Puncte Cardinale anul XIII, nr. 8 (152), august 2003

Nae Ionescu către Petre Tuţea (1938): 
"Măi Petrică, ştii care-i baiul cu tine şi eu băieţii ăştia buni care sînteţi voi, legionarii? 
Voi vreți să călăriți România ca pe un armăsar, dar ea nu-i decît o biată catârcă”... 


[zei [ai SĂ ANUL XIII 
L E Nr. 8/152 


credinta 
iubire 
speranta 


CARDINALE 











August 2003 


16 pag.- 15000 lei 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINA 





Circulaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, GRECIA, FRANȚA, ELVEȚIA, DANEMARCA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 





CĂLĂTORIE ÎN «BURICUL PĂMÎNTULUI» 


Că poporul român se trage din daci şi din romani — iată un lucru pe care astăzi nu-l mai 
contestă nimeni. Contestabil devine că, în halul în care am ajuns, la coada întregii Europe, sub 
nivelul bulgarilor şi la paritate cu albanezii, mai păstrăm ceva din virtuțile străbunilor, pe care 
le invocăm întruna. Cu cît degenerăm mai tare, cu atit ne refugiem mai mult în exaltarea 
compensatone a unui trecut pe care am încetat demult să-l onorăm, nemaireuşind decît să-l 
mistificăm abuziv, cu o adevărată vocaţie a ridicolului. Căci ridicolul se naşte inevitabil din 
discrepanța între ceea ce sintem şi ceea ce ne pretindem, dintre precaritatea realității curente 
ŞI idealizarea ocoşă a originilor. E ca-n vorba aceea cu țiparul care se visează balenă. Sau ca 
în butada lui Nae Ionescu, care-i spusese cîndva lui Petre Tuţea, cu o notă de cinism profetic: 
“Măi Petrică, ştii care-i baiul cu tine şi cu băieții ăştia buni care sînteţi voi, legionarii? Voi vreți 
să călăniți România ca pe un armăsar, dar ea nu-i decît o biată catârcă”... 

Dacă, în pofida circumspecției de culise a lui Nae Ionescu, legionarii chiar fuseseră pe cale 
de-a preface România într-o mîrțoagă mîncătoare de jăratec, acesta nu mai este deloc cazul 
generației de azi. Ratînd “paradigma Eminescu”, ne-am înfundat tot mai mult în “paradigma 
Caragiale”, coborînd mistica solemnăa Ţării la demagogia vociferantăa “țărişoarei”, pe al cărei 
fond orice formă de “protocronism” împinge ridicolul pînă la grotesc, 

Romanomania militant-legitimantă a latiniştilor ardeleni de odinioară (“Mama Roma cea 
bătrină/ Mi-a pus arma asta-n mînă...”), pe urmele /opos-ului cronicăresc al “tragerii de la Rîm”, 
avea măcar, cu toate excesele ei ilariante, o bază istorică certă şi prestantă: măreția Romei 
imperiale, din care şi noi, prin limbă şi singe, ne simţeam mlădiţe târzii, dar cu aspirații aurorale. 
Romanomania avea însă să cedeze locul tot mai mult tracomaniei (“Perit-au dacii?”), poate şi 
pentru că latinitatea o avem în comun cu 
popoare ilustre, care ne-au ignorat şi ne-au 
surclasat deopotrivă, creîndu-ne un fel de 
complex al rudei sărace, pe cînd dacitatea n- 
O mai avem în comun cu nimeni, sau cel mult 
cu albanezii, pe care-i putem privi noi de sus... 

Descoperirea tardivăa Daciei preistorice 
a lui N. Densuşianu, fantezie erudită de 
proporții delirante, fără echivalent în aria 
europeană, nu numai că a înclinat decisiv 
cumpăna în favoarea tracomaniei, dar a creat 
treptat o adevărată psihoză protocronistă cu iz 
mesianic, a cărei concluzie ultimă, în virtutea 
unei logici sublim-paranoide, stipulează că 
România este “buricul pămîntului”, nodul 
întregii istorii şi civilizaţii universale, iar noi 
sîntem, în ciuda aparenţelor tot mai 
păduchioase, adevăratul “popor ales”, tocmai 
de aceea aspru duşmănit de o întreagă 
conspirație ocultă cu tentacule planetare, în 
care capul răutățiloriîl constituie desigur evreii, 
ca unii ce-și văd periclitate prin noi, “traco- 
geto-dacii” providenţiali, cele două temeiuri 
majore ale mitologiei lor naționale: primatul 
monoteist şi elecțiunea divină. 

Un domn (care mi-a şi propus să-i devin 
editor, după ce a primit refuzul politicos al 
Academiei!) a descoperit recent, de altfel, că 
Edenul biblic nu s-a aflat nicidecum în “țara 
dintre fluvii”, ci colea sub Ceahlău, de unde 
au și roit neamurile, umplînd pămîntul. Este 
îndeobşte ştiut că enigmaticul Kogaionon, 
muntele sacru al dacilor, a fost și rămîne 
centrul universului, iar creștinismul însuși 
nu-i decit o afacere tirzie a restului lumii, 
pentru că, în ce ne priveşte, noi am avut toate 
datele lui esenţiale (revelaţia, monoteismul, 
iubirea, asceza, sacerdoțiul, jertfa, învierea, 


.—_.— - e 





te 


e Vei” 


a. Pa 7, 
Da cea PARE UV Aa 


pei mt Per 

a) sd pi ii iai tă PA i! | 
: iii 

PD a PAI 


| 
e 4 
— 





tai 


A AAA Aaa 


an (AR 


Nu mică mi-a fost mirarea să constat deunăzi că nimeni altul decît un fost coleg al meu 
de liceu, om rezonabil şi cumsecade din cîte-mi amintesc, cu competențe economico- 


-_.. A 


semnează toată “floarea cea vestită” a protocronismului traco-român. De-acolo se poate afla, 
printre altele, că neamul nostru a fost “dreptcredincios” încă de la “facerea lumii”, că Sf. 
Andrei — care, aşa-zicînd, venise să vindă castraveți la grădinari — n-a prea trebuit “să forțeze 
nota”, fiind ajutat în propovăduire de înşişi “preoții zalmoxieni”, că Apollo se răstignise cu 
mult înainte de Hristos (pe o gemă tracă de proveniență neprecizată, înfățişindu-l pe zeul 
crucificat, ar sta scris: ORPHEOS VAKKANKOS, ceea ce, după A. Bucurescu, autorul 
Daciei secrete, s-ar tălmăci: “Cel jelit s-a înălțata înviat”), că baladele noastre populare (cu 
Miorița în frunte) reprezintă, dacă eşti priceput să le citeşti în cheie originară, adevărate 
“Evanghelii ale geto-dacilor” ş.a.m.d. 

La peştera lui Pahonie (Sic), “către Cheile Oltețului” (unde s-ar afla “încăperea în care 
Zalmoxis s-ar fi retras pentru cîțiva ani”), un popă din Drăgăşani, după ce “a scos patrafirul 
din geantă, l-a sărutat cu închinăciunea cuvenită şi a pus cădelniţa în balans cruciş, lăsînd fum 
de tămiie pe vatra oamenilor din străvechime”, a psalinodiat acest pomelnic sui generis (citez 
selectiv, căci e foarte lung): “Fie pomeniţi în vecii vecilor toți conducătorii dintii ai neamului 
nostru, Preotesele-Mari, Marii-Preoți, Regii-Preoți, Regii şi toți Cîrmuitorii care s-au jertfit 
pentru apărarea supuşilor, întru aşteptarea Mintuitorului nostru isus Hristos: Ram, apărătoarea 
pelasgilor vechi, anii 8000; Dakia din Ceahlău, anii 3000... Pantazalia, regina Amazoanelor, 
anii 753 î. Hr.;... Driligisa, Mare Preoteasă şi regină, anii 1900 î. Hr.: Bendis-— zisă ŞI Artemis, 

anii de domnie 1900 î. Hr.” etc. Şi după ce, 
conform regulilor curteniei, au fost pomenite 
mai întii “strămoaşele”, iată-i şi pe “strămoşi”; 
“Zalmoxis, Preotul-Zeu, anterior lui 
Zaratustra...; Ahile, trăitorul în templul de pe 
Insula Şerpilor, Abaris, preot mitic hiper- 
boreean, sec. X î. Hr.; Apollo — fie pomenit; 
Spargapeites, sec. V î. Hr.; .... Sarmis, crai dac 
căsătorit cu Getuza (Getuţa), crăiță; ... Dro- 
michetes, rege geto-dac, sec. VI-UI [sic)...” şi 
tot aşa, pină la tragicul Decebal. În orice caz, 
este probabil prima oară în istoria creşti- 
nismului cînd un preot creştin se roagă pentru 
pomenirea unor zeități păgîne ca Bendis- 
Artemis, Zalmoxis sau Apollo!!! 

Dar cite altele nu mai sînt de aflat?! Că 
teoremele lui Pitagora şi Thales îi aparțin de 
fapt lui Zalmoxis. Că Ra, vechiul nume 
egiptean al Soarelui, se regăseşte în româ- 
nescul de origine tracă Ră-sărit (cînd soarele, 
adică, “sare pragul tenebrelor”), al cărui 
antonim ar fi de fapt Ră-pus (simplificat în 
actualul apus). Că Ovidiu, exilat între geți, nu 
numai că scria în limba locului, dar cam 
uitase latineasca de acasă... De altfel, se ştie, 
latina, nu-i decit o derivație tirzie a limbii 
originare din spațiul carpato-danubiano- 
pontic, ca şi celelalte limbi impropriu numite 
“indo-europene”, cînd de fapt mi-s toate de 
origine pelasgică sau hiperboreeană... 

In contextul atitor duioase fantasmaporii, 
elucubraţiile unei Viorica Enăchiuc pe mar- 
ginea enigmaticului Codex Rohonezi, la care 
ne-am referit cu altă ocazie, devin aproape 
nişte exerciţii de pertinenţă! 

Om părea noi, în România manelizată de 
astăzi, nişte codaşi şi nişte pîrliți, dar, vedeți 
dumneavoastră, dacă ne trimite cineva “la 


a % 
ap ă 








nemurirea) cu mult înainte de Hristos, în 
religia iniţiatică a lui Zalmoxis, ale cărei 
“mistere” nu-s cu nimic mai prejos de Sfintele 
Taine ale Bisericii... 


») | 
; 
i nai pa Vp E IA 


Gh, Lăzăroiu = E. Fiap: Părăsirea Olimpului. = 


“4 





origini”, ne ducem direct în Eden... 


Răzvan CODRESCU 





De obicei, când vine vorba de Părintele Zosim Oancea, lumea îşi aminteşte imediat 
de Muzeul de icoane pe sticlă de la Sibiel, astăzi faimos în întreaga lume. Pentru cei care- 
| cunosc mai îndeaproape, sau care măcar i-au citit cărțile, Părintele Zosim Oancea 
înseamnă însă mult mai mult. Prin ochii de o albastră limpezime ai nonagenarului puțin 
latrup, darîncă drept, ne priveşte, certându-ne blând puţinătatea, însăşi conştiinţa creştină 
şi națională a unei întregi generații mucenicite, sufletul ortodox al Ardealului nostru, pe 
care urgia unui *“secol nebun” n-a reuşit să-l înăbuşe şi a cărui mărturie marchează, ca o 
pecete de har, şi tulburea dimineață a noului mileniu. Părintele Zosim Oancea este el 
însuşi o icoană: icoana datoriei implinite, peste toate vitregiile vremurilor, în numele lui 
Dumnezeu şi al Neamului românesc. 

S-a născut la Alma, pe2| iulie 191 1,iarîn 1918 arămasorfan, tatăl său căzând la datone, 
în războiul pentru Reîntregire. Pe atunci, orfanii din prin partea locului ajungeau de regulă slugi 
pe la casele săseşti. Nevoind să audă de așa ceva, bunicul său s-a străduit din răsputeri şi 
l-a trimis pe băiat la liceul din Dumbrăveni, să-şi biruiască soarta prin carte... 

Tânărul n-a înşelat aşteptările: în 1935, absolvind Teologia la Sibiu, devine preot şi 
profesor de Religie, slujind pe lângă Catedrala Mitropolitană. Păreau să se profileze, în 
cazul său, o viață şi o carieră tihnite, de dascăl, duhovnic, soț şi tată. În 1942 îi apărea o 
primă carte de predici, scrisă în colaborare. Lumea îl prețuia şi îl căuta, iar el ştia să se 
împartă, cu înțelepciune şi fără preget, între datoriile curente față de Biserică, Țară, urbe 
şi familie. 

Dar iată că “timpul a început să nu mai aibă răbdare” şi, în cele din urmă, “şi-a ieşit 
din țâţâni”: pe jertfa de sânge a generaţiei legionare, scadența numeroaselor trădări 
dinăuntru şi dinafară a ridicat o Românie bolşevizată, în care teroarea bezbojnică s-a 
întins ca o molimă (“ciuma roşie”), măturând din calea ei orice urmă de rezistență 
naţional-creştină. Deşi om paşnic şi cumpătat, Părintele Zosim Oancea, prin cinstea sa 
sufletească şi prin zelul său mărturisitor, nu avea cum să scape din gheara bestiei 
comuniste: în 1948, pe când era profesor la Şcoala Normală de Fete, este arestat şi 
condamnat pentru “crima” de a fi colectat ajutoare în sprijinul familiilor celor ce fuseseră 
deja închişi sau chiar ucişi în prigoană. 

Nu-și va revedea soția şi cei 4 copiii decât în toamna anului 1963, după 15 ani de 
detenţie politică, răstimp în care a trecut prin închisorile și lagărele de muncă de la Aiud, 
Noua Culme sau Periprava (““unde era atât de greu încât ne aduceam aminte de Aiud ca 
de acasă”). Memoriile sale de deţinut politic au fost publicate, în 1995, la Editura Harisma 
din Bucureşti, sub titlul Datoria de a mărturisi. Închisorile unui preot ortodox — volum 
de o importanţă aparte în ansamblul literaturii închisorilor comuniste, atât pentru faptul 
că este scris de un preot cu o profundă percepție creştină a lucrurilor, cât şi pentru că pana 
părintelui pare să se muiat în cerneala marilor prozatori ai Ardealului! 

După eliberare, cu sprijinul unor oameni binevoitori (printre care şi regretatul 
academician Andrei Oțetea), redevine preot, preluând în 1964 parohia de la Sibiel (com. 
Sălişte, jud. Sibiu), unde a găsit biserica““grozav de stricată”, în pragul a 200 de ani de când 
fusesectitorită. În 1965, specialiştii aduşi de Părintele Zosim Oancea redescoperă, de sub 
5 straturi de var, picturaoriginală a Bisericii“Sfânta Treime” din Sibiel, zugrăvită, în 1774- 
1775, de meşterii lacobşi Stan Zugravul din Răşinari. 

În Joia Paştilor din 1969, părintele paroh lansează către enoriaşi apelul de a dona 
bisericii icoane pe sticlă: “Le-am zis că e frumoasă icoana în casă, dar o vezi și te bucuri 
singur de ea, pe când, dacăo pui la muzeu, o vede şi se bucură o lume întreagă”. Pornind de 
la câteva icoane pe sticlă sparte, uitate într-un şopron, părintele a reuşit, încă din primul 


'0 nouă ediţie a cărții este în pregătire, urmând să apară în toamna acestui an. 


an, mai întâi cu sprijinul oamenilor din sat, apoi şi al altor donatori, să adune între 150 
şi 200 de icoane, pentru ca astăzi să ajungă la un patrimoniu de circa 700 de icoane pe 
sticlă şi peste 100 pe lemn, unele vechi de mai bine de două secole, provenite atât din 
Transilvania cât şi din alte zone ale țării. Astfel, la 22 de km. de Sibiu, ne putem mândri 
cu cel mai mare muzeu de icoane pe sticlă din lume, supranumit, fără prea multă 
exagerare, ““Capela Sixtină de la Sibiel”. 

Devenit faimos încă din anii *70 ai secolului trecut (când a fost vizitat, printre alții, 
de însăşi nepoata Mikado-ului, adică a împăratului Japoniei, venită să contemple 
înfiorată ““miracolul credinței” din Carpaţi), muzeul din curtea bisericii ortodoxe din 
Sibiel (unde curator este astăzi d-na Valeria Niţescu) poartă, începând din anul 2001, 
numele ctitorului său: ““Muzeul Preot Zosim Oancea” (adresa: Sibiel — 2466, str. 
Bisericii 329, jud. Sibiu). A fost darul pe care obştea Sibielului l-a făcut părintelui, la 
împlinirea vârstei de 90 de ani. 

Istoria fascinantă a acestei ctitorii, întinsă pe mai bine de trei decenii, se află con- 
semnată chiar de către Părintele Zosim în cele două volume intitulate Muzeul de icoane 
pe sticlă “Zosim Oancea " din Sibiel, apărute la Sibiu în 2001 şi 20022, precum şi — cu 
o bogată şi splendidă ilustrare (foto: Alice Ionescu) — în albumul trilingv O viață, un 
destin, o icoană/ Une vie, un destin, un icâne/ Ein Leben, ein Schicksal, eine Ikone, 
realizat în anul 2000 de Irina Nicolau, Ioana Popescu şi Raluca Alexandrescu, cu 
generosul sprijin al ministrului Culturii de la acea dată, lon Caramitru, al Muzeului 
Ţăranului Român şi al Fundaţiei “Alexandru Tzigara-Samurcaş”. Desigur, cărțile şi 
reproducerile nu pot egala impresia copleşitoare pe care ţi-o dă o vizită la faţa locului. 

Numeroşi vizitatori străini, ajunşi aici de pe toate continentele, rămân uimiţi de forţa 
creatoare a tradiţiei ortodoxe şi a geniului nostru popular. Părintele Zosim Oancea '“a pus 
Sibielul pe harta lumii”, cum exclama nu demult un oaspete englez. 

Puţini ştiu că în afara acestei ctitorii de excepție, a memorialisticii de închisoare ŞI 
a celor câteva cărți de predici (unele tipărite, altele aşteptându-şi încă editorul), Părintele 
Zosim Oancea este şi autorul unui eseu filosofico-teologic “zămislit” mental în temnița 
Aiudului (1954) şi pus pe hârtie, într-o primă formă, în 1963. Refăcut substanțial în 1984 
şi definitivat în 1994, eseul a fosttipărit abia în 1998”, recomandat de două scrisori ilustre: 
una de la Constantin Noica (“Curajul Sfinţiei Voastre, de a vă începe meditaţiile de la Eu 
şi o Carte a Eului, vă apropie, în chip neaşteptat pentru un om al Bisericii. de marea 
filosofie [...]. Dar căile Sfinţiei Voastre sunt altele, ducând până la urmă la Revelaţie [...] 
Ideea «organicismulub» vă ajută să limpeziți nu numai solidaritatea dintre Siret și 
obiect, pe care ştiinţa de astăzi a regăsit-o, fără s-o poată explica, dar şi adâncimea 
înțelesului pe care îl dați ideii de «trup»...”) şi alta de la Comeliu Mircea (“Am fost 
impresionat îndeosebi de spiritul sintetic, ce conferă lucrării o puternică «osatură» 
conceptuală, capabilă să prindă în liniile-i de forță o mulțime de «discipline», de la 
teologie Ia fizica atomică, trecând prin psihologie, drept, biologie etc. Există un suflu 
ardent al expunerii, un patos cuceritor, ce are darul de a subjuga cititorul...”) 

Găsim în Organicismul Părintelui Zosim Oancea multe puncte de convergență cu 
gândirea Părintelui Dumitru Stăniloae, mărturisind încă o dată ““cosmicismul” şi “organi- 
cismul”' viziunii ortodoxe, trecut atât de firesc în percepția românească lumii sau în ceea 
& Pl cândva — spre scandalul “apostaţilor” subțiri —““sentimentul românesc 
al fiinţei”. 

Astăzi, cu vocea sa în acelaşi timp fermă şi domoală, Părintele Zosim ne vorbeşte fără 
emfază de răscumpărarea vremurilor şi de cuminecarea prin icoană: “Eu Şi generația 
mea am dus o viaţă de suferință şi jertfă, dar nu ne-am pierdut încrederea în valorile 
noastre eterne, Ceea ce am reușit să fac, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al atâtor oameni de 
bună-credinţă, e într-un fel o revanșă asupra călăilor generației mele. Am învățat 
mărturisirea, dar şi iertarea, iar icoana mi s-a părut dintotdeauna o împărtăşire a ochilor 
şi a sufletelor din bunătatea şi frumuseţea care ne leagă şi ne poartă pe toți spre Cel ce a 
biruit lumea”, i 

Luna trecută, Părintele Zosim Oancea a împlinit 92 de ani. Îi dori i 
rugăm lui Dumnezeu să facă rodnică pilda acestei vieți SE lu nea 
generaţii de slujitori ai altarului, pe care se întemeiază în mare măsură nădejdea ce ne- 
Air i Fi tă la o încă posibilă renaştere a României în duhul de-viață-dătător 
? Casa de Presă și Editura Tribuna. Retea CODRESCU 


' Preot Zosim Oancea, Trup şi existență sau Organicismul, cu o pref în Nails! Ti 
Î, i ] aţă d 
Română de Misiune Creştină (col. “Popas teologic”), Cluj-Napoca coasa sarii Noica, Liga 
























Nici tiroida nu mi-aş 
da-o pe mâna ăstora 
pe care-i guvernez! 


Scapă cine poate! Ministrul Finanţelor, Mihai 
Tănăsescu (recent âvansat ca vicepreşedinte P.S.D., după 
ce se specializase în deturnarea excedentului bugetar de la 
C.N.A.S., înscopul finanțării găurilor negre dineconomie), 
pare a fi găsit soluţia financiară în “transpunerea la buget” 
a “proiectelor sociale anunţate de P.S.D.”, operată prin 
noile realocări cu ocazia proximei rectificări bugetare din 
|una august, pe motiv că'“bugetul de stat este un instrument 
politic (dar nu şi electoral!) în mâna celor care guver- 
nează”. Deşi ministrul Finânțelora evitat să precizeze care 
ariume vor fi ministerele sacnficate din punct de vedere 
financiar pentru susținerea de la bugetamăsurilorpopuliste 
preconizate de P.S.D. înaintea anului electoral, totuşi, din 
declaraţiile-sale (cu privire la “o colectare mai bună a 
taxelor, care va reveni din 2004 doar Ministerului de 
Finanţe, de la Casa de Asiturări de Sănătate” şi de la alte 
case — cf. România liberă! 16 iulie) reiese că tot sănătatea 
(C.N.A.S.) este cea vizată în vederea noilor deturnări de 
fonduri bugetare. Consecințele? Scapă cine poate! 

O altă sursă de finanțare a proiectelor sociale cu 
caracter electoral (al căror cost este estimat de Traian 
Băsescu la 40.000 de miliarde lei, echivalentul a peste 1 
miliard de dolari!!!) este— conform declaraţiilor primarului 
Câpitalei “Banca Comercială Română. pe care guvemul 
o foloseşte ca pe o puşculiță de bani pentru rezolvarea 
problemelor economice. După modelul distrugerii 
Bancorex, P.S.D. aplică aceiaşi rețetă la B.C.R.” (cf. 
România liberă/1| iulie). Nici Parchetul General, nici 
Parchetul Naţional Anti-Corupție, nici Banca Naţională, 
nici prestigioasele B.E.R.D. (Banca Europeană de 
Reconstrucţie şi Dezvoltare) şi I.F.C. (Corporaţia 
Financiară Internațională) implicate în noua rețetă de 
privatizare a B.C.R., nu reacționează însă la semnalul de 

alarmă tras de primarul Capitalei cu privire la precbnizata 
falimentare frauduloasă de către P.S.D. a neprivatizatei 
B.C.R. Avertismentul lui Traian Băsescu trebuie luat însă 
în considerare cu toată seriozitatea, deoarece guvernul 
Năstase a respins în septembrie 2002 ofertele occidentale 
de cumpărare a B.C.R. (din partea companiei franceze 
Eulia şi din partea consorțiului format din Bank Austria 
Creditanstaldși OTP Ungaria), amânând în repetate rânduri 
privatizarea acestei “perle a coroanei” la termenul inițial 
din februarie 2003, apoi la jumătatea acestui an şi, în cele 
din urmă, pentru perioada post-electorală 2004-2006. În 
ce scop? Un posibil răspuns îl conferă Ordonanţa de 
urgență a guvernului nr.45/2003, privind finanțele publice 
locale și “Protocolul privind susținerea Programului 
Naţional pentru refacerea infrastructurii locale prin 
creditarea unităților administraţiei locale” semnat de fostul 
ministru al Administraţiei locale, Octav Cozmâncă, şi de 
preşedintele B.C.R., Nicolae Dănilă (fost administrator 





PUNCTE CARDINALE 


40 Dr ra A 
î Poe a pe lepra 
. d i 


re 
p: -. 


„Consecințele intrării efectivea P.S.D. în campania 
electorală (în care, implicându-se până peste cap, 
“echidistantul” Ion Iliescu joacă un rol decisiv) nu au 
întârziat să se manifeste prin: 1) coagularea aşa- 
zisului pol de stânga, prin absorbția de către P.S.D.a 
purtidului sociala Munci înființat de lie Verdeț) 

şiai unei aripi: ALEA România Mare (P.S S.R.N. 


specifică dintre. iat “revoluţiei” (mai fi deli 
„Moscovei decât lui. Ceauşescu u) | şi frustraţii 
“naţionalişti” (mai fideli lui Cca ușescu decât. 
“ Moscovei), dilatând! genul proxim al relansarului 
P.C.R, (ale cărui priorități “reformiste” sunt 
recuperarea de către Zoe şi Valentin Ceauşescu a 
numeroaselor tablouri de valoare confiscate în 
decembrie *89, precum și preconizata grațiere a lui 
“Miron Cozma); şi 2) mituirea electoratului adus la 
sapă de lemn de o guvernare social-democrată care 
"(numai după declanşarea campaniei electorale) - 
“decretează”: dublarea pensiilor agricultorilor (la 
care se adaugă încă două milioane de lei pentru 
fiecare hectar de pământarabil), creșterea alocațiilor 
pentru copiii săraci și a ajutoarelor sociale pentru 
şomeri (uniformizate dela calcularea lor procentuală 
din ultimulsalariu, la nivelul salariului mediu, la care 
sevor adăuga. câteva zeci de mii de lei), introducerea 
tichetelor decăldură, încheierea recorelării pensiilor, | 
coborârea cotei minime de impozitare (astiel î încât 
marea majoritate a “amărăştenilor” să benefii icieze 
de venituri neimpozabile). Cu ce bani? 


i 


special la Bancorex), pe baza cărora“B.C.R. îi vasubvenţio- 
na, la dorința guvernului Năstase, pe reprezentanţii P.S.D. 
din Administraţia locală, şansele restituirii creditelor fiind 
foarte mici” (cf. Ziua/26 iunie). Conform protocolului 
încheiat, aleşii locali ai P.S.D.“potcontactanoi împrumuturi 
pentru achitarea ratelor scadente” (adică banca împrumută 
partidul pentru retumarea împrumutului precedent, şi tot 
aşa, împrumut pentru împrumut, până la faliment!), cu 
dobânzi la “nivele accesibile” (nerentabile pentru bancă!), 
termenul de creditare de 5-7 ani incluzând o perioadă de 
graţie de până la un an (întâmplător electoral!), în condiţiile 
parantării extrem de superficiale a creditelor, cu orice tip de 
garanție (ceea ce contravine legii finanţelor publice locale, 
care prevede garantarea acestor împrumuturi numai prin 
veniturile proprii). 


Până unde merge complicitatea luncţionarilor U.E.? 
Punerea la saramură a reformei în locul accelerării ei, 


August 2003 NR. 8/152 PAG. 3 





Adevăratul 
Holocaust a fost cu 
noi, comuniştii, chiar 
dacă eu am 
supraviețuit... 





“rezolvarea” inflaţiei şi a creşterii economice prin ceau- 
şiste cosmetizări statistice, achitarea costurilor măsurilor 
populiste prin băgarea mâinii de către P.S.D. în finanțele 
bugetului de stat şi ale neprivatizatului sector bancar (cu 
riscul alinierii B.C,R. în seria falimentară a “puşculițelor 
pentru partid” Bancorex, Bancoop, Banca Agricolă) nu 
avea cum să scape atenției U.E. Umblând însă cu mănuşi, 
comisarul pentru extinderea U.E., Giinther Verheugen 
(citat de B.B.C,) încearcă să “anestezieze” de pe acum 
reacțiaelectoratului român la impactul cu refuzul Comisiei 
Europene de a acorda României, în toamna acestui an, 
statutul de economie de piață funcțională: “l-am spus 
premierului român că, dacă mu vom putea spune în 
următorul raport (la 5 noiembrie) că România este deja 
O economie de piaţă funcţională, nu înseamnă că nu vom 
putea încheia negocierile la sfârşitul anului viitor”. S-ar 
părea că intrarea P.S.D. în campania electorală a produs o 
schimbare corespunzătoare în viziunea U £, care avertizase 
până acum că raportul de țară de anul acesta este de o 
importanțăcrucială pentru încheierea negocierilor în 2004 şi 
aderarea din 2007. lată însă că, peste noapte; raportul de 
anul viitor, care va trebui să spună “Da, România este 
pregătită să încheie negocierile de aderare” (după cum a 
precizat Mathias Reute, coordonatorul raportului anual pentru 
România), devine mult mai important decât cel inevitabil 
negativ de anul acesta, sub pretextul că în acest document 
Comisia Europeană va trebui să anticipeze evoluția României 
şi a Bulgariei pentru următoarele 24 de luni, ceea ce este însă 
mai dificil decât în cazul celorlalte 10 state, a căror evoluție 
a fost estimată doar pentru 15 luni (cf. Ziua/15 iulie). 

Chiar dacă am înghiți gogoaşa servită de Verheugen 
şi Reute cu privire la insignifianța raportului negativ de 
țară de anul acesta, este însă foarte puţin probabil ca 
P.S.D. „dupăceaabandonatreforma în favoarea măsurilor 
populiste cu caracterelectoral (din care cauză România nu 
va obţine nici anul acesta o.&.-ul economic al U.E., după 
cum reiese din declarația bălmăjită a lui Verheugen), să 
purceadă — pălit de un subit avânt reformist- la lichidarea 
grabnică a păurilor negre, trimițând în şomaj însemnate 
mase de alegători chiar în timpul viitorului an electoral, 
mai ales că alegerile parlamentare pică tocmai la sfârşitul 
anului, o dată cu “verdictul” viitorului raport de țară. În 
condițiile cocoloşirii de către reprezentanții U.E. a acestui 
blocaj de natură electorală al reformei (başca conflictul de 
interese dintre capitalul occidental şi capitalul roşu 
autohton), România are toate şansele-să obțină şi în 
toamna viitorului an acelaşi calificativ economic negativ, 
fără a putea încheia, din această cauză, negocierile cu 
UE la termenul scontat din 2004. 

(continuare în pag. 4) 


Traian Călin UBA 














PAG. 4 NR. 8/152 August 2003 


Claudio Mutti 


INDRO MONTANELLI LA BUCURESTI 


Un reporter italian în România anului 1940 


In iulie 1940, celebrul ziarist Indro Montanelli se află la Bucureşti, ca trimis special 
al cotidianului Corriere della Sera. Printre cârmuitorii țării, în recent instalatul guvem 
Gigurtu, figurează şi trei miniştri legionari (între care Horia Sima însuşi), precum şi un 
ministru de Externe, Mihail Manoilescu, care este teoreticianul românal corporatismului 
Şi simpatizant pe față al Mişcarii legionare. Noul guvem, sperând să înduplece Reich-ul 
să acorde protecție României împotriva pretențiilor revizioniste ale Ungarei şi Bulgariei, 
caută să se desprindă din vechiul sistem de alianţe şi să se apropie de Axă. 

In corespondența sa de la Bucureşti, Montanelli începe prin a-i informa pe cititorii 
italieni cu privire la efectele pe care noul curs politic le-a produs în sectorul petrolier: 
“Petrolul românesc era în mâinile a şapte societăți cu capital anglo-franco-belgiano- 
olandez [...] dominate de un evreu german devenit cetățean britanic, Otto Stem [...]. lată 
sfârşitul omnipotenței lui Stem” (25 iulie). Şi nu numaia lui Stem: “Unul dupăaltul, peştii 
cei mari ai clicii iudaice se îndepărtează de port. Zeii vechiului Olimp se cam duc...” (3 
august). Numai că alinierea Bucureştiului la pozițiile italo-germane vine cam târziu şi, 
prin arbitrajul de la Viena, din 30 august, România Mare se vede obligată să restituie 
ungurilor jumătate din Transilvania. Montanelli, mutându-se în Ungaria, asistă acolo la 
jubilația maghiară din oraşul Debrețin: în apropiata puszta di Hortobâgy, herghelegii “îi 
binecuvântează pe Duce şi pe Fiihrer” (31 august). 

In zilele următoare, trimisul special al lui Corriere della Sera se află la Budapesta, 
de unde expediază în Italia o pereche de articole; dar Montanelli pierde astfel marele 
eveniment al““revoluției legionare”, ce izbucneşte în România pe 3 septembrie, constrân- 
gându-l pe regele Carol II să ia calea exilului şi propulsând la putere un guvern național- 
legionar prezidat de generalul lon Antonescu. 

Intors la Bucureşti, Montanelli evocă, în CorrieredellaSeradin 11 octombrie, figura 
lui Corneliu Codreanu, la doi ani de la moartea acestuia. Începe aşa: ““Codreanu avea un 
metru nouăzeci înălțime şi era spătos ca atare. Gâtul, puternic la bază, i se mlădia în sus, 
iar la încheietura capului părea de-a dreptul plăpând şi delicat, aproape caal unei fecioare. 
Faţa îi era ovală şi curată, mereu gravă, cu două cute subțiri între sprâncenele negre şi 
stufoase” [Codreanu era alto un metro e novanta, e aveva spalle in proporzione. II collo, 
forte alla base, gli si snelliva inalto el 'attaccatura alla testa era gracile e delicata, quasi 
da fanciulla. Il viso era ovale e puro, sempre serio, con due rughe sottili fra le 
sopracciglia le quali erano nere e folte). Jurnalistul subliniază (ca şi Evola în atâtea 
rânduri) ascetismul Căpitanului: “Era sobru până la abstinență. Postea marțea şi vinerea, 
până spre 5 după-amiază [...]. Nu era preocupat de femei. Şi poate că de aceea nici nu 
dădea mare atenție felului în care se îmbrăca” [Era sobrio fino all 'astinenza. Digiunava 
il martedi e il venerdi fino alle cinque del pomeriggio [...]. Non si curava delle donne. 
E anche per questo, forse, non si curava dei suoi vestiti]. Sunt puse în evidență lipsa 
interesului personal şi generozitatea: “Nu avea nici o idee despre bani [...]. Soţia sa se 
vedea nevoită să-i mai sustragă din bani, când se întâmpla să-i aibă, ca nu cumva să-i dea 
pe toți de pomană săracilor sau prietenilor, care erau la rândul lor scăpătați” [Von aveva 
nessuna idea del denaro [...]. Sua moglie doveva sottrargli di nascosto il denaro, qguando 
cen'era, per impedirgli di farne dono ai poveri e agli amici, che erano poveri anch 'essi]. 
Era generos chiar şi cu animalele: în temniță, un câine “căpăta din mâna Căpitanului 

jumătate din rația sa”. Articolul reuşeşte să-l apropie pe cititorul italian de o realitate care 
nu prea îi era familiară şi să-i transmită un sentiment de profundă admirație pentru bogata 
umanitate a lui Corneliu Codreanu; admiraţie pe care Montanelli însuşi avea să mi-o 








TEST | 
L ;, Câlea Viktoriei din Bucureşti : 
, la 6 septembrie 1940 





confirme acum vreo zece ani, atunci când, într-o convorbire telefonică, s-a arătat extrem 
de contrariat cu privire la o posibilă retipărire a cronicilor sale din România. 

Titlurile acestor corespondențe par să amintească de capitolele unui roman de 
aventuri. După Codreanu e i suoi vendicatori (“Codreanu şi răzbunătorii săi'”), avem: La 
casa della favorita (“Casa favoritei”), L 'ultima avventura del generale Cantacuzene 
(“Ultima aventură a generalului Cantacuzino”), Le cento evasioni di Horia Sima (“Cele 
o sută de evadări ale lui Horia Sima”) etc. 

Călăuzit de legionari, prietenii săi de atunci, Montanelli face o vizită la casa Elenei 
Lupescu-Griinberg, trasformată în muzeu după plecarea “favoritei” (citeşte: metresei), 
care-l urmase în exil pe Carol II. Publică apoi o biografie, condimentată cu savuroase 
anecdote, a generalului Cantacuzino, figură legendară de ostaş care aderase la Mişcarea 
legionară după ce “întâmplarea îl dusese într-una dintre taberele de muncă pe care 
Căpitanul le organiza, parte pentru a-i ajuta pe țăranii săraci, parte pentru a-şi ține oamenii 
în strânsă legătură cu pământul” (15 octombrie). ÎI întâlneşte pe Horia Sima şi rezumă 
în trei coloane din Corriere della Sera (22 octombrie) acea istorie rocambolescă pe care 
40 deani mai târziu Comandantul însuşi o va povesti de-a fira păr în Sfârşitul unei domnii 
sângeroase (cf. Horia Sima, I] crollo di un 'oligarchia, 2 vols., Edizioni all'insegna del 
Veltro, Parma, 1986-1987). 

Tot în acea aglomerată lună octombrie, Montanelli s-a dus în închisoarea de la Jilava 
şi i-a văzut unul câte unul, în celulele lor, pe cei responsabili de asasinarea lui Codreanu. 
Unul este ““mic, grăsuliu, cu față de bețiv, mare grangur al masoneriei, doldora de 
milioane”, un altul este “gras, măsliniu, cu ochi tulburi de strabic”, celula mirosindu-i “ca 
alcovul unei cocote”; un altul, “mic şi gras, cu ochii bulbucați. aduce cu o gorilă”. Şi tot 
aşa, încât cititorul vede trecându-i pe dinainte o adevărată şi foarte specifică galerie de 
figuri groteşti şi dezgustătoare. Doar o lună mai târziu, “bonzii de la Jilava” îşi vor primi 
pedeapsa printr-o procedură sumară: exasperați de tărăgănarea cercetărilor judiciare şi 
indignați de dezgroparea cadavrelor desfigurate ale lui Codreanu şi ale celor 13 camarazi 
asasinați mişeleşte împreunăcu el, câțiva legionari au dat buzna în celule şi au tras în călăii 
deținuți acolo. 

Ultimul articol, din 23 octombrie, e trimis de la Galaţi, oraş din apropierea graniței 
cu Basarabia, provincie românească anexată de U.R.S.S. cu câteva luni mai înainte şi 
prefăcută în Republica Socialistă Sovietică Moldovenească (astăzi: Republica Moldova). 
De la Galaţi, Montanelli a putut asista la exodul mulțimii de Volksdeutsche din Basarabia, 
cei 150.000 de țărani care, alungați de ruşi, vor naviga pe Dunăre până în teritoriul Reich- 
ului. 

În româneşte de Adolf Vasilescu 







ÎNCĂ UN TPEN 
PIEPDUT 


(urmare din pag, 3) 


Pe ce se bazează optimismul d-lui Verheugen? În 
pofida dezastrului în care bălteşte economia românească, 
în pofida prognozatei limitări din motive tehnice şi 
financiare a posibilităților de lărgire a U.E. după extinderea 
de anul viitor (în care vor intra 10 state), în pofida mutării 
(din aceste considerente limitative) a experimentatului 
Eneko Landaburu (înlocuit cu un funcționar de mâna a 
doua) din poziţia de negociator şef al U.E. în fruntea unui 
departament special al Comisiei, “'care se va ocupa de 
relaţiile Uniunii cu vecinii săi, relații în cadrul cărora 
perspectiva aderării nu va apărea” (cf. România liberă/| | 
iulie), d-l Verheugen este de un optimism năucitor atunci 
când afirmă că “important este ca România să fie o 
economie de piață funcțională în momentul aderării”, 
amânând astfel fără nici o explicaţie “*scadența” din 2003 
în 2004 și apoi (în cadrul aceleiași declaraţii) din 2004 
tocmai în momentul scontatei aderări din 2007! Cu alte 
cuvinte: aveți tot timpul până în 2007, nu-i nimic dacă vă 
culcaţi pe-o ureche şi obţineţi un calificativ negativ chiar 


şi în 2004 — posibilitate întrevăzută de d-l Verheugen, de 
vreme ce extinde cu ostupefiantă culanță termenul acordării 
statutului de economie de piață funcțională până la supra- 
punerea acestuia cu termenul de aderare la U.E. (2007). De 
parcă invitaţia de aadera la U.E. arfi simultană cu acordarea 
calificativului de economie de piață funcțională, iar nu o 
consecință a reformării prealabile a economiei româneşti 
(fie şi numai la presiunea organismelor financiare 
internaţionale şi a Uniunii Europene!). 

Pe ce se bazează oare optimismul d-lui Verheugen? 
Recentele sale garanții (neargumentate!) cum că “următorii 
paşi sunt aderarea prevăzută a României şi Bulgariei în 
2007” intră în contradicție cu scepticismul anteriorexprimat 
de acelaşi comisar U.E., cu privire la certitudinea anului 
2007 ca termen calendarisfic de aderare fixat unilateral 
numai de România şi Bulgaria, dat fiind că “aceasta nu este 
şi data noastră” (adică a Comisiei Europene). Rezervele 
sale erau motivate şi de dificultăţile din interiorul U.E. cu 
privire la bugetul acesteia de după 2007: “*Ceea ce nu ştiu 
prea bine este cum vom putea negocia pachetul final privind 
asistența financiară pentru cele două țări [România şi 
Bulgaria — n.n.]. Nu avem încă o perspectivă financiară”. 
Singurul “eveniment” care a avut loc în răstimpul celor 
două luni de zile care s-au scurs între cele două declaraţii ale 
d-lui Verheugen a fost blocarea reformei din România cu 
ocazia intrării P.S.D. în campanie electorală; în ceea ce 


priveşte ““perspectiva” financiară (care urmeazăa fi stabilită 
de ranchiunoasele Franța şi Germania!) — nimic nou pe 
frontul (anti-american) de vest! 

Cât de sincere sunt garanţiile d-lui Verheugen pentru 
aderarea în 2007 a României împreună cu Bulgaria (care, 
mult mai avansată, a închis 25 din cele 30 de capitole şi a 
primitdejastatutul deeconomiede piaţă funcțională, nădăjduind 
să încheie negocierile în 2004 şi să prindă în 2007 ultimul 
tren de aderare la o Uniune Europeană pentru care extin- 
derea nu mai este o prioritate) reiese din discuţiile purtate (la 
10 iunie la Sofia) cu premierul şi preşedintele statului bulgar, 
în cadrul cărora Giinther Verheugen a lăsat să se înțeleagă cu 
totul altceva: “Comisia Europeană admite că poate separa 
Bulgaria de România în negocierile pentru aderare, dacă 
Sotia dovedeşte un progres stabi!” (cf. Adevărul/15 iulie). 

Incercând să evite şifonarea imaginii P.S.D. înaintea 
alegerilor, comisarul pentru extindere îşi depăşeşte com- 
petența, abandonând rigoarea discursului economic- 
financiar în favoarea “tumbelor” politicianiste (de stânga, 
căci trandafir la trandafir nu scoate țepii...). În aceste 
condiţii, favorizarea P.S.D. de către înaltul funcționar 
european e foarte periculoasă, din cauza riscului încetării 
presiunilor reformiste exercitate până acum de U.E. asupra 
guvemanților noştri (ce nici aşa nu dădeau în brânci pentru 
umirea țării pe făgaşul al economiei de piaţă) şi, în conse- 
cință, duc la integrarea României mai degrabă în... C.S.L.! 








PUNCTE CARDINALE 


August 2003 NR. 8/152 PAG. 5 


AMAGIRI & DEZAMAGIRI 


(urmare din numărul trecut) 


In aceiaşi zi — 30 decembrie 1947 — în care Regele 
Mihai semna actul de abdicare “pentru el şi urmaşii săi”, 
Adunarea Deputaţiloradoptao lege prin care România era 
proclamată republică, sub denumirea de Republica 
Populară Română. În felul acesta. Regatul României, 

“Stat național, unitar şi indivizibil”, aşa cum îl definea 
Articolul a din Constituția de la 1923, înceta să mai existe. 
Regimul comunist de la Bucureşti, sub îndrumarea şi 
controlul consilierilor sovietici, putea trece de acum cu 
hotărâre la realizarea proiectelor revoluționare copiate 
după modelul instituţiilor din Rusia bolşevică. Dar, deşi 
atât opoziția politică, precum şi monarhia, obstacole 
potențiale în calea sovietizării țării, fuseseră înlăturate, 
acțiunile. întreprinse de comunişti nu au avut nici pe 
departe darul săstâmească entuziasmul sau măcaracceptul 

populaţiei. În cei trei ani de ocupaţie sovietică şi guvernare 
comunistă, populaţia a înțeles ce viitor i se pregătea şi a 
reacționat pe măsura primejdiei care ameninţa însăşi 
existența națiunii. 

Rezistenţa anticomunistă a îmbrăcat multiple forme 
de manifestare, vigoarea lor fiind alimentată nu numai de 
speranța, ci şi de convingerea că izbucnirea unui conflict 
între Vest şi Est nu este numai inevitabilă, ci şi iminentă, 
şi că democraţiile occidentale vor zdrobi comunismul, 
eliberând țările captive. Seară de seară, românii stăteau cu 
urechea lipită de aparatele de radio, ascultând emisiunile 
posturilor occidentale, spre adesluşi, din spatele bruiajului 
aplicat de Securitate, cât de apropiat este “evenimentul” 
aşteptat. Preferau să asculte Vocea Americii sau chiar 
emisiunile posturilor de propagandă anticomunistă din 
Spania şi Turcia, care emiteau pe aceeaşi lungime de undă 
cudorinţele lor. Mulţi evitau BBC-ul din cauza caracterului 
ponderat şi obiectiv al comentariilor, de cele mai multe ori 
în dezacord cu ceea ce aşteptau să audă. 

Rezistența anticomunistă nu s-a limitat însă doar la 
aşteptarea “venirii americanilor”. Românii au înţeles că 
vor trebui să lupte pentru libertate, chiarcu arma în mână, 
dacă va fi nevoie. Au apărut grupuri organizate — 
“organizaţii anticomuniste” — în toate straturile sociale, 
hotărâte să participe activ în momentele hotărâtoare ale 
mult aşteptatei confruntări Vest-Est. Bineînţelescareacția 
aparatului de represiune comunista fost nespus de brutală. 
Pânăşi copii de 13-14ani, “implicaţi înacțiuni subversive”, 
au fost arestaţi de pe băncile şcolilor, anchetați, judecaţi şi 
condamnaţi laani grei de temniță pentru crima de “uneltire 
împotriva ordinii sociale”. Recunoaşterea existenței unei 
opoziții la scară naţionalăo datorăm chiarcomuniştilor, In 
martie 1948 sunt arestați membrii grupului de comandă 
central al *“Mişcării Naţionale de Rezistență” alcătuit din 
amiralul Horia Măcelariu, profesorii universitari Gheorghe 
Manu şi Gheorghe Bontilă, industriaşii Ion Bujoiu şi 
Alexandru Balş, comandanții legionari Nistor Chioreanu 
şi Nicolae Petrașcu, precum şi alte personalități ale vieții 
publice româneşti, Ancheta, desfăşurată sub controlul 
direct al “consilierilor sovietici”, a durat peste şapte luni. 
La proces, care a avut loc în noiembrie 1948, acuzaţii 
principali au fost condamnaţi la muncă silnică pe viaţă şi 
confiscarea averii. 

Dar acest grup de opozanți au fost numai vârful 
aisbergului rezistenței anticomuniste, “Înanul 1948,după 
datele colectate de Serviciul de Informaţii al Mişcării 
Legionare — scrie Marin Nedelea în /s/oria României în 
date:1940-1995-în Mişcarea de rezistențăanticomunistă 
acționau, în afară de legionari, organizaţii din Vlaşca, 
Horez, Dobrogea, Cluj, Valea Drăganului, Buzău, 
Timişoara, Arad, Bărăgan, Academia Comercială, Uzinele 
Malaxa, cea a elevilor bucureșteni, Organizaţia Liberală, 
Partidul Unitar. Creștin, Partidul Social-Creştin, 
organizaţiile Vlad Ţepeş, Ofițerii Deblocaţi, Şoimii 
Români, Vulturul Alb, Rezistenţa Unificată, precum și 
alte grupări mai mici”, Inventarul organizaţiilor 
anticomuniste menţionate în /sforia României este însă 
departe. de a fi complet. Nu sunt menţionate grupurile 
înarmate care au acționat în toate provinciile ţării, cu 
precădere cele din Bucovina, Munţii Apuseni, Munţii 
Făgărașului, Banat și Dobrogea. 


Marginalii la relaţiile politice româno-americane (XIII) 


Am insistat asupra dimensiunilor rezistenţei 
anticomunuste din anul 1948 deoarece, pe lângă caracterul 
ei predominant național, respingerea comunismului de 
către români a avut şi o componentă care a afectat într-un 
anumit sens relaţiile politice româno-americane din primii 
ani ai “războiului rece”, Dacă în timpul revoluţiei bolşevice 
din Rusia ţaristă, Occidentul în general şi marea finanță 
evreiascădin Statele Unite în special ausprijinit consolidarea 
acestui regim criminal, mişcările anticomuniste din spatele 
“Cortinei de fier” au fost cum nu'se poate mai bine venite 
pentru politica americană angajată în “războiul rece” cu 
Uniunea Sovietică. Ele au avut darul să limiteze libertatea 
deacțiuneaKremlinului într-un moment în care expansiunea 
ideologiei comuniste era în plină desfăşurare, cu rezultate 
îngrijorătoare, iar Statele Unite pierduserămonopolul absolut 
asupra armamentului atomic, ca mijloc de descurajare a 
unei eventuale agresiuni sovietice. 

După semnarea Tratatului de Pace între Naţiunile 
Unite şi România la 10 februarie 1947, la Paris, dar mai ales 
după abolirea monarhiei la 30 decembrie 1947, Occidentul 


MM ar 


e puaia da Cmirureaăi e ao gta 
“A opel II 


L73 di atu aul 


[n viata Statului rezân s'au produs în siliaii 
si Mici prete bi politice, cena ce Şi beciale, br ee 
ersiat mo repituri Între prunci, zii factari si Tiaţii se 

.* Sit. 


Aceste moartori me mal carenană aatari gentia 
Mimilor stabilita de Papini fwriaaestal-Censiil talia Dirlie 
aie ceru] pn practic? i lestesanială achumbare. 


in Fata aces o tasținai, (n dapiiaă tajaisce 
70 cu factorii da rtapantere ai Tarii, coneliant și 4e rapa» 
——_ 
dară ce-si fovune, consider cf iratatuiia moaarzică m 
SD — 
sarovpaata actuaieler cemtitimiu ale viatii nasatre da Stat, 
ba reprovantină a atică berimuat la cama debroătarii mm 


sia. PA 


la cmmseciaţi, 23 daslin congilani de ipartaata 


sotului se În untereeal poporului real, 

„vie 
ponire mina șa pamire ureașii seigi în Tron, remând pa 
Are mioe și pante și în toate prerogativele ta Lie sar 
itat ca hage si Pa mini, 


Laa poporului ron libertatea da a-și alege 2 
aa foraai'de Sta, 


Pat În Busaragti, 
sets X9 Dacesoria IM? 


Actul de abdicare a regelui Mihai | 
(30 decembrie 1947) 
nu mai dispunea de nici un instrument prin care să intervină, 
chiar şi numai formal, asupra evoluţiei politice din țară. 
Republica Populară Românăera un stat comunist şi guvernul 
său urma linia politică dictată de Moscova, fără nici o 
reacție care să dovedească veridicitatea Articolului 1 din 
“Constituţia votată de Marea Adunare Naţională în şedinţa 
de la 13 Aprilie 1948 şi aprobată cu unanimitate de 401 
voturi”, care prevedea că “Republica Populară Română 
este Stat popular, unitar şi independent”. In acest context 
politic internaţional, singurii români care păstrau legătura 
cu Statele Unite, puterea aflată în pragul unui conflict 
deschis cu Uniunea Sovietică, având posibilitatea să 
protesteze şi chiar să acţioneze împotriva sovietizării 
României, fără riscul de a-şi pierde libertatea sau viața, erau 
românii aflaţi în Occident. Teoretic, în fruntea luptei pentru 
eliberarea țării ar fi trebuit să se găsească fostul monarh, 
urmat îndeaproape de oamenii politici cu nume sonore 
refugiaţi în Occident. Cum s-a desfăşurat în realitate 
activitatea reprezentanţilor'““României libere” ne lămureşte 
Nicolae Baciu în capitolul intitulat **1948; Primii paşi ai 
regelui în exil” din Agonia României; “Regele României 
abdică la 30 decembrie 1947 şi la 3 ianuarie 1948 părăseşte 
țara şi se stabileşte în Elveţia. L.a4 martie, într-o scurtă vizită 
la Londra, fostul suveran publică o declaraţie în care arată 
că abdicarea i-a fost impusă prin forţă şi deci ea este nulă şi 
neavenită. Voi preciza imediat că la acea dată — primăvara 
lui 1948- cauza României era văzută cu multă, foarte multă 





simpatie, de americani, de Departamentul de Stat. Dar ea 
se pierde curând şi sigur”. 

Ajunşi în acest punct al citatului, este util următorul 
comentariu. Abdicarea a avut loc la 30 decembrie 1947 şi 
declarația de la Londra a fost făcută abia peste două luni. 
Luând act de acest decalaj, unii comentatori, care cunosc 
reglementările dreptului internațional în astfel de cazuri, 
se întreabă de ce declarația prin care fostul suveran afirmă 
că “abdicarea i-a fost impusă” a fost făcută cu atâta 
întârziere de la producerea evenimentului. Normal ar fi 
fost ca imediat ce fostul suveran a ajuns pe pământul 
elveţian să dea o declarație cu privire la condițiile în care 
s-a produs înlăturarea sa în fața unui notar, care să o 
autentifice şi apoi să o facă imediat publică, neaşteptând 
să treacă două luni până când lumea să afle că “abdicarea 
i-a fost impusă” şi deci “este nulă şi neavenită”. Dar să-l 
ascultăm în continuare pe Nicolae Baciu: 

“Regele este primit de preşedintele Truman, la 22 
martie 1948, la Casa Albă. Nu am găsit nici un document 
asupraconvorbiriloravute, dar am găsitraportul generalului 
Marshall, prin care recomanda preşedintelui StatelorUnite 
să primească pe fostul rege al României. «Bineînţeles», 
scrie secretarul de stat la 1 1 martie 1948, «Dv. nu aveţi nici 
o obligaţie de a primi în audiență refugiați. Totuşi, în 
lumina ultimelor evenimente din Europa, noi credem că 
primirea acestor patru [fostul rege al Iugoslaviei, fostul 
prim-ministru al Ungariei, Nagy, şi cel al Poloniei, 
Mikolajezyk — n.n.] ne permite; 1. a ne da ocazia să 
subliniem că menţinerea relaţiilor diplomatice cu sateliții 
Uniunii Sovietice nu înseamnă aprobarea acestor regimuri; 
2. să arătăm Uniunii Sovietice că ea nu poate fi sigură de 
atitudinea noastră față de soarta acestor țări; 3. să arătăm 
interesul Statelor Unite față de soarta elementelor 
democratice din aceste țări şi să le susţinem moralul». 

A doua zi, la 23 martie 1948, fostul suveran invită la 
hotelul Sheraton din Washington pe dl. Horace Nickels, 
şeful Departamentului pentru Afacerile sud-est europene, 
secția pentru România. O lungă întrevedere, la care a 
participat şi Regina Mamă. Regele se plânge de comportarea 
unora din refugiații români, care încearcă să-i utilizeze 
numele fără aprobarea sa... El adaugă că generalul Nicolae 
Rădescu [ultimul prim-ministru al României 
anterepublicane —n.n.]va şti să aranjeze şi să facă ordine 
printre ei; la rândul său, Regina Mamă şi-a exprimat 
regretul față de aceleaşi proceduri adoptate de unii refugiați, 
care voiau să se folosească de Mihai pentru propriile lor 
avantaje, Regina Mamă a adăugat: «Săracul de Rădescu 
are mari greutăți încercând să-i adune într-un singur 
comite). 

Pentru a completa această parte, voi preciza că, la 19 
ianuarie 1948, fostul ministru de Externe Grigore Gafencu 
şi Citta Davila [ultimul ambasador al României. la 
Washington-n.n.] întreabă Departamentul de Stat dacă 
regele ar putea obține o rezidență în Statele Unite, pe care 
ei o consideră absolut indispensabilă pentru ducerea cu 
succes a unei acţiuni româneşti de exil. Departamentul de 
stat răspunde pozitiv. Regele Mihai se căsătoreşte în 
Elveţia şi rămâne definitiv acolo. Generalul Rădescu se 
luptă zi de zi cu intrigile, calomniile şi combinaţiile 
grupului celortrei, Cretzeanu-V işoianu-Buzeşti, pânăcând 
este demis, iar în locul lui este numit Constantin Vişoianu. 
Regele renunțase şi la stabilirea în Statele Unite şi la 
ultimul prim-ministru legal al țării, Ce s-a întâmplat? Cine 
l-a convins să-şi schimbe părerile?” 

Întrebări pe care Nicolae Baciunu le lasă fără răspuns, 
Încapitolul următordin Agonia României, intitulat“Rufele 
murdare româneşti se spală la Departamentul de Stat la 
Washington”, el scrie: 

“În 1948, când începuse războiul rece şi când se spera 
într-o politică fermă a Statelor Unite faţă de Uniunea 
Sovietică, se găseau în exil M.S. Regele Mihai, fostul 
prim-ministru Nicolae Rădescu, diverşi foşti miniştri, 


(continuare în pag. $) 


Gabriel CONSTANTINESCU 





m e a 


PAG. 6 NR. 8/152 August 2003 





PUNCTE CARDINALE 


AMĂGIRI & DEZAMĂGIRI 


(urmare din pag. 5) 


diplomați sau fruntaşi politici şi o masă de pribegi români, 
cu sau fără nuanță politică. Dar blestemul de totdeauna al 
românilor ne urmărea şi în exil. Grupuri, grupuleţe, biserici, 
bisericuțe se formează peste tot. Ambiţioşii şi ambițiile ies 
la suprafață. Denunţurile unora contra altora curg pe la 
poliții şi serviciile secrete, fără ruşine şi fără n.ilă de 
durerea țării. Ultimul prim-ministru al țării, generalul 
Nicolae Rădescu, încearcă să facă un Comitet Naţional 
larg, reprezentativ. Nu reuşeşte din două cauze: 

L. Câţiva politicieni, în frunte cu Alexandru Cretzeanu, 
Niculescu-Buzeşti şi Constantin Vișoianu, pretindeau că 
un asemenea Comitet trebuie făcut numai din membrii 
celor trei partide istorice: Naţional-Țărănesc, Liberal şi 
Social-Democrat. 

II. Că fondul de peste şase milioane de franci elvețieni, 
încasat de Alexandru Cretzeanu şi Constantin Vişoianu 
din banii Ministerului de Externe român (legația din 
Bema) nu trebuie adus la Comitet, acest fond rămânând la 
discreţia lor”. 

Problema constituirii unui Comitet Naţional în exil, 
care săreprezinte adevărata Românie, nu gubemia sovietică 
înființată la Bucureşti, în relaţiile cu Occidentul, este 
abordată şi de Pamfil Şeicaru în capitolul intitulat “Exilul 
şi noua politică a partidului comunist român. Legalitate şi 
legitimitate” din lucrarea Kar! Marx: Însemnări despre 
români: “În 1948, generalul Rădescu ar fi putut alcătui un 
comitet național, aşa cum ar fi vrut; ieşirea din țară a 
regelui Mihai, după abdicarea din 30 decembrie 1947, a 
pus însă în funcțiune tot ce-i intrase în reflex în lunga lui 
carieră de adjutant regal. Ar fi nedrept să afirm că fostul 
rege Mihai ar fi obligat pe general să-l consulte, să țină 
seama de recomandările lui. Adevărul este că, în primele 
şase luni după abdicare, fostul rege s-a ferit să-şi manifeste, 
fie cât de vag, voința sau intenția de a juca un rol în exil. 
Abdicase contra filodormă şi nu vroia să supere guvernul 
Petru Groza, faţă de care luase angajamente, condiționate 
de plata indemnizaţiei”. 

Dacă pasivitatea şi dezinteresul fostului monarh față 
de destinul țării, pe care tocmai o abandonase, s-au datorat 
motivului invocat de Pamfil Şeicaru, sau, aşa cum afirmă 
Mihail Sturdza în România şi sfârşitul Europei: “Ne-a 
trebuit un timp destul de lung pentru a ne da seama că 
Regele Mihai a rămas robul acelor camarile, că nici nu 
vrea şi nici nu poate să se despartă de cei care poartă 
răspunderea prăpădului care a scos neamul românesc din 
lumeacelorvii, cei care astăzi, uzurpând din nou interesele 
acestui neam, s-au pus în serviciul salarial al dezbinării 
între români şi al acelor factori străini propovăduitori ai 
paşnicei coexistențe cu Bestia Comunistă”, este mai puțin 
important. Important pentru interesele vitale ale României 
este faptul că ele urmau să fie reprezentate, cu girul regal, 
de triumviratul Buzeşti-Vişoianu-Cretzeanu, figurile 
nefaste care-și dovediseră cu prisosință nemernicia în 
pregătirea şi împlinirea actului de la 23 august 1944. Cum 
însă dorința lor nesăbuită de a pune mâna pe putere cu 
orice preț eşuase lamentabil, alții (comuniştii) fiind 
beneficiarii trădării pe care o înfăptuiseră, acum se străduiau 
ca măcar în exil să dobândească conducerea comunității 
româneşti în perspectiva eliberării țării şi a preluării 
guvernării ei. Pretenţia nesăbuită de a face din Comitetul 
Naţional un instrument de partid a constituit o primejdie 
pentru unitatea națională care, într-un moment când se 
pierduse totul, putea constitui un unic temei de speranță 
într-oacțiune de salvarea țării din ghearele comunismului. 
Din păcate, însă, de multe ori interesele de partid intră în 
conflict cu interesele naționale. Dacă astfel de conflicte își 
găsesc rezolvarea în situații normale, în situaţiile de criză 
ele pot avea consecințe grave. Făcând distincția între 
politicienii pentru care primează interesele de partid şi 
oamenii de stat care-și pun serviciile în slujba naţiunii, 
Charles Maurras, teoreticianul naţionalismului francez în 
perioada interbelică, făcea următoarea constatare (valabilă 
pentru comportamentul și mentalitatea politicienilor 
români aflați în exil înanii consolidării regimului comunist, 
dar şi pentru comportamentul ştmentalitatea politicienilor 
din zilele noastre, când singura soluție viabilă pentru 
ieşirea din consecințele comunismului constă în a pune 


interesul național mai presus de interesele de partid):““Franța 
— spunea gânditorul şi omul politic francez — este sfâșiată 
pentru că cei care o guvernează nu sunt oameni de stat, ci 
oameni de partid. Cei cinstiţi, dintre ei, nu se gândesc decât 
la binele partidului; cei necinstiți, cum să-şi umple 
buzunarele. Şi unii, şi alții sunt duşmanii Franţei. Franța nu 
este un partid!”. Puneţi în locul Franţei România şi aveți atât 
imaginea exilului românesc din anul 1948, cât şi chipul 
României din zilele noastre! 

Aşadar, noi şi numai noi! Pe noi ne-a însărcinat Maniu 
să reprezentăm România în lumea liberă şi noi suntem 
singurii îndreptățiți să folosim cele şase milioane de franci 
elvețieni, depozitul creat de Ministerul de Exteme la legația 
de la Berna înainte de 23 august 1944. Oamenii de cultură, 
cu nume consacrate, aflați în Occident, masivul grup de 
legionari, care nu încetaseră nici o clipă lupta împotriva 
comunismului, pe care americanii, aşa cum vom arăta mai 
târziu, l-au asociat pentru acțiuni pe teritoriul României în 
anii fierbinţi ai războiului rece, precum şi numeroşii români 
aflați în exil, pur şi simplu români cu dragoste de neam şi 
țară, animați de puternice sentimente anticomuniste, dar 
fără paşaport PNȚ, nu aveau acces în Comitetul Naţional, 
oricât de reprezentativi erau pentru România. O deficiență 
care i-a fost imputată şi ultimului prim-ministru al țării, 
generalul Nicolae Rădescu, motiv pentru care a fost demis 
de la conducerea Comitetului Naţional şi înlocuit cu un 
țărănist pur sânge, Constantin Vişoianu. 

Neînţelegerile şi certurile dintre românii aflați în exil în 
Statele Unite au ajuns la urechile autorităților americane, 
neplăcut impresionate de spectacolul oferit de 
“reprezentanții” țării noastre. În legătură cu acest aspect al 
exilului, Nicolae Baciu aduce următoarele precizări în capi- 
tolul menționat mai sus din Agonia României:**Departamentul 
de Stat de la Washington, exasperat de aceste certuri penibile, 
a încercat să le pună capăt, dar nu a reuşit. Asupra acestui 
punct, am un document interesant, plin de înțelepciune şi de 
tristețe, fiindcă morala vine de la străini, chiar dacă ei erau 
prieteni. lată documentul în întregime pentru posteritate, în 
englezeşte. Voi traduce apoi pasajele mai importante”, 

MemorandumofComversation, by Mr. HoraceJ Nickels 
ofthe Division of Southern European Affairs. Participants: 
General Nicolae Rădescu, former Prime Minister of 
Roumania, Charles A. Davila, former Roumanian Minister 
fothe United States; V.V. Tilea, former Roumanien Minister 
0f Great Britain; Mr. Nickels, SE. Şi acum traducerea celor 
mai importante pasaje din memorandumul diplomatului 
american: 

"Generalul Rădescu avenit la Washington, însoțit de d- 
nii Davilaşi Tilea. Am fost însărcinat să le explic punctul de 
vedere al Departamentului de Stat. Am început prin a le 
spune că prezenţa lor de oameni de nuanțe politice este 
pentru noi un semn bun. Le-am spus că noi am fost deranjaţi 
şi îngrijorați de discordia ce domneşte între români şi de 
manevrele lor unii contra altora. Le-am spus că politica 
noastră a fost să tratăm pe toți românii cunoscuţi de noi în 
mod egal, cu imparțialitate. Dar discordia lor a devenit o 
gravă preocupare a noastră şi cu ocazia vizitei regelui în 
Statele Unite, ocazie neplăcută. A fost bine că acest incident 
nuadevenit public. Le-am declarat că după noi, americanii, 
românii din exil ar fi bine sfătuiţi dacă şi-ar rezolva 
diferendele şi divergențele lor pe o largă bază românească 
şi ar lucra cu toții împreună, fără considerațiuni de antipatii 
personale sau de animozitate între di ferite fracțiuni politice 
opuse una alteia în exil. Mi-am exprimat părerea că în 
lumina tragicei situaţii în care se găseşte România, exilații 
ar face mai bine să-şi devoteze energia şi abilitatea lor 
pentru a obține rezultate mai importante pentru țara lor 
decât avantaje personale pentru sine sau avantaje partizane. 
Am adăugat că eu nu mă exprim dacă românii trebuie sau 
nu să-și constituie un Comitet Naţional în exil, dar, indiferent 
dacă un asemenea comitet se face sau nu, eu le-am spus că 
exilaţii români trebuie să termine luptele dintre ei Şi să se 
consacre unor acţiuni mai importante pentru cauza țării lor, 
Le-am spus că noi acceptăm cu bucurie acțiunea exilaților 
români în numele unei Românii independente Şi 
democratice, pentru o Românie în care să domnească legea 
şi în care poporul să-și aleagă liber guvemul său. Am 


fo bd Laatae (349 - 
//ce bal PI nat 


Le va piei 
Pi A e 
& A rea 2/2 
poe ae pet e be 7/4 . Ss 
7 7 URAM Z 


PoE a 


Z 174 i ad Fi rai 
pete Pod re 7 ai VA za 
Do Lea pa A al dee soia e- 

ma 47 fe AZ d PARE 


Pi -Z, Pi p „> - . rea 
2. 47 Fa 4 Fă a Area 
/ as d Afaă m at papei i d aste 
Scrisoare expediată de Nicolae Rădescu 

către Pamfil Șeicaru (la 6 ianuarie 1949) 


adăugat că noi am fi fericiți să vedem pe românii exilați 
angajându-se într-o atare politică, dar respectând legile 
noastre şi fiind în concordanță cu politica noastră externă. 

Le-am explicat că noi nu avem intenția de a arăta o 
preferință sau alta pentru o fracțiune sau alta a exilaților 
români. Am înțeles că anumiți români au pretins că atât 
conducerea cât şi controlul activității din exil trebuie să fie 
în mod absolut în mâinile unor reprezentanți ai anumitor 
partide. Noi am privit cu simpatie Partidul Naţional 
Țărănesc în țară, după război. Dar asta nu înseamnă că noi 
am legat întreaga noastră politică în mod exclusiv şi 
definitiv de aceste partide sau de un grup ce le controlează 
sau de cei ce pretind că sunt adevărații reprezentanți ai 
acestor partide, moştenitorii lor. Eu am remarcat că este 
sarcina poporului român de mâine să decidă despre partide. 
Dar, am adăugat eu, este nerealist în împrejurările actuale 
ca anumite grupe să pretindă a controla exilul românesc”. 

Şi Nicolae Baciu încheie traducerea documentului 
redactat de diplomatul american pentru superiorii săi de la 
Departamentul de Stat, în urma întâlnirii cu reprezentanții 
exilului românesc, cu următoarele aprecieri, valabile nu 
numai pentru vremurile de atunci, dar în bună măsură şi 
pentru România de astăzi: “Ce admirabilă chemare la 
datorie! Ce încurajare morală şi materială se ofereaexilului 
la 10 iunie 1948, primului ministru al țării în exil şi 
românilor pribegi! Citiţi şi recitiți această înaltă lecţie de 
morală, dată cu sinceritate şi cu atâta inimă de un cetățean 
american exilaților români, fără patrie, dar cu fonduri şi 
ambiții!”. 

Cât de importantă este unitatea pentru o naţiune aflată 
în momente de răscruce pentru existența sa, şi cât de 
dăunătoare este atitudinea partizană în astfel de momente, 
ne atrage atenția Pamfil Șeicaru în lucrarea citată mai sus, 
evocând un eveniment semnificativ din istoria noastră 
modernă: “În 1877, partidul conservator, precum Ştiţi, se 
declarase împotriva participării României la război, 
propunând retragerea armatei române în munți. Când 
armata română a trecut Dunărea, Mihai Eminescu — 
redactor la Timpul, oficiosul partidului conservator — a 
scris un articol inspirat, preamărind liric învierea armatei 
române şi făcând să tresalte în morminte Basarabii şi 
Muşatinii. Era o atitudine neconformă cu poziţia luată de 
partid. Alex. Lahovary, unul dintre conducătorii partidului 
conservator, venise furios la redacția ziarului Timpul, 
cerând socoteală lui Eminescu pentru îndrăzneala de a fi 
elogiat trecerea Dunării. Răspunsul lui Eminescu a fost de 
o violență excepțională: «Putoare grecească, tu nu poți să 
simţi ceea ce simt eu ca Român când începem să trăim în 
istorie!». Întâmplarea a fost povestită de Slavici, iarstrigătul 
lui Eminescu este valabil şi astăzi, când atâția indivizi cu 
pretenția de a fi exponenții poporului român se leapădă de 
patetica epopee a nației, ca şi cum ar fi o ruşine să lupți şi 
o glorie să fii laş. Sunt aceiaşi oameni care preamăresc, în 
fiecare an, actul capitulării de la 23 august 1944, pe când 
în Finlanda ziua armistiţiului este o zi de doliu!”. 


(va urma) 





( 
| 
d 








PUNCTE CARDINALE 





August 2003 NR. 8/152 PAG. 7 





MARIA DIN NAZARET: 


“Ană, Ană, Domnul a auzit 
rugăciunea ta...” 


Inaintați în vîrstă, drepții loachim ŞI 
Ana(care ne suntcunoscuți numai din Proto- 
evanghelia lui lacov) erau nemîngiiați cănu 
aveau copii, iar obştea iudaică îi trata cu un 
dispreț adeseori fățiş. Ei nu şi-au pierdut 
însă nădejdea în Dumnezeu, Care în cele din 
urmă a răspuns rugăciunii lor, Un înger al 
Domnului, cel mai probabil Arhanghelul 
Gavriil însuşi, îi vesteşte femeii: “Ană, Ană, 
Domnul a auzit rugăciunea ta şi tu ai să 
zămisleşti şi ai să naşti, iar sămânța ta va fi 
pomenită în toată lumea”, lar bărbatul este 
înştiințat astfel: “Ioachime, Ioachime. 
Domnul Dumnezeu a auzit rugăciunea ta... 
lată, soția ta, Ana, va zămisli”. 

ŞI Ana, la timpul cuvenit, a dat naştere 
unei fetițe, căreia i-au pus numele Maria. 
latacul copilei adevenitunadevărat sanctuar, . 
ea fiind păzită de toatănecurăția, căci părinții 
ei făgăduiseră că i-o vor închina lui 
Dumnezeu, dăruind-o sfîntului Templu, 
după un vechi obicei evreiesc. 

Cînd copila a împlinit 2 ani, loachim îi 
zise Anei: “Să ducem copilul în Templul 
Domnului, ca să împlinim făgăduința!”. Dar 
Ana îi răspunse, cu cea mai omenească grijă 

matemă: *'Să aşteptăm al treilea an, pentru 
ca prunca să nu [mai] dorească [atit de tare] 


de la naștere 


EZRA TE —rrzt = = 


RE 


Pe e fa, 


cinstirea acordată Îngerilor şi Sfinţilor. 


după tată sau după mamă”, Sri 
că neadmi o 
" “Porumbiţă” „îngăduită, și chatul prețuită de unii dintre St. Părinți). O atenţie acâsebitaa! 
ie ti-e Pie ECE vara St, „fost acordată, mai ales spre sfirșitul perioadei patristice (seco 
ii A drnită ga înger? (Cleanul,GhtrmaalCodstantinopolalu, Masa Măftuesitora loan Damaschin 


"iata ALA airaa te Ă 

lar cînd Mana trupul 3 ani, ea a fost 
dusă la Templu, cu un alai de fecioare 
purtătoare de făclii, şi “Domnul revărsă har 


asupra ei, şi ea jucă acolo, cu picioruşele ei, foaia derabilă iba raturii ittzi 
şi toată casa lui Israel, minunîndu-se, o î-- erei upra literaturi 


iubi”. Mariaarămasîn Templu pînă la 12 ani, '“hrănităcao porumbiţă” şi primindu-şi hrana 
“din mînă îngerească”. 

Atingînd ea virsta pubertății (la care fetele erau socotite în Israel deja bune de măritiş), 
preotul Zaharia (nimeni altul decît soțul Elisabetei şi tatăl Botezătorului) s-a rugat lui 
Dumnezeu să-l povățuiască ce să facă în continuare cu fata. Înapoi la părinți n-o mai putea 
trimite, căci aceştia muriseră între timp. Sfătuit de îngerul Domnului, el a decis cui s-o 
încredințeze pe fată prin supunerea mai multor pretendenți la așa-numita “probă a 
toiegelor”: iar sorții au căzut pe Iosif, al cărui toiag a înflorit, ca odinioară toiagul lui Aaron, 
iar o tradiție spune că din el ar fi ieşit şi un porumbel alb. i 

Şi astfel Maria a ajuns în grija lui losif din Nazaret, un dulgher care se trăgea din spița 
lui David; după unii doar sub tutelă, iar după alţii ca logodnică, aşa cum ne-o prezintă şi 
evangheliştii. Prin logodnicul ei, Maria era socotită ea însăşi “din neamul lui David”, ca 
şi viitoarea sa progenitură. 


ul tăul > > 
PRI 


După tradiție, Maria avea 16 ani and Arhanghelul Gavriil a binevestit-o că va fi 
“umbrită de Duhul Sfint” şi că va zămisli pe “Fiul Celui Prea Înalt”. Ea s-a speriat şi s-a 
minunat, ca una ce nu cunoscuse bărbat, dar s-a supus întru totul voii lui Dumnezeu, 
răspunzînd îngerului: “Iată roaba Domnului; fie mie după cuvintul tău!”, Mare a fost şi 
tulburarea lui Iosif, pînă cînd îngerul l-a luminat în vis. 

Maria o vizită pe ruda sa, Elisabeta, însărcinată la rindu-i, iar acesteia pruncul (cel ce 
avea să fie Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului) i-a tresărit atunci în pîntece, Maria 
va naşte |a Betleem, în drum spre Ierusalim, unde va primi şi închinarea Magilor de la 
Răsărit. Ducînd pruncul la Templu, la 8 zile de la naştere, după legea evreaiscă, îi este dat 
să audă profeția dreptului Simeon: “lată, Acesta este pus spre căderea şi ridicarea multora 
din Israel, ca un semn care va stiri împotriviri. Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se 
descopere gîndurile din multe inimi”, Sprea scăpa de urpia lui Irod, losit şi Maria, înştiințați 
de înger, se vor refugia o vreme în Egipt. Apoi vor reveni acasă, in Nazaretul Galileei, 








PD, 


păi Biserica Ortodoxă o o iei dintotdeauna pe «Preasfi nta, Preacurata, 
i: „Preabinecuvintata, » slăvit ita Stăpina noastră de Dumnezeu Născătoare şi pururea . 
"Fecioara a Maria” ca pe cea îaig aie egali fa As te (Esi fără A 


E “tainică a i mîntuirii, ea estea casa lui i Dumnezeti, mărturisind: şi i Mai în ceruri, i 
"cu putere mare, pentru tot sulletul aflati în n nevoie. | lubirea; şi ievlavia faţă de Maica 

i Domnului se află î în inima a însăşi a trăirii ortodoxe, încălzind şi însuflețind înfig 
trupul Bisericii, Ea: apare pretutindeni — în Slujbe, în rugăciuni, îni icoane. Aceasta 
nu înseamnă nicidecum « o “idivinizare” a ei, ci doar o cinstire aparte (prea-cinstire 
sau supra-cinstire), mai prejos. de adorația adusă lui Dumnezeu, dar mai presus de | 


„Pe acest fond EC AIGiosI creştini şi-au doritdintotdeauna Să știe despre viața, 





ete), minunatei Adormiri : a Maicii Domnului, | răznuite anual la 15 aug pust 
 deyeniteu una dintre cele mai mari isărbători bise cești, a atitîn Răsărit câtşi în Apus. 
„ Rezumatul de mai j jos se-ntemeiază, în afară de Evanghelii, pe aceste izvoare 
tradiționale, mai puțin cunoscute credinciosului de azi, dar cu o influenţă 


me e -.4 


rgice şi şi a icono; 


ducînd viața obişnuită a oamenilor acelor 
vremi 

Cînd lisus îşi începe propovăduirea, în 
jurul vîrstei de 30 de ani, Maria era deja 
văduvă. În Evanghelii nu mai este pomenită 
decît sporadic: cu ocazia nunții de la Cana, 
cu ocazia căutării lui lisus de către “frații” 
Săi şi mai alescuocazia patimilorşi răstignirii 
Lui. Pe cruce fiind, lisus i-o încredințează pe 
Maria lui loan, ucenicul cel preaiubit: *... a 
zis mamei sale; Femeie, iată fiul tău! Apoi a 
zis ucenicului: lată mama ta! Şi din ceasul 
acela ucenicul a luat-o la sine”. 

pe FI TONI FF Rip SS 

“Moartea 1 nu seva ardă A D 


eu ice la tine...” > 


aa 


lar Adormirea Maicii Domnului, adică 
“moartea” şi strămutarea ei cu trupul la cer, 
a fost aşa: cînd Hristos a voit ca Maica Sa să 
se mute la EI, a înştiințat-o printr-un înger: 
“E timpul să te iau la Mine, maică! Aşa cum 
ai umplut de bucurie pămîntul şi pe cei de pe 
' pămînt, tu, cea cu har dăruită, tot aşa bucură 
acum şi pe cele cereşti! [...] Moartea nu se va 
lăuda cu privire latine, căci tu ai purtat în tine 
Viaţa, făcîndu-te vas al Meu; pe acesta nu- 
| va sparge prăbuşirea cea de pe urmă, nici 
| nu-l va înghiți umbra întunericului...” 
Bucurîndu-se de această “a doua Bună- 
Vestire”, Maica Domnului i-a adunat în 
preajma sa pe toți cei apropiați, înştiințindu- 
i asupra a ceea ce avea să se petreacă, şi-a 
gătit patul cu flori, ca într-o cameră nupțială 
feciorelnică, şi şi-a rînduit toate cele spre 
Ş înmornm întare, zicînd:““Facă-se cumine voia 
Fiului şi Dumnezeului meu”. 

Tradiţia spune că Sf. Apostoli au venit 
în chip minunat de pe unde se aflau, ca să-şi 
ia rămas bun şi să-i vegheze mutarea la cele 
veşnice. Domnul S-a coborât din cer, spre a 


Ag 


lele 7-8: Andrei. 





a 4ari Larg: Ă 
iăfieiai 





A e ai te St 


primi EI Însuşi, în dumnezeiştile Sale miini, sfîntul ei suflet (moment ce cunoaşte o bogată 
reprezentare în icoane). Atunci ea rosti (amintind de propriile Lui cuvinte de pe Cruce): 
“Fiule, în mîinile Tale îmi dau duhul meu”. 

Şi astfel îşi dădu duhul, ca şi cînd ar fi căzut în somn. Apostolii luară pe umeri patul 
mortuar cu trupul Fecioarei, purtindu-l spre mormîntul din Ghetsemani, ce poate fi şi astăzi 
vizitat. 








Cea “ră “rapi EI rupul ta cer Za 


ui 

O legendă de largă XR povesteşte că un iudeu necredincios s-ar fi repezit spre 
patul cu trupul Fecioarei, încercînd să-l răstoame, dar mîinile i-au căzut ca retezate din 
umeri. Atunci, cutremurindu-se, iudeul s-a pocăit, cerînd îndurare, şi Maica Domnului s- 
a milostivit de el, căci atingindu-se din nou de patul ei, îndată şi-a recăpătat braţele şi a adus 
slavă lui Dumnezeu şi Sfintei Sale Maici, iar mulți iudei care erau de faţă au venit la 
credință. Căci mulțime mare se adunase acolo, uimită de chipul Adormirii ei, de sosirea 
Apostolilor prin văzduh, de zvonul cîntecelor îngereşti şi de atitea alte semne minunate. 

Aici tradiția cunoaşte două versiuni: după una, trupul a stat trei zile în mormînt (cum 
stătuse şi trupul Domnului), după care a fost ridicat în chip tainic spre lăcaşurile cereşti, 
astfel că Toma, sosit mai tirziu, n-a mai putut vedea decît mormîntul gol; după cealaltă, 
trupul a fost răpit la cer chiar din miinile apostolilor Petru şi Pavel, iar linţoliul, cu trupul 
celei adormite, putu fi văzut o vreme plutind pe norii cerului. Prima versiune pare mai 
veche şi mai verosimilă decit cealaltă, impunîndu-se cu precădere în conştiinţa credincioşilor. 
După o tradiţie mai tirzie, Fecioara ar fi apucat să-i încredinţeze briul ei (care se păstrează 
pină astăzi la Mânăstirea Iviron din Sf. Munte Athos) apostolului Toma. 

Maica Domnului îşi începea astiel destinul ei ceresc, de oblăduitoare, rugătoare şi 
mijlocitoare pentru întregul neam omenesc, cinstită de îngeri dinaintea Tronului Slavei, 
şi de toată suflarea creştinească, pină la marginile pămîntului, 


Răzman CODRESCU 





PAG. 8 NR. 8/152 August 2003 


PUNCTE CARDINALE 


Praznicele Otodoriei 





sfintul lerarh Martir Antim Ivireanul 


Pofta [de învățătură] şi dragostea pe care le văd la 
această cinstită şi sfîntă adunare mă îndeamnă [să predic], 
dar neştiind eu a vorbi, căci nu-i vorba mea niciodată 
vrednică să îndulcească în vreun chip auzurile ascultătorilor, 
tot Domnul Hristos, Care cu cinci piini a săturat cinci mii de 
suflete şi cu bogăţia darului Său a îndreptat sărăcia şi 
neputința ucenicilor, va întinde masă duhovnicească Şi 
dinaintea dragostei voastre, prin mijlocirea vorbelor mele 
nemeşteşugite!. 

De multe ori m-a încercat gîndul că aş putea afla ceva 
nou de spus întru cinstea şi lauda Preasfintei Născătoare de 
Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria, darnimic n-am aflat. 
Nu pentru că n-ar fi cuvinte multe şi multe feluri de a vorbi 
întru lauda măririi ei, ci pentrucă, fiind mintea meatulburată 
de norul neştiinței şi mai virtos întunecată față cu 
dumnezeieştile şi prealuminatele ei daruri, trebuie să-mi 
înfrunt şi să-mi smeresc nevrednicia şi neştiința învățăturii 
mele. Că de vreme ce chiar cei învățați şi îmbunătăţiți stau 
de se miră de mărirea ei, oare eu, cel neînvăţat şi departe de 
toate bunătăţile, ce voi face? 

Prin urmare, eu caut, chiar împotriva voii mele, să 
încetez de a mai iscodi să aflu înălțimea fecioriei ei, către 
care acum anevoie se suie gîndurile omeneşti, şi adîncimea 
darurilorei, care nuse pot vedea lesne nici cu ochii îngereşti, 
ci numai cu acel titlu: ce i s-a dat mai înainte de toți vecii de 
către Părintele cel fără de început şi veşnicul Dumnezeu, 
prin mijlocirea Arhanghelului Gavriil. Pe acela [acel titlu] 
ŞI eu, cu cucemicie şi cu multă frică, îl voi zice aici, întru 
lauda şi cinstea ei: “Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, 
Domnul este cu tine!” [Luca 1, 28). Că mai mare şi mai 
lăudat şi mai cinstit titlu decît acesta nu s-a dat din veci 
nimănui, nici nu se va da pînă în veci, ci numai ei; că a aflat 
har dinaintea lui Dumnezeu, cum nici o alta nu s-a mai 
învrednicit vreodată, după cum îngerul însuși i-a zis“. Dar 
s-ar putea să se găsească şi vreun periergos, adică vreun 





1. În original: neritoricite 

2. În original: tituluş 

3. In original: dar 

4. “Binecuviîntată eşti tu între femei [...], căci ai aflat har la 
Dumnezeu” (Luca |, 28 şi 30). Cuvintele Bunei Vestiri au trecut 
în cunoscutul imn marianic (în Occident: Ave Maria): “Născătoare 
de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Marie, 
Domnul este cu tine! Binecuvintată eşti tu între femei şi binecuvîntat 


CUVINT 
DE ÎNVĂȚĂTURĂ 
LA ADORMIREA 
PREASFINTEI 
NĂSCÂTOARE 
DE DUMNEZEU 


prepuitor* care să spună cum că astfel de cuvinte — chiar 
dacă nu prin acelaşi mijloc, ci într-alt chip-— au mai fostzise 
şi altora, precum se vede din multe locuri ale Sfintei 
Scripturi; că mai întîi la al patrulea cap[itol] al Facerii se 
zice despre Abel că “a căutat Domnul spre el şi spre darurile 
lui” [versetul 4]; apoi despre Enoh: “Şi a plăcut Enoh lui 
Dumnezeu şi apoi nu s-a mai aflat, pentru că l-a mutat 
Dumnezeu” [Facerea 5, 24]; despre Noe: *“Noe însă a aflat 
har înaintea Domnului Dumnezeu” [Facerea 6, 8], de l-a 
păzit de potop; despre Avraam: “Şi a crezut Avraam pe 
Domnul şi i s-a socotit aceasta ca dreptate” [Facerea 15,6], 
fiind făcut părinte al multor neamuri“; despre losif: “Dar 
Domnul era cu Iosif, a revărsat milă asupra lui şi i-a dăruit 
har...” [Facerea 39,21]; despre Moise, căruia i-azis Domnul: 
“Voi face şi ceea ce zici tu, pentru că tu ai aflat bunăvoință 
înaintea Mea şi te cunosc pe tine mai mult decît pe toți” 
[leşirea 33, 17]; despre David, pentru care azis[ Dumnezeu]: 
“ Aflat-am om după pofia inimii Mele, pe fiul lui lesei, care 
va împlini toate cererile Mele” [cf. / Regi, cap. 16]. Şi pentru 
ca să nu mai lungesc vorba, tuturor proorocilor şi tuturor 
sfinților, şi celor de mai înainte de Lege, şi celor de după 
Lege, li s-au zis cuvinte de bucurie şi li s-a dat de la 
Dumnezeu har şi milă, însă în chip acoperit. Iară Sfintei 
Fecioare i s-a dat cuvîntul bucuriei celei adevărate, care este 





este rodul pintecelui tău, că ai născut pe Mîntuitorul sufletelor 
noastre”, 

S. In limba veche: “punător la îndoială”. “neîncrezător” 

“denunțător”, “iscoditor”, “cîrtitor”. i 
6.“ Şi nu te vei mai numi Avram, ci Avraam va fi numele tău, căci 
am să te fac tată a mulţime de popoare” (Facerea 17, 5). 


ÎNC a ta veci 
. Vi hu «e N 
ji Vă a 





E) 





mai presus de toată mintea, întru mai înveselitoare slavă şi 
cinstire, covirşind tot darul şi toată mila de pină atunci: 
“Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cutine!”. 

Şi nu numai pentru bucuria aceasta ce i s-a dat este ea 
fericită de toate neamurile, ci şi pentru numele cel preacinstit 
cu care a fost dăruită, numindu-se Mariam”. Că precum este 
numele Fiului ei mai presus de toate numele, după cum zice 
fericitul Pavel: *...şi l-a dăruit Lui nume care este mai presus 
de orice nume” [Filipeni 2, 9], aşa şi numele ei este peste 
orice alt nume, după cel al lui lisus. Şi precum întru numele 
lui lisusse pleacă genunchiul celor cereşti şi celor pămînteşti 
şi celor de sub bezne*, aşa este şi ea, mai cinstită în cer decît 
heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decît serafimii, 
iar pe pămînt de către toți credincioşii mai închinată şi mai 
fericită decît o împărăteasă a lumii, ba chiar şi sub bezne mai 
straşnică şi mai înfricoşătoare pentru draci decît toți sfinții. 

lar acest nume de Mariam, după umila mea socotință, 
poate fi tilcuit ca purtînd în sine trei înțelesuri: unul, că fiind 
acest nume alcătuit din trei înjugări sau silabe, se înțelege 
cum că a născut o față [persoană, ipostas] a Sfintei Troiţe 
[Treimi], anume pe Fiul şi Cuvîntul lui Dumnezeu; al 
doilea, că fiecare silabă are cîte două slove, prin care se 
înțeleg cele două firi ale lui Hristos, adică cea dumnezeiască 
Şi cea omenească; al treilea, că în acest nume fiind şase 
slove, prin ele se înțeleg cele şase taine mari şi mai presus 
de fire, adică Buna Vestire, Naşterea, Botezul, Crucea, 
Învierea şi Înălţarea la Cer. Cu Buna Vestire s-a descoperit 
taina cea mai înainte de toți vecii ascunsă; cu Naşterea s-au 
împăcat cerul şi pămîntul, adică Dumnezeu şi omul; cu 
Botezul ne-am îmbrăcat în haina nestricăciunii; cu moartea 





7. Numele evreiesc Maryam sau Miryam a primit nenumărate 
interpretări de-a lungul vremii, în funcţie de rădăcinile semitice la 
care a fost raportat: “Doamna”, “Stăpîna”, “Cea puternică”, 
„Văzătoarea”, “ Îndurerata”, “Cea care se înalță” sau “Cea care este 
înălțată” etc. Pe urmele etimologiei lui leronim — mar yam, 
“picătură [de apă] de mare”; în latineşte: sti//a maris — s-a ajuns în 
Apus la Stella maris (“Steaua mării”), un cunoscut imn marianic 
(în Rugăciunea lui Eminescu: “Luceafărul mărilor”). După alții, 
numele ar fi de străveche origine egipteană, trăgîndu-se din mri, “a 
iubi”; Sfinta Fecioară — Maica Iubirii răstignite — ni se înfăţişează 
astfel, prin însuşi numele ei, drept cea cu prisosință iubită şi 
iubitoare de Dumnezeu şi de oameni. În ce priveşte tilcuirea de 
origine patristică a numelui Mariam de către Sf. Antim Ivireanul, 
ca este strict teologică şi nicidecum filologică. 

8. Cf. Filipeni 2, 10. 





Ş.A 
= 
pi 


ș 
ma 


SARA hi 
ului (frescă dela Mqteora) 
Da . sa 


LA Saga aa 


da o 4 Ai 


DD a ina i 









pe Cruce ni s-a dat viața [cea adevărată şi veşnică]; cu 
Învierea ni s-a dăruit bucuria [cea mai mare], iarcu Înălțarea 
— slava şederii de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl. 

Tot astfel, şi în cuvintele cele de bucurie pe care îngerul 
i le-a grăit: “Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul 
este cu tine!”, înțelegem iarăşi numele Preasfintei Treimi. 
Căîncuvîntul cezice“Bucură-te” se înțelege Fiul, Care este 
toată bucuria lumii; în cuvîntul ce zice “plină de har” se 
înțelege Duhul Sfînt, prin Care se dau toate darurile; iar în 
cuvîntul ce zice “Domnul este cu tine” se înțelege Tatăl, că 
El este Domnul tuturor celor văzute şi nevăzute. 

Iardacă Dumnezeu, Care numai cu cuvîntul Săua făcut 
şi a zidit toate lucrurile cele văzute şi nevăzute, poate 
desigur, cu desăvirşita Lui atotputernicie, să facă stele mai 
luminoase decît acestea care strălucesc pe cer, şi lună mai 
iscusitădecitaceasta ce ne povățuieşte noaptea, şi soare mai 
strălucitor decît acesta care stinge cu lumina lui toate 
celelalte lumini, şi ceruri mai mari şi mai larg rotitoare, şi 
păsări cu mai dulci glasuri, şi flori cu mai bogate miresme, 
şi copaci mai înalți şi mai roditori, şi vînturi mai sănătoase, 

şi văzduhuri mai de folos, şi fiare mai multe la număr şi mai 
felurite, şi chiar mai multe lumi decît aceasta în care locuim, 
mai minunate în mărime şi în măiestrie, poate El să zidească, 
însă o zidire care să covîrşească în vrednicie pe Maica lui 
Dumnezeu nu va putea să facă niciodată, cu toate că este 
atotputernic. Pentru că precum nu este cu putință nu zic să 
fie cugetată, dar nici măcar să-i treacă prin minte cuiva o 
ființă mai cuvioasă şi mai înaltă decît dumnezeirea, tot aşa 
[nu se poate gîndi] o zidire mai covîrşitoare decît cea ce a 
născut pe un Dumnezeu Care S-a făcut om. Că pe dînsa a 
ales-o Dumnezeu, mai înainte decît toată zidirea, pentru a- 
I fi lăcaş veşnic, după cum grăieşte David: “Aceasta este 
odihna Mea în vecii vecilor şi într-însa voi locui, pentru că 
am ales-o” (cf. Psalmi 131, 14). 

Aleasă este, cu adevărat, ca soarele, pentru că este 
încununată cu toate razele darurilor dumnezeieşti şi 
străluceşte mai vîrtos între celelalte lumini ale cerului. 

Aleasă este şi frumoasă ca luna, pentru că ea, cu lumina 
sfințeniei, stinge celelalte stele şi, pentru mareaşi minunata 
ei strălucire, de toate şiragurile stelelor celor de aină este 
cinstită ca o împărăteasă. 

Aleasă este ca revărsatul zorilor, pentru că ea a E 
noaptea şi toată întunericimea păcatului şi a adus î în lume 
ziua cea de viață purtătoare. 

Aleasă este, că este izvor care, cu curgerile cereştilor 
bunătăți, adapă Sfînta Biserică și tot sufletul creştinesc. 

Aleasă este, că este chiparos care cu înălțimea sa 
covirşeşte cerurile, iar pentru mirosul cel din fire s-a arătat 
departe de toată stricăciunea. 

Aleasă este, că este crin care, deşi a odrăslit între 
mărăcinii nenorocirii celei de obşte, niciodatănuşi-a pierdut 
podoaba albiciunii. 

Aleasă este, că este nor neispitit de vreo îngreunare prin 
păcat. 

Aleasă este, pentru că este fecioară mai înainte de 
naştere, fecioară în naștere, fecioară şi după naştere, adîncime 
nepricepută a bunătăților şi icoană însuflețită a frumuseţilor 
celorcereşti. Este grădină încuiată, dintru care a ieşit floarea 
cea neveştejită, şi fîntină pecetluită, dintru care a curs 
izvorul vieții, Hristos. 

Pe aceasta a văzut-o Moise, în Muntele Sinai [Horeb], 
ca pe un rug aprins şi care nu se mistuia?. 

Pe aceasta a văzut-o Aaron ca pe un toiag înflorit şi plin 
de roadă!”. 

Pe aceasta a văzut-o Iacov ca pe o scară sprijinită pe 
pămînt şi cu virful atingînd cerul, pe care se suiau şi se 
pogorau îngerii lui Dumnezeu”. 

Pe aceasta a văzut-o lezechiel ca pe o ușă încuiată, prin 
care nimeni n-a trecut”. 

Peaceastaa văzut-o Ghedeon în chip de lînă [înrourată)”, 
Avacum ca pe o dumbravă umbroasă!'“, Daniel ca pe un 
munte [sfint]!* şi Solomon ca pe un pat [neprihănit]!*. 

9, Cf. Ieşirea 2, 2. 

10. CE Numerii 17, 8. 

11. Cf. Facerea 28, 12. 

12. Cf. /ezechiel 44, 2. 

13. Cf Judecători 6, 36 şi urm. 

14. Nu poate fi vorba decit de Avacum3, 3. Tradusdupâ Septuaginta, 


versetul sună astfel: “Dumnezeu va veni din Teman şi Cel-Sfint, 
din muntele cel cu umbra deasă” (versiunea Anania; subl, n.), 


15. Cf. Daniel ||, 45. 
16. Aluzie, probabil, la Cintarea Cintărilor. 


PUNCTE CARDINALE 


Aceasta se mută astăzi de pe pămînt la cer: lasă 
întristarea şi se duce la bucurie; le lasă pe cele de jos şi le 
primeşte pe cele de sus; le lasă pe cele stricăcioase şi le 
cîştigă pe cele nestricăcioase şi veşnice. Astăzi îşi dă 
preasfîntul suflet în miinile Fiului ei şi cu cîntări îngereşti 
şi apostoleşti este petrecut cinstitul ei trup în Ghetsimani, 
spre îngropare. Astăzi cerul întinde sinurile sale, primind- 
o pe Născătoarea Celui pe Care zidirea toată nu poate să- 
L încapă. Astăzi se minunează toate puterile cereşti, 
zicînd una către alta: cine este aceasta care se suie din 
pustiu-—adică de pe pămînt la cer? Cine este aceasta care 
se iveşte ca zorile, frumoasă precum luna şi aleasă 
precum soarele? Cine este aceasta care se suie de pe 
pămînt la cer, albită şi înflorită, şi întru care hulă nu este? 
Deschideţi porțile voastre — zic una către alta cetele cele 
îngereşti — şi cu cîntări de laudă primiţi-o pe împărăteasa 
cerului şi a pămîntului, care vine să locuiască de-a 
dreapta împăratului Dumnezeu, îmbrăcată în straie cu 
aur împodobite, după spusa lui David [?], că aceasta este 
cea care a împăcat cerul cu pămîntul şi pe Dumnezeu cu 
omul! Aceasta este bucuria celor drepți şi nădejdea celor 
păcătoşi. 

Pe aceasta şi noi toți se cuvine, cu dragoste, cu 
cucemicie, cu inimă curată şi cu cîntări de laudă s-o 
cinstim şi s-o lăudăm, ca pe Maica Dumnezeului nostru, 
şi cu bucurie sufletească să prăznuim Adormirea ei. 

O, Maică Fecioară, cum acest norod ce stă dinaintea 
măririi tale, văzînd înălțimea curăției tale şi cunoscîndu- 
şi nevrednicia şi puținătatea lui, nu îndrăzneşte, fără de 
mijlocitor, să-ți aducă ție cuvenita închinăciune şi 
mulțumire pentru multele faceri de bine, nici să te roage 
să te milostiveşti asupra lui, pentru aceea eu, nevrednicul 
şi multpăcătosulrobul tău, fiindu-le acestoratatăsufletesc, 
rînduit de Fiul tău, mă fac lormijlocitor şi prin mine ei Pio | 
se roagă ţie cu căldură şi dintru adincul inimii, zicînd: 

Stăpînă de Dumnezeu Născătoare, trăia | 
cerului şi apămîntului, cinstea şi slava creştinilor, ceeace 
eşti mai înaltă decît cerurile şi mai curată decît soarele, 
Fecioară prealăudată, nădejdea celor păcătoşi şi liniştea 
celor bătuți de valurile vieții, caută asupra norodului tău, 
vezi moştenirea ta, nu ne lăsa pe noi, păcătoşii, ci ne 


păzeşte şi ne scapă de vicleşugurile diavolului, că ne-au 


împresurat scîrbele, nevoile, răutățile şi necazurile. Dă- 


ne mînă de ajutor, Fecioară, că pierim. Îndură-te de noi, 
că pe tine te avem ajutătoare şi la tine nădăjduim să-L 
îmblinzeşti pe Fiul tău, cu rugăciunile tale preaputemice 
şi nebiruite, ca să-Şi întoarcă spre noi mila Sa cea bogată. 
Şi încă mai roagă-L cu căldură să dea putere dintru 
înălțimea lăcaşului Său şi prealuminatului nostru domn””, 
pe care pronia Sa I-a ales şi l-a pus peste acest norod, ca 
să poată chivemnisi cu înțelepciune, sănătos şi întru mulți 
ani, întreaga turmă ce i s-a încredințat, apărînd-o de lupii 
cei văzuți şi nevăzuți. Să păzească şi toată această cinstită 
boierime de toate primejdiile şi de toate cursele celui 
viclean, dîndu-i dragoste, spor, ajutor şi unire întru toate. 
Şi pe toți să ne învrednicească a ne păstra viața cinstită, 
curată şi fără de prihană, pentru ca noi cu o gură şi cu o 
inimă pe El pururea să-L, mărim, iar ție să-ți zicem: 
“Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu 
tine!”. Amin. 

O, fericită Fecioară, după cum a căutat Domnul spre 
smerenia ta şi te-a înălțat de pe pămînt la cer, pentru ca să 
împărățeşti împreună cu EI, caută şi tu spre noi, ticăloşii, 
robii tăi cei umili, şi mîngîie-L pe Judecătorul cel înfricoşat, 
pe Fiul tău, cu rugăciunile tale cele pline de căldură, ca să 
ne mîntuiască de scîrbele şi de nevoile ce ne-au împresurat. 
Şi precum cu dumnezeiasca putere într-o frîntură de ceas 
i-a adunat din toată lumea pe Apostoli, ca să petreacă 
preacinstitul şi sfîntul tău trup spre îngropăciune, cu 
laude şi cu cîntări, aşa să adune şi mintea noastră cea 
împrăştiată întru deşertăciunile cele lumeşti şi să o lumi- 
neze, ca pururea pe Dinsul să-L, mărim şi să-L lăudăm. 
Iară ție, ca unei adevărate Născătoare de Dumnezeu, să- 
ți cîntăm, cucernici, cîntarea cea îngerească: “Bucură-te 
ceea ce eşti cu bun dar dăruită, Domnul este cu tine” 
Amin. 

Text transpus în limba actuală, 
îngrijit şi adnotat de Răzvan Codrescu 





17. Constantin Brâncoveanu. 


TRIP! [GA 






August 2003 NR. 8/152 PAG. 9 


Fa oz 7 de i ie e E A "ae a 
an i Adreea E 





za 


a a e 


E-n ochii tăi o veşnicie 
în fața căreia-s plăpînd: 
nu pot păşi în ea, Marie, 
deși arare şi cintind;+ 


- că ii, ? Sue la age 
ci numai tin 


| iai 7 reale Tila roc 7) . a 


mg hi sfinți, fi 
Di Ata AS A el ce AA al 


Y rii. Să 4 ii * Socaii. 
De- a j Ce Sa să spulei 
ij pui „a duhului scinteie ETA 
„luceşte ui i, si fi să steie, 

“var plinge piarra-n ziduri și pe aruie, 

AX d | CS Te 

ar dacă ip îngi pe: -acei ce pling cu tin în 
e ri ISăți duh în fecioreşti w >şmuinte 
„ şislava ta u Slave Tși Lui Si pini A au 
calin CI Şi Maica nu eamurilo ] Sfi nle 

şi din ne - lumea ci urilor vine ă 

Hulub aprins în două Leg ăminte 









Antonio Gaudi, cu arta luicutot, paresă 
fi crescut organic din solul stîncos şi solar al 
împrejurimilor Barcelonei, unde vegetația 
se răsfață sub briza mării, iar culorile sînt 
mai vii şi mai proaspete decit oriunde. 

S-a născut în vecinătatea Tarragonei 
(veche cetate romană, nu departe de Bar- 
celona), în toiul verii lui 1852, în familia 
destul de strîmtorată a unui meşter fierar. 

În 1869 s-a strămutat chiarla Barcelona, 
capitala Catalunyei (provincie din estul Spa- 
niei, astăzi autonomă în cadrul regatului 
spaniol), unde a urmat cursurile universitare, 
luîndu-şi licența în 1878. 

Casa Vincens este prima construcție 
celebră atinărului arhitect, care era menitsă 
dea Barcelonei faimosul ei caracter 
“gaudian”. 


În 1884, contele de Guell, care era şi. 


mare industriaş, îl însărcinează să-i împo- 
dobească reşedinţa de vară cu două 
pavilioane. Este începutul unei lungi 
colaborări între marele artist şi generosul 
aristocrat, iar de aiciva lua naştere minunatul 
Parc Giuell (terminat în 1912), a cărui 
frumusețe de basm — în care predomină 
piatra masivă şi ceramica multicoloră - taie 
pînă astăzi respirația vizitatorilor. În centrul 
lui. dăinuieşte casa-muzeu Gaudi, unde 
artistul a trăit în ultimele două decenii ale 
vieții. 

Între 1904 şi 1910 a ridicat alte două 
edificii superbe, Casa Battld şi Casa Milă, 
ațit de neobişnuite prin curbele şi accesonile 
lor arhitectonice, încit iniţial oamenii au ezitat 
să locuiască în ele. Cu privire la cea din 
urmă, artistul însuşi spusese cîndva, încer- 
cînd să redea în cuvinte esența artei sale 
divine *...vor dispărea unghiurile, iar materia 
se va manifesta în plinătatea rotunjimii ei 
astrale: soarele va pătrunde pe toate cele 
patru laturi şi va fi ca o imagine a paradisului 
terestru .. În felul acesta, zidirea mea va fi 
mai luminoasă decit lumina însăşi”. 


Pavilion la intrarea în Parcul Giiell 






„LO NR. 8/152 August 2003 







mel > 


nt raion 


să. 9 


și 


pi mamă 
PET) 


TIP 
! 
pi sa 7, 


pa datimi free. 


19 
DRP 
e ui 
= 


[| în, 


Sai A 


pis 


> 


—_. 
-. d 


——— .. 
ma 
ÎN mut alai 


Ş 


4 si 
air Sta 


” n 


iert toare 
it de fiecare. șia ie “cor E otita) 
ici milă ai Aug Sa pei 
a A cînd într-a ş de lu 


Pe o aie 


- „Ya j 
> 
. e eh 
i îi 
P d 


= 


A 
Ă . pi 
a ae a 
-. vaze 
sasea 
ă ă 
2 i 
ay 
ma În si 


—-_._.._.._ 


N ai 
Dati aa 
Pa 
Li >. * 


_— 


„3 


. îi a mo referat PE e Sateărie X-a 


Y 





Dar punctul culminant al artei lui Gaudi, 
“Arhitectul lui Dumnezeu” (propus recent 
spre beatificare), va fi marea catedrală a 
Sfintei Familii, în care s-a întruchipat tot 
geniul lui de artist creştin şi în care arta şi 
teologia s-au nuntit ca în vremurile glorioase 
ale Evului Mediu: “o colosală alegorie în 
piatră”, de o verticalitate tulburătoare, voind 
să arate unirea tainică dintre cer şi pămînt. 
Cele 3 fațade, împodobite cu mirifice 
sculpturi în piatră, sînt închinate Naşterii din 
Betleem (fațada vestică), Patimilor din 
lerusalim (fațada estică) şi. Înălţării din 
Betania (fațada. sudică), iar portalurile 
simbolizează cele 3 virtuți creştine supreme: 
Speranța, Credinţa şi lubirea. Cele 3 fațade 
urmau să aibă fiecare cite 4 clopotnițe, a 
căror însumare trebuia să-i evoce, în 
analogie simbolică şi cu dangătul vestitor al 
clopotelor, pe cei 12 apostoli. 

" Dinnefericire, tragica moarte a artistului, 


| n 1926, a lăsat catedrala neterminată. La 














al ni alone n vai, în. 
siro iei “U i 5 na 


ra pa a A 


| a ta ţ 


; 
E e a i aid masă ii SE] “3 


„ea se mai lucrează şi astăzi, după planurile 


sale şi în spiritul său, dar este încă departe 
de finalizare. Cînd va fi terminată, ea va 
avea 110 m lungime şi 45 de m înălțime, iar 
zidăria se va îmbrăca, pe dinăuntru şi pe 
dinafară, în culori feerice, legate de țilcul 
sacru al fiecăreia dintre părţile ei. În ultimii 
ani, lucrările au căpătat un nou avînt, iar 
barcelonezii de virstă medie de azi speră să 
apuce s-o vadă terminată, ca pe o mîndrie 
şi ca pe o binecuvintare a vieții lor. 
Altminteri, este întradiţia Apusului ca la 
manie catedrale (mai ales cele în stil gotic, 
de care se apropie în multe privințe şi 
construcția vizionară a lui Gaudi) să se 
lucreze uneori sute ani, ca şi cînd timpul ar 
fi înghițit de veşnicie, iar dorul de desăvirşire 
al omului ar aştepta cu vrednică împăcare 
pecetea de slavă a celei de-a doua veniri, 
cîndtoate vor fi înghițite de lumina neînserată 
a Zilei a Opta. 


Răzvan CODRESCU 


Pavilion la intrarea în Parcul Giiell 








- 
Di 















PUNCTE CARDINALE 


August 2003 NR. 8/152 PAG. 11 





n mania 


Nici ace e Si 


ape - 


oartă i Ce sotie 
şi-n inin lucruri SE [ 


- = 
a: 0, „a A da de 
Pg 24 Dă > i 4 a n 












IL] 
















ca m: sun II : se i i Ei : [ 2 e L h a A sp y : ăi 2 ă + = ş 3 3 e, i A e 3 gti de na 
„en ins Seat E a o JE târziu, Bagajele-mi sunt făcute 
AA id 0 P . , cite: ] Ani ta LI Li a. | - ră a E Zi Pe, ea pa a SAP POTI me 3 







2 „mumaie loc, n 






A 072 FE 3 | : a i , 
“ „ Până când vine e Doamna. UL vă 7 Dar copacul: — între ploaia timpurie şi cea simi 
AB e îi iai p: Pi , _ a) p: 4 a XR Ta 
cum m mă iza Ea, e e | Nici meseria de poet, nici cea de copac. 4 fac i 
aia o aştept Di ia aa: nu sunt recunoscute, pa cad 







Z , at UrO inte i 111] A 


Pa 


nde Dumnezeu nu mai e un 


fi 





„ darpentrucare materia siana A niciodată. E să-ți ascunzi i puseele ni ae 
pregătită, pic „ia seama: când gunoiul îi face şmechereşte a 





pentru că Dânsa vine mereu prin ler cu ochiul, a Si tf 
în laborator, printre clişeele morţii diurne. nu fii elitist; Aaa. e. Sp a a: E d 
ta „0 zâmbeşte-i măcar din priviri, cat | 
: : democratic, A e da 
te - Imposibila stingere | „casă nu-şi vadă-ntine negația! 
| Șa Altminteri, specia SA a e tapet 
E urma mea, obiectele sunt, iarăşi, la locul lor, pe care disperat încerci s-o imiţi 
ai distanțele cuvenite, va lua notă cu indignare de faptul că nu-i rc 
aud . şi atunci să te ţii! pa e 
(Obiectele sunt întotdeauna la locul lor; 
natura moartă nu cunoaşte zbaterea Pe fondul paginii: 
neîmblânzitelor noastre paradoxuri ; Ştefan Orth, Ave Maria (detaliu) 





—— = — Da 





PAG. 12 NR. 8/152 August 2003 PUNCTE CARDINALE 
TEOLOGIE PATRISTICĂ ȘI NEOPATRIASTICA 


la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române 


ÎMPARĂA „NICO 
IMPARATIA ardezie be LAR 


LUI Viata. brtsătarila, lmtamintela și miaanile lor 


DUMNEZEU 


Tălcuire duhovnicească 
la Predica de pe Munte 


i TEI 3 AR ARHIEPISCOPUL. DMITAI o Mae E 
k A | E „de CONSTANTINE CAVARNOS 
= o £i 


E sait E E Deta a A bras ULUI MLC ȘI DI MESIUM AL. BISCIBCII ONPODORI MOMĂNA i „TEIMURA PNSIIRUDLLLA PERAC 4 DA MISU AA ES BIC OIODARI MOM E 


DIN ISTORIA DREPTEI EUROPENE IN SECOLUL XX 


Pe urmele lui Francisco Franco, Antonio Salazar şi lon Antonescu 


IM te A ab 0, Bara, 
4 DY ELIADE „e DAS erei rai 
1.9 5.07.V4.9:j ace > aXRERIE OR, 


NICHTS 
NEUES ! SALAZAR 
ŞI REVOLUȚIA 


Das Epos des 


Zwanzigsten Jahrhundertis, = | A ÎN PORTUGALIA 
Gerd Honsik iai th i 


să 
ANT ON ESC U 


la judecata 
istorici 


TREI IPOSIAZE ALE PRESEI DE DREAPTA 


Revistele lunare Gândirea (Sinaia), Rosr (Bucureşti), Obiecriv Jegionar (Bucureşti) 












CÂANDIREA 


Ami XI 
Ponta CEZAR PETRESCU şi MEDOOPOR CRAPC 


s- U Mi A. rU..bi 










HE OBIECTIV 
LEGIONAR 


ROMÂNII SAU “ROMANII DE RĂSĂRIT” 


METEORA OCOL AR COLA) Pate cm Mt mmm 


! STITI] 
5143335 833aa 


LEAVE 


N de 
| III o um esse 
Ding tluajaj MOI 


Pain SN, i 







Îmtemeictarii Lesivunii 


ZăaRasase 


Hevista Mişcării | eplonare 
An | nr. | = lulie 200%. 15.000 lei 
Apare la jumătatea tomul 


pu, Ara A RULA il Masarabia roşie 
. ' a i 


INI atorul pepă 4fiig Brother Hristos şi rdlifha socială 








INota bene: în cadrul acestei rubrici sunt semnalate, cu rare excepții, 
cărțiile şi periodicele primite la Redacţie. 





v Gheorghe BOLDUR-LĂȚESCU P 


Istoria “reeducării” prin tortură din închisorile 
românești ale anilor 1948-1952 este în prezent bine 
cunoscută deopinia publică românească, prin intermediul 
numeroaselor cărți, articole, comunicări ştiinţifice și 
emisiuni TV consacrate, după 1990, acestui fenomen. 
Relatările privind faptele înspăimântătoare, petrecute 
atunci, auajunschiarşi în cărțile de istorie. Iată, de pildă, 
ce putem citi în manualul de istorie pentru clasa a XII- 
a, elaborat în anul 2000, la Editura Sigma, sub 
coordonarea lui Sorin Mitu: 

“Reeducarea reprezintă un proiect ideologic al 
regimului comunist. Ea constă în construcția «omului 
nou» şi reprezintă transformarea dușmanilor politici 
(reali sau presupuși) ai partidului în aderenți... Originile 
acestei experiențe sunt sovietice, cel care a inventat 
metoda reeducării în colectiv fiind pedagogul sovietic 
Anton Semionovici Makarenco (1888-1939)... Noul tip 
de reeducare a început, după o minuțioasă pregătire... 
pe scară largă, începând din data de 24 decembrie 1949, 
la camera «4 Spitab» [penitenciarul Piteşti - n.a.). 
Reeducatorul șef era un deținut, Eugen Ţurcanu... 

Ţurcanu nu era însă decât un executant, artizanii 
reeducării fiind ofiţeri superiori din Ministerul de Interne 
şi Securitate, supravegheați îndeaproape de Biroul Politic 

al Partidului. Teohari Georgescu (ministrul de Interne), 
Marin Jianu (ministru-adjunct de Interne) şi Alexandru 
Nicolski (locţiitorul șefului Securităţii), losif Nemeș, 
Teodor Sepeanu și Ludovic Cseller (inspectori în Direcţia 
Penitenciarelor) sunt cadrele superioare... care au 
proiectat și pus în aplicare reeducarea. Reeducarea 
începea cu o bătaie teribilă... care era aplicată de 
reeducatorul șef, împreună cu un grup de circa 30 de 
deținuți selectați în prealabil... După ce deţinuţii erau 
«șocați» prin bătaie, li se aplicau torturi dintre cele mai 
înspăimântătoare. Scopul «reeducării» era ca, în primă 
fază, deţinuţii să declare toate informaţiile despreinamicii 
regimului... Apoi treceau în faza a doua, în care trebuiau 
să probeze că s-au rupt în mod radical de trecut... În cea 
de-a treia fază, după ce îşi renegaseră trecutul, deţinuţii 
erau supuși îndoctrinării |comuniste - n.a.]... În tot acest 
proces de schimbare a convingerilor, de o violență 
nemaiîntâlnită chiar în regimurile comuniste, s-au 
petrecut schimbări de comportament care i-au dus pe 
reeducaţi nu doar până la a-și tortura prietenii, ci până 
la crimă. Astfel, în închisorile Pitești și Gherla au fost 
uciși circa 30 de deţinuţi, iar în toate închisorile unde s- 
au desfășurat reeducarea au fost torturați peste 1000. 
Din acest fenomen a rezultat un număr neprecizat de 
deţinuţi care au rămas pentru totdeauna mutilați 
sufletește” (p. 128). 

În cele ce urmează vom prezenta și analiza elemente 
privind trei procese penale desfășurate în anii '50, prin 
care “justiţia” comunistă a încercat să falsifice adevărul 
privind vinovaţii genocidului “reeducării” prin tortură. 
Pentru crimele săvârșite atunci, vor rezulta 
responsabilităţile reale, care se constituie în tot atâtea 
elemente în atenţia instanțelor penale românești şi 
internaţionale. 


|. PROCESUL LOTULUI ȚURCANU 


În luna septembrie a anului 1954, la Tribunalul Militar 
Bucureşti începe judecarea unui lot de 22 deţinuţi politici 
acuzaţi de săvârşirea unor “acte de teroare în grup”, “acte de 
pregătire la crima de uneltire contra securității inteme a 
RPR”, iar unii dintre ei şi de “înaltă trădare”. 

Dosarul procesului, având mii de pagini, cuprinde 
declarațiile acuzaților și martorilor, rechizitoriul și hotărârea 
Tribunalului. O parte dintre aceste acte au fost publicate în 
volumul Memorialul ororii. Documente ale procesului 
reeducării din închisorile Piteşti şi Gherla (Editura Vremea, 
Bucureşti, 1995), 

Primele cercetări, efectuate de Securitatea comunistă, 
privind atrocitățile “reeducării” din penitenciare, au loc în 
perioada aprilie 1952- iulie 1953, Sunt anchetați, la început, 
deţinuţi care nu au fost studenți şi care au fost terorizați la 
penitenciarul Gherla de grupul studenţilor “reeducaţi”. Cei 
anchetați în această primă perioadă sunt următorii: Gabor 





PUNCTE CARDINALE 





Chirică, Teja Constantin, Chirculescu Gheorghe, Matei 
Alexandru, Obreja Aurel, Pangrate loan, Maxim Virgil, Stoica 
Aureliu, Văraru Sabin, Paraschiv Gheorghe şi Pillat Constantin. 
În declaraţiile lor, toți arată că au fost torturați de “reeducați”, 
iar administraţia penitenciarului ştia de existența torturilor. 
Este de remarcat declarația lui Stoica Aureliu, care reprezintă 
un veritabil rechizitoriu împotriva mijloacelor de “reeducare” 
printortură declanşate în închisori de deținuți aflați în serviciul 
Securităţii şi Partidului Comunist. 

Anchetarea celor 22 de acuzați se desfăşoară în perioada 
martie 1953 - iulie 1954, toți cei învinuiți recunoscând (cu o 
singură excepție) că au săvârşit atrocități înspăimântătoare, 
torturând sute de camarazi de detenţie, dintre care unii au 
decedat în urma torturilor. 

Caracteristicaaproape generalăa declarațiilor este aspectul 
lor incoerent, contradictoriu, lectura lor lăsând impresia că 
multe dintre ele au fost date de indivizi reduşi ca inteligență sau 
cu tulburări mintale. Mobilul crimelor săvârșite, aşa cum 
declară cei mai mulți dintre ei, este aberant: fiind legionari, au 
executat ordinele comandamentului legionar din emigrație, de 
a-şi tortura sau ucide camarazii, pentru a întări (?!) organizația 
legionară, a o pregăti pentru viitoare acțiuni de teroare şi 
sabotaj şi pentru a face spionaj. Absurditatea acestui mobil, 
precum şi faptul că el este asumat de marea majoritate a 
acuzaților, ne conduce la ideea că declaraţiile le-au fost pur şi 
simplu dictate, iar semnăturile luate sub tortură. 

Unul dintre primii anchetați din lotul celor 22 a fost 
Livinski Mihai, prima declarație a acestuia fiind dată la 17 
martie 1953, iar ultima la 30 octombrie 1953. Pe parcursul a 
şapte luni, Livinski a dat cinci declarații şi nu e greu de 
observat că, în primele declarații, el descria torturile 
inimaginabile de la Piteşti şi Gherla, unde aproximativ 700 de 
deținuți au fost victimele grupului de “reeducați” conduşi de 
Eugen Țurcanu şi Ţanu Popa, cu ştiinţa şi sprijinul directorilor 
Şi ofiţerilor politici ai penitenciarelor Piteşti şi Gherla. Scopul 
întregii acțiuni era “reeducarea” deținuților în spirit comunist 
şi obținerea de informaţii pentru Securitate. În ultimele sale 
declaraţii, Livinski le contrazice pe primele, afirmând că cele 
petrecute la Piteşti şi Gherla au reprezentat o acțiune legionară 
de spionaj (?!), cu scopul de a transmite informaţii lui Horia 
Sima şi serviciului secret american. Uluitoare este afirmaţia 
lui Livinski că Alexandru Dumitrescu, directorul comunist al 
penitenciarului Piteşti, cel care a organizat atrocitățile pe care 
le-acomis grupul Ţurcanu, era legionar şi transmitea informații 
către comandamentul legionar din țară şi din străinătate. 
Ultimele declarații ale lui Livinski sunt şi cele care au stat la 
baza actului de acuzare al procesului. Din haosul declarațiilor 


De aata asta ai scâpat usor 1, 


Desen de C. Veluda, reprodus din A/dine 





Procesele «reeducărib» 


Note pentru instanțele penale româneşti şi străine 


August 2003 NR. 8/152 PAG. 13 








lui Livinski sedesprinde o întrebare-cheie: ce spionaj puteau 
face nişte deținuți păziți cu străşnicie şi fără nici o libertate 
de mişcare? Este evident că ultimele sale declarații i-au fost 
dictate de anchetatori, iar absurditatea acestora este întrecută 
doar de cinismul lor. 

Săexaminăm declarația lui Şerbănescu Cristian, anchetat 
cam în aceeaşi perioadă cu Livinski. Șerbănescu recunoaște 
că a participat la torturarea deţinuţilor de la penitenciarul 
Gherla, în scopul obţinerii de informaţii pe care le preda 
ofițerului politic Sucigan, din administraţia închisorii. In 
declarație, nu pomeneşte nimic. despre vreun “sistem de 
informaţii” subordonat comandamentului legionar sau 
spionajului american. Din ce declară, rezultă că ne aflăm în 
fața unui torționar fără scrupule, în slujba administraţiei 
penitenciarului, iar, după eliberare, în slujba Securității, ca 
informator. Se observă însă că declaraţia sa este mai puțin 
aberantă decât cea a lui Livinski, deoarece el nu susţine că- 
i tortura pe legionari pentru... a întări mişcarea legionară. 

Declaraţiile lui Nutti Pătrășcanu, scrise în perioada 
august-septembrie 1953, reprezintă o mostrăa dezechilibrului 
intelectual şi moral la care poate fi adus un tânăr supus 
“reeducării” prin tortură. lar acest tânăr, pe care l-am cunoscut, 
fusese cândva un student la Medicină inteligent şi cultivat. 
Celeaproape 70 de pagini ale declarațiilor lui Nutti Pătrășcanu 
abundă în repetarea unor lungi pasagii, în contradicții 
flagrante, în afirmații aberante, precum şi în semnele unei 
tendințe mitoman-paranoide. 

Încăde laprimele declarații, N. P. afirmăcă “reeducarea” 
de la Piteşti e de sorginte legionară. Această idee, pe care o 
reia pe larg şi cu lux de amănunte, este însă rapid contrazisă 
în pasagiile în care arată că Eugen Ţurcanu a informat pe 
directorul penitenciarului Piteşti şi pe inspectorul Nemeş 
asupra acțiunilor sale din închisoare, iar, drept urmare, 
oamenii administrației participă la torturarea deținuților. 
Apoi, face afirmația uluitoare că torturarea camarazilor 
legionari reprezintă o continuare a activității legionare. 
Scopul acțiunii de “reeducare” întreprinse de Țurcanu 
cuprinde, după N.P. trei elemente principale: 1. salvarea (?) 
elementelor legionare; 2. continuarea activității printr-o 
“şcoală legionară”; 3. întărirea organizaţiei legionare. Ce fel 
de “salvare” a elementelor legionare?! Prin distrugerea lor 
fizică şi psihică sau prin uciderea lor?! O continuare a 
activității legionare prin afirmaţiile violent critice privind 
ideologia legionară, pe care le făceau cu vădită satisfacție 
Țurcanu şi ceilalți membri ai CDCC, proslăvind totodată 
doctrina comunistă?! Şi ce fel de “întărire” a mişcării 
legionare, când, în cursul “reeducării”, sute de tineri, 
majoritatea legionari, au fost obligaţi, în urma unor 
înspăimântătoare torturi, să-şi chinuie propriii camarazi 
până la a-i face să se sinucidă sau să înnebunească?! 

Intr-un alt pasaj, N. P. arată că Țurcanu a fost ajutat, în 
acțiunile lui, de Ion Steier. Acest “legionar” a emigrat după 
puţin timp în Israel, Fără comentarii! Apoi, N.P. declară că 
reprezentanții regimului comunist nu au fost străini de 
“reeducări” printortură. Cum vineasta?! Comuniştii încurajau 
activitatea legionară?! Este de prisos să mai insistăm asupra 
caracterului aberant şi contradictoriu al declaraţiilor lui Nutti 
Pătrăşcanu, dar trebuie subliniate tendințele paranoide ale 
acestuia: el se consideră un personaj foarte important, este 
chemat mereu la Securitate, unde i se fac diverse propuneri, 
printre care şi aceea de a... evada pentru a forma o nouă 
organizaţie legionară! 

Voinea Octavian începe prima declaraţie printr-o 
afirmaţie uimitoare prin curajul ei: acţiunea de “reeducare” 
prin tortură dusă de studenţii legionari în penitenciarele 
Piteşti şi Codlea a fost condusă de ofiţerii de Securitate 
Dulgheru şi Marina. Foarte curând, însă, el contrazice 
această afirmaţie şi arată că acțiunea condusă de Țurcanu 
avea un caracter legionar, cu scopul. realizării unității 
acestei mişcări! 

(continuare în pag. 14) 





PAG. 14 NR. 8/152 August 2003 





(urmare din pag. 13) 


După cum a declarat, într-o scrisoare adresată în anul 
1993 Editurii Vremea, Octavian Voinearespinge ferm că ar 

fi dat declaraţii prin care să fi afirmat că torturile de la 
Piteşti, Gherla etc. erau inspirate de conducerea legionară. 
El arată că toate declaraţiile. erau scrise de anchetatori, 
după care, fără a le citi, sub tortură, era obligat să le 
semneze. Importanțaacestei scrisori este excepţională: prin 
extrapolare, ea ne arată că întreg dosarul declaraţiilor 
procesului Țurcanua fosto nemernică măsluire a adevărului 

Avem, astfel, explicaţia aberațiilor şi contrazicerilor pe 
care le-am semnalat mai sus, precum şi a celor care sunt 
prezente în celelalte declarații date de grupul celor 22 de 
acuzați. 

Puşcaşu Vasile a fost, atât la Piteşti cât şi la Gherla, unul 
dintre cei mai sadici torționari. EI a fost unul dintre cei mai 
feroci călăi ai tânărului erou Niţă Cornel, în februarie 1950; 
pe Bogdanovici l-a ucis cu mâna lui, la fel ca şi pe alți opt 
deținuți la Gherla. Subordonarea lui totală față de Țurcanu, 
cruzimea lui, se explică prin încercarea de a obține avantaje 
în penitenciar, precum şi prin speranța că va fi eliberat, cum 
a şi fost, de altfel, în anul 1952. Mizerabil, crud, mincinos, 
cinic şi laș, Pușcaşu era ultimul om în stare de gesturi 
curajoase. Şi iată că, în ultima lui declarație, Puşcaşu devine 
- brusc - erou: el îşi sfidează anchetatorii, afirmând că refuză 
să răspundă, fiindcă este legionar! Trebuia, probabil, la 
dosar, şi o astfel de declarație de “legionar fanatic”, numai 
că anchetatorul, în stupiditatea lui, îi atribuie următoarea 
afirmaţie contradictorie: “Nu vreau să părăsesc poziția 
banditească, deoarece sunt legionar şi refuz să răspund la 
întrebări”. Caracterul antinomic al acestui răspuns este 
evident: dacă Puşcaşu ar fi devenit, printr-o minune, erou- 
legionar, nu s-ar fi auto-incriminat ca bandit, iar dacă ar fi 
fost pe linia'“reeducării”, s-ar fi autodemascat, nerefuzând să 
răspundă. Contradicția, evidentă, se datorează lipsei 
elementare de cultură şi logică a anchetatorului, care a scris 
el declarația cum l-a tăiat capul, iar Puşcaşu, complet 
dezumanizat şi terorizat, asemnat-o probabil fărăsă clipească, 
în speranța că va fi iertat. Dar n-a fost. 

Declaraţiile lui Popa Alexandru (Țanu) se caracterizează 
prin slugamica strădanie a acestuia (numărul 2 în ierarhia 
ODCC) de a fi pe placul anchetatorilor şi de a declara, cu lux 
de amănunte, activitatea “legionară” şi de “spionaj” de la 
Gherla. Aşaseşi explică, probabil, faptul că, deşi bestialitatea 
lui Țanu nu era cu nimic mai prejos de cea a lui Țurcanu, 
drept răsplată pentru “colaborarea” lui cu anchetatorii 
pedeapsa capitală i-a fost comutată şi a fost eliberat în anul 
1962. 

Declaraţiile lui Popa Alexandru reprezintă o mostră 
tipică de confuzie, care l-ar putea caracteriza drept un 
imbecil. Lucrurile nu stăteau aşa; Popa era inteligent, dar 
lipsa lui totală de coerență din declarații sugerează fie faptul 
că i s-a dictat cuvânt cu cuvânt ce să scrie, fie că a dorit el ca 
textul să nu aibă nici o logică, pentru ca, eventual, să poată 
reveni ulterior. 

Ancheta lui Eugen Țurcanu s-a desfăşurat conform 
tradiției proceselor staliniste. De o parte - anchetatul, un fost 
slujitoral Partidului Comunist; de cealaltă parte- anchetatorii, 
executanți slugamici ai ordinelor Partidului. Nici unul, nici 
ceilalți nu sunt sinceri şi mint cu cinism în tot (sau aproape 
tot) ce spun. Țurcanu încearcă să-şi arate “nevinovăția” 
pentru crimele comise în timpul “reeducării”, susținând că 
le-a făcut din dorința sinceră de “a rupe cu trecutul legionar”. 
EI recunoaște că a torturat direct, sau prin interpuşi, sute de 
deținuți, dintre care aproximativ 30 au murit în timpul 
torturilor, dar monstruozitatea acestor fapte nu-l tulbură, el 
fiind preocupat exclusiv să-și convingă anchetatorii că le-a 
făcut în scop de “reeducare”, La rândul lor, anchetatorii se 
prefac a nu şti că în penitenciarele comuniste nu se făcea nici 
o mișcare fără știrea administrației și a Securității şi îl 
învinuiesc pe Țurcanu şi pe ceilalți membri ai ODCC că ei 
au declanșat o acțiune ilegală în închisoare, întrucât în urma 
condamnării îşi pierduseră drepturile civile, deci şi pe acelea 
de a alcătui organizații. Torturarea sutelor de deținuți și 
uciderea multora dintre ei sunt percepute de anchetatori 
drept fapte fără prea multă importanţă, ceea ce îi preocupă 
obsesiv este să smulgă de la anchetat mărturisirea că 
“reeducarea” era de fapt “comandată” de conducerea 
legionară. | 

Anchetatorii și anchetaţii se mişcă într-un univers 


PUNCTE CARDINALE 


suprarealist, toți eludează esențialul tragediei “reeducării”: 
torturile monstruoase, crimele comise, precum şi faptul că ele 
au fost concepute şi organizate de Securitate şi conducerea 
Partidului. Cu toate eforturile anchetatorilor de a ocoli această 
problemă esențială, Țurcanu declară totuşi că ofiţerii - unii cu 
rang înalt - din Securitate şi direcția penitenciarelor au condus 
de fapt “reeducarea” prin tortură. În declarațiile lui Țurcanu 
sunt menţionaţi: colonelul Sepeanu, directorul penitenciarului 
Piteşti - Dumitrescu, Nemeş şi Răileanu lon - inspectori 
generali ai penitenciarelor, ofițerii Marici şi loanovici de la 
Suceava, precum şi Marina, împreună cu Mircea de la Piteşti. 

Dintre cei 22 de acuzaţi ai lotului Țurcanu, există unul 
singur care nua fost practic implicat în genocidul “reeducării” 
prin tortură: Nicolae Colibaş. El nu a fost la Piteşti, nici la 
Gherla, nici la Canal, şi nu a torturat pe nimeni. Fiind cel mai 
în vârstă dintre acuzaţi (născut în anul 1917) şi cu cea mai mare 
vechime în mişcarea legionară, anchetatorii încearcă să obțină 
de la el recunoaşterea că a fost unul dintre liderii care a 
declanşat ““reeducarea”. Cu toate torturile la care a fost supus, 
Colibaş nu recunoaşte acest lucru, ci doar că a fost de acord ca 
tinerii legionari condamnați să redacteze memorii de punere 
în libertate, în care să declare că au renunțat la convingerile 
legionare. Din declarațiile sale nu rezultă defel că ar fi ştiut şi 
cu atât mai puțin că ar fi ordonat lui Ţurcanu să înceapă 
“reeducarea” prin tortură. Și, totuşi, Colibaş a fost condamnat 
la moarte şi executat! 

Rechizitoriul, expus la data de 20 septembrie 1954 de 
procurorul militar Alexandru Gheorghe, reia aproape cuvânt 
cu cuvânt acele părți din declarațiile acuzaților care ar putea 
constitui temeiuri pentru condamnarea acestora. Cu cinism, în 
rechizitoriu sunt eludate acele părți din declarații din care s-ar 
putea deduce că “reeducarea” prin tortură, cu 
înspăimântătoarele sale crime, a fost concepută, organizată şi 
pusă în practică de conducerea Securității, Nici un cuvânt 
despre “contribuţia”. generalilor de Securitate Alexandru 
Nikolski, Marin Jianu, Gheorghe Pintilie (Pantiuşa), aofițerilor 
superiori Sepeanu, Cseller, Dulgheru şi Albon, a directorului 
de la Piteşti Alexandru Dumitrescu, care au organizat şi 
supervizat torturile “reeducării”! 

În schimb, sunt preluate autoacuzaţiile care apar în 
declaraţiile luate sub tortură, trecându-se peste caracterul lor 
contradictoriu şi aberant, rechizitoriul având ca temă centrală 
ideea că, din ordinul conducerii mişcării legionare, legionanii 
din închisori s-au torturat şi ucis între ei, pentru... a întări 
mişcarea legionară (!?) şi pentru a compromite regimul 
comunist. Nici una dintre acuzații nu este susținută cu probe, 
ceea ce transformă insa rechizitoriul într-o monstruoasă 
EU ANA 

“În final, etil reține următoarele delicte: 

În sarcina acuzaților: Țurcanu Eugen, Popa Alexandru, 
Puşcaşu Vasile, Păvăloaie Vasile, Livinschi Mihai, Stoian 
Ion, Romanescu Grigore, Voinea Octavian, Popescu Aristotel, 


Proces-Verbal ceri interogatoriu 


Oraşe 4 
Interogateriul a inceput la era fo um 
A Ya termina! - LA, 
Sprie. pat, de 
> ff 2aZ a PI 
LL a 


PA 2 ame = Coe fat asiti 
pr azi de & & i Ze 


Deta mu 


dn Dum Du au E Pracdrige Mt a mem 7 ha 
APR pri ame ftbai ti mi a A 
„ea andaf ca cal ca cre de mm aaa „e dim ste” 





d Due Boat he sd bebe mea 
2 Mle EA le 


„pene. 25 Atat 


SE ae 
Fps ta+ di [22] în d.» PĂR 


Ana EA API pn 


elita f 
[lase 


Document reprodus din Memorialul ororii 





Pătrăşcanu Nutti, Pop Comel, Sobolevschi Maximilian, 
Dumitraşcu Dan, Zbranca Octavian, Juberian Constantin, 
Popovici Cornel, Voin lon, Cerbu Ion, Șerbănescu Cristian 
şi lonescu P. Constantin, se reține: 

- Acte de teroare în grup, fapt prevăzut şi pedepsit de art. 
1 lit. d din Decret 199/950; 

- Acte de pregătire la crima de uneltire contra securității 
inteme (art. 6 al. II, combinat cu art. 1 lit. c din Decret 199/ 
950); | 

Pentru acuzatul Colibaş Nicolae, se reține: 

- Acte de pregătire la crima de uneltire contra securității 
interne; 

Pentru acuzatul Zbranca Octavian se mai reține: 

- Crimă de înaltă trădare (articol 186 C.P.) 

La data de 10 noiembrie 1954, Tribunalul Militar 
Bucureşti (compus din: general maior de Justiţie Petrescu 
Alexandru, preşedinte; It. colonel Eftimie Gheorghe şi maior 
V lase Teodor, asesori populari; căpitan de Justiţie Alexandru 
Gheorghe, procuror militar; grefier şef T. Petrescu; Joițeanu, 
grefier de şedinţă) condamnă pe toți cei 22 de inculpați la 
moarte. foi nt 

Sentința este însoțită de o lungă civatie. care reia 
acuzațiile din rechizitoriu şi autoacuzaţiile din declarațiile 
inculpaților, cu toate observaţiile şi contrazicerile pe care le 
conțin acestea. 

Lectura atentă a motivaţieipune însă în evidențăelemente 
de mare interes pentru înțelegerea adevărului ce se urmărea 
a fi ascuns în cadrul procesului. Astfel, se arată că “acțiunile 
criminale duse în penitenciare de către acuzați în timp ce erau 
deținuți au putut fi posibile numai din cauza lipsei de 
vigilență şi a neglijenței criminale din partea unor organe 
administrative ale penitenciarelor respective, dat fiind că 
maltratările şi schingiuirile erau cunoscute şi tolerate de 
unele organe administrative ale penitenciarelor şi chiar de 
unele organe ale Securității statului”,.. Este o recunoaştere a 
faptului că exact aceste organe au adevărata responsabilitate 
pentru toate ororile “reeducării” prin tortură. 

"Lipsă de vigilență şi neglijență în închisorile politice 
româneşti ale anilor 1948-1952? Să fim serioşi! Cine a trecut 
priniadul acelor închisori ştie foarte binecăvigilența Securității 
şi organelor de pază era draconică, numai că scopul urmărit 
era oprimarea, torturarea şi, în unele cazuri, asasinarea 
deținuților politici, iar nicidecum protejarea lor, aşa cum ar 
lăsa să se înțeleagă textul sentinței. Acest text ar dori să 
sugereze că milițienii şi securiştii sunt vinovaţi că i-au lăsat 
pe legionari să se tortureze între ei, să se ucidă şi să dea, sub 
tortură, mii de pagini de declarații destinate Securității, toate 
aceste fapte fiind comise de legionari din proprie inițiativă! 
Monstruozitatea acestor minciuni, asumate de Tribunal, este 
de neînchipuit. 

Pasajul citat mai sus, diri hotărârea Tribunalului, arată 


Că, în cazul “reeducării” prin tortură, cele mai înalte orgâne | 


ale Securităţii şi Partidului nu numai că ştiau despre 
“experimentul” Piteşti, ci erau cele care l-au conceput şi 
organizat. Cum se explică faptul că, menționând în sentință 
“neglijența criminală” a organelor sus-amintite, care au 
cunoscut şi au “tolerat” tot ce se întâmpla la Piteşti, Gherla, 
Canal, Târgu Ocna etc., deci erau complice la acuzațiile 
aduse celor 22 de învinuiți, Tribunalul nu le-a inclus în lista 
acestora? E adevărat că, aproximativ după un an de la 
procesul Țurcanu, pentru a salva aparențele, se organizează 
un alt proces, în care au fost judecaţi şi condamnaţi câțiva 
ofițeri de Securitate şi funcționari ai Direcţiei Penitenciarelor. 
Aceştia au fost condamnaţi la pedepse neînsemnate, pe care 
nu le-au executat, în timp ce toți cei 22 de acuzați din lotul 
Țurcanu au fost condamnaţi la moarte, iar 17 au şi fost 
executați. 

În altă ordine de idei, de ce în lotul Țurcanu au fost 
incluşi numai legionari, în timp ce torționari cumpliți ca 
Steier, Fucks, Gherman Coriolan, Bogdănescu, Burculeț, 
Griga, Enăchescu, Dincă şi mulți alții, nelegionari, n-au fost 
anchetați, nici judecaţi, şi au fost eliberaţi la termen, devenind 
medici (Enăchescu), regizori (Gherman), sau emigrând liniștiți 
în Israel (Steier şi Pucks)? Dacă s-ar fi urmărit pedepsirea 
adevăraţilor vinovaţi, acuzaţii nu trebuiau selectați după 
culoarea politică, ci după faptele săvârşite. 

În realitate, cei ce au orchestrat ““reeducarea” prin tortură, 
ca simulacrele de proces care au urmat, vizau ttei obiective 
principale, care se conjugau perfect între ele: 1. distrugerea 


bud 


Po vu PL —_——7 o. — Tg CPV 


5500 DL. —_33 O ——_.. .—— —_ * 








PUNCTE CARDINALE 


August 2003 NR. 8/152 PAG. 15 





mişcării legionare prin exterminarea fizică şi lichidarea 
psihologicăamembrilorei;2. disculparea adevăraților vinovați 
ai genocidului care a avut loc la Piteşti, Gherla, Canal şi alte 
locuri de detenție; 3. obținerea unei credibilităţi intemaționale 
prin demonstrarea voinței deastopaatrocitățile din închisorile 
politice româneşti, vinovăția fiind aruncată pe seama mişcării 
legionare, care şi aşa era văzută în Occident ca o mişcare de 
tip fascist, având în vederea violențele şi asasinatele comise 
până în ianuarie 1941, de care a fost efectiv responsabilă. 
Numai că în cazul “reeducării” din anii 1948-1952, mişcarea 
legionară nu numai că nu a avut nici o vină, ci a dat cel mai 
mare număr de victime, precum şi adevărați martiri. 

În ansamblul ei, sentința procesului Țurcanu nu face 
decât să amestece acuzaţii reale, acelea privind actele de 
teroare şi tortură săvârşite de acuzați (omiţând pe adevărații 
organizatori) cu învinuirea absurdă, totalmente nefondată, 
privind organizarea acestui genocid de către mişcarea 
legionară. Acuzaţii, intoxicați cu dubla gândire orwelliană, 
încă din perioada când fuseseră determinaţi să-şi tortureze 
camarazii de detenție, recunosc în luările de cuvânt la proces 
toate învinuirile, inclusiv pe acelea inventate de anchetatorii 
Securității, că ar fi acționat din ordinul comandamentului 
legionar din emigrație şi al spionajului american. În speranța 
unei condamnări mai uşoare, 21 dintre acuzați îl acuză la 
proces pe cel de-al 22-lea, Nicolae Colibaş, care nu a trecut 
pe la Piteşti, Gherla etc., nu a torturat pe nimeni şi nu a ştiut 
de intențiile criminale ale lui Ţurcanu şi ale celorlalți membri 
ai ODCC. Singur împotriva tuturor, în timpul anchetei şi în 
timpul procesului, Nicolae Colibaş neagă minciunile ticăloase 

inventate de securiști şi proclamă adevărul. Acest lucru nu 
împiedică tribunalul să-l condamne la moarte, la fel ca pe 
ceilalți 21 de acuzaţi. 

Prin Ordinul Ministerului Justiției numărul 04701 din 
17 decembrie 1954, cererile de grațiere făcute de: 1. Țurcanu 
Eugen, 2. Stoian Ion, 3. Colibaş Nicolae, 4. Șerbănescu 
Cristian, 5. Romanescu Grigore, 6. Pop Comel, 7. Popovici 
Cornel, 8. Zbranca Octavian, 9. Voin lon, 10. Cerbu Ion, 11. 
Popescu C. Gheorghe, 12. Ionescu P. Constantin, 13. Juberian 
Constantin, 14. Livinski Mihai, 15. Păvăloaie Vasile şi 16. 
Sobolevschi Maximilian sunt respinse, iar cei 16 condamnați 
sunt executați la Jilava în aceeaşi zi. Printr-un ordin similar, 
din 20 iunie 1955, a fost respinsă cererea de grațiere a lui 
Puşcaşu Vasile, care este executat tot la Jilava, la data de 22 
iunie 1955. În ceea ce-i priveşte pe ceilalți $ acuzați (Popa 

Alexandru, Voinea Octavian, Pătrăşcanu Nutti, Dumitrescu 
lonşi Popescu Aristotel), în anul 1957 li s-acomutat pedeapsa 
în muncă silnică pe viață. 

Care este explicația faptului că 17 dintre condamnații la 
moarte au fost executați imediat după proces, în timp ce 
ceilalți 5 au fost cruțaţi timp de aproape 3 ani, după care li s- 
a comutat pedeapsa? Un mister care va rămâne, probabil, 
nedezlegat pentru totdeauna. 

Acesta a fost sfârşitul celor 21 de deținuți torționari, 
unelte ale Securităţii, care au terorizat şi ucis sperând că vor 
obține indulgența din partea regimului comunist sau, pur şi 
simplu, ca urmare a propriilor lor dereglări comportamentale 
de pe urma torturilor fizice şi psihologice la care au fost 
supuși. Au fost nişte jalnice instrumente ale complotului urzit 
la nivelul cel mai înalt al Securității şi conducerii de Partid: 
“reeducarea” prin tortură. 

Cel de-al 22-lea condamnat, Colibaş Nicolae, care a fost 
nevinovat, a fost executat şi el. 

În marea lui bunătate, Dumnezeu să-i ierte pe toți! 





2. SIMULACRUL DE PROCES 
AL SECURIȘTILOR COMPLICI 


La începutul anului 1957 a avut loc procesul unui lot de 
5 ofițeri de Securitate şi membri ai administraţiilor 
penitenciarelor Piteşti şi Gherla. Nu am reuşit să aflăm care au 
fost declarațiile lor, nici cum a decurs procesul, ci doar un 
extras din sentința nr. 101 din 16 aprilie 1957 a Tribunalului 
Militar al Regiunii a II-a militare (redat în cartea Memorialul 
ororii, citată mai sus). Conform sentinței, sunt condamnați: 

1. Sepeanu Tudor, colonel MAI, fost inspector general, 
pentru “crima de favorizare a crimelor de acte de teroare şi acte 
de pregătire la acte de uneltire contra securității interne”, la 8 
ani muncă silnică; 

2. Dumitrescu Alexandru, fost director al penitenciarului 
Piteşti, pentru aceeaşi învinuire ca Sepeanu, la 7 ani muncă 
silnică; 

3. Sucigan Gheorghe, fost locotenent MAI, pentru aceeaşi 
învinuire, la 7 ani muncă silnică; 

4. Avădanei Constantin, fost sublocotenent MAI, pentru 
aceeaşi învinuire, la 6 ani muncă silnică; 

5. Barbosu Viorel, fost medic al penitenciarului Gherla, 
aceeaşi învinuire - 5 ani temniță grea. 

Cum S.R.I. n-a oferit întregul conținut al dosarului, tot 
procesul rămâne o mare necunoscută. 

După cum am arătat însă în analiza procesului Țurcanu, 
numele celor 5 acuzați din lotul Sepeanu apar în zeci, poate 
chiar sute de pasajeale declarațiilor inculpaților lotului Ţurcanu. 
În ele se arată nu numai că cei 5, precum şi numeroşi alți ofițeri 
şi funcționari superiori ai Direcţiei penitenciarelor, au ştiut şi 
au tolerat genocidul de la Piteşti, Gherla, Canal etc., ci că au 
fost printre organizatorii acestuia. Având în vedere atmosfera 
de desciplină foarte dură din aparatul MAI şi al Direcţiei 
penitenciarelor, nu încape nici o îndoială că cei învinuiți în 
procesul Sepeanu n-au acționat din proprie iniţiativă, ci cu 
ştiinţa şi din ordinul superiorilor lor. Or, aceştia nu apar în 
proces. Numele lui Marin Jianu, Gheorghe Pintilie (Pantiuşa) 
şi Alexandru Nikolski, generali ai MAI, cele ale lui Dulgheru, 
Cseller, Nemeş, Albon, toți ofiţeri superiori în sistemul 
penitenciarelor comuniste, nu apar în proces, deşi ele sunt de 
nenumărate ori menționate de acuzații procesului Țurcanu. 
Este evident că cei 5, condamnaţi în 1957, reprezentau țapii 
ispăşitori care trebuiau sacrificați pentru a da cât de cât o notă 
de credibilitate întregii acțiuni. De altfel, ei au fost rapid 
eliberați din detenție, fiind grațiaţi. Marii vinovaţi ai genocidului 
“reeducării” printortură, cum ar fi Teohari Georgescu, ministru 
de Inteme în acea perioadă, Ana Pauker, Vasile Luca şi 
Gheorghe Gheorghiu Dej, membri ai Biroului Politic ai 
Partidului Comunist, sunt trecuți sub tăcere, la fel ca şi 
consilierii sovietici prezenți şi atotputemici în România anilor 
'50, 

Pentru acuzații similare celor aduse lotului Sepeanu, în 
anii 1956-57, au mai fost judecaţi şi condamnați câțiva ofiţeri 
şi subofițeri de Securitate, precum şi din paza penitenciarelor, 
dar toți au fost grațiați. 

Procesele securiştilor complici - jalnice simulacre ale 
“justiției” comuniste — au fost, în realitate, diversiuni pentru a 
înşela opinia publică intemă şi, în special, internațională. 


3, PROCESUL VICĂ NEGULESCU - 
O ÎNSCENARE RATATĂ 


Cu intenţia de a duce până la capăt diversiunea, “Justiţia” 
comunistă a organizat, tot în anul 1957, un al doilea proces 
(după procesul Țurcanu), în legătură cu “reeducarea” din 
penitenciare, Inculpaţii erau, de data aceasta, cei consideraţi a 
fi““şefi legionari” care, în viziunea Securității, erau răspunzători 
de conceperea “reeducării” prin tortură şi, în paralel cu 
aceasta, de reorganizarea legionarilor din închisori. 

Lotul a cuprins 8 acuzaţi: Valeriu Negulescu, Constantin 
Oprişan, Aurel Popa, losif'V. Iosif, Virgil Bordeianu, Gheorghe 
Caziuc, Gheorghe Calciu, Dragoş Hoinic. Cu excepţia lui V, 
Negulescu, toți ceilalți trecuseră prin “reeducarea” de la 
Piteşti, 

Spre deosebire de procesul Țurcanu, în procesul Vică 
Negulescu Securităţii nu i-a mai reuşit înscenarea, majoritatea 
inculpaților și martorilor negând acuzaţiile aduse, Unii dintre 
acuzaţi s-au transformat, în cursul procesului, în adevărați 
acuzatori ai Securităţii, Astfel, cu un curaj extraordinar şi o 
abilitate de jurist experimentat, medicinistul Gheorghe Calciu, 
viitorul preot de mare har, a demontat toate acuzaţiile aduse de 








procuror şi a arătat cine sunt adevărații vinovaţi ai 
“fenomenului” Piteşti: căpeteniile Securității şi şefii acestora 
din aparatul de Partid. 

Şi alţi acuzați, printre care Valeriu Negulescu şi Costache 
Oprişan, au respins acuzațiile, arătând că toate atrocitățile 
din penitenciarele Piteşti, Gherla, Târgu Ocna, ValeaNeagră 
au fost organizate de ofițeri de Securitate cu rang înalt, 
împreună cu funcționari din administraţiile penitenciarelor. 
Gheorghe Calciu n-a negat vina primului grup de deținuți, în 
frunte cu Eugen Țurcanu, care a declanşat “reeducarea” prin 
tortură la Piteşti, dar a arătat că marii responsabili sunt în altă 
parte, şi anume în conducerea Securității. 

Securitatea, în timpul anchetei, a încercat să-i determine 
pe acuzați să recunoască existența unor mesaje transmise de 
Horia Sima lui Negulescu şi apoi, mai departe, lui Ţurcanu, 
precum şi invers, omul de legătură fiind martorul la proces 
Traian Popescu, condamnat şi el la 15 ani închisoare, iar 
“suportul” mesajelor- nişte chiloți pe care erau cusute, cu aţă 
albă, texte cifiate. Infantilismul acuzației a făcut ca, până la 
urmă, la proces, să se renunţe la această acuză. 

Cu toate că acuzații n-au recunoscut, la proces, nici una 
dintre învinuirile aduse, Negulescu a fost condamnat la 
moarte, iar toți ceilalți la muncă silnică pe viață. După câtva 
timp, condamnarea lui Negulescu a fost şi ea comutată în 
muncă silnică pe viață. 

După proces, toți condamnați, împreună cu martorii la 
proces Aristotel Popescu, Dan Dumitrescu, Nutti Pătrășcanu 
şi Octavian Voinea, precum şi cu alți trei lideri ai mişcării 
legionare, Nicolae Pătraşcu, Pavel Grimalschi şi Marcel 
Petrişor*, sunt încarceraţi la Jilava, în celule special construite, 
ermetic închise, fără aer şi lumină. Practic, au fost izolaţi de 
vii, procedeu fără precedent chiar în sumbra istorie a 
închisorilor comuniste. Acolo au murit Valeriu Negulescu, 
Costache Oprişan, Pavel Grimalschi, Aristotel Popescu, 
Doru Dumitrescu şi Nutti Pătrăşcanu, după o detenție 
halucinantă, descrisă de unul dintre supraviețuitori, Marcel 
Petrişor, în cartea sa Fortul 13. Comvorbiri din detenţie 
(Editura Meridiane, Bucureşti, 1991). 

Acesta a fost finalul tragic al celui de-al treilea proces al 
“reeducării”, înscenat de “Justiţia” comunistă. 

Strigătoare la cer a fost minciuna celor trei înscenări de 
procese pe care le-am descris mai sus. 

A venit timpul ca instanțele româneşti şi cele 
internaționale să inițieze un proces adevărat pentru ceea ce 
a constituit genocidul “reeducării” prin tortură. Există încă 
destui supraviețuitori caretrebuie sărăspundă pentru crimele 
lor şi să arate care au fost marii vinovaţi. Un proces corect, 
care să stabilească adevărul şi să figureze în toate cărțile de 
istorie, La fel ca procesul de la Niimbere. 


(Acest text a mai fost publicat în suplimentul 4/dine al 
cotidianului România liberă şi în revista lunară Vremea 
dreptei naţional-creştine. Îi mulțumim autorului pentru 
îngăduința de a-l reproduce şi în Puncte cardinale.) 


* Născut în 1930, Marcel Petrişor n-a avut cum să fie lider şi nic 
membru efectiv al Mişcării legionare, el fiind doar un simpatizant a 
acesteia (n. Red.). 


nostru cod poştal este 


Y cz, SES li cat, RR A Pe 
Ă SL ma! FA] ur Rea acid 


Ă 
La 3 DE a 
e > 5 de 


a corespond eu cae Pitar dia 


E ul 
55( 200 


otto, i 


> Ă 
€ et, i $ 























PAG. 160 NR. 8/152 August 2003 


P. ,$. Kallistos Ware 


PUNCTE CARDINALE 


SEMNIFICAȚIA INTERIOARĂ A TRADIȚIEI 


Istonia ortodoxă este marcată în general de o 
serie de şocuri neaşteptate: cucerirea Alexandriei, 
Antiohiei şi Ierusalimului de către arabi; arderea 
Kievului de către mongoli; cele două cuceriri ale 
Constantinopolului; revoluția rusă din octombrie. 
Totuşi, aceste evenimente, chiar dacă au transformat 
treptat latura exterioară a lumii răsăritene, n-au putut 
afecta continuitatea interioară a Bisericii Ortodoxe. 
Primul lucru care-l izbeşte pe un străin când se 
întâlneşte cu Ortodoxia este, de obicei, atmosfera de 
vechime a acesteia, aparenta ei imuabilitate; el 
descoperă că Ortodoxia încă botează prin întreită 
scufundare, la fel ca în Biserica primitivă; încă se 
mai aduc bebeluşi şi copii de vârstă fragedă spre a 
primi Sfânta Împărtășanie; în timpul liturghiei, preotul 
mai strigă şi acum: “Uşile! Uşile!” — reamintind de 
zilele de început, când intrarea bisericii era păzită cu 
străşnicie, ca nimeni altcineva, în afara membrilor 
consfințiți ai comunității creştine, să nu poată participa 
la marea Taină liturgică; Crezul este încă recitat fără 
vreun adaos. 

Acestea sunt doar câteva exemple care dau 
mărturie despre ceva predominant în fiecare aspect 
al vieţii ortodoxe. Nu demult, când doi învăţaţi 
ortodocşi au fost rugați să evidenţieze particularitatea 
Bisericii din care fac parte, amândoi s-au referit la 
acelaşi lucru: imuabilitatea sa, ambiția de a rămâne 
loială trecutului, simţul continuității vii cu Biserica 
primelor veacuri [1]. Cu două secole şi jumătate 
înainte, Sfinții Părinți au spus exact acelaşi lucru: 
* „păstrăm Doctrina Domnului nealterată, strâns 
legaţi de încredințarea pe care EI Însuşi ne-a dat-o, şi 
ținând-o departe de stricăciune sau fărâmiţare, ca pe 
o comoară împărătească, fără să adăugăm sau să 
scoatem ceva din ea” [2]. 

Ideea continuității vii poate fi rezumată, în 
Ortodoxie, de cuvântul Tradiţie. “Nu schimbăm 
temeiurile pe care le-au aşezat pentru totdeauna 
Părinţii noştri”, scria Sf. loan Damaschin, “ci păstrăm 
Tradiţia aşa cum o primim” [3]. 

Ortodocşii vorbesc mereu de Tradiţie. Dar ce se 
înțelege prin acest cuvânt? O tradiţie — spune 
Dicţionarul Oxford — este o opinie, o credinţă sau un 
obicei, transmise de strămoşi posterităţii. Tradiţia 
creştină este, astfel, credința lăsată de lisus Hristos 
Apostolilor, şi care, de atunci şi până azi, a fost 
perpetuată din generaţie în generaţie în cadrul Bisericii 
(a se vedea / Corinteni 15, 3). 

Pentru un creştin ortodox, Tradiţia înseamnă 
însă cu mult mai mult. Ea este Sfânta Scriptură; ea 
este Crezul; ea este ansamblul hotărârilor luate de 
Sinoadele Ecumenice; ea este corpusul scrierilor 
patristice, al canoanelor, al cărților de rugăciuni, al 
sfintelor icoane — ea este, de fapt, întregul sistem 
format din doctrină, din ierarhia Bisericii, din cult şi 
din arta sacră, pe care Ortodoxia şi l-a lămurit de-a 
lungul timpului. Creştinul ortodox de astăzi se 
consideră succesor și păzitor al unei comori uriaşe, 
primite din adâncurile trecutui, și crede că este de 
datoria sa s-o transmită nealterată în viitor. 

Biblia constituie ea însăși o parte a Tradiţiei. 
Uneori Tradiţia este definită ca “învățătura orală a 
lui Hristos, neadunată în scris de către discipolii săi 
apropiaţi” (Dicționarul Oxford). Nu numai 
neortodocșii, dar şi mulți scriitori dreptcredincioşi 


Editura 


PUNCTE CARDINALE 


Ligia BANEA (secretar de redacție), Marcel PETRIȘOR, Florea TIBERIAN 


“Păzeşte comoara!" (1 Tim. 6, 20) 


au adoptat această perspectivă, tratând Scriptura şi 
Tradiţia ca două lucruri diferite, ca două izvoare ale 
credinţei creştine. În realitate, însă, nu există decât un 
singur izvor, de vreme ce Scriptura există în cadrul 
Tradiţiei. Prin separarea sau opunerea celor două se 
produce o certă sărăcire a lor. 

Ortodocşii, primind această moştenire, sunt de 
asemenea perfect conştienţi că nu tot ce vine din trecut 
are aceeaşi valoare. Printre elementele variate ale 
Tradiţiei, o proeminenţă aparte revine Bibliei, Crezului 
şi definiţiilor doctrinare ale Sinoadelor Ecumenice: 
ortodocşii acceptă toate acestea ca pe ceva absolut şi 
de neschimbat, ceva ce nu poate fi anulat sau revizuit. 
Celelalte elemente ale Tradiţiei nu au chiar aceeaşi 
autoritate. Decretele din Ierusalim, bunăoară, nu se 
află la acelaşi nivel cu Crezul de la Niceea; la fel şi 
scrierile unui Atanasie cel Mare sau ale unui Simeon 
Noul Teolog, care nu ocupă aceeaşi poziţie cu 
Evanghelia Sfântului loan. 

Aşa cum nimic primit din trecut nu are aceeaşi 
valoare, tot aşa nu tot ce ne dă trecutul este neapărat 
adevărat. Un episcop remarca odinioară: “Dumnezeu 
a spus: «Sunt Adevărul», iar nu «Sunt rânduiala»” [4]. 
Există o diferenţă între 7radiţie şi tradiții: multe tradiţii 
transmise din trecut sunt omeneşti şi accidentale — 
opinii pioase (sau mai rău), dar ele nu reprezintă o 
dimensiune reală a Tradiţiei, adică mesajul creştin 
esențial. 

Trebuie să ne uităm atenți în trecut. În timpurile 
bizantine şi post-bizantine, ortodocşii nu au fost 
suficient de critici în atitudinea lor față de trecut, 
rezultatul manifestându-se de multe ori prin stagnare. 
Astăzi, această atitudine permisivă nu mai poate fi 
menţiuntă. Standardele mai înalte de educaţie, 
contactele tot mai extinse cu creştinii din Vest, năvala 
secularismului şi ateismului, toate acestea i-au forțat 
pe ortodocşii acestui secol să se uite cu mai mare 
atenţie la moştenirea pe care o au şi să distingă mai clar 
Tradiţia de tradiţii. Sarcina distingerii nu este 
întotdeauna uşoară. Este necesar să se evite eroarea în 
care au căzut credincioşii fundamentalişti (Old 
Believers) şi cei ai "Bisericii Vii” (Living Curch): 
primii au evoluat spre conservatorismul extrem, 
ajungând la încremenire prin dependenţa de tradiţii; 
ceilalți s-au cantonat în modernismul sau liberalismul 
teologal, ajungând la subminarea Tradiţiei. Totuşi, în 
ciuda unor handicapuri vizibile, ortodocşii de astăzi 
sunt, poate, într-o poziție mai bună față de cea a 
predecesorilor lor, putând face o diferenţiere adeseori 
mai justă, iar contactul cu Vestul îi ajută şi el să vadă 
din ce în ce mai clarce este esenţial în propria moştenire. 

Adevărata fidelitate ortodoxă faţă de trecut trebuie 
să fie întotdeauna de tip creator; adevăratul ortodox nu 
poate rămâne satisfăcut cu o stearpă “teologie a 
repetiţiei”, care reia papagaliceşte formule acceptate, 
fără a se strădui să înţeleagă semnificaţia lor. Loia- 
litatea față de Tradiţie, înțeleasă aşa cum se cuvine, nu 
înseamnă ceva mecanic, nu este un proces monoton de 
simplă transmitere a ceea ce a fost primit. Un gânditor 
ortodox trebuie să vadă Tradiţia din interior, trebuie să 
fie în contact cu duhul ei lăuntric. Pentru a trăi în inima 
Tradiţiei, nu este suficient pur şi simplu să se dea un 
acord intelectual unui sistem doctrinar, Tradiţia este 
cu mult mai mult decât un set de propoziţii abstracte — 
ca este plină de viaţă, o este întâlnire personală cu 


Gabriel CONSTANTINESCU (director), 


Răzvan CODRESCU (redactor șef), 
Demostene ANDRONESCU (redactor şel-adjunct), 





Hristos în Sfântul Duh. Tradiţia nu este doarpăstrată 
de Biserică, ci trăieşte în Biserică, este prezența 
însăşi a Sfântului Duh în trupul tainic al acesteia. 
Concepţia ortodoxă despre Tradiţie nu este statică, ci 
dinamică, nu o acceptare moartă a trecutului, ci o 
experienţă vie a Sfântului Duh în prezent. Tradiţia, 
neschimbătoare în sine (fiindcă Dumnezeu nu se 
schimbă), asumă constant noi forme, care se adaugă 
celor vechi fără a le anula. Ortodocşii vorbesc de 
multe ori ca şi cum perioada formării doctrinare s-ar 
afla la sfârşitul ei, ceea ce nu e cazul. Poate că, în 
zilele noastre sau în viitorul mai îndepărtat, noi 
Sinoade Ecumenice se vor constitui, iar Tradiţia va fi 
îmbogățită cu noi mărturisiri de credință. 

Ideea Tradiţiei ca fiind ceva viu a -fost bine 
exprimată de G. Florovsky: “Tradiţia este martorul 
Duhului; revelația neîncetată a Duhului şi 
propovăduirea lucrurilor bune Pentru a accepta şi a 
înțelege Tradiţia, trebuie să trăim în Biserică, trebuie 
să fim conştienţi de prezența dătătoare de har a lui 
Dumnezeu în ea; trebuie să simțim suflarea Sfântului 
Duh în ea Tradiţia nu este numai un principiu de 
conservare şi protejare; este, în primul rând, principiul 
maturizării şi regenerării Tradiţia este lăcaşul constant 
al Duhului şi nu numai o adunare de cuvinte” [5]. 

Tradiţia se defineşte, aşadar, ca martoral Duhului: 
după cuvintele lui lisus, “când va veni Acela, Duhul 
Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul” (Joan 16, 
13). Această făgăduință dumnezeiască este cea care 
constituie baza respectului Ortodoxiei față de Tradiţie. 


În româneşte de 
Alexandru Anghel 


[1] Vezi Panagiotis Bratsiotis şi Georges Florensky, 
Orthodoxy. Afaith and Order Dialogue, Geneva, 1960. 
[2] Scrisoare din 1718; apud G. Williams, The Orrhodox 
Church of the East at the Eighteenth Century, p. 17. 

[3] On Icons, 12 P. G. XCIV. 

[4] 7he Opinions of the Bishops on the Baptizing of 
Heretics, 30. 

[5] “Sobomost: the Catholicity of the Church”, în 7he 
Church of God, ed. E. L. Mascall, pp. 64-65. (7, de 
asemenea, G. Florovsky, “Saint Gregory Palamas and the 
Tradition of the Fathers”, în Sobornost, nr. 4/1961, pp 
165-76, şi VI. Lossky, “Tradition and Traditions”, în 
Ouspensky and Lossky, The Meaning of Icons, pp. 13-24 
(datorez mult acestor două eseuri) 


Tehnoredactare computerizată 
"PUNCTE CARDINALE" 


Pat SRL 


Adresa Redacţiei: 550399 SIBIU - Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0269/422536