mai rușinoasă de paragină. 

La câteva zile după ultima vizită a ofițerului, tata a rămas 
așezat după ce Jetta a curăţat masa. Aveam impresia că avea 
de făcut un anunţ și nu mă înșelam. După ce și-a umplut pipa și 
și-a aprins-o, ne-a informat că intenţiona să ceară o întrevedere 
cu comisionarul. L-am întrebat cu ce scop. Tata mi-a ignorat 
întrebarea și a spus că își dorea să-l însoțesc, pentru că eram un 
băiat inteligent și nu puteam fi zăpăcit de cuvintele 
comisionarului. M-am simţit jenat auzind că tata își recunoștea 
limitele și am protestat că el era egalul comisionarului și al 
oricui altcuiva, de fapt. Tata a scuturat din cap și a spus: 

— Știm amândoi că asta nu e adevărat, Roderick. 

Apoi a spus că intenţiona să plece spre Applecross peste două 
zile și că dacă consimţisem să muncesc pentru Lachlan 
Zdrahonu', trebuia să găsesc pe cineva să muncească în locul 
meu sau să-mi pregătesc justificarea dinainte. Apoi s-a ridicat și 
și-a ocupat locul în scaunul de la fereastră. 

Am simţit clar de la început că nimic bun nu avea să iasă din 
planul tatălui meu. Nimeni din parohia noastră nu ceruse 
vreodată o întâlnire cu comisionarul, iar când oamenii erau 
chemaţi să-l vadă, o făceau cu mare îngrijorare. Tata își dădea 
probabil seama că situaţia terenului nostru nu prea avea cum să 
se înrăutăţească mai mult, dar eu nu mă îndoiam că atunci când 
lui Lachlan Zdrahonu' avea să i se atragă atenţia despre vizita 
sa, el nu avea să ezite să se răzbune într-un fel sau altul. 

Tata și cu mine ne-am pornit spre Applecross dimineaţa 
devreme. Lachlan Zdrahonu', am aflat, plecase spre Kyle of 
Lochalsh cu ceva afaceri și mi-am dat seama că tata trebuie să 
fi ales această zi pentru vizita noastră având lucrul ăsta în 
minte. Ziua a arătat acele diferenţe ale vremii cu care suntem 
obișnuiți prin locurile astea. Pe când am ajuns în Camusterrach, 
eram uzi leoarcă din cauza unei furtuni, dar cerul s-a înseninat 
dintr-odată și soarele a început să ne usuce hainele. Pe măsură 
ce ne apropiam de Applecross, totuși, cerul s-a întunecat din 
nou și ploaia a început să cadă cu picături mari și grele. Tata nu 


VP - 92 


a reacţionat la aceste schimbări ale vremii. De fapt, nici nu pot 
spune cu siguranţă că le-ar fi observat. A continuat să meargă 
cu un pas așezat, cu brațele ţepene pe lângă corp, privirea 
fiindu-i fixată pe drum, la câţiva metri înainte. Nu am discutat 
despre ce urma să facem, astfel că încă nu știam cu adevărat ce 
intenţiona tata să-i spună comisionarului sau ce rol voia să joc 
eu. Speram în secret că bărbatul avea să fie plecat de acasă sau 
avea să refuze să ne primească, ca să ne putem întoarce fără 
să-i fi provocat și mai mult pe mai-marii noștri. 

Casa comisionarului se afla în spatele Conacului. Am apucat o 
rută ocolitoare în jurul grădinilor, tata dorindu-și cu siguranţă să 
evite să fie luat la rost pentru încălcarea fără voie a proprietăţii 
lordului. Când am ajuns la casa din piatră cenușie cu două etaje, 
tata a bătut în ușă cu ciocănelul de alamă cu o timiditate care 
nu era un semn bun pentru întrevederea noastră. O menajeră a 
apărut imediat. Ne-a privit ca pe niște tinichigii și a întrebat ce 
doream. Tata și-a dat jos șapca, chiar dacă femeia era doar o 
servitoare cu nimic mai presus decât el, și a răspuns că se 
numea John Macrae din Culduie și că dorea să vorbească cu 
comisionarul. Menajera a întrebat apoi dacă aveam o 
programare. Era o femeie costelivă, cu o gură subţire și cu un 
nas mare, care credea în mod cert că slujba din casa 
comisionarului o făcea mai importantă decât un arendaș. Tata i- 
a răspuns că nu aveam. Femeia a închis ușa fără niciun cuvânt 
și ne-a lăsat stând în prag. Pentru că încă ploua, ne-am 
îngrămădit în micul vestibul. E greu de spus cât timp am rămas 
acolo. Cu siguranță s-a scurs destul timp pentru ca speranţele 
mele cum că comisionarul nu era acasă să crească. Eram pe 
cale să îmi exprim acest gând în faţa tatei, când ușa s-a deschis 
din nou și am fost poftiți înăuntru. Servitoarea ne-a îndrumat 
spre un birou cu lambriuri de lemn și ne-a spus să așteptăm. Un 
foc duduia în vatră, dar niciunul dintre noi nu a îndrăznit să se 
apropie de el pentru a-și usca hainele. În schimb, am rămas în 
mijlocul camerei, unde prezența noastră era cel mai puţin 
jignitoare. Pe peretele de pe ambele părți ale șemineului se 
aflau picturi cu gentlemani distinși, îmbrăcaţi în haine de cea 
mai bună calitate. L-am recunoscut pe lordul Middleton întruna, 
așezat într-un fotoliu, cu un câine de vânătoare la picioare. In 
fața noastră se afla un birou mare dintr-un lemn masiv de 
culoare întunecată. Pe el erau ordonate câteva instrumente de 


VP - 93 


scris și mai multe registre mari și groase legate în piele. 
Peretele din stânga noastră era în întregime căptușit cu rafturi 
cu cărți. 

Comisionarul a venit și, spre surprinderea mea, l-a salutat pe 
tata cu o oarecare căldură. Tata a făcut o plecăciune servilă în 
fața sa, învârtindu-și agitat șapca în mâini. Am stat timp de 
câteva momente lângă el, încercând să par relaxat, cu șapca 
strânsă în mâini în fața mea. Comisionarul era mai scund decât 
mi-l aminteam, dar avea o față plăcută și sinceră, cu favoriţi 
deși crescându-i pe obraji. Părul din vârful capului îi era rar, dar 
puţinul pe care îl mai avea îi era aspru și neîngrijit, diferit de-al 
celorlalţi bărbaţi educați pe care îi cunoscusem. 

— Și acesta cine să fie? a întrebat, făcând un gest spre mine. 

Tata i-a răspuns, iar el m-a privit cu interes preţ de câteva 
clipe, de parcă auzise ceva despre mine, ceea ce speram sincer 
să nu fie adevărat. Comisionarul și-a ocupat locul din spatele 
biroului și s-a uitat la tata, așteptând să îi explice motivul vizitei 
sale. Pentru că tata nu a făcut asta, comisionarul și-a mutat 
privirea spre mine. Nu puteam vorbi în numele tatei, totuși, 
pentru că nu mă anunţase ce voia să spună. Au mai urmat 
câteva momente de liniște. Cu colţul ochiului, l-am văzut pe tata 
aruncându-i comisionarului o privire printre gene. 

— Domnule Macrae, a început comisionarul, pe un ton încă 
jovial, sunt convins că nu aţi venit tocmai din Culduie pentru a 
profita de căldura focului meu. A râs puţin la propria sa glumă, 
înainte de a continua. Pe cât de mult îmi plac jocurile de salon, 
nu pot să ghicesc cu ce scop aţi venit aici, așa că v-aș ruga să 
vă spuneţi problema. 

Tata mi-a aruncat o privire. M-am gândit că-și pierduse curajul 
sau că nu înțelegea ce i se cerea, dar după ce și-a dres glasul a 
spus pe o voce joasă: 

— Poate că aţi auzit de unele probleme pe care le avem în 
Culduie. 

— Probleme? a întrebat comisionarul. Nu am auzit de nicio 
problemă. Ce probleme? 

— Diverse probleme, domnule. 

— Nu am auzit de nicio problemă. Din contră, aud doar vești 
îmbucurătoare legate de lucrurile bune care se întâmplă în satul 
vostru. Aţi vorbit cu ofițerul vostru despre aceste „probleme”? A 


VP - 94 


pronunțat ultimul cuvânt cu un accent ciudat, de parcă 
aparţinea unei limbi străine. 

— Nu am vorbit. 

Comisionarul și-a încruntat o sprânceană și s-a uitat 
întrebător la tata. 

— Dacă aveţi dificultăţi, trebuie să vorbiţi cu domnul 
Mackenzie. Nu văd cum s-ar simţi altfel decât desconsiderat să 
afle că aţi venit la mine fără ca mai întâi să apelaţi la dânsul. 
Este rolul ofițerului să discute orice problemă pe care ați putea- 
o avea. Eu nu mă pot ocupa de detaliile mărunte ale... Și-a lăsat 
cuvintele să se stingă treptat, făcând un gest cu mâna care-i 
arăta nepăsarea. 

Tata nu a spus nimic. Comisionarul a bătut darabana cu 
degetele pe masă. 

— Deci? 

Tata și-a ridicat puţin privirea din pământ. 

— Nu am vorbit cu domnul Mackenzie despre aceste 
probleme fiindcă domnul Mackenzie e cauza problemelor. 

Auzind asta, comisionarul a izbucnit în râs, dar nu mi s-a părut 
sincer, ci mai degrabă un mod de a exprima absurditatea 
cuvintelor tatălui meu. Când râsul i s-a potolit, a dat drumul unui 
oftat prelung. 

— Aţi vrea să detaliaţi? a întrebat. 

Spre surprinderea mea, tata nu a fost deloc intimidat de râsul 
comisionarului. 

— Este adevărat că relaţiile mele cu domnul Mackenzie sunt 
tensionate, dar nu aș îndrăzni să vă implic în așa ceva. 

— Desigur, domnule Macrae. Din câte știu eu, domnul 
Mackenzie își îndeplinește atribuţiile cu un devotament care a 
lipsit cu desăvârșire în ultimii ani. Și din moment ce, dacă îmi 
amintesc eu bine, a fost ales în unanimitate, pot doar să 
presupun că face asta cu susținerea comunităţii. Dacă există 
vreo neînțelegere personală între dumneavoastră și ofiţer, 
atunci... Și-a ridicat mâinile și a dat drumul unui pufăit. 

— Bineînţeles, a spus tata. 

— Deci dacă n-aţi venit pentru a da frâu liber vreunei 
nemulțumiri personale, vă sfătuiesc să îmi spuneţi de ce vă 
aflaţi aici. Tonul jovial al comisionarului fusese înlocuit de 
nerăbdare. 


VP - 95 


Tata își învârtea șapca în mâini, dar apoi, parcă dându-și 
seama că acest gest nu contribuia la o impresie favorabilă, a 
încetat brusc și și-a lăsat mâinile pe lângă corp. 

— Vreau să văd legile, a spus. 

Comisionarul l-a privit cu curiozitate preţ de câteva clipe, iar 
apoi și-a mutat privirea asupra mea, de parcă eu i-aș fi putut 
explica cuvintele tatălui meu. 

— Vreţi să vedeţi legile? a repetat lent, mângâindu-și favoriţii 
cu mâna. 

— Da, a spus tata. 

— Despre ce legi vorbiţi? 

— Legile sub care trăim, a spus. 

Comisionarul a scuturat brusc din cap. 

— Scuzaţi-mă, domnule Macrae, nu sunt sigur că înțeleg. 

Tata era acum extrem de confuz. În mod cert nu se așteptase 
să nu fie înţeles și a presupus, în mod firesc, că era greșeala lui 
pentru că nu reușise să se exprime cu suficientă claritate. 

— Tata, am spus eu, se referă la legile de guvernare ale 
arendelor. 

Comisionarul m-a privit cu o expresie serioasă. 

— Înţeleg, a spus. Și de ce, daţi-mi voie să vă întreb, vreți să 
vedeţi aceste „legi”, cum le numiţi? 

Apoi și-a mutat privirea de la mine la tata și am avut impresia 
că se amuza pe seama noastră. 

— Ca să putem ști când le încălcăm, a îndrăznit tata, în cele 
din urmă, să-i răspundă. 

Comisionarul a dat aprobator din cap. 

— Dar de ce? 

— Ca să putem evita să ne fie numele însemnat sau să fim 
amendaţi pentru că le încălcăm, a spus tata. 

La auzul acestor vorbe, comisionarul s-a lăsat pe spate în 
scaun și a ţâţâit zgomotos în semn de dezaprobare. 

— Așadar, dacă vă înţeleg eu bine, a spus el strângându-și 
mâinile sub bărbie, vreți să consultaţi legile pentru a le putea 
încălca fără a fi pedepsiţi? 

Privirea tatei era îndreptată în jos și aveam impresia că ochii 
încep să i se umezească. L-am blestemat în gând pentru că se 
pusese într-o astfel de situaţie. 

— Domnule Macrae, vă apreciez îndrăzneala, a spus 
comisionarul, întinzându-și mâinile. 


VP - 96 


— Ceea ce vrea tata să spună, am zis eu, e nu că încearcă să 
încalce legile, ci mai degrabă că, familiarizându-se cum se 
cuvine cu ele, ar putea evita să le încalce. 

— Părerea mea, a insistat comisionarul, este că o persoană 
care dorește să consulte legile ar vrea să facă asta numai 
pentru a testa limitele fărădelegilor pe care le-ar putea comite. 

Tata era deja destul de pierdut și, pentru a-i curma suferinţa, 
i-am spus comisionarului că vizita noastră fusese o greșeală și 
că nu aveam să îl deranjăm mai departe. Comisionarul a ignorat 
însă încercările mele de a încheia întrevederea. 

— Nu, nu, nu, a spus, nu e suficient. Aţi venit aici, întâi de 
toate, aducându-i acuzaţii ofițerului satului vostru și, în al doilea 
rând, aţi venit cu scopul declarat de a încerca să evitați 
pedepsele pentru încălcarea legilor. Nu vă puteţi aștepta de la 
mine să las lucrurile așa cum sunt. 

Comisionarul, văzând că tata e incapabil să discute mai 
departe, mi se adresa de-acum în întregime mie. Și-a tras 
scaunul mai aproape de birou, a ales un registru și l-a deschis. A 
răsfoit câteva pagini, iar apoi s-a oprit cu degetul în dreptul unei 
coloane. După ce a parcurs câteva rânduri, și-a întors privirea 
spre mine. 

— Spune-mi, Roderick Macrae, ce ambiţii ai în viaţă? m-a 
întrebat. 

l-am răspuns că singura mea ambiţie era să-l ajut pe tata la 
munca de la câmp și să am grijă de fraţii mei. 

— De-a dreptul lăudabil, a spus. In ziua de azi, prea mulţi 
oameni au idei peste putinţa lor. Totuși, tu trebuie să te fi gândit 
să pleci din locul ăsta. Nu intenţionezi să îţi cauţi norocul în altă 
parte? Un tânăr inteligent ca dumneata trebuie să fi observat că 
nu are niciun viitor aici. 

— Nu-mi doresc să am un viitor altundeva decât în Culduie, 
am spus. 

— Dar dacă aici nu e niciun viitor? 

Nu am știut ce să-i răspund. 

— O să-ţi spun ceva cât se poate de sincer, Roderick, mi-a zis. 
Instigatorii sau infractorii nu au niciun viitor aici. 

— Nu sunt niciunul dintre aceste lucruri, am răspuns, la fel 
cum nici tata nu e. 


VP - 97 


Comisionarul și-a plecat apoi cu subințeles privirea spre 
condica din fața sa și și-a înclinat capul într-o parte. Apoi a 
închis zgomotos registrul. 

— Sunteţi în urmă cu plata, a spus. 

— La fel ca toţi ceilalţi vecini, i-am răspuns. 

— Da, a spus comisionarul, dar vecinii voştri nu au apărut aici 
ca și cum ei ar fi fost cumva partea vătămată. Faptul că încă 
mai aveți pământ se datorează numai bunăvoinţei lordului. 

Am înţeles că acest avertisment sugera că supliciul nostru era 
gata și l-am înghiontit pe tata, care în ultimele câteva minute 
parcă se aflase într-o transă. Comisionarul s-a ridicat. 

M-am întors să plec, dar tata nu a dat înapoi: 

— Deci să înțeleg că nu putem vedea legile, a spus. 

Comisionarul a părut mai degrabă amuzat decât iritat de 
afirmaţia tatei. Făcuse trei sau patru pași din spatele biroului 
său masiv, astfel că acum se afla la doar câţiva pași de noi. 

— Legile despre care vorbiţi au fost respectate din vremuri 
străvechi, a spus. Nimeni nu a simţit vreodată nevoia să le 
„Vadă”, cum spuneţi. 

— Cu toate acestea..., a spus tata. Și-a ridicat capul și l-a 
privit pe comisionar în ochi. 

Comisionarul a dat din cap în semn de refuz și a chicotit pe 
nas. 

— Mă tem că nu ne înțelegem, domnule Macrae, a spus. Dacă 
nu luați recolta de pe pământul vecinilor dumneavoastră, nu e 
pentru că legea o interzice. Nu îi furaţi recolta pentru că ar fi 
greșit să faceţi asta. Motivul pentru care nu puteți „vedea” legile 
este că nu există nicio lege, cel puţin nu în sensul în care păreţi 
să credeţi dumneavoastră. Aţi putea la fel de bine să cereţi să 
vedeţi aerul pe care îl respirăm. Desigur, există legi, dar nu le 
puteţi vedea. Legile există pentru că acceptăm cu toţii că există, 
iar fără ele ne-am afla într-o stare de anarhie. Este de datoria 
ofițerului satului să interpreteze aceste legi și să le aplice 
necondiţionat. 

Apoi ne-a îndrumat spre ușă printr-o fluturare nepăsătoare a 
mâinii. Mi-am dat brusc seama că, din moment ce tata ne 
adusese aici, nu avea niciun sens să plecăm înainte de a ne 
exprima în mod corespunzător plângerile. 

— Dacă îmi permiteţi să revin la problemele despre care a 
vorbit tata, am spus. Ceea ce voia tata de fapt să exprime este 


VP - 98 


că, prin modul în care impune aceste legi, Lachlan Zdrahonu' a 
dus o campanie de hărțuire împotriva familiei noastre. 

Comisionarul m-a privit cu o expresie sceptică. 

— O campanie de hărţuire? a repetat, părând destul de 
încântat de propoziţie. A făcut câţiva pași înapoi și s-a sprijinit 
de birou. Aceasta e o acuzaţie foarte serioasă, tinere, cea mai 
serioasă acuzaţie, de fapt. Celor aflaţi la putere nu li se poate 
permite să abuzeze de funcţia lor, nu-i așa? La fel cum nici 
indivizilor, desigur, nu li se poate permite să facă afirmaţii 
nefondate referitoare la superiorii lor. Ar fi bine, deci, să îmi spui 
în ce a constat această „campanie de hărțuire”. 

M-am simţit încurajat de cuvintele comisionarului și cred că 
am făcut un pas involuntar spre biroul său. Apoi i-am relatat, cât 
mai detaliat posibil, cum Lachlan Zdrahonu' ne micșorase cu 
prima ocazie suprafața pământului, cum mai târziu ne 
interzisese să culegem alge pentru fertilizarea culturilor care 
erau acum în paragină și cum ne amendase pentru proasta 
întreţinere a terenului. 

Comisionarul m-a ascultat cu atenţie, privirea fiindu-i în 
permanenţă fixată asupra mea. 

— Mai e și altceva? a întrebat. 

Am vrut să îi povestesc și despre atmosfera apăsătoare în 
care trăiam, dar nu mă puteam gândi în ce fel să exprim asta. 
Nu mi s-a părut înţelept nici să-i descriu incidentul cu sora mea 
la care fusesem martor, măcar pentru simplul motiv că-i era 
ceva necunoscut tatălui meu. 

Comisionarul a părut dezamăgit că nu mai aveam nimic de 
adăugat. 

— lar tu numești asta o „campanie de hărţuire”? a întrebat. 

— Da, domnule, am răspuns. 

— Deci scopul real al venirii voastre aici este să calomniați, 
din cine știe ce motive personale, un funcţionar care, din ceea 
ce spuneţi, nu face nimic mai mult decât să își îndeplinească 
atribuţiile cu conștiinciozitate. Chiar îmi voi nota ceea ce aţi 
spus, iar data viitoare când mă voi întâlni cu domnul Mackenzie 
am să-l felicit pentru felul în care se comportă. 

Am simţit o gaură înfricoșătoare în stomac, dar nu vedeam ce 
aș fi putut câștiga protestând. 

Comisionarul i s-a adresat apoi tatei: 


VP - 99 


— Sper că nu veţi găsi oportun să apelaţi din nou la mine în 
această chestiune. Vă reamintesc că arenda dumneavoastră se 
află la  discreţia lordului Middleton. Și la  discreţia 
reprezentanţilor săi. 

Apoi a dat din cap și ne-a făcut semn să ieșim din birou. 

Tata nu a spus nimic în drumul spre casă, iar expresia nu i-a 
trădat niciun gând. Ploaia încetase. În acea seară am stat pe 
lângă casă, așteptând sosirea lui Lachlan Zdrahonu', dar nu a 
apărut. Nu a venit nici în vreuna din serile următoare, așa că am 
tras concluzia că ne lăsa să fierbem gândindu-ne la răzbunarea 
pe care ne-o pregătea. Câteva zile mai târziu, munceam în 
șanțurile de pe marginea drumului spre Aird-Dubh, când Lachlan 
Zdrahonu' a trecut pe lângă mine. S-a oprit și m-a privit 
muncind câteva minute, dar nu a spus nimic, și apoi și-a văzut 
de drum. În urma întrevederii noastre, mi-l imaginasem pe 
comisionar profitând de prima ocazie pentru a-i comunica 
ofițerului său ce se întâmplase, dar, când s-a dovedit că nu 
făcuse asta, mi-am dat seama că pentru acești bărbați 
importanţi acţiunile noastre erau pur și simplu lipsite de 
importanţă. 

x kx * 

Câteva zile mai târziu, după cină, am ieşit din casă doar ca să 
scap de atmosfera întunecată. Starea tatei, în special la acea 
oră, era atât de jalnică, încât arunca un văl negru peste întreaga 
familie. Nu o mai văzusem pe Jetta zâmbind de câteva zile sau 
săptămâni și părea să se retragă în sine pe zi ce trece, astfel că 
umbla cu aerul unei babe. Dacă cei mici se mai jucau cât de cât, 
o făceau în liniște și în feluri misterioase doar de ei știute. Când 
Jetta li se adresa, o făcea prin șoapte, menite să nu-i amintească 
tatei de existenţa lor. Eu însumi, din cauza dorului de a o vedea 
pe Flora Zdrahonului, munceam sub un văl de deznădejde, care 
sporea starea generală de mâhnire. 

leșind afară din casă, totuși, dispoziţia mi s-a înseninat 
imediat. Flora ședea pe digul de la răscrucea cu drumul spre 
Toscaig. Am fost tentat s-o iau la fugă, dar o clipă de precauţie 
m-a determinat să abandonez cărarea spre sat și s-o iau în 
schimb în jos pe arătură, înainte de a sări peste dig și dea o lua 
din nou pe drum la două sau trei sute de metri de locul în care 
se afla Flora. Am afișat o postură prin care intenţionam să 
sugerez oricui m-ar fi observat că hoinăream doar într-o parte 


VP - 100 


și-n alta fără a avea vreo destinaţie precisă în minte. Astfel îmi 
imaginam că atunci când aveam să dau peste Flora, întâlnirea 
noastră avea să pară întâmplătoare. Flora nu și-a ridicat nici 
măcar o dată privirea în timp ce mă apropiam și părea să fie 
ocupată cu ceva ce ţinea în poală. Pe măsură ce mă apropiam, 
am fost uimit de delicateţea trăsăturilor ei. Bucle de păr îi erau 
suflate de vânt în jurul feței fără să bage de seamă. M-am oprit 
la câţiva pași distanță, dar Flora era prea absorbită, sau se 
prefăcea că e, de ruperea metodică a unei păpădii, ale cărei 
petale galbene i se așterneau peste fustă. 

Am salutat-o, iar ea și-a ridicat privirea de la activitatea ei. 

— Bună, Roddy, a spus. 

Nu am fost în stare să mint. 

— Te-am tot căutat în ultimele zile, am spus. Și mi-a părut rău 
că nu te-am mai văzut. 

— Chiar așa? a întrebat. 

Un zâmbet timid i-a jucat pe buze, apoi și-a plecat privirea 
înspre petalele de pe fustă, dând de înţeles că afirmaţia mea o 
bucurase. 

— Am muncit la Conac, a spus. 

M-a bucurat că Flora crezuse de cuviinţă să-mi ofere această 
explicaţie a absenței ei. 

Am dat aprobator din cap și m-am apropiat puţin. 

— Unde mergi? m-a întrebat. 

— Nu merg nicăieri, i-am spus. 

— Atunci e un noroc că s-a întâmplat să treci pe-aici în drumul 
tău spre nicăieri. 

— Da, i-am spus. Un mare noroc. 

— Poate că aș putea merge împreună cu tine spre nicăieri, a 
spus. 

S-a desprins de pe dig, măturându-și petalele de pe haine. Am 
mers puţin în tăcere, iar apoi, fără să ne spunem nimic, am luat- 
o spre Aird-Dubh. Mă bucuram că acest obicei părea să se fi 
stabilit între noi, ca și cum am fi fost un cuplu de mult căsătorit. 
Vântul se oprise, iar apa din Strâmtoare era complet nemișcată. 
Mergeam atât de aproape unul de celălalt, încât nu era nevoie 
să vorbim mai tare decât în șoaptă, și am avut sentimentul că 
înaintam printr-o lume care își lăsase pentru moment uneltele 
jos și se oprise. Dacă m-aș fi putut transporta dintr-odată, prin 
vreun truc magic, în casa noastră, Jetta și tata ar fi fost cu totul 


VP - 101 


înmărmuriţi în activităţile lor, iar joaca celor mici ar fi fost în 
întregime lăsată deoparte. 

După ceva timp, am întrebat-o pe Flora ce făcuse la Conac. 
Mi-a descris cum, datorită unui grup mare de vânători, fusese 
nevoie de ajutoare suplimentare la bucătărie și la servitul 
ospăţurilor. Mi-a vorbit despre farfuriile cu cărnuri, legume și 
dulciuri care le erau aduse oaspeţilor și despre cantităţile 
impresionante de vin care erau băute în timpul meselor. Era, a 
spus, o priveliște nemaipomenită. Apoi mi-a descris rochiile 
elegante ale doamnelor, una mai frumoasă decât cealaltă. Și 
mai era acolo cel mai elegant gentleman, al cărui păr brunet 
flutura în vânt, asupra căruia toate doamnele își îndreptau 
privirile și care părea să fie cel dintâi care închina în cinstea 
ospitalităţii lordului Middleton. Fusese o săptămână minunată, a 
spus Flora, care câștigase doi șilingi pentru munca ei. Apoi, 
simțind că n-ar trebui să existe secrete între noi, i-am povestit 
Florei despre scurta mea slujbă în serviciul lordului Middleton. 
Nu a râs, dar s-a uitat la mine cu o expresie gravă și a spus: 

— N-a fost prea deștept din partea ta, Roddy. 

— N-a fost, i-am răspuns, pentru că tata mi-a dat cea mai 
strașnică bătaie pe care am luat-o vreodată. 

Flora nu a găsit nici în asta nimic amuzant și eu am fost 
îngrozit pentru că părea să-mi dezaprobe comportamentul. l-am 
spus că mă purtasem astfel numai pentru că nu voiam să văd 
un cerb sănătos omorât pentru amuzamentul moșierilor. Flora a 
spus apoi că cerbii se aflau pe munte pentru distracţia domnilor 
și că traiul lordului Middleton depindea de aceste îndeletniciri. l- 
am răspuns că traiul lordului Middleton nu mă interesa. Flora mi- 
a întors-o, spunând că ar trebui să mă intereseze, deoarece era 
vorba de moșia care le oferea oamenilor de lucru. 

— Fără bunatatea lordului Middleton, a spus, am trăi cu toţii 
de pe o zi pe alta cu ce-am găsi. 

Răspunsul ei m-a făcut să mă simt foarte prost și, pentru că 
nu doream să stric atmosfera dintre noi, n-am mai pomenit 
nimic pe această temă. Am mers mai departe în tăcere spre 
Aird-Dubh și am simţit că apropierea dintre noi se risipise puţin. 
Am hoinărit prin harababura de case și acareturi ale satului. 
Ceapa stătea așezată pe o bancă în faţa casei ei, trăgând 
zgomotos dintr-o pipă mică. Flora s-a oprit și i-a dat bună seara. 

— N-ai ouă pentru mine? a întrebat bătrâna. 


VP - 102 


Flora a dat din cap în semn că nu și i-a spus că-i pare rău, dar 
nu avea. Apoi s-a interesat de starea de sănătate a bătrânei. 
Doamna MacLeod i-a ignorat întrebarea, scoțându-și, în schimb, 
pipa din gură și întorcându-și privirea spre mine, în tot acest 
timp buzele ei fleșcăite făcând un zgomot precum cel al mării 
care se lovește de stânci. 

— lar ăsta-i băiatul Negrului Macrae? a întrebat. 

— Da, a spus Flora. 

Baba a continuat să se uite la mine cu dezaprobare. 

— Ţi-a mâncat Diavolul limba, Negrule Roddy? m-a întrebat în 
cele din urmă. 

Nu mă puteam gândi la niciun răspuns potrivit pentru 
întrebarea ei, așa că doar m-am uitat înapoi la ea. Și-a pus pipa 
la loc în gură și a tras cu zgomot. Nu era aprinsă. 

— Am tot văzut-o în ultima vreme pe soră-ta, a spus. 

Nu-mi venea în minte niciun motiv de ce sora mea ar fi 
umblat atât de des prin Aird-Dubh și i-am spus asta. 

— Ei bine, a fost aici. Sau fantoma ei, dacă nu. O fată drăguță, 
seamănă foarte bine cu maică-sa. Ultimele cuvinte au fost spuse 
pe un ton viclean, iar dacă intenţia ei fusese să mă enerveze, 
mărturisesc că reușise. Dacă nu ar fi fost Flora lângă mine, i-aș 
fi spus că era o nemernică de baborniţă, dar mi-am ţinut gura. 

— lar tu semeni tare cu taică-tău, a spus. 

— Nu-l știi pe tata, i-am răspuns. 

— Îl știu destul de bine, a spus. Mic și îndesat ca un butuc. 
Apoi a început să trăncănească în legea ei. Nedorind să mai aud 
altceva, am plecat de-acolo, iar Flora m-a urmat, după ce i-a 
urat mai întâi o seară bună babei. 

— Să-i spui surorii tale că-i doresc să se facă bine, a strigat 
după noi. 

M-am prefăcut că nu o aud, dar după ce ne-am îndepărtat, 
Flora m-a întrebat la ce se referise. l-am răspuns că era doar o 
bătrână nebună și că n-avea de ce să o bage în seamă. 

Am trecut pe lângă coliba lui Murdo Cocoșul, iar zgomotul 
pașilor noștri l-a făcut să iasă în ușă. S-a holbat la noi în timp ce 
treceam și gura îi tot zvâcnea, dezvelindu-i singurul dinte pe 
care-l mai avea. Apoi a scos un sunet de pescăruș și a dispărut 
înăuntru, ca un animal în vizuina sa. Flora s-a înfiorat puţin. M- 
am tras mai aproape de ea și mi-am lăsat dosul palmei să mi se 
atingă ușor de mâneca ei, sperând că avea să mă ia de mână, 


VP - 103 


dar nu a făcut asta, așa că mi-am retras-o la loc. Am ajuns la 
promontoriu și ne-am așezat pe stâncile de acolo. Mai multe 
bărci se legănau încet pe valuri. l-am povestit Florei despre 
vasul de pescuit al tatălui meu și despre accidentul în care cei 
doi laini s-au înecat. l-am spus cum mama obișnuia să meargă 
la cheiul din Toscaig pentru a-l urmări pe tata acostând barca. 
Nu știu de ce i-am povestit toate astea, poate pentru că voiam 
să-i stârnesc mila, astfel încât să mă placă mai mult. Când am 
terminat, ea a spus că era o poveste foarte tristă, și am regretat 
că i-am spus-o. 

Pentru a întrerupe liniștea care se lăsa între noi, am întrebat-o 
dacă avea să mai lucreze în viitorul apropiat la Conac. 

— Dacă mi se cere și dacă m-am comportat cum trebuie, a 
răspuns. Apoi mi-am amintit de fata pe care o observasem la 
școală, întotdeauna nerăbdătoare să-i facă pe plac domnului 
Gillies, și m-am gândit că poate nu se schimbase atât de mult, la 
urma urmei. Mi-a spus că anul viitor, când împlinea șaisprezece 
ani, avea să fie trimisă să lucreze la un negustor din Glasgow. 
Mama ei îi obținuse această slujbă cu ajutorul menajerei de la 
Conac. Flora m-a întrebat dacă fusesem vreodată la Glasgow, iar 
eu i-am răspuns că, din cauza fricii de apă a tatălui meu, nu 
ajunsesem niciodată mai departe de Kyle of Lochalsh. Mi-a 
povestit multe despre străzile mari, despre magazinele și casele 
din oraș. M-a întrebat dacă nu intenţionam să plec din Culduie, 
iar eu i-am răspuns că tata avea nevoie de mine pentru munca 
la câmp și că, în orice caz, nu îmi doream să plec nicăieri, 
pentru că Culduie era locul în care mă născusem și în care 
voiam să îmi petrec restul zilelor. Flora și-a exprimat 
convingerea că lumea însemna mult mai mult decât Culduie și 
că îmi doream cu siguranţă să văd măcar o mică parte din ea. 
Nu i-am răspuns, pentru că de când mă împrietenisem cu ea nu 
îmi dorisem nimic mai mult decât ceea ce se afla la doi pași de 
casa mea. Flora mi-a spus că își dorea ca atunci când ajungea în 
Glasgow să pună ochii pe ea un tânăr bun care s-o ia de 
nevastă. l-am răspuns că eram sigur că existau mulți tineri în 
Culduie care își doreau să facă același lucru. 

Flora m-a privit cu o expresie serioasă și nedumerită: 

— Nu te referi la tine, nu-i așa? m-a întrebat. 

Mi-am mutat privirea de la ea înspre mare. 


VP - 104 


— Dacă nu te referi la tine, atunci la cine te referi? a insistat 
pe un ton jucăuș. 

M-am întors spre ea. Apoi, fără să mă gândesc, mi-am împins 
faţa spre ea, iar pentru o clipă, buzele mele i-au atins ușor 
obrazul. Flora s-a tras înapoi și s-a ridicat în picioare. 

— Negrule Roddy! a spus. Apoi a chicotit prostește și am râs 
și eu pentru a-i arăta că făcusem doar o glumă. 

După câteva momente, s-a așezat lângă mine. Niciunul dintre 
noi n-a spus nimic. Nu-mi doream nimic altceva decât s-o iau la 
fugă și să izbucnesc în plâns. 

Flora s-a împins cu veselie în braţul meu și a spus că eram 
doar un băiat prostuţ care nu știa nimic despre lume. Existau 
totuși, chiar și în Culduie, cele șase fete ale lui Kenny Tutun 
după care puteam să umblu. Nu i-am spus ce îmi trecea prin 
minte, pentru că nu aveam nicio intenţie să mă expun unei alte 
bătăi de joc. 

Pe drumul de întoarcere spre Culduie, vestea că Flora dorea 
să plece din Culduie m-a apăsat cu toată greutatea. Mi-am dat 
seama că, într-un mod destul de neașteptat, îmi imaginasem un 
viitor în care ea și cu mine aveam să fim împreună. Nu aș putea 
spune care a fost momentul în care aceste gânduri mi-au trecut 
prima dată prin mine, dar pot spune cu certitudine că înainte de 
întâlnirea noastră din șopron nu luasem niciodată în calcul ideea 
de-a avea o nevastă. Viaţa mea de până în acel moment fusese 
cu tata și cu Jetta și, până să o întâlnesc pe Flora, nu îmi 
dorisem niciodată să am parte de compania altcuiva. M-am 
blestemat pentru că nutrisem astfel de sentimente. Vedeam că 
pentru Flora nu însemnam nimic mai mult decât un amuzament 
de care avea să uite în clipa în care avea să pună piciorul în 
oraș. 

Flora trebuie să fi remarcat că eram abătut, pentru că a 
încercat să facă conversaţie despre lucruri banale și m-a 
înghiontit cu umărul în joacă, dar eu mi-am afundat mâinile și 
mai adânc în buzunarele pantalonilor și nu i-am răspuns în 
niciun fel. 

x kx * 

Niciunul dintre noi nu avea dispoziția necesară pentru 
Adunarea din vară care a urmat, dar Jetta tricotase o grămadă 
de șaluri de vândut la târg, așa că nu se punea problema să nu 
participăm. Tata a refuzat să ne însoţească, mulţumindu-se doar 


VP - 105 


să mormăie un avertisment cum c-ar trebui să mă feresc de 
necazuri. L-am asigurat că nu aveam nicio intenţie să intru în 
vreun necaz, iar absența lui a reușit să ne însenineze la plecare 
dispoziţia. 

Mărfurile Jettei erau adunate într-un cărucior, în timp ce 
gemenii, spre marea lor bucurie, ședeau În vârful lor. Drumul 
era plin de grupuri asemănătoare, și se cânta și peste tot în jur 
era o atmosferă festivă. Jetta s-a alăturat cântecelor de dragul 
celor mici și, pentru cine ne vedea, trebuie că aduceam 
oarecum cu o familie fericită. Cât despre mine, mă simţeam încă 
apăsat de sentimente melancolice din cauza Florei Zdrahonului, 
dar m-am hotărât, de dragul fraţilor mei, să le las deoparte. 
Apropiindu-ne de Camusterrach, am depășit-o pe Ceapă, care se 
mișca atât de încet, încât m-am gândit că trebuie să fi plecat de 
acasă cu două zile în urmă. Jetta și-a grăbit pasul când am 
trecut pe lângă ea, apoi s-a prins de nas și s-a strâmbat la ea. 
Gemenii au râs și i-au imitat gestul. Mai încolo, ne-am întâlnit cu 
cei din familia Tutun. Jetta a vorbit în șoaptă cu fiica lor cea mai 
mare. Carmina Tutun s-a interesat de tata, iar eu i-am spus că 
rămăsese acasă ca să aibă grijă de holde. M-a privit cu 
neîncredere, dar n-a mai spus nimic. Restul călătoriei am rămas 
în spatele grupului, fără să mai vorbesc cu nimeni. 

Drumul dintre țărm și rândul de case care constituia satul 
Applecross era plin de mese așezate pe capre de lemn, pe care 
erau expuse brânzeturi, sculpturi, pipe, zorzoane și lucruri de 
îmbrăcat. Jetta a găsit un loc undeva spre capătul satului și și-a 
aranjat produsele din cărucior înainte de a se așeza pe zidul 
scund care dădea înspre țărm. Gemenii se jucau la picioarele ei. 
Eu am hoinărit o vreme înainte de a mă abate înapoi spre sat. 
Întreaga parohie părea să fie adunată pe drumul strâmt. 
Femeile erau îmbrăcate cu cele mai bune haine. Fetele aveau 
părul frumos aranjat și împodobit cu flori. M-am întrebat dacă 
aveam s-o văd pe Flora Zdrahonului, dar eram sigur că nu o 
interesam prea mult. Arendașii se amestecaseră cu oaspeţii 
Conacului, care conversau cu voce scăzută și arătau nepoliticos 
cu degetul spre obiectele expuse. 

Am ajuns în spatele a doi gentlemani bine îmbrăcaţi și am 
tras cu urechea la discuția lor. Primul a declarat cu o voce 
scăzută: 


VP - 106 


— E ușor să uiţi că astfel de primitivi încă există în ţara 
noastră. 

Însoţitorul lui l-a aprobat dând cu solemnitate din cap și s-a 
întrebat cu voce tare dacă ar mai putea fi făcut ceva în privința 
noastră. Primul gentleman și-a exprimat apoi punctul de vedere 
conform căruia era greu să ajuţi oamenii care erau atât de 
incapabili să facă orice pentru ei înșiși. Apoi s-au oprit să bea 
dintr-o ploscă și să privească un grup de fete care trecea pe 
lângă ei. N-am mai stat să aud ce observaţii făceau și am mers 
mai departe pe stradă. 

L-am observat pe Archibald Ross stând sprijinit în pragul 
hanului. Era îmbrăcat într-un costum elegant din tweed și purta 
bocanci maronii și pantalonii îndesați în ciorapi. M-am oprit și m- 
am holbat la el preț de câteva clipe. Arăta din cap până-n 
picioare ca un tânăr gentleman dintr-un grup de vânătoare. 
Chiar dacă mă aflam la doar câţiva metri distanţă de el, nu 
părea să mă recunoască. Mi-am amintit că trecuse aproape un 
an de când ne întâlniserăm și am făcut un pas sau doi spre el. 
Tinea în mâna dreaptă o pipă, și am văzut că de data asta era 
plină și aprinsă. M-am gândit că poate din cauza isprăvii mele de 
pe deal nu voia să aibă de-a face cu mine, dar o expresie de 
recunoaștere i-a străbătut faţa și și-a întins mâna, exclamând: 

— Roddy, bătrâne! 

Ne-am strâns mâinile cu căldură. Eram încântat că părea să 
nu-mi poarte deloc pică. 

— M-am gândit că ai ajuns deja în Canada, i-am spus. 

— Canada? a întrebat. 

— Cu vărul tău. 

A făcut un gest exagerat cu pipa. 

— Nu e nimic pentru noi în Canada în perioada asta. Lucrurile 
sunt mai rele acolo decât aici. In plus, acum sunt cu ajutorul de 
vânătoare. 

Am dat din cap și i-am spus că îi ședea foarte bine îmbrăcat 
așa. Și-a fluturat ostentativ pipa pentru a-mi respinge 
comentariul, înainte de a și-o pune înapoi în gură și de a trage 
cu poftă din ea. Mi-am dorit din toată inima să fi avut și eu o 
pipă a mea în acel moment. Apoi m-a luat de braţ și m-a 
îndrumat înăuntrul hanului. Am aruncat o privire peste umăr, 
temându-mă că vreunul dintre vecinii noștri m-ar putea vedea. 
Nu mai pusesem niciodată piciorul în han. Tata îl considera un 


VP - 107 


lăcaș al păcatului și spunea adesea că cei care îl frecventau se 
aflau pe drumul către focul etern. lnăuntru, o mulțime de 
bărbaţi îmbrăcaţi în cămăși cu mânecile suflecate erau strânși 
laolaltă, urlând cu voioșie unul în fața altuia. Archibald ne-a 
strecurat prin îmbulzeală spre o masă micuță din colţ, pe care 
au fost imediat așezate două halbe pline cu bere de către o 
femeie zdravănă într-o rochie tartan. Archibald a apucat unul 
dintre recipiente și, ciocnindu-l zgomotos de al doilea, a 
declarat: 

— Să trăiască cei care ţin la noi! 

Am apucat halba mea, a cărei greutate m-a surprins atât de 
tare, că am fost cât pe ce să o scap, și am repetat toastul. Berea 
avea un gust foarte scârbos și aș fi scuipat-o pe jos dacă aș fi 
fost singur. Archibald a luat o a doua înghiţitură lungă și m-a 
îndemnat, împungându-mă cu cotul în coaste, să fac și eu la fel. 

— Excelent că te văd, bătrâne, a declarat. Ești o mare figură, 
nu-i așa? 

Eram atât de bucuros să mă aflu în compania unui tovarăș 
grozav precum Archibald Ross, încât mi-am ridicat halba la buze 
și am dat pe gâtlej mai bine de jumătate din conţinut. Mă 
întrebam ce-ar crede tata văzându-mă într-un astfel de loc, dar 
pe când berea mi-a ajuns în stomac, deja nu-mi mai păsa. Doi 
bărbaţi solizi care se aflau la stânga noastră cu braţele fiecăruia 
așezate pe după umerii celuilalt cântau din toată inima: 


Când eram în Coille Mhuiridh 

Nu cei din Lowland ne-au trezit, 

Ci mugetele cerbului și-ale puiului de cerb 
Și cucul care primăvara îşi cântă muzica. 


În scurt timp, toată lumea s-a alăturat cântecului. Archibald s- 
a ridicat în picioare și a început să urle fals: 


Țara mea este frumoasă, 
Strălucită și mare, țară primitoare, 
Cerb găsești la gură de trecătoare, 
Tap Și ciut, cocos și somon. 


În acest moment, cei doi bărbaţi care se legănau în stânga 
mea mi-au căzut în poală, vărsându-mi ce-mi mai rămăsese de 
băut din bere. Archibald i-a împins cu asprime și i-a mai cerut 

VP - 108 


hangiţei încă un rând. Cântecul s-a stins încet într-o încăierare 
de corpuri încurcate și hohote de râs. Alte două halbe au fost 
livrate în timp util, iar Archibald și-a reluat locul părând extrem 
de mulțumit de sine însuși. 

— Ei bine, domnule Macrae, pentru noi și cei care ţin la noi! 

— Pentru cei care ţin la noi! am repetat. 

A doua bere avea un gust mult mai bun decât cea 
precedentă, astfel că am tras concluzia că prima trebuie să fi 
fost stricată. Archibald mi-a explicat apoi cum, la sfârșitul 
sezonului de vânătoare din anul precedent, ajutorul de 
vânătoare îi oferise șansa să devină ucenicul său, iar acum trăia 
într-o locuinţă din spatele Conacului. Câștiga un șiling pe zi și 
chiar mai mult dacă îndeplinea comisioane pentru oaspeţii 
lordului Middleton. Mie toate acestea mi se păreau lucruri de 
mare preț și i-am spus asta. 

— Aș întreba dacă nu există vreun loc și pentru tine, mi-a 
spus, dar mă tem că ajutorul de vânătoare nu-și amintește cu 
prea multă plăcere de tine. Apoi a început să dea din mâini și să 
cârâie, imitându-mi prestaţia de pe munte, râzând gălăgios. 
Archibald trebuie să fi observat că păream demoralizat, pentru 
că și-a potolit imediat hohotul de râs și s-a interesat de planurile 
mele de viitor. l-am spus că lucram la drumuri și pe pământul 
tatei și că eram mulţumit cu asta. Archibald a adoptat o 
expresie serioasă și m-a întrebat dacă asta era limita ambiţiei 
mele. Pentru că nu voiam să-l dezamăgesc, i-am spus că 
această rânduială era numai pe termen scurt și că, odată ce voi 
fi pus deoparte destui bani, intenţionam să îmi caut norocul în 
Glasgow. Archibald a dat aprobator din cap la auzul acestui 
neadevăr. 

— Tot aud că există mari oportunități pentru bărbaţii 
ambiţioși acolo, a spus. 

L-am aprobat, mulţumit că nu mi-a pus alte întrebări pe 
această temă, iar el a mai comandat un rând de bere. Ne aflam 
acum într-o stare de entuziasm și el mi-a spus mai multe povești 
despre gentlemenii care vizitau moșia, imitându-le cu mare 
succes obiceiurile și modul de a vorbi. Ajutorul de vânătoare, mi- 
a povestit, nu era nici pe jumătate la fel de fioros pe cât părea și 
l-a invitat de multe ori pe Archibald în ghereta lui, unde stăteau 
seara la vatră fumându-și pipele și rememorând evenimentele 
de peste zi. Când nu existau partide de vânătoare, ajutorul îi 


VP - 109 


iniția pe Archibald în arta statului la pândă, astfel că acum își 
putea da seama, verificând firele rupte de iarbă sau modificările 
vremii care scapă unui ochi neavizat, dacă cerbii se aflau prin 
apropiere și în ce direcţie călătoreau. Archibald s-a lăudat că 
acum știa dealurile și văile mai bine decât interiorul propriei 
case și mărturisesc că am fost foarte invidios pe noua lui poziţie 
în viaţă. S-a apucat să-și umple pipa și s-a interesat de ce nu 
aveam și eu una. l-am răspuns că îmi puneam toţi banii 
deoparte pentru călătoria la Glasgow și că nu voiam să-i risipesc 
pe tutun. Archibald a fost de părere că astfel de obiceiuri aveau 
să mă facă un om avut. Pentru o clipă m-am gândit la mine ca la 
un negustor bogat, stând lângă șemineul unei case mari din 
oraș, cu Flora brodând alături de mine. 

Nu știu cât timp am stat în han sau câte halbe de bere am 
băut, dar la un moment dat mulţimea s-a răspândit afară în 
stradă. Momentul marelui eveniment al zilei, meciul de shinty16 
dintre parohia din Applecross și cea din Point, se apropia. 
Archibald a achitat nota noastră de plată, ceea ce a fost mană 
cerească, întrucât eu nu aveam niciun ban. Mi-a ignorat 
multumirile printr-o fluturare a mâinii, insistând că, deoarece el 
mă invitase la un pahar, ar fi fost un netrebnic dacă m-ar fi lăsat 
să plătesc. 

Mi-am dat seama că mă clătinam din cauza berii, dar nu-mi 
era rușine de starea mea. Am mers încet de-a lungul străzii, 
înghiontit de mulţime și atrăgând privirile dispreţuitoare ale 
trecătorilor. Archibald și-a atârnat braţul peste umerii mei și ne 
scoteam amândoi șepcile în faţa tuturor și ni se părea că 
suntem cei mai încântători tovarăși. Spre sfârșitul drumului am 
ajuns în locul în care Jetta își expusese produsele. A părut 
extrem de înspăimântată de starea mea de ebrietate. 

— Sper, pentru binele tău, ca tata să nu afle de starea ta, mi- 
a zis pe o voce șoptită. 

I-am ignorat observaţia și, cu un gest spre însoţitorul meu, am 
spus: 

— Dă-mi voie să ţi-l prezint pe prietenul meu, domnul 
Archibald Ross. 

Archibald a făcut o plecăciune complicată. 


16 Sport de echipă specific scoţian care se joacă cu crose, asemănător hocheiului pe 
iarbă (n. tr.). 


VP - 110 


— Încântat să vă cunosc, domnișoară Macrae, a spus. Nu are 
cum să existe o fată mai frumoasă în parohie. Apoi i-a luat 
mâna, deși ea nu i-o oferise, și i-a sărutat-o. Jetta s-a holbat la el 
cu uimire, întrebându-se, fără îndoială, cum reușise fratele ei să 
se împrietenească cu un băiat atât de fermecător. Archibald s-a 
dat înapoi pentru a examina articolele Jettei. Și-a luat aerul unui 
cunoscător, apucând cu delicateţe obiectele unul câte unul între 
degete și mormăind apreciativ. Jetta părea bucuroasă de atenţia 
lui și ne-a povestit cum, cu mai puţin de zece minute în urmă, îi 
vânduse unei doamne din Conac un șal pentru un șiling. 

— Un șiling! a spus Archibald. Îţi vinzi munca extraordinară 
sub valoarea ei, draga mea. 

Apoi a anunţat că avea să cumpere pentru mama sa șalul pe 
care îl ţinea în mână și i-a dat surorii mele doi șilingi pe el. Jetta 
a fost extrem de încântată și i-a mulţumit în mod exagerat. În 
timp ce Archibald se îndepărta de tarabă, ea mi-a dat un șiling și 
mi-a șoptit să nu-i suflu niciun cuvânt tatei despre vânzările ei. 
Mi-am pus moneda în buzunar și l-am urmat pe Archibald prin 
mulțime, bucuros că mai târziu aveam să fiu în stare să-l invit 
eu pe el la han să mai bem niște bere. Am înaintat prin sat spre 
Conac, unde avea să se ţină meciul. 

— Sora ta e chiar extraordinară, dar se îmbracă ca o babă, mi- 
a spus Archibald pe un ton afabil. Nu o să-și găsească niciodată 
un soț purtând veșminte atât de neplăcute. Dacă un bărbat 
vede o fată înfășurată într-o pânză de sac, are tot dreptul să 
presupună că există un motiv întemeiat pentru a ascunde ce se 
află dedesubt, ha ha. 

A făcut din nou acel gest cu pipa, iar eu am înţeles că gestul 
era menit să însemne că indiferent ce afirmaţie făcuse, aceasta 
nu putea fi contestată. Trebuia să recunosc că era destul adevăr 
în vorbele sale și că, dacă o priveam pe Jetta cu un ochi obiectiv, 
îmi dădeam seama că nu făcea o figură prea bună. Parcă pentru 
a întări această idee, se aflau prin preajmă un număr 
considerabil de fete atrăgătoare, gătite în rochii drăguțe, cu 
părul prins în vârful capului într-un mod plăcut, astfel încât era 
posibil să le vezi pielea fină și albă de pe gât. 

Archibald a luat apoi șalul pe care îl cumpărase, l-a mototolit 
și l-a aruncat într-un tufiș. Am fost cât se poate de îngrozit și l- 
am întrebat de ce făcuse asta. Archibald a ridicat din umeri și s- 
a uitat la mine cu un rânjet pe faţă. 


VP - 111 


— Bătrâne, nu i-aș da nici câinelui meu o astfel de cârpă să 
doarmă pe ea. L-am cumpărat doar pentru ca sora ta să aibă 
niște bănuţi sa-și cumpere niște haine mai puţin jalnice. 

M-am gândit la numeroasele ore în care sora mea muncise 
pentru a face șalul și m-am simţit destul de jignit de cruzimea 
prietenului meu. Gândindu-mă că Jetta și-ar fi putut vedea mai 
târziu munca aruncată în tufiș, am alergat înapoi și l-am 
recuperat. Se agăţase în ghimpi și mi-a luat ceva timp să-l 
desfac dintre crengi. Șalul era distrus, dar l-am împăturit cât de 
bine am putut și mi l-am îndesat înăuntrul jachetei. Archibald m- 
a privit amuzat. 

— Ce-o să faci cu el acum? a întrebat când l-am ajuns din 
urmă. E total distrus. 

Nu-mi venea să-i răspund. Am mers mai departe în tăcere 
timp de câteva minute. Meciul de shinty, organizat la porunca 
lordului, avea să se ţină în faţa Conacului, pe un teren care 
fusese marcat cu rumeguș. Spectatorii începuseră să se adune 
în jurul marcajelor. După câteva minute, atitudinea mea ostilă 
față de Archibald s-a potolit. Trebuie să fi simţit asta pentru că 
s-a pus din nou pe vorbit pe un ton confidenţial. 

— Eu unul nu intenţionez să-mi caut o nevastă în următorii 
ani. De ce bărbaţii tineri ca noi s-ar limita la o singură bucată, 
când sunt atâtea de încercat? a spus aruncând o privire unui 
grup de fete. Dacă sora ta își cheltuie banii înțelept, m-aș gândi 
să o iau la o tură în spatele hanului. După ce i-am dat doi șilingi, 
se va simţi cu siguranţă cumva obligată faţă de mine. 

M-a împuns cu cotul în coaste, iar eu, având doar o vagă idee 
la ce se referea, am dat aprobator din cap. Oaspetții lordului 
Middleton stăteau așezați pe scaunele care fuseseră aranjate în 
partea îndepărtată a terenului. Întrucât această zonă era în mod 
cert destinată nobilimii, sătenii s-au împărţit în jurul celorlalte 
trei zone rămase. Fusese ridicat un cort și, pentru că meciul nu 
începuse încă, majoritatea bărbaţilor zăboveau la intrare. 
Archibald m-a condus în cort, unde a cumpărat două pahare de 
whisky. Am ciocnit și le-am dat pe gât, iar pe când spirtul mi-a 
ajuns în stomac, uitasem deja întâmplarea cu șalul. Echipele au 
intrat alergând pe teren și noi ne-am ocupat locurile în mulţime, 
care deja se împinsese atât de aproape de teren, încât aproape 
că nu mai era nevoie de liniile de rumeguș. Se striga mult din 
toate părțile. 


VP - 112 


Bineînţeles, Lachlan Zdrahonu' era căpitanul echipei din Point 
și le trăgea palme cu asprime coechipierilor săi peste umeri 
pentru a le stârni pasiunea. Făcea o figură impresionantă în 
timp ce mergea spre centrul terenului, cu pieptul împins în faţă, 
cu camanul!” odihnindu-i-se pe umăr ca un topor. Restul echipei 
noastre, cu excepţia lui Kenny Tutun, erau o adunătură 
șleampătă și jalnică, care în mare parte arătau de parcă și-ar fi 
dorit din toată inima să se afle într-un alt loc. Încă de mic, mi-au 
displăcut profund toate jocurile, iar pe cel de shinty îl găseam în 
mod special violent și, în același timp, mi se părea un spectacol 
absurd. La școală hoinăream pe lângă teren și o luam la fugă în 
direcția opusă dacă vedeam mingea venind spre mine. In ciuda 
lipsei tinerilor apți pentru acest joc din parohia noastră, eu eram 
atât de nepriceput, încât nici măcar nu fusesem înscris pe o listă 
pentru a lua parte la acest meci. 

Jocul a început cu un zdrăngănit de crose la mijlocul terenului. 
Doi bărbaţi s-au prăbușit imediat și au fost scoși afară, în timp 
ce jocul vuia în jurul lor. Lachlan Zdrahonu' a primit mingea la 
mijlocul terenului și a lovit-o puternic trimițând-o spre poarta 
celor din Applecross. Apoi a străbătut tot terenul pentru a-l 
muștrului pe Dunkie Gregor, care avea numai doisprezece ani, 
pentru că nu preluase cum trebuie pasa lui. Intre timp, mingea 
fusese trimisă în partea opusă a terenului și, printre lovituri de 
crose și de oase, a fost trimisă până la urmă în poartă. Lachlan 
Zdrahonu', spre amuzamentul mulţimii, l-a îmbrâncit pe Dunkie 
Gregor aruncându-l la pământ și a fugit înapoi pentru a pedepsi 
restul echipei. Jucătorii din Applecross sărbătoreau golul marcat 
sorbind whisky dintr-o cupă de lemn în spatele porții. Pe măsură 
ce se desfășura, meciul devenea tot mai violent, iar mulțimea își 
îndemna favoriţii tot mai vehement să-și atace adversarii. 
Gentlemenii așezați în partea îndepărtată a terenului păreau să 
găsească acest spectacol teribil de amuzant și îi ovaţionau pe 
combatanți cu entuziasm. Archibald aplauda și el fiecare nou 
atac cu o fervoare crescândă. Mulțimea și-a atins punctul maxim 
de bucurie când o bătrână a fost lovită cu putere de un caman 
în cap și s-a prăbușit inconștientă la pământ. In cele din urmă, s- 
a uitat complet de minge și, în timp ce mulţimea forma un cerc 
închis la mijlocul terenului, cele două echipe s-au apucat să se 
lovească cu crosele peste cap și peste picioare. lar apoi, destul 


17 Instrument folosit de jucătorii de shinty, asemănător crosei din hochei (n. tr.). 
VP - 113 


de brusc, bătaia s-a potolit, iar cele două echipe au fost fiecare 
proclamate drept câștigătoare de către propriii suporteri. 
Jucătorii însângeraţi au fost purtați pe umeri în afara terenului și 
au început să-și paseze sticle de whisky între ei. Archibald și cu 
mine am luat-o pe urmele lor, prietenul meu entuziasmându-se 
de niște gesturi deosebit de sălbatice. O cupă a ajuns în mâinile 
noastre și am băut-o pe toată. Mulțimea se învârtea acum în 
jurul meu și i-am propus lui Archibald să ne întoarcem la han ca 
să mai bem niște bere. El a insistat să mai rămânem o vreme în 
cort, fiindcă toate fetele din sat se aflau acolo și ne-am fi putut 
încerca norocul cu ele, a spus el. 

După ce ne-am croit drum în cort și ne-am mai cumpărat niște 
bere, Archibald s-a apucat să evalueze fetele care stăteau în 
jurul perimetrului grămezii de bărbaţi gâfâitori, aplecându-se 
aproape una de alta pentru a-și șopti lucruri la ureche, cu feţele 
îmbujorate de entuziasmul spectacolului. În acest moment s-a 
întâmplat să o observ pe Flora Zdrahonului zăbovind la 
marginea terenului de shinty. Se afla în compania unei fete 
înalte pe care nu o cunoșteam și părea să fie foarte prinsă în 
conversaţia cu doi gentlemani tineri. Am remarcat cu 
nemulțumire felul în care faţa-i dornică îi era înălţată spre unul 
dintre peţitori. Se juca fără încetare cu degetele mâinii drepte 
cu o șuviță de păr, care era drăguţ aranjat pentru această 
ocazie. Pentru că nu eram nerăbdător să ne reînnodăm 
prietenia, am încercat să îl trag pe Archibald mai departe prin 
mulțime, dar el se pornise spre un grup de fete și, fiindcă ele se 
aflau în partea opusă Florei, am luat-o cu bucurie pe urmele lui. 
Imi era destul de greu să pun un picior în faţa celuilalt, iar pe 
când l-am ajuns din urmă, Archibald se prezenta în felul său 
fermecător celor trei tinere, care erau toate gătite în rochii albe 
înflorate. Apoi m-a prezentat pe mine folosind cele mai laudative 
cuvinte. Mi-am scos șapca și am făcut un soi de plecăciune, 
reușind doar să stârnesc râsul fetelor. 

— Și de ce n-ai luat parte la meci? a întrebat cea mai înaltă 
dintre fete. 

Archibald a făcut gestul său din pipă. 

— Suntem genul de băieţi care preferă să scoată ce-i mai bun 
de la adversarii lor prin inteligență, nu cu bâtele, a declarat el. 

Mi-a dat un ghiont în coaste, dorind, fără îndoială, ca eu să-i 
confirm spusele prin vreo observaţie deșteaptă, dar nu mi-am 


VP - 114 


putut aduna puterile decât pentru un rânjet prostesc. Archibald 
nu s-a simţit descurajat, totuși, și s-a apucat să le informeze pe 
fete că eu aveam să fac în curând o mare avere ca negustor în 
Glasgow. 

— Dar ăsta nu e băiatul Negrului Macrae? a întrebat fata 
înaltă, îndreptând acuzator un deget în direcţia mea. 

— E adevărat, e al Negrului Macrae, dar vă asigur că nu 
suntem niciunul dintre noi sclavi ai reputațiilor pe care strămoșii 
noștri și le-au câștigat, a spus Archibald cu înfumurare. 

Simţeam nevoia de a lua într-un fel parte la discuţie, dar am 
reușit doar să îmi flutur degetele prin aer și să mă legăn către 
fete, astfel că Archibald a fost nevoit să mă prindă de cot pentru 
a nu-mi permite să cad peste ele. 

Apoi le-a întrebat pe fete dacă nu le-ar plăcea să facă o 
plimbare cu noi prin grădinile moșiei, din moment ce, a spus, 
era greu să discutăm în grămada de oameni beţi. Fetele s-au 
împotrivit și, după ce a făcut o plecăciune rapidă, Archibald m-a 
luat de braț și m-a tras după el. Nu a părut să fie deloc jignit de 
acest refuz, insistând în schimb că eu aveam nevoie de mai 
multă bere pentru a-mi da drumul la gură și pentru a contracara 
efectele whisky-ului pe care îl băusem. Înapoi în cort și cu 
halbele de bere în mâini, i-am mărturisit lui Archibald că aceste 
fete nu mă interesau deloc, deoarece inima mea îi aparţinea 
alteia. Archibald a întrebat cine era fata, iar eu i-am povestit o 
parte din ce se întâmplase între mine și Flora Zdrahonului. După 
ce-am terminat, Archibald a rămas trăgând din pipă timp de 
câteva clipe, dând impresia că se gândea serios la situația mea. 
Apoi m-a prins de reverul hainei și m-a tras aproape de el. 

— Dacă îmi dai voie să-ţi ofer un sfat, a început, nu ar fi mai 
bine ca atunci când pleci spre Glasgow să faci asta liber de orice 
legături cu locul ăsta? O vei uita curând pe fata asta după ce o 
să te înconjori de bogăţiile pe care orașul le are de oferit. 

l-am spus că nu o puteam uita și că nici nu îmi doream asta. 

Archibald a dat încet din cap. Apoi, ca și cum ar fi luat o 
decizie bruscă, și-a ridicat pipa în aer și a declarat: 

— În acest caz, trebuie să-ţi faci sentimentele cunoscute în 
faţa ei. 

Apoi i-am povestit despre conversaţia noastră de la 
promontoriul din  Aird-Dubh, omiţțând detaliile cele mai 
umilitoare. 


VP - 115 


— Dacă sentimentele îţi sunt atât de profunde pe cât 
sugerezi, a spus Archibald, cu braţul acum strâns pe după 
umărul meu, trebuie să-i faci o declarație. Cel puţin așa vei ști 
unde te situezi cu adevărat. In orice caz, nu ar trebui să te 
descurajezi atât de ușor. E cât se poate de obișnuit ca o fată să 
respingă avansurile unui flăcău, dar aceste refuzuri nu trebuie 
luate în serios. De fapt, ar trebui să o consideri o măsură a 
prețuirii ei pentru tine faptul că nu s-a lăsat cu prima ocazie. Ea 
doar îţi testează hotărârea. Ai văzut și tu un cocoș printre găini, 
sunt sigur. El trebuie să-și etaleze penele. Fetele sunt la fel ca 
găinile, trebuie să umbli după ele. Trebuie să te umfli puţin în 
pene pentru ea, Roderick. 

Apoi a imitat un cocoș, fluturându-și coatele ca pe niște aripi, 
dându-și capul pe spate și făcând cucurigu. Câţiva dintre 
bărbaţii din jurul nostru s-au oprit din băut și s-au uitat la el. 
După ce și-a terminat expunerea, a arătat cu un deget spre 
mine: 

— Vrei să fii un cocoș sau un încornorat? a întrebat cât se 
poate de mândru de spiritualitatea lui. 

Apoi i-am explicat că și în cazul în care ea ar simţi același 
lucru pentru mine, între familiile noastre exista o mare 
dușmănie, astfel că tatăl ei n-ar fi fost niciodată de acord să fim 
împreună. 

— Părerea mea, a spus Archibald, este că ţi-ai ridicat atât de 
multe obstacole în mintea ta, încât te-ai cam învins singur încă 
dinainte de-a începe. Apoi m-a împuns cu asprime în frunte și 
mi-a spus c-ar trebui să mă folosesc mai puţin de ceea ce 
aveam între urechi și mai mult de ce aveam între picioare. Chiar 
în acel moment, am văzut peste umărul lui Archibald că Flora își 
abandonase admiratorii și că se plimba de mână cu prietena ei 
în jurul suprafeței terenului de shinty, care se golise. N-am 
răspuns nimic la sfatul însoţitorului meu, iar el trebuie să fi 
observat starea de reverie care m-a cuprins instantaneu. 

— |lmi dau seama după culoarea obrajilor tăi că ai tras cu 
ochiul la domnișoara în cauză, a spus, îndreptându-și muștiucul 
pipei în direcţia celor două fete. Hai să rezolvăm problema asta 
o dată pentru totdeauna. 

Nu-mi doream să rezolv nicio problemă și regretam amarnic 
că îmi divulgasem de la bun început sentimentele pentru Flora, 
dar Archibald se pornise deja, cu brațul strâns ferm în jurul 


VP - 116 


umerilor mei. În timp ce ne apropiam de cele două fete, eu 
protestam zicând că starea mea era una cu totul nepotrivită 
pentru o conversaţie. 

Archibald a fluturat dintr-o mână respingându-mi obiecțiile. 

— Prostii, a declarat. Problema ta a apărut tocmai pentru că 
nu te-ai exprimat pe tine însuți. Dacă berea ţi-a dezlegat acum 
limba, cu atât mai bine. 

Am tăiat distanţa luând-o prin mijlocul terenului, astfel ca, pe 
când Flora și însoțitoarea ei înconjurau colţul terenului, să pară 
că ne întâlnim cu totul întâmplător. Erau atât de absorbite de 
conversaţia lor, încât nu ne-au observat până când n-am ajuns 
la doar câţiva metri distanţă. În acel moment era deja de-a 
dreptul imposibil să evit întâlnirea, numai dacă n-aș fi luat-o la 
fugă. Archibald a început să discute zgomotos despre măreţia 
peisajului și despre cât de mici suntem noi în interiorul lui, și s-a 
prefăcut cât se poate de surprins când aproape ne-am ciocnit de 
prada noastră. 

— Bună, Roddy, a spus Flora. 

N-a părut deloc tulburată de apariţia noastră și am simțit 
brusc că poate nu era totul pierdut între noi și că, văzându-mă 
în compania unui băiat atât de elegant precum Archibald Ross, 
și-ar putea revizui părerea despre mine. 

Archibald s-a prefăcut surprins că eu și Flora ne cunoșteam și 
a insistat pe lângă mine să îl prezint. Am făcut asta, apoi Flora 
ne-a prezentat-o pe prietena ei, Ishbel Farquhar. Archibald a 
făcut aceeași plecăciune joasă pe care o făcuse și în faţa surorii 
mele și a declarat că, dacă ar fi știut că astfel de flori frumoase 
creșteau în Culduie, s-ar fi mutat demult acolo. Cele două fete s- 
au uitat una la cealaltă și și-au comunicat ceva secret din priviri. 
Archibald a întrebat apoi dacă le puteam însoţi pe fete în 
plimbarea lor în jurul domeniului, iar ele n-au obiectat. 
Archibald, după ce și-a explicat legătura cu ajutorul de 
vânătoare, a indicat câteva dintre părțile casei și a descris în 
termeni distractivi unele aspecte ale vieții de-acolo. Flora a 
intervenit apoi pentru a spune că mama ei lucra la bucătărie pe 
timpul lunilor de vară și că și ea fusese angajată acolo. M-a 
enervat că în acest fel Flora stabilea o legătură între ea și viața 
pe care o ducea Archibald. Cei doi au ajuns să discute despre 
diverși membri ai gospodăriei, iar Flora se amuza foarte tare de 
descrierile și anecdotele pe care prietenul meu le relata. Ishbel 


VP - 117 


și cu mine îi urmam în tăcere și, cu cât Flora chicotea mai mult 
la vorbele lui Archibald, cu atât starea mea devenea mai 
întunecată. Când am ajuns la hotarul cel mai îndepărtat al 
domeniului, Archibald s-a întrerupt din ce povestea și a sugerat 
să mergem mai departe spre pârâu, care, a declarat el, era în 
această perioadă a anului mai pitoresc ca niciodată. 
Însoţitoarele noastre au fost de acord și am mers mai departe 
pe lângă niște acareturi spre pădurea care creștea pe malul 
râului. Archibald a întrebat apoi de cât timp ne cunoșteam Flora 
și cu mine. Flora i-a raspuns că fuseserăm vecini toată viaţa, 
dar, cum eu fusesem întotdeauna un băiat singuratic, s-a 
întâmplat ca ea să ajungă să mă cunoască cu doar câteva luni 
de zile în urmă. Archibald i-a spus ceva cum că eu eram un 
adevărat personaj și că, în timp ce multor tineri le plăcea să-și 
audă sunetul propriei voci, eu eram pe de-a-ntregul o fire mai 
gânditoare. Apoi și-a exprimat părerea de rău vizavi de faptul că 
Flora și cu mine nu vom fi avut ocazia să ne împrietenim mai 
bine, ţinând seama de iminenta mea plecare la Glasgow. Flora s- 
a arătat extrem de surprinsă auzind afirmaţia aceasta. 

— Dar cum rămâne cu pământul tatălui tău? a întrebat. 

— M-am răzgândit de curând, am mormăit. 

Flora m-a privit bănuitor: 

— Și ce intenţionezi să faci în Glasgow? 

Archibald a răspuns în locul meu: 

— Acolo nu există nicio limită pentru oportunităţile unui tânăr 
atât de întreprinzător precum Roddy. 

La auzul acestor vorbe, Flora și Ishbel s-au uitat una la 
cealaltă și au început să râdă. Am ajuns la podul de piatră care 
traversează pârâul. Razele soarelui se strecurau prin coroanele 
copacilor și scăpărau pe apă. Am făcut o oprire firească și am 
rămas toți patru pe cărare uitându-ne unii la alții preţ de câteva 
clipe. Apoi, destul de brusc, Archibald a luat-o pe Ishbel de 
mână și a condus-o pe pod, spunând că voia să îi arate ceva. S- 
au aplecat peste pod, cu corpurile foarte apropiate, iar Archibald 
a arătat spre ceva din apă și i-a șoptit ceva. Flora și cu mine am 
rămas pe loc, uitându-ne unul la celălalt. Mă simţeam foarte 
stânjenit și eram conștient de starea mea de ebrietate. Peste 
umărul Florei l-am văzut pe Archibald uitându-se la mine și 
făcându-mi semn din cap să trec la treabă. 


VP - 118 


Am întrebat-o pe Flora dacă voia să se mai plimbe puţin mai 
departe împreună cu mine. Nu s-a împotrivit și am luat-o pe 
cărarea de la marginea pârâului. După câţiva metri, nu am putut 
rezista tentaţiei de a mă uita peste umăr la Archibald, care se 
apropiase deja atât de mult de Ishbel, încât i-ar fi putut atinge 
gâtul cu buzele. Flora a aruncat și ea o privire peste umăr, de 
parcă nu voia ca prietena ei să o piardă din ochi. Chiar dacă mai 
rămăseserăm singuri și cu alte ocazii, exista acum o tensiune 
între noi pe care n-o mai simţisem înainte. Mă așteptam ca Flora 
să spună ceva, dar nu s-a întâmplat asta și, pentru că nu mă 
puteam gândi ce-aș putea zice, tăcerea dintre noi s-a adâncit. 
Cărarea era îngustă și eram obligaţi să mergem foarte aproape 
unul de celălalt, astfel că mâneca Florei mi-a atins ușor brațul. 
Amintindu-mi de sfatul lui Archibald, i-am spus Florei că rochia îi 
venea foarte bine. Cărarea dădea imediat spre un povârniș plin 
de noroi. Flora a profitat de ocazie pentru a-mi propune să ne 
întoarcem. 

l-am sugerat ca în loc de asta să ne așezăm pentru un 
moment. La marginea pârâului se afla o piatră mare pe care am 
folosit-o drept bancă. Pentru că nu voiam să las iar tăcerea să 
crească între noi, i-am spus Florei că Archibald și cu mine 
vizitaserăm mai devreme hanul și împărţiserăm niște halbe cu 
bere. 

— Văd c-ai băut, mi-a spus Flora, și pot doar să mă gândesc 
ce-o să-ţi facă taică-tău când o să afle. 

l-am răspuns spunând că nu era nevoie ca tata să afle 
vreodată și că, în orice caz, merita să-mi petrec timpul în 
compania unui tovarăș atât de grozav precum Archibald. 

Flora a spus apoi că ei nu-i plăcea de el și că nui se părea un 
prieten potrivit pentru mine. Am fost destul de jignit în numele 
prietenului meu, dar nu i-am spus asta și ne-am cufundat din 
nou în tăcere. Poate că Flora a simţit că mă jignise, pentru că 
apoi ea a fost cea care a zis prima ceva. 

— Deci te-ai răzgândit? m-a întrebat, referindu-se la 
conversaţia noastră de mai devreme. Mă gândeam că ești 
complet legat de Culduie. 

— Nu de Culduie vreau eu să fiu legat, ci de tine, i-am spus. 
Aș merge în Glasgow sau în Canada sau oriunde pentru a fi cu 
tine. 


VP - 119 


Flora a părut cu totul luată prin surprindere. Obrajii mi se 
îmbujoraseră și mi-am regretat imediat izbucnirea. 

— Roddy, a spus ea, sunt foarte sigură că atunci când o să fii 
mai mare o să-ţi găsești o soţie, dar nu voi fi eu aia. 

Am simțit că ochii mi se umplu de lacrimi și, pentru ca Flora 
să nu le vadă, am luat-o de umeri și mi-am îngropat capul în 
părul ei. Pentru o clipă, am simţit pielea de pe gâtul Florei lipită 
de buzele mele și i-am inhalat mirosul. Am simţit o mare 
presiune în vintre. Flora și-a împins cotul în pieptul meu și m-a 
îmbrâncit de lângă ea destul de violent. Apoi m-a plesnit cu 
putere peste faţă și, din cauza loviturii, am alunecat de pe piatră 
și am aterizat pe spate în mușchi. Flora s-a ridicat în picioare și 
a luat-o la fugă printre copaci. Am rămas întins acolo pentru un 
timp, cu mâna pe obraz. În cele din urmă m-am ridicat și mi-am 
șters lacrimile cu mâneca hainei, înainte de a face cale întoarsă 
pe cărare. Archibald mă aștepta la pod, fumându-și pipa. Spre 
ușurarea mea, Flora și Ishbel plecaseră. 

Mă simţeam teribil de abătut din cauza a ceea ce se 
întâmplase, dar Archibald părea să găsească totul foarte 
amuzant. Pe drumul nostru de întoarcere spre sat, a povestit 
întâmplarea din nou și din nou, cu detalii din ce în ce mai 
elaborate, astfel că am regretat profund că avusesem încredere 
în el. Am mers tot timpul cu privirea fixată în jos. Flora avea 
dreptate, nu eram decât un băiat prostuţ. Archibald trebuie să fi 
observat că eram abătut, pentru că a încetat să mă necăjească 
și și-a pus brațul pe după umerii mei. 

— Haide, bătrâne, a spus. Cu atât mai bine o să o ștergi acum 
în Glasgow lipsit de griji. 

Nu aveam dispoziţia de a-l asculta compătimindu-mă, nu doar 
pentru că cuvintele lui mi se păreau în întregime false, ci și 
pentru că simţeam că el jucase intenţionat un rol în respingerea 
mea. Am încercat să mă trag de sub braţul său, dar m-a ţinut 
într-o strângere fermă. Lacrimile îmi înțepau ochii. Archibald a 
făcut o oprire bruscă și am ajuns faţă în faţă. Mi-am întors capul 
într-o parte, așteptându-mă ca el să mă ia în râs, dar nu a făcut 
asta, ci și-a cerut în schimb mii de scuze pentru insensibilitatea 
lui față de ceea ce a numit „sentimentele mele nobile”. M-am 
simţit cumva împăcat și mi-am șters lacrimile de pe faţă cu 
dosul palmei. 


VP - 120 


— Ce-ţi trebuie ţie, prietene, a spus bătându-mă pe umăr, eo 
halbă bună de bere. 

M-am forţat să zâmbesc și ne-am pornit din nou spre han. Mi- 
am scos din buzunar șilingul pe care mi-l dăduse Jetta și i l-am 
arătat. 

— O să ne îmbătăm ca lorzii, a declarat Archibald. 

Hanul era și mai plin de oameni ca înainte, dar Archibald și-a 
croit drum prin îmbulzeală cu ușurință, trăgându-mă după el de 
mâneca jachetei. Un scripcar și un acordeonist cântau cântece 
scoțiene în colț. Nu după mult timp eram așezați la o masă cu 
halbele în mână, iar eu mă simţeam considerabil mai bine 
dispus. 

— Pentru cei care ţin la noi! a strigat Archibald. 

Toţi bărbaţii din jurul nostru și-au ridicat halbele și au repetat 
toastul lui Archibald, iar eu m-am simţit mândru să mă aflu în 
compania unui așa băiat. Imi părea rău că îi spusesem că aveam 
să plec în Glasgow, pentru că îmi doream să rămânem prieteni 
și să ne întâlnim în fiecare seară la han și să dăm pe gât mari 
cantități de bere. In scurt timp am început să cântăm și să ne 
bem berile cu entuziasm. Habar n-aveam de preţul unei halbe 
de bere ori dacă șilingul meu acoperea costurile, dar nu prea îmi 
păsa de astfel de lucruri. Archibald s-a cocoțat pe un scaun și a 
început să cânte și a fost aplaudat sincer de mulţime. Halbele 
apăreau în mâinile noastre cu regularitate și am simţit un val de 
tovărășie față de compatrioţii mei. Întâmplarea cu Flora și 
necazurile familiei mele erau cu totul uitate. Descoperisem 
comuniunea dintre bărbaţi. Pentru a-mi exprima entuziasmul, 
m-am cățărat pe o masă și mi-am turnat o halbă de bere în cap. 
Apoi am început să ţopăi pe melodia scripcarului, cu mâinile 
ridicate deasupra capului și învârtindu-mă ca un titirez. Bărbaţii 
de mai jos au bătut ritmul din picioare și au lovit în mese, până 
când mi-am pierdut echilibrul și m-am prăbușit pe podea. M-am 
adunat în aplauzele lor puternice și mi-am continuat ţopăitul. În 
acel moment l-am văzut pe Lachlan Zdrahonu' stând înaintea 
mea împreună cu mai multe rude de-ale sale. M-am simţit dintr- 
odată ridicol și am încetat să ţopăi. Bătăile din picioare care mă 
acompaniaseră s-au potolit încetul cu încetul. Mai multe voci mi- 
au cerut să continui, dar nu aveam niciun chef să mă fac mai 
departe de râs. Cămașa îmi era îmbibată în bere și părul îmi era 
lipit de cap. 


VP - 121 


Lachlan Zdrahonu' a făcut un singur pas spre mine. 

— Haide, Negrule Roddy, nu te opri din cauza mea. 

Le-a cerut muzicienilor să se pună pe cântat. Bărbaţii din jur 
băteau din palme ca să încep, dar am rămas nemișcat pe loc. 
Lachlan Zdrahonu' a luat o halbă de bere de la unul dintre 
neamurile sale și, în aplauzele zgomotoase ale celor de față, mi- 
a aruncat-o în faţă. 

— Un dans, băiete! a răcnit. În spatele lui, Aeneas Mackenzie 
a început să bată cu picioarele un ritm în podea, gâfâind ca un 
porc. Lachlan Zdrahonu' a stârnit o și mai mare frenezie în 
mulţime, apucându-se să bată din palme. 

Am zburat prin încăpere către el. El m-a întâmpinat cu o 
palmă întinsă și m-a îmbrâncit înapoi pe podea. Am aterizat pe 
spate într-un talmeș-balmeș de picioare. Mai multe braţe m-au 
ridicat și m-au împins înapoi spre Zdrahon. De această dată, m- 
a lovit direct în faţă cu pumnul. M-am prăbușit la podea, apoi m- 
am ridicat și i-am arătat pumnul cu o expresie sălbatică. 
Mulțimea mă aproba răcnind și se amuza teribil. Ofițerul mi-a 
dat o lovitură în stomac și, cum m-am încovoiat spre el, mi-a 
mai tras una cu cizma între picioare. Respirația mi s-a tăiat și 
am zăcut la pământ încercând din răsputeri să respir. Archibald 
a venit lângă mine, dar Lachlan Zdrahonu' l-a îmbrâncit cu 
putere. Apoi a îngenuncheat lângă mine și mi-a șoptit în ureche: 

— Până la sfârșitul anului o să-i iau lui taică-tău tot pământul, 
căcat jegos de irși& ce ești. 

Apoi m-a tras în picioare și, apucându-mă de reverul hainei, 
m-a aruncat violent prin încăpere. Am aterizat cu spatele pe-o 
masă, împroșcând cu bere în toate părțile. Am fost îmbrâncit să 
mă ridic și mă așteptam ca Zdrahonu' să vină din nou spre 
mine, dar se distrase îndeajuns, așa că s-a întors înapoi la 
mulțimea lui de neamuri, care au ţinut un toast gălăgios pentru 
clanul Mackenzie și și-au golit halbele. 

M-am trezit în dimineaţa următoare într-un șanț, nu departe 
de Applecross. Hainele îmi erau ude și simțeam o durere atroce 
în tâmple. Am rămas o vreme întins acolo, dar nu mi-am putut 
aminti nimic mai mult din seara precedentă decât ceea ce am 
relatat aici. O cioară m-a observat de pe marginea drumului. 

— Ce vrei? am întrebat-o. 


18 irlandez. 
VP - 122 


— Mă gândeam să-ţi mănânc ochii la micul dejun, mi-a 
răspuns. 

— Îmi pare rău să te dezamăgesc, am spus. 

M-am târât afară din șanț și, odată ajuns pe drum, m-am 
ridicat în picioare. Cioara îmi urmărea cu atenţie mișcările, ca și 
cum încă aștepta să aibă parte de-un ospăț. Mi-am legănat 
piciorul spre ea, dar, după ce a dat puţin din aripi ridicându-se la 
câţiva metri în aer, a aterizat în același loc. Trebuie să fi fost 
foarte devreme, deoarece roua atârna grea pe iarbă și nu se 
auzea niciun sunet. M-am pornit spre Culduie. Nu-mi prea păsa 
de felul în care aveam să fiu primit la întoarcere. Nu era o 
dimineaţă rece, dar din cauza hainelor ude tremuram ca varga. 
Pe măsură ce evenimentele din ziua precedentă mi-au revenit în 
minte, m-am simţit teribil de rușinat și am hotărât să accept 
fără nicio obiecţie orice pedeapsă din partea tatălui meu. N-am 
întâlnit niciun om pe drum și, pe măsură ce mă apropiam de 
Culduie, nu am văzut pe nimeni să fi ieșit la muncă la câmp. M- 
am gândit că poate tata era încă în pat și că mă puteam 
întoarce acasă fără să fiu descoperit, dar n-a fost să fie așa. In 
timp ce mergeam pe drum, trecând pe lângă recoltele 
oamenilor, am simţit ceva sub braţ, mi-am deschis haina și am 
găsit șalul Jettei încă mototolit acolo. Nu era decât o grămadă 
udă de țesătură. Am mers pe mal și, după ce m-am uitat în jur 
pentru a verifica dacă nu eram observat de nimeni, l-am aruncat 
în mare. S-a deșirat în apă și s-a împletit printre tentaculele 
algelor care se unduiau în valuri. 

Când am trecut pragul, tata își lua micul dejun. Nu s-a uitat 
spre mine și nici n-a spus vreun cuvânt. Nemaiavând ce să fac, 
m-am întins în pat și am rămas acolo pentru tot restul zilei. 

xxx 

În această dimineaţă, după ce s-a interesat ca de obicei de 
starea mea, domnul Sinclair m-a întrebat dacă aș fi de acord să 
mă întâlnesc cu un domn care, a spus el, venise de departe 
pentru a mă vedea. 

— Atât de mult m-au ridicat crimele mele, am întrebat, că 
acum domnii îmi caută compania? 

Domnul Sinclair a zâmbit timid la remarca mea și m-a anunţat 
că mi-ar putea prinde bine să-l primesc pe acest domn. Am fost 
bineînţeles de acord, în primul rând pentru că nu voiam să-mi 
supăr avocatul, dar și pentru că nu e tocmai dreptul unui 


VP - 123 


condamnat să-și aleagă vizitatorii. Domnul Sinclair a părut că se 
bucură de decizia mea și a ieșit pe coridor, unde vizitatorul 
trebuie că aștepta. Cei doi bărbaţi au intrat împreună și, pentru 
că niciunul n-a vrut să se așeze pe locul meu de la masa de 
scris, am rămas toți trei în picioare, eu sub fereastră, domnul 
Sinclair lângă masă, iar domnul nou-venit la capătul patului meu 
care se afla în dreapta ușii. Domnul Sinclair l-a prezentat pe 
vizitator ca fiind domnul Thomson și mi-a explicat că era cel mai 
bun specialist din domeniul său, deși nu cred că a specificat 
care era acest domeniu. Mărturisesc că înfățișarea acestui domn 
mi s-a părut destul de respingătoare, iar el trebuie să fi simţit 
ceva asemănător, pentru că s-a uitat lung la mine cu o expresie 
de antipatie pe care nu încerca să și-o ascundă. Era un bărbat 
înalt - a trebuit să se aplece ca să încapă pe ușă cu trăsături 
distincte și cu ochi mici, albaștri. Era îmbrăcat într-un costum 
negru cu o cămașă albă încheiată atât de strâns la gât, încât 
mai multe pliuri de piele flască i se revărsau peste guler. Nu 
purta pălărie, iar părul subţire și cărunt nu-i mai creștea în 
vârful capului. Şi-a ţinut braţele strânse la piept, făcându-și 
permanent de lucru cu un inel gros bătut cu o piatră verde aflat 
pe inelarul mâinii stângi, pe care îl învârtea cu degetul mijlociu 
de la mâna dreaptă. 

Apoi i s-a adresat domnului Sinclair: 

— În mod cert, este din categoria celor c-un fizic inferior, așa 
cum te-ai aștepta. De obicei vi se pare vioi când îl vizitaţi? 
Doarme foarte mult? 

Domnul Sinclair a părut să se simtă incomod să fie interogat 
așa. 

— Mi se pare extrem de vioi și, din câte-mi amintesc, nu l-am 
găsit niciodată dormind. 

Vizitatorul a făcut un mic zgomot plescăind din limbă. 

— Probabil că este deranjat de scârțâitul cheii în broască. 

A făcut doi pași nesiguri spre mine, de parcă se temea că aș 
putea sări la el. Și-a aplecat capul și a petrecut câteva minute 
plimbându-și privirea peste faţa mea și peste restul corpului 
meu. Am stat cât se poate de nemișcat, crezând că exista vreun 
motiv dincolo de înţelegerea mea pentru purtarea lui 
nepoliticoasă. Cu toate acestea, m-am simţit ca o vită care e 
evaluată. În cele din urmă, s-a dat înapoi și s-a retras în direcţia 


VP - 124 


mesei de scris. A bătut cu degetele mâinii stângi peste foile 
adunate acolo. 

— lar acestea sunt paginile pe care spuneaţi că le scrie? 

— Chiar așa, a spus domnul Sinclair. A muncit neîncetat la 
ele. 

Domnul Thomson a scos un fornăit scurt pe nas. 

— Mă îndoiesc foarte tare că vom găsi ceva interesant în ele. 
Bănuiesc, domnule Sinclair, că vă faceţi vinovat întrucâtva de 
naivitate în abordarea clientului dumneavoastră, dar îmi închipui 
că asta spune ceva frumos despre dumneavoastră. 

Apoi a răsfoit câteva pagini. Am simţit un impuls puternic să 
străbat încăperea și să i le smulg din mână, întrucât nu-mi 
doream deloc ca el să citească cuvintele scrise de mine, fiind de 
părere că dacă ar fi făcut asta, ar fi făcut-o doar ca să-și bată joc 
de propoziţiile mele greșit alcătuite. Nu am făcut asta, totuși, 
pentru că nu voiam să îi confirm domnului impresia proastă pe 
care părea să și-o fi făcut despre mine. 

Apoi și-a împreunat mâinile, apăsându-și unele de altele 
vârfurile degetelor, și l-a întrebat pe avocatul meu dacă ne 
putea lăsa singuri pentru câteva minute. Domnul Sinclair s-a 
declarat de acord și s-a pregătit să părăsească încăperea. 
Domnul Thomson l-a reținut cu o mișcare a mâinii. 

— Credeţi că condamnatul este un pericol la adresa persoanei 
dumneavoastră? a întrebat în șoaptă. 

Domnul Sinclair a zâmbit la auzul acestor vorbe și i-a răspuns 
că nu credea asta. Totuși, domnul Thomson a chemat paznicul și 
l-a pus să rămână lângă ușă. Apoi a tras foarte încet și cu grijă 
scaunul de la masa mea de scris și a luat loc, așezându-și un 
picior pe pat și sprijinindu-și cotul pe genunchi. 

— Acum, Roderick, a început el, se pare c-ai făcut o treabă 
excelentă îmbrobodindu-l pe domnul Sinclair. 

N-am spus nimic, deoarece afirmaţia lui nu părea să necesite 
un răspuns. 

— Imi pare rău să-ţi spun, totuși, că eu sunt făcut din alt aluat 
față de avocatul tău erudit. Am examinat sute, mii de oameni ca 
tine și mă tem că te văd exact așa cum ești. Mă tem c-o să-ţi fie 
mult mai greu să mă tragi pe sfoară pe mine. 

M-am simţit extrem de jignit să îl aud pe domnul Thomson 
insultându-l astfel pe domnul Sinclair, dar nu mi s-a părut 
înţelept să intru într-o dispută cu el. 


VP-125 


— Totuși, a continuat, din moment ce am bătut atâta drum ca 
să te examinez, ar trebui să trecem la treabă. 

Domnul s-a ridicat în picioare și m-a examinat în amănunt, 
luându-și tot timpul însemnări într-un carnet pe care trebuie să 
și-l fi cumpărat în acest scop și murmurând din când în când în 
legea lui, în timp ce-și făcea mai departe treaba. Niciun animal 
din târg nu fusese vreodată supus unei inspecții atât de 
amănunțite, dar am ascultat diversele sale îndemnuri și 
instrucțiuni fără să protestez. 

După ce și-a terminat examinarea, și-a reluat locul, așezându- 
și din nou piciorul pe patul meu. 

— Aș vrea ca acum să-ţi pun câteva întrebări și mi-ar plăcea 
dacă mi-ai putea răspunde la ele cât poţi tu de exact, a spus. 
Domnul Sinclair m-a încredinţat că stăpânești bine limba și că 
ești în stare să te exprimi cu foarte mare luciditate, așa că să 
trecem la treabă, de acord? 

M-am surprins rătăcind cu privirea asupra paznicului, care 
stătea nemișcat în spatele domnului Thomson și nu dădea 
niciun semn c-ar fi urmărit vorbele domnului. Ochii îi erau 
îndreptaţi peste mine, spre fereastra mică din partea de sus a 
zidului, și m-am gândit încă o dată că trebuia să se simtă la fel 
de neplăcut ca mine fiindcă era închis între aceste ziduri. 
Privirea mi-a rătăcit spre fereastră și mi-am dat seama după un 
timp că nu fusesem atent la întrebările pe care domnul 
Thomson mi le pusese. Mi-am întors privirea spre el. Işi luase 
piciorul de pe pat și stătea ţeapăn, ca și cum l-ar fi durut 
spatele. A tăcut și apoi s-a ridicat în picioare. Paznicul s-a dat la 
o parte, iar domnul Thomson a plecat fără să mă mai salute. 
Paznicul a închis ușa și a întors cheia în broască. Apoi m-am 
gândit că poate îl tratasem pe domn cu o oarecare impoliteţe. 
Nu regretam acest lucru de dragul său, întrucât îl antipatizasem 
de la bun început, dar am simţit că domnul Sinclair ar fi putut fi 
dezamăgit de mine, iar asta m-a făcut să îmi pară întrucâtva 
rău. 

XXX 

Tata n-a vorbit cu mine timp de mai multe zile după Adunare 
și nu știam dacă auzise de bufoneriile mele de la han, dar în 
comunitatea noastră sunt rare evenimentele care trec 
neobservate sau despre care nu se vorbește ulterior. Jetta, la 
fel, mi se adresa numai când nu se putea altfel, iar când o făcea, 


VP - 126 


folosea un ton sec cu care nu eram obișnuit. Dacă asta era o 
dovadă a dezaprobării ei faţă de comportamentul meu sau era 
cauzată de vreo problemă personală de-a ei, nu îmi dau seama. 
Ne luam mesele în tăcere, iar atmosfera din casă era mai 
întunecată ca niciodată. Exista un sentiment general de teamă, 
ca și cum am fi fost cu toţii conștienți că lucrurile aveau să se 
încheie în curând. 

Așteptam seară de seară apariţia lui Lachlan Zdrahonu' în 
pragul ușii noastre, dar el n-a venit. Totuși, faptul că știam că 
vizita noastră la comisionar și avansurile mele ridicole făcute 
fiicei lui nu aveau să rămână fără un răspuns cântărea din plin 
asupra mea. Nu lovitura este cea care cauzează o mare 
suferinţă, ci presimţirea ei, iar eu am trăit în acea perioadă o 
stare de neliniște care sporea în fiecare zi. Nu am mai fost 
chemat să lucrez la niciunul dintre planurile de amenajare ale lui 
Lachlan Zdrahonu' și nici el, nici vreuna dintre rudele lui nu s-a 
aventurat dincolo de răscrucea satului. Eram sigur că ceea ce ni 
se pregătea nu era doar o amendă neînsemnată, ci punctul 
culminant al campaniei pe care ofiţerul o desfășura împotriva 
noastră. 

Stăteam cât mai puţin timp posibil în casă. Zilele mi le 
petreceam  plivind buruieni și încercând să sporesc șansele 
recoltei noastre, dar o făceam fără tragere de inimă, iar dacă 
lăsam uneltele deoparte și plecam, tata nu spunea nimic și nici 
nu mă pedepsea. Serile mă plimbam pe dealuri și ședeam 
uitându-mă în jos la Culduie. Văzut de la mare înălţime, satul nu 
părea decât jucăria unui copil. Oamenii și vitele nu erau mai 
mari decât niște particule de funingine și era greu să crezi că 
orice se întâmpla acolo avea vreo importanţă. Mă gândeam la 
ce era dincolo de munţi, la marile orașe din sud și, spre vest, la 
Atlanticul întins care oferea promisiunea Canadei. Am început să 
mă întreb dacă mi-aș fi putut face o viaţă nouă, la urma urmei. 
Flora avea dreptate cu un lucru - nu era nimic pentru niciunul 
dintre noi în Culduie. De ce-aș rămâne, atunci? Tot ce îmi 
trebuia era să plec într-o dimineaţă și să nu mă mai întorc 
niciodată. La început, nu a fost decât un gând neînsemnat, dar 
în orele petrecute pe Cărn, a început să pună stăpânire pe mine. 
Nu eram încă un condamnat. Nu existau ziduri care să mă 
împiedice să o şterg. Trebuia doar să așez un picior în faţa 
celuilalt. Mai întâi spre Camusterrach, apoi în Applecross, iar 


VP - 127 


apoi peste Trecătoare, spre capitala Jeantown'*. De acolo aș fi 
putut prinde o barcă sau aș fi putut merge în continuare pe jos. 
Nu mi-aș fi luat rămas-bun de la nimeni. Nici nu mi-aș fi făcut 
vreun plan clar, căci mai departe de Trecătoare nu știam nimic 
despre lume. Într-o perioadă de câteva zile, această idee a prins 
contur, până când a ajuns să capete proporțiile unei forțe 
irezistibile. 

Și astfel s-a întâmplat că, într-o dimineaţă cât se poate de 
obișnuită, am plecat de acasă și mi-am croit drum prin arătură, 
am trecut digul și am pornit. Nu am recunoscut faţă de mine 
însumi că plecam. Mi-am spus că mergeam numai spre 
Camusterrach. De acolo puteam să merg mai departe sau să mă 
întorc înapoi. Nu îmi luasem niciun obiect, și nici mâncare, căci 
dacă aș fi făcut asta, ar fi însemnat că recunoșteam faţă de 
mine însumi că într-adevăr plecam. Nu i-am spus nimic Jettei și 
nu mi-am permis să mă gândesc, în timp ce o priveam 
amestecând ovăzul în oală, că nu aveam s-o mai văd vreodată. 
Când am ajuns la marginea dealului de unde puteam vedea 
pentru ultima dată Culduie, m-am împotrivit impulsului de a 
privi în urmă. Pentru a-mi goli mintea, mi-am numărat pașii cu 
voce tare și astfel am parcurs distanţa până în Camusterrach. Pe 
drum, l-am depășit pe reverendul Galbraith. Nu m-a salutat și 
m-am întrebat dacă, mai târziu, când nu mă voi fi întors, avea 
să-și amintească că mă văzuse. 

La plecare mergeam fără grabă, dar când am ajuns la ieșirea 
din Camusterrach am grăbit pasul. Pe măsură ce distanţa dintre 
mine și Culduie creștea, mă încerca un sentiment de ușurare. 
Când am ajuns în Applecross, mi-am dat seama că fugeam, 
astfel că am încetinit în ritm de plimbare, pentru a nu atrage 
atenția asupra mea. Călătoria mea prin sat a fost observată de 
câteva babe care ședeau pe băncile din fața caselor lor. Apoi, 
când mă apropiam de han, l-am reperat pe Archibald Ross pe 
drumul din față, stând de vorbă cu un bărbat cu barba mare, pe 
care l-am recunoscut ca fiind fierarul. Un câine le dădea 
târcoale. Fiindcă nu voiam să mă întâlnesc cu prietenul meu, m- 
am strecurat în spațiul dintre două case. După câteva momente, 
mi-am lungit gâtul pe după colţ. Archibald se apropia de mine, 
cu câinele pe urmele lui. Nu aveam cum să scap prin spatele 
construcției, așa că, decât să fiu prins pândind între case, am 


1% jeantown este numele vechi al localităţii Lochcarron. 
VP - 128 


ieșit în drum, aranjându-mi pantalonii ca și cum tocmai mă 
ușurasem. Archibald nu a părut să fie deloc luat prin surprindere 
văzându-mă că apar astfel. 

— Ei bine, boxerul se întoarce! Ce-ai luat tu acolo a fost o 
bătaie teribilă, a spus râzând. Dar n-are de ce să-ți fie rușine. 
Individul era de două ori cât tine. 

Nu am spus nimic. 

— Ce treabă te poartă prin Applecross? 

l-am spus că mă trimisese tata cu un comision. 

— Un comision? a repetat. Ce fel de comision? 

— O problemă de familie, am spus. 

— Înţeleg, a răspuns grav. Și nu ai încredere în prietenul tău 
cu astfel de amănunte? Ei bine, nu contează. Sunt sigur că nu- 
mi vei refuza plăcerea de a mă însoţi la o halbă de bere. Și-a 
smucit degetul mare în direcția hanului. 

Știam foarte bine că dacă intram în han hotărârea mea avea 
să se risipească iute, așa că i-am refuzat politicos invitaţia lui 
Archibald. 

— Nu-mi vine să cred, a protestat el, că e atât de urgent 
comisionul tău încât să-l lași baltă pe vechiul tău prieten. 

— Trebuie să merg în Jeantown, am spus. 

— Dar asta e la treizeci de kilometri distanță, a exclamat 
Archibald. Doar nu te gândești să parcurgi distanţa asta peste 
Trecere. 

— Intenţionez să înnoptez acolo, am spus. 

— Dar trebuie să ajungi mai întâi acolo. A cugetat la situația 
mea pentru un moment, iar apoi, apucându-mă de cot, m-a 
condus prin sat. lţi vom găsi un ponei, a spus, încântat de planul 
său. Poţi călări până în Jeantown și îl aduci înapoi la întoarcere. 
Te întorci mâine? 

Am dat din cap fără să spun nimic. 

— Cu atât mai bine! a spus. 

— Dar nu am bani să plătesc pentru un ponei, am zis. 

Mi-a ignorat protestele cu o fluturare a mâinii. 

— Lasă totul pe seama lui Archibald Ross, a spus. Sunt sigur 
că vei găsi tu o cale să te revanșezi pe viitor. 

Apoi i-a venit ideea ca în seara următoare, odată ce voi fi 
înapoiat poneiul, să bem niște bere la han. 

— Atunci poate că te vei simţi în stare să-mi povestești 
despre comisionul tău misterios, a spus. 


VP - 129 


Nu am avut de ales decât să îl însoțesc pe Archibald în curtea 
din spatele Conacului, acolo unde făcusem cunoștință cu el. A 
pășit ţanţoș peste pietre cu o siguranţă impresionantă și a intrat 
pe ușa grajdului. Imediat, un servitor a apărut de după arcada 
de piatră. 

— Pregătește un ponei pentru domnul Macrae aici de față, a 
spus Archibald, fără nicio explicaţie. 

Servitorul, care avea undeva pe la cincizeci de ani, s-a uitat 
chiorâș la mine, dar nu a obiectat. În timp ce așteptam în curte, 
Archibald și-a umplut pipa și și-a aprins-o. Câinele îi stătea la 
picioare și îl privea cu mult devotament. Mi-a trecut prin cap că 
Flora poate lucra chiar atunci la bucătărie, așa că m-am lipit de 
perete pentru a nu putea fi văzut de la fereastră. Archibald m-a 
însărcinat să mă asigur că poneiul avea să fie bine hrănit și 
adăpat înainte de călătoria mea de întoarcere. După câteva 
minute, servitorul a apărut cu un ponei bătrân și bălțat. 
Archibald l-a plesnit zdravăn peste crupă și m-a invitat să urc pe 
el, ceea ce am și făcut cu o oarecare dificultate. Orice bucurie 
aș fi putut simţi (pentru că nu îmi dorisem nimic mai mult decât 
să călăresc un ponei) a fost în întregime distrusă de situaţia în 
care mă aflam. Archibald m-a condus spre partea din față a 
Conacului și m-a trimis în drumul meu cu o altă lovitură energică 
peste fundul poneiului și cu declaraţia că, în seara următoare, 
aveam să bem până când aveam să uscăm hanul. 

Poneiul înainta cu greutate mergând doar la pas. Am încercat 
să îmi înfig călcâiele în crupele lui, așa cum văzusem la alţi 
călăreţi, dar el a refuzat să crească viteza. Oricum, în drumul 
nostru înapoi spre sat, mi-am evaluat opţiunile pe care le aveam 
în față. Primul meu gând a fost să priponesc pur și simplu 
poneiul la răscrucea care ducea spre Trecere și să merg mai 
departe pe jos. Un ponei abandonat ar fi atras rapid atenţia, 
totuși, și mi-am imaginat o echipă de oameni strânși degrabă 
pentru a mă urmări. A trebuit să-mi reamintesc mie însumi că 
nu eram un fugar. Nu eram oare liber să merg oriunde voiam? 
Nu încălcasem nicio lege sau ordin, și dacă voiam să călăresc 
până în Jeantown pe un ponei împrumutat de la un prieten, nu 
era treaba mai-marilor noștri sau a altcuiva. De fapt, lui Lachlan 
Zdrahonu', exilul meu avea să-i ofere, fără îndoială, un prilej de 
satisfacţie. Chiar și pentru tata avea să fie, cel mai probabil, o 
binecuvântare. Existenţa mea nu împiedicase niciuna dintre 


VP - 130 


nenorocirile care se abătuseră asupra noastră. De fapt, chiar 
propriile mele fapte și prostia mea ne aduseseră o mare parte 
din necazuri, iar dacă aș fi rămas mai departe în Culduie, nu aș 
fi reușit în niciun fel să împiedic posibilele nenorociri care ar fi 
putut urma. Cu aceste gânduri în minte, am mers mai departe 
pe spinarea poneiului, dincolo de răscruce, și am început 
urcarea lină spre Trecătoare. 

A devenit evident, de asemenea, că Archibald Ross avea mare 
dreptate. Să mergi pe jos treizeci de kilometri prin Trecătoare ar 
fi fost aproape imposibil, nu doar din cauza distanţei respective, 
ci și pentru că, mergând pe jos, aș fi atras și mai mult atenţia 
asupra mea. Călărind un ponei, chiar și unul atât de bătrân și de 
jalnic precum al meu, aveam o oarecare autoritate. Indivizii pe 
care i-am depășit pe drum mi-au urat pur și simplu bună 
dimineaţa sau chiar și-au atins șepcile în faţa mea. Nimeni (așa 
cum îmi imaginasem că ar face-o) nu m-a întrebat despre 
destinaţia mea, nici nu am fost acuzat de furtul animalului. A 
început să mi se pară, în timp ce urcam tot mai sus în munți, că 
ajutorul lui Archibald ţinea de domeniul providenţei; că, la urma 
urmei, acest lucru îmi era hărăzit. Pe măsură ce drumul a 
devenit tot mai pustiu, m-am lăsat purtat de gânduri legate de 
ce mă aștepta mai departe de Jeantown. Fără îndoială, așa cum 
spusese Archibald, în orașele sudului existau oportunităţi 
nesfârșite. M-aș fi putut stabili acolo găsindu-mi o slujbă și astfel 
m-aș fi dovedit de mai mare valoare pentru familia mea decât 
dacă aș fi rămas acasă, în așteptarea a ceea ce ne fusese 
hărăzit. Aș fi fost poate în stare chiar și să trimit niște bani 
acasă pentru a-i scoate pe cei din familie din starea mizerabilă 
în care se aflau. Cu timpul, poate că Jetta mi s-ar fi alăturat și 
am fi putut trăi în tihnă și bucurie. Cu asemenea gânduri, totuși, 
nu m-am ocupat pentru multă vreme. 

Spre vârful Trecătorii, aerul s-a răcit. Vântul arunca smocuri 
de iarbă arsă de soare în drum. Poneiului i s-a plecat și mai mult 
capul, iar pasul i-a devenit mai greu. M-am dat jos de pe el 
lângă un pârâu și l-am lăsat să se adape puţin. Între timp mi se 
făcuse frig și foame și m-am blestemat că nu-mi umplusem 
buzunarele cu turte de ovăz înainte de a pleca de-acasă. Mi-am 
tras mai tare șapca peste ochi și am mers mai departe pe jos, 
ducând poneiul de hăţuri. Mi-a luat câteva ore să ajung în vârful 
Trecătorii. M-am așezat pe un bolovan și am contemplat 


VP - 131 


priveliștea mohorâtă din faţa mea. Drumul șerpuia în jos printr-o 
vale abruptă. Dincolo de asta se afla o întindere de apă. Nu știu 
ce mă aşteptam să găsesc, dar scena care mi se înfățișa m-a 
umplut de un fel de teamă. Mi-am dat seama că habar n-aveam 
încotro mergeam sau, dacă se întâmpla să ajung vreodată în 
Jeantown, habar n-aveam ce aș fi făcut acolo. Cu siguranţă 
șilingul din buzunarul meu nu m-ar fi dus prea departe. Poate că 
aș fi putut găsi vreun șopron în care să dorm și niște resturi de 
mâncare, dar această perspectivă nu-mi oferea nicio bucurie. 
Indiferent de cât de mizerabilă îmi era viaţa în Culduie, nu îmi 
doream să trăiesc ca un cerșetor. M-am gândit apoi la Jetta, care 
cu siguranţă că-mi simţea deja lipsa, și mi-am închipuit cât de 
nefericită ar face-o plecarea mea. Și am simţit cu acuitate cât 
de vrednic de dispreţ eram pentru că mă gândisem să plec. Ca 
un câine înlănţuit, atinsesem limita teritoriului meu. Am 
încălecat poneiul și mi-am înfipt călcâiele în crupele lui, dar 
dobitocul epuizat a refuzat să se miște. Am descălecat și am 
reușit cu greu să-l conving să mă urmeze înapoi spre 
Trecătoare. Era deja spre sfârșitul după-amiezii când am ajuns 
în Applecross. 

Pentru că nu doream să îl întâlnesc pe Archibald Ross, m-am 
apropiat de Conac cu și mai mare îngrijorare decât de obicei. 
Pentru a-l împăca, născocisem o poveste cum că băiatul cu care 
trebuia să mă întâlnesc în Jeantown îmi ieșise de fapt în cale pe 
drum, permițându-mi astfel să mă întorc chiar în aceeași zi. 
Conta prea puţin pentru mine dacă Archibald avea să creadă o 
poveste atât de absurdă, dar, în orice caz, nu s-a făcut văzut. 
Zgomotul copitelor poneiului pe pietre a făcut servitorul să iasă 
din grajd. Mi-a luat hăţurile fără să spună vreun cuvânt, iar eu i- 
am mulțumit pentru ponei. 

Mă simţeam teribil de obosit în timp ce mă apropiam de 
Culduie, atât din cauza eforturilor de peste zi, cât și datorită 
certitudinii că acum nu mai exista nicio scăpare de la ceea ce 
providenţa îmi pregătise. În comparaţie cu asta, orice avea tata 
de spus despre absenţa mea era o chestiune care mă lăsa 
indiferent. Nu voiam decât să mă întind în patul meu și să 
adorm. Când am trecut pragul casei, am fost surprins să văd o 
siluetă îmbrăcată în negru așezată la masa noastră, cu spatele 
la ușă. L-am recunoscut după părul tuns scurt ca fiind 
reverendul Galbraith. Tata se afla în capul mesei. Jetta se 


VP - 132 


învârtea pe lângă dulap ca o fantomă întunecată. Chiar și în 
lumina slabă, faţa ei era palidă. Am presupus că preotul venise 
pentru a anunţa că mă văzuse în Camusterrach de dimineaţă, 
dar alta era problema. Pe masă se afla o foaie de pergament, 
împăturită în trei și purtând un sigiliu rupt din ceară. 

Preotul mi-a cerut să mă așez, iar apoi a spus: 

— Tatăl tău a primit azi scrisoarea asta. 

S-a întins peste masă și a împins foaia spre mine cu vârfurile 
degetelor. Articulațiile îi erau noduroase și umflate. Am luat 
hârtia și am despăturit-o. Pentru că lumina era prea slabă ca să 
citesc, m-am dus cu scrisoarea la foc. Era un scris elegant și 
începea cu cuvintele, subliniate, „înştiinţare de evacuare”. Nu 
îmi amintesc exprimarea exactă din scrisoare, dar la început îl 
numea pe tata („arendașul”) și specifica întinderea pământului, 
casei și acareturilor. Apoi preciza că comisionarul, prin 
autoritatea cu care fusese investit de către lord, îl înștiința prin 
aceasta pe arendaș să elibereze proprietatea amintită până în 
ziua de 30 septembrie 1869, această dată fiind stabilită pentru 
a-i permite arendașului să-și strângă recolta de pe pământ. Apoi 
urma o listă a motivelor pentru evacuare: eșecul de a menţine 
terenul într-o stare corespunzătoare, eșecul de a îngriji 
corespunzător casele și acareturile, furtul proprietăţii lordului, 
agitare împotriva celui aflat în funcţia de ofițer al satului și 
restanţe ale arendei și amenzilor impuse. Diverse sume erau 
enumerate, totalul lor depășind cu mult valoarea tuturor 
animalelor din gospodăria noastră și a bunurilor materiale. Era 
semnată și datată de către comisionar. 

M-am întors la masă și am lăsat jos scrisoarea. Privirea tatălui 
meu a rămas fixată în faţa lui. 

— l-am explicat tatălui tău conţinutul scrisorii, spuse preotul, 
adresându-mi-se. Sunt consternat că el și-a lăsat treburile să 
cadă într-o asemenea neorânduială, încât aceste măsuri să fie 
necesare. 

— Necesare? am repetat eu. 

Preotul m-a privit cu un zâmbet timid pe buze. 

— Fiecare dintre noi e responsabil de administrarea treburilor 
sale. Nu ne putem aștepta ca lordul să le permită arendașilor să 
îi exploateze gratuit pământul, nici să o facă cu o asemenea 
nepăsare faţă de termenii arendei. Apoi a scuturat din cap și a 
țâțâit ușor din spatele dinţilor. 


VP - 133 


Nu mă puteam împiedica să simt că situaţia noastră îi oferea 
o oarecare bucurie și nu vedeam niciun motiv pentru care l-am 
fi rugat să intervină pentru noi. Apoi a afirmat că nu ne mai 
văzuse pe mine sau pe sora mea la biserică în ultimele luni. 

— Poate dacă aţi fi acordat mai multă atenţie stării voastre 
spirituale, a spus, nu v-aţi fi aflat acum în asemenea 
circumstanţe. 

— Nu văd nicio legătură între cele două lucruri, i-am spus. 

— Exact asta vreau să zic, a spus preotul. Ești o mare rușine 
pentru tatăl tău. 

Apoi ne-a informat că avea să se intereseze pe unde putea 
pentru a ne găsi un alt loc. Tata i-a mulțumit, iar el și-a luat la 
revedere. După ce a plecat, tata a înșfăcat scrisoarea de pe 
masă și a rupt-o în bucăţi. Și-a izbit pumnii de masă, făcând 
rămășițele de hârtie să se ridice în aer. L-am privit așa cum aș fi 
privit un animal rănit zbătându-se în capcană. Gemenii au fost 
treziți, iar Jetta s-a dus la ei ca să-i liniștească. Apoi tata s-a 
ridicat și s-a îndreptat către Jetta. A apucat-o de ceafa, a tras-o 
spre masă și a trântit-o violent pe bancă, lângă mine. Gemenii 
au venit împleticindu-se după ea, bocind teribil. 

— Netrebnicia voastră ne-a adus aici, a spus el calm. 

Jetta și-a plecat capul și și-a strâns mâinile în poală, răsucind 
o împletitură de fire colorate între degete. 

— Nu e adevărat, a răspuns ea. 

Nu mi se părea înțelept să-l contrazic pe tata când se afla într- 
o astfel de stare, dar Jetta a părut cât se poate de fermă. 

Tata s-a ridicat apoi în picioare și, cu o viteză surprinzătoare, 
a apucat-o pe Jetta cu brutalitate de părul din spatele capului. l- 
a tras fața mai aproape de a lui. 

— Crezi că dacă te îmbrobodești ca o bătrână îţi poţi ascunde 
caracterul în fața mea? Nu sunt orb. 

Jetta a scuturat din cap cât de tare îi permitea strânsoarea lui. 

— Ești o curvă. 

Apoi i-a împins surorii mele capul în jos spre masă și l-a izbit 
în mod repetat de suprafaţa ei. Jetta nu a strigat. Eu l-am apucat 
de încheietură și am încercat să-i slăbesc strânsoarea, dar 
degetele îi erau adânc împletite în părul ei. In timp ce mă 
luptam cu el, Jetta era îmbrâncită între noi ca un vas de pescuit 
pe valuri. 

— Vreau să știu cine-i responsabil, a șuierat el. 


VP - 134 


jetta și-a ţinut buzele strâns lipite. Ochii îi erau plini de 
lacrimi. L-am implorat să-i dea drumul, în ciuda eforturilor mele, 
i-a apăsat Jettei capul în masă cu asemenea forță, că picioarele i 
s-au desprins de pe podea. 

— Cine-i responsabil? a mârâit el, stropi de scuipat zburându-i 
din gură. Sângele s-a prelins pe suprafața mesei. Jetta a arătat 
printr-o mișcare a capului că nu avea de gând să răspundă. Mă 
temeam pentru viaţa ei, așa că am izbucnit: 

— Lachlan Zdrahonu' a făcut-o. 

Tata s-a holbat la mine nebunește, ochii lui mici repezindu-se 
dintr-o parte în alta, iar eu am profitat de moment pentru a mă 
arunca spre el peste masă. l-am smuls mâna din capul Jettei, 
rupând un smoc mare din părul ei. Ne-am prăbușit toţi trei pe 
podea. M-am luptat și m-am ridicat deasupra lui. El s-a zbătut 
fără prea multă vlagă timp de câteva clipe și, cum stăteam cu 
brațele în jurul lui, mi-am dat seama că era numai piele și os. Nu 
avea deloc forţă în el, și câtă avea i se irosea cu rapiditate. Jetta 
a fugit afară din casă. Gemenii urlau ca niște câini. Tata a rămas 
întins pe spate în timp ce eu am îndreptat masa, pe care o 
răsturnaserăm în încăierare. Am strâns diversele obiecte care 
fuseseră împrăștiate pe jos și le-am așezat la locul lor. Tata s-a 
ridicat cu greutate în picioare și și-a scuturat obosit hainele de 
praf. Apoi s-a așezat pe scaunul lui și și-a îngropat capul în 
mâini. Eu am ieșit afară să o caut pe Jetta. 

Am găsit-o în șopron. Era așezată pe taburetul pentru muls pe 
care eu îl folosisem recent pentru a ajunge la grinda în care îi 
construisem cuibul puiului de pasăre. Părul de pe partea stângă 
a capului îi era încâlcit și plin de sânge, ochiul stâng însângerat 
și umflat. Răsucea o bucată de sfoară în poală. Și-a ridicat 
privirea când am intrat, iar ochiul umflat i-a zvâcnit. 

— Bună, Roddy, a spus cu tristeţe. 

— Bună, am spus. Nu mă puteam gândi ce altceva să spun, 
așa că m-am dus și m-am așezat lângă ea. 

Ea și-a pus mâna pe scalp și l-a atins ușor cu vârfurile 
degetelor. Apoi a verificat sângele de pe mână, ca și cum nu ar 
fi fost al ei. Am îngenuncheat pe jos lângă ea. Și-a întors capul 
spre mine, mișcarea făcând-o să tresară. 

— Destinul nostru pe lumea asta nu e unul fericit, nu-i așa, 
Roddy? a întrebat. 

— Nu e deloc fericit. 


VP - 135 


— Mă tem că tata nu o să mă mai primească sub acoperișul 
lui. 

— Niciunul dintre noi n-o să mai fie sub acoperișul lui în 
curând, am spus. 

Ea a dat încet din cap, aprobându-mă. 

— O să pleci în Toscaig? am întrebat-o. 

— Mă tem că în starea mea de-acum nu aș fi primită acolo, a 
spus. 

— Păi, și-atunci? 

Buzele ei au luat forma unui zâmbet trist și ea a scuturat din 
cap pentru a-mi sugera că nu avea un răspuns la întrebare. 
Numai atunci am observat că nasul îi era în întregime turtit de 
faţă. M-a durut să o văd atât de distrusă. 

— Totul s-a terminat pentru mine, a spus. Grija mea ești tu. 
Tu ar trebui să pleci din locul ăsta. Sigur îţi dai seama că n-ai ce 
face aici. 

Nu i-am spus nimic despre călătoria mea nefericită spre 
Trecătoare, pentru că gândul fugii mele mă rușina. 

— Și tata? am întrebat. 

— Tata nu e niciodată mai fericit decât atunci când suferă, a 
spus ea. Trebuie să te eliberezi de el. 

— Și gemenii? 

O lacrimă mare s-a scurs pe partea nevătămată a feţei Jettei. 

— O să se aibă grijă de ei, a spus ea. 

— De Lachlan Zdrahonu' ar trebui să aibă cineva grijă, am 
spus. 

— Nu e vina lui Lachlan Zdrahonu', a spus Jetta ducându-și 
mâna la fața distrusă. 

— E numai vina lui Lachlan Zdrahonu', i-am răspuns. Aș vrea 
să mă răzbun pe el. Acestea erau, în acel moment, vorbe goale, 
spuse doar din bravadă. Nu mă gândisem până în acea clipă la 
razbunare și habar n-aveam cum s-ar fi putut obţine așa ceva. 

Jetta a scuturat cu vehemenţă din cap. 

— N-ai voie să spui asemenea lucruri, Roddy. Dacă ai înţelege 
mai multe despre lume, ai vedea că Lachlan Zdrahonu' nu e 
responsabil. Providența este cea care ne-a adus în acest punct. 
Lachlan Zdrahonu' nu e cu nimic mai vinovat decât ești tu sau 
eu sau tata. 

— Dar dacă eu n-aş fi omorât oaia sau dacă mama n-ar fi 
murit sau dacă Cei Doi laini nu s-ar fi înecat? am protestat. 


VP - 136 


— Dar toate astea s-au întâmplat. 

— Dacă Lachlan Zdrahonu' nu ar fi existat... am început, fără 
să am idee unde avea să mă ducă acel gând. 

— Dar el chiar există, și nu a putut alege dacă să fie adus pe 
lume mai mult decât am putut eu sau tu. 

— Atunci nu o să-și aleagă nici metoda de a pleca, am spus. 

Jetta a dat drumul unui oftat prelung. 

— Nimic din ce poţi face nu o să schimbe ceva, Roddy. În 
orice caz, nu ai de ce să te îngrijorezi cu privire la Lachlan 
Zdrahonu'. Apoi și-a coborât vocea într-o șoaptă. Zilele-i sunt 
numărate. 

Mi-am îndepărtat capul de ea, astfel încât să-i pot vedea cum 
trebuie fața. Mi-a făcut semn cu degetul să mă apropii de ea. 

— De două ori mi s-a arătat în giulgiu. 

M-am chinuit pentru câteva clipe să pricep implicaţiile 
afirmației surorii mele și, când am reușit, am fost cuprins de-un 
sentiment de exaltare, gândindu-mă că plecarea lui Lachlan 
Zdrahonu' din această lume avea să ne elibereze de problemele 
noastre. Mi-am exprimat acest gând în faţa Jettei. 

Ea m-a certat pentru că găseam plăcere într-un eveniment 
care avea să facă din soţia lui o văduvă și din copiii lui niște 
orfani. Am răspuns că eu aș prefera să fiu orfan decât să fiu 
crescut ca urmaș al lui Lachlan Zdrahonu'. 

— Astfel de sentimente te înrăiesc, a spus Jetta. Nimic din ce i 
se întâmplă lui Lachlan Zdrahonu' nu poate schimba starea în 
care sunt. Nici nu poate anula scrisoarea comisionarului. 

M-am ridicat, refuzând să o cred, și m-am plimbat în jurul 
șopronului cuprins de neliniște. l-am cerut mai multe detalii 
despre viziunea ei și despre iminența decesului lui Lachlan 
Zdrahonu', dar ea a refuzat să dezvolte. Soarta ofițerului nu 
avea nicio relevanţă pentru situaţia noastră. 

jetta a părut brusc teribil de obosită. Și-a închis ochii și și-a 
lăsat capul să-i cadă în față. Am îngenuncheat în faţa ei și i-am 
pus mâna pe ceafă. Nu aveam acces la conţinutul minţii ei, dar 
aveam un presentiment puternic legat de ceea ce intenţiona să 
facă și nu vedeam nicio alternativă pentru ea. Mi-a strâns mâna 
între ale ei. Apoi a deschis ochii și mi-a spus să o las singură. 
Lacrimile mi se scurgeau pe obraji. l-am urat noapte bună și am 
lăsat-o acolo, pe taburetul pentru muls. Am tras repede ușa 


VP - 137 


după mine, pironind sfoara în jurul proptelei. Și astfel mi-am luat 
rămas-bun de la ea. 

Pentru că nu voiam defel să mă întorc în casă, am luat-o prin 
arătură spre țărm. Era o seară senină, iar cerul de deasupra 
insulelor căpătase nuanţa trandafirie a serii târzii. In această 
perioadă a lunii, în partea noastră de lume, perioadele de 
întuneric sunt scurte, într-atât încât am auzit că vizitatorilor le 
era tulburat somnul. Am privit un bâtlan timp de câteva minute 
stând neclintit pe țărm, înainte de a-și lua fără zgomot zborul cu 
lipsa de graţie specifică speciei sale. A zburat la joasă înălţime 
peste golf și s-a așezat pe promontoriul de la Aird-Dubh. M-am 
apucat să mă gândesc la ceea ce îmi spusese Jetta. Nu avea 
obiceiul de a-mi împărtăși viziunile, dar văzusem adesea cum o 
umbră îi străbătea chipul și știam că în acele momente trăia un 
fel de comuniune tăcută cu Lumea Cealaltă. Într-o oarecare 
măsură, Jetta nu trăise niciodată pe deplin în Culduie, ci 
pendulase între cele două lumi. Dacă acum era pe cale să plece, 
moartea ei avea să fie mai ușoară decât a celor ca noi, care 
trăiesc doar în lumea fizică. 

În timp ce stăteam pe țărm privind mișcarea lentă a 
curentului, s-a întâmplat să mă gândesc pentru prima dată să îl 
ucid pe Lachlan Zdrahonu'. Am alungat această idee, sau am 
încercat să o fac, dar îmi stăruia în minte și, cu cât încercam mai 
abitir să mă gândesc la altceva, cu atât punea mai mare 
stăpânire pe mine. Faptul că știam că Lachlan Zdrahonu' avea 
să moară în curând a dat frâu liber hățurilor care mă ţineau în 
mod normal. Dacă providența hotărâse că zilele îi erau 
numărate, ce importanţă avea metoda plecării sale? Că ar fi 
putut muri de mâna mea părea atât de just, încât era totodată 
irezistibil. Gândul mă încânta. Puteam deveni mântuitorul 
despre care reverendul Galbraith vorbise la înmormântarea 
mamei. lar asta știind că, deși aș fi fost instrumentul morții lui 
Lachlan Zdrahonu', nu aș fi făcut decât să grăbesc ceva ce 
trebuia oricum să se întâmple. 

Viziunea Jettei cu giulgiul nu spunea nimic despre felul în care 
Lachlan Zdrahonu' avea să moară, sau dacă spunea, ea nu îmi 
zisese. Era greu să te gândești la un individ din parohia noastră 
care să fie mai sănătos și mai puţin probabil să fie lovit de o 
boală bruscă. Nu era ușor de imaginat nici că ar fi putut avea un 
astfel de ghinion fatal. Era, deci, posibil ca destinul lui Lachlan 


VP - 138 


Zdrahonu' să nu fie doar de a-și găsi sfârșitul, ci ca acest sfârșit 
să se afle în mâinile mele? Gândul m-a copleșit și, pe când m- 
am sculat, soarele se scufundase dincolo de orizont, iar ceea ce 
era considerat ca întuneric în acea perioadă a anului m-a 
îmbrățișat. 

Când m-am întors acasă, tata se dusese la culcare. Gemenii 
dormeau adânc în patul lor cu o seninătate de invidiat. Am 
dormit numai în răstimpuri în acea noapte, trezindu-mă des, și, 
de fiecare dată când mă sculam, gândurile aprinse de viziunea 
Jettei îmi ardeau mintea. Imi doream să le sting cu somn, dar 
lumina dimineţii care sporea nu mi-a îngăduit să fac asta. 

x kx * 

Am ieșit din casă înainte ca tata să iasă din camera lui. Ținând 
seama de întâmplările din seara precedentă, mă temeam că nu 
se afla într-o stare bună și, după cum se purtase cu soră-mea, 
nu voiam deloc să vorbesc cu el. Am luat două turte de ovăz și 
le-am mâncat încet în drum spre recoltă. Arătura era năpădită 
de buruieni și, în comparație cu cele ale vecinilor, oferea o 
privelişte rușinoasă. Aerul era nemaipomenit de liniștit, iar norii 
pluteau la mică înălțime deasupra apei, ca niște fire de lână. N- 
am putut vedea niciun alt om în jur și singurele sunete care se 
auzeau erau cântecele păsărilor și zgomotele îndepărtate ale 
vitelor de pe pășuni. 

Sperasem ca, așa cum cineva se trezește dintr-un vis, ideea 
de a-l ucide pe Lachlan Zdrahonu' să-mi dispară din minte, dar 
mai curând se întărise înăuntrul meu. Totuși, în acest moment, 
era încă doar o simplă ipoteză, pe care nu aveam de gând să o 
pun în practică. Dacă luam în calcul uciderea lui Lachlan 
Zdrahonu', o făceam precum un matematician care abordează o 
problemă de algebră. Profesorul meu, domnul Gillies, îmi 
explicase cândva cum, pentru a rezolva o problemă, un om de 
știință trebuia să înceapă prin formularea unei ipoteze iar apoi 
trebuia să o testeze prin observaţie sau prin experiment. În 
acest fel am procedat și eu. 

In mod cert, să ucizi un om de talia și cu puterea lui Lachlan 
Zdrahonu' nu avea să fie deloc ușor. Când mi-am înșirat 
diversele mijloace prin care cineva ar fi putut omori un om, 
fiecare dintre ele și-a arătat propriile dificultăţi. Puteai, de 
exemplu, să ucizi un om cu o lovitură de topor în cap, dar pentru 
asta era nevoie să aștepți într-un loc ascuns cu speranţa că s-ar 


VP - 139 


fi întâmplat ca respectivul să treacă pe-acolo. Puteai înjunghia 
un om, dar nu eram convins că m-aș fi putut apropia îndeajuns 
de Lachlan Zdrahonu' sau că aveam destulă forță pentru a-i 
aplica o lovitură îndeajuns de serioasă ca să-i provoc mai mult 
decât o simplă rană. Puteai omori un om cu o armă de foc. În 
acest caz, avantajul era că o puteai face de la distanţă, dar chiar 
dacă aș fi reușit să fac rost de o astfel de armă - din Conac, de 
pildă - habar nu aveam cum se încarcă și cum se trage cu ea. 
Mi-aș fi putut otrăvi victima, dar pentru asta aș fi avut nevoie să 
mă sfătuiesc cu una din babele parohiei care să se priceapă la 
astfel de lucruri, iar apoi să găsesc o cale de a-i administra 
otrava. Gândindu-mă la metodele din urmă, mi-am dat seama 
că ele nu îndeplineau o condiţie pe care, până în acel punct, nu 
o luasem în calcul. Scopul meu nu era doar să îl ucid pe Lachlan 
Zdrahonu', ceea ce avea să se întâmple oricum, chiar și fără 
intervenţia mea. Voiam mai degrabă ca în momentul morții, el 
să fie conștient de faptul că eram eu, Roderick Macrae, cel care 
îi luă viața și că făceam asta ca o justă răsplată pentru 
nenorocirile pe care el le pricinuise familiei mele. 

Tata a ieșit din casă. Nu știam cât timp stătusem căzut pe 
gânduri. Am găsit o sapă pe jos și am început să răstorn 
buruienile care creșteau pe brazde. Tata și-a croit drum spre 
locul în care mă aflam și m-a întrebat ce făceam. Era tras la față 
și palid, iar mersul lui mi s-a părut mai aplecat decât de obicei. l- 
am răspuns că încă ne mai rămânea o recoltă de strâns și că 
dacă nu ne ocupam cum trebuie de pământ, mâncarea nu avea 
să ne ajungă nici cât să-i hrănim pe gemeni în timpul iernii. Tata 
a mormăit ceva cum că dacă Dumnezeu voia să se îngrijească 
de noi, avea s-o facă, dar a spus-o fără convingere și m-a lăsat 
să-mi văd de treabă fără vreun alt comentariu. Sunt foarte sigur 
că eram amândoi conștienți în acea clipă de faptul că nu aveam 
să mai strângem nicio recoltă în acel an. 

Vecinii noștri începuseră între timp să iasă din case și să se 
apuce de treburile zilnice. Dimineaţa trebuie că li se părea una 
cât se poate de obișnuită și, de n-ar fi fost ceea ce avea să se 
întâmple, le-ar fi fost probabil greu să și-o amintească sau să o 
distingă de oricare altă dimineaţă. De fapt, din toate punctele 
de vedere, lăsând la o parte gândurile întunecate care îmi 
ocupau mintea, ziua nu ieșea cu absolut nimic în evidenți. Dar 
dintr-odată mi s-a părut, privind în jur la casele noastre 


VP - 140 


împrăștiate, că moartea lui Lachlan Zdrahonu' ar fi ridicat o 
greutate care ne împovăra din plin satul de multă vreme. 

M-am ridicat din genunchi și am luat-o înapoi spre casă. 
Gândurile mele de mai-nainte referitoare la mijloacele de a-l 
ucide pe Lachlan Zdrahonu' nu fuseseră decât o amânare. Nu 
ceea ce aveam eu în minte sau ce plănuiam să fac conta cu 
adevărat. Dacă soarta dictase că Lachlan Zdrahonu' avea să 
moară de mâna mea, atunci așa avea să fie. Reușita sau eșecul 
întreprinderii mele nu depindea de mine. In această stare de 
spirit, am hotărât că dacă voiam să-l omor pe Lachlan 
Zdrahonu', trebuia mai întâi să ajung la casa lui. Ar fi fost, mai 
departe, necesar să merg înarmat cu ceva care să-mi permită 
să-mi duc fapta la bun sfârșit. Ce era mai potrivit decât sapa pe 
care providenţa tocmai mi-o așezase în mână? Când am ajuns 
spre capătul grădinii, am dat peste un hârleţ sprijinit de zidul 
casei, așa că l-am luat și apoi m-am pornit spre sat. Mi-am 
repetat în sinea mea că nu mergeam să-l ucid pe Lachlan 
Zdrahonu', ci doar să descopăr ce s-ar întâmpla dacă i-aș vizita 
casa astfel înarmat. 

Am înaintat prin sat mergând normal, la pas. Carmina Tutun a 
ieșit din casă și mi-a dat binete. Pentru că nu voiam să-i 
stârnesc suspiciunea, m-am oprit și i-am răspuns la salut. Mi-a 
văzut hârlețul din mână și m-a întrebat dacă nu era un pic prea 
târziu să mai sap pământul în acea perioadă a anului. l-am 
răspuns, fără să mă gândesc, că aveam de curăţat un teren din 
spatele casei lui Lachlan Zdrahonu'”, unde avea să se 
construiască un dig. Ușurinţa cu care această minciună mi-a 
ieșit pe gură m-a făcut să cred că proiectul meu era destinat 
succesului. Carmina Tutun a spus că nu auzise nimic despre un 
nou dig, dar nu mi-a pus alte întrebări. l-am urat o dimineaţă 
bună și am mers mai departe de-a lungul satului. Am simţit că 
mă urmărea, dar nu mi-am întors privirea, de frică să nu i se 
pare că mă furișez. N-am mai vorbit cu nimeni altcineva în 
drumul meu pe lângă celelalte case. Am simţit o parte din 
vechea neliniște de care aveam mereu parte când călcam pe 
teritoriul Mackenzie. Întâmplarea cu zmeul mi-a trecut rapid prin 
minte și inima a început să-mi bată mai repede. M-am oprit în 
afara gospodăriei Zdrahonului și m-am rezemat de coada 
hârlețului, ca și cum aș fi cântărit treaba pe care o aveam de 
făcut, ceea ce, într-o anumită măsură, chiar făceam. O cioară s- 


VP - 141 


a așezat pe frontonul casei. Băiatul cel mic al Zdrahonului, 
Donnie, se juca în noroi la câţiva metri de prag. S-a uitat chiorâș 
la mine, iar eu l-am salutat cât se poate de natural. S-a întors 
apoi la jocul lui nevinovat. M-am uitat înapoi de-a lungul satului. 
Carmina Tutun dispăruse. Mai mulţi săteni erau aplecaţi peste 
semănăturile lor, toți indiferenți la evenimentele care erau pe 
cale să se întâmple. Un fuior subțire de fum s-a ridicat din 
hornul casei Zdrahonului. Am trecut pe lângă Donnie și am 
intrat pe ușă. 

Interiorul casei era slab luminat și mi-a luat câteva momente 
până când ochii mi s-au obișnuit cu întunericul. Soarele arunca 
un dreptunghi de lumină pe podeaua de lut, iar umbra 
picioarelor mele se proiecta în el. Flora stătea la masă, curăţând 
cartofi și punându-i într-o oală cu apă. Când am intrat în casă, 
și-a ridicat privirea spre mine. A părut să tresară când m-a văzut 
și m-a întrebat ce făceam acolo. Fruntea îi era puţin transpirată 
și și-a ridicat mâna dreaptă pentru a-și da la o parte o șuviţă de 
păr care-i căzuse peste față. Nu m-am putut gândi la niciun 
motiv care m-ar fi putut purta într-acolo, nici de ce să fi minţit, 
așa că i-am răspuns că venisem ca să-i omor tatăl. A lăsat 
deoparte cartoful pe care îl curăța și a spus că nu era deloc 
amuzant. M-aș fi putut preface, presupun, că totul era o farsă, 
dar n-am făcut asta, iar din acel moment nimic nu m-a mai 
putut opri. În schimb, am întrebat-o unde era tatăl ei. Florei i s- 
au mărit ochii și a expirat scurt de câteva ori. Am înaintat puţin 
în cameră. Ea s-a mișcat spre capătul îndepărtat al mesei care 
se afla acum între noi. Mi-a spus că ar trebui să plec înainte ca 
tatăl ei să se întoarcă, sau altfel aș fi avut mari necazuri. l-am 
răspuns că aveam deja mari necazuri, toate din cauza tatălui ei. 
Flora a spus că o speriam. l-am spus că îmi părea rău, dar că, 
deși îmi doream ca lucrurile să stea altfel, era imposibil. 

Apoi, cu totul neașteptat, Flora a ţâșnit spre partea ei stângă 
și a alergat spre ușă. Când trecea pe lângă capătul mesei, am 
lovit-o cu hârlețul peste genunchi. S-a prăbușit la pământ ca o 
păpușă ale cărei fire fuseseră tăiate. Lovitura trebuie să o fi 
lăsat fără grai, pentru că nu a strigat și nu a scos alt zgomot 
decât un suspin slab. Mi-am lăsat jos uneltele și m-am aplecat 
spre ea. l-am ridicat fusta și am văzut că genunchiul i se 
rupsese într-un unghi foarte ciudat. Ochii Florei se repezeau cu 
sălbăticie în jur, că ai unui animal prins în cursă. l-am mângâiat 


VP - 142 


părul preț de o clipă ca să o liniștesc, apoi, pentru că nu-mi 
doream ca ea să sufere, am luat hârlețul și mi-am înfipt 
picioarele de-o parte și de alta a șoldurilor ei. Am ridicat unealta 
deasupra capului și, amintindu-mi de oaia din turbărie, am ţintit. 
Flora nu a încercat să se miște deloc, iar dosul lamei i-a pătruns 
cu forță în craniu. Greutatea a purtat unealta cu ușurință prin 
os, ca și cum n-ar fi fost mai gros decât o coajă de ou. Membrele 
Florei au zvâcnit pentru câteva momente înainte să se oprească, 
iar mie mi-a părut bine că nu am fost nevoit să îi mai aplic alte 
lovituri. 

M-am dat înapoi de lângă cadavru și l-am cercetat cu privirea 
o vreme. Fusta Florei zăcea dezordonată în jurul picioarelor ei. 
Braţele îi erau căzute pe lângă corp și, dacă craniul ei n-ar fi fost 
deschis, ar fi putut părea că fusese lovită de un fulger. Cum 
corpul nu era luminat de razele care treceau prin fereastră, 
oricine ar fi intrat în casă s-ar fi putut împiedica de ea. Pentru a 
evita acest lucru, mi-am sprijinit hârlețul de perete și am cărat-o 
spre masa la care curățase de curând cartofi. Nu era grea, dar 
când am ridicat-o, o substanţă i-a curs din partea din spate a 
craniului pe podea, într-o cantitate destul de mare. Când am 
așezat-o pe spate, cu picioarele atârnându-i peste marginea 
mesei, am răsturnat oala în care pusese cartofii. Apa a curs și a 
format o baltă pe podea. Am strâns cartofii și i-am pus la loc în 
oală. Mi-am recuperat hârlețul de lângă perete și, cu sapa încă 
în mână, am trecut în întunericul din partea din spate a camerei 
pentru a mă ascunde. 

După câteva minute, Donnie a apărut în prag. A strigat-o pe 
nume pe sora lui, dar, se înțelege, nu a primit niciun răspuns. A 
intrat în cameră și a văzut picioarele Florei atârnând peste 
marginea mesei. A început să înainteze poticnit spre ea, dar a 
alunecat pe substanţa care îi cursese Florei din craniu și a căzut 
cu fața pe podea. A început să plângă. Am înaintat spre el și l- 
am lovit în lateralul capului cu hârleţul. Nu voiam să-i fac niciun 
rău micuțului, dar nu îmi permiteam să îl las să dea semnalul de 
alarmă. Nu știam dacă îl omorâsem sau doar îl ameţisem, 
pentru că nu îl lovisem cu multă forță, dar stătea cu totul 
nemișcat, așa că după un timp am tras concluzia că trebuia să 
fie mort. L-am lăsat întins acolo unde căzuse și am pășit înapoi 
în întuneric. 


VP - 143 


Nu știu cât timp s-a scurs și cât am rămas acolo. Dreptunghiul 
de lumină de pe podea s-a lungit treptat, ca și cum colţul îi era 
tras cu un fir invizibil. Am început să devin neliniștit. M-ar fi 
întristat să îi fi omorât pe Flora și pe copil degeaba. 

Nu după mult timp, am auzit lătratul unui câine în apropierea 
casei, iar asta s-a dovedit a fi un semn al sosirii lui Lachlan 
Zdrahonu'. S-a arătat în prag, corpul lui mare blocând în 
întregime peticul de lumină care se furișase pe podea. Nu știu 
dacă s-a oprit din cauza întunecimii din cameră sau pentru că 
văzuse cadavrele din fața lui. Pentru că stătea cu spatele în 
lumină, nu i-am putut desluși expresia feţei. In orice caz, după 
câteva momente a făcut trei sau patru pași spre locul în care fiul 
său zăcea în mâzgă. A îngenuncheat, a întors corpul și văzând 
că băiatul era mort, s-a uitat cu sălbăticie prin cameră. Am 
rămas în întuneric, neîndrăznind să respir. Apoi s-a sculat și s-a 
dus spre masa unde zăcea corpul Florei. Văzând că și ea plecase 
de pe această lume, și-a dus pumnul la gură și a scos un țipăt 
înăbușit, cumva asemănător cu cel al unui animal măcelărit. S-a 
sprijinit cu ambele mâini de masă în articulaţii, cu picioarele 
depărtate. Un hohot puternic de plâns i-a străbătut corpul, dar 
apoi s-a stăpânit și s-a tras de lângă masă. S-a întors și a făcut 
doi sau trei pași spre ușă. In acel moment, eu am ieșit din 
întuneric, iar el s-a oprit. Stăteam la mai puţin de trei pași 
distanță unul de celălalt. Am fost impresionat de cât de mare 
era și aveam mari îndoieli în privinţa abilității mele de a-l omori 
ca pe ceilalţi. A părut să-i ia ceva timp pentru a-și da seama cine 
se afla în faţa lui. Apoi s-a îndreptat cât era de lung și a spus cu 
o voce calmă: 

— Tu ai făcut asta, Negrule Roddy? 

l-am răspuns că da și că venisem să-l omor ca răsplată pentru 
suferinţa pe care i-o pricinuise tatălui meu. El n-a mai spus 
nimic. A făcut un pas înainte și s-a năpustit spre mine. Fără să 
mă gândesc, mi-am fixat piciorul drept în spatele meu și am 
împins hârlețul în față. Lama l-a lovit pe Lachlan Zdrahonu' în 
coaste, dar greutatea lui l-a purtat înainte și ne-am prăbușit 
amândoi pe podea. N-am dar drumul uneltelor și, fluturând sapa 
cu mâna dreapta, l-am lovit în tâmplă cu partea netedă a lamei. 
El și-a ridicat mâna spre locul în care îl lovisem, apoi s-a ridicat 
și a răcnit cu putere. Mă temeam că nu reușisem decât să-l 
înfurii și că nu aveam să fiu destul de puternic pentru a-l dobori. 


VP - 144 


M-am bulucit în spate pe podea și m-am ridicat în picioare. 
Lachlan Zdrahonu' se uita de jur-împrejur, sperând poate să 
găsească vreo armă la îndemână. M-am repezit asupra lui, 
fluturându-mi hârlețul. De această dată, însă, mi-a anticipat 
lovitura și și-a ridicat braţul ca s-o pareze. A apucat mânerul de 
sub lamă și mi-a smuls hârlețul din mână. S-a holbat la mine ca 
un nebun pentru câteva clipe. Un fir subţire de sânge i se 
prelingea din rana de la tâmplă. A ţinut hărleţul în pumnii lui 
cărnoși, cu lama îndreptată spre mine, apoi a ţâșnit înainte. M- 
am dat într-o parte, iar avântul l-a purtat dincolo de mine. S-a 
întors cu stângăcie, poate ameţit de lovitura de mai devreme. 
Aveam acum spatele către ușă și eram conștient că o puteam 
lua la fugă, dar, dacă nu am făcut asta, a fost pentru că nu 
voiam să plec fără să-mi fi îndeplinit obiectivul. 

Lachlan Zdrahonu' m-a atacat pentru a doua oară. Mi-am 
amintit de o zi din copilărie când boul lui Kenny Tutun alergase 
dezlănțuit prin sat și fusese nevoie de șase bărbaţi ca să-l 
stăpânească. În timp ce Zdrahonu' flutura hârleţul, eu am pășit 
înăuntrul traiectoriei sale și, apucându-l cu mâna stângă de 
umăr, i-am dat o lovitură cu sapa în ceafă. Lama nu a penetrat 
craniul, dar impactul a fost îndeajuns de puternic pentru a-l 
îngenunchea. A scăpat unealta din mână și a rămas, șocat, în 
patru labe. M-am dus în spatele lui și m-am plantat cu picioarele 
desfăcute peste corpul lui, ca și cum aș fi călărit un ponei. Mi- 
am ridicat sapa și, nerăbdător să închei toată treaba fără vreo 
altă întârziere, am coborât-o cu ambele mâini. Lovitura l-a lăsat 
lat pe podea, dar lama nu i-a penetrat osul, iar această 
rezistenţă a corpului uman m-a impresionat. Zăcea cu faţa în jos 
pe pământ, cu ochii larg deschişi, în timp ce pieptul i se umfla 
ca un pește pe uscat. Acum aveam timp să-mi pregătesc cum se 
cuvine lovitura și, când am coborât din nou arma, lama i-a 
pătruns de-a binelea prin craniu, cu un sunet scârbos precum 
cel al unei cizme înghiţite de o mlaștină. Cu oarecare efort i-am 
scos lama din cap. Braţele îi zvâcneau pe lângă corp, dar nu 
puteam spune dacă încă mai avea vreo fărâmă de viaţă în el. 
Totuși, i-am administrat o ultimă lovitură cu coada sapei, de 
această dată distrugându-i în întregime craniul. 

Apoi m-am îndepărtat de corp și mi-am cuprins cu privirea 
opera. Sângele îmi pulsa în tâmple și eram extrem de ametit, 
dar am simţit o mare satisfacţie pentru că-mi îndeplinisem cu 


VP - 145 


mare succes proiectul. Pentru un privitor din afară, scena din 
casă trebuie să fi părut cu totul cumplită și mărturisesc că a 
trebuit să îmi întorc privirea de la priveliștea copilașului mort. 

Abia în acel moment am observat-o pe bătrâna doamnă 
Mackenzie, așezată într-un scaun capitonat în întunericul din 
spatele camerei. Era complet nemișcată și m-am întrebat dacă 
nu cumva murise și ea. Faţa ei nu avea vreo expresie anume, 
astfel că m-am întrebat dacă își pierduse minţile ori dacă nu era 
conștientă de ce se întâmpla în jurul ei. Auzisem multe povești 
cu bătrâni care plângeau din obișnuință oameni morţi demult 
sau se pierdeau la câţiva pași de propria lor casă. M-am apropiat 
de ea, ţinând încă sapa în mâna dreaptă. Ochii umezi îi zburau 
cu rapiditate într-o parte și-n alta, probabil din cauza suferinţei 
simţite în faţa scenei la care tocmai asistase. Mi-am ţinut mâna 
stângă în dreptul ei și am mișcat-o de la stânga la dreapta, dar 
ea nu a avut nicio reacție. Nu aveam niciun motiv pentru care 
să-i fac rău. In afară de faptul că-l adusese pe Lachlan 
Zdrahonu' pe această lume, nu îmi făcuse nimic. Nu era cu 
nimic mai responsabilă pentru acţiunile fiului ei decât era tata 
pentru ale mele. Dusesem la bun sfârșit ceea ce îmi propusesem 
și, întrucât nu aveam nici cea mai mică intenţie să neg faptul că 
eram în întregime responsabil, uciderea ei n-ar fi avut niciun 
rost. In orice caz, să omori o bătrână neajutorată ar fi un lucru 
lipsit de milă și nu eram în stare s-o fac. 


VP - 146 


Rapoarte medicale 


ale victimelor, efectuate de Charles 
MacLennan, medic, domiciliat în Jeantown, 
și J.D. Gilchrist, chirurg, din Kyle of Lochalsh 


Applecross, 12 august 1869 


La cererea lui William Shaw, sir, prefect, și a lui John Adam, 
sir, procuror, am examinat azi cadavrul lui Lachlan Mackenzie, 
arendaș și ofițer al satului Culduie, Districtul Ross, în vârstă de 
patruzeci și unu de ani. Cadavrul ne-a fost prezentat în acaretul 
unui vecin, domnul Kenneth Murchison, unde, conform mărturiei 
domnului Murchison, fusese dus imediat după descoperirea sa. 
Cadavrul a fost așezat pe o masă și acoperit cu pânză de sac. 

Fața victimei își pierduse orice culoare și era acoperită cu 
mult sânge întărit. Partea dreaptă a feţei, de la pomete la 
tâmplă, era în întregime distrusă și nasul era rupt. Partea din 
spate a craniului era în întregime distrusă și incompletă și mare 
parte din materia cerebrală lipsea. Am fost informaţi de domnul 
Murchison că fragmente de craniu și de materie cerebrală 
fuseseră recuperate de pe podeaua casei în care avusese loc 
decesul și au fost puse într-un vas. Am examinat acest vas și am 
descoperit că conţinea fragmente de os compatibile cu cele care 
lipseau din craniu. Urechea externă de pe partea dreaptă era 
aproape în întregime smulsă. In bucăţile de craniu rămase, 
fragmente de os sfărâmat pătrunseseră forțat în țesutul 
cerebral. Suntem de părere că aceste răni trebuie să fi fost 
cauzate de lovituri cu un obiect greu și teșit sau cu o unealtă 
mânuită cu multă forţă. 

Pieptul era în mare parte acoperit de vânătăi, în special în 
partea stângă a sternului. O tăietură cu o lăţime de 
cincisprezece centimetri penetrase pielea dintre coastele 
inferioare, dintre care două am descoperit că erau rupte. 
Organele interne erau intacte. Am apreciat că tăietura a fost 
cauzată de o lamă lată și teșită, compatibilă cu hârleţul care a 
fost recuperat de la locul faptei și care ne-a fost prezentat. 


VP - 147 


La exteriorul antebraţului drept, dedesubtul cotului, era o 
cicatrice mare de cincisprezece centimetri. Palmele ambelor 
mâini prezentau mai multe laceraţii minore și erau penetrate de 
mai multe așchii de lemn. Inelarul mâinii stângi era rupt. 

Celelalte părţi ale cadavrului nu arătau nicio urmă de 
vătămare. 

Suntem categoric de părere că lovitura sau loviturile aplicate 
în partea din spate a craniului erau suficiente pentru a cauza 
moartea instantanee și au constituit cauza morții. 


Cu legământ pe suflet și cuget, 
Charles MacLennan, medic 
J.D. Gilchrist 


x kK x 


Applecross, 12 august 1869 


La cererea lui William Shaw, sir, prefect, și a lui John Adam, 
sir, procuror, am examinat azi cadavrul Florei Mackenzie, în 
vârstă de cincisprezece ani, fiica lui Lachlan Mackenzie, 
domiciliată în Culduie, Districtul Ross. Cadavrul ne-a fost 
prezentat în acaretul domnului Kenneth Murchison, unde fusese 
mutat de la locul crimei. Cadavrul a fost așezat pe o targă și 
învelit în pânze de înmormântare. 

Partea din spate a craniului era în întregime distrusă și bucăţi 
de os penetraseră adânc în țesutul moale. Părul era încâlcit cu o 
mare cantitate de sânge întărit. Trăsăturile feţei erau intacte și 
părerea noastră este că vătămarea craniului a fost cauzată de o 
singură lovitură cu un obiect greu sau cu o unealtă mânuită cu 
multă forță. 

Am observat mai multe laceraţii și vânătăi în regiunea 
pubisului. Părţile exterioare sensibile fuseseră complet distruse, 
iar osul pubian era rupt în partea stângă. 

Piciorul stâng era fracturat din genunchi și partea exterioară a 
genunchiului era extrem de vânătă. Am apreciat că rana a fost 
cauzată de o lovitură puternică, de la un obiect compatibil cu 
hârleţul care ni s-a prezentat, și ar fi făcut-o pe victimă 
incapabilă să umble. 


VP - 148 


Celelalte părţi ale cadavrului nu arătau nicio urmă de 
vătămare. 

Suntem categoric de părere că lovitura aplicată în partea din 
spate a craniului a constituit cauza morții, deși nu am putea 
spune dacă moartea s-a petrecut instantaneu sau nu. 


Cu legământ pe suflet și cuget, 
Charles MacLennan, medic 
J.D. Gilchrist 


x k x 


Applecross, 12 august 1869 


La cererea lui William Shaw, sir, prefect, și a lui John Adam, 
sir, procuror, am examinat azi cadavrul lui Donald Mackenzie, în 
vârstă de trei ani, fiul lui Lachlan Mackenzie, domiciliat în 
Culduie, Districtul Ross. Cadavrul ne-a fost prezentat în acaretul 
domnului Kenneth Murchison, unde fusese mutat de la locul 
crimei. Cadavrul a fost așezat pe un pat mic și învelit cu pânze 
de înmormântare. 

O cicatrice mare, din regiunea frontală până la ureche, a fost 
observată pe craniu. Craniul fusese, în aceste locuri, împins 
înăuntru, deși osul nu se fragmentase. Pielea era crăpată în jurul 
marginilor zonei tumefiate și mai mult sânge se scursese afară 
și se întărise. 

Celelalte părţi ale cadavrului nu arătau nicio urmă de 
vătămare. 

Rana de la nivelul craniului a fost cel mai probabil cauzată de 
o lovitură aplicată cu un obiect greu și teșit compatibil cu 
hârlețul care ni s-a prezentat, deși nu a fost mânuit cu aceeași 
forță precum în cazul rănilor observate la Lachlan Mackenzie și 
la Flora Mackenzie. Totuși, o astfel de rană ar fi putut fi cauzată 
și de o căzătură puternică pe o suprafaţă tare. Suntem categoric 
de părere că această rană a constituit cauza morţii, dar în ceea 
ce privește pricinuirea acestei răni nu putem decât să oferim 
ipoteze. 


Cu legământ pe suflet și cuget, 
Charles MacLennan, medic 


VP - 149 


J.D. Gilchrist 


VP - 150 


CĂLĂTORII în TINUTURILE MĂRGINAȘE ale 
NEBUNIEI 


de J. Bruce Thomson 


James Bruce Thomson (1810-1873) 

a fost chirurg rezident al Închisorii 
Generale a Scoției de la Perth. 

În această funcție a examinat înjur 

de 6.000 de condamnați și a fost 
recunoscut ca o autoritate a proaspetei 
discipline, numite antropologie criminală. 
In 1870 a publicat două articole de mare 
impact, „Psihologia criminalilor: un studiu” 
și „Natura ereditară a crimei” în 

The Journal of Mental Science. 

Cartea lui de memorii Călătorii 

în ţinuturile mărginașe ale nebuniei 

a fost publicată postum în 1874. 


Am ajuns în Inverness în ziua de 23 august 1869 și mi-am 
petrecut noaptea la un han unde am fost întâmpinat de domnul 
Andrew Sinclair, avocatul unui tânăr arendaș acuzat de uciderea 
a trei dintre vecinii săi. Domnul Sinclair îmi scrisese 
exprimându-și dorinţa de a beneficia de părerea mea, în calitate 
de autoritate proeminentă a ţării în astfel de chestiuni, în 
privința sănătăţii mintale sau a lipsei ei în cazul clientului său. 
Nimeni nu este pe de-a-ntregul imun la astfel de solicitări care 
apelează la orgoliul persoanei și, deoarece cazul prezenta 
numeroase aspecte interesante, îndeosebi pretinsa inteligenţă a 
criminalului, am consimţit să pornesc din Perth de îndată ce 
obligaţiile mi-au permis s-o fac. 

Domnul Sinclair mi s-a părut de la bun început un om deo 
calitate îndoielnică, ceea ce nu era deloc surprinzător având în 
vedere posibilităţile limitate de acces la un discurs elevat într-un 
capăt de lume precum Inverness. Era complet nepus la curent 


VP - 151 


cu teoriile actuale din câmpul antropologiei criminale și mi-am 
petrecut o mare parte a serii prezentându-i în linii generale 
câteva dintre inovațiile recente aduse în cadrul acestei 
discipline de către colegii mei de pe continent. In mod firesc, el 
era nerăbdător să discute despre clientul său, dar l-am 
constrâns să tacă, dorindu-mi să ajung la propriile mele 
concluzii, neviciate de prejudecăţi, indiferent de cât eram de 
neinformat. 

În dimineaţa următoare, l-am însoţit pe domnul Sinclair la 
temnița din Inverness pentru a examina condamnatul și i-am 
ordonat din nou avocatului să nu vorbească despre clientul său 
înainte ca eu să fi avut ocazia de a-l examina. Domnul Sinclair 
m-a condus în celulă, cu scopul, a spus el, de a se convinge că 
clientul său dorea să mă primească. Acesta mi s-a părut un gest 
cât se poate de neobișnuit, pentru că nu mai auzisem niciodată 
ca un condamnat să fie consultat în privinţa cui putea sau nu să 
intre în celula lui, dar am pus totul pe seama lipsei de 
experiență a avocatului în tratarea cazurilor de acest fel. 
Domnul Sinclair a rămas în celulă câteva minute înainte de a-l 
informa pe paznic că eram lăsat să intru. Din prima clipă, 
relațiile dintre avocat și client mi s-au părut destul de 
neobișnuite. Au stat împreună de vorbă, nu ca un specialist și un 
criminal, ci mai degrabă ca două cunoștințe care se aflau într-o 
oarecare tovărășie. Totuși, dialogul dintre ei mi-a dat ocazia de 
a-l observa pe condamnat înainte de a-mi începe examinarea 
propriu-zisă. 

Impresia mea inițială despre R----- M----- nu a fost pe de-a- 
ntregul negativă. Înfăţișarea lui, vorbind la modul general, 
prezenta un individ aparţinând tipologiei fizice inferioare, deși 
trăsăturile nu-i erau la fel de respingătoare precum ale 
majorităţii celor din clasa criminală, poate datorită faptului că nu 
respirase aerul împuţit al fraţilor săi de la oraș. Tenul, totuși, îi 
era palid, iar ochii, deși vioi, îi erau apropiaţi și acoperiţi de 
sprâncene groase. Barba îi creștea împrăștiat, deși acest lucru s- 
ar fi putut datora vârstei sale crude, mai degrabă decât vreunei 
deficienţe ereditare. În discuţia sa cu domnul Sinclair a părut 
foarte lucid, dar am observat că întrebările avocatului aveau 
adesea o natură îndrumătoare, cerându-i condamnatului să 
ofere doar confirmarea a ceea ce îi fusese sugerat. 


VP - 152 


I-am cerut avocatului să plece și, în prezenţa paznicului, l-am 
pus pe condamnat să se dezbrace. A făcut acest lucru fără să 
protesteze. Stătea în faţa mea complet lipsit de rușine, iar eu 
am început o examinare amănunţită a persoanei sale. Avea 1 
metru și 65 de centimetri înălțime și era mai scund decât 
standardele conformaţiei normale. Pieptul îi era disproporționat 
de proeminent - ceea ce în termenii unui laic s-ar fi numit „piept 
de porumbel” -, iar braţele mai lungi decât media. Partea de sus 
și antebraţele îi erau bine dezvoltate, fără îndoială ca rezultat al 
unui trai dus cu muncă fizică. Palmele erau mari și bătătorite, cu 
degete neobișnuit de lungi, dar nu exista nicio dovadă de 
sindactilie?” sau altă anomalie. Trunchiul îi era păros de la 
sfârcuri până la pubis, dar era complet lipsit de păr pe spate și 
pe umeri. Avea penisul mare, însă în intervalul normal al 
dimensiunilor, iar testiculele coborâte corespunzător. Picioarele 
îi erau slabe, iar când i-am cerut să străbată lungimea celulei (o 
distanţă deloc mare), mi s-a părut că merge cumva legănat sau 
pieziș, sugerând o asimetrie în înfățișarea sa. Acest lucru s-ar fi 
putut datora vreunei lovituri primite cândva în trecut, dar când |- 
am întrebat, condamnatul nu a fost în stare să-mi ofere nicio 
explicație. 

Am efectuat o inspecţie amănunţită a craniului subiectului și a 
fizionomiei. Fruntea îi era mare și dură, în timp ce craniul îi era 
plat în vârf și deosebit de teșit în partea din spate. În ansamblu, 
craniul era destul de diform și deloc diferit de al multora dintre 
cei pe care i-am examinat în funcţia mea de chirurg al închisorii. 
Urechile îi erau mult mai mari decât media, având lobi mari și 
turtiţi?!. 

Cât despre față: ochii, așa cum deja am remarcat, îi erau mici 
și adânciţi în orbite, dar vioi și pătrunzători. Nasul era 
proeminent, deși admirabil de drept; buzele, subțiri și șterse. La 
fel, pomeţii erau înalţi și proeminenţi așa cum, după cum a fost 
arătat de curând, se întâmplă adesea să fie printre cei din 


20 În original webbing, se referă la o malformaţie congenitală a mâinii sau a piciorului, 
care constă în lipirea a două sau mai multe degete prin sudarea membranei dintre ele 
(n.tr.). 

21 Ca un detaliu interesant în dezvoltarea viitoare a antropologiei criminale, s-ar putea 
dovedi de mare importanţă ca studiile să fie făcute pe structuri similare din fiziologia 
criminalilor care nu s-au molipsit prin încrucișarea speciilor. [Notă de subsol în 
original.] 


VP - 153 


specia criminalilor. Dinţii erau destul de sănătoși, iar caninii nu 
erau extraordinar de dezvoltați. 

R----- M----- împărtășea astfel un anumit număr de trăsături 
cu deţinuţii din închisoarea Generală (acestea fiind, îndeosebi, 
craniul diform, trăsăturile faciale neatrăgătoare, pieptul de 
porumbel, braţele și urechile alungite). Din alte puncte de 
vedere, totuși, era un specimen sănătos și bine dezvoltat al 
rasei umane și, dacă cineva l-ar fi observat în mediul său 
natural, nu l-ar fi identificat din instinct ca aparţinând clasei 
criminalilor. Din acest punct de vedere, reprezenta un subiect 
interesant și unul pe care eram curios să-l studiez mai departe. 

L-am lăsat pe condamnat să se îmbrace și i-am pus câteva 
întrebări simple. A fost complet apatic. Câteodată părea că nu- 
mi aude întrebările, sau se prefăcea că nu le auzea. Bănuiesc că 
era perfect conștient de ceea ce era întrebat, dar refuza să 
răspundă, din motive doar de el știute. O astfel de strategie 
sugera, totuși, că subiectul nu era de-a dreptul imbecil și că era 
capabil de o oarecare judecată, greșită sau nu. Cu toate 
acestea, n-am găsit niciun motiv pentru a prelungi chestionarea 
în faţa unei atitudini atât de îndărătnice și l-am pus pe paznic să 
mă lase să ies din celulă. 

Domnul Sinclair aștepta afară și m-a chestionat nerăbdător de 
îndată ce-am ieșit. Purtarea lui era mai puţin cea a unui 
specialist, cât cea a unui părinte neliniștit să afle despre 
sănătatea copilului său. In timp ce străbăteam împreună 
coridorul, i-am schiţat constatările mele. 

— Dar în ceea ce privește starea lui mintală? a întrebat. 

Eram conștient că avocatul era nerăbdător să mă pronunț în 
această chestiune, astfel încât să poată pleda nebunia în 
instanţă, salvându-și în acest fel clientul de la spânzurătoare și 
poate, nu în mod întâmplător, reușind să-și facă un renume 
pentru sine însuși. Totuși, în acest punct, am refuzat să exprim 
în mod hazardat o părere. 

l-am explicat că în calitatea mea de om de știință, nu mă 
puteam lăsa ghidat de speculaţii sau ipoteze. Ceea ce contează, 
i-am spus, sunt faptele - faptele și dovezile! 

— Clientul dumneavoastră manifestă o mulţime de trăsături 
fiziologice din clasa criminalilor cu care munca mea m-a 
familiarizat. Totuși, deși le împărtășește unele caracteristici, eu 
nu pot risca, fără a mă familiariza cu neamul din care el se 


VP - 154 


trage, să-mi dau cu părerea dacă a dobândit aceste trăsături 
prin ereditate sau altfel. Dacă apa dintr-un pahar nu e bună, 
trebuie mai întâi să stabilim dacă fântâna e otrăvită. Dacă 
descoperim că fântâna chiar este otrăvită, s-ar putea să aibă 
relevanţă întrebarea dacă el este sau nu responsabil pentru 
faptele lui. 

Ajunseserăm la capătul coridorului urât mirositor de-a lungul 
căruia ne plimbaserăm și ne opriserăm pe parcursul conversaţiei 
noastre, în timp ce porţile ni se deschideau. Domnul Sinclair, 
intimidat de superioritatea cunoștințelor și intelectului meu, a 
adoptat o atitudine mai respectuoasă. Am trecut mai departe în 
tăcere spre poarta exterioară și, odată eliberaţi, am tras adânc 
în piept aerul cald de vară. 

Apoi, la sugestia mea, am mers mai departe spre han, 
deoarece doream să-i pun câteva întrebări avocatului. După ce 
ne-am așezat la o masă, având niște gustări în față, domnul 
Sinclair m-a întrebat ce intenţionam să fac. l-am spus că aveam 
să vizitez din nou temniţa a doua zi, pentru a-mi continua 
examinarea condamnatului. 

— Apoi, am spus, trebuie să verificăm fântâna. 

Domnul Sinclair nu a priceput semnificaţia vorbelor mele. 

— Trebuie, i-am explicat, să facem o vizită cocioabei uitate de 
Dumnezeu, unde își are obârșia amărâtul, oriunde s-ar afla ea. 

— Inţeleg, a spus avocatul pe un ton care sugera că 
perspectiva unei astfel de expediţii nu-l atrăgea prea mult. 

— Ce anume, m-am interesat, știți despre mediul clientului 
dumneavoastră? 

Domnul Sinclair a luat o înghiţitură lungă de bere, simțindu-se 
fără îndoială încântat că îi ceream să-mi furnizeze niște 
informații. 

— Tatăl său este un dijmaș - un arendaș - de bună-credinţă. 
Mama lui a fost o femeie respectabilă care a murit născând 
acum vreun an. Mai sunt, sau erau, trei fraţi - o soră mai mare și 
doi gemeni mult mai mici. 

— „Erau”, spuneţi? 

— Sora a fost găsită spânzurată într-un șopron în seara 
crimelor. 

M-am oprit pentru o clipă din interogatoriu. Această 
informaţie era cu siguranţă relevantă pentru investigația mea. 


VP - 155 


— Și sora asta era întreagă la minte înainte de acest 
eveniment? am întrebat. 

— N-aș putea spune, a răspuns el. În harababura care a urmat 
crimelor, absenţa ei nu a fost remarcată pentru ceva vreme. A 
fost căutată și găsită, cum spuneam, în șopron. Medicul legist 
nu a putut stabili momentul precis al morții. 

Am dat încet din cap. Existenţa unei sinucideri nu spunea 
lucruri prea bune despre constituţia psihologică a familiei. Mai 
mult, faptul că o femeie moare la naștere în zilele noastre indică 
o slăbiciune congenitală. Pe scurt, imaginea care reieșea nu era 
aceea a unui neam robust și sănătos. 

— Și despre fraţii mai mici? 

— Nu știu nimic, a răspuns avocatul, scuturând încet din cap. 
Nu sunt decât niște copilași. 

— Și ce dovadă aveţi pentru a spune că tatăl este un om de 
soi bun? 

— Doar ce-am aflat din conversațiile mele cu R----- 

— Exact, i-am răspuns. Sunt sigur că veţi fi de acord cu faptul 
că nu putem crede vorbele unui individ necinstit și violent 
precum clientul dumitale. Trebuie să încercăm să stabilim 
adevărul în privinţa mediului său într-o manieră obiectivă. Fapte 
și dovezi, domnule Sinclair! La acestea trebuie să fim atenți. 

El a protestat spunând că clientul lui nu i se păruse deloc 
necinstit, dar i-am respins obiecțiile printr-o fluturare a mâinii. 

— Vom porni spre acest Culduie poimâine. Vă las pe 
dumneavoastră să faceţi pregătirile. 

Domnul Sinclair a întrebat dacă putea cina alături de mine în 
acea seară, dar, știind că aveam să petrecem mult timp unul în 
compania celuilalt în zilele următoare, l-am refuzat. Am trimis 
vorbă la închisoarea din Perth că aveam să mai lipsesc câteva 
zile și i-am scris soției mele spunându-i același lucru. Apoi am 
răsfoit un dosar conţinând mărturiile martorilor și rapoartele 
medicale de care domnul Sinclair îmi făcuse rost și mi-am 
adunat însemnările legate de evenimentele din timpul zilei. Mi- 
am luat masa de seară în cameră, nedorind să mă amestec cu 
obișnuiţii încăperilor publice, care îmi aminteau toţi foarte bine 
de deţinuţii din instituţia de care mă ocupam. Masa a fost cât se 
poate de decentă și am băut destul vin pentru a neutraliza 
efectele saltelei inconfortabile și sunetele chefului de mai jos. 


VP - 156 


A doua zi l-am pus pe domnul Sinclair să aibă grijă ca 
condamnatului să-i fie livrate o masă îmbelșugată și o sticlă de 
vin de la hanul din localitate. Avocatul mi-a adus la cunoștință 
faptul că și el intenţionase de mai multe ori să-i trimită astfel 
mâncare clientului său, dar aceste oferte îi fuseseră refuzate de 
fiecare dată. L-am informat că acest lucru se întâmpla nu pentru 
că condamnatul nu-și dorea masa; ci pentru că nu voia să i se 
îndatoreze avocatului. Faptele de bunăvoință sinceră le sunt 
atât de străine celor din clasa criminală, încât sunt de fiecare 
dată privite cu suspiciune. Totuși, propunerea mea, trebuie să 
recunosc, nu ţinea de bunăvoință. S-a stabilit foarte clar că 
foamea îi poate induce condamnatului stări de îndărătnicie, 
iritabilitate sau chiar agresivitate. Când aveam să ajung la el, 
voiam ca R----- M----- să se afle într-o stare de moliciune 
indusă de hrana abundentă pe care o va fi consumat, fiind astfel 
într-o dispoziție favorabilă interogatoriului. Masa avea să fie 
livrată la prânz, iar eu convenisem să mă întâlnesc cu domnul 
Sinclair la închisoare la ora unu, lăsând aşadar, după calculele 
mele, destul timp pentru ca mâncarea să-și fi făcut efectul 
corespunzător. 

Am ajuns la temniță puţin mai devreme decât stabilisem, 
pentru că voiam întâi de toate să-i pun câteva întrebări 
paznicului. Doream să fac asta fără ca însoţitorul meu să fie de 
față, pentru că, așa cum îmi dovedise experiența mea deloc 
neînsemnată, cei însărcinaţi cu o muncă atât de umilă tind să 
formeze o relaţie de loialitate cu primul bărbat cultivat pe care îl 
întâlnesc, în același fel cum un miel orfan se atașează de mâna 
primului om care îl hrănește. 

Paznicul se conforma în detaliu tipologiei fizice inferioare ai 
cărei reprezentanţi sunt de obicei angajaţi în închisorile și 
ospiciile din ţara noastră. Avea o înălțime medie, dar o 
constituție masivă, cu umeri și antebraţe puternice. Tenul îi era 
roșu și scrofulos; craniul puţin diform, cu urechi mari 
proeminente. Avea părul brunet și aspru și o frunte îngustă. La 
fel, favoriţii îi creșteau stufoși pe obraji. Faţa prezenta expresia 
tâmpă și insensibilă, dominantă printre cei aflați de cealaltă 
parte a ușii celulei, și nu m-ar fi mirat deloc să-l întâlnesc acolo. 
Era, sans doute”, cu totul potrivit pentru slujba lui, dar în telul 


22 Fără îndoială, în franceză (n.tr.). 
VP - 157 


meu de faţă nu mă interesa isteţimea sau inteligenţa lui; avea o 
pereche de ochi în cap, și eu de aceștia doream să mă folosesc. 

Paznicul nu a fost deloc surprins când i-am indicat că nu 
voiam să intru în celula condamnatului chiar în acel moment. 
Această clasă de fiinţe trăiește aproape în întregime în prezent; 
se gândesc puţin la trecut și nu își proiectează gândurile în 
viitor, fiind astfel imposibil să îi surprindă ceva. Sunt, în mod 
similar, incapabili să se simtă plictisiţi și sunt, prin urmare, 
foarte potriviți pentru munci simple și repetitive. Am îndrumat 
bruta spre capătul coridorului ca să nu putem fi auziţi de 
subiectul conversației noastre. M-am asigurat mai întâi că 
R----- M----- fusese sub supravegherea acestui paznic încă de 
la sosirea lui; și că el era responsabil cu servirea meselor 
condamnatului, cu golirea găleţilor cu materie fecală și cu 
observarea sa periodică prin vizorul ușii. Paznicul mi-a răspuns 
la întrebări cu greutate și am fost nevoit de mai multe ori să le 
reformulez pentru a mă face înțeles. 

Apoi i-am pus o serie de întrebări cu privire la 
comportamentul condamnatului, iar esența răspunsurilor sale o 
relatez aici: 

Condamnatul nu dormea foarte mult și era întotdeauna alert 
și atent la mediul său înconjurător. Mânca cu poftă și nu se 
plânsese nici măcar o dată de calitatea sau cantitatea mâncării. 
La fel, nu protestase în legătură cu frigul sau căldura exagerate 
din celula sa, nici nu ceruse pături suplimentare sau alte 
obiecte. Nu se interesase niciodată de sănătatea familiei sale și 
nici nu-și exprimase vreo curiozitate cu privire la lumea de- 
afară. Pe scurt, nicio conversaţie semnificativă nu avusese loc 
între cei doi bărbaţi. R----- M----- se ocupa în tot timpul pe 
care i-l oferea lumina zilei cu pregătitul hârtiilor de pe masa lui, 
dar paznicul nu își exprimase deloc interesul față de conţinutul 
lor. Condamnatul nu fusese niciodată văzut sau auzit delirând 
ori strigând ca și cum ar fi fost stăpânit de vreo halucinație. 
Noaptea dormea adânc și nu părea să fie deranjat de coșmaruri 
sau vedenii nocturne. 

La sfârșitul discuţiei noastre, am strecurat un șiling în palma 
temnicerului. S-a uitat prostește la el pentru câteva momente, 
înainte de a-l băga fără să spună un cuvânt în buzunarul vestei 
sale soioase. Chiar atunci, domnul Sinclair a apărut și s-a arătat 
foarte surprins să mă găsească discutând cu paznicul grosolan. 


VP - 158 


În mod cert, lui nu-i trecuse prin minte să se folosească astfel de 
individul - chiar dacă cu un intelect limitat - aflat în cea mai 
strânsă proximitate a condamnatului. Fără îndoială că el, la fel 
ca majoritatea confraţilor să-i din profesia juridică, prefera 
supozițiile și ipotezele în locul dovezilor. Nu vedeam niciun 
motiv pentru a-i oferi vreo explicaţie referitoare la acţiunile 
mele, iar el nu a avut cutezanţa să mă chestioneze. 

Când am intrat în celulă, R----- M----- stătea cu faţa spre ușă 
și am bănuit că, în ciuda măsurilor mele de precauţie, discuţia 
de pe coridor îl prevenise despre prezenţa noastră. Intrucât 
domnul Sinclair stabilise o oarecare legătură cu condamnatul, i- 
am dat voie să intre în celulă înaintea mea și am păstrat tăcerea 
în timp ce el s-a dedat unor politeţuri ridicole. Am observat 
imediat că tava cu mâncare pe care o cerusem de la han fusese 
așezată pe podea, lângă masa de scris. Un bol care părea să fi 
conţinut o supă de vreun anumit fel era gol, dar farfuria cu 
carne de oaie și cartofi era neatinsă. La fel, sticla de vin 
rămăsese nedesfăcută. 

L-am întrebat pe R----- M----- pe un ton prietenos de ce nu 
terminase de mâncat o masă atât de copioasă, iar el mi-a 
răspuns că nu era obișnuit cu alimentele gustoase și că 
mâncase suficient. Apoi a adăugat că dacă îmi era foame, eram 
bine-venit să mănânc ce rămăsese, o ofertă pe care am refuzat- 
o politicos. Domnul Sinclair i-a explicat că doream să-i pun 
câteva întrebări și că i-ar fi adus un mare beneficiu dacă mi-ar fi 
răspuns la ele cât mai cinstit și mai exact. R----- M----- a 
răspuns că nu putea înțelege care era acel beneficiu, dar că, 
dacă domnul Sinclair dorea asta, avea să-mi răspundă la orice 
întrebare îi puneam. M-am așezat pe scaunul de lângă masa de 
scris și i-am cerut condamnatului să ia loc pe pat, ceea ce a 
făcut. Domnul Sinclair a rămas cu spatele la ușă, ţinându-și 
mâinile încrucișate peste abdomen. 

Dovezile pe care le strânsesem până acum - adică din 
examinarea fizică și din conversaţia mea cu paznicul - nu erau 
suficiente pentru a trage vreo concluzie cu privire la sănătatea 
mintală a acuzatului, nici în ceea ce privea răspunderea sa 
morală pentru crimele pe care le comisese. Din mai multe 
puncte de vedere, el corespundea seriei jalnice de imbecili de 
care mă ocupam zilnic, dar din alte puncte de vedere, ca de 
exemplu starea sa generală de vigilenţă și abilitatea de a se 


VP - 159 


concentra la o sarcină, nu era așa. Nu credeam, în acel moment, 
că paginile cu care părea să-și ocupe cu atâta sârguinţă timpul 
puteau conţine altceva decât bazaconii și aiureli, dar faptul că 
se întrebuințase astfel era în sine remarcabil. In timpul 
experienţei mele de lungă durată cu clasele criminale, nu 
întâlnisem niciodată nici măcar un singur individ capabil de 
preţuire estetică, cu atât mai puţin de producerea vreunei opere 
literare sau artistice. Ambiţiile literare ale condamnatului 
obișnuit se reduc la mâzgălirea unor fraze vulgare pe pereții 
celulei. Un om de știință trebuie, în mod inevitabil, să fie la 
curent cu teoriile și precedentele domeniului pe care l-a ales, 
dar nu trebuie să permită ca aceste teorii să-l orbească în fața 
dovezilor care i se înfățișează sau să respingă ceea ce nu 
corespunde așteptărilor sale ca fiind aberant sau nesemnificativ. 
Oricât de nouă și de surprinzătoare ar putea fi o dovadă, ea 
trebuie să fie în mod corect luată în calcul. Așa cum a afirmat 
domnul Virchow: „Trebuie să luăm lucrurile așa cum sunt, și nu 
cum ne-am dori noi să fie”. 

Era cât se poate de clar că R----- M----- nu era un maniac 
care delira, nebunul din imaginaţia populară, ci, așa cum a fost 
bine stabilit de către domnul Prichard?* și de către alţii, există o 
altă categorie a nebuniei: aceea a nebuniei morale, prin care 
cele mai dezgustătoare perversiuni ale impulsurilor naturale, 
afecțiuni și obiceiuri pot exista fără a tulbura simultan intelectul 
sau facultăţile de gândire. Negreșit, din ceea ce observasem 
până atunci, R----- M----- dovedea un anume grad de 
inteligenţă, o inteligenţă care putea fi întrebuințată cel mai 
probabil numai în scopuri viclene sau rele, dar care îl deosebea 
totuși de prototipul degenerat. Intenţionând, așadar, să explorez 
proporţiile facultăţilor de gândire ale condamnatului, mi-am 
început interogatoriul. 

Pentru a crea iluzia că eram doar doi bărbaţi care se angajau 
într-o conversație, nu am făcut nicio însemnare în acel moment, 
iar această relatare se bazează pe raportul pe care l-am 
întocmit din memorie după ce m-am întors la han. 


23 Rudolf Wirchow (1821-1902) a fost un om de știință german, considerat „părintele 
patologiei moderne”. 

24 james Cowles Prichard, Tratat despre nebunie și alte tulburări care afectează 
mintea (1835). 


VP - 160 


Am început spunându-i lui R----- M----- că mă interesa 
proiectul literar pe care îl începuse. El mi-a răspuns că scria 
acele pagini numai pentru că domnul Sinclair îi ceruse să facă 
asta. Am replicat că aceea nu părea o explicaţie suficientă 
pentru devotamentul pe care îl arătase în îndeplinirea sarcinii. 
La aceasta, condamnatul a făcut un gest arătând celula și a 
răspuns: 

— După cum puteţi vedea, domnule, nu prea am cu ce 
altceva să mă amuz pe-aici. 

— Deci te amuză să scrii aceste pagini? l-am întrebat. 

Nu mi-a răspuns nimic. Stătea cât se poate de drept pe laviţă, 
cu privirea îndreptată spre peretele din fața lui, mai degrabă 
decât la interlocutorul său. l-am spus apoi că doream să-i pun 
câteva întrebări despre faptele care îl aduseseră în acest loc. 
Ochii lui mici m-au străfulgerat pentru o clipă, dar în afară de 
asta nu s-a schimbat nimic în înfățișarea lui. 

— Înţeleg de la domnul Sinclair că nu negi răspunderea 
acestor crime, am spus. 

— Nu, a răspuns el. Ochii i-au rămas fixaţi cu hotărâre pe 
peretele din fața sa. 

— Îmi dai voie să te întreb, am spus, ce te-a împins să comiti 
niște fapte atât de violente? 

— Voiam să-l scap pe tata de necazurile pe care le suferise în 
ultima vreme. 

— Și care era natura acestor necazuri? 

R----- M----- a descris apoi o serie de dispute triviale care 
avuseseră loc pe parcursul a câteva luni între tatăl său și 
decedatul. 

— Și te-ai simţit îndreptăţit, ţinând seamă de aceste 
incidente, să-l ucizi pe domnul Mackenzie? 

— Nu vedeam ce altceva aș fi putut face, a spus R----- 


— Nu ai fi putut apela la autorităţile din comunitate ca să 
medieze aceste conflicte? 

— Domnul Mackenzie era autoritatea din comunitatea 
noastră. 

— Pari a fi un tânăr inteligent, am spus. Nu ai fi putut încerca 
să rezolvi aceste neînțelegeri printr-o discuţie cu domnul 
Mackenzie? 

R----- M----- a zâmbit la această sugestie. 


VP - 161 


— Ai făcut vreo încercare să ajungi la o înţelegere cu domnul 
Mackenzie? 

— Nu. 

— De ce nu? 

— Dacă aţi fi avut ocazia să-l cunoașteţi pe domnul 
Mackenzie, nu aţi pune o astfel de întrebare. 

— L-ai ucis pe domnul Mackenzie la cererea tatălui tău? am 
întrebat. 

R----- M----- a scuturat plictisit din cap. 

— Ai discutat despre planul tău cu vreo altă persoană? 

— Nu aș spune că am avut un plan, a răspuns el. 

— Dar ai mers la casa domnului Mackenzie înarmat. Trebuie 
să te fi gândit să-i faci ceva rău. 

— M-am gândit. 

— lar asta reprezintă fără îndoială un plan, nu-i așa? Am rostit 
aceste cuvinte pe un ton binevoitor, ca și cum am fi purtat doar 
o discuţie amicală despre o treabă care ne interesa pe amândoi. 
Nu voiam să-l întorc pe condamnat împotriva mea, dându-i 
impresia că încercam să-l prind pe picior greșit. 

— Am mers acasă la domnul Mackenzie cu intenţia de a-l 
ucide, dar nu aș spune că aveam un plan. 

M-am prefăcut ușor derutat de distincţia precisă pe care o 
făcea și l-am întrebat dacă îmi putea explica ce voia să spună. 

— Vreau să spun pur și simplu că deși intenţionam - a 
accentuat acest cuvânt anume, de parcă el, și nu eu, era cel 
care discuta cu inferiorul său - să-i fac rău, nu îmi formulasem 
un astfel de plan. Am mers în casa domnului Mackenzie astfel 
înarmat numai pentru a vedea ce se putea întâmpla dacă 
făceam asta. 

— Deci tu crezi că nu ești în întregime răspunzător pentru 
moartea domnului Mackenzie - că a ţinut, într-o oarecare 
măsură, de întâmplare. 

— Aţi putea la fel de bine să spuneţi că tot ce se întâmplă ţine 
de întâmplare, a răspuns condamnatul. 

— Dar a fost pura coincidenţă cea care ţi-a pus sapa în mână 
și te-a condus înăuntrul casei domnului Mackenzie? 

— A ţinut de întâmplare că s-a potrivit să am o sapă în mână 
înainte de a porni spre el. 

— lar cea de-a doua armă... 

— Hârlețul, s-a băgat domnul Sinclair. 


VP - 162 


— Nu întâmplarea, am continuat eu, a fost cea care ţi-a pus 
hârleţul în mână. 

R----- M----- a răspuns pe un ton plictisit: 

— Hârlețul era sprijinit de frontonul casei noastre. 

— Cu toate astea, am insistat, ai pus mâna pe el. Nu 
întâmplarea a fost cea care ţi l-a pus în mână. 

— Nu. 

— Pentru că ai plănuit să-l ucizi pe domnul Mackenzie. 

— Este adevărat că voiam ca domnul Mackenzie să moară de 
mâna mea. Dacă vreţi să numiţi asta un plan, sunteţi liber s-o 
faceţi. Eu îmi doream doar ca întreprinderea mea să aibă toate 
șansele de reușită. 

Am dat chibzuit din cap auzind această parodiere a logicii. 

— Și ai fost mulțumit de reușită? 

— Nu am fost nemulţumit, a spus R----- M----- 

— Dar nu poți fi mulţumit că ești închis într-o celulă. 

— Aceasta-i o chestiune lipsită de importanţă, a declarat el. 

— Realizezi că acţiunile tale și afirmațiile tale despre ele te 
vor trimite cel mai probabil la spânzurătoare? 

La această întrebare, R----- M----- nu mi-a răspuns. Dacă 
atitudinea lui reţinută era prefăcută sau reprezenta rezultatul 
unei bravade deplasate, nu puteam spune. Nici nu-mi puteam 
da seama, în acel moment, dacă răspunsurile punctuale pe care 
mi le dăduse erau în întregime sincere, sau se datorau vreunui 
șiretlic prin care să arate că nu era în toate minţile; dacă 
presupunea că recunoscând atât de fățiș aceste fapte brutale, 
avea să se considere că nu se afla în deplinătatea judecăților 
sale. 

Apoi am trecut la celelalte victime ale atacului lui R----- 


— Ai afirmat că voiai să-l ucizi pe domnul Mackenzie și înţeleg 
că în mintea ta erai îndreptăţit să faci asta, dar să omori o fată 
tânără și un copilaș este cu totul altceva. Îţi provocaseră vreo 
suferinţă Flora sau Donald Mackenzie? 

— Nu. 

— Atunci faptul că i-ai omorât este de-a dreptul monstruos, 
am spus. 

— Am acţionat numai din necesitate, mi-a răspuns el. 

— Din necesitate? am repetat. Nu ar fi fost posibil pentru un 
flăcău puternic ca tine să ţină în frâu o fată și-un băieţel? 


VP - 163 


— Privind în urmă, așa ar putea părea. Poate dacă aș fi avut 
un plan, cum spuneţi dumneavoastră, asta ar fi fost posibil. In 
realitate, lucrurile s-au întâmplat cu totul altfel. 

— Deci, pentru a-ţi îndeplini scopul de a-l omori pe domnul 
Mackenzie, ai fost dispus să ucizi două persoane care, chiar și în 
ochii tăi, erau în întregime nevinovate. 

— Intenţia mea nu a fost să-i omor, a răspuns, dar nu am avut 
de ales. 

— Ai acţionat numai din necesitate? 

Condamnatul a ridicat din umeri ca și cum începea să se 
plictisească făcându-mi pe plac. 

— Dacă așa vreţi să-i spuneţi, atunci, da, i-am omorât din 
necesitate. 

În acest moment, am scos din geantă rapoartele medicale, 
întocmite cu foarte mare pricepere de un specialist din 
localitate, care detaliau loviturile îndurate de victime. Apoi i-am 
citit condamnatului un paragraf în care erau descrise în 
amănunt rănile Florei Mackenzie, care sunt prea obscene pentru 
a fi expuse în aceste pagini. 

— Ceea ce este prezentat aici pare să depășească cu mult 
simpla necesitate, am spus. 

R----- M----- stătuse până atunci destul de nemișcat pe pat, 
cu privirea fixată pe peretele celulei. Auzind relatarea despre 
ranile pe care le cauzase, totuși, ochii i s-au mișcat cu rapiditate 
într-o parte și-n alta, iar mâinile, pe care până atunci și le ţinuse 
în poală, au început să frământe materialul pantalonilor săi. 

— Îmi poţi explica de ce ai simţit nevoia de a cauza astfel de 
răni? am întrebat menţinând un ton egal și binevoitor. 

Obrajii condamnatului s-au înroșit. Se întâmplă adesea ca 
până și deţinuţii care sunt capabili să-și controleze exprimarea 
verbală să fie incapabili să-și suprime manifestările fizice ale 
anxietaății. R----- M----- și-a rotit privirea în jurul celulei, ca și 
cum ar fi căutat un răspuns la întrebarea mea. 

— Nu-mi amintesc să fi cauzat asemenea răni, a răspuns el 
după câteva clipe, pe un ton mai liniștit decât cel folosit înainte. 

— Dar trebuie să le fi cauzat tu, am spus eu. 

— Da, așa e, a spus. 

Nu am simţit nevoia de a-l presa mai departe pe condamnat 
în legătură cu acest subiect fiindcă îmi îndeplinisem deja scopul, 
confruntându-l cu faptele. Am pus hârtiile înapoi în geantă și m- 


VP - 164 


am ridicat pentru a-i arăta că întrevederea noastră ajunsese la 
sfârșit. Domnul Sinclair s-a desprins de peretele de care se 
sprijinise și și-a îndreptat poziţia. l-am indicat că eram gata de 
plecare, iar el s-a ocupat de ieșirea noastră din celulă. l-am 
cerut paznicului să arunce tava cu mâncare adusă de la han și 
am fost cât se poate de sigur că nu avea să aibă nicio 
remușcare servindu-se singur cu resturile. 
x kx * 

Domnul Sinclair și cu mine am ajuns în Applecross în seara 
zilei de 26 august, după o călătorie anevoioasă. Hanul la care 
aveam să tragem peste noapte era lăudabil de curat, cu pereți 
zugrăviți în alb, mobilier simplu și un foc zdravăn arzând în 
vatră. Am fost foarte bine primiţi și ni s-a servit o tocană de oaie 
de către o fată bine proporțională, cu un ten sănătos. Oamenii 
din localitate erau în general oacheși și de statură mică, dar 
altfel robuști, și nu prezentau în aparenţă nicio diformitate 
congenitală. Conversau în limba grosolană a regiunii, astfel că 
nu pot atesta conţinutul discuţiilor lor, dar, în ciuda cantităților 
mari de bere pe care le beau, comportamentul lor nu era 
desfrânat; nici nu părea să se afle vreo prostituată în local. 
Prezenţa noastră nu a părut să atragă atenţia în mod special, iar 
când am întrebat-o pe hangiţă despre acest lucru, ea mi-a 
răspuns că, datorită numărului mare de oameni care veneau la 
Conac pentru vânătoare, nu era deloc neobișnuit ca domnii să 
se oprească pe la han. M-am retras cu prima ocazie, lăsându-l 
pe domnul Sinclair în mediul său petrecăreţ, și am avut parte de 
un somn bun. 

Ne-am trezit devreme și ni s-a servit un mic dejun cu 
sângerete și ouă, lângă o halbă de bere, pe care însoţitorul meu 
a băut-o cu entuziasm. Neavând niciun alt mijloc de transport cu 
care să mergem mai departe, ni s-a făcut rost de doi ponei și am 
pornit spre Culduie. Era o dimineaţă senină, iar aerul era 
proaspăt și răcoros. Satul Applecross era situat într-un loc 
extrem de plăcut, pe ţărmul unui golf protejat, iar casele de- 
acolo, deși primitive, erau construite cât se poate de strașnic. În 
ciuda orei matinale, mai multe babe erau așezate pe băncile din 
faţa caselor, mare parte din ele fiind, după estimările mele, 
trecute bine de optzeci de ani. Unele dintre ele trăgeau din pipe 
mici, în timp ce altele se ocupau cu croșetatul. Toate ne-au 
cercetat cu privirea, dar niciuna nu ne-a salutat. 


VP - 165 


După vreo doi kilometri am trecut prin satul Camusterrach, 
care consta într-o grămadă de colibe dărăpănate, aranjate în 
jurul unui port modest. Satul se lăuda cu o biserică construită 
rudimentar, o frumoasă casă parohială din piatră și o școală, 
aceste clădiri din urmă conferind locului puţină decenţă. În mod 
cert, nici Applecross, nici Camusterrach - cât erau de primitive - 
nu ne-au pregătit pentru adunătura mizerabilă de cocioabe care 
includea domiciliul lui R----- M----- „ Scurta călătorie dintre 
Camusterrach și Culduie ne-a oferit, trebuie spus, o priveliște 
magnifică a insulelor Raasay și Skye. Strâmtoarea care separă 
aceste insule de uscat strălucea în mod agreabil în lumina 
soarelui. Contrastul față de drumul care ducea spre Culduie nu 
ar fi putut fi mai mare, și pot doar să-mi imaginez cum nefericiţii 
nativi ai acestui loc trebuie să își întoarcă zilnic privirea de la 
frumusețea dinaintea lor, astfel încât să nu li se amintească de 
mizeria în care trăiesc. Majoritatea caselor, dacă pot fi numite 
astfel, erau niște construcţii atât de grosolane, încât ar fi putut 
trece drept grajduri sau cocini de porci. Erau alcătuite dintr-un 
amestec de piatră întărită cu iarbă și acoperite cu paie aspre, 
care, în ciuda căldurii de-afară, scoteau un fum de turbă, astfel 
că fiecare casă părea că arde mocnit. În timp ce mergeam pe 
drum, un bărbat care își lucra semănătura s-a oprit și s-a holbat 
fățiș la noi. Era un om îndesat, cu o barbă deasă și o faţă destul 
de respingătoare. Numai casa de la răscrucea satului se putea 
lăuda cu un acoperiș din ardezie, părând potrivită pentru a locui 
în ea. Acolo ne-am oprit pentru a întreba unde se afla casa 
domnului M----- „tatăl acuzatului. Am fost întâmpinați la ușă, 
spre marea mea surpriză, de o femeie cât se poate de 
frumoasă, care, înainte de a avea ocazia de a ne declara scopul 
vizitei, ne-a invitat înăuntru. Recunosc că eram interesat să 
observ la faţa locului condiţiile de viaţă ale acestor oameni și că 
am fost plăcut surprins de interiorul casei. Deși podeaua se 
compunea doar din lut, era îngrijit măturată, iar casa prezenta o 
atmosferă generală de bună igienă. Existau înăuntru mai multe 
piese grosolane, dar rezistente de mobilier, și am fost invitaţi să 
ne așezăm în două fotolii plasate lângă vatră. Domnul Sinclair a 
început să explice că nu era cazul să rămânem, pentru că 
veniserăm doar pentru a cere indicaţii spre casa familiei M----- i 
dar l-am întrerupt din vorbă și am spus că am fi onorați să 
acceptăm ospitalitatea gazdei noastre pentru câteva minute. 


VP - 166 


Cum călătorisem de la o atât de mare distanță pentru a afla 
ceva despre comunitatea care l-a prăsit pe R----- M----- „arfi 
fost o neatenție din partea noastră să nu profităm de orice 
ocazie pentru a face asta. Studiul clasei criminale nu trebuie să 
se concentreze exclusiv pe ereditate, ci trebuie de asemenea să 
acorde atenție circumstanțelor în care individul degenerat 
trăiește. Ereditatea nu poate, în sine, să dea socoteală pentru 
comiterea unei crime. Aerul împuțit al mahalalei, foametea și un 
mediu general de imoralitate trebuie de asemenea să fie 
acceptate ca factori în producerea unui criminal. Numeroase 
studii au fost făcute pe urmași degeneraţi, care, după ce au fost 
mutaţi din speluncile sordide ale părinţilor, au fost educați să 
ducă, în limitele intelectului lor, vieţi destul de productive. 

Eram așadar încântat să am ocazia de a afla câte ceva despre 
fântâna din care R----- M----- apăruse. După ce ne-am 
prezentat, doamna Murchison le-a strigat pe două dintre fiicele 
sale să ne servească cu ceai și s-a așezat alături de noi lângă 
foc. Exceptând hainele ei ordinare, nu mi-ar fi fost rușine să o 
prezint pe doamna Murchison într-un salon din Perth. Avea 
trăsături frumoase și ochi căprui inteligenţi. Afișa o atitudine 
demnă care sugera că nu era neobișnuită să stea de vorbă cu 
bărbaţi educați. Fiicele ei, care am apreciat că aveau în jur de 
doisprezece și treisprezece ani, se mișcau cu o grație 
asemănătoare și aveau proporții plăcute, atât la corp, cât și la 
față. Doamna Murchison ne-a explicat că soţul ei, un zidar, era 
nu era acasă în acea zi. M-am interesat cum ajunseseră 
împreună, iar ea mi-a explicat că se cunoscuseră în orașul din 
apropiere, Kyle of Lochalsh, unde tatăl ei era un comerciant cu 
situaţie bună. Domnul Murchison evitase astfel marea prostie a 
triburilor de pe coasta Scoției, care, prin căsătorii continue între 
rude aflate în cea mai strânsă proximitate, își perpetuează 
ciudăţeniile fizice și deficienţele. Ceaiul a fost servit în cești de 
porțelan, împreună cu niște biscuiţi cu cremă de unt. Am 
complimentat-o pe doamna Murchison pentru copiii ei bine- 
crescuți. Ea mi-a răspuns că avea patru fete, iar eu mi-am 
prezentat compasiunea pentru ghinionul ei de a nu fi fost 
binecuvântată cu un fiu. 

Apoi i-am explicat natura misiunii noastre în Culduie și i-am 
cerut părerea despre acuzat. Doamna Murchison mi-a evitat 


VP - 167 


întrebarea, remarcând în schimb natura tragică a crimelor 
recente și efectul lor asupra micuţei lor comunităţi. 

Am remarcat că a folosit cuvântul „tragic”, iar când am 
întrebat-o de ce, ea a caracterizat astfel evenimentele: 

— Nu văd cum altfel ar putea cineva descrie asemenea 
evenimente. 

— Eram doar curios, am răspuns, de ce aţi cataloga astfel de 
fapte drept „tragice”, mai degrabă decât, să spunem, rele sau 
josnice. 

Doamna Murchison ne-a aruncat apoi câte o privire fiecăruia 
dintre noi, de parcă se asigura că ne putea vorbi deschis. 

— Dacă vreţi să vă spun părerea mea, domnule Thomson, a 
început ea, cred că se discută mult prea mult despre răutatea 
de prin partea locului. După felul în care vorbesc unii, ai putea 
crede că trăim într-o stare continuă de depravare. 

— Înţeleg că aceasta ar fi de fapt o viziune eronată, am spus, 
rotindu-mi privirea prin încăpere. Totuși, trebuie să aveţi cu 
siguranţă o explicaţie pentru faptele vecinului dumneavoastră. 

În acest moment, doamna Murchison și-a trimis cele două 
fiice afară din casă, spunându-le să-și facă de lucru prin 
gospodărie. Apoi a răspuns că nu era treaba ei să-și dea cu 
părerea, dar că putea doar să presupună că, în momentul în 
care comisese acele crime teribile, R----- M----- trebuie că își 
pierduse minţile. Apoi ne-a cerut iertare pentru că își dădea cu 
părerea în compania unor domni care știau cu siguranță mult 
mai multe decât ea despre cum funcţionează mintea. 

l-am refuzat obiecțiile printr-o fluturare a mâinii și i-am spus 
că, deși studiasem o mulţime de criminali, eram un om de 
știință și ca atare preţuiam dovezile mai mult decât 
generalizările și speculaţiile. Mă aflam acolo tocmai pentru că 
voiam să aflu părerile celor care-l cunoșteau pe acuzat. 

— Sunt sigură că veţi găsi o grămadă de oameni dornici să 
ofere o părere nefavorabilă despre el, a spus ea, dar eu n-am 
auzit niciodată că ar fi făcut un rău intenţionat vreunei 
persoane. 

— Nu l-aţi fi crezut capabil să comită asemenea fapte? 

— Nu aș fi crezut despre nimeni că e capabil să comită 
asemenea fapte, domnule Thomson, a răspuns ea. 


VP - 168 


Apoi am întrebat-o dacă știa vreun motiv pentru care R----- 
M----- ar fi putut acţiona cum o făcuse. A părut să ezite să-mi 
ofere un răspuns. 

— Au existat în mod cert niște neînțelegeri între domnul 
Mackenzie și domnul M----- „a răspuns ea în cele din urmă. 

— Și cine, după părerea dumneavoastră, era vinovat pentru 
aceste neînțelegeri? 

— Nu cred că simt eu în măsură să spun asta, a răspuns. 

— Poate că nu vreţi să-i vorbiţi de rău pe cei morţi, am spus. 

Doamna Murchison s-a uitat la mine timp de câteva 
momente. Era cu adevărat o fiinţă absolut impresionantă. 

— Pot să spun cu toată convingerea că Flora și Donald 
Mackenzie nu erau de vină, a spus ea în cele din urmă, înainte 
de a începe să plângă. 

Mi-am cerut scuze pentru că o tulburasem. Și-a scos o batistă 
de olandă din mânecă și și-a tamponat ochii imitând perfect o 
femeie cu maniere alese. Am tras concluzia, datorită faptului că- 
și ţinea mereu batista la ea, că era predispusă frecvent la astfel 
de izbucniri de emoție. După ce și-a revenit, am întrebat-o ce 
mi-ar fi putut spune despre caracterul lui R----- M----- . M-a 
privit pentru câteva momente cu încântătorii ei ochi căprui. 

— Avea în general un caracter bun, a fost ea vagă. 


— În general? 

— Da. 

— Dar nu întotdeauna? am insistat. 

— Toţi băieţii de vârsta lui R----- sunt uneori înclinați spre 


rele, nu-i așa? 

— Fără îndoială, am spus. Dar la ce fel de rele vă referiti? 

Doamna Murchison nu mi-a răspuns, și am fost surprins de 
șovăiala ei stranie de-a vorbi de rău o persoană care comisese 
niște fapte atât de monstruoase. Astfel că am considerat că 
trebuia să-i pun întrebări mai specifice. 

— Era înclinat spre furat? 

Doamna Murchison a râs la auzul acestor vorbe. 

— Aţi auzit să fi comis vreodată fapte crude faţă de animale 
sau copii mici? 

Doamna Murchison nu a mai râs la această afirmaţie, ci a 
răspuns negativ. 

— Aţi auzit să fi delirat sau să fi făcut vreodată ceva într-o 
stare de halucinație sau de închipuire? 


VP - 169 


— Nu aș spune că l-am văzut delirând, a răspuns, dar, uneori, 
când se plimba prin sat sau muncea pe câmp, mai bâiguia 
pentru sine însuși. 

— Puteatți înțelege aceste bâiguieli? 

Doamna Murchison a scuturat din cap. 

— Avea buzele strânse - în acel moment a arătat ce voia să 
spună printr-un tic al gurii - ca și cum nu voia să fie auzit. Dacă 
te apropiai de el sau dacă vedea că e privit, înceta. 

— Deci înseamnă că era conștient de ceea ce făcea, am spus, 
mai mult pentru mine, decât pentru cei de față. Aţi vorbit 
vreodată cu cineva despre această pornire a lui R? 

— Și soțul meu a observat-o și a făcut un comentariu despre 
asta. 

— Și care era conţinutul acestui comentariu? 

— Doar a constatat ceea ce observase. Ni s-a părut o 
chestiune lipsită de importanţă. 

— Dar era totuși ceva destul de neobișnuit încât să fie demn 
de comentat. 

— Evident, a spus doamna Murchison. A luat o gură din ceaiul 
pe care îl ţinea cu graţie în poală. Trebuie să înțelegeţi, domnule 
Thomson, marea nefericire care îl chinuia pe R----- . De la 
moartea mamei lui, întreaga familie trudea sub un acoperământ 
de mâhnire care era dureros de privit și absolut imun la bunele 
intenţii ale vecinilor. 

— Deci dumneavoastră credeţi că moartea doamnei M----- m 
i-a cauzat o schimbare de caracter fiului ei? 

— Întregii familii, a spus ea. 

Am dat aprobator din cap. 

— Ar trebui să mai știți și că John M----- e un bărbat sever, 
care... - aici și-a coborât vocea și și-a plecat ochii în podea ca și 
cum se simţea rușinată de ceea ce era pe cale să spună -.... 
care nu se purta cu prea multă afecţiune cu copiii săi. 

Apoi a adăugat că nu își dorea să-l vorbească de rău pe vecin, 
iar eu am asigurat-o de discreţia mea. 

— Ne-aţi fost de mare ajutor, i-am spus. După cum am zis, 
mobilul investigaţiilor noastre e în întregime unul profesional. M- 
am oprit pentru o clipă înainte de a continua. Întrucât sunteţi în 
mod cert o femeie educată, aș putea să vă mai pun încă o 
întrebare, o întrebare de natură oarecum mai delicată? 

Doamna Murchison mi-a indicat că o puteam face. 


VP - 170 


— lertaţi-mă, am spus, dar știți dumneavoastră ca R----- 
M----- să fi comis vreodată gesturi ne cuviincioase? 

Puţină roșeaţă s-a ridicat în obrajii femeii, ea încercând să o 
ascundă atingându-și faţa cu mâna. Bănuiala mea în faţa 
acestui lucru nu era atât că ea se simţea jenată de ceea ce 
insinuam, ci mai degrabă că atinsesem un subiect despre care 
ar fi preferat să nu discute. La început a încercat să se abată de 
la întrebarea mea, cerându-mi să-i spun la ce fel de gesturi mă 
refeream. 

— Este clar, am spus, că dacă răspunsul la întrebarea mea ar 
fi fost unul negativ, nu aţi fi avut nevoie să-mi cereţi o astfel de 
clarificare. Vă rog să vă amintiţi că sunt un om de știință și să 
lăsați deoparte reticența dumneavoastră firească. 

Doamna Murchison și-a lăsat deoparte ceașca de ceai și a 
privit în jur pentru a se asigura că fiicele ei nu erau prezente. 
Când a vorbit, și-a păstrat ochii în permanenţă aţintiţi spre 
podeaua de lut dintre noi. 

— Fetele noastre - cea mai mare are cincisprezece ani - dorm 
într-o cameră în partea din spate a casei. A arătat spre o ușă 
care probabil ducea în această cameră. De mai multe ori, soţul 
meu l-a surprins pe R----- dincolo de fereastră. 

— Noaptea? am întrebat. 

— Noaptea sau dimineața devreme. 

— Se uita la fetele dumneavoastră? 

— Da. 

— Dacă îmi veţi scuza lipsa de delicateţe, l-a descoperit soţul 
dumneavoastră pe băiat într-o stare de excitare? 

Obrajii femeii s-au colorat acum cu o și mai mare însuflețire. 

— Desfășură o activitate care ţine de onanism? 

Doamna Murchison a dat cu sfială din cap, iar apoi și-a 
îndreptat cu timiditate privirea spre mine. Pentru a-i risipi 
sentimentul de jenă, am adoptat un ton degajat și am întrebat-o 
cum procedase soțul ei. Mi-a răspuns că-l avertizase cu hotărâre 
să nu se mai apropie, ceea ce mi-a dat de înţeles că-i dăduse 
măcar niște scatoalce serioase peste urechi. 

— Aţi spus cuiva despre aceste activităţi? 

Doamna Murchison a scuturat din cap. 

— Le-am pus pe fetele noastre să nu se împrietenească cu 
R----- și să ne spună dacă el se purta necuviincios cu ele. 

— Şi el a făcut asta? 


VP - 171 


— Nu din câte știu eu. 

— A continuat să facă aceste vizite? am întrebat. 

— Pentru o vreme, a răspuns ea, dar au părut să înceteze 
acum câteva luni. Bănuiesc că s-a lepădat de astfel de lucruri. 

Mi-am exprimat admiraţia pentru descrierea binevoitoare pe 
care doamna Murchison i-o făcuse comportamentului lui R----- 
M----- și i-am cerut din nou iertare pentru c-o silisem să discute 
despre astfel de chestiuni. Apoi i-am mulţumit amândoi pentru 
ospitalitate și i-am cerut indicaţii - adică ceea ce fusese motivul 
iniţial al vizitei noastre. 

Ne-am lăsat poneii priponiţi în faţa casei Murchison și am 
parcurs la pas restul distanţei satului. 

Locuinţa familiei M----- era de departe cea mai sărăcăcios 
construită din sat, semănând mai puţin cu o casă, cât cu o 
grămadă de bălegar fumegândă. Terenul din față era prost 
întreţinut și năpădit de buruieni. Ușa era deschisă, așa că am 
intrat. In partea stângă se afla ceea ce părea a fi un staul 
dărăpănat. Vitele lipseau dinăuntru, dar, cu toate acestea, 
duhoarea se simțea din plin și puţini oameni ar fi considerat 
acest loc potrivit pentru a locui în el. Focul era stins, iar 
încăperea era rece și cufundată aproape cu totul în întuneric. 

Domnul Sinclair a strigat un salut, la care nu a primit niciun 
răspuns. A intrat în cameră și a repetat salutul în limba galică. 
Două găini care scurmau pământul de pe jos au zbughit-o pe 
lângă picioarele noastre. Ceva s-a mișcat în dreapta noastră, iar 
privirile ne-au fost atrase de o siluetă așezată pe un scaun lângă 
deschizătura mică din zid. 

— Domnule M----- ? a întrebat însoţitorul meu. 

Silueta s-a ridicat în picioare cu o oarecare dificultate și a 
făcut unul sau doi pași spre noi, sprijinindu-se greu într-un băț 
noduros. A spus câteva cuvinte în limba în care fusese strigat. 

Domnul Sinclair i-a răspuns, iar bărbatul s-a apropiat de noi. 
Rar am văzut un specimen atât de îngrozitor al rasei umane. 
Cocoșat cum era, nu avea cum să aibă mai mult de-un metru și 
jumătate. Barba și părul îi erau dese și ciufulite, îmbrăcămintea 
zdrenţuită. La sugestia mea, domnul Sinclair l-a întrebat dacă 
puteam intra pentru a sta câteva minute de vorbă. 
Homunculusul ne-a privit cu suspiciune și a scuturat din cap. Ne- 
a spus că dacă doream să vorbim cu el, puteam sta la masa din 
mijlocul camerei. Ne-am așezat pe băncile din jurul mesei, a 


VP - 172 


cărei suprafaţă era pătată cu balegă. Pentru că ochii mi se 
obișnuiseră cu întunericul, l-am studiat pe domnul M----- . Avea 
aceeași frunte dură ca fiul său. Mâinile, care i s-au ocupat cu 
umplutul unei pipe mici, erau mari, cu degete lungi și strâmbe, 
cumva turtite la vârf. M-am întrebat dacă nu cumva dormea 
când intraserăm, pentru că acum părea să fi scăpat de o parte 
din confuzia iniţială. Cu toate acestea, expresia de pe faţa lui 
era una neîncrezătoare, dacă nu chiar ostilă. Nu ne-a servit cu 
nimic, nu că eu mi-aș fi dorit să pun gura pe ceva din acea 
cocioabă murdară. 

Domnul Sinclair l-a întrebat dacă putea discuta cu noi în 
engleză și am vorbit mai departe în această limbă. Avocatul i-a 
explicat apoi natura ţelului nostru în cele mai simple cuvinte. 
Am fost uimit de faptul că domnul M----- nu s-a interesat de 
sănătatea fiului său nici măcar o singură dată. Domnul Sinclair a 
început prin a-l întreba despre starea celor mai mici copii ai săi. 
Arendașul a răspuns că fuseseră luaţi de familia soţiei sale și 
duși în Toscaig. 

Domnul Sinclair și-a prezentat apoi condoleantele pentru 
moartea fiicei sale. 

Privirea domnului M----- s-a înăsprit. 

— N-am nicio fiică, a spus. 

— Mă refeream la fiica dumneavoastră, Jetta, a spus domnul 
Sinclair pentru a se explica. 

— Nu există asemenea persoană, a spus arendașul printre 
dinţi. 

Comentariile însoţitorului meu, deși rostite cu cele mai bune 
intenţii, nu reușiseră să îmbunătățească atmosfera din jurul 
mesei. 

— Deci sunteți destul de singur, am spus. 

Domnul M----- nu a răspuns la această afirmaţie, probabil 
considerând, în mod just, că răspunsul era evident. Și-a aprins 
pipa și a tras de câteva ori scurt din ea pentru a o porni, ochii 
zburându-i în tot acest timp de la un oaspete nepoftit la celălalt. 

— Domnule M----- „am început eu să spun, am călătorit de la 
mare distanţă pentru a vorbi cu dumneavoastră și sper că veți fi 
destul de amabil pentru a răspunde la câteva întrebări despre 
fiul dumneavoastră. Este foarte important să încercăm să 
înțelegem starea lui mintală din momentul în care a comis 
faptele pentru care este acuzat. 


VP - 173 


Expresia domnului M----- nu s-a schimbat și m-am întrebat 
dacă înțelesese ceva din ceea ce îi spusesem. Eram hotărât să-i 
adresez întrebările formulate cât mai simplu. Nu aveam 
așteptări prea mari să aflu ceva important de la el, dar cel puţin 
înțelesesem ceva observând condiţiile deplorabile în care R----- 
M----- trăise. 

— Vă amintiţi, sunt sigur, ziua în care au avut loc crimele. M- 
am oprit în acel moment așteptând un semn de confirmare, dar, 
neprimind niciunul, am continuat. Ne-aţi putea descrie care era 
starea de spirit a fiului dumneavoastră în acea dimineaţă? 

Domnul M----- și-a supt zgomotos muștiucul pipei. 

— Nu poţi ști ce-i cu spiritul unui om, cum nu poți ști ce-i într- 
o piatră, a spus el într-un târziu. 

Am hotărât să-i pun întrebarea mai direct: 

— De obicei, fiul dumneavoastră era bine dispus? am întrebat. 
Era un băiat vesel? 

Arendașul a scuturat din cap, nu atât în semn de 
dezaprobare, am dedus, cât pentru a arăta că nu avea nicio 
părere pe marginea acestui subiect. Totuși, cel puţin răspunsese 
într-un fel, iar asta m-a încurajat. 

— V-a vorbit fiul dumneavoastră despre intenţia lui de a-l 
ucide pe Lachlan Mackenzie? am întrebat. 

— Nu. 

— Aţi avut o cât de mică bănuială că plănuia asta? 

A scuturat din cap. 

— Este adevărat că au existat niște dispute între 
dumneavoastră și domnul Mackenzie? am insistat. 

— Nu le-aș numi „dispute”, a răspuns el. 

— Atunci cum le-aţi numi? 

Domnul M----- s-a uitat lung la mine pentru câteva momente. 

— Nu le-aș numi nicicum. 

— Dar dacă nu le-aţi numi „dispute”, trebuie că le numiţi vreţi 
nu vreți altfel, am spus. 

— De ce ar trebui să o fac? a întrebat el. 

— Ei bine, am spus pe cel mai binevoitor ton, dacă doriţi să 
vorbiţi despre ceva, este necesar să-i daţi un nume acelui ceva. 

— Dar nu vreau să vorbesc despre asta. Dumneavoastră 
sunteti cel care dorește să vorbească despre asta, a spus. 


VP - 174 


Nu m-am putut abține să nu zâmbesc auzind acest răspuns. 
Poate că nu era atât de încet la minte pe cât bănuisem la 
început. 

Domnul Sinclair a încercat apoi și el să spargă îndărătnicia 
bătrânului. 

— Ar fi corect să spunem că domnul Mackenzie ducea un fel 
de campanie de răzbunare împotriva dumneavoastră? 

— Asta-i o întrebare pe care ar trebui să i-o puneţi domnului 
Mackenzie, a spus bătrânul. 

Domnul Sinclair s-a uitat la mine cu o expresie descurajată. 

Domnul M----- s-a aplecat apoi puţin peste masă în direcţia 
noastră. 

— Orice a făcut fiul meu nu mai poate fi desfăcut acum. Orice 
aș spune eu sau voi despre asta nu are nicio importanţă. 

— Dar domnule M----- „mă tem că vă înșelaţi, a spus domnul 
Sinclair cu toată convingerea. l-a explicat că șansele ca fiul său 
să scape de spânzurătoare depindeau într-o mare măsură de 
stabilirea lucrurilor care se aflau în mintea sa în momentul 
comiterii crimelor și că, prin urmare, noi nu călătoriserăm din 
Inverness pentru a-i pune lui aceste întrebări din pură 
curiozitate. 

Arendașul l-a privit pentru câteva momente. Pipa i se 
terminase și a bătut-o ușor, golindu-i conţinutul pe masă în fața 
sa. A început să cotrobăie în săculeţul pipei după niște resturi de 
tutun. Am scos săculeţul propriei mele pipe și l-am împins spre 
mijlocul mesei. 

— Vă rog, am spus, invitându-l printr-un gest să se servească. 

Privirea domnului M----- s-a mutat de la mine la săculeţ, iar 
apoi din nou la mine, cântărind fără îndoială cât de mult mi s-ar 
fi îndatorat dacă mi-ar fi acceptat darul. Apoi și-a lăsat pipa pe 
masă și a spus: 

— Nu cred că vă pot fi de vreun ajutor, domnule. 

l-am spus că ne fusese deja de mare ajutor și i-am cerut să 
îmi dea voie să îi pun câteva întrebări despre fiul său. Pentru că 
nu s-a împotrivit, l-am întrebat pe rând dacă fiul său suferise de 
epilepsie; dacă era înclinat spre schimbări violente de 
temperament sau spre delir sau halucinaţii; dacă avea obiceiuri 
sau comportamente stranii; sau dacă existau antecedente de 
tulburări mintale în familie. La toate aceste întrebări, arendașul 
a răspuns cu nu. Totuși, nu mi-am pus prea multă bază în 


VP - 175 


răspunsurile lui, întrucât, în ciuda condiţiilor abjecte în care 
trăia, i s-ar fi putut părea rușinos să admită existenţa unor 
asemenea înclinații în familia sa. 

Cum nu vedeam niciun motiv pentru prelungirea întrevederii, 
m-am ridicat și i-am mulţumit pentru ospitalitate. Domnul 
M----- s-a ridicat în picioare. A aruncat o privire în jos, la 
săculețul de tutun rămas între noi pe masă. Mâna i s-a repezit 
spre el, iar apoi l-a ascuns în buzunarul jachetei. Apoi s-a uitat la 
noi ca și cum nimic nu se întâmplase. l-am urat o zi bună și, cuo 
oarecare ușurare, am ieșit afară, în aerul necontaminat al 
satului. 

Niciunul dintre noi nu a spus nimic pe drumul de întoarcere la 
ponei. Eram conștient că traseul pe care îl parcurgeam 
coincidea cu cel pe care R----- M----- îl parcursese cu două 
săptămâni înainte în proiectul lui sângeros. Și m-am întrebat 
dacă nu cumva exista un adevăr întâmplător în remarca 
arendașului despre dificultatea de a determina ce se află în 
sufletul altui om. În mod natural, dacă se află în posesia 
judecăților sale, un om ar trebui doar să fie întrebat și, 
presupunând că răspunsurile sale sunt sincere, explicaţia sa 
despre ceea ce a simţit în cutare și cutare moment ar trebui să 
fie acceptată ca adevărată. Lucrurile se complică atunci când ai 
de-a face cu cei care trăiesc în ţinuturile mărginașe ale nebuniei 
și care, prin definiţie, nu au acces la conţinutul propriei lor minți. 
Pentru a privi înăuntrul minţilor acestor nefericiţi există 
disciplina psihiatriei. Nu am nicio îndoială că domnul Sinclair 
voia să afle conţinutul minţii me/e, dar, nedorind să mă grăbesc 
cu o părere nesăbuită, mi-am ţinut gura închisă pentru moment. 

M-am gândit, în timp ce parcurgeam distanța scurtă spre 
răscrucea satului, că un astfel de loc li s-ar fi părut un paradis 
locuitorilor mahalelor noastre de la oraș și că, dacă locuitorii săi 
nu ar fi fost atât de leneși și de ignoranti, chiar ar fi putut fi unul. 

Când am ajuns la ponei, domnul Sinclair și-a exprimat părerea 
că ar fi putut fi folositor să facem o vizită casei domnului 
Mackenzie, care era situată în celălalt capăt al satului. Mi se 
părea că nu aveam niciun motiv pentru a-i chestiona pe cei care 
supraviețuiseră din familia victimelor, întrucât eram interesat 
doar de criminal, dar domnul Sinclair a precizat că l-ar fi putut 
ajuta pe el în sala de judecată să se familiarizeze cu configuraţia 
locului unde avusese loc crima. Casa familiei Mackenzie era o 


VP - 176 


construcție decentă și părea să fie bine întreţinută. O femeie 
corpolentă era în pragul casei, muncind energic la facerea 
untului. Și-a ridicat privirea de la treaba ei când ne-am apropiat. 
Era rumenă în obraji și avea un păr șaten des, prins într-un coc 
la spate. Antebraţele îi erau robuste și musculoase, iar pasul și 
purtarea destul de bărbătești. Cu toate acestea, nu arăta nicio 
trăsătură vizibilă de dezvoltare proastă și părea să fie un 
specimen sănătos, chiar dacă neatrăgător, al rasei sale. 

Domnul Sinclair, după ce s-a asigurat că ea era văduva 
decedatului, și-a prezentat condoleanțele, iar eu mi-am plecat 
capul pentru a-mi exprima și eu regretul. El a informat-o că ne 
ocupam cu investigarea uciderii soțului ei (evitând în mod 
prudent să menţioneze rolul său precis) și a întrebat-o dacă 
puteam intra pentru o clipă, astfel încât el să se poată 
„familiariza cu geografia casei”. Femeia i-a indicat printr-un gest 
al mâinii că putea să intre, dar nu ne-a urmat înăuntru. Un foc 
ardea în capătul îndepărtat al camerei, iar temperatura era 
destul de înăbușitoare. Am rămas în cadrul ușii în timp ce 
domnul Sinclair a trecut rapid locul în revistă. Mobilierul casei nu 
făcea nicio concesie modei, dar se afla, cu toate acestea, într-un 
contrast puternic cu magherniţa din care tocmai plecasem. 
Inspecţia domnului Sinclair prin cameră l-a purtat în jurul mesei 
mari unde, fără îndoială, familia își lua mesele, și îmi închipui că 
încerca să reconstituie în minte evenimentele înfiorătoare care 
avuseseră loc acolo. Numai când a ajuns în capătul îndepărtat al 
mesei i-a căzut privirea pe o babă care, în ciuda căldurii, era 
învelită cu mai multe pături și stătea așezată într-un fotoliu 
lângă foc. Avocatul și-a cerut imediat scuze pentru deranj, dar 
femeia nu i-a răspuns. El și-a repetat scuzele în limba galică, dar 
ochii ei umezi au rămas fixaţi înaintea ei, astfel că am tras 
concluzia că se afla într-o stare avansată de demenţă. 

Am ieșit afară din casă, dându-i ocazia însoţitorului meu să-și 
încheie inspecția singur. Doamna Mackenzie continua să bată 
untul, ca și cum nu era nimic ieșit din comun că doi domni 
apăruseră în această cocioabă izolată. Am privit-o timp de 
câteva minute și m-am gândit, în timp ce ea își vedea de munca 
ei intensă și repetitivă, cât de puţin diferită era de o oaie care 
rumegă. Este un adevăr rușinos faptul că triburile cele mai 
modeste din ţara noastră continuă să trăiască într-o stare care 
abia se deosebește de cea a vitelor, lipsindu-le voinţa de 


VP - 177 


autoperfecţionare care pe noi, în regiunile sudice, ne-a făcut să 
progresăm. 

Domnul Sinclair a ieșit din casă și am observat că i se formase 
o peliculă fină de transpiraţie pe frunte. l-a mulţumit femeii 
pentru că-i dăduse voie să-i calce pragul, apoi și-a exprimat 
admiraţia pentru puterea ei de a-și continua munca, în lumina 
evenimentelor care avuseseră loc. Doamna Mackenzie s-a uitat 
la el cu o expresie goală. 

— Încă mai sunt guri de hrănit și recolte de adunat, domnule, 
i-a spus ea. 

Domnul Sinclair a dat din cap auzind adevărul de netăgăduit 
al acestui răspuns și ne-am luat la revedere, atât de la ea cât și 
de la Culduie, un loc în care m-aș bucura să nu mă mai întorc 
niciodată. Fiindcă era prea târziu pentru a ne începe călătoria 
înapoi spre Inverness, ne-am întors la hanul din Applecross. M- 
am retras în camera mea pentru a-mi redacta însemnările și 
pentru a reflecta la descoperirile excursiei noastre, în timp ce 
însoțitorul meu a profitat de ospitalitatea de mai jos. 


VP - 178 


Procesul 


Relatarea care urmează a fost alcătuită 
pornind de la reportajele apărute în ziarele 
vremii și de la volumul Un raport complet 
al procesului lui Roderick John Macrae, 
publicat de William Kay din Edinburgh 

în octombrie 1869. 


XXX 
Prima zi 


Procesul a început luni, 6 septembrie 1869, la Tribunalul 
Itinerant” din Inverness. La ora opt, Roderick Macrae a fost 
condus din celula sa din temniţa din Inverness într-o anticameră 
situată la subsolul clădirii de tribunal. A fost transportat într-o 
caretă fără ferestre, flancată de polițiști călare, iar prezenţa 
acestui mic convoi pe străzi a stârnit multă fervoare printre 
trecători. Potrivit lui John Murdoch, însărcinat cu relatarea 
cazului pentru /nverness Courier, unii dintre cei care l-au văzut 
„au strigat cuvinte jignitoare, în timp ce alţii au aruncat cu orice 
le-a venit la mână”. Atât de mare era interesul pentru caz încât 
o mulțime de câteva sute de oameni se adunase în fața 
tribunalului, iar vânzătorii ambulanți își aranjaseră tarabele 
pentru a aproviziona gloata. Când procesiunea a sosit, s-au 
declanșat ovaţii puternice, iar escortele nu au putut împiedica 
mulţimea să se năpustească înainte și să lovească pereţii 
cabinei. Careta s-a oprit și mai mulţi oameni au fost răniţi atunci 
când poliția a alungat gloata cu bastoanele. O femeie în vârstă, 
Mary Patterson, a fost călcată în picioare și a avut nevoie de 
intervenţia medicilor. În zilele următoare au fost ridicate bariere, 
iar numărul polițiștilor a fost mărit pentru a asigura trecerea în 
siguranţă a convoiului. 


25 Tribunalul Itinerant (Circuit Court) este un obicei instituit de Regele Henric al II-lea 
prin care, pentru a-i scuti pe cetăţeni să-și susțină cauzele în faţa instanţei de la 
Londra, mai mulţi judecători erau delegaţi să străbată diverse circuite pe teritoriul 
țării și să audieze la faţa locului cazurile din regiunea respectivă (n.tr.). 


VP - 179 


Fuseseră pregătite locuri speciale în sala de judecată pentru 
numărul mare de reporteri care doreau să participe la proces; la 
ele se ajungea printr-o intrare laterală, în baza unui aranjament 
anterior. Accesul în galeria publică s-a organizat prin distribuirea 
unor pliante, care, s-a descoperit mai târziu, au fost trecute 
dintr-o mână în alta în schimbul unor sume considerabile de 
bani. In jurul orei nouă și jumătate, galeria publică se umpluse, 
iar judecătorul-șef al Scoției, lordul Ardmillan, și lordul 
Jerviswoode și-au ocupat locurile de magistrați. În boxa acuzării, 
Coroana era reprezentată de procurorul general Gifford, de 
domnul William Crichton, asistați de domnul Gordon Frew, 
agentul Coroanei. În banca apărării, Andrew Sinclair era asistat 
de colegul său, Edward Smith. Judecătorul-șef al Scoției a 
început prin a emite un avertisment sever pentru cei aflaţi în 
galeria publică. Nimănui nu i se permitea să intre sau să iasă din 
sala de judecată în timpul mărturiilor și orice persoană care 
întrerupea procesul avea să fie evacuată fără drept de apel, iar 
pliantul prin care fusese acceptat i se confisca. 

Judecătorul-șef s-a adresat apoi avocaţilor. Era la curent, a 
spus, cu existenţa „așa-ziselor memorii” scrise de către 
condamnat. Întrucât relatarea nu fusese scrisă sub 
supraveghere corespunzătoare și întrucât conţinea mărturisiri 
pe care condamnatul s-ar fi putut să nu dorească să le facă pe 
parcursul apărării sale, „nici documentul, nici vreun fragment 
din el” nu erau acceptate ca dovezi. Mai apoi a îndemnat cu 
severitate ambele părţi să nu facă referiri la document în timpul 
interogării martorilor. Cazul avea să fie decis pe baza mărturiilor 
auzite în instanţă și nimic mai mult. Nici procurorul general, nici 
apărarea nu au ridicat vreo obiecţie împotriva acestei decizii, 
ceea ce fusese, fără îndoială, intenţia judecătorului ca să se 
evite orice discuție ulterioară în prezenţa juriului. 

La zece și cinci minute, însoțit de „o larmă puternică pe care 
bătăile repetate ale judecătorului-șef al Scoției cu ciocănelul nu 
au putut-o opri”, condamnatul a fost adus în boxa acuzaților. 
James Philby, în reportajul său pentru The Times, a descris 
momentul: 


Cei care se așteptau să apară un monstru au fost 
extrem de dezamăgiți. Odată ce tumultul inițial s-a 
domolit, cea mai frecventă remarcă pe care am putut- 


VP - 180 


o auzi afirma că condamnatul nu era decât un băiat. Și, 
într-adevăr, era o observaţie cât se poate de exactă. 
Roderick Macrae nu ar reprezenta imaginea nimănui 
despre un criminal și cu siguranță că nu părea capabil 
de faptele monstruoase de care era acuzat, fiind mic 
de statură, deși bine făcut la nivelul umerilor și al 
pieptului. Avea părul neîngrijit și tenul, de bună seamă 
din pricina săptămânilor petrecute în celulă, îi era 
palid. La intrare, ochii lui negri de dedesubtul unei 
frunți mari au cercetat sala de judecată, dar părea 
destul de stăpân pe sine și nu a reacţionat în niciun fel 
la gălăgia făcută de cei din galeria publică. Avocatul 
său, domnul Andrew Sinclair, stătea lângă boxa 
acuzaților și i-a arătat unde să se așeze, iar el s-a 
așezat adoptând o postură cuviincioasă, cu mâinile în 
poală și capul plecat. In general, și-a păstrat această 
atitudine pe tot parcursul procesului. 


Funcţionarul tribunalului a citit apoi incriminarea: 


Roderick John Macrae, acum sau de curând arendaș 
în Culduie, Districtul Ross, și acum sau de curând 
condamnat în Inverness, ești incriminat și acuzat la 
cererea lui James Moncrieff, Sir, Avocatul Maiestăţii 
Sale cu puterea investită de Maiestatea Sa: că deși, 
după legile acestuia și a oricărui alt regat bine 
stăpânit, omorul este o infracțiune a unei naturi 
odioase și care merită să fie pedepsită cu severitate, și 
încă adevărat este, și cu siguranță, că tu, numitul 
Roderick John Macrae, ești vinovat de numita crimă, 
participant sau complice: În măsura în care (1.) În 
dimineața zilei de 10 august 1869, în locuința lui 
Lachlan Mackenzie din Culduie, Districtul Ross, ai 
asaltat și atacat cu răutate și cu intenție pe numitul 
Lachlan Mackenzie și ai dat, cu o sapă și un hârleț, mai 
multe lovituri numitului Lachlan Mackenzie, în zona 
pieptului, feței și capului, și i-ai crăpat craniul, din care 
cauze, sau pentru o parte din ele, numitul Lachlan 
Mackenzie a fost rănit mortal și a murit imediat, și a 


VP - 181 


fost astfel omorât de tine, numitul Roderick John 
Macrae. 


Incriminarea a continuat în mod similar cu detalierea 
atacurilor asupra Florei și a lui Donald Mackenzie. 

Judecătorul-șef al Scoției l-a pus apoi pe condamnat să se 
ridice în picioare și i s-a adresat: 

— Roderick John Macrae, ești acuzat în baza acestei 
incriminări cu infracțiunea de omor. Cum spui tu: ești vinovat 
sau nevinovat? 

Roddy s-a ridicat cu brațele pe lângă corp și, după ce a 
aruncat o privire spre avocatul lui, a răspuns cu o voce clară, 
dar slabă: 

— Nevinovat, domnule. 

Apoi și-a reluat locul, iar Andrew Sinclair s-a ridicat pentru a 
supune spre examinare Cererea de neimputabilitate a 
responsabilităţii pe motiv de alienaţie mintală. Aceasta a fost 
citită de către funcţionarul tribunalului: 

— Acuzatul pledează, în mod general, nevinovat. Mai departe 
pledează, în mod special, că la momentul la care se pretinde că 
faptele expuse în incriminare au fost comise, el se afla în stare 
de alienaţie mintală. 

Domnul Philby a scris: „Pentru un tânăr care nu se aventurase 
niciodată înainte la mai mult de câţiva kilometri de satul său, nu 
părea să fie prea tulburat de abundența de chipuri erudite care 
îl priveau acum cu atenţie de pe locurile magistraţilor. Dacă 
acest lucru se datora nebuniei susținute de apărare sau vorbea 
pur și simplu despre un categoric sang-froid, nu era posibil în 
acest moment să avansăm o părere”. 

A fost apoi constituit juriul constând din cincisprezece bărbaţi. 
Judecătorul-șef i-a instruit pe juraţi să își alunge din minte orice 
citiseră sau auziseră despre caz și le-a reamintit de obligaţia lor 
de a judeca numai mărturiile care aveau să fie expuse în sala de 
judecată. Apoi i-a întrebat pe juraţi dacă vreunul dintre ei își 
formase deja o părere clară despre caz sau dacă cineva avea o 
prejudecată în privinţa cazului. Juraţii au răspuns pe rând că nu 
și, la zece și jumătate, pledoaria acuzării a început. 

Primul martor chemat să depună mărturie a fost doctorul 
Charles MacLennan, cel care efectuase examinarea post- 


26 Sânge rece, în franceză (n.tr.). 
VP - 182 


mortem a cadavrelor. Era îmbrăcat într-un costum de tweed cu 
o vestă galbenă și avea o mustață căzută care îi conferea un aer 
sobru, corespunzător momentului. Era puţin probabil ca, în 
calitatea sa de medic rural, să mai fi fost chemat pentru a lua 
parte la astfel de proceduri, astfel că a părut agitat atunci când 
a intrat în boxa martorilor. Când și-a început mărturia, a scris 
domnul Murdoch pentru Courier, „atmosfera festivă din galeria 
publică s-a risipit rapid, iar gravitatea ocaziei a pus stăpânire pe 
încăpere”. 

În faţa unei săli de judecată tăcute, domnul Gifford l-a purtat 
pe doctorul MacLennan printr-o relatare meticuloasă, care a 
durat în jur de treizeci de minute, a rănilor suferite de fiecare 
dintre cele trei victime. La sfârșitul declarației sale, medicului i- 
au fost arătate probele numărul 1 și numărul 2, un hărleţ și o 
sapă. Apariţia armelor crimei a provocat vociferări în rândurile 
galeriei. Lama hârlețului era extrem de deformată, ceea ce 
dovedea „că fusese mânuit cu multă forță”. 

Procurorul general l-a întrebat apoi pe martor: 

— Aţi mai văzut aceste obiecte? 

Doctorul MacLennan: 

— Nu, domnule. 

— Ne puteţi spune ce sunt ele? 

— Un hăârleţ și o sapă. 

— Și la ce ar fi folosite în mod normal? 

— Ar fi folosite la aratul pământului sau la alte munci agricole. 

Domnul Gifford, un bărbat înalt și elegant, îmbrăcat impecabil 
într-un costum negru, s-a oprit pentru a da greutate întrebării pe 
care urma să o pună. 

— Acum, a spus el, conform părerii dumneavoastră de 
specialist și având în vedere examinarea atentă pe care aţi 
efectuat-o celor trei victime din acest caz, ar putea rănile 
suferite să fie compatibile cu folosirea acestor arme? 

— Cel mai probabil, a răspuns medicul. Dacă au fost folosite 
cu suficientă forță. 

Domnul Gifford a dat din cap în mod solemn. 

— Dacă îmi permiteţi să vă mai pun o întrebare, a spus, cum 
ați descrie rănile decedatului, adică în comparaţie cu alte cazuri 
pe care le-aţi examinat? 

Doctorul MacLennan a pufnit tăios, ca și cum răspunsul era 
evident. 


VP - 183 


— Au fost fără îndoială cele mai brutale cu care am avut 
vreodată ghinionul să mă întâlnesc, a spus. 

Domnul Gifford i-a indicat apoi că își terminase interogatoriul. 
Dacă intenţia sa fusese să înlăture orice îndoială a juraţilor în 
privința seriozităţii cazului pe care îl aveau în faţă, reușise în 
mod cert acest lucru. Mai mulţi dintre ei, s-a relatat, erau 
complet palizi. 

Domnul Sinclair n-a avut nicio întrebare pentru medic, iar 
martorul a fost lăsat să plece. 

Roddy ascultase această mărturie destul de atent, dar fără să 
trădeze vreo emoție, „ca și cum”, a scris domnul Philby, „nu era 
decât un spectator curios”. 

Următorul martor a fost Carmina Murchison. Purta o rochie de 
tafta verde și „ar fi fost”, a scris The Scotsman, „cu totul la locul 
ei într-un salon de pe George Street”. Nici măcar un singur ziar 
nu a omis să menţioneze înfățișarea remarcabilă a doamnei 
Murchison, iar domnul Philby chiar a simţit nevoia să scrie că 
„Niciun jurat cu simţire nu s-ar putea îndoi de vreun cuvânt 
rostit de asemenea buze”. 

îndrumată de domnul Gifford, doamna Murchison a povestit 
cum se întâlnise cu Roderick Macrae în dimineața zilei de 10 
august și cum schimbaseră câteva cuvinte, în timp ce el trecea 
prin faţa casei ei. Fusese trasată o hartă a satului Culduie și în 
acest moment a fost expusă în sala de judecată pe un șevalet, 
iar doamna Murchison a indicat poziţia casei ei, cea a 
condamnatului și cea a lui Lachlan Mackenzie. 

— Vi s-a părut, a întrebat domnul Gifford, că condamnatul se 
afla într-o stare de agitaţie? 

— Nu, domnule. 

— Nu părea agitat sau neliniștit? 

— Nu. 

— L-aţi crezut când v-a spus că mergea să are pământul de 
pe proprietatea domnului Mackenzie? 

— Nu aveam niciun motiv să nu-l cred. 

— lar el căra niște unelte în acest scop. 

— Da. 

Doamnei Murchison i-au fost arătate apoi probele. Și-a 
acoperit ochii la vederea armelor, iar acestea au fost rapid 
îndepărtate. 


VP - 184 


Elegantul domn Gifford și-a cerut iertare cu o mică 
plecăciune, înainte de a întreba: 

— Acestea erau uneltele pe care condamnatul le căra? 

Doamna Murchison: 

— Da. 

— Și ar fi acestea uneltele potrivite pentru a duce la bun 
sfârșit munca respectivă? 

— Da. 

— Dar aceasta nu era perioada normală a anului pentru a ara 
pământul, nu-i așa? 

— Nu cu scopul de a semăna cereale. 

— Dar asta nu a tras niciun semnal de alarmă în mintea 
dumneavoastră că poate nu ăsta era scopul adevărat al 
condamnatului? 

— Roddy muncise în ultima vreme foarte mult pentru Lachlan 
Zdrahonu'. 

Judecătorul-șef al Scoției: 

— Lachlan Zdrahonu' este numele după care domnul 
Mackenzie era cunoscut în comunitatea dumneavoastră? 

— Da, domnule. 

Domnul Gifford: 

— De ce muncise condamnatul pentru decedat? 

Doamna Murchison: 

— Pentru a plăti o datorie pe care tatăl lui Roddy o avea faţă 
de domnul Mackenzie. 

— Și de ce natură era această datorie? 

— Era o despăgubire pentru o oaie pe care Roddy o omorâse. 

— O oaie aparţinându-i domnului Mackenzie? 

— Da. 

— Care era valoarea acestei datorii? 

— Treizeci și cinci de șilingi. 

— lar domnul Macrae - tatăl condamnatului - a fost incapabil 
să plătească această sumă? 

— Așa cred. 

— Deci, în locul plăţii, condamnatul muncea pentru domnul 
Mackenzie? 

— Da. 

— ȘI, dat fiind acest aranjament, nu aţi gasit nimic neobișnuit 
în conversaţia dumneavoastră cu condamnatul? 

— Nu. 


VP-185 


— Nimic care să vă fi putut avertiza cu privire la ceea ce avea 
să se întâmple? 

— Absolut nimic. 

Doamna Murchison a povestit apoi cum, după un timp - după 
estimările ei, în jur de o jumătate de oră - l-a văzut pe Roderick 
Macrae întorcându-se prin sat, de această dată acoperit de 
sânge din cap până-n picioare. Gândindu-se că i se întâmplase 
vreun accident, a alergat să-l ajute. Când l-a întrebat ce se 
întâmplase, el i-a răspuns că-l omorâse pe Lachlan Mackenzie. 
Nu a pomenit nimic de celelalte victime. Doamna Murchison a 
descris apoi agitația generală din sat și cum Roderick Macrae 
fusese închis în acaretul familiei Murchison. 

Domnul Gifford: 

— Cum aţi descrie purtarea condamnatului în acest timp, 
doamnă Murchison? 

— Era destul de calm. 

— A încercat să fugă? 

— Nu. 

— Nu s-a luptat cu soţul dumneavoastră sau cu ceilalți bărbaţi 
care l-au închis în acaret? 

— Nu. 

— Și-a exprimat vreo părere de rău pentru ceea ce făcuse? 

— Nu. 

Domnul Gifford a intrat apoi în miezul problemei 

— Cum aţi descrie dumneavoastră relaţiile dintre decedat, 
domnul Mackenzie, și condamnat? a întrebat el. 

— N-aș putea spune. 

— Erau prieteni? 

— Nu aș spune asta. 

— Dușmani, atunci? 

Doamna Murchison nu a răspuns la această întrebare. 

Domnul Gifford și-a exprimat o oarecare surprindere în 
legătură cu faptul că, într-un sat de doar cincizeci și cinci de 
suflete, starea relaţiilor dintre doi membri ai acelei comunităţi 
putea fi ţinută ascunsă. 

Doamna Murchison: 

— Nu l-am auzit niciodată pe Roddy să exprime vreun 
sentiment de dușmănie în legătură cu Lachlan Zdrahonu'. 

— Nu știaţi nimic despre vreo ură puternică între domnul 
Mackenzie și familia Macrae? 


VP - 186 


— Ştiam că existaseră niște dispute între ei. 

— Care era natura acestor dispute? 

— A fost uciderea oii. 

— Altceva? 

— A fost problema cu distribuirea pământului în sat. 

Domnul Gifford i-a cerut doamnei Murchison să dezvolte. 

— În funcţia sa de ofiţer al satului, domnul Mackenzie a 
redistribuit o parte din terenul domnului Macrae vecinului său, 
domnul Gregor. 

— Vă referiţi la domnul John Macrae, tatăl condamnatului? 

— Da. 

— Pe ce motive a fost făcută această redistribuire? 

— Soţia domnului Macrae murise, iar domnul Mackenzie a fost 
de părere că, întrucât familia scăzuse ca număr, aveau nevoie 
de mai puţin pământ. 

— lar asta li s-a părut nedrept? 

— Da. 

— Deci a existat problema cu omorârea oii și problema cu 
redistribuirea terenului agricol. Altceva? 

— Este greu de spus. 

— Este greu de spus pentru că nu a existat, sau pentru că nu 
puteți explica dumneavoastră? 

Doamna Murchison a rămas tăcută pentru o vreme și a fost 
nevoie ca judecătorul-șef să o îndemne să răspundă. 

— Exista o atmosferă generală de opresiune, a spus ea în cele 
din urmă. Domnul Mackenzie se purta adesea cu aroganță și în 
mod special cu domnul Macrae. 

— Înţeleg. Poate că dacă întâmpinați dificultăţi explicând 
relaţiile dintre domnul Mackenzie și condamnat, ne-aţi putea 
spune părerea dumneavoastră despre decedat. 

— Nu mi-a păsat de el. 

— Vă rog să ne spuneţi de ce nu v-a păsat de dânsul. 

— Era un tiran. 

— Un tiran? 

— Da? 

— Ce vreţi să spuneţi prin asta? 

— Îi plăcea să-și exercite puterea asupra celor din jur și în 
special asupra domnului Macrae și a familiei sale. 

— l-a chinuit? 

— Așa aș spune, da. 


VP - 187 


Domnul Gifford și-a încheiat apoi interogatoriul și domnul 
Sinclair s-a ridicat din partea apărării, având un aer, la început, 
destul de tulburat. „Trebuie să fie un eveniment neobișnuit”, a 
scris domnul Philby, „pentru un avocăţel de provincie să fie 
implicat într-un caz de o asemenea notorietate, sau poate că era 
doar vrăjit de fermecătoarea femeie din boxa martorilor”. In 
orice caz, după câteva întrebări lingușitoare legate de starea 
doamnei Murchison, și-a început interogatoriul. 

— De cât timp trăiţi în Culduie, doamnă Murchison? 

— De optsprezece ani. De când m-am măritat. 

— Deci îl cunoașteți pe condamnat de când s-a născut? 

— Da. 

— Și cum aţi descrie relaţiile dumneavoastră cu el? 

— Erau absolut normale. 

— Vă aveati bine? 

— Da. 

— Înainte de faptele pentru care este acuzat, știți să mai fi 
fost violent? 

— Nu. 

— Şi eraţi în relaţii bune și cu familia lui? 

— În general, da. 

— În general? 

— Da. 

— Aţi putea dezvolta? 

— Am fost foarte apropiată de Una Macrae. 

— Mama condamnatului? 

— Da. 

— Și de tatăl său? 

— Mai puţin. 

— Exista vreun motiv pentru asta? 

— Nu eram în relaţii proaste, numai că nu ne înțelegeam atât 
de bine unul cu celălalt. 

— Dar nu exista niciun motiv anume pentru asta? 

— Nu. 

— Dar aţi fost în relaţii strânse cu mama condamnatului? 

— Da. Am fost foarte apropiate. 

— lar moartea ei când s-a petrecut? 

— În primăvara anului trecut. 

— Trebuie să fi fost un eveniment destul de traumatic. 

— A fost îngrozitor. 


VP - 188 


— Pentru dumneavoastră? 

— Pentru mine și pentru copiii ei. 

— Cum aţi descrie efectul pe care moartea ei l-a avut asupra 
copiilor? 

— l-a schimbat cu totul. 

— Cum așa? 

— Jetta... 

— Sora condamnatului? 

— Da. A devenit morocănoasă și mult prea preocupată de 
vrăji și alte lucruri supranaturale. 

— Lucruri superstiţioase. 

— Da. 

— lar condamnatul? 

— Ela părut să se retragă în sine. 

— Ne-aţi putea explica la ce vă referiți? 

Doamna Murchison s-a uitat spre magistrați, ca și cum ar fi 
cerut ajutor. Judecătorul-șef al Scoției i-a indicat printr-un gest al 
mâinii că ar trebui să continue. 

— Nu sunt sigură că pot explica cum trebuie, a spus. Atât 
doar că poate Roddy părea uneori destul de retras de restul 
lumii. 

— „Destul de retras de restul lumii”, a repetat cu subiînţeles 
domnul Sinclair. lar această schimbare, a continuat el, a avut loc 
după moartea mamei sale? 

— Așa cred. 

— Aţi observat vreodată la condamnat vreun semn de 
nebunie? 

— Nu știu dacă este un semn de nebunie, dar l-am auzit din 
când în când vorbind singur. 

— În ce fel? 

— Ca și cum purta o conversaţie cu el însuși sau cu o 
persoană nevăzută. 

— Când aţi observat acest lucru? 

— Adesea, când muncea în grădină sau când se plimba prin 
sat. 

— Și care era conţinutul acestor conversații? 

— Nu aș putea spune. Dacă te apropiai de el, se oprea. 

— L-aţi auzit vreodată delirând sau purtându-se ca și cum ar fi 
halucinat? 

— Nu. 


VP - 189 


— Aţi auzit ca vreodată să fi fost ţinut închis pentru că 
reprezenta un pericol pentru sine însuși sau pentru ceilalţi? 

— Nu. 

— Nu vi s-a părut că era o fire periculoasă? 

— Nu. 

— Cei din sat îl considerau o fire periculoasă? 

— Nu cred. 

— Deci ați fost surprinsă când a săvârșit faptele care ne-au 
adus în această sală de tribunal astăzi? 

— Oh, Doamne, da, am fost teribil de șocată. 

— Deci asemenea gesturi nu îi stăteau deloc în fire? 

— Așa aș spune, că nu. 

Domnul Sinclair i-a mulţumit apoi martorei și și-a încheiat 
interogatoriul. Înainte de a reuși Carmina Tutun să se retragă, 
procurorul general s-a ridicat pentru a doua oară. 

— Dacă îmi daţi voie să lămuresc o chestiune, a început el, în 
dimineața crimelor, l-aţi văzut pe condamnat absorbit de 
această bâiguială pentru sine însuși? 

— Nu, domnule. 

— lar când aţi discutat cu el părea cât de cât raţional? 

— Perfect raţional, da. 

— Nu vi s-a părut - iar aceasta este o chestiune de maximă 
importanţă - lipsit de rațiune? 

— Nu cred. 

— Nu este, dacă îmi daţi voie, o problemă de „credinţă”, 
doamnă Murchison. Fie vi s-a părut, fie nu. 

În acest punct, judecătorul-șef al Scoției a intervenit, afirmând 
că martora răspunsese la întrebare într-o manieră satisfăcătoare 
și că Coroana nu avea de ce să agaseze martorii pentru a oferi 
răspunsurile pe care și le dorea. Domnul Gifford i-a cerut iertare 
judecătorului, iar doamna Murchison a fost lăsată să se retragă, 
„în timp ce domnii din juriu”, după cum a scris domnul Phillby, 
„i-au urmărit cu atenţie ieșirea”. 

Următorul martor chemat să depună mărturie a fost Kenny 
Tutun. Cu ajutorul domnului Gifford, domnul Murchison a descris 
evenimentele din dimineaţa zilei de 10 august. A confirmat că 
condamnatul fusese cât se poate de calm, că își recunoscuse 
deschis faptele și că nu se împotrivise în niciun fel și nici nu 
încercase să fugă. 


VP - 190 


Domnul Gifford i-a cerut apoi să descrie scena peste care 
dăduse în casa lui Lachlan Mackenzie. În acest moment, potrivit 
domnului Murdoch, sala de judecată a căpătat un aer cât se 
poate de sumbru: „Domnul Murchison, un individ cât se poate 
de puternic și energic, s-a chinuit vizibil să descrie lucrurile 
înfiorătoare pe care le văzuse, și se cuvine să fie lăudat pentru 
relatarea sobră pe care a fost capabil să o ofere în faţa 
instanţei.” 

— Cadavrul lui Lachlan Mackenzie, a declarat domnul 
Murchison, se afla cu faţa în jos pe podea, cumva în stânga ușii. 
Partea din spate a capului îi era în întregime zdrobită și bucăţi 
din craniu i se împrăștiaseră destul de departe de corp. Creierul 
îi ţâșnise afară printr-o parte a capului. Faţa îi zăcea într-o baltă 
mare de sânge. l-am atins încheietura mâinii pentru a vedea 
dacă mai avea puls, dar nu mai avea. 

Domnul Gifford: 

— Cadavrul era cald? 

— Cât se poate de cald, da. 

— lar apoi? 

— M-am ridicat în picioare și atunci l-am văzut pe băiat 
zăcând pe podea, între ușă și fereastră. M-am dus la el. Nu am 
văzut nicio rană, dar era mort. 

— Cadavrul era cald? 

— Da. 

— lar apoi? 

— Am văzut cadavrul Florei Mackenzie așezat pe masă. 

— Spuneţi „așezat”. Vi s-a părut că trupul fusese pus acolo 
oarecum cu intenţie? 

— Nu părea să fi căzut răpusă acolo. 

— De ce spuneţi asta? 

Domnul Murchison a ezitat pentru câteva momente. 

— Nu era într-o poziţie naturală. Picioarele nu îi atingeau 
podeaua, și m-am gândit că trebuie să fi fost pusă acolo. 

— Descrieţi, vă rog, dacă puteţi, ce aţi văzut. 

— Era plină de sânge. Fusta îi fusese ridicată, iar părțile 
intime îi fuseseră mutilate. Am verificat să văd dacă mai dădea 
semne de viaţă, dar era cât se poate de moartă. In acel moment 
am observat că partea din spate a capului îi fusese despicată. l- 
am tras fusta în jos pentru a-i acoperi goliciunea. 

— Apoi ce aţi făcut? 


VP-191 


— M-am dus la ușă, cu gândul de a împiedica pe altcineva să 
intre. 

Domnul Murchison a descris apoi rânduielile făcute pentru a 
muta cadavrele în acaret și cum, în timpul acestei operaţiuni, 
Catherine Mackenzie, mama decedatului, fusese descoperită în 
întunericul din partea din spate a camerei. A fost dusă în casa 
familiei Murchison, „cu minţile complet duse”, unde a fost 
îngrijită de soţia lui. 

Domnul Gifford a trecut apoi la motivele crimelor. Kenneth 
Murchison a descris întâlnirea în cadrul căreia se hotărâse 
despăgubirea pentru uciderea oii lui Lachlan Mackenzie. 

Domnul Gifford: 

— lar valoarea acesteia a fost stabilită la treizeci și cinci de 
șilingi? 

Domnul Murchison: 

— Da. 

— Cum de s-a stabilit această sumă? 

— Era preţul pe care animalul i l-ar fi adus la târg. 

— Și a fost decedatul, domnul Mackenzie, cel care a cerut 
această sumă? 

— Suma a fost propusă de Calum Finlayson, care în acel 
moment ocupa funcţia de ofiţer al satului nostru. 

— Domnul Mackenzie a fost de acord cu această sumă? 

— A fost. 

— lar domnul Macrae, tatăl condamnatului, a fost și el de 
acord cu această sumă? 

— Da. 

— Și a cerut domnul Mackenzie ca suma să fie plătită 
imediat? 

— Nu. 

— Ce aranjamente au fost făcute pentru plata acestei 
despăgubiri? 

— S-au pus de acord că suma avea să fie plătită într-o rată de 
un șiling pe săptămână. 

— Din consideraţie pentru situația financiară strâmtorată a 
familiei Macrae? 

— Da. 

— lar domnul Macrae și-a îndeplinit obligaţiile referitoare la 
aceste plăţi? 


VP - 192 


— Cred că a încercat, dar s-ar putea să nu fi fost făcute în 
mod regulat. 

Judecătorul-șef al Scoției: 

— Știţi dacă plăţile s-au făcut sau nu? 

— Nu știu, dar știu că domnul Macrae nu avea un venit prea 
mare și că plăţile ar fi fost de-a dreptul o povară. 

Domnul Gifford a continuat: 

— Dar înţelegerea a fost stabilită pe cale amiabilă? 

— Nu aș numi-o amiabilă. 

— Dar aţi afirmat că atât domnul Macrae, cât și domnul 
Mackenzie au acceptat propunerea ofițerului. 

— A fost acceptată, da, dar Lachlan Zdrahonu' a spus clar că 
nu era mulţumit. 

— Cum așa? 

— Ì se părea că ar trebui să existe o pedeapsă suplimentară 
pentru băiat. 

— „Băiatul” fiind condamnatul aici de faţă? 

— Da. 

— Și a sugerat în ce ar trebui să constea pedeapsa? 

— Nu îmi amintesc, dar a spus clar că i-ar plăcea să-l vadă pe 
băiat pedepsit. 

— Chiar dacă despăgubirea asupra căreia se înţeleseseră a 
fost acceptată de ambele părți? 

— Da. 

Aici domnul Gifford s-a oprit și a ridicat întrebător din 
sprâncene, dar martorul nu a adăugat nimic. 

— Ar fi corect să spunem că domnul Mackenzie și domnul 
Macrae nu erau cei mai buni prieteni? 

— Ar fi corect. 

— lar dușmănia dintre ei, dacă îi pot spune astfel, data 
dinainte de incidentul cu oaia? 

— Da. 

— Deci cum s-a ivit această dușmănie? 

Domnul Murchison și-a întins mâinile. 

— Nu pot să spun. Și-a umplut obrajii cu aer și a dat drumul 
unui „oftat derutat”. Domnul Macrae trăia în capătul lui de sat, 
iar domnul Mackenzie în al lui. 

Domnul Gifford a părut mulțumit să nu dezvolte acest subiect. 

— Totuși, s-a ajuns la o înțelegere care l-a lăsat pe domnul 
Macrae îndatorat domnului Mackenzie, nu-i așa? a întrebat. 


VP - 193 


— Da. 

Domnul Gifford l-a trecut apoi pe martor prin procesul alegerii 
lui Lachlan Zdrahonu' în funcţia de ofițer al satului. 

Domnul Gifford: 

— Ar fi corect să spunem că acest rol nu se bucura de 
popularitate în comunitatea dumneavoastră? 

Domnul Murchison: 

— In ce sens? 

— In sensul că nu era o funcţie pe care membrii comunităţii 
să și-o dorească. 

— Așa aș spune, da. 

— inseamnă că trebuie să fi fost mulţumiţi că domnul 
Mackenzie a luat asupra lui această povară, nu-i așa? 

Domnul Murchison nu a răspuns. 

Domnul Gifford: 

— Nu ați fost mulţumiţi? 

— Eu nu am fost nici mulţumit, nici nemulțumit. 

— Dar nu este adevărat că dumneavoastră și alţi câţiva 
membri ai comunităţii dumneavoastră aţi făcut mari eforturi 
pentru a găsi un alt candidat care să i se opună domnului 
Mackenzie? 

— S-au făcut niște eforturi. 

— De ce aţi simţit nevoia să faceţi asta? 

— Nu ni se părea corect ca domnul Mackenzie să fie ales fără 
opoziție. 

— Acesta a fost singurul motiv? 


Kenny Tutun a ezitat pentru câteva momente înainte de a 
răspunde: 

— Exista senzaţia că domnul Mackenzie și-ar putea folosi 
puterea în propriul său interes. 

— Adică, puterea dobândită prin funcţia de ofiţer al satului? 

— Da. 

— Şi a făcut asta? 

— Intr-o oarecare măsură. 

— In ce măsură? 

— li plăcea să-și exercite puterea asupra comunităţii. 

— Puteti fi mai clar? 


VP - 194 


— A instituit un plan de lucrări prin care bărbaţii din 
comunitate erau obligaţi să muncească pentru un anumit număr 
de zile. 

— Şi care era scopul acestui plan de lucrări? 

— Imbunătăţiri generale ale drumurilor și șanţurilor din jurul 
satelor. 

— Erau aceste planuri, cum le spuneţi, în interesul său 
propriu? 

— Nu în mod precis. 

— Nu în mod precis? 

Domnul Murchison nu a răspuns la asta. 

Domnul Gifford a continuat: 

— Erau aceste îmbunătăţiri spre folosul comunităţii în 
general? 

— Erau folositoare, da. 

— Deci domnul Mackenzie a instituit un plan de îmbunătăţiri 
spre folosul comunității, iar bărbaţii din comunitate au contribuit 
cu muncă la acest plan? 

— Da. 

— Și asta descrieţi dumneavoastră ca fiind în propriul interes 
al domnului Mackenzie! În acest moment, domnul Gifford a 
aruncat o privire consternată în direcţia juriului. 

— Acum, a continuat, dacă pot trece la un alt incident, ar fi 
corect să spunem că în satul dumneavoastră se găsește puţin 
teren arabil? 

— Nu este prea mult. 

— Și cum este terenul distribuit? 

— Fiecare familie primește arătura ei. 

— „Fiecare familie primește arătura ei”, a repetat domnul 
Gifford. Arătura fiind partea lor din terenul disponibil. 

— Da. 

— Și acest teren este distribuit o dată la un an, o dată la cinci 
ani, sau o dată la cât timp? 

— In realitate, fiecare familie lucrează terenul care se află 
între casa lor și drumul spre Toscaig. 

— Acea parte fiind considerată, din toate punctele de vedere, 
ca pământul lor? 

— Da. 

— Deci, de fapt, fiecare fâșie de pământ aparţine de 
proprietatea cu care se învecinează? 


VP-195 


— De fapt, da. 

— Fără a avea legătură cu populaţia sau cu alcătuirea 
familiei? 

— În general, da. 

— Imediat după alegerea domnului Mackenzie în funcţia de 
ofițer al satului, o parte din terenul arabil din Culduie a fost 
redistribuit, nu-i așa? 

— Ba da. 

— Aţi putea prezenta această redistribuire? 

— O parte din terenul domnului Macrae i-a fost dată vecinului 
său, domnul Gregor. 

— De ce s-a întâmplat asta? 

— Cum în familia domnului Gregor erau mai mulţi oameni 
decât în cea a domnului Macrae, s-a hotărât că aveau nevoie de 
mai mult teren. 

— Înţeleg. Și câţi oameni erau în familia domnului Macrae? 

— Cinci, inclusiv doi copii mici. 

— Asta ar însemna domnul Macrae însuși, fiica sa, 
condamnatul și cei doi copii mai mici, în vârstă de trei ani? 

— Da. 

— lar în familia domnului Gregor? 

— Opt. 

— Și din cine era formată această familie? 

— Domnul Gregor și soţia sa, mama domnului Gregor și cinci 
copii. 

— Deci nevoia lor de teren era mai mare decât cea a familiei 
Macrae? 

— Da, dar... 

— A beneficiat domnul Mackenzie personal de această 
distribuire a terenului? 

— Nu. 

— Deci a procedat cât se poate de corect redistribuind acest 
teren în conformitate cu nevoia mai mare a familiei Gregor? 

— S-ar putea spune că a fost corect. 

— Vă întreb dacă dumneavoastră aţi spune că a procedat 
corect, domnule Murchison. 

Înainte de a răspunde, domnul Murchison și-a trecut mâna 
peste mustață și a cuprins cu privirea sala de judecată. 

— Nu a fost corect, a spus. 


VP - 196 


— Dar aţi afirmat că nevoia familiei Gregor de teren era mai 
mare decât cea a familiei Macrae. 

— S-ar putea să fi fost corect conform legii, a spus domnul 
Murchison, devenind deja în mod clar iritat, dar nu așa se face. 
Arăturile nu se împart astfel. Fiecare familie își lucrează bucata 
ei de pământ, care trece de la o generaţie la următoarea. 

— Am înțeles. Deci acţiunea domnului Mackenzie a fost fără 
precedent? 

— A fost răzbunătoare. 

— Ah! a spus domnul Gifford, ca și cum reușise în sfârșit să 
ajungă la miezul problemei. 

„Răzbunătoare” este un cuvânt puternic, domnule Murchison. 
Deci în loc să-și folosească puterea pentru binele general, se 
considera că domnul Mackenzie se îndeletnicea cu un fel de 
răzbunare împotriva domnului Macrae? 

— Corect. 

Domnul Gifford a îndreptat o privire plină de înţeles spre juriu, 
apoi i-a mulțumit martorului și și-a încheiat interogatoriul. The 
Scotsman a notat că domnul Murchison „a părut să fie un om 
bun, dar credinţa sa greu de înţeles în ideea că terenul ar trebui 
să fie distribuit pe baza tradiției mai degrabă decât pe cea a 
utilității a fost încă un exemplu al faptului că încăpăţânarea 
triburilor din Highland le aduce propria moarte”. 

Domnul Sinclair s-a ridicat apoi pentru apărare. 

— De cât timp îl cunoaşteţi pe condamnat? 

Domnul Murchison: 

— De când a venit pe lume. 

— Și cum aţi descrie relaţia dumneavoastră cu el? 

— Mi-e destul de drag. 

— Aţi spune despre el că e încet la minte? 

— Încet la minte? Nu. 

— Atunci cum l-aţi descrie? 

Domnul Murchison și-a umplut obrajii cu aer și s-a uitat spre 
Roddy, care l-a privit înapoi cu un zâmbet vag. 

— Ei bine, fără-ndoială că are minte în cap. E un băiat 
deștept, dar... 

— Da, domnule Murchison? 

Martorul și-a îndreptat privirea spre tavan, ca și cum ar fi 
căutat cuvintele potrivite. A scuturat din cap, iar apoi a spus: 

— E scrântit. 


VP - 197 


— Scrântit? a repetat domnul Sinclair. Aţi putea explica ce 
vreţi să spuneți? 

Domnul Murchison a părut din nou să facă eforturi pentru a se 
exprima. 

— Uneori părea să fie într-o lume a lui. A fost mereu un băiat 
singuratic. Nu l-am văzut niciodată jucându-se cu alţi copii. 
Putea sta printre oameni, dar, pentru toată lumea, era ca și cum 
n-ar fi fost nimeni acolo. Nu știai niciodată ce-i trecea prin cap. 

— Și a fost întotdeauna așa? 

— Așa cred. 

Domnul Sinclair a lăsat câteva momente de tăcere înainte de 
a pune următoarea întrebare: 

— L-aţi observat vreodată pe condamnat vorbind singur sau 
părând că discută cu o altă persoană care nu se afla acolo? 

Domnul Murchison a dat din cap: 

— Da, din când în când, îl vedeam bâiguind în legea lui. 

— ÎI vedeaţi des? 

— Nu foarte rar. 

În acest moment, judecătorul-șef al Scoției a intervenit: 

— Cât de des înseamnă „nu foarte rar”? 

— Destul de des. 

Judecătorul-șef: 

— În fiecare zi, o dată pe săptămână sau o dată pe lună? 

— Nu în fiecare zi, dar cu siguranţă o dată pe săptămână. 

— Deci era destul de normal pentru dumneavoastră să-i 
observați comportamentul? 

— Da, domnule. 

Domnul Sinclair: 

— Și aţi auzit vreodată ce vorbea singur? 

— Nu. 

— De ce? 

— Când se apropia cineva de el, se oprea. Și, în orice caz, era 
mai mult un bâiguit, nu vorbea cu voce tare. 

— Înţeleg. Întotdeauna s-a purtat condamnatul astfel? 

— N-aș putea spune. 

— L-aţi observat vorbind singur în acest fel atunci când era 
copil? 

— Nu cred. 

— Vă puteţi aminti când l-aţi văzut prima dată purtându-se 
astfel? 


VP - 198 


Domnul Murchison a scuturat din cap, iar judecătorul-șef i-a 
cerut să răspundă. 

— Nu-mi pot aminti. 

— S-a întâmplat în urmă cu zece ani, cu cinci ani sau în urmă 
cu un an? 

— Cu mai bine de-un an în urmă. 

— Dar nu în urmă cu cinci ani? 

— Nu. 

— L-aţi văzut vreodată pe condamnat purtându-se în acest fel 
înainte de moartea mamei sale? 

— N-aș putea spune asta cu certitudine. 

— In concluzie, ar fi corect să spunem că condamnatul nu vi 
se părea complet normal? 

— Ar fi corect. 

Domnul Sinclair și-a încheiat apoi interogatoriul, iar Kenny 
Tutun a fost lăsat să plece. Următorul martor chemat să depună 
mărturie a fost Duncan Gregor. Domnul Gifford a început 
întrebându-l despre dimineaţa crimelor, dar judecătorul-șef a 
intervenit, spunându-i că, din moment ce evenimentele în 
chestiune se aflau în afara oricăror îndoieli, nu era nevoie să 
irosească timp reluând un subiect care fusese deja clarificat. 
Domnul Sinclair nu a obiectat, iar pentru restul zilei procesul s-a 
desfășurat într-un ritm mai rapid. A apărut un tipar în care 
Coroana căuta să găsească motive raţionale pentru crime, în 
timp ce domnul Sinclair a încercat, cu mai mult sau mai puţin 
succes, să îl înfăţișeze pe acuzat ca nefiind în toate minţile. În 
mod ironic, cele mai bune momente pentru apărare au fost 
oferite de mărturia lui Aeneas Mackenzie. Domnul Philby l-a 
descris ca fiind „un individ porcin, [care] nu părea să-și dea 
seama că afirmaţiile sale jignitoare la adresa acuzatului au fost 
mai folositoare apărării decât Coroanei”. 

Când i s-a cerut părerea referitor la starea psihică a 
condamnatului, el a răspuns direct: 

— Era unţicnit. 

— Un ţicnit? a repetat domnul Sinclair cu blândețe. Aţi putea 
explica instanţei ce vreţi să spuneți prin asta? 

— Doar atât. Toată lumea știa că era sărit de pe fix. 

— „Toată lumea” fiind cine? 

— Toţi din parohie. 


VP - 199 


— Vreţi să spuneţi că era considerat un fel de „idiot al 
satului”? 

— Da, și mai multe. 

— Mai multe însemnând ce? ă 

— Avea întotdeauna un rânjet tâmpit pe faţă. Intotdeauna se 
hilizea când nu era niciun motiv de râs. 

— Am înţeles. Deci dumneavoastră aţi spune că nu era întreg 
la minte? 

— Da, chiar așa aș spune-o. De mai multe ori i-aș fi șters 
bucuros rânjetul de pe faţă și aș face-o și acum dacă aș avea 
ocazia. 

Când domnul Sinclair și-a încheiat interogatoriul, domnului 
Mackenzie i-au trebuit câteva momente pentru a-și da seama că 
trebuia să plece și a eliberat boxa „bâiguind în legea lui într-un 
fel care sugera că el era cel a cărui sănătate psihică ar fi putut fi 
pusă la îndoială”. 

Ultimul martor al zilei a fost profesorul, domnul Gillies, descris 
de domnul Philby, care de-acum se amuza în mod clar, ca având 
„mâini de doamnă și o faţă pe care ar trebui să te chinui ca să o 
descrii - sau ca să ţi-o amintești”. Domnul Gifford a obţinut din 
partea profesorului o mărturie strălucitoare la adresa 
aptitudinilor lui Roddy. Apoi l-a întrebat despre vizita pe care i-o 
făcuse tatălui condamnatului pentru a-i sugera că fiul său ar 
trebui să-și continue studiile. 

— Și care a fost rezultatul acestei vizite? 

— Din păcate, Roddy a fost obligat de tatăl lui să muncească 
pământul familiei. 

— Dumneavoastră obișnuiaţi să faceţi astfel de sugestii? 

— Este singura dată când am făcut așa ceva. 

— Și de ce l-aţi ales pe condamnat? 

— A fost fără îndoială cel mai înzestrat elev pe care l-am avut. 

Domnul Gifford a trecut apoi la purtarea generală a lui Roddy 
și la comportamentul său. 

— Era un elev neascultător? 

— Din contră, era bine-crescut și atent. 

— Sunteţi conștient, domnule Gillies, că colegii mei din partea 
apărării invocă argumentul nebuniei în acest caz? 

— Da. 

— Aţi observat vreodată vreun semn de nebunie la 
condamnat? 


VP - 200 


Domnul Gillies a părut să se gândească serios la această 
întrebare înainte de a răspunde că nu observase. 

— Nu l-aţi văzut niciodată delirând sau vorbind singur? 

Domnul Gillies a scuturat din cap. 

— Niciodată, a spus. 

După o consultare rapidă cu echipa sa, domnul Gifford a 
indicat că nu mai avea întrebări. 

Domnul Sinclair s-a ridicat din partea apărării. 

— Era condamnatul simpatizat de colegii săi? a întrebat. 

— Nu în mod special. 

— Ce vreţi să spuneţi prin „nu în mod special”? 

— Doar atât, a spus domnul Gillies, părând oarecum derutat. 

— Se juca sau socializa cu colegii săi așa cum se face? 

— Cred că era mai degrabă un băiat singuratic, destul de 
fericit să stea singur. 

— Întrucâtva rezervat faţă de colegi? 

— S-ar putea spune asta, dar nu mi se părea nimic anormal. 
Unii copii sunt sociabili din fire, alţii mai puţin. 

Domnul Sinclair a părut ezitant cu privire la continuarea 
acestui fir de întrebări, apoi a hotărât că avea prea puţin de 
câștigat oferindu-i și mai mult spaţiu de vorbit unui martor care 
părea să-l respecte foarte mult pe clientul său. 

Pentru că se făcuse deja ora patru și jumătate, procesul s-a 
încheiat pentru acea zi. Judecătorul-șef al Scoției i-a informat pe 
jurați că aveau să fie instalaţi la un hotel peste noapte și i-a 
sfătuit să se abţină de la discutarea faptelor cazului sau de la 
formarea unei păreri. 

Intreaga desfășurare, a scris domnul Philby, „constituise un 
excelent spectacol, și fiecare cuvânt fusese urmărit cu atenţie 
de către cei îndeajuns de norocoși care fuseseră lăsaţi înăuntru. 
De fapt, parcă pentru a întări cuvintele mărturiei lui Aeneas 
Mackenzie, singura persoană care nu a părut fascinată de 
spectacol a fost condamnatul însuși”. 


A doua zi 


Procesul a fost reluat la ora nouă și jumătate în dimineața 
următoare. Roddy a fost adus în uralele și fluierăturile galeriei 
publice, ai cărei ocupanţi, a scris domnul Murdoch în Courier, 


VP - 201 


„păreau să creadă că se aflau la teatru, mai degrabă decât într- 
o sală de judecată, și că nefericitul condamnat nu era mai mult 
decât un răufăcător dintr-un spectacol de pantomimă, adus 
acolo pentru distracţia lor”. Roddy nu a privit nici măcar o dată 
spre hărțuitorii săi. Domnul Sinclair l-a salutat cu o bătaie 
prietenoasă pe umăr în timp ce el și-a ocupat locul din boxa 
acuzaților. Judecătorul-șef al Scoției a lăsat gălăgia să continue 
pentru câteva minute, poate părându-i-se înțelept să le permită 
spectatorilor să-și verse puţin din furie înainte de a restabili 
ordinea în sală. Și într-adevăr, atunci când a lovit în cele din 
urmă cu ciocănelul, sala de judecată s-a liniștit degrabă. 

Această tăcere plină de respect nu a durat mult, totuși, 
deoarece domnul Gifford s-a ridicat pentru a-l chema pe John 
Macrae ca prim martor al zilei. Domnul Philby de la The Times l- 
a descris pe domnul Macrae ca fiind „o persoană mărunţică, 
gheboșată, cu aspectul unui bărbat de două ori mai vârstnic 
decât cei patruzeci și patru de ani ai săi. Se sprijinea cu greutate 
într-un băț noduros și se holba din boxa martorilor cu o expresie 
de zăpăceală în ochii săi mici și negri. Condamnatul și-a ţinut 
capul plecat pe durata mărturiei tatălui său, iar arendașul nu s-a 
uitat la fiul său”. Judecătorul i-a avertizat apoi cu asprime pe cei 
din galerie să rămână tăcuţi, dacă nu voiau să fie coborâţi și 
acuzaţi pentru ultraj. S-a hotărât ca, deoarece era un mai bun 
vorbitor al „limbii vechi din Highland”, interogatoriul domnului 
Macrae să se deruleze în limba galică și a fost adus în timp util 
un traducător. Domnul Gifford, din respect pentru infirmitatea 
evidentă a martorului, și-a început interogatoriul pe un ton 
blând. 

A început întrebându-l pe martor despre relaţia lui cu 
decedatul. Domnul Macrae a părut să fie încurcat de întrebare și 
s-a auzit un murmur de amuzament din galerie, care a fost rapid 
potolit de judecător. Domnul Gifford și-a reformulat apoi 
întrebarea, toate acestea, având în vedere procesul de 
traducere, durând destul de mult. 

— Vă aveaţi bine cu domnul Mackenzie? 

Domnul Macrae: 

— Știu destul de mulți Mackenzie. 

Domnul Gifford a zâmbit răbdător: 

— Mă refer la vecinul dumneavoastră, Lachlan Mackenzie, sau 
Lachlan Zdrahonu', după cum era cunoscut. 


VP - 202 


— Ah, da, a spus domnul Macrae. Răspunsul a stârnit o nouă 
izbucnire de râs din galerie. Judecătorul a dat apoi ordin 
ofiţerilor de tribunal să-l evacueze pe unul dintre vinovați, un 
gest care, în ciuda întreruperii pe care a cauzat-o, a părut să 
aibă efectul dorit. 

Domnul Gifford și-a repetat apoi întrebarea. 

— Nu aș spune că eram prieteni, a răspuns domnul Macrae. 

— De ce? 

— Nu aș putea spune. 

— Exista vreun motiv pentru care dumneavoastră și Lachlan 
Mackenzie nu erați prieteni? 

Domnul Macrae nu a răspuns. Judecătorul-șef al Scoției a 
întrebat apoi, cu ajutorul traducătorului, dacă domnului Macrae 
îi era greu să înţeleagă întrebările procurorului. După aceea, 
primind asigurarea că nu era cazul, i-a reamintit martorului că 
era obligat să răspundă la întrebările care i se puneau, altfel ar 
fi fost acuzat de ultraj. 

Pe urmă, domnul Gifford l-a întrebat pe domnul Macrae 
despre micșorarea pământului său. După o serie grea de 
întrebări legate de acest incident, a întrebat: 

— V-aţi simţit nedreptăţit de această hotărâre? 

— Nu. 

— Nu v-aţi simţit nedreptăţit de faptul că o parte din 
pământul dumneavoastră, din care obţineaţi hrana pentru a vă 
hrăni familia, vă fusese luat? 

— Erau alţii care aveau mai multă nevoie de pământ. 

— Fiul dumneavoastră s-a simţit nedreptăţit de această 
hotărâre? 

— Ar trebui să-l întrebaţi dumneavoastră. 

— A dat vreun semn cum că s-ar fi simţit nedreptăţit de 
această hotărâre? 

Niciun răspuns. 

— Aţi discutat despre acest lucru cu fiul dumneavoastră? 

— Nu. 

Domnul Gifford părea oarecum scos din fire și a apelat la 
judecătorul-șef pentru a-l constrânge pe martor să-i răspundă 
mai amplu la întrebări. Judecătorul a răspuns că era de datoria 
domnilor din juriu să decidă dacă răspunsurile fuseseră 
satisfăcătoare. 


VP - 203 


Procurorul general a trecut apoi la un incident despre care nu 
se vorbise încă. 

— Vă amintiţi, a întrebat, o dimineaţă din luna aprilie sau mai 
a acestui an în care aţi adunat alge de pe ţărmul din Culduie? 

— Îmi amintesc. 

— Puteţi povesti instanței ce s-a petrecut în acea dimineaţă? 

— E așa cum spuneţi, a răspuns domnul Macrae, stârnind un 
râs înăbușit în galerie. 

— Adunați alge? 

— Da. 

— Împreună cu fiul dumneavoastră? 

— Da. 

— Cu ce scop adunaţi acele alge? 

— Cu scopul de a le împrăștia pe arătură. 

— Aţi vorbit cu domnul Mackenzie în acea dimineaţă? 

— El a vorbit cu mine. 

— Și ce v-a spus? 

— Mi-a spus să duc algele pe care le adunaserăm înapoi pe 
țărm. 

— V-a dat vreun motiv pentru ordinul său? 

— Nu aveam permisiunea de a le lua. 

— Aveţi nevoie de permisiunea de a aduna alge de pe țărm? 

— Așa se pare. 

— Dea cui permisiune aveați nevoie? 

— De permisiunea lordului Middleton, căruia îi aparţineau 
algele. 

— Lordul Middleton fiind stăpânul districtului dumneavoastră? 

— Da. 

— Aţi mai adunat alge de pe țărm înainte? 

— Da? 

— În mod frecvent? 

— În fiecare an. 

— Și aţi cerut permisiunea pentru a face asta în dăţile 
precedente? 

— Nu. 

— Dar de această dată domnul Mackenzie v-a cerut să duceţi 
înapoi algele pe care le adunaserăţi? 

— Da. 

— De ce credeți că a făcut asta? 

— Rolul lui era să aplice legile. 


VP - 204 


— Și aţi acceptat asta? 

— Da. 

— Nu v-aţi simțit nedreptăţit de acțiunile domnului 
Mackenzie? 

Domnul Macrae nu a dat niciun răspuns. 

— Aţi fost obligat să căraţi înapoi o mulţime de alge cu care 
vă pierduserăţi câteva ore adunându-le, asta potrivit unui obicei 
vechi, și totuși nu v-aţi simţit nedreptăţit? 

Arendașul s-a uitat la procuror pentru câteva clipe, apoi a 
răspuns: 

— Nu mi-a prea plăcut. 

Aici domnul Gifford a expirat în mod teatral, și a fost mustrat 
de judecătorul-șef pentru acest gest. Apoi și-a cerut scuze, dar 
nu s-a putut abţine să nu arunce o privire plină de subiînțeles 
către juriu. 

— Și este adevărat, a continuat el, că a doua zi, toţi sătenii au 
adunat alge cu scopul de a le împrăștia pe pământurile lor? 


— Nu știu cu ce scop au adunat. 

— Dar au adunat alge? 

— Da. 

— lar dumneavoastră nu ați făcut-o? 

— Nu. 

— Puteţi spune de ce ei au avut voie să adune alge, iar 
dumneavoastră nu? 

— Au primit permisiunea s-o facă. 

— lar dumneavoastră nu aţi cerut permisiunea să vă alăturaţi 
lor? 

— Nu am vrut să iau ceea ce nu-mi aparţinea. 

S-au auzit niște râsete din galerie. Domnul Macrae a rămas cu 
privirea aţintită pe mâna sa stângă, cu care apucase strâns 
marginea băncii martorilor. Domnul Gifford a lăsat câteva 
momente să treacă înainte de a continua. 

— Deci, dacă îmi permiteţi să rezum, a spus, conform 
mărturiei dumneavoastră, nu aţi avut nicio nemulțumire față de 
decedat, un om care micșorase dimensiunea terenului 
dumneavoastră, care vă ordonase să duceţi algele înapoi la 
țărm și căruia, din cauza incidentului cu oaia, îi eraţi îndatorat 
cu o sumă considerabilă? 

Domnul Macrae nu a dat niciun răspuns. 


VP - 205 


Domnul Gifford l-a presat să răspundă. 

— Nu era treaba mea să fiu nemulţumit de domnul 
Mackenzie. 

În acest moment, judecătorul-șef al Scoției i-a amintit 
domnului Gifford că nu martorul era cel judecat și că întrebarea 
dacă avea vreo nemultumire faţă de decedat era irelevantă. 
Totuși, pentru strategia Coroanei era evident important să 
stabilească existenţa unei nemulțumiri față de victimă, pentru a 
dovedi că inculpatul acţionase raţional. Astfel că interogatoriul 
s-a încheiat cu un domn Gifford în mod vizibil furios. O schiță 
glumeață din numărul de a doua zi din /nverness Courier a 
descris cum „cea mai rafinată minte juridică a Coroanei fusese 
înfrântă de un biet arendaș”. 

Domnul Sinclair s-a ridicat din partea apărării și, adresându-i- 
se martorului în limba galică, s-a interesat de starea lui. 

— Acum, a spus, trebuie să vă întreb despre fiul 
dumneavoastră, care este acuzat de cele mai îngrozitoare 
crime. Înaintea evenimentelor care ne-au adus în această sală 
de judecată, îl știaţi pe fiul dumneavoastră ca fiind violent? 

Domnul Macrae nu a răspuns. 

— V-a lovit vreodată fiul dumneavoastră sau v-a ameninţat că 
vă lovește? 

Domnul Macrae nu a dat niciun răspuns, iar judecătorul-șef i-a 
reamintit de obligaţiile sale. 

— Nu. 

— A lovit-o vreodată pe soția dumneavoastră sau pe vreunul 
dintre fraţii săi? 


— Nu. 

— L-a lovit vreodată pe vreunul dintre vecinii dumneavoastră? 
— Nu. 

— Deci nu aţi spune că era înclinat spre violență? 

— Nu. 


— Deci dacă a comis faptele pentru care este acuzat, ați 
spune că ele reprezintă ceva nefiresc, având în vedere 
caracterul lui? 

Domnul Macrae a părut să nu înţeleagă întrebarea. 

Domnul Sinclair: 

— L-aţi descrie pe fiul dumneavoastră ca fiind o persoană 
violentă? 

— N-am avut niciodată niciun motiv pentru a-l descrie. 


VP - 206 


Domnul Sinclair a zâmbit, într-o „încercare evidentă de a-și 
ascunde iritarea crescândă”, și și-a reformulat întrebarea: 

— Dacă vi s-ar cere să vă descrieţi fiul, l-aţi descrie ca fiind o 
persoană violentă? 

— Nu cred, a răspuns martorul. 

— Aţi fost vreodată violent cu fiul dumneavoastră? 

— Nu am fost. 

— Nu l-aţi lovit niciodată? 

— Ba l-am lovit. 

— Când s-a întâmplat să-l loviți? 

— Când a fost necesar. 

— Înţeleg. Și aţi putea da un exemplu când vi s-a părut 
necesar să-l loviți? 

— Când nu mă asculta sau când pricinuia vreun necaz. 

— „Pricinuia un necaz” - deci fiul dumneavoastră mai 
pricinuia uneori necazuri? Aţi putea descrie în fața instanţei o 
ocazie cu care fiul dumneavoastră a pricinuit un necaz și aţi fost 
silit să-l bateți? 

Domnul Macrae nu a răspuns. 

— Am ascultat o mărturie despre un incident în care fiul 
dumneavoastră a omorât o oaie care îi aparținea domnului 
Mackenzie. L-aţi lovit pe fiul dumneavoastră cu această ocazie? 

— L-am lovit. 

— Puteţi spune în faţa instanței de ce aţi făcut asta? 

— Pricinuise un necaz. 

— Înţeleg. Și l-aţi lovit o singură dată, sau în mod repetat? 

— În mod repetat. 

— Și cu ce l-ați lovit? 

— Cu băţul meu, pe care l-a și ridicat imediat. 

— Și pe ce parte sau părţi ale corpului? 

— Pe spate. 

— L-aţi lovit în mod repetat pe spate cu bățul? 

— Da. 

— lar acesta a fost un incident izolat? 

Domnul Macrae a părut că nu înţelege întrebarea. 

— Au existat și alte ocazii în care aţi avut motive să vă bateți 
fiul? 

— Câteva. 

— Și de fiecare dată l-aţi bătut cu băţul? 

— Nu de fiecare dată. 


VP - 207 


— L-aţi lovit și cu pumnii? 

— Da. 

— Și, atunci când îl loveaţi cu pumnii, pe unde îl loveaţi? 

— Pe tot corpul. 

— Peste cap și peste față? 

— Probabil că și pe-acolo. 

— lar asta se întâmpla frecvent? 

Judecătorul-șef al Scoției i-a cerut domnului Sinclair să fie mai 
precis. 

— Vă băteaţi fiul în fiecare zi, în fiecare săptămână sau mai 
rar de-atât? 

— În fiecare săptămână. 

— Și vi s-a părut necesar să procedaţi astfel? 

— Băiatul trebuia să fie disciplinat. 

— Și această disciplină i-a corectat comportamentul? 

— Nu. 

Domnul Sinclair a verificat apoi hârtiile din faţa lui și, după ce 
s-a consultat scurt cu asistentul său, a terminat de interogat 
martorul. 

In acest moment, domnul Gifford a cerut să fie efectuată o 
modificare în ordinea programului de audiere a martorilor. 
Judecătorul-șef nu s-a împotrivit și a fost chemat Allan 
Cruikshank. 

Domnul Gifford și-a început interogatoriul. 

— Vă rog să ne spuneţi cu ce vă ocupați, domnule Cruikshank. 

— Sunt comisionarul lordului Middleton din Applecross. 

— lar satul Culduie face parte din moșia lordului Middleton? 

— Da. 

— Și, ca atare, dumneavoastră sunteţi responsabil de 
administrarea acelui sat? 

— Sunt responsabil de administrarea proprietăţii. Nu sunt 
implicat în problemele de zi cu zi ale satelor. 

— Aceste probleme ar ţine de ofițerul satului, nu-i așa? 

— Chiar așa. 

— lar în cazul satului Culduie, acesta era domnul Lachlan 
Mackenzie? 

— Așa e. El a deţinut funcţia de ofiţer pentru Culduie, 
Camusterrach și Aird-Dubh. 

— Acestea fiind satele învecinate? 

— Da. 


VP - 208 


— Deci, datorită funcţiei sale de ofiţer al acestor comunități, 
dumneavoastră trebuia să vă întâlniți cu dânsul și să discutaţi 
despre modul său de administrare? 

— Ne-am întâlnit, dar nu des. 

— L-aţi îndrumat cu detalii legate de cum ar trebui să fie 
administrate satele? 

— Am discutat despre administrarea satelor în termeni 
generali, dar nu m-am ocupat de detalii mărunte. 

— „Termeni generali” însemnând ce anume? 

— Intreţinerea generală a drumului și a scurtăturilor, măsuri 
pentru ca arendașii să nu rămână în urmă cu arenda, lucruri de 
felul ăsta. 

— Și vi s-a părut competent domnul Mackenzie? 

— Domnul Mackenzie a fost fără doar și poate cel mai bun 
ofițer care a slujit moșia de când sunt eu în funcția asta. 

— Aţi avut încredere în abilităţile sale? 

— Mare încredere, da. 

— Acum, vă amintiţi un moment spre sfârșitul lunii iulie a 
acestui an, când domnul John Macrae și fiul său - condamnatul 
aici de faţă - v-au vizitat? 

— Da. 

— Înainte de întâlnire, îl știaţi pe domnul Macrae? 

— Nu. 

— Sunteţi vizitat des de arendașii moșiei? 

— Nu. A fost cât se poate de neobișnuit. 

— De ce spuneți asta? 

— Dacă un arendaș dorește să discute vreo problemă legată 
de administrarea satului său, ar trebui s-o facă cu ofițerul lui. 

— In cazul de față, cu domnul Mackenzie? 

— Corect. 

— V-aţi exprimat această opinie de faţă cu domnul Macrae? 

— Da. 

— Și dânsul cum a răspuns? 

— Mi-a spus că domnul Mackenzie era subiectul vizitei sale. 

— Aţi putea dezvolta? 

— Se pare că exista un fel de dușmănie între cei doi, sau cel 
puţin domnului Macrae i se părea că domnul Mackenzie îl trata 
prost. 

— L-aţi întrebat de ce i se părea asta? 


VP - 209 


— Da. Mi-a relatat niște întâmplări mărunte, dar mă tem că 
nu-mi pot aminti detaliile. 

— Cu toate acestea, vi s-a părut că, pe bună dreptate sau nu, 
domnul Macrae avea vreo nemultumire legată de domnul 
Mackenzie? 

— Așa părea. 

— Și ce măsuri aţi luat? 

— Nu am luat nicio măsură. Era o chestiune care nu mă 
privea. 

— L-aţi informat pe domnul Mackenzie despre ceea ce se 
întâmplase? 

— Nu-mi pot aminti. 

— L-aţi mai văzut pe domnul Mackenzie în perioada dintre 
această întâlnire și momentul morţii sale? 

— Da. 

— Și când l-aţi văzut? 

— L-am văzut în ziua Adunării de vară. 

— Asta când a fost? 

— Cred că a fost pe 31 iulie. 

— Aţi vorbit cu dânsul în acea zi? 

— Da. Am băut o bere la hanul din Applecross. 

— Am înțeles. Și vă puteţi aminti dacă aţi menţionat ceva 
despre această întâmplare - întâlnirea cu domnul Macrae și cu 
fiul său - în prezenţa lui? 

— Cred că am făcut-o. 

— În ce termeni aţi menţionat-o? 

— A fost o întâmplare amuzantă. 

— Domnul Mackenzie a găsit-o amuzantă? 

— Așa mi s-a părut. 

Domnul Gifford și-a încheiat apoi interogatoriul. Apărarea nu a 
avut nicio întrebare pentru acest martor. 

Domnul Macrae a fost pe urmă rechemat și i s-a prezentat 
mărturia comisionarului. 

— Dacă, așa cum aţi mărturisit, nu aţi avut nicio nemulţumire 
față de decedat, a întrebat domnul Gifford, de ce aţi simţit 
nevoia de a-i face o vizită comisionarului și de a face aceste 
plângeri împotriva lui? 

În acest moment, cei aflaţi în galeria publică, dintre care unii, 
a scris domnul Murdoch, „trebuie să fi simţit profund umilinţa 
care avea să-l copleșească pe arendaș”, au făcut o liniște 


VP - 210 


perfectă. Privirea domnului Macrae a zburat prin sala de 
judecată ca și cum căuta un ajutor. Judecătorului-șef al Scoției i 
s-a părut necesar să-l grăbească să ofere un răspuns. 

— Voiam doar să știu mai bine legile sub care trăiam. 

— Și asta nu vi s-a părut o întrebare pe care i-o puteaţi pune 
decedatului? 

— Nu. 

— De ce nu? 

După câteva momente de liniște, a răspuns: 

— Nu mă aveam bine cu domnul Mackenzie. 

— Și vi s-a părut că acţionase într-o manieră răzbunătoare 
faţă de dumneavoastră? 

Domnul Macrae nu a răspuns. 

Domnul Gifford, probabil simțind că-și demonstrase punctul 
de vedere, a trecut mai departe: 

— În ziua de luni, 9 august, cu o zi înainte ca crimele să aibă 
loc, aţi primit o scrisoare? 

— Da. 

— De la cine era scrisoarea? 

— De la comisionar. 

— Și care era conţinutul scrisorii? 

— Era o înştiinţare de evacuare. 

— Urma să fiţi dat afară din casa dumneavoastră? 

— Da. 

— Cum aţi reacționat la această scrisoare? 

Domnul Macrae a făcut un gest vag cu mâna cu care nu ţinea 
bățul. 

Domnul Gifford și-a reformulat întrebarea: 

— Ce aţi intenţionat să faceți în legătură cu această 
înştiinţare? 

— Nu am intenţionat să fac nimic. 

— Aţi intenţionat să vă conformaţi înștiinţării? 

Domnul Macrae s-a uitat la procuror timp de mai multe 
momente. 

— Nu depindea de mine dacă mă conformam sau nu 
înștiinţării, a spus. 

— Dar de cine depindea? 

— De mai-marii noștri. 

— Aţi discutat despre aceste probleme cu fiul 
dumneavoastră? 


VP - 211 


— N-am făcut-o. 

— Aţi exprimat vreodată părerea că v-ar fi fost mai bine dacă 
domnul Mackenzie ar fi fost mort? 

— Nu. 

— Fiul dumneavoastră și-a exprimat vreodată părerea că v-ar 
fi fost mai bine dacă domnul Mackenzie ar fi fost mort? 

— Nu. 

— l-aţi spus vreodată fiului dumneavoastră că ar trebui să-l 
ucidă pe domnul Mackenzie? 

— Nu. 

— Vă pare rău că domnul Mackenzie e mort? 

— Nu-i treaba mea. 

La sfârșitul acestui dialog, cei din sala de judecată au expirat 
parcă în același timp. Domnul Macrae a fost lăsat să plece din 
boxa martorilor pentru a doua oară și, după cum s-a relatat, a 
refuzat camera care i s-a oferit la un han, preferând să-și 
petreacă noaptea în gară, în așteptarea trenului cu care avea 
să-și înceapă călătoria spre casă. 

Allan Cruikshank a fost apoi rechemat. Domnul Gifford l-a 
rugat să le reamintească celor din juriu care era ocupaţia sa, 
înainte de a-și relua interogatoriul. 

— Am auzit mai devreme, a început el, că v-aţi întâlnit cu 
decedatul, Lachlan Mackenzie, la hanul din Applecross, în 31 
iulie și că, în cursul conversaţiei avute, aţi pomenit despre vizita 
pe care v-au făcut-o John Macrae și fiul său, condamnatul aici de 
faţă. 

— Într-adevăr. 

— L-aţi mai văzut pe decedat cu altă ocazie după acest 
moment? 

— Da. 

— În ce circumstanţe? 

— Domnul Mackenzie m-a vizitat acasă în seara zilei de 7 
august. 

— Cu trei zile înainte să moară? 

— Da. 

— Și care a fost motivul acestei vizite? 

— Mi-a înaintat o cerere prin care să dau ordin pentru 
evacuarea lui John Macrae de pe arenda lui. 

— În baza căror motive? 

— Au fost mai multe chestiuni. 


VP - 212 


— Acestea fiind? _ 

— Familia Macrae întârziase foarte mult cu arenda. In plus, 
mai erau îndatoraţi și din cauza mai multor amenzi pe care le 
primiseră... 

— Aceste amenzi primindu-le de la domnul Mackenzie? 

— Da. 

— Vă puteți aminti motivul acestor amenzi? 

— Nu pot. Cred că erau multe. 

— Mai erau și alţi factori? 

— Domnul Macrae își neglijase datoria de a întreţine 
corespunzător locuinţa și terenul. Apoi a mai fost luat în 
considerare că prezenţa prelungită a familiei Macrae nu era 
favorabilă administrării fericite a satului. 

— În ce sens? 

Domnul Cruikshank nu a putut să răspundă la această 
întrebare. După câteva momente, a mormăit: 

— Erau consideraţi o influenţă proastă. 

— Aţi făcut vreun demers pentru a verifica acest lucru? 

— Nu am făcut. 

— De ce nu? 

— Aveam toată încrederea în judecata domnului Mackenzie. 

— Nu e ceva obișnuit ca un număr mare de arendași de pe 
această proprietate să fie în urmă cu arendele lor? 

— Din păcate, ba da. 

— Și atunci de ce a fost domnul Macrae ales astfel? 

— Datoriile sale erau atât de mari, că deveniseră greu de 
controlat. Nu părea deloc în stare să reușească să le onoreze. 

— S-a spus mai devreme că, în anul precedent, dimensiunea 
terenului domnului Macrae fusese micșorată. Ar fi fost posibil ca, 
dacă dânsul ar fi avut mai mult pământ, să fi fost în stare să 
vândă excesul din recolte pentru a-și plăti datoriile? 

Domnul Cruikshank a răspuns: 

— Nu eram la curent cu această micșorare, dar, a adăugat el, 
ar fi trebuit să vinzi o mulţime de cartofi, sau ce or crește 
oamenii ăștia, pentru a te achita de asemenea datorii. 

— Nu eraţi la curent cu micșorarea terenului domnului 
Macrae? 

— Nu, domnule. 

— Deci a fost efectuată fără consimțământul dumneavoastră? 


VP - 213 


— Ei bine, fără ca eu să știu. N-am nicio îndoială că domnul 
Mackenzie a avut cele mai bune motive pentru a acţiona astfel. 
— V-aţi fi așteptat să fiți consultat pentru o așa chestiune? 

— După cum spuneam, sunt sigur că domnul Mackenzie a 
avut cele mai bune motive pentru a acţiona astfel. 

— Nu asta v-am întrebat. V-am întrebat dacă v-aţi aștepta să 
fiţi consultat pentru o așa chestiune. 

— M-aș aștepta să fiu consultat dacă ar fi vorba despre o 
chestiune de redistribuire generală a terenului satelor, dar, dacă 
acesta era un caz legat de o bucată mică de pe un singur teren, 
sunt sigur că putea fi rezolvat chiar de către săteni, între ei. 
Doar nu sunt copii. 

— V-a informat domnul Mackenzie despre un incident în care 
domnul Macrae adunase alge de pe țărm fără a avea autorizaţia 
corespunzătoare? 

Domnul Cruikshank a râs auzind aceasta și a răspuns că nu 
fusese informat. 

— Eraţi la curent cu faptul că domnul Macrae îi era de 
asemenea îndatorat personal domnului Mackenzie pe motivul 
despăgubirii pentru oaia omorâtă de condamnat? 

— Nu eram. 

— Dacă aţi fi fost la curent cu aceste lucruri, a sugerat 
domnul Gifford, aţi fi bănuit că propunerea domnului Mackenzie 
ca domnul Macrae să fie evacuat ar fi fost una venită din 
răutate? 

Domnul Cruikshank și-a cântărit vorbele pentru câteva 
momente înainte de a răspunde: 

— Pot doar să spun că, după câte am știut eu, domnul 
Mackenzie și-a îndeplinit admirabil îndatoririle de ofițer. Nu 
aveam de ce să-i pun la îndoială motivele, iar dovezile pe care 
mi le-a prezentat i-au susținut propunerea. 

— Deci aţi fost de acord cu judecata domnului Mackenzie, că 
domnul Macrae trebuia să fie evacuat? 

— Nu vedeam niciun alt mod de a proceda. 

— Și aţi redactat actele necesare? 

— Da. 

— Imediat? 

— Din respect pentru ziua de duminică, scrisoarea a fost 
redactată și trimisă în lunea următoare. 


VP - 214 


— Aceasta fiind ziua de luni, 9 august, cu o zi înainte de 
moartea domnului Mackenzie? 

— Într-adevăr. 

Domnul Gifford i-a mulțumit comisionarului pentru mărturia sa 
și, întrucât domnul Sinclair nu a avut nicio întrebare, acesta a 
fost lăsat să plece. 

Apoi a fost chemat reverendul James Galbraith. Era, conform 
relatării lui John Murdoch, „din cap până-n picioare omul 
credincios al lui Dumnezeu, cel care locuiește în cele mai izolate 
părţi ale ţării noastre și care se află în fruntea turmei sale cu o 
voinţă de fier. Era îmbrăcat în veșmântul simplu al tagmei sale, 
și era limpede, după aerul său aspru, că era netulburat de 
plăcerile lumești. L-a privit pe domnul Gifford cu disprețul pe 
care îl păstra poate pentru un dandy care locuiește în capitală, 
și până și reputatul procuror a părut să tremure puţin sub 
privirea lui”. 

Domnul Gifford: 

— Sunteţi preotul parohiei din Applecross? 

Domnul Galbraith, cu „aerul unui profesor care își corectează 
un elev codaș”, a răspuns: 

— Parohia mea cuprinde satele Camusterrach, Culduie și Aird- 
Dubh. 

— Și, ca atare, John Macrae și familia dumnealui se numărau 
printre enoriașii dumneavoastră? 

— Da. 

— Ba mai mult, John Macrae era un obișnuit al bisericii 
dumneavoastră, nu-i așa? 

— Așa e. 

— Acum, este adevărat că domnul Macrae a trimis după 
dumneavoastră în seara zilei de 9 august? 

— Adevărat. A trimis-o pe fiica sa ca să mă întrebe dacă 
puteam trece pe la dumnealui în acea seară. 

— Și aţi făcut asta? 

— Da. 

— Și care era motivul invitaţiei sale? 

— Primise o înştiinţare de evacuare de la comisionar. 

— Și cum vi s-a părut domnul Macrae în acea seară? 

— Era supărat. 

— V-a cerut ajutorul? 

— M-a întrebat dacă puteam interveni pentru el. 


VP - 215 


— Și ați fost de acord să faceţi asta? 

— Nu. 

Domnul Gifford a afișat o expresie de surprindere la auzul 
acestui răspuns. 

— Aţi putea spune în faţa instanţei de ce nu aţi făcut asta? 

Domnul Galbraith l-a fixat pe avocat cu o privire nimicitoare. 

— Nu era o chestiune în care m-aș fi putut amesteca. 

— Cu siguranță că bunăstarea enoriașilor dumneavoastră vă 
preocupă, nu-i așa? 

— Preocuparea mea este bunăstarea spirituală a enoriașilor 
mei. Nu e treaba mea să mă amestec în administrarea moșiei. 

— Am înţeles. l-aţi oferit totuși vreun sfat domnului Macrae? 

— l-am reamintit că necazurile acestei vieţi ni se dau ca o 
pedeapsă justă pentru păcatele noastre și că trebuia să le 
accepte ca atare. 

— Dar nu i-aţi oferit niciun sfat practic referitor la cum să 
acţioneze în situaţia în care se afla? 

— l-am arătat calea rugăciunii. 

Din galerie s-a auzit un murmur de râs, care a fost potolit 
rapid de o privire severă a preotului. 

Domnul Gifford i-a mulțumit martorului și și-a reluat locul. 

Domnul Sinclair s-a ridicat pe urmă din partea apărării. 

— A fost condamnatul, Roderick Macrae, prezent în timpul 
vizitei dumneavoastră? 

— A ajuns acasă când eu plecam. 

— Aţi discutat cu el? 

— Foarte pe scurt. 

— Participa condamnatul la slujbele dumneavoastră? 

— Nu. 

— A participat vreodată la slujbele dumneavoastră? 

— Când era copil. 

— Și când a încetat să participe? 

— Nu aș putea spune cu certitudine. 

— Acum un an sau acum cinci ani? 

— Mai degrabă acum un an sau doi. 

— Asta ar fi în preajma momentului morţii mamei sale? 

— Cam pe-atunci. 

— Întrucât aţi afirmat că sunteţi preocupat de bunăstarea 
spirituală a enoriașilor, aţi putea spune instanţei ce măsuri ați 


VP - 216 


luat pentru a-l convinge pe condamnat să-și reia participarea la 
slujbe? 

— Rolul meu nu este să-i silesc pe enoriași să participe. Nu 
sunt un hăitaș”. 

— Deci nu erati îngrijorat de nesupunerea lui? 

— Un păstor trebuie să se preocupe de bunăstarea turmei 
sale privită în ansamblu. Dacă turma include și oi negre, acestea 
trebuie alungate. 

— lar Roderick Macrae este o oaie neagră? 

— Nu știu cum ne-am fi putut aduna în această sală de 
judecată dacă nu ar fi astfel. 

Prin această replică, a remarcat ironicul domn Philby, „asprul 
prezbiterian s-a apropiat probabil cel mai mult de a face o 
glumă”. 

— Cam așa e, a răspuns domnul Sinclair. Dar dacă îmi 
permiteți să insist puţin, ce l-a evidenţiat atât de mult pe 
Roderick Macrae? 

— Băiatul este un individ rău-voitor. 

— „Rău-voitor” este un cuvânt puternic, domnule Galbraith. 

Preotul nu a răspuns la această observaţie. Domnul Sinclair a 
încercat din nou: 

— Cum se manifesta această rea-voinţă? 

— Încă de mic, băiatul nu a avut deloc respect pentru Casa 
Domnului. Era prefăcut și neatent în timpul rugăciunii. Odată l- 
am prins ușurându-se lângă biserică. 

În acest moment, judecătorul-șef al Scoției și-a folosit 
ciocănelul pentru a potoli râsetele stârnite în galerie. 

— Am înţeles, a spus domnul Sinclair. Aţi spune că aţi văzut 
semne de nebunie la condamnat? 

— AȘ spune că am văzut semne de răutate la el. 

— Ce fel de semne erau acestea? 

Se pare că domnul Galbraith nu a considerat că întrebarea 
merita un răspuns. Judecătorul l-a pus să răspundă. 

— Trebuie doar să îl vezi. Dacă dumneavoastră nu vă este 
evident, aș spune că sunteți la fel de păcătos ca el, a venit 
răspunsul nimicitor al preotului. 

Domnul Sinclair i-a zâmbit slab martorului. 


27 Whipper-in, un funcţionar care călătorea prin districtele rurale asigurându-se că 
copiii mergeau la școală. 


VP - 217 


— Mă interesează doar observaţiile dumneavoastră, ca din 
partea unui bărbat educat, despre temperamentul 
condamnatului, a spus el. 

— Observaţia mea este că băiatul e înrobit Diavolului, iar 
dacă aveţi nevoie de dovezi, e suficient să vă gândiţi numai la 
faptele pe care le-a comis. 

Domnul Sinclair a dat obosit din cap, iar martorul a fost lăsat 
să plece. 

Cu greu ar fi putut contrasta mai mult cu preotul următorul 
martor. Apariţia lui Archibald Ross în sala de judecată a stârnit 
foarte multă voioșie printre cei aflaţi în galerie. Era îmbrăcat în 
stilul unui gentleman de la ţară, într-un „costum din tweed 
galben, procurat, cât se poate de evident, special pentru 
această ocazie”. Purta pantofi foarte bine lustruiţi, cu catarame 
mari și pătrate și, în jurul gâtului, o cravată din mătase verde. 
Era, a scris domnul Philby, „din cap până-n picioare un dandy, 
iar apariţia lui l-ar fi putut face pe un spectator să creadă că 
îndepărtatul sat Applecross, acolo unde acesta locuia, trebuia să 
fie de fapt cu totul â /a mode”. 

După câteva întrebări preliminare legate de locul nașterii lui 
Ross și de ocupaţia sa, domnul Gifford l-a întrebat cum îl 
cunoscuse pe condamnat. Ross i-a povestit cum se întâlnise cu 
Roddy în curtea din fața grajdurilor de la casa lordului 
Middleton. 

— Și ce avea de făcut condamnatul în acea zi? 

— Să care un cufăr sus pe munte. 

— Și ce conţinea acel cufăr? 

— Gustări pentru partida de vânătoare. 

— Și şi-a îndeplinit  condamnatul datoria în mod 
corespunzător? 

— Acea parte a datoriei, da. 

— După această zi l-aţi mai întâlnit pe condamnat? 

— Da. 

— Când a avut loc această întâlnire? 

— Acum câteva săptămâni, în ziua Adunării. 

— Adică în data de 31 iulie. 

— Dacă așa spuneţi, a răspuns Ross cu un rânjet pe faţă. 

— Vă rog să ne povestiţi ce s-a întâmplat. 

Ross a povestit cum se întâlnise cu condamnatul în fața 
hanului din Applecross și cum intraseră înăuntru și băuseră mai 


VP - 218 


multe beri. Apoi merseseră la Conac pentru meciul de shinty 
disputat între săteni. 

— Eraţi în stare de ebrietate? 

— Poate într-o mică măsură. 

— Se afla condamnatul în stare de ebrietate? 

— Așa aș spune. 

— V-a divulgat condamnatul lucruri intime? 

— Mi-a spus că voia să plece în Glasgow pentru a-și căuta 
norocul, dar că ezita să facă asta întrucât se atașase de o fată 
din sat. 

— Și cine era această fată din sat? 

— Flora Mackenzie. 

— lar această Flora Mackenzie era fiica decedatului Lachlan 
Mackenzie? 

— Da. 

Această destăinuire a stârnit rumoare în galerie, fiind nevoie 
de amenințările repetate ale magistraţilor pentru a o potoli. 

— Și care este și ea una dintre victimele crimelor discutate în 
acest loc? 

— Da. 

— V-a spus condamnatul și altceva în legătură cu relația 
dintre el și decedata domnișoară Mackenzie? 

— Mi-a spus că ea îl respinsese și că, în orice caz, pentru că 
exista o dușmănie între cele două familii, părinţii lor nu ar fi 
consimțit niciodată ca ei să se căsătorească. 

Aceasta a stârnit și mai multe exclamaţii în galerie. 

— Apoi v-aţi uitat la meciul de shinty? 

— Da. 

— Și apoi? 

— Am băut niște whisky și pe urmă Roddy a observat-o pe 
fata asta... 

— Pe Flora Mackenzie? 

— Da. A observat-o plimbându-se prin grădinile Conacului cu 
o prietenă. 

— Și ce aţi făcut? 

— Mi-am exprimat opinia că ar trebui să-i comunice fetei 
sentimentele nutrite, astfel încât să afle odată ce șanse avea cu 
ea. 

— Și el a fost de acord? 


VP - 219 


— Nu chiar, dar eu am insistat să le ajungem pe fete din urmă 
și să ne prezentăm. 

În acest moment, a relatat domnul Philby, „condamnatul, 
până atunci în general nepăsător, a dat câteva semne de 
agitare, aplecându-se în jos peste genunchi, de parcă spera că 
ar fi putut găsi un bănuţ pe podeaua de sub boxa acuzaților”. 

— Apoi ce s-a întâmplat? 

— Ne-am plimbat puţin împreună. 

— Încotro v-aţi plimbat? 

— Am mers spre un pod mic aflat între copaci. 

— Un loc izolat? 

În acest moment, Archibald Ross i-a făcut procurorului un 
„semn indecent” cu ochiul și a răspuns, stârnind multe râsete: 

— Mă gândesc că nu sunteţi nici dumneavoastră străin de 
astfel de aventuri. 

Domnul Gifford a ignorat această replică. 

— Și ce s-a întâmplat acolo? 

— Pentru ca Roddy să poată rămâne singur cu obiectul 
afecţiunilor [sic] sale, am condus-o pe însoţitoarea Florei pe pod 
și lui i-am indicat că trebuia să meargă mai departe pe cărare. 

— Și apoi? 

— Am făcut puţină conversaţie cu fata și pe urmă, după un 
timp, Flora Mackenzie s-a întors pe cărare. 

— Mergea sau alerga? 

— Alerga. 

— Și era singură? 

— Da. 

— Cât timp trecuse? 

— Câteva minute. 

— Și ce a făcut ea? 

— Și-a luat prietena de braţ și a plecat cu ea. 

— În ce direcţie? 

— Spre Conac. 

— Și părea supărată? 

— Poate. Nu aș putea spune cu certitudine. 

— Plângea? 

— Nu aș putea spune. 

— Avea obrajii îmbujoraţi? 


VP - 220 


— Da, dar din experiența mea, știu că sunt destul de multe 
motive pentru ca obrajii unei fete să fie îmbujoraţi, a spus Ross 
zâmbind superior. 

În acest moment, judecătorul-șef al Scoției i-a reamintit 
martorului de gravitatea procesului și l-a ameninţat că avea să-l 
scoată din boxa martorilor dacă mai făcea vreo altă remarcă de 
acel fel. Ross a făcut o plecăciune adâncă în faţa judecătorului și 
și-a prezentat scuzele lingușitoare. 

Domnul Gifford a continuat interogarea martorului: 

— Deci, domnișoara Mackenzie s-a dus în pădure cu 
condamnatul și s-a întors - fugind - câteva minute mai târziu și 
a plecat împreună cu prietena ei înapoi spre Conac? 

— Da, domnule. 

— Și unde se afla condamnatul în acest timp? 

— Era în pădure. 

— Și a reapărut și el? 

— Da. 

— După câte minute? 

— Nu multe, unul sau două. 

— Și cum s-a comportat? 

— Părea cumva supărat. 

— De unde știți asta? 

— Plângea. 

— V-a povestit ce se întâmplase? 

— Da, domnule. 

— Aţi putea fi atât de amabil încât să împărtășiţi și instanței 
ce v-a povestit? 

— Mi-a spus doar că îi fuseseră respinse avansurile și că avea 
inima complet frântă. 

— „Avansurile” - au fost acestea cuvintele pe care le-a 
folosit? 

— Nu-mi amintesc. 

— Dar dumneavoastră aţi înţeles că făcuse niște „avansuri”? 

— Da. 

— Și a arătat condamnatul alte semne de supărare? 

— Faţa îi era roșie pe o parte. 

— Și care era cauza acestui lucru? 

— Îl lovise fata. 

— Aţi văzut-o pe fată lovindu-l? 

— Nu. 


VP - 221 


— Atunci de unde știți că ea l-a lovit? 

— Mi-a spus Roddy. 

— Apoi ce s-a întâmplat? 

— Am încercat să nu iau prea în serios cele petrecute, dar 
văzând că prietenul meu era cu adevărat mâhnit, i-am propus 
să bem un pahar de bere ca să se înveselească. 

— Și a fost de acord? 

— Da. 

— Și v-aţi întors la han? 

— Da. 

— lar acolo aţi mai băut niște bere? 

— Am băut. 

— Și cum era prietenul dumneavoastră - condamnatul - în 
acest moment? 


— Îi revenise entuziasmul. 

— S-a mai întâmplat ceva demn de menţionat în acea zi? 

— În timp ce ne bucuram de un pahar de bere, o ditamai 
bruta de om s-a luat de Roddy și i-a dat o bătaie teribilă. 

— De ce s-a luat acest om de prietenul dumneavoastră? 

— Fără niciun motiv, din câte mi-am putut da eu seama. 

— Aţi auzit vreun cuvânt schimbat de cei doi? 

— Nu, domnule. 

— Și cine era această „ditamai bruta de om”? 

— Am aflat mai târziu că era Lachlan Mackenzie. 

— Decedatul domn Lachlan Mackenzie? 

— Da. 

— Și ce s-a întâmplat pe urmă? 

— L-am scos pe Roddy afară și l-am trimis înapoi spre satul 
său. 

Procurorul general și-a încheiat astfel interogatoriul și domnul 
Sinclair s-a ridicat din partea apărării. l-a cerut martorului să-și 
îndrepte atenţia înapoi spre ziua partidei de vânătoare. 

— A fost vânătoarea din acea zi una reușită? 

— Cu siguranţă nu, a răspuns Ross râzând. 

— De ce nu? 


VP - 222 


Archibald Ross a povestit cum Roddy „se năpustise în direcţia 
cerbului fluturându-și braţele ca o pasăre mare și cârâind ca o 
vrăjitoare?%”. 

— Asta pentru a speria cerbul? 

— Da. 

— Ce aţi înţeles din acest comportament? 

Spre marele amuzament al celor din galerie, Archibald Ross a 
făcut o față comică și și-a lovit tâmpla cu degetul. A fost mustrat 
cu asprime de judecătorul-șef al Scoției și i s-a cerut să se 
limiteze la răspunsuri verbale. 

Pe urmă, Ross a spus: 

— Mi s-a părut cel mai prostesc lucru pe care îl văzusem 
vreodată. 

Domnul Sinclair: 

— Și dăduse condamnatul, înaintea acestui gest, vreun semn 
legat de ceea ce intenţiona să facă? 

— Nicidecum. 

— A fost cu totul neașteptat? 

— Din senin. 

— Și înainte de acest gest, care fusese impresia 
dumneavoastră despre condamnat? 

— Nu îmi făcusem vreo impresie anume. 

— Nu vi s-a părut nimic straniu în comportamentul lui? 

— Nu. 

— Sau în modul lui de-a vorbi? 

— Nu. 

— Era complet lucid? 

— Da. 

— Chiar până în momentul în care a speriat cerbul? 

— Da. 

— Acum, i-aţi mărturisit domnului Gifford că după incidentul 
din pădure cu Flora Mackenzie, condamnatul era foarte supărat? 


— Da. 

— Că plângea sau că plânsese? 

— Da. 

— Și totuși, aţi mărturisit că în foarte scurt timp... - aici a 
verificat niște însemnări scrise aflate în fața lui - „îi revenise 


entuziasmul”? 


28 Banshee în original, o zână prevestitoare de moarte, specifică folclorului scoţian și 
galez (n.tr.). 


VP - 223 


— Da. 

— Ce făcea condamnatul chiar înainte de-a se lua domnul 
Mackenzie de el? 

— Dansa o gigă* pe o melodie de vioară. 

— Dansa o gigă? 

— Da. 

— Și cât timp trecuse între acest dans și incidentul din pădure 
care, după câte se părea, îl supărase atât de mult pe 
condamnat? 

Aici Ross a ezitat câteva momente. 

— Poate o oră. 

— Mai mult de o oră sau mai puţin de o oră? 

— Mai puţin de o oră. 

— Și nu vi s-a părut deloc ciudat faptul că condamnatul a 
putut să plângă într-un minut, iar în următorul să danseze o 
gigă? 

— M-am gândit numai că entuziasmul i se trezise datorită 
paharului de bere. 

— Și nu v-aţi gândit că, la fel ca pe munte, când condamnatul 
fusese într-un moment complet lucid și în clipa următoare 
făcuse cel mai prostesc lucru pe care l-aţi văzut vreodată, că 
avea niște schimbări extreme de comportament? 

— Nu m-am gândit la asta, a spus Ross. 

Și cu asta domnul Sinclair și-a încheiat interogatoriul, iar 
domnul Ross a fost lăsat să plece din boxa martorilor, nu 
înainte, a scris domnul Philby, de „a saluta galeria printr-un gest 
exagerat, ca un actor la sfârșitul unui spectacol de teatru, ceea 
ce într-un anumit sens chiar era”. 

Coroana a chemat-o apoi pe Ishbel Farquhar, o fată, descrisă 
în The Scotsman ca „reprezentând cele mai alese virtuţi ale 
femeilor din Highland, fiind o apariţie modestă și având o 
nuanţă trandafirie în obraji”. Era îmbrăcată cu o rochie închisă la 
culoare și avea părul aranjat cu grijă în cosiţe. Apariţia ei a părut 
să-i producă lui Roddy o oarecare suferinţă. Privirea lui a început 
să fugă în toate părțile sălii de tribunal, „poposind pe orice în 
afara fetei care ocupa boxa martorilor”. 

După câteva întrebări preliminare, domnul Gifford a întrebat: 


29 Vechi dans de origine englezească, caracterizat de veselia melodiei după care se 
execută acest dans (nitr.). 


VP - 224 


— Puteţi să povestiţi instanţei cum aţi ajuns să o cunoașteţi 
pe Flora Mackenzie? 

— A venit să muncească la Conac, la bucătărie. 

— Unde eraţi și dumneavoastră angajată? 

— Da, domnule. 

— Și aţi devenit prietene? 

— Da. 

Domnișoara Farquhar răspundea cu o voce atât de slabă, 
încât judecătorul-șef al Scoției i-a cerut să vorbească mai tare 
pentru ca juraţii să-i poată auzi răspunsurile. 

— Și eraţi împreună cu Flora Mackenzie în după-amiaza 
Adunării din Applecross, din ziua de 31 iulie? 

— Da, domnule, eram. 

Auzind numele prietenei sale, domnișoara Farquhar a început 
să plângă, iar domnul Gifford a scos cavalerește o batistă din 
buzunar și i-a oferit-o. După ce și-a revenit, procurorul general 
și-a cerut scuze pentru că o supărase. 

— În orice caz, ne aflăm aici din cauza unei chestiuni cât se 
poate de grave, a continuat el, și este necesar ca 
dumneavoastră să depuneţi mărturie despre acele părţi ale 
poveștii care au importanţă pentru acest proces. 

— Voi face tot posibilul, domnule, a răspuns domnișoara 
Farquhar. 

— V-a vorbit vreodată Flora despre condamnat? 

— Da, domnule, mi-a vorbit. 

— Şi ce v-a spus? 

— Că ieșise o dată sau de două ori cu el și că îi plăcea destul 
de mult, dar că el avea niște idei ciudate și că uneori spunea 
lucruri stranii. 

— Ce fel de idei ciudate? 

— Nu știu. 

— Nu v-a spus? 

— Nu. 

— Ne puteţi spune ce făceaţi chiar înainte de a vă întâlni cu 
condamnatul și prietenul său, Archibald Ross, în după-amiaza în 
cauză? 

— Făceam o plimbare prin împrejurimile Conacului. 

— Și aţi fost abordate de Archibald Ross și de către 
condamnat? 

— Da. 


VP - 225 


— În ce stare se aflau cei doi? 

— Erau beți. 

— Amândoi? 

— Mai mult Roddy. 

— Cât de beat era? 

— Vorbea cu dificultate și nu se ţinea bine pe picioare. 

— Cu toate acestea, le-aţi permis să vă însoțească? 

— Da. 

— Și aţi mers împreună cu ei în pădurea pe unde trecea 
pârâul? 

— Da. N-am văzut nimic rău în asta. 

Martora a început din nou să plângă. 

— Deci nu vi s-a părut condamnatul o persoană periculoasă; 
cineva care v-ar fi putut face rău dumneavoastră sau Florei? 

— Nu îl cunoșteam. 

— Vă rog să povestiți instanţei ce s-a întâmplat în pădure. 

— Când am ajuns la pârâu, domnul Ross m-a luat de braţ și 
mi-a spus că voia să-mi arate ceva și m-a condus pe pod. 

— Și condamnatul și Flora Mackenzie v-au însoțit pe pod? 

— Ei au mers mai departe pe cărarea de-a lungul pârâului. 

— Ce s-a întâmplat apoi? 

— Domnul Ross s-a aplecat peste pod și a început să 
vorbească despre păstrăvii și somonii din râu și a arătat spre 
apă, dar nu am putut vedea niciun pește. 

— Da? 

— Pe urmă a încercat să mă sărute. 

— Unde a încercat să vă sărute? 

Domnișoara Farquhar nu a răspuns, dar și-a atins gâtul cu 
mâna. 

— Și dumneavoastră l-aţi lăsat pe domnul Ross să vă sărute? 

— Nu l-am lăsat. 

— Ce aţi făcut? 

— M-am tras de lângă el, dar el mă ţinea de braţ și nu îmi 
dădea drumul, și apoi mi-a făcut... 

— Continuati, vă rog, domnişoară Farquhar. 

— Mi-a făcut o propunere indecentă. 

— O propunere de natură sexuală? 

— Da, domnule. 

— Am înţeles. lar apoi? 


VP - 226 


— Eram speriată pentru că mă ţinea strâns de mână. Apoi 
Flora s-a întors pe cărare și el mi-a dat drumul și am plecat 
amândouă de-acolo. 

— Ea alerga sau mergea? 

— Alerga. 

— Și v-a povestit Flora Mackenzie ce se întâmplase când 
rămăsese singură cu condamnatul? 

— Mi-a povestit că Roddy îi spusese niște lucruri vulgare și că 
apoi își pusese mâinile pe ea, iar ea îl pălmuise. 

Domnul Gifford și-a cerut scuze pentru faptul că insista și apoi 
a întrebat: 

— V-a indicat unde îi pusese condamnatul mâinile? 

În acest moment, relatează domnul Philby, condamnatul „a 
devenit mai agitat decât fusese în orice alt moment al 
procesului. Obrajii i-au devenit de-a dreptul purpurii, își 
frământa mâinile în poală și părea să se strângă înăuntrul 
propriei pieli. Dacă recunoscuse că nu avea nicio remușcare 
pentru moartea celor trei oameni, cu siguranță părea să aibă 
pentru avansurile pe care i le făcuse nenorocitei domnișoare 
Mackenzie”. 

— V-a spus Flora, domnișoară Farquhar, că își pusese mâinile 
pe părțile intime ale corpului ei? 

Ea a aprobat din cap și judecătorul-șef al Scoției a ordonat ca 
raportul să consemneze că martora răspunsese afirmativ. 

— Altceva? 

— Nu, domnule. 

Domnul Gifford i-a mulţumit și și-a încheiat interogatoriul. 
Domnul Sinclair a refuzat să interogheze acest martor al 
acuzării, iar fata a fost lăsată să plece. 

Ultimul martor chemat de Coroană a fost Hector Munro, 
medic, „un bărbat scund și durduliu cu favoriţi și obrajii rumeni”. 
Arăta întru totul, a scris ironicul domn Philby, ca „o rudă 
apropiată a unui anumit domn J. Walker*”. 

Doctorul Munro și-a anunţat profesia de medic generalist și a 
afirmat că era angajat cu normă întreagă ca medic al temniţei 
din Inverness. 

Domnul Gifford: 


30 Aluzie la Johnnie Walker, fondatorul celebrului brand de whisky scoţian care îi 
poartă numele (n.tr.). 


VP - 227 


— Și care sunt îndatoririle dumneavoastră având această 
slujbă? 

Doctorul Munro: 

— Să am grijă de starea generală de sănătate a 
condamnaților. 

— Și, dată fiind funcţia dumneavoastră, vi s-a cerut să îl 
examinaţi pe condamnatul de faţă, Roderick Macrae? 

— Mi s-a cerut. 

— Și aţi făcut asta? 

— Am făcut-o. 

— Și l-aţi examinat pe condamnat numai cu scopul de a-i 
evalua starea fizică? 

— Nu. Mi s-a cerut de către Procuratură să evaluez starea 
mintală a condamnatului. 

— Pentru a stabili dacă condamnatul se afla în deplinătatea 
facultăţilor mintale? 

— Da. 

— Puteţi spune în faţa instanţei ceva legat de starea fizică a 
condamnatului? 

— Am constatat că este în general sănătos, deși suferă 
întrucâtva de scorbut, fără îndoială din cauza unui regim 
alimentar prost. 

— Dar altfel era într-o stare sănătoasă? 

— Da. Era destul de zdravăn. 

— Acum, în ceea ce privește starea sa mintală, ne puteţi 
spune prin ce mijloace aţi încercat să o examinaţi? 

— Am avut o conversație destul de lungă cu condamnatul. 

— Despre crimele pentru care este acuzat? 

— Despre aceste crime, da, și despre viaţa lui în general. 

— Și condamnatul a vorbit cu dumneavoastră într-o manieră 
civilizată, nu-i așa? 

— O manieră cât se poate de civilizată, da. 

— Și care a fost evaluarea dumneavoastră referitor la starea 
mintală a condamnatului? 

— Am constatat că se afla în deplinătatea facultăţilor sale 
mintale. 

— „În deplinătatea facultăţilor sale mintale”, a repetat domnul 
Gifford, accentuând anume aceste cuvinte. Și pe baza căror 
lucruri aţi ajuns la această concluzie? 


VP - 228 


— Condamnatul era conștient de mediul său înconjurător și de 
motivul pentru care se afla acolo. Mi-a răspuns la întrebări într- 
un mod clar și chibzuit și nu a dat niciun semn că ar avea 
halucinații sau ar fi confuz în judecată. Aș merge mai departe și 
aș spune că este printre condamnaţii cei mai inteligenţi și cu 
unul dintre cele mai clare moduri de exprimare din câţi am 
întâlnit. 

— „Printre condamnaţii cei mai inteligenţi și cu unul dintre 
cele mai clare moduri de exprimare din câţi aţi întâlnit” - o 
afirmaţie destul de serioasă, domnule doctor Munro. 

— Este părerea mea sinceră. 

— Și l-aţi întrebat pe condamnat în mod limpede de crimele 
de care e acuzat? 

— Da. 

— Și ce v-a răspuns? 

— A recunoscut deschis că era responsabil pentru ele. 

— Credeţi că ar fi putut-o face pentru a vă mulţumi pe 
dumneavoastră - pentru că s-ar fi putut gândi că asta era ceea 
ce doreaţi dumneavoastră să auziți? 

— Nu pot vorbi despre motivele condamnatului, dar, dacă îmi 
amintesc bine, i-am pus întrebarea într-un mod destul de 
neutru. 

— În ce mod? 

— l-am spus că auzisem despre niște crime care avuseseră 
loc în satul său și l-am întrebat dacă știa ceva despre ele. 

— Și care a fost răspunsul său? 

— A răspuns fără nicio ezitare că el era responsabil de ele. 

— Și l-aţi întrebat de ce înfăptuise acele crime? 

— Da. Mi-a răspuns că înfăptuise acele crime pentru a-l scăpa 
pe tatăl său de suferințele care îi fuseseră pricinuite de către 
victimă. 

— Victima, Lachlan Mackenzie? 

— Da. 

— Și acestea au fost cuvintele lui: „pentru a-l scăpa pe tatăl 
său de suferinţele care îi fuseseră pricinuite”? 

— Așa cred, mai mult sau mai puţin. 

— Şi l-aţi întrebat și despre celelalte victime? 

— Nu anume. 

— Și vi s-a părut sincer în răspunsuri? 

— Nu aveam niciun motiv să nu-l cred. 


VP - 229 


— l-aţi mai pus condamnatului și alte întrebări legate de 
aceste crime? 

— L-am întrebat dacă simţea vreo remușcare pentru ceea ce 
făcuse. 

— Și ce v-a răspuns? 

— A răspuns că nu. 

— Nu simțea nicio remușcare pentru omorârea a trei oameni? 

— Nu, domnule. 

— lar asta nu vi s-a părut neobișnuit? Poate chiar un semn al 
faptului că nu se afla în deplinătatea facultăţilor sale mintale? 

— Din experiența mea, condamnaţii își exprimă foarte rar 
remușcările pentru ceea ce au făcut. Orice fel de sentimente de 
regret pe care le-ar putea simţi se limitează în general la faptul 
că au fost arestaţi. 

Observaţia din urmă a aprins atmosfera sălii de judecată 
pentru o clipă, iar judecătorul-șef a lăsat murmurul de râs să se 
potolească de bunăvoie. 

— Atunci, această lipsă a oricărei remușcări nu este, după 
părerea dumneavoastră de om al medicinei, un simptom al 
pierderii raţiunii? 

— Câtuși de puţin, domnule. 

— Sunteţi la curent cu faptul că condamnatul a depus o 
cerere de neimputabilitate a responsabilităţii pe motiv de 
alienaţie mintală - susținând că era, la momentul comiterii 
acestor fapte, lipsit de rațiune? 

— Sunt la curent. 

— Vi s-a părut că condamnatul a acţionat într-o stare de 
alienaţie mintală? 

— Nu. 

— Este posibil ca atunci când a comis aceste fapte să fi 
acţionat într-o stare de alienaţie mintală? 

— Având în vedere modul în care mi-a relatat crimele și felul 
rațional în care a vorbit, nu cred că era nebun în momentul 
acestor fapte. 

Domnul Gifford i-a mulţumit apoi martorului și și-a încheiat 
interogatoriul. Domnul Sinclair s-a ridicat din partea apărării. 

— De cât timp, a întrebat, sunteţi angajat în funcţia de medic 
al temniţei din Inverness? 

— De vreo opt ani. 


VP - 230 


— Trebuie să fi examinat foarte mulţi condamnați în tot acest 
timp. 

— Într-adevăr. 

— Și ce proporţie dintre cei pe care i-aţi examinat aţi spune 
că sunt nebuni? 

— Nu sunt sigur că pot spune cu precizie așa ceva. 

— Jumătate? Mai mult de jumătate? Mai puţin de jumătate? 

— Mult mai puţin de jumătate. 

— Aţi putea fi mai specific? 

— O proporție foarte mică. 

— Zece dintr-o sută? Cinci dintr-o sută? 

— Poate unul dintr-o sută. 

— Unul dintr-o sută! Asta este într-adevăr o proporţie mică, a 
exclamat domnul Sinclair. Și pe ceilalţi nouăzeci și nouă de 
bărbaţi - ce i-a adus în temniţa dumneavoastră? 

— Au comis o crimă sau alta, sau au fost acuzaţi de așa ceva. 

— Și de ce acești bărbaţi - cei nouăzeci și nouă dintr-o sută - 
comit crimele pentru care sunt acuzaţi? 

Doctorul Munro a părut să fie cumva năucit de acest șir de 
întrebări. S-a uitat spre judecătorul-șef, care i-a indicat că 
trebuia să răspundă la întrebările care i se puneau. 

— Dacă aș fi presat să avansez o părere, aș spune că se află 
acolo pentru că sunt incapabili să-și controleze instinctele 
primare. 

— Cum ar fi instinctul de a fura sau de a-și lovi semenii? 

— De exemplu, da. 

— Dar această incapacitate de a-și controla instinctele nu 
indică, în opinia dumneavoastră, lipsa unei pierderi a raţiunii? 

— Nu, domnule. 

— Deci sunt doar niște oameni răi. 

— Dacă așa doriţi să-i numiţi. 

— Și dumneavoastră cum i-ați numi? 

— AȘ spune că sunt criminali, domnule. 

Domnul Sinclair s-a oprit într-un mod foarte teatral și, în timp 
ce stătea cu fața spre domnii din juriu, a întrebat: 

— Deci în cazul a nouăzeci și nouă din o sută de oameni pe 
care îi examinaţi din funcţia dumneavoastră de medic al 
închisorii din acest oraș, nu găsiţi niciun semn de nebunie? 

— Așa e. 


VP - 231 


— Ar fi corect să spunem că, în general, când examinaţi 
condamnaţii din temniţă, nu căutați semne de nebunie? 

— Examinările mele se limitează în general la examinarea 
fizică a condamnaților, da. 

— Vă considerați un expert în domeniul antropologiei 
criminale? 

— În măsura în care examinez condamnaţi de opt ani de zile, 
aș considera că am o oarecare expertiză. 

— Vă consideraţi un expert în domeniul psihologiei criminale? 

— Aș spune că da. 

— Aţi putea explica în faţa instanţei semnificația termenului 
de „nebunie morală”? 

— Nu cunosc acest termen. 

— Aţi putea explica în faţa instanţei semnificaţia termenului 
de „manie fără delir”? 

Doctorul Munro a scuturat din cap. 

— Nu cunoașteţi nici acest termen. Cunoașteţi lucrările lui 
Monsieur Philippe Pinel:1? 

— Nu. 

— Cunoașteţi lucrarea domnului doctor James Cowles 
Prichard? 

— Am auzit de el. 

— Atunci trebuie să îi fi citit volumul Tratat despre nebunie și 
alte tulburări care afectează mintea, nu-i așa? 

— Nu îmi pot aminti. 

— Declaraţia dumneavoastră este deci că nu vă puteţi aminti 
dacă aţi citit o lucrare de cea mai mare însemnătate pentru 
teoriile actuale ale psihologiei criminalilor, domeniul în care vă 
profesaţi cunoștințele de specialitate? 

— Cunoștinţele mele se bazează pe experiența mea în 
examinarea membrilor populaţiei criminale. 

— O populaţie care, după estimarea dumneavoastră, cuprinde 
doar o proporție infimă de oameni care acţionează sub influența 
unor tulburări mintale. 

— Da. 

— Dat fiind faptul că aţi fost chemat astăzi aici pentru a 
depune mărturie într-un proces dintre cele mai serioase, nu 


31 Philippe Pinel (1745-1826) a fost un pionier al psihologiei criminale. A inventat 
termenul de „manie sans délire” în lucrarea sa WNosographie philosophique ou 
méthode de l'analyse appliquée à la médecine (1798-1818). 


VP - 232 


considerați că, în calitate de așa-zis expert, este de 
responsabilitatea dumneavoastră să fiţi familiarizat cu teoriile 
actuale din acel domeniu? 

— Nu cred că vreun alt medic, dacă i se cere să examineze 
condamnatul, ar ajunge la o concluzie diferită de cea la care am 
ajuns eu. 

— Dacă îmi daţi voie, domnule doctor Munro, nu v-am întrebat 
asta. Intrebarea pe care v-o pun este următoarea: nu este 
responsabilitatea dumneavoastră, în calitate de pretins expert al 
psihologiei criminalistice - a cărei aplicare este de o importanță 
crucială pentru acest caz să fiți cât se poate de informat în 
legătură cu teoriile din cadrul acestui domeniu? 

Amabilul doctor începuse deja, a scris domnul Philby, „să se 
agite și-și mișca ochii dintr-o parte într-alta de parcă spera să 
găsească o sticlă de whisky ascunsă în boxa martorilor”. 

Domnul Sinclair nu l-a presat să răspundă, socotind fără 
îndoială că tăcerea lui îl acuza mai mult decât orice ar fi putut 
spune de fapt. În schimb, a adoptat un ton mai împăciuitor: 

— Poate că exagerez eu, a început. S-ar putea să fie de un 
mai mare ajutor dacă aţi putea spune juriului ce instruire sau 
educaţie aţi primit în domeniul psihologiei criminale. 

Doctorul Munro s-a uitat implorator la judecător, care l-a pus 
să răspundă printr-un gest al mâinii. 

— Nu am primit niciun fel de instruire. 

Domnul Sinclair, care savura în mod clar această renaștere a 
șanselor cazului său, a îndreptat o expresie de mare uimire spre 
jurati. 

— Ar fi deci mai corect să vă descriem ca autodidact în acest 
domeniu? 

— Ar fi mai corect, da, a răspuns doctorul. 

— In acest caz, poate, din moment ce nu aţi citit nici lucrarea 
domnului doctor Prichard, nici pe cea a domnului Pinel, aţi putea 
spune juriului câteva dintre titlurile volumelor cu care v-aţi 
format dumneavoastră. 

Doctorul Munro a părut să se gândească o vreme la această 
întrebare, înainte de a răspunde că nu putea, în acel moment, 
să-și amintească niciun titlu precis. 

— Nu vă puteţi aminti nici un singur volum pe care l-aţi citit 
pe marginea subiectului în care, când aţi fost întrebat mai 
devreme, ați afirmat că vă profesați cunoștințele? 


VP - 233 


— Nu. 

— Ar trebui atunci să înțelegem, domnule doctor Munro - aici 
a făcut un gest larg spre juriu -, că sunteţi de-a dreptul 
necalificat pentru a vă pronunţa în vreun fel în legătură cu 
starea mintală a condamnatului? 

— Eu cred că sunt calificat. 

— Dar nu aveţi nicio calificare! 

Martorul nu părea să aibă voinţa de a se apăra de asaltul 
avocatului, astfel că, după ce a clătinat cu înţeles din cap, 
domnul Sinclair și-a încheiat interogatoriul. 

Doctoral Munro, în mod clar ușurat că i se încheiase chinul, s- 
a pregătit să părăsească boxa martorilor, dar a fost mustrat de 
judecătorul-șef, întrucât nu fusese încă lăsat să plece. Domnul 
Gifford s-a ridicat atunci pentru un interogatoriu suplimentar al 
martorului. Și-a cerut scuze doctorului că îl mai reţinea, înainte 
de a-i cere să reamintească instanţei de cât timp fusese în 
serviciul temniței din Inverness. Apoi l-a întrebat câți 
condamnaţi examinase în cursul slujbei sale. 

Doctorul Munro, apreciind în mod corect că îi fusese dată 
ocazia de a se reabilita, a răspuns că, deși îi era imposibil să 
ofere o cifră exactă, numărul trebuia să se ridice la „multe 
sute”. 

— Și, în îndelungata dumneavoastră experienţă, numai o 
foarte mică proporţie dintre cei care au trecut prin îngrijirea 
dumneavoastră ar putea fi numiţi nebuni? 

— Aceasta este opinia mea, da. 

— Opinia dumneavoastră medicală? 

— Da. 

— Recunoașteţi semnele sau simptomele nebuniei, domnule 
doctor Munro? 

— Da. 

— Aţi putea, vă rog, să enumeraţi aceste semne pentru noi? 

— În primul rând, un condamnat ar putea fi victima unui 
delir... 

Aici domnul Gifford și-a cerut scuze pentru întreruperea 
martorului: 

— Aţi putea, vă rog, explica la ce vă referiţi prin termenul 
„delir”? 


VP - 234 


— Mă refer pur și simplu la faptul că condamnatul suferă din 
cauza vreunei convingeri eronate. Poate că aude voci în capul 
său, are halucinaţii sau se crede o altă persoană. 

— Mulţumesc. Continuați, vă rog. 

— Un condamnat ar putea avea gândirea dereglată; adică el 
vorbește în aparență într-o manieră acceptabilă, dar ordinea 
gândurilor sale nu este una normală. În același fel, afirmaţiile 
sale ar putea pur și simplu să nu aibă nicio legătură cu 
realitatea. 

— Altceva? 

— Am întâlnit condamnaţi care debitează niște aiureli de 
neînțeles; discursul lor nu e nimic mai mult decât un șuvoi de 
cuvinte ininteligibile și fără legătură între ele, sau nici măcar nu 
îl poţi recunoaște ca limbă“. Mai sunt și condamnați care sunt 
incapabili să înţeleagă cele mai simple întrebări care le sunt 
puse sau răspund într-un mod necorespunzător sau irelevant. 
Apoi sunt cei care pot fi numiţi imbecili și care pur și simplu, 
dintr-un motiv sau altul, au deficienţe de dezvoltare sau rămân 
la minte ca niște copii. 

Domnul Gifford l-a încurajat pe medic să continue. 

— Într-un număr mic de cazuri, există și acei condamnaţi care 
nu răspund deloc la mediul lor înconjurător, care stau întinși sau 
nemișcațţi în colţul celulei lor și nu reacționează la niciun stimul, 
adesea bâiguind în legea lor sau repetând aceeași acţiune ad 
nauseam”. 

— Aceasta e o enumerație cât se poate de cuprinzătoare, a 
spus domnul Gifford. lar această cunoaştere a diferitelor forme 
de nebunie cum ați căpătat-o? 

— Din experiențele pe care le-am avut cu condamnaţii din 
temniţa Inverness. 

— Dar trebuie ca uneori să fi întâlnit cazuri care să prezinte 
dificultăți în punerea unui diagnostic, nu-i așa? 

— Așa e. 

— Și ce făceaţi în acele cazuri? 

— Mă sfătuiam cu un coleg sau consultam vreo carte de 
specialitate. 


32 O schiţă răutăcioasă din The Scotsman a sugerat că se poate ca prizonierii la care 
se referea domnul Munro să vorbească de fapt limba galică. 
33 Până la greață, în latină (n.tr.). 


VP - 235 


— Înţeleg. Și aţi putea spune că acest proces de consultare și 
lunga dumneavoastră experienţă cu criminalii vă califică să vă 
pronunţaţi asupra sănătăţii mintale a oricărui individ? 

— Așa aș spune. 

— Acum, înainte de a vă permite să părăsiţi boxa martorilor, 
vă rog să-mi daţi voie să vă mai pun o întrebare. În timpul 
examinării pe care i-aţi făcut-o condamnatului aici de faţă, a 
manifestat acesta vreunul dintre semnele de nebunie sau s-a 
pliat pe vreunul dintre comportamentele pe care tocmai le-aţi 
descris? 

— Nu. 

— Nu era victima unui delir? 

— Nu. 

— Nu avea gândirea tulburată? 

— Nu. 

— Era conştient de mediul său înconjurător și de 
circumstanţele datorită cărora ajunsese acolo? 

— Era. 

— Și conform opiniei dumneavoastră medicale, poate fi 
considerat nebun sau suferind de alienare mintală? 

— Nu. 

În acest moment, domnul Gifford a aruncat o privire 
nimicitoare băncii apărării și, fără alte cabotinisme, și-a încheiat 
interogatoriul. Doctorul Munro a fost lăsat să plece și, după o 
privire plină de recunoștință îndreptată spre procurorul general, 
„a zbughit-o, fără îndoială în căutarea adăpostului celei mai 
apropiate crâșme”. 

În încheierea probelor acuzării, acesta fiind obiceiul Legii 
Scoţiene din acea vreme, funcţionarul Tribunalului a citit 
Declaraţia condamnatului. Aceasta a fost singura declaraţie care 
i-a fost permisă acuzatului: 


Numele meu este Roderick John Macrae, în vârstă de 
șaptesprezece ani. Sunt născut în Culduie din Districtul 
Ross și locuiesc în cea mai nordică locuință a acelui sat 
împreună cu tatăl meu, John Macrae, un arendas. Și, 
întrucât acuzația de a fi cauzat moartea lui Lachlan 
Mackenzie, în vârstă de treizeci și opt de ani, a Florei 
Mackenzie, în vârstă de cincisprezece ani, și a lui 
Donald Mackenzie, în vârstă de trei ani, prin lovituri 


VP - 236 


date cu un hârlet și o sapă în casa lor în ziua de 10 
august a acestui an, a fost citită, Declar: recunosc de 
bună voie că sunt responsabil de morțile persoanelor 
numite. În dimineața în cauză, am mers acasă la 
Lachlan Mackenzie înarmat cu aceste arme, cu intenția 
de a-l ucide. L-am ucis pe Lachlan Mackenzie ca 
răsplată pentru suferințele pe care i le-a pricinuit 
tatălui și întregii mele familii. Nu am intenționat să o 
ucid pe Flora Mackenzie sau pe Donald Mackenzie. 
Morţile lor au fost necesare datorită prezenței lor în 
casă și din dorința mea de a-i împiedica să alerteze pe 
altcineva. Cred că reușita întreprinderii mele ar trebui 
să fie pusă pe seama Providenței și de aceea accept 
orice soartă îmi va dicta Providența. Sunt întreg la 
minte și fac această declarație de bunăvoie și fără a fi 
constrâns. Declar că tot ceea ce spun este adevărat. 


[Semnat] 
Roderick John Macrae 


Acuzarea și-a încheiat pledoaria. Pentru că era deja aproape 
ora patru, magistraţii au discutat dacă procesul trebuia amânat 
pentru a doua zi. Domnul Sinclair, fără îndoială dorindu-și ca 
membrii juriului să nu-și petreacă noaptea cu declaraţia lui 
Roddy - prin care își afirma propria sănătate mintală - 
răsunându-le în urechi, a susținut continuarea procesului. 
Domnul Gifford a pretins, întrucât nu exista nicio șansă ca 
procesul să se sfârșească în acea zi, că ar trebui să o ia de la 
capăt dimineața. Schimbul de replici, cel puţin din partea 
domnului Sinclair, a devenit destul de aprins, dar, după o 
consultare scurtă și șoptită cu colegii săi, judecătorul-șef al 
Scoției a declarat că procesul se amână pentru următoarea zi. 
Domnul Sinclair, a relatat The Scotsman, „s-a înroșit complet la 
față și a fost auzit mormăind destul de tare ceva despre o 
conspirație împotriva clientului său, o afirmaţie pentru care a 
fost admonestat cu asprime de către judecător și pentru care și- 
a cerut imediat scuze”. 

Indiferent de părerea domnului Sinclair despre hotărârea cât 
se poate de rezonabilă a judecătorului, cu greu s-ar fi putut 
spune despre o astfel de manifestare de irascibilitate în 
prezența juriului că era în interesul clientului său. Judecătorul le- 


VP - 237 


a repetat juraţilor avertismentele din ziua precedentă, iar sala s- 
a golit. Cei din galeria publică au plecat într-o atmosferă „cumva 
asemănătoare școlarilor care primesc vacanţa de vară”. 

Ediţiile de seară ale ziarelor au tipărit relatări foarte colorate 
ale schimburilor de replici dintre avocaţi și doctorul Munro, iar 
Inverness Courier a scris că „nu s-a discutat despre nimic 
altceva la hanurile sau la colţurile de stradă din oraș. Cei care 
fuseseră destul de norocoși pentru a fi de faţă la proces erau 
ascultați ca niște mari înţelepţi, iar certurile s-au prelungit târziu 
în noapte, discutându-se dacă nefericitul condamnat merită său 
nu să fie trimis la spânzurătoare”. 

In rândul reporterilor, părerile păreau să fie la fel de împărțite. 
Relatarea procedurilor din acea zi apărută în The Scotsman 
concluziona că „licărul de speranţă oferit de avocat prin 
demolarea maiestuoasă a doctorului Munro a fost imediat stins 
de declaraţia, auzită chiar de pe buzele condamnatului, că 
acesta era de fapt perfect întreg la minte. Ar fi acum nevoie de 
o răsturnare de situație cu totul surprinzătoare pentru a 
convinge juriul că bietul arendaș nu este vinovat de crimele 
pentru care este acuzat”. 

Pentru John Murdoch, scriind în Courier, cazul nu era atât de 
clar: „Deși priceperea cu care domnul Gifford a susținut cauza 
Coroanei nu poate fi contestată, juriul va fi auzit pe parcursul 
procesului destule lucruri legate de purtarea neobișnuită a 
acuzatului pentru ca niște seminţe de îndoială cu privire la 
sănătatea sa mintală să fie semănate.” 

În ediţia din dimineaţa următoare a The Times, domnul Philby 
a scris: 


Este o întâmplare cât se poate de obișnuită ca 
apărarea să se bazeze într-un astfel de caz pe un 
singur martor, dar trebuie să recunoaștem că procesul 
lui Roderick Macrae nu este un eveniment obișnuit. 
Ceea ce se află la mijloc nu sunt faptele cazului, ci 
conținutul mintii criminalului și, deocamdată, acest 
lucru este ceva ce puțini, dacă nu chiar nimeni, ar 
putea spune că știu cu exactitate. Condamnatul s-a 
purtat pe parcursul întregului proces într-o manieră 
cuviincioasă și umilă, astfel că este de-a dreptul 
imposibil ca cineva să și-l imagineze săvârșind crimele 


VP - 238 


brutale de care este acuzat. Totuși, le-a săvârșit, iar 
faptul că cel capabil de o asemenea frenezie poate 
tăcea apoi chitic timp de două zile vorbește, pentru un 
spectator, despre un fel de nebunie pe care doctorul 
Hector Munro nu a enumerat-o. O mare greutate apasă 
așadar pe umerii distinsului James Bruce Thomson, în 
ale cărui mâini se află destinul lui Roderick Macrae. 


A treia zi 


Domnul Philby nu a fost singurul care a sesizat importanţa 
mărturiei domnului Thomson. Apariţia lui în sala de judecată a 
fost așteptată cu mai mult entuziasm decât orice moment care 
a urmat primei apariţii a condamnatului însuși. Domnul 
Thomson, îmbrăcat într-un costum negru bine asortat cu lanţul 
unui ceas aurit de buzunar întins de-a lungul abdomenului, și-a 
ocupat locul din boxa martorilor, cu un aer de mare solemnitate. 
Potrivit omului de la The Times, „a îndreptat o privire trufașă 
spre galeria publică, iar apoi i-a fixat, pe rând, pe juraţi, pe 
reprezentantul Coroanei și pe cel al apărării, cu un aer nu mai 
puțin arogant. Reputatul alienist? a dat foarte clar de înțeles că 
se considera actorul principal al acestei piese de teatru 
neobișnuite”. 

Judecătorul-șef al Scoției a restabilit ordinea în sala de 
judecată și, odată ce formalităţile au fost isprăvite, domnul 
Sinclair și-a început interogatoriul, rugându-l pe martor să-și 
precizeze profesia. 

Domnul Thomson: 

— Sunt chirurg rezident al Închisorii Generale a Scoției de la 
Perth. 

— Și de cât timp deţineţi această funcţie? 

— De aproape paisprezece ani. 

— Şi câţi condamnaţi aţi examinat în această perioadă? 

— În jur de șase mii. 

— Și aţi examinat atât starea fizică, cât și cea mintală a 
acestor condamnaţi? 

— Da. 


34 Specialist în boli mintale (n.tr.). 
VP - 239 


— Și ar fi corect să spunem că aţi acordat o atenţie specială 
stării psihologice a condamnaților aflaţi sub îngrijirea 
dumneavoastră? 

— Ar fi corect. 

— Și dumneavoastră ați spune că aveți oarecare cunoștințe în 
studierea stării mintale a criminalilor? 

— Lăsând modestia la o parte, aș spune că da. 

— Pe ce vă bazaţi când spuneţi că aveţi aceste cunoștințe? 

— In afară de experienţa mea cu examinarea condamnaților, 
am studiat extensiv literatura de specialitate scrisă pe marginea 
acestui subiect. Am fost ales ca membru al Asociaţiei Medico- 
Psihologice și am fost invitat de această organizaţie să ţin o 
comunicare despre efectele psihologice ale închisorii asupra 
deţinuţilor. Articolul meu despre epilepsia în rândul 
condamnaților a fost publicat în Edinburgh Monthly Journal și în 
scurt timp voi publica alte lucrări despre aspectele psihologice și 
ereditare ale crimei în Journal for Mental Science. 

— Este cât se poate de impresionant, domnule, a spus 
domnul Sinclair. Și ar fi corect să mai adaug că acei criminali 
care sunt consideraţi inapţi să fie judecaţi din motive de nebunie 
sunt adăpostiţi în instituția dumneavoastră? 

— Este corect. 

— Deci, pe lângă experienţa dumneavoastră considerabilă cu 
ceea ce s-ar putea numi populația obișnuită a închisorii, aţi avut 
parte de numeroase contacte cu cei considerați criminali 
nebuni. 

— Într-adevăr. 

— Și aţi face vreo distincţie între populaţia obișnuită a 
închisorilor și cei considerați criminali nebuni? 

— Există o similitudine, prin aceea că criminalii din ambele 
grupuri sunt lipsiţi, într-o mare măsură, de un simț moral. 
Totuși, criminalul obișnuit este în general înclinat spre crimă 
prin ereditate și este, în majoritatea cazurilor, incurabil. Mai 
există acum o clasă de criminali care trăiește în mahalalele 
suprapopulate ale orașelor noastre. Acești oameni sunt născuţi 
înspre crimă, crescuţi, hrăniţi și instruiți în ea. S-ar putea așadar 
sustine că astfel de criminali nu pot fi considerați cu adevărat 
răspunzători pentru faptele lor, din moment ce sunt născuţi 
pentru ele și n-au nicio putere de a se împotrivi tiraniei mediului 
lor. 


VP - 240 


Era, a observat domnul Murdoch, „ceva din caracterul 
incantatoriu al unui preot al Bisericii Reformate în ritmul și 
intonaţia discursului alienistului”. 

— Și este posibil, a întrebat domnul Sinclair, să fie identificați 
membrii acestei clase criminale ereditare despre care vorbiţi? 

— Firește. 

— Cum așa? 

— Din cauza condiţiilor mizere în care aceste colonii se 
înmulțesc și a lipsei lor de respect față de regulile de înrudire 
prin sânge, se găsesc adesea printre ei stări anormale, precum 
diformităţi spinale, bâlbâială, organe de vorbire defectuoase, 
picioare strâmbe, guri de lup, buze de iepure, surzenie, orbire 
congenitală, epilepsie, scrofuloză și așa mai departe. Toate 
acestea, de obicei însoţite de o minte slabă sau de imbecilitate. 
Cei născuți în crimă sunt la fel de diferiți de un om onest și 
muncitor cum e o oaie cu faţa neagră“ de una din rasa 
Cheviot:$. 

— Acum, este adevărat că aţi călătorit din Inverness pentru a- 
| examina pe cel acuzat în cazul de faţă? 

— La cererea dumneavoastră, domnule, am făcut-o. 

— Și l-aţi examinat pe condamnat? 

— Da. 

— Și care au fost rezultatele acestei examinări? 

— Am constatat că, în anumite privinţe, prezenta 
caracteristicile fizice inferioare ale celor din clasa criminală 
ereditară. 

— În ce privinţe? 

— Este mai scund decât înălțimea medie, are craniul diform; 
urechile îi sunt anormal de mari și clăpăuge. Ochii sunt mici și 
apropiaţi și, după cum poate vedea oricine, fruntea îi este dură 
și bombată. Pielea îi este palidă și nesănătoasă, deși aș pune 
asta pe seama unei diete dezechilibrate mai degrabă decât pe 
seama vreunui factor ereditar. 

— Și în timpul cercetării dumneavoastră referitoare la faptul 
dacă un condamnat ar trebui să fie considerat un criminal prin 


35 Higland blackface, oaie de munte scoțiană cu lână groasă și cu fața neagră (n. tr.). 
36 Ideile exprimate aici de Thomson sunt expuse pe larg în articolul său „Natura 
ereditară a crimei”, publicat în Journal of Mental Science, în 1870. Ele sunt un 
exemplu pentru teoria pe atunci răspândită a „degenerescenţei”, un fel de evoluţie 
inversă. 


VP - 241 


ereditate, ați luat în calcul și alți factori în afară de această 
examinare fizică? 

— Da. În compania dumneavoastră, am călătorit la domiciliul 
condamnatului din satul Culduie, în Districtul Ross. 

— Și de ce vi s-a părut necesar să întreprindeţi această 
călătorie? 

— După cum cred că am afirmat în acel moment, dacă apa 
dintr-un pahar nu e bună, trebuie să verificăm fântâna. 

Judecătorul-șef al Scoției a intervenit în acel moment pentru 
a-i cere psihiatrului să explice ce voia să spună prin această 
figură de stil. 

Domnul Thomson: 

— Vreau să spun doar că nu putem fi convinși că însușirile 
unui individ i-au fost transmise pe cale ereditară doar printr-o 
examinare fizică. Trebuie să căutăm și sursa din care acesta se 
trage. 

— Și ce aţi constatat în urma vizitei dumneavoastră în 
Culduie? 

— Cei care locuiesc acolo fac parte în general din neamul 
celor cu o constituţie fizică inferioară, mici de statură și în 
general cu o înfățișare neplăcută, toate acestea fără îndoială 
cauzate de răspândirea obiceiului de-a se împerechea cu 
persoane de același sânge - obicei atestat de frecvența mare a 
anumitor nume de familie în zonă. Condiţiile de viaţă ale 
condamnatului și familiei sale mi s-au părut cu totul nepotrivite 
pentru niște oameni, cocioaba lor - aș ezita să o numesc casă - 
neavând nici aerisire, nici canalizare și fiind împărţită cu 
animalele. Tatăl, cu care am discutat timp de câteva minute, mi 
s-a părut atât de încet la minte, încât se apropia de imbecilitate. 
Mama condamnatului a murit născând, ceea ce probabil indică, 
în era noastră modernă, un fel de fragilitate congenitală. Sora 
condamnatului s-a sinucis, ceea ce sugerează că o infirmitate a 
minţii străbate acest clan nenorocit. Nu am avut ocazia de a-i 
examina pe fraţii mai tineri ai acuzatului, aceștia fiind luați 
pentru a fi îngrijiţi în altă parte. Rezumând, aș spune fără nicio 
ezitare că condamnatul provine dintr-un neam cu o constituție 
fizică inferioară. 

— Deci aţi conchide afirmând că aparține clasei criminale 
ereditare pe care aţi descris-o mai devreme atât de elocvent? 


VP - 242 


— Sunt pe deplin conștient, având în vedere apărarea pe care 
ați înaintat-o pentru acest caz, că aţi dori să vă răspund 
afirmativ. Totuși, deși condamnatul prezintă o anumită 
asemănare cu neamul criminalului urban, iar asta se datorează 
fără îndoială educaţiei sale modeste, nu l-aș considera ca 
aparţinând claselor criminale; mă refer la acele clase care sunt 
născute înspre crimă și asupra cărora crima exercită o atracţie 
irezistibilă. 

În acest moment, domnul Sinclair „a dat toate semnele cum 
că covorul îi fusese tras cu forţa de sub picioare”. Intr-un fel 
oarecum șovăielnic, i-a cerut domnului Thomson să-și explice 
concluzia. 

— Este cât se poate de simplu, domnule Sinclair. Trebuie să 
căutăm cauzele crimei nu numai în materialul ereditar al 
criminalului, ci și în mediul său. Deși pentru niște bărbaţi 
educați ca noi așezările din Highland ar putea părea niște 
cocioabe mizere, ele sunt un paradis în comparaţie cu 
mahalalele locuite de răufăcătorii urbani. Aerul este curat și, 
chiar dacă populaţia trăiește în sărăcie, marea majoritatea a 
oamenilor se ocupă cu munca cinstită a pământului sau cu alte 
ocupaţii modeste. Furturile mărunte și înșelăciunile sunt în mare 
parte necunoscute prin aceste locuri. Astfel că individul, 
indiferent cât de grosolan în alcătuirea sa fizică sau limitat de 
capacitatea sa intelectuală, nu este educat sau crescut într-o 
atmosferă de criminalitate. Poate că condamnatul aici de faţă s- 
a născut în niște condiţii care l-ar fi împiedicat să devină un 
bărbat civilizat, dar nu a fost născut înspre crimă. 

A urmat o pauză în proces, în timpul căreia domnul Sinclair s- 
a consultat cu asistentul său. Domnul Gifford, s-a scris, „s-a 
lăsat pe spate în scaunul său și, dacă n-ar fi fost necuviincios să 
facă asta, cel mai probabil și-ar fi așezat picioarele pe masa 
dinaintea sa”. Cei din galeria publică, probabil neînţelegând încă 
în întregime importanţa conversaţiei, au început să șușotească 
între ei. judecătorul-șef al Scoției a părut mulţumit să acorde un 
moment de pauză, înainte de a-l întreba pe domnul Sinclair dacă 
își încheiase interogatoriul asupra martorului. 

Avocatul a spus că încă nu terminase și i-a pus în grabă 
martorului următoarea întrebare: 

— Am auzit mărturia doctorului Hector Munro, un medic 
generalist, care a afirmat că condamnatul nu manifestă niciunul 


VP - 243 


dintre semnele vizibile obișnuite în cazul nebuniei sau 
imbecilităţii. Sunteţi de acord cu această opinie? 

— Da. 

— Dar sunteţi de acord și că este posibil ca o persoană care 
nu manifestă astfel de semne să fie considerată nebună? 

— Da. 

— Cum se poate? 

— De-a lungul ultimelor decenii, felul în care noi înţelegem 
funcţionarea - sau dereglarea - minţii a fost completat foarte 
mult prin eforturile colegilor mei englezi și ale celor de pe 
continent, astfel că acum există o accepţie generală în domeniul 
antropologiei criminale pentru afecțiunea de nebunie morală 
sau „manie fără delir”, cum este uneori numită. 

— Puteţi descrie ce presupune această afecţiune? 

— Pe scurt, ea constă într-o deviaţie morbidă a afectului, fără 
o deteriorare simultană a facultăților mintale. Astfel că un 
individ ar putea părea complet conștient de realitate și pe deplin 
rațional în discursul său, și totuși să fie în întregime lipsit de 
simțul moral. Acest lucru este demonstrat de natura obișnuită a 
infractorului mărunt căruia îi lipsește întru totul puterea de a se 
abţine de la furt și, în cazul criminalilor gravi - aceia vinovaţi de 
crimă, viol sau pruncucidere -, de absenţa completă a 
remușcării. Cei care suferă de nebunie morală sunt complet 
incapabili de a rezista impulsurilor lor violente sau criminale. 
Acești nenorociţi se disting prin faptul că în cazul lor predomină 
sentimentele de rea-voinţă, care adesea iau naștere provocate 
de cele mai banale motive. Ei văd ostilitate acolo unde nu există 
și se lasă în voia unor mari fantezii legate de răzbunare și 
răutate; fantezii care acționează asupra lor, întrucât nu au 
puterea de a le rezista. 

— Aţi afirma deci că astfel de indivizi nu sunt răspunzători 
pentru faptele pe care le comit? 

— Nu pot vorbi din punct de vedere legal, dar, din perspectiva 
unui cercetător al psihologiei criminalistice, ei nu pot fi 
considerați răspunzători în sensul obișnuit, întrucât astfel de 
indivizi se nasc - din cine știe ce motiv - fără un simţ moral. 
Constituţia lor nu deține piedicile și contraponderile obișnuite în 
cazul bărbaţilor și femeilor civilizaţi. Astfel încât nu pot fi 
consideraţi întru totul răspunzători pentru faptele lor. Sunt 


VP - 244 


imbecili moral și nu sunt mai culpabili pentru condiţia lor decât 
este un cretin pentru a sa. 

În acest moment, judecătorul-șef al Scoției a intervenit pentru 
a-l îmboldi pe domnul Sinclair să meargă mai departe cu 
interogarea martorului, trecând de la aceste „fără îndoială 
fascinante” generalităţi la cazul de faţă. Domnul Sinclair a 
consimţit, totuși nu fără să remarce înainte necesitatea de a-i 
familiariza pe juraţi cu teoriile actuale din domeniul psihologiei 
criminalistice. 

— Acum, a continuat el, instanței i-a fost citită o declaraţie în 
care condamnatul declara de voie că e întreg la minte. Conform 
îndelungatei dumneavoastră experienţe având ca obiect 
populaţia criminală, credeţi că este posibil ca o persoană care ar 
putea face o astfel de declaraţie să fie totuși considerată 
alienată mintal? 

— Foarte posibil, da, a răspuns domnul Thomson. 

— Cum ar fi posibil așa ceva? 

— Dacă un condamnat este victima unei iluzii, acea iluzie este 
la fel de reală pentru el cum este pentru noi această sală de 
judecată. Dacă o persoană este alienată mintal, ea este, prin 
definiție, incapabilă să se recunoască astfel pe sine. 

— Am înțeles, a spus domnul Sinclair, oprindu-se pentru a 
permite juriului să asimileze această afirmaţie. Reţinând acest 
lucru, cât de mult v-aţi baza pe declaraţia condamnatului în 
legătură cu starea sa mintală? 

— Absolut deloc. 

— „Absolut deloc”, a repetat domnul Sinclair, privind cu 
subiînțeles spre juriu. 

Judecătorul-șef a intervenit în acest moment: 

— Pentru a fi totul clar, domnule Thomson, prin mărturia 
dumneavoastră susțineţi că condamnatul este alienat mintal? 

— Prin mărturia mea spun doar că dacă condamnatul ar fi 
alienat mintal, el nu ar fi conștient de acest lucru. De fapt, dacă 
el ar exprima ideea că este într-adevăr alienat mintal, asta ar 
indica în mod implicit opusul, din moment ce o astfel de 
concepţie ar implica un grad de autocunoaștere pe de-a-ntregul 
absent în cazul acelora care nu se află în posesia raţiunii lor. 

Judecătorul-șef al Scoției s-a consultat pentru un moment cu 
lordul Jerviswoode, iar apoi i-a indicat domnului Sinclair să-și 
continue interogatoriul. Acesta i-a mulţumit și a continuat. 


VP - 245 


— Acum, domnule Thomson, l-aţi examinat pe condamnat cu 
intenţia de a stabili starea sa mintală, nu-i așa? 

— Așa e. 

— Și sub ce formă s-a realizat această examinare? 

— Am discutat cu el pe larg pe tema crimelor sale. 

— Și care au fost constatările dumneavoastră? 

— Condamnatul este în mod cert un individ cu o inteligenţă 
rezonabilă și a dat dovadă de o înţelegere a limbii care 
depășește ceea ce s-ar aștepta din partea unuia cu o educaţie 
atât de modestă. In mare parte a conversat liber cu mine și fără 
vreun disconfort vizibil. Un lucru comun cu clasa criminalilor 
gravi pe care am descris-o, el nu a arătat niciun fel de 
remușcare pentru faptele sale; de fapt, aș îndrăzni să spun că a 
afișat o mândrie perversă mărturisindu-le. 

— Și aţi afirma că acest lucru este caracteristic indivizilor care 
suferă de afecțiunea nebuniei morale? 

— Acest comportament este într-adevăr comun celor imbecili 
moral, dar nu semnifică, în sine, nebunia morală. 

— In răspunsul dumneavoastră la întrebarea mea precedentă, 
ați descris individul imbecil moral... - aici a citit de pe o notiţă 
pe care i-au înmânat-o asistenții săi - ... ca nutrind „sentimente 
de rea-voinţă, care adesea iau naștere provocate de cele mai 
banale motive”. 

— Da. 

— Acum, am auzit aici în mărturiile celor audiaţi cum au fost 
descrise provocările adresate condamnatului și familiei sale de 
către decedatul domn Mackenzie. 

— Într-adevăr. 

— Indiferent dacă cineva consideră aceste provocări ca fiind 
banale sau nu, dumneavoastră considerați dorința 
condamnatului de a se răzbuna pe domnul Mackenzie ca o 
dovadă a stării sale de nebunie morală? 

— Dacă ar fi să acceptăm propria versiune a condamnatului în 
legătură cu evenimentele, atunci s-ar putea deduce într-un mod 
just că el a fost victima acestei stări, da. 

Acesta „fiind un detaliu de cea mai mare importanţă”, 
judecătorul-șef al Scoției i-a cerut martorului să-și explice 
răspunsul. 

Adresându-se direct judecătorului, domnul Thomson a 
continuat: 


VP - 246 


— Este ceva absolut comun în multe discipline, inclusiv în a 
mea, ca ideile să fie acceptate ca fapte doar prin virtutea 
faptului că sunt repetate în permanenţă. In cazul de faţă, mă 
tem că o anumită naraţiune - și anume că condamnatul a comis 
aceste fapte pentru a-și scăpa tatăl de ceea ce el a perceput ca 
fiind niște acţiuni tiranice ale domnului Mackenzie - a fost, prin 
forţa repetiţiei, acceptată, fără a chibzui atent, de către instanţă 
și de către diverși martori. Și totuși, această poveste depinde în 
întregime de declaraţiile unui unic martor: condamnatul însuși. 
Eu personal nu am niciun motiv anume pentru a accepta acea 
versiune a evenimentelor, sau cel puţin nu fără a o supune unei 
cercetări meticuloase. 

Judecătorul-șef: 

— Și aţi supus-o unei astfel de cercetări? 

— Da. 

— Și care este părerea dumneavoastră? 

— Părerea mea este că nu există niciun motiv pentru a crede 
cuvintele unui individ care, după cum recunoaște chiar el, a 
comis cele mai sângeroase fapte. Și mai mult, că o explicaţie 
alternativă oferă o justificare mai plauzibilă pentru acţiunile 
sale. 

Domnul Sinclair era deja incapabil să-și ascundă neliniștea. A 
încercat să întrerupă șirul de întrebări al judecătorului, dar a fost 
imediat redus la tăcere. 

Judecătorul-șef: 

— Și aveţi dumneavoastră o astfel de explicaţie? 

— Am, a răspuns domnul Thomson. 

— Atunci, v-aș ruga să o împărtășiţi cu instanţa. 

— Opinia mea se bazează pe contradicţiile și omisiunile din 
relatarea pe care condamnatul ne-a repetat-o atât domnului 
Sinclair, cât și mie. Mai precis spus, aceste contradicții vizează 
rănile produse Florei Mackenzie, care, după părerea mea, 
vorbesc despre un cu totul alt motiv pentru crimele comise. 
Argumentul meu ar fi că, atunci când condamnatul s-a pornit în 
proiectul lui sângeros, adevăratul său scop nu era de a se 
răzbuna pe domnul Mackenzie, ci pe fata acestui domn, care, 
așa cum am auzit, i-a respins avansurile indecente. Conform 
acestei explicaţii, Roderick Macrae a fost mânat nu de o dorință 
cvasi-nobilă de a-și proteja tatăl, ci de impulsurile sale sexuale 
faţă de domnișoara Mackenzie. Aș susţine deci că condamnatul 


VP - 247 


a pornit pe deplin conștient de faptul că domnul Mackenzie nu 
se afla acasă și a trecut la violarea fiicei sale în cel mai depravat 
mod. Apoi, perturbat în acţiunile sale, a urmat o luptă care s-a 
soldat cu moartea domnului Mackenzie. 

După câteva momente de liniște, a urmat o erupție de 
comentarii șoptite din galerie. Judecătorul a lovit cu ciocănelul în 
mod repetat pentru a restabili ordinea. Domnul Sinclair părea 
destul de pierdut. 

Judecătorul-șef al Scoției: 

— Și de ce ar trebui cineva să creadă această versiune a 
evenimentelor în detrimentul celei oferite înainte? 

— În mod cert, nu eram de faţă când au fost comise aceste 
fapte, a continuat domnul Thomson, dar rănile produse 
domnișoarei Mackenzie sunt pe de-a-ntregul incompatibile cu 
motivul descris de către condamnat. Mai departe, când l-am 
chestionat pe condamnat în celula sa, acesta a manifestat 
semne de neliniște numai în momentul menționării acestor răni. 
O fisură a apărut în persona pe care o arătase el lumii. 

Judecătorul-șef s-a uitat apoi spre demoralizatul domn 
Sinclair, pentru ca acesta să-și continue interogatoriul. 
Judecătorul, în mod clar conștient de gravitatea afirmațiilor 
martorului, i-a lăsat câteva momente pentru a-și aduna 
gândurile. După ce s-a consultat cu asociatul său, domnul 
Sinclair a continuat. 

— Dacă ar fi să acceptăm o astfel de versiune a 
evenimentelor, nu ar vorbi aceasta despre o și mai profundă 
pierdere a raţiunii decât versiunea care ne-a fost oferită în 
prealabil? 

Domnul Thomson i-a adresat avocatului un zâmbet slab, 
conștient de faptul că acesta încerca să-și salveze cazul de 
implicaţiile mărturiei sale. 

— Ar fi posibil ca, într-un caz simplu care prezintă un atac 
motivat sexual, cineva să îl considere pe infractor, prin 
incapacitatea sa de a-și controla instinctele primare, ca nefiind 
complet răspunzător pentru acţiunile sale. Acest caz, totuși, se 
distinge nu prin natura crimei în sine, ci prin natura ascunsă a 
afirmațiilor infractorului de după fapt. Dacă ar fi recunoscut 
deschis motivele atacului său, ar fi putut, așa cum spuneti, să 
fie considerat nebun moral, întrucât nu ar fi știut că faptele pe 
care le comisese erau greșite. Totuși, prin născocirea unei 


VP - 248 


explicaţii alternative - o explicaţie care încearcă să-i camufleze 
acţiunile sub un pretext de echitate infractorul trădează 
cunoașterea naturii rușinoase a obiectivului său real. Tocmai 
camuflarea motivelor sale reale pentru aceste crime este cea 
care pune în lumină faptul că el știa că ceea ce a făcut este 
greșit. Acele persoane nenorocite care sunt victima afecțiunii de 
nebunie morală sunt cu totul incapabile să distingă răul de bine. 
Ei cred sincer că orice fapte murdare ar comite sunt justificate, 
în cazul de față, totuși, motivul prezentat de acuzat afirmă nu 
numai dorinţa de a ascunde scopul adevărat al atacului său, ci și 
abilitatea de a înșela și de a disimula, ceea ce nu întâlnim la cei 
pe care i-am putea considera nebuni. 

— Totuși, dacă, a spus domnul Sinclair, într-o încercare 
curajoasă de a-și salva cazul, versiunea evenimentelor pe care a 
oferit-o acuzatul, în perioada imediat următoare atacului, este 
corectă, dumneavoastră l-aţi considera nebun? 

— L-aș considera. 

— Și din moment ce nici dumneavoastră, nici vreun alt martor 
nu a fost prezent în timpul atacului, nu puteţi spune cu 
certitudine că explicația  condamnatului este mai puțin 
adevărată decât cea pe care ați oferit-o dumneavoastră. 

— Aveţi pe deplin dreptate, domnule, să subliniaţi faptul că nu 
am fost prezent. Totuși, versiunea pe care eu am prezentat-o se 
potrivește cu mai multă exactitate cu dovezile obiective ale 
cazului. Dacă motivele inculpatului ar fi fost cele pe care el le-a 
invocat, nu ar fi existat niciun temei pentru a-i produce 
nefericitei domnișoare Mackenzie niște răni atât de îngrozitoare. 
Chiar dacă el ar fi simţit nevoia de a o supune înainte de a 
aștepta întoarcerea tatălui ei, o lovitură la cap pentru a o lăsa 
inconștientă ar fi fost suficientă. În schimb, el a ales să o 
pângărească cu răutate. Nu văd nicio legătură în această 
privinţă cu dorința lui declarată de a-l scăpa pe tatăl său de 
nenorocirile pe care se presupune că le suferise din cauza 
domnului Mackenzie. 

— Dar trebuie să recunoașteţi că o altă interpretare a faptelor 
condamnatului este posibilă, nu-i așa? 

— S-ar putea ca alte interpretări să fie posibile, dar acestea 
nu explică corespunzător faptele acestui caz. 

În acest moment, domnul Sinclair și-a reluat locul și a trebuit 
ca judecătorul-șef al Scoției să întrebe dacă își terminase 


VP - 249 


interogatoriul. Coroana n-a dat curs oportunității de a-l interoga 
pe martor, iar domnul Thomson a fost lăsat să plece. Procesul a 
fost amânat până după-amiază, când pledoariile de închidere 
aveau să le fie prezentate juraţilor. 

Rezumatul Coroanei nu a durat mai mult de o oră și a fost 
rostit de către domnul Gifford cu „un aer de satisfacţie, care 
unora dintre membrii juriului se poate să le fi cauzat o senzaţie 
de înstrăinare”. Procurorul general a cerut juriului să ţină cont 
numai de faptele cazului. Roderick Macrae își săvârșise faptele 
într-o manieră premeditată - evidenţiată de faptul că pornise 
înarmat spre casa familiei Mackenzie - și omorâse trei persoane 
nevinovate, într-un „act frenetic de o brutalitate extremă”. 

„Domnul Sinclair va încerca să vă arunce praf în ochi”, a spus. 
„Va încerca să-și prezinte clientul ca pe un imbecil, înclinat să 
vorbească singur și să audă voci în capul lui”. Le-a reamintit că 
„deși condamnatul se poate să fi fost în mod ocazional înclinat 
spre un comportament neobișnuit, nici măcar un singur martor - 
cu excepţia lui Aeneas Mackenzie - nu a mărturisit că acesta era 
nebun. lar părerea domnului Mackenzie, în măsura în care 
contează, a părut să se bazeze doar pe o antipatie justificată 
faţă de condamnat și pe faptul că acesta râdea uneori într-un 
mod necorespunzător. V-aș putea asigura, domnilor, că dacă 
asta ar fi tot ceea ce ar presupune diagnosticarea nebuniei, toți 
ne-am afla într-un ospiciu. În schimb, aș sugera ca mult mai 
multă importanţă să fie acordată mărturiei doamnei Carmina 
Murchison, care a declarat că atunci când dânsa a discutat cu 
Roderick Macrae, cu doar câteva minute înainte ca acesta să 
comită crimele, el era, în cuvintele dânsei, «perfect rațional».” 

„Am asistat”, a continuat el, „la un dialog antrenant între 
domnul Thomson și domnul Sinclair cu privire la motivele 
acestor crime și implicaţiile lor referitoare la starea mintală a 
acuzatului. Cu toate acestea, chiar dacă discuţia lor a fost una 
fără doar și poate fascinantă, ei s-au învârtit în jurul unei 
chestiuni cât se poate de irelevante.” 

Apoi a repetat numeroasele incidente care avuseseră loc între 
domnul Mackenzie și tatăl condamnatului, culminând cu 
evacuarea familiei Macrae din casa lor. „Acest lucru a oferit 
motivul pentru acțiunile inculpatului; motivul, dar nu 
justificarea. Am mai auzit și că inculpatul nutrea niște 
sentimente romantice pentru Flora Mackenzie, sentimente pe 


VP - 250 


care și le-a exprimat în cea mai grosolană manieră, și poate că 
faptul că ea l-a respins a contribuit la dușmănia pe care acesta o 
simţea față de familia Mackenzie. S-ar putea ca noi să nu știm - 
ca noi să nu putem ști - adevăratele motive ale atacului său, dar 
nu despre acest lucru este vorba, domnilor.” 

Domnul Gifford a făcut apoi o pauză înainte de a-și rosti 
ultimele comentarii. „Aș vrea să vă reamintesc faptele: Roderick 
Macrae a mers dinainte înarmat în casa domnului Mackenzie cu 
intenţia de a-l ucide, ceea ce a și făcut. Condamnatul însuși, 
după cum am auzit de la numeroși martori, nu a încercat în 
niciun fel să se dezvinovăţească pentru faptele sale și nici 
dumneavoastră nu ar trebui să o faceţi. lar dacă aveţi vreo 
îndoială legată de sănătatea sa mintală, amintiţi-vă ce am auzit 
din partea nu doar a unuia, ci a doi specialiști, ambii mult mai 
calificaţi decât dumneavoastră sau decât mine să se pronunțe în 
această chestiune. L-am ascultat mai întâi pe domnul doctor 
Hector Munro, un om cu o mare experienţă în ceea ce privește 
populația criminală și care are cunoștințe demonstrabile în 
domeniul semnelor alienaţiei mintale. Verdictul său: nu numai 
că Roderick Macrae este în deplinătatea facultăţilor sale 
mintale, ci este și «printre condamnații cei mai inteligenți și cu 
unul dintre cele mai clare moduri de exprimare» pe care 
doctorul i-a examinat. 

Am avut de asemenea privilegiul de a-l asculta pe domnul 
James Bruce Thomson, care, vă rog să aveți acest lucru în 
vedere, a fost singurul martor al apărării; un om a cărui 
expertiză în domeniu este de netăgăduit. Concluzia sa? Că 
Roderick Macrae este în deplinătatea facultăţilor sale mintale și 
că nu e mai mult decât un individ rău și prefăcut. 

In sfârșit, avem declaraţia condamnatului însuși, pe care 
acesta a oferit-o fără a fi constrâns în vreun fel: «Sunt întreg la 
minte.» Domnilor, singura persoană din această sală de 
judecată care crede - sau pretinde că crede - că condamnatul 
este alienat mintal este colegul meu, domnul Sinclair. Dar 
convingerea sa se află în contradicţie cu mărturiile prezentate în 
sala de judecată”. 

Juriul, a concluzionat domnul Gifford, s-ar achita cu neglijenţă 
de datoria sa dacă ar declara un alt verdict decât vinovat pentru 
fiecare dintre cele trei capete de acuzare pe care le are în faţă. 


VP - 251 


Când domnul Sinclair s-a ridicat pentru a-și spune observaţiile 
de închidere juriului, nu a făcut-o cu aerul unui om învins. „In 
mod lăudabil”, a scris domnul Philby, „își revenise după ce 
fusese umilit de propriul său martor, și dacă ar exista un premiu 
pentru cei care apără cu cea mai mare stăruinţă cauzele 
pierdute, acesta ar trebui să i se acorde curajosului avocat.” 

„Domnilor, după cum a afirmat eruditul meu coleg, faptele 
acestui caz tragic sunt neîndoioase”, a început el, așezându-și 
mâna pe peretele despărțitor al băncii juraţilor. „Apărarea nu 
contestă faptul că nefericitele victime au murit de mâna 
condamnatului. Ceea ce se dezbate aici nu sunt simplele fapte 
ale cazului, ci conţinutul minţii unui om. Aș îndrăzni să afirm că 
în cazul de faţă nu avem de-a face cu trei victime, ci cu patru; a 
patra fiind bietul individ care a stat în fața dumneavoastră în 
aceste trei zile. Și cine este acest individ? Un tânăr de numai 
șaptesprezece ani; un arendaș muncitor cu un puternic 
atașament față de familia sa și loial acesteia. Am auzit cât de 
profund schimbat a fost în urma morții tragice a preaiubitei sale 
mame și cum, din acel moment, familia sa a trăit sub un văl de 
mâhnire. L-am auzit chiar pe tatăl condamnatului, tatăl căruia îi 
este atât de devotat, spunând că îl bătea în mod regulat cu 
pumnii. Am aflat de la vecinii săi, Carmina și Kenneth Murchison, 
că obișnuia să poarte conversații însuflețite cu el însuși, 
conversații care încetau de fiecare dată când un tert se apropia, 
fapt care poate că dovedește natura îngrijorătoare a gândurilor 
cărora le dădea glas. Domnul Murchison a declarat că 
condamnatul părea să «trăiască într-o lume a lui». Domnul 
Aeneas Mackenzie a fost mai direct. Roderick Macrae, a declarat 
dânsul, era privit ca idiotul satului; un imbecil; un individ al cărui 
comportament era adesea în dezacord cu mediul exterior. Îmi 
închipui că dacă alţi martori au fost mai ezitanţi să-l numească 
pe condamnat alienat mintal, acest lucru se datorează numai 
îngăduinței și caracterului binevoitor al locuitorilor din Culduie. 
Domnul Mackenzie, în felul său direct, a fost singurul care a 
exprimat ceea ce toată lumea gândea. Am aflat de asemenea că 
Roderick Macrae era predispus unor schimbări violente de 
temperament și unui comportament neobișnuit. Fără doar și 
poate, acesta nu era întreg la minte. lar când Lachlan 
Mackenzie, în funcţia sa recent obținută de ofițer al satului, a 
abuzat de puterea lui pentru a persecuta - pentru că nu se 


VP - 252 


poate folosi alt cuvânt care să-i descrie acţiunile - pentru a 
persecuta familia lui Roderick, acest tânăr tulburat a fost împins 
dincolo de limita raţiunii. Ajuns la capatul răbdării, Roderick a 
pornit să-l ucidă pe Lachlan Mackenzie și, în săvârșirea acestui 
proiect groaznic, a luat și vieţile a doi martori nevinovați. 

Că acestea au fost niște fapte îngrozitoare, nu încape nicio 
umbră de îndoială. Dar numai ceea ce s-a întâmplat în perioada 
care a urmat acestor fapte este relevant pentru starea mintală a 
lui Roderick Macrae. S-a purtat așa cum m-aș fi purtat eu sau 
dumneavoastră? Așa cum ar face-o orice persoană sănătoasă la 
cap? A încercat el să fugă sau să-și nege răspunderea pentru 
faptele pe care le comisese? Nu a făcut nimic din toate astea. 
Cu un calm desăvârșit, s-a lăsat prins și a recunoscut fățiș ceea 
ce făcuse. Nu a exprimat nicio remușcare. Și în niciun moment 
de atunci încoace nu s-a abătut de la această atitudine. 

Trebuie să vă întrebaţi, domnilor, de ce s-a comportat în acest 
mod. Singurul răspuns posibil este că în mintea lui, elnu a 
crezut - el nu crede - că a făcut ceva greșit. În mintea lui 
Roderick Macrae, faptele pe care le-a comis erau justificate și 
inevitabile ca reacţie la hărţuirea familiei sale. Desigur, în acest 
punct el se înșală. Fiecare bărbat și femeie din această sală” - 
aici a făcut un gest cuprinzător împrejurul încăperii - „poate 
vedea că ceea ce a făcut a fost greșit. Dar Roderick Macrae nu 
poate. Și în asta constă dificultatea cazului. Roderick Macrae nu 
a mai putut deosebi binele de rău. Pentru ca o crimă să fie 
comisă, trebuie să existe o faptă fizică - care aici este de 
netăgăduit -, dar mai trebuie să existe și o faptă mintală. 
Autorul faptei trebuia să știe că ceea ce facea era greșit. Dar 
Roderick Macrae nu a știut. 

Acum, veţi fi ascultat cu atenţie, așa cum trebuie, mărturia 
eruditului domn Thomson. Dânsul a speculat - nu mă voi feri de 
acest termen - cu privire la scopul adevărat al atacului lui 
Roderick Macrae, afirmând că acesta ar fi fost nu Lachlan 
Mackenzie, ci fiica sa, Flora. Dar v-aș atrage atenţia, v-aș atrage 
în mod special atenţia, asupra faptului că părerea domnului 
Thomson despre acest detaliu al cazului nu este nimic mai mult 
decât o speculație. Care ar fi implicaţiile dacă am crede că are 
dreptate? Ar fi nevoie ca noi să credem că în perioada imediat 
următoare atacului - chiar în momentele de după comiterea 
celor trei crime sângeroase - Roderick a fost în stare să 


VP - 253 


născocească o explicaţie falsă pentru ceea ce făcuse. Este 
inimaginabil ca o persoană sănătoasă să poată avea stăpânirea 
de sine pentru a face un astfel de lucru”. 

Domnul Sinclair s-a oprit, ducându-și un deget la buze și 
ridicându-și privirea spre tavan, ca și cum el însuși chibzuia la 
această problemă, apoi a continuat. 

„S-ar putea susţine că acuzatul născocise această poveste 
înaintea comiterii faptelor, că a mers în casa familiei Mackenzie 
pentru a o ucide pe Flora, dar că s-a gândit pe urmă să susțină 
că se dusese acolo cu scopul de a-i ucide tatăl. Dar există o 
greșeală fatală în această poveste: Roderick nu a știut și nu 
putea ști că Lachlan Mackenzie avea să se întoarcă acasă și să-i 
strice planurile. Pentru a da crezare versiunii evenimentelor pe 
care o propune domnul Thomson e nevoie de cea mai 
întortocheată gândire și, aș îndrăzni să afirm, de o lipsă 
completă de consideraţie pentru logică. În schimb, întreg 
probatoriul prezentat aici, în faţa instanţei, arată spre faptul că 
condamnatul a intenţionat să-l ucidă pe Lachlan Mackenzie, o 
întreprindere care, în mintea lui tulburată, era justificată și 
echitabilă. Faptul că, în comiterea acestui act, el a luat și vieţile 
Florei Mackenzie și a lui Donald Mackenzie, un simplu copil, 
vorbește elocvent despre starea de alienaţie mintală prin care a 
trecut. Domnul Thomson v-a atras cât se poate de corect atenția 
asupra îngrozitoarelor răni produse Florei Mackenzie, dar eu v- 
aș întreba: sunt acestea acțiunile unui individ care se află în 
deplinătatea facultăţilor sale mintale? Este destul de clar, 
domnilor, că nu. lar dacă aţi fi de acord cu opinia - opinia spre 
care indică întreg probatoriul - că Roderick Macrae l-a ucis pe 
Lachlan Mackenzie dintr-un impuls irezistibil de a se răzbuna 
pentru necazurile cauzate familiei sale, atunci trebuie să fiţi de 
acord cu domnul Thomson, care afirmă că Roderick Macrae nu 
se afla în deplinătatea facultăţilor sale mintale, ci că suferea de 
«manie fără delir» sau de «nebunie morală» și că astfel nu 
poate fi considerat responsabil legal pentru faptele sale. 

Din acest motiv vă cer ca verdictul dumneavoastră în acest 
caz să nu fie vinovat. Pe umerii dumneavoastră apasă o 
responsabilitate uriașă. Dar trebuie să acţionaţi conform legii și 
să nu vă lăsați influenţaţi de niciun sentiment raţional și uman 
de repulsie faţă de aceste fapte îngrozitoare. În momentul 


VP - 254 


comiterii acestor crime, Roderick Macrae suferea de o alienare 
absolută a minţii și, din acest motiv, el trebuie achitat.” 

A fost, a scris domnul Philby, „o prestație curajoasă, 
interpretată cu mare aplomb. Nimeni dintre cei prezenţi nu se 
putea îndoi că condamnatul avusese parte de cea mai 
competentă și mai riguroasă apărare și de faptul că spiritul 
suprem al justiţiei înflorește dincolo de graniţele centrelor 
metropolitane ale Scoției”. In timp ce și-a reluat locul, domnul 
Sinclair și-a tamponat fruntea cu o batistă și a primit o bătaie pe 
umăr de la asistentul său. De dincolo de culoar, domnul Gifford 
și-a plecat ușor capul cu intenţia de a-și exprima aprecierea 
profesională. 

Judecătorul-șef a îngăduit câteva momente de gălăgie, înainte 
de a restabili ordinea. A început instruirea juriului la ora trei și a 
vorbit timp de vreo două ore. „Rezumatul său”, a scris domnul 
Philby, „a fost un exemplu de imparțialitate și a făcut o 
adevărată cinste sistemului juridic scoţian! După observaţiile 
introductive uzuale și după lăudarea avocaţilor pentru felul în 
care au condus cazul, le-a explicat juraţilor că „pentru a da 
verdictul de vinovat, în privinţa oricăreia dintre cele trei capete 
de acuzare pe care le cuprinde incriminarea, există patru 
aspecte de care trebuie să fiți convinși în urma probatoriului. În 
primul rând, că decedatul a murit din cauza loviturilor și rănilor 
prezentate; în al doilea rând, că aceste lovituri au fost 
administrate în mod premeditat cu scopul de a distruge o viaţă; 
în al treilea, că condamnatul din boxa acuzaților a fost cel care a 
administrat aceste lovituri; și, dacă sunteţi convinși în aceste 
chestiuni, în al patrulea rând, că condamnatul se afla în 
deplinătatea facultăţilor sale mintale în momentul în care a 
comis aceste fapte. Dacă probatoriul prezintă lacune în oricare 
dintre aceste privinţe, condamnatul este îndreptăţit să fie 
achitat; dar dacă, pe de altă parte, sunteţi convinși de aceste 
patru aspecte, nu vă mai rămâne altceva de făcut decât datoria 
aspră și dureroasă a condamnării”. 

Existau, desigur, puţine controverse cu privire la primele trei 
aspecte, dar, conform datoriei sale juridice, judecătorul-șef al 
Scoției a continuat prin a relata, în următoarea oră, mai întâi 
declaraţiile martorilor din domeniul medical, pe urmă pe cele ale 
sătenilor care îl văzuseră sau vorbiseră cu acuzatul în perioada 
care a urmat crimelor. 


VP - 255 


Apoi a trecut la Cererea de neimputabilitate a responsabilităţii 
pe motiv de alienare mintală. „Testul la care trebuie să supuneți 
cazul”, a spus, „este că o persoană poate fi considerată alienată 
mintal dacă în momentul faptei sau faptelor era victima unui 
asemenea defect al raţiunii sau a unei boli mintale, încât nu și-a 
dat seama de natura și de caracterul faptelor pe care le comitea 
sau nu a știut că ceea ce făcea era greșit. Nu este de 
competența dumneavoastră, sau a mea, domnilor, să 
chestionăm validitatea sau lipsa validității acestor norme. 
Aceasta este legea și acestea sunt îndatoririle dumneavoastră în 
acest caz.“ 

Am ascultat în timpul acestui proces mai mulți martori care l- 
au cunoscut pe condamnat de când s-a născut, iar relatările lor 
cu privire la caracterul lui sunt îndreptăţite să ia parte la 
judecata dumneavoastră. În mod special, am ascultat relatarea 
doamnei Carmina Murchison și a soţului dumneaei, Kenneth 
Murchison. Amândoi acești martori sunt de lăudat pentru 
relatarea clară și obiectivă a celor mai tulburătoare aspecte ale 
acestui caz. Și amândoi acești martori au confirmat obiceiul 
condamnatului de a conversa în aparenţă cu el însuși într-o 
manieră neobișnuită. Noi nu știm, totuși, conţinutul acestor 
conversații și, deși acest comportament poate fi considerat pe 
bună dreptate straniu, nu este suficient, în sine, pentru a-l socoti 
pe condamnat ca fiind lipsit de rațiune. Pe de altă parte, ați 
putea considera acest comportament ca pe un fragment - deși 
nu mai mult de-atât - dintr-un ansamblu mai mare, care ar 
putea, în întregime, să constituie o reprezentare a nebuniei. Am 
mai ascultat și mărturia rudei victimelor, domnul Aeneas 
Mackenzie, care și-a exprimat cât se poate de direct părerea că 
condamnatul nu era întreg la minte. Totuși, aveţi tot dreptul să 
vă întrebaţi dacă această mărturie nu ar putea fi alterată de 
sentimentele îndreptăţite de furie pe care, cu certitudine, 
domnul Mackenzie le simte față de condamnat. De asemenea, 
trebuie să luaţi în calcul lipsa de cumpătare a mărturiei și să 
acordaţi atenţie faptului că domnul Mackenzie nu este deloc 
calificat pentru a pronunţa o sentinţă în legătură cu starea 
mintală a  condamnatului. Așa încât, afirmaţiile domnului 


37 Acesta este un rezumat al Legii M'Naghten, care fusese testul pentru alienaţie 
mintală în cazurile criminalilor acceptat atât în tribunalele engleze, cât și în cele 
scoțiene, începând cu anul 1843. 


VP - 256 


Mackenzie ar trebui tratate cu precauţie. În orice caz, la fel ca și 
cu mărturiile celorlalţi locuitori ai satului Culduie, este de datoria 
dumneavoastră să decideţi ce importanţă, dacă există vreuna, 
ar trebui acordată mărturiei sale.” 

Judecătorul-șef al Scoției a trecut apoi la judecarea mărturiilor 
care afirmau că  condamnatul se purta într-o manieră 
imprevizibilă sau stranie. A rezumat incidentele care au avut loc 
în timpul partidei de vânătoare de cerbi și cele legate de Flora 
Mackenzie, în ziua Adunării. Le-a respins pe amândouă. Primul, 
a spus, „nu poate fi considerat altceva decât o faptă prostească 
venită din partea unui tânăr imatur, care în acel moment avea 
doar cincisprezece ani”. În cazul celui de-al doilea, a continuat 
el, „dublul rol al atașamentului tineresc și efectele alcoolului - 
cu care condamnatul nu era obișnuit - nu ar trebui omis”. Era de 
datoria juraților să evalueze importanţa acestor incidente, dar 
judecătorul le-a atras atenţia să nu acorde acestor fapte o 
însemnătate exagerată în deliberările lor. Apoi a trecut la 
mărturiile celor doi martori specialiști. „Ambele părți din acest 
caz”, a început el, „au chemat martori care sunt specialiști în 
domeniile lor, fie prin studiu, fie prin experienţă directă, iar 
amândoi acești martori au emis o judecată cu privire la 
problema esenţială a sănătăţii sau lipsei sănătăţii mintale a 
condamnatului. Dumneavoastră sunteţi obligaţi să acordați 
toată importanţa opiniilor acestor doi martori, dar nu este 
obligatoriu să fiți de acord cu dânșii. Dacă alegeţi să ignorați 
mărturia unuia sau altuia dintre acești martori, ar trebui să 
procedaţi astfel numai după cea mai serioasă judecată și având 
un motiv întemeiat. 

Doctorul Hector Munro, chemat de Coroană, este un medic cu 
o experiență îndelungată, atât în practica generală, cât și la 
temniţa din Inverness, unde, după propriile sale estimări, a 
examinat sute de condamnaţi. Doctorul Munro a discutat pe larg 
cu condamnatul și l-a socotit ca fiind «printre condamnaţii cei 
mai inteligenţi și cu unul dintre cele mai clare moduri de 
exprimare» din câţi a examinat dânsul. A enumerat diverse 
semne ale nebuniei și a afirmat că nu observase niciunul la 
condamnat. Din perspectiva experiențelor sale cu populaţia 
criminală și a cunoștințelor sale demonstrabile în domeniul 
bolilor mintale, opinia doctorului Munro merită să primească 
importanţa corespunzătoare”. 


VP - 257 


Judecătorul-șef a trecut apoi la mărturia domnului Thomson, 
„un om de cea mai înaltă reputaţie în domeniul psihologiei 
criminalistice. Părerea domnului Thomson a fost, de asemenea, 
că condamnatul nu era alienat mintal și că era conștient de 
natura culpabilă a faptelor pe care le-a comis. Acum, deși 
acestei opinii trebuie, la fel ca în cazul celei oferite de colegul 
dânsului, doctorul Munro, să i se acorde cea mai mare 
importanţă în deliberările dumneavoastră, este de datoria mea 
să evaluez motivele pentru care dânsul a ajuns la această 
concluzie. Acest lucru se datorează mai ales pentru că părerea 
domnului Thomson se bazează pe o interpretare diferită a 
faptelor cazului, o interpretare diferită de cea oferită de 
Coroană. Domnul Thomson a afirmat că condamnatul a mers în 
casa familiei Mackenzie nu cu scopul de a-l omori pe Lachlan 
Mackenzie, ci cu intenţia de a-i face rău fiicei acestuia, Flora, 
pentru care, după cum am ascultat, condamnatul nutrea un 
atașament puternic. Domnul Thomson și-a susţinut punctul de 
vedere referindu-se la rănile  dezgustătoare produse 
domnișoarei Mackenzie, răni care, din punctul său de vedere, nu 
ar fi fost produse dacă domnișoara Mackenzie ar fi fost doar o 
victimă colaterală a acestei crime. Mai mult decât atât, ceea ce 
l-a convins pe domnul Thomson că condamnatul nu fusese 
victima a ceea ce am auzit numindu-se «nebunie morală» a fost 
evidența faptului că, în mai multe declaraţii, condamnatul a 
afirmat că obiectivul său fusese să-l ucidă pe Lachlan 
Mackenzie. Această atitudine nesinceră, a insistat domnul 
Thomson, ilustra faptul că condamnatul știa că făcuse ceva 
greșit și că astfel nu poate fi considerat nebun moral. 

Domnilor, acestea sunt niște probleme complexe despre care 
trebuie să vă formaţi dumneavoastră propriile concluzii. Dar 
trebuie să vă atrag atenţia să fiți precauţi. Opinia domnului 
Thomson se bazează pe o singură probă - natura rănilor suferite 
de domnișoara Mackenzie - și pe interpretarea motivelor de a 
produce aceste răni. Dar această interpretare nu este nimic mai 
mult decât atât. Nu este un fapt. Domnul Thomson nu a asistat 
la crime, iar dumneavoastră sunteți îndreptăţiţi să luați în 
considerare alte interpretări ale mărturiilor pe care le-aţi 
ascultat; mai ales ale acelor părți din mărturii care sugerează că 
acțiunile domnului Mackenzie i-au oferit condamnatului motivul 
atacului său. Dacă alegeţi să nu fiţi de acord cu interpretarea 


VP - 258 


domnului Thomson, sunteți îndreptăţiţi să luaţi în considerare 
opinia sa, conform căreia, dacă ţinta adevărată a atacului 
condamnatului era de fapt domnul Mackenzie, atunci el ar 
putea, dat fiind comportamentul său ulterior, să fie socotit ca 
suferind de o alienaţie mintală.” 

În acest moment, judecătorul-șef a făcut o pauză, parcă 
pentru a permite juraţilor să asimileze această parte complexă a 
rezumatului său. 

„Totuși”, a continuat el, „chiar dacă nu aţi fi de acord cu 
punctul de vedere al domnului Thomson, trebuie să luați 
această decizie în ciuda tuturor probelor care v-au fost aduse la 
cunoștință. Nu este destul ca dumneavoastră să vă gândiţi că 
niciun om nu ar putea comite niște fapte atât de atroce și să fie 
socotit ca fiind întreg la minte. Oameni sănătoși pot și chiar 
comit astfel de crime, iar simpla comitere a unei astfel de fapte, 
în sine, nu îl plasează pe un individ în afara limitelor raţiunii 
sale. Indiferent de sentimentele dumneavoastră cu privire la 
problema de faţă, nu aceasta este verificarea legii. Trebuie să 
ajungeţi la un verdict exclusiv prin judecarea imparțială a 
probelor care v-au fost prezentate în această sală de judecată”. 

Judecătorul-șef a încheiat  reamintindu-le  juraţilor de 
solemnitatea sarcinii lor. „Acuzaţiile aduse în fața instanţei sunt 
de cea mai gravă natură, iar un verdict de vinovăţie va avea 
drept consecinţă pedeapsa capitală.” Apoi le-a mulţumit juraţilor 
pentru atenţia lor din timpul procesului și le-a cerut să dea un 
verdict numai după o judecată serioasă a probelor. 


VP - 259 


Verdictul 


Întrucât trecuse deja de ora patru, judecătorul-șef i-a anunţat 
pe juraţi că dacă nu vor fi ajuns la un verdict până la ora șapte, 
aveau să se întoarcă la han pentru a-și petrece noaptea acolo, 
iar deliberările lor aveau să se reia dimineaţa. l-a prevenit că 
această constrângere temporală nu trebuia să aibă vreo 
importanţă în judecata lor și le-a reamintit încă o dată de 
importanţa sarcinii pe care o primiseră. 

Roddy a fost dus în subsolul clădirii, iar funcţionarii 
judecătoriei au eliberat încăperea. Pentru că nu au dorit să riște 
să piardă punctul culminant al procesului, cei din galeria publică 
au rămas la locurile lor și s-au certat între ei folosindu-se de 
cunoștințele juridice dobândite de curând pe marginea 
subtilităţilor cazului. Reporterii cu mai mult chef de viață s-au 
retras en masse la hanul numit în mod oportun Spânzurătoarea, 
aflat pe Gordon Terrace, dar numai după ce au strecurat câte un 
șiling în palmele mesagerilor, pentru ca aceștia să-i anunţe când 
avea să sune clopoţelul. S-au comandat cantități mari de vin și 
de bere și au fost băute în mare viteză, supoziţia fiind că juriul 
avea să-și stabilească destul de repede verdictul. Părerea 
generală era că, în ciuda eforturilor brave ale avocatului său, 
mărturia domnului Thomson îl condamnase pe nenorocitul 
condamnat la spânzurătoare. Numai John Murdoch se abătea de 
la părerea generală că verdictul era o concluzie dinainte știută. 
Colegii săi din sud, a explicat el, omiteau empatia pe care juraţii 
ar fi putut-o simţi faţă de un arendaș maltratat. Indignarea 
cauzată de secolele de maltratare a celor din Highland era una 
profundă, iar ei puteau vedea în Roderick Macrae un individ care 
se revoltase împotriva spiritului răzbunător al celor care deţin 
puterea. Domnul Philby a ascultat cu atenţie părerile bărbatului 
din Naimshire, dar a susţinut că juraţii nu puteau permite unor 
asemenea sentimente, indiferent cât de valide, să le influențeze 
decizia. Alţii doar au râs de Murdoch, susținând că părerile lui 
radicale îl orbiseră în faţa faptelor cazului. 

Pe măsură ce acele ceasului de pe peretele hanului s-au 
mișcat spre ora șase și jumătate, dispoziţia oamenilor s-a 


VP - 260 


schimbat, totuși. În mod clar, membrii juriului găsiseră ceva de 
dezbătut. Apoi, la șapte fără zece, mesagerii au dat buzna 
înăuntru: sunase clopoțelul. Reporterii s-au îngrămădit pe ușă, 
aruncând din mers monede pe mese. Au fost întâmpinați cu o 
privire dojenitoare a judecătorului-șef al Scoției, în timp ce și-au 
reluat locurile în banca rezervată presei. Sala de judecată era în 
orice caz deja într-o stare tumultuoasă de așteptare. După cea 
redus sala la tăcere, judecătorul a prevenit audiența împotriva 
oricăror întreruperi ale procedurilor, folosind cei mai aspri 
termeni. Roddy a fost apoi adus sus; purtarea sa, a scris domnul 
Philby, „abia dacă s-a schimbat de la prima lui apariţie, deși 
capul poate că îi stătea mai greu pe umeri”. Apoi au fost 
chemați juraţii, iar președintele juriului, un tăbăcar pe nume 
Malcolm Chisholm, s-a ridicat. 

Funcţionarul tribunalului a întrebat dacă ajunseseră la un 
verdict. 

— Nu am ajuns la niciun verdict, a răspuns domnul Chisholm. 

Afirmația a fost primită cu o asemenea gălăgie, încât parcă ar 
fi fost vorba de o achitare, și a fost nevoie ca ofiţerii de tribunal 
să evacueze doi indivizi din galerie pentru ca ordinea să fie 
restabilită. 

Judecătorul-șef a lăudat membrii juriului pentru seriozitatea 
cu care își îndeplineau sarcina și i-a instruit să se adune din nou 
în sala de jurizare, în dimineaţa următoare la ora zece, 
adăugând că ar trebui să se abţină de la orice discuţie legată de 
caz până atunci. 

Ziariștii au șters-o din nou spre hanul Spânzurătoarea, unde 
vinul a curs „precum râul Ness la potop”. Domnul Philby avea să 
scrie că „verdictul care cu foarte puţin timp în urmă păruse 
posibil doar prin cea mai uimitoare răsturnare de situaţie, părea 
acum mult mai probabil”. Dacă juraţii aveau seminţe de îndoială 
în minte, mergea mai departe logica lui, atunci acestea puteau 
numai să încolţească în timpul nopţii. Și-a petrecut marea parte 
a serii discutând cu John Murdoch, care, în ciuda afirmațiilor sale 
precedente, nu se aștepta ca verdictul să fie în favoarea 
inculpatului. 

— Pe aici prin nord, suntem prea obișnuiți să ne umilim în fața 
autorităţilor ca să ne împotrivim Coroanei, i-a spus acesta 
domnului Philby. 


VP - 261 


În orice caz, chiar dacă condamnatul avea să „scape de 
spânzurătoare”, detenţia pe viaţă în închisoarea Generală, sub 
supravegherea domnului Thomson, avea să fie o răsplată 
îndoielnică. 

Seara a degenerat într-o benchetuială, iar domnul Philby a 
mărturisit că „profitase prea fără reţinere de ospitalitatea din 
Highland”, într-atât încât, atunci când a fost trezit de hangiţă în 
următoarea dimineaţă, nu a mai trebuit nici măcar să-și tragă 
cizmele în picioare. 

Galeria publică a fost deschisă la ora zece. Faptul că nu mai 
era nicio mărturie de ascultat nu diminuase deloc numărul celor 
adunaţi. Cei care nu au reușit să intre au rămas în fața clădirii 
tribunalului, dorindu-și să fie printre primii care află verdictul. 
Domnul Philby și colegii săi hoinăreau pe coridoarele 
tribunalului, îngrijindu-și mahmureala cu ajutorul ploștilor. Până 
la urmă, nu au avut mult de așteptat. La unsprezece și un sfert, 
clopoțelul a sunat pentru a doua oară. Inainte de sosirea juriului, 
judecătorul-șef a prevenit audiența asupra faptului că nu avea 
să ezite să golească sala de judecată dacă era necesar, iar 
intrarea lui Roddy, parcă din respect pentru solemnitatea 
momentului, a fost însoţită de o liniște sinistră. El era de-a 
dreptul palid, iar ochii îi erau înconjurați de cercuri negre. 
Domnul Sinclair, care arăta la fel de cadaveric, i-a strâns mâna. 
Juraţii au intrat apoi în sală. Roddy i-a observat, ca și cum 
devenise în sfârșit interesat de proceduri. Bărbaţii aveau un aer 
trist, de parcă își ocupau locurile la o înmormântare. Niciunul 
dintre ei nu s-a uitat în ochii condamnatului. Funcţionarul 
Tribunalului s-a ridicat și a întrebat dacă ajunseseră la un 
verdict. Domnul Chisholm a răspuns că da. 

Judecătorul-șef al Scoției le-a pus întrebarea: 

— Ce spuneţi, domnilor, îl găsiți pe condamnat vinovat sau 
nevinovat? 

Domnul Sinclair și-a plecat capul. 

Președintele juriului a răspuns: 

— Domnilor, în ceea ce privește primul cap de acuzare, juriul 
îl găsește pe inculpat vinovat. În ceea ce privește al doilea cap 
de acuzare, îl găsim pe inculpat vinovat; iar în ceea ce privește 
al treilea cap de acuzare, îl găsim pe inculpat vinovat. 

Sala de judecată a rămas tăcută pentru câteva momente. 
Apoi judecătorul-șef a întrebat: 


VP - 262 


— Verdictele dumneavoastră sunt unanime? 

— Sunt, printr-o majoritate de treisprezece la doi, a răspuns 
președintele juriului. 

Domnul Sinclair și-a luat capul în mâini, apoi s-a întors pentru 
a-și privi clientul. Roddy a rămas nemișcat în boxa acuzaților. Nu 
s-a întâmplat nimic timp de câteva secunde. Cei din galerie nu 
au reacţionat în niciun fel, ca și cum spectatorii și-ar fi dat abia 
acum seama că ceea ce priviseră nu fusese un simplu spectacol 
de pantomimă. 

Judecătorul-șef le-a multumit juraţilor pentru atenţia lor 
sârguincioasă de pe parcursul procedurilor. 

— Nu aveţi de ce, a spus el, să simţiţi vreo remușcare pentru 
verdictul pe care l-aţi dat, întrucât acesta este conform cu 
mărturiile pe care le-aţi auzit. Întreaga responsabilitate cade 
asupra condamnatului, ale cărui fapte sunt cele care ne-au adus 
aici, iar consecinţele judecății dumneavoastră sunt o chestiune 
care ţine de Lege și de nimic altceva. 

Juraţii au semnat apoi verdictul. Lui Roddy i s-a cerut să se 
ridice în picioare, iar judecătorul și-a pus boneta neagră. 

— Roderick John Macrae, ai fost găsit vinovat prin verdictul 
juriului de crimele pentru care ai fost acuzat, un verdict care se 
bazează pe probe neîndoielnice chiar și pentru un spectator 
imparțial. Ai ucis trei oameni, între care un copil mic, o fată 
inocentă aflată în floarea vârstei și le-ai produs răni dintre cele 
mai îngrozitoare. Am ascultat, cum trebuia, foarte multe discuţii 
despre motivele acestor crime neobișnuite, dar, pronunțându-se 
verdictul de vinovăţie, aceste motive sunt lipsite de importanţă, 
rămânând o singură propoziţie care mai trebuie rostită. Ești 
condamnat să suferi ultima pedeapsă a legii. Sper că vei folosi 
timpul scurt care ţi-a mai rămas căindu-te pentru faptele tale și 
profitând de slujitorii Domnului care îţi stau la dispoziţie, dar mă 
tem, din ceea ce am auzit în acest proces, că nu vei face asta. 

Pe urmă a declarat oficial că condamnatul avea să fie 
executat la castelul din Inverness între orele opt și zece din 
dimineaţa zilei de 24 septembrie. Și-a dat apoi jos boneta 
neagră și a adăugat: 

— Fie ca Domnul să aibă milă de sufletul tău. 


38 În sistemul juridic englez, boneta neagră (the black cap) era purtată de un 
judecător atunci când pronunţa sentinţa capitală (n.tr.). 


VP - 263 


Epilog 


Procesul lui Roderick Macrae s-a încheiat joi, 9 septembrie. În 
dimineaţa următoare, domnul Sinclair l-a căutat pe John 
Murdoch și i-a oferit manuscrisul lui Roddy. Nu exista în acel 
moment în Legea scoțiană niciun mecanism formal pentru a 
face apel, iar avocatul spera să aibă parte de sprijinul lui 
Murdoch în organizarea unei campanii pentru comutarea 
sentinţei primite de Roddy. Logica lui pare să fi urmărit ca, prin 
publicarea memoriilor lui Roddy, să stârnească un val de 
susținere populară pentru condamnat.* 

Domnul Murdoch a fost neîncrezător, deși plin de înțelegere 
pentru planul avocatului, și s-a învoit să citească manuscrisul și 
să-l propună redactorului-șef de la /nverness Courier, cu scopul 
de a publica o serie de fragmente în ziar sau o „Ediţie specială”. 
Domnul Sinclair a lăsat chestiunea în mâinile lui și și-a petrecut 
sfârșitul de săptămână concepând o cerere pentru lordul Prim- 
Avocat, lord Moncrieff, cea mai înaltă autoritate juridică din ţară. 

În scrisoarea sa, domnul Sinclair nu a încercat în niciun fel să 
susţină că verdictul pe care l-a primit clientul său era greșit sau 
că existase vreun aspect nepotrivit în desfășurarea procesului. 
În schimb, apelul său la clemenţă se baza pe motive care ţineau 
în mod fățiș de milă. După un rezumat superficial al 
particularităţilor cazului, avocatul și-a început pledoaria: 


Așa cum atestă atât mărturiile auzite la proces, cât 
și relatarea condamnatului, Roderick Macrae a fost 
împins să comită faptele pentru care a fost găsit 
vinovat fiind persecutat intenționat și hotărât de 
individul care avea să-i devină principala victimă. S-au 
putut auzi, în cadrul procesului, destule mărturii 
referitoare la purtarea neobișnuită și defectele mintale 
ale acuzatului pentru ca deliberarea juriului să se 
prelungească cu încă o zi; iar verdictul, atunci când s-a 
ajuns la el, a fost prin majoritate, acest lucru fiind în 


3 Patruzeci de ani mai târziu, cu toate că în circumstanţe foarte diferite, o petiție 
semnată de 20.000 de persoane a fost folosită pentru anularea pedepsei cu moartea 
în cazul lui Oscar Stater. 


VP - 264 


sine o dovadă că este perfect justificat ca un om 
rațional să ia în calcul posibilitatea ca acuzatul să nu fi 
fost întreg la minte. lar asta în ciuda declarațiilor 
repetate și autodistrugătoare făcute de condamnatul 
însuși; declarații care, aș putea adăuga, nu vorbesc 
despre o minte rațională. Pentru că ce om sănătos ar 
face nesilit de nimeni declarații care, dacă sunt luate 
de bune, l-ar trimite la spânzurătoare? Că astfel de 
îndoieli justificate legate de sănătatea clientului meu 
există în mințile juraților pledează cu siguranță 
împotriva impunerii celei mai severe pedepse a Legii. 

În timpul detenției sale, clientul meu s-a dedicat cu 
sârguință scrierii unei relatări a evenimentelor care au 
dus la crime (vă trimit o copie pentru a o lua în 
considerare). În acest demers, a demonstrat aptitudini 
și o capacitate intelectuală care depășesc cu mult ceea 
ce s-ar aștepta din partea unui individ cu educația și 
conditiile sale de trai. Domnul J. Bruce Thomson, 
chirurg rezident al Închisorii Generale de la Perth, a 
mărturisit că în multii săi ani de experiență cu 
condamnați și nebuni nu a întâlnit niciodată un 
condamnat capabil să scrie o lucrare cu o valoare 
literară, o judecată care subliniază calitatea 
excepțională a memoriilor domnului Macrae. 
Trimiterea la moarte a unui individ care are 
sensibilitatea și inteligenta de a scrie o lucrare literară 
vastă, ar fi, afirm cu tărie, un gest crud și necivilizat. 

În plus, vârsta condamnatului - doar șaptesprezece 
ani - și caracterul său altfel nepătat pot fi considerate 
de asemenea niște circumstanțe atenuante. Faptele 
pentru care domnul Macrae a fost găsit vinovat sunt cu 
totul contrare caracterului său și există toate motivele 
pentru a presupune că, având în vedere înzestrările 
sale exceptionale, după o perioadă de detenție, el ar 
putea trăi o viață împlinită și productivă. 

Dacă ne evaluăm societatea în functie de 
compasiunea pe care o acordăm tuturor membrilor săi, 
atunci trebuie să recunoaştem că acordându-i 
compasiunea celui mai nenorocit dintre noi ne 
demonstrăm fidelitatea fată de cele mai civilizate 


VP - 265 


valori creștine. În acest sens, mă adresez Excelenței 
Dumneavoastră pentru a-i acorda clemență lui 
Roderick John Macrae. 

Îndrăznesc așadar să rog pe Lordul Prim-Avocat să ia 
în considerare în cel mai favorabil mod această Petiţie, 
iar după aceea să o sfătuiască pe Maiestatea sa cea 
Plină de har să-și exercite prerogativele regale pentru 
a comuta sentința primită de către condamnat. 


[Semnat] Domnul Andrew Sinclair, sir 
Avocatul condamnatului. 


Petiţia a fost trimisă luni, 13 septembrie, și în aceeași zi 
Invemess Courier a publicat articolul lui John Murdoch, „Ce am 
învățat din acest caz”. Murdoch începea prin a reflecta la 
experienţa sa din sala de judecată, descriindu-l pe Roddy ca 
fiind „un individ oropsit, pe care, privindu-l, ai fi putut crede că 
nu avea nicio legătură cu evenimentele din jurul său. Dacă acest 
lucru se datora unei indiferenţe crude sau unei stări de alienaţie 
mintală, ori dacă această atitudine era prefăcută sau reală, nu 
este de competența mea să spun. Dar nici eu nu sunt convins că 
încredințarea sarcinii de a rezolva această chestiune în seama a 
cincisprezece juraţi onești, dar la fel de lipsiți de competență, 
este cel mai înțelept mijloc de a sluji justiţia într-un caz de acest 
fel”. Murdoch a mers mai departe discutând memoriile lui 
Roddy. Relatarea sa era, a scris el, „deopotrivă șocantă și 
tulburătoare și în mod cert nu părea să fie scrisă cu scopul de a 
dobândi achitarea condamnatului. Cu toate acestea, elocvenţa 
și inteligenţa de care dă dovadă se află într-un contrast puternic 
cu faptele sângeroase pe care în cele din urmă le descrie; și 
dacă nu altceva, se poate spune că nebunia se simte în acest 
contrast”. Murdoch nu a pus în mod clar problema apelului 
pentru comutarea sentinţei lui Roddy, exprimând în schimb pe 
un ton general faptul că, după cum stau lucrurile, aparatul legal 
era „inadecvat pentru a trata niște proceduri de asemenea 
natură. Cele mai importante minţi juridice de la noi ar trebui, cu 
promptitudine, să reconsidere procedurile noastre în legătură cu 
cazurile care depind de sănătatea mintală a acuzatului sau de 
lipsa acesteia, iar până când o astfel de revizuire va fi făcută”, a 
scris el, „ar fi indecent ca un om să fie trimis la spânzurătoare”. 


VP - 266 


Domnul Murdoch i-a scris și el în aceeași zi lordului Moncrieff 
și, deși scrisoarea s-a pierdut, se poate presupune că exprima 
cam aceleași lucruri. 

La primirea apelului domnului Sinclair, lordul Prim-Avocat ar fi 
fost obligat să comunice cu judecătorii procesului și cu 
registratorul general al Scoției, William Pitt Dundas, dar oricare 
vor fi fost conținuturile corespondenței lor, evenimentele s-au 
întâmplat cu repeziciune. 

John Murdoch depusese manuscrisul lui Roddy la un tipograf 
din localitate, Alexander Clarke. Ceea ce a apărut, totuși, nu a 
fost documentul de 50.000 de cuvinte complet, ci o broșură de 
douăzeci și patru de pagini, cuprinzând cele mai înfiorătoare și 
mai senzaţionale pasaje. În câteva zile, zeci de alte versiuni, 
extrem de modificate, au fost publicate în toată ţara. Cea mai 
faimoasă dintre acestea a fost numită UN PROIECT SÂNGEROS: 
DELIRURILE unui UCIGAȘ, publicată de William Grieve din 
Glasgow. Un proiect sângeros avea doar șaisprezece pagini și 
consta în puţin mai mult decât descrierea pe care Roddy o făcea 
crimelor, omorârea oii lui Lachlan Mackenzie (urmată de rândul: 
„În acest moment mi-am descoperit gustul pentru a crăpa cranii 
și m-am decis să nu las să treacă prea mult timp înainte de a 
mă răsfăța din nou!) și un pasaj în întregime ficțional în care 
Roddy „pângărește cu răutate” o Flora Zdrahonului în vârstă de 
doisprezece ani. Broșura a fost vândută în zeci de mii de 
exemplare în câteva zile. Au urmat diverse caricaturi 
înfiorătoare, gravuri și balade (cea mai însemnată fiind /n 
această dimineaţă frumoasă, am omorât trei, de Thomas Porter) 
au urmat și, în loc să devină o cause célèbre, Roddy a devenit o 
sperietoare naţională. În mod cert, ironia că toate aceste 
producții îl portretizau pe Roddy ca fiind cu totul ieșit din minţi 
nu a fost sesizată de cei care le-au citit pe nerăsuflate. 

După toate probabilitățile, planul domnului Sinclair nu a avut 
niciodată vreo șansă de reușită. Nu existau lipsuri legale la care 
să fi putut face apel, nici nu putea susţine în mod just că 
verdictul era lipsit de dovezi. Speranţa sa că publicarea 
memoriilor lui Roddy avea să ducă la o creștere bruscă a 
susținerii populare pentru petiția sa a fost, trebuie spus, extrem 
de naivă. Totuși, nu i se oferise nicio altă variantă, iar faptul că a 
presupus că publicul l-ar fi îmbrățișat pe Roddy îl pune într-o 
lumină bună. 


VP - 267 


În orice caz, în săptămâna următoare, domnul Sinclair a primit 
un răspuns politicos, dar superficial de la lordul Moncrieff, care 
afirma că „nefiind nimic greșit în ceea ce privește mărturiile sau 
desfășurarea procesului”, el nu avea de ce să ia în considerare 
un apel la clemență. „Talentele pe care pretindeţi că acuzatul le 
are, fie ele reale sau nu, nu pot juca niciun rol în judecata 
legală.” Și astfel, sentinţa capitală a fost confirmată. _ 

Domnul Sinclair a continuat să-l viziteze pe Roddy zilnic. Il 
găsea într-o stare generală de toropeală, „neavând poftă nici 
pentru mâncare, nici pentru conversaţie”. În niciun moment 
Roddy nu s-a plâns de situaţia lui și nici nu și-a exprimat vreo 
temere legată de apropierea morții. Nici nu a acceptat serviciile 
preotului închisorii, care l-a implorat să se folosească de timpul 
care îi rămăsese pentru a se împăca cu creatorul său. In ciuda 
faptului că avea la dispoziţie materialele necesare, Roddy nu a 
mai scris nimic, cu excepţia scurtei scrisori care urmează, 
adresată tatălui său: 


Dragă Tată, 

Îți scriu cu speranța că această scrisoare te găsește 
într-o situație mai bună. Mie însumi mi-a mai rămas 
foarte puțin timp și nu mai doresc nimic pe lumea asta, 
decât ceea ce mi s-a dat. Pereţii celulei mele îmi oferă 
o priveliște jalnică și, chiar dacă mi-ar plăcea foarte 
mult să mai văd Culduie o dată, dacă mi-as putea grăbi 
execuția, aș face-o cu bucurie. Pentru moment, totuși, 
sunt destul de liniștit și nu trebuie să îti faci griji pentru 
starea mea, nici să-mi deplângi moartea. 

Vreau să spun că îmi pare rău pentru necazul pe 
care l-am pricinuit și că îmi doresc sincer ca tu să fi 
fost binecuvântat cu un fiu mai vrednic. 


[Semnat] 
Roderick John Macrae 


Scrisoarea a fost trimisă spre Culduie în după-amiaza zilei de 
22 septembrie, dar John Macrae nu a citit-o niciodată, fiind găsit 
mort în scaunul său în aceeași dimineaţă de către Carmina 
Tutun. A fost îngropat lângă soţia sa, în cimitirul din 
Camusterrach. Casa și acareturile sale au fost lăsate să cadă în 


VP - 268 


paragină, iar pământul a fost distribuit locuitorilor care au rămas 
în sat. Funcţia de ofițer a fost preluată de Peter Mackenzie. 

În 24 septembrie, în dimineaţa execuţiei sale, singura cerere 
a lui Roddy a fost să fie lăsat să facă o plimbare prin curtea 
închisorii. | s-a permis acest lucru și, potrivit domnului Sinclair, a 
făcut aceste circuite „ca și cum s-ar fi aflat complet altundeva”. 
Apoi a fost însoţit afară din celulă de avocatul său, de un preot 
de la Biserica Scoției și de doi paznici. Pe măsură ce grupul s-a 
apropiat de camera în care execuţia trebuia să aibă loc, 
picioarele lui Roddy au cedat și a trebuit să fie târât de către 
paznici pe distanța rămasă. Toate pregătirile necesare fuseseră 
făcute și, în afară de călău, mai erau prezenţi doctorul Hector 
Munro și directorul închisorii. Când gluga i-a fost trasă peste 
cap, Roddy a început să plângă. Domnul Sinclair și-a ascuns faţa 
în mâini. Roderick Macrae a fost pronunţat mort la douăzeci și 
patru de minute trecute peste ora opt. „Spânzurătoarea”, 
preciza raportul medicului, „s-a desfășurat în mod exemplar și 
nicio suferință exagerată nu i-a fost provocată condamnatului”. 


VP - 269