Agatha Christie — Hai, Povesteste-mi Cum Traiesti

Agatha Christie 
Mallowan 


Agatha Christie Mallowan 


Hai, povesteşte-mi cum 
trăieşti 


O şedere pe Tell (cu scuze faţă de Lewis Carroll) 


Îţi voi povesti tot ce pot 

Dacă mă vei asculta bine: 

Am întâlnit un tânăr erudit 

Care şedea pe un Lell 

„Cine eşti domnule?” l-am întrebat, „După ce te uiţi?” 

Răspunsul lui mi-a picurat în cap 

Ca stropii de sânge într-o carte. 

Mi-a spus: „Mă uit după oale vechi 

Din vremuri preistorice, lar apoi le evaluez în multe, Multe 
feluri diferite. 

Şi apoi (ca şi tine) încep să scriu, Cuvintele mele sunt de 
două ori mai lungi 

Ca ale tale, şi mult mai erudite. 

Ele dovedesc că ai mei colegi se înşeală!” 

Dar eu mă gândeam la un plan 

De a omori un milionar 

Şi a-i ascunde cadavrul într-o dubă 

Sau vreun fel de frigider mare. 

Aşa că, neavând să-i dau nici un răspuns, Şi simţindu-mă 
destul de timidă, Am strigat: „Hai, povesteşte-mi cum 
trăieşti! 

Şi când, şi unde, şi de ce?” 

Vorbele lui blajine erau pline de înţelepciune: „Perioada de 
acum cinci mii de ani 


Este într-adevăr, când mă gândesc la asta, Cea mai aleasă 
epocă pe care o cunosc. 

Şi o dată ce înveţi să dispreţuieşti A. D. 

Şi capeţi priceperea, Atunci ai putea veni cu mine să sapi 

Şi să nu mai rătăceşti înapoi. 

Dar eu mă gândeam cum să strecor 

Nişte arsenic în ceai, Şi n-am putut deloc să-mi potrivesc 
pe dată 

Mintea tocmai până 1. C. 

M-am uitat la el şi am oftat uşor, Faţa lui era şi ea 
plăcută... 

„Hai, povesteşte-mi cum trăieşti!”, am strigat, „Şi ce e ceea 
ce faci?” 

EI a spus: „Vânez obiecte făcute de oameni 

Pe unde cutreieră ei, Le fotografiez şi le cataloghez. 

Şi le împachetez şi le trimit acasă. 

Lucrurile astea nu le vindem pe aur 

(Nici chiar pe cupru!), Ci le punem pe rafturile din muzeu, 
Aşa cum e drept şi se cuvine. 

Uneori scot la iveală amulete 

Şi figurine extrem de vulgare, Căci în acele zile preistorice 

Erau cât se poate de neciopliţi! 

Şi în felul ăsta ne amuzăm, Nu e un fel al bogăției. 

Dar arheologii trăiesc mult 

Şi au cea mai robustă sănătate.” 

Îl aud atunci, căci tocmai 

Terminasem un plan 

De a păstra un cadavru fără praf 

Fierbându-l în apă de mare. 

I-am mulţumit că mi-a povestit 

Cu atâta erudiție, Şi i-am spus că am să mergcu el 

Într-o expediţie. 

Şi acum, dacă din întâmplare îmi cufund 

Degetele în acid 

Sau sparg vreodată (din greşeală!) 

Pentru că nu sunt calmă, Sau dacă văd cursul unui râu 


Şi aud un strigăt îndepărtat, Oftez, căci asta îmi aminteşte 
atât de mult 

De acel tânăr pe care am învăţat să-l cunosc - 

A cărui privire era blajină, a cărui vorbă era domoală 

Ale cărui gânduri erau în trecut îndepărtat, Ale cărui 
buzunare atârnau de cioburi de oale, Care ţinea prelegeri 
cu glas învăţat şi jos, Care folosea, cuvinte lungi pe care nu 
le ştiam, Ai cărui ochi, plini de fervoare şi strălucire, 
Măturau cu privirea pământul, Care căuta convingător să 
dovedească 

Că existau lucruri pe care se cuvenea să le cunosc 

Şi că se cuvenea să merg cu el 

Să săpăm pe un Lell! 


Introducere 

În câteva săptămâni pornim spre Siria! 

Cumpărăturile pentru o climă fierbinte toamna sau iarna 
reprezintă anumite dificultăţi. Hainele din vară, despre care 
ai spera în mod optimist că vor „ţine”, nu „ţin” acum când 
timpul a sosit. În primul rând, par să fie (precum 
deprimantele adnotări din listele celor care ridică mobila) 
„Julite, Zgâriate şi Pătate.” (Şi în plus Micşorate, Decolorate 
şi Ciudate!). În al doilea rând - vai, ce păcat că trebuie să 
spui asta! 

— Te strâng peste tot. 

Aşa că - spre prăvălii şi magazine şi: 

— Desigur, doamnă, genul ăsta de lucruri nu ni se cere 
acum! Avem aici nişte costumaşe foarte încântătoare - O. 
S.1 în culori mai închise. 

Oh, urăsc O. S.! Ce uimitor să fii O. S.! Şi cât de şi mai 
uimitor să fii recunoscut pe loc ca O. S.! (Deşi există şi zile 
mai bune când, îmbrăcată într-un palton lung, negru, cu un 
guler mare de blană, vânzătoarea spune voioasă: 

Dar, de bună seamă, doamna este doar plină. 


Mă uit la costumaşe, cu spârcurile lor de blană 
surprinzătoare şi fustele plisate. 

Explic cu tristeţe că ceea ce vreau eu este o mătase uşoară 
sau bumbac. 

— Doamna ar putea încerca la „raionul nostru de 
Croazieră”. 

Doamna încearcă la „raionul nostru de Croazieră” - dar 
fără speranţe exagerate. Croaziera aparţine, totuşi, 
tărâmului fanteziei romantice. Are o tuşă arcadiană. Fetele 
sunt cele care pleacă în croazieră - fete care sunt tinere şi 
zvelte şi poartă pantaloni de pânză neşifonabilă, imens de 
largi în jurul labelor picioarelor şi lipsiţi de şolduri. Fetele 
sunt cele care fac sport în mod încântător în costume sport. 
Fetele sunt cele pentru care sunt expuse optsprezece 
varietăţi diferite de şorturi. 

Fermecătoarea făptură de la „raionul nostru de Croazieră” 
este pur şi simplu compătimitoare. 

— Oh, nu doamnă, nu ţinem măsuri mari. (Uşoară oroare! 
Măsuri mari şi Croazieră? Unde e romantismul aici?) 

Adăugă: 

— Nu prea ar fi potrivit, nu-i aşa? 

Aprob cu tristeţe că n-ar fi potrivit. 

— Mai există, totuşi, o speranţă. Există „raionul nostru 
Tropical”. 

„Raionul nostru 'Tropical” constă în principal din pălării - 
pălării maro, pălării albe; pălării patent special. Puţin într-o 
formă, ca fiind uşor frivole, se află double terrai-urile, 
debordând de roz şi albastru şi galben ca inflorescenţele 
unor ciudate flori tropicale. Tot aici se află şi un imens cal 
de lemn. 

Dar - da - există şi alte lucruri. lată un veşmânt potrivit 
pentru nevestele „făuritorilor de imperii”. Şantung! Jachete 
şi fuste din şantung croite simplu - fără vreo aiureală de 
fetişcană - în care încape atât matahala cât şi sfrijitura! 
Dispar într-o cabină cu diferite stiluri şi mărimi. Câteva 
minute mai târziu m-am transformat într-o memsahib2 


Am anumite reţineri... Dar mi le înăbuş. În definitiv, 
veşmântul e răcoros şi practic şi încap în el. 

Îmi îndrept atenţia spre alegerea tipului potrivit de 
pălărie. Tipul potrivit de pălărie ne mai existând în ziua de 
azi, trebuie să mi-l fac pe comandă. Treaba asta nu este 
chiar atât de simplă pe cât sună. Ceea ce vreau eu, şi am de 
gând să am, şi aproape sigur n-am să obţin, este o pălărie 
de fetru de proporţii rezonabile, care să mi se potrivească 
pe cap. Este genul de pălărie care se purta acum vreo 
douăzeci de ani când ieşeai cu câinele la plimbare sau jucai 
o partidă de golf. Acum, vai, există doar chestiile pe care ţi 
le ataşezi la cap - peste un ochi, o ureche, pe ceafă - după 
cum o cere moda de moment - sau double terrai-urile, 
măsurând cel puţin un metru dintr-o parte în alta. 

Explic că vreau o pălărie cu calota unei double terrai şi cu 
un bor cam pe sfert. 

— Dar ele sunt făcute largi tocmai ca să apere total de 
soare, doamnă. 

— Da, dar acolo unde plec este aproape întotdeauna un 
vânt teribil, şi o pălărie cu bor nu-mi va rămâne pe cap nici 
un minut. 

— Putem să-i punem doamnei un elastic. 

— Vreau o pălărie cu un bor nu mai mare decât al acesteia 
pe care o port acum. 

— Desigur, doamnă, cu o calotă umflată asta ar arăta 
foarte bine. 

— Nu o calotă umflată! Pălăria trebuie să rămână pe cap! 

Victorie! Alegem culoarea - una din acele nuanţe noi cu 
nume drăguţe: murdar, ruginiu, asfalt, pământiu etc. 

Câteva cumpărături minore - cumpărături care, ştiu din 
experienţă, vor fi fie inutile, fie îmi vor da de lucru. O 
geantă de voiaj cu fermoar, de exemplu. Viaţa din zilele 
noastre este dominată şi complicată de nemiloasele 
fermoare. Bluze care se închid cu fermoar în sus, fuste care 
se închid cu fermoar în jos, costume de schi cu fermoare 


pretutindeni. Rochiţe cu bucățele de fermoare total inutile 
pe ele, pur şi simplu pentru amuzament. 

Vai! Nimic nu e mai cumplit ca un fermoar care se supără 
pe tine şi devine scârbos! Te pune într-o situaţie cu mult 
mai dificilă decât orice nasture obişnuit, capsă, cataramă 
sau moş şi babă. 

În zilele de început ale fermoarelor, mama mea, 
entuziasmată de această delicioasă noutate, şi-a comandat 
un corset care se închidea cu fermoar în faţă. Rezultatul a 
fost nefericit cât încape! Nu doar că închiderea iniţială a 
fost un adevărat chin, dar apoi corsetul a refuzat cu 
încăpățânare să se lase deschis! Scoaterea lui a fost practic 
o operaţie chirurgicală. Şi datorită fermecătoarei decenţe 
victoriene a mamei mele, un timp a părut posibil ca tot 
restul vieţii să şi-l petreacă în acel corset - un gen de 
femeie modernă în armură de fier! 

De aceea, întotdeauna am privit fermoarele cu un ochi 
circumspect. Dar se pare că toate gentile de voiaj au 
fermoare. 

— Închizătorile de modă veche au fost total înlocuite, 
doamnă, îmi spune vânzătorul cu o privire plină de milă. 
Acesta, vedeţi, e atât de simplu! Adăugă el făcându-mi o 
demonstraţie. 

N-am nici un dubiu cu privire la simplitatea lui... Dar să nu 
uităm că geanta e goală, îmi spun în gând. 

— Mă rog, spun oftând, trebuie să fiu în pas cu vremea. 

Cu unele reţineri, cumpăr geanta. 

lată-mă dar mândra posesoare a unei genţi de voiaj cu 
fermoar, fustă şi jachetă de nevastă de „clăditor de 
imperiu”, şi o pălărie posibil satisfăcătoare. 

Mai sunt totuşi multe de făcut. 

Trec la „raionul de Papetărie”. Cumpăr mai multe pixuri şi 
stilouri, ştiind din experienţă că, deşi în Anglia un stilou se 
comportă de-o manieră exemplară, în clipa în care se vede 
în deşert interpretează faptul ca pe-o libertate de a intra în 
grevă şi se comportă ca atare, fie împroşcându-mă 


nediscriminatoriu cu cerneală pe haine sau pătându-mi 
caietul de însemnări şi orice altceva care se află la 
îndemână, fie refuzând cu încăpățânare să facă altceva 
decât să zgărie invizibil suprafaţa hârtiei. Mai cumpăr şi 
două creioane modeste. Din fericire, creioanele nu sunt 
temperamentale şi, deşi au tendinţa de a dispărea pe 
nesimţite, am întotdeauna la îndemână o sursă. În definitiv, 
la ce îţi serveşte un arhitect dacă nu să împrumuţi creioane 
de la el? 

Următoarea achiziţie sunt patru ceasuri de mână. 
Deşertul nu e amabil cu ceasurile. După câteva săptămâni 
acolo, ceasul renunţă în mod ferm la acurateţea lui zilnică. 
Timpul, se spune, este doar un mod de gândire. Aşa se face 
că îşi ia libertatea fie de a se opri de opt sau nouă ori pe zi 
pentru o perioadă de douăzeci de minute, fie de a o lua 
înainte de capul lui. Uneori alternează copios între cele 
două variante şi sfârşeşte prin a se opri de tot. Atunci treci 
la ceasul nr. 2, şi aşa mai departe. Mai cumpăr şi două 
ceasuri cu cadranele împărţite în patru şi şase ca să le am 
gata pentru clipa când soţul meu îmi va spune: „Vrei, te rog, 
să-mi împrumuţi un ceas ca să-l dau şefului de echipă?” 

Şefii noştri de echipă arabi, oricât ar fi ei de grozavi, au 
ceea ce poate fi descris ca mână grea la orice gen de obiect 
care arată timpul. Citirea orei, oricum, necesită un mare 
efort mental din parte lor. Îi poţi vedea ţinând un ceas 
mare, cu cadranul ca o lună plină, cu susu-n jos şi uitându- 
se la el cu o concentrare dureroasă în timp ce obţin 
răspunsul greşit! Întorc cu atâta energie şi până la refuz 
aceste comori, încât puţine arcuri le-ar rezista! 

Aşa se face că până la sfârşitul sezonului de săpături 
ceasurile personalului expediției sunt sacrificate unul câte 
unul. Cele două ceasuri ale mele sunt un mijloc de a evita 
ziua cea rea. 

Împachetarea! 

Există mai multe şcoli de gândire privitor la împachetare. 
Sunt oameni care încep să împacheteze cu o săptămână sau 


două înainte de plecare. Există oameni care aruncă de-a 
valma câteva lucruri cu o jumătate de ură înainte să plece. 
Există oameni care împachetează cu grijă şi cărora nu le 
ajunge foiţa de împachetat! Există oameni care dispreţuiesc 
foiţa şi aruncă pur şi simplu lucrurile în geamantane şi... 
Salutare şi să auzim de bine! Există oameni care lasă în 
urmă practic tot ce le trebuie. Şi există şi din aceia care 
cară cu ei cantităţi uriaşe de lucruri ce nu le vor trebui 
niciodată! 

Un lucru poate fi spus cu certitudine despre împachetatul 
arheologilor. Acesta constă în principal din cărţi. Ce cărţi să 
ia, ce cărţi pot fi luate, pentru ce cărţi există loc, ce cărţi 
pot fi (ce chin!) lăsate acasă. Sunt ferm convinsă că toţi 
arheologii împachetează în felul următor: Se hotărăsc 
asupra numărului maxim de geamantane pe care o lung 
încercată companie de vagoane de dormit le va permite să-l 
ia. Apoi umplu până la refuz aceste geamantane cu cărţi. 
După aceea, cu inima strânsă, scot câteva cărţi şi umplu 
spaţiul gol astfel obţinut cu cămăşi, pijamale, şosete etc. 

Uitându-mă în camera lui Max am impresia că întregul 
spaţiu cubic este plin cu cărţi! Printr-o breşă în stivele cu 
cărţi zăresc faţa îngrijorată a lui Max. 

— Crezi că o să am loc pentru toate astea? Mă întrebă el. 

Răspunsul e atât de evident negativ încât pare o adevărată 
cruzime să i-l spun. 

La patru şi jumătate PM intră în camera mea şi mă 
întreabă plin de speranţă: 

— Ai ceva loc în geamantanele tale? 

Îndelungata experienţă ar fi trebuit să mă înveţe să 
răspund cu fermitate „Nu”, dar ezit, şi imediat năpasta se 
abate asupra mea. 

— Dacă ai putea scoate unul sau două lucruri... 

— Nu cărţi? 

Max arată uşor surprins şi spuse: 

— Cărţi, fireşte, ce altceva? 


Înaintând, îndeasă două volume uriaşe peste costumul de 
nevastă de „făuritor de imperiu” care zăcea încântat de el 
însuşi deasupra lucrurilor din geamantan. 

Scot un strigăt de protest, dar prea târziu. 

— Prostii, spune Max, e loc berechet. 

Şi forţează capacul care refuză cu încăpățânare să se 
închidă. 

— Nici chiar acum nu e plin de tot, spune cu optimism 
Max. 

Din fericire, în clipa asta privirea îi este atrasă de o rochie 
cu imprimeuri care zace împăturită în alt geamantan. 

— Ce e asta? 

Îi răspund că e o rochie. 

— Interesant, răspunse Max. Are pe toată partea din faţă 
motivele fertilităţii. 

Unul din cele mai neplăcute lucruri în a fi măritată cu un 
arheolog este că ai parte de expertele lui cunoştinţe cu 
privire la sursa de pornire a celor mai inofensive modele! 

La cinci şi jumătate Max remarcă nonşalant că ar fi bine să 
iasă ca să-şi cumpere câteva cămăşi, ciorapi şi altele. Se 
întoarce trei sferturi de oră mai târziu, indignat că 
magazinele închid toate la şase. Când îi spun că 
întotdeauna închid aşa, îmi răspunde că n-a observat până 
acum. 

— Acum, spune el, nu i-a mai rămas decât „să-şi strângă 
hârtiile”. 

La unsprezece PM mă duc la culcare, lăsându-l pe Max la 
biroul lui, îngropat până mai sus de coate în scrisori, note 
de plată, articole, desene de ulcele, nenumărate cioburi şi 
diverse cutii de chibrituri, niciuna conţinând chibrituri, ci 
mărgele ciudate cu mare vechime. 

La patru AM intră emoţionat în dormitor, cu o ceaşcă de 
ceai în mână, pentru a mă anunţa că, în sfârşit, a găsit acel 
articol foarte interesant despre relicvele din Anatolia pe 
care îl rătăcise în iulie. Adaugă că speră că nu m-a trezit. 


Îi spun că bine-nţeles că m-a trezit şi că ar face bine să-mi 
aducă şi mie o ceaşcă de ceai! 

Revenind cu ceaiul, Max spuse că a mai găsit şi foarte 
multe note de plată pe care crezuse că le achitase. Şi eu am 
trăit acea experienţă. Cădem de acord că e deprimantă. 

La nouă AM sunt chemată pe post de boxer de categorie 
grea să mă aşez pe geamantanele burduşite ale lui Max. 

— Dacă nici tu nu le poţi închide, nimeni nu poate, îmi 
spune Max fără galanterie. 

Sarcina supraomenească este în sfârşit înfăptuită şi mă 
întorc să mă confrunt cu propria-mi dificultate care este, 
după cum îmi spusese o viziune profetică, geanta cu 
fermoar. Goală în prăvălia domnului Cooch, arătase simplă, 
atrăgătoare şi scutitoare de efort. Acum, plină până la 
refuz, închiderea ei este un miracol de proporții 
supraomeneşti. Cele două margini trebuie alipite cu o 
precizie matematică iar apoi, exact când fermoarul 
avansează încetişor, intervin complicațiile, datorită colţului 
trusei de baie. Când în sfârşit se închide, jur să nu-l mai 
deschid până în Siria! 

Gândindu-mă mai bine, totuşi, acest lucru nu prea e 
posibil. Cum rămâne cu trusa de baie mai sus menţionată? 
Am să călătoresc patru zile nespălată? În clipa de faţă până 
şi asta e preferabilă deschiderii fermoarului genţii! 

Da, a sosit momentul şi chiar plecăm. O mulţime de lucruri 
importante au rămas nefăcute: Spălătoria, ca de obicei, ne- 
a lăsat baltă, Curăţătoria, spre necazul lui Max, nu şi-a ţinut 
promisiunea - dar ce mai contează? Plecăm! 

Preţ de o clipă sau două s-ar părea că, totuşi, nu plecăm! 
Geamantanele lui Max, înşelătoare ca aparenţă, depăşesc 
puterile taximetristului de a le ridica. El şi Max se luptă cu 
ele, şi, în sfârşit, cu ajutorul unui trecător, sunt încărcate în 
taxi. 

Pornim spre gara Victoria. 

Draga Victoria - poarta spre lumea de dincolo de Anglia - 
cât îţi iubesc platforma continentală! Şi cât iubesc 


trenurile! Inspir cu extaz mirosul sulfuros - atât de diferit 
de mirosul uşor distant şi uleios al unui vapor, care 
întotdeauna îmi coboară moralul cu profeția lui despre 
zilele de greață ce au să vină. Dar un tren - un tren mare, 
grăbit, pufăitor şi prietenos, cu locomotiva lui mare 
trimițând spre cer nori de aburi, şi părând să spună 
nerăbdător: „lrebuie să plec, trebuie să plec, trebuie să 
plec!” - este un prieten! El îţi împărtăşeşte starea de spirit, 
căci şi tu spui: „Am să plec, plec, plec...” 

Lângă uşa vagonului nostru Pullman, prietenii aşteaptă să 
ne vadă plecaţi. Are loc obişnuita conversaţie tâmpită. De 
pe buze mi se revarsă obişnuitele renumite cuvinte - 
instrucţiuni despre câini, despre copii, despre scrisoarea 
viitoare, despre cărţile rămase de trimis, despre obiectele 
uitate „şi cred că ai să-l găseşti pe pian, dar s-ar putea să fie 
pe raftul din baie”. Toate lucrurile care s-au mai spus şi nu 
mai e câtuşi de puţin nevoie să fie spuse din nou. 

Max este înconjurat de rudele lui, eu de ale mele. 

Sora mea îmi spune înlăcrimată că are presentimentul că 
n-o să mă mai revadă. Nu sunt prea impresionată, întrucât 
are acest presentiment ori de câte ori plec în Est. Şi ce se 
face ea, mă întreabă, dacă Rosalind face apendicită. Nu 
există, pare-s, e nici un motiv pentru ca fiica mea în vârstă 
de paisprezece ani să facă apendicită, şi tot ce găsesc să-i 
răspund este: „Să n-o operezi tu!” Căci sora mea are 
reputaţia de a se repezi una-două la foarfeci, atacând cu 
imparţialitate furuncule, tunsori şi croitorie, de regulă, 
trebuie să recunosc, cu mare succes. 

Max şi cu mine facem schimb de rude, şi draga mea soacră 
mă îndeamnă să am mare grijă, dând de înţeles că mă paşte 
un mare pericol. 

Locomotiva fluieră şi schimb ultimele câteva vorbe grăbite 
cu prietena şi secretara mea. Vrea ea să rezolve toate 
lucrurile rămase nerezolvate şi să-i ocărască pe cei de la 
Spălătorie şi Curăţătorie şi să-i dea referinţe bune 
bucătăresei şi să-mi trimită cărţile care n-au încăput şi să- 


mi recuperez umbrela de la Scotland Yard şi să-i scrie 
clericului care a descoperit patruzeci şi trei de greşeli 
gramaticale în ultima mea carte şi să parcurgă lista cu 
seminţe pentru grădină şi să taie dovleceii şi păstârnacul? 
Da, va face toate acestea şi dacă intervine vreo criză la 
Ministerul de Interne sau în lumea literară îmi va telegrafia. 
Nu contează, spun eu. Are o putere de procuror. Poate să 
facă tot ce îi place. Pare cam alarmată şi spune că o să fie 
extrem de atentă. Încă un fluierat! Îmi iau la revedere de la 
sora mea şi îi spun aiurea că şi eu am presentimentul că n- 
am s-o mai văd şi că probabil Rosalind va face apendicită. 
Prostii, spune sora mea, de ce ar face? Ne urcăm în 
Pullman, trenul geme şi porneşte - PLECĂM. 

Preţ de vreo patruzeci şi cinci de secunde mă simt cumplit, 
iar apoi, în timp ce gara Victoria rămâne în urmă, exaltarea 
ţâşneşte iar la suprafaţă. Ne-am început încântătoarea, 
palpitanta călătorie spre Siria. 

Un Pullman are ceva măreț şi arogant, deşi nu e nici pe 
departe la fel de confortabil ca un colţ dintr-un vagon 
obişnuit de clasa întâi. Întotdeauna călătorim cu Pullman-ul 
doar din cauza geamantanelor lui Max, care într-un vagon 
obişnuit n-ar fi tolerate. 

Ajungem la Dover şi găsim marea moderat de calmă. Cu 
toate astea, mă retrag în Salon des Dames şi zac şi meditez 
cu pesimismul pe care întotdeauna mi-l induce tangajul. 
Dar ajungem curând la Calais şi stewardul francez apare cu 
un bărbat masiv cu bluză albastră care să se ocupe de 
bagajul meu. 

— Madame îl va găsi în vamă, spune el. 

— Ce număr are? Întreb. 

Stewardul îmi reproşează imediat. 

— Madame! Mais c'est le charpentier du bateau! 

Mă ruşinez corespunzător... Pentru ca câteva clipe mai 
târziu să reflectez că ăsta nu este tocmai un răspuns. Vai, 
faptul că este charpentier du băteau nu-l face mai uşor de 
identificat între câteva sute de alţi bărbaţi cu bluză 


albastră, toţi strigând: „Quatre-vingt treize” etc. Simpla lui 
tăcere nu va fi suficientă. Mai mult, faptul că este 
charpentier du băteau îi dă posibilitatea să aleagă cu 
maximă certitudine o englezoaică între două vârste dintr-o 
întreagă mulţime de englezoaice între două vârste? 

În acest punct al reflecţiilor mele apare şi Max şi îmi spune 
că a adus un hamal pentru bagajul meu. Îi explic că pe al 
meu l-a luat charpentier du băteau, iar Max mă întreabă de 
ce l-am lăsat. Toate bagajele ar trebui să meargă împreună. 
Aprob, dar argumentez că interesul meu este întotdeauna 
slăbit de traversarea mării. Max spune: 

— Oh, în fine, o să le adunăm pe toate în vamă. 

Şi pornim către acel infern de ţipete de hamali şi către 
inevitabila întâlnire cu singurul gen de franţuzoaică într- 
adevăr nesuferită care există - femeia vameş; o fiinţă lipsită 
de şarm, de chic, de orice graţie feminină, împunge, se 
chiorăşte, spune neîncrezătoare: „Pas de cigarettes?” şi în 
final, cu un mormăit îndărătnic, mâzgăleşte cu cretă 
hieroglifele mistice pe bagajele noastre şi trecem de 
barieră şi ieşim pe peron şi astfel spre Simplon Orient 
Express şi călătoria prin Europa. În urmă cu mulţi, mulţi 
ani, când mergeam pe Riviera sau la Paris, mă fascina 
vederea Orient Express-ului la Calais şi tânjeam să 
călătoresc cu el. Acum mi-a devenit un vechi prieten, dar 
emoția nu s-a stins cu totul. Şi am să merg cu el! Şi sunt în 
el! Mă aflu în vagonul albastru, pe care o placă simplă 
anunţă: CALAIS-ISTANBUL. Este, fără doar şi poate, trenul 
meu preferat, îmi place tempoul lui care, pornind cu Allegro 
con furore, legănându-se şi trăncănind şi smucindu-se 
dintr-o parte în alta în graba lui nebună de a părăsi Calais şi 
Occidentul, încetineşte treptat într-un rallentando în timp 
ce înaintează către răsărit până devine clar legato. 

A doua zi, în zori, ridic storul şi urmăresc formele ceţoase 
ale munţilor din Elveţia, apoi coborâm în câmpiile Italiei, 
trecând pe lângă încântătoarea Stresa şi lacul ei albastru. 
Apoi, mai târziu, intrăm în eleganta staţiune care este 


Veneţia şi ieşim din nou, şi o luăm în lungul mării spre Triste 
şi aşa intrăm în Yugoslavia. Ritmul devine tot mai încet, 
opririle sunt mai lungi, ceasurile din gări arată ore care se 
bat cap în cap. Numele gărilor sunt scrise cu litere 
interesante şi aspect improbabil. Locomotivele sunt grase şi 
arată liniştitor, şi râgâie un fum deosebit de negru şi de rău. 
Notele de plată din vagoanele restaurant sunt scrise în 
monede aiuritoare, şi apar sticle de apă minerală ciudată. 
Un francez mărunţel care stă la masă în faţa noastră îşi 
studiază câteva minute nota de plată în tăcere, apoi ridică 
ochii şi prinde privirea lui Max. Glasul lui, încărcat de 
emoție, rosteşte de-a dreptul: „Le charge des Wagons Lits, 
c'est incroyable!” Peste drum de separeu, un bărbat brunet 
cu un nas coroiat cere să i se spună suma de plată a notei 
lui în a) franci, b) lire, c) dinari, d) lire turceşti, e) dolari. 
După ce acest lucru este făcut de mult încercatul chelner, 
călătorul calculează în gând şi, evident o minte specialistă 
în finanţe, scoate din buzunar moneda cea mai avantajoasă. 

Prin această metodă, ne explică el, a economisit cinci 
pence în bani englezeşti! 

Dimineaţă apar în tren oficialii de la vama turcă. Ei sunt 
lipsiţi de grabă şi foarte interesaţi de bagajele noastre. De 
ce, mă întrebă ei, am atâtea perechi de pantofi? Sunt prea 
multe. Dar, răspund eu, n-am nici o ţigară pentru că nu 
fumez, aşa că de ce n-aş avea mai mulţi pantofi? Vameşul 
acceptă explicaţia. 1 se pare logică. Ce este praful din 
cutiuţa asta de tablă? Întrebă el. 

Este praf contra insectelor, spun eu, ca să văd că sunt 
înţeleasă. El se încruntă şi pare bănuitor. Este clar că mă 
suspectează că prizez droguri. Nu este praf pentru dinţi, 
spune el acuzator, nici pentru faţă; pentru ce, atunci? Trec 
la o pantomimă însufleţită! Mă scarpin, îl prind pe intrus. 
Presez lemnul. Ah, acum s-a înţeles! Îşi azvârle capul pe 
spate şi hohoteşte de râs, repetând cuvântul în turceşte. 
Praful e pentru ele! Repetă gluma unui coleg. Trec mai 
departe, distrându-se de minune că vor veni cu 


paşapoartele noastre ca să ne întrebe câţi bani avem, 
„effectif, vous comprenez?” Îmi place la nebunie cuvântul 
effectif - descrie cu atâta exactitate câţi bani ai de fapt în 
mână! „Irebuie să aveţi, continuă el, exact atâţia effectif!” 
Şi spune suma. Max obiectează spunând că avem mai mult 
de atât. „Nu contează. Dacă spuneţi asta, veţi avea 
neplăceri. Trebuie să spuneţi că aveţi cărţi de credit sau 
cecuri de călătorie şi atât de mulţi effectif.” Adăugă, ca 
explicaţie: „Nu-i interesează, înţelegeţi, ce aveţi, dar 
răspunsul trebuie să fie en regle. Trebuie să spuneţi - 
atâta.” 

La un moment dat apare şi domnul însărcinat cu 
problemele financiare. Îşi notează răspunsurile noastre 
înainte să i le fi dat de fapt. Totul este en regle. Iar acum 
ajungem la Stambul, şerpuind printre case ciudate din lemn 
acoperite cu ţiglă, zărind ici şi colo bastioane solide de 
piatră, iar la dreapta noastră, marea. Înnebunitor oraş, 
Stambulul, căci atunci când eşti în el nu-l poţi vedea! Abia 
când părăseşti partea europeană şi traversezi Bosforul spre 
coasta asiatică vezi cu adevărat Stambulul. Dimineaţa asta 
este foarte frumoasă - o dimineaţă limpede, strălucitoare, 
fără ceaţă, cu minaretele moscheilor profilându-se pe cerul 
senin. 

— Sfânta Sofia este foarte frumoasă, spune domnul 
francez. 

Toată lumea este de acord, cu regretabila excepţie a 
persoanei mele. Eu, vai, n-am admirat niciodată Sfânta 
Sofia! O nefericită lipsă de gust, dar asta este. Dimensiunea 
ei mi s-a părut întotdeauna greşită. Ruşinată de ideile mele 
pervertite, păstrez tăcerea. 

Acum urcăm în trenul care ne aşteaptă la Haidar Pacha şi, 
când în sfârşit trenul porneşte, micul dejun - un mic dejun 
pe care îl devorezi ca un lup înfometat! Apoi o încântătoare 
călătorie de-o zi de-a lungul coastei şerpuitoare a Mării 
Marmara, punctată cu insule fermecătoare. Mă gândesc 
pentru a suta oară că mi-ar plăcea să am în stăpânire una 


din acele insule. Ciudată dorinţă asta de a avea o insulă a 
ta! Majoritatea oamenilor suferă de ea mai devreme sau 
mai târziu. Ea îţi simbolizează libertatea minţii, solitudinea, 
eliberarea de toate grijile. Deşi în realitate, presupun, n-ar 
însemna libertate, ci prizonierat. Întreţinerea casei ar 
depinde probabil întru totul de tine. Te-ai vedea silit să scrii 
încontinuu liste lungi cu comenzi de articole de băcănie, să 
faci aranjamente pentru procurarea cărnii şi a pâinii, să faci 
toate treburile casnice, întrucât puţini oameni de serviciu 
ar dori să trăiască pe o insulă, departe de prieteni sau 
cinematografe, fără să comunice barem printr-un autobuz 
cu ai lor. Întotdeauna mi-am imaginat că o insulă în Marea 
Sudului ar fi altceva. Acolo ai putea trândăvi în voie, 
mâncând cele mai bune soiuri de fructe, lipsindu-te de 
farfurii, cuțite şi furculiţe, de spălat, şi de problema grăsimii 
de pe chiuvetă! De fapt, singurii insulari din Marea Sudului 
pe care i-am văzut la masă, mâncau farfurii pline de 
ostropel fierbinte cu carne înotând în grăsime, aşezate pe o 
faţă de masă foarte murdară. 

Nu; o insulă este şi ar trebui să fie o insulă de vis! Pe acea 
insulă nu există măturat, şters praful, făcut paturi, frecat, 
spălat rufe, probleme de hrană, liste de alimente, curăţat 
de cartofi, găleți de gunoi. Pe o insulă de vis nisipul e alb şi 
marea albastră... Şi o casă de basm, probabil, clădită între 
răsărit şi apus, meri, cântece şi aur... 

În acest punct al reflecţiilor mele, Max mă întreabă la ce 
mă gândesc. Răspund simplu: 

— La Paradis! 

Max spune: 

— Ah, aşteaptă să vezi Jaghjagha! 

Întreb dacă este foarte frumoasă, iar Max răspunde că 
habar n-are, dar e un colţ de lume deosebit de interesant şi 
nimeni nu ştie cu adevărat ceva despre el! 

Trenul îşi urmează drumul în susul unor chei, şi marea 
rămâne în urma noastră. 


Dimineaţa următoare ajungem la Porţile Ciliciene şi admir 
cea mai frumoasă privelişte pe care o cunosc. Pare să stea 
pe acoperişul lumii şi să privească în jos la ţinutul 
făgăduinţei şi te simţi cam cum trebuie să se fi simţit Moise. 
Căci nici aici nu există nici o intrare... Frumuseţea de un 
albastru întunecat, ceţos şi catifelat este un ţinut în care nu 
ajungi niciodată; oraşele şi satele reale, când ajungi acolo, 
vor fi doar lumea banală de zi cu zi - nu frumuseţea 
încântătoare care îţi face cu mâna de jos... 

Trenul fluieră. Urcăm din nou în compartiment. 

Mai departe, spre Alep. Şi de la Alep la Beirut, unde 
trebuie să ne aştepte arhitectul nostru şi unde bagajele 
noastre urmează să fie transbordate pentru preliminara 
trecere în revistă a portului şi a regiunii Jaghjagha, ceea ce 
va conduce la alegerea movilei de excavat. 

Căci asta, asemeni doamnei Beeton, este începutul întregii 
afaceri. Mai întâi prinde iepurele, spune acea stimată 
doamnă. 

Aşadar, în cazul nostru, mai întâi găseşti movila. Asta e 
ceea ce suntem pe cale să facem. 

II. Un voiaj de trecere în revistă. 

Beirut! Mare albastră, o plajă arcuită, un lanţ lung de 
munţi albaştri înceţoşaţi. Aceasta este priveliştea de pe 
terasa hotelului. Din dormitorul meu, care dă spre uscat, 
văd o grădină cu plante decorative de un roşu aprins. 
Camera este înaltă, zugrăvită în alb, cu un uşor aspect de 
închisoare. Un lavoar modern completat cu robinete şi 
conductă de colectare dă o notă surprinzător de modernă. 
Deasupra lavoarului şi conectat la robinete este un rezervor 
mare, pătrat, cu capacul mobil. Înăuntru, este plin cu apă 
cu miros stătut, conectată doar la robinetul de apă rece! 

Instalaţiile de apă în Orient sunt pline de capcane. De câte 
ori nu ai surpriza ca robinetul de apă rece să-ţi dea apă 
fierbinte şi cel de apă fierbinte, rece! Şi ce bine îmi 
amintesc o baie, dintr-o cameră de baie nou echipată în stil 
„occidental”, în care un sistem intimidant de apă caldă 


dădea apă opărită în cantităţi terifiante, apa rece nu era de 
obţinut, robinetul de apă caldă refuza să se închidă, iar 
zăvorul de la uşă se înţepenise! 

Pe când contemplu florile cu entuziasm şi facilităţile de 
spălare cu dezgust, aud o bătaie în uşă. Apare un armean 
scund, îndesat, zâmbind linguşitor. 

Deschide gura, arată cu degetul spre fundul gâtului, şi 
rosteşte încurajator: 

— Manger! 

Prin acest procedeu simplu dă limpede de înţeles până şi 
celei mai sărace inteligenţe că prânzul e servit în 
sufragerie. 

Acolo îl găsesc pe Max aşteptându-mă şi pe noul nostru 
arhitect, Mac, pe care încă abia dacă îl cunosc. Peste câteva 
zile vom porni într-o expediţie de trei luni pentru a cerceta 
ţara în căutarea locurilor probabile. Cu noi va merge, în 
calitate de ghid, filosof şi prieten, Hamoudi, timp de mulţi 
ani şef de echipă la Ur şi prieten bun cu soţul meu, şi care 
ne va însoţi între stagiunile din aceste luni de toamnă. 

Mac se ridică şi mă salută politicos şi ne aşezăm în faţa 
unui prânz foarte bun, chiar dacă uşor gras. Fac câteva aşa- 
zise remarci amiabile către Mac, care le blochează efectiv 
răspunzând: 

— Oh, da? Serios? Chiar aşa? 

Mă simt oarecum descurajată. Mă încearcă sentimentul 
neplăcut că tânărul nostru arhitect se va dovedi unul din 
acei oameni care, din când în când, reuşesc să mă facă total 
imbecilă de timiditate. Slavă Domnului, am lăsat de mult în 
urmă zilele în care eram timidă în faţa oricui. La vârsta mea 
medie am dobândit o cantitate bunicică de stăpânire şi 
savoir faire. Când şi când mă felicit că toată această afacere 
prostească s-a sfârşit pentru totdeauna! „Am trecut peste 
asta”, îmi spun fericită. Şi tocmai când îmi zic asta, apare 
nu ştiu ce individ şi mă reduce o dată în plus la idioţenia 
nervoasă. 


E inutil să-mi spun că tânărul Mac este probabil el însuşi 
extrem de timid şi că armura lui defensivă este produsul 
proprie-i timidităţi, fapt rămâne că, în faţa atitudinii lui reci 
superioare, a sprâncenelor uşor înălțate, a aerului lui 
politicos atent la cuvintele care, îmi dau seama, nu merită 
ascultate, mă pleoştesc vizibil şi mă pomenesc spunând 
ceea ce îmi dau pe deplin seama că sunt adevărate prostii. 
Spre sfârşitul mesei, Mac îmi administrează un reproş. 

— Fără doar şi poate, spune el blând ca răspuns la o 
afirmaţie disperată a mea despre cornul francez, asta nu 
este aşa, nu? 

Fireşte, are perfectă dreptate. Nu e aşa. 

După prânz, Max mă întreabă ce părere am despre Mac. îi 
răspund prudentă că pare cam tăcut. Asta, spune Max, e un 
lucru, excelent. Habar n-am eu, spune el, cum e să fii înfipt 
în mijlocul deşertului cu cineva căruia nu-i tace o clipă 
gura! 

— L-am ales tocmai pentru că mi s-a părut genul de om 
tăcut. 

Recunosc că există ceva în asta. Max o dă înainte şi spune 
că, probabil, Mac e timid, dar îşi va da el drumul curând. 

— Probabil că e îngrozit de tine, adăugă el cu amabilitate. 

Reflectez asupra acestui lucru stimulator, dar nu mă simt 
convinsă. 

Încerc, totuşi, să-mi ofer o mică argumentaţie mentală. 

În primul rând, îmi spun, eşti destul de bătrână ca să-i fii 
mamă. Mai eşti şi scriitoare - o scriitoare bine cunoscută. 
Vai, unul din personajele tale a fost cheia unui careu de 
cuvinte încrucişate din Times. (Nivelul de sus al faimei!). Ba 
mai mult, eşti soţia şefului expediției! Aşa că, dacă e ca 
cineva să-i dea peste nas cuiva, tu îi vei da peste nas 
tânărului şi nu tânărul ţie. 

Mai târziu hotărâm să mergem la ceai şi pornesc spre 
camera lui Mac ca să-l invit să meargă cu noi. Sunt hotărâtă 
să fiu naturală şi prietenoasă. 


Camera este incredibil de ordonată, iar Mac stă pe un pled 
împăturit scriind în jurnal, Ridică ochii într-o întrebare 
politicoasă. 

— N-ai vrea să ieşi cu noi în oraş să luăm ceaiul? 

Mac se ridică. 

— Mulţumesc. 

— După aceea, cred că ţi-ar plăcea să explorezi oraşul, 
sugerez eu. E amuzant să arunci o privire printr-un loc nou. 

Mac înălţă uşor din sprâncene şi spune rece: 

— Serios? 

Oarecum dezumflată, o iau pe hol spre locul unde ne 
aşteaptă Max. Mac serveşte un ceai copios într-o tăcere 
fericită. Max îşi consumă ceaiul în prezent, dar mintea lui e 
pe la anul 4000 î. Hr. 

În timp ce dă gata ultima prăjitură, îşi iese din reverie cu o 
tresărire bruscă şi propune să mergem să vedem care mai 
e situaţia cu camionul nostru. 

Ne ducem de îndată să ne uităm la camionul nostru - un 
şasiu de Ford pe care se construieşte o caroserie indigenă. 
A trebuit să ne mulţumim cu asta, întrucât a fost imposibil 
de obţinut un camion la mâna a doua într-o stare suficient 
de bună. 

Caroseria pare hotărât optimistă, de natură Inshallah, şi 
toată treaba are o înfăţişare demnă şi trufaşă, lucru suspect 
de bun ca să fie adevărat. Max e puţin îngrijorat de 
neapariţia lui Hamoudi, care până la data asta trebuia să fie 
cu noi în Beirut. 

Mac dispreţuieşte ideea de a vedea oraşul şi se întoarce în 
dormitorul lui ca să se aşeze pe pled şi să scrie în jurnal. 
Fac speculaţii interesante cu privire la ce scrie el în jurnal. 

O deşteptare matinală. La cinci a.M. Uşa dormitorului 
nostru se deschide şi un glas anunţă în arabă: 

— A sosit şeful vostru de echipă! 

Hamoudi şi doi fii ai săi năvălesc în cameră cu farmecul 
impetuos care îi caracterizează, strângându-ne mâinile şi 
lipindu-ni-le de frunţile lor. „Shlon kefek?” (Cum vă 


simţiţi?). „Kullish zen”. (Foarte bine). „El hamdu lillah!” 
(Lăudat fie Dumnezeu!). 

Scuturându-ne de ceața somnului comandăm ceai, iar 
Hamoudi şi fii săi se instalează confortabil pe podea şi fac 
schimb de noutăţi cu Max. Bariera limbajului mă exclude 
din conversaţia lor. Am epuizat toată araba pe care o ştiu. 
Tânjesc de dor după somn şi chiar îmi doresc ca familia 
Hamoudi să-şi fi amânat salutul pentru o oră mai 
rezonabilă. Totuşi, îmi dau seama că pentru el o astfel de 
sosire este cel mai firesc lucru din lume. 

Ceaiul împrăştie negura somnului, şi Hamoudi îmi 
adresează diverse remarci pe care Max mi le traduce, şi tot 
aşa şi răspunsurile mele. Toţi trei zâmbesc de fericire şi îmi 
dau seama din nou ce oameni încântători sunt. 

Pregătirile sunt acum în plin avânt - cumpărarea de 
provizii; angajarea unui şofer şi a unui bucătar; vizite la 
Serviciul de Antichităţi; un prânz încântător cu monsieur 
Seyrig, directorul, şi fermecătoarea lui soţie. Nimeni n-ar 
putea fi mai amabili cu noi decât ei şi, întâmplător, prânzul 
e delicios. 

Nefiind de acord cu părerea vameşului turc precum că am 
prea mulţi pantofi, merg să-mi mai cumpăr pantofi! E o 
încântare să cumperi pantofi în Beirut. Dacă n-au măsura 
ta, ţi-i fac în două zile, din piele bună, şi ţi se potrivesc 
perfect. Trebuie să recunosc că a cumpăra pantofi e o 
slăbiciune a mea. N-am să îndrăznesc să mă întorc acasă 
prin Turcia! 

Hoinărim prin cartierele indigene şi cumpărăm metri 
întregi de material interesant - un fel de mătase groasă, 
albă, brodată cu fir auriu sau albastru închis. Cumpărăm 
abas de mătase de trimis acasă drept cadouri. Max e 
fascinat de toate sortimentele diferite de pâine. Oricui, care 
are sânge francez, îi place pâinea bună. Pentru un francez 
pâinea înseamnă mai mult decât orice gen de mâncare. Am 
auzit un ofiţer din Serviciile Speciale spunând despre un 
coleg dintr-un avanpost de frontieră izolat: „Ce pauvre 


garcon! Îl n'a meme pas de pain lă bas, seulement la galette 
Kurde!”, cu adâncă milă, din tot sufletul. 

Avem, de asemenea, târguieli lungi şi complicate cu banca. 
Sunt uluită, ca întotdeauna în Orient, de reținerea băncilor 
de a face indiferent ce afacere. Sunt politicoşi, fermecători, 
dar nerăbdători să evite orice tranzacţie concretă. „Oui, 
oui!” murmură compătimitori. „Ecrivez une lettre!”. Şi se 
domolesc din nou cu un oftat de uşurare de a fi amânat 
orice acţiune. 

Când acţiunea le este impusă cu forţa, se răzbună printr- 
un sistem complicat de „les timbres”. Fiecare document, 
fiecare cec, fiecare tranzacţie de orice fel, este reţinută şi 
complicată de o cerere de „les timbres”. Continuu se scot 
din pungă sume mici. Când totul este, crezi tu, terminat, 
iată că mai apare un jaf! 

— Et deux francs cinquante centimes pour les timbres, s'il 
vous plaiît. 

Totuşi, în cele din urmă, tranzacţiile sunt încheiate, 
scrisorile scrise, incredibilul număr de timbru lipite. Cu un 
oftat de uşurare, funcţionarul de la bancă întrevede o 
perspectivă de a scăpa în sfârşit de noi. În timp ce părăsim 
banca, îl auzim spunând cu fermitate altui client inoportun: 
„Ecrivez une lettre, s'il vous plait”. 

Mai rămâne totuşi angajarea unui bucătar şi a unui şofer. 

Problema şoferului se rezolvă prima. Hamoudi soseşte, 
zâmbind, şi ne informează că avem noroc - ne-a făcut rost 
de un şofer excelent. 

Cum, întrebă Max, a obţinut Hamoudi această comoară? 
Foarte simplu, se pare. Stătea pe faleză şi, neavând nici o 
slujbă de câtva timp, şi fiind complet lefter, s-a oferit sa vină 

foarte ieftin. Astfel, dintr-un foc, am făcut economie! 

Dar există vreo modalitate să ştim dacă e şofer bun? 
Hamoudi înlătură cu o fluturare din mână o astfel de 
întrebare. Un brutar e un om care bagă pâinea în cuptor şi 
o coace. Un şofer e un om care ia o maşină şi o conduce. 


Max, fără vreun entuziasm exagerat, acceptă să-l angajeze 
pe Abdullah în lipsă de ceva mai bun, şi Abdullah este supus 
unui interviu. Seamănă mult cu o cămilă şi Max spune cu un 
oftat că, în tot cazul, pare idiot, or asta întotdeauna e un 
lucru mulţumitor. Întreb de ce, iar Max spune pentru că nu 
va avea atâta minte ca să fie necinstit. 

În ultima noastră după-amiază în Beirut ne ducem cu 
maşina la Râul Câinelui, Nahr el Kelb. Aici, într-un canal 
împădurit care pătrunde pe uscat, se află o cafenea unde 
poţi să bei cafea, iar apoi să hoinăreşti în voie pe o potecă 
umbroasă. 

Dar adevărata fascinaţie a Nahr el Kelb stă în inscripţiile 
cioplite în stânca unde o potecă duce sus la trecătoarea de 
mai sus de Liban. Căci aici, în războaie fără de număr, au 
mărşăluit armate şi şi-au lăsat amprenta. 

lată hieroglife egiptene - de pe timpul lui Ramses II - şi 
inscripţii făcute de oştile asiriene şi babiloniene. Există şi 
reprezentarea lui Tiglathpileser I. Sennacherib a lăsat o 
inscripţie în anul 701 î. Hr. Alexandru şi-a lăsat şi el urma 
trecerii pe aici. Esarhaddon şi Nabucodonosor şi-au 
comemorat victoriile şi, în sfârşit, înlănţuindu-se cu 
antichitatea, armata lui Allenby şi-a scris numele şi inițialele 
în 1917. Nu mă plictisesc niciodată să mă uit la Stânca 
încrustată. Aici istoria se face cunoscută... 

Mă ia valul şi remarc către Mac că toate astea sunt foarte 
palpitante, nu-i aşa? 

Mac îşi înalţă politicos sprâncenele şi spune cu un glas 
total lipsit de interes că, fireşte, este foarte interesant... 

Sosirea şi încărcarea camionului nostru este următoarea 
senzaţie. Caroseria camionului este supraîncărcată în 
partea superioară. Se bălăbăne şi se scufundă, dar respiră 
un asemenea aer de demnitate - maiestate chiar - încât îl 
botezăm pe loc Queen Mary3. 

Pe lângă Queen Mary, închiriem şi un „taxi” - un Citroen 
condus de un armean prietenos pe nume Aristide. Angajăm 
şi un bucătar cu aspect oarecum melancolic ('Isa), ale cărui 


referinţe sunt atât de bune încât par de-a dreptul suspecte. 
Şi, în sfârşit, soseşte ziua cea mare şi ne legăm - Max, 
Hamoudi, eu, Mac, Abdullah şi 'Isa - să fim tovarăşi la bine 
şi la rău pentru următoarele trei luni. 

Prima noastră descoperire este că Abdullah este cel mai 
prost şofer imaginabil, a doua că bucătarul nu e nici el prea 
bun, a treia că Aristide e bun şofer, dar că are un taxi 
incredibil de prost! 

leşim din Beirut şi pornim pe şoseaua de coastă. Trecem 
de Nahr el Kelb şi ne continuăm drumul având marea în 
stânga. Trecem pe lângă mici ciorchini de case albe şi 
golfuleţe cu plaje de nisip între stânci. Tânjesc să oprim şi 
să fac o baie, dar acum am pornit în adevărata afacere a 
vieţii. Curând, prea curând, vom întoarce spatele mării 
adâncindu-ne în uscat şi, după aceea, timp de multe luni, nu 
vom mai vedea marea. 

Aristide claxonează fără încetare în stil sirian. În spatele 
nostru, Queen Mary urcă şi se cufundă ca un vapor pe 
mare, cu caroseria lui supraîncărcată în partea de sus. 

Trecem de Byblos şi acum pâlcurile de case albe sunt mai 
puţine şi mai distanţate. La dreapta noastră se află coama 
stâncoasă a unui deal. 

Şi în cele din urmă cotim şi abordăm uscatul în drum spre 
Homs. 

În Horns există un hotel foarte bun - un hotel grozav, ne 
spune Hamoudi. 

Grandoarea hotelului se dovedeşte a consta în principal în 
clădirea însăşi. Este spațioasă, cu imense coridoare de 
piatră. Instalaţiile, vai, funcţionează prea bine! 
Dormitoarele vaste conţin prea puţine lucruri în sensul 
confortului. Ne uităm cu respect la ale noastre, apoi Max şi 
cu mine plecăm să vedem oraşul. Mac, descoperim noi, stă 
pe marginea patului său, cu pătura împăturită sub el, 
scriind de zor în jurnal. (Ce tot scrie Mac în jurnal? Nu 
manifestă nici un entuziasm să arunce o privire la Homs). 

Probabil că are dreptate, căci nu sunt prea multe de văzut. 


Mâncăm o masă pseudo-europeană prost gătită şi ne 
ducem la culcare. 

Ieri călătoream în spaţiul civilizaţiei. Astăzi, în mod brusc, 
lăsăm civilizaţia în urmă. Preţ de o oră sau două nu se vede 
nicăieri strop de verdeață. Totul este un pustiu maroniu, 
nisipos. Drumurile par derutante. Uneori, la intervale rare, 
întâlnim un camion care apare brusc de nicăieri. 

Este foarte cald. Zăpuşeala şi denivelările drumului şi 
suspensia proastă a taxiului, şi praful pe care îl înghiţi şi 
care ţi se lipeşte de faţă făcând-o năclăioasă, fac să mă 
apuce o durere de cap violentă. 

Această lume vastă despuiată de vegetaţie are ceva 
înfricoşător şi totuşi fascinant. "Ţinutul nu e plat precum 
deşertul dintre Damasc şi Bagdad. Aici urci şi cobori. le 
simţi puţin ca şi cum ai fi devenit un grăunte de nisip 
printre castelele de nisip pe care le-ai construit în copilărie 
pe plajă. 

lar apoi, după şapte ore de zăpuşeală şi monotonie şi 
pustietate - Palmyra! 

Asta, cred eu, este farmecul Palmyrei - frumuseţea ei 
suplă şi albicioasă înălțându-se fantastic în mijlocul nisipului 
fierbinte. Este încântătoare şi fantastică şi de necrezut, cu 
toată neplauzibilitatea teatrală a unui vis. Curți şi temple şi 
coloane în ruină... 

Niciodată n-am fost în stare să mă hotărăsc ce cred cu 
adevărat despre Palmyra. Ea a avut întotdeauna pentru 
mine calitatea de vis a acelei prime viziuni. Capul care mă 
doare şi ochii o fac mai mult ca niciodată să pară o 
halucinație. Nu e - nu poate fi - reală. 

Dar dintr-o dată ne aflăm în mijlocul oamenilor - o mulţime 
de turişti francezi veseli, râzând şi vorbind şi ţăcănind 
aparatele de fotografiat. Tragem în faţa unei clădiri 
frumoase - hotelul. 

Max mă previne în grabă: 

— Să nu iei în seamă mirosul. Îţi ia ceva timp să te 
obişnuieşti cu el. 


Chiar că îmi ia! Hotelul e fermecător înăuntru, aranjat cu 
adevărat gust şi şarm. Dar mirosul de apă stătută din baie 
este foarte puternic. 

— E un miros sănătos, mă linişteşte Max. 

Iar fermecătorul domn în vârstă care este, am înţeles, 
proprietarul hotelului, spuse cu mare emfază: 

— Mauvaise odeur, oui! Malsain, non! 

Aşa că s-a rezolvat! Şi, oricum, nu-mi pasă. lau aspirină şi 
beau ceai şi zac pe pat. Mai târziu, spun eu, am să facun 
tur al oraşului, dar acum nu vreau decât întuneric şi linişte. 

În sinea mea mă simt puţin nefericită. Am să fiu oare un 
prost călător - eu, căreia întotdeauna i-a plăcut să şofeze? 

Oricum, o oră mai târziu mă trezesc complet refăcută şi 
nerăbdătoare să văd ce se poate vedea. 

Până şi Mac se lasă rupt, pentru prima dată, de jurnalul 
lui. 

leşim să vedem priveliştea, şi petrecem o după-amiază 
încântătoare. 

Când ajungem în cel mai îndepărtat punct de hotel, dăm 
peste un grup de francezi, aflat în mare încurcătură. Una 
dintre femei, care poartă (ca noi toate) pantofi cu toc înalt, 
şi-a rupt tocul şi se confruntă cu imposibilitatea de a 
parcurge distanţa până la hotel. Se pare că au ajuns până 
aici cu un taxi, iar taxiul s-a stricat. Aruncăm o privire 
asupra lui. În ţara asta se pare că nu există decât un singur 
tip de taxi. Vehiculul este imposibil de distins de al nostru - 
acelaşi capitonaj jerpelit şi aerul general de a fi legat cu 
sfoară. Şoferul, un sirian înalt, deşirat, îşi bagă şi el nasul 
într-un mod defetist. 

Scutură din cap. Grupul francez explică. Au sosit aici ieri 
cu avionul, şi vor pleca mâine la fel. Acest taxi a fost 
închiriat la hotel pentru o după-amiază şi acum s-a defectat. 
Ce se va face sărmana madame? 

— Impossible de marcher, n'est ce pas, avec un soulier 
seulement. 


Ne exprimăm condoleanţele şi Max, galant, pune la bătaie 
taxiul nostru. Acesta poate face două drumuri şi să ne ducă 
pe toţi înapoi. 

Propunerea este primită cu aclamații şi profunde 
mulţumiri şi Max pleacă la hotel să aducă taxiul. 

Fraternizez cu doamnele franţuzoaice, iar Mac se retrage 
în spatele unui zid impenetrabil de rezervă. Scoate un sec 
„Oui” sau „Non” la orice tentativă de conversaţie şi, curând, 
Slavă Domnului, este lăsat în pace. Doamnele franţuzoaice 
manifestă un interes fermecător faţă de călătoria noastră. 

— Ah, Madame, vous faites le camping? 

Sunt fascinată de frază. Le camping. Asta cataloghează 
definitiv aventura noastră ca sport! 

— Ce plăcut trebuie să fie, spune altă doamnă, să faci le 
camping. 

— Da, răspund, va fi foarte plăcut. 

Timpul trece, noi sporovăim şi râdem. Brusc, spre, marea 
mea uimire, apare bălăbănindu-se Queen Mary. Max, cu o 
faţă mânioasă, se afla la volan. 

Întreb de ce n-a adus taxiul. 

— Pentru că, răspunde Max furios, taxiul e aici. Şi arată cu 
degetul la maşina încăpăţânată în care sirianul deşirat se 
mai uită încă optimist. 

Izbucneşte un cor de exclamaţii de mirare şi îmi dau 
seama de ce maşina mi se păruse atât de cunoscută! 

— Dar, strigă doamna franţuzoaică, ăsta e taxiul pe care l- 
am închiriat la hotel! 

— Cu toate astea, explică Max, e taxiul nostru. 

Explicaţiile cu Aristide au fost un chin. Niciuna din părţi n- 
a apreciat punctul de vedere al celeilalte. 

— N-am închiriat taxiul şi pe tine pentru trei luni? Strigă 
Max. lar tu îl dai altora pe la spatele meu în acest mod 
ruşinos! 

— Dar, spuse Aristide cu un aer de inocenţă jignită, nu mi- 
aţi spus că dumneavoastră personal nu o să-l folosiţi în 
după-amiaza asta? Era normal, deci, să profit de ocazia de a 


mai câştiga nişte bani. Am aranjat cu un prieten ca să ia 
acest grup şi să facă turul Palmyrei. De ce vă deranjează 
asta, din moment ce n-aţi vrut să vă suiţi dumneavoastră în 
maşină? 

— Mă deranjează, spuse Max, întrucât, în primul rând, nu 
ăsta a fost aranjamentul nostru; iar în al doilea rând, 
maşina are nevoie acum de reparaţii şi după toate 
probabilitățile nu va fi în stare să plece mâine! 

— În privinţa asta, spuse Aristide, nu vă neliniştiţi. Dacă e 
nevoie, prietenul meu şi cu mine nu vom dormi toată 
noaptea! 

Max răspunde scurt că ar fi bine s-o facă. 

Cert este că dimineaţa următoare credinciosul taxi ne 
aşteaptă în faţa uşii, având la volan un Aristide zâmbitor şi 
încă total neconvins că a păcătuit. 

Astăzi ajungem la Deir ez-Zor, pe Eufrat. Este foarte cald. 
Oraşul miroase şi nu e atrăgător. Serviciile Speciale ne pun 
la dispoziţie nişte camere, deoarece aici nu există nici un 
hotel european. Priveliştea fluviului lat şi cafeniu este 
atrăgătoare. Ofiţerul francez mă întreabă amabil de 
sănătate şi speră că voiajul cu maşina prin căldură nu m-a 
dat gata. 

— Madame Jacquot, soţia generalului nostru, era 
completement dărâmată când a ajuns. 

Termenul îmi dă de gândit. Sper ca, la rândul meu, să nu 
fiu completement dărâmată la sfârşitul voiajului nostru de 
recunoaştere. 

Cumpărăm legume şi cantităţi mari de ouă şi, cu Queen 
Mary plin până în punctul de a i se rupe arcurile, o luăm din 
loc, de data asta pentru a începe trecerea în revistă propriu 
zisă. 

Busaira! Aici există un post de poliţie. Este un loc în care 
Max îşi pusese mari speranţe, deoarece se află la joncţiunea 
Eufratului cu Haburul. Roman Circesium este pe malul 
opus. 


Busaira se dovedeşte, totuşi, dezamăgitoare. Nu există 
vreo urmă de aşezare antică alta decât romană, lucru care 
este tratat cu dezgustul corespunzător. „Min Ziman er 
Rum”, spune Hamoudi, clătinând din cap cu dispreţ, şi îl 
imit ascultătoare. 

Căci, din punctul nostru de vedere, romanii sunt deranjant 
de moderni - copiii de ieri. Interesul nostru începe în al 
doilea mileniu î. Hr., cu diferitele averi ale hitiţilor, şi, mai 
ales, vrem să descoperim mai multe despre dinastia 
Mitanni, aventurieri străini despre care se cunosc puţine 
lucruri, dar a căror dinastie a înflorit în acest colţ de lume şi 
a cărei capitală, cetatea Washshukkanni, a rămas încă de 
identificat. O castă guvernantă de războinici care şi-au 
impus regulile asupra ţării şi care au contractat căsătorii cu 
casa regală a Egiptului şi care erau, se pare, buni călăreţi, 
întrucât s-a găsit un tratat despre îngrijirea şi dresarea 
cailor, scris de un anume Kikkouli, un bărbat din neamul 
mitanilor. 

Şi din această perioadă tot mai înapoi, desigur, la epocile 
întunecate ale preistoriei - o perioadă fără documente 
scrise, în care doar oalele de lut şi planurile caselor şi 
amuletele şi podoabele şi mărgelele, rămân martori muţi ai 
vieţii trăite de oameni. 

Cum Busaira ne-a dezamăgit, plecăm mai departe spre 
Meyadin, mai spre sud, deşi Max nu-şi pune prea multe 
speranţe în el. După aceea vom porni spre nord, în susul 
malului stâng al râului Habur. 

În Busaira am văzut prima dată Haburul, care până acum 
era pentru mine doar un nume, deşi un nume des revenit 
pe buzele lui Max. 

— Habur - ăsta e locul! Spune Max, şi continuă: lar dacă 
nu găsim ce dorim pe Habur, vom continua pe Jaghjagha! 

E prima dată când aud numele ăsta. 

— Ce e Jaghjagha? Întreb. 

Max îmi spune cu blândeţe că presupune că n-am auzit 
niciodată de Jaghjagha. O mulţime de oameni n-au auzit, 


conchide el. 

Îmi însuşesc vina şi adaug că, până să-l fi menţionat el, nu 
auzisem nici de Habur. Asta chiar îl surprinde. 

— Nu ştiai, întrebă el minunându-se de şocanta mea 
ignoranță, că Tell Halaf este pe Habur? 

Glasul său coboară în semn de respect în timp ce vorbeşte 
despre acea renumită aşezare a olăritului preistoric. 

Clatin din cap şi îndrăznesc să subliniez că dacă nu m-aş fi 
măritat cu el probabil că n-aş fi auzit în veci de Tell Halaf! 

Pot să spun că întotdeauna este foarte dificil să le explici 
oamenilor locurile în care facem săpături. 

Primul meu răspuns este de obicei un cuvânt - Siria. 

— Oh! Spuse interlocutorul de rând, deja uşor derutat. O 
cută apare pe fruntea lui sau a ei. Da, desigur - Siria... 
Amintiri biblice se agită. Stai să văd, asta-i Palestina, nu-i 
aşa? 

— E lângă Palestina, răspund încurajator. Ştii... Mai în 
susul coastei. 

Indicaţia asta nu prea ajută pentru că Palestina, fiind de 
regulă conectată cu istoria Bibliei şi mai puţin cu situarea ei 
geografică, duce la asociaţii de idei pur religioase. 

— Nu pot s-o plasez. Cuta se adânceşte. Pe unde faceţi 
săpături... Adică, pe lângă ce oraş? 

— Pe lângă nici un oraş. În apropiere de graniţa cu Turcia 
şi Irakul. 

Atunci pe faţa interlocutorului se aşterne o expresie 
deznădăjduită. 

— Dar trebuie să existe un oraş pe aproape! 

— Alep e la vreo două sute de mile distanţă, spun. 

Interlocutorul oftează şi renunţă. Apoi, înseninându-se, 
întrebă ce mâncăm. 

— Numai curmale, presupun. 

Când îi spun că avem carne de oaie, pui, ouă, orez, fasole 
franţuzească, vinete, castraveți, în sezon portocale şi 
banane, se uită cu reproş la mine. 

— Eu nu numesc asta privaţiune. 


La Meyadin începe le camping. 

Un scaun e instalat pentru mine şi şed cu grandoare în 
mijlocul unei curţi mari, sau khan, în timp ce Max, Mac, 
Hamoudi şi Abdullah se luptă să ridice corturile. 

Nu încape nici o îndoială că am un rol privilegiat în 
povestea asta. Spectacolul e deosebit de distractiv. Bate un 
vânt puternic, deşertic, şi toţi sunt nepricepuţi la treaba 
asta. Abdullah înalţă apeluri la milă şi îndurare din partea 
lui Dumnezeu, armeanul Aristide cere ajutor sfinţilor, 
Hamoudi scoate ţipete sălbatice de încurajare şi râde, Max 
proferează sudălmi furioase. Numai Mac trudeşte în tăcere, 
deşi când şi când bombăne un cuvânt în surdină. 

În cele din urmă totul e gata. Corturile arată puţin bete, 
puţin strâmbe, dar s-au ridicat. Ne uităm cu toţii în a-l 
blestema pe bucătar care, în loc să prepare masa, a căscat 
gura la spectacol. Totuşi, avem câteva conserve utile care 
sunt deschise, ceaiul făcut, iar acum, în timp ce soarele 
coboară şi vântul se domoleşte şi se lasă o răcoare 
neaşteptată, ne ducem la culcare. Este prima mea 
experienţă de a mă căzni să intru într-un sac de dormit. 
Este nevoie de eforturile reunite ale lui Max şi ale mele, dar 
o dată înăuntru, mă simt nesperat de confortabil. 
Întotdeauna când plec în străinătate iau cu mine o pernă 
bună, moale - pentru mine, în asta constă toată diferenţa 
dintre confort şi mizerie. 

Îi spun fericită lui Max: 

— Cred că îmi place să dorm în cort. 

Apoi, brusc, îmi vine un gând. 

— Nu crezi, nu-i aşa, că la noapte vor alerga peste mine 
şobolani, sau şoareci, sau ceva? 

— Fii sigură, spune voios şi somnoros Max. 

Diger acest gând când mă cuprinde somnul, iar când mă 
trezesc aflu că e cinci a.m., timpul să mă scol şi să încep o 
nouă zi. 

Movilele din imediata vecinătate a Meyadinului se 
dovedesc neatractive. 


— Romane! Murmură Max cu dezgust. 

Asta e ultimul lui cuvânt de dispreţ. Înăbuşindu-mi orice 
cugetare că romanii au fost un popor interesant, îi ţin isonul 
şi spun pe acelaşi ton „Romane!” şi arunc un fragment de 
ulcică dispreţuită. 

— Min Ziman... er Rum, spune Hamoudi. 

După-amiază ne ducem să vedem săpăturile americane de 
la Doura. Este o vizită plăcută şi ei se poartă fermecător cu 
noi. Iotuşi, interesul meu faţă de descoperiri şi constatări se 
ofileşte, şi mi-e tot mai greu să ascult sau să particip la 
conversaţie. 

Relatarea lor despre dificultăţile iniţiale de a face rost de 
lucrători este amuzantă. 

Munca pe salariu este o idee absolut nouă în acest colţ de 
lume izolat. Expediția s-a pomenit confruntată cu refuzuri 
categorice sau cu incapacitatea de a înţelege. În disperare 
de cauză au apelat la autorităţile militare franceze. 
Răspunsul a fost prompt şi eficient. Francezii au arestat 
două sute de indigeni, sau cât o fi fost nevoie, şi i-au trimis 
la muncă. Prizonierii erau prietenoşi, extrem de bine 
dispuşi şi păreau să le placă mult munca. Li s-a spus să se 
întoarcă a doua zi, dar nu s-au întors. larăşi s-a apelat la 
ajutorul francezilor, şi iarăşi au arestat lucrători. larăşi 
oamenii au muncit cu evidentă satisfacţie. Totuşi, iarăşi n-au 
revenit la muncă, şi iarăşi s-a trecut la arestul militar. 

În final problema a fost elucidată. 

— Nu vă place să lucraţi pentru noi? 

— Ba da, cum să nu, de ce să nu ne placă? Nu avem nimic 
de făcut acasă. 

— Atunci de ce nu veniţi în fiecare zi? 

— Dorim să venim, bine-nţeles, dar trebuie să-i aşteptăm 
pe “asker (soldaţi) să ne ia. Să ştiţi că am fost foarte 
indignaţi când n-au venit să ne ia! E datoria lor! 

— Dar noi vrem să lucraţi pentru noi fără să fiţi aduşi de 
“asker! 

— Asta e o idee foarte ciudată! 


La sfârşitul unei săptămâni au fost plătiţi, şi asta a pus 
capac uimirii lor. 

Cinstit, spuneau ei, nu pricepeau deloc metodele 
străinilor! 

— 'asker-ii francezi comandă aici. Normal, e dreptul lor să 
ne adune, să ne bage la închisoare sau să ne trimită să 
săpăm pământul pentru voi. Dar de ce ne daţi bani? Pentru 
ce sunt banii? Asta n-are nici o logică. 

Totuşi, în final, ciudatele obiceiuri ale Occidentului au fost 
acceptate, deşi cu bombăneli şi clătinări din cap. Erau 
plătiţi o dată pe săptămână. Dar o vagă pică împotriva 
“asker-ilor tot a rămas. Sarcina 'asker-ilor era să-i aducă 
zilnic! 

Adevărată sau nu, povestea e frumoasă! Îmi doresc doar 
să mă pot simţi mai inteligentă. Ce se întâmplă cu mine? 
Când ajung înapoi în tabără capul îmi vâjâie. Îmi iau 
temperatura şi constat că am treizeci şi nouă cu doi! De 
asemenea, mă doare mijlocul şi mă simt extrem de slăbită. 
Sunt bucuroasă să mă târăsc în sacul meu şi să dorm, 
sărind peste cină. 

Max arată îngrijorat în dimineaţa asta şi mă întrebă cum 
mă simt. Gem şi spun: „Ca moartea!” El arată şi mai 
îngrijorat. Mă întreabă dacă cred că sunt cu adevărat 
bolnavă. 

Îl liniştesc în această privinţă. Sunt deranjată la stomac, 
lucru total neplăcut când te afli în plin deşert. Max nu mă 
poate lăsa singură în urmă şi, în tot cazul, în timpul zilei, în 
cort, temperatura atinge patruzeci şi trei de grade! 
Cercetarea zonei trebuie să continue. Stau ghemuită în 
maşină, bălăbănindu-mă de colo-colo, arzând de febră. 
Când ajungem la o movilă, cobor şi mă întind la umbra lui 
Queen Mary, în timp ce Max şi cu Mac cutreieră movila, 
examinând-o. 

Următoarele patru zile sunt un adevărat iad! Una din 
poveştile lui Hamoudi pare deosebit de potrivită - 
încântătoarea soţie a unui sultan, pe care acesta o răpise, 


se văita zi şi noapte la Allah că nu avea companie şi că era 
singură în deşert. 

— În cele din urmă, sătul de atâta văicăreală, Allah i-a 
trimis companie. l-a trimis muştele! 

Sunt deosebit de pornită împotriva încântătoarei doamne 
că a stârnit mânia lui Allah! E imposibil să te odihneşti din 
pricina norilor de muşte. 

Regret amarnic că am venit în expediţia asta dar reuşesc 
să n-o spun. După patru zile de nemâncare în afară de ceai 
slab fără lapte, îmi revin brusc. Viaţa e iarăşi frumoasă. 
Mănânc un prânz copios compus din orez şi tocană de 
legume înotând în grăsime. Mi se pare cel mai delicios lucru 
pe care l-am gustat vreodată! 

După aceea, urcăm movila lângă care ne-am instalat 
tabăra - Tell Suwar, pe malul stâng al Haburului. Aici nu 
există nimic - nu sat, nu tu locuinţă de orice fel nici măcar 
corturi de beduini. 

Deasupra e luna, iar sub noi, şerpuind, Haburul descriind 
un S mare. După zăpuşeala zilei, aerul nopţii miroase 
plăcut. Spun: 

— Ce movilă încântătoare! Nu putem săpa aici? 

Max clatină din cap cu tristeţe şi pronunţă cuvântul de 
osândă. 

— Romană. 

— Ce păcat! Un loc atât de încântător! 

Ţi-am spus eu că Habur e locul. De o parte şi de alta în 
lungul lui sunt numai ell-uri. 

Câteva zile nu mă interesaseră deloc Tell-urile, dar mă 
bucur să aflu că n-am pierdut mare lucru. 

— Eşti sigur că nu există aici niciuna din chestiile pe carele 
cauţi? Întreb cu jind. Am făcut o pasiune pentru Tell Suwar. 

— Ba da, fireşte că există, dar e dedesubt. Ar trebui să 
săpăm mai jos de stratul roman, or avem altceva mai bun de 
făcut decât să ne chinuim atât. 

Oftez şi îngân: 

— E atât de linişte aici şi atâta pace... Nu zăreşti un suflet. 


În acel moment apare absolut din neant un om foarte 
bătrân. 

De unde a venit? Urcă agale panta movilei, fără grabă. Are 
o barbă lungă şi albă şi o demnitate inefabilă. 

Îl salută politicos pe Max. 

— Cum vă simţiţi. 

— Bine. Dumneavoastră? 

— Bine. 

— Lăudat fie Dumnezeu! 

— Lăudat fie Dumnezeu! 

Se aşeză lângă noi. Se aşterne o lungă tăcere - acea 
tăcere politicoasă a bunelor maniere care e atât de 
odihnitoare după graba Occidentului. 

În cele din urmă bătrânul îl întrebă pe Max cum îl cheamă. 
Max îi spune. Bătrânul reflectează. 

— Milwan, repetă el. Milwan... Ce uşor! Ce luminos! Ce 
frumos! 

Mai stă puţin cu noi. Apoi, tot atât de liniştit cum a apărut, 
ne părăseşte. Nu-l mai revedem. 

Cu sănătate refăcută, încep cu adevărat să mă distrez, în 
fiecare dimineaţă pornim în zori, examinăm fiecare movilă 
la care ajungem, îi dăm târcoale de mai multe ori, culegând 
orice ciob de oală de lut. Apoi comparăm rezultatele şi Max 
opreşte specimenele care sunt utile, băgându-le într-un 
săculeţ de pânză, cu etichete pe ele. 

Între noi se iscă o adevărată competiţie cu privire la cine 
găseşte mostra cea mai valoroasă a zilei. 

Încep să înţeleg de ce arheologii au obiceiul de a merge cu 
ochii în pământ. Curând, cuget eu, eu însămi am să uit să 
mă mai uit în jurul meu sau către orizont. Am să merg 
uitându-mă în jos la picioare, ca şi cum acolo zace interesul. 

Mă izbeşte, ca de atâtea ori înainte, fundamentala 
diferenţă de rasă. Nimic n-ar putea contrasta mai mult ca 
atitudinea faţă de bani a celor doi şoferi ai noştri. Abdullah 
cu greu lasă să treacă o zi fără să pretindă un avans din 
salariu. Dacă ar fi după el, şi-ar lua toţi banii în avans şi, îmi 


imaginez eu, s-ar evapora înainte ca săptămâna să se fi 
încheiat. Cu darul risipei tipic arăbesc, i-ar face praf la 
cafenea. Ce mare s-ar da! Şi-ar face „un renume”. 

Aristide, armeanul, a manifestat cea mai mare opoziţie de 
a i se plăti un penny din salariu. „Îl veţi păstra pentru mine, 
Khwaja, până se termină călătoria. Dacă vreau bani pentru 
vreo mică cheltuială, vin eu la dumneavoastră”. Până acum 
a cerut doar patru pence din salariul lui - ca să-şi cumpere 
o pereche de şosete. 

Bărbia lui este acum împodobită cu o barbă scurtă, ceea 
ce îl face să semene cu un personaj biblic. Este mai ieftin să 
nu te razi, ne explică el. Când economiseşti bani, de ce să-i 
cheltuieşti pe o lamă de ras? Iar aici, în deşert, oricum nu 
contează. 

La sfârşitul călătoriei Abdullah va fi lefter din nou şi, fără 
doar şi poate, va împodobi iar faleza din Beirut, așteptând 
cu fatalismul arabilor ca Dumnezeu în bunătatea Lui să-i 
ofere altă slujbă. Aristide va avea neatinşi banii pe care i-a 
câştigat. 

— Şi ce ai să faci cu ei? Îl întreabă Max. 

— Am să-mi cumpăr un taxi mai bun, răspunde Aristide. 

— Şi când ai să ai un taxi mai bun? 

— Am să câştig mai mult şi am să am două taxiuri. 

Mi-e foarte uşor să mă închipui revenind în Siria după 
douăzeci de ani şi găsindu-l pe Aristide imens de bogatul 
proprietar al unui garaj mare şi trăind, probabil, într-o casă 
mare în Beirut. Şi chiar şi atunci, îndrăznesc să spun, va 
evita să se radă în deşert pentru că aşa economiseşte preţul 
unei lame de ras. 

Şi totuşi, Aristide n-a fost crescut de neamul lui. Într-o zi, 
în timp ce treceam pe lângă nişte beduini, este salutat de ei, 
iar el le răspunde cu fluturări din mână şi strigăte 
afectuoase. 

— Ăsta e tribul Anaizah, din care fac şi eu parte, ne explică 
el. 

— Cum aşa? Întrebă Max. 


Şi atunci Aristide, cu glasul lui blând şi senin, cu zâmbetul 
lui domol şi vesel, ne spune povestea. Povestea unui băieţel 
de şapte ani care împreună cu familia lui şi alte familii 
armeneşti au fost aruncaţi de vii într-un puţ adânc de către 
turci. Peste ei s-a turnat catran şi i s-a dat foc. Tatăl şi mama 
lui şi doi fraţi şi două surori au ars de vii. Însă el, care era 
sub ei toţi, era încă viu când turcii au plecat, iar mai târziu 
a fost găsit de nişte arabi anaizahi. Ei l-au luat pe băieţel cu 
ei şi l-au adoptat. A fost crescut ca un arab, hoinărind cu ei 
pe păşunile lor. Dar când a împlinit optsprezece ani a cerut 
să i se dea documente care să-i arate naționalitatea. El era 
armean, nu arab! Totuşi, frăţia de sânge încă se păstrează 
şi, pentru membrii tribului Anaizah, el rămâne unul de-al 
lor. 

Hamoudi şi Max sunt foarte veseli. Râd şi cântă şi deapănă 
istorioare. Uneori, când povestea este deosebit de hazlie, 
cer să mi se traducă. Sunt momente când mă simt 
invidioasă pe amuzamentul lor. Mac rămâne despărţit de 
mine printr-o barieră de netrecut. Stăm amândoi pe 
bancheta din spate a maşinii, în tăcere. Orice remarcă pe 
care o fac este cântărită cu gravitate de el după meritele ei 
şi răspunsul e pe măsură. Niciodată n-am avut parte de un, 
asemenea insucces social! Mac, în schimb, pare foarte 
fericit. Are un aer de autosuferinţă pe care nu pot decât să-l 
admir. 

Cu toate astea, când mă aflu ambalată în sacul meu de 
dormit în intimitatea cortului nostru şi perorez în faţa lui 
Max despre incidentele zilei, susţin eu tenacitate că Mac nu 
este total uman! 

Chiar când se întâmplă ca Mac să avanseze un comentariu 
original, acesta este de regulă de natură defetistă. Critica 
adversă pare să ofere o satisfacţie sumbră. 

Astăzi sunt uluită de nesiguranța în creştere asupra 
puterilor mele de a merge. Într-un mod curios, picioarele 
mele par să nu se coordoneze. Mă nedumireşte tendinţa 


clară de a o lua spre stânga. Mă întreb cu teamă dacă ăsta 
nu e primul simptom al vreunei boli tropicale. 

Îl întreb pe Max dacă a observat că nu pot să merg drept. 
Numai cerul ştie cât m-am străduit cu mine. 

Acest lucru introduce un al doilea subiect controversat. 
Fiecare se luptă în viaţă cu cine ştie ce incapacitate 
nefericită. A mea constă în aceea că nu sunt în stare să 
apreciez alcoolul şi tutunul. 

Dacă măcar m-aş putea hotări să dezaprob aceste produse 
esenţiale, respectul faţă de mine însăşi ar fi salvat. Dar, din 
contră, mă uit cu invidie la femeile stăpâne pe ele care 
scutură scrumul ţigării aici, acolo şi peste tot, şi mă furişez 
nefericită pe lângă pereţi la sertarele-cocteil ca să găsesc 
un loc unde să-mi ascund paharul neatins. 

Perseverenţa nu mi-a ajutat. Timp de şase luni am fumat 
cu religiozitate o ţigară după prânz şi după cină, înecându- 
mă puţin, muşcând fragmente de tutun, şi clipind de zor în 
timp ce fumul îmi intra în ochi. Curând, îmi spuneam, am să 
învăţ să-mi placă să fumez. N-am învăţat să-mi placă şi 
interpretarea mea a fost aspru criticată ca fiind inestetică şi 
dureroasă la privit. Am acceptat înfrângerea. 

Când m-am măritat cu Max, savuram plăcerile mesei în 
deplină armonie, mâncând cu înţelepciune, dar mult prea 
bine. El a fost distrus să constate că puterea sau, mă rog, 
capacitatea mea de a aprecia o băutură bună - sau, mai 
mult, orice băutură - era nulă. S-a pus pe treabă să mă 
educe, încercându-mă cu perseverenţă cu tot felul de 
băuturi, de la lichioruri şi vinuri, până la votcă şi absint! În 
final s-a dat bătut. Singura mea reacţie era că unele aveau 
un gust mai rău decât altele. Cu un oftat istovit, Max 
contempla o viaţă în care era condamnat pe vecie să se bată 
să obţină apă pentru mine într-un restaurant! 

De aici remarca lui de mai sus. 

— Se pare că trag mereu spre stânga, explic eu. 

Max spune că probabil este una din acele foarte rare boli 
tropicale care se disting clar după numele cuiva. Boala lui 


Stephenson... Sau boala lui Hartley. Genul de boală, 
continuă el vesel, care probabil va sfârşi cu cădere, unul 
câte unul, a degetelor tale de la picioare. 

Contemplu această plăcută perspectivă. Apoi îmi trece 
prin cap să mă uit la pantofi. Misterul este pe loc dezlegat. 
Partea dinspre exterior a tălpii pantofului stâng şi partea 
dinspre interior a tălpii pantofului drept sunt tocite de tot. 
Mă holbez la ei şi găsesc întreaga explicaţie. De când am 
plecat din Deir ez-Zor, am dat ocol la aproximativ cincizeci 
de movile, la diferite nivele, urcând în spirală coama, dar 
totdeauna având dealul în dreapta mea. Tot ce trebuie să 
fac este să merg în sens invers, să dau ocol movilei spre 
dreapta şi nu spre stânga. La timpul cuvenit pantofii mei 
vor fi tociţi în mod egal. 

Astăzi ajungem la Tell Ajaja, fostul Arban, un Tell mare şi 
important. 

Drumul principal de la Deir ez-Zor trece prin apropiere, 
aşa că ne simţim că suntem acum practic pe o şosea 
principală. La un moment dat trecem pe lângă trei maşini, 
toate gonind în draci spre Deir ez-Zor! 

Pâlcuri mici de case de lut împodobesc Tell-ul şi diverşi 
oameni îşi pierd vremea cu noi pe movila mare. 

Mâine vom ajunge la Hasetshe, locul de joncțiune a 
Haburului cu Jaghjagha. Atunci o să fim în civilizaţie. 
Hasetshe este un post militar francez şi un oraş important 
în această parte a lumii. Acolo am să văd prima dată 
legendarul şi mult-promisul râu Jaghjagha! Sunt foarte 
emoţionată. 

Sosirea noastră la Hasetshe e plină de peripeții. Este un 
loc neatrăgător, cu străzi, câteva prăvălii şi un oficiu poştal. 
Facem două vizite ceremonioase - una la armată şi alta la 
oficiul poştal. 

Locotenentul francez este extrem de amabil şi săritor. Ne 
oferă ospitalitate, dar îl asigurăm că şi corturile noastre 
sunt foarte confortabile, acolo unde le-am priponit pe malul 
râului. Acceptăm, totuşi, o invitaţie la cină a doua zi. Cu 


oficiul poştal, unde mergem pentru scrisori, e o poveste mai 
lungă. Şeful poştei este plecat şi, ca urmare, totul este 
încuiat. 'Totuşi, un băieţel pleacă în căutarea lui şi, la timpul 
cuvenit (o jumătate de oră!), acesta soseşte plin de politeţe, 
ne urează bun venit în Hasetshe, comandă cafele pentru 
noi, şi abia după un schimb prelungit de complimente trece 
la afacerea în cauză - scrisorile. 

— Dar nu e nici o grabă, ne spuse el zâmbind. Veniţi din 
nou mâine. Am să fiu încântat să mă întreţin cu 
dumneavoastră. 

— Mâine avem treabă, spune Max. Am vrea să ne luăm 
scrisorile în seara asta. 

Ah, dar iată cafeaua! Ne aşezăm şi sorbim. În cele din 
urmă, după predici politicoase, şeful poştei îşi descuie 
biroul personal şi începe să caute. În generozitatea lui, ne 
îndeamnă să luăm şi scrisorile adresate altor europeni. 

— Ar fi bine să le luaţi şi pe astea, spune el. Stau aici de 
şase luni. N-a venit nimeni după ele. Da, da, luaţi-le. 

Politicos dar ferm refuzăm corespondenţa domnului 
Johnson, a domnului Mavrogordata şi a domnului Pye. Şetul 
poştei e dezamăgit. 

— Atât de puţine? Se miră el. Dar, hai, luaţi şi plicul ăsta 
mare de aici! 

Dar noi insistăm să ne limităm la scrisorile şi hârtiile care 
poartă numele nostru. După cum era stabilit, a sosit şi un 
ordin de plată, şi acum Max abordează problema încasării 
banilor. Acest lucru, se pare, este incredibil de complicat. 
Şeful poştei n-a mai văzut până acum un ordin de plată, 
ghicim noi, şi este bănuitor în privinţa lui. Cheamă în birou 
două ajutoare şi problema este dezbătută în amănunţime, 
deşi cu mare bună dispoziţie. lată ceva cu totul nou şi 
încântător despre care fiecare poate avea o părere diferită. 

Chestiunea este în sfârşit rezolvată şi diverse formulare 
semnate când se descoperă că, de fapt, nu există bani în 
numerar în oficiul poştal! Asta, spune şeful poştei, poate fi 


remediată mâine! Va trimite pe cineva să-i colecteze de la 
bazar. 

Părăsim oficiul poştal oarecum epuizați şi ne întoarcem 
către locul de pe malul râului pe care l-am ales - puţin mai 
retras de praful şi murdăria din Hasetshe. Ne întâmpină un 
spectacol trist. 'Isa, bucătarul, stă lângă cortul-bucătăriei, 
cu capul în mâini, plângând amarnic. 

Ce s-a întâmplat? 

Vai, răspunde el, e dezonorat. Nişte băieţei s-au adunat în 
jurul lui şi au râs de el. Onoarea lui s-a dus! Într-un moment 
de neatenţie, câinii au devorat cina pe care o pregătise. N-a 
mai rămas nimic, absolut nimic, în afară de orez. Mâncăm 
întunecaţi orezul simplu în timp ce Hamoudi, Aristide şi 
Abdullah îi repetă urgisitului 'Isa că principala datorie a 
unui bucătar este să nu îşi abată atenţia de la mâncarea pe 
care o face până în momentul când acea mâncare e aşezată 
în siguranţă în faţa celor cărora le este destinată. 

'Isa spune că se consideră stresat de a fi bucătar. N-a mai 
fost până acum, (Asta explică multe! Spune Max) şi ar 
prefera să intre la un garaj. Vrea Max să-i dea o 
recomandare că e un şofer clasa-întâi? 

Max spune categoric nu, întrucât nu l-a văzut niciodată 
şofând. 

— Dar, spune 'Isa, am învârtit manivela lui Queen Mary 
într-o dimineaţă friguroasă. Aţi văzut asta? 

Max recunoaşte că a văzut. 

— Atunci, spune 'Isa, puteţi să mă recomandaţi! 

III. Harbur şi Jaghjagha. 

Aceste trei zile sunt unele din cele mai frumoase pe care 
le-am cunoscut. Ne sculăm devreme, curând după răsăritul 
soarelui, bem ceai fierbinte, mâncăm ouă şi o luăm din loc. 
Atunci e frig, şi port două jerseuri şi o haină mare de lână. 
Lumina e încântătoare - un trandafiriu pal înmoaie 
nuanțele de maro şi cenuşiu. Din vârful movilei priveşti 
peste o lume aparent pustie. Pretutindeni se înalţă movile - 
probabil şaizeci, dacă le numeri. Şaizeci de aşezări 


străvechi, altfel spus. Aici, unde în ziua de azi doar triburile 
se mai mută cu corturile lor maro, a fost cândva o parte de 
lume aglomerată. Aici, cu vreo cinci mii de ani în urmă, a 
fost partea aglomerată a lumii. Aici a început civilizaţia şi 
iată, acest ciob dintr-o oală de lut făcută de mână, cu un 
desen negru din puncte şi cruciuliţe, este strămoşul ceştii 
Woolworth din care am băut ceai azi dimineaţă... 

Sortez colecţia de cioburi care îmi umflă buzunarele 
hainei (a trebuit deja să cârpesc de două ori căptuşeala), 
aruncând duplicatele, şi mă uit ce pot să-i ofer spre 
judecată Maestrului la concurenţă cu Mac şi Hamoudi. 

Aşadar, ce am? 

O marfă grosolană, cenuşie, constând dintr-o bucată din 
gâtul unei ulcele (valoroasă întrucât arată forma), câteva 
chestii ordinare, roşii, două fragmente de oale pictate, 
făcute de mână şi una cu un desen în puncte (străvechiul 
Tell Halaf!), un cuţit de silex, o bucată din baza unei ulcele 
subţiri, cenuşii, câteva alte bucățele de oale pictate, fărâmă 
de obsidian. 

Max selectează, azvârlind fără jenă majoritatea pieselor, 
scoțând mormăieli de apreciere în faţa altora. Hamoudi are 
roata de lut a unui factor, iar Mac un fragment dintr-un scut 
gravat şi o porţiune dintr-o figurină. 

Adunând colecţiile reunite, Max le transferă într-un 
săculeţ de pânză, îl leagă cu grijă şi îl etichetează ca de 
obicei cu numele Tell-ului pe care au fost găsite 
fragmentele. Tell-ul de faţă nu este marcat pe hartă. Este 
botezat Tell Mac în onoarea lui Macartney, care a fost 
primul care l-a descoperit. 

În măsura în care înfăţişarea lui Mac poate exprima cât de 
cât ceva, ea pare să exprime o uşoară satisfacţie. 

Coborâm coama Tell-ului şi urcăm în maşină. Îmi scot un 
jerseu. Soarele începe să ardă. 

Mai vizităm două 'ell-uri mici, iar pe al treilea, care 
domină Haburul, luăm masa - ouă fierte tari, o conservă de 
carne în aspic, portocale, şi pâine extrem de veche. Aristide 


face ceai pe primus. Acum e foarte cald, iar umbrele şi 
culorile s-au dus. Totul este un maroniu pal şi uniform. 

Max spune că e un noroc să facem trecerea în revistă 
acum şi nu primăvara. De ce? Întreb eu. Pentru că, îmi 
răspunde el, este mult mai dificil să găseşti cioburi când 
peste tot este vegetaţie. 

Astăzi plecăm cu Queen Mary în susul malului drept al 
Haburului, spre Tell Halaf, şi vizităm Tell Rumân (sinistru 
nume, dar măcar nu Roman!) şi Tell Juma în drum. 

Toate 'Tell-urile din regiunea asta au posibilităţi, spre 
deosebire de cele care sunt mai la sud. Sunt frecvente 
cioburile de oale din mileniile al doilea şi al treilea, iar 
rămăşiţele romane sunt puţine. Există şi oale pictate din 
preistoricul timpuriu. Dificultatea va consta în a alege între 
atâtea Tell-uri. Max repetă întruna cu jubilaţie şi totală lipsă 
de originalitate că, fără doar şi poate, acesta e locul! 

Vizita noastră la Tell Halaf are ceva din respectul unui 
pelerinaj la un sfânt! Tell Halaf este un nume care mi-a fost 
turnat constant în urechi în ultimii câţiva ani, şi îmi vine 
greu să cred că am să-l văd cu adevărat. Este un loc absolut 
încântător, cu Harburul şerpuind în jurul bazei lui. 

Îmi amintesc vizita pe care i-am făcut-o la Berlin baronului 
von Oppenheim, când ne-a dus la muzeul descoperirilor lui. 
Max şi cu el au discutat cu înflăcărare timp de (cred eu) 
cinci ore bune. Nu aveai unde să te aşezi. Interesul meu, la 
început viu, a pălit, ca până la urmă să moară de tot. Cu 
ochi opaci am examinat diferitele statuete extrem de urâte 
aduse de la Tell Halaf, şi care, în opinia baronului, erau 
contemporane cu foarte interesantele vase de lut. Max a 
îndrăznit să-l contrazică politicos, fără însă să i-o reteze 
făţiş. Mie toate statuetele mi se păreau ciudat de 
asemănătoare. Abia după un oarecare timp am făcut 
descoperirea că erau asemănătoare, căci toate până la 
urmă erau reproduceri din gips. 

Avem multe conversații cu localnicii despre diversele 
movile din jurul Tell Halaf-ului. Peste tot pe aici circulă 


diferite legende despre El Baron - mai ales de incredibilele 
sume plătite de el în aur. Timpul a exagerat cantitatea 
aurului. Nici chiar guvernul german n-ar fi putut vărsa 
râuri de aur după cum susţine tradiţia! Pretutindeni la nord 
de Hasetshe sunt sate mici şi semne de cultivarea 
pământului. De la sosirea francezilor şi plecarea stăpânirii 
turceşti, ţara este iar sub ocupaţie, pentru prima dată de la 
epoca romană. 

Ajungem târziu acasă. Vremea se schimbă, începe să sufle 
vântul, iar asta e foarte neplăcut. Luăm o cină plăcută cu 
francezii şi petrecem o seară frumoasă cu ei. Ne întoarcem 
la corturile noastre prin ploaie. O noapte neliniştită, cu câini 
lătrând şi corturile zgâlţâite de vânt. 

Părăsind deocamdată Haburul, azi facem o excursie pe 
Jaghjagha. O movilă imensă din apropiere mi-a stârnit 
interesul, până descopăr că e un vulcan stins - Kawkab. 

Obiectivul nostru anume este Tell Hamidi, despre care am 
auzit relatări frumoase, dar la care e dificil de ajuns 
întrucât nu există nici un drum direct. Asta înseamnă să o 
iei drept peste câmp şi să traversezi o mulţime de şănţuleţe 
şi albii secate. Hamoudi este foarte bine dispus în dimineaţa 
asta. Mac este de un pesimism liniştit şi opinează că n-o să 
ajungem niciodată la movilă. 

Ne ia şapte ore de mers cu maşina - şapte ore foarte 
obositoare, maşina înţepenindu-se în repetate rânduri şi 
trebuind să fie împinsă din gropi. În astfel de ocazii, 
Hamoudi se întrece pe sine. El întotdeauna tratează maşina 
ca pe un fel de cal inferior, dar mai rapid. În orice moment 
de incertitudine, cu o albie secată în faţă, Hamoudi ridică 
glasul şi îi dă ordine frenetice lui Aristide. 

— Repede - repede! Nu-i da timp maşinii să refuze! Dă-i 
înainte! Zoreşte-o! 

Dezgustul său, când Max opreşte maşina şi o ia pe jos să 
examineze dificultatea, este extrem. Clatină din cap cu 
evidentă nemulţumire, părând să spună: „Nu aşa se 


tratează o maşină puternică şi nervoasă! Nu-i lăsa timp să 
reflecteze şi totul va fi bine”. 

După întoarceri, verificări şi consultări de ghizi locali, ne 
atingem, în sfârşit, ţinta. Foarte frumosul Tell Hamidi este 
scăldat de soarele după-amiezii şi maşina îi urcă panta lină 
cu mândrie şi cu un aer de satisfacţie a datoriei împlinite. 

Mac este suficient de mişcat pentru a face o remarcă. 

— Ah, spune el pe un ton de mulţumire temperată, apă 
stătătoare, văd! 

De acum înainte asta îi va fi porecla! 

Acum viaţa devine agitată. Cu fiecare zi examinarea 'ell- 
urilor e tot mai zeloasă. Pentru selecţia finală sunt esenţiale 
trei lucruri. Primul, Tell-ul trebuie să fie suficient de 
aproape de un sat sau sate pentru a obţine mână de lucru. 
Al doilea, trebuie să existe o sursă de apă - altfel spus, 
trebuie să fie lângă Habur sau Jaghjagha, sau să existe un 
puț de apă care să nu fie prea sălcie. Al treilea, trebuie să 
ofere indicii că în el se află materialul căutat. Săpăturile 
sunt un joc de noroc - dintre şaptezeci de Tell-uri toate 
ocupate în aceeaşi perioadă, cine poate spune care din ele 
conţine o clădire, sau un depozit de tăblițe, ori o colecţie de 
obiecte de un interes deosebit? Un Tell mic oferă 
perspective tot atât de bune ca un Tell mare, întrucât cele 
mai importante oraşe sunt cele mai probabile de a fi fost 
prădate şi distruse în trecutul îndepărtat. Norocul este 
factorul predominant. Se întâmplă foarte des ca un loc să 
fie săpat corect şi perseverent sezon după sezon, cu 
rezultate interesante dar nespectaculoase şi apoi, la doar 
câţiva metri, săpăturile dau la iveală brusc o piesă unicat. 
Singura noastră consolare este că, oricare Tell am alege, 
există şansa să găsim ceva. 

Am făcut din nou o excursie de o zi pe malul opus al 
Haburului la 'Tell Halaf, şi două zile pe Jaghjagha - un râu 
mult supraestimat din punctul de vedere al aspectului - un 
şuvoi maroniu, noroios, între maluri înalte - şi am însemnat 
un Tell - Tell Brak - ca fiind foarte promiţător. Este o movilă 


mare, cu urme de mai multe perioade de ocupaţie, de la 
preistoricului timpuriu până în vremurile asiriene. Se află la 
vreo două mile de Jaghjagha, unde există o aşezare 
armenească şi nu prea departe sunt răspândite alte sate. 
Este cam la o oră de mers cu maşina de Hasetshe, ceea ce 
este convenabil din punct de vedere al aprovizionării. 
Partea proastă e că la Tell-ul însuşi nu există apă, deşi e 
posibil să se poată săpa un puț acolo. În tot cazul, Tell Brak 
rămâne o posibilitate. 

Astăzi o luăm pe drumul principal de la Hasetshe spre 
nord-vest către Kamichlie - un alt post militar francez şi 
oraşul de graniţă dintre Siria şi Turcia. Drumul trece pe la 
jumătatea distanţei dintre Habur şi Jaghjagha, ca în final să 
întâlnească Jaghjagha la Kamichlie. 

Cum ar fi imposibil ca în drum să examinăm toate Tell-urile 
şi să ne şi întoarcem în aceeaşi seară la Hasetshe, hotărâm 
să rămânem peste noapte în Kamichlie şi să ne întoarcem a 
doua zi. 

Părerile privitoare la cazare variază. Conform spuselor 
locotenentului francez, hotelul din Kamichlie este imposibil, 
absolut imposibil! „C'est infect, Madame!” Conform lui 
Hamoudi şi Aristide, este un hotel grozav, foarte european, 
cu pături! Chiar aşa, clasa-ntâi! 

Înăbuşindu-ne convingerea că se va dovedi că locotenentul 
are dreptate; pornim la drum. 

După două zile de burniţă, vremea s-a limpezit din nou. 
Rămâne să sperăm că vremea rea nu se va instala cu 
adevărat înainte de decembrie. Între Hasetshe şi Kamichlie 
există două albii adânci, iar când sunt pline cu apă drumul e 
întrerupt timp de câteva zile. Azi e puţină apă în ele, aşa că 
trecem fără dificultate de ele... Adică, în taxiul lui Aristide. 
Abdullah, după invariabilul său obicei, coboară în cea mai 
mare viteză în prima albie şi reuşeşte să apară sus. Apoi, în 
timp ce maşina e în impas, încearcă să bage în viteza a 
doua. Motorul protestează şi se opreşte, iar Abdullah 
alunecă uşurel înapoi în fundul albiei, oprindu-se cu roţile 


din spate în apă şi mâl. leşim cu toţii din taxi şi ne aducem 
contribuţia la situaţia de faţă. 

Max îl face pe Abdullah „prostu' dracului” şi-l întreabă 
retoric de ce nu poate să facă ce i s-a spus de sute de ori? 
Hamoudi îl ocărăşte pentru lipsa de viteză. „Mai repede! 
Mai repede!” „Ai arătat prea multă precauţie. Nu-i lăsa 
timp maşinii să reflecteze. Atunci nu te-ar mai refuza”. 
Aristide strigă vesel: „Inshallah”, o să ieşim de aici în zece 
minute!” Mac îşi iese din muţenie pentru a rosti una din 
obişnuitele-i afirmaţii defetiste. „Nici că se putea loc mai 
prost să se împotmolească. Priviţi unghiul. N-o să ieşim de 
aici mult timp de-acum încolo”. Abdullah ridică mâinile spre 
cer şi îşi apără ascuţit metoda. „Cu aşa o maşină grozavă 
puteam trece uşor dincolo în a treia şi n-ar mai fi trebuit să 
schimbe deloc în a doua şi în felul ăsta am fi economisit 
benzină. Fac totul ca să vă mulţumesc!” 

Corul de lamentări cedează locul procedeelor practice. Se 
descarcă scânduri, cricuri şi alt echipament cărat 
întotdeauna pentru astfel de situaţii dificile. Max îl împinge 
pe Abdullah la o parte şi ia locul la volanul lui Mary; 
scândurile sunt puse pe poziţie; Mac, Hamoudi, Aristide şi 
Abdullah îşi ocupă locurile, gata să împingă. Eu mă postez 
pe mal, pregătită să scot strigăte de încurajare şi să dau 
sfaturi utile. Max porneşte motorul şi îl ambalează, nori de 
fum albastru ies pe ţeava de eşapament, asfixiindu-i practic 
pe împingători; Max bagă în viteză şi eliberează ambreiajul; 
se aude un uruit cumplit; roţile se învârtesc; ceața albastră 
sporeşte; din ea răzbat strigăte ascuţite precum că Allah 
este excesiv de milostiv, Mary avansează câteva zeci de 
centimetri, zarva creşte, Allah este foarte milostiv... 

Vai, Allah nu-i destul de milostiv! Roţile derapează şi Mary 
alunecă înapoi. Altă aşezare a scândurilor, alte eforturi, 
strigăte, ţâşnituri de noroi şi fum albastru. De data asta 
puţin a lipsit! Este nevoie de ceva mai multă forţă. Cablul de 
remorcare este ataşat de cârligul lui Mary şi legat de bara 
din spate a taxiului. Aristide îşi ia locul la volanul taxiului. 


Toată lumea intră în dispozitiv, ocupându-şi poziţiile. 
Aristide manifestă prea mult zel şi dă drumul prea repede 
la ambreiaj. Cablul de remorcare trosneşte. De la capăt iar. 
Mi se dă funcţia de sincronizator. Când semnalez cu batista, 
Aristide trebuie să pornească. Încep o dată în plus 
manevrele. Hamoudi, Abdullah şi Mac se pregătesc să 
împingă, primii doi încurajând anticipat maşina. O dată în 
plus Max porneşte. Iarăşi jeturi de noroi şi apă se amestecă 
cu fumul albastru; motorul gâfâie şi smuceşte; roţile încep 
să se mişte; scap batista, o ridic repede şi fac semn; Aristide 
scoate un țipăt ascuţit şi sălbatic, îşi face cruce, strigă Allah 
Kerim, şi bagă cu forţă în viteză. Cătinel, mârâind, Mary se 
opinteşte înainte; cablul se încordează; Mary ezită; roţile 
din spate se învârtesc; Mary se clatină furibund în zig-zag; 
îşi revine şi, bălăbănindu-se de colo-colo, urcă malul, şi 
hopa sus! 

Două siluete, acoperite complet de noroi, vin în fugă din 
urmă ţipând fericite. O a treia siluetă, şi ea plină de noroi, 
vine sus cu sobrietate - imperturbabilul Mac. Nu dă nici un 
semn de tulburare sau exaltare. 

Mă uit la ceas şi spun: 

— Un sfert de oră. Nu-i prea rău. 

Mac răspunde calm: 

— Următoarea albie va fi probabil mai rea. 

Categoric, Mac nu e uman! 

Mergem mai departe. Hamoudi însufleţeşte drumul cu 
fragmente de cântecel. El şi Max se distrează în faţă. Mac şi 
cu mine stăm tăcuţi pe bancheta din spate. Orice tentativă 
de a mea de a începe o conversaţie se soldează cu o frază 
absolut idioată. Mac îmi suportă cu răbdare idioţenia, 
răspunzând politicos ca întotdeauna, cu unul din celebrele 
lui răspunsuri „Chiar aşa?” sau „Nu poate să fie aşa, nu?” 

La un moment dat ajungem la a doua albie. Oprim, Max îi 
ia locul lui Abdullah în Mary. Aristide trece primul fără 
probleme. Max îl urmează, coboară în viteza a doua şi bagă 


în prima în timp ce începe să urce din apă. Mary soseşte 
sus, zvâcnind victorios. 

— Vezi? Îi spune Max lui Abdullah. 

Abdullah îşi ia cea mai accentuată expresie de cămilă. 

— De data asta trebuia s-o facă în viteza a treia. Nu era 
nevoie să schimbaţi viteza. 

Max îi spune din nou că e al naibii de prost şi că pe viitor 
trebuie să facă ce i se spune. Abdullah răspunde vesel că el 
face întotdeauna tot ce e mai bine. 

Max abandonează cearta şi pornim mai departe. 

Tell-uri sunt din belşug. Mă întreb dacă n-a sosit timpul să 
încep să le dau ocol în sensul invers acelor de ceasornic. 

Ajungem la un Tell numit Chagar Bazar. Câini şi copii ies în 
fugă din pâlcul mic de case. La un moment dat apare o 
siluetă înfăşurată într-un veşmânt fluturând, alb, şi având 
pe cap un turban de un verde strălucitor. Este şeicul local. 
Ne salută cu extremă bonomie. Max dispare cu el în casa de 
pământ cea mai mare. După o scurtă pauză şeicul reapare 
şi strigă: 

— Inginerul! Unde e inginerul? 

Hamoudi ne explică faptul că întrebarea respectivă se 
referă la Mac. Mac înaintează. 

— Ha, strigă şeicul, iată leben! Dă la iveală un castron cu 
lapte acru. Cum îţi place leben-ul, inginere, gros sau 
subţire? 

Mac, care e mort după lapte bătut, arată din cap spre 
ulciorul de apă din mâna şeicului. Îl văd pe Max îndrăznind 
să sugereze negația. Prea târziu; apa e turnată în leben şi 
Mac îl bea cu ceva care seamănă a poftă. 

— Am încercat să te previn, spune Max mai târziu. Apa era 
practic mâl groş şi negru! 

Constatările privitoare la Chagar Bazar sunt bune... Există 
un sat, puțuri, alte sate adiacente şi un bine dispus, deşi 
fără doar şi poate rapace, şeic. Notăm locul ca pe o 
posibilitate şi plecăm mai departe. Când ajungem în cele 
din urmă la Kamichlie e deja foarte târziu. 


Cu un entuziasm de nedescris, Aristide trage maşina în 
faţa hotelului de clasa-ntâi. 

— Priviţi, spune el, nu-i aşa că e frumos? E clădit din 
piatră! 

Ne abţinem să spunem că interiorul hotelurilor este mai 
important decât exteriorul. Oricum, există un hotel şi, 
indiferent de cum e, trebuie să ne mulţumim cu el. 

Intrăm, urcăm o scară lungă şi soioasă şi ajungem într-un 
restaurant cu mese cu tăblii de marmură, mirosind greu a 
parafină, usturoi şi fum. 

Max intră în negociere cu proprietarul. 

Categoric acesta este un hotel. Este un hotel cu paturi - 
paturi adevărate! Dă de perete uşa unei camere în care 
patru persoane, deja adormite, îi adeveresc spusele. În 
cameră există două paturi neocupate. 

— S-a aranjat, spuse el, iar animalul ăsta de aici - îi trage 
un şut ocupantului cel mai apropiat - poate fi azvârlit afară. 
Este doar grădinarul meu. 

Max avansează cererea nerezonabilă precum că ne-ar 
plăcea să avem o cameră a noastră. Proprietarul are dubii. 
Asta, spune el, va costa enorm. 

Max spune cu nesăbuinţă că nu-l deranjează costul. Cât de 
scump poate să coste? Întrebă el. 

Proprietarul ezită, îşi scarpină urechea, ne măsoară din 
ochi şi în cele din urmă se hazardează şi spune că ne va 
costa cel puţin o liră pe toţi (nu de căciulă!) 

Spre stupefacţia lui, Max acceptă târgul fără să se 
tocmească. 

Imediat totul e activitate şi entuziasm. Sunt treziţi cei care 
dorm, sunt chemaţi servitorii. Ne aşezăm la o masă şi 
comandăm cea mai bună mâncare pe care casa ne-o poate 
servi. 

Hamoudi îşi ia ca sarcină supravegherea pregătirilor de 
cazare. Se întoarce un sfert de oră mai târziu numai 
zâmbet. O cameră va fi pusă la dispoziţia mea şi a lui Max. 
EI şi Mac vor împărţi alta. De asemenea, „şi spre binele 


reputației dumneavoastră”, cum se exprimă el, a fost de 
acord cu o plată suplimentară de cinci franci pentru 
cearceafuri curate! 

Soseşte mâncarea; este grasă, dar fierbinte şi gustoasă. 
Mâncăm cu poftă şi, fără să mai pierdem vremea, ne 
retragem în camerele noastre şi ne prăbuşim pe paturile cu 
cearceafuri proaspăt-schimbate. 

Mirosul de fum, usturoi şi parafină se strecoară în cameră, 
însoţit de hărmălaia de glasuri arabe. Dar nimic nu ne 
poate opri să dormim. Şi dormim. 

Când ne deşteptăm e mai târziu decât am crezut. Ne 
aşteaptă din nou o zi plină. Max deschide uşa dormitorului 
şi păleşte uşor. Restaurantul este plin de cei alungaţi din 
paturile din cele două camere. Zac printre mese - sunt pe 
puţin douăzeci. Aerul este irespirabil. Ni se aduce ceai şi 
ouă şi pornim iar la drum. Hamoudi îi spune cu tristeţe că i- 
a vorbit mult şi cu însufleţire noaptea trecută lui Khwaja 
Macartney, dar vai, nici chiar acum, după două luni Khwaja 
Mac nu înţelege boabă de arabă! 

Max îl întreabă pe Mac cum se descurcă cu manualul de 
arabă vorbită al lui Van Ess. Mac răspunde că se pare că l-a 
pierdut. 

După ce facem unele cumpărături în Kamichlie, pornim 
spre Amuda. Este un drum important, aproape o şosea 
adevărată, ai putea spune. Merge paralel cu calea ferată, 
dincolo de care e Turcia. 

Suprafaţa şoselei e un coşmar - numai dâmburi şi gropi. 
Ni se zdruncină până şi creierii, dar măcar vezi viaţă pe 
şosea. 

Depăşim mai multe maşini şi atât Aristide cât şi Abdullah 
sunt sever ocărâţi pentru plăcerea lor de a se lansa în 
sportul favorit al şoferilor autohtoni constatând în 
încercarea de a da peste sau, cel puţin, de a băga în sperieţi 
grupuri de măgari şi cămile date în grija unor bătrâne şi 
băieţi. 


— Drumul ăsta nu e destul de lat pentru tine ca să treci pe 
partea cealaltă? Întrebă Max supărat. 

Abdullah se întoarce aţâţat spre Max. 

— Nu conduc un camion? Nu trebuie să aleg suprafaţa cea 
mai bună? Nenorociţii ăştia de beduini trebuie să se dea la 
o parte din calea mea, ei şi blestemaţii lor măgari! 

Aristide rulează încet în urma unui măgar supraîncărcat 
pe lângă care se târăsc un bărbat şi o femeie şi, brusc, 
claxonează asurzitor. Măgarul o ia la goană bezmetic, 
femeia ţipă şi aleargă după el, bărbatul îşi scutură pumnul. 
Aristide se îneacă de râs. 

Este rândul lui să fie certat, dar rămâne senin ca de obicei. 

Amuda este în principal un oraş armenesc şi, orice s-ar 
spune, deloc atrăgător. Aici, muştele au depăşit toate 
proporţiile, băieţii mici au cele mai urâte purtări pe care le- 
am văzut vreodată, şi toată lumea pare plictisită şi totuşi 
agresivă. Pe totul, opusul lui Kamichlie. Cumpărăm carne 
de o provenienţă îndoielnică de pe care se ridică roiuri de 
muşte, nişte legume destul de veştede şi nişte pâine foarte 
bună, proaspăt făcută. 

Hamoudi plecă să sondeze terenul. Se întoarce după ce 
ne-am terminat cumpărăturile şi ne îndrumă spre un drum 
lateral pe care se află o poartă ce dă într-o curte. 

Aici suntem întâmpinați de un preot armean, foarte 
politicos şi ştiind un pic franceză. Arătând cu mâna curtea şi 
clădirea de pe o latură a ei, ne spune că asta e casa lui. 

Da, este de acord să ne-o închirieze primăvară următoare 
dacă „aranjamentele” vor fi satisfăcătoare. Da, putea să 
golească foarte curând o cameră şi să ne-o pună la 
dispoziţie ca să ne depozităm lucrurile. 

Negocierile fiind astfel în curs de desfăşurare, pornim 
spre Hasetshe. De la Amuda există un drum direct care se 
uneşte cu drumul spre Kamichlie la Tell Chagar Bazar. În 
drum examinăm câteva Tell-uri şi ajungem în tabăra 
noastră fără incidente, dar extrem de obosiţi. 


Max îl întreabă pe Mac dacă s-a resimţit de pe urma apei 
murdare a şeicului. Mac răspunde că niciodată nu s-a simţit 
mai bine. 

— Ţi-am spus eu că am făcut o afacere luându-l pe Mac, 
îmi spune Max mai târziu când ne aflăm în sacii de dormit. 
Un stomac clasa-ntâi! Nimic nu-l deranjează. Poate mânca 
oricâtă grăsime şi murdărie. Şi, practic, nu deschide gura. 

— Asta ar putea fi bine pentru tine! Spun eu. Iu şi 
Hamoudi trăncăniţi şi râdeţi întruna. Dar cum rămâne cu 
mine? 

— Nu pricep de ce nu te înţelegi mai bine cu el. Încerci? 

— Mereu încerc. Dar pur şi simplu mă pune la punct. 

Lui Max toată treaba i se pare amuzantă şi chicoteşte pe 
săturate. 

Ziua de azi este martora sosirii noastre la Amuda - noul 
nostru cartier general. Queen Mary şi taxiul sunt parcate în 
curtea preotului armean. O cameră din casă a fost pregătită 
şi ne stă la dispoziţie, dar Hamoudi, după ce o inspectează, 
ne recomandă să dormim totuşi în corturi! Le ridicăm cu 
dificultate căci bate un vânt puternic şi stă să plouă. S-ar 
părea că mâine s-a zis cu excursiile. Prin părţile astea, o 
ploaie de douăzeci şi patru de ore paralizează efectiv 
traficul. E un noroc că avem o cameră unde să ne petrecem 
ziua, să luăm la mână obiectele găsite şi unde Max să poată 
să-şi scrie raportul. 

Mac şi cu mine descărcăm lucrurile şi le aranjăm în 
cameră - mese şi scaune pliante, lămpi etc. Ceilalţi pleacă 
în oraş să cumpere cele necesare. 

Afară, vântul se înteţeşte şi ploaia începe să cadă. 
Ferestrele au câteva ochiuri de geam sparte şi e foarte frig. 
Mă uit cu jind la lampa cu petrol. 

— Abia aştept să se întoarcă Abdullah şi să pună în 
funcţiune încălzitorul, spun eu. 

Căci Abdullah, aparent de oarece inteligenţă, şofer de 
coşmar şi deficient mental în aproape toate privinţele, este 
indiscutabil stăpânul acestor lucruri temperamentale - 


lămpile cu petrol. El, şi numai el, se poate descurca cu 
chiţibuşurile lor. 

Mac se duce lângă încălzitor şi se uită la el. 

Principiul ştiinţific, spune el, este foarte simplu. Aş vrea să 
o aprindă el? Întrebă Mac. 

Spun că aş vrea şi îi întind o cutie de chibrituri. 

Mac abordează sarcina cu multă încredere în sine. 
Combustibilul este aprins şi aşa mai departe, şi tot aşa. 
Mâinile lui sunt abile şi pricepute şi e clar că ştie ce face. 

Timpul trece... Lampa nu se aprinde. Mac o ia de la capăt 
cu combustibilul... 

După alte cinci minute murmură, mai mult pentru el decât 
pentru mine: 

— Principiul este destul de limpede... 

Mai trec cinci minute şi trag cu coada ochiului la el. E tot 
mai înfierbântat. De asemenea, nu mai arată chiar atât de 
superior. Principiu ştiinţific sau nu, lampa de petrol îi 
rezistă. Stă întins pe podea şi se luptă cu ea. La un moment 
dat începe să înjure... 

Mă cuprinde un sentiment asemănător afecțiunii, în 
definitiv Mac este uman. Este învins de o lampă cu petrol! 

Max şi Abdullah se întorc o jumătate de oră mai târziu. 
Mac este stacojiu la faţă, iar lampa tot neaprinsă. 

— Ah, lăsaţi-mă pe mine să fac asta, Khwaja! Spune 
Abdullah. Ia chibriturile. În două minute lampa dogoreşte, 
deşi sunt aproape convinsă că Abdullah e total străin de 
principiul ştiinţific în cauză... 

Mai târziu, spre seară, vântul suflă dezlănţuit iar ploaia 
toarnă cu găleata. Aristide dă buzna în cameră să ne spună 
că stâlpii corturile se dărâmă. Alergăm cu toţii în ploaie. 

Curajoşi, Max şi Aristide se luptă cu cortul mare. Mac se 
agaţă de stâlp. 

Brusc, se aude o pocnitură, stâlpul se rupe, Mac plonjează 
cu capul înainte în noroiul gros şi cleios. 

Se căzneşte să se ridice şi e de nerecunoscut. Glasul lui se 
înalţă pe tonuri absolut fireşti. 


— Băga-l-aş... de cort! Ţipă în cele din urmă Mac, 
devenind total uman. 

Începând din acea seară, Mac e de-al nostru! 

Vremea rea trece, dar preţ de o zi drumurile sunt prea 
înnămolite pentru a merge cu maşina. Precauţi, ne 
aventurăm până la Tell-ul care ne e la îndemână. O 
posibilitate este Tell Hamdun - un Iell mare, nu departe de 
Amuda şi aşezat chiar pe graniţă, calea ferată trecând de 
fapt printr-o porţiune a lui, aşa că o felie din el se află în 
Turcia. 

Ajungem aici într-o dimineaţă, aducând cu noi câţiva 
oameni ca să sape un şanţ în coama Tell-ului. Locul unde 
sapă ei e bătut de vânt şi mă duc în partea opusă Tell-ului 
ca să scap de frig. Zilele sunt acum zile de toamnă în toată 
legea şi mă aşez pe coama Tell-ului înfofolită în haină. 

Brusc, din senin, ca de obicei, apare un călăreț şi urcă 
movila. Îşi struneşte calul şi strigă la mine într-o arabă 
fluentă. Nu înţeleg nimic în afară de salut, la care îi răspund 
politicoasă, şi îi spun că Khwaja e pe partea cealaltă a 
movilei. El pare nedumerit, îmi mai pune o întrebare, apoi 
îşi azvârle capul pe spate şi izbucneşte într-un râs cu 
hohote. 

— Ah, este Khatun! Strigă el. Ce greşeală! Vorbeam cu o 
Khatun! Şi porneşte în galop spre partea opusă a dealului, 
grozav de amuzat de faptul că nu recunoscuse o femeie la 
prima vedere! 

Zilele frumoase s-au dus. Acum cerul este adesea noros. 
Am terminat de examinat 'Tell-urile. 

A venit momentul să hotărâm unde se vor înfige cazmalele 
la primăvară. 

În competiţie sunt trei Tell-uri - Tell Hamdun care, din 
punct de vedere geografic, este un sector interesant; Tell 
Chagar Bazar, prima noastră alegere; şi al treilea, Tell 
Mozan. Acesta este cel mai mare dintre cele trei şi se pune 
întrebarea, de care depind multe, dacă depozitul roman 
prin care trebuie săpat va fi gros. 


Toate trei trebuie cântărite cu grijă. Începem cu Tell 
Mozan. Acolo există un sat şi, cu Hamoudi ca ambasador, 
încercăm să facem rost de lucrători. Oamenii sunt îndoiţi şi 
suspicioşi. 

— Nu avem nevoie de bani, spun ei. Am avut o recoltă 
bună. 

Iată un colţ de lume simplu şi, cred eu, în consecinţă 
fericit. Mâncarea este unicul considerent. Dacă recolta e 
bună, eşti bogat. Restul anului este trai pe vătrai, până vine 
iar vremea de arat şi semănat. 

— Ceva bani în plus nu strică niciodată, spune Hamoudi 
precum şarpele din grădina Edenului. 

Oamenii răspund simplu: 

— Dar ce să cumpărăm cu ei? Avem destulă mâncare până 
la recolta următoare. 

Şi iată, vai! Eterna Evă îşi joacă rolul. Isteţul Hamoudi 
aruncă momeala. Pot cumpăra podoabe pentru nevestele 
lor. 

Nevestele dau din cap în semn de aprobare. Săpăturile 
astea, spun ele, sunt un lucru bun! 

Bărbaţii rumegă cu reţinere ideea. Există şi un alt lucru 
care trebuie luat în considerare - Demnitatea. Un arab ţine 
foarte mult la demnitatea lui. A săpa este un lucru demn, 
onorabil? 

Acum nu va dura decât câteva zile, explică Hamoudi. Pot 
să chibzuiască din nou până la primăvară. 

Aşa că până la urmă, cu minele îndoite ale celor care se 
avântă într-o aventură fără precedent, o duzină din cele mai 
progresiste spirite ies în faţă. Vârstnicii, mai conservatori, 
îşi clatină bărbile albe. 

La un semn al lui Hamoudi, din Mary sunt descărcate 
cazmale şi lopeţi şi distribuite oamenilor. Hamoudi însuşi ia 
o cazma şi face o demonstraţie. 

Se trasează trei linii de şanţ la diferite nivele ale Tell-ului. 
Se aude un murmur „Inshallah!” şi cazmalele se înfig în 
pământ. 


Tell Mozan a fost şters cu reţinere de pe lista noastră de 
posibilităţi. Există mai multe nivele de ocupaţie romană în 
el, iar străpungerea lor ne-ar lua mai mult timp şi mai mulţi 
bani decât ne putem permite. 

Azi ne îndreptăm spre vechiul nostru prieten Chagar 
Bazar. Şeicul este un om sărac, îngropat în datorii, ca toţi 
proprietarii de pământ arabi. Înţelege imediat că din toată 
treaba asta se poate scoate un profit frumuşel. 

— Tot ce am e altău, frate, îi spune generos lui Max în 
timp ce lumina calculului îi sticleşte în ochi. Nu trebuie să- 
mi plăteşti nimic pentru pământ. Ia-l tot! 

Apoi, în timp ce Max se îndreptă spre movilă, se aplecă 
înspre Hamoudi. 

— Acest Khwaja este fără doar şi poate enorm de bogat! E 
la fel de bogat ca El Baron de celebră amintire care a plătit 
în saci de aur? 

— În ziua de azi plata nu se face în aur, spune Hamoudi. 
Cu toate astea, Khwaja este extrem de generos. Mai mult, 
după toate probabilitățile Khwaja va construi o casă aici - o 
casă atât de frumoasă şi de mare că i se va duce vestea în 
lung şi-n lat. Ce va avea de câştigat şeicul de pe urma acelei 
case? Toată regiunea va spune: „Khwaja străini au ales locul 
ăsta pentru construit şi săpat datorită apropierii lui de 
sfinţenia şeicului, un om care a fost la Mecca şi căruia toţii 
se închină”. 

Ideea unei case îl încântă pe şeic. Se uită gânditor la 
movilă. 

— Am să pierd toată recolta pe care sunt pe cale s-o 
semăn pe movilă. O pierdere mare - o pierdere foarte 
mare! 

— Dar oare pământul n-ar fi trebuit să fie arat şi semănat 
până acum? Întrebă Hamoudi. 

— Am mai întârziat, răspunde şeicul. Tocmai voiam s-o fac. 

— Ai mai scos vreo recoltă de acolo? Categoric nu. Cine ar 
ara un deal când în jur e numai câmpie? 

Şeicul spune cu fermitate: 


— Recolta pe care am s-o pierd va fi o pierdere grea. Dar 
şi ce? Este un sacrificiu pe care îl fac bucuros, ca să îi fiu pe 
plac guvernului. Ce contează dacă sunt ruinat? 

Şi, cu un aer vesel, intră din nou în casa lui. 

Lângă Hamoudi apare o bătrână, ducând de mână un 
băiat în jur de doisprezece ani. 

— Are Khwaja doctorie? 

— Are nişte doctorii, da. 

— O să-mi dea doctorie pentru fiul meu? 

— Dar ce are fiul tău? 

Nu prea avea rost să întrebe asta. Faţa imbecilă vorbeşte 
de la sine. 

— Nu e în toate minţile. 

Hamoudi clătină din cap cu tristeţe, dar spune că îl va 
întreba pe Khwaja. 

Oamenii au început să sape şanţurile. Hamoudi, femeia şi 
băiatul vin sus la Max. 

Max se uită la băiat şi se întoarce cu blândeţe spre femeie. 

— Băiatul e aşa cum e prin voinţa lui Allah, spune el. Nu 
există nici o doctorie pentru băiat pe care să ţi-o pot da eu. 

Femeia oftează şi o lacrimă i se rostogoleşte pe obraz. 
Apoi, cu un glas foarte firesc, spune: 

— Atunci, Khwaja, dă-mi nişte otravă, căci e mai bine să nu 
mai trăiască. 

Max îi spune cu blândeţe că nici asta nu poate să-i dea. 

Ea se holbează la el fără să priceapă, apoi clatină mânios 
din cap şi se îndepărtează cu băiatul. 

Mă duc în vârful movilei unde are treabă Macartney. Un 
băiat arab, plin de importanţă, se învârte de colo-colo cu o 
prăjină. Mac, încă nedorind să rişte un cuvânt în arabă îşi 
exprimă dorinţele prin gesturi de agent de circulaţie, lucru 
nu întotdeauna înţeles. Aristide, veşnic îndatoritor, îi sare în 
ajutor. 

Mă uit în jurul meu. La nord se văd coamele dealurilor 
turceşti, cu un punct lucitor care este Mardin. La vest, la 
sud şi la est este doar câmpie fertilă care, la primăvară, va 


fi verde şi împestriţată cu flori. Peisajul este presărat tot cu 
Tell-uri. Ici şi colo vezi corturi maronii de beduini. Deşi pe 
multe Tell-uri sunt sate, nu le poţi vedea - în tot cazul, sunt 
doar câteva colibe de lut. Totul pare paşnic şi izolat de om şi 
de civilizaţie. Îmi place Chagar Bazar şi sper să-l alegem. 
Mi-ar plăcea să locuiesc într-o casă clădită aici. Dacă o fi să 
săpăm la Hamdun, probabil că vom locui în Amuda... Oh, 
nu, eu vreau ell-ul ăsta! 

Vine seara. Max e mulţumit de rezultate. Vom reveni 
mâine şi vom continua sondările. Acest Tell, este de părere 
el, a rămas neocupat din secolul al cincisprezecelea î. Hr., 
cu excepţia câtorva morminte romane şi islamice intruse. 

Şeicul ne conduce cu amabilitate la maşină. 

— Tot ce am e altău, frate, repetă el. Indiferent cât m-ar 
sărăci! 

— Nici nu ştii cât de fericit aş fi să-mi revină mie norocul 
de a te îmbogăţi de pe urma săpăturilor de aici, răspunde 
Max politicos. Conform înţelegerii cu autorităţile franceze, 
ţi se va plăti recolta pierdută, oamenii tăi vor primi salarii 
bune, vom închiria o parcelă din terenul tău ca să construim 
o casă şi, mai mult, la sfârşitul sezonului vei primi un cadou 
frumos de la noi. 

— Ah! Strigă şeicul extrem de bine dispus. N-am nevoie de 
nimic! Nici vorbă de plată între fraţi! 

Ne despărţim pe această notă altruistă. 

Două zile reci şi vântoase petrecute la Tell Hamdun. 
Rezultatele sunt rezonabil de bune, dar faptul că o parte a 
Tell-ului se află în Turcia pledează împotriva lui. Decizia 
pare să încline clar în favoarea lui Chagar Bazar, cu o 
concesie suplimentară pentru Tell Brak, care ar putea fi 
combinat cu săpăturile de la Chagar în al doilea sezon. 

Acum nu ne-a mai rămas decât să perfectăm 
aranjamentele pentru la primăvară. Trebuie ales un loc 
potrivit la Chagar pentru construirea casei; trebuie 
închiriată o casă în Amuda pentru perioada cât va fi 
construită casa; trebuie întocmit contractul cu şeicul şi, cel 


mai urgent, trebuie să încasăm fără întârziere ordinul de 
plată care ne aşteaptă la Hasetshe, în caz că drumul ar 
deveni impracticabil din pricina ploilor. 

În ultimul timp, Hamoudi a aruncat cu banii în stânga şi în 
dreapta în Amuda, în scopul „reputaţiei” noastre. La arabi, 
cheltuirea banilor pare să fie o notă de onorabilitate, 
concretizată în întreţinerea notabilităţilor în cafenele! Să 
pari meschin este o dezonoare cumplită. Hamoudi se 
tocmeşte fără remuşcare cu bătrânele care ne aduc lapte şi 
cu alte bătrâne care ne spală rufele pentru ceea ce pare o 
sumă incredibil de mică. 

Max şi cu mine am pornit în Mary spre Hasetshe, deşi 
cerul e înnourat şi cade o burniţă fină. Ajungem fără 
incidente, deşi ploaia s-a întețit şi ne întrebăm dacă o să ne 
mai putem întoarce. 

Spre disperarea noastră, când ajungem la oficiul poştal, 
şeful poştei e plecat. Nimeni nu ştie unde e, dar se porneşte 
o vânătoare în scopul de a-l găsi. 

Plouă tot mai tare. Max pare neliniştit şi spune câănuosă 
ne mai putem întoarce decât dacă maşina o ia repede din 
loc. Aşteptăm nerăbdători în timp ce continuă să plouă. 

Şeful poştei apare pe neaşteptate, mergând agale cu un 
coş de ouă. 

Ne salută cu plăcere şi mirare. Max îi reteză obişnuitele 
formule de politeţe şi îl îndemnă să-i dea zor. O să fim izolaţi 
aici, spune el. 

— Şi de ce nu? Întreabă şeful poştei. Va fi o plăcere pentru 
mine să rămâneţi aici câteva zile. Hasetshe este un oraş cât 
se poate de plăcut. Rămâneţi mai mult la noi, ne invită el 
ospitalier. 

Max îi cere din nou să se grăbească. Şeful poştei descuie 
agale biroul şi începe să caute cu încetinitorul, în timp ce 
încercă să ne convingă să rămânem mai mult. 

Ciudat, spune el, nu reuşeşte să găsească acest plic 
important. Îşi aminteşte că a sosit, şi chiar şi-a spus: „Într-o 
bună zi va veni Khwaja după el”. De aceea l-a pus într-un 


loc sigur, dar care oare e locul ăsta? Sare în ajutor un 
funcţionar şi cercetarea continuă. În cele din urmă plicul e 
scos la lumină şi parcurgem obişnuitele obstacole în 
obţinerea banilor în numerar. Ca şi data trecută, banii 
trebuie colectaţi din Bazar. 

Şi plouă, şi plouă! În sfârşit avem ce dorim. Max are grijă 
să cumpere pâine şi ciocolată în caz că ne petrecem o 
noapte sau două en route, urcăm în Mary şi pornim cu toată 
viteza. Trecem cu succes prima albie, dar la a doua ne 
întâmpină o privelişte amenințătoare. Autobuzul poştal e 
împotmolit în ea, şi dincolo de el aşteaptă un şir de maşini. 

Toată lumea a coborât în albie - sapă, fixează scânduri, 
ţipă încurajator. 

Max spune descurajat: 

— Aici ne petrecem noaptea. 

E un gând negru. Am petrecut multe nopţi în deşert în 
maşină, dar niciodată cu plăcere. Te alegi cu răceală şi 
crampe şi te dor toate oasele. 

Totuşi, de data asta avem noroc. Autobuzul reuşeşte să 
iasă şi celelalte maşini îl urmează, după care trecem şi noi. 
Taman la timp - apa creşte rapid. 

Călătoria pe drumul spre Amuda are ceva de coşmar - un 
lung şi continuu derapaj. Cel puţin, de două ori Mary se 
întoarce în loc cu faţa spre Hasetshe, în ciuda lanțurilor de 
la roţi. 

Ajungem pe întuneric şi toţi aleargă spre noi cu strigăte de 
bun venit şi lanterne aprinse. 

Sar greoi din Mary şi îmi croiesc drum spre uşa camerei 
noastre. Abia pot să merg din cauza noroiului care mi se 
lipeşte de tălpi în straturi atât de grele că abia pot să ridic 
piciorul. 

Se pare că nimeni nu se aştepta să ne întoarcem, iar 
felicitările şi El hamdu lillah-urile sunt zgomotoase. 

Mă uit la cozonacii de noroi de pe tălpile mele şi râd. 
Hamoudi râde şi el şi îi spune lui Max: 

— E bine că o avem pe Khatun cu noi. Râde din orice! 


Totul e acum aranjat. Are loc o întâlnire solemnă între 
Max, şeic şi ofiţerul francez de la Serviciile Speciale care 
are în grijă districtul. Totul, inclusiv obligaţiile fiecărei părţi, 
e scris negru pe alb. Şeicul alternează între a spune că tot 
ce are el îi aparţine lui Max şi sugestia că suma de o mie de 
lire în aur pe care ar trebui s-o primească ar fi numai 
potrivită! 

În cele din urmă cedează foarte dezamăgit de a-şi fi văzut 
visurile de îmbogăţire exagerată destrămate. Îl consolează, 
totuşi, o clauză din contract care prevede că, atunci când 
expediţia nu va mai avea nevoie de casa construită special 
pentru ea, această casă îi va reveni lui. Ochii i se luminează 
şi barba mare şi roşie (vopsită) i se clatină în semn de 
aprobare. 

— C'est tout de meme un brave homme, spune căpitanul 
francez după plecarea şeicului. Ridică din umeri. Il n'a pas 
le sou comme tous ces gens lă! 

Negocierile pentru închirierea unei case în Amuda sunt 
complicate de faptul că - lucru abia recent ieşit la lumină - 
în loc de o casă, cum ne-am imaginat, par să fie şase! Şi 
cum şase case sunt locuite de unsprezece familii, 
complicațiile cresc! Preotul armean este doar purtătorul de 
cuvânt al celor şase proprietari de case! 

În cele din urmă se ajunge la o înţelegere. La o dată 
anume „casele” trebuie să fie libere, iar interiorul lor tratat 
cu două straturi de zugrăveală albă! 

Aşa că acum totul e stabilit. Este vremea să ne întoarcem 
pe coastă pentru a aranja. Maşinile vor încerca să ajungă la 
Alep via Ras-el-Ain şi Jerablus. Sunt în jur de două sute de 
mile şi în primele etape ale călătoriei sunt de trecut multe 
albii, dar cu puţin noroc drumul poate fi făcut în două zile. 
Dar decembrie bate la uşă şi e de aşteptat ca vremea să se 
strice curând. Ce va face Khatun? 

Khatun, în mod ruşinos, se hotărăşte pentru un vagon de 
dormit. Aşa că taxiul mă duce la o gară mică şi ciudată şi, în 
cele din urmă, apare un important vagon de dormit 


albastru în spatele unei locomotive uriaşe. Un conductor în 
uniformă; Madame însăşi este urcată cu greu pe treapta 
înaltă a scării. 

— Cred că eşti înţeleaptă, spune Max; începe să plouă. 

Amândoi strigăm: „Ne vedem în Alep!” Trenul porneşte. Îl 
urmez pe conductor pe culoar. Deschide larg uşa 
compartimentului meu. Patul e făcut. 

lată, din nou, civilizaţie. Le camping s-a sfârşit. 
Conductorul îmi ia paşaportul, îmi aduce o sticlă de apă 
minerală şi spune: 

— Ajungem la Alep mâine dimineaţă la şase. Bonne nuit, 
Madame! 

La fel de bine aş putea să mă aflu în drum de la Paris spre 
Riviera! 

Pare oarecum ciudat să găseşti un vagon de dormit aici, în 
mijlocul pustiului... 

Alep! 

Prăvălii! Baie! Spalat pe cap! Prieteni de văzut. 

Când Max şi Mac sosesc aici trei zile mai târziu, plini de 
noroi şi cărând o grămadă de dropii împuşcate pe drum, îi 
întâmpin cu superioritatea celui care s-a deprins din nou cu 
huzurul. 

Au avut o mulţime de aventuri pe drum, vremea a fost rea, 
şi sunt mulţumită că am ales bine. 

Se pare că bucătarul a cerut recomandaţia de şofer când a 
fost plătit, iar Max, înainte de a comite ilegalitatea, i-a 
ordonat să se suie la volanul lui Mary şi să meargă prin 
curte. 

Sărind în scaunul şoferului, 'Isa a pornit, a băgat în 
marşarier şi a intrat în plin în zidul curţii, dărâmând o bună 
bucată din el. S-a simţit profund jignit când a refuzat să-l 
recomande ca şofer! Până la urmă i s-a eliberat un certificat 
în care scria că 'Isa a fost de mare ajutor la maşină. 

Şi aşa pornim spre Beirut unde ne despărţim de Mac. Noi 
ne vom petrece iarna în Egipt, iar Mac în Palestina. 

IV. Primul sezon la Chagar Bazar. 


E primăvară când ne întoarcem în Beirut. Prima privelişte 
care ne întâmpină pe chei este Mac, dar un Mac 
transformat. 

Zâmbeşte cu gura până la urechi. Nu încape îndoială - e 
încântat să ne vadă! Până acum n-am ştiut niciodată dacă 
Mac ne place sau nu. Sentimentele lui au fost ascunse sub 
masca de impasibilitate politicoasă. Dar acum este limpede 
că pentru el această întâlnire este revederea cu prietenii. 
N-am cuvinte să spun cât mă încălzeşte asta! De acum 
înainte nervozitatea mea în relaţiile cu Mac se evaporează. 
Ba chiar îl întreb dacă de când nu ne-am văzut a stat zilnic 
pe pledul lui scriindu-şi jurnalul. 

— Fireşte, spune Mac, arătând uşor surprins. 

De la Beirut plecăm la Alep şi ne facem obişnuitele 
cumpărături etc. Este angajat un şofer pentru Mary - de 
data asta nu unul „economic” cules de pe faleză, ci un 
armean înalt, cu înfăţişare necăjită, care are în tot cazul un 
anumit număr de atestări cu privire la cinste şi pricepere. A 
lucrat cândva pentru ingineri germani şi principalul său 
dezavantaj la prima vedere este vocea sa, care are tendinţa 
să fie ascuţită şi iritant de plângăreaţă. Nu există totuşi nici 
un dubiu că va fi un salt calitativ de la jalnicul Abdullah. Ne 
interesăm de Aristide, pe care ne-ar plăcea să-l avem cu 
noi, şi obţinem informaţia că Aristide este acum cu mândrie 
în „serviciul guvernului”. Conduce o maşină de spălat 
străzile în Deir ez-Zor! 

Soseşte ziua prestabilită şi avansăm spre Amuda cu două 
mijloace de transport. Hamoudi şi Mac cu Mary (acum 
despuiată de onoruri regale şi cunoscută ca Blue Mary, 
întrucât a primit un strat oarecum scandalos de vopsea 
albastră) urmează să ajungă primii, şi să se asigure că totul 
e pregătit pentru primirea noastră. Eu şi Max călătorim ca 
nişte domni cu trenul până la Kamichlie, pentru a petrece 
acolo o zi semnând actele necesare cu autorităţile militare 
franceze. Este în jur de ora patru când plecăm din 
Kamichlie spre Amuda. 


Când ajungem, este evident că lucrurile nu s-au desfăşurat 
conform planului. Există o notă de brambureală, învinuirile 
zgomotoase şi plângerile umplu aerul. Hamoudi are o 
înfăţişare tulburată la culme, iar Mac una stoică. 

Aflăm curând faptele. 

Casa închiriată de noi, care ar fi trebuit să fie eliberată, 
curățată, zugrăvită în alb la o anumită dată de la care 
trecuse deja o săptămână, la sosirea lui Hamoudi şi Mac cu 
o zi în urmă, pe lângă faptul că nici vorbă de zugrăveală şi 
curăţenie, mai era încă ocupată de şapte familii de armeni! 

Tot ce se putea face în douăzeci şi patru de ore fusese 
făcut, dar rezultatul nu e încurajator! 

Hamoudi, de acum bine instruit în doctrina esenţială 
conform căreia confortul Khatun-elor e pe locul întâi, şi-a 
dedicat toată energia în scopul obţinerii unei camere fără 
armeni şi dobitoace, văruite la repezeală. În ea fuseseră 
instalate două paturi de campanie, unul pentru Max şi unul 
pentru mine. Restul casei era încă în haos, şi am bănuiala 
că Mac şi Hamoudi au petrecut o noapte lipsită de confort. 

Dar de acum totul va fi bine, ne asigură Hamoudi, 
zâmbindu-ne cu zâmbetul lui irezistibil. 

Litigiile şi învinuirile se desfăşoară acum între familiile 
armene şi preot şi, din fericire, nu ne privesc pe noi, iar 
Max îi îndeamnă să plece să se certe în altă parte! 

Femei, copii, găini, pisici, câini - toţi plângând, jelind, 
ţipând, strigând, blestemând, rugându-se, mieunând, 
cotcodăcind şi lătrând - ies agale din curte ca o fantastică 
scenă finală dintr-o operă! 

Fiecare, îmi închipui, a fost tras pe sfoară de fiecare! 
Haosul financiar este total, iar patimile stârnite între fraţi, 
surori, cumnate, veri şi străbunici sunt mult prea complicat 
de înţeles. 

În mijlocul haosului, bucătarul nostru (un bucătar nou, pe 
nume Dimitri) continuă cu calm să prepare masa de seară. 
Ne aşezăm şi mâncăm uşuraţi şi după aceea ne retragem 
frânţi la culcare. 


La culcare - dar nu la odihnă! Niciodată n-am avut o 
scârbă exagerată faţă de şoareci, dar prima noastră noapte 
în Amuda a fost o experienţă pe care n-am s-o uit niciodată. 

Imediat ce am stins lampa, puzderii de şoareci (şi cred cu 
adevărat că erau sute) ies din găurile din pereţi şi podea. 
Aleargă veseli pe paturile noastre, chiţăind în timp ce 
aleargă. Şoareci pe faţa ta, şoareci încurcaţi în părul tău - 
şoareci, şoareci! ŞOARECI...! 

Aprind o lanternă. Oribil! Pereţii sunt plini de nişte 
creaturi ciudate, palide, asemănătoare gândacilor de 
bucătărie! Un şoarece stă pe piciorul patului meu, 
ocupându-se de mustăţile lui! 

Pretutindeni sunt gângănii oribile, târâtoare! 

Max îmi spune cuvinte liniştitoare. 

Dormi, mă îndemnă el. O dată ce eşti adormită, niciuna din 
chestiile astea nu te va mai deranja. 

Excelent sfat, dar greu de aplicat! Mai întâi trebuie să 
adormi, lucru care, cu şoarecii făcând teren de sport pe tine 
şi alergând sănătos, nu prea e posibil. Sau nu e posibil 
pentru mine. Max pare s-o facă foarte bine. 

Caut să-mi înăbuş scârba şi chiar aţipesc puţin, când nişte 
picioruşe alergând pe faţa mea mă deşteaptă. Aprind 
lanterna. Gândacii s-au înmulţit, iar un păianjen mare şi 
negru coboară spre mine din tavan! 

Şi aşa trece noaptea, şi mi-e ruşine să spun că la două a.M. 
Mă apucă isteria. Când vine dimineaţa, declar eu, am să mă 
duc la Kamichlie să aştept trenul, şi am să mă întorc direct 
la Alep! Iar de la Alep am să mă duc direct în Anglia! Nu pot 
să suport viaţa asta! N-am s-o suport! Vreau acasă! 

Max rezolvă situaţia cu abilitate. Se scoală, deschide uşa, îl 
strigă pe Hamoudi. 

În cinci minute paturile noastre sunt trase afară, în curte. 
Un timp, zac cu ochii la cerul înstelat de deasupra. Aerul e 
răcoros şi înmiresmat. Adorm buştean. Max, îmi închipui, 
scoate un oftat de uşurare înainte de a adormi şi el. 


— Chiar ai de gând să pleci la Alep? Mă întreabă neliniştit 
Max dimineaţa următoare. 

Roşesc un pic amintindu-mi criza de isterie. Nu, răspund 
eu; n-am să mă fâţâi de colo-colo prin lume. Dar am de gând 
să continui să dorm în curte! 

Hamoudi explică liniştitor că totul va fi bine în curând. 
Găurile din dormitor sunt astupate cu gips şi ciment. Se va 
da încă un strat cu var. Mai mult, vine un motan; a fost 
închiriat. E un super-motan - un motan profesionist de 
înaltă clasă. 

Îl întreb pe Mac ce fel de noapte a avut când a sosit cu 
Hamoudi. Fiinţele alea au alergat pe el tot timpul? 

— Aşa cred, spune Mac, calm ca de obicei. Dar eram 
adormit. 

Minunatul Mac! 

Motanul nostru soseşte la vremea cinei. N-am să uit în 
viaţa mea acel motan! Este, după cum ne anunţase 
Hamoudi, un motan profesionist, supercalificat. Îşi cunoaşte 
treaba pentru care a fost angajat şi o abordează într-o 
manieră de adevărat specialist. 

În timp ce cinăm, se ghemuieşte la pândă în spatele unui 
cufăr. Când vorbim, sau ne mişcăm, sau facem prea mult 
zgomot, ne aruncă o privire iritată. 

„Irebuie să vă cer să faceţi linişte, pare să spună. Cum am 
să-mi fac treaba fără cooperare?” 

Expresia lui este atât de fioroasă încât ne supunem pe 
dată, vorbim în şoaptă şi mâncăm având grijă să facem cât 
mai puţin zgomot cu tacâmurile şi paharele. 

De cinci ori în timpul mesei iese din gaură câte un şoarece 
şi aleargă pe podea şi de cinci ori motanul zvâcneşte. 
Rezultatul e imediat. Aici nu există zăbavă occidentală, nici 
joacă sau hărţuirea victimei. Motanul retează pur şi simplu 
capul şoarecelui îl ronţăie tot, şi trece la iestul corpului! 
Este de-a dreptul oribil, dar absolut practic. 

Motanul rămâne cu noi cinci zile. După acele cinci zile, nu 
mai apare picior de şoarece. N-am mai văzut nici până 


atunci, nici de atunci, un asemenea motan profesionist. Nu 
ne-a dat nici o atenţie, nu ne-a cerut niciodată lapte sau o 
fărâmă de mâncare. A fost rece, ştiinţific şi impersonal. Un 
motan desăvârşit! 

Acum suntem instalaţi. Pereţii au fost văruiţi, cercevelele şi 
uşa vopsite, iar un tâmplar şi cei patru fii ai lui s-au instalat 
în curte şi ne fac mobila pe comandă. 

— Mese, spune Max, mai ales mese! Niciodată nu-ţi ajung 
mesele. 

Înaintez o rugăminte pentru un scrin cu sertare şi Max îmi 
oferă cu mărinimie un şifonier cu cuie pe post de cuier. 

Mac schiţează un suport pentru prosoape şi tâmplarii 
încep să lucreze la el. Bătrânul îl aduce mândru în camera 
mea spre completare. Arată altfel decât în schiţa lui Mac şi, 
când tâmplarul îl lasă jos, îmi dau seama de ce. Are nişte 
picioare colosale, nişte suluri mari şi curbate de picioare. 
les în afară astfel încât, indiferent unde l-ai pune, invariabil 
te împiedici de ele. 

Întreabă-l, îi spun lui Max de ce a făcut picioarele astea în 
loc să se limiteze la schiţa lui Mac. 

Bătrânul se uită la noi cu demnitate. 

— Le-am făcut aşa ca să fie frumoase, spune el. 

În faţa acestui argument mă dau bătută şi mă resemnez să 
mă împiedic până la sfârşitul sezonului de acele picioare 
hidoase. 

Afară, în capătul îndepărtat al curţii, se zideşte un closet 
din cărămizi de argilă nearsă, pentru mine. 

În seara aceea, la cină, îl întreb pe Mac care a fost prima 
lui realizare ca arhitect. 

— Asta este prima mea lucrare practică - closetul tău! 

Oftează cu tristeţe şi simt că mi se rupe sufletul de mila 
lui. Asta nu va da bine în memoriile lui când va ajunge să şi 
le scrie. 

Azi vin la ceai căpitanul Le Boiteaux şi două călugăriţe. i 
întâmpinăm în sat şi îi aducem acasă. Aşezată cu mândrie în 


faţa uşii se află ultima realizare a tâmplarului - scaunul de 
la closetul meu! 

Casa este organizată acum. Camera în care am dormit în 
prima noapte şi care, pe timpul nopţii, mai colcăie încă de 
gândaci, este atelierul de desen. Aici Mac poate lucra în 
singurătate, rupt de contactul cu oamenii. 

În tot cazul, pe el îl lasă rece gândacii! 

Vine apoi sufrageria. În continuare, camera de antichităţi, 
unde vor fi depozitate descoperirile noastre, unde vor fi 
spălate oalele de lut şi obiectele sortate, catalogate şi 
etichetate. (Este plină de mese!). Urmează apoi un mic 
birou - cameră de zi, unde odihneşte maşina mea de scris şi 
unde sunt instalate şezlongurile. Dacă de şoareci am scăpat 
(mulţumită motanului nostru), dacă de gândaci sperăm să 
scăpăm (cu ajutorul a încă două straturi de var), de purici 
nu văd cum am putea scăpa. 

Avem mult de suferit din pricina puricilor. Puricele are o 
vitalitate debordantă şi se pare să aibă o viaţă miraculos 
protejată. Le dă cu tifla Keatings-ului şi Flit-ului şi tuturor 
sortimentelor de insecticide. Nu atât pişcătura puricilor mă 
deranjează cât neostoita lor energie, ţopăiala lor zglobie şi 
fără de sfârşit în jurul mijlocului tău. 

Max suferă din cauza puricilor mai rău decât mine. Într-o 
zi găsesc şi omor o sută şapte purici în banda pijamalei lui! 
El consideră puricii enervanţi. S-ar părea că eu mă aleg cu 
surplus de purici - adică, cei care n-au fost în stare să-şi 
găsească culcuş pe Max. Ai mei sunt de categoria a doua, 
purici inferiori, neselecţionaţi pentru salturi înalte! 

Mac, se pare, n-are purici. Mi se pare foarte nedrept. 

Viaţa se desfăşoară acum după reguli obişnuite. Max se 
scoală zilnic în zori şi pleacă la movilă. În majoritatea zilelor 
merg cu el, dar sunt şi zile în care rămân acasă şi mă ocup 
de alte lucruri precum spălarea oalelor şi obiectelor, 
etichetarea lor şi, uneori, îmi văd de meseria mea şi bat la 
maşină. Mac stă şi el acasă două zile pe săptămână, ocupat 
în atelierul de desen. 


Dacă merg la movilă, ziua mi se pare lungă, dar nu foarte 
lungă când e vreme bună. E frig până ce soarele e sus bine, 
dar după aceea este foarte plăcut. Peste tot au răsărit flori, 
majoritatea din ele mici anemone roşii, cum le numesc eu în 
mod incorect (ranunculus este, parcă, denumirea corectă). 

Max a adus o mână de lucrători din Jerablus, oraşul natal 
al lui Hamoudi. Ni s-au alăturat şi cei doi fii ai lui Hamoudi, 
care şi-au terminat lucru la Ur. Yahya, cel mare, este un 
flăcău înalt, cu un zâmbet larg, vesel. Este ca un câine 
prietenos. Cel mic, Alawi, este arătos şi, probabil, mai 
inteligent decât fratele său. Are însă un temperament 
coleric şi, uneori, sare la ceartă. Un văr mai mare, Abd es 
Salaam, este tot şef de echipă. După ce ne vede porniţi, 
Hamoudi urmează să se întoarcă acasă. 

O dată ce lucru a fost pornit de străinii din Jerablus, 
lucrătorii din zonă s-au grăbit să se angajeze. Bărbaţii din 
satul şeicului au început deja lucrul. Acum, încep să 
sosească din satele vecine grupuri mici de bărbaţi. Sunt 
kurzi de dincolo de graniţa turcească, armeni şi câţiva 
yezidişi (aşa-numiţii adoratori ai diavolului) - oameni blânzi 
cu aspect melancolic, sortiţi să fie victimizaţi de ceilalţi. 

Sistemul este simplu. Bărbaţii, sunt organizaţi în brigăzi. 
Cei cu experienţă cât de cât în săpături şi cei care par 
inteligenţi şi prind repede sunt aleşi să dea cu târnăcopul. 
Bărbaţi, flăcăi şi copii primesc acelaşi salariu. Pe deasupra, 
există şi un mic premiu în bani pentru fiecare obiect găsit. 

Din fiecare brigadă, cel cu târnăcopul are cele mai mari 
şanse să găsească obiecte. Când i se termină de trasat 
careul respectiv, începe să dea cu târnăcopul. După el vine 
cel cu lopata. Acesta încarcă pământul în coşuri pe care trei 
sau patru băieţi le cară într-un loc destinat depozitării. 
După ce răstoarnă pământul îl sortează în probabilitatea 
găsirii vreunui obiect care i-a scăpat casmagiului şi celui cu 
lopata, şi cum adesea aceştia sunt băieţi cu ochiul ager, nu 
rareori vreo amuletă mică sau mărgea le aduce o frumoasă 
recompensă. Lucrurile găsite de ei şi le leagă într-un colţ al 


veşmintelor de pânză jerpelite ca să le arate la sfârşitul 
zilei. Din când în când vin la Max cu câte un obiect, şi pe 
baza răspunsului lui „păstrează-l” sau „shiluh, aruncă-l”, i 
se decide soarta. Acest lucru se aplică obiectelor mici - 
amulete, fragmente de oale de lut; la oasele unui mormânt 
sau urmele unui zid de cărămidă, şeful de echipă în cauză îl 
cheamă pe Max şi lucrurilor li se acordă grija cuvenită. Max 
sau Mac scobesc cu atenţie în jurul obiectelor găsite cu un 
cuţit, dau pământul la o parte şi suflă praful rămas. Apoi, 
înainte ca obiectele să fie scoase, sunt fotografiate şi 
schiţate într-un carnet. 

Dezgroparea clădirilor, atunci când apar, este de 
asemenea o afacere delicată care necesită specialişti. De 
regulă, şeful de echipă ia el însuşi târnăcopul şi urmăreşte 
cu grijă zidul din cărămizi de argilă, dar un „târnăcopar” 
inteligent, deşi total lipsit de experienţă, prinde repede arta 
urmării zidului şi nu după mult timp îl vei auzi spunând 
încrezător în timp ce sapă: „Hadha libn”! (Acesta este 
zidul). 

Pe total, lucrătorii noştri sunt cei mai inteligenţi. 
Dezavantajul lor este atitudinea lor provocatoare - 
întotdeauna reuşeşte să-i scoată din fire pe kurzi şi arabi. În 
tot cazul, certurile sunt aproape permanente. Toţi lucrătorii 
noştri sunt aprigi din fire şi fiecare are asupra lui „mijloace 
de exprimare” - cuțite mari, măciuci şi un fel de buzdugane. 
Îşi sparg capetele, se încleştează într-o luptă corp la corp 
pe viaţă şi pe moarte, în timp ce Max anunţă zgomotos 
regulile săpatului. 

— Pentru toţi, care se bat, se va institui o amendă! 
Rezolvaţi-vă certurile în afara orelor de program! În timpul 
lucrului sunt interzise bătăile. În timpul lucrului, eu sunt 
tatăl vostru şi ce spune tatăl trebuie respectat! Nici n-am să 
vă ascult motivele de dispută, nici n-am să fac altceva. 
Indiferent cine e vinovat într-o bătaie, toţi care se bat vor 
primi aceeaşi amendă. 

Bărbaţii ascultă şi aprobă din cap. 


— E adevărat! Ele tatăl nostru. Nu trebuie să existe bătăi, 
altfel s-ar putea distruge cine ştie ce piesă de valoare. 

Bătăile, totuşi, continuă să se încingă. Pentru bătăi 
repetate, un om este suspendat. Suspendarea durează o zi 
sau două şi, chiar şi atunci când e concediat definitiv, de 
regulă reapare după următoarea zi de plată şi cere să fie 
angajat pentru schimbul următor. 

După câteva experimente, ziua de plată este fixată după o 
perioadă de aproximativ zece zile. Unii dintre lucrători vin 
din sate destul de îndepărtate, aducându-şi cu ei mâncare. 
Aceasta (un sac de făină şi câteva cepe) se termină în zece 
zile şi atunci omul cere voie să se ducă acasă, întrucât nu 
mai are mâncare. Descoperim că unul dintre marile 
dezavantaje este că oamenii nu lucrează în mod regulat. De 
îndată ce sunt plătiţi, se lasă de muncă. „Acum am bani. De 
ce să mai lucrez? Mă duc acasă”. În două săptămâni banii 
se termină, omul se întoarce şi cere să fie reangajat. Pentru 
noi este un lucru supărător, întrucât o brigadă obişnuită să 
lucreze împreună este mult mai eficientă decât o 
combinaţie nouă. 

Francezii au metodele lor de a trata acest obicei care le-a 
produs mari dificultăţi, atunci când munca se desfăşura la 
calea ferată. Ei obişnuiau să îşi ţină permanent lucrătorii cu 
o restanţă de plată valorând jumătate de salariu. Acest 
lucru îi face să lucreze continuu. Locotenentul l-a sfătuit pe 
Max să adopte acest sistem, dar, după consultări, am decis 
să nu-l adoptăm întrucât, din punctul de vedere al lui Max, 
sistemul părea practic nedrept. Oamenii îşi câştigaseră 
banii prin muncă şi erau perfect îndreptăţiţi să îşi ia salariul 
întreg. Aşa că a trebuit să ne conformăm cu veniri şi plecări 
continue. 

După ce ajungem la movilă la şase jumătate, la opt 
jumătate se ia pauză pentru micul dejun. Mâncăm ouă 
fierte tari şi clătite arăbeşti, iar Michel (şoferul) ne dă ceai 
fierbinte pe care îl bem din căni emailate, şezând în vârful 
movilei, dominând peisajul incredibil de fermecător. Aerul 


este înmiresmat. Este unul din momentele în care îţi zici că 
e grozav să trăieşti. Şefii de echipă rânjesc fericiţi; copii 
mici mânând vaci vin şi se uită cu timiditate la noi. Sunt 
îmbrăcaţi în zdrenţe, iar dinţii lor albi strălucesc când ne 
zâmbesc. Îmi spun în sinea mea cât de fericiţi arată şi cât 
de plăcută e viaţa lor. 

La această oră din zi, aşa-numiţii copii norocoşi din 
ţinuturile europene stau în săli de clasă aglomerate, lipsiţi 
de aer curat, căznindu-se să înveţe literele alfabetului, 
scriind cu degete chircite. Mă întreb în sinea mea dacă o să 
ajungem să spunem într-o bună zi, peste o sută de ani sau 
mai bine, pe un ton şocat: „Pe vremea aceea bieţii copii 
erau obligaţi să meargă la şcoală, să stea închişi în clădiri, 
în bănci ore întregi! E groaznic să te gândeşti la asta! Bieţii 
copilaşi!” 

Rupându-mă din gânduri, îi zâmbesc unei fetiţe cu o frunte 
tatuată şi îi întind un ou fiert. 

Ea scutură imediat din cap alarmată şi se îndepărtează în 
grabă. Simt că am comis o greşeală. 

Şefii de echipă suflă în fluiere. Înapoi la muncă. Hoinăresc 
agale în jurul movilei, oprindu-mă din când în când la 
diferite posturi de lucru. Întotdeauna speri să te afli la faţa 
locului când apare o descoperire interesantă. După ce stau 
sprijinită în bastonul meu vreo douăzeci de minute 
urmărindu-i pe Mohammed Hassan şi echipa lui, trec mai 
departe la 'Isa Daoud, ca să aflu mai târziu că descoperirea 
zilei - un frumos vas cu încrustaţii - a fost făcută exact după 
ce mi-am schimbat postul. 

Mai am şi o altă sarcină. Stau cu ochii pe băieţii cu coşurile 
căci unii dintre cei mai leneşi dintre ei, atunci când duc 
coşurile la locul de depozitare a pământului, nu se întorc 
imediat. Stau la soare şi răscolesc liniştit pământul din 
coşurile lor şi adesea petrec aşa un confortabil sfert de oră! 
Ba şi mai supărător, unii dintre ei se ghemuiesc şi trag câte 
un pui de somn! 


Spre sfârşitul săptămânii, în rolul meu de spion-şef, 
raportez ce am descoperit. 

— Băieţelul acela foarte mic, cel cu turban galben, este a- 
ntâia; nu trândăveşte o clipă. Eu l-aş suspenda pe Salah 
Hassan; întotdeauna doarme pe grămada de pământ. Abdul 
Aziz este cam leneş şi la fel şi cel în zdrenţele alea albastre. 

Max e de acord că Salah Hassan trebuie suspendat, dar 
spune că Abdul Aziz are un ochi atât de ager că nu-i scapă 
NIMIC. 

Când şi când, în cursul dimineţii, în timp ce Max îşi face 
turul, se face simțită o izbucnire de energie total fictivă. 
Toată lumea strigă „Yallah!”, ţipă, cântă, dansează. Băieţii 
cu coşurile dau zor înspre şi de la depozitul de pământ, îşi 
leagănă în aer coşurile goale, ţipă şi râd. Apoi totul se 
stinge din nou şi lucrurile îşi reiau mersul lent de mai 
înainte. 

Şefii de echipă scot întruna o serie de strigăte de îndemn 
„Yallah!” şi un fel de formulă de ironie care probabil şi-a 
pierdut semnificaţia de atâta repetat. 

— Aşa se mişcă femeile bătrâne! Sigur nu sunteţi bărbaţi! 
Câtă încetineală! Ca nişte vaci dărâmate! Etc., etc. 

Mă duc în capătul îndepărtat al movilei şi mă aşez printre 
flori, întrând într-o stare plăcută. 

Un grup de femei vine din zare către mine. După veselia 
coloritului lor, sunt femei kurde. Sapă de zor şi scot rădăcini 
şi culeg frunze. La un moment dat, şed toate în cerc în jurul 
meu. 

Femeile kurde sunt vesele şi frumoase. Ele poartă culori 
luminoase. Aceste femei au pe cap turbane de un portocaliu 
aprins, iar hainele lor sunt verzi şi purpurii şi galbene. Îşi 
ţin capul drept, sunt înalte şi au o ţinută mândră. Au feţe 
bronzate, cu trăsături regulate, obrajii roşii şi, în general, 
ochi albaştri. 

Bărbaţii kurzi seamănă izbitor cu tabloul lordului 
Kitchener pe care îl aveam agăţat în camera mea când 
eram copil. 


Faţa roşie precum cărămida, mustaţa mare, castanie, ochii 
albaştrii, înfăţişarea marţială şi fioroasă! 

În acest colţ de lume satele kurde şi arabe sunt aproape 
egale ca număr. Ei duc aceeaşi viaţă şi aparţin aceleiaşi 
religii, dar n-ai putea confunda o clipă o femeie kurdă cu 
una arabă. Arăâboaicele sunt invariabil umile şi retrase; ele 
îşi feresc faţa când vorbeşti cu ele; dacă se uită la tine, o fac 
de la distanţă. Când zâmbesc, o fac cu timiditate, cu faţa pe 
jumătate întoarsă. În general poartă negru sau culori 
închise. Şi n-ai să vezi niciodată o arăboaică venind şi 
adresându-i-se unui bărbat! O kurdă nu are nici un dubiu că 
e la fel de bună ca un bărbat, dacă nu chiar mai bună! Ele 
ies din case şi fac glume cu orice bărbat, petrecându-şi ziua 
cât se poate de plăcut. Nu se sfiiesc câtuşi de puţin să-şi 
bruftuluiască bărbaţii. Lucrătorii noştri din Jerablus, 
neobişnuiţi cu kurzi, sunt profund şocaţi. 

Kurdele mele din această dimineaţă mă examinează cu un 
interes sincer şi schimbă impresii între ele. Sunt foarte 
prietenoase, îmi fac semne din cap, râd, pun întrebări, apoi 
oftează şi scutură din cap în timp ce îşi ating buzele cu 
degetele. 

Ele spun limpede: „Ce păcat că nu ne putem înţelege!” 
Arată spre vârful movilei. Sunt femeia lui Khwaja? Dau din 
cap. Lansează altă serie de întrebări, apoi îşi dau seama că 
nu pot primi răspuns şi încep să râdă. 

Încercând să-mi explice ce fac ele cu ierburile şi plantele 
pe care le culeg. Ah, dar e inutil! 

Izbucneşte o altă cascadă de râs. Se ridică, zâmbesc, dau 
din cap şi se îndepărtează vorbind şi râzând. Sunt ca nişte 
flori mari în culorii vii... 

Trăiesc în colibe de lut, probabil cu puţine oale de gătit la 
dispoziţie, totuşi veselia şi râsul lor sunt neforţate. Viaţa lor 
li se pare frumoasă, cu o savoare rabelainiană. Sunt 
frumoase, pline de viaţă, vesele. 

Trece fetiţa mea arăboaică, mânând vacile. Îmi zâmbeşte 
cu timiditate, apoi îşi fereşte repede ochii. 


Aud în depărtare fluierul şefului de echipă. Este 
douăsprezece şi jumătate - pauza de prânz. 

Îmi îndrept paşii spre locul în care mă aşteaptă Max şi 
Mac. Michel aşeză prânzul pe care ni l-a trimis Dimitri. 

După prânz ne ducem să ne uităm la şantierul casei 
noastre. Este la vreo sută de metri dincolo de sat şi de casa 
şeicului, la sud-est de movilă. Fundaţia e turnată deja şi îl 
întreb cu îndoială pe Mac dacă încăperile nu sunt prea mici. 
Pare amuzat şi îmi spune că ăsta este efectul spaţiului 
deschis înconjurător. Casa urmează să fie construită cu un 
dom central; acesta va avea în centru o cameră mare de zi 
şi de lucru, cu două camere de o parte şi de alta; bucătăria 
va fi separat. La structura principală putem adăuga şi alte 
camere dacă săpăturile se prelungesc şi avem nevoie de 
ele. 

La mică distanţă de casă urmează să forăm un puț, ca să 
nu mai depindem de puţul şeicului. Max alege locul, apoi se 
întoarce la lucru. 

Eu mai rămân un timp şi îl urmăresc pe Mac dând ordine 
prin intermediul gesturilor, scuturăturilor din cap, 
fluierăturilor - totul cu excepţia cuvântului vorbit! 

În jur de patru, Max îşi începe rondul pe la fiecare brigadă 
şi dă bacşiş oamenilor. Când ajunge la o brigadă, lucrătorii 
se opresc, se aliniază şi arată ce au găsit peste zi. Unul 
dintre cei mai întreprinzători băieţi de la coşuri şi-a curăţat 
achiziţia cu scuipat! 

Deschizându-şi registrul uriaş, Max începe operaţiunea. 

— Casmagiul? (Omul cu târnăcopul) 

— Hassan Mohammed. 

Ce a găsit Hassan Mohammed? O jumătate de oală mare, 
spartă, multe fragmente de oale, un cuţit de os, câteva 
fărâme de cupru. 

Max răstoarnă colecţia, aruncă fără milă ce e fleac - de 
regulă acele lucruri care aprinseseră cele mai mari 
speranţe ale omului cu târnăcopul - bagă obiectele de os 
într-o cutie mică pe care o cară Michel, mărgelele în alta. 


Fragmentele de oale de lut merg în unul din coşurile mari 
pe care îl cară un băiat mic. 

Max anunţă premiul: două pence sau chiar patru pence şi 
notează în registru. Hassan Mohammed repetă suma şi o 
stochează în memoria lui încăpătoare. 

La sfârşitul săptămânii au loc operaţii aritmetice 
înfiorătoare. Se adună fiecare sumă zilnică, rezultatul se 
adună la suma ratei zilnice a salariului, iar apoi se plăteşte 
suma rezultată astfel. Omul plătit ştie exact cât are de 
primit! Uneori, el va spune: „Nu e destul - trebuie să mai fie 
două pence”. Sau, ca de atâtea ori: „Mi-aţi dat prea mult, 
îmi datoraţi cu patru pence mai puţin.” Rareori se înşeală. 
Din când în când apar erori din cauza similitudinii numelor. 
Adesea există trei sau patru Daoud Mohammed şi trebuie 
să fie deosebiți prin rostirea numelui următor, Ibrahim sau 
Suliman. 

Max trece la omul următor. 

— Numele tău? 

— Ahmad Mohammed. Nu are prea multe; strict vorbind, 
n-are nimic din ce vrem noi, dar trebuie încurajată cât de 
cât, aşa că Max alege câteva cioburi şi le aruncă în coş 
anunțând ceva mărunţiş. 

Dar acum urmează micul Abdul Jehar care întinde cu 
îndoială nişte mărgele micuţe şi un alt obiect la care Max se 
repede pe dată. Este un cilindru de sigilii, intact, şi dintr-o 
perioadă bună - o descoperire cu adevărat valoroasă. Micul 
Abdul este felicitat, în dreptul numelui lui este trecută suma 
de cinci franci şi izbucneşte un murmur de entuziasm. 

Nu există nici o îndoială că pentru lucrători, toţi pariori 
din fire, incertitudinea afacerii este principala atracţie. 

Oamenii care au fost premiaţi se întorc la lucru într-un 
mod dezordonat. Max continuă până ajunge la ultima 
brigadă. 

Acum a mai rămas o jumătate de oră până la apus. Se 
aude fluierul. Toată lumea ţipă „Gata! Gata!” îşi aruncă în 


aer coşurile, le prind, o iau la fugă pe deal în jos ţipând şi 
râzând. 

S-a mai sfârşit o zi de muncă. Cei care vin din sate aflate la 
două sau trei mile depărtare pornesc către casă pe jos. 
Câţiva oameni ale căror case ne sunt în drum se caţără pe 
acoperişul lui Mary. Plecăm spre casă. 

Printr-o curioasă coincidenţă, puţul pe care am început să- 
| săpăm se dovedeşte a fi exact pe locul unde a fost săpat un 
puț în antichitate. Acest lucru are un asemenea efect încât 
câteva zile mai târziu cinci domni bărboşi şi gravi îl 
aşteaptă pe Max la poalele movilei. 

Au venit, explică ei, din sate aflate la multe mile depărtare. 
Au nevoie de mai multă apă. Khwaja ştie locurile unde se 
află ascunse puţurile - puţurile acelea pe care le-au avut 
romanii. Dacă el le va indica locurile, îi vor rămâne veşnic 
recunoscători. 

Max le explică precum că a fost o pură întâmplare că am 
nimerit exact în locul în care a existat cândva un puț. 

Domnii gravi zâmbesc politicos dar neîncrezători. 

— Ai o mare înţelepciune, Khwaja; lucru ăsta este ştiut. 
Secretele antichităţii sunt pentru tine ca o carte deschisă. 
De aceea, arată-ne locurile în care să săpăm şi îţi vom da 
daruri. 

Niciunul din protestele lui Max nu e crezut. Mai degrabă 
este privit ca un magician care îşi apără secretele. El ştie, 
murmură ei, dar nu vrea să spună. 

— Îmi doresc să nu fi dat niciodată peste blestematul ăsta 
de puț roman, spune Max cu năduf. Îmi provoacă numai 
probleme. 

Complicaţiile apar când trebuie plătiţi oamenii. Moneda 
oficială a acestei ţări este francul francez. Dar prin părţile 
astea mejidi-ul turcesc este folosit de atâta timp încât 
localnicii conservatori nu vor să audă de altceva. În bazare 
e folosită această monedă, deşi băncile nu operează cu ea. 
Oamenii noştri refuză să fie plătiţi în altceva în afară de 
mejidi. 


În consecinţă, Michel este trimis în bazare să schimbe 
moneda oficială de la bancă în moneda ilegală. 

Mejidi-ul este o monedă mare, grea. Michel se împleticeşte 
sub greutatea săculeţilor cu monede. Le răstoarnă pe masă. 
Sunt toate foarte murdare şi miros a usturoi! 

Înaintea zilei de plată avem seri de coşmar numărând la 
mejidizi, aproape asfixiaţi de mirosul lor! 

Michel este de nepreţuit în multe privinţe. Este cinstit, 
punctual, şi cât se poate de meticulos. Nu ştie să scrie sau 
să citească, dar este în stare să ţină minte socoteli extrem 
de complicate, întorcându-se de la piaţă cu un şir lung de 
cumpărături, spunând cu precizie preţul fiecăreia şi punând 
pe masă restul exact. Niciodată nu face o greşeală la 
socotit. 

Pe de altă parte, este arogant cât încape, extrem de 
certăreţ cu mahomedanii, foarte încăpățânat şi, din 
nefericire, are mână grea la maşinării. Forca! Spune el cu 
ochii strălucind şi imediat după aceea se aude un trosc 
ameninţător. 

Dar şi mai dezastruos este spiritul lui de economie. Este 
foarte amărât că nu îi sunt apreciate bananele putrede şi 
portocalele veştede. 

— Nu existau deloc unele bune? 

— Ba da, dar erau mai scumpe. Astea sunt mult mai 
economicoase. 

Iată un cuvânt mare - Economia! Ne costă mai mult decât 
irosirea. 

Al treilea slogan al lui Michel este Sawi - proba (să facem 
o încercare). 

O spune pe toate tonurile - optimist, îmbietor, nerăbdător, 
încrezător, uneori disperat. 

Rezultatul este de regulă nefericit. 

Spălătoreasă noastră dovedindu-se incredibil de înceată, 
m-am aventurat să-mi pun jacheta şi fusta de nevastă de 
Făuritor de Imperiu, pe care până acum n-am avut curaj să 
le port. 


Max îmi aruncă o privire. 

— Ce naiba ai pus pe tine? 

Spun în apărare că ţinuta e drăguță şi răcoroasă. 

— Nu poţi să porţi astea. Du-te şi da-ţi-le jos. 

— Trebuie să port costumul. L-am cumpărat. 

— E prea înspăimântător. Arăţi ca cel mai ofensiv gen de 
memsahib - direct din Poonah! 

Recunosc cu tristeţe că am avut o bănuială în privinţa asta. 

Max spune încurajator: 

— Pune-ţi chestia aia verzulie cu motive în romburi Tell 
Halaf. 

— Aş dori să nu mai foloseşti termenii oalelor tale ca să-mi 
descrii îmbrăcămintea, spun ţâfnoasă. E verde-citron! 

Max se uită la mine cu tristeţe şi clătină din cap. 

În timp ce trecem prin satul Hanzir auzim următoarea 
conversaţie: 

— Cine sunt ăştia? 

— Sunt străinii care fac săpături. 

Un domn bătrân ne cercetează cu gravitate. 

— Ce frumoşi sunt! Oftează el. Sunt plini de bani! 

O bătrână aleargă la Max. 

— Khwaja! Ai milă, intervino pentru fiul meu. L-au dus la 
Damasc - la închisoare. E un om bun, n-a făcut nimic - 
absolut nimic, jur! 

— De ce l-au dus, atunci, la închisoare? 

— Degeaba. E o nedreptate. Salvează-mi-l. 

— Dar ce-a făcut, măicuţă? 

— Nimic. Jur în faţa lui Dumnezeu. Asta-i adevărul! 

N-a făcut nimic, doar a ucis un om! 

Acum se iscă o nouă nelinişte. Mai mulţi bărbaţi din 
Jerablus s-au îmbolnăvit. Se află în corturi la Chagar Bazar. 
Trei bărbaţi zac la pat, iar necazul ivit e că ceilalţi nu vor să 
se apropie de ei. Nu vor să le ducă mâncare şi apă. 

Această evitare a bolnavilor este foarte ciudată. Dar nu e 
mai puţin adevărat că totul pare ciudat într-o comunitate în 
care viaţa umană nu e socotită importantă. 


— Vor muri de foame dacă nu li se duce mâncare, spune 
Max. 

Colegii lor de muncă ridică din umeri. 

— Inshallah - dacă asta e voinţa lui Dumnezeu. 

Şefii de echipă, deşi cu reţinere, îşi demonstrează 
cunoştinţele despre civilizaţie şi fac bombănind unele 
servicii. Max abordează cu delicateţe problema spitalului. 
Poate aranja cu autorităţile franceze ca cei doi oameni care 
sunt grav bolnavi să fie primiţi în spital. 

Yahya şi Alawi scutură cu îndoială din cap. Va fi o ruşine să 
meargă la spital, căci în spital se petrec multe lucruri 
dezonorante. Întotdeauna moartea este preferabilă 
dezonoarei. 

Mă gândesc aiurea la diagnosticuri greşite, la neglijenţă. 

— Care sunt aceste lucruri degradante care s-au petrecut? 
Întreb eu. 

Max intră mai adânc în problemă. Apoi, după o serie lungă 
de întrebări şi răspunsuri, se întoarce şi îmi explică. 

Un bărbat a fost primit în spital şi acolo i s-a făcut o 
clismă... 

— Da, spun eu, aşteptând să continue povestea. 

Max spune că asta e tot. 

— Dar omul a murit? 

— Nu, însă ar fi preferat să moară. 

— Poftim? Strig cu neîncredere. 

Max spune că aşa e. Omul s-a întors în satul lui profund 
îndurerat. Aşa o umilinţă era de neîndurat! Pentru el, 
moartea ar fi fost de preferat. Obişnuiţi cum suntem, cu 
ideile noastre occidentale despre importanţa vieţii, ne e 
greu să ne ajustăm gândirea la o altă scară de valori. Şi 
totuşi, pentru mintea orientală este destul de simplu. 
Moartea e de aşteptat să vină - e la fel de inevitabilă ca 
naşterea, iar dacă vine mai devreme sau mai târziu este 
întrutotul la vrerea lui Allah. Iar această credinţă înlătură 
ceea ce a devenit blestemul lumii noastre de azi - 
anxietatea. Poate că nu există eliberare de vrere, dar în 


mod sigur există eliberare de frică. lar boala este o stare 
naturală şi binecuvântată - munca este necesitatea 
nenaturală. 

Mă gândesc la un cerşetor bătrân de care am dat în 
Persia. Avea o barbă albă şi o ţinută demnă şi nobilă. Vorbea 
cu mândrie, cu toată mâna lui întinsă. 

— Dă-mi din generozitatea ta o puşcă, oh, prinţe. Mă 
îngrijorează că aş putea să evit moartea. 

Problema celor doi bolnavi devine mai acută. Max se duce 
la Kamichlie şi îşi spune păsurile comandantului francez. 
Ofițerii sunt întotdeauna amabili şi săritori. Max este 
prezentat doctorului militar francez, iar acesta merge cu 
noi înapoi la movilă şi consultă pe pacienţi. 

Ne confirmă temerile - oamenii sunt cu adevărat bolnavi. 
Unul din ei, spune el, trebuie să fi intrat deja într-un stadiu 
avansat de boală când a venit la noi şi s-ar putea să nu mai 
existe mari speranţe privind recuperarea lui. Ne 
recomandă să-i ducem pe amândoi la spital. Oamenii sunt 
convinşi să accepte, şi sunt duşi imediat. 

Tot foarte amabil, doctorul francez ne dă nu ştiu ce laxativ 
cu adevărat puternic care, spune el, va băga în viteză şi-un 
cal! 

De asta în mod sigur este nevoie, căci oamenii vin în mod 
constant la Max văitându-se de constipaţie, iar laxativele 
obişnuite par a nu avea absolut nici un efect. 

Unul din bolnavii noştri a murit în spital. Celălalt este în 
curs de însănătoşire. Vestea morţii ne-a parvenit după două 
zile de la producerea ei şi aflăm că omul a fost deja 
înmormântat. 

Alawi vine la noi cu o faţă gravă. 

— Este vorba de reputaţia noastră, ne spune el. 

Inima mi se strânge uşor. Cuvântul reputaţie precede 
întotdeauna cererea de bani. 

— Omul acesta, continuă el, a murit departe de casă. A fost 
îngropat aici. Asta se va răsfrânge mult asupra noastră în 
Jerablus. 


— Dar noi n-am avut nici o vină în moartea omului, spune 
Max. Era deja bolnav când a venit, iar noi am făcut tot ce 
am putut. 

Alawi înlătură moartea printr-un gest. Moartea e fleac. Nu 
de moartea omului este vorba. E vorba de înmormântare. 

Căci în ce situaţie se vor afla rudele mortului - familia lui? 
EI a fost îngropat într-un loc străin. Deci ai lui vor trebui să- 
şi lase casa şi să vină unde se află mormântul lui. Pentru un 
bărbat este o ruşine să nu se întoarcă să fie îngropat în 
ţinutul lui natal. 

Max spune că nu vede ce poate face acum în privinţa asta. 
Omul este îngropat. Ce propune Alawi - un dar de bani 
familiei îndoliate? 

Asta va fi ceva acceptabil, da. Dar ceea ce propune Alawi 
este deshumarea. 

— Poftim? Să-l dezgropăm? 

— Da, Khwaja. Trimite cadavrul înapoi, la Jerablus. Apoi 
totul va fi făcut în mod onorabil şi reputaţia voastră nu va 
avea de suferit. 

Max spune că nu ştie dacă se poate reuşi un asemenea 
lucru. În cele din urmă ne ducem la Kamichlie şi ne 
consultăm cu autorităţile franceze. Este clar că ne 
consideră nebuni! 

În mod neaşteptat, acesta îl îmbrăţişează pe Max. O fi fără 
doar şi poate o prostie, spune el, dar e posibil? 

Doctorul ridică din umeri. Da, este posibil! Vor exista 
formalităţi - o mulţime de formalităţi. 

— Et des timbres, beaucoup de timbres. 

— Natural, spune Max, asta e inevitabil. 

Lucrurile sunt puse în mişcare. Un şofer de taxi acceptă cu 
entuziasm sarcina de a transporta cadavrul (corespunzător 
dezinfectat). Un lucrător, văr cu decedatul, îl va însoţi. Totul 
este aranjat. După toate cele necesare - dezgropare, 
dezinfectare, plus o mulţime de formulare de semnat - 
sicriul este sigilat şi taximetristul îl leagă vesel pe poziţie. 


— Hola! Strigă el. O să avem o călătorie veselă! Trebuie să 
avem grijă ca fratele nostru să nu cadă pe drum. 

Toată treaba ia acum acel aer de intensă voioşie care 
poate fi comparat doar cu spiritul unui priveghi irlandez. 
Taxiul o ia din loc, cu şoferul şi vărul cântând cât îi ţine gura 
cântece vesele. Aceasta este o ocazie minunată pentru 
amândoi, îţi spui. Se distrează de minune. 

Max scoate un oftat de uşurare. A lipit ultimul timbru şi a 
plătit taxele finale. Formele necesare au fost încredințate 
taximetristului. 

— Ah, în fine, s-a sfârşit cu asta! Spune Max. 

Se înşeală. Călătoria mortului, Abdullah Hamid, se poate 
constitui într-o saga poetică. O clipă îţi vine să crezi că 
trupul lui nu va cunoaşte nicicând odihna. 

Cadavrul soseşte la Jerablus. Este primit cu vaietele de 
rigoare şi cu, bănuim noi, o anumită mândrie. Are loc o 
mare sărbătoare - un ospăț, de fapt. Taximetristul, 
invocându-l pe Allah, pleacă mai departe la Alep. Abia după 
plecarea lui se constată că toate „formele” importante au 
plecat cu el. 

Se instalează haosul. Fără formele necesare, mortul nu 
poate fi îngropat. Este nevoie, deci, ca el să se întoarcă în 
Kamichlie? Se încing aprinse dispute asupra acestui aspect. 
Sunt trimişi mesageri - la autorităţile franceze din 
Kamichlie, la noi, la foarte problematica adresă din Alep a 
taximetristului. Totul se face cu lentoarea arabă 
caracteristică... Şi între timp Abdullah Hamid rămâne 
neîngropat. 

Cât durează efectul formolului? Îl întreb neliniştită pe 
Max. Se obţin un nou set de forme (completate cu les 
timbres) care este trimis la Jerablus. Soseşte vorba că 
mortul este pe cale de a fi trimis înapoi la Kamichlie cu 
trenul. Telegrame disperate zboară de colo-colo. 

Brusc, totul se sfârşeşte cu bine. Taximetristul reapare în 
Jerablus, fluturând formele. 

— Ce scăpare! Exclamă el. 


Funeraliile se desfăşoară în ordine şi decenţă. Reputația 
noastră, ne asigură Alawi, este salvată! 

Autorităţile franceze încă ne mai consideră nebuni. 
Lucrătorii noştri ne aprobă cu gravitate. Michel este 
revoltat - ce lipsă de economie! Spre a-şi descărca nervii, 
bocăne zgomotos şi ciocăneşte tutti sub ferestre în zori 
până i se spune imperios să înceteze. 

Tutti este numele general dat tuturor construcţiilor şi 
folosirii canistrelor de petrol. Ce s-ar face Siria fără canistre 
de petrol e greu de imaginat! Femeile aduc apa de la 
fântână în canistre de petrol. Canistrele de petrol ca 
acoperiş la case şi nu numai. 

Ambiţia lui Michel, ne spune el într-un acces de 
confidenţă, este să aibă o casă făcută complet din tutti. 

— Va fi foarte frumoasă, spune el visător, foarte frumoasă. 

V. Sfârşit de sezon. 

Chagar Bazar are rezultate bune, şi B. Soseşte de la 
Londra ca ajutor suplimentar pentru ultima lună. 

Este interesant să-i urmăreşti pe B. Şi pe Mac împreună - 
sunt un contrast total. Se înţeleg foarte bine, dar se uită 
unul la altul cu un fel de uimire nedumerită. 

Într-o zi când ne ducem la Kamichlie, B. Se arată brusc 
îngrijorat. 

— Nu e păcat să îl lăsăm singur toată ziua pe bătrânul 
Mac? Poate că ar fi mai bine să rămân cu el. 

— Lui Mac îi place să stea singur, îl liniştesc eu. 

B. Pare neîncrezător. Se duce glonţ în sala de desen. 

— Ascultă, Mac, vrei să rămân şi eu? Mă gândesc că te 
plictiseşti să stai singur toată ziua. 

O expresie de consternare traversează faţa lui Mac. 

— Oh, spune el, aşteptam cu nerăbdare ziua asta. 

— Ciudat flăcău, Mac, ăsta, spune B. În timp ce ne 
bălăbănim din hârtop în hârtop în drum spre Kamichlie. Aţi 
văzut apusul de aseară? Splendid! M-am dus sus pe 
acoperiş să mă uit la el. L-am găsit pe Mac acolo. Eram un 
pic entuziasmat, recunosc, dar bătrânul Mac n-a scos un 


cuvânt. Nici măcar un răspuns. Totuşi, presupun că a urcat 
acolo ca să privească apusul, nu? 

— Da, el urcă de regulă seara acolo. 

— Pare atât de ciudat că nu spune nimic! 

Mi-l imaginez pe Mac pe acoperiş, izolat şi tăcut, şi pe B. 
Zumzăind entuziast lângă el. 

Tocmai în acest moment, Michel traversează oblic drumul 
cu intenţii diabolice, apasă puternic pe accelerator şi 
spulberă un grup de arabi - două bătrâne şi un bărbat cu 
un măgar. 

Ei se împrăştie ţipând şi Max se întrece pe sine înjurându-l 
furios pe Michel. Ce dracu” îşi închipuie el că face? Putea 
să-i omoare! 

Asta, se pare, era mai mult sau mai puţin intenţia lui 
Michel. 

— Ce-ar fi contat? Întrebă el ridicând mâinile în aer şi 
lăsând maşina să meargă de capul ei. Sunt mahomedani, 
nu-i aşa? 

După acest enunţ, profund creştinesc conform părerilor 
lui, se cufundă în tăcerea martirizată a unui neînțeles. Ce 
fel de creştini sunt ăştia, pare el să se întrebe şi nehotărâţi 
în credinţa lor? 

Max instituie ca regulă de fier că nu va fi permisă nici o 
încercare de ucidere a mahomedanilor. 

Michel îngână cu tristeţe în surdină: 

— Ar fi mai bine dacă toţi mahomedanii ar fi morţi! 

În afară de obişnuitele noastre treburi în Kamichlie, B. Are 
propria lui treabă şi anume, să ia de la poştă un pachet 
trimis din Anglia, conţinând două pijamale. 

Şeful poştei nu se află la post, dar este chemat la datorie 
prin diverşi mesageri. Soseşte căscând, îmbrăcat într-o 
senzaţională pijama în dungi. Deşi evident trezit dintr-un 
somn profund, este politicos şi amabil, dă mâna cu noi, ne 
întreabă cum progresează săpăturile. Am găsit ceva aur? 
Vrem să bem o cafea cu el? Şi astfel curtoazia fiind 


satisfăcută, trecem la obiectul vizitei. Încep negocierile 
pentru livrarea pachetului lui B. 

— Da, fireşte că există un astfel de pachet, spuse şeful 
poştei. A sosit de la Londra, Anglia. Ah, ce oraş grozav 
trebuie să fie! Ce mult mi-ar plăcea să îl văd! Este adresat 
lui monsieur B. Ah, acesta este monsieur B., noul nostru 
coleg? 

Dă mâna cu el din nou şi rosteşte nişte formule de politeţe. 
B. Răspunde politicos în arabă. 

După acest interludiu ne întoarcem la problema 
pachetului. Da, spune şeful poştei, a fost aici - de fapt, aici 
în oficiu! Dar nu mai e aici. A fost transferat în custodia 
vameşilor. Monsieur B. Trebuie să priceapă că pachetele 
sunt supuse vămuirii. 

B. Spune că în pachet sunt veşmintele lui personale. 

Şeful poştei spune: 

— Fără îndoială, fără îndoială, dar asta este afacerea 
vameşilor. 

— Trebuie să mergem, deci, la oficiul vamal? 

— Aşa ar trebui, aprobă şeful poştei. Numai că azi n-are 
rost. Azi este miercuri, iar miercurea oficiul vamal este 
închis. 

— Mâine, atunci? 

— Da, mâine va fi deschis. 

— Îmi pare rău, îi spune B. Lui Max. Presupun că asta 
înseamnă să vin din nou mâine ca să-mi ridic pachetul. 

Şeful poştei spune că în mod sigur monsieur B. Va trebui 
să vină mâine, dar că nici mâine nu-şi va putea lua pachetul. 

— De ce? Întreabă B. 

— Pentru că, după ce formalităţile cu vama vor fi încheiate, 
pachetul trebuie să treacă apoi prin oficiul poştal. 

— Adică, trebuie să vin iar aici? 

— Categoric. Iar acest lucru nu e posibil mâine, căci mâine 
oficiul poştal va fi închis, spune triumfător şeful poştei. 

Intrăm în subiect în detaliu, dar oficialitatea triumfă de 
fiecare dată. Se pare că nu există nici o zi din săptămână în 


care vama şi poşta să fie deschise amândouă! 

Ne vărsăm nervii pe sărmanul B. Şi îl întrebăm de ce naiba 
nu şi-a adus cu el blestematele de pijamale în loc să le 
trimită prin poştă. 

— Pentru că sunt nişte pijamale foarte speciale, se apără 
B. 

— Aşa ar trebui, spune Max, având în vedere tot buclucul 
pe care or să-l producă! Camionul ăsta trebuie să meargă 
zilnic la săpături şi înapoi. Nu să bată drumul până la 
Kamichlie pe post de serviciu poştal! 

Încercăm să-l convingem pe şeful poştei să-l lase pe B. Să 
semneze acum formele poştale, dar e de neînduplecat. 
Formalităţile poştale sunt îndeplinite întotdeauna după 
vamă. Învinşi, ieşim mofluzi din oficiul poştal iar şeful 
poştei, probabil, se întoarce în pat. 

Michel apare entuziasmat şi spune că a făcut un târg 
extrem de avantajos cu portocale. A cumpărat două sute de 
portocale la un preţ cât se poate de economic. Ca de obicei, 
e înjurat. Cum îşi închipuie el că o să dăm gata două sute de 
portocale înainte ca să se strice... Adică, dacă nu sunt 
stricate deja? 

Unele, recunoaşte Michel, sunt o idee spre veştejire, dar 
sunt foarte ieftine, şi se face o mare reducere dacă se iau 
două sute. Max acceptă să le inspecteze şi când face asta le 
respinge imediat. Majoritatea din ele sunt deja acoperite cu 
un mucegai verde! 

Michel îngână cu tristeţe: Economia! La urma urmelor 
sunt portocale. Pleacă şi se întoarce cu nişte găini 
economicoase ţinute, ca de obicei, cu susul în jos. Alte 
cumpărături economice şi neeconomice fiind încheiate, 
pornim spre casă. 

Îl întreb pe Mac dacă a avut o zi bună, iar el îmi răspunde 
„Splendidă!” cu un entuziasm de neconfundat. 

Uitându-se la Mac cu o privire nedumerită, B. Se aşează 
pe un scaun imaginar, şi ziua perfectă a lui Mac are un 
sfârşit încântător. N-am văzut niciodată pe cineva râzând 


atât de mult! La intervale, în timpul cinei, izbucneşte iar în 
râs. Dacă ştiam precis ce anume îi gâdilă simţul umorului, 
am fi putut aranja să-i dăm zilnic o porţie de amuzament! B. 
Îşi continuă sarcina dificilă de a fi sociabil. În zilele când 
Max este la săpături, iar noi trei rămânem acasă, B. Bântuie 
prin preajmă ca un suflet rătăcit. Intră în sala de desen şi îi 
vorbeşte lui Mac, dar, neprimind nici un răspuns, se 
întoarce trist în birou, unde eu bat de zor la maşină detaliile 
oribile ale unei crime. 

— Oh, eşti ocupată? Întrebă B. 

— Da, răspund eu scurt. 

— Scrii? 

— Da. (şi mai scurt). 

— Mă gândeam să aduc obiectele şi etichetele aici, spune 
B. Cu jind. Nu te-aş deranja, nu-i aşa? 

Trebuie să fiu fermă. Îi explic limpede că mi-e absolut 
imposibil s-o dau înainte cu mortul meu dacă un viu se 
fâţâie, icneşte şi, după toate probabilitățile, vorbeşte în 
imediata vecinătate. 

Bietul B. Pleacă trist, condamnat să lucreze în singurătate 
şi linişte. Am convingerea că dacă B. Ar fi să scrie vreodată 
o carte, ar face-o cel mai uşor având la îndemână un radio 
şi un gramofon date la maxim şi câteva conversații 
desfăşurându-se în aceeaşi cameră! 

Dar când sosesc vizitatorii, fie la movilă, fie acasă, B. E pe 
domeniul lui. 

Călugăriţe, ofiţeri francezi, arheologi în vizită, turişti - B. 
Este dornic şi competent să se ocupe de toţi. 

— Uite, s-a oprit o maşină şi văd nişte oameni. Să mă duc 
să văd cine sunt? 

— Oh, chiar te rog! 

Şi la un moment dat grupul soseşte, păstorit dibaci de B. 
Care trăncăneşte în orice limbă e nevoie. În astfel de ocazii, 
B. Valorează cât greutatea lui în aur. I-o spunem. 

— Mac nu e prea bun, nu-i aşa? Spune B. Rânjind la Mac. 


— Mac, spun eu cu severitate, nu e bun deloc. El nu vrea 
nici măcar să încerce. 

Mac zâmbegşte blând şi îndepărtat... 

Mac, descoperim noi, are o slăbiciune. Slăbiciunea asta 
este Calul. 

Problema pijamalelor lui B. Este rezolvată în felul următor: 
camionul îl lasă pe Mac la movilă, apoi îşi continuă drumul 
spre Kamichlie. Mac vrea să vină acasă la amiază, şi Alawi îi 
sugerează că ar putea veni călare. Şeicul are mai mulţi cai. 
Faţa lui Mac se luminează pe loc. Izolarea aceea blândă 
dispare şi e înlocuită de nerăbdare. 

Din momentul acela, ori de câte ori se iveşte cel mai mic 
pretext, Mac vine acasă călare. 

— Khwaja Mac nu vorbeşte niciodată, spune Alawi; el 
fluieră. Când vrea ca băiatul cu pijama să meargă la 
dreapta, fluieră; când vrea să vină zidarul, fluieră; acum 
fluieră pentru cal. 

Afacerea pijamalelor lui B. Este tot nedefinitivată. Vameşii 
cer exorbitanta sumă de opt lire! B. Subliniază că 
pijamalele costă doar două lire perechea şi refuză să 
plătească. Se creează o situaţie extrem de dificilă. Ce să 
facă ei cu pachetul? Întreabă vameşii. Îl returnează şefului 
poştei. Acesta nu o să i-l dea lui B., iar B. Nu o să-l lase să 
părăsească ţara! Irosim câteva zile mergând la Kamichlie şi 
certându-ne în problema respectivă. Sunt chemaţi 
directorul băncii şi ofiţerii din Serviciul Special. Chiar şi un 
înalt demnitar dă o mână de ajutor. Ticălosul de şefal 
poştei, deşi tot în pijama, nu cedează deloc! Afacerea devine 
rapid un incident internaţional. 

Brusc, totul se aranjează. Vameşul din Amuda soseşte 
acasă la noi cu pachetul. Complicaţiile sunt rezolvate: 
treizeci de şilingi taxa vamală, „douze francs cingquante 
pour les timbres, et des cigarettes, n'est ce pas?” (Pachete 
de ţigări îi sunt îndesate în mână) „Voila monsieur!” El 
zâmbeşte, B. Zâmbeşte, toată lumea zâmbeşte. Ne aşezăm 
în cerc şi ne uităm la B. Cum deschide pachetul. 


B. 'Ţine cu mândrie conţinutul, explicând că este invenţia 
lui specială. 

— Ţânţari, explică el. Nu mai e nevoie de plasă de țânțari. 

Max spune că n-a văzut un ţânţar prin părţile astea. 

— Fireşte că există țânțari, spune B. E un lucru bine 
cunoscut. Apa stătătoare! 

Ochii îmi fug imediat la Mac. 

— Aici nu există nici o apă stătătoare, spun eu. Dacă era, 
Mac ar fi văzut-o! 

B. Spune triumfător că există un eleşteu cu apă stătătoare 
chiar la nord de Amuda. 

Max şi cu mine repetăm că n-am văzut şi n-am auzit vreun 
ţânţar. B. Nu ne dă nici o atenţie şi se lansează în explicarea 
invenţiei lui. 

Pijamalele sunt dintr-o mătase albă. Sunt dintr-o bucată şi 
au o cagulă care se trage peste cap şi mâneci care se 
termină în mănuşi fără degete. În faţă se închid până sus cu 
un fermoar, aşa că singurele părţi expuse atacului ţânţarilor 
simt ochii şi nasul. 

— Iar tu inspiri şi expiri pe nas, ceea ce ţine ţânţarii la 
distanţă, spune triumfător B. 

B. Ne dă de înţeles că atunci când vom bâţâi de malarie o 
să ne dorim să-i fi adoptat ideea. 

Mac începe brusc să râdă. Îl privim întrebător. 

— Mi-am amintit de ziua când te-ai aşezat pe scaunul 
inexistent, spuse Mac şi se îndepărtează chicotind vesel. În 
noaptea aceea adorm repede, când un zgomot cumplit ne 
trezeşte. Sărim din pat, crezând preţ de o clipă - că am fost 
atacați de tâlhari. Alergăm cu toţii în sufragerie. O siluetă 
albă aleargă bezmetic de colo-colo, ţipând şi ţopăind. 

— Doamne Sfinte, B., ce s-a întâmplat? Strigă Max. 

Un moment ne gândim că B. A înnebunit. 

Dar ne lămurim imediat. 

Prin nu ştiu ce mijloace, un şoarece s-a strecurat în 
pijamaua antiţânţari! Fermoarul s-a blocat. 

Se face ziuă şi noi tot nu ne putem opri din râs. 


Doar B. Nu este deloc amuzat... 

Casa noastră se înalţă rapid. Scheletul de lemn este 
îmbrăcat în cărămizi de argilă nearsă. Efectul are să fie 
grozav. Stând pe movilă lângă Mac, îl felicit. 

— Asta e mult mai frumoasă decât closetul meu, spun. 

Arhitectul de succes mă aprobă. Totuşi, se plânge de 
lucrătorii lui care habar nu au ce e aceea acuratețe, se 
mulţumesc doar să râdă şi să spună că nu contează, îndrept 
subiectul spre cai şi Mac se înveseleşte. 

Acum că vremea e caniculară, temperamentul lucrătorilor 
noştri s-a încins şi el. Max măreşte amenzile pentru capete 
sparte şi, în cele din urmă, adoptă o soluţie disperată. În 
fiecare dimineaţă, lucrătorii trebuie să-şi predea armele 
înainte de a începe lucrul. Este o decizie nepopulară, dar 
oamenii o acceptă cu reţinere. 'Iot soiul de instrumente de 
distrugere îi sunt înmânate lui Michel sub ochii lui Max, iar 
Michel le încuie în Mary. La apus, armele sunt înapoiate 
stăpânilor lor. 

Un lucrător yezid vine şi se plânge de sete. El nu poate 
lucra dacă nu bea apă. 

— Dar există apă aici - de ce nu bei? 

— Nu pot să beau apa asta. Vine dintr-un puț, iar în 
dimineaţa asta fiul şeicului a scăpat în puț o frunză de 
salată verde. 

Prin religia lor, yezidişii n-au voie să pomenească de salata 
verde sau să se atingă de ceva contaminat de ea întrucât ei 
cred că în ea sălăşluieşte Shaitan. 

Max spune: 

— Ei bine, cine ţi-a spus asta a minţit. În chiar dimineaţa 
asta l-am văzut pe fiul şeicului în Kamichlie şi mi-a spus că e 
de două zile acolo. 

Apoi, în faţa oamenilor adunaţi, este citit Decretul Ordinii 
Publice. Nimeni nu are voie să-i mintă sau să-i persecute pe 
lucrătorii yezidişi. „La aceste săpături, toţi trebuie să fie ca 
fraţii.” 

Un mahomedan face un pas înainte. 


— Voi îl urmaţi pe Hristos, Khwaja, iar noi îl urmăm pe 
Mohamed, dar şi noi şi voi suntem duşmanii lui Shaitan 
(Diavolul). De aceea e de datoria noastră să-i persecutăm 
pe cei care cred că Shaitan o să fie restaurat şi care îl 
venerează. 

— Atunci, ca să-ţi faci datoria pe viitor te va costa cinci 
franci de fiecare dată! 

Câteva zile după asta nu mai primim nici o plângere din 
partea yezidişilor. 

Yezidişii sunt nişte oameni curioşi şi deosebit de blânzi, iar 
faptul că îl venerează pe Shaitan (Satana) e mai mult de 
natura unei jertfe. Mai mult, ei cred că lumea aceasta i-a 
fost încredinţată lui Shaitan de către Dumnezeu, iar erei lui 
Shaitan îi va succeda era lui lisus, pe care ei îl recunosc ca 
profet, dar unul care n-a ajuns încă la putere. Numele lui 
Shaitan nu trebuie niciodată menţionat şi nici un alt cuvânt 
care să sune ca el. 

Sfântul lor altar, Sheikh'Adi, este situat pe dealurile kurde 
în apropiere de Mosul, şi îl vizităm când facem săpături 
aproape de acel loc. După părerea mea, nu poate exista în 
lume un loc mai frumos şi mai tihnit. Aerul este proaspăt şi 
limpede şi pur. Trebuie să mergi cu piciorul sau călare, cel 
puţin ultimele câteva mile. Se spune că prin părţile astea 
firea umană este atât de pură încât femeile creştine se pot 
scălda goale în apa râului de munte. 

lar apoi, brusc, te trezeşti faţă-n faţă cu spiralele albe ale 
altarului. Aici totul e calm şi blând şi paşnic, îngrijitori cu 
feţe blânde îţi aduc răcoritoare şi stai aşa, într-o pace 
perfectă, sorbindu-ţi ceaiul. În curtea interioară este 
intrarea în templu, pe a cărui parte laterală din dreapta se 
află sculptat un şarpe mare, negru. Şarpele este sacru, 
întrucât yezidişii cred că Arca lui Noe s-a oprit pe Jebel 
Sinjar şi că în ea s-a făcut o gaură. Şarpele s-a făcut ghem 
şi a astupat gaura, astfel încât Arca să-şi poată continua 
drumul. 


La un moment dat ne scoatem pantofii şi suntem băgaţi în 
templu, păşind cu grijă peste prag, căci este interzis să calci 
pe un prag. De asemenea, este interzis să-ţi arăţi tălpile, 
lucru uşor dificil când stai pe pământ cu picioarele 
încrucişate. 

Interiorul este întunecat şi răcoros şi se aude un clipocit 
de apă, izvorul sacru, despre care se spune că comunică cu 
Mecca. În acest templu, la vremea festivităților, este adusă 
imaginea Păunului. Păunul a fost ales spre a-l reprezenta pe 
Shaitan pentru că, spun unii, este cuvântul cel mai diferit 
faţă de numele interzis. În tot cazul, în credinţa yezidă, 
Lucifer, Fiul Dimineţii, este îngerul Păun. 

leşim din nou şi ne aşezăm în liniştea şi răcoarea curţii. 
Amândoi urâm gândul de a ne întoarce din acest sanctuar 
montat în zarva chinuitoare a lumii... 

Sheikh'Adi este un loc pe care n-am să-l uit niciodată. 

Căpetenia yezidişilor, Mir-ul, a venit odată la locul unde 
săpam în Irak. Un bărbat înalt, cu faţa tristă, îmbrăcat tot în 
negru. El este atât popă cât şi şef, deşi tradiţia locală 
spunea că acest anume Mir era în întregime „condus” de 
mătuşa lui, Khatun (Doamna) altarului Sheikh'Adi şi de 
mama lui, o femeie frumoasă şi ambițioasă, despre care se 
credea că îl ţinea sub papuc pe fiul său ca să poată deţine 
ea autoritatea. 

Într-o excursie prin Jebel Sinjar, i-am făcut o vizită şeicului 
yezid din Sinjar, Hamo Shero, un om foarte bătrân, de 
nouăzeci de ani, se spunea. În timpul războiului din 1914- 
1918, sute de armeni s-au refugiat din Turcia şi au fost 
adăpostiţi în Sinjar, salvându-li-se astfel vieţile. 

Izbucneşte o altă dimensiune furibundă cu privire la ziua 
de odihnă. Ziua următoare zilei de plată este deja zi de 
vacanţă. Mahomedanii susţin că întrucât la săpături sunt 
mai mulţi mahomedani decât creştini, ziua de odihnă ar 
trebui să fie vinerea. Armenii refuză la rândul lor să lucreze 
duminica şi spun că întrucât aceste săpături sunt conduse 
de creştini, ziua de odihnă ar trebui să fie duminica. 


Decretăm că ziua de odihnă va fi marţea, întrucât, din câte 
ştim, nu e ziua de sărbătoare a nici unei religii. 

În timpul serilor, şefii de echipă vin acasă la noi, beau 
cafea şi ne raportează dificultăţile sau problemele apărute. 

În seara asta bătrânul Abd es Salaam este deosebit de 
vorbăreţ. Glasul lui se înalţă într-un lung şi monoton dialog. 
Nu pricep ce spune, dar ascult cu atenţie. Când Abd es 
Salaam face o pauză să-şi tragă inima, îl întreb pe Max 
despre ce e vorba. 

Max îmi răspunde pe scurt: „Constipaţie”. 

Observând interesul meu, bătrânul se întoarce spre mine 
şi se lansează în alte detalii retorice cu privire la starea lui. 

Max spune: 

— A luat Eno's, Beecham's, laxative vegetale şi ulei de 
ricin. Îţi spune ce anume a simţit după fiecare şi că niciunul 
n-a adus rezultatul dorit. 

E clar, medicamentul de cai al doctorului francez este 
indicat în cazul ăsta. 

Max îi administrează o doză cumplită! Abd es Salaam 
pleacă optimist, iar noi ne rugăm cu toţii pentru un rezultat 
fericit! 

Acum sunt foarte ocupată. Pe lângă lipitul ulcelelor, 
trebuie să fac şi fotografii. Mi s-a înjghebat o „cameră 
neagră”. Seamănă oarecum cu o celulă din perioada 
medievală. 

În ea nu poţi sta nici jos pe scaun, nici în picioare. 
Târându-mă în patru labe, developez plăci, îngenunchind cu 
capul plecat. les practic asfixiată de căldură şi incapabilă să 
stau dreaptă şi îmi face mare plăcere să-mi detaliez 
suferinţele, deşi auditoriul este oarecum neatent - tot 
interesul lui concentrându-se asupra negativelor nu asupra 
operatorului. 

Din când în când Max îşi aduce aminte şi spune cu tact şi 
căldură: „Cred că eşti minunată, dragă!”, într-o manieră 
uşor abstractă. 


Casa noastră e terminată. Domul îţi dă o senzaţie de 
spaţiozitate şi este răcoros. Într-o parte a lui se află camera 
de antichităţi şi, după ea, dormitorul meu şi al lui Max. De 
cealaltă parte este sala de desen, iar dincolo de ea, un 
dormitor împărţit de B. Şi Mac. Anul ăsta o să stăm aici 
doar o săptămână sau două. Vremea recoltei a sosit deja şi 
oamenii părăsesc zilnic lucrul ca să se ducă să strângă 
recolta. Florile s-au dus, au dispărut peste noapte, căci 
beduinii au coborât de pe dealuri şi şi-au ridicat corturile 
peste tot în jur, iar vitele lor pasc în voie. 

Ne vom întoarce anul viitor - ne vom întoarce la casa 
noastră, căci această casă cu domul ei central, înălţată în 
mijlocul pustietăţii, ne-a dat deja senzaţia de cămin. 

Şeicul îi dă târcoale şi ochii lui mici sclipesc de admiraţie. 
Asta are să fie la sfârşit moştenirea lui şi deja simte că i-a 
crescut prestigiul. 

Va fi plăcut să revăd Anglia. Va fi plăcut să-mi revăd 
prietenii şi iarba verde şi copacii înalţi. Dar va fi plăcut, de 
asemenea, să mă întorc aici la anul. 

Mac face o schiţă a mobilei, una foarte stilizată, dar pe 
care o admir foarte mult. 

În ea nu se vede nici o fiinţă; doar linii curbe şi modele. Îmi 
dau seama că Mac nu e numai arhitect; este artist. Îl rog să 
deseneze coperta pentru noua mea carte. 

B. Intră şi se plânge că nu există nimic pe care să te aşezi 
- toate scaunele au fost împachetate. 

— De ce vrei să stai? Avem multă treabă, spune Max şi 
iese. 

B. Se întoarce cu reproş spre mine. 

— Ce om energic e bărbatul tău! 

Mă întreb cine ar fi crezut asta în Anglia, văzându-l pe 
Max adormit într-o după-amiază de vară... 

Încep să mă gândesc la Devon, la stâncile roşii şi marea 
albastră... E minunat să te duci acasă - fiica mea, câinele, 
bolurile cu cremă de Devonshire, merele, baia... Oftez de 
extaz. 


VI. Sfârşitul călătoriei. 

Descoperirile noastre fiind interesante, urmează să 
continuăm săpăturile în alt sezon. 

Anul ăsta o să fim o echipă diferită. 

Mac are alte săpături în Palestina, dar speră să vină la noi 
măcar în ultimele săptămâni ale sezonului. 

Aşa că o să avem alt arhitect. Şi ar mai fi un membru în 
plus - colonelul. Max speră să combine săpăturile de la Tell 
Brak cu cele de la Chagar, iar colonelul se poate ocupa de 
unele în timp ce Max se ocupă de celelalte. 

Max, colonelul şi arhitectul cel nou pleacă împreună, iar 
eu urmează să mă duc după ei două săptămâni mai târziu. 

Cam cu două săptămâni înainte de plecarea lor, sună 
arhitectul şi mă întreabă de Max, care e plecat în oraş. Pare 
îngrijorat. Îl întreb dacă pot să-l ajut cu ceva. 

El spune: 

— E vorba de călătorie. Sunt la Cook's şi încerc să-mi 
rezerv un compartiment de dormit până în locul de care mi- 
a vorbit Max, iar cei de aici spun că nu există un astfel de 
loc. 

Îl liniştesc. 

— Deseori spun asta. Nimeni nu merge în locurile în care 
mergem noi, aşa că, fireşte, n-au auzit de ele. 

— Par să creadă că locul la care mă refer eu de fapt este 
Mosul. 

— Ai întrebat de Kamichlie sau Nissibin? 

— Kamichlie! Nu-i ăsta numele locului? 

— Este numele locului, dar gara se numeşte Nissibin - e 
de cealaltă parte a graniţei turceşti. Kamichlie este un oraş 
sirian. 

— Deci aşa se explică! Max nu mi-a spus să mai iau şi 
altceva, nu-i aşa? 

— Nu cred. Ţi-ai luat o mulţime de creioane, nu? 

— Creioane? Vocea pare mirată. Bineînţeles. 

— Vei avea nevoie de o mulţime de creioane, spun eu. 


Fără să-şi dea întru totul seama de sinistra semnificaţie a 
acestui lucru, arhitectul închide. 

Înaintarea mea spre Stambul este lipsită de incidente şi 
reuşesc să-mi trec fără probleme rezerva de pantofi prin 
vama turcă! 

La Haidar Pacha descopăr că am să fiu tovarăşă de 
compartiment cu o doamnă turcoaică de mari dimensiuni. 
Are deja şase geamantane, două coşuri cu forme ciudate, 
câteva sacoşe şi diverse pachete cu provizii. După ce mi-am 
aşezat şi eu cele două geamantane şi o cutie cu pălării, nu 
mai e loc nici să ne punem picioarele! 

Doamna babană este condusă la gară de o doamnă mai 
subţire şi mult mai plăcută. Ea mi se adresează în franceză 
şi ne întreţinem prieteneşte. Merg la Alep? Ah, vara ei nu 
merge atât de departe! Vorbesc germana? Vara ei vorbeşte 
puţină germană. 

Nu, vai, nu vorbesc germana! Nici turca? Nici turca! 

Ce păcat! Vara ei nu vorbeşte pic de franceză! Ce-o să ne 
facem, deci? Cum o să putem conversa? 

Se pare că nu o să putem conversa, spun eu. 

— Tare, tare păcat! Spune doamna încântătoare. Ar fi fost 
interesant pentru amândouă. Dar, înainte să plece trenul, 
hai să profităm. Sunteţi căsătorită? (Recunosc că sunt 
căsătorită). Şi copii? Fără îndoială, aveţi mulţi copii, nu? 
Vara mea are doar patru copii, dar - adăugă ea cu mândrie 
- trei dintre ei sunt băieţi! 

Simt că, pentru prestigiul englezesc, nu pot admite că sunt 
perfect mulţumită cu o fiică. Adaug fără ruşine şi doi fii. 

— Excelent! Spune verişoara. Şi-acum, despre avorturi. 
Câte sarcini aţi pierdut? Vara mea a pierdut cinci - două în 
trei luni, două în cinci luni şi un copil născut prematur la 
şapte luni. 

Tocmai mă gândesc dacă să-mi inventez un avort aşa, de 
dragul prieteniei, când, slavă Domnului, locomotiva fluieră 
şi încântătoarea verişoară iese din vagon. 


— Trebuie să vă spuneţi toate detaliile prin semne, ţipă ea 
de pe peron. 

Perspectiva e alarmantă, dar ne înţelegem foarte bine prin 
gesturi şi zâmbete. Tovarăşa mea îmi oferă porţii generoase 
din cantitatea uriaşă de provizii puternic condimentate, iar 
eu mă răscumpăr aducându-i un măr din vagonul 
restaurant. 

După despachetarea coşurilor cu mâncare, avem şi mai 
puţin loc pentru picioare, iar mirosul de mosc şi de mâncare 
este aproape copleşitor! 

Când vine noaptea, tovarăşa mea de călătorie se asigură 
că fereastra e închisă etanş. Mă retrag în cuşeta de sus şi 
aştept până aud sforăituri ritmice în cuşeta de jos. Atunci 
mă dau jos pe furiş şi, hoţeşte, cobor fereastra o fracțiune. 
Urc înapoi nedescoperită. 

Dimineaţa, un adevărat spectacol de mirare când se 
descoperă că fereastra e deschisă. Printr-o mulţime de 
gesturi, doamna turcoaică încearcă să mă asigure că nue 
vina ei. Credea că a închis-o. O liniştesc printr-un gest că n- 
o condamn nici un moment. 

Când ajungem în gara doamnei turcoaice, aceasta se 
desparte de mine cu mare politeţe. Zâmbim, dăm din cap, 
ne înclinăm şi ne exprimăm regretul că bariera de limbă ne- 
a împiedicat să schimbăm păreri despre lucrurile esenţiale 
din viaţă. 

La ora prânzului, stau peste drum de o doamnă 
americancă în vârstă, blajină. Se uită gânditoare la femeile 
care muncesc pe câmp. 

— Sărmanele suflete! Oftează ea. Mă întreb dacă îşi dau 
seama că sunt libere! 

— Libere? Întreb eu, nepricepând. 

— Vai, desigur; nu mai poartă văluri. Mustafa Kemal a pus 
capăt acestor lucruri. Acum sunt libere. 

Mă uit gânditoare la femeile care trudesc. Nu mi se pare 
că aspectul ăsta ar avea vreo importanţă pentru ele. Ziua 
lor este o neîncetată rotire a sapei şi mă îndoiesc tare mult 


că s-au bucurat vreodată de luxul de a-şi acoperi faţa cu 
văluri. Niciuna din nevestele lucrătorilor noştri localnici nu 
o face. 

Doamna americancă îl cheamă pe chelner şi îi cere un 
pahar cu apă fierbinte. 

— Je vais prendre, spune ea, des remedes. 

Omul se uită năuc. Doamna doreşte cafea sau ceai? 
Întrebă el. Cu greutate îl facem să înţeleagă că i se cere apă 
chioară, fierbinte. 

— Vreţi să luaţi nişte săruri cu mine? Mă întrebă senină 
noua mea prietenă, cu aerul cuiva care îţi propune să luaţi 
un cocteil împreună. 

Îi mulţumesc, dar spun că nu mă omor după săruri. 

— Dar vă face bine, mă îmbie ea. 

Reuşesc cu greu să evit ca organismul meu să fie drastic 
purjat. 

Mă retrag în compartimentul meu şi mă întreb cum mai 
stă Abd es Salaam anul ăsta cu constipaţia. 

Întrerup călătoria la Alep, întrucât Max vrea să-i aduc 
nişte lucruri de aici. Cum am o zi liberă până la următorul 
tren spre Nissibin, mă alătur unui grup care merge în 
excursie cu maşina la Kalat Siman. 

Grupul este format, de fapt, dintr-un inginer minier şi un 
cleric foarte în vârstă şi aproape complet surd. Dintr-un 
motiv oarecare, clericului i-a intrat în cap că inginerul, pe 
care nu-l mai văzusem în viaţa mea, este soţul meu. 

— Soţul dumitale vorbeşte foarte bine araba, draga mea, 
îmi spune el bătându-mă blajin pe mână în timp ce ne 
întoarcem din expediţie. 

Ţip destul de confuz: 

— Vorbeşte, dar nu e... 

— Oh, ba da, este, îmi spune cu reproş clericul. Este un 
foarte bun cărturar în probleme arabe. 

— Nu e soţul meu, urlu eu. 

— Soţia dumitale nu vorbeşte deloc araba, spune clericul 
întorcându-se spre inginer, care se face roşu ca focul. 


— Nu e... începe el, tare. 

— Nu, mă gândeam eu că nu e expertă în arabă, spune 
clericul şi zâmbegşte. Trebuie s-o înveţi. 

Amândoi urlăm la unison: 

— Nu suntem căsătoriţi! 

Expresia clericului se schimbă. Arată sever şi 
dezaprobator. 

— De ce nu? Întrebă el aspru. 

Inginerul îmi spune neajutorat: 

— Eu renunţ. 

Râdem amândoi şi faţa clericului se destinde. 

— Înţeleg că aţi făcut o mică glumă cu mine, spune el. 

Maşina trage în faţa hotelului şi el coboară cu grijă, 
scoțând din sutana albă un fular lung. Se întoarce şi 
zâmbegşte cu bunătate. 

— Dumnezeu să vă binecuvânteze pe amândoi, spuse el. 
Sper să aveţi o viaţă lungă şi fericită împreună. 

Sosire triumfătoare la Nissibin! Ca de obicei, trenul se 
opreşte astfel încât să existe o distanţă de un metru şi 
jumătate între scară şi pietrele ascuţite! Un tovarăş de 
drum amabil sare şi dă la o parte pietrele, dându-mi 
posibilitatea să aterizez fără să-mi luxez glezna. În 
depărtare îi văd apropiindu-se pe Max şi pe Michel, şoferul 
nostru... 

Înainte să ne întâlnim, un turc în uniformă îmi spune sec 
„Paşaportul”, mi-l ia şi urcă înapoi în tren. 

Au loc saluturile. Dau mâna cu Michel care spune: Bon 
jour. Ce mai faceţi?” Iar apoi adaugă în arabă un „Lăudat fie 
Domnul” pentru că am ajuns cu bine. Conducătorul 
vagonului de dormit scoate în grabă pe fereastră diverse 
geamantane de dimensiuni variabile. Îi spun de paşaportul 
meu. Acesta şi turcul în uniformă au dispărut complet. 

Blue Mary - camionul nostru - ne aşteaptă credincios. 
Michel deschide uşa din spate şi ochii mei întâlnesc o 
privelişte familiară. Câteva găini cu picioarele legate, 
bidoane de benzină şi mormane de saci care până la urmă 


se dovedesc a fi fiinţe umane. Bagajul meu e depozitat 
peste găini, iar făpturile umane şi Max pleacă să-mi caute 
paşaportul. După vreo douăzeci de minute se întorc 
victorioşi, fără să fi fost nevoie ca Michel să recurgă la 
Forca şi să creeze astfel o complicaţie internaţională. 

Pornim - scârţâituri, bocănituri, zornăituri, hurducăieli. 
Trecem din Turcia în Siria. Cinci minute mai târziu ne aflăm 
în districtul Kamichlie. Avem multe treburi de făcut înainte 
să putem pleca spre casă. Mai întâi ne ducem la „Harrods” 
- şi anume, stabilimentul domnului Yannakos. Aici primesc 
salutări, mi se oferă un scaun în spatele tejghelei, se pune 
la fiert cafea pentru mine. Michel se ocupă de cumpărarea 
unui cal care urmează să fie înhămat la o căruţă ce va căra 
apă din râul Jaghjagha la excavaţiile noastre de la Tell Brak. 
Michel a găsit, aşa spune el, un cal excelent - un cal extrem 
de economia. 

— Cât de economia e calul? Întrebă Max bănuitor. E un cal 
bun? Un cal mare? Un cal de rezistenţă? 

— Mai bun, spune el, un cal bun care costă puţin mai mult 
decât un cal inferior la un preţ mic. 

Unul din mormanele de saci a părăsit camionul şi se 
dovedeşte a fi banditul care urmează să fie sacagiul - un om 
care (aşa spune el) se pricepe la cai. Urmează să meargă cu 
Michel şi să-şi dea părerea despre cal. Între timp 
cumpărăm de la domnul Yannakos diverse alimente. 
Mergem apoi la oficiul poştal unde îl găsim pe vechiul 
nostru prieten, şeful poştei, neras şi în pijamaua murdară 
ce pare să nu fi fost spălată sau schimbată de anul trecut. 
Ne luăm teancul de corespondenţă şi refuzăm cu fermitate 
să ne însuşim şi cele trei scrisori adresate unui anume 
domn Thompson, apoi pornim spre bancă. 

Banca e construită din piatră - mare, răcoroasă, pustie şi 
foarte paşnică. Suntem întâmpinați cu plăcere de 
funcţionarul de la ghişeu. Max scoate un cec pe care vrea 
să-l încaseze şi suntem conduşi în biroul lui Monsieur le 
Directeur. Un tip solid, cafeniu şi volubil. Ne primeşte cu 


cea mai mare amabilitate, trimite după cafea. El l-a înlocuit 
pe le directeur de anul trecut şi este destul de trist în 
privinţa asta. A venit din Alexandretta unde, spune el, e 
ceva viaţă! Dar aici (mâinile îi zboară în sus), „On ne peut 
meme pas faire un Bridge!” 

O jumătate de oră se scurge într-o conversaţie despre 
situaţia politică şi plăcerile (sau lipsa lor) din Kamichlie. 
Discutăm şi despre şeicii locali. Toţi sunt la fel, spune le 
directeur. „Des proprietaires - mais qui n'ont pas le sou 
Au întotdeauna datorii. 

În timpul conversaţiei, casierul apare din când în când cu 
cinci sau şase formulare, pe care Max le semnează, scoțând 
de asemenea sume mici pour les timbres, evident. 

Soseşte cafeaua, iar după vreo douăzeci de minute micul 
casier îşi face iar apariţia cu ultimele trei formulare şi 
cererea finală de „Et deux francs quarante-cinq centimes 
pour les timbres, s'il vous plat.” În sfârşit încasăm banii şi 
plecăm. 

Ne întoarcem la Harrods. Sacagiul kurd ne aşteaptă. Calul 
lui Michel, ne raportează el, ei bine, nu poate fi numit cal! 

Nu e deloc cal. E o femeie bătrână - chiar aşa; o bătrână! 
Asta e economia lui Michel. Max pleacă să inspecteze calul, 
iar eu mă întorc pe scaunul meu din spatele tejghelei. 

Domnul Yannakos junior mă întreţine cu conversaţie cu 
pauze despre evenimentele din lumea mare. Se străduieşte 
să-mi explice că este la curent cu faptul că avem un nou 
rege. Recunosc că avem. „Une femme!” exclamă el. Faptul îl 
depăşeşte. Nu, un asemenea lucru este de necrezut. E 
posibil oare ca în Anglia să li se acorde femeilor o atât de 
mare importanţă? 

Max, kurdul şi Michel se întorc. Michel, momentan redus 
la tăcere de votul de cenzură pe tema calului său, şi-a 
regăsit aplombul. Acum au de gând să întreprindă negocieri 
pentru un catâr. Michel spune că un catâr este întotdeauna 
valoros. Kurdul şi Michel pleacă în căutarea unui om a cărui 
verişoară de a doua are un soţ care cunoaşte pe cineva care 


LIA 


are un catâr de vânzare. Brusc apare tâmpitul nostru de 
băiat în casă, Mansur. Zâmbegşte şi îmi scutură cu căldură 
mâna. El este cel căruia i-a trebuit un sezon întreg să înveţe 
să pună masa şi nici acum nu poţi fi sigur că nu te trezeşti 
cu un maldăr de furculiţe în poală. Facerea pateurilor îi 
solicită la maximum capacitatea mintală. Are mişcări încete, 
tenace, şi tot ce face este de natura unui truc predat cu 
succes unui câine. 

Am vrea să mergem acasă la mama lui (care, întâmplător, 
este spălătoreasă noastră) şi să inspectăm o colecţie de 
antichităţi? 

Mergem. Camera este foarte măturată şi garnisită. Pentru 
a treia oară în două ore beau cafea. Antichităţile sunt 
scoase - sticluţe romane de sticlă, fragmente de oale de lut, 
monede ciudate, şi o grămadă de nimicuri. Max împarte 
colecţia în două, respingând o parte, oferind un preţ pentru 
cealaltă. Intră o femeie, care este în mod clar partea 
interesată. Ascultă traducerea lui Mansur, clatină din cap. 

Plecăm şi ne întoarcem la camion. Negocierile pentru 
catâr fiind deja începute, ne ducem să inspectăm butoaiele 
de apă. O dată în plus Michel a făcut-o de oaie. A comandat 
un butoi de dimensiuni atât de uriaşe încât n-ar avea cum 
să încapă în căruţă şi probabil ar omori orice cal sau catâr. 
„Dar, se vaită Michel, un butoi mare este mai economia 
decât două mici, şi ţine mai multă apă!” 1 se spune că e un 
prost blestemat şi că pe viitor să facă ce i se spune. Michel 
murmură cu speranţă: „Sawi proba?”, dar chiar şi această 
speranţă i se refuză. 

Întâlnirea următoare o avem cu şeicul - şeicul nostru 
particular. Seamănă mai mult ca oricând cu Henric al VIII- 
lea, cu imensa lui barbă vopsită în roşu. Poartă obişnuitele 
lui veşminte albe şi un turban de un verde smarald. Este 
extrem de bine dispus. 

— Frate, îi spune el lui Max, tot ce am e altău. De dragul 
tău n-am pus nici o sămânță în pământ anul ăsta, ca tot 
pământul să poată fi la dispoziţia ta. 


Soţul meu răspunde: 

— Mă bucur că sentimentul ăsta nobil s-a dovedit a fi în 
avantajul tău. Anul ăsta recolta e la pământ. Cei care au 
semănat vor fi în pierdere. Poţi să te feliciţi pentru isteţimea 
ta. 

Onorurile astfel încheiate, se despart în cei mai buni 
termeni. 

Urcăm în Blue Mary. Michel trânteşte o boccea cu cartofi 
şi portocale peste cutia mea cu pălării, turtind-o de tot; 
găinile cârâie strident; mai mulţi arabi şi kurzi cerşesc un 
loc în camion - doi sunt acceptaţi. Urcă printre găini şi 
cartofi şi bagaje şi pornim spre Chagar Bazar. 

VII. Viaţa la Chagar Bazar. 

Cu un val imens de emoție, zăresc Casa Noastră. 

Stă trufaşă acolo, cu domul ei, arătând ca un altar dedicat 
nu ştiu cărui sfânt venerabil! 

Şeicul, îmi spune Max, este foarte mândru de ea. Din când 
în când el şi prietenii lui îi dau târcoale admirând-o şi Max 
bănuieşte că deja încasează banii pe ea prezentând-o în 
mod fals ca fiind casa lui, pe care doar ne-a închiriat-o. 

Mary se opreşte ca urmare a obişnuitei apăsări violente pe 
frână a lui Michel (Forca), şi toată lumea iese buluc din casă 
să ne salute. Sunt feţe vechi şi feţe noi. 

Dimitri, bucătarul, e acelaşi. Faţa lui lungă şi blândă are o 
expresie hotărât maternă. Poartă pantaloni lungi din 
muselină înflorată şi zâmbeşte de plăcere. Îmi apucă mâna 
şi o lipeşte de frunte, apoi îmi arată cu mândrie o cutie de 
lemn cu patru căţei nou fătaţi. Ali, băiatul de la bucătărie, e 
la noi de anul trecut. Acum se consideră ceva mai superior, 
întrucât a fost angajat un al doilea ajutor de bucătar, pe 
nume Ferhid. Nu prea sunt multe de spus despre Ferhid, cu 
excepţia faptului că pare îngrijorat de ceva. Dar asta, mă 
informează Max, este starea cronică a lui Ferhid. 

Avem şi un băiat nou în casă - Subri. Subri e înalt şi aprig 
şi pare foarte inteligent. Zâmbegşte şi îşi arată dinţii - o 
combinaţie de alb şi aur. 


Colonelul şi Bumps ne-au pregătit ceaiul. Colonelul face 
toate lucrurile cu o precizie de militar. A instituit deja noul 
obicei de a alinia oamenii în formaţiune militară la vremea 
premierii. Ei consideră că e o glumă grozavă. Colonelul îşi 
petrece o grămadă de timp făcând ordine. Zilele în care 
Max merge la Kamichlie sunt marea lui ocazie. Casa, 
anunţă el cu mândrie, e curată ca un pahar. Tot ce are un 
loc este la locul lui şi o grămadă de lucruri care n-au avut 
un loc şi-au găsit locul! De aici vor apărea tot soiul de 
inconveniente! 

Bumps4 este noul nostru arhitect. Porecla i se trage de la 
o remarcă nevinovată făcută în faţa colonelului în timpul 
călătoriei. În zori, când trenul se apropia de Nissibin, 
Bumps a ridicat storul şi s-a uitat cu interes la ţara unde 
avea să-şi petreacă următoarele câteva luni din viaţă. 

— Ciudat loc ăsta, a remarcat el. Peste tot bumps! 

— Bumps, ce să spun! A strigat colonelul. Nu-ţi dai seama, 
nerespectuosule coleg, că fiecare din aceste bumps este o 
cetate îngropată datând de mii de ani? 

Şi, de atunci, numele noului nostru coleg a rămas Bumps! 

Mai am şi alte achiziţii noi de văzut. În primul rând, un 
Citroen luat la mâna a doua, pe care colonelul l-a botezat 
Poilu. 

Poilu se dovedeşte a fi un gentleman foarte 
temperamental. Din motive necunoscute, întotdeauna îl 
alege pe colonel ca să-şi manifeste toanele, refuzând cu 
încăpățânare să pornească sau, de nu, înţepenind 
îndărătnic în cine ştie ce loc total neconvenabil. 

Soluţia misterului începe să mi se contureze într-o bună zi, 
şi îi explic colonelului că e vina lui. 

— Cum adică... Vina mea? 

— Nu trebuia să-l botezi Poilu (păros). În definitiv, cum 
camionul nostru şi-a început treaba ca Queen Mary, şi e 
doar un camion, Citroen-ul puteai să-l botezi măcar 
Empress Josephine5. Dacă făceai aşa, nu aveai probleme! 


Colonelul, disciplinat cum este, spune că în tot cazul acum 
e prea târziu. Poilu e Poilu, şi va trebui să se poarte frumos. 
Mă uit pieziş la Poilu. Am convingerea că Poilu cloceşte cea 
mai gravă din infracțiunile militare - rebeliunea! 

Şefii de echipă vin şi ei în fugă să ne salute. Yahya 
seamănă mai mult ca niciodată cu un câine mare şi fericit. 
Alawi arată, ca întotdeauna, foarte chipeş. Bătrânul Abd es 
Salaam este, ca de obicei, gata de conversaţie lungă. 

Îl întreb pe Max cum o mai duce Abd es Salaam cu 
constipaţia, iar Max îmi răspunde că majoritatea serilor a 
fost dedicată discuţiilor exhaustive pe această temă! 

Aflându-mă iar în casa din Chagar, am impresia că n-am 
fost niciodată plecată, doar că, datorită pasiunii pentru 
ordine a colonelului, e mult mai ordonată decât am văzut-o 
vreodată. Ceea ce mă aduce la povestea tristă a brânzei 
Camembert. 

Max cumpărase în Alep şase bucăţi de brânză Camembert, 
cu impresia că poţi trata brânza Camembert ca pe o brânză 
olandeză şi s-o pui la păstrare cât doreşti. O bucată a fost 
mâncată înainte de sosirea mea, iar colonelul, dând peste 
celelalte cinci în turul lui de făcut ordine, le depozitase 
frumuşel în fundul unui dulap din camera de zi. Acolo au 
fost rapid acoperite de hârtie de desen, hârtie de 
dactilografiat, ţigări, delicatese turceşti, etc., şi au zăcut în 
întuneric neîncurcând, neprotestând, dar nu şi, hai s-o 
spun, nemirosind. 

Două săptămâni mai târziu toţi adulmecăm şi ne dăm cu 
presupusul. 

— Dacă nu ştiam că avem canalizare... Spune Max. 

— lar cea mai apropiată conductă de gaz trebuie să fie la 
vreo două sute de mile de aici... 

— Aşa că îmi închipui că trebuie să fie un şoarece mort. 

— Un şobolan mort cel puţin! 

Viaţa înăuntru devenind insuportabilă, se întreprinde o 
căutare furibundă a ipoteticului şobolan descompus. Atunci, 
şi numai atunci, este descoperită o masă cleioasă şi 


puturoasă care au fost cândva cele cinci bucăţi de brânză 
Camembert şi care, trecând prin stadiul coulant (cremos), 
sunt acum coulant în ultimul grad. 

Ochi acuzatori se întorc spre colonel, iar oribilele resturi 
sunt încredințate lui Mansur spre înmormântare solemnă 
într-un loc departe de casă. Max îi spune cu simţire 
colonelului că asta îi confirmă ceea ce a ştiut întotdeauna şi 
anume că ideea ordinii e o mare greşeală! Colonelul spune 
că luarea brânzei din drum a fost o idee bună; vina aparţine 
zăpăcelii din capul arhitecţilor care nu sunt în stare să ţină 
minte că au brânză Camembert în casă. Eu spun că 
adevărata greşeală constă în a cumpăra brânză Camembert 
en gros şi s-o pui la păstrare pentru tot sezonul! Bumps 
spune; „Da' de ce să cumperi brânză Camembert?!” Lui nu 
i-a plăcut niciodată! Mansur se duce şi îngroapă resturile şi 
episodul se încheie pe această notă funebră. 

În seara asta, în timp ce suntem la cină, mai precis la 
desert, primim vizita şeicului. Decizia noastră de a face 
săpăturile la Chagar pare să-i fi schimbat viaţa. Dintr-un om 
în pragul falimentului, s-a transformat în unul asupra căruia 
în orice clipă ar putea să se reverse o cascadă de aur. 
Conform spuselor şefilor de echipă, şi-a luat o nouă şi 
frumoasă soţie yezidă, iar datoriile lui au crescut enorm ca 
urmare a măririi creditului! Este în mod cert foarte bine 
dispus. Ca întotdeauna, este înarmat până-n dinţi. 
Scoţându-şi cu neglijenţă puşca şi sprijinind-o într-un colţ, 
ne laudă meritele unui pistol automat pe care tocmai l-a 
achiziţionat. 

— Vezi, spune el ţintindu-l în plin pe colonel, mecanismul e 
floare la ureche - excelent şi simplu. Pui degetul pe trăgaci 
- aşa - şi iese glonţ după glonţ. 

Colonelul întreabă cu un glas chinuit dacă pistolul e 
încărcat. 

— Fireşte că e încărcat, răspunde şeicul pe un ton mirat. 
La ce-ar fi bun un pistol dacă nu e încărcat? 


Colonelul, care are o oroare caracteristică militară faţă de 
armele încărcate îndreptate spre el, schimbă locul, iar Max 
îi abate şeicului atenţia de la noua lui jucărie, oferindu-i 
delicatese turceşti. Şeicul se serveşte cu lăcomie, îşi suge 
degetele în semn de apreciere, şi ne zâmbegşte. 

— Ah, spune el observând că sunt prinsă în dezlegarea 
unui careu de cuvinte încrucişate din The Times, aşadar 
Khatun a ta citeşte? Ştie să şi scrie? 

Max spune că aşa stă cazul. 

— O Khatun foarte învățată! Spune cu apreciere şeicul. Şi 
dă şi doctorii femeilor? Dacă da, nevestele mele or să vină 
într-o seară să-i explice ce le supără. 

Max răspunde că soțiile şeicului vor fi bine, venite, dar că, 
din nefericire, Khatun a lui nu prea înţelege araba. 

— Ne descurcăm, ne descurcăm, spune şeicul, vesel. 

Max îşi aduce aminte de intenţia şeicului de a face o 
călătorie la Bagdad (intenţie împărtăşită nouă cu ocazia 
întâlnirii din Kamichlie) şi îl întreabă despre asta. 

— Nu este încă aranjată, spune şeicul. Există dificultăţi, 
formalităţi... 

Avem cu toţii o puternică bănuială că dificultăţile sunt de 
ordin financiar. Se zvoneşte că şeicul a cheltuit deja toţi 
banii pe care i-a primit de la noi, pe lângă comisionul 
obţinut de la lucrătorii din satul lui. 

— Pe vremea lui El Baron... Începe el. 

Dar înainte să apuce să pomenească de un avans în aur, 
Max îl deturnează repede întrebându-l unde este chitanţa 
oficială pentru şaizeci de lire siriene pe care şeicul le-a 
primit deja. „O să mi-o ceară guvernul”, spune Max. 

Şeicul renunţă rapid la ideea unui tapaj şi spune că are 
afară un prieten drag, rudă pe deasupra, care are un ochi 
bolnav. Vrem să ieşim să ne uităm şi să dăm un sfat? 

leşim în noapte şi ne uităm la ochi cu ajutorul unei 
lanterne. Treaba ne depăşeşte. Un ochi ca ăsta trebuie 
văzut de un doctor, spune Max. Şi cât mai repede. 


Şeicul dă din cap. Prietenul lui o să meargă la Alep. Vrem 
să-i dăm o scrisoare pentru dr. Altounyan de acolo? Max e 
de acord şi începe să scrie pe loc. Ridicând privirea, 
întrebă: 

— Omul ăsta e rudă cu tine, spui? 

— Da. 

— Şi cum îl cheamă? Întrebă Max continuând să scrie. 

— Cum îl cheamă? Şeicul e puţin debusolat. Nu ştiu. 
Trebuie să-l întreb. 

Şeicul dispare din nou în noapte, spre a se întoarce cu 
informaţia că ruda lui se numeşte Mahmoud Hassan. 

— Mahmoud Hassan, repetă Max, scriind. 

— Sau ai nevoie de numele lui din paşaport? Numele lui 
din paşaport este Daoud Suliman. 

Max pare nedumerit şi întreabă care e numele adevărat al 
omului. 

— Spune-i cum vrei, răspunde cu generozitate şeicul. 

Scrisoarea e înmânată, şeicul îşi recuperează 
echipamentul de război, ne binecuvântează voios şi dispare 
în noapte eu misteriosul lui însoțitor. 

În dimineaţa asta bate un vânt puternic. Până spre amiază 
este practic o furtună de praf. 

La movilă izbucneşte o ceartă violentă între colericul Alawi 
şi Serkis, tâmplarul nostru. Ca de obicei, cearta porneşte de 
la nimic, dar atinge înălţimi ucigaşe. 

Max se vede obligat să ţină una din predicile lui „de şcoală 
primară”, cum le numeşte el. Discursul este foarte 
impresionant. 

„Vă imaginaţi că eu şi Khwaja colonel şi Khwaja cu prăjina 
gândim întotdeauna la fel? Că nu dorim niciodată să ne 
contrazicem? Dar ridicăm noi glasurile, urlăm, scoatem 
cuţitele? Nu! Toate astea le lăsăm în urmă până ne 
întoarcem la Londra. Aici punem Munca pe primul plan. 
Întotdeauna Munca! Ne controlăm!” 

Alawi şi Serkis sunt profund afectaţi, cearta e aplanată iar 
politeţea lor înduioşătoare unul faţă de altul cu privire la 


care din ei să iasă primul pe uşă este prea frumoasă ca să 
ţină! 

S-a procurat o bicicletă - bicicletă japoneză, extrem de 
ieftină. Ea e destinată a fi proprietatea lui Ali, care urmează 
să plece cu ea două zile pe săptămână la Kamichlie să 
aducă poşta. 

Porneşte la drum, fericit şi plin de importanţă, când se 
crapă de ziuă şi se întoarce pe la ora ceaiului. 

Îi spun cu îndoială lui Max că e un drum lung de parcurs. 
Kamichlie este la patruzeci de kilometri. 

— Băiatul nu poate să facă drumul ăsta. E mult prea lung 
pentru el, spun eu. 

Max spune (nesimţitor, după părerea mea): 

— Oh, nu cred! 

— Trebuie să fie extenuat, îngân eu şi ies în căutarea 
suprasolicitatului Ali. Nici urmă de el. 

Dimitri pricepe până la urmă despre ce vorbesc. 

— Ali? Ali s-a întors de la Kamichlie acum o jumătate de 
oră. Unde e acum? S-a dus cu bicicleta până în satul 
Germayir, la opt kilometri de aici, unde are un prieten. 

Solicitudinea mea faţă de binele lui Ali moare brusc, mai 
ales când îl văd ajutând la masă la ora cinei cu o faţă 
radioasă şi fără nici un semn de oboseală. 

— Vezi? Ţi-am spus eu? Îmi şopteşte Max victorios. 

Până la urmă catârul n-a fost cumpărat. În schimb a fost 
cumpărat un cal - un cal adevărat, nu o femeie bătrână - un 
cal mare. Şi o dată cu calul, aparent inseparabil de el, a 
venit un cerchez. 

— Ce om! Spune Michel cu glasul ascuţit de admiraţie. 
Cerchezii ştiu totul despre cai. Ei trăiesc pentru cai. Şi ce 
politicos e! Ce maniere frumoase are... Faţă de mine! 

Max rămâne neimpresionat, remarcând că timpul ne va 
dovedi dacă omul e bun de ceva. Cerchezul ne este 
prezentat. Are un aer vesel şi cizme înalte, şi îmi aminteşte 
de ceva dintr-un balet rusesc. 


Azi primim vizita unui coleg francez de la Mari. E însoţit 
de arhitectul lui. Asemeni multor arhitecţi francezi arată 
cam ca un sfânt inferior. Are una din acele bărbi firave, de 
nedescris. Nu spune decât „Merci, Madame”, în semn de 
negaţie politicoasă când i se oferă ceva. Monsieur Parrot ne 
explică că suferă de stomac. 

După o vizită plăcută, pleacă. Le admirăm maşina. 
Monsieur Parrot spune cu tristeţe: 

— Oui, c'est une bonne machine, mais elle va trop vite. 
Beaucoup trop vite. Adaugă: Lannee derniere elle a tue 
deux de mes architectes! 

Urcă în maşină, arhitectul-sfânt apucă volanul şi dispar 
brusc într-un vârtej de praf, cu şaizeci de mile la oră, prin 
hârtoape, peste dâmburi, zburând prin satele kurde. E de 
aşteptat ca încă un arhitect francez să cadă victimă beţiei 
vitezei. 

Armata franceză face acum manevre. Este un lucru 
palpitant pentru colonel, al cărui interes marţial este pe 
dată trezit. Avansurile lui, totuşi, sunt primite cu răceală de 
ofiţerii francezi. Aceştia îl privesc cu suspiciune. 

Îi spun că ei îl consideră spion. 

— Spion? Eu? Exclamă colonelul, foarte indignat. Cum pot 
să creadă aşa ceva? 

— Ei bine, e clar că o fac. 

— Le-am pus doar câteva întrebări simple. Lucrurile astea 
sunt interesante din punct de vedere tehnic. Dar 
răspunsurile lor sunt atât de vagi! 

Manevrele îi îngrijorează pe lucrătorii noştri în cu totul alt 
fel. Un bărbat grav, cu barbă, vine la Max. 

— Khwaja, 'asker-ii se vor băga peste meseria mea? 

— Nu, categoric nu; nu se vor băga deloc peste săpături! 

— Nu mă refer la muncă, Khwaja, mă refer la propria mea 
meserie. 

Max îl întrebă care e meseria lui, iar el răspunde cu 
mândrie că e contrabanda cu ţigări. 


Contrabanda cu ţigări peste graniţa cu Irakul pare să fie 
aproape o ştiinţă exactă. Maşina vămii ajunge într-un sat 
într-o zi - iar în ziua următoare contrabandiştii... Max 
întrebă dacă vameşii nu se întorc niciodată să viziteze un 
sat a doua oară. Omul se uită la el cu reproş şi spune că 
bineînţeles că nu. Dacă s-ar întoarce, totul ar merge prost. 
Dar aşa, lucrătorii fumează pe rupte ţigări care i-au costat 
două pence suta de bucăţi! 

Max îi întrebă pe unii din lucrători cât anume îi costă 
traiul. Cei mai mulţi dintre ei îşi aduc un sac de făină dacă 
vin din sate îndepărtate. Asta le ţine cam zece zile. Cineva 
din sat le face pâine, căci se pare că e sub demnitatea lor să 
şi-o prepare singuri. Uneori au ceapă, uneori nişte orez şi 
probabil fac rost de lapte acru. După ce calculăm preţurile, 
descoperim că pe fiecare îl costă cam două pence pe 
săptămână! 

Doi lucrători care sunt turci apar şi întreabă la rândul lor 
despre 'askeri. 

— Or să ne facă probleme, Khwaja? 

— De ce v-ar face probleme vouă? 

Se pare că turcii n-au ce căuta peste graniţă. Max îi 
linişteşte asigurându-i că soldaţii francezi n-au venit în 
control la săpături. 

În seara asta, pe când ne terminăm cina, intră neliniştit 
Ferhid şi pe un ton de disperare anunţă că şeicul şi-a adus 
soțiile ca să ceară sfatul lui Khatun. 

Mă simt uşor nervoasă. Se pare că am căpătat reputaţia 
de a fi o înţeleaptă în domeniul medical. O reputaţie 
complet nemeritată. Deşi femeile kurde n-au nici cea mai 
mică jenă să-i descrie în detaliu bolile lor lui Max ca el să mi 
le traducă mie, femeile arabe, mai pudice, vor să vină la 
mine numai când voi fi singură. Scena care rezultă este în 
cea mai mare parte pantomimă. Durerile de cap sunt destul 
de uşor de indicat, iar o aspirină este acceptată cu o uimire 
reverenţioasă. Pentru ochii inflamaţi, folosirea acidului 
boric este mai dificil de explicat. 


— Mai harr, spun (Apă fierbinte). 

— Mai harr, repetă ele. 

Apoi demonstrez cu puţin acid boric: „Mithl hadha”. 

Pantomima finală a spălatului ochilor. 

Pacienta răspunde apoi prin mimarea băutului unei porţii 
copioase. Scutur din cap. Se aplică extern, pe ochi. Pacienta 
este puţin dezamăgită. Totuşi, ziua următoare aud de la 
şeful de echipă că soţia lui Abu Suleiman a beneficiat mult 
de pe urma leacului lui Khatun. Şi-a spălat ochii cu el, apoi 
l-a băut tot, până la ultima picătură! 

Gestul cel mai întâlnit este frecarea expresivă a 
abdomenului. 

El înseamnă: a) indigestie acută; b) sterilitate. 

Bicarbonatul de sodiu face minuni în primul caz şi a 
dobândit o reputaţie oarecum surprinzătoare în al doilea. 

— Praful alb a lui Khatun a dumneavoastră a fost făcător 
de minuni în sezonul trecut! Acum am doi fii puternici - 
gemeni! 

Trecând în revistă aceste victorii, nu pot totuşi să nu mă 
simt uşor inhibată în faţa încercării ce mă aşteaptă acum. 
Max mă încurajează cu optimismul lui obişnuit. Şeicul i-a 
spus că soţia lui suferă cu ochii. Ăsta va fi un caz clar de 
acid boric. 

Spre deosebire de femeile din sat, soțiile şeicului, fireşte, 
poartă văluri pe faţă. De aceea, o lampă este dusă într-o 
magazie goală unde urmează să văd pacienta. 

Afară, în noapte, stau optsprezece persoane. Şeicul îl 
salută vesel pe Max şi arată cu mâna spre o siluetă înaltă, în 
văluri. 

Rostesc saluturile convenţionale şi mă îndrept spre 
magazioară. Mă urmează nu o femeie, ci cinci. Toate sunt 
foarte volubile, râd şi vorbesc. 

Uşa e închisă după noi. Max şi şeicul rămân afară în faţa 
uşii ca să facă traducerile necesare. 

Sunt puţin ameţită văzând atâtea femei. Toate sunt soţii? 
Şi toate au nevoie de îngrijire medicală? 


Valurile sunt înlăturate. Una dintre femei este tânără şi 
înaltă - foarte frumoasă. Îmi imaginez că e noua soţie 
yezidă a şeicului. Soţia principală este mult mai în vârstă; 
arată cam de patruzeci şi cinci de ani şi are, probabil, 
treizeci. Toate femeile poartă bijuterii şi toate sunt genul 
kurd, vesele şi frumoase. 

Femeia între două vârste arată spre ochii ei şi se loveşte 
uşor peste faţă. Vai, nu este un caz pentru acid boric! 
Suferă, aş spune, de o formă virulentă de otrăvire a 
sângelui. 

Ridic glasul şi vorbesc cu Max. Este otrăvire, spun, şi ar 
trebui să meargă la un doctor sau la un spital din Deir ez- 
Zor sau Alep, unde să i se facă injecţiile corespunzătoare. 

Max îi transmite asta şeicului care pare foarte zguduit de 
diagnostic. La un moment dat, Max strigă: 

— E foarte impresionat de deşteptăciunea ta. Exact asta i 
s-a spus deja de un doctor din Bagdad. Acum că şi tu spui 
asta, se va gândi serios şi în mod sigur o va duce la Alep. 

Îi spun că ar trebui s-o ducă cât mai repede. Vara asta, 
spune şeicul, sau în tot cazul la toamnă. Nu-i nici o grabă. 
Totul va fi după voinţa lui Allah. 

Îi dau pacientei nişte aspirine ca să-i uşureze durerea şi 
recomand spălături cu apă caldă etc. Iotuşi, ea pare mult 
mai interesată de înfăţişarea mea decât de starea ei. Le 
servesc cu delicatese turceşti şi râdem toate şi zâmbim şi 
ne pipăim hainele. 

Îl întreb pe Max dacă crede că şeicul o va duce cândva la 
vreun spital şi Max răspunde că probabil nu. 

Astăzi este ziua noastră liberă şi ne ducem la Brak să 
facem unele aranjamente. Movila în sine este cam la o milă 
de Jaghjagha şi prima problemă ce trebuie rezolvată este 
problema apei. Apa trebuie adusă din Jaghjagha - de aici 
cerchezul, căruţa, şi butoaiele. Mai avem nevoie şi de un 
paznic care să stea în permanenţă la excavații. 

Pentru noi, închiriem o casă în satul armean de lângă râu. 
Acolo majoritatea caselor sunt pustii. Colonizarea a fost 


făcută fără cap, cheltuindu-se foarte mulţi bani pe 
construirea unor case ambiţioase, mai mari şi mai elaborate 
decât era nevoie, iar când sistemul de irigație a eşuat, 
lucrătorii aduşi să locuiască aici s-au împrăştiat pe la fostele 
lor case, lăsându-le pe cele de aici în plata Domnului. Casa 
pe care o închiriem este impunătoare, cu o curte rotundă 
împrejmuită de un zid şi un „turn” cu două caturi într-o 
parte. În faţa turnului, de cealaltă parte, se află un şir de 
camere, fiecare dând spre curte. Serkis, tâmplarul, este 
ocupat acum cu repararea tocurilor uşilor şi ferestrelor, 
astfel încât câteva camere să fie apte de locuit. 

Michel este trimis să-l aducă pe noul paznic pentru movilă 
dintr-un sat aflat la două mile depărtare, împreună cu un 
cort. 

Serkis raportează că încăperea-turn este una din cele mai 
bune ca stare. Urcăm nişte trepte, traversăm un mic 
acoperiş plat şi apoi intrăm în două camere. Cădem de 
acord ca în camera interioară să amplasăm două paturi, iar 
pe cea exterioară s-o folosim pentru luat masa, etc. 

Michel se întoarce şi raportează că paznicul după care a 
fost trimis are trei neveste, opt copii, mulţi saci cu făină şi 
orez şi o mulţime de orătănii. E imposibil să-i transporte pe 
toţi cu camionul. Ce să facă? 

Pleacă din nou cu trei lire siriene şi instrucţiuni să aducă 
ce poate, iar surplusul să îşi închirieze nişte măgari pentru 
transport. 

Cerchezul apare pe neaşteptate cu căruţa. Cântă şi fâlfâie 
un bici mare. Căruţa este vopsită în albastru aprins şi 
galben, butoaiele sunt albastre, cerchezul are cizme înalte 
şi veşminte vesele. Toată treaba pare mai mult ca niciodată 
desprinsă dintr-un balet rusesc. Cerchezul coboară, 
pocneşte din bici şi continuă să cânte legănându-se pe 
picioare. 

Este clar că e foarte beat! 

Încă una din belelele lui Michel! 


Cerchezul este pus pe liber şi locul lui este dat unui anume 
Abdul Hassan, un bărbat serios şi melancolic, care spune că 
se pricepe la cai. 

Pornim spre casă şi rămânem fără benzină la două mile de 
Chagar. Max se întoarce spre Michel şi îl face albie de porci. 

Michel ridică mâinile spre cer şi scoate un vaiet de 
inocenţă jignită. 

A acţionat numai şi numai în interesul nostru, spune el. A 
dorit să folosească până şi ultimul strop de benzină. 

— Prostule! Nu ţi-am spus mereu să faci plinul şi să ai o 
canistră de rezervă? 

— N-ar fi fost loc pentru o canistră de rezervă şi, în plus, 
puteau să ne-o fure. 

— Şi de ce n-ai umplut rezervorul? 

— Am vrut doar să văd până unde ajunge maşina cu ce 
aveam. 

— Tâmpitule! 

Michel spune liniştitor „Sawi proba”, ceea ce îi stârneşte 
lui Max un nou val de furie. Suntem cu toţii înclinați să-i 
aplicăm lui Michel „Forca”, în timp ce el continuă să arate 
virtuos - un om inocent învinovăţit pe nedrept! 

Max se înfrânează, dar spune că acum înţelege de ce 
armenii sunt masacrați! 

În cele din urmă ajungem acasă, unde suntem, întâmpinați 
de Ferhid care afirmă că doreşte „să se retragă”, întrucât el 
şi Ali nu încetează să se certe! 

VIII. Chagar şi Brak. 

Măreţia se plăteşte. Din cei doi băieţi în casă ai noştri, 
Subri este incontestabil cel. Mai bun. Este inteligent, iute, 
adaptabil, şi întotdeauna vesel. Aspectul lui general de 
ferocitate şi cuțitul imens, ascuţit cu grijă, pe care îl ţine 
noaptea sub pernă, sunt chestii absolut irelevante. La fel şi 
faptul că ori de câte ori cere voie să absenteze o face 
pentru a-şi vizita nu ştiu ce rudă întemniţată la Damasc sau 
în altă parte pentru crimă. Crimele, explică serios Subri, au 
fost toate necesare. A fost o problemă de onoare sau de 


prestigiul familiei. Treaba asta e confirmată, spune el, de 
faptul că niciuna din condamnări nu e lungă. 

Subri, deci, este de departe servitorul mai apreciat; dar 
Mansur, prin dreptul vechimii în serviciu, este şeful. 
Mansur, deşi îndeplineşte maxima lui Max precum că e prea 
prost ca să fie necinstit, este, ca s-o spun pe şleau, un 
junghi în coaste! 

Iar Mansur, întrucât este şeful, are grijă de nevoile lui Max 
şi ale mele, în timp ce colonelul şi Bumps, presupuşi 
inferiori în rang, se bucură de serviciile inteligentului şi 
veselului Subri. 

Uneori, chiar din zorii zilei, mă cuprinde un sentiment de 
ură pentru Mansur! Intră în cameră după ce a ciocănit la 
uşă cam de şase ori, încă în dubiu dacă repetatele „Intră!” îi 
erau destinate lui. Stă aşa, respirând greoi şi ţinând într-un 
echilibru precar două ceşti de ceai tare. 

Avansează cătinel pe podea şi pune o ceaşcă pe scaunul de 
lângă patul meu, vărsând cea mai mare parte din ea pe 
farfurioară. O dată cu el vine o aromă tare, în cel mai bun 
caz de ceapă, în cel mai rău de usturoi. Niciuna din ele nu e 
cu adevărat apreciată la cinci dimineaţa. 

Vărsatul ceaiului îl umple de disperare pe Mansur. Se 
holbează la ceaşcă şi farfurioară, clătinând din cap şi 
băgându-şi degetul în ceaiul vărsat. 

Pe jumătate trează, spun cu un glas feroce: „Lasă-l 

Mansur tresare, respiră greoi şi se târăşte prin cameră 
spre Max, unde repetă performanţa. 

Apoi îşi îndreaptă atenţia spre lavoar. Ia ligheanul emailat, 
îl aduce cu grijă la uşă şi îl varsă afară. Se întoarce cu el, 
toarnă un centimetru de apă şi, conştiincios, îl freacă preţ 
de zece minute cu un deget. Apoi oftează, iese, se întoarce 
cu o cutie de tablă cu apă caldă, o pune jos şi iese agale 
târşâindu-şi picioarele, închizând uşa în aşa fel că ea se şi 
deschide imediat! 

Eu, apoi, dau pe gât ceaiul rece, mă ridic, spăl ligheanul, 
arunc apa, închid uşa cum trebuie şi încep ziua. 


V 


După micul dejun, Mansur îşi ia sarcina „să facă 
dormitorul”. Prima lui acţiune, după ce a vărsat o cantitate 
frumuşică de apă pe lângă lavoar, este să şteargă praful cu 
grijă şi metodă. Treaba asta e rea ca performanţă, dar ia 
neînchipuit de mult timp. 

Mulţumit de prima etapă a muncii domestice, Mansur iese, 
ia o mătură indigenă, se întoarce cu ea şi începe să măture 
cu furie. După ce a ridicat un praf teribil, astfel că aerul e 
irespirabil, face paturile astfel încât fie, atunci când te urci 
în pat, te pomeneşti imediat cu labele picioarelor expuse, fie 
că cearceaful îţi ajunge numai până la brâu, cealaltă 
jumătate a lui fiind îndesată sub saltea. Trec peste alte 
idiosincrasii precum aşternerea cearceafurilor şi păturilor 
în straturi alternative sau punerea ambelor feţe de pernă 
pe o singură pernă. Aceste zboruri ale fanteziei se întâmplă 
numai în zilele când se schimbă aşternutul. 

În sfârşit, dând mulţumit din cap, Mansur se împleticeşte 
spre uşă şi iese, epuizat de stresul nervos şi de munca grea. 

Se ia pe sine şi îndatoririle sale foarte în serios şi este 
extrem de conştiincios. Atitudinea asta a lui face o puternică 
impresie restului personalului şi Dimitri, bucătarul, îi spune 
cu mare seriozitate lui Max: „Subri este cât se poate de 
săritor şi harnic, dar el nu are, fireşte, cunoştinţele şi 
experienţa lui Mansur, care cunoaşte pe de rost obiceiurile 
Khwaja-ilor!” Ca să nu submineze disciplina, Max scoate 
forţat un mormăit de aprobare, dar atât el cât şi eu ne 
uităm cu jind la Subri în timp ce acesta scutură şi 
împătureşte vesel hainele colonelului. 

Am încercat o dată să-i inoculez lui Mansur propriile mele 
idei despre rutina treburilor gospodăreşti, dar a fost o 
mişcare greşită. Asta n-a făcut decât să-l deruteze şi să-i 
stârnească toată încăpăţânarea nativă. 

— Ideile lui Khatun nu sunt practice, i-a spus el cu tristeţe 
lui Max. Ea cere să pun frunzele de ceai pe podea. Dar 
frunzele de ceai se pun în ceainic pentru băut. Şi cum să 


şterg praful după ce mătur? Eu iau praful de pe mese şi-l 
dau pe jos, şi pe urmă îl mătur. Aşa se face. 

Perioada din zi, când Mansur este cu adevărat în 
elementul lui, este ora de baie, chiar înainte de cină. Aici 
Mansur prezidează şi nu trebuie să facă nimic el însuşi. Sub 
ochii lui poruncitori, Ferhid şi Ali aduc bidoane mari de 
tablă cu apă clocotită şi altele cu apă rece (în majoritate de 
la bucătărie) şi le toarnă în căzi - care sunt nişte chestii 
mari şi rotunde din aramă, ca nişte imense cratiţe de făcut 
dulceaţă. Mai târziu, tot sub supravegherea lui Mansur, 
Ferhid şi Ali scot cocoşaţi cratiţele de cupru şi le golesc, de 
regulă chiar lângă uşa din faţă, astfel încât dacă nu eşti 
prudent şi ieşi afară după cină, aluneci în noroiul format şi 
cazi cât eşti de lung. 

Ali, de la promovarea lui ca poştaş şi achiziţionarea 
bicicletei, devine tot mai detaşat de corvezile casnice, 
îngrijoratului Ferhid îi sunt transferate smulgerea penelor 
şi pigulitul găinilor tăiate, precum şi ritualul spălării vaselor, 
care implică o cantitate imensă de detergent şi un strop, doi 
de apă. 

În rarele ocazii când calc în bucătărie ca să „îi arăt” lui 
Dimitri cum se prepară vreo mâncare europeană, imediat 
îmi face o demonstraţie menită să-mi dovedească înaltul 
standard de higienă şi generală puritate. 

— Ferhid, spală ăsta ca să-l folosească Khatun. 

Ferhid îl ia, unge interiorul cu săpun galben, aplică o 
lustruire rapidă suprafeţei acoperite cu săpun şi mi-l 
înapoiază. Am o presimţire că sufleul dres din plin cu săpun 
nu va fi chiar bun, dar mi-o înăbugş şi trec mai departe. 

Toată treaba îmi pune nervii la încercare. Temperatura din 
bucătărie e înfiorătoare. La asta se adaugă efectul 
dezorganizator al încrederii depline şi respectului 
exprimate de toate feţele din jurul meu. Sunt multe feţe, 
căci pe lângă Dimitri, sclavul Ferhid şi arogantul Ali, au mai 
venit să se uite la demonstraţia culinară Subri, Mansur, 
tâmplarul Serkis, sacagiul şi orice lucrător curios care s-a 


întâmplat să fie prin preajmă cu o treabă. Bucătăria e mică, 
mulţimea e mare. Se strâng în jurul meu cu ochi admirativi 
şi respectuoşi, urmărindu-mi fiece mişcare. Încep să mă 
enervez şi simt că în mod sigur totul are să iasă prost. Scap 
un ou pe podea şi îl sparg. Încrederea investită în mine este 
atât de totală încât preţ de un minut bun toată lumea ia 
acest lucru ca făcând parte din ritual! 

Continui, tot mai încinsă de căldură şi mai scoasă din 
ţâţâni. Tigăile diferă de tot ce cunosc eu, bătătorul de ou 
are un mâner neaşteptat de detaşabil, tot ce folosesc are o 
formă sau dimensiune ciudată... Mă adun şi hotărăsc 
disperată că indiferent ce o să iasă am să pretind că asta a 
fost intenţia mea! 

De fapt, rezultatele fluctuează. Sufleul de brânză de vaci 
cu lămâie este un mare succes; omleta cu clătite e atât de 
necomestibilă încât o îngropăm în secret; sufleul de vanilie, 
printr-o minune, iese cum trebuie; în schimb puiul 
Maryland (din cauza, îmi dau seama mai târziu, incredibilei 
vârste a puilor) este atât de tare că nu-ţi poţi înfige dinţii în 
el! 

După treaba asta, sufleurile şi omletele sunt şterse cu 
regret de pe lista lui Dimitri. 

Pe linia culinară mai poate fi menţionat un lucru demn de 
atenţie. Acesta este felul de mâncare cunoscut nouă ca 
„biftec”. Din când în când, anunţarea acestei delicatese îţi 
trezeşte speranţe, speranţe condamnate să se transforme 
în dezamăgire când ni se pune în faţă un platou conţinând 
nişte bucățele încreţite de carne cu zgârci. 

— Nici măcar n-are gust de carne de vacă, spune cu 
tristeţe colonelul. 

Şi, fireşte, asta este adevărata - explicaţie - niciodată nu e 
carne de vacă. 

Achiziţionarea se înscrie într-o procedură foarte simplă. 
Din timp în timp Michel pleacă cu camionul spre un sat sau 
trib din vecinătate. Se întoarce, deschide larg uşa din spate 
a camionului şi din el se prăvălesc opt oi. 


Oile astea sunt sacrificate pe rând, câte una atunci când e 
nevoie, cu respectarea strictă a ordinelor date de mine ca 
sacrificarea să nu se facă exact în faţa ferestrelor camerei 
de zi. Mai am obiecţii şi la felul cum se aruncă Ferhid 
asupra puilor, cu un cuţit lung şi ascuţit în mână. 

Aceste fandoseli ale lui Khatun sunt tratate cu indulgență 
de personal, ca pe o altă ciudăţenie occidentală. 

Odată, când făceam săpături în apropiere de Mosul, un şef 
de echipă bătrân a venit foarte agitat la Max. 

— Trebuie s-o aduci mâine la Mosul pe Khatun a ta. Este 
un eveniment mare. O să fie spânzurată o femeie! Lui 
Khatun a ta o să-i placă foarte mult! Nu trebuie cu nici un 
chip să piardă asta! 

Indiferenţa mea, ba chiar repulsia mea faţă de acest 
eveniment îl stupefiază. 

— Dar este o femeie insistă el. Foarte rar avem 
spânzurarea unei femei. E o femeie kurdă care şi-a otrăvit 
trei bărbaţi! De bună seamă... În mod sigur Khatun n-ar 
vrea să piardă asta! 

Refuzul meu ferm de a participa mă coboară în ochii lui. 
Ne părăseşte cu tristeţe, spre a se delecta singur cu 
spânzurătoarea. 

Chiar şi în alte privinţe te cuprinde o neaşteptată 
îngreţoşare. Odată, am cumpărat o frumoasă gâscă grasă. 
Din nefericire, s-a dovedit a fi o gâscă foarte prietenoasă şi 
a ajuns să facă parte din familie. Pe măsură ce zilele 
treceau, deveneau tot mai disperaţi. Nimeni nu avea inima 
să ordone tăierea gâştei. 

În cele din urmă, bucătarul şi-a asumat această sarcină. 
Gâscă a fost pregătită în stilul indigen, împănată cu de 
toate, şi servită cu fast. Arăta şi mirosea delicios. Vai, 
niciunul dintre noi n-a savurat o înghiţitură! A fost cea mai 
deprimantă masă pe care am avut-o vreodată. 

Munca la movilă se desfăşoară satisfăcător. Pe una din 
porțiunile movilei am săpat „o tăietură adâncă”, din vârf 
până la solul virgin. Astfel am descoperit cincisprezece 


straturi de ocupaţii succesive. Din acestea, zece sunt 
preistorice. După anul 1.500 î. Hr., movila a fost 
abandonată, probabil din cauza secătuirii solului. Există, ca 
întotdeauna, câteva morminte romane şi islamice. În faţa 
oamenilor le numim întotdeauna romane pentru a nu stârni 
cine ştie ce susceptibilităţi musulmane, dar oamenii înşişi 
sunt foarte ireverenţioşi. 

„Uite, Abdul, pe bunicul tău îl dezgropăm acum!” „Ba nu, 
pe al tău, Daoud!” Râd şi glumesc în voie. 

Am găsit multe amulete interesante reprezentând animale 
sculptate, toate de un tip destul de binecunoscut, dar acum, 
brusc, încep să apară nişte figuri foarte curioase. Un 
ursuleţ înnegrit, un cap de leu şi, în final, o siluetă umană 
primitivă. Max a avut bănuielile lui cu privire la ele, dar 
silueta umană e prea de tot. Avem printre noi un falsificator. 

— Şi e un tip foarte deştept, spune Max răsucind cu 
apreciere ursul. Frumoasă lucrare. 

Se trece la munca de detectiv. Obiectele apar într-un colţ 
al săpăturilor şi sunt găsite de regulă de doi fraţi, pe rând. 
Oamenii ăştia vin dintr-un sat aflat la zece kilometri de aici. 
Într-o bună zi, în cu totul altă parte a săpăturilor, apare o 
„lingură” de bitum cu aspect dubios. A fost „găsită” de un 
om din acelaşi sat. Premiul este acordat, ca de obicei, şi nu 
se spune nimic. 

Dar în ziua de plată are loc darea în vileag! Max etalează 
exponatele, ţine un discurs de învinuire, le denunţă ca fiind 
false şi le distruge în public (totuşi ursul l-a păstrat ca pe o 
curiozitate). Oamenii care le-au făcut sunt concediaţi şi ei 
pleacă foarte voioşi, deşi proclamă zgomotos nevinovăția. 

A doua zi, la săpături, oamenii chicotesc. 

— Khwaja cunoaşte, spun ei. E foarte învăţat în antichităţi. 
Nu poţi să-i păcăleşti ochii. 

Max este trist, pentru că i-ar fi plăcut să ştie cum anume 
au fost făcute falsurile. Lucrătura lor excelentă îi stârneşte 
admiraţia. 


Acum îţi poţi face o imagine despre cum trebuie să fi 
arătat Chagar acum cinci până la trei mii de ani. În 
vremurile preistorice trebuie că s-a aflat pe o rută mult 
frecventată de caravane, care lega Harran şi Tell Halaf şi 
mai departe trecea prin Jebel Simar în Irak, iar de acolo 
mergea spre străvechiul Ninive. A fost unul din centrele de 
mare tradiţie comercială. 

Am găsit nişte oale de lut de-a dreptul superbe, datând din 
acea perioadă, adevărate opere de artă, după mintea mea, 
toate făcute manual. Am găsit şi madone - siluete cu 
turbane în jurul capului, cu sâni mari, groteşti şi primitive, 
totuşi reprezentând, fără îndoială, ajutorul şi consolarea. 

A sosit ziua când urmează să se înfigă prima cazma în Tell 
Brak. Este un moment foarte solemn. 

Prin eforturile combinate ale lui Serkis şi Ali, una sau două 
camere sunt gata. Sacagiul, calul cel mare, căruţa, 
butoaiele - toate sunt în regulă. 

Colonelul şi Bumps pleacă la Brak în seara precedentă să 
doarmă acolo astfel încât să poată fi la movilă în zori. 

Max şi cu mine ajungem în jur de opt. Vai, colonelul a avut 
o noapte agitată din cauza liliecilor! Se pare că turnul este 
plin de lilieci - creaturi faţă de care colonelul are o mare 
aversiune. 

Rămânem un oarecare timp şi urmărim preparativele 
pentru săpături. 

Întunecatul sacagiu vine la mine şi îmi toarnă o poveste 
lungă despre ceea ce pare a fi o mare supărare. Când apare 
Max, îl întreb despre ce este vorba. 

Se pare că sacagiul are o nevastă şi zece copii undeva în 
apropiere de Jerablus şi că inima îi e distrusă de dorul lor. 
Ar putea primi un avans ca să trimită după ei să vină aici? 

Pledez pentru un răspuns pozitiv. Max este puţin îndoit. O 
femeie în casă va cauza probleme, spune el. 

În drumul de întoarcere la Chagar întâlnim o mulţime din 
lucrătorii noştri traversând câmpul spre noile săpături. 


— El hamdu lillah! Strigă ei. Mâine va fi de muncă pentru 
noi acolo? 

— Da, va fi de muncă. 

Îl slăvesc din nou pe Dumnezeu şi tropăie mai departe. 

Petrecem acasă două zile lipsite de evenimente, iar acum e 
rândul nostru să schimbăm garda la Brak. Deocamdată nu 
s-a ivit nimic important acolo, dar promite, iar casele, etc., 
sunt din perioada care ne interesează. 

Azi bate un vânt puternic dinspre sud - cel mai nesuferit 
dintre vânturi. Te irită şi te umple de nervi. Pornim la drum, 
pregătiţi pentru ce e mai rău, cu cizme de cauciuc, pelerine 
de ploaie şi chiar umbrele. Nu luăm prea în serios 
asigurarea lui Serkis că a reparat acoperişul. Diseară va fi 
cum ar spune Michel, un caz de Sawi proba. 

Ruta spre Brak străbate câmpia, fără nici un drum. 
Suntem cam pe la mijlocul distanţei când trecem pe lângă 
doi lucrători de ai noştri în drum spre „muncă”. Cum avem 
loc, Max opreşte camionul şi se oferă să-i ia, fapt care 
produse mare bucurie. În urma lor vine un câine legat în 
jurul gâtului cu o bucăţică de frânghie franjurată. 

Oamenii urcă şi Michel se pregăteşte s-o ia din loc. 

Max întrebă ce e cu câinele. Luăm şi câinele lor? Nu e 
câinele lor, spun ei. A apărut brusc, pur şi simplu din senin. 

Ne uităm mai atent la câine. Deşi nu e o rasă cunoscută, 
este în mod sigur o corcitură europeană! Este imens de 
lung, are nişte ochi de chihlimbar strălucitori, şi un nas 
destul de comun, cafeniu deschis. Nu arată nici amărât, nici 
timorat, nici că şi-ar plânge de milă - spre deosebire de 
media câinilor din Orient. Stă confortabil şi se uită vesel la 
noi, dând uşor din coadă. 

Max spune că îl luăm cu noi şi îi ordonă lui Michel să-l 
bage în camion. 

Michel se codeşte. 

— O să mă muşte, spune el cu îndoială. 

— Da, da, spun cei doi arabi. Sigur o să-ţi mănânce 
carnea! Mai bine lasă-l aici, Khwaja. 


— Ia-l şi bagă-l înăuntru, prostul naibii! Îi spune Max lui 
Michel. 

Michel îşi face curaj şi avansează spre câine, care întoarce 
încântat capul spre el. 

Michel se retrage rapid. Îmi pierd răbdarea, sar din 
maşină, apuc câinele şi intru înapoi în Mary cu el. E numai 
piele şi oase. Pornim mai departe spre Brak unde noua- 
venită (căci e căţea) este înmânată lui Ferhid cu 
instrucţiunea să i se dea o masă pe cinste. De asemenea, 
dezbatem problema numelui şi ne hotărâm s-o botezăm 
Miss Ostapenko. Datorită în principal lui Bumps, Miss 
Ostapenko nu o să fie cunoscută decât ca Hiyou. Hiyou se 
dovedeşte a fi o căâţea cu un caracter uimitor. Avidă de viaţă, 
este absolut îndrăzneață şi nu manifestă pic de teamă de 
ceva sau cineva. Este foarte bine dispusă şi temperată, şi 
perfect hotărâtă să facă tot timpul exact ce vrea. E limpede 
că posedă cele nouă vieţi atribuite de regulă pisicilor. Dacă 
e închisă, face ce face şi reuşeşte să iasă. Ia parte la toate 
mesele, şi e atât de insistentă că nu poţi să-i rezişti. Nu 
cerşeşte - pretinde. 

Am convingerea că cineva a luat-o şi i-a legat o piatră de 
gât şi a încercat s-o înece dar Hiyou, hotărâtă să se bucure 
de viaţă, a ros frânghia şi a ajuns la mal, apoi a luat-o veselă 
prin deşert şi s-a lipit de cei doi arabi din instinctul ei 
infailibil. Ca o confirmare a teoriei mele stă faptul că Hiyou 
merge pretutindeni cu noi în afară de cazurile când 
coborâm la Jaghjagha. „Nu, mulţumesc, pare să spună. Nu- 
mi place să fiu înecată.” 

Colonelul, ne bucură să auzim, a avut o noapte mai bună. 
Serkis a izgonit majoritatea liliecilor în timpul reparării 
acoperişului, iar colonelul a născocit un dispozitiv de 
încălzire de tip robinsonian, constând dintr-un vas mare cu 
apă în care liliecii să cadă şi să se înece. Mecanismul lui e 
atât de complicat, ne explică inventatorul, iar pregătirea lui 
atât de greoaie încât îi scurtează somnul cu câteva ore. 


Mergem la movilă şi luăm masa într-un loc ferit de vânt. 
Dar chiar aşa fiecare îmbucătură este condimentată cu 
nisip şi praf. Ioată lumea pare veselă, şi până şi 
melancolicul sacagiu etalează o anumită mândrie în timp ce 
face naveta dus-întors până la Jaghjagha ca să aducă apă 
pentru lucrători. O aduce până la poalele movilei, iar de 
acolo apa e cărată sus în ulcioare pe măgari. Toată treaba 
are un aspect biblic şi e destul de fascinantă. 

Când vine timpul, ne luăm la revedere, colonelul şi Bumps 
urcă în Mary şi pleacă spre Chagar, iar noi ne preluăm 
schimbul de două zile la Brak. 

Camera-turn arată foarte atrăgătoare. Podeaua e 
acoperită cu rogojini şi sunt preşuri. Avem un ulcior cu apă 
şi un lighean, o masă, două scaune, două paturi de 
campanie, prosoape, cearceafuri, pături şi chiar cărţi. 

Închidem ferestrele şi ne ducem la culcare după o masă 
destul de ciudată, servită cu încruntare de Ferhid şi gătită 
de Ali, constând în principal dintr-un spanac foarte lichid, 
cu insule minuscule în el, pe care le bănuim a fi iarăşi 
„biftec”! 

Avem o noapte bună. Un singur liliac se materializează, şi 
Max îl pune pe fugă cu o lanternă. Suntem hotărâți să-i 
spunem colonelului că povestea lui despre sute de lilieci 
este o exagerare grosolană şi datorată, probabil, băuturii. 
La patru şi un sfert Max e chemat la ceai şi pleacă la movilă. 
Eu adorm din nou. La şase mi se aduce mie ceaiul. Max vine 
la opt la micul dejun. Masa e servită cu pompă - ouă fierte, 
pâine arăbească, două borcane cu dulceaţă şi o cutie cu 
cremă de ouă (!). Câteva minute mai târziu vine o a doua 
tranşă - ouă bătute. 

Max murmură: „Irop de zele!” şi, temându-se de iminenta 
sosire a unei omlete, îi trimite vorbă invizibilului Ali că tot 
ce am mâncat până acum ne prea ajunge. Ferhid oftează şi 
pleacă cu mesajul. Se întoarce, cu fruntea încreţită de 
perplexitate şi nelinişte. Ne temem de o catastrofă majoră, 


dar nu, el întreabă doar: „Doriţi să vi se trimită şi portocale 
o dată cu prânzul?” 

Colonelul şi Bumps apar pe la amiază. Bumps are 
probleme cu topeeb -ul lui din cauza vântului. Michel 
soseşte optimist şi săritor să aplice Forca, dar Bumps, 
cuprins de o neagră presimţire, îi evită serviciile. 

Prânzul nostru constă din carne rece şi salată, dar cum 
sufletul ambițios al lui Ali aspiră spre lucruri mai bune, 
mâncăm felii de vinete prăjite, aţoase şi pătrunse doar pe 
jumătate, cartofi reci sleiţi, bucățele de „biftec” prâjit, 
foarte tari, şi salată completată cu un sos făcut cu multe ore 
în urmă aşa că acum arată ca o orgie de grăsime verde şi 
sleită. 

Max spune că îi va părea rău să dezamăgească eforturile 
bine intenţionate ale lui Ali, dar va trebui să-i reteze 
imaginaţia. 

Descoperim că Abd es Salaam îşi foloseşte pauza de prânz 
ţinându-le lucrătorilor o predică lungă cu un caracter cu 
adevărat ameţitor. 

— Uitaţi-vă cât de norocoşi sunteţi! Strigă el fluturându-şi 
braţele. Nu se face totul pentru voi? Nu vi s-a acordat toată 
grija? Vi s-a permis să vă aduceţi mâncarea aici, s-o mâncaţi 
în curtea casei! Vi se plătesc salarii uriaşe - da, fie că găsiţi, 
fie că nu găsiţi ceva, banii ăştia vă sunt plătiţi! Ce 
generozitate, ce nobleţe! Şi asta nu e tot! Pe lângă salariile 
mari, sunteţi premiaţi pentru fiecare lucru pe care îl găsiţi! 
Khwaja veghează asupra voastră ca un tată; stă cu ochii pe 
voi ca să nu vă faceţi unul altuia rău! Dacă vă îmbolnăviţi, 
vă dă doctorii! Ce fericiţi, ce norocoşi sunteţi! Vă lasă el să 
munciţi însetaţi? Vă face el să vă faceţi singur rost de apă? 
Nu! Deşi nu are nici o obligaţie, el vă aduce apa la movilă, 
tocmai din Jaghjagha! Apă adusă cu mare cheltuială într-o 
căruţă trasă de un cal! Gândiţi-vă la cheltuială, la efort! Ce 
norocoşi sunteţi că aţi fost angajaţi de un asemenea om! 

Ne îndepărtăm tiptil şi Max spune îngândurat că n-ar fi de 
mirare ca unii din lucrători să-l omoare pe Abd es Salaam. 


În locul lor, el ar face-o. Bumps spune că, dimpotrivă, 
lucrătorii îi împărtăşesc părerea. Asta e adevărat. Auzim 
mormăituri de apreciere; un om se întoarce spre altul. 

— Are dreptate ce spune! Ni se aduce apă. Da, aici e într- 
adevăr generozitate! Are dreptate! Suntem norocoşi! E un 
om înţelept acest Abd es Salaam. 

Mă uit la ei şi mă simt înduioşată de naivitatea cu care 
abordează viaţa. 

Dar unul din misterele care nu încetează să mă mire este 
cum reuşesc oamenii din sate aflate la trei, cinci şi zece 
kilometri depărtare să sosească zilnic exact la răsăritul 
soarelui! N-au ceasuri. Şi totuşi niciodată nu întârzie, nici 
nu vin mai devreme. Când ziua de muncă se încheie (0 
jumătate de oră înainte de apusul soarelui), îşi aruncă în 
sus coşurile, râd, îşi iau târnăcoapele pe umăr şi aleargă - 
da, aleargă veseli zece kilometri până la casele lor! 
Singurele lor pauze sunt jumătate de oră pentru micul 
dejun şi ora pentru prânz şi, conform standardelor noastre, 
au fost întotdeauna subnutriţi. E drept că lucrează într-un 
ritm care poate fi „de voie”, dar este o muncă grea. 

Per total, sunt oameni sănătoşi. Chiar şi când se 
îmbolnăvesc, puterea lor de a se vindeca este miraculoasă. 
Se mai întâmplă ca un om să-i spargă capul altuia, lăsându-i 
o rană urâtă. Cel agresat ne roagă să-l tratăm şi să-l 
bandajăm la cap, dar pare uimit de propunerea să lase 
lucrul şi să plece acasă. „Ce, doar pentru asta?” Şi în două 
sau trei zile locul e complet vindecat, în ciuda tratamentului 
hotărât neigienic pe care, fără doar şi poate, omul şi l-a 
aplicat singur de îndată ce a ajuns acasă. 

Un lucrător care avea un furuncul mare şi dureros pe 
picior a fost trimis acasă de Max, întrucât avea febră. 

— Ai să fii plătit la fel ca şi cum ai fi aici. 

Omul a mârâit şi a plecat. Dar în după-amiaza aceea Max l- 
a zărit lucrând. 

— Ce cauţi aici? le-am trimis acasă. 


— M-am dus acasă, Khwaja (opt kilometri). Dar când am 
ajuns acolo, a fost plicticos. Nici o conversaţie! Numai 
femeile. Aşa că m-am întors. Şi, vedeţi, am făcut bine, 
umflătura s-a spart! 

Astăzi ne întoarcem la Chagar, iar ceilalţi doi ne iau locul 
la Brak. Mi se pare un adevărat lux să mă întorc la casa 
mea. La întoarcere, descoperim că bunul nostru colonel a 
lipit pretutindeni bileţele, în majoritate cu un caracter 
insultător! De asemenea, a făcut ordine cu atâta zel încât 
ne este imposibil să găsim ceea ce ne trebuie. Medităm la 
represalii. În cele din urmă, decupăm fotografiile doamnei 
Simpson (cea pentru care regele Eduard al VIII-lea a 
renunţat la tron şi căreia colonelul îi poartă o pică de 
nedescris) din nişte ziare vechi şi le prindem în pioneze în 
camera colonelului! 

Sunt o mulţime de fotografii de făcut şi developat, dar cum 
este o zi caniculară ies din camera neagră fleaşcă şi capie 
de căldură. Personalul se întrece pe sine spre a-mi furniza 
apă relativ pură. Mâlul grosier este mai întâi strecurat, apoi 
apa rămasă este filtrată prin vată. La ora când este folosită 
la negative, doar nisipul şi praful din aer au ajuns în ea, iar 
rezultatele sunt destul de mulţumitoare. Unul din lucrătorii 
noştri vine la Max şi îi cere cinci zile libere. 

— De ce? 

— Trebuie să mă duc să trag la poartă. 

Azi a fost o zi memorabilă pentru salvare. Noaptea a 
plouat, iar dimineaţa pământul e încă îmbibat de apă. În jur 
de doisprezece soseşte un călăreț cu aspect sălbatic, 
călătorind cu nerăbdare şi disperarea unuia care îi aduce 
lui Ghent vestea cea bună de la Aix, etc. De fapt, el aduce 
veşti rele. Colonelul şi Bumps au pornit către noi şi s-au 
împotmolit pe la jumătatea drumului. Călărețul este trimis 
pe dată înapoi cu două cazmale, iar noi încropim o echipă 
de salvare ce purcede la drum în Poilu. Echipa e formată 
din cinci oameni, cu Serkis la comandă. lau la ei cazmale şi 
scânduri şi pleacă foarte voioşi, cântând! 


Max ţipă după ei să nu se împotmolească şi ei în noroi. De 
fapt, exact asta se întâmplă, dar, din fericire, numai la 
câteva sute de metri de locul în care Mary se află la 
ananghie. Osia din spate îi este îngropată în noroi, iar 
echipajul ei este foarte istovit, după ce a încercat cinci ore 
bune s-o despotmolească şi după ce a fost exasperat până 
aproape de nebunie de poveţele şi comenzile bine 
intenţionate ale lui Michel, toate rostite pe obişnuitul ton 
ascuţit şi plângăreţ, constând în principal din „Forca”, în 
timp ce rupe altreilea cric succesiv! Cu ajutorul lucrătorilor 
şi sub îndrumarea mai abilă a lui Serkis, Mary consimte să 
iasă din noroi, lucru pe care îl face cu totul pe neaşteptate, 
acoperind pe toată lumea din cap până-n picioare cu noroi 
şi lăsând în urma ei o groapă, pe care colonelul o botează 
„Mormântul lui Mary”. 

În ultimul timp a plouat mult la Brak, iar acoperişul lui 
Serkis nu a prea rezistat stresului. Din fericire, ploaia cea 
mai rea cade în ziua noastră „liberă”, aşa că nu se lucrează. 

Întâmplător, cât pe ce să avem o răzmeriţă pe tema asta, 
întrucât perioada de zece zile se termină sâmbăta, iar Abd 
es Salaam, căruia i s-a dat sarcina să le spună oamenilor că 
ziua următoare nu se lucrează, cârpaci cum este ca de 
obicei, n-are de lucru şi strigă: „Mâine e duminică - de 
aceea nu se lucrează!” 

Imediat se iscă o rumoare! Poftim?! Toţi bunii gentlemeni 
musulmani să fie insultaţi şi sacrificați pentru douăzeci de 
amărâţi de armeni creştini? Un gentleman furios pe nume 
Abbas 'Id încearcă să organizeze o grevă. Max ţine atunci 
un discurs şi declară că dacă el vrea să-şi ia vacanţă 
duminică, luni, marţi, miercuri, joi, vineri sau sâmbătă, 
vacanţă va fi. Cât despre Abbas 'Id, să nu mai pună 
vreodată piciorul pe la movilă! Armenilor, care o caută cu 
lumânarea căci chicotesc virtuoşi, li se spune să-şi ţină 
gura, după care începe plata salariilor. Max se ascunde în 
Mary, Michel iese împleticit din casă cu sacii de bani, pe 
care îi depune în camion. Faţa lui Max apare la fereastra 


din dreptul locului şoferului (arătând cam ca un vânzător de 
bilete de la ghişeul din gară), Michel ia un scaun în camion 
şi îşi asumă numărarea banilor, formând stive de monede şi 
oftând adânc în timp ce contemplă cât bănet o să intre pe 
mâna musulmanilor! 

Max deschide un registru imens şi începe distracţia. 
Brigadă după brigadă se perindă ca la paradă pe măsură ce 
îşi aude numele strigat şi oamenii iau ceea ce Li se cuvine. 

Inechitatea Soartei este foarte subliniată în ziua de plată. 
Unii iau o sumă grasă, alţii mai nimic. Se fac o mulţime de 
glume şi ironii şi toată lumea, chiar şi cei trecuţi cu vederea 
de zeiţa Fortuna, este foarte veselă. O femeie kurdă înaltă şi 
frumoasă se repede la bărbatul ei, care numără din nou 
banii pe care i-a primit. 

— Cât ai luat? Arată-mi! 

Fără nici un scrupul, înhaţă toţi banii şi pleacă cu ei. 

Doi arabi cu aspect rafinat, îşi întorc cu blândeţe feţele, 
şocaţi de un asemenea spectacol hotărât nefeminin (şi 
nemasculin)! 

Femeia kurdă reapare din coliba ei de lut şi îl ocăreşte 
ţipând la bărbatul ei pentru felul în care a priponit măgarul. 
Kurdul, un bărbat masiv şi chipeş, oftează cu tristeţe. Cine 
ar vrea să fie un soţ kurd? 

Se spune că dacă un arab te-ar jefui în deşert, el te-ar 
bate, dar te-ar lăsa în viaţă, în timp ce un kurd te-ar omori 
doar din plăcerea de a o face! 

Probabil faptul că e ţinut sub papuc acasă îi stimulează 
instinctele sângeroase! 

În cele din urmă, după două ore, toată lumea e plătită. 
Max caută să ştie cine va continua lucru şi cine are de gând 
să-l părăsească. Aproape toţi pleacă. 

— Dar după următoarea perioadă... Cine ştie, Khwaja? 

— Da, spune Max, după ce v-aţi cheltuit banii! 

— Cum spui tu, Khwaja. 

În noaptea asta, în curte se cântă şi se dansează. 


Suntem iar la Chagar şi ziua e încântătoare. Colonelul 
tună şi fulgeră în legătură cu comportarea lui Poilu care, în 
ultima vreme, n-a existat zi să nu-l lase de căruţă la Brak. 
De fiecare dată Ferhid a adus asigurări că maşina e absolut 
în regulă, n-are nimic, fapt care rezultă imediat din 
demonstraţie. Colonelul consideră acest lucru o insultă în 
plus. 

Apare şi Michel şi explică pe tonul lui ascuţit că tot ce 
trebuie este să fie curăţat carburatorul - o treabă foarte 
simplă, o să-i arate el colonelului cum. Şi trece imediat la 
fapte. Mai întâi suge benzina în gură, face gargară cu ea şi 
în final o înghite. Colonelul priveşte cu un dezgust rece. 
Michel dă din cap, zâmbegşte fericit şi îi spune persuasiv 
colonelului: „Sawi proba?”, apoi îşi aprinde o ţigară. Ne 
ţinem respiraţia, aşteptând ca beregata lui Michel să ia foc, 
dar nu se întâmplă nimic. 

Au loc diverse complicaţii minore. Patru lucrători sunt 
concediaţi pentru bătăi persistente. Alawi şi Yahya s-au 
certat şi nu-şi mai vorbesc. Unul din preşurile noastre din 
casă a fost furat. Şeicul este foarte indignat şi instituie un 
tribunal pentru anchetarea problemei. Avem plăcerea să 
observăm de la distanţă - un cerc de bărbaţi bărboşi, 
înveşmântaţi în alb, aşezaţi pe câmp, cu capetele adunate 
laolaltă. Mansur ne explică: „S-au întrunit acolo ca nimeni 
să nu audă treburile secrete pe care le spun.” 

Procedurile sunt foarte orientale. Şeicul vine la noi, ne 
asigură că răufăcătorii îi sunt acum cunoscuţi, că se va 
ocupa de ei şi că preşul ne va fi restituit. 

Ce se întâmplă de fapt este că, şeicul îi bate pe şase 
duşmani personali şi posibil îi şantajează şi pe alţi câţiva. 
Preşul nu se materializează, dar şeicul e într-o stare de 
spirit excelentă şi pare să aibă iar bani. 

Abd es Salaam vine în secret la Max. 

— Am să vă spun cine v-a furat preşul. Cumnatul şeicului, 
şeicul yezidi. El e un om foarte rău, dar sora lui e frumoasă. 


În ochii lui Abd es Salaam se citeşte speranţa unei mici 
persecuții împotriva yezidişilor, dar Max spune că preşul va 
fi trecut la pierderi şi cu asta basta. 

— Pe viitor, spune Max uitându-se cu severitate la Mansur 
şi Subri, să aveţi mai multă grijă şi să nu mai lăsaţi preşurile 
să zacă afară la soare. 

Următorul incident trist este sosirea vameşilor care ridică 
doi lucrători de-ai noştri sub acuzaţia că fumează ţigări 
irakiene de contrabandă. Pentru cei doi ăsta este curat 
ghinion, căci în realitate toţi cei două sute optzeci de 
oameni ai noştri fumează ţigări irakiene de contrabandă! 
Oficialul de la vamă vrea o întrevedere cu Max. 

— Asta e un delict grav, spune el. Din curtoazie pentru 
dumneavoastră Khwaja, ne-am abținut să-i arestăm pe 
oamenii ăştia la locul săpăturilor. N-ar fi fost spre cinstea 
dumneavoastră. 

— Mulţumesc pentru amabilitate şi delicateţe, spune Max. 

— Vă sugerăm, totuşi, să-i concediaţi fără să-i plătiţi, 
Khwaja. 

— Asta nu se prea poate. Nu eu aplic legea în ţara asta. Eu 
sunt străin. Oamenii ăştia s-au angajat să lucreze pentru 
mine şi eu m-am angajat să-i plătesc. Nu pot să le rețin 
banii care li se cuvin. 

Problema e rezolvată până la urmă (cu asentimentul 
părţilor vinovate) prin oprirea a două amenzi din salariul 
oamenilor şi înmânarea lor ofițerului de la vamă. 

— Inshallah! Spun oamenii ridicând din umeri în timp ce 
se întorc la lucru. 

Bun la inimă, Max este puţin cam prea generos cu primele 
în săptămâna asta faţă de cei doi delicvenţi, aşa că ziua de 
plată îi găseşte veseli. Ei nu-l bănuiesc pe Max de 
mărinimie, ci pun norocul lor pe seama infinitei mile a lui 
Allah. 

Am făcut încă o excursie la Kamichlie. Deja a ajuns să pară 
la fel de palpitantă ca o vizită la Paris sau la Londra. 
Itinerariul e acelaşi - Harrods, banca, dar de data asta 


sejurul nostru e însufleţit de prezenţa unui suprem 
demnitar al Bisericii Maronite. Max mă împunge cu cotul 
să-i ofer lui „Monseigneur” scaunul meu, lucru pe care îl fac 
cu reţinere, şi mă simt furibund protestantă. (Notă - în 
circumstanţe similare i-aş fi oferit singurul scaun 
Arhiepiscopului de York, dacă se întâmpla să şed pe el? 
Hotărăsc că, dacă i l-aş fi oferit, el nu l-ar fi luat!) 
Arhimandritul, sau Marele Muftiu, sau ce-o fi, o face şi se 
afundă în el cu un oftat de mulţumire, aruncându-mi o 
privire milostivă. 

Michel, nu mai e nevoie s-o spunem, ne pune nervii greu la 
încercare! Face achiziţii ridicole de înalt ordin economic. 
Pleacă, de asemenea, cu Mansur să se intereseze de 
procurarea unui al doilea cal, iar Mansur, animat de 
pasiunea pentru echitație, intră călare pe numitul cal direct 
în prăvălia bărbierului local, unde Max se află la tuns! 

— leşi afară, prostule! Urlă Max. 

— E un cal grozav, strigă Mansur liniştit! 

În acel moment calul se ridică pe picioarele din spate, şi 
ameninţată de două copite imense, toată lumea din prăvălie 
se ghemuieşte cu capul în mâini. 

Mansur şi calul sunt evacuaţi, Max se întoarce să-şi 
termine tunsul şi amână pentru mai târziu tot ce doreşte să- 
i spună lui Mansur. 

După un prânz delicios cu comandantul francez, ne 
întoarcem la Harrods să vedem care sunt ultimele 
economiseli ale lui Michel. Se pare că stă să plouă, aşa că 
ne hotărâm să pornim imediat spre casă. 

Calul a fost achiziţionat şi Mansur se roagă să i se dea voie 
să vină călare acasă. 

Max spune că aşa n-o să ajungă în veci acasă. 

Spun că e o idee excelentă şi îl rog să-l lase pe Mansur să 
se întoarcă acasă călare. 

— Ai să fii atât de înţepenit că n-ai să poţi să te mişti, 
spune Max. 


Mansur spune că el nu înţepeneşte niciodată când 
călăreşte. 

Rămâne stabilit ca Mansur să vină călare, a doua zi. Poşta 
a întârziat cu o zi, aşa că o să oaducăel. 

Plouă zdravăn în timp ce ne întoarcem (însoţiţi ca de 
obicei de găini şi oameni de pripas). Derapăm copios, dar 
reuşim să ajungem acasă înainte ca drumul să devină 
impracticabil. 

Colonelul tocmai s-a întors de la Brak, unde a avuto 
mulţime de probleme cu liliecii. Ademenirea lor spre bazin 
cu ajutorul unei lanterne a avut mare succes, numai că, 
întrucât şi-a petrecut toată noaptea făcând asta, n-a dormit 
mai de loc. Îi spunem cu răceală că noi n-am văzut niciodată 
vreun liliac! 

Printre lucrătorii noştri există unul care ştie să scrie şi să 
citească! Se numeşte Yusuf Hassan şi e unul dintre cei mai 
leneşi oameni de la movilă. Nu mi s-a întâmplat să ajung 
vreodată la săpături şi să-l găsesc pe Yusuf muncind efectiv. 
Întotdeauna fie că tocmai şi-a terminat porţia lui de săpat, 
fie că e pe cale să înceapă, fie şi-a luat o pauză de o ţigară. 
Este întrucâtva mândru de ştiinţa lui de carte, şi într-o zi se 
amuză şi îi amuză pe prietenii săi scriind pe un pachet de 
ţigări gol. „Saleh Birro s-a înecat în Jaghjagha”. Toată 
lumea se amuză copios de mostra asta de erudiție şi 
înţelepciune! 

Pachetul de ţigări ajunge din întâmplare într-o pungă 
goală pentru pâine, e aruncat într-un sac de făină şi, la 
timpul cuvenit, sacul se întoarce în locul lui de baştină - 
satul Hanzir. Aici cineva observă inscripţia. Este dusă unui 
om învăţat; acesta o citeşte. Vestea e transmisă pe dată la 
Germayer, satul natal al lui Saleh Birro. Rezultatul: în 
vinerea următoare, o adevărată cavalcadă de persoane 
îndoliate - bărbaţi, femei plângând, copii jelind - soseşte la 
Tell Brak. 

— Vai, vai! Strigă ei, Saleh Birro, iubitul nostru, s-a înecat 
în Jaghjagha! Am venit după corpul lui! 


Primul lucru pe care îl văd atunci este Saleh Birro în 
persoană, săpând de zor şi scuipând pe peticul lui de 
pământ. Stupefacţie, explicaţii, venirea în faţă a lui Saleh 
Birro, nebun de furie, încercări să-i crape capul lui Yusuf 
Hassan cu târnăcopul. De partea fiecăruia sare un prieten, 
colonelul apare şi el şi le ordonă să înceteze (speranţă 
deşartă!) şi încearcă să afle despre ce e vorba. 

Max instituie un tribunal de anchetă şi pronunţă sentinţa. 

Saleh Birro este suspendat pentru o zi: a) pentru bătaie, 
b) pentru că nu s-a oprit din bătaie când i s-a spus. Yusuf 
Hassan este condamnat la o plimbare pe jos până la 
Germayer (patruzeci de kilometri), iar acolo să explice şi să- 
şi ceară scuze pentru ideea lui de prost augur. În plus, este 
amendat cu leafa pe două zile. 

Iar adevărata morală este - subliniază după aceea Max în 
faţa auditoriului lui select - că cititul şi scrisul sunt lucruri 
foarte periculoase! 

Mansur, după ce a bănănăit trei zile din cauza vremii din 
Kamichlie, apare pe neaşteptate mai mult mort decât viu, 
călare pe cal. Nu numai că nu poate să şadă, dar ca o 
supărare în plus, peştele mare şi delicios pe care l-a 
achiziţionat în Kamichlie, de atâta aşteptare forţată, s-a 
alterat. Din motive rămase necunoscute, l-a aduscu el. 
Peştele e îngropat la repezeală, iar Mansur se retrage 
gemând spre patul lui şi nu mai e văzut timp de trei zile. 
Între timp ne bucurăm şi noi în sfârşit de serviciile 
inteligente ale lui Subri. 

În sfârşit are loc expediţia la vulcanul Kawkab. Ferhid, cu 
aerul lui de concentrare mai profund ca oricând, se oferă să 
ne fie ghid, întrucât „cunoaşte ţara”. Traversăm Jaghjagha 
pe un pod cu aspect destul de precar şi ne dăm pe mâna 
călăuzei Ferhid. 

În afară de faptul că Ferhid mai să moară pe drum de 
nelinişte, n-o ducem prea rău. Kawkab este veşnic în zare, 
ceea ce e un lucru încurajator, dar pământul pietros pe care 


trebuie să-l traversăm este înspăimântător, mai ales pe 
măsură ce ne apropiem de vulcanul stins. 

Atmosfera de acasă era foarte tensionată înainte de 
plecarea noastră la drum, întregul staff fiind inflamat de o 
ceartă pătimaşă în jurul un mic calup de săpun. Şefii de 
echipă spun că ei ar prefera să nu meargă în expediţie, dar 
colonelul îi obligă s-o facă. Ei urcă în Mary din părţi opuse şi 
se aşează cu spatele unul la altul. Serkis se aşează pe vine 
în spate ca o găină şi nu vrea să vorbească cu nimeni. Cine 
anume s-a certat cu cine este greu de aflat. Totuşi, la 
vremea când ascensiunea pe Kawkab a luat sfârşit, totul 
este uitat. Ne aşteptam la o pantă blândă pe care s-o 
parcurgem pe jos până în vârf peste pământul presărat cu 
flori, dar când de fapt ajungem în locul respectiv, panta este 
ca peretele unei case, iar pământul este tot o zgură neagră 
şi alunecoasă. Michel şi Ferhid refuză ferm chiar şi să 
pornească, dar restul dintre noi ne încumetăm. Eu renunţ 
repede şi mă instalez să mă delectez cu spectacolul oferit 
de cei viteji. Abd es Salaam merge mai tot timpul în patru 
labe. 

Alături este un mic crater, pe buza căruia luăm masa. Flori 
se găsesc din belşug aici şi este un moment încântător. O 
privelişte minunată de jur împrejur, cu dealurile Jebel 
Sinjar nu departe. Pacea deplină e nemaipomenită. Mă 
cuprinde un val de fericire şi îmi dau seama cât de mult 
iubesc această ţară şi cât de completă şi mulţumitoare e 
viaţa asta... 

IX. Sosirea lui Mac. 

Sezonul se apropie de sfârşit. E timpul ca Mac să ni se 
alăture, şi aşteptăm cu nerăbdare să-l vedem. Bumps pune 
o mulţime de întrebări despre Mac şi manifestă neîncredere 
faţă de unele din afirmaţiile mele. Este nevoie de încă o 
pernă şi o cumpărăm în Kamichlie, dar e grea ca plumbul. 

— Sărmanul de el, nu poate să doarmă pe asta, spune 
Bumps. 

Îl asigur că lui Mac îi va fi indiferent pe ce doarme. 


— Puricii şi insectele nu-l pişcă; pare să nu aibă niciodată 
vreun bagaj sau ceva obiecte personale de adăpostit. Doar 
o pătură gen pled şi un jurnal, adaug eu cu aducere aminte. 

Bumps pare mai neîncrezător ca niciodată. 

A venit ziua sosirii lui Mac. Ea coincide cu ziua noastră 
liberă şi plănuim o expediţie complicată. Colonelul porneşte 
spre Kamichlie la cinci şi treizeci a.M. În Poilu, şi va 
combina întâmpinarea lui Mac cu tunsul. (Lucrul ăsta 
trebuie să fie făcut foarte des, întrucât colonelul ţine morţiş 
la tunsoarea scurtă de militar!) 

Luăm micul dejun la şapte, iar la opt pornim spre Amuda, 
unde urmează să ne reunim cu ceilalţi, şi să plecăm cu toţii 
la Ras el Ain, ideea fiind aceea de a examina câteva movile 
din vecinătate. (Vacanţele noastre sunt întotdeauna vacanțe 
de oameni cu treabă!). Subri şi blândul Dimitri vin şi ei în 
expediţie. Sunt îmbrăcaţi elegant, cu cizme strălucitoare şi 
pălării Homburg, şi poartă costume purpurii mult prea 
strâmte pentru ei. Michel, avertizat de experienţa amară, 
poartă hainele lui de lucru, dar şi-a pus ghete albe ca să 
marcheze aerul de sărbătoare. 

Amuda este murdară ca întotdeauna, ba chiar cu mai 
multe carcase de oaie intrate în putrefacție decât o ţin eu 
minte. Mac şi colonelul n-au apărut încă şi mă hazardez să 
avansez opinia că Poilu, ca de obicei, l-a lăsat pe colonel de 
căruţă. 

Totuşi, ei apar la scurt timp şi după saluturi şi câteva 
cumpărături (mai ales pâine) ne pregătim să pornim, doar 
că descoperim că Poilu a renunţat să se mai poarte frumos 
şi are un cauciuc dezumflat. Michel şi Subri se ocupă de 
asta, în timp ce în jurul lor se adună o mulţime de curioşi, 
venind din ce în ce mai aproape, mai să le intre în suflet. 

În cele din urmă ne aşternem la drum, dar cam după o oră 
Poilu îşi dă iar în petec şi altă anvelopă se duce. Alte 
reparaţii şi acum iese la iveală faptul că niciunul din 
aparatele de toaletă ale lui Poilu nu e bun de nimic. Cricul e 
defect, iar pompa e un fiasco total. Subri şi Michel 


înfăptuiesc adevărate miracole şi, după ce am pierdut o oră 
din timpul nostru preţios, o luăm iar din loc. După un timp 
ajungem la un vad care este neaşteptat de plin cu apă. Ne 
oprim şi ţinem sfat dacă putem să trecem de el. 

Michel, Subri şi Dimitri sunt de părere că, fireşte, putem, 
dacă Dumnezeu e milostiv şi vrea. Ţinând cont de faptul că 
Atotputernicul nu dă semne de milostivire în ceea ce îl 
priveşte pe Poilu, e foarte probabil să rămânem împotmoliţi 
în vad, drept care, decidem cu regret să nu forţăm nota. 

Sătenii sunt atât de dezamăgiţi de decizia noastră încât 
bănuim că ei îşi câştigă existenţa din scoaterea la liman a 
maşinilor submersate. Michel intră în vad ca să-i sondeze 
adâncimea şi suntem cu toţii fascinaţi de dezvăluirea 
lenjeriei lui intime. Nişte izmene din bumbac alb, ciudate, 
legate cu panglici în jurul gleznelor îşi fac apariţia - ceva 
cam ca pantalonaşii unei domnişoare din epoca victoriană! 

Ne hotărâm să prânzim aici lângă vad. După prânz, Max şi 
cu mine ne afundăm labele picioarelor în el - grozav, până 
ce un şarpe ţâşneşte afară şi ne taie complet cheful. 

Un bătrân vine şi se aşează lângă noi. Mai întâi, obişnuita 
tăcere lungă, apoi saluturile. 

După un timp ne întreabă politicos dacă suntem francezi. 
Germani? Englezi? 

Englezi! 

El dă din cap. 

— Englezilor le aparţine acum ţara asta? Nu-mi amintesc. 
Ştiu că nu maiea turcilor. 

— Nu, spunem noi, turcii nu mai sunt aici de la război. 

— Război? Întrebă bătrânul, uimit. 

— Războiul care a avut loc acum douăzeci de ani. 

EI reflectează. 

— Nu-mi amintesc de vreun război... Ah, da, cam pe la 
vremea de care pomeniţi, s-au vânzolit mulţi 'asker pe calea 
ferată. Ala, deci, a fost războiul? Nu ne-am dat seama că 
era război. Aici nu ne-a atins. 


La un moment dat, după o altă tăcere lungă, se ridică, îşi 
ia politicos la revedere şi pleacă. 

Ne întoarcem prin Tell Baindar, unde sunt ridicate ceea ce 
par a fi mii de corturi negre. Sunt beduinii care avansează 
spre păşunile din sud pe măsură ce primăvara înaintează. 
În Wadi Wajh se găseşte apă şi întreaga scenă vibrează de 
viaţă. Peste două săptămâni, probabil, aici va fi din nou 
pustiu şi linişte. 

Pe coama lui Tell Baindar, mă aplec şi ridic ceva. Pare o 
scoică mică, dar, examinând-o, văd că de fapt e făcută din 
lut şi are urme de vopsea pe ea. Asta mă intrigă şi fac 
speculaţii privitoare la cine a făcut-o şi de ce. A împodobit o 
clădire, sau o cutie cu farduri, sau un platou? Este o scoică 
de mare. Cine se gândea sau ştia de mare tocmai aici, în 
inima uscatului, cu mii de ani în urmă? Îl invit pe Max să mi 
se alăture în speculaţii, dar el îmi spune prudent că nu 
avem nici o dată; dar adaugă îndatoritor că va căuta 
paralele să vadă dacă s-a mai găsit undeva un lucru de 
acelaşi fel. 

Ajungem acasă într-o notă de veselie şi şeicul dă fuga să-l 
salute pe Mac. 

— Ha, Khwaja inginer! Îl îmbrăţişează şi-l pupă cu căldură 
pe ambii obraji. 

Multe chiote din partea colonelului şi Max îl avertizează: 

— La anu”, tu ai să fii tratat aşa. 

— Să mă las sărutat de bătrânul ăsta scârbos? 

Punem cu toţii pariu pe tema asta, colonelul rămânând 
foarte băţos şi demn. Max, ne informează el, a fost salutat 
ca frate şi supus unei îmbrăţişări foarte entuziaste; „dar 
asta nu o să mi se întâmple mie”, spune ferm colonelul. 

Salutări furtunoase din partea şefilor de echipă (pentru 
Mac, evident). Ei turuie în arabă, iar Mac, ca de obicei, 
răspunde în engleză. 

— Ah, Khwaja Mac! Oftează Alawi. Tot o să trebuiască să 
fluiere pentru tot ce vrea! 


Cât ai bate din palme se materializează o cină imensă şi 
după ea, obosiţi şi mulţumiţi, ne aşezăm şi stăm la taclale, 
pentru prima dată, pe alte teme decât arheologia. 

Ajungem la problema religiei în general - o problemă 
foarte spinoasă în această parte a lumii anume, întrucât 
Siria este plină de secte fioros fanatice de tot felul, toate 
gata să taie beregata celorlalte pentru cauza cea bună! Şi 
din una în alta, discuţia alunecă spre povestea Bunului 
Samaritean. Toate poveştile din Biblie şi din Noul Testament 
prind o deosebită realitate şi interes aici. Ele sunt relatate 
într-o limbă şi ideologie pe care le auzim zilnic în jurul 
nostru, dar adesea mă izbeşte felul în care se schimbă 
uneori accentul de la ceea ce a fost în mod obişnuit 
acceptat. Ca un mic exemplu, mi-a venit brusc ideea că în 
povestea lui Jezebel, faţa ei fardată şi părul ei împodobit 
sunt cele care accentuează în cercurile protestante 
puritane ce anume reprezintă „Jezebel”. Dar aici, în Siria, 
nu fardarea şi împodobirea părului simt elementele 
incriminatoare - căci toate femeile virtuoase îşi sulemenesc 
faţa (sau şi-o tatuează) şi îşi vopsesc părul - ci faptul că 
Jezebel s-a uitat pe fereastră - un gest absolut indecent! 

Ajungem foarte aproape şi de Noul Testament atunci când 
îl rog pe Max să îmi repete esenţa lungilor conversații pe 
care le are cu şeicul, căci schimburile lor de idei constau 
aproape în întregime din parabole, nimic nefiind exprimat 
în limbajul direct. 

Povestea Bunului Samaritean are aici o realitate pe care 
nu 0 poate avea într-o atmosferă cu străzi aglomerate, 
poliţie, ambulanţe, spitale şi asistenţă publică. Dacă un om 
cade la marginea drumului pustiu dintre Hasetshe şi Deir 
ez-Zor, povestea s-ar putea întâmpla cu uşurinţă azi şi ea 
ilustrează imensa valoare pe care o are compasiunea în 
ochii tuturor oamenilor deşertului. 

— Câţi dintre noi, întreabă Max subit, ar sări în ajutorul 
unei alte fiinţe umane în condiţiile în care nu există martori, 


nu tu forţă a opiniei publice, nu tu recunoaştere sau 
cenzurare a refuzului de a da ajutor? 

— Toată lumea, fireşte, spune cu fermitate colonelul. 

— Oare? Insistă Max. Un om zace, trăgând să moară. 
Moartea, nu uitaţi, nu e prea importantă aici. Eşti grăbit. Ai 
treabă. Nu vrei să întârzii sau să te complici. Omul nu-ţi e 
nici o rudă, nici cunoştinţă. Şi nimeni nu va şti vreodată că 
treci grăbit mai departe spunânduc-ţi că, la urma urmelor, 
nu e treaba ta, şi că până la urmă va apărea altcineva, etc., 
etc. 

Stăm cu toţii şi ne gândim, şi suntem toţi, cred eu, puţin 
zguduiţi... Suntem oare atât de siguri, în definitiv, de 
esenţialul umanism al nostru? 

După o pauză lungă, Bumps rosteşte încetişor: 

— Eu cred că l-aş ajuta... Da, cred că l-aş ajuta. Poate aş 
trece mai departe, dar apoi m-aş simţi ruşinat şi m-aş 
întoarce. 

Colonelul aprobă. 

— Chiar aşa, nu te-ai simţi confortabil. 

Max spune că şi el ar face-o, probabil, dar nu e atât de 
sigur pe el cum i-ar plăcea să fie. 

Stăm şi mai cugetăm o vreme, iar apoi îmi dau seama că 
Mac, ca de obicei, nu şi-a expus nici un punct de vedere. 

— Tu ce-ai face, Mac? 

Mac tresare uşor, ieşind dintr-o reverie plăcută. 

— Eu? Tonul lui e uşor mirat. Oh, eu aş trece mai departe. 
Nu m-aş opri. 

— Nu? Categoric? 

Ne uităm cu toţii curioşi la Mac, care clatină din cap cu 
blândeţe. 

— Pe aici oamenii mor pe capete. Consideri că nu contează 
dacă se întâmplă ceva mai devreme sau mai târziu. Eu unul 
nu m-aş aştepta ca cineva să se oprească pentru mine. 

Nu, asta e drept, Mac nu s-ar aştepta. 

Glasul lui blând continuă. 


— E mult mai bine, cred eu, să mergi mai departe şi să-ţi 
vezi de treabă, fără să fii permanent derutat de oameni şi 
întâmplări colaterale. 

Privirea noastră curioasă persistă. Brusc, îmi vine o idee. 

— Dar dacă, Mac, ar fi vorba de un cal? Întreb. 

— Oh, un cal! Spune Mac devenind brusc foarte uman şi 
însufleţit şi deloc îndepărtat. Ar fi cu totul altceva! Fireşte, 
pentru un cal aş face tot ce pot. 

Izbucnim cu toţii în râs şi el pare surprins. 

Astăzi a fost clar Ziua Constipaţiei. Sănătatea lui Abd es 
Salaam e de câteva zile subiectul arzător. I s-au administrat 
tot soiul de laxative. Ca rezultat, acum este, spune el, 
„foarte slăbit”. 

— Aş vrea să merg la Kamichlie, Khwaja, şi să fiu înţepat 
cu un ac ca să-mi recapăt puterea. 

Chiar şi mai primejdioasă este starea lui Saleh Hassan, al 
cărui interior a rezistat tuturor tratamentelor, începând cu 
cele mai domoale, până la o jumătate de sticlă de ulei de 
ricin. Max a recurs la doctoria pentru cai a doctorului din 
Kamichlie. Se administrează o doză uriaşă, apoi Maxi se 
adresează pacientului spunând că dacă „măruntaiele lui se 
pun în mişcare înainte de apusul soarelui” i se va da un 
bacşiş gras. 

Prietenii şi rudele lui se adună îndată în jurul lui. După- 
amiaza se scurge în strigătele lor de încurajare şi povăţuire, 
în timp ce stau cu ochii pe soarele care coboară. 

S-ar părea că treaba e clară; dar la un sfert de oră după 
apus auzim strigăte şi chiote. Vestea bună se împrăştie ca 
focul! Zăgazurile s-au deschis! Înconjurat de o mulţime 
entuziastă, palidul suferind este escortat spre casă pentru 
a-şi primi recompensa promisă! 

Subri, care îşi asumă tot mai mult control, a luat serios în 
mână stabilimentul de la Brak, considerând că nu e 
suficient de măreț. Şi el, ca toţi ceilalţi, e foarte zelos în 
ceea ce priveşte „reputaţia” noastră. Îl convinge pe Michel 
să renunţe la economia şi să cumpere boluri de supă din 


bazarul din Kamichlie. Acestea şi un uriaş castron de supă 
(o supieră, de fapt) îşi fac apariţia în fiecare seară şi ocupă 
atâta loc pe masa mică încât toate celelalte trebuie puse pe 
pat într-un echilibru precar. O altă îmbunătăţire adusă de 
Subri este baia instituită pentru Hiyou şi ţesălarea blănii ei 
(cu un pieptene cumpărat cu bodogăneli de către Michel), 
ba chiar şi împodobirea gâtului ei cu o panglică ieftină, roz. 
Hiyou îi este devotată trup şi suflet! 

Soţia sacagiului şi trei din cei zece copii ai lor au ajuns. 
(„Opera ta”, îmi spune Max cu reproş). Ea e femeie 
văicăreaţă şi destul de neplăcută, iar copii sunt deosebit de 
neatrăgători. 

Părinţii recunoscători îşi instruiesc odraslele să pupe 
manşetele binefăcătorilor lor cu orice ocazie posibilă, lucru 
pe care acestea îl fac cu sârg, eludând toate eforturile 
noastre de a evita această ceremonie! 

Zilele astea am împărţit o cantitate măricică de aspirină. E 
foarte cald şi cerul e acoperit cu nori prevestitori de 
furtună. 

Azi dimineaţă, când vine „să servească”, Mansur 
descoperă în dormitorul nostru un şarpe. Este încolăcit în 
coşul de sub lavoar. Mare agitaţie. Toţi dau fuga să 
înfăptuiască omorul. Trei nopţi după aceea ascult cu 
nelinişte să văd dacă aud vreun foşnet înainte de a mă 
culca. Pe urmă uit. 

Într-o dimineaţă, la micul dejun, îl întreb pe Mac dacă n-ar 
vrea o pernă mai moale. 

— Nu cred, spuse Mac, oarecum mirat. E ceva în neregulă 
cu a mea? 

Îi arunc lui Bumps o privire triumfătoare şi el rânjeşte. 

— Nu te-am crezut, mărturiseşte el după aceea. Credeam 
că inventezi, dar tipul e incredibil. Nimic din ce are sau 
poartă nu pare să se murdărească vreodată, să se rupă sau 
să fie neîngrijit. 

Şi, într-adevăr, în camera lui nu găseşti nimic în afară de 
pledul şi jurnalul lui, nici măcar o carte. Nu ştiu cum 


reuşeşte. 

Michel începe din senin s-o lovească pe Mary cu un ciocan 
mare chiar în faţa ferestrei şi Bumps ţâşneşte ca o rachetă 
să-i spună să înceteze. 

Costumaţia lui Max şi a lui Bumps prezintă un mare 
contrast acum că a venit căldura. Bumps şi-a scos tot ce 
putea fi scos. Max, urmând obiceiul arab, şi-a pus pe eltot 
ce a găsit la îndemână. Este îmbrăcat zdravăn şi nu pare să 
bage în seamă câtuşi de puţin soarele. 

Mac, observăm noi, nu e nici măcar bronzat! 

Momentul arzător al „împărţirii” e tot mai aproape. La 
închiderea sezonului, directorul Serviciului de Antichităţi îşi 
face apariţia sau îşi trimite un reprezentant spre a împărţi 
toate descoperirile din timpul sezonului. 

În Irak, acest lucru se făcea obiect cu obiect şi dura mai 
multe zile. 

În Siria, totuşi, sistemul a mult mai simplu. Se lasă la 
latitudinea lui Max să aranjeze el după cum îi place tot ce s- 
a găsit, în două părţi. Apoi vine reprezentantul sirian, 
examinează cele două colecţii şi alege pe care o va opri 
pentru Siria. Cealaltă este apoi împachetată în vederea 
expedierii la Muzeul Britanic. Orice obiecte care reprezintă 
vreun interes deosebit sau orice piese unicat care s-ar 
putea găsi în jumătatea siriană, de regulă sunt 
împrumutate de la ei, astfel încât să poată fi studiate, 
expuse, fotografiate, etc., la Londra. 

Adevăratul chin constă în alcătuirea celor două colecţii. 
Eşti în situaţia de a pierde anumite lucruri pe care le vrei 
cu disperare. Prea bine, atunci trebuie să le echilibrezi de 
partea cealaltă. Suntem chemaţi cu toţii să-l ajutăm pe Max 
în timp ce el se ocupă de fiecare categorie de obiecte în 
parte. Două grămezi de figurine, două grămezi de amulete, 
şi aşa mai departe. Oale de lut, mărgele, obiecte din os, 
obsidian. Apoi, unul câte unul, suntem chemaţi înăuntru. 

— Ei, care grămadă din astea două ai luat-o? A sau B? 

Pauză m timp ce le studiez pe amândouă. 


— Aş lua-ope B. 

— Zău? Bine. Trimite-l înăuntru pe Bumps. 

— Bumps, A sau B? 

— B. 

— Colonele? 

— A, categoric. 

— Mac? 

— Eu zic B. 

— Hm, spune Max, este clar că B e prea puternică. 

Scoate din B o mică amuletă de piatră reprezentând un 
încântător cap de cal, o transferă în A, şi o înlocuieşte cu o 
oaie cam fără formă, şi mai face câteva mici modificări. 

Reintrăm. De data asta ne pronunţăm cu toţii pentru A. 

Max îşi smulge părul. 

În cele din urmă pierdem tot simţul valorii şi al aspectului. 

Între timp, totul e o activitate febrilă. Bumps şi Mac 
desenează ca nebunii şi dau foc la movilă ca să schiţeze 
case şi construcţii. Colonelul stă până noaptea târziu 
catalogând şi etichetând acele obiecte care n-au fost încă 
aranjate. Vin şi eu să dau o mână de ajutor, şi ne 
contrazicem violent asupra denumirii. 

— Cap de cal - steatită, 3 cm. 

Eu: 

— E berbec. 

— Nu, nu, uită-te la căpăstru. 

— Ăsta-i cornul. 

— Hei, Mac, ce-i asta? 

Mac: 

— E gazelă. 

Colonelul: 

— Bumps, tu cum ai numi asta? 

Eu: 

— Un berbec. 

Bumps: 

— Seamănă cu o cămilă. 

Max: 


— Nu există nici o cămilă. Cămilele sunt animale foarte 
moderne. 

Colonelul: 

— Ei bine, tu ce spui că e asta? 

Max: 

— Craniu stilizat! 

Aşa că obiectul trece mai departe, adăugându-se unor mici 
amulete derutante reprezentând rinichi şi alte chestii 
ambigue care sunt etichetate discret cu numele convenabil 
„obiect de cult”. 

Oamenii noştri se împuţinează cu fiece zi. 

— E vremea recoltatului, Khwaja. Trebuie să plecăm. 

Florile au dispărut de mult, mâncate de vitele la păscut. 
Totul e acum de un galben monoton pe movilă. În jurul ei, 
pe câmp, e grâu şi ovăz. Recolta e bună anul ăsta. 

În sfârşit soseşte ziua fatală. Monsieur Dunand şi soţia lui 
sosesc în seara asta. Sunt nişte vechi prieteni ai noştri, pe 
care i-am vizitat la Byblos când am fost la Beirut. 

Vine seara, o cină superbă (sau ce înţelegem noi prin 
superb) este gata. Hiyou a fost îmbăiată. Max aruncă o 
ultimă privire chinuită la cele două părţi împrăştiate spre 
vizionare pe mese lungi. 

— Cred că sunt echilibrate. Dacă pierdem acea amuletă 
încântătoare cap de cal şi sigiliul ăla foarte neobişnuit 
(absolut interesant!), ei bine, o să ne alegem cu cea mai 
bună Zeiţă Mamă Chagar şi cu amuleta dublă cu bivoli şi cu 
oala aia foarte frumos încrustată... Dar, fireşte, de partea 
cealaltă, există oala aia pictată... Oh, la dracu”, ar trebui să 
meargă acum! Pe care aţi alege-o voi? 

De comun acord refuzăm să ne mai jucăm. Spunem că pur 
şi simplu nu ne putem decide. Max îngână cu tristeţe că 
Dunand este un judecător foarte viclean. 

— O să ia sigur jumătatea cea mai bună. 

Îl luăm de acolo cu fermitate. 

Orele trec. Vine noaptea. Nici urmă de familia Dunand. 


— Mă întreb ce-a putut să li se întâmple, îngână Max. 
Fireşte, ca toţi ceilalţi de pe aici, conduc cu nouăzeci de 
mile la oră. Sper că n-au avut un accident. 

Zece, unsprezece. loc familia Dunand. 

Max se întreabă dacă nu cumva s-au dus la Brak în loc să 
vină la Chagar. 

— Nu, categoric nu. Ei ştiu că locuim aici. 

La miezul nopţii renunţăm să mai aşteptăm şi ne ducem la 
culcare. Prin partea asta a lumii oamenii nu prea călătoresc 
pe întuneric. 

Două ore mai târziu se aude zgomotul unei maşini. Băieţii 
dau fuga afară şi ne strigă emoţionaţi. 

Ne rostogolim din pat, punem ce-o fi pe noi, şi ieşim în 
camera de zi. 

Sunt Dunandzii şi s-au dus la Brak din greşeală. La ieşirea 
din Hasetshe, au întrebat care e drumul spre „săpăturile de 
antichităţi” şi un om care el însuşi a lucrat întotdeauna la 
Brak i-a îndrumat înspre acolo. Au rătăcit drumul şi le-a luat 
ceva timp să îl găsească. O dată ajunşi acolo, o călăuză a 
venit cu ei peste câmp să le arate drumul spre Chagar. 

Au stat pe drumuri toată ziua, dar sunt foarte veseli şi 
neşifonaţi. 

— Trebuie să mâncaţi ceva, spune Max. 

Madame Dunand spune politicos că nu e nevoie. Un pahar 
de vin şi un biscuit - ar fi prea de-ajuns. 

În acel moment intră Mansur urmat de Subri, şi o 
adevărată cină regală îşi face apariţia! Cum reuşeşte 
servitorii de pe aici să facă treburi de genul ăsta, nu ştiu. 
Pare un fel de miracol. Descoperim că soţii Dunand n-au 
mâncat nimic şi că sunt morţi de foame. Mâncăm şi bem 
până noaptea târziu, cu Mansur şi Subri stând zâmbitori 
lângă noi. 

În timp ce mergem la culcare, Max spune visător că i-ar 
plăcea să-i ia pe Subri şi pe Mansur în Anglia. „Sunt atât de 
utili!” Şi eu, spun, aş vrea să-liau pe Subri. 


S-a terminat! Împărţirea a avut loc. Monsieur şi madame 
Dunand au examinat, pipăit, reflectat. Noi am stat în 
picioare şi am privit în obişnuita agonie. Lui monsieur 
Dunand îi trebuie cam o oră să se hotărască. Apoi întinde o 
mână într-un gest grăbit, galic. 

— Eh bien, am s-o iau pe asta. 

În conformitate cu firea umană, oricare jumătate ar fi ales- 
o, am fi dorit să fi fost cealaltă. 

Oricum, suspense-ul s-a sfârşit, atmosfera se destinde. 
Suntem veseli şi toată treaba se transformă în petrecere. 
Ne ducem la săpături, examinăm planurile arhitectonice şi 
desenele, plecăm cu maşina la Brak, discutăm ce e de făcut 
sezonul următor şi aşa mai departe. Max şi monsieur 
Dunand se contrazic asupra datelor şi succesiunii. Madame 
Dunand se amuză cu remarcile ei seci, spirituale. Vorbim în 
franceză, deşi am impresia că vorbeşte foarte bine engleza. 
Se amuză foarte puternic pe seama lui Mac şi 
încăpăţânarea lui de a limita conversaţia la Oui şi Non. 

— Ah, votre petit architecte, il ne şaiţ pas parler? Il a tout 
de meme Lair intelligent! 

Îi repetăm asta lui Mac, care rămâne netulburat. 

A doua zi, familia Dunand se pregăteşte de plecare. 

Nu că ar fi vorba de prea multă pregătire; refuză să ia cu 
ei mâncare sau băutură. 

— Dar trebuie să luaţi apă! Exclamă Max, fidel principiului 
să nu călătoreşti niciodată prin părţile astea fără apă la 
tine. 

Ei clătină din cap nepăsători. 

— Şi dacă o să aveţi o pană? 

Monsieur Dunand râde şi scutură din cap. 

— Oh, asta nu se va întâmpla! 

Dă drumul la ambreiaj şi maşina ţâşneşte în obişnuitul stil 
franțuzesc al deşertului. Şaizeci de mile la oră! 

Nu ne mai mirăm de rata mare a mortalităţii arheologilor 
răsturnaţi prin părţile astea. 

Iar acum, din nou la împachetat zile întregi! 


Apoi vin preparativele pentru plecarea noastră. Urmează 
să plecăm de la Hasetshe pe un drum puţin folosit ce 
străbate o pustietate totală până la oraşul Raqqa de pe 
Eufrat, şi acolo să traversăm Eufratul. 

— Şi o să putem arunca şi o privire la Balikh! Spune Max. 

Rosteşte cuvântul Balikh aşa cum rostea cândva Jaghjagha 
şi am presimţirea că îşi face planuri să se amuze puţin în 
regiunea Balikh înainte de a pleca definitiv din Siria. 

— Balikh? Întreb cu inocenţă. 

— Pe tot întinsul lui sunt numai Tell-uri straşnice, spuse 
Max cu respect. 

X. Drumul până la Raqgqga. 

Gata! Plecăm! 

Casa este toată bătută în scânduri şi Serkis bate ultimele 
cuie la geamuri şi uşi. Şeicul stă în preajmă, umflat de 
importanţă. Totul va fi în siguranţă până la întoarcerea 
noastră! Cel mai de încredere om din sat va fi paznicul 
nostru! O să o păzească noapte şi zi, spune şeicul. 

— Să n-ai nici o teamă, frate! Strigă el. Chiar de o să 
trebuiască să plătesc un om din buzunarul meu, casa va fi 
păzită. 

Max zâmbegşte, ştiind prea bine că remuneraţia frumoasă 
aranjată deja cu paznicul se va duce probabil în mare parte 
în buzunarele şeicului sub forma comisionului. 

— Într-adevăr, ştim că totul va fi în siguranţă sub ochii tăi, 
spune el. Conţinutul casei nu va fi uşor de deteriorat; cât 
despre exterior, va fi o plăcere pentru noi să ţi-o predăm în 
bună stare când o veni ziua. 

— Fie ca ziua aia să fie cât mai îndepărtată! Spune şeicul. 
Căci atunci când va veni, nu o să vă mai întoarceţi, iar asta 
va fi o tristeţe pentru mine. Mai săpaţi, probabil, doar un 
sezon? Întrebă el cu speranţă. 

— Unul sau două, cine ştie? Depinde de lucrare. 

— E regretabil că n-aţi găsit deloc aur - numai pietre şi 
oale. 

— Pentru noi, astea sunt la fel de interesante. 


— "Totuşi, aurul e aur. Pe vremea lui El Baron... 

Max îl întrerupe cu dibăcie. 

— Iar când ne întoarcem sezonul următor, ce cadou 
personal să-ţi aduc de la Londra? 

— Nimic - absolut nimic. Nu vreau nimic. Un ceas de aure 
un lucru plăcut să-l ai. 

— Am să ţin minte. 

— Să nu mai vorbim despre daruri între fraţi! Singura mea 
dorinţă este să vă servesc pe voi şi guvernul. Dacă dau din 
buzunar pentru asta... Ei bine, să pierzi bani în felul ăsta 
este ceva onorabil. 

— Inimile noastre nu vor cunoaşte pacea când nu vor şti că 
câştigul şi nu pierderea va fi rezultatul pentru tine din 
munca noastră de aici. 

În acest moment apare Michel şi spune că totul e gata şi 
că putem porni. 

Max verifică benzina şi uleiul şi se asigură că Michel are la 
el bidoane de rezervă după cum i s-a spus şicănua 
triumfat nici un scrupul subit de economia. Proviziile, o 
rezervă de apă, bagajul nostru, bagajul servitorilor - da, 
totul e acolo. Mary e încărcată până la refuz atât pe 
acoperiş cât şi înăuntru, iar cocoţaţi în mijlocul întregii 
harababuri, tronează Mansur, Ali şi Dimitri. Subri şi Ferhid 
se întorc la Kamichlie, unde îşi au casa, iar şefii de echipe 
urmează să plece cu trenul la Jerablus. 

— Drum bun, frate! Strigă şeicul, înhăţându-l brusc pe 
colonel în braţe şi sărutându-l pe ambii obraji. 

Enormă bucurie a întregii expediţii! 

Colonelul se face vânăt. 

Şeicul repetă salutul cu Max şi dă călduros mâna cu 
„inginerii. 

Max, colonelul, Mac şi eu urcăm în Poilu. Bumps merge cu 
Michel în Mary ca să reteze orice „idee bună” pe care 
Michel ar putea s-o aibă en route. Max îi repetă lui Michel 
instrucţiunile. Trebuie să ne urmeze, dar nu la o distanţă de 
numai un metru şi jumătate. Dacă Michel încearcă să dea 


iama în măgarii şi bătrânele de pe traseu, i se va opri o 
jumătate din salariu. 

Michel murmură în surdină „mahomedani!”, dar salută şi 
spune în franceză: „Ires bien”. 

— Perfect, plecăm. E toată lumea aici? 

Dimitri are cu el doi căţeluşi. Hiyou îl însoţeşte pe Subri. 

— O s-o găsiţi la anul într-o stare excelentă! Strigă Subri. 

— Unde-i Mansur? Urlă Max. Unde-i afurisitul ăla de 
prost? Plecăm fără el dacă nu apare Mansur! 

— Prezent! Strigă Mansur gâfâind, ivindu-se în zare. 
Târăşte după el două piei de oaie imense şi oribil 
mirositoare. 

— Nu poţi lua chestiile astea. Phiu! 

— O să-mi aducă bani frumoşi în Damasc. 

— Ce duhoare! 

— Dacă le întind pe acoperişul lui Mary o să le usuce 
soarele şi n-or să mai miroasă. 

— Sunt scârboase, lasă-le. 

— Are dreptate, valorează bani, spune Michel. Se căţără 
pe Mary şi pieile sunt legate precar cu sfoară. 

— Cum camionul e în urma noastră, nu o să le simţim 
mirosul, spune Max resemnat, şi oricum or să cadă până să 
ajungem la Ragqa. Mansur a legat una cu mâna lui! 

— Ha, ha! Râde Subri aruncându-şi capul pe spate. Poate 
Mansur vrea să facă excursia pe cal! 

Mansur stă cu capul aplecat. 

— Două ceasuri de aur sunt bune la casa omului, spune 
şeicul cu glas meditativ. Poţi împrumuta unul unui prieten. 

Max dă în grabă semnalul de plecare. 

Ne strecurăm agale printre mănunchiul de case şi ieşim în 
drumul spre Kamichlie - Hasetshe. Pâlcuri de băieţei ţipă şi 
ne fac cu mâna. 

În timp ce trecem prin satul învecinat, Hanzir, nişte 
bărbaţi ies în fugă din case, ne fac semne cu mâna şi strigă. 
Sunt vechii noştri lucrători. 

— Să vă întoarceţi la anul! Ţipă el. 


— Inshallah! Le răspunde Max. 

Înaintăm pe drumul spre Hasetshe şi aruncăm o ultimă 
privire înapoi la movila din Chagar Bazar. 

În Hasetshe ne oprim, cumpărăm pâine şi fructe, şi 
mergem să ne luăm la revedere de la ofiţerii francezi. Un 
ofiţer tânăr, care tocmai a sosit de la Deir ez-Zor, se 
interesează de călătoria noastră. 

— Deci mergeţi la Ragga? Vă spun cum să faceţi. Nu vă 
luaţi după indicator când ajungeţi la el. Luaţi-o la dreapta 
lui, iar apoi, când drumul se bifurcă, luaţi-o la stânga. Asta e 
drumul cel mai drept şi uşor de urmat. Celălalt e foarte 
derutant. 

Căpitanul, care asculta, intervine şi spune că ne sfătuieşte 
cu tărie să mergem spre nord, spre Ras-el-Ain, apoi spre 
Tell Abyadh, şi s-o luăm pe drumul foarte circulat ce leagă 
Tell Abyadh de Ragqga. Aşa nu avem cum să ne rătăcim. 

— Dar ăsta e mult mai lung, e un ocol imens. 

— S-ar putea dovedi mai scurt la sfârşit. 

Îi mulţumim, dar rămânem la proiectul nostru iniţial. 

Când ajungem la o răscruce cu un indicator sau două, 
urmăm sfatul tânărului ofiţer. Un indicator arată Tell 
Abyadh, unul Raqgga, iar între el este unul nemarcat. Asta 
trebuie să fie. 

După o scurtă distanţă, drumul se desparte în trei. Max 
spune: 

— La stânga, presupun, sau s-o fi referit la cel din mijloc? 

O luăm pe drumul din stânga, şi după încă puţin acesta se 
desparte în patru. 

Câmpul e acum plin de arbuşti şi bolovani. Trebuie clar să 
o iei pe drum. 

Max coteşte din nou la stânga. 

— Trebuia să o fi luat pe cel din dreapta de tot, spune 
Michel. 

Nimeni nu-i dă nici o atenţie lui Michel, care ne-a condus 
pe atâtea drumuri greşite, încât nici nu le mai ştim 
numărul. 


Trag un văl peste următoarele cinci ore. Suntem pierduţi - 
pierduţi într-o parte a lumii unde nu există sate, nu culturi, 
nu beduini - nimic. 

Drumurile se deteriorează până abia le mai distingi. Max 
încearcă să o ia pe cele care duc spre dreapta, dar 
drumurile sunt perverse cât încape. Se răsucesc şi cotesc, 
şi de regulă, tot spre nord duc, nu puţin mai la vest, la sud- 
vest cum am vrea noi. 

Facem o haltă şi mâncăm şi bem ceai făcut de Michel. 
Căldura e sufocantă. Zdruncinăturile, căldura şi lumina 
puternică îmi dau o durere de cap înfiorătoare. Cu toţii 
suntem puţin îngrijoraţi. 

— Ei bine, spune Max, bine măcar că avem apă multă. Ce 
face afurisitul ăla de prost? 

Ne întoarcem. Mansur - idiotul - varsă fericit apa 
prețioasă, aruncându-şi-o pe faţă şi pe braţe! 

Trec peste limbajul lui Max! Mansur se arată surprins şi 
un pic îndurerat. Oftează. Ce greu e să le fii pe plac 
oamenilor ăştia! Pare să gândească el. Cel mai simplu gest 
al tău poate să-i supere. 

Pornim din nou. Drumul se răsuceşte şi coteşte mai rău ca 
niciodată. Uneori pare să dispară de tot. 

Cu o încruntătură de îngrijorare, Max mormăie că 
mergem prea înspre nord. 

Când drumul se desparte acum, unul duce spre nord, iar 
altul spre nord-est. Să ne întoarcem de tot? 

Începe să se însereze. Brusc, peisajul se îmbunătăţeşte, 
arbuştii dispar, pietrele sunt mai puţin numeroase. 

— Trebuie să ajungem undeva, spune Max. Cred că acum 
putem s-o luăm direct peste câmp. 

— Încotro te îndrepţi? Întrebă colonelul. 

Max spune că spre vest, spre Balikh. O dată ajunşi la 
Balikh, o să găsim drumul principal Tell Abyadh-Raqgqa şi o 
s-o luăm pe el. 

Mergem înainte. Mary are pană şi pierdem timp preţios. 
Soarele apune. 


Pe neaşteptate, zărim o bine venită privelişte - oameni 
târându-şi cu greu paşii. Max scoate un chiot. Trage în 
dreptul lor, îi salută, le pune întrebări. 

Balikh? Balikh e chiar în faţa noastră. În zece minute, cu o 
maşină ca a noastră, o să fim acolo. Raqgqa? Suntem mai 
aproape de Tell Abyadh decât de Raqgga. 

Cinci minute mai târziu vedem în faţă o dungă de verdeață 
- este vegetaţia ce străjuieşte râul. Un Tell uriaş îl domină. 

Max spune în extaz: 

— Balikh - uită-te la el! Pretutindeni Tell-uri! 

Tell-urile sunt într-adevăr impunătoare - mari, formidabile, 
cu un aspect foarte solid. 

— Straşnice Tell-uri! Spune Max. 

Ajungem la un drum lat care duce de la nord la sud, iar 
apoi coteşte spre Raqqa. Ne trebuie o oră şi jumătate până 
să vedem oraşul întinzându-se în faţa noastră. Acum e 
întuneric. Pătrundem în suburbii. Este un oraş în întregime 
indigen - fără construcţii europene. Întrebăm de Serviciile 
Speciale. Ofiţerul de acolo e amabil, dar îngrijorat pentru 
confortul nostru. Aici nu e nici un loc de cazare pentru 
călători. Ce-ar fi să pornim spre nord, spre Tell Abyadh? 
Dacă mergem repede, în două ore vom fi acolo şi ne vom 
putea instala confortabil. 

Dar nimeni, mai ales eu, nu suportăm gândul a încă două 
ore de zdruncinături şi hurducături. Amabilul ofiţer spune 
că ar exista două camere - e drept, sărăcăcioase tare, nimic 
european - dar dacă ne-am întinde aşternutul nostru? Şi 
servitorii? 

Ajungem la respectiva casă pe o beznă ca smoala. Mansur 
şi Ali aleargă de colo-colo cu lanterne şi aprind primusul şi 
întind pături şi se împiedică unul de altul. Tânjesc după 
rapidul şi eficientul Subri. Mansur este incredibil de încet şi 
neîndemânatic. La un moment dat apare Michel şi critică 
munca lui Mansur. Mansur se opreşte şi încep să se certe. 
Eu revărs asupra lor toată araba pe care o ştiu. Mansur 
pare speriat şi reia operaţiunile. 


Mă prăbuşesc în aşternutul încropit. Max apare pe 
neaşteptate lângă mine cu mult râvnita ceaşcă de ceai. Mă 
întreabă vesel dacă mă simt rău. Spun că da, apuc ceaiul şi 
înghit patru aspirine. Ceaiul are gust de nectar. Niciodată, 
niciodată n-am savurat ceva atât de mult! Mă prăbuşesc la 
loc şi închid ochii. Am să dorm... În sfârşit am să dorm. 

Dimineaţă mă trezesc plină de vigoare şi cu o foame 
feroce. 

Printre îmbucături, Max spune visător: 

— Ar fi interesant să săpăm un şanţ-două de testare în 
Tell-urile alea... 

Apare Mansur zâmbind cu toată faţa lui stupidă şi sinceră, 
şi întrebă cum se simte Khatun în dimineaţa asta. 

Spun că mă simt foarte bine. Se pare că Mansur este 
amărât că aseară dormeam dusă când a fost cina gata şi 
nimeni n-a vrut să mă trezească. Mai vreau un ou acum? 

— Da, spun eu după ce am mâncat deja patru. 

În jur de unsprezece pornim spre Eufrat. Fluviul este 
foarte larg aici, peisajul este palid şi plat şi strălucitor, aerul 
este ceţos. 

Traversarea Eufratului la Ragqga presupune un feribot 
foarte primitiv. Ne alăturăm altor câtorva maşini şi ne 
aşezăm fericiţi să aşteptăm o oră sau două sosirea 
feribotului. 

Câteva femei coboară pe mal ca să umple cu apă cutii de 
tablă. Altele spală rufe. Seamănă cu un tablou de peo 
frescă - siluete înalte, îmbrăcate în negru, cu jumătatea de 
jos a feţei acoperită, cu capetele foarte drepte susţinând 
cutiile cu apă. Femeile se mişcă în sus şi în jos, agale, fără 
grabă. 

Reflectez cu invidie că trebuie să fie drăguţ să ai faţa 
acoperită. Trebuie că te face să te simţi izolată în 
intimitatea ta foarte secretă... Doar ochii tăi privesc lumea, 
tu o vezi, dar ea nu te vede pe tine... 

Scot oglinda din poşetă şi deschid pudriera. „Da, îmi zic 
eu, ar fi foarte plăcut să ai un văl pe faţă!” 


Apropierea civilizaţiei mă scoate din amorţeală, încep să 
mă gândesc la tot soiul de lucruri uitate... Un şampon, un 
uscător de păr. Manichiură... O cadă de porțelan cu 
robinete. Săruri de baie. Lumină electrică... Mai mulţi 
pantofi! 

— Ce se întâmplă cu tine? Întrebă Max. Te-am întrebat de 
două ori dacă ai observat aseară acel al doilea Tell pe lângă 
care am trecut mai jos de Tell Abyadh. 

— Nu. 

— Nu? 

— Nu. Aseară n-am observat nimic. 

— Nu era un 'lell solid ca celelalte. Pe partea estică era 
lipsit de vegetaţie. Mă întreb dacă... 

Spun clar şi ferm: 

— Sunt sătulă de ell-uri! 

— Poftim? Max se uită la mine cu oroarea unui inchizitor 
medieval care tocmai a auzit o blasfemie. Nu se poate! 

— Mă gândeam la altele. Încep să-i înşir lista începând cu 
lumina electrică, iar Max îşi trece mâna pe ceafă şi spune că 
nu l-ar deranja să aibă parte în sfârşit de o tunsoare 
decentă. 

Cădem cu toţii de acord că e păcat că nu poţi merge direct 
de la Chagar la, să spunem, Savoy! Aşa cum stă treaba, 
plăcerea contrastului izbitor se pierde întotdeauna. Trecem 
printr-uri stadiu de mese indiferente şi conform parţial, aşa 
că plăcerea de a aprinde lumina sau a deschide un robinet 
e atenuată. 

A sosit feribotul. Mary este condusă cu atenţie pe 
scândurile înclinate. Poilu o urmează. 

leşim în largul Eufratului. Raqga rămâne în urmă. Arată 
minunat, cu zidurile ei din cărămidă nearsă şi formele 
orientale. 

— Boul rozaliu, rosteşte încetişor. 

— 'Te referi la desenul ăla de pe oala pestriță? 

— Nu, la Raqgqga. 


Şi repet încet numele, ca un la revedere, înainte de a mă 
întoarce la lumea în care domnesc comutatoarele 
electrice... 

Raqgqga. 

XI. La revedere, Brak! 

Feţe noi şi feţe vechi. 

Acesta este ultimul nostru sezon în Siria. Săpăm acum la 
Tell Brak, după ce, în sfârşit, am terminat la Chagar. 

Casa noastră, casa lui Mac, i-a fost predată (cu imensă 
ceremonie) şeicului. Şeicul deja a împrumutat bani în contul 
casei, cam de trei ori mai mult; cu toate astea, manifestă o 
deosebită mândrie a proprietarului. Să fie proprietarul 
casei o să-i prindă bine la „reputaţie”. 

— Deşi asta ar putea să-i frângă gâtul, spune îngândurat 
Max. I-a explicat pe larg şi apăsat şeicului că acoperişul 
casei trebuie controlat în fiecare an şi reparat cum se 
cuvine. 

— Normal, normal! Spune şeicul, nimic nu va merge rău! 

— Un pic cam mult Inshallah, în privinţa asta, spune Max. 
Numai Inshallah şi nici o reparaţie! Asta se va întâmpla. 

Casa, un ceas ţipător de aur şi un cali-au fost oferite 
şeicului ca daruri, başca chiria pe pământ şi compensaţia 
pentru recoltă. 

Dacă şeicul e un om mulţumit sau dezamăgit, nu ştim 
sigur. E tot numai zâmbete şi declaraţii de afecţiune, dar se 
dă peste cap să mai scoată nişte bani pentru „stricarea 
grădinii”. 

— Care e, mă rog, grădina asta? Întrebă amuzat ofiţerul 
francez. 

Chiar, care? Rugat să prezinte o dovadă că a avut vreodată 
o grădină sau că măcar ştie ce este o grădină, şeicul dă 
înapoi. 

— Aveam de gând să-mi fac o grădină, dar săpăturile mi-au 
zădărnicit intenţia, spune el sobru. 

„Grădina şeicului” e subiect de glumă câtva timp de acum 
încolo. 


Anul ăsta îi avem cu noi la Brak pe inevitabilul Michel, pe 
veselul Subri, pe Hiyou cu patru căţei hidoşi abia fătaţi, pe 
Dimitri, iubitor de căţei şi pe Ali. Mansur, Nr. 1, servitorul 
şef instruit în serviciul european, a intrat, El hamdu lillah, în 
poliţie! Vine într-o zi să ne vadă, strălucitor în uniformă şi 
rânjim cu gura până la urechi. 

Astă primăvară a venit cu noi ca arhitect Guilford, iar 
acum este iarăşi cu noi. El mi-a stârnit un mare respect 
pentru că e în stare să taie o bătătură. 

Guilford are o faţă lungă, frumoasă şi serioasă şi a fost 
cândva, la începutul primului sezon, foarte strict în privinţa 
sterilizării şi aplicării bandajelor pe tăieturi şi răni. 

Totuşi, văzând ce se întâmplă cu bandajul o dată ce 
oamenii ajung acasă şi observându-l pe unul, Yusuf Abdul 
Iah, scoţându-şi un bandaj curat şi întinzându-se în cel mai 
murdar colţ al săpăturilor lăsând ca nisipul să i se prelingă 
în rană, Guilford tamponează acum rana cu o cantitate 
zdravănă de soluţie de permanganat (apreciată pentru 
culoarea ei frumoasă!) şi se limitează să sublinieze ce 
trebuie aplicat exterior şi ce poate fi băut în siguranţă. 

Fiul şeicului din localitate, exersând cu o maşină după 
moda orientală şi răsturnându-se într-un vad, vine la 
Guilford pentru tratament cu o gaură imensă în cap. 
Îngrozit, Guilford aproape că i-o umple cu iod, iar tânărul se 
împleticeşte de colo-colo, căpiat de durere. 

— Ah! Icneşte el când poate vorbi. Asta-i chiar foc! E 
minunat. Pe viitor am să vin numai la tine - niciodată la 
doctor! Da - foc, foc, chiar aşa! 

Guilford îl îndeamnă pe Max să-i spună să se ducă la 
doctor, întrucât rana e cu adevărat serioasă. 

— Ce, asta? Pufneşte dispreţuitor fiul şeicului. O durere de 
cap, atâta tot! E interesant, totuşi, adăugă el îngândurat. 
Dacă îmi ţin nasul şi suflu - aşa - scuipatul îmi iese prin 
rană! 

Guilford se face verde, iar fiul şeicului pleacă râzând. 


Revine patru zile mai târziu la tratament. Rana se vindecă 
incredibil de repede. Fiul şeicului e profund amărât că nui 
se mai toarnă iod, doar o soluţie de curăţat. 

— Asta nu arde deloc, spune el nemulţumit. 

O femeie vine la Guilford cu un copil cu burta umflată şi 
indiferent care e adevărata problemă, ea e încântată de 
rezultatul medicamentului pe care i l-a dat. Se întoarce să-l 
binecuvânteze pentru că „ai salvat viaţa fiului meu”, şi 
adaugă că o să i-o dea pe fiica ei cea mare de îndată ce va fi 
suficient de mare; în timp ce Guilford roşeşte, femeia pleacă 
râzând din toată inima şi făcând câteva remarci finale de 
netipărit. Nu mai e nevoie să spun că e o femeie kurdă şi nu 
arabă. 

Ceea ce facem noi acum pentru a ne termina treaba sunt 
săpături de toamnă. Astă primăvară am terminat Chagar şi 
ne-am concentrat asupra Brak-ului, unde s-au descoperit 
lucruri interesante. Acum terminăm Brak şi avem de gând 
să sfârşim sezonul cu o lună sau şase săptămâni de săpături 
la Tell Jidle, o movilă de pe Balikh! 

Un şeic local, a cărui tabără e ridicată în apropiere de 
Jaghjagha, ne invită la un ospăț ceremonial şi acceptăm. 

Când soseşte ziua, apare Subri în toată splendoarea 
costumului său vineţiu şi strâmt, cu pantofi lustruiţi şi 
pălărie. A fost invitat ca slujitor al nostru şi acţionează ca 
mijlocitor, raportându-ne cum se desfăşoară prepararea 
ospăţului şi în ce moment anume trebuie să aibă loc sosirea 
noastră. 

Şeicul ne întâmpină cu demnitate sub copertina largă, 
maro, a cortului său deschis. Cu ele o suită mare de 
prieteni, rude şi gură-cască. 

După saluturile curtenitoare, mărimile (noi, şefii de 
echipă, Alawi şi Yahya, şeicul şi prietenii lui de frunte) se 
aşează în cerc. Un bătrân, frumos înveşmântat, se apropie 
de noi cu un ibric de cafea şi trei ceşcuţe. Un pliculeţ de 
cafea foarte neagră este turnat în fiecare. Prima îmi este 
înmânată mie - dovadă că şeicul este în temă cu obiceiul 


european de a fi servite mai întâi femeile. Max şi şeicul le 
primesc pe celelalte două. Şedem şi sorbim. La timpul 
potrivit ni se mai toarnă un pic şi continuăm să sorbim. Apoi 
ceştile ne sunt luate, sunt umplute şi e rândul lui Guilford şi 
al şefilor de echipă să bea. Şi aşa mai departe, până se 
completează cercul. La mică distanţă se află mulţimea celor 
de rangul doi. Din spatele despărţiturii cortului, foarte 
aproape de mine, se aud chicote înăbuşite şi foşnete. 
Muierimea şeicului trage cu ochiul şi ascultă ce se petrece. 

Şeicul dă un ordin şi un însoțitor iese şi se întoarce cu un 
băţ pe care stă un frumos şoim. Şoimul e aşezat în mijlocul 
cortului. Max îl felicită pe şeic pentru magnifica pasăre. 

Apoi apar trei bărbaţi care cară un cazan de aramă mare 
pe care îl aşează în mijlocul cercului. Cazanul e plin cu orez, 
pe care zac bucăţi de miel. Totul e condimentat şi abureşte 
şi miroase delicios. Suntem invitaţi politicos să mâncăm. Ne 
ajutăm cu turtele de pâine arăbească şi cu degetele. 

La timpul cuvenit, foamea şi politeţea sunt satisfăcute. 
Restul festinului (mai mult de jumătate) este ridicat şi 
aşezat puţin mai încolo, unde al doilea cerc (incluzându-l şi 
pe Subri) începe să mănânce. 

Ni se servesc dulciuri şi iarăşi cafea. 

După ce şi cei de rangul doi şi-au satisfăcut foamea, 
cazanul e aşezat într-un al treilea cerc. Acum conţine în 
principal orez şi oase. Asupra lui se aruncă cei total 
inferiori. 

Măi stăm un timp, Max şi şeicul schimbând la răstimpuri 
comentarii grave. Apoi ne ridicăm, îi mulţumim şeicului 
pentru ospitalitate şi plecăm. Servantul cafelei este 
remunerat generos de Max, iar şefii de echipă indică 
anumiţi indivizi misterioşi faţă de care se cuvine largesse. 

Este cald şi mergem pe jos spre casă, simţindu-ne cam 
ameţiţi de orez şi miel. Subri e foarte satisfăcut de 
distracţie. Totul, consideră el, a fost dirijat exact cum se 
cuvine. 


Astăzi, o săptămână mai târziu, a fost rândul nostru să 
întreţinem un vizitator. Nu e nimeni altul decât un şeic din 
tribul shammar - un om într-adevăr foarte mare. A sosit 
într-o frumoasă maşină gri. O persoană foarte chipeşă şi 
sofisticată, cu o faţă subţire, închisă la culoare şi mâini 
frumoase. 

Masa noastră europeană a fost cea mai bună pe care am 
putut-o pregăti, iar emoția personalului nostru a fost 
imensă! 

Când în sfârşit a plecat, ne-am simţit ca şi cum am fi 
întreţinut cel puţin familia regală. 

Azi a fost o zi a catastrofei. 

Max pleacă la Kamichlie cu Subri la cumpărături şi să 
tranzacţioneze nişte afaceri la bancă, lăsându-l pe Guilford 
să schiţeze planurile la movilă şi pe şefii de echipă să 
răspundă de lucrători. 

Guilford vine acasă la prânz, mâncăm, şi tocmai e pe 
punctul de a se sui în Poilu pentru a se întoarce la lucru 
când îi vedem pe şefii de echipă alergând cât îi ţin 
picioarele spre casă, dând semne de agitaţie şi nefericire. 

Năvălesc în curte şi revarsă un potop de cuvinte arabe. 

— A murit cineva, îi spun eu lui Guilford. 

Alawi îşi repetă povestea. Patru oameni, ghicesc eu, au 
murit. Lia început mă gândesc că a izbucnit o ceartă şi 
oamenii s-au omorât între ei, dar Yahya scutură din cap cu 
tărie la întrebările mele poticnite. 

Mă blestem că n-am învăţat să înţeleg limba. Araba mea e 
foarte sumară. Acest recital de morţi violente mă depăşeşte. 
Dimitri, băiatul şi Serkis ies în curte şi ascultă. Ei înţeleg ce 
s-a întâmplat, dar cum nu vorbesc nici o limbă europeană, 
eu şi Guilford încă nu ne-am luminat. 

Guilford spune: 

— Ar fi mai bine să mă duc şi să văd, şi porneşte spre Poilu. 

Alawi îl apucă de mânecă şi îi vorbeşte cu vehemenţă, 
evident discutându-l. Arată dramatic cu degetul. Jos la 
marginea Brak-ului, la o milă depărtare, se revarsă o gloată 


de siluete în veşminte bălţate şi albe, având oarecum un aer 
urât şi pornit. Şefii de echipă arată înspăimântați. 

— Tipii ăştia au fugit, spune sever Guilford. Tare aş vrea să 
putem pricepe care e necazul. 

Să fi omorât Alawi sau Yahya un lucrător cu târnăcopul? 
Pare extrem de puţin probabil, şi în mod cert n-ar fi putut 
omori patru. 

Yahya mimează prin semne ceva care coboară de 
deasupra capului lui. 

Mă uit la cer. Or fi victimele lovite de trăsnet? 

Guilford deschide portiera lui Poilu. 

— Mă duc până acolo să văd, iar tipii ăştia trebuie să vină 
cu mine. 

Le face semn cu autoritate să urce. Refuzul lor este 
prompt şi decis. Nu merg. 

Guilford împunge aerul cu o bărbie australiană agresivă. 

— Trebuie să meargă! 

Dimitri clatină din capul lui mare. 

— Nu, nu, spune el. Este foarte rău. 

— Ce este foarte rău? 

Guilford dă să urce în maşină, dar văzând gloata ce se 
apropie ameninţător, întoarce brusc capul spre mine şi văd 
în ochii lui ceva care poate fi descris cam ca „femeile şi 
copiii mai întâi.” 

Scoate piciorul din maşină având grijă ca mişcarea să fie 
lejeră şi spune pe un ton voit nepăsător: 

— Ce-ar fi să tragem o fugă să-l întâmpinăm pe Max? 
Oricum nu se mai lucrează. la-ţi pălăria sau ce vrei. 

Dragul de Guilford, o face atât de frumos! Atât de grijuliu 
să nu mă alarmeze! 

Spun încetişor că am putea merge şi că n-ar fi bine să iau 
şi banii? Banii expediției sunt păstraţi într-o cutie de bani 
sub patul lui Max. Dacă chiar avem de a face cu o gloată 
furioasă care vine să atace casa, ar fi păcat să găsească 
nişte bani de furat. 


Guilford, încă încercând să nu „mă alarmeze”, pretinde că 
e sugestie banală. 

— Ai putea să fii ceva mai rapidă? Întreabă el. 

Intru în dormitor, îmi iau pălăria de fetru, trag cutia de 
bani şi, amândoi, o urcăm în maşină. Guilford şi cu mine 
intrăm, şi îi invităm pe Dimitri şi pe Serkis şi pe băiat să 
urce în spate. 

— Îi vom lua pe ei şi nu pe şefii de echipă, spune Guilford, 
încă revoltat de atitudinea acestora de a da bir cu fugiţii. 
Îmi pare rău pentru Guilford, care tânjeşte să dea piept cu 
gloata furioasă, dar în loc de asta trebuie să aibă grijă de 
siguranţa mea. Dar eu sunt foarte bucuroasă că nu o să se 
întâlnească cu oamenii. Are prea puţină autoritate în faţa 
lor şi, în tot cazul, nu pricepe un cuvânt din ce spun şiar 
putea foarte uşor să înrăutăţească lucrurile. 

Planul lui Guilford de a-i salva pe Dimitri şi Serkis în 
detrimentul lui Alawi şi Yahya este imediat zădărnicit de cei 
doi care îl împing pe Dimitri şi urcă în maşină. Guilford este 
furios şi încearcă să-i dea jos. Ei refuză. 

Dimitri dă placid din cap şi face semn înspre bucătărie. Se 
întoarce urmat de Serkis, arătând puţin nefericiţi în 
privinţa asta. 

— Nu văd de ce tipii ăştia... Începe Guilford. 

Îl întrerup. 

— Nu încăpem decât patru în maşină şi cum de fapt se 
pare că Alawi şi Yahya sunt cei pe care vrea să-i omoare 
gloata, cred că e mai bine să-i luăm pe ei. Nu cred că 
oamenii ăia au ceva cu Dimitri şi Serkis. 

Guilford ridică ochii şi vede că gloata care aleargă este 
prea aproape pentru a mai avea timp de contraziceri. Se 
uită urât la Alawi şi Yahya şi iese în viteză pe poartă şi 
coteşte prin sat spre drumul care duce în şoseaua spre 
Kamichlie. 

La ora asta Max trebuie să fi pornit deja către casă căci 
avea de gând să se întoarcă la lucru curând după prânz, aşa 
că ar trebui să ne întâlnim cu el nu după mult timp. 


Mânăm cu toată viteza şi cam după un sfert de oră ne 
întâlnim cu Max şi cu Subri venind în Mary. Foarte mirat să 
ne vadă, opreşte. Alawi şi Yahya dau buluc afară din Poilu şi 
aleargă spre el. Urmează un potop de arabă punctat de 
întrebările în staccato ale lui Max. 

Acum în sfârşit aflăm ce s-a întâmplat! 

De câteva zile tot găsim un număr mare de amulete foarte 
frumoase sculptate în piatră şi fildeş reprezentând nişte 
animăluţe, într-o anumită parte a săpăturilor. Oamenii 
primesc bacşişuri grase pentru ele şi pentru a găsi cât mai 
multe, taie pe dedesubt în puţul în care se află, întrucât 
amuletele sunt la un nivel ceva mai jos. 

Şefii de echipă au fost puşi să îi păzească să se supună 
ordinelor şi, de fapt, deşi erau bosumflaţi din cauza asta, au 
făcut ce li s-a spus şi au început să lucreze din vârf cu toată 
vigoarea. 

Asta era situaţia când lucru a fost întrerupt pentru prânz. 
lar acum vine o poveste despre înşelăciune şi lăcomie. 
Oamenii erau întinşi toţi pe coama dealului lângă ulcioarele 
cu apă. Un grup de oameni care lucraseră pe partea 
cealaltă a movilei s-a furişat spre locul bogat şi au început, 
să dea cu furie cu târnăcopul în locul deja tăiat pe 
dedesubt. Aveau de gând să jefuiască groapa celorlalţi şi să 
pretindă că au găsit obiectele în propria lor parcelă. Şi 
atunci zeiţa răzbunării, Nemesis, i-a pedepsit. Tăind prea 
mult pe dedesubt, straturile superioare s-au prăvălit peste 
ei! 

Ţipetele singurului om care a scăpat i-a adus în fugă pe 
ceilalţi la faţa locului. Toţi au înţeles imediat ce s-a 
întâmplat şi trei lucrători au început să sape repede cu 
târnăcopul ca să-şi scoată tovarăşii. Unul era în viaţă, dar 
alţi patru muriseră. 

Pe loc s-a stârnit o mare agitaţie. Strigăte, jeluiri spre cer 
şi dorinţa de a da vina pe cineva. Dacă şefii de echipă s-au 
pierdut cu firea şi au luat-o la goană sau dacă într-adevăr 


au fost atacați, e greu de aflat. Dar rezultatul a fost că 
lucrătorii s-au repezit după ei, extrem de aţâţaţi. 

Max e de părere că şi-au pierdut capul şi asta le-a dat idei 
celorlalţi, dar nu pierde timpul cu învinuiri. 

Întoarce maşinile şi pornim cu toată viteza spre Kamichlie, 
unde Max expune imediat problema ofițerului din Serviciile 
Speciale, însărcinat cu securitatea. 

Locotenentul înţelege repede şi acţionează. Ia cu el în 
maşină patru soldaţi şi ne întoarcem cu toţii la Brak. 
Oamenii sunt acum pe movilă, forfotind ca un roi de albine. 
Se potolesc când văd apropiindu-se autoritatea. Urcăm 
movila într-o procesiune. Locotenentul merge el însuşi la 
locul tragediei, expediindu-şi maşina în sat cu unul din 
soldaţi. 

Pune întrebări şi află ce i-a spus Max deja. 
Supravieţuitorul confirmă povestea. Locotenentul întreabă 
dacă ăştia sunt toţi oamenii din grupul prădătorilor, unul 
teafăr, unul rănit şi patru morţi? Nu se poate să mai fi 
rămas cineva îngropat? Nu. 

În acest moment se întoarce maşina locotenentului cu 
şeicul tribului din care făceau parte lucrătorii morţi. El şi 
locotenentul fac împreună ancheta. 

În cele din urmă şeicul ridică glasul şi se adresează 
mulţimii. El absolvă expediţia de orice vină. Oamenii au 
săpat în afara orelor de program şi, mai mult, au cutezat să 
fure de la tovarăşii lor. Şi-au primit plata pentru 
neascultare şi lăcomie. Toată lumea să plece acum acasă. 

Soarele a apus deja şi se face noapte. 

Pornim cu toţii spre casă; suntem uşuraţi să-i găsim pe 
Dimitri gătind placid şi pe Serkis rânjind. 

Consultările continuă preţ de o oră. Incidentul e 
regretabil. Locotenentul spune că oamenii aveau familie şi 
că, deşi nu există nici o obligaţie, fără doar şi poate o 
donaţie ar fi apreciată. Şeicul spune că generozitatea este 
dovada unui caracter nobil şi că ne va spori mult reputaţia. 


Max spune că i-ar plăcea să facă un dar familiilor, dar 
numai dacă se înţelege clar că e un dar şi nu vreo 
compensație. Şeicul aprobă repede. El însuşi va face 
cunoscută treaba asta. Problema e cât. Asta rămâne de 
stabilit. Şeicul şi locotenentul pleacă. Doi soldaţi sunt păsaţi 
de pază la movilă. 

— Şi reţineţi, spuse Max în timp ce ne ducem obosiţi la 
culcare, cineva trebuie să păzească locul ăla în timpul 
pauzei de masă, altfel o să se întâmple acelaşi lucru. 

Guilford este neîncrezător. 

— Nu, după ce cunosc pericolul şi au văzut ce s-a 
întâmplat! 

Max spune întunecat: 

— Aşteaptă şi ai să vezi! 

În ziua următoare el însuşi veghează neştiut din spatele 
unui zid de cărămidă. Indiscutabil, pe măsură ce prânzul 
avansează, trei oameni se furişează pe după movilă şi încep 
să scotocească furios la nici jumătate de metru de locul în 
care au murit tovarăşii lor! 

Max iese din ascunzătoare şi ţine o predică teribilă. Nu-şi 
dau ei seama că ceea ce fac le va aduce moarte? 

Unul din oameni murmură: „Inshallah!” 

Apoi sunt concediaţi pentru tentativa de a fura de la 
tovarăşii lor. 

Guilford spune cu un glas îngrozit: 

— Tipii ăştia se pare că n-au pic de grijă de viaţa lor. Şi 
sunt extrem de nesimţitori. Toată dimineaţa au făcut glume 
pe seama celor morţi! 

Max spune că pe aici moartea nu prea e importantă. 

Şefii de echipă fluieră sfârşitul programului, şi oamenii 
aleargă pe movilă în jos, trecând pe lângă noi cântând: 
„Yusuf Daoud era ieri cu noi - astăzi e mort! Nu îşi va mai 
umple de acum burdihanul. Ha, ha, ha!” 

Guilford e profund şocat. 

XII. 'Ain el 'Arus. 

N e mutăm cu casa de la Brak la Balikh. 


În ultima noastră seară ne ducem pe jos până la 
Jaghjagha, cuprinşi de o blândă melancolie. Am ajuns să am 
o mare afecţiune faţă de Jaghjagha, acel râu îngust cu apă 
maronie, mocirloasă. 

Totuşi, Brak n-a avut parte de afecțiunea pe care am avut- 
o pentru Chagar. Satul Brak este melancolic, pe jumătate 
pustiu şi în ruină, iar armenii în hainele lor europene 
distonează cu împrejurimile. Glasurile lor se ridică 
arţăgoase şi nu găseşti nimic din veselia vieţii kurde sau 
arabe. 

Am închiriat un camion şubred ca să care mobila de care o 
să avem nevoie. Este genul de camion în care totul trebuie 
legat cu sfoară! Mă bate gândul că atunci când vom ajunge 
la Ras-el-Ain, aproape totul va fi căzut de mult pe drum. 

Lucrurile au fost în sfârşit încărcate şi pornim la drum - 
Max, Guilford şi cu mine în Mary, iar Michel şi servitorii în 
Poilu cu Hiyou. 

La jumătatea drumului spre Ras-el-Ain ne oprim pentru un 
picnic şi îi găsim pe Subri şi Dimitri prăpădindu-se de râs. 

— Hiyou, spun ei, a avut greţuri tot drumul şi Subri i-a 
ţinut capul! 

Interiorul lui Poilu poartă dovezile elocvente ale poveştii. 
Este o fericire că lucrul li se pare amuzant, gândesc eu. 

Pentru prima dată de când o cunosc, Hiyou pare învinsă. 
Ochii ei par să spună: „Pot să fac faţă lumii ostile a câinilor, 
duşmăniei musulmanilor, morţii prin înecare, semi- 
înfometării, loviturilor de picior, pietrelor. Nu mă tem de 
nimic. Sunt prietenoasă cu toţi, dar nu iubesc pe nimeni. 
Dar ce este această nouă şi ciudată mizerie care îmi ia tot 
respectul pentru mine?” 

Din fericire, cinci minute mai târziu Hiyou îşi revine şi 
devorează o cantitate imensă din mâncarea lui Dimitri şi 
Subri. Îi întreb dacă e un lucru înţelept, subliniind că în 
curând maşinile îşi vor relua călătoria. 

— Ha, strigă Subri, atunci lui Hiyou o să-i fie mult mai rău! 

Ei bine, dacă asta îi amuză... 


Ajungem la casa noastră pe la începutul după-amiezii. Se 
află pe una din străzile principale din Tell Abyadh. Este o 
construcţie aproape urbană; ceea ce directorul băncii 
numeşte o construction en pierre. Pe toată strada sunt 
arbori, iar frunzele lor strălucesc acum în culorile toamnei. 
Casa, vai, este foarte umedă, fiind sub nivelul străzii, iar 
satul este înţesat de pâraie. Dimineaţa, pătura de pe tine 
este aproape udă, iar tot ce atingi este umed şi lipicios. 
Sunt atât de ţeapănă că abia mă mişc. 

În spatele casei e o mică grădină încântătoare, mult mai 
sofisticată decât oriunde am trăit un timp lung. 

La sosirea camionului constatăm că am pierdut trei 
scaune, o masă şi lavoarul meu! Mult mai puţin decât mă 
aşteptasem! 

Tell Jidle este situat lângă un bazin mare cu apă albastră 
format de izvoarele care alimentează Balikh. În jurul 
bazinului sunt copaci; este loc minunat, locul în care, 
conform tradiţiei, se întâlneau Isaac şi Rebecca. Totul e 
foarte diferit de locurile în care am mai fost. 

Aici e multă prosperitate, pe străzi se plimbă armeni bine 
îmbrăcaţi şi există case şi grădini. 

Suntem aici de o săptămână când Hiyou ne face de ruşine. 
Toţi câinii din 'Ain el 'Arus sosesc să o curteze şi, cum 
niciuna din uşi nu se închide ca lumea, e imposibil să-i ţii la 
distanţă sau s-o închizi pe ea. Urletele, lătrăturile şi bătăile 
sunt în floare. Hiyou, frumoasa melancolică cu ochi de 
chihlimbar, face totul ca să încurajeze hărmălaia! 

Scena seamănă exact cu cea dintr-o veche pantomimă în 
care demonii ţâşnesc pe ferestre şi uşi. În timp ce suntem la 
cină, fereastra sare în lături şi un câine mare năvăleşte în 
cameră, un altul sare în urmărirea lui - zdrang! Uşa 
dormitorului se izbeşte de perete şi apare un alt câine. Toţi 
trei gonesc nebuneşte în jurul mesei, se izbesc în uşa lui 
Guilford, o deschid şi dispar, pentru a reapărea ca prin 
minune pe uşa de la bucătărie, urmăriţi de o tigaie azvârlită 
de Subri. 


Guilford petrece o noapte de insomnie, cu câini năvălind 
pe uşă, zburând peste capul lui şi ieşind pe fereastră. La 
răstimpuri, Guilford se ridică şi azvârli cu câte ceva după ei. 
Urlete, chelălăituri şi o generală saturație canină! 

Cât despre Hiyou, descoperim că e o snoabă. Îl favorizează 
pe singurul câine din 'Ain el 'Arus care are zgardă. „lată 
adevărata clasă!” pare ea să spună. Ele un câine negru, 
cârn, cu o coadă imensă, cam ca un cal de funeralii. 

Subri, după câteva nopţi nedormite din cauza unei dureri 
de dinţi, cere voie să plece cu trenul la Alep pentru o vizită 
la dentist. Se întoarce după două zile tot un zâmbet. 

Relatarea faptelor este următoarea: 

— Merg la dentist. Mă aşez pe scaun. Îi arăt dintele. Da, 
spune el, trebuie scos. Cât? Spun eu. Douăzeci de franci, 
spune el. E absurd, spun eu, şi plec. Vin din nou după-masă. 
Cât? Optsprezece franci. Spun din nou, absurd. Durerea e 
din ce în ce mai mare, dar nu-ţi poţi permite să te laşi jefuit. 
Vin dimineaţa următoare. Cât? Tot optsprezece franci. 
Iarăşi la prânz. Optsprezece franci. El crede că durerea mă 
va învinge, dar eu continuu să mă tocmesc! Până la urmă, 
Khwaja, înving. 

— A coborât preţul? 

— Nu, el nu vrea să coboare, dar eu fac un târg foarte 
bun. Prea bine, spun. Optsprezece franci. Dar de banii 
ăştia, nu-mi scoţi numai un dinte, ci patru! 

Subri râde cu poftă, dezvăluind diversele pauze. 

— Dar te dureau şi ceilalţi dinţi? 

— Nu, fireşte că nu. Dar într-o zi trebuiau să înceapă să 
mă doară. Acum nu mai au cum. Au fost scoşi şi încă în 
preţul unuia singur. 

Michel, care stătea în prag ascultând, dă din cap în semn 
de aprobare. „Beaucoup economia”, spune el. 

Subri a avut amabilitatea să aducă un şirag de mărgele 
roşii pe care îl pune la gâtul lui Hiyou. 

— Asta îşi pun fetele ca să arate că sunt măritate, spune el. 
Iar Hiyou s-a măritat în ultimul timp. 


Categoric că da! Cu toţi câinii din 'Ain el 'Arus, aş spune! 

În dimineaţa asta, care e duminică şi ziua noastră liberă, 
şed şi lipesc etichete pe obiectele găsite, iar Max scrie în 
registrul de plată, când Ali introduce o femeie. Este o 
femeie cu aspect extrem de respectabil, îmbrăcată elegant 
în negru, cu o enormă cruce de aur pe piept. Are buzele 
strâns lipite şi pare foarte supărată. 

Max o întâmpină cu politeţe şi ea începe pe dată să toarne 
o poveste lungă, evident de necaz. Când şi când în 
naraţiune apare numele lui Subri. Max se încruntă şi arată 
grav. Povestea continuă, devenind chiar mai impresionantă. 

Presupun că e veşnica poveste a trădării fecioarei din sat. 
Femeia aceasta este mama, iar Subri al nostru este făptaşul 
trădării. 

Glasul femeii se ridică în îndreptăţită indignare. 

Apucă crucea de pe piept cu mâna şi o ţine în sus şi pare 
să jure ceva pe ea. 

Max strigă să fie trimis la noi Subri. Mă gândesc că poate 
ar fi mai bine să mă retrag şi tocmai sunt pe punctul s-o fac 
când Max îmi spune să rămân unde sunt. Mă aşez din nou 
şi, întrucât presupun că mi se cere să dau impresia unui 
martor, îmi iau un aer de parcă aş înţelege despre ce este 
vorba. 

Femeia, o siluetă demnă, gravă, stă liniştită în picioare 
până apare Subri. Atunci întinde o mână incriminatoare şi e 
clar că repetă acuzaţiile împotriva lui. 

Subri nu se apără cine ştie ce. Dă din umeri, ridică 
mâinile, pare să recunoască adevărul învinuirii. 

Drama continuă - argumentări, incriminări, adoptarea 
unei atitudini tot mai justiţiare de către Max. Subri este 
înfrânt. Foarte bine, pare el să spună, faceţi ce vreţi! 

Brusc, Max trage o foaie de hârtie spre el şi scrie. Pune 
cuvintele scrise în faţa femeii. Ea face un semn - o cruce - 
pe hârtie şi, ţinând o dată în plus crucea, rosteşte un fel de 
jurământ solemn. Max semnează, Subri face şi el un semn 
pe hârtie şi rosteşte, se pare, un jurământ al lui. Apoi Max 


numără nişte bani şi îi dă femeii. Ea îi ia, îi mulţumeşte lui 
Max printr-o înclinare demnă a capului, şi iese. Max îi 
adresează lui Subri nu ştiu ce reproşuri muşcătoare, iar 
acesta iese arătând foarte dezumflat. 

Max se reazemă de speteaza scaunului, îşi trece o batistă 
peste faţă şi spune: „Uff!” 

Eu izbucnesc. 

— Despre ce-a fost vorba? O fată? Fiica femeii? 

— Nu chiar. Asta era patroana bordelului local. 

— Poftim? 

Max îmi relatează cât mai exact cuvintele femeii. 

A venit la el, spune ea, ca el să îndrepte o nedreptate 
dureroasă făcută ei de servitorul lui, Subri. 

— Ce a făcut Subri? Întreabă Max. 

— Sunt o femeie de caracter şi onoare. Sunt respectată în 
tot districtul! Toţi vorbesc frumos despre mine. Casa mea e 
condusă în frica de Dumnezeu. Acum vine tipul ăsta, acest 
Subri, şi găseşte în casa mea o fată pe care a cunoscut-o în 
Kamichlie. A reînnoit el cunoştinţa cu ea într-o manieră 
plăcută şi decentă? Nu, el acţionează nelegiuit, violent - 
într-un fel care aduce reputaţia proastă asupra mea! 
Azvârle pe scări în jos şi afară din casă un gentleman turc, 
un gentleman turc bogat, unul din cei mai buni clienţi ai 
mei. Mai mult, el o convinge pe fată, care îmi datorează 
bani şi a primit multă blândeţe din partea mea, să plece din 
casa mea. Îi cumpără bilet şi o trimite de aici cu trenul. Mai 
mult, ea îşi ia cu sine o sută zece franci care îmi aparţin 
mie, ceea ce este jaf! Acum, Khwaja, nu e drept să se facă 
asemenea abuzuri. Am fost întotdeauna o femeie cinstită şi 
virtuoasă, o văduvă cu frica de Dumnezeu, împotriva căreia 
nimeni nu poate spune nimic. M-am luptat mult şi din greu 
cu sărăcia şi m-am ridicat singură, prin eforturile mele 
cinstite. Nu se poate ca tu să ţii parte violenţei şi 
nedreptăţii. Cer despăgubiri şi îţi jur că tot ce ţi-am spus 
este adevărat, şi voi repeta toate astea şi în faţa servitorului 
tău Subri. Îi poţi întreba pe magistrat, pe preot, pe ofiţerii 


francezi de la garnizoană - toţi îţi vor spune că sunt o 
femeie cinstită şi respectabilă! 

Subri, chemat la ordine, nu neagă nimic. Da, o cunoaşte pe 
fata din Kamichlie. Era o prietenă de a lui. El se supărase 
pe turc şi îl aruncase pe scări. lar fetei îi sugerase să se 
întoarcă la Kamichlie. Fata împrumutase nişte bani să-i ia 
cu ea, dar fără îndoială totul avea să fie înapoiat într-o bună 
Zi. 

Treaba a fost lăsată în seama lui Max, să judece şi să dea 
verdictul. 

— Uite ce ajungi să faci în ţara asta! Niciodată nu ştii ce 
mai urmează, bombăne el. 

Îl întreb care e verdictul lui. 

Max îşi drese glasul şi îmi redă recitalul. 

— Sunt surprins şi nemulţumit că un servitor al meu a 
intrat în casa ta, căci asta nu concordă cu onoarea noastră, 
onoarea expediției şi ordinul meu ca niciunul din servitorii 
mei să nu mai intre în casa ta pe viitor, aşa că să fie bine 
înţeles! 

Subri spune întunecat că s-a înţeles. 

— Cât despre faptul că fata a părăsit casa ta, eu n-am să 
iau nici o măsură, căci asta nu este treaba mea. În privinţa 
banilor pe care i-a luat cu ea, aceştia, consider eu, ar trebui 
să-ţi fie înapoiaţi şi am să ţi-i înapoiez eu acum, pentru 
onoarea servitorilor expediției. Suma va fi oprită din 
salariul lui Subri. Am să scriu un act, pe care am să ţi-l 
citesc, în care recunoşti plata acestor bani şi renunţi la 
orice altă pretenţie de la noi. Ai să faci un semn pe el, şi ai 
să juri că ăsta e sfârşitul întregii afaceri. 

— A mai spus ceva? Întreb eu. 

— Mulţumesc, Khwaja. Dreptatea şi adevărul au învins ca 
întotdeauna şi răului nu i s-a permis să triumfe. 

Aud paşi uşori trecând pe lângă fereastră. 

Este musafira noastră de mai înainte. Duce o carte de 
rugăciuni şi tocmai merge la biserică. Faţa ei este demnă şi 
cuviincioasă. Crucea mare îi saltă pe piept. 


La un moment dat mă ridic, iau Biblia din raft şi dau 
paginile la povestea prostituatei Rahab. Simt că ştiu - puţin 
- cum era Rahab, prostituata. O văd pe această femeie 
jucând acel rol - zeloasă, fanatică, curajoasă, profund 
religioasă şi, cu toate astea. 

— Prostituata Rahab. 

Se apropie decembrie, sfârşitul sezonului a venit. Poate 
pentru că e toamnă şi noi suntem obişnuiţi cu primăvara, 
poate pentru că rumorile şi amenințările neliniştii europene 
plutesc deja în aer, există o notă de tristeţe. Există 
sentimentul, de data asta, că s-ar putea să nu ne mai 
întoarcem... 

Totuşi, casa din Brak este încă închiriată, mobila noastră 
va fi depozitată acolo, şi au mai rămas o mulţime de lucruri 
de descoperit la movilă. Contractul ăsta se întinde pe încă 
doi ani. Cu siguranţă o să ne întoarcem... 

Mary şi Poilu urmează drumul ce trece prin Jerablus şi 
duce la Alep. De la Alep plecăm la Ras Shamra şi petrecem 
Crăciunul cu prietenii noştri, profesorul şi madame 
Schaeffer, şi încântătorii lor copii. Nu există în lume loc mai 
încântător ca Ras Shamra, o minunată plajă micuță 
încadrată de nisip alb şi stânci joase albe, cu apa de un 
albastru închis. Gazdele noastre ne oferă un Crăciun 
minunat. Discutăm despre următorul an - un an neprecizat. 
Dar sentimentul incertitudinii creşte. Ne luăm la revedere 
de la ei. 

— Ne vom reîntâlni la Paris. 

Vai, Paris! 

Plecăm din Beirut, de data asta cu vaporul. 

Stau şi mă uit peste balustradă. Ce minunată este această 
coastă cu munţii Libanului profilându-se estompaţi şi 
albaştri pe cer! Nimic nu poate strica romantismul scenei. 
Te simţi poetic, aproape sentimental... 

Izbucneşte o zarvă familiară - strigăte agitate de pe un 
cargo pe lângă care trecem. Macaraua a scăpat o 
încărcătură în mare, lada s-a deschis... 


Suprafaţa mării este punctată cu stative de lavoar... 

Max vine sus şi întreabă ce e cu toată hărmălaia asta. Îi 
arăt cu degetul şi îi explic că starea mea romantică faţă de 
despărţirea de Siria e acum spulberată! 

Max spune că habar n-avea că le transportăm în asemenea 
condiţii! Şi n-ar fi crezut că în ţară există suficientă ţevărie 
ca să le contracteze într-o asemenea cantitate! 

Mă cufund în tăcere şi Max mă întreabă la ce mă gândesc. 
Îmi amintesc cum mi-a instalat cu mândrie tâmplarul din 
Amuda suportul lavoarului lângă fereastră în ziua în care au 

venit la ceai călugărițele şi locotenentul francez. Îmi 
amintesc de stativul pentru prosoape cu „picioarele lui 
frumoase”! Şi de motanul profesionisti Şi de Mac 
plimbându-se în sus şi în jos pe acoperiş, la apus, cu o faţă 
visătoare. 

Îmi amintesc de femeile kurde din Chagar, ca nişte lalele 
vesele, dungate. Şi de imensa barbă roşie a şeicului. Mi-l 
amintesc pe colonel, cu săculeţul lui negru, îngenunchind să 
ia parte la descoperirea unui mormânt, şi un freamăt 
printre lucrători ca re spun mucaliţi: „lată, a venit doctorul 
sa ia în primire cazul”, aşa că, de acum înainte, porecla 
colonelului este „monsieur le docteur”. Îmi amintesc de 
Bumps şi tupeul lui recalcitrant şi de Michel strigând 
„Forca” în timp ce trage de poale. Îmi amintesc de un mic 
deal acoperit tot de gălbenele aurii, unde, închizând ochii, 
simt, de jur împrejurul meu, minunatul parfum al florilor şi 
al stepei fertile. 

— Mă gândeam, îi spun eu lui Max, că a fost un mod foarte 
fericit de a trăi. 

Epilog. 

Această cronică dezlânată a fost începută înainte de război 
şi iniţiată din motivele pe care le-am expus. 

Apoi a fost lăsată la o parte. Dar acum, după patru ani de 
război, m-am pomenit că gândurile mi se întorc, din ce în ce 
mai mult, la acele zile petrecute în Siria şi, în cele din urmă, 
m-am simţit îmboldită să îmi scot însemnările şi jurnalele şi 


să termin ce am început. Căci mi se pare ca e bine să îţi 
aduci aminte ca au existat astfel de zile şi astfel de locuri şi 
că, chiar în clipa asta, micul meu deal cu gălbenele e în 
floare şi că bătrânii cu bărbi nu ştiu că a fost război. „Aici 
nu ne atinge.” 

Căci, după patru ani petrecuţi în Londra pe vreme de 
război, ştiu ce viaţă minunată a fost aceea şi că va fi pentru 
mine o bucurie să retrăiesc acele zile. Scrierea acestei cărţi 
nu a fost o sarcină, ci o muncă făcută din dragoste. Nu o 
evadare în ceva care a fost, ci aducerea în truda şi tristeţea 
zilei de azi a ceva nepieritor pe care nu doar că l-ai avut, 
dar încă îl mai ai. 

Căci iubesc acea ţară blândă şi fertilă şi pe oamenii ei 
simpli care ştiu să râdă şi să se bucure de viaţă; care sunt 
indolenţi şi veseli şi care au demnitate, bune maniere şi un 
mare simţ al umorului şi pe care moartea nu îi înspăimântă, 
Inshallah să merg din nou acolo şi lucrurile pe care le 
iubesc să nu fi pierit de pe acest pământ. 


1944, primăvara, El hamdu lillah 
SFÂRŞIT 


O. S. = outsize = măsură mare (din lb. Engleză) memsahib 
= doamnă europeană, stăpână, în India 

Queen Mary = Regina Maria (din engleză) 

Bumps = Dâmburi, cucuie (din lb. Engleză) 

Empress Josephine = împărăteasa Josephine 

Topee = îmbrăcăminte arabă