Emily Bronte — La rascruce de vinturi

Emily Bronte 


Emily Bronte 


La răscruce de vânturi 


CAPITOLUL 1 

Adineauri m-am întors din vizita făcută posacului meu 
proprietar şi vecin, singura făptură care ar putea să mă mai 
tulbure aici! Într-adevăr, am poposit într-un ţinut minunat! 
Desigur că n-aş fi putut alege, din toată Anglia, un loc mai la 
adăpost de orice frământare omenească. Un desăvârşit rai 
al mizantropilor; iar domnul Heathcliff şi cu mine suntem 
parcă anume făcuţi să ne înfruptăm din acest ţinut al 
dezolării. Straşnic bărbat! Totuşi, nu cred că şi-a închipuit 
cum mi s-a încălzit inima de simpatie pentru el când, 
apropiindu-mă călare, am văzut că ochii lui negri se 
întunecă bănuitori sub sprâncene şi că la auzul glasului 
meu îşi vâră, cu o hotărâre acră, degetele şi mai adânc în 
jiletcă. 

— Domnul Heathcliff? L-am întrebat. 

Răspunsul a fost un semn făcut din cap. 

— Sunt Lockwood, noul dumneavoastră chiriaş, domnule. 
Am luat asupră-mi îndrăzneala să vin în vizită la 
dumneavoastră imediat după sosirea mea aici. Nădăjduiesc 
că nu v-am plictisit prea mult stăruind să închiriez 
Thrushcross Grange. Am auzit ieri că aţi avea oarecare 
griji... 

— Thrushcross Grange e proprietatea mea, domnule, m-a 
întrerupt el schimonosindu-şi faţa, şi, dacă mi-ar da mâna, 
n-aş îngădui nimănui să mă plictisească; intră! 

Acest „intră” a fost şuierat printre dinţi, vrând să spună 
mai curând: „Du-te dracului” decât altceva; iar scârţâitul 
porţii de care se sprijinea domnul Heathcliff n-a arătat mai 


multă bunăvoință decât cuvintele lui. Cred că tocmai 
amănuntele acestea m-au făcut să-i primesc invitaţia: mă 
interesa să cunosc un om care părea şi mai posac decât 
mine. 

Când văzu că pieptul calului meu împinge cu hotărâre 
poarta, întinse mâna şi-i scoase lanţul, apoi, posomorât, o 
porni înaintea mea pe alee. Ajunşi în curte, strigă: 

— Joseph, ia calul domnului Lockwood şi adu vin! 

„Desigur, omul acesta constituie întregul personal de 
serviciu, îmi zisei auzind dubla poruncă. Nu-i de mirare că 
iarba creşte printre lespezi şi că, fără îndoială, numai vitele 
mai tund gardurile vii.” 

Joseph era un om vârstnic, ba chiar bătrân, poate chiar 
foarte bătrân, deşi părea voinic şi vânjos. 

— Domnul să ne apere! Mormăi el morocănos, ajutându- 
mă să descalec. 

Şi mă privi atât de acru, încât eu, indulgent, am vrut să 
cred că avea nevoie de ajutorul ceresc pentru a-şi mistui 
cina şi exclamaţia lui plină de evlavie nu avea nici o legătură 
cu sosirea mea neaşteptată. 

Wuthering Heights (1) e denumirea reşedinţei domnului 
Heathciliff. O poreclă provincială potrivită pentru a evoca 
vuietul vântului ce se dezlănţuie în jurul casei pe timp de 
furtună. Pe acele culmi, desigur, aerul e mereu tăios şi rece; 
şi nu e greu de ghicit cu ce putere porneşte vântul de 
miazănoapte peste creste, judecând după apriga înclinare a 
câtorva brazi pitici, sădiţi în apropierea casei şi a unor tufe 
prăpădite, cu crengile întinse într-o singură parte, cerşind 
parcă pomană de la soare. Din fericire, arhitectul a fost 
prevăzător şi a clădit casa solid. Ferestrele sunt înguste, 
tăiate adânc în zid, iar colţurile, apărate de pietre mari, 
ieşite mult în relief. 

Înainte de a trece pragul, m-am oprit să admir mulţimea 
de sculpturi groteşti risipite cu precădere pe faţadă şi în 
jurul intrării principale, deasupra căreia, printre 
nenumărați grifoni care începuseră să se fărâmiţeze şi 


amoraşi lipsiţi de pudoare, am descoperit data - 1500 - şi 
numele Hareton Eamshaw. Aş fi vrut să fac câteva 
comentarii şi să-l rog pe ursuzul meu proprietar să-mi facă 
un scurt istoric al acestei clădiri; dar atitudinea lui, aşa cum 
stătea în faţa uşii, părea să-mi ceară ori să intru imediat în 
casă, ori să plec definitiv. lar eu nu doream să-i sporesc 
nerăbdarea înainte de a fi pătruns în sanctuarul său. 

Urcând o singură treaptă şi fără să mai trecem prin vreun 
gang sau vestibul, ne aflarăm în odaia principală, numită 
prin partea locului „sală”. De obicei, sala cuprinde şi 
bucătăria şi camera de primire, dar eu cred că la 
Wuthering Heights bucătăria cu toate rosturile ei a fost 
silită să se retragă în cu totul altă parte. Desluşeam glasuri 
pălăvrăgind şi zgomot de vase venit de departe; de altfel, în 
preajma căminului uriaş n-am văzut strălucind pe pereţi 
vase de aramă, strecurătoare de cositor sau vreun alt 
obiect care să mă fi făcut a crede că acolo se coace, se 
fierbe sau se prăjeşte ceva. Însă într-un capăt al încăperii se 
răsfrângeau minunat atât lumina cât şi căldura, în enorme 
farfurii de cositor, ibrice şi oale de argint, aşezate rânduri- 
rânduri pe un imens bufet de stejar, înalt până-n tavan. 
Acesta nu fusese niciodată vopsit: pentru un ochi 
cercetător, întreaga lui structură era vizibilă, în afara unei 
porţiuni ascunse de o stinghie de lemn de care erau 
atârnate turte de ovăz şi nenumărate hălci de carne de 
vacă, berbec şi porc. Deasupra căminului se aflau mai multe 
puşti vechi, prăfuite şi o pereche de pistoale de pus la 
coburi; iar în chip de podoabă, înşirate pe marginea unui 
raft, trei cutii de metal, pictate în culori ţipătoare. 
Pardoseala era de piatră albă, lustruită, scaunele rustice, cu 
speteze înalte, vopsite în verde. În umbră se întrezăreau 
unul sau două scaune masive, negre. În firida de jos a 
bufetului sta culcată o căţea roşiatică, voinică, din neamul 
prepelicarilor, înconjurată de o ceată de căţei care 
scânceau; iar prin unghere dormeau alţi câini. 


Locuinţa şi mobilierul n-ar fi avut nimic deosebit dacă ar fi 
aparţinut unui obişnuit fermier din nord, cu faţa dârză, cu 
picioare puternice, puse în valoare de pantalonii bufanţi şi 
jambiere. În orice casă, pe o rază de cinci sau şase mile 
printre aceste coline, dacă te duci la ora potrivită, după- 
amiază, poţi găsi un asemenea personaj, aşezat în fotoliul 
său, cu cana de bere spumegând pe masa rotundă din faţa 
lui. Dar domnul Heathcliff oferea un contrast izbitor faţă de 
casa şi felul lui de viaţă. Ca înfăţişare, părea un ţigan cu 
pielea tuciurie, ca îmbrăcăminte şi purtare, un gentleman, 
atâta cât poate părea gentleman un om care trăieşte la 
ţară. Fiind bine făcut la trup şi având o faţă plăcută, cu 
toată înfăţişarea lui morocănoasă, nici chiar lipsa de 
cochetărie nu-i şedea rău. L-ai fi putut bănui că este de o 
îngâmfare de proastă calitate; dar inima mea binevoitoare 
îmi spunea că nu poate fi vorba de aşa ceva: nu ştiu ce 
instinct mă făcea să cred că rezerva lui izvorăşte din sila pe 
care o are pentru orice exteriorizare a sentimentelor, 
pentru orice manifestare a unei simpatii reciproce, că 
iubeşte sau urăşte în ascuns şi i s-ar părea o obrăznicie ca 
cineva să-i arate că-l iubeşte sau îl urăşte. Dar mă cam 
pripesc: îi dăruiesc cu prea multă generozitate propriile 
mele însuşiri. Motivele care-l fac pe domnul Heathcliff să nu 
întindă mâna pentru a face cunoştinţa unui străin, cu care, 
întâmplător, s-a întâlnit, pot fi cu totul diferite de ale mele. 
Îmi place să cred că structura mea sufletească e oarecum 
unică: sărmana mea mamă îmi spunea că n-o să am 
niciodată un cămin comod şi, într-adevăr, chiar în vara 
trecută m-am dovedit cu desăvârşire nedemn de a-l avea. 

În timp ce mă aflam, pentru o lună de zile, pe malul mării, 
unde mă bucuram de aer curat, întâmplarea a făcut sa 
întâlnesc acolo cea mai fermecătoare făptură: o adevărată 
zeiţă în ochii mei, atâta vreme cât nu m-a băgat în seamă. 
Niciodată nu mi-am destăinuit iubirea prin viu grai, dar 
dacă privirile pot vorbi, atunci şi cel mai idiot dintre idioţi ar 
fi putut ghici că eram îndrăgostit de ea până peste cap. În 


cele din urmă m-a înţeles şi mi-a răspuns cu cea mal dulce 
privire ce se poate închipui. Ştiţi ce-am făcut? O 
mărturisesc cu ruşine: glacial, m-am retras în mine ca un 
melc şi la fiecare privire caldă de-a ei m-am retras mai 
adânc, mai rece, până când, în cele din urmă, biata făptură 
nevinovată a început să se întrebe dacă nu cumva şi-a 
pierdut minţile şi, năucită de nedumerire, ruşinată de 
presupusa ei eroare, îşi convinse mama şi amândouă 
plecară din localitate. Această bizară atitudine mi-a creat 
reputaţia unui om cu desăvârşire lipsit de suflet, reputaţie 
pe care numai eu ştiu cât de puţin o merit! 

M-am aşezat la capătul căminului, pe un scaun opus celui 
spre care păşea gazda mea; şi, ca să-mi fac de lucru, am 
încercat să mângâi căţeaua, care, părăsindu-şi culcuşul şi 
puii, se strecurase ca o lupoaică în spatele meu; avea buza 
răsfrântă, dinţii albi umeziţi de bale şi sta gata să mă 
înşface. Mângâierile mele provocară o mârâială îndelungă 
şi răguşită. 

— Ai face mai bine să laşi căţeaua în pace, mirâi şi domnul 
Heathcliff pe acelaşi ton, iar pentru a împiedica unele 
demonstraţii mai fioroase din partea ei, îi trase un picior. 
Nu-i învățată cu mângâierile, n-o ţin pentru răsfăţ. Apoi, 
făcând vreo câţiva paşi mari spre o uşă lăturalnică, strigă 
din nou: Joseph! 

Dar Joseph mormăia ceva neînțeles în fundul pivniţei şi 
părea că nu are de gând să vină sus, aşa că stăpânul său 
cobori chiar el, lăsându-mă singur, faţă-n faţă cu căţeaua 
aceea amenințătoare şi cu o pereche de câini ciobăneşti, 
flocoşi şi fioroşi, care, împreună cu ea, îmi urmăreau cu 
mare băgare de seamă toate mişcările. Nedorind să intru în 
contact cu colții lor, am stat nemişcat; dar, spre ghinionul 
meu, crezând că nu vor înţelege insultele tacite, am avut 
nefericita idee de a mă strâmba şi schimonosi în faţa celor 
trei animale, până când una din strâmbături o enervă atât 
de mult pe „doamna”, încât se înfurie brusc şi sări pe 
genunchii mei. Am azvârlit-o cât colo şi m-am refugiat 


repede de partea cealaltă a mesei. Această mişcare a 
răsculat întreaga haită: o jumătate de duzină de monştri cu 
patru labe, de diferite dimensiuni şi vârste, ieşiră din 
vizuinele lor ascunse şi veniră spre cămin, punctul principal 
al încăperii. Simţind cum călcâiele mele, cât şi pulpanele 
jachetei, devin obiectul precis al asaltului lor, m-am apărat 
de atacul celor mai puternici adversari cu vătraiul; totuşi, 
pentru a restabili pacea, am fost silit să strig după ajutorul 
cuiva din casă. 

Domnul Heathcliff şi omul lui urcară treptele pivniţei cu o 
indiferenţă jignitoare. Cred că nu şi-au iuţit câtuşi de puţin 
pasul, cu toate că în jurul căminului se stârnise o puternică 
larmă de lătrături şi chelălăieli. Din fericire, cineva din 
bucătărie veni în grabă. O femeie corpolentă, cu fusta 
suflecată, braţele goale şi obrajii rumeniţi de foc se repezi 
în mijlocul nostru învârtind o tigaie. Cu ajutorul acestei 
arme şi al glasului ei, furtuna se potoli ca prin farmec, iar 
când stăpânul intră nu mai rămăsese în arenă decât ea, 
suflând din greu, ca marea după un vânt năprasnic. 

— Ce dracu s-a întâmplat? Întrebă el, măsurându-mă într- 
un mod greu de îndurat după această primire atât de puţin 
ospitalieră. 

— Ce dracu, într-adevăr! Mârâii eu. Turma de porci în 
care-au intrat demonii 42) nu era stăpânită de duhuri mai 
rele decât jivinele dumneavoastră, domnule. Dacă părăseaţi 
un străin în mijlocul unei haite de tigri tot atâta era! 

— Nu se leagă de oamenii care nu se ating de nimic, 
observă el, punând sticla în faţa mea şi împingând masa la 
locul ei. Bine fac câinii dacă sunt atenţi. Bei un pahar de 
vin? 

— Nu, mulţumesc. 

— Nu te-au muscat, nu-i aşa? 

— Dacă m-ar fi muşcat, îi învăţam eu minte. 

Faţa lui Heathcliff se destinse într-un zâmbet. 

— Haide, haide, zise, eşti cam emoţionat, domnule 
Lockwood. Poftim, gustă puţin vin. Oaspeţii sunt atât de rari 


în această casă, încât, trebuie să recunosc, nici eu şi nici 
câinii mei nu prea ştim cum să-i primim. În sănătatea 
dumitale, domnule! 

Mă înclinai, făcându-i aceeaşi urare: îmi dădeam seama că 
ar fi o prostie să mă îmbufnez din pricina obrăzniciei unei 
haite de dulăi. Şi, în afară de asta, nu voiam să-mi las gazda 
să se mai distreze pe socoteala mea, căci atitudinea 
domnului Heathcliff cam înspre acolo tindea. Iar el, 
gândindu-se desigur că e o prostie să te pui rău cu un 
chiriaş bun, renunţă în oarecare măsură la stilul său laconic 
şi, nemaiinghiţând pronumele şi verbele auxiliare, începu a 
vorbi despre un subiect care credea că mă interesează - 
avantajele şi dezavantajele reşedinţei mele actuale. Din tot 
ce discutarăm, omul mi se păru foarte inteligent, de aceea, 
înainte de-a pleca, avusei îndrăzneala să-l rog să mă 
primească şi a doua zi. El, fireşte, nu dorea să repet 
incursiunea în casa lui. Totuşi, mă voi duce. Sunt uimit cât 
de sociabil mă simt în comparaţie cu el. 

CAPITOLUL. 2 

În după-amiaza de ieri se lăsase ceaţă şi frig. Mă gândeam 
că poate ar fi mai cuminte să rămân acasă, în biroul meu, 
lângă foc, în loc s-o pornesc prin bălării şi noroaie spre 
Wuthering Heights. Aşa că, întorcându-mă de la masă (n.b. 

— Iau masa de prânz între ora douăsprezece şi unu, căci 
menajera mea, o matroană respectabilă, care face parte 
integrantă din casă, nu poate sau nu vrea să înţeleagă 
cererea mea de a fi servit la ora cinci), urcai scările cu 
intenţia de a-mi petrece după-amiaza lenevind. Când să 
intru în odaia mea, văzui o tânără servitoare, 
îngenuncheată lângă sobă, înconjurată de perii şi găleți cu 
cărbuni şi care, scoțând un praf infernal, încerca să stingă 
flăcările sub mormane de cenuşă. În faţa acestui spectacol 
m-am retras imediat, mi-am luat pălăria şi, după un drum 
de patru mile, am ajuns la poarta grădinii lui Heathcliff, 
tocmai la timp pentru a mă adăposti de primii fulgi de 
zăpadă ai viscolului ce se dezlănţuise. 


Pe acel vârf de deal pleşuv, pământul era îngheţat bocnă, 
iar aerul, tăios, mă făcea să dârdâi din tot trupul. Nefiind în 
stare să desfac lanţul porţii, am sărit peste gard şi am 
început să alerg de-a lungul aleii mărginite, de o parte şi de 
alta, de tufe răzlețe de coacăze. Zadarnic bătui în uşă până 
îmi amorţiră pumnii şi câinii începură să latre. 

„Oameni blestemaţi! Zisei în gând, aţi merita să fiţi pe veci 
izolaţi de semenii voştri pentru lipsa de ospitalitate şi 
mojicia voastră. Nici chiar eu n-aş sta cu uşile ferecate în 
timpul zilei. Dar nu-mi pasă, trebuie să intru!” Cu hotărâre, 
pusei mâna pe ivăr şi începui a-l zgâlţâi din răsputeri. 
Mutra acră a lui Joseph apăru la fereastra rotundă a 
hambarului. 

— Ce caţi aici? Strigă el. Stăpânu-i jos, la vite. Dă ocol 
casei şi du-te pân” la capătu' grajdului dacă vrei să vorbeşti 
cu el. 

— Nu-i nimeni în casă să-mi deschidă? Răcnii eu drept 
răspuns. 

— Nu-i decât cucoana, şi ea nu deschide chiar de-ai face 
larma asta turbată pân' la miezu' nopţii. 

— Dar pentru ce? Nu-i poţi spune cine sunt? Haide, 
Joseph! 

— Ba nu! Nu mă bag în treaba asta, mârâi capul din 
fereastră şi dispăru. 

Zăpada începu să se aştearnă, deasă. Pusei mâna pe 
clanţă pentru a face o nouă încercare, când în curtea din 
dos apăru un tânăr fără haină, cu o furcă pe umăr. Îmi 
strigă să-l urmez şi, după ce trecurăm printr-o spălătorie şi 
un spaţiu pietruit unde se afla o magazie cu cărbuni, o 
pompă şi un porumbar, sosirăm în sfârşit în sala mare, caldă 
şi plăcută, unde fusesem primit în ajun. Încăperea strălucea 
minunat în lumina unui uriaş foc de cărbuni, turbă şi lemne, 
iar lângă masă, aşternută pentru o cină îmbelşugată, am 
avut plăcerea s-o văd pe „cucoana”, o fiinţă pe care nu mă 
aşteptam s-o găsesc aici. Mă înclinai şi aşteptai, crezând că 


mă va pofti să iau loc. Ea mă privi, rezemându-se de 
speteaza scaunului, dar rămase nemişcată şi mută. 

— Urâtă vreme! Zisei. Mă tem, doamnă Heathcliff, că uşa 
din faţă a suferit consecinţele nepăsării servitorilor 
dumneavoastră: am lovit din răsputeri ca să mă audă. 

Ea nu deschise gura. Eu o priveam, ea mă privea: adică îşi 
aţintise ochii asupra mea cu o răceală şi o indiferenţă 
neplăcute şi stingheritoare din cale-afară. 

— Stai jos, zise tânărul pe un ton răstit. Acuşi vine. 

Îl ascultai; apoi îmi dresei vocea, o chemai pe ticăloasa 
Junonă, care la această a doua întrevedere a noastră 
binevoi să dea din vârful cozii, vrând să arate că mă 
cunoaşte. 

— Frumos animal! Zisei, încercând din nou să intru în 
vorbă cu stăpâna casei. Aveţi de gând să daţi din căţei, 
doamnă? 

— Nu sunt ai mei, răspunse plicticoasa gazdă cu un ton şi 
mai respingător decât ar fi răspuns chiar Heathcliff. 

— A, favoriţii dumneavoastră fac parte dintre aceştia? 
Continuai eu, întorcându-mă spre un colţ întunecos al 
încăperii unde pe o pernă mi se părea că văd nişte pisici. 

— Ciudată alegere de favoriţi! Remarcă ea cu dispreţ. 

Spre ghinionul meu, acolo se afla un morman de iepuri 
morţi. Mai tuşii o dată uşor şi mă trăsei mai aproape de 
cămin, spunând din nou că vremea e îngrozitoare. 

— Nu trebuia să ieşi din casă, zise ea, ridicându-se şi luând 
de pe cămin două dintre cutiile de metal pictate. 

Aşa cum stătuse înainte, lumina nu ajungea până la ea; 
acum însă i-am putut vedea desluşit trupul şi obrazul. Era 
zveltă şi, după câte mi se părea, nu departe de vârsta uni 
fetişcane. Trupul frumos, iar obrazul - cea mai gingaşă şi 
distinsă faţă pe care am avut vreodată plăcerea s-o privesc. 
Trăsături fine, foarte frumoase, bucle bălaie, mai degrabă 
aurii, stăteau despletite pe gâtul ei delicat; iar ochii, dacă ar 
fi avut o expresie binevoitoare, ar fi fost irezistibili. Dar, 
spre norocul inimii mele sensibile, singurul sentiment ce se 


putea citi în ei era disprețul sau un soi de deznădejde, cu 
totul nefirească pe asemenea chip. Cutiile erau cam sus, cât 
pe-aci să nu le ajungă; făcui o mişcare s-o ajut, dar ea se 
întoarse către mine ca un avar căruia cineva ar fi încercat 
să-i ajute să-şi numere galbenii. 

— N-am nevoie de ajutorul dumitale, zise ea scurt. Pot să 
le iau şi singură. 

— Vă rog să mă iertaţi! Mă grăbii să-i răspund. 

— Ai fost poftit la ceai? Întrebă ea legându-şi un şorţ peste 
frumoasă-i fustă neagră; apoi măsură o lingură plină de 
frunze de ceai pe care-o ţinu nemişcată deasupra 
ceainicului. 

— Aş fi încântat să beau o ceaşcă, îi răspunsei. 

— Ai fost invitat? Repetă ea. 

— Nu, răspunsei, pe jumătate zâmbind. Dumneavoastră 
sunteţi persoana îndreptăţită să mă poftiţi. 

Ea aruncă ceaiul înapoi în cutie, puse lingura şi celelalte la 
loc, apoi se aşeză mânioasă pe scaun; fruntea îi era 
încruntată, iar buza inferioară roşie şi bosumflată, ca la un 
copil care stă să plângă. 

Între timp, tânărul îşi trase pe umeri o haină foarte 
jerpelită şi, aşezându-se şi el în faţa focului, începu să se 
uite la mine pe furiş, ca şi cum între noi ar fi fost o 
duşmănie de moarte încă nerăzbunată. Începusem să mă 
întreb dacă era servitor ori ba. Atât veşmintele cât şi vorba 
îi erau grosolane, cu totul lipsite de distincţia pe care o 
remarcasem la domnul şi doamna Heathciliff. Părul, castaniu 
şi des, era aspru şi neîngrijit, favoriţi stufoşi îi acopereau 
obrajii, iar mâinile îi erau înnegrite, ca ale unui muncitor de 
rând; totuşi purtarea lui era îndrăzneață, aproape 
sfidătoare, iar faţă de stăpâna casei nu părea să aibă 
atitudinea unui servitor. În lipsa unor dovezi precise în 
privinţa situaţiei lui în acea casă, am socotit că e mai bine să 
nu iau în seamă purtarea-i curioasă; şi, câteva minute mai 
târziu, intrarea lui Heathcliff mă salvă în oarecare măsură 
din situaţia neplăcută în care mă aflam. 


— După cum vezi, domnule, m-am ţinut de făgăduială şi 
am venit! Exclamai eu, luând un aer vesel, dar mă tem că 
vremea nu mă va lăsa să ies din casă încă vreo jumătate de 
ceas; sper că-mi veţi da adăpost în acest răstimp. 

— O jumătate de ceas? Zise el scuturându-şi fulgii albi de 
pe haine; mă mir c-ai ales tocmai viscolul ăsta pentru a 
umbla pe coclauri. Ştii că rişti să te rătăceşti prin mlaştini? 
Chiar oamenii învăţaţi cu smârcurile de pe-aici greşesc 
deseori drumul în seri ca asta şi pot să-ţi spun că în 
momentul de faţă n-aş crede să se schimbe vremea. 

— Poate găsesc printre oamenii dumneavoastră o căâlăuză. 
Va rămâne la Grange până mâine dimineaţă. Îmi puteţi da 
pe cineva? 

— Nu, nu pot. 

— Într-adevăr? Atunci nu-mi rămâne decât să mă bizui pe 
puterile mele. 

— U-u-u-f! 

— Faci ceaiul? Îl întrebă pe băiatul cu haina jerpelită, 
mutându-şi privirea sălbatică de la mine la tânăra doamnă. 

— Îi dai şi lui? Întrebă ea adresându-i-se lui Heathcliff. 

— Fă ceaiul! Fu răspunsul, rostit cu atâta brutalitate, încât 
am tresărit. 

Tonul acestor cuvinte dezvăluia un caracter cu adevărat 
urât. Nu mai eram dispus să-l consider pe Heathcliff un 
„bărbat straşnic”. După ce pregătirile se isprăviră, mă pofiti, 
zicând: 

— lar acum, domnule, apropie-ţi scaunul. 

Şi toţi, împreună cu tânărul bădăran, ne aşezarăm în jurul 
mesei şi înghiţirăm ceaiul într-o tăcere mormântală. 

Mă gândii că, deoarece eu înnourasem atmosfera, era de 
datoria mea să caut a o însenina. Îmi părea de necrezut ca 
ei să stea zi de zi atât de încruntaţi şi tăcuţi şi, oricât de 
posaci ar fi fost, ura de pe faţa fiecăruia din ei nu putea fi 
expresia lor obişnuită. 

— E ciudat, începui - înghiţisem o ceaşcă de ceai şi 
aşteptam să mi se toarne alta - e ciudat cum obişnuinţa 


modelează gusturile şi ideile. Puţini oameni îşi pot închipui 
că există fericire şi într-o viaţă atât de izolată de lume cum 
e cea pe care o duceţi dumneavoastră, domnule Heathcliff. 
Şi totuşi, îndrăznesc să spun că, înconjurat de familia 
dumneavoastră şi alături de simpatica dumneavoastră 
doamnă, geniul bun care domneşte peste căminul şi inima 
dumneavoastră... 

— Simpatica mea doamnă! Mă întrerupse el cu o 
schimonoseală aproape diabolică pe obraz. Unde e... 
simpatica mea doamnă? 

— Vreau să spun, doamna Heathcliff, soţia dumneavoastră. 

— A, da, vrei să spui că spiritul ei a luat locul unui înger 
păzitor şi are grijă de Wuthering Heights chiar după ce 
trupul ei nu mai este? Nu-i aşa? 

Dându-mi seama că am făcut o gafă, încercai s-o dreg. 
Trebuia să văd că diferenţa de vârstă dintre aceştia doi e 
prea mare ca să fie soţ şi soţie El avea cam patruzeci de ani, 
vârsta maturității intelectuale la care bărbaţii rareori se 
complac în iluzia că fetele tinere se pot căsători cu ei din 
dragoste; acest vis e rezervat drept mângâiere la 
bătrâneţe. Femeia nu părea să aibă mai mult de 
şaptesprezece ani. 

Apoi, într-o străfulgerare, m-am lămurit. „Desigur că 
bădăranul de lângă mine, care bea ceaiul dintr-un vas şi 
mânca pâinea cu mâini nespălate, e soţul ei: Heathcliff fiul, 
desigur. lată ce înseamnă să te îngropi de viu: femeia s-a 
aruncat în braţele acestui necioplit pentru că, pur şi simplu, 
nu ştia că mai există pe lume şi alţi bărbaţi! Ce păcat de ea! 
Trebuie să bag de seamă ca nu cumva, din pricina mea, să 
regrete alegerea făcută”. După această reflecţie pot părea 
cam încrezut, dar nu e cazul. Vecinul meu era aproape 
respingător; iar eu ştiam, din experienţă, că sunt destul de 
atrăgător. 

— Doamna Heathciliff e nora mea, zise Heathcliff, 
confirmându-mi bănuiala. În timp ce-mi vorbea, îi aruncă o 
privire ciudată: o privire de ură; sau, dacă nu, atunci 


muşchii feţei lui, spre deosebire de ai altor oameni, erau în 
aşa fel plămădiţi, încât nu exprimau graiul sufletului. 

— A, acum am înţeles; desigur că dumneavoastră sunteţi 
fericitul posesor al acestei zâne binefăcătoare, remarcai, 
întorcându-mă către vecinul meu. 

De data aceasta făcusem o neghiobie şi mai mare: tânărul 
roşi până-n vârful urechilor şi-şi strânse pumnii de parcă ar 
fi vrut să mă asasineze. Dar imediat se potoli, înăbuşind 
furtuna cu o înjurătură grosolană, mârâită la adresa mea. 
Mi-am dat osteneala să n-o aud. 

— Nu prea ai noroc cu presupunerile, domnule, remarcă 
gazda mea; niciunul dintre noi n-avem norocul de-a fi 
posesorul zânei dumitale binefăcătoare: bărbatul ei e mort. 
Am spus că e nora mea; aşadar, trebuie să fi fost măritată 
cu fiul meu. 

— Iar acest tânăr este... 

— Desigur, nu fiul meu. 

Heathcliff zâmbi din nou, cu aerul că ar fi o glumă prea 
năstruşnică să-i atribui paternitatea acelui urs. 

— Numele meu e Hareton Eamshaw, mormăi celălalt şi te 
sfătuiesc să-l respecţi! 

— N-am manifestat nici o lipsă de respect, am răspuns, în 
timp ce în sinea mea râdeam de aerul demn cu care mi se 
prezentase. 

Îşi pironi ochii îndelung asupra mea, dar eu îmi întorsei 
privirea de la el, temându-mă ca nu cumva să fiu ispitit să-l 
plesnesc sau să izbucnesc în râs. Începusem să mă simt cu 
totul nelalocul meu în acest plăcut cerc familial. Atmosfera 
aceea deprimantă mă cuprinsese şi pe mine, distrugând 
aproape cu desăvârşire căldura şi confortul fizic ce mă 
înconjurau. De aceea am hotărât că voi lua bine seama 
înainte de-a mă aventura şi a treia oară sub acest 
acoperământ. 

Masa se isprăvi şi cum nimeni nu dădu semne că ar avea 
de gând să înceapă o convorbire prietenoasă, m-am 
apropiat de fereastră pentru a vedea cum e vremea. 


Priveliştea era descurajantă: noaptea se lăsase prea 
timpuriu, iar cerul şi dealurile se făcuseră una cu vârtejul 
de vânt şi zăpadă deasă. 

— Cred că acum nu voi putea ajunge acasă fără o călăuză! 
Exclamai fără să vreau. Drumurile sunt, desigur, înzăpezite 
şi, chiar de n-ar fi, n-aş vedea nici un pas înaintea mea. 

— Hareton, mergi şi mână duzina aceea de oi în tinda 
hambarului. Dacă rămân în ţarc, le acoperă zăpada. Pune şi 
o scândură în faţa lor, zise Heathcliff. 

— Ce să mă fac? Continuai eu din ce în ce mai enervat. 
Întrebarea nu primi răspuns. Privind în jurul meu, îl văzui 
numai pe Joseph aducând într-o găleată terci pentru câini şi 
pe doamna Heathcliff, aplecată în faţa focului şi jucându-se: 
punea pe foc un mănunchi de chibrituri care căzuseră de 

pe poliţa căminului când aşezase la loc cutia de ceai. 
Joseph, după ce-şi lăsă povara jos, privi cu ochi critici 
întreaga încăpere şi rosti eu glas hodorogit: 

— Stau şi mă minunez cum poţi sta aici trândăvind, fără a 
pune mâna pe ceva, când toţi ceilalţi sunt pe-afară! Nu eşti 
bună de nimic şi n-are nici un rost să-ţi mai vorbească omu'. 
Niciodată n-ai să te-ntorci de pe calea cea rea şi-ai să te 
duci de-a dreptul la dracu, cum s-a dus şi mumă-ta. 

O clipă am crezut că acest discurs înflăcărat îmi fusese 
adresat mie şi, destul de furios, păşii spre bătrânul nătărău 
cu ferma intenţie de a-l scoate pe uşă în brânci. Dar 
răspunsul doamnei Heathcliff mă opri. 

— Ipocrit bătrân şi mârşav ce eşti! Îi spuse. Nu ţi-e teamă 
că, pomenind numele diavolului, o să vină să te ia? Ile 
poftesc să nu mă mai provoci, căci de nu, am să-i cer o 
favoare specială să te ia imediat. Ascultă! Uită-te aici, 
Joseph, continuă ea, luând de pe poliţă o carte lunguiaţă, 
mare şi neagră. Am să-ţi arăt eu cât de departe am ajuns în 
magia neagră şi cu ajutorul ei voi fi în stare ca, în curând, 
să mă descotorosesc de cei ce-mi stau în cale. Vaca cea 
roşcată n-a murit întâmplător, iar reumatismele dumitale cu 
greu ar putea fi puse pe socoteala îndurării cereşti. 


— Oh! Păcătoaso, păcătoaso, gâfâi bătrânul; de ne-ar 
scăpa Domnul de rele! 

— Blestematule! Eşti un afurisit. Piei din faţa mea, că, de 
nu, te ating de-a binelea! Am să vă modelez pe toţi din 
ceară şi argilă şi primul care calcă poruncile hotărâte de 
mine - nici nu vreau să spun ce-i fac, dar ai să vezi! Piei 
îndată din faţa ochilor mei! 

Mica vrăjitoare îl privi cu ochii ei frumoşi scăpărând de 
batjocură şi răutate, iar Joseph, realmente îngrozit, ieşi în 
grabă tremurând, rugându-se şi exclamând mereu 
„păcătoaso”. Crezând că purtarea ei nu fusese decât o 
glumă cam jalnică, încercai, imediat ce-am rămas singuri, s- 
o fac părtaşă la necazul meu. 

— Doamnă Heathcliff, spusei pe un ton serios, trebuie să 
mă iertaţi că vă supăr. Dar cred, adică sunt convins, că o 
fiinţă cu o faţă ca a dumneavoastră, nu poate fi decât bună 
la suflet. Vă rog, daţi-mi câteva lămuriri care m-ar putea 
îndruma spre casă. Habar n-am pe unde s-o apuc; mai 
curând aţi şti dumneavoastră pe unde s-o apucaţi ca să 
ajungeţi la Londra! 

— Du-te pe drumul pe care ai venit, răspunse ea, 
aşezându-se comod într-un scaun, lângă o lumânare şi cu 
cartea cea mare pe genunchi. Scurtă îndrumare, dar cea 
mai sănătoasă pe care ţi-o pot da. 

— Dar dacă o să auziţi că m-au găsit mort într-o băltoacă 
sau într-o groapă plină cu zăpadă, conştiinţa n-o să vă 
spună, în şoaptă, că în parte este vina dumneavoastră? 

— Cum adică? Eu nu pot să te însoțesc. Ăştia nu m-ar lăsa 
să merg nici până la zidul din fundul grădinii. 

— Dumneavoastră! N-aş îndrăzni să vă cer să păşiţi nici 
măcar peste pragul casei într-o noapte ca asta! Strigai. Vă 
rog numai să-mi spuneţi pe unde s-o iau, nu să-mi arătaţi 
drumul, sau, dacă nu, convingeţi-l pe domnul Heathcliff să- 
mi dea o călăuză. 

— Aici nu e decât el, Eamshaw, Zillah, Joseph şi cu mine. 
Pe cine să-ţi dea? 


— Nu sunt rândaşi la fermă? 

— Nu, ăştia-s toţi. 

— Atunci voi fi silit să rămân aici. 

— În privinţa asta învoieşte-te cu gazda dumitale. Eu nu 
mă amestec. 

— Sper c-o să te înveţi minte să nu mai faci asemenea 
plimbări necugetate pe dealurile astea! Strigă cu vocea lui 
aspră Heathcliff, care venea dinspre bucătărie. În ceea ce 
priveşte rămânerea dumitale aici, nu sunt pregătit pentru a 
găzdui oaspeţi, aşa că va trebui să dormi în pat cu Hareton 
sau cu Joseph. 

— Pot dormi pe un scaun în camera aceasta, îi răspunsei. 

— Nu, nu. Un străin e un străin, fie el bogat ori sărac şi 
mie nu-mi convine să-l las singur într-un loc unde nu-l pot 
supraveghea, zise bădăranul. 

Această insultă puse capăt răbdării mele. Exprimându-mi 
indignarea, trecui repede pe lângă el şi ieşii în curte, unde, 
din grabă, mă izbii de Eamshaw. Afară era atât de întuneric, 
încât nu puteam găsi porţile şi, cum bâjbâiam prin curte, 
mi-a fost dat să aud cum cearta dintre ei se încingea din 
nou. La început tânărul îmi păru prietenos. 

— Mă duc cu el până la parc, zise. 

— Du-te cu el şi până-n iad! Exclamă stăpânul, sau poate 
ruda lui. Şi de cai cine-o să vadă? Hai? 

— Viaţa unui om e mai prețioasă decât nişte cai neîngrijiţi 
o noapte; cineva trebuie să meargă cu el, murmură doamna 
Heathcliff, mai binevoitoare decât mă aşteptam. 

— Dar nu la porunca ta! Răspunse Hareton. Dacă-i porţi 
de grijă, ai face mai bine să-ţi ţii gura. 

— Atunci dea Domnul ca fantoma lui să te urmărească în 
veci şi ca domnul Heathcliff să nu mai găsească chiriaş până 
când Grange va fi o ruină! Răspunse ea cu răutate. 

— Auzi-o, auzi-o cum îi blestemă! Mormăi Joseph, spre 
care mă îndreptam. 

E] se afla destul de aproape ca să ne audă, mulgea o vacă 
la lumina unui felinar pe care îl luai fără multă vorbă, 


strigând că i-l voi trimite a doua zi şi mă repezii spre cea 
mai apropiată portiţă. 

— Stăpâne, stăpâne, a sfeterisit lanterna! Strigă bătrânul 
urmărindu-mi retragerea. Hei Gnasher 43)! Hei, câini! Hei, 
Wolf 44) prinde-l, prinde-l! 

Când să deschid portiţa, doi monştri flocoşi se năpustiră la 
gâtul meu, mă doborâră la pământ şi stinseră lumina, în 
timp ce hohotele de râs ale lui Heathciliff şi Hareton aţâţară 
la culme furia şi umilinţa mea. Din fericire, bestiile aveau 
chef să-şi dezmorţească mai degrabă labele şi să latre, dând 
vesele din coadă, decât să mă mănânce de viu; dar nu 
admiteau să mă ridic de jos. De aceea am fost silit să rămân 
culcat la pământ până când răutăcioşii lor stăpâni s-au 
îndurat să mă elibereze; atunci, în capul gol şi tremurând 
de mânie, le-am poruncit nemernicilor să-mi deschidă 
porţile - căci, dacă mă mai rețin un minut, nu răspund de 
faptele mele - ameninţându-i şi jurând răzbunare prin fraze 
incoerente, care, prin confuzia şi profunzimea virulenţei lor 
sălbatice, aminteau de regele Lear. 

Vehemenţa şi enervarea au făcut să-mi pornească valuri 
de sânge din nas; dar Heathcliff continua să râdă şi eu să 
înjur. Nu ştiu cum s-ar fi terminat scena dacă n-ar fi fost 
prin apropiere o fiinţă ceva mai cu minte decât mine şi mai 
binevoitoare decât gazda mea. Era Zillah, menajera, o 
femeie zdravănă, care ieşi în cele din urmă din bucătărie să 
vadă pricina zarvei. Crezând că vreunul dintre bărbaţi mă 
scuturase ceva mai aspru şi neîndrăznind să se lege de 
stăpân, îşi îndreptă întreaga artilerie vocală împotriva 
tânărului nemernic. 

— Păi bine, domnule Eamshaw, strigă ea, dumneata nu 
cunoşti nici o margine?! O s-ajungem să omorâm oamenii la 
uşa casei noastre! Văd eu că n-am ce căuta în casa asta. 
Uitaţi-vă la bietul băiat, cât pe-aci să se înăbuşe! Nu, nu aşa 
nu mai merge! Veniţi înăuntru, că ştiu eu cum să opresc 
sângele. Haide, acum staţi liniştit, potoliţi-vă. 


După aceste cuvinte, îmi turnă în ceafă o ulcică de apă 
rece ca gheaţa şi mă împinse în bucătărie. Domnul 
Heathciliff ne urmă, iar veselia aceea accidentală se 
transformă iute în obişnuita lui posomoreală. 

Mi-era rău, eram ameţit şi slăbit din cale-afară, aşa că am 
fost silit să accept adăpost sub acoperişul casei lui. Îi spuse 
lui Zillah să-mi dea un pahar de coniac, apoi trecu în odaia 
din fund. Ea, binevoitoare faţă de mine, îi împlini porunca, 
ceea ce mă făcu să-mi vin în fire. Apoi mă conduse la 
culcare. 

CAPITOLUL. 3 

În timp ce mă urcam la etaj, femeia mă sfătui să acopăr 
lumina lumânării şi să nu fac nici un zgomot, căci stăpânul 
avea idei ciudate în privinţa odăii în care mă va adăposti şi 
niciodată nu lăsa de bunăvoie să doarmă cineva într-iînsa. O 
întrebai motivul. Ea îmi răspunse că nu ştie. Trăia aici abia 
de un an sau doi, iar oamenii casei aveau atâtea deprinderi 
ciudate, încât nu voia să înceapă a-i descoase. 

Eu, la rându-mi, prea zdruncinat pentru a mai fi şi curios, 
închisei uşa şi-mi făcui ochii roată ca să-mi găsesc patul. 
Întregul mobilier se compunea dintr-un scaun, un scrin şi 
un dulap mare de stejar, în care erau tăiate, tocmai sus, 
câteva firide ce semănau cu ferestrele unui cupeu. Mă 
apropiai de această construcţie şi, privind înăuntru, văzui 
că e un original pat de modă veche, făcut astfel încât să 
înlăture necesitatea ca fiecare membru al familiei să aibă o 
cameră separată. De fapt, patul forma o mică încăpere, iar 
poliţa interioară a unei ferestre servea drept masă. 
Deschizând tăbliile patului, intrai cu lumânarea aprinsă şi, 
după ce închisei tăbliile la loc, mă simţii la adăpost faţă de 
curiozitatea lui Heathcliff şi a celorlalţi ai casei. 

Într-un colţ al poliţei pe care îmi aşezasem lumânarea, se 
afla un vraf de cărţi mucegăite, iar poliţa toată era 
acoperită cu inscripţii zgâriate în vopseaua ei. De fapt, nu 
era decât un singur nume scris cu diferite litere, mari şi 


mici: „Catherine Eamshaw”, ici şi colo „Catherine 
Heathcliff”, şi apoi iarăşi „Calherine Linton”. 

Cuprins de toropeală, îmi rezemai capul de fereastră, 
silabisind mereu Catherine Eamshaw... Heathcliff... 
Linton..., până când pleoapele mi se închiseră; dar n-am 
rămas nici cinci minute cu ochii închişi şi în întuneric îmi 
apăru numele „Catherine” în litere albe, luminoase, roind 
ca nişte năluci vii; iar când m-am deşteptat, încercând să 
alung acest nume obsedant, am descoperit că fitilul 
lumânării mele se aplecase pe una din cărţile vechi şi că 
întreaga încăpere mirosea a piele de vițel arsă. Am rupt 
mucul fitilului şi, simţindu-mă foarte rău din pricina frigului 
şi a mirosului, m-am aşezat în capul oaselor şi am deschis 
pe genunchi tomul atins de flacără. Era o „Biblie” tipărită 
cu litere mici şi care mirosea îngrozitor de tare a mucegai. 
Foaia albă de la început purta inscripţia „Catherine 
Eamshaw, cartea ei” şi o dată, cam cu un sfert de veac în 
urmă. O închisei şi luai alta, apoi alta, până când le cercetai 
pe toate. Catherine avea o bibliotecă aleasă şi starea de 
uzură a cărţilor dovedea că le folosise mult, dar nu tocmai 
aşa cum s-ar fi cuvenit: abia un capitol scăpase de 
comentariile scrise cu peniţa - cel puţin aşa mi se păru mie 
- căci fiecare porţiune albă lăsată de tipograf era acoperită 
de scrisul ei. Unele erau propoziţii răzlețe, altele formau un 
adevărat jurnal, zmângălit cu un scris neîndemânatic de 
copil. În partea de sus a unei pagini libere (probabil că i s-a 
părut o comoară când a descoperit-o) avui plăcerea 
deosebită de a găsi o excelentă caricatură a prietenului 
meu Joseph, schiţată cam primitiv, dar foarte asemănătoare. 
Deodată se aprinse în mine interesul pentru necunoscuta 
Catherine şi începui imediat să-i descifrez hieroglifele 
pălite. 

„O duminică îngrozitoare! Începea aliniatul. Aş vrea să se 
întoarcă tata, Hindley îi ţine locul într-un mod infernal, 
purtarea lui faţă de Heathcliff e atroce. H. Şi cu mine ne 
vom răzvrăti. Astă-seară am pus totul la cale. 


Toată ziua a plouat cu găleata; nu ne-am putut duce la 
biserică, aşa că Joseph a socotit de datoria lui să ne facă un 
serviciu divin în pod. Pe când Hindley şi cu soţia lui se 
încălzeau jos în faţa unui foc plăcut - sunt gata să jur că 
făceau orice, numai, Biblia” n-o citeau - Heathcliff, cu mine 
şi cu nenorocitul de rândaş a trebuit să ne luăm cărţile de 
rugăciuni şi să ne urcăm sus: ne-am aşezat la rând, pe un 
sac de grâu, unde, suspinând şi tremurând, trăgeam 
nădejde că-l va cuprinde frigul şi pe Joseph, aşa că va avea 
interesul să ne facă o slujbă scurtă. Dar ce nădejde deşartă! 
Serviciul divin a ţinut exact trei ceasuri şi totuşi, când ne-a 
văzut coborând, fratele meu a avut neobrăzarea să 
exclame: «Ce, aţi şi isprăvit?» 

Duminica seara eram de obicei lăsaţi să ne jucăm, dacă nu 
făceam prea multă gălăgie; dar acum e de ajuns un simplu 
chicot de râs ca să fim puşi la colţ! 

«Uitaţi că aveţi un stăpân aici în casă, zise tiranul. Praf îl 
fac pe primul care mă scoate din fire! Ţin să fie o 
desăvârşită seriozitate şi tăcere. Aha! Tu erai, băiete? 
Frances, scumpa mea, trage-l de păr când treci pe lângă el: 
l-am auzit pocnind din degete.» 

Frances îl trase straşnic de păr pe Heathcliff, apoi se duse 
şi se aşeză pe genunchii soţului ei; şi iată-i şezând acolo ca 
doi copilaşi, sărutându-se şi vorbind prostii cu ceasurile - 
palavre tâmpite de care ar fi trebuit să le fie ruşine! Noi ne- 
am ghemuit cât am putut mai bine în firida bufetului. 
Tocmai ne legasem laolaltă şorţurile şi le agăţasem în chip 
de perdea, când Joseph intră, după ce dăduse o raită pe la 
grajduri. Smulse munca mâinilor mele, îmi trase câteva 
palme şi croncăni: « Stăpânu' abia a fost îngropat, sabatu' 
încă nu-i isprăvit, glasu' „Evangheliei”, răsună încă în 
urechile voastre şi voi îndrăzniţi să vă ţineţi de lucruri 
lumeşti?! Ruşine să vă fie! Staţi ca lumea, copii răi ce 
sunteţi! Sunt aici destule cărţi bune, dacă vreţi să le citiţi: 
şedeţi şi gândiţi-vă la mântuirea voastră!» 


Şi, zicând acestea, ne sili să ne aşezăm în capul oaselor, 
aşa ca până la noi să poată ajunge o rază slabă de la focul 
destul de îndepărtat, la a cărei lumină să citim textul 
vechiturilor pe care ni le puse în braţe. Nu mai puteam 
răbda. Am prins de cotor tomul meu murdar şi l-am azvârlit 
în coteţul câinilor, jurând să urăsc cărţile bune. Cartea lui 
Heathcliff zbură dintr-o lovitură de picior în acelaşi loc. Şi 
atunci să vezi zarvă! 

«Dom'le Hindley! Strigă capelanul nostru. Dom'le, sări 
încoace! Domnişoara Cathy a rupt coperta la „Coiful 
Mântuirii” şi Heathcliff, cuprins de mânie, a dat cu picioru' 
în „calea ce duce la pieire”! 45) Tare păcat că-i laşi s-o 
apuce pe făgaşu' ăsta! Ei! Bătrânul le-ar arăta el lor... Da' 
s-a dus!» 

Hindley a venit repede din paradisul său de lângă cămin şi, 
prinzându-ne pe unul de guler şi pe celălalt de braţ, ne-a 
aruncat dintr-o mişcare în bucătăria din dos; iar acolo 
Joseph declară cu solemnitate că, în mod absolut sigur, aşa 
cum îl vedem şi cum ne vede, « Scaraoţchi» va veni să ne ia. 
Şi, astfel mângâiaţi, ne căutarăm fiecare câte un colţ, 
pentru a aştepta sosirea diavolului. Eu am pus mâna pe 
această carte şi pe o călimară de pe poliţă, am întredeschis 
uşa dinspre sală pentru a avea lumină şi mi-am petrecut 
vreo douăzeci de minute scriind; dar tovarăşul meu e 
nerăbdător şi propune să ne însuşim mantaua lăptăresei şi, 
la adăpostul ei, s-o luăm razna pe coclauri. Straşnică idee: 
când bătrânul hain va intra, va crede că profeția lui s-a 
împlinit. În ploaia de afară nu poate fi nici mai frig şi nici 
mai mare umezeală decât este aici.” 

Catherine şi-a împlinit probabil planul, căci fraza 
următoare avea alt subiect: devenise plângăreaţă. 

„Nici nu mi-am închipuit că Hindley mă va face să plâng 
atât! Scria ea. Mă doare capul de nu-l pot ţine pe pernă şi 
totuşi nu pot ceda. Sărmanul Heathcliff! Hindley zice că-i un 
vagabond şi nu vrea să-l lase să şadă cu noi, nici să mai 
mănânce cu noi la masă; şi zice că eu să nu mă maijoccuel 


şi ameninţă că-l dă afară din casă de-i călcăm porunca. Îl 
învinuieşte pe tata (cum îndrăzneşte?) că s-a purtat prea 
blând cu Heathcliff şi jură că-l va pune el la locul lui.” 

Descifrând pagina aceea cam ştearsă, am început să 
moţăi: ochii îmi rătăceau de la scrisul de mână la cel de 
tipar. Am văzut un titlu tipărit cu litere roşii, ornamentate: 
„De Şaptezeci şi Şapte de ori Şapte şi Primul peste cele de 
Şaptezeci de ori câte Şapte. Predică rostită de venerabilul 
Jabes Branderham, în Capela de la Gimmerton Sough”. Şi 
în timp ce, pe jumătate treaz, îmi munceam creierul să 
ghicesc cum a putut trata venerabilul Jabes Branderham 
acest subiect, capul îmi căzu pe pernă şi adormii. Vai, ce 
urmări poate avea un ceai prost, băut într-o dispoziţie 
proastă! Căci ce altceva m-ar fi putut face să trăiesc o 
noapte atât de înfiorătoare? De când mă ştiu n-am avut o 
noapte ca asta! 

Am început să visez încă înainte de a pierde cunoştinţa 
locului în care mă aflam. Se făcea că era dimineaţă şi că 
pornisem cu Joseph drept călăuză spre casă. Pe drumul 
nostru troienele de zăpadă erau înalte de mulţi metri şi, în 
timp ce înaintam cu greu, tovarăşul meu mă bătea la cap 
neîncetat dojenindu-mă că n-am luat cu mine un toiag de 
pelerin, spunând că fără el nu voi putea intra niciodată în 
casă. În acelaşi timp, învârtea cu mândrie un ciomag cu un 
nod mare în vârf, care, după câte înţelesesem eu, era chiar 
toiagul despre care-mi vorbea. La început mi s-a părut 
absurd că aş putea avea nevoie de o asemenea armă pentru 
a pătrunde în propria mea locuinţă. Apoi, o idee nouă îmi 
trecu prin minte. Nu mergeam acasă, ci ne duceam să 
ascultăm predica faimosului Jabes Branderham având ca 
subiect textul biblic: „De şaptezeci de ori câte şapte” şi unul 
dintre noi, poate Joseph, poate predicatorul, poate eu, 
săvârşisem „Primul păcat peste cele de şaptezeci de ori 
câte şapte”, iar vinovatul urma să fie dat în vileag şi 
excomunicat. 


Sosirăm la capelă. De fapt, în plimbările mele trecusem de 
două sau trei ori pe lângă ea; e aşezată în vale, între două 
dealuri, pe un mic dâmb lângă o mlaştină. Se spune despre 
mlaştină că mâlul ei, amestecat cu turba, îndeplineşte toate 
cerinţele pentru a îmbălsăma cele câteva cadavre aflate în 
adânc. Acoperişul capelei s-a păstrat neatins până-n ziua de 
azi, dar deoarece leafa pastorului consta numai din 
douăzeci de lire pe an şi o locuinţă cu două încăperi, care 
ameninţă în mod vertiginos să devină una singură, nimeni 
nu mai vrea să îndeplinească slujba de pastor în această 
parohie, mai ales când toată lumea spune că orice 
credincios ar prefera să-l lase să moară de foame decât să-i 
mărească veniturile cu un „penny” din punga lui. Totuşi, în 
visul meu, Jabes se afla în faţa unei capele pline de oameni 
ce-l ascultau cu luare-aminte; iar el predica - Doamne- 
Dumnezeule, ce predică! Era împărţită în „patru sute 
nouăzeci” de părţi, fiecare parte făcând cât o cuvântare 
obişnuită rostită de la amvon şi referindu-se fiecare la un 
anumit păcat! Avea un sistem propriu de a interpreta textul 
biblic, aşa încât credinciosul săvârşea, în mod implacabil, de 
fiecare dată alte păcate. Acestea erau cât se poate de 
ciudate: încălcări de porunci pe care nu mi le-aş fi putut 
închipui vreodată. 

Şi se făcea că eram tare ostenit! Mă zvârcoleam, căscam, 
mă fura iar somnul şi iarăşi m-am trezit. M-am ciupit şi m- 
am înţepat, mi-am frecat ochii, m-am ridicat în picioare, m- 
am aşezat din nou la locul meu pe bancă, făcându-i lui 
Joseph semn cu cotul, ca să-mi spună dacă pastorul va 
isprăvi vreodată predica. Eram condamnat s-o ascult în 
întregime: în sfârşit, ajunsese la „Primul păcat peste cele de 
şaptezeci de ori câte şapte”. În această clipă de paroxism, o 
inspiraţie bruscă m-a cuprins: am fost îmboldit să mă ridic 
în picioare şi să-l denunţ pe Jabes Branderham drept 
făptuitorul păcatului ce nu poate fi iertat nici unui creştin. 

„Domnule, exclamai, şezând între aceşti patru pereţi am 
îndurat şi iertat într-o singură împrejurare cele patru sute 


nouăzeci de capitole ale cuvântării dumitale! De şaptezeci 
de ori câte şapte mi-am luat pălăria şi am dat să plec, de 
şaptezeci de ori câte şapte m-ai silit în mod cu totul 
neîntemeiat să mă aşez din nou. Al patru sute nouăzeci şi 
unulea a depăşit marginile răbdării mele. Tovarăşi de 
suferinţă, năpustiţi-vă asupra lui! Daţi-l jos, faceţi-l praf, să 
nu mai rămână nici urmă din el!” 

După o pauză solemnă, Jabes, aplecat peste perna de la 
amvon, strigă: „<«Tu eşti omul acela! 16)» De şaptezeci şi 
şapte de ori câte şapte ţi-ai strâmbat faţa căscând... de 
şaptezeci şi şapte de ori câte şapte m-am sfătuit cu sufletul 
meu, zicând: iată, aceasta este slăbiciunea omenească! Şi 
aceasta se poate ierta! Primul păcat peste cele şaptezeci de 
ori câte şapte s-a săvârşit. Fraţilor, împliniţi judecata 
hotărâtă. Această cinste se cuvine tuturor sfinţilor! 

După aceste cuvinte de încheiere, întreaga adunare, 
ridicându-şi toiegele de pelerini, năvăli în jurul meu ca un 
singur om. lar eu, neavând nici o armă cu care să mă apăr, 
am început să mă lupt cu Joseph, cel mai apropiat şi cel mai 
feroce adversar al meu, pentru a-i lua toiagul. În 
învălmăşeală, mai multe ciomege se întâlniră, iar loviturile 
destinate mie căzură asupra altor căpăţâni. Capela toată 
răsuna de lovituri şi contralovituri: mâna fiecărui om era 
ridicată împotriva vecinului său, iar Branderham, nevrând 
să stea degeaba, îşi manifesta zelul printr-o ploaie de 
lovituri iuți şi zgomotoase în pupitrul amvonului, care 
răsunau atât de puternic, încât în cele din urmă, spre 
nespusa mea uşurare, m-am trezit din somn. Ce mă făcuse 
să visez vacarmul acela cumplit? Ce jucase rolul lui Jabes în 
gălăgia aceea? Nimic altceva decât o ramură de molift, care 
în puterea furtunii atingea zăbrelele ferestrei mele şi îşi 
izbea de geam conurile uscate! O clipă am ascultat 
bănuitor, apoi, după ce am descoperit ce-mi tulburase 
somnul, mă întorsei pe cealaltă parte şi adormii pentru a 
visa din nou; un vis, dacă se poate şi mai urât decât cel 
dinainte. 


De data aceasta îmi dădeam seama că eram culcat în 
încăperea aceea strâmtă de stejar şi auzeam desluşit vântul 
năprasnic şi zăpada viscolind; auzeam, de asemenea, 
creanga de molift făcând mereu acelaşi zgomot supărător, 
numai că acum îi cunoşteam cauza adevărată. Mă enerva 
însă atât de tare, încât m-am hotărât să-i pun capăt dacă se 
poate; şi astfel m-am ridicat şi am încercat să deschid 
fereastra. Cârligul era înţepenit în belciug, lucru observat 
de mine în stare de veghe, dar uitat apoi. 

— Orice-ar fi, trebuie să pun capăt zgomotului! Murmurai 
şi, spărgând geamul cu pumnii, am scos afară un braţ 
pentru a prinde creanga care mă supăra; dar în locul ei, 
degetele mele se încleştară pe degetele unei mâini mici, 
reci ca gheaţa! Cuprins de groaza înspăimântătoare a 
coşmarului, am încercat să-mi retrag braţul, dar mâna se 
agăţase de braţul meu şi un glas de o melancolie 
sfâşietoare, plângând în hohote, spunea: „Lasă-mă să intru, 
lasă-mă să intru!” „Cine eşti?” întrebai, luptând între timp 
să-mi trag braţul. 

„Catherine Linton, răspunse glasul tremurător. M-am 
întors acasă, am rătăcit pe coclauri!” (De ce m-am gândit la 
„Linton”? Citisem doar de douăzeci de ori „Eamshaw” şi 
numai o dată „Linton”). 

Pe când vorbea am zărit în întuneric o faţă de copil ce 
privea pe fereastră. Groaza mă umplu de cruzime şi, 
văzând că zadarnic încerc să mă desprind de această 
făptură, i-am tras mâna pe geamul spart, frecându-i 
încheietura de el, până când începu să curgă atâta sânge, 
de se udară aşternuturile. Dar ea se văita mai departe: 
Lasă-mă să intru!” şi continua să mă strângă cu putere, 
aproape înnebunindu-mă de spaimă. 

„Dă-mi drumul dacă vrei să te las să intri, i-am spus în cele 
din urmă - altfel n-am cum!” 

Degetele i se desfăcură, eu mi-am tras mâna prin gaura 
geamului, am aşezat repede cărţile în stivă în faţa geamului 
şi mi-am astupat urechile pentru a nu mai auzi rugămintea 


aceea sfâşietoare. Cred că am stat aşa, cu urechile 
astupate, cam un sfert de ceas; totuşi, când am ascultat din 
nou, plânsul acela jalnic nu contenise! „Pleacă de-aici! I-am 
strigat; n-am să te las să intri niciodată, chiar de m-ai ruga 
douăzeci de ani!” „Sunt douăzeci de ani de atunci, boci 
glasul, douăzeci de ani de când nu-mi găsesc locul!” 

La aceste vorbe se auzi o uşoară zgârietură în fereastră, 
iar stiva de cărţi se clătină, de parcă ar fi împins-o cineva. 
Am încercat să sar din pat, dar nu mă puteam urni din loc. 
Atunci, cuprins de o spaimă îngrozitoare, am început să 
urlu cât mă ţinu gura. Spre marea-mi uluire, am descoperit 
că ţipetele mele nu fuseseră numai ale visului, căci paşi 
grăbiţi se apropiară de uşa camerei; o mână viguroasă o 
deschise, împingând-o cu putere, iar prin firidele tăiate în 
partea de sus a patului licări o lumină. M-am ridicat în capul 
oaselor, tremurând şi ştergându-mi sudoarea de pe frunte. 
Intrusul părea nedumerit şi bombănea ceva vorbind ca 
pentru el. În cele din urmă întrebă în şoaptă, ca şi cum nu s- 
ar fi aşteptat la vreun răspuns: 

— E cineva aici? 

Am socotit că e mai bine să-i mărturisesc prezenţa mea, 
căci, după tonul cu care vorbea Heathcliff, eram convins că 
dacă tac el îşi va continua cercetările. O dată hotărârea 
luată, m-am întors şi am deschis tăbliile patului. Va trece 
multă vreme până voi putea uita urmările acestui gest al 
meu. 

Heathcliff stătea aproape de uşă în cămaşă şi pantaloni, 
ţinând în mână o lumânare ce-i picura pe degete; iar 
obrazul îi era alb ca peretele de care se rezema. Prima 
scârţâitură a tăbliei patului îl cutremură ca un şoc electric. 
Lumânarea îi sări din mână la o depărtare de câţiva paşi şi 
era atât de tulburat, încât abia o putu ridica. 

— Sunt eu, musafirul dumneavoastră, domnule! I-am 
strigat, vrând să-i evit umilinţa de a-şi mai arăta spaima 
aceea cumplită. Am avut nenorocul să ţip în somn din 


pricina unui coşmar îngrozitor. Îmi pare rău că v-am 
deranjat. 

— Oh, bată-te Dumnezeu, domnule Lockwood! Mai bine te- 
ai fi dus la... Începu gazda mea, punând lumânarea pe un 
scaun, deoarece nu era în stare s-o ţină dreaptă în mână. Şi 
cine te-a adus în odaia asta? Continuă, înfigându-şi unghiile 
în palmă şi scrâşnind din dinţi pentru a-şi opri tremurul 
fălcilor. Cine te-a adus? Îmi vine să-l dau afară din casă 
chiar acum, în clipa asta! 

— Servitoarea dumneavoastră, Zillah, îi răspunsei, sărind 
din pat şi grăbindu-mă să mă îmbrac. Nu-mi pasă dac-o daţi 
afară, ar fi o pedeapsă binemeritată. Cred c-a vrut să 
verifice pe socoteala mea dacă în camera asta umblă stafii 
sau nu. Ei bine, să ştiţi că mişună în ea stafiile şi duhurile 
rele! Aveţi dreptate s-o ţineţi încuiată, vă asigur. Nimeni nu 
v-ar mulţumi pentru o noapte petrecută într-o asemenea 
vizuină! 

— Ce vrei să spui? Întrebă Heathcliff şi ce ai de gând să 
faci? Culcă-te la loc şi dormi până dimineaţă, dacă tot eşti 
aici. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, nu mai striga atât 
de înfiorător! N-ai nici o scuză în afară de cazul că cineva ţi- 
ar fi tăiat beregata. 

— Dacă mica drăcoaică ar fi reuşit să intre pe fereastră, 
m-ar fi sugrumat, desigur! Îi răspunsei. Eu n-am de gând să 
mai îndur persecuțiile strămoşilor dumneavoastră. 
Reverendul Jabes Branderham vă era rudă din partea 
mamei? lar fluşturatica aceea, Catherine Linton, ori 
Eamshaw, ori mai ştiu şi eu cum o chema, trebuie să fi fost 
un sufleţel nestatornic şi afurisit! Mi-a spus c-a umblat 
hoinară vreme de douăzeci de ani. Pedeapsă dreaptă 
pentru marile ei păcate săvârşite în timpul vieţii 
pământeşti, nu mă îndoiesc! 

Abia rostisem aceste cuvinte, când mi-am dat seama de 
legătura dintre numele lui Heathcilift şi al Catherinei, lucru 
pe care-l uitasem cu desăvârşire şi pe care nu mi l-am 
reamintit decât după ce m-am trezit de-a binelea. Văzând 


cât am fost de neghiob, am roşit, dar prefăcându-mă că nu 
observ jignirea, m-am grăbit să adaug: 

— Adevărul este, domnule, că prima parte a nopţii am 
petrecut-o... Aici m-am oprit din nou, deşi era cât pe-aci să 
spun „cercetând acele cărţi vechi”, ceea ce i-ar fi dezvăluit 
că le cunoşteam cuprinsul, atât cel tipărit cât şi cel scris de 
mână; de aceea, venindu-mi în fire, am continuat: Silabisind 
numele zgâriat pe poliţa ferestrei, îndeletnicire monotonă, 
menită să mă facă să adorm mai repede, ca de pildă 
număratul sau... 

— Ce ţi-o fi trecând prin cap de-mi vorbeşti mie astfel?! 
Tună Heathcliff cu o vehemenţă sălbatică. Cum, cum 
îndrăzneşti, aici, în casa mea?! Doamne, e nebun de 
vorbeşte aşa! Zise, lovindu-şi fruntea cu furie. 

Nu ştiam ce să fac, să mă supăr de tonul cu care-mi 
vorbea, sau să-mi continui explicaţia? Dar omul mi se păru 
atât de profund emoţionat încât mi se făcu milă de el şi am 
continuat să-i povestesc visul, afirmându-i că nu auzisem 
niciodată numele de Catherine Linton, dar pentru că-l 
citisem atât de des mă impresionase şi, când n-am mai fost 
stăpânul imaginaţiei mele, s-a personificat. Încetul cu 
încetul, în timp ce vorbeam, Heathcliff înainta până-n 
umbra patului şi, în cele din urmă, se aşeză, aproape ascuns 
în dosul acestuia. Dar, din respiraţia lui întretăiată şi grea, 
am ghicit că se străduia să învingă o emoție extrem de 
puternică. Nevrând să-i arăt că mi-am dat seama de lupta 
pe care o duce, am continuat să mă îmbrac căutând să fac 
zgomot, şi, uitându-mă la ceas, am început să vorbesc 
singur despre lungimea nopţii aceleia. 

— Încă nu e nici ora trei! Aş fi jurat că e şase. Aici timpul 
stă pe loc. Trebuie să ne fi culcat pe la opt! 

— Iarna întotdeauna la nouă şi scularea la patru, zise 
gazda mea, înăbuşindu-şi un geamăt; şi mi se păru, după 
mişcarea umbrei braţului său, că-şi şterge o lacrimă. 
Domnule Lockwood, adăugă, vă puteţi duce în odaia mea. 
Dacă vă coborâţi atât de devreme, o să ne stingheriţi, iar cu 


țţipetele dumneavoastră copilăroase mi s-a dus dracului 
somnul! 

— Şi-al meu, îi răspunsei. Am să mă plimb prin curte până 
se luminează de ziuă şi atunci am s-o iau din loc. Şi nu vă 
temeţi, căci n-am să-mi reînnoiesc vizita. De data asta m-am 
lecuit cu desăvârşire de a mai căuta vreo plăcere în relaţiile 
cu oamenii, fie la ţară, fie la oraş. Un om înţelept trebuie să 
se mulţumească doar cu propria-i tovărăşie. 

— Încântătoare tovărăşie! Mârâi Heathciliff. Ia lumânarea 
şi du-te unde pofteşti. Te voi urma îndată. Iotuşi, fereşte-te 
de curte, câinii sunt dezlegaţi; iar în casă Juno face de 
gardă şi... Nu, nu poţi umbla decât pe scări şi coridoare. 
Dar... Pleacă odată de-aici! Vin şi eu îndată. L-am ascultat în 
ceea ce privea părăsirea odăii, dar, neştiind unde duceau 
sălile acelea înguste, m-am oprit în prag şi, fără să vreau, 
am fost martor la o scenă de netăgăduită superstiție din 
partea proprietarului meu, care, în mod bizar, dezminţi 
aparentul lui bun-simţ. Înaintă până la pat, deschise 
fereastra dintr-o smucitură şi, pe când trăgea de ea, izbucni 
într-un plâns puternic, pe care nu şi-l putea stăpâni. Spunea 
hohotind: 

— Intră! Vino, Cathy, oh, vino, Cathy... Numai o dată! Oh! 
Iubita inimii mele! Ascultă-mă de data asta, Catherine, 
măcar acum! 

Dar năluca se arătă capricioasă, aşa cum sunt de obicei 
nălucile: nu dădu nici un semn de viaţă, iar zăpada şi 
vântul, viscolul năprasnic, pătrunseră prin fereastră şi, 
ajungând până la mine, îmi stinseră lumânarea. 

Era atâta spaimă în durerea care însoțea această ieşire 
delirantă, încât mila m-a făcut să trec peste nebunia ei şi 
am plecat de acolo, destul de supărat că am tras cu urechea 
şi regretând că i-am povestit coşmarul meu ridicol care-i 
produsese această cumplită sfâşiere, deşi nu puteam 
înţelege pentru ce suferea atât. Am coborât la parter 
bâjbâind şi m-am oprit în bucătăria din dos, unde, după ce 
am scormonit în sobă, am găsit o urmă de foc şi mi-am 


putut aprinde lumânarea. Nimic nu se mişcă, în afară de un 
motan vărgat, care apăru din cenuşă salutându-mă cu un 
miorlăit jalnic. 

Căminul era înconjurat aproape în întregime de două 
bănci arcuite; pe una din ele m-am întins eu, pe cealaltă se 
urcă motanul. Şi atâta timp cât nu ne tulbură nimeni am 
moţăit amândoi, dar curând apăru Joseph, târându-şi 
picioarele în jos pe o scară de lemn ce cobora dintr-o gaură 
din acoperiş, probabil intrarea mansardei lui. Aruncă o 
privire sinistră spre mica flacără pe care reuşisem s-o aţâţ 
şi care pâlpâia acum în cămin, goni pisica de pe bancă şi, 
instalându-se în locul rămas liber, începu să-şi umple 
luleaua cu tutun. Prezenţa mea în sanctuarul său fu, 
desigur, socotită drept dovada unei obrăznicii prea 
neruşinate pentru a merita vreo observaţie; aşa că-şi duse 
luleaua la buze în tăcere, îşi încrucişă braţele şi începu să 
pufăie. L-am lăsat să-şi guste plăcerea netulburat; după ce 
sorbi ultimul fum şi suspină adânc, se ridică şi ieşi cu 
aceeaşi solemnitate cu care venise. 

Apoi intră cineva cu un pas mai uşor; deschisesem gura să 
zic: „Bună dimineaţa”, dar o închisei la loc, cu salutul 
nerostit, căci Hareton Eamshaw îşi făcea rugăciunea „sotto 
voce” 47), rugăciune ce consta dirtr-un şir de înjurături 
îndreptate împotriva fiecărui obiect de care se atingea, în 
timp ce cotrobăia într-un ungher, căutând un hârleţ sau o 
lopată pentru a face o pârtie prin nămeţi. Îşi aruncă 
privirea peste speteaza băncii, umflându-şi nările, dar nu 
găsi de cuviinţă să fie mai politicos cu mine decât cu pisica. 
Din pregătirile lui am ghicit că plecarea îmi era îngăduită şi, 
părăsindu-mi culcuşul tare, am făcut o mişcare pentru a-l 
urma. El observă şi deschise cu capătul hârleţului o uşă, 
arătându-mi astfel, fără a scoate o vorbă însă, că într-acolo 
trebuie să merg dacă vreau să-mi schimb reşedinţa. 

Această uşă dădea în „sală”, unde femeile se şi apucaseră 
de treabă. Zillah aţâţa cu nişte foaie enorme flăcările firave 
din cămin; doamna Heathcliff, în genunchi pe piatra 


căminului, citea o carte la lumina focului. Îşi ţinea mâna 
între para focului şi ochi; părea foarte absorbită de 
îndeletnicirea ei, întrerupându-se numai pentru a dojeni 
servitoarea când o acoperea cu scântei sau pentru a da la o 
parte, când şi când, un câine care-şi vâra botul prea 
aproape de faţa ei. Spre marea mea surpriză l-am văzut 
acolo şi pe Heathcliff. Stătea lângă foc, cu spatele spre 
mine, tocmai sfârşind o ieşire furtunoasă împotriva bietei 
Zillah, care mereu îşi întrerupea lucrul pentru a ridica până 
la ochi colţul şorţului, suspinând şi gemând indignată. 

— Şi tu, nemernico!... Izbucni el în momentul intrării mele, 
întorcându-se către noră-sa şi folosind câteva epitete 
nevinovate, ca de pildă „gâscă” sau „oaie”, vorbe care de 
obicei se înlocuiesc cu puncte, puncte. Aici erai?! Iar îţi 
pierzi vremea cu fleacurile alea care nu-s bune de nimic! 
Toţi ceilalţi îşi câştigă pâinea muncind, tu trăieşti din mila 
mea! Dă la o parte hârţoagele alea şi caută-ţi ceva de lucru. 
Ai să-mi plăteşti pacostea de a te avea mereu sub ochi, auzi, 
ticăloaso, blestemato! 

— Hârţoagele am să le dau la o parte, căci dacă refuz poţi 
să mă sileşti, răspunse tânăra doamnă, închizând cartea şi 
azvârlind-o pe un scaun; dar n-am să fac nimic, chiar de-ai 
înjura până ţi-o ieşi limba de-un cot! N-am să fac decât ce- 
mi place mie! 

Heathcliff ridică mâna, iar ea, cunoscându-i desigur 
greutatea, se feri, sărind la o parte. Cum n-aveam poftă să 
mă distrez privind o bătaie între câine şi pisică, am înaintat 
iute, ca şi cum aş fi voit să mă încălzesc la dogoarea 
căminului, prefăcându-mă că nu auzisem nimic din cearta 
lor, care se întrerupse brusc. Aveau suficientă educaţie 
pentru a suspenda orice ostilitate: Heathcliff îşi vâri pumnii 
în buzunare, desigur ca să-i ferească de ispită, iar doamna 
Heathcliff, bosumflată, se duse spre un scaun îndepărtat, 
unde, ţinându-se de cuvânt, şezu nemişcată ca o stană tot 
timpul cât mai rămăsei acolo, timp destul de scurt căci 
refuzând să iau parte la micul lor dejun am profitat de 


prima licărire a zorilor ca să ies în aerul de afară limpede, 
liniştit şi rece ca o gheaţă imaterială. 

Înainte de-a ajunge la marginea grădinii, proprietarul meu 
îmi strigă să mă opresc, oferindu-se să mă însoţească. Şi 
bine făcu, deoarece tot povârnişul se preschimbase într-un 
ocean de valuri albe; ridicăturile şi adânciturile nu mai 
corespundeau cu dealurile şi povârnişurile reale; multe 
gropi erau umplute cu zăpadă până la nivelul drumului iar 
şiruri întregi de dâmburi, formate din rămăşiţele pietrelor 
aruncate din carieră, dispăruseră de pe harta ce mi se 
întipărise bine în minte în timpul plimbării din ajun. 
Observasem pe o parte a drumului, la o depărtare de şase 
sau şapte iarzi, nenumărate pietre verticale înşiruite de-a 
lungul acestui câmp pleşuv. Fuseseră puse acolo şi spoite cu 
var pentru a fi semne în întuneric şi pentru a arăta drumul 
în cazul unei ninsori ca aceasta, când gropile mlăştinoase 
de pe margini se înzăpezesc şi se fac una cu drumul. În 
afară de câte o pată murdară ce răsărea ici şi colo, orice 
urmă a existenţei lor dispăruse; iar însoţitorul meu trebui 
să-mi spună deseori s-o iau la dreapta sau la stânga, tocmai 
când eram convins că merg pe făgaşurile drumului bun. 

Am schimbat puţine vorbe: iar la intrarea în parcul 
Thrushcross, domnul Heathcliff se opri şi îmi spuse că de 
acolo nu mă mai pot rătăci. Despărțirea s-a mărginit la o 
plecăciune făcută în grabă, iar eu mi-am văzut de drum, 
bizuindu-mă pe propriile mele puteri, deoarece căsuţa 
portarului era încă nelocuită. De la poarta parcului şi până 
la Grange e o depărtare de două mile; cred c-am izbutit s-o 
fac însă de patru, rătăcind printre pomi şi afundându-mă în 
zăpadă până la gât: o încercare pe care numai cei ce au 
trăit-o o pot preţui. În orice caz, cum a fost, cum n-a fost 
rătăcirea mea, ceasul bătea douăsprezece când am intrat în 
casă, ceea ce însemna că-mi trebuise exact un ceas pentru 
fiecare milă de drum parcursă de la Wuthering Heights. 

Menajera casei şi ajutoarele ei alergară să mă primească; 
strigau care mai de care, căci pierduseră orice nădejde de a 


mă mai vedea viu; crezuseră că am pierit noaptea şi se 
pregăteau să pornească în căutarea rămăşiţelor mele 
pământeşti. Le-am rugat să se potolească o dată ce m-au 
văzut întors; şi, amorţit până-n măduva oaselor, m-am târât 
până sus. Acolo, după ce m-am îmbrăcat cu haine uscate şi 
am măsurat odaia cu paşi mari încoace şi încolo timp de 
treizeci sau patruzeci de minute, pentru a-mi pune sângele 
în mişcare, m-am retras în biroul meu, vlăguit ca un pisoi 
nou-născut: eram atât de slăbit, încât abia m-am putut 
bucura de veselia focului din cămin şi de cafeaua 
fumegândă pe care mi-o pregătise îngrijitoarea pentru a mă 
înviora. 

CAPITOLUL 4 

Ce vane sfârleze suntem noi, oamenii! Eu, care hotărâsem 
să stau departe de orice relaţii sociale şi mulţumeam stelei 
mele că, în sfârşit, descoperisem un loc unde era aproape 
cu neputinţă să am asemenea legături, eu - o biată făptură 
- după ce am dus până către seară lupta cu depresiunea şi 
singurătatea, mă văzui silit să cobor steagul şi, în cele din 
urmă, să capitulez; pretextând că trebuie să mă informez 
asupra celor de trebuinţă în noua mea aşezare, am rugat-o 
pe doamna Dean, când mi-a adus cina, să ia loc şi să stea cu 
mine până mănânc, nădăjduind din tot sufletul că-mi va 
oferi o bună probă de pălăvrăgeală şi că astfel, prin 
limbuţia ei, ori mă va trezi din toropeală, ori mă va adormi 
de-a binelea. 

— Dumneata ai trăit aici multă vreme, am început; 
şaisprezece ani, nu-i aşa? 

— Optsprezece, domnule; am venit când s-a căsătorit 
doamna. După ce-a murit ea, stăpânul m-a oprit aici ca să-i 
văd de gospodărie. 

— Aşa! 

Urmă o pauză. M-am temut că nu-i vorbăreaţă sau că nu-i 
place să vorbească decât despre treburile ei, care cu greu 
m-ar fi putut interesa. Totuşi, după ce stătu câtăva vreme 


pe gânduri, cu pumnii aşezaţi pe genunchi şi cu un văl de 
melancolie aşternută pe faţa-i rumenă, exclamă: 

— Ah, de-atunci mult s-au mai schimbat timpurile! 

— Da, remarcai eu, cred c-ai fost de faţă la multe 
schimbări. Nu-i aşa? 

— Schimbări şi necazuri, zise ea. 

„Ah, da, îmi zisei, am să aduc vorba despre familia 
proprietarului meu. Iată un mijloc bun pentru a o îndemna 
la vorbă. Tare mi-ar plăcea să cunosc povestea frumoasei 
fetişcane văduve! O fi de prin partea locului, or ceea ce e 
mai probabil, o fi vreo străină pe care acei „indigeni” posaci 
refuză s-o considere ca rubedenie...?!” Cu această intenţie 
o întrebai pe doamna Dean pentru ce Heathcliff închiria 
Thrushcross Grange şi prefera să trăiască în condiţii şi într- 
o casă mult inferioare acesteia: 

— Nu e destul de bogat pentru a-şi întreţine ferma aşa 
cum se cuvine? 

— Ba e bogat, domnule! Răspunse ea. Are bani mulţi, 
nimeni nu ştie câţi are, şi-i înmulţeşte în fiecare an. Da, da, 
e destul de bogat pentru a trăi într-o casă şi mai bună decât 
asta, dar e foarte zgârcit şi chiar dacă ar fi avut de gând să 
se mute la Thrushcross Grange, când a auzit c-ar putea găsi 
un chiriaş bun, nu s-a îndurat să scape prilejul de a câştiga 
câteva sute în plus. Ce ciudat e ca un om să fie atât de 
lacom când e singur pe lume! 

— Mi se pare c-a avut un băiat. 

— Da, a avut... Dara murit. 

— Şi doamna aceea tânără, doamna Heathcliff, e văduva 
acelui băiat? 

— Da. 

— De pe unde e de felul ei? 

— Păi, e fata fostului meu stăpân, domnule! Numele ei de 
fată era Catherine Linton. Eu am crescut-o, mititica! Şi 
trăgeam nădejde că domnul Heathcliff o să se mute aici, şi- 
atunci am fi putut sta din nou împreună. 


— Ce? Catherine Linton?! Exclamai mirat. Dar după un 
minut de reflecţie, mi-am dat seama că nu era vorba despre 
Catherine, năluca visului meu. Aşadar, continuai, 
predecesorul meu în această casă se numea Linton? 

— Da. 

— Şi cine e acel Eamshaw, Hareton Eamshaw, care 
locuieşte în casă cu domnul Heathcliff? E rudă cu el? 

— Nu, acela e nepotul răposatei doamne Catherine Linton. 

— Atunci e vărul tinerei doamne? 

— Da; de altfel ea era verişoară şi cu bărbatul ei! Unul văr 
din partea mamei, celălalt din partea tatălui. Heathcliff a 
fost însurat cu sora domnului Linton. 

— Am văzut deasupra uşii de la Wuthering Heights 
sculptat numele „Eamshaw”. Sunt dintr-o familie veche? 

— Foarte veche, domnule. lar Hareton e ultimul dintre ei, 
după cum domnişoara Cathy e ultima dintre ai noştri, adică 
din neamul Linton. Aţi fost la Wuthering Heights? lertaţi- 
mă, vă rog, că vă întreb, dar tare aş vrea să ştiu ce mai face 
mititica. 

— Doamna Heathcliff? Arată foarte bine şi e foarte 
frumoasă. Dar cred că nu e prea fericită. 

— Oh, scumpa de ea, nici nu mă mir! Şi cum v-a plăcut 
stăpânul, domnule? 

— Cam aspru la înfăţişare, doamnă Dean; să fie oare şi 
caracterul lui tot aşa? 

— Aspru ca dinţii unui fierăstrău şi tare ca o piatră. Cu cât 
îţi faci mai puţin de lucru cu el, cu-atât mai bine. 

— Trebuie să fi fost greu încercat de viaţă pentru a ajunge 
atât de ursuz. Ştii ceva despre povestea vieţii lui? 

— Povestea lui e ca povestea cucului, domnule. Ştiu totul 
despre el în afară de unde s-a născut, cine erau părinţii lui 
şi de unde a căpătat primii bani. lar Hareton a fost despuiat 
de avere ca un pui de vrabie neajutorat! Bietul băiat e 
singurul din parohie care nu ştie cât a fost de înşelat. 

— Ai face o faptă bună, doamnă Dean, dacă mi-ai povesti 
ceva despre vecinii mei. Simt că nu aş adormi dacă m-aş 


culca acum, aşa că fii drăguță, stai jos şi povesteşte-mi 
vreun ceas. 

— Oh, cu plăcere, domnule! Mă duc numai să-mi aduc ceva 
de cusut, şi-apoi stau cât poftiţi dumneavoastră. Dar aţi 
răcit, dârdâiţi şi trebuie să mâncaţi puţină supă de cereale 
fierbinte, să vă treacă frigul. 

Femeia, binevoitoare, plecă în grabă, iar eu m-am ghemuit 
mai aproape de foc. Capul îmi frigea iar corpul îmi era ca 
gheaţa, creierii, nervii îmi erau atât de surescitaţi încât mă 
simţeam în pragul nebuniei. Această stare însă nu îmi 
dădea o senzaţie de boală, ci mai degrabă îmi trezea o 
teamă (pe care o resimt şi acum) ca nu cumva incidentele 
din ultimele două zile să aibă urmări mai grave. Femeia se 
înapoie cu un blid fumegând şi un coşuleţ cu lucruri de 
cusut. Apoi, după ce aşeză blidul pe grătarul căminului, îşi 
trase scaunul mai aproape, încântată desigur de 
sociabilitatea mea. 

Înainte de-a veni aici, începu să povestească doamna Dean 
fără a mai aştepta o invitaţie din parte-mi, înainte de a locui 
aici mi-am trăit aproape toată viaţa la Wuthering Heights 
pentru că mama mea a fost doica domnului Hindley 
Eamshaw, tatăl lui Hareton. Îndeletnicirea mea era să mă 
joc cu copiii; dar mă trimiteau şi la târguieli, apoi mai 
ajutam la fân şi umblam încoace şi încolo pe la fermă, gata 
să fac orice mi se poruncea. Într-o dimineaţă frumoasă de 
vară - ţin minte că începuse secerişul - domnul Eamshaw, 
stăpânul cel bătrân, cobori scările îmbrăcat în haine de 
călătorie; după ce-i porunci lui Joseph ce era de făcut în 
ziua aceea, se întoarse către Hindley, Cathy şi mine - gaci 
eu şedeam la masă şi mâncam împreună cu ei „porridge” 
18)-ul - şi spuse fiului său: 

— Ei, băiete, azi plec la Liverpool, ce vrei să-ţi aduc? Poţi 
să ceri ce-ţi place, numai să fie ceva mic, căci mă duc şi mă 
întorc pe jos: şaizeci de mile la dus şi şaizeci la întors, e cale 
lungă, nu glumă! 


Hindley a spus că vrea o vioară. Apoi a întrebat-o pe 
domnişoara Cathy; deşi avea abia şase anişori, putea 
încăleca orice cal din grajd; ea şi-a dorit un bici. Nici pe 
mine nu m-a uitat, căci avea suflet bun, cu toate că uneori 
era cam sever. Mi-a făgăduit că-mi aduce mere şi pere cât i- 
o încăpea în buzunare; după aceea şi-a sărutat copiii, şi-a 
luat rămas bun de la toată lumea şi-a pornit-o. 

Nouă tuturor ni s-au părut tare lungi cele trei zile cât a 
lipsit şi micuța Cathy întreba mereu când se întoarce acasă. 
Doamna Eamshaw îl aştepta în seara celei de a treia zi, la 
vremea cinei şi amâna masa din ceas în ceas; dar nici vorbă 
să sosească, iar copiii osteniseră de cât fugiseră până jos, la 
gard, să vadă dacă nu cumva vine. Apoi se lăsă noaptea. 
Doamna ar fi vrut să culce copiii, dar ei au rugat-o să-i lase 
să-l aştepte; şi iată că spre ora unsprezece ivărul uşii s-a 
deschis uşor şi stăpânul a intrat. S-a trântit, râzând şi 
gemând, pe un scaun şi a poruncit să fie lăsat singur, căci 
era aproape mort de oboseală; apoi a spus că nici pentru 
trei împărăţii n-ar mai face un asemenea drum. 

— Şi peste toate să mai şi goneşti până să-ţi iasă sufletul! 
Zise desfăcându-şi paltonul pe care-l ţinea înfăşurat în 
braţe. la te uită aici, nevastă! În viaţa mea n-am avut atâta 
bătaie de cap, dar trebuie să-l primeşti ca un dar de la 
Dumnezeu, măcar că e atât de negru de parc-ar veni din 
partea diavolului! 

Ne-am strâns cu toţii în jurul lui şi, peste capul 
domnişoarei Cathy, am zărit un copil murdar, zdrenţăros, cu 
părul negru; era destul de mare pentru a putea umbla şi 
vorbi. După chip ai fi zis că-i mai mare decât Catherine, dar 
când l-a aşezat în picioare, s-a uitat în jurul lui şi a 
bolborosit vorbe pe care nimeni nu le-a putut înţelege. Mie 
mi s-a făcut frică, iar doamna Eamshaw părea gata să-l 
arunce afară; s-a înfuriat şi l-a întrebat pe soţul ei cum de-a 
putut aduce în casă acel pui de ţigan, când ei aveau 
odraslele lor de hrănit şi crescut? Ce-avea de gând să facă 
acum cu el, înnebunise oare de-a binelea? Stăpânul a 


încercat să-i explice toată povestea, dar era într-adevăr 
istovit de oboseală şi tot ce-am putut desluşi eu în timp ce 
doamna bodogănea, a fost că-l găsise pe o stradă din 
Liverpool, lihnit de foame, singur, părăsit şi aproape mut; că 
l-a adunat de pe drum şi a pornit să afle al cui era. Apoi mai 
spuse că nimeni nu l-a putut lămuri şi, pentru că nici banii 
nici timpul nu-i îngăduiau zăbavă, a socotit că este mai 
cuminte să-l aducă acasă în loc să mai cheltuiască zadarnic 
pe-acolo deoarece hotărâse să nu-l părăsească pe caldarâm 
aşa cum îl găsise. Stăpâna mea a bombănit până când, în 
cele din urmă, s-a potolit; iar domnul Eamshaw mi-a spus 
să-l spăl şi să-l culc cu copiii noştri. 

Hindley şi Cathy s-au mulţumit să privească şi să asculte, 
până când s-au potolit lucrurile; apoi au început amândoi să 
caute prin buzunarele tatălui lor darurile făgăduite. Primul 
era băiat de paisprezece ani, totuşi, când a scos din 
buzunarul paltonului ţăndările a ceea ce fusese odată o 
vioară, a început să bocească tare; iar Cathy, când şi-a dat 
seama că stăpânul pierduse biciul de grija copilului străin, 
şi-a arătat supărarea strâmbându-se şi scuipându-l pe micul 
prostănac, iar drept plată pentru paguba suferită căpătă de 
la tatăl ei, ca să se înveţe minte, o palmă zdravănă. Copiii au 
refuzat cu dârzenie să-l primească pe străin în patul sau în 
odaia lor; iar eu, neavând mai multă minte decât ei, l-am 
pus în capul scării, sperând că până a doua zi va dispărea. 
Întâmplător, sau poate atras de glasul domnului Eamshaw, 
el s-a târât până la uşa lui; iar domnul Eamshaw, ieşind din 
odaie, a dat de el. A cercetat apoi cum de-a ajuns copilul 
acolo şi am fost silită să-mi mărturisesc fapta; drept 
răsplată pentru laşitatea şi lipsa mea de omenie, m-a dat 
afară din casă. 

Iată cum a intrat Heathciliff în familie. Întorcându-mă după 
câteva zile (căci nu puteam crede c-am fost surghiunită pe 
veci), am văzut că-l botezaseră Heathciliff; era numele unui 
băiat care le murise încă de mic şi de-atunci acesta a rămas 
atât numele cât şi prenumele lui. Domnişoara Cathy se 


împrietenise la toartă cu el, dar Hindley îl ura! Şi, drept să 
vă spun, îl uram şi eu şi-l chinuiam şi mă purtam neruşinat 
cu el; căci eu nu aveam destulă minte pentru a-mi da seama 
că sunt nedreaptă, iar doamna niciodată nu-i lua parte când 
vedea că-i nedreptăţit. 

Părea un copil posomorât, răbdător; şi poate că, înăsprit 
de-atâtea brutalităţi, răbda loviturile lui Hindley fără a clipi 
sau a vărsa vreo lacrimă, iar ciupiturile mele nu-l făceau 
decât să-şi ţină răsuflarea şi să deschidă ochii mari, de 
parcă se lovise singur, din întâmplare şi nimeni altul nu era 
de vină. Această putere de a răbda îl făcea pe bătrânul 
Eamshaw să se înfurie ori de câte ori descoperea că fiul său 
îl persecută pe bietul orfan, după cum zicea el. În mod cu 
totul ciudat, se legă foarte tare de Heathciliff crezând tot ce- 
i spunea (de fapt spunea foarte puţine şi de obicei 
adevărul), răsfăţându-l mai mult decât pe Cathy, care era 
prea zburdalnică şi îndărătnică pentru a fi favorita lui. 

Aşa că, de la început chiar, el a adus zâzanie în casă. Şi 
după moartea doamnei Eamshaw, adică nici doi ani după 
venirea lui la noi, Hindley, tânărul stăpân, se învățase să-l 
socotească pe tatăl său mai degrabă tiran decât prieten, iar 
pe Heathcliff uzurpatorul dragostei şi ocrotirii părinteşti ce 
i se cuvenea lui; astfel, tot meditând asupra acestor 
nedreptăţi, deveni ciufut. Un timp am fost de partea lor, dar 
când copiii s-au îmbolnăvit de pojar şi eu a trebuit să-i 
îngrijesc, luându-mi deodată răspunderile unei femei, mi- 
am schimbat părerile. Heathcliff a fost foarte bolnav şi cum 
el era în mai mare primejdie a trebuit să stau tot timpul la 
căpătâiul său; cred c-a simţit câtă osteneală mi-am dat cu 
el, dar nu era destul de isteţ să-şi dea seama că eram silită 
să mă port astfel. Totuşi, trebuie să recunosc c-a fost cel mai 
liniştit copil pe care l-a îngrijit vreodată o infirmieră. 
Deosebirea dintre el şi ceilalţi m-a obligat să fiu mai puţin 
părtinitoare. Cathy şi fratele ei m-au necâjit peste măsură; 
Heathcilift nu se văita, era răbdător ca un miel, cu toate că 


asprimea şi nu blândeţea lui îl făcea să-mi dea atât de 
puţină bătaie de cap. 

S-a vindecat şi doctorul spunea că în mare parte datorită 
mie şi m-a lăudat pentru felul cum l-am îngrijit. Am fost 
mândră de laudele lui şi am devenit binevoitoare faţă de cel 
datorită căruia le primisem, astfel că Hindley şi-a pierdut 
ultimul aliat. Totuşi, nu-l puteai îndrăgi prea mult pe 
Heathcliff şi deseori mă întrebam ce-o fi găsind stăpânul să 
admire atâta la acest băiat posac, care, după câte ţin eu 
minte, niciodată nu i-a răsplătit bunătatea cu vreun semn 
de recunoştinţă. Nu era obraznic faţă de binefăcătorul său, 
ci pur şi simplu nesimţitor, cu toate că ştia prea bine câtă 
stăpânire pusese pe inima lui şi-şi dădea seama că la o 
singură vorbă spusă de el casa întreagă ar fi fost silită să se 
închine în faţa dorințelor lui. De pildă, îmi aduc aminte că o 
dată domnul Eamshaw cumpărase o pereche de mânji de la 
târgul parohial şi dăduse fiecărui băiat câte unul. Heathcliff 
l-a luat pe cel mai frumos, dar curând calul lui începu să 
şchiopăteze şi când a descoperit acest lucru îi spuse lui 
Hindley: 

— Trebuie să schimbăm caii; mie nu-mi place al meu, să 
mi-l dai pe-al tău; dacă nu vrei, am să-i spun tatălui tău că 
mi-ai tras săptămâna asta trei snopeli şi am să-i arăt 
vânătăile de pe braţ. 

Hindley a scos limba la el şi l-a plesnit peste urechi 

— Ar fi mai bine să faci schimbul chiar acum, stărui 
Heathcliff, fugind în tindă (erau în grajd); tot va trebui să 
mi-l dai şi dacă-i mai pomenesc şi despre loviturile astea, ai 
să le primeşti înapoi cu dobândă. 

— leşi afară, câine! Strigă Hindley, ameninţându-l cu o 
greutate de fier care folosea la cântărirea cartofilor şi a 
fânului. 

— Azvârle-o! Îi răspunse Heathcliff rămânând nemişcat; 
atunci am să-i spun că te-ai lăudat c-o să mă dai afară din 
casă când o muri şi -ai să vezi că o să fii tu dat afară 
numaidecât. 


Hindley aruncă greutatea şi-l izbi în piept; Heathcliff căzu 
jos, dar se ridică imediat, clătinându-se, cu răsuflarea tăiată 
şi alb ca varul. Şi de nu-l opream eu, s-ar fi dus de-a dreptul 
la stăpân şi-ar fi fost răzbunat din plin, pentru că starea în 
care se afla vorbea de la sine, dezvăluindu-l şi pe făptuitor. 

— Dacă-i aşa, ia tu, ţigane, mânzul meu! Zise tânărul 
Eamshaw. Şi mă rog lui Dumnezeu să-ţi frângă gâtul! Ia-l şi 
fii blestemat, haimana şi cerşetor ce eşti! Şi încântă-l pe 
tata să-ţi dea tot ce are şi numai după aceea arată-i cine 
eşti, fiu al satanei! Ia-l şi sper c-o să-ţi dea una cu copita de- 
o să-ţi crape scăfârlia! 

Heathcliff se duse să dezlege mânzul ca să-l mute în boxa 
lui. Trecea tocmai pe la spatele calului când Hindley îşi 
isprăvea amenințările; atunci Hndley îi puse o piedică 
trântindu-l sub picioarele calului şi, fără să mai stea să vadă 
dacă nădejdile i s-au împlinit, o rupse la fugă cât putu de 
iute. Am fost uluită de sângele rece cu care copilul s-a 
ridicat în picioare şi şi-a văzut mai departe de treabă; a 
schimbat şaua şi toate celelalte, apoi, înainte de a intra în 
casă, s-a aşezat pe un maldăr de fân pentru a-şi domoli 
greaţa pricinuită de izbitura aceea puternică. Fără nici o 
greutate l-am convins să mă lase să pun vânătăile pe seama 
calului; puţin îi păsa ce voi spune, de vreme ce obținuse 
ceea ce dorea. De fapt, se plângea atât de rar de ciocniri ca 
acestea, încât eram într-adevăr încredinţată că nu-i 
răzbunător. Dar cât de mult m-am înşelat veţi vedea din 
cele ce urmează. 

CAPITOLUL 5 

Cu vremea, domnul Eamshaw începu să slăbească. Fusese 
sănătos şi activ, dar deodată puterile îl părăsiră şi când fu 
silit să stea la gura sobei, deveni îngrozitor de supărăcios. 1 
se căşuna din nimica toată şi imediat ce i se părea că cineva 
vrea să-i încalce cât de puţin autoritatea, ajungea aproape 
la crize de nebunie. Ele se dezlănţuiau mai ales când cineva 
încerca să se împotrivească sau să poruncească favoritului 
său, Heathcliff. Grija lui cea mai mare era ca nu cumva săi 


se spună vreo vorbă urâtă; parcă-l frământa gândul că, din 
pricina dragostei lui pentru Heathcliff, toţi ceilalţi îl urau şi 
voiau să-i facă rău. Asta însă n-a fost spre folos băiatului, 
căci cei mai blânzi dintre noi, nevrând să-l necăjim pe 
stăpân, cedam în faţa părtinirii lui; iar îngăduinţa noastră a 
fost hrană îmbelşugată pentru îngâmfarea şi firea 
întunecată a copilului. Totuşi, trebuia să ne purtăm aşa; căci 
de două sau de trei ori, când Hindley şi-a arătat disprețul 
faţă de Heathcliff în timp ce bătrânul se afla prin apropiere, 
acesta s-a înfuriat foare rău, a pus mâna pe baston să-l 
lovească şi a început să tremure de furie că nu-l putea izbi. 

În cele din urmă, pastorul nostru (atunci aveam un pastor 
care-şi câştiga traiul învăţându-i carte pe copiii Linton şi 
Eamshaw şi muncindu-şi singur peticul de pământ al 
parohiei) a fost de părere că tânărul Hindley trebuie trimis 
la liceu. Domnul Eamshaw consimţi, dar nu fu prea 
încântat, căci zicea: „Hindley e un neisprăvit şi nu se va 
alege nimic de capul lui, oriunde l-aş trimite.” 

Speram din tot sufletul că de-acum înainte vom avea pace 
în casă. Mă întrista gândul că stăpânul suferă din pricina 
faptei bune pe care o săvârşise. Eu îmi închipuiam, după 
cum ar fi vrut şi el să creadă, că firea lui sâcâitoare şi boala 
erau pricinuite de neplăcerile familiale, dar pricina 
adevărată era, să ştiţi, domnule, că începuseră să-l lase 
puterile. Cu toate acestea, am fi putut trăi destul de bine 
dacă nu ar fi fost două fiinţe: domnişoara Cathy şi Joseph, 
servitorul, pe care cred că l-aţi văzut ieri pe-acolo. Joseph 
era şi fără îndoială mai este şi azi, cel mai urâcios şi cel mai 
îngâmfat fariseu care a scormonit vreodată „Biblia” pentru 
a culege merite pe seama lui şi a arunca blesteme asupra 
semenilor. Datorită năravului lui de a predica, izbutise să 
aibă o înrâurire puternică asupra domnului Eamshaw; şi cu 
cât stăpânul slăbea, cu-atăt creştea înrâurirea lui Joseph. 
Şi-l chinuia necontenit vorbindu-i despre mântuirea 
sufletului şi creşterea severă a copiilor. Îi dădea deplină 
dreptate auzind că-l consideră pe Hindley drept un 


derbedeu; împotriva lui Heathciliff şi Catherine bombănea 
seară de seară, dar căuta să-l măgulească pe domnul 
Eamshavw în slăbiciunea lui pentru Heathcliff, aruncând vina 
cea mai mare pe fată. 

Desigur, fata avea nişte purtări pe care nu le mai văzusem 
la nici un copil, aşa că pe toţi cei din casă ne scotea din 
râbdări de cincizeci de ori pe zi şi poate şi mai mult; din 
clipa când cobora jos şi până-n clipa când se ducea la 
culcare n-aveam nici un minut de linişte de teamă că iar va 
face vreo poznă. Era tot timpul din cale-afară de agitată, 
gura nu-i tăcea deloc - cânta, râdea şi-i bătea la cap pe toţi 
cei ce nu făceau ca ea. Era o bucăţică de fată sălbatică şi 
rea, dar avea cei mai frumoşi ochi, cel mai dulce zâmbet, cel 
mai legănat mers din toată parohia; de altfel cred că nu 
voia să supere pe nimeni, căci după ce te făcea să plângi de- 
a binelea, rareori se întâmpla să nu se ţină după tine până 
te potoleai şi atunci trebuia s-o mângâi tu pe ea. Îl iubea 
mult, prea mult, pe Heathcliff. Cea mai mare pedeapsă pe 
care o putusem inventa, era s-o despărţim de el, cu toate că 
nimeni nu era certat din pricina lui mai mult decât ea. La 
joacă îi plăcea peste măsură să facă pe mica stăpână, 
trăgând palme cu uşurinţă şi poruncind tovarăşilor de joc; 
aşa a făcut şi cu mine, dar eu, neavând poftă să mă duc să-i 
fac cumpărături şi să mă supun ordinelor ei, i-am spus-o pe 
faţă. 

În vremea aceea, domnul Eamshaw nu ştia de glumă. 
Totdeauna fusese sever şi neînduplecat cu copiii, dar 
Catherine nu putea înţelege pentru ce tatăl ei devenise mai 
certăreţ şi mai supărăcios acum, când era bolnav, decât 
fusese înainte. Dojenile lui arţăgoase îi trezeau o poftă 
răutăcioasă de a-l provoca; niciodată nu era mai fericită 
decât atunci când o certam cu toţii deodată şi când, drept 
răspuns, ne înfrunta cu privirea îndrăzneață şi sfidătoare şi 
cu vorbele ei tăioase. De blestemele lui Joseph îşi bătea joc, 
pe mine mă sâcâia şi făcea tocmai ceea ce domnul 
Eamshaw ura mai mult: căuta să-i arate cum pretinsa ei 


obrăznicie, pe care bătrânul o credea adevărată, îl putea 
influenţa pe Heathcliff mai mult decât bunătatea lui şi cum 
băiatul împlinea toate poruncile, ei” oricare ar fi fost, iar pe 
ale „lui” numai când îi erau pe plac. După ce se purta cât se 
poate de rău toată ziua, seara venea uneori, răsfăţându-se, 
să dreagă totul. 

— Nu, Cathy, zicea bătrânul, nu te pot iubi. Eşti mai rea 
decât fratele tău. Du-te, fetiţo, fă-ţi rugăciunile şi roagă-l pe 
Dumnezeu să te ierte. Mi se pare că mama ta şi cu mine 
trebuie să ne căâim că te-am zămislit! 

La început, vorbele acestea o făceau să plângă, dar cu 
timpul, fiind mereu respinsă, se înrăi; şi dac-o îndemnam să 
se ducă să-i spună că-i pare rău de greşelile ei şi să ceară 
iertare, râdea. 

Dar în cele din urmă sosi şi ceasul în care suferinţele 
pământeşti ale domnului Eamshaw luară sfârşit. Muri 
liniştit, într-o seară de octombrie, şezând lângă sobă, în 
fotoliul său. Un vânt năprasnic sufla în jurul casei şi vuia în 
vatră. Răsuna sălbatic şi vijelios, dar nu era frig; iar noi ne 
aflam cu toţii laolaltă. Eu stăteam puţin mai departe de 
cămin, împletind de zor, iar Joseph, lângă masă, îşi citea 
„Biblia” (în vremea aceea era obiceiul ca servitorii să şadă 
în sală după ce-şi isprăveau treaba). Domnişoara Cathy 
fusese bolnavă şi de aceea era liniştită; stătea rezemată de 
genunchiul domnului Eamshaw, iar Heathcliff era culcat pe 
jos şi-şi pusese capul în poala ei. Îmi aduc aminte că înainte 
de-a aţipi, stăpânul îi mângâiase părul frumos - rareori 
avea plăcerea s-o vadă blândă - şi-i spusese: „De ce nu poţi 
fi tu întotdeauna o fetiţă cuminte, Cathy?” Iar ea îşi 
întorsese faţa către dânsul, începuse să râdă şi răspunsese: 
„De ce nu poţi fi dumneata întotdeauna un om bun, tată?” 
Dar de îndată ce-a văzut că-l supărase din nou, i-a sărutat 
mâna şi i-a propus să-i cânte până-l adoarme. A început să 
cânte foarte încet; degetele lui au căzut pe degetele ei şi 
capul lui îi alunecă pe piept. Atunci eu i-am spus să nu facă 
zgomot şi să nu se mişte, ca nu cumva să-l trezească. Şi am 


rămas cu toţii muţi ca şoarecii vreme de-o jumătate de ceas; 
am fi stat şi mai mult aşa dacă Joseph, după ce-şi isprăvi 
capitolul, nu s-ar fi ridicat şi n-ar fi spus că trebuie să-l 
trezim pe stăpân pentru rugăciunile de seară. Făcu vreo 
câţiva paşi spre el, îl strigă pe nume şi-l atinse pe umăr, dar 
stăpânul nu se mişcă. Atunci luă lumânarea şi se uită la el. 
Când l-am văzut că pune lumânarea jos, şi-i ia pe copii de 
braţ, şoptindu-le să se ducă sus, în linişte şi să-şi facă 
singuri rugăciunile de seară pentru că el mai avea puţină 
treabă, mi-am dat seama că se întâmplase ceva rău. 

— Mai întâi am să-i spun tatii noapte bună, zise Catherine 
şi-şi îmbrăţişă părintele înainte de-a o putea noi opri. 
Sărmana făptură descoperi imediat nenorocirea şi ţipă: 
„Oh, e mort, Heathcliff, e mort!” 

Şi amândoi au început să plângă sfâşietor. 

Am început să bocesc şi eu cu ei, tare şi amarnic, dar 
Joseph ne-a întrebat ce ne-o fi apucat, de urlăm aşa pentru 
un sfânt din cer. Mie mi-a spus să-mi iau pelerina şi să fug la 
Gimmerton după doctor şi preot. Eu nu înţelegeam ce rost 
mai aveau. Totuşi am plecat, prin vânt şi ploaie şi m-am 
întors numai cu unul din ei, cu doctorul; celălalt spuse că 
are să vină a doua zi dimineaţa. Lăsându-l pe Joseph să-i 
povestească doctorului cele întâmplate, am alergat în 
camera copiilor; uşa era întredeschisă şi am văzut că ei nu 
se culcaseră, cu toate că trecuse de miezul nopţii, dar erau 
liniştiţi şi n-aveau nevoie de mângâierile mele. Cei doi copii 
găsiseră, pentru a se mângâia, cuvinte mult mai potrivite 
decât aş fi putut găsi eu; şi nici un preot din lume n-ar fi 
putut descrie cerul atât de minunat cum îl descriau ei în 
vorbirea lor nevinovată; şi, pe când plângeam şi trăgeam cu 
urechea la spusele lor, nu mi-am putut stăpâni dorinţa de a 
ne afla acolo la adăpost cu toţii. 

CAPITOLUL 6 

Domnul Hindley a venit acasă pentru înmormântare şi - 
lucru care ne-a uluit şi a făcut pe vecini să clevetească în 
dreapta şi-n stânga - şi-a adus cu el şi o nevastă. Cine era 


ea şi unde se născuse nu ne-a spus-o niciodată: probabil n- 
avea nici bani, nici nume cu care să se poată fâli, căci de n- 
ar fi fost aşa, nu i-ar fi ascuns tatălui său această căsătorie. 

Nu era ea femeia care să tulbure prin prezenţa ei liniştea 
casei. Fiecare obiect pe care-l văzu, din clipa când trecuse 
pragul casei, păru s-o încânte, ca şi fiecare mişcare ce se 
făcea în jurul ei, în afară de pregătirile pentru 
înmormântare şi de prezenţa oamenilor în doliu. După cum 
s-a purtat în timpul înmormântării, am crezut că nu e în 
toate minţile: a fugit în camera ei, rugându-mă să merg cu 
ea, cu toate că aveam treabă, căci trebuia să îmbrac copiii. 
Şedea acolo tremurând, cu mâinile încleştate şi mă întreba 
mereu: „Încă n-au plecat?” Apoi a început să-mi 
povestească, plină de-o agitaţie isterică, ce mult o 
impresionează culoarea neagră; şi tresărea şi tremura tot 
timpul, iar la urmă izbucni în plâns, iar când am întrebat-o 
ce are, mi-a răspuns că nu ştie, dar îi e tare frică de moarte! 
Eu nu mă gândeam că va muri şi ea, după cum nu mă 
gândeam nici la moartea mea! Ce-i drept, era cam 
subţirică, dar tânără, cu obrajii rumeni, iar ochii îi scânteiau 
ca diamantele strălucitoare. De fapt, observasem că atunci 
când urca scările răsufla foarte iute, că cel mai mic zgomot 
neaşteptat o făcea să tremure toată şi uneori avea o tuse 
îngrijorătoare; dar nu ştiam ce prevesteau aceste simptome 
şi nici simpatie pentru ea nu aveam. Noi, cei de pe-aici, nu-i 
prea îndrăgim pe străini, domnule Lockwood, dacă nu ne 
îndrăgesc mai întâi ei pe noi. 

Tânărul Eamshaw se schimbase mult în aceşti trei ani cât 
lipsise de acasă. Slăbise şi-şi pierduse rumeneala din obraji, 
iar vorba şi îmbrăcămintea îi erau cu totul altele. Chiar în 
ziua întoarcerii lui ne-a spus, lui Joseph şi mie, că de-acum 
încolo trebuie să stăm în bucătăria din dos şi să-i lăsăm lui 
sala. De fapt, a vrut să pună covoare şi tapete într-o odăiţă 
goală pentru a face soţiei lui un salon, dar ea părea atât de 
încântată de pardoseala albă şi de căminul acela uriaş în 
care dogorea focul, de farfuriile de cositor şi de dulapul cu 


vase de faianţă, de cuşca câinilor şi de spaţiul mare din 
jurul focului, în faţa căruia şedeau de obicei, încât Hindley, 
văzând că nu e necesar salonul pentru ca ea să se simtă 
bine, a renunţat la planul lui. 

Tânăra doamnă a fost de asemenea încântată că printre 
noile ei cunoştinţe a găsit şi o soră şi la început stătea la 
taifas cu Catherine, o săruta şi hoinărea cu ea, dându-i şi o 
mulţime de daruri. Dar această dragoste îi trecu foarte 
repede şi când ea deveni ursuză, Hindley se transformă 
într-un tiran. Câteva cuvinte din partea ei, din care reieşea 
că Heathcliff nu-i place, au fost de ajuns pentru a trezi în 
Hindley toată vechea ură faţă de băiat. Îl alungă din sală, 
poruncindu-i să stea cu servitorii şi nu-l mai lăsă să înveţe 
carte cu pastorul, dar în schimb îl puse să lucreze pe-afară, 
silindu-l să facă munci tot atât de grele ca orice rândaş de 
la fermă. 

La început, Heathcliff îşi îndura foarte bine degradarea, 
căci Cathy îi arăta tot ce învăţa ea şi muncea sau juca 
adesea cu el pe câmp. După cum stăteau lucrurile, eram 
sigură că vor creşte amândoi ca doi sălbatici, căci tânărului 
meu stăpân nu-i păsa nici de cum se purtau şi nici de ce 
făceau ei, ci numai să nu-i stea prin preajmă. Dacă ar fi fost 
după el, nu s-ar fi interesat nici dacă se duc duminica la 
biserică. Dar când copiii lipseau de la slujbă, Joseph şi 
pastorul îl dojeneau pentru nepăsarea lui; atunci îşi aducea 
aminte de ei şi poruncea ca Heathcliff să fie biciuit, iar pe 
Catherine o oprea de la mâncare fie la prânz, fie seara. 
Pentru copii însă, una din cele mai mari plăceri era să fugă 
de dimineaţă peste dealuri şi să rămână acolo ziua întreagă, 
iar pedeapsa ce urma însemna pentru ei o nimica toată de 
care râdeau. Pastorul putea să-i dea Catherinei să înveţe pe 
de rost câte capitole poftea, iar Joseph putea să-l bată pe 
Heathcliff până-l durea braţul; în clipa când erau din nou 
împreună, mai bine zis în minutul în care născoceau vreun 
plan răutăcios de răzbunare, uitau totul. Nu o dată am 
plâns în tăcere văzându-i cum devin din ce în ce mai 


nepăsători, dar nu îndrăzneam să-i cert de frică să nu pierd 
şi bruma de influenţă pe care-o mai aveam asupra acestor 
două făpturi părăsite. Într-o duminică seară s-a întâmplat 
să fie alungaţi din casă pentru că făcuseră zgomot sau 
pentru cine ştie ce altă greşeală neînsemnată şi când m-am 
dus să-i chem la cină, nu i-am putut găsi nicăieri. Am 
scotocit toată casa, curtea şi grajdurile, dar n-am dat de ei. 
În cele din urmă, Hindley, furios, ne-a spus să ferecăm uşile 
şi ne-a pus să jurăm că niciunul dintre noi nu-i va lăsa să 
intre în timpul nopţii. Toţi s-au dus la culcare, dar eu, prea 
speriată ca să pot dormi, am deschis ferestrele odăii mele 
şi, cu toate că ploua, am scos capul afară să le pândesc 
sosirea. Eram hotărâtă, în ciuda opreliştii lui Hindley, să-i 
las să intre în casă dacă s-ar fi întors. După câtăva vreme 
am auzit nişte paşi urcând drumul spre casă şi am văzut 
lumina unui felinar licărind prin spărturile gardului. Mi-am 
aruncat un şal pe cap şi am ieşit afară, ca nu cumva hoinarii 
să bată în uşă şi să-l trezească pe domnul Eamshaw. Era 
Heathcliff. Când l-am văzut singur, am tresărit. 

— Unde-i domnişoara Catherine?! Am strigat în grabă. 
Sper că nu i s-a întâmplat nimic... 

— La Thrushcross Grange, mi-a răspuns, şi-ar fi trebuit să 
fiu şi eu tot acolo, dar ăia nu sunt destul de bine crescuţi ca 
să mă fi poftit şi pe mine înăuntru. 

— Aşa, iar o să-ţi încasezi porţia! I-am spus; n-ai să fii 
mulţumit până nu te dă afară de-aici. Cine Dumnezeu v-a 
spus să mergeţi până la Thrushcross Grange? 

— Lasă-mă să-mi lepăd hainele astea ude şi am să-ţi 
povestesc totul, Nelly, mi-a răspuns el. 

L-am rugat să aibă grijă să nu-l trezească pe stăpân şi, în 
timp ce se dezbrăca şi eu aşteptam să sting lumânarea, el 
continuă: 

— Cathy şi cu mine am fugit din spălătorie ca să putem 
hoinări în voie şi, zărind luminile de la Grange, ne-am 
gândit să ne ducem până acolo, să vedem dacă şi copiii 
Linton îşi petrec serile de duminică tremurând prin colţuri, 


în timp ce tatăl şi mama lor şed la masă mâncând şi bând, 
cântând, râzând şi încălzindu-şi mâinile la para focului. 
Crezi că aşa făceau? Ori crezi că citeau predici sau îi 
catehiza servitorul lor şi-apoi erau puşi să înveţe pe de rost 
o coloană întreagă de nume din „Biblie” dacă nu 
răspundeau bine? 

— Probabil că nu, i-am spus, dar nu mă îndoiesc că aceia 
sunt copii buni, cuminţi şi nu merită ca lumea să se poarte 
cu ei aşa cum se poartă cu voi, care sunteţi aşa de 
neascultători. 

— Lasă-te de predici, Nelly! Spuse el. Fleacuri! Am gonit 
fără oprire din vârful dealului de la Wuthering Heights până 
la parc; Catherine a pierdut cursa, căci era desculţă. Mâine 
va trebui să-i cauţi pantofii prin băltoace. Ne-am strecurat 
printr-o spărtură din gard, am urcat pe dibuite poteca şi ne- 
am aşezat pe un ghiveci de flori chiar sub fereastra 
salonului. Lumina străbătea prin obloane, căci nu le 
închiseseră, iar perdelele erau numai pe jumătate trase. 
Amândoi am putut privi înăuntru, stând pe piatra de la 
temelia casei şi agăţându-ne de marginea ferestrei. Şi am 
văzut - ah, ce frumos era! 

— O încăpere minunată, acoperită cu un covor roşu, cu 
scaune şi mese îmbrăcate în roşu şi un tavan curat, alb, cu 
chenar aurit, din mijlocul căruia cădea o ploaie de picături 
de sticlă atârnată pe lanţuri de argint, strălucind în lumina 
dulce a unor mici făclii de ceară. Bătrânii, domnul şi 
doamna Linton, nu erau acolo; Edgar şi sora lui aveau 
camera întreagă la dispoziţia lor. N-ar fi trebuit să fie 
fericiţi? Noi, în locul lor, ne-am fi crezut în cer! Şi acum, 
ghici ce făceau copiii aceia cuminţi? Isabella, care cred că 
are unsprezece ani, un an mai puţin decât Cathy, zăcea într- 
un capăt al odăii ţipând şi urlând ca şi cum vrăjitoarele ar fi 
înfipt în ea nişte ace înroşite la foc. Edgar, lângă cămin, 
plângea încet; iar în mijlocul mesei şedea un căţeluş care-şi 
scutura laba şi lătra. Din învinuirile pe care şi le aduceau 
unul altuia, am înţeles că fuseseră cât pe-aci să rupă câinele 


în două. Idioţii! lată plăcerea lor: se certaseră care să pună 
mâna pe un ghemotoc de păr cald şi, după ce se luptaseră 
amândoi pentru el, începuseră să plângă pentru că nu mai 
aveau chef să-l ia. Am râs în gura mare de cei doi răsfăţaţi, 
dispreţuindu-i din toată inima. M-ai prins tu pe mine 
vreodată că vreau să iau vreun lucru pe care-l doreşte 
Catherine? Sau ne-ai găsit, atunci când stăm singuri, 
chinuind câini, plângând, sau rostogolindu-ne pe jos, fiecare 
în câte un capăt al încăperii? N-aş da pentru nimic în lume 
traiul meu de-aci pe viaţa lui Edgar Linton la Thrushcross 
Grange, nu zău, nici dacă în schimb aş putea să-l azvârl pe 
Joseph de pe cea mai înaltă muche a acoperişului şi să 
vopsesc faţa casei cu sângele lui Hindley! 

— Taci, taci, Heathcliff! L-am întrerupt. Mai bine spune-mi 
cum de-ai lăsat-o pe Catherine acolo? 

— 'Ţi-am spus că am început să râdem, îmi răspunse. Copiii 
Linton ne-au auzit şi dintr-o singură mişcare au ţâşnit la uşă 
ca săgețile; întâi a fost tăcere, după aceea un strigăt: „Oh, 
mama, mama! Oh, papa! Oh, mama, veniţi încoace! Oh, 
papa!” Îţi jur că aşa răcneau! Noi făceam un tărăboi 
nemaipomenit, căci voiam să-i speriem şi mai tare; apoi am 
încercat să ne dăm jos de pe marginea ferestrei, pentru că 
trăsese cineva zăvoarele şi-am socotit că e mai bine să 
fugim. Eu o ţineam pe Cathy de mână şi-o trăgeam după 
mine, dar deodată căzu. „Fugi, Heathcliff, fugi! Mi-a şoptit 
ea. Au dat drumul buldogului şi m-a înşfăcat de picior!” 
Diavolul, o prinsese de gleznă, Nelly, am auzit şi eu 
smiorcăiala lui scârboasă. Cathy n-a ţipat - nu! 

— I-ar fi fost ruşine să ţipe chiar de-ar fi fost străpunsă de 
coarnele unui taur înfuriat. Dar eu am ţipat! Am urlat 
atâtea blesteme, c-aş fi putut nimici toţi diavolii 
creştinătăţii, apoi am pus mâna pe-o piatră şi-am băgat-o în 
gura dulăului, încercând din răsputeri să i-o vâr pe gât. În 
cele din urmă a venit o slugă cu un felinar, răcnind: „[ine-l 
bine, Skulker, ţine-l bine!” Dar când a văzut ce vânase 
Skulker, schimbă tonul. Câinele era aproape sugrumat, 


limba lui enormă, roşie îi atârna din gură de-o şchioapă, iar 
din buzele-i răsfrânte curgeau bale însângerate. Omul o 
ridică numaidecât pe Cathy; îi era rău, nu de frică, sunt 
sigur, ci de durere. O duse în casă; eu l-am urmat, 
blestemând şi amenințând. „Ce-ai vânat, Robert?” strigă 
Linton din uşă. „Skulker a prins o fetiţă, domnule, a răspuns 
acesta şi uite că mai e şi-un băiat, a adăugat înhăţându-mă, 
care pare să fie un derbedeu fără pereche! Cred că hoţii 
voiau să-i vâre pe fereastră. lar după ce-am fi adormit, 
copiii ăştia le-ar fi deschis uşile şi banda de hoţi ne-ar fi 
putut omori în voie. Ţine-ţi gura, hoţule, gură spurcată ce 
eşti! Taci, că spânzurătoarea te-aşteaptă. Domnule Linton, 
domnule, nu lăsaţi puşca din mână” „Nu, nu, Robert, 
răspunse bătrânul nerod; bandiții ştiu că ieri mi-am încasat 
arenzile şi au plănuit bine lovitura. Intraţi! Le-arăt eu lor 
primire! Ia vezi, John, du-te şi pune lanţul. Jenny, dă-i apă 
lui Skulker. Să-şi bată joc de-un magistrat chiar în casa lui şi 
încă în ziua sabatului! Obrăznicia lor nu cunoaşte margini! 
Oh, scumpa mea Mary, uită-te aici! Nu te speria, nu-i decât 
un băieţaş, dar mârşăvia i se citeşte desluşit pe faţă. N-ar fi 
o binefacere pentru ţară dacă l-am spânzura imediat, 
înainte de a-şi arăta firea nu numai prin trăsăturile feţei, ci 
şi prin fapte?” Mă împinse sub candelabru şi doamna Linton 
îşi puse ochelarii pe nas, ridicându-şi mâinile de spaimă. 
Laşii aceia de copii se apropiară tiptil, iar Isabella gângăvi: 
„Vai, ce înspăimântător e! Închide-l în pivniţă, papa. E exact 
ca fiul ghicitoarei care mi-a furat fazanul domesticit. Nu-i 
aşa, Edgar?”. 

În timp ce mă cercetau, sosi şi Cathy; auzise ultima 
observaţie şi începu să râdă. Edgar Linton, după ce o privi 
cu atenţie, îşi adună minţile într-atât, încât o recunoscu. 
Ştii, ei ne văd la biserică, în altă parte n-avem unde-i întâlni. 
„E domnişoara Eamshaw, şopti Edgar Linton mamei lui; şi 
uite cum a muşcat-o Skulker, uite cum îi sângerează 
piciorul!” „Domnişoara Eamshaw? Prostii! Strigă doamna. 
Cum poate hoinări domnişoara Eamshaw pe câmpuri cu un 


ţigan? Şi totuşi copila e în doliu - desigur că ea e - vai va 
rămâne schiloadă pe viaţă?!” „Ce nepăsare condamnabilă 
din partea fratelui ei! Exclamă domnul Linton, întorcându- 
se spre Catherine. Am înţeles eu din spusele lui Shielders 
(acela era pastorul, domnule) c-o lasă să crească ca o 
adevărată păgână. Dar ăsta cine-i, de unde şi-o fi cules 
asemenea tovarăş? A da, să ştii că ele strania achiziţie a 
fostului meu vecin - făcută cu prilejul călătoriei lui la 
Liverpool - un mic indian sau un copil părăsit de-un 
american sau de-un spaniol.” „Un băiat rău, în orice caz, 
spuse bătrâna doamnă şi cu totul nepotrivit într-o casă ca 
lumea! Linton, ai observat cum vorbeşte? Sunt îngrozită ca 
nu cumva să fi auzit şi copiii mei ce-a spus.” 

Eu am început din nou cu înjurăturile - nu te supăra, Nelly 
- şi atunci i-au poruncit lui Robert să mă scoată din casă. Eu 
n-am vrut să plec fără Cathy. Dar el m-a târât în grădină, 
mi-a vârât cu de-a sila un felinar în mână, m-a asigurat c-o 
să-i spună el domnului Eamshaw cum m-am purtat şi, 
poruncindu-mi s-o iau din loc imediat, încuie repede uşa pe 
dinăuntru! Perdelele erau legate cu un şnur la un colţal 
ferestrei, aşa c-am început să-i spionez din nou; căci de 
cumva Catherine ar fi vrut să plece şi ei nu i-ar fi dat 
drumul, aveam de gând să sparg ferestrele acelea mari ale 
lor într-un milion de bucăţi. Ea şedea liniştită pe canapea. 
Doamna Linton îi scosese de pe umeri pelerina cenuşie a 
lăptăresei, pe care o luasem cu împrumut pentru excursia 
noastră şi după cum dădea din cap cred că o dojenea. Cathy 
e o domnişoară, de aceea se purtau cu ea altfel decât cu 
mine. Apoi veni o servitoare care aduse un lighean cu apă 
caldă şi-i spălă picioarele; domnul Linton i-a pregătit un 
pahar mare cu vin fiert, Isabella i-a pus o farfurie întreagă 
de prăjituri în poală, în timp ce Edgar stătea la oarecare 
depărtare, cu gura căscată. După aceea i-au uscat şi 
pieptănat părul ei minunat, i-au dat o pereche de papuci 
enormi şi au împins-o cu scaun cu tot lângă foc. lar eu am 
lăsat-o acolo cât se poate de veselă, împărţindu-şi mâncarea 


cu cățelul şi cu Skulker, pe care-l ciupea din timp în timp de 
bot, ceea ce aprindea o scânteie de veselie în ochii albaştri 
şi goi ai membrilor familiei Linton, slabă oglindire a chipului 
ei încântător. l-am văzut pe toţi copleşiţi de o admiraţie 
prostească; ea le e atât de superioară, e mai presus de 
toate făpturile de pe lume, nu-i aşa, Nelly? 

— Afacerea asta o să aibă mai multe urmări decât crezi tu, 
i-am răspuns, învelindu-l; apoi am stins lumânarea. Nu te 
mai astâmperi, Heathcliff şi domnul Hindley o să ia măsuri 
aspre, ai să vezi! 

Vorbele mele s-au dovedit a fi mai adevărate decât aş fi 
dorit. Această aventură nenorocită l-a înfuriat pe Eamshaw. 
A doua zi a venit la noi domnul Linton în persoană, ca să 
dreagă lucrurile, şi-l dojeni în aşa măsură pe tânărul nostru 
stăpân pentru felul în care-şi conduce familia, încât Hindley 
fu silit să se gândească serios la ceea ce se petrece în jurul 
lui. Heathciliff n-a fost bătut cu biciul, dar i s-a spus că la 
prima vorbă pe care o va spune domnişoarei Catherine va fi 
dat afară din casă. lar doamna Eamshaw a hotărât s-o ţină 
în frâu pe cumnata ei de îndată ce aceasta se va întoarce 
acasă, folosind nu forţa, ci duhul blândeţii; de altfel, şi-ar fi 
dat seama că nu-i de făcut nimic cu forţa. 

CAPITOLUL. 7 

Cathy a rămas la Thrushcross Grange până la Crăciun, 
adică cinci săptămâni. În răstimp glezna i se vindecase 
complet şi purtările i se îmbunătăţiseră simţitor. Stăpâna 
noastră se dusese de mai multe ori s-o vadă şi începu să-şi 
pună în aplicare planul de reeducare a lui Cathy, căutând 
să-i trezească respectul de sine însăşi. În acest scop îi dădu 
rochii frumoase şi îi făcu multe complimente pe care fetiţa 
le primea cu plăcere. Aşa că, în locul unei mici făpturi 
sălbatice, care umbla cu capul gol şi făcea gesturi 
nestăpânite, se repezea în casă sărind şi se năpustea 
asupra noastră şi ne strângea în braţe aşa de tare încât ni 
se tăia răsuflarea, văzurăm descălecând de pe un ponei 
frumos şi negru, o persoană plină de ifose, cu bucle castanii 


ce atârnau de sub borurile unei pălării de fetru, garnisită cu 
pene, purtând un costum de călărie cu fustă lungă, pe care 
trebuia s-o ridice cu ambele mâini pentru a putea păşi în 
casă. Hindley o ajută să coboare de pe cal, exclamând cu 
încântare: 

— Cathy, eşti o frumuseţe. Cât pe-aci să nu te recunosc, 
arăţi ca o „lady”! Isabella Linton nu se poate compara cu 
ea, nu-i aşa, Frances? 

— Isabella nu-i atât de dăruită de la natură, răspunse soţia 
lui, dar Cathy trebuie să ia seama ca nu cumva să se 
sălbăticească din nou. Ellen, ajut-o pe domnişoara 
Catherine să se dezbrace... Stai, scumpa mea, ai să-ţi strici 
buclele, lasă-mă să-ţi dezleg pălăria. 

Îi scoase haina şi de sub ea apăru, strălucitoare, o fustă de 
mătase în carouri, pantaloni albi şi ghete de lac; iar în timp 
ce ochii îi scânteiau de bucurie văzând cum câinii se 
apropie de ea sărind, ca pentru a-i ura bun venit, abia 
îndrăzni să se atingă de ei, ca nu cumva să-şi murdărească 
hainele ei frumoase. Mă sărută uşor; eram plină toată de 
făină, căci făceam prăjiturile de Crăciun şi nu mă putea 
strânge în braţe. După aceea privi în jur căutându-l pe 
Heathcliff. Doamna şi domnul Eamshaw urmăreau cu 
îngrijorare revederea, crezând că din această întâlnire îşi 
vor putea da în oarecare măsură seama cât erau de 
întemeiate speranţele lor de a-i despărţi. 

În primul moment a fost greu să dăm de Heathcliff. Dacă 
înainte de plecarea Catherinei fusese neîngrijit şi nu-i păsa 
cum arată, acum era de zece ori mai rău. Nimeni, în afară 
de mine, nu avusese grijă să-i spună că-i murdar şi să-l 
silească să se spele măcar o dată pe săptămână; de altfel, 
copiilor de vârsta lui rareori le place săpunul şi apa. De 
aceea, fără a mai vorbi de hainele lui, tăvălite vreme de trei 
luni prin noroi şi praf şi de părul îmbâcsit de nepieptănat, 
obrazul şi mâinile îi erau într-un hal de murdărie de 
nedescris. Când văzu intrând în casă o domnişoară 


strălucitoare şi graţioasă, în locul fetişcanei zbârlite pe care 
o aştepta, se ascunse în dosul unei bănci. 

— Heathcliff nu-i aici? Întrebă Cathy şi, scoţându-şi 
mănuşile, dădu la iveală nişte degete uimitor de albe, căci 
stătuse atâta vreme în casă şi nu pusese mâna pe nimic. 

— Heathcliff, poţi veni încoace! Strigă domnul Hindley, 
bucurându-se de încurcătura băiatului şi încântat că-l vede 
silit să apară în faţa ei ca un golan respingător. Poţi să-i 
urezi domnişoarei Catherine bun venit, ca şi ceilalţi 
servitori. 

Cathy, zărindu-şi prietenul în ascunzişul său, zbură până la 
el şi-l îmbrăţişă; într-o secundă îl sărută de şapte sau opt ori 
pe obraz, apoi se opri şi, dându-se un pas înapoi, izbucni în 
hohote de râs, exclamând: 

— Vai, cât eşti de negru şi de morocănos! Şi, vai, cât de 
ciudat şi întunecat! Dar poate aşa mi se pare mie, pentru că 
m-am învăţat cu Edgar şi cu Isabella Linton. M-ai uitat oare, 
Heathcliff? 

Întrebarea ei nu era neîntemeiată, căci ruşinea şi mândria 
aşternuseră pe faţa lui o îndoită întunecare, făcându-l să 
stea încremenit. 

— Strânge-i mâna, Heathcliff, zise domnul Eamshaw cu 
superioritate; aşa, o dată ţi-e îngăduit. 

— Nu, nu vreau, răspunse băiatul, care, în sfârşit, îşi 
recăpătase graiul; nu mă las batjocorit. Asta nu rabd! 

Şi era gata s-o zbughească din casă, dar domnişoara Cathy 
puse iarăşi mâna pe el. 

— N-am vrut să râd de tine, îi zise, dar nu m-am putut 
stăpâni; haide, Heathcliff, dă măcar mâna cu mine! De ce 
eşti îmbufnat? Am râs numai pentru că-mi pari atât de 
ciudat! Dacă te speli pe obraz şi-ţi perii părul, totul va fi în 
ordine. Dar eşti aşa de murdar! 

Îşi plimbă privirea îngrijorată de la degetele lui murdare, 
pe care le ţinea în mâna ei, la rochia pe care o purta, 
conştientă că atingerea lor nu i-ar putea-o înfrumuseţa. 


— Nu trebuia să te atingi de mine! Îi răspunse el, 
urmărindu-i privirea şi smulgându-şi mâna din mâna ei. O 
să fiu murdar dacă-mi place; şi-mi place să fiu murdar şi voi 
fi murdar. 

Şi zicând asta, o zbughi din cameră cu capul înainte, spre 
marea plăcere a stăpânului şi stăpânei şi spre profunda 
tulburare a domnişoarei Catherine, care nu putea înţelege 
pentru ce observaţiile ei provocaseră o asemenea răbufnire 
de mânie. 

După ce mi-am făcut datoria de cameristă pe lângă noua 
venită şi mi-am pus prăjiturile la cuptor, am înveselit sala şi 
bucătăria cu nişte focuri mari, aşa cum se cuvine în ajun de 
Crăciun şi m-am pregătit să mă distrez de una singură, 
cântând mai multe colinde, fără a ţine seama de părerile lui 
Joseph, care socotea că melodiile vesele pe care le alesesem 
sunt cântece lumeşti. El se retrăsese să se roage singur în 
odaia lui, iar domnul şi doamna Eamshaw căutau s-o 
distreze pe domnişoara, arătându-i o seamă de mărunţişuri 
pe care le cumpăraseră pentru a le dărui copiilor Linton, 
drept recunoştinţă pentru bunătatea lor. Îi poftiseră pentru 
a doua zi la Wuthering Heights, dar doamna Linton 
acceptase invitaţia cu o singură condiţie: ca odoarele ei să 
fie cu toată grija ţinute departe de acel „băiat rău, care 
înjură”. 

Aşa că rămăsesem singură. Simţeam mirosul puternic de 
mirodenii al prâjiturilor care se coceau; admiram vasele de 
bucătărie strălucitoare de curăţenie, ceasul lustruit şi 
împodobit cu iederă, vasele de argint înşirate pe o tavă gata 
să fie umplute cu bere caldă şi parfumată şi, mai presus de 
toate, roadele grijii mele deosebite: curăţenia imaculată a 
pardoselii, bine măturată şi bine spălată. În sinea mea am 
adus laudele cuvenite fiecărui obiect în parte, apoi mi-am 
reamintit că bătrânul Eamshaw venea în bucătărie după ce 
totul fusese rânduit, îmi spunea că sunt o fată bună şi-mi 
strecura în mână un şiling, ca dar de Crăciun. De-aici 
gândurile mele trecură la dragostea lui pentru Heathcliff şi 


la groaza pe care-o avea ca nu cumva după moartea lui 
băiatul să sufere disprețul celorlalţi. Asta, fireşte, mă făcu 
să mă gândesc la starea actuală a sărmanului băiat şi, de 
unde cântam, m-am trezit plângând. Dar foarte curând mi- 
am dat seama că ar fi mai cuminte să caut să îndulcesc 
parte din nedreptăţile pe care le îndura, decât să vărs 
lacrimi din pricina lor: m-am ridicat şi am ieşit în curte să-l 
caut. Nu era departe; l-am găsit ţesălând părul strălucitor 
al noului ponei din grajd şi dând de mâncare celorlalte vite, 
ca de obicei. 

— Grăbeşte-te, Heathcliff! Îi zisei; e tare plăcut în 
bucătărie, iar Joseph e sus. Grăbeşte-te şi vino să te îmbrac 
frumos, până nu soseşte domnişoara Cathy; atunci veţi 
putea sta împreună, locul întreg din faţa căminului va fi 
numai pentru voi doi şi veţi pălăvrăgi în voie până la 
culcare. 

EI îşi văzu de treabă fără a-şi întoarce măcar capul spre 
mine. 

— Vino, hai, vii? Îi zisei din nou. Am făcut pentru fiecare 
din voi câte un cozonăcel şi ţie îţi trebuie cel puţin o 
jumătate de ceas ca să te îmbraci ca lumea. 

Aşteptai cinci minute, dar, neprimind răspuns, am plecat. 
Catherine cină cu fratele şi cumnata ei, iar Joseph şi cu 
mine avurăm parte de-o masă nu prea prietenoasă, 
piperată dintr-o parte cu dojeni, iar de alta cu obrăznicii. 
Prăjitura şi brânza lui Heathcliff au rămas toată noaptea pe 
masă, pentru iele. Îşi făcu de lucru până la nouă seara, apoi 
se urcă, mut şi posomorât, în odaia lui. Cathy stătu trează 
până târziu, căci avea o mulţime de lucruri de pregătit 
pentru primirea noilor ei prieteni. O dată veni în bucătărie 
să stea de vorbă cu vechiul ei prieten; dar, negăsindu-l, se 
opri să mă întrebe ce se petrece cu el, apoi se întoarse din 
nou în casă. Dimineaţa, Heathcliff se sculă devreme şi, fiind 
zi de sărbătoare, se duse să-şi plimbe amărăciunea pe 
coclauri şi nu se întoarse decât după ce întreaga familie 
plecase la biserică. Postul şi reculegerea păreau să-l fi 


înseninat. După ce-mi dădu câteva târcoale, făcându-şi 
curaj, exclamă brusc: 

— Nelly, îmbracă-mă ca lumea! Am hotărât să fiu cuminte! 
— E şi vremea, îi spusei. Ai supărat-o pe Catherine şi sunt 
sigură că-i pare rău că s-a întors acasă! Te porţi de parcă ai 

invidia-o pentru că i se dă mai multă atenţie decât ţie. 

Că ar fi putut-o invidia pe Catherine, îi era de neînțeles, 
dar c-a supărat-o înţelese numaidecât. 

— A spus că-i supărată? Întrebă el, privindu-mă foarte 
serios. 

— Azi-dimineaţă, când i-am spus c-ai plecat, a plâns. 

— O fi, dar eu am plâns astă-noapte, răspunse; şi-aveam 
mai multe motive decât ea să plâng. 

— Da, aveai motive să te duci la culcare cu inima plină de 
mândrie şi cu stomacul gol, îi zisei. Oamenii orgolioşi îşi fac 
singuri griji şi necazuri. Dar dacă ţi-e ruşine de purtarea ta, 
trebuie să-i ceri iertare, nu uita, când se întoarce. Trebuie 
să te duci la ea şi să-i spui că vrei s-o săruţi şi să-i mai spui... 
În fine, tu ştii cel mai bine ce să-i spui; dar fă-o din tot 
sufletul şi să nu crezi că din pricina hainelor ei frumoase s-a 
schimbat, înstrăinându-se de tine. Iar acum, cu toate că 
trebuie să pregătesc prânzul, am să-mi fac timp şi-am să te 
gătesc încât Edgar Linton să pară o marionetă pe lângă 
tine; aşa şi este. Tu eşti mai tânăr, dar fac prinsoare că eşti 
mai înalt şi ai umerii de două ori mai laţi decât el; ai putea 
să-l trânteşti la pământ cât ai clipi din ochi! Nu-i aşa că ai fi 
în stare? 

Faţa lui Heathciliff se lumină pentru o clipă; dar el se 
întunecă din nou şi oftă. 

— Ştii, Nelly, chiar dacă l-aş trânti de douăzeci de ori la 
pământ, el tot nu se face mai urât şi nici eu mai frumos. Aş 
vrea să am părul blond şi pielea albă, să fiu elegant şi 
binecrescut şi să am norocul de-a fi tot atât de bogat cât va 
fi el! 

— Şi, la fel ca el, s-o strigi pe mama la fiecare pas, adăugai 
eu şi să tremuri când un băiat de la ţară ridică pumnul la 


tine şi să stai acasă toată ziua ca nu cumva să te ude ploaia. 
O, Heathcliff, eşti cam slab de înger, îi zisei din nou. Vino la 
oglindă şi-am să-ţi arăt eu ce trebuie să-ţi doreşti. Vezi tu 
cutele astea dintre ochi şi sprâncenele astea groase, care, 
în loc să fie arcuite, se adâncesc la mijloc? Şi perechea asta 
de drăcuşori negri, îngropaţi atât de adânc şi care niciodată 
nu-şi deschid cu îndrăzneală ferestrele, ci stau la pândă 
lucind pe sub ele, ca nişte iscoade ale diavolului? Doreşte şi 
învaţă să netezeşti acele cute posomorâte dintre sprâncene, 
să deschizi tare pleoapele şi să schimbi drăcugşorii în îngeri 
plini de încredere, nevinovaţi, care să nu bănuiască pe 
nimeni şi să nu se îndoiască de nimic, să vadă întotdeauna 
prieteni acolo unde nu-s siguri că văd duşmani. Caută să n- 
ai înfăţişarea unui dulău arţăgos, care, deşi ştie că merită 
loviturile primite, din pricina suferinţei lui urăşte atât pe cel 
ce i le dă cât şi pe toată lumea. 

— Cu alte cuvinte, vrei să spui că trebuie să-mi doresc 
ochii mari, albaştri şi fruntea netedă a lui Edgar Linton, îmi 
răspunse Heathcliff. Ei bine, află că le doresc, dar asta nu 
mă va ajuta să le şi capăt. 

— O inimă bună te va face să ai o faţă plăcută, băiete, 
chiar dac-ai fi negru în toată legea, zisei eu mai departe; 
dar o inimă rea schimonoseşte cel mai frumos obraz în ceva 
mai urât decât urâtul. lar acum, după ce-am isprăvit cu 
spălatul, pieptănatul şi bosumflarea, spune şi tu dacă nu te 
poţi socoti chiar frumuşel? Şi zău că eşti frumugşel. S-ar 
putea crede că eşti un prinţ deghizat. Cine ştie dacă nu 
cumva tatăl tău a fost împăratul Chinei, iar mama ta, 
împărăteasa Indiei şi dacă fiecare din ei n-ar fi putut 
cumpăra, cu venitul lor pe-o săptămână atât Wuthering 
Heights cât şi Thrushcross Grange?! Ponte c-ai fost furat de 
pirați şi adus în Anglia! În locul tău mi-aş imagina că mă 
trag dintr-un neam mare şi, gândindu-mă la ce-am fost, aş 
căpăta curajul şi demnitatea de a îndura persecuțiile unui 
mic fermier! 


Am pălăvrăgit aşa mai departe şi, încetul cu încetul, 
Heathcliff îşi descreţi fruntea şi faţa lui căpătă o expresie 
mai plăcută. Deodată, convorbirea noastră fu întreruptă de 
zgomotul unei trăsuri care urcase drumul şi intra în curte. 
El fugi la fereastră şi eu la uşă; am ajuns tocmai la timp ca 
să-i putem vedea pe cei doi tineri Linton înfofoliţi în 
paltoane şi blănuri, coborând din trăsura familiei, iar pe cei 
din familia Eamshaw descălecând; iarna deseori se duceau 
călare la biserică. Catherine prinse de mână pe cei doi 
copii, îi conduse în casă şi-i aşeză în faţa focului, care foarte 
curând le îmbujoră obrajii. 

L-am îndemnat pe Heathcliff să se grăbească să le arate 
cât e de prietenos. Mă ascultă numaidecât; dar, spre 
ghinionul lui, în momentul în care deschidea uşa bucătăriei 
ca să iasă, Hindley, din cealaltă parte o împingea ca să intre. 
Se întâlniră şi stăpânul, enervat, văzându-l curat şi vesel, 
sau vrând poate să-şi respecte făgăduiala făcută doamnei 
Linton, îl îmbrânci brusc înapoi şi-i porunci, furios, lui 
Joseph: 

— Scoate-l pe individ din odaie şi trimite-l în pod până 
după masă. Dacă rămâne singur aici, are să-şi vâre 
degetele în tarte şi are să fure fructele din ele. 

— Nu, domnule, nu m-am putut opri să-i răspund, n-are să 
se atingă de nimic. Cred că şi el are dreptul la o parte din 
bunătăţile astea, ca şi noi de altfel. 

— Are să-şi primească ce i se cuvine din mâna mea dacă-l 
mai prind pe-aici înainte de a se întuneca! Strigă Hindley. 
leşi afară, vagabondule! Ce te fuduleşti ca un cocoş? Acuşi 
pun mâna pe unul din zulufii tăi eleganţi şi-ai să vezi cum o 
să ţi-l lungesc! 

— Sunt destul de lungi şi-aşa, zise tânărul domn Linton, 
care privea pe furiş din pragul uşii. Mă mir că nu-i dau 
dureri de cap. lar deasupra ochilor parc-ar avea o coamă 
de mânz. 

Făcu observaţia asta fără intenţia de a-l jigni pe Heathcliff; 
dar firea violentă a acestuia nu era făcută să rabde vreun 


cuvânt ce semăna a obrăznicie, mai cu seamă când venea 
din partea tânărului Linton, pe care părea să-l urască încă 
de pe-atunci ca pe-un rival. Puse mâna pe un castron plin 
cu sos de mere fierbinte (primul obiect care-i căzu în mână) 
şi-l azvârli aşa, plin cum era, peste obrazul şi gâtul 
vorbitorului, care începu să se văicărească atât de cumplit, 
încât Isabella şi Catherine veniră în goana mare la faţa 
locului. Domnul Eamshaw îl înhăţă pe vinovat şi-l duse în 
odaia lui unde, fără îndoială, i-a administrat un straşnic 
remediu pentru a-i răcori criza de furie, căci se întoarse 
roşu la obraz şi cu răsuflarea tăiată. Eu am luat o cârpă de 
vase şi am început să frec, mânioasă, nasul şi gura lui 
Edgar, spunându-i că bine-a păţit dacă se amestecă în 
treaba altuia. Sora lui începu să plângă şi să spună că vrea 
să se întoarcă acasă, iar Cathy, năucă, stătea lângă ei, cu 
obrajii roşii de ruşine. 

— N-ar fi trebuit să vorbeşti cu el! Îi spuse domnului 
Linton pe un ton dejenitor. Era prost dispus; şi acum, iată, 
ne-ai stricat toată ziua. Pe el o să-l bată şi eu nu pot răbda 
să-l bată! Nu mai pot mânca nimic! Pentru ce-ai vorbit cu el, 
Edgar? 

— N-am vorbit cu el, spuse plângând în hohote tânărul; 
apoi se smuci din mâinile mele şi începu să se curețe cu 
batista lui de olandă. l-am făgăduit mamei că n-am să-i spun 
nici o vorbă şi m-am ţinut de făgăduială; n-am vorbit cu el. 

— Bine, atunci nu mai plânge, răspunse Catherine cu 
dispreţ, doar nu te-a omorât. Nu face şi tu atâta zarvă; uite, 
vine fratele meu! Taci, Isabella! "Ţi-a făcut cineva ţie vreun 
râu? 

— Haideţi, copii, fiecare la locul lui! Strigă Hindley cu un 
aer agitat. M-am încins de-a binelea cu bestia aceea de 
băiat. lar data viitoare, domnule Edgar, fă-ţi dreptate 
singur, cu pumnii dumitale, să vezi ce poftă de mâncare-o să 
capeţi! 

Şi în faţa unor bucate atât de bine mirositoare, îşi 
recăpătară cu toţii calmul. Plimbarea le deschisese pofta de 


mâncare şi se mângăiară uşor, căci lor nu li se întâmplase 
de fapt nici o nenorocire. Domnul Eamshaw le umplu 
farfuriile cu bunătăţi, iar doamna îi înveseli povestindu-le 
lucruri hazlii. Eu stăteam la spatele scaunului ei şi mă 
întristasem văzând-o pe Catherine, care, cu ochii uscați şi 
cu un aer indiferent, începuse să taie aripa de gâscă din 
faţa ei. „Ce copil nesimţitor! Îmi zisei, cât de uşor trece 
peste necazurile vechiului ei tovarăş de joacă! N-aş fi crezut 
să fie atât de egoistă!” Dar Cathy duse o îmbucătură până 
la gură, apoi o puse din nou în farfurie, obrajii i se 
îmbujorară şi-o năpădiră lacrimile. Scăpă furculiţa pe jos. 
Se aplecă cu grabă, ascunzându-se sub faţa de masă ca 
ceilalţi să nu-i observe emoția. N-am mai spus că-i 
nesimţitoare, căci mi-am dat seama de tortura pe care o 
îndurase toată ziua şi strădania ei ca să rămână cu orice 
preţ singură, să se poată duce până la Heathcliff; dar, după 
cum am descoperit mai târziu când am încercat să-i duc în 
ascuns de mâncare, stăpânul îl încuiase sus, în pod. 

Seara am dansat. Atunci Cathy, întrucât Isabella Linton n- 
avea cu cine dansa, l-a rugat pe domnul Hindley să-i dea 
drumul. Rugăminţile ei fură însă zadarnice, iar eu am fost 
desemnată să umplu golul. Agitaţia dansului ne făcu să 
uităm tot necazul şi plăcerea noastră crescu şi mai mult 
când sosi orchestra din Gimmerton, compusă din 
cincisprezece instrumente: o trompetă, un trombon, 
clarinete, basuri, cornuri de vânătoare şi un violoncel, în 
afară de corişti. Aceştia se duc întotdeauna, de Crăciun, pe 
la casele mai respectabile, unde li se dau ceva bani; pentru 
noi era o mare sărbătoare când îi auzeam cântând. După 
ce-au intonat colindele obişnuite, le-am cerut să ne cânte şi 
câteva melodii vesele. Doamnei Eamshaw îi plăcea muzica, 
aşa că ne-au cântat mult. 

Şi Catherinei îi plăcea; dar, pretinzând că sunetele sunt 
mai dulci auzite din capul scării, se urcă sus, în întuneric. 
Eu am urmat-o. Uşa sălii se închise şi nimeni n-a observat 
lipsa noastră. Era atâta lume! Cathy nu se opri în capul 


scării, ci se urcă sus, în podul unde era încuiat Heathcliff, şi- 
l strigă. La început, refuză cu încăpățânare să-i răspundă; 
dar ea stărui şi în cele din urmă îl convinse să stea de vorbă 
cu ea printre scânduri. Eu i-am lăsat pe bieţii copii să 
vorbească netulburaţi, până când mi s-a părut că muzica e 
pe cale să se oprească, pentru ca muzicanţii să poată gusta 
şi ei câte ceva; atunci am alergat iute pe scară să-i dau de 
veste. Dar în loc s-o găsesc afară, îi auzii glasul înăuntru. 
Maimuţica se strecurase pe acoperiş printr-o ferestruică şi 
intrase în podul unde era încuiat Heathcliff. Cu mare 
greutate am putut-o scoate de acolo. O dată cu Catherine, 
ieşi şi Heathcliff şi ea stărui să-l iau cu mine în bucătărie, 
deoarece Joseph plecase la un vecin ca să nu mai audă 
cântecele noastre „diavoleşti”, cum le zicea el. Le-am spus 
că nu vreau să-i încurajez cu nici un preţ în şiretlicurile lor, 
dar deoarece prizonierul ajunase de ieri de la amiază, am 
hotărât să închid de data asta ochii şi să-l păcălim pe 
domnul Hindley; Heathcliff cobori, eu îi pusei un scaun 
lângă foc şi-i dădui o mulţime de bunătăţi; dar băiatul se 
simţea rău şi nu putu mânca decât foarte puţin, iar toate 
încercările mele de a-l distra fură respinse. Îşi sprijini 
coatele pe genunchi, bărbia în palme şi rămase mut, 
cufundat în gânduri. Când l-am întrebat la ce se gândeşte, 
mi-a răspuns pe un ton grav: 

— Caut să văd cum am să-i pot plăti toate astea lui Hindley. 
Nu-mi pasă cât voi avea de aşteptat, dacă până la urmă toti 
le voi plăti. Sper să nu moară înainte! 

— Ruşine să-ţi fie Heathcliff, îi spusei. Numai Dumnezeu 
are dreptul să pedepsească pe cei răi; noi trebuie să 
învăţăm să iertăm. 

— Nu. Dumnezeu n-ar avea nici pe departe satisfacția pe 
care aş avea-o eu, răspunse el. Vreau numai să descopăr 
cea mai bună cale! Las' pe mine! Îmi fac eu planul. Câtă 
vreme mă gândesc la asta, nu simt nici o durere. 

— Dar, domnule Lockwood, eu uit că poveştile astea nu vă 
pot distra. Îmi pare rău că m-am luat atâta cu vorba... 


Mâncarea vi s-a răcit şi picaţi de somn! V-aş fi putut spune 
povestea lui Heathciliff, adică tot ce-ar fi trebuit să ştiţi 
despre el, în câteva cuvinte. 

Apoi menajera mea se opri din vorbă, se ridică şi începu 
să-şi strângă lucrul; dar eu nu mă simţeam în stare să mă 
mişc de lângă cămin şi somnul nuvoia să vină. 

— Ia loc, doamnă Dean, strigai, mai rămâi o jumătate de 
oră! Foarte bine ai făcut că mi-ai povestit totul aşa, pe 
îndelete. Aşa-mi place şi trebuie să-mi spui toată povestea 
tot aşa. Căci fiecare personaj despre care mi-ai vorbit mă 
interesează într-un fel sau altul. 

— Acuşi bate ceasul unsprezece, domnule. 

— N-are a face, n-am obiceiul să mă culc la ore mari. 
Pentru un om care doarme până la zece dimineaţa, ora unu 
sau două e foarte potrivită. 

— N-ar trebui să dormiţi până la zece. Până la ora aceea 
partea cea mai frumoasă a dimineţii a şi trecut. Omul care 
nu şi-a isprăvit jumătate din munca zilei până la ora zece 
riscă să nu facă nimic nici în cealaltă jumătate. 

— Cu toate acestea ia loc din nou, doamnă Dean, căci 
mâine am de gând să lungesc noaptea până după-amiază. 
Presimt că am răcit zdravăn, dacă n-o fi chiar ceva mai grav. 

— Sper că nu, domnule. Bine, dar daţi-mi voie să sar peste 
trei ani: în timpul acela doamna Eamshaw... 

— Nu, nu, nu admit asta. Poţi să-ţi imaginezi ce stare 
sufletească ai avea dacă pe covorul din faţa dumitale ar sta 
o pisică ce şi-ar linge pisoii, iar dumneata ai urmări-o cu 
atâta atenţie, încât dacă ar uita să lingă urechea unui pisoi, 
ţi-ai ieşi din fire? 

— Într-o foarte adormitoare dispoziţie, aş spune. 

— Dimpotrivă, în starea aceasta omul este foarte 
surescitat. Aşa sunt eu acum şi de aceea te rog să 
povesteşti mai departe cu de-amănuntul. Pentru mine, 
oamenii de pe-aici sunt cu mult mai interesanţi decât cei de 
la oraş, după cum un păianjen e mai important pentru un 
om din închisoare decât pentru cei dintr-o casă ţărănească; 


şi totuşi interesul acesta deosebit nu se datorează numai 
situaţiei spectatorului. Oamenii de-aici trăiesc mai intens, 
mai adânc şi mai puţin superficial, nu sunt supuşi 
efemerului şi frivolităţilor. Încep să cred că aici ai putea iubi 
toată viaţa o singură fiinţă. Până acum eram cu desăvârşire 
convins că nu există dragoste care să dureze mai mult de 
un an. Situaţia unora seamănă cu aceea a unui om flămând 
aşezat la masă în faţa unui fel unic de mâncare, asupra 
căruia îşi concentrează toată pofta, preţuindu-l după cum 
se cuvine; a altora, cu aceea a omului poftit la un ospăț cu 
bucate diverse, pregătite de bucătari francezi; poate că din 
acest ospăț omul nostru va alege tot cu atâta plăcere, dar în 
prețuirea şi amintirea lui fiecare fel nu va fi decât o 
neînsemnată fărâmă. 

— Oh! Noi cei de pe-aici suntem aidoma cu oamenii de 
pretutindeni, dacă reugşiţi să ne cunoaşteţi, observă doamna 
Dean, cam mirată de spusele mele. 

— Iartă-mă, îi răspunsei; dumneata, doamnă dragă, eşti o 
mărturie izbitoare împotriva acestei afirmaţii. În afară de 
câteva provincialisme neînsemnate, manierele dumitale n- 
au nici o trăsătură pe care, de obicei, eram obişnuit s-o 
consider caracteristică tagmei din care faci parte. Sunt 
convins că dumneata ai gândit mult mai mult decât gândesc 
majoritatea servitorilor, în general. Dumneata ai fost silită 
să-ţi cultivi mintea pentru că n-ai avut prilejul să-ţi 
fărâmiţezi viaţa ocupându-te cu fel de fel de fleacuri. 

Doamna Dean începu să râdă: 

— Eu, din parte-mi, mă consider un soi de om zdravăn şi 
cuminte, spuse ea; nu numai pentru c-am trăit printre 
dealurile astea şi-am văzut an de an aceleaşi feţe şi un şir 
întreg de fapte, dar şi pentru că am fost supusă unei aspre 
discipline, care m-a învăţat să fiu înţeleaptă; şi-apoi am citit 
şi eu câte ceva, mult mai mult decât vă închipuiţi 
dumneavoastră, domnule Lockwood. Nu puteţi deschide o 
carte din biblioteca asta pe care să n-o fi răsfoit şi eu şi din 
fiecare m-am ales cu câte ceva, în afară de rândul acela cu 


cărţi greceşti şi latineşti şi de cele franţuzeşti; dar şi pe- 
acelea ştiu să le deosebesc unele de altele; la mai mult 
decât atâta nu vă puteţi aştepta din partea mea; sunt fată 
de om sărac. Cu toate astea, dacă vreţi să auziţi mai 
departe povestea mea, aşa cum v-am spus-o până acum, cu 
de-amănuntul, ar fi mai bine, e drept, să nu rup firul; şi în 
loc sa sar peste trei ani, să mă mulţumesc a trece la vara 
următoare - vara anului 1778 - cu aproape douăzeci şi trei 
de ani în urmă, adică. 

CAPITOLUL 8 

În dimineaţa unei zile frumoase de iunie s-a născut primul 
copilaş pe care urma să-l cresc eu şi ultimul din vechea 
familie Eamshaw. Eram la cositul fânului pe un câmp 
îndepărtat, când fata care ne aducea de obicei prânzul veni 
în fuga mare, cu un ceas mai devreme, trecând prin fâneaţă 
şi strigându-mă întruna. 

— Oh, ce prunc mare! Spuse ea gâfâind. Cel mai frumos 
băiat care s-a văzut vreodată pe lume! Dar doctorul 
Kenneth zice că doamna o să moară; zice că de câteva luni 
suferă de oftică. L-am auzit când i-a spus domnului Hindley; 
cică acum, nemaiavând nimic care s-o ţină în viaţă, are să 
moară la toamnă. Vino numaidecât acasă. Dumneata, Nelly, 
trebuie să-l dădăceşti, să-l hrăneşti cu zahăr şi lapte şi să-i 
porţi de grijă zi şi noapte. Ce n-aş da să fiu în locul 
dumitale! După ce-o să moară doamna, o să fie ca şi copilul 
dumitale. 

— E chiar atât de bolnavă? Am întrebat-o, aruncând furca 
la pământ şi legându-mi boneta. 

— Cred că da, dar se pare că e plină de curaj, răspunse 
fata; vorbeşte de parcă are să trăiască până l-o vedea om în 
toată firea. E fericită până peste cap, e un copil atât de 
frumos! Eu, să fiu în locul ei, n-aş muri, m-aş face bine 
numai uitându-mă la el, în ciuda lui Kenneth. Tare m-am 
înfuriat pe el! Doamna Archer venise jos în sală să-i arate şi 
stăpânului îngeraşul şi faţa lui începuse să se lumineze, 
când cobea cea bătrână păşi spre el şi-i zise: „Eamshaw, e o 


binecuvântare că nevasta dumitale a fost până acum 
cruţată, pentru a-ţi lăsa acest fiu. Când a venit aici eram 
convinsă că nu va trăi multă vreme, iar acum trebuie să-ţi 
spun că iarna va aduce probabil sfârşitul ei. N-are rost să te 
zbuciumi şi să te frămânţi, n-avem ce-i face. De altfel, ar fi 
trebuit să te gândeşti mai bine înainte de-a lua de nevastă o 
fată atât de prăpădită!” 

— Şi ce-a răspuns stăpânul? Am întrebat-o. 

— Cred c-a înjurat, dar mie nu-mi păsa de el, eu voiam să 
văd pruncul! Şi fata începu din nou să-l descrie, încântată. 
Eu, la fel de mişcată, m-am grăbit spre casă; mă bucuram 
să văd copilul, cu toate că-mi era foarte milă de Hindley. În 
inima lui nu era loc decât pentru doi idoli: soţia şi el însuşi. 
Îi iubea peste măsură de mult pe amândoi, dar pe ea o 
adora şi nu prea vedeam cum are să poată îndura 
pierderea. 

Când am ajuns la Wuthering Heights l-am găsit stând în 
prag; şi în timp ce intram în casă, l-am întrebat ce face 
copilaşul. 

— Mai-mai s-o ia la fugă, Nelly, mi-a răspuns arborând un 
zâmbet vesel. 

— Şi doamna? Am îndrăznit să-l întreb: doctorul zice că... 

— Dă-l dracului de doctor! M-a întrerupt roşind. Frances e 
bine de tot şi de azi într-o săptămână, pe vremea asta, va fi 
perfect sănătoasă. Te duci sus? Spune-i te rog că vin şi eu, 
dacă-mi făgăduieşte că nu va vorbi. Am plecat de lângă ea 
fiindcă n-a vrut să tacă din gură şi trebuie, spune-i că 
domnul Kenneth zice că trebuie să stea liniştită. 

Eu i-am transmis doamnei Eamshaw mesajul; părea foarte 
bine dispusă şi mi-a răspuns vesel: 

— Abia am scos o vorbă, Ellen şi de două ori a ieşit din 
odaie plângând. Bine, spune-i că-i făgăduiesc să nu mai 
vorbesc; dar nu pot să nu râd deel! 

Biata făptură! Până-n săptămâna morţii nu şi-a pierdut 
buna dispoziţie, iar bărbatul ei stăruia cu încăpățânare, ba 
chiar cu furie, că sănătatea i se îmbunătăţeşte din zi în zi. 


Când Kenneth i-a spus că în acel stadiu al bolii doctoriile nu- 
i mai sunt de folos şi n-are rost să mai cheltuiască bani cu 
îngrijirea ei, Hindley i-a răspuns: 

— Ştiu că nu trebuie s-o mai caut... E perfect sănătoasă... 
Şi nu-i mai trebuie nici o îngrijire din partea dumitale! 
Niciodată n-a fost ofticoasă. A avut febră, dar acum i-a 
trecut. Pulsul ei bate tot atât de rar ca şi al meu, iar obrajii 
îi sunt tot atât de reci ca ai mei. 

Soţiei i-a spus aceeaşi poveste şi mi se pare că ea l-a 
crezut. Dar într-o noapte, pe când sta rezemată de umărul 
lui şi spunea tocmai că are impresia că a doua zi se va putea 
scula din pat, a avut o criză de tuse foarte uşoară. Ela 
cuprins-o în braţe, ea i-a pus mâinile în jurul gâtului, s-a 
schimbat la faţă şi moartă a fost. 

Şi aşa cum prezisese fata, copilaşul stăpânului, pe care-l 
chema Hareton, rămase cu totul pe seama mea. În privinţa 
copilului, domnul Eamshaw se mulțumea să ştie că-i sănătos 
şi să nu-l audă niciodată plângând. Dar, în ceea ce-l privea 
pe el, era disperat, durerea lui era de felul acela care nu te 
lasă să te vaiţi. Nu plângea şi nici nu gemea. Blestema şi 
sfida; ura pe Dumnezeu şi pe oameni şi începu să ducă o 
viaţă desfrânată. Servitorii nu i-au putut îndura multă 
vreme purtarea urâtă şi tiranică; Joseph şi cu mine am fost 
singurii care am rămas. Pe mine nu m-a lăsat inima să 
dezertez de la datorie şi de altfel trebuie să ştiţi 
dumneavoastră că eu eram sora lui de lapte şi deci mai 
îngăduitoare faţă de el decât ar fi putut fi un străin; iar 
Joseph a rămas ca să facă pe grozavul cu arendaşii şi 
muncitorii şi pentru că se simţea sortit să trăiască într-un 
loc unde găsea nenumărate nelegiuiri de condamnat. 

Obiceiurile urâte şi tovărăşiile rele ale stăpânului n-au fost 
o pildă bună pentru Catherine şi Heathcliff. Modul cum se 
purta cu acesta din urmă ar fi fost îndeajuns să facă un 
diavol chiar şi dintr-un sfânt. Şi adevărul e că în epoca 
aceea băiatul părea stăpânit de o putere diavolească. Privea 
încântat cum Hindley decade fără scăpare şi cum devine, 


din zi în zi, tot mai sălbatic, mai întunecat şi mai fioros. Nici 
nu vă pot descrie ce infern era în casa noastră. Pastorul nu 
mai dădea pe-acolo şi până la urmă nici un om cumsecade 
nu se mai apropia de noi, cu excepţia lui Edgar Linton, care 
venea adeseori la domnişoara Cathy. La cincisprezece ani, 
ea era regina acestor ţinuturi; nici o fată nu se putea 
asemui cu ea; devenise o făptură încrezută şi îndărătnică! 
Trebuie să recunosc că, după ce trecuse de anii copilăriei, 
n-o mai iubeam atât şi o înfruntam destul de des, căutând 
să-i mai potolesc îngâmfarea. 'Totuşi ea n-a prins niciodată 
pică pe mine. Era de o statornicie uimitoare în ceea ce 
priveşte vechile ei sentimente; chiar dragostea pentru 
Heathcliff s-a menţinut neclintită; iar tânărul Linton, cu 
toată superioritatea lui, numai cu greu a izbutit să 
trezească în ea sentimente de profunzimea celor pe care le 
avea faţă de Heathcliff. Edgar Linton a fost ultimul meu 
stăpân; portretul acela de deasupra căminului e al lui. Mai 
demult se afla acolo şi portretul soţiei sale, dar a fost luat, 
căci altfel aţi fi putut vedea ceva din ceea ce a fost ea odată. 
Puteţi desluşi ceva din acest portret al domnului Linton? 

Doamna Dean ridică lumânarea, iar eu am putut distinge o 
faţă blândă, foarte asemănătoare cu a tinerei doamne de la 
Wuthering Heights, dar cu o expresie mai gânditoare şi mai 
prietenoasă. Era un tablou frumos. Părul blond, lung, cădea 
în bucle uşoare pe tâmple; ochii erau mari şi serioşi, faţa 
poate prea gingaşă. Nu m-am mirat că domnişoara 
Catherine Eamshaw şi-a putut uita primul prieten pentru 
un bărbat ca acesta! Dar m-am mirat mult că un om cu un 
suflet corespunzător acestei fizionomii s-a putut îndrăgosti 
de Catherine Eamshaw, dacă aceasta a fost aşa cum mi-o 
închipuiam eu. 

— Un portret foarte plăcut, spusei femeii. Îi seamănă? 

— Da, îmi răspunse; dar când era vesel arăta şi mai bine. 
Asta era expresia lui obişnuită; de fapt nu era destul de vioi. 

După cele cinci săptămâni petrecute la familia Linton, 
Catherine păstră legătura cu ei; şi cum nu voia să-şi 


dezvăluie defectele, căci avea destul bun-simţ pentru a-i fi 
ruşine să se poarte brutal cu nişte oameni care erau tot 
timpul atât de politicoşi cu ea, s-a impus fără să vrea 
bătrânilor, adică doamnei şi domnului Linton, arătându-se 
amabilă şi sensibilă când era împreună cu ei şi cucerind 
atât admiraţia Isabellei cât şi inima lui Edgar. La început 
aceste cuceriri au măgulit-o, căci era plină de ambiţie şi 
astfel, fără a avea intenţia precisă de a induce în eroare pe 
cineva, a ajuns să-şi formeze un caracter dublu. În casa 
unde se vorbea despre Heathcliff ca despre un „derbedeu 
ordinar” şi „mai rău decât o brută” avea grijă să nu se 
poarte ca el; dar acasă la ea nu se osteni să aibă maniere 
elegante căci toată lumea ar fi râs de ea, nici să-şi frâneze 
firea-i sălbatică, de vreme ce acest efort nu i-ar fi sporit 
prestigiul şi nici nu i-ar fi adus laude. 

Domnul Edgar avea rareori îndrăzneala să vină făţiş la 
Wuthering Heights. Fiind îngrozit de reputaţia lui 
Eamshaw, îi era frică să dea ochii cu el. Cu toate acestea, 
noi îl primeam întotdeauna cât se poate de politicos: până şi 
stăpânul, ştiind pentru ce vine, se ferea să-l jignească, iar 
când simţea că nu poate fi amabil, se ferea din calea lui. Eu 
cred că vizitele lui Edgar nu-i prea plăceau domnişoarei 
Catherine. Ea nu era prefăcută, nu era o frivolă şi se vedea 
limpede că întâlnirile dintre cei doi prieteni ai ei îi 
displăceau. Căci dacă Heathcliff îşi arăta disprețul faţă de 
Linton în prezenţa acestuia, ea nu-i putea da dreptate nici 
pe jumătate din cât îi dădea în absenţa lui; iar când Linton 
îşi manifesta dezgustul şi antipatia faţă de Heathcliff, nu 
cuteza să privească indiferentă aceste sentimente, dar se 
prefăcea că desconsiderarea tovarăşului ei de joacă o lasă 
rece! Adeseori mă distram văzând încurcătura şi 
frământările ei tainice, pe care zadarnic se străduia să le 
ascundă ca să scape de batjocura mea. Poate să vă pară că 
eram răutăcioasă, dar Catherine se arăta atât de trufaşă 
încât, până n-o umileai silind-o să se poarte cu mai multă 
smerenie, era cu neputinţă să-ţi fie milă de ea, chiar când 


suferea. În cele din urmă a ajuns să-mi vorbească deschis şi 
să capete încredere în mine. Nu exista nimeni altcineva pe 
care şi l-ar fi putut face sfetnic. 

Într-o după-amiază domnul Hindley plecă de acasă şi 
Heathcliff hotări să-şi facă din acea zi o sărbătoare. Cred că 
avea şaisprezece ani pe atunci; şi, fără să fi fost urât sau 
lipsit de inteligenţă, avea o expresie respingătoare, care a 
dispărut cu totul din înfăţişarea lui actuală. În primul rând, 
în vremea aceea pierduse orice urmă de educaţie primită în 
copilărie. Munca grea, din zori şi până-n toiul nopţii, 
stinsese interesul pe care-l avusese odată pentru 
dobândirea noilor cunoştinţe, cât şi dragostea de cărţi sau 
de învăţătură. Sentimentul de superioritate, sădit în el din 
copilărie prin părtinirea pe care i-o arătase bătrânul 
Eamshaw, dispăruse. Se luptase multă vreme să ţină pasul 
la învăţătură cu Catherine, dar cedase cu mare, deşi 
nemărturisit, regret; cedase cu desăvârşire; şi când şi-a dat 
seama că-i sortit să decadă sub nivelul său de odinioară, 
nimic nu l-a mai putut convinge să facă măcar un singur pas 
pentru a se ridica. Şi atunci înfăţişarea începu să 
oglindească decăderea lui intelectuală: căpătă un umblet 
greoi şi o fizionomie grosolană. Avusese întotdeauna o fire 
închisă, dar în ultima vreme devenise atât de posac şi de 
sălbatic, încât părea aproape idiot; şi parcă-i făcea o 
plăcere sumbră să provoace mai curând aversiune decât 
stima puţinilor oameni pe care-i cunoştea. 

Catherine şi cu Heathcliff continuau să fie nedespărţiţi ori 
de câte ori el putea scăpa de la lucru; dar nu-i mai spunea 
cu glas tare c-o iubeşte şi se trăgea îndărăt, mânios şi 
bănuitor, în faţa mângâierilor ei copilăreşti, ca şi cum şi-ar fi 
dat seama că gesturile mângâietoare erau un fel de 
dărnicie forţată. În după-amiaza despre care vă vorbeam, 
Heathcliff intră în sală, spunându-ne că în ziua aceea nu se 
mai duce la lucru. Eu tocmai o ajutam pe domnişoara Cathy 
să se gătească; nu prevăzusem că Heathcilift va lua 
hotărârea să lenevească şi, crezând că va rămâne singură 


în casă, reuşise, nu ştiu pe ce cale, să-l înştiinţeze pe 
domnul Edgar de lipsa fratelui ei; şi se pregătea să-l 
primească. 

— Cathy, eşti ocupată în după-amiaza asta? Te duci 
undeva? Întrebă Heathcliff. 

— Nu, plouă, răspunse ea. 

— Atunci de ce te-ai îmbrăcat cu rochia aia de mătase, 
spuse el. Sper că nu vine nimeni aici. 

— Nu, după câte ştiu eu, bâlbâi domnişoara; dar tu ar 
trebui să fii acum la câmp, Heathcliff. Abia a trecut un ceas 
de la amiază, credeam că eşti la lucru. 

— Nu se întâmplă des să scăpăm de prezenţa blestemată a 
lui Hindley, zise băiatul. Azi nu mai lucrez, stau cu tine. 

— Oh, dar are să te pârască Joseph, zise ea timid; ar fi mai 
bine să te duci! 

— Joseph încarcă piatră de var de partea cealaltă a stâncii 
de la Peniston; are de lucru până se întunecă, aşa că n-o să 
afle niciodată. 

Şi, zicând aşa, veni agale lângă foc şi se aşeză. Catherine 
rămase o clipă pe gânduri, cu sprâncenele încruntate - 
socotea că e necesar să-i netezească intrusului calea. 

— Isabella şi Edgar Linton au spus că poate trec azi după- 
amiază pe-aici, zise după un minut de tăcere. Cum văd că 
plouă, s-ar putea să nu vină, dar, dacă vin, rişti să fii certat 
degeaba. 

— Porunceşte-i lui Ellen să le spună că eşti ocupată, Cathy, 
stărui el; nu mă da afară din sală pentru nătăfleţii aceia de 
prieteni ai tăi! Câteodată îmi vine să mă plâng că ei... Clar 
n-am s-o fac... 

— Că... Ce? Strigă Catherine uitându-se la el cu faţa 
tulburată. O, Nelly, adăugă apoi cu nerăbdare, smucindu-şi 
capul din mâinile mele, m-ai pieptănat atâta, de mi-ai 
desfăcut toate buclele! Ajunge, lasă-mă-n pace! De ce te 
plângi, Heathcliff? 

— De nimic... Uită-te numai la calendarul din perete - îi 
arătă o foaie de hârtie înrămată, atârnată lângă fereastră şi 


continuă - crucile sunt pentru serile pe care le-ai petrecut 
cu Lintonii, punctele pentru cele petrecute cu mine. Le 
vezi? Eu le-am însemnat zi de zi. 

— Da... Foarte caraghios! Parcă eu ţin vreo socoteală, 
răspunse Catherine pe un ton arţăgos. Şi ce rost are una ca 
asta? 

— Ca să-ţi arât că eu observ, zise Heathcliff. 

— Şi ce, trebuie să stau mereu cu tine? Întrebă ea, tot mai 
enervată. Ce folos dacă stau lângă tine? Despre ce-mi 
vorbeşti? Pentru cât mă distrezi, sau pentru cât faci tu 
pentru mine, ai putea fi mut sau copil de ţâţă. 

— Până acum nu mi-ai spus niciodată că vorbesc prea 
puţin sau că nu-ţi place tovărăşia mea, Cathy! Exclamă 
Heathcilift tulburat din cale-afară. 

— Nici nu poate fi vorba de tovărăşie când un om nu ştie 
nimic şi nu spune nimic, murmură ea. 

Prietenul ei se ridică, dar n-avu timp să mai adauge ceva, 
căci pe caldarâmul curţii se auzi tropot de cal şi, după o 
bătaie uşoară în uşă, tânărul Linton intră, cu faţa 
strălucitoare de bucurie că primise această invitaţie 
neaşteptată. Pe când unul intra şi celălalt ieşea, Catherine 
putu observa, fără îndoială, deosebirea dintre cei doi 
prieteni ai săi. Diferenţa dintre ei era tot atât de mare ca 
aceea dintre nişte dealuri carbonifere, sterpe şi o minunată 
vale mănoasă, iar glasul şi salutul noului venit se deosebeau 
de ale lui Heathcliff tot atât cât şi înfăţişarea lui. Edgar 
Linton vorbea blând şi încet, pronunţa cuvintele ca 
dumneavoastră, adică mai puţin răstit şi mai dulce decât 
vorbim noi pe-aici. 

— Sper că n-am venit prea devreme, nu-i aşa? Zise el 
aruncând o privire spre mine. 

Eu începusem să frec o tavă şi să curăţ nişte sertare din 
celălalt capăt al bufetului. 

— Nu, răspunse Catherine. Ce faci acolo, Nelly? 

— Îmi văd de treabă, domnişoară, i-am răspuns. (Domnul 
Hindley îmi poruncise să fiu întotdeauna de faţă când venea 


domnul Linton în vizită). 

Ea s-a apropiat de mine şi mi-a şoptit mânioasă: 

— Pleacă de-aici cu cârpele tale! Când sunt musafiri în 
casă, slugile n-au voie să cotrobăiască şi să curețe odaia în 
care sunt ei! 

— Profit de ocazie acum, că stăpânul e plecat, i-am 
răspuns cu glas tare. El nu poate suferi să deretic când e de 
faţă. Sunt sigură că domnul Edgar o să mă ierte. 

— Nici eu nu pot suferi să deretici când sunt de faţă! 
Exclamă Cathy pe un ton poruncitor, fără a-i da oaspetelui 
răgaz să scoată o vorbă. Nu-i trecuse încă enervarea după 
discuţia cu Heathcliff. 

— Îmi pare rău, domnişoară Catherine, fu răspunsul meu 
văzându-mi mai departe de treabă. 

Ea, crezând că Edgar n-o vede, îmi smulse cârpa din mână 
şi mă ciupi de braţ, răsucindu-mi îndelung şi cu mânie 
pielea. V-am spus că n-o iubeam şi simţeam chiar plăcere s- 
o lovesc din când în când în vanitatea ei şi apoi, în afară de 
asta, ciupitura fusese atât de dureroasă, încât m-am ridicat 
din genunchi şi am început să ţip: 

— Oh, domnişoară, urâtă glumă! N-ai dreptul să mă 
ciupeşti şi n-am să rabd una ca asta! 

— Nici nu te-am atins, mincinoaso! Strigă ea. 

Degetele îi tremurau şi era gata să repete gestul. Urechile 
îi erau roşii de furie; niciodată n-a avut puterea să-şi 
ascundă sentimentele căci roşea întotdeauna până-n vârful 
urechilor. 

— Atunci asta ce-i? I-am răspuns; şi, ca să-i închid gura, i- 
am arătat pata roşie de pe braţ. 

Bătu cu piciorul în pardoseală, ezită un moment, apoi, 
îmboldită de răutatea din ea, mă plesni peste faţă cu o 
lovitură usturătoare, care mi-a umplut ochii de lacrimi. 

— Catherine, scumpa mea! Catherine! Interveni Linton 
foarte tulburat de dubla greşeală, minciună şi violenţă, 
săvârşită de idolul lui. 

— Pleacă de-aici, Ellen! Repetă ea tremurând toată. 


Micul Hareton, nedespărţitul meu tovarăş, şedea pe jos 
lângă mine şi, văzându-mi lacrimile, începu să plângă în 
hohote învinuind-o pe „mătuşa Cathy cea rea”. Asta a făcut- 
o să-şi verse furia asupra căpşorului acela nenorocit: îl 
apucă de umeri şi-l scutură până când bietul copil se făcu 
palid ca ceara; atunci Edgar, zăpăcit, ca să-l salveze, o 
prinse de mână. Ea îşi smuci pe loc mâna şi tânărul, uluit, 
se văzu plesnit peste obraz în aşa fel, încât nu mai putu 
crede c-a fost o glumă. Se retrase consternat. L-am ridicat 
în braţe pe Hareton şi am plecat cu el în bucătărie, lăsând 
uşa deschisă, căci eram curioasă să văd cum se va sfârşi 
conflictul dintre ei. Musafirul insultat, palid şi cu buzele 
tremurânde, se îndreptă spre locul unde-şi pusese pălăria. 

„Aşa-ţi trebuie! Mi-am zis. Ai fost prevenit, acum vezi-ţi de 
drum! E o binefacere c-ai putut întrezări firea ei cea 
adevărată.” 

— Unde te duci? Întrebă Catherine înaintând spre uşă. 

Edgar o ocoli, încercând să treacă pe lângă ea. 

— Să nu pleci! Exclamă Cathy energic. 

— Trebuie să plec şi am să plec! Răspunse el cu o voce 
stăpânită. 

— Nu, stărui domnişoara, punând mâna pe clanţă, încă nu! 
Edgar Linton, stai jos, nu mă poţi lăsa în starea asta, o să fiu 
nenorocită toată noaptea şi nu vreau să fiu nenorocită din 
pricina ta! 

— Pot să mai rămân după ce m-ai pălmuit? Întrebă Linton. 

Catherine amuţise. 

— M-ai speriat şi mi-a fost ruşine mie pentru felul cum te 
porţi, continuă el; nu mai vin niciodată aici. 

Ochii ei începură a luci, iar pleoapele i se zbăteau. 

— Şi ai minţit cu bună-ştiinţă! Zise el. 

— Nu-i adevărat! Strigă Cathy, după ce-i reveni graiul. N- 
am făcut nimic cu bună-ştiinţă. Dar fie. 

— Dacă vrei, pleacă. Iar eu o să plâng... O să plâng pân-o 
să mă îmbolnăvesc! 


Căzu în genunchi lângă un scaun şi începu să plângă de-a 
binelea. Edgar stărui în hotărârea lui până ajunse în curte. 
Acolo şovăi. Dar eu hotărâsem să-l încurajez. 

— Domnişoara e îngrozitor de îndărătnică, domnule, i-am 
strigat. E rea, cât poate fi de rău un copil râzgâiat. Aţi face 
mai bine dacă aţi încăleca şi aţi pleca acasă, altfel se 
îmbolnăveşte numai pentru a ne face în necaz. 

EI, biată făptură, se uita cu coada ochiului pe fereastră: 
avea putere să plece câtă are o pisică să părăsească un 
şoarece pe jumătate mort, sau o pasăre pe jumătate 
mâncată. „Ah, mi-am zis, ăsta nu mai are scăpare. E 
condamnat şi zboară spre destinul lui!” Aşa a şi fost: se 
întoarse brusc, intră repede în casă, închise uşa în urma lui 
şi când, după un timp, am intrat şi eu să le dau de veste că 
domnul Eamshaw se întorsese beat turtă şi era gata să 
dărâme casa (dispoziţia lui obişnuită când se afla în această 
stare), am văzut că cearta avusese drept efect o şi mai mare 
apropiere între ei şi, rupând barierele timidităţii tinereşti, îi 
silise să treacă dincolo de prefăcătoria de a se crede 
prieteni şi să-şi mărturisească dragostea. 

Vestea sosirii domnului Hindley îl făcu pe Linton să se 
îndrepte în grabă spre cal, iar pe Catherine spre camera ei. 
Eu m-am dus să-l ascund pe micul Hareton şi să descarc 
puşca de vânătoare a stăpânului, căci în timpul acestor 
crize de nebunie îi plăcea să se joace cu ea, punând în 
primejdie viaţa oricui îl provoca sau îi atrăgea prea mult 
atenţia; aşa că născocisem planul de a o descărca pentru 
ca, dacă până la urmă ar trage să nu poată face nici un rău. 

CAPITOLUL 9 

Hindley intră, răcnind fel de fel de sudălmi, de-ţi era şi 
groază să le auzi şi mă surprinse tocmai pe când îi 
ascundeam fiul în bufetul din bucătărie. Hareton era 
pătruns de o spaimă salutară fie că întâlnea dragostea de 
fiară sălbatică, fie furia de nebun a tatălui, căci în prima 
risca să fie ucis în îmbrăţişări şi sărutări, iar în cealaltă să 


fie azvârlit în foc sau trântit de perete, aşa că bietul copil 
şedea absolut nemişcat oriunde îl puneam. 

— Iată-l, în fine, am dat de el! Strigă Hindley. Mă trăgea 
zdravăn, ţinându-mă de pielea cefei, ca pe un câine. În 
numele cerului şi al iadului, văd că aţi jurat să-mi omorâţi 
copilul! Acum ştiu pentru ce nu-mi iese niciodată în cale. 
Dar, cu ajutorul satanei, am să-ţi vâr pe gât satârul de tăiat 
carne, Nelly! Nu trebuie să râzi, chiar acum l-am băgat pe 
Kenneth cu capul în mlaştina Calului Negru; şi ce mi-e unu, 
ce mi-s doi... lar acum am poftă să ucid pe unul din voi: simt 
că, până n-o fac, nu mă liniştesc! 

— Numai că mie nu-mi place satârul ăl lung, domnule 
Hindley, îi răspunsei; l-am folosit la tăiatul heringilor roşii. 
Prefer să mă împuşcaţi, dacă doriţi. 

— Mai bine du-te dracului! Zise el; şi aşa are să şi fie. Nici 
o lege din Anglia nu poate opri un om să aibă o casă ca 
lumea şi a mea e tare scârboasă! Deschide gura! 

Ţinea satârul în mână şi-i împingea lama printre dinţii mei. 
Dar eu nu prea mă speriam de nebuniile lui. Am scuipat şi 
am spus că are un gust oribil şi nu-l înghit cu nici un preţ. 

— Oh, zise el dându-mi drumul, văd că golanul ăla mic şi 
hidos nu-i Hareton; te rog, iartă-mă, Nelly. Dac-ar fi elar 
merita să fiu jupuit de viu pentru că nu mi-a ieşit în cale şi 
pentru că ţipă de parc-aş fi necuratul. Vino încoa', plod 
denaturat! Te-nvăţ eu să te porţi cu un tată atât de bun la 
suflet. Voi ce credeţi, băiatul are să fie mai frumos cu 
urechile tăiate? Câinii devin mai sălbatici dacă le tai 
urechile şi mie-mi place sălbăticia... Daţi-mi foarfecele... Să- 
l fac sălbatic şi dichisit! De altfel, ce ifos drăcesc e să ţinem 
la urechi... Suntem destul de măgari şi fără ele... Taci, 
băiete, taci! Tu eşti scumpetea mea, nu-i aşa? Haide... 
Şterge-ţi ochii... E o adevărată fericire: sărută-mă. Ce? Nu 
vrei? Sărută-mă, Hareton! Fir-ai afurisit, sărută-mă! 
Doamne-Dumnezeule, de ce mi-e dat să cresc un asemenea 
monstru? Pe viaţa mea, am să-i frâng gâtul pruncului 
ăstuia! 


Sărmanul Hareton ţipa şi se zvârcolea din răsputeri în 
braţele tatălui, iar răcnetele lui se înteţiră când se văzu 
urcat pe scări şi ţinut peste balustradă. Eu i-am strigat că 
băiatul o să aibă un atac de-atâta spaimă şi am alergat să-l 
scap. Când am ajuns la ei, Hindley, uitând ce are în braţe, se 
aplecă peste rampă pentru a urmări zgomotul ce se auzea 
de jos. 

— Cine-i? Întrebă, auzind pe cineva apropiindu-se de 
scară. 

M-am aplecat şi eu pentru a-i face semn lui Heathcliff, ai 
cărui paşi îi recunoscusem, să nu înainteze; dar în clipa în 
care mi-am întors privirea de la Hareton, acesta făcu o 
smucitură bruscă, alunecă din braţele nepăsătoare ale 
tatălui, care nu-l ţinea bine şi căzu. 

N-am avut vreme să ne înfiorăm de groază, căci imediat 
am văzut că micul nenorocit e teafăr. Heathcliff ajunsese la 
capul scării tocmai în momentul critic. Instinctiv, îl prinse 
din zbor, îl puse pe picioare şi se uită în sus pentru a 
descoperi pe făptuitor. Un avar care-a vândut pe cinci 
şilingi un bilet de loterie câştigător şi vede, a doua zi, c-a 
pierdut în această afacere cinci mii de lire, n-ar fi putut 
avea o expresie mai dezamăgită decât aceea a lui Heathcliff 
când l-a văzut sus pe domnul Eamshaw. Pe faţă i se citea, 
mai desluşit decât ar putea-o spune viul grai, nemărginita 
părere de rău că tocmai el a fost acela care a stat în calea 
propriei lui răzbunări. Dac-ar fi fost întuneric, îndrăznesc să 
spun c-ar fi încercat să-şi dreagă greşeala zdrobind ţeasta 
lui Hareton de trepte; dar noi fusesem martori la salvarea 
copilului, iar eu ajunsesem jos şi strângeam la piept 
preţioasa mea povară. Hindley cobori mai încet, parcă se 
mai trezise şi părea ruşinat. 

— Dumneata eşti de vină, Ellen, zise el, ar fi trebuit să-l 
fereşti din calea mea, ar fi trebuit să mi-l iei din mână! E 
rănit pe undeva? 

— Rănit?! I-am strigat furioasă; dacă nu-i mort, va fi un 
idiot! Of, mă mir că maică-sa nu se scoală din groapă să 


vadă cum vă purtaţi cu el! Sunteţi mai rău ca un păgân... Să 
vă purtaţi astfel cu carnea şi sângele dumneavoastră! 

EI încercă să pună mâna pe copil, care, simțindu-se la 
adăpost în braţele mele, îşi mai potolise hohotele de spaimă. 
Dar la prima atingere a tatălui începu să ţipe mai tare decât 
înainte, luptându-se ca apucat de convulsii. 

— Lăsaţi-l în pace! Continuai. Vă urăşte... Toţi vă urăsc... 
Asta-i adevărul! Fericită familie aveţi şi în frumoasă stare 
aţi mai ajuns! 

— Am s-ajung într-una şi mai frumoasă, Nelly, îmi spuse el 
râzând, redobândindu-şi brutalitatea. Şi acum cară-te de- 
aici, cu el cu tot! Şi, ia seama, Heathcliff, şterge-o şi tu, să 
nu te văd şi să nu te aud! Nu vreau să te ucid în noaptea 
asta... Poate c-o să dau foc casei! Cum mi s-o năzări! 

În timp ce vorbea, luă o sticlă de coniac de pe bufet şi 
turnă din ea într-un pahar. 

— Nu, să nu mai beţi! Îl rugai. Domnule Hindley, băgaţi de 
seamă. Fie-vă milă de copilul ăsta nefericit, dacă nu vă pasă 
de dumneavoastră! 

— Oricine îi va fi mai de folos decât mine, răspunse el. 

— Fie-vă milă de sufletul dumneavoastră! Îi spusei, 
căutând să-i smulg sticla din mână. 

— Ba deloc! Dimpotrivă, îmi face plăcere să-l duc la 
dezastru, ca să-l pedepsesc pe cel ce l-a creat! Exclamă 
păcătosul, hulind. Beau pentru deplina lui afurisenie! 

Dădu pe gât paharul de coniac şi, nerăbdător, ne spuse să 
plecăm, încheindu-şi porunca cu o serie de blesteme prea 
urâte ca să le repet sau să mi le reamintesc. 

— Păcat că nu se poate omori singur cu băutura, observă 
Heathcliff; iar după ce închise uşa, dădu drumul, ca un 
ecou, unei serii de înjurături. Face tot ce-i cu putinţă, dar 
constituţia lui îl sfidează. Domnul Kenneth spune că Hindley 
va trăi mai mult decât orice om din partea asta a 
Gimmerton-ului şi pune rămăşag pe iapa lui că va fi dus la 
groapă cu părul alb; dacă nu cumva-l va răpune vreo 
întâmplare fericită şi neaşteptată. 


Eu m-am dus în bucătărie şi m-am aşezat să-mi legăn 
odorul ca să adoarmă. Mi s-a părut apoi că Heathcliff a 
trecut spre magazie. Dar, după cum am descoperit mai 
târziu, nu se dusese decât până-n celălalt capăt al odăii, 
unde se trânti pe o bancă de lângă perete, departe de foc şi 
rămase tăcut. 

Eu îl legănam pe Hareton ţinându-l pe genunchi şi îi 
cântam un cântec care începea astfel: 

Era noapte târzie şi copilaşii scânceau, Mici şoricei de sub 
podele îi auzeau... 

Când domnişoara Cathy, care ascultase din odaia ei toată 
zarva, vâri capul pe uşă şi şopti: 

— Eşti singură, Nelly? 

— Da, domnişoară, răspunsei. 

Intră şi se apropie de cămin. Eu, crezând că vrea să-mi 
spună ceva, mi-am ridicat privirea. Expresia feţei ei părea 
tulburată şi speriată. Buzele-i erau întredeschise de parcă 
ar fi vrut să vorbeacă; răsufla adânc dar, în loc să zică ceva, 
suspină. Eu am început să cânt din nou, căci nu uitasem 
cum se purtase mai adineauri cu mine. 

— Unde-i Heathcliff? Zise ea întrerupându-mă. 

— Îşi vede de treabă în grajd, fu răspunsul meu. 

El nu spuse nimic, probabil că aţipise. Urmă o altă tăcere, 
lungă, în timpul căreia am observat o lacrimă sau două 
alunecându-i de pe obraji pe pardoseala de piatră. „Oare i-o 
fi părând rău de purtarea ei ruşinoasă? M-am întrebat. Asta 
ar fi ceva cu totul nou, dar să aducă ea singură vorba 
despre ce-o doare... Eu n-am s-o ajut!” Dar nici gând: pe ea 
nimic nu o tulbura în afară de lucrurile care-o priveau 
direct. 

— Oh, Doamne! Vai de capul meu! Strigă în sfârşit. Sunt 
foarte nenorocită! 

— Păcat, observai eu, eşti prea pretențioasă; ai mulţi 
prieteni, puţine griji şi tot nu eşti mulţumită! 

— Nelly, vrei să-mi păstrezi taina? Continuă şi, 
îngenunchind alături de mine, mă privi cu nişte ochi care te 


făceau să uiţi ca eşti supărată, chiar dacă ai fi avut toate 
motivele din lume. 

— E o taină care merită să fie păstrată? O întrebai pe un 
ton mai puţin morocănos. 

— Da şi mă chinuieşte şi trebuie s-o spun cuiva! Aş vrea să 
ştiu ce să fac. Astăzi, Edgar Linton m-a cerut în căsătorie şi 
eu i-am dat un răspuns. Acum, înainte de a-ţi spune dacă 
am consimţit sau l-am respins, spune-mi dumneata ce ar fi 
trebuit să-i răspund. 

— Dar zău, domnişoară Catherine, de unde vrei să ştiu eu? 
I-am zis. La drept vorbind, după spectacolul pe care l-ai dat 
în faţa lui azi după-amiază, ar fi mai cuminte să-l refuzi, căci 
dacă te-a cerut în căsătorie după cele ce-a văzut, orie un 
prost fără pereche, ori un nebun periculos. 

— Dacă vorbeşti aşa n-am să-ţi mai spun nimic, răspunse 
ea arţăgoasă, ridicându-se în picioare. Am primit, Nelly. 
Spune iute, am făcut bine sau rău? 

— Ai primit! Atunci la ce bun să mai discutăm? Ţi-ai dat 
cuvântul şi nu-l mai poţi lua înapoi. 

— Dar spune, spune... Dacă am făcut bine! Exclamă ea pe 
un ton iritat, împreunându-şi mâinile şi încruntându-se. 

— Multe lucruri trebuie lămurite înainte de-a răspunde 
aşa cum se cuvine la întrebarea asta, zisei eu cu emfază. 
Mai întâi de toate, îl iubeşti pe domnul Edgar? 

— Fireşte că-l iubesc. Cine nu l-ar iubi? Răspunse ea. 
Atunci i-am pus următoarele întrebări, care nu erau 
nepotrivite pentru o fată de douăzeci şi doi de ani, câţi 
avea. 

— Pentru ce-l iubeşti, domnişoară Cathy? 

— Prostii! Îl iubesc... Şi-atâta tot. 

— Ba deloc, trebuie să-mi spui: pentru ce? 

— Ei bine, pentru că e frumos şi-mi place să stau cu el. 

— Prost lucru, am observat eu. 

— Şi pentru că e tânăr şi vesel. 

— Tot prost. 

— Şi pentru că mă iubeşte. 


— Asta n-are a face cu ce vorbim noi. 

— Şi va fi bogat şi-mi convine să fiu cea mai mare doamnă 
de prin partea locului şi să fiu mândră că am un bărbat ca 
el. 

— Asta-i cel mai prost din toate. Şi acum spune-mi, cum îl 
iubeşti? 

— Aşa cum iubeşte toată lumea... Eşti cam prostuţă Nelly. 

— Ba deloc, răspunde-mi. 

— Iubesc pământul de sub picioarele lui şi aerul de 
deasupra capului lui şi orice obiect pe care îl atinge şi 
fiecare vorbă pe care o rosteşte. Iubesc toate privirile lui, 
toate faptele şi toată făptura, aşa cum este. Acum ţi-am 
spus! 

— Şi pentru ce? 

— Aha! Mă iei în bătaie de joc! Să ştii că e foarte urât ce 
faci! Pentru mine nu-i o glumă! Zise tânăra îmbufnându-se 
şi întorcându-şi faţa către foc. 

— Sunt foarte departe de glumă, domnişoară Catherine, 
răspunsei. Îl iubeşti pe domnul Edgar fiindcă e frumos şi 
tânăr şi vesel şi bogat şi te iubeşte. Ultimul motiv n-are nici 
o valoare, căci probabil l-ai iubi şi fără să te iubească el, iar 
dacă n-ar fi decât ăsta, nu l-ai iubi fără celelalte patru 
motive. 

— Nu, sigur că nu. Dar dacă ar fi urât şi caraghios, mi-ar fi 
milă de el... Poate l-aş uri. 

— Dar sunt pe lume atâţia tineri frumoşi şi bogaţi; poate 
chiar mai frumoşi şi mai bogaţi, decât el. Ce te împiedică să- 
i iubeşti pe aceia? 

— Chiar dacă sunt, nu mi-au ieşit în cale. N-am întâlnit 
niciunul ca Edgar. 

— S-ar putea să întâlneşti. Şi-apoi domnul Edgar nu va fi 
întotdeauna frumos şi tânăr şi poate că nu va fi nici 
întotdeauna bogat. 

— Acum este. Şi pe mine nu mă interesează decât 
prezentul. Mi-ar plăcea dacă ai vorbi mai înţelept. 


— Bine, atunci totul e în ordine: dacă nu te interesează 
decât prezentul, căsătoreşte-te cu domnul Linton. 

— Pentru asta n-am nevoie de învoirea dumitale... Am să 
mă căsătoresc cu el. Dar încă tot nu mi-ai spus dacă fac 
bine sau rău. 

— Foarte bine faci, dacă oamenii fac bine căsătorindu-se 
numai pentru prezent. Şi-acum, ia să auzim pentru ce eşti 
nefericită. Fratele dumitale va fi mulţumit; cred că bătrâna 
doamnă şi bătrânul domn Linton nu se vor împotrivi; vei 
scăpa dintr-un cămin dezordonat şi lipsit de confort şi vei 
intra într-o casă bogată şi respectabilă; apoi, îl iubeşti pe 
Edgar şi Edgar te iubeşte. Totul pare să fie neted şi uşor. 
Unde-i piedica? 

— Aici şi aici! Răspunse Catherine lovindu-se cu o mână pe 
frunte şi cu alta pe piept, adică... Adică acolo unde trăieşte 
sufletul. În capul meu şi în inima mea. Sunt încredinţată că 
greşesc. 

— Ciudat, nu înţeleg. 

— Tocmai asta mi-e taina şi dacă n-ai să-ţi baţi joc de mine, 
am să-ţi explic; nu ştiu să ţi-o spun clar, dar am să-ţi descriu 
cam ceea ce simi. 

Se aşeză din nou lângă mine. Faţa îi deveni mai tristă şi 
mai gravă, iar mâinile împreunate tremurau. 

— Nelly, dumneata nu visezi niciodată vise ciudate? 
Întrebă ea brusc, după câteva clipe de gândire. 

— Ba da, când şi când îi răspunsei. 

— Aşa şi eu. În viaţa mea am visat vise pe care nu le-am 
uitat niciodată, vise care m-au făcut să-mi schimb felul de a 
gândi. Ele mi-au pătruns întreaga fiinţă, aşa cum vinul 
pătrunde apa şi au schimbat înclinările minţii mele. Şi iată 
un vis de acest fel: am să ţi-l povestesc... Dar, bagă de 
seamă, nici măcar să nu zâmbeşti ascultându-l. 

— Nu-mi povesti, domnişoară Catherine! Strigai. Suntem 
destul de amărâţi şi fără să mai invocăm fantome şi năluci 
care să ne zăpăcească şi mai mult. Haide, haide, fii veselă, 
fii aşa cum eşti de obicei. Uită-te la micul Hareton! Elnu 


visează nimic înspăimântător. Uite cât de dulce zâmbeşte în 
somn! 

— Da şi cât de dulce blestemă taică-su în singurătatea lui! 
Cred că-ţi aminteşti de Hindley din vremea când era ca 
acest copil bucălat; şi aproape tot atât de nevinovat ca şi el. 
Şi totuşi, Nelly, am să te silesc să mă asculţi; visul nu-i lung 
şi astă-seară nu pot fi veselă. 

— Nu vreau să-l aud, nu vreau să-l aud! Repetam întruna 
enervată. 

În vremea aceea eram superstiţioasă, credeam în vise - ca 
şi acum, de altfel. Iar înfăţişarea Catherinei avea o 
întunecare neobişnuită. De aceea m-am temut că povestea 
ei va fi ca o profeție şi că mă va face să prevăd o catastrofă 
îngrozitoare. A fost nemulțumită, dar nu începu să-mi 
povestească imediat. Trecând numai în aparenţă la alt 
subiect, reîncepu după foarte puţină vreme: 

— Dacă aş fi în cer, Nelly, aş fi din cale-afară de nenorocită. 
O dată am visat că eram acolo. 

— Ţi-am spus că nu vreau să ascult visele dumitale, 
domnişoară Catherine! Mă duc să mă culc, o întrerupsei din 
nou. 

Ea râse, reţinându-mă, căci făcusem o mişcare pentru a 
mă ridica de pe scaun. 

— Asta nu-i nimic! Strigă ea. Voiam numai să-ţi spun că 
cerul nu mi s-a părut un sălaş potrivit pentru mine şi mi se 
rupea inima de plâns. Doream să mă întorc din nou în 
pământ, iar îngerii s-au mâniat pe mine şi m-au azvârilit în 
mijlocul bălăriilor din vârful lui Wuthering Heights, unde m- 
am trezit plângând în hohote de fericire. Acest vis poate 
explica taina mea. Îmi place tot atât de puţin să mă mărit cu 
Edgar Linton, cât să fiu în cer şi dacă păcătosul din odaia 
aceea nu l-ar fi adus pe Heathcliff în halul în care se află, 
nici prin gând nu mi-ar fi trecut s-o fac. Acum însă, dacă m- 
aş mărita cu Heathcliff, m-aş simţi degradată, aşa că el nu 
va şti niciodată cât îl iubesc, nu pentru că-i frumos, Nelly, ci 
pentru că el e mai mult eu însămi decât sunt eu - eu însămi. 


Nu ştiu din ce sunt plămădite sufletele noastre, dar ştiu că 
al lui şi al meu sunt la fel, iar între al lui Linton şi al meu eo 
deosebire ca între o rază de lună şi un fulger, sau între 
gheaţă şi foc. 

Înainte de-a isprăvi aceste vorbe, mi-am dat seama că 
Heathcliff se află în odaie. Simţind o mişcare uşoară, mi-am 
întors capul şi l-am văzut ridicându-se de pe bancă şi 
furişându-se afară, fără zgomot. Ascultase până când a 
auzit-o pe Catherine spunând că o căsătorie cu elar 
degrada-o; dar după aceea n-a mai stat să asculte. 
Catherine, care sta pe jos, din pricina spetezei scaunului 
meu nu i-a putut observa nici prezenţa şi nici plecarea. Dar 
eu am tresărit şi i-am făcut semn să tacă. 

— Pentru ce? Mă întrebă, privind nervoasă în jur. 

— Din pricina lui Joseph, răspunsei, auzind, din fericire, 
roţile căruţei lui venind pe drum; şi trebuie să vină şi 
Heathcilift cu el. Nu sunt sigură dacă nu cumva a fost la uşă 
în clipa asta. 

— Oh, nu cred că m-a putut auzi prin uşă, zise ea. Dă-mi-l 
pe Hareton până pregăteşti masa şi, când vei fi gata, 
cheamă-mă să cinez cu voi. Nu sunt cu conştiinţa împăcată, 
simt nevoia să mă potolesc şi să mă conving că Heathcliff nu 
ştie nimic din ce-am vorbit noi. Nu-i aşa că n-a auzit? Nu-i 
aşa că el nu ştie ce înseamnă să fii îndrăgostit? 

— Nu văd de ce n-ar şti şi el ca şi dumneata, răspunsei; şi 
dacă dumneata eşti aleasa inimii lui, va fi cea mai nefericită 
făptură care s-a născut vreodată! În ziua în care vei deveni 
doamna Linton, el îşi va pierde prietena, iubirea şi tot ce 
are pe lume! Te-ai gândit cum ai să suporţi despărţirea de 
el şi cum va putea îndura el să fie cu desăvârşire singur pe 
lume? Pentru că, domnişoară Catherine... 

— El cu desăvârşire singur pe lume! Noi despărțiți! 
Exclamă ea cu un accent de indignare. Cine poate să ne 
despartă, rogu-te? Acela va avea soarta lui Milon 19)! Nu, 
Ellen, cât timp voi trăi, nici o făptură muritoare nu mă va 
despărţi de el. Poate să se aleagă praful de toţi Lintonii de 


pe lume, căci eu tot nu voi consimţi să-l părăsesc pe 
Heathcliff! A, nu, n-am de gând să fac una ca asta... Nici 
prin gând nu-mi trece! Dacă ăsta-i preţul, nu voi accepta să 
devin doamna Linton! Heathcliff va însemna pentru mine 
întotdeauna tot atât de mult cât şi până acum! Edgar 
trebuie să se dezbare de antipatia lui, tolerându-l. Şi aşa va 
şi face după ce va afla adevăratele mele sentimente pentru 
el. Nelly, îmi dau seama că mă socoteşti o ticăloasă egoistă. 
Dar nu te-ai gândit niciodată că dacă Heathcliff şi cu mine 
ne-am căsători am fi nişte cerşetori? Pe când dacă mă mărit 
cu Linton, îl pot ajuta şi pe Heathcliff să se ridice şi voi 
putea să-l scot de sub puterea fratelui meu. 

— Cu banii bărbatului dumitale, domnişoară Catherine? O 
întrebai. Să nu crezi că el va fi atât de îngăduitor cum îţi 
închipui şi, cu toate că nu sunt un bun judecător, cred că 
ăsta-i cel mai slab motiv pe care l-ai găsit pentru a deveni 
soţia tânărului Linton. 

— N-ai dreptate, îmi răspunse, e cel mai tare motiv! 
Celelalte toate satisfac doar capriciile mele şi ale lui Edgar. 
Dar acest motiv va folosi unuia care cuprinde în fiinţa sa şi 
sentimentele mele pentru Edgar şi pentru mine însămi. Eu 
nu-ţi pot tălmăci asta în vorbe. În această lume, marile mele 
suferinţe au fost suferinţele lui Heathcliff: le-am văzut şi 
simţit pe toate de la început. Unicul gând al vieţii mele este 
el. Dacă totul ar pieri şi n-ar rămâne decât el, eu aş 
continua să exist; iar dacă totul ar rămâne şi el ar fi nimicit, 
universul s-ar transforma într-o uriaşă lume străină mie şi 
mi s-ar părea că nu mai fac parte dintr-însa. lubirea mea 
pentru Linton seamănă cu frunzele pădurii, timpul o va 
schimba, îmi dau bine seama, aşa cum iarna schimbă pomii. 
Iubirea mea pentru Heathcliff însă e asemeni stâncilor 
eterne de sub pământ: nu prilej de încântare, ci necesitate. 
Nelly, eu sunt Heathcliff! El e mereu, mereu în mintea mea, 
nu ca o plăcere, aşa cum nici eu nu sunt întotdeauna o 
plăcere pentru mine însămi, ci ca propria mea fiinţă. Aşa că 


nu mai vorbi despre despărţirea noastră; e cu neputinţă, 
Şi... 

Se opri, îşi ascunse faţa în cutele fustei mele, dar eu o 
respinsei cu tărie. Nebunia ei mă scosese din răbdări! 

— Dacă ar fi să înţeleg ceva din prostiile pe care mi le 
înşiri, domnişoară, răspunsei, apoi n-aş înţelege decât că 
nu-ţi dai seama de îndatoririle ce le iei asupră-ţi 
căsătorindu-te; sau poate că eşti o fată rea şi incorectă. Dar 
nu mă mai plictisi cu asemenea taine: nu-ţi făgăduiesc că le 
voi păstra. 

— Dar ce ţi-am spus până acum vei păstra? Întrebă ea în 
grabă. 

— Nu, nu-ţi făgăduiesc, repetai. 

Începuse să stăruie pe lângă mine, dar intrarea lui Joseph 
puse capăt convorbirii noastre. Catherine îşi mută scaunul 
într-un colţ şi începu să-l legene pe Hareton, în timp ce eu 
pregăteam cina. După ce totul fu gata, cealaltă servitoare şi 
cu mine începurăm a ne certa pentru că niciuna dintre noi 
nu voia să ducă mâncarea domnului Hindley; şi până să ne 
înţelegem, mâncarea se răci aproape de tot. Atunci ne 
învoirăm să aşteptăm până va cere el însuşi de mâncare, 
căci ne era frică să dăm ochii cu el, mai ales după ce stătuse 
atâta vreme singur. 

— Şi cum se face că derbedeul ăla n-a venit încă de la 
câmp până la vremea asta? Pe unde o fi, afurisitul? Întrebă 
bătrânul făcându-şi ochii roată. 

— Am să-l chem eu, îi răspunsei. Trebuie să fie în magazie. 

M-am dus şi l-am strigat, dar n-am primit nici un răspuns. 
Când m-am întors, i-am şoptit Catherinei că eram sigură că 
Heathcliff a auzit o parte din cele ce-mi spusese şi l-am 
văzut ieşind din bucătărie tocmai când se plângea de 
purtarea lui Hindley faţă de el. Catherine sări în picioare 
foarte speriată, îl trânti pe Hareton pe un scaun şi porni în 
goană în căutarea prietenului ei fără a mai pierde vremea 
să se gândească pentru ce e atât de tulburată sau de ce 
spusele ei l-au putut îndurera pe Heathcliff. Lipsi atât de 


mult, încât Joseph ne propuse să nu-i mai aşteptăm. Viclean 
cum era, afirma că cei doi nu se întorc pentru a nu fi siliţi să 
asculte rugăciunile lui prelungite, căci erau „destul de răi 
pentru a săvârşi orice nelegiuire”. Aşa că în seara aceea, la 
rugăciunile obişnuite dinainte de masă care durau de obicei 
un sfert de ceas, adăugă o rugăciune specială pentru ei şi 
ar fi adăugat încă una la sfârşit, dacă tânăra lui stăpână nu 
l-ar fi întrerupt, poruncindu-i să dea fuga pe drum, să-l 
caute pe Heathcliff peste tot şi să-l aducă imediat acasă! 

— Vreau să-i vorbesc, „trebuie” să-i vorbesc înainte de a 
mă duce sus, zise ea. Şi poarta e deschisă; s-o fi dus 
departe, de unde nu ne mai aude, căci n-a răspuns, cu toate 
c-am strigat de la capătul grajdului cât am putut de tare. 

La început Joseph s-a opus; dar domnişoara era prea 
enervată ca să suporte vreo contrazicere; şi în cele din 
urmă Joseph şi-a pus pălăria pe cap şi a pornit, bombănind. 
Între timp, Catherine măsura cu paşi mari camera în sus şi- 
n jos, spunând: 

— Mă întreb unde e... mă întreb unde poate fi? Ce-am 
spus, Nelly? Am uitat tot. S-o fi supărat pentru că azi după- 
amiază eram prost dispusă? Nelly dragă! Arată-mi ce-am 
putut spune ca să-l mâhnească? Oh! Ce n-aş da să se 
întoarcă! Ah! Cum aş vrea să se întoarcă! 

— Cât zgomot pentru nimic! Strigai, cu toate că nici eu nu 
mă simţeam prea liniştită. Te sperii pentru un moft! N-ai 
nici un motiv de îngrijorare, pentru că Heathcliff trebuie să 
se fi dus să facă o plimbare pe dealuri la lumina lunii sau s-o 
fi culcat în pod pe-un maldăr de fân şi e prea bosumflat 
pentru a ne răspunde. Fac prinsoare că-i acolo. Să vezi dacă 
nu-l scot eu de-acolo! 

Am plecat din nou să-l caut. Rezultatul fu o mare 
dezamăgire, iar truda lui Joseph avu acelaşi sfârşit. 

— Băiatu' ăsta e din ce în ce mai rău, zise elintrând în 
casă. A lăsat poarta larg deschisă, calu' domnişoarei a fugit, 
a trecut peste câmp de a bătătorit două lanuri de grâu şi s-a 
dus drept la păşune. Frumoasă treabă! Mâine dimineaţă 


stăpânu' o să strige de s-or speria şi dracii şi bino-o să facă! 
El e întruchiparea răbdării când are a face cu asemenea 
făpturi afurisite... Da, întruchiparea răbdării! Da' n-are să 
mai meargă aşa mult timp... O să vedeţi voi! Nu trebuie să- 
şi iasă din fire pentru un nimic! 

— L-ai găsit pe Heathcliff, măgarule?! Îl întrerupse 
Catherine. L-ai căutat aşa după cum ţi-am poruncit? 

— Mai bine căutam calu', răspunse Joseph. Ar fi avut mai 
mult rost. Da' nu pot căuta nici calu', nici omu' într-o noapte 
ca asta... Neagră ca urloiu'! Şi-apoi Heathcliff nu-i omu' ăla 
să vie la fluieratu' meu... Da' s-ar putea să nu fie aşa tare de 
ureche dacă te-ar auzi pe dumneata! 

Noaptea era neobişnuit de neagră pentru vreme de vară; 
se vedea că norii sunt încărcaţi de fulgere şi eu am spus că 
cel mai cuminte ar fi să şedem cu toţii liniştiţi, fără să ne 
mai frământăm, căci ploaia care se apropia îl va aduce, 
desigur, acasă. Dar pe Catherine n-am putut-o convinge să 
se liniştească. Umbla fără astâmpăr încoace şi-ncolo, de la 
poartă la uşă, într-o stare de surescitare nemaipomenită; în 
cele din urmă rămase nemişcată lângă zidul casei, aproape 
de şosea, fără a ţine seama de strigătele mele, de bubuitul 
tunetelor şi de picăturile mari de ploaie care începuseră să 
cadă în jurul ei. Din când în când striga; apoi asculta şi până 
la urmă plânse în gura mare. Plângea atât de amarnic, încât 
nici Hareton şi nici un alt copil n-ar fi putut-o întrece. 

Către miezul nopţii eram încă de veghe cu toţii; furtuna se 
apropiase şi vuia din plin, cu furie, peste Wuthering 
Heights. Vântul era năprasnic, ca şi tunetele, care nu mai 
conteneau. Unul din pomii de la colţul casei se prăbuşi, 
spintecat în două. O cracă enormă căzu de-a curmezişul pe 
acoperiş şi dărâmă o parte din coşul căminului, zvârlind cu 
zgomot o avalanşă de pietre şi-un nor de funingine în soba 
din bucătărie. Ni se păru că trăsnetul se prăvălise chiar în 
mijlocul nostru şi Joseph căzu în genunchi, implorându-l pe 
Dumnezeu să-şi aducă aminte de patriarhii Noe şi Lot şi, ca 
în vremurile de demult, să-i cruţe pe cei drepţi şi să-i 


lovească pe nelegiuiţi. Mie mi se părea că judecata cerului 
se abătuse asupra noastră. Ilona, după părerea mea, era 
domnul Eamshaw şi pentru a vedea dacă mai este în viaţă, 
am scuturat clanţa vizuinii lui. Mi-a răspuns într-un mod 
care l-a făcut pe Joseph să vocifereze şi mai tare decât până 
atunci, rugându-l pe Dumnezeu să facă o mare deosebire 
între oamenii sfinţi ca el şi cei păcătoşi ca stăpânul său. Dar 
în douăzeci de minute furtuna trecu, lăsându-ne pe toţi 
teferi, afară de Cathy, care, refuzând eu încăpățânare să se 
adăpostească, rămăsese afară cu capul descoperit şi fără 
nimic pe spate, aşa că era udă până la piele. Intră, se culcă 
pe o bancă aşa udă cum era şi se întoarse către spetează cu 
faţa îngropată în mâini. 

— Păi bine, domnişoară! Exclamai eu atingându-i umărul, 
doar n-oi fi vrând să te omori? Ştii cât e ceasul? A trecut o 
jumătate de ceas de la miezul nopţii. Hai, hai şi te culcă! N- 
are rost să-l mai aştepţi pe nebunul ăla de băiat S-o fi dus la 
Gimmerton şi-o fi rămas acolo. Nu-şi închipuie că-l aşteptăm 
până la ceasul ăsta târziu şi crede că numai domnul Hindley 
mai e treaz, de aceea s-o fi gândit că e mai cuminte să nu se 
înapoieze, ca nu cumva tocmai stăpânul să-i deschidă uşa. 

— Nu, nu, nu-i la Gimmerton, zise Joseph. Nu m-aş mira să 
fie în fundu' unei gropi mlăştinoase. Mânia asta cerească n- 
a venit degeaba şi ar trebui să iei seama, domnişoară... Da, 
ca nu cumva ceea ce va să vie să fie pentru dumneata. 
Mulţumesc cerului pentru toate! Toate faptele lucrează 
spre binele celor drepţi şi pentru a-i alege de pleavă. Doar 
ştiţi ce spun scripturile! Apoi începu să ne citeze mai multe 
texte biblice, spunându-ne capitolele şi versetele unde le 
puteam găsi. 

Eu, după ce am rugat-o zadarnic pe încăpăţânata aceea de 
fată să se ridice şi să se dezbrace de hainele ude, l-am lăsat 
pe Joseph predicând şi pe ea dârdâind şi ma-am dus să mă 
culc, împreună cu micul Hareton, care dormea atât de 
adânc, de parcă toată lumea ar fi dormit în jurul lui. Câtăva 


vreme după aceea l-am mai auzit pe Joseph citind, apoi am 
desluşit paşii lui rari pe scară şi curând am adormit. 

Dimineaţa am coborât mai târziu ca de obicei şi la razele 
de soare ce pătrundeau prin crăpăturile obloanelor, am 
văzut-o pe domnişoara Catherine aşezată aproape de 
căminul din bucătărie. Uşa dinspre sală era întredeschisă şi 
lumina năvălea din plin prin ferestrele sălii, pe care le 
uitasem deschise. Hindley ieşise din camera lui şi se oprise 
în dreptul căminului din bucătărie, năuc şi somnoros. 

— Ce te doare, Cathy? Întrebă el tocmai în clipa în care 
intram eu; arăţi ca un câine plouat. De ce eşti atât de palidă 
şi amărâtă, fato? 

— M-a plouat, răspunse ea şovăind; şi mi-e frig, atâta tot. 

— Oh! E o neascultătoare! Strigai eu, observând că 
stăpânul e destul de treaz. A udat-o ploaia de aseară şi a 
stat toată noaptea aşa udă cum o vedeţi; n-am putut-o 
convinge să se ridice. 

Domnul Eamshaw se uită la mine cu ochi mari, miraţi. 

— Toată noaptea! Repetă el. De ce nu s-a culcat? I-a fost 
frică de tunete, nu-i aşa? Dar de-atunci au trecut câteva 
ceasuri; 

Niciunul dintre noi nu voiam să-i atragem atenţia asupra 
lipsei lui Heathcliff atâta vreme cât i-o puteam ascunde. De 
aceea i-am răspuns că nu ştiu ce i-a venit să stea de veghe, 
iar ea nu spuse nimic. Era o dimineaţă proaspătă şi rece; 
am deschis fereastra şi odaia s-a umplut de miresmele dulci 
ce veneau din grădină, dar Catherine mi-a strigat pe un ton 
mânios: 

— Ellen, închide fereastra! Mor de frig! lar când se 
apropie de focul aproape stins, dinţii îi clănţăneau. 

— E bolnavă, zise Hindley prinzând-o de încheietura 
mâinii. Cred că de aceea n-a vrut să se culce. Dă-o dracului 
de treabă! Nu mai vreau să văd boală în casa asta! Ce-ţi 
veni să stai în ploaie? 

— A fugit după băieţi, ca de obicei! Croncăni Joseph, care, 
observând şovăiala noastră, profită de ocazie să intre în 


vorbă cu Hindley, căci avea o gură tare păcătoasă. Dac-aş fi 
în locul dumneavoastră, stăpâne, le-aş trânti uşa-n nas la 
toţi, fără multă vorbă! Nu-i zi în care, dacă plecaţi, să nu se 
strecoare aici pisoiu' ăla tânăr al lui Linton; şi domnişoara 
Nelly, faină fată mare mai e şi ea! Vă pândeşte din bucătărie 
şi, când intraţi înăuntru pe-o uşă, el iese pe ailaltă, şi-apoi 
domnişoara noastră se duce să se ţie de fusta ei. Şi-apoi, 
frumoasă purtare s-o ia razna pe câmp, după miezul nopţii, 
cu dracu' ăla blestemat, cu piaza aia rea, cu ţiganu' ăla de 
Heathcliff?! Ei cred că-s orb; dar nici vorbă de una ca 
asta!... Eu l-am văzut pe tânăru' Linton şi când a venit şi 
când s-a dus; şi te-am văzut şi pe dumneata (se întoarse 
spre mine), că nu eşti bună de nimica, vrăjitoare necurată 
ce eşti! Sari ca friptă şi fugi în casă în minutu' când auzi 
calu' stăpânului pe drum. 

— Taci, iscoadă care tragi cu urechea pe la uşi! Strigă 
Catherine. Să nu aud nici o obrăznicie în faţa mea! Edgar 
Linton a venit ieri din întâmplare, Hindley, iar eu i-am spus 
să plece, ştiind că nu-ţi place să-l întâlneşti în starea în care 
erai. 

— Minţi, Cathy, nu încape nici o îndoială, răspunse fratele; 
iar dumneata, Joseph, eşti un prostănac afurisit! Dar să nu 
mai amintim de Linton acum; spune-mi, n-ai fost astă- 
noapte cu Heathcliff? Spune drept. Nu te teme, n-am să-i 
fac nici un rău, cu toate că-l urăsc tot atât de mult ca şi 
până acum; dar de curând mi-a făcut un bine şi de aceea 
conştiinţa nu mă lasă să-i frâng gâtul. Dar pentru a nu fi 
ispitit s-o fac, chiar în dimineaţa asta am să-i spun să-şi 
caute de drum în lumea largă; şi, după ce-o pleca, vă 
sfătuiesc pe toţi să băgaţi bine de seamă, căci o să am mai 
multă vreme să-mi vărs focul pe voi! 

— Nici nu l-am văzut astă-noapte pe Heathcliff, răspunse 
Catherine, începând să plângă în hohote; şi dacă-l dai afară 
din casă, plec şi eu cu el. Dar poate n-ai să mai ai prilejul, 
poate c-a şi plecat. 


După aceste vorbe izbucni în nişte răcnete nestăpânite de 
durere şi nu se mai putu înţelege ce spune. 

Hindley revărsă asupră-i un torent de insulte pline de 
dispreţ şi îi porunci să se ducă numaidecât în odaia ei; că de 
nu, îi dă el motiv de plâns. Eu am forţat-o să se supună, dar 
scena pe care a făcut-o când a ajuns în odaie n-am s-o uit 
niciodată: m-a înspăimântat. Am crezut că înnebuneşte şi l- 
am rugat pe Joseph să dea fuga după doctor. Era un început 
de delir. Când a văzut-o, doctorul Kenneth a spuscă e 
foarte grav bolnavă, că are o boală molipsitoare. I-a luat 
sânge şi a spus să nu-i dau de mâncare decât zer şi fiertură 
de ovăz şi să am grijă ca nu cumva să se arunce peste 
balustrada scării sau pe fereastră. Apoi a plecat, căci avea 
destul de mult de lucru în parohia noastră, unde între o 
casă şi alta e o depărtare de câte două sau trei mile. 

N-aş putea spune că am fost o infirmieră blândă, dar nici 
Joseph sau stăpânul nu erau mai buni şi cu toate că bolnava 
noastră era pe cât de obositoare şi de îndărătnică putea fi o 
bolnavă, totuşi s-a vindecat. Fireşte, bătrâna doamnă Linton 
a venit de mai multe ori pe la noi, punând ordine peste tot, 
certându-ne pe toţi şi poruncindu-ne tuturor; iar când 
Catherine a intrat în convalescenţă, a stăruit s-o ducem la 
Thrushcross Grange, uşurare pentru care i-am fost 
recunoscători. Dar biata doamnă a avut motive bine 
întemeiate să-şi regrete bunătatea, căci atât ea cât şi 
bărbatul ei s-au molipsit de la Cathy şi au murit amândoi în 
câteva zile. 

Tânăra noastră domnişoară s-a întors acasă mai obraznică, 
mai arţăgoasă şi mai îngâmfată decât fusese vreodată. Din 
seara aceea de furtună şi trăsnete numele lui Heathcliff n-a 
mai fost pomenit. Dar într-o zi, când m-a scos din fire, am 
avut nenorocul s-o acuz de dispariţia lui: de fapt aşa şi era, 
după cum prea bine ştia. Începând din ziua aceea, timp de 
câteva luni, n-a mai vorbit cu mine, tratându-mă ea pe-o 
simplă slujnică. Joseph era, de asemenea, ostracizat; el 
continua să-i dea sfaturi şi să-i predice de parcă ar fi fost o 


copiliţă, dar ea se socotea femeie în toată firea, stăpâna 
noastră şi credea că ultima ei boală îi dădea dreptul să fie 
tratată cu respect. Atunci doctorul spusese că nu va mai 
suporta să fie contrazisă, că trebuie s-o lăsăm să facă ce 
vrea: aşa că oricine ar fi încercat să i se împotrivească 
trecea, în ochii ei, drept un criminal. De domnul Eamshaw 
şi de prietenii lui se ţinea departe; protecţia lui Kenneth şi 
amenințările unei crize serioase, care îi însoțeau adeseori 
furiile, au făcut pe frate-său să-i împlinească toate 
dorinţele, ferindu-se s-o înrăiască şi mai mult. Era prea 
îngăduitor faţă de capriciile ei; nu din dragoste, ci din 
orgoliu; dorea sincer s-o vadă onorându-i familia printr-o 
alianţă cu Lintonii şi dacă-l lăsa în pace, îi dădea voie să ne 
calce în picioare ca pe nişte sclavi, căci puţin îi păsa lui de 
noi! Edgar Linton, ca mulţi bărbaţi înaintea lui şi cum vor 
mai fi mulţi şi după el, a fost în culmea fericirii şi s-a crezut 
cel mai norocos bărbat din lume în ziua în care a condus-o 
la capela de la Gimmerton, trei ani după moartea tatălui 
său. 

M-au constrâns, împotriva voinţei mele, să plec de la 
Wuthering Heights şi s-o însoțesc pe Catherine la 
Thrushcross Grange. Micul Hareton avea aproape cinci ani 
şi începusem să-l învăţ să citească. Despărțirea noastră fu 
grea, dar lacrimile Catherinei aveau mai multă putere decât 
ale noastre. Când am refuzat să merg cu ea şi când a văzut 
că rugăminţile nu mă conving, s-a dus să se plângă soţului 
şi fratelui ei. Primul mi-a oferit o simbrie mai mare, iar al 
doilea mi-a poruncit să-mi fac bagajele, căci nu mai voia să 
aibă femei în casă, zicea el, acum când nu mai exista 
stăpâna, iar în ceea ce-l privea pe Hareton avea să fie dat, 
peste puţin, în grija pastorului. Aşa că nu-mi rămăsese 
decât o cale: să fac ceea ce mi se poruncise. l-am spus 
stăpânului că, dând afară toţi oamenii cumsecade, o să 
alunece repede spre ruină; apoi l-am sărutat de rămas bun 
pe Hareton, care de-atunci s-a înstrăinat cu totul de mine. 
Şi oricât de ciudat s-ar părea, sunt sigură c-a uitat-o cu 


desăvârşire pe Ellen Dean, a uitat că ea nu l-a avut pe lume 
decât pe el şi el pe ea. 

Ajungând aici cu povestirea, menajera mea aruncă 
întâmplător o privire spre orologiul de deasupra căminului 
şi fu uluită când văzu că minutarul arăta ora unu şi 
jumătate. Nici n-a vrut să audă să mai rămână măcar o 
secundă; la drept vorbind şi eu eram dispus să amân 
continuarea povestirii. Şi acum, după ce s-a dus să se 
odihnească în camera ei, iar eu am mai meditat vreun ceas 
sau două, trebuie să-mi adun forţele pentru a mă duce la 
culcare, în ciuda lenei dureroase pe care o am în minte şi-n 
mădulare. 

CAPITOLUL 10 

Straşnic început pentru o viaţă de pustnic! Patru 
săptămâni de chin, frământare şi boală! Şi vai! Vântul suflă 
rece ca gheaţa, cerul de miazănoapte este amarnic de 
sumbru şi drumurile înfundate şi doctorii de ţară veşnic în 
întârziere! Şi vai! Lipsa asta de chipuri omeneşti! Şi, mai 
rău decât toate, înspăimântătoarea sentinţă a lui Kenneth 
că nu voi putea ieşi din casă până la primăvară! 

Domnul Heathcliff m-a onorat mai adineauri cu vizita lui. 
Acum şapte zile mi-a trimis o pereche de potârnichi, 
ultimele din sezon. Ticălosul! Nu-i cu totul nevinovat de 
boala mea şi tare-mi venea să i-o spun pe faţă! Dar, din 
păcate, nu puteam jigni un om care a fost atât de milos 
încât a stat la căpătâiul meu mai bine de un ceas, vorbindu- 
mi despre alte subiecte decât pilule şi siropuri, vezicători şi 
lipitori! Acum sunt chiar bine dispus. Sunt prea slăbit 
pentru a citi; dar mi-ar face plăcere să aud ceva interesant. 
Ce-ar fi dacă aş chema-o pe doamna Dean ca să-şi termine 
povestea? Îmi reamintesc principalele întâmplări petrecute 
până la plecarea ei de la Wuthering Heights. Da, ţin minte 
că eroul fugise şi n-au mai auzit nimic despre el timp de trei 
ani de zile, iar eroina s-a căsătorit. Am s-o sun; o să-i facă 
plăcere când m-o vedea bine dispus. Iat-o. Doamna Dean a 
şi sosit. 


— Mai sunt douăzeci de minute, domnule, până să luaţi 
doctoria, începu ea. 

— Dă-o încolo! Să n-o mai văd! Îi răspunsei. Aş vrea... 

— Doctorul zice că n-ar trebui să mai luaţi atâtea prafuri! 
— Sunt în totul de acord cu el! Dar nu mă întrerupe. Vino 
şi aşază-te aici. la mâinile de pe grămada aceea amărâtă de 

sticluţe. Scoate-ţi împletitura din buzunar... Aşa, vezi... Şi 
spune-mi mai departe povestea domnului Heathcliff, de 
unde ai lăsat-o şi până-n ziua de azi. Şi-a isprăvit studiile pe 
continent şi s-a întors acasă un „domn”? Sau a căpătat o 
bursă la un colegiu? Sau a fugit în America, unde şi-a 
câştigat onoruri şi avere sugând sângele patriei sale 
adoptive? Sau a strâns bani rapid, operând tâlhării la 
drumul mare în Anglia? 

— O fi făcut din toate câte puţin, domnule Lockwood, eu 
nu pot garanta de nimic! V-am spus de la bun început că nu 
ştiu cum şi-a câştigat banii, după cum nu ştiu nici ce 
mijloace a folosit pentru a ieşi din starea de sălbăticie în 
care căzuse. Dar, dacă-mi daţi voie, dacă vă distrează şi nu 
vă oboseşte, am să vă povestesc mai departe în felul meu. 
Vă simţiţi mai bine astăzi? 

— Mult mai bine. 

— Asta-i o veste bună. 

Domnişoara Catherine şi cu mine am plecat la Thrushcross 
Grange şi, spre plăcuta mea surprindere, s-a purtat mult 
mai bine decât aş fi îndrăznit să sper. Părea îndrăgostită de 
domnul Linton şi surorii lui de asemeni îi arăta multă 
dragoste. Fireşte, amândoi fraţii căutau, prin toate 
mijloacele, s-o mulţumească. Nu ciulinul se pleca spre 
caprifoi, ci caprifoiul îmbrăţişa ciulinul. Nici vorbă despre 
concesii reciproce: ea stătea neclintită, iar ceilalţi se 
înclinau. Şi cine poate fi răutăcios dacă nu întâlneşte nici 
împotrivire, nici indiferenţă? Observasem că domnul Edgar 
era stăpânit de teama ca nu cumva s-o enerveze şi căuta să 
ascundă în faţa ei grija asta a lui, dar dacă mă auzea 
răspunzându-i mai aspru, sau vedea că vreo altă servitoare 


se îmbufnează la vreo poruncă prea dură a doamnei, îşi 
trăda supărarea printr-o încruntătură care nu-i întuneca 
niciodată faţa când era vorba de propria lui persoană. 
Adeseori m-a dojenit cu severitate pentru obrăznicia mea, 
afirmând că nici dacă cineva l-ar înjunghia n-ar simţi o 
durere mai mare decât cea pe care o simte când îşi vede 
soţia supărată. Pentru a nu necăji un stăpân atât de bun, m- 
am deprins să fiu mai puţin ţâfnoasă şi, vreme de o 
jumătate de an, pentru că nu se găsi nici o scânteie care să- 
l facă să explodeze, praful de puşcă rămase inofensiv, de 
parcă ar fi fost nisip. Catherine avea când şi când epoci de 
tristeţe şi tăcere: soţul ei le respecta cu dragoste şi fără a o 
întreba nimic, atribuindu-le transformărilor survenite în 
constituţia ei cu prilejul bolii de care suferise, întrucât 
înainte de asta Catherine nu avusese niciodată vreo 
depresiune nervoasă. Înseninarea ei era întâmpinată prin 
propria lui înseninare. Aş putea afirma că erau într-adevăr 
profund fericiţi, din ce în ce mai fericiţi. 

Dar fericirea lor luă sfârşit. Da, calea lungă a vieţii ne 
sileşte să trăim pentru noi înşine. Oamenii blânzi şi generoşi 
nu au decât un egoism ceva mai echilibrat decât cei 
despotici. Şi fericirea lor încetă când împrejurările îi siliră, 
pe fiecare din ei, să-şi dea seama că interesul unuia nu era 
principala preocupare a celuilalt. Într-o seară dulce de 
septembrie mă întorceam din livadă cu un coş greu de 
mere, pe care le culesesem. Se lăsase întunericul şi luna 
privea peste zidul înalt al curţii, făcând ca umbrele 
nedesluşite să se ascundă prin numeroasele unghere ale 
clădirii. Mi-am aşezat povara pe trepte, în faţa uşii de la 
bucătărie şi m-am oprit puţin pentru a mă odihni şi a mai 
respira aerul proaspăt şi dulce. Stăteam cu spatele spre 
intrare, ochii îmi erau aţintiţi asupra lunii, când, în spatele 
meu, am auzit o voce: 

— Nelly, dumneata eşti? 

Era o voce profundă, cu un timbru străin, dar după modul 
cum îmi rostise numele mi se păru cunoscută. M-am întors 


speriată să văd cine vorbeşte, căci uşile erau închise şi nu 
văzusem pe nimeni când mă apropiasem de trepte. Am 
auzit mişcare în capul scării ce ducea spre antreu şi, după 
ce făcui câţiva paşi într-acolo, am văzut un bărbat voinic, 
îmbrăcat într-o haină de culoare închisă; iar faţa şi părul îi 
erau de asemeni de culoare închisă. Stătea rezemat de 
perete şi ţinea degetele pe clanţă, ca şi cum ar fi avut de 
gând să deschidă uşa. „Cine să fie? Mi-am zis. Domnul 
Eamshaw? Ah, nu! Glasul ăsta nu seamănă cu glasul lui.” 

— Aştept aici de-un ceas, începu; mă uitam la el cu ochii 
mari deschişi; în jurul nostru domnea o tăcere de mormânt. 
N-am cutezat să intru. Nu mă cunoşti? Uită-te la mine, doar 
nu sunt străin! O rază de lună căzu pe faţa lui. Obrajii îi 
erau palizi şi pe jumătate acoperiţi de favoriţi negri, 
sprâncenele căzute, iar ochii, ciudaţi, adânciţi în orbite. I- 
am recunoscut ochii. 

— Ce?! Strigai ridicându-mi mâinile de uluire, neştiind 
dacă e om din lumea asta sau o nălucă. Ce? Te-ai întors? 
Eşti chiar tu? Tu eşti? 

— Da, eu, Heathcliff, răspunse el, ridicându-şi privirea 
spre ferestrele casei, ce străluceau în razele lunii pe care o 
oglindeau; dar din dosul lor nu se strecura nici o dâră de 
lumină. 

— Nu sunt acasă? Unde-i ea? Nelly, dumneata nu te 
bucuri? N-ai de ce fi atât de tulburată! E aici? Răspunde- 
mi! Vreau să-i spun o vorbă... Stăpânei dumitale, du-te şi 
spune-i că cineva de la Gimmerton vrea s-o vadă. 

— Dar ce-o să spună Catherine?! Exclamai. Ce-o să facă? 
Surpriza asta m-a zăpăcit... O să-şi piardă minţile! Şi tu, tu 
eşti Heathcliff! Dar cât te-ai schimbat! Nu, nu, e de crezut! 
Ai fost soldat? 

— Du-te şi comunică-i ce ţi-am spus, mă întrerupse el 
nerăbdător. Nici chinurile iadului nu sunt mai grele decât 
aşteptarea asta! El apăsă clanţa şi eu am intrat în antreu; 
dar când am ajuns în faţa salonului unde se aflau domnul şi 
doamna Linton, n-am mai avut curajul să înaintez. În cele 


din urmă mi-am găsit o scuză: să-i întreb dacă nu doresc să 
aprind lumânările - şi am deschis uşa. 

Şedeau împreună în faţa ferestrei deschise şi priveau 
peste pomii din grădină şi parcul sălbatic şi verde, valea de 
la Gimmerton, deasupra căreia plutea o fâşie lungă de 
ceaţă (căci, după cum aţi observat probabil şi 
dumneavoastră, imediat după ce treceţi de capelă apa ce se 
scurge din mlaştini se uneşte cu râuleţul care şerpuieşte pe 
povârniş de-a lungul văii). Wuthering Heights se află 
deasupra acestor aburi argintii, dar vechea noastră casă nu 
se vede de-aici, căci e aşezată de cealaltă parte a crestei. 
Încăperea şi cei ce erau într-însa, cât şi priveliştea ce se 
aşternea în faţa lor păreau cuprinse de o linişte minunată. 
Am întrebat despre lumânări, dar nu-mi venea la îndemână 
să repet cele spuse de Heathcliff, aşa că m-am îndreptat 
spre ieşire, fără să scot un cuvânt. Dându-mi însă seama de 
prostia mea m-am oprit şi am bolborosit: 

— A venit cineva de la Gimmerton şi doreşte să o vadă pe 
doamna. 

— Ce doreşte? Întrebă doamna Linton. 

— Nu l-am întrebat, răspunsei. 

— Bine. Trage perdelele, Nelly, zise ea şi adu ceaiul. Mă 
întorc numaidecât. 

Ea ieşi din odaie. Domnul Edgar mă întrebă, liniştit, cine o 
căuta. 

— O persoană pe care doamna n-o aşteaptă, răspunsei. 
Heathcliff, vă mai aduceţi aminte de el, domnule? Heathcliff, 
care trăia în casa domnului Eamshaw. 

— Ce, ţiganul acela, rândaşul acela?! Strigă el. De ce nui- 
ai spus desluşit Catherinei cine e? 

— Vă rog! Să nu-i vorbiţi aşa, domnule, spusei eu. Ar fi 
foarte mâhnită dacă v-ar auzi. A fost distrusă când a fugit 
Heathcliff de-acasă. Şi cred că reîntoarcerea lui îi va face o 
mare bucurie. 

Domnul Linton se îndreptă spre una din ferestrele aflate 
de partea cealaltă a încăperii, care dădea spre curte. O 


deschise şi se plecă peste pervaz. Cred că cei doi erau sub 
fereastră, căci exclamă în grabă. 

— Nu sta acolo, iubita mea! Pofteşte persoana înăuntru, 
dacă e cineva cunoscut. 

Curând după aceea am auzit zgomotul clanţei, iar 
Catherine, după ce urcase scările în goană, apăru cu 
răsuflarea tăiată, năucă şi prea emoţionată ca să-şi poată 
arăta bucuria. De fapt, după faţa ei ai fi putut bănui că 
asupră-i se abătuse mai degrabă o mare nenorocire. 

— Oh! Edgar! Edgar! Spuse ea gâfâind şi îmbrăţişându-l. 
Oh! Scumpul meu Edgar! Heathcliff s-a întors... S-a întors! 
Şi-l strânse atât de tare în braţe, de era gata să-l înăbuşe. 

— Bine, bine, strigă soţul pe un ton cam supărat. Pentru 
atâta lucru nu-i nevoie să mă sugrumi! Niciodată omul 
acesta nu mi s-a părut a fi o comoară nepreţuită. Nu văd de 
ce eşti atât de emoţionată! 

— Ştiu că nu-ţi era simpatic, răspunse ea, înfrângându-şi 
oarecum excesiva încântare. Dar de dragul meu trebuie să 
te împrieteneşti cu el. Să-i spun să vină sus? 

— Aici? Întrebă el. În salon? 

— Dar unde în altă parte? Răspunse Catherine. 

Domnul Linton păru vexat şi-i sugeră bucătăria, ca fiind un 
loc mai nimerit pentru Heathcliff. Doamna Catherine Linton 
îl măsură din ochi cu o expresie ciudată... pe jumătate 
mânioasă şi pe jumătate batjocoritoare, văzându-l atât de 
dispreţuitor. 

— Nu, adăugă ea după un minut, nu pot sta în bucătărie 
cu el. Aşterne aici două mese, Ellen: una pentru stăpânul 
dumitale şi domnişoara Isabella, care sunt nobili şi alta 
pentru Heathcliff şi mine, care suntem oameni din popor. 
Aşa eşti mulţumit, scumpule? Sau trebuie să-mi fac focul în 
altă cameră? Dacă aşa vrei, dă dispoziţii. Acum dau fuga jos 
să mă conving că oaspetele meu e într-adevăr aici. Mă tem 
că bucuria mea e prea mare ca să fie adevărată! 

Era gata s-o pornească din nou, în goană, dar Edgar o 
opri. 


— Spune-i să poftească sus, zise, adresându-mi-se mie; iar 
tu; Catherine, încearcă să fii fericită fără a fi absurdă! N- 
are rost ca toată casa să te vadă primind un servitor fugit 
aşa cum ai primi un frate. 

Am coborât şi l-am găsit pe Heathcliff aşteptând la intrare. 
Părea sigur că va fi poftit înăuntru. M-a urmat fără prea 
multă vorbă, iar eu l-am condus în faţa stăpânului şi a 
stăpânei, ai căror obraji îmbujoraţi trădau urmele unei 
discuţii aprinse. Dar pe chipul stăpânei străluci un alt 
sentiment când prietenul ei apăru în prag; sări spre el, îl 
luă de mâini şi-l conduse la Linton, apoi prinse degetele 
şovăitoare ale lui Linton şi le vâri în cele ale musafirului. Iar 
eu, văzându-l acum bine pe Heathcliff în lumina focului şi a 
lumânărilor, am rămas uluită de cât se schimbase. Devenise 
un bărbat voinic, atletic, bine legat; pe lângă el stăpânul 
meu părea un adolescent firav. Ţinuta lui dreaptă te făcea 
să crezi că fusese în armată. Trăsăturile hotărâte dădeau 
feţei lui o expresie mult mai matură decât cea a domnului 
Linton; părea inteligent şi nu mai avea nici o urmă a 
grosolăniei lui din trecut. În sprâncenele joase, încruntate şi 
în ochii plini de-un foc negru se mai ascundea încă o 
sălbăticie pe jumătate îmblânzită, dar desăvârşit stăpânită; 
manierele lui distinse, cu toate că nu mai păstrau nici o 
urmă de stângăcie, erau totuşi prea dure pentru a fi 
graţioase. Surpriza stăpânului părea tot atât de mare, dacă 
nu şi mai mare ca a mea. O clipă se simţi încurcat, neştiind 
în ce fel să se adreseze rândaşului, aşa cum îl numise. 
Heathcliff dădu drumul mâinii lui fine şi rămase în picioare, 
privindu-l cu răceală, aşteptând să-i vorbească. 

— Luaţi loc, domnule, îi zise în sfârşit. Doamna Linton, 
aducându-şi aminte de vremurile de odinioară, mi-a cerut 
să vă fac o primire cordială şi, fireşte, sunt încântat când 
am prilejul să-i fac o plăcere. 

— Eu de asemenea, răspunse Heathcliff, mai ales atunci 
când pot şi eu lua parte la această plăcere; rămân bucuros 
un ceas, două. 


Se aşeză pe un fotoliu în faţa doamnei Catherine, care sta 
cu privirea aţintită asupra lui de parcă s-ar fi temut că, 
dacă-l scapă din ochi, ar putea să dispară. Heathciliff nu-şi 
ridica prea des ochii către ea: o privire fugară aruncată din 
când în când îi era deajuns; dar de fiecare dată licăririle 
ochilor săi oglindeau încântarea nedomolită pe care o 
sorbea din ochii ei. Erau prea cuprinşi de bucuria lor 
reciprocă pentru a se simţi stingheriţi de ceva sau cineva. 
Pentru domnul Edgar însă, lucrurile stăteau altfel; pălise de 
supărare, sentiment care ajunse la culme când doamna se 
ridică şi, trecând de cealaltă parte a covorului, prinse din 
nou mâinile lui Heathclifff şi râse de parcă nu mai era în 
toate minţile. 

— Mâine o să mi se pară vis! Strigă ea. N-o să-mi vină să 
cred că te-am văzut, că te-am atins, c-am vorbit iarăşi cu 
tine. Dar să ştii, Heathcliff, ai fost fără milă, nu meriţi 
această primire. Să fugi şi să nu dai nici un semn de viaţă 
timp de trei ani! Asta înseamnă că nu te-ai gândit niciodată 
la mine! 

— M-am gândit puţin mai mult decât te-ai gândit tu la 
mine, murmură el. Am auzit, nu de mult, că te-ai căsătorit, 
Cathy, şi, în timp ce aşteptam jos în curte, iată ce puneam la 
cale: să-ţi văd o clipă faţa şi mirarea din ochi şi poate o aşa- 
zisă bucurie, după aceea să mă răfuiesc cu Hindley şi-apoi, 
ca să scap de rigorile legii, să-mi iau singur viaţa. Dar 
primirea pe care mi-ai făcut-o a scos din mintea mea aceste 
gânduri; bagă însă de seamă, nu cumva data viitoare să mă 
primeşti altfel! Nu, n-ai să mă mai alungi încă o dată. Spune 
drept, ţi-a fost într-adevăr greu fără mine? Ei bine, să ştii c- 
am avut motive să plec. De când ţi-am auzit pentru ultima 
oară glasul, m-am luptat amarnic cu viaţa şi trebuie să mă 
ierţi, căci am luptat numai pentru tine! 

— Catherine, dacă nu vrei să bem ceaiul rece, vino te rog 
la masă, îl întrerupse domnul Linton, străduindu-se să 
păstreze tonul obişnuit şi politeţea cuvenită. Domnul 


Heathcilift are un drum lung de făcut, indiferent unde ar 
avea de gând să doarmă la noapte, iar mie mi-e sete. 

Catherine îşi ocupă locul în faţa ceainicului, domnişoara 
Isabella sosi chemată de clopot, apoi, după ce i-am văzut 
aşezaţi pe scaunele lor, am ieşit din odaie. Masa n-a durat 
nici zece minute. Ceaşca doamnei Catherine n-a fost 
umplută nici o dată; nu putea nici mânca, nici bea. Edgar şi- 
a turnat ceai şi în farfurie şi abia a băut o înghiţitură. În 
seara aceea musafirul n-a stat mai mult de-un ceas! La 
plecare l-am întrebat dacă se duce la Gimmerton. 

— Nu, mă duc la Wuthering Heights, a răspuns. M-a poftit 
domnul Eamshaw azi-dimineaţă când l-am vizitat. 

L-a poftit domnul Eamshaw! Şi el a fost în vizită la domnul 
Eamshaw! După ce-a plecat, am cântărit în toate chipurile 
aceste vorbe. Oare a ajuns un ipocrit şi a venit pe-aici, prin 
partea locului, să săvârşească cine ştie ce nelegiuri 
prefăcându-se că-i om cumsecade? Am căzut pe gânduri. 
Aveam în adâncul sufletului un presentiment care-mi 
spunea c-ar fi fost mai bine dacă nu s-ar mai fi întors 
niciodată. 

Către miezul nopţii, doamna Linton, furişându-se în 
camera mea, m-a trezit din primul somn. A luat un scaun şi 
s-a aşezat la căpătâiul meu, trăgându-mă de păr ca să mă 
trezească. 

— Nu pot dormi, Ellen, zise ea în chip de introducere. Am 
nevoie de o fiinţă vie căreia să-i împărtăşesc fericirea mea! 
Edgar e posomorât, pentru că sunt fericită din pricina cuiva 
care nu-l interesează. Refuză să deschidă gura, iar când 
vorbeşte, nu spune dorit vorbe răutăcioase şi prosteşti; mi-a 
spus că sunt fără milă şi egoistă dacă-i cer să stea de vorbă 
când e bolnav şi somnoros, întotdeauna reuşeşte să se 
îmbolnăvească la cea mai măruntă contrarietate! Am rostit 
câteva vorbe de laudă la adresa luo Heathcliff şi atunci, fie 
din pricina durerii de cap, fie dintr-o criză de invidie, a 
început să plângă. M-am sculat din pat şi l-am lăsat singur. 


— Ce rost are să i-l lauzi pe Heathcliff? I-am răspuns. Nu 
se puteau suferi de copii şi lui Heathcliff i-ar plăcea tot atât 
de puţin să te audă lăudându-l pe Edgar; aşa-i firea 
omenească. Lasă-l în pace pe domnul Linton, nu-i mai vorbi 
despre Heathcliff, dacă nu vrei să izbucnească un conflict 
deschis între ei. 

— Dar asta nu dovedeşte o mare slăbiciune? Continuă ea. 
Eu nu sunt invidioasă: şi nu-s niciodată geloasă pe părul 
auriu şi strălucitor al Isabellei, de pielea ei albă, de fineţea 
şi eleganța ei şi de dragostea pe care i-o arată întreaga 
familie. Chiar şi tu, Nelly, dacă avem vreo discuţie, ţii 
imediat parte Isabellei, iar eu cedez ca o mamă proastă şi-i 
zic „scumpa mea” şi o mângâi până-i trece supărarea. 
Fratelui ei îi face plăcere să ne vadă prietene şi de aceea 
îmi face şi mie plăcere. Dar să ştii că seamănă mult unul cu 
altul: nişte copii răsfăţaţi, care-şi închipuie că lumea a fost 
făcută numai ca să se poată bucura ei, şi, cu toate că-i las în 
apele lor, cred că nu le-ar strica deloc o mică scuturătură. 

— Te înşeli, doamnă Linton, i-am spus. De fapt ei sunt cei 
ce te lasă în apele dumitale. Eu ştiu ce-ar fi aici dacă n-ar 
proceda astfel. E uşor să le satisfaci câte un capriciu 
trecător, atâta vreme cât preocuparea lor e să-ţi 
îndeplinească toate dorinţele încă înainte de-a le roşti. 
Totuşi, în cele din urmă s-ar putea să se işte cine ştie ce 
neînțelegere asupra vreunui lucru tot atât de important 
pentru ei cât şi pentru dumneata şi atunci aceia pe care-i 
crezi slabi vor fi în stare să dea dovadă de-o dârzenie egala 
cu a dumitale. 

— Şi-atunci o să ne luptăm până la moarte, nu-i aşa, Nelly? 
Răspunse ea râzând. Ba nu, Nelly! Şi-ţi repet: atâta 
încredere în dragostea lui Linton, încât am impresia că nici 
dacă l-aş omori nu s-ar gândi să se răzbune pe mine. 

Am sfătuit-o să-l preţuiască ceva mai mult pentru 
dragostea ce-i poartă. 

— Păi aşa şi fac, îmi răspunse, dar n-ar trebui să se 
smiorcăie pentru toate fleacurile. E copilăros. În loc să 


izbucnească în lacrimi după ce i-am spus că în clipa de faţă 
Heathcliif e demn de stima oricui şi ar fi o cinste şi pentru 
cel mai nobil om din ţinut să fie prieten cu el, ar fi trebuit să 
fie de părerea mea şi să.se bucure, barem din simpatie 
pentru mine. Trebuie să se deprindă cu el şi poate că-l va şi 
iubi. Iar dacă ne gândim la motivele pe care le-ar avea 
Heathciliff să fie supărat pe Edgar, trebuie să recunoasc că 
s-a purtat admirabil! 

— Ce părere ai despre vizita lui la Wuthering Heights? Am 
întrebat-o. După câte mi se pare, s-a schimbat în toate 
privinţele. A devenit un bun creştin: întinde mâna dreaptă 
în semn de prietenie tuturor duşmanilor săi. 

— Mie mi-a dat o explicaţie, răspunse ea. Căci sunt tot atât 
de mirată ca şi dumneata. Mi-a spus că s-a dus acolo pentru 
a culege de la tine ultimele informaţii în ceea ce mă 
priveşte, crezând că locuieşti tot acolo. Joseph l-a înştiinţat 
atunci pe Hindley, care a ieşit afară şi a început să-l întrebe 
ce-a făcut şi cum a trăit, iar în cele din urmă l-a poftit în 
casă. Acolo a găsit câţiva inşi care jucau cărţi; Heathcliff s-a 
aşezat la joc cu ei. A câştigat ceva bani de la fratele meu, 
care, văzându-l înstărit, l-a poftit să revină seara. Heathcliff 
a consimţit. Hindley e prea nepăsător ca să-şi aleagă cu 
băgare de seamă prietenii; nu-şi bate capul să se gândească 
dacă e îndreptăţit sau nu să aibă încredere într-un om pe 
care l-a jignit atât de profund. Dar Heathcliff susţine că 
motivul principal pentru care vrea să reia relaţiile cu omul 
care l-a prigonit odinioară e dorinţa lui de a locui aproape 
de Grange, ca să poată veni pe jos până aici; şi apoi zice că 
e legat de casa în care am crescut împreună. lar eu, la 
rândul meu, sper că aşa voi avea prilejul să-l văd mai des 
decât dacă ar locui la Gimmerton. Are de gând să plătească 
bine dacă i se va îngădui să stea la Heights; şi, fără îndoială, 
lăcomia fratelui meu îl va face să accepte propunerea lui 
Heathcliff. Întotdeauna a fost lacom de bani, cu toate că ce 
strânge cu o mană risipeşte cu cealaltă. 


— Straşnic loc pentru un om necăsătorit! Am spus eu. Nu 
te temi de consecinţe, doamnă Linton? 

— Nu în ceea ce-l priveşte pe prietenul meu, a răspuns ea. 
E zdravăn la cap şi asta îl va feri de primejdie. 

Mă tem puţin pentru Hindley, dar din punct de vedere 
moral nu poate ajunge mai rău decât este, iar în privinţa 
brutalităţilor, îl voi feri eu. Întâmplarea din seara asta m-a 
împăcat cu Dumnezeu şi cu oamenii! Eram revoltată până 
la furie împotriva providenţei. Oh, am îndurat multă, multă 
şi amarnică suferinţă, Nelly! Dacă Edgar ar şti cât de grea 
mi-a fost suferinţa, i-ar fi ruşine să-mi întunece bucuria 
enervându-se fără rost. Şi numai bunătatea mea faţă de el 
m-a făcut să-mi ascund durerea. Dacă i-aş fi povestit ce 
chinuri am îndurat, ar fi dorit alinarea lor cu aceeaşi 
ardoare ca şi mine. Dar acum a trecut şi n-am de gând să 
mă răzbun pentru prostia lui; de azi încolo sunt gata să 
suport orice! Dacă cea mai josnică fiinţă din lume mi-ar 
trage o palmă peste obraz, nu numai că i l-aş întoarce şi pe 
celălalt, dar i-aş cere şi iertare pentru c-am provocat-o. Şi, 
drept dovadă, mă duc chiar acum să mă împac cu Edgar. 
Noapte bună! Sunt un înger. 

Adânc convinsă de ceea ce spusese şi mulţumită de sine a 
plecat. Iar succesul obţinut după împlinirea hotărârii luate 
se văzu a doua zi: domnul Linton nu numai că nu mai era 
posomorât (cu toate că dispoziţia lui părea încă dominată 
de vioiciunea exuberantă a doamnei Catherine), dar nu 
ridică nici o obiecţie când soţia lui propuse să meargă după- 
masă la Wuthering Heights cu Isabella. Pentru asta 
Catherine l-a răsplătit cu atâta gingăşie şi dragoste, încât 
casa noastră a fost mai multe zile de-a rândul, un paradis. 
Atât stăpânul cât şi servitorii s-au bucurat de atmosfera 
asta mereu însorită. 

La început, Heathcliff - în viitor îl voi numi „domnul” 
Heathcliff - a căutat să beneficieze cu prudenţă de 
libertatea de a veni la Thrushcross Grange; voia parcă să-şi 
dea seama în ce măsură e dispus proprietarul să-l admită. 


Catherine, de asemenea, socoti că e mai cuminte să-şi 
stăpânească manifestările de bucurie când îl primea, aşa 
că, încetul cu încetul, domnul Heathcliff îşi câştigă dreptul 
de a fi aşteptat la noi. Îşi păstrase mult din reticenţa care-l 
caracterizase încă din copilărie şi asta l-a ajutat să-şi 
domine orice manifestare prea făţişă a sentimentelor. 
Neliniştea stăpânului meu se potoli, iar întâmplările ce 
urmară i-au abătut gândurile - pentru un timp oarecere - 
pe alt făgaş. 

Noul lui motiv de tulburare izvori dintr-o nenorocire 
neaşteptată: Isabella Linton simţi o bruscă şi irezistibilă 
atracţie faţă de oaspetele tolerat de el. În vremea aceea 
Isabella era o domnişoară de optsprezece ani, încântătoare, 
copilăroasă în purtări, dar cu o minte ageră, cu sentimente 
vii şi cu temperament aprins, mai ales când se enerva. 
Fratele ei, care-i purta o iubire plină de gingăşie, fu îngrozit 
de această alegere uluitoare. Lăsând la o parte faptul că o 
căsătorie cu un om fără nume era degradantă şi că, el 
neavând moştenitor bărbat, averea lui va trece în mâna 
unui om ca acesta, Linton avea destulă minte pentru a 
înţelege firea lui Heathcliff; ştia că, deşi aspectul exterior i 
se schimbase, caracterul îi rămăsese neschimbat şi nici nu 
se va putea schimba. Şi îi era groază de acest caracter. Era 
revoltat şi înspăimântat la gândul că Isabella ar putea fi 
încredinţată oblăduirii unui asemenea om. Ostilitatea lui ar 
fi fost şi mai mare dacă ar fi ştiut că dragostea ei se născuse 
fără a fi fost provocată de Heathcliff, care nu răspundea 
acestui sentiment. În clipa când Linton îşi dădu seama 
despre ce era vorba, crezu că e rezultatul unui plan bine 
chibzuit de Heathcliff. 

De câtăva vreme observaserăm cu toţii că domnişoara 
Linton se frământă şi suspină. Devenise supărăcioasă şi 
plictisitoare, sâcâind-o şi enervând-o neîncetat pe 
Catherine, care şi aşa avea o răbdare foarte limitată. Într-o 
oarecare măsură o scuzam cu toţii, crezând-o bolnavă, căci 
slăbea şi se usca văzând cu ochii. Dar într-o zi, când era în 


toane foarte rele, a refuzat dejunul, s-a plâns că 
servitoarele nu făceau ce le spune ea, că stăpâna nu-i dădea 
nici un drept în casă, că lui Edgar nu-i păsa de ea, că a răcit 
pentru că uşile au fost lăsate înadins deschise, că noi 
înadins lăsam să se stingă focul din salon ca să-i facem în 
necaz şi sute de alte asemenea învinuiri neîntemeiate. 
Atunci doamna Linton a stăruit cu încăpățânare să se bage 
în pat, ameninţând-o că trimite după doctor. Când a auzit 
pomenindu-se numele lui Kenneth, a început să spună 
imediat că era perfect sănătoasă şi numai asprimea 
doamnei Catherine o nenorocise. 

— Cum poţi spune că sunt aspră, râzgâiată afurisită ce 
eşti?! Strigă stăpâna uluită de această afirmaţie prostească. 
Cred că ţi-ai pierdut minţile! Când am fost aspră? Spune! 

— Ieri, răspunse Isabella plângând cu hohote. Ieri şi acum. 

— Ieri? Întrebă cumnata ei. Când? 

— Când ne plimbam pe dealuri. Mi-ai spus să hoinăresc pe 
unde vreau, pe când tu mergeai liniştită cu domnul 
Heathcliff! 

— Şi, după părerea ta, asta-i asprime? Zise Catherine 
râzând. N-am vrut să spun că prezenţa ta ne stingherea. 
Nu ne deranjai dacă veneai cu noi, am crezut doar că 
povestea lui Heathcliff nu are nimic distractiv pentru tine. 

— Ba nu, zise plângând tânăra domnişoară, voiai să plec 
pentru că ştiai cât îmi place să stau cu voi! 

— E în toate minţile? Întrebă doamna Linton uitându-se la 
mine. Am să-ţi repet cuvânt cu cuvânt întreaga noastră 
convorbire, Isabella şi te rog să-mi spui ce te putea interesa 
în ea. 

— Nu mă interesa convorbirea, răspunse ea, voiam să fiu 
împreună cu... 

— Aşa! Zise Catherine, observând că fata ezită să-şi 
sfârşească vorba. 

— Cu el! Şi nu vreau să fiu mereu dată la o parte, continuă 
ea înflăcărându-se. Eşti ca un câine în faţa mâncării, Cathy 
şi ai vrea ca nimeni să nu fie iubit în afară de tine! 


— Eşti o maimuţică obraznică! Exlamă doamna Linton 
mirată. Doar nu vrei să cred asemenea prostie! E cu putinţă 
ca tu să râvneşti la admiraţia lui Heathcliff... ca să-l 
consideri o persoană plăcută? Sper că am înţeles greşit, nu- 
i aşa, Isabella? 

— Nu, n-ai înţeles greşit, răspunse fata, scoasă din minţi. Îl 
iubesc mai mult decât l-ai iubit tu vreodată pe Edgar. Şi m- 
ar iubi şi el dacă l-ai lăsa tu. 

— Atunci să ştii că pentru nimic în lume n-aş vrea să fiu în 
locul tău! Spuse Catherine apăsat. Şi părea că vorbeşte 
sincer. Nelly, ajută-mă s-o conving că-i nebună. Spune-i tu 
cine-i Heathclift: o făptură părăsită, fără fineţe, fără 
cultură; ciulin sălbatic crescut printre stânci. A te sfătui să-i 
dăruieşti inima ta, ar fi mai grav decât dacă aş da drumul în 
plină iarnă unui pui de canar în parc. Numai faptul 
deplorabil că nu-i cunoşti firea şi nimic altceva, a făcut, 
fetiţo, să-ţi treacă prin minte un vis ca ăsta. le rog să nu-ţi 
închipui că în dosul acestui fizic aspru se ascund adâncuri 
de bunăvoință şi afecţiune! Nu e un diamant brut... Sau o 
stridie ce ascunde o perlă; ci un om crud, nemilos, cu o fire 
de lup. Eu nu-i spun niciodată: „Lasă-l în pace pe omul acela 
deşi ţi-e duşman, pentru c-ar fi neomenos sau crud să-i faci 
vreun rău”. Ci îi spun: „Lasă-l în pace, pentru c-am să fiu 
foarte supărată dacă-i faci vreun rău”. Şi pe tine, Isabella, 
te-ar zdrobi ca pe-un ou de vrabie dacă te-ar socoti o 
povară supărătoare. Ştiu că nu poate iubi pe nimeni din 
neamul Linton şi totuşi îl cred capabil să se căsătorească 
îndată cu averea şi perspectivele tale materiale! Zgârcenia 
pare să devină păcatul lui de căpetenie. Iată felul în care ţi-l 
descriu eu şi doar sunt prietena lui, atât de prietenă încât, 
dacă ar fi avut cu adevărat de gând să te cucerească, 
probabil c-aş fi tăcut din gură şi te-aş fi lăsat să-i cazi în 
cursă. 

Domnişoara Linton îşi privi cumnata cu indignare. 

— Ruşine să-ţi fie! Ruşine să-ţi fie! Repetă ea furioasă, eşti 
mai rea decât douăzeci de duşmani, prietenă veninoasă! 


— Oh! Va să zică nu mă crezi? Zise Catherine. Crezi că 
vorbesc din egoism şi răutate? 

— Da, sunt sigură, răspunse Isabella; şi făptura ta mă- 
nfioară! 

— Bine! Strigă cealaltă. Încearcă pe pielea ta, dacă aşa te 
taie capul. Eu mi-am făcut datoria şi mă dau bătută în faţa 
obrăzniciei tale! 

Când doamna Linton părăsi încăperea, Isabella zise, 
plângând în hohote: 

— Şi eu trebuie să sufăr din pricina egoismului ei! Totul, 
totul este împotriva mea şi acum mi-a zdrobit ultima 
nădejde. Dar a spus minciuni, nu-i aşa? Domnul Heathcilift 
nu e un diavol, are un suflet cinstit şi drept, căci altfel de ce 
şi-ar fi adus aminte de ea? 


— Luaţi-vă gândul de la el, domnişoară, îi spusei. E piază- 
rea, nu-i bărbat pentru dumneavoastră. Doamna Linton a 
vorbit cu duritate şi totuşi n-o pot contrazice. Îi cunoaşte 
mai bine inima decât mine sau decât oricine altul şi 
niciodată n-o să-l descrie mai rău decât este în realitate. 
Oamenii cinstiţi nu-şi ascund faptele. Dar el cum a trăit? 
Cum s-a îmbogăţit? De ce stă la Wuthering Heights în casa 
unui om pe care-l urăşte? Lumea zice că, de când s-a întors, 
domnul Eamshaw e din ce în ce mai rău. Pierde nopţile una 
după alta. Hindley nu face decât să joace cărţi şi să bea. 
Nemaiavând bani, şi-a ipotecat pământul. Chiar săptămâna 
trecută am aflat astea, mi-a spus Joseph, pe care l-am 
întâlnit la Gimmerton: „Nelly, a zis, să ştii că acuşi o să vie 
judecătorul să facă o cercetare pe la ai noştri. Unu' din ei 
era cât pe-aci să se aleagă cu deştele tăiate. Stăpânui, îl ştii 
doar, e copt să se ducă la juraţi. Nu i-e frică de judecători, 
nici de Pavel, nici de Petru, nici de loan, nici de Matei, nu 
zău, de nici unu' nu ie-a frică! Ba chiar i-ar plăcea... 
Doreşte să dea cu obrazu' lui gros de ei! Şi băiatul tău iubit, 
frumosu' Heathcliff, să ştii că-i nemaipomenit! Ştie să 
rânjească, zău, ca nimeni altu' când aude vreo glumă 
diavolească. Oare când vine la Grange nu vă povesteşte 
niciodată nimic despre isprăvile lui de pe la noi? lacă, să-ţi 
spui cum merge treaba: scularea, când apune soarele: 
zaruri, coniac, obloane închise şi lumânări aprinse pân-a 
doua zi la amiaz. Apoi nebunu' se duce blestemând şi 
urlând în camera lui, de orice om cumsecade şi-ar astupa 
urechile de ruşine numai să nu le-audă; şi băiatu' îşi 
numără bănuţii şi se ghiftuieşte şi doarme şi pleacă să stea 
la taclale cu nevasta vecinului. I-o fi spunând cucoanei 
Catherine cum aurul tatălui ei se scurge în buzunarele lui şi 
cum fiul tatălui ei se rostogoleşte iute pe calea largă a 
pierzaniei, pe când el fuge înainte să-i deschidă barierele?” 
Să ştiţi, domnişoară Linton, Joseph e un nemernic bătrân, 
dar nu-i mincinos; şi dacă cele ce mi-a spus despre purtarea 


lui Heathcliff sunt adevărate, cred că nici nu vă va trece 
prin gând să doriţi un asemenea soţ. Nu-i aşa? 

— Te-ai învoit cu ceilalţi, Ellen! Mi-a răspuns. N-am să-ţi 
ascult bârfelile. Câtă răutate trebuie să zacă în dumneata 
dacă vrei să mă convingi că nu există fericire pe lume! 

Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă o lăsam în pace: poate c- 
ar fi renunţat la nebunia ei, sau poate c-ar fi stăruit mai 
departe în ea; dar nu i-a rămas prea mult timp să se 
gândească: în ziua următoare a avut loc un sfat la 
judecătoria din oraşul vecin; stăpânul meu a fost obligat să 
se ducă acolo, iar domnul Heathcliff, ştiind că nu-i acasă, a 
venit mai devreme decât de obicei. Catherine şi Isabella 
şedeau în bibliotecă, duşmănoase dar tăcute. Isabella era 
cam speriată de indiscreţia ei din ajun şi de faptul că într-o 
criză de furie îşi dezvăluise cele mai tainice sentimente. Iar 
Catherine, după o matură chibzuinţă, se supărase cu 
adevărat pe cumnata ei; şi chiar dacă mai râdea de 
obrăznicia Isabellei, nu era dispusă ca şi cealaltă să ia în 
glumă această poveste. Când l-a văzut pe Heathcliff trecând 
prin faţa ferestrei, începu să râdă. Eu măturam căminul şi 
am observat un zâmbet răutăcios pe buzele ei. Isabella, 
absorbită de gânduri sau de cartea pe care o ţinea în mână, 
rămase locului; iar când s-a deschis uşa, era prea târziu ca 
să mai poată fugi, lucru pe care l-ar fi făcut cu mare plăcere 
dacă i-ar fi fost cu putinţă. 

— Intră! Ai picat tocmai bine! Exclamă stăpâna pe un ton 
vioi, trăgând un fotoliu lângă cămin. Ai în faţa ta două fiinţe 
care au mare nevoie de a treia pentru a topi gheaţa dintre 
ele; şi tu eşti cel pe care l-am fi ales amândouă. Heathcliff, 
sunt mândră că-ţi pot arăta, în sfârşit, pe cineva care te 
iubeşte mai mult decât mine. Sper că te simţi măgulit. Nu 
nu-i Nelly, nu te uita la ea! Sărmana, biata mea cumnâăţică 
are inima frântă de admiraţie pentru frumuseţea ta fizică şi 
morală. Nu depinde decât de tine ca să devii fratele lui 
Edgar. Nu, nu, Isabella, n-ai să pleci de-aici, continuă ea, 
oprind cu un aer de falsă veselie pe fata care, peste măsură 


de ruşinată şi indignată, se ridicase în picioare. Ne-am 
certat ca pisicile din pricina ta, Heathcliff; şi am fost învinsă 
de protestele ei pline de încredere şi de admiraţie pentru 
tine. Şi, mai mult decât atâta, am aflat că, dacă aş avea 
bunul-simţ de a mă da la o parte, rivala mea, precum 
doreşte să fie, ar arunca în inima ta o săgeată, iar asta te-ar 
lega pentru totdeauna de ea şi ar azvârli chipul meu într-o 
veşnică uitare. 

— Catherine! Zise Isabella căutând să fie cât mai demnă; 
apoi renunţă, plină de dispreţ, de-a mai lupta ca să scape 
din mâinile doamnei Catherine. Ţi-aş fi recunoscătoare dacă 
ai respecta adevărul şi nu m-ai bârfi nici măcar în glumă. 
Domnule Heathcliff, fii atât de bun şi roag-o pe prietena 
dumitale să-mi dea drumul. Ea uită că noi doi nu suntem 
prieteni şi că ceea ce o distrează pe ea mie-mi este peste 
măsură de neplăcut. 

Deoarece musafirul nu răspunse nimic, ci luă loc, părând 
cu desăvârşire indiferent faţă de sentimentele pe care le 
inspirase Isabellei, aceasta se întoarse către cruda 
Catherine, rugând-o stăruitor să-i redea libertatea. 

— Nici nu mă gândesc! Strigă doamna Linton drept 
răspuns. Căci nu vreau să-mi mai spui că sunt ca un câine în 
faţa mâncării. Acum trebuie să rămâi aici! Heathcliff, cum 
de nu-ţi arăţi bucuria auzind veştile plăcute pe care ţi le-am 
dat? Isabella jură că dragostea lui Edgar pentru mine e 
nimica toată faţă de cea pe care o nutreşte ea pentru tine. 
Cam în felul ăsta a vorbit, sunt sigură, nu-i aşa, Ellen? Şi n-a 
mâncat nimic de alaltăieri - de-atunci de când ne-am 
plimbat împreună - de tristeţe şi furie că i-am spus să plece 
de lângă tine, închipuindu-mi că societatea ta nu-i face 
plăcere. 

— Sunt sigur c-o calomniezi, zise Heathcliff, întorcându-şi 
fotoliul aşa încât să poată sta în faţa lor. Acum, în orice caz, 
doreşte să scape de prezenţa mea. 

Şi-şi holbă ochii la biata Isabella, aşa cum ar face cineva 
văzând un animal ciudat şi respingător - vreun miriapod de 


prin Indii - pe care l-ar cerceta în ciuda aversiunii ce i-o 
provoacă. Biata Isabella nu putu îndura aceste priviri: faţa îi 
era când albă ca varul, când roşie şi în timp ce lacrimile i se 
strângeau ca mărgelele în gene, îşi adună toată forţa 
degetelor ei subţiri pentru a scăpa din mâinile doamnei 
Catherine, care o ţinea strâns. Dar, văzând că de îndată ce 
reuşeşte să-i desfacă un deget de pe braţ se şi încleştează 
altul alături şi dându-şi seama că nu le putea desface pe 
toate deodată, începu să se folosească de unghii, care erau 
destul de ascuţite pentru a împodobi mâinile tiranei cu 
nenumărate umflături roşii. 

— Ce tigroaică! Exlamă doamna Linton dându-i drumul; 
apoi începu să-şi scuture, îndurerată, mâna. Pleacă de-aici, 
pentru, numele lui Dumnezeu şi ascunde-ţi faţa de 
vulpoaică! Ce proastă eşti că-ţi dezvălui ghearele în faţa 
„lui”. Nu te gândeşti la concluziile pe care le va trage? Uită- 
te, Heathcliff! Astea sunt uneltele cu care va lucra... 
Păzeşte-ţi ochii! 

— Dacă m-ar ameninţa vreodată, i le-aş smulge, răspunse 
el cu brutalitate, în timp ce Isabella închidea uşa în urma ei. 
Dar ce-ţi veni, Cathy, să necăjeşti chiar atât fiinţa asta? N-ai 
vorbit serios, nu-i aşa? 

— Ba da, cât se poate de serios, răspunse ea. De câteva 
săptămâni moare de dragul tău. Chiar azi-dimineaţă a avut 
o criză de nebunie din pricina ta şi m-a copleşit cu insulte 
numai pentru că i-am vorbit deschis despre toate defectele 
tale şi asta doar spre a-i mai potoli adoraţia. Dar să nu mai 
vorbim de asta. Am vrut s-o pedepsesc pentru obrăznicie, 
atâta tot. Ţin prea mult la Isabella, scumpul meu Heathcliff, 
ca să-ţi îngădui să pui mâna pe ea şi s-o devorezi. 

— Iar mie îmi place mult prea puţin ca să încerc asemenea 
ispravă, zise el; n-am gusturi de vampir. Ai auzi lucruri 
ciudate dacă mi-ar fi dat să trăiesc cu fiinţa asta nesărată, 
cu faţa ca de ceară. Unul dintre cele mai nevinovate jocuri 
ar fi să-i pictez pe pielea aia albă culorile curcubeului şi să-i 


colorez ochii albaştri în fiecare zi, sau din două în două zile, 
în negru: seamănă îngrozitor cu ai lui Linton. 

— Încântători! Observă Catherine. Au ochi de porumbel... 
Sau de înger! 

— E moştenitoarea fratelui ei, nu-i aşa? Întrebă Heathcliff 
după o scurtă tăcere. 

— Mi-ar părea rău să cred una ca asta, răspunse 
Catherine. Cu ajutorul cerului, Isabella va avea o jumătate 
de duzină de nepoți care să-i răpească acest drept. 
Deocamdată nu te gândi la asta; văd că eşti prea pornit să 
râvneşti la bunurile vecinului tău. Nu uita însă că bunurile 
acestui vecin sunt ale mele. 

— Dac-ar fi ale mele n-ar fi mai puţin ale tale, zise 
Heathcliff. Căci, cu toate că Isabella Linton e prostuţă, nu 
putem spune că-i nebună, aşa încât după cum doreşti şi tu, 
să nu mai vorbim despre asta. 

De fapt, n-au mai vorbit despre povestea aceea şi poate că 
doamna Catherine nu s-a mai gândit la ea, dar celălalt sunt 
convinsă că şi-a reamintit-o adeseori în acea seară. L-am 
văzut zâmbind în sinea lui, rânjind mai degrabă de unul 
singur... Şi căzând pe gânduri ori de câte ori doamna 
Linton ieşea din odaie. 

M-am hotărât să-i urmăresc mişcările. Inima mea era 
nestrămutată alături de stăpân şi mult mai puţin de partea 
doamnei Catherine. După părerea mea aşa era drept, căci 
el era bun, încrezător şi cinstit, pe când ea... Deşi n-aş 
putea spune că era contrariul lui, mi se părea atât de 
îngăduitoare cu propria-i fiinţă, încât nu prea aveam 
încredere în principiile şi încă mai puţină înţelegere pentru 
sentimentele ei. Doream să se întâmple ceva, aşa ca atât cei 
de la Wuthering Heights cât şi cei de la Thruschcross 
Grange să scape de domnul Heathcliff, iar noi să trăim 
iarăşi cum trăiam înainte de venirea acestuia. Vizitele lui 
erau un continuu coşmar pentru mine şi mi se părea că şi 
pentru stăpânul meu. Prezenţa lui la Wuthering mă apăsa 
peste măsură. Mi se părea că Dumnezeu părăsise oaia 


rătăcită, pe drumurile ei păcătoase, iar între ea şi turmă 
urla o fiară primejdioasă, care aştepta momentul să se 
repeadă asupră-i şi s-o nimicească. 

CAPITOLUL 11 

Uneori, când şedeam singură şi mă gândeam la aceste 
lucruri, brusc mă cuprindea o spaimă; mă ridicam, îmi 
puneam boneta, gata să mă duc la Wuthering Heights să 
văd ce mai e pe-acolo. Conştiinţa îmi spunea că e de datoria 
mea să-i atrag atenţia lui Heathcliff asupra felului în care 
vorbeşte lumea despre purtările lui; dar imediat după 
aceea, aducându-mi aminte de deprinderile lui rele, adânc 
înrădăcinate şi dându-mi seama că nici nu pot spera măcar 
să-l întorc pe calea cea bună, mă răzgândeam; aşa că n-am 
pus piciorul în casa aceea blestemată, de teamă că nu mă 
va asculta nimeni. Odată, abătându-mă de pe drumul ce 
ducea la Gimmerton, am intrat pe portiţa cea veche. Era 
cam în epoca la care am ajuns cu povestea mea; o după- 
amiază senină şi îngheţată, pământul pleşuv, iar drumul 
tare şi uscat. Ajunsesem la o piatră de hotar unde şoseaua 
se desparte în două, drumul din stânga pornind spre 
dealuri; era un bloc de piatră grunţuroasă. Pe partea 
dinspre miazănoapte erau săpate literele W. H., pe cea 
dinspre răsărit G. Şi pe cea dinspre miazăzi I. G. Ea arăta 
drumul spre Grange, Heights şi sat. Soarele strălucea 
aurind vârful pietrei cenuşii, aducându-mi aminte de vară; 
şi nu vă pot spune din ce pricină, dar un val de simţăminte, 
aidoma celor din copilărie, îmi năpădi inima. Cu douăzeci de 
ani în urmă acesta era locul preferat de Hindley şi de mine. 
Am privit îndelung piatra măcinată de vreme şi, aplecându- 
mă, am observat aproape de baza ei o gaură plină cu scoici 
şi pietricele pe care, împreună cu alte lucruri pieritoare, le 
adunasem pe vremuri cu-atâta bucurie. Şi parcă îmi apăru 
aievea şi fostul meu tovarăş de joacă aşezat pe iarba 
veştejită. Capul său negru şi pătrat, aplecat înainte şi 
mânuţa lui făcând o gaură în pământ cu o bucată de 
ardezie... 


— Sărmanul Hindley! Am exclamat fără să vreau şi-am 
tresărit; o clipă am avut impresia că faţa copilului se ridică 
şi priveşte drept în ochii mei. Dispăru îndată, dar am simţit 
dorinţa de neînvins de a mă duce la Wuthering Heights. 
Superstiţia mă împingea să ascult de acest imbold. „Dar 
dacă a murit? Mi-am zis. Ori dacă va muri în curând?” Mi s- 
a părut că vedenia mea prezicea moarte. Cu cât mă 
apropiam, cu-atât eram mai tulburată; şi când am dat cu 
ochii de casă, tremuram toată, ca varga. Cel pe care-l 
văzusem stând jos mersese parcă înaintea mea şi-l vedeam 
acuma în dosul gardului, uitându-se la mine. Aşa am crezut 
eu în primul moment, văzând un băiat cu părul ondulat ca 
al unei zâne, cu ochii căprui, cu obrajii rumeni lipiţi de 
zăbrele. După ce m-am mai gândit puţin, mi-am zis că 
trebuie să fie Hareton, Hareton al meu, care nu se 
schimbase prea mult de când îl părăsisem, adică de zece 
luni. 

— Dumnezeu să te binecuvânteze, scumpule! Am strigat, 
uitând într-o clipă toate temerile prosteşti. Hareton, eu sunt 
Nelly! Nelly, dădaca ta. 

Copilul s-a tras cu un pas înapoi şi-a ridicat de jos o piatră 
mare. 

— Am venit la tatăl tău, Hareton, am adăugat, ghicind din 
gestul copilului că Nelly, dacă mai trăia în amintirea lui, nu 
semăna cu mine. 

Hareton ridică proiectilul, gata să-l arunce. Am început 
atunci să vorbesc cu el, încercând să-l potolesc, dar n-am 
izbutit să-i opresc mâna. Piatra mi-a atins boneta, şi-apoi de 
pe buzele micului meu prieten ţâşni puţin cam bâlbâit, un 
val de înjurături, pe care nu ştiu dacă le înţelegea ori ba, 
dar ştiu că le rostea cu intonaţia potrivită, ceea ce îi 
preschimba trăsăturile de copil într-o faţă impresionantă 
prin răutatea ei. Vă asigur, domnule, că această purtare nu 
m-a supărat atât cât m-a întristat. Gata să plâng, am scos o 
portocală din buzunar şi i-am dat-o, ca să-l îmbunez. A 
şovăit, după aceea mi-a smuls-o din mână: credea că i-o 


arăt ca să-i aţâţ pofta şi apoi să-l dezamăgesc. I-am arătat 
încă una, dar am ţinut-o aşa ca să n-o poată ajunge. 

— Cine te-a învăţat vorbele alea frumoase, băiete? L-am 
întrebat. Pastorul? 

— Dracu' să-l ia pe pastor şi pe tine! Dă-mi-o şi pe aia! A 
răspuns. 

— Spune de la cine-ai învăţat şi ţi-o dau, am zis. Cine-i 
învățătorul tău? 

— Dracu' ăla de tăticu, i-a fost răspunsul. 

— Şi ce-nveţi tu de la tăticu? Am continuat. 

Sări în sus să ia portocala; eu am ridicat-o însă şi mai mult. 

— Ce te-nvaţă? L-am întrebat. 

— Nimic; numai să mă feresc din calea lui. Tăticu nu mă 
poate suferi, pentru că-l înjur. 

— Aha! Şi diavolul te învaţă să-l înjuri pe tăticu? Am 
remarcat eu. 

— Oh, nu, zise el cu glas tărăgănat 

— Atunci cine? 

— Heathcliff. 

L-am întrebat dacă-l iubeşte pe domnul Heathcliff. 

— Da! Mi-a răspuns. 

Dorind să aflu motivele pentru care-l iubeşte, n-am putut 
desluşi decât următoarele: 

— Nu ştiu; dar el îi plăteşte lui tăticu pentru ce-mi face el 
mie... Îl înjură pe tăticu pentru că şi el mă înjură pe mine. 
Zice că pot face tot ce poftesc. 

— Aşadar pastorul nu te învaţă să citeşti şi să scrii? Am 
continuat eu. 

— Nu, mi-a spus că dacă pastorul păşeşte pragul casei 
noastre... Are să-şi înghită măselele. Asta i-a făgăduit-o 
Heathcliff! 

I-am pus portocala în mână şi l-am rugat să-i spună tatălui 
său că o femeie, pe care o cheamă Nelly Dean, vrea să stea 
de vorbă cu el şi aşteaptă la poarta grădinii. Copilul urcă 
dealul, intră în casă, dar, în locul lui Hindley, în uşă apăru 
Heathcliff. Când l-am văzut, m-am întors pe loc şi am luat-o 


la fugă cât am putut de iute; nu m-am oprit decât atunci 
când am ajuns la piatra de hotar. Eram atât de 
înspăimântată, de parcă trezisem un duh rău. Întâmplarea 
asta n-are nici o legătură cu povestea domnişoarei Isabella; 
numai că m-a hotărât să fiu cu ochii în patru şi să fac tot ce- 
mi stătea în putinţă pentru a împiedica statornicirea unei 
asemenea înrâuriri rele şi la Grange, chiar dacă ar fi trebuit 
să stric bucuria doamnei Linton sau să provoc o furtună în 
casă. 

Când Heathcliff veni din nou, tânăra mea domnişoară era, 
din întâmplare, în curte; dădea de mâncare porumbeilor. 
De trei zile nu schimbase nici un cuvânt cu cumnata ei, dar 
în acelaşi timp încetase şi cu văicărelile, ceea ce pentru noi 
fusese o mare uşurare. Eu ştiam prea bine că Heathcliff n- 
avea obiceiul să-şi piardă vremea nici măcar pentru a spune 
o vorbă de politeţe domnişoarei Linton; de data asta însă, 
când dădu cu ochii de ea, primul lucru pe care-l făcu fu să 
cerceteze cu de-amănuntul faţada casei. Eu eram la 
fereastra bucătăriei, dar m-am dat la o parte, să nu mă 
vadă. Apoi trecu prin curte, se duse la Isabella şi-i spuse 
câteva cuvinte. Fata păru încurcată şi dădu să plece, dar 
Heathcliff îi puse mâna pe braţ şi o opri. Ea îşi întoarse faţa. 
Îmi păru că-i pusese o întrebare la care ea nu voia să-i 
răspundă. Apoi Heathcliff mai aruncă o privire câtre casă şi, 
crezând că nu-l vede nimeni, nemernicul avu neruşinarea s- 
o sărute. 

— Iludă! Trădătorule! Strigai eu. Eşti un ipocrit! Un mişel! 

— Cine-i; Nelly? Răsună glasul doamnei Catherine, care se 
apropiase de mine. 

Eram prea preocupată cu urmărirea celor doi din curte, 
aşa că nu-i observasem venirea. 

— Nemernicul dumitale de prieten! Îi răspunsei 
înflăcărată. Puşlamaua vicleană de-acolo! Ah! Ne-a zărit... 
Vine-n casă! Mă întreb ce fel de scuză va putea găsi ca să 
explice de ce-i face curte domnişoarei, după ce ţi-a spus c-o 
urăşte. 


— Doamna Linton o văzu pe Isabella smucindu-se din 
braţele lui şi fugind în grădină. După un minut Heathcliff 
deschise uşa. Eu nu m-am putut opri să-mi arăt indignarea; 
dar Catherine, furioasă, mi-a poruncit să tac, ameninţându- 
mă că mă dă afară din bucătărie dacă mai cutez să vorbesc 
pe tonul acela obraznic. 

— Cine te-ar auzi ar putea crede că tu eşti stăpână-n casa 
asta! Strigă ea. Ar trebui să te pună cineva la locul tău. 
Heathcliff, ce-ţi veni să provoci scandalul ăsta? Ţi-am spus s- 
o laşi în pace pe Isabella. Te rog să-i dai pace, dacă nu te-ai 
săturat cumva să mai vii pe-aici şi dacă nu vrei ca domnul 
Linton să-ţi trântească uşa-n nas! 

— Dumnezeu să-l păzească de-o asemenea încercare, 
răspunse nemernicul cel cu chip întunecat. (în clipa aceea îl 
uram de moarte). Dumnezeu să-i dea blândeţeşi răbdare! 
Continuă el. Pe zi ce trece îmi vine tot mai mult să-l trimit în 
ceruri! 

— Taci! Zise Catherine închizând uşa. Nu mă supăra. 
Pentru ce n-ai ţinut seama de rugămintea mea? Ori ţi-a ieşit 
ea în cale şi te-a provocat? 

— Ce importanţă are asta pentru tine? Mârâi el. Am 
dreptul s-o sărut dacă-i place, iar tu n-ai dreptul să te 
împotriveşti. Eu nu sunt bărbatul „tău” şi „tu” n-ai de ce fi 
geloasă pe mine! 

— Nu sunt geloasă „pe tine”, răspunse stăpâna. Sunt 
geloasă „pentru tine”. Descreţeşte-ţi fruntea, nu te încrunta 
aşa la mine! Dacă-ţi place Isabella, te vei căsători cu ea. Dar 
îţi place? Spune drept Heathcliff! Aha, nu vrei să răspunzi. 
Sunt sigură că nu-ţi place! 

— Şi credeţi că domnul Linton şi-ar da consimţământul ca 
sora lui să se mărite cu omul acesta? Întrebai eu. 

— Da, domnul Linton va consimţi, răspunse doamna mea 
pe un ton hotărât. 

— Nu trebuie să se ostenească, zise Heathcliff. Pot s-o fac 
şi fără învoirea lui. Iar în ceea ce te priveşte pe tine, 
Catherine, trebuie să-ţi spun câteva cuvinte, acum că veni 


vorba. Doresc să ştii că te-ai purtat infernal cu mine, da, 
infernal. Auzi? Şi dacă te legeni în iluzia că eu n-am 
observat, eşti o proastă. Şi dacă crezi că eu pot fi mângâiat 
cu vorbe dulci, eşti o idioată. Şi dacă-ţi închipui că eu rabd 
totul fără să mă răzbun, apoi nu va trece mult şi-am să te 
conving de contrariul. Până una-alta, îţi mulţumesc că mi-ai 
dezvăluit secretul cumnatei tale. Îţi jur c-am să profit cât 
mai mult de el. Şi vezi de nu-mi sta în cale. 

— lată un nou aspect al caracterului tău! Exclamă uluită 
doamna Linton. Deci eu am fost aceea care m-am purtat cu 
tine infernal... Şi tu ai să te răzbuni! Cum vrei să te răzbuni, 
brută nerecunoscătoare? Cum m-am purtat eu infernal cu 
tine? 

— Nu mă voi răzbuna pe tine, răspunse Heathcliff, pe un 
ton parcă mai puţin vehement. Am un alt plan. Tiranul îşi 
zdrobeşte sclavii, dar ei nu se întorc împotriva lui; zdrobesc 
pe cei mai mici decât ei. Poţi să mă chinuieşti până la 
moarte, dacă-ţi face plăcere, dar dă-mi te rog voie să mă 
distrez şi eu puţin în acelaşi mod şi păzeşte-te cât poţi de-a 
mă insulta. După ce mi-ai dărâmat palatul, nu-mi ridica o 
colibă, oferindu-mi-o drept locuinţă şi admirânduc-ţi 
mărinimia. Dacă aş crede că doreşti cu-adevărat să mă 
însor cu Isabella, mi-aş tăia beregata! 

— Aha, va să zică ţi-e necaz că nu sunt geloasă, nu-i aşa”! 
Strigă Catherine. Ei bine, n-am să ţi-o mai recomand ca 
soţie; ar fi să ofer satanei un suflet pierdut. Fericirea ta 
constă, ca şi a lui, în a provoca suferinţă. O dovedeşti. 
Edgar şi-a revenit din tristeţea care-l cuprinsese o dată cu 
sosirea ta, eu am început să-mi găsesc locul şi să mă 
liniştesc, iar tu, mânios că ne ştii în pace, ai hotărât să 
provoci scandal. Ceartă-te cu Edgar, dacă-ţi face plăcere, 
Heathcliff, sedu-o pe sora lui, dar să ştii c-ai găsit cea mai 
bună cale de a te răzbuna pe mine. 

Convorbirea se sfârşi. Doamna Linton se aşeză în faţa 
focului tristă şi cu obrajii aprinşi. Enervarea care o 
cuprinsese nu mai putea fi domolită, nu o mai putea nici 


supune, nici stăpâni. Heathcliff stătea lângă cămin, cu 
braţele încrucişate, frământat de gândurile lui rele. Aşa i- 
am lăsat, căci m-am dus să-l caut pe stăpân, care desigur se 
întreba ce-o fi făcând Catherine, jos, atâta amar de vreme. 

— Ellen, îmi zise el, când am intrat, n-ai văzut-o pe stăpâna 
dumitale? 

— Ba da, e în bucătărie, domnule, răspunsei. E scoasă din 
fire din pricina purtării lui Heathcliff şi, drept să vă spun, 
cred c-a sosit momentul să-i spuneţi să-şi vadă de drum. 
Nu-i bine să fie omul prea bland, căci uite unde-am ajuns... 
Şi-i povestii cele petrecute în curte, apoi atât cât se cuvenea 
din discuţia ce urmase. 

După părerea mea, nu-i făceam, povestind, un prea mare 
rău doamnei Linton, dacă nu şi l-ar fi făcut ea singură după 
aceea, luând apărarea musafirului. Lui Edgar Linton i-a fost 
greu să mă asculte până la sfârşit. Din primele lui cuvinte 
mi-am dat seama că-şi învinuia soţia. 

— E insuportabil! Exclamă Edgar. E degradant să fie 
prietenă cu el şi să mă silească şi pe mine să-l accept! Ellen, 
cheamă, te rog, doi oameni. Catherine n-are să-şi mai 
piardă vremea discutând cu derbedeul acela josnic. Destul 
am cedat capriciilor ei. 

Cobori şi, după ce porunci celor doi servitori să aştepte pe 
coridor, se îndreptă, urmat de mine, spre bucătărie. 
Discuţia, plină de furie, reîncepuse. Cel puţin doamna 
Linton striga cu puteri reînnoite, iar Heathcliff se dusese la 
fereastră, unde stătea cu capul în pământ şi părea 
cutremurat de dojenile ei violente. A dat mai întâi cu ochii 
de stăpân şi i-a făcut iute Catherinei semn să tacă; ea l-a 
ascultat şi, brusc, n-a mai scos nici o vorbă; descoperise şi 
ea cauza gestului său. 

— Ce înseamnă asta? Zise Linton, adresându-i-se ei; ce 
idei ai tu despre modul cum trebuie să te porţi, dac-ai mai 
putut rămâne aici după tonul cu care ţi-a vorbit bădăranul 
ăsta? Cred că nu te-a impresionat, pentru că aşa vorbeşte 


el, tu eşti obişnuită cu josnicia lui şi-ţi închipui poate că şi eu 
mă pot obişnui cu ea! 

— Ai ascultat la uşă, Edgar? Întrebă stăpâna pe un ton 
anume ales pentru a-şi provoca soţul, ton care exprima 
nepăsare şi totodată dispreţ pentru enervarea lui. 

La cuvintele lui Edgar, Heathcliff îşi ridică privirea, iar la 
cuvintele Catherinei începu să râdă batjocoritor. După cât 
mi se păru mie, voia parcă să atragă atenţia domnului 
Linton asupra lui. Izbuti, dar Edgar n-avea de gând să-l 
distreze cu vreo explozie de furie. 

— Până acum am fost îngăduitor faţă de dumneavoastră, 
domnule, zise el calm; nu pentru că nu vă cunoşteam 
caracterul infam, ci pentru că-mi dădeam seama că sunteţi 
numai în parte răspunzător de el; iar Catherine dorea să 
rămână prietenă cu dumneavoastră şi eu, destul de 
imprudent, am acceptat. Prezenţa dumneavoastră este o 
otravă morală care poate îmbolnăvi şi pe oamenii cei mai 
virtuoşi. De aceea şi pentru a preveni unele consecinţe şi 
mai grave, vă înştiinţez că de azi înainte refuz să vă primesc 
în această casă, iar acum vă cer să plecaţi imediat. Peste 
trei minute veţi pleca chiar fără să vreţi şi în mod ruşinos. 

Heathcliff măsură cu o privire plină du batjocură făptura 
firavă a vorbitorului. 

— Cathy, mieluşelul tău ameninţă ca un taur! Zise el. Îl 
pândeşte primejdia să-şi spargă scăfârlia când s-o atinge de 
pumnii mei. Pe Dumnezeul meu, domnule Linton, îmi pare 
nespus de rău că nu meritaţi să mă iau la trântă cu 
dumneavoastră! 

Stăpânul meu aruncă o privire către coridor şi-mi făcu 
semn să chem oamenii: n-avea de gând să rişte o luptă 
singur. Îl ascultai; dar doamna Linton, bănuind ceva, mă 
urmă; şi când am încercat să chem oamenii, m-a tras înapoi, 
a trântit uşa şi a încuiat-o. 

— Frumoase mijloace! Zise ea, răspunzând privirii 
mânioase şi mirate a bărbatului. Dacă n-ai curajul să-l ataci, 
cere-i iertare sau lasă-l să te bată. Aşa ai să te înveţi minte 


să nu te crezi mai viteaz decât eşti. Nu! Mai bine înghit 
cheia înainte de-a pune tu mâna pe ea. Frumos mi-aţi 
răsplătit bunătatea pe care v-am arătat-o. După ce-am 
trecut atâta vreme cu vederea firea slabă a unuia şi 
răutatea celuilalt, capăt, drept mulţumire, două dovezi de 
nerecunoştinţă oarbă, prostească până la absurditate! 
Edgar, te-am apărat pe tine şi pe ai tăi, dar acum mi-ar 
plăcea ca Heathcliff să te omoare în bătăi pentru c-ai 
îndrăznit să gândeşti urât despre mine! 

Dar nu era nevoie de bătaie pentru ca stăpânul să fie ca şi 
bătut. Încercă să smulgă cheia din mâinile soţiei, dar 
Catherine, pentru a o pune la adăpost, o zvârii în mijlocul 
flăcărilor din cămin; după aceea, domnul Edgar fu cuprins 
de un tremur nervos şi obrazul îi păli ca de moarte. Era 
peste puterile lui să-şi ascundă excesiva emoție care-l 
cuprinsese. Frica şi umilinţa îl copleşiră cu desăvârşire. Se 
rezemă de speteaza unui scaun şi-şi acoperi faţa cu mâinile. 

— Vai, ceruri! Odinioară, după una ca asta, câştigai titlul 
de cavaler! Exclamă doamna Linton. Suntem învinşi! 
Suntem învinşi! Acum Heathcliff nu mai ridică nici un deget 
împotriva ta, după cum un rege nu şi-ar trimite oştile 
împotriva unei colonii de şoareci. Linişteşte-te! Nu ţi se va 
întâmpla nimic! 'Tu nu eşti nici măcar un mieluşel, eşti un 
iepuraş sugaci. 

— Îţi doresc fericire cu acest laş, în vinele căruia curge 
lapte, Cathy! Zise prietenul ei. Te felicit pentru gustul tău. 
lată omul pe care mi l-ai preferat mie! Nu voiam să-l lovesc 
cu pumnul, i-aş fi tras un picior, asta mi-ar fi dat o mare 
satisfacţie. Ce face, plânge, ori a leşinat de frică? 

Şi Heathcliff se apropie şi dădu brânci scaunului pe care 
şedea Linton. Făcea mai bine dacă rămânea la distanţă. 
Stăpânul meu sări imediat în picioare şi-i trase în piept o 
lovitură care-ar fi dat gata un om mai slăbuţ. 

Lui Heatcliff i se tăie răsuflarea pentru un minut; şi în timp 
ce încerca să-şi revină, domnul Linton ieşi pe uşa din dos în 
curte, iar de acolo se îndreptă spre intrarea principală. 


— Aşa, acum s-a isprăvit cu vizitele tale aici! Strigă 
Catherine. Pleacă! Se va întoarce cu o pereche de pistoale 
şi o jumătate de duzină de oameni. Dacă ne-a auzit, e firesc 
să nu te ierte niciodată. Te-ai purtat foarte prost cu el, 
Heathcliff! Dar pleacă... Grăbeşte-te! Prefer să-l văd la 
strâmtoare pe el şi nu pe tine. 

— Crezi că pot pleca ducând cu mine lovitura aceea care 
mă arde pe piept?! lună el. Să fiu al dracului dacă plec! 
Înainte de a trece pragul, am să-i zdrobesc coastele ca pe-o 
coajă de alună putredă! Dacă nu-l trântesc la pământ acum, 
am să-l omor mai târziu, aşa că, dacă ţii la viaţa lui, lasă-mă 
să pun mâna pe el! 

— Nu vine, am intervenit, spunând o mică minciună. 
Vizitiul şi cei doi grădinari sunt afară şi cred că n-ai de gând 
să aştepţi până vin să te azvârle pe uşă afară! Fiecare are 
câte un ciomag şi e foarte probabil că stăpânul urmăreşte 
de la fereastra salonului ca porunca să-i fie îndeplinită. 

Grădinarii şi vizitiul „erau” într-adevăr acolo, dar se afla şi 
Linton cu ei. 'locmai atunci intraseră în curte. După ce se 
mai gândi puţin, Heathcliff hotări să nu se ia la luptă cu trei 
slugi. Puse mâna pe vătrai, sparse clanţa uşii interioare şi 
ieşi, în timp ce ei intrau pe cealaltă uşă. 

Doamna Linton era foarte tulburată şi mă rugă s-o 
însoțesc sus. Nu ştia nimic de rolul pe care-l jucasem şi mie 
îmi convenea să nu afle. 

— Simt că înnebunesc, Nelly! Exclamă, trântindu-se pe 
canapea. Parc-ar ciocăni o mie de fierari în capul meu! 
Spune-i Isabellei să se ferească de mine, scandalul ăsta s-a 
iscat din vina ei şi, dacă ea sau oricine altul mă înfurie şi 
mai tare, simt că-mi pierd minţile. Şi, dacă-l mai vezi astă- 
seară pe Edgar, spune-i că sunt în pericol de a mă îmbolnăvi 
grav. Doresc ca lucrul acesta să fie adevărat. Purtarea lui 
m-a uluit şi m-a întristat peste măsură. Mi-ar plăcea să se 
sperie. Te pomeneşti că vine şi începe un şir de insulte sau 
de văicăreli; simt c-am să-i răspund învinuindu-l numai pe el 
şi Dumnezeu ştie unde vom ajunge! Te rog, fă cum îţi spun! 


Buna mea Nelly, tu ştii că n-am nici o vină în treaba asta. 
Ce-i veni să asculte pe la uşi? După ce-ai plecat tu, 
Heathcliff m-a insultat, dar nu mai era mult şi l-aş fi convins 
să-şi ia gândul de la Isabella, iar restul n-avea importanţă! 
Acum totul a ieşit pe dos pentru că nerodului îi face plăcere 
să audă cum este vorbit de rău, curiozitate care-i 
stăpâneşte pe unii ca un demon! Dacă Edgar n-ar fi tras cu 
urechea la convorbirea noastră, n-ar fi avut nimic de 
suferit. Drept să-ţi spun, când a început să-mi vorbească pe 
tonul acela stupid şi nemulţumit, după ce răguşisem 
certându-l pe Heathcliff din pricina lui, mi-a fost indiferent 
ce se va petrece între ei, mai ales dându-mi seama că, 
oricum se va isprăvi scena, tot o să fim despărțiți pentru 
cine ştie câtă vreme! Deci, dacă prietenia mea cu Heathcliff 
nu mai poate continua... Şi dacă Edgar va fi meschin şi 
gelos, am să caut să-i torturez, torturându-mă pe mine. lată 
o soluţie promptă de a pune capăt la toate, dacă mă vor 
scoate din răbdări. Dar o rezerv pentru clipa când mi-aş 
pierde orice speranţă; nu vreau să-l iau pe Linton prin 
surprindere. Până acum a fost discret, de teamă să nu mă 
provoace; tu trebuie să-i explici pericolul ce l-ar pândi dacă 
părăseşte această atitudine şi să-i reaminteşti firea mea 
pătimaşă, care, dacă e întărâtată, poate ajunge la nebunie. 
Şi-ai face bine să-ţi alungi apatia şi să te arăţi mai 
îngrijorată de soarta mea. 

Indiferenţa cu care am primit aceste instrucţiuni era, fără 
îndoială, cam exasperantă, căci ea mi le dăduse cu toată 
sinceritatea. Dar eu socoteam că o fiinţă care-şi calcula 
dinainte efectele acceselor de furie putea, exercitându-şi 
voinţa, să se stăpânească până şi în momentele de 
paroxism. Eu nu voiam să-i „sperii” bărbatul, după cum îmi 
spusese Catherine şi să-i sporesc necazurile numai pentru a 
satisface egoismul ei. De aceea n-am spus nimic când l-am 
întâlnit pe stăpân venind spre salon, dar mi-am luat 
libertatea de a mă întoarce înapoi să ascult la uşă; voiam să 


ştiu dacă cearta va reîncepe. Domnul Linton fu cel care 
începu să vorbească: 

— Stai pe loc, Catherine, îi zise fără mânie în glas, dar cu 
mare tristeţe şi deznădejde. Nu rămân aici. N-am venit nici 
să mă cert, nici să mă împac. Doresc să aflu numai dacă, 
după cele petrecute, ai de gând să continui prietenia cu... 

— Oh! Pentru numele lui Dumnezeu, interveni stăpâna, 
lovind cu piciorul în podea, pentru numele lui Dumnezeu, să 
nu mai vorbim acum despre asta! Sângele tău rece nu se 
poate înfierbânta, în vinele tale curge apă rece ca gheaţa, 
dar sângele meu fierbe, iar când te văd atât de rece, 
clocoteşte! 

— Răspunde la ce te-am întrebat, dacă vrei să scapi de 
mine, stărui domnul Linton. Trebuie să-mi răspunzi şi 
violenţa ta nu mă sperie. Am considerat că, atunci când 
vrei, poţi să te stăpâneşti ca oricare altul. Spune, vrei să 
renunţi la Heathcliff sau vrei să renunţi la mine? E cu 
neputinţă să fii în acelaşi timp prietena mea şi prietena lui 
şi eu îţi cer să-mi spui categoric pe care-l alegi. 

— Îţi cer să mă laşi în pace! Exclamă Catherine furioasă. 
Ţi-o pretind. Nu vezi că abia stau în picioare? Edgar, 
pleacă... Pleacă de-aici! 

Apoi începu să scuture clopotul până când îl sparse cu un 
zgomot strident; eu intrai agale. Atâta răutate şi furie 
nesăbuită putea pune la încercare până şi răbdarea unui 
sfânt! Sta culcată şi-şi lovea capul de braţul canapelei, 
scrâşnind din dinţi atât de tare, c-ai fi putut crede că-i face 
ţâăndări! Domnul Linton o privea, cuprins brusc de regrete 
şi de teamă. Mi-a cerut să-i aduc puţină apă. Ea n-avea 
putere să vorbească. Am adus un pahar plin şi, deoarece n- 
a vrut să bea, i-am azvârlit apa în faţă. S-a întins pe loc, 
ţeapănă, cu ochii daţi peste cap; iar obrajii îi păliră brusc, 
de moarte. Linton părea îngrozit. 

— Nu-i absolut nimic, i-am şoptit. N-aş fi vrut ca el să 
cedeze, cu toate că în inima mea eram şi eu speriată. 

— Are sânge pe buze! Zise el tremurând. 


— Nici o grijă! I-am răspuns pe un ton înţepat. Atunci i-am 
spus cum, înainte de venirea lui, se hotărâse să facă o criză 
de nebunie. Am fost atât de imprudentă încât i-am povestit 
totul cu glas tare şi ea m-a auzit. S-a ridicat în picioare; 
părul îi atârna pe umeri, ochii îi sclipeau, iar muşchii gâtului 
şi ai braţelor i se încordaseră în mod nefiresc. Îmi făcusem 
socoteala că nu voi scăpa fără cel puţin câteva oase frânte, 
dar se mulţumi să privească în jurul ei o clipă şi apoi fugi 
din odaie. Stăpânul mi-a poruncit s-o urmez şi aşa am şi 
făcut. Când am ajuns la uşa camerei, doamna Catherine m-a 
împiedicat să intru, încuind-o chiar în faţa mea. 

A doua zi de dimineaţă, deoarece nu dădea nici un semn c- 
ar vrea să coboare la micul dejun, m-am dus s-o întreb dacă 
nu cumva voia să-i aduc ceva de mâncare sus. „Nu!” mi-a 
răspuns pe un ton hotărât. Am repetat întrebarea la 
amiază, la ceaiul de după-amiază şi a doua zi de dimineaţă, 
dar răspunsul a fost acelaşi. Domnul Linton, la rândul lui, îşi 
petrecea timpul în bibliotecă, fără a se interesa ce face soţia 
lui. Domnul Linton a avut o întrevedere de un ceas cu 
Isabella, încercând să trezească în ea un simţământ de 
oroare faţă de gesturile lui Heathcliff; dar răspunsurile ei 
evazive nu l-au putut lămuri, aşa că a fost silit să închidă 
discuţia, care nu-l satisfăcuse deloc. A prevenit-o însă 
solemn că, dacă va fi atât de nebună încât să-l încurajeze pe 
acest pretendent nemernic, va rupe orice legătură cu ea. 

CAPITOLUL 12 

În timp ce domnişoara Linton umbla tristă prin parc şi prin 
livadă, mereu tăcută şi aproape tot timpul cu ochii 
înlăcrimaţi, iar fratele ei şedea închis în bibliotecă printre 
cărţi pe care nu le deschidea, nutrind - credeam eu - o 
vagă speranţă că în cele din urmă Catherine, regretând 
purtarea ei, va veni de bunăvoie să-i ceară iertare şi să 
caute împăcarea, iar ea ajuna cu încăpățânare, fiind 
probabil convinsă că din pricina asta Edgar nu putea înghiţi 
nimic la nici o masă şi numai mândria îl oprea să alerge săi 
se arunce la picioare, eu îmi vedeam de treabă prin casă, 


încredinţată că între pereţii de la Grange există un singur 
suflet cu bun-simţ şi că acela se află în trupul meu. Nu mi- 
am pierdut vremea nici mângâind-o pe domnişoara, nici 
dojenind-o pe stăpâna, după cum n-am dat prea mare 
atenţie nici suspinelor stăpânului, care atâta dorea: să audă 
măcar numele doamnei lui, dacă nu-i putea auzi glasul. Am 
hotărât să aştept până vor veni ei să mă caute şi, deşi 
lucrurile se desfăşurau foarte încet, în cele din urmă am 
avut bucuria de a întrezări zorile unei dezlegări: aşa mi se 
păruse mie la început. 

A treia zi doamna Linton a descuiat uşa şi, deoarece i se 
isprăvise apa din ulcior şi din carafă, a dorit să i le umplu 
din nou, cerându-mi şi o farfurie de arpacaş, căci i se părea 
că e pe moarte. După părerea mea, vorbele acestea erau 
spuse pentru urechile lui Edgar, dar cum eu n-o credeam, 
le-am păstrat pentru mine şi i-am adus ceai şi câteva felii de 
pâine prăjită. A mâncat şi a băut cu poftă, apoi a căzut din 
nou pe pernă, cu mâinile încleştate. 

— Ah, vreau să mor, gemea, căci nimănui nu-i pasă de 
mine! Mai bine n-aş fi mâncat nimic. Apoi, după câtva timp, 
am auzit-o murmurând: Nu, n-am să mor... Elare să se 
bucure... Nu mă iubeşte deloc... N-o să-mi ducă dorul 
niciodată! 

— Doreşti ceva, doamnă? Am întrebat-o, păstrându-mi faţa 
liniştită, cu toate că a ei era palidă ca a unei fantome, iar 
atitudinea stranie. 

— Ce face fiinţa aceea nesimţitoare? Întrebă ea; apoi îşi 
dădu la o parte buclele încurcate, descoperind o faţă 
istovită. A căzut în letargie sau a murit? 

— Niciuna, nici alta, i-am răspuns, dacă te referi la domnul 
Linton. Cred că se simte destul de bine, cu toate că citeşte 
mai mult decât ar trebui. E tot timpul printre cărţile lui, 
căci n-are cu cine sta de vorbă. 

Dacă mi-aş fi dat seama de starea în care se află, n-aş fi 
vorbit aşa, dar eu eram obsedată de gândul că se preface. 


— Printre cărţile lui! Strigă uluită. Şi eu, pe moarte! La 
marginea mormântului! Doamne! El ştie cât m-am 
schimbat? Continuă, privindu-şi chipul în oglinda atârnată 
de peretele opus. Asta-i Catherine Linton! El îşi închipuie că 
mă răsfăţ... Că glumesc poate. Nu-i poţi spune că e foarte 
serios? Nelly, dacă nu va fi prea târziu, de îndată ce voi afla 
care-i sunt sentimentele, am să aleg între aceste două 
posibilităţi: ori mor de foame imediat - dar asta ar fi o 
pedeapsă pentru el numai dac-ar avea inimă - ori mă refac 
şi plec din ţinutul ăsta. E-adevărat ce mi-ai spus? Bagă de 
seamă! Viaţa mea îi e chiar atât de indiferentă? 

— Cum, doamnă? l-am răspuns. Stăpânul habar n-are că 
eşti bolnavă şi nici nu se teme c-o să te laşi să mori de 
foame. 

— Aşa crezi tu? Dar nu-i poţi spune că aşa am să fac? 
Răspunse ea. Convinge-l! Vorbeşte-i ca de la tine, spune-i că 
eşti convinsă c-am să mă omor! 

— Nu, doamnă Linton, uiţi că astă-seară ai mâncat cu 
poftă; iar mâine o să te simţi mult mai bine. 

— Dac-aş fi sigură că moartea mea l-ar ucide, mă 
întrerupse ea, m-aş omori imediat! În nopţile astea 
îngrozitoare n-am închis ochii nici o clipă... Şi vai, cât am 
fost de chinuită! Am fost torturată, Nelly! Dar încep să cred 
că nu ţii la mine. Ciudat! Credeam că, deşi oamenii se urăsc 
şi se dispreţuiesc, nimeni nu poate să nu mă iubească pe 
mine. Şi iată că în câteva ceasuri aţi devenit cu toţii 
duşmanii mei. Sunt convinsă că-i aşa, cel puţin toţi cei din 
casa asta. Ce groaznic lucru să aştepţi moartea înconjurată 
de feţele lor îngheţate! Isabella, înspăimântată şi 
dezgustată, se va teme să intre în cameră, căci va fi oribil s- 
o vezi pe Catherine murind. lar Edgar va sta solemn să-mi 
vadă sfârşitul, iar după aceea va înălța rugăciuni de 
mulţumire lui Dumnezeu pentru c-a restabilit pacea în casă 
şi se va întoarce din nou la cărţile lui! Pentru numele lui 
Dumnezeu, ce are el cu cărţile acum, când eu trag să mor? 


Nu putea suporta ideea pe care i-o vârâsem în cap, că 
domnul Linton adoptase filosofia resemnării. Acest gând o 
chinuia într-atât încât furia-i sălbatică se transformă în 
nebunie: îşi sfâşie perna cu dinţii, apoi, înfierbântată, se 
ridică şi-mi ceru să deschid fereastra. Era în miez de iarnă 
şi vântul sufla puternic dinspre miazănoapte, aşa că m-am 
opus. Atât mimica ei, cât şi schimbările de temperament 
începură să mă îngrijoreze peste măsură, reamintindu-mi 
de boala din trecut şi de recomandările doctorului de a n-o 
contraria. De unde cu un minut înainte fusese violentă, 
acum, rezemată în cot şi fără să ţină seama de împotrivirea 
mea, părea să se distreze ca un copil scoțând penele prin 
rupturile pe care le făcuse în pernă şi aşezându-le rânduri- 
rânduri, după soi; mintea i se abătuse spre alte gânduri. 

— Asta-i de rață sălbatică, murmura încet, ca pentru sine; 
asta-i de curcan şi asta-i de porumbel. Ah, au băgat fulgi de 
porumbel în perne... Nu-i de mirare că n-am putut muri! Voi 
avea grijă s-o azvârl jos când mă voi culca. Iată şi o pană de 
cocoş de munte; iar pe asta o cunosc dintr-o mie, e pană de 
ciovică. Ce pasăre frumoasă! Zbura deasupra capetelor 
noastre pe dealuri! Voia să ajungă la cuib, căci norii 
atingeau piscurile şi simţea că vine ploaia. Pana asta a fost 
strânsă de prin bălării, pasărea n-a fost împuşcată, căci 
într-o iarnă noi i-am văzut cuibul plin cu schelete mici. 
Heathcliff a pus o capcană deasupra lui şi păsările bătrâne 
n-au îndrăznit să se mai întoarcă. l-am cerut să-mi promită 
că nu va mai împuşca nici o ciovică şi de atunci n-a mai 
împuşcat niciuna. Oh, dar aici sunt mai multe! Oare să-mi fi 
împuşcat ciovicile, Nelly? Sunt şi unele roşii! Hai să vedem! 

— Lasă jocul ăsta de copil! Am întrerupt-o, trăgând perna 
şi întorcând-o cu găurile spre saltea, căci scosese pumni 
întregi de pene. Culcă-te şi-nchide ochii, aiurezi. Uite ce-ai 
făcut! Fulgii zboară prin odaie ca zăpada. 

Şi începui să alerg încoace şi încolo, ca să-i strâng. 

— Te văd, Nelly, parc-ai fi o femeie bătrână, continuă ea 
ca-n vis, ai părul cărunt şi umerii aduşi. Patul ăsta e peştera 


cu zâne de sub stânca de la Penistone şi tu strângi vârfuri 
de sulițe de cremene, rămase de la zâne, ca să le arunci în 
vitele noastre. Dar cât timp stau lângă tine, pretinzi că nu-s 
decât câlţi de lână. Aşa ai să fii tu peste cincizeci de ani. 
Ştiu bine că acum nu eşti aşa. Nu aiurez, te înşeli; dacă aş 
aiura, aş crede că eşti într-adevăr vrăjitoarea aia cu părul 
alb şi că eu sunt stânca de la Penistone. Dar eu îmi dau 
seama că-i noapte şi că sunt pe masă două lumânări, în 
lumina cărora dulapul cel negru străluceşte ca oglinda. 

— Dulapul cel negru? Unde-i un dulap negru? Am 
întrebat-o. Vorbeşti în somn! 

— E lângă perete, acolo unde stă întotdeauna, mi-a 
răspuns. Şi ce ciudat... Văd în el un obraz! 

— Nu-i nici un dulap în odaie şi nici n-a fost vreodată, am 
spus eu, aşezându-mă pe scaun şi legând perdeaua patului, 
ca s-o pot urmări mai bine. 

— Tu” nu vezi faţa aceea? Întrebă ea uitându-se serios în 
oglindă. 

Orice-aş fi spus, mi-ar fi fost cu neputinţă s-o fac să 
înţeleagă că ceea ce vedea era chiar faţa ei; atunci m-am 
ridicat şi-am acoperit oglinda cu un şal. 

— Dar e tot acolo, în dosul şalului! Continuă ea îngrijorată. 
S-a şi mişcat. Cine-i? Sper să nu iasă de acolo după ce pleci. 
Oh, Nelly, camera asta-i plină de năluci! Mi-e frică să rămân 
singură! 

Am luat-o de mână şi-am rugat-o să se potolească; un 
tremur îi cuprinsese întreg trupul şi stătea cu ochii aţintiţi 
la oglindă. 

— Nu-i nimeni acolo! Am stăruit eu. Erai chiar dumneata, 
doamnă Linton; acum un minut te-ai văzut şi ştiai că eşti 
dumneata. 

— Eu! Zise gâfâind. Şi ceasul bate douăsprezece! Va să 
zică e-adevărat! Îngrozitor! 

Degetele i se strânseră pe cearşaf şi şi-l trase peste ochi. 
Eu am încercat să ies pe furiş, ca să-l chem pe domnul 


Linton, dar m-a rechemat printr-un țipăt ascuţit: şalul 
căzuse de pe rama oglinzii. 

— Ce-i? Ce s-a întâmplat?! Am strigat. Cine-i laşă de data 
asta? Trezeşte-te! Uite oglinda... Da, oglinda, doamnă 
Linton, şi-n ea te vezi dumneata; şi uite-mă şi pe mine lângă 
dumneata. 

Tremura şi părea năucită; mă ţinea strâns, dar încetul cu 
încetul spaima îi dispăru de pe faţă şi, în locul palorii, apăru 
o roşeaţă de ruşine. 

— Oh, scumpa mea! Credeam că-s acasă, zise suspinând. 
Credeam că sunt culcată în camera mea de la Wuthering 
Heights. Pentru că sunt slăbită, creierul meu s-a zăpăcit şi- 
am ţipat fără voie. Nu spune nimic, dar stai cu mine, mi-e 
frică să adorm, visele mă îngrozesc. 

— Un somn sănătos ţi-ar face bine, doamnă, i-am răspuns; 
şi sper că suferinţa asta te va împiedica să mai încerci 
vreodată să te omori nemâncând. 

— Oh! Numai de-aş fi în patul meu, în casa de odinioară! 
Continuă ea cu amărăciune, frângându-şi mâinile! Şi vântul 
acela care răsună în brazii de lângă gard! Lasă-mă să-l 
simt... Vine de-a dreptul de pe dealuri... Lasă-mă să sorb o 
suflare! 

Pentru a o potoli, am întredeschis pentru câteva secunde 
fereastra. Un vânt rece străbătu prin ea; am închis-o şi m- 
am întors la locul meu. Zăcea liniştită, cu obrazul scăldat în 
lacrimi. Epuizarea corpului îi înfrânsese cu desăvârşire 
agitația; fioroasa noastră Catherine nu mai era decât un 
biet copil plângăreţ. 

— Cât e de când m-am închis aci? Întrebă ea, revenindu-şi 
brusc. 

— De luni seara, i-am răspuns; şi azi e joi noapte, sau mai 
bine zis, vineri dimineaţa. 

— Ce, în aceeaşi săptămână?! Exclamă ea. Atât de puţin 
timp? 

— Prea mult, când trăieşti cu apă rece şi proastă 
dispoziţie, am remarcat eu. 


— Totuşi mie mi se pare c-au trecut nenumărate ceasuri, 
murmură ea cu îndoială; trebuie să fie mai mult. Mi-aduc 
aminte că eram în salon, după cearta aceea îngrozitoare; 
Edgar ne-a provocat în mod brutal, iar eu am fugit, 
disperată, în camera asta. Îndată după ce-am încuiat uşa, 
întunericul m-a copleşit şi-am căzut la pământ. Nu-i puteam 
explica lui Edgar cât eram de sigură c-o să am o criză sau c- 
o să înnebunesc dac-o să mă mai necăjească! Nu mai eram 
stăpână nici pe gura, nici pe creierul meu; iar el, probabil, 
nu şi-a dat seama de suferinţa mea, aşa că n-am mai avut 
decât atâta minte cât să-ncerc să scap de el şi de glasul lui. 
Înainte de a-mi veni în fire, încât să văd şi să aud, începuse 
să se lumineze de ziuă şi, Nelly, am să-ţi spun la ce m-am 
gândit şi gândul ăsta mi-a revenit mereu şi mereu, de 
ajunsesem să mă îndoiesc dacă mai sunt zdravănă la minte. 
Cum eram culcată pe jos, cu capul rezemat de piciorul 
mesei şi abia văzând, şters de tot, pătratul cenuşiu al 
ferestrei, mi s-a părut că sunt închisă în patul meu cu tăblii 
de stejar de-acasă; atunci am simţit o durere sfâşietoare în 
inimă, dar acum, trează, n-o mai ţin minte. M-am gândit şi 
m-am tot gândit ca să descopăr ce-ar fi putut fi, şi, foarte 
ciudat, din amintire mi se şterseseră cu desăvârşire ultmiii 
şapte ani ai vieţii! Nu-mi aduceam aminte nici c-ar fi existat. 
Eram copil, tata fusese tocmai înmormântat şi suferinţa 
mea se născuse din pricina despărțirii de Heathcliff, 
poruncită de Hindley. Pentru prima dată în viaţă dormeam 
singură, şi, trezindu-mă dintr-un somn îngrozitor, după o 
seară de plâns, am ridicat mâna să dau tăbliile la o parte şi 
m-am lovit de masă... Mi-am plimbat mâna de-a lungul 
covorului şi iar mi-am adus aminte de spaima de-adineauri, 
dar de data asta se transformase într-o deznădejde 
cumplită. Nu ştiu pentru ce mă simţeam atât de nenorocită, 
trebuie să fi fost o nebunie trecătoare, căci nu văd nici o 
altă cauză. Dar închipuieşte-ţi că la vârsta de doisprezece 
ani am fost smulsă de la Wuthering Heights, ruptă de toate 
legăturile mele de până atunci şi de tot ce aveam, adică de 


ceea ce însemna în vremea aceea Heathcliff pentru mine şi 
brusc, am fost transformată în doamna Linton, stăpâna de 
la Thrushcross Grange şi soţia unui străin. Deci, devenisem 
o exilată, o proscrisă faţă de ceea ce fusese lumea mea de 
până atunci. Aşa că-ţi poţi închipui abisul în care mă 
prăbuşisem! Dă din cap, Nelly, cât vrei, dar şi tu ai 
contribuit la dezrădăcinarea mea! Trebuia să-i vorbeşti lui 
Edgar, da, trebuia să-i vorbeşti şi să-l sileşti să mă lase în 
pace! Of, am fierbinţeli! Ce n-aş da să fiu afară! Aş vrea să 
fiu din nou mică, pe jumătate sălbatică, îndrăzneață şi 
liberă, să râd de insulte şi să nu-mi pierd minţile din pricina 
lor! Pentru ce sunt atât de schimbată? Pentru ce sângele 
meu se încinge ca focul iadului din nimica toată? Sunt 
sigură c-aş fi iarăşi eu cea de odinioară dac-aş mai ajunge o 
dată printre bălăriile de pe dealurile alea. Deschide din nou 
fereastra mare, las-o deschisă! Fuga, de ce nu te mişti? 

— Pentru că nu vreau să răceşti şi să mori, i-am răspuns. 

— Vrei să spui că nu vrei să mă laşi să trăiesc, zise ea 
supărată. Dar nu face nimic, încă nu sunt o neajutorată. Am 
s-o deschid singură. 

Şi, ridicându-se din pat, înainte de a o putea împiedica, 
străbătu odaia clătinându-se pe picioare, deschise larg 
fereastra, se aplecă în afară neţinând seama de aerul 
îngheţat care trecea peste umerii ei ca un cuţit ascuţit. Eu 
am rugat-o să plece de la fereastră şi în cele din urmă am 
încercat s-o forţez. Dar foarte curând mi-am dat seama că 
în delir puterea ei depăşea cu mult puterea mea (acţiunile 
ce au urmat şi vorbele fără şir pe care le-a spus m-au 
convins că delira). Afară nu era lună şi totul rămânea 
acoperit de o beznă ceţoasă; nu se vedea nici o licărire de 
lumină de la vreo casă din apropiere sau din depărtare... 
Toate se stinseseră de mult, iar cele din Wuthering Heights 
nu se vedeau niciodată. Totuşi susţinea că le vede 
strălucind. 

— Uită-te! Strigă ea cu elan, odaia aia în care arde lumina 
e odaia mea şi pomii se leagănă în faţa ei, iar cealaltă 


lumânare e în mansarda lui Joseph, Joseph veghează până 
târziu, nu-i aşa? Aşteaptă până mă întorc eu, ca să încuie 
poarta. Bine, mai are de aşteptat! E-o călătorie grea şi 
inima mea e prea tristă ca s-o fac acum. Şi pentru ca să 
facem acest drum trebuie să trecem pe la cimitirul din 
curtea bisericii de la Gimmerton! De câte ori n-am ţinut 
împreună piept fantomelor de-acolo; ne făceam unul altuia 
curaj să stăm printre morminte şi să chemăm fantomele să 
iasă. Heathcliff, dacă ţi-aş spune să faci asta acum, ai avea 
îndrăzneala? Dacă da, să ştii că rămân prietenă cu tine. Nu 
vreau să zac acolo singură! Ăia pot să mă îngroape la o 
adâncime de douăsprezece picioare şi să răstoarne şi 
biserica peste mine, dar eu n-o să mă liniştesc până n-ai să 
fii şi tu cu mine. Nu, n-o să mă liniştesc! Se opri şi reîncepu 
cu un zâmbet ciudat: Stă pe gânduri... ar vrea să vin eu la 
el! Dacă-i aşa, găseşte-mi un drum! Dar nu prin curtea 
bisericii. Umbli cam încet. Fii mulţumit: m-ai urmat 
întotdeauna! 

Dându-mi seama că e zadarnic s-o conving că aiurează mă 
frământam cum aş putea lua ceva ca s-o învelesc, dar fără s- 
o scap din mâini (căci n-o puteam lăsa singură în faţa 
ferestrei larg deschise) când, spre uluirea mea, am auzit 
zgomotul clanţei. Domnul Linton intră! Se întorcea din 
bibliotecă şi, trecând pe coridor, ne auzise vorbind; atras de 
curiozitate sau de teamă, se opri să vadă pentru ce stăm de 
vorbă la o oră atât de târzie. 

— Oh, domnule! Am strigat eu, împiedicându-l să-şi 
exprime uluirea în faţa spectacolului şi-a atmosferei 
îngheţate din cameră. Sărmana mea stăpână e bolnavă şi e 
mai tare decât mine. Nu mă pot lupta cu ea. Vă rog să veniţi 
şi s-o convingeţi să se bage în pat. Treceţi peste mânia 
dumneavoastră, căci nu vrea să facă decât ceea ce-i trece 
prin gând. 

— Catherine bolnavă? Zise el grăbindu-se spre noi. 
Închide fereastra, Ellen! Catherine, de ce... 


Rămase tăcut. Privirea rătăcită a doamnei Linton îi tăie 
graiul; nu mai putea decât să-şi plimbe privirea 
înspăimântată şi uluită de la ea la mine. 

— S-a frământat aici, am continuat, n-a mâncat mai nimic, 
nu s-a văitat niciodată, n-a lăsat pe nimeni în cameră până 
astă-seară. Aşa se face că nu v-am putut da nici o veste 
despre starea ei, căci nici noi n-o cunoşteam. Dar nu-i 
NIMIC. 

Mi-am dat seama că explicaţiile mele au fost cam stângace, 
căci stăpânul se încruntă. 

— Zici că nu-i nimic, Ellen Dean, nu-i aşa?! Spuse pe un 
ton aspru. Va trebui să dai socoteală mai desluşit pentru ce 
nu m-ai ţinut la curent. Şi începu să-şi strângă soţia în 
braţe, privind-o cu spaimă. 

La început părea a nu-l recunoaşte; ochii ei rătăciţi nu-l 
vedeau. Dar delirul nu-i era permanent şi, după ce şi-a 
întors privirea de la bezna de-afară, încetul cu încetul îşi 
concentră atenţia asupra lui şi descoperi cine o ţinea în 
braţe. 

— Ah! Ai venit, Edgar Linton, ai venit? Îi zise cu vioiciune, 
dar mânioasă. Tu eşti unul dintre aceia pe care-i găseşti 
când nu-i doreşti şi niciodată când ai nevoie de ei! Cred că 
acum ne vom văita în voie... Ştiu c-aşa o să fie... Dar asta nu 
mă va putea ţine departe de adăpostul meu strâmt de-acolo 
unde voi ajunge înainte de sfârşitul primăverii! Locul meu 
e-acolo, nu printre Lintoni, ţine seama, nu sub acoperişul 
capelei, ci în aer liber, sub o piatră de mormânt; şi tu să faci 
cum îţi place, ori te duci cu ai tăi ori vii cu mine. 

— Catherine, ce-ai făcut? Începu stăpânul. Eu nu mai 
însemn nimic pentru tine? Îl iubeşti pe mizerabilul acela de 
Heath... 

— Taci! Strigă doamna Linton. Taci imediat! Dacă-i 
pomeneşti numele, termin pe loc, sar pe fereastră! Poate că 
trupul pe care-l ţii acum în braţe îl vei mai ţine, dar sufletul 
meu va fi pe vârful acelui deal înainte de a mai pune o dată 
mâinile pe mine. Nu te mai vreau, Edgar, nu te mai vreau, 


întoarce-te la cărţile tale. Mă bucur că ai o mângâiere, căci 
tot ceea ce găsiseşi în mine a dispărut. 

— Aiurează, domnule, am intervenit eu. Toată seara a 
vorbit aiurea; dar lăsaţi-o să se liniştească, o vom îngriji 
cum trebuie şi-o să-şi revină. De-aici înainte să băgăm de 
seamă, să n-o mai supărăm. 

— Nu mai am nevoie de sfaturile dumitale, răspunse 
domnul Linton. Cunoşteai firea stăpânei dumitale şi m-ai 
îndemnat s-o enervez. Şi vreme de trei zile nu mi-ai spus 
nimic despre starea ei! Ai fost fără suflet! Luni de zile de 
boală n-ar fi schimbat-o atât de mult! 

Am început să mă apăr, socotind că-i prea nedrept să fiu 
condamnată pentru îndărătnicia şi răutatea altuia. 

— Cunoşteam firea încăpăţânată şi dominatoare a stăpânei 
mele! I-am strigat. Dar n-am ştiut că vreţi s-o încurajați în 
sălbăticia ei! N-am ştiut că, pentru a-i face pe plac, trebuia 
să închid ochii în ceea ce-l privea pe domnul Heathcliff. Eu, 
spunându-vă ce se petrece, mi-am îndeplinit datoria de 
slugă credincioasă şi văd că primesc răsplata cuvenită unei 
slugi credincioase! Ei bine, să-mi fie învăţătură de minte 
pentru viitor. De azi încolo n-aveţi decât să vă informaţi 
singur! 

— Altă dată, dacă mai vii să-mi spui poveşti, ai să pleci din 
serviciul meu, Ellen Dean, a răspuns el. 

— Aşadar, preferaţi să nu ştiţi nimic despre unele lucruri, 
domnule Linton? Am spus eu. Heathciliff are permisiunea 
de-a veni să-i facă domnişoarei curte şi să pice-n casă ori de 
câte ori absenţa dumneavoastră îi oferă prilejul de a 
învenina sufletul stăpânei împotriva dumneavoastră? 

Cât era de năucită, Catherine avea totuşi mintea destul de 
trează ca să-şi dea seama de înţelesul convorbirii noastre. 

— Oh, Nelly m-a trădat! Exclamă ea pătimaşă. Nelly e 
duşmana mea ascunsă. Vrăjitoare ce eşti! Aşadar tu cauţi 
vârfuri de suliță de la iele ca să ne loveşti! Dă-mi drumul, 
vreau s-o fac să-i pară rău! Şi s-o fac să se dezică urlând! 


În ochii se aprinsese o furie de nebun, în care timp se 
lupta cu disperare să scape din braţele lui Linton. Eu nu 
eram dispusă să aştept desfăşurarea evenimentelor şi, 
hotărâtă să chem doctorul pe răspunderea mea, am părăsit 
odaia. 

Trecând, în drum spre şosea, prin grădină, am văzut în 
locul unde se afla înfipt în perete un cârlig pentru hăţuri 
ceva alb ce se bălăbănea, dar nu fiindcă ar fi fost mişcat de 
vânt. Cu toate că eram grăbită, m-am oprit să văd despre ce 
e vorba, ca nu cumva să rămân cu impresia că a fost vreo 
făptură dintr-altă lume. Şi mare mi-a fost surpriza şi 
nedumerirea când am descoperit-o, mai mult prin pipăit 
decât prin văz, pe Fanny, căţeluşa domnişoarei Isabella, 
spânzurată cu o batistă şi gata să-şi dea duhul. O văzusem 
pe domnişoara Isabella ducându-se la culcare urmată de 
căţeluşa ei şi mă întrebam cum a putut bietul animal ajunge 
acolo şi cine a fost fiinţa mârşavă care a putut face una ca 
asta?! În timp ce dezlegam nodul din jurul cârligului, mi s-a 
părut că aud tropote de cal galopând la oarecare 
depărtare, dar mintea mea era preocupată de-atâtea 
lucruri, încât abia m-am putut gândi la această întâmplare, 
cu toate că zgomotul părea ciudat într-un loc ca acela, mai 
ales la ora două după miezul nopţii. 

Din fericire, tocmai când urcam spre doctorul Kenneth, el 
ieşea din casă pentru că fusese chemat în sat la un bolnav; 
dar, după ce i-am descris boala doamnei Catherine Linton, 
s-a hotărât să vină imediat cu mine. Era un om simplu şi 
dur, de aceea nu s-a ferit să-şi exprime îndoiala în ceea ce 
privea supraviețuirea după acest al doilea atac dacă 
pacienta nu se va supune recomandărilor lui şi mai riguros 
decât înainte. 

— Nelly Dean, zise el, nu mă pot împiedica să cred că 
această criză are o cauză deosebită. Ce s-a întâmplat la 
Grange? Eu am auzit lucruri ciudate. O fată zdravănă şi 
sănătoasă cum era Catherine nu se îmbolnăveşte cu una, cu 
două; oamenii de soiul ăsta nu păţesc aşa ceva. Trebuie să 


se fi întâmplat lucruri foarte grave ca să aibă fierbinţeli şi 
să delireze în halul ăsta. Cum a început? 

— Stăpânul meu vă va da toate explicaţiile, i-am răspuns. 
Dumneavoastră cunoaşteţi prea bine firea violentă a 
familiei Eamshaw, iar doamna Linton îi întrece pe toţi. Pot 
să vă spun atât: a început cu o ceartă. S-a înfuriat 
îngrozitor şi-a fost cuprinsă de un fel de acces. Mai bine zis, 
aşa spune ea, căci, pe când se afla în culmea mâniei, a fugit 
şi s-a încuiat în cameră. După aceea a refuzat să mănânce, 
iar acum ba vorbeşte anapoda, ba se pierde într-un fel de 
visare; recunoaşte pe cei din preajmă, dar mintea îi e plină 
de fel de fel de idei şi închipuiri stranii. 

— Domnul Linton ar fi trist? Şopti Kenneth pe un ton 
întrebător. 

— Trist? Ar fi distrus dacă s-ar întâmpla ceva! l-am 
răspuns. Vă rog să nu-l speriaţi mai mult decât trebuie. 

— Fie, dar i-am spus să bage de seamă, zise însoţitorul 
meu; iar acum va suporta consecinţele faptului că nu mi-a 
urmat sfatul. Nu-i aşa că-n ultima vreme se împrietenise cu 
domnul Heathcliff? 

— Heathcilift venea adesea pe la Grange, i-am răspuns, dar 
mai mult pentru că doamna copilărise cu el şi nu pentru că 
stăpânului i-ar fi făcut plăcere societatea lui. În momentul 
de faţă însă domnul Linton a scăpat de grija de a-l mai 
vedea pe la noi, din pricina unor anumite aspirații cam 
îndrăzneţe cu privire la domnişoara Linton. N-aş crede că-l 
vor mai primi în casă. 

— Şi domnişoara Linton îl tratează cu răceală? Întrebă el. 

— Mie nu-mi face confidenţe, i-am răspuns, nevoind să 
vorbesc despre acest subiect. 

— Da, e o fiinţă ascunsă, observă el dând din cap. Nu se 
sfătuieşte decât cu ea însăşi! Este, într-adevăr, o mică 
prostuţă. Eu ştiu din sursă sigură că noaptea trecută (şi ce 
frumoasă noapte era!) ea şi cu Heathcliff s-au plimbat în 
pădurea de lăstare din dosul casei voastre cam două 
ceasuri şi că ela stăruit să nu se întoarcă în casă, ci să se 


urce pe calul lui şi să plece împreună. Informatorul meu mi- 
a spus că ea n-a putut scăpa de Heathcliff decât după ce şi- 
a dat cuvântul de onoare că va fugi cu el la viitoarea lor 
întâlnire. Omul n-a auzit când anume a fost fixată această 
întâlnire, dar atrage-i atenţia domnului Linton să fie cu 
ochii-n patru! 

Vestea aceasta m-a umplut de o nouă spaimă. Am luat-o 
înaintea lui Kenneth şi cea mai mare parte din drum am 
făcut-o alergând. Căţeluşa scheuna încă în grădină. M-am 
oprit un minut să-i deschid poarta, dar în loc să se îndrepte 
spre uşa casei, începu să alerge în sus şi-n jos, mirosind 
iarba; şi ar fi scăpat pe şosea dacă n-aş fi prins-o şi n-aş fi 
dus-o cu mine în casă. Când am urcat în odaia Isabellei, 
bănuiala mea s-a adeverit: odaia era goală. Dac-aş fi intrat 
acolo cu câteva ore mai devreme, boala doamnei Linton ar 
fi putut împiedica acest pas necugetat. Dar ce se mai putea 
face acum? Singura posibilitate era să fie ajunşi din urmă, 
dacă ar fi pornit cineva imediat după ei. Totuşi eu nu-i 
puteam urmări şi n-am îndrăznit să alarmez familia, căci aş 
fi zăpăcit toată casa. Şi cu-atât mai puţin îi puteam dezvălui 
această întâmplare stăpânului meu, care era copleşit cu 
totul de actuala lui nenorocire; nu mai avea energia să 
îndure şi a doua lovitură! Nu puteam face altceva, decât să 
tac din gură şi să las lucrurile în voia lor. Între timp Kenneth 
sosi, iar eu, căutând să par cât mai liniştită, m-am dus să-i 
anunţ vizita. Catherine căzuse într-un somn agitat; bărbatul 
ei izbutise să-i potolească oarecum criza de delir; acum 
stătea aplecat peste pernă, urmărind fiecare umbră şi 
fiecare schimbare de pe faţa ei, care devenise dureros de 
expresivă. 

Doctorul, după ce-o examină, spuse domnului Linton că e 
plin de speranţe în ceea ce priveşte mersul bolii, cu singura 
condiţie de a păstra permanent în jurul ei o linişte 
desăvârşită. Mie mi-a spus că primejdia care ne ameninţa 
nu era atât moartea, cât o alienaţie mintală incurabilă. 


În noaptea aceea, ca şi domnul Linton de altfel, n-am 
închis ochii. Adevărul e că nici nu ne-am culcat, iar servitorii 
au fost cu toţii în picioare mult înainte de ora obişnuită, 
umblând încoace şi-ncolo prin casă cu paşi furişaţi; iar când 
se întâlneau, vorbeau în şoaptă. Toată lumea făcea câte 
ceva, în afară de domnişoara Isabella. De aceea au început 
să spună că, desigur, doarme foarte adânc; fratele ei a 
întrebat, de asemenea, dacă s-a sculat şi părea nerăbdător 
s-o vadă. Îl durea faptul că era atât de puţin îngrijorată de 
starea cumnatei ei. Eu tremuram ca nu cumva să mă trimită 
s-o chem, dar am fost cruţată de durerea de a fi prima care 
să-i vestească stăpânului fuga. Una dintre servitoare, o fată 
nechibzuită, care plecase în zori după târguieli la 
Gimmerton, urcă scările gâfâind, cu gura căscată şi se 
repezi în odaie strigând: 

— Of, Doamne, Doamne! Ce nenorocire-om mai păţi? 
Stăpâne, stăpâne, domnişoara noastră... 

— Taci din gură! I-am strigat eu în graba mare, enervată 
de văicărelile ei. 

— Vorbeşte mai încet, Mary... Ce s-a întâmplat? Zise 
domnul Linton. Ce are domnişoara? 

— A plecat, a plecat! Heathcliff a fugit cu ea! Zise fata 
gâfâind. 

— Nu-i adevărat! Exclamă Linton, ridicându-se enervat. 
Nu se poate. Cum ţi-a trecut prin cap una ca asta? Ellen 
Dean, du-te şi-o caută. Nu pot crede, nu poate fi adevărat. 

Şi, în timp ce vorbea, merse cu servitoarea până la uşă şi 
o-ntrebă din nou pe ce îşi întemeia afirmaţia. 

— Cum, doar m-am întâlnit pe drum cu un băiat care 
aduce lapte aici, bâlbâi ea şi m-a-ntrebat dacă nu cumva 
suntem necăjiţi la Grange. Eu am bănuit că vorbeşte despre 
boala doamnei, de aceea i-am spus că da. După aia a zis: 
„Cred că s-a dus cineva după ei, nu? Eu am căscat ochii 
mari. Când a văzut că nu ştiu nimic, mi-a spus cum că un 
domn şi-o doamnă s-au oprit la atelierul unui potcovar, la 
două mile de Gimmerton, să întărească o potcoavă, asta nu 


cu mult după miezul nopţii, şi, cum fata fierarului s-a sculat 
să iscodească cine erau, i-a recunoscut imediat pe amândoi. 
Zice că a văzut cum bărbatul - era Heathcliff, a fost sigură, 
de altfel nimeni nu-l poate lua drept altul - a pus în mâna 
tatălui ei un ban de aur. Obrazul doamnei era acoperit cu 
gluga mantiei, dar a dorit să bea o înghiţitură de apă şi-n 
timp ce bea, mantia a lunecat şi fata a văzut-o desluşit. 
Când au pornit din nou, Heathcliff ţinea amândouă frâiele şi 
s-au întors cu spatele spre sat şi-au gonit cât au putut de 
iute pe drumurile alea rele. Fata nu i-a spus nimic tatălui ei, 
dar azi-dimineaţă a povestit în tot Gimmerton-ul. 

Am fugit şi, de formă, am aruncat o privire în odaia 
Isabellei, apoi m-am întors să întăresc spusele servitoarei. 
Domnul Linton se aşezase din nou lângă pat; când am 
intrat, s-a uitat la mine şi-a înţeles totul după faţa mea 
descurajată. Atunci şi-a lăsat privirile în pământ, fără a 
spune nici o vorbă. 

— Să trimit pe cineva după ei, ca s-o aducem pe 
domnişoara acasă? Am întrebat. Ce să facem? 

— A plecat de bunăvoie, răspunse stăpânul, avea dreptul 
să plece, dacă-i făcea plăcere. Să nu-mi mai vorbeşti de ea. 
De-acum încolo e sora mea numai după nume; nu pentru că 
eu mă lepăd de ea, ci pentru că ea s-a lepădat de mine. 

Şi asta-i tot ce-a spus despre acest subiect. N-a mai făcut 
nici o cercetare, n-a mai pomenit numele ei niciodată; doar 
că mi-a poruncit să-i trimit tot ce-i aparţinea din casa 
noastră la noua ei locuinţă, când o voi afla, oriunde-ar fi. 

CAPITOLUL 13 

Timp de două luni fugarii n-au dat nici un semn de viaţă. În 
acele două luni doamna Linton a avut şi a învins cea mai 
gravă criză din ceea ce se numea o febră cerebrală. Nici o 
mamă nu şi-ar fi putut îngriji unicul copil cu mai mult 
devotament decât a îngrijit-o Edgar. Zi şi noapte a stat de 
veghe, îndurând cu răbdare toate chinurile pe care nişte 
nervi iritabili şi-o minte zdruncinată i le puteau pricinui. 
Apoi, deşi doctorul Kenneth îi spusese că cea pe care o va 


scăpa de la moarte îi va răsplăti îngrijirea prin aceea că va 
constitui un permanent izvor de teamă - şi că, de fapt, îşi va 
sacrifica sănătatea şi energia ca să păstreze în viaţă o ruină 
omenească - recunoştinţa şi bucuria lui au fost fără margini 
când doctorul i-a declarat că viaţa Catherinei e în afară de 
primejdie; a stat lângă ea ceas de ceas, urmărindu-i 
revenirea treptată a sănătăţii trupeşti şi legănându-şi 
speranţele fierbinţi cu iluzia că mintea i se va echilibra din 
nou şi va fi în curând cum fusese înainte. 

Era pe la începutul lunii martie când Catherine ieşi din 
cameră pentru prima dată. De dimineaţă, domnul Linton îi 
pusese pe pernă un buchet de şofran auriu. În ochii ei, care 
de multă vreme nu mai avuseseră nici o licărire de plăcere, 
apăru strălucirea bucuriei când văzu florile şi le strânse la 
piept. 

— Astea sunt primele flori la Heights, exclamă ea. Şi-mi 
reamintesc de vântul dulce care topeşte gheaţa, de razele 
calde ale soarelui şi de zăpada aproape topită. Edgar, nu-i 
aşa că vântul bate dinspre miazăzi şi nu mai e zăpadă? 

— Pe-aici zăpada s-a topit aproape toată, scumpa mea, 
răspunse Edgar, nu văd decât două petice albe pe tot 
întinsul dealurilor; cerul e albastru, ciocârliile cântă, 
izvoarele şi pâraiele sunt pline, gata să se reverse. 
Catherine, primăvara trecută, pe vremea asta, doream să te 
am sub acest acoperiş; acum aş dori să fii la o depărtare de- 
o milă sau două, sus pe dealurile acelea, unde adie un aer 
atât de dulce, încât am impresia că te-ar tămădui. 

— N-am să mă mai duc prin locurile acelea decât o singură 
dată, zise bolnava, dar atunci tu ai să mă părăseşti, iar eu 
am să rămân acolo pentru totdeauna. În primăvara viitoare 
ai să doreşti din nou să mă ai sub acest acoperiş, ai să 
priveşti în urmă şi-ai să te gândeşti că astăzi erai fericit. 

Linton o copleşi cu cele mai calde mângâieri, căutând s-o 
înveselească prin cele mai drăgăstoase cuvinte, dar ea, 
nepăsătoare, se uita la flori cu privirea pierdută şi lacrimile 
adunate în gene îi curgeau şiroaie pe obraji. Ştiam cu toţii 


că starea ei era cu adevărat mai bună; de aceea am socotit 
că deprimarea se datora în mare parte faptului că stătuse 
atât de multă vreme închisă într-o singură încăpere şi 
speram că i-o vom putea înlătura, măcar în parte, printr-o 
schimbare de decor. Stăpânul mi-a spus să fac focul în 
salonul părăsit de multe săptămâni şi să pun un fotoliu 
lângă fereastră, în bătaia soarelui, apoi a adus-o pe 
Catherine jos, unde ea a rămas destul de multă vreme, 
bucurându-se de căldura binefăcătoare. Şi, după cum ne 
aşteptasem, lucrurile din jur au înviorat-o căci, deşi îi erau 
familiare, nu-i aduceau aminte de gândurile acelea 
îngrozitoare care năpădiseră totul în camera unde zăcuse. 
Către seară păru foarte ostenită, dar nici un argument n-a 
putut-o convinge să se întoarcă în odaia ei. De aceea, până 
să-i pregătim o altă odaie, i-am aşternut patul pe canapeaua 
din salon. Apoi, pentru a o cruța de osteneala de a urca şi 
cobori scările şi pentru că era la acelaşi etaj cu salonul, am 
instalat-o în odaia asta în care vă aflaţi dumneavoastră; nu 
după mult, Catherine se întremase într-atât, încât se putea 
mişca dintr-o încăpere într-alta sprijinindu-se de braţul lui 
Edgar. Ah şi eu care credeam că, îngrijită cum era, se va 
reface! Aveam două motive să doresc acest lucru, căci de 
viaţa ei depindea acum şi viaţa unei alte făpturi; noi 
nutream speranţa că peste puţină vreme inima domnului 
Linton se va însenina şi că naşterea unui moştenitor îi va 
apăra averea de ghearele unui străin. 

Trebuie să vă spun că la vreo şase săptămâni de la 
plecare, Isabella trimise fratelui său un bilet scurt, în care-i 
anunţa căsătoria ei cu Heathcliff. Răvaşul părea sec şi rece, 
dar la sfârşit erau adăugate neîngrijit cu creionul câteva 
cuvinte confuze de scuză şi rugămintea ca Edgar să se 
gândească la ea cu blândeţe şi s-o ierte dacă purtarea ei l-a 
supărat, afirmând că atunci când a fugit îi era peste putinţă 
să facă altfel, iar acum, după ce faptul fusese împlinit, nu 
mai avea puterea să schimbe nimic. Cred că Edgar nu i-a 
răspuns şi după două săptămâni am primit eu o scrisoare 


lungă, ciudată după părerea mea, având în vedere că era 
scrisă de mâna unei tinere mirese, abia ieşită din luna de 
miere. Am să v-o citesc, căci am păstrat-o. Relicvele morţilor 
sunt preţioase, dacă în timpul vieţii ţi-au fost dragi. Iat-o: 
„Dragă Ellen, Am sosit la Wuthering Heights noaptea 
trecută şi abia acum am aflat despre boala bietei Catherine 
şi că e încă foarte bolnavă. Cred că nu e cazul să-i scriu, iar 
fratele meu e ori prea mânios, ori prea amărât ca să-mi fi 
răspuns la scrisoare. Totuşi trebuie să-i scriu cuiva şi 
singura căreia mă pot adresa eşti dumneata. 

Spune-i lui Edgar că aş da orice pentru a-l mai vedea o 
dată la faţă, că inima mea s-a întors la Thrushcross Grange 
douăzeci şi patru de ore după ce l-am părăsit şi că şi în clipa 
aceasta e plină de calde simţăminte faţă de el şi de 
Catherine! Totuşi, „nu pot face ceea ce-mi spune inima” 
(aceste cuvinte sunt subliniate), să nu mă aştepte şi să 
creadă ce vor, dar să nu mă acuze de lipsă de voinţă sau de 
lipsă de dragoste faţă de ei. 

Ceea ce urmează în această scrisoare e numai pentru 
dumneata. Vreau să-ţi pun două întrebări. Prima: cum ai 
izbutit să mai păstrezi oarecare simpatie pentru natura 
omenească, după ce ai locuit aici? Eu nu găsesc în mine nici 
un simţământ pe care să-l poată împărtăşi şi cei din jurul 
meu. 

A doua întrebare mă interesează în mod deosebit. Iat-o: 
domnul Heathclift e om? Dacă da, atunci e nebun? Dacă nu, 
e un diavol? N-am să-ţi scriu motivele care mă fac să-ţi pun 
această întrebare, dar te implor, explică-mi, dacă poţi, cu 
cine m-am măritat. Adică să-mi spui asta atunci când vei 
veni să mă vezi şi trebuie să vii, Ellen, cât de curând. Nu-mi 
scrie, ci vino şi adu-mi o veste de la Edgar. 

Acum am să-ţi scriu cum am fost primită în noul meu 
cămin, căci trebuie să cred că Heights va fi căminul meu. Îţi 
menţionez doar în treacăt lipsa de confort, căci nu mă 
preocupă niciodată în afară de momentele când îi simt lipsa. 
Aş râde şi aş juca de bucurie dacă aş constata că singura 


cauză a suferințelor mele e numai lipsa de confort, iar 
restul nu e decât un vis urât! 

Când am sosit la Wuthering Heights soarele tocmai 
apunea spre Grange, de aceea cred că trebuie să fi fost pe 
la ora şase. Însoţitorul meu zăbovi mai bine de o jumătate 
de ceas ca să facă o inspecţie cât mai amănunţită în parc, în 
grădină şi probabil în jurul casei, aşa că se întunecase de-a 
binelea când am descălecat în curtea pietruită din faţa 
casei. Fostul dumitale tovarăş, Joseph, cu o făclie mare în 
mână, ieşi să ne primească. A făcut-o cu o politeţe demnă 
de renumele lui. Primul gest a fost să ridice făclia până-n 
dreptul feţei mele, să mă privească chiorâş şi cu răutate, să 
se bosumfle şi să-mi întoarcă spatele. Apoi a luat cei doi cai 
şi i-a dus la grajd, după care a reapărut ca să încuie poarta 
de afară, de parcă ne-am fi aflat într-un castel străvechi. 

Heathcliff s-a oprit să stea de vorbă cu el, iar eu am intrat 
în bucătărie: o vizuină întunecoasă şi murdară. Pot să-ţi 
spun că n-ai mai recunoaşte-o, aşa de mult s-a schimbat de 
când nu mai e în grija dumitale. Lângă foc stătea un copil 
cam necioplit, cu membre puternice şi veşminte murdare: 
avea în priviri şi în jurul gurii ceva ce-mi amintea de 
Catherine. 

«Acesta e nepotul legitim al lui Edgar, mi-am zis; şi al meu, 
într-un fel. Trebuie să-i dau mâna şi... Da... Trebuie să-l 
sărut. Cuminte e să mă pun bine cu el chiar de la început.» 

M-am apropiat şi, încercând să-i prind pumnul, i-am zis: 

— Ce mai faci, scumpul meu? 

Mi-a răspuns într-un jargon pe care nu l-am înţeles. 

— Nu-i aşa că tu şi cu mine o să fim prieteni, Hareton? Fu 
a doua mea încercare de a intra în vorbă. 

O înjurătură şi ameninţarea că-l asmute pe Throttler 
asupra mea, dacă n-o şterg, fu răsplata perseverenţei. 

— Hei! Throttler, băiete! Şopti micul nemernic, sculând din 
culcuşul lui, dintr-un ungher, un buldog pe jumătate 
sălbatic. Ei, acum o ştergi? Mă întrebă apoi autoritar. 


Ţineam la viaţa mea, aşa că m-am supus. Am ieşit în faţa 
uşii ca să aştept sosirea celorlalţi. Pe domnul Heathciliff nu-l 
vedeam; iar Joseph, după care m-am dus până-n grajd, 
rugându-l să mă însoţească în casă, îşi holbă ochii la mine 
mârâind ceva numai pentru el, strâmbă din nas şi-mi 
răspunse: 

— Mă, mă, mă! Auzit-a vreodată creştin vorbă ca asta? 
Fandoseală şi sclifoseală! De unde vrei să înţeleg eu ce zici? 

— Spun că doresc sa vii cu mine în casă! Am strigat, 
crezând ca e surd: eram totuşi foarte indignată de 
grosolănia lui. 

— Ba nu! Am treabă! Mi-a răspuns, văzându-şi mai 
departe de lucru. 

Din când în când îşi întorcea către mine faţa-i slabă şi-mi 
cerceta cu un dispreţ suveran îmbrăcămintea şi obrazul 
(prima mult prea distinsă şi a doua, sunt sigură, tristă după 
cât îi poftea inima). 

Am înconjurat curtea şi, trecând printr-o portiţă, am ajuns 
la altă uşă, în care mi-am luat libertatea de a bate, sperând 
că-şi va face apariţia vreun servitor mai politicos. După o 
scurtă aşteptare, uşa fu deschisă de un bărbat înalt şi 
jigărit; era fără cravată şi, în general, foarte neîngrijit. 
Trăsăturile i se pierdeau într-o masă de păr zbârlit, care-i 
atârna pe umeri, iar ochii lui semănau cu ai Catherinei, dar 
lipsiţi de viaţă şi frumuseţe. 

— Ce cauţi aici? Mă întrebă cu un aer sălbatic. Cine eşti? 

— Numele meu a fost Isabella Linton, i-am răspuns. M-aţi 
mai văzut, domnule. M-am căsătorit de curând cu domnul 
Heathcliff şi el m-a adus aici... cu permisiunea 
dumneavoastră, cred. 

— Adică s-a întors? Întrebă pustnicul uitându-se cu nişte 
ochi strălucitori, ca de lup flămând. 

— Da, chiar acum am sosit, i-am răspuns; dar m-a lăsat la 
uşa bucătăriei şi, când am vrut să intru, băieţelul 
dumneavoastră, care face de gardă acolo, m-a gonit cu 
ajutorul unui buldog. 


— Bine-a făcut bădăranul acela blestemat că s-a ţinut de 
cuvânt! Mârâi viitoarea mea gazdă, privind în bezna din 
spatele meu în speranţa că-l va descoperi pe Heathcliff. 
Apoi a dat drumul unui monolog de înjurături şi ameninţări 
în legătură cu ceea ce ar fi făcut el dacă «dracul nu s-ar fi 
ţinut de cuvânt. 

Îmi părea tare rău c-am încercat la această a doua intrare 
şi eram cât pe-aci să plec uşurel, înainte de a-şi isprăvi 
blestemele, dar, până să-mi pun în aplicare planul, mi-a 
poruncit să intru, a închis uşa şi a tras din nou zăvorul. În 
cămin ardea un foc viu, singura lumină în încăperea aceea 
mare, a cărei pardoseală devenise cenuşie, iar farfuriile de 
cositor, strălucitoare odinioară şi care-mi atrăgeau privirile 
în copilărie, erau de asemenea întunecate din pricina 
murdăriei şi a prafului. L-am întrebat dacă pot chema 
servitoarea să mă conducă în dormitor. Domnul Eamshaw 
nu m-a onorat cu nici un răspuns. Umbla încoace şi-ncolo, 
cu mâinile în buzunare, parc-ar fi uitat cu desăvârşire de 
prezenţa mea. Era atât de preocupat şi, după înfăţişare, 
părea atât de mizantrop, încât m-am temut să-l mai tulbur 
din nou. 

N-ai să te miri, Ellen, că eram din cale-afară de 
nenorocită, mă simţeam mai rău ca într-un pustiu în acest 
cămin inospitalier, gândindu-mă că la o depărtare de patru 
mile se afla încântătoarea mea casă, adăpostind în ea 
singurii oameni pe care-i iubesc pe lume. E totuna de ne 
despart aceste patru mile, ori Oceanul Atlantic, dacă nu le 
pot străbate! Atunci m-am întrebat: unde să-mi caut 
mângâiere? Şi, te rog, nu-i spune nici lui Edgar şi nici 
iubitei mele Catherine, dar, dintre toate durerile, cea mai 
mare era deznădejdea că nu găseam pe nimeni care ar fi 
putut sau ar fi vrut să se alieze cu mine împotriva lui 
Heathcliff. Venisem aproape cu bucurie să locuiesc la 
Wuthering Heights. Scăpam astfel de obligaţia de a-mi 
petrece zilele singură cu el; dar el cunoştea oamenii printre 


care trebuia să trâim şi nu se temea de nici un fel de 
intervenţie din partea lor. 

Am stat, gândindu-mă astfel, timp îndelungat. Ceasul bătu 
opt, apoi nouă; dar gazda mea, domnul Eamshaw, măsura 
mai departe odaia încoace şi-ncolo, cu capul în piept, într-o 
tăcere desăvârşită, întreruptă doar din când în când de un 
geamăt sau de un suspin amarnic. Am tras cu urechea să 
descopăr vreun glas de femeie în casă. Inima mi-era 
copleşită de regrete cumplite şi de presimţiri sumbre. În 
cele din urmă nu m-am mai putut stăpâni şi am început să 
plâng în hohote. Nu mi-am dat seama cât de tare mă 
tânguiam decât atunci când domnul Eamshaw s-a oprit în 
faţa mea din mersul lui nepotolit şi m-a privit plin de 
mirare. Vrând să profit de faptul că i-am atras din nou 
atenţia, exclamai: 

— Sunt ostenită de drum şi aş vrea să mă culc! Unde e 
servitoarea? Spune-mi, unde s-o caut? Văd că nu vrea să 
vină la mine! 

— Noi n-avem nici o servitoare, mi-a răspuns. Trebuie să 
te serveşti singură! 

— Atunci unde să mă culc? Zisei plângând în hohote; nu 
mai eram în stare să-mi păstrez demnitatea. Oboseala şi 
nefericirea mă doborâseră. 

— Are să-ţi arate Joseph camera lui Heathciliff; deschide 
uşa aia, Joseph e acolo. 

Eram pe cale să-i ascult porunca, dar m-a oprit brusc, 
adăugând pe un ton din cale-afară de bizar: 

— Fii bună şi răsuceşte-ţi cheia şi trage-ţi zăvorul... Nu 
cumva să uiţi! 

— Bine, i-am spus. Dar pentru ce, domnule Eamshaw? 

Gândul de a mă încuia de bunăvoie într-o cameră cu 
Heathciliff nu-mi surâdea deloc. 

— Uită-te aici! Îmi răspunse, scoțând din jiletcă un pistol 
ciudat: avea legat de ţeavă un briceag mare cu două tăişuri. 
Asta e o teribilă ispită pentru un om disperat, nu-i aşa? Eu 
nu pot rezista şi noapte de noapte mă urc sus şi încerc să 


deschid uşa. Dacă o găsesc o dată deschisă, s-a isprăvit cu 
el! Noapte de noapte fac la fel, chiar dacă, cu un minut 
înainte, mi-amintese de toate motivele care-ar trebui să mă 
împiedice să fac aşa ceva. Parcă m-ar îmboldi un demon să- 
mi calc toate planurile şi să-l omor. Din dragoste pentru el, 
poţi lupta cât pofteşti împotriva demonului din mine, dar 
când îi va suna ceasul, nici ceata îngerilor din cer nu-l va 
scăpa! 

Am cercetat arma cu ochi scrutători. Deodată, mi-a trecut 
prin minte un gând îngrozitor: cât de puternică aş fi dacă aş 
avea şi eu o asemenea armă! Am luat-o şi am pus mâna pe 
lamă. El urmări cu uimire expresia care mi se întipări, timp 
de o secundă, pe faţă: nu era oroare, ci poftă fierbinte. Îmi 
smulse, plin de gelozie, pistolul, închise briceagul şi îl 
ascunse din nou. 

— Nu-mi pasă dacă-i spui, zise el. Sfătuieşte-l să se 
păzească şi păzeşte-l şi dumneata. Văd că înţelegi care sunt 
raporturile dintre noi şi primejdia în care se află nu te 
înfricoşează. 

— Ce ţi-a făcut dumitale Heathcliff? Îl întrebai. Cu ce te-a 
nedreptăţit de-a provocat această ură feroce? N-ar fi mai 
cuminte să-i porunceşti să plece din casa dumitale? 

— Nu! Tună Eamshaw; iar dacă ar propune el însuşi să 
plece, ar fi un om mort! Convinge-l să încerce şi eşti o 
ucigaşă! Cum, să pierd totul fără nici o şansă de 
recuperare? Hareton să rămână cerşetor? Oh! Blestematul! 
Voi recâştiga totul şi voi lua chiar şi aurul lui; apoi îi voi lua 
sângele, iar iadul îi va lua sufletul! Cu un oaspete ca el, 
iadul va fi de zece ori mai întunecat decât a fost vreodată! 

Dumneata, Ellen, m-ai lămurit asupra deprinderilor 
fostului dumitale stăpân. Nu încape nici o îndoială că e la 
limita nebuniei; cel puţin aşa era în noaptea trecută. Gândul 
că mă aflu în apropierea lui mă înfiora. Dac-ar fi fost să 
aleg, aş fi preferat să stau cu Joseph, aşa ursuz şi bădăran 
cum este. După aceea Eamshaw începu să se plimbe 
îngândurat; iar eu am tras ivărul şi m-am refugiat în 


bucătărie. Joseph stătea aplecat peste cămin, uitându-se 
într-un ceaun mare, care se legăna deasupra focului; pe 
banca de lângă el era o strachină cu făină de ovăz. 
Conţinutul ceaunului începu să fiarbă, iar el se întoarse, 
gata să-şi cufunde mâna în strachină; am dedus că toate 
pregătirile acestea se făceau în vederea cinei şi, fiindu-mi 
foame, m-am hotărât să mănânc şi eu ceva; de aceea am 
strigat tare: 

— Am să fac eu „porridge”-ul! Apoi am dat strachina la o 
parte, ca să nu poată ajunge cu mâna la ea şi mi-am scos 
pălăria şi mantaua de călărie. Domnul Eamshaw, am 
continuat eu, mi-a spus să mă servesc singură. Şi aşa voi 
face, de teamă să nu mor de foame. N-am să fac pe cucoana 
faţă de dumneavoastră! 

— Doamne-Dumnezeule! Mârâi el, aşezându-se şi 
netezindu-şi ciorapii vărgaţi de la genunchi până la gleznă. 
Dac-o fi să fie iar porunci noi... Tocmai acum când m-am 
învăţat cu doi stăpâni şi dacă mi-o fi dat să am pe cap şi-o 
stăpână apoi cred c-a venit vremea s-o iau din loc. N-am 
crezut că va veni ziua în care trebuie să părăsesc casa asta 
bătrână... Da' mi se pare că s-apropie ceasu'! 

Eu n-am răspuns nimic la această plângere, ci m-am pus 
repede pe treabă, suspinând după vremurile când 
asemenea ocupaţie ar fi însemnat o distracţie plăcută; dar 
m-am silit să alung cât mai repede orice gând de acest fel. 
Era prea chinuitor să-mi reamintesc fericirea din trecut, 
dar pericolul de a reînvia această amintire era cu atât mai 
mare cu cât mai repede se învârtea făcăleţul şi cu cât mai 
iute cădeau pumnii de făină în apă. Joseph privea felul meu 
de a găti cu o indignare din ce în ce mai mare. 

— Ia te uită! Strigă el. Hareton, astă-seară n-ai să mănânci 
„porridge”, că o să fie numai cocoloşi cât capu' tău. Ia te 
uită! Să fiu în locu' ei, aş trânti înăuntru şi strachina! Uite 
cum lasă să dea în foc ca să scape mai repede de grijă! Ia te 
uită! Noroc că nu spargi fundu' ceaunului! 


Trebuie să recunosc că atunci când am turnat fiertura în 
castroane, era mai curând o masă informă. Fuseseră 
pregătite patru castroane, iar din lăptărie s-a adus un ulcior 
mare cu lapte proaspăt, pe care Hareton l-a luat şi a 
început să bea din el, împrăştiind o mulţime de lapte pe jos. 
L-am dojenit, spunându-i să-şi toarne laptele într-o ceaşcă, 
deoarece eu nu puteam bea dintr-un lichid mânuit atât de 
murdar. Bătrânul cinic găsi că e îndreptăţit să se socotească 
profund jignit de acest rafinament, aşa că mă asigură, în 
repetate rânduri, că «băiatul e tot atât de nobil» ca şi mine 
«şi tot atât de sănătos», mirându-se că sunt aşa de 
încrezută. Între timp, micul bădăran sorbea mai departe, 
uitându-se cu dispreţ la mine, iar balele îi curgeau în ulcior. 

— Eu am să mănânc în altă încăpere, am spus. N-aveţi o 
încăpere care se cheamă salon? 

— Salon! Repetă Joseph ca un ecou batjocoritor. Salon! 
Nu, n-avem salon. Dacă nu-ţi place cu noi, du-te de stai cu 
stăpânu'; şi dacă nu-ţi place cu el, vino de stai cu noi. 

— Atunci mă duc sus! l-am răspuns; du-mă într-o odaie. 

Mi-am pus farfuria pe o tavă şi m-am dus să-mi iau singură 
puţin lapte. Joseph se ridică mârâind furios şi porni înaintea 
mea. Ne-am urcat în pod; acolo deschise o uşă, apoi alta, 
cercetând toate încăperile prin faţa cărora treceam. 

— Iacă aici o odaie, îmi zise în cele din urmă, dând de-o 
parte o scândură prinsă în balamale. E destul de bună ca să 
înfuleci o strachină de „porridge” în ea. Colo-n colţ uite un 
sac de grâu destul de curat; şi dacă ţi-e frică să nu care 
cumva să-ţi mânjeşti hainele de mătase, aşterne-ţi batista 
peste el. 

Odaia era un fel de magazie-mansardă, plină cu zdrenţe şi 
mirosind tare a malţ şi-a grâu. De jur împrejurul pereţilor 
erau aşezaţi, în stivă, nenumărați saci, care lăsau Ia mijloc 
un loc mare, gol. 

— Dar bine, omule, am exclamat eu privindu-l cu mânie, 
asta nu-i o cameră în care să pot dormi! Vreau să mă duci în 
dormitorul meu. 


— Dormitor! Repetă el pe un ton batjocoritor. Ai văzut 
toate dormitoarele de-aici... Acolo e-al meu. 

Mă duse într-o altă mansardă, care se deosebea de prima 
numai prin faptul că nu avea nimic de-a lungul pereţilor, ci 
numai un pat mare, scund, fără perdele, acoperit cu-o 
plapumă de culoare indigo. 

— De ce-mi arăţi odaia dumitale? I-am răspuns. Cred că 
domnul Heathcliff nu locuieşte în podul casei, nu-i aşa? 

— Ah! Vrei să te duci în odaia lu' domnu' Heathcliff? Strigă 
el, de parcă făcuse o descoperire. Nu puteai să-mi spui aşa 
de la început? Că atunci îţi spuneam fără să-mi baţi capu' 
atât că aia-i singura pe care n-o poţi vedea... Elo ţine 
încuiată şi nimeni nu intră afară de el. 

— Frumoasă casă aveţi, Joseph, nu m-am putut opri să-i 
spun şi simpatici locatari! Cred că toată nebunia din lume s- 
a adunat în creierul meu când mi-am legat soarta de voi! 
Totuşi, acum nu despre asta-i vorba... Trebuie să mai fie şi 
alte încăperi pe-aici. Pentru numele lui Dumnezeu, mişcă-te 
mai repede şi du-mă să mă aşez undeva! 

La această observaţie aspră nu mi-a răspuns; porni în jos 
pe scara de lemn, păşind încet şi greoi şi se opri în faţa unei 
încăperi care, judecând după atitudinea lui şi calitatea 
superioară a mobilierului, mi s-a părut a fi cea mai bună. Pe 
jos se afla un covor, dar desenul îi era acoperit de praf; pe 
cămin atârna un tapet rupt în fâşii, patul era frumos, de 
stejar, de formă modernă, cu perdele roşii, bogate, dintr-un 
material destul de scump, dar se vedea că erau foarte 
uzate; draperiile atârnau în zdrenţe de pe inele, bara de 
fier care le susţinea era îndoită într-o parte în formă de arc, 
ceea ce făcea ca draperia să atârne pe jos. Scaunele erau 
de asemenea uzate, unele din ele chiar foarte uzate, iar 
tabliile de lemn de pe pereţi deformate de nenumărate 
crăpături adânci. Tocmai când îmi făceam curaj să intru şi 
să mă instalez, câlăuza mea nebună mă anunţă: 

— Asta-i a stăpânului. 


Între timp cina mi se răcise, pofta de mâncare îmi trecuse, 
iar răbdarea mea ajunsese la limită. Atunci am stăruit să-mi 
dea imediat un loc unde să mă adăpostesc şi posibilitatea de 
a mă odihni. 

— Unde dracu'? Începu evlaviosul bătrân. Doamne, 
binecuvântează-ne! Doamne, iartă-ne! Unde dracu' oi fi 
vrând să te duci, femeie de nimica, afurisită şi nesuferită?! 
Ai văzut toată casa, în afară de bucăţica aia de odaie a lu' 
Hareton. În casa asta, alt culcuş nu-i. 

Eram atât de supărată, încât am trântit pe jos tava cu tot 
ce era pe ea; apoi m-am aşezat în capul scării, mi-am 
acoperit faţa cu mâinile şi m-am pus pe plâns. 

— Na! Na! Exclamă Joseph. Bine faci, dom'şoară! Bine faci 
dom'şoară! Chiar aşa! Când s-o împiedica stăpânu' de 
blidele astea sparte, o să avem ce auzi! O să vedem noi ce s- 
o întâmpla! La ce bun să faci pe nebuna? Meriţi să rabzi de 
foame pân' la Crăciun dacă dai de-a azvârlita cu darurile lui 
Dumnezeu şi le calci în picioare pentru furiile tale prosteşti! 
Dar n-aş crede c-o să-ţi arăţi multă vreme supărarea. Crezi 
că Heathcliff o să te lase să te porţi aşa frumos? Nu doresc 
alta decât să te prindă el! Numa' atâta vreau! 

După aceea a plecat, bombănind, în vizuina lui de jos, 
ducând cu el şi lumânarea; iar eu am rămas în întuneric. 
Timpul de reflecţie ce urmă după fapta mea nesăbuită mă 
obligă să admit că trebuie să-mi potolesc orgoliul, să-mi 
domolesc furia şi mă silii să fac să dispară urmele 
neghiobiei mele. Primii un ajutor neaşteptat din partea lui 
Throttler, pe care, de data asta, l-am recunoscut: era fiul 
bătrânului nostru Skulker; copilăria şi-o petrecuse la 
Grange; tatăl meu îl dăruise domnului Hindley. Cred că m-a 
recunoscut; şi-a vârât botul în obrazul meu în chip de salut, 
apoi s-a grăbit să înghită cu poftă „porridge”-ul, în timp ce 
eu strângeam, pe bâjbâite, de pe o treaptă pe alta, cioburile 
vasului de pământ şi ştergeam cu batista împroşcăturile de 
lapte de pe balustradă. Abia isprăvisem treaba, când am 
auzit paşii domnului Eamshaw pe coridor. Ajutorul meu şi-a 


vârât coada între picioare şi s-a lipit de perete, iar eu m-am 
ascuns în pervazul celei mai apropiate uşi. Strădania 
câinelui de a se feri de el n-a avut succes; am ghicit asta 
după zgomotul ce se auzi jos, urmat de un chelălăit prelung 
şi demn de milă. Eu am avut mai mult noroc! Eamshaw a 
trecut pe lângă mine, a intrat în camera lui şi a închis usa. 
Imediat după aceea au urcat scările Joseph şi Hareton; 
bătrânul îl ducea pe Hareton la culcare. M-am adăpostit şi 
eu în camera băiatului, dar Joseph, văzându-mă, spuse: 

— Acum aveţi loc destul în sală, cred, amândouă: şi 
dumneata şi trufia dumitale! E goală; puteţi şedea singure 
în ea şi cu Dumnezeu, care din nenorocire se va afla într-o 
tovărăşie aşa de păcătoasă. 

Am profitat, bucuroasă, de această îndrumare şi, în 
minutul când m-am trântit pe un scaun lângă foc, am aţipit; 
apoi am adormit. Somnul mi-a fost adânc şi dulce, dar 
domnul Heathcliff, care tocmai intrase, m-a trezit mult prea 
devreme, întrebându-mă cu felul lui amabil ce fac acolo. Eu 
i-am spus că am stat de veghe până târziu, pentru că cheia 
camerei noastre era în buzunarul lui. Cuvântul „noastre” a 
însemnat pentru el o jignire mortală. S-a jurat că nu era şi 
nu va fi niciodată camera mea şi că el va... Nu-ţi pot repeta 
vorbele pe care mi le-a spus şi nici nu-ţi pot descrie cum 
obişnuieşte să se poarte; dar pot să-ţi spun că e ingenios şi 
neostenit în strădania de a mă face să-l urăsc. Câteodată 
uimirea mea e atât de mare, încât îmi micşorează spaima. 
Totuşi te asigur că un tigru sau un şarpe veninos n-ar putea 
deştepta în mine o groază egală cu cea pe care o trezeşte 
el. Mi-a spus că biata Catherine e bolnavă, aruncând toată 
vina pe fratele meu şi făgăduindu-mi că în locul lui Edgar 
voi suferi eu, asta până va putea pune mâna pe el. 

Îl urăsc... Sunt distrusă... Am fost o nebună! Bagă de 
seamă să nu sufli nimănui de la Grange vreo vorbă din ceea 
ce ţi-am scris. 'le voi aştepta în fiecare zi... Nu mă 
dezamăgi! 

Isabella” 


CAPITOLUL 14 

Imediat după ce-am citit această epistolă, m-am dus la 
stăpân şi i-am dat de veste că sora lui a sosit la Heights şi 
mi-a trimis o scrisoare în care spune cât a îndurerat-o 
starea doamnei Linton şi dorinţa arzătoare de a-l vedea, 
precum şi rugămintea de a-i trimite prin mine cât mai 
curând posibil un semn de iertare. 

— Iertare! Zise Linton. N-am ce să-i iert, Ellen. Poţi să te 
duci azi după-amiază la Wuthering Heights, dacă vrei; şi 
spune-i că nu sunt supărat, ci trist, că am pierdut-o şi mai 
ales pentru că nu cred că va fi vreodată fericită. Dar nici 
vorbă nu poate fi ca eu să mă duc s-o văd: suntem despărțiți 
pe veci. lar dacă vrea cu-adevărat să-mi facă un bine, 
spune-i să-l convingă pe nemernicul cu care s-a măritat să 
plece din ţinutul acesta. 

— Şi nu vreţi să-i scrieţi un bileţel, domnule? Îl întrebai pe 
un ton rugător. 

— Nu, răspunse. N-are rost. Legăturile mele cu familia lui 
Heathcliff vor fi tot atât de reduse ca şi ale lui cu a mea! 
Adică nu vor exista! 

Răceala domnului Edgar m-a întristat peste măsură şi tot 
drumul mi-am bătut capul cum să pun cât mai mult suflet în 
ceea ce-i voi repeta Isabellei şi cum să îndulcesc refuzul lui 
de a-i scrie măcar câteva rânduri de mângâiere. Cred că ea 
mă pândea de dimineaţă: am văzut-o uitându-se pe 
fereastră pe când urcam aleea grădinii şi i-am făcut semn 
din cap. Dar ea s-a dat la o parte de teamă să n-o surprindă 
cineva. Am intrat fără a bate la uşă. N-am văzut niciodată 
un spectacol mai înfiorător şi mai jalnic decât cel pe care mi 
l-a oferit casa aceea atât de veselă odinioară! Trebuie să 
mărturisesc că, de eram eu în locul tinerei doamne, aş fi 
măturat măcar căminul şi aş fi şters mesele cu o cârpă de 
praf. Dar ea se lăsase covârşită de nepăsarea celor din jur. 
Faţa ei frumoasă era gălbejită şi apatică, părul neondulat - 
câteva bucle îi atârnau alene pe umeri, iar câteva erau 
strânse în jurul capului. Probabil că nu se atinsese din ajun 


de veşmintele ei. Hindley nu se afla acolo. Domnul 
Heathcliff şedea la o masă şi-şi răsfoia carnetul, dar când 
am intrat s-a ridicat în picioare, m-a întrebat foarte 
prietenos de sănătate şi mi-a oferit un scaun. Numai el avea 
o înfăţişare ca lumea în încăperea aceea. Mi se păru chiar 
că arăta mai bine ca niciodată. Împrejurările vieţii le 
schimbaseră atât de mult situaţia, încât, dacă i-ar fi văzut 
un străin, ar fi putut crede că el e născut şi crescut ca un 
„gentleman”, iar soţia lui ca o biată femeie de rând! Ea veni 
în grabă către mine să mă salute şi întinse mâna după 
scrisoarea pe care-o aştepta. Am dat din cap. Ea nu înţelese 
semnul, ci mă urmă la bufetul unde mă dusesem să-mi pun 
boneta, stăruind, în şoaptă, să-i dau numaidecât ceea ce-i 
adusesem. Heathcliff ghici sensul manevrelor ei şi spuse: 

— Dac-ai adus ceva pentru Isabella (după cum desigur ai 
şi adus, Nelly), dă-i. Nu trebuie să vă ascundeţi de mine! 
Între noi nu există secrete. 

— Oh, n-am adus nimic, am răspuns, crezând că cel mai 
bun lucru e să spun adevărul de la început. Stăpânul m-a 
însărcinat să-i transmit că în momentul de faţă nu trebuie 
să aştepte din parte-i nici scrisori şi nici vizite. Vă trimite, 
doamnă, toată dragostea lui şi urări de fericire şi vă iartă 
pentru durerea pe care i-aţi pricinuit-o. Dar crede că de- 
acum încolo între casa lui şi casa aceasta nu vor mai exista 
legături, deoarece reluarea lor n-ar avea nici un rost. 

Buzele doamnei Heathciliff tremurară uşor. Apoi s-a dus şi 
s-a aşezat pe scaunul ei de lângă fereastră. Heathcliff s-a 
oprit în faţa căminului, aproape de mine şi a început să-mi 
pună felurite întrebări în legătură cu Catherine. l-am spus 
atâta cât am crezut eu că e cuminte să-i spun, dar, printr-un 
interogatoriu în toată legea, a aflat de la mine cea mai mare 
parte a faptelor legate de începutul bolii. Eu am învinuit-o, 
după cum merita, pentru faptul că-şi provocase singură 
boala, şi-am încheiat spunându-i că sper să urmeze şi el 
pilda domnului Linton, evitând orice fel de legătură cu 
familia acestuia. 


— Doamna Linton abia începe să se întremeze, am zis, dar 
nu va mai fi niciodată cum a fost; totuşi trăieşte şi, dacă 
într-adevăr îţi pasă câtuşi de puţin de ea, ar trebui să te 
fereşti a-i mai ieşi în cale. Ba chiar ar trebui să pleci 
definitiv de prin partea locului; şi, ca să nu ai regrete, am 
să-ţi spun că doamna Catherine Linton se deosebeşte tot 
atât de mult de vechea dumitale prietenă, Catherine 
Eamshaw, pe cât se deosebeşte această tânără doamnă de 
mine. Înfăţişarea ei s-a schimbat mult; caracterul ei şi mai 
mult. lar omul care e silit de împrejurări să rămână lângă 
ea de-aici încolo nu-şi va putea întemeia dragostea decât pe 
amintirea a ceea ce a fost ea odată, adică pe simţământul 
omeniei şi al datoriei. 

— Se prea poate, observă Heathcliff, străduindu-se să-şi 
păstreze calmul. Se prea poate ca stăpânul dumitale să nu 
se bizuie pe nimic altceva decât pe omenie şi datorie. Dar 
dumneata îţi închipui că eu o voi lăsa pe Catherine numai în 
seama datoriei şi omeniei lui? Şi poţi dumneata asemui 
sentimentele mele, în ceea ce priveşte pe Catherine, cu-ale 
lui? Înainte de a părăsi această casă, trebuie să-mi 
făgăduieşti c-ai să-mi ajuţi să am o întrevedere cu ea. Vrei, 
nu vrei, eu o voi vedea! Ce spui? 

— Spun, domnule Heathcliff, i-am răspuns eu, că nu 
trebuie s-o vezi niciodată cu ajutorul meu. Încă o întâlnire 
între dumneata şi stăpânul meu ar ucide-o. 

— Cu ajutorul dumitale asta se poate evita, continuă el; şi 
dacă ar exista primejdia să se întâmple una ca asta... Şi 
dacă el ar fi cauza celei mai mici tulburări din viaţa ei... 
Cred că voi fi îndreptăţit să recurg la măsuri extreme! Aş 
vrea să fii destul de sinceră şi să-mi spui dacă ea ar suferi în 
urma pierderii lui: teama c-ar suferi mă reţine. De aici poţi 
vedea deosebirea dintre sentimentele noastre: dacă el ar fi 
fost în locul meu şi eu în al lui, cu toate că-lurăsccuoură 
care mi-a înveninat viaţa, niciodată n-aş fi ridicat mâna 
împotriva lui. Mă poţi privi cu neîncredere dacă-ţi place! Eu 
nu i-aş fi interzis niciodată s-o vadă, atâta vreme cât ea ar fi 


dorit acest lucru. Dar în clipa în care nu i-ar mai fi păsat de 
el, i-aş fi smuls inima lui Linton şi i-aş fi băut sângele! Până 
atunci însă - şi, dacă nu mă crezi, nu mă cunoşti - până 
atunci aş fi murit încetul cu încetul, fără să mă fi atins 
măcar de un fir de păr din capul lui! 

— Şi totuşi, am intervenit eu, distrugi fără scrupul orice 
speranţă de a o vedea complet vindecată, silind-o să-şi 
aducă aminte de dumneata acum, când aproape te-a uitat, 
creând în jurul ei un nou tumult de neînțelegere şi 
suferinţă. 

— Dumneata crezi că aproape m-a uitat, zise el. Oh, Nelly! 
Dumneata ştii că nu-i adevărat! Nu-i aşa? Dumneata ştii tot 
atât de bine ca şi mine că pentru fiecare gând pe care-l are 
pentru Linton are o mie de gânduri pentru mine! În cea mai 
nefericită perioadă a vieţii mele m-a chinuit şi pe mine 
îndoiala; cu această temere m-am întors aici astă-vară, dar 
acum numai dacă mi-o va spune ea, cu gura ei, aş mai putea 
admite o asemenea idee înfiorătoare. Şi atunci Linton n-ar 
mai însemna nimic, nici Hindley, nici toate visele pe care le- 
am visat vreodată. Viitorul meu ar fi cuprins în două vorbe: 
„moarte” şi „iad”. Viaţa, după pierderea ei ar fi un iad. Am 
fost un nătărău când mi-am închipuit că preţuia dragostea 
lui Edgar Linton mai mult decât pe-a mea. Dacă el ar iubi cu 
toate puterile făpturii sale firave, n-ar putea iubi nici în 
optzeci de ani atât cât pot iubi eu într-o zi. lar inima 
Catherinei este tot atât de fierbinte ca şi a mea şi mai 
degrabă ar putea încăpea toată apa mării într-un şipot 
decât să poată pune Linton stăpânire pe toată dragostea ei. 
Hm! Poate că ţine ceva mai mult la el decât la câinele sau la 
calul ei. În el nu găseşte să iubească ceea ce găseşte în 
mine şi cum l-ar putea iubi pentru ceea ce n-are? 

— Catherine şi cu Edgar sunt tot atât de îndrăgostiţi unul 
de altul cât pot fi doi oameni! Strigă Isabella, înviorându-se 
brusc. Nimeni să nu vorbească astfel despre ei, nu vreau să 
aud că cineva îl dispreţuieşte pe fratele meu! 


— Fratele tău te iubeşte şi pe tine nemaipomenit de mult, 
nu-i aşa? Observă Heathcliff cu ironie. Te lasă în voia sorții 
cu o uşurinţă surprinzătoare. 

— Nu-şi dă seama cât sufăr, răspunse ea. Nu i-am spus. 

— Atunci înseamnă că i-ai spus, totuşi, ceva. I-ai scris? 
Răspunde-mi. 

— l-am scris ca să-i anunţ căsătoria... Ai văzut biletul. 

— De-atunci nimic? 

— Nimic. 

— Doamna Isabella arată foarte rău acum, că şi-a schimbat 
condiţiile de viaţă, am spus eu. Se vede cât de colo că-i 
lipseşte iubirea cuiva. A cui, nu-i greu de ghicit, dar poate 
că-i mai bine să tac. 

— Eu cred că-i lipseşte dragostea de sine însăşi, zise 
Heathcliff. Decade şi e din zi în zi mai murdară. A obosit 
mult prea devreme în dorinţa ei de a-mi plăcea. Poate că nu 
mă crezi, dar a doua zi după căsătorie a plâns că vrea să 
meargă acasă. Dar cu cât e mai neglijentă, cu atât se va 
potrivi mai bine cu casa asta, iar eu voi avea grijă să nu mă 
facă de râs umblând pe-afară. 

— Bine domnule, i-am răspuns, sper însă că vei ţine seama 
de faptul că doamna Heathcliff e obişnuită să fie servită şi 
îngrijită şi că a fost crescută, ca unica fiică la părinţi, într-o 
casă unde toată lumea era gata să-i facă pe plac. Trebuie 
să-i pui la dispoziţie o servitoare, care să rânduiască totul în 
jurul ei şi trebuie să te porţi frumos cu ea. Orice-ai crede 
despre domnul Edgar, nu te poţi îndoi de faptul că ea e 
capabilă de sentimente puternice, căci altfel n-ar fi părăsit 
luxul, confortul şi prietenii din fostul ei cămin, pentru a te 
urma de bunăvoie într-o sălbăticie ca asta. 

— A părăsit totul din pricina unor iluzii, răspunse el. Şi-a 
închipuit că sunt un erou de roman şi a sperat o îngăduinţă 
nemărginită din partea devotamentului meu cavaleresc. Mi- 
e greu s-o consider drept o făptură raţională, căci a dat 
dovadă de prea multă încăpățânare când şi-a format ideile 
fanteziste despre caracterul meu şi a acţionat apoi în 


virtutea iluziilor false cu care s-a hrănit. Dar acuma, în 
sfârşit, cred că începe să mă cunoască. Nu mai observ 
zâmbetele acelea naive şi strâmbăturile care mă enervau 
atâta la început şi nici incapacitatea prostească de a 
înţelege că-i vorbeam serios când îi spuneam ce cred 
despre îngâmfarea ei şi despre ea însăşi. Iar efortul de a 
dobândi perspicacitatea necesară pentru a-şi da seama că 
n-o iubesc mă uimeşte. Într-o vreme credeam că nimic n-o 
va putea face să înţeleagă asta! Şi totuşi parcă n-a înţeles 
tocmai bine, căci azi-dimineaţă m-a anunţat, făcându-mi 
dovada inteligenţei sale nemaipomenite, că am izbutit s-o 
fac să mă urască. Te asigur că pentru asta a trebuit o 
muncă de Hercule! Şi dacă lucrurile stau cu-adevărat aşa, 
atunci am motive să-i mulţumesc. Pot să mă încred în 
afirmaţia dumitale. Isabella? Eşti convinsă că mă urăşti? 
Dacă te las singură o jumătate de zi, n-ai să vii din nou la 
mine oftând şi giugiulindu-mă? Cred c-ar fi preferat să fiu 
cât se poate de mieros cu ea în faţa dumitale, Nelly. 
Vanitatea ei e rănită de adevărul spus fără înconjur. Dar nu- 
mi pasă. Vreau să ştie că n-a existat dragoste decât într-o 
singură parte; în privinţa asta n-am minţit-o niciodată. Nu 
mă poate învinovăţi că i-am arătat nici cel mai mic semn de 
simpatie. A văzut că primul lucru pe care l-am făcut când 
am ieşit de la Grange a fost să-i spânzur căţeluşa; şi când a 
început să mă roage s-o cruţ, primele cuvinte pe care le-am 
rostit au fost cele prin care-mi exprimam dorinţa să spânzur 
toate fiinţele din preajma ei, cu excepţia uneia singure: 
poate-a crezut că excepţia asta era ea. Dar nici o brutalitate 
n-o dezgusta; cred că are o admiraţie înnăscută pentru 
brutalitate, cu singura condiţie ca preţioasa ei persoană să 
se afle în siguranţă. Aşadar, n-a fost oare cea mai mare 
tâmpenie din partea acestei făpturi prăpădite, slugarnice şi 
mediocre să viseze c-aş putea-o iubi? Spune-i stăpânului 
dumitale, Nelly, că de când sunt n-am întâlnit o fiinţă atât de 
abjectă ca ea. Să ştie că dezonorează numele de Linton şi 
că uneori am oprit - pur şi simplu pentru că nu ştiam ce să 


mai inventez - experienţele mele prin care voiam să văd tot 
ce poate îndura, ca după aceea să se târască, neruşinată şi 
mârşavă, iarăşi spre mine! Şi spune-i, de asemenea, ca să 
linişteşti inima lui de frate şi de ocrotitor, că mă voi menţine 
riguros în limitele legii. Am evitat, în tot acest răstimp, orice 
gest care i-ar da un cât de mic drept să ceară despărţirea; 
şi, mai mult decât atâta, nu va putea mulţumi nimănui că 
ne-a despărţit. Dacă vrea să plece, poate pleca. Prezenţa ei 
îmi provoacă o scârbă ce depăşeşte plăcerea ce-o pot avea 
chinuind-o. 

— Domnule Heathcliff, am spus eu, aşa nu poate vorbi 
decât un nebun. Soţia dumitale, foarte probabil, e convinsă 
că eşti nebun şi de aceea te-a şi suportat; dar acum, dacă 
spui că poate pleca, nu încape îndoială că va profita de 
această permisiune. Nu-i aşa, doamnă, că nu sunteţi atât de 
vrăjită, încât să rămâneţi cu el de bunăvoie? 

— Bagă de seamă, Ellen! Răspunse Isabella cu ochii 
scânteietori de furie - expresia lor nu lăsa nici o îndoială 
asupra faptului că soţul ei izbutise în strădania de a o face 
să-l urască - să nu crezi nici un cuvânt din ce spune! E un 
diavol mincinos! Un monstru, nu o fiinţă omenească! Mi-a 
mai spus că-l pot părăsi şi-am încercat, dar nu cutez să mai 
încerc! Te rog, Ellen, făgăduieşte-mi că n-ai să pomeneşti 
fratelui sau cumnatei mele nimic din această convorbire 
infamă. Nu urmăreşte în tot ce spune, decât să-l aducă pe 
Edgar la disperare; spune că s-a căsătorit cu mine numai ca 
să-l aibă pe Edgar în puterea lui. Dar n-are să izbutească! Îl 
voi împiedica chiar cu preţul vieţii! Sper şi mă rog să nu mai 
ţină seama de prudenţa-i diabolică şi să mă ucidă! Singura 
plăcere pe care mi-o mai pot imagina e să mor sau să-l văd 
mort! 

— Deocamdată ajunge! Zise Heathcliff. Dacă vei fi 
interogată de vreun tribunal, îţi vei aduce aminte de cele 
ce-a spus, Nelly! Şi, uită-te bine la faţa ei, a ajuns aproape 
în starea care-mi convine. Nu, nu, nu mai eşti capabilă să te 
stăpâneşti, Isabella; iar eu, fiind protectorul tău legal, 


trebuie să te ţin sub tutela mea, oricât de dezgustătoare ar 
fi această îndatorire. Du-te sus, am ceva de vorbit cu Ellen 
între patru ochi. Nu pe-acolo! Sus, ţi-am spus! Ce faci fato? 
Asta-i drumul spre etaj? Puse mâna pe ea şi-o împinse afară 
din odaie, apoi se întoarse, mârâind: 

— N-am nici o milă! N-am nici o milă! Cu cât viermii se 
zvârcolesc mai tare, cu-atât creste şi pofta de a-i strivi. 
Îndur o suferinţă nespusă; e ca durerea de măsele; pe 
măsură ce durerea creşte, scrâşneşti mai tare din dinţi. 

— Dumneata înţelegi ce înseamnă cuvântul „milă”? Am 
spus eu, grăbindu-mă să-mi iau boneta. Ai simţit dumneata 
vreodată măcar o frântură de milă în viaţa dumitale? 

— Pune boneta jos! Mă întrerupse el, observând intenţia 
mea de a pleca. N-ai să pleci încă. Vino încoace, Nelly. 
Trebuie ori să te conving, ori să te silesc să mă ajuţi s-o văd 
pe Catherine şi încă fără întârziere. Îţi jur că nu vreau să 
fac nici un rău. Nu vreau să provoc nici o tulburare, nu 
vreau să-l scot din fire sau să-l insult pe domnul Linton. Nu 
vreau decât să aflu din gura ei cum se simte şi pentru ce s-a 
îmbolnăvit şi s-o întreb ce-aş putea face pentru ea! Astă- 
noapte am stat timp de şase ore în grădina de la Grange, 
iar la noapte mă duc iar, până când voi găsi prilejul de a 
intra. Dacă-l întâlnesc pe Edgar Linton, n-am să şovăi, ci am 
să-l trântesc la pământ şi am să-i trag câteva, ca să stea 
liniştit cât timp o să fiu şi eu pe-acolo. Iar dacă servitorii vor 
încerca să mă oprească, am să-i ameninţ cu pistoalele astea. 
Dar n-ar fi mai bine să eviţi întâlnirea mea cu ei sau cu 
stăpânul lor? Şi dumneata ai putea-o face foarte uşor. Ţi-aş 
da de veste când vin, m-ai lăsa să intru neobservat de 
îndată ce Catherine ar rămâne singură, şi-apoi ai sta la 
pândă până plec; conştiinţa ţi-ar fi liniştită, căci numai aşa 
vei împiedica cine ştie ce nelegiuire. 

Am protestat, spunându-i că nu vreau să-mi trădez 
stăpânul şi încă în propria lui casă; apoi l-am condamnat 
pentru cruzimea de care dădea dovadă pregătindu-se să 


distrugă liniştea doamnei Linton de dragul unei plăceri 
egoiste. 

— Cea mai obişnuită întâmplare o sperie într-un chip 
îngrozitor, i-am spus. Nervii i-s încordaţi peste măsură şi 
sunt absolut convinsă că n-ar putea suporta o surpriză ca 
asta. Nu stărui, domnule, sau, dacă nu renunţi, trebuie să 
aduc la cunoştinţa stăpânului meu intenţiile dumitale, iar el 
va lua măsurile cuvenite ca să-şi pună casa şi pe cei ce 
locuiesc într-însa la adăpost de orice amestec nedorit. 

— Dacă lucrurile stau aşa, atunci am să iau măsuri ca să te 
pun la adăpost pe dumneata, femeie! Exclamă Heathcliff. N- 
ai să părăseşti Wuthering Heights până mâine dimineaţă! 
Ce prostie să-mi spui că prietena mea Catherine n-ar putea 
suporta să mă vadă! Şi-apoi n-am de gând să-i fac nici un fel 
de surpriză, căci nu vreau să mă duc la ea pe neaşteptate. 
Dumneata trebuie s-o pregăteşti... S-o întrebi dacă pot 
veni. Îmi spui că nu pomeneşte niciodată numele meu şi 
nimeni nu-i vorbeşte despre mine. Cui să i-l pomenească de 
vreme ce sunt un subiect interzis în casa aceea? Catherine 
crede că voi toţi sunteţi iscoadele bărbatului ei. Oh, nu mă 
îndoiesc că trăieşte ca-n iad în mijlocul vostru! Iar tăcerea 
ei mă face să-mi dau foarte bine seama de ceea ce simte. 
Spui că uneori n-are pic de odihnă şi pare speriată: asta-i 
semn de linişte? Îmi spui că nu-i în toate minţile. Cum dracu 
ar putea fi altfel când trăieşte într-o izolare aşa de 
groaznică? Şi făptura aceea, nesărată, slăbănoagă şi demnă 
de milă o îngrijeşte din, datorie” şi „omenie”! Din „milă” şi 
„caritate”! Iar dacă el speră că îşi va recăpăta puterile 
datorită îngrijirilor lui superficiale, e ca şi cum ar sădi un 
stejar într-un ghiveci de flori şi-ar aştepta apoi să-l vadă 
crescând. Aşadar, hai să hotărâm imediat: vrei să rămâi aici 
şi eu să-mi fac drum spre Catherine, luptându-mă cu Linton 
şi cu slugile lui? Sau vrei să fii prietena mea, aşa cum ai fost 
până acum şi să faci ceea ce-ţi cer? Hotărăşte-te, pentru că, 
dacă persişti în încăpăţânarea şi răutatea dumitale, n-are 
rost să-mi mai pierd vremea cu dumneata. 


— Ei bine, domnule Lockwood, am pledat, m-am văitat, l- 
am refuzat net de cincizeci de ori, dar în această lungă 
discuţie m-a silit să accept. l-am făgăduit că voi duce 
stăpânei mele o scrisoare din partea lui şi, dacă ea va 
consimţi, îl voi înştiinţa de îndată ce Linton va lipsi de-acasă. 
Atunci va intra cum va şti, căci eu n-am să fiu pe-acolo şi 
nici celelalte femei de serviciu nu-i vor ieşi în cale. Am făcut 
bine sau am făcut rău? Mă tem c-am făcut rău, deşi nu 
puteam face altfel. Am crezut că, supunându-mă, 
preveneam un nou scandal şi-am mai crezut, de asemenea, 
că lucrul acesta ar putea produce o întorsătură favorabilă 
în boala mintală a doamnei Linton. Apoi mi-am adus aminte 
de aspra dojană a domnului Edgar cum că umblu cu vorba, 
dar am încercat sa nu-mi mai fac gânduri, spunându-mi că 
această trădare faţă de încrederea lui, dacă fapta mea 
merita o denumire atât de aspră, va fi ultima. Trebuie să 
recunosc însă că drumul meu, la întoarcere, a fost mult mai 
trist decât cel de la venire şi-am şovăit mult până m-am 
putut hotărî să-i înmânez doamnei Linton scrisoarea... 

Dar a sosit Kenneth. Am să cobor să-i spun că vă simţiţi 
mult mai bine. Povestea mea e „vorbă lungă”, cum se zice 
pe la noi şi ne va ajuta să ne treacă vremea şi altă dată. 

„Lungă şi îngrozitoare!” mi-am zis când femeia cobori să-l 
primească pe doctor; şi n-aş putea spune că era exact 
povestea pe care aş fi ales-o pentru a mă distra. Dar nu face 
nimic! Am să extrag câteva leacuri binefăcătoare din 
ierburile amare ale doamnei Dean. Însă în primul rând 
trebuie să iau bine seama ca nu cumva să cad pradă 
fascinaţiei ce se ascunde în ochii strălucitori ai Catherinei 
Heathcliff. M-aş găsi într-o situaţie foarte ciudată dacă mi- 
aş dărui inima acelei tinere fiinţe şi fiica s-ar dovedi a fi a 
doua ediţie a mamei! 

CAPITOLUL 15 

A mai trecut o săptămână... Şi mă simt din ce în ce mai 
aproape de sănătate şi de primăvară! Am ascultat întreaga 
poveste a vecinului meu, în mai multe şedinţe, după cum 


menajera şi-a putut rupe timp de la alte îndeletniciri mai 
importante. Voi continua-o cu cuvintele ei, cu termenii ei, 
dar ceva mai concentrat. De altfel, e foarte bună 
povestitoare şi nu cred că i-aş putea înfrumuseţa stilul. 

— Seara, zise ea, în seara de după vizita mea la Heights, 
ştiam, parcă l-aş fi văzut cu ochii, că domnul Heathcliif se 
află prin preajma casei şi m-am ferit sa ies, căci încă purtam 
în buzunar scrisoarea lui şi n-aveam poftă să mă mai las 
ameninţată ori hărţuită. Mă hotărâsem să nu i-o dau până 
când stăpânul nu va pleca undeva, deoarece nu puteam 
ghici cum o va impresiona pe Catherine. Urmarea a fost că 
nu i-am înmânat-o decât după trei zile. A patra zi era 
duminică şi i-am dus-o în odaie după ce toţi ai casei 
plecaseră la biserică. Rămăsese împreună cu mine numai 
un singur servitor în toată casa; luaserăm obiceiul să 
încuiem uşile în timpul cât dura serviciul divin, dar în ziua 
aceea vremea era atât de caldă şi de plăcută, încât le-am 
deschis larg şi, pentru a mă ţine de cuvânt, căci ştiam cine 
va veni, i-am spus tovarăşului meu că stăpâna are poftă de 
portocale, aşa că-l rog să dea o fugă până-n sat să cumpere 
câteva, urmând să le plătim a doua zi. Ela plecat, iar eu am 
urcat sus. 

Doamna Linton, îmbrăcată într-o rochie largă, albă, cu un 
şal uşor pe umeri, şedea, ca de obicei, în dreptul ferestrei 
deschise. La începutul bolii, mult din părul ei bogat şi lung 
căzuse; acum îl purta pieptănat simplu, cu buclele lui 
naturale date spre spate şi tâmple. Înfăţişarea îi era 
schimbată, aşa cum îi spusesem şi lui Heathcliff, dar când 
stătea liniştită, schimbarea aceasta îi dădea o frumuseţe 
supraomenească. Strălucirii de odinioară a ochilor îi luase 
locul o lumină visătoare şi melancolică. Părea că nu se uită 
în jurul ei, ci departe, foarte departe... Parcă dincolo de 
această lume. Catherine, de când se mai împlinise la faţă, îşi 
pierduse aspectul răvăşit, dar paloarea, cât şi expresia de 
rătăcire, specifică stării ei mintale, oglindind încă în mod 
dureros boala, o făceau şi mai atrăgătoare. Ioate acestea 


erau pentru mine şi cred că şi pentru oricine o vedea, nu 
dovezi de convalescenţă, ci peceţi puse pe o fiinţă sortită 
morţii. 

În faţa ei, pe pervazul ferestrei, se afla o carte deschisă. 
Din când în când, adierea vântului îi mişca, abia simţit, foile. 
Cred că Linton pusese cartea acolo, căci pe Catherine n-o 
distra nici cititul şi nici vreo altă ocupaţie. El se străduia 
ceasuri întregi să-i atragă atenţia asupra vreunui lucru 
care-i plăcuse în trecut. Ea era conştientă de ceea ce 
urmărea Linton şi, când era mai bine dispusă, îi răbda cu 
seninătate eforturile, arătându-i inutilitatea lor printr-un 
suspin de oboseală; dar în cele din urmă îl oprea, cu cele 
mai triste zâmbete sau sărutându-l. Alteori îi întorcea 
repede spatele, enervată, şi-şi ascundea faţa în mâini sau 
chiar îl respingea cu mânie: atunci el avea grijă s-o lase în 
pace, convins că nu-i poate fi de nici un folos. 

Clopotele capelei de la Gimmerton răsunau încă, iar 
murmurul melodios al râuleţului din vale ajungea, 
mângâietor, până la urechile noastre. Înlocuia, dulce de tot, 
foşnetul frunzelor de vară, care înăbuşeau la Grange, 
atunci când pomii erau înfrunziţi, muzica râului. La 
Wuthering Heights melodia aceasta răsuna neîncetat în 
zilele liniştite, după un dezgheţ puternic sau un anotimp 
ploios. lar acum Catherine, ascultând-o, se gândea desigur 
la Wuthering Heights, adică mai bine zis: „dacă” se gândea 
sau „dacă” asculta, căci în momentul acela avea iar privirea 
rătăcită fără atenţie pentru lucrurile materiale, despre care 
v-am vorbit adineauri, de parcă n-ar fi văzut şi nu ar fi auzit 
nimic. 

— lată o scrisoare pentru dumneata, doamnă Linton i-am 
spus, punându-i-o uşurel în mâna pe care o ţinea pe 
genunchi. Trebuie s-o citeşti numaidecât, pentru că 
urmează să dai un răspuns. Să-i rup eu sigiliul? 

— Da, mi-a spus; dar expresia ochilor ei rămase 
neschimbată. 

Am deschis-o eu... Era foarte scurtă... 


— Acum, am continuat, citeşte-o. 

Îşi retrase mâna şi lăsă scrisoarea să cadă. I-am pus-o din 
nou în poală şi-am stat lângă ea aşteptând să binevoiască a 
privi în jos, dar aşteptarea a fost atât de lungă, încât în cele 
din urmă i-am spus: 

— Să ţi-o citesc eu, doamnă? E de la domnul Heathcliff. 

A tresărit, în ochi îi apăru licărirea tulbure a unei amintiri 
şi dorinţa de a-şi pune oarecare ordine în idei. Ridică 
scrisoarea şi avui impresia că o citeşte; când ajunse la 
semnătură începu a suspina. Mi se păru că nu înţelesese 
sensul scrisorii; şi când i-am cerut să-mi dea un răspuns, n- 
a făcut decât să-mi arate numele, privindu-mă trist, cu un 
fel de curiozitate întrebătoare. 

— Vrea să te vadă, am spus, ghicind că-i necesar să-i 
tălmăcesc scrisoarea. Acum e în grădină şi-aşteaptă cu 
nerăbdare să audă răspunsul pe care i-l voi duce. 

În timp ce vorbeam, am observat afară un câine mare, 
întins pe iarba însorită, ciulind urechile şi pregătindu-se să 
latre, apoi l-am văzut lăsându-le imediat la loc şi dând din 
coadă; am înţeles că se apropie cineva cunoscut. Doamna 
Linton se aplecă înainte şi ascultă cu răsuflarea tăiată. În 
minutul următor antreul fu străbătut de nişte paşi. Casa, 
deschisă, era prea ispititoare; aşa că Heathcliff nu mai 
putuse rezista şi intrase. Se gândise probabil că n-am să mă 
ţin de cuvânt şi de aceea se hotărâse să se bizuie pe 
propria-i îndrăzneală. Catherine îşi îndreptă privirea 
încordată şi nerăbdătoare spre intrarea camerei. Heathcliff 
nu nimeri dintr-o dată uşa, iar ea îmi făcu semn să-i 
deschid; o găsi însă înainte de-a o deschide eu şi, dintr-unul 
sau doi paşi mari, fu lângă Catherine şi-o luă în braţe. 

Vreo cinci minute n-a scos nici o vorbă şi nici n-a lăsat-o 
din braţe; în acest timp, cred că i-a dat atâtea sărutări câte 
n-a dat el în toată viaţa lui. Dar stăpâna mea a fost cea care 
l-a sărutat mai întâi; iar eu am văzut că el era atât de 
îndurerat, încât nu se putea uita la faţa ei! Din clipa când a 
dat cu ochii de ea, a fost cutremurat de convingerea pe 


care-o aveam şi eu că nu se putea spera într-o tămăduire 
deplină - că era definitiv condamnată la moarte. 

— Oh, Cathy! Viaţa mea! Cum am să pot îndura asta? Fură 
primele lui cuvinte, pe care le rosti pe un ton ce nu căuta 
să-i ascundă deznădejdea. 

Apoi o privi cu-atâta intensitate, încât eram sigură că ochii 
i se vor umple de lacrimi; dar ardeau de spaimă şi nu se 
umeziră. 

— Şi-acum? Zise Catherine; apoi, rezemându-se de 
speteaza scaunului, răspunse privirii lui printr-o bruscă 
încruntare. Aşa era starea ei, schimbătoare tot timpul. Tu şi 
cu Edgar mi-aţi zdrobit inima, Heathcliff! Şi-apoi aţi venit la 
mine să vă plângeţi, de parcă voi aţi fi de plâns! Dar mie nu 
mi-e milă de voi. Voi m-aţi ucis... Şi văd că v-a priit, aşa cred 
eu. Cât eşti de puternic! Câţi ani mai ai de gând să trăieşti 
după moartea mea? Heathcliff îngenunchease, s-o sărute, 
iar acum încerca să se ridice; dar ea îl prinsese de păr şi-l 
ţinea îngenuncheat. 

— Aş vrea să te ţin aici, continuă ea pe un ton amarnic, 
până vom muri amândoi. Nu-mi pasă de ce-ai suferit! Nu-mi 
pasă de suferinţele tale! De ce să nu suferi şi tu? Eu nu 
sufăr? Ai să mă uiţi? Şi-ai să te simţi fericit când eu voi fi în 
pământ? lar peste douăzeci de ani ai să spui: „lată 
mormântul bietei Catherine Eamshaw. Am iubit-o, e mult 
de-atunci, şi-am fost nenorocit când am pierdut-o, dar acum 
mi-a trecut. De-atunci am iubit multe alte femei; copiii mei 
mi-s mai dragi decât mi-era ea, iar când voi muri n-am să 
mă bucur că mă duc la ea. O să fiu trist că trebuie să mă 
despart de ei!” Aşa ai să spui, Heathcliff? 

— Nu mă chinui atâta, căci am s-ajung şi eu nebun ca tine! 
Strigă el, smucindu-şi capul din strânsoarea mâinilor ei şi 
scrâşnind din dinţi. 

Pentru un spectator rece, Heathciliff şi Catherine alcătuiau 
un tablou straniu şi înspăimântător. Catherine avea 
dreptate să creadă că cerul va însemna un exil pentru ea, 
dacă, o dată cu trupul nu-şi va lepăda şi caracterul. În 


momentul acela Catherine, cu faţa albă, cu buzele palide şi 
ochii scânteietori, ţinând între degete câteva bucle smulse 
din cele pe care le avusese în mână, avea o expresie 
sălbatică şi răzbunătoare. Heathcliff se ridicase, sprijinindu- 
se c-o mână, iar cu cealaltă o prinsese de braţ; dar 
mângâierile lui erau atât de nepotrivite cu starea în care se 
afla Catherine, încât atunci când i-a dat drumul, pe pielea 
braţului ei se puteau vedea patru urme albastre. 

— Eşti posedată de diavol, continuă el sălbatic, de-mi 
vorbeşti astfel chiar şi-n pragul morţii? Te-ai gândit tu că 
toate vorbele astea mi se vor întipări în minte ca nişte 
peceţi puse cu fierul roşu şi că mă vor arde în fiecare zi tot 
mai tare după ce tu nu vei mai fi? Ştii prea bine că minţi 
când îmi spui că eu te-am ucis. Şi, Catherine, ştii că nu te 
pot uita aşa cum nu pot uita că trăiesc! Egoismului tău 
infernal nu-i ajunge gândul că, în timp ce tu-ţi vei găsi 
liniştea, eu o să mă zvârcolesc în chinurile iadului. 

— Eu n-am să-mi găsesc liniştea, gemu Catherine cuprinsă 
de o mare slăbiciune, provocată de zvâcnirile violente şi 
sacadate ale inimii, care se vedeau şi se auzeau în această 
agitaţie excesivă. 

Cât timp ţinu starea aceasta de paroxism ea a tăcut, dar 
după aceea a continuat pe un ton mai blând: 

— Nu-ţi doresc chinuri mai mari decât ale mele, Heathcliff. 
Nu doresc decât să nu ne despărţim niciodată, iar dacă un 
cuvânt rostit de mine cândva te va durea, gândeşte-te că 
eu, sub pământ, simt aceeaşi durere şi, de dragul meu, 
iartă-mă. Vino aici şi îngenunche lângă mine încă o dată! Tu 
nu mi-ai făcut nici un rău în viaţa ta. Nu şi dacă nutreşti 
vreun sentiment de mânie, va fi pentru tine o amintire mult 
mai urâtă decât cuvintele mele aspre! Nu vrei să mai vii o 
dată aici? Vino! 

Heathcliff se apropie de speteaza scaunului şi se aplecă 
asupra doamnei Linton, dar nu îndeajuns de mult ca ea să-i 
poată vedea faţa, lividă de emoție. Se întoarse pentru a-l 
privi, dar Heathcliff nu voia să fie văzut, aşa c-o părăsi 


brusc şi se îndreptă spre cămin; acolo se opri tăcut, cu 
spatele spre noi. Privirea doamnei Linton îl urmări, 
bănuitoare. Fiecare mişcare de a lui trezea în ea un 
sentiment nou. După o pauză şi o privire prelungă, 
Catherine reîncepu, adresându-mi-se de astă dată mie, cu 
un accent de indignare şi deznădejde. 

— Oh, Nelly, nu se înduioşează nici o clipă ca să mă scape 
de la moarte. Vezi, aşa sunt iubită eu! Bine, nu face nimic. 
Acela nu-i Heathcliff al meu. Eu am să-l iubesc însă şi de- 
acum înaine pe-al meu şi am să-l iau cu mine; e în sufletul 
meu. De altfel, adăugă ea visătoare, lucrul care mă supără 
cel mai mult e temniţa asta. M-am săturat de când sunt 
închisă aici. Mi-e dor să ajung în lumea aceea minunată şi 
să rămân acolo pentru totdeauna: să n-o văd tulbure, cu 
ochii aceştia înlăcrimaţi şi să n-o doresc cu puterea unei 
inimi care mă doare, ci să fiu într-adevăr cu ea şi în ea. 
Nelly, tu te crezi mai mulţumită şi mai norocoasă decât 
mine pentru că eşti în plină sănătate şi putere; acum mă 
plângi tu pe mine... Dar foarte curând nu va mai fi aşa. Vine 
vremea când am să te plâng eu pe tine. Atunci eu am să fiu 
incomparabil mai departe şi mai presus de voi toţi. Mă mir 
că el nu vrea să stea lângă mine! Apoi continuă, vorbind ca 
pentru sine: Credeam că doreşte şi el asta, Heathciliff, 
scumpule, n-ar trebui să fii supărat acum! Vino lângă mine, 
Heathcliff! 

În agitația ei se ridică şi se sprijini de braţul fotoliului. La 
această chemare gravă Heathcliff se întoarse spre 
Catherine; pe chip i se citea o adâncă deznădejde. Ochii lui, 
larg deschişi şi umezi, o priviră fulgerător şi sălbatic; 
pieptul i se mişca în respiraţii convulsive. O clipă rămaseră 
separați... Apoi, n-aş putea spune cum s-au întâlnit... 
Catherine făcu un salt, iar el o prinse şi se uniră într-o 
îmbrăţişare din care credeam că stăpâna mea nu va mai ieşi 
vie. De fapt, aşa cum o vedeam eu, părea că nu mai are 
viaţă. EL se azvârli în cel mai apropiat fotoliu şi, când mă 
îndreptai în grabă să văd dacă nu leşinase, mă privi 


scrâşnind din dinţi; avea spume la gură ca un câine turbat 
şi-o strângea la piept cu o aprigă însetare. Mi se părea că 
nu mă mai aflu în preajma unei făpturi din aceeaşi specie cu 
mine. Parcă nu înţelegea nimic, cu toate că-i vorbeam. 
Atunci m-am dat la o parte şi n-am mai rostit nici un cuvânt, 
uluită peste măsură. 

În cele din urmă Catherine făcu o mişcare şi eu mă simţii 
uşurată: îşi ridică mâna şi-i puse braţul în jurul gâtului, 
lipindu-şi obrazul de obrazul lui; iar Heathcliff, copleşind-o 
cu mângâieri frenetice, zise cu sălbăticie: 

— Acum abia îmi arăţi cât ai fost de crudă... Crudă şi falsă. 
De ce m-ai disprețuit? De ce ţi-ai trădat propria-ţi inimă, 
Cathy? Nu găsesc nici un cuvânt de mângâiere. Meriţi să 
suferi. Tu te-ai ucis singură. Da, poţi să mă săruţi şi să 
plângi, poţi să-mi storci sărutări şi lacrimi: ele te vor arde... 
Te vor condamna. M-ai iubit... Atunci cu ce drept m-ai 
părăsit? Cu ce drept... Răspunde-mi... M-ai părăsit pentru 
un biet capriciu pe care l-ai simţit faţă de Linton? Căci nici 
suferinţa, nici degradarea, nici moartea, nici Dumnezeu şi 
nici Satana nu ne-ar fi putut despărţi! „lu”, de bunăvoie, ai 
făcut-o: nu eu ţi-am zdrobit inima... Tu ţi-ai zdrobit-o, şi, 
zdrobind-o pe-a ta, ai zdrobit-o şi pe-a mea. Pentru mine e 
şi mai greu, pentru că sunt sănătos. Crezi că vreau să 
trăiesc? Ce fel de viaţă voi duce dacă tu... Doamne! „[ie” ţi- 
ar plăcea să trăieşti când sufletul ţi-e în mormânt? 

— Lasă-mă-n pace! Lasă-mă-n pace! Zise Catherine 
plângând în hohote. Dac-am greşit, îmi plătesc greşeala cu 
viaţa. E destul! Şi tu m-ai părăsit, dar eu nu te condamn! Te 
iert. lartă-mă şi tu! 

— E greu să ierţi când vezi ochii ăştia şi simţi mâinile astea 
slabe, răspunse el. Sărută-mă din nou şi nu mă lăsa să-ţi 
văd ochii! Te iert pentru ce mi-ai făcut. Îmi iubesc 
ucigaşul... Dar pe-al „tău” cum l-aş putea iubi? 

Rămaseră tăcuţi, cu feţele ascunse una într-alta şi cu 
obrazul unuia spălat de lacrimile celuilalt. În cele din urmă 


cred că plângeau amândoi; se pare că şi Heathcliff „putea” 
plânge într-o clipă rară ca aceasta. 

Între timp, începusem să mă simt foarte neliniştită, căci 
după-amiaza trecea iute, omul pe care-l trimisesem în sat se 
întorsese de la cumpărături şi în lumina razelor soarelui 
care apunea în vale puteam distinge mulţimea ce se 
adunase în faţa capelei din Gimmerton. 

— Slujba s-a terminat, le-am zis. Într-o jumătate de ceas 
stăpânul va fi aici. 

Heathcliff gemu blestemând şi o strânse şi mai tare pe 
Catherine, iar ea nici nu se mişcă. 

Nu mult după aceea am observat un grup de servitori 
venind pe drumul ce duce spre bucătărie. Domnul Linton 
nu era departe în urma lor. A deschis singur poarta şi a 
pornit agale spre casă, bucurându-se probabil de după- 
amiaza aceea frumoasă peste care plutea o adiere dulce, ca 
de vară. 

— lată-l aici! Am exclamat. Pentru numele lui Dumnezeu, 
fugi iute! Pe scara principală n-ai să-ntâlneşti pe nimeni. 
Grăbeşte-te şi piteşte-te printre pomi până intră în casă! 

— Trebuie să plec, Cathy, zise Heathcliff, căutând să se 
desfacă din braţele ei. Dar dacă rămân în viaţă, am să te 
mai văd o dată astă-seară, înainte de a adormi. Nu mă 
îndepărtez mai mult de cinci paşi de fereastra ta. 

— Nu trebuie să pleci! Răspunse ea, strângându-l atât cât 
îi îngăduiau puterile. „Să nu pleci”, te rog eu. 

— Numai pentru un ceas, zise Heathcliff, încercând s-o 
convingă. 

— Nici pentru un moment, răspunse Cathy. 

— Trebuie”... Linton va fi îndată aici, stărui intrusul, 
speriat. 

El se ridică; i-ar fi putut desface degetele cu forţa... Dar 
Cathy îl ţinea strâns şi gâfâia. Pe faţa ei se citea o hotărâre 
neînfricată. 

— Nu! Ţipă ea. Oh, nu, nu pleca! E pentru ultima dată! 
Edgar nu ne va face nici un rău. Heathcliff, mor! Mor! 


— Nebun blestemat! Uite-l! Strigă Heathcliff, căzând 
înapoi în fotoliul său. Taci, scumpa mea! Taci, taci, 
Catherine! Rămân aici. Şi dacă mă împuşcă, am să-mi dau 
sufletul binecuvântându-l. 

Şi iată-i din nou strânşi unul în braţele celuilalt. L-am auzit 
pe stăpân urcând scările: o sudoare rece îmi curgea pe 
frunte: eram înspăimântată. 

— Ai de gând să-i asculţi aiurelile? I-am spus eu furioasă. 
Nu ştie ce vorbeşte. Vrei s-o distrugi pentru că n-are 
destulă minte să se ajute singură? Ridică-te. Poţi să te 
desprinzi imediat din braţele ei. Asta e fapta cea mai 
diabolică pe care ai săvârşit-o vreodată. S-a isprăvit cu 
noi... Stăpân, stăpână şi servitoare! 

Îmi frământam mâinile şi strigam; iar domnul Linton, 
auzind gălăgie, grăbi pasul. Şi cu toate că eram atât de 
agitată observai, cu sinceră bucurie, că braţele doamnei 
Linton căzuseră moi, iar capul îi atârna pe piept. 

„E leşinată, ori moartă, m-am gândit. Cu atât mai bine. E 
mult mai bine să fie moartă, decât să mai lâncezească în 
starea asta, povară şi izvor de suferinţe pentru toţi cei din 
jur.” 

Edgar, palid de uluire şi furie, sări la musafirul nepoftit. 
Ce-avea de gând să facă nu ştiu; dar Heathcliff opri, brusc, 
orice demonstraţie, punându-i-o în braţe pe Catherine, care 
părea că-şi dăduse duhul. 

— Priveşte! Îi zise. Dacă nu eşti un diavol, ajut-o mai întâi 
pe ea, şi-abia după aceea să stai de vorbă cu mine! 

Apoi s-a dus în salon şi s-a aşezat. Domnul Linton m-a 
chemat într-ajutor şi, cu mare greutate, după ce-am recurs 
la toate mijloacele posibile, am izbutit s-o readucem în 
simţiri. Dar era cu desăvârşire rătăcită; ofta, gemea şi nu 
recunoştea pe nimeni. Edgar, în tulburarea lui, uită de 
Heathcliff, cu toate că-l ura atâta. Eu însă nu l-am uitat. M- 
am dus la el de îndată ce-am putut şi l-am rugat să plece, 
spunându-i că bolnava se simte mai bine şi a doua zi 


dimineaţă îi voi da de veste cum a petrecut Catherine 
noaptea. 

— Nu refuz să ies din casă, răspunse el, dar am să stau în 
grădină şi, Nelly, bagă de seamă, să te ţii de cuvânt. Am să 
fiu pe sub brazi. Bagă de seamă, căci, de nu, am să vin din 
nou, indiferent dacă Linton e sau nu acasă. 

Din uşa pe jumătate deschisă privi în grabă în odaie şi, 
convingându-se că ceea ce-i spuneam părea să fie adevărat, 
eliberă casa de prezenţa lui supărătoare. 

CAPITOLUL 16 

Către ora douăsprezece noaptea veni pe lume Catherine, 
cea pe care-aţi văzut-o la Wuthering Heights; un copil firav, 
născut la şapte luni. Două ore după aceea mama muri, fără 
a fi îndeajuns de conştientă pentru a-şi da seama de lipsa lui 
Heathciliff sau pentru a-l recunoaşte pe Edgar. Durerea 
domnului Linton constituie un subiect prea trist ca să stărui 
asupra lui; efectele s-au văzut însă mai târziu; după părerea 
mea, durerea i-a fost agravată şi de faptul că rămăsese fără 
moştenitor. Iar în timp ce priveam orfana, firavă, regretam 
şi eu asta, acuzându-l, în gând, pe bătrânul Linton pentru 
că, printr-o părtinire naturală, îşi lăsase averea fetei şi nu 
fiului. Biata copilă nu era binevenită! În timpul primelor ore 
ale existenţei ar fi putut scânci până şi-ar fi dat sufletul, căci 
nu-i păsa nimănui de ea. Mai târziu am dres noi această 
lipsă de atenţie, dar începutul vieţii ei a fost atât de lipsit de 
dragoste cum pare să-i fie şi sfârşitul. 

Dimineaţa următoare - luminoasă şi veselă - se furişase 
uşurel în casă prin obloanele încăperii tăcute, cu o 
strălucire suavă şi dulce, învăluind patul şi pe cea întinsă pe 
el. Edgar Linton, cu ochii închişi, stătea cu capul pe perna 
doamnei Linton. Chipul lui tânăr şi pur părea aproape tot 
atât de lipsit de viaţă şi aproape tot atât de nemişcat ca şi al 
moartei. Numai că al lui exprima oboseala unui chin 
istovitor, pe când al ei o pace desăvârşită. Fruntea senină, 
pleoapele închise, buzele zâmbind: nici un înger din cer n- 
ar fi putut fi mai frumos decât Catherine. Iar eu am fost 


cuprinsă de aceeaşi linişte nesfârşită în care odihnea fosta 
mea stăpână. Sufletul meu n-a fost niciodată într-o stare 
mai înălţătoare dăcât cea pe care o resimţeam privind 
imaginea netulburată a liniştii devine. Fără să vreau am 
auzit în mine ecoul cuvintelor spuse de ea cu câteva ore în 
urmă: „Incomparabil mai departe şi mai presus de voi toţi!” 
Indiferent dacă era încă pe pământ sau ajunsese în cer, 
sufletul ei se afla la Dumnezeu! 

Nu ştiu dacă asta e o trăsătură care mă caracterizează pe 
mine, sau poate c-o mai au şi alţii, dar rareori mi se 
întâmplă să nu mă simt fericită atunci când veghez într-o 
cameră mortuară, dacă şi celelalte persoane îndoliate au 
grijă să-şi îndeplinească această îndatorire fără a da dovadă 
de-o deznădejde frenetică. Mie mi se pare că mortul se 
odihneşte - o odihnă pe care nici pământul şi nici iadul n-o 
pot tulbura. Eternitatea în care intră cei duşi de pe lume, e 
viaţă fără margini, iubire fără de sfârşit şi fericire deplină. 
Cu-acel prilej am observat cât egoism zace, chiar şi într-o 
iubire ca a domnului Linton, când regreta atât de tare tihna 
binecuvântată de care se bucura Catherine. E drept că 
omul s-ar fi putut întreba dacă, după viaţa plină de capricii 
şi neastâmpăr pe care o dusese, merita să ajungă în cele 
din urmă la un asemenea liman al păcii. Le puteai îndoi în 
momente de rece judecată, dar nu în faţa cadavrului ei. 
Liniştea trupului mort era o chezăşie că frământarea din 
trecut se potolise. 

— Credeţi că asemenea oameni sunt fericiţi în lumea 
cealaltă, domnule Lockwood? Ce n-aş da să ştiu! 

Am refuzat să răspund la întrebarea doamnei Dean care 
mi se păru cam eterodoxă. 

— Mi s-a părut că stăpânul adormise şi, curând după 
răsăritul soarelui, am îndrăznit să părăsesc camera şi să mă 
furişez afară, în aerul curat şi proaspăt. Servitorii credeau 
c-am ieşit să-mi alung toropeala după o veghe atât de 
prelungită; de fapt însă, motivul meu principal era să-l văd 
pe domnul Heathcliff. Dacă ar fi stat toată noaptea printre 


brazi, n-ar fi auzit nimic din forfota de la Grange; doar 
poate galopul călăreţului trimis la Gimmerton. Dar dacă s- 
ar fi apropiat de casă, şi-ar fi putut da seama, după luminile 
care se mişcau încoace şi-ncolo, după deschisul şi închisul 
uşilor, că se petrecea ceva neobişnuit. Doream să dau de el, 
cu toate că mi-era teamă. Ştiam că eu sunt cea care trebuie 
să-i dau îngrozitoarea veste şi voiam să scap de această 
îndatorire, dar „cum” anume să procedez nu ştiam. Era 
acolo, în parc... la o depărtare de câţiva paşi. Stătea 
rezemat de un frasin bătrân: n-avea pălărie, iar părul i se 
umezise de roua scuturată de pe crengile înmugurite. 
Stătuse multă vreme aşa, nemişcat, căci am văzut o 
pereche de mierle care, preocupate să-şi facă cuibul, 
zburau de colo, colo, foarte aproape de el, nestingherite, de 
parcă şi el ar fi fost un trunchi de copac. Când m-am 
apropiat, păsările şi-au luat zborul, iar el şi-a ridicat ochii şi- 
a Zis: 

— A murit, nu te-am aşteptat pe dumneata ca să-mi spui 
asta. Lasă batista, nu boci în faţa mea. Blestemaţi fiţi cu 
toţii, ea n-are nevoie de lacrimile „voastre”! 

Plângeam atât de mila lui cât şi de mila ei; uneori ne e milă 
de făpturile care nu simt nimic nici pentru ele, nici pentru 
alţii. Când i-am văzut faţa, mi-am dat seama că ştia de 
nenorocirea care se întâmplase şi un gând ciudat îmi trecu 
prin minte: că inima i se potolise şi se ruga, căci buzele i se 
mişcau şi privirile îi erau plecate în pământ. 

— Da, a murit, i-am răspuns, oprindu-mi hohotele de plâns 
şi ştergându-mi obrajii. S-a dus în cer, sper, unde ne vom 
întâlni cu toţii, dacă luăm bine aminte şi ne abatem de pe 
căile rele pentru a merge pe cele bune. 

— Aşadar „ea” a luat bine aminte? Întrebă Heathcliff 
încercând să rânjească. A murit ca o sfântă? Haide, 
povesteşte-mi tot ce s-a petrecut. Cum a murit... 

Încercă să-i rostească numele, dar nu fu în stare, şi, 
strângându-şi buzele, se luptă în tăcere cu durerea care-l 


sfâşia, înfruntând în acelaşi timp, cu privirea lui sălbatică şi 
fixă, compătimirea mea. 

— Cum a murit? Reîncepu în cele din urmă... Dar în ciuda 
curajului său, se văzu silit să se sprijine de copacul de 
alături; căci după lupta pe care o dusese tremura, fără să 
vrea, din cap până-n picioare. 

„Sărmane nenorocit, mi-am zis, ai nervii şi inima la fel cu 
semenii tăi! De ce te străduieşti să-ţi ascunzi sentimentele? 
Trufia ta nu-l poate orbi pe Dumnezeu! Îl ispiteşti să te 
chinuiască până când îţi va smulge un strigăt de umilinţă.” 

— Liniştită ca o mieluşea! l-am răspuns tare. A suspinat 
adânc şi s-a întins ca un copil care se trezeşte şi adoarme 
din nou. Cinci minute după aceea am mai simţit o mică 
zvâcnire în inima ei şi apoi nimic! 

— Şi... A mai pomenit de mine? Întrebă el, şovăind, ca şi 
cum i-ar fi fost teamă că răspunsul meu ar putea cuprinde 
amănunte pe care nu le-ar putea îndura. 

— Nu şi-a mai venit în fire din clipa în care-ai plecat de 
lângă ea şi n-a mai recunoscut pe nimeni, i-am spus. Zace 
cu un zâmbet senin pe faţă şi ultimele ei gânduri s-au întors 
la zilele frumoase de odinioară. Viaţa i s-a sfârşit într-un vis 
dulce... De s-ar putea trezi în lumea cealaltă tot atât de 
liniştită! 

— De s-ar trezi în chinuri! Strigă el cu o vehemenţă 
înspăimântătoare, lovind cu piciorul în pământ şi gemând, 
cuprins brusc de o suferinţă pe care nu şi-o putea stăpâni. A 
fost o mincinoasă până la sfârşit! Unde e? Nu-i „acolo”... 
Nu-i în cer... N-a pierit... Unde-i? Oh! Ai spus că nu-ţi pasă 
de suferinţele mele! Eu n-am decât o singură rugăciune... 
Şi-am s-o repet până-mi va înţepeni limba... Catherine 
Eamshaw, să n-ai linişte câtă vreme sunt eu în viaţă! Ai spus 
că eu te-arn ucis... Atunci vino şi mă urmăreşte! Cei ucişi îşi 
urmăresc ucigaşii, cred. Rămâi cu mine întotdeauna... Fă- 
mă să înnebunesc, numai nu mă părăsi în abisul ăsta unde 
nu te pot găsi! O, Doamne! Nu găsesc cuvinte! „Nu” pottrăi 
fără viaţa mea! „Nu” pot trăi fără sufletul meu! 


Îşi izbi capul de trunchiul noduros al copacului şi, 
ridicându-şi privirea, începu să urle, dar nu ca un om, ci ca 
o fiară străpunsă de cuțite şi sulițe. Am observat pe scoarţa 
copacului mai multe dâre de sânge; mâna şi fruntea îi erau, 
de asemenea, însângerate. Probabil că scena la care am 
fost martoră se repetase şi în cursul nopţii. N-aş putea 
spune că mi-a provocat milă... Mai degrabă m-a 
înspăimântat; totuşi nu-mi venea să-l las acolo în starea 
aceea. Dar în clipa în care şi-a revenit destul ca să observe 
că privirile mele îl urmăresc, mi-a poruncit, răcnind, să 
plec; iar eu l-am ascultat. Durerea lui depăşea priceperea 
mea de a-l linişti sau mângâia! 

Înmormântarea doamnei Linton fusese fixată pentru vineri 
şi până atunci coşciugul rămase deschis în salonul cel mare, 
acoperit cu flori şi frunze parfumate. Linton îşi petrecu 
acolo zilele şi nopţile, păzind-o; şi - fapt necunoscut de 
ceilalţi, ci numai de mine - Heathcliff îşi petrecu toate 
nopţile în grădină, dar ştiam c-ar vrea să intre înăuntru 
dacă s-ar fi putut. Şi marţi, puţin după ce se întunecase, 
când stăpânul meu, frânt de oboseală, fu silit să se retragă 
pentru două ore, mişcată de perseverenţa lui, m-am dus şi- 
am deschis una din ferestre, vrând să-i dau prilejul să-şi ia 
rămas bun de la chipul palid al idolului său. Profită 
numaidecât de ocazie, dar cu prudenţă. Atât a fost de 
prundent, încât n-a făcut nici cel mai mic zgomot care să-i fi 
putut trăda prezenţa. Şi adevărul e că nici eu n-aş fi ştiut că 
fusese acolo dacă n-aş fi văzut că vălul de pe faţa moartei 
nu mai era aşezat ca înainte şi dacă n-aş fi observat, jos, o 
buclă de păr blond, legată cu un fir de argint; după ce-am 
cercetat-o, m-am convins că fusese scoasă din medalionul 
de la gâtul doamnei Linton. Heathcliff deschisese bijuteria, 
azvârlise conţinutul şi pusese în loc o buclă neagra din 
părul lui. Eu le-am împletit pe amândouă şi le-am închis 
apoi în medalion. 

Domnul Eamshaw fu poftit, fireşte, să însoţească până la 
mormânt rămăşiţele pământeşti ale surorii lui. Nu se scuză, 


dar nici nu veni, aşa încât, în afară de soţul ei, cortegiul fu 
compus numai din arendaşi şi servitori. Isabella nu fusese 
poftită. 

Locul unde urma să fie înmormântată Catherine, spre 
mirarea sătenilor, n-a fost nici în capelă, în cavoul familiei 
Linton, nici lângă mormintele rudelor ei, ci în altă parte. Fu 
săpat pe povârnişul verde din colţul cimitirului, unde zidul 
era atât de scund, încât buruienile şi afinii de pe dealuri se 
căţăraseră pe el şi trecuseră de cealaltă parte; acum e 
aproape acoperit de un dâmb de turbă. Soţul ei odihneşte 
în acelaşi loc şi fiecare îşi are mormântul însemnat cu câte o 
simplă piatră funerară la cap şi o lespede cenuşie la 
picioare. 

CAPITOLUL 17 

Vinerea aceea a fost ultima zi frumoasă; în aceeaşi seară 
vremea s-a stricat pentru o lună întreagă. Vântul a început 
să bată de la miazăzi spre miazănoapte, aducând mai întâi 
ploaie, apoi lapoviţă şi zăpadă. A doua zi nici nu-ţi venea să 
crezi că avuseserăm trei săptămâni de vară: florile de 
şofran şi ciuboţica-cucului erau acoperite de zăpadă, 
mierlele tăcuseră, frunzele tinere de pe lăstare erau pişcate 
şi înnegrite de frig. Şi, vai, ce dimineaţă tristă, îngheţată şi 
întunecată fusese! Stăpânul meu rămase în camera lui, iar 
eu pusesem stăpânire pe salonul părăsit, transformându-l în 
odaie pentru copil. Şedeam acolo, ţinând pe genunchi 
păpuşa aceea care scâncea, legănând-o încoace şi-ncolo şi 
urmăream, între timp, fulgii de zăpadă care cădeau 
neîncetat şi se strângeau în faţa ferestrei fără de perdele 
când uşa se deschise şi cineva intră, cu suflarea tăiată şi 
râzând! Pentru o clipă furia mea fu mai mare decât uluirea. 
Crezând că e una dintre servitoare, strigai: 

— Isprăveşte odată! Cum îndrăzneşti să te arăţi aşa de 
nesimţită tocmai aici? Ce-ar zice domnul Linton dacă te-ar 
auzi? 

— Iartă-mă! Îmi răspunse un glas cunoscut; dar ştiu că 
Edgar e în pat şi nu mă pot opri. 


După aceste vorbe înaintă spre cămin o femeie, gâfâind şi 
ţinându-se cu mâinile de coaste. 

— Am făcut tot drumul de la Wuthering Heights până aici 
alergând, continuă ea după o pauză, în afară de locurile 
peste care-am zburat. N-aş putea spune de câte ori am 
căzut. Of, mă doare peste tot! Nu te speria! Cum voi fi în 
stare, am să-ţi explic totul; te rog numai du-te şi porunceşte 
să pregătească trăsura, căci trebuie să mă duc la 
Gimmerton, apoi spune unei servitoare să-mi caute ceva 
haine în dulapul meu. 

Nepoftita era doamna Isabella Heathcliff. Înfăţişarea ei nu- 
i explica deloc râsul: părul îi era răsfirat pe umeri, ud 
leoarcă de zăpadă şi apă; era îmbrăcată în rochia-i 
tinerească pe care o purta de obicei, mult mai potrivită cu 
vârsta decât cu situaţia ei —o rochie uşoară, cu mâneci 
scurte - şi nu avea nimic pe cap sau în jurul gâtului. De udă 
ce era, rochia de mătase subţire i se lipise de trup: iar în 
picioare purta nişte papuci subţiri. Sub ureche i se vedea o 
tăietură adâncă, pe care numai frigul o împiedica să 
sângereze din plin; faţa, albă ca varul, era zgâriată şi 
învineţită şi abia se mai putea ţine pe picioare de ostenită 
ce era. Vă puteţi închipui că spaima pe care am avut-o în 
primul moment nu s-a micşorat prea mult după ce-am avut 
răgazul s-o cercetez mai îndeaproape. 

— Scumpa mea doamnă, am exclamat, nu mă duc nicăieri! 
Nu vreau să aud nimic până nu lepezi de pe dumneata toate 
hainele şi nu te îmbraci cu altele uscate. Şi, desigur, n-ai să 
pleci în seara asta la Gimmerton, aşa că n-are rost să 
comand trăsura. 

— Trebuie neapărat să plec, zise ea; fie pe jos, fie cu 
trăsura. Totuşi nu mă opun, am să mă îmbrac ca lumea. Şi... 
Ah, uite cum curge sângele de-a lungul gâtului! La căldură 
mă ustură. 

Stărui însă să-i îndeplinesc poruncile înainte de a-mi 
îngădui să mă ating de ea; şi abia după ce i-am spus 
vizitiului să se pregătească şi-am trimis o fată să-i aducă 


ceva îmbrăcăminte, mă lăsă să-i pansez rana şi s-o ajut să 
se schimbe. 

— Şi-acum, Ellen, zise ea după ce făcusem tot ceea ce mă 
rugase, după care luase loc pe un fotoliu lângă cămin cu o 
ceaşcă de ceai în faţă, aşază-te lângă mine; dar mai întâi 
du-l de-aici pe copilaşul sărmanei Catherine, nu vreau să-l 
văd! Să nu crezi că nu-mi pasă de Catherine pentru că m- 
am purtat ca o nebună când am intrat aici! Am plâns şi eu 
amarnic... Da, căci am avut mai multe motive de plâns decât 
oricine. Ne-am despărţit certate, ţii minte şi asta n-am să 
mi-o iert niciodată. Dar, cu toate acestea, n-am putut 
împărtăşi durerea lui Heathcliff... Bestia! Oh, dă-mi, te rog, 
vătraiul. Uite, ăsta-i ultimul lucru pe care-l am de la el. Îşi 
scoase inelul de aur de pe degetul mijlociu şi-l aruncă jos. 
Am să-l fărâm! Continuă ea, lovindu-l cu piciorul, şi-apoi am 
să-l ard. Luă şi aruncă obiectul deformat în mijlocul 
cărbunilor încinşi. Na! Are să-mi cumpere altul dacă mă voi 
duce vreodată la el. E-n stare să vină după mine să mă 
caute şi asta numai pentru a-l necăji pe Edgar. Nu 
îndrăznesc să rămân aici, ca nu cumva să se nască ideea 
asta în capul lui afurisit. Şi de altfel Edgar n-a fost bun cu 
mine, nu-i aşa? Nu vreau să vin să-i implor ajutorul, dar nici 
nu vreau să-i fac şi mai multe necazuri. Am fost silită să mă 
adăpostesc aici; dar dacă n-aş fi ştiut că e în camera lui, m- 
aş fi oprit la bucătărie, m-aş fi spălat pe obraz, m-aş fi 
încălzit, te-aş fi trimis să-mi aduci cele trebuincioase şi aş fi 
plecat din nou, oriunde, departe de blestematul meu de... 
de diavolul acela cu chip de om! Ah, ce furios era! Dacă 
punea mâna pe mine... Păcat că Eamshaw nu-i tot atât de 
puternic. Dacă Hindley ar fi fost în stare s-o facă, n-aş fi 
fugit până nu l-aş fi văzut doborât! 

— Bine, dar nu vorbi atât de iute, domnişoară! l-am spus 
eu; ai să-ţi mişti batista pe care ţi-am legat-o în jurul feţei şi 
iarăşi o să înceapă să-ţi sângereze tăietura. Bea-ţi ceaiul, 
răsuflă liniştită şi nu mai râde: râsul nu-şi are locul sub 
acest acoperiş, şi-apoi nici nu ţi se potriveşte! 


— lată un adevăr de netăgăduit, răspunse ea. Ascultă la 
copilul acela, scânceşte întruna... Du-l de aici, să nu-l aud... 
Măcar un ceas. Mai mult decât atât nici n-am să stau. 

Am sunat şi-am încredinţat fetiţa unei servitoare. Apoi am 
întrebat-o pe Isabella ce-a făcut-o să fugă de la Wuthering 
Heights în halul ăsta şi unde avea de gând să se ducă, de 
vreme ce refuza să rămână la noi. 

— Ar trebui şi-aş dori să rămân, răspunse ea, ca să-l 
mângâi pe Edgar şi să îngrijesc copilaşul; pentru aceste 
două motive şi pentru că adevăratul meu cămin e la 
Grange. Dar îţi spun că el nu mă va lăsa! Crezi c-ar putea 
râbda să mă vadă sănătoasă şi veselă... Crezi c-ar putea 
răbda gândul că noi suntem liniştiţi, fără a lua hotărârea 
de-a ne învenina traiul? Acum am mulţumirea de a fi sigură 
că mă detestă în aşa măsură, încât nu mă mai poate vedea 
în ochi şi nu-mi mai poate auzi glasul. Am observat că atunci 
când apar în faţa lui, obrazul i se strâmbă fără să vrea şi 
capătă o expresie de ură: pe de o parte pentru că-şi dă 
seama că am motive bine întemeiate de a nutri aceleaşi 
sentimente faţă de el, pe de alta dintr-o aversiune 
instinctivă. Ura lui e destul de puternică pentru a-mi da 
certitudinea că nu mă va urmări chiar pe tot cuprinsul 
Angliei, dacă reuşesc să fug de-aici, aşa că trebuie să plec. 
M-am vindecat de dorinţa de a fi omorâtă de el, acum 
doresc să se omoare singur! Mi-a distrus cu desăvârşire 
dragostea, aşa că acum sunt liberă. Îmi mai pot însă aduce 
aminte cât de mult l-am iubit, şi-mi mai pot încă închipui, 
dar vag de tot, că l-aş putea iubi din nou, dacă... Dar nu, nu! 
Chiar dacă m-ar fi iubit la nebunie, firea lui drăcească tot s- 
ar fi dezvăluit într-un fel sau altul. Catherine a avut un gust 
îngrozitor de pervers dacă, deşi îl cunoştea atât de bine, a 
ţinut atât de mult la el. Monstrul! De-ar dispărea de pe faţa 
pământului şi din amintirea mea! 

— Taci, taci! Şi el e făptură omenescă! l-am spus. Fii mai 
miloasă! Există şi oameni mai răi decât el! 


— Nu-i făptură omenească, răspunse ea şi n-are dreptul la 
milă. l-am dăruit inima mea: a luat-o şi-a zdrobit-o de 
moarte, apoi mi-a azvârlit-o înapoi. Oamenii simt cu inima, 
Ellen, dar de când mi-a distrus inima, nu mai am puterea să 
simt ceva pentru el, nu pot chiar de-ar fi să geamă până-n 
ziua morţii şi de-ar vărsa lacrimi de sânge pentru 
Catherine! Nu, într-adevăr, nu pot, nu mai pot! 

Aici Isabella începu să plângă, dar îşi şterse imediat 
lacrimile şi continuă: 

— M-ai întrebat ce m-a făcut în cele din urmă să fug? Am 
fost silită să fug fiindcă izbutisem să-i întărât furia dincolo 
de răutatea lui. A smulge nervii cuiva cu un cleşte înroşit 
cere mai mult sânge rece decât a-l izbi în cap. Ajunsese atât 
de întărâtat, încât era cât pe-aici să uite de prudenţa cu 
care se fălea şi începuse să dea dovadă de o violenţă 
criminală. Eu am simţit o adevărată plăcere văzând că sunt 
în stare să-l scot din fire; dar senzaţia de plăcere a trezit în 
mine instinctul de conservare, aşa că am fugit. Dacă mai 
pune vreodată mâna pe mine va fi gata să-şi ia revanşa 
cuvenită. 

Ieri, după cum ştii, domnul Eamshaw ar fi trebuit să 
meargă la înmormântare. În acest scop a avut grijă să 
rămână oarecum treaz... Adică nu s-a dus la culcare beat 
turtă la ora şase dimineaţa, ca să se deştepte tot beat la ora 
douăsprezece. În consecinţă, s-a sculat deprimat de parcă 
s-ar fi aflat în preajma sinuciderii şi tot atât de pregătit 
pentru a merge la biserică cât ar fi fost pentru un bal; apoi, 
în loc s-o pornească la drum, s-a aşezat lângă foc, dând pe 
gât, unul după altul, pahare întregi de gin sau brandy. 

Heathcliff... Mă cutremur când îi rostesc numele! Nu mai 
dăduse pe-acasă de duminica trecută. Nu ştiu cine l-a 
hrănit - îngerii sau ruda lui din iad - dar aproape de-o 
săptămână n-a mai mâncat cu noi. Se întorsese acasă în zori 
şi s-a dus sus, în camera lui, încuind uşa... Parcă i-ar fi 
trecut cuiva prin gând să-i dorească prezenţa! Acolo s-a 
rugat neîncetat, ca un metodist; numai că zeitatea pe care o 


implora el nu era decât praf şi cenuşă fără simţire; iar pe 
Dumnezeu, când i se adresa, îl confunda în mod ciudat cu 
Diavolul, propriul lui tată! După ce-a încheiat aceste 
rugăciuni alese... Care duraseră atât de mult, încât 
răguşise şi glasul i se strangulase în gâtlej... A pornit-o din 
nou şi iarăşi drept spre Grange! Mă mir că Edgar n-a trimis 
după jandarmi şi nu l-a încredinţat lor, spre pază! Mie, cu 
toate că eram mâhnită din pricina bietei Catherine, mi-a 
fost cu neputinţă să consider drept vacanţă aceste zile de 
eliberare de sub tirania lui degradantă. 

Prinsesem destul curaj ca să pot asculta nesfârşitele 
predici ale lui Joseph fără să plâng şi ca să mă mişc de colo 
până colo prin casă, nu cu paşi de hoţ speriat ca mai 
înainte. Doar nu-ţi închipui, nu-i aşa, c-aş fi putut plânge 
pentru vreo vorbă a lui Joseph?! Dar el şi cu Hareton sunt 
de nesuferit. Preferam să stau cu Hindley şi să ascult 
vorbăria lui îngrozitoare decât cu „micul stăpân” şi cu 
protectorul lui fidel, bătrânul acela odios! Când Heathcliff e- 
acasă, sunt adeseori obligată să aleg: ori să mă duc în 
bucătărie şi să stau în tovărăşia lor, ori să mor de foame în 
încăperile umede şi nelocuite de sus. Când e plecat, aşa 
cum a fost cazul în săptămâna asta, îmi pun o masă şi un 
scaun în colţul căminului din sală şi nici că-mi pasă de ce 
face domnul Eamshaw; şi nici el nu se amestecă în treburile 
mele. Acum, dacă nu-l provoacă nimeni, e mai liniştit decât 
înainte: mai posac şi mai deprimat, dar mai puţin furios. 
Joseph susţine că s-a schimbat şi că Dumnezeu i-a atins 
inima şi deci e mântuit „ca prin foc”. Eu nu prea pot să văd 
semnele unei schimbări în bine, dar asta nu mă priveşte. 

Aseară am stat în colţul meu citind nişte cărţi vechi până 
târziu, către miezul nopţii. Mi-era urât să mă duc sus; afară 
sufla un vânt năprasnic şi gândurile mele reveneau mereu 
la curtea bisericii şi la mormântul acela proaspăt! Nu 
îndrăzneam nici măcar să ridic ochii de pe pagina cărţii, 
căci imaginea aceasta tristă îi lua numaidecât locul. Hindley 
şedea în faţa mea, cu capul rezemat în mână, meditând 


probabil asupra aceluiaşi subiect. Înainte de a-şi pierde 
luciditatea, se opri din băut şi, vreme de vreo două-trei 
ceasuri, rămase nemişcat şi fără a scoate o vorbă. În toată 
casa nu se auzea nici un zgomot în afară de gemetele 
vântului care scutura când şi când ferestrele, de pocniturile 
slabe ale cărbunilor şi de zăngănitul foarfecelor mele când 
tăiam, rareori, feştila lungă a lumânării. Hareton şi Joseph 
desigur dormeau duşi în paturile lor. Totul era foarte, foarte 
trist; şi, pe când citeam, suspinam, căci mi se părea că toată 
bucuria din lume pierise şi nu va mai reveni niciodată. 

Tăcerea jalnică fu, în sfârşit, întreruptă de zgomotul 
ivărului de la uşa bucătăriei. Heathciliff se întorcea de la 
veghe mai devreme ca de obicei; cred că din pricina furtunii 
neaşteptate. Uşa era zăvorâtă; l-am auzit înconjurând casa; 
avea, pesemne, de gând să intre pe cealaltă uşă. M-am 
ridicat, purtând pe buze expresia nestăpânită a ceea ce 
simţeam, fapt ce-l făcu pe tovarăşul meu, care-şi fixase 
privirile spre uşă, să se întoarcă şi să se uite la mine. 

— Am să-l ţin afară cinci minute! Exclamă el. Ai ceva 
împotrivă? 

— Nu, din partea mea poţi să-l laşi afară şi toată noaptea! 
I-am răspuns. Foarte bine! Pune cheia în broască şi trage 
zăvoarele. 

Eamshavw făcu asta mai înainte ca musafirul său să ajungă 
la intrarea principală. Apoi îşi trase scaunul de cealaltă 
parte a mesei mele, se aplecă şi-mi căută ochii, în speranţa 
de a găsi o urmă de înţelegere pentru ura ce licărea în ai 
lui. Dar cum privirile şi sentimentele îi erau acelea ale unui 
asasin, nu putea găsi în ochii mei acelaşi lucru; ceea ce găsi 
însă îi fu de ajuns ca să-i dea curaj să vorbească. 

— Dumneata şi cu mine, zise el, avem o mare socoteală cu 
omul acela de-afară! Dacă niciunul dintre noi n-ar fi laş, ne- 
am putea uni pentru a o lichida. Eşti tot atât de moale ca şi 
fratele dumitale? Eşti dispusă să înduri totul până la urmă 
fără să încerci a te răzbuna măcar o dată? 


— Am îndurat destul, am obosit, i-am răspuns; şi-aş fi 
bucuroasă să mă răzbun, dacă răzbunarea n-ar fi să se 
răsfrângă şi asupra mea. Trădarea şi violenţa sunt sulițe 
ascuţite la amândouă capetele; rănesc mai tare pe cei ce le 
aruncă decât pe vrăjmaşii lor. 

— Trădarea şi violenţa sunt o răsplată dreaptă pentru 
trădare şi violenţă! Strigă Hindley. Doamnă Heathcliff, nu-ţi 
cer decât să stai nemişcată şi să fii mută. Spune-mi, poţi? 
Sunt convins că vei resimţi tot atâta plăcere cât şi mine 
dacă vei vedea cu ochii dumitale sfârşitul acestui diavol. 
Dacă nu i-o iei înainte, te va omori el pe dumneata, iar pe 
mine mă va ruina. Blestemat fie ticălosul acesta infernal! 
Bate la uşă parc-ar fi stăpânul casei. Făgăduieşte-mi că-ţi ţii 
gura şi, înainte de va bate ceasul cesta - mai erau trei 
minute până la unu - vei fi o femeie liberă! 

Scoase din sân unealta pe care ţi-am descris-o în scrisoare 
şi se pregăti să stingă lumânarea. Eu însă i-am smuls arma 
din mână şi l-am prins de braţ. 

— N-am să tac! l-am spus. Să nu te atingi de el. Lasă uşa 
închisă şi stai liniştit! 

— Nu! M-am hotărât şi, pe Dumnezeul meu, am să-l 
execut! Strigă deznădăjduit. Am să-ţi fac un bine în ciuda 
dumitale şi am să-i fac dreptate lui Hareton! Şi nu trebuie 
să-ţi baţi capul pentru apărarea mea, Catherine a murit. 
Nimeni dintre cei vii nu mă va regreta şi nu va fi ruşinat din 
pricina mea dacă-mi tai gâtul în minutul acesta... A sosit 
ceasul să se sfârşească! 

De m-aş fi luptat cu un urs sau de-aş fi vorbit logic cu un 
lunatic, tot atâta ar fi fost. Singura posibilitate ce-mi 
rămăsese era să fug la fereastră şi să previn victima de 
soarta ce-o aştepta. 

— Ai face mai bine dacă ţi-ai căuta adăpost altundeva! Am 
strigat eu pe un ton oarecum victorios. Domnul Eamshaw 
are de gând să te împuşte dacă mai stărui să intri. 

— Mai bine deschide-mi uşa... Răspunse el, adresân-du-mi 
un cuvânt elegant pe care nu vreau să ţi-l repet. 


— Nu vreau să mă amestec în treaba asta, i-am răspuns. 
Intră şi lasă-l să te împuşte dacă-ţi place! Eu mi-am făcut 
datoria. 

Acestea fiind zise, am închis fereastra şi m-am întors la 
locul meu lângă foc, neavând destulă ipocrizie ca să arăt cât 
de puţină îngrijorare faţă de primejdia ce-l ameninţa. 
Eamshaw mă înjură cu furie, susţinând că-l mai iubesc încă 
pe nemernic şi răsplătindu-mă cu diferite epitete pentru 
josnicia de care dădusem dovadă. Iar eu, în fundul inimii 
mele- şi n-am avut nici o mustrare de conştiinţă - m-am 
gândit că pentru el ar fi o fericire dacă Heathcliff l-ar scăpa 
de suferinţă şi ce fericire ar fi pentru mine dacă el l-ar 
trimite pe Heathcliff acolo unde i se cuvenea să se afle! Pe 
când şedeam şi mă gândeam la acestea fereastra din 
spatele meu fu făcută ţăndări dintr-o singură lovitură şi faţa 
neagră a lui Heathcliff, cu ochii lui fulgerători, privi prin ea. 
Dar cadrul ferestrei era prea strâmt ca să-şi poată vâri şi 
umerii, iar eu am zâmbit triumfătoare, având iluzia că sunt 
la adăpost. Părul şi hainele îi erau albe de zăpadă, iar dinţii 
lui ascuţiţi de canibal, descoperiţi de frig şi de furie, 
străluceau în întuneric. 

— Isabella, lasă-mă să intru, altfel ai să te căieşti! „răcni” 
el, după cum zice Joseph. 

— Eu nu pot săvârşi o crimă, i-am răspuns. Domnul 
Hindley stă la pândă cu un cuţit şi un pistol încărcat. 

— Lasă-mă să intru pe uşa din bucătărie, zise el. 

— Hindley va fi acolo înaintea ta, i-am răspuns; şi vai de 
iubirea ta dacă nu poate îndura nici măcar un viscol! Câtă 
vreme strălucea luna, ca vara, ne-ai lăsat liniştiţi în paturile 
noastre, dar în clipa când s-a întors vântul iernii, ai fugit, la 
adăpost! De-aş fi eu în locul tău, Heathcliff, m-aş duce şi m- 
aş lungi peste mormântul ei şi-aş muri acolo ca un câine 
credincios. Pentru că în lumea asta nu mai merită să 
trăieşti, nu-i aşa? M-ai convins, neîndoielnic, că singura 
bucurie a vieţii tale era Catherine şi nu-mi pot închipui cum 
vei putea supravieţui pierderii. 


— E-acolo? Da?! Strigă Hindley, repezindu-se la fereastra 
spartă. Dacă scot braţul, îl pot lovi! 

Mă tem, Ellen, c-ai să crezi că sunt cu-adevărat rea, dar 
dumnesta nu ştii totul, aşa că nu mă judeca. Eu n-aş fi ajutat 
sau contribuit pentru nimic în lume la un atentat împotriva 
nimănui, nici chiar la viaţa lui. Dar de dorit moartea, i-o 
doream. De aceea am fost dezamăgită şi înspăimântată 
peste măsură de consecinţele vorbelor mele provocatoare 
când l-am văzut repezindu-se la arma lui Eamshaw şi 
smulgându-i-o din mână. 

Arma s-a descărcat, iar cuțitul, sărind înapoi, a prins 
încheietura mâinii lui Hindley; Heathcliff a tras cu 
brutalitate cuțitul, care pătrunsese adânc în carnea lui 
Hindley, apoi, aşa plin de sânge cum era, îl vâri în buzunar. 
După aceea a luat o piatră, a sfărâmat stinghia de lemn 
dintre cele două ferestre şi a sărit în casă. Duşmanul său 
căzuse în nesimţire din pricina durerii şi a sângelui care 
ţâşnea dintr-o arteră sau o venă mai groasă. Banditul îl lovi 
şi-l călcă în picioare, trântindu-i de mai multe ori capul de 
piatra pardoselii, ţinându-mă între timp cu o mână, ca să 
nu-l chem cumva pe Joseph. Cred că a făcut un efort de 
abnegaţie supraomenească abţinându-se să-l omoare pe 
Joc. În cele din urmă, cum i se tăiase răsuflarea, încetă 
brutalităţile şi târî corpul aparent neînsufleţit până la o 
laviţă. Acolo sfâşie mâneca hainei lui Eamshaw şi-i legă rana 
cu duritate şi cruzime, scuipând şi blestemând cu aceeaşi 
violenţă cu care-l lovise mai înainte cu piciorul. Văzându-mă 
liberă, n-am pierdut vremea şi m-am dus să-l caut pe 
bătrânul servitor, care, încetul cu încetul, înţelesese ceva 
din ceea ce-i spuneam eu pe nerăsuflate şi se grăbi să 
coboare, gâfâind, câte două trepte deodată. 

— Şi-acu ce-i de făcut acolo? Şi-acu ce-i de făcut acolo? 

— Iată ce-i de făcut aici, tună Heathcliff; stăpânul tău a 
înnebunit şi dacă mai trăieşte o lună, am să-l duc într-un 
ospiciu. Şi cum dracu' ţi-a venit ideea să mă încui afară, 
dulău ştirb ce eşti?! Stai acolo bâlbâinduc-te şi mârâind! 


Haide, că eu n-am de gând să-l îngrijesc. Spală murdăria 
de-aici şi păzeşte-l de flacăra lumânării tale... E mai mult de 
jumătate brandy! 

— Aşadar, l-ai omorât?! Exclamă Joseph, ridicând, îngrozit, 
ochii şi mâinile. Aşa ceva n-am văzut de când sunt! Dea 
Domnul... 

Heathcliff îl îmbrânci, şi-l trânti în genunchi în mijlocul 
lacului de sânge; apoi îi aruncă un prosop; dar în loc să 
şteargă pe jos, Joseph îşi împreună mâinile şi începu o 
rugăciune, adică o înşiruire de cuvinte ciudate care m-a 
făcut să râd. Eram într-o stare de spirit în care nimic nu te 
mai sperie; de fapt ajunsesem la fel de nepăsătoare ca unii 
criminali la picioarele stâlpului de care urmează să fie 
spânzurați. 

— Oh, pe tine te-am uitat, îmi zise tiranul. Tu trebuie să 
faci treaba asta. Apleacă-te. Şi tu conspiri cu el împotriva 
mea? Şi tu, viperă? lacă o treabă nimerită pentru tine! 

M-a zgâlţâăit până au început, să-mi clănţăne dinţii, apoi m- 
a trântit lângă Joseph, care, după ce-şi isprăvi, fără a se lăsa 
tulburat, rugăciunile, se ridică, jurând că pleacă 
numaidecât la Grange. 

— Domnul Linton e judecător şi chiar de i-ar fi murit 
cincizeci de neveste, tot va trebui să cerceteze afacerea 
asta! 

Era atât de încăpățânat în hotărârea lui, încât Heathcliff 
socoti necesar să stoarcă de pe buzele mele relatarea a tot 
ceea ce se petrecuse. Stătea aplecat asupra mea, gâfâind 
de furie, pe când eu, silită de el, povestii totul. A fost o 
muncă grea să-l conving pe bătrân că nu Heathcliff fusese 
agresorul, mai ales că răspunsurile mele erau stoarse atât 
de greu. Dar nu peste mult, domnul Eamshaw dădu semne 
că se află încă în viaţă. Atunci Joseph se grăbi să-i 
administreze o doză de alcool, graţie căreia stăpânul său 
începu să se mişte şi să-şi recapete cunoştinţa. Heathcliff, 
dându-şi seama că adversarul său nu ştia ce i se întâmplase, 
căută să-l convingă că-i beat turtă. Apoi îi spuse că nu-i va 


mai vorbi despre purtarea lui atroce şi-l sfătui să se ducă la 
culcare. Şi, spre bucuria mea, după ce-i dădu această 
povaţă cuminte, plecă; iar Hindley se întinse pe piatra din 
faţa căminului. Eu m-am retras în odaia mea, mirându-mă c- 
am scăpat atât de uşor. 

Azi de dimineaţă când am coborât, cam o jumătate de oră 
înainte de amiază, domnul Eamshaw şedea lângă foc, 
bolnav de moarte. Geniul lui rău, aproape tot atât de palid 
şi de prăpădit, era rezemat de cămin. Niciunul dintre ei nu 
părea dispus să mănânce şi, după ce-am aşteptat până când 
s-a răcit tot ce era pe masă, am început să mănânc singură. 
Nimic nu mă împiedica să mănânc cu poftă; aveam chiar un 
sentiment de satisfacţie şi de superioritate când, din timp în 
timp, aruncam câte o privire tăcuţilor mei tovarăşi. După 
ce-am isprăvit masa, mi-am luat libertatea de-a mă apropia 
de foc, şi, ocolind scaunul lui Eamshaw, am îngenuncheat în 
colţul de lângă el. 

Heathciliff n-a observat ce fac, aşa că mi-am ridicat privirea 
şi m-am uitat la el nestingherită, parc-aş fi avut în faţă o 
stană de piatră. Fruntea lui, care odinioară mi se păruse 
atât de energică şi acum mi se părea atât de diabolică, era 
umbrită de un nor greu. lar ochii de vasilisc erau aproape 
stinşi de-atâta nesomn, poate şi de atâta plâns, căci genele 
îi erau încă umede. De pe buze îi dispăruse rânjetul acela 
fioros; acum erau pecetluite de o tristeţe nespusă. Să fi fost 
altul, mi-aş fi acoperit faţa, ca să nu mai văd asemenea 
durere. Dar fiind vorba de el, am fost încântată. Şi-oricât s- 
ar părea de josnic să insulţi un duşman învins, n-am putut 
pierde prilejul de a-i arunca o săgeată. Slăbiciunea lui îmi 
oferea singurul prilej când puteam gusta plăcerea de a-i 
plăti răul cu rău. 

— Vai, vai! Domnişoară! Am întrerupt-o. S-ar putea crede 
că în viaţa dumitale n-ai deschis o „Biblie”. Când Dumnezeu 
îi pedepseşte pe duşmanii dumitale, ar trebui să-ţi ajungă. 
Să adaugi tortura ta la torturile lui, arată şi josnicie şi 


îngâmfare! E-atât de josnic şi de prezumţios să-ţi torturezi 
duşmanii! 

— În general cred că aşa-i, Ellen, continuă ea. Dar ce 
suferinţă de-a lui Heathcliff mi-ar putea da satisfacţie, dacă 
n-aş contribui şi eu la provocarea ei? M-aş mulţumi şi dacă 
el ar suferi mai puţin, dar să fiu eu cea care i-a pricinuit 
suferinţa şi el să ştie asta. O, am atâtea să-i plătesc! Şi 
numai într-un singur caz l-aş putea ierta: dacă i-aş putea 
plăti ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, chin pentru chin, 
adică numai dacă l-aş putea aduce în starea mea. Şi pentru 
că el m-a chinuit mai întâi, tot el trebuie să-mi ceară iertare 
mai întâi, şi-atunci... ai să vezi, Ellen... Ce dovadă de 
generozitate am să-ţi dau! Dar, pentru că-i cu desăvârşire 
imposibil să fiu răzbunată vreodată, nu-l pot ierta. 

Hindley a cerut apă; i-am dat un pahar şi l-am întrebat 
cum se simte. 

— Nu atât de rău pe cât aş dori, răspunse el. În afară de 
braţ, fiecare bucăţică din mine mă doare de parcă m-aş fi 
luptat cu o legiune de diavoli! 

— Da, nu-i de mirare, fu răspunsul meu. Catherine avea 
obieceiul să se laude că e-n stare să te apere împotriva 
oricărei agresiuni: voia adică să spună că anumite persoane 
nu-ţi vor face nici un rău de teamă să n-o supere pe ea.E 
bine că oamenii nu se scoală cu adevărat din morminte, căci 
astfel astă-noapte ar fi putut vedea un spectacol oribil! Oare 
coşul pieptului nu ţi-e spart şi oasele umerilor nu ţi-s 
zdrobite? 

— Nu ştiu, răspunse el, dar ce vrei să spui? A îndrăznit să 
dea în mine când eram căzut jos? 

— Te-a călcat în picioare, te-a lovit şi te-a izbit de pământ, 
îi spusei în şoaptă. Îi lăsa gura apă de poftă să te sfâşie cu 
dinţii, pentru că-i numai jumătate om, ba nici atâta, iar 
restul diavol. 

Domnul Eamshaw îşi ridică privirea, ca şi mine, spre 
obrazul duşmanului nostru comun, care, mistuit de durere, 
părea indiferent la tot ce se petrecea în jur. Şi cu cât trecea 


timpul, chipul lui dezvăluia şi mai limpede întunecimea 
gândurilor ce-l frământau. 

— Oh, dacă Dumnezeu mi-ar da putere să-l sugrum în 
ultimele mele zvârcoliri de durere, m-aş duce cu plăcere în 
iad, gemu Hindley, încercând să se ridice, dar căzu înapoi, 
deznădăjduit, convins fiind că nu-i în stare să se bată cu el. 

— Ba nu, e destul c-a omorât pe unul din voi, zisei atunci 
cu glas tare. La Grange ştie toată lumea că sora dumitale ar 
mai trăi şi azi dacă n-ar fi fost domnul Heathcliff. De altfel, 
cred că-i mai bine să fii urât decât să fii iubit de el. Când îmi 
aduc aminte cât eram de fericiţi... Cât de fericită era 
Catherine înainte de venirea lui... Îmi vine să blestem ziua 
aceea. 

Şi e foarte probabil că Heathcliff percepu mai curând 
adevărul spuselor mele decât intenţia cu care vorbisem. Mi- 
am dat seama că devenise atent pentru că din ochii lui 
curgeau lacrimi ce picurau în cenuşa din cămin. Începu să 
respire iute, sufocat de suspine. L-am privit drept în faţă, 
râzând dispreţuitoare. Ferestruicile întunecate ale iadului 
se uitară, fulgerând, o clipă către mine; însă diavolul care 
privea de obicei prin ele era atât de slăbit şi de prăpădit, 
încât nu m-am temut să risc încă un zâmnbet batjocoritor. 

— Ridică-te şi piei din ochii mei! Rosti el, îndurerat. 
Vorbise aşa de încet, încât abia am înţeles ce spusese. 

— Îţi cer iertare, i-am răspuns. Dar şi eu am iubit-o pe 
Catherine; iar fratele ei are nevoie de îngrijire; şi, de dragul 
ei, am să-l îngrijesc eu. Acum, după ce-a murit o văd în 
Hindley. Hindley are întocmai ochii ei, dar tu ai încercat să-i 
scoţi, să-i învineţeşti şi să-i înroşeşti; şi are... 

— Ridică-te, idioată nenorocită, până nu te strivesc! Strigă 
el, făcând o mişcare, aşa c-am fost obligată să mă dau în 
lături. 

— Dar atunci, am continuat, pregătindu-mă de fugă, dacă 
sărmana Catherine ar fi avut încredere în tine şi-ar primit 
numele ridicol, degradant şi demn de dispreţ de... Doamna 
Heathcliff, n-ar fi trecut mult şi ai fi oferit un tablou similar! 


Ea n-ar fi îndurat cu linişte purtarea ta dezgustătoare; ura 
şi scârba ei ar fi prins glas. 

Spătarul băncii şi persoana lui Eamshaw se aflau între 
mine şi el, aşa că, în loc să încerce să pună mâna pe mine, a 
luat iute un cuţit de pe masă şi mi l-a azvârlit în cap. M-a 
lovit sub ureche, oprindu-mă astfel de a spune ceea ce mai 
aveam de gând să spun. Dar eu, scoțând cuțitul din carne, 
am sărit la uşă şi i-am mai spus câteva vorbe, care sper că 
nu l-au lovit mai puţin adânc decât mă lovise arma lui pe 
mine. Ultima imagine am zărit-o în treacăt: furios încercă să 
se năpustească asupra mea, dar l-a oprit Hindley. Amândoi, 
înlănţuiţi, căzură pe cămin. În timp ce fugeam prin 
bucătărie, l-am rugat pe Joseph să alerge iute la stăpânul 
său; m-am izbit de Hareton, care spânzura nişte căţei nou- 
născuţi de speteaza unui scaun aşezat în pragul uşii; iar eu, 
fericită ca un suflet scăpat din purgatoriu, m-am repezit 
sărind şi zburând pe drumul râpos; apoi, părăsind drumul 
cotit, am luat-o razna, în linie dreaptă, peste dealuri, de-a 
rostogolul peste povârnişuri şi târându-mă prin mlaştini, 
grăbindu-mă spre farul luminos de la Grange. Şi aş prefera 
să fiu condamnată a trăi pe veci în infern, decât să mai 
petrec o singură noapte sub acoperişul de la Wuthering 
Heights, Isabella tăcu, bău o înghiţitură de ceai, apoi se 
ridică, mă rugă să-i pun boneta pe cap şi pe umeri şalul cel 
mare, pe care i-l adusesem; fără a da ascultare rugăminţilor 
mele de a rămâne la Grange măcar încă un ceas, se urcă pe 
un scaun, sărută portretele lui Edgar şi al soţiei lui, mă 
salută, în acelaşi fel şi pe mine şi cobori la trăsură, însoţită 
de Fanny, care lătra înnebunită de bucurie că-şi regăsise 
stăpâna. Trăsura a dus-o şi n-a mai venit niciodată prin 
partea locului; iar după ce lucrurile s-au mai potolit, ea şi 
stăpânul şi-au scris mereu. Cred că noua ei reşedinţă era 
undeva în Sud, aproape de Londra. Acolo, la câteva luni 
după fugă, născu un băiat pe care-l boteză Linton şi pe care 
de la început ni l-a descris ca pe-o făptură suferindă şi 
arţăgoasă. 


Domnul Heathcliff, întâlnindu-mă într-o zi în sat, m-a 
întrebat unde locuieşte. Am refuzat să-i răspund. Mi-a spus 
că n-avea nici o importanţă, numai că Isabella trebuie să se 
ferească de a veni la Grange, căci chiar de-ar fi silit s-o 
reprimească, n-o va lăsa niciodată să stea cu fratele ei. Deşi 
n-am vrut să-i dau nici un fel de informaţie, a aflat prin alţi 
servitori atât adresa Isabellei cât şi existenţa copilului. 
Totuşi, n-a supărat-o cu nimic: cred ca favoarea asta se 
datora averisiunii pe care o avea pentru ea. Adeseori, când 
mă întâlnea, întreba de copil, dar când a aflat cum îl 
cheamă, a zâmbit într-un fel înspăimântător şi a remarcat: 

— Vor să-l urăsc şi pe el, nu-i aşa? 

— Cred că vor să nu ştii nimic despre el, i-am răspuns. 

— Dar îl voi avea, zise el, atunci când voi dori. Şi-ar trebui 
să ţină seama de asta! 

Din fericire, mama copilului muri înainte de clipa asta, cam 
la vreo treisprezece ani după moartea cumnatei sale, când 
micul Linton avea doisprezece ani şi ceva. 

N-am avut prilejul să-i vorbesc în ziua următoare 
stăpânului meu despre vizita neaşteptată a Izabellei. Se 
ferea de orice conversaţie, dar când am izbutit să-l fac să 
mă asculte, mi-am dat seama că-i face plăcere vestea că 
sora lui şi-a părăsit bărbatul, pe care el îl ura eu o 
înverşunare aproape de necrezut, având în vedere firea lui 
blândă. Resimţea o aversiune atât de profundă şi atât de 
intensă pentru Heathcliff, încât nu se ducea nicăieri unde l- 
ar fi putut întâlni sau unde-ar fi putut auzi vorbindu-se de 
el. Această atitudine cât şi durerea lui îl transformară într- 
un adevărat pustnic. Renunţă la slujba de magistrat şi nu se 
mai duse la biserică; evita orice prilej de a merge în sat şi-şi 
petrecea viaţa în izolare totală, limitându-se la parc şi la 
moşiile sale. Nu ieşea decât atunci când dorea să se plimbe 
singur pe dealuri sau să viziteze mormântul soţiei - şi asta 
de cele mai multe ori pe seară sau dimineaţa foarte 
devreme, ca să nu întâlnească pe nimeni. Dar era un om 
prea bun pentru a putea trăi multă vreme atât de 


nenorocit. El nu se ruga să fie chinuit de sufletul bietei 
Catherine. Timpul i-a adus o resemnare şi o melancolie mai 
dulce decât o bucurie obişnuită. Îşi amintea de Catherine cu 
o dragoste caldă şi blândă, dorind, plin de nădejde, să 
ajungă şi el în lumea aceea mai bună în care, nu se îndoia, 
se afla ea. 

Apoi, mai căpătase şi-o mângâiere pământească. După 
cum v-am spus, timp de câteva zile păru că nici nu-i pasă de 
urmaşa plăpândă a celei dispărute dintre vii. Dar răceala se 
topi tot atât de iute ca şi zăpada de aprilie şi fetiţa aceea 
slăbuţă deveni despotul inimii lui mai înainte de a putea 
gângăvi o vorbă sau de a face un pas. Fusese botezată 
Catherine, dar el nu i-a rostit niciodată numele întreg, după 
cum nu folosise niciodată diminutivul în legătură cu cea 
dintâi Catherine; probabil pentru că Heathcliff avea obiceiul 
să-i zică aşa. Cea mică a fost întotdeauna Cathy, nume prin 
care o deosebea de mama ei, fiind, în acelaşi timp şi singura 
legătură cu ea... Dragostea lui pentru fetiţă izvora mai mult 
din această legătură decât din faptul că era copilul lui. 

Adeseori făceam comparaţie între el şi Hindley Eamshaw; 
mi-am bătut mult capul să dau o explicaţie satisfăcătoare 
motivelor pentru care purtarea lor era atât de diferită, deşi 
împrejurările vieţii le fuseseră identice, căci amândoi 
fuseseră îndrăgostiţi de soţii şi amândoi ataşaţi de copiii lor; 
nu puteam pricepe pentru ce n-au mers amândoi pe-aceeaşi 
cale, în bine sau în rău. Dar Hindley, m-am gândit eu, deşi 
părea mai tare, s-a dovedit a fi, din păcate, mai rău şi mai 
slab. Când a simţit că vaporul e lovit, căpitanul şi-a părăsit 
postul, iar echipajul, în loc să încerce salvarea vaporului, s-a 
lăsat cuprins de panică şi l-a părăsit la voia întâmplării. 
Linton dimpotrivă, a dovedit că are adevăratul curaj al unui 
suflet leal şi credincios. Unul a avut încredere în Dumnezeu 
şi Dumnezeu l-a ajutat. Unul a avut nădejde, celălalt s-a 
lăsat cuprins de disperare. Şi-a ales fiecare soarta pe care a 
vrut-o şi au fost condamnaţi să şi-o ducă până la capăt. Dar 
dumneavoastră nu doriţi să auziţi predica mea, domnule 


Lockwood; dumneavoastră veţi judeca, tot atât de bine ca şi 
mine, toate aceste lucruri, sau veţi crede cel puţin că le 
judecaţi bine şi asta-i totuna. Sfârşitul lui Eamshaw a fost 
aşa după cum era de aşteptat; şi-a urmat foarte repede 
sora: abia de-au trecut şase luni între cele două 
înmormântări. Noi, cei de la Grange, n-am ştiut niciodată 
ceva mai desluşit despre starea lui dinaintea morţii, în afară 
de ceea ce am putut afla când m-am dus să dau o mână de 
ajutor la înmormântare. Domnul Kenneth a venit la stăpânul 
meu să-i anunţe evenimentul. 

— Ei bine, Nelly, zise el, intrând călare în curte într-o 
dimineaţă; era prea devreme ca să nu mă sperie şi să nu 
trezească în mine presimţirea unei nenorociri; acum e 
rândul dumitale şi-al meu să fim îndoliaţi. Cine crezi c-a 
plecat fără să-şi ia rămas bun de la noi? 

— Cine? L-am întrebat eu neliniştită. 

— Ghici! Răspunse el, descălecând şi prinzând dârlogii în 
cârligul de lângă uşă; ridică-ţi colţul şorţului, sunt sigur c-ai 
să ai nevoie de el. 

— Desigur că nu domnul Heathcliff! Am exclamat. 

— Ce? Ai vărsa lacrimi pentru el? Zise doctorul. Nu, 
Heathcliff e un bărbat tânăr şi viguros. Azi pare înfloritor. 
Adineauri l-am zărit. S-a întremat văzând cu ochii de când i- 
a fugit jumătatea. 

— Atunci cine, domnule Kenneth? Am repetat eu 
nerăbdătoare. 

— Hindley Eamshaw! Vechiul tău prieten Hindley, 
răspunse el şi tovarăşul meu de palavre, deşi în ultima 
vreme se sălbăticise cu totul. Ia te uită! [i-am spus eu c-or 
să fie lacrimi! Dar potoleşte-te. A murit după pofta inimii lui: 
beat ca un lord. Sărmanul băiat! Şi eu sunt mâhnit. Omul 
nu se poate împiedica să regrete un prieten vechi, cu toate 
că avea cele mai urâte deprinderi din câte îşi poate închipui 
cineva; şi-apoi mi-a făcut destule mizerii. Abia împlinise 
douăzeci şi şapte de ani! Pare-mi-se că-i de vârsta ta! Cine- 
ar fi crezut că v-aţi născut în acelaşi an?! 


Mărturisesc că această lovitură a fost pentru mine mai 
grea decât emoția provocată de moartea doamnei Linton. 
Sufletul mi-a fost cuprins de amintirile de odinioară! M-am 
aşezat pe prag şi-am plâns ca după o rudă de sânge, 
rugându-l pe doctorul Kenneth să caute o altă servitoare 
care să-l conducă la stăpân. Fără să vreau, mi-am pus 
întrebarea: o fi murit de moarte bună? Orice-aş fi făcut, 
gândul acesta mă chinuia şi era atât de persistent şi 
obositor, încât m-am hotărât să cer învoirea de a mă duce la 
Wuthering Heights să dau o mână de ajutor. Domnul Linton 
s-a codit mult până să consimtă, dar eu am pledat cu multă 
căldură făcându-l să înţeleagă cât de părăsit zăcea acolo 
Eamshaw şi i-am mai spus că fostul meu stăpân şi frate de 
lapte are tot atâta drept la serviciile mele cât şi el. În afară 
de asta, i-am amintit că micul Hareton e nepotul soţiei lui şi, 
în lipsa unei rude mai apropiate, el e cel care-ar trebui să-l 
ocrotească şi tot el ar trebui şi chiar trebuie să vadă în ce 
stare a rămas averea şi să se ocupe de moştenirea lăsată de 
cumnatul său. Domnul Linton nu era atunci în stare să se 
ocupe de asemenea chestiuni, dar mi-a îngăduit să plec. 
Avocatul domnului Linton fusese şi avocatul lui Eamshaw; 
aşa că m-am dus în sat şi l-am rugat să mă însoţească la 
Wuthering Heights. El dădu din cap, fiind de părere că 
Heathcliff trebuie lăsat în pace; susţinea că, dacă s-ar 
cunoaşte adevărul, Hareton n-ar fi decât un cerşetor. 

— Tatăl său a murit plin de datorii, zise; întreaga lui avere 
e ipotecată şi singura şansă a moştenitorului său natural e 
să trezească oarecare simpatie în inima creditorului, ca 
acesta să se poarte cu blândeţe faţă de copil. 

Când am ajuns la Heights, le-am explicat că venisem 
pentru a veghea ca totul să se îndeplinească după cum se 
cuvine; iar Joseph, care părea destul de trist, s-a arătat tare 
mulţumit văzându-mă. Domnul Heathcliff a spus că nu 
pricepe pentru ce e nevoie de mine, dar că pot rămâne, 
dacă vreau, spre a rândui cele de trebuinţă în vederea 
înmormântării. 


— La drept vorbind, observă el, trupul acestui nerod ar 
trebui îngropat la o răspântie fără nici un fel de ceremonie, 
întâmplător l-am lăsat ieri după-amiază zece minute singur. 
În care timp a ferecat cele două uşi ale casei, împiedicându- 
mă astfel să intru şi şi-a petrecut noaptea bând de unul 
singur până ce n-a mai putut! Azi-dimineaţă am spart uşa, 
căci l-am auzit sforăind ca un cal. L-am găsit culcat pe 
bancă; să-l fi jupuit ori scalpat şi tot nu s-ar fi trezit. Am 
trimis după Kenneth; dar până să sosească doctorul, bestia 
se schimbase într-un hoit, rece şi ţeapăn; aşadar, cred că 
eşti şi dumneata de părere că n-are rost să ne mai 
prăpădim atâta cu firea. 

Bătrânul servitor adeveri spusele lui Heathcliff, dar mârâi: 
— Era mai bine dacă se ducea el să cheme doctorul. Dacă 
rămâneam aici, eu i-aş fi purtat stăpânului ceva mai bine de 

grijă... Nu era mort când am plecat eu, nu, chiar defel! 

Am stăruit să i se facă o înmormântare ca lumea. Domnul 
Heathcliff mi-a spus că şi în această privinţă pot face cum 
vreau, dar să ţin seama că banii ieşeau din buzunarul lui. A 
păstrat o atitudine împietrită, indiferentă, care nu arăta nici 
bucurie, nici tristeţe; i se putea totuşi citi pe faţă o 
satisfacţie dură, sentiment pe care-l încerci după o muncă 
grea dusă la bun sfârşit. E drept însă că la un moment dat 
am observat şi ceva ce semăna a biruinţă: în clipa când 
oamenii au scos coşciugul din casă. A avut ipocrizia să se 
îmbrace în doliu şi, înainte de a porni în urma sicriului, l-a 
urcat pe nefericitul de Hareton pe masă şi i-a şoptit, plin de 
mulţumire: 

— Acum, băiete, eşti „al meu”. Şi vom vedea noi dacă un 
copac creşte tot atât de încovoiat ca şi altul când îi îndoaie 
acelaşi vânt! 

Copilul, nebănuind nimic, ascultă cu plăcere cuvintele lui 
Heathcliff; se juca cu favoriţii acestuia şi-i mângâia obrajii. 
Dar eu am înţeles totul şi-am spus pe-un ton înţepat: 

— Băiatul ăsta trebuie să se întoarcă cu mine la 
Thrushcross Grange, domnule. Căci nimic pe lumea asta nu 


este mai puţin al dumitale decât el! 

— Aşa ţi-a spus Linton? Întrebă el. 

— Fireşte... Mi-a poruncit să-l aduc acasă, i-am răspuns. 

— Bine, zise nemernicul, nu-i momentul să discutăm asta 
acum, dar am chef să cresc un copil; spune-i deci stăpânului 
dumitale că, dacă vrea să mi-l ia, voi fi silit să-l înlocuiesc cu 
propriul meu băiat. Nu-l voi lăsa nici pe Hareton să plece 
aşa, cu una, cu două, dar pe celălalt sunt sigur că-l pot 
aduce aici cu uşurinţă! Nu uita să-i spui asta. 

Planul acesta fu suficient ca să ne lege mâinile. Când m-am 
întors i-am repetat lui Edgar Linton totul. Acesta, indiferent 
dintr-un început, n-a mai pomenit de nici un fel de 
intervenţie. Cred că nici n-ar fi izbutit, chiar dacă ar fi dorit 
să facă ceva. 

Şi iată că musafirul devenise stăpân la Wuthering Heights. 
El era proprietarul şi a dovedit avocatului - care, la rândul 
lui, a dovedit-o domnului Linton - că Eamshaw îşi ipotecase, 
petic după petic, tot pământul, căci patima jocului de cărţi, 
care pusese stăpânire pe el, cerea tot mai mulţi bani şi 
Heathcliff fusese cel care-i împrumutase aceşti bani. Aşa că 
Hareton, care ar fi trebuit să fie cel dintâi gentleman din 
ţinut, a ajuns în stare de totală dependenţă faţă de 
duşmanul inveterat al tatălui său şi trăieşte în propria lui 
casă ca o slugă, fără a avea măcar privilegiul de a primi un 
salariu; şi e cu desăvârşire incapabil să-şi facă dreptate din 
cauză că n-are pe nimeni pe lume şi pentru că nici nu ştie 
că i s-a făcut o nedreptate. 

CAPITOLUL 18 

Cei doisprezece ani, continuă doamna Dean, care urmară 
după această tristă perioadă au fost cei mai fericiţi ani din 
viaţa mea. lar cele mai mari necazuri pe care le-am avut în 
acest răstimp au fost pricinuite de uşoarele boli ale micii 
noastre domnişoare, boli pe care le-a îndurat şi ea ca orice 
copil, bogat sau sărac. Dar în afară de acestea, după 
primele şase luni a început să se dezvolte ca o floare, a 
mers şi a vorbit, în felul ei, înainte ca iarba să fi răsărit a 


doua oară pe mormântul doamnei Linton. Era cea mai 
fermecătoare făptură care a adus vreodată soare într-o 
casă pustiită. La faţă, o adevărată frumuseţe, cu ochii 
frumoşi şi negri ai neamului Eamshaw, dar cu tenul deschis, 
trăsăturile fine şi părul blond, ondulat, al Lintonilor. Era 
îndrăzneață, dar nu dură, avea o inimă din cale-afară de 
sensibilă şi era capabilă de sentimente puternice... Această 
capacitate de a iubi cu intensitate mi-o amintea pe mama ei; 
totuşi nu-i semăna, căci ştia să fie dulce şi blândă ca o 
porumbiţă şi avea un glas cald şi o expresie gânditoare. 
Când se mânia nu devenea niciodată violentă, iar când 
iubea nu era niciodată sălbatică, ci profundă şi gingaşă. 
Totuşi, trebuie să recunosc că avea şi unele defecte care-i 
umbreau calităţile. Unul era o oarecare înclinare spre 
obrăznicie, altul o voinţă îndărătnică, pe care-o capătă toţi 
copiii răsfăţaţi, indiferent dacă au o fire bună sau rea. Dacă, 
din întâmplare o supăra vreun servitor, zicea totdeauna: 
„Am să-i spun lui tăticu'!” Iar dacă tatăl ei o dojenea, chiar 
numai c-o privire, credeai că i-a zdrobit inima. Nu-mi 
amintesc ca domnul Linton să-i fi spus vreodată o vorbă 
aspră. Îşi luase asupră-şi întreaga ei educaţie, socotind-o 
drept o distracţie. Din fericire, curiozitatea şi mintea ei 
ageră au făcut-o să fie o elevă bună: învăţa repede şi cu 
râvnă, făcând cinste învățătorului ei. 

Până la vârsta de treisprezece ani n-a trecut singură 
dincolo de marginea parcului. Rareori o lua domnul Linton 
cu el mai departe, dar nu o încredința nimănui. Pentru ea, 
Gimmerton nu reprezenta nimic, căci singurul edificiu de 
care se apropiase sau în care intrase, în afară de casa ei, 
era capela. Wuthering Heights şi domnul Heathciliff nu 
existau pentru ea; trăia într-o desăvârşită izolare şi, 
aparent, părea perfect mulţumită. Totuşi, uneori, stând la 
fereastră şi privind împrejurimile, spunea 

— Ellen, câtă vreme trebuie să mai treacă până când mă 
voi putea urca pe vârfurile acelea înalte? Mă-ntreb ce-o fi 
de cealaltă parte... O fi marea? 


— Nu, domnişoară Caty, îi răspundeam; sunt tot dealuri, 
întocmai ca şi acestea. 

— Şi cu ce seamănă stâncile acelea de aur când stai sub 
ele? M-a întrebat odată. 

Panta abruptă a stâncilor de la Penistone îi atrăgea mai cu 
seamă atenţia, îndeosebi când apunea soarele şi razele lui 
luminau stâncile şi piscurile, în timp ce împrejur, prin văi, se 
aşternea umbra. l-am explicat că acolo erau întinderi mari 
de piatră, că prin crăpături se afla şi niţel pământ, din care 
abia se putea hrăni câte-un copac pitic. 

— Şi pentru ce rămân strălucitoare atât de mult timp după 
ce aici la noi s-a înserat? Continuă ea. 

— Pentru că sunt mult mai sus decât noi, i-am răspuns. N- 
ai să te poţi căţăra pe ele, sunt prea înalte şi prea abrupte. 
Iarna îngheţul vine acolo mai curând decât la noi, iar în 
miezul verii am găsit zăpadă sub scobitura aceea neagră 
din partea de miazănoapte! 

— Ah, tu te-ai urcat pe ele! Strigă ea veselă. Atunci am să 
mă pot duce şi eu când am să fiu mare. Tăticu' a fost acolo, 
Ellen? 

— Tăticu' are să-ţi spună, i-am răspuns în grabă, că nu 
merită să te osteneşti până acolo. Dealurile pe unde te 
plimbi mata cu tăticu' sunt mult mai frumoase, iar parcul de 
la 'Thrushcross e cel mai splendid loc din lume. 

— Da, dar eu cunosc parcul şi nu cunosc munţii, murmură 
ea ca pentru sine. Şi mi-ar plăcea să privesc în jurul meu de 
pe creasta cea mai înaltă. Micul meu ponei Minny o să mă 
ducă odată acolo. 

Una dintre servitoare i-a pomenit despre Peştera Zânelor 
şi de-atunci nu se mai gândea decât cum să-şi împlinească 
planul. Atâta l-a necăjit pe domnul Linton, încât i-a făgăduit 
c-o va lăsa să se ducă acolo când va fi mai mare. Dar 
domnişoara Catherine îşi măsura vârsta cu lunile şi: „Sunt 
acum destul de mare ca să merg la stâncile de la 
Penistone?” era întrebarea care-i sta veşnic pe buze. 
Drumul ce ducea acolo cotea chiar pe lângă Wuthering 


Heights. Pe Edgar nu-l lăsa inima să treacă pe-acolo, aşa că 
răspunsul pe care i-l dădea mereu era: „Încă nu, iubirea 
mea, încă nu”. 

V-am spus că doamna Heathcliff a mai trăit cam 
doisprezece ani după ce şi-a părăsit bărbatul. Cei din 
familia ei aveau o constituţie delicată: nici ea şi nici Edgar 
nu aveau sănătatea şi rezistenţa pe care-o întâlneşti de 
obicei la oamenii de prin locurile astea. Nu ştiu exact care-a 
fost ultima ei boală, dar cred c-au fost mistuiţi amândoi de 
acelaşi rău, un fel de febră, slabă la început, dar incurabilă 
şi care, către sfârşit, te doboară repede de tot. I-a scris 
fratelui ei, prevenindu-l de deznodământul probabil ce va 
urma după boala de care suferise vreme de patru luni şi-l 
rugase să vină la ea, dacă-i e cu putinţă, căci aveau multe 
lucruri de hotărât şi dorea să-şi ia rămas bun de la el şi să i- 
| încredinţeze totodată şi pe Linton, pentru a-l pune la 
adăpost. Nădăjduia că Linton va rămâne la el, după cum 
stătuse la ea, deoarece, aşa cum îi plăcea ei să creadă, tatăl 
copilului nu dorea să ia asupră-şi sarcina întreţinerii sau 
educaţiei lui. Stăpânul meu n-a şovăit nici o clipă în a-i 
satisface rugămintea. El, care pleca atât de greu de-acasă 
pentru treburi obişnuite, s-a grăbit să răspundă la această 
chemare; pe Catherine mi-o încredința mie, repetând de 
nenumărate ori ca nu cumva s-o las să iasă din parc nici 
chiar însoţită de mine: nici nu concepea c-ar fi putut ieşi 
singură. 

A lipsit trei săptămâni. În primele două zile domnişoara 
stătu într-un colţ al bibliotecii; era atât de tristă încât nu 
putea nici citi şi nici nu se juca. Atâta vreme cât a stat 
liniştită, nu am avut bătaie de cap cu ea, dar această 
perioadă a fost urmată de alta în care-a fost agitată, 
supărăcioasă şi obositoare. Cum pe-atunci eram prea 
ocupată şi prea bătrână pentru a fugi încoace şi-ncolo ca s-o 
distrez, am găsit o metodă prin care să se poată distra 
singură. Am luat obiceiul de a o trimite la plimbare prin 
parc, când pe jos, când călare pe ponei, iar la întoarcere 


ascultam cu o răbdare deosebită povestirea aventurilor ei 
reale sau imaginare. 

Era în toiul verii, fata prinsese gustul acestor plimbări 
solitare, aşa că deseori reuşea să lipsească de-acasă de 
dimineaţă până la ora ceaiului de după-amiază, iar serile le 
petrecea istorisindu-mi poveştile ei pline de fantezie. Nu-mi 
era teamă c-o va lua din loc, căci porţile erau de obicei 
încuiate şi nu-mi trecea prin minte c-ar putea-o porni 
singură chiar de le-ar fi găsit larg deschise. Din nefericire 
însă, încrederea mea s-a dovedit neîntemeiată. Într-o 
dimineaţă, Catherine veni la mine la ora opt şi-mi spuse că 
în ziua aceea ea era un negustor arab care porneşte să 
străbată deşertul cu caravana lui şi că trebuie să-i dau 
merinde îndestulătoare pentru ea şi animale: un cal şi trei 
cămile reprezentate printr-un câine mare şi o pereche de 
prepelicari. Le-am adunat o provizie suficientă de bunătăţi 
într-un coşuleţ pe care l-am atârnat de şa, apoi Catherine 
sări pe cal, veselă ca o zână. O pălărie cu boruri largi şi-un 
voal subţire de mătase o apărau de razele soarelui de iulie. 
Porni râzând, vioaie, luând în glumă sfaturile mele de a fi 
prudentă, de a nu goni în galop şi de a se întoarce devreme. 
Dar afurisita aceea mică nu-şi făcu apariţia nici la ceai. Unul 
dintre călători, câinele, fiind bătrân şi îndrăgostit de tihna 
lui de-acasă, se întorsese; dar Cathy, poneiul şi cei doi 
prepelicari nu se vedeau nicăieri. Am trimis emisari pe un 
drum şi pe altul, iar în cele din urmă am pornit şi eu în 
căutarea ei. La marginea domeniului nostru era un 
muncitor care repara un gard din jurul unei livezi. L-am 
întrebat dacă nu cumva o văzuse pe tânăra noastră 
domnişoară. 

— Am văzut-o de dimineaţă, răspunse el; mi-a spus să-i tai 
o nuia de alun, apoi a sărit cu calul peste gardul de colo, 
unde-i mai scund, şi-a dispărut în galop. 

Vă închipuiţi cum m-am simţit când am auzit vestea asta. 
Imediat m-am gândit c-a plecat spre stâncile de la 
Penistone., Ce i s-o fi întâmplat?!” am exclamat eu, ieşind ca 


din puşcă pe o spărtură a gardului pe care-l repara omul şi- 
am pornit-o spre şosea. Am mers de parcă eram într-o 
întrecere, milă după milă, până când, după o cotitură, am 
văzut casa de la Wuthering Heights. Dar pe Catherine nu o 
zăream nicăieri, nici aproape, nici departe. Stâncile se află 
cam la o milă şi jumătate dincolo de casa domnului 
Heathcliff, adică patru mile de la Grange, încât mă temeam 
că, până voi ajunge eu acolo, se va înnopta. Dacă a alunecat 
între stânci căţărându-se pe ele? Şi dacă a murit sau şi-a 
rupt vreo mână sau vreun picior? Îmi ziceam. Neliniştea 
mea era, într-adevăr, chinuitoare; dar, spre marea mea 
uşurare, în timp ce treceam grăbită pe lângă Heights, l-am 
văzut pe Charlie, cel mai rău dintre prepelicari, zăcând sub 
o fereastră cu capul umflat şi-o ureche însângerată. Am 
deschis portiţa, am alergat la uşă şi-am bătut tare, ca să mi 
se deschidă. O femeie cunoscută - locuise mai demult la 
Gimmerton - şi care, de când murise domnul Eamshaw, era 
servitoare la Heights, mi-a răspuns. 

— Ah, zise ea, ai venit s-o cauţi pe mica dumitale stăpână? 
Nu fi speriată. E aici, la adăpost. Mă bucur că stăpânul nu-i 
acasă. 

— Va să zică nu-i acasă? Aşa? Zisei gâfâind şi cu suflarea 
tăiată de-atâta mers şi spaimă. 

— Nu, nu, răspunse ea; atât el cât şi Joseph sunt plecaţi şi 
cred că nu se-ntorc decât peste-un ceas şi mai bine. Intră şi 
stai un pic. 

Am intrat şi-am dat cu ochii de mieluşeaua mea rătăcită, 
aşezată lângă cămin şi legănându-se într-un scăunel, care 
fusese al mamei ei când era mică. Pălăria îi stătea atârnată 
de perete şi părea ca la ea acasă, dispusă cum nu se poate 
mai bine: râdea şi vorbea cu Hareton, ajuns acum un băiat 
de optsprezece ani, mare şi vânjos. El o privea cu ochi mari, 
plini de curiozitate şi uimire, căci înţelegea prea puţin din 
observaţiile şi întrebările pe care le turuia fără contenire. 

— Foarte frumos, domnişoară! Am exclamat eu, 
ascunzându-mi bucuria sub o mutră mânioasă. Asta-i ultima 


dumitale cavalcadă până la întoarcerea lui tăticu. N-am să 
te mai las să calci pragul casei, fetiţă rea ce eşti! 

— Ah, Ellen, strigă ea veselă, sărind în picioare şi alergând 
spre mine. Deseară ţi-aş fi povestit o poveste frumoasă, dar 
m-ai descoperit. Ai mai fost vreodată aici de când trăieşti? 

— Pune-ţi pălăria şi hai imediat acasă, am spus eu. Sunt 
îngrozitor de supărată pe dumneata, domnişoară Cathy; să 
ştii că te-ai purtat din cale-afară de rău. N-are rost să te 
bosumifli şi să plângi, cu asta nu răscumperi necazul pe care 
mi l-ai făcut; ne-ai pus să cutreierăm tot ţinutul căutându- 
te. Când mă gândesc cum mi-a poruncit domnul Linton să te 
ţin în casă... Şi dumneata să te strecori aşa! Asta dovedeşte 
că eşti o mică vulpoaică vicleană şi de azi încolo nimeni n-o 
să mai aibă încredere în dumneata. 

— Ce-am făcut? Zise ea plângând în hohote, pierzându-şi 
brusc cumpătul. Tăticu' nu mi-a interzis nimica, el n-are să 
mă certe. Ellen... El nu-i niciodată arţăgos ca tine! 

— Haide, haide! Am repetat. Am să-ţi leg eu funda. Şi- 
acum să lăsăm supărarea. Oh, ce ruşine! Să ai treisprezece 
ani şi să te porţi ca un copilaş! 

Exclamaţia aceasta fusese determinată de gestul ei: îşi 
smulsese pălăria de pe cap şi se retrăsese lângă cămin, 
departe de mine. 

— Doamnă Dean, zise servitoarea, nu fi aspră cu drăguţa 
domnişoară. Noi am oprit-o aici, căci ea ar fi plecat 
bucuroasă mai departe, de teamă ca nu cumva să fii 
îngrijorată. Hareton s-a oferit s-o conducă şi eu credeam că- 
i bine aşa, căci drumul peste dealuri e pustiu. 

În timpul acestei discuţii, Hareton rămase cu mâinile în 
buzunare, prea stângaci ca să intre şi el în vorbă, cu toate 
că părea nemulţumit de sosirea mea neaşteptată. 

— Cât să mai aştept? Am continuat eu fără a ţine seama de 
intervenţia femeii. Peste zece minute se întunecă de-a 
binelea. Unde-i calul, domnişoară Cathy? Şi unde-i Phoenix? 
Dacă nu te grăbeşti, te las aici, aşa că fă cum îţi place. 


— Poneiul e-n curte, răspunse ea şi Phoenix e închis tot 
acolo. E muşcat... ca şi Charlie. Voiam să-ţi povestesc totul, 
aşa cum s-a-ntâmplat. Dar acum eşti prost dispusă şi nu 
meriţi să auzi nimic. 

I-am ridicat pălăria de pe jos şi m-am apropiat să i-o aşez 
din nou; dar Catherine, observând că oamenii casei sunt de 
partea ei, a început să alerge prin odaie. Eu am pornit s-o 
urmăresc, dar ea fugea peste tot ca un şoarece, în dosul 
mobilelor şi pe sub ele, aşa că devenisem ridicolă urmărind- 
o. Hareton şi femeia râdeau. Catherine se uni cu ei şi deveni 
mai obraznică decât fusese până atunci; aşa că eu, enervată 
peste măsură, am strigat: 

— Ei bine, domnişoară Cathy, dacă ai şti a cui e casa asta, 
ai fi bucuroasă să ieşi din ea! 

— Ea tatălui dumitale, nu-i aşa? Zise ea întorcându-se 
către Hareton. 

— Nu, răspunse Hareton uitându-se în pământ şi roşind cu 
timiditate. Nu prea suporta privirea fermă a ochilor ei, cu 
toate că semănau aidoma cu ai lui. 

— Atunci e a... stăpânului dumitale? Întrebă Cathy. El roşi 
şi mai tare, dar din pricina unui alt sentiment; mârâi o 
înjurătură şi întoarse capul. 

— Cine-i stăpânul lui? Continuă fetiţa, pisăloagă, 
adresându-mi-se. A vorbit despre „casa noastră” şi „oamenii 
noştri”. Credeam că-i băiatul proprietarului. Şi niciodată nu 
mi-a zis domnişoară, cu toate că aşa s-ar fi cuvenit, dacă-i 
servitor, nu? 

La sporovăială ei copilăroasă, Hareton se întunecă de 
parcă ar fi fost un nor prevestitor de furtună, iar eu, fără a 
răspunde, am scuturat-o zdravăn şi, în cele din urmă, am 
izbutit s-o gătesc de plecare. 

— Acum dă-mi calul, zise ea, adresându-se rudei sale 
neştiute ca şi cum ar fi vorbit cu unul din grăjdarii de la 
Grange. Şi poţi veni cu mine. Vreau să văd unde apare 
vânătorul-fantomă din baltă şi să-mi mai povesteşti ceva 


despre „zâne”, cum le numeşti tu; dar grăbeşte-te! Ce s-a- 
ntâmplat? Nu ţi-am spus să-mi aduci calul? !' 

— Iar eu îţi spun să te ia dracu”, doar nu-s sluga ta! Mârâi 
băiatul. 

— Să mă ia ce? Întrebă Catherine mirată. 

— Dracu'... Vrăjitoare obraznică ce eşti! Răspunse el. 

— Poftim, domnişoară Cathy, acum te-ai convins, cred, în 
ce societate aleasă ai nimerit, i-am spus. Frumoase vorbe 
întrebuinţează faţă de o domnişoară! Te rog, nu începe 
discuţia cu el. Haide să o căutăm noi pe Minny şi să ne 
vedem de drum. 

— Dar, Ellen, strigă ea făcând ochii mari de uimire, cum 
îndrăzneşte să-mi vorbească aşa?! Nu trebuie să facă ceea 
ce-i cer? Făptură rea ce eşti, am să-i spun lui tăticu' ce-ai 
zis. Şi atunci ai să vezi tu! 

Hareton nu păru impresionat de ameninţare: din pricina 
indignării, ochii fetei se umplură de lacrimi. 

— Atunci adu-mi tu poneiul, exclamă ea întorcându-se 
către femeie şi să dai drumul câinelui meu imediat! 

— Încetişor, domnişoară, răspunse femeia; n-ai să pierzi 
nimic dac-ai să fii politicoasă. Cu toate că domnul Hareton 
nu e fiul stăpânului, e totuşi vărul dumitale; iar eu n-am fost 
tocmită aici ca să te slujesc pe dumneata. 

— EI”, vărul meu! Strigă Cathy, râzând dispreţuitoare. 

— Întocmai, îi răspunse femeia pe acelaşi ton dojenitor de 
mai înainte. 

— Oh, Ellen, nu-i lăsa să spună asemenea lucruri, continuă 
ea foarte tulburată. Tăticu' s-a dus să-l aducă pe vărul meu 
de la Londra; vărul meu e băiatul unui gentleman. Acesta să 
fie văr... Şi Cathy începu să plângă de-a binelea, nenorocită 
la gândul c-ar putea fi rudă cu un asemenea bădăran. 

— Taci, taci, i-am şoptit eu; omul poate avea mai mulţi veri 
şi de toate soiurile, domnişoară Cathy şi asta nu-i o pagubă! 
Numai că, dacă aceşti veri nu ştiu să se poarte cu lumea şi 
sunt răi, atunci cauţi să nu-i vezi. 


— Nu-i... Nu-i vărul meu, Ellen! Continuă ea şi, după ce 
mai reflectă şi găsi noi motive de tristeţe, se aruncă în 
braţele mele, ca şi cum ar fi căutat un refugiu în faţa 
acestui gând. 

Eram foarte supărată pe ea şi pe servitoare pentru 
destăinuirile lor reciproce. Eram încredinţată că cei din 
casă îi vor raporta domnului Heathcliff ştirea despre 
apropiata sosire a lui Linton, pe care-o aflaseră de la Cathy; 
şi eram tot atât de sigură că primul gând al domnişoarei 
Catherine, când îşi va vedea tatăl, va fi să-i ceară lămuriri 
asupra spuselor femeii în legătură cu grosolanul ei văr. 
Hareton, trecând peste jignirea că fusese luat drept 
servitor, păru mişcat de durerea ei şi, după ce-i aduse 
poneiul în faţa uşii, luă din coteţul câinilor un căţeluş de 
rasă pură, un foxterier cu picioruşele îndoite, i-l puse în 
braţe şi rosti un cuvânt neînțeles ei, dar care însemna că el 
nu-i supărat. Cathy se opri din plâns, scrutându-l cu o 
privire plină de spaimă şi oroare, apoi izbucni din nou în 
hohote. 

Abia m-am putut împiedica să zâmbesc văzând cât de 
antipatic îi era bietul băiat, acest tânăr bine făcut, atletic, 
cu trăsături frumoase, zdravăn şi sănătos, dar îmbrăcat în 
haine potrivite îndeletnicirilor sale zilnice: munca la fermă 
şi hoinăritul pe dealuri, printre bălării, după iepuri şi alte 
soiuri de vânat. Totuşi, faţa lui mi se păru că dezvăluie un 
suflet cu însuşiri mult mai alese decât cele pe care le 
avusese vreodată tatăl său. Sămânţă bună pierdută între 
bălării a căror vigoare depăşeşte cu mult puterea seminţei 
de a se dezvolta neîngrijită. Într-adevăr, Haretonii mi se 
părea asemeni unui pământ sănătos, care-ar putea da o 
recoltă îmbelşugata dacă împrejurările i-ar fi fost 
favorabile. Domnul Heathcliff, cred eu, nu-l maltrata, dar 
asta numai graţie firii neînfricate a lui Hareton, care nu 
oferea nici o tentaţie pentru acest gen de tiranie: băiatul n- 
avea nici urmă din susceptibilitatea sau sfiala aceea care, 
judecând după gusturile lui Heathcliff, l-ar fi putut provoca. 


Heathcliff se mulțumea să facă din el o brută: nu l-a învăţat 
niciodată să citească sau să scrie, nu l-a dojenit niciodată 
pentru vreo deprindere rea - dacă aceasta nu-l supăra pe el 
—şi nu l-a îndrumat niciodată şi nici nu l-a ferit, printr-un 
singur sfat măcar, de viciu. Şi, din câte am auzit, Joseph a 
contribuit şi el la decăderea morală a lui Hareton prin 
părtinirea meschină pe care i-a arătat-o întotdeauna, 
măgulindu-l şi răsfăţându-l în copilărie —motivând că era 
capul vechii familii. Aşa după cum, pe vremea când erau 
copii, îi învinuia pe Catherine Eamshaw şi pe Heatlicliff că-l 
scot din fire pe Hindley şi îl silesc să-şi caute mângâiere în 
băutură, să meargă adică pe ceea ce numea el „căi greşite”, 
aşa şi acum, punea toată vina cusururilor lui Hareton pe 
umerii uzurpatorului averii acestuia. Dacă băiatul înjura, 
nu-l dojenea; şi oricât de rele i-ar fi fost purtările, nu-i 
spunea nimic. Mi se pare că Joseph era chiar satisfăcut 
văzându-l cum merge de râpa. Admitea că băiatul nu mai e 
bun de nimic şi că sufletul lui e sortit pieirii, dar afirma că 
Heathcliff e cel care va răspunde şi va da socoteală de 
sufletul lui Hareton. Acest gând îi aducea o mare mângâiere 
lui Joseph. Îi inspirase băiatului mândria numelui şi a 
neamului său şi, dacă ar fi cutezat, ar fi sădit o ură 
neîmpăcată între Hareton şi actualul proprietar de la 
Wuthering Heights, dar groaza lui faţă de acesta din urmă 
devenise aproape o superstiție, aşa că se mărginea să-şi 
manifeste sentimentele doar prin aluzii pe care le auzea 
numai el şi prin ameninţări mormăite pe înfundate. N-am 
pretenţia să cunosc mai îndeaproape felul de viaţă de la 
Wuthering Heights din zilele acelea. Nu vorbesc decât din 
auzite, căci eu personal am văzut prea puţin. Sătenii 
susțineau că domnul Heathcliff era zgârcit şi aspru din cale- 
afară cu arendaşii; dar casa, în interior, de când era 
gospodărită de mâna unei femei, recăpătase înfăţişarea ei 
confortabilă de odinioară şi scandalurile, curente în vremea 
lui Hindley, luaseră sfârşit. Stăpânul era prea posomorât, 


aşa că nu căuta societatea altor oameni, fie ei buni sau răi; 
şi la fel a rămas până-n ziua de azi. 

Dar acestea toate nu fac ca povestea mea să nu înainteze. 
Domnişoara Cathy respinse foxterierul oferit în semn de 
împăcare şi-i ceru lui Hareton câinii ei, pe Charlie şi 
Phoenix. Veniră amândoi şchiopătând şi cu capetele 
bălăbânindu-se. Astfel o pornirăm cu toţii spre casă, care 
mai de care mai amărât. Mi-a fost cu neputinţă să aflu de la 
domnişoara mea cum şi-a petrecut ziua. Nu mi-a spus decât 
că, după cum credeam şi eu, țelul călătoriei sale fuseseră 
stâncile de la Penistone; că sosise cu bine până la gardul 
fermei de la Heights, când suita îi fu atacată de câinii lui 
Hareton, care, din întâmplare, tocmai atunci ieşea din casă. 
Înainte ca proprietarii lor să-i poată despărţi, s-a încins o 
luptă crâncenă între ei. Întâmplarea asta ţinu loc de 
prezentare. Catherine îi spuse lui Hareton cine e şi încotro 
merge, rugându-l să-i arate drumul; iar în cele din urmă îl 
convinse s-o şi însoţească. Eli-a dezvăluit apoi misterele 
Peşterii Zânelor şi ale altor douăzeci de locuri stranii. Dar, 
deoarece căzusem în dizgrație, Catherine nu mă onoră cu 
descrierea lucrurilor interesante pe care le văzuse. Totuşi, 
am putut înţelege că ghidul se bucurase de toată simpatia 
ei, până-n clipa în care l-a jignit vorbindu-i ca unui servitor 
şi până când a fost şi ea jignită de menajera lui Heathcliff 
care i-a spus că Hareton îi este văr. Iar vorbele pe care i le 
spusese băiatul îi rodeau inima. Tocmai ea, Catherine, care 
pentru toată lumea de la Grange era „dragoste”, 
„scumpete”, regină”, „înger”, să fie insultată atât de 
grosolan de către un străin! Nu putea înţelege, şi-am avut 
mult de furcă până să-i smulg făgăduiaia că nu-i va 
destăinui domnului Linton nimic din această mâhnire. l-am 
explicat cât era de ostil tatăl ei faţă de toţi cei de la Heights 
şi cât ar fi de necăjit dacă ar afla că ea fusese acolo; dar am 
insistat mai ales asupra faptului că, dacă i-ar povesti cum n- 
am ţinut seama de ordinele lui, s-ar putea să se mânie aşa 
de tare încât va trebui să plec din casă. Cum Cathy nu 


putea suporta această perspectivă, mi-a dat cuvântul ei şi l- 
a respectat de dragul meu. De fapt, era o fetiţă dulce! 

CAPITOLUL 19 

O scrisoare cu chenar negru anunţă ziua întoarcerii 
stăpânului. Isabella murise şi domnul Linton m-a rugat să 
pregătesc haine de doliu pentru fiica lui şi-o cameră şi toate 
cele necesare pentru tânărul său nepot. Catherine zburda 
de fericire la gândul că-şi va revedea tatăl şi era plină de 
cele mai exaltate speranţe în ceea ce privea nenumăratele 
calităţi ale „adevăratului” ei văr. Seara mult aşteptată a 
sosirii lor veni. Catherine, care fusese foarte ocupată încă 
din zori cu micile ei treburi, se găti cu o rochie nouă, 
neagră - sărmana copilă! Moartea mătuşii nici n-o 
impresionase propriu-zis - şi mă obligă, insistând fără 
încetare, să ieşim pe câmp, în întâmpinarea lor. 

— Linton are exact şase luni mai puţin ca mine, zise ea 
veselă, în timp ce ne plimbam agale la umbra pomilor, pe 
dâmburile şi văile acoperite cu iarbă şi muşchi. Ce 
încântător va fi să am un tovarăş de joacă. Mătuşa Isabella 
i-a trimis tăticului meu o minunată buclă din părul lui; era 
mai deschis decât al meu... Mai blond şi tot atât de mătăsos. 
Am păstrat-o cu toată grija într-o cutiuţă de sticlă şi deseori 
m-am gândit câtă plăcere mi-ar face să-l văd pe băiatul care 
are asemenea păr! Oh, sunt fericită... Şi tăticu', scumpul, 
meu tătic! Hai să fugim, Ellen! Hai să fugim! 

O luă la fugă, se reîntoarse şi fugi iarăşi de câteva ori, 
înainte ca paşii mei domoli să ajungă până la gard. Apoi se 
aşeză lângă drum, pe un deluşor acoperit de iarbă, 
încercând să aştepte cu răbdare, dar îi era cu neputinţă. Nu 
putea sta locului nici un minut. 

— Vai, cât întârzie! Exclamă ea. Oh, văd nişte praf pe 
şosea... Uite-i că vin! Nu? Dar mai e pân-or să fie aici? Să 
nu mergem puţin în calea lor?... Încă o jumătate de milă, 
Ellen, numai o jumătate de milă! Haide, spune da... Uite, 
numai până la desişul de mesteacăn de colo, la cotitură! 


Am refuzat categoric. În fine, aşteptarea luă sfârşit: 
trăsura apăru la cotitură. Domnişoara Cathy ţipă şi-şi 
întinse braţele de îndată ce zări faţa tatălui ei privind pe 
portieră. El cobori aproape tot atât de nerăbdător ca şi ea. 
A trecut destul de multă vreme până când cei doi au avuto 
clipă de răgaz să se gândească şi la alţii. În timp ce se 
îmbrăţişau, am aruncat o privire asupra lui Linton. Dormea 
într-un colţ al trăsurii, înfofolit într-un palton cald, îmblănit, 
de parcă ar fi fost iarnă. Un băiat palid, delicat ca o fată; 
puteai să crezi să-i fratele mai mic al stăpânului, atât de 
mare era asemănarea dintre ei; dar înfăţişarea băiatului da 
impresia unei dispoziţii bolnăvicioase, pe care Edgar Linton 
n-a avut-o niciodată. Acesta din urmă observă că-l privesc 
şi, după ce-a dat mâna cu mine, mi-a spus să închid uşa 
cupeului şi să nu deranjez copilul, deoarece călătoria l-a 
obosit. Cathy ar fi vrut şi ea să-şi arunce ochii asupra lui 
Linton, dar stăpânul i-a spus să meargă cu el, şi-au început 
să urce împreună drumul din parc, în timp ce eu mergeam, 
grăbită, înaintea lor, pentru a-i preveni pe servitori. 

— Şi-acum, scumpa mea, zise domnul Linton, adresându- 
se fiicei lui în clipa în care s-a oprit la capătul scării 
principale, află că vărul tău nu e atât de puternic şi vesel ca 
tine; nu trebuie să uiţi că de curând şi-a pierdut mama, de 
aceea nu te aştepta să se joace şi să alerge cu tine imediat. 
Să nu-l oboseşti prea mult cu vorba, lasă-l să stea liniştit 
măcar în seara asta. Da? 

— Da, da, tăticule, răspunse Catherine, dar aş dori să-l văd 
şi el nici n-a scos capul pe portieră. 

Trăsura se opri; tânărul se deşteptă şi unchiul său îl cobori 
în braţe din trăsură. 

— Linton, iat-o pe verişoara ta Cathy, îi zise împreunându- 
le mânuţele. Ea te iubeşte mult şi te roagă să n-o superi 
plângând la noapte. Încearcă să fii vesel. Călătoria s-a 
sfârşit, acum n-ai altceva de făcut decât să te odihneşti şi să 
te distrezi după plac. 


— Atunci lasă-mă să mă duc la culcare, răspunse băiatul, 
ferindu-se de îmbrăţişările verişoarei lui; apoi îşi duse 
degetele la ochi ca să-şi şteargă lacrimile, căci începuse să 
plângă. 

— Haide, haide, fii băiat cuminte, i-am şoptit eu, 
conducându-l în casă. Ai s-o faci şi pe ea să plângă... Uite 
cât e de mâhnită din pricina matale! 

Nu ştiu din a cui pricină era tristă, dar Cathy, cu faţa tot 
atât de mâhnită ca şi a lui, se întoarse lângă domnul Edgar. 
Intrară tustrei în casă şi se urcară în bibliotecă, unde-i 
aştepta ceaiul gata pregătit. Eu am scos pălăria şi paltonul 
lui Linton şi le-am aşezat pe un scaun lângă masă; dar nici 
nu s-a aşezat bine, şi-a început din nou să plângă. Stăpânul 
l-a întrebat ce are. 

— Nu pot să şed pe scaun, zise băiatul plângând în hohote. 

— Atunci du-te pe canapea şi Ellen are să-ţi aducă ceaiul 
acolo, răspunse cu răbdare unchiul. 

Eram convinsă că protejatul său posomorât şi suferind îl 
pusese la grea încercare în timpul călătoriei. Tânărul Linton 
se ridică, se târi încet până la canapea şi se întinse. 
Catherine luă un scăâunel şi se duse cu ceaşca ei de ceai 
lângă el. La început şezu liniştită, dar până la urmă nu se 
mai putu stăpâni. Era hotărâtă să-l răsfeţe pe vărul ei mai 
mic, aşa după cum plănuise, de aceea începu să-i mângâie 
buclele, să-i sărute obrajii şi să-i dea ceai din farfurioara ei, 
ca unui copil mic. Răsfăţul i-a plăcut, căci era pe măsura lui. 
Îşi şterse ochii şi un zâmbet fugar îi lumină faţa. 

— Oh, da, o s-o ducă foarte bine, îmi spuse stăpânul după 
ce-i urmări un minut; într-adevăr foarte bine, Ellen, dacă-l 
vom putea ţine. Iovărăşia unui copil de vârsta lui îi va da un 
nou elan de viaţă, iar dorinţa de a fi zdravăn îl va face să şi 
fie. 

„Da, dacă-l vom putea ţine aici!” îmi zisei în gând. Dar 
presimţirile triste care mă cuprinseseră îmi spuneau: slabă 
nădejde! Apoi m-am gândit cum va putea trăi această 
făptură firavă la Wuthering Heights. Ce învăţător şi ce 


LIA 


tovarăşi de joacă va avea în tatăl său şi în Hareton? 
Îndoielile noastre se adeveriră mai repede decât crezusem. 
Tocmai dusesem copiii sus, după ce isprăviseră ceaiul; 
Linton adormise - nu m-a lăsat să plec până ce n-a adormit; 
apoi, după ce am coborât şi stăteam în antreu lângă masă, 
aprinzând o lumânare pentru camera de culcare a 
domnului Edgar, o fată din bucătărie veni să-mi spună că 
Joseph, servitorul domnului Heathciliff, era la uşă şi dorea să 
spună ceva stăpânului. 

— Am să-l întreb eu mai întâi ce doreşte, zisei din cale- 
afară de speriată. E o oră cam nepotrivită pentru a tulbura 
oamenii, căci abia au sosit dintr-o călătorie lungă. Nu cred 
că stăpânul îl va putea primi. 

În timp ce rosteam aceste vorbe, Joseph înainta dinspre 
bucătărie şi apăru în antreu. Era gătit în hainele lui de 
duminică şi arborase cea mai sfântă şi acră mutră din câte 
putea face. Ţinând într-o mână pălăria şi în alta toiagul, se 
opri să-şi şteargă picioarele pe preş. 

— Bună seara, Joseph, i-am zis cu răceală. Ce te-aduce 
astă-seară pe la noi? 

— Am... de vorbă... cu domnu' Linton, răspunse el, dându- 
mă dispreţuitor la o parte. 

— Domnul Linton s-a culcat. Dacă n-ai să-i spui ceva foarte 
important, sunt sigură că nu te va primi acum, am continuat 
eu. Mai bine şezi aici şi spune-mi mie ce vrei să-i spui. 

— Care-i cămara lui? Zise mai departe omul, trecând în 
revistă şirul de uşi închise. 

Mi-am dat seama că era hotărât să refuze invitaţia mea, de 
aceea, contrar voinţei mele, m-am urcat în bibliotecă şi-am 
anunţat venirea acestui musafir inoportun, sfătuindu-l pe 
stăpân să-l amâne pentru a doua zi. Domnul Linton n-a avut 
vreme să-mi dea împuternicirea de a face eu acest lucru, 
căci Joseph urcă imediat în urma mea şi, intrând în odaie, 
se opri la celălat capăt al mesei, cu pumnii strânşi pe capul 
ciomagului; prevăzând desigur opoziţia pe care o va 
întâmpina, începu pe un ton ridicat: 


— Heathcliff m-a trimis după băiatu' lui şi nu pot să mă 
duc îndărăt fără el! 

Edgar Linton tăcu un minut; pe faţă se putea citi expresia 
unei dureri cumplite. Desigur că-i era şi lui milă de copil, iar 
aducându-şi aminte de speranţele şi temerile Isabellei, de 
dorinţele şi îngrijorarea ei în ceea ce-l privea pe Linton şi 
de modul cum i-l dăduse în grijă, suferea şi mai amarnic 
văzându-se silit să-l părăsească şi căuta un mijloc prin care- 
ar fi putut evita acest lucru. Dar nu găsea nimic; cea mai 
mică manifestare a dorinţei de a ţine copilul la Grange l-ar 
fi îndârjit şi mai mult pe reclamant. Aşa că nu-i rămase 
altceva decât să cedeze. Totuşi, n-avea de gând să scoale 
copilul din somn. 

— Spune-i domnului Heathciliff, răspunse calm, că fiul lui 
va veni la Wuthering Heights mâine. E în pat şi e prea 
ostenit ca să facă drumul acesta acum. Poţi să-i spui, de 
asemenea, că mama lui Linton dorea ca el să rămână sub 
ocrotirea mea şi că în momentul de faţă sănătatea lui e 
foarte şubredă. 

— Ba nu! Zise Joseph proptindu-şi zgomotos ciomagul în 
podea şi luând un aer autoritar. Ba nu, asta nu va să zică 
nimic. Heathcliff nu ţine seama de mama lui şi nici de 
dumneata; el vrea băiatu' şi trebuie să-l duc... Aşa! Acuma 
ştii! 

— N-ai să-l duci în noaptea asta! Răspunse Linton cu 
hotărâre. Du-te imediat jos şi comunică stăpânului dumitale 
ce-am spus eu. Ellen, condu-l jos. Du-te... 

Şi, atingând braţul bătrânului, care fierbea de indignare, îl 
ajută să iasă din odaie, închizând apoi uşa în urma lui. 

— Bine, foarte bine! Strigă Joseph plecând încet. Mâine va 
veni chiar el şi dă-l afară pe el dacă poţi! 

CAPITOLUL. 20 

De teamă ca nu cumva ameninţarea aceasta să devină 
fapt, domnul Linton m-a însărcinat să-l duc pe băiat acasă 
încă în zorii zilei, pe poneiul lui Cathy, spunându-mi: 


— Având în vedere că de azi încolo nu vom mai putea 
interveni în soarta lui, fie ea bună sau rea, nu trebuie să-i 
spui fiicei mele unde-a fost dus. De-acum înainte nu va mai 
putea să aibă nici un fel de legătură cu el, deci e mai bine să 
nu ştie că se află atât de aproape, căci altfel nu va mai avea 
linişte până nu se va duce la Heights. Spune-i pur şi simplu 
că tatăl lui a trimis pe neaşteptate după el şi c-a fost obligat 
să plece de la noi. 

Linton a fost foarte supărat că-l scol din pat la ora cinci 
dimineaţa şi tot atât de mirat când a auzit că trebuie să se 
pregătească pentru o nouă călătorie. Dar l-am mângâiat, 
spunându-i că trebuie să plece pentru a sta câtăva vreme 
cu tatăl său, domnul Heathcliff, care dorea atât de mult să-l 
vadă, încât nu putea amâna această plăcere până când se 
va reface după călătoria din ajun. 

— Tatăl meu! Strigă el nedumerit şi uluit. Mămica nu mi-a 
spus niciodată că am un tată. Unde stă? Aş prefera să 
rămân cu unchiul. 

— Locuieşte aproape de Grange, i-am răspuns; dincolo de 
dealurile acelea; nu-i departe, şi-ai să poţi veni pe jos până 
la noi după ce te mai întremezi. Ar trebui să fii bucuros că 
te duci acasă să-ţi vezi tatăl. Trebuie să cauţi să-l iubeşti, 
aşa cum ai iubit-o pe mama, şi-atunci te va iubi şi el. 

— Dar pentru ce n-am auzit până acum nimic despre el? 
Întrebă Linton. Pentru ce mămica şi cu el nu locuiau 
împreună, ca alţi oameni? 

— El avea treburi care-l reţineau aici, în partea de 
miazănoapte a ţării, i-am răspuns; iar sănătatea mamei 
dumitale o obliga să locuiască la miazăzi. 

— Şi pentru ce mămica nu mi-a vorbit despre el? Stăruia 
copilul. Îmi vorbea adeseori despre unchiul meu, aşa că am 
început să-l iubesc de mult. Cum să-l iubesc pe tăticu'? Nici 
nu-l cunosc. 

— Oh, toţi copiii îşi iubesc părinţii, am spus eu. Mama 
dumitale credea, probabil, c-ai să doreşti să-l vezi dacă ţi-ar 
fi vorbit prea des despre el. Hai să ne grăbim. O plimbare 


călare în zorii unei dimineţi atât de frumoase e mult mai 
bună decât un ceas de somn în plus. 

— Fetiţa pe care am văzut-o ieri vine şi ea cu noi? 

— Nu acum, i-am răspuns. 

— Dar unchiul? Continuă el. 

— Nu, am să te însoțesc eu, i-am spus. Linton căzu pe 
pernă într-un fel de meditaţie sumbră. 

— Nu vreau să merg fără unchiul! Strigă în cele din urmă. 
Nu ştiu unde ai de gând să mă duci. 


Am încercat să-l conving că nu era frumos să şovăie atâta 
când e vorba să-şi întâlnească tatăl; dar el se opunea cu 
îndârjire şi cu nici un preţ nu voia să se îmbrace, încât a 
trebuit să cer ajutorul stăpânului pentru a-l îndupleca să se 
dea jos din pat. În cele din urmă, sărmanul copil a pornit-o 
după ce i-am dat felurite asigurări mincinoase: că va lipsi 
puţină vreme, că domnul Edgar şi Cathy vor veni pe la el şi 
alte asemenea promisiuni tot atât de neîntemeiate, pe care 
le-am născocit şi i le-am repetat mereu de-a lungul 
drumului. Aerul curat, îmbălsămat de mireasma ierburilor, 
soarele strălucitor şi tropotele agere ale lui Minny l-au făcut 
să se simtă mai puţin deznădăjduit. A început să-mi pună 
întrebări cu mai mult interes şi vioiciune despre noul lui 
cămin şi oamenii de-acolo. 

— Wuthering Heights e o casă tot atât de plăcută ca şi 
Thruschcross Grange? Mă întrebă, întorcându-se să mai 
arunce o ultimă privire în vale, de unde se ridica o ceaţă 
uşoară, care se prefăcea după aceea într-un nor albicios ca 
lâna pe cerul albastru. 

— Nu sunt atâţia pomi în jurul ei, i-am răspuns şi nu-i nici 
chiar atât de mare; dar de-acole se vede tot ţinutul acesta 
minunat şi aerul e mai sănătos pentru dumneata... Mai 
proaspăt şi mai uscat. Poate că la început clădirea o să ţi se 
pară veche şi întunecată, cu toate că e o casă respectabilă, 
una din cele mai frumoase de prin partea locului. Şi-ai să 
faci plimbări atât de plăcute pe dealuri! Hareton Eamshaw, 
adică celălalt văr al domnişoarei Cathy şi deci, într-un fel, şi- 
al dumitale, îţi va arăta locurile cele mai frumoase; şi când 
va fi vreme bună, îţi vei lua o carte şi-ţi vei putea face 
cameră de lucru într-o vale înverzită. Apoi, din când în când 
unchiul dumitale o să te întâlnească în cursul vreunei 
plimbări, căci umblă adeseori pe dealuri. 

— Şi cum arată tatăl meu? Întrebă el. E tânăr şi frumos ca 
unchiul? 

— E tot atât de tânăr, am spus eu, dar are părul şi ochii 
negri, pare mai aspru şi e mai voinic şi mai mare. Poate că 


la început n-o să ţi se pară prea blând şi iubitor, pentru că 
nu-i felul lui, totuşi caută să fii sincer şi prietenos faţă de el 
şi-atunci te va iubi mai mult decât se poate iubi un unchi, 
căci doar eşti copilul lui. 

— Păr şi ochi negri! Zise gânditor Linton. Nu mi-l pot 
închipui. Atunci eu nu semăn cu el, nu-i aşa? 

— Nu prea, i-am răspuns. 

„Defel”, m-am gândit, uitându-mă cu regret la faţa albă, la 
trupul firav al tovarăşului meu de drum şi la ochii mari, 
visători, asemeni ochilor mamei lui; dar în afară de 
momentele în care iritabilitatea lui bolnăvicioasă le dădea 
oarecare licărire, ochii băiatului nu aveau nici o urmă din 
vioiciunea scânteietoare a ochilor mamei sale. 

— Ce ciudat că n-a venit niciodată s-o vadă pe mămica şi 
pe mine! Murmură el. M-a văzut vreodată? Dacă da, atunci 
eu trebuie să fi fost mic de tot. Nu-mi aduc aminte despre 
el! 

— Uite ce-i, domnule Linton, am spus eu, trei sute de mile 
e o depărtare mare; iar zece ani trec mai repede pentru un 
om matur decât pentru un copil ca dumneata. Probabil că 
domnul Heathcliff îşi propunea în fiecare vară să vină acolo, 
dar niciodată n-a găsit prilej favorabil; iar acum e prea 
târziu. Nu-l supăra cu astfel de întrebări; o să-l tulburi şi n- 
are rost. 

Restul drumului băiatul păru preocupat de propriile lui 
gânduri. Când ne-am oprit la intrarea grădinii, m-am uitat 
la el să văd cum reacţionează. Privi atent şi cu o gravitate 
solemnă faţada, sculptată şi ferestrele cu grinda joasă, 
tufişurile răzlețe de coacăze şi de brazi pitici, apoi dădu din 
cap. Sentimentele lui intime nu erau de acord cu exteriorul 
noului său cămin. Dar a avut destulă minte să amâne 
regretele, sperând că interiorul casei va compensa, poate 
exteriorul. Înainte de a descăleca, m-am dus şi-am deschis 
poarta. Era ora şase şi jumătate; familia tocmai isprăvise 
micul dejun, servitoarea strângea şi curăța masa, Joseph 
stătea lângă scaunul stăpânului său, povestindu-i ceva 


despre un cal şchiop, iar Hareton se pregătea să plece la 
fâneaţă. 

— Hallo”, Nelly, zise domnul Heathcliff când mă văzu. Mă 
temeam că va trebui să vin eu însumi să iau ceea ce-mi 
aparţine. Dar l-ai adus dumneata, nu-i aşa? Ia să vedem ce 
putem face din el. 

Se ridică şi porni cu paşi mari spre uşă. Hareton şi Joseph 
îl urmară şi ei, cu gura căscată de curioşi ce erau. Sărmanul 
Linton azvârli o privire înspăimântată spre feţele celor trei. 

— laca bună! Zise Joseph după ce-l examină cu gravitate; 
sunt sigur că te-a tras pe sfoară, stăpâne şi ţi-a trimis-o pe 
fata lui. 

Heathcliff, după ce-şi privi fiul cu o încordare 
cutremurătoare, izbucni într-un râs dispreţuitor. 

— Doamne, ce frumuseţe! Ce făptură dulce şi 
fermecătoare! Exclamă el. Nu-i aşa că mi l-au hrănit cu 
râme şi lapte acru, Nelly? Oh, vai de capul meu! Să ştii că-i 
mai rău decât mă aşteptam... Şi numai dracu' ştie că nu mă 
aşteptam la prea mult! 

I-am spus copilului îngrozit şi care tremura ca varga să 
descalece şi să intre. Nu înţelesese tocmai bine vorbele 
tatălui său şi nici nu ştia dacă-i fuseseră adresate lui sau 
altcuiva. De fapt, nu era sigur nici dacă străinul acela aspru 
şi care rânjea era tatăl său. Se agăța de mine din ce în ce 
mai speriat, iar când domnul Heathcliff s-a aşezat pe un 
scaun şi i-a spus „vino încoace”, el şi-a ascuns faţa după 
umărul meu şi-a-nceput să plângă. 

— Destul, destul! Zise Heathcliff întinzând o mână şi 
trăgându-l brutal între genunchi; apoi i-a înălţat capul, 
trăgându-l de bărbie. Lasă prostiile! N-o să-ţi facem nici un 
rău, Linton... Aşa te cheamă, nu? Eşti întru totul copilul 
mamei tale. Unde-o fi partea mea din tine, puiuşorule”?! 

Scoase pălăria copilului şi-i dădu pe spate buclele blonde 
şi dese, îi pipăi braţele slabe şi degetele subţiri. În timpul 
examinării, Linton se opri din plâns, ridicându-şi ochii mari 
şi albaştri ca să-şi inspecteze şi el tatăl. 


— Mă cunoşti? Întrebă Heathcliff după ce se convinsese că 
membrele îi erau firave şi slabe. 

— Nu, zise Linton cu o privire pierdută de spaimă. 

— Ai auzit despre mine, cred. 

— Nu, răspunse el din nou. 

— Nu! Ce ruşine pentru mama ta că nu ţi-a trezit 
sentimentul filial faţă de mine! Atunci am să-ţi spun eu: eşti 
fiul meu şi mamă-ta a fost o căzătură nemernică dacă nu ţi- 
a vorbit despre tatăl tău! Şi acum nu mai tremura şi nu mai 
roşi! Totuşi asta-mi dovedeşte că sângele tău nu-i apă. Fii 
băiat cuminte şi eu am să văd de tine. Nelly, dacă eşti 
obosită, poţi să te aşezi, dacă nu, du-te acasă. Îmi închipui 
că ai să raportezi nulităţii aceleia de la Grange tot ce-auzi şi 
vezi aici; iar ăsta nu se va linişti atâta vreme cât vei sta în 
preajma lui. 

— Bine, i-am răspuns, sper c-ai să fii bun cu băiatul, 
domnule Heathcliff; că de nu, n-ai să-l poţi ţine multă vreme 
şi el e singura rudă pe care-o ai în lumea asta mare... la 
bine seama... Nu uita! 

— Am să fiu foarte bun cu el, nu te teme, zise Heathcliff 
râzând. Numai că nu permit nimănui să fie bun cu el: sunt 
gelos şi vreau să-i monopolizez toată afecțiunea. Şi pentru a 
începe cu bunătatea, Joseph, adu-i băiatului ceva de 
mâncare. Hareton, vițel afurisit, du-te şi vezi-ţi de treabă! 
Da, Nelly, zise el după ce toţi ceilalţi plecară, fiul meu e 
viitorul proprietar al casei voastre şi nu vreau să moară 
înainte de a fi sigur că-i voi moşteni averea. Şi, în afară de 
asta, e al meu, şi-aş vrea să am satisfacția de a-mi vedea 
urmaşul stăpân al acestor moşii; de a-mi vedea copilul 
tocmind pe copiii lor cu simbrie pentru a munci pământurile 
părinţilor lor. E singurul motiv care mă poate face să rabd 
stârpitura asta. Îi dispreţuiesc fiinţa şi-l urăsc pentru 
amintirile pe care mi le trezeşte! Aceste consideraţii sunt 
suficiente; va fi la adăpost şi va fi crescut cu aceeaşi grijă cu 
care stăpânul tău şi-l creşte pe-al lui. Am sus o cameră 
mobilată frumos pentru el; i-am angajat şi un profesor, care 


va veni de trei ori pe săptămână de la douăzeci de mile, ca 
să-l înveţe ce i-o plăcea lui să înveţe. I-am poruncit lui 
Hareton să i se supună; de fapt, am luat toate precauţiile 
pentru a dezvolta în el tot ceea ce-i ales şi nobil şi pentru a-l 
face superior semenilor săi. Totuşi, regret că-i atât de puţin 
demn de strădania mea; dacă am dorit ceva pe lumea asta a 
fost ca el să fi arătat ca un obiect preţios cu care să mă pot 
făli şi sunt amarnic de dezamăgit când îl văd atât de 
neisprăvit, miorlăit şi pierit la faţa. 

În timp ce vorbea, Joseph se întoarse purtând o strachină 
cu „porridge” fiert în lapte pe care o aşeză în faţa lui 
Linton; acesta se scutură cu o privire de scârbă văzând 
bucatele grosolane şi spuse că nu poate mânca. Am văzut 
că bătrânul servitor împărtăşea în mare măsură disprețul 
stăpânului faţă de copil, cu toate că era silit să-şi închidă în 
inimă acest sentiment, deoarece Heathcliff poruncise 
tuturor supuşilor lui să-i arate cel mai mare respect. 

— Nu poate s-o mănânce? Repetă Joseph uitându-se la faţa 
lui Linton, dar îşi coborâse glasul până la şoaptă, de teamă 
ca nu cumva să fie auzit. Da' stăpânu' Hareton n-a mâncat 
nimic altceva când era mic şi ce-a fost bun pentru el o fi bun 
şi pentru tine, aşa gândesc eu! 

— N-am s-o mănânc! Răspunse Linton răstit. la-o de aici. 

Joseph luă mâncarea, plin de indignare, şi-o puse în faţa 
noastră. 

— O fi aici altceva decât de mâncare? Întrebă el 
împingând tava sub nasul lui Heathcliff. 

— Ce are de nu-i bună? Zise Heathcliff. 

— De, răspunse Joseph, domnu' dumitale nobil zice că n-o 
poate mânca! Da' nici nu-i de mirare! Mă-sa era ca el... Noi 
eram prea murdari ca să putem semăna grâul din care-i 
făceam ei pită. 

— Să nu-mi pomeneşti de mumă-sa! Zise stăpânul mânios. 
Dă-i ceva ca să poată mânca, şi-atâta tot. Ce mănâncă de 
obicei, Nelly? 


I-am spus că lapte fiert sau ceai şi menajera primi porunca 
să i le pregătească. „le pomeneşti, mi-am zis, că egoismul 
tatălui va contribui la bunăstarea băiatului. Îşi dă seama că 
are o construcţie şubredă şi-l va trata aşa cum se cuvine. 
Am să-l consolez pe domnul Edgar spunându-i că Heathcliff 
şi-a schimbat felul de a fi.” Nemaiavând nici o scuză pentru 
a mai zăbovi pe-acolo, în timp ce Linton respingea timid 
avansurile pe care i le făcea un câine ciobănesc, am ieşit pe 
furiş. Dar Linton era prea speriat şi nu putea fi păcălit prea 
uşor. Când am închis uşa, am auzit un strigăt şi repetarea 
frenetică a cuvintelor: 

— Nu mă lăsa! Nu vreau să rămân aici! Nu vreau să 
rămân aici! 

Apoi ivărul se ridică şi căzu. Cei din casă nu-l lăsară să 
iasă. Am încălecat pe Minny şi am pornit-o în trap. Astfel se 
sfârşi scurta perioadă în care l-am avut sub ocrotire. 

CAPITOLUL 21 

În ziua aceea am dus-o greu cu micuța Cathy. S-a sculat 
foarte veselă şi găbită să-şi întâlnească vărul; iar vestea 
plecării lui a fost urmată de lacrimi şi plânsete atât de 
amarnice, încât chiar domnul Edgar a fost silit s-o mângâie, 
spunându-i că Linton se va întoarce curând, adăugând însă: 
„dacă-l voi putea aduce”; dar slabă nădejde s-o poată face! 
Promisiunea asta o linişti prea puţin; dar timpul are multă 
putere şi cu toate că din vreme în vreme îl mai întreba pe 
tatăl ei despre întoarcerea lui Linton, când îl revăzu chipul 
lui i se ştersese aşa de mult din amintire, încât nu-l 
recunoscu. 

Ori de câte ori o întâlneam, din întâmplare, pe menajera 
de la Wuthering Heights ducându-se după treburi la 
Gimmerton, aveam obiceiul s-o întreb cum îi merge 
tânărului stăpân, căci el trăia aproape tot atât de izolat ca şi 
Catherine; nu-l vedeai niciodată. De la femeie am aflat că 
sănătatea îi rămăsese tot şubredă şi era foarte obositor 
pentru cei din jur. Mi-a spus că domnul Heathciliff părea să 
fie din ce în ce mai dezgustat de băiat, cu toate că se 


străduia să n-o arate. Nu putea şuferi nici măcar să-i audă 
glasul şi niciodată nu sta mai mult de câteva minute în 
aceeaşi încăpere cu el. Rareori vorbeau între ei: Linton îşi 
învăţa lecţiile şi-şi petrecea serile în odăiţa căreia îi ziceau 
ei salon, sau şedea toată ziua culcat în pat, căci mereu era 
răcit ori tuşea, ori îi era rău, ori avea dureri de un fel sau 
altul. 

— În viaţa mea n-am văzut o făptură atât de plăpândă ca 
băiatul ăsta, adăugă femeia şi nici atât de grijulie faţă de 
sine. Să vezi ce-mi aud urechile dacă las fereastra deschisă 
ceva mai mult. Oh! Parcă l-ai omori dacă.-l laşi să respire 
aerul nopţii! Şi-n miezul verii trebuie să-i fac focul, iar pipa 
lui Joseph e o otravă pentru el; tot timpul cere dulciuri şi 
acadele şi mereu lapte, lapte mereu... Fără să-i pese că noi 
ceilalţi n-avem iarna nici un strop. Şade acolo, în scaunul 
lui, înfăşurat într-o haină îmblănită, cu prăjituri şi apă, sau 
vreo doctorie din care să soarbă, puse toate pe grătarul 
căminului din faţa lui. lar dacă Hareton din milă vine să-l 
distreze - Hareton nu-i rău din fire, chiar dacă-i cam 
bădăran - se despart sigur, unul înjurând şi celălalt 
plângând. De n-ar fi băiatu' lui, stăpânu-ar răsufla uşurat 
dacă Eamshaw i-ar trage o palmă zdravănă şi sunt sigură c- 
ar fi gata să-l dea afară din casă dacă i-ar vedea numai 
jumătate din răsfăţuri. Da' stăpânu' nu se lasă dus în ispită, 
că nu intră niciodată în salon; iar dacă Linton apare în 
camera unde se află el, îl trimite neîntârziat sus. 

Din spusele ei am dedus că lipsa de simpatie l-a făcut pe 
tânărul Heathcliff egoist şi urâcios, dacă n-o fi fost aşa din 
fire. De aceea interesul meu pentru el se micşoră, cu toate 
că soarta lui mă îndurera şi mi-ar fi plăcut să fi rămas la noi. 
Domnul Edgar mă îmboldea să aflu veşti; cred că se gândea 
mult la el şi era chiar dispus să rişte o întâlnire cu Heathcliff 
numai ca să-l poată vedea. Aşa încât într-o zi mi-a spus s-o 
întreb pe menajeră dacă nu cumva băiatul se duce vreodată 
în sat. Ea mi-a spus că n-a fost decât de două ori, călare, 
însoţindu-l pe tatăl său şi de ambele dăţi a pretins, timp de 


trei sau patru zile după aceea, că se simte istovit. Menajera 
a plecat din casă, dacă-mi aduc bine aminte, la doi ani după 
venirea lui Linton şi a fost înlocuită cu o femeie pe care n-o 
cunoşteam: aceasta e şi azi acolo. 

Timpul a trecut apoi la Grange tot atât de plăcut ca şi mai 
înainte, până când domnişoara Cathy a împlinit şaisprezece 
ani. Nu-i sărbătoream niciodată ziua naşterii, care era şi 
comemorarea morţii fostei mele stăpâne. Tatăl ei îşi 
petrecea ziua aceasta întotdeauna singur, în blibliotecă, iar 
când se însera se ducea pe jos până la cimitirul din curtea 
bisericii de la Gimmerton, unde sta adeseori până la miezul 
nopţii. De aceea, Catherine trebuia să se distreze singură, 
aşa cum o tăia capul. În anul acela ziua de 20 martie fu o 
minunată zi de primăvară, iar după ce tatăl se retrăsese, 
tânăra mea domnişoară cobori îmbrăcată pentru plimbare 
şi-mi aduse la cunoştinţă că-i ceruse voie să meargă cu 
mine până la poalele dealurilor şi el era de acord dacă nu 
ne îndepărtam prea tare de casă şi dacă nu întârziam mai 
mult de-un ceas. 

— Grăbeşte-te, Ellen! Strigă ea. Vreau să merg acolo unde 
s-a aşezat un cârd de cocoşi de munte; vreau să văd dacă şi- 
au făcut cuiburile. 

— Trebuie să fie cam departe, i-am răspuns; găinuşele 
clocesc în preajma tufişurilor. 

— Ba nu, nu-i departe, zise ea. Am fost cu tăticu' până-n 
apropiere. 

Mi-am pus boneta şi-am pornit-o la drum, fără să mă mai 
gândesc la nimic. Ea zburda înaintea mea şi se întorcea din 
nou lângă mine; apoi iar pleca, săltând ca un ogar. La 
început mi-a plăcut tare mult, căci auzeam cântecul 
ciocârliilor din apropiere şi din depărtare, bucurându-mă 
de razele soarelui dulce şi cald; în acelaşi timp o urmăream 
şi pe mica mea răsfăţată- bucuria mea! 

— Cu bucilele-i de aur despletite pe spate, cu obrajii 
frumoşi atât de gingaşi şi puri în prospeţimea lor de 
trandafir sălbatic, cu ochii strălucitori de bucurie senină. În 


zilele acelea era o făptură fericită, un adevărat înger. Păcat 
că nu s-a putut mulţumi cu ceea ce avea! 

— Bine, domnişoară Cathy, i-am spus, unde-ţi sunt 
cocoşeii? Trebuia să fi ajuns până acum la ei, gardul 
parcului de la Grange a rămas de mult în urma noastră! 

— Oh, încă puţin, Ellen... Numai un pic mai departe, Ellen, 
răspundea întruna. le caţări pe movila aceea, cobori râpa 
şi, până ajungi tu în partea cealaltă, eu am să trezesc toate 
păsările. 

Dar erau atâtea movile de urcat şi râpe de coborât, încât 
în cele din urmă am început să obosesc. l-am spus că 
trebuie să ne oprim şi să ne întoarcem acasă. Deoarece mă 
lăsase mult în urmă, i-am strigat să stea; dar, nu ştiu, ori nu 
mă auzea, ori nu-i păsa, căci am văzut-o sărind mai departe, 
iar eu am fost silită s-o urmez. În cele din urmă dispăru într- 
o văgăună şi, înainte de a da din nou cu ochii de ea, 
ajunsese cu două mile mai aproape de Wuthering Heights 
decât de casa ei. Am văzut cum o opresc în loc două 
persoane, dintre care una - mă convinsei imediat - era 
chiar domnul Heathciliff. 

Cathy fusese prinsă asupra faptului: ori prăda, ori, în cel 
mai bun caz, căuta cuiburile cocoşilor de munte. Ţinutul 
acela era moşia lui Heathcliff, aşa că el începuse s-o 
dojenească. 

— N-am luat şi n-am găsit nici un cuib, zicea ea, pe când 
mă trudeam să mă apropii de ei: apoi îi arăta şi mâinile 
pentru a adeveri ceea ce spusese. N-aveam de gând să le 
iau, dar tăticu' mi-a spus că pe-aici sunt o mulţime de 
cuiburi şi doream să le văd ouăle. 

Heathcliff îmi aruncă o privire însoţită de un zâmbet 
răutăcios, arătându-mi astfel că ştie cu cine stă de vorbă şi 
că, deci, nu se va arăta binevoitor. Totuşi o întrebă cine era 
„tăticu”. 

— Domnul Linton de la Thrushcross Grange, răspunse ea. 
Cred că nu-l cunoaşteţi, căci altfel n-aţi fi vorbit în felul 
acesta cu mine. 


— Aşadar, dumneata crezi că „tăticu” este foarte stimat şi 
respectat? Zise el pe un ton sarcastic. 

— Şi cine eşti dumneata? Întrebă Catherine privindu-şi cu 
multă curiozitate interlocutorul. Pe tânărul acesta l-am mai 
văzut. E fiul dumitale? 

Şi arătă spre celălalt individ, spre Hareton, care nu se 
schimbase prea mult; cei doi ani care trecuseră îl făcuseră 
doar mai voinic şi mai puternic. Părea tot atât de stângaci şi 
de grosolan ca şi înainte. 

— Domnişoară Cathy, am intervenit eu, de când am plecat 
au trecut trei ceasuri în loc de unu. Trebuie să ne întoarcem 
numaidecât acasă. 

— Nu, tânărul acesta nu-i fiul meu, răpunse Heathcliff, 
dându-mă la o parte. Dar eu am un fiu pe care l-ai mai văzut 
şi, cu toate că guvernanta dumitale e grăbită, cred că atât 
dumneata cât şi ea aveţi nevoie de puţină odihnă. Nu vrei 
să ocoleşti această movilă cu bălării şi să vii până la mine? 
După un scurt popas o să ajungeţi mai uşor acasă, iar la 
mine veţi fi binevenite. 

Eu i-am şoptit micii mele stăpâne să nu primească sub nici 
un motiv propunerea. 

— De ce? Întrebă ea cu glas tare. Sunt obosită de atâta 
alergătură şi pământul e ud de rouă, aşa că nu mă pot 
aşeza jos. Hai să mergem, Ellen. De altfel, spune că l-am 
mai văzut pe fiul lui. Cred că se înşală, dar eu bănuiesc 
unde locuieşte; în casa aceea de la fermă, unde m-am oprit 
întorcându-mă de la stâncile Penistone. Nu-i aşa? 

— Aşa-i. Haide, Nelly, ţine-ţi gura, o să fie o plăcere pentru 
ea să ne vadă la noi acasă. Hareton, du-te înainte cu fata. 
Dumneata mergi cu mine, Nelly. 

— Nu, n-are să intre într-o asemenea casă! Am strigat 
luptându-mă să-mi desfac braţul din mâna lui. 

Dar ea ajunsese aproape de pietrele din faţa porţii, după 
ce înconjurase în goana mare coama dealului. Însoţitorul ei 
nu se strădui s-o urmeze; se abătu din drum şi-apoi dispăru. 


— Faci foarte rău, domnule Heathcliff, am continuat eu şi 
ştiu prea bine că ai gânduri rele. Acolo o să-l vadă pe Linton 
şi cum ajungem acasă o să povestească totul, iar eu o să 
trag ponoasele. 

— Vreau să-l vadă pe Linton, răspunse el. De câteva zile 
arată mai bine; nu se întâmplă prea des să poată primi 
lume. Şi de co s-o convingem să păstreze secretul acestei 
vizite? Unde vezi răul? 

— Răule că tatăl ei mă va uri dacă va afla că i-am îngăduit 
să intre în casa dumitale. Şi sunt convinsă că ai intenţii rele, 
încurajând-o să facă acest lucru, i-am răspuns. 

— Planul meu e cât se poate de cinstit. Am să ţi-l dezvălui 
de altfel, îmi spuse. Vreau ca cei doi veri să se 
îndrăgostească unul de altul şi să se căsătorească. Fapta 
mea e plină de mărinimie faţă de stăpânul tău; tânăra lui 
urmaşă n-are nici o perspectivă şi dacă face aşa cum doresc 
eu, va fi asigurată, în calitate de comoştenitor cu Linton. 

— Dacă Linton moare, i-am răspuns şi viaţa lui este foarte 
puţin sigură, îl va moşteni Catherine. 

— Nu, nu-l va moşteni, zise el. În testament nu e nici o 
clauză care prevede aşa ceva. Averea lui trece asupra mea, 
dar, pentru a evita orice discuţie, doresc unirea lor şi sunt 
hotărât s-o înfăptuiesc. 

— Iar eu sunt hotărâtă să nu se mai apropie niciodată de 
casa dumitale, i-am răspuns. 

Tocmai ajunsesem la poartă, unde ne aştepta domnişoara 
Cathy. 

Heathcliff îmi porunci să mă potolesc şi, pornind înaintea 
noastră pe potecă, se grăbi să deschidă uşa. Tânăra mea 
domnişoară îi aruncă mai multe priviri, având aerul că nu 
ştie exact ce trebuie să creadă despre el; iar când îi întâlni 
privirea, el îi zâmbi şi când îi vorbi îşi îndulci glasul; iar eu 
am fost destul de proastă ca să-mi închipui că amintirea 
mamei ei l-ar putea face să renunţe la planurile lui 
duşmănoase. Linton stătea în faţa căminului. Fusese la 
plimbare pe câmp, căci avea şapca pe cap şi tocmai îi 


poruncea lui Joseph să-i aducă o pereche de ghete uscate. 
Crescuse înalt pentru vârsta lui - mai avea câteva luni până 
să împlinească şaisprezece ani. Trăsăturile îi erau încă 
frumoase, ochii şi obrajii mai strălucitori decât îi ţineam eu 
minte, cu toate că păreau de o strălucire trecătoare, 
împrumutată de la aerul sănătos şi soarele binefăcător de- 
afară. 

— Ei, acum îl recunoşti? Întrebă domnul Heathcliff, 
întorcându-se către Cathy. Poţi să-mi spui cine e? 

— Fiul dumitale, zise ea după ce se uită, cu îndoială, când 
la unul, când la celălalt. 

— Da, da, răspunse el; dar, spune, nu l-ai mai văzut 
niciodată? Ia gândeşte-te! Ah, ai memoria cam scurtă. 
Linton, nu-ţi mai aduci aminte de verişoara ta pentru care 
m-ai necăjit atâta dorind s-o vezi? 

— Ce? Linton?! Strigă Cathy încântată şi surprinsă la 
auzul acestui nume. Asta-i micul Linton? Păi e mai mare 
decât mine! Tu eşti Linton? 

Tânărul înaintă câţiva paşi şi se prezentă. Ea îl sărută cu 
căldură şi se priviră amândoi, uimiţi de schimbarea pe care 
timpul o adusese în înfăţişarea lor. 

Catherine crescuse înaltă, trupul îi era împlinit şi totodată 
zvelt, pe cât de suplu, pe-atât de puternic, iar întreaga ei 
înfăţişare radia sănătate şi vioiciune. Privirile şi mişcările lui 
Linton erau însă languroase, trupul foarte firav, dar avea în 
ţinută o anumită graţie care-i micşora aceste defecte, aşa 
că nu era respingător. 

După ce-şi manifestară reciproc bucuria, Cathy se duse la 
domnul Heathcliff, care stătea liniştit lângă uşă, cu atenţia 
împărţită între ceea ce se petrecea în odaie şi ceea ce se 
petrecea în grădină; pretindea că priveşte afară, dar de 
fapt urmărea numai ceea ce se petrece în interior. 

— Atunci dumneata eşti unchiul meu! Strigă ea, înălţându- 
se pentru a-l îmbrăţişa. Mi s-a părut că-mi eşti drag, cu 
toate că la început ai fost cam urâcios. Pentru ce n-ai venit 
împreună cu Linton să ne faceţi o vizită la Grange? Să trăim 


atâţia ani aşa de aproape unii de alţii fără să ne vedem? Nu- 
i curios? Pentru ce? 

— Am fost o dată sau de două ori înainte de a te naşte 
dumneata şi chiar asta a fost prea mult, îi răspunse. Las-o 
dracului!... Dacă ai sărutări disponibile, dă-i-le lui Linton, 
nu le risipi cu mine. 

— Eşti o răutăcioasă, Ellen! Exclamă Catherine, zburând 
spre mine şi copleşindu-mă cu mângâierile ei înfocate. Eşti 
o răutăcioasă, Ellen, dacă ai încercat să mă împiedici de a 
veni aici! În viitor am să fac această plimbare în fiecare 
dimineaţă. Îmi dai voie, unchiule? Şi câteodată am să-l aduc 
şi pe tăticu'. Nu-i aşa c-o să-ţi facă placere să ne vezi? 

— Fireşte, răspunse unchiul, ascunzânu-şi cu mare 
greutate o grimasă de dispreţ; avea o profundă aversiune 
pentru aceşti eventuali musafiri. Dar stai, continuă el, 
întorcându-se către tânăra domnişoară. Acum, gândindu- 
mă bine, cred că-i mai cuminte să-ţi spun că domnul Linton 
are ceva împotriva mea; ne-am certat odată cu o violenţă 
ruşinoasă pentru doi creştini şi dacă-i spui că vii aici, îţi va 
interzice să ne mai vizitezi. De aceea, dacă ţii să-l mai vezi 
pe vărul dumitale, nici nu trebuie să-i pomeneşti c-ai fost 
aici. Poţi să vii, dacă vrei, dar fără să ştie el. 

— Pentru ce v-aţi certat? Întrebă Catherine foarte abătută. 

— Mă socotea prea sărac pentru a mă căsători cu sora lui, 
răspunse Heathcliff, şi-a fost supărat când am luat-o; 
mândria i-a fost rănită şi nu mă va ierta niciodată. 

— Foarte rău! Zise tânăra domnişoară. O dată am să-i 
spun asta şi lui. Dar Linton şi cu mine n-avem nici un 
amestec în cearta voastră. Atunci n-am să mai viu eu aici, să 
vină el la Grange. 

— Pentru mine e prea departe, murmură vărul ei. Un 
drum de patru mile mă omoară. Nu, domnişoară Catherine, 
vino dumneata din când în când pe la noi. Nu chiar în 
fiecare dimineaţă, ci o dată sau de două ori pe săptămână. 

Tatăl aruncă fiului său o privire de dispreţ. 


— Mă tem, Nelly, că muncesc degeaba, mârâi el către 
mine. Domnişoara Catherine, cum îi zice acest soarbe- 
zeamă, va descoperi ce-i poate pielea şi-l va da dracului. Ah, 
de era Hareton! Ştii că de douăzeci de ori pe zi, regret că 
nu-i Hareton fiul meu, cu toată decăderea lui. L-aş fi iubit 
pe băiatul ăsta dac-ar fi fost al meu. Cred însă că „ea” nu se 
va putea îndrăgosti de Hareton. Totuşi, dacă acest prăpădit 
de Linton nu se iuţeşte, am să-l fac pe Hareton rivalul lui. 
După socotelile noastre, cu greu va trăi peste vârsta de 
optsprezece ani. Of, lua-l-ar dracu' de individ nesărat! E 
ocupat să-şi usuce picioarele şi nici nu se uită la ea... 
Linton! 

— Da, tată, răspunse băiatul. 

— N-ai nimic de arătat verişoarei tale prin curte? Nici 
măcar un cuib de iepuraşi sau de nevaăstuică? Condu-o, 
înainte de a-ţi schimba ghetele, în grădină şi în grajd, să-ţi 
vadă calul. 

— N-ai prefera să şezi aici? Întrebă Linton, adresându-se 
lui Cathy pe un ton care exprima toată oroarea lui de a mai 
ieşi din casă. 

— Ştiu şi eu? Nu ştiu, răspunse ea aruncând spre uşă o 
privire în care i se citea dorinţa vădită de a se mişca. 

El rămase pe scaun şi se ghemui mai aproape de foc. 
Heathcliff se ridică, se duse în bucătărie şi de acolo ieşi în 
curte, de unde-l strigă pe Hareton. Hareton răspunse şi 
intrară amândoi în casă. Tânărul pesemne se spălase, după 
cum se vedea: obrajii îi erau aprinşi şi părul ud. 

— Oh, trebuie să te întreb pe dumneata, unchiule! Strigă 
domnişoara Cathy, amintindu-şi spusele fostei menajere. 
Acesta nu-i vărul meu, nu-i aşa? 

— Ba da, răspunse Heathcliff; e nepotul mamei dumitale. 
Nu-ţi place? 

Catherine părea nedumerită. 

— Nu e băiat frumos? Continuă el. 

Mica mea obraznică se ridică în vârful picioarelor şi şopti 
ceva la urechea lui Heathcliff. El începu să râdă; Hareton se 


întunecă. Mi-am dat atunci seama că e cât se poate de 
sensibil la cea mai mică lipsă de respect şi e oarecum 
conştient de inferioritatea lui. Dar stăpânul sau protectorul 
său îi alungă încruntarea, exclamând: 

— Pe tine are să te prefere dintre noi toţi, Hareton! Zice că 
eşti un... Un ce? În fine ceva, foarte măgulitor. Aşadar, ai s-o 
plimbi tu prin fermă. Şi, bagă de seamă, să te porţi ca un 
gentleman! Nu spune vorbe urâte, nu căsca ochii la ea când 
se uită la tine şi grăbeşte-te să-ţi ascunzi faţa când se uită. 
Iar când vorbeşti, rosteşte cuvintele încet şi scoate mâinile 
din buzunare. Acum pleacă şi distreaz-o cât poţi mai bine. 

Heathciliff îi urmări din ochi până când trecură prin faţa 
ferestrei. Hareton mergea fără a-şi privi tovarăşa, cu faţa 
complet întoarsă de la ea. Părea că cercetează 
împrejurimile, atât de cunoscute lui, cu interesul unui străin 
şi al unui artist. Catherine îl privea cu coada ochiului, dar 
fără pic de admiraţie; apoi începu să caute singură ceva 
care s-o distreze, păşind uşoară şi veselă şi fredonând o 
melodie pentru a înlocui lipsa de conversaţie. 

— l-am legat limba, remarcă Heathcliff. Nu va îndrăzni să 
rostească nici o silabă cât timp va sta cu ea! Nelly, tu-ţi 
aduci aminte de mine când eram de vârsta lui... Adică nu, 
cu câţiva ani mai tânăr? Spune-mi, tot atât de prostănac 
păream? Eram tot atât de „nătărău”, cum zice Joseph? 

— Mai rău, i-am răspuns eu, erai şi mai posac. 

— Mie-mi place, continuă el gândindu-se cu glas tare. E 
singurul care-a răspuns aşteptărilor mele. Dacă ar fi fost 
prost din naştere, plăcerea mea ar fi fost numai jumătate 
din ce este. Dar nu-i prost, şi-i înţeleg toate sentimentele, 
căci le-am trăit şi eu. De pildă ştiu, ştiu perfect cât suferă în 
clipa asta şi nu-i decât începutul suferințelor lui. Dar el nu 
va putea scăpa niciodată din ghearele grosolăniei şi-ale 
ignoranței. Eu l-am prins mai strâns decât m-a prins 
nemernicul ăla de tată-său pe mine şi l-am împins şi mai jos, 
căci el e mândru de grosolănia lui. L-am învăţat să 
dispreţuiască şi să considere prostie şi slăbiciune tot ce nu 


ţine de simţuri. Nu crezi că Hindley ar fi mândru de fiul lui 
dacă ar putea să-l vadă? Cel puţin tot atât de mândru cât 
sunt eu de al meu. Dar există o deosebire: unul e folosit 
drept piatră de caldarâm, iar celălalt tinichea lustruită 
menită să imite un serviciu de argint. Al meu n-a avut nimic 
de preţ, voi avea totuşi meritul de a-l face să ajungă cât de 
departe poate ajunge un material atât de slab. Al lui a avut 
calităţi de primul ordin, dar s-au pierdut, eu am făcut ceva 
mai rău decât a i le nimici. Eu n-am nimic de regretat; el 
însă ar avea de regretat mai mult ca orişicine, ştiu prea 
bine asta. Dar ceea ce e şi mai frumos e că Hareton mă 
iubeşte necrezut de mult! Recunoşti că aici l-am bătut pe 
Hindley! Dacă nemernicul acela s-ar putea scula din 
mormânt ca să-mi ceară socoteală de tot ceea ce-a suferit 
Hareton, aş avea plăcerea să-i văd odrasla alungându-l 
înapoi în groapă, indignat că îndrăzneşte să se atingă de 
singurul prieten pe care-l are pe lume! 

La ideea asta, Heathcliff izbucni într-un râs diabolic. Nu i- 
am răspuns, căci am văzut că nu aştepta nici un răspuns. 
Între timp, tânărul nostru tovarăş, care era aşezat prea 
departe de noi ca să poată auzi cele spuse, începu să dea 
semne de nelinişte, regretând probabil că, de teama unei 
eventuale oboseli, renunţase la plăcerea de a fi împreună 
cu Catherine. Heathcliff observă privirile neliniştite ale 
fiului său îndreptându-se către fereastră şi mâna întinsă cu 
nehotărâre, spre şapcă. 

— Scoală-te, leneşule! Exclamă el cu o simpatie forţată. 
Fugi după ei! Sunt chiar la colţ, lângă stupi. 

Linton îşi adună puterile şi-şi părăsi locul de lângă vatră. 
Fereastra era deschisă şi, după ce ieşi afară, am auzit-o pe 
Catherine întrebând pe morocănosul ei însoțitor ce sens 
avea inscripţia de deasupra uşii. Hareton căscă ochii şi se 
scărpină în cap, ca un adevărat neghiob. 

— O fi ceva scris cu literele alea blestemate, răspunse el, 
dar nu le pot citi. 


— Nu ştii să citeşti?! Strigă Catherine. Eu le pot citi, e 
scris în englezeşte. Dar vreau să ştiu pentru ce sunt scrise 
acolo. 

Linton începu să râdă batjocoritor. Era prima manifestare 
de bucurie pe care o arăta. 

— Nu ştie să citească, îşi lămuri el verişoara. Ai fi putut 
crede că există pe lume un prostănac atât de mare? 

— E zdravăn la minte ori nu? Întrebă domnişoara Cathy cu 
seriozitate. I-am pus până acum două întrebări, dar de 
fiecare dată m-a privit atât de stupid, încât am impresia că 
nu m-a înţeles. E-adevărat că şi eu prind cu destulă 
greutate ce spune el. 

Linton râse din nou, uitându-se dispreţuitor la Hareton. 
Dar în momentul acela Hareton părea că nu pricepe prea 
bine ce se petrece cu el. 

— Nimic altceva decât lene! Nu-i aşa, Eamshaw? Zise el. 
Verişoara mea crede că eşti idiot. lacă, acum vezi şi tu ce 
înseamnă să dispreţuieşti „buchiseala”, cum îi zici tu. Ai 
observat, Catherine, cât de urât pronunţă? Ca la Yorkshire. 

— La ce dracu' mi-ar folosi? Mârâi Hareton, care părea 
dispus să răspundă mai degrabă lui Linton, tovarăşul lui de 
fiecare zi. 

Hareton era pe cale să mai adauge ceva, dar cei doi tineri 
începură să râdă gălăgios, zăpăcita mea de domnişoară 
fiind foarte încântată că se poate distra pe socoteala 
pronunțării lui bizare. 

— Ce rost are „dracu', în propoziţia asta? Zise Linton 
chicotind. Ţi-a spus tăticu' să nu scoţi nici o vorbă urâtă, dar 
tu nu poţi deschide gura fără să nu rosteşti una. Încearcă să 
te porţi ca un gentleman, haide! 

— De n-ai fi mai mult fată decât băiat, te-aş trânti la 
pământ chiar în minutul ăsta şi să ştii c-aş face-o, slăbănog 
prăpădit ce eşti! Răspunse, furios, bădăranul; apoi se 
retrase, în timp ce faţa i se aprinsese de mânie şi umilinţă; 
era conştient că fusese insultat, dar nu ştia cum să 
reacționeze. 


Domnul Heathcliff, care auzise ca şi mine convorbirea lor, 
zâmbi când îl văzu plecând. Dar imediat după aceea aruncă 
o privire încărcată de o ciudată aversiune spre perechea 
vorbăreaţă, care se oprise în pragul uşii, pălăvrăgind. 
Linton se însufleţise de-a binelea enumerând cusururile şi 
lipsurile lui Hareton şi istorisind fel de fel de lucruri în 
legătură cu purtarea acestuia; iar fata îi gusta vorbele 
răutăcioase şi pline de dispreţ fără să-şi dea seama că ele 
dezvăluie, în primul rând, caracterul urât al povestitorului. 
Din parte-mi, începusem mai degrabă să-l detest pe Linton 
decât să-mi fie milă de el şi să-l scuz, în oarecare măsură, 
pe tatăl său pentru că nu-l preţuia. 

Am stat până după-masă, căci n-am putut-o lua pe 
domnişoara Cathy mai devreme de acolo. Din fericire, 
stăpânul nu ieşise din camera lui, aşa că nu aflase cât de 
mult lipsisem. În drum spre casă aş fi vrut s-o lămuresc pe 
protejata mea despre caracterul oamenilor de la care 
plecasem, dar îi intrase în cap că eram pornită împotriva 
lor. 

— Aha, strigă ea, tu ţii cu tăticu', Ellen! Eşti părtinitoare, 
ştiu. Căci, de n-ar fi aşa, nu m-ai fi păcălit atât amar de ani 
spunându-mi că Linton locuieşte departe de noi. Sunt, într- 
adevăr, foarte supărată, dar pe de altă parte atât de 
încântată că l-am regăsit, încât nu-mi pot arăta supărarea. 
Însă acum trebuie să-ţi ţii gura şi să nu spui nimic despre 
unchiul meu. E unchiul meu, nu uita şi am să-l cert pe tata 
pentru c-a rupt legăturile cu el. 

Şi continuă pe tonul acesta până am renunţat s-o conving 
că greşeşte. În seara aceea n-a vorbit despre vizita ei, 
pentru că nu l-a văzut pe domnul Linton. A doua zi însă, 
spre marele meu necaz, s-a dat totul pe faţă; cu toate 
acestea nu eram chiar tristă, socotind că tatăl ei ar fi putut- 
o îndruma şi păzi pe Cathy mult mai bine decât mine. Dar el 
era prea timid şi nu folosea argumente destul de puternice 
ca să-şi justifice dorinţa de-a nu avea nici o legătură cu cei 
din casa de la Heights, iar Catherine cerea argumente bine 


întemeiate pentru orice fel de îngrădire adusă voinţei sale 
de copil răsfăţat. 

— 'Tăticule, exclamă ea, după ce-şi spuseseră bună 
dimineaţa, ghici pe cine am văzut ieri când m-am plimbat 
pe dealuri? L Ah, tăticule, ai tresărit! Va să zică te simţi 
vinovat? Nu-i aşa, spune? Am înţeles eu... Dar ascultă-mă şi 
am să-ţi spun cum am descoperit totul. lar Ellen, care e 
aliata ta, se prefăcea că-i e milă de mine ori de câte ori mă 
vedea dezamăgită şi-i spuneam că sper ca Linton să se 
întoarcă iarăşi la noi! 

Cathy i-a făcut o descriere fidelă a excursiei şi a 
consecinţelor ei. lar stăpânul meu, cu toate că-mi aruncase 
mai multe priviri pline de reproş, nu spuse nimic până ce nu 
isprăvi. Apoi o trase lângă el şi-o întrebă dacă ştie pentru ce 
i-a ascuns faptul că Linton e-atât de aproape de ea şi pentru 
ce i-ar fi refuzat o plăcere dacă ar fi putut-o gusta fără să-i 
dăuneze. 

— Pentru că nu-ţi place Heathcliff, răspunse ea. 

— Atunci tu crezi că mie-mi pasă mai mult de sentimentele 
mele decât de-ale tale, Cathy! Zise el. Nu, nu pentru că nu- 
mi place domnul Heathciliff, ci pentru că domnul Heathclift 
nu mă poate suferi pe mine. E cel mai diabolic om din câţi 
am văzut, se bucură când îi poate nedreptăţi şi ruina pe cei 
pe care-i urăşte, dacă aceia îi oferă cel mai mic prilej. Ştiam 
că n-ai să poţi menţine relaţii cu vărul tău fără a intra în 
contact cu acel om şi ştiam că te va uri din pricina mea. 
Aşadar, spre binele tău şi pentru nimic altceva, am luat 
măsuri ca să nu-l mai vezi pe Linton. Aveam de gând să-ţi 
explic acest lucru odată, când vei fi mai mare, şi-mi pare 
rău c-am amânat atâta. 

— Dar domnul Heathcliff a fost foarte prietenos, tăticule, 
observă Catherine, fără a fi câtuşi de puţin convinsă de 
spusele tatălui ei. Şi nu s-a împotrivit dorinţei noastre de a 
ne vedea, ci a spus că pot veni în casa lui ori de câte ori îmi 
face plăcere, numai că nu trebuie să-ţi spun ţie, deoarece v- 
aţi certat şi nu vrei să-l ierţi pentru că s-a căsătorit cu 


mătuşa Isabella. Şi văd că nu-l ierţi. „lu” eşti singurul 
vinovat; el, cel puţin, e dispus să ne lase să fim prieteni 
măcar noi, Linton şi cu mine. Dar tu nu vrei nici atât. 

Stăpânul meu, dându-şi seama că nu-l va crede dacă-i va 
spune că unchiul ei e, pur şi simplu, un om rău, i-a povestit, 
pe scurt, despre felul cum s-a purtat faţă de Isabella şi 
despre mijloacele prin care a devenit proprietar la 
Wuthering Heights. Nu putea să vorbească prea mult depre 
Heathciliff, căci, cu toate că vorbea rar despre vechiul lui 
duşman, resimțea faţă de el aceeaşi oroare şi silă pe care le 
încercase la moartea doamnei Linton. 

„Poate c-ar mai fi trăit şi acum dacă n-ar fi fost el!” era 
gândul amarnic care-l chinuia neîncetat; în ochii lui, 
Heathciliff era un ucigaş. Domnişoara Cathy - care nu ştia 
ce-i o faptă rea, cu excepţia neînsemnatelor ei acte de 
neascultare, nedreptate şi furie, ce izvorau din firea ei 
pătimaşă şi necugetată şi de care se căia chiar în ziua când 
le săvârşea - fu uimită de întunecimea unui suflet ce putea 
nutri şi ascunde ani de zile asemenea sete de răzbunare, 
urmărind apoi cu sânge rece îndeplinirea planurilor sale, 
fără cea mai mică mustrare de conştiinţă. Părea atât de 
impresionată şi indignată de această nouă viziune asupra 
naturii omeneşti - ea nu învățase şi nu auzise până acum 
despre astfel de lucruri - încât domnul Edgar socoti că nu-i 
necesar să mai vorbească despre acest subiect. Adăugă, 
doar atât: 

— De azi înainte vei şti, scumpa mea, pentru ce doresc să 
eviţi casa şi familia aceea. Şi-acum, întoarce-te la vechile 
tale îndeletniciri şi distracţii şi nu te mai gândi la ei. 

Catherine îşi sărută tatăl şi se aşeză liniştită să-şi vadă de 
lecţii; petrecu astfel două ceasuri, ca de obicei. Apoi îl însoţi 
pe câmp şi ziua se scurse în mod normal. Dar seara, după 
ce se retrăsese în camera ei şi m-am dus s-o ajut să se 
dezbrace, am găsit-o în genunchi, la marginea patului, 
plângând. 


— Vai, ce copil prost! Am exclamat eu. Dac-ai avea vreun 
necaz adevărat, ţi-ar fi ruşine să-ţi iroseşti lacrimile pentru 
asemenea prostii. Se vede cât de colo că nu ştii ce înseamnă 
o adevărată durere, domnişoară Cathy. Ia închipuieşte-ţi o 
clipă că stăpânul şi cu mine am muri şi ai rămâne singură 
pe lume. Ce-ai simţi atunci? Compară situaţia actuală cu o 
lovitură de felul acela şi fii mulţumită de prietenii pe care-i 
ai, nu râvni alţii. 

— Nu plâng pentru mine, Ellen, răspunse ea, ci pentru el. 
Spera să mă vadă mâine şi va fi foarte dezamăgit: mă va 
aştepta şi eu nu voi veni! 

— Prostii! I-am răspuns. Crezi că el s-a gândit la dumneata 
atâta cât te-ai gândit dumneata la el? Nu-l are Pe Hareton 
să-i ţină de urât? Nici un om dintr-o sută nu plânge când 
pierde o rudă pe care-a văzut-o de două ori, în două după- 
amieze. Linton are să priceapă despre ce-i vorba şi n-are să 
se mai gândească la dumneata. 

— N-ar trebui să-i scriu un bileţel ca să-i explic de ce nu 
pot veni? Întrebă ea ridicându-se. În felul acesta i-aş putea 
trimite şi cărţile pe care am făgăduit să i le împrumut. El n- 
are cărţi frumoase şi când i-am povestit cât de interesante 
sunt ale mele, a dorit tare mult să le aibă! N-ar fi bine, 
Ellen? 

— Nu, nu, deloc! M-am opus eu, hotărâtă. Atunci el o să-ţi 
răspundă şi povestea n-are să se mai isprăvească niciodată. 
Nu, domnişoară Catherine, legăturile acestea trebuie rupte 
în mod definitiv; aşa doreşte tăticu' şi eu voi avea grijă să-i 
împlinesc dorinţa. 

— Dar cum poate un bileţel... Reîncepu ea cu un glas 
rugător. 

— Tăcere! Am întrerupt-o. Să nu începem cu bileţelele. 
Urcă-te-n pat! 

Îmi aruncă o privire foarte mânioasă, atât de mânioasă, 
încât la început nici n-am vrut s-o sărut şi să-i spun noapte 
bună. Am învelit-o şi-am închis uşa foarte nemulțumită, dar 
la jumătatea drumului mi-a părut rău şi m-am întors, păşind 


uşurel. Şi ce să văd? Domnişoara stătea la masă cu o foaie 
de hârtie albă în faţă şi cu un creion în mână; dar dându-şi 
seama că-i vinovată, le-a ascuns numaidecât. 

— N-ai să găseşti pe nimeni să-ţi ducă scrisoarea, 
Catherine, chiar dacă-i scrii, i-am spus; şi-acum am să-ţi 
sting lumânarea... 

Când am acoperit flacăra cu stingătorul, am simţit o palmă 
peste mână şi-am auzit-o exclamând, obraznică: „Făptură 
răutăcioasă ce eşti!” Am ieşit din nou, iar ea, foarte prost 
dispusă şi arţăgoasă, a tras zăvorul. Catherine şi-a terminat 
totuşi scrisoarea şi aceasta a fost dusă la destinaţie de un 
lăptar care venea din sat; dar n-am aflat decât mai târziu. 
Săptămânile treceau şi Cathy îşi recăpătase buna dispoziţie. 
Dar îi plăcea din cale-afară de mult să se furişeze singură în 
câte-un colţişor şi adeseori, când mă apropiam de ea pe 
neaşteptate, tresărea şi se apleca asupra cărţii pe care-o 
citea, ca s-o ascundă. Astfel am descoperit colţurile câtorva 
foi volante care ieşeau din filele cărţii. Apoi, îşi luase 
obiceiul de a cobori în zori de zi în bucătărie şi de a tândăli 
pe-acolo, ca şi cum ar fi aşteptat sosirea cuiva; într-un birou 
din bibliotecă avea un mic sertar, în care cotrobăia ceasuri 
de-a rândul şi a cărui cheie o scotea cu grijă din broască ori 
de câte ori pleca. 

Într-o zi, pe când îşi aranja sertarul, am observat că 
jucăriile şi fleacurile care-i alcătuiau până nu demult 
conţinutul fuseseră înlocuite prin nenumărate bucățele de 
hârtie frumos împăturite. Curiozitatea şi bănuiala mi se 
treziră. Am hotărât să arunc o privire asupra comorilor ei 
misterioase. Aşa că seara, imediat ce ea şi stăpânul se 
duseră sus, am căutat şi-am găsit printre cheile mele una 
care se potrivea în broască. Am deschis sertarul şi-am 
răsturnat tot conţinutul în şorţul meu. Apoi am plecat la 
mine în cameră, ca să cercetez în voie hârtiile. Cu toate că 
bănuisem totul, am fost surpinsă când am descoperit un 
număr impresionant de scrisori - cel puţin una pe zi - 
răspunsurile lui Linton Heathcliff la scrisorile primite de la 


Catherine. Cele cu dată mai veche erau scurte şi timide, dar 
cu încetul se transformaseră în adevărate scrisori de 
dragoste, nebuneşti, cum era şi firesc pentru vârsta celui ce 
le scria, dar având ici şi colo fraze împrumutate, după 
părerea mea, de la cineva cu mai multă experienţă. Unele 
dintre ele m-au izbit prin compoziţia lor cu totul ciudată, 
amestec de declaraţii fierbinţi şi cuvinte plate; începeau sub 
impulsul unor sentimente puternice şi se încheiau pe un ton 
afectat, în stilul încărcat pe care-l foloseşte un licean când îi 
scrie unei iubite imaginare. Nu ştiu dacă ele o mulţumeau 
sau nu pe Cathy: dar mie mi s-au părut nişte fleacuri fără 
valoare. După ce-am citit atâtea câte-am socotit eu necesar, 
le-am legat într-o batistă şi le-am pus la o parte, apoi am 
încuiat din nou sertarul gol. 

A doua zi, după bunul ei obicei, tânăra mea domnişoară 
cobori devreme şi se duse la bucătărie. Eu am urmărit-o şi- 
am văzut-o îndreptându-se spre uşă imediat ce sosi un 
anumit băieţel; şi, în timp ce fata de la lăptărie îi umplea 
ulciorul, Catherine vâri şi-apoi scoase ceva din buzunarul 
hainei băieţelului. Atunci am ocolit grădina şi-am aşteptat 
curierul, dar acesta se luptă din greu- îşi vărsă chiar şi 
laptele ca să apere ce i se încredinţase. Am izbutit însă să-i 
iau epistola şi, sfătuindu-l să se ducă de-a dreptul acasă 
dacă vrea să scape numai cu-atâta, m-am oprit lângă zidul 
grădinii şi-am început să citesc compoziţia sentimentală a 
domnişoarei Cathy. Era mult mai simplă şi mai elocventă 
decât a vărului ei - foarte drăguță şi foarte naivă. Am dat 
din cap şi-am intrat îngândurată în casă. Cum ziua era 
ploioasă, Cathy nu putu ieşi să hoinărească prin parc; aşa 
că, după ce-şi isprăvi lecţiile de dimineaţă, încercă să-şi 
găsească oarecare mângâiere recitind scrisorile din sertar. 
Tatăl ei şedea la masă citind, iar eu, făcându-mi dinadins de 
lucru pe-acolo, coseam nişte franjuri la o perdea; dar n-o 
slăbeam din ochi, urmărindu-i fiece mişcare. Nu cred că o 
pasăre ce s-ar fi întors la cuibul ei lăsat plin cu pui ciripitori 
şi l-ar fi găsit prădat să arate o disperare mai adâncă prin 


ţipetele şi bătăile aripilor înspăimântate decât Catherine 
printr-un singur „Oh!” şi prin brusca schimbare a feţei, 
pană atunci plină de fericire. Domnul Linton îşi ridică 
privirea şi zise: 

— Ce s-a-ntâmplat, dragostea mea? Te-ai lovit? Tonul şi 
privirea lui o asigurară că nu „el” era cel care-i descoperise 
comoara. 

— Nu, tată! Zise ea gâfâind. Ellen, Ellen, vino sus, mi-e 
rău! 

M-am supus şi-am ieşit împreună cu ea. 

— Of, Ellen, tu le-ai luat! Începu imediat ce-am rămas 
singure în odaie; apoi căzu în genunchi. Oh! Dă-mi-le şi 
niciodată, niciodată n-am să mai fac! Să nu-i spui lui tăticu. 
I-ai spus lui tăticu', Ellen? Spune-mi că nu! Am fost foarte 
neascultătoare, dar n-am să mai fac niciodată! 

I-am poruncit cu mare severitate, să se ridice. 

— Aşadar, domnişoară Cathy, aţi ajuns departe. Poate să-ţi 
fie ruşine de ele! Drept să-ţi spun, frumoasă grămadă de 
fleacuri studiezi în orele dumitale libere. Merită să le dai la 
tipărit! Şi ce părere ai, ce-o să creadă stăpânul când i le voi 
arăta! Încă nu i le-am arătat, dar să nu-ţi închipui c-am să 
păstrez secretele dumitale ridicole. Să-ţi fie ruşine! Mai ales 
că dumneata ai fost cea care-a început cu neghiobiile astea. 
Sunt sigură că lui nu i-au trecut prin cap asemenea. 
Lucruri. 

— Nu eu! Nu eu! Zise Cathy plângând cu hohote. Eu n-am 
crezut niciodată c-am să-l iubesc, până când... 

— Iubesc”! Am strigat eu cu tot disprețul de care eram 
capabilă. „lubesc”! Auzi colo, cine-a mai auzit una ca asta! 
Aş putea spune că şi eu îl iubesc pe morarul care vine aici o 
dată pe an să cumpere grâu. Frumoasă iubire, n-am ce 
zice! Şi dacă adunăm ceasurile în care-ai stat cu Linton, nu 
ies mai mult de patru. Astea nu-s decât mofturi de-ale 
voastre, copilăreşti. Am să mă duc cu ele în bibliotecă şi-o 
să vedem ce spune tatăl dumitale despre asemenea iubire! 


Cathy sări să-şi ia înapoi preţioasele scrisori, dar eu le 
ţineam deasupra capului; apoi începură rugăminţi 
frenetice... Să le ard... Să fac cu ele orice, numai să nu i le 
arăt domnului Linton. Iar eu, crezând ca totul e o copilărie, 
eram deopotrivă dispusă să râd, cât s-o şi cert. În cele din 
urmă m-am îmbunat într-o oarecare măsură şi-am întrebat- 
O: 

— Dacă voi consimţi să le ard, îmi făgăduieşti cinstit că n-ai 
să mai trimiţi şi n-ai să mai primeşti nici o scrisoare, nici o 
carte - căci după câte văd i-ai trimis şi cărţi - nici bucle de 
păr, inele sau alte jucării? 

— Nu ne-am trimis jucării! Strigă Catherine; mândria ei 
birui ruşinea. 

— Aşadar, absolut nimic, domnişoară, i-am spus. Dacă nu 
consimţi, plec îndată. 

— Îţi făgăduiesc, Ellen! Strigă ea prinzându-mă de rochie. 
Oh, te rog, te rog, pune-le pe foc! 

Dar când m-am pregătit să iau vătraiul şi să deschid uşa 
sobei, sacrificiul s-a arătat a fi prea dureros pentru ea; m-a 
implorat să cruţ măcar una sau două dintre ele. 

— Una sau două, Ellen, strigă ea, să le păstrez de dragul 
lui Linton! 

Am deznodat batista şi-am început să arunc scrisorile în 
foc, ţinându-le de câte un colţ; flăcările începură să le 
răsucească spre coş. 

— Vreau să păstrez una, vrăjitoare nemiloasă ce eşti! Ţipă 
ea, vârând mâna în foc şi scoțând câteva bucăţi de hârtie pe 
jumătate arse. 

— Foarte bine... Am să păstrez şi eu câteva, ca să i le arăt 
lui tăticu”! l-am răspuns punând în bocceluţă scrisorile 
rămase şi îndreptându-mă din nou spre uşă. 

Cathy aruncă iarăşi în flăcări bucăţelele de hârtie 
înnegrită, făcându-mi semn să duc jertfa până la capăt. Aşa 
am şi făcut, apoi am amestecat cenuşa şi-am îngropat-o sub 
o lopată plină de cărbuni; Catherine, simțindu-se profund 
rănită, s-a retras în odaia ei fără a rosti un singur cuvânt. 


Am coborât să-i spun stăpânului că indispoziţia domnişoarei 
a trecut aproape complet, dar sunt de părere că trebuie să 
stea puţin întinsă. Ea n-a vrut să mănânce, dar a coborât la 
ceai; era palidă, avea ochii roşii şi părea uimitor de supusă. 
A doua zi de dimineaţă am răspuns eu la scrisoarea sosită în 
ajun, scriind pe o bucăţică de hârtie: „Domnul Heathcliff 
este rugat să nu-i mai trimită bilete domnişoarei Linton, 
deoarece nu le va primi”. Şi de-atunci băiatul veni după 
lapte cu buzunarele goale. 

CAPITOLUL. 22 

Vara trecu şi toamna se arătă timpurie; trecuse şi Sfântul 
Mihail 410), dar secerişul nu se isprăvise; pe câteva din 
lanurile noastre se mai lucra încă. Domnul Linton şi fiica lui 
se plimbau adesea printre secerători; în ziua în care s-au 
strâns ultimii snopi, au rămas pe câmp până s-a întunecat, 
dar cum serile erau reci şi umede, stăpânul meu a răcit rău 
de tot, răceala s-a aşezat la plămâni şi l-a obligat să stea în 
casă toată iarna, aproape fără întrerupere. 

Biata Cathy, speriată de mica-i poveste de dragoste, era 
mult mai tristă şi întunecată de când renunţase la ea; iar 
domnul Linton stăruia să citească mai puţin şi să facă mai 
multă mişcare. El n-o mai putea însoţi, când ieşea să se 
plimbe, aşa c-am socotit de datoria mea să-l înlocuiesc, pe 
cât îmi sta în putinţă, deşi într-un mod destul de 
nesatisfăcător, căci nu puteam răpi decât două sau trei ore 
din numeroasele îndeletniciri zilnice şi tovărăşia mea îi era 
fără îndoială, mult mai puţin plăcută decât a lui. 

Într-o după-amiază de octombrie sau de pe la începutul lui 
noiembrie - o după-amiază rece şi ploioasă, când iarba şi 
potecile foşneau de frunze veştede şi ude, iar cerul rece şi 
albastru era pe jumătate acoperit de nori grei şi cenuşii ce 
veneau şi se adunau repede dinspre apus prevestind ploaie 
abundentă - am rugat-o pe stăpâna mea să renunţe la 
plimbare, căci eram sigură că vine o răpăială. Ea refuză; iar 
eu, împotriva dorinţei mele, mi-am pus pardesiul şi mi-am 
luat umbrela, ca s-o însoțesc într-o plimbare scurtă, până la 


marginea parcului. O plimbare pe care-o făcea de obicei 
când era prost dispusă., aşa cum se întâmpla mereu în 
ultima vreme, de când domnul Edgar se simţea mai rău ca 
de obicei, lucru pe care-l ghicisem amândouă din tăcerile 
lui din ce în ce mai lungi şi din melancolia ce-i învăluia faţa. 
Cathy mergea tristă; nici nu alerga şi nici nu mai zburda, cu 
toate că vântul îngheţat ar fi putut-o îndemna s-o ia la fugă. 
Şi adeseori, privind-o cu coada ochiului, am văzut-o 
ridicând mâna şi ştergându-şi obrazul. M-am uitat atunci în 
jur, sperând să descopăr ceva care să-i alunge gândurile 
negre. La marginea drumului se ridica un mal înalt, 
acoperit cu pietriş, pe care crescuseră o mulţime de aluni şi 
stejari piperniciţi; aveau rădăcinile pe jumătate descoperite 
şi abia se puteau ţine drept; terenul era prea afânat pentru 
stejari, iar vânturile puternice îi culcaseră aproape la 
pământ. Vara, domnişoarei Catherine îi plăcea să se caţere 
pe trunchiurile lor şi să se aşeze pe crengi, legănându-se la 
o înălţime de douăzeci de picioare de la pământ; iar eu, deşi 
eram încântată de îndemânarea şi de vioiciunea ei 
copilăroasă, socoteam necesar s-c cert ori de câte ori o 
prindeam urcându-se aşa de sus, dar o certam în aşa fel 
încât ştia că nu trebuie să coboare. De la prânz şi până la 
vremea ceaiului şedea culcată în leagănul ei mişcat de 
adierea vântului şi nu făcea nimic altceva decât să cânte, de 
una singură, cântece vechi - învăţate toate de la mine - sau 
să urmărească păsările, vecinele ei, cum îşi hrănesc şi cum 
îşi învaţă puii să zboare; sau se cuibărea singură, şi, cu 
pleoapele închise, pe jumătate gânditoare şi pe jumătate 
visătoare, stătea pierdută într-o fericire ce nu poate fi 
talmăcită prin vorbe. 

— Ia uite, domnişoară! Exclamai eu arătând spre un loc 
mai ferit, între rădăcinile unui copac. N-a venit încă iarna. 
Uite colo o floricică, ultimul boboc din mulţimea de clopoței 
care-n iulie acopereau iarba cu un nor de ceaţă liliachie. Nu 
vrei să te caţeri până acolo, să-l culegi şi să i-l duci lui 
tăticu'? 


Cathy privi cu ochii mari floarea singuratică tremurând în 
adăpostul ei de pământ şi în cele din urmă spuse: 

— Nu, n-am s-o ating. Pare atât de melancolică! Nu-i aşa, 
Ellen? 

— Da, am remarcat eu; aproape tot atât de slăbită şi lipsită 
de vlagă ca şi dumneata. Obrajii îţi sunt palizi, hai să ne 
prindem de mână şi să fugim. Eşti atât de sleită de puteri, 
încât mă încumet să ţin pasul cu dumneata. 

— Nu, repetă ea continuând să meargă agale; se oprea din 
când în când şi rămânea pe gânduri în faţa unui petic de 
muşchi, a unui smoc de iarbă îngălbenită, sau a unei 
ciuperci portocalii, ce străbătea, strălucitoare, printre 
grămezile de frunze cafenii; şi din nou îşi ducea pe furiş 
mâna la obraz. 

— Catherine, iubirea mea, pentru ce plângi? Am întrebat- 
o, apropiindu-mă de ea şi înconjurându-i umărul cu braţul. 
Nu trebuie să plângi pentru boala lui tăticu'; e o simplă 
răceală şi fii mulţumită că nu e ceva mai grav. 

Atunci nu-şi mai putu reţine lacrimile şi răsuflarea i se 
înăbuşi în hohote de plâns. 

— Oh, are să fie ceva mai grav, zise ea. Şi ce mă fac după 
ce tăticu' mă părăseşte şi rămân singură? N-am să uit 
cuvintele tale, Ellen. Întotdeauna îmi răsună în urechi. Cum 
se va schimba viaţa mea, cât de pustie va fi lumea când 
tăticu' şi cu tine veţi fi morţi! 

— Nimeni nu ştie dacă nu vei muri dumneata înaintea 
noastră, i-am răspuns. Nu-i bine să cobeşti. Să sperăm că 
vor mai trece ani şi ani până când se va duce vreunul dintre 
noi. Stăpânul e tânăr, iar eu sunt în putere, abia am 
patruzeci şi cinci de ani. Mama mea a trăit până la optzeci, 
şi-a fost până la sfârşit, o babă sprintenă. Şi închipuieşte-ţi 
că domnul Linton trăieşte până la şaizeci de ani... Până 
atunci trec mai mulţi ani decât ai numărat dumneata până 
acum, domnişoară. Nu-i o prostie să jeleşti pentru o 
nenorocire ce se va întâmpla peste douăzeci de ani? 


— Dar mătuşa Isabella era mai tânără decât tăticu', 
remarcă ea, ridicându-şi privirea timidă, cu speranţa c-o voi 
mângâia din nou. 

— Mătugşa Isabella nu ne-a avut pe noi, adică pe dumneata 
şi pe mine, ca s-o îngrijim, i-am răspuns. Ea n-a fost atât de 
fericită ca stăpânul meu, ea n-avea pentru ce trăi. lot ceea 
ce trebuie să faci acum e să-l îngrijeşti bine şi să-l 
înveseleşti arătându-i că şi dumneata eşti veselă. Şi fereşte- 
te să-i provoci vreo îngrijorare; ia bine seama la asta, 
Cathy! Eu nu-ţi ascund adevărul; dacă-l laşi să observe c-ai 
suferit din pricina unei despărţiri pe care el a socotit-o 
necesară şi dacă eşti pătimaşă şi nepăsătoare şi nutreşti o 
dragoste prostească, fantezistă, pentru fiul unui om pe 
care-ar fi fericit să-l ştie în mormânt, îl poţi ucide. 

— Eu nu mă frământ pentru nimic pe lume în afară de 
boala lui tăticu', răspunse ea. Nu-mi pasă de nimic când e 
vorba de tata. Şi niciodată... Niciodată... Ah, niciodată, cât 
oi fi în toate minţile, n-am să fac ceva sau să spun o vorbă 
care l-ar putea supăra. Îl iubesc mai mult decât pe mine, 
Ellen şi ştii cum am aflat? Mă rog în fiecare seară să trăiesc 
până după moartea lui, pentru că prefer să sufăr eu decât 
să sufere el. lată dovada că-l iubesc mai mult decât pe mine 
însămi. 

— Frumoase vorbe, i-am răspuns. Dar trebuie dovedite 
prin fapte. După ce se va face bine, să nu uiţi hotărârile 
luate în ceasurile de spaimă. 

Tot povestind aşa, ne-am apropiat de o poartă ce dădea 
spre drum şi tânăra mea domnişoară, acum ceva mai 
luminată la faţă, se căţără sus şi se aşează pe zid, întinzând 
mâna în partea cealaltă, ca să adune câteva boabe care 
străluceau, roşii, în vârful crengilor unor trandafiri 
sălbatici, ce adumbreau marginea drumului. Fructele de pe 
poale dispăruseră, iar la cele din vârf nu puteau ajunge 
decât păsările şi Cathy din locul în care se afla. Dar când s-a 
întins să le culeagă, i-a căzut pălăria de pe cap; şi cum 
poarta era încuiată, s-a gândit să sară peste zid să şi-o ia. 


Eu am rugat-o să fie prudentă ca nu cumva să cadă, dar ea 
a dispărut, uşurel, după gard. Reîntoarcerea însă n-a fost 
tot atât de uşoară; pietrele erau lustruite şi netede, iar 
tufele de măcieş şi duzii răzleţi nu-i puteau fi de ajutor ca să 
se caţăre din nou pe zid. Eu, ca o proastă, nu mi-am dat 
seama de situaţia asta decât atunci când am auzit-o râzând 
şi exclamând: 

— Ellen, du-te şi adu cheia, căci altfel trebuie s-alerg până 
la căsuţa portarului. Din partea asta nu pot urca zidul. 

— Stai acolo unde eşti, i-am răspuns. Am legătura de chei 
în buzunar, poate că izbutesc să deschid poarta. Dacă nu, 
plec numaidecât. 

Catherine se distra dansând încoace şi-ncolo în faţa porţii, 
în timp ce eu încercam, una după alta, toate cheile mari. 
Când am ajuns la cea din urmă, am înţeles că nu se 
potriveşte niciuna; atunci, stăruind să rămână unde era, mă 
pregătii să fug repede acasă; dar mă oprii, căci auzeam un 
zgomot care se apropia de noi. Era tropot de cal; Cathy se 
opri şi ea din dans. 

— Cine-i? Am şoptit. 

— Ellen, aş dori să poţi deschide poarta, şopti, îngrijorată, 
tovarăşa mea. 

— O, domnişoară Linton! Strigă vocea gravă a călăreţului. 
Mă bucur că te întâlnesc. Nu te grăbi să pleci acasă, căci 
am de cerut şi de primit o explicaţie. 

— Nu vorbesc cu dumneavoastră, domnule Heathcliff, 
răspunse Catherine. Tăticu' spune că sunteţi un om rău şi 
că-l urâţi atât pe el cât şi pe mine. De altfel aşa zice şi Ellen. 

— Nu despre asta-i vorba, zise Heathcliff, căci într-adevăr 
era el. Cred că pe fiul meu nu-l urăsc; despre ele vorba şi 
te rog să-mi acorzi toată atenţia. Da, ai motive să roşeşti! 
Acum două sau trei luni nu-ţi luaseşi obiceiul să-i scrii lui 
Linton jucându-te de-a drgostea? Ce? Meritaţi amândoi o 
bătaie bună! Mai ales dumneata, căci erai cea mai mare, şi, 
după câte văd, cea mai puţin sensibilă. Eu am pus mân pe 
scrisorile dumitale şi, dacă eşti câtuşi de puţin 


necuviincioasă faţa de mine, am să i le trimit tatălui 
dumitale. Mi se pare că te-ai plictisit de această distracţie 
şi-ai renunţat la ea. Nu-i aşa? Ei bine, să ştii că prin 
purtarea dumitale l-ai aruncat pe Linton în prăpastia 
deznădejdii. Se îndrăgostise cu adevărat şi sincer de 
dumneata. Pe cât e de adevărat că eu trăiesc, tot pe atât de 
adevărat este că el moare de dorul dumitale. Inima îi e 
zdrobită, nu la figurat, ci la propriu, din pricina 
nestatorniciei dumitale. Cu toate că de şase săptămâni 
încoace Hareton îşi bate încontinuu joc de el şi eu am 
întrebuințat mijloace mai serioase şi am încercat să-l sperii 
ca să-l trezesc din aptia lui cretinizantă, îi merge din zi în zi 
tot mai prost şi va fi sub pământ înainte de venirea verii 
dacă dumneata nu-l readuci la viaţă! 

— Cum îl poţi minţi cu-atâta neruşinare pe bietul copil?! I- 
am strigat eu din parc. Te rog, vezi-ţi de drum! Cum poţi 
născoci asemeneajosnice minciuni? Domnişoară Cathy, am 
să sparg broasca porţii cu o piatră. Să nu dai crezare 
poveştilor ăstora neruşinate! Doar poţi judeca şi singură că- 
i cu neputinţă ca un om să moară din dragoste pentru o 
necunoscută. 

— Nu ştiam că erau de faţă şi iscoade care-ascultă pe la 
porţi, mârâi ticălosul văzându-se prins. Scumpă doamnă 
Dean, eu ţin la dumneata, dar nu-mi place că joci pe două 
tablouri, adăugă el cu glas tare. Cum ai putut minţi cu-atâta 
neruşinare, încât să afirmi că eu o urăsc pe „biata copilă” şi 
să născoceşti poveşti atât de îngrozitoare încât să nu se mai 
apropie de pragul casei mele? Catherine Linton (acest 
nume mă încălzeşte), fetiţa mea iubită, eu am să lipsesc de- 
acasă toată săptămâna. Du-te, şi-acolo îl vei găsi pe scumpul 
meu băiat! Închipuieşte-ţi că tatăl dumitale ar fi în locul 
meu şi Linton în locul dumitale: gândeşte-te cum ar preţui 
el pe nepăsătorul dumitale iubit, dacă acesta ar refuza să 
facă măcar un pas ca să te mângâie, când însuşi tatăl 
dumitale l-ar implora. Şi, te rog, nu cumva să săvârşeşti 
asemenea greşeală din simplă naivitate. Îţi jur pe sufletul 


meu că se apropie de mormânt şi nimeni altul în afară de 
dumneata nu-l poate salva! 

Broasca a cedat şi eu am ieşit pe şosea. 

— Jur că Linton e pe moarte, repetă Heathcliff privindu-mă 
aspru. Iar tristeţea şi dezamăgirea îi grăbesc sfârşitul. 
Nelly, dacă nu vrei s-o laşi pe ea, du-te măcar dumneata. În 
tot cazul să ştii că eu nu mă întorc până de azi într-o 
săptămână pe vremea asta şi cred că nici stăpânul dumitale 
nu se va împotrivi s-o lase să-şi vadă vărul. 

— Vino, zisei eu luând-o pe Cathy de braţ şi silind-o să 
intre din nou în parc. Căci şovăia, privind cu ochii tulburi la 
trăsăturile interlocutorului ei, trăsături prea dure pentru a 
lăsa să se întrevadă făţărnicia sufletului. 

Heathcliff îşi împinse calul aproape de noi şi, aplecându-se, 
remarcă: 

— Domnişoară Catherine, trebuie să-ţi mărturisec că nu 
mai ma răbdare cu Linton; iar Hareton şi Joseph au şi mai 
puţină. Trebuie să-ţi mărturisesc de asemenea că se află 
într-o societate cam dură. Lâncezeşte după blândeţe, ca şi 
după dragoste; şi o vorbă blândă din partea dumitale ar fi 
cea mai bună doctorie pentru el. Nu lua în seamă sfaturile 
aspre ale doamnei Dean, ci fii generoasă şi caută să-l vezi. 
Zi şi noapte nu visează decât la dumneata şi nimeni nu-l 
poate convinge că nu-l urăşti de vreme ce nici nu-i scrii şi 
nici nu vii pe la noi. 

Eu am tras poarta şi am rostogolit un bolovan ca s-o 
sprijin, căci broasca se stricase. Apoi mi-am deschis 
umbrela şi-am luat-o pe Cathy sub ea. Începuse să cadă 
ploaia printre ramurile copacilor, care gemeau şi ne 
preveneau să nu mai întârziem. Graba cu care ne-am întors 
spre casă ne-a împiedicat să facem vreun comentariu 
asupra întâlnirii cu Heathcliff. Dar am ghicit intinctiv că 
inima micii Catherine era întunecată de doi nori. Avea o faţă 
atât de tristă că abia o mai recunoşteam. Nu încăpea 
îndoială că pentru ea fiecare silabă auzită era adevărată. 


Înainte de a ajunge noi acasă, stăpânul se retrăsese să se 
odihnească. Cathy se furişă în odaia lui pentru a-l întreba 
cum se simte, dar îl găsi dormind. Se întoarse şi mă rugă să 
stau cu ea în bibliotecă. Am luat ceaiul împreună şi după 
aceea ea s-a întins pe covor, spunându-mi să nu vorbesc, 
căci e obosită. Eu am luat o carte şi m-am prefăcut că 
citesc. De îndată ce i s-a părut că sunt absorbită de lectură, 
a reînceput să plângă în tăcere: plânsul părea, în acea 
vreme, distracţia ei preferată. Am lăsat-o s-o guste din plin 
câtva timp, apoi am început s-o dojenesc şi să-mi bat joc de 
tot ceea ce spusese domnul Heathcliff în legătură cu fiul 
său, ca şi cum aş fi fost sigură că va fi şi ea de acord cu 
mine. Dar, vai! N-am fost destul de abilă ca să pot 
contracara efectul produs de spusele lui: rezultatul a fost 
întocmai cel dorit de el. 

— Poate că ai dreptate, Ellen, răspunse ea, dar n-am să mă 
liniştesc până când nu voi afla adevărul. Trebuie să-i spun 
lui Linton că nu din vina mea nu-i mai scriu şi trebuie să-l 
conving că, în ceea ce mă priveşte, nu mă voi schimba 
niciodată. 

Ce rost avea să mă înfurii şi să protestez văzând cât e de 
credulă şi de naivă? În seara aceea ne-am despărţit în 
termeni ostili; dar a doua zi mergeam pe drumul ce duce la 
Wuthering Heights alături de poneiul tinerei şi 
încăpăţânatei mele stăpâne. N-am mai putut răbda s-o văd 
atât de îndurerată, să-i văd obrazul palid şi abătut şi ochii 
întunecaţi; am cedat cu slaba nădejde că Linton însuşi, prin 
primirea ce ne-o va face, ne va dovedi câf de puţin 
întemeiată era întreaga poveste. 

CAPITOLUL 23 

După o noapte ploioasă urmă o dimineaţă ceţoasă- 
jumătate îngheţ, jumătate burniţă-iar drumul a fost 
întretăiat de pâraie vremelnice care se scurgeau, gâlgâind, 
pe coasta dealurilor. Picioarele îmi erau complet ude. Eram 
supărată şi prost dispusă; exact dispoziţia potrivită pentru a 
resimţi şi mai adânc lucrurile neplăcute! Am intrat la fermă 


prin bucătărie ca să ne convingem că, într-adevăr, domnul 
Heathcliff lipsea de-acasă, căci eu dădusem destul de puţină 
crezare spuselor lui. 

Joseph stătea în faţa focului, care duduia şi părea că se 
află într-un fel de paradis; pe masă, aproape de el, avea o 
cană cu bere, înconjurată de bucăţi mari de turtă de ovăz, 
iar în gură pipa lui neagră, scurtă. Catherine se apropie în 
grabă de cămin să se încălzească. Eu l-am întrebat dacă 
stăpânul e-acasă. Întrebarea mea rămase atât de multă 
vreme fără răspuns, încât am crezut că omul asurzise şi am 
repetat-o mai tare. 

— Nu... Nu! Mârâi el - sau mai bine zis îmi răcni pe nas. 
Nu... Nu! Vă puteţi duce de unde-aţi venit. 

— Joseph! Strigă o dată cu mine, din camera dinăuntru, un 
glas arţăgos. De câte ori trebuie să te chem? Nu maie 
decât un pic de jar, Joseph! Vino imediat! 

Nişte pufăieli puternice şi câteva priviri hotărâte, azvârlite 
spre grătarul căminului, mărturisiră că n-are urechi pentru 
această chemare. Menajera şi Hareton nu se vedeau pe 
nicăieri. Probabil plecaseră, una la târguieli, celălalt la 
munca lui. Noi am recunoscut glasul lui Linton şi am intrat. 

— Oh, oh, îţi doresc să mori de foame într-un pod! Zise 
băiatul neştiind că, în locul nepăsătorului săe servitor, 
intraserăm noi. 

Dându-şi seama de eroare, se opri. Verişoara lui zbură 
spre el. 

— Dumneata eşti, domnişoară Linton? Zise el, ridicându-şi 
capul de pe braţul fotoliului mare în care zăcea. Nu... Nu 
mă săruta, mi se taie răsuflarea. Dumnezeule! 'Tăticu' mi-a 
spus c-ai să vii, continuă el după ce-şi reveni puţin din 
îmbrăţişările bietei Catherine, care stătea lângă el şi-l 
privea foarte mâhnită. Eşti aşa de bună să închizi uşa? Aţi 
lăsat-o deschisă. Şi fiinţele acelea... Fiinţele acelea ticăloase 
nu vor să pună cărbuni pe foc. E-atât de frig! 

Eu am răscolit cenuşa şi-am adus o căldare de cărbuni. 
Bolnavul s-a plâns că l-am acoperit cu cenuşă; dar cum avea 


o criză obositoare de tuse - părea că are fierbinţeală şi e 
bolnav - nu l-am dojenit pentru ieşirea lui. 

— Bine, Linton, murmură Catherine, după ce fruntea lui se 
mai descreţi, nu te bucuri că mă vezi? Pot să-ţi fiu de folos 
cu ceva? 

— Pentru ce n-ai venit mai demult? Întrebă el. Ar fi trebuit 
să vii, în loc să-mi scrii. Scrisorile acelea lungi m-au obosit 
îngrozitor. Preferam să-ţi vorbesc. Acum nu mai pot vorbi, 
nu mai pot face nimic. Mă întreb unde-o fi Zillah! Nu vrei, 
zise el uitându-se la mine, să te duci până-n bucătărie s-o 
cauţi? 

Cum nu primisem mulţumiri pentru serviciul făcut mai 
înainte şi nefiind dispusă să alerg încoace şi încolo, i-am 
răspuns: 

— Nu-i nimeni acolo, în afară de Joseph. 

— Mi-e sete! Exclamă el pe un ton arţăgos, întorcându-mi 
spatele. De când a plecat tăticu', Zillah îşi face mereu de 
lucru la Gimmerton! E oribil! Am fost silit să cobor aici, căci 
se hotărâseră să nu mă audă niciodată de-acolo, de sus. 

— Tatăl dumitale se poartă frumos cu dumneata, domnule 
Heathcliff? L-am întrebat observând că manifestările de 
prietenie ale micii Catherine încetaseră. 

— Dacă se poartă frumos? Cel puţin îi face pe ăia să se 
poarte ceva mai frumos! Strigă el. Nemernicii! Ştii, 
domnişoară Linton, că bruta aceea de Hareton îşi bate joc 
de mine? Îl urăsc! De fapt îi urăsc pe toţi! Sunt nişte făpturi 
odioase. 

Cathy începu să caute apă; găsi un ulcior în bufet, îi umplu 
un pahar şi i-l aduse. Elo rugă să-i adauge o lingură de vin 
dintr-o sticlă de pe masă şi, după ce înghiţi puţin, păru mai 
liniştit şi-i spuse că e foarte amabilă. 

— Te bucuri că mă vezi? Zise ea repetând întrebarea. Şi 
avu plăcerea să descopere o urmă vagă de zâmbet. 

— Da, mă bucur. E o noutate pentru mine să-ţi aud glasul! 
Răspunse el. Dar am fost supărat pentru că n-ai vrut să vii 
pe-aici. Şi tăticu' jura că e vina mea. Mi-a spus că sunt o 


fiinţă demnă de milă, prăpădită şi fără valoare, mi-a spus că 
mă dispreţuieşte şi că, dacă ar fi în locul meu, până acum ar 
fi el stăpânul moşiei de la Grange, nu tatăl dumitale. Dar 
dumneata nu mă dispreţuieşti, nu-i aşa, domnişoară... 

— Aş dori să-mi spui Catherine sau Cathy, îl întrerupse 
tânăra mea stăpână. Să te dispreţuiesc? Nu! După tăticu' şi 
Ellen, te iubesc mai mult decât orice altă fiinţă din lume. 
Totuşi eu nu-l iubesc pe domnul Heathcliff şi nu voi îndrăzni 
să vin aici după ce se va întoarce. E plecat pentru mai multe 
zile? 

— Nu multe, răspunse Linton. Dar pleacă adeseori pe 
dealuri, deoarece a început sezonul de vânătoare şi, cât 
lipseşte el, poţi sta câteva ceasuri cu mine. Spune-mi c-ai să 
vii! Cred că n-am să te mai necăjesc, iar tu n-ai să mă mai 
întărâţi, ai să fii întotdeauna gata să mă ajuţi, nu-i aşa? 

— Da, zise Catherine, mângâindu-i părul lung, mătăsos. De 
l-aş putea face pe tăticu' să mă lase, aş petrece jumătate 
din timpul meu cu tine, frumosul meu Linton! Aş vrea să fii 
fratele meu. 

— Atunci m-ai iubi tot atât cât îl iubeşti pe tatăl tău? Zise el 
ceva mai vesel. Dar tăticu' zice că dacă ai să fii soţia mea, 
mă vei iubi mai mult decât pe tatăl tău şi decât orice pe 
lume. Aşa că eu aş prefera să-mi fii soţie. 

— Nu, n-am să iubesc pe nimeni mai mult decât pe tăticu', 
răspunse ea pe-un ton grav. lar oamenii îşi urăsc uneori 
soțiile, dar niciodată fraţii şi surorile. Dacă mi-ai fi frate, ai 
locui la noi şi tăticu' te-ar iubi tot atât de mult cât mă 
iubeşte şi pe mine. 

Linton o contrazise, susţinând că oamenii nu-şi urăsc 
niciodată soțiile; dar Cathy susţinea că ea are dreptate şi, 
înţeleaptă cum era, îi aminti de aversiunea pe care-o 
avusese tatăl lui faţă de mătuşa ei. Eu am încercat să 
opresc aceste vorbe nesăbuite, dar n-am izbutit până când 
n-a spus tot ceea ce ştia. Domnul Linton Heathcliff, foarte 
iritat, afirmă că ceea ce spunea ea nu era adevărat. 


— Tăticu' mi-a povestit şi tăticu' nu spune minciuni, 
răspunse ea cu îndrăzneală. 

— Tăticu' meu îl dispreţuieşte pe-al tău! Strigă Linton. 
Zice că-i un prostănac şi-un laş. 

— Al tău e un nelegiuit, răspunse Catherine şi eşti foarte 
răutăcios dacă îndrăzneşti să repeţi ceea ce spune el. 
Trebuie să fie rău dacă a făcut-o pe mătuşa Isabella să-l 
părăsească aşa cum l-a părăsit. 

— Nu l-a părăsit, zise băiatul şi n-ai să mă contrazici! 

— Ba da, l-a părăsit! Strigă tânăra mea domnişoară. 

— Ei bine, am să-ţi spun ceva! Zise Linton. Mama ta l-a 
urât pe tatăl tău. Aşa, ca să ştii! 

— Oh! Exclamă Catherine; dar era prea furioasă ca să 
continue. 

— Şi l-a iubit pe-al meu, adăugă el. 

— Mincinos mic ce eşti! Acum te urăsc! Zise ea gâfâind, iar 
faţa i se roşi de mânie. 

— Ba l-a iubit! Ba l-a iubit! Repetă Linton ghemuindu-se în 
fotoliu şi rezemându-şi capul de spetează, pentru a se 
bucura de enervarea Catherinei care stătea în dosul 
fotoliului. 

— Taci, domnule Heathcliff! I-am spus. Asta, probabil, e tot 
o poveste de-a tatălui dumitale. 

— Nu-i o poveste, iar dumneata ţine-ţi gura, răspunse el. 
L-a iubit pe tăticu' meu, l-a iubit, auzi, Catherine?! L-a iubit, 
l-a iubit! 

Cathy, scoasă din fire, îmbrânci fotoliul cu putere, iar 
Linton căzu într-o rână. Îl apucă imediat o tuse sufocantă, 
care puse capăt victoriei lui. Criza dură atât de mult, încât 
m-a speriat chiar şi pe mine... Iar verişoara lui plângea din 
răsputeri, înspăimântată, de răul ce-i făcuse, deşi nu scotea 
nici o vorbă. Eu l-am susţinut până când s-a sfârşit criza. 
Apoi m-a împins de lângă el şi, tăcut, şi-a lăsat capul în 
piept. Catherine îşi înăbuşi plânsul, se aşeză pe un scaun în 
faţa lui şi începu să se uite la foc cu un aer solemn. 


— Cum te simţi, domnule Heathcliff? L-am întrebat după o 
aşteptare de zece minute. 

Aş vrea să se simtă ea aşa cum mă simt eu, răspunse; ce 
fiinţă haină şi brutală e! Hareton nu se atinge de mine 
niciodată, nu m-a lovit în viaţa lui. Şi azi mă simţeam mai 
bine, dar iată... Apoi glasul i se stinse într-un vaiet. 

— Nu te-am lovit! Mârâi Catherine muşcându-şi buzle ca 
să oprească o nouă explozie de plâns. 

Linton ofta şi gemea ca un om care suferă din greu şi o 
ţinu aşa cam un sfert de ceas. Pare-mi-se numai pentru a-şi 
impresiona verişoara, căci, ori de câte ori o auzea hohotind 
înăbuşit, văicărelile reîncepeau cu patos şi reînnoită durere. 

— Îmi pare rău că te-am supărat, Linton, zise ea în cele din 
urmă, nemaiputând răbda. Dar dacă cineva îmi împingea 
atât de puţin fotoliul, mie nu mi s-ar fi întâmplat nimic, aşa 
că eu nu mi-am închipuit că-ţi fac vreun rău. Nu te-ai lovit 
prea tare, Linton, nu-i aşa? Nu mă lăsa să plec acasă cu 
gândul că ţi-am făcut un rău. Răspunde! Vorbeşte-mi! 

— Nu pot să-ţi vorbesc, murmură el; m-ai lovit atât de 
tare, încât n-am să închid ochii toată noaptea din pricina 
tusei care mă îneacă. Dacă ai suferi şi tu de tusea asta, ai şti 
ce înseamnă... Dar tu ai să dormi liniştită, în timp ce eu am 
să mă chinuiesc şi nimeni n-o să şadă lângă mine. Mă întreb 
cum ai petrece tu astfel de nopţi îngrozitoare! Şi începu să 
se vaite cu glas tare de mila propriei lui fiinţe. 

— De vreme ce eşti obişnuit să petreci nopţi îngrozitoare, 
am zis eu, nu poţi pretinde că domnişoara e cea care-ţi 
tulbură odihna. Ai să fii în aceeaşi stare în care ai fi fost şi 
dacă ea n-ar fi venit deloc. În orice caz, Catherine n-o să te 
mai tulbure din nou şi poate că vei fi mai liniştit după 
plecarea noastră. 

— Trebuie să plec? Întrebă Catherine îndurerată, 
aplecându-se asupra lui. Vrei să plec, Linton? 

— Nu poţi schimba ceea ce-ai făcut, răspunse el răutăcios, 
ferindu-se de ea, dacă nu vrei cumva s-o schimbi în mai rău, 
enervându-mă până mi-o creşte fierbinţeala. 


— Bine, atunci trebuie să plec? Repetă ea. 

— Lasă-mă-n pace, măcar atât, zise el; nu mai suport 
vorbăria asta a ta. 

Cathy zăbovi, rezistând destul de multă vreme la 
insistenţele mele de a pleca. Dar deoarece Linton nici nu se 
uita la ea şi nici nu vorbea, se îndreptă în cele din urmă 
spre uşă, iar eu am urmat-o. Am fost însă rechemate de un 
țipăt. Linton alunecase de pe fotoliu şi căzuse pe piatra 
căminului, unde zăcea zvârcolindu-se cu perversitatea unui 
copil răsfăţat, hotărât să fie cât mai sâcâitor şi mai enervant 
cu putinţă. Eu i-am ghicit intenţiile şi mi-am dat seama că-i 
curată nebunie să încercăm a-l potoli. Dar Catherine nu era 
de aceeaşi părere. Fugi înapoi, înspăimântată, îngenunche 
lângă el, plânse, îl mângâie, îl imploră, până când el, sleit de 
puteri, se linişti; dar în nici un caz pentru că-i părea rău c-o 
supărase. 

— Am să-l ridic eu pe bancă, i-am spus, şi-acolo se poate 
tăvăli cât îi place. Noi nu putem sta aici să-l păzim. Te-ai 
convins, sper, domnişoară Cathy, că nu dumneata eşti 
persoana care-l poate ajuta şi că starea sănătăţii lui nu-i 
pricinuită de dragostea ce-ţi poartă. Acum l-am aşezat! Hai, 
haide să plecăm. De îndată ce va vedea că nu mai e nimeni 
care să-şi bată capul cu prostiile lui, va fi încântat să poată 
zăcea liniştit. 

Catherine îi aşeză o pernă sub cap şi-i oferi nişte apă. 
Linton dădu apa la o parte şi îmbrânci perna de parc-ar fi 
fost o piatră sau o bucată de lemn. Ea încercă să i-o aşeze 
mai bine. 

— Nu pot sta pe ea, zise el; nu-i destul de înaltă. Catherine 
îi aduse încă una şi-o puse peste cea dintâi. 

— Asta-i prea înaltă, murmură fiinţa aceea enervantă. 

— Atunci cum să ţi-o aşez? Întrebă cu disperare. Cum ea 
şedea în genunchi lângă bancă, Linton se ridică şi se sprijini 
de umerii ei. 

— Nu, aşa nu se poate, am zis eu. Mulţumeşte-te cu perna, 
domnule Heathcliff. Domnişoara a pierdut şi-aşa prea multă 


vreme cu dumneata. Nu mai poate zăbovi nici cinci minute. 

— Ba putem, putem! Răspunse Cathy. Acum e cuminte şi 
potolit. Începe să înţeleagă că la noapte voi suferi mult mai 
mult decât el, dacă voi rămâne cu convingerea că vizita mea 
i-a făcut atât de rău; şi nu voi mai îndrăzni să vin să-l văd. 
Spune-mi adevărul, Linton, căci, dacă ţi-am făcut rău, 
înseamnă că nu mai trebuie să vin pe-aici. 

— Trebuie să vii ca să mă vindeci, răspunse el. Trebuie să 
vii tocmai pentru că mi-ai făcut rău; ştii prea bine că mi-ai 
făcut foarte rău! Când aţi intrat voi pe uşă nu mă simţeam 
aşa de prost... Nu-i aşa? 

— Dar ţi-ai făcut singur rău, plângând şi enervându-te. 

— Ba deloc; nu mi-am făcut singur rău, zise vărul ei. 

— Totuşi, acum hai să fim prieteni. Vrei să mă vezi, vrei cu- 
adevărat să mă vezi din când în când? Să vin pe la tine? 

— 'Ţi-am spus că da, răspunse el enervat. Aşează-te pe 
bancă şi lasă-mă să pun capul pe genunchii tăi. Aşa făcea 
mămica; şedeam aşa împreună după-amieze întregi. Şezi 
liniştită, nu vorbi; dacă ştii să cânţi, poţi să-mi cânţi un 
cântec, ori poţi să-mi reciţi o baladă lungă şi frumoasă... 
Una din baladele acelea pe care mi-ai făgăduit să mi le 
spui... Sau o poveste. Ba nu, mai bine o baladă. Începe... 

Catherine i-a recitat cea mai lungă baladă pe care o ştia. 
Îndeletnicirea aceasta le-a plăcut amândurora peste 
măsură de mult. Linton voi încă una, după aceea alta, fără a 
ţine seama de protestele mele energice. Continuară aşa 
până când ceasul bătu ora douăsprezece şi l-am auzit prin 
curte pe Hareton, care venise acasă pentru prânz. 

— Şi mâine, Catherine, mâine vii? Întrebă tânărul 
Heathcliff ţinând-o de fustă în timp ce ea se ridica, şovăind. 
— Nu, i-am răspuns eu; şi nici poimâine. Ea însă îi dădu, 
fireşte, alt răspuns, căci fruntea lui se lumină imediat ce 

Catherine se aplecă spre el şi-i şopti ceva la ureche. 

— N-ai să vii mâine, ia aminte, domnişoară! Am început eu 
după ce ieşirăm din casă. Nu-i aşa că nici prin gând nu-ţi 
trece una ca asta? 


Cathy zâmbi. 

— Oh, atunci voi avea eu grijă, am continuat; am să pun să 
se dreagă broasca aceea, şi-altă cale de a fugi nu-i. 

— Pot să sar peste zid, zise ea râzând. Grange nu-i o 
temniţă, iar tu nu eşti paznicul meu. În afară de asta, am 
aproape şaptesprezece ani; sunt o femeie. Şi sunt convinsă 
că Linton s-ar vindeca repede de tot dacă l-aş îngriji eu. 
Sunt mai mare decât el, o ştii prea bine şi mai înţeleaptă, 
mai puţin copilăroasă. Nu-i aşa? Şi foarte curând va face 
ceea ce-i voi spune eu, dacă-l voi mângâia un pic. E un copil 
admirabil când e cuminte. De-ar fi al meu, l-aş răsfăţa cum 
nu se mai poate! Niciodată nu ne-am certa, nu-i aşa, după 
ce ne-am obişnui unul cu altul? Ellen, tu nu-l iubeşti? 

— Să-l iubesc! Am exclamat eu. Cel mai urâcios slăbănog 
bolnăvicios din câţi au văzut vreodată lumina zilei. Din 
fericire, după cum a prezis domnul Heathcliff, n-are să 
apuce douăzeci de ani. Drept să-ţi spun, mă îndoiesc chiar 
că apucă primăvara. O pierdere neînsemnată pentru familia 
lui, indiferent când se va prăpădi. Norocul nostru a fost că |- 
a luat tatăl său, căci, cu cât ar fi fost tratat mai bine, cu atât 
ar fi devenit mai plicticos şi mai egoist. Sunt fericită că n-ai 
nici o şansă să-l iei de bărbat, domnişoară Catherine. 

Tovarăşa mea luă un aer serios auzind aceste vorbe. 
Uşurinţa cu care vorbeam despre moartea lui îi rănea 
sentimentele. 

— E mai tânăr decât mine, răspunse ea după ce se gândi 
câtva timp şi trebuie să trăiască mai mult. Va trăi, va trăi 
atât cât voi trăi şi eu. Acum e tot atât de puternic cum era 
când a venit la noi, sunt absolut convinsă. N-are decât o 
răceală, exact ca tăticu'. Tu spui că tăticu' se va face bine; 
atunci de ce nu s-ar putea vindeca şi el? 

— Bine, bine! Am strigat eu. De altfel nici nu trebuie să ne 
batem capul cu asta, căci ascultă, domnişoară şi ia seama, 
eu mă ţin de cuvânt... Dacă încerci să te duci încă o dată la 
Wuthering Heights, am să-i spun totul domnului Linton şi, 


atâta vreme cât el n-o permite, prietenia cu vărul dumitale 
nu trebuie să reînceapă. 

— A şi reînceput, mârâi Cathy îmbufnată. 

— Atunci nu trebuie să continue, am zis eu. 

— O să vedem, îmi răspunse şi porni înainte în galop, 
lăsându-mă să mă târăsc în urma ei. 

Am ajuns acasă înainte de ora prânzului. Stăpânul credea 
c-am hoinărit prin parc, aşa că nu ne-a întrebat unde am 
fost. Cum am intrat în casă, ma-am grăbit să-mi schimb 
ghetele şi ciorapii, uzi leoarcă - căci şederea aceea atât de 
îndelungată la Heights, cu încălţămintea udă, îmi făcuse 
rău. În dimineaţa următoare nu m-am putut scula din pat şi 
vreme de trei săptămâni am fost incapabilă să-mi 
îndeplinesc îndatoririle - o calamitate pe care n-o 
cunoscusem până atunci şi, spre fericirea mea nici dc- 
atunci încoace. 

Mica mea stăpână s-a purtat ca un înger, venind să mă 
îngrijească şi să-mi înveselească singurătatea. Izolarea 
aceasta m-a deprimat peste măsură. Pentru o fiinţă agitată 
şi activă, izolarea e foarte plicticoasă, dar de fapt nu aveam 
de ce mă plânge. În clipa când părăsea camera domnului 
Linton, Catherine apărea la căpătâiul meu. Îşi împărțea ziua 
între noi doi; nu pierdea nici un moment cu vreo distracţie; 
mânca pe apucate, nu-şi vedea de învăţătură şi nici de joacă 
şi era cea mai devotată infirmieră care-a îngrijit vreodată 
un bolnav. Trebuie să fi avut o inimă caldă dacă, iubindu-l 
aşa de mult pe tatăl ei, mai găsea atâta gingăşie şi pentru 
mine. Am spus că-şi împărțea ziua între noi, dar stăpânul se 
retrăgea la culcare devreme, iar eu, în general, nu mai 
aveam nevoie de nimic după ora şase. Aşa că seara făcea 
ceea ce voia. Sărmana copilă! Nu m-am întrebat niciodată 
ce făcea după ora ceaiului! Dar deseori, când intra la mine 
să-mi spună noapte bună, observam că are obrajii 
îmbujoraţi şi degetele ei subţiri sunt roşii; în loc să-mi 
închipui însă că roşeaţa aceea e provocată de o plimbare 


călare peste dealuri, o puneam pe seama focului din 
bibliotecă. 

CAPITOLUL 24 

După trei săptămâni m-am simţit iar în stare să ies din 
camera mea şi să mă mişc prin casă; şi chiar în prima seară 
în care nu m-am culcat devreme am rugat-o pe Catherine 
să-mi citească ceva, deoarece ochii îmi erau obosiţi. Eram în 
bibliotecă, stăpânul se culcase. Consimţi mai mult de nevoie 
decât de voie, după câte mi s-a părut, dar eu, crezând că 
nu-i plac cărţile care mă interesează pe mine, am rugat-o să 
aleagă o carte din cele pe care le citea ea. A ales una care-i 
plăcea şi mi-a citit fără întrerupere cam un ceas; apoi 
începu să-mi pună fel de fel de întrebări. 

— Nu eşti obosită, Ellen? N-ar fi mai bine să te culci? Are 
să-ţi facă rău dacă te culci aşa de târziu, Ellen. 

— Nu, nu, scumpa mea, nu sunt obosită, îi răspundeam eu 
mereu. 

Văzând că n-am de gând să mă mişc, încercă o nouă 
metodă ca să-mi dea a înţelege că se săturase de asemenea 
îndeletnicire. Începu să caşte, să se întindă, şi-apoi spuse: 

— Ellen, sunt ostenita. 

— Atunci nu mai citi; hai să stăm de vorbă, i-am răspuns. 

Asta fu şi mai rău; se mişca tot timpul pe scaun, suspina, 
se uita tot timpul la ceas, până când la ora opt, s-a dus în 
sfârşit în odaia ei; iar dacă te luai după privirile ei 
răutăcioase şi întunecate şi după faptul că se freca mereu la 
ochi, ai fi crezut că-i moartă de somn. A doua seară mi se 
păru şi mai nerăbdătoare, iar a treia, ca să scape de 
tovărăşia mea, se plânse că o doare capul şi mă părăsi. 
Purtarea ei mi se păru ciudată, şi, după ce-am stat singură 
câtva timp, m-am hotărât să mă urc sus şi s-o întreb dacă se 
simte mai bine şi-apoi s-o chem să se întindă pe canapea, în 
loc să stea sus, în întuneric. Dar Catherine nu era nicăieri: 
nici sus, nici jos. Servitorii susțineau că n-o văzuseră. Am 
ascultat la uşa domnului Edgar, dar acolo era tăcere. M-am 


întors iar în camera ei, am stins lumânarea şi m-am aşezat 
în faţa ferestrei. 

Luna strălucea, luminoasă; un strat subţire de zăpadă 
acoperea pământul şi mi-am închipuit că s-a dus poate să ia 
puţin aer plimbându-se prin grădină. Apoi am zărit o siluetă 
care se strecura de-a lungul zidului interior al parcului, dar 
nu era tânăra mea stăpână; şi când umbra ieşi la lumină, 
am recunoscut pe unul din băieţii de la grajd. Rămase acolo 
destulă vreme, privind spre drumul de căruţe de pe moşie, 
apoi porni cu pas grăbit, ca şi cum zărise pe cineva, şi-l 
văzui reapărând cu poneiul domnişoarei; iar alături de el, 
după ce abia descălecase, venea şi ea. Băiatul duse calul la 
grajd pe furiş, peste peluză. Cathy intră pe uşa cu geamuri 
a salonului şi se strecură încetişor sus, unde o aşteptam eu. 
A închis uşa uşor, şi-a scos ghetele pline de zăpadă, şi-a 
dezlegat pălăria şi, nebănuind prezenţa mea iscoditoare, a 
dat să-şi scoată paltonul; atunci m-am ridicat brusc şi i-am 
apărut în faţă. Surpriza o încremeni pentru o clipă. Exclamă 
ceva neînțeles, apoi rămase nemişcată. 

— Scumpa mea domnişoară Catherine - am spus eu, prea 
puternic impresionată de bunătatea ei din ultima vreme 
pentru a începe printr-o ceartă - unde-ai putut călări până 
la ora asta? Şi cum ai putut încerca să mă păcăleşti 
spunându-mi poveşti? Unde-ai fost? Spune! 

— Până la marginea parcului, bâlbâi ea. Nu ţi-am spus 
poveşti. 

— Şi nicăieri altundeva? Am întrebat eu. 

— Nu, fu răspunsul ei mârâit. 

— Oh, Catherine! Am strigat îndurerată. Ştii c-ai făcut un 
lucru rău, căci altfel nu te-ai simţi silită să-mi spui un 
neadevăr. Şi asta mă doare. Aş prefera să fiu bolnavă trei 
luni decât să te aud născocind, cu bună-ştiinţă, o minciună. 

Sări spre mine şi, cu faţa scăldată de lacrimi, îşi aruncă 
braţele în jurul gâtului meu. 

— Bine, Ellen, dar mi-e atât de frică să nu te superi, zise 
ea. Făgăduieşte-mi că nu te superi, şi-am să-ţi spun tot 


adevărul. Am oroare să-ţi ascund ceva. 

Ne-am aşezat pe banca din faţa ferestrei şi-am asigurat-o 
că n-am s-o cert, oricare i-ar fi secretul, pe care, fireşte, îl 
ghicisem; apoi începu: 

— Am fost la Wuthering Heights, Ellen; şi n-a existat zi în 
care să nu mă fi dus de când te-ai îmbolnăvit, în afară de 
cele trei seri de la început şi de astea două, după ce-ai ieşit 
din camera ta. l-am dat lui Michael cărţi şi poze ca să mi-o 
pregătească pe Minny în fiecare seară şi s-o ducă la loc în 
grajd. Bagă de seamă să nu-l cerţi nici pe el. Soseam la 
Heights cam pe la şase şi jumătate şi de obicei stăteam 
acolo până la opt şi jumătate; după aceea mă întorceam 
acasă în galop. Nu m-am dus ca să mă. Distrez, de cele mai 
multe ori eram amărâtă tot timpul şi numai din când în 
când fericită, poate o dată pe săptămână. La început mi-am 
închipuit c-o să fie tare greu să te conving să mă laşi să-mi 
ţin cuvântul faţă de Linton, căci la plecare îi făgăduisem să 
merg iar a doua zi; dar cum a doua zitu ai stat sus, am 
scăpat de încurcătura asta. În timp ce Michael repara 
broasca de la poarta parcului, în după-amiaza aceea, am 
pus mâna pe cheie şi i-am spus cât de mult dorea vărul meu 
să mă duc pe la el, căci era bolnav şi nu putea veni la 
Grange şi că tăticu' se opunea să mă duc acolo. Apoi am 
vorbit cu el despre ponei. Îi place foarte mult să citească şi 
crede că, în curând, va pleca de la noi, căci vrea să se 
căsătorească. Atunci mi-a spus că dacă-i împrumut cărţi din 
bibliotecă, va face tot ceea ce-i cer; dar am preferat să-i dau 
din cărţile mele şi a fost şi mai mulţumit. 

Când m-am dus a doua oară, Linton părea foarte vioi, iar 
Zillah, menajera lor, ne-a curăţat o cameră şi a făcut un foc 
bun şi ne-a spus că, deoarece Joseph era la capelă pentru 
rugăciune şi Hareton Eamshaw plecase cu câinii să fure 
fazani din pădurile noastre - după cum am aflat mai târziu 
—putem face ce ne place. Mi-a adus vin cald şi turtă dulce şi 
părea foarte binevoitoare. Linton şedea în fotoliu, eu în 
scaunul cu leagăn de lângă cămin şi-am râs şi-am povestit 


atât de vesel, aveam atâtea să ne spunem! Apoi am făcut 
planuri pe unde-o să ne ducem şi ce-o să facem la vară. 
Astea nu ţi le mai repet, căci ai să spui că sunt prostii. 

O dată însă era cât pe-aci să ne certăm. El mi-a spus că 
felul cel mai plăcut de a petrece o zi caldă, dogoritoare, de 
iulie e să stai culcat de dimineaţă până seara pe deal într-un 
culcuş de ierburi; albinele să zumzăie ca-n vis printre flori, 
cicârliile să cânte sus, deasupra capului, corul fără nori să 
fie albastru şi soarele strălucitor. Iată cum îşi închipuia el 
raiul pe pământ. Eu mi-l închipuiam altfel; să mă legăn într- 
un copac verde, în foşnetul frunzelor mişcate de vântul care 
bate dinspre apus; nori albi să zboare iute deasupra capului 
meu şi sus, nu o ciocârlie, ci ciocârliile, sturzii, mierlele, 
pietroşeii şi cucii toţi să cânte de pretutindeni; să văd în 
depărtare dealurile întretăiate de văi reci şi întunecoase, 
iar lângă ele deluşoare cu iarbă înaltă, legănată în valuri 
bătute de vânt; păduri şi ape cântătoare şi lumea întreagă 
să fie trezită şi înnebunită de fericire. El dorea ca totul să 
zacă într-un extaz de nemişcare, eu doream ca totul să 
freamăte şi să joace într-o lumină strălucitoare. I-am spus 
că paradisul lui era numai pe jumătate viu, iar ela spus că 
al meu era cam beat. I-am spus că eu aş adormi în paradisul 
lui; el mi-a spus că n-ar putea respira în al meu şi a-nceput 
să se îmbufneze. În cele din urmă ne-am învoit să le gustăm 
pe rând pe amândouă, cum se va face vreme bună; apoi ne- 
am sărutat şi-am fost iarăşi prieteni. 

După ce-am stat nemişcaţi un ceas, m-am uitat la odaia 
aceea mare, cu pardoseala netedă şi fără covoare şi m-am 
gândit că, mutând masa din loc, ar fi foarte bună pentru 
joacă. L-am rugat pe Linton s-o cheme pe Zillah ca să se 
joace cu noi de-a baba-oarba; ea să fie cea care ne prinde, 
ştii, Ellen, aşa cum făceai tu. El n-a vrut. Mi-a spus ca nu-i 
face plăcere, dar a consimţit să ne jucăm cu mingea. Am 
găsit două mingi într-un dulap, printre o grămadă de jucării 
vechi, cercuri şi titirezi, rachete şi zmei. Una era însemnată 
cu un C, iar cealaltă cu un H; eu am vrut s-oiau pe ceacuC, 


pentru că se potrivea cu Catherine, iar el s-o ia pe cea cu H, 
căci se potrivea cu Heathcliff, numele lui; dar din cea cu H 
curgeau tărâţe şi lui Linton nu i-a plăcut. La joacă îl băteam 
tot timpul şi iarăşi s-a îmbufnat, l-a apucat tusea şi s-a întors 
în fotoliul lui. Totuşi, în seara aceea şi-a recăpătat uşor buna 
dispoziţie, a fost încântat de două sau trei cântece 
frumoase... Cântecele tale, Ellen; iar când a trebuit să plec, 
m-a rugat şi m-a implorat să viu şi în seara următoare. Eu i- 
am făgăduit. Minny şi cu mine am zburat acasă uşoare ca 
vântul, iar eu am visat până dimineaţa că sunt la Wuthering 
Heights cu vărul meu scump şi drag. 

A doua zi eram tristă, pe de o parte pentru că tu te simţeai 
rău, pe de alta pentru că aş fi vrut ca tata să ştie şi să fie de 
acord cu plecările mele. Dar după ceai răsări o lună 
splendidă; şi în timp ce călătoream spre Heights, tristeţea 
mi se risipi. O să petrec iar o seară fericită mi-am zis; şi 
ceea ce mă încânta mai mult era că şi frumosul meu Linton 
va petrece o seară plăcută. Am urcat în trap prin grădina 
lor şi pe când ocoleam casa ca să intru prin dos, mi-a ieşit 
Eamshaw în cale, a prins hăţurile calului şi mi-a spus să 
intru pe uşa principală. A mângâiat-o pe Minny pe gât, a 
spus că e un animal frumos şi mi s-a părut că doreşte să 
intre în vorbă cu mine. Eu nu i-am spus decât să-i dea pace 
calului, căci, de nu, îi va trage o copită. El mi-a răspuns pe 
tonul lui vulgar: 

— Şi de-ar da, nu m-ar durea prea tare; apoi, zâmbind, s-a 
uitat la picioarele calului. 

Mie-mi venea să-l pun la încercare, dar el se duse să 
deschidă uşa; şi când puse mâna pe ivăr, ridică privirea 
spre inscripţia de deasupra şi zise pe un ton prostesc, cu o 
naivitate în care se îmbinau stângăcia şi mândria: 

— Domnişoară Catherine, acum ştiu s-o citesc. 

— Admirabil! Am exclamat eu. Citeşte-mi-o, te rog; ia să 
vedem cât de deştept te-ai făcut! 

EI silabisi, tărăgănând o silabă după alta: 

— Hareton Eamshaw. 


— Şi cifrele? Am strigat eu punându-l la încercare, căci îmi 
dădeam seama că mai departe nu ştia. 

— Încă nu ştiu să le zic, răspunse el. 

— Eşti un prostănac! I-am spus eu râzând cu poftă de 
înfrângerea lui. 

Nerodul îşi holbă ochii, rânjind cât îl ţinea gura, apoi se 
încruntă. Nu ştia ce să facă: să râdă cu mine ori ba, căci nu 
înţelegea bine ce înseamnă râsul meu, o familiaritate 
plăcută sau ceea ce era în realitate: dispreţ. Eu i-am risipit 
îndoiala reluându-mi brusc gravitatea şi spunându-i să-şi 
caute de drum, căci am venit să-l văd pe Ltinton, nu pe el. 
EI roşi- am văzut-o la lumina lunii-luă mâna de pe ivăr şi o 
şterse cu o mutră pe care se citea orgoliul rănit. Cred că 
deorece ştia să-şi silabisească propriul său nume s-a socotit 
tot atât de învăţat ca Linton şi a fost profund dezamăgit 
când eu nu m-am arătat de aceeaşi părere. 

— Opreşte-te, domnişoară Catherine, scumpa mea! Am 
intervenit eu. N-am să te cert, dar mie nu-mi place cum te- 
ai purtat. Dacă ţi-ai fi reamintit că Hareton e tot vărul 
dumitale, ca şi domnul Heathcliff, ţi-ai fi dat seama cât de 
puţin se cuvenea să te porţi aşa. lrebuie să recunoşti cel 
puţin că era o ambiţie demnă de laudă să dorească a fi 
învăţat ca Linton şi sunt sigură că nu s-a străduit să citească 
acel nume numai pentru a se făli în faţa dumitale; nu mă 
îndoiesc că tot dumneata trebuie să-l fi făcut să-i fie ruşine 
de ignoranţa lui, iar acum dorea să îndrepte răul şi să-ţi fie 
pe plac. Faptul c-ai râs de încercarea lui nereuşită 
dovedeşte o foarte proastă creştere. Dacă dumneata ai fi 
fost crescută în aceleaşi condiţii, ai fi fost mai puţin 
bădărancă? În copilărie era tot atât de ager la minte şi 
deştept ca şi dumneata. Pe mine mă doare că-i atât de 
disprețuit acum şi asta numai pentru că mişelul acela de 
Heathcliff a fost aşa de nedrept faţă de el. 

— Vai, Ellen, sper că n-ai să plângi din cauza asta, nu-i 
aşa?! Exclamă ea surprinsă de seriozitatea mea. Dar 
aşteaptă şi-ai să judeci singură dacă a învăţat abc-ul pentru 


a-mi plăcea mie şi dacă merită să fiu politicoasă cu bruta 
aceea. Am intrat. Linton era culcat pe bancă şi s-a ridicat pe 
jumătate ca să mă salute. 

— Sunt bolnav în seara asta, iubita mea Catherine, zise el, 
de aceea tu trebuie să vorbeşti tot timpul, iar eu te voi 
asculta. Haide, aşează-te lângă mine. Eram sigur c-ai să te 
ţii de cuvânt şi, înainte de plecare, am să-ţi cer să-mi 
făgăduieşti din nou că vei veni. 

Eu ştiam că nu trebuie să-l supăr, deoarece era bolnav. Am 
vorbit cu blândeţe şi nu i-am pus nici o întrebare, căutând 
să nu-l enervez nicicum. Îi adusesem câteva dintre cele mai 
frumoase cărţi ale mele; m-a rugat să-i citesc puţin dintr- 
una şi eram pe cale să încep, când Eamshaw deschise uşa 
dintr-o smucitură- tot chibzuind la cele întâmplate se 
strânsese fiere în el-veni drept la noi, îl prinse pe Linton de 
braţ şi-l trânti de pe bancă. 

— Du-te-n odaia ta! I-a spus cu un glas aproape răguşit de 
mânios ce era, iar faţa îi părea umflată de furie. Du-te cu ea 
în odaia ta dacă a venit la tine! Din odaia asta n-ai să mă dai 
afară. Plecaţi de-aici amândoi! 

Ne-a înjurat şi pe unul şi pe altul şi, fără a-i da lui Linton 
timp să răspundă, îl îmbrânci până-n bucătărie. Când m-am 
dus după Linton, Hareton şi-a strâns pumnii de parcă voia 
să dea în mine. Pentru o clipă m-am speriat şi-am scăpat o 
carte din mână: eli-a tras una cu piciorul, azvârlind-o cât 
colo în urma mea şi a închis uşa. Atunci am auzit lângă foc 
un râs răutăcios şi scârţâit şi, când am întors capul, l-am 
văzut pe odiosul ăla de Joseph frecându-şi mâinile osoase şi 
tremurătoare. 

— Eram sigur că vă pofteşte afar'! Grozav băiat! Are 
minte, nu glumă! EI, ştie... Da, ştie tot atât de bine ca şi 
mine cine-ar trebui să fie stăpân aici... He, he, he! V-a făcut 
s-o ştergeţi de aici aşa cum se cuvine! He, he, he! 

— Unde să mergem? L-am întrebat pe vărul meu, fără a 
lua în seamă batjocura ticălosului bătrân. 


Linton era alb ca varul şi tremura. În clipa aceea nu era 
frumos, Ellen. Oh, nu! Arăta îngrozitor, căci faţa-i slabă şi 
ochii mari se urâţiseră din pricina furiei frenetice şi 
neputincioase care-l stăpânea. Puse mâna pe clanţă şi 
scutură; era încuiată pe dinăuntru. 

— Dacă nu mă laşi înăuntru, te omor!... Dacă nu mă laşi 
înăuntru, te omor!... Spunea, mai bine zis, ţipa. Diavole! 
Diavole!... Te omor... le omor! 

Şi iarăşi am auzit râsul scârţâit al lui Joseph. 

— Auzâă-l pe tat'su! Strigă el. Asta-i de la tat'su! Aşa-i, 
moştenim şi dintr-o parte şi din ailaltă. Nu-l băga-n seamă, 
băiete... Nu te speria... Nu poate s-ajungă la tine! 

Am prins mâinile lui Linton şi-am încercat să-l trag de la 
uşă, dar el ţipa atât de îngrozitor, încât n-am mai îndrăznit 
să mă mişc. În cele din urmă ţipetele i se înecară într-o 
criză groaznică de tuse, sângele îi ţâşni din gură şi căzu la 
pământ. Am fugit în curte, bolnavă de spaimă, şi-am strigat- 
o pe Zillah cât mă ţinea gura. M-a auzit imediat, căci 
mulgea vacile într-un şopron din dosul magaziei. Îşi lăsă 
lucrul şi veni în grabă mare, întrebându-se ce se 
întâmplase. N-aveam grai să-i explic, dar am tras-o în casă 
şi-am început să-l caut pe Linton. Eamshaw ieşise să vadă 
ce ispravă făcuse şi tocmai îl ducea pe bietul băiat sus. 
Zillah şi cu mine ne-am urcat după el; dar la capul scării 
Eamshaw m-a oprit şi mi-a spus să nu intru, ci să plec 
acasă. Am strigat că l-a omorât pe Linton şi că „am” să 
intru. Joseph încuie uşa şi strigă să nu fac zarvă; apoimă 
întrebă dacă şi eu eram „tot aşa de nebună ca el”. Am 
rămas acolo plângând, până când reapăru menajera. M-a 
încredinţat că în curând o să-i fie mai bine, dar că n-avusese 
nici un rost ca Linton să ţipe şi să urle aşa. Apoi m-a luat de 
mână şi m-a dus jos, aproape cu sila. 

Ellen, îmi venea să-mi smulg părul din cap! Am plâns cu 
sughiţuri, de nu mai vedeam cu ochii; iar nemernicul acela, 
pentru care tu ai atâta simpatie, stătea în faţa mea, 
încercând din când în când să-mi spună câte-un „psst 


VW 


şi să 


nege c-ar fi vinovat. În cele din urmă, speriat de 
amenințările mele c-am să-l spun lui tăticu' şi c-o să-l bage 
la-nchisoare şi-o să-l spânzure, a-nceput să plângă şi el şi a 
ieşit iute, ca să-şi ascundă laşitatea şi emoția. Totuşi n-am 
scăpat de el căci, într-un târziu, când m-au silit să plec şi 
ajunsesem la câteva sute de iarzi de fermă, Eamshaw apăru 
brusc din umbra de la marginea drumului, o opri pe Minny 
şi mă prinse de mână. 

— Domnişoară Catherine, sunt foarte necăjit, începu el, 
dar e din cale-afară de păcat... 

Eu i-am tras una cu biciul, crezând că vrea să mă omoare. 
Dar mi-a dat drumul răcnind una din înjurăturile lui oribile, 
iar eu m-am întors acasă în galop aproape scoasă din minţi. 

În seara aceea nu ţi-am spus noapte bună, iar a doua zi nu 
m-am dus la Wuthering Heights. Doream tare mult să mă 
duc, dar eram foarte emoţionată; uneori mă temeam ca nu 
cumva să mi se spună că Linton a murit, alteori mă 
cutremuram la gândul că l-aş putea întâlni pe Hareton. A 
treia zi însă am prins curaj. Nu mai puteam îndura 
incertitudinea, aşa că iar am plecat pe furiş. Am plecat la 
ora cinci pe jos, sperând să pot intra în casă pe ascuns şi să 
mă urc în camera lui Linton fără a fi văzută. Dar câinii îmi 
semnalară apropierea. Zillah mă primi, spunând: „Băiatul 
se reface binişor” şi mă introduse într-o odăiţă mică şi 
curată, acoperită cu covoare, unde, spre nespusa mea 
bucurie, l-am găsit pe Linton culcat pe-o canapeluţă, citind 
una din cărţile mele. Dar el nici nu mi-a vorbit şi nici nu s-a 
uitat la mine timp de un ceas întreg, Ellen. Vai, ce fire 
nenorocită are! Şi ceea ce m-a uimit şi mai mult a fost faptul 
că, după ce-a deschis gura, a spus o minciună: că eu 
pricinuisem scandalul şi că Hareton n-avea nici o vină! Cum 
eram incapabilă să-i răspund altfel decât înfuriată, m-am 
ridicat şi am ieşit din odaie. El strigă în urma mea, slab: 
„Catherine!” Nu se aştepta să reacţionez astfel, dar nu m- 
am întors; iar în ziua următoare am rămas acasă pentru a 
doua oară, apoape hotărâtă să nu mă mai duc la el. Dar era 


atât de greu să mă culc şi să mă scol fără să am măcar o 
veste din partea lui, încât hotărârea mea s-a risipit încă 
înainte de-a fi fost luată în mod definitiv. În ajun mi se 
păruse c-ar fi o greşeală să merg din nou la el, dar a doua zi 
mi se părea o greşeală să nu merg. Michael veni să mă 
întrebe dacă trebuie să pună şaua pe Minny; i-am răspuns 
„da”; şi pe când mă ducea peste dealuri, mi se părea că-mi 
fac datoria. Am fost silită să trec pe sub ferestrele din faţa 
casei; de altfel n-avea nici un rost să încerc să-mi ascund 
prezenţa. 

— Tânărul stăpân e în sală, zise Zillah, văzându-mă că 
pornesc spre salon. 

Am intrat. Eamshaw era şi el acolo, dar părăsi imediat 
încăperea. Linton şedea în fotoliul cel mare, pe jumătate 
adormit; în timp ce mă îndreptam spre cămin, am început 
pe un ton serios, convinsă în parte că spun exact ceea ce 
credeam: 

— Deoarece nu mă iubeşti, Linton şi deoarece crezi că vin 
aici cu intenţia de a-ţi face rău şi pretinzi c-aşa fac de 
fiecare dată, asta este ultima noastră întâlnire. Hai să ne 
luăm rămas bun. Spune-i domnului Heathcliff că nu doreşti 
să mă vezi şi că nu trebuie să mai inventeze minciuni în 
această privinţă. 

— Aşază-te şi scoate-ţi pălăria, Catherine, răspunse el. Tu 
eşti mult mai fericită decât mine şi-ar trebui să fii mai bună. 
Tăticu' îmi vorbeşte îndeajuns despre cusururile mele şi-mi 
arată destul dispreţ pentru ca, în mod firesc, să mă îndoiesc 
de mine însumi. Mă întreb chiar dacă nu cumva sunt într- 
adevăr atât de lipsit de valoare cum îmi spune el adeseori şi 
atunci mă simt aşa de mânios şi de amărât, încât urăsc pe 
toată lumea! Sunt lipsit de valoare şi am o fire urâtă şi sunt 
prost dispus aproape tot timpul. Aşa că, dacă vrei, poţi să-ţi 
iei rămas bun de la mine; scapi astfel de o plictiseală. Un 
singur lucru te rog, Catherine, să fii dreaptă cu mine şi să 
crezi că, dacă aş putea, aş fi tot atât de dulce, tot atât de 
blând şi tot atât de bun ca tine şi tare-aş vrea să fiu tot atât 


de fericit şi tot atât de sănătos. Crede-mă, bunătatea ta m-a 
făcut să te iubesc mai profund decât dacă ţi-aş fi meritat 
iubirea şi, cu toate că n-am putut să-mi ascund firea şi, fără 
să vreau, ţi-am dezvăluit-o, îmi pare rău şi mă căiesc; voi 
regreta şi mă voi căi până la sfârşitul zilelor mele! 

Am simţit că spunea adevărul şi că trebuie să-l iert, deşi 
ştiam că în momentul următor se va certa din nou cu mine 
şi va trebui să-l iert din nou. Ne-am împăcat totuşi; am 
plâns amândoi tot timpul cât am stat acolo; n-am plâns 
numai de tristeţe, deşi eram tristă că Linton are o fire atât 
de nenorocită. Prietenii din preajma lui nu vor trăi niciodată 
liniştiţi, iar el nu va fi niciodată fericit! Începând din seara 
aceea m-am dus mereu în micul lui salon, pentru că, în ziua 
următoare, s-a întors tatăl lui. 

Cred că numai de trei ori am fost veseli şi plini de nădejde, 
aşa cum fusesem în prima seară; restul zilelor mele au fost 
triste şi frământate când din pricina egoismului şi a răutăţii 
lui, când din pricina bolii. Dar m-am obişnuit să-i rabd 
cusururile cu aceeaşi răbdare cu care-i suportam şi boala. 
Domnul Heathcliff mă evita intenţionat; nu l-am văzut 
aproape deloc. Totuşi, duminica trecută, venind mai 
devreme ca de obicei, l-am auzit insultându-l foarte aspru 
pe sărmanul Linton pentru purtarea din seara din ajun. Nu 
ştiu cum a putut afla dacă n-a ascultat la uşă?! Nu încape 
îndoială că Linton a fost enervat, dar asta nu privea pe 
nimeni în afară de mine; iar eu am întrerupt discursul 
domnului Heathciliff intrând în cameră şi spunându-i exact 
ceea ce credeam. A izbucnit în râs şi a plecat, declarând că 
e încântat de atitudinea mea în această chestiune. Atunci i- 
am spus lui Linton că lucrurile neplăcute trebuie să mi le 
spună în şoaptă. Acum, Ellen, ai aflat totul. Nu mai pot fi 
oprită să mă duc la Wuthering Heights decât cu preţul 
suferinţei a doi oameni; dacă tu nu-i spui nimic lui tăticu', 
vizitele mele nu vor tulbura liniştea nimănui. N-ai să-i spui, 
nu-i aşa? Ai fi foarte haină la suflet dacă ai sufla vreun 
cuvânt! 


— Mâine am să hotărăsc asupra acestei chestiuni, 
domnişoară Catherine, i-am răspuns. Asta cere oarecare 
gândire, aşa că te las să te odihneşti; iar eu mă duc să 
gândesc asupra lucrurilor pe care mi le-ai povestit. 

Numai că am gândit cu glas tare şi în prezenţa stăpânului 
meu, căci din odaia micii stăpâne m-am dus de-a dreptul în 
odaia lui şi i-am relatat întreaga poveste, cu excepţia 
convorbirilor dintre Catherine şi vărul ei; şi fără a pomeni 
nimic de Hareton. Domnul Linton a fost alarmat şi îndurerat 
mai mult decât voia să arate. Dimineaţa Catherine află 
despre trădarea mea, ca şi de hotărârea domnului Linton 
de a pune capăt acestor vizite tainice. În zadar a plâns şi s-a 
luptat împotriva interdicţiei; în zadar şi-a implorat tatăl să 
aibă milă de Linton; a obţinut numai făgăduiala că domnul 
Linton îi va scrie vărului ei şi-i va spune să vină la Grange 
oricând doreşte, explicându-i în acelaşi timp că nu trebuie 
să mai spere s-o vadă pe Catherine la Wuthering Heights. 
Poate că, dacă şi-ar fi dat seama de dispoziţia şi de starea 
sănătăţii nepotului său, ar fi avut puterea să-i interzică şi 
această slabă mângâiere. 

CAPITOLUL 25 

— Lucrurile astea s-au petrecut iarna trecută, domnule, 
zise doamna Dean, nu-i decât un an de-atunci. Pe vremea 
aceea n-aş fi crezut că după douăsprezece luni am să 
distrez un străin povestindu-i-le. Dar cine ştie câtă vreme 
veţi mai fi un străin? Sunteţi prea tânăr să vă mulţumiţi cu 
viaţa asta singuratică şi eu nu-mi pot închipui că cineva o 
poate vedea pe Catherine Linton fără s-o iubească. Văd că 
zâmbiţi, dar pentru ce păreţi atât de vioi şi plin de interes, 
când vorbesc despre ea? Şi pentru ce mi-aţi cerut să atârn 
portretul ei deasupra căminului? Şi pentru ce... 

— Opreşte-te, scumpă doamnă Dean, am strigat eu. Ar fi 
foarte firesc s-o iubesc, dar ea oare m-ar iubi? Am îndoieli 
prea mari ca să-mi risc liniştea lăsându-mă ispitit-şi-apoi eu 
nu sunt de pe-aici. Vin dintr-o lume plină de agitaţie şi 


trebuie să mă întorc în ea. Spune mai departe, Catherine s- 
a supus poruncilor tatălui? 

— Da, continuă menajera. Dragostea pentru tatăl ei 
rămăsese sentimentul cel mai puternic pe care-l avea în 
inimă. Domnul Edgar i-a vorbit fără mânie, cu profunda 
gingăşie a omului care simte că-şi va părăsi peste puţină 
vreme comoara în mijlocul duşmanilor şi a primejdiei şi 
care-şi dă seama că singurul ajutor pe care i-l putea lăsa 
moştenire ca s-o călăuzească sunt cuvintele lui. 

Câteva zile după aceea îmi spuse: 

— Aş dori ca nepotul meu să ne scrie sau să vină aici. 
Spune-mi sincer, ce crezi despre el, s-a schimbat în bine sau 
există vreo perspectivă de ameliorare a sănătăţii lui pe 
măsură ce se maturizează? 

— E foarte plăpând, domnule, i-am răspuns şi n-aş prea 
crede c-o să ajungă la vârsta bărbăţiei. Ceea ce pot să vă 
spun e că nu seamănă cu tatăl său şi în cazul când 
domnişoara Catherine ar avea nenorocul să se căsătorească 
cu el, ar putea izbuti să-l supună dacă n-ar avea naivitatea 
de a fi din cale-afară de îngăduitoare. Însă, stăpâne, aveţi 
tot timpul să faceţi cunoştinţă cu el şi să vedeţi dacă s-ar 
potrivi sau nu cu domnişoara. Mai trebuie să treacă cel 
puţin patru ani până ajunge la majorat. 

Edgar oftă şi, ducându-se la fereastră, îşi îndreptă privirea 
spre cimitirul din curtea bisericii de la Gimmerton. Era o 
după-amiază ceţoasă, soarele de februarie strălucea slab, 
încât abia se puteau desluşi cei doi brazi din curtea bisericii 
şi pietrele de mormânt risipite ici şi colo. 

— Adeseori m-am rugat, zise el de parcă vorbea cu sine 
însuşi, ca ceasul neînduplecat ce se apropie să vină în 
grabă, iar acum începe să-mi fie frică şi mă dau în lături. 
Credeam că amintirea clipei în care am coborât valea aceea 
ca mire e mai puţin dulce decât speranţa că repede, peste 
câteva luni sau poate săptămâni, voi fi dus acolo şi aşezat în 
văgăuna aceea singuratică! Ellen, am fost foarte fericit cu 
micuța mea Cathy, şi-n serile de iarnă şi-n zilele de vară; era 


o nădejde vie alături de mine. Dar am fost tot atât de fericit 
şi când, în serile lungi de iunie, visam singur, printre acele 
pietre de lângă biserica cea veche, întins pe movila verde 
de pe mormântul mamei sale, când doream... Tânjeam după 
vremea când voi putea zace alături de ea. Ce pot face eu 
pentru Cathy? Ce trebuie să fac înainte de a o părăsi? Nu- 
mi pasă că Linton e fiul lui Heathcliff şi nici că mi-ar lua-o. 
Nu-mi pasă că Heathclift şi-a atins țelul şi că a biruit, 
răpindu-mi ultima fericire, dacă aş şti că asta o poate 
mângâia de pierderea mea! Dar dacă Linton nu-i demn de 
ea- dacă nu-i decât o unealtă neputincioasă în mâna tatălui 
său - nu i-o pot ceda! Şi oricât de dură ar fi lovitura dată 
sufletului ei înflăcărat, trebuie să perseverez chiar cu preţul 
de-a o face să sufere atâta vreme cât sunt în viaţă şi dea o 
lăsa singură după moartea mea! Scumpa de ea! Aş fi 
preferat să i-o dăruiesc lui Dumnezeu şi s-o aşez în pământ 
înaintea mea. 

— Dăruiţi-i-o lui Dumnezeu vie, domnule, i-am răspuns eu; 
şi dac-ar fi să vă pierdem-ferească-ne Dumnezeu- cu 
ajutorul lui am să fiu eu prietena şi sfetnica ei până la urmă. 
Domnişoara Catherine e un copil cuminte, nu mă tem că va 
face cu bună-ştiinţă un lucru greşit, iar oamenii care-şi fac 
datoria sunt întotdeauna răsplătiți în cele din urmă. 

Se desprimăvărase de-a binelea, dar stăpânul nu se 
întrema aşa cum ar fi trebuit, cu toate că-şi reîncepuse 
plimbările pe moşie împreună cu fata lui. Pentru lipsa ei de 
experienţă lucrul acesta însemna începutul convalescenţei; 
apoi obrajii îi erau adeseori îmbujoraţi şi ochii strălucitori, 
iar ea era convinsă că se va vindeca. În a şaptesprezecea 
aniversare a zilei ei de naştere el nu se mai duse în curtea 
bisericii: ploua. I-am spus: 

— Astă-seară, desigur, nu ieşiţi, domnule. 

El răspunse: 

— Nu, anul acesta îmi amân vizita pentru mai târziu. 

I-a scris din nou lui Linton, exprimându-şi dorinţa fierbinte 
de a-l vedea; şi nu mă îndoiesc că, dacă bolnavul ar fi fost în 


stare, tatăl său i-ar fi îngăduit să vină. Dar, după cum a fost 
îndrumat, a răspuns dând de înţeles că domnul Heathcliff se 
opune vizitei lui la Grange. Însă îi spunea că era încântat de 
bunătatea cu care unchiul îşi aducea aminte de el şi spera 
să-l întâlnească uneori în timpul plimbărilor, căci dorea să-l 
roage personal să nu-l despartă complet de verişoara lui. 

Această parte a scrisorii era simplă, fusese probabil 
compusă chiar de el. Heathcliff ştia că în acea vreme Linton 
era în stare să pledeze destul de elocvent pentru a fi 
împreună cu Catherine. 

„Nu vă cer să vină aici, scria tânărul Linton, dar trebuie 
oare să n-o mai văd niciodată pentru că tatăl meu îmi 
interzice să mă duc la ea acasă, iar dumneata îi interzici să 
vină la mine? Te rog, vino din când în când călare împreună 
cu ea spre Heights şi îngăduie-ne să schimbăm câteva 
cuvinte în prezenţa dumitale! Noi n-am greşit cu nimic 
pentru a îndura această despărţire, iar dumneata nu eşti 
supărat pe mine. N-ai nici un motiv să nu mă iubeşti; cred c- 
o recunoşti şi dumneata. Unchiule dragă, trimite-mi mâine 
câteva cuvinte binevoitoare şi lasă-ne să ne întâlnim 
oriunde doreşti, în afară de Thrushcross Grange. Sper că o 
întrevedere cu mine te va convinge că n-am caracterul 
tatălui meu; el susţine că sunt mai mult nepotul dumitale 
decât fiul lui şi, cu toate că am cusururi care să mă facă să 
fiu nedemn de Catherine, ea mi le-a trecut cu vederea, iar 
de dragul ei ar trebui să mi le ierţi şi dumneata. Mă întrebi 
de sănătate... Mă simt mai bine. Dar, atâta vreme cât mi se 
taie orice speranţă şi sunt condamnat la singurătate sau la 
convieţuirea cu nişte oameni care nu m-au iubit niciodată şi 
nici nu mă vor iubi vreodată, cum aş putea fi vesel şi 
sănătos?” 

Pentru că n-o putea însoţi pe Catherine, cu toate că-i era 
milă de băiat, Edgar nu i-a putut satisface rugămintea. A 
spus că se vor întâlni poate la vară, dar între timp l-a sfătuit 
să-i scrie din când în când şi, dându-şi bine seama de 
greaua situaţie pe care o avea în propria lui familie, i-a 


făgăduit că-i va da orice sfat sau mângâiere prin 
corespondenţă. Linton a acceptat; şi de n-ar fi fost strunit, 
ar fi stricat probabil totul umplându-şi scrisorile cu plângeri 
şi văicăreli. Dar tatăl său îl urmărea îndeaproape şi, fireşte, 
voia să vadă fiecare rând pe care i-l scria stăpânului meu; 
aşa că, în loc de a descrie suferinţele şi necazurile lui 
personale, probleme care-i ocupau tot timpul gândurile, 
cântă pe struna cruzimii cu care e constrâns să stea 
despărţit de prietena şi iubita lui, rugându-l frumos pe 
domnul Linton să-i îngăduie cât de curând o întrevedere, 
căci altfel va crede că-i înşelat cu bună-ştiinţă prin 
promisiuni deşarte. 

Acasă la noi, Cathy era o puternică aliată a lui Linton. Aşa 
că, în cele din urmă, l-au convins pe stăpânul meu să 
consimtă ca, o dată pe săptămână, să-i lase să facă 
împreună o plimbare călare sau pe jos, pe dealurile din 
apropiere de Grange, sub paza mea, căci în luna iunie 
stăpânul deodată se simţi şi mai slăbit. Cu toate că an de an 
strânsese o parte din venit mărind astfel averea tinerei 
domnişoare, avea dorinţa naturală ca ea să păstreze, sau 
cel puţin să se înapoieze cât mai curând în casa strămoşilor 
ei. Şi, după părerea stăpânului meu, singura posibilitate de 
a realiza acest lucru era să se căsătorească cu moştenitorul 
lui, neştiind că Linton- de altfel cred că nimeni nu ştia acest 
lucru - se stingea tot atât de iute ca şi el. Nici un doctor nu 
intra la Heights şi nimeni nu-l vedea pe domnul Linton 
Heacthcliff ca să ne poată da vreo veste în legătură cu 
starea sănătăţii lui. Eu, în ce mă privea, începusem să cred 
că presimţirile îmi erau greşite şi că se întremase probabil, 
de vreme ce vorbea despre o plimbare călare sau pe jos 
peste dealuri, mai ales că stăruia atât de mult să-şi 
realizeze planul. Nu mi-aş fi închipuit că un tată se poate 
purta atât de crud cu un copil care trage să moară, după 
cum am aflat mai târziu că s-a purtat Heathcliff cu Linton, 
silindu-l să pară atât de dornic de o întâlnire cu Catherine. 
Iar eforturile lui Heathcliff se înteţeau cu-atât mai mult cu 


cât planurile sale hrăpăreţe şi neomenoase erau 
amenințate de moartea apropiată a băiatului. 

CAPITOLUL. 26 

Era aproape în toiul verii când Edgar, după multă şovăială, 
cedă rugăminţilor celor doi tineri şi Catherine şi cu mine 
pornirăm în prima noastră plimbare călare pentru a ne 
întâlni cu vărul ei. Era o zi întunecată, cu zăpuşeală, fără 
soare, dar cu cerul prea pestriţ şi neguros ca să ne temem 
de ploaie. Locul nostru de întâlnire fusese fixat la piatra de 
hotar de la încrucişarea drumurilor. Însă când am ajuns 
acolo, un mic păstor trimis în calea noastră ne spuse că 
domnul Linton se afla chiar la marginea domeniului 
Wuthering Heights şi ne-ar fi foarte îndatorat dacă am face 
câţiva paşi într-acolo. 

— Asta înseamnă că domnul Linton a uitat prima condiţie a 
unchiului său, am remarcat; el ne-a poruncit să rămânem 
pe moşia Grange şi, dacă mai înaintăm, ieşim de pe ea. 

— Bine, nu face nimic! Când vom ajunge la el o să 
întoarcem caii, răspunse tovarăşa mea, şi-o să ne plimbăm 
spre casa noastră. 

Dar când am ajuns lângă Linton- nu era la mai mult de-un 
sfert de milă de uşa casei lui-am văzut că n-avea cal şi-am 
fost silite să descălecăm şi să-i lăsăm pe ai noştri să pască. 
Era culcat pe iarbă, aşteptând să ne apropiem şi nu s-a 
ridicat până n-am fost la câţiva paşi de el. Dar umbla atât de 
greu şi era atât de palid, încât am exclamat imediat: 

— Păi, domnule Heathcliff, dumneata nu eşti în stare să 
faci o plimbare în dimineaţa asta. Pari foarte bolnav! 

Catherine îl privi cu durere şi uimire. Exclamaţia de 
bucurie de pe buze i se transformă într-una de spaimă, iar 
cuvintele de bun-venit pentru o revedere atât de mult 
aşteptată se transformară într-o întrebare îngrijorată: dacă 
nu cumva se simte mai rău decât de obicei. 

— Nu... Mai bine... Mai bine! Zise el gâfâind, tremurând şi 
ţinând-o de mână, de parc-ar fi avut nevoie de sprijin. 


Ochii lui albaştri, mari, rătăceau timid asupra ei, iar 
cearcănele din jurul lor le transformaseră expresia 
melancolică de odinioară într-una de duritate sălbăticită. 

— Dar îţi este mai rău, stărui verişoara; mai rău decât 
atunci când te-am văzut ultima oară, eşti mai slab şi... 

— Sunt ostenit, o întrerupse el grăbit. E prea cald ca să 
umblăm, hai să şedem aici. lar dimineaţa adeseori mă simt 
rău... LTăticu' spune că am crescut prea repede. 

Foarte nemulțumită de acest răspuns, Cathy se aşeză, iar 
el se întinse alături, lângă ea. 

— Asta seamănă cu paradisul tău, zise ea, făcând un efort 
să fie veselă. Îţi aduci aminte de învoiala noastră de a 
petrece două zile aşa cum ne place nouă cel mai mult? Asta- 
i, desigur, o zi pe placul tău, numai că cerul e cu nori, dar 
sunt atât de uşori şi de străvezii încât e mai frumos decât 
dac-ar fi soare. Săptămâna viitoare, dacă poţi, o să mergem 
călare în parcul de la Grange; poate vedem şi paradisul 
meu. 

Linton n-avea aerul să-şi reamintească despre ce e vorba 
şi se vedea cât colo că-i e foarte greu să susţină o 
convorbire. Lipsa lui de interes pentru tot ce-i spunea 
Cathy, precum şi neputinţa de a o distra erau atât de 
evidente încât fata nu-şi putu ascunde dezamăgirea. Fiinţa 
şi purtarea lui Linton se schimbaseră într-un mod de 
nedescris. El care, odinioară, deşi morocănos, se putea 
transforma într-un om plăcut sub mângăieri, acum devenise 
cu totul apatic. Şi nu mai găsirăm aproape nici urmă din 
răutatea copilului care te necăjeşte şi te enervează numai 
ca să fie mângâiat; am văzut însă cu-atât mai limpede pe 
omul grav bolnav, urâcios şi absorbit de nenorocirea lui, 
omul care respinge orice mângâiere şi e gata să considere 
veselia altora drept o insultă. Catherine observă, ca şi mine, 
că prezenţa ei era mai degrabă o pedeapsă decât o plăcere 
pentru el şi de aceea, fără şovâială, propuse să plecăm. Dar, 
spre surpriza noastră, această propunere l-a trezit pe 
Linton din letargie şi l-a adus într-o stare de agitaţie 


stranie. Privind înspăimântat spre casa de la Heights, ne-a 
implorat să mai rămânem cel puţin încă o jumătate de ceas. 

— Dar cred, zise Cathy, că te-ai simţi mai bine acasă la tine 
decât şezând aici; şi-apoi, după cum îmi dau seama, azi nu 
te pot distra cu poveştile, cântecele şi pălăvrăgeala mea. În 
astea şase luni ai ajuns mai înţelept decât mine. Nu-ţi mai 
place ceea ce-mi place mie. Dacă aş şti ce să fac ca să te 
înveselesc puţin, aş sta cu plăcere. 

— Stai şi te odihneşte şi tu, răspunse el. Catherine, să nu 
crezi şi să nu spui că mă simt „foarte”rău. Zăpuşeala şi 
căldura mă apasă, dar înainte de venirea voastră m-am 
plimbat multă vreme singur. Spune-i unchiului că sunt 
destul de sănătos. Vrei? 

— Am să-i spun că asta zici „tu”, Linton, dar eu nu pot 
afirma că-i aşa, observă tânăra mea domnişoară, uimită de 
încăpăţânarea cu care vărul ei susţinea un neadevăr atât de 
evident. 

— Să vii aici şi joia viitoare, continuă el, ferindu-se de 
privirile ei nedumerite. Şi transmite-i mulţumirile mele 
unchiului pentru că ţi-a îngăduit să vii... Cele mai 
călduroase mulţumiri, Catherine. Şi... Dacă te întâlneşti 
cumva cu tata şi te-ntreabă despre mine, nu-l lăsa să creadă 
c-am fost atât de tăcut şi de prost. Nu face o mutră atât de 
tristă şi de abătută ca acum... O să se înfurie. 

— Nu-mi pasă de furia lui! Exclamă Catherine, crezând că 
mânia lui Heathcliff se va abate asupra ei. 

— Dar mie-mi pasă, zise Linton, cutremurându-se. Nu-l 
întărâta împotriva mea, Catherine, căci e foarte brutal. 

— E sever cu dumneata, domnule Heathcliff? L-am 
întrebat. A obosit de atâta indulgență şi a trecut de la ura 
pasivă la ura activă? 

Linton se uită iar la mine, dar nu-mi răspunse. Şi după ce 
Cathy mai şezu lângă el încă zece minute, în care timp 
Linton adormi cu capul căzut pe piept, scoțând doar câteva 
gemete înăbuşite de epuizare şi de durere, Cathy încercă 
să-şi aline deziluzia şi porni după afine, împărţindu-şi apoi 


cu mine rodul muncii. Lui nu-i oferi, căci îşi dădea seama că 
orice gest din parte-i îl obosea şi-l plictisea. 

— A trecut o jumătate de ceas, Ellen? Îmi şopti la ureche 
în cele din urmă. Nu văd pentru ce trebuie să mai stăm. A 
adormit şi sunt sigură că tăticu' abia aşteaptă să ne vadă 
acasă. 

— Bine, dar nu-l putem lăsa aici dormind, i-am răspuns, 
trebuie să stăm până se trezeşte, ai răbdare. Erai atât de 
grăbită să pleci de-acasă, ţi-aduci aminte! Observ însă că 
dorinţa de a-l vedea pe bietul Linton ţi s-a evaporat destul 
de iute! 

— Pentru ce a dorit „el” să mă vadă? Întrebă Catherine. În 
momentele lui de cea mai proastă dispoziţie îl iubeam mai 
mult decât în starea asta ciudată. Am impresia c-a fost silit 
să vină la... Această întâlnire... de teamă să nu-l certe tatăl 
lui. Dar eu nu vin aici ca să-i fac plăcere domnului 
Heathcliff, oricare ar fi motivele ce-l împing să-i 
poruncească lui Linton să îndure această pedeapsă. Deşi 
mă bucur că-i sănătos, îmi pare rău că-i mult mai puţin 
prietenos şi mult mai rece faţă de mine. 

— Adică dumneata crezi că e mai sănătos? 

— Da, răspunse ea, pentru că, după cum ştii, e incapabil să 
nu se înduioşeze de suferinţele lui. Nu cred că acum e 
sănătos, aşa cum mi-a cerut să-i spun lui tăticu', dar e 
foarte probabil că se simte mai bine. 

— Aici nu suntem de aceeaşi părere, domnişoară Cathy, 
am adăugat eu; după mine îi este mult, mult mai rău. 

În acel moment Linton tresări din moţăială îngrozitor de 
speriat şi întrebă dacă nu cumva l-a strigat cineva. 

— Nu, zise Catherine, poate-ai visat. Nu pot pricepe 
pentru ce moţăi pe câmp dimineaţa! 

— Mi se pare că l-am auzit pe tata, gâfâi el şi-apoi îşi ridică 
privirea spre cerul posomorât de deasupra noastră. Sunteţi 
sigure că n-a vorbit nimeni? 

— Sigure de tot, răspunse vara lui. Numai Ellen şi cu 
mine: ne contraziceam în ceea ce priveşte sănătatea ta. Eşti 


într-adevăr mai tare, Linton, decât astă-iarnă când ne-am 
despărţit? Dar sentimentul tău faţă de mine sunt sigură c-a 
slăbit! Vorbeşte... Aşa-i? 

Când răspunse, ochii îi erau plini de lacrimi: 

— Da, sunt mai tare! 

Dar, tot sub impresia glasului aceluia imaginar, privirea îi 
rătăcea de colo colo, căutând să-l descopere pe cel care-l 
strigase. Cathy se ridică. 

— Pentru azi ajunge, trebuie să ne despărţim, îi zise. N-am 
să-ţi ascund că am fost amarnic decepţionată de întâlnirea 
noastră, cu toate că n-am să spun asta nimănui; dar nu 
pentru că m-aş teme de domnul Heathcliff! 

— Taci! Murmură Linton. Pentru numele lui Dumnezeu, 
taci! Uite-l că vine. Şi se agăţă de braţul bietei Catherine, 
luptându-se s-o mai reţină. 

Dar auzind acestea, ea se desfăcu în grabă şi o fluieră pe 
Minny, care-o asculta ca un câine. 

— Joia viitoare am să fiu aici! Strigă ea, sărind în şa. La 
revedere! Grăbeşte-te, Ellen! 

Astfel l-am părăsit: aproape inconştient de plecarea 
noastră, mult prea absorbit de spaima provocată de 
apropierea tatălui. 

Înainte de a ajunge acasă, dezamăgirea bietei Catherine 
se mai îndulci, transformându-se într-un sentiment complex 
de milă şi regret, în care se amesteca şi oarecare 
îngrijorare cu privire la sănătatea lui Linton şi a mediului în 
care trăia. Aici îi împărtăşeam şi eu părerile, deşi am 
sfătuit-o să nu vorbească prea mult, sperând că cea de-a 
doua întâlnire ne va îngădui să judecăm mai bine situaţia. 
Stăpânul ne-a cerut o amănunţită dare de seamă asupra 
plimbării noastre. Mulţumirile transmise de nepotul său au 
fost relatate întocmai, dar peste toate celelalte domnişoara 
Cathy trecu uşor. Eu, de asemenea, i-am răspuns în doi peri 
la întrebări, căci nu ştiam ce să-i ascund şi ce să-i dezvălui. 

CAPITOLUL, 27 


Şapte zile trecură ca o clipă şi fiecare din ele fu pecetluită 
de înrăutățirea rapidă a stării lui Edgar Linton. Dezastrul 
care, până atunci, se producea în luni de zile, acum se 
săvârşea în câteva ceasuri. Catherine, pe care am fi vrut s-o 
mai păcălim, nu se mai lăsa păcălită; mintea ei ageră 
ghicise ceea ce sa petrecea şi se gândea în taină la 
îngrozitoarea eventualitate care, încetul cu încetul, devenea 
certitudine. Când sosi ziua de joi, nu avu curajul să 
pomenească de plimbarea plănuită de-atâta vreme; dar eu 
i-am reamintit-o stăpânului şi-am obţinut permisiunea de-a 
o scoate pe Cathy la aer, căci în ultima vreme lumea ei se 
rezuma la bibliotecă, unde tatăl petrecea zilnic câteva 
ceasuri- singurele în care nu sta culcat- şi la camera 
acestuia. Îi părea rău de fiecare clipă pe care n-o petrecea 
aplecată asupra pernei lui, sau aşezată lângă el. Faţa îi era 
trasă de-atăta veghe şi tristeţe, iar stăpânul fu încântat s-o 
trimită la ceea ce-aşa-i plăcea lui să creadă - va fi o plăcută 
schimbare de decor şi societate; apoi se mai mângâia cu 
nădejdea că poate astfel nu va rămâne cu totul singură 
după moartea lui. 

El avea o idee fixă-ghicisem asta dintr-o seamă de 
observaţii de-ale lui care-i scăpaseră fără vrere: credea că 
întrucât nepotul îi semăna la chip, îi semăna şi la suflet. 
Scrisorile lui Linton, care cuprindeau puţine indicii, sau 
poate niciunul, asupra caracterului său urât, nu l-au putut 
lămuri, iar eu, dintr-o slăbiciune scuzabilă, m-am abținut să- 
i deschid ochii, întrebându-mă la ce-ar folosi să-i tulbur 
ultimele clipe cu lucruri pe care n-avea nici puterea şi nici 
prilejul să le mai dreagă. 

Am amânat excursia noastră până după-amiază, o după- 
amiază de august, ca de aur. Fiecare adiere dinspre munţi 
era atât de înviorătoare, încât mi se părea că oricine ar 
respira-o, chiar de-ar fi pe moarte, ar reveni la viaţă. Chipul 
bietei Catherine era întocmai ca priveliştea pe care 
umbrele şi lumina soarelui se succedau în zbor rapid; 
numai că pe faţa ei umbrele zăboveau mai mult, iar lumina 


era mai trecătoare, căci inima ei, sărăcuţa, se căina şi de 
această înseninare de-o clipă. 

Îl văzurăm pe Linton pândindu ne din locul stabilit la 
ultima întâlnire. Tânăra mea stăpână descăleca şi-mi spuse 
că, fiind hotărâtă să stea foarte puţin, ar fi mai bine ca eu să 
rămân călare şi să ţin şi poneiul ei. Dar n-am fost de acord; 
nu voiam să risc s-o pierd din ochi nici măcar un minut pe 
cea care-mi fusese încredinţată. Aşa că ne-am căţărat 
împreună pe povârnişul acoperit cu bălării. De data asta 
domnul Linton Heathcliff ne-a primit mai vioi; totuşi nu era 
o vioiciune provocată de bună dispoziţie sau de bucurie, ci 
semăna mai degrabă a frică. 

— Aţi întârziat, zise el, vorbind tăios şi cu eforturi. Tatăl 
dumitale e foarte bolnav, nu-i aşa? Credeam că n-ai să vii 

— De ce nu vorbeşti deschis?! Strigă Catherine fără a-l 
saluta. Pentru ce nu-mi spui fără înconjur că nu vrei să mă 
vezi?! E ciudat, Linton, că m-ai adus aici pentru a doua oară 
numai ca să ne chinuim şi încă fără nici un motiv! 

Linton tremura şi se uita la ea, pe jumătate implorând-o, 
pe jumătate ruşinat; dar Cathy n-avea destulă răbdare să-i 
suporte purtarea enigmatică. 

— Tatăl meu „este” foarte bolnav, zise ea. Pentru ce mă iei 
de la căpătâiul lui? Pentru ce n-ai trimis pe cineva să mă 
dezlege de promisiune, dacă nu doreai să mă ţin de cuvânt? 
Ascultă! Vreau o explicaţie. Mie nu-mi stă mintea la joacă şi 
glume. Acum nu mă pot ţine de răzgâielile tale! 

— Răzgâielile mele! Murmură el. Ce răzgâieli? Pentru 
numele lui Dumnezeu, Catherine, nu te uita atât de furioasă 
la mine! Dispreţuieşte-mă cât pofteşti, sunt un nemernic, un 
laş şi-un ticălos, nici nu pot fi disprețuit după cât aş merita, 
dar sunt prea prăpădit pentru furia ta. Urăşte-l pe tatăl 
meu şi opreşte pentru mine numai disprețul. 

— Prostii! Strigă Catherine scoasă din fire. Băiat prost şi 
nătărău ce eşti! Ia te uită, tremură de parc-aş vrea, într- 
adevăr, să dau în el! Nu trebuie să-mi cerşeşti disprețul, 
Linton, căci ţi-l poate ţine oricine şi oricând la dispoziţie. 


Pleacă de-aici! Am să mă-ntorc acasă. E-o prostie să te 
scoată cineva de lângă sobă şi să pretindem... Şi să 
pretindem, ce? Nu mă apuca de fustă! Dacă mi-ar fi milă de 
tine pentru că plângi şi pentru că pari atât de speriat, ar 
trebui să respingi o asemenea milă. Ellen, spune-i cât de 
ruşinoasa-i purtarea lui. Ridică-te şi nu te înjosi purtându-te 
ca o târâtoare abjectă...”Ridică-te!” Cu faţa scăldată în 
lacrimi şi cu o expresie de durere nespusă, Linton se trânti, 
fără pic de vlagă, la pământ; părea chinuit de o groază 
cumplită. 

— Oh! Zise plângând în hohote. Nu mai pot îndura! 
Catherine! Catherine, să ştii că sunt un trădător, da şi nu 
cutez să ţi-o spun! Dar dacă mă părăseşti, am să fiu omorât! 
Catherine, scumpa mea, viaţa mea e-n mâinile tale; iar tu 
mi-ai spus că mă iubeşti şi dacă mă iubeşti nu vei avea nimic 
de suferit. Nu pleci, nu-i aşa? Blânda, dulcea, buna mea 
Catherine! Şi poate vei consimţi... Şi-atunci mă va lăsa să 
mor alături de tine! 

Tânăra mea domnişoară, văzând spaima lui profundă, se 
aplecă să-l ridice. Vechiul ei sentiment de blândă îngăduinţă 
îi birui supărarea. Era din nou mişcată şi îngrijorată peste 
măsură. 

— Să consimt la ce? Întrebă ea. Să mai rămân? Spune-mi 
ce-nseamnă vorbele astea ciudate şi rămân. Te contrazici şi 
nu mai înţeleg nimic! Fii calm şi sincer, mărturiseşte-mi tot 
ce ai pe suflet. Nu vrei să-mi faci nici un rău, Linton, nu-i 
aşa? N-ai lăsa pe nici un duşman să-mi facă vreun rău, dacă 
l-ai putea împiedica, nu-i aşa? Cred că eşti laş în ceea ce te 
priveşte pe tine, dar nu atât de laş încât să-ţi trădezi cea 
mai bună prietenă! 

— Dar tata m-a ameninţat, zise băiatul gâfâind, 
împreunându-şi degetele slabe şi mie mi-e groază de el... 
Mi-e groază de el! Nu „cutez” să-ţi spun! 

— Aşa? Bine! Zise Catherine cu o milă plină de dispreţ. 
Păstrează-ţi secretul, eu „nu” sunt laşă! Salvează-te pe tine. 
Mie nu mi-e frică! 


Mărinimia ei îi stoarse lacrimi. Linton plângea în neştire, 
sărutându-i mâinile, de care se sprijinea, dar nu avu curajul 
să vorbească. Eu mă întrebam ce-o fi misterul acesta, şi-am 
hotărât că n-o voi mai lăsa niciodată pe Catherine să sufere, 
cu ştiinţa mea, numai ca să-i facă lui sau altcuiva bine. 
Deodată am auzit foşnet prin bălării, am ridicat privirea şi l- 
am văzut pe domnul Heathcliff chiar lângă noi, coborând 
dinspre Heights. Nu aruncă nici o privire spre cei doi tineri, 
cu toate că era destul de aproape ca să-l fi auzit pe Linton 
plângând, ci mă salută cu un glas destul de prietenos, glas 
pe care nu-l avea decât faţă de mine, dar a cărui sinceritate 
nu m-a putut împiedica să mă îndoiesc şi zise: 

— Ce plăcere să te văd atât de aproape de casa mea, 
Nelly! Ce mai e pe la Grange? Ia să auzim! Se zvoneşte, 
adăugă el coborând glasul, că Edgar Linton e pe patul de 
moarte. Poate că lumea exagerează! 

— Nu exagerează. Stăpânul meu e pe moarte, i-am 
răspuns; e adevărat ce spune lumea. Trist lucru pentru noi 
toţi, dar o binecuvântare pentru el! 

— Cât crezi că mai durează? Întrebă. 

— Nu ştiu, i-am răspuns. 

— Pentru că, urmă uitându-se la cei doi tineri, care stăteau 
nemişcaţi sub ochii lui - Linton părea că nu îndrăzneşte să- 
şi mişte sau să-şi ridice capul, iar din pricina lui nici 
Catherine nu se putea clinti —pentru că băiatul acela de 
colo pare hotărât să-mi zădărnicească planurile, aşa că i-aş 
fi recunoscător unchiului său dacă s-ar grăbi şi s-ar duce 
înaintea lui. Ia ascultă!... E multă vreme de când secătura 
joacă comedia asta? I-am „dat” eu câteva lecţii de cum 
trebuie să se miorlăie. Totdeauna e-atât de vioi când e cu 
domnişoara Linton? 

— Vioi? Nu... A fost cât se poate de trist, i-am răspuns. 
Uită-te la el! Îţi spun drept că în loc să hoinărească pe 
dealuri cu iubita lui, ar face mai bine să stea în pat sub 
îngrijirea unui doctor. 


— Aşa va fi peste o zi sau două, mârâi Heathcliff. Dar 
deocamdată... Scoală-te, Linton! Scoală-te! Strigă el. Nu te 
târi pe jos. Ridică-te imediat! 

Linton se prăbuşi din nou la pământ. Cred că spaima şi 
neajutorarea îi ajunseseră la paroxism sub privirile tatălui, 
căci nu avea nici un alt motiv să se poarte astfel. Făcu mai 
multe sforţări să-i asculte porunca, dar pentru moment 
puţina lui putere dispăruse şi căzu din nou cu un geamăt. 
Domnul Heathcliff înaintă spre el şi-l ridică, apoi îl sprijini 
de-un dâmb acoperit cu iarbă. 

— Acum, zise el cu o furie reţinută, să ştii că mă supăr; şi 
dacă nu-ţi poţi domina neputinţa... Fir-ai tu al dracului! 
Ridică-te imediat! 

— Da, tată, mă ridic, spuse el gâfâind. Numai lasă-mă-n 
pace, căci, de nu, leşin. Am făcut aşa cum ai dorit tu, sunt 
sigur, Catherine are să-ţi spună că... Eu... Am fost vesel! Ah, 
rămâi lângă mine, Catherine, dă-mi mâna... 

— la-o pe-a mea, zise tatăl lui şi ţine-te pe picioare. Uite- 
aşa... Ea îţi va oferi braţul aşa... Uită-te la ea. Ai să crezi că 
sunt chiar diavolul, domnişoară Linton, dacă pot provoca o 
asemenea spaimă. Fii, te rog, bună şi condu-l până acasă. 
Vrei? Tremură dacă mă ating de el. 

— Linton, dragul meu, şopti Catherine, eu nu pot merge la 
Wuthering Heights, tăticu' mi-a interzis. Tatăl tău n-o să-ţi 
facă nici un rău. De ce eşti atât de speriat? 

— Pentru nimic în lume nu mă mai întorc în casa aceea, 
răspunse el. Nu „pot” să mă-ntorc acolo fără tine! 

— Stai! Strigă tatăl. Să respectăm scrupulele filiale ale 
domnişoarei Catherine. Nelly, du-l dumneata acasă, iar eu 
am să-ţi urmez sfatul, în ceea ce priveşte doctorul, fără 
întârziere. 

— Şi-ai să faci foarte bine, i-am răspuns. Dar eu trebuie să 
rămân cu stăpâna mea; nu uita că îngrijirea fiului dumitale 
nu intră în atribuţiile mele. 

— Eşti foarte îndărătnică, ştiu, zise Heathcliff, aşa că mă 
obligi să-l ciupesc puţin pe copilaş şi să-l fac să ţipe ca să-ţi 


trezească mila. Atunci, haide, eroul meu! Vrei să te-ntorci 
acasă însoţit de mine? 

Şi se apropie din nou de Linton, prefăcându-se c-ar vrea să 
pună mâna pe făptura lui şubredă; dar Linton se feri de el şi 
se agăţă de Cathy, implorând-o să-l însoţească până acasă. 
Rugăminţile lui erau atât de deznădăjduite, încât nu 
permiteau nici un fel de refuz; şi, cu toate că nu eram de 
acord, n-am putut-o împiedica. De fapt, cum era să-i refuze 
ajutorul? Noi nu puteam înţelege pentru ce e atât de 
îngrozit, dar îl vedeam neputincios în faţa groazei şi mi se 
părea că, dacă spaima va mai creşte, băiatul îşi va pierde 
minţile. Am ajuns până-n pragul uşii. Catherine intră; eu am 
aşteptat-o să-l aşeze pe bolnav într-un fotoliu, sperând că se 
va întoarce imediat. Dar domnul Heathcliff, împingându-mă 
pe la spate, strigă: 

— Casa mea nu-i ciumată, Nelly! Şi am de gând să fiu 
ospitalier astăzi; stai jos şi dă-mi voie să închid uşa. 

O închise şi o încuie. Tresării. 

— O sa vă ofer un ceai înainte de a vă întoarce acasă, 
adăugă el. Sunt singur că Hareton s-a dus cu nişte vite la 
Lees, iar Zillah şi Joseph au plecat într-o călătorie de 
plăcere; şi cu toate că sunt obişnuit să fiu singur, îmi place, 
când am prilejul, să mă bucur de o companie interesantă. 
Domnişoară Linton, ia loc lângă „el”. Îţi dau şi eu ce am: 
darul meu nu prea merită să fie primit, dar altceva n-am. 
Vreau să spun că ţi-l ofer pe Linton. Uite cum mă priveşte! 
Ciudat ce sentimente sălbatice se trezesc în mine când mi 
se pare că provoc teama cuiva! Dacă m-aş fi născut într-o 
ţară cu legi mai puţin severe şi gusturi mai puţin delicate, 
m-aş fi distrat făcând pe-ndelete vivisecţia celor doi de colo. 
Aşa, ca să treacă o seară. 

Respiră adânc şi izbi masa înjurând ca pentru el: 

— La dracu'! Îi urăsc! 

— Mie nu mi-e frică de dumneata! Exclamă Catherine, 
care nu auzise ultima parte a discursului. Apoi se apropie 
de el; ochii ei negri scânteiau de furie şi de hotărâre. Dă-mi 


cheia, vreau să mi-o dai! Zise ea. N-o să mănânc şi n-o să 
beau aici nimic, să ştiu bine că mor de foame. 

Heathcliff ţinea cheia în mâna care-i rămăsese pe masă. 
Ridică privirea, cuprins de un fel de mirare văzându-i 
îndrăzneala; sau poate că glasul şi privirile ei i-au reamintit 
fiinţa de la care le moştenise. Cathy se repezi la cheie şi 
aproape că reuşi, printre degetele lui desfăcute, să pună 
mâna pe ea. Dar gestul ei îl readuse la realitate şi Heathcliff 
strânse din nou pumnul. 

— Şi-acum, Catherine Linton, zise el, pleacă de-aici, altfel 
te trântesc la pământ şi doamna Dean ar înnebuni. 

Fără a ţine seama de ameninţarea lui, Cathy îi apucă din 
nou pumnul în care se afla cheia. 

— Vom pleca de-aici! Repetă ea sforţându-se din răsputeri 
să-i desfacă degetele şi, văzând că unghiile nu-l 
impresionează, se folosi de dinţi cu destul de multă tărie. 

Heathciliff îmi aruncă nişte priviri care, pentru o clipă, m- 
au împiedicat să intervin. Catherine era prea atentă la 
degetele lui puternice, ca să-i mai observe şi faţa. Heathcliff 
deschise pumnul brusc şi renunţă la obiectul disputei. Dar, 
înainte ca ea să fi luat cheia, o prinse cu mâna în care 
avusese cheia şi-o trase pe genunchi, administrându-i cu 
cealaltă, pe unul din obraji, o ploaie de palme 
înspăimântătoare; şi fiecare palmă ar fi fost suficientă ca 
ameninţarea lui să devină realitate, dacă ea ar fi putut să 
cadă jos. 

Văzând această violenţă diabolică, m-am repezit furioasă 
la el. 

— Nemernicule! Am început să strig. Nemernic ce eşti! 

O lovitură în piept mă făcu să tac. Fiind corpolentă, îmi 
pierd uşor răsuflarea; aşa că, din cauza loviturii şi a furiei, 
am dat înapoi, clătinându-mă ameţită şi având senzaţia că 
mă înăbuş sau că-mi plesneşte o vână. Scena se isprăvi în 
două minute. Catherine, eliberată, îşi duse amândouă 
mâinile la tâmple; parcă nu era sigură dacă mai are urechi 


sau ba. Tremura ca varga, sărmana fetiţă şi se rezemă de 
masă cu desăvârşire năucită. 

— Vezi că ştiu cum se pedepsesc copiii?! Zise ticălosul cu 
sălbăticie, în timp ce se apleca să pună din nou mâna pe 
cheia care căzuse jos. Şi-acum du-te la Linton, cum ţi-am 
spus şi plângi cât pofteşti! Ca mâine am să fiu tatăl tău... 
Singurul tată pe care-l vei mai avea peste câteva zile... Şi-ai 
să mai încasezi de-astea din belşug. Tu poţi răbda multe, nu 
eşti o prăpădită, şi-ai să le guşti în fiecare zi dacă-ţi mai 
surprind în ochi răutatea aceea drăcească! 

Cathy, în loc să se ducă la Linton, se repezi la mine, 
îngenunche şi, punându-şi obrajii aprinşi în poala mea, 
începu să plângă în gura mare. Vărul ei se ghemuise într-un 
colţ al băncii, tăcut ca un şoarece, felicitându-se, îndrăznesc 
să spun, că bătaia o primise altul şi nu el. Domnul 
Heathcliff, observând că suntem încremeniţi cu toţii, se 
ridică şi, foarte îndemânatic, făcu ceaiul. Ceştile şi farfuriile 
fuseseră pregătite din timp. Turnă ceaiul şi-mi oferi o 
ceaşcă. 

— Haide, spală-ţi veninul, zise. Şi dă-i şi răsfăţatei tale şi 
ăluia al meu. Nu-i otrăvit, cu toate că l-am pregătit eu. Mă 
duc afară să caut caii. 

Primul nostru gând, văzându-l ducându-se, a fost să 
căutăm o ieşire. Am încercat uşa dinspre bucătărie, dar era 
încuiată pe dinafară; ne-am uitat la ferestre, dar erau prea 
înguste chiar şi pentru corpul subţire al lui Cathy. 

— Domnule Linton, am strigat eu văzând că suntem 
întemniţate în toată legea, dumneata ştii ce urmăreşte 
diabolicul dumitale tată şi, dacă nu ne spui, am să-ţi trag 
câteva peste urechi, aşa cum a tras el peste ale verişoarei 
dumitale! 

— Da, Linton, trebuie să ne spui, zise Catherine. Din cauza 
ta am venit aici, şi-ar fi un semn de râutate şi 
nerecunoştinţă dacă refuzi să vorbeşti. 

— Dă-mi ceai, mi-e sete. După aceea am să vă spun, 
răspunse el. Doamnă Dean, să pleci de-aici. Nu-mi place 


când stai aşa, pe capul meu. Ah, Catherine, ţi-au picat 
lacrimile în ceaşca mea. Nu mai beau ceaiul ăsta, dă-mi 
altul. 

Catherine îi turnă altul şi-şi şterse obrazul. Mie mi-era 
scârbă de calmul micului nemernic, care nu se mai temea 
pentru pielea lui. Spaima pe care-o manifestase pe dealuri 
dispăruse de cum intrase în casă la Wuthering Heights. Aşa 
c-am ghicit că fusese ameninţat c-o bătaie groaznică dacă 
nu izbuteşte să ne atragă în casă şi că, o dată faptul 
împlinit, nu mai avea alte temeri imediate. 

— 'Tăticu' vrea să ne căsătorim, continuă el, după ce sorbi 
puţin ceai. Ştie că tăticul tău nu ne-ar lăsa să ne căsătorim 
acum, dar se teme c-o să mor dacă mai aşteptăm. De aceea 
vrea să ne căsătorim mâine, iar dumneata trebuie să rămâi 
la noapte aici. Dacă faci cum vrea el, poţi să te întorci acasă 
poimâine, şi-ai să mă iei şi pe mine acolo. 

— Să te ia cu ea, nenorocitule? Am exclamat eu. 
„Dumneata” să te însori? Dar cum? Omul ăsta e nebun, ori 
crede că noi toţi suntem nişte smintiţ! Şi dumneata îţi 
închipui că domnişoara asta tânără, frumoasă, sănătoasă, 
fata asta plină de viaţă se va lega de o maimuţă prăpădită 
ca dumneata? Dumneata crezi că se va găsi „cineva”, ca să 
nu mai vorbim de domnişoara Catherine Linton, care să te 
ia de bărbat? Meriţi să fii bătut cu biciul pentru că ne-ai 
ademenit să venim aici cu prefăcătoria şi văicărelile 
dumitale mişeleşti! Şi-acum... Nu te uita ca un tâmpit! Îmi 
vine să-ţi trag o zgâlţâială straşnică pentru trădarea 
dumitale neruşinată şi pentru îngâmfarea prostească de 
care-ai fost în stare! 

L-am scuturat niţel, dar el începu să tuşească, recurgând 
la resursele lui obişnuite de gemete şi plânsete, iar 
Catherine mă dojeni. 

— Să rămân aici toată noaptea? Asta nu! Zise ea, privind 
atent în jur. Ellen, am să dau foc la uşa asta, dar tot am să 
ies. 


Şi ar fi pornit pe loc la înfăptuirea acestei ameninţări dacă 
Linton nu s-ar fi speriat iarăşi din pricina iubitei lui 
persoane. O strânse cu braţele lui firave şi, plângând în 
hohote, îi zise: 

— Nu vrei să mă iei şi să mă salvezi? Nu vrei să mă laşi să 
vin cu tine la Grange? O, scumpa mea Catherine, nu pleca, 
nu mă părăsi! „lrebuie” să-l asculţi pe tatăl meu... 
„Irebuie!” 

— Eu trebuie să-l ascult pe-al meu, îi răspunse ea şi să-l 
scap de această aşteptare chinuitoare. Toată noaptea! Ce-o 
să creadă? Probabil c-a şi început să dispere. Ori sparg o 
uşă, ori îi dau foc, dar trebuie să ies de-aici. Fii liniştit, că nu 
te ameninţă nimic, dar dacă mă opreşti... Linton, eu îl 
iubesc pe tăticu' mai mult decât pe tine? 

Spaima mortală pe care-o simţea în faţa mâniei domnului 
Heathcliff redădu băiatului elocvenţa laşităţii. Catherine era 
aproape înnebunită, dar stăruia că trebuie să plece acasă şi 
încerca să-l implore, ea de data asta şi să-l convingă să-şi 
înfrângă suferinţa egoistă. În timp ce el vorbea astfel, 
temnicerul nostru se întoarse. 

— Animalele voastre au fugit, zise el, şi... la te uită, Linton, 
iar miorlai? Ce ţi-a făcut? Haide, haide... Linişteşte-te şi du- 
te la culcare. Peste-o lună sau două, băiete, ai să-i poţi plăti 
cu o mână viguroasă toată tirania pe care-o înduri acum. Tu 
suferi din pură dragoste, nu-i aşa? Doar n-ai nici un alt 
motiv. Are să te ia de bărbat! Şi-acum du-te la culcare! 
Zillah nu vine astă-seară acasă, aşa că trebuie să te 
dezbraci singur! Tăcere! Să nu te mai aud. Cum ajungi în 
camera ta, nu mă mai apropii de tine. N-ai de ce te teme. 
Din întâmplare, te-ai purtat destul de bine. Restul mă 
priveşte pe mine. 

Heathcliff rosti aceste cuvinte ţinând uşa deschisă, ca să 
treacă fiul său. Acesta ieşi ca un căţel, temându-se ca nu 
cumva omul care-i dădea drumul să-i tragă o lovitură 
vicleană. Apoi Heathcliff răsuci din nou cheia în broască şi 
se apropie de foc; stăpâna mea şi cu mine stăteam tăcute. 


Catherine ridică privirea şi, instinctiv, duse mâna la obraz. 
Apropierea lui reînviase în ea o senzaţie dureroasă. Nimeni 
altul n-ar fi fost în stare să privească aspru acest gest 
copilăresc, dar el se încruntă şi mârâi: 

— Aha, zici că nu-ţi e frică de mine? Îţi ascunzi bine 
curajul! Pari al dracului de speriată! 

— Acum sunt speriată, răspunse ea, pentru că, dacă 
rămân aici, tăticu' va fi nenorocit; şi cum aş putea îndura 
să-l fac să sufere când el... Când el... Domnule Heathcliff 
„lasă-mă” să mă duc acasă! Îţi făgăduiesc că mă mărit cu 
Linton; şi tăticu' vrea asta, iar eu îl iubesc. Pentru ce să mă 
sileşti să fac un lucru pe care l-aş face eu însămi de 
bunăvoie? 

— Numai să îndrăznească să te silească! Am strigat eu. 
Există legi în ţara asta, slavă Domnului că există, chiar dacă 
ne aflăm într-un loc atât de părăsit. L-aş denunța chiar de- 
ar fi fiul meu; asta-i o crimă pentru care nu există îndurare! 

— Tăcere! Zise ticălosul. Du-te dracului cu strigătele tale! 
N-am chef să te aud vorbind. Domnişoară Linton, nu ştii ce 
plăcere-mi face când mă gândesc că tatăl dumitale e 
nenorocit. N-am să dorm la noapte de bucurie. N-ai fi putut 
nimeri o cale mai sigură ca să-ţi fixezi reşedinţa sub 
acoperişul meu pentru următoarele douăzeci şi patru de 
ore decât spunându-mi că va avea drept consecinţă acest 
fapt. În ceea ce priveşte promisiunea dumitale de a te 
căsători cu Linton, voi avea eu grijă să te ţii de cuvânt, căci 
nu vei părăsi casa mea până când treaba asta nu se va 
împlini. 

— Atunci trimite-o pe Ellen să-i spună lui tăticu' că nu mi s- 
a întâmplat nimic! Exclamă Catherine plângând amarnic. 
Sau căsătoreşte-mă numaidecât cu Linton. Bietul tăticu'. 
Ellen, o să creadă că ne-am pierdut. Ce ne facem? 

— Da' de unde! O să creadă c-ai obosit îngrijindu-l şi c-ai 
plecat să te distrezi un pic, răspunse Heathcliff. Nu poţi 
spune că n-ai intrat de bunăvoie în casa mea dispreţuind 
sfatul lui de a nu o face. De altfel e absolut firesc să doreşti 


să te distrezi la vârsta dumitale şi să te fi săturat să 
dădăceşti un om bolnav, mai ales când acel bărbat nu-ţi e 
decât tată. Catherine, cele mai fericite zile ale vieţii lui s-au 
isprăvit când au început zilele dumitale. Îndrăznesc să-ţi 
spun că te-a blestemat pentru c-ai venit pe lume- cel puţin 
eu aşa am făcut —şi drept este să te blesteme şi când 
pleacă din lumea asta, iar eu te voi blestema de asemenea. 
Nu te iubesc! Şi cum te-aş pute-a iubi? Termină cu plânsul! 
După câte prevăd, asta o să fie principala dumitale 
distracţie de azi înainte, dacă nu cumva Linton, 
recunoscător, va căuta să te răsplătească pentru pierderile 
suferite, aşa cum părintele dumitale grijuliu îşi face iluzii că 
va fi. Scrisorile lui pline de mângăieri şi sfaturi m-au distrat 
peste măsură. În ultima lui scrisoare îi recomanda comorii 
mele să aibă grijă de comoara lui şi să fie bun cu ea după 
ce-o va lua de nevastă. Grijuliu şi blând... Iată o atitudine 
părintească. Dar Linton are nevoie pentru propria lui 
persoană de toată grija şi blândeţea pe care le posedă. 
Linton va şti să joace bine rolul unui mic tiran. El e în stare 
să chinuiască oricâte pisici dacă li s-ar scoate mai întâi dinţii 
şi li s-ar tăia ghearele. Ai să-i poţi povesti unchiului său, 
când te vei întoarce acasă, lucruri frumoase despre 
blândeţea nepotului, te asigur! 

— Bine faci! l-am spus. Dezvăluie-i caracterul fiului 
dumitale. Arată-i cât îţi seamănă, şi-apoi sper că 
domnişoara Cathy se va gândi de două ori înainte de-a lua 
de bărbat un şarpe ca ăsta! 

— Nu ţin deloc să vorbesc acum despre însuşirile lui bune, 
răspunse Heathcliff; pentru că trebuie să-l accepte, ori să 
rămână prizonieră şi dumneata împreună cu ea, până la 
moartea stăpânului dumitale. Pot foarte bine să vă rețin aici 
pe-amândouă, ascunse. Dacă nu mă crezi, încurajeaz-o să-şi 
retragă cuvântul şi vei avea prilejul să te-ncredinţezi 
singură. 

— N-am să-mi retrag cuvântul, zise Catherine. Mă voi 
căsători cu el chiar în ceasul ăsta, dac-o să mă pot duce, 


după aceea, la Thrushcross Grange. Domnule Heathcliff, 
eşti un om dur, dar nu eşti un diavol şi nu cred că vrei să-mi 
distrugi din pură răutate întreaga fericire. Dacă tăticu' 
crede că l-am părăsit intenţionat şi moare înainte dea mă 
întoarce acasă la el, cum aş mai putea trăi? Am renunţat să 
mai plâng, dar am să cad în genunchi la picioarele dumitale 
şi n-am să mă ridic şi n-am să-mi iau ochii de pe faţa 
dumitale până când nu te vei uita în ochii mei! Nu! Nu 
întoarce capul! Uită-te la mine! N-ai să vezi nimic 
provocator. Eu nu te urăsc. Eu nu sunt mânioasă pentru că 
m-ai lovit. Dumneata n-ai iubit în viaţa dumitale pe nimeni, 
unchiule? Niciodată? Ah! Trebuie să te uiţi o dată în ochii 
mei! Sunt atât de nenorocită, nu se poate să nu-ţi pară rău 
şi să nu-ţi fie milă de mine. 

— Ia-ţi degetele astea de şopârlă de pe mine şi cară-te de- 
aici, că, de nu, dau cu piciorul în tine! Strigă Heathcliff 
respingând-o cu brutalitate. Prefer să fiu în strânsoarea 
unui şarpe. Cum dracu-ţi poţi închipui că mă vei îndupleca? 
„le detest!” 

Ridică din umeri şi se scutură, de parcă într-adevăr toată 
carnea de pe el ar fi fost cuprinsă de silă, şi-şi împinse 
înapoi scaunul, în timp ce eu m-am ridicat şi-am deschis 
gura să dau drumul unui adevărat torent de insulte. Dar am 
amuţit la mijlocul primului cuvânt, căci m-a ameninţat că, 
dacă mai pronunţ o silabă; voi fi încuiată singură într-o 
cameră. Se întunecase... Am auzit nişte voci la poarta 
grădinii. Gazda noastră ieşi în grabă: el era cu mintea 
întreagă, noi însă nu. Vorbi acolo vreo două sau trei minute, 
apoi se întoarse singur. 

— Credeam c-a venit vărul dumitale, Hareton, i-am spus 
eu bietei Catherine. Ce n-aş da să sosească! Mai ştii? Poate 
c-ar fi de partea noastră. 

— Au fost trei servitori de la Grange trimişi să vă caute, 
zise Heathcliff, care auzise ce spusesem. Ai fi putut 
deschide o fereastră şi striga, dar pot să jur că puicuţa e 


încântată că n-ai făcut-o. E bucuroasă c-o forţez să stea aici. 
Sunt sigur. 

Dându-ne seama c-am pierdut ocazia, am dat amândouă 
frâu liber deznădejdii, iar el ne-a lăsat să ne văităm până la 
ora nouă. Atunci ne-a poruncit să ne urcăm sus prin 
bucătărie, în odaia lui Zillah. l-am şoptit tovarăşei mele să 
se supună, sperând că vom reuşi să ieşim pe fereastra de- 
acolo, sau să trecem în pod şi apoi să fugim printr-o 
lucarnă. Dar fereastra era tot atât de îngustă ca şi cele de 
jos, iar ieşirea prin pod fusese zăvorâtă anume, aşa că eram 
încuiate ca şi până atunci. Niciuna dintre noi nu s-a culcat. 
Catherine, încremenită în faţa ferestrei, aştepta cu 
nerăbdare dimineaţa; şi singurul răspuns pe care l-am 
primit la nenumăratele mele rugăminţi de-a se odihni au 
fost câteva suspine adânci. M-am aşezat într-un fotoliu şi, în 
timp ce mă suceam încoace şi încolo, m-am judecat aspru 
pentru multele prilejuri în care nu-mi făcusem datoria aşa 
cum se cuvenea; căci în clipa aceea mă bătea gândul că de 
aici se trăseseră toate nenorocirile stăpânilor mei. De fapt 
nu era chiar aşa, îmi dau seama acum, dar aşa mi s-a părut 
în noaptea aceea îngrozitoare, şi-l socoteam chiar şi pe 
Heathcliff mai puţin vinovat decât mine. 

Heathcliff veni la ora şapte şi întrebă dacă domnişoara 
Linton s-a sculat. Ea se repezi imediat la uşă şi răspunse că 
da. 

— Atunci haide, zise el, deschizând uşa şi trăgând-o afară. 

M-am ridicat s-o urmez, dar el răsuci din nou cheia. Am 
cerut să-mi dea drumul. 

— Ai răbdare, răspunse el; îţi trimit într-o clipă micul 
dejun. 

Am lovit cu pumnii în tăblia uşii, am scuturat clanţa cu 
mânie, iar Catherine l-a întrebat pentru ce mă mai ţine 
încuiată. El i-a răspuns că trebuie să mai rabd un ceas, apoi 
au plecat amândoi. Am răbdat aşa două sau trei ore, până 
când, într-un târziu, am auzit paşi; dar nu erau ai lui 
Heathcliff. 


— 'Ţi-am adus ceva de mâncare, se auzi un glas; deschide 
uşa! 

Am deschis uşa fără a pregeta şi l-am văzut pe Hareton, 
încărcat cu hrană destulă pentru ziua întreagă. 

— Na, adăugă el, împingându-mi tava în mână. 

— Stai un minut... Am început eu. 

— Ba nu! Strigă el şi se retrase fără a ţine seama de 
rugăminţile mele de-a mai zăbovi. 

Am rămas acolo încuiată ziua întreagă şi toată noaptea 
următoare, şi-apoi încă una şi încă una. Am stat cu totul 
cinci nopţi şi patru zile; nu-l vedeam decât pe Hareton, 
dimineaţa. Şi era un paznic desăvârşit: ursuz, mut şi surd la 
orice încercare de a-i trezi simţul de dreptate sau mila. 

CAPITOLUL 28 

În dimineaţa sau mai bine zis în după-amiaza celei de a 
cincea zi am auzit apropiindu-se un alt pas... Mai uşor şi 
mai grăbit. De data aceasta persoana intră chiar în odaie. 
Era Zillah, gătită cu şalul ei roşu şi cu o bonetă neagră de 
mătase pe cap. Un coş împletit din răchită îi atârna pe braţ. 

— Oh, doamnă Dean! Dumneata erai?! Exclamă ea. Vai, 
Doamne, ce se mai vorbeşte pe socoteala dumitale la 
Gimmerton. Nu mi-am putut închipui altceva decât c-ai 
căzut în mlaştina Calului Negru împreună cu domnişorica; 
dar stăpânul mi-a spus c-aţi fost găsite şi că va adăpostit 
aici! Auzi! Desigur c-aţi dat de-o insulă, nu-i aşa? Şi câtă 
vreme aţi stat în mlaştină? Stăpânul meu v-a salvat, nu? 
Doamnă Dean, dar văd că nu eşti prea slabă... Desigur, n-ai 
dus-o rău. Nu-i aşa? 

— Stăpânul dumitale e-un adevărat nemernic, i-am 
răspuns. Dar are să dea socoteală pentru toate! N-ar fi 
trebuit să născocească povestea asta, căci tot o să se 
descopere adevărul! 

— Ce vrei să spui? Întrebă Zillah. Nu-i o poveste de-a lui, 
aşa spune toată lumea din sat... Zice că v-aţi rătăcit în 
mlaştini, iar eu, când am venit acasă, i-am zis lui Eamshaw: 
„Ei, domnule Hareton, de când am plecat eu de-acasă s-au 


petrecut lucruri de mai mare minunea. E tare păcat de fata 
aceea tânără şi de biata Nelly Dean. El holbă ochii la mine. 
Am crezut că nu auzise nimic şi i-am spus eu ce se zvoneşte. 
Stăpânul ascultă şi el, zâmbi ca pentru sine şi zise: „Dac-au 
fost în mlaştini, acum au ieşit de acolo, Zillah. Nelly Dean se 
află în clipa asta în camera ta. Urcă-te sus şi spune-i că 
poate s-o şteargă, uite cheia. I se urcase la cap apa din 
baltă şi era gata să fugă acasă ca o nebună, dar eu am 
oprit-o aici până şi-a venit în fire. Poţi să-i spui să plece 
imediat la Grange, dacă e-n stare; şi mai spune-i, din partea 
mea, că tânăra domnişoară va veni şi ea la timp, pentru a 
lua parte la înmormântarea stăpânul.” 

— A murit domnul Edgar?! Am întrebat-o eu ţipând. Oh! 
Zillah! Zillah! 

— Nu, nu, şezi jos, scumpa mea doamnă, mi-a răspuns; 
desigur, eşti încă bolnavă. N-a murit. Doctorul Kenneth- l- 
am întâlnit pe drum şi l-am întrebat-crede c-o s-o mai ducă 
poate o zi. 

În loc să mă aşez, mi-am luat iute paltonul şi boneta şi m- 
am grăbit să cobor, căci drumul era liber. Am intrat în sală 
şi mi-am făcut ochii roată, ca să găsesc pe cineva care să-mi 
dea vreo veste despre Catherine. Camera era plină de 
soare, uşa larg deschisă, dar nimeni nicăieri. Nu ştiam ce să 
fac, să plec imediat sau să mă întorc să-mi caut stăpâna, 
când o tuse uşoară mă făcu să privesc spre cămin. Linton 
zăcea întins pe bancă, singur în sală, sugând o acadea şi 
urmărind cu privirea-i apatică mişcările mele. 

— Unde-i domnişoara Catherine?! L-am întrebat pe-un ton 
aspru, sperând că, prinzându-l singur acolo, voi putea băga 
spaima în el ca să-mi dea vreo informaţie. 

E] sugea acadeaua mai departe ca un nevinovat. 

— A plecat? L-am întrebat. 

— Nu, mi-a răspuns, e sus; n-are să plece, căci n-o lăsăm 
noi. 

— N-o laşi tu, idiotule! Am exclamat. Du-mă imediat în 
odaia ei, căci de nu, ţi-arăt eu ţie, de-ai să mă ţii minte! 


— O să-ţi arate el tăticu' ţie dacă-ncerci să intri acolo, 
răspunse el. Mi-a spus că nu trebuie să mă port blând cu 
Catherine; e nevasta mea şi e-o neruşinare din partea ei 
dacă doreşte să mă părăsească! Mi-a mai spus căeamă 
urăşte şi-mi doreşte moartea ca să pună mâna pe banii mei, 
dar n-o să pună mâna pe ei şi n-o să plece acasă! Nu, 
niciodată!... Poate să plângă şi să bolească oricât o pofti! Îşi 
reluă ocupaţia de mai înainte, închizând pleoapele de parcă 
avea de gând să aţipească. 

— Domnule Heathcliff, am reînceput eu, ai uitat cât de 
bună a fost Catherine cu dumneata iarna trecută, când 
spuneai c-o iubeşti, când îţi aducea cărţi şi-ţi cânta cântece 
şi venea atât de des prin vânt şi vifor ca să te vadă? Într-o 
seară, când n-a putut veni, a plâns la gândul c-ai să fii 
dezamăgit. Şi atunci ţi-ai dat seama că era mult prea bună 
faţă de dumneata, iar acum crezi minciunile tatălui 
dumitale, cu toate că ştii cât vă urăşte pe amândoi! Şi te 
aliezi cu el împotriva Catherinei. Frumoasă recunoştinţă, 
nu-i aşa? N-am ce zice! 

Colţul gurii lui Linton se lăsă în jos, şi-şi scoase acadeaua 
din gură. 

— A venit la Wuthering Heights pentru că te ura? Am 
continuat eu. la gândeşte-te bine! Cât despre banii 
dumitale, nici nu ştie dacă vei avea vreodată bani. Zici că-i 
bolnavă şi totuşi o laşi acolo sus, singură, într-o casă 
străină! Şi doar ai simţit pe pielea dumitale ce-nseamnă să 
fii părăsit! Ai ştiut să te înduioşezi de propria-ţi suferinţă şi 
ei i-a fost milă de dumneata, dar dumitale nu ţi-e milă de 
suferinţa ei! Plâng, vezi bine... Eu, o femeie bătrână, o 
simplă servitoare... lar dumneata, după ce ai pretins că ţii 
la ea şi cu toate că ai atâtea motive s-o adori, îţi ţii lacrimile 
toate numai pentru dumneata şi zaci aici foarte liniştit. Ah, 
eşti un băiat egoist şi hain la suflet! 

— Nu pot sta cu ea, răspunse arţăgos. Şi nici n-am să stau 
singur cu ea. Plânge aşa de tare, că n-o pot suporta. Şi nu 
vrea să tacă, deşi i-am spus că-l chem pe tata. O dată l-am şi 


chemat, şi-a ameninţat-o c-o sugrumă dacă nu se potoleşte; 
dar în clipa când a părăsit el camera, a reînceput să geamă 
şi să se vaite, şi-aşa a făcut toată noaptea, cu toate c-am 
țipat la ea de furie că nu puteam dormi. 

— Domnul Heathcliff nu-i acasă? L-am întrebat observând 
că făptura aceea prăpădită nu era în stare să ia parte la 
suferinţele morale ale verişoarei lui. 

— E-n curte, răspunse el, stă de vorbă cu doctorul 
Kenneth, care zice că, într-adevăr, de data asta unchiul e pe 
moarte. Mă bucur, căci după el eu am să fiu stăpân la 
Grange. Catherine a vorbit întotdeauna despre Grange ca 
despre casa „ei”. Şi nu-ia ei! E-a mea! Tăticu' zice că tot ce 
are ea e-al meu. Toate cărţile ei frumoase sunt ale mele. 
Cathy a spus că mile dă mie pe toate şi păsărelele ei 
frumoase şi căluţul ei Minny, dacă-i dau cheia odăii noastre, 
şi-o las să iasă; dar eu i-am spus că n-are nimic de dat, căci, 
toate” astea sunt ale mele. Apoi a plâns, şi-a scos un 
medalion de la gât, două miniaturi într-o cutiuţă de aur- 
într-o parte mama ei, iar în alta unchiul, când erau tineri- şi 
mi-a spus că mi-l dă mie. Asta s-a-ntâmplat ieri... Dar eu i- 
am spus că şi ăla era tot al meu şi-am încercat să i-l iau. 
Urâcioasa nu m-a lăsat; m-a împins de m-a lovit foarte tare. 
Eu am ţipat- asta o sperie! Când l-a auzit pe tăticu' venind, 
a rupt medalionul în două, mi-a dat fotografia mamei sale, 
iar pe cealaltă a încercat s-o ascundă. Tăticu' a-ntrebat ce 
se întâmplase, şi-atunci i-am explicat. El a luat-o pe cea pe 
care-o aveam eu şi i-a poruncit să mi-o dea mie pe cealaltă, 
dar ea a refuzat. Atunci a trântit-o pe Catherine la pământ 
şi a rupt medalionul de pe lanţ, zdrobindu-l cu piciorul. 

— Şi ţi-a făcut plăcere s-o vezi lovită? Am întrebat eu, 
având motivele mele să-l fac să vorbească. 

— Am închis ochii, mi-a răspuns. Întotdeauna închid ochii 
când tata dă în vreun câine sau în vreun cal... Loveşte atât 
de tare! Totuşi, la început m-am bucurat... Merita să fie 
pedepsită pentru că mă împinsese. Dar după ce tăticu' a 
plecat, m-a chemat la fereastră şi mi-a arătat obrazul: şi-l 


muşcase cu dinţii pe dinăuntru şi gura îi era plină de sânge. 
Apoi a adunat de pe jos bucăţelele de fotografie, mi-a întors 
spatele şi s-a aşezat cu faţa la perete. De-atunci nu mi-a mai 
spus nici o vorbă; îmi vine să cred că nu poate vorbi fiindc-o 
doare gura. Îmi pare rău că vorbesc aşa de ea, dar prea e 
rea, plânge într-una; şi-apoi e atât de palidă şi pare atât de 
sălbatică, încât mi-e frică de ea. 

— Dar, dacă vrei, dumneata poţi pune mâna pe cheie? Am 
spus eu. 

— Da, când sunt sus, mi-a răspuns, dar acum nu pot merge 
până sus. 

— În care odaie e cheia? L-am întrebat. 

— Oh, strigă el, n-am să-ţi spun! E secretul nostru. Nimeni, 
nici Hareton şi nici Zillah nu trebuie să afle. Dar m-ai 
obosit... Pleacă de-aici, pleacă de-aici! Apoi îşi sprijini capul 
pe braţ şi închise din nou ochii. 

Am socotit că cel mai cuminte lucru e să plec fără a mai da 
ochii cu domnul Heathcliff şi să caut s-o scap pe tânăra mea 
domnişoară cu ajutoare de la Grange. Când am ajuns acolo, 
mare-a fost mirarea şi bucuria celorlalţi servitori văzându- 
mă. lar când au aflat că tânăra lor stăpână era teafără, doi 
sau trei dintre ei au dat să se urce în goana mare sus şi să 
strige vestea la uşa domnului Edgar. Dar eu m-am dus în 
persoană să-l înştiinţez! Ah, cât de mult se schimbase în 
acele câteva zile! Zăcea, întruchipare a răbdării şi a 
resemnării, aşteptându-şi moartea. Părea foarte tânăr. Cu 
toate că avea treizeci şi nouă de ani, îi dădeai cu zece ani 
mai puţin. Se gândea la Catherine, căci îi murmura numele. 
Eu l-am mângâiat pe mână şi i-am vorbit. 

— Are să vină şi Catherine, domnule dragă! I-am şoptit; 
trăieşte şi e sănătoasă. Şi va fi aici chiar în seara asta, sper. 

Primele efecte ale acestor veşti mă făcură să tremur; 
domnul Edgar se ridică pe jumătate, îşi roti privirea lui vie 
în jurul încăperii, apoi căzu pe pernă leşinat. Dar, de îndată 
ce-şi reveni, i-am povestit totul despre vizita noastră forţată 
şi despre detenţiunea noastră la Heights. l-am spus că 


Heathcliff mă silise să intru în casă, ceea ce nu era tocmai 
adevărat. Am spus cât se poate de puţine lucruri împotriva 
lui Linton şi nu i-am descris nici purtarea brutală a tatălui 
său... Intenţia mea era ca, pe cât îmi stătea în putinţă, să nu 
mai adaug amar la paharul său plin! 

EI ghici că unul din scopurile duşmanului său era să-i 
asigure fiului, sau mai bine zis chiar lui însuşi, atât averea 
personală cât şi moşia Lintonilor. Dar nu pricepea pentru ce 
n-a aşteptat până după moartea lui; nu ştia că el şi nepotul 
său vor părăsi această lume aproape în acelaşi timp. Totuşi 
s-a gândit că ar fi mai bine să-şi schimbe testamentul, 
hotărându-se ca în loc să lase averea Catherinei la 
dispoziţia ei, s-o încredinţeze unor fideicomişi, care s-o 
administreze pe tot timpul vieţii ei şi a copiilor ei, dacă va 
avea, astfel ca averea Catherinei să nu-i poată reveni lui 
Heathcliff în cazul că Linton ar muri. 

După ce mi-a spus ce trebuie să fac, am trimis un curier 
să-l aducă pe avocat şi-am trimis şi patru oameni, bine 
înarmaţi, pentru a o cere pe tânăra mea stăpână de la 
temnicerul ei. Am avut mult de aşteptat până la întoarcerea 
lor. Servitorul care plecase singur s-a întors primul. Mi-a 
spus că domnul Green, avocatul, nu era acasă când a sosit 
el acolo şi-a trebuit să aştepte două ceasuri până s-a-ntors: 
domnul Green i-a spus că are o treabă urgentă în sat, dar 
că va fi la Thrushcross Grange înainte de a se lumina de 
ziuă. Cei patru oameni s-au întors şi ei, dar tot singuri. Mi- 
au adus vestea că domnişoara Catherine era bolnavă, prea 
bolnavă pentru a putea părăsi odaia şi Heathciliff nu le-a dat 
voie s-o vadă. l-am certat pe proştii aceia pentru c-au dat 
crezare poveştii lui Heathcliff, dar nu i-am spus stăpânului 
nimic. Apoi m-am hotărât să plec chiar eu la Wuthering 
Heights de cum s-o lumina de ziuă, cu o ceată-ntreagă şi să 
dau un atac în toată legea dacă Heathcliff n-ar fi vrut s-o 
elibereze de bunăvoie pe prizonieră. Am jurat şi-am jurat 
din nou că tatăl ei „trebuie” s-o vadă, măcar de-ar fi ca 


diavolul acela să fie ucis în pragul casei lui dacă va încerca 
să ne împiedice. 

Din fericire am scăpat şi de drum şi de bucluc. La ora trei 
am coborât să iau un ulcior de apă şi, pe când treceam prin 
antreu cu ulciorul în mână, am tresărit auzind o bătaie 
puternică în uşa principală. O, e Green, mi-am zis, 
aducându-mi aminte ce-mi spusese omul; nu poate fi decât 
Green şi mi-am văzut de drum, cu intenţia de a trimite pe 
altcineva să-i deschidă. Dar bătăile s-au repetat; nu prea 
tari, însă cu stăruinţă. Am pus ulciorul pe scară şi m-am 
grăbit să deschid. Afară, luna strălucea cu putere. Nu era 
avocatul. Scumpa mea stăpână mi-a sărit de gât plângând 
în hohote. 

— Ellen! Ellen! Tăticu' e-n viaţă? 

— Da, îngeraşule, am strigat, e-n viaţă! Slavă Domnului că 
eşti iarăşi în mijlocul nostru, la adăpost! 

Ea voia să fugă sus în camera domnului Linton aşa, cu 
răsuflarea tăiată, dar eu am silit-o să se aşeze pe-un scaun, 
i-am dat ceva de băut, i-am spălat faţa palidă şi i-am frecat- 
o cu şorţul, ca să-i dau un pic de culoare. Apoi i-am spus că 
trebuie să mă duc înainte, ca să-i anunţ sosirea, şi-am 
implorat-o să-i spună că va fi fericită cu tânărul Heathcliff. A 
deschis ochii mari, dar foarte curând a înţeles pentru ce o 
sfătuiam să spună o minciună şi m-a asigurat că nu se va 
plânge. 

N-am avut puterea să fiu de faţă la întâlnirea lor. Am stat 
un sfert de oră afară la uşă, şi-abia după aceea am avut 
curajul să mă apropii de pat. Totul s-a petrecut în linişte: 
disperarea Catherinei era tot atât de tăcută ca şi bucuria 
tatălui. Ea îl sprijinea, aparent calmă; iar el îşi ţintuise ochii 
măriţi, ca în extaz, asupra chipului ei. A murit fericit, 
domnule Lockwood, aşa a murit, sărutându-i obrazul şi 
şoptindu-i: Mă duc la ea; iar tu, copilul meu iubit, ai să vii şi 
tu la noi!” După aceea nu s-a mai mişcat şi n-a mai scos nici 
o vorbă, dar a privito mai departe cu ochii aceia vrâjiţi, 
strălucitori, până când, pe nesimţite, pulsul i se opri şi 


sufletul îşi luă zborul. Nimeni n-ar fi putut observa minutul 
exact al morţii; moartea i-a fost cu desăvârşire lipsită de 
luptă. 

Nu ştiu dacă lacrimile Catherinei secaseră, ori dacă 
durerea ei era prea grea pentru a le lăsa să curgă, dar am 
văzut-o stând acolo cu ochii uscați până la răsăritul 
soarelui. Apoi a rămas tot aşa până la amiază, şi-ar fi rămas 
şi mai departe, îngândurată, lângă patul mortuar, dacă n-aş 
fi stăruit să plece şi să se odihnească puţin. A fost bine c-am 
izbutit s-o iau de-acolo, căci, către vremea prânzului, 
avocatul, care trecuse pe la Wuthering Heights să ia 
instrucţiuni cu privire la modul de a se comporta, apăru. Se 
vânduse domnului Heathciliff: iată motivul pentru care 
întârziase să răspundă la chemarea stăpânului meu. Din 
fericire, după sosirea fetei lui, cugetul stăpânului n-a mai 
fost străbătut de nici o grijă lumească şi nimic nu l-a mai 
tulburat. 

Domnul Green şi-a luat sarcina de a rândui totul şi de a da 
toate poruncile trebuitoare. A concediat toţi servitorii, în 
afară de mine. Era gata să-şi exercite autoritatea până-ntr- 
atăt, încât să stăruie ca Edgar Linton să nu fie înmormântat 
lângă soţia lui, ci în capelă, laolaltă cu familia. Dar exista un 
testament care împiedica acest lucru, iar protestele mele 
vehemente s-au împotrivit şi ele încălcării dispoziţiunilor 
fostului meu stăpân. Înmormântarea s-a făcut în grabă. 
Catherinei, acum doamna Linton Heathcliff, i s-a îngăduit să 
stea la Grange până când cadavrul tatălui ei va fi scos din 
casă. 

Ea mi-a povestit că, în cele din urmă, chinul pe care-l 
încerca l-a convins pe Linton să ia asupră-şi riscul eliberării 
ei. Cathy auzise pe oamenii trimişi de mine, dicutând în faţa 
uşii şi prinsese şi sensul răspunsului dat de Heathciliff. Era 
deznădăjduită. Linton, care, după plecarea mea, fusese 
instalat în salonaşul cel mic, era atât de îngrozit de starea 
ei, încât s-a dus să-i aducă cheia înainte ca Heathcliff să se 
urce sus. A avut îndrăzneala să descuie şi să încuie uşa la 


loc, fără a o închide propriu-zis, iar când a trebuit să se 
ducă la culcare, s-a rugat să fie lăsat să doarmă cu Hareton. 
O singură dată cererea lui fu satisfăcută. Catherine ieşi pe 
furiş înainte de a se crăpa de ziuă. N-a îndrăznit să 
deschidă uşile, ca nu cumva câinii să dea alarma; a intrat în 
camerele goale şi le-a cercetat feresterele. Din fericire, 
dând de camera mamei ei, putu ieşi pe fereastră, iar de- 
acolo a coborât pe pământ cu ajutorul bradului de lângă 
geam. Linton fu aspru pedepsit pentru complicitate, deşi 
ajutorul lui fusese neînsemnat. 

CAPITOLUL 29 

În seara de după înmormântare tânăra mea doamnă şi cu 
mine şedeam în bibliotecă gândindu-ne abătute-una dintre 
noi era chiar deznădăjduită-la pierderea suferită şi vorbind 
despre viitorul nostru sumbru. 

Ajunseserăm tocmai la concluzia că soarta cea mai bună 
care-ar fi putut-o aştepta pe Catherine ar fi fost îngăduinţa 
de a rămâne la Grange; cel puţin atât cât va mai trăi Linton- 
dacă i se va permite să vină cu ea aici-iar eu să rămân cu ei 
ca menajeră. Dar planul mi se părea prea plăcut pentru a 
putea nădăjdui în înfăptuirea lui. Totuşi am sperat şi-am 
început să mă înveselesc în perspectiva că-mi voi păstra 
căminul şi slujba şi, mai presus de toate, pe iubita mea 
stăpână, când o servitoare, una din cele concediate, dar 
care nu plecase încă, s-a repezit grăbită în odaie, 
spunându-ne că „diavolul acela de Heathcliff” venea prin 
curte şi ne întrebă dacă să nu-i încuie uşa în nas. 

Chiar de-am fi fost atât de nebune să-i poruncim acest 
lucru, n-am fi avut timp s-o facem. A intrat fără nici o 
formalitate; nici n-a bătut la uşă şi nici n-a trimis pe cineva 
să-l anunţe. Era stăpân şi-a profitat de privilegiul 
stăpânului, intrând direct, fără a spune o vorbă. Glasul 
servitoarei care venise să ne înştiinţeze l-a lămurit că 
suntem în bibliotecă. A intrat de-a dreptul şi, făcând semn 
servitoarei să iasă, a închis uşa. 


Era aceeaşi încăpere în care, cu optsprezece ani în urmă, 
fusese introdus în chip de musafir. Aceeaşi lună strălucea 
prin ferestre, aceeaşi privelişte de toamnă se aşternuse 
afară. Noi nu aprinseserăm încă nici o lumânare, dar 
întreaga încăpere era luminată; se vedeau chiar şi 
portretele de pe perete, capul splendid al doamnei Linton şi 
faţa blajină a soţului ei. Heathcliff înaintă spre cămin. 
Timpul îi schimbase destul de puţin înfăţişarea. Era acelaşi 
bărbat, faţa lui întunecată era parcă mai galbenă, mai trasă 
şi mai liniştită, corpul poate puţin mai greoi, dar nici o altă 
deosebire. Când îl văzu, Catherine se ridică şi căută să fugă 
din odaie. 

— Stai, zise el prinzând-o de braţ. S-a isprăvit cu fugile 
tale! Unde vrei să te duci? Am venit să te iau acasă şi sper 
că vei deveni o fiică ascultătoare şi nu-l vei mai îmboldi pe 
fiul meu la nesupunere. Când am descoperit c-a luat şi el 
parte la fuga dumitale, nici n-am ştiut cum să-l pedepsesc. E 
şubred ca o pânză de păianjen, îl poţi nimici cu o singura 
ciupitură; dar îţi vei da seama de pe faţa lui că totuşi şi-a 
primit pedeapsa cuvenită! Asta într-o seară, adică alaltăieri, 
după care l-am aşezat într-un fotoliu; de-atunci nu m-am 
mai atins de el. L-am trimis pe Hareton afară şi-am rămas 
numai noi doi în cameră. După două ore l-am chemat pe 
Joseph să-l ducă din nou sus şi de-atunci încoace prezenţa 
mea produce asupra nervilor lui o impresie atât de 
puternică, de parcă aş fi o nălucă. Cred că adeseori mă 
vede chiar şi când nu sunt prin preajma lui. Hareton zice că 
se trezeşte noaptea şi ţipă, cam din oră în oră şi te cheamă 
să-l aperi de mine. Aşa că, fie că-l iubeşti, fie că nu-l iubeşti 
pe scumpul tău bărbat, trebuie să vii. De-acum înainte ţi-l 
las în grijă şi-mi declin orice competenţă în ceea ce-l 
priveşte. 

— De ce n-o laşi pe Catherine să rămână aici, am început 
eu să pledez şi de ce nu-l trimiţi pe domnul Linton la ea? Îi 
urăşti pe-amândoi, n-ai să le simţi lipsa, ei nu pot fi decât o 
tortură de fiecare clipă pentru inima dumitale denaturată. 


— Caut un chiriaş pentru Grange, mi-a răspuns şi vreau 
să-mi am copiii lângă mine. Şi-apoi fata astn e obligată să- 
mi slujească pentru pâinea ei. Eu n-am de gând s-o ţin în lux 
şi-n trândăvie după moartea lui Linton! Şi-acum grăbiţi-vă 
şi pregătiţi-vă de drum, nu mă forţaţi să vă constrâng. 

— Am să vin, zise Catherine. Linton e singurul om care mi- 
a mai rămas de iubit pe lume; şi cu toate c-ai făcut tot ce-ai 
putut ca să-l urăsc şi să mă urască şi el pe mine, nu vei 
reuşi să ne faci să ne urâm. Şi te poftesc să nu mai cutezi 
să-l loveşti când sunt de faţă şi să nu mă mai terorizezi! 

— Eşti cam lăudăroasă şi îndrăzneață, răspunse Heathcliff, 
dar nu te iubesc destul ca să lovesc în el. O să ai parte din 
plin de caznă şi durere atâta vreme cât va mai trăi. Nu eu 
sunt acela care te va face să-l urăşti... ci firea lui dulce. 
După evadarea ta şi consecinţele ei, nutreşte pentru tine 
nişte sentimente amare ca fierea. Nu te aştepta la 
mulţumiri pentru nobila-ţi dăruire. L-am auzit făcându-i lui 
Zillah un tablou demn de toată lauda despre ceea ce-ar face 
el dacă ar fi puternic ca mine. Deci înclinarea există şi 
slăbiciunea îi va ascuţi mintea pentru a găsi un mod de a-şi 
înlocui forţa fizică. 

— Ştiu că are o fire urâtă, zise Catherine, e doar fiul 
dumitale. Dar sunt mulţumită că firea mea e mai bună şi pot 
ierta. Ştiu că mă iubeşte şi de aceea îl iubesc şi eu. Domnule 
Heathcliff, „dumneata” n-ai pe „nimeni” care să te iubească 
şi cu cât ne chinui mai mult cu-atât vom fi răzbunaţi mai pe 
deplin gândindu-ne că neomenia dumitale izvorăşte din 
suferinţa dumitale, care e mai cumplită decât a noastră. 
Dumneata „eşti” nenorocit, nu-i aşa? Singur ca diavolul şi 
invidios ca el. „Nimeni” nu te iubeşte... „nimeni” nu te va 
plânge când vei muri! N-aş vrea să fiu în locul dumitale! 

Catherine vorbi pe un ton de triumf macabru; parcă se 
pătrunsese de mentalitatea viitoarei ei familii, găsind 
plăcere în suferinţele duşmanilor. 

— Deocamdată o să-ţi pară rău că eşti cine eşti, zise socrul 
ei, dacă mai stai aici încă un minut. Cară-te vrăjitoare ce 


eşti şi strânge-ţi lucrurile! 

Cathy plecă, dispreţuitoare. În absenţa ei am început să-i 
cerşesc locul lui Zillah la Heights, oferindu-i în schimb locul 
meu. Dar n-a admis sub nici un motiv. Mi-a poruncit să tac 
din gură şi-apoi pentru prima dată, şi-a făcut ochii roată în 
jurul încăperii, uitându-se la tablouri. După ce l-a privit 
îndelung pe cel al doamnei Linton, a spus: 

— Am să-l duc acasă. Nu pentru că aş avea nevoie de el, 
dar... se întoarse brusc spre foc şi, având pe buze ceva ce- 
din lipsa unui cuvânt mai potrivit-trebuie să-l numesc 
zâmbet, continuă: Să-ţi spun ce-am făcut ieri! L-am pus pe 
groparul care tocmai săpa groapa lui Linton să scoată 
pământul de pe coşciugul ei şi-am deschis capacul. O clipă 
m-am gândit că aş vrea să rămân şi eu acolo, când i-am 
văzut din nou faţa-faţa i-a rămas aceeaşi! 

— Şi omul a avut de luptat cu mine ca să mă scoată din 
groapă. Dar mi-a spus că, dacă aerul pătrunde înăuntru, se 
va schimba; atunci am desfăcut numai o scândură laterală a 
coşciugului, iar capacul l-am aşezat la loc. N-am rupt-o pe 
cea din partea lui Linton, fir-ar el blestemat! Aş fi vrut să-i 
fie coşciugul plumbuit! Apoi l-am mituit pe gropar să dea la 
o parte scândura aceea când o să mă îngroape şi pe mine 
acolo şi să scoată aceeaşi scândură laterală şi de la 
coşciugul meu, pe care-l voi comanda anume. Aşa că, atunci 
când Linton va veni la noi, nu va şti să ne deosebească pe 
unul de celălalt! 

— Ai făcut o mare nelegiuire, domnule Heathcliff! Am 
exclamat eu. Nu ţi-a fost ruşine să tulburi liniştea moartei? 

— N-am tulburat pe nimeni, Nelly, răspunse el, doar mi-am 
uşurat sufletul. De-acum încolo o să mă simt mult mai 
liniştit şi ai mai multe şanse să rămân sub pământ după ce 
voi ajunge acolo. Am tulburat-o pe ea? Nu, ea m-a tulburat 
pe mine zi şi noapte, vreme de optsprezece ani... Fără 
încetare... Fără mustrări de conştiinţă... Până ieri noapte. 
leri noapte am fost liniştit. Am visat că-mi dormeam ultimul 


somn lângă cea adormită acolo: inima mea se oprise lângă a 
ei şi obrazul meu rece era lipit de obrazul ei. 

— Şi dacă ai fi găsit-o una cu pământul, sau şi mai rău, ce- 
ai mai fi visat atunci? l-am spus. 

— Că sunt şi eu una cu pământul şi una cu ea şi aş fi fost şi 
mai fericit! Mi-a răspuns. Crezi că mi-e frică de-o schimbare 
de felul acela? Când am ridicat capacul, m-am aşteptat s-o 
văd schimbată sau una cu pământul, dar mă bucur că nu s-a 
întâmplat încă nici o schimbare, căci astfel voi putea 
împărtăşi aceeaşi soartă cu ea. Şi-apoi, până n-am văzut cu 
ochii mei chipul ei senin, cu greu aş fi putut înlătura acel 
simţământ straniu ce mă cuprinsese. A început într-un mod 
ciudat. Ştii bine c-am fost ca nebun după moartea ei şi 
necontenit, din zori până-n zori, am implorat-o să-mi dea un 
semn că spiritul îi dăinuie încă! Cred cu tărie în fantome. 
Sunt convins că ele pot exista şi există printre noi. În ziua în 
care-a fost înmormântată a nins. Seara, m-am dus la cimitir 
în curtea bisericii. Sufla un vânt rece ca iarna... de jur 
împrejur totul era pustiu. Nu mi-a fost teamă că 
prostănacul ei de bărbat va veni în văgăuna aceea atât de 
târziu, iar alţii n-aveau ce căuta acolo. Fiind singur şi 
dându-mi seama că nu ne despart decât doi metri de 
pământ afânat, mi-am zis: „Am s-o strâng iarăşi în braţe! 
Dacă-i rece, am să cred că vântul dinspre miazănoapte m-a 
îngheţat pe „mine”, iar dacă-i nemişcată, am să cred că 
doarme. Şi-am luat o lopată din magazia de unelte şi-am 
început să sap din răsputeri... Am atins coşciugul. Atunci 
am îngenuncheat, să scormonesc cu mâinile. Lemnul 
începuse să scârţâie pe la şuruburi, eram pe punctul de a- 
mi atinge ţinta, când mi s-a părut că aud pe cineva 
suspinând sus, lângă marginea mormântului, cineva care se 
apleca spre mine. „Ah, numai de-aş putea să ridic capacul, 
am mârâit eu, doresc să ne acopere pământul pe amândoi 
şi-am continuat să trag şi mai disperat de capac. Atunci am 
auzit încă un suspin, chiar lângă urechea mea. Mi s-a părut 
că-i simt suflarea caldă, o suflare care se lupta cu vântul 


LIA 


încărcat de chiciură, îndepărtându-l. Ştiam că nu era lângă 
mine nici o făptură în carne şi oase, dar, cu aceeaşi 
certitudine cu care simţi apropierea unui corp material în 
întuneric, cu toate că nu-l poţi vedea desluşit, cu aceeaşi 
certitudine am simţit-o şi eu acolo pe Catherine; şi nu jos, 
dedesubtul meu, ci sus, pe pământ. Un sentiment brusc de 
uşurare mi s-a revărsat din inimă în tot trupul. Am renunţat 
la munca mea chinuitoare şi m-am simţit deodată mângâiat, 
nespus de mângâiat. O simţeam alături de mine şi a rămas 
cu mine până am umplut din nou mormântul şi până am 
ajuns acasă. Poţi să râzi dacă vrei, dar eu eram sigur că, 
odată intrat în casă, am s-o văd. Eram convins că era cu 
mine şi nu mă puteam opri să-i vorbesc. Ajuns la Heights, 
m-am repezit în grabă la uşă. Era încuiată şi mi-aduc 
aminte că blestemul acela de Eamshaw şi soţia mea nu m- 
au lăsat să intru. Mi-aduc aminte că m-am înfrânat să nu-l 
calc în picioare şi că după aceea am fugit sus, în camera 
mea, şi-apoi în camera Catherinei, şi-acolo m-am uitat cu 
nerăbdare în jurul meu... O simţeam lângă mine... 
„aproape” c-o şi vedeam şi totuşi „n-o puteam vedea!” După 
chinul cu care-o doream, după ardoarea rugăminţilor de ao 
zări numai o clipă, sudoarea mea trebuie să fi fost de sânge 
atunci! Dar n-am putut-o vedea. S-a arătat aşa cum a fost 
adeseori în viaţa ei, ca un diavol faţă de mine! Şi de atunci, 
uneori mai mult, alteori mai puţin am fost prada acestei 
torturi de neîndurat! Infernală tortură, care-mi ţine nervii 
într-o asemenea încordare încât, dacă n-ar fi făcuţi dintr-un 
material dur, de mult s-ar fi muiat şi-ar fi devenit slabi, ca ai 
lui Linton. Când şedeam în casă cu Hareton, mi se părea că, 
dacă ies afară, o voi întâlni, iar când umblam pe dealuri, mi 
se părea c-am s-o găsesc acasă. Când plecam de-acasă, mă 
grăbeam să mă întorc căci „trebuia” să fie pe undeva pe la 
Heights, eram sigur! lar când dormeam în camera ei... 
Eram alungat. Nu era chip să mă culc acolo căci în clipa în 
care închideam ochii, era ori afară la fereastră, ori dădea la 
o parte tăbliile patului, ori intra în odaie, ori îşi aşeza capul 


ei scump pe-aceeaşi pernă cu mine, aşa cum făcea când era 
copil, şi-atunci trebuia să deschid pleoapele ca s-o văd. Şi- 
aşa le deschideam şi le închideam de-o sută de ori pe 
noapte... Şi mereu eram dezamăgit! Aşa m-a torturat! 
Adeseori gemeam atât de tare, încât ticălosul acela bătrân 
de Joseph credea că, fără îndoială, conştiinţa mi se 
zvârcolea chinuită de Satana din mine. Acum, de când am 
văzut-o, sunt liniştit... Ceva mai liniştit. A găsit un mod 
straniu de a mă ucide, nu cu bucăţica, ci cu bucățele infime, 
cât un fir de păr! M-am înşelat vreme de optsprezece ani cu 
năluca unei speranţe. 

Domnul Heathcliff se opri şi-şi şterse fruntea! Părul i se 
lipise de ea, ud de sudoare. Ochii îi erau aţintiţi asupra 
cenuşii roşii din foc, sprâncenele nu-i stăteau încruntate, ci 
ridicate spre tâmple, îndulcindu-i înfăţişarea sălbatică a 
feţei, dându-i o expresie neobişnuită de tulburare, o 
expresie dureroasă de concentrare, asupra unui subiect 
care-l pasiona. De fapt nu-mi vorbise propriu-zis mie-de 
aceea am tăcut. Şi nu mi-a plăcut să-l aud vorbind! După 
scurtă vreme începu să mediteze privind portretul ei, apoi îl 
luă din perete şi-l rezemă de canapea, ca să-l poată vedea 
mai bine; şi-n timp ce se uita la portret, intră Catherine 
anunțând că-i gata şi că va pleca imediat ce i se va înşeua 
poneiul. 

— Să-mi trimiţi portretul acasă, mâine, îmi zise Heathcliff. 
Apoi, întorcându-se spre ea, adăugă: Poţi să mergi şi fără 
ponei, e-o seară frumoasă şi la Wuthering Heights n-o să ai 
nevoie de ponei. În plimbările pe care le vei face, te vei 
putea sluji de picioare! Haide! Să plecăm! 

— Rămâi cu bine, Ellen! Şopti scumpa şi mica mea 
stăpână. Când mă sărută, buzele îi erau ca de gheaţă. Să 
mai vii pe la mine să mă vezi, Ellen, nu uita! 

— Ba să nu faci una ca asta, doamnă Dean! Zise noul ei 
tată. Când voi dori să-ţi vorbesc, am să vin eu aici. N-am 
nevoie de nici un fel de indiscreţie din partea dumitale. 


I-a făcut semn să iasă înaintea lui, iar ea, aruncând în 
urmă o privire care mi-a înjunghiat inima, s-a supus. l-am 
urmărit de la fereastră cum au coborât prin grădină. 
Heathcilift a prins braţul Catherinei sub al lui, cu toate că la 
început ea s-a opus şi apoi, cu paşi grăbiţi, a dus-o pe alee... 
Foarte curând, pomii nu m-au lăsat să-i mai văd. 

CAPITOLUL. 30 

De când a plecat de-aici n-am mai zărit-o. Când m-am dus 
să întreb de ea la Heights, Joseph a ţinut uşa cu mâna şi n-a 
vrut să mă lase să intru în casă. Mi-a spus că doamna Linton 
e „ocupată” şi că stăpânul nu-i acasă. Zillah mi-a povestit 
câte ceva despre fiecare, căci altfel nici n-aş fi ştiut cine-a 
murit şi cine mai trăieşte. Zillah o crede pe Catherine 
îngâmfată şi n-o iubeşte, am ghicit asta din vorbele ei. La 
început tânăra mea doamnă i-a cerut câteva servicii, dar 
domnul Heathcliff i-a poruncit să-şi vadă de treburi, iar 
nora lui să se descurce cum o şti. Zillah a primit cu plăcere 
porunca, fiind o femeie strâmtă la cap şi egoistă. Catherine, 
văzându-se nebăgată în seamă, s-a supărat ca un copil şi a 
răspuns prin dispreţ. Aşa că informatoarea mea s-a înscris 
pe lista duşmanilor şi e atât de înverşunată, de parcă biata 
Cathy i-ar fi făcut un mare rău. Acum vreo şase săptămâni 
am avut o convorbire îndelungată cu Zillah, puţin înainte de 
venirea dumneavoastră. Într-o zi ne-am întâlnit pe dealuri şi 
iată ce mi-a povestit. 

— Primul lucru pe care l-a făcut doamna Linton după 
sosirea la Heights, a fost să fugă sus, fără a ne da bună 
seara nici mie, nici lui Joseph şi să se încuie în camera lui 
Linton, unde a rămas până dimineaţa. Apoi, în timp ce 
stăpânul şi Eamshaw luau micul dejun, a intrat în sală şi, 
tremurând toată, a întrebat dacă nu cumva se poate duce 
cineva să cheme doctorul. Vărul ei era foarte bolnav. 

— Asta o ştim şi noi, răspunse Heathcliff, dar viaţa lui nu 
valorează nimic şi n-am să cheltuiesc nici măcar două 
parale pentru el! 

— Dar nu ştiu ce să fac! 


— Zise Cathy-şi dacă nimeni nu mă ajută, are să moară. 

— leşi afară din odaie, strigă stăpânul şi să nu mai aud nici 
o vorbă despre el! În casa asta nimănui nu-i pasă ce se 
întâmplă cu el. lar dacă ţie-ţi pasă, fă pe infirmiera; dacă 
nu, încuie-l în cameră şi lasă-l acolo. 

Apoi a început să mă bată la cap pe mine, dar eu i-am spus 
că m-am căznit destul cu fiinţa aceea mofturoasă. Acum 
fiecare din noi avem treburile noastre, iar ea trebuia să-l 
îngrijească pe Linton; domnul Heathcliff îmi poruncise să 
las pe seama ei această muncă. 

Cum se învoiau amândoi, nu pot să-ţi spun. Cred că elo 
necăjea mult, gemând zi şi noapte, aşa că nu prea avea 
parte de odihnă. Asta o putea ghici oricine văzându-i 
obrazul alb ca varul şi ochii cercănaţi. Câteodată venea în 
bucătărie ca nebună, de parcă era gata să ceară ajutor, dar 
eu nu puteam să calc porunca stăpânului. N-am cutezat 
niciodată să mă opun poruncii lui, doamnă Dean, aşa că, 
deşi îmi dădeam seama că rău face de nu trimite după 
Kenneth, nefiind treaba mea nici să dau sfaturi, nici să mă 
plâng, am refuzat întotdeauna să mă amestec. O dată sau 
de două ori, după ce ne duseserăm la culcare, s-a întâmplat 
să deschid din nou uşa camerei mele şi s-o văd şezând şi 
plângând în capul scării; dar am închis uşa la loc, de teamă 
să nu fiu ispitită să mă amestec. Atunci, fireşte, mi-era milă 
de ea; totuşi, mă înţelegi, nu voiam să-mi pierd slujba... 

În cele din urmă, într-o noapte, a avut îndrăzneala să intre 
în camera mea şi să mă sperie de era cât pe-aici să-mi pierd 
minţile, zicând: 

— Spune-i domnului Heathcilift că fiul lui trage să moară... 
de data asta sunt sigură. Scoală-te imediat şi du-te de-i 
spune! 

După ce rosti aceste cuvinte, dispăru din nou. Eu am 
rămas culcată încă un sfert de ceas, tremurând şi ascultând 
atentă. Nici o mişcare... Casa era liniştită. 

S-a înşelat, mi-am zis. Pesemne că i-a trecut, nu trebuie să- 
l trezesc din somn... Şi-am început să moţăi. Dar somnul mi- 


a fost tulburat pentru a doua oară, de data asta de sunetul 
puternic al clopotului... Singurul clopot pe care-l avem în 
casă şi pus la îndemâna lui Linton. Stăpânul m-a chemat şi 
mi-a spus să văd despre ce-i vorba Şi să le spun că nu vrea 
să se mai repete zgomotul acesta. 

I-am repetat ce-mi spusese Catherine. Ela blestemat în 
şoaptă, dar după câteva minute a ieşit din camera lui cu o 
lumânare aprinsă şi s-a îndreptat spre camera lor. L-am 
urmat. Doamna Heathcliff şedea pe marginea patului cu 
mâinile împreunate pe genunchi. Socrul ei apropie 
lumânarea de faţa lui Linton, îl privi, îl pipăi şi după aceea 
se întoarse către ea. 

— Şi-acum... Catherine, îi zise, cum te simţi? 

Ea rămase mută. 

— Cum te simţi, Catherine? Repetă Heathcliff. 

— Ele liniştit, iar eu liberă, răspunse. Ar trebui să mă simt 
bine, dar, continuă cu o amărăciune pe care nu şi-o putea 
ascunde, m-ai lăsat atât de multă vreme singură să lupt 
împotriva morţii, încât nu simt şi nu văd decât moarte! Mă 
simt ca moartă! 

Şi, la drept vorbind, chiar aşa şi arăta! l-am dat puţin vin. 
Hareton şi Joseph, care se treziseră la sunetul clopotului şi 
la zgomotul paşilor, auzindu-ne vorbind în cameră, au intrat 
şi ei. Joseph, cred eu, era mulţumit că scăpase de băiat; 
Hareton părea ceva mai trist, cu toate că era mai preocupat 
s-o privească pe Catherine decât să se gândească la Linton. 
Dar stăpânul i-a poruncit să se ducă să se culce din nou, 
căci n-avea nevoie de ajutorul lui. După aceea i-a poruncit 
lui Joseph să mute cadavrul în camera lui, mie mi-a spus să 
mă întorc în a mea, iar doamna Heathcliff a rămas singură. 

Dimineaţa m-a trimis să-i spun că trebuie sa coboare la 
micul dejun. Se dezbrăcase şi era gata să adoarmă; mi-a 
spus că-i bolnavă, lucru de care nu m-am mirat deloc. l-am 
dat de veste domnului Heathcliff, iar el mi-a răspuns: 

— Bine, las-o până după înmormântare şi du-te din când în 
când sus să-i duci cele trebuincioase. De îndată ce ţi se pare 


că-i mai bine, înştiinţează-mă. 

După spusele lui Zillah, Cathy a stat sus două săptămâni. 
Zillah se ducea de două ori pe zi la ea, şi-ar fi vrut să fie mai 
prietenoasă, dar încercările ei de a fi mai binevoitoare au 
fost respinse cu promptitudine şi orgoliu. 

Heathcliff s-a urcat numaidecât la Catherine ca să-i arate 
testamentul lui Linton. Acesta lăsase tatălui său întreaga lui 
avere mobilă precum şi averea ei mobilă; sărmanul băiat 
fusese silit să facă acest lucru în săptămâna aceea în care îi 
murise unchiul, iar Catherine lipsise de la Heights. Fiind 
minor, nu putuse dispune de pământuri. Totuşi, domnul 
Heathcliff le-a revendicat şi pe acestea şi le-a obţinut în 
baza drepturilor soţiei sale şi-ale luii. Cred că cererea era 
legală. În orice caz, Catherine, despuiată de avere şi fără 
prieteni, nu şi-a putut cere drepturile. 

Nimeni, zise Zillah, nu se apropia de uşa ei, în afară de 
mine şi, o singură dată, atunci când cu testamentul, 
stăpânul; şi nimeni nu întreba de ea. Prima dată când a 
coborât în sală a fost într-o duminică după-amiază. Când i- 
am dus prânzul, a strigat că nu mai poate îndura să stea în 
frig. I-am spus că stăpânul se duce la Thrushcross Grange, 
iar Eamshaw şi cu mine n-o împiedicăm să coboare. Aşa că, 
de-ndată ce-a auzit tropotele calului, îşi făcu apariţia, gătită 
în haine negre şi cu buclele ei blonde pieptănate lins spre 
spate, trase în dosul urechilor, parc-ar fi fost un quaker 
111): nu ştia să şi le pieptene altfel. 

Joseph şi cu mine ne duceam de obicei duminica la capelă. 
(Ştiţi, parohia noastră n-are pastor acum, îmi explică 
doamna Dean, de aceea casa metodiştilor sau a baptiştilor - 
nu ştiu exact care din ele —de la Gimmerton o numim 
capelă). Joseph plecase, continuă Zillah, dar eu am socotit 
că-i mai cuminte să rămân acasă. Întotdeauna e bine ca 
tinerii să fie supravegheați de cineva mai bătrân, mai ales 
că Hareton, cu toate că-i ruşinos, nu-i un model de bună- 
purtare. I-am spus că-i foarte probabil ca verişoara lui să 
coboare, că fusese obişnuită să respecte întotdeauna 


sabatul şi deci ar face bine să lase la o parte curăţatul 
puştilor şi alte asemenea îndeletniciri mărunte cât timp va 
sta ea cu noi. La auzul acestei veşti, obrajii i se îmbujorară 
şi-şi aruncă privirea asupra mâinilor şi veşmintelor lui. Într- 
un minut, petele de ulei şi de praf de puşcă dispărură. Am 
văzut că avea de gând să-i ţină de urât şi-am ghicit din 
purtarea lui că dorea să fie arătos. Aşadar, râzând, cum nu 
îndrăznesc să râd când stăpânul e de faţă, i-am oferit 
ajutorul meu, dacă-l dorea, făcând haz de încurcătura în 
care se afla. El s-a bosumflat şi-a-nceput să înjure. 

Şi-acum, doamnă Dean, continuă Zillah, văzând că eu nu 
eram mulţumită de purtarea ei, poate socoţi că tânăra 
dumitale doamnă e prea fină pentru domnul Hareton; s-ar 
putea să ai dreptate. Dar eu trebuie să recunosc c-aş fi 
încântată dacă i-ar mai scădea ceva din înfumurare sau dac- 
aş putea-o umili în orgoliul ei. La ce-i mai folosesc acum 
toată învăţătura şi eleganța? E săracă întocmai ca 
dumneata sau ca mine, ba chiar mai săracă decât noi, ţi-o 
jur. Dumneata faci economii, iar eu, pun şi eu deoparte cât 
pot. 

Hareton i-a îngăduit lui Zillah să-l ajute, iar ea l-a măgulit 
atâta, încât deveni foarte bine dispus. Astfel, când sosi 
Catherine, uitând pe jumătate insultele ei din trecut, 
încercă să-i fie pe plac, după câte spune menajera. 

Doamna a intrat, zise ea, rece ca un sloi de gheaţă şi 
îngândurată ca o prinţesă. Eu m-am ridicat şi i-am oferit 
locul meu, în fotoliu. Dar ea a strâmbat din nas la politeţea 
mea. Eamshaw s-a ridicat şi el, spunându-i să se aşeze pe 
bancă, lângă foc, fiind sigur că-i moartă de frig. 

— Am fost moartă de frig o lună şi mai bine de zile, 
răspunse ea, apăsând pe fiecare cuvânt cu tot disprețul de 
care era în stare. 

Apoi şi-a luat singură un scaun şi şi l-a aşezat destul de 
departe de amândoi. A stat aşa până s-a-ncălzit, apoi a 
început să privească în jur şi a descoperit mai multe cărţi 
pe bufet. Imediat s-a ridicat în picioare şi s-a întins să le ia, 


dar erau prea sus. Vărul ei, după ce i-a urmărit câtăva 
vreme strădania, s-a încumetat, în cele din urmă, s-o ajute. 
Ea şi-a ţinut fusta, iar el i-a umplut-o cu primele cărţi care-i 
veneau la mână. 

Era un mare progres pentru băiat. Cathy nu i-a mulţumit, 
dar el se simţea totuşi răsplătit prin faptul că-i primise 
ajutorul. Apoi a îndrăznit să stea în spatele ei în timp ce 
Catherine răsfoia cărţile şi chiar să se aplece şi să arate cu 
degetul pozele care-i atrăgeau atenţia; şi nu s-a lăsat 
descurajat nici de aerul acru cu care smucea foaia de sub 
degetele lui, ci s-a mulţumit să se dea puţin mai înapoi şi s-o 
privească pe ea în locul cărţii. A continuat să citească sau să 
caute ceva de citit. Încetul cu încetul atenţia lui Hareton s-a 
concentrat asupra buclelor ei dese, mătăsoase, căci faţa nu 
i-o putea vedea şi nici ea nu-l putea vedea pe el. Şi poate că, 
nedându-şi seama de ce face, ci atras ca un copil de flacăra 
lumânării, în loc să se uite numai, în cele din urmă a pus 
mina pe bucle. A întins mâna şi le-a mângâiat cu-atâta 
blândeţe, parc-ar fi mângâiat o pasăre. Nici dacă-i înfigea 
un cuţit în ceafă, Catherine n-ar fi tresărit mai tare. 

— Pleacă de-aici în minutul ăsta! Cum îndrăzneşti sa mă 
atingi? Pentru ce stai aici?! Strigă ea pe un ton de scârbă. 
Nu te pot suferi! Am să mă duc iarăşi sus dacă te mai 
apropii de mine! 

Domnul Hareton s-a dat îndărăt, privind-o tare uluit; apoi 
s-a aşezat foarte liniştit pe bancă, iar ea a răsfoit cărţile 
încă o jumătate de ceas. În sfârşit, Eamshaw străbătu odaia 
şi-mi şopti: 

— Vrei s-o rogi să ne citească ceva, Zillah? M-am săturat 
să stau aşa, degeaba şi mi-ar plăcea... Mi-ar plăcea s-o aud! 
Nu-i spune că eu doresc asta, ci cere-i-o tu, aşa, ca din 
partea ta. 

— Domnul Hareton doreşte să ne citeşti ceva, doamnă, am 
spus eu imediat. l-ar face mare plăcere... Şi v-ar fi foarte 
îndatorat. 

Cathy se încruntă, apoi, ridicând privirea, răspunse: 


— Domnul Hareton şi voi toţi să fiţi atât de amabili şi să- 
nţelegeţi că resping orice semn de prietenie pe care aveţi 
ipocrizia să mi-l oferiţi! Vă dispreţuiesc şi n-am nimic de 
spus nici unuia dintre voi! Când eram în stare să-mi dau şi 
viaţa pentru o vorbă bună sau pentru a vedea măcar faţa 
vreunuia dintre voi, aţi dispărut cu toţii. Dar n-am să mă 
plâng vouă! Am fost alungată aici jos de frig, n-am venit să 
vă distrez pe voi, nici să mă bucur de societatea voastră. 

— Ce-aş fi putut face? Începu Eamshaw. Ce vină am eu? 

— Oh, dumneata faci excepţie, răspunse doamna 
Heathcliff, prezenţa dumitale nu mi-a lipsit niciodată. 

— Dar eu m-am oferit de mai multe ori şi l-am rugat-zise 
Hareton, biciuit de obrăznicia ei-l-am rugat pe domnul 
Heathciliff să mă lase să veghez eu în locul dumitale... 

— Taci din gură! Prefer să ies în curte sau să mă duc 
oriunde, numai să nu-ţi mai aud glasul acesta neaplăcut! Îl 
repezi doamna mea. 

Hareton bombăni că din partea lui poate să se ducă şi-n 
iad! Şi, desprinzându-şi puşca din cui, îşi reluă 
îndeletnicirile duminicale. Începu apoi să vorbească vrute şi 
nevrute, iar ea socoti c-ar trebui să se retragă; dar se 
făcuse ger şi, în ciuda trufiei ei, fu silită să accepte tovărăşia 
noastră din ce în ce mai des. Eu însă am avut grijă să nu-i 
mai dau prilejul de a dispreţui bunătatea mea şi de-atunci 
m-am arătat tot atât de înţepată ca şi dânsa. Aşa că nimeni 
dintre noi n-o iubeşte şi nici n-o simpatizează; de altfel nici 
nu merită, căci cine i-ar spune cea mai neînsemnată vorbă, 
se răsteşte la el şi n-are respect faţă de nimeni! Se ia la 
harţă şi cu stăpânul, iar el o plesneşte; dar, cu cât o bate 
mai tare, cu-atât devine mai veninoasă. 

La început, când am auzit-o pe Zillah povestind toate 
astea, m-am hotărât să renunţ la slujba pe care-o aveam, 
să-mi închiriez o căsuţă şi s-o iau pe Catherine să locuiască 
la mine. Dar domnul Heathcliff n-ar fi îngăduit acest lucru, 
cum nu i-ar fi îngăduit nici lui Hareton să locuiască singur 
într-o casă. Şi în momentul de faţă nu văd altă soluţie decât 


să se mărite din nou. Dar înfăptuirea acestui plan nu stă în 
puterea mea. 

Astfel s-a încheiat povestea doamnei Dean. Eu, împotriva 
profeţiilor doctorului, mi-am recâştigat repede puterile şi, 
cu toate că suntem numai în a doua săptămână alui 
ianuarie, am de gând să ies călare peste o zi sau două şi să 
mă duc până la Wuthering Heights, pentru a-i da de veste 
proprietarului meu că-mi voi petrece următoarele şase luni 
la Londra şi că, dacă doreşte, poate să-şi caute alt chiriaş 
pentru casă după luna octombrie. Pentru nimic în lume nu 
mai petrec încă o iarnă aici! 

CAPITOLUL 31 

Ziua de ieri a fost senină şi rece. M-am dus la Heights, 
după cum îmi propusesem. Menajera mea m-a rugat să duc 
tinerei doamne o mică scrisoare din partea ei; n-am refuzat- 
O, căci femeia, cumsecade, nu găsea nimic ciudat în 
rugămintea ei. Uşa principală era deschisă, dar poarta bine 
încuiată, întocmai ca la ultima mea vizită. Am bătut în 
poartă şi l-am chemat în ajutor pe Eamshaw, pe care l-am 
zărit în mijlocul straturilor din grădină; el a scos lanţul şi 
am intrat. Băiatul e un ţăran frumos cum rar întâlneşti. De 
data asta m-am uitat bine la el, dar, după cât se pare, face 
tot ce poate pentru a-şi micşora calităţile. 

L-am întrebat dacă domnul Heathcliff e acasă. Mi-a 
răspuns că nu, dar că se va întoarce la vremea prânzului. 
Era ora unsprezece, aşa că i-am anunţat intenţia mea de a 
intra şi de a-l aştepta. Auzind aceasta, şi-a trântit 
numaidecât uneltele la pământ şi m-a însoţit ca un dulău, ca 
un locţiitor de gazdă. 

Am intrat împreună. Catherine era acolo: ajuta la 
pregătirea unor legume pentru prânzul ce se apropia. 
Părea mai posacă şi mai puţin vioaie decât atunci când am 
văzut-o prima dată. Abia a ridicat ochii să vadă cine e şi şi-a 
căutat mai departe de treabă cu acelaşi dispreţ faţă de cea 
mai elementară politeţe, ca şi data trecută: n-a răspuns nici 
prin cel mai mic gest la înclinarea şi salutul meu. 


„Nu pare atât de prietenoasa, mi-am zis, cum ar fi vrut să 
mă facă să cred doamna Dean. E într-adevăr o frumuseţe, 
dar nu un înger.” 

Eamshaw i-a spus, pe un ton morocănos, să-şi ducă 
lucrurile în bucătărie. 

— Du-le tu, zise ea, împingându-le de dinainte îndată ce 
isprăvi. 

Apoi s-a retras pe un scaun lângă fereastră, unde a 
început să sculpteze chipuri de păsări şi animale în cojile de 
napi pe care le avea în poală. M-am apropiat de ea 
pretinzând că vreau să privesc grădina; şi, după cum 
plănuisem, i-am aruncat cu îndemânare pe genunchi şi fără 
să observe Hareton, biletul doamnei Dean. Dar ea întrebă 
cu glas tare: 

— Ce-i asta? Şi aruncă biletul pe jos. 

— O scrisoare de la vechea dumneavoastră cunoştinţă, 
menajera de la Grange, i-am răspuns destul de plictisit că 
dase de gol fapta mea bună şi cam speriat ca nu cumva să 
creadă că e o scrisoare de la mine. 

Auzind ce-am spus, se arătă bucuroasă să adune 
scrisoarea de pe jos, dar Hareton fu mai iute decât ea; puse 
mâna pe bilet şi-l vâri în jiletcă, spunându-i că va trebui să-l 
citească mai întâi domnul Heathcliff. Atunci Catherine, 
tăcută, şi-a întors faţa de la noi şi, pe furiş, şi-a scos batista 
din buzunar şi a dus-o la ochi. Dar vărul ei, după ce s-a 
luptat cu sine însuşi pentru a-şi înfrânge sentimentele, 
scoase scrisoarea din buzunar şi o trânti jos lângă ea, vrând 
să pară cât mai urâcios. Catherine o ridică şi o citi cu mult 
interes. Apoi îmi puse câteva întrebări privitoare la 
locuitorii-oameni şi animale- din fostul ei cămin şi, privind 
spre munţi, murmură ca pentru ea: 

— Ce mult mi-ar plăcea să călăresc pe-acolo cu Minny! Ce 
mult mi-ar plăcea să mă caţăr pe-acolo! Of! Sunt obosită... 
Sunt „întemniţată”, Hareton! 

Apoi îşi rezemă capul frumos pe marginea ferestrei, pe 
jumătate căscând şi pe jumătate suspinând, şi-şi luă o 


înfăţişare tristă; fără a ţine seama sau poate fără a observa 
că ne uităm la ea. 

— Doamnă Heathcliff, am spus eu după câtăva vreme, 
dumneavoastră nu ştiţi că eu vă cunosc, vă cunosc atât de 
bine, încât mi se pare ciudat că nu vreţi să-mi vorbiţi. 
Menajera mea nu mai conteneşte povestindu-mi despre 
dumneavoastră şi lăudându-vă, şi-ar fi foarte dezamăgită 
dacă m-aş întoarce acasă fără vreo veste despre sau de la 
dumneavoastră, în afară de aceea că aţi primit scrisoarea şi 
n-aţi spus nimic! 

Ea păru mirată la auzul acestor vorbe şi mă întrebă: 

— Ellen ţine la dumneavoastră? 

— Da, foarte mult! I-am răspuns pe un ton şovăitor. 

— Trebuie să-i spuneţi, continuă ea, că i-aş răspunde la 
scrisoare, dar n-am cele necesare pentru scris; n-am nici 
măcar o carte din care să pot rupe o foaie. 

— Nici o carte! Am exclamat eu. Cum puteţi trăi aici fără 
cărţi, dacă-mi este îngăduit să vă întreb? Cu toate că la 
Grange am la îndemână o bibliotecă mare, adeseori mi-e 
foarte urât, dar dacă cineva mi-ar lua cărţile, aş fi disperat! 

— Când le aveam, citeam tot timpul, zise Catherine. Dar 
domnul Heathciliff nu citeşte niciodată, încă şi-a pus în 
minte să distrugă şi cărţile mele. Au trecut săptămâni de 
când n-am văzut cu ochii nici o carte. O singură dată am 
căutat prin depozitul de cărţi bisericeşti ale lui Joseph, spre 
marea lui enervare şi altă dată, să ştii, Hareton, că am 
descoperit un depozit ascuns în camera ta... Câteva cărţi de 
latină şi greacă... Altele cu poveşti şi poezii: toate-mi sunt 
vechi prieteni. Pe cele din urmă eu le-am adus aici... lar tu 
le-ai strâns, aşa cum strâng coţofenele lingurile de argint 
numai din plăcerea de a fura! Nu-ţi sunt de nici un folos, 
deci nu le-ai putut ascunde decât din răutate, gândindu-te 
că, dacă nu te poţi bucura tu, să nu se bucure nici altcineva 
de ele. Te pomeneşti că invidia „ta” l-a sfătuit pe domnul 
Heathcilift să mă prade de comorile mele, mai ştii? Dar cele 


mai multe dintre ele sunt întipărite în creierul şi inima mea, 
iar pe acestea numi le poţi lua! 

Eamshaw se făcu roşu ca racul când o auzi pe verişoara lui 
dându-i în vileag comorile literare şi, bâlbâind, tăgădui cu 
indignare acuzaţiile. 

— Domnul Hareton e dornic să-şi sporească mult 
cunoştinţele, am zis eu, venindu-i în ajutor. Nu e „invidios”, 
ci „însetat” să vă ajungă. În câţiva ani va fi un om învăţat. 

— Iar între timp ar vrea ca eu să ajung o proastă, a 
răspuns Catherine. Da, îl şi aud încercând să silabisească şi 
să citească singur şi să vezi ce greşeli face! Tare-aş vrea să 
repeţi balada „Chevy Chase” aşa cum ai zis-o ieri: era din 
cale-afară de caraghios. Te-am auzit şi te-am auzit răsfoind 
şi dicţionarul, pentru a căuta cuvintele rare, iar după aceea 
te-am auzit înjurând, pentru că nu ştiai să citeşti tălmăcirea 
lor! 

Tânărul socoti desigur că e prea nedrept să râdem de 
ignoranţa şi de încercările lui de a o înlătura. Eu eram de 
aceeaşi părere cu el şi, aducându-mi aminte de povestea 
doamnei Dean cu privire la prima lui încercare de a risipi 
bezna în care fusese crescut, am remarcat: 

— Dar, doamnă Heathcliff, fiecare din noi am început odată 
şi fiecare din noi ne-am bâlbâit şi ne-am poticnit în prag! 
Dacă învățătorii noştri şi-ar fi bătut joc de noi în loc să ne 
ajute, ne-am bâlbâi şi ne-am poticni până în ziua de azi. 

— Oh, răspunse ea, nu doresc să-l împiedic de a învăţa, 
dar n-are dreptul să-şi însuşească ce-i al meu şi să-mi 
ridiculizeze poeziile cu greşelile lui grosolane şi 
pronunţarea lui urâtă! Cărţile acelea, atât în proză cât şi în 
versuri, îmi sunt dragi pentru că-mi evocă anumite amintiri 
şi nu-mi place ca gura lui să le înjosească şi să le profaneze! 
Şi, în afară de asta, şi-a ales bucăţile mele favorite, cele pe 
care le iubesc cel mai mult şi le repetă mereu, parcă într- 
adins vrea să-mi facă în necaz! 

Hareton respiră adânc şi tăcu vreun minut: se lupta cu un 
puternic sentiment de umilinţă şi de mânie şi-i era tare 


greu să şi-l înfrângă. M-am ridicat şi, îndemnat de gândul 
cavaleresc de a-l scoate din încurcătură, m-am oprit în uşă 
pentru a admira priveliştea de afară. El mi-a urmat pilda şi 
a ieşit din cameră. Dar s-a reîntors, imediat, ducând în 
mâini o jumătate de duzină de volume, pe care le-a trântit 
în poala Catherinei. 

— Na-ţi-le! Nu mai vreau să aud, să citesc sau sa mai mă 
gândesc la ele niciodată! 

— Acum nu-mi mai trebuie, răspunse ea. O să-mi 
amintească mereu de tine şi nu le mai pot suferi. 

Deschise una dintre ele - răsfoită desigur adesea, după 
cum arăta înfăţişarea - şi citi puţin cu tonul tărăgănat al 
unui începător, apoi râse şi o aruncă din mână. 

— Ascultă! Continuă ea provocatoare şi reciti, în acelaşi 
fel, o strofă dintr-o veche baladă. 

Dar amorul lui propriu n-a mai putut îndura acest chin: am 
auzit atunci- şi, drept să spun, am fost aproape de acord cu 
Hareton, o plesnitură, mustrarea contondentă pentu 
limbuţia ei usturătoare. Mica răutăcioasă lovise în 
sentimentele vărului ei, chiar dacă aceste sentimente nu 
erau cultivate, iar argumentul fizic devenise singura 
modalitate de a echilibra relaţiile dintre ei şi de a răzbuna 
suferinţa băiatului. După aceea Hareton strânse cărţile şi le 
aruncă în foc. Dar pe chipul lui am citit cât de mult suferea 
din pricina acestei jertfe aduse mâniei. În timp ce flăcările 
le mistuiau mi-am dat seama că el se gândea la plăcerea pe 
care i-o dăruiseră până atunci, precum şi la victoria şi 
bucuria din din ce în ce mai mare pe care o aştepta din 
partea acelor cărţi şi cred că ghicisem şi mobilul ce l-a 
îndemnat să înveţe în ascuns. Până i-a ieşit Catherine în 
cale, fusese mulţumit cu munca lui de fiecare zi şi cu unele 
plăceri primitive, animalice. Ruşinea pe care-o resimţise 
văzându-se disprețuit de fată, ca şi speranţa încuviinţării 
acesteia au fost primele imbolduri spre preocupări mai 
înalte. Dar, în loc să-l ferească de dispreţ şi să-i cucerească 


încuviințarea, strădania lui de a se ridica dusese la 
rezultate contrare. 

— Da! Asta-i tot ce poate scoate din ele o brută ca tine! 
Strigă Catherine, umezindu-şi buza lovită şi urmărind cu 
ochi plini de indignare incendiul. 

— Acum ai face mai bine să-ţi ţii gura! Răspunse el fioros. 

Dar enervarea îi tăiase graiul. Porni în grabă spre uşă; eu 
ma-am dat la o parte. Dar abia trecuse de pietrele din faţa 
ieşirii, când domnul Heathciliff, care urca pe alee, îl întâlni 
şi, punându-i mâna pe umăr, îl întrebă: 

— Ce-i cu tine, băiete? 

— Nimic, nimic, zise el şi o luă la goană, ca să-şi guste în 
singurătate tristeţea şi mânia. 

Heathciliff privi în urma lui şi oftă. 

— Ar fi ciudat dacă mi-aş zădărnici singur planul, bombăni 
el, neştiind că eram în spatele lui. Dar când îi privesc faţa, 
căutându-i tatăl, o găsesc din ce în ce mai mult pe ea. De ce 
dracu' îi seamănă atâta? Abia mai pot îndura să mă uit la el! 

Lăsă ochii în pământ şi intră în casă cu un aer îngândurat. 
Faţa lui purta o expresie de nelinişte şi teamă pe care n-o 
remarcasem niciodată până atunci; părea şi mai slab la 
corp. Catherine, văzându-l pe fereastră, se refugiase 
imediat în bucătărie şi astfel ramaserăm singuri. 

— Mă bucur că vă văd iarăşi pe picioare, domnule 
Lockwood, zise el răspunzând salutului meu. Şi asta mai 
mult din motive egoiste, pentru că nu mi-ar fi uşor să 
înlocuiesc în acest pustiu pierderea dumitale. Şi nu o dată 
m-am întrebat ce te-a putut aduce aici. 

— Mă tem că o idee năstruşnică m-a adus, domnule, fu 
răspunsul meu sau, mai bine zis, o idee năstruşnică mă 
goneşte de-aici. Săptămâna viitoare plec la Londra. Trebuie 
să vă anunţ că nu sunt dispus să ţin Thrushcross Grange 
peste cele douăsprezece luni pentru care ne-am învoit să 
închiriez casa. Cred că n-am să mai locuiesc aci. 

— Da, într-adevăr, aţi obosit de-atâta izolare, nu-i aşa? Zise 
el. Dar dacă aţi venit să-mi spuneţi că nu vreţi să plătiţi 


chirie pentru o casă pe care n-o locuiţi, aţi făcut călătoria 
degeaba: nu mă înduioşez niciodată faţă de nimeni şi nu 
renunţ la ceea ce mi se cuvine. 

— Nu despre asta am venit să vă vorbesc! Exclamai eu 
foarte enervat. Dacă doriţi, pot să vă achit totul chiar acum, 
continuai, scoţându-mi portofelul din buzunar. 

— Nu, nu, răspunse el rece. Lăsaţi destule lucruri la 
Grange pentru a vă acoperi datoriile, dacă cumva nu vă mai 
întoarceţi. Nu sunt atât de grăbit. Luaţi loc şi rămâneţi la 
masă cu noi. Un musafir care, desigur, nu-şi va repeta vizita 
poate fi binevenit. Pune masa, Catherine! Unde eşti? 

Catherine reapăru, aducând o tavă încărcată cu cuțite şi 
furculiţe. 

— Poţi să mănânci cu Joseph, mârâi Heathcliff întorcându- 
se spre ea şi rămâi în bucătărie până ce pleacă domnul 
Lockwood. 

Cathy respectă întocmai dispoziţiile; poate că nici nu era 
tentată să le calce. Trăind printre bădărani şi mizantropi, 
probabil că nu mai putea preţui oamenii de calitate mai 
bună când îi întâlnea. 

Cu domnul Heathcliff, sumbru şi posomorât, într-o parte şi 
cu Hareton, cu desăvârşire mut, în cealaltă, am gustat o 
masă lipsită de veselie şi mi-am luat rămas bun devreme. Aş 
fi vrut să ies pe uşa din dos, ca s-o văd pentru ultima oară 
pe Catherine şi să-l plictisesc pe Joseph, dar Hareton primi 
poruncă să-mi aducă îndată calul şi Heathcliff însuşi mă 
conduse până la uşă, aşa că nu mi-am putut îndeplini 
dorinţa. 

„Ce viaţă îngrozitoare duc oamenii în casa asta! Mi-am zis 
în timp ce mergeam pe drum. Pentru doamna Linton 
Heathcliff ar fi fost o întâmplare mai romantică decât o 
poveste cu zâne dacă între ea şi mine s-ar fi înfiripat o idilă, 
după cum dorea buna ei doică şi-am fi plecat împreună în 
atmosfera agitată de la oraş!” 

CAPITOLUL 32 


În luna septembrie am fost poftit la vânătoare pe 
domeniile din nord ale unui prieten şi, în drum spre 
reşedinţa lui, am ajuns pe neaşteptate la o depărtare de 
vreo cincisprezece mile de Gimmerton. La un han de pe 
marginea drumului, în timp ce unul din rândaşi dădea apă 
cailor dintr-o găleată, trecu pe lângă noi o căruţă încărcată 
cu ovăz foarte verde, secerat de curând, iar băiatul 
remarcă: 

— Veniţi dinspre Gimmerton, aşa-i? Aia seceră întotdeauna 
cu trei săptămâni după ceilalţi oameni! 

— Gimmerton? Am repetat eu... Amintirea şederii mele în 
acea localitate era aproape ştearsă, ca în vis. Ah, da! 
Gimmerton! Cât de departe e de-aici? 

— Să tot fie patrusprezece mile peste munţi... Drum greu, 
răspunse el. 

Brusc, se trezi în mine dorinţa de a trece pe la 
Thrushcross Grange. Era abia amiază, aşa că m-am gândit 
c-ar fi mai bine să petrec noaptea la mine acasă decât într- 
un han. De altfel puteam pierde cu uşurinţă o zi pentru a 
încheia socotelile cu proprietarul meu, scăpând astfel de 
neplăcerea de a mai veni o dată prin partea locului. După 
ce m-am odihnit câtăva vreme, am spus servitorului să se 
informeze care e drumul spre sat şi, cu toate că a fost 
foarte obositor pentru animalele noastre, am izbutit să-l 
parcurgem în vreo trei ceasuri. 

L-am lăsat pe servitor acolo şi am pornit singur la vale. 
Biserica cenuşie părea şi mai cenuşie, iar cimitirul pustiu 
părea şi mai pustiu. Am văzut o oaie păscând iarba măruntă 
de pe morminte. Era o vreme dulce- caldă, chiar prea caldă 
pentru călătorie. Dar căldura nu m-a împiedicat să mă 
bucur de priveliştea încântătoare din jurul meu. Dacă aş fi 
văzut-o în preajma lui august, sunt sigur că m-ar fi ispitit să- 
mi pierd o lună de zile în această singurătate. Nu există 
ceva mai îngrozitor iarna şi nu există ceva mai divin vara 
decât acele vâlcele, trecători, văi înverzite, închise între 


munţi şi acele deluşoare mândre înclinate şi semeţe 
acoperite cu bălării. 

Am ajuns la Grange înainte de apusul soarelui şi am bătut 
la poartă. Dar familia se retrăsese în camerele din dos după 
cum am înţeles văzând spirala subţire şi albastră de fum ce 
ieşea din coşul bucătăriei. De aceea nu m-au auzit. Am 
intrat călare în curte. În faţa uşii şedea o fetiţă de vreo 
nouă-zece ani care împletea, iar pe trepte o femeie bătrână 
sta şi fuma agale o pipă. 

— Doamna Dean e înăuntru? Am întrebat-o. 

— Doamna Dean? Nu! Răspunse ea. Nu şade aici, e sus, la 
Heights. 

— Atunci dumneata vezi de casa asta? Am continuat. Da-a, 
eu văd de casă. 

— Ei bine, eu sunt domnul Lockwood, stăpânul. Sper ca 
există vreo cameră în care să pot sta, nu? Doresc să rămân 
la noapte aici. 

— Stăpânu'! Strigă ea uimită. Bine, dar cine-a ştiut ca 
veniţi? Ar fi trebuit să trimiteţi vorbă! Nu-i în toată casa nici 
un loc uscat şi nici rânduit. Nu, nu-i şi pace! 

Femeia trânti luleaua la pământ şi fugi în casă, iar fata o 
urmă; apoi am intrat şi eu după ele. Dându-mi repede 
seama că ceea ce-mi spusese era adevărat şi, mai mult 
chiar, văzând că apariţia mea neaşteptată era cât pe-aci s-o 
scoată din minţi, am rugat-o să se liniştească. l-am spus că 
plec să fac o plimbare şi, între timp, va trebui să încerce să- 
mi pregătească, în vreun salon, un colţişor unde să pot cina 
şi o cameră de culcare unde să pot dormi. Să nu măture, să 
nu şteargă praful, să facă doar un foc bun şi să-mi dea nişte 
cearşafuri uscate. Părea dispusă să facă tot ceea ce-i sta în 
putinţă, cu toate că vâri în foc în loc de vătrai mătura cu 
care se curăța căminul şi făcu şi alte câteva boroboaţe, 
folosind anapoda diferitele unelte necesare îndeletnicirii ei. 
M-am retras, fiind totuşi încredinţat că avea destulă energie 
pentru a-mi pregăti un loc de odihnă până mă voi întoarce. 
Ţelul excursiei pe care mi-o propusesem era Wuthering 


Heights. Dar după ce am ieşit din curte, un gând m-a întors 
din drum. 

— Cum merg lucrurile la Heights, bine? Am întrebat-o pe 
femeie. 

— Da-a, pe câte ştiu eu, mi-a răspuns, dispărând în grabă 
cu un făraş plin de jăratic. 

Aş fi vrut s-o întreb pentru ce plecase doamna Dean de la 
Grange, dar era cu neputinţă s-o opresc din agitația care o 
cuprinsese, aşa încât am plecat. Am ieşit din parc şi m-am 
căţărat pe poteca lăturalnică, plină de pietre, care ducea 
spre locuinţa domnului Heathcliff; mergeam agale pe drum, 
având în spate strălucirea soarelui ce apunea şi în faţă 
coroana dulce a lunii ce răsărea... Unul pălea, cealaltă 
strălucea din ce în ce mai aprins... Înainte de a zări casa, 
lumina descrescândă a zilei se topi de-a lungul liniei 
orizontului dinspre apus într-o lumină tristă, fără strălucire, 
de culoarea chihlimbarului; dar luna era atât de splendidă 
încât pe potecă puteam vedea fiecare pietricică şi fiecare fir 
de iarbă. N-a trebuit să sar peste gard nici să bat în 
poartă... Căci poarta s-a deschis de cum am pus mâna pe 
ea. „lată o îmbunătăţire” mi-am zis. Apoi nările mele mi-au 
semnalat şi altă îmbunătăţire: un parfum de micşunele şi 
micsandre plutea în aer, venind dinspre livada cu pomi 
fructiferi. 

Atât uşile cât şi ferestrele casei erau deschise şi totuşi, 
după cum era obiceiul în regiunile carbonifere, un foc 
frumos, roşu strălucea în cămin: plăcerea pe care o are 
ochiul văzând focul te face să-i rabzi căldura inutilă. Dar 
casa de la Wuthering Heights e atât de mare, încât locatarii 
ei au destul spaţiu unde să se ferească de dogoare; aşa că 
oamenii din casă se aşezaseră nu departe de ferestre. 
Înainte de a intra i-am putut vedea şi auzi vorbind. M-am 
oprit să-i privesc şi să-i ascult, îmboldit de un sentiment în 
care curiozitatea se îmbina cu invidia, sentiment care 
creştea pe măsură ce zăboveam. 


— Con-"trar”! Zise un glas dulce, ca un clopot de argint. Şi 
asta pentru a treia oară, prostule! Nu-ţi mai spun încă o 
dată. Ţine minte, că, de nu, te trag de păr. 

— Atunci contrar, răspunse celălalt, cu glas adânc, dar pe 
un ton blând. Şi acum sărută-mă, pentru că am ţinut minte 
atât de bine. 

— Nu, citeşte încă o dată totul, fără nici o singură 
greşeală. 


Bărbatul începu să citească. Era vocea unui tânăr 
îmbrăcat decent, care şedea la o masă şi avea în faţă o 
carte. Obrazul lui frumos strălucea de plăcere, iar ochii i se 
plimbau nerăbdători de la pagina cărţii la mâna albă şi mică 
de pe umărul lui, care-i atrăgea atenţia printr-o uşoară 
palmă peste faţă ori de câte ori posesoarea mâinii 
descoperea vreun semn de neatenţie. Posesoarea mâinii 
stătea la spatele bărbatului, iar când se apleca să-şi 
controleze elevul, buclele ei blonde, strălucitoare, se 
contopeau cu buclele lui castanii. lar faţa ei... Tânărul avea 
noroc că nu-i putea vedea faţa, căci altfel n-ar fi putut fi atât 
de liniştit. Eu o puteam vedea şi-mi muşcam buzele de 
mânie la gândul că scăpasem prilejul ce mi se oferise de a 
face ceva mai mult decât să admir această frumuseţe 
fascinantă. 

Elevul îşi împlini sarcina făcând şi alte greşeli, dar îşi ceru 
răsplata şi primi cel puţin cinci sărutări pe care le restitui 
cu generozitate. Apoi au venit la uşă şi, din convorbirea lor, 
am dedus că erau pe cale de a ieşi să facă o plimbare pe 
dealuri. Mi-am închipuit că, dacă nefericita mea persoană 
îşi va face în momentul acela apariţia în preajma lor, 
Hareton Eamshaw mă va trimite cu gândul, dacă nu prin 
viu grai, în cel mai adânc abis al infernului; şi, simţindu-mă 
foarte meschin şi răutăcios, am ocolit pe furiş casa, căutând 
refugiu în bucătărie. Prin partea aceea de asemeni puteai 
intra în voie; în uşă şedea bătrâna şi vechea mea prietenă 
Nelly Dean, cosând şi cântând un cântec, adeseori întrerupt 
de câteva cuvinte aspre de dispreţ, ce veneau dinspre 
bucătărie şi erau departe de a fi melodioase. 

— Mai bine i-aş asculta înjurând în urechile mele din zori 
şi până-n noapte, decât să te aud pe dumneata, ticăloaso! 
Zise vocea din bucătărie, răspunzând unui discurs de-al lui 
Nelly pe care eu nu-l putusem auzi. E o ruşine să nu pot 
deschide cartea asta binecuvântată fără ca dumneata să 
înalţi imnuri lui Satana pentru a preamări toate nelegiuirile 
care s-au născut vreodată pe pământul ăsta! Of! Eşti o 


femeie de nimic! Şi ailaltă-i ca şi dumneata. Şi sărmanul 
băiat se va pierde din pricina voastră. Sărmanul băiat e 
vrăjit, adăugă el gemând. Sunt sigur că l-aţi vrăjit! Sunt 
sigur! O, Doamne, judecă-i tu, că nu-i nici lege şi nici 
dreptate la cârmuitorii noştri! 

— Oi fi vrând să şedem pe surcele aprinse, îi răspunse 
femeia întrerupându-şi cântecul. Dar taci, bătrâne şi 
citeşte-ţi „Biblia” ca un creştin şi nu te mai gândi la mine! 
Cântecul ăsta e „Nunta zânei Anna”... Un cântec frumos, e 
bun şi pentru dans. 

Doamna Dean era pe cale să-şi reînceapă cântecul, când 
m-am apropiat, iar dânsa, recunoscându-mă imediat, sări în 
picioare, strigând: 

— Ce? Domnul Lockwood?! Bine-aţi venit! Cum de v-aţi 
gândit să mai daţi şi pe la noi? Toată casa e-nchisă la 
Thrushcross Grange. Ar fi trebuit să ne înştiinţaţi. 

— Am aranjat totuşi să pot sta acolo cât voi rămâne prin 
locurile astea, i-am răspuns. Plec mâine dimineaţă din nou. 
Dar cum de te-ai mutat aici, doamnă Dean? la povesteşte- 
mi! 

— Zillah a plecat şi domnul Heathcliff a dorit, curând după 
plecarea dumneavostră la Londra, să vin şi să stau aici până 
vă reîntoarceţi. Da' intraţi vă rog! Aţi venit pe jos de la 
Gimmerton în seara asta? 

— Vin de la Grage, i-am răspuns şi în timp ce mi se 
pregăteşte o cameră, vreau să-mi închei socotelile cu 
stăpânul dumitale, căci nu cred să mai am prilejul de a mai 
veni pe-aici. 

— Ce socoteli, domnule! Zise Nelly conducându-mă în 
casă. Stăpânul e plecat acum şi cred că nu se va întoarce 
curând. 

— Vreau să-i plătesc chiria, i-am răspuns. 

— Oh, atunci trebuie să vă socotiți cu doamna Heathcliff, 
zise ea, sau mai degrabă cu mine. Încă n-a învăţat să se 
descurce cu averea, aşa că mă ocup eu în locul ei. Pe 
altcineva nu avem. 


Am privito mirat. 

— Ah! Dumneavoastră, după câte văd, n-aţi auzit despre 
moartea domnului Heathciliff, continuă ea. 

— Heathcliff mort! Am exclamat eu uluit. Când a murit? 

— Au trecut trei luni de-atunci; dar staţi jos, daţi-mi 
pălăria dumneavoastră şi-am să vă povestesc totul. Staţi, n- 
aţi mâncat nimic, nu-i aşa? 

— Nu doresc nimic; am poruncit să mi se pregătească cina 
acasă. Stai jos şi dumneata. Nici în vis nu mi-am închipuit că 
va muri! Spune-mi, cum s-a întâmplat? Zici că nu se întorc 
curând... Vorbeşti despre tineri? 

— În fiecare seară îi cert pentru că hoinăresc până 
noaptea, dar nu le pasă de mine. Dar, vă rog, beţi o picătură 
din berea noastră veche, o să vă facă bine. Păreţi ostenit. 

Se grăbi să aducă berea înainte de a o fi putut refuza; l-am 
auzit pe Joseph bodogănind: 

— Stau şi mă întreb de nu-i o blestemăţie drăcească să mai 
aibă ibovnici la vârsta ei. Şi pe deasupra să-i mai dea de 
băut din pivniţa stăpânului! Mi-e chiar ruşine că stau de 
faţă la asemenea purtări... 

Ea nici nu se opri să-i răspundă, ci se reîntoarse după un 
minut, aducând o cană de argint, lustruită, al cărei conţinut 
l-am lăudat aşa cum se cuvenea. După aceea mi-a oferit o 
continuare a poveştii lui Heathcliff. A avut un sfârşit 
„ciudat”, după cum s-a exprimat ea. 

— Două săptămâni după ce-aţi plecat de la noi, zise ea, am 
fost chemată la Wuthering Heights şi, de dragul 
domnişoarei Catherine, am primit cu bucurie. Prima mea 
întâlnire cu ea m-a întristat şi m-a supărat: se schimbase 
atât de mult de la despărţirea noastră! Domnul Heathcliff 
nu mi-a explicat motivele care l-au făcut să-şi schimbe 
hotărârea privitoare la venirea mea aici. Nu mi-a spus decât 
că avea nevoie de mine, că se săturase s-o vadă pe 
Catherine şi de aceea trebuia să fac din salonul cel mic 
camera mea şi s-o ţin pe lângă mine. Îi ajungea s-o vadă o 
dată sau de două ori pe zi. Ea părea să fie mulţumită de 


acest aranjament şi, încetul cu încetul, am adus în ascuns o 
mulţime de cărţi şi alte obiecte care fuseseră odinioară 
distracţia ei la Grange şi m-am amăgit că vom putea duce o 
viaţă destul de plăcută într-un confort acceptabil. Dar iluzia 
n-a durat multă vreme căci, deşi mulţumită la început, 
deveni în scurtă vreme irascibilă de nu mai avea astâmpăr. 
Pe de o parte era foarte amărâtă că-i fusese interzis să iasă 
din grădină şi că rămânea întemniţată în marginile ei 
strâmte tocmai când se desprimăvăra, pe de alta se plângea 
de singurătate pentru că eu, având toată grija casei, eram 
silită adeseori s-o las singură. Prefera să se certe cu Joseph 
în bucătărie decât să şadă liniştită în camera ei. Eu nu prea 
luam în seamă hărţuielile lor, iar Hareton de multe ori era 
obligat şi el să stea în bucătărie când stăpânul voia să fie 
singur în sală. La început, Catherine ori ieşea din bucătărie 
când se apropia Hareton, ori venea liniştită şi mă ajuta în 
îndeletnicirile mele, ferindu-se să observe prezenţa 
băiatului sau să-i vorbească; şi, cu toate că elera 
întotdeauna cât se poate de posac şi de tăcut, după câtăva 
vreme Cathy îşi schimbă atitudinea şi nu mai era în stare 
să-i dea pace: ba îi vorbea, ba făcea comentarii despre 
prostia şi trândăvia lui, exprimându-şi mirarea că poate 
îndura viaţa pe care o duce... Cum de poate şedea o seară 
întreagă privind focul şi moţăind. 

— E ca un câine, Ellen, nu-i aşa? Remarcă ea odată. Sau, 
poate, ca un cal de căruţă. Îşi împlineşte munca, îşi 
mănâncă hrana şi doarme tot timpul! Ce minte goală şi 
îngrozitoare trebuie să aibă! Hareton, tu visezi vreodată? Şi 
dacă da, ce visezi? Dar tu nici nu ştii să vorbeşti cu mine! 

Apoi l-a privit, dar el nici n-a deschis gura şi nici nu şi-a 
ridicat ochii. 

— Poate că şi-acum visează, continuă ea. Uite c-a dat din 
umăr aşa cum dă şi Junona. Ia întreabă-l tu, Ellen. 

— Domnul Hareton are să-l roage pe stăpân să te trimită 
sus dacă nu te porţi ca lumea! l-am spus. 


Hareton nu-şi mişcase numai umărul, ci-şi strânsese şi 
pumnii, ispitit parcă să şi-i folosească. 

— Ştiu pentru ce Hareton nu vorbeşte niciodată când sunt 
în bucătărie! Exclamă ea cu alt prilej. l-e teamă c-am să râd 
de el, Ellen, tu ce crezi? Odată a-nceput singur să înveţe să 
citească şi pentru c-am râs de el, şi-a ars cărţile şi a 
renunţat să mai înveţe. Spune şi tu, n-a fost un prost? 

— N-ai fost mai curând dumneata răutăcioasă, i-am spus, 
ia răspunde-mi?! 

— Poate că da, continuă ea, dar nu mă aşteptam să fie atât 
de prost. Hareton, dacă-ţi dau acum o carte, o primeşti? Am 
să-ncerc! 

Îi puse în mână o carte pe care-o citise; el o azvârli şi-i 
spuse mârâind că, dacă nu încetează, o să-i frângă gâtul. 

— Bine, am s-o pun aici, zise ea, în sertarul mesei; şi-acum 
mă duc să mă culc. 

Apoi îmi şopti să-l urmăresc şi să văd dacă pune ori ba 
mâna pe carte şi plecă. Dar el nu s-a apropiat de carte, aşa 
încât dimineaţa, spre marea ei dezamăgire, i-am dat de 
ştire. Am văzut cât îi părea de rău că Hareton se 
încăpăţânează în îmbufnare şi trândăvie. Şi, pe bună 
dreptate, avea mustrări de conştiinţă pentru că-l speriase 
atunci când voise să înveţe carte! Dar ingeniozitatea ei nu 
contenea în strădania de a îndrepta răul. În timp ce eu 
călcam sau făceam alte asemenea treburi, care mă ţineau 
într-un loc şi pe care nu le puteam face în salon, Cathy 
aducea câte-o carte interesantă şi-mi citea cu glas tare. 
Când Hareton era acolo, se oprea de obicei tocmai la 
pasajul cel mai interesant şi apoi făcea cartea uitată prin 
odaie. A procedat astfel în repetate rânduri, dar Hareton 
era încăpățânat ca un catâr şi, în loc să se repeadă la 
momeală, îşi luase obiceiul în zilele ploioase să fumeze cu 
Josoph şi şedeau aşa, ca două păpuşi de lemn, unul lângă 
altul, de o parte şi de alta a focului din sobă; cel mai bătrân 
fiind din fericire prea surd pentru a înţelege prostiile ei 
nelegiuite, cum le-ar fi numit el, iar tânărul făcând tot ce 


putea pentru a-i da impresia că le dispreţuieşte. În serile 
frumoase, Hareton pleca la vânătoare, iar Catherine căsca, 
suspina şi trăgea de mine să-i vorbesc, iar în clipa când 
deschideam gura fugea în curte sau în grădină şi, ca o 
ultimă resursă, plângea şi spunea că s-a saturat de viaţă, că 
viaţa ei e inutilă. 

Domnul Heathcliff devenea din ce în ce mai puţin sociabil 
şi îl alungase aproape cu desăvârşire pe Hareton Eamshaw 
din camera unde sta el. La începutul lunii martie, din 
pricina unui accident, Hareton a fost nevoit să stea 
nemişcat în bucătărie: puşca i se descărcase de la sine, în 
timp ce hoinărea pe munţi, o aşchie îi tăiase braţul şi până 
să ajungă acasă pierduse o cantitate mare de sânge. Aşa c-a 
fost condamnat să rămână liniştit lângă foc până la 
vindecare. Prezenţa lui îi convenea Catherinei; în orice caz, 
o făcu să urască mai mult ca oricând camera ei de la etaj şi 
mă silea să-i găsec vreo treabă pe jos, ca să poată sta cu 
mine acolo. 

În lunea Paştilor, Joseph se duse cu câteva vite ia târgul de 
la Gimmerton, iar după-amiază eu eram ocupată în 
bucătărie cu nişte rufe... Eamshaw stătea în colţul 
căminului, posac ca de obicei, iar mica mea stăpână, ca să-şi 
omoare timpul, desena cu degetul pe ferestrele aburite şi 
ca variaţie mai fredona uşor câte-un cântec, rostea în 
şoaptă câte-o exclamaţie de plictiseală sau arunca priviri 
fugare, pline de nerăbdare spre vărul ei, care fuma liniştit 
uitându-se la foc. Când i-am spus că nu mai pot lucra dacă 
stă în calea luminii, s-a dus lângă cămin. N-am dat prea 
mare atenţie la ceea ce făcea, dar deodată am auzit-o 
vorbind astfel: 

— Acum am descoperit, Hareton, c-aş vrea... C-aş fi 
fericită... Că mi-ar plăcea să fii vărul meu dacă n-ai fi atât 
de urâcios şi atât de aspru cu mine. 

Hareton nu-i răspunse. 

— Hareton, Hareton, Hareton! Mă auzi? Continuă ea. 


— Pleacă de-aici! Auzi? Mârâi băiatul cu o grosolănie 
neînduplecată şi vădit voită. 

— Lasă-mă să-ţi iau pipa aia, zise ea, întinzând cu 
prudenţă mâna şi scoţându-i-o din gură. 

Şi, înainte de a i-o putea lua înapoi, pipa a fost ruptă şi 
aruncată în foc. El înjură şi luă alta. 

— Stai strigă Cathy, mai întâi trebuie să mă asculţi şi nu 
pot vorbi atâta vreme cât norii ăştia plutesc în faţa ta! 

— Du-te dracului, exclamă el cu un aer sălbatic şi lasă-mă- 
n pace! 

— Nu, stărui Cathy, nu vreau. Nu mai ştiu ce să fac ca să 
vorbeşti cu mine. Şi tu eşti hotărât să nu mă înţelegi. Când 
spun că eşti un prost, nu vreau să spun că te dispreţuiesc. 
Haide, trebuie să mă bagi în seamă, Hareton! Doar eşti 
vărul meu şi trebuie să mă recunoşti ca atare. 

— Nu vreau să am a face cu tine, cu trufia ta murdară şi cu 
glumele tale blestemate şi pline de batjocură! Răspunse el. 
Am să mă duc în iad, cu trup şi suflet, înainte de a mai 
arunca o privire asupra ta. Şi-acum, piei din ochii mei, în 
clipa asta! 

Catherine se încruntă şi se retrase pe scaunul de lângă 
fereastră, muşcându-şi buza; apoi începu să fredoneze un 
cântec vesel, străduindu-se să-şi oprească astfel pornirea 
din ce în ce mai puternică de a plânge în hohote. 

— Ar trebui să te împaci cu verişoara dumitale, domnule 
Hareton, am intervenit eu, de vreme ce se căieşte de 
obrăznicia ei. 'Ți-ar face foarte bine, ai deveni alt om dacă 
te-ai împrieteni cu ea. 

— Prietenă! Strigă el, când mă urăşte şi nu mă crede 
demn nici să-i şterg ghetele! Nu! Nici de-ar fi să ajung rege 
nu mă las batjocorit aşteptând să fie binevoitoare faţă de 
mine! 

— Nu te urăsc, ci tu mă urăşti pe mine! Plânse Cathy, 
nemaiputând să-şi ascundă tulburarea. Mă urăşti tot atât de 
mult cât mă urăşte şi domnul Heathcliff; poate şi mai mult 
decât el! 


— Eşti o mincinoasă afurisită! Începu Hareton Eamshaw. 
Atunci pentru ce l-am scos de-atâtea ori din sărite ţinându-ţi 
partea? Şi asta când mă baţjocoreai şi mă dispreţuiai. Dă-i 
înainte şi chinuieşte-mă... Am să mă duc la el şi-am să-i 
spun că m-ai necăjit atâta, încât m-ai alungat din bucătărie! 

— N-am ştiut că mi-ai ţinut partea, răspunse ea, 
ştergându-şi ochii, şi-am fost rea şi obraznică faţă de toată 
lumea, dar acum îţi mulţumesc şi te rog să mă ierţi. Ca mai 
pot face în afară de asta? 

Apoi reveni lângă cămin şi-i întinse mâna cu sinceritate. 
Hareton păli şi se întunecă la faţă ca un nor în furtună; 
ţinea pumnii strânşi cu hotărâre şi privirea aţintită în 
pământ. Catherine, instinctiv, trebuie să fi ghicit că că o 
încăpățânare bolnăvicioasă şi nu antipatia faţă de ea, îl 
îndemna să fie atât de îndârjit, căci, după ce rămase 
nehotărâtă o clipă, se aplecă şi-l sărută uşor pe obraz. Mica 
ştrengăriţă credea că n-am văzut-o şi, trăgându-se înapoi, 
cu un aer solemn, îşi ocupă locul de mai înainte, lângă 
fereastră. Am dat din cap dezaprobând-o; atunci a roşit şi 
mi-a şoptit: 

— Ce era să fac, Ellen? N-a vrut să dea mâna cu mine, n-a 
vrut să se uite la mine. Trebuia să-i arăt într-un fel că mi-e 
drag... Şi că vreau să fim prieteni. 

Nu ştiu dacă sărutarea ei l-a convins pe Hareton. Câteva 
minute a avut mare grijă să-şi ascundă faţa, dar când a 
ridicat-o, am văzut că era foarte încurcat, neştiind încotro 
să se uite. 

Catherine era ocupată: învelea o carte frumoasă în hârtie 
albă, curată; apoi a legat-o cu o bucată de panglică, a 
adresat-o „domnului Hareton Eamshaw” şi m-a rugat să fiu 
ambasadoarea ei şi să transmit darul destinatarului. 

— Şi spune-i că, dacă o primeşte, am să vin să-l învăţ s-o 
citească aşa cum trebuie, zise ea; iar dacă refuză, am să mă 
urc sus şi n-am să-l mai necăjesc niciodată. 

Am dus cartea şi i-am repetat mesajul, urmărită de 
privirile speriate ale stăpânei mele. Hareton n-a vrut să-şi 


desfacă pumnii, aşa încât i-am pus-o pe ghenunchi. Dar n-a 
aruncat-o jos. Eu m-am întors la lucrul meu, Catherine îşi 
sprijini mâinile şi capul pe masă, până când auzi foşnetul 
uşor al învelitorii care se desfăcea; atunci uşurel, se furişă 
de la masă şi se aşeză tăcută lângă vărul ei. El tremura, faţa 
îi strălucea şi toată brutalitatea, grosolănia şi asprimea lui 
posomorâtă dispăruseră. La început nu şi-a putut aduna 
curajul de a rosti măcar o singură silabă de răspuns la 
privirea întrebătoare şi la rugămintea ei murmurată. 

— Spune că m-ai iertat, Hareton. Da? Mă poţi face atât de 
fericită dacă spui acest cuvinţel! 

Băiatul mârâi ceva, dar n-am auzit ce. 

— Şi-ai să fii prietenul meu? Adăugă Cathy pe un ton 
întrebător. 

— Nu, căci are să-ţi fie ruşine de mine în fiecare zi a vieţii 
tale, răspunse el; şi cu cât mă vei cunoaşte mai bine, cu-atât 
îţi va fi mai ruşine şi nu pot răbda una ca asta. 

— Aşadar, nu vrei să fii prieten cu mine, zise Cathy 
zâmbind dulce ca mierea şi trăgându-se aproape de el. 

După aceea n-am mai prins nici o vorbă din şoaptele lor; 
dar când mi-am îndreptat din nou privirile spre ei, am văzut 
două feţe atât de strălucitoare aplecate asupra cărţii, încât 
nu m-am îndoit că tratatul fusese ratificat de ambele părţi şi 
că de-acum înainte duşmanii erau nişte aliaţi legaţi prin 
jurământ. 

Cartea pe care o răsfoiau era plină cu poze frumoase; 
acestea, precum şi faptul că şedeau unul lângă altul, au 
avut destul farmec pentru a-i ţine nemişcaţi, până când 
Joseph se întoarse acasă. El, bietul om, fu cu desăvârşire 
îngrozit când o văzu pe Catherine aşezată pe-aceeaşi bancă 
cu Hareton Eamshaw, cu mâna rezemată pe umărul lui. lar 
faptul că favoritul său suporta asemenea apropiere îl zăpăci 
atât de tare şi-l impresionă atât de profund, încât în seara 
aceea nu îndrăzni să facă nici o observaţie asupra acestui 
subiect. Emoţia nu-i fu trădată decât de suspinele adânci 
când deschise, cu solemnitate, „Biblia” lui mare pe masă şi- 


o acoperi cu bancnote murdare pe care le scotea din 
portofel, rodul afacerilor lui din ziua aceea. Într-un târziu, îl 
chemă pe Hareton de pe bancă. 

— Du-le pe-astea la stăpân, băiete, zise el şi rămâi acolo. 
Eu mă duc în camera mea. Văgăuna asta nu-i potrivită şi 
nici destul de cinstită pentru noi. Trebuie să ne mutăm de- 
aici şi să ne căutăm alta. 

— Haide, Catherine, am spus eu şi noi trebuie „să ne 
mutăm de-aici”; am isprăvit călcatul. Eşti gata să ne urcăm? 

— Încă nu-i opt! Răspunse ea, ridicându-se cam în silă. 
Hareton, am să las cartea asta sus pe cămin şi mâine am să 
mai aduc câteva. 

— Orice carte laşi aici eu o duc în sală, zise Joseph; şi mare 
minune de le-ai mai găsi! Aşa că fă cum îţi place! 

Cathy îl ameninţă că va plăti cu biblioteca lui pentru 
biblioteca ei şi când trecu pe lângă Hareton zâmbi, apoi 
urcă scările cu inima mai uşoară, îndrăznesc s-o spun, decât 
i-a fost vreodată sub acest acoperiş, exceptând, poate, 
primele vizite făcute lui Linton. 

Prietenia astfel începută se dezvoltă repede, cu toate că a 
cunoscut câteva întreruperi trecătoare. Eamshaw nu putea 
deveni civilizat printr-o simplă dorinţă, iar tânăra mea 
doamnă nu era un filosof şi nici un model al răbdării. Dar 
cum amândoi tindeau spre acelaşi lucru, unul iubind şi 
dorind să-l stimeze pe celălalt, celălalt iubind şi dorind să 
fie stimat, până la urmă şi-au atins țelul. 

Vedeţi, domnule Lockwood, că nu era greu să cuceriţi 
inima doamnei Heathcliff, dar acum mă bucur că n-aţi 
încercat. Dorinţa mea cea mai aprigă e să-i văd pe aceşti 
doi copii căsătoriţi. În ziua nunţii lor n-am să pot invidia pe 
nimeni: n-o să fie femeie mai fericită ca mine în toată 
Anglia. 

CAPITOLUL 33 

În dimineaţa ce urmă după această zi de luni, Eamshaw, 
nefiind încă în stare să-şi vadă de îndeletnicirile obişnuite, 
rămase prin casă, iar eu mi-am dat seama repede că va fi cu 


neputinţă să-mi mai ţin protejata pe lângă mine, ca până 
atunci. Coborâse înaintea mea şi ieşise în grădină, unde-l 
văzuse pe vărul ei, făcând o muncă uşoară; iar când m-am 
dus să-i poftesc la micul dejun, am văzut că îl convinsese să 
scoată tufele de coacăze negre şi roşii de pe o porţiune 
destul de mare de teren şi acum erau amândoi ocupați cu 
planul unor transplantări de la Grange. 

Am fost îngrozită văzând devastarea pe care-o putuseră 
face numai într-o jumătate de ceas. Tufişurile de coacăze 
negre erau lumina ochilor lui Joseph, iar ea alesese tocmai 
în mijlocul lor un loc pentru un strat de flori. 

— Ia te uită! Tot ce-aţi trebăluit aici va fi arătat stăpânului, 
am exclamat eu, chiar în clipa când se va descoperi! Şi ce 
scuze aveţi pentru libertatea pe care v-aţi luat-o de a 
dispune de grădină? O să avem parte de o ceartă straşnică 
din pricina asta! Să vedeţi voi! Domnule Hareton, mă mir că 
n-ai mai multă minte şi te-ai apucat să faci tot buclucul ăsta 
numai că te-a rugat ea! 

— Am uitat că erau ale lui Joseph, răspunse Eamshaw cam 
încurcat, dar am să-i spun c-am făcut-o din capul meu. 

Noi mâncam întotdeauna cu domnul Heathcliff. Eu ţineam 
locul stăpânei casei, făcând ceaiul şi servind, aşa că 
prezenţa mea la masă era necesară. Catherine şedea de 
obicei lângă mine, dar în ziua aceea s-a strecurat mai 
aproape de Hareton. lar eu mi-am dat seama că nu va fi mai 
discretă în prietenie decât fusese în duşmănie. 

— Şi-acum bagă de seamă să nu vorbeşti şi să nu te ocupi 
prea mult de vărul tău, i-am şoptit pe când intram în sală. 
Sunt sigură că asta are să-l supere pe domnul Heathcilift şi- 
o să se înfurie pe amândoi. 

— Nu-ţi fie teamă, îmi răspunse. 

În minutul următor se apropie tiptil de Hareton şi îi înfipse 
brândugşe în „porridge”-ul din farfuria lui. 

Hareton nu îndrăzni să-i vorbească; abia îndrăzni s-o 
privească, dar ea nu conteni cu glumele încât Hareton fu de 
două ori pe punctul de a izbucni în râs. Eu m-am încruntat, 


iar ea se uită repede spre stăpân; acesta însă, după cumi 
se putea citi pe faţă, era absorbit de alte griji şi nu-i păsa de 
comeseni. Catherine, serioasă pentru o clipă, îl scrută cu o 
profundă gravitate. Dar după aceea îşi întoarse capul şi-şi 
reîncepu prostiile până când, în cele din urmă, Hareton 
râse pe înfundate. Domnul Heathcliff tresări, iar ochii lui ne 
cercetară în grabă feţele. Catherine îi înfruntă privirile cu 
expresia ei obişnuită de nervozitate şi sfidare de care 
stăpânul avea atâta silă. 

— Ai noroc că eşti departe de mine, exclamă el şi nu te pot 
atinge! Ce demon te-a luat în stăpânire, de holbezi mereu la 
mine ochii aceia infernali? Coboară privirea. Şi să nu-mi mai 
reaminteşti că exişti. Credeam că te-ai vindecat de râs. 

— Eu am râs, mârâi Hareton. 

— Ce spui? Întrebă stăpânul. 

Hareton se uită în farfuria lui şi nu repetă mărturisirea. 
Domnul Heathcliff îl privi puţin, apoi, în tăcere, reîncepu să 
mănânce şi să mediteze. Masa era aproape pe sfârşite; cei 
doi tineri, prudenţi, se îndepărtaseră unul de altul, aşa că 
nu prevedeam nici un alt conflict. Dar Joseph apăru în prag; 
buza tremurândă şi ochii lui plini de mânie ne dădură de 
ştire că descoperise crima săvârşită asupra arbuştilor. Se 
vede că-i zărise pe Cathy şi pe vărul ei în preajma acelui loc 
înainte de a fi pornit în cercetare; şi, în timp ce fălcile i se 
frământau ca ale unui bou care rumegă, ceea ce făcea ca 
discursul său să fie şi mai greu de înţeles, începu: 

— Trebuie să-mi iau simbria şi să plec! Aş fi vrut să mor 
acolo unde mi-am mâncat zilele vreme de şaizeci de ani; şi 
m-am cugetat să-mi car cărţile sus în pod şi toate 
bulendrele de le am şi să le las lor bucătăria de dragul 
liniştii mele. Îmi venea greu să renunţ la locu' meu de lângă 
cămin, da' m-am cugetat că asta o pot face! Da' acuma ea 
mi-a luat şi grădina şi, pe cinstea mea, stăpâne, asta n-o mai 
pot răbda! Dumneata poţi să-ţi pleci grumazu' sub jug şi ai 
s-o faci... Da' eu nu-s învăţat cu una ca asta, şi-un om bătrân 


nu se învaţă uşor cu poveşti noi. Mai bine îmi câştig pita şi 
zeama cu un târnăcop pe drumu' mare! 

— Vezi-ţi de treabă, idiotule, interveni Heathcliff şi spune 
desluşit ce te doare, ce necazuri ai? Eu nu mă amestec în 
ciorovăielile dintre dumneata şi Nelly. Din partea mea poate 
să te vâre şi-n groapa cu cărbuni, nu-mi pasă! 

— Nu-i Nelly! Răspunse Joseph. N-aş pleca din pricina lui 
Nelly... Aşa păcătoasă cum e! Slavă Domnului, ea nu-i în 
stare să fure sufletu' nimănui! N-a fost niciodată aşa de 
frumoasă ca să-i piară cuiva ochii uitându-se la ea. E vorba 
de păcătoasa, de nemernica aceea a dumitale care l-a vrăjit 
pe băiatu' nostru cu privirile ei îndrăzneţe şi căile ei 
nelegiuite... Până când... Nu! Asta-mi zdrobeşte inima! A 
uitat tot ce-am făcut pentru el şi tot ce-am făcut din el şi s-a 
dus şi-a smuls un rând întreg din cele mai mari tufe de 
coacăze negre din grădină! 

Aici începură plângerile adevărate, pe care însă nu le 
puteai înţelege desluşit, dar era vorba de suferinţele lui 
amarnice, de nerecunoştinţa lui Eamshaw şi de primejdia în 
care se afla. 

— E beat nebunul ăsta? Îl întrebă Heathcliff. Hareton, are 
ceva cu tine? 

— Am scos vreo două sau trei tufişuri de coacăze, 
răspunse tânărul, dar mă duc să le pun la loc. 

— Şi pentru ce le-ai scos? Întrebă stăpânul. 

Catherine interveni cu o înţelepciune sfătoasă. 

— Am vrut să sădim acolo câteva flori! Strigă ca. Eu sunt 
singura vinovată, căci eu l-am rugat s-o facă. 

— Şi cine dracu' ţi-a dat voie să atingi un bâţ din grădina 
asta? Întrebă socrul, foarte mirat. Şi ţie cine ţi-a poruncit să 
asculţi de ea? Adăugă întorcându-se spre Hareton. 

Acesta din urmă amuţise; verişoara lui răspunse: 

— N-ar trebui să-ţi pară rău de câţiva metri de pământ, 
unde să-mi fac şi eu un strat de flori, când mi-ai luat toate 
pământurile! 


— Pământurile tale! Ticăloasă obraznică! N-ai avut 
niciodată nimic! Strigă Heathcliff. 

— Şi banii, continuă ea, aruncându-i priviri mânioase şi 
ronţăind între timp o coajă de pâine rămasă de la micul 
dejun. 

— Tăcere! Exclamă Heathcliff. Isprăveşte şi pleacă de-aici! 

— Şi pământul lui Hareton şi banii lui, continuă mica 
îndrăzneață. Hareton şi cu mine suntem acum prieteni şi 
am să-i spun totul despre dumneata! 

Stăpânul păru o clipă zăpăcit. Păli, se ridică, o măsură şi 
câtăva vreme o privi cu o ură de moarte. 

— Dacă dai în mine, Hareton are să dea în dumneata, zise 
ea, aşa că ai face mai bine să şezi jos. 

— Dacă Hareton nu te scoate afară din odaia asta, am să-i 
trag una să se ducă drept în iad! Tună Heathcliff. Vrăjitoare 
blestemată! Îndrăzneşti să-l aţâţi împotriva mea? Afară cu 
ea! Să piară din ochii mei! Mă auzi? Arunc-o în bucătărie! O 
omor, Ellen Dean, să ştii c-o omor dac-o laşi să mai apară o 
dată în faţa ochilor mei! 

Hareton încercă, pe înfundate, s-o convingă să plece. 

— Dă-o afară cu forţa! Strigă el sălbatic. Ce stai de vorbă 
cu ea? Şi se apropie să-şi îndeplinească singur porunca. 

— N-o să te mai asculte niciodată, om rău ce eşti! Zise 
Catherine. În curând o să te urască tot atât cât te urăsc şi 
eu. 

— Taci, taci! Mârâi tânărul pe un ton dojenitor. Nu vreau 
să te aud vorbindu-i astfel. Isprăveşte! 

— Dar n-ai să-l laşi să mă lovească! Strigă Cathy. 

— Atunci haide! Şopti Hareton cu seriozitate. Era prea 
târziu. Heathcliff pusese mâna pe ea. 

— Acum pleci „tu”! Îi zise lui Eamshaw. Vrăjitoare 
blestemată! M-a provocat într-un moment când nu pot 
râbda şi am s-o fac să se căiască pe veci. 

Îşi înfipse mâna în părul ei. Hareton încercă să-i salveze 
buclele, rugându-l ca de data asta să n-o lovească. Ochii lui 
Heathcliff, negri, scăpărau scântei. Mi s-a părut că-i gata s-o 


rupă pe Catherine în bucăţi. Tocmai mă gândeam să risc şi 
să-i sar într-ajutor când, brusc, degetele i se descleştară, o 
apucă apoi de braţ şi-i privi atent faţa. După asta îşi acoperi 
ochii cu mâna, se opri un moment pentru a se reculege şi, 
întorcându-se din nou spre Catherine, îi spuse cu o linişte 
forţată: 

— Trebuie să te înveţi să nu mă mai înfurii, căci de nu, 
într-o bună zi am să te omor. Du-te cu doamna Dean, stai cu 
ea şi spune-i ei toate obrăzniciile. Iar în ceea ce-l priveşte 
pe Hareton Eamshaw, dacă-l mai văd ascultându-ţi 
cuvintele, am să-l trimit să-şi câştige pâinea pe unde-o şti. 
Dragostea va face din el un proscris şi-un cerşetor. Nelly, ia- 
o de-aici şi plecaţi cu toţii! Lăsaţi-mă singur! 

Eu am condus-o afară pe tânăra mea doamnă, care 
încântată că scăpase, nu s-a opus. Celălalt a venit şi el în 
urma noastră, iar domnul Heathcliff a rămas singur în sală 
până la prânz. Am sfătuit-o pe Catherine să mănânce sus; 
dar, de îndată ce domnul Heathcliff a observat scaunul ei 
gol, m-a trimis s-o chem. N-a vorbit cu niciunul dintre noi, a 
mâncat foarte puţin şi imediat după-masă a ieşit, 
anunţându-ne că nu se va întoarce decât seara. 

Cei doi prieteni se instalară în sală pe tot timpul lipsei lui. 
L-am auzit pe Hareton dojenindu-şi verişoara cu asprime 
pentru că voia să-i dezvăluie purtarea domnului Heathcliff 
faţă de Hindley Eamshaw, tatăl său. I-a spus că nu vrea să 
audă nici o vorbă de defăimare împotriva acestui om, că lui 
nu-i pasă, chiar de ar fi diavolul, tot rămâne lângă el, şi-i va 
lua apărarea şi că prefera s-o audă insultându-l pe el, aşa 
cum făcuse până atunci, decât s-o vadă legându-se de 
domnul Heathcliff. La aceste cuvinte, Catherine s-a înfuriat, 
dar Hareton a găsit mijlocul de a-i închide gura, întrebând-o 
ce părere ar avea dacă el i-ar vorbi de rău tatăl? Catherine 
a înţeles că Hareton Eamshaw era una cu stăpânul său şi 
rămânea legat de el cu legături prea puternice pentru a 
putea fi desfăcute de rațiune... Lanţuri făurite de 
obişnuinţă... Şi ar fi o cruzime să încerce a le dezlega. De- 


atunci încolo a dovedit că-i bună la suflet, deoarece s-a ferit 
şi să se plângă de Heathcliff şi să-şi exprime antipatia faţă 
de el. De altfel mi-a mărturisit că-i părea rău că se străduise 
să bage zâzanie între el şi Hareton. Într-adevăr, nu cred ca 
de-atunci să fi suflat vreodată în faţa acestuia măcar o 
vorbă împotriva opresorului ei. 

După această mică neînțelegere, au fost iarăşi prieteni şi 
cât se poate de ocupați cu numeroasele lor îndeletniciri de 
elev şi profesor. După ce-mi isprăveam treaba, veneam şi 
şedeam cu ei; mă simţeam uşurată şi mângâiată urmărindu- 
i, aşa că vremea trecea pe nesimţite. Ştiţi, mi se părea că, 
într-o oarecare măsură, amândoi erau copiii mei. Multă 
vreme fusesem mândră de unul dintre ei, iar acum eram 
convinsă că şi celălat va fi un izvor de egală satisfacţie. 
Firea lui cinstită şi caldă s-a scuturat repede de norii 
ignoranței şi ai degradării în care fusese crescut, iar 
laudele sincere ale Catherinei îi stimulau sârguinţa. Pe 
măsură ce mintea i se lumina, i se luminau şi trăsăturile, 
adăugând înfăţişării lui inteligenţă şi nobleţe. Aproape nu- 
mi venea să cred că e acelaşi om cu cel pe care-l văzusem în 
ziua când îmi descoperisem mica stăpână la Wuthering 
Heights, după expediţia ei la stâncile de la Penistone. În 
timp ce eu îi admiram şi ei munceau, se lăsase seara şi o 
dată cu ea se întoarse şi stăpânul. Veni peste noi pe 
neaşteptate, intrând pe uşa principală, aşa că ne-a putut 
vedea bine pe tustrei, înainte ca noi să putem ridica ochii şi 
să-l privim. „Nu face nimic, mi-am zis, n-a existat niciodată 
tablou mai plăcut şi mai nevinovat ca acesta, aşa că ar fi o 
ruşine fără seamân dacă i-ar certa” Lumina roşie a focului 
strălucea pe capetele lor frumoase şi le dezvăluia feţele 
însufeţite de râvnă copilărească. Pentru că deşi el împlinise 
douăzeci şi trei de ani şi ea optsprezece, fiecare avea 
nenumărate lucruri noi de învăţat şi de simţit: niciunul nu 
trăise şi nu încercase sentimentele unei maturităţi sobre şi 
lipsite de iluzii. 


Au ridicat privirile amândoi deodată şi au întâlnit privirile 
domnului Heathcliff. Poate că dumneavostră n-aţi remarcat 
niciodată că ochii lor seamnă perfect şi sunt aidoma ochilor 
Catherinei Eamshaw. Actuala Catherine n-are altă 
asemănare cu răposata în afară de fruntea-i lată şi o 
anumită arcuire a nărilor, care o face să pară, fie că vrea 
sau nu, cam îngâmfată. Hareton seamănă ceva mai mult cu 
Catherine Eamshaw şi asemănarea e destul de vizibilă 
întotdeauna; dar în clipa aceea era chiar izbitoare, pentru 
că simţurile i se treziseră, iar facultăţile lui mintale erau în 
plină activitate. Cred că această asemănare l-a dezarmat pe 
domnul Heathcliff. A păşit spre cămin vădit mişcat, dar 
emoția i se potoli repede când îl privi pe Hareton; sau mai 
bine zis îşi schimbă calitatea, căci tot emoţionat era. Îi luă 
cartea din mână, îşi aruncă privirea pe pagina deschisă, 
apoi i-o dădu înapoi fără nici o vorbă. Îi făcu semn din ochi 
Catherinei să plece; vărul ei nu zăbovi mult după ea şi eram 
pe punctul de a pleca şi eu, când mi-a poruncit să stau 
locului. 

— Tristă încheiere! Nu-i aşa? Remarcă el, după ce cugetă 
câtăva vreme asupra scenei la care fusese martor. Un 
sfârşit absurd al sforţărilor mele îndărătnice. Am pus mâna 
pe pârghii şi cazmale ca să dărâm cele două case şi m-am 
antrenat pentru o muncă herculiană; dar acum când totul e 
gata şi în puterea mea, constat că mi-a dispărut voinţa de a 
mişca măcar o ţiglă de pe acoperişul vreuneia din case. 
Vechii mei duşmani nu m-au biruit, acum ar fi momentul să 
mă răzbun pe urmaşii lor. Aş putea-o face, nimeni nu mă 
împiedică. Dar la ce bun! Nu mi-e greu să lovesc, dar mă 
oboseşte să ridic mâna! S-ar putea crede c-am muncit toată 
vremea numai pentru a-mi arăta acum mărinimia. Dar nici 
vorbă de aşa ceva! Am pierdut facultatea de a mă bucura 
de distrugerea lor; şi mi-e lene să distrug fără scop. 

Nelly, se apropie o schimbare stranie: în momentul de faţă 
mă aflu în umbra ei. Viaţa mea de toate zilele mă 
interesează atât de puţin, încât cu greu îmi mai aduc 


aminte că trebuie să mănânc şi să beau. Cei doi, care-au 
ieşit din sală, sunt singurele obiecte care înseamnă o 
apariţie materială distinctă pentru mine şi această apariţia 
îmi pricinuieşte o durere care se apropie de tortură. Despre 
„ea” nu vreau să vorbesc şi nici să mă gândesc la ea nu 
vreau; dar aş dori sincer să n-o văd, căci prezenţa ei îmi 
stârneşte numai simţăminte care mă scot din minţi. „El” mă 
impresionează în alt fel şi dacă aş putea-o face fără să se 
creadă c-am înnebunit, aş căuta să nu-l mai văd niciodată. 
Dumneata ai crede că nu mai am mult până-n pragul 
nebuniei, zise făcând un efort să zâmbească, dacă ţi-aş 
descrie miile de amintiri şi gânduri pe care le trezeşte şi le 
întruchipează băiatul ăsta. Dar dumneata n-ai să povesteşti 
ce-ţi spun şi gândurile mele stau tot timpul atât de 
întemniţate în mine, încât mă simt ispitit să le împărtăşesc. 

Acum cinci minute, Hareton mi-a apărut nu ca o fiinţă 
omenească, ci ca întruchiparea tinereţii mele. Încercam 
faţă de el sentimente atât de variate, încât mi-ar fi fost cu 
neputinţă să-i vorbesc ca un om cu mintea întreagă. În 
primul rând, asemănarea izbitoare dintre el şi Catherine 
mi-o reaminteşte într-un mod înspăimântător. Totuşi, acest 
fapt, despre care dumneata ai putea crede că are cea mai 
puternică înrâurire asupra imaginaţiei mele, e în momentul 
de faţă lucrul cel mai neînsemnat. Căci ce nu-i în mintea 
mea legat de ea? Şi ce nu-mi aminteşte de ea? Nu mă pot 
uita în jos, la pardoseala asta, fără să-i văd trăsăturile 
desenate pe piatră! În fiecare nor, în fiecare pom... În aerul 
nopţii şi-n fiecare privire din timpul zilei... Sunt înconjurat 
de chipul ei! Cele mai obişnuite feţe ale bărbaţilor şi 
femeilor... Chiar şi propriile mele trăsături... Îşi bat joc de 
mine, semănând cu ea. Lumea întreagă e o colecţie 
înspăimântătoare de amintiri care-mi spun că ea a existat şi 
c-am pierdut-o! Ei bine, înfăţişarea lui Hareton reprezintă 
fantoma iubirii mele nemuritoare, a strădaniei mele 
sălbatice de a-mi afirma drepturile, fantoma degradării, a 
mândriei, a fericirii şi a suferinţei mele... 


E o nebunie să-ţi repet dumitale aceste gânduri. Totuşi, te 
vor face să înţelegi pentru ce, cu toate că nu-mi place să fiu 
întotdeauna singur, societatea lui nu-mi face bine: 
dimpotrivă, îmi agravează chinul de care sufăr neîncetat şi 
face ca, într-o oarecare măsură, să fiu indiferent faţă de 
relaţiile dintre el şi verişoara lui: nu le mai pot acorda nici 
un fel de atenţie. 

— Dar ce înţelegi prin „schimbare”, domnule Heathcliff? 
Am întrebat speriată de atitudinea lui, cu toate că, după 
părerea mea, nu era nici în primejdie de a-şi pierde minţile 
şi nici de a muri. Era puternic şi sănătos şi încă din copilărie 
îi plăcea să se gândească la lucruri sumbre şi bizare. Doar 
că avea mania de a se gândi neîncetat la idolul său dispărut, 
dar în toate celelalte privinţe mintea îi era tot atât de 
zdravăână ca şi a mea. 

— N-am s-o cunosc decât atunci când se va produce, zise 
el. Deocamdată sunt numai jumătate conştient de 
schimbare. 

— Nu te simţi bolnav, nu-i aşa? L-am întrebat eu. 

— Nu, Nelly, deloc, răspunse. 

— Atunci nu te temi de moarte? Am continuat. 

— Teamă? Nu! Răspunse el. Nu am nici teama, nici 
presimţirea, nici nădejdea morţii. Şi de ce aş avea-o? Cu 
constituţia mea puternică, cu viaţa cumpătată pe care o 
duc, cu îndeletnicirile care nu mă expun la nici un pericol, 
ar trebui şi probabil „aşa va fi”, să rămân pe pământ până 
când nu va mai exista un fir de păr negru pe capul meu. Şi 
totuşi în starea asta nu mai pot s-o duc! Trebuie să-mi 
amintesc să respir... Aproape că trebuie să-i amintesc inimii 
să bată. Şi parcă apăs la loc un arc puternic: îmi trebuie 
constrângere ca să fac cel mai mic gest care nu-i purtat de 
unicul meu gând şi dacă nu-i legat de unica şi eterna mea 
idee, trebuie să mă constrâng pentru a discerne dacă ceva 
este viu sau mort. N-am decât o singură dorinţă şi întreaga 
mea fiinţă şi toate puterile mele ţintesc spre împlinirea ei. 
Am dorit-o atât de multă vreme şi atât de neclintit, încât 


sunt convins că se „va"împlini... Şi „în curând”... Pentru că 
mi-a mâncat viaţa. Presimţirea împlinirii ei m-a şi înghiţit. 
Mărturisirile nu m-au uşurat, dar poate că-ţi vor explica 
anumite stări de spirit, pe care altfel nu le-ai fi putut 
înţelege. O, Doamne! E o luptă lungă, aş vrea să se 
isprăvească! 

A început să măsoare cu paşi mari încăperea, bolborosind 
numai pentru el lucruri îngrozitoare, încât eram înclinată să 
cred, după cum spunea Joseph, că propria lui conşiinţă îi 
prefăcuse inima într-un iad pământesc. Mă întrebam cu 
teamă cum se va sfârşi. Deşi până atunci rareori îşi 
dezvăluise o asemenea stare de spirit, fie măcar din priviri, 
eu eram convinsă că aceasta era dispoziţia lui obişnuită. De 
altfel chiar el mi-a confirmat părerea dar, judecând după 
purtarea lui, nimeni nu ar fi putut crede acest lucru. Nici 
dumneavoastră, domnule Lockwood, când l-aţi văzut, n-ai 
bănuit nimic; iar în perioada despre care vă vorbesc era 
întocmai ca mai înainte, poate puţin mai îndrăgostit de 
singurătatea lui continuă şi poate mai tăcut cu cei din 
preajma lui. 

CAPITOLUL. 34 

Timp de câteva zile după seara aceea, domnul Heathcliff s- 
a ferit să ne mai întâlnească la masă, totuşi n-a vrut să-i 
excludă cu totul pe Hareton şi pe Cathy. Nu-i plăcea să 
cedeze cu desăvârşire în faţa sentimentelor, de aceea 
prefera să lipsească el de la masă. De atunci o singură masă 
în douăzeci şi patru de ore îi păru îndestulătoare pentru a 
se hrăni. 

Într-o noapte după ce toţi ai casei se culcară, l-am auzit 
coborând şi ieşind pe uşa principală. Nu l-am auzit revenind 
şi dimineaţa am constatat că tot plecat era. Ne aflam în luna 
aprilie; timpul era dulce şi cald, iarba atât de verde pe cât o 
puteau face ploile abundente şi soarele, iar cei doi meri 
pitici de lângă peretele de miazăzi erau plini de flori. După 
micul dejun, Catherine stărui să iau un scaun şi să mă aşez 
cu lucrul sub brazii de la colţul casei, iar pe Hareton, care 


se vindecase complet după accident, îl convinsese să sape şi 
să-i aranjeze grădiniţa, care fusese mutată în partea aceea 
din pricina protestelor lui Joseph. Şedeam liniştită, 
bucurându-mă de miresmele primăverii ce mă înconjurau şi 
de albastrul suav de deasupra capetelor noastre, când 
tânăra mea doamnă, care se dusese spre gard să adune 
câteva rădăcini de brânduşe pentru a-şi împrejmui un strat, 
se întoarse numai cu jumătate din rădăcinile de care avea 
nevoie şi ne înştiinţă că domnul Heathcliff vine acasă. 

— Mi-a vorbit! Adăugă ea cu o expresie uluită. 

— Ce ţi-a spus? Întrebă Hareton. 

— Mi-a spus să plec cât pot de iute, răspunse ea. Dar s-a 
uitat la mine cu nişte ochi atât de diferiţi de cei cu care 
eram obişnuită, încât m-am oprit o clipă să văd ce-icu el. 

— Cum e? 

— Cum să fie, aproape luminat şi vesel. Nu, deloc 
„aproape”...ci „foarte” emoţionat, sălbatic şi fericit! 
Răspunse ea. 

— Atunci înseamnă că plimbările nocturne îi priesc, am 
observat eu luând un aer indiferent. 

De fapt, eram tot atât de surprinsă ca şi Catherine şi 
foarte nerăbdătoare să mă conving de adevărul afirmației 
ei, căci să-l vezi pe stăpân fericit nu era un spectacol de 
fiecare zi. Am inventat un pretext ca să pot intra în casă. 
Heathcliff stătea în pragul uşii deschise, era palid şi 
tremura. Avea însă, într-adevăr, o licărire stranie şi plină de 
fericire în ochi, ceea ce-i schimba întreaga expresie a feţei. 

— Vrei să mănânci ceva? L-am întrebat. Trebuie să fii 
flămând după o noapte de hoinăreală. 

Doream să aflu unde fusese, dar n-am vrut să-l întreb de-a 
dreptul. 

— Nu, nu mi-e foame, răspunse el, întorcând capul şi 
vorbindu-mi pe un ton cam dispreţuitor; parcă ghicise că 
încerc să descopăr motivul bunei lui dispoziţii. 

Eram încurcată; nu ştiam dacă nu cumva e un prilej 
binevenit pentru a-l dojeni. 


— Cred că nu-i cuminte să hoinăreşti pe-afară, am 
continuat eu, când ar trebui să stai în pat. Nu, nu-i deloc 
cuminte, mai ales pe vremea asta umedă. Sunt sigură c-ai 
să răceşti sau ai să te îmbolnăveşti. De altfel mi se pare c- 
aşa s-a şi întâmplat. 

— Nu s-a întâmplat decât ceea ce pot cu îndura, răspunse 
Heathcliff şi îndur totul cu cea mai mare plăcere, dar cu 
condiţia să mă laşi în pace. Du-te înăuntru şi nu mă plictisi. 

L-am ascultat şi, trecând pe lângă el, observai că răsuflă 
iute ca o pisică. 

„Da! Mi-am zis. O să se îmbolnăvească! Nu pot înţelege ce- 
a făcut!” 

În ziua aceea, la prânz, se aşeză cu noi la masă şi-şi ţinu 
farfuria ca să i-o umplu cu mâncare, ca şi cum ar fi avut de 
gând să se despăgubească de postul din ajun. 

— Nici n-am răcit şi nici fierbinţeli n-am, Nelly- remarcă el 
făcând aluzie la cele ce-i spusesem de dimineaţă- şi sunt 
gata să mănânc tot ce mi-ai pus în farfurie. 

Îşi luă cuțitul şi furculiţa, se pregăti să mănânce, dar 
deodată pofta păru că i-a pierit. Puse totul pe masă, privi 
stăruitor pe fereastră, apoi se ridică şi ieşi. L-am văzut 
umblând încoace şi-ncolo prin grădină, în timp ce noi am 
isprăvit masa; atunci Eamshaw a spus că se duce să-l 
întrebe pentru ce n-a vrut să mănânce; credea că l-am 
supărat noi cu ceva. 

— Ei, vine? Strigă Catherine când vărul ei se întoarse. 

— Nu, răspunse el, dar nu-i mânios, mi s-a părut chiar 
foarte bine dispus. Numai că s-a enervat pentru că i-am 
vorbit de două ori. Apoi mi-a spus să vin la tine şi mi-a mai 
spus că se miră cum de pot dori tovărăşia altcuiva. 

Eu i-am pus farfuria pe grătarul căminului, ca să-i ţin 
mâncarea caldă. După un ceas sau două, când camera 
rămase goală, intră din nou, dar nu mi s-a părut deloc mai 
liniştit. Aceeaşi expresie nefirească - şi nefirească era - de 
fericire, sub sprâncenele lui negre şi aceeaşi paloare a feţei 
din care dispăruse tot sângele; şi dinţii care i se dezveleau 


din când în când într-un fel de zâmbet. Corpul întreg îi 
tremura, dar nu cum tremură omul la răceală sau 
slăbiciune, ci cum vibrează o coardă întinsă la maximum... 
Era mai mult un fior puternic decât un tremur. 

„Am să-l întreb ce are, mi-am zis! Căci cine altul să-l 
întrebe?” Apoi am exclamat: 

— Ai auzit vreo veste bună, domnule Heathcliff?! Pari 
neobişnuit de înviorat. 

— De unde să-mi vină mie veşti bune? Zise el. Sunt 
înviorat de foame şi, după câte mi se pare, nu trebuie să 
mănânc. 

— Prânzul dumitale e-acolo, i-am răspuns, pentru ce nu 
vrei să mănânci? 

— Acum n-am poftă, milrâi el iute; am să aştept până la 
cină. Şi, Nelly, o dată pentru totdeauna, te rog să-l previi pe 
Hareton şi pe cealaltă să nu se mai apropie de mine. Vreau 
să nu mă tulbure nimeni; vreau să fiu singur. 

— Ai vreun motiv nou pentru această oprelişte? Am 
întrebat eu. Spune-mi pentru ce eşti atât de ciudat, 
domnule Heathcliff? Unde-ai fost noaptea trecută? Nu-ţi 
pun această întrebare din simplă curiozitate, ci... 

— Ba pui întrebarea dintr-o foarte simplă curiozitate, mă 
întrerupse el râzând. Totuşi am să-ţi răspund. Noaptea 
trecută am fost în pragul iadului. Azi sunt aproape de 
paradisul meu. Îl văd cu ochii, abia trei paşi mă mai despart 
de el! Şi acum ai face bine să pleci şi tu! Dacă n-aisă mă 
mai iscodeşti, n-ai să vezi şi nici n-ai să auzi nimic 
înspăimântător. 

După ce-am măturat căminul şi-am şters masa, am plecat 
mai nedumerită ca niciodată. 

În după-amiaza aceea n-a mai ieşit din casă şi nimeni nu i- 
a tulburat singurătatea. La ora opt însă am socotit că se 
cuvine, chiar dacă nu m-a chemat, să-i duc o lumânare. Şi 
cina. Stătea rezemat de pervazul unei ferestre deschise, 
dar nu privea afară, căci faţa îi era întoarsă spre întunericul 
dinăuntru. Focul mocnea în cenuşă, camera se umpluse de 


aerul umed şi dulce al serii înnourate şi-atât de liniştite, 
încât se putea auzi nu numai murmurul râuleţului ce 
curgea spre Gimmerton, ci şi freamătul undelor şi gâlgâitul 
apei peste pietre şi în jurul bolovanilor mari pe care nu-i 
putea acoperi. Am murmurat un cuvânt de nemulţumire 
văzând că focul e gata să se stingă şi-am început să închid 
ferestrele, una după alta, până am ajuns la a lui. 

— S-o închid şi pe-asta? L-am întrebat, ca să-l trezesc din 
visare, căci rămăsese nemişcat. 

În timp ce vorbeam, lumânarea i-a luminat faţa. Oh, 
domnule Lockwood, nu vă pot spune cât de cumplit m-am 
speriat în clipa când l-am văzut! Ochii aceia negri, adânci! 
Zâmbetul acela şi paloarea lui de fantomă! Mi s-a părut că 
nu-i domnul Heathcliff, ci o nălucă; şi de spaimă am lăsat 
lumânarea să se atingă de perete şi-am rămas în întuneric. 

— Da, închide-o, răspunse cu glasul lui obişnuit. Ia te uită, 
ce neîndemânare! Pentru ce n-ai ţinut lumânarea drept? 
Du-te fuga şi adu alta. 

Am alergat afară înnebunită de groază şi i-am spus lui 
Joseph: 

— Stăpânul doreşte să-i duci o lumânare şi să-i aprinzi 
focul din nou... Căci în momentul acela nu îndrăzneam să 
mai intru. 

Joseph adună, zgomotos, nişte jăratec pe-o lopăţică şi 
plecă. Dar s-a întors imediat, cu lopăţică într-o mână şi cu 
tava de mâncare în cealaltă, explicându-mi că domnul 
Heathcliff s-a dus să se culce şi nu dorea să mănânce nimic 
până dimineaţa. L-am auzit atunci cu toţii urcând scările; 
dar nu s-a dus în camera lui obişnuită, ci a intrat în aceea 
cu patul cu tăblii. Fereastra ei, după cum v-am spus, e 
destul de largă, aşa că oricine poate ieşi prin ea. Şi mi-a 
trecut prin gând că plănuise o nouă hoinăreală la miez de 
noapte şi prefera ca noi să nu-l auzim. 

„O fi un duh rău care mănâncă morţii, sau un vampir?” mi- 
am zis. Citisem despre asemenea monştri hidoşi, încarnaţi. 
Apoi am început să-mi amintesc cum l-am îngrijit când era 


copil, cum l-am văzut crescând şi cum i-am urmărit aproape 
toată viaţa; şi mi-am dat seama cât de proastă eram să pot 
crede despre el un lucru atât de îngrozitor! 

„Dar de unde-o fi venit făptura aceea mică, neagră, adusă 
aici de un om bun spre nenorocirea lui?” murmură în mine 
glasul superstiţiei, în timp ce adormeam şi conştiinţa mă 
părăsea. Şi-am început, pe jumătate visând, să-mi bat capul 
imaginând nişte părinţi potriviţi lui şi, cu ajutorul 
gândurilor mele din starea de veghe, mi-am petrecut din 
nou în minte viaţa lui, cu câteva imagini sumbre în plus, iar 
în cele din urmă am ajuns să-mi închipui moartea şi 
înmormântarea lui. Din toate acestea ceea ce mai ţin minte 
e marea mea tulburare, căci aveam sarcina de a dicta 
inscripţia de pe piatra lui funerară şi mă sfătuiam în 
privinţa ei cu groparul. Şi cum nu avea prenume şi nu-i 
cunoşteam nici vârsta, am fost obligaţi să ne mulţumim cu 
un singur cuvânt: „Heathcliff”. Aşa s-a şi întâmplat. Dacă 
intraţi în curtea bisericii, veţi citi pe piatra lui funerară 
numai acest cuvânt şi data morţii. 

Zorile mi-au readus bunul-simţ. Cum s-a luminat de ziuă, 
atât cât să pot vedea, m-am sculat şi-am ieşit în grădină, să 
caut sub fereastră urmele picioarelor. Dar n-am văzut 
Nimic. „A rămas acasă, mi-am zis şi azi o să fie sănătos”. Am 
preparat micul dejun pentru toată casa, ca de obicei, dar lui 
Hareton şi lui Cathy le-am spus să mănânce înainte de a 
cobori stăpânul, căci azi, desigur, va dormi mai mult. Ei au 
preferat să mănânce afară, sub pomi, aşa că le-am aşternut 
acolo o faţă de masă mică, pe placul lor. 

Când m-am întors, l-am găsit pe domnul Heathcliff jos. 
Vorbea cu Joseph despre treburile fermei; i-a dat îndrumări 
limpezi şi amănunțite cu privire la ce discutau, dar vorbea 
iute, întorcând mereu capul într-o parte şi având aceeaşi 
expresie de surescitare, poate chiar şi mai accentuată. 
Când Joseph ieşi din odaie, se aşeză în locul lui unde şedea 
de obicei, iar eu i-am pus dinainte o cană de cafea. O trase 
mai aproape. Apoi îşi aşeză braţele pe masă şi privi peretele 


din faţă; după câte mi s-a părut, cerceta cu mare atenţie o 
anumită porţiune; ochii îi erau atât de strălucitori şi de 
neliniştiţi şi arătau un interes atât de viu, încât timp de o 
jumătate de minut Heathcliff nici nu mai respiră. 

— Haide, am exclamat eu, împingând o bucată de pâine 
lângă mâna lui, mănâncă şi bea-ţi cafeaua cât e caldă! Te- 
aştept aproape de-un ceas. 

Nu m-a luat în seamă - şi totuşi a zâmbit. Preferam să-l văd 
scrâşnind din dinţi decât zâmbind aşa. 

— Domnule Heathcliff! Stăpâne, am strigat, pentru numele 
lui Dumnezeu, nu te mai uita aşa, de parcă-ai avea în faţa 
ochilor o vedenie din altă lume! 

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu ţipa atât de tare! 
Răspunse el. Fă-ţi ochii roată şi spune-mi: suntem singuri? 

— Fireşte că da, i-am răspuns, fireşte că suntem singuri! 

Totuşi, fără să vreau, i-am ascultat porunca, dar parcă n-aş 
fi fost chiar sigură că eram numai noi doi. Făcu o mişcare cu 
mâna şi dădu la o parte pâinea şi cafeaua, liberându-şi locul 
din faţă, apoi se aplecă înainte ca să poată privi şi mai 
nestingherit. 

De data asta am observat că nu-l mai interesează peretele; 
m-am uitat mai bine şi mi-am dat seama că priveşte ceva ce 
se află la o depărtare de vreo doi metri. Şi ceea ce vedea, 
orice-ar fi fost, părea că-i provoacă o plăcere şi o durere de 
nerăbdat; cel puţin aşa am înţeles eu, judecând după 
expresia lui chinuită şi totuşi transfigurată. Obiectul 
închipuirii sale nu stătea nemişcat, căci ochii lui îl urmăreau 
cu o atenţie neostenită; nici chiar când vorbea cu mine nu-şi 
întorcea privirea de la el. Zadarnic îi reaminteam de postul 
lui prelungit, căci, dacă făcea vreo mişcare ca să se apropie 
de vreun obiect, cedând rugăminţilor mele, sau dacă 
întindea mâna să ia o bucata de pâine, degetele se încleştau 
înainte de a ajunge la ea şi mâna îi cădea pe masă, uitând 
scopul urmărit. 

Am stat lângă el cu neclintită răbdare, încercând să-i abat 
atenţia de la preocuparea care-l obseda, până când s-a 


enervat şi s-a ridicat, întrebându-mă pentru ce nu-l las să 
mănânce când vrea el. Şi mi-a mai spus că data viitoare să 
nu-l mai aştept, ci să-i pun totul pe masă şi să-mi caut de 
treabă. După aceste cuvinte a ieşit din cameră, coborând 
agale poteca din grădină şi a dispărut pe poartă. 

Ceasurile trecură anevoie, pline de îngrijorare; veni o altă 
seară. Nu m-am dus la culcare decât foarte târziu şi, când 
m-am dus, n-am putut dormi. Ela intrat după miezul nopţii 
şi, în loc să se ducă să se culce, s-a închis în sală. Am 
ascultat cu atenţie, m-am sucit încoace şi-ncolo şi, în cele 
din urmă, m-am îmbrăcat şi am coborât. Era prea greu să 
stau culcată, chinuindu-mi mintea cu sute de presimţiri 
deşarte. 

Am auzit paşii domnului Heathcliff măsurând neostenit 
padoseala; şi adeseori tăcerea era întreruptă de răsuflarea 
lui adâncă, ce semăna cu un geamăt. Bolborosea şi cuvinte 
fără şir; singurul pe care l-am putut prinde a fost numele 
Catherinei legat de câte un cuvânt de mângâiere sau de 
suferinţă sălbatică, smuls din adâncul sufletului, rostit încet, 
grav ca şi cum ar fi fost cu o persoană prezentă. N-am avut 
curajul să intru de-a dreptul în odaie, dar, vrând să-l trezesc 
din visare, m-am apucat să fac focul în bucătărie, am aţâţat 
flăcările şi-am început să râcăi cenuşa. L-am trezit mai 
curând decât mă aşteptam. A deschis imediat uşa şi a spus: 

— Nelly, vino încoace... S-a făcut dimineaţă? Vino cu 
lumânarea. 

— Bate patru, i-am răspuns. Ai nevoie de-o lumânare ca să 
te urci sus. Ai fi putut să-ţi aprinzi o lumânare şi la foc. 

— Nu, nu vreau să mă duc sus, a zis. Vino înăuntru şi 
aprinde-mi focul, apoi deretică prin odaie. 

— Mai întâi trebuie să suflu în foc ca să aţâţ jăraticul, i-am 
spus, luând un scaun şi foalele. 

Între timp el umbla încoace şi-ncolo, într-o stare aproape 
de nebunie; suspinele lui adânci şi grele se succedau atât 
de iute, încât nu mai lăsau loc pentru o respiraţie normală. 


— Când se crapă de ziuă am să trimit după Green, zise el. 
Vreau să-i cer câteva lămuriri juridice cât mai sunt în stare 
să mă gândesc la treburi de felul ăsta şi cât mai pot acţiona 
calm. Încă nu mi-am scris testamentul şi nu mă pot hotări 
cum să-mi împart averea. Aş vrea s-o şterg de pe faţa 
pământului. 

— Eu n-aş vorbi aşa, domnule Heathciliff, am intervenit eu. 
Lasă deocamdată testamentul la o parte, căci ai vreme 
destulă pentru asta, ca şi pentru a te căi de numeroasele 
dumitale nelegiuiri. N-aş fi crezut niciodată c-or să te lase 
nervii. Totuşi, spre uimirea mea, te-au lăsat şi aproape cu 
totul... Dar numai din vina dumitale. Felul în care ţi-ai 
petrecut aceste ultime trei zile ar fi doborât şi un titan. 
Mănâncă ceva şi odihneşte-te puţin. N-ai decât să te 
priveşti în oglindă şi-ai să-ţi dai seama ce mare nevoie ai şi 
de mâncare şi de somn. Obrajii ţi-s scobiţi, ochii ţi-s roşii, ca 
ai unui om care moare de foame şi e pe cale să orbească de 
nesomn. 

— Nu-i vina mea că nu pot nici mânca, nici dormi, 
răspunse el. 'Te asigur că nu fac asta cu un plan înainte 
stabilit. Am să fac şi pe una şi pe cealaltă îndată ce-mi va fi 
cu putinţă. Dar încearcă să-i porunceşti unui om care se 
luptă în apă, la depărtare de un braţ de mal, să stea liniştit! 
Mai întâi trebuie să ajung la mal, şi-apoi am să mă odihnesc. 
Fie cum vrei tu: să nu mai vorbim de domnul Green. Iar în 
ceea ce priveşte căinţa pentru nelegiuirile mele, află că n- 
am săvârşit nici o nelegiuire şi nu mă căiesc de nimic. Sunt 
prea fericit şi totuşi încă nu destul. Fericirea sufletului meu 
îmi ucide trupul şi totuşi nu-i îndeajuns de satisfăcătoare în 
sine. 

— Fericit, stăpâne?! Am strigat eu. Stranie fericire! Dacă 
m-ai asculta fără să te înfurii, ţi-aş da câteva sfaturi care te- 
ar face mai fericit. 

— Ce sfaturi? Întrebă el. Dă-mi-le! 

— Îţi dai seama, domnule Heathcliff, că de la vârsta de 
treisprezece ani ai dus o viaţă egoistă, necreştinească şi că, 


probabil, în tot acest răstimp n-ai pus mâna pe o „Biblie”? 
Desigur, ai uitat cuprinsul acelei cărţi şi poate că acum nici 
nu mai ai răbdare s-o cercetezi. Crezi că ţi-ar strica dacă 
am trimite după cineva- vreun pastor oarecare, indiferent 
de biserica de care ţine-să ţi-o tălmăcească şi să-ţi arate cât 
de mult te-ai îndepărtat de preceptele ei? Şi că eşti foarte 
puţin pregătit pentru cerul propovăduit de ea dacă nu te 
schimbi înainte de moarte? 

— Îţi sunt recunoscător, Nelly, zise el, că mi-ai reamintit 
să-ţi spun cum vreau să fiu înmormântat. Vreau să fiu dus la 
cimitir seara. Dumneata şi cu Hareton puteţi să mă însoţiţi 
dacă vreţi; şi bagă mai ales de seamă ca groparul să 
respecte poruncile mele în ceea ce priveşte cele două 
coşciuge! Nu trebuie să vină nici un pastor, după cum nu 
trebuie să se rostească nici un cuvânt despre mine. Îţi spun 
că aproape am atins paradisul „meu”, căci paradisul altora 
e cu desăvârşire lipsit de valoare pentru mine şi nu-l 
râvnesc. 

— Şi presupunând că vei continua să ajunezi cu-aceeaşi 
încăpățânare şi vei muri în acest fel, ce-o să se întâmple 
dacă ei refuză să te înmormânteze în cimitir? Am spus eu, 
indignată de această indiferenţă păgânească. Ţi-ar plăcea? 

— N-or să facă una ca asta, răspunse el. lar dacă vor face- 
O, tu trebuie să mă muţi acolo în ascuns şi dacă n-ai s-o faci, 
ai să vezi cu ochii tăi că morţii nu pier cu totul! 

Cum a auzit că ceilalţi membri ai familiei încep să se mişte, 
s-a retras în vizuina lui, lăsându-mă să respir în voie. Dar 
după-amiază, pe când Joseph şi Hareton îşi vedeau de 
treburi, a venit din nou în bucătărie şi, cu o căutătură 
sălbatică, mi-a poruncit să vin şi să stau în sală. Voia să 
rămână cineva lângă el. Eu am refuzat, spunându-i pe faţă 
că vorbele şi purtarea lui ciudată mă speriau şi n-aveam nici 
curajul şi nici puterea să-i ţin singură de urâtt. 

— Mi se pare că mă crezi un diavol, zise el cu un râs 
înspăimântător; ceva prea monstruos ca să poată trăi sub 
acoperişul unei case ca lumea. Apoi întorcându-se către 


Catherine, care era acolo şi care s-a tras în spatele meu 
când l-a văzut apropiindu-se a adăugat, pe jumătate 
rânjind: Vrei să vii, tu”, puicuţă? Nu-ţi voi face nici un rău. 
Nu! Şi tu mă crezi mai rău chiar decât diavolul?! Nu face 
nimic, există „una” care nu se fereşte de mine! Pe 
Dumnezeul meu! E neînduplecată! Dumnezeule, e fără 
milă! Oh, blestemată treabă! E mult mai mult decât poate 
îndura carnea şi sângele... Chiar şi al meu. 

De-atunci n-a mai căutat tovărăşia nimănui. Pe înserate s-a 
dus în camera lui. 'Ioată noaptea şi până dimineaţa târziu |- 
am auzit gemând şi murmurând singur. Hareton n-avea 
astâmpăr, voia să se ducă la el, dar l-am rugat să-l cheme pe 
doctorul Kenneth, ca să vadă ce are. Când a sosit, l-am 
rugat pe Heathcliff să mă lase să intru şi-am încercat să 
deschid uşa, dar am găsit-o încuiată; iar el a strigat doar să 
ne ducem dracului. Spunea că se simte mai bine şi vrea să 
fie lăsat în pace, aşa că doctorul a plecat. Seara următoare 
a fost foarte umedă, a plouat cu găleata până-n zorii zilei şi, 
când mi-am făcut plimbarea de dimineaţă în jurul casei, am 
observat că fereastra stăpânului era larg deschisă şi ploaia 
cădea drept în casă. „Nu poate fi în pat, mi-am zis, căci, aşa 
cum toarnă, l-ar fi udat până la piele. Trebuie să se fi sculat, 
ori să fi plecat. Dar de ce să mă mai frământ, am să-mi iau 
inima în dinţi şi-am să mă duc să văd.” 

După ce am reuşit să intru cu altă cheie, m-am repezit să 
desfac tăbliile patului, căci camera era goală; le-am împins 
iute şi m-am uitat înăuntru. Domnul Heathcliff era acolo... 
Culcat pe spate. l-am întâlnit privirea, dar avea nişte ochi 
atât de pătrunzători şi sălbatici, încât am tresărit. Apoi mi s- 
a părut că zâmbeşte. Nu m-am gândit că-i mort, dar faţa şi 
gâtul îi erau spălate de ploaie, aşternuturile ude, iar el 
stătea absolut nemişcat. Fereastra, bătută de vânt încoace 
şi-ncolo, îi zgâriase mâna care era aşezata pe marginea 
pervazului. Din pielea tăiată nu curgea sânge, iar când am 
pus degetele pe ea nu m-am mai putut îndoi: era mort şi 
ţeapăân! 


Am închis fereastra, i-am pieptănat părul negru şi lung de 
pe frunte, am încercat să-i închid ochii şi să sting, dacă mi- 
ar fi fost cu putinţă, înainte de a o mai vedea şi altcineva... 
Acea privire îngrozitoare, ca vie, de triumf. Dar ochii n-au 
vrut să se închidă. Păreau că rânjesc, că-şi bat joc de 
încercările mele, iar buzele lui desfăcute şi dinţii albi, 
ascuţiţi, rânjeau şi ei! Cuprinsă de o nouă criză de laşitate, 
l-am strigat pe Joseph. Joseph se târî până sus, făcând mare 
gălăgie, dar refuză cu îndârjire să se atingă de el. 

— Diavolu' s-a repezit la sufletu' lui, strigă el şi poate să-i 
ia şi hoitu', căci mie nu-mi pasă de el! Uite-l! Ce nemernic, 
rânjeşte şi-n faţa morţii! 

Şi păcătosul bătrân începu să rânjească şi el în bătaie de 
joc. Am crezut chiar c-o să dănţuiască în jurul patului; dar, 
potolindu-se brusc, căzu în genunchi, ridică mâinile şi 
mulţumi că adevăratul stăpân al vechii familii a reintrat în 
drepturile lui. 

Eram buimăcită de această întâmplare îngrozitoare; şi 
fără să vreau, gândurile mele se întoarseră cu un fel de 
tristeţe apăsătoare spre vremurile trecute. Numai bietul 
Hareton, cel căruia Heathcliff îi făcuse cea mai mare 
nedreptate, suferi cu adevărat. El a vegheat toată noaptea 
la căpătâiul mortului plângând amarnic. Îi strângea mâna, îi 
săruta faţa sarcastică şi sălbatică, pe care toţi ceilalţi se 
fereau s-o privească, şi-l plângea cu durerea aceea 
puternică ce izvorăşte în mod firesc dintr-o inimă 
generoasă, cu toate că inima lui e tare ca oţelul călit. 

Doctorul Kenneth rămase încurcat când a trebuit să se 
pronunţe asupra bolii care pricinuise moartea stăpânului. I- 
am ascuns faptul că n-a pus nimic în gură timp de patru 
zile, temându-mă să dau cumva de vreun bucluc; şi-apoi 
eram convinsă că nu se abţinuse de voie şi cu un anumit 
plan, ci că aceasta era consecinţa şi nu cauza bolii lui 
stranii. 

L-am înmormântat, spre indignarea întregii vecinătăţi, 
întocmai cum a dorit. Eamshaw şi cu mine, groparul şi şase 


oameni care au dus sicriul au format întregul cortegiu. Cei 
şase oameni au plecat după ce l-au coborât în groapă, noi 
am rămas până l-am văzut acoperit. Hareton, cu faţa 
scăldată în lacrimi, a tăiat cu sapa bucăţi de pământ cu 
iarbă şi le-a aşezat cu mâna lui peste movila cafenie. Acum 
e tot atât de neted şi verde ca şi mormintele vecine... Şi 
sper că şi fostul meu stăpân doarme tot atât de adânc ca şi 
cei de lângă el. Dar oamenii din partea locului, dacă-i 
întrebaţi, jură pe „Biblie” că el umblă; şi sunt unii care spun 
că l-ar fi întâlnit lângă biserică, alţii că l-au văzut pe dealuri 
şi chiar aici, în casă. Poveşti deşarte, o să ziceţi 
dumneavoastră, şi-aşa zic şi eu. Totuşi, bătrânul acela de 
lângă focul din bucătărie susţine că, privind pe fereastra 
odăii lui, a văzut- de la moartea lui Heathcliff încoace - în 
fiecare noapte ploioasă două fiinţe... lar mie mi s-a- 
ntâmplat ceva ciudat, cam acum o lună. Într-o seară mă 
duceam la Grange... Era o seară învolburată, prevestitoare 
de furtună... Şi tocmai la cotitura drumului spre Heights m- 
am întâlnit cu un băieţel care mâna o oaie şi doi miei. 
Băiatul plângea îngrozitor, iar eu mi-am închipuit că oile 
erau îndărătnice şi nu se lăsau mânate. 

— Ce s-a-ntâmplat, băiete? L-am întrebat. 

— Acolo sub dea e Heathcliff cu o femeie, zise el plângând 
cu lacrimi ce-i curgeau şiroaie şi nu cutez să trec pe lângă 
ei. 

Eu n-am văzut nimic, dar nici oile şi nici el nu voiau să 
înainteze. I-am spus s-o ia pe drumul din vale. Probabil că 
şi-a creat singur fantomele, în timp ce străbătea dealurile, 
gândindu-se la poveştile pe care le auzise repetate de 
părinţii şi prietenii lui. Însă nici mie nu-mi mai place acum 
să fiu pe afară când se întunecă şi nici nu-mi mai place să 
rămân singură în casa asta sumbră. Nu pot scăpa de-aceste 
gânduri şi-aş fi fericită dacă ei ar părăsi-o şi s-ar muta la 
Grange. 

— Aşadar, or să se ducă la Grange, am spus eu. 


— Da, răspunse doamna Dean; de îndată ce se vor căsători 
şi asta va fi în ziua de Anul Nou. 

— Şi-atunci cine o să rămână aici? 

— Păi, cine? Joseph o să aibă grijă de casă şi, poate, pe 
lângă el, vreun băiat care să-i ţină de urât. Vor locui în 
bucătărie, iar restul va fi închis. 

— Casa va fi la dispoziţia stafiilor care vor dori s-o bântuie, 
am spus eu. 

— Nu, domnule Lockwood, zise Nelly dând din cap. Eu 
cred că morţii odihnesc în pace şi nu-i bine să vorbeşti 
despre ei în glumă. 

În acel moment poarta grădinii se deschise; hoinarii se 
întorseseră. 

— Ăstora nu le e frică de nimic, am mârâit eu, urmărindu-i 
pe fereastră cum se apropiau. Împreună l-ar înfrunta şi pe 
Satana cu toate oştile lui! 

Când au păşit pe pietrele din faţa uşii şi s-au oprit să 
arunce o ultimă privire lunii- sau mai bine zis să se 
privească unul pe altul în lumina ei - am simţit un imbold 
irezistibil să fug iarăşi din calea lor; şi, punând în mâna 
doamnei Dean o mică amintire, fără a ţine seamă de 
protestele ei, când tinerii au deschis uşa spre sală, eu am 
dispărut prin bucătărie. Aş fi confirmat, desigur, părerea lui 
Joseph despre purtările deşănţate ale doamnei Dean dacă, 
din fericire, nu şi-ar fi dat seama că, datorită clinchetului 
ademenitor al unui ban de aur pe care l-am lăsat să cadă la 
picioarele lui, sunt un om respectabil. 

În drumul meu spre casă m-am abătut pe la capela 
bisericii. Apropiindu-mă de ziduri am observat că paragina 
se întinsese mai mult şi că totul era mai năruit decât acum 
şapte luni. Multe ferestre erau doar găuri negre, fără 
geam; iar din loc în loc, dincolo de linia dreaptă a 
acoperişului, ieşeau câteva ţigle, care vor fi smulse, cu 
încetul, de furtunile din toamna ce va să vină. 

Am căutat şi-am descoperit uşor cele trei pietre funerare 
pe povârnişul de lângă mlaştină. Cea din mijloc era cenuşie 


şi pe jumătate năpădită de buruieni, a lui Edgar Linton 
acoperită de iarbă şi muşchi, iar a lui Heathcliff, încă goală. 

Am zăbovit printre ele, sub cerul acela binevoitor, dulce, 
senin; am urmărit fluturii ce zburau printre ierburi şi 
clopoței, am ascultat vântul suav ce adia prin iarbă şi m-am 
întrebat: Cum a putut crede cineva vreodată că cei ce 
odihnesc în pacea pământului ar putea avea un somn 
tulburat?! 


SFÂRŞIT 


11) Provincialism intraductibil, echivalent cu: „La 
răscruce de vânturi”. 

12) Aluzie la o legendă biblică. 

13) Dinţatule! 

14) Lupule! 

15) Text biblic. 

16) Text biblic. 

17) Cu glas scăzut (it.) 48) Mâncare populară 
englezească: un fel de fiertură de cereale. 

19) Milon (Titius Annius Papianus) - tribun roman; în 
urma acuzaţiei de a fi ucis, în anul 52 î.e.n., pe Clodius - un 
rival politic - a fost exilat; moare în anul 48 î.e.n. 

110) Se serbează la 29 septembrie. 

111) Membru al unei secte religioase fondate în secolul al 
XVII-lea şi răspândite mai cu seamă în Anglia şi Statele 
Unite; afişează o mare sobrietate, manifestată şi în 
îmbrăcăminte.