John Saul — Focul iadului

John Saul 


JOHN SAUL 


FOCUL 
IADULUI 


Original: Hellfire (1986) 


Traducere din limba engleză: 
CAMILLO SERABIA 


y 


virtual-project.eu 


Editura: FAHRENHEIT 
1998 


„Crosgrove se uită împrejur, ochii lui cercetând interiorul 
fabricii. 

— Da, spuse el. Ciudat. Toată viaţa am auzit povești despre 
locul ăsta, despre cât e de periculos. Povești stupide. Acum 
renovează fabrica și ce se întâmplă? Nici n-au terminat-o și 
avem deja un mort. De-aia zic că-i ciudat. 

Jeffers se uită curios la partenerul lui. 

— Doar nu vrei să spui ceea cred eu că vrei să spui, nu? 

Crosgrove ridică din umeri. 

— Nu știu, spuse el încet. Tu n-ai crescut aici, ca mine. S-a 
mai întâmplat o dată ceva asemănător. Cred c-au trecut vreo 
patruzeci de ani. Atunci a fost fratele lui Phillip Sturgess, Conrad 
Junior. 

Barney Jeffers se încruntă. 

— Vrei să spui c-a murit? Aici, în fabrică? 

— Nu aici, în fabrică, Barney, spuse Crosgrove sumbru. Chiar 
în locul ăsta. La capătul scărilor. 

Jeffers fluieră ușor. 

— Isuse. Ce s-a întâmplat? 

— Asta-i problema, rosti Crosgrove. Nimeni n-a știut dacă a 
fost accident, crimă sau ce-o fi fost.” 


e PROLOG e 


Băiatul ieși din aleea care șerpuia în jos dinspre marea casă 
de pe deal - casa lui - și hoinări de-a lungul râului. La o sută de 
metri în faţă văzu estacada din lemn care susţinea liniile ferate 
peste râul învolburat. Dintotdeauna își imaginase că râul era o 
graniţă, o linie vizibilă care îl separa de toţi ceilalți din orășel. 
Dacă râul n-ar fi fost acolo, se gândea uneori, atunci ar fi făcut și 
el parte din oraș. 

Însă bineînţeles că nu era numai râul; era mai mult decât 
atât. 

Ajunse la estacadă și se odihni. În același timp asculta 
zgomotul vreunui tren, știind că, dacă auzea duduitul motorului, 
nu putea să treacă râul în siguranţă. 

Trebuia să aștepte până trecea trenul sau până când 
zgomotul se stingea. 

Totuși, uneori era tentat să încerce să treacă, chiar dacă 
auzea trenul venind, numai pentru a vedea dacă putea să o facă 


la timp. 
Însă, bineînţeles, nu încercase niciodată. Era prea mare riscul. 
Nu pentru că nu-i plăceau riscurile. li plăceau. Nimic nu-i 


plăcea mai mult decât să meargă de unul singur, să exploreze 
pădurile care acopereau dealul, să cerceteze malul râului, să 
sară din piatră în piatră, deși mai devreme sau mai târziu avea 
să facă un pas greșit și să alunece în apele învolburate. 

Însă apele învolburate nu l-ar ucide. 

Un tren, prinzându-l fără apărare pe mijlocul estacadei, ar 
face-o. 

Preţ de o clipă, se închipui pe șine, strivit sub greutatea 
locomotivei care se apropia de oraș de două ori pe zi, și își văzu 
corpul mutilat în râul de dedesubt. 

Își îndreptă gândul și deodată, așa cum făcea de multe ori, se 
imagină deja mort. 

Acum se vedea într-un coșciug, înconjurat de flori. Părinţii săi, 
cu ochii înlăcrimaţi, stăteau în prima strană a micii biserici 
episcopale din centrul orașului. În spatele lor putea să-i vadă pe 
toți ceilalţi din oraș privindu-i coșciugul, dorind să fi fost mai 
drăguţi cu el, dorind să-i fi fost prieteni. 


Nu că i-ar fi păsat, se asigură pe sine. Era mult mai distractiv 
să fii de unul singur. În afară de asta, oricum avea prieteni cea 
mai mare parte a timpului; când venea acasă de la școală vara 
era bine să fie capabil să se joace singur, fără altcineva care să 
vrea să facă ceva ce poate că el n-ar vrea. 

Lăsând la o parte fantezia, ascultă cu atenţie. Fiindcă nu auzi 
zgomotul vreunui tren care să se apropie, porni de-a latul 
estacadei, pășind cu atenţie de pe o traversă la alta, apoi de-a 
lungul liniilor, în timp ce acestea coteau în jurul satului, într-o 
curbă largă. 

Deodată se simţi urmărit și aruncă o privire în stânga lui. La 
mică distanţă pe stradă, doi băieţi stăteau unul lângă altul și se 
uitau la el. 

Zâmbi, însă când fu pe punctul de a se îndrepta spre ei, cei 
doi plecară. Îi auzi chicotind în timp ce șușoteau. 

Cu faţa arzându-i de o furie subită, se grăbi de-a lungul căii 
ferate, până când fu sigur că nu mai putea fi văzut de pe stradă. 
Între el și ceilalţi băieţi, separându-l de orășel, stăteau zidurile 
de cărămidă ale unei clădiri care îl fascinase de când își putea 
aduce aminte. 

Băiatul ezită, aducându-și aminte poveștile pe care le auzise 
de la tatăl său, precum și legendele despre ce se întâmplase în 
acea clădire cu atâţia ani în urmă. Lucruri teribile, care puteau fi 
spuse doar în șoaptă. 

Nimeni nu știa dacă legendele erau adevărate. 

În timp ce se uita la clădire începu să se simtă ca și cum 
ceilalți băieți - băieţii din sat - încă l-ar fi privit, provocându-l, 
râzând de el, pentru că știau că nu avea curajul să intre 
înăuntru. 

Întotdeauna, înainte, când stătuse aici contemplând clădirea 
veche, se pierduse cu firea și plecase. 

Însă astăzi va fi altceva. 

Ignorând frica ce îi ardea măruntaiele, părăsi calea ferată și 
se târi pe panta terasamentului. 

Porni pe cărarea invadată de buruieni de pe o parte a clădirii. 
La jumătatea drumului de-a lungul peretelui ajunse la o mică 
ușă acoperită cu scânduri învechite, strâmbate de vreme. Prin 
spaţiile dintre scânduri trecu de ușa ţinută închisă doar de un 
lacăt pe un zăvor ruginit. 


Ușor, încercă una dintre scânduri. Cuiele ruginite scârțâiră la 
început, apoi cedară. După o clipă, alte două scânduri erau la 
pământ, la picioarele băiatului. 

intinse mâna și apucă lacătul. Făcu o pauză, știind că, dacă 
aceasta ceda, era obligat să intre. 

Trase adânc aer în piept, își întări strânsoarea și răsuci. 

Zăvorul ruginit rezistă o clipă, apoi cedă. Inchizătoarea, 
desprinsă de ușa pe care o păzise de atâta vreme, stătea în 
mâna băiatului. Se uită la ea câteva secunde bune, aproape 
dorindu-și să o fi lăsat la locul ei. 

Apoi, luptându-se cu frica ciudată pe care o simţea crescând 
în el, băiatul deschise ușa și se strecură prin spaţiul lăsat de 
cele trei scânduri pe care le îndepărtase. 

Pentru o clipă, semiîntunericul îl făcu să nu mai vadă, apoi 
însă ochii i se adaptară la lumina slabă din interior și privi 
împrejur. 

În interior clădirea părea chiar mai mare decât arăta din 
exterior și mai pustie. 

Numai că, își dădu seama băiatul, nu părea deloc goală. 

Undeva, era sigur, era cineva - sau ceva - pândind lângă acei 
pereţi, așteptându-l. 

Aproape împotriva voinţei sale, ochii începură să exploreze 
clădirea veche. Spaţiul gol se întindea în toate direcţiile mult în 
faţa lui, de-abia vizibil în lumina filtrată dinăuntru. Armătura de 
fier boltită care susținea acoperișul părea să se întindă spre el, 
ca și cum ar fi încercat să-l prindă în braţele ei scheletice. 

În acea liniște, băiatul își auzi bătăile propriei inimi. 

Brusc, un fâșâit umplu clădirea enormă și băiatul simţi că îi 
venea să ţipe. Își înăbuși ţipătul în ultimul moment, apoi se forţă 
să privească în sus. 

Un stol de porumbei, speriaţi de apariția băiatului, își părăsiră 
cuiburile și acum se învârteau în jurul acoperișului. In timp ce 
băiatul îi privea, începură să revină la cuiburi. 

Câteva secunde mai târziu, liniștea așternu din nou o vrajă 
ciudată deasupra vastului spaţiu gol. 

Băiatul scrută semiîntunericul și văzu undeva departe, în 
spatele clădirii, capătul unui șir de trepte. Dincolo de el nu mai 
era doar o podea solidă. Sub această podea era o pivniță. 

Scările parcă îl chemau, cerându-i să exploreze ceea ce era 
dedesubt. 


Inima băiatului începu din nou să bată cu putere și puștiul 
simţi o transpiraţie rece pe spinare. 

Deodată nu mai putu suporta liniștea. 

— Nu! N-o să cobor! 

Vocea lui, cu mult mai puternică decât intenţionase, produse 
încă o dată un ecou, iar porumbeii zburătăciră nebunește printre 
grinzi. Gâfâind, băiatul se lipi de zidul din cărămidă, solid și 
protector. 

Însă când liniștea se așternu la loc, îl cuprinse din nou 
fascinația obsesivă a acelor scări care duceau în jos. Se forță să 
își înlăture teama. Încet, începu să se deplaseze spre spatele 
clădirii. 

Se mișcase doar câţiva metri, când, deodată, i se făcu pielea 
ca de găină. i 

Era sigur că ceva îl urmărea cu privirea. Incercă să nu bage în 
seamă, privind peretele îndepărtat, însă senzația aceea ciudată 
nu dispărea. 

| se ridică părul pe ceafă și simţi furnicături prin braţe. Nu mai 
putea suporta și se întoarse să se uite la ceea ce se afla în 
spatele său. 

Nimic. 

Ochii lui scrutară semiîntunericul, căutând ceva - orice! 

Spaţiul larg părea gol. 

Apoi, încă o dată, i se zbârli părul pe ceafă și începu să 
tremure. 

Se mai întoarse o dată. Nici de data asta nu era nimic. 

Totuși, ceva părea că umple golul, părea că îl înconjoară, că îl 
batjocorește. 

N-ar fi trebuit să intre. O știa acum, o știa cu o siguranță care 
îi făcea sângele să-i îngheţe în vine. 

Însă era prea târziu. Acum nu mai exista cale de întoarcere. 

Departe, și părând că se tot îndepărta în continuare, de-abia 
zărea dreptunghiul luminos care era ușa prin care tocmai 
intrase de câteva minute. 

Ușa era prea departe. 

Era ca și cum fusese în întunericul misterios dintotdeauna și 
deja, într-un fel neclar, începu să înțeleagă că nu va pleca 
niciodată. 

Era ceva aici, ceva ce îl voia. 


Încărcat cu inexorabila forţă a propriei imaginaţii, porni încă o 
dată spre vârtejul care era scara. 

Se opri în capul scărilor, privind cu teamă întunericul de 
dincolo de ele. Ar fi vrut să se întoarcă, să fugă spre pata 
îndepărtată de lumină, spre lumina zilei. 

Însă era prea târziu. Bezna clădirii îl ţinea ostatic și, deși nu 
era decât întuneric dedesubt, știa că nu avea de ales și că 
trebuia să coboare scările mai departe. 

Porni în jos pe trepte, chinuindu-se să străpungă întunericul 
care părea veșnic. 

Plutea un miros de mucegai în aerul de jos și încă ceva -un 
miros slab, pe care nu-l putea identifica, dar care într-un mod 
ciudat, îi părea familiar. 

Ajunse la capătul scărilor și se opri îngrozit. 

Încă o dată voi să se întoarcă și să fugă de diavolul pe care îl 
simţea în întuneric, însă știa că n-o va face. 

N-o va face. 

Apoi auzi un sunet - de-abia perceptibil. 

Ascultă, ciulind urechile. 

Fusese real sau și-l imaginase? 

ÎI auzi din nou. 

Vreun animal. Asta trebuia să fie. Un șobolan, poate, sau un 
șoarece. 

să fi fost altceva, ceva ireal? 

O voce, șoptindu-i atât de încet, încât nu putea înţelege 
cuvintele, îl chema, ademenindu-l în întuneric, în necunoscut. 

Mirosul străin deveni mai puternic, înţepător, arzându-i nările. 

Păși pe ultima treaptă și începu să bâjbâie prin întuneric. 

Își imagina că simţea mâini nevăzute care, îl ghidau, că 
simţea o forță ciudată care îl împingea. 

Apoi, deși încă nu vedea nimic, simţi o prezenţă. 

Era aproape de el - prea aproape. 

— Cine - începu el, însă întrebarea fu întreruptă când ceva îl 
lovi din spate. 

Clătinându-se, căzu în faţă, dezechilibrat, apoi încercă să își 
întrerupă căderea, întinzând mâinile înainte. 

Însă era prea târziu ca să își mai dea seama. 

Deschise gura să ţipe, dar gâtul îi era prins ca într-o 
menghină; mâinile care îl strangulau îl ţineau într-o strânsoare 
mortală. Nu îi ieși niciun sunet din gât. 


Într-o secundă care păru o veșnicie, simţi un fior rece care îi 
trecu prin haine și îi biciui pielea, precum și o durere îngheţată, 
care aluneca printre coaste, înfigându-i-se adânc în piept. 

Obiectul - lucrul acela, neidentificabilul rău - i se afunda în 
inimă, și simţi că începea să moară. 

În timp ce murea, recunoscu încet mirosul familiar care îi 
umplu nările. 

Fum. 

Pentru un anumit motiv, în acea pivniţă de mult abandonată, 
simţi miros de fum... 

Apoi, în timp ce ultimele fărâme din viaţă îi părăseau corpul, 
văzu flăcări licărind de lângă scară și, înainte de a-și pierde 
cunoștința, auzi niște râsete. 

Râsete amestecate cu strigăte de groază. 

Râsetele și strigătele intrară în el, devenind din ce în ce mai 
puternice, amestecându-se cu durerea îngheţată, până când nu 
mai rămase decât întuneric. lar pentru băiat groaza luă sfârșit... 


e Capitolul 1 


Ploaia la înmormântări este un clișeu, își zise Carolyn Sturgess 
în timp ce privea distrată pe fereastra limuzinei care mergea 
încet pe străzile orășelului Westover. Deși era iunie, ziua era 
friguroasă, cu o umezeală care parcă îţi intra în oase. În faţă, 
prin fereastra despărţitoare și paravanul vărgat de după ea, îi 
văzu în mașină pe soțul ei, soacra și fiica ei vitregă; mai în faţă - 
de-abia vizibil - era dricul care căra corpul socrului ei. Carolyn 
se clătină înfiorată. 

De-abia vizibil. 

Cuvintele, își dădu ea seama, îl descriau perfect pe Conrad 
Sturgess, cel puţin în ultimii săi ani. De mai bine de zece ani, 
părăsise foarte rar conacul de pe dealul de deasupra orașului și 
la fel de rar fusese văzut pe străzile orășelului pe care familia lui 
îl condusese mai bine de un secol. Dar, în ciuda faptului că 
fusese retras, bătrânul rămăsese o prezenţă în Westover, iar 
Carolyn se surprinse întrebându-se cum se va schimba 
localitatea o dată ce Conrad Sturgess era mort. 

In timp ce mașina neagră și lungă întorcea spre stânga pe 
strada Bisericii, Carolyn aruncă o privire înapoi spre mica 
adunare care zăbovea în faţa frontispiciului alb al bisericii 
episcopale, orientată spre piaţă. Fațada ei sobră, în stil New 
England, părea că privește cu o ușoară dezaprobare spre micul 
centru comercial care parcă bătea în retragere de cealaltă parte 
a peluzei ponosite din faţa statuii de bronz a unui revoluționar 
de mult uitat, care domina centrul pieţei. 

— Va veni fiecare dintre ei la Hilltop pentru celălalt serviciu 
funerar? 

Vocea fiicei sale îi întrerupse visarea, iar Carolyn îi prinse 
mâna lui Beth, strângând-o afectuos. 

— Pentru înmormântare, o corectă ea din reflex. 

— Pentru înmormântare, repetă Beth Rogers, încruntându-se 
în timp ce se concentra să pronunţe cuvintele corect își imagina 
privirea disprețuitoare pe care ar fi primit-o de la Tracy 
Sturgess, sora ei vitregă, dacă ar fi pronunţat greșit mai târziu. 
Nu că i-ar fi păsat de ce gândea Tracy, își spuse ea, însă tot îi 
displăcea când Tracy și prietenii ei râdeau de ea. Simplul fapt că 


10 


Tracy avea aproape treisprezece ani și mergea la o școală 
particulară nu o făcea mai bună decât Beth. La urma urmei, și 
ea avea aproape doisprezece ani. 

— Cum au ajuns să o numească așa? 0... înmormântare. 

— Pentru că asta este, îi explică mama ei. In orice caz, așa îi 
spune Abigail, deci așa trebuie să-i spunem și noi. În fond, acum 
facem parte din familia Sturgess, nu? 

— Eu nu fac, spuse Beth, ochii ei căprui închizându-se la 
culoare exact în același fel ca ai tatălui ei când era supărat. Eu 
sunt încă Beth Rogers și voi fi întotdeauna. Nu vreau să fiu o 
Sturgess! 

O, Doamne! își zise Carolyn. lar o luăm de la capăt. Când va 
reuși să nu mai încerce să o convingă pe fiica ei să îl accepte pe 
Phillip Sturgess ca fiind tatăl ei? Mai mult, de ce ar trebui ca 
Beth să-și transfere afectivitatea asupra tatălui ei vitreg când 
tatăl ei bun încă trăia chiar aici, în Westover, iar ea îi vedea 
zilnic? Dorea, deși nu o spusese niciodată, ca Alan Rogers să 
dispară pur și simplu de pe faţa pământului. Sau cel puţin din 
Westover, Massachusetts. 

— Bineînţeles că ești Beth Rogers, spuse ea cu voce tare. 
Oricum, nu contează cu adevărat cum îi spui, pentru că serviciul 
funerar și înmormântarea sunt același lucru. Bine? 

— Deci, ceilalţi de la biserică vin? 

Carolyn clătină din cap. 

— Slujba de la Hilltop este doar pentru familie și prietenii 
noștri cei mai apropiaţi. 

— Însă îi cunoaștem pe toţi cei care au fost acolo, răspunse 
Beth, cu o voce nedumerită. De ce nu pot veni toţi? 

— Pentru că - Carolyn ezită o clipă, știind că, orice ar spune, 
Beth ar sesiza sensul adevărat al cuvintelor. Pentru că nu toți 
sunt prieteni ai familiei Sturgess. 

— Vrei să spui că nu toţi sunt bogaţi, îi răspunse Beth. 

Bravo! își zise Carolyn. Nu avea niciun sens să încerce să 
nege, cel puţin nu în faţa lui Beth. 

Mașina coti din nou și Carolyn aruncă o privire pe geam, ca să 
vadă silueta dărăpănată a vechii fabrici de pantofi - o clădire 
căreia toţi din Westover îi spuneau „fabrica” - ridicându-se 
deasupra lui Prospect Street. Cărămizile acoperite de funingine 
îi dădeau un aspect și mai respingător decât intenţionase 
arhitectura ștearsă a secolului al nouăsprezecelea. 


11 


Ca întotdeauna, Carolyn, simţi trecându-i un fior prin corp la 
vederea fabricii și privi repede în altă parte. Apoi trecu și satul 
rămase în urmă, în timp ce cortegiul intră pe River Road 
îndreptându-se spre aleea îngustă care ducea la Hilltop. 

— Mamă? întrebă Beth deodată, spărgând liniștea care se 
lăsase în mașină. Ce se va întâmpla acum că - ezită o clipă, apoi 
folosi cuvântul pe care mama îi ceruse să-l folosească - acum că 
unchiul Conrad este mort? 

— Nu știu, îi răspunse Carolyn. Cred că toate vor fi ca înainte. 

Însă, bineînţeles, știa că nu era adevărat. Știa că fără Conrad 
Sturgess care controla interesele familiei în tăcere, din 
intimitatea bârlogului său, totul se va schimba în Westover. 

Și știa că ei, cel puţin, nu-i vor plăcea schimbările. In timp ce 
limuzina intră pe porțile cimitirului Hilltop, își aminti vechea 
zicală despre câinii adormiţi. 

Știa că soţul ei nu avea de gând să îi lase să lenevească. 

e 

Cei șase gropari cărau sicriul cu corpul lui Conrad Sturgess 
încet, pe o potecă prin pădure. In spatele sicriului, Abigail 
Sturgess mergea singură, cu capul drept, nederanjată de ploaia 
care cădea ca o perdea groasă. Deși se sprijinea într-un baston, 
spatele îi era drept ca întotdeauna. In spatele ei mergea Phillip, 
fiul ei, cu Carolyn la braţ. În urma cuplului erau copiii lor, Beth 
Rogers și Tracy Sturgess. Apoi, la sfârșitul micii procesiuni, 
veneau îmbrăcate în doliu familiile Kilpatrick și Bailey, Babcock 
și Adams - familii vechi, ale căror legături cu familia Sturgess 
durau de generaţii. 

Cortegiul făcu încet o cotitură și se opri brusc, în timp ce 
Abigail Sturgess rămase pentru o clipă să privească arcada de 
fier forjat de deasupra aleii. 

Două cuvinte erau încastrate în modelul grilajului. 


ETERNĂ AMINTIRE 


Păru să se gândească la acele cuvinte pentru câteva clipe, 
apoi porni. Câteva minute mai târziu, Conrad Sturgess, urmat de 
familia și prietenii săi, ajunseră la locul pe care îl știuse 
dintotdeauna că va fi cel al odihnei de pe urmă. O scară de 
piatră era săpată în pământ și acoperită cu mușchi. La capătul 


12 


treptelor se înălța din pădure un fel de templu ciudat, mausoleul 
familiei Sturgess. 

Clădirea era circulară, făcută în întregime dintr-o marmură de 
un roz pal. Erau șapte coloane, fiecare dintre ele înaltă de 
aproape șapte metri, acoperite de un inel de marmură larg de 
aproape cincisprezece metri. De jur împrejur, pădurea părea că 
acoperă ciudatul edificiu și doar câteva raze de soare 
străluciseră vreodată pe marmura șlefuită. Astăzi cerul acoperit 
părea că plutește doar la câţiva metri de ciudatul monument, iar 
piatra, acoperită de ploaie, parcă se decolorase. 

Șase dintre coloane erau într-o stare perfectă. 

A șaptea era spartă; tot ce mai rămăsese din ea erau baza și 
jumătate de metru de la vârf, care atârna ciudat de inelul de 
marmură de deasupra. 

In centrul cercului format de coloane, pe o podea de 
marmură, era o masă circulară tot de marmură, cu locuri în jurul 
ei pentru șapte scaune de asemeni din marmură. 

Șase dintre scaune erau acolo. 

Al șaptelea loc la masă, locul cu coloana spartă în spatele sau, 
era gol. 

Beth, cu ochii lipiţi de spatele mamei sale, urcă treptele 
nesigură. Mai fusese aici înainte, însă întotdeauna mausoleul îi 
păruse a fi nimic mai mult decât o mină ciudată din trecut. Însă 
azi era altceva și simţi un fior trecându-i prin corp, în timp ce 
păși printre două coloane și intră în interiorul inelului de piatră. 

Se uită neliniștită împrejur, însă toţi ceilalţi păreau că știau 
exact ce aveau de făcut. Participanţii îndoliaţi, inclusiv femeile 
cu fața acoperită, se așezară în semicerc în jurul scaunelor. 
Groparii așezară sicriul cu grijă pe un catafalc care se ridica în 
cel de-al șaptelea loc liber. Abigail Sturgess, cu fața împietrită, 
stătea în spatele sicriului, privind masivul scaun de piatră de pe 
partea opusă. 

Ochii lui Beth se mutară pe spatele scaunului de marmură, 
acolo unde privea bătrâna. 

Pe spatele scaunului, săpată adânc în marmură, era o 
inscripție: 


SAMUEL PRUETT STURGESS 
3 MAI 1822 - 12 AUGUST 1890 


13 


Beth întinse mâna și o luă pe a mamei sale. O trase încet și, 
când Carolyn se aplecă, fetiţa îi șopti la ureche: 

— Ce face? 

— L-I prezintă pe Conrad bunicului său, îi răspunse Carolyn în 
șoaptă. 

— De ce? 

— Este o tradiţie, scumpa mea, îi răspunse Carolyn, privind 
agitată în jur. 

Însă era în regulă, se părea că nimeni nu le ia în seamă. 

Beth se încruntă ușor. De ce i-l „prezentau” pe unchiul Conrad 
bătrânului domn Sturgess? N-avea nicio noimă pentru ea. Mai 
trase de mâna mamei ei o dată, însă de data asta mama ei doar 
se uită în jos către ea, ţinând un deget la buze și clătinând din 
cap. 

În tăcere, dorind să fi fost în altă parte - oriunde altundeva - 
Beth privi restul slujbei. Părintele repetă cu o voce monotonă tot 
ce spusese despre Conrad Sturgess în biserică cu doar o 
jumătate de oră mai înainte și Beth se întrebă dacă de data asta 
îi povestea lui Samuel Pruett Sturgess despre unchiul Conrad. 
Apoi începu să privească toate feţele străinilor din jurul ei. 

Niciunul dintre ei nu era printre cei pe care îi cunoscuse toată 
viața, oamenii pe care îi știuse pe când mama și tatăl ei erau 
căsătoriți. Toţi erau străini și știa că erau într-un fel diferiţi de 
ea. 

Nu era vorba despre faptul că erau bogaţi, chiar dacă știa că 
erau. Toţi locuiau în case mari, ca Hilltop, deși niciuna nu era 
chiar atât de mare. 

Era vorba de modul cum se comportau. 

Ca de dimineață, înainte de funeralii, când stătuse singură în 
camera pentru micul dejun și una dintre ele - parcă doamna 
Kilpatrick - intrase și îi zâmbise. Fusese un zâmbet drăguţ și 
pentru o clipă Beth sperase că ea și femeia aceea ar putea fi 
prietene. 

— Bună dimineaţa, domnișoară, spusese femeia. Nu cred că 
ne-am cunoscut, nu-i așa? 

Beth clătinase timidă din cap și îi întinsese mâna femeii. 

— Sunt Beth Rogers. 

— Rogers? repetă femeia. Nu cred că cunosc vreun Rogers. 
De unde ești? O cunosc pe mama ta? 

Beth încuviințase. 


14 


— Locuiesc aici. Mama este... 

Apoi văzuse zâmbetul femeii dispărând și ochii ei, care 
fuseseră atât de calzi și prietenoși cu un minut înainte, 
deveniseră deodată reci. 

— Ah! spusese ea. Ești fata cea mică a lui Carolyn, nu? Ce 
drăguţ. 

Înainte ca Beth să poată spune altceva, femeia se întorsese și 
părăsise camera în tăcere. 

Acum Beth își dădu seama că trebuia să se fi uitat la acea 
femeie, pentru că ea - era aproape sigură că era doamna 
Kilpatrick - o privea fix. 

O simţi pe mama ei trăgând-o de braţ și înţelese că slujba se 
terminase. 

Groparii cărau sicriul în jos pe altă scară, în timp ce Beth, care 
mergea lângă mama ei, urmărindu-i pe Tracy și pe Phillip 
Sturgess - aflaţi acum lângă doamna Abigail - văzu un mic 
cimitir în pădurea din spatele mausoleului. Un mormânt deschis 
aștepta și sicriul lui Conrad Sturgess fu coborât încet. Abigail 
Sturgess păși înainte, se aplecă cu greu să ia un pumn de 
pământ mărunţit și îl aruncă în mormânt. Apoi se întoarse și 
porni înapoi spre mausoleu și în jos pe cărarea care ducea la 
casă. 

Beth observă că Abigail Sturgess, o dată ce se întorsese de la 
mormântul soțului ei, nu se uitase înapoi niciodată. Semăna 
foarte bine cu doamna Kilpatrick de dimineaţă. Beth nu era 
sigură de ce, însă acest fapt o deranja. 

e 

Carolyn Sturgess stătea stânjenită în biblioteca lambrisată în 
lemn de nuc, dându-și toată silința să stea de vorbă cu Elaine 
Kilpatrick. | se părea un lucru greu. De fapt, nu era vorba de 
ceea ce spunea Elaine; femeia era foarte politicoasă. Numai că 
părea să existe o mare prăpastie între ele, iar Carolyn habar nu 
avea cum să clădească un pod peste această prăpastie. Nu era 
vorba de faptul că nu o interesa ce vorbea Elaine; unul dintre 
lucrurile care o atrăseseră la Phillip Sturgess când îl întâlnise 
prima dată cu un an în urmă fusese interesul pentru toate 
lucrurile despre care și Elaine Kilpatrick părea să știe tot. 

Și tocmai asta, bineînţeles, era problema. Elaine părea să știe 
totul despre toate și Carolyn se simțea încă o dată ca o 
provincială proastă și needucată. 


15 


Carolyn Rogers Sturgess nu era proastă. Absolvise 
Universitatea din Boston cu o diplomă în artă și chiar dacă nu 
era Smith și nu terminase cum laudae, era mândră de ea. 

lar ea și Alan avuseseră partea lor de călătorii. Bineînţeles, nu 
fuseseră la Paris și Londra, nici nu văzuseră muzeele din 
Florența, însă avuseseră ocazia să viziteze galeriile din New 
York. 

— Insă bineînţeles că noi nu apreciem cu adevărat arta în 
această ţară, nu-i așa? o auzi pe Elaine întrebând și se mustră în 
sinea ei pentru că se întrebase dacă nu simțea o notă de 
condescendenţă în tonul celeilalte femei. 

Cu siguranţă, dacă exista, nu se reflecta în ochii luminoși, și 
căprui ai lui Elaine, care păreau să se concentreze asupra ei cu 
o atenţie nedisimulată. 

Și totuși, așa cum i se întâmpla aproape întotdeauna când era 
cu prietenii lui Phillip, avea impresia că era privită de sus. 

— Nu, spuse ea cu o voce înceată, nu cred că o apreciem. 

Apoi îi oferi lui Elaine ceea ce spera să fie un zâmbet 
strălucitor. 

— Mă scuzi, da? întrebă ea. O văd pe Frances Babcock acolo 
și am ceva de vorbit cu ea. 

— Bineînţeles, spuse Elaine moale, întorcându-se imediat spre 
Chip Bailey și lansându-se în altă conversaţie. 

In timp ce se îndrepta spre Frances Babcock, pe care o 
detesta în secret, Carolyn se întrebă cum reușea Elaine. Mai 
mult, se întrebă dacă va putea vreodată să înveţe trucul, sau 
dacă aceste femei pur și simplu se născuseră cu toate 
aptitudinile sociale cultivate în ele de-a lungul generaţiilor. Însă 
indiferent ce aveau ele, era conștientă că ei îi lipsea. Atât ei, cât 
și fiicei sale. 

Atunci își dădu seama că nu o văzuse pe Beth de mai bine de 
o oră, de când cei care primeau oaspeţii se despărţiseră și 
familia venise împreună cu ei în bibliotecă. Beth de fapt nu 
apăruse în bibliotecă deloc. 

Schimbând direcţia dinspre Frances Babcock, Carolyn ieși din 
bibliotecă și aruncă o privire de-a lungul coridorului larg care 
trecea prin această aripă a casei. Era gol. 

Insă ieșind din camera de zi o văzu pe fata ei vitregă. 

— Tracy? 


16 


Fata cu părul blond răsucit într-un coc franțuzesc, despre care 
Carolyn credea că era prea bătrânesc pentru o fetiţă, se opri în 
capul scărilor care urcau de la intrarea în hol la primul etaj. Privi 
rapid împrejur, apoi o privi fix pe Carolyn când văzu că erau 
singure. 

— Ce vrei? 

Carolyn simţi o undă de mânie. Dacă Phillip ar fi fost acolo, 
replica lui Tracy ar fi fost de o politeţe prevenitoare. Insă când 
erau singure, indiferent ce îi spunea Tracy, vorbele ei erau 
încărcate întotdeauna o notă de provocare, ca și cum nu-i 
permitea lui Carolyn să încerce să-și exercite vreo formă de 
control asupra ei. 

— O căutam pe Beth, îi răspunse Carolyn, nelăsând-o pe 
Tracy să-i vadă supărarea. Credeam că vine și ea în bibliotecă. 

— Ei bine, dacă nu este acolo, evident că nu a venit, nu-i așa? 
îi ripostă Tracy. 

— Ai văzut-o? 

— Nu. 

— Dacă o vezi, îi spui că o caut? 

Ochii lui Tracy se îngustară și buzele i se strâmbară în ceea ce 
ar fi trebuit să fie un zâmbet, însă nu era. 

— Poate da, poate nu, spuse ea. 

Apoi urcă scările, dispărând din vederea lui Carolyn. 

N-o băga în seamă, își spuse Carolyn. Încă nu este obișnuită 
cu tine, nici cu Beth, și trebuie să-i dai timp. Apoi, învinovăţindu- 
se, se surprinse dorind să nu fi fost iunie și Tracy să nu fi fost 
acasă peste vară. Fusese destul de rău de Crăciun, când ea și 
Phillip se căsătoriseră și Tracy refuzase cu desăvârșire să-i 
vorbească. Și mai rău fusese în vacanţa de primăvară, când 
Tracy ceruse furioasă ca ea și Beth să plece, spunându-le că nu 
aveau loc în casa aceea. Tracy avusese grijă să-i dea un 
ultimatum când tatăl ei nu era prin preajmă, iar Carolyn 
decisese în final să nu-i spună nimic lui Phillip despre incident 
însă acum fata era acasă pe perioada verii și, deși încă nu 
avuseseră loc scene majore, se prefigura una. 

Singura întrebare era când va da în clocot furia lui Tracy din 
cauza celei de-a doua căsătorii a tatălui ei. Spera ca, atunci 
când o va face, ea să fie cea care va suporta greul, nu Beth. Știa 
că Beth avea deja destule probleme. Oftând, începu să urce 


17 


treptele. Poate că așa cum făcea adeseori, Beth se retrăsese în 
camera ei. 

În timp ce ajungea la primul etaj, vocea imperativă a soacrei 
sale o opri. 

— Carolyn, unde te duci? 

Carolyn se întoarse puţin mirată de modul cum apăruse 
Abigail Sturgess așa, deodată. Insă era acolo, cu bastonul negru 
ținut strâns în mâna dreaptă, cu capul dat pe spate, în timp ce 
ochii ei albaștri o priveau pe Carolyn - aceiași ochi pe care îi 
transmisese fiului ei și nepoatei sale. 

Numai că ochii lui Phillip erau calzi ca o mare tropicală. 

Cei ai lui Abigail și ai lui Tracy erau de gheaţă. 

Și acum, așa cum se întâmpla atât de des, acei ochi erau 
aţintiţi dezaprobator asupra lui Carolyn. 

— Tocmai o căutam pe Beth, Abigail, răspunse Carolyn. 

Abigail îi zâmbi glacial. 

— Sunt sigură că Beth e în stare să-și poarte de grijă. Și o 
gazdă bună nu-și lasă invitaţii singuri, nu? Vino. Sunt câteva 
persoane cu care aș dori să vorbești. 

Carolyn ezită, apoi aruncă o privire în susul scărilor și o urmă 
pe Abigail înapoi în bibliotecă. 

Se părea că nimeni nu observase că plecase, cu excepţia lui 
Abigail. 

Nimeni, în afară de Phillip, care, văzând-o din locul lui de 
lângă cămin, îi zâmbi. 

Brusc se simţi mai bine, simţi că poate până la urmă locul ei 
era aici. Cel puţin Phillip așa părea să gândească. 

J 

Alan Rogers se rezemă în scaunul de la birou și își trecu 
absent mâna prin smocul rebel de păr negru, pe care nu-l putea 
stăpâni niciodată. Aruncă o privire pe fereastră; se părea că într- 
un târziu ploaia se oprise, cel puţin pentru o vreme. Nu putu să- 
și reţină un zâmbet imaginându-și scenele care se întâmplaseră 
sus la familia Sturgess cu o oră în urmă. 

Toţi îmbrăcaţi în negru, stând în ploaie, însă ignorându-se într- 
o atitudine regală, până când în sfârșit îl lăsaseră pe bătrânul 
ticălos să se odihnească. 

În cazul în care Conrad Sturgess se va odihni vreodată în 
pace. Alan Rogers spera din tot sufletul să nu o facă. 


18 


Poate că ar fi trebuit să meargă la înmormântare, își zise el. În 
fond, nimeni nu i-ar fi spus să plece. Nu era stilul lor. Pur și 
simplu și-ar fi coborât nasurile patriciene spre el și și-ar fi dat 
silința, într-un mod subtil, bineînţeles, să-l facă să înțeleagă că 
nu era dorit acolo. 

Dacă n-ar fi fost Beth, chiar ar fi putut s-o facă și putea s-o ia 
naiba pe Carolyn. Ar fi fost furioasă pe el, normal, însă nu l-ar fi 
deranjat deloc. După toţi acești ani, era obișnuit cu furiile lui 
Carolyn. Uneori nici măcar nu era sigur că-și putea aminti un 
moment când ea să nu fi fost furioasă pe el. 

Totuși trebuie să fi fost o vreme când se iubiseră. Poate în 
primii doi ani ai căsniciei, până când ambițiile lui Carolyn în 
privinţa lui să le ia în stăpânire viața. Alan fusese tâmplar, și 
încă unul bun, care era mândru de meseria lui, însă asta nu 
fusese de ajutor. Carolyn decisese că trebuia să devină 
contractant, om de afaceri. El refuzase întotdeauna, spunându-i 
că nu voia responsabilități. 

Certurile deveniseră din ce în ce mai aprinse, și, în final, le 
distruseseră mariajul. 

Ironia era că la doi ani de la divorț el se răzgândise, luându-și 
licența de contractant. Până la urmă devenise o necesitate 
economică. Dacă voia să le întreţină pe Carolyn și pe Beth, 
trebuia să câștige mai mult. Și așa făcuse ceea ce dorise 
dintotdeauna Carolyn cel mai mult să facă. 

Și ce se întâmplase? 

Ea se emancipase și se măritase cu Phillip Sturgess, iar el 
fusese dat la o parte de tot, cu excepţia întreţinerii copilului. Din 
această cauză nu-și imagina că lui Carolyn i-ar mai păsa vreun 
pic dacă trimitea cecul lunar pentru întreţinere sau nu. Ştia că 
Phillip va pune de la el banii și că o va face cu plăcere. 

Însă era o problemă de principiu. Beth era fiica lui și voia s-o 
întrețină, indiferent dacă avea sau nu nevoie de sprijinul lui. 

Bănuia că banii intrau probabil în vreun depozit bancar pentru 
ea. | se potrivea foarte bine lui Phillip - copiii ar trebui să aibă un 
depozit bancar de la taţii lor, iar el se va ocupa ca Beth să aibă, 
indiferent dacă Alan știa sau nu. 

Rânjind în sinea lui, se întrebă dacă oare Carolyn știa cât de 
bine se înţelegea el cu Phillip. De fapt, dacă ea nu s-ar fi măritat 
cu Phillip, probabil că ei ar fi devenit buni prieteni, în ciuda 
originii lor diferite. 


19 


Pentru că Phillip era singurul din familia Sturgess care reușise 
cumva să-și domine simțul superiorității care crescuse o dată cu 
el din ziua în care se născuse. Fusese la școlile potrivite, se 
jucase cu copiii cu care trebuia, întâlnise femeile potrivite - 
chiar se însurase cu una din ele în prima căsătorie - însă, oricât 
de tare se străduiseră părinţii lui, nu fusese niciodată capabil să 
afișeze aerele aristocratice ale familiei Sturgess, pentru care 
aceasta era renumită. Acum că Phillip se căsătorise cu Carolyn, 
cei doi bărbați ar fi trebuit să păstreze o distanţă respectabilă, 
însă în realitate Alan nu se putea abţine să-l placă pe Phillip 
Sturgess. Acum că în fine Carolyn avea ceea ce dorea - situaţie, 
bani, tot confortul vieţii pe care el nu fusese în stare să i le 
asigure - spera că mariajul va merge bine. Pentru că un lucru 
era sigur: Phillip o iubea - la fel de mult pe cât o făcuse Alan 
odată. 

Voia ca fosta lui soţie să fie fericită chiar dacă numai de 
dragul fiicei sale, știind că, dacă Phillip și Carolyn nu se 
înțelegeau, într-un fel Beth ar fi fost prinsă la mijloc. 

Orice s-ar fi întâmplat, Alan nu va permite ca fiica lui să fie 
amestecată. Nu fusese vina lui Beth că lucrurile nu merseseră 
bine între el și Carolyn. De fapt, dacă se gândea bine, era chiar 
vina familiei Sturgess. 

De când o cunoștea pe Carolyn - și doar crescuseră împreună 
- ea fusese fascinată de familia Sturgess. 

Fascinată de ei, dar și repudiată. 

Și totuși, se măritase cu Phillip. 

Deci, poate că aversiunea pe care susţinuse că o avea pentru 
ei nu era chiar așa de mare cum spusese. 

Poate că fusese invidie și dorinţa de a le purta numele. 

În orice caz, când Phillip Sturgess apăruse deodată în 
Westover cu un an în urmă, după ce trăise în străinătate 
aproape zece ani, Carolyn nu pierduse vremea să-l prindă în 
mreje. Ceea ce, își dădu seama Alan, nu era un lucru prea 
cinstit. Cei doi se întâlniseră și se îndrăgostiseră. Carolyn 
renunţase la slujba de la judecătorie când se căsătorise cu 
Phillip, susținând că era vorba de conflict de interese dacă lucra 
în continuare ca asistent al avocatului apărării când tocmai se 
căsătorise cu cel mai important client. 

Poate că așa era, poate nu. Oricum nu mai conta. Fapt era că 
ea se căsătorise cu Phillip și Alan spera că va fi fericită. Când 


20 


Abigail îl va urma pe Conrad la groapă, se gândise că poate ea 
va avea o șansă. Până atunci, Alan era convins că fosta lui soție 
avea de susţinut o bătălie grea. 

Ușa se deschise și secretara lui intră. Aruncă un teanc de 
scrisori pe birou și îl privi critic. 

— Gânditor, spuse ea. Întotdeauna un semn rău. 

— Mă gândeam la familia Sturgess, sperând că n-au căzut toți 
în groapa lui Conrad. 

Judy Parkins chicoti. 

— Ar fi ceva, nu? După ce Carolyn însăși s-a chinuit atâta să 
se mărite cu Phillip. 

Zâmbetul se șterse de pe fața lui Alan și Judy își dori să nu fi 
vorbit. 

— lmi pare rău. N-am vrut să spun asta. 

Alan ridică din umeri nemulțumit. 

— Ei bine, să sperăm că sunt fericiţi și să le dorim binele, da? 

Judy își privi șeful cu o sprânceană ridicată. 

— Cum reușești tu mereu să fii atât de bun? Și dacă ești, cum 
a putut Carolyn să te schimbe cu Phillip Sturgess? 

— În primul rând, nu sunt atât de al naibii de bun și în al 
doilea rând, nu m-a schimbat. M-a aruncat. Și cu asta basta, 
bine? 

— Gata. 

Judy se întoarse, însă când era gata să iasă din birou, Beth 
năvăli înăuntru, cu faţa roșie și lacrimile șiroind pe obraji. 

Se aruncă în braţele tatălui ei, hohotind. După ce îi aruncă o 
privire înțelegătoare lui Alan, Judy Parkins se strecură afară din 
birou, închizând ușa fără zgomot în urma ei. 

— Draga mea, îi spuse Alan încetișor, încercând să-și calmeze 
fata. Ce este? Ce s-a întâmplat? 

— Mă urăsc! hohoti Beth. Locul meu nu e acolo și toți mă 
urăsc. 

Alan o îmbrăţișă mai strâns pe fetița nefericită. 

— Nu, draga mea, nu este adevărat. Mama ta te iubește 
foarte mult și la fel și unchiul Phillip. 

— Nu este unchiul meu, protestă Beth. Este tatăl lui Tracy și 
mă urăște. 

— Cine ţi-a spus asta? 

— T-Tracy, bâigui Beth. 

Se uita în sus spre fața tatălui ei, ochii ei căutându-i pe ai lui. 


21 


— Ea... ea a spus că tatăl ei mă urăște și că până la sfârșitul 
verii va trebui să mă mut în altă parte. A zis c-o să aibă ea grijă 
să plec. 

— Inţeleg, răspunse Alan. 

Era exact ceea ce se întâmplase în primăvara când venise 
Tracy de la școală. 

— Și când ţi-a spus asta? 

— Cu puţin timp mai devreme. Toată lumea era în... în 
bibliotecă și eu eram singură în camera de zi. A venit la mine și 
mi-a spus. Mi-a zis că acum, dacă bunicul a murit, tatăl ei va 
conduce casa și... și mă va face să plec. 

— Și mai era cineva acolo? 

Beth ezită, apoi clătină din cap. 

— N-nu... 

— Ei bine, pun pariu că, dacă unchiul Phillip ar fi auzit-o pe 
Tracy spunând așa ceva, ar fi pus-o în genunchi și ar fi pedepsit- 
o. Poate ar fi bine, îl sun să-i spun. 

Beth se dădu înapoi îngrozită. 

— Nu! Dacă îl suni, Tracy va ști că am spus-o și va fi mai rău 
decât este deja! 

Alan aprobă solemn din cap. 

— Atunci, ce crezi că ar trebui să facem? 

— Nu pot să vin să stau cu tine, tati? Te rog? 

Alan suspină încet. Și prin asta mai trecuseră, și încercase să-i 
explice de nenumărate ori de ce era mai bine pentru ea să stea 
cu mama ei. Însă, indiferent de câte ori îi explica, replica ei era 
aceeași. 

— Dar locul meu nu este acolo, spunea ea întotdeauna. Sunt 
diferiți de mine și nu mi-e locul acolo. Daca mă obligă să stau 
acolo, o să mor. 

Și uneori, când el se uita în ochii ei mari și căprui și îi dădea 
pe spate părul moale și negru - părul pe care îl moștenise de la 
Carolyn - aproape credea că avea dreptate. 

Se ridică și își luă fata de mână. 

— Hai draga mea, spuse el. Te duc acasă și discutăm pe 
drum. 

— Acasă? întrebă Beth, cu ochii deodată plini de speranţă. La 
tine acasă? 

— Nu, îi răspunse Alan. Te duc înapoi la Hilltop. Acolo locuiești 
acum, nu-i așa? 


22 


Deși Beth nu spuse nimic, strălucirea dispăru din ochii ei. 


23 


e Capitolul 2 


Alan Rogers își întoarse Fiat-ul de pe River Road și se încadră 
încet în trafic. 

— Aproape că am ajuns. 

Când Beth nu-i răspunse, îi aruncă o privire cu coada ochiului. 
Stătea rezemată de portieră, cu ochii umbriţi de tristeţe. 

— Prefă-te, spuse Alan. 

Beth își întoarse fața spre el. 

— Prefă-te? Ce înseamnă asta? 

— Înseamnă că, dacă te prefaci că lucrurile merg bine, poate 
chiar vor merge. Nu te gândi la ce e rău - gândește-te la ce este 
bine. Prinde bine. 

— Cum poate să prindă bine? Să te prefaci nu schimbă nimic. 

— Dar poate schimba felul cum gândești despre lucruri. Ca 
apartamentul în care am locuit o vreme. Cel de deasupra 
farmaciei, ţii minte? 

O umbră de zâmbet jucă pe faţa lui Beth. 

— Urai locul ăla. 

— Într-adevăr, îl uram. Și de ce nu l-aș fi urât? Nu mai locuiam 
împreună și îmi era groaznic de dor de tine. lar apartamentul 
era mic, întunecat și gol. Era groaznic. Și într-o zi a venit Judy. 

— Judy Perkins? 

— Chiar ea. Oricum, eu mă plângeam de cât de urât era locul. 
Și ea m-a întrebat ce aș face cu el dacă mi-ar plăcea. 

— Dar nu-ţi plăcea, protestă Beth. Îl urai! 

— Exact așa i-am spus. lar Judy mi-a zis: „Atunci prefă-te că îţi 
place. Ce-ai face cu el?” Așa că m-am gândit și apoi i-am spus 
că aș începe prin a scăpa de storurile venețiene și aș monta 
jaluzele, l-aș zugrăvi și aș acoperi podeaua cu mochetă. Și în 
următorul weekend a venit și le-am făcut pe toate amândoi. Și 
ce crezi? Până la urmă locul n-a mai fost chiar așa urât. 

Fiat-ul trecu de poarta de la Hilltop House și Alan conduse 
încet pe aleea circulară lată, care înconjura o mare peluză în 
fața conacului Sturgess. Opri mașina între un Cadillac și un 
Mercedes, apoi stătu o clipă și se uită la casa imensă. Ca 
întotdeauna, era frapat mai puţin de dimensiuni decât de 
ciudățenia ei. Oricine ar fi proiectat-o se părea că fusese mai 


24 


puţin interesat să facă o operă de artă decât o demonstraţie de 
forţă. 

— Bine, bine, spuse el, întorcând o faţă fără expresie către 
fiica sa, ca și cum ea ar fi spus ceva. Admit că mocheta și 
zugrăvitul nu sunt de niciun folos aici. 

Clădită iniţial din piatră spartă, casa se extindea prin două 
aripi cu acoperișuri plane din corpul central a cărui principală 
trăsătură era o imensă fereastră cu sticlă colorată - pe care Alan 
o găsea mai potrivită pentru o catedrală decât pentru o casă - 
deasupra masivelor uși duble de la intrare. Fațada era aproape 
lipsită de decoraţiuni și singurele rupturi ale liniei acoperișului 
erau produse de câteva hornuri împrăștiate la întâmplare, 
oriunde o ceruse planul nivelului. 

Era ceva parcă ușor închis în propria structură, ca și cum casa 
ar fi încercat să se apere împotriva lumii ostile. 

— Nu arată deloc a casă, spuse Beth. Este ca un muzeu. 
Întotdeauna mă simt de parcă urmează să sparg ceva. 

— Ai trăit aici doar câteva luni, draga mea. Acordă-ţi o șansă 
să te obișnuiești cu ea. 

Dar, chiar în timp ce pronunţa cuvintele, Alan se întrebă dacă 
ar fi fost posibil ca fata lui să se simtă acasă într-un loc ca acela. 
Ştia cu siguranţă că nu. 

— Hai, oftă el. Hai să te duc înăuntru. 

Beth se dădu jos în silă din Fiat, în timp ce Alan îi ţinea 
portiera deschisă, apoi își furișă mâna în cea a tatălui ei. 

— N-aș putea sta cu tine la noapte? Te rog! 

Alan o trase pe fiica lui aproape și-i trecu un braţ peste umeri. 

— Nu mă face să mă simt ca și cum te-aș da pradă leilor, îi 
răspunse el, însă încercarea de a face haz îi sună chiar și lui 
lugubră. Ridică mâna și atinse soneria. O clipă mai târziu ușa 
era deschisă de o bătrână care fusese menajera familiei 
Sturgess de când își putea aminti. 

— Beth! Of! Unde ai fost? Mama ta te-a căutat peste tot! 

— A coborât să mă vadă, Hannah. Cred că n-a spus nimănui 
unde a plecat. 

Ochii lui Hannah se îngustară cu o asprime prefăcută. 

— Ar fi putut să-mi spună mie, nu-i așa, domnişoară? 

— Îmi pare rău, Hannah. Însă eu... eu... 

— Știu, o întrerupse Hannah. 

Aruncă neliniștită o privire peste umăr, apoi cobori vocea. 


25 


— Toţi gomoșii stau pe aici și se prefac că le-a păsat de 
bătrânul domn Conrad și, de asemenea, unul de altul, pentru că 
asta contează. Nu-mi dau seama cum se suportă ei înșiși. 

Întinse mâna și o trase ușor pe Beth de lângă tatăl ei, în casă. 

— Hai. Hai la bucătărie să bei o cană de cacao. Și tu, Alan. 

— Nu cred, Hannah, mai bine... 

— Hannah? se auzi vocea lui Carolyn dinăuntru. Hannah, cine 
este? 

O secundă mai târziu, Carolyn apăru la ușă cu faţa plânsă. 
Văzându-l pe Alan, rămase tăcută câteva secunde, apoi dădu 
din cap, înțelegând brusc. 

— A venit din nou la tine? 

Alan încuviinţă din cap și Carolyn ezită o clipă, după care își 
îmbrăţișă fata. 

— Draga mea, ce s-a întâmplat? De ce nu mi-ai spus unde te 
duci? 

— E-erai ocupată. 

— Nu sunt niciodată prea ocupată pentru tine. Ştii doar. 

— A fost prea mult pentru ea, interveni Alan. Nu știa pe 
nimeni și... 

Carolyn îi aruncă o privire, apoi se întoarse spre Hannah. 

— Vrei s-o duci la ea în cameră, Hannah? 

— Tocmai voiam să-i dau niște cacao, doamnă. 

— Bine, vin și eu într-un minut. 

Așteptă până când Hannah și Beth plecară, după care se 
întoarse spre fostul ei soț. 

— Alan, s-a întâmplat ceva? Ceva ce Beth nu vrea să-mi 
spună? 

Alan clătină din cap neajutorat. 

— Carolyn, ce pot să spun? Dacă există ceva ce vrea să-ți 
spună, îţi va spune. 

— Însă tu nu, spuse Carolyn cu o voce rece. 

— Nu, eu nu. Ne-am înţeles de mult în privinţa asta. 

— Ne-am înţeles că n-o vom folosi pe Beth unul împotriva 
celuilalt. Însă dacă s-a întâmplat ceva ce trebuie să știu, ești 
obligat să-mi spui. 

Alan cântări cu grijă cuvintele soţiei sale, apoi clătină încă o 
dată din cap. Ş 

— Dacă vrei să știi ce se întâmplă cu Beth, vorbește cu ea. În 
fond, locuiește cu tine, nu cu mine. 


26 


Carolyn rămase la ușă până când Alan plecă și nu-i mai auzi 
mașina. Apoi închise imensa ușă de stejar sculptat și porni spre 
bucătărie. Insă înainte să treacă de hol, vocea de gheaţă a 
soacrei sale o opri. 

— Carolyn, încă avem oaspeți. 

Carolyn ezită descumpănită. Apoi, manevrată ca o marionetă, 
se întoarse și o urmă pe Abigail Sturgess înapoi în bibliotecă. 

e 

Era aproape miezul nopţii când Carolyn trecu ultima dată prin 
casă, făcând controlul de noapte și asigurându-se că ferestrele 
erau închise și ușile încuiate. Știa că nu era necesar. Hannah 
trecuse și ea prin toată casa, așa cum o făcea în fiecare noapte 
de patruzeci de ani, însă Carolyn respecta ritualul. Când Phillip o 
întrebase într-o noapte de ce o făcea, nu fusese în stare să-i 
răspundă. li spusese că verificarea casei o ajuta să se simtă în 
siguranţă și că era un obicei căpătat cu mulţi ani înainte să se 
mărite cu el. Insă era mai mult decât atât. 

O parte era simpla nevoie de a se liniști, pentru că în fiecare 
noapte, înainte să adoarmă, asculta în întuneric trosnetele și 
gemetele casei vechi, până când nu mai putea suporta, 
producându-i spaime despre care știa că erau iraționale și 
trebuind să verifice camerele ca să se asigure că totul era în 
regulă. După a doua lună - februarie trecut - se decisese că era 
mult mai ușor să facă un tur înainte să se bage în pat. 

Insă nu era doar asta. Hilltop House avea ceva pe timp de 
noapte - după ce Abigail se suia în pat - care îi crea o fascinaţie 
pe care în timpul zilei o simțea foarte rar. Însă noaptea totul se 
schimba și piatra devenea mai puţin severă și rece, protejând-o, 
asigurând-o că, orice s-ar întâmpla, casa va rămâne întotdeauna 
acolo. 

Trecea încet prin camere, oprindu-se în sufragerie ca să se 
uite, așa cum făcea adeseori, la portretele tuturor celor din 
familia Sturgess care trăiseră odată în această casă și care erau 
acum în mausoleu sau în micul cimitir din spatele lui. Se uitau la 
ea, iar ea își imagina uneori că - la fel ca Abigail - o dezaprobau. 
Insă era ridicol, bineînțeles. Expresiile lor de ușoară 
contemplaţie nu aveau nimic de-a face cu ea. 

Nimic personal, în orice caz. 

În seara aceasta se cufundă în scaunul din capul enormei 
mese pentru cină și se uită la portretul lui Samuel Pruett 


27 


Sturgess. Lumina caldă a candelabrului de cristal lucea pe 
tabloul vechi. Carolyn îl examină cu atenţie. Pentru un motiv 
nedeslușit, aproape se așteptase ca figura bătrânului să se 
îndulcească în noaptea aceasta, ca și cum întâlnirea cu nepotul 
său îl bucurase. Insă, dacă se întâmplase așa, portretul nu o 
arăta. Samuel Pruett Sturgess privea în jos de pe perete așa 
cum o făcea dintotdeauna și Carolyn se surprinse întrebându-se 
încă o dată dacă întemeietorul familiei Sturgess fusese atât de 
crud pe cât părea în portretele făcute de artiști, un patriarh cu o 
faţa dură, inexpresivă. 

Auzise și artistul zvonurile despre Samuel Pruett, despre 
furiile lui, despre lipsa lui de milă? Erau atâtea, încât câteva 
trebuie să fi fost adevărate. Și chiar în familia lui Carolyn... 

Se cutremură fără să vrea și fu încă o dată bucuroasă că 
ambii ei părinţi muriseră înainte ca ea să se mărite cu Phillip 
Sturgess. In familia ei, ura faţă de familia Sturgess era profundă 
și toate zvonurile erau luate drept bune. Faptul că ultimul copil 
al familiei Deaver s-ar fi căsătorit cu un Sturgess ar fi fost pentru 
amândoi, atât pentru mama, cât și pentru tatăl ei, ultima 
înjosire. 

Familia Deaver trăise în Westover la fel de mult ca și familia 
Sturgess, poate chiar mai mult. Și în familia lui Carolyn legenda 
spunea că Charles Cobb Deaver - stră-străbunicul lui Carolyn - 
fusese asociat cu Samuel Pruett Sturgess. Charles Deaver 
fusese cizmar și legenda spunea că Samuel Pruett Sturgess îl 
folosise să pună pe picioare fabrica de pantofi, după care îl 
îndepărtase. În timp ce fabrica lua avânt și norocul familiei 
Sturgess creștea, cel al familiei Deaver scădea. Charles sfârșise 
ca un simplu șef de brigadă lucrând în schimburi, și găsindu-se 
în situaţia de a supraveghea munca propriilor săi copii. Intr-un 
târziu se sinucisese, iar acesta era un motiv pentru ca părinții lui 
Carolyn să fie convinși că Samuel Pruett Sturgess îl omorâse el 
însuși. 

Privind portretul lui Samuel Pruett Sturgess, Carolyn constată 
că era greu să te îndoiești de veridicitatea legendei. Bineînţeles, 
nimic pe fața omului nu dădea impresia bunătăţii. Era o față 
ridată, o faţă de avar, și adeseori Carolyn își dorise ca tabloul să 
nu atârne în sufragerie, unde trebuia să-l vadă în fiecare zi. Insă, 
în același timp, descoperi că portretul exercita o ciudată 


28 


fascinaţie asupra ei, ca și cum undeva, îngropat în tablou, se 
afla adevărul din spatele tuturor legendelor. 

Se ridică, închise lumina și porni prin vastul spaţiu al 
sufrageriei spre holul de la intrare. Mai verifică o dată ușa de la 
mirare, apoi începu să urce scările. Ajunse la primul etaj, aruncă 
o privire către aripa de nord și văzu o dungă de lumină sub ușa 
apartamentului lui Abigail. Pentru o clipă fu tentată să meargă 
să bată la ușă și să-i spună noapte bună bătrânei. Insă în final se 
întoarse, știind că n-ar fi folosit la nimic. Ar fi fost repezită încă o 
dată. Se întoarse în direcția opusă și se grăbi prin holul larg, 
spre apartamentul pe care ea și Phillip îl ocupau la capătul opus 
al casei. 

— Suntem în siguranță pentru încă o noapte? o întrebă Phillip 
în timp ce intră în dormitor. 

Se sprijinea de tăblia patului lat, îmbrăcat în pijama, răsfoind 
o revistă. 

— Niciun hoţ sau violator nu se furișează pe holuri? 

Carolyn scoase limba la el, apoi se așeză pe marginea patului, 
întorcându-i spatele. 

— Singurul violator din preajmă ești tu, și din întâmplare îmi 
placi. Îmi desfaci fermoarul? 

Simţi căldura degetelor lui Phillip pe piele și se înfioră de 
plăcere, însă, în timp ce el începu să o îmbrăţișeze, se răsuci și 
se ridică în picioare. Scoțându-și rochia, porni spre baie. 

— Lumea ar trebui să moară mai des pe aici, îl auzi spunând 
pe Phillip. 

Îngrozită, se întoarse și îl văzu zâmbind. 

— Îmi place cum îţi stă în negru. 

— Arăt groaznic în negru, protestă Carolyn. Și, oricum, este 
oribil să spui așa ceva. 

— Îmi place să spun lucruri oribile. Și tu nu arăţi groaznic în 
negru. Oricum, nu în lenjerie neagră. 

— Dar e oribil s-o spui în ziua în care l-am îngropat pe tatăl 
tău. 

— Care începuse să dea semne că nu va muri niciodată, 
remarcă Phillip sec. 

— Phillip! 

— Ei bine, e adevărat, nu? Și nu fi pioasă cu mine. Cât despre 
bătrân, rosti el, n-o să pretind că-mi pare rău văzând că s-a dus. 
Cel puţin nu în faţa ta. 


29 


— Tatăl tău a fost... începu Carolyn, însă soțul ei i-o tăie. 

— Tatăl meu era un bătrân pe jumătate senil, care își trăise 
traiul. Doamne, Carolyn, ar trebui să fii prima care să accepţi 
acest lucru. Niciodată n-a acceptat faptul că secolul al 
nouăsprezecelea s-a terminat, chiar dacă nu a trăit în el. 

— Bine, era un tip dificil, admise Carolyn. Dar era tatăl tău și îi 
datorezi respect. 

Strălucirea răutăcioasă din ochii lui Phillip se stinse și expresia 
îi deveni serioasă. 

— Nu trebuie să-l respect deloc, spuse el. Amândoi știm cum 
era și amândoi știm cum te-a tratat. Se purta ca și cum erai una 
dintre servitoare. 

— Și i-am supravieţuit, nu? îl întrebă Carolyn. În fond, am fi 
putut să ne mutăm dacă am fi vrut cu adevărat. 

— De acord, suspină Phillip. Și nu am făcut-o, ceea ce, 
probabil, nu ne face cinste nici unuia dintre noi. Oricum, s-a 
terminat 

— Oare? întrebă Carolyn. Dar mama ta? Dar Tracy? Nici ele nu 
au fost amabile din cale-afară. 

Apoi, văzând durerea care apăru în ochii lui Phillip, dori să-și 
poată retrage cuvintele. 

— Îmi pare rău. Nu ar fi trebuit să spun asta, nu? 

— N-ar fi trebuit să fie cazul s-o spui, îi răspunse Phillip moale. 

Apoi ochii li se întâlniră. 

— Carolyn, vrei să ne mutăm? Putem să le luăm pe fete și să 
mergem unde vrem. Departe de Westover. Fără influenţa 
mamei, Tracy o să se potolească. 

Era un lucru la care Carolyn se gândise des și pe care 
întotdeauna până la urmă îl refuzase. Știa că soluţia nu era să 
plece din Westover. 

— Nu putem, Phillip. Știi că nu putem. Nu putem s-o lăsăm pe 
Abigail singură aici - asta ar omori-o. li va fi și așa destul de 
greu fără tatăl tău. Fără tine și fără Tracy n-ar mai avea pe 
nimeni. În plus, adăugă ea, asta este casa ta. 

— Și ata. 

Carolyn clătină din cap cu tristețe. 

— Încă nu. Poate într-o bună zi, însă deocamdată nu. Este 
casa ta și a mamei tale. Și mi-e teamă că încă mă simt... ca un 
musafir aici, spuse ea ezitând. 

Fusese cât pe-aci să spună „un musafir nedorit”. 


30 


— Ştii că nu trebuie să te simţi așa. 

— Știu, răspunse Carolyn. Dumnezeu știe că mi-ai spus să 
cheltuiesc cât vreau ca să rearanjez casa, însă nu pot. Mi-ar fi 
frică să nu ajungem la sapă de lemn și, în plus, n-aș ști de unde 
să încep. Plus că nu vreau să mă iau încă o dată în bețe cu 
Abigail. 

— Ea vede lucrurile în felul ei. Dar dacă ai începe... 

— Nu numai asta, știi doar. Ea este Abigail Sturgess și este 
încremenită în timp. 

Deodată vocea i se frânse. 

— Și crede că eu sunt o jucărie pe care ai găsit-o de partea 
cealaltă a căii ferate și ai adus-o acasă ca să te joci cueao 
vreme! 

Phillip se ridică în picioare, îmbrăţișând-o. 

— Draga mea, nu gândi așa. Nu gândi așa nici măcar o clipă. 

Carolyn își înghiţi lacrimile care îi ardeau ochii și clătină din 
cap. 

— Nu gândesc așa. Ştii că nu gândesc așa. Am un moment de 
slăbiciune. Lasă-mă să termin să mă dezbrac și după aceea 
vorbim despre altceva, bine? 

Cu greu, Phillip îi dădu drumul și se întoarse în pat. Carolyn 
intră în baie și își turnă repede apă rece în lighean, apoi își spălă 
fața și începu să-și perie părul. 

Poate că fusese o greșeală să se mărite cu Phillip - poate că, 
indiferent de cât de mult voia ca lucrurile să meargă bine, era o 
situaţie imposibilă. 

Însă trebuia să facă lucrurile să meargă bine. 

După ce Alan... 

Încercă să-și scoată gândul din minte, însă nu putu. Știa că 
problema era faptul că Phillip și Alan erau prea asemănători. 

Genul de băiat bun și cumsecade. 

Și îl pierduse pe Alan doar din cauza faptului că nu fusese 
capabilă să-l accepte așa cum era. Întotdeauna voise mai mult. 

Nu va face aceeași greșeală cu Phillip. Westover era căminul 
său; casa aceasta era căminul său. Aici îi era locul; și nu conta 
ce se întâmplase, nu-i va cere să plece. Va găsi o cale să discute 
cu mama lui și o va câștiga pe fata lui. lar lui nu-i va cere 
niciodată să plece. 


31 


Se măritase cu el pentru ceea ce era. O mare parte a acelei 
identități era definită de faptul că Phillip era un Sturgess. lar 
familia Sturgess locuia la Hilltop House. 

Deodată, fragmente din povești vechi îi trecură prin minte - 
povești cu care crescuse, povești despre familia Sturgess. Insă 
pe cât de repede îi reveniră, pe atât de repede le îndepărtă. 
Erau numai șoapte răuvoitoare ale oamenilor care aveau mai 
puţin decât familia Sturgess și pentru asta îi invidiau. Legende. 
Care n-aveau nimic de-a face cu Phillip. 

Lăsă peria și se întoarse în dormitor, apoi se băgă în pat lângă 
soțul ei. Stingând veioza de pe noptieră, se ghemui aproape de 
el, simțind cum îi dispărea tensiunea din corp. Apoi îi veni un 
gând. 

— Phillip... 

— Hm? 

— Phillip, planul acela la care lucrezi - acela cu renovarea 
fabricii. 

— Da. Ce-i cu el? 

— Nu te... nu te gândești să mergi mai departe cu el, nu? 

Phillip se îndepărtă ușor și o privi. 

— Să nu-mi spui că ai vorbit cu mama. 

— Cu Abigail? Ce te face să crezi asta? 

— Pentru că am vorbit de fabrică astăzi, în drum spre casă, 
după slujbă. M-a întrebat dacă planul este gata. 

Carolyn simţi că inima îi bătea mai repede. 

— Ce i-ai spus? 

— Că totul este pregătit. Am pus deja pe hârtie. 

— Și ce a spus Abigail? 

Carolyn își dădu seama că-și ţinea respiraţia. Phillip chicoti. 

— Pentru prima oară mama a fost de acord cu mine. A spus 
că, dacă tata a murit, e timpul ca eu să continuu acel proiect. 

Carolyn rămase tăcută vreme îndelungată, apoi vorbi din nou. 

— Phillip, poate că n-ar trebui să continui. Poate... poate că 
tatăl tău a avut dreptate. 

Acum Phillip se ridică de tot și aprinse lumina. Când Carolyn 
se uită la el văzu că ochii îi străluceau de mânie. 

— Dreptate? Tot ce a spus tata despre fabrică a fost că era 
malefică și că n-ar trebui atinsă. Nu restaurată, nu transformată 
în altceva, nici măcar dărâmată. Lăsată în paragină pentru 
numele lui Dumnezeu! Cum poate fi asta un lucru bun? 


32 


Carolyn clătină din cap cu tristețe. 

— Nu știu. Dar au existat atâtea povești. Și nu știi cum 
gândesc toţi din oraș despre fabrică. 

— Simt la fel cum simt și eu, spuse Phillip. Este un ghimpe în 
ochi și trebuie făcut ceva cu el. 

— Dar nu asta e problema, îi spuse Carolyn. Este altceva. 
Amintește-ți cum erau lucrurile mai demult aici. Se opri, nevrând 
să-și jignească soţul, însă deja era prea târziu; putea să vadă 
durerea în ochii lui Phillip. 

— Te referi la amintirea zilelor urâte din trecut, când familia 
mea îi folosea pe copii la lucru până mureau în fabrica de 
pantofi? 

Tăcută, Carolyn aprobă din cap. 

Phillip o privi fix un moment, apoi se trânti cu capul pe pernă, 
acoperindu-și ochii. 

— Cred că ăsta este încă un motiv s-o renovez, spuse el 
obosit. Poate cel mai bun motiv. Poate că toate aceste povești 
vechi vor fi în sfârșit uitate, dacă voi face ceva cu fabrica și dacă 
oamenii din Westover vor câștiga bani cinstiţi acolo. 

— Însă poate... poate că poveștile n-ar trebui uitate, Phillip. 
Poate că întotdeauna vom avea nevoie să ne amintim ce s-a 
întâmplat acolo. 

— Dumnezeule, gemu Phillip. Vorbești exact ca tata. Cu 
excepția faptului că el nu a spus niciodată lucrurilor pe nume. 
Făcea tot timpul referiri vagi și aluzii. Dar nimic pe care să poţi 
pune degetul. 

Se sprijini în cot și vocea i se îndulci. 

— Și știi de ce n-aș putea să văd niciodată ceva concret? 
întrebă el. 

Carolyn clătină din cap. 

— Pentru că s-ar putea să nu existe nimic de arătat. Doar o 
grămadă de povești și legende despre abuzurile teribile de la 
fabrica de pantofi. Însă acest gen de lucruri se întâmplau în 
toată Noua Anglie. Exploatarea copiilor a fost o alternativă a 
sclaviei. Însă totul s-a terminat acum, Carolyn, de ce să ne mai 
torturăm? 

— Nu știu, admise Carolyn. Dar nu pot să mă abţin să simt că 
într-un fel, tatăl tău a avut dreptate cu fabrica. 

Phillip întinse mâna și stinse lumina din nou, apoi o trase pe 
Carolyn mai aproape. 


33 


— Ei bine, n-a avut, spuse el. A greșit cu fabrica așa cum a 
greșit cu toate celelalte. A fost tatăl meu, draga mea, însă 
trebuie să mărturisesc că nu l-am plăcut prea mult. 

Carolyn nu răspunse și rămase în braţele soţului ei. Aici, în 
pat cu Phillip, se simţea în siguranţă și n-ar fi făcut nimic ca să 
amenințe acea siguranţă. Însă, în timp ce Phillip adormi și ea 
rămase trează, nu se putu abţine să nu simtă că Phillip greșea în 
privinţa fabricii și că bătrânul Conrad Sturgess, pe care îl 
îngropaseră în ziua aceea, avea dreptate. 

Fabrica trebuia lăsată în pace; trebuia lăsată să se dărâme 
singură până când se alegea praful de ea. 


34 


e Capitolul 3 


Tracy Sturgess ședea în pat, ascultând ecoul slab al ceasului 
vechi, care stătea în holul de la intrare de când își putea aduce 
aminte. Numără bătăile, apoi își verifică ceasul mic de pe 
noptieră. 

Unsprezece. 

Trase plapuma, își puse rochia, apoi se duse în baia de lângă 
dormitorul ei. Aprinzând lumina, se privi în oglindă. 

Nu arăta prea bine. 

Cu grijă, își perie părul până când fu satisfăcută de felul cum 
arăta, deși se zvârcolise în pat mai bine de o oră. Apoi închise 
lumina la baie și se duse repede, pe întuneric, la ușa 
dormitorului.  Deschizând-o puțin, privi pe furiș în 
semiîntunericul de pe coridorul luminat doar de o mică lumină 
de veghe, așezată pe o comodă de marmură, la jumătatea 
distanței dintre scări și dormitorul bunicii. 

Holul era gol și liniștea se pogorâse asupra casei. Însă la 
capătul îndepărtat al holului, așa cum știa că va fi, strălucea 
dâra de lumină de sub ușa dormitorului bunicii. 

Zâmbind, se grăbi de-a lungul holului. 

Se opri lângă ușa bunicii și ascultă. Dinăuntru se auzeau 
zgomotele slabe ale bunicii care se plimba fără încetare în 
salon, apoi liniște. Tracy zâmbi. Compunându-și o expresie de 
grijă și nefericire, bătu încet la ușă. Pentru o clipă nu primi 
niciun răspuns dinăuntru, apoi auzi vocea bunicii. 

— Intră. 

Tracy răsuci clanţța și împinse ușor ușa, atâta cât să se poată 
strecura înăuntru. 

— B-bunico? întrebă ea, lăsând vocea să-i tremure numai 
puţin. Nu am putut să dorm. Mi-e atât de dor de bunicu”... 

Se șterse la ochi. 

Răspunsul bunicii, ca întotdeauna, fu prompt. 

— Tracy dragă, intră. Te rog. 

Din scaun Abigail ţinea brațele larg deschise și Tracy, după ce 
ezită doar o secundă, fugi de-a latul camerei, se aruncă în 
genunchi și-și înfundă faţa în poala bătrânei, care, cu ochii în 
lacrimi, îi mângâie încet părul. 

35 


— Ce este, copilă? Ce s-a întâmplat? 

Tracy suspină ușor, apoi își ridică privirea. 

— Nu... nu știu ce se va întâmpla cu noi, acum că bunicul... 

Lăsă vocea să i se stingă și rămase liniștită, în timp ce Abigail 
își ștergea începutul unei lacrimi din ochi. 

— Va fi în regulă, draga mea, o asigură Abigail. Trebuie să 
învăţăm să acceptăm situaţiile ca acestea. Toţi murim mai 
devreme sau mai târziu și pentru bunicul tău venise vremea să 
se ducă. 

— Însă nu vreau să moară! se văită Tracy. L-am iubit așa de 
mult. 

— Bineînţeles că l-ai iubit. Cu toţii l-am iubit. Însă trebuie să 
înțelegem că s-a dus și că vieţile noastre merg înainte. 

— Însă fără el totul va fi altfel. 

— Altfel? întrebă Abigail. Cum crezi că se vor schimba 
lucrurile? 

Tracy ezită mult timp, așteptând ca bunica ei să-i ceară să 
vorbească. 

— Hai, Tracy. Orice ar fi, știi că poţi să-mi spui. 

Tracy trase adânc aer în piept. 

— E vorba despre Carolyn. Ce mi se va întâmpla acum că 
bunicul nu mai este aici să mă ajute? Carolyn mă urăște. 

Abigail își îmbrăţișă nepoata și o trase mai aproape. 

— Cum să te urască? Ești un copil minunat. 

Tracy se bosumflă. 

— Dar mă urăște. Întotdeauna îi spune lui tata că sunt 
răsfăţată și că nu m-ai crescut bine. 

Simţi că bunica ei oftează. 

— Te-am crescut exact așa cum te-ar fi crescut și mama ta, 
răspunse Abigail. lar tatăl tău știe asta. 

— Însă s-a însurat cu ea! Și acum va încerca să schimbe totul. 

— Totul? Cum? 

Ochii lui Tracy se întunecară, iar fata se îndepărtă puţin de 
bunica ei. 

— Cred... cred că n-ar trebui să vorbesc despre asta în 
această noapte, spuse ea. 

Se sculă, ca și cum ar fi vrut să plece, însă Abigail o opri. 

— Prostii. Orice te supără, trebuie să rezolvăm. la zi, despre 
ce e vorba? 

Tracy se întoarse din nou cu faţa la bunica ei. 


36 


— P-petrecerea de ziua mea, bâigui ea. O vom mai da 
săptămâna viitoare așa cum am plănuit? 

Abigail clipi des din ochi, apoi își aminti. Petrecerea lui Tracy, 
plănuită de câteva săptămâni, îi ieșise din minte când murise 
Conrad. 

— Ei, nu știu. 

Apoi, văzând dezamăgirea din ochii lui Tracy, se răzgândi 
imediat. 

— Nu văd de ce n-am da-o. De fapt, sunt sigură că bunicul ar 
fi dorit să fie așa. 

Brusc, Tracy se lumină. 

— Și pot invita pe cine vreau? 

— Absolut, o asigură Abigail. În fond e petrecerea ta, nu? 

— Dar dacă... 

Tracy tăcu, de parcă ar fi ezitat din nou să îi spună bunicii la 
ce se gândea. 

— Dar dacă ce? insistă Abigail. 

— Beth, șopti Tracy. 

Ezită când maxilarele bunicii se încleștară ușor și se întrebă 
dacă nu făcea o greșeală. Însă când Abigail vorbi o clipă mai 
târziu, Tracy știu că totul va fi în regulă. 

— Nu cred că fetița lui Rogers va veni la petrecerea ta. 

— Dar ce o să facem? întrebă Tracy. Carolyn o să mă oblige s- 
o invit. 

— Poate, spuse bătrâna încet, însă ochii îi scânteiau. Poate că 
o va face, poate nu. În orice caz, vom rezolva problema asta 
mâine, bine? 

Tracy se întoarse și se aplecă să-și îmbrăţișeze bunica. 

— Te iubesc, bunico, șopti ea. 

— Și eu te iubesc, îi răspunse Abigail. Și nu trebuie să-ţi faci 
griji în nicio privinţă. Doar pentru că bunicul tău nu mai este nu 
înseamnă că ești complet singură. Mă mai ai pe mine. 

e 

Câteva minute mai târziu, Tracy părăsi camera bunicii ei, 
făcând cale întoarsă pe coridor. Insă mirosul camerei - un 
amestec de mucegai, colonie prea dulce și încă ceva - o însoțea 
încă. Trase de câteva ori aer în piept, încercând să scape de 
atmosfera aceea îmbâcsită pe care o urâse dintotdeauna; era 
mirosul bătrânilor. 


37 


Se întreba cum putea să-l suporte bunica ei. Și camera, de 
asemenea. Cu toate că avea mereu grijă să-i spună bunicii cât 
de mult îi plăcea salonul de modă veche, cu mobilă în stil 
victorian și covoare orientale vechi, adevărul era că ura aspectul 
apartamentului bunicii la fel de mult ca și mirosul ei. După ce 
într-un târziu bunica ei va muri și Tracy va vorbi cu tatăl ei s-o 
lase să se mute în apartamentul cel mare, va schimba totul. 

Totul. 

Însă până atunci trebuia să se prefacă în faţa bunicii ei. 

Bunicii, în fond, erau recunoscuţi orice idee de schimbare. 

Tracy, chiar dacă nu avea decât aproape treisprezece ani, nu 
voia să lase să se întâmple așa ceva. 

Deodată, se opri ascultând. Din spatele unei uși închise de 
abia se auzea muzica uneia dintre formaţiile ei rock favorite. Se 
încruntă și ascultă mai atent. 

Muzica venea din camera lui Beth. 

Ascultă un moment, corpul mișcându-i-se din reflex pe ritmul 
cunoscut. Apoi, cu ochii îngustaţi, se duse întins la ușa lui Beth 
și o deschise fără să bată. 

Împietrită de intrarea bruscă a lui Tracy, Beth se ridică în pat 
și o fixă cu privirea. 

— Ce faci aici? o auzi pe Tracy șuierând. 

— Tracy? Ce... ce s-a întâmplat? 

— Muzica aia, proasto! Nu știi că-l jelim pe bunicul? 

Beth o fixă pe Tracy o secundă, încercând să înţeleagă ce 
făcuse. 

— Dar... l-am dat încet. 

— Nu trebuia să-l pornești deloc, spuse Tracy. Cum poate 
dormi cineva când tu asculți radioul? 

— Dar de-abia se aude, protestă Beth. A 

— Eu l-am auzit, insistă Tracy. Și bunica l-a auzit. Inchide-l. 

Ochii lui Beth se măriră și se întoarseră spre butonul radioului 
cu ceas. 

— ÎI dau mai încet. 

— Închide-l! insistă Tracy. 

Se duse la noptieră și apăsă pe buton. Radioul amuţi. Beth, cu 
ochii înfricoșaţi, se uită la sora ei vitregă. 

— Nu înţeleg de ce nu pot să-l ascult dacă este atât de încet, 
încât nimeni altcineva nu-l aude. 


38 


— Nu poţi să-l asculți pentru că așa am spus eu. Este casa 
mea - nu a ta - și dacă nu-ți place aici, poţi să te duci în altă 
parte! 

— Dar mama a spus... 

— Cui îi pasă ce a spus maică-ta? întrebă Tracy. Doar pentru 
că o proastă ca ea s-a căsătorit cu tatal meu nu-ți dă dreptul 
să... 

Deodată, deruta lui Beth se transformă în mânie. 

— Retrage-ţi cuvintele, Tracy Sturgess! 

Tracy, luată prin surprindere de ieșirea neașteptată, făcu un 
pas înapoi. 

— Nu-mi vorbi mie așa! 

— Să n-o faci pe mama proastă! 

Privirea lui Tracy se aspri și gura ei exprimă un total dispreţ. 

— Îi spun mamei tale cum vreau și nu mă poţi opri. 

Beth o fixă pe Tracy, luptându-se cu furia. 

— Pleacă, reuși ea să spună într-un târziu. Pleacă și lasă-mă în 
pace. 

Cele două fete se fixară din priviri câteva secunde, ochii lui 
Tracy luceau de ură, în timp ce Beth se lupta să-și controleze 
lacrimile care amenințau să izbucnească. Apoi, într-un târziu, 
Tracy se întoarse și ieși din cameră. 

Imediat după ce ieși Tracy, Beth alergă la ușă și o încuie, apoi 
se întoarse în pat. Plângând în hohote, își înfundă capul în 
pernă. 

Nu mergea deloc spre bine, în ciuda a ceea ce îi spusese tatăl 
ei. Era tot mai rău și nu conta ce făcea sau cât de mult se 
prefăcea. 

Tracy totovauri. 

Hohotele se mai domoliră și ea se întinse în pat, întrebându- 
se cum va fi ziua de mâine. 

Însă știa deja. 

Va începe la micul dejun. 

Se va simţi prost încă de la masă, încercând să-și dea seama 
ce linguriţă să folosească și la ce anume. 

Bătrâna doamnă Sturgess o va ignora, așa cum făcea 
întotdeauna. 

Însă Tracy o va urmări, aşteptând-o să facă o greșeală, încât 
să poată să râdă de ea. 


39 


Și va spune sau va face ceva greșit. Întotdeauna se întâmpla 
așa. 

Dar dacă nu va cobori la micul dejun? Dacă se va trezi 
devreme și se va furișa jos să ia micul dejun cu Hannah? Apoi se 
va putea duce la grajduri să vadă caii și apoi - ce? 

Tracy va veni și-i va spune că nu știa nimic despre cai și că ar 
trebui să-i lase în pace. 

Și necazul era că Tracy avea dreptate. 

Beth nu știa nimic despre cai. Nu știa nimic despre nimic din 
casa asta și nici nu va învăţa niciodată. 

Se ghemui mai adânc sub plapumă și închise ochii. Poate că, 
dacă se va preface suficient, s-ar putea convinge pe sine că era 
înapoi în casa de pe Chery Street unde locuise înainte. Și s-ar 
putea preface că părinţii ei erau încă împreună și - și nu putu s- 
o facă. 

Părinţii ei nu mai erau căsătoriţi. Mama ei era căsătorită cu 
unchiul Phillip și era cazul să se obișnuiască și ea cu asta. 

Trebuia și o va face. Și mama ei voia, la fel ca și tatăl ei. 

Se întoarse, spunându-și că nu era chiar atât de rău. Era o 
casă frumoasă, chiar dacă era prea mare, iar unchiul Phillip era 
întotdeauna drăguţ cu ea. 

Doar dacă ar fi putut găsi o cale s-o facă pe Tracy să-i placă 
de ea. 

Încet, o fură somnul... 

lar în noaptea aceea o visă pe Tracy. 

Tracy încerca să o ucidă. 

e 

În ciuda căldurii de iunie din sufrageria cu pereții de sticlă, 
Carolyn simți răceala care emana din soacra ei și dușmănia rece 
a fiicei sale vitrege. Phillip, cufundat în paginile economice ale 
lui The Wall Street Journal, părea detaşat de tensiunea din 
cameră, deși era sigură că urmărea fiecare cuvânt spus. Și 
când, în sfârșit, se simţi constrâns să încheie cearta care dura 
de douăzeci de minute, știu că va fi categoric de partea ei. 

Incepuse când Carolyn coborâse prima dată în dimineaţa 
aceea și văzuse că locul fiicei sale nu era ocupat. 

— Beth nu a coborât? întrebase ea. 

Abigail o scrutase peste ramele ochelarilor de citit. 

— Cred că a luat micul dejun cu Hannah în dimineaţa asta, 
spuse ea, reușind să insinueze că, deși dezaproba ca membrii 


40 


familiei ei să mănânce cu servitorii, era dispusă să treacă peste 
această neregulă în cazul lui Beth. 

Beth, în fond, nu era o Sturgess și nu te puteai aștepta să aibă 
standardele de comportament ale unui Sturgess. 

Apoi îi zâmbise larg lui Carolyn și sugerase că, dacă Beth tot 
nu era de faţă, poate că ar fi trebuit să discute despre 
petrecerea de ziua lui Tracy. 

Carolyn ridicase garda imediat, mai ales când văzuse un 
zâmbet subţire pe buzele fetei. 

Acum, după o jumătate de oră, Tracy se uită fix la ea, ochii ei 
albaștri strălucind de o furie abia controlată sub sprâncenele 
încruntate. 

— Dar Beth nici nu va veni la petrecerea mea, începu ea, 
răsucind din nou cuțitul în rană. Nu va ști cum să se îmbrace sau 
ce să spună. Nu cunoaște pe niciunul dintre prietenii mei și nici 
ei n-o cunosc! 

— Atunci, poate ar fi bine pentru ei să o poată cunoaște, 
spuse Carolyn calm, nevrând să-și arate mânia. Și poate că ar 
trebui să invităm și pe câţiva dintre prietenii lui Beth. Cu 
siguranţă că ar fi bine și pentru tine să-i cunoşti. În fond, vei 
merge la școală cu ei anul următor. 

— Asta nu s-a decis încă, interveni Abigail, punându-și 
șervetul alături cu un gest pe care Carolyn învățase de mult să-l 
recunoască drept un semn de pericol. După ce eu și Phillip vom 
discuta calitatea școlilor din Westover, vom lua o decizie 
definitivă. 

— Am discutat deja, mamă, spuse Phillip, punând ziarul 
deoparte. Decizia a fost luată. Anul viitor Tracy va merge la o 
școală publică. 

— Ti-am spus că vreau să-i plătesc școala din banii mei, 
începu Abigail, însă Phillip i-o tăie. 

— Nu banii sunt motivul. Motivul este că nici eu, nici Carolyn 
nu suntem mulţumiţi de școala lui Tracy. 

— Și ce știe Carolyn despre școala lui Tracy? întrebă Abigail, 
tonul ei devenind acid și nemaiîncercând să-l ascundă. Mi-e greu 
să cred, continuă ea, adresându-i un zâmbet semeț nurorii sale, 
că soţia ta are căderea să judece calitatea școlilor private. 

— Nu despre asta vorbeam acum, îi răspunse Carolyn, 
ignorând privirea îngheţată a lui Abigail. 


41 


Apoi, observând începutul unui rânjet pe buzele lui Phillip, 
întinse piciorul pe sub masă și-i trase una. Rânjetul ameninţă să 
crească pentru o fracțiune de secundă, apoi el reuși să și-l 
stăpânească. Carolyn continuă. 

— Lucrul despre care vorbeam era petrecerea lui Tracy și mi 
se pare că facem din ţânţar armăsar. În afară de faptul că fiica 
mea este o fată drăguță, ale cărei sentimente n-am de gând să 
le ignor, deși tu le calci în picioare, cred că tu, Abigail, ai putea 
ține minte că tatăl ei a fost consilier și chiar dacă asta nu-l face 
un Sturgess - sau un Babcock, un Kilpatrick sau un Bailey - îi dă 
o putere destul de mare. 

Iși lăsă privirea să i-o sfredelească pe a lui Abigail. 

— De mult, când erai de vârsta lui Tracy, Consiliul era format 
din tatăl tău, bunicul lui Phillip, Jeremiah Bailey și Fred 
Kilpatrick. În afară de faptul că erau consilieri, erau de 
asemenea foarte bogați. 

— Lumea i-a votat, îi spuse Abigail. 

— Bineînţeles. De asemenea, lumea lucra pentru ei, ceea ce 
se poate să fi avut legătură cu faptul că i-a votat. Însă totul s-a 
terminat și este timpul să înţelegi asta. Nu mai există Bailey, 
Kilpatrick, Babcock sau Sturgess în Consiliu. Însă Consiliul tot 
conduce în Westover, iar acest Consiliu tot mai trebuie să vizeze 
documentele de care are nevoie Phillip pentru proiectele 
viitoare. 

Se opri și observă că Abigail dădu ușor înapoi și-și privi fiul pe 
furiș. 

Era sigură că Phillip își reţinea un alt rânjet. 

— Dat fiind ceea ce vrei să faci cu fabrica, Abigail, ar trebui să 
înţelegi ce înseamnă să fii în termeni buni cu Consiliul. Sunt 
mulţi oameni - iar eu mă număr printre ei - care simt că fabrica 
ar trebui lăsată așa cum este, sau dărâmată. Eu, bineînțeles, nu 
voi lupta împotriva lui Phillip. Însă alţii o vor face. Și faptul că o 
tratezi pe Beth cu dispreţ la petrecerea lui Tracy nu-ţi va fi de 
folos. Mă va face să sufăr și nici nu vreau să mă gândesc ce va 
însemna pentru Beth. Însă pe Alan îl va înfuria. 

— Cred că Rogers nici nu știe de petrecerea lui Tracy, observă 
Abigail cu viclenie. 

— Nu m-aș baza pe asta, îi răspunse Carolyn. Beth vorbește 
cu tatăl ei despre tot. În niciuna dintre discuţiile despre 
petrecerea lui Tracy nu s-a sugerat ca Beth să fie invitată. 


42 


— Eu nu o invit, spuse Tracy ursuză. Și este petrecerea mea. 
Dacă nu vreau să fie aici în ziua aceea, nu trebuie să fie! 
Trebuie, bunico? 

— Bineînţeles că nu, draga mea, o asigură Abigail. 

Își întoarse privirea înapoi spre Carolyn. 

— Sunt sigură că înţelegi faptul că familia noastră nu s-a 
amestecat niciodată cu copii ca Beth și nu văd niciun motiv 
pentru care Tracy ar trebui să fie forțată să facă ceva neobișnuit 
pentru ea. Cât despre Beth, sunt sigură că nu se va simţi câtuși 
de puţin dispreţuită. Acel gen de oameni rareori o fac - mai ales 
copiii. 

Oțelindu-și nervii, Carolyn reuși să nu ridice vocea. 

— Dat fiind că nu-mi pot imagina că ai fost vreodată 
disprețuită, Abigail, sunt sigură că nu știi cum este. Eu, pe de 
altă parte, știu foarte bine, fiindcă mi se întâmplă mereu. Insă 
nu există niciun motiv pentru care Beth ar trebui să suporte așa 
ceva. 

Se opri, apoi decise că era timpul ca amândouă, Abigail și 
Tracy, să vadă cu adevărat cât de supărată era. 

— Dumnezeule! începu ea. Beth trăiește aici! Se presupune 
că asta este casa ei și voi două faceţi tot posibilul s-o faceţi să 
simtă că locul ei nu este aici. Și poate nu este. Poate că nu este 
al niciuneia dintre noi. Însă suntem aici și aici vom rămâne. lar 
Beth va fi la petrecerea lui Tracy, iar voi amândouă veţi fi 
politicoase cu ea. E clar? 

Trase aer în piept și speră ca Abigail să nu poată observa că îi 
tremurau mâinile. 

— Acum, cred că am putea foarte bine vorbi despre altceva, 
termină ea, reușind cumva să arboreze un zâmbet forțat. Mai 
vrei pâine prăjită, Abigail? 

Abigail o ignoră. 

— Phillip, nu sunt dispusă să fiu tratată în felul ăsta. Nu 
înțeleg cum de poţi tu. 

— Are dreptate mamă, o întrerupse Phillip și Carolyn respiră 
încet, eliberată. În afară de normele morale la care noi, familia 
Sturgess, n-am fost niciodată prea tari, cred că mai bine ai 
cântări înainte să-l ofensezi pe Alan Rogers. Asta nu înseamnă 
că-l cred pe Alan destul de meschin ca să blocheze niște avizări 
din cauza unei petreceri aniversare. 

Zâmbi ironic. 


43 


— Într-un fel, mi se pare că acest fel de a fi este mai mult 
stilul nostru decât al lui. Însă mai urmează multe proiecte și vom 
avea nevoie de cooperarea orașului. Nu numai Tracy ar trebui 
să se obișnuiască cu toţi ceilalți care trăiesc în Westover, ci noi 
toţi. 

Se întoarse într-un târziu spre fiica lui. 

— Îmi pare rău, draga mea, însă mama ta vitregă are 
dreptate. Beth va participa la petrecerea ta sau nu va fi nicio 
petrecere. 

Tracy, cu faţa transformată într-o grimasă de furie izbucni în 
plâns și plecă în fugă de la masă. Imediat Abigail se ridică să o 
urmeze, însă Phillip vorbi din nou. 

— Las-o în pace, mamă. 

— Nu o voi lăsa singură, îi răspunse Abigail. De când te-ai 
însurat cu Carolyn ai devenit insensibil față de familia ta. Însă 
greșești, Phillip, și vei trăi ziua în care o să regreti. 

Porni spre ieșirea din camera pentru micul dejun, apoi se 
întoarse. 

— Și, Carolyn, în ceea ce privește fabrica, orice se întâmplă cu 
ea nu te privește. Este proprietatea familiei Sturgess și a fost 
întotdeauna. Facem ce dorim cu ea și ceea ce dorim este săo 
restaurăm ca pe un monument în memoria străbunicului lui 
Phillip. Dacă oamenii din Westover nu pot aprecia asta, atunci 
să fie blestemați. 

Cu spatele drept ca o vergea de curăţat arma, ieși din 
cameră. 

Se lăsă o liniște lungă, întreruptă într-un târziu de un oftat 
obosit al lui Carolyn. 

— Îmi pare rău, spuse ea. Știu cât de neplăcut a fost pentru 
tine. Și poate are dreptate. Poate că Tracy n-ar trebui să fie 
obligată să o includă pe Beth în petrecerea ei. 

Phillip clătină din cap. 

— Nici vorbă. A venit timpul pentru noi toţi să intrăm în lumea 
modernă. Tu ai făcut-o pentru mine și Beth o poate face pentru 
Tracy. Vom continua așa și până la urmă toate problemele se 
vor rezolva. 

Aruncă o privire la ceas, apoi luă ultima înghiţitură de cafea. 

— În ce mă privește, am o întâlnire la fabrică și dacă nu mă 
grăbesc, întârzii. 


44 


— O întâlnire? întrebă Carolyn pe un ton viclean. Cu cine 
anume? 

— Cu cel mai rău, replică Phillip, scăzând vocea la un nivel 
conspirativ. Fostul tău soţ! 

Apoi, înainte să-i poată răspunde, plecă. 

Rămasă singură, Carolyn stătu câteva minute privind la satul 
de dedesubt. Întotdeauna când locuise acolo jos și se uita în sus 
spre Hilltop, casa i se păruse cel mai pașnic loc de pe pământ. 

Acum era aici și nu vedea nici urmă de pace. 


45 


e Capitolul 4 


Beth deschise ușa cu plasă de la bucătărie și ieși în curtea 
interioară pavată cu dale, care ducea la grădinile din spate. Ușa 
se trânti în urma ei și tresări ușor la auzul zgomotului, cerându- 
și scuze repede, peste umăr. 

— Nu-i nimic, îi răspunse Hannah moale din întunericul 
bucătăriei. N-a păţit nimeni nimic. 

Beth stătea în mica îngrăditură, simțind soarele de dimineaţă 
și uitându-se împrejur. Aici, departe de camerele mari ale 
conacului, aproape că se simţea ca acasă. Curtea interioară era, 
de fapt, aproape ca aceea pe care o construise tatăl ei în 
spatele casei de pe Cherry Street. 

La Hilltop, exista totuși, o altă terasă, o verandă mare, care se 
întindea aproape pe toată lungimea casei, plină cu scaune, 
mese și șezlonguri. Era deasupra terenului de tenis și a grădinii 
de trandafiri, iar lui Beth nu-i plăcea; ca orice altceva aici, era 
prea mare și prea ornamentată. 

Sări pe trepte și porni pe aleea care ducea sub un arbore, 
apoi ocoli marginea grădinii de trandafiri. Lângă ea, împrejmuit 
de un gard verde, era grajdul. ` 

Grajdul era locul favorit al lui Beth la Hilltop. In șopron, unde 
era cald iarna și răcoare vara, unde totul mirosea a cai și a fân, 
întotdeauna se simţea mai bine. De fapt, se împrietenise cu un 
cal, unul mare, pătat cu alb și negru numit Patches, care 
necheza întotdeauna când intra ea în șopron și o adulmeca pe la 
buzunare, căutând morcovi. 

Dădu colțul și aproape că se ciocni cu grădinarul care stătea 
în genunchi și săpa cu grijă un strat cu bulbi de lalele pe care îl 
înlocuia cu mici gălbenele. 

— Bună ziua, domnule Smithers. 

Bătrânul grădinar se uită în sus, apoi se lăsă pe călcâie, 
balansând săpăliga în mâna dreaptă. 

— Bună dimineaţa, domnișoară Beth. Te-ai sculat devreme și 
veselă astăzi. 

— Am luat micul dejun cu Hannah. 

Sprâncenele lui Smithers se ridicară ușor, însă grădinarul nu 
spuse nimic. 


46 


— Ei bine, ce-i rău în asta? întrebă Beth. Dacă vreau să iau 
micul dejun cu Hannah, de ce n-aș face-o? 

— Nu e niciun motiv, o asigură bătrânul. 

Apoi un mic zâmbet îi încreţi faţa. 

— Însă pun pariu că doamnei Sturgess nu-i place asta. 

Beth se încruntă nesigură. 

— De ce nu i-ar plăcea? 

Acum sprâncenele lui Smithers se arcuiră a dezaprobare. 

— Un membru al familiei să mănânce cu servitorii? Ţţţ, copilă! 
Pur și simplu nu se face! 

— Dar eu nu sunt o membră a familiei! Sunt exact cine am 
fost din totdeauna. Vă aduceţi aminte? 

Apoi vocea îi scăzu. 

— Și doresc de asemenea să nu-mi mai spuneți domnişoară 
Beth. Nu obișnuiaţi să-mi spuneţi așa. 

— Dar nici mama ta nu era căsătorită cu domnul Phillip, îi 
replică Smithers, cu o voce blândă. Lucrurile sunt diferite acum 
și va trebui să înveţi ce se așteaptă de la tine. De aceea se 
cuvine să-ţi spun domnişoară Beth și tu să-mi spui Ben. Eu sunt 
grădinar și nu trebuie să-mi spui „domnule”. 

— Dar când locuiam lângă tine, îţi spuneam întotdeauna 
„Domnule Smithers”. 

— Asta era înainte, îi mai explică grădinarul o dată. Și eu 
obișnuiam să o strig pe mama ta pe numele mic. Dar totul s-a 
schimbat acum. 

Ben Smithers ridică din umeri, dând din cap. 

— Așa este croită lumea, domnișoară Beth. Totul se schimbă 
și nu poţi face mare lucru. 

Apoi se lumină. 

— Cu excepţia grădinii mele, adaugă el. În fiecare an încerc să 
o fac să arate altfel. Bineînţeles, nici asta nu reușește mereu. 
Întotdeauna este puţin diferită și în fiecare an solul este mai 
secătuit. 

Zâmbi trist și continuă. 

— Ca și mine, cred. Cu fiecare an mai ponosit. Acum fugi și 
lasă-mă să-mi termin treaba, bine? 

— Aș putea să te ajut, se oferi Beth, însă chiar când rosti 
cuvintele știu care va fi răspunsul bătrânului. 


47 


— Nu este treaba ta să mă ajuţi. Treaba ta și a restului 
familiei Sturgess este să culegeți florile, ceea ce este bine atâta 
timp cât mie îmi place să le cresc. 

Strânse săpăliga și o balansă înainte. O clipă mai târziu apăru 
un bulb de lalea și Ben Smithers dădu cu grijă pământul de pe 
el, înainte să-l bage în sacoșa etichetată. Un moment mai târziu, 
o gălbenea tânără înlocui laleaua. 

Beth privi câteva minute, apoi plecă în liniște spre grajd. Intră 
în grajd și o auzi pe Patches nechezând ușor. Scotocind în 
buzunar, găsi un capăt de morcov, apoi scarpină cu afecțiune 
calul între urechi în timp ce acesta mesteca. Se auzi o mișcare 
în spatele hambarului și Beth trase mâna de pe cal, de frică să 
nu apară Tracy Sturgess, însă când ridică privirea nu-l văzu 
decât pe Peter Russell, grăjdarul, rânjind la ea. 

— Bună, păpușo. Ai venit să mă ajuţi să curăț grajdurile? 

— Pot? întrebă Beth cu nerăbdare. 

Peter rămase perplex. 

— De ce nu? 

— Eu... ezită Beth, apoi îndrăzni. Peter, eu m-am schimbat de 
când am venit aici? 

— Cristoase, răspunse Peter. De unde să știu? De ce n-o 
întrebi pe Peggy? Este cea mai bună prietenă a ta, nu? 

Îi dădu o lopată lui Beth și îi arătă o grămadă mare într-una 
din boxele goale. Făcând mutre, Beth intră în boxă și băgă încet 
lopata sub grămada de bălegar. 

— Dar Peggy nu vine niciodată aici, replică Beth. 

Peggy Russell era sora mai mică a lui Peter, iar Beth și Peggy 
fuseseră cele mai bune prietene din clasa a doua. Balansând cu 
grijă lopata, Beth ieși și adăugă bălegarul la grămada care 
creștea în fiecare săptămână în spatele grajdului până când 
venea un camion în fiecare luni după-amiază și o încărca. Când 
se întoarse în grajd, îl găsi pe Peter fixând-o cu privirea pe care 
i-o rezerva de obicei surorii lui mai mici. 

— Ştii, uneori ești la fel de proastă ca soră-mea. Motivul 
pentru care nu vine să te vadă este că lucrez aici. Mama spune 
că dacă ar veni aici ar arăta ca și cum s-ar interesa de slujba 
mea și atunci domnul Sturgess m-ar putea concedia. 

Beth îl privi fix pe Peter. 

— N-ar face așa ceva! 

— Spune-i asta mamei. 


48 


— l-o voi spune! Peggy este prietena mea. Unchiul Phillip nu 
te-ar concedia numai pentru că sora ta vine să mă vadă pe 
mine. 

— Unchiul Phillip? repetă Peter pe o voce devenită brusc 
disprețuitoare. De când îţi este unchi? 

Beth simţi că se înroșește și se întoarse. 

— Așa... așa trebuie să-i spun, murmură ea. 

— De ce nu-i spui pur și simplu tată? întrebă Peter. 

Beth se răsuci să-l privească în faţă, cuvintele lui aducându-i 
lacrimi în ochi. 

— Nu este tatăl meu! Și de ce ești așa de rău? Credeam că-mi 
ești prieten. 

Peter se uita la prietena surorii lui, întrebându-se de ce era 
așa de supărată. Nu avea totul acum? Locuia într-un conac și 
avea servitori, teren de tenis și cai. Trăia o viaţă la care ceilalți 
copii din Westover puteau doar visa. 

— Nu suntem prieteni, spuse el într-un târziu. Acum tu ești 
copilul care trăiește într-un conac, nu? De când au fost vreodată 
copiii ca tine prieteni cu noi, restul? Acum, dacă vrei să mă ajuţi, 
ajută-mă. Dacă nu, pleacă. Am treabă de făcut. 

Beth aruncă lopata și fugi din grajd, sigură că îi vor da 
lacrimile. Porni spre ușă, însă, înainte să iasă din grajd, calul cel 
mare, pătat cu alb și negru, din prima boxă necheză din nou și 
își întinse gâtul să o adulmece. 

Beth se opri și din reflex întinse mâna să îl mângâie. Deodată 
știu ce va face. Dacă Peter o trata ca pe Tracy Sturgess, ei bine, 
se va purta ca Tracy. 

— Peter, îl strigă ea. 

Neprimind niciun răspuns, strigă mai tare: 

— Peter! 

Grăjdarul scoase capul dintr-una din boxe. 

— Acum ce mai vrei? 

— Pune șaua pe Patches, îi spuse Beth. Vreau să călăresc. 

Peter se holbă la ea. 

— Ești nebună? Nu știi să călărești. 

— Fă-o! îi ceru Beth sperând să nu se vadă cât de speriată 
era. 

— Scoate-o pe Patches din grajd și pune șaua pe ea. 

Peter rânji la ea și clătină din cap. 

— Atunci o voi face singură! strigă Beth. 


49 


Deschizând poarta, intră în boxă. Calul se dădu înapoi, apoi se 
cabră, fornăind. 

Beth străbătu boxa și deschise ușa de cealaltă parte, iar calul 
trecu imediat în grajdul din spate. După o clipă, Beth îl urmă. 

Afară se opri și întinse mâna după căpăstrul care atârna într- 
un cui. În timp ce porni spre cal, încercă să-și amintească ce 
făcea Tracy când urma să pună șaua pentru călărie. 

Patches o privea în timp ce se apropia, dând cu copita în 
pământ și nechezând ușor. Când ajunse la doar câţiva pași, calul 
se cabră dând din copite în aer și apoi fugi la celălalt capăt al 
padocului. 

Din grajd, Beth îl auzi pe Peter râzând. Se întoarse și îl fixă cu 
privirea. 

— Nu mai sta acolo! Ajută-mă! 

— Tu ai scos-o pe Patches afară. E problema ta! 

Beth își mută privirea de la Peter înapoi la cal și brusc simţi că 
intră în panică. Animalul, atât de prietenos în boxă, părea mai 
mare și oarecum ameninţător. Însă trebuia să-l stăpânească. 
Trebuia! 

Porni înainte încă o dată, mișcându-se încet și cu grijă 
simțindu-și inima bătând. Patches, părând că nu se mai interesa 
de ea, se aplecă și luă un smoc de iarbă. Insă când Beth se 
apropie, calul se feri brusc, fornăi apoi fugi încă o dată. 

Deodată Beth simţi că-i era luat căpăstrul din mână și auzi 
vocea lui Tracy. 

— Ce faci, proasto? Dă-mi-l! 

Apoi, în timp ce Beth o urmărea, Tracy se duse spre cal, 
apucându-l de căpăstru chiar când începea să se cabreze. Trase 
tare și Patches reveni cu toate picioarele pe pământ, fornăind 
uşor. 

— Idioato! îi striga Tracy lui Beth în timp ce conducea calul în 
boxă. Ce făceai? 

— Am... am vrut să călăresc. Și Peter n-a vrut să pună şaua, 
așa că am încercat s-o fac eu. 

— Ei bine, n-ai putut, îi șuieră Tracy. Nu știi nimic despre cai. 

— Am vrut... 

— Tocmai i-ai spus lui Patches „el”, nu? Ei bine, se întâmplă 
să fie iapă. Dacă nici asta n-ai putut să spui, ar trebui să nu te 
mai apropii de grajd. Și în afară de asta, Patches este calul meu! 


50 


— Haide, Tracy, începu Peter Russell, însă Tracy se întoarse 
și-l fixă cu privirea. 

— Tu nu te băga sau îl fac pe tata să te concedieze. Și să n-o 
mai lași să intre în grajd. 

Buzele lui Peter se subţiară, dar nu spuse nimic. Când Tracy 
își duse înapoi calul în grajd și închise ușa, Beth fugi spre băiat. 

— Peter, îmi pare rău, n-am vrut să... 

— N-ai auzit-o? întrebă Peter, mânia datorată lui Tracy 
ațintindu-se asupra lui Beth. Stai la distanţă, bine? Apoi se 
întoarse și dispăru și el în grajd. 

Beth ezită, apoi simţi că-i dădeau lacrimile pe care se luptase 
să le controleze. Trecu dincolo de gardul grajdului și o luă pe 
aleea care ducea la grădina de trandafiri, apoi coti la dreapta, 
mergând în jurul casei. La capătul îndepărtat, doi lei imenși din 
piatră flancau piciorul scării care ducea la mausoleu. Beth trecu 
fără să-i vadă, aproape orbită de lacrimile înțepătoare. 

e 

Phillip Sturgess și Alan Rogers stăteau pe Prospect Street, 
uitându-se la fațada mohorâtă de cărămidă a fabricii de mult 
abandonate. Ferestrele ei fără geamuri erau acoperite cu 
scânduri și cărămizi odată roșii, care acumulaseră un strat de 
mizerie care aproape că le făcuse negre. La acoperiş, unele 
dintre crenelurile care cândva erau nota distinctivă a clădirii, se 
dărâmaseră, dându-i fabricii abandonate un aspect de mină. 

Cei doi bărbați rămaseră tăcuţi multă vreme. In sfârșit, Alan 
oftă și clătină din cap. 

— Nu știu. Pe hârtie totul arată minunat, dar când mă uit la ce 
avem de făcut în realitate, ei bine, nu știu zău. S-ar putea să fie 
mai ușor s-o demolăm și s-o construim din nou. 

Phillip încuviinţă din cap. 

— Ar fi și mai ieftin. Însă am ieși în pierdere dacă am face așa. 
Clădirea asta este istorică. Aproape întreaga istorie a Westover- 
ului este legată de fabrică. 

— Vrei să spui istoria familiei Sturgess? îl întrebă Alan. 

— Nu sunt sigur că există vreo diferenţă. 

Apoi văzu rânjetul de pe faţa lui Alan și chicoti. 

— Bine, am vorbit ca părinţii mei. Insă întreaga atracţie a 
locului va fi faptul că o restaurăm, așa că nu avem altă soluţie, 
nu? Și structura de rezistenţă este solidă, indiferent dacă mă 
crezi sau nu. Acum câteva luni a verificat-o un inginer. 


51 


Alan se uită sceptic la celălalt bărbat. 

— Tatăl tău știa asta? 

— Ştii ce credea tata despre fabrică. 

— Și avea dreptate după ce i s-a întâmplat fratelui tău. 

Se instală un moment de liniște, apoi Phillip vorbi din nou cu o 
voce scăzută. 

— Ce i s-a întâmplat lui Conrad Junior a fost un accident, în 
ciuda a ceea ce credea tata. 

Apoi, când Alan nu spuse nimic, Phillip se întoarse spre el. 

— Alan, doar nu crezi toate poveștile alea, nu? 

— Poveștile cu stafii? Bineînţeles că nu, însă se pare că tatăl 
tău credea. 

Expresia lui Phillip se înăspri. 

— A murit. 

— Da. 

Alan făcu o pauză, apoi își alese cuvintele cu grijă. 

— Carolyn ce crede? Ce crede despre toate astea? 

Phillip îi aruncă o privire rapidă lui Alan. 

— Faptul că ai pus întrebarea îmi sugerează că știi răspunsul. 

— Mă întrebam doar, replică Alan, dând din umeri. De când o 
știu, ea a urât locul ăsta, asta-i tot. 

Apoi, întâlnind ochii lui Phillip, continuă. 

— Mulţi oameni din Westover urăsc această fabrică, Phillip. O 
văd ca pe un simbol și amintirile pe care le evocă nu sunt 
plăcute. Mulţi copii din Westover au murit în clădirea aia. 

— Asta a fost demult, Alan, îl întrerupse Phillip. Și chiar dacă 
nu a fost corect, exploatarea copiilor se practica în toată Noua 
Anglie pe atunci. Nu numai aici și nu numai familia Sturgess o 
făcea. 

— N-am spus că era așa, fu Alan de acord. Tot ce vreau să 
spun este că mulţi oameni de aici încă privesc fabrica gândindu- 
se la ce a fost acolo. 

— Aproape niciunul dintre ei nu-și aduce aminte cu adevărat, 
insistă Phillip. Să nu uităm că fabrica a fost închisă un secol și 
poveștile au fost exagerate. Dacă tata ar fi fost deștept, ar fi 
trebuit de ani de zile să facă ceva cu proprietatea. 

Deodată, Phillip își întoarse capul și-l fixă pe Alan suspicios. 

— Alan, există ceva ce nu îmi spui? Este Consiliul tentat să 
reţină avizările din cauza istoriei clădirii? 

Alan clătină din cap. 


52 


— Nu. Vor trece prin consiliu fără niciun murmur. În ceea ce 
privește consiliul, istoria este istorie. Dacă transformarea 
acestei epave într-o fabrică plină de magazine drăguțe le va 
aduce oamenilor din Westover ceva bani, consilierii municipali 
vor fi toţi de acord. 

— Însă te îndoiești că așa va fi, conchise Phillip. 

— Da, fu de acord Alan, însă apoi zâmbi trist. Bineînţeles, așa 
cum o să-ţi spună și soţia ta, nu am cine știe ce imaginație și mă 
gândesc că niciodată nu va merge nimic. Așa că de ce să nu 
mergem înăuntru să ne uităm primprejur ca să-ţi pot spune de 
ce se va prăbuși când vom începe lucrul? 

— lar eu, râse Phillip, aștept să-mi iei ceva de băut când nu se 
va prăbuși nimic. 

Traversară Prospect Street, merseră spre colțul marii clădiri, 
apoi cotiră spre stânga, pe o cărare plină de buruieni, paralelă 
cu peretele de nord al clădirii. La jumătatea drumului ajunseră la 
o ușă metalică cu vopsea scorojită. Insă când Phillip vârî o cheie 
în lacătul care atârna de un inel enorm, ușa se deschise cu 
ușurință. 

— Tata verifica încuietoarea în fiecare lună din ziua în care a 
murit Conrad Junior. Uneori o făcea el însuși. Când eram copil, îl 
imploram să mă aducă și să-mi arate interiorul fabricii, însă n-a 
făcut-o niciodată. Cred că n-a putut uita moartea fratelui meu. 

— Chiar nu te-a lăsat nici măcar să arunci o privire? întrebă 
Alan. 

Phillip clătină din cap. 

— Asta mă înnebunea. Uneori stăteam treaz noaptea și 
priveam în jos de la fereastră, plănuind cum să mă strecor 
înăuntru. Dar apoi mă gândeam la ce mi-ar face tata dacă m-ar 
prinde, așa că n-am încercat niciodată. 

Expresia i se transformă într-un rânjet stânjenit. 

— Ştii, chiar când am coborât aici cu inginerul, aproape că n- 
am putut intra înăuntru. Mă tot gândeam că tata mă urmărește 
de la Hilltop și când ajung acasă mă jupoaie de viu. Am 
patruzeci și trei de ani și încă mi-e frică de tata. Ce mai magnat, 
nu? 

Alan chicoti și-l bătu pe spate pe prietenul său. 

— Ți-e frică doar că nu-ți joci rolul de magnat, Phillip, asta e. 
Ești sigur că ești cu adevărat un Sturgess? 


53 


— Voi lua această mică împunsătură ca pe un compliment, 
mulțumesc, îi răspunse Phillip. 

Apoi deschise ușa și se trase înapoi. 

— După tine. 

Alan intră pe ușă și privi curios. Înăuntru era aproape beznă, 
în afara unei lumini slabe, filtrate de ferestrele acoperite. Mult 
deasupra capului, o armătură de fier susținea tavanul. 

— La vremea lui, acoperișul era considerat o realizare. Nu 
erau multe clădiri de asemenea dimensiuni fără stâlpi de 
susținere pentru acoperiș. Are aproape dimensiunea unui teren 
de fotbal. 

— Și e aproape la fel de goală, observă Alan. 

Lovi în podea și fu surprins că nu vibra. 

— Este din stejar. Stejar masiv, gros de opt centimetri. La 
subsol sunt bârne și stâlpi peste tot. Inginerul a spus că nu a 
văzut ceva asemănător nicăieri. 

Se învârtiră prin clădire, însă Alan își dădu seama repede că 
nu erau multe de văzut. Era doar un spaţiu imens cu câţiva 
pereţi despărțitori rămași în picioare, în spate, unde fuseseră 
birourile. Deși suferise din cauza lipsei de îngrijire, structura de 
rezistență părea solidă. După ce explorară parterul, se 
îndreptară spre o scară care ducea la subsol. : 

Phillip aprinse o lanternă și porniră amândoi în jos. In capul 
scărilor, Phillip se opri brusc. 

— Aici l-au găsit pe Conrad Junior, spuse el încet. Se pare că a 
călcat strâmb și a căzut pe un fel de unealtă. 

Alan se încruntă, apoi luă lanterna de la celălalt bărbat și roti 
raza de lumină de jur împrejur. Peste tot erau umbre de la 
coloanele apropiate, care apoi se pierdeau la distanţă. Insă în 
afară de pădurea de stâlpi, subsolul, ca și etajul de deasupra, 
era gol. 

— Ce căuta o unealtă aici? Arată ca și cum locul a fost curăţat 
de o sută de ani. 

— Habar n-am, răspunse Phillip. Când s-a întâmplat, nici nu 
mă născusem. De fapt, adăugă el, cu o voce melancolică așa 
cum Alan nu o mai auzise niciodată, cred că am fost copilul care 
să îl înlocuiască. Nu cred că mama dorea să aibă mai mult de 
unul, însă când a murit Conrad Junior, s-au decis să mă facă pe 
mine. 


54 


— N-au făcut prea rău, spuse Alan, voit pe un ton glumet. Nu 
știu cum era fratele tău, însă... 

— Însă era fiul iubit al tatălui meu, spuse Phillip cu vocea 
brusc amară. Tata n-a pierdut niciodată ocazia să-mi spună că 
nu puteam să-l înlocuiesc pe fratele meu, adăugă el. 

Apoi, jenat de ceea ce mărturisise, își drese vocea și-l atinse 
pe braț pe Alan. 

— Hai. Să ieşim de aici. 

Deși ar fi vrut să examineze bârnele masive care susțineau 
podeaua principală și să examineze mai atent fundaţia, Alan îl 
urmă pe Phillip în sus pe scări și de-a latul clădirii goale. Pașii lor 
răsunau tare în liniște și niciunul dintre bărbaţi nu mai vorbi 
până nu ieșiră la lumina strălucitoare a soarelui dintr-o 
dimineaţă de vară. 

— Ei bine, ce crezi, întrebă Phillip? 

Alan mai privi o dată clădirea gânditor, înainte să vorbească, 
într-un târziu, aprobă din cap. 

— Se poate face. Și nici nu va dura mult. Dacă începem 
imediat, s-ar putea s-o deschidem de Ziua Muncii. 

Cei doi bărbaţi se uitau unul la altul, amândoi sesizând ironia 
în același timp. 

— Ziua Muncii, repetă Phillip încet. Dată fiind istoria clădirii, 
parcă se potrivește, nu? 

— Cred că da, fu de acord Alan. Puțin macabru, dacă stai să 
te gândești. 

Phillip încuie din nou ușa de metal și porniră înapoi pe alee 
spre Prospect Street. Apoi, când ajunseră din nou în fața fabricii, 
Phillip mai vorbi o dată. 

— Alan, când eram în subsol ai simţit vreun miros? 

Alan se încruntă gânditor, după care clătină din cap. 

— Probabil că n-a fost nimic, rosti Phillip. Dar pentru o clipă, 
acolo, pe când vorbeam, mi s-a părut că mirosea a fum. 


55 


e Capitolul 5 


— Hannah? 

Bătrâna menajeră își ridică privirea din vasul cu mazăre pe 
care o decojea, apoi dădu să se scoale de pe scaunul pliant pe 
care îl mutase de mult din camera ei în bucătăria enormă. 

— Nu te ridica, îi spuse Carolyn. Mă întrebam dacă ai văzut-o 
pe Beth. 

— Era chiar aici după micul dejun, îi răspunse Hannah, 
așezându-se mai adânc în scaun. M-a ajutat la vase. 

Aruncă o privire pe deasupra ramelor ochelarilor cu jumătate 
de lentilă. 

— Fata asta este drăguță și puternică. 

Carolyn aprobă absentă din cap și privirea lui Hannah se 
înăspri ușor. 

— S-a întâmplat ceva, doamnă Carolyn? Am făcut ceva ce v-a 
supărat? 

— Nu, bineînțeles, răspunse Carolyn pe loc. Eşti 
nemaipomenită și nu știu ce m-aș face fără tine. 

Ezită, știind că probabil o va lăsa pe Hannah cu treburile ei, 
apoi se lăsă într-unul din scaunele de lemn cu spătar înalt de la 
masa din bucătărie. Degetele începură să răsucească nervoase 
un nasture de la bluză. 

— Nu... nu sunt foarte sigură, începu ea. Numai că... își cobori 
vocea, temându-se că orice ar spune ar suna într-un fel neloial 
față de soțul ei. 

Însă Hannah, cu faţa imperturbabilă, dădu din cap cu 
înţelepciune și termină propoziţia pentru ea. 

— Numai că lucrurile pe aici nu sunt tocmai cum v-aţi gândit 
că vor fi și nu este așa de ușor pe cât părea? 

De unde știa? se întrebă Carolyn. Totul era atât de evident. 
Instinctiv, fără să se gândească deloc, luă o mână de mazăre și 
începu să o decojească. 

— Nu trebuie să faceţi asta, doamnă Carolyn, spuse Hannah 
încet, însă ceva în vocea ei o făcu pe Carolyn s-o privească pe 
menajeră. 

Așa cum se aștepta, ochii lui Hannah erau fixaţi pe ea, ca și 
cum ar fi provocat-o să-și spună clar gândurile. 


56 


Însă nu mă va întreba niciodată nimic, realiză Carolyn brusc. 
Dacă simt nevoia să vorbesc, o pot face, însă ea nu va începe 
niciodată o conversaţie. 

— Ba da, îi răspunse Carolyn, hotărându-se. Trebuie să fac 

ceva. Nu sunt obișnuită să stau toată ziua fară vreo treabă. ȘI 
mi-e teamă că nici ca musafiră la prânzuri nu sunt bună, adăugă 
ea, aducându-și aminte cele câteva dăţi când acceptase 
invitaţiile de la soțiile unor foști prieteni ai soțului ei, numai 
pentru a petrece câteva ore nefericite, ascultând bârfe despre 
persoane pe care nu le cunoștea și locuri în care nu fusese 
niciodată. 
__— Eu sunt bună să prepar prânzurile, spuse Hannah încet. 
Insă mă tem că trebuie să fiu de acord cu dumneavoastră în 
ceea ce privește petrecerile lor pretenţioase. Unii dintre noi pur 
și simplu nu pot suporta sporovăiala asta. 

— Beth n-a mai rezistat să ia micul dejun cu familia în 
dimineaţa asta, nu? întrebă direct Carolyn. 

Buzele lui Hannah se strânseră și lui Carolyn îi fu frică de 
faptul că îi ceruse bătrânei servitoare să treacă peste o limită 
invizibilă. 

_ — S-a obișnuit cu lucrurile de pe aici, spuse în sfârșit Hannah. 
li place aici pentru că-i pare cunoscut. 

Mai ridică o dată privirea și avu un zâmbet în ochi. 

— Mi-a spus că atunci când locuia pe Cherry Street familia, 
practic, trăia la bucătărie. 

— Care familie nu o face? răspunse Carolyn, ridicând ochii, în 
timp ce-și dădea seama de ridicolul întrebării. Nu contează. A 
fost o prostie ce-am spus. 

— N-a fost chiar o prostie. Domnul Phillip petrecea mult timp 
aici când era copil. De fapt, adăugă ea, uneori mă simt ca și 
cum l-aș fi crescut eu însămi. In orice caz a ieșit așa cum aș fi 
vrut să iasă băiatul meu, dacă aș fi avut unul. Și trebuie s-o 
spun, e plăcut să mai ai din nou un copil în bucătărie. Mai ales 
pe unul care știe deja cum se spală vasele și cum se duce 
gunoiul. 

Apoi tăcu și Carolyn se întrebă ce voia să-i spună de fapt. 

— Și Tracy? întrebă ea. Nu vine niciodată aici? 

— Numai când vrea ceva, îi replică Hannah și, deși nu era 
nimic acuzator în vocea ei, Carolyn observă că bătrâna ţinuse 


57 


ochii în vas când vorbise. Tracy este un alt fel de copil. Seamănă 
cu bunica ei, dacă mă înțelegeţi. 

— Mi-e teamă că da, răspunse Carolyn. Ea, mă rog, pare 
hotărâtă s-o facă pe Beth să se simtă ca și cum nu i-ar fi locul 
aici. 

Hannah deschise gura, apoi păru a se răzgândi. Însă o umbră i 
se lăsă în priviri și Carolyn știu că mersese prea departe. 

— N-am știut asta, spuse Hannah în final. Insă în ce o privește 
pe fetiță, cred că știu unde ar putea fi. 

Ochii i se întoarseră spre fereastră. 

Urmărind privirea lui Hannah, Carolyn se uită și ea. De-abia 
vizibil, dintre coroanele arborilor văzu inelul de marmură care 
acoperea mausoleul. 

— La mausoleu? De ce să se fi dus acolo? 

Hannah ridică din umeri. i 

— S-ar putea să nu se fi dus. Insă a fost o mică dispută la 
grajd adineauri și am observat că atunci când oamenii vor să fie 
singuri pe aici, se duc la mausoleu. 

Ochii ei îi întâlniră pe ai lui Carolyn încă o dată. _ 

— Dacă vrea să vă spună ce s-a întâmplat, o va face. Insă nu 
o forțați, doamnă Carolyn. Se străduiește să se adapteze. Lăsați- 
o doar să o facă în felul ei. 

Apoi, în timp ce Carolyn se grăbea să iasă pe ușa bucătăriei, 
Hannah se întoarse să decojească mazărea. Însă în timp ce 
muncea, se întrebă dacă le va fi vreodată permis, atât lui Beth, 
cât și lui Carolyn să se acomodeze în casa asta. Dacă era după 
Tracy, o știa, nu le va fi. 

Tracy mai degrabă ar muri. 

e 

Beth stătea singură în răcoarea care înconjura mausoleul, în 
ciuda căldurii crescânde a dimineţii. Lacrimile i se uscaseră de 
mult și-și petrecuse câteva minute citind inscripţiile de pe 
spatele fiecăruia dintre scaunele care înconjurau masa de 
marmură. Acum stătea pe marginea scaunului din marmură al 
lui Samuel Pruett Sturgess, uitându-se la satul în care crescuse. 

De aici, Westover părea aproape miniatural - ca una dintre 
machetele liniei de tren, pe care o văzuse când tatăl ei o luase 
la un spectacol în Boston anul trecut. Putea vedea liniile de tren 
înconjurând dealul, traversând râul, apoi dispărând în spatele 


58 


fabricii într-un arc larg în jurul satului, până când se pierdeau 
între dealurile îndepărtate. 

Însă fabrica era cea care o interesa cel mai mult. De unde 
stătea, vechea clădire de cărămidă era încadrată exact între 
două coloane de marmură. Orașul era în cea mai mare parte în 
stânga fabricii, însă din locul acela fabrica era exact în centru, 
sub ea. De fapt, dacă cel de-al șaptelea stâlp - cel care cândva 
era chiar în faţa scaunului lui Samuel Pruett Sturgess - nu s-ar fi 
spart, fabrica ar fi fost complet invizibilă. 

Un timp încercă să-și dea seama dacă mausoleul fusese 
construit așa cu un scop anume sau dacă, după ce fusese 
terminat, cineva observase că, dacă unul dintre stâlpi ar fi fost 
dărâmat, bătrânul domn Sturgess ar fi putut să-și privească 
fabrica din scaun. 

Lui Beth așa i se părea. 

Ca și cum masa era pentru ca toţi morţii familiei Sturgess să 
se întâlnească în jurul ei, ca și cum erau încă în viaţă și aveau 
afaceri de discutat, iar cel mai bătrân dintre ei - Samuel Pruett 
Sturgess - stătea în locul de unde putea privi întregul oraș și 
mai ales propria-i fabrică. 

Apoi, în timp ce-și închipuia că era domnul Sturgess, avu 
viziunea. 

Era o străfulgerare, ca un fel de explozie. Deodată, păru că 
fabrica luase foc. 

Prima dată se gândi că era soarele care se reflecta din 
ferestrele clădirii. 

Însă apoi își aminti că toate ferestrele erau acoperite și nu 
aveau nici urmă de sticlă. 

Acum privi fix vechea clădire, așteptând să vadă dacă nu se 
mai repeta. Însă nu se mai întâmplă nimic. 

— Beth? 

Tresărind, se întoarse și o văzu pe mama ei urcând scările de 
pe aleea dinspre casă. Repede, se lăsă să alunece din scaunul 
de marmură. 

— Draga mea, ţi-e bine? 

Beth simţi o ușoară jenă. Oare știa mama ei ce se întâmplase 
la grajd? De fapt, nu făcuse nimic. O scosese pe Patches din 
grajd. 

— Mi-e... mi-e bine, spuse ea. 


59 


Carolyn se uită cu atenţie la fetiţă. Își dădu seama după 
roșeaţa din jurul ochilor că plânsese, însă se părea că îi trecuse. 
Aplecându-se încet, Carolyn se așeză pe scaunul alăturat celui 
pe care stătea Beth, apoi oftă ușor când o boare răcoroasă îi 
învălui fruntea. 

— Hai, spuse ea, așază-te din nou. 

Apoi cobori vocea și se uită împrejur, ca și cum s-ar fi asigurat 
că nu fuseseră urmărite. 

— De fapt, muream de dorința de a sta pe unul din scaunele 
astea de când mi-a spus Phillip că nimănui nu-i este permis să 
se așeze pe ele. 

Ochii lui Beth se măriră. 

— Nu-i este permis? N-am știut. N-am vrut să... 

— Bineînţeles că n-ai vrut să faci ceva rău. Și nici n-ai făcut, 
așa că nu-ţi mai face griji. Pe de altă parte, știu perfect că nu ar 
trebui să stau pe scaunul ăsta, dar îmi place să încalc regulile. 
Oricum, al cui o fi? 

— Al soției lui, spuse Beth solemn. 

Carolyn se încruntă. 

— Nevasta cui? 

— Vrei să spui că n-ai citit? spuse Beth, de data aceasta 
râzând cu voce tare. Hai, citește. N-o să-ţi placă. 

În timp ce Carolyn se ridică și se întoarse în spatele scaunului, 
Beth o opri. 

— Deși ar trebui să-l citești pe al lui primul. 

Complet nedumerită, Carolyn studie spatele scaunului care 
conţinea cenușa lui Samuel Pruett Sturgess. În afară de data 
nașterii și a morţii, mai erau gravate în piatră fapte din viața lui, 
cel puţin cele care păreau importante. Marmura consfințea că 
fusese membru al frăției Sigma Alfa Gama, mason de gradul 
treizeci și doi, membru al consiliului episcopal, republican și tată 
a patru copii. 

După ce citi toate informațiile, ochii lui Carolyn alunecară spre 
scaunul în care stătuse. 

Inscripția de pe dos era simplă: 


SOȚIA LUI 


— Îți vine să crezi? chicoti Beth. Nici măcar numele nu este 
trecut. 


60 


Deși se chinui să se abţină, Carolyn nu putu să nu râdă. 

— Câte drepturi pentru femei, nu? Mă întreb cum trebuie să fi 
fost viaţa amărâtei ăsteia. 

— Pun pariu că mergea la trei pași în urma lui, răspunse Beth. 
Ti-l poţi imagina pe tata scriindu-ţi așa ceva pe mormânt? Apoi, 
aducându-și aminte de divorț, se înroși brusc. 

— Nu-i nimic, o asigură Carolyn. Și ai dreptate. Tatăl tău n-ar 
îndrăzni să scrie așa ceva pe mormântul meu. Și nici Phillip n-ar 
face-o. 

Strălucirea ștrengărească pe care o avusese Beth în priviri un 
moment în urmă păli, iar Carolyn își dori pentru o clipă să nu fi 
pronunţat numele lui Phillip. 

Însă acum era prea târziu. 

— Phillip te iubește foarte mult, să știi, spuse ea. 

Beth dădu din cap. 

— Știu. Este... 

Simţi că trebuie să tacă și apoi clătină din cap. 

— Putem vorbi despre altceva? 

Însă Carolyn văzu că ceea ce se întâmplase conta. Ochii lui 
Beth erau umezi și își dădu seama că fetița se lupta încă o dată 
să-și învingă nefericirea. Însă chiar atunci își aminti cuvintele 
spuse cu câteva minute înainte de Hannah. 

Fără tragere de inimă, aprobă din cap. 

— În regulă. Despre ce să vorbim? 

Beth se gândi un minut, apoi zâmbi ștrengărește. 

— Hai să nu vorbim despre nimic. Hai să facem o plimbare. 

— O plimbare, repetă Carolyn. Unde? 

— În josul dealului. Privește. Este o cărare mică acolo. O vezi? 

Beth arătă în spatele celei de-a șaptea coloane sparte. 

Ochii lui Carolyn urmăriră gestul fiicei sale și văzu ceea ce 
părea că odată fusese o cărare în josul dealului, deși ceea ce 
rămăsese era acoperit de buruieni. 

— Doamne, mormăi ea. Măcar om putea trece pe acolo? Unde 
duce? 

— Pun pariu că duce jos, la râu. Putem cobori, mamă? Te rog. 
Va fi ca înainte. 

Carolyn privi cu atenţie cărarea. Ei i se părea abruptă și 
dificilă. Apoi se întoarse spre Beth și dorinţa vie din ochii fetiţei 
o făcu să se hotărască. 

— Hai, Tarzan. Sunt în spatele tău. 


61 


În timp ce Beth, îmbrăcată în jeans și un tricou alb pe care 
Carolyn îl recunoscu ca fiind cândva al lui Alan, se avânta în 
tufișuri, îi reveni în minte o imagine. 

Fuseseră zile ca acestea și înainte, zile în care toţi trei, ea, 
Alan și Beth hoinăreau prin împrejurimi, urmărind cărările și 
aleile. Chiar și atunci tensiunea între ea și Alan fusese evidentă, 
ascunsă sub aparenţe. Acum hoinărea din nou, și iarăși se 
punea ceva la cale. 

Insă de data asta răul o năpădise pe Beth. 

De acum încolo, hotări ea, va petrece mai mult timp cu fata 
ei. Beth avea mare nevoie de ea în momentul de faţă. 

e 

Abigail ciocăni scurt la ușa închisă a dormitorului lui Tracy, 
apoi intră. Tracy stătea sprijinită de pat, cu mâinile încrucișate 
pe piept. Artificiile care o făceau să arate mai în vârstă, uneori 
nu se vedeau. Acum era exact o fată de treisprezece ani 
supărată. 

— O urăsc, spuse ea. O urăsc, o urăsc, o urăsc. O urăsc pe 
Beth și o urăsc și pe Carolyn. 

Abigail se așeză pe marginea patului și luă una din mâinile lui 
Tracy într-a sa. 

— Ura este un sentiment foarte neplăcut, pe care trebuie să 
facem tot posibilul să ni-l îndepărtăm din inimă. 

— Nu-mi pasă, bombăni Tracy. Și ele mă urăsc. 

— Nu, nu cred, interveni Abigail cu o voce spartă. Cel puţin 
Carolyn, nu. Ea pur și simplu nu te înțelege, asta-i tot. Trebuie 
să-ţi aduci aminte de unde vine, Tracy. N-a avut niciodată 
niciunul dintre privilegiile noastre și ar trebui să ne fie milă de 
ea, nu s-o urâm. Insă, bineînţeles, adăugă ea, să ne fie milă nu 
înseamnă să ne și placă. 

Tracy își ridică privirea cu o urmă de speranţă în ochi. 

— Insă tata a spus... 

— Știu exact ce a spus tatăl tău. Oi avea eu optzeci și trei de 
ani, dar nu sunt nici oarbă și nici surdă. L-am auzit pe tatăl tău 
și văd zilnic cum îl tratează femeia aia. 

— Doresc să dispară de aici. 

— O va face într-o zi, promise Abigail. Ascultă-mă bine; într-o 
bună zi, tatăl tău va înţelege că are nevoie de o femeie de 
familie bună, ca și el. Dar până atunci tot ce putem face este să 
încercăm s-o ignorăm, și pe copil la fel. 


62 


— A vrut s-o încalece pe Patches, izbucni Tracy. A scos-o din 
boxă și Patches era îngrozită. 

Abigail, care urmărise incidentul de la grajd din camera ei, nu 
spuse nimic. 

— Și petrecerea mea? începu Tracy. Fiind și Beth acolo, o să 
se ducă totul de râpă! Prietenii mei vor crede că îmi place de ea. 

— Nu și dacă nu va fi aici, spuse Abigail. Cred că va trebui să 
schimbi ziua petrecerii. Beth întotdeauna își petrece sâmbetele 
cu tatăl ei, așa că pur și simplu muţi petrecerea sâmbătă. Tu îi 
spui lui Hannah, iar eu îi spun lui Carolyn. 

Buzele ei aristocratice se arcuiră într-un zâmbet. 

— Sunt o femeie bătrână și cred că există, bineînţeles, 
posibilitatea să uit să vorbesc cu ea. 

Tracy se întinse să-și îmbrăţișeze bunica. 

— O s-o faci? întrebă ea. Chiar o să faci asta pentru mine? 

— Bineînţeles că o voi face. Pentru ce sunt făcute bunicile? 

Eliberându-se din îmbrăţișarea lui Tracy, Abigail se ridică. 

— Acum vreau să te duci jos și să vorbești cu Hannah. Și să 
nu pari prea veselă. Deși nu pun la îndoială loialitatea lui 
Hannah, uneori cred că are tendinţa să vorbească prea mult cu 
soţia tatălui tău. 

Surâzând, Tracy se dădu jos din pat și părăsi camera. 

Abigail o urmă încet și o privi cum se grăbea în hol spre 
trepte. Din spate, chiar și la vârsta asta semăna atât de mult cu 
mama ei, încât lui Abigail îi dădură lacrimile. Lorraine Kilpatrick 
Sturgess fusese femeia potrivită pentru Phillip și Abigail nu se 
împăcase niciodată cu gândul morţii ei. Și totuși, Tracy părea 
uneori aproape reîncarnarea femeii care murise dându-i naștere. 
Cu excepția ochilor. Tracy avea ochii tatălui ei, care moștenise 
culoarea albastră de la ea. Insă în rest Tracy era leită Lorraine. 

lar draga de Lorraine n-ar fi avut de-a face niciodată cu o 
femeie de teapa lui Carolyn și nici nu i-ar fi permis lui Tracy să 
aibă de-a face cu un copil ca Beth. Abigail își dădu seama că 
Tracy n-ar fi gândit niciodată altfel. 

După ce Tracy dispăru pe scări, Abigail se retrase în 
apartamentul ei. Aici, în camerele care nu se schimbaseră de 
când fusese mireasă, viaţa i se părea că era așa cum trebuia. 
Aici nu se schimbase nimic. Orice se întâmpla în lumea de afară 
nu avea nicio semnificaţie pentru ea, căci în aceste camere erau 


63 


toate portretele familiei ei și ale lui Conrad, amintiri ale 
timpurilor trecute, când familia Sturgess conducea în Westover. 

Când se va redeschide fabrica, familia Sturgess își va 
redobândi poziția cuvenită. Poate că lumea nu va lucra direct 
pentru familia ei, însă va plăti chirie. 

Aproape împotriva propriei voințe, Abigail, aruncă o privire la 
portretul soțului ei și auzi încă o dată cuvintele pe care le 
spusese atât de des în anii dinaintea morţii. 

Este un loc blestemat, însă nu trebuie demolat. Trebuie să 
rămână așa cum este, ca să ne aducă permanent aminte 
tuturor. Este blestemat, Abigail, însă este conștiința noastră. Nu 
trebuie s-o pierdem niciodată și nici să n-o schimbăm. 

Abigail îl asculta, i se făcuse milă de el, dar, într-un târziu 
înțelesese că soţul ei pur și simplu își pierduse minţile. 

Și știa exact când începuse. 

Începuse în ziua în care Conrad Junior murise și tatăl său 
refuzase să accepte că fusese un accident. 

În schimb, acuzase fabrica, insistând că într-un fel oarecare 
fabrica ceruse viaţa fiului lor. 

Apoi, în ultimii ani de viaţă, când mintea începuse să-l lase, 
făcuse o fixaţie pe o cutie cu date vechi din ultimele zile ale 
funcţionării fabricii. 

Le ținuse într-o cutie de metal în dulap și, cu cât se apropia 
mai mult de moarte, cu atât mai mult se uita peste ele și 
mormăia despre diavolul din fabrică. 

Luă cutia metalică de pe raftul din dulap și se așeză în 
scaunul ei favorit de la fereastră. Deschizând cutia, scoase cu 
grijă jurnalele vechi cu care era umplută. Paginile erau 
îngălbenite de vreme și amenințau să se sfărâme între degete. 

Încet, începu să citească. 

Erau înregistrări stranii ale lucrurilor ciudate care se 
întâmplaseră la fabrică. 

Lucruri oribile care, într-o dimineață însorită ca aceasta, 
păreau mult prea urâte pentru a le crede. 

lar Abigail nu le crezu, în ciuda fanatismului din delirul soţului 
ei. Întoarse paginile una câte una, clătinând din cap cu tristeţe, 
în timp ce se gândea la felul în care Conrad își irosise viaţa din 
cauza câtorva rânduri dintr-un jurnal vechi. 

Chiar și în ziua când murise, ceruse ca ea să-i aducă cutia 
apoi, sprijinit pe pat, se uitase peste jurnal pentru ultima dată, 


64 


cu mâinile tremurânde, în timp ce dădea paginile, murmurând 
pentru sine, ca și cum și-ar fi tălmăcit cuvintele încă o dată. 
Abigail îl privise, știind că mintea lui nu mai era în prezent, că 
plecase pe un alt tărâm. 

Într-un târziu, după-amiază, respiraţia i se schimbase brusc și 
horcăitul morţii îl cuprinsese, în timp ce inima lui obosită se 
zbătuse de câteva ori. 

Abigail îi descleștase degetele de pe jurnal, însă chiar, dacă îl 
pusese înapoi în cutie și pusese ea însăși cutia în dulap, Conrad 
se întorsese după ele, ca și cum, agățându-se pentru ultima 
dată de trecut, ar fi putut să alunge moartea și să prelungească 
ultima clipă. 

Când se întorsese la patul lui, se chinui să vorbească, 
cuvintele fiind deslușite cu greu printre horcăiturile datorate 
apei din plămâni. _ 

— Ea este acolo, șopti el într-un târziu. Incă este acolo și ne 
urăște pe toţi... Păstreaz-o acolo, Abigail. Ține-o acolo pentru 
mine... 

Apoi, strângând-o de mână, murise. De atunci, Abigail se 
gândise mult la ultimele lui cuvinte, însă de-abia acum, în timp 
ce răsfoia documentele fărâmicioase, hotărî că, orice ar fi 
încercat să spună, nu era decât delirul incoerent al unui 
muribund. 

Abigail puse jurnalele înapoi în cutie, o închise, o încuie și o 
puse înapoi pe raftul dulapului soţului ei. Apoi se duse la 
fereastră și privi peste Westover, așa cum făcuse de atâtea ori 
înainte. De cealaltă parte a orașului, tăcută și respingătoare, se 
înălța silueta fabricii de mult abandonată. 

Când ea și Phillip vor termina cu ea, va fi totuși din nou cea 
mai mândră clădire din Westover. 

Nimeni și nimic nu-i va opri. 

Nici superstiţiile nesănătoase ale lui Conrad, nici sporovăiala 
fără rost a lui Carolyn nu o vor convinge vreodată că fabrica nu 
era decât o clădire obișnuită. 

Și era pusă acolo - așa fusese întotdeauna - ca să facă bani 
pentru familia Sturgess. 

Cu siguranţă, nu era nimic nici rău sau rușinos în legătură cu 
ea. 


Hannah o privi pe Tracy cu suspiciune. 


65 


— Nu este puţin cam târziu să schimbi data unei petreceri? 

Tracy oftă teatral și-și dădu toată silinţa să se arate tot atât 
de tristă din cauza întregii situaţii, pe cât părea Hannah. 

— Bineînţeles că este, spuse ea. Insă nu pot să dau 
petrecerea fără Alison Babcock și ea nu va putea veni duminică! 
Așa că va trebui să o dăm sâmbătă în loc de duminică. 

— Și ceilalţi copii? Dacă nu pot veni ei sâmbătă? 

— Pot, minţi Tracy cu ușurință. Deja i-am anunţat și toți pot 
veni sâmbătă. Nu înţeleg de ce faci atâta caz. 

Sprâncenele lui Hannah se arcuiră sceptic. 

— Și când ai vorbit cu domnișoara Alison? Telefonul nu a 
sunat toată dimineaţa. _ 

Ochii lui Tracy se îngustară și străluciră ameninţător. In fond, 
cine se credea Hannah? Nu știa că era o simplă servitoare? 

— Am sunat-o eu. Vorbeam despre altceva și ea și-a adus 
aminte. lar între timp i-am sunat pe toţi ceilalţi copii. E bine? 

Hannah privi derivaţia telefonului cu cele două butoane care 
se aprindeau când una dintre linii era folosită. Apoi o văzu pe 
Tracy așteptând să-i conteste spusele. 

— Voi vorbi cu doamna Carolyn despre asta, spuse ea, 
hotărându-se că nu avea niciun sens să-i arate că minţise. Fata 
știa deja că fusese prinsă, dar nu-i păsa. 

— Nu va fi necesar, spuse Tracy pe un ton arogant și cu ochii 
strălucind victorioși. Va vorbi bunica. Și dacă bunica spune că 
este în ordine să schimb data pentru sâmbătă, atunci așa este. 

— Ascultă, începu Hannah, însă cuvintele îi fură curmate 
brusc de un strigăt venit de afară. 

Întorcându-se, Hannah se uită pe fereastră în dimineaţa 
strălucitoare. 

Beth fugea pe iarbă, cu fața palidă și părul în vânt. 

— Hannah! strigă fetița. Hannah! Domnule Smithers! Veniţi 
repede! | s-a întâmplat ceva mamei. 


66 


e Capitolul 6 


Carolyn deschise ochii și pentru o clipă crezu că era în 
cămăruţa ei din casa de pe Cherry Street. Însă era imposibil. 
Fusese pe o cărare mai jos de Hilltop, coborând cu Beth. Și 
apoi... 

Apoi, ce? Căută detalii în minte și, pe când își scormonea 
memoria, își fixă ochii în tavanul cămăruţei. 

Era o cameră de spital, zugrăvită în verdele-deschis în care 
fusese zugrăvită și casa din Cherry Street. 

Un verde de spital, îl numise întotdeauna Beth, iar acum 
Carolyn trebui să admită că avusese dreptate. 

Ceva îi veni în minte. 

Leșinase. 

Fuseseră pe cărarea care cobora de la mausoleu și apoi se 
întorseseră spre stânga, pe o potecă îngustă. După câţiva metri 
ajunseseră într-o poieniţă și, în timp ce Beth cerceta locul, 
Carolyn se așezase să se odihnească. 

Se uitase peste sat, bucurându-se de priveliște, iar apoi, 
treptat, începuse să observe ceva la marginea îndepărtată a 
satului. | se păruse că i se strecura încet în suflet, însă apoi, 
când devenise conștientă de asta, se surprinsese privind fabrica. 

Ardea. 

Nori de fum se ridicau din ea și flăcările străluceau la ferestre. 

Și chiar dacă o despărțea de ea întregul sat, auzi niște ţipete, 
ca și cum mai mulţi oameni fuseseră prinși înăuntru. 

Amintirile păreau să se șteargă și Carolyn se luptă să le 
fixeze. 

Se luptă. 

Asta făcuse. 

Se luptase să se ridice și s-o strige pe Beth, apoi întregul cer 
păruse să se întunece, ca și cum fumul l-ar fi acoperit. 

Se simţi obosită. 

După aceea auzi numai câteva frânturi. 

Beth strigând-o, implorând-o să se ridice. 

Apoi faţa lui Hannah, îngrijorată, aplecată asupra ei. 

Cum ajunsese Hannah acolo? 

Apoi mâini care o ridicau și o cărau. 


67 


lar acum era în spital. 

Pentru prima dată de când se trezise, încercă să se miște. Și 
imediat simţi o apăsare caldă pe mână. 

— Nu te mișca, draga mea. 

La sunetul neașteptat al vocii, amintirile i se stinseră din 
minte. 

Era vocea lui Phillip. De ce nu fusese conștientă că era și el 
aici? Îi ţinuse mâna tot timpul? Întoarse încet capul și îl văzu 
stând pe pat, cu ochii albaștri umbriţi de îngrijorare. 

— Phillip? Cum... cum am ajuns aici? Ce s-a întâmplat? 

— Ai leșinat. Hannah și Ben au reușit să te aducă în casă, iar 
apoi te-au instalat aici. 

— Hannah și Ben? repetă Carolyn. Cum au făcut-o? 

— l-ai ajutat. Erai pe jumătate conștientă și tot vorbeai despre 
un foc. Spuneau că păreai să te gândești la un incendiu sau la 
ceva asemănător. 

Carolyn se încruntă. 

— Nu... nu, era altceva. 

Mâna ei o strânse pe a lui Phillip. 

— Era fabrica. Am văzut fabrica arzând. 

— Fabrica? Despre ce Dumnezeu vorbești? 

Carolyn ezită. Acum, când se gândea, părea mai mult o 
amintire dintr-un vis, despre ceva care se întâmplase în 
realitate. 

— Nu... nu știu. Totul era atât de ciudat. 

Vocea i se stinse și se uită prin cameră. 

— Unde-i Beth? 

— Afară, îi răspunse Phillip. O aduc imediat. 

Un moment mai târziu, fiica ei apăru lângă pat, cu ochii măriţi 
de îngrijorare. 

— Mamă? Eşti bine? Mi-a... mi-a fost frica... 

— Că am murit? chicoti Carolyn, încercând să dea vocii ei o 
putere pe care nu o avea. Încă nu. Bătrâna ta mamă mai are 
câţiva ani de trăit. 

Zâmbi și se trase mai sus pe patul de spital. 

— Însă dă-mi voie să-ţi spun că, dacă asta este părerea ta 
despre o mică excursie distractivă, poţi să-ţi iei pe altcineva 
data viitoare. 

Sprâncenele lui Phillip se arcuiră și bărbatul îi făcu cu ochiul 
lui Beth. 


68 


— Este evident că se simte mai bine. Din vina ta. 

Carolyn își luă o expresie de indignare prefăcută. 

— Ei bine, doar nu te aștepți să iau vina asupra mea, nu? Eu 
sunt cea care este în spital. Singurul lucru pe care îl puteţi face 
este să scoateţi sunete compătimitoare și să-mi spuneți că n-a 
fost vina mea. Bine? adăugă ea, întorcându-se spre fiica ei. 

— A, sigur, îi răspunse Beth, dând solemn din cap. Tu doar 
stăteai acolo și te uitai la mine, așa că m-am gândit: n-ar fi 
nostim s-o fac pe mama să leșine? Și ai căzut pe loc. 

— Vezi? îl întrebă Carolyn pe Phillip. Asta-i genul de copil pe 
care visează să-l aibă orice mamă. 

Apoi expresia îi deveni serioasă. 

— Beth, ai văzut ceva? Chiar înainte să leșin, ai văzut ceva 
jos, în sat? 

Beth se încruntă, nesigură. 

— Ce anume? 

— Ei bine, a fost ceva, spuse Carolyn. Aș putea să jur că am 
văzut fabrica arzând. Tu n-ai văzut nimic asemănător? 

Beth clătină din cap, apoi brusc își aminti ce se întâmplase 
sus, la mausoleu, înainte să vină mama ei. Pentru o clipă, în 
timp ce stătuse în scaunul de marmură, văzuse ceva 
asemănător. Însă, înainte să le poată spune, ușa se deschise și 
un doctor intră în cameră. 

Phillip se ridică imediat în picioare, dar doctorul îi făcu semn 
să se așeze înapoi pe scaun, și se întoarse spre Carolyn, cu un 
zâmbet în colțul gurii. 

— Doamnă Sturgess, întrebă el, nu există nicio posibilitate ca 
dumneavoastră și fiica dumneavoastră să fi fost în dimineața 
asta la vânătoare de iepuri, nu? 

Carolyn clipi. Vânătoare de iepuri? Despre ce Dumnezeu 
vorbea? 

— Pentru că dacă ați fost, vânătoarea a fost un succes. Aţi 
ucis un iepure. Sau, dacă n-aţi făcut-o încă, sunt gata să vă 
asigur că o veţi face. 

Carolyn îl fixă pe doctor și, încet, începu să se facă lumină. 

— Vreţi să spuneţi că sunt însărcinată? 

— Vă felicit. Și pe dumneavoastră, domnule Sturgess. 

Ochii săi îl fixară pe doctor și apoi se mutară încet spre soţia 
sa. 

— Un copil? întrebă el. Tu și cu mine vom avea un copil? 


69 


Carolyn aprobă din cap, simțindu-se deodată aproape 
prostește de fericită. 

— Asta spune dânsul, zise ea, râzând în continuare. Știi - 
creaturile acelea mici și firave, cu zece degete mici la mâini și 
zece la picioare? Care te ţin treaz noaptea? Despre asta 
vorbește. 

Phillip era perplex și izbucnirea de fericire a lui Carolyn fu 
deodată schimbată în frică. Dar dacă el... 

Însă apoi braţele lui o înconjurară și o ţinură strâns. 

— Cine se gândea - vreau să spun că eu nu m-am gândit - 
nici măcar n-am vorbit vreodată despre asta! 

Deodată se îndreptă și fruntea i se încreţi a îngrijorare. 

— Draga mea, tu ești de acord? 

Carolyn îl strânse cu putere. 

— Bineînţeles că sunt de acord. Nu mă pot gândi ce altceva 
aș putea face. 

În timp ce Carolyn și Phillip se priveau fericiţi, niciunul dintre 
ei nu o văzu pe Beth ieșind în tăcere din cameră. 

e 

Un copil. 

Nu se gândise până atunci că mama ei și unchiul Phillip 
puteau să aibă un copil, și în timp ce părăsi micul spital din 
Westover, mergând încet pe Prospect Street, cu privirea fixată 
la asfaltul dinaintea ei, nu știa ce să mai creadă. 

Era deja destul de rău că trebuia să trăiască la Hilltop. Ce se 
va întâmpla când va exista și un bebeluș? 

Mama ei își va petrece tot timpul cu bebelușul și nu va mai 
avea timp pentru ea. 

Ceea ce nu era cinstit iar Beth o știa. 

De fapt, dacă se gândea mai bine, știa că dintotdeauna își 
dorise să aibă un frăţior sau o surioară, nu conta. Insă după ce 
părinţii ei divorțaseră, renunţțase la idee. lar după aceea, când 
Carolyn se măritase cu Phillip Sturgess, nu se gândise niciodată 
că mama ei ar putea avea un alt copil. 

Ceea ce era o prostie, de fapt. În fond, mulţi copii din 
Westover aveau fraţi și surori vitrege. De ce n-ar avea și ea? 

Cu cât se gândea mai bine, cu atât îi plăcea mai mult ideea. 

Deodată se simţi mai bine și își ridică privirea, văzând că 
mersese aproape patru cvartale. În următorul era fabrica, 
neagră și înfricoșătoare în soarele amiezii. 


70 


Beth o privi câteva minute, întrebându-se ce se întâmpla cu 
marea clădire care îi făcuse dintotdeauna pe prietenii ei, mai 
ales pe băieţi, să se întrebe ce putea fi înăuntru și mai ales să se 
întrebe ce i se întâmplase cu adevărat băiatului - fratele 
unchiului Phillip - care murise acolo cu mult timp înainte chiar 
ca el să se fi născut. 

Pentru ea era doar o clădire urâtă. 

Sau, oricum, fusese până în dimineaţa aceea. 

începu să meargă din nou, apropiindu- se de clădire și 
încercând să-și imagineze ce putuse să reflecte soarele. Însă nu 
părea să fie nimic. 

Ferestrele erau acoperite cu scânduri, la fel ca și ușile masive 
de la capul unei scări scurte, la fațadă. 

Insă ea văzuse ceva în acea dimineaţă, ca și mama ei, de 
altfel. 

Mama ei spusese că arăta ca și cum clădirea ar fi fost 
cuprinsă de flăcări. 

Păși înapoi, dându-și capul pe spate și urmărind linia 
acoperișului. In timp ce ajunse la marginea trotuarului, se lovi 
de o mașină. 

Mașina tatălui ei. 

Insă biroul tatălui ei era la câteva cvartale mai departe. De ce 
era mașina lui aici? Se uită pe stradă, însă nu văzu nimic. 

Zăpăcită, se mai uită o dată la fabrică. 

Putea fi tatăl ei înăuntru? 

Mări pasul și inspectă cu atenţie scândurile bătute peste ușa 
de la intrare. Toate erau fixate în cuie și nu vedea cum s-ar fi 
putut intra. 

Și totuși, pe când stătea acolo, aproape că simţea că fabrica 
nu era goală. 

Tatăl ei trebuia să fie înăuntru. 

Cobori treptele și se întoarse spre River Road. Știa că pe acea 
parte a clădirii mai era o altă ușă - o ușă mare, metalică și care 
avea un lacăt. De când avusese șase ani, în fiecare săptămână, 
cel puţin unul dintre copiii pe care îi știa venise să verifice, 
sperând întotdeauna că poate de data aceea cineva lăsase 
lacătul deschis. 

Ajunse la colțul clădirii și privi în lungul zidului de cărămidă. 

La jumătatea distanţei până la șinele de tren, văzu că ușa era 
deschisă. 


71 


O rupse la fugă și o clipă mai târziu rămase în ușă, scrutând 
interiorul întunecat al fabricii abandonate. 

Liniștea clădirii părea că o învăluie și Beth simţi cum o 
cuprindea frica. 

Apoi începu să simtă altceva. 

Încă o dată, avu ciudata certitudine că fabrica nu era goală. 

— Tată? strigă ea încet, pășind pe ușă. Eşti aici? 

Simţi un fior pe șira spinării și văzu deodată că îi tremurau 
genunchii. 

Apoi, în timp ce asculta liniștea, auzi ceva. 

Era un fâșâit venit de sus. 

Beth înghetță, cu inima bătându-i puternic. 

Acum îl auzi din nou. 

Privi în sus. 

Cu o bătaie bruscă a aripilor, un porumbel zbură de pe una 
din grinzi, se învârti, apoi ieși prin spaţiul dintre scândurile care 
acopereau una din ferestre. 

Beth rămase pe loc, așteptând să i se calmeze bătăile inimii. 

În timp ce se uita împrejur, ochii i se fixară pe capul scărilor 
de la căpătui îndepărtat al clădirii. 

El era jos. De aceea n-o auzise. Era la subsol. 

Hotărâtă, porni să traverseze marele spaţiu gol al clădirii. 
Când ajunse la jumătatea podelei, se simţi brusc expusă și simţi 
nevoia să fugă. 

Însă nu avea de ce să-i fie frică. Nu era nimic în fabrică, în 
afară de ea și niște păsări. 

lar la subsol, tatăl ei. 

În scurt timp care i se păru însă o eternitate, ajunse în capul 
scărilor și scrută nesigură întunericul de dedesubt. 

Propria ei umbră cobora înaintea ei pe trepte și doar o dâră 
de lumină venea din casa scărilor, luminând partea cea mai 
apropiată a marelui subsol. 

— Tăticule? șopti Beth. 

Însă sunetul era atât de slab, încât chiar și ea de-abia îl auzi. 

Dar mai era ceva care se suprapunea vocii ei. 

Un alt sunet, mai slab decât propria ei voce, venind de 
undeva. 

Ceva care se mișca în întuneric. 


72 


Încă o dată inima lui Beth începu să bată puternic, însă fata 
rămase pe loc, reprimându-și panica ce amenința să o 
copleșească. 

În cele din urmă, când nu mai auzi nimic, cobori încet pe 
scări, până când puse piciorul pe podeaua subsolului. 

Ascultă și, după o clipă, în timp ce întunericul începea să o 
înconjoare, zgomotul se repetă. 

O cuprinse panica. Toate instinctele îi spuneau să fugă, s-o 
zbughească înapoi pe scări afară, la lumina zilei. Însă când 
încercă să se miște, picioarele refuzară să o asculte și rămase 
unde era, paralizată. 

Zgomotul se auzi încă o dată. De data aceasta, deși era slab, 
lui Beth i se păru că deslușește un cuvânt. 

— Beeeeth... 

Numele ei. Ca și cum cineva ar fi strigat-o. 

— Tati? șopti din nou. Tati, tu ești? 

O altă tăcere și Beth se forţă încă o dată să privească în 
întunericul care o înconjura. 

La distanţă, de-abia vizibilă, i se păru că vede licărirea unei 
lumini. 

Apoi îngheţă, vocea dispărându-i, în timp ce sunetul se auzi 
din nou, ca un crivăţ printre copaci. 

— Aaaaammmyyyyy... 

Beth privi înfricoșată în întuneric câteva secunde. Apoi, fiindcă 
zgomotul nu se repetă, frica începu să-i scadă. Cel puţin putea 
vorbi din nou, chiar dacă vocea îi tremura. 

— Este cineva acolo? 

La mare distanţă, lumina licări din nou și auzi altceva. 

Pași apropiindu-se din întuneric. 

Secundele treceau și lumina luci mai aproape. Și încă o dată 
vocea șoptită, de-abia auzită, o învălui. 

— Aaaammyyy... 

— Tati? strigă Beth din nou, frica revenindu-i. Tati, tu ești? 

Lumina nu se mai mișcă și pentru o clipă Beth simţi cum 
creștea în ea un val de frică. Dacă nu era tatăl ei? Dacă era 
altcineva? 

Apoi, în sfârșit, îl auzi. 

— Beth, draga mea, ce faci aici? 

Beth fugi spre lumină și se aruncă în brațele tatălui ei. 


73 


— Tăticule! Am... pentru o clipă, mi-a fost frică să nu fie 
altcineva! 

— Draga mea! Ce faci? o întrebă Alan din nou. 

Se eliberă din strânsoarea fiicei lui, apoi o conduse spre scări. 

— Mă întorceam pe jos de la spital și ţi-am văzut mașina, 
începu Beth, cu vocea încă tremurândă. 

Însă Alan o întrerupse. 

— Spital? Ce-ai făcut la spital? 

Ochii lui Beth se făcură mari în întuneric și, pentru o clipă, se 
întrebă ce ar trebui să spună. Însă înainte să se poată hotărî, îi 
spuse adevărul. 

— E vorba de mama. Am fost să ne plimbăm și deodată a 
leșinat. O să aibă un copil. 

Se lăsă tăcerea și apoi Alan spuse încet: 

— Ce vorbești? În sfârșit, ţi s-a împlinit dorinţa. 

Erau la capătul scărilor și el stinse lumina. În lumina filtrată 
care venea de pe scară, privi faţa fiicei sale. Dar, în loc de 
fericirea pe care se așteptase să o vadă, era altceva. 

— Hei! Întotdeauna ai vrut un frăţior sau o surioară. Nu ești 
fericită acum că mama ta a rămas însărcinată? 

Beth ezită, apoi păru că se trezește din visare. Dar când vorbi, 
nu se uită la el. În schimb, ochii ei se fixară într-un loc întunecos 
de lângă scări. 

— Cred... cred că-mi pare bine, spuse ea, însă Alan era sigur 
că nu se gândea la ce spusese. 

— Beth? o întrebă. Draga mea, s-a întâmplat ceva? 

Beth clătină din cap nesigură. 

— Nu știu. Cred... mi s-a părut că am auzit ceva... 

— Aici jos? 

Alan începu să urce scările și Beth îl urmă îndeaproape. 

— nf, Era ca o... voce. Numai că nu era reală, de- 
adevăratelea, știi? 

— Nu, chicoti Alan. Nu știu. Probabil că era un șoarece sau 
așa ceva. 

Beth se opri clătinând din cap și se întoarse să mai scruteze o 
dată întunericul din subsol. 

Apoi, foarte slab, auzi zgomotul din nou. 

O trecu un fior și se concentră, ciulindu-și urechile. 

— Nu-l auzi, tată? întrebă ea. Nu-l auzi deloc? 

Alan se opri și se întoarse. 


74 


În ultima oră auzise tot felul de zgomote în subsolul fabricii. 

Șoarecii îi fugiseră din cale în timp ce cerceta fundaţia și cel 
puţin o dată un șarpe îi trecu peste mână. De data aceea auzi 
clar geamătul înăbușit de frică. Acum ascultă din nou, dar nu 
auzi nimic. 

Dar Beth încă ezita, încruntându-se tare. 

Fusese acolo. Ştia că fusese. 

Fusese o voce care o striga. 

De ce nu putea tatăl ei s-o audă? 

Și apoi, încet, își dădu seama care era răspunsul. 

El nu putea s-o audă pentru că nu trebuia. 

Vocea o chema doar pe ea. 

O trecu un fior și simţi pe piele ceva care parcă se târa. 

Ştia că avea dreptate. 

În întunericul subsolului, ceva apăruse și o atinsese. 

Ceva în întuneric o voia. 

Nu avea idee ce era în subsol, și o parte din ea spera să nu 
afle niciodată. Însă o altă parte a ei simţea o ușoară undă de 
curiozitate. Acea parte a ei, voia într-adevăr să se întoarcă, să 
se cufunde din nou în întuneric și să descopere ce era acolo. 

Ezită, luptându-se cu acea parte a ei care voia să se întoarcă 
în beznă. Însă momentul trecuse. 

Tatăl ei se întorcea deja, urcând scările. 

Îl urmă, picioarele ducând-o greu, cu mintea plină de 
amintirea a ceea ce se întâmplase. 

Acolo era ceva, ceva care o dorea. 

Ceva care o înfiora până în adâncul sufletului. 

Se grăbi în sus pe scări după tatăl ei, prinzându-l din urmă la 
jumătatea marii clădiri goale. 

— Uită-te bine la ea, îl auzi ea spunând, chiar înainte să iasă 
afară în lumina soarelui. Nu va mai arăta așa multă vreme. 

Beth își ridică privirea către tatăl ei. 

— Nu? Cum așa? 

Alan zâmbi fericit. 

— Mama ta nu ţi-a spus? 

Beth se încruntă. 

— Ce să-mi spună? 

— Vom redeschide locul ăsta. Începând de mâine, vom face 
pereţi despărțitori, vom reface iluminarea naturală din tavan, 


75 


vom tencui și până la sfârșitul verii se va deschide și va 
funcţiona din nou. Îl transformăm într-un supermarket. 

Beth se întoarse și se uită înapoi în hăul semi-întunecos al 
clădirii. 

Încercă să-și imagineze în caverna întunecoasă ceea ce 
tocmai îi spusese tatăl ei, însă nu putu. 

În loc de asta, mintea ei fu prinsă de vocea pe care o auzise în 
subsol și dintr-o parte ascunsă a ființei ei, pe care n-o putea 
defini, izvoriî ceva teribil. Atunci înțelese că ce spunea tatăl ei 
era o greșeală. 

Nu trebuia să schimbe fabrica. Niciodată. 

Pentru un motiv pe care încă nu-l pricepea, fabrica trebuia să 
rămână așa cum era. 

Abandonată și goală. 

Dar nu era cu adevărat goală. 

În subsol, undeva sub trepte, exista ceva care trăia. 


76 


e Capitolul 7 


— Mi-e bine, insistă Carolyn Sturgess, privindu-și soţul 
drăgăstos, însă cu o undă de supărare. E ridicol, zău așa. 

Phillip se aplecă puţin ca să-i aranjeze una din perne și o 
sărută pe frunte. 

— Nu e deloc ridicol. Ai auzit ce-a spus doctorul Blanchard. 

— Bineînţeles că am auzit ce a zis, bombăni Carolyn. A spus 
că ar trebui să mă odihnesc, ceea ce chiar vreau să fac. Și sunt 
gata să admit că probabil, n-ar fi trebuit să hoinăresc prin 
tufișuri, în starea asta. Dar n-am știut care este această stare, 
nu? 

— Nu, n-ai știut, fu de acord Phillip. Însă acum știi și vreau să 
văd că nu te opui indicaţiilor medicului. 

Carolyn aruncă o privire împrejurul marelui dormitor și se 
întrebă în treacăt dacă Phillip chiar voia să zacă acolo în 
următoarele șapte luni, obligând-o pe Hannah să-i care 
mâncarea pe scări de trei ori pe zi. Însă, bineînţeles, își dădu 
seama că nu voia deloc așa ceva. 

Le va aduce el însuși. 

Și o ambulanţă care s-o transporte acasă de la spital. Și asta 
era, de asemenea, tipic pentru Phillip. 

S-ar fi simţit în stare să iasă din spital, să se suie în mașină și 
să conducă până acasă, însă Phillip insistase pentru un scaun cu 
rotile și o ambulanţă, și fusese mult mai simplu să se supună 
decât să se contrazică cu el. 

Odată ajunși la Hilltop, și-ar fi dorit totuși, să se fi contrazis, 
pentru că acolo era Alan, care tocmai pleca după ce o adusese 
pe Beth acasă. 

Expresia de îngrijorare de pe faţa lui făcu loc uneia de 
amuzament după ce o văzu, iar ea se așteptă să facă o aluzie la 
Camille sau La răscruce de vânturi. Faptul că el se rezumase la 
o sprânceană ridicată nu o făcu să se simtă mai puţin prost. 

Acum se uită la Phillip și clătină din cap. 

— N-o voi face, să știi. Nu poți să stai și să mă păzești de-a 
lungul întregii sarcini. Imediat după ce-o să te întorci cu spatele, 
o să mă ridic sa-mi văd de treburi. A fost doar un leșin. Chiar și 
doctorul Blanchard a zis că n-am fost în pericol să pierd copilul. 


77 


— Nu vom mai risca în niciun fel, protestă Phillip, însă Carolyn 
nu îl lăsă să termine. 

— Nu intenţionez să risc în niciun fel, insistă ea. Dacă aș fi 
știut că sunt gravidă, n-aș fi mers cu Beth. 

Apoi își îngustă ochii cu o răutate prefăcută. 

— Sau vrei să spui că sunt prea bătrână ca să mai fac un 
copil? 

Phillip se înroși. 

— N-am vrut să spun... 

— Bineînţeles că n-ai vrut, îl întrerupse Carolyn, nemaiputând 
să-și ţină râsul. Totul este caraghios, dragul meu. Incep să mă 
simt de parcă aș fi distribuită într-un film sau așa ceva. Mă tot 
aștept să folosești fraze de genul „în vederile familiei” sau să te 
referi la „condiţia mea delicată”. Totul este atât de victorian, 
zău dacă nu. 

— Cred că ar trebui să ne așteptăm să simţi și tu în felul ăsta, 
spuse o altă voce și Carolyn își ridică privirea, văzând-o pe 
Abigail Sturgess stând în ușă. Însă după ce i s-a întâmplat dragei 
noastre Lorraine, nu poţi cu adevărat să-l acuzi pe Phillip că este 
îngrijorat, nu? 

Gura lui Carolyn se strânse de furie și văzu tristeţea care se 
așternu pe faţa lui Phillip. Îl privi și-i luă mâna într-a ei. 

— Știu că ești îngrijorată pentru mine, Abigail, spuse ea încet. 
Însă nu am deloc de gând să pierd copilul sau să mor la naștere. 

— Bineînţeles că nu, rosti Abigail, buzele ei subţiri arcuindu-se 
într-un zâmbet rece. Și nu trebuie să-ţi faci griji pentru nimic. Mă 
voi ocupa ca totul în casă să meargă exact așa cum trebuie. 

Pentru o clipă ochii celor două femei se întâlniră, apoi Carolyn 
oftă și se întinse pe perne. 

— Sunt sigură că o vei face, Abigail, spuse ea moale. Sunt 
convinsă că vei conduce totul exact așa cum ar fi dorit Lorraine. 

Prin ochii aproape închiși, o văzu pe bătrână privind-o și se 
simţi o clipă ca un șoarece privit de o cobră încolăcită. Apoi, 
însă, aparent satisfăcută pentru moment, Abigail se întoarse și 
ieși ţanţoșă din cameră. Numai când Carolyn fu sigură că nu o 
mai auzea vorbi din nou. 

— Îmi pare rău, Phillip. N-ar fi trebuit să vorbesc despre 
Lorraine. 

Fruntea soțului ei se încreţi în semn de înţelegere. 


78 


— Ea a pomenit de Lorraine, nu tu. Acum odihnește-te puţin și 
nu-ţi face griji pentru nimic. Promiţi? 

— Promit. Dar și tu trebuie să-mi promiţi că n-o să mă 
dădăcești. Hannah este în stare s-o facă perfect. 

Ca pentru a-i demonstra spusele, bătrâna servitoare deschise 
ușa cu cotul, apoi intră în cameră cu un vas cu ceai pe o 
măsuţă. 

— Vezi? întrebă Carolyn și apoi se ridică în șezut, în timp ce 
Hannah îi așeza măsuța pe pat. Mulţumesc, Hannah. Dar, te rog, 
nu începe să mă tratezi ca pe un bolnav. 

— Cine spune că sunteţi bolnavă? replică Hannah. Să fii 
gravidă și să fii bolnavă sunt două lucruri diferite, în ciuda a ce 
gândesc unii. Insă o cană bună de ceai nu face rău nimănui. 

Turnă în două cești și îi întinse una lui Phillip. 

— Și în privinţa petrecerii domnișoarei Tracy, nu vreau să vă 
faceţi vreo grijă. Pot avea grijă de toate. Deși trebuie să spun, 
adăugă ea, neîncercând să-și ascundă iritarea din voce, că 
schimbarea făcută pentru sâmbătă în loc de duminică nu-mi va 
face viaţa mai ușoară. 

— S-o schimbe? întrebă Carolyn. Hannah, despre ce 
Dumnezeu vorbești? 

Hannah se uită lung la Carolyn câteva clipe, apoi ochii i se 
îngustară ușor. 

— Vreţi să spuneţi că doamna Sturgess nu v-a spus nimic 
despre asta? 

— Nu mi-a spus, îi răspunse Carolyn. 

— Insă domnișoara Tracy a spus... începu Hannah, după care 
tăcu brusc, ţinând buzele strânse. 

— Ce a spus, Hannah? o presă Phillip. Totul e în ordine. Ce-a 
zis Tracy? 

— Nu-mi place să port vorba, murmură Hannah. 

Iși făcu de lucru la cuvertura care era deja perfect aranjată. 

Phillip deschise gura să vorbească, însă Carolyn îl opri, 
strângându-l de mână. 

— Hannah, faptul că ne spui despre o schimbare în planurile 
de petrecere a lui Tracy nu poate fi numită bârfă. la zi, ce-i cu 
schimbarea datei petrecerii de duminică pe sâmbătă? 

Hannah ezită, apoi îi repetă ce îi zisese Tracy în bucătărie în 
cursul dimineţii. 


79 


— Mi-a spus că doamna Sturgess va vorbi cu dumneavoastră, 
spuse ea în final. O fi uitat, cu toată agitația asta. Dacă nu mai 
aveţi treabă cu mine, m-aș întoarce la bucătărie. 

leși rapid din cameră. Nici Carolyn și nici Phillip nu spuseseră 
nimic câteva clipe. Într-un târziu Phillip vorbi. 

— Ţi-a spus mama despre schimbarea datei petrecerii? 

— Nu, nu mi-a spus. 

— Ei bine, cred că a existat un motiv pentru o asemenea 
schimbare, începu Phillip, însă tăcu când Carolyn împinse 
măsuta la piciorul patului și trase cuvertura. 

— A existat, fu ea de acord, dându-și picioarele jos din pat și 
ridicându-se tremurând. Și intenţionez să pun lucrurile la punct 
chiar acum. 

Phillip își puse ceașca de ceai pe măsuţă și se ridică să-și 
susțină soţia. 

— Hei, ușurel. Orice ar fi, poate aștepta. Lasă-mă pe mine să 
mă ocup de asta. 

— Dar e un lucru care nu poate aștepta, insistă Carolyn. ȘI 
trebuie să-l rezolv eu însămi. 

Începu să-și tragă rochia, apoi întâlni privirea soţului ei. 

— Nu-ţi dai seama? Există un motiv foarte simplu pentru care 
au schimbat data petrecerii și pentru care Abigail nu mi-a spus. 
Sunt sigură că sâmbătă dimineaţa, după ce Beth va pleca să-și 
petreacă ziua cu Alan, petrecerea va avea loc. Ochii lui Carolyn 
străluciră de furie și buzele i se strâmbară într-o imitație a 
zâmbetului infatuat al lui Abigail. 

— Parc-o aud: „Ah! Carolyn dragă, nu ţi-am spus? Petrecerea 
lui Tracy va fi astăzi. Ce păcat că Beth va lipsi”. Numai că nu se 
va întâmpla așa. 

— Doar nu te gândești... 

— Ba bineînțeles că mă gândesc, Phillip. Și dacă te gândești și 
tu, îţi vei da seama că am dreptate. Tracy nu o vrea pe Beth la 
petrecerea sa. Abigail a găsit o cale de a-i da lui Tracy ce-și 
dorește. 

Acum ochii lui Phillip străluceau de furie. Lucrurile au mers 
prea departe. 

Se întoarse și se îndreptă spre ieșire, însă Carolyn îl opri. 

— Nu, Phillip. Trebuie s-o fac eu însămi. Ceea ce se întâmplă 
în casa asta este între Abigail și mine și nu mă pot ascunde în 


80 


spatele tău. Abigail ar vedea-o ca pe o slăbiciune și mă va uri și 
mai mult decât o face. 

— Și Tracy? Nu e și ea părtașă? 

— Tracy este manevrată de mama ta. Nu-i voi spune niciun 
cuvânt despre asta. O voi lăsa pe Abigail s-o facă. 

Phillip zâmbi. 

— Va fi prima data după ani de zile când mama va trebui să-și 
retragă promisiunea făcută lui Tracy. Poate că va fi mai bine 
pentru amândouă. Insă ești sigură că nu vrei să mă ocup eu? 
adăugă el cu o voce neliniștită. N-ar trebui să fii în pat? 

— Îmi va fi bine, îi promise Carolyn. 

Legându-și strâns cordonul rochiei în jurul taliei, îl lăsă pe 
Phillip singur în dormitor. 

e 

Carolyn o găsi pe Abigail în bibliotecă, stând nemișcată într- 
un scaun la fereastră, cu o carte deschisă în poală. Bătrâna 
aruncă o privire în sus, dar apoi, surprinsă, puse deoparte 
cartea. 

— Carolyn, spuse ea. N-ar trebui să fii în pat? 

— Poate că ar trebui, îi răspunse Carolyn. Insă acum mi-e 
teamă că trebuie să avem o mică discuție, Abigail. 

Pentru prima dată din câte își amintea, Carolyn văzu o undă 
de nesiguranță în ochii bătrânei. 

— Sunt sigură că, orice ar fi, poate aştepta, începu Abigail. 

— Nu, nu poate, spuse Carolyn încet. 

Inchise ușa în spatele ei, apoi traversă camera și se apropie 
de scaunul de vizavi de soacra sa. 

— Vom vorbi chiar acum, Abigail. 

— Foarte bine, spuse Abigail. 

Vocea îi era rece, însă ochii îi luceau neliniștiţi în direcţia ușii 
închise. 

— Și despre ce ai vrea să vorbim? Despre vreme? Pare o 
după-amiază frumoasă. 

— Suficient de frumoasă pentru o aniversare, o întrerupse 
Carolyn, ștergându-i zâmbetul bătrânei. Sper să rămână așa 
până duminică, nu? 

Ochii lui Abigail se măriră pentru o secundă, apoi se controlă. 

— Voiam să-ţi vorbesc despre asta, spuse ea. Dar, bineînţeles, 
după ce s-a întâmplat n-am vrut să te îngrijorez cu ceva atât de 
neînsemnat. 


81 


— Neînsemnat cred că nu este cuvântul potrivit, spuse 
Carolyn meditativ, lăsându-și privirea să alunece prin cameră. 

Știa că Abigail era în defensivă. 

— Sunt sigură că nu știu despre ce vorbești, îi replică Abigail, 
însă agitația o trăda. 

— lar eu sunt sigură că știi. 

Ochii lui Carolyn se întoarseră spre bătrâna care stătea 
țeapănă în fotoliu. 

— Abigail, toate astea trebuie să înceteze. Știu ce crezi 
despre mine și știu ce crezi despre Beth. Sunt însă măritată cu 
Phillip și asta nu se va schimba. De asemenea, sunt mama 
vitregă a lui Tracy și mi-ar plăcea să existe o relaţie bună pentru 
amândouă, atât pentru ea, cât și pentru mine. Aș aprecia dacă 
nu te-ai mai amesteca. 

Abigail mimă în mod expert uluirea. 

— Carolyn, habar n-am despre ce este vorba și aș vrea să-mi 
explici. Orice s-a întâmplat, sunt convinsă că putem îndrepta. 
Ce-ar fi să începi cu începutul... 

— Nu, Abigail. Deja am avut grijă de asta. Tocmai am fost în 
bucătărie, unde i-am spus lui Hannah că petrecerea lui Tracy va 
fi duminică după-amiază, așa cum a fost plănuită. Nu cred că o 
va deranja pe Tracy să-și cheme din nou toţi prietenii. 

Carolyn văzu furia rece din ochii bătrânei, pe care Abigail nici 
măcar nu mai încerca să o ascundă. 

— Numai că Tracy nu-i va mai chema, șuieră Abigail. Faptul 
că am uitat să-ţi spun despre schimbare este greșeala mea. Nu 
există niciun motiv pentru care Tracy să sufere. Toate planurile 
sunt făcute și Hannah are totul sub control. Chiar nu văd 
problema. 

— Problema este că Beth va fi cu tatăl ei sâmbătă după- 
amiază, la fel ca întotdeauna. Un lucru de care și tu și Tracy 
sunteţi perfect conștiente. 

— Suntem? replică Abigail, potolindu-și vocea. Cred că acorzi 
activităţii copilului tău o importanţă pe care nu o merită, draga 
mea. 

Carolyn zâmbi plăcut, netrădând nimic din furia ei interioară. 

— Același lucru s-ar putea spune despre atitudinea ta în ceea 
ce o privește pe Tracy, Abigail. In orice caz, nu asta este 
problema. Problema este foarte simplă și sună astfel: petrecerea 


82 


lui Tracy va avea loc duminică după-amiază sau nu va mai avea 
loc niciodată. 

Ochii lui Abigail străluciră plini de o ură autentică. 

— Dacă asta aţi stabilit tu și Phillip, sunt convinsă că nu mai 
pot face nimic, spuse ea. Poate că ar fi bine să-i spui și lui Tracy 
despre schimbarea planului. Cred că este afară și joacă tenis. 

— li voi spune, răspunse Carolyn. Și voi avea tot atâta grijă 
să-i spun, pe cât ai avut tu să-mi spui mie. 

— Am intenţionat să-ţi spun, se mânie Abigail. 

— Bine, suspină Carolyn. Ține-o pe-a ta dacă este atât de 
important pentru tine. Însă îţi pierzi vremea și ne faci viaţa mai 
grea tuturor. 

— Zău? întrebă Abigail cu vocea de gheaţă. 

Se ridică în picioare și, apucând bastonul, se îndreptă spre 
ușile duble. 

— Poate că da. Sau poate că nu. Nu știu de ce s-a căsătorit 
Phillip cu tine, Carolyn, dar știu că este încă fiul meu și este un 
Sturgess. Cu timpul, își va da seama. Cât despre petrecere, îi voi 
explica lucrurile lui Tracy eu însămi și vom găsi o rezolvare. lar 
pe viitor o să-mi dau silinţa s-o protejez pe Tracy și s-o cresc 
într-o manieră pe care Lorraine ar fi aprobat-o. 

Lăsând-o pe Carolyn stând pe scaun, Abigail ieși cu un aer 
rigid din cameră. 

Însă ea este moartă, ar fi vrut Carolyn să strige. Nu înţelegi că 
Lorraine este moartă? Insă, bineînţeles, nu era deloc vorba 
despre Lorraine, ci despre Abigail însăși, care încerca cu 
disperare să se agaţe de un stil de viaţă dispărut cu desăvârșire. 
Carolyn mai oftă o dată, simțindu-se epuizată. Işi permise să se 
afunde în scaun. 

Ca atât de multe din mobilele din vechea casă, fotoliul atât de 
folosit trebuia refăcut. Nimic nu fusese reparat sau lustruit de 
ani de zile, pentru că Abigail refuzase să vadă cât de zdrenţuit 
ajunsese totul. Bătrâna vedea doar splendoarea tinereţii sale 
când personalul casei era compus dintr-un majordom, cinci 
slujnice, un bucătar și o echipă de grădinari. 

Acum totul era lăsat pe seama lui Hannah și al lui Ben 
Smithers, care se străduiau să facă toată treaba care trebuia 
făcută, ajutaţi de câţiva oameni care lucrau la normă și nu mai 
pridideau. 


83 


Dar Abigail nu voia să vadă aceste lucruri. Uneori, ca acum, 
când se simțea golită de permanenta bătălie, Carolyn se gândea 
că nimic nu se va schimba până în ziua în care, în sfârșit, Abigail 
va muri. 

Deși uneori avea certitudinea că Abigail va trăi veșnic. 

e 

Abigail deschise larg ușile duble, ieși pe terasă și privi spre 
terenul de tenis unde Tracy, îmbrăcată într-un costum alb- 
imaculat, juca împotriva lui Alison Babcock. Abigail privi meciul 
câteva minute, aducându-și aminte de zilele dinaintea 
terenurilor de beton, când tinerele doamne și domni din 
generaţia ei jucaseră un tenis cu reguli blânde - zile de mult 
trecute, pe care încă le regreta. Cât de civilizată fusese viaţa 
atunci. Viaţa mergea înainte, dar unele lucruri nu se schimbau. 
Acesta era lucrul pe care Carolyn nu-l va înţelege niciodată. Nu 
va înțelege că a fi un Sturgess era ceva special, cu drepturi și 
privilegii care trebuiau protejate. Când colo, pentru Carolyn, 
familia Sturgess era o familie ca oricare alta. 

Abigail știa mai bine și știuse dintotdeauna. 

Tracy știa și ea. 

Jocul se termină și Tracy, zâmbind bucuroasă, fugi spre ea. 

— Trei seturi, bunico! strigă ea. Am câștigat trei seturi la rând. 

— Bravo ţie, îi spuse Abigail. Ce-ar fi să-i spun lui Hannah să 
ne aducă niște limonadă și să ne așezăm puţin? 

Faţa lui Tracy se încreți pe loc. 

— Dar Alison și cu mine voiam să ne ducem la club. Mama ei 
vine să ne ia. 

— Ei bine, sunt sigură că nu vor conta câteva minute. Vreau 
să-ţi vorbesc despre ceva. 

— Despre ce? întrebă Tracy. De ce nu putem vorbi mai târziu? 

— Pentru că sunt convinsă că e mai bine să vorbim acum, îi 
răspunse Abigail pe un ton care o avertiză pe Tracy să nu 
forțeze nota. 

În silă, fata își însoţi bunica spre o mică masă de fier forjat 
înconjurată de patru scaune și se așezară. 

— Mi-e teamă că micul nostru plan n-a mers așa cum am 
intenţionat, începu Abigail. Carolyn a mutat iar petrecerea ta, 
deci o să fie tot duminică. 

Ochii lui Tracy străluciră ameninţător. 


84 


— Dar nu poate să facă asta! Deja le-am spus tuturor că este 
sâmbătă. 

— Știu și îmi pare rău, îi răspunse Abigail. Beth va fi aici. Și, 
adăugă ea, zâmbind subţire, mă aștept de la tine și prietenii tăi 
să o trateze exact cum o voi face și eu. 

Ochii lui Tracy se îngustară ameninţător, însă apoi, pe măsură 
ce începu să înțeleagă, un zâmbet îi umplu faţa. 

— Așa vom face, bunico, îi răspunse ea. 

Un claxon răsună în faţa casei și Tracy se ridică în picioare. 

— Pot să plec acum, bunico? 

— Bineînţeles, îi răspunse Abigail. 

Tracy se aplecă și bătrâna o sărută ușor pe obraz. 

— Distracţie plăcută și nu te îngrijora în privinţa petrecerii. 
Sunt sigură că știi exact ce ai de făcut. 

Când Tracy plecă, Abigail avu deodată senzaţia că era privită 
și se întoarse. 

Era Carolyn, care stătea în ușile duble și se uita la ea 
gânditoare. 

Nu contează, își spuse Abigail. Chiar dacă a auzit ceva, n-a 
înţeles ce i-am spus copilului. Femeia nici măcar nu vorbește 
limba noastră. 

e 

Beth se retrase în camera ei chiar după cină în acea seară. 
Masa în sine fusese oribilă; mama ei nu coborâse deloc și 
trebuise să stea la masă și să ciugulească din mâncare, în timp 
ce Tracy o fixa și bătrâna doamnă Sturgess o ignora. Unchiul 
Phillip fusese drăguţ cu ea, însă de fiecare dată când începuse 
să-i vorbească Tracy îl întrerupsese. Într-un târziu, pretinzând că 
nu se simţea bine, ceruse voie să plece. 

Acum stătea întinsă pe pat, încercând să citească o carte, cu 
radioul mergând încet, ca fond muzical. Deodată cineva ciocăni 
la ușă și Beth se rostogoli și închise cu vinovăţie radioul. O 
secundă mai târziu ușa de deschise. Ușurată, Beth văzu că de 
data asta nu era Tracy. 

Phillip își băgă capul înăuntru. 

— Pot să intru? 

Beth aprobă din cap. 

— Îmi pare rău că radioul era prea tare. N-am crezut că îl 
poate auzi cineva. 

Sprâncenele lui Phillip se ridicară într-o încruntătură. 


85 


— Nici măcar nu este deschis, nu? 

— L-am închis. Mi-a fost frică de Tracy... 

Apoi Beth tăcu, brusc jenată. 

— Tracy este jos și ascultă la aparatul stereo în camera de 
audiție, îi răspunse Phillip. Dacă vrei să deschizi radioul, fă-o. 

— Nu vreau să deranjez pe nimeni. 

Phillip ezită, apoi traversă camera și se așeză pe marginea 
patului. 

— Cum se face că ţi-e nu-ţi vine să deranjezi pe nimeni, dar 
tuturor le vine să te deranjeze pe tine? 

Beth privi rușinată spre tatăl său vitreg. 

— Dar este casa lui Tracy. 

— Este și a ta, Beth, îi spuse Phillip. Și mi se pare că ar trebui 
să-ţi porți de grijă mai mult. Mama ta nu poate să ducă toate 
bătăliile în locul tău. 

Beth se uită într-o parte, apoi simţi mâna lui Phillip pe umărul 
ei. Încercă să se tragă, dar nu putu. Într-un târziu, se întoarse 
din nou spre el. 

— Nu... nu știu ce să fac, spuse ea. Vreau să fac lucrurile bine, 
dar întotdeauna greșesc. Ca de dimineaţă, la grajduri. 

— Tot ce s-a întâmplat acolo a fost pentru că nu știai ce să 
faci. Și orice ar spune Tracy, nu s-a întâmplat nimic rău. De fapt 
pun pariu că Patches a fost fericită să iasă din boxă, chiar dacă 
doar pentru două minute. Cea mai mare parte a timpului stă 
acolo. 

Zâmbi încurajator. 

— Ti-ar plăcea să înveţi să călărești? 

Ochii lui Beth de deschiseră larg. 

— Aș putea? 

— Nu văd de ce nu. De fapt, dacă vrei, am putea ieși mâine 
dimineaţă. Putem să ne sculăm amândoi devreme, să luăm 
micul dejun cu Hannah și să ne întoarcem înainte să știe cineva 
că am fost plecați. Ce zici? 

— Ar fi grozav! 

— Atunci rămâne stabilit, spuse Phillip. 

Se ridică și porni spre ușă. 

— Și, pentru numele lui Dumnezeu, deschide radioul. Locul 
ăsta e prea mare și prea liniștit. 

Apoi plecă și Beth rămase din nou singură. 


86 


Deschise din nou radioul, apoi se întinse pe spate, privind în 
tavan. Deodată, pentru prima dată de când Tracy se întorsese 
acasă, se simţi puţin mai bine. Poate că, într-adevăr, unchiul 
Phillip o va învăţa să călărească... 

Cu radioul mergând încet, adormi. 

e 

Când se trezi, visul îi era încă proaspăt în minte. 

Stătea lungită, liniștită, gândindu-se la el, retrăindu-l, apoi se 
rostogoli să oprească radioul care încă mergea în surdină pe 
noptieră. 

Fusese înapoi în fabrică, dar nu fusese deloc la fel cu ce-și 
amintea din după-amiaza aceea. 

Era plin de oameni care lucrau la tot felul de mașini pe care 
nu le mai văzuse înainte. Însă nu păreau capabili să o vadă, iar 
ea hoinărise îndelung, privindu-i cum lucrează. 

Apoi, foarte slab, auzise pe cineva strigând-o. Vocea fusese 
estompată la început, de-abia o putuse auzi. Insă, cu cât se 
apropia de spatele fabricii, devenise mai puternică. Deodată își 
dădu seama că venea de la subsol. 

Se dusese în capul scărilor și ascultase, auzind vocea slabă, 
dar distinctă, chemând-o din nou. 

Însă atunci când coborâse treptele, o mână îi căzuse pe umăr. 

— Nu poţi să mergi acolo jos, spusese o voce de bărbat. 

Se uitase în sus la fața bărbatului și-și dăduse seama că, într- 
un mod ciudat, îi părea cunoscută. Părul îi era grizonat și ochii 
lui aveau o duritate care o speriase. 

— Dar trebuie, protestase ea slab. Mă cheamă. 

— Nu poţi să mergi acolo jos, repetase bărbatul. 

Apoi vocea o chemase din nou pe Beth și se luptase cu 
bărbatul, încercând să scape din strânsoarea lui. Dar nu fusese 
de niciun folos. Mâna bărbatului se încleștase pe ea și începuse 
să o îndepărteze pe scări. 

Apoi, cu vocea din subsol încă răsunându-i în urechi, se 
trezise. 

În liniștea camerei, în întunericul nopţii care o înconjura, 
aproape că putu să audă din nou vocea, chemând-o încă, deși 
acum era trează. 

Se sculă din pat și se duse la fereastră, privind undeva în 
noapte. 


87 


Pe cer se înălțase luna plină, iar satul cu luminile sclipind era 
întins mai jos. La distanță, aproape pierdută în întuneric, se 
distingea silueta fabricii. 

Beth privea, aproape sperând să vadă aceeași lumină ciudată 
strălucind de acolo, la fel ca aceea pe care o văzuse de 
dimineaţă la mausoleu, însă în noaptea asta nu văzu nimic. 

Privi câteva clipe, apoi se întoarse și începu să se dezbrace. 
Dar când, în final, se băgă sub pătură și închise ochii, amintirea 
visului îi reveni. Încă o dată auzi vocea ciudată chemând-o, o 
voce sugrumată, un strigăt de ajutor. 

— Beeeth, Beeeethh... 

Și în adâncurile memoriei, aceeași voce reveni ca un ecou, 
strigând celălalt nume, cel pe care i se păruse că-l auzise în 
fabrică în acea după-amiază. 

— Aaaammmyyy... 

Amy. 

Amy o chema. Amy avea nevoie de ea. 

Dar cine era Amy? 

În timp ce Beth se ghemui în patul ei, încercând să adoarmă 
din nou, știu că într-un fel va trebui să se întoarcă la fabrică. 
Trebuia să afle. 


88 


e Capitolul 8 


Tracy Sturgess se trezi devreme duminică dimineaţă și ochii 
ei priviră imediat pe fereastra deschisă. 

Afară, ziua era însorită, fără un nor pe cer. Asta însemna că 
vor putea să joace tenis și crichet în după-amiaza aceea, două 
jocuri la care Tracy era expertă și pe care Beth Rogers nu prea 
putea să le practice. 

Tracy își zâmbi sieși și se gândi la asta. Parcă și-o imaginea 
pe Beth alergând neîndemânatică pe terenul de tenis, incapabilă 
să returneze un serviciu, iar restul privind, chicotind amabil, în 
timp ce de-abia se abţineau să nu izbucnească în râs. Poate că 
vor juca și la dublu, iar Tracy i-o va da pe Alison Babcock ca 
parteneră lui Beth. Alison era aproape la fel de bună la tenis ca 
Tracy și deja plănuiseră totul împreună. Alison se va face că se 
apropie de minge și apoi se va da deoparte în ultima clipă, 
spunându-i lui Beth că doar îi făcuse loc. Și Beth, neștiind ce se 
întâmpla, se va strădui și mai mult și va deveni din ce în ce mai 
caraghioasă. Partea cea mai bună era că, dacă se uita și 
Carolyn, n-ar fi putut face nimic, pentru că ar fi părut că toţi își 
dădeau silinţa s-o ajute pe Beth să se distreze. 

Tracy se întinse, apoi se duse alene la fereastră ca să 
privească afară. Pe peluză, Ben aranja terenul de crichet, citind 
cu greu dintr-o carte, apoi măsurând distanţele cu o ruletă. Ea 
insistase pentru un teren englezesc, cu un singur ţăruș în centru 
și șase porţi așezate în jurul lui. Aranjase și acest lucru cu 
Alison, apoi exersaseră pe terenul neobișnuit cu Bailey și Kip 
Braithwaite. De-abia aștepta să vadă expresia de pe faţa lui 
Beth, mai ales când va trebui să întrebe care erau regulile unui 
asemenea joc. 

— Ah!, va spune, prefăcându-se surprinsă. Parcă ziceai că știi. 
Pe urmă se va preface că tocmai își adusese aminte și-i va 
zâmbi cât mai îngăduitor lui Beth. 

— Te refereai la jocul american, nu? Niciuna dintre noi nu-l 
joacă. Apoi, în timp ce Beth va fi stânjenită și prietenii ei o vor 
privi cu o plictiseală politicos mascată, îi va explica cu grijă 
succesiunea porților, permițându-i cu graţie să fie prima. 


89 


După aceea, bineînţeles, restul copiilor vor folosi mingea lui 
Beth pentru a termina turul mai repede. 

În timp ce Ben fixa ultima poartă pe peluză, privirea lui Tracy 
se mută spre grajduri și buna dispoziţie îi dispăru brusc. Tatăl ei 
și Beth erau în padoc, înșeuând-o pe Patches. Alături de Patches 
era calul favorit al tatălui ei, un enorm armăsar arab negru, 
numit Sheik. 

Obrazul lui Tracy tremură de furie. Se întoarse de la fereastră 
și-și trase pe ea o pereche de blugi și unul din tricourile vechi 
ale tatălui ei. Nepăsându-i de părul încâlcit, ieși din cameră și 
porni spre trepte. 

— Tracy? auzi ea chemarea bunicii din capătul îndepărtat al 
coridorului. Tracy dragă, ce Dumnezeu s-a întâmplat? Unde te 
duci? 

Tracy se întoarse cu ochii strălucindu-i de furie. 

— lar e acolo! Este jos, la padoc, cu ea și o va lăsa din nou să- 
mi călărească iapa! 

Abigail, împietrită, în ușa camerei ei, se încruntă încurcată. 

— Peter? întrebă ea. Parcă i-ai spus să n-o mai lase pe Beth în 
apropierea grajdului. 

— l-am spus. Dar nu e Peter, e tata! Este acolo jos cu ea și o 
s-o înveţe să călărească. La fel ca alaltăieri! 

Sprâncenele lui Abigail se uniră și bătrâna porni spre Tracy, 
însă ea deja se întorsese. Apoi, când ajunse la jumătatea 
distanţei de scară, auzi un zgomot și un strigăt. Grăbindu-se, se 
duse la scări și se uită în jos, peste balustradă. 

Aproape de capul scărilor, Carolyn era aplecată și crispată de 
durere, în timp ce Tracy o fixa furioasă. 

— Ce făceai aici? o auzi pe Tracy întrebând. Puteai să mă vezi 
coborând! De ce nu te-ai dat la o parte? 

— Și tu nu puteai să mă vezi? răspunse Carolyn. Dacă n-ai fi 
alergat, nu s-ar fi întâmplat nimic. 

— Alerg când am chef, spuse Tracy, fixând-o pe Carolyn cu o 
privire răuvoitoare. Și nu mă poți opri! Mai bine te-ai uita pe 
unde mergi. 

Carolyn se îndreptă cu greu și o apucă pe Tracy de cot, chiar 
când se întorcea să plece. Când vorbi, vocea îi era joasă, însă pe 
un ton care o făcu pe Tracy să o privească. 

— Ajunge, domnişoară. Chiar dacă faci treisprezece ani azi, 
nu ești atât de mare încât să nu te pun pe genunchi și să-ţi dau 


90 


o chelfăneală zdravănă. S-a terminat și te sfătuiesc să te 
gândești foarte serios înainte să-mi mai vorbești așa. Mie sau 
altcuiva. Cât despre fugitul pe scară, nu îmi pasă dacă o faci sau 
nu, atâta timp cât nu dai peste oameni. Să știi că puteai să mă 
rănești foarte serios. Ai fi putut chiar să mă faci să pierd sarcina. 

Gura lui Tracy se strânse și brusc se trase din strânsoarea ei. 

— Aş vrea să te fi rănit de-a binelea, șuieră ea. Aș vrea să te 
omor pe tine și pe copilul tău. 

Apoi se întoarse. leși pe ușile duble de la capătul salonului și 
se grăbi peste peluză să ajungă la poarta grajdului. Insă ajunse 
prea târziu. 

Grajdul era gol. 

e 

Carolyn, șocată de ura din vocea lui Tracy, se așeză pe scări, 
îngropându-și fața în mâini. 

Abigail rămase acolo unde era, privindu-și nora în tăcere. 
După ce trecu aproape un minut, se hotări să vorbească. 

— Carolyn? Carolyn, ţi-e bine? 

Carolyn oftă, apoi privi în sus și o văzu pe Abigail privind-o din 
capul scărilor. Zâmbi încet și se ridică în picioare. 

— Mi-e bine, Abigail. Mi-a fost puţin rău, asta-i tot. 

Buzele bătrânei se  strânseră într-o linie subțire, 
dezaprobatoare. 

— Mi s-a părut că am auzit un strigăt. Nu ai căzut, nu? 

Carolyn ezită puțin, apoi clătină din cap. 

— Nu. Nu, chiar mi-e bine. 

— Poate că încerci să faci prea multe, sugeră Abigail, cu o 
voce pe care Carolyn învățase de mult s-o recunoască drept un 
semnal de alarmă. De ce să nu-ți petreci restul zilei în camera 
ta? În fond, nu-ți vei ierta niciodată dacă i se va întâmpla ceva 
copilului, nu? Și nici nu vreau să mă gândesc ce ar simţi Phillip. 

A auzit! își zise Carolyn. A auzit fiecare cuvânt pe care l-am 
spus! Și nu-i pasă. Ştie ce s-a întâmplat, ce s-ar fi putut întâmpla 
și nu-i va spune niciun cuvânt lui Tracy sau lui Phillip. Simte la 
fel ca Tracy. Speră să-mi pierd copilul. 

Inima îi bătea puternic și, când vorbi, trebui să facă un efort 
ca să nu-i tremure vocea. 

— Dar nu i se va întâmpla nimic copilului, Abigail. O să-mi fie 
bine. 


91 


Cele două femei se priviră o clipă, apoi, în sfârșit, Abigail se 
întoarse și porni pe coridor, spre camera ei. 

Abia după ce ea plecă, Carolyn își atinse încet burta încă o 
dată, sperând să simtă vreo mișcare care să însemne că totul 
era în regulă cu bebelușul. 

Însă era prea devreme să aștepte vreo mișcare de la fiinţa vie 
din ea, și în final se deplasă cu greu prin holul mare de la 
intrare, spre telefon, și sună la spital. În ciuda petrecerii lui 
Tracy din acea după-amiază, își stabilise o întâlnire la ora două 
cu doctorul Blanchard. 

e 

Phillip și Beth descălecară și Beth legă cu grijă căpăstrul lui 
Patches de o ramură joasă înainte să sară în iarba moale din 
poieniță. Apoi se ridică și se uită împrejur, amintindu-și de 
ultima dată când fusese acolo. 

— Aici a leșinat mama, unchiule Phillip. Chiar acolo, la piatra 
aia mare. 

Privirea lui Phillip urmări braţul lui Beth care îi arătă locul, 
apoi se urcă pe piatra pe care stătuse Carolyn în dimineaţa 
aceea cu câteva zile înainte. Puțin mai târziu, Beth se sui lângă 
el. 

— Îți aduci aminte ce-a zis în dimineaţa aceea? Despre faptul 
că fabrica părea în flăcări? 

Phillip îi aruncă o privire lui Beth și aprobă din cap. 

— Şi te-a întrebat dacă ai văzut același lucru. 

— Am văzut, spuse Beth cu o voce timidă. Cel puţin, cred că 
am văzut. 

Încet, aducându-și aminte, îi spuse lui Phillip ce văzuse în ziua 
aceea de sus, de la mausoleu. 

— Am crezut că a fost o iluzie optică, spuse ea în cele din 
urmă. Însă și mama a văzut același lucru. 

— Poate că aţi avut amândouă o iluzie, îi răspunse Phillip. De 
acolo, de sus, soarele te poate păcăli. Se reflectă de pe 
acoperișul unei clădiri și o luminează pe alta. lar uneori, când 
prinde o fereastră într-o anumită poziţie, parcă tot satul este în 
flăcări. 

— Dar n-a fost tot satul, protestă Beth. Era doar fabrica și nu 
putea fi o reflexie, pentru că toate ferestrele sunt acoperite cu 
scânduri. 


92 


Phillip dădu din cap gânditor și se mai uită o dată la vechea 
clădire din capătul îndepărtat al satului. Deja se schimbase. 
Scândurile nu mai erau la ferestre și fusese ridicată o întreagă 
schelărie în jurul ei. Curăţatul tencuielii începuse și pe ici, pe 
colo, se vedeau petele de cărămidă roșie prin stratul de 
funingine care se depusese de-a lungul anilor. Cu ochii minții, 
Phillip începu să-și imagineze cum va arăta fabrica peste câteva 
luni, cu obloane care să atenueze vacarmul sau măcar 
compartimente cu ferestre, o copertină care să se întindă de la 
intrarea principală peste trotuar și ornamente de fier forjat la 
marginea acoperișului. 

— Cum a ajuns să se închidă? o auzi deodată pe Beth 
întrebându-l. 

Îi mai aruncă o privire și văzu că îl privea cu o curiozitate vie. 

— Din motive economice, îi răspunse el. Nu mai producea 
bani. 

— Dar ce este cu toate poveștile astea? insistă Beth. 

— Ce povești? replică Phillip, deși era sigur că fata aflase 
destul de mult. 

— Despre copiii care lucrau acolo. Am crezut că s-a întâmplat 
ceva ce a determinat familia ta s-o închidă. 

— Ei bine, poveștile astea nu sunt tocmai noi, nu? Le-am auzit 
toată viaţa. Și, sincer să fiu, cred că e ceva adevărat. 

— Chiar au lucrat copii în fabrică? 

— Sigur. Și nu numai în fabrica asta. Existau fabrici în care 
lucrau copii în tot nord-estul. Cei mai mulţi dintre copiii de 
vârsta ta trebuiau să lucreze douăsprezece ore pe zi, șase zile 
pe săptămână. 

— Așa mi-a spus și mama, îngăimă Beth. Și mi-a spus că mulți 
copii au murit. 

Ochii lui Phillip se umbriră ușor. 

— Da, cred că și asta e adevărat. Dar totul s-a terminat acum, 
nu? Toate astea s-au întâmplat acum o sută de ani. 

Insă Beth păru să nu-l audă. Se uita peste sat. Chiar fără să-i 
urmărească privirea, Phillip știu că se uita la fabrică. 

— Unchiule Phillip? A luat vreodată fabrica foc? 

— Să ia foc? replică Phillip. Ce te face să te gândești la asta? 

— Nu știu, spuse Beth. Mă gândeam doar la ce am văzut cu 
mama în ziua aia, asta-i tot. 


93 


— Credeam că am convenit că a fost doar o iluzie optică, 
spuse Phillip atent. 

— Dar dacă n-a fost? întrebă Beth. 

Ochii i se luminară și un zâmbet ștrengăresc îi umplu faţa. 

— Dacă a fost un mod de a ne întoarce în trecut? Dacă a ars 
și uneori mai poţi vedea asta? 

— Ei, asta-i, chicoti Phillip, iată o poveste pe care n-am mai 
auzit-o. De unde Dumnezeu ai mai scos-o și pe asta? 

— Dar dacă este adevărat? insistă Beth, trecând peste 
întrebarea tatălui ei vitreg. Se poate întâmpla așa ceva? 

Phillip ridică din umeri. 

— Cred că depinde pe cine întrebi. Dacă mă întrebi pe mine, 
îţi răspund că nu. Însă sunt mulţi oameni care spun că nimic din 
ce s-a întâmplat într-o clădire nu dispare. Asta-i ideea poveștilor 
cu fantome, nu? Oamenii mor, dar, în loc să se ridice la cer, stau 
în jurul locului unde au murit și îi sperie pe oameni. 

Beth tăcu, gândindu-se la ce spusese Phillip. Asta i se 
întâmplase ziua trecută? Asta auzise? O fantomă? 

Beth nu credea în fantome. 

Totuși, auzise ceva în fabrică și în aceeași zi văzuse ceva de 
la mausoleu. 

Și mai era și visul... 

Se întoarse și începu să hoinărească prin poiană. De la 
copacul de care era legată, Patches necheză ușor și se aplecă 
spre pământ. Beth o porni de-a latul poienii spre cal, dar apoi se 
opri, în timp ce surprinse ceva cu coada ochiului. 

Se uită împrejur și se încruntă ușor. 

La câţiva metri depărtare, o mică adâncitură, aproape 
acoperită cu iarba grasă din poiană, era sub nivelul solului. In 
lumina dimineţii, aproape părea că iarba din locul acela fusese 
arsă. Și de unde stătea, locul arăta exact ca un mormânt. 

Deodată își dădu seama că tatăl ei vitreg stătea chiar lângă 
acea adâncitură. 

— Beth? Ce este? 

— Uite acolo, spuse Beth, arătându-i locul. Ce-i aia? 

Ochii lui Phillip răscoliră poiana, însă nu văzură nimic 
neobișnuit. Totul arăta ca întotdeauna. 

— Ce e? întrebă el. 

Beth ezită, după care clătină din cap. 


94 


— Nimic, răspunse ea, în timp ce o dezlega pe Patches și se 
urca în șa. Mi s-a părut că am văzut ceva, atâta tot. Cred că a 
fost o altă iluzie optică. 

— Mai degrabă asta, râse Phillip, ori ai vedenii. Hai. Nu trebuie 
să stăm mult, fiindcă o să întârzii la petrecerea lui Tracy. 

Sări ușor pe armăsarul arab și ieșiră din poiană pe cărarea 
care îi ducea împrejurul dealului la grajduri. Insă, înainte ca Beth 
să-l urmeze, se mai uită o dată de jur împrejurul poienii. 

Adâncitura ciudată era încă acolo și, cu cât se uita mai mult la 
ea, era mai sigură că era, într-adevăr, un mormânt. 

Și în mintea ei decise cui îi aparținea. 

Era mormântul lui Amy. 

e 

La ora prânzului, Beth își dorea să se fi deschis pământul și să 
fi putut intra în el. 

Totul începuse după ce stătuse aproape o oră, încercând să 
se decidă ce să poarte la petrecere și până la urmă se hotărâse 
la o rochie verde pe care o găsise la un bazar în urmă cu un an. 
Acum bineînţeles că nu mai cumpăra de la bazare, însă locurile 
acelea îi lipseau. Bazarurile erau o aventură. Niciodată nu știai 
ce puteai găsi în bazar, iar ea și mama ei obișnuiau să 
scotocească ore întregi, căutând lucruri pe care n-ar fi fost 
posibil să le cumpere noi. Rochia verde fusese una din cele mai 
bune descoperiri. Fusese nouă și mama ei o spălase, o călcase 
și o pusese deoparte pentru o ocazie specială. lar ziua aceea era 
o ocazie specială, își zisese Beth. 

Dar când coborâse, după ce toți prietenii lui Tracy veniseră, 
își dăduse seama de greșeala ei. 

Ceilalţi copii, inclusiv Tracy, purtau blugi și tricouri Lacoste. 

Beth se înroșise când Tracy îi privise rochia cu un aer 
disprețuitor și apoi îi spusese: 

— Cred că trebuia să-ți spun că este fără ţinută de seară, nu? 
Vreau să spun, de unde era tu să știi? 

Beth tresărise când Tracy accentuase cuvântul tu, dar nu 
spusese nimic. 

Apoi Tracy începuse să facă prezentările și Beth se simţise 
groaznic când prietenii lui Tracy îi puneau întrebări care aveau 
și un înțeles ascuns. 

— Unde mergi la școală, în Westover? Cum poţi să suporţi? 


95 


— Unde mergi în timpul verii? Familia mea merge întotdeauna 
în Maine, însă este foarte plictisitor, nu crezi? Vrei să spui că n-ai 
fost niciodată în Maine? Credeam că toată lumea merge în 
Maine. 

— Cum se face că nu mergi niciodată la clubul de la fermă? 
Orice altceva este plictisitor aici. 

Un băiat numit Jeff Bailey îi dăduse ultima lovitură. Se uitase 
la Beth cu niște ochi mari și albaștri, zâmbind. 

— Îmi place rochia ta, spusese el. Apoi zâmbetul i se 
transformase într-o grimasă maliţioasă. Mi-a plăcut când a 
cumpărat-o sora mea acum trei ani. 

Atunci, Beth plecase brusc sus să-și schimbe hainele, 
aruncând rochia care o făcuse de râs într-un colț al dulapului, 
unde să nu mai trebuiască s-o vadă. In sfârșit, după ce se 
spălase pe faţă și-și refăcu coafura, coborâse din nou. 

Tracy și prietenii ei jucau crichet și când se oferiseră să 
înceapă din nou, încât să poată juca și ea, ar fi trebuit să-și dea 
seama ce se va întâmpla. În loc de asta, ea se gândise că erau 
drăguţi cu ea. 

Jumătate de oră mai târziu, nu trecuse de prima poartă și toți 
ceilalţi terminaseră. 

— În crichet niciodată nu trebuie să fii primul, îi spusese Tracy 
când totul se terminase, apoi scăzuse vocea și se uitase 
împrejur, să vadă dacă o putea auzi Carolyn. 

— Dar nu știai nici asta, nu? 

Când o rugaseră să joace tenis, Beth clătinase din cap. 

Acum tot ce mai trebuia să facă era să treacă de prânz și de 
filmul despre care Tracy vorbise cu tatăl ei să-l aducă pentru 
după amiaza aceea, și, totul se va termina. 

e 

Tracy trase draperiile de la ferestrele bibliotecii, iar apoi se 
întoarse și-i rânji lui Beth. 

— Te-ai speriat, nu-i așa? întrebă ea. 

— Nu, răspunse Beth, nu foarte convinsă. Deși își spusese că 
era doar un film, chiar fusese speriată. Filmele de groază o 
speriau întotdeauna, indiferent cât de mult își spunea că nu 
erau adevărate. 

— Ei bine, eu cred că te-ai speriat, insistă Tracy. Dacă o 
prostie de film vechi te sperie atât de mult, nu înțeleg cum poți 
să trăiești în această casă. 


96 


Beth se încruntă nesigură. 

— Ce tot îndrugi? Nimic nu e înspăimântător în casa asta. 

Nu era cu totul adevărat, însă Beth nu voia să admită că 
atunci când se mutase la Hilltop, petrecuse câteva nopţi trează, 
ascultând sunetele ciudate care păreau că umpleau vechea 
casă. 

— Nu este? întrebă Tracy. Dar stafia? 

Încruntarea lui Beth se șterse când își dădu seama că Tracy 
voia s-o facă să pară proastă din nou. 

— Ce stafie? întrebă ea, încercând să-și facă vocea la fel de 
zeflemitoare ca a lui Tracy. 

— Nu suntem sigure. 

Vocea lui Tracy luă o notă plină de sine și îi aruncă o privire 
lui Alison Babcock. 

— Însă credem că este prietenoasă. Este bătrână, îmbrăcată 
în negru și se învârte în jurul casei noaptea târziu, căutând ceva. 

— Este bunica ta, se aventură Beth, însă nimeni nu râse, iar 
Tracy doar clătină din cap. 

— Nu, nu este, răspunse ea și se întoarse spre Jeff Bailey. Nu 
e bunica, nu-i așa? 

— Nu mi se pare că seamănă cu ea, spuse Jeff, prinzându-se 
în joc. E foarte bătrână și are ochii adânciţi în orbite ca și cum ar 
fi oarbă sau cam așa ceva. Și căra un felinar, adăugă el pe un 
ton lugubru. 

— Când ai văzut-o? întrebă Beth. 

— Anul trecut, răspunse Jeff. Eram adunaţi mai mulţi aici 
pentru sfârșitul de săptămână și toţi am văzut-o, nu-i așa? 

Brett Kilpatrick aprobă din cap. 

— Eu am văzut-o în același timp cu Jeff. Era în holul de la etaj, 
chiar în capul scărilor. Când am vorbit cu ea, a dispărut. 

Beth se uită împrejur la toţi prietenii lui Tracy. Toţi dădeau din 
cap și păreau puţin speriaţi. Poate că, în fond, era adevărat. 
Apoi, încet, o idee începu să i se contureze în minte. 

— Poate că o căuta pe Amy, spuse ea. 

Ochii lui Tracy Sturgess clipiră nesiguri. 

— Amy, repetă ea. Cine e Amy? 

— Fantoma care trăiește în fabrică, răspunse Beth, începând 
să-i crească încrederea. Nu știi nimic despre ea? 

Tracy clătină din cap încet, privindu-și prietenii cu coada 
ochiului. 


97 


— Spune-ne mai multe. 

Beth ridică din umeri. 

— Este o fetiță, improviză ea. Și trăiește în fabrică 
dintotdeauna. 

— Bineînţeles, spuse Jeff  batjocoritor. Dar ai văzut-o 
vreodată? 

Beth se simţi nesigură. 

— Nu, recunoscu ea. Dar... am auzit-o. 

— Zău? întrebă Tracy, maimuțărindu-se. Ce a spus? 

— A spus... 

Însă înainte ca Beth să se fi gândit ce ar fi putut spune o 
fantomă, Jeff și Brett se uitară unul la altul și izbucniră într-un 
râs zgomotos. 

— Crede! spuse Brett triumfător. Chiar crede că există o 
fantomă în fabrică. 

În timp ce râsetele răgușite ale băieţilor umpleau camera, 
Beth simţi din nou că îi ard obrajii de rușine. 

— Ei bine, dacă este o fantomă aici, atunci de ce n-ar fi una și 
la fabrică? întrebă ea cu faţa roșie și cu vocea tremurândă, în 
timp ce râsetele se înteţeau printre prietenii lui Tracy. 

— Pentru că nu este nicio fantomă aici, spuse Tracy 
triumfătoare. Am inventat totul! Și ai crezut, așa cum am 
prevăzut. Chiar ești proastă, nu? 

Beth se ridică cu obrajii roșii. 

— Nu atât de proastă ca tine și prietenii tăi idioţi, Tracy! 
Există o fantomă în fabrică și știu și cine este! lar acum plec! 

— Pleacă! îi aruncă Tracy, renunțând și la ultima urmă de 
politețe din voce. Oricum, cine îţi dorește prezenţa aici? 

Beth ieși ca o furtună din cameră, intenţionând să-și găsească 
mama. 

Apoi își aminti. 

Mama ei își fixase o întâlnire urgentă cu doctorul Blanchard. 
Nici ea și nici unchiul Phillip nu erau acasă. 

Tatăl ei. 

Se va duce să-și vadă tatăl. 

Cu lacrimile curgându-i pe obraji, se grăbi spre ieșire și se 
îndreptă spre șosea. 

Apoi, ajungând la peluză, își aminti de cărarea care cobora pe 
deal. 

Dacă o lua pe scurtătură, ajungea repede în sat. 


98 


Fugi de-a lungul peluzei și trecu printre tufe până ajunse la 
aleea de la grajduri, apoi se grăbi de-a lungul potecii în josul 
dealului. 

Era pe la jumătatea dealului când îi veni ideea. 

De fapt, nu se va duce să-și vadă tatăl. In loc de asta, se va 
duce la fabrică și va încerca să intre. 

Odată ajunsă în fabrică, va afla dacă Amy era cu adevărat 
acolo sau nu. 

Dar, chiar în clipa în care porni, știu ce avea să găsească în 
fabrică. 

Amy va fi acolo - pentru că Beth voia să fie acolo. 


99 


e Capitolul 9 


Jeff Bailey și Brett Kilpatrick contrastau ciudat în timp ce 
mergeau pe River Road. Deși erau veri, Jeff era blond și deșirat, 
în timp ce claia de păr negru și cârlionţat al lui Brett și trupul lui 
îndesat îi sugerau descendența celtică. Se apropiau de locul în 
care River Road intersecta calea ferată care cotea la dreapta 
spre podul de peste râu și se îndreptau către nord, spre casele 
lor de lângă clubul fermierilor. 

Era drumul lung și ocolit de la Hilltop, dar niciunul dintre ei nu 
vru să meargă pe scurtătura de pe deal care ducea la râu. 

— Cum se face c-a fost acolo? întrebă Jeff, lovind din 
plictiseală o conservă goală de bere care era pe drum. Aceasta 
zbură prin aer și căzu într-un șanț de drenaj. Tracy o urăște. 

— Locuiește acolo, îi spuse Brett. Tracy a încercat să schimbe 
data petrecerii, însă mama ei vitregă a aflat. Ce scorpie, nu? 

— E o localnică, toate sunt la fel. 

Jeff îl privea leneș pe Brett, în timp ce se pregătea cu grijă să 
nimerească încă o dată conserva de bere, apoi chicoti când 
aceasta se rostogoli doar câţiva metri. 

— Și crezi că o să intri în echipa de fotbal anul viitor? 

La Academia St. Francis, unde amândoi își petreceau nouă 
luni pe an, echipa de fotbal era cea mai bună. 

Brett ignoră ironia. 

— Îți vine să crezi ce rochie purta? întrebă el, readucând 
discuţia la Beth Rogers. Arăta chiar mai urât pe ea decât pe 
soră-ta. lar când Tracy a început să-i spună despre fantomă și 
ea a crezut, am zis că fac pe mine de râs. 

Jeff se aplecă în rigolă și scoase conserva înapoi pe stradă. 
Apoi, când ajunseră la șinele de tren, își aruncă privirea peste 
drum, spre zidurile acoperite de schele ale fabricii. 

— Ce spunea de stafia din fabrică? întrebă el. 

— Slăbește-mă, mormăi Brett. Voia s-o facă pe deșteapta. Sau 
este atât de proastă, încât chiar crede că e ceva înăuntru. 

Jeff își privi prietenul cu un rânjet provocator în colţul gurii. 

— Vrei să intrăm și să aruncăm o privire? îl întrebă el. 

Brett ezită. Toată viaţa auzise povești despre fabrică și știa la 
fel de bine ca oricine altcineva din Westover că fratele mai mare 


100 


al domnului Sturgess fusese ucis în fabrică în urmă cu ani de 
zile. 

Și, după spusele tatălui lui Brett, nimeni nu descoperise exact 
ce se întâmplase cu Con Sturgess. Se presupusese că fusese un 
accident, dar toată lumea știa că bătrânul Sturgess susţinuse 
întotdeauna că nu fusese așa. _ 

Apoi îl văzu pe Jeff privindu-l cu un rânjet. Invingându-și frica, 
aprobă din cap. 

— De ce nu? întrebă el, încercând o ultimă lovitură în 
conserva turtită și ratând-o complet. 

Îl urmă pe Jeff de-a lungul liniilor din spatele fabricii. 

— Cum intrăm? 

Jeff se uită la clădire și ridică din umeri. 

— Trebuie să fie vreo spărtură. Pun pariu că nici măcar n-o 
mai țin încuiată. 

Ochii lui Brett îi căutară pe ai lui Jeff, însă băiatul nu era atât 
de încrezător pe cât părea vărul lui. 

— Dacă ne prinde cineva? A 

— Ce dacă? Nu vom face decât să ne uităm. Ce mare lucru? În 
afară de asta, se lucrează la ea. 

Brett aprobă din cap. 

— Toată lumea se învârte în jurul clădirilor care se renovează. 
Dacă ne prinde cineva, spunem că voiam să vedem ce se 
întâmplă. Hai. 

Urmară o derivație de la linia principală, care ducea la docul 
de încărcare de mult abandonat de la capătul fabricii, ocoliră o 
grămadă de gunoi care se acumulase pe doc, apoi se cățărară 
să verifice ușa de încărcare. Era încuiată, la fel ca și cea de la 
biroul care fusese al dispecerului. După ce mai încercară alte 
două uși, săriră de pe rampă, dădură colţul clădirii și porniră pe 
aleea laterală, proaspăt curățată. La jumătatea distanţei de 
Prospect Street, ajunseră la ușa de metal care fusese 
întotdeauna încuiată cu grijă. 

Astăzi lacătul era deschis, atârnând fără rost de ivăr. 

— Vezi? întrebă Jeff. Ce ţi-am spus? Nici măcar nu este 
încuiată. Putem să intrăm, pur și simplu. 

Se întinse și trase zăvorul, care alunecă ușor. 

— Cum de nu este încuiată? întrebă Brett cu vocea scăzându-i 
până la o șoaptă. Crezi că este cineva înăuntru? 

Ochii lui Jeff îl măsurară disprețuitori. 


101 


— Nu este încuiat pentru că muncitorii au fost prea proști s-o 
încuie, spuse el. 

Deschise ușa și intră, însă Brett încă ezita. 

— Vii sau nu? 

— Poate că n-ar trebui să intrăm, sugeră Brett, uitându-se 
spre vest, unde soarele se apropia de orizont. Nu e cam 
întuneric acolo? 

— Se poate vedea destul de bine, spuse Jeff sarcastic. 
Indiferent dacă vii sau nu, eu arunc o privire. 

Luptându-se cu frica, Brett intră pe ușă și o închise în urma 
sa. Câteva clipe fu ca și orb, apoi însă ochii i se adaptară cu 
lumina scăzută din interior și privi în jur. 

Intr-un fel, se așteptase să fie goală. 

Dar nu era. 

Deja podeaua fusese împărţită de schelele cadrelor nou 
construite și în acoperiș erau câteva găuri pentru iluminatul 
natural. Acum, după-amiaza, intra puţină lumină prin găuri și lui 
Brett i se păru că făcuseră locul și mai ciudat decât fusese deja. 
Și își dădu seama că schelele pereţilor semănau cu un labirint. 
Aproape oriunde se putea ascunde cineva. 

În liniște, Brett își auzi inima bătând. 

— Hei! 

Zgomotul neașteptat îl împunse pe Brett ca un ac și își simţi 
întregul corp tensionat. Apoi își dădu seama că sunetul venea de 
la Jeff. 

— Isuse! rosti el aspru. De ce ai făcut asta? 

Jeff își privi prietenul cu dezgust. 

— Pentru că, dacă cineva ar fi răspuns, am fi putut spune că 
de fapt căutăm pe cineva și apoi am fi plecat. Nimeni nu se 
gândește că ne furișăm dacă facem mult zgomot, îi explică el. 

Mai strigă o dată. 

— E cineva aici? 

O pereche de porumbei, speriaţi de zgomotul neașteptat, 
zburară din cuiburi cu un fâlfâit de aripi. 

Când liniștea se lăsă din nou, Jeff ridică mâna și arătă spre 
peretele din fund. 

— Dacă este ceva, pun pariu că este acolo în spate, spuse el. 

Brett se uită în întuneric și văzu capul scărilor care duceau la 
subsol. Tatăl său îi spusese că acolo fusese găsit corpul lui Con 


102 


Sturgess. Inima lui Brett bătu mai tare și băiatul simţi o 
transpiraţie rece pe spinare. 

— Pun pariu că nu-i absolut nimic, spuse el, deși vocea îi 
tremura ușor, în ciuda efortului de a o stăpâni. 

Jeff, prinzând mișcarea, rânji. 

— Eşti speriat? 

— Pe dracu’, nu sunt, minți Brett. De ce să fiu speriat? 

— Fantoooomele! spuse Jeff, apoi chicoti. Hai. 

Porni spre spatele clădirii, cu Brett urmărindu-l îndeaproape. 
Făcuseră doar câțiva metri când Brett simți că i se încreţește 
pielea. 

Avea senzația stranie că niște ochi nevăzuţi îl priveau. 

Încercă să ignore senzaţia, stând cu ochii pe spatele lui Jeff, 
dar senzaţia nu dispărea. 

În loc de asta, se înrăutățea. 

Mai era și altceva în fabrică; era sigur de asta. Dar nu putea fi 
sigur ce era. Părea că îl înconjoară, că îl urmărește. Deodată nu 
mai putu suporta și se întoarse să vadă. 

Nimic. 

Ochii lui scrutară schelele, căutând vreo mișcare, dar nu era 
nimic acolo. 

Cel puţin, nimic pe care să-l poată vedea. 

Apoi, i se ridică încă o dată părul pe ceafă și spinarea îi 
tremură. Brusc avu senzaţia că era cineva care se mișca în 
spatele lui. | se strânse stomacul. Ceva îi atinse umărul. 

Strigând, se eliberă și se mai întoarse o dată. 

Jeff se uită la el râzând. 

— Te-am prins! 

— Cristoase! M-ai speriat de moarte! 

Jeff îl privea cu un ochi de cunoscător. 

— Erai speriat dinainte, nu? 

— Am crezut că am auzit ceva, minţi Brett din nou. 

— Ei bine, n-ai auzit pentru că nu-i nimic aici, răspunse Jeff. 
Hai să mergem să vedem ce-i la subsol. 

Fără să-l mai aștepte pe Brett să-i răspundă, Jeff se îndreptă 
iar spre capul scărilor. Nemaivrând să rămână acolo sau să 
admită că îi era frică, Brett îl urmă de-aproape. Dar, când Jeff 
porni în jos pe scări, Brett se opri, scrutând cu frică întunericul 
de jos. 

— Nu merg acolo. 


103 


— Lașule, îi aruncă Jeff. 

De data asta, Brett ignoră disprețul. 

— E întuneric și nu poţi vedea nimic. 

— Pot să văd până în capul scărilor și cobor indiferent dacă vii 
sau nu. 

Brett nu spuse nimic, ci doar ridică din umeri. Rămânea acolo 
unde era. 

Jeff porni pe scări, dar cu fiecare treaptă îi scădea încrederea. 

Începu să se întrebe ce putea, de fapt, să-l aștepte în 
întunericul de jos. 

Potrivit lui Beth Rogers, exista aici o fantomă. 

Însă era ridicol. El nu credea în fantome. 

Încercă să-și amintească ce nostimă fusese povestea cu 
fantome de acum câteva ore, când toţi stăteau lungiţi pe 
podeaua bibliotecii lui Tracy. 

Dar acum nu mai era așa de nostim, în întunericul care îl 
înconjura. 

De fapt, dacă se gândea mai bine, întunericul însuși părea 
ceva viu, care îl atingea. 

Se opri în capul scărilor, încercând să-și alunge senzația 
aceea ciudată. 

Nu îi era frică de întuneric. Niciodată nu-i fusese frică de 
întuneric nici chiar când era copil mic. 

Însă acum descoperi că întunericul umed de jos era ceva de 
care aveai de ce să-ţi fie frică. 

Aici nu știa ce se găsea în întuneric. Nu era deloc ca acasă, 
unde știai tot ce era în cameră în jurul tău și puteai să recunoști 
orice zgomot. 

Aici, întunericul părea să fie veșnic și zgomotele nedeslușite 
pe care începu să le audă puteau fi orice. 

Șoareci. Puteau fi șoareci, sau chiar șobolani. 

Sau altceva. 

Ceva ce nu poți atinge, dar care te poate atinge. 

Vru să se întoarcă, însă era prea târziu. Brett aștepta sus și el 
râsese deja de Brett. Dacă se întorcea acum și recunoștea că îi 
fusese frică să meargă mai departe, Brett i-ar fi dat peste nas. 

Ținându-și respiraţia, mai făcu un pas. 

Ascultă zgomotele și începu să-și închipuie că erau voci. 

Voci care șopteau atât de încet, încât de-abia le putea auzi. 

Mai făcu un pas și ajunse pe podeaua subsolului. 


104 


Făcându-și curaj, se mișcă în întunericul oribil din jur. 

Apoi, din întuneric, simţi ceva apropiindu-se. 

Deschise gura, însă frica îl sugrumă și nu scoase niciun sunet. 
Se simţi împins din spate. Dădu din mâini în întuneric, căutând 
ceva de care să se sprijine. 

Nu era nimic. 

Acum, că înțelegea ce i se întâmpla, frica îl părăsi și din gât îi 
scăpă un strigăt care fu oprit imediat, iar băiatul se prăbuși în 
față. 

Intr-o clipă își aduse aminte despre cum murise unchiul lui 
Tracy, cu mult înainte ca el să se fi născut. Se întâmpla din nou, 
își zise el. La fel cum se mai întâmplase. 

O clipă care i se păru o veșnicie, ceva tare și ascuțit îl apăsă 
pe piept, atât de rece, de parcă ardea când îi străpungea tricoul 
și apoi pielea. 

Cu propria lui greutate apăsă obiectul care îi intră în inimă, se 
auzi pe sine suspinând, simţi ultima durere, iar pe urmă își auzi 
propriul sânge gâlgâind în plămâni. 

În timp ce murea, un curent de aer rece îl învălui și simţi un 
miros cunoscut. 

Fum. 

Lui Jeff Bailey, moartea îi mirosea a fum. 

e 

Brett auzi zgomotul înfundat a ceva care căzuse, apoi liniștea 
îl învălui din nou. 

— Jeff? 

Niciun răspuns. Strigă încă o dată, mai tare, sigur că prietenul 
său voia să-l sperie la fel cum făcuse înainte. 

— Hai, Jeff, nu te mai prosti. 

Tot nu primi răspuns și făcu o tentativă să coboare pe scări. 

_ Apoi, trecându-l un fior, fu deodată sigur că Jeff nu se prostea. 
Intorcându-se, se năpusti spre ușa pe care intraseră cu douăzeci 
de minute înainte, o trase și ieși în amurgul de afară. 

— Ajutor! ţipă el. Cineva să mă ajute. Cuprins de panică, 
începu să alerge spre strada din fața fabricii. 

e 

— Bine, fiule, îi spusese după câteva minute sergentul Peter 
Cosgrove. lIncearcă să te calmezi și spune-mi unde este 
prietenul tău. 

— J-jos, acolo, se bâlbâi Brett. 


105 


Arătă în jos pe scările acum puternic luminate de reflectoarele 
aduse în clădire. 

— I s-a întâmplat ceva... nu știu ce. 

Partenerul lui Crosgrove, Barney Jeffers, cobori pe scări cu o 
lanternă în mână. O clipă mai târziu, pe când lumina prin 
întunericul subsolului, îl auzi înjurând. În aceeași clipă se auziră 
niște frâne afară, apoi doi infirmieri intrară pe ușă cu o targă. 

— Aici, îi chemă Crosgrove, și se întoarse spre Brett. Stai aici, 
fiule. O să găsesc o lumină pentru subsol. Bine? 

Brett aprobă în tăcere, cu ochii fixaţi pe scară. După un timp 
care păru o eternitate, luminile se aprinseră în subsol și-l văzu 
pe Jeff zăcând pe podeaua subsolului. Sângele amestecat cu 
praf îi îmbiba tricoul și liniștea morţii îl învăluia ca un giulgiu. Lui 
Brett i se întoarse stomacul pe dos. 

e 

— Ce crezi? îl întrebă Crosgrove pe Jeffers, o jumătate de oră 
mai târziu. 

Ambulanţa plecase și ei stăteau în capul scărilor, în timp ce o 
echipă lucra jos, fotografiind locul și căutând probe. Crosgrove 
era nouăzeci la sută sigur că nu vor găsi nimic. 

— La fel ca și tine, îi răspunse Jeffers. Cred că puştiul 
Kilpatrick spune adevărul. Mi se pare că băiatul a coborât să 
arunce o privire, n-a putut vedea nimic și a făcut un pas greșit. 
Dacă era oriunde în altă parte, și-ar fi jupuit genunchii. Însă aici 
a căzut pe târnăcopul ăla. 

— Ce dracu' căuta acolo? murmură Crosgrove supărat. 

— Vrei să acuzi pe cineva de neglijenţă criminală? întrebă 
Jeffers. 

— Mi-ar plăcea, îi răspunse Crosgrove cu o voce răstită. Dar 
pe cine să acuz? La fel de bine îl poţi acuza pe puștiul Bailey. 
Dacă n-ar fi intrat prin efracție... 

— A fost un accident, îl întrerupse Jeffers. Uneori așa se 
întâmplă, Pete. Nu mai putem face nimic. 

Crosgrove suspină, eliberându-se de tensiune. 

— Știu, fu el de acord. Insă este, totuși ciudat, știi? 

— Ciudat, repetă Jeffers. 

Crosgrove se uită împrejur, ochii lui cercetând interiorul 
fabricii. 

— Da, spuse el. Ciudat. Toată viaţa am auzit povești despre 
locul ăsta, despre cât de periculos este. Povești stupide. Acum o 


106 


renovează și ce se întâmplă? Nici n-au terminat-o și avem deja 
un mort. De-aia zic că-i ciudat. 

Jeffers se uită curios la partenerul lui. 

— Doar nu vrei să spui ceea ce cred eu că vrei să spui, nu? 

Crosgrove ridică din umeri. 

— Nu știu, spuse el încet. Tu n-ai crescut aici, ca mine. S-a 
mai întâmplat o dată ceva asemănător. Trebuie să fie vreo 
patruzeci de ani de atunci. Atunci a fost fratele lui Phillip 
Sturgess, Conrad Junior. 

Barney Jeffers se încruntă. 

— Vrei să spui că a murit? Aici, în fabrică? 

— Nu aici, în fabrică, Barney, spuse Crosgrove sumbru. Chiar 
în locul ăsta. La capătul scărilor. 

Jeffers fluieră ușor. 

— Isuse. Ce s-a întâmplat? 

— Asta-i problema, începu Crosgrove. Nimeni n-a știut dacă a 
fost accident, crimă sau ce o fi fost. Insă a fost exact ca asta. 

Rămase tăcut, apoi clătină din cap. 

— Ciudat, murmură el. Este pur și simplu ciudat, asta-i tot. 
Apoi, cu fața întunecată, porni spre mașina de patrulare, 
făcându-și curaj pentru ce va urma. Trebuia să-i sune pe părinţii 
lui Jeff Bailey și să le spună că fiul lor murise în fabrică, cu un 
târnăcop înfipt în inimă. 


107 


e Capitolul 10 


Hannah tocmai servea desertul când sună telefonul. Carolyn 
își împinse scaunul în spate și începu să se ridice, însă vocea lui 
Abigail, liniștită, dar fermă, o făcu să se așeze la loc. 

— O să răspundă Hannah. 

În tăcere, Hannah puse plăcinta pe care o servea pe tavă și 
părăsi camera. O clipă mai târziu se întoarse. 

— Este pentru domnul Phillip. Este poliţia și spun că este o 
urgență. Le-am explicat că sunteţi în mijlocul cinei, însă au 
insistat. 

— E în ordine, Hannah, spuse Phillip. Sunt sigur că este 
important. 

Se întoarse spre mama sa. 

— Mă scuzati? 

Abigail îl fixă cu privirea pe fiul său. 

— Zău, Phillip, este cel mai nepoliticos lucru să te sune acum. 
Pur și simplu nu înțeleg. 

— Poate că vei înţelege după ce o să vorbesc cu ei, o 
întrerupse Phillip. Continuaţi fără mine. 

După ce plecă, Abigail o privi pe Carolyn. _ 

— Trebuie să înveţi câteva lucruri elementare, Carolyn. In 
primul rând, este foarte nepoliticos să suni oamenii la ora cinei. 
Oricum, nu prea putem face multe să împiedicăm acest lucru. 
Se pare că nimeni nu mai are maniere. Dar dacă telefonul sună 
în timpul cinei, răspunde Hannah. 

Cu coada ochiului, Carolyn văzu rânjetul lui Tracy, dar îl 
ignoră. Beth, în mod intenţionat cu ochii în farfurie, parcă găsi 
deodată ceva interesant în plăcintă. Zâmbind subţire, Carolyn îi 
atinse mâna lui Abigail. 

— Voi încerca să rețin asta, Abigail, promise ea, în timp ce 
bătrâna își retrase mâna de parcă fusese arsă. Dar să 
presupunem că Hannah nu era aici. Dacă era ziua ei liberă? 

— Unul dintre ceilalţi servitori, începu Abigail, însă apoi tăcu 
brusc, amintindu-și că nu mai existau alţi servitori. In acest caz, 
recunoscu ea într-un târziu, cu o voce înțepată, cred că unul 
dintre noi ar trebui să răspundă. 


108 


Unu zero pentru noi, își zise Carolyn când zâmbetul lui Tracy 
se șterse și un zâmbet subţire apăru în colţul buzelor lui Beth. În 
tăcere, toate patru începură să-și mănânce plăcinta. După patru 
sau cinci minute care lui Carolyn i se părură o eternitate, Phillip 
se întoarse cu o expresie întunecată. 

— Trebuie să plec în centru, le informă el. 

— Acum? întrebă Abigail imediat. Haide, zău, poate aștepta 
până ne terminăm cina. 

— Ce s-a întâmplat? 

Expresia lui Phillip îi spunea lui Carolyn că se petrecuse ceva 
oribil. 

— Un accident, răspunse el. Doi copii s-au dus la fabrică după 
petrecerea de azi după-amiază. 

Ochii lui Beth se măriră și furculița i se opri în aer. Apoi, în 
timp ce mâna începea să-i tremure, o puse înapoi cu grijă, pe 
farfurie. 

— Și ce s-a întâmplat? întrebă Abigail Sturgess. 

Vocea ei, în mod obișnuit puternică și poruncitoare, deveni 
deodată ștearsă. Când Carolyn se uită la ea, bătrâna era palidă 
și avea o neliniște în priviri pe care Carolyn n-o mai văzuse 
înainte. 

— Spune-mi, Phillip, insistă ea. Ce s-a întâmplat? 

Phillip ezită o fracțiune de secundă. 

— Jeff Bailey, spuse el în sfârșit. Mă tem că a murit. 

Brusc, șocul pronunțării numelui făcu să se lase liniștea. Nu 
era un străin, nici măcar cineva pe care îl cunoscuseră 
ocazional. Era un băiat pe care îl știau toţi, care fusese în casa 
lor chiar în acea după-amiază. 

— Jeff? repetă Tracy. Jeff a murit? 

— Dar cum? întrebă Carolyn. Ce s-a întâmplat? 

Phillip clătină din cap. 

— Nu sunt sigur. Trebuie să cobor imediat. 

Abigail se ridică în picioare. Tot sângele îi fugise din obraji și 
se clătină ca și cum ar fi putut leșina în orice clipă. 

— Dumnezeule, șopti ea. Este ca la fratele tău. Avea aceeași 
vârstă când... când. 

Tăcu deodată, incapabilă să continue. Phillip se uită la mama 
sa. 

— Ca la Conrad? repetă el. Mamă, despre ce Dumnezeu 
vorbești? Nici nu știu ce s-a întâmplat. 


109 


Însă Abigail dădea din cap iar ochii ei căpătaseră o expresie 
străină, goală, ca și cum vedeau ceva mult mai departe de 
sufragerie. i 

— Tatăl tău, șopti ea. Intotdeauna spunea că se va întâmpla 
așa ceva. Intotdeauna îi era frică... 

— Mamă, te rog, spuse Phillip, luând-o de braț și așezând-o 
înapoi pe scaun. Nici nu știm încă ce s-a întâmplat, repetă el. 

— Ce-au spus? întrebă Abigail. Phillip, spune-mi ce au spus 
despre Jeffrey? 

Phillip înghiţi în sec, aruncă o privire spre Tracy și Beth, 
nevenindu-i să repete ce i se spusese, în faţa fetelor. Insă 
ambele îl fixau cu privirea. Ochii lui Tracy strălucind ciudat, iar 
ai lui Beth speriaţi. 

— Se pare că a călcat greșit, spuse el încet. Era un târnăcop 
pe podea. A căzut pe el. 

— Doamne, se înfioră Carolyn. 

Abigail suspină violent și se lăsă moale în scaun. 

— Ca și Conrad, șopti ea. Exact ca și Conrad. 

Ochii ei părură că se concentrează din nou și se fixară pe fiul 
ei. 

— Phillip, poate că tatăl tău avea dreptate în privinţa fabricii. 
Poate că am făcut o greșeală. Poate că era mai bine s-o 
abandonăm din nou. 

Insă Phillip dădu din cap, faţa devenindu-i sumbră. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, mamă, începu el. A fost un 
accident. N-a fost vina nimănui. În primul rând, Jeff nu trebuia să 
fie acolo. Era... 

Apoi se opri, privirea lui Abigail făcându-l să înţeleagă că nu îl 
asculta. Incă o dată, părea că dispăruse în altă lume. 

— Mă întorc cât pot de repede, îi spuse el lui Carolyn. 

O sărută pe obraz, apoi plecă. 

— Trebuie s-o sun pe Maggie Bailey, spuse Abigail brusc. 
Trebuie să încerc să-mi cer scuze pentru ce i-am făcut. Porni din 
sufragerie, însă înainte să ajungă la ușă Carolyn îi aţinu calea. 

— Nu, spuse Carolyn. Dacă o suni pe Maggie Bailey, nu-i spui 
decât că-ţi pare rău pentru Jeff. Dar să nu începi să-i umpli capul 
cu nicio superstiție despre fabrică. 

Incet, Abigail se întoarse ca s-o privească în faţă. 

— Superstiţie? repetă ea, zâmbind apoi amar. Iți vine ușor să 
vorbeşti. Însă nu-ţi aminteşti când s-a întâmplat ultima dată, nu? 


110 


Bineînţeles, nici nu te născuseși atunci. Însă era o seară foarte 
asemănătoare cu asta. Poliţia a sunat și ne-a spus că a fost găsit 
Conrad Junior la fabrică. Spuneau că a călcat greșit și a căzut pe 
o unealtă veche. 

Vocea îi scăzu până la șoaptă. 

— A fost același lucru, Carolyn. Soţul meu spunea întotdeauna 
că ce i s-a întâmplat fiului nostru n-a fost un accident, însă nu l- 
am crezut niciodată. Dar acum? La ce te aștepți să mă gândesc? 
S-a întâmplat din nou, așa cum dragul meu soț se temea că 
avea să se întâmple. 

Aproape împotriva voinței sale, Carolyn simţi o licărire de 
compasiune pentru bătrână. 

— Abigail, ceea ce spui nu are sens. Fabrica este periculoasă; 
toți știm asta. Și a fost încuiată tocmai pentru a preveni 
accidentele ca acela întâmplat fiului tău și lui Jeff Bailey. 

— Dar dacă nu a fost un accident? întrebă deodată Tracy. 
Dacă a fost altcineva acolo? 

Carolyn îi aruncă o privire lui Tracy, apoi simţi cum i se 
strânge stomacul când văzu că, deși Tracy îi pusese ei 
întrebarea, o privea fix pe Beth. 

— Ce vrei să spui, Tracy? întrebă ea cu o voce rece. 

— Nimic, îi răspunse Tracy cu o inocenţă exagerată. Era doar 
o întrebare. 

Înainte să poată răspunde Carolyn, Abigail vorbi din nou. 

— Ultimele cuvinte ale lui Conrad, spuse ea atât de încet, 
încât Carolyn nu fu sigură dacă le vorbea lor sau sieși. A spus: 
Ea este încă acolo. Este acolo și ne urăște... 

Ochii lui Tracy se măriră. 

— Cine, bunico? Cine ne urâște? 

Însă Abigail clătină din cap. 

— Nu știu, șopti ea. A fost ultimul lucru pe care l-a spus. Nu 
m-am gândit să însemne ceva. Insă acum... 

— Și ai avut dreptate, Carolyn. Nu însemna nimic. De fapt, 
sunt de acord cu ce zicea soțul tău despre fabrică; nu cred că ar 
trebui redeschisă. Era un loc malefic, un loc unde oamenii erau 
exploataţi, munceau până la epuizare și cred că ar trebui 
demolată și uitată. Dar hai să nu inventăm povești cu stafii, 
bine? 

Abigail ezită, apoi clătină din cap. 


111 


— Și dacă te înșeli? întrebă ea. Dacă soțul meu avea 
dreptate? Dacă se întâmplă ceva la fabrică și singura cale de a fi 
în siguranţă este să ţinem oamenii departe de ea? 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Abigail, nu începe să le umpli 
capul copiilor cu prostii. 

— Dar eu vreau să ascult, protestă Tracy. 

— lar eu nu vreau să aud, spuse Carolyn ferm. Și nici Beth nu 
vrea. Fabrica nu este nimic altceva decât o clădire veche, care a 
fost ca un ghimpe în ochi în acest sat timp de o sută de ani. 
Sinceră să fiu, nu înțeleg de ce n-a fost demolată cu ani în urmă. 

Ochii i se fixară pe Abigail. 

— De fapt, Abigail, aș vrea să știu de ce soțul tău n-a 
dărâmat-o cu ani în urmă, când fiul tău a murit acolo. 

Lui Abigail păru că îi revine puterea și o privi cu un aer 
imperial pe Carolyn. 

— Nu a demolat-o pentru că întotdeauna a spus că nu trebuie 
demolată. Întotdeauna a spus că trebuie să rămână ca o 
amintire pentru noi. 

— O amintire? răspunse Carolyn. 

Deodată îi fu de ajuns și nu mai făcu nimic să-și potolească 
furia care creștea în ea, în timp ce o privea pe bătrână. 

— O amintire a cât de mult noroc a avut odată familia ta în 
clădirea aia? O amintire a tuturor copiilor care și-au petrecut 
vieţile acolo, muncind douăsprezece ore pe zi pe mai nimic, 
pentru ca familia ta să poată construi monstruozitatea asta de 
casă și să angajeze personal dintre puţinii oameni din sat care 
nu lucrau la fabrică? Așa este, Abigail? Voia ca fabrica să 
rămână în picioare pentru totdeauna ca să ne amintească 
frumoasele vremuri trecute? Ei bine, pentru familia mea 
vremurile alea nu au fost atât de bune, deși sunt sigură că nu 
ești conștientă de asta! 

Abigail rămase tăcută câteva secunde după care, într-un 
târziu, spuse pe un ton potolit: 

— Nu știu ce a gândit Conrad în ultima clipă, Carolyn. Dar știu 
că era terorizat de fabrică. Până în seara asta, nu am dat atenţie 
acestui lucru, însă acum cred că ar trebui să reconsiderăm 
problema. 

Plecă din sufragerie cu spatele drept și capul sus. 

Un moment mai târziu, Tracy își urmă bunica, lăsându-le pe 
Carolyn și pe Beth singure în sufragerie. Urmă un lung moment 


112 


de tăcere și, în final, pentru prima dată, Beth își luă inima în 
dinţi și vorbi. 

— Mamă? Dacă... dacă are dreptate? Dacă există ceva în 
fabrică? Ce ar însemna? 

Carolyn oftă și clătină din cap. 

— N-ar însemna nimic, draga mea, spuse ea. N-ar însemna 
nimic pentru că nu este posibil. Nu contează ce gândea bătrânul 
domn Sturgess sau ce gândește Abigail acum. Nu este nimic în 
fabrică. 

Dar, chiar în timp ce rostea cuvintele, o amintire îi trecu lui 
Carolyn prin minte: o amintire din dimineaţa zilei de după 
înmormântare, când fusese la plimbare cu Beth. 

Pentru o clipă, chiar înainte să fi leșinat, fabrica păruse 
cuprinsă de flăcări. 

Însă era o prostie. Fabrica nu fusese în flăcări și de fapt nu 
văzuse nimic. Fusese o simplă iluzie optică datorată apropierii 
leșinului. Își îndepărtă amintirea și începu să o ajute pe Beth și 
pe Hannah să curețe masa. În mod sigur exista o explicaţie 
rațională pentru ce se întâmplase la fabrică în ziua aceea. Când 
Phillip va veni acasă, vor afla ce se petrecuse în realitate. 

e 

Phillip Sturgess stătea în biroul lui Norm Adcock, în fața 
şefului departamentului poliției din Westover, de cealaltă parte 
a unui birou care arăta chiar mai ponosit decât i se părea lui 
Phillip. În scaunul de lângă el stătea Alan Rogers, cu ochii 
întunecați, așteptând ca Phillip să termine de citit raportul pe 
care îl făcuseră Cosgrove și Jeffers. Ascultaseră deja povestea 
lui Brett Kilpatrick. 

Pentru Phillip era ca un vis urât, ca și cum se repeta ceva din 
trecut. Și bineînțeles că asta și era; evenimentul din după- 
amiaza aceea era o reluare ciudată a ceea ce auzise că se 
întâmplase în ziua în care murise fratele său. 

începea să înțeleagă că poliţia era mai interesată de 
chiţibușuri decât de moartea lui Jeff Bailey. Bineînţeles, știa și de 
ce. Jeff Bailey, ca și Phillip însuși, era unul dintre „ei” pentru 
Norm Adcock. Unul dintre cei bogaţi; cei care trăiau în Westover, 
dar rareori puteau fi văzuţi în oraș. Pentru Adcock, într-adevăr, 
nu făceau parte deloc din oraș. Oare așa fusese și când murise 
fratele lui? 

Fără îndoială că da. 


113 


Termină de citit raportul și îl puse înapoi pe masa șefului 
poliţiei. 

— Însă ușa trebuia să fie închisă, spuse el, ca răspuns la 
întrebarea pe care auzise că i-o pusese lui Alan Rogers. Nu pot 
să cred că n-a verificat-o nimeni după ce au plecat muncitorii 
vineri. 

Privirea i se mută spre Alan, care clătină din cap. 

— Imi pare rău, Phillip. Sunt aproape sigur că am verificat-o 
personal, dar poate că mă înșel. In orice caz, nu mai are 
importanţă. Incuietoarea era deschisă și nu are semne să fi fost 
forțată. Așa că o parte a responsabilităţii pentru ce s-a întâmplat 
îmi aparține. 

Adcock ridică din umeri. 

— Sau poate că unul dintre copii avea o cheie care se 
potrivea. Este puţin probabil, însă este o posibilitate. 

— Și acuzaţiile? întrebă Phillip. Va exista vreuna? 

Adcock ridică din umeri, imparțial. 

— Nu depinde de mine, domnule Sturgess. Depinde de 
procuror. Presupun că ar putea deschide un caz, spunând că 
fabrica este o pacoste și încă alte câteva lucruri. Și cred că vă 
puteţi aștepta să fiți acţionat în justiţie de părinţii băiatului. 

— Asta înseamnă că se rezolvă între avocaţii lor și ai mei, 
spuse Phillip sec. 

Apoi, auzind cât de reci îi sunară cuvintele, încercă să o 
dreagă. 

— N-aș fi putut să mă simt mai rău nici dacă Jeff ar fi fost 
propriul meu fiu. 

Adcock aprobă din cap, deși disprețul din priviri nu-i dispăru. 
Lăsă pixul pe masă. 

— Atunci nu veţi avea nimic împotrivă să împrejmuim zona, 
nu? întrebă el, nefăcând niciun efort să mascheze faptul că nu 
fusese o întrebare ci un ordin. 

— Nici nu trebuia să mai întrebaţi, răspunse Phillip. Alan, poţi 
să începi de mâine, da? 

— Bineînţeles. 

— Voi pune un paznic până va fi gata împrejmuirea, adăugă 
Phillip. 

— Am pus deja un om pentru la noapte, spuse Adcock. Știu că 
este ca și cum încui grajdul după ce a plecat calul, dar lucrurile 


114 


astea îţi scapă din mână. Dacă nu mă înșel, sunt deja copii în 
sat care plănuiesc să se strecoare acolo la noapte. 

Phillip aprobă din cap. 

— Să ne trimiteţi nota de plată pentru orele făcute de omul 
acela. Fabrica este responsabilitatea mea, nu a dumneavoastră. 

— Nici nu mă gândeam la altceva, spuse Adcock rece și se 
ridică. Ei bine, nu cred că mai putem face ceva în seara asta. 
Mai bine mă întorc acasă înainte ca Millie să vină să mă caute. 
Clătină din cap și se căută prin buzunare după cheile mașinii. A 
dracului treabă, spuse el, repetând: A dracului treabă. 

Cei trei bărbați trecură prin mica secţie de poliție. Adcock își 
salută toţi oamenii pe numele mic. 

Toţi îi răspunseră șefului și lui Alan Rogers. 

Pentru Phillip Sturgess nu există niciun salut, nici măcar o 
înclinare a capului. 

Apoi ieșiră și șeful poliției plecă. Alan și Phillip stătură o clipă 
lângă mașina primului. Liniștea se așternu între ei până când, 
într-un târziu, Alan puse mâna pe umărul celuilalt. 

— Nu știu ce să spun, Phillip. 

— Nu sunt prea multe de spus, nu? 

— Dacă vrei să mă acuzi, te înțeleg. De fapt, am scris deja o 
scrisoare de reziliere a contractului. 

Philip nu spuse nimic preţ de o clipă, apoi clătină din cap. 

— Nu. Nu văd cum ar rezolva asta ceva. Nu-l va aduce pe Jeff 
Bailey înapoi iar lucrul trebuie totuși terminat. 

Alan aprobă din cap, apoi intră în mașină. 

— Pot să-ţi iau ceva de băut? Știu sigur că eu aș bea ceva. 

Phillip clătină din cap încă o dată. 

— Mulţumesc, dar nu în seara asta. Cred că e mai bine să mă 
duc acasă, să încep să mă ocup de problemele astea. 

— Bine. 

Întoarse cheia în contact. Motorul Fiat-ului vechi tuși de două 
ori, apoi porni. 

— Phillip, încearcă să nu lași chestia asta să te prindă. Ce s-a 
întâmplat azi a fost un accident, nimic mai mult. Insă oamenii 
vor vorbi; totul seamănă prea mult cu ce i s-a întâmplat fratelui 
tău. Tot ce pot să-ţi spun este să nu-i asculţi. Nu-i asculta pe 
niciunul dintre ei. 


115 


Apoi, înainte ca celălalt bărbat să poată răspunde, Alan 
întoarse mașina și porni în noapte, lăsându-l pe Phillip Sturgess 
singur pe trotuar. 

e 

Phillip își parcă mașina pe Prospect Street și stătu pe loc 
câteva minute, uitându-se la fabrică și întrebându-se ce dorise 
să spună tatăl său în toţi acei ani când insistase de nenumărate 
ori că acesta era un loc malefic. Deși Phillip insistase să-i 
explice, Conrad Sturgess murise pronunţând crunta sentință, ca 
și cum afirmaţia în sine era suficientă, adăugând doar că într-o 
bună zi va înțelege. 

Dar totul era o prostie. Nu se putea ca o clădire să fie 
malefică, nici chiar o clădire atât de urâtă ca fabrica aceea, cu 
fațada ei masivă, cu linii simple și fără decorații. 

Opri motorul, apoi căută în torpedo lanterna pe care o ţinea 
totdeauna acolo. Încuind mașina, traversă Prospect Street și 
porni spre partea laterală a clădirii, cea cu ușa metalică. 

— Stai pe loc, domnule, spuse o voce din spatele său. Unde 
crezi că te duci? 

Phillip se întoarse și fu pe loc orbit de un spot puternic de 
lampă cu halogen. Două secunde mai târziu, lumina se stinse. 

— Îmi pare rău, domnule Sturgess, spuse vocea. Nu v-am 
recunoscut. Un bărbat se apropie de el. Phillip recunoscu 
uniforma poliţiei, dar nu și figura agentului. 

— Nu-i nimic. Mă duceam acasă și m-am gândit să mă opresc 
să arunc o privire. 

Ofiţerul ezită, dar apoi dădu din cap a lehamite. 

— Cred că puteţi merge dacă vreţi. E clădirea dumneavoastră. 
Altă ezitare, apoi, cu și mai multă lehamite: Vreţi să vin cu 
dumneavoastră? 

— Nu, mulţumesc, îl liniști Phillip imediat. Stau doar câteva 
minute. 

Apoi, cu ofițerul încă privindu-l, folosi cheia pentru a deschide 
ușa și păși în hăul întunecat al fabricii. Rămase pe loc ascultând, 
după care căută întrerupătorul. intunericul fu spart de 
reflectoare mari, atârnate de acoperiș. 

Phillip se uită împrejur, iar pe urmă se îndreptă spre spatele 
clădirii și spre scările care duceau la subsol. 

Se opri în capul scărilor, privind în întuneric și întrebându-se 
dacă nu cumva ar trebui să plece, să meargă acasă. 


116 


Dar nu putu. 

Un băiat murise în ziua aceea chiar acolo jos, 
subsolului. 

Pentru un anumit motiv, nu știa nici el de ce, trebuia să vadă 
locul unde murise Jeff Bailey. 

Aprinzând lanterna, porni în jos pe scări. 

La capăt se opri din nou și roti lumina împrejurul subsolului. 

Nimic. 

Atât de departe pe cât putea să bată raza de lumină nu era 
nimic. Doar o podea de lemn uzată, acoperită cu mizerie, și 
câteva unelte. 

Îndreptă lumina spre spaţiul de lângă scară. Praful fusese 
îndepărtat de multe urme de pași. În mijlocul lor, Phillip văzu o 
urmă maronie. 

Pata lăsată de sângele lui Jeff. 

Înghiţind cu greu, în încercarea de a-și îndepărta valul de 
greață care-l cuprinsese, Phillip se întoarse, stinse lanterna și 
începu să urce scările. 

La jumătatea drumului se opri. 

Din întunericul de jos fu sigur că auzise ceva. 

Asculta, așteptând să mai revină. 

Tot ce putu auzi erau bătăile inimii lui. 

Încă o dată, porni în sus pe scări. 

Zgomotul se auzi din nou. 

Era un zgomot slab, greu de auzit, însă era sigur că era acolo. 

Era un zgomot mocnit, ca și cum ardea ceva. 

Stătu nemișcat, ciulindu-și urechile, încercând să audă 
sunetul încă o dată, cât mai clar cu putinţă. 

Nu-l mai auzi. 

Minutele treceau și inima îi reveni la un ritm normal. În fabrică 
era liniște. Într-un târziu, Phillip urcă scările și porni încet spre 
ușă. Se mai opri o dată, cu mâna pe întrerupător, și se uită 
împrejur. 

Totul era în regulă. 

Stinse lumina, scufundând clădirea în întuneric, apoi încuie 
ușa cu grijă. De la câţiva metri distanţă polițistul îi vorbi. 

— Totul este în regulă, domnule Sturgess? 

Phillip dădu din cap, pregătindu-se să pornească spre mașină. 

— N-ai auzit nimic, nu? întrebă el. Cât am fost în fabrică. 

Polițistul ridică din umeri în întuneric. 


A 


n întunecimea 


117 


— Să aud ceva, domnule Sturgess? Nu, nu cred. 

Phillip se gândi o clipă, apoi dădu iar din cap. 

— Bine. Mulţumesc. 

Plecă repede la mașină, o descuie și urcă. Apoi puse înapoi 
lanterna în torpedo și porni motorul. 

Se mai uită o dată la fabrică. 

Decise că nu auzise nimic. Fusese doar imaginația lui și 
stresul zilei. 

Phillip Sturgess se pierdu în noapte la volanul mașinii. 

e 

Beth se trezi după miezul nopţii strigând. 

Visul îi era încă viu în memorie și pijamaua era udă de 
transpiraţie. Inima îi bătea și încetă să ţipe. 

Ușa dormitorului ei se deschise și lumina se aprinse. 

— Beth? auzi ea vocea mamei. Beth, ce este? Te simți bine? 

Beth clătină din cap, ca și cum gestul ar fi îndepărtat 
imaginile monstruoase din minte. 

— Am văzut, spuse ea dintr-o răsuflare. Am văzut tot. 

— Ce? întrebă Carolyn, traversând camera pentru a se așeza 
pe pat și a o strânge în braţe pe Beth. Ce ai văzut, draga mea? 

— Jeff, murmură Beth. Am văzut ce i s-a întâmplat, mamă. 

— A fost un coșmar, scumpa mea, spuse încet Carolyn, 
mângâindu-i încet fruntea fiicei sale. A fost doar unvis. 

— Însă am văzut, insistă Beth. Am... am fost în fabrică, la 
subsol și mai era cineva acolo. Apoi am auzit un zgomot și am 
auzit vocea lui Jeff... 

Se cuibări în braţele mamei ei, suspinând, iar Carolyn o 
mângâie. 

— Nu, șopti ea. A fost un vis. Doar un vis. 

Beth parcă nu o auzea. 

— Apoi peretele a alunecat și, deodată l-am văzut pe Jeff. lar 
pe urmă cineva l-a împins. 

— L-a împins? întrebă Carolyn. Ce vrei să spui, draga mea? 

— Nu știu, îngăimă Beth. Însă cineva l-a împins și a căzut în 
târnăcop. Nu a călcat greșit, mamă. L-a împins. L-a omorât! 

— Nu, scumpo, insistă Carolyn. Totul a fost un coșmar. lar 
ceea ce i s-a întâmplat azi lui Jeff Bailey a fost un accident. 

Beth o privi pe mama ei cu ochi îngrijoraţi. 

Carolyn îi îndepărtă părul de pe frunte. 

— Un vis? Insă... însă era atât de real. 


118 


— Știu, o asigură Carolyn. De aceea sunt atât de 
înfricoșătoare coșmarurile, iubito. Par atât de reale, încât când 
te-ai trezit, uneori parcă tot mai continuă. Așa ţi s-a întâmplat și 
ţie. 

Beth aprobă din cap. 

— M-am trezit, era încă întuneric și părea că sunt încă în 
fabrică. Vedeam totul... și... 

— Și acum totul s-a terminat, sfârși Carolyn în locul ei. Acum 
ești perfect trează și știi că a fost doar un vis și poţi să uiţi totul. 

O așeză pe Beth pe pernă și o înveli cu grijă. 

— Vrei să las lumina aprinsă câteva minute? 

Beth ezită, după care dădu din cap. 

— Acum încearcă să adormi la loc și eu o să mă întorc mai 
târziu să sting lumina. Ce zici? 

— Nu putem s-o lăsăm aprinsă toată noaptea? 

Carolyn ezită, gândindu-se la coșmarurile care o marcaseră 
pe Beth în lunile de după despărțirea ei de Alan și cum singurul 
lucru care le rezolvase în cele din urmă fusese să lase lumina 
aprinsă toată noaptea. Era mai puţin de un an de când Beth era 
în stare să poată dormi din nou în întuneric. Oare începea iarăși? 

— Bine, spuse ea. La noapte vom lăsa lumina aprinsă. Însă 
numai la noapte, bine? 

Beth dădu din cap iar Carolyn se aplecă și o sărută pe obraz. 

— Acum culcă-te și, dacă mai ai vreun coșmar, mă chemi, da? 

Beth nu spuse nimic, dar se răsuci și-și înfășură strâns 
plapuma. Carolyn se îndreptă și se uită o clipă la ea, dorind s-o 
ia pur și simplu cu ea și cu Phillip. Însă, bineînţeles, asta nu se 
va întâmpla niciodată. Căci oricât de rele fuseseră coșmarurile, 
Beth refuzase să-și părăsească patul pentru siguranţa mamei 
sale. l-ar fi transmis spaimele ei și Beth n-ar fi făcut niciodată 
așa ceva. 

Zâmbindu-i încurajator, Carolyn o sărută din nou, apoi părăsi 
camera în liniște, închizând ușa după ea. 

Singură, Beth se mai răsuci o dată și rămase uitându-se la 
tavan, în lumina moale de pe noptieră. 

Acum știa ce se întâmplase; știa ce avusese loc în timpul în 
care lipsise de acasă în ziua aceea. 

Plecase să-și viziteze tatăl, fugind de la petrecere, petrecerea 
oribilă la care totul mersese atât de prost - și se oprise la 
fabrică. 


119 


Se oprise doar o clipă să afle dacă Amy era cu adevărat acolo 
sau nu. 

Pe urmă plecase în drumul ei, însă ceva era schimbat. Lumina 
era alta, soarele coborâse după orizont. 

Deodată, era mult mai târziu decât credea. 

Așa că, în loc să meargă să-și vadă tatăl, se întorsese acasă, 
urcând poteca pe deal. 

Nimeni nu-i simţise lipsa; nimeni nici măcar nu știuse că 
fusese plecată. 

Însă acum, după vis, știa exact ce făcuse. O găsise pe Amy și- 
i spusese ce se întâmplase la petrecere, cât de urât se purtase 
Jeff Bailey cu ea. 

Și Amy se răzbunase. 

Nu ea îl omorâse pe Jeff; era sigură de asta. 

Dacă Beth l-ar fi ucis, și-ar fi amintit. 

Deci trebuia să fi fost Amy cea care l-a omorât. 

Beth se întinse și stinse lumina. 

Întunericul n-o speria, de acum avea o prietenă. O prietenă 
numită Amy, căreia întunericul îi făcea bine și-i plăcea. De acum 
încolo, Beth nu mai era singură. Exista cineva cu care să 
vorbească, cineva în care să aibă încredere. 

Cineva care o înțelegea. 


120 


e Capitolul 11 


Dimineaţa era luminoasă și răcoroasă și, în timp ce se trezea 
ușor, Beth avu o ciudată senzaţie de pace. Coșmarul de acum 
câteva ore era aproape uitat și se întinse comod în pat, cu ochii 
închiși, făcându-și planuri pentru acea zi. Poate că ea și Peggy 
Russell... 

Apoi, ca întotdeauna, în dimineţile în care se trezea fericită și 
relaxată, senzaţia dispăru. 

Își aminti unde era. 

Nu era înapoi în dormitorul ei de pe Cherry Street. Era tot la 
Hilltop. 

Era tot la Hilltop, iar noaptea trecută avusese un coșmar în 
care îl văzuse murind pe Jeff Bailey. 

Deodată, o umbră trecu peste ea și Beth deschise brusc ochii. 
La câțiva pași, între ea și fereastră, stătea Tracy Sturgess. 

— Știu ce ai făcut, spuse Tracy, cu vocea atât de scăzută, 
încât pentru o clipă Beth nu fu sigură că vorbise. 

Se ridică din pat și instinctiv își trase cuvertura peste piept. 

Tracy se uita furioasă la ea, dar era un surâs de-abia schițat 
pe buzele ei, care o sperie mai mult decât cuvintele pe care le 
spusese. 

— Ce să fac? se bâlbâi ea. 

Ceasul de pe noptieră arăta ora șapte dimineaţa. 

— Ce faci aici? 

— Știu ce ai făcut, repetă Tracy, de data aceasta mai tare. 

Acum zâmbetul se transformă într-o grimasă maliţioasă. 

— L-ai omorât pe Jeff, nu? Te-ai furișat în fabrică ieri și, când a 
coborât pe scări, l-ai omorât. 

Ochii lui Beth se măriră. 

— Nu, eu... 

— Te-am auzit, insistă Tracy. Noaptea trecută, când vorbeai 
cu mama ta, eram pe hol. Și am auzit tot ce ai spus! Avea un 
ton acuzator, care o făcu pe Beth să se tragă spre tăblia patului 
și să se înfășoare și mai strâns în pături. 

— Dar n-am făcut nimic, protestă ea. A fost doar un vis. 

Ochii lui Tracy se îngustară. 


121 


— N-a fost doar un vis. Ai înscenat asta ca să-i poţi spune 
mamei tale. lar ea e destul de proastă ca să te creadă. Insă eu 
nu sunt. Și așteaptă până când o să-i spun lui tata! 

— Să-i spui ce? întrebă Beth. 

— Că ești nebună și l-ai omorât pe Jeff Bailey doar pentru că 
te-a necăjit la petrecerea mea. 

— Dar nu l-am omorât, spuse Beth, inima începând brusc să-i 
bată mai puternic. Amy a fost cea care l-a omorât. 

Buzele lui Tracy se strânseră într-un rânjet batjocoritor. 

— Amy? Vrei să spui că există în fabrică fantoma despre care 
vorbeai? 

Beth aprobă din cap în tăcere. 

— Nu există fantome, spuse Tracy. Tot ce-ai făcut a fost o 
înscenare. Însă nimeni n-o să te creadă! 

— Dar este adevărat, izbucni Beth. Amy este reală, este 
prietena mea, și tot ce a făcut a fost să mă ajute. Și dacă nu ai 
grijă, poate că te va ucide și pe tine! 

Rânjetul pieri de pe faţa lui Tracy. 

— Să nu spui așa ceva, șuieră ea. Niciodată să nu-mi vorbești 
mie așa. 

— Vorbesc cum vreau, replică Beth, teama fiindu-i 
îndepărtată de furie. Și ieși din camera mea. 

— Nu este camera ta, îi replică Tracy. Este casa mea și dacă 
vreau îţi iau camera asta. Nici n-ar trebui să stai la etajul ăsta, 
oricum ar trebui să stai la etaj, unde stau servitorii, fiindcă 
numai de asta ești bună. 

— Retrage-ţi cuvintele! ţipă Beth. 

Se sculase din pat, stând în picioare, cu pumnii strânși. 

— N-o să retrag nimic! strigă Tracy. Te urăsc, o urăsc pe 
mama ta și mi-aş dori ca amândouă să muriti! 

Deodată, se repezi la Beth, încercând s-o apuce de păr cu 
mâinile. 

Beth își înclină capul și încercă să se ferească, însă era prea 
târziu. Tracy se aruncă asupra ei și căzu la podea cu Beth peste 
ea. Apoi simţi cum Tracy o apucă de păr, smulgându-i-l. Printr-o 
mișcare violentă reuși să se întoarcă și să-și acopere faţa cu 
mâinile. 

— O să te omor! o auzi ţipând pe Tracy. 

Apoi, când se aștepta ca Tracy să o zgârie, auzi o altă voce. 

— Beth? Beth, ești în... Doamne, ce se întâmplă aici? 


122 


O secundă mai târziu simţi cum greutatea lui Tracy este 
ridicată de pe ea și deschise ochii, văzând-o pe mama ei care o 
privea. 

În spatele mamei îl văzu pe tatăl ei vitreg ţinând-o strâns de 
braţ pe Tracy. Ștergându-și faţa cu o mână, își reveni, apoi se 
ridică în picioare. 

— Ce Dumnezeu făceaţi? o auzi pe mama ei întrebând. Ce se 
întâmplă? 

Beth îi aruncă lui Tracy o privire cu coada ochiului, apoi 
clătină din cap. 

— Nimic, spuse. Ea... voia să închid radioul și eu n-am vrut. 

Carolyn se întoarse spre Tracy. 

— la zi, e adevărat? 

Tracy se strâmbă și privi spre Carolyn. 

— Nu trebuie să-ţi răspund! Nu ești mama mea! 

Apoi se prinse de mâna tatălui ei, care-i strângea brațul. 

— Trebuie să-i răspunzi lui Carolyn, spuse Phillip cu o voce 
calmă, dar hotărâtă. Este adevărat că nu e mama ta, însă este 
soţia mea și trebuie s-o respecţi. Deci, este adevărat ce a spus 
Beth? 

Tracy rămase tăcută pentru alte câteva secunde cu o privire 
otrăvită către Beth. 

— Nu! spuse ea într-un târziu. Nici măcar nu avea radioul ăla 
tâmpit deschis! Mă ameninţa că mă omoară, așa cum l-a omorât 
deja pe Jeff Bailey! 

Se lăsă tăcerea în cameră, în timp ce Beth își holbă ochii. 
Phillip și Carolyn o priviră îngroziţi pe Tracy. 

Phillip fu cel care vorbi într-un târziu. 

— Singura ameninţare pe care am auzit-o a fost a ta. Acum, 
du-te în camera ta și stai acolo până când Carolyn ori eu îţi 
spunem să ieși. Și pe viitor nu mai intri în camera lui Beth decât 
dacă te invită ea. 

— Nu este camera ei, protestă Tracy, însă tatăl ei n-o mai lăsă 
să continue. 

— Gata, Tracy! 

Ochii lui Tracy străluciră de furie, însă nu mai spuse nimic. 
Fugi din cameră, trântind ușa în urma ei. După ce Tracy ieși, 
Carolyn se așeză pe marginea patului și o întrebă pe Beth. 

— Ai ameninţat-o pe Tracy că o omori? 

Beth ezită, apoi dădu din cap în tăcere. 


123 


— Dar de ce? 

Obrazul lui Beth tremură, însă reuși să-și ţină firea. 

— Spunea că eu l-am omorât pe Jeff Bailey, șopti ea. A intrat 
și a spus că știe ce am făcut și-i va spune unchiului Phillip. 

— Dar n-ai făcut nimic! exclamă Phillip. Ce spunea că știe? 

— A ascultat când am vorbit noaptea trecută cu mama, 
explică Beth. M-a auzit spunându-i mamei despre visul meu și a 
spus că am înscenat totul. 

Ochii lui Phillip se întunecară. 

— Înţeleg, spuse el. Scuză-mă, Carolyn, cred că este timpul să 
am o discuţie între patru ochi cu fiica mea. 

Înainte ca ea să poată să protesteze, Phillip plecase deja. 
Beth, cu ochii goi privea spre mama sa. 

— Îmi pare rău, mamă. 

— Și mie, draga mea, răspunse Carolyn. Mi-aș fi dorit ca tu și 
Tracy să nu vă fi bătut și-mi pare rău că e atât de rea cu tine. 
Cred că va trebui să faci cu Tracy același lucru pe care-l fac eu 
cu Abigail. Nu contează ce spune sau cât de mult te rănește, 
trebuie s-o ignori. După o vreme, dacă nu-i răspunzi, n-o va mai 
distra și se va opri. 

— Însă de ce mă urăște? întrebă Beth. Nu i-am făcut nimic. 

Carolyn își îmbrăţișă fiica și o strânse la piept. 

— Nu e vina ta. Asta trebuie să înţelegi. Acum a fost la fel de 
rea cu toţi cei care trăiesc aici. Îi este frică să nu-l îndepărtăm 
pe tatăl ei de ea, asta-i tot. 

— Dar eu nu vreau așa ceva, răspunse Beth. Eu am deja un 
tată. Nu știe asta? 

— Bineînţeles că știe, spuse Carolyn, ridicându-se din pat și 
pornind spre ușă. Însă trebuie să înţelegi că nu contează ce știe 
Tracy, contează ce simte. Și încă este foarte furioasă pentru că 
tatăl ei s-a căsătorit cu mine. Așa că se răzbună pe tine. 

— Însă... însă nu-i cinstit, spuse Beth, repetând fără voie 
cuvintele pe care le folosise Tracy cu câteva clipe înainte. 

— Știu, fu de acord Carolyn. Dar așa e viaţa. Nu este 
întotdeauna cinstită și nu întotdeauna are sens. Insă trebuie să 
facem tot ce putem. 

Îi zâmbi cu afecţiune fetiţei. 

— De ce să nu uităm toate astea, să ne îmbrăcăm și să 
coborâm pentru micul dejun. Bine? 


124 


Beth aprobă din cap. Nu spuse nimic, însă când mama ei 
plecă, în loc să se ducă la dulap și să înceapă să se îmbrace, se 
duse la fereastră și se uită lung deasupra satului, la fabrică. 

În străfundul minţii, cuvintele lui Tracy încă îi răsunau 
limpede. 

„Știu ce ai făcut.” 

Era posibil? Era posibil ca așa cum o văzuse ea pe Amy în vis 
noaptea trecută, împingând-l pe Jeff care căzu în târnăcop... 

Se cutremură ușor și se întoarse de la fereastră. 

Însă gândul tot nu-i dădea pace. 

Dacă Tracy avea dreptate? Dacă nu exista nicio Amy? Dar 
trebuie să existe. Dacă Amy nu era reală, dacă ea n-o auzise, 
dacă n-o văzuse în vis, atunci înseamnă... 

Își alungă gândul, pentru că, dacă Amy nu exista, atunci 
poate că Tracy avea dreptate. 

Poate că ea, Beth, chiar îl omorâse pe Jeff. 

Însă n-ar fi făcut-o... n-ar fi putut s-o facă... 

e 

Alan Rogers se uită la ceas, apoi îi făcu semn maistrului să 
anunţe pauza de masă. În timp ce muncitorii se mutau din 
căldura de afară în răcoarea din fabrică, Alan începu inspecția 
pe care o făcea de două ori pe zi. De mult își dăduse seama că 
era imposibil să angajeze muncitori la un standard conform 
standardelor proprii însă înţelesese și că nu putea cere echipei 
sale la fel de mult ca sieși. În fond, ei munceau cu ora și nu 
împărtășeau fanatismul lui pentru lucrul bine făcut. Pentru ei 
slujba era slujbă și ceea ce conta era numărul de ore lucrate. 
Pentru Alan, munca în sine era mai importantă decât câștigul pe 
care îl aducea. Satisfacția faţă de munca bine făcută îl făcea de 
obicei să nu îl intereseze deloc profitul. 

Astăzi munca mergea bine. Deja toate părţile erau la locul lor 
și până după-amiază, cu ceva noroc, împrejmuirea va fi gata. Nu 
va arăta bine; nu erau decât niște panouri de lemn atârnate în 
grabă de stâlpi și corzi, însă erau eficiente. Mâine puteau să se 
întoarcă la munca adevărată, de renovare. 

Trebuia să ajungă la ultimul stâlp și urma să se alăture 
restului echipei în interiorul umbros, când o auzi pe Beth 
chemându-l. Întoarse capul și o văzu pe fiica lui pedalând 
nebunește pe River Road, aplecându-se la curba de pe Prospect 
Street cu mai mult curaj decât ar fi avut Alan însuși. În timp ce 


125 


privea, roata din spate a bicicletei pierdu tracţiunea și începu să 
patineze, scăpată de sub control, însă Beth puse un picior jos și 
întoarse bicicleta, oprindu-se în faţa lui cu un rânjet. 

— Destul de bine, nu? 

Alan dădu din cap. 

— Foarte frumos. Dar dacă îţi rupi gâtul, să nu vii să te plângi 
la mine. Ești nebună. 

— Tu nu te-ai întors cu bicicleta când erai copil? 

— Bineînţeles că am făcut-o, fu Alan de acord. Am fost și eu 
nebun. Ce te aduce încoace? 

— Am coborât să luăm prânzul împreună, spuse Beth, ridicând 
un sac maro pe care îl scosese din portbagajul de la spatele 
bicicletei. Hannah mi-a făcut niște sandvișuri cu unt de alune și 
jeleu. Vrei unul? 

— Te-aș putea invita la niște ton. 

Beth făcu o față lungă. 

— Urăsc tonul. Asta e tot ce ai? 

Alan chicoti. 

— Nu fi ţepoasă. Chiar dacă e ton, l-am preparat eu însumi. 

— Mare lucru, răspunse Beth, dându-și ochii peste cap. 
Probabil l-ai înecat în maioneză, nu? 

Alan se uită exasperat la fiica lui. 

— Dacă ai coborât să mă certi, poţi să te întorci acasă. N-am 
nevoie de cicăleală de la nicio puștoaică isteaţă de unsprezece 
ani. Mersi. 

Beth scoase limba, însă când Alan se întoarse spre fabrică, îl 
urmă de la distanţă. 

Luând o cască din cuierul portabil, Alan i-o îndesă pe cap, apoi 
se dădu într-o parte, lăsând-o să treacă prima pe ușa enormei 
clădiri. Beth își scoase imediat casca și-și aranjă cordeluța astfel 
încât să nu-i cadă pe ochi, apoi și-o puse la loc. 

Imediat cum intră înăuntru, își aţinti privirea pe scările de la 
capătul îndepărtat al fabricii. 

— Nu, spuse Alan, parcă citindu-i gândurile. Nu poţi să cobori 
acolo. 

Beth se încruntă. 

— De ce nu? Vreau doar să mă uit. 

— Pentru că este ceva morbid, îi spuse Alan. 

Deschise cutia cu mâncare și scoase un sandviș, oferindu-i 
jumătate lui Beth. 


126 


Ea refuză. 

— Dar tot ce vreau este să văd unde s-a întâmplat, insistă ea. 
Ce e rău în asta? 

Alan suspină, știind că n-avea cum să-i explice. Dacă ar fi fost 
de vârsta ei, ar fi murit și el de curiozitate să vadă locul 
accidentului. În dimineaţa asta, așa cum se așteptase, o 
mulțime de copii veniseră la fabrică, unii oprindu-se și privind, 
alţii încercând să dea impresia că ultimul lucru din lume pentru 
care veniseră ar fi fost să vadă locul în care cineva murise cu o 
zi înainte. 

— N-ai niciun motiv să-l vezi, spuse el. Oricum, nu e nimic 
acolo. 

— Nici măcar sânge? întrebă Beth cu o curiozitate inocentă. 

Alan înghiţi, apoi se concentră asupra sandvișului, deși brusc 
îi dispăruse apetitul. 

— De ce nu vorbim despre altceva? Ce fac cei de acasă de la 
tine? 

Ochii lui Beth se întunecară și Alan știu imediat că ceva nu 
fusese în regulă în dimineaţa aceea. 

— Vrei să-mi vorbești despre asta? 

Fiica lui îi aruncă o privire, apoi ridică din umeri. 

— N-a fost mare lucru, oricum, spuse ea. M-am certat cu 
Tracy, atâta tot. 

— De aceea ai coborât? Pentru că atmosfera este încărcată, 
acolo, sus? 

— Nu știu. Oricum nu este nimeni acasă. S-au dus toţi la 
familia Bailey. 

— Toţi? 

— Mama și unchiul Phillip. Tracy are niște prieteni invitaţi. Și 
toţi vorbesc despre ce i s-a întâmplat lui Jeff. 

Doar ca să schimbe subiectul, își zise Alan. 

Apoi, deodată, crezu că înțelesese. 

— Se poate să faci lumină asupra lucrurilor dacă te întorci și 
le spui tuturor cum arată locul, nu? 

Ochii lui Beth se măriră. 

— AȘ putea? Pot să cobor doar un minut? 

Neajutorat, Alan cedă. 

— Bine, după prânz. Te duci jos. Însă doar un minut. Promiţi? 

Beth aprobă solemn din cap. 

— Promit. 


127 


Cu întunericul îndepărtat de reflectoarele puternice, subsolul 
nu mai arăta ca înainte. Era doar un spaţiu imens, foarte 
asemănător cu parterul, cu excepţia faptului că acolo jos spaţiul 
era împărţit de mulţimea de coloane care susțineau podeaua de 
deasupra. În timp ce se uita prin subsol, Beth își aduse aminte 
cu greu cât de înspăimântător fusese când era întuneric. Acum 
nu mai era nimic înfricoșător. 

Cu excepţia petei de pe podea. 

Era o pată de un maro roșiatic, întinsă la câţiva metri de baza 
scărilor. Lui Beth i se părea că cineva încercase să o spele, însă 
mai rămăsese destul, îmbibat în podeaua de lemn. 

Totuși, dacă tatăl ei nu i-ar fi spus ce era, nu era sigură că și- 
ar fi dat seama. Intr-un fel, se așteptase să fie roșu deschis și 
strălucitor. 

Se uită la pată câteva secunde, căutând în memorie o 
amintire. 

Cu siguranţă, dacă l-ar fi omorât ea însăși pe Jeff, văzând locul 
în care o făcuse, și-ar fi amintit totul. 

Apoi, când era gata să plece, privirea ei cercetă peretele din 
spate, de sub scări. Se încruntă și îl luă pe tatăl său de mână. 

— Ce-i aia? întrebă ea. 

Privirea lui Alan urmări arătătorul fiicei lui. Pentru un moment 
nu văzu nimic; doar un perete gol. Apoi, când mai privi o dată, 
își dădu seama că sub scări peretele nu era din ciment. 

| se părea că era metalic. 

Păși în umbra de sub scări și se uită de aproape. 

— Ei, să fiu al naibii, spuse el încet. 

— Ce este, tată? întrebă Beth. 

Brusc, inima îi bătu mai tare și deveni curioasă. 

— Pare o ieșire de incendiu, răspunse Alan. 

Intinse mâna în întuneric și degetele lui găsiră o șină fixată în 
cimentul din spatele metalului. Mișcându-și mâinile de-a lungul 
șinei, găsi o roată metalică. 

Bătu în metal și auzi un mic ecou. 

— Este gol? întrebă Beth. 

Alan dădu din cap. 

— Cu siguranţă este o ieșire de incendiu. Ajută-mă să vedem 
dacă o putem deschide. 


128 


Încet, Alan pipăi capătul ușii de lângă scări și-și băgă degetele 
după marginea ei. Apoi își lăsă greutatea pe ea și trase. 

Ușa nu se mișcă. 

Încruntându-se, se dădu înapoi, privind ușa, după care se 
mută la cealaltă margine. 

Aproape de tavan, găsi ce căuta. 

Un vârf metalic care ieșea din ciment. Când încercă să-l 
miște, rămase înțepenit. 

— Ce este, tată? întrebă Beth. 

— Nu știu, mormăi Alan. Și vor trebui câteva smucituri ca să 
aflăm. 

— Mai este o cameră acolo? 

— Asta-i ciudat, răspunse tatăl ei. Potrivit planurilor pe care le 
am, în spate este docul de încărcare și trebuia să fie ciment. 

— Atunci la ce le trebuia ieșirea de incendiu? 

— Bună întrebare. Poate că nu este o ieșire de incendiu. Poate 
fi cu totul altceva. Mă întorc într-o clipă. 

În timp ce tatăl ei urca scările, Beth se uita fascinată la ușa 
ciudată, abia vizibilă. 

Exista o încăpere în spatele ușii; era sigură de asta. 

Și știa ce cameră era. 

Era camera lui Amy. 

Era camera unde trăia Amy și de aceea, când auzise vocea 
ciudată în ziua precedentă, fusese atât de slabă. 

Trebuie să fi fost amortizată de ușă. 

Se apropie de ușă, lăsându-și imaginaţia să zburde. 

Putea fi orice în spatele ușii. Își imagină o cameră de mult 
uitată, plină cu genul de mobilă care se vindea în magazinele de 
antichităţi. Probabil că era un birou sau așa ceva. Putea fi un 
vechi covoraș împletit pe podea. 

Totul putea fi acoperit cu praf, însă mai erau hârtii pe masă și 
lucruri în coș, pentru că în sinea ei Beth era sigură că Amy 
fusese pur și simplu închisă într-o zi și uitată acolo. Apoi, când 
fabrica fusese abandonată, nimeni nici măcar nu-și amintise că 
era acolo. 

Deodată auzi pași pe scări și tatăl ei apăru cărând o cheie 
franceză mare. 

— Asta ar trebui să rezolve problema, spuse el, dându-i un 
ghiont conspirativ. Ești pregătită? 


129 


Beth dădu din cap și se dădu în spate când Alan fixă cheia pe 
vârful metalic și începu să apese. 

Cuiul rezistă pentru o clipă, apoi scrâșni și începu încet să se 
rotească. După ceva efort căzu și Alan apucă încă o dată 
marginea ușii metalice și-și lăsă greutatea pe ea. 

De data asta ușa scârţțâi și se mișcă puţin. După încă două 
opinteli, rulmenţii ruginiţi cedară și se deschiseră cu greu. 

Deodată, un curent de aer înghețat ieși prin crăpătură. 

Beth înghetță, fiorul părând că trece prin ea și simţi cum i se 
zbârlește părul și i se face pielea ca de găină. Era ca și cum 
ceva palpabil ar fi ieșit din spaţiul de după ușa aceea. Primul 
instinct al lui Beth fu să se întoarcă și să fugă. 

Apoi curentul de aer îngheţat se opri, de parcă nici n-ar fi fost. 
Se uită la tatăl ei. 

— Ce-a fost asta? întrebă ea, cu vocea tremurându-i ușor. 

— Ce? răspunse Alan. 

— Frigul, îi explică Beth. N-ai simţit frigul care vine prin 
crăpătură? 

Alan se încruntă puţin și clătină din cap. 

— N-am simţit nimic. 

Mai trase o dată de ușă, deschizând-o suficient cât să se 
poată uita amândoi înăuntru. 

Alan aprinse lanterna în întunericul de după ușa metalică. 

Era o cameră de șase metri pe cinci metri. 

Complet goală. 

Apoi, în timp ce Beth se uita prin camera de mult uitată, 
recunoscu un miros în aerul stătut. 

Cămăruţa mirosea puternic a fum. 


e Capitolul 12 


Nu era nimic plăcut în liniștea care se lăsase în Mercedes-ul 
pe care Phillip îl condusese până să ajungă în față la Hilltop 
House. Era un consens tacit ca toţi să aștepte până ajungeau în 
casă, înainte să înceapă discuţia despre care știau cu toţii că era 
inevitabilă. 

Pentru Carolyn era și mai greu, pentru că se găsea în situaţia 
de a fi de acord cu soacra sa, graţie unor motive pe care Abigail 
nu le va pricepe niciodată. Totuși, cert era că pentru prima dată 
Carolyn era de partea femeii care o ura, împotriva soțului ei, 
care o iubea. 

Așteptă ca Phillip să ocolească mașina și să-i deschidă 
portiera zâmbindu-i nesigur, pe jumătate a mulțumire, pe 
jumătate a scuză. Dându-se jos, începu să urce treptele din faţa 
casei, Hannah îi deschise ușa și dădu din cap spre bătrână, 
înainte să treacă prin foaier și să o ia la dreapta prin holul larg 
care ducea la bibliotecă. În spatele ușilor duble și ale terasei o 
văzu pe Tracy și pe trei dintre prietenii ei jucând tenis. 

Beth nu era nicăieri. 

Își aruncă geanta pe o masă și privi spre șemineu, unde 
întotdeauna focul era gata aprins. Pentru o clipă fu tentată să 
aprindă un chibrit, în ciuda căldurii acelei zile. Dar chiar și 
încălzind camera în plus, n-ar fi atenuat răceala care emana din 
Abigail. 

— N-ar ajuta la nimic, spuse Abigail, în timp ce intra în 
cameră, parcă citindu-i gândurile lui Carolyn. 

Apoi, scoțându-și mănușile și acul de la pălărie, se întoarse 
spre fiul ei. 

— Nu cred că se mai pune problema acum să-ți continui 
proiectul. li vom cere domnului Rogers să înceapă închiderea 
fabricii mâine. 

Sprâncenele lui Phillip se ridicară puțin și își încrucișă mâinile 
la piept. Se sprijini de biroul care odată fusese al tatălui său. 

— Chiar așa? întrebă el. De când a devenit proiectul meu, 
mamă? Până ieri era proiectul nostru, dacă nu m-am sclerozat 
brusc. 


131 


Ochii duri ai lui Abigail îl fixară pe fiul său și buzele i se 
strânseră într-un zâmbet cinic. 

— Dacă remarca asta intenţiona să-mi sugereze că-mi pierd 
judecata, nu o apreciez. Pur și simplu m-am răzgândit, datorită a 
ceea ce i s-a întâmplat lui Jeff Bailey. 

— Ce i s-a întâmplat lui Jeff Bailey a fost un accident, mamă. 
Am văzut rapoartele și nimic nu sugerează că a fost mai mult 
decât așa ceva. A alunecat și a căzut în târnăcop. Atât. 

— A alunecat și a căzut într-o unealtă exact în același loc pe 
care fratele tău a alunecat și a căzut într-o unealtă. Nu crezi că 
e ceva mai mult decât o coincidenţă? 

— Nu, mamă, nu cred, răspunse Phillip, vocea și atitudinea lui 
arătând clar că este hotărât în privinţa asta. 

Însă Abigail nu voia să cedeze așa ușor. 

— Îmi pare rău că nu poţi vedea ceea ce este foarte clar, 
începu ea. Dar nu contează cu adevărat, nu? O să vorbesc eu 
însămi cu domnul Rogers. 

— Zău? întrebă Phillip. 

Era o duritate în tonul său pe care nici Carolyn și nici Abigail 
n-o mai auziseră înainte. 

Carolyn se uită mirată la soțul ei, în timp ce privirea lui Abigail 
deveni nesigură. 

— Bineînţeles că poţi vorbi cu domnul Rogers dacă dorești, 
însă sper să înţelegi că nu va acţiona la ordinele tale. Lucrează 
pentru mine, nu pentru tine. 

Nesiguranţa se citi în privirea lui Abigail. Se uită la fiul său cu 
o furie nedisimulată. 

— Pentru tine? întrebă ea, nefăcând niciun efort să-și 
mascheze nemulțumirea. Lucrează pentru tine? Cum îndrăznești 
să spui că dorinţa mea nu va fi îndeplinită? Mai ales când tot ce 
fac este să am grijă ca dorinţele tatălui tău să fie împlinite. 

— Destul, mamă, spuse Phillip, cu vocea brusc plictisită. Poţi 
s-o ţii așa cu cine vrei, dar cu mine nu-ţi merge. Am citit 
testamentul lui tata. M-a lăsat urmaș la conducerea 
întreprinderilor Sturgess și este voinţa mea să continuu 
proiectul fabricii. Dacă vrei să crezi în superstiţiile tatălui meu, e 
treaba ta. Dar nu te aștepta s-o fac și eu. 

— Amintirea fratelui tău ar trebui să însemne ceva pentru 
tine, spuse Abigail. 

Însă Phillip clătină din cap. 


132 


— Amintirea fratelui meu? Mamă, nu m-am născut decât la un 
an după ce Conrad Junior a murit. Și nu m-aș fi născut deloc 
dacă nu murea. 

Abigail, arătând de parcă ar fi fost trăsnită, se lăsă într-un 
fotoliu. 

— Phillip, nu-i adevărat. 

— Nu este? întrebă Phillip. Nu sunt prost, mamă. Nu-ţi dai 
seama că știu că n-am fost decât un înlocuitor al lui Conrad? 
Dumnezeu știe că tu și tata nu m-aţi lăsat să uit vreodată. Am 
crescut fiind comparat cu un frate pe care nici măcar nu l-am 
cunoscut. Și acum vrei să opresc restaurarea fabricii doar pentru 
că au avut loc două accidente în patruzeci de ani? Las-o baltă, 
mamă. Faci ce vrei, însă nu accept să fiu legat de superstiţiile 
tatei. 

Abigail stătea ghem pe scaun, ca un șarpe gata să sară. 

— Te voi opri, șuieră ea. Voi face tot ce-mi stă în putere să te 
opresc să termini fabrica aia. 

— Bine, spuse Phillip pe un ton scăzut. Cheamă-ţi avocaţii și 
mobilizează-ţi forțele. Și n-o să ajungi nicăieri. Puterea este în 
mâinile mele. Sau ai uitat de tradiţia familiei Sturgess? 

Carolyn, care nu spusese nimic în timpul schimbului de replici, 
preferând să rămână nevăzută, așa cum o făcea Abigail să se 
simtă uneori, vorbi brusc pentru prima dată. 

— Tradiţia? întrebă ea. Phillip, despre ce vorbești? 

Phillip se întoarse spre ea cu un aer triumfător pe față. A 

— Ceva ce sunt sigur că mama nu ţi-a spus niciodată. In 
familia mea, femeile fiind puternice - se pare că noi, familia 
Sturgess, atragem femeile puternice - s-a trasat întotdeauna cu 
mare grijă o linie de demarcaţie. Și această linie, așa cum mama 
știe perfect, este linia unde afacerile personale se opresc și 
încep relaţiile de afaceri. Niciodată nu a existat o femeie din 
familia Sturgess care să aibă ceva de spus în afacerile noastre. 
Întotdeauna a fost treaba bărbaţilor. Așa că, atunci când tatăl 
meu a murit, întregul control asupra averii familiei mi-a revenit. 
Pe scurt, termină el cu un zâmbet rău, mama îmi poate face 
viaţa cât de urâtă vrea și poate ţipa la avocaţii ei cât vrea. Însă 
până la urmă nu poate face nimic. Dacă este vorba de fabrică 
sau de orice altceva în afara acestei case, nu are nicio putere. 
Mai mult, mamă, adăugă el, vocea luându-i un ton pe care 


133 


Carolyn îl auzise de atâtea ori la bătrână, dacă aș vrea, te-aș 
putea da afară din casă. 

Abigail era din nou în picioare, cu flăcări în priviri. 

— Cum îndrăznești? îi ceru ea socoteală fiului ei. Cum 
îndrăznești să-mi vorbești așa? Și în faţa ei, în faţa tuturor? Se 
întoarse și întreaga forță a mâniei ei se concentră asupra lui 
Carolyn. Este numai vina ta, începu ea. Înainte ca Phillip să te 
întâlnească, nu mi-ar fi vorbit niciodată așa. Mi-ar fi cerut sfatul 
și mi-ar fi respectat cuvintele. Însă nu mai este așa. L-ai 
hipnotizat! Ai intrat în viaţa noastră - tu și cu fetița ta fără 
pretenţii - și ai făcut tot posibilul să mi-l iei pe Phillip. Dar nu vei 
reuși! Mă înţelegi? Găsesc eu o cale să te opresc! 

Porni spre ușă, furia făcând-o să tremure ușor, chiar dacă se 
sprijinea ferm în baston. Carolyn făcu un pas spre ea, vrând s-o 
ajute, însă Phillip clătină din cap, făcând un gest care o ţintui 
unde era. 

O clipă mai târziu erau singuri, cu furia lui Abigail plutind între 
ei ca un nor. 

— Îmi pare rău, spuse Phillip. N-ar fi trebuit să te atace pe tine 
și pe Beth. Însă știe că nu mă poate opri să termin proiectul 
fabricii, așa că trebuia să atace în altă parte. Și tu erai la 
îndemână. 

Se duse spre ea cu brațele desfăcute, însă, în loc să-i vină în 
întâmpinare, Carolyn se întoarse și se așeză pe scaunul pe care 
stătuse Abigail cu câteva secunde înainte. 

— Poate că are dreptate, răspunse Carolyn. 

O încercau sentimente contradictorii. Toată stăpânirea de sine 
pe care și-o antrenase cu atâta grijă în lunile de când se mutase 
la Hilltop, părea să o părăsească în clipa în care avea mai multă 
nevoie de ea. 

— Poate căsătoria noastră a fost o greșeală, Phillip. Poate că 
n-ar fi trebuit să mă întâlnești niciodată. Poate că ar fi trebuit să 
stai departe de Westover tot restul vieţii tale. 

— Doar nu crezi așa ceva, spuse Phillip, cu o faţă întunecată 
și cu ochii scrutători. Draga mea, nu poţi vorbi serios. 

— Nu pot? Nu știu ce vreau. Dar nu mai pot trăi cu o femeie 
care mă urăște. Și nu e vorba numai de mine. Este vorba și de 
Beth. Phillip, Beth știe ce sunt Abigail și Tracy faţă de ea. Chiar 
dacă încearcă să dea impresia că nu-i așa, simte orice batjocură 
îndreptată împotriva ei! Am sperat că vom putea fi o familie, 


134 


toți. Însă nu este așa! De când suntem căsătoriţi a fost un 
permanent război, cu mine și cu Beth de o parte, cu Tracy și 
Abigail de cealaltă. lar tu ești prins la mijloc. 

— Ei, bine, cel puţin părţile sunt egale, spuse Phillip, 
încercând inutil să dezamorseze situaţia. Cel puţin pe mine nu 
mă acuzi. 

Deodată Carolyn râse, însă era doar o imitație a râsului ei 
obișnuit și Phillip își dădu seama cât de aproape era de o criză 
de isterie. 

— Nu-i așa? întrebă ea. Abigail face o greșeală chiar acum, 
însă nu cred că știe. În ceea ce privește fabrica, aș fi fost de 
partea ei. Nu e nostim? Nu e cel mai nostim lucru pe care l-ai 
auzit vreodată? 

Apoi se ghemui în scaun, plângând în hohote. 

Phillip veni la ea, îngenunchind lângă scaun și luând-o în 
brațe. Carolyn nu-i opuse rezistenţă, dar nici nu se apropie de el 
și chiar și când o ţinea în brațe, putea să-i simtă singurătatea. 

— E în regulă, draga mea, șopti el, strângând-o încet. Vom 
trece peste asta. Într-un fel vom depăși situaţia. Însă nu trebuie 
nici măcar să te gândești să mă părăsești; fără tine n-aș mai 
avea nimic. 

— Nimic? repetă Carolyn. Ai avea-o pe mama ta, pe fiica ta, 
Hilltop House și tot ce au avut cei din familia Sturgess 
dintotdeauna. Ar fi greu să-ţi fie dor de mine. 

Phillip suspină încet și o strânse mai tare. 

— Nu-i adevărat, draga mea. Singurul lucru care contează 
pentru mine ești tu. Tu și copilul tău. 

Carolyn se îndreptă în braţele lui. În acel moment de chin 
uitase de copil. Se îndreptă ușor și se întoarse să-l privească pe 
Phillip. În ochii lui văzu dragostea pe care i-o purta și simţi o 
undă de speranţă. 

— Mă iubeşti, nu-i așa? întrebă ea, simțind nevoia s-o mai 
asigure o dată. 

— Mai mult decât orice, răspunse Phillip. 

— Și copilul? Chiar îţi dorești copilul? N-ai spus-o doar de 
dragul meu? 

Phillip îi zâmbi blând. 

— Cum aș putea să nu-mi doresc copilul? Va fi copilul nostru. 
Al nostru! Nu va mai exista nimic prin care cineva să încerce să 


135 


ne despartă. De fapt, chiar ar fi un ajutor. Va fi nepotul mamei 
mele; și se va îndrăgosti de el în clipa în care se va naște. 

În mintea lui Carolyn sună un semnal de alarmă. 

— Fiul? întrebă ea. Ce te face să crezi că va fi băiat? 

— Ce altceva poate fi? întrebă Phillip. 

Criza odată trecută, zâmbea larg. 

— Deja am o fată și tu la fel. Am nevoie de un fiu. Și apoi, 
dacă nu-i băiat, cine va duce moștenirea familiei Sturgess 
înainte? 

Moștenirea familiei Sturgess. E 

Fraza se repetă în mintea lui Carolyn. Incercă să-și spună că 
n-avusese nicio intenţie spunând asta, că o spusese ca pe o 
glumă. Însă în sinea ei, avertismentul era mai puternic. 

Vrea un moștenitor. Vrea un băiat pe care să-l numească la 
fel ca pe el și care să-i semene. Abigail are dreptate. Este un 
Sturgess și eu nu trebuie să uit asta niciodată. 

— Și dacă este fată? întrebă ea, având grijă să aibă un ton 
ușor glumet, așa cum fusese al lui. 

— Atunci o voi alinta, o asigură Phillip. Îi voi da tot ce-și 
dorește, o voi trata ca pe o prințesă și va fi cea mai fericită 
fetiță care a existat vreodată. 

Dar va fi fată, își spuse Carolyn, și pentru familia Sturgess 
fetele nu sunt suficient de bune. Bune să fie prin preajmă, dar 
nu foarte bune. 

Îl sărută pe Phillip pe obraz și se ridică. 

— Ei bine, spuse ea cât putu de veselă, voi face tot posibilul 
să îţi fac un băiat. Însă dacă voi da greș, adăugă ea, va fi propria 
ta greșeală. Din câte am înţeles, gena care determină sexul vine 
direct de la tată. Dacă familia Sturgess vrea băieţi, ar fi bine să 
poată rezolva problema asta cu cromozomii ei. 

Phillip dădu din cap afabil și ochii îi avură acea blândețe de 
care se îndrăgostise Carolyn. Nu mai era nici urmă din mânia 
rece cu care îi spusese mamei lui că nu este decât un musafir în 
casa lor. 

— Și în privinţa fabricii? întrebă el. Chiar vrei să faci o alianță 
nefericită cu mama mea? 

Carolyn ezită, apoi clătină din cap. 

— Cred că nu. Pentru că, în felul meu, motivele de ao ţine 
închisă sunt la fel de mult superstiții pe cât sunt și ale ei. Și am 
impresia că-și va schimba poziţia înainte să accepte sprijinul 


136 


meu. Așa că nu mă voi băga, îmi voi mușca limba și voi spera să 
fie cât mai bine. 

Însă, în timp ce urca încet scările și porni spre apartamentul 
principal de la capătul holului, Carolyn se întrebă încă o dată 
cum ar fi mai bine. Poate că, într-adevăr, în ieșirea ei isterică, 
avusese dreptate, indiferent cât se iubeau ea și Phillip, că 
mariajul lor era sortit eșecului. 

Sau poate, mult mai probabil - își spuse ea - suferea din 
cauza sarcinii care, în ciuda eforturilor ei de a spune că merge 
bine, începuse s-o supere. Deși nu voia să recunoască în faţa lui 
Phillip, în secret era foarte bucuroasă că doctorul Blanchard 
insistase să aibă cel puţin două ore de repaos pe zi. 

Dacă nu mai mult, cel puţin o ferea de tensiunea din casă. 

Intră în dormitor și închise ușa. Se lungi pe pat, se întinse 
alene și privi pe fereastră la enormul arțar de la câţiva metri de 
casă, ale cărui crengi opreau complet lumina soarelui. 

Privind la verdeata liniștitoare, adormi. 

e 

La celălalt capăt al casei, în camerele care erau imaginea în 
oglindă a celor pe care le ocupa nora ei, Abigail Sturgess era 
trează și îngrijorată. Se uita furioasă pe fereastră cu privirea 
aţintită pe clădirea blestemată care a însemnat atâta tragedie 
pentru familia ei. 

Era din ce în ce mai convinsă că soţul ei avusese dreptate. 

Era ceva rău cu fabrica și deși încă nu era sigură ce este, se 
hotărâse să afle. 

e 

Beth plecă pedalând de la fabrică, dar, în loc să se îndrepte 
spre River Road, să înceapă lungul urcuș spre Hilltop, întoarse în 
sens opus, mergând încet pe Prospect Street, apoi înconjurând 
biserica spre micul parc din mijlocul orașului. Odată ajunsă, 
încetini și se uită împrejur să caute vechi prieteni care puteau 
juca softball pe gazon. Parcul era gol însă, așa că Beth plecă. 

Aproape fără să-și dea seama, coti la dreapta pe strada 
principală, apoi la stânga pe Cherry Street. O clipă mai târziu se 
opri în faţa căsuţei în care locuise până să se mute la Hilltop. 

Casa, care întotdeauna i se păruse mare, acum i se părea 
mică, cu tencuiala scorojită. In curtea din faţă creșteau buruieni 
pe peluză și tufele pe care mama ei le plantase în faţa casei nu 
aveau aspectul îngrijit al grădinii de la Hilltop. 


137 


Dar pentru Beth încă era casa ei și deodată avu dorinţa 
puternică de a se duce la ușa din faţă și de a-i cere oricui locuia 
acum acolo îngăduința să meargă pentru câteva minute în 
camera ei. 

Insă bineînţeles că n-o făcu; nu mai era camera ei și în plus 
nu mai arăta ca atunci când locuia acolo. Noii locatari probabil o 
schimbaseră și nu s-ar fi simţit bine. 

Se urcă înapoi pe bicicletă și merse de-a lungul cvartalului 
privind la casele familiare. 

La colț coti din nou la dreapta și apoi la stânga, pe Elm Street. 

In faţa casei familiei Russell, Peggy juca șotron cu Rachel 
Martin și Beth frână. 

— Bună! spuse ea. Ce faceți? 

Peggy, a cărei piatră era în colţul pătratului numărul patru, se 
chinuia să-și ţină echilibrul în pătratul numărul cinci, în timp ce 
se apleca să apuce lanţul de chei pe care îl avea de la Beth de 
vara trecută. In fine, împingând lanţul cu un deget și respirând 
adânc, sări repede de-a lungul ultimelor pătrate și ieși. 

— Jucăm șotron, spuse ea. Și eu câștig. Rachel nu poate să 
treacă nici de numărul trei. 

— Dar arunc cu o piatră cum ar trebui să faci și tu, protestă 
Rachel. Oricine poate cu un lanţ de chei. Întotdeauna rămâne 
acolo unde îl arunci. 

— Pot să joc și eu? întrebă Beth. 

Sprijini bicicleta de un copac și căută în buzunar ceva cu care 
să arunce. Tot ce găsi fu lanţul de chei, identic cu cel aruncat de 
Peggy, cel din care atârnau cheile casei. 

— Incep de la unu. 

— Cum de nu ești la călărie? Peter spune că acum mergi în 
fiecare zi. 

Inima lui Beth tresăltă. De ce nu-și ţinuse gura? Acum Peggy 
credea că era ca Tracy. 

— N-am niciun cal, spuse. Este calul unchiului Phillip și doar 
mă învaţă să călăresc. Și nu ieșim în fiecare zi. De fapt am fost 
doar de câteva ori. 

— Frate-meu zice altfel, o provocă Peggy ca și cum Beth 
îndrăznise s-o contrazică. 

— Nu-mi pasă ce spune Peter, începu Beth, care apoi se opri, 
dându-și seama că vorbea exact ca Tracy Sturgess. Vreau să 


138 


spun că nu ieșim chiar zilnic. Numai uneori. Ai putea să vii și tu 
cu noi uneori, dacă vrei. 

Peggy nu spuse nimic, însă se înroși și Beth își aduse într-un 
târziu aminte ce-i spusese Peter. 

— Unchiul Phillip n-o să-l dea afară pe Peter, spuse. Zău că 
nu. 

Peggy se înroși și mai tare și-i dădură lacrimile. 

— De ce nu pleci? o întrebă ea. Ne distram bine până să apari. 

— Dar parcă eram prietene, protestă Beth. Tu erai cea mai 
bună prietenă a mea. 

— Asta era când stăteai pe Cherry Street. Atunci erai la fel ca 
noi. Dar acum locuiești sus pe deal. De ce să nu fii prietenă cu 
Tracy Sturgess? 

— O urăsc pe Tracy! îi răspunse Beth, gata să-i dea şi ei 
lacrimile. Eu o urăsc și ea mă urăște pe mine! Și nu m-am 
schimbat cu nimic! Nu e drept, Peggy! Pur și simplu nu e drept! 

Rachel Martin, uitându-se de la Peggy la Beth și înapoi la 
Peggy, se aplecă deodată și-și luă piatra. 

— Trebuie să plec acasă, Peggy, spuse ea repede. 

Căută o scuză și spuse primul lucru care îi trecu prin cap. 

— Mama a spus că trebuie să stau cu fratele meu mai mic. 

Fără să mai aștepte ca vreuna din fete să-i răspundă, o luă la 
fugă în josul străzii și apoi după colț. 

— Uite ce-ai făcut, spuse Peggy, uitându-se urât la Beth. Ne 
distram foarte bine până când ai venit. 

— Dar n-am făcut nimic. Cum se face că nu mă mai placi? 

Peggy ezită o clipă, apoi își puse mâinile în șold și se uită urât 
la Beth. 

Beth îi întoarse privirea. 

Cele două fete stăteau perfect nemișcate, cu ochii fixaţi una 
pe alta, fiecare hotărâtă să nu clipească prima. 

Insă după treizeci de secunde care părură zece minute, Beth 
simţi că începeau să-i lăcrimeze ochii. 

— O să clipești, spuse Peggy văzând încordarea de pe faţa lui 
Beth. 

— Nu, n-o să clipesc. 

— Ba da. Și dacă o faci, îmi datorezi o Coca-Cola. Astea sunt 
regulile. 


Beth se concentră mai tare, dar, cu cât încerca mai tare să nu 
clipească, cu atât îi era mai greu. Într-un târziu, cedând, se frecă 
la ochi cu pumnii. 

— Îmi datorezi o Coca-Cola, izbucni Peggy. Hai, poţi să mă 
duci cu bicicleta la magazin. 

Cearta fiind uitată, Peggy se sui pe port-bagajul montat în 
spatele bicicletei și balansându-se periculos, Beth începu să 
pedaleze. Zece minute mai târziu erau în colțul lor favorit de la 
chioșc și beau sirop de vișine. 

— la spune, cum este acolo sus? întrebă Peggy. Vreau să 
spun, cum este să locuiești în casa aia? Nu e înfricoșător? 

Beth ezită, apoi clătină din cap. 

— Nu e chiar așa de înfricoșător. Dar trebuie să te obișnuiești 
cu ea. Cea mai rea este Tracy Sturgess. 

Peggy aprobă cu un aer înţelept. 

— Știu. Peter spune că este cea mai rea persoană pe care a 
întâlnit-o vreodată. 

— Este, fu de acord Beth. Și mă urăște cu adevărat. 

— De ce? 

Beth ridică din umeri. 

— Nu știu. Cred că are impresia că eu și mama suntem niște 
târâturi. Întotdeauna se poartă ca și cum ar fi mai bună decât 
toţi. 

Apoi rânji. 

— Dar așteaptă până anul viitor; va veni la școală chiar aici. 

Ochii lui Peggy se măriră de uimire. 

— Vrei să spui că nu se mai întoarce la școala particulară? 

— Așa am auzit. 

— O! exclamă Peggy. Stai să vezi când vor auzi ceilalţi copii! 

Apoi rânji malitios. 

— Ştii, așteaptă să vezi prima zi de școală. Pun pariu că toţi o 
vor termina. 

— Sper s-o facă, spuse Beth pe un ton amar. Sper ca toţi să 
fie la fel de răi cu ea, așa cum este ea cu mine. 

Peggy aprobă din cap, apoi oftă neajutorată. 

— Dar, probabil, nu vor fi. Probabil vor începe să-i facă voia 
doar pentru că este o Sturgess. 

Sorbi ultima înghiţitură prin pai, apoi înclină paharul ca să 
mănânce gheaţa pisată. O mestecă un minut, apoi se uită din 
nou la Beth peste masă. 


140 


— Ştii ce i s-a întâmplat cu adevărat lui Jeff Bailey? 

Beth simţi trecând-o un fior. 

— A alunecat și a căzut, nu? ` 

— Chipurile, răspunse Peggy. Insă i-am auzit pe părinți 
vorbind despre asta și mai vorbeau despre celălalt băiat mort în 
fabrică. 

— Fratele unchiului Phillip, spuse Beth. 

Peggy aprobă din cap. 

— Oricum, mama spunea că nu crede că a fost o coincidenţă. 
Spunea că dintotdeauna au fost povești despre fabrică și poate 
că este ceva adevărat. 

Beth ezită, apoi aprobă. 

— Este, spuse ea. 

Peggy se uită fix la ea. 

— De unde știi? o întrebă după o clipă. 

Beth ezită, apoi se hotări. 

— Vino la Hilltop mâine și-ţi arăt ceva. O să-ţi spun ce este în 
fabrică. Însă va trebui să-mi promiţi că n-o să spui la nimeni, 
bine? Este secret. 

Peggy aprobă hotărât. 

— Promit. 

— Juri? 

— Jur, repetă Peggy. A naibii să fiu dacă nu. 


141 


e Capitolul 13 


Eileen Russell se uită neîncrezătoare la fata ei, apoi dădu din 
cap în timp ce scoase două ouă prăjite din tigaie și le puse pe 
farfuria fiicei ei. 

— Nu știu. Nu-mi place ideea ca Peter să aibă necazuri din 
cauza asta. 

— Dar Peter nu va avea necazuri, insistă Peggy. Beth a 
promis. A spus chiar că mă pot duce să călăresc din când în 
când cu ei, dacă vreau. Cu ea și cu domnul Sturgess. 

Plivirea lui Eileen se mută la fiul ei. 

— Ei bine? întrebă ea. Ti se pare că sunt vorbele domnului 
Sturgess? 

Peter ridică din umeri indiferent, însă la privirea rugătoare a 
lui Peggy aprobă din cap. 

— Este foarte drăguţ și o ia pe Beth uneori la călărie. Nu cred 
să-l deranjeze dacă Peg se duce acolo. Dar Tracy cred că va 
face pe ea de furie. Urăște și așa faptul că tatăl ei merge să 
călărească cu Beth. Dacă se duce și Peg, o să facă pe ea. 

— Vezi cum vorbeşti, tinere! spuse Eileen, mai mult din 
obișnuinţă decât din principiu. 

Cântări în minte situaţia încă o dată. Știa cât de mult îi lipsise 
Beth lui Peggy în ultimele luni, însă principala grijă era ca nimic 
să nu-i amenințe slujba lui Peter. Slujbele erau rare mai ales 
vara și aveau nevoie de bani. Slujba ei de chelneriță la Red Hen 
de-abia le acoperea cheltuielile și dacă se întâmplă ceva cu 
slujba lui Peter... 

Într-un târziu se hotărî să facă un compromis și s-o sune pe 
Carolyn Sturgess, lăsând la o parte faptul că ceva atât de simplu 
devenea o problemă. Era stupid și Eileen o ştia. În fond, de când 
se știau, Carolyn Deaver fusese una din cele mai bune prietene 
a ei și după ce Dan Russell o părăsise cam în același timp în 
care Carolyn divorțase de Alan Rogers, deveniseră și mai 
apropiate. 

Însă apoi Carolyn se măritase cu Phillip Sturgess și se mutase 
la conacul din vârful dealului, iar totul se schimbase. 

Totuși, Eileen trebuia să admită că o parte a vinei era a ei. Se 
dusese la Hilltop de câteva ori, dar dimensiunile casei o 


142 


făcuseră să nu se simtă în largul ei și bătrâna doamnă Sturgess 
fusese evident răuvoitoare faţă de ea. Până la urmă nu se mai 
dusese, spunându-și că o va invita pe Carolyn la ea. 

Numai că n-o făcuse niciodată. Incercase să-și spună că n-o 
făcuse din cauza faptului că era ocupată, însă știa că motivul 
adevărat era că, în comparaţie cu Hilltop, casa ei era doar o 
chichineaţă. Și după ce se obișnuise cu splendorile de la conac, 
Carolyn ar fi observat, cu siguranţă, cât de sărăcăcioasă era 
casa ei. Așa că invitaţia nu fusese niciodată făcută, lunile 
trecuseră și Eileen se gândise din ce în ce mai puţin la asta. 

Totuși nu exista niciun motiv pentru ca prietenia dintre Peggy 
și Beth să se termine doar pentru că mamele lor se 
îndepărtaseră una de alta. Ridică receptorul și formă numărul 
care încă mai era notat cu creionul pe peretele de lângă telefon. 
Spre ușurarea ei, răspunse chiar Carolyn, după al doilea apel, 
părând adormită. Cu inima strânsă, Eileen își dădu seama că nu 
mai exista niciun motiv pentru Carolyn să se scoale la șapte 
dimineața. 

— Sunt Eileen, spuse ea. Eileen Russell. Te-am trezit? 

Imediat, vocea lui Carolyn nu mai păru adormită. 

— Eileen! Au trecut luni de zile! _ 

— Știu, răspunse Eileen și îmi pare rău. Insă știi cum se 
întâmplă. 

Trecu o clipă până să audă răspunsul lui Carolyn căreia păru 
că-i dispăruse entuziasmul din voce. 

— Da, spuse ea. Bineînţeles. Eu... înțeleg, Eileen. 

— Motivul pentru care sun, începu Eileen, este că Beth a 
trecut pe la Peggy ieri și a invitat-o să vină la Hilltop în 
dimineaţa asta. Voiam doar să mă asigur că nu sunt probleme. 

— Probleme? repetă Carolyn. Eileen, ar fi minunat. Lui Beth i- 
a lipsit Peggy atât de mult ca și mie de altfel. Știi doar că este 
bine venită oricând aici. 

Deodată, Eileen se simţi rușinată. Carolyn nu se schimbase 
deloc. De ce fusese atât de sigură că se schimbase? Sau era ea 
însăși atât de snoabă încât să-i atribuie lui Carolyn aere pe care 
și le-ar fi dat ea însăși în aceeași postură? Trebui să admită că 
posibilitatea exista. 

— Bine, spuse ea. O să vină pe la mijlocul dimineţii. S-ar 
putea ca în după-amiaza asta să pot veni eu însămi. N-am mai 
vorbit de mult. 


143 


— Ai putea? întrebă Carolyn. Eileen, ar fi minunat. La ce oră? 

Eileen se gândi repede. 

— Ce zici de trei și ceva? Trebuie să prepar prânzul la Hen, 
dar am o pauză. Nu trebuie să mă întorc până la șapte. 

— Foarte bine! fu de acord Carolyn. 

Când închise un moment mai târziu, Eileen zâmbea fericită 
spre Peggy. 

— Se pare că s-au aranjat ploile, spuse ea. Poţi să te duci 
când vrei. 

e 

Gâfâind la urcarea dealului, Peggy se opri când intră pe 
porțile de la Hilltop și se uită la conac în timp ce-și trăgea 
sufletul. Tot i se părea imposibil ca cineva să locuiască acolo. 

Însă Beth... Era cu adevărat ciudat. 

Beth ar fi trebuit să locuiască tot pe Cherry Street, unde 
puteau să dea o fugă de la una la alta de patru-cinci ori pe zi. 
Aici doar aleea era mai lungă decât toată distanţa dintre casele 
lor. 

Porni spre ușa din faţă, însă apoi se răzgândi și ocoli spre 
capătul îndepărtat al casei. Știa că undeva trebuia să fie o ușă în 
spate și toată viaţa fusese obișnuită să folosească ușa din spate 
când mergea la prieteni. Pe ușa din faţă intrai numai în ocazii 
speciale. 

Găsi mica terasă din spatele bucătăriei și ciocăni tare în ușa 
exterioară. O clipă mai târziu apăru Beth însăși de cealaltă 
parte. 

— Ştiam că o să vii pe aici, spuse ea, ţinând ușa deschisă, așa 
încât Peggy să poată intra în bucătărie. Vrei o gogoașă? 

Peggy dădu din cap în tăcere și Beth se servi din farfuria de 
pe masa de bucătărie, dându-i și ei una. 

— Hai, spuse ea. Să ieşim de aici. Vreau să-ţi arat ceva. 

Împinseră ușa exterioară și o lăsară să se trântească în urma 
lor, Beth cerându-și scuze înainte ca Hannah s-o caute. 

Apoi, cu Peggy după ea, dădu colţul casei și trecu de peluză 
spre cărarea care ducea la mausoleu. 

e 

Patches fornăi, bătu în podeaua grajdului, iar apoi întinse 
gâtul peste ușă nechezând puternic. 

— Nu încă, îi spuse Tracy Sturgess iepei celei mari. Nu, până 
nu termin să te ţesăl. 


144 


Trase repede de hățuri, dar în loc să se supună și să se 
îndepărteze de ușă, calul fornăi din nou, dădu din cap și-i 
smulse hățul din mână. 

— Stai pe loc! ţipă Tracy încercând să prindă hăţul, dar 
nereușind. Peter! Vino și fă-o pe Patches să stea liniștită. 

— Imediat, spuse Peter din celălalt capăt al grajdului. 

— Acum! îi ceru Tracy. 

Se mișcă cu grijă, apucă zăbala și încercă să o tragă înapoi în 
boxă. Încă o dată, calul fornăi și se trase încet, încercând să 
scape. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Tracy. 

Apoi, încă ţinând-o de zăbală se uită prin padoc să vadă ce 
atrăsese atenţia iepei. Totuși, padocul era gol. 

Tracy își ridică privirea și apoi, dincolo de grădina de 
trandafiri, văzu mișcarea care agitase calul. 

Era Beth, care trecea peste peluză cu cineva, o fată pe care 
Tracy n-o cunoștea. Se încruntă și trase din nou hăţul. Patches 
necheză tare a împotrivire, însă în clipa următoare Peter intră în 
boxă, luă hăţurile și trase încet animalul de la ușă. Tracy rămase 
unde era, uitându-se la fetele care se îndepărtau. 

— Cine-i aia? întrebă ea, stând cu spatele la Peter. 

— Cine? 

— Fata aia care este cu Beth. 

Peter ridică din umeri. 

— Soră-mea. O cheamă Peggy. 

Tracy se întoarse și privi furioasă la grăjdar. 

— Cui îi pasă cum o cheamă? Ce face aici? 

Peter roși ușor. Știa că asta se va întâmpla. Acum va avea cu 
siguranţă necazuri. 

— A invitat-o Beth. 

— Cine a zis că poate face asta? întrebă Tracy. Asta nu e casa 
ei. N-are dreptul să invite pe nimeni aici. 

— Mama ei a spus că e în regulă. A spus că Peggy poate veni 
când vrea. 

— Ei bine, nu poate! exclamă Tracy. Și o să-i spun chiar eu. 

leși din grajd și-l lăsă pe Peter să termine treaba pe care ea o 
începuse. Trecu prin grădina de trandafiri și dădu colţul casei la 
timp încât să le vadă pe Beth și Peggy începând să urce poteca 
spre mausoleu. 


145 


Era gata să le strige și să-i spună lui Peggy Russell să plece 
acasă, când se răzgândi. Poate că era mai distractiv să le 
urmărească și să vadă ce făceau. 

e 

Peggy privi uluită ciudata construcție de marmură, care era 
mormântul familiei Sturgess. 

— O! exclamă ea. Ce-i asta? 

Beth îi explică atât cât putu și apoi o trase pe Peggy. 

— Însă nu asta am vrut să-ţi arăt, spuse ea. Este aici, jos. 
Vino. 

Porniră pe aleea acoperită de pe cealaltă parte a mausoleului, 
pășind cu grijă pe stratul foșnitor de frunze căzute și crengi care 
acoperea vechea potecă. Uneori lui Peggy i se părea că poteca 
dispărea complot și de câteva ori săriră peste copaci căzuți. 
Apoi, chiar când Peggy crezu că se terminase, poteca se bifurcă 
la stânga. Peggy se uită împrejur. În locul în care potecile se 
întâlneau văzu o tablă veche și ruginită, cu vopseaua căzută, 
atârnând dintr-un copac. 


PROPRIETATE PARTICULARĂ 
INTRAREA INTERZISA 


— Mai bine ne-am întoarce, șopti Peggy, în timp ce se uita 
îngrijorată împrejur. 

— Nu se referă la noi, răspunse Beth. Marchează doar locul de 
unde începe proprietatea unchiului Phillip. Este pentru cei care 
urcă dealul, nu pentru cei care îl coboară. Vino. 

Cu Peggy urmând-o îndeaproape, Beth porni pe urmele care 
duceau la mica poiană. 

— Unde mergem? întrebă Peggy. 

— Vei vedea, răspunse Beth. Nu-ţi face griji. 

— Dar dacă ne rătăcim? insistă Peggy. De unde știi ce potecă 
să urmezi? 

Din ce în ce mai mult își dorea să nu fi venit aici. | se părea că 
o împresoară copacii. Își dorea să fie din nou pe vârful dealului 
unde cel puţin era spaţiu deschis. 

— Am mai fost aici, răspunse Beth. Mama și cu mine am fost 
odată, iar eu cu unchiul Phillip venim aici cu caii. Nu mai fi lașă. 


146 


Peggy ezită, gândindu-se ce să facă. Poate ar trebui să se 
întoarcă și să găsească singură drumul de întoarcere. Dar dacă 
făcea asta, trebuia să meargă singură. 

Hotărându-se, o urmă pe Beth. Merseră încă o sută de metri, 
când Beth se opri. 

— Privește, spuse ea încet. Aici este. 

Peggy privi împrejur în poiană. Erau copăcei ici și colo și iarba 
îi ajungea aproape de talie. Însă nu i se părea cu nimic diferită 
de orice altă poiană de prin pădurile din jurul orășelului 
Westover. 

— Ce e atât de deosebit aici? întrebă Peggy. E doar o poiană, 
nu? 

Beth clătină din cap și o conduse pe Peggy de-a latul poienei, 
în locul unde găsise mica adâncitură ultima dată când fusese 
acolo. 

O arătă în tăcere și Peggy se încruntă încurcată. 

— Ce este? 

— E un mormânt, spuse Beth. 

Ochii lui Peggy se măriră. Se uită împrejur, dorindu-și să fie în 
altă parte. 

— De unde știi? oftă ea. 

— Știu, răspunse Beth. L-am găsit ieri. 

— Al cui este? șopti Peggy cu ochii măriţi, fixaţi pe mica 
adâncitură. Cine este îngropat aici? Este unul din membrii 
familiei Sturgess? 

Beth clătină din cap. 

— Toţi sunt înmormântați sus, la mausoleu. Cred... 

Ezită, apoi trase adânc aer în piept. 

— Cred că aici este înmormântată Amy. 

— Amy? repetă Peggy, simțind deodată un nod în stomac. 

Beth dădu din cap gânditoare. 

— Cred că a lucrat acolo, spuse ea cu o voce calmă. Cred căi 
s-a întâmplat ceva groaznic și au îngropat-o aici. Însă nu este 
aici. Nu cu adevărat. Este încă în fabrică. 

Peggy o privi îngrijorată pe Beth. Se părea că ceva o apăsa. 
Deși Beth se uita la ea, Peggy nu era sigură că prietena ei o 
vede. Și ceea ce spunea n-avea niciun sens. 

De fapt, era o nebunie. 

— Dar ce face în fabrică? bâigui Peggy într-un târziu. Ce vrea? 

Ochii lui Beth se întunecară. 


147 


— Vrea să-i omoare, spuse ea într-un târziu. Așa cum l-a 
omorât și pe Jeff Bailey. 

În timp ce cuvintele i se întipăreau în minte lui Peggy, frica îi 
crescu, făcându-i genunchii să tremure. 

— De ce? șopti ea. De ce să-l fi omorât pe Jeff? 

Beth o auzi și, în timp ce ochii îi rămaseră fixaţi pe ceea ce 
era sigură a fi mormântul lui Amy, începu să înțeleagă. Işi aduse 
aminte de petrecere și de felul în care o trataseră Tracy și 
prietenii ei. Își aminti umilinţa și durerea. 

— Pentru că a fost rău cu mine, începu ea încet. A fost rău cu 
mine, așa că l-a omorât. 

Cuvintele deveniră realitate în mintea ei în momentul în care 
le rostise. Pentru ea, acum Amy era reală. 

— Este prietena mea, Peggy. Nu înţelegi? Este cea mai bună 
prietenă a mea. 

Peggy simţi că inima îi bătea mai repede. 

— Însă este moartă, Beth, o contrazise ea. Nici nu este în 
viaţă și tu nici nu știi cine este. Cum îţi poate fi prietenă? 

Însă Beth nu o asculta. De fapt, Peggy nu mai era convinsă că 
Beth o mai putea auzi. Incet, pas cu pas, Peggy începu să 
meargă înapoi. Dacă Beth observa, nu dădea niciun semn, căci 
ochii îi erau fixaţi în adâncitura pe care ea se hotărâse s-o 
considere un mormânt. 

Însă nu era nimic, își spuse Peggy. Era doar o mică groapă 
unde iarba părea uscată, nu atât de verde ca în restul poienii, și 
nu era nimic acolo. Absolut nimic. 

Mai făcu trei pași, apoi se întoarse și părăsi poiana, intrând în 
pădure, grăbindu-se spre semnul cu „Trecerea interzisă”. Insă 
când ajunse acolo nu coti la dreapta spre vârful dealului, spre 
mausoleu. 

Coti spre stânga și își croi drum în josul dealului spre râu. 

e 

Beth rămase pe loc, uitându-se la mormânt. Nedându-și 
seama că Peggy Russell plecase, începu să-i povestească 
despre visul pe care îl avusese, visul care era ca o amintire. 

— Am văzut, spuse ea. Am fost la fabrică, la subsol. Am auzit 
ceva și am așteptat. Atunci Jeff a coborât scările... și a murit. 
Dar nu eu l-am omorât. Era Amy. Există o cameră mică sub scări 
și acolo trăiește Amy. Însă a ieșit din cameră și l-a omorât pe 


148 


Jeff. Nu mi-a fost frică, termină ea. Am văzut-o pe Amy 
omorându-l pe Jeff și nu mi-a fost frică deloc. 

Apoi, în timp ce-și mută ochii de la mormânt și se uită după 
Peggy, liniștea pădurii fu spartă de un hohot de râs. 

Tracy Sturgess intră în poiană cu ochii răi aţintiţi asupra lui 
Beth. 

Beth, începând să înțeleagă, se înroși de rușine. 

Oare Tracy de-abia ajunsese acolo sau le urmărise tot drumul, 
le ascultase și le privise? 

— De când ești acolo? întrebă ea cu vocea tremurând. 

Tracy râse cu răutate. 

— De suficient timp cât să-mi dau seama că ești nebună! 

— Nu sunt nebună, izbucni Beth. Este un mormânt aici și 
Peggy l-a văzut și ea! Nu-i așa, Peggy? 

Se întoarse și văzu că Peggy nu mai era acolo. 

Tracy chicoti. 

— A plecat. Și mai bine ai pleca și tu. Dacă nu, s-ar putea să 
te prindă fantoma. 

Beth se uită disperată în jur, însă nu era nici urmă de ea. 

— Unde este? întrebă. Unde este prietena mea? 

— Nu este prietena ta, spuse ea pe un ton batjocoritor. Când 
a aflat cât ești de nebună, a fugit ca un iepure speriat. Apoi 
râsul ei răutăcios se auzi ciudat în lumina strălucitoare a 
diminetii, în timp ce dispărea în pădure. 

Beth rămase pe loc cu ochii înlăcrimaţi de furie și umilință, 
apoi se așeză în iarba răcoroasă, trăgându-și genunchii la piept. 

Nu o credeau, Peggy nu o credea, iar Tracy credea că era 
nebună. 

Însă era adevărat 

Ştia că era adevărat. 

Își îndreptă încet genunchii și se ridică. 

Privea fix adâncitura și încercă să-și dea seama cum putea 
demonstra că avea dreptate. 

Dar nu era nicio cale. Chiar dacă ar săpa în mormânt și ar găsi 
oasele lui Amy, tot n-ar crede-o. 

Aproape inconștient, degetele ei începură să scormonească 
pământul uscat, ca și cum ar fi căutat ceva. Apoi, după o clipă, 
mâna ei dreaptă atinse ceva tare și plat, la doar câţiva 
centimetri sub pământ. 


149 


începu să îndepărteze pământul, descoperind o lespede 
veche. Era fixată în adâncime, cu crăpăturile pline de pământ 
maroniu. Beth nu-și dădea seama ce ar putea fi. Apoi însă, în 
timp ce îndepărtă tot mai mult pământul, lespedea începu să 
capete formă. 

O margine era aspră și ascuţită, însă de la acea margine, 
piatra fusese șlefuită într-o formă semicirculară, cu margini 
oblice. După câteva minute, Beth curățase ultimele urme de 
pământ de pe suprafaţă și reuși să-și vâre degetele sub ea. 
Când încercă să o ridice, constată că piatra era fixată și singurul 
lucru pe care a reușit să-l facă fu să-și rupă o unghie și să-și 
julească articulațiile degetelor de la mâna stângă. Văitându-se, 
își șterse cât putu mai bine mâna rănită, apoi duse la gură 
articulațiile sângerânde. În timp ce aștepta să-i treacă durerea, 
căută în poiană un băț și până la urmă, găsi unul care părea 
suficient de solid, la câţiva metri de gura gropii. 

ÎI luă și se întoarse la mormânt. Băgând un capăt al băţului 
sub margine, apăsă pe celălalt cap. Pentru o clipă, nimic nu se 
întâmplă. Apoi piatra cedă. Aruncând băţul, Beth se aplecă și 
întoarse piatra. 

Cealaltă față fusese șlefuită fin și Beth știu imediat că prima 
ei impresie fusese corectă - era vârful a ceea ce odată fusese o 
piatră funerară. 

Cu febrilitate, îndepărtă pământul de pe partea de lângă 
marginea arcuită. Literele erau neclare, aproape șterse de 
ravagiile timpului. Însă chiar și așa putu să le citească: 


AMELIA 
Nu era nimic altceva și nici nu putu găsi restul pietrei funerare 
sparte. 
Insă era suficient. 
Amy exista. 


Beth se gândi la Tracy și la râsul ei dispreţuitor. Și la Peggy, 
care n-o crezuse și fugise de ea. Însă găsise dovada. Acum 
indiferent ce ar fi spus, nu puteau s-o îndepărteze pe Amy de 
ea. 

Dacă încercau, știa ce li se va întâmpla. Amy le va face ce-i 
făcuse lui Jeff Bailey. 


Pentru că Beth și Amy erau prietene acum - cele mai bune 
prietene - și nimic nu va putea să intervină din nou între ele. 


151 


e Capitolul 14 


Tracy trecu prin ușile care duceau în foaier și începu să urce 
scările către etaj. In drumul de întoarcere din poiană prin 
pădure, încercase să găsească cea mai bună cale de a folosi 
ceea ce o auzise pe Beth spunând, însă nu se hotărâse încă. 

Bineînțeles le va spune tuturor prietenilor ei, începând cu 
Alison Babcock. 

Insă cui altcuiva? Dacă i-ar spune tatălui ei? Dacă ar crede-o, 
poate că ar îndepărta-o pe Beth. 

Dar dacă n-o va crede? Dacă se va gândi că inventează? O va 
crede nebună. 

Bunica ei. 

Ei îi va spune. Bunica ei o crezuse întotdeauna, indiferent ce-i 
spusese. Și, dacă va fi nevoie, o va face să meargă până acolo, 
să-i arate unde fusese Beth, la groapa aia caraghioasă, vorbind 
despre o fantomă ca și cum ar fi fost ceva real. 

Se grăbi spre capul scărilor și porni de-a lungul holului. Chiar 
când ajunse la ușa bunicii ei, care era închisă, auzi vocea lui 
Carolyn care o striga. Insă, în loc să se întoarcă sau măcar să 
dea un semn că o auzise, o ignoră pe mama ei vitregă, apăsă pe 
clanţă și intră. 

Abigail stătea într-un scaun lângă fereastră. Avea ochii închiși 
și își ținea o mână în poală. Cealaltă mână îi atârna pe lângă 
corp iar la câţiva centimetri era o carte pe podea, deschisă cu 
copertele în sus. 

Tracy se uită la bunica ei. Era posibil să fi murit stând pe 
scaun? 

Inima lui Tracy tresăltă o clipă. 

Traversă încet camera. Cum puteai să știi dacă cineva 
murise? 

Trebuia să-i ia pulsul. 

Tracy nu voia s-o facă. Fusese groaznic când trebuise să se 
uite la bunicul ei când murise. Dar să trebuiască să atingă un 
mort... se înfioră la acest gând. 

Se opri. Poate că ar trebui să-l cheme pe tatăl ei sau chiar pe 
Carolyn. 


152 


Apoi însă, pe când era gata să se întoarcă, ochii bunicii clipiră 
încet și bătrâna dădu încet din mână. 

— Bunico? spuse Tracy. 

Abigail deschise ochii și Tracy simţi o undă de ușurare. 

Ușurare și puţină dezamăgire. 

Să-i spună lui Alison Babcock despre faptul că găsise cadavrul 
bunicii ei ar fi fost chiar mai bine decât să-i spună despre cât de 
nebună era Beth Rogers. 

— Tracy? spuse Abigail, trezindu-se de tot și îndreptându-se în 
scaun. Vino și dă-mi un sărut, draga mea. Cred că am aţipit. 

Tracy păși supusă și-o pupă în silă pe obraz. 

— Ce faci aici, copilă? întrebă Abigail. De ce nu ești pe afară? 
Este o dimineaţă frumoasă. 

— Am fost, spuse Tracy. 

Se gândea cum să-i spună bunicii ce auzise fără să 
recunoască faptul că o urmărise pe Beth. 

— Am fost să mă plimb prin pădure, începu ea, făcând voit să- 
i tremure puțin vocea. 

Spera ca bunica ei să se uite atent la ea. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă ea. Arăţi de parcă te-ar fi 
speriat ceva. 

Tracy făcu tot ce putu să pară că se abţinea și încă o dată 
trucul îi reuși. 

— Spune-mi ce s-a întâmplat, copilă, insistă Abigail. 

— Este... este vorba despre Beth, începu Tracy, apoi tăcu, ca 
și cum n-ar fi vrut s-o pârască pe sora ei vitregă. 

Privirea lui Abigail se întunecă. 

— Înţeleg. Și ce ţi-a făcut Beth? 

— Nimic, de fapt, spuse Tracy. 

Privirea ascuţită a lui Abigail o cercetă pe nepoata sa cu 
atenție. 

— Ei bine, trebuie să fi făcut ceva, insistă Abigail. Dacă n-a 
făcut nimic, de ce arăţi așa de îngrijorată? 

Tracy încă mimă ezitarea, apoi se decise că era mai bine s-o 
lase pe bunica ei să-i afle povestea. 

— Bunico, spuse ea, crezi că Beth ar putea fi nebună? 

— Nebună? repetă Abigail, ridicând ușor din sprâncene. Tracy, 
ce Dumnezeu s-a întâmplat? Ce te face să spui așa ceva? 


— leșisem în pădure, mă plimbam și deodată am auzit ceva, îi 
explică Tracy. Părea vocea lui Beth; ca și cum vorbea cu cineva, 
așa că m-am dus s-o caut. Însă atunci când am ajuns... 

Făcu o pauză, gândindu-se dacă ar trebui să amintească de 
Peggy Russell. Se hotărî că nu trebuie. 

— Ei bine, vorbea singură. Era în pădure și vorbea singură. 

Abigail se încruntă. 

— Și ce spunea? întrebă ea. 

Încet, ca și cum se chinuia să-și aducă aminte fiecare cuvânt 
pe care îl auzise, Tracy repetă tot ce spusese Beth. 

— Era ciudat, bunico, încheie ea. Vreau să spun că vorbea ca 
și cum acolo era cu adevărat o fantomă. Avea și un nume 
pentru ea. A numit-o Amy și a spus că ea l-a omorât pe Jeff. A 
spus că ea l-a omorât pe Jeff și că a văzut când s-a întâmplat! 
Nu ţi se pare că este nebună? 

Abigail rămase tăcută câteva minute, simțind cum inima îi 
bătea neregulat. 

Amy. 

„Amy” era prescurtarea de la „Amelia”. 

lar Amelia era un nume pe care îl mai auzise. 

Soţul ei îl pronunţa uneori, atunci când mormăia pentru sine. 
În legătură cu fabrica și Conrad Junior. 

— Unde? întrebă într-un târziu Abigail, ochii ei albaștri privind- 
o atent pe Tracy. Unde s-au întâmplat toate astea, copilă? 

— Într-o poieniţă, răspunse Tracy. De la mausoleu în josul 
dealului. Este o potecă până acolo. 

Ezită, apoi continuă. 

— Vrei să mergi până acolo, bunico? Pot să-ți arăt. Chiar și 
locul pe care Beth crede că este un mormânt. Numai că nu este 
un mormânt. Este numai o mică adâncitură. 

Rămase tăcută o clipă, însă, atunci când văzu că bunica ei nu 
spune nimic, vorbi din nou. 

— Ei bine, ce crezi? Este nebună? 

Abigail îi aruncă o privire și Tracy își dădu seama că bunica ei 
n-o mai asculta. 

— Ce-ai spus? întrebă Abigail. 

Trăsăturile lui Tracy se înăspriră din cauza furiei. 

— Nimic, spuse ea. Absolut nimic. Apoi se întoarse și ieși în 
fugă din antreul bunicii sale, trântind ușa în urma ei. 


154 


Abigail, stând gânditoare în scaunul ei, ignoră zgomotul ușii 
trântite. Într-adevăr, nici n-o auzise. 

Se gândea la altceva. 

e 

Eileen Russell își parcă Chevrolet-ul vechi de cinci ani în față 
la Hilltop House și-și dori încă o dată să nu fi fost de acord să 
vină aici. În loc de asta, se gândise s-o cheme pe Carolyn jos, 
invocând că avea de lucru, propunându-și să meargă împreună 
să bea ceva la bar. Renunţă însă repede la idee; ceea ce trebuia 
să-i spună lui Carolyn nu putea fi discutat într-un asemenea loc 
public. 

Poate că nu vor discuta deloc, dat fiind faptul că nu se 
văzuseră de câteva luni și viața lui Carolyn se schimbase radical 
între timp. 

Totuși, de dragul trecutului, trebuia să încerce. 

leși din mașină, trânti portiera și urcă scările de la intrare. 
Sună și, neauzind nimic, sună din nou. Apoi, crezând că soneria 
nu mergea, ridică enormul inel, și îl lăsă să cadă cu un zgomot 
profund. 

După un timp care i se păru o eternitate, ușa se deschise și 
Hannah ieși. Clipi în lumina soarelui, apoi dădu din cap. 

— Peter este la grajduri, spuse ea. Puteţi să mergeţi în spate, 
dacă vreți. 

— N-am venit pentru Peter, Hannah, răspunse Eileen. Am 
venit la Carolyn. 

Pe moment Hannah rămase uimită, apoi își reveni. 

— Îmi pare rău, spuse ea. Nu mi-a spus să aştept pe cineva. 
Intraţi, mă duc s-o caut. 

Ținu ușa larg deschisă și Eileen intră în enormul hol de la 
intrare. 

— Simţiţi-vă ca acasă, spuse Hannah, închizând ușa și 
începând să urce scara până la etaj. 

După câteva clipe care i se părură nesfârșite, Carolyn apăru în 
capul scărilor. 

— Eileen! Vino sus. Dacă m-aș fi gândit, i-aș fi spus lui Hannah 
să te trimită direct sus, însă am uitat să-i spun. 

În timp ce Eileen urcă scara, Carolyn zâmbea trist. 

— Mi-e teamă că nu m-am obișnuit cu ideea de a avea pe 
cineva care să răspundă la ușă în locul meu. Pare atât de 


155 


decadent. Aș fi răspuns eu însămi, dar n-am auzit soneria. Mă 
odihneam și cred chiar că am adormit. 

Eileen se încruntă, privind la vechea ei prietenă. 

— Dacă nu te simţi bine, pot... 

— Mi-e bine, o întrerupse Carolyn. Dar din păcate nu-l pot 
convinge nici pe Phillip și nici pe doctorul Blanchard că nu e 
nicio problemă să fac un copil la vârsta mea. 

Erau la jumătatea coridorului, când Eileen se opri brusc, 
privind-o pe Carolyn. 

— Un copil? repetă ea. 

Carolyn dădu din cap fericită. 

— Pentru Dumnezeul! 

Apoi îi veni un gând pe care îl scăpă înainte să se gândească: 

— Alan știe? 

Carolyn o privi pentru o clipă, apoi izbucni în râs. 

— Bineînţeles că știe! Beth i-a spus imediat. 

Zâmbetul îi pieri puţin. 

— Mi-e teamă că Beth a fost puţin supărată la început, însă 
acum s-a obișnuit cu ideea. De fapt cred că speră să aibă un 
frăţior. Oricum, cred că speră. 

Deschise ușa dormitorului mare și îi făcu loc celeilalte femei 
să intre înaintea ei. Eileen se uită repede prin cameră, 
remarcând mobila veche și scumpă, dimensiunile camerei, apoi 
fluieră plină de admiraţie. 

— Dacă ăsta ar fi fost dormitorul meu, nu l-aș fi părăsit 
niciodată. Doamne, Carolyn, este mai mare decât camera mea 
de zi. 

— Știu, oftă Carolyn. Și dacă vrei să știi adevărul, uneori îl 
urăsc. 

Văzu scepticismul din ochii lui Eileen și ridică din umeri 
neajutorată. 

— Cred că trebuie să te naști cu asemenea lucruri. Uneori 
simt așa de tare că nu mi-e locul aici, încât tot ce-mi doresc este 
să fiu înapoi în Cherry Street. 

Eileen nu spuse nimic, însă traversă camera și privi pe 
fereastră. Priveliștea cuprindea întreaga regiune, satul și 
împrejurimile. Într-adevăr, dacă privea cu atenţie putea să vadă 
acoperișul căsuţei ei, care arăta de aici ca un bob de grâu într- 
un lan. 


— Și Beth? întrebă ea fără să se întoarcă. Cum se descurcă să 
trăiască aici? 

Carolyn vru să dea o replică de convenienţă, însă era ceva în 
vocea lui Eileen care o opri. 

— Ce vrei să spui? întrebă. Eileen, s-a întâmplat ceva azi 
dimineaţă? Cu Peggy? 

Eileen se întoarse s-o privească pe Carolyn cu o expresie 
serioasă. 

— Aproape că era să nu mai vin, îi mărturisi. Peggy a venit la 
Red Hen pe la unsprezece. Prima dată mi-a spus că nu se 
întâmplase nimic, dar n-am crezut-o. O știi pe Peggy - nu-și 
poate ascunde deloc sentimentele. Și era foarte supărată. 

Carolyn se așeză pe unul dintre cele două scaune gemene 
care erau în faţa ferestrei. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Beth nu ţi-a spus nimic? îi întoarse Eileen întrebarea. 

Carolyn clătină din cap. 

— N-am văzut-o. De fapt, credeam că Peggy este încă 
împreună cu ea și că au ieșit pe afară. 

— Au fost la plimbare, îi explică Eileen. Se pare că ieri Beth i-a 
spus lui Peggy că vrea să-i arate ceva și azi i-a arătat. 

— Despre ce era vorba? întrebă Carolyn. 

— Asta-i problema, începu Eileen, bătând nervoasă în scaunul 
de vizavi de Carolyn. Din câte spunea Peggy, părea că nu era 
nimic. Un fel de adâncitură într-o poiană din josul dealului. Insă 
Peggy spune că Beth insista să spună că era un mormânt care 
aparţinea unei fetiţe care lucrase la fabrică. 

Carolyn se uită la Eileen, încercând să-și dea seama dacă 
vechea ei prietenă glumea. Însă privirea lui Eileen era serioasă 
iar sprâncenele îi erau ridicate a îngrijorare. 

— Nu... nu sunt sigură că înțeleg, spuse Carolyn în cele din 
urmă. 

— Nici eu nu sunt sigură, răspunse Eileen. La început, se 
părea că Beth a făcut o glumă cu Peggy, spunându-i o poveste 
cu fantome. O știi pe Peggy, ea crede orice i se spune. Dar mi-a 
spus ce s-a întâmplat acolo și zicea că Beth parcă nici nu vorbea 
cu ea. Spunea că părea o nebunie, că Beth chiar credea că în 
fabrică trăiește o fantomă. 

— Dar este ridicol, spuse Carolyn. Beth știe că nu există 
fantome. 


157 


— Toţi știm asta, fu Eileen de acord. Și în mod normal nu m-aș 
fi gândit la așa ceva. Însă Peggy era atât de speriată de toată 
povestea, încât am crezut că-i mai bine să urc până aici să-ţi 
spun. Şi cred că voiam să aflu ce s-a întâmplat cu adevărat. 

— Nu știu, răspunse Carolyn. Însă, oricum cred că există o 
explicaţie rezonabilă pentru orice s-ar fi întâmplat. Apoi, când 
Eileen nu spuse nimic, Carolyn avu brusc impresia că exista 
ceva ce nu voia să spună. 

— Eileen? Ce se întâmplă? Ce nu este în regulă? 

Eileen se uită în altă parte, iar când vorbi avu privirea fixată 
undeva în afara ferestrei. 

— Peggy spune că după felul în care vorbea Beth, se pare că 
a fost la fabrică în noaptea în care a murit Jeff Bailey. Avea 
senzația că poate chiar Beth l-a omorât. 

— Doamne! gemu Carolyn, înțelegând deodată. 

Îi spuse repede lui Eileen despre visul pe care îl avusese Beth 
în noaptea aceea și cât de real i se păruse. 

— Asta a fost tot. l-a spus lui Peggy despre vis. 

Eileen ezită, apoi se ridică. 

— Bine, spuse ea. Sper să ai dreptate. Sper ca asta să fi fost 
totul. Însă nu sunt sigură că va fi foarte convingător pentru 
Peggy. Mi-e frică... 

Ezită, apoi însă se hotărî să continue. 

— Mă tem că Peggy nu mai vrea s-o vadă pe Beth niciodată. 

— Să n-o mai vadă niciodată? întrebă Carolyn. Eileen, este o 
nebunie. Sunt cele mai bune prietene. Intotdeauna au fost. 

Eileen rămase tăcută o clipă, apoi clătină din cap. 

— Au fost cele mai bune prietene, spuse încet. Dar nu mai 
sunt. Totul s-a schimbat acum, Carolyn. Lucrurile nu mai sunt 
așa cum au fost. Îmi pare rău. 

În timp ce ea porni spre ușă, Carolyn se ridică în picioare, însă 
Eileen o împinse înapoi pe scaun. 

— Știu drumul, spuse ea. 

Apoi plecă și Carolyn știu că nu se va mai întoarce. 

Însă nu avea nicio legătură cu Beth. De asta era foarte sigură. 

Era în legătură cu faptul că ea se măritase cu Phillip Sturgess 
și Eileen, ca toate vechile ei prietene, nu credea că nu se 
schimbase, nu credea că era aceeași Carolyn pe care o 
cunoșteau de ani de zile. Erau sigure că, de când se căsătorise 
cu un Sturgess, luase aerele familiei, și fiica ei la fel. 


158 


Povestea lui Peggy era doar atât; o poveste. 

Adevăratul motiv pentru care Peggy Russell nu mai voia să se 
joace cu Beth, își repetă Carolyn, nu era decât simpla gelozie 
față de felul în care trăia Beth acum. 

Și Carolyn nu putea face nimic. Era numai o problemă de 
timp. Cu timpul, Beth se va adapta la noul ei stil de viaţă și-și va 
face noi prieteni. 

De asemenea, în curând va apărea un bebeluș în casă. Lucru 
care va fi de folos. Bebelușul va fi frate și cu Beth și cu Tracy și 
poate că, în sfârșit, vor fi prietene. 

Cât despre povestea cu fantoma pe care Peggy era atât de 
sigură că Beth o credea, Carolyn nu o luă în seamă. 

Știa că fata ei era mult prea realistă ca să creadă în fantome. 

e 

Abigail Sturgess stătea în mausoleu, privind în lumina palidă a 
soarelui după-amiezei la silueta de rău augur a fabricii. Mai 
devreme, când venise în mausoleu, cărămizile proaspăt curățate 
luciră roșiatic în lumina soarelui și lui Abigail i se păru pentru o 
clipă că fabrica era în flăcări. Insă știa că era doar o iluzie. 

Abigail Sturgess nu credea în iluzii. 

Totuși, în fabrică era ceva ciudat în care soţul ei crezuse și în 
care și ea începea acum să creadă. 

Luând decizia cu greu, se întoarse și începu să coboare 
anevoie treptele aleii dinspre pădure. Abigail merse drept până 
la peluza din faţa casei, însă, în loc să intre în casă, porni spre 
garaj și intră pe o ușă laterală. Aprinse lumina și găsi în geantă 
cheile vechiului Rolls-Royce pe care soțul ei refuzase cu 
încăpățânare să-l vândă, deși nu-l condusese de ani de zile. In 
schimb, îl ţinuse în garaj insistând să fie scos lunar, să fie 
condus câteva mile, să fie dus la mecanic, apoi să se întoarcă în 
garaj și să fie în stare de funcţionare în ziua în care se va fi 
hotărât să-l conducă el însuși. Ziua aceea nu venise niciodată. 
Când murise, nu mai pusese mâna pe volan de aproape zece 
ani. Era însă într-o stare perfectă, pregătită acum pentru Abigail. 

Se așeză ţeapănă la volan, găsi butucul cheii de contact și 
întoarse cheia. 

Imediat, motorul porni. Abigail ridică mâna și apăsă pe 
butonul de pe apărătoarea de soare. Ușa garajului se deschise 
în spatele ei. Băgând în marșarier, ieși cu grijă în alee, schimbă 
vitezele și rulă încet spre porți. 


159 


Câteva clipe mai târziu părăsea proprietatea și cobora dealul 
spre Westover. 

Parcă mașina pe Prospect Street, vizavi de fabrică, și stătu 
multă vreme gândindu-se dacă făcea sau nu ceea ce trebuia. 

În ziua în care, cu aproape patruzeci și cinci de ani în urmă, îl 
îngropaseră pe Conrad Junior, Abigail îl însoţise pe soțul ei la 
fabrică. Acolo, îl privise în timp ce fixase lacătul la ușă, apoi se 
întorsese spre ea și o făcuse să jure că nu va mai pune niciodată 
piciorul în clădire. Pentru a-i face plăcere, fusese de acord. Și 
deși îl ajutase pe Phillip să renoveze clădirea, nu făcuse turul ei 
împreună cu el. Acum, când își trădase cauza, își aminti de 
jurământ și simţea că tremura ușor. 

Dar situaţia era ridicolă. Acum intra în fabrică nu pentru a 
încălca dorinţa lui Conrad, ci pentru a o îndeplini. 

Părăsi mașina și traversă Prospect Street, nepăsându-i că 
bărbaţii care încheiau ziua de lucru la terminarea schelăriei care 
înconjura fațada fabricii se uitau lung la ea. 

Porni pe cărarea de lângă peretele nordic al fabricii, ignorând 
mulţimea de muncitori care veneau din sens opus, făcându-i să 
iasă de pe cărare pentru a-i face loc. In sfârșit, intră pe ușa 
situată la jumătatea peretelui. 

Se opri. Reflectoarele străluceau cu o putere surprinzătoare 
care îndepărta întunericul pe care se așteptase să-l găsească. 
Imediat auzi o voce în spatele ei. Se întoarse și-l văzu pe Alan 
Rogers ieșind dintre schele. 

— Doamnă Sturgess, spuse el, pot să vă ajut cu ceva? 

Buzele lui Abigail se strânseră ușor și-l privi cu un dispreţ 
fățiș. 

— Am hotărât să oprim lucrarea, spuse ea fără înconjur. Poţi 
să-ți concediezi echipa, domnule Rogers. M-am răzgândit. 

Alan se opri brusc, privind-o pe bătrână. 

Despre ce dracu' vorbește? 

— Scuzaţi-mă, doamnă Sturgess, spuse el cu voce tare. Aţi 
spus că v-aţi răzgândit? 

— Da, răspunse Abigail. 

— În ce privinţă? întrebă Alan, hotărându-se să câștige timp 
pentru a vedea cum să abordeze problema. 

— Nu face pe prostul mai mult decât ești, domnule Rogers, 
spuse Abigail pe un ton rece. M-am decis să nu continuu 
restaurarea. Vreau ca fabrica să fie închisă la loc. 


160 


Alan își linse buzele, nesigur. Ultimul lucru pe care și-l dorea 
era să lupte cu Abigail Sturgess. 

— Mi-e teamă că nu este atât de simplu, doamnă Sturgess, 
începu el, însă Abigail i-o tăie scurt. 

— Ba este foarte simplu. Este fabrica mea. Vei fi plătit, 
bineînţeles. Însă lucrul trebuie să înceteze imediat. 

Alan nu spuse nimic, dar clătină din cap. 

Privirea lui Abigail străluci ameninţător. 

— M-ai auzit, domnule Rogers? 

Alan oftă. 

— Da, doamnă Sturgess. Însă mi-e teamă că nu pot opri lucrul 
la ordinele dumneavoastră. Phillip a semnat contractul. Dacă s-a 
răzgândit, va trebui să mă înștiințeze el însuși. A fost aici azi 
dimineaţă, adăugă el cu o imparțialitate studiată, și nu a spus 
nimic despre sistarea proiectului. De fapt, a fost chiar invers. 
Am căutat căile pentru a accelera terminarea proiectului. 

Abigail rămase tăcută pentru o clipă, apoi aprobă scurt din 
cap. 

— Înţeleg. 

Se întoarse și porni spre interiorul enorm al clădirii. 

Înainte să facă doi pași, simţi mâna lui Alan pe umăr. 

— Îmi pare rău, dar nu puteţi intra. 

Îi îndepărtă mâna, ca și cum ar fi fost o insectă care o 
deranja. 

— Bineînţeles că pot să intru, îi spuse ea. Dacă doresc să-mi 
inspectez proprietatea, am dreptul s-o fac. 

Privirea ei o întâlni pe a lui, ca și cum ar fi dorit să-l provoace 
s-o oprească. 

— Oamenii au plecat, domnule Rogers, începu ea. Cu greu aș 
încurca pe cineva. 

Alan acceptă în silă. 

— Bine. Dar voi merge cu dumneavoastră. 

— Nu e nevoie, îi răspunse Abigail. 

— Mi-e teamă că este, îi spuse Alan. Puteţi fi proprietara 
fabricii, însă pe moment eu răspund de ea. După-amiaza nu plec 
până nu știu că totul este gol și încuiat. Și nu vă voi lăsa să 
hoinăriţi pe aici singură. 

Aprobarea lui Abigail fu aproape imperceptibilă. 

— Foarte bine. 


161 


Douăzeci de minute mai târziu, stăteau în capul scărilor care 
duceau la subsol. Fără să se uite la Alan, Abigail vorbi. 

— Dă-mi lanterna, domnule Rogers. Vreau să cobor. 

— Doamnă Sturgess... începu Alan, însă Abigail i-o reteză. 

— Domnule Rogers, unul dintre fiii mei a murit acolo jos cu 
mulți ani în urmă și nepotul celui mai bun prieten a murit acolo 
acum două zile. Vreau să vizitez locul unde s-au întâmplat 
tragediile și vreau s-o fac singură. Imi vei da lanterna și apoi mă 
vei aștepta la ușă. 

Alan ezită. 

— Măcar lăsaţi-mă să aprind luminile jos. 

Porni spre panoul electric, însă Abigail îl opri. 

— Nu, spuse ea. Vreau să-l văd așa cum l-au văzut fiul meu și 
Jeff Bailey. 

Alan ezită, lăsând să se strecoare o urmă de rugăminte în 
glas. 

— Am motivele mele, domnule Rogers. Vă rog. 

Cu greu, Alan îi dădu lanterna bătrânei și, când începu să 
coboare încet treptele, se întoarse spre schele. 

O va lăsa douăzeci de minute, nu mai mult. 

e 

Doar când ajunse la subsol și o înconjură întunericul, Abigail 
aprinse lanterna și lumină spaţiul prăfuit. Se părea că nu era 
nimic acolo. 

Doar stâlpi de lemn și grămezi de ipsos. 

Păși pe podeaua subsolului și se întoarse spre dreapta. Apoi 
mai făcu cinci pași și se întoarse din nou spre dreapta, astfel 
încât stătea cu fața spre spaţiul de după scară. 

Ținând strâns lanterna, lumină întunericul de acolo. 

Gândurile lui Abigail erau pline de amintirea ciudatei fixaţii a 
soțului ei despre locul acela și vederea începu să-i joace feste. 

O faţă apăru din întuneric, cu o piele palidă întinsă peste 
oase, cu gura întinsă într-o grimasă groaznică. 

Ochii o fixau plini de ură. 

O altă față se zbătea în agonie. 

O gură deschisă în întuneric urla fără să se audă nimic. 

Inima lui Abigail începu să bată puternic în timp ce feţele o 
înconjurau, toate suspendate în întuneric, toate fixând-o cu 
privirea, acuzând-o, judecând-o. 


162 


Râsete începură să-i răsune în urechi. Apoi se transformară în 
urlete de groază și agonie. 

O durere ascuţită trecu prin braţul stâng al lui Abigail, urcând 
spre umăr și spre piept. 

Lanterna îi căzu pe podea, oglinda și becul spărgându-se la 
contactul cu cimentul dur. 

Genunchii i se îndoiră și începu să se aplece spre podea. 

Dar feţele de copii încă erau suspendate în întuneric, 
apropiindu-se, încercuind-o. Urletele lor răsunau în clădirea 
veche și-i intrau în urechi din ce în ce mai tare, până când parcă 
îi intrau în cap. Apoi simţi să-și pierde cunoștința și crezu că 
vede o lumină, o strălucire, o flacără la marginea ușii care era 
ieșirea de incendiu. 

Este adevărat, își zise ea, în timp ce flăcările se retraseră și 
întunericul o înconjură. Conrad avea dreptate. Totul este 
adevărat 


e Capitolul 15 


Abigail Sturgess stătea întinsă în pat, sprijinită de trei perne, 
umerii ei fragili fiind acoperiţi cu un șal de cașmir afgan, ceea ce 
fusese primul lucru pe care îl ceruse după ce se trezise în spital. 
Pielea ei aproape transparentă părea că îi atârna pe oase, însă 
ochii îi erau strălucitori ca întotdeauna, în timp ce-și privea 
familia cu o expresie care lui Carolyn i se părea aproape 
disprețuitoare. 

— Nu este decât o indispoziţie trecătoare, spuse bătrâna. 
Dacă cineva îmi trimite flori, le arunc; florile sunt pentru 
înmormântări și un infarct cu greu poate să mă ducă în 
mormânt. 

— N-a fost ușor, mamă, răspunse Phillip. Probabil că vei sta 
aici o vreme. 

— Mai bine aș muri și i-o voi spune primului doctor care va 
pretinde că nu mă pot odihni în propria mea casă mai bine decât 
aici. 

Însă în ciuda cuvintelor sale, Abigail știa că va sta în spital 
până când îi vor reveni puterile, oricât ar dura. Și acum se 
simțea mult mai rău decât voia să admită. 

— Dar ce s-a întâmplat, bunico? întrebă Tracy. Ce făceai acolo 
jos? 

Abigail îi zâmbi nepoatei sale. 

— Nu făceam nimic, scumpo. Am coborât să văd ce face tatăl 
tău acolo, asta-i tot. 

Tracy se încruntă plină de suspiciune. 

— După ce plecase toată lumea, bunico? 

— Domnul Rogers nu plecase, spuse Abigail. Și dacă voiam să 
mă duc singură, cine mă putea opri? 

— Dispoziţiile legale și clauzele contractului ar fi putut să te 
oprească, observă Phillip pe un ton sec. Te-ai obosit să le 
citești? Însă Tracy are dreptate; ce te-a obsedat atâta încât să 
cobori acolo jos? Și de ce nu mi-ai cerut mie să te duc? Aș fi fost 
mai mult decât fericit să-ţi arăt totul. 

— Să mă plictisești cu detalii de care nu-mi pasă câtuși de 
puţin? spuse ea pe un ton mai morocănos decât simţea cu 


164 


adevărat. M-am dus la mausoleu și am simţit nevoia să cobor în 
fabrică, să arunc o privire. 

Observă privirea lui Tracy care se uita la ea cu mai multă 
viclenie decât s-ar fi așteptat de la un copil de treisprezece ani. 

— Oricum nu contează, nu? Tot ce s-a întâmplat a fost că am 
coborât la subsol și am făcut un infarct. Vă cred că a fost 
neplăcut și ar fi fost mult mai ușor pentru toată lumea dacă l-aș 
fi făcut acasă, însă n-a fost așa; asta-i situaţia. 

Phillip se uită bănuitor la mama sa. 

— Mausoleul, repetă el. De ce te-ai dus acolo? 

Privirea lui Abigail se înăspri ușor. 

— Tatăl tău este îngropat acolo, Phillip. Îţi mai trebuie și altă 
explicaţie pentru care m-aș fi putut duce? 

— În situaţia dată, mamă, cred că da, răspunse Phillip. 
Niciodată n-ai fost în stare să urci singură cărarea aceea și cu 
siguranţă n-ai condus mașina de ani de zile. Totuși astăzi, nu 
numai că ai urcat până la mausoleu, dar apoi ai luat mașina și 
te-ai dus singură la fabrică, unde ai făcut un infarct. 

— Poate că, mersul și condusul au fost prea mult pentru mine, 
fu de acord Abigail. 

— Se poate, îi răspunse Phillip, însă mai este ceva. Ceva 
despre care nu ne spui nimic. 

Abigail se uită la fiul ei. 

— Nu vreau să mă plictisești, Phillip. 

Apoi, părând obosită, se lăsă pe spate, peste perne. 

— M-am gândit la Conrad. Asta e tot. Așa că m-am dus la 
mausoleu să fiu mai aproape de el. E liniștit acolo sus. 

Zâmbi amar. 

— Într-o bună zi, cred că-mi voi găsi și eu acolo pacea 
veșnică, nu? 

Nimeni nu spuse nimic. 

— În ceea ce privește fabrica, astăzi am decis să cobor acolo, 
să văd dacă pot descoperi ce l-a putut supăra pe tatăl tău. 

Ușa se deschise și intră o soră zâmbitoare. 

— Mi-e teamă că timpul dumneavoastră s-a scurs, spuse ea 
cu o amabilitate exagerată. Doctorul ne-a spus să permitem 
doar vizite scurte astăzi și acum trebuie să dormim. 

Carolyn se ridică de pe scaun și-și luă geanta, în timp ce 
Tracy se aplecă să-și sărute bunica. 


Abigail acceptă sărutul, însă ochii îi rămaseră fixaţi pe sora 
medicală. 

— N-am promis așa ceva, spuse ea. Și, în plus, n-am de gând 
să aţipesc. Vreau să mai vorbesc cu fiul meu câteva minute. 

— Doamnă Sturgess, începu sora. 

— Degeaba, soră, spuse Phillip oftând și așezându-se pe 
scaunul pe care tocmai îl eliberase soţia sa. Mai bine îi mai dai 
câteva minute decât să-ţi pierzi timpul certându-te cu ea, ca 
până la sfârșit să faceţi tot ca ea. 

— Insă doctorul a spus... 

— Doctorul a fost un copil prost și nu cred că s-a transformat 
într-un adult deștept, spuse Abigail. Și acum, te rog lasă-mă 
singură cu fiul meu. 

Sora ezită, apoi cedă. În plus, era de acord cu părerea lui 
Abigail despre doctor. Din câte își dăduse seama, de când o 
văzuse pe doamna Sturgess, era de părere că bătrâna era mult 
mai puternică decât credea doctorul. 

— Bine, spuse ea. Dar, vă rog, doamnă Sturgess, nu toată 
noaptea, bine? 

Abigail dădu încet din cap și întinse mâna lui Carolyn când 
aceasta se aplecă s-o sărute pe obraz. 

— Cred că voi veni acasă în câteva zile, spuse ea. Va trebui sa 
am încredere că o vei supraveghea pe Hannah. Te rog să-i 
spui... 

— Sunt sigură că Hannah știe exact ce face, Abigail, o 
întrerupse Carolyn. Încearcă să te odihneşti și să te faci bine, 
da? 

Abigail strânse din buze, dar nu vorbi până când Carolyn și 
Tracy nu o urmară pe soră, ieșiră din cameră și închiseră ușa. 

— Ca și cum ar vrea cu adevărat să mă fac bine, începu ea, 
însă de data asta Phillip o întrerupse. 

— Bineînţeles că vrea să te faci bine, mamă, spuse el. Uneori 
însă nu îmi prea pot imagina de ce, ţinând cont cum te porţi cu 
ea. Acum ce vrei să-mi spui și nu vrei să audă Carolyn? 

— Și Tracy, punctă Abigail. 

— Zău? întrebă Phillip. M-am gândit că în mod deosebit 
Carolyn nu trebuia să audă. 

Abigail clătină din cap. 

— Nu și de data asta. Ce trebuie să spun îţi voi spune numai 
tie. 


166 


Întoarse capul și ochii săi îl fixară cu o intensitate pe care 
Phillip rar o văzuse. 

— Phillip, trebuie să închizi fabrica. 

Phillip se încruntă. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, mamă, e ridicol. Am crezut 
că atunci când a murit tata am terminat cu prostiile astea. Te 
rog, nu începe acum. În afară de asta, e mult prea târziu ca să 
ne schimbăm gândurile. Investiţia este prea mare și contractele 
au fost deja semnate. N-aș putea să le anulez chiar dacă aș 
vrea, ceea ce nu e cazul. Nu există nicio cale... 

— Dacă nu închizi fabrica vor mai muri oameni, îl întrerupse 
Abigail. Nu se va opri, Phillip, nu vezi? | s-a întâmplat lui Conrad 
Junior și acum lui Jeff Bailey. 

— Moartea lui Jeff Bailey a fost un accident, nimic mai mult. A 
fost investigată și nu există probe ca să credem altceva. A 
alunecat și a căzut în târnăcop. 

— Ceea ce este identic cu ce i s-a întâmplat fratelui tău, 
răspunse Abigail. 

— Dar asta s-a întâmplat cu mai bine de patruzeci de ani în 
urmă, mamă. Am mai discutat asta. 

Abigail se întinse și-l luă pe Phillip de mână. 

— Și eu? 

Privirea lui Phillip se impacientă. 

— Tu? Mamă, tu ai zis că ceea ce ţi s-a întâmplat putea foarte 
bine să ţi se întâmple acasă sau oriunde altundeva. 

— Am minţit, spuse Abigail încet. 

Phillip se aplecă înainte. 

— Ai minţit? 

— N-am vrut s-o sperii pe Tracy sau să vorbesc în faţa soţiei 
tale, însă astăzi s-a întâmplat ceva. 

Se uită din nou la Phillip și el văzu în ochii ei ceva ce nu 
văzuse niciodată. Frica. 

— Am văzut ceva acolo, jos, Phillip. Nu pot să-ți spun exact 
ce, pentru că nu-mi mai aduc bine aminte. Dar știu că în după- 
amiaza asta, când am fost în subsolul fabricii, am fost în 
prezența morţii. Am putut s-o văd și s-o aud și am putut s-o 
simt. Este acolo, Phillip. Moartea locuiește în fabrică și, dacă n-o 
închizi, ne va ucide pe toţi. 

Phillip rămase tăcut, gândindu-se ce să-i răspundă mamei lui. 
Era probabil ca vârsta să o fi doborât în sfârșit și să sufere de 


167 


vedenii? Însă vocea ei era puternică și părea foarte sigură de 
ceea ce spunea. 

— Mamă, sunt sigur că ești convinsă că ai simţit ceva astăzi și 
nu e niciun motiv să nu fi simţit. Doamne! Ai făcut un infarct! 
Trebuie să fi fost înfricoșător. Într-un fel ai fost în prezenţa 
morţii, dacă vrei... 

— Nu-mi vorbi de sus, Phillip, i-o tăie ea. Știu ce am simţit și 
știu și când am simţit. N-a avut nimic de-a face cu infarctul, 
decât că l-a provocat. Ah! Cât de speriată am fost. Ce crezi că 
mi-a provocat atacul? Frica, Phillip. Frică adevărată. Niciodată n- 
am fost o lașă, însă am văzut ceva în subsolul acela care m-a 
înspăimântat mai mult decât orice altceva în viaţă. Orice ar fi, l- 
a omorât pe Jeff Bailey și a încercat să mă omoare și pe mine. 
Nu poţi scăpa de ea. Tatăl tău avea dreptate. Singurul lucru pe 
care îl poţi face este să închizi fabrica. 

Phillip se ridică în picioare, știind că nu avea rost să se certe 
cu mama sa. 

— Mă voi gândi la asta, mamă, spuse el încet, în timp ce se 
aplecă să o sărute. Nu-ţi pot promite nimic acum, în afară de 
faptul că mă voi gândi. 

Abigail se întoarse după sărutul lui Phillip și se lăsă obosită pe 
perne. 

— Nu este suficient, șopti ea atât de încet, încât Phillip de- 
abia înţelese cuvintele. Nu este deloc suficient. 

Închise ochii și pentru o clipă, Phillip crezu că adormise, însă 
ochii ei clipiră și corpul se încordă. 

— Beth, spuse ea. 

Phillip se holbă la ea. 

— Beth? repetă el. 

Ochii lui Abigail se închiseră ușor și aprobă din cap. 

— Unde este? 

Întrebarea îl năuci pe Phillip. La ce Dumnezeu se gândea? 

— Este cu tatăl ei, răspunse ea. Alan încă era aici când am 
ajuns și i-am cerut s-o ia pe Beth în seara asta. 

— Vreau s-o văd, spuse Abigail. la-o și adu-o aici. 

Phillip făcu ochii mari. 

— Acum, în seara asta? 

— Bineînţeles că în seara asta! șuieră bătrâna. Dacă sunt atât 
de bolnavă pe cât îţi place să crezi, până mâine aș putea fi 
moartă. 


168 


Phillip nu se simţi în largul său. 

— Mamă, despre ce este vorba? Știu ce simți pentru Beth. 

— Nu știi nimic, șopti Abigail cu o voce veninoasă cum Phillip 
nu o auzise niciodată. Se pare că ești exact atât de prost pe cât 
spunea tatăl tău. 

Furia îl cuprinse pe Phillip și simţi cum i se zbate o venă pe 
frunte. 

— Cu greu cred că vei obţine ajutorul meu în felul ăsta, spuse 
el, sacadând fiecare cuvânt. Și dacă crezi că ţi-o voi aduce pe 
Beth când ești într-o dispoziţie ca asta, greșești. 

Abigail se uită la el o clipă, tremurând din tot corpul, de parcă 
paralizase. Apoi, treptat, se liniști și când vorbi, avu o voce 
calmă. 

— Îmi pare rău, spuse ea, deși nu avea nici urmă de regret în 
glas. Cred că nu trebuia să-ţi vorbesc așa. Însă aș dori s-o văd 
pe Beth și anume chiar în seara asta. 

Când Phillip nu spuse nimic, începu din nou. 

— Dacă ea nu vrea să mă vadă, o să înțeleg, Phillip. Și poţi să 
îi spui că poate pleca din camera asta când vrea. 

— Dar de ce, mamă? insistă Phillip. De ce s-o vezi pe Beth? 

Abigail ezită, apoi clătină din cap. 

— Nu pot să-ți spun, zise ea încet. N-ai înţelege. 

Apoi întoarse capul și închise ochii din nou. Phillip privi o clipă, 
apoi ieși din cameră să se întâlnească în hol cu Tracy și Carolyn. 

— Ce a spus, tată? întrebă imediat Tracy, în timp ce Carolyn 
se interesă din priviri. 

— Nimic important, răspunse Phillip cu o voce gânditoare. Mi- 
a spus că vrea să închid fabrica și... 

Vocea i se stinse și urmă un moment de liniște. 

— Ce, Phillip? întrebă în sfârșit Carolyn. Ce altceva ţi-a spus? 

Phillip aruncă o privire fetei și apoi își privi soţia. 

— Spune că vrea s-o vadă pe Beth. Diseară. 

Ochii lui Carolyn se măriră, surprinși. 

— Dar, Phillip, se poartă întotdeauna de parcă Beth nici n-ar 
exista! 

— Știu, fu de acord Phillip. Nu mă întreba de ce vrea s-o vadă 
pe Beth, nu mi-a spus. Tot ce mi-a spus a fost că vrea să 
vorbească cu Beth, dar dacă nu va vrea să vină, nu e obligată. 

La fel de mirată ca și soțul ei, îl luă de mână și-l lăsă s-o 
conducă afară din hol. 


169 


Preocupaţi de dorința ciudată a lui Abigail, niciunul dintre ei 
nu observară expresia de ură profundă care se întipărise pe fața 
lui Tracy imediat cum fu pronunţat numele surorii sale vitrege. 


170 


e Capitolul 16 


— Ce ai zice să mâncăm la Red Hen? întrebă Alan dezamăgit, 
în timp ce privea frigiderul gol. 

Nu se așteptase să vină în seara aceea, așa că nu cumpărase 
mâncarea care știa că-i plăcea. Nici măcar nu se deranjase să se 
oprească la magazin pe drumul de întoarcere de la spital. Era 
foarte obosit și-și dădea seama din tăcerea lui Beth că ceva nu 
era în ordine. Acum, când nu-i răspunsese la întrebare, se 
hotărâse să abordeze problema direct. 

— Ai putea să-mi spui ce se întâmplă, spuse el, închizând 
frigiderul și întorcându-se în camera de zi. 

Se așeză pe canapea lângă Beth și o luă în braţe. 

— Dacă nu poţi să-i spui bătrânului tău tată, atunci cui îi poţi 
spune? 

Beth se uită la el cu o privire îngrijorată. 

— Cred... că știu ce i s-a întâmplat doamnei Sturgess, spuse 
ea după o pauză care păru că durează minute întregi. Cred că 
Amy i-a făcut ceva, la fel cum i-a făcut și lui Jeff Bailey. 

Alan se încruntă gânditor și dori - nu pentru prima dată - să 
știe mai multă psihologie. 

Apoi își reaminti că părinţii vorbiseră cu copiii de secole 
înainte ca psihologii să se fi autointitulat astfel și hotărî că 
propriile lui instincte erau tot ce îi trebuia. 

Acum, instinctele îi spuneau să nu conteste existenţa 
prietenei imaginare a lui Beth. 

— De ce ar vrea Amy să-i facă ceva doamnei Sturgess? 
întrebă el. 

— Nu sunt sigură, spuse Beth. Cred că o urăște totuși pe 
doamna Sturgess. Și cred că-i urăște pe toți prietenii lor. 

— Dar de ce? insistă Alan. Nu prea are sens, nu? 

Însă bineînţeles că el știa că avea sens. Amy, ca „prietenă” a 
lui Beth, era furioasă pe toţi cei care o răniseră pe Beth, și pe 
care Beth nu-i ura. Dar cum putea să-i explice asta fiicei lui după 
tot ce se întâmplase în dimineaţa aceea? Deja era fără prieteni 
și, dacă i-o lua pe Amy, încercând să-i explice că nu există decât 
în imaginaţia ei, era deja prea mult. 


171 


Auzise ce se întâmplase sus pe deal în acea dimineaţă. Cel 
puţin auzise ce avusese de spus Peggy Russell când venise ca o 
vijelie la Red Hen în timp ce Alan lua prânzul acolo. 

Dar acum  realiză cu îngrijorare legătura dintre 
comportamentul lui Peggy și vizita neașteptată făcută de Abigail 
Sturgess la fabrică. Ar fi trebuit s-o facă, mai ales când bătrâna 
insistase să intre în subsol, dar n-o făcuse. 

Beth evident făcuse această legătură și acum trebuia să 
găsească o cale s-o convingă pe fiica sa că ceea ce i se 
întâmplase lui Abigail era doar un infarct datorat vârstei. Și cu 
siguranţă că nu era legat de existența vreunei ființe în fabrică, 
reală sau imaginară. Încercă să găsească o cale de a-i da o 
explicaţie, când cineva sună la ușă. Spre surpriza lui, erau Phillip 
și Carolyn, cu Tracy între ei, stând pe hol. 

instinctiv, ieși din apartament și închise ușa în urma lui, 
nevrând să-i invite înăuntru. Pe măsură ce Phillip îi explica 
motivul pentru care Abigail voia să-i vorbească lui Beth, temerile 
lui Alan crescură. Exista doar un motiv pentru care Abigail voia 
să-i vorbească lui Beth și ultimul lucru pe care voia să-l facă era 
să discute acest subiect în faţa lui Tracy. Se întrebă de ce n-o 
lăsaseră acasă? 

— Beth și cu mine tocmai ieșeam să luăm cina, spuse el, într- 
un târziu, nevrând decât să câștige timp. Insă Phillip propuse 
imediat să meargă împreună și Alan, prins pe picior greșit, nu 
reuși să inventeze o scuză politicoasă. 

e 

Era o greșeală. 

Alan își dădu seama că era o greșeală chiar din momentul în 
care oprea în parcarea de la Red Hen și fu călduros salutat de 
Eileen Russell. Când familia Sturgess apăru în spatele lui, 
zâmbetul lui Eileen dispăru și Alan simți o răceală evidentă între 
Carolyn și Eileen, în timp ce Eileen îi conducea la o masă mare și 
rotundă lângă șemineu. Chiar într-o seară călduroasă la început 
de vară, focul era aprins și încălzea slab prin duzele mici. 

— Totul este lipicios aici, spuse Tracy în timp ce se așezau în 
jurul mesei. Nu-i de mirare că bunica nu vine niciodată. 

— Cum se simte doamna Sturgess? întrebă Alan imediat. 

Cu coada ochiului îl văzu pe Phillip cum deschide gura s-o 
admonesteze pe fată și toate instinctele îi spuneau că, dacă o 
făcea, Tracy se va strădui să le facă tuturor cina cât mai grea. 


172 


lar pentru Beth va fi mizerabil. Ca pentru a-i confirma bănuiala, 
o văzu pe Carolyn zâmbindu-i recunoscător. 

— Mult mai bine, răspunse Phillip, atenţia fiindu-i distrasă de 
la Tracy. De fapt, face tot posibilul să le facă tuturor celor din 
spital viața imposibilă, ceea ce pentru mama este un semn bun. 

— A spus ce s-a întâmplat? întrebă Alan îngrijorat, sigur că 
întâmplarea din fabrică era motivul pe care voia să-l discute cu 
Beth. 

Phillip ezită, apoi clătină din cap. 

— Nu chiar. A zis că a speriat-o ceva în subsol, însă n-a spus 
exact ce. 

La masă se lăsă o liniște apăsătoare, pe care Alan o sparse 
într-o încercare de a lua lucrurile mai ușor. Insă nu era încă 
pregătit să discute cu Beth cererea lui Abigail, așa că încercă s-o 
rezolve cu un umor negru. 

— În afară de întuneric, miros și șobolanii care trăiesc acolo, 
jos, ce o putea speria? 

N-avu succes. Beth, care nu spusese nimic până atunci, își 
întoarse o privire serioasă spre el. 

— Miros? Ce fel de miros? 

Alan se uită la fiica lui. 

— Mirosul de murdărie, umezeală și vechi. Locul a fost închis 
atâta vreme, încât nu sunt sigur că va mai putea fi aerisit 
vreodată. 

— Bineînţeles că o vei face, răspunse Phillip. E vorba doar să 
instalăm o mobilă corespunzătoare și să o lăsăm să se usuce. 

— Poate nu va fi așa simplu, spuse Carolyn încet. Cu fabrica 
nimic nu este atât de simplu pe cât pare, nu? 

Alan își privi fosta soție cu grijă. 

— Aud o notă de scepticism? întrebă el. Să nu-mi spui că ţi-ai 
unit forțele cu soacra ta și vreţi ca fabrica să nu fie redeschisă. 

Carolyn se uită la el, apoi își dădu seama că sub tonul 
zeflemitor pusese întrebarea serios. 

— Mi-e teamă că, în ciuda a ceea ce cred toţi ceilalţi, inclusiv 
soţia mea, eu tot cred că va fi un succes, continuă el. Dacă iese 
așa cum am plănuit eu și Alan, sper că va atrage lumea din 
întreaga zonă. Și poate că va da un impuls întregului oraș. 

— Ei bine, Dumnezeu știe cum va folosi asta orașului 
Westover, suspină Alan. 

Luă lista de bucate și se uită la aperitive. 


173 


— Ce ziceţi de niște melci? 

— Aici? întrebă Tracy. Cred că glumești. 

Tatăl ei îi aruncă o privire de avertisment, însă Tracy o ignoră. 

— De ce n-am mers la un restaurant drăguţ? 

— Locul ăsta e foarte bun, spuse Phillip încet. 

Ochii lui Tracy se întunecară și fata strâmbă din nas. 

— Dacă bunica nu era în spital, n-ar fi trebuit să venim aici 
deloc. 

— Suntem aici pentru că așa vrem, îi răspunse Phillip și, deși 
vocea îi rămăsese calmă, avea o anumită asprime. 

Carolyn făcea tot posibilul să ignore schimbul de replici, ca și 
Alan de altfel, care era sigur că indiferent ce ar fi spus - oricât 
de neînsemnat - ar fi înrăutățit situația, și atunci se concentră 
asupra listei de bucate, chiar dacă simţea că-i trecea pofta de 
mâncare. Și asta, se gândi el în timp ce elimina antreurile 
pentru a se hotărî, trebuiau să îndure Carolyn și Beth zilnic. 
Simţi o undă de simpatie fața de Carolyn și se întrebă dacă 
acest mariaj, ca și al lor, va fi o nereușită pentru ea. Dacă Tracy 
avea un rol cât de mic, era sigur că va fi. 

Și din ce în ce mai mult îi era clar de ce Beth găsise necesar 
să-și inventeze o prietenă. 

Se uită pe furiș la fata lui. Părea că încerca să dispară în 
spatele listei de bucate. Insă nu putea dispărea la nesfârșit. 
Cum se descurca oare cu permanenta ostilitate și snobismul lui 
Tracy? 

Și de ce trebuia s-o facă? În fond, poate că ar trebui să 
găsească o cale pentru a face posibil ca Beth să locuiască la el. 

— iți place ceva anume, draga mea? spuse el într-un târziu, 
când liniștea devenise apăsătoare. 

— Imi plac creveţii, răspunse Beth, însă, atunci când încercă 
să-i spună lui Tracy cum erau gătiţi, Tracy de-abia se uită la ea 
și se întoarse. 

Beth rămase tăcută din nou și cu cât timpul trecea, 
conversaţia devenea mai tensionată. 

Apoi, la cafea, Phillip Sturgess reveni brusc la subiectul vizitei 
lor neașteptate de la apartamentul lui Alan. Fără să-i spună un 
cuvânt lui Alan, se întoarse spre Beth. 

— Beth. Bunica lui Tracy ar vrea să te vadă. 


174 


Carolyn înţepeni ușor, în timp ce ochii lui Beth se măriră din 
cauza surprizei. Alan, care își sorbea cafeaua, puse ceașca jos, 
în timp ce își simţea fata privindu-l acuzator de peste masă. 

— De asta au venit la apartament? întrebă ea. 

— Ei bine, n-am venit pentru că am vrut să te vedem, șuieră 
Tracy, care tăcu în clipa când tatăl ei îi aruncă o privire. 

— Mi-e teamă că da, draga mea, recunoscu Alan și se întoarse 
către Phillip. 

— Dar nu înţeleg de ce vrea s-o vadă pe Beth, începu el. Mă 
gândeam... 

Apoi se opri, jenat să folosească vorbele care îi stăteau pe 
limbă. 

— Că mamei nu-i prea place de Beth? termină Phillip. Apoi, 
când toţi, cu excepţia lui Tracy - a cărei gură era strâmbată într- 
un rânjet răutăcios - păreau să fie la fel de jenaţi ca și Alan, 
Phillip continuă: 

— Cred că nimeni nu are vreun motiv să pretindă că adevărul 
nu există. Dar astăzi a vrut în mod deosebit s-o vadă pe Beth. 
Nu știu de ce; nu mi-a spus. Dara spus că Beth poate să nu vină 
dacă nu vrea. 

Se întoarse spre Beth, care-l privea cu un amestec de teamă 
și curiozitate. 

— Și mi-a mai spus că dacă te hotărăști să mergi s-o vezi, poți 
să pleci când vrei. 

Alan se încruntă. 

— Ce Dumnezeu a vrut să spună cu asta? 

Acum Phillip se simţi stânjenit. 

— Nici despre asta nu sunt sigur, răspunse el. Dar trebuie să 
spun că mama este perfect conștientă de felul cum s-a purtat cu 
Beth și ăsta e felul ei de a-și cere scuze. 

Alan simţi un val de furie în locul fetei lui. 

— Mi se pare, spuse el aspru, că mama ta este preocupată să 
joace rolul de regină a lumii. Dacă s-a purtat urât cu Beth - și 
cred că știm cu toţii al naibii de bine că așa a fost - nu văd 
niciun motiv pentru care să meargă Beth s-o vadă acum. Sincer 
să fiu, sunt chiar mirat că ai întrebat, Phillip. 

Ochii lui Tracy străluciră de furie. 

— Să nu vorbeşti așa despre bunica mea, începu ea, însă lui 
Alan îi ajunsese deja. 


175 


— Taci din gură, Tracy, spuse el, fără să se uite la fată, 
privindu-l în schimb pe Phillip ca și cum l-ar fi provocat să 
sancţioneze grosolănia fetei lui. Cu coada ochiului văzu șocul de 
pe faţa lui Tracy. Se părea că propriul ei tată nu-i vorbise 
niciodată așa. 

— Bineînţeles, ai dreptate, spuse Phillip încet. Mama a tratat-o 
pe Beth într-un mod rușinos, și pe Carolyn la fel. Poate că ar fi 
trebuit să-i spun pur și simplu că nici nu se pune problema ca 
Beth să vină. 

Se întoarse spre Beth. 

— Îmi pare rău, spuse el. Nici n-ar fi trebuit să amintesc. 

— Nu înţeleg de ce bunica vorbește cu Beth, spuse Tracy, în 
timp ce tatăl ei tăcea. 

Beth, care tăcuse tot timpul în timp ce ceilalţi vorbiseră, se 
întoarse spre sora ei vitregă. 

— De ce nu? întrebă ea. De ce să nu vrea să-mi vorbească? 

Tracy se uită urât la Beth. 

— Pentru că nu ești decât un gunoi, spuse ea, cu vocea 
tremurând de furie. Ar trebui să trăiești cu prostul de taică-tu în 
apartamentul ăla nenorocit și n-ar fi trebuit să vii niciodată la 
Hilltop. 

— Tracy! o întrerupse Phillip. 

Puse șerveţelul alături și pentru o clipă Alan crezu că Phillip 
era gata s-o pălmuiască pe fată. Însă deodată, Carolyn îl opri cu 
o voce joasă. 

— Las-o, Phillip, spuse ea. Am putea s-o lăsăm să-și facă 
repertoriul. 

Se întoarse spre Tracy. 

— Hai, continuă. 

Înțelegerea din vocea lui Carolyn păru doar că-i aţâţă furia lui 
Tracy și ochii îi sclipiră periculos. 

— Să nu-i vorbești așa tatălui meu, spuse ea, ridicând vocea 
încât umplu camera, oamenii de la celelalte mese întorcându-se 
să privească. Nu faci decât să ne spui tuturor ce avem de făcut. 
De ce nu faci ceva cu Beth în loc să te iei de mine tot timpul? E 
nebună și toată lumea o știe! 

O liniște de mormânt se lăsă în întregul restaurant. După o 
clipă, Alan puse șervetul alături și se ridică. 

— Hai, draga mea, îi spuse fiicei lui. Cred că am auzit tot ce 
trebuia. 


176 


Însă Beth nu se mișcă. În schimb se uită la Tracy o clipă, apoi 
clătină din cap. 

— Nu-i nimic, spuse ea încet. Mă voi duce să o văd pe 
doamna Sturgess. Nu-mi pasă ce gândești, Tracy. Și nu-mi pasă 
ce spui. Nu sunt nebună și bunica ta o știe. Spuse cuvintele cu 
atâta bravură cât putu, însă nu fu suficient să stingă durerea pe 
care i-o provocaseră vorbele lui Tracy. 

Singura cale de a scăpa de durere era să se concentreze 
asupra altui lucru, ceva care să nu o rănească. 

lar acum, singurul lucru care n-ar răni-o ar fi prezenţa lui Amy. 

De acum se va gândi la Amy și va fi în siguranţă faţă de orice 
ar zice sau ar face Tracy. 

e 

Beth aruncă o privire neliniștită de-a lungul coridorului spre 
sala de așteptare unde mama ei, Phillip și Tracy așteptau. Phillip 
dădu din cap, iar mama ei îi zâmbi încurajator. Intinse mâna și 
bătu timid la ușa închisă. Dinăuntru se auzi slab vocea lui 
Abigail Sturgess, care-i spuse să intre. Deschise ușa și păși 
înăuntru. 

Camera era mult mai mare decât se gândise și era plină de 
fiori. Părea că trebuia să mai fie un pat în cameră, dar nu era. Se 
întrebă dacă îl scoseseră special pentru doamna Sturgess. In 
final, după ce studie camera, se uită spre pat. Acolo, sprijinită 
de două perne și arătând mult mai mică decât și-o aducea 
aminte Beth, stătea bătrâna. 

Pe de altă parte, Abigail observa copilul cu mult mai mult 
interes decât o făcuse vreodată. Până azi, Beth nu fusese nimic 
mai mult decât un intrus nedorit în viaţa ei, pe care cel mai bine 
era să-l ignore până când Phillip își va reveni într-un târziu și o 
va părăsi pe Carolyn. 

Acum, în timp ce o studia pe fetiţă, își dădu seama ce copil 
drăguţ era de fapt. Nu pentru că nu i-ar fi cunoscut perfect 
trăsăturile. Însă azi, pentru prima dată, se uita cu adevărat la 
Beth. 

Avea o finețe în trăsături care lui Tracy îi lipsea cu 
desăvârșire. Mai mult, Beth avea o inocentă în priviri pe care nu- 
și aminti s-o fi văzut la un copil de mulţi ani. Până acum, atribuia 
sofisticarea lui Tracy și a prietenilor ei durității pe care o 
producea creșterea lor într-o lume modernă. Dar în ochii lui Beth 


177 


nu era nici urmă de superioritate. În schimb, erau lipsiţi de 
viclenie. 

— Vino încoace, Beth, spuse ea încet, bătând pe marginea 
patului. Eu... ezită ea, aproape incapabilă să spună cuvintele, 
vreau să-ţi mulțumesc pentru că ai venit să vezi o bătrână 
bolnavă, reuși să spună în final. 

Incet, ca un animal speriat, Beth se apropie de pat, dar se 
opri cu puţin înainte să o poată ajunge Abigail. 

— Imi pare rău, că sunteţi bolnavă, spuse Beth timidă, apoi 
rămase tăcută, ca și cum aștepta să-i întoarcă amabilitatea. 

— Ei bine, poate că nu sunt chiar atât de bolnavă, răspunse 
Abigail. 

Apoi își arcui buzele într-o grimasă care se voia un zâmbet 
cald. 

— Nu vrei să știi de ce am cerut să vii aici? 

Beth ezită, apoi aprobă din cap în tăcere. 

— Vreau să vorbesc cu tine despre prietena ta, începu Abigail. 

Așteptă o reacţie pe faţa lui Beth, dar nu văzu niciuna. 

— Amy, adăugă ea. 

Pentru o clipă crezu că Beth se va întoarce și va fugi din 
cameră. Insă în loc de asta, ochii lui Beth reflectau durerea 
produsă de trădare. 

— Tracy nu trebuia să vă spună, zise ea. Nici măcar nu 
trebuia să știe de Amy. 

— Sunt de acord cu tine, spuse Abigail monoton, apoi o privi 
cu atenție, să vadă care era reacţia lui Beth. Așa cum spera, 
ochii lui Beth se luminară ușor. 

— Insă o dată ce mi-a spus despre Amy, m-am gândit că am 
putea vorbi despre ea. 

Când fruntea lui Beth se încruntă îngrijorată, Abigail se grăbi 
s-o asigure: 

— Va fi secretul nostru. Promit să nu spun nimănui altcuiva 
despre Amy, decât dacă spui tu că e voie. 

Beth își mușcă buzele gânditoare, apoi se uită îngrijorată la 
femeia din pat. 

— Ce vreţi să știți despre ea? se bâlbâi ea. 

Abigail se opri puţin. Va fi bine. 

— Să începem cu vârsta ei. 

Beth ezită. Nu era foarte sigură. 


178 


— De vârsta mea, spuse ea în sfârșit. Cred că are unsprezece 
ani și merge pe doisprezece. 

— Unsprezece, repetă Abigail. Și știi cum arată? 

Beth clătină din cap. 

— Dar credeam că este prietena ta, insistă Abigail. Nici n-ai 
văzut-o? 

— Ba da. 

— Atunci trebuie să știi cum arată, nu? 

— Era... întuneric. 

— Întuneric. Ca în fabrică? 

Beth dădu din cap. 

— Ce face acolo? 

— Acolo... acolo locuiește, răspunse Beth, apoi făcu un pas 
înapoi, ca și cum s-ar fi așteptat să fie pedepsită pentru ce 
spusese. 

— Dar credeam... credeam că murise, spuse Abigail. 

Ochii lui Beth se măriră din nou și din nou lui Abigail îi fu frică 
să nu fugă din cameră. Însă în loc de asta, ea înghiţi cu greu și 
rămase pe loc. 

— Asta așa e, spuse ea. A lucrat în fabrică de mult și i s-a 
întâmplat ceva groaznic. Şi este încă acolo. 

— Înţeleg, spuse Abigail. Știi ce i s-a întâmplat? 

Beth se gândi, apoi își aminti mirosul pe care îl remarcase 
când fusese în subsol cu tatăl ei. 

— Cred că a fost un incendiu, șopti ea. Cred că a fost un 
incendiu și n-a putut ieși. 

Abigail se încordă, ridicându-se brusc din pat. O apucă pe 
Beth de braţ. 

— De unde știi asta? întrebă ea. De unde știi că a fost un 
incendiu? 

Beth, deodată îngrozită, se smuci din încleștarea lui Abigail și 
fugi spre ușă. Apoi se întoarse s-o mai privească o dată pe 
bătrână. 

— Știu! spuse, vocea trădându-i brusc disperarea. 

Și-ar fi dorit să nu fi venit deloc, să nu fi fost de acord s-o 
vadă pe această bătrână care o ura din motive pe care ea nu le 
înțelegea deloc. 

— Pur și simplu știu, asta-i tot! repetă ea. 

Întinse mâna spre clanţă, însă în clipa în care voia să tragă și 
să fugă din cameră, Abigail vorbi din nou. 


179 


— Îţi pot povesti despre Amy, spuse Abigail. Pot să-ţi spun tot 
ce vrei să afli despre ea. 

Beth îngheţă, apoi se îndepărtă de ușă foarte încet. Ochii lui 
Abigail o atrăgeau, trăgând-o inexorabil spre pat... 

e 

Tracy stătea în sala de așteptare, din ce în ce mai furioasă. 

Ar fi trebui ca pe ea să vrea s-o vadă bunica ei, nu pe proasta 
de Beth. Despre ce puteau vorbi? Bunica ei nici măcar n-o 
plăcea pe Beth; de fapt, o ura la fel de mult ca și ea. 

Apoi își aminti conversaţia pe care o avusese în după-amiaza 
aceea, când îi spusese bunicii ei cât de nebună era Beth. lar 
bunica ei nu spusese nimic. 

Însă mai târziu se dusese la fabrică. 

Era posibil ca bunica ei să nu creadă că Beth era nebună? 
Oare chiar putea să creadă ce spunea Beth? 

Nu era corect 

Nimic nu era corect! 

Toată lumea îi dădea atenţie lui Beth și nimeni nu-i dădea 
atenție ei! 

De fapt, propriul ei tată nu făcuse nimic atunci când 
bădăranul ăla de Alan Rogers îi spusese să tacă în timpul cinei. 
În loc s-o apere pe ea, îi ceruse scuze lui Beth, ca și cum el era 
tatăl lui Beth și nu alei. 

Și acum bunica ei se purta de parcă Beth era nepoata ei și nu 
ea. 

Deodată, Tracy știu ce se întâmpla. Beth îi fura familia. Îi fura 
tatăl și bunica. 

Tracy clipi spre revista pe care se prefăcea că o citește și 
văzu că i se albeau articulațiile, în timp ce furia o făcu să-și 
strângă pumnii. 

Ei bine, nu se va încheia așa, iar dacă cineva credea asta, se 
înșela! 

Își va lua revanșa. Își va lua revanșa în faţa tuturor. 


e Capitolul 17 


Beth se așeză tăcută pe un loc din spatele Mercedes-ului, 
privind pe fereastră în întunericul de afară, în timp ce mașina 
mare porni de pe Prospect Street înapoi spre River Road. Când 
trecu pe lângă fabrică se mișcă încet și se aplecă în faţă, ca și 
cum ușoara mișcare i-ar fi ajutat privirea să treacă prin zidurile 
vechii clădiri și să vadă în adâncime. 

Totuși, era posibil. Tot ce văzu fu o fațadă goală din cărămidă. 
Dar, când Phillip coti la stânga pe River Road, ochii îi rămaseră 
pe silueta masivă a clădirii, apoi se fixară pe docul de încărcare 
ce ieșea în spatele fabricii. 

Acolo. 

Era înăuntru în camera rece și întunecată de sub docul de 
încărcare. Acolo murise Amy. 

Dacă nu cumva bătrâna doamnă Sturgess o minţise. 

De când ieșise din camera de spital încercase să se decidă 
dacă bătrâna îi spusese adevărul sau nu, și încă nu se hotărâse. 
Însă în curând va ști. 

Amy va găsi o cale să-i spună. 

Fabrica dispăru în întuneric, în timp ce mașina se mișca, și 
într-un târziu Beth se cufundă în scaun. Apoi simţi că era privită 
și se uită spre locul în care stătea Tracy, cu buzele strânse de 
furie. 

— Vreau să știu ce ţi-a spus bunica, șopti ea atât de încet, 
încât Beth fu sigură că nimeni din mașină nu o auzise în afară de 
ea. 

Dar de pe scaunul din faţă vorbi Phillip Sturgess. 

— Ajunge, Tracy. Dacă vrea să ne spună, o va face. Dar cu 
siguranţă nu este obligată s-o facă. 

— De ce nu? ceru Tracy. Și de ce a vrut bunica să stea de 
vorbă cu ea și nu cu mine? 

Ochii ei, care nu se dezlipiseră de pe Beth, erau și mai 
supăraţi. 

— O să aflu, spuse ea. O s-o pun pe bunica să-mi spună. 

Beth nu spuse nimic, ci doar întoarse încă o dată capul spre 
fereastră. De data asta însă, avea ochii închiși și nu-i mai 
deschise până când nu auzi zgomotul cunoscut al cauciucurilor 


181 


pe pietrișul aleii. Fără un cuvânt, ieși din mașină în clipa în care 
Phillip opri și se grăbi să urce treptele, intrând prima pe ușa din 
faţă. 

Hannah - care aștepta în vestibul - îi vorbi, însă Beth trecu pe 
lângă bătrâna servitoare ca și cum nici n-ar fi văzut-o și fugi pe 
scări. O clipă mai târziu, Hannah întoarse o privire năucită spre 
Carolyn și restul familiei care intra. 

— Domnișoara Beth e bine? întrebă ea cu o voce neliniștită. 

— Îi este bine, spuse Tracy, înainte ca tatăl sau mama ei 
vitregă să poată răspunde. Nu întrebi de bunica mea? 

Hannah roși ușor și dădu din cap. 

— Tocmai voiam, domnișoară Tracy. Cum se simte? Este mai 
bine? 

— Este foarte bine, spuse Phillip înainte ca Tracy să poată 
continua. De fapt, probabil că se va întoarce acasă în câteva 
săptămâni. 

Hannah ridică din sprâncene. 

— Să pregătesc camerele de la parter? 

— Nu te deranja. Mama nu se mișcă din camera ei până când 
va muri și asta se pare că încă nu se va întâmpla. Apoi, 
înțelegând ce voia să spună Hannah, o bătu pe umăr. 

— Nu-ţi face griji, Hannah; dacă va avea nevoie de ajutor, va 
aduce o infirmieră. N-o să-ţi cer să alergi toată ziua în sus și în 
jos pe scări. 

— vă mulțumesc, domnule Phillip. Mi-e teamă că nu mai sunt 
atât de tânără ca pe vremuri. Vreți o ceașcă de ceai? 

Phillip și Carolyn se uitară unul la altul și clătinară din cap în 
același timp. 

— Eu vreau o Coca-Cola, Hannah, spuse Tracy. Poţi să mi-o 
aduci în cameră. 

Porni pe scări, dar Carolyn o opri. 

— Tracy, dacă vrei o Coca-Cola, poţi să-ţi iei singură. 

Tracy se întoarse cu faţa tremurând. 

— Ba nu. Asta-i treaba lui Hannah. 

— Nu e treaba lui Hannah, spuse Phillip încet, dar cu o 
fermitate care o reduse la tăcere. Situaţia va fi destul de dificilă 
pe aici când se va întoarce bunica ta și ar fi de apreciat dacă ți- 
ai face treaba fără să ne faci viaţa și mai grea. Tuturor, adăugă 
el, dând din cap și arătând spre Carolyn. 


182 


Tracy nu spuse nimic o clipă și Carolyn aproape că văzu cum 
își calcula efectul diferitelor răspunsuri. In final, luă o expresie 
spășită și se uită timidă în podea. 

— Îmi pare rău, tăticule, spuse ea. 

Apoi Coca-Cola pe care o dorise păru uitată și urcă treptele 
câte două. O clipă mai târziu trânti cu zgomot ușa camerei ei. 

Carolyn oftă. 

— Îmi pare rău, spuse ea. Cred că trebuia să trec cu vederea, 
nu? 

— De ce? întrebă Phillip. 

O conduse în bibliotecă și-și turnară câte o băutură tare. 

— După părerea mea, a vrut să vadă cât de departe poate 
merge. Și trebuie să mărturisesc că m-am săturat la fel de mult 
ca și tine. 

Întinzându-i paharul, zâmbi jalnic. 

— Mi-e teamă că n-am fost un tată prea bun pentru ea, ceea 
ce nu e o scuză. 

— N-ai de ce să te scuzi. 

Ridică paharul într-un toast tăcut, însă în timp ce Phillip bău 
dintr-al lui, ea îl puse pe al ei înapoi în bar. 

— Gravidele n-ar trebui să bea. 

Apoi, resimţind oboseala serii, se întinse obosită într-unul din 
fotolii. 

— Vrei să-mi spui și mie ce se întâmplă? întrebă ea. 

Phillip se uită cu o ușoară ironie la ea, dar nu spuse nimic. 

— Hai, insistă Carolyn. Mama ta ţi-a spus ceva ce nu ai vrut să 
audă Tracy. Ce anume? 

Phillip nu spuse nimic, dar se duse repede spre șemineu, unde 
se sprijini de placă, privind în pahar. Într-un târziu, în loc să 
răspundă la întrebare, îi puse el una. 

— Nici tu nu vrei să continuu proiectul cu fabrica. Este din 
cauza modului în care funcţiona sau este și altceva? 

Carolyn se încruntă, întrebându-se exact la ce se referea. 
Apoi, încet, piesele începură să se îmbine în mintea ei. Dar 
concluzia la care ajunse nu avea niciun sens. Era ca și cum 
Conrad Sturgess s-ar fi ridicat brusc din scaunul lui de la 
mausoleu și s-ar fi întors în casă cu toate superstiţiile despre 
răul ascuns în fabrică. 

— Este istoria ei, spuse ea în sfârșit. Stră-străbunicul meu a 
fost împins la sinucidere din cauza fabricii. Că familia mea l-a 


183 


acuzat pe Samuel Pruett este un lucru pe care îl cunoști, Phillip. 
A fost un loc blestemat pentru familia mea timp de generaţii 
întregi. 

— Și totuși, te-ai măritat cu mine, punctă Phillip. 

— Te iubesc, răspunse Carolyn. 

Phillip aprobă absent și Carolyn avu senzaţia certă că nici n-o 
auzise și că mintea îi era ocupată cu altceva. 

— Familiei tale îi era frică de fabrică? îl auzi întrebând. 

Carolyn ezită. Din nou, alte piese se potriveau. 

— Se povesteau tot felul de chestii, spuse ea aproape în silă. 

— Ce fel de chestii? 

— Se spunea că au dispărut câţiva copii din fabrică. Și imediat 
după aceea familia ta a închis-o. 

— Au dispărut? întrebă Phillip, ochii săi trădând o mirare 
sinceră, care o lămuri pe Carolyn că nu auzise povestea. 

— Asta mi s-a spus. Unii dintre copii se duceau la muncă în 
fabrică și nu se mai întorceau. Povestea pe care o spuneau cei 
de la fabrică era că au fugit. Și cred că era plauzibil, date fiind 
condiţiile de munca. Dar mulţi oameni din Westover n-au crezut- 
o. Străbunicii mei în mod sigur n-au crezut-o. 

Phillip își încreţi fruntea și-și drese glasul. 

— Ce credeau ei că s-a întâmplat? 

— Credeau că au murit în fabrică și familia Sturgess a 
acoperit povestea. 

Ezită, apoi continuă. 

— Unul dintre copiii care lipseau era un membru al familiei 
mele. 

Phillip tăcu o clipă. 

— De ce nu mi-ai spus niciodată povestea asta? 

— N-avea rost, răspunse Carolyn. Totul s-a petrecut demult și 
niciodată n-am fost sigură dacă să cred sau nu. Sincer, eram 
mai înclinată să cred până te-am cunoscut. Atunci am decis că 
nimeni atât de drăguţ ca tine nu putea să provină dintr-o familie 
care ar fi făcut ceva atât de groaznic ca acela, așa că am decis 
că poveștile pe care mi le-a spus bunica trebuie să fi fost 
exagerate. Și probabil că erau, adăugă ea, încercând să arate o 
destindere pe care n-o simţea. Ştii cum sunt poveștile de 
familie. 

— Nu prea știu, recunoscu Phillip, zâmbind subţire. Înseamnă 
că, acum nu crezi poveștile? 


184 


Carolyn ridică din umeri. 

— Nu știu dacă le-am crezut vreodată cu adevărat. Și nu știu 
dacă le resping acum. Există, pur și simplu. Indiferent dacă le 
cred sau nu, tot nu-mi va fi ușor cu fabrica aceea. Îmi creează o 
stare de nervozitate și indiferent cum ai transforma-o, 
întotdeauna îmi va crea. 

Phillip oftă din greu. 

— Ei bine, dacă ce a spus mama este adevărat, i-am creat 
mult mai mult decât o stare de nervozitate în după-amiaza asta. 

Apoi, în timp ce Carolyn asculta în tăcere, îi repetă ce-i 
spusese Abigail la spital. Când termină, ea își luă paharul de la 
bar, luă o sorbitură mare, apoi îl puse cu hotărâre la loc. 

— Chiar a spus că frica i-a provocat infarctul și nu altceva? 

Phillip aprobă din cap. 

— Era foarte sigură de asta. Și știi cât de sigură poate fi 
mama pe ceva, adăugă el ștrengărește. Oricum, imediat după 
aceea m-a rugat să i-o aduc pe Beth. 

Inima lui Carolyn zvâcni în timp ce-și aminti conversaţia pe 
care o avusese cu Eileen Russell chiar în după-amiaza aceea. 
Oare răspândise Eileen povestea lui Peggy în tot orașul? Așa 
trebuie să fi fost, de vreme ce Abigail deja aflase. 

— Deci, de aceea mama ta a fost la fabrică astăzi, spuse ea 
cu voce tare, apoi îi reproduse lui Phillip conversaţia avută cu 
Eileen. Trebuie că povestea a ajuns la mama ta, termină ea, 
furioasă brusc. Așa că a legat-o de aiurelile tatălui tău și de 
accidentul lui Jeff, apoi a coborât acolo să caute ceva. Însă n-a 
găsit nimic; doar imaginaţia lui Beth și nebunia tatălui tău. 

— Plus poveștile familiei tale, adăugă Phillip. Dacă le amesteci 
pe toate, capătă forță, nu? 

— Dar sunt doar povești, insistă Carolyn, implorându-l din 
ochi pe Phillip. Și în afară de asta, Beth nu le-a auzit. Toată 
familia mea a murit înainte ca ea să se nască, iar eu nu i le-am 
spus. 

Dar Beth crescuse în Westover, observă în gând Phillip. Toată 
lumea din oraș trebuia să le știe, iar ea le auzise toată viața într- 
o versiune sau alta. Plecă de lângă șemineu și se afundă într-o 
canapea. Poate că mama avea dreptate, își spuse el. Poate că 
amândouă aveţi dreptate. Dacă toată lumea din Westover a 
auzit aceste povești, poate că nimeni nu se va apropia de 


185 


fabrică. N-ar fi ceva? adăugă el sumbru. Atâţia bani investiţi și 
închei prin a o închide din nou. 

— Nu! exclamă Carolyn deodată. Am fost caraghioasă. Dar se 
va încheia chiar acum. Nu cred în fantome și nici tu. Nu este 
nimic în fabrică. Și imediat ce se va deschide, toate poveștile 
vechi vor fi uitate. 

Înainte ca Phillip să poată răspunde, amândoi auziră niște 
țipete de la etaj. 

e 

Tracy apăruse la uşa lui Beth cu cinci minute mai devreme, 
intrând fără să bată. Beth, lungită pe pat și privind tavanul, nu 
se mișcă. Timp de un minut, Tracy crezu că adormise. Apoi văzu 
că ochii lui Beth erau deschişi. 

— Uită-te la mine! ceru ea. 

Beth, speriată, sări în sus și apoi, văzând cine era, se așeză la 
loc. 

— Ce vrei? 

— Vreau să știu ce a spus bunica, spuse Tracy. 

Avansă de-a latul camerei, apoi se opri la trei metri de pat. 

Beth ezită. Vedea mânia din ochii lui Tracy și era sigură că, 
dacă încerca să inventeze ceva, Tracy va ști că minţea. 

Poate că ar trebui s-o cheme pe mama ei. Dar la ce bun? 
Tracy va aștepta până când vor fi singure și va începe din nou. 

— A vrut să vorbim despre Amy, spuse ea într-un târziu. 

Tracy o privi cu dispreţ. 

— Eşti nebună! spuse ea. Amy nu există. 

— Ba există, îi ripostă Beth. Este prietena mea și bunica ta 
știe totul despre ea. 

— Ştie doar ce i-am spus eu, o zeflemisi ea. Și i-am spus tot 
ce îi ziceai proastei ăleia de Peggy Russell. 

— Peggy nu e proastă! 

— Poate că nu e, conveni Tracy. Cel puţin nu-i atât de proastă 
încât să creadă toate porcăriile pe care i le spuneai. La fel și eu, 
la fel și bunica. 

— Tu nu știi nimic, răspunse Beth. 

Îi apărură lacrimi în ochi și se luptă să și le reţină. 

— Crezi că ești deșteaptă, însă habar nu ai, Tracy Sturgess. 

— Taci din gură! 


— Nu sunt obligată! ţipă Beth. Și eu locuiesc aici și pot spune 
ce vreau! Și nu-mi pasă dacă nu mă crezi! Nu-mi pasă dacă nu 
mă crede nimeni! Acum pleacă și lasă-mă în pace! 

Ochii lui Tracy sclipiră de furie. 

— Dă-mă afară! Încearcă să mă dai afară, târfă mică și 
proastă! 

— Retrage-ţi cuvintele! 

— Nu sunt obligată, este adevărat! Eşti proastă și nebună, iar 
când îi voi spune tatălui meu te va face să pleci. Și mă voi 
bucura. 

Lacrimile lui Beth se revărsară, însă erau lacrimi de furie, nu 
de durere. 

— Oricum, cine vrea să trăiască în casa asta tâmpită? 
Niciodată n-am vrut să vin aici! 

— Nimeni n-a vrut să vii aici! ţipă Tracy. Nu știi că toţi te 
urâm? Eu te urăsc, bunica te urăște, tatăl meu te urăște! Pun 
pariu că și mama ta te urăște! 

Beth se albi la faţă și sări din pat, aruncându-se asupra lui 
Tracy. Însă Tracy, văzând-o că vine, se întoarse și ieși pe ușa 
deschisă în hol. Beth o prinse chiar când deschidea ușa la 
camera ei. Apucând-o de păr, încercă să o scoată din nou pe hol. 

— Lasă-mă! ţipă Tracy. 

Dând din mâini, se aruncă în camera ei, cu Beth peste ea. 

— Tati! Tati, ajutor! Vrea să mă omoare! 

Stătea pe burtă, cu Beth călare pe ea, lovind-o în umeri. Cu o 
răsucire violentă, Tracy se întoarse pe spate și încă ţipând, 
începu s-o zgârie pe Beth pe faţă. 

Apoi, când fu sigură că o poate pune la pământ pe Beth și să-i 
dea bătaia care o merita, tatăl ei apăru brusc, o apucă pe Beth 
de subțiori și o ridică. 

— la-o de pe mine, se văită Tracy, luând imediat mâinile de 
pe Beth și acoperindu-și faţa. 

— la-o de pe mine, tati! Mă lovește! 

Cu o mică smucitură, Phillip o puse pe Beth pe picioare, apoi îi 
dădu drumul. Plângând, fugi la mama ei, care era în cadrul ușii, 
și o luă în braţe. Carolyn se aplecă și o trase pe fata ei mai 
aproape. 

— Beth, draga mea, ce s-a întâmplat? 

Însă înainte să poată răspunde vocea lui Tracy umplu camera. 


187 


— E nebună! ţipă Tracy. Stăteam pe pat și deodată a intrat și 
a sărit pe mine. N-am făcut nimic, tati! 

Carolyn, dezorientată, se uită de la Tracy la Beth. 

— Beth? Este adevărat? 

Beth, cu lacrimile șiroind, clatină din cap. 

— Ea a venit în camera mea, răspunse ea. A intrat și a început 
să-mi spună că sunt nebună și că toți mă urăsc. ȘI... 

Se opri ștergându-și lacrimile. 

— Nu este adevărat, spuse Tracy înverșunată. N-am fost nici 
în apropierea camerei ei! 

— De-ajuns! spuse Phillip. Nu contează cine a început. 
Amândouă sunteţi destul de mari să vă mai bateţi așa. Acum 
vreau să vă cereţi iertare una alteia. 

— Nu vreau! explodă Tracy. N-am făcut nimic și n-am de ce să 
cer iertare nimănui! De ce n-o puneţi pe Beth să-și ceară 
iertare? Ea a început! 

Phillip respiră adânc și numără până la zece, în gând. Când 
vorbi, vocea îi era liniștită, însă avea o asprime care îi potoli 
furia fiicei lui. 

— Nu-mi pasă cine a început, Tracy, nu mă interesează decât 
să înceteze. Acum, cere-i iertare lui Beth. 

Ochii lui Tracy se întunecară. 

— Îmi pare rău, șopti ea cu o voce slabă. 

Phillip se întoarse spre cealaltă fată. 

— Beth? 

Beth ezită, apoi trase aer în piept. 

— Îmi pare rău, spuse ea într-un târziu. Nu trebuia să sar la 
tine. 

— Vedeţi? mârâi Tracy. Recunoaște! 

— Și-a cerut scuze, Tracy, răspunse tatăl ei Asta-i tot. Acum 
mergeti în pat și peste puţin voi veni să vă spun noapte bună. 

Tracy aruncă o privire la ceas, apoi hotărî să nu-și forţeze 
norocul, protestând că nu era nici măcar ora zece. În loc de 
asta, se uită rugător la tatăl ei. 

— Pot să mă uit la televizor? 

— O oră, fu de acord Phillip. Spune-le noapte bună lui Carolyn 
și lui Beth. 

Tracy ezită, apoi vorbi cu ochii în pământ. 

— Noapte bună, Tracy, spuse Carolyn încet, apoi o conduse 
pe Beth înapoi în camera ei. 


188 


Nici mama, nici fata nu spuseseră nimic în timp ce Beth se 
dezbrăcă, își puse pijamaua, și se băgă sub pătură. Apoi Carolyn 
se aplecă și sărută fata pe frunte. 

— Îmi pare rău, draga mea, spuse ea. 

Beth se uită lung la mama ei. 

— Mă crezi, mami? spuse ea atât de încet, încât Carolyn de- 
abia îi auzi cuvintele. 

— Bineînţeles, o asigură ea. De ce aș crede că tu ai sărit la 
bătaie la Tracy? 

Se forța să zâmbească. 

— În fond, e mai mare decât tine. 

— Dar de ce mă urăște? întrebă Beth. 

— Nu știu, răspunse Carolyn, zâmbetul ștergându-i-se de pe 
buze. Și nici nu știu ce să facem. Dar mă voi gândi eu la ceva. 
Promit. 

O mai sărută o dată pe Beth și porni spre ușă. Apoi, în timp ce 
ieșea, o auzi pe Beth vorbind din nou, ca și când vorbea pentru 
sine. 

— Uneori doresc ca pur și simplu Amy să o ucidă. 

Îngrijorată, Carolyn nu spuse nimic, însă trase ușa în urma ei. 

e 

Phillip se uită la Carolyn în timp ce intră în dormitor. 

— Eşti albă ca varul, spuse el. 

Luând-o de mână o duse spre pat, însă ea se trase și se așeză 
în faţa oglinzii. 

În oglindă văzu că avea dreptate. Pielea ei era cenușie și avea 
cearcăne mari. Neajutorată, clătină din cap. 

— Nu știu cât o să mai îndur, spuse ea, cu o voce tremurândă 
din cauza lacrimilor care, deodată, amenințau să izbucnească. 
Nu merge deloc mai bine, Phillip. Și nici nu cred că va merge! 

Phillip veni lângă ea, cu mâinile sale puternice ţinând-o tandru 
de umeri. 

— Dar ce putem face? întrebă. Sunt copiii noștri. Poate că am 
greșit, sugeră el. Poate că n-ar fi trebuit să opresc bătaia. Până 
la urmă, poate că se opreau singure. 

— Așa fac băieţii, spuse Carolyn. Căută o batistă și-și șterse 
nasul, apoi aruncă șerveţelul la coșul alb de la picioare. Fetele 
nu fac așa. 

— Ale noastre fac, spuse Phillip încet. 

Carolyn clătină din cap fără speranţă. 


— Și cum o să fie când o să apară bebelușul? Phillip, nu cred 
că pot să le suport pe toate. 

— Bineînţeles că poţi, începu Phillip, dar Carolyn clătină iarăși 
din cap. 

Ultimele cuvinte pe care le spusese Beth când ieșise din 
cameră îi răsunau în minte. Să-i spună lui Phillip? Dar n-ar putea 
s-o facă. Ar fi ca şi cum ar trăda-o pe Beth. În plus, nu însemna 
nimic, nu fusese decât descărcarea unei mânii copilărești. 

— M-am gândit că aș putea s-o las pe Beth să stea cu Alan o 
perioadă, spuse ea într-un târziu. Cel puţin până se naște 
copilul. 

În oglindă văzu încruntarea îngrijorată a lui Phillip. 

— Și ea ar vrea să plece, știu că ar vrea. 

— Și Alan? întrebă Phillip. Nu te gândești că ar trebui să-l 
întrebi și pe el? 

— Nu trebuie, oftă Carolyn. Ştii la fel de bine ca și mine că ar 
lua-o imediat. Și-ar schimba întreaga viaţă pentru ea. 

Era o melancolie în vocea ei care îl făcu pe Phillip să se 
întrebe dacă nu începuse să se îndoiască de căsătoria lor. 

— Și eu n-aș face-o? întrebă el încet, sperând să nu pară că se 
apăra. 

Carolyn îl bătu tandru pe una din mâini. 

— Tu ai face orice pentru oricine dacă ai putea. Și știu cât de 
mult ai încercat să faci pentru Beth. Însă trebuie să ai grijă de 
Tracy și Abigail. 

— Și de tine, adăugă Phillip. 

— Și de mine, iar peste câteva luni și de un bebeluș. Și mă tot 
gândesc că poate sunt nedreaptă față de Beth. Este atât de 
nefericită aici și se pare că nu contează ce facem tu sau eu. 
Uneori am impresia că suntem prinși la mijloc. 

— Știu, fu de acord Phillip. 

Strângând-o încă o dată de după umeri, se duse la fereastră și 
privi în noapte. De aici, din fața casei, de-abia putea vedea 
inelul mausoleului, lucind stins în lumina lunii. 

Acolo sus, cel puţin era liniște. Dacă ar putea face pace și în 
casă... 

— Hai să nu luam nicio decizie acum, spuse el. Să mai lăsăm 
să treacă ceva timp și să vedem ce se mai întâmplă. Nu-mi 
place să renunţ. Câteva zile, bine? Și pe urmă vorbim cu Alan. 

Carolyn aprobă și se mai uită o dată în oglindă. 


Nu numai că arăta obosită, își zise ea. Arăta învinsă. 
e 

Afară, pe coridor, Tracy se îndepărtă în liniște de la ușa 
dormitorului tatălui ei. 

Nu auzise fiecare cuvânt, lemnul era prea gros, dar auzise 
suficient. Se gândeau s-o trimită pe Beth înapoi. Era exact ce 
voia Tracy. Dar nu era pentru totdeauna. 

Când va veni bebelușul, o vor aduce înapoi și atunci va fi și 
mai rău. 

Trebuia să găsească o cale să-i convingă că Beth era nebună, 
astfel încât s-o trimită de acolo și să n-o mai lase să vină înapoi. 

Se întoarse în cameră și se băgă în pat. Televizorul era 
deschis, dar deși se uita la el, în realitate nu-l vedea. Se gândea. 

Când tatăl ei veni să-i spună noapte bună, douăzeci de 
minute mai târziu, găsise calea. Când el se aplecă să o sărute, 
își încolăci brațele în jurul gâtului și îl strânse tare. 

— Te iubesc, tati, spuse ea încet. Te iubesc și chiar îmi pare 
rău de ceea ce s-a întâmplat cu Beth în seara asta. De-acum 
încolo voi face tot posibilul să fiu drăguță cu ea. Bine? 

Simţi că tatăl ei se încordează o clipă, apoi se moaie și-i 
înapoiază îmbrăţișarea. 

— Mulţumesc, prinţeso, îi spuse el la ureche. Ar fi de mare 
ajutor. 

— Atunci așa voi face, șopti Tracy, sărutându-l încă o dată și 
întorcându-se în pat. Noapte bună, tăticule. 

După ce el plecă, ea se întoarse și privi tavanul. Când casa se 
scufundă în tăcere și fu sigură că toată lumea dormea, se dădu 
jos din pat și se îmbrăcă repede. 

Un minut mai târziu cobori și ieși din casă, traversând terasa 
și dispărând în noapte. 


191 


e Capitolul 18 


Căldura dimineţii o trezi pe Beth devreme; se întinse alene, 
apoi aruncă pătura și se dădu jos din pat. O clipă mai târziu, 
când se trezi de-a binelea și-și aminti lupta din seara trecută cu 
Tracy, buna ei dispoziţie dispăru. 

Va fi o altă zi la fel cu celelalte; o zi a încercărilor de a nu face 
nicio greșeală, a încercărilor de a nu sta în calea lui Tracy. 

Poate că ar trebui să coboare în sat și s-o găsească pe Peggy. 

Sau poate că, în loc s-o găsească pe Peggy, ar trebui să 
meargă la fabrică. Poate că, dacă va promite să nu încurce pe 
nimeni, tatăl ei o va lăsa să-și petreacă ziua la fabrică. Pe urmă, 
când toți erau ocupați, putea să coboare în subsol, să se 
furișeze în cămăruţa de sub scări. Și Amy va fi acolo, așteptând- 
O. 

Ar fi putut să stea în întuneric și Beth ar fi putut să-i 
vorbească. Ar fi frumos, se gândi Beth, să stai singură într-un loc 
răcoros, întunecat și liniștit, fără nimeni în jur, în afara unui 
prieten care nu râde de tine și nu te batjocorește, indiferent ce 
ai spune. Era sigură că acest gen de prieten ar fi Amy. Cineva 
căruia să-i vorbească atunci când se simţea atât de singură ca și 
cum nimeni pe lume n-o voia, n-o înţelegea și nici nu-i păsa de 
ea, 

Incepu să se îmbrace, după care se uită la ceas. Era doar 
șapte și jumătate. Hannah era în bucătărie, începând să prepare 
micul dejun, dar nici Peter și nici domnul Smithers nu veniseră 
încă la lucru. 

Poate că va cobori la grajduri s-o viziteze pe Patches, înainte 
să vină Peter. Pentru că Peggy îi spusese lui Peter ce se 
întâmplase ieri, era sigură. 

Peggy spunea totul tuturor și deja Peter probabil că o credea 
și el nebună. 

Dacă i-ar spune că nu mai putea veni la grajduri? Se gândi că 
asta ar fi groaznic. Să coboare ca să vadă caii de dimineaţă era 
cea mai bună parte a zilei. Totuși, nu se întâmplase încă și chiar 
dacă se va întâmpla, va începe să se scoale mai devreme în 
fiecare zi. 


192 


Își legă tenișii, apoi făcu repede patul și puse deoparte 
hainele cu care stătuse noaptea trecută. Părăsi camera și 
aruncă o privire pe hol în ambele direcţii, ascultând. Nu auzi 
nimic. Și ușa lui Tracy și a mamei ei erau încă închise. Se grăbi 
în jos pe scări și prin camera de zi, pe urmă încetini când trecu 
prin sufragerie. Aproape că simţea portretele tuturor bătrânilor 
Sturgess privind-o dezaprobator, deși făcea tot posibilul să nu se 
uite la ele. Când ajunse pe teritoriul servitorilor, oftă aproape 
imperceptibil. Aici, pe teritoriul lui Hannah, întotdeauna se 
simțea bine. În sfârșit, împinse ușa bucătăriei. 

— Trebuie să fie opt fără un sfert, spuse Hannah fără să se 
întoarcă de la tigaia în care amesteca niște ouă. Ai ajuns să fii 
punctuală ca un deșteptător. Sucul de portocale este în frigider 
și ouăle sunt gata într-un minut. 

— AȘ fi putut să-mi fac singură ouăle, spuse Beth, în timp ce 
scotea din frigider vasul cu portocale proaspăt zdrobite. Deși ura 
pulpa de fructe în suc, n-ar fi rănit sentimentele lui Hannah 
spunându-i-o, așa că își turnă un pahar mare, după care trase 
adânc aer în piept, închise ochii strâns și încercă să bea totul 
dintr-o dată. Când termină, deschise ochii și-o văzu pe 
servitoare dând din cap cu simpatie. 

— Nu știu cum poți s-o faci, spuse Hannah serioasă, dar 
clipind din ochi. Pulpa de fructă în suc îmi face rău. Intotdeauna 
trebuie s-o strecor înainte. 

Ochii lui Beth se măriră a surpriză; apoi chicoti, așezându-se 
la masă și începând să atace farfuria cu ouă care deja o aștepta. 
Când termină, aruncă resturile la gunoi, șterse farfuria, luă sacul 
cu gunoi care era plin și ieși pe ușă. Aruncă sacul în pubelă și 
traversă mica terasă, îndreptându-se spre Ben Smithers, care 
era ocupat în grădina de trandafiri. 

Alergă tot drumul spre ușa grajdului. Imediat cum intră văzu, 
așa cum sperase, că Peter încă nu ajunsese. In grajd era o 
liniște care fu spartă doar de fornăiturile moi ale cailor care 
simţiră pe cineva intrând în grajd. 

Beth se odihni și închise ușa grajdului în urma ei, apoi porni 
spre ieslea din faţa boxei lui Patches. lapa cea mare întinse 
gâtul cât putu de mult în afară, fornăind ușor. 

— Bună, Patches, șopti Beth, întinzându-se s-o scarpine după 
urechi. Ai luat micul dejun? 


Calul fornăi, răscolind podeaua boxei, apoi încercă să-și bage 
nasul în buzunarul jeanșilor lui Beth. De-a lungul boxei, jgheabul 
era gol. 

— Nu înțeleg de ce Peter nu-ţi poate lăsa ceva de mâncare în 
timpul nopţii, vorbi Beth cu iapa, scărpinând-o afectuos între 
urechi. Dacă ţi se face foame? 

Calul fornăi încet și dădu din cap ca și când ar fi înțeles 
fiecare cuvânt pe care îl spusese fata și fusese de acord. Beth 
hotărî că ăsta era cel mai bun lucru la Patches; putea să-i spună 
orice, fără să-și facă griji dacă o credea sau nu. 

Nu era deloc la fel ca și cu oamenii. Oamenilor, dacă le 
spuneai ceva ce li se părea puţin ciudat, te numeau nebună. 

Ori te numeau nebună, ori nu te credeau că le spui adevărul. 

Beth suspină, o scărpină pe gât, apoi porni spre fânul din iesle 
să găsească ceva de mâncare pentru iapă. Fânul încă nu era dat 
jos, însă era un sac mare de grăunţe lângă fânar. 

În timp ce găsi o găleată și începu s-o umple cu grăunțe, Beth 
se întrebă dacă o va crede cineva vreodată că Amy era reală. 

Până acum, se părea că nimeni nu credea. 

În afară de bătrâna doamnă Sturgess. 

Însă bătrâna chiar o crezuse sau doar se prefăcuse pentru 
vreun motiv pe care Beth nu-l putea înţelege? Totuși, dacă doar 
se prefăcuse, de ce i-ar fi spus că atunci când se va întoarce din 
spital îi va arăta lui Beth ceva care îi va dovedi că existase o 
fată numită Amy? Și de ce ar fi întrebat-o ce voia Amy? 

Beth nu se gândea că Amy voia ceva. Tot ce voia era ca ele 
două să fie prietene. 

Duse găleata plină de grăunţe la bara lui Patches, deschise 
ușa și intră. 

— Uite ce-am adus pentru tine, spuse ea, ţinând găleata 
aproape de nasul iepei. 

Calul fornăi la ovăz și se îndepărtă clătinând din cap. 

— Este doar ovăz, spuse Beth, înaintând încet până când putu 
să apuce căpăstrul. iți plăcea ovăzul, ţii minte? 

Îi mai dădu găleata o dată, dar calul fornăi din nou, încercând 
să-și tragă capul. Însă Beth era pregătită și ținu strâns căpăstrul, 
oprind-o pe Patches. 

— Poate că nu vrea, auzi o voce care venea din spatele ei. 
Poate că nu-i este foame. 


194 


Beth simţi că roșește și se întoarse s-o vadă pe Tracy stând în 
ușa grajdului și zâmbind în felul acela superior care întotdeauna 
o făcuse pe Beth să se simtă prost. 

— Îi place ovăzul, spuse ea. Vrea s-o hrănesc eu, asta-i tot. 

— Nu vrea s-o hrănești, spuse Tracy în bătaie de joc. Nici 
măcar nu te place. Vrea doar să pleci! 

— Nu-i adevărat, izbucni Beth. la uite-aici. 

Ținând calul de căpăstru cu o mână, puse găleata pe podea și 
luă o mână de ovăz pe care o duse la botul calului. 

Calul privi grăunţele și-și linse buzele. Beth ridică mâna și 
calul mâncă. În timp ce le mesteca încet și apoi le înghiţi, Beth 
se aplecă să mai ia o mână. 

— Așa, spuse Beth încet, în timp ce calul mânca a doua mână. 
Vezi ce bune sunt? 

— Mare lucru, spuse Tracy cu o voce plină de dispreţ. Un cal 
mănâncă orice dacă îi bagi în gură. 

Râzând, se întoarse și părăsi grajdul, la fel de încet cum 
venise. 

Beth simţi că-i dau lacrimile și se uită după Tracy. 

— Dar tu mă placi, îi spuse Beth lui Patches când rămase din 
nou singură cu calul. Tu mă placi mai mult decât toți, nu-i așa? 

Ridică găleata și o ţinu cât timp Patches, fornăind aparent 
mulțumită, termină grăunţele. Apoi, bătând calul pe grumaz, 
dădu drumul căpăstrului și părăsi grajdul ca să spele găleata și 
s-o pună la locul ei, pe ușa magaziei. 

Tocmai când o ducea pe Patches în boxă, auzi vocea mamei 
ei care o chema. Ezită, apoi mai bătu o dată calul pe grumaz. 

— Mă voi întoarce mai târziu, promise ea. Și poate mergem la 
plimbare. Bine? 

Calul necheză ușor și își scutură coama. Apoi o linse pe mână. 
Cui îi păsa ce credea Tracy? Cui îi păsa ce credea toată lumea? 

Însă în timp ce pleca din grajd, Peter intră și Beth știu după 
cum se uita la ea că Peggy îi spusese despre ce se petrecuse 
ieri dimineaţă. Deși el nu spuse nimic, Beth simţi că roșește. 

Totuși, îi păsa de ceea ce credeau alţii. 

e 

Beth se întorcea la grajd o oră mai târziu, când auzi 
nechezatul ascuțit al lui Patches și zgomotul loviturilor de copită 
în pereții grajdului. 


Fugi pe culoarul strâmt dintre cele două rânduri de boxe și 
ajunse s-o vadă cabrată, cu copitele din față în aer. Dădu din 
copite, apoi se ridică din nou, cu dinţii dezgoliţi, ca și cum ar fi 
încercat să muște un inamic nevăzut. 

Îngrozită, Beth se îndepărtă de boxă. 

— Peter! ţipă ea. Vino repede! 

Dar Peter era deja acolo, ieșind din boxa marelui armăsar 
arab numit Thunder. Se uită o clipă amuzat la Patches, apoi se 
grăbi pe coridorul dintre boxe și se cățără pe peretele boxei ei. 
În timp ce iapa, cu ochii sticloși, ieșea din grajd, Peter încercă să 
o prindă de căpăstru, dar nu reuși. Dând din copite și 
nechezând, Patches ieși în mijlocul grajdului, apoi se opri o clipă, 
privind împrejur sălbatic ca și când căuta un atacator invizibil. 
Apoi se lasă la pământ și începu să se zvârcolească, dând 
puternic din picioare. O clipă mai târziu, Beth, cu fața cenușie, 
apăru în ușa deschisă a boxei. 

— Peter, ce se întâmplă cu ea? 

Peter ezită, cu privirea aţintită pe calul în agonie. 

— Nu știu, spuse el. Dă-mi frâul, du-te în casă și pune pe 
cineva să cheme un veterinar. 

Beth se întoarse în grajd, luă un frâu și fugi să i-l dea lui Peter. 
Se uită o clipă la Patches, apoi sări gardul și fagi spre casă. 

O clipă mai târziu năvălea pe ușa din spate, strigând-o pe 
Hannah. 

— Ce se întâmplă, copilă? întrebă Hannah, ieșind din camera 
ei. 

— Patches! strigă ea. Hannah, trebuie să chemăm un 
veterinar imediat. Se întâmplă ceva rău cu Patches! Cred... că 
moare! 

e 

În timp ce Beth și mama ei împreună cu Phillip și Tracy 
Sturgess priveau, Paul Garvey clătină din cap și băgă un ac 
mare într-una din venele piciorului drept din față a lui Patches. 
Apăsă pistonul seringii hipodermice și o clipă mai târziu Patches 
necheză, păru că suspină și rămase nemișcată. 

— E mai bine așa, spuse veterinarul încet, ridicându-se în 
picioare. Nu o mai puteam ajuta. 

— A avut dureri, nu? întrebă Phillip, nemaiuitându-se la calul 
mort și privindu-l neliniștit pe Garvey. 


— N-am mai văzut un caz atât de violent, răspunse Garvey. 
Dacă ar fi să pariez, aș paria pe otravă. 

— Otravă? repetă Carolyn cu ochii măriţi. Dar cine... 

— Aș vrea să-i verific mâncarea, o întrerupse Garvey, 
privindu-l pe Peter Russell. Mai are vreun cal simptomele astea? 

Peter clătină din cap. 

— Nici n-au fost hrăniţi încă. Cel puţin nu Patches. Tocmai i- 
am umplut ieslea lui Thunder și Patches era următoarea. 

Veterinarul se încruntă. 

— Caii n-au mâncat nimic? întrebă el, vocea trădându-i 
neîncrederea. 

Tracy îi răspunse. 

— Beth a fost, spuse ea cu vocea tremurând de furie. Beth i-a 
dat ovăz de dimineaţă. 

Încruntătura lui Garvey se accentuă. 

— Ovăz? repetă. Cât? 

— O găleată întreagă, spuse Tracy. Este în sacul de acolo. 

Arătă spre sacul mare, sprijinit de peretele fânarului și Garvey 
se duse repede acolo, băgă mâna în sac și o scoase plină de 
boabe. Ținându-le la nas, inspiră adânc. Garvey se încruntă și 
mai mirosi o dată. 

— Ce e? întrebă Phillip. 

— Nu miroase bine, spuse Garvey. O să iau câteva boabe la 
laborator. Între timp nu lăsaţi caii să se apropie de mâncarea 
asta. 

Se lăsă un moment de liniște după ce îl ascultară, apoi, 
deodată, vocea lui Tracy răsună plină de furie în grajd. 

— Ea a otrăvit-o! Ea mi-a otrăvit calul! 

Beth tresări și se întoarse s-o privească pe Tracy care o arăta 
acuzator. 

— N-am făcut nimic... începu ea, dar Tracy i-o reteză. 

— Ai omorât-o, ţipă ea. Numai pentru că mă urăști, mi-ai 
omorât calul. Nici nu voia ovăzul ăla. Te-am văzut cum ai făcut-o 
să mănânce. | l-ai băgat în gură! 

Se repezi spre Beth, însă tatăl ei o apucă și o trase înapoi. 

— Tracy, nimeni nu ar încerca s-o omoare pe Patches. 

— Ea a făcut-o! se văită Tracy. A otrăvit ovăzul și apoi a făcut- 
o să mănânce. 

Beth se uită la Tracy pentru o clipă și brusc își aduse aminte 
cum nechezase Patches și încercase să se îndepărteze de 


197 


găleată. Așa făcuse până când luase mâncarea în propria mână 
și aproape că i-o băgase în gură, apoi o mâncase. lzbucnind în 
lacrimi, se întoarse și ieși din grajd. 

În timp ce Phillip își ţinea fata care ţipa, schimbă o privire cu 
Carolyn și după un timp care părea că nu se mai termină, se 
decise și vorbi. 

— O să-l sun pe Alan, spuse el încet. Cred că este timpul să 
facem ceva. 

În timp ce vorbi i se păru pentru o clipă că o simţi pe Tracy 
sprijinindu-se de el și încordarea păru că dispare. 

e 

Tracy Sturgess ieşi din piscina clubului din Westover, luă un 
prosop și se așeză pe peluză, scuturându-și părul. Era la club de 
o oră și chiar dacă nimeni nu-i spusese, era sigură de ce tatăl ei 
sugerase brusc și chiar insistase ca ea să vină aici în după- 
amiaza aceasta. 

O mutau pe Beth în timp ce era plecată. 

Și aproape la fel de mare ca această victorie era aceea că 
tatăl ei îi promisese un cal nou, chiar când ceruse un armăsar 
arab, la fel ca Thunder. Trebuise să plângă, bineînțeles, să 
pretindă că pierderea lui Patches fusese lucrul cel mai rău din 
viața ei, dar fusese ușor. Întotdeauna fusese bună la lucruri ca 
acestea. 

Își sprijini capul de braţ și rânji la Alison Babcock, care era cea 
mai bună prietenă a ei vara aceasta. 

— Despre ce vorbești? întrebă ea. 

— Despre bunica ta, răspunse Alison. 

Se uită la Kip Braithwaite, care era întinsă pe un prosop lângă 
ea. 

— Kip crede că cineva a încercat s-o omoare. 

Ochii lui Tracy se măriră și se întoarse s-o privească pe Kip. 

— De ce ar vrea cineva s-o omoare pe bunica? 

— Ei bine, cineva a vrut să-l omoare pe Jeff Bailey și a făcut-o 
nu? 

— O, Doamne, murmură Brett Kilpatrick. Nimeni nu l-a omorât 
pe Jeff. A alunecat și a căzut în scula aia. 

— Asta crezi tu, răspunse Kip. 

— Ar trebui să știu, răspunse Brett. Doar am fost acolo, nu? 

— Dar ce ai văzut tu? îl necăji Kip. Ai fost prea laș ca să cobori 
în subsol. 


198 


— Dar despre bunica mea? întrebă Tracy. Cum ţi-a venit ideea 
că cineva vrea s-o omoare? 

Kip ridică din umeri. 

— A făcut infarctul chiar în locul în care a murit Jeff, nu? 

— Și ce dacă? întrebă Alison Babcock. Asta nu dovedește 
nimic. 

— Dar nu scoate pe nimeni din cauză, o luă în râs Kip. 

— Ei bine, dacă ești așa deșteaptă, cine a făcut-o? întrebă 
Brett. 

Kip se uită la prietenul ei. 

— Ce zici de Beth Rogers? 

Brett începu să râdă. 

— Ea? Cred că glumești. N-ai văzut-o la petrecerea lui Tracy? 
Aproape că făcuse pe ea uitându-se la filmul ăla. 

— Dar vorbea despre o fantomă în fabrică, sublinie Kip. Poate 
că s-a dus să o caute. 

— Glumești, chicoti Alison. Beth Rogers? Slăbește-mă. 

— Ei bine, eu cred că ea l-a omorât pe Jeff, insistă Kip. Și cred 
că a încercat s-o omoare și pe bunica lui Tracy. 

— Mare lucru, spuse Alison în batjocură. Asta crezi. Dar ce 
anume știi? 

— Știu că a omorât calul lui Tracy, răspunse Kip. Tracy spune 
că de aceea o îndepărtează. E nebună. 

— Fii serioasă, începu Alison, însă Tracy o întrerupse. 

— Dar chiar este nebună, Alison, insistă ea. M-am dus la 
mausoleu ieri și era acolo. Am auzit-o vorbind despre cineva pe 
nume Amy, despre care crede că l-a omorât pe Jeff. 

Alison se uită la ea. 

— Amy? repetă ea. Și cine-i Amy? 

Tracy își dădu ochii peste cap. 

— Stafia! Și am auzit-o spunând cum această Amy l-a omorât 
pe Jeff pentru că a necăjit-o la petrecerea mea. 

Ceilalţi trei rămaseră tăcuți, privindu-se jenaţi și Tracy își 
dădu seama că nu-i convinsese. 

— Este nebună, insistă ea. Și sunt sigură; Kip are dreptate. 
Pun pariu că este atât de nebună, încât l-a omorât pe Jeff și nici 
nu știe. Pun pariu că ea crede cu adevărat că fantoma a făcut-o. 

Ochii lui Alison se micșorară și privi cu suspiciune la Tracy. 

— Și bunica ta? întrebă ea. Crezi că Beth a încercat s-o 
omoare și pe ea? 


199 


Tracy ezită, apoi aprobă. 

— De ce? întrebă Alison. Ce i-a făcut bunica ta? 

— Nimic, răspunse Tracy. Numai că nu poate s-o suporte pe 
Beth și ea știe asta. Nebunii n-au nevoie de motive să facă ceva. 
Pur și simplu o fac. 

Apoi îi veni o idee. _ 

— Și bunica s-a purtat ciudat astă-noapte. Intâi a vorbit cu 
tata, apoi ne-a făcut s-o aducem pe Beth la spital. lar Beth nu 
ne-a spus nici unuia dintre noi ce a vorbit cu bunica. 

— Te gândești că a văzut-o ieri în subsol? 

— Dacă a văzut-o, de ce să vrea să vorbească cu ea? întrebă 
Alison. Vreau să spun că, dacă cineva ar fi vrut să mă omoare, 
ultimul lucru pe care aș fi vrut să-l fac ar fi fost să vreau să 
vorbesc cu el. 

— Poate că n-a fost sigură că era Beth, sugeră Kip. Poate că a 
vrut să-i vorbească pentru a-și da seama dacă o poate prinde, 
cum fac tot timpul la televizor. 

Alison își ridică ochii nerăbdătoare. 

— Cui îi pasă ce au vorbit? Oricum nu avem cum să aflăm. 

Fu un moment de liniște, după care Tracy rânji conspirativ. 

— Pun pariu că pot să aflu. 

— Cum? 

— Mă duc să-i fac o vizită bunicii, rosti Tracy. Și pun pariu că 
pot să aflu de la ea tot ce i-a spus lui Beth. Întotdeauna obţin ce 
vreau de la bunica pentru că o urăște pe Carolyn. 

— Pun pariu că nu o urăște la fel de mult ca tine, spuse 
Alison, întinzându-se pe spate și închizând ochii. 

— Cred că da, fu Tracy de acord. 

Se întinse și ea și închise ochii. 

— De fapt, îmi doresc să găsesc o cale să-l fac pe tata s-o 
arunce și pe ea afară. Sau s-o conving pe Beth s-o ucidă. N-ar fi 
drăguţ? S-o fac să-și ucidă propria mamă? 

Râse cu maliţiozitate și după o clipă ceilalţi i se alăturară. 

e 

Tracy părăsi clubul la ora patru și decise că era mai bine să 
meargă pe jos cei trei kilometri până în oraș decât să-i ceară 
tatălui ei s-o ducă la spital când va veni s-o ia. Ar fi vrut să știe 
de ce voia brusc s-o viziteze pe bunica ei și nu era pregătită să-i 
spună. 


200 


Porni pe River Road întrebându-se cum va obţine informaţiile 
pe care le voia de la bunica ei. Știa deja că nu putea să ile 
ceară, pur și simplu. Dacă îi promisese lui Beth că nu va vorbi, 
nu va începe să-i povestească ei. Apoi, când se apropie de linia 
ferată, știu ce avea de făcut. 

S-o facă să vorbească despre trecut. Dacă era ceva despre 
care să-i placă să vorbească, erau „zilele bune de altădată” 
dinainte de a se naște Tracy. Apoi, când va lăsa garda jos, va 
găsi o cale să-i spună despre ce se întâmplase aseară. 

Când trecu linia ferată pe River Road, deodată simţi că era 
privită. Întorcându-se, o văzu pe Beth Rogers la câţiva metri, 
uitându-se la ea. 

Îngheţă, întrebându-se ce se va întâmpla. 

Dacă Beth își dăduse deja seama ce făcuse cu ovăzul? Va 
avea oare stăpânirea de sine de a nu spune nimic? Dar nu se va 
întâmpla asta; era sigură că Beth era prea proastă ca să-și dea 
seama ce se întâmplase cu Patches, la fel cum și calul fusese 
atât de prost încât să nu refuze grăunţele otrăvite. Ridicând 
capul provocator, ignorând-o studiat pe Beth, continuă să 
meargă pe Prospect Street, apoi coti la dreapta după fabrică, 
spre spitalul care era la câteva clădiri mai departe. 

Ignorând anunţul că orele de vizită erau între șase și opt 
scara, Tracy porni spre camera bunicii ei și intră. Lungită pe pat, 
cu ochii închiși și respirând regulat, Abigail Sturgess dormea 
liniștită. 

Tracy se uită la silueta fragilă din pat câteva clipe, apoi o 
clătină. 

— Bunico? Trezește-te. 

Abigail se mișcă încet și încercă să se întoarcă. 

Tracy o clătină din nou. 

— Bunico! Sunt Tracy. Trezește-te! 

Abigail tuși și deschise ochii. Ferindu-se de lumină se uită la 
nepoata sa. 

— Tracy? întrebă ea trezită. Ce faci aici? 

Tracy zâmbi. 

— Am venit să te vizitez, bunico. M-am gândit că trebuie să fii 
singură. 

Abigail se chinui să se ridice. 


— Drăguţ din partea ta, spuse ea, în timp ce Tracy îi mai 
punea o pernă la spate. Clipi și se întinse nesigură după un 
pahar cu apă de pe marginea noptierei. 

— Tatăl tău a venit cu tine? 

Tracy clătină din cap. 

— Am venit pe jos. Mi-a fost frică să spun cuiva că vin. 
Carolyn m-ar fi oprit. 

— Probabil că da, fu de acord Abigail. Este o femeie dură. Nu 
seamănă deloc cu mama ta. 

Simţind o ocazie bună, Tracy zâmbi din nou. 

— Povestește-mi despre ea. Spune-mi despre mama mea. 

Abigail oftă mulţumită și ochii luară o expresie melancolică, în 
timp ce gândurile i se întorceau în trecut. 

— Mama ta a fost o femeie minunată. Frumoasă ca un tablou. 

O strânse de mână pe Tracy cu afecţiune. 

— Și-și cunoștea valoarea. N-ai fi găsit-o făcând treabă în 
bucătărie, decât o dată pe săptămână când îi dădea meniul 
bucătarului. Dar cred că zilele acelea s-au dus pentru totdeauna. 

Vocea i se stinse și rămase tăcută. 

Tracy o privi pe bunica ei întrebându-se dacă a adormit din 
nou. 

— Ei, dacă fabrica va începe să producă bani, începu ea și 
Abigail deschise ochii brusc. 

— Nu va reîncepe! spuse ea, cu o voce brusc puternică. N- 
avem nevoie de acei bani și i-am spus tatălui tău să o închidă. Și 
vreau să văd că o face! 

Tracy își râse în barbă. 

— Dar de ce? De ce s-o închidă? 

Abigail se uită încet împrejur și-și fixă ochii în cei ai lui Tracy, 
însă Tracy avu senzaţia ciudată că bunica ei n-o vedea cu 
adevărat. 

— Pentru că este blestemată, șopti bătrâna ca pentru ea. Mi-a 
omorât copilul, l-a omorât pe Jeff Bailey și a încercat să mă 
omoare și pe mine. 

Inima lui Tracy bătu mai tare. Era exact ceea ce voia să audă, 
chiar dacă bunica ei era derutată. Beth nu putuse să-l fi omorât 
pe unchiul Conrad; nici nu se născuse. Dar nu conta. Ce dacă 
bunica ei greșea parţial? Făcu tot posibilul să nu-și trădeze 
emoția. 

— A încercat să te omoare? șopti ea. Cine? 


Apoi, când văzu că bunica ei nu răspunde, se decise să riște. 

— Ai văzut-o, nu? întrebă ea. Ai văzut-o acolo jos și ţi-a făcut 
ceva, nu? 

Ochii lui Abigail se măriră, simţi cum i se strânge inima și o 
năvăliră amintirile nopţii trecute. Din nou o strânse pe Tracy de 
mână, însă de data aceasta mâna îi era ca un clește și, cândo 
strânse, Tracy simţi că o doare. 

— Copiii, spuse Abigail. Da... i-am văzut pe copii. 

— Beth, șopti Tracy încordată. Ai văzut-o pe Beth Rogers, nu? 

Abigail aprobă din cap și încercă să vorbească din nou. 

— Copiii, repetă ea. l-am văzut. l-am văzut ca și cum ar fi fost 
în realitate acolo. 

Inima lui Tracy bătea să-i spargă pieptul. 

— Ai văzut-o, spuse ea. Ai văzut-o și a încercat să te omoare. 

— Moartă, șopti Abigail. Este moartă și vrea să ne omoare. 

Strânsoarea crescu și fata scânci de durere. 

— Vrea să ne omoare pe toţi, Tracy. Ne urăște pentru ce i-am 
făcut. Ne urăște și ne va ucide dacă o vom lăsa. 

Tracy încercă să scape, dar Abigail părea că găsește noi 
puteri pe măsură ce vorbea. 

— Stai departe, Tracy. Stai departe de fabrică. Promite-mi, 
Tracy. Promite-mi că nu te apropii. 

Deodată, înspăimântată de puterea bunicii, Tracy își răsuci 
braţul și scăpă din strânsoare. Ca și cum ar fi fost deconectată 
de la sursa de putere, Abigail se muie, brațul căzându-i într-o 
parte și lăsându-se pe perne. 

— Promite-mi, murmură ea încet, în timp ce ochii obosiţi de 
vârstă și boală îi căutară pe ai lui Tracy. 

Tracy începu să se îndrepte spre ușă. 

— Îţi... îţi promit, îngăimă ea. 

Apoi plecă, trăgând ușa după ea, vrând să scape de imaginea 
bătrânei din pat. 

După ce părăsi spitalul, răsuci cuvintele bunicii în minte și 
decise că avusese dreptate. 

Bunica ei văzuse pe cineva în subsolul fabricii noaptea trecută 
și pe oricine ar fi văzut, încercase să o omoare. 

Tracy știa pe cine văzuse bătrâna. 

Pe Beth Rogers. 

Merse pe River Road până ajunse pe Prospect Street, unde se 
opri să se uite curioasă la vechea clădire care revenea deodată 


203 


la viaţă. Se întreba ce se întâmplase cu adevărat acolo, cu ani în 
urmă. 

Nimic, hotărî ea. 

Bunica ei era bătrână, bolnavă și nu știa ce vorbea. 

lar promisiunile făcute ei nu contau, hotărâse Tracy. 

De fapt, Tracy știa de mult că promisiunile nu însemnau 
nimic. Dacă voiai ceva, promiteai ca să obţii acel ceva. Apoi 
mergeai înainte, făceai ce voiai și nimeni nu-ţi spunea niciodată 
nimic. Cel puţin tatăl și bunica ei nu o făceau, și asta era tot ce 
conta. 

Dacă voia să meargă în fabrică și să se uite pe acolo, o va 
face și nimeni nu o va opri. 


204 


e Capitolul 19 


Somnolenţa verii se așternuse asupra orășelului Westover și, 
până în august, orașul luase un aspect ofilit. Oamenii mergeau 
încet prin căldura umedă a lui iulie și chiar mai încet când veni 
arșița lunii august. 

Pentru Beth, viața intrase într-o rutină ciudată, fiecare zi 
semănând cu cea dinainte. 

La început, totul fusese foarte confuz. Amintirea lui Patches în 
timp ce murea încă îi era proaspătă în minte, încă trezind-o 
uneori noaptea. 

Însă restul acelei zile parcă fusese un vis. Venirea neașteptată 
a tatălui ei, explicaţiile despre faptul că se decisese ca pentru o 
vreme să stea cu tatăl ei, de-abia dându-și seama de ce se 
întâmpla, în timp ce se întreba de ce se întâmpla. 

Tatăl ei încercase să-i explice că nimeni n-o învinovățea 
pentru ce i se întâmplase lui Patches, ci doar că tuturor li se 
părea mai bine să stea cu el o vreme. Doamna Sturgess urma să 
vină acasă, mama ei era gravidă și Tracy... 

Vocea i se pierdu după ce pronunțase numele lui Tracy, însă 
Beth știa ce voia să-i spună. Hilltop era casa lui Tracy, nu a ei, și 
nu mai puteau sta amândouă acolo. Așa că trebuise să plece. 

Nu era cinstit, însă asta era situația și, chiar și la vârsta ei, 
Beth știa că viaţa nu era totdeauna cinstită. 

Totuși, nici să stea cu tatăl ei nu ajunsese să fie ceea ce 
crezuse ea înainte. Să se mute cu el... intotdeauna ieșeau să ia 
masa în serile pe care le petreceau împreună și el totdeauna 
părea să aibă mai mult timp liber pentru ea. 

Însă acum, când stătea acolo tot timpul, era altceva. 
Înţelesese de ce; el trebuia să meargă la serviciu zilnic și nu-și 
putea permite să meargă la restaurant în fiecare seară. Așa că 
stăteau acasă cele mai multe seri și el gătea pentru amândoi, 
iar mâncarea nu era la fel de bună ca cea pe care o făcea 
Hannah la Hilltop. lar camera ei era foarte mică și nu avea 
perspectivă asupra întregului sat. In schimb, dădea într-o 
parcare și doar o mică parte din fabrică se putea vedea prin 
spaţiul dintre două clădiri de vizavi, pe Fourth Street. 

Dar cel puţin Tracy nu era acolo și asta era bine. 


Nu fusese bine ce se întâmplase când se dusese s-o vadă pe 
Peggy Russell. Peggy deschisese ușa doar câţiva centimetri și 
nu o invitase să intre. În schimb îi spusese că nu se mai puteau 
juca împreună, și că era mai bine ca Beth să nu mai vină la ea. 

Beth, cu ochii în lacrimi, se întorsese acasă, iar goliciunea 
apartamentului tatălui ei o făcuse să se simtă și mai singură 
decât o făcuse refuzul lui Peggy. Așa că se dusese la fabrică și-și 
petrecuse restul zilei acolo. 

Zilele se transformaseră în săptămâni și încercase să-și facă 
din nou prieteni printre copiii pe care îi cunoscuse înainte să 
meargă la Hilltop, dar nu reușise. Toţi auziseră ce se întâmplase 
cu Patches; toţi auziseră versiunea lui Peggy despre mormântul 
din deal și despre faptul că Beth credea că persoana îngropată 
acolo trăia încă în fabrică. La început doar o ignoraseră când 
încercase să se împrietenească, dar, când insistase, începuseră 
să-i strige numele și să-i inventeze o poreclă. 

Beth nebuna. 

Strigau după ea când mergea pe stradă și, dacă erau cu 
părinţii și nu puteau să strige tare, șopteau între ei și o arătau 
cu degetul. 

Tatăl ei îi spunea să nu se îngrijoreze, căci peste câteva 
săptămâni se va întâmpla altceva și copiii vor uita. 

Însă Beth nu era deloc sigură că asta se va mai întâmpla 
vreodată. 

Începu să petreacă mai mult timp la fabrică și sfârși prin 
aceea că muncitorii se așteptau să o vadă acolo și să nu-și mai 
facă griji în fiecare clipă. Erau întotdeauna prietenoși cu ea și se 
plimba pe unde voia, privindu-i muncind, aducându-le sculele și 
uneori chiar ajutându-i. 

Nu era chiar așa de rău, cu excepția zilelor în care venea 
Phillip Sturgess în inspecție și o aducea pe Tracy cu el. 

Phillip era întotdeauna prietenos cu Beth, interesat de ce 
făcea, cum se simţea. A 

Însă Tracy nu-i vorbea niciodată. În loc de asta, se uita la ea 
zâmbindu-i subțire, ceea ce-i spunea lui Beth că râdea de ea. 
Beth se prefăcea că nu-i păsa, dar nu era adevărat. li păsa. 

Uneori, după-amiezile, o vedea pe Tracy afară, privind fabrica 
și Beth știa ce voia. 

Voia să intre și să coboare în subsol. 


206 


Dar nu putea. Toată ziua erau oameni acolo, iar noaptea, 
când lumea pleca acasă, clădirea era închisă cu grijă și lacătul 
de la poartă era verificat de două ori. 

Însă pentru Beth era simplu să coboare la subsol în camera de 
sub docul de încărcare. Nimeni nu-i simţea lipsa și o parte din zi 
stătea singură în întunericul acelei camere, simțind prezenta lui 
Amy, care acum era singura ei prietenă adevărată. 

La început îi fusese puțin frică să stea acolo singură. 

Multă vreme lăsase ușa deschisă și lanterna aprinsă, 
luminând fiecare colț. Dar repede își dăduse seama că nu avea 
de ce să se teamă în întunericul camerei și începuse să închidă 
ușa după ea, să stingă lumina și să-și imagineze că Amy cea 
adevărată era acolo, cu ea. 

După o vreme, nici chiar mirosul ciudat de fum din încăpere 
n-o mai deranjă și la sfârșitul lui iulie adusese o pătură veche la 
fabrică. Acum o ţinea în cămăruţă, unde o întindea uneori și se 
lungea pe ea în timp ce visa cu ochii deschiși la Amy. 

Acum știa multe despre Amy. Fusese la bibliotecă și găsise 
cărți despre cum erau orășelele ca Westover acum o sută de 
ani, când trăise Amy. 

Citise despre copii ca Amy, care își petrecuseră aproape toată 
viața în clădiri ca acestea, muncind toată ziua și mergând acasă 
în căsuțe fără încălzire, fără curent electric și canalizare. 

Într-o zi hoinărise în jurul Westover-ului, încercând să se 
hotărască în care căsuţă ar fi putut trăi Amy. Intr-un târziu, 
imaginaţia ei decisese că trăise într-o căsuță de pe Elm Street, 
chiar lângă linia ferată. Bineînţeles, știa o parte din motivul 
alegerii și anume că era o casă pe care i-o arătase mama ei 
demult și îi spusese că acea casă, acum abandonată, cu 
acoperișul și ferestrele sparte, cu buruieni crescând în jurul 
zidurilor scorojite, fusese a familiei ei, cu mult înainte ca ea să 
se nască. 

În timp ce Beth intra în acea zi pe aleea părăsită, privind casa 
unde își imagina că trăise Amy, se gândea că o aude pe Amy 
șoptindu-i că avea dreptate, că ăsta era locul unde trăise. 

Apoi începu să o viseze pe Amy. Visa numai când era în 
cămăruţa de sub trepte și nu era sigură că visele nu erau reale, 
pentru că nu-și amintea nici să fi adormit și nici să se fi trezit 
când se terminau. 

Într-adevăr, i se părea că nu erau deloc vise. 


Erau viziuni. 

Erau vizite de-ale lui Amy, care venea să-i arate și să-i spună 
anumite lucruri. 

Nu vorbise niciodată nimănui despre vizitele lui Amy. Singura 
dată când o făcuse n-o crezuse nimeni. Și acum, toată lumea 
credea că era nebună. 

Toţi, cu excepţia bătrânei doamne Sturgess, pe care Beth n-o 
mai văzuse din ziua în care se dusese la spital. O dată, Beth se 
întorsese să o viziteze, dar sora îi spusese că exista o listă de 
persoane care puteau intra în camera bătrânei și numele ei nu 
era trecut. 

Așa că Amy devenise secretul ei și pentru Beth nu mai conta 
prea mult dacă bătrâna doamnă Sturgess putea sau nu să 
demonstreze că existase într-adevăr cineva numit Amy. 

Pentru Beth, Amy era reală ca oricine altcineva. 

Amy era parte din ea. 

Apoi, într-o zi de la sfârșitul lui august, în mica încăpere din 
subsolul fabricii, deveni cu adevărat Amy pentru o mică 
perioadă de timp; vedea ce văzuse Amy, simţea ce simţise Amy. 

Era o după-amiază foarte călduroasă, însă acolo jos, în subsol, 
era altfel. Era răcoare ca într-o frumoasă dimineaţă de 
primăvară. Beth întinse pătura pe podea și se culcă pe ea, 
stingând lanterna și așteptând vizita. 

e 

Era o dimineată de primăvară de care Amy învătase de mult 
să se teamă: soarele strălucea și era cald înainte de șase 
dimineața. Știa că pe la zece va fi și mai cald, însă era o boare 
cât să te întinzi în curte și să te uiţi la arțarii înalți, cel mai 
plăcut lucru pe care și-l putea imagina. lar după-amiaza, când 
căldura ajungea la apogeu și aerul devenea atât de încins încât 
ți-era greu să respiri, aveai la câțiva pași izvorul a cărui apă rece 
te răcorea. 

Da, ăsta era genul de zi de care ajunsese să se teamă, pentru 
că, din anumite motive, acest gen de zi nu părea să vină 
niciodată duminica, când avea măcar câteva minute libere să se 
poată bucura de ea. Duminicile, chiar dacă nu trebuia să 
meargă la muncă, avea prea multe de făcut acasă; să aibă grijă 
de frații și surorile ei, să nu stea în calea tatălui, s-o ajute pe 
mama la toate treburile pe care niciodată n-avea timp să le facă 
în timpul săptămânii. 


208 


Aproape inconștient, slăbi ritmul ca și cum, dacă ar fi putut să 
câștige câteva clipe, ar fi putut amâna inevitabilul. Insă ştia că 
era imposibil. În timp ce traversa sinele de tren s-o ia pe poteca 
spre Prospect Street și umbra fabricii de pantofi acoperi soarele, 
începu să-și alunge din minte orice gând pentru orele care 
urmau. Cu mult timp în urmă, mama ei o învățase un truc 
pentru a supravieţui în fabrică. Important era să uiţi de toate, ca 
și cum cămăruța în care lucrai era întreaga ta lume și nimic din 
exterior nu putea să ajungă la tine. Atunci nu te gândeai decât 
la muncă: să lai bucățelele de piele argăsită, să verifici dacă 
erau exact de aceeași mărime, să le suprapui cu grijă și repede 
în grămezi ordonate, încât atunci când ajungeau sus pe scări în 
camera de asamblare, muncitorii să aibă bucata potrivită în 
timp util. Și trebuia să lucrezi repede pentru că erai plătită la 
bucată. 

Trebuia, de asemenea, să ignori mirosurile, pentru că dacă nu 
o făceai, iți venea rău repede și nu puteai să mai lucrezi deloc. 
Uneori Amy se întreba care miros era mai rău: cel înțepător al 
leșiei folosite pentru argăsirea pieii sau cel acru al colorantului 
folosit pentru vopsire, după argăsire. Sau, poate, se gândea 
uneori, cel mai rău miros era chiar cel al oamenilor, toți 
transpirați din cauza căldurii, cu ochii atintiti pe ce munceau, de 
frică să nu se uite prin ferestrele murdare spre lumina și aerul 
de afară, care i-ar fi putut copleși și i-ar fi putut face să lase 
lucrul și să fugă pentru totdeauna din fabrică. 

Dar nu puteau să facă asta, și Amy mai puțin decât toți. Era în 
anul 1886 și nu erau multe slujbe, iar acasă mama ei care nu 
avea serviciu îi tot spunea cât de norocoasă era să aibă un 
serviciu în plină criză. Și chiar dacă Amy nu era prea sigură că 
era o criză, știa că nu putea da frâu liber impulsului de a fugi din 
fabrică, pentru că dacă o făcea n-ar mai fi avut bani deloc, iar 
mama, frații și surorile ei n-ar fi avut nimic de mâncare. 

Ușa fabricii se înălța ameninţător la câțiva pași în fata ei și se 
opri. După ceasul bisericii de vizavi de parc, mai avea patru 
minute până când suna fluierul începutului de tură și toți 
trebuiau să fie la mese, gata de lucru. Își roti ochii împrejur, ca 
pentru a strânge imagini pe care să şi le amintească mai târziu, 
însă remarcă un grup de trei copii - copii de vârsta ei - care 
mergeau pe partea opusă a străzii. Le știa numele, dar nu le 
vorbise niciodată, la fel cum nici ei nu-i vorbiseră. 


209 


În treacăt se întrebă dacă știau cum o cheamă. 

Probabil că nu, de vreme ce nu lucrau în fabrică. 

Nu lucrau deloc. 

Ei erau norocoșii, ai căror părinți conduceau fabrica și locuiau 
în case frumoase, se duceau la școală iarna și se jucau pe afară 
toată vara. Si aveau haine frumoase, haine care nu arătau 
niciodată ca și cum le-ar mai fi purtat cineva înainte; niciodată 
nu arătau ca și cum ar fi trebuit peticite de două-trei ori pe 
săptămână. Involuntar, Amy trecu cu mâna peste propria-i 
rochie, ca și cum o forță nevăzută putea să-i scoată petele sau 
să întindă cusăturile groase care țineau peticele la un loc. 

Pentru o clipă se întrebă unde se duceau astăzi, apoi hotări că 
nu conta. Singurul lucru care conta cu adevărat era că mai avea 
doar un minut până când trebuia să fie la masa ei de lucru și, 
dacă întârzia, supraveghetorul va tipa la ea; poate chiar o va 
concedia. lar dacă se va întâmpla asta... 

Isi alungă gândurile și se grăbi să intre în penumbra din 
fabrică, făcând tot posibilul să lase în urmă lumea exterioară. 

Vorbi cu câțiva muncitori în timp ce se îndrepta spre scările 
de la capătul îndepărtat al fabricii, și le dădu răspunsuri scurte, 
însă toți munceau deja, cu degetele mișcându-li-se repede, într- 
o rutină care devenise de mult automatism. Toţi păreau să 
semene între ei aveau priviri absente și tenul mat. Hainele lor 
jerpelite și care picau prost, semănau toate și le dădeau aerul a 
ceea ce erau: muncitori la fabrică. Pentru o clipă se întrebă dacă 
ei, ca și ea, visaseră să plece din fabrică, însă îşi spuse că nu. 
Pentru cei mai mulți dintre ei, fabrica era viața lor și vor rămâne 
aici până la moarte. 

În timp ce suna sirena, zgomotul strident lovind-o ca un cutit, 
Amy se grăbi în josul scărilor spre cămăruța de sub docul de 
descărcare, unde lucra cu copiii de vârsta ei, tăind pielea 
proaspăt tăbăcită în multe bucățele, pentru pantofi. 

Aici începuse să lucreze cu trei ani în urmă, când avea opt 
ani, supraveghind vanele în care se înmuia pielea, apoi 
argăsind-o ea însăși. După aceea începuse să lucreze ca tăietor 
și acum muncea douăsprezece ore pe zi, șase zile pe 
săptămână, forțându-se, ca și ceilalți muncitori, să taie pieile 
fără să se gândească la nimic. 

Chiar de când își puse șorțul și se așeză la masa de tăiat, 
începu procesul de a-și izola gândirea. 


210 


Începu cu ochii. 

Trebuia să țină ochii fixati pe ceea ce făcea, chiar dacă erau 
luni de zile de când nu mai era nevoie să se uite la fiecare 
mișcare. Însă dacă privirea îi rămânea la piele, mișcarea 
hipnotizată a cuțitului din mâna dreaptă o făcea să nu se mai 
uite la copiii din jur și să vadă lucruri pe care nu voia să le vadă. 
Nu voia să-l vadă pe vărul ei care lucra la câțiva metri de ea și 
care tot timpul avea fața înlăcrimată. Stia de ce vărul ei plângea 
când lucra, însă o pusese să jure că va păstra secretul că era 
alergic la taninurile cu care lucra, altfel și-ar fi pierdut slujba. 
Așa că lucra și, deși ochii îl dureau până la lăcrimare întreaga Zi, 
niciodată nu spunea nimic ṣi se întorcea cu spatele ori de câte 
ori venea supraveghetorul. 

Amy îşi închidea și urechile, pentru că, dacă n-ar fi făcut-o, ar 
fi auzit ce vorbeau ceilalți copii, iar dacă ar fi auzit, ar fi început 
și ea să vorbească. Și dacă ar fi vorbit, ar fi trebuit să 
gândească, iar dacă ar fi gândit nu știa ce se putea întâmpla. 

Singurul mod de a rezista era să se închidă în ea, să se lase 
hipnotizată de rutină și să reziste toate acele ore de fiecare 
dată. 

Luă cuțitul și începu să taie. În treizeci de secunde avea ritmul 
pe care îl va menține toată ziua. Tinea pielea cu mâna stângă, 
tăia drept cu mâna dreaptă o bucată exact de șapte centimetri. 
Tinea bucata în mâna stângă și tăia circular cu mâna dreaptă. 
Repetă operațiunea și punea călcâiul rezultat în cutie, luând-o 
de la capăt. Încet, în timp ce lucrul acesta se întâmpla zilnic, 
simțurile începură să-i slăbească, până când nu mai era 
conștientă decât de masa de lucru, bucata de piele din mâna 
stângă și cuțitul din dreapta. În curând timpul nu mai avu sens 
pentru ea și putu să lucreze, inconștientă nu numai la ce se 
întâmplă în jur, dar și la durerea din brațe și umeri, durere care 
o chinuia Zilnic. Nu-și permitea s-o simtă până când nu suna 
sirena seara și era în drum spre casă. Atunci, când simţurile îi 
reveneau, îi revenea și durerea, iar până când ajungea acasă nu 
mai putea să-și miște brațele. Dar mama ei avea un vas cu apă 
caldă pregătit și ținut pe sobă, în care se scălda și aștepta ca 
durerea să se transforme în amorțeală, iar amorțeala în 
furnicături, ceea ce însemna că în curând putea să-și miște din 
nou mâinile. 


211 


Însă în timpul zilei, singurul lucru posibil era să nu ia în seamă 
durerea și nimic altceva. Neluând în seamă nimic, era singura 
cale de a reuși. 

Apoi, când nu mai ținea cont de nimic, nu mai era conștientă 
de fabrică și trăia într-o lume unde fabrica nu exista. In lumea ei 
trăia afară, în căldura soarelui, cu vântul bătându-i în părul lung. 
Aerul era plin de mirosuri de flori, iar ea era întinsă la izvor, cu 
apa trecându-i printre degete ore întregi. Știa că într-o bună zi 
va trăi într-o astfel de lume. Într-o zi va găsi o cale să plece de la 
fabrică și să nu mai trebuiască să alunge realitatea. Și când va 
veni acea zi, îl va lua pe vărul ei și pe ceilalți copii, care ca şi ea, 
mureau încet în fabrică. 

Nu știa cât era ceasul când ceva îi deranjă simţurile adormite. 
De câteva minute nu era sigură la ce se gândea. Nu era decât 
faptul că ceva nu era în ordine. Ceva, undeva, îi deranja visarea 
care o proteja. 

Încet, aproape imperceptibil, începu să fie atentă la lucrurile 
din jurul ei. 

Era mirosul. 

Camera, întotdeauna neaerisită, întotdeauna îmbâcsită de 
mirosul acru al transpiratiei, avea ceva nou. Lăsând munca, cu 
cuțitul oprit la jumătatea tăieturii, adulmecă. 

Era un miros înțepător, într-un fel familiar, dar care nu avea 
ce căuta acolo. 

Și ochii o înțepau. 

Cu toate simţurile treze, simti lacrimi în ochi și pe obraji. 

Aruncă lama din mână și își ridică greu mâna dreaptă ca să-și 
șteargă lacrimile. 

Mirosul era mai puternic acum și se întoarse, forțându-se să 
se uite în jurul ei. 

Apoi văzu. 

În colț, lângă ușă, o grămadă de cârpe îmbibate cu uleiuri 
pentru tăbăcit luară foc. 

Amy se uită o clipă la flăcări, neștiind dacă erau adevărate. 
Apoi se uită împrejur. 

Ceilalţi copii, pe care îi credea petrecându-și ziua vorbind 
între ei în timp ce lucrau, erau la locurile lor, privindu-și fix 
mâinile care se mișcau într-un ritm de metronom, ritm pe care îl 
avea și ea zilnic. 


La câțiva metri mai departe, cu ochii în lacrimi, vărul ei stătea 
lângă o cuvă de aerisire. 

Și chiar dacă plângea, ea știu imediat că și el se retrăsese 
într-o lume a lui, unde fabrica nu putea intra. El, ca și ea, ca toți 
Copiii, evadaseră într-o lume care uita de cea reală. 

Focul se extindea acum, trimițând limbi mari de-a lungul 
podelei, în timp ce trâmbe ucigătoare se ridicau din cârpe și 
umpleau camera cu un fum înecăcios. 

Apoi, din afara cămăruței auzi oameni strigând: „Foc! Foc în 
camera de tăiere”. Vocile fură întrerupte de sunetul unui fluier 
care de data aceasta nu anunta sfârșitul programului, ci suna 
scurt și des, anunțând muncitorii asupra pericolului. În scurt 
timp vor apărea pompierii și vor începe să stingă focul. 

În jurul ei putea să-i simtă pe ceilalţi copii devenind 
conștienți, începând să tușească, auzind primele strigăte ale 
terorii lor. 

Afară. 

Trebuia să-i scoată afară. 

Se duse la vărul ei și-l luă de mână. Băiatul, cu un an mai mic 
decât ea, se uită o clipă la ea, apoi încercă să scape. 

— Hai, îl imploră Amy. Willie, trebuie să ieșim de aici. 

Însă Willie, privind pe lângă ea, clătină din cap, încercând să 
scape. Întorcându-se, Amy văzu ceea ce vărul ei deja văzuse: 
ușa, cu greu vizibilă deja, era după o barieră de foc. 

— Plin el, ţipă ea. Trebuie să trecem prin foc. Hai. 

Prinzând-l pe Willie de mână, începu să-l tragă spre ușă, 
căldura arzându-i fața și părul. 

Dar nu era altă cale de ieșire. Împinse alti doi copii urmându-i. 
Apoi, chiar când era să ajungă la ușă, auzi o voce de pe partea 
cealaltă. 

— Închide naibii ușa aia! Vrei să ia totul foc? 

Înghetă, recunoscând vocea și știind că ordinul va fi îndeplinit. 
Apoi, neajutorată, privi cum ușa de metal se închise încet. In 
timp ce se închidea, văzu fața celui care ordonase. Se uită la ea, 
însă nu văzu nimic în ochii lui. Nici dragoste, nici milă, nici 
părere de rău pentru ceea ce făcuse. 

Apoi fața dispăru și ușa fu închisă. 

Abia înțelegând, se trase înapoi și apoi îl lăsă pe Willie s-o 
îndepărteze de flăcările furioase. 


Se întoarse și privi ochii îngroziți ai celorlalti copii. | se părea 
că toți se uitau la ea, așteptând să facă ceva. Dar nu putea să 
facă nimic. 

Într-un târziu, unul dintre copii se mișcă și fugind prin foc, 
bătu la ușă implorând pe cineva s-o deschidă, să-i lase afară, să- 
i salveze. 

Amy ştia că, indiferent dacă l-ar fi auzit cineva pe copii 
strigând, ușa tot nu s-ar fi deschis. 

Țipetele copilului începură să slăbească și, în timp ce fata îl 
privea, căzu în genunchi cu hainele și părul arzând. Apoi se lungi 
și ultimul lucru pe care îl văzuse înainte să se întoarcă fu mâna 
lui întinsă spre un ajutor care nu exista. 

Willie se agăța de ea acum, și, cu ceilalți copii strânși în jurul 
ei, fugi în partea îndepărtată de foc a camerei. Dar chiar dacă se 
îndepărta, știa că nu era de niciun folos. 

Cu excepția ferestrei. 

Deasupra ei, la înălțime, era o fereastră mică. 

Dacă ar putea ajunge la fereastră, s-o spargă... 

Ignorând panica crescândă așa cum învățase să ignore viața 
din fabrică, căută ceva pe care să se suie. 

Un scăunel. În colt era un scăunel. 

Se eliberă din mâna lui Willie și trase scara până sub 
fereastră. Urcându-se, de-abia putu atinge pervazul. 

Fereastra era încuiată. 

Apoi unul dintre copii îi dădu un ciocan și, ignorând durerea 
din brat, îl aruncă în fereastra. 

În timp ce sticla se sparse, își dădu seama de greșeală. 

Aerul proaspăt năvăli în vidul creat de foc și, întețit de 
oxigenul proaspăt, focul izbucni mai puternic. 

Imediat camera se umplu de flăcări, fum și de tipetele copiilor 
care știau că urmau să moară. 

Pentru o clipă, timpul păru să se oprească în loc și fata văzu 
cum focul o devora. Apoi, când rochia îi luă foc și căzu pe podea, 
îl auzi pe Willie strigând-o: 

— Amy! ţipă el, apoi încă o data: „Aaaamyyyy!” 

Era ultimul cuvânt pe care îl rosti Willie, ultimul cuvânt pe 
care îl auzi Amy. Și fata lui era ultima pe care o văzu. 

Însă ultima amintire, cea cu care muri, era a unei alte fete, a 
unei alte voci. 

O voce care îi ordona să se închidă ușa. 


214 


O voce care îi ordona să moară. 

O voce care îi cerea să nu părăsească fabrica. 

Si acea fată pe care o vedea, avea vocea aceea teribilă care-i 
cerea moartea, era fața celui care știa că-i era tată. 

In timp ce murea, știa că nu va părăsi niciodată fabrica. Dar 
așa cum o omorâse pe ea, așa îi va omori și ea pe alții. 

Se va răzbuna. 


215 


e Capitolul 20 


Pentru Alan Rogers, acea după-amiază de august târziu 
fusese ziua când, pentru prima dată, începuse să vadă roadele 
muncii de peste vară. Exteriorul fabricii era terminat. Pereţii 
curăţaţi de negreală aveau culoarea roșu-aprins a cărămizilor 
vechi și pervazuri albe la ferestre. Ferestrele însele, care 
fuseseră acoperite cu obloane, dădeau acum clădirii un ușor aer 
colonial. 

Gardul devenit inutil fusese dărâmat de o săptămână. 

Fusese terminată intrarea principală de pe Prospect Street, o 
scară largă care ducea la o serie de uși de sticlă care se 
deschideau direct în holul principal de la parter, care la jumătate 
se lărgea într-o sală acoperită de o cupolă de sticlă arcuită ca un 
curcubeu. După sală, spre capătul clădirii, era o cascadă care se 
vărsa într-un mic bazin. Vechile birouri fuseseră îndepărtate de 
mult, însă scara spre subsol rămăsese; unul dintre ultimele 
vestigii ale structurii originale care mai trebuiau înlocuite. 

Deasupra, lucrările la mezanin erau în devans cu două 
săptămâni și pereţii despărțitori ai magazinelor erau deja 
montați. Fațadele, la fel ca și cele de la parter, nu urmau să fie 
montate până când noii chiriași nu semnau contractele și nu se 
puneau de acord cu designul lor. Fiecare era diferită, însă în 
anumite șabloane în cadrul cărora fiecare putea să-și folosească 
imaginaţia. Alan era acum sigur că fabrica va arata așa cum 
sperase Phillip: o arcadă ornată ca în secolul al 
nouăsprezecelea, de genul celor pe care le găseai la Londra, dar 
care cu greu te așteptai să le vezi într-un târgușor cu aer 
industrial la șaptezeci și cinci de kilometri de Boston. 

Până azi, Alan nu fusese sigur că va respecta termenul limită 
de întâi septembrie. Chiar și acum nu era sigur că luase în calcul 
toate detaliile. Însă ceremonia de deschidere a vechii fabrici va 
fi destul de aproape de Ziua Muncii. Unele magazine vor fi 
zugrăvite, iar altele vor avea fațade care să imite lemnul și pe 
care să fie înscrise numele viitorilor concesionari și genul de 
produse fabricate. 

Echipa de lucru plecase și liniștea se așternuse peste clădire. 
Însă în imaginaţia lui, Alan aproape că putea auzi murmurul 


216 


mulțimii de cumpărători și zgomotul slab al cascadei. Se învărti 
încet pe la parter, verificând ceea ce făcuse în ziua aceea și 
revăzând ce se făcuse în săptămânile anterioare. 

Făcea asta zilnic, remediind cât de multe greșeli putea el 
însuși și făcând note cu instrucţiuni exacte pentru ce trebuia 
făcut a doua zi de dimineaţă, încât să nu piardă timp aducând 
oamenii dintr-un loc în altul și dându-le instrucțiuni. Dar în cea 
mai mare parte, munca era perfect făcută; lucrătorii aflaseră de 
mult că Alan Rogers nu permitea nimic imperfect și că nu le 
plătea timpul pentru a-și repara propriile greșeli. Nu le păruse 
rău când aflaseră că prima pentru darea în folosință în devans 
va fi împărţită în mod egal între muncitori, în loc să intre în 
buzunarul său. 

Termină inspecția la parter și urcă scara spre mezanin. 

Acolo, deși în grafic, munca nu avansase atât de repede ca la 
parter, însă era de prevăzut. Nimeni nu crezuse că vor deschide 
și mezaninul de Ziua Muncii. 

Totuși, avansase mai repede decât îndrăznise să spere, iar 
compartimentarea era aproape gata. Cupolele care acopereau 
magazinele erau deja instalate. Deși unui observator oarecare i 
se putea părea că se sprijină de pereți, ele erau susţinute de fire 
ca pânza de păianjen de acoperișul principal al clădirii. 
Acoperișurile false ale magazinelor atârnau la aproape trei metri 
de structura metalică de deasupra lor și din holul de la parter, 
toată lucrătura veche care susținea bolta cea nouă era perfect 
vizibilă. 

Alan se uită la cupolă, admirând-o încă o dată. Deși era solidă, 
părea ușoară ca o pană, efectul fiind obţinut prin îmbinarea de 
către artist a verdelui și albastrului-palid cu roșul și portocaliul- 
pastelat. 

Alan împietri, în timp ce verifica structura de sticlă. 

Unul dintre panouri, aproape de vârful domului, părea fisurat. 

Ezită, începu să noteze ceva despre asta și după aceea se 
întrebă dacă nu se înșela. Putea să nu fie deloc o fisură, putea fi 
o imperfecţiune a sticlei, mărită din cauza apusului de soare. 

Se apropie, însă nici atunci nu reuși să observe clar crăpătura. 
Privind împrejur, văzu o scară sprijinită de o schelă, lăsată acolo 
de un muncitor pentru a o folosi dimineaţă. 

Alan se sui încet pe scară și un moment mai târziu era pe 
schelă, mergând încet către armătura cupolei. 


217 


Niciodată nu-i fusese frică de înălțime - mai degrabă îi plăcea 
- și înainte să facă drumul până la centrul cupolei, se uită în jos. 
Ca de obicei distanța între podea și acoperiș era mărită de 
unghiul privirii de sus, însă Alan nu simţi nici cel mai mic 
disconfort sau nod în gât. Se uită de jur împrejurul clădirii, 
bucuros de noua perspectivă a muncii sale, apoi urcă plin de 
încredere spre vârful cupolei. 

Când era chiar lângă locul unde crezuse că văzuse sticla 
crăpată, privi în sus, însă unghiul era prea mare. Panoul cu 
pricina era foarte greu vizibil, fiind aproape vertical față de locul 
în care se afla. 

Se aplecă cu întreaga greutate susținută numai în forta 
mâinii. Totuși, nu putea să vadă panoul. Dar, dacă se apleca în 
faţă întinzând mâna stângă, poate că reușea s-o simtă. Apucă 
strâns de una dintre suduri cu mâna dreaptă și pipăi cu stânga. 

Nimic. 

Apoi simţi că piciorul stâng alunecă de pe bara metalică pe 
care se sprijinea. 

Fiindcă era doar cu un picior pe ceva solid și se ţinea numai 
cu mâna dreaptă pentru echilibru, inevitabilul se întâmplă. 

Timpul păru să se oprească atunci când mica piesă de fier 
forjat din mâna dreaptă trosni sub greutatea lui și cedă. 

Instinctiv, se uită în jos. 

Distanţa părea că se mărește, podeaua aflată la doisprezece 
metri mai jos părând că se retrage repede. Acum, pentru prima 
dată în viaţă, avu rău de înălţime și simţi o tensiune aproape 
sexuală în măruntaie și un val de frică îl copleși. Tot corpul îi 
îngheță. 

Ce i se întâmpla era imposibil. 

Toată fierăria fusese examinată și piesele ruginite înlocuite cu 
săptămâni înainte. 

Și totuși, într-un fel, această piesă fusese uitată. Exact cea de 
care depinsese el astăzi. 

Degetele lui, acţionând împotriva voinţei, strânseră cu 
disperare piesa ruptă pentru o clipă, apoi prea târziu, lăsară 
piesa ruptă și se întinseră după bara masivă care deodată fu 
prea departe. 

Simţi cum alunecă și se îndepărtează de bârna cu profilul în 


|” 
Li id 


Apoi, în timp ce plonja, cu ochii larg deschişi și cu mâinile 

întinse ca pentru a opri căderea, deschise gura și ţipă. 
e 

Era țipătul care o aduse pe Beth la realitate. Pentru o clipă fu 
sigură că era strigătul lui Amy, ultimul ei strigăt, acel strigăt 
oribil în timp ce murea, însă apoi Beth știu că era ceva mai mult. 
Timp de o secundă îl mai auzi, chiar și după ce viziunea 
dispăruse și rămase încă o dată singură în întunecimea 
răcoroasă din spatele treptelor. 

Apoi strigătul fu întrerupt de o bufnitură zgomotoasă, urmată 
de genul de liniște absolută pe care Beth n-o mai cunoscuse. 

Era liniștea morții care survenea brusc, pe neașteptate. 

Se ridică împietrită, liniștea fiind întreruptă de propriile ei 
bătăi ale inimii. 

— Tati? șopti ea încet. 

Chiar dacă strigase, știa din instinct că nu va primi răspuns. 

Se ridică încet în picioare. Răcoarea plăcută a camerei se 
transformase într-un ger care îţi intra în oase, dar ea se ridică 
fără să gândească, și se înfășură în pătură. 

Se duse încet spre ușă, apoi ezită, ceva în ea nedorind să 
părăsească siguranţa și izolarea din cămăruţă, dorind mai 
degrabă să stea acolo, în întuneric și izolare, ca și cum singură 
s-ar fi putut apăra mai bine de ceea ce o aștepta afară. 

Însă trebuia să iasă, trebuia să afle ce se întâmplase. 

Deschise ușa atât cât să se poată strecura, apoi o închise în 
urma ei. Folosind lanterna pentru a se orienta, chiar dacă știa 
scările pe nevăzute, ieși de sub scări și începu să urce. 

Îl văzu imediat după ce ajunse cu capul peste nivelul podelei. 

Zăcea în mijlocul fabricii, sub cupola de sticlă. Lumina 
soarelui, pătrunzând prin una din ferestrele de sus, îi lumina 
corpul învăluit într-un nor de praf. 

Era nemișcat, cu faţa în jos, cu brațele desfăcute, ca și cum ar 
fi încercat să se apuce de ceva. 

Beth îngheță. 

Nu putea fi adevărat. 

Era o halucinație. Sau poate vedea altceva, ceva din trecut, 
ca lucrurile pe care i le arătase Amy. 

Nu era tatăl ei pe podea. Era altcineva - cineva pe care nu-l 
recunoștea - cineva de care nu-i păsa. 

În timp ce se forţa să înainteze, își tot repeta. 


Nu este tata... 

Nu este tata și nici măcar nu-i adevărat. 

Este numai un vis. 

Este un vis și mă voi trezi. 

După aceea era acolo, lângă cupolă, cu corpul tatălui ei la 
picioare. Lângă cap se formase o baltă de sânge. 

Știa că era adevărat și că nu avea din ce vis să se trezească. 

Corpul îi paralizase, în timp ce mintea încerca să refuze totul. 
Însă era imposibil. El era întins acolo, nemișcat, fără să respire, 
cu o rigiditate pe care numai moartea o producea. 

Încet, aproape împotriva voinţei ei, începură să se formeze 
legăturile în mintea ei. 

Era Amy. 

Amy îi omorâse tatăl. 

Se întâmplase în același timp, instantaneu. 

Fusese în acea cameră cu Amy, fusese acolo când izbucnise 
focul, fusese acolo când Amy murise. 

Simţea moartea lui Amy, o simţise ca și când murise o dată cu 
ea. Simţise căldura flăcărilor, simţise disperarea când aflase că 
nu avea scăpare. 

Și simţise furia - furia lui Amy - în ultima clipă când auzise din 
nou vocea tatălui ei și îi revăzu faţa. 

Nu era tatăl meu. Tatăl lui Amy. 

Însă dorinţa - dorinţa copleșitoare de răzbunare - fusese și a 
ei în aceeași măsură cu a lui Amy. 

Și acum, propriul ei tată era mort. 

Se înfășură mai strâns în pătura plină de funingine, ca și cum 
căldura ei îi putea alunga fiorii care o treceau și îngenunche 
încet. Întinse un braţ și vârfurile degetelor atinseră obrazul 
tatălui ei. 

Era cald, dar, în ciuda căldurii, simţi că nu mai exista viaţă. 

Murise. 

Încă nu era conștientă de zgomotul care-i ieșea din gât, 
zgomotul de panică, vaietul subţire care creștea încet până la 
urletul unui animal sălbatic prins în capcană. 

Un țipăt care era pe de o parte durerea agoniei, pe de altă 
parte o teroare cruntă. 

Țipătul creștea, umplând clădirea enormă, reverberând din 
pereţi și acoperiș până când păru că pereţii aveau să cedeze 
sub puterea lui. 


220 


— NNNNNUUUUU... 

Era lungită acum, agăţată de corpul tatălui său, cu degetele 
încleștate pe el, zgâlțâindu-l, ca și cum în orice clipă i-ar fi putut 
răspunde, ar fi putut să se apropie de ea, apoi să se întoarcă, s- 
o ia în braţe și să-i spună că totul era în ordine și că era în viață, 
că o iubește și că era acolo să aibă grijă de ea. 

Totuși, urletul crescu în intensitate. 

e 

Phillip conducea Mercedes-ul cu mai puțin de treizeci de 
kilometri pe oră și făcea tot posibilul să evite cele mai proaste 
gropi de pe Prospect Street. Lângă el, Carolyn privea drept 
înainte prin parbriz, însă el îi putu zări un ușor zâmbet în colţul 
gurii, în timp ce asculta potopul de proteste al lui Abigail, de pe 
scaunul din spate. 

— Nu e deloc nevoie să mergi cu viteza melcului, Phillip. Nu 
mă rup în bucăţi și mi-ar fi mult mai bine în camera mea decât 
prinsă în capcană pe perna din spate a acestei mașini. 

— Ți-am cerut să iei o ambulanţă, mamă, însă am fost oprit 
de o privire indignată. 

— Ambulanţele sunt pentru oameni bolnavi. Dacă mai sunt 
bolnavă după șase săptămâni în locul acela oribil, ar trebui să 
fiu moartă. Și, dacă pot să spun așa, este un miracol că nu sunt. 
Ținând cont de câţi bani am dat acelei clinici dărăpănate, cel 
puţin puteau să îmi dea o mâncare acceptabilă. lar în ceea ce-i 
privește pe doctori, nu-mi pot imagina cum și-au putut lua 
diploma, având competenţa unor asistente. Pe vremea mea... 

— Știu, mamă, o întrerupse Phillip. Acum lasă pe oricine să fie 
doctor, nu? 

Abigail își strânse buzele când o auzi pe Tracy chicotind din 
scaunul de lângă ea. 

— Îţi baţi joc de mine, Phillip? întrebă ea pe un ton rece. 

Phillip nu-i răspunse. Încetini, apoi opri în faţa fabricii și apăsă 
butonul care deschise fereastra din dreptul său. 

— lată, asta este, spuse el mândru. M-am gândit că ai vrea s- 
o vezi. 

— Nu vreau, spuse Abigail, întorcându-și capul. Tot ceea ce 
vreau este să fiu acasă. 

Apoi tăcu. 

Se auzea un sunet ciudat și păru să vină din fabrică. 


Sunetul crescu în intensitate și câteva secunde toți patru 
știură ce era. 

Cineva urlase în fabrică. 

Carolyn îngheţă în scaunul ei; inima începu să-i bată 
nebunește. Din spate, o auzi pe Abigail întrebând pe un ton 
nesigur ce poate fi urletul. Apoi auzi vocea lui Phillip. 

— Mă duc să văd. 

— Vin cu tine, spuse Carolyn imediat. 

Vocea lui Phillip o scoase din starea de prostraţie și deschise 
portiera înconjurând mașina spre trotuar. 

Urletul creștea și-i dădea fiori lui Carolyn. 

— Mai bine să nu vii, îi spuse Phillip. Du-o pe Tracy și pe 
mama acasă. O să aflu ce se întâmplă și te sun cât pot de 
repede. 

Când Carolyn păru să ezite, o strânse puternic de braţ. 

— Fă cum îţi spun, zise el. 

Apoi îi dădu drumul și se îndreptă spre scările care duceau la 
ușile nou instalate. 

Carolyn rămase pe loc o clipă, apoi cu greu, porni spre 
scaunul șoferului Mercedes-ului și închise portiera. 

Phillip își dădu seama că n-avea niciun rost să urce scările 
pentru că ușile erau închise și nu avea cheile. 

Ar fi trebuit să coboare și să se ducă spre ușa laterală. Dar nu 
putea. Trebuia să se uite. 

Ajunse în capul scărilor cu strigătul nepământesc sunându-i în 
urechi. Pe sub mâinile făcute streașină deasupra ochilor, se uită 
prin ușile de sticlă. 

La cincizeci de metri, de-abia vizibilă în lumina difuză 
dinăuntru, văzu o siluetă pe podea. Apoi, în timp ce o privea, 
silueta mișcă și-i văzu fața. 

Prinsă de reflectarea ciudată a soarelui, o văzu pe Beth cu 
trăsăturile transformate într-o grimasă de groază. Sângele îi 
mânjea faţa și mâinile i se strângeau spasmodic. 

Phillip simţi pentru o clipă că i se strânge stomacul și luptă 
împotriva senzaţiei de vomă care îl încerca. 

Apoi simţi o mișcare undeva lateral și auzi o altă voce. 

— Ce este? întrebă Tracy. Ce se întâmplă acolo? 

Aproape fără să vrea, Phillip privi în jos. 

Tracy, cu o curiozitate răutăcioasă se uită la el. 

— A omorât pe cineva, nu? o auzi spunând pe fiica lui. 


Dar în vocea lui Tracy, nu era frică sau măcar o urmă de 
compasiune ori milă. 

Numai îndârjire și o urmă de satisfacție. 

Prinzând-o de mână, Phillip o trase de la ușă. 

— Lasă-mă! ţipă Tracy, în timp ce Phillip o ducea pe scări. Mă 
doare! 

Phillip o împinse pe Tracy pe bancheta din spate, apoi îi vorbi 
prin fereastra deschisă. 

— Nu vorbești nimic, Tracy! îi ordonă el. Dacă scoţi un cuvânt, 
când mă întorc îţi dau o bătaie pe care n-o s-o uiţi niciodată! 

Apoi, văzând îngrijorarea din ochii lui Carolyn, clătină din cap. 

— Urâtă treabă, spuse el încet. Du-le acasă. Mă întorc cât pot 
de repede. 

Apoi, în timp ce Carolyn puse mașina în mișcare și plecă, 
dădu colțul clădirii și porni spre ușa laterală. 

e 

Phillip recunoscu mașina lui Alan parcată lângă clădire și avu 
un sentiment de ușurare. Orice se întâmplase, Alan deja 
avusese grijă. 

Apoi ajunse la ușă și chiar înainte să-și dea seama de ce se 
întâmpla, recunoscu trupul care zăcea pe podea. 

Fugi spre cupolă și se lăsă în genunchi, luând-o în braţe pe 
Beth din reflex, încercând s-o îndepărteze. 

Ea se luptă cu el o clipă, agățându-se de corpul tatălui ei, apoi 
îl lăsă, îngropându-și fața la pieptul lui Phillip, cu mâinile în jurul 
gâtului lui, ţipetele ei isterice transformându-se într-un hohot de 
plâns care-i zguduia tot corpul. 

Phillip întinse mâna și atinse gâtul lui Alan, căutându-i pulsul. 

Așa cum se așteptase, nu avea puls. 

Cu respiraţia tăiată, se ridică în picioare, făcând un pas înapoi. 
Beth se ţinea de el și nu făcu nicio încercare de a o pune jos să 
stea singură în picioare. Din contră, o ridică, braţul lui drept 
ţinând-o în timp ce cu stânga o mângâia încet. 

— Gata, gata, șopti el, în timp ce se întoarse spre ușă. Sunt 
aici și totul va fi în regulă. 

La intrare, ridică receptorul și formă repede numărul poliţiei. 

— A avut loc un accident, spuse el imediat ce i se răspunse de 
la celălalt capăt al firului. Sunt Phillip Sturgess. Sunt la fabrică și 
am avut aici un accident groaznic. Trimiteţi câţiva oameni și o 
ambulanţă, imediat. 


223 


Fără să aștepte vreun răspuns, închise telefonul și ieși, 
așezându-se pe trepte. 

In braţele lui, Beth continua să plângă și pentru o vreme ăsta 
era singurul zgomot pe care îl putu auzi în liniștea după-amiezei. 

Apoi, în depărtare, auzi o sirenă, apoi încă două. 

In mai puţin de un minut sirenele se auziră din ce în ce mai 
tare, apoi se opriră brusc în zgomotul frânelor și praful se ridică 
în jurul lui. 

Ca din pământ apărură două mașini de poliţie, o ambulanţă și 
oameni de jur împrejur. 

Doi bărbaţi în uniformă, urmaţi de doi infirmieri ai urgenţei, 
trecură pe lângă el și dispărură în interiorul întunecat al fabricii. 

Pe urmă cineva veni lângă el și când își ridică privirea văzu 
fața colţuroasă a lui Norm Adcock fixându-l cu privirea. 

— Este Alan, spuse el încet. Nu știu ce a păţit. Eu... 

Tăcu, nemaiștiind ce să zică. 

In braţele sale, Beth se agită, încetând să plângă. Apoi simţi 
că îl strângea în braţe din nou și o auzi vorbind cu un glas 
răgușit, slab, ca un mormăit, în comparaţie cu strigătele de 
dinainte. Totuși, cuvintele i se auziră clar. 

— Eu l-am omorât, șopti ea. N-am vrut, zău că n-am vrut. 

Apoi, în timp ce Phillip Sturgess și Norm Adcock schimbară o 
privire lungă, ea reîncepu să plângă în hohote. 


224 


e Capitolul 21 


— Ei bine, ce crezi? întrebă Phillip Sturgess. 

Era trecut de zece, dar privind în mica circă de poliţie din 
Westover ai fi crezut că era miezul zilei. Majoritatea forțelor de 
poliție erau acolo și oamenii umpleau micul hol, întrebând pe 
cine se nimerea ce se întâmplase. Însă tuturor polițiștilor li se 
spusese ce să răspundă: „Nu știm exact ce s-a întâmplat. 
Imediat ce vom avea informații, vom da o declaraţie.” 

Zvonurile se răspândiră imediat, bineînţeles din gură în gură, 
de la om la om. 

Toate în mod firesc privind-o pe Beth Rogers și toate, 
variaţiuni pe aceeași temă. 

„Domnul Sturgess a găsit-o chiar deasupra cadavrului, încă nu 
era rece și ea era plină de sânge.” Apoi urmă o figură de falsă 
simpatie, însoţită de o privire grea. „Intotdeauna a fost un copil 
ciudat; totuși, aceste ultime săptămâni; - ei bine, nu-mi place să 
repet poveștile pe care le-am auzit.” 

Însă, bineînțeles, poveștile erau repetate, deformate și 
exagerate, încât, până la căderea nopţii mai erau puţini în 
Westover care să nu fi auzit deja că Beth îl omorâse pe Jeff 
Bailey, însă fusese protejată de puterea familiei Sturgess, care 
nu dorise un scandal. 

Și, bineînţeles, mai era calul - iapa campioană a lui Phillip 
Sturgess - pe care Beth o otrăvise în grajd. Ar fi putut o 
persoană sănătoasă la cap să omoare un animal nevinovat? 
Bineînţeles că nu. 

Și toţi o văzuseră pe Beth, nu? Nu o văzuseră plimbându-se 
singură în jurul orașului? Vorbind singură? Bineînţeles că da. 

Copiii știuseră, bineînţeles, și părinţii ar fi fost proști dacă nu i- 
ar fi crezut. Copiii știau întotdeauna când nu era ceva în regulă 
cu cineva - aveau un al șaselea simţ în asemenea situații. Pe de 
altă parte, cei mai împăciuitori cetățeni spuneau că moartea lui 
Alan era responsabilitatea lor, a tuturor, pentru că toţi văzuseră 
semnele bolii lui Beth, însă nimeni nu făcuse nimic. 

Veneau și plecau din secţia de poliție, adunându-se în parc 
pentru a se bucura de căldura serii de vară și pentru a face 
speculaţii despre ce se va întâmpla. Unii dintre ei se duseră la 


225 


Red Hen să bea ceva și să asculte cu feţe serioase povestea 
repetată la nesfârșit de Eileen Russell despre ce i se întâmplase 
lui Peggy ultima dată când o vizitase pe Beth. Toţi erau de acord 
că Peggy Russell fusese norocoasă că scăpase cu viaţă. 

Bobby Goldring, care era de gardă la clinică, plecă pe la opt și 
se duse direct la Red Hen unde aduse vestea că Beth era ţinută 
permanent într-o cameră încuiată, într-un pat de care era legată 
și urma să fie transferată în sanatoriul statal de boli mintale în 
dimineața următoare. Și, adăugă el, niciodată nu va fi citată 
într-un proces pentru ceea ce făcuse, pentru că schizofrenicii nu 
erau niciodată acuzați. 

lar acest lucru, bineînţeles, nu era cinstit, spuse cineva. Beth 
nu era deloc nebună. Era, de fapt, al naibii de deșteaptă. Tot 
ceea ce dorea era să se întoarcă la Hilltop și asta nu era posibil 
cât timp tatăl ei era în viață. Așa că se prefăcuse nebună, îl 
omorâse, știind perfect că o vor interna într-un ospiciu câteva 
luni și că apoi va ieși. lar când se va întoarce la Westover, 
nimeni nu va mai fi în siguranţă. 

Și așa o ţinură până la ora zece, Beth fiind acuzată, judecată 
și condamnată. 

Toţi, în afară de Norm Adcock, care se lăsă pe spate în scaun, 
își frecă ochii obosiţi și încercă să-și destindă mușchii umerilor, 
care îl dureau. 

— Singurul lucru pe care mi-l pot imagina este că a fost un 
accident, răspunse el întrebării lui Phillip. 

Arăta către vraful de rapoarte de pe biroul său. 

— Am găsit piesa ruptă la un metru de el și erau urme de 
rugină și vopsea pe mâinile lui Alan, ceea ce demonstrează că le 
avea de pe grinzi. Rugina putea proveni de oriunde, însă 
vopseaua era folosită doar la grinzile care susţin acoperișul. Nu 
puteau să apară din altă parte. În plus, am găsit amprentele lui 
pe sticla de deasupra locului în care s-a rupt braţul. Trebuie să 
se fi urcat acolo să verifice ceva, în momentul în care brațul s-a 
rupt din cauza propriei sale greutăți. 

Phillip dădu din cap. 

— Și Beth? Există posibilitatea să se fi urcat și ea acolo? 

— Nu văd cum ar fi putut. Știi la fel de bine ca și mine că Alan 
n-ar fi lăsat-o să încerce să se urce. N-ar fi lăsat pe nimeni să o 
facă, și cu atât mai puţin pe propria lui fiică. 


226 


— Însă a făcut-o singur, răspunse Phillip, fără să aștepte o 
replică. 

— Ăsta era Alan. N-ar fi lăsat pe nimeni să-și asume un 
asemenea risc, însă el nu s-ar fi gândit niciodată la propriul risc. 

Urmă o perioadă de liniște, timp în care Phillip privi problema 
din alt unghi. 

— Dar dacă el era deja acolo sus și ea se urcase fără 
permisiunea lui? 

— M-am gândit deja la asta, răspunse Adcock. Dacă urmele 
de pantofi ale lui Alan au apărut pe vopsea, trebuia să apară și 
ale ei. Și nu erau. Nu există posibilitatea ca ea să fi fost acolo 
sus, și nici posibilitatea să fi avut ceva de-a face cu ceea ce i s-a 
întâmplat lui Alan. 

Phillip simţi că tensiunea care crescuse fără să-și dea seama 
scăzu la loc. Încă nu-i spusese lui Carolyn despre cuvintele 
ciudate pe care le spusese Beth în clipa în care putuse să 
vorbească în după-amiaza aceea, iar acum nu mai era nevoit s-o 
facă. Dar tot nu putea să le înțeleagă sensul. 

— Ce crezi despre ce a spus? întrebă el. 

— Nu este răspunderea mea, îi răspunse Adcock, ridicând din 
umeri. Va trebui să-i întrebi pe doctori despre acest aspect. Dar, 
să-ți spun sincer, eu cred că n-a fost altceva decât un șoc. Era 
singură acolo, domnule Sturgess, și nu este decât o fetiță. 

Se ridică, se întinse și încă o dată își masă umerii. 

— Mai bine ies și le vorbesc oamenilor. Sper să-i conving că le 
spun adevărul. lar în ceea ce vă privește, continuă, m-aș gândi 
să ies prin spate. 

Phillip se încruntă, întrebându-se de ce spusese așa ceva șeful 
poliţiei. 

— De ce? 

— Pentru că dacă sunteţi cu mine s-ar putea să insinueze că 
m-ati forţat să acopăr ce s-a întâmplat. 

Zâmbi amar. 

— Așa sunt oamenii. Nu vor un răspuns simplu. Mai degrabă 
ar dori un scandal și sunt pe punctul de a fi dezamăgiţi. 

Ezită o clipă, apoi vorbi pe un ton puţin oficial: 

— Alan vă era prieten, nu? 

— Îmi era, răspunse Phillip. În alte împrejurări, cred că putea 
fi cel mai bun prieten al meu. Ne înțelegeam de minune, Alan și 
cu mine. 


227 


Adcock strânse din buze gânditor. 

— Și mie îmi era prieten. Deci, cred că într-un fel ciudat, noi 
doi ar trebui să fim prieteni, domnule Sturgess. 

Phillip ezită, nesigur de faptul că șeful poliţiei dorea într- 
adevăr așa ceva. 

— Prietenii își spun pe numele mic, de obicei, zise repede. Al 
meu este Phillip. 

Șeful poliţiei dădu din cap. 

— Și al meu este Norm. lar dacă vrei să afli părerea mea, aș 
spune că vei avea probleme. 

— Nu cred că te înțeleg. 

— Beth. Ce-ai de gând să faci cu ea? 

— Ce să fac? răspunse Phillip. O voi duce acasă și voi face tot 
posibilul să o ajut să treacă peste toate problemele astea. 

— Acum șase săptămâni ai dat-o afară din casă. 

Ochii lui Phillip se îngustară și simţi deodată că furia făcu să-i 
pulseze o venă de la tâmplă. Insă înainte să poată răspunde își 
dădu seama că nu era nimic acuzator în tonul șefului poliţiei. 
Adcock vorbise pe tonul pe care aducea doar o informaţie. 

— Asta a înțeles lumea? întrebă el. 

— Asta spune. Și toată seara am primit rapoarte de la băieții 
mei. 

Pe scurt, îi spuse lui Phillip despre bârfele care circulau prin 
oraș. 

— Nu pot să-ţi spun ce să faci, însă dacă Beth ar fi fost fiica 
mea, nu știu dacă aș fi vrut să rămână aici. Nu contează ce 
spun, domnule Phillip. Lumea vorbește și zvonurile devin din ce 
în ce mai proaste. 

— Dar Beth n-a făcut nimic. 

— Dar în ceea ce privește calul? întrebă Adcock pe un ton 
impersonal. Vrei să-mi spui că otrava a ajuns singură în găleţile 
alea? 

Deodată, din senin, în mintea lui Phillip apăru o amintire. 
Amintirea fetei lui, privindu-l mai devreme, întrebându-l dacă 
Beth omorâse pe cineva. 

Ei nu-i păsase. 

O văzuse în ochii ei. 

Nu-i păsase că cineva murise. O interesase numai dacă Beth 
Rogers ar fi putut avea probleme. 


228 


— Nu Beth a otrăvit grăunțele, spuse el, copleșindu-l adevărul 
dureros. Însă știu cine a făcut-o. 

Se întoarse să iasă din birou, însă vocea lui Adcock îl opri. 

— Te deranjează dacă-mi spui și mie? întrebă șeful poliţiei. 

Phillip se întoarse. 

— Da, spuse încet. Mă deranjează foarte tare. 

Deschise ușa și ieși în hol. Privind împrejur, văzu ușa care 
ducea la aleea din spatele clădirii și porni spre ea. 

Simţi privirile tuturor celor din cameră urmărindu-l, însă 
nimeni nu vorbi. 

e 

Phillip intră încet în camera de la clinică. Carolyn, cu o faţă 
palidă, se uită la el din scaunul aşezat lângă patul în care 
dormea Beth, însă nu încercă să se ridice. După ochii ei roșii își 
dădu seama că plânsese. În mâna stângă avea o batistă udă. Cu 
dreapta o ţinea pe fata ei. Înconjură patul pentru a-și săruta 
soția pe frunte. 

— Cum se simte? întrebă el. 

— Doarme, suspină Carolyn. Într-un târziu au trebuit să-i facă 
o injecție. Inițial n-a vrut, dar până la urmă a cedat. 

Zâmbetul încurajator al lui Phillip păli, transformându-se într-o 
încruntătură. 

— Poate că asta e problema, mormăi el. Poate că întotdeauna 
cedează prea ușor. 

Carolyn îl privi nedumerită. 

— Cedează? Despre ce vorbești, Phillip? 

Phillip clătină din cap, ca pentru a-și alunga niște gânduri 
negre. 

— Nu sunt sigur, spuse el. Mă gândeam și eu, asta-i tot Și nu- 
mi place la ce mă gândeam. 

Ezită, apoi decise că nu trebuia să evite. 

— Am greșit trimițând-o la Alan. 

Carolyn înghiţi în sec și pentru o clipă, lui Phillip îi fu frică să 
nu înceapă să plângă iar, însă ea se abţinu. 

— Phillip, vrei să-mi explici despre ce vorbeşti? Nu înţeleg. 
Alan este mort și Beth continuă să spună că ea l-a omorât. lar 
acum tu spui că... 

Deodată îi veni un gând. 

— Phillip, șopti ea, doar nu crezi că ea ar avea de-a face cu... 


229 


— Bineînţeles că nu, o asigură Phillip imediat. N-am crezut din 
prima clipă și credeam că tu nici n-ai aflat. Norm Adcock este 
sigur că a fost un accident. Spune că în niciun fel Beth nu putea 
să provoace căderea lui Alan. Insă nu la asta mă refer. 

Carolyn se relaxă puţin. 

— Atunci la ce anume te referi? 

— Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mă conving că toată 
încurcătura asta ar fi putut să nu fi avut loc dacă Beth nu ar fi 
atât de hotărâtă să-i mulțumească pe toţi. Ceea ce este o 
trăsătură moștenită de la tatăl ei. Dumnezeu să-l aibă în grijă, 
adăugă el pe un ton amar. 

Carolyn izbucni în plâns. 

— Vrei, te rog, să-mi spui la ce te referi? imploră ea. 

Deodată, Beth se zvârcoli și Phillip îi puse mâna pe frunte. 

Încă adormită, îl strânse de mână pentru o clipă, apoi îi dădu 
drumul și se răsuci. 

După câteva secunde, dormea din nou liniștită. 


— Hai, spuse Phillip încet, ridicând-o pe Carolyn. Hai să găsim 
un loc unde putem discuta. 

O conduse afară și vorbi cu sora de gardă, care îi lăsă într-un 
birou liber. Phillip o așeză într-un scaun, apoi se plimbă prin 
cameră, întrebându-se de unde să înceapă. 

— Mă tot întreb de ce erau acolo în după-amiaza aceea, spuse 
Phillip într-un târziu. Muncitorii plecaseră de o oră, însă Alan nu. 
l-am cerut să scurteze timpul lucrătorilor și, în loc să-mi spună 
că nu se poate, a făcut-o. Lucra peste program tot timpul, chiar 
și la sfârșitul săptămânii. Și peste toate acestea i-am trimis-o pe 
cap și pe Beth. 

Carolyn se încruntă. 

— Nu i-am trimis-o pe cap, protestă ea. Doar știi care era 
atmosfera acasă. Și se înrăutățea de la o zi la alta. 

— Știu, fu Phillip de acord. Însă a încercat vreunul dintre noi 
să se gândească la situaţia lui Alan? Carolyn, știm ce s-a 
întâmplat și tot ce am făcut a fost să ne spunem că se va 
termina. Dar cum au fost aceste șase săptămâni pentru Beth? 
Fără prieteni - atacată de toţii copiii - petrecându-și tot timpul în 
fabrică pentru că nu avea unde să se ducă! Doamne, cred că a 
înnebunit de singurătate. Și totuși, nu s-a plâns. Tot ce și-a dorit 


230 


a fost ca lumea s-o iubească, însă niciunul dintre noi n-am avut 
timp pentru ea. 

— Nu-i adevărat, obiectă Carolyn. Întotdeauna mi-am făcut 
timp pentru ea, iar tu te duceai cu ea să călărească. 

— Poate de trei ori, răspunse Phillip. Însă știi la fel de bine ca 
și mine că facem totul ca să fie bine pentru toată lumea. Tu ai 
încercat la fel de mult ca și Beth. Atunci când a murit Patches, 
amândoi am vrut să credem că ea a otrăvit grăunțele. 

— N-am vrut, răspunse Carolyn, însă Phillip ridică mâna 
pentru a o opri să mai spună ceva. 

— Poate că n-am vrut. Dar am lăsat să se întâmple și n-am 
încercat prea tare să aflăm cu adevărat ce s-a întâmplat. A fost 
mai ușor să evităm situaţia, lăsând-o pe Beth să se mute la 
Alan. 

— Am crezut că așa e cel mai bine, insistă Carolyn. Am 
discutat și am fost de acord că așa e mai bine pentru toți. Nu 
numai noi am gândit așa! Beth și Tracy au gândit la fel! 

— Tracy! pufni Phillip. 

Stătea la fereastră și se uita în întuneric, apoi se întoarse spre 
Carolyn. 

— Tracy a otrăvit ovăzul, spuse el. 

Carolyn se uita fix la el 

— Nu... nici chiar Tracy... 

— N-ar fi făcut-o? Ce zici de asta? Dacă Tracy ne-a auzit 
vorbind cu o seară înainte? 

Ştia că nu era decât o presupunere, însă în clipa în care vorbi, 
înțelese că era adevărat. 

— Ştia că, dacă se mai întâmpla ceva, absolut orice, noi vom 
hotărî s-o trimitem pe Beth la Alan. Ştii la fel de bine ca și mine 
că întotdeauna a urât-o pe Beth. 

— Dar iubea calul ăla... 

Phillip clătină din cap, resimţind emoţiile care îl chinuiau de o 
oră. 

— Nu calul era cel pe care îl iubea, ci faptul că îl avea. Și nu 
sunt sigur că Tracy este în stare să iubească ceva sau pe cineva. 
In după-amiaza asta... 

Rămase tăcut o clipă, apoi se forţă să-i spună lui Carolyn ce 
se întâmplase în faţa fabricii. 


— Nu i-a păsat că Alan era mort, spuse el, cu ochii înlăcrimați. 
Nu i-a păsat decât că Beth putea fi acuzată. Și spera că va fi. 
Am văzut-o în ochii ei. 

Carolyn gemu încet, cu ochii în podea, mototolind 
inconștientă batista udă. Apoi își ridică privirea. 

— Şi ce vei face? Ce putem face? 

— Nu știu, recunoscu Phillip. insă putem s-o luăm pe Beth 
acasă și să încercăm să o lămurim. Oricum, trebuie să o facem 
să înţeleagă că nu este singură. Trebuie să-i arătăm că o iubim 
foarte mult. 

Carolyn aprobă din cap fără un cuvânt. Apoi, după un lung 
moment de tăcere, răspunse celeilalte întrebări, care îi 
preocupa pe amândoi. 

— Și Tracy? Cu ea ce facem? 

Phillip nu-i răspunse. 


e Capitolul 22 


Phillip părăsi spitalul după câteva minute. Carolyn, nevoind 
să-și lase fiica singură în noaptea aceea, ceru să i se aducă un 
pat pliant în camera lui Beth, și o sună pe Hannah să-i aducă 
cele necesare pentru a petrece noaptea acolo. 

Phillip mergea încet pe Prospect Street simțind în jurul lui 
tensiunea din sat. Încă mai era o mulţime adunată în faţa fabricii 
care amuţi când el se apropie. Se părea că îl condamna din 
priviri, deși nimeni nu voia să-l privească în ochi. Insă era foarte 
conștient că este urmărit și privi repede într-o parte. Se întrebă 
dacă ar trebui să se oprească și să discute cu ei, însă își dădu 
seama că nu avea ce să le spună. 

În timp ce trecu printre cei adunaţi acolo, și ajunse pe partea 
nordică a clădirii din cărămidă, instinctele îi spuneau să plece de 
la fabrică și să nu se mai gândească la ea până a doua zi. Insă 
nu putea s-o facă. Trebuiau luate niște decizii și nu-și putea 
permite să le ignore. La colţul clădirii se întoarse spre stânga, 
îndreptându-se încă o dată spre intrarea laterală. 

Își folosi propria cheie pentru a deschide camera 
constructorului, apoi scotoci prin biroul dezordonat al lui Alan, 
până când găsi un set incomplet de chei ale clădirii. In 
întunericul serii, deschise ușa și intră în fabrică. Rămase pe loc 
câteva secunde, refuzând încă o dată tentaţia de a se întoarce și 
de a părăsi clădirea. 

Își spuse încă o dată că neliniştea pe care o simţea nu 
însemna nimic. Nu se referea la clădirea în sine, ci mai degrabă 
la tragedia care se întâmplase doar cu câteva ore înainte. 
Fabrica era doar o clădire și trebuia să ia niște decizii pe loc. 

Totuși, neliniștea i se transformase în frică, înlănțuindu-l, 
provocându-l. Răspunse  provocării, întinzând mâna către 
întrerupătorul care  aprindea becurile, sigur că risipind 
întunericul va domina panica iraţională care amenința să-l 
cuprindă. Avu efect. Lumina strălucitoare inundă spaţiul și 
formele cunoscute ale noii clădiri îl liniștiră. În fond, nu era nimic 
de care să se teamă. 


233 


În timp ce vedea progresele pe care le făcuse Alan, realiză că 
nu exista niciun motiv pentru a renunța la proiect acum. Era 
aproape gata, necesitând doar câteva zile de lucru la mezanin. 

Totuși avea un sentiment neplăcut, că exista ceva aici, ce nu 
înţelegea pe deplin. Chiar și cu reflectoarele aprinse, exista ceva 
ca o umbră care se întindea în spaţiul larg de sub acoperiș. 

Se duse spre locul în care murise Alan Rogers cu câteva ore 
înainte. Deși podeaua fusese curățată și nu mai era nicio urmă a 
tragediei care se întâmplase acolo, putea vedea foarte clar cu 
ochii minţii corpul fracturat al lui Alan și pe Beth, cu faţa 
întunecată, agăţându-se de cadavru și urlându-și disperarea sub 
marea cupolă. 

Se opri o clipă, apoi, aproape împotriva voinţei sale, se 
întoarse spre intrare. Pe trepte, despărțiți de geamul ușilor de la 
intrare, erau curioșii din Westover, care îl priveau cu ceea ce lui 
i se părea a fi suspiciune. Deodată, se simţi ca un actor pe 
scenă, prins în lumina reflectoarelor fără să-și fi repetat rolul. 

Apoi, stând singur în fabrică, își dădu seama că nu venise aici 
în seara aceasta doar pentru a lua o decizie asupra viitorului 
fabricii. 

Era și altceva. 

Căuta ceva. 

Se întoarse și porni spre spatele fabricii, oprindu-se la 
enormul panou luminator, montat doar de o săptămână. Într-o 
clipă, toate luminile se aprinseră și șterseră umbrele, inundând 
clădirea cu lumina a sute de tuburi fluorescente. 

Când se uită în jos pe scară spre subsol, văzu că și acolo era 
tot lumină electrică. 

Porni încet pe scări în jos, pentru că lumina încă nu-l eliberase 
total de senzaţia de panică ce îl cuprinsese când intrase în 
fabrică. 

La capătul scărilor se uită până în colţurile îndepărtate ale 
subsolului, însă nu i se păru nimic neobișnuit. Era ca 
întotdeauna, un mare spaţiu gol întrerupt în mod regulat de 
stâlpi enormi de lemn care susțineau podeaua de deasupra. Nu 
era nimic care să poată explica neliniștea care începea din nou 
să crească. 

Se uită în jos în locul în care murise fratele său și Jeff Bailey, 
iar mama sa aproape își pierduse viaţa. 


234 


Își dădu seama că ăsta era motivul real pentru care venise în 
seara aceasta. Ca să stea singur în acest loc, așteptând să vadă 
dacă frica pe care i-o descrisese mama sa cu șase săptămâni în 
urmă apărea și îl înspăimânta și pe el. 

Era oare aceeași frică care îi omorâse fratele? 

Trebuia să afle. 

Totuși, în secundele devenite minute, nu se întâmplă nimic. 

Se întoarse și pentru prima dată văzu cămăruţa ascunsă sub 
scări. Ușa era puţin deschisă și în spatele ei era întuneric. 

Acel întuneric care îi producea adevărata frică. 

Își spuse că ceea ce simţea era irațional, că după ușa aceea 
era doar o cameră goală. Și totuși, în timp ce se apropia de ușă, 
păși într-o parte pentru ca ușa să se interpună între el și orice 
putea fi înăuntru. 

Cu pulsul crescându-i brusc, începu să o împingă spre stânga 
până când o deschise de tot. Spaţiul era cam de cinci metri 
lățime și lumina din subsol era absorbită de pereţii negri 
dinăuntru. 

Lui Phillip nu i se păru nimic neobișnuit la cameră. O cameră 
dreptunghiulară cu o ferestruică sus, pe peretele îndepărtat, 
acoperită cu lemn. Singurul semn că cineva fusese acolo în 
ultima vreme, era praful de o sută de ani care era îndepărtat de 
curând pe o porțiune de pe podea. 

Singurul lucru care o făcea să difere de restul subsolului era 
mirosul. 

Din cameră ieșea un puternic miros de fum, ca și cum de 
curând acolo fusese un incendiu. 

În timp ce mirosul de fum îi umplea plămânii, Phillip începu să 
aibă senzaţii care parcă nu erau ale lui, ci venite din cameră. 

Frica îi creștea acum, dar parcă era amestecată cu ură. Era ca 
și cum camera s-ar fi încolăcit în jurul lui, pregătindu-se să-l 
lovească. 

Și totuși exista și o senzaţie ciudată de așteptare. O 
melancolie profundă, marcată puternic de tristeţe. In timp ce 
stătea și se uita prin cameră, opunându-se nevoii de a intra și a 
vedea cu adevărat ce era acolo, Phillip simţea că lăcrimează. O 
clipă mai târziu lacrimile îi șiroiau pe obraji. 

Încercă să facă un pas, întinzând mâinile, încercând să atingă 
orice ar fi fost în cameră, însă apoi se întoarse brusc și în loc să 
intre în cameră apucă marginea ușii și o închise repede. 


235 


În timp ce o închise i se păru că aude un strigăt scurt 
dinăuntru, o voce de copil care îl striga. 

— Tati. 

Se grăbi pe scări, stinse luminile și porni spre ieșirea laterală. 

Apoi, la capătul îndepărtat al fabricii, văzu feţele. 

Oamenii din Westover încă erau acolo, cu feţele lipite de 
sticlă, cu trăsăturile stâlcite în grimase ciudate. Păreau că întind 
mâinile spre el, cerându-i ceva. Apoi în timp ce se deplasa pe 
sub cupola de sticlă a domului, își dădu seama de altceva. 

Fetele, deși vag familiare, erau de nerecunoscut. Bărbaţii 
îmbrăcaţi în haine jerpelite aveau șepci înfundate adânc pe 
frunte și erau nebărbieriţi. 

Femeile, care păreau flămânde, erau de asemenea îmbrăcate 
în haine ponosite, cu rochii lungi până la glezne și închise în 
nasturi până la gât. Toate aveau aceeași coafură, cu părul 
strâns în coc. 

Dar nu-i cereau nimic. 

Țineau mâinile întinse spre el, nu pentru că ar fi vrut ceva de 
la el. 

Îl voiau pe el. 

Privirile i-o arătau clar. Ochii, fixaţi asupra lui, străluceau de 
ură. O simţea radiind prin sticla ușilor, înconjurându-l pe 
coridorul strâmt. 

Îngheță pentru o clipă, cuprinzându-l panica, apoi se întoarse 
și fugi spre ușa laterală, întinse mâna spre întrerupător și 
scufundă fabrica în întunericul în care era cu câteva clipe mai 
înainte. leși pe ușă, o închise și apoi o încuie. 

Aruncă o privire în faţa fabricii, așteptându-se să vadă o 
adunătură nervoasă îndreptându-se spre el. In loc de asta, nu 
era nimeni. Doar un singur bărbat, luminat de stâlpul de pe 
stradă, făcându-i semne. 

— Domnul Sturgess? auzi o voce strigându-l. Vă simţiţi bine? 

Phillip ezită. 

— Da, răspunse el încet. Voiam doar să arunc o privire pe aici. 

Apoi ridică mâna și îi răspunse semnului lui. Insă în loc să 
plece pe Prospect Street, se întoarse și merse pe cărare până la 
calea ferată. 

În timp ce mergea grăbit în noapte, încercă să se 
autoconvingă că ceea ce văzuse fusese numai în imaginaţia sa. 


236 


Când ajunse acasă, douăzeci de minute mai târziu, o găsi pe 
Tracy așteptându-l. Stătea la jumătatea scărilor și când se 
deschise ușa se ridică în picioare și îl privi cu ură. El îi aruncă o 
privire și apoi își azvârli cheile în sertarul comodei de lângă 
intrare. Niciunul dintre ei nu spuse nimic până când el porni spre 
bibliotecă, intenţionând să-și toarne ceva de băut. Fata lui îl 
urmă în marea încăpere lambrisată, așa cum era sigur că o va 
face. 

— Ei bine? îl întrebă ea, în timp ce Phillip își turna o doză 
generoasă de scotch într-o sondă Waterford și adăugă două 
cuburi de gheaţă și niște apă. 

Se întoarse spre ea doar când termină să-și prepare băutura. 

— Ei bine, ce? întrebă el pe un ton plat. 

Tracy ezită. În ochii tatălui ei era ceva ce nu mai văzuse. Deși 
se uita la ea, avea senzaţia ciudată că n-o vedea. 

— Deci, ea l-a omorât? întrebă ea într-un târziu. 

Phillip se încruntă, agitând băutura în pahar și ducându-se 
spre ușile duble pentru a privi afară, în noapte. 

— De ce ar fi făcut-o? răspunse, stând cu spatele la Tracy. 

— Păi nu este evident? o auzi spunând pe fiica lui. Vrea să se 
întoarcă aici. Așa că și-a omorât tatăl, pentru că, dacă el moare, 
ea nu are unde să mai stea. 

Phillip își simţi ochii umezindu-se încă o dată și își stăpâni un 
geamăt. 

— Este locul ăsta chiar atât de minunat? spuse el atât de 
încet încât Tracy trebui să-și ciulească urechile ca să-l audă. 
Chiar merită să omori pe cineva, pe propriul tău tată, doar ca să 
trăieşti aici? 

Apoi după ce îi lăsă un timp de gândire, se întoarse cu fața 
spre Tracy care stătea în mijlocul camerei și-l fixa cu ochii 
măriţi. 

— Ei, bine? întrebă el. Merită așa ceva? 

— Pentru ea merită... începu Tracy, însă Phillip n-o lăsă să 
termine. 

— Cum s-ar putea? întrebă el. Ce-ar putea fi așa minunat 
pentru ea? De când te-ai întors de la școală, ai făcut tot posibilul 
să se simtă groaznic. Nici măcar nu ai încercat să fii amabilă cu 
ea. Ai tratat-o ca pe o servitoare, ai ignorat-o, ai umilit-o... 

— Și ce dacă? întrebă Tracy. 


Se înroșise de furie și ochii ei albaștri străluceau în lumina 
candelabrului. 

— Nu este decât un gunoi, ca și mama ei. N-are ce căuta aici, 
nu se potrivește acestui loc, iar dacă se întoarce aici, eu voi 
pleca! 

— Înţeleg, spuse Phillip calm. Și unde îţi propui să locuiești? 

Tracy își mări ochii și se albi la faţă. Despre ce vorbea? Doar 
nu putea să creadă ceea ce spunea, nu? 

— Eu... mă duc să stau la Alison Babcock. 

Phillip aprobă din cap gânditor și mai sorbi o dată din pahar. 

— Tracy, spuse el încet, cred că ar fi cel mai bine să stai jos. 
Este un moment potrivit să discutăm, de vreme ce Carolyn nu 
vine acasă. 

— Sper să nu se mai întoarcă niciodată, spuse Tracy, 
aruncându-se într-unul dintre fotolii și ridicând neglijent piciorul 
stâng peste braţul lui. 

— Sunt sigur că asta speri, îi răspunse Phillip așezându-se în 
faţa ei. Însă îţi spun că este o speranţă pe care nu mai vreau s-o 
aud în această casă vreodată. Poţi să gândești cum vrei, însă îţi 
vei păstra gândurile pentru tine din acest moment. 

Cuvintele lui o loviră pe Tracy asemeni unei agresiuni fizice. 
Pentru o clipă fu prea înmărmurită pentru a spune ceva. Apoi 
înghiţi în sec și făcu ochii mari. 

— Tată... 

— Revino cu picioarele pe pământ la propriu și păstrează 
atitudinea unei domnișoare, ceea ce te și crezi, spuse Phillip. 

Tracy luă piciorul de pe brațul fotoliului și-l puse jos. Il fixă pe 
tatăl ei și încercă să înțeleagă ce se întâmplase. 

— O vei lăsa să se întoarcă aici, nu? întrebă într-un târziu, cu 
o voce acuzatoare. Chiar după ce i-a făcut calului meu? 

— Ah! spuse Phillip golindu-și paharul și se ridică pentru a și-l 
umple din nou. Calul! 

Trecând pe lângă ea își dădu seama după privire că 
suspiciunea lui era fondată. 

— Familia Babcock are cai buni în grajduri, spuse el. Apoi tăcu 
până se întoarse către ea. Mă întreb cât de în siguranţă s-ar 
simţi dacă ai locui tu acolo. 

Lui Tracy îi bătea puternic inima și trebui să se ţină de braţele 
fotoliului ca să nu-i tremure mâinile. 


238 


— N-am făcut-o eu... începu ea, însă atunci când tatăl ei 
clătină din cap, tăcu. 

— Nu te cred, Tracy, îl auzi ea spunând. Nu te cred și nu știu 
ce să fac. 

Ochii i se înlăcrimară din nou și de data asta nu făcu niciun 
efort să se ascundă. N 

— Cred că n-am fost un tată prea grozav, nu? Intotdeauna am 
încercat să-ți dau tot ce doreai și nu era de ajuns. 

— Dar eu te iubesc, tată, spuse Tracy. 

— Adevărat? întrebă Phillip. Poate că da, în felul tău, însă pe o 
cale greșită, Tracy. Nu pot să trăiesc viaţa după cum vrei tu. Nu 
pot să hotărăsc de cine să mă îndrăgostesc în funcţie de ce vrei 
tu. Și nu pot să te las să-mi dictezi cine va locui în casa mea și 
cine nu. 

În mintea ei, Tracy luă tristeţea din glasul tatălui ei drept 
slăbiciune. 

— Însă locul lor nu este aici, tată, protestă ea încă o dată. Nu 
înțeleg de ce nu vezi acest lucru. Lui Carolyn și lui Beth nici 
măcar nu le place aici. Nu vor decât banii tăi! 

Tracy înțelese că a făcut o greșeală când văzu încleștarea 
fălcilor tatălui ei și se trase în scaun, instinctiv. Se citea în 
privirea tatălui ei o furie rece. 

— Nu te voi lovi, îi spuse. Poate ar trebui, dar n-o s-o fac. Nu 
cred în astfel de lucruri. Însă ce-ţi spun acum ar fi bine să asculţi 
și să înţelegi, pentru că n-o să mai repet. Din clipa de față o vei 
trata pe Carolyn cu tot respectul pe care l-ai avea faţă de 
propria ta mamă, sau orice altă femeie adultă. Nu-mi pasă ce 
simţi față de ea. Singurul lucru de care îmi pasă este cum o 
tratezi. Din clipa de faţă vei fi prietenoasă, politicoasă și de 
ajutor, dacă sunt sau nu eu acasă. În ceea ce o privește pe Beth, 
da, va veni să locuiască aici. Și nu pentru că nu ar avea alt loc 
unde să locuiască. Pentru că și eu și mama ei o iubim foarte 
mult. Și te vei purta cu ea ca și cu Carolyn. Ba chiar mai mult. 
Te vei împrieteni cu ea, doar dacă pe ea o interesează prietenia 
ta. Dacă nu, vei fi politicoasă și nu o vei deranja. Când va veni 
acasă mâine, îi vei spune că-ţi pare rău de moartea tatălui ei și- 
ți vei cere scuze că i-ai otrăvit calul. 

— Era calul meu, explodă Tracy. Deodată se ridică în picioare, 
privindu-și tatăl cu o furie nedisimulată. Era calul meu și aveam 
dreptul să fac ce vreau cu el! Și este casa mea, iar eu am 


239 


dreptul să mă port cum vreau aici și tu nu mă poți împiedica. Te 
urăsc! 

Phillip se ridică în picioare. 

— Foarte bine, spuse el încet. Dacă asta simţi, nu pot să fac 
decât un singur lucru. Mâine dimineaţă voi da câteva telefoane 
și-ți voi găsi o școală. 

— Bine! îi răspunse Tracy, stând cu picioarele depărtate într-o 
atitudine belicoasă. Și sper să fie cea mai deșteaptă pe care o 
pot găsi. 

— O, va fi, îi răspunse Phillip. Numai că stând acolo tot anul 
începând de acum, va trebui să găsesc una unde nu există 
vacanțe. Și, bineînţeles, unde nu există cai. 

O privi pe fiica sa. 

— De fapt, una fără niciun fel de privilegii, spuse încet. Se 
pare că ai avut prea multe deja. 

Tracy cercetă expresia tatălui ei pentru a afla dacă vorbea 
serios. 

— Eu... o să fug! 

Phillip ridică din umeri. 

— Dacă vrei, fă-o. Însă dacă aș fi în locul tău m-aș gândi mai 
bine. Viaţa poate fi grea pentru o fată de vârsta ta. 

Apoi se întoarse și ieși din bibliotecă, închizând încet ușa în 
urma lui. Tracy, împietrită, nevenindu-i să creadă și plină de ură, 
rămase nemișcată o clipă, apoi se duse la bar și începu să 
arunce paharele spre ușă, unul câte unul 

Phillip și Hannah se întâlniră la baza scărilor în momentul în 
care se auzi primul zgomot de cristal spart dinspre bibliotecă. 
Bătrâna făcu ochii mari și aproape scăpă carafa pe care o ţinea 
în mâna dreaptă. Nu spuse nimic, însă îl întrebă pe Phillip din 
ochi ce se întâmplă. 

— E Tracy, spuse el pe un ton neutru. Acum este puţin 
supărată, dar cred că se va calma când va rămâne fără pahare. 
Dacă îţi va cere să cureţi mizeria în locul ei, fă-mi te rog 
favoarea să te faci că nu auzi. 

| se păru că aude un suspin în timp ce dădu din cap. 

— A, Hannah, adăugă el, în timp ce începu să urce scările. De 
acum începând, nu va mai fi nevoie să faci nimic în camera lui 
Tracy. Şi-o va curăța singură începând de mâine. 

Sprâncenele lui Hannah se arcuiră și-l privi pe Phillip mirată. 


240 


— Despre asta este vorba? întrebă întorcând capul spre 
bibliotecă. 

— Nu chiar, răspunse Phillip. Însă nici măcar nu știe să-și facă 
ordine în cameră. 

— În cazul ăsta, domnule, voi încuia restul cristalurilor și 
porțelanurilor imediat ce mă întorc de la spital. 

— Mulţumesc, îi spuse Phillip și se surprinse zâmbind în timp 
ce urca scările, îndreptându-se spre apartamentul mamei sale. 
O găsi pe Abigail stând pe scaunul ei favorit, cu o carte deschisă 
în poală. In clipa în care intră în cameră, ochii ei aspri și bătrâni 
îl fixară suspicioși. 

— Pentru Dumnezeu, ce este tărăboiul ăsta Phillip? îl întrebă. 

— Este Tracy, mamă, îi răspunse. În sfârșit am pus piciorul în 
prag în ceea ce o privește. Cât mai scurt posibil îi explică mamei 
sale ce îi spusese lui Tracy și de ce. Când termină, bătrâna îi 
aruncă o privire închisă. 

— Faci o greșeală groaznică, Phillip. 

Phillip ridică din umeri și se aruncă în scaunul de vizavi de ea. 

— Mie mi se pare că am făcut o serie de greșeli groaznice cu 
ea, toată viaţa ei. 

Păru că mama lui nici nu-l auzise. Acum îl privea cu atitudinea 
unei mame în fața unui copil încăpățânat. El se întrebă de ce era 
acum furioasă. Apoi își dădu seama că scaunul în care se 
așezase nu fusese niciodată folosit decât de tatăl lui. 

— Este mort, mamă, spuse încet. Nu este suficient scaunul 
din mausoleu? Trebuie să fie și ăsta un monument funerar? 

Regretă imediat cuvintele, însă nu le mai putea retrage. 

— Stai unde dorești, îi răspunse Abigail pe un ton rece. Atâta 
timp cât se pare că vrei să-i iei locul în această casă, poţi să-i iei 
și scaunul. Însă în ceea ce o privește pe Tracy, nu poţi să 
schimbi pur și simplu regulile pentru un copil ca ea. Este mult 
prea sensibilă. 

— Mi-e teamă că nu pot fi de acord cu tine în privinţa 
sensibilităţii lui Tracy, răspunse Phillip sec. lar regulile nu le-am 
schimbat ci doar am stabilit unele. 

— Și te aștepți ca eu să permit așa ceva? întrebă Abigail, 
înăsprindu-i-se expresia. 

— Nu se pune problema să permiţi ceva, răspunse Phillip. 
Doar stabilesc niște limite și niște reguli fiicei mele, asta-i tot. 

Buzele lui Abigail se arcuiră cu dispreţ. 


241 


— Fiica ta? Cred că ai dreptul biologic să spui așa, dar cu greu 
aș crede că ţi-ai îndeplinit datoria de tată față de ea. 

Phillip refuză provocarea. 

— Ai dreptul să spui asta. Dar nu asta e problema. Problema 
este că e timpul să înveţe că fiind din familia Sturgess, nu-i dă 
drepturi speciale, iar eu vreau s-o învăţ acest lucru. 

— Pedepsind-o pentru că are resentimente pentru genul de 
oameni nepotriviţi care îi intră în viață? 

— E de ajuns, mamă, spuse Phillip, ridicându-se în picioare. 
Am vrut să văd cum te simţi. N-am venit să dezbat problema cu 
tine. 

Vocea lui Abigail se răci, ceea ce Phillip învățase de mult că 
era ultimul semn al furiei. 

— Și ţi-ai închipuit că eu voi accepta, pur și simplu? 

— Nu-mi închipui nimic, mamă, răspunse, chinuindu-se să-și 
stăpânească furia proprie. Însă mi se pare că nu te interesează 
câtuși de puţin ce face Beth. Tatăl ei a murit în după-amiaza 
asta. Chiar este egoismul lui Tracy mai important decât 
sănătatea lui Beth? 

— Nu pot să fac nimic pentru Beth Rogers, veni răspunsul 
acerb al lui Abigail. Însă pot face mult pentru nepoata mea. Nu 
numai să preîntâmpin de a o aduce pe Beth în această casă. 

— Pentru că nu este omul potrivit, mamă? întrebă Phillip pe 
un ton obosit. 

— Deloc, îi răspunse Abigail. Nu o vreau aici pentru că o 
privesc ca pe un pericol pentru noi toți. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, mamă. Sună la fel de 
paranoic ca și cuvintele lui tata înainte să moară. 

— Nu sunt câtuși de puţin convinsă că nu era în toate 
facultățile mintale, răspunse Abigail aspru. 

Phillip oftă. 

— Bine, mamă. Este evident că n-are sens să mai discutăm. 
Dacă ai nevoie de ceva, sunt la mine în cameră. 

— Dacă am nevoie de ceva, o sun pe Hannah, așa cum am 
făcut în ultimii patruzeci de ani. 

— Hannah nu-i aici. Este plecată la spital să-i ducă niște 
lucruri lui Carolyn. 

e 

Tracy se uita furioasă la barul gol, căutând altceva cu care să 

arunce. Însă nu mai avea nimic. Ultimele trei duzini de cupe de 


242 


cristal care stătuseră pe raft de când își putea aduce aminte, 
zăceau sparte la baza ușii bibliotecii. Ușa avea și ea zgărieturi 
de la paharele care o loviseră și Tracy, cu toată ura faţă de tatăl 
ei, era sigură că semnele nu vor fi șterse niciodată. Tot restul 
vieții vor fi acolo, ca să îi aducă aminte de ziua în care tatăl ei i 
se întorsese împotrivă. 

Însă mai era și bunica ei. 

Bunica îi va lua apărarea și-l va convinge pe tatăl ei că greșea 
când voia s-o aducă înapoi pe Beth la Hilltop și spera s-o facă și 
pe Carolyn să plece. Ar putea să se întoarcă în căsuţa lor 
dărăpănată de pe Cherry Street. Tatăl ei ar putea s-o cumpere 
înapoi pentru ele. 

Trase ușa bibliotecii, ignorând sticla spartă de pe podeaua 
lustruită, lăsând urme adânci. Hannah putea să strângă resturile 
mâine și să cheme pe cineva să repare podeaua. 

Se grăbi pe scări și aruncă o privire prin ușa coridorului să 
vadă dacă ușa tatălui ei era închisă. Apoi se întoarse și porni 
spre apartamentul bunicii ei. 

Nu se mai deranjă să bată; deschise pur și simplu și intră 
înăuntru. Prima dată crezu că nu-i nimeni. Bunica nu mai stătea 
în scaunul ei și Tracy porni spre dormitor. 

Apoi, dinspre fereastră, auzi vocea lui Abigail. 

— Tracy? Ţi-e bine, copilă? 

Tracy se întoarse și o văzu pe bătrână sprijinindu-se greu în 
baston, cu o rochie strânsă pe ea. Arăta mult mai mică decât și- 
o adusese aminte vreodată și părea bolnavă. Pielea îi atârna pe 
față și mâinile îi tremurau. 

— Tata vrea să mă alunge, spuse ea. 

Abigail ezită, apoi dădu încet din cap. 

— Știu, oftă ea. Mi-a spus. 

— Trebuie să-l faci să se răzgândească. _ 

— Am încercat deja, răspunse bătrâna. Insă nu cred că pot. 
Este convins că te-am răsfățat. Dacă trăia mama ta... 

— Dar nu trăiește! zbieră Tracy. A murit! A plecat și m-a lăsat, 
la fel cum ai făcut și tu! 

Porni de-a lungul camerei cu faţa schimonosită de furia pe 
care cu greu și-o ascunsese, și care acum răbufnise. 

— Te-ai dus la spital și m-ai lăsat aici cu ei! Ei mă urăsc. Toată 
lumea mă urăște și nimănui nu-i pasă! 


243 


Abigail simţi că-i zvâcnește inima din cauza furiei fetei și 
instinctiv se întoarse. Încercă să nu o mai audă pe Tracy și să se 
concentreze asupra întunericului de după fereastră. 

Nici n-ar fi trebuit să stea acolo. Doctorul insistase să nu stea 
în picioare, însă după conversaţia ei cu Phillip, trebuise să se 
scoale din scaun și să se plimbe prin cameră, încercând să se 
hotărască în ce fel să stăpânească situaţia. Intr-un târziu se 
duse la fereastră, unde se uită la fabrică, cea care inevitabil 
fusese dintotdeauna sursa necazurilor familiei ei. 

Se concentră încă o dată asupra fabricii, încă încercând să se 
detașeze de ţipetele lui Tracy. 

Apoi, în timp ce privea în noaptea întunecată la silueta 
sumbră a fabricii, deodată i se păru atât de aproape, încât putea 
să o atingă. 

Putea vedea ușile din faţă și ferestrele acoperite de scânduri, 
la fel de clar ca și cum erau peste drum. 

Era imaginaţia ei; trebuia să fie. Era mult prea întunecat și 
fabrica mult prea departe pentru a vedea ceea ce vedea ea. 

Inima îi bătu mai tare și încă o dată simţi că pieptul îi era 
prins în chingi. 

Apoi, în timp ce fabrica părea că se apropie, văzu strălucirea 
ciudată a unui foc. La început fu numai asta, apoi văzu o 
strălucire venind dinspre scările de la subsol. 

Privind, simţi că inima ei bătrână începe s-o ardă, în timp ce 
strălucirea creștea. Flăcări ieșeau de pe scări și se prelingeau pe 
pereţi, apoi întinzându-se pe cărămizile înnegrite ca și cum ar fi 
căutat pe cineva. 

O căutau pe ea. 

— Nu! scânci ea. Cu un efort de voinţă, pentru că durerea din 
piept o sleia de puteri, se întoarse de la fereastră și se agăță de 
un scaun. 

— Tracy, spuse ea, auzind vaietul din glasul lui Tracy, ajută- 
mă! 

— De ce? răspunse Tracy pe o voce groasă, nepăsătoare la 
durerea bunicii ei. De ce să te ajut? Ce ai făcut tu pentru mine? 

— Inima, șopti Abigail. 

Întinse mâna, însă durerea cobori dinspre piept spre braţ, 
apoi spre degete, până când scăpă bastonul și căzu în genunchi, 
întinse brațul stâng și de-abia reuși să prindă piciorul lui Tracy. 


244 


Tracy, cu respiraţia tăiată, se îndepărtă de apariţia ciudată de 
pe podea. leşi în fugă din cameră, ţipând după tatăl ei. 

— Bunico! strigă ea. Tată, vino repede! Bunica moare! 

e 

Phillip o găsi pe mama sa pe podeaua holului. Stătea pe o 
parte, cu mâinile agățate de piept, ca și cum încerca să se 
elibereze de demonul care o poseda. Se lăsă în genunchi și 
încercă să-i prindă mâinile. 

Cu ochii pe care moartea punea stăpânire, fixaţi asupra lui, 
încercă să-i atingă faţa. 

— Foc, șopti ea. Arde iarăși. Trebuie s-o oprești, Phillip, 
trebuie. 

Pentru o clipă crezu că propria lui inimă se va opri. 

— Cine? Cine trebuie oprit, mamă? 

Bătrâna își trase sufletul, făcând un ultim efort. 

— Amy, gemu ea. Amy... 

Apoi muri. 


245 


e Capitolul 23 


Aproape toata lumea din Westover se duse ori la funeraliile lui 
Alan Rogers, ori la cele ale lui Abigail Sturgess. 

Doar câţiva merseră la ambele. 

Pentru scurt timp, Carolyn și Phillip se gândiră să facă ambele 
funeralii împreună, însă renunţară repede. Nu fusese nicio 
legătură între cele două persoane care muriseră și nici cercul lor 
de cunoscuți nu era același. Așa că, în final, hotărâră ca slujba 
pentru Alan s-o facă dimineaţa, la trei zile după ce murise, iar 
pentru Abigail în după-amiaza următoare. 

Ceea ce-i sări în ochi lui Carolyn de-a lungul celor două zile, fu 
diferenţa între cele două slujbe. 

La Alan, micuța biserică era plină de toţi cei care îl 
cunoscuseră de-a lungul copilăriei și al anilor cât fusese 
căsătorită cu Alan. Preotul, care crescuse cu Alan, vorbise 
patruzeci de minute despre prietenul pe care îl pierduseră, 
trezindu-le amintirile. Pentru Carolyn era momentul să-și 
amintească de oameni pe care acum abia îi mai cunoștea și-și 
dădu seama că-i lipseau vechii prieteni de care se despărțise 
fără voia ei de când se măritase cu Phillip. Alan, pentru 
patruzeci de minute reînvie pentru toţi cei din biserică. Carolyn 
aproape că de așteptase ca la sfârșitul slujbei să-l vadă pe Alan 
sprijinit de peretele din spate al bisericii, zâmbind ironic de 
toată încurcătura produsă de el. Insă atunci când slujba se 
termină și ieși cu fiica ei pe ușa bisericii, nostalgia de moment 
dispăru repede. 

Își dădu seama că nimeni nu știa ce să spună. Să-și prezinte 
condoleanţele femeii de care divorțase cel comemorat? 

Nici lui Beth nu știau ce să-i spună, din cauza zvonurilor care 
nu se stinseseră, în ciuda declaraţiei pe care o făcuse Norm 
Adcock la o zi după moartea lui Alan. Deci, în timp ce prietenii 
lui Alan ieșeau încet din biserică, se opriră doar pentru puţin să 
îi vorbească lui Carolyn și să se uite cu o curiozitate bolnavă la 
Beth. Apoi plecau repede. Pe cât de repede îi permitea decenta, 
Phillip o conduse pe Carolyn la mașina care îi aștepta. Carolyn, 
în timp ce se întorceau de la Hilltop, se simţi eliberată de faptul 
că Alan specificase în testament că dorea să fie incinerat. Era 


246 


sigură că o slujbă la cimitir ar fi fost stânjenitoare pentru toată 
lumea. 

Se întreba dacă Alan decisese să nu fie o slujbă la mormânt 
pentru acel motiv. Așa era, se hotări ea; semăna mult cu felul lui 
de a fi. 

După-amiaza următoare se întoarseră la biserică pentru 
funeraliile lui Abigail. Și acum biserica fu plină, însă cea mai 
mare parte dintre cei prezenţi era altfel. Pentru Abigail veniseră 
oameni chiar din Boston și străzile din jurul bisericii erau pline 
de Cadillac-uri și Lincoln-uri. Același preot conduse ceremonia și 
rosti elogiile, însă de data aceasta vorbea despre cineva pe care 
de-abia o cunoscuse. Elogiile, mai degrabă decât să evoce 
amintiri despre Abigail, erau un fel de însumare a realizărilor 
familiei Sturgess. În timp ce asculta, Carolyn își dădu seama cu 
ușurință că femeia pe care părintele o descria nu avea nicio 
legătură cu femeia pe care o cunoscuse ea. 

De data aceasta, în timp ce stătea la ușă lângă soțul și fiica ei 
vitregă, fiecare se oprea și-și prezenta condoleanțele pentru 
pierderea soacrei, despre care toţi știau la fel de bine cât o ura. 
Carolyn se chinuia să joace rolul potrivit, cu privirea în pământ, 
în timp ce răspundea ceea ce se cuvenea. 

După-amiază târziu fu înmormântarea de la mausoleu. Locul 
lui Abigail, alături de soțul ei, era în afara inelului format de 
coloane și nu fu prezentată lui Samuel Pruett Sturgess, așa cum 
fusese soţul ei. Carolyn gândi că aceea era o onoare rezervată 
rudelor de sânge. 

După ceremonie, toți se întoarseră acasă și se repetă recepţia 
care avusese loc pentru Conrad, singurele menţiuni la adresa 
decedatei fiind câteva fraze rostite pe un ton scăzut, după care 
bărbaţii se adunară să discute afaceri, iar femeile să finalizeze 
planuri pentru diferite întâlniri și adunări de societate, niciuna 
dintre ele neincluzând-o pe Carolyn. 

Apoi, în sfârșit, totul se termină și Carolyn rămase singură cu 
Phillip în bibliotecă. 

Ambele fete se duseră în tăcere în camerele lor, după 
întoarcerea de la înmormântare. La etaj era perfect liniște. 
Carolyn era mulţumită din acest motiv. Se așeză greu într-unul 
din marile fotolii și sorbi din băutura pe care i-o oferi Phillip. Se 
gândea, cu un fior pe care de-abia și-l putea reprima, cum o 
priviseră toți pe Beth la funeralii, ca și cum toţi se întrebau încă 


247 


ce i se întâmplase în realitate lui Alan, deși nimeni nu îndrăznise 
s-o spună cu voce tare. 

La Hilltop, de asemenea fusese o tăcere apăsătoare, plină de 
întrebări nerostite în ultimele trei zile. Chiar și Tracy fusese 
rezervată și politicoasă, copilul perfect, întristat de moartea 
bunicii sale iubite. 

Carolyn îi observase avertismentul, însă nu spusese nimic. De 
când o adusese pe Beth de la spital în dimineața de după 
moartea lui Alan, Tracy păruse schimbată. Când ea și Beth 
intraseră, Tracy le aștepta. Îi spusese lui Beth cât de rău îi părea 
de moartea tatălui ei, apoi ieșise la mașină și luase geanta lui 
Carolyn și valiza lui Beth. Când urcaseră, chiar se oferise s-o 
ajute pe Beth să despacheteze. 

Așa decursese revenirea acasă. Pe cât putea vedea Carolyn, 
Tracy făcea, în sfârșit, tot posibilul pentru a le accepta pe 
amândouă. 

Carolyn observase aproape imediat faptul că toate cristalurile 
din bibliotecă lipseau și că atât ușa cât și podeaua erau zgâriate 
rău. Deși Phillip nu spusese nimic despre asta și ea se abţinu să 
întrebe, știa sigur că Tracy era responsabilă de toate 
stricăciunile. 

— Am observat, spuse ea prevăzătoare, cât de bine s-a purtat 
Tracy. Și de asemenea, mi-am dat seama că evident ceva s-a 
întâmplat aici. Vrei să-mi spui ce? 

Phillip ezită, însă știa că nu poate ascunde adevărul de soția 
sa. Pe cât putu de scurt, îi spuse exact ce se întâmplase în 
noaptea în care murise Abigail. Când termină, Carolyn rămase 
tăcută o lungă perioadă de timp. Apoi se ridică și se duse la 
fereastră, privind în lumina difuză a serii de vară. In ciuda 
căldurii care intra prin ușile duble, tremura. 

— Crezi că am greșit, nu? întrebă Phillip când tăcerea lui 
Carolyn se prelungi mai mult decât putea îndura. 

— Sper că nu, răspunse Carolyn atât de încet, încât el de-abia 
o putu auzi. Dar mi-e teamă de faptul că acum ne urăște mai 
mult decât înainte. 

Apoi se întoarse către soţul ei. 

— Mi-e frică, Phillip, mi-e atât de frică. 

e 

Tracy încuie ușa camerei sale și stătea în birou uitându-se în 

cutia cu bijuteriile bunicii sale. Știa că cele mai valoroase erau în 


248 


seiful băncii, de unde bunica ei le adusese doar o dată pe an, 
pentru Crăciun și Anul Nou. Acelea erau cele pe care le voia 
Tracy; colierul de diamante cu închizătoarea bătută într-un 
enorm smarald, care era împreună cu o brățară și o pereche de 
cercei. Și mai era o diademă cu safire. Pietrele fuseseră special 
alese pentru a se potrivi culorii ochilor ei. Tracy știa că se vor 
potrivi și culorii propriilor ei ochi. 

Însă mai erau totuși câteva lucruri drăguţe în cutia cu bijuterii 
și se chinui încercând să hotărască pe care să le ia. Trebuia să 
lase multe dintre ele, astfel ca nimeni să nu observe că unele 
dispăruseră și trebuia să lase și unele dintre cele mai valoroase. 

Sau poate că n-o va face. 

Multe dintre cele care cu adevărat îi plăceau, nu-și aducea 
aminte dacă bunica ei le purtase vreodată, încât era foarte 
posibil ca nici tatăl ei să nu-și mai amintească de ele. 

Unele dintre lucruri fuseseră ale mamei sale. Le lăsă acolo 
pentru că tatăl ei i le va da cu siguranţă lui Carolyn. 

Alese un mare pandantiv din jad, sculptat astfel încât să aibă 
alt model pe fiecare parte și și-l atârnă la gât. Lanţul era un pic 
prea lung, însă nu conta. Jadul avea o culoare perfect potrivită 
pentru ea; un roz foarte pal și atât de transparent, încât dacă îl 
priveai la lumină, ambele modele formau un al treilea. Deschise 
propria ei casetă cu bijuterii, trase tăvița și strecură pandantivul 
în îngustul compartiment secret, care părea mânerul casetei. 

Deodată cineva bătu încet la ușă de două ori; urmă o pauză 
scurtă și apoi a treia bătaie. Era codul pe care i-l dăduse lui Beth 
spunându-i că va fi un secret al lor. lar Beth, așa cum se 
așteptase Tracy, era prea fraieră să-și dea seama că totul era 
pentru a-i da timp lui Tracy să ascundă anumite lucruri înainte 
ca Beth să intre în cameră. 

Tot ceea ce îi ceruse tatăl ei era de fapt mult mai simplu 
decât crezuse că va fi. Era aproape ca un joc al cărui scop era să 
îți dai seama cât de proaste sunt Beth și Carolyn. 

lar despre Beth să se afle cât de nebună era, încât până 
final tatăl ei să fie obligat să o îndepărteze. 

Până acum se părea că sunt chiar mai proaste decât crezuse 
ea, deși încă nu-și imaginase cum s-o facă pe Beth să vorbească 
din nou despre Amy. 

Se hotărâse că Beth este patetică. Când deschise valiza pe 
care Beth o adusese cu ea, făcuse tot posibilul să se abţină să 


A 


N 


249 


nu izbucnească în râs din cauza ciurucurilor care erau înăuntru. 
Nu erau decât blugi uzați și o grămadă de bluze și rochii care 
probabil că veniseră de la haine vechi. Însă în loc să râdă se 
minunase, le admirase și îi ceruse lui Beth să-i împrumute și ei 
din când în când vreuna din vechiturile alea, iar Beth mușcase 
momeala. 

Apoi, în dimineaţa aceasta, Tracy scotocise prin dulap până 
găsise o rochie pe care n-o purtase decât de două ori, dar pe 
care nu se sinchisise s-o arunce și i-o oferise lui Beth s-o poarte 
la înmormântare. Rochia arăta groaznic pe ea, așa cum Tracy 
știa că va fi, însă nici Beth și nici mama ei nu observaseră. 

În schimb, amândouă îi mulţumiră ca și când făcuse un get 
frumos. 

Acum, când bătaia în ușă se repetă, Tracy închise caseta cu 
bijuterii a bunicii și o băgă repede în dulap, înainte să deschidă. 
Beth stătea pe coridor cu ochii măriţi de spaimă. Faţa îi era roșie 
ca racul. Rochia pe care Tracy i-o împrumutase era pe un 
umeraș și ea trebuia s-o ţină ridicată pentru ca jupa să nu atingă 
pământul. 

— Am... am pătat-o, șopti Beth, părându-i-se lui Tracy ca un 
iepure speriat. Îmi pare rău. Nu știu cum s-a întâmplat. 

Tracy își compuse o mască generoasă, iertătoare. 

— Nu-i nimic, spuse ea. Sunt sigură că n-o să coste mult s-o 
curățăm. 

Nu voia să-i spună lui Beth că ar fi aruncat-o oricum. 

— Hai, intră. 

Deschise ușa larg și Beth intră în cameră și puse cu grijă 
rochia pe pat. 

Tracy de-abia aștepta s-o sune pe Alison Babcock și să-i 
spună cum se purta Beth cu zdreanţța aia veche ca și cu o rochie 
Halst. 

— Îmi pare rău de bunica ta, spuse Beth, în timp ce se 
întoarse spre ușă. 

— Nu-i nimic, răspunse Tracy. Era așa de bătrână încât e un 
miracol că nu a murit cu ani de zile în urmă. Vreau să spun că 
nu e același lucru ca și cu tatăl tău, care era tânăr. 

Tracy se forţă să nu zâmbească atunci când ochii lui Beth se 
umplură de lacrimi. 

— Îmi pare rău, spuse ea repede. Cred că nu vrei să vorbeşti 
despre tatăl tău, nu? 


250 


Beth își șterse repede lacrimile și încercă să zâmbească. 

— Încă nu pot să mă gândesc prea mult la el. Însă mama 
spune că o să trec peste asta. Apoi se încruntă nesigură. Deși, 
nu știu. E atât de dureros. N-ai simţit la fel când a murit mama 
ta? 

Tracy ridică din umeri. 

— A murit când m-am născut eu. Nici nu mi-o aduc aminte. 
Bunica mea m-a crescut. 

Încruntătura lui Beth se accentuă. 

— Atunci cum nu-i simţi lipsa la fel de mult cum simt eu 
pentru tata? 

— Ți-am spus, era bătrână. Se uită cu coada ochiului la Beth, 
apoi se chinui să scoată câteva lacrimi. Și, în plus, nu mă mai 
iubea. Te iubea pe tine mai mult decât pe mine. 

Beth suspină. 

— Nu-i adevărat... 

Acum Tracy mimă un suspin. 

— Ba da! Când a fost în spital n-a vrut să mă vadă. Cel puţin 
în prima noapte. Numai pe tine a vrut să te vadă. 

— Era vorba despre... 

Beth se opri repede, fiindu-i frică să pronunțe numele pe care 
cu puţin timp în urmă Tracy îl folosise împotriva ei. 

— Despre Amy? întrebă Tracy pe un ton care arăta că nu-i 
poartă pică pentru trecut. 

Ezitând, Beth încuviinţă. 

Inima lui Tracy bătu un pic mai tare. Trebuia să fie atentă să 
n-o sperie pe Beth. 

— Bunica mi-a vorbit despre ea, spuse gândind cât putea de 
repede. Mi-a spus că își dorea să poţi veni din nou să locuiești cu 
noi, pentru că voia să știe totul despre Amy. 

— Voia? se miră Beth, întrebându-se dacă putea fi adevărat și 
dacă Tracy nu o credea nebună. 

Tracy aprobă solemn, aducându-și aminte ultimele cuvinte ale 
bunicii ei. Poate că le va folosi pentru a o face pe Beth să 
vorbească. 

— Spunea că era vorba despre un incendiu. 

După privirea lui Beth își dădu seama că dăduse lovitura. 

— În fabrică? spuse Beth dintr-o răsuflare. Chiar a vorbit 
despre incendiul de la fabrică? 


251 


Acum Tracy ezită. Dacă Beth minţea și voia să o prindă în 
cursă așa cum încerca și ea cu Beth? Dar nu se putea; Beth nu 
era suficient de deșteaptă ca să facă asta. 

— Cred că da, spuse. Când era în spital ţie ce ţi-a spus? 

— Nimic, spuse Beth și inima lui Tracy aproape se opri. Apoi 
Beth vorbi din nou. 

— Doar că atunci când va ajunge acasă îmi va arăta ceva care 
demonstra că Amy există. 

O undă de emoție o trecu pe Tracy. 

Este în cutie. Este în cutia prin care răscolea tot timpul 
bunicul. 

Dar nu spuse nimic. 


e Capitolul 24 


Era puţin după miezul nopţii. Casa era liniștită, însă de afară, 
prin fereastra deschisă, Tracy auzea ţărâitul greierilor și 
orăcăitul broaștelor de copac care își chemau perechea. In 
picioarele goale și doar cu o rochie subţire peste pijama, își 
deschise dulapul și luă cutia cu bijuterii de pe ultimul raft. Apoi 
stinse lumina în cameră și deschise cu grijă ușa. 

Coridorul era întunecat, dar Tracy nu se gândi să aprindă 
lumina de veghe de pe comodă. Ușa bunicii era doar la zece 
metri și putea să meargă prin întuneric dacă trebuia. 

Era la jumătatea holului, mergând încet pentru a nu se lovi de 
comoda din centru, când își dădu seama că holul nu era complet 
întunecat. La capătul îndepărtat era o lumină slabă care părea 
să vină de după ușă. 

Ușa bunicii ei. 

Înghetță în întuneric, strângând mai tare cutia cu bijuterii, cu 
ochii fixaţi la lumină. Acum părea că licărește slab. De ce ar fi 
lumină în camera bunicii ei? Era goală, nu? 

Doar dacă nu era goală. 

Dar cine putea fi acolo? Stătuse trează toată noaptea, 
ascultând. 

Tatăl și mama ei vitregă veniseră să-i spună noapte bună, 
apoi îi auzi coborând scările și mergând la celălalt capăt al 
casei. Chiar deschisese ușa ca să le audă vocile, până când ușa 
camerei lor se închisese. 

De două ori cobori la ușa surorii ei vitrege și o deschise 
pentru a asculta respiraţia ei regulată în timp ce dormea. 

Singura persoană care mai era în casă era Hannah. Așa că 
trebuia să fie Hannah. 

Hannah era în camera bunicii ei, scotocind printre lucrurile ei 
și căutând să fure ceva. 

Bunica ei îi spusese despre servitori și despre cum încearcă 
întotdeauna să fure. „Trebuie să te aștepți la asta”, îi spusese. 
„Servitorii te urăsc pentru ceea ce ai, și cred că li se cuvine lor. 
Așa că pur și simplu le iau, pentru că nu au simţul a ceea ce 
este bine și ce este rău. Nu-i poţi opri. Asta este preţul pe care îl 
plătim pentru ceea ce avem”. 


253 


Acum, când de-abia murise bunica, Hannah era în camera ei, 
folosind o lanternă pentru a-i scotoci printre lucruri și încercând 
să fure. 

Tracy zâmbi în întuneric, felicitându-se pentru că deja luase 
caseta de la locul ei din comoda bunicii. Se întoarse, pornind 
spre camera ei. 

Apoi își aminti cum Hannah întotdeauna avusese grijă de Beth 
și cum acum trei zile refuzase să facă cel mai mic lucru pentru 
ea. Îi veni altă idee și știa exact ce va face. O va prinde pe 
Hannah în camera bunicii și apoi îl va face pe tatăl ei s-o 
concedieze. Hannah putea chiar să fie acuzată pentru bijuteriile 
care lipseau din caseta cu bijuterii. Poate reușea să facă astfel 
încât bătrâna menajeră să meargă la pușcărie. 

Merse repede prin hol și se opri în faţa ușii închise de la 
camera bunicii. 

Ascultă cu urechea lipită de ușă și apoi se aplecă să privească 
prin gaura cheii. 

Camera era în întuneric și nu putea auzi nimic. 

Poate Hannah o auzise. 

Încet, Tracy întoarse clanţa și deschise ușa încet. 

Apoi intră și aprinse lumina. Candelabrul din mijlocul camerei 
se aprinse și inundă totul într-o lumină strălucitoare. 

Tracy deschise ușa larg și privi în jur. 

Camera era goală. 

Însă fusese lumină pe sub ușă; era sigură de asta. Cercetă din 
nou camera, garderoba și baia de după ea. 

Toate erau goale. Se opri pe drumul de întoarcere spre 
dormitor și puse caseta cu bijuteriile la locul ei în comodă, în 
partea dreaptă. 

Într-un târziu se întoarse în dormitor și se mai uită o dată 
împrejur. Putuse să se fi înșelat? Era imposibil. 

Și totuși, nicăieri nu era niciun semn că ar fi intrat cineva în 
cameră. Totul era așa cum fusese când venise prima dată să 
fure bijuteriile. Toată grămada aceea de lucruri la care bunica 
ținuse atât de mult, și pe care ea le considera niște zdrenţe, era 
la fel ca întotdeauna. Toate luminile erau stinse, cu excepţia 
candelabrului, și deci nu explicau lumina ciudată care venea de 
sub ușă. 


254 


Se duse la fereastră și se uită afară în întuneric. În sat mai 
erau doar câteva lumini aprinse și în depărtare, fabrica de-abia 
se vedea. Apoi, în timp ce privea, văzu din nou ciudata licărire. 

Deși, de data aceasta, era la fabrică. Păru că mai apare o 
dată, apoi dispăru din nou în beznă. 

Apoi Tracy fu sigură că știa ce fusese. O mașină, care, luând 
curba, luminase în treacăt fabrica. 

Același lucru se întâmplase și când era în hol. Nimic mai mult 
decât o mașină care urca dealul și luminase puţin timp camera. 

Tracy se întoarse de la fereastră și se duse spre dulapul care 
fusese al bunicului ei. 

Dacă ar mai fi stat câteva secunde la fereastră, ar fi văzut din 
nou lumina ciudată din fabrică. Ar fi văzut, de asemenea, că nu 
existau mașini care să meargă pe River Road. 

Găsi cutia care stătuse pe raftul de sus al dulapului de când 
se știa. O văzuse des, însă de câte ori își întreba bunicul ce este 
înăuntru, îi spunea că va afla la timpul potrivit. 

Acum se uită la ea câteva clipe. Nu părea să aibă ceva 
deosebit; era doar o cutie metalică dreptunghiulară, cu un 
mâner metalic. Doar privind-o putea să-și dea seama că era 
foarte veche. O luă încet și o duse în vestibul, unde se așeză pe 
scaunul bunicii ei. Când apăsă pe butonul din faţă, închizătoarea 
se înțepeni puţin, apoi se deschise. 

lnăuntru nu era nimic decât un fel de carte veche. O răsfoi 
puţin, întrebându-se dacă ar trebui să citească, însă puse cutia 
înapoi în dulap. Apoi, când începu să-i încolţească o idee, luă 
cutia și părăsi apartamentul închizând ușa după ea. 

Inapoi în camera ei, Tracy puse cutia pe birou și scoase 
ciudata carte. Luând-o cu ea, se băgă în pat, se înveli și o 
deschise la prima pagină. 

Era un fel de jurnal, scris de mână cu cerneală neagră, de- 
abia vizibilă. Scrisul ascuţit părea foarte vechi și pentru o clipă, 
Tracy crezu că nu poate citi deloc. Apoi, aducându-și aminte că 
era vorba despre Amy, începu să urmărească mai atent ce scria. 
Citea încet, descifrând cuvintele. 

Dimineaţa, când se trezi dintr-un somn greu, știu exact ce 
avea de făcut. 

Zâmbi, se întinse, bucurându-se de căldura dimineţii de vară 
și de faptul că peste zi va scăpa definitiv de Beth Rogers. 


Sunt ridicolă, își spuse Carolyn, în timp ce cobora la micul 
dejun în acea dimineaţă. Totul merge bine. Tracy se poartă ca 
un copil normal și n-am de ce să-mi fac griji. 

Și nu se întâmplă nimic care s-o facă suspicioasă. Beth și 
Tracy vorbeau, Tracy sugerându-i lui Beth că după micul dejun 
era dispusă să-i dea o lecţie de tenis. 

— Însă n-am mai jucat niciodată, spuse Beth. O să greșesc. 

— Toată lumea greșește, îi spuse Tracy. Și, în plus, nu poţi 
veni la club decât dacă joci tenis. 

Carolyn simți că se crispează, gata pentru comentariul 
răutăcios care era sigură că va veni. Insă în loc de asta, Tracy 
continuă să vorbească, nimic din tonul ei nelăsând să se vadă 
nicio undă din disprețul pe care îl manifestase înainte. 

— Uite. Toată lumea de la club joacă tenis, da? 

Beth aprobă. 

— Deci, dacă nu joci tenis, ce o să faci? Pur și simplu stai 
deoparte? 

— Poate că n-o să merg deloc la club, sugeră Beth. 

Tracy își ridică ochii și Carolyn tresări iar. 

— Și ce faci? Stai aici singură? Cum te distrezi? Doar știi că jos 
în sat nu mai ai prieteni. 

— Tracy... o întrerupse Phillip, aruncându-i o privire de 
avertisment. 

Brusc, Tracy avu o atitudine spăsită. 

— Îmi pare rău, îi spuse lui Beth. N-ar fi trebuit să spun asta. 

Beth ridică din umeri și privi la grepfrutul mâncat pe 
jumătate. 

— De ce nu? Este adevărat. Toţi cred că sunt nebună... 

— Cui îi pasă ce cred ei? întrebă Tracy. 

Beth o privi pe Tracy suspicioasă. 

— Și tu crezi că sunt nebună. Așa ai spus. 

— Asta a fost înainte, răspunse Tracy. Mă pot răzgândi, nu? 

— Dar prietenii tăi? 

— Nu-ţi mai face atâtea griji. Lasă-mă să te învăţ tenis și 
săptămâna viitoare te iau la club, și poţi să porţi câteva din 
hainele mele. Sau îl convingem pe tata să ne ia la Boston, ca să- 
ţi cumperi singură. 

— Dar dacă n-o să fiu bună, întrebă Beth, deși ochii ei 
începură să trădeze dorinţa. Dacă voi fi lamentabilă? 


— Nu poţi fi mai slabă decât Alison Babcock, răspunse Tracy. 
De-abia poate să trimită mingea peste fileu și când servește 
câștigi puncte fără luptă. 

— Râzi de mine? 

— Nu râd de tine, promise Tracy, zâmbind brusc. Oricum, nu 
râd prea tare. Și, în plus, nu va fi nimeni să te vadă. 

Zece minute mai târziu, fetele curățară masa îndatoritoare, 
mai puţin cafelele părinţilor, apoi plecară. Câteva minute mai 
târziu, Carolyn le văzu trecând peste peluză spre terenul de 
tenis, Tracy arătându-i lui Beth cum se ţine o rachetă de tenis. 

— Ei? întrebă Phillip, ca și cum i-ar fi citit gândurile din ultima 
jumătate de oră. Nu-ţi vine să crezi, nu? 

Carolyn oftă. 

— Aș vrea să cred, însă nimeni nu se schimbă atât de repede 
cum a făcut-o Tracy. Deci, nu, nu cred deloc. Sunt convinsă că 
se preface, dar nu-mi dau seama cu ce scop. 

— Nu uita că i-am dat de ales. Ori se poartă frumos, ori 
pleacă, spuse Phillip. 

Însă Carolyn clătină din cap. 

— Ceea ce face este mai mult decât atât, Phillip, și tu știi la 
fel de bine ca și mine. Încă am senzaţia că pregătește ceva și 
are nevoie de încrederea lui Beth. Apoi, văzând tristeţea din 
ochii lui Phillip, încercă să se scuze. Imi pare rău, cred că n-am 
fost prea cinstită cu ea. Dar nu pot să o văd schimbându-se 
peste noapte. 

— Probabil că nu s-a schimbat, acceptă Phillip. Dar chiar dacă 
se preface, oricum e mai bine decât cum mergeau lucrurile 
înainte. Și trebuie să-i dăm o șansă, nu? Ştii la fel de bine ca și 
mine că dacă va ajunge s-o cunoască pe Beth, o va plăcea. 

Nu știu, zău, își spuse Carolyn în gând. Tot ceea ce știu este 
că nu cred o iotă. Mă simt de parcă aș juca într-o piesă șinuo 
înţeleg. Însă în ciuda acestor sentimente, îi zâmbi soţului ei. 

— Cu două luni în urmă poate era de crezut. Dar după tot ce 
s-a întâmplat... 

— S-a terminat totul, spuse Phillip. 

Carolyn își dori ca el să aibă dreptate. 

— Într-adevăr? întrebă ea. Și despre prietena ei, Amy? 

Privirea lui Phillip se întunecă și Carolyn avu impresia că îi 
ascundea ceva. El clătină din cap. 


257 


— O va uita. Beth trecea printr-o perioadă grea când a visat-o 
pe Amy, însă când lucrurile vor merge bine, nu va mai avea 
nevoie de Amy. 

Se uită la soţia lui rugător. 

— Draga mea, n-am avut destule probleme vara asta? Trebuie 
să căutăm și altele? Și, în plus, Beth n-a mai pomenit niciodată 
de Amy de când s-a întors acasă, nu? adăugă el. 

— Poţi s-o învinovăţești? răspunse Carolyn mai aspru decât ar 
fi vrut. Vorbind despre Amy, și-a pierdut toți prietenii. Dacă aș fi 
fost în locul ei, n-aș mai fi vorbit despre Amy de mult. Dar asta 
nu înseamnă că aș fi încetat să mă gândesc la ea. 

Phillip se încruntă. 

— Și unde ajungi? 

— Nu știu! 

Carolyn se ridică de la masă și se duse la ușile duble în 
spatele terasei de unde, de-a latul peluzei le văzu pe Beth și 
Tracy pe terenul de tenis. Dacă ar fi fost alte două fete, și nu 
acestea două, scena ar fi părut normală. Însă știind tot ce se 
întâmplase în vara aceea și aducându-și aminte ce spusese 
Tracy la restaurant în noaptea în care Abigail avusese primul ei 
infarct, era înfricoșător s-o priveşti pe Tracy arătându-i lui Beth 
cum se ţinea racheta de tenis. Scena părea atât de nevinovată, 
încât Carolyn nu putea să scape de sentimentul că ceea ce 
privea era mai mult decât o lecţie de tenis. Din ce în ce mai 
mult, era sigură că Tracy urmărea ceva. Dar ce? Apoi, trecând 
cu privirea mai departe de terenul de tenis, observă silueta 
mărită a fabricii și își dădu seama. 

Orice ar fi dorit Tracy, avea legătură cu fabrica. Se întoarse 
spre soțul ei. 

— Și fabrica? Te-ai decis ce să faci cu ea? întrebă ea. 

Phillip păru mirat de cuvintele ei. 

— Ce are asta de-a face cu Beth și Tracy? întrebă. A 

— Nu sunt sigură ce legătură are cu Tracy, răspunse. Insă mi 
se pare că evident are legătură cu Beth. Vreau s-o dărâmi. 

— S-o dărâm, repetă Phillip. Carolyn, ce tot vorbești? Nu 
există nicio șansă să fac așa ceva. 

Inima lui Carolyn bătu mai tare căci, de când rostise cuvintele, 
știuse că avea dreptate. 

— Dar trebuie! Nu-ţi dai seama? Nu e vorba numai despre 
Beth! Este vorba de toţi! Mai devreme sau mai târziu, fabrica aia 


258 


îi va omori pe toţi din familia asta. Fratele tău, Jeff. Chiar și pe 
Abigail și Alan. Și cine știe cine va fi următorul! Phillip, dacă nu 
vei face nimic, fabrica le va omori pe Beth și pe Tracy! 

Phillip o privi fix. Parcă îl auzea din nou pe tatăl său, 
bolborosind despre diavolul și pericolul pe care-l adăpostește 
clădirea de cărămidă. Însă nu însemna nimic; erau numai 
superstiții. 

— Nu! Carolyn, nu vreau să vorbești așa. Nu este nimic în 
fabrica aia. Absolut nimic! 

Carolyn îi auzi cuvintele și dori cu disperare să le creadă. 

Și totuși, adânc în sinea ei, știa că se înșală. Era ceva malefic 
în fabrica aia și acum creștea din nou, îndreptându-se spre ei. 
Dacă nu făceau ceva, avea să-i distrugă pe toți. 

Însă ei ce puteau face decât să distrugă fabrica? 

Nimic. 

Trebuia să găsească o cale de a-l convinge că avea dreptate. 
Și trebuia s-o găsească repede. 

e 

— Chiar mă descurc? întrebă Beth o oră mai târziu, când 
Tracy ceru în sfârșit o pauză. 

— Nemaipomenit! minţi ea, întrebându-se de ce se mai 
obosise să sugereze ora de tenis, când orice altceva ar fi fost la 
fel de bine. 

Fusese atât de plictisitor să trimită mingi încet peste fileu, 
pentru ca Beth să le poată prinde. Și cât de greu era să se 
abţină să nu râdă când Beth se tot chinuia să lovească mingea 
și nu reușea nici să se apropie de cele mai multe ori. 
Bineînțeles, fusese distractiv în ultimul sfert de oră când 
aruncase mingile peste tot în teren și o făcuse să alerge înainte 
și înapoi cât putea de repede. 

— Când mă înveţi cum să servesc? 

— Mâine, promise Tracy. 

Sări ușor peste fileu și începu să strângă mingile care erau 
împrăștiate peste tot. Când terminară, porniră spre casă, însă 
Tracy se opri brusc, ca și cum văzuse ceva. Când se întoarse, 
Beth o văzu pe Tracy privind spre mausoleu. Observând cu 
coada ochiului că Beth o urmărește, spuse: 

— Cred că Amy trebuie să fie îngropată acolo. 

Ochii lui Beth se măriră. 


— A-Amy? îngăimă ea. Eram sigură că nu crezi că e cineva 
acolo. 

— M-am răzgândit, spuse Tracy. Ti-am spus asta de 
dimineaţă, nu? Că nu mai cred că ești nebună. 

Beth aprobă șovăitor. 

— Așa că dacă nu cred că ești nebună și Amy este adevărată, 
asta trebuie să cred și eu, nu? 

— Aă... cred că da. 

— In plus, începu Tracy, coborându-și vocea, m-am furișat în 
camera bunicii azi noapte și am găsit ceva. 

Un licăr de curiozitate se văzu în ochii măriţi ai lui Beth. 

— Despre Amy. 

Tracy încuviinţă. 

— Ce? întrebă Beth. Ce ai găsit? 

— Promiţi să nu spui nimănui? 

— Promit. 

Tracy o privi pe fată serios. 

— Juri pe mormântul tatălui tău? 

— N... nu-i cinstit, protestă Beth, luptând cu nodul care i se 
ridicase în gât. 

— Dacă nu juri, nu-ți spun, zise Tracy. 

Beth ezită, apoi încuviință. 

— Jur. 

— Bine. Am găsit o carte în care scrie totul despre Amy. 

— Ce spune? 

Tracy zâmbi misterios. 

— Vrei s-o citești? 

— Vrei să spui că încă o mai ai? 

— Am ascuns-o în camera mea. Vino. 

Se grăbiră spre casă și urcară la etaj. Când ajunseră, Tracy îi 
șopti lui Beth la ureche. 

— Du-te în camera ta și încuie ușa. Nu lăsa pe nimeni până nu 
auzi codul secret. Și cum vin, încuie ușa după mine. Bine? 

Ambele încuviinţară, se strecurară în camere și încuiară ușile. 
Chicotind, Tracy intră în camera ei, închise ușa și se aruncă pe 
pat, deschizând televizorul. După jumătate de oră, când decise 
că dacă întârzie mai mult, Beth își va da seama că glumește, 
trase cutia metalică de sub pat, verifică holul și fugi spre 
camera lui Beth. Bătu de două ori, așteptă o secundă, apoi mai 
bătu o dată. Ușa se deschise instantaneu. 


260 


— Ce s-a întâmplat? șopti Beth. Am crezut că nu mai vii 
niciodată. 

— Era gata să fiu prinsă, îi spuse Tracy. De câte ori încercam 
să mă furișez din cameră, Hannah se învârtea pe acolo. Și dacă 
ne prinde cu asta, îi spune tatălui meu și ne biciuiește pe 
amândouă. 

Beth tresări. 

— Ne biciuiește? Adevărat? 

Tracy aprobă solemn. 

— De aceea nu trebuie să afle că o avem. 

Apoi duse cutia la biroul lui Beth și deschise capacul. Scoase 
cartea cu mișcări solemne, o puse pe masă și deschise coperta 
cu grijă. 

— Citește, spuse ea. 

Când Beth termină să descifreze scrisul încâlcit care acoperea 
paginile micii cărțulii, se uită la Tracy. 

— Ce înseamnă asta? întrebă ea. Ce vom face? 

— Înseamnă că au îngropat-o într-un loc greșit. Trebuia să fie 
la mausoleu, dar nu este. Asta vrea să zică. 

Ochii lui Beth se măriră. 

— Vrei să spui că trebuie s-o dezgropăm? 

Tracy ezită. 

— Nu va fi de ajuns. Va trebui să-i scoatem spiritul din fabrică. 

Beth înghiţi în sec. Inima începu să-i bată puternic. 

— Cum? șopti ea. Fabrica este încuiată tot timpul, nu? Cum 
putem intra? 

— Știu unde ascunde tata cheile, răspunse Tracy. Așa că o 
facem la noapte. Bine? Mergem acolo jos împreună și o lăsăm 
pe Amy să iasă, o aducem sus la mausoleu, apoi va fi acolo 
unde trebuie să fie și nu va mai fi supărată, iar tu vei putea s-o 
vizitezi când vrei. Înţelegi? 

Beth aprobă din cap, dar nu spuse nimic. 

— Ţine cartea aici, bine? Hannah tot timpul vine și-mi curăţă 
camera și, dacă o găsește, suntem moarte. 

— Și dacă o dibuie aici? 

— Nu va veni. Dar chiar dacă o va face, nu va fi așa de grav 
pentru că tu poţi spune că nu știai că nu trebuia s-o scoţi din 
camera ei. Pune cartea în birou și ascunde cutia în dulap. 

— Dar dacă... începu din nou; dar de data asta Tracy nu o 
lăsă să termine. 


261 


— Ascunde-o! apoi vino la grajduri. Avem de luat niște lucruri 
pe care trebuie să le avem pregătite la noapte. Apoi, înainte ca 
Beth să poată spune ceva, Tracy se furișă din cameră și închise 
ușa după ea. 

După ce plecă Tracy, Beth se uită fix la carte câteva secunde 
bune, apoi o citi din nou. 

Tot ce citea se potrivea perfect cu ceea ce știa deja despre 
Amy. 

Deci Amy exista și chiar Tracy o credea. 

În timp ce ascundea cartea în birou și cutia în șifonier, se 
gândi că totuși Tracy nu era o fată atât de rea. De fapt, începea 
să lase impresia că vor fi surori adevărate. 

e 

Lui Tracy îi venea greu să creadă. 

Cobori cărarea către grajduri, încercând cu greu să nu râdă în 
hohote. 

Beth chiar crezuse. Doar din cauza unui nume scris într-o 
carte veche, fusese suficient de proastă încât să creadă că 
fantoma exista. 

Se învârti prin grajd. Peter Russell curăța grajdurile. 

Ridică privirea și se încruntă. 

— Credeam că nu trebuie să mai cobori aici, spuse el. 

— Trebuie să iau niște lucruri, răspunse Tracy, privirea 
devenindu-i aspră. 

— Ce lucruri? insistă Peter. Tatăl tău mi-a spus că grajdul este 
graniţa dincolo de care n-ai voie să treci. 

— Nu te interesează, răspunse Tracy, dar când vru să treacă 
pe lângă Peter, acesta îi ieși în cale și-i blocă drumul. 

— Ba este treaba mea. Și până când tatăl tău nu spune 
altceva, nu intri aici. 

Tracy ezită, întrebându-se dacă ar trebui să-i spună despre ce 
era vorba. Apoi avu o idee și mai bună. 

O va aștepta pe Beth și-i va spune ce trebuie să ia din camera 
cu scule. Și Beth o va face. Acum că îi arătase cartea aceea 
veche, Beth va face tot ce-i va cere. 

Absolut orice. 


e Capitolul 25 


Un fel de somnolenţă se lăsă peste toată casa de-a lungul zilei 
și de mai multe ori Carolyn trebui să reziste imboldului de a se 
duce în camera ei, de a trage draperiile, de a se întinde în 
semiîntunericul răcoros și de a lăsa somnul să o cuprindă. Însă 
nu o făcuse pentru că toată ziua fusese obsedată de gândul că 
în casă, undeva ascunsă, era cheia rezolvării a tot ce era malefic 
în fabrică. 

Pentru un timp, după micul dejun, încercă să se împotrivească 
obsesiei care creștea, spunându-și că Phillip avea dreptate și că 
este imposibil să fie ceva malefic în ceea ce privește vechea 
clădire. Își reaminti că tatăl lui Phillip, în ultimii ani fusese senil, 
și că Abigail, în acele ultime săptămâni ale vieţii ei, când își 
schimbase părerea despre fabrică, era deja slăbită în urma 
infarctului. 

Și totuși, fiecare argument pe care și-l aducea cădea în fața 
siguranţei crescânde că era ceva în fabrică, pe care nici Conrad, 
nici Abigail nu îl înțeleseseră perfect, dar pe care trebuiseră să-l 
accepte. 

Într-un târziu, după prânz, începu să cerceteze casa. 

Incepu în camerele lui Abigail, deschizând fiecare sertar, 
căutând prin cutiile de corespondență, pe care bătrâna le 
păstrase, căutând orice s-ar fi putut referi la fabrică, chiar 
indirect. 

Nu găsi nimic. 

Apoi se duse la subsol și petrecu două ore printre grămezile 
de mobilă depozitate acolo. Când, în sfârșit, termină, acoperită 
de praful și funinginea care se strânseseră de ani, nu mai avu 
decât să urce scara către pod, unde începu să caute din nou. 

lar nu găsi nimic. 

Insă era ciudat. Descoperi că membrii familiei Sturgess, erau 
colecționari pasionaţi de multe generaţii. În afară de mobila 
degradată, suficientă să umple din nou casa pe jumătate, găsise 
nenumărate cutii cu albume vechi, grămezi de caiete de notițe, 
cutii de corespondență personală și chiar teze îngălbenite, 
făcute de copiii familiei Sturgess, care crescuseră, îmbătrâniseră 
și muriseră. 


263 


Și totuși, prin colecţia de nimicuri a vieţii familiei, nu exista 
nici urmă de informaţie despre fabrica pe care se bazase 
norocul familiei. 

În final se hotărî că există un motiv. Era sigură că rapoartele 
ar fi arătat foarte clar situaţia din fabrică; hoţia pe care propria 
ei familie o resimţise și condiţiile îngrozitoare în care se lucra. 
Era sigură că familia Sturgess n-ar fi vrut ca acele dosare să le 
aducă permanent aminte de păcatele trecutului. 

În final, renunțând la căutări, se duse în sufragerie să stea 
între portretele vechi ale familiei Sturgess. 

Întârzie mult în faţa pânzei cu Samuel Pruett Sturgess, care 
astăzi părea că-și bate joc de ea, ca și cum ar fi știut că un 
descendent al lui Charles Cobb Deaver se uita la el, și râdea de 
eforturile de a descoperi dovezi pe care el le distrusese de mult. 

După un timp, când după-amiaza se transformă într-o seară 
fierbinte și lipicioasă care nu promitea eliberarea de umiditatea 
de peste zi, Phillip veni acasă. Își găsi soţia tot în sufragerie. 

— Îţi face plăcere compania lor? întrebă el. 

Când Carolyn se întoarse, regretă tonul ușor ironic. Părul ei, 
de obicei ondulat, atârna în șuviţe pe lângă umeri și bluza ei 
albă era murdară. Expresia feţei și privirea îi erau aproape 
înspăimântate. Lui Phillip îi dispăru zâmbetul. 

— Carolyn, ce se întâmplă? 

— Nimic, oftă Carolyn. Cred că mă port ca o isterică. Toată 
ziua am întors casa cu fundul în sus, încercând să găsesc 
rapoartele vechi de la fabrică. 

— Probabil că sunt în pod, spuse Phillip. Acolo unde e practic 
totul. 

— Nu sunt, răspunse Carolyn. 

Se ridică în picioare și porni spre ieșirea din cameră. 

— Și dacă mă întrebi pe mine, Samuel Pruett le-a distrus chiar 
el. 

Pentru o clipă, Phillip se gândi că glumește, însă nu era nimic 
comic în glasul ei. O urmă în bibliotecă, unde își turnă ceva de 
băut, apoi îi turnă ei o Coca-Cola. 

— Și fetele? Vreo problemă? întrebă el. 

Carolyn se așeză pe un scaun, clătinând din cap. 

— Niciuna. Au fost împreună toată ziua și am tot așteptat 
explozia. Dar nu s-a întâmplat. 

Sprâncenele lui Phillip se ridicară a speranţă. 


264 


— Poate că te-ai înșelat azi-dimineaţă, sugeră el. 

— Aș vrea s-o cred, însă nu pot, răspunse Carolyn. Am 
senzaţia că ceva se va întâmpla. Și nici cu fabrica nu m-am 
înșelat azi-dimineaţă, adăugă ea. Vreau cu adevărat s-o închizi 
din nou. 

Îi întâlni privirea. 

— Știu că pare o nebunie și nu pot să explic, însă am ajuns la 
punctul în care cred că părinţii tăi aveau dreptate. Este ceva rău 
în legătură cu locul ăla și cred că toată familia ta știa. Cred că 
de aceea nu pot găsi rapoartele. Vreau să spun că nici măcar 
unul! 

Phillip ezită, dar apoi, spre surprinderea lui Carolyn, o aprobă. 

— S-ar putea să ai dreptate, spuse el într-un târziu. Oricum, 
nu mai pot spune cu certitudine că te înșeli. 

Privirea lui se mută de la ea pentru puţin, apoi reveni. 

— Am fost astăzi acolo jos și mi s-a întâmplat ceva, și nu este 
prima dată. 

Pe cât de clar putu, îi povesti lui Carolyn experiența ciudată 
pe care o avusese; mirosul de fum pe care îl simţise când fusese 
acolo cu Alan, atunci când restaurarea de-abia începuse și 
panica în care intrase în ziua în care murise Alan. 

Îi spuse chiar și despre halucinaţiile pe care le avusese. Era ca 
și cum se întorsese în timp cu o sută de ani în urmă și simţise că 
o gloată furioasă îl înconjura, încercând să pună mâna pe el. 

— Am avut senzaţia că ar vrea să mă linșeze. Și m-am întors 
acolo azi de dimineaţă, termină el. 

— Și? îl grăbi Carolyn. 

Phillip clătină din cap. 

— Nu știu. Nu-mi place să fiu acolo singur, dar mi-am tot spus 
că nu este nimic, ci doar că de locul acela se leagă atâtea lucruri 
neplăcute pentru mine, încât nu pot gândi altfel. Dar cu cât 
stăteam mai mult, cu atât era mai rău. Și n-am putut deloc să 
intru în subsol. Am încercat, dar pur și simplu n-am putut. De 
câte ori mă uitam pe scări în jos, aveam impresia că, dacă 
intram acolo, muream. 

Tăcu, își goli paharul și îl puse jos. 

— Și ce-ai făcut? îl întrebă Carolyn când văzu că Phillip nu mai 
voia să continue. 


— M-am dus să-l văd pe contabil. Când i-am spus că mă 
gândesc să renunţ la proiect, mi-a spus ce ţi-am spus eu ţie: nu 
se poate. Doar el are cifrele. 

Carolyn se încruntă. 

— Cifrele? Ce cifre? 

— Toate sumele împrumuturilor pe care le-am făcut pentru 
proiect. Împrumuturi, contracte, plăţile în numerar, toată 
încurcătura. Trăgând linie, pur și simplu nu putem să ne 
permitem s-o abandonăm. Sunt mult prea mulţi bani investiţi. 
Cel mai bun lucru care ar putea să se întâmple ar fi să ardă 
până în temelii. 

Tot restul serii, ultimele cuvinte ale lui Phillip îi răsunară în 
urechi lui Carolyn și, atunci când se duse la culcare, adormi cu 
greu. 

Pentru ea, fabrica devenise o capcană și îi simţea fălcile 
apropiindu-se inexorabil de ei toţi. 

e 

Tracy Sturgess se trezi la miezul nopții, chiar înainte să sune 
alarma ceasului deșteptător. Nu fusese o trezire lentă în care să 
te întinzi, apoi să deschizi ochii cu greu. Dimpotrivă, era genul 
de trezire în care somnul dispărea brusc și mintea era în alertă 
maximă. Închise alarma la primul sunet. 

Tracy stătea nemișcată în pat, ascultând zgomotele slabe ale 
nopţii. Chiar nu voise să adoarmă deloc, nici măcar nu se 
deranjase să se schimbe în seara aceea, și când tatăl ei venise 
să-i spună noapte bună, de-abia reușise să-și tragă pătura până 
la gât. Însă când el plecase, își fixase alarma, pentru orice 
eventualitate. 

Se dădu jos din pat și se duse la fereastră. Luna, aproape 
plină, era sus pe cer și învăluia satul în lumina ei argintie. Chiar 
și de aici se vedea clar fiecare casă din Westover și, când se uită 
pe fereastră, lumina lunii se reflectă în ferestre, de parcă lumina 
venea dinăuntru. 

Tracy se întoarse de la fereastră, își puse adidașii și se 
îndreptă spre ușă. Deschizând-o puţin, ascultă câteva secunde. 
De dincolo, ticăitul lent și regulat al ceasului din hol părea 
amplificat de liniștea din casă. Tracy știu instinctiv că toţi ceilalți 
dormeau. 

Deschise ușa mai larg și păși în hol, apoi se duse în liniște 
spre camera lui Beth. Când ajunse la ușa închisă, se opri 


266 


ascultând din nou înainte să încerce clanţa. Ușa se deschise 
ușor, fără niciun scârţâit de balamale. Apoi intră și se duse la 
patul lui Beth, pe care o zgâlţâi ușor. 

— Trezește-te, șopti cât de tare își putea permite. 

Beth se zvârcoli, apoi se trezi, clipind în lumina slabă a lunii. 
Se uită la Tracy. 

— E timpul? 

Tracy  încuviinţă și trase pătura de pe Beth. Spre 
nemulțumirea ei, Beth era în pijama. 

— Ti-am spus să nu te dezbraci, șuieră ea. Grăbește-te, bine? 

Beth se întinse spre noptieră, însă Tracy o apucă de mână. 

— Nu aprinde lumina. Dacă vede cineva? Vrei să te îmbraci 
odată? ` 

Beth se dădu jos din pat și se duse la dulap. In mai puțin de 
un minut se întoarse, purtând blugi și un tricou gri. Fără ciorapi, 
își puse niște adidași aproape identici cu ai lui Tracy. Se așeză la 
birou și își înnodă repede șireturile, apoi o urmă pe Tracy spre 
hol. Însă în capul scărilor Tracy se opri brusc. 

— Ce s-a întâmplat? șopti Beth. 

— Patul. Am uitat să-l aranjăm așa încât să pară că încă ești în 
el. 

— Dar toată lumea doarme, protestă Beth. 

— Dar dacă cineva se scoală? Așteaptă-mă lângă ușa de la 
intrare. 

Înainte ca Beth să poată protesta, Tracy dispăru în dormitorul 
lui Beth. Însă în loc să aranjeze pernele sub pătură, se duse la 
birou, deschise sertarul de sus și scoase cartea cea veche. 
Deschizând-o, o lăsa cu faţa în jos pe birou, apoi ieși repede. 
Lăsă ușa larg deschisă. Jos, o găsi pe Beth așteptând neliniștită 
lângă ușa de la intrare. Trase sertarul comodei și căută până 
când găsi setul de chei potrivite, apoi închise sertarul. După o 
clipă erau afară. Se grăbiră de-a latul peluzei și printre cei doi lei 
de piatră care străjuiau aleea spre mausoleu, apoi se opriră să 
ia lampa pe care Beth o șterpelise din camera cu scule în acea 
după-amiază. 

— Dar de ce nu putem să aprindem lumina? protestă Beth 
când Tracy îi spusese ce voia. 

— Eşti nebună? răspunse Tracy. Dacă aprindem lumina toată 
lumea din oraș va ști că este cineva înăuntru. Dar cine va vedea 
o lampă? 


267 


Tracy o mai verifică o dată. Rezervorul era plin, iar fitilul pe 
care îl trase cu grijă, era întreg. Cuţitul cu care tăiase vârful 
fitilului, un briceag vechi și ruginit, pe care îl luaseră tot de la 
grajd, stătea bine în buzunarul ei împreună cu trei cutii cu 
chibrituri. 

Ducând lampa, Tracy porni pe cărarea spre mausoleu cu Beth 
în urma sa. 

Construcţia de marmură părea și mai mare noaptea, iar 
lumina lunii arunca umbre negre de la coloane, pe podea. Una 
dintre umbre, cădea pe scaunul în care era depusă cenușa lui 
Samuel Pruett Sturgess dându-le fetelor impresia de o clipă că 
scaunul dispăruse de tot. Stând lângă coloana spartă, se uitară 
spre fabrică. 

— Uite, spuse Beth. Arde. 

Tracy simţi că o pufnește un râs disprețuitor, dar se abținu. 

— Este Amy, șopti ea. Știe că venim. 

Cu coada ochiului o văzu pe Beth ezitând, apoi aprobând încet 
din cap. 

— Să ne oprim la mormântul ei? întrebă ea. 

De data asta, Beth clătină din cap. 

— Nu-i acolo, șopti ea. Este încă în fabrică. Vino. 

Acum, Beth mergea înainte pe poteca abruptă care se oprea 
la râu. 


— Ţi-e frică? întrebă Tracy. 

Ajunseră la capătul podețului peste râu. Pe cealaltă parte, 
peste River Road, fabrica sclipea în lumina lunii. 

— Nu, răspunse Beth cu un curaj pe care nu-l prea simțea. 

Podeţul de lemn se întindea înaintea lor, pârând mai lung și 
mai înalt noaptea decât ziua. 

— Ție îţi este? 

Tracy clătină din cap și porni pe puntea îngustă, pășind exact 
la jumătatea spaţiului dintre șine. În spatele ei Beth făcea exact 
aceleași mișcări, concentrându-se asupra traverselor, căci 
atunci când se gândea la râul de dedesubt, o apuca amețeala. 

Apoi ajunseră pe cealaltă parte a râului, pe pământ solid. 

Se opriră la River Road și se grăbiră să traverseze. 

Ajunseră în spatele fabricii și Beth arătă spre docul de 
încărcare. 

— Acolo locuiește, șopti ea. Este o cameră mică dedesubt. 


268 


Tracy n-o băgă în seamă, pornind pe cărarea din partea 
laterală clădirii. Erau expuse acum, în plină lumină a lunii și 
puteau fi ușor văzute de orice mașină care ar fi putut trece. 

A treia cheie pe care o încercă Tracy se potrivi la lacătul ușii 
laterale și când o răsuci, se deschise. Apoi, când deschise ușa, o 
simţi pe Beth îngheţând lângă ea. Se întoarse s-o privească și o 
văzu pe Beth cu ochii larg deschiși, privind la ușa deschisă. 
Tremura din tot corpul și în lumina lunii pielea ei avea culoarea 
morții. 

— Ce este? șopti Tracy. Pentru un moment crezu că nu a 
auzit-o, însă după o clipă se întoarse și ochii lor se întâlniră. 

— Tata, spuse ea încet. Priveşte. Luna luminează exact în 
locul în care tata... 

Vocea i se pierdu și privirea i se mută iar în interiorul fabricii. 

Tracy urmări privirea ei. 

În interiorul clădirii, lumina lunii se strecura prin cupolă. 
Culorile domului erau de-abia vizibile și lumina lunii le șterse 
vioiciunea. În loc de strălucire, învăluiau interiorul într-un gri de 
coșmar. 

Pe podea se întindea umbra în formă de plasă de păianjen 
lăsată de armătura cupolei. 

Aproape de centrul rotondei, o rază a lunii lumina locul unde 
murise Alan Rogers. 

Prinzând-o pe Beth de mână, Tracy o trase în interiorul 
clădirii, închizând ușa în urma lor. 

Zgomotele slabe și continue ale nopţii de vară dispărură și 
liniștea le înconjura pe cele două fete. Era ca și cum intraseră în 
altă lume, o ciudată lume moartă care le învăluia, care le 
strângea la pieptul ei îngheţat. 

Porniră de-a latul holului, evitând inconștient umbra în formă 
de plasă de păianjen, ca și cum dacă ar fi atins-o ar fi fost 
prinse, ţinute prizoniere de cine știe ce creatură ciudată care ar 
fi putut sălășlui în umbră, așteptându-și prada. 

În depărtare, părând de neatins era scara spre subsol și Tracy 
vru să fugă spre ea, să scape de lumina aceea ciudată, de 
umbrele înfricoșătoare. 

Ca într-un coșmar, picioarele îi păreau prinse în noroi, făcând 
un efort pentru fiecare pas. 

Însă acum erau acolo, privind în bezna din faţa lor. 


269 


Tracy îngenunche, puse cu grijă lampa pe podea, îi ridică 
sticla și aprinse un chibrit. Fitilul se aprinse și, când flacăra 
deveni strălucitoare, o lăsă în jos, adaptându-i lungimea. 
Luminozitatea crescu, însă părea pierdută în spaţiul vast din 
jurul lor. 

— Vino, șopti Tracy, ridicându-se în picioare și luând lampa. 

Însă Beth se dădu înapoi, privind speriată la întunericul din 
faţa ei. Își aminti viziunea de coșmar pe care o avusese ultima 
dată când fusese în cămăruța din spatele scărilor. 

— Poate că n-ar trebui să coborâm, spuse Beth. 

Tracy o apucă de încheietură cu mâna rămasă liberă. 

— Este prietena ta, ai uitat? șuieră Tracy, lăsând să i se vadă 
furia pentru prima dată de când Beth se întorsese la Hilltop. Nu 
poţi să dai înapoi acum. Nu te las. 

Porni pe scări în jos, ţinând lanterna sus. Beth se opuse doar 
un moment, dar, fiindcă Tracy o trăgea de mână, cedă. Cu inima 
bătându-i puternic, o urmă cu greu pe Tracy în subsol. 

Prăpastia întunecată părea să se deschidă în faţa lor, urându- 
le bun venit. 


e Capitolul 26 


Carolyn se întoarse în somn și apoi se trezi. Încercă să 
adoarmă la loc, răsucindu-se încă o dată cu ochii închiși. 

Fără niciun folos. Într-o clipă, era perfect trează și se ridică, 
ascultând și încercând să-și dea seama ce o trezise. Nu era 
nimic special. Țârâitul greierilor și orăcăiturile broaștelor care 
veneau de pe fereastră erau aceleași ca întotdeauna, însoțite de 
scârțâiturile vechiului conac. Se uită la ceas. 

Era ora unu noaptea. 

Se lăsă înapoi pe pat și-l simţi pe Phillip mișcându-se din 
cauza mișcării ei neașteptate. Încercă încă o dată să adoarmă. 
Dar nici de data asta nu reuși. 

Încet, aproape imperceptibil, o cuprinse o senzaţie stranie. 
Era un sentiment neplăcut, ca și cum ceva nu era în regulă. 

Parcă lipsea cineva din casă. 

Abigail își spuse. Numai că Abigail nu mai era deloc. 

Însă era mai mult decât atât și ea o știa. 

Se dădu jos din pat, își puse o rochie, ieși pe coridor și aprinse 
lumina. 

La jumătatea holului, văzu că ușa camerei lui Beth era 
deschisă. 

Știa că ușa camerei lui Beth nu era niciodată deschisă 
noaptea. 

Încruntându-se, se grăbi și aprinse lumina. 

Văzu pledurile îngrămădite la piciorul patului. 

Deși toate instinctele îi spuneau că nu era nimeni în cameră, 
Carolyn traversă încăperea și verifică baia. Nici urmă de Beth. 

Simţi că intră în panică, dar se stăpâni. Beth putea fi la 
bucătărie, ca să-și ia ceva din frigider. leși din cameră și începu 
să coboare scările, însă, în loc să continue, se îndreptă spre 
camera lui Tracy, a cărei ușă era închisă. Ezită, apoi apăsă pe 
clanță și împinse ușa atâta cât să poată privi înăuntru. 

Patul lui Tracy era și el gol. ` 

Carolyn cobori scările în grabă și cercetă toată casa. In final, 
ajunse la dormitorul lui Hannah, lângă bucătărie. Bătu încet în 
ușă, apoi mai tare. Se auzi un zgomot în cameră, apoi ușa se 
deschise și Hannah apăru cu ochii cârpiţi de somn. 


271 


— Hannah! Am nevoie de ajutorul tău. Se întâmplă ceva cu 
fetele. 

— Fetele noastre? întrebă bătrâna servitoare, deschizând ușa 
larg și înfășurându-se în halat. Cum adică, se întâmplă ceva cu 
ele? 

— Nu sunt în casă, răspunse Carolyn. Nu sunt în camerele lor 
și nici jos. 

Hannah clătină din cap și mormăi încet. 

— Ei bine, sunt sigură că sunt undeva, spuse ea. 

— Nu sunt, insistă Carolyn. Mai bine îl trezesc pe Phillip. Vrei 
să te uiţi la subsol? 

Hannah încuviinţă fără un cuvânt în timp ce porni spre scările 
subsolului. 

În mai puţin de un minut, Carolyn era în dormitor, trezindu-l 
pe Phillip. 

e 

Tracy se opri la baza scărilor și se uită împrejur. Lumina 
ștearsă a lămpii fu repede înghițită de mulţimea de stâlpi care 
susținea podeaua parterului, și începu să aibă halucinaţii privind 
în întunericul unde lumina lămpii nu ajungea. Puteau fi fel de fel 
de lucruri acolo, în întuneric. 

Aproape că simțea priviri aţintite asupra ei, care o urmăreau. 

Fiori de groază o năpădiră, încât începu să i se încreţească 
pielea. Când auzi vocea lui Beth, se întoarse repede din faţa 
întunericului înfricoșător. 

— Aici, în spate, șopti Beth. În spatele scărilor. 

Tracy ridică încă o dată lampa și lumina ei gălbuie se 
împrăștie în fața ei. Văzu o ușă metalică mare așezată pe o șină, 
deschisă pe jumătate. În spatele ei se afla camera în care Beth 
era sigură că exista stafia. 

Lui Tracy camera îi păru perfect normală. Era goală și avea 
pereţii înnegriţi, ca și cum acolo fusese un incendiu cu mult timp 
în urmă. De fapt, se mai putea simţi mirosul fumului, își zise ea 
în timp ce intra. Era un miros slab înţepător, care o făcu să 
strâmbe din nas. 

— Unde este? întrebă ea în șoaptă, în ciuda faptului că erau 
singure. 

— E aici, spuse Beth. Întotdeauna aștept și după un timp 
apare într-un anumit fel. 

Tracy așeză lampa pe podea și o privi pe Beth. 


În lumina lămpii Beth o văzu pe Tracy zâmbindu-i. După felul 
în care era luminată faţa ei, zâmbetul îi părea batjocoritor și în 
ochi avea o strălucire crudă, pe care n-o mai văzuse de luni de 
zile. 

Însă probabil că era o prostie. 

Tracy era prietena ei acum. 

Apoi Tracy vorbi. 

— Chiar ești nebună, nu? întrebă ea, atingându-și buzunarul și 
pipăind ceva. 

Lui Beth i se tăie răsuflarea. 

— Nebună? întrebă ea cu o voce aproape șoptită. Am crezut... 
am crezut... 

— Ai crezut că te cred, nu? Ai crezut că sunt atât de proastă 
încât să cred că aici este o fantomă? 

Beth înghetă. În timp ce o privea, Tracy scoase briceagul. 

— Ce faci? gâfâi Beth. 

Începu să se dea înapoi, însă își dădu seama că Tracy era 
între ea și ușă. 

— L-ai omorât, nu? întrebă Tracy cu ochii strălucitori de ură. 

Se apropie încet de Beth cu briceagul în mâna dreaptă, lucind 
stins în lumina lămpii. L-ai ucis doar ca să te poți întoarce să-mi 
iei tatăl. Dar n-o să te las. 

— Nu! șopti Beth. N-am făcut nimic. Amy... Amy a fost... 

— Nu există nicio Amy! 

Deodată, cu viteza unei pisici, Tracy se repezi la Beth, și 
cuțitul străluci în mișcare. 

Beth simţi o durere ascuţită în brațul stâng și văzu cum 
sângerează dintr-o tăietură lungă. Pentru o clipă rămase cu 
privirea fixă, nevenindu-i să creadă. Apoi simţi o mișcare lângă 
ea și ridică privirea. Cuţitul era îndreptat spre ea și în spatele lui 
văzu faţa lui Tracy, schimonosită de ură. 

— Te urăsc! ţipă Tracy. Ești nebună, te urăsc și o să te omor! 

Beth se aplecă și cuțitul îi atinse umărul, înfigându-se în 
brațul drept. Încercă să se ferească, însă Tracy o ţinea de păr cu 
mâna stângă. 

— Nu! urlă ea, abia putând să articuleze cuvintele. Te rog, 
Tracy! Nuuuu! 

Însă era prea târziu. 

Bratul lui Tracy se înălță și cuțitul o mai lovi o dată în piept. 
Tracy îl răsuci, apoi scoase lama pentru a mai lovi o dată. 


273 


— Nuuu... bolborosi Beth. Te rog, nu... 

Brusc, Tracy îi dădu drumul la păr și o aruncă pe podea. 
Sângerând la ambele brațe și la piept, Beth încercă să se 
târască, însă Tracy o lovi cu piciorul în stomac. g 

În timp ce o mai lovi o dată, îi înfipse cuțitul în spate. ÎI 
scoase, apoi se lăsă în genunchi și o apucă din nou de păr. 
Trăgându-i capul pe spate, strânse cu toată puterea cuțitul și-l 
înfipse în gâtul lui Beth. 

Lama intră adânc și brusc din ţipetele lui Beth nu rămaseră 
decât niște bolboroseli produse de sângele ce ţâșnea din artere, 
amestecat cu aerul care ieșea din plămâni. 

Pentru o clipă, Tracy îngheţă privind ochii larg deschişi ai lui 
Beth, imaginându-și toată frica și durerea pe care le suferise 
Beth în ultimele clipe ale vieții ei. Apoi lăsă cadavrul să se 
rostogolească, în timp ce se ridică în picioare. 

Cuţitul însângerat îi căzu din mână. 

Apoi, în lumina pâlpâitoare a lămpii de kerosen, cu hainele 
pline de sângele victimei, Tracy Sturgess începu să râdă... 

e 

Phillip se trezi greu, privind faţa îngrijorată a soției lui și 
acoperindu-și ochii împotriva luminii strălucitoare a 
candelabrului. 

— Ce se întâmpla? întrebă el. Cât e ceasul? 

— E devreme. Trecut de unu și jumătate. Phillip, fetele au 
plecat. 

Phillip se trezi de-a binelea și se ridică în picioare. 

— Au plecat? Ce vrei să spui? 

— Au plecat! 

Îi explică repede ce se întâmplase. 

— Hannah caută la subsol, dar sunt sigură că nu sunt acolo. 
Când m-am trezit, am avut senzaţia ciudată că ceva nu-i în 
regulă, că lipsește ceva. Sunt fetele. N-am căutat în toată casa, 
dar sunt aproape sigură că nu sunt deloc în casă. 

Phillip, deja sculat din pat, își trase o pereche de pantaloni 
kaki și o bluză de golf. Cu Carolyn pe urme, se duse întâi în 
camera lui Tracy, apoi înapoi în cea a lui Beth, unde îl aștepta 
Carolyn. 

— Trebuie să fie aici, spuse el. 

— Dar nu sunt, insistă Carolyn. 

— Te-ai uitat la etaj? 


274 


Carolyn clătină din cap. 

— Nu, bineînțeles că nu. Totul este încuiat. Nu-i nimeni sus. 

— Ei bine, dar trebuie să fie undeva. Doar n-au plecat pur și 
simplu. Și în toiul nopții. 

Porni spre scările din spate care duceau la etajul doi. Carolyn 
era gata să-l urmeze, când privirea îi fu reţinută de ceva. 

Pe biroul lui Beth era o carte veche, legată în piele. 

Se uită la ea. N-o mai văzuse înainte și era sigură că nu era a 
lui Beth. 

Ce era și de ce se găsea acolo? 

N-avea răspuns pentru niciuna dintre întrebări, însă din 
instinct știa că orice ar fi cărticica aceea, avea legătură cu lipsa 
fetelor. 

O luă și începu să citească, descifrând cu greu scrisul 
întortocheat care umplea paginile. După ce citise câteva 
rânduri, știu unde erau Beth și Tracy. 

Se duse la ușă și-l strigă pe Phillip. Când era gata să-l mai 
strige o dată, îl văzu apărând în capul scărilor, din spate. 

— Nu sunt sus... 

— Phillip, știu unde sunt! S-au dus la fabrică! 

Phillip o fixă cu privirea. 

— La fabrică? repetă el. Despre ce Dumnezeu vorbești? De ce 
să se fi dus acolo? 

— Uite, îi spuse Carolyn, arătându-i jurnalul vechi. L-am găsit 
pe biroul lui Beth. Nu știu de unde îl are, dar trebuie să-l fi citit. 

Phillip întinse mâna și-l luă. 

— Ce e asta? 

— Un jurnal. Despre fabrică, Phillip, și știu că acolo s-au dus. 
Știu sigur! 

Phillip se uită o clipă la soţia sa apoi se hotărî. 

— ÎI sun pe Norm Adcock și apoi mă duc acolo. 

— Vin și eu cu tine, spuse Carolyn. 

— Nu. Stai aici. Nu... nu știu ce voi găsi acolo. Nici nu știu ce 
să cred pe moment. 

Pentru o clipă, Carolyn fu tentată să-l contrazică, dar apoi își 
schimbă hotărârea. Pentru că, în subconștient știa deja că se 
întâmplase ceva oribil la fabrică. Ceva din trecut apăruse și 
dorea o răzbunare cumplită. 


275 


Râsul lui Tracy se stinse până când nu mai rămase decât o 
bolboroseală dementă. 

Se mai uită o dată prin cameră, pe furiș, ca un animal vânat. 

Apoi, în lumina palidă a lămpii, trase corpul lui Beth spre 
peretele îndepărtat. Sus, unde nu putea să ajungă, era o 
fereastră mică. Tracy așeză corpul lui Beth sub fereastră, cu un 
braţ pe zid, ca și cum ar fi vrut să ajungă la fereastra de 
deasupra. 

Se întoarse la locul unde căzuse Beth prima dată și 
îngenunche, mânjindu-și mâinile cu sângele cald încă. Apoi se 
întoarse la perete și mânji cu mâinile ei însângerate suprafaţa 
înnegrită, lăsând urme. Se mânji de câteva ori cu sânge pe 
mâini, până când mesajul fu complet. 

Încă bolborosind încet, se întoarse spre lampă și vru s-o 
ridice. 

Apoi, brusc, lumina păli și întunericul o înconjură. 

Nu mai era singură în cameră. De jur împrejurul ei văzu 
apărând din întuneric feţe de copii. 

Fete subţiri, cu obrajii supţi de foame, cu ochii mari și 
adânciţi. 

Tracy tresări. Aceștia erau copiii pe care îi văzuse bunica ei. 
Acum îi vedea și ea, știind că și ei o puteau vedea. Știau cine 
era și ce făcuse. Se învârteau în cerc în jurul ei, vrând s-o 
atingă. 

Se dădu înapoi și atinse ceva cu piciorul. 

Tresări, știind imediat ce era. Se mai aplecă o dată, însă era 
prea târziu. Lampa se răsturnă, spărgându-i-se sticla. 

Dopul rezervorului sărise și kerosenul se vărsă, împrăștiindu- 
se peste tot. Se uită îngrozită la vâlvătaia bruscă, apoi auzi 
râsetele copiilor. Peste tot în jurul ei erau fețe de copii care 
rânjeau cu răutate. Se întoarse spre ușă și porni spre ea. Apoi, 
când se apropie, mai văzu un copil. 

O fată care nu avea mai mult de doisprezece ani. 

Era slabă și avea hainele uzate și înnegrite ca și cum fuseseră 
arse. Ochii îi străluceau precum cărbunii, în timp ce o privea. 
Apoi când flăcările se apropiară, plecă pe ușă afară. 

Flăcările, întreţinute de kerosenul vărsat, o urmară. 

În timp ce o urmau, ușa începu să se închidă încet. 

— NU! ţipă Tracy. 

Făcu un pas în faţă, însă era prea târziu. 


Ușa se închise. 

Se opinti să o deschidă, dar rămase nemișcată. Apoi începu să 
bată în ea, ţipând după ajutor, însă după ușă nu auzi decât râsul 
batjocoritor al fetei. 

In spate, simţi spiritele celorlalţi copii strigându-se unul pe 
altul, așteptând să-i ureze bun venit. 

Kerosenul aprins se împrăștie rapid pe podeaua subsolului 
sub o grămadă de cherestea și aprinse stâlpii care susţinuseră 
de atâta vreme podeaua etajului superior. 

Cheresteaua luă foc prima și limbile de foc avură combustibil 
proaspăt. Lemnul fiind uscat de mai mult de un secol, focul se 
întinse cu o furie care umplu subsolul cu un zgomot înfricoșător. 
Apoi luă foc podeaua însăși, flăcările izbucnind prin ea, 
transformându-se în ceva viu, care creștea din ce în ce mai 
mult. 

Temperatura crescu și începură să explodeze canistrele cu 
diluant, aprinzând noi focuri, care se alăturară vâlvătăii. 

Căldura ajunse la furnal, pătrunzând chiar și prin ușa metalică 
a cămăruţei de sub trepte. 

Tracy stătea în întuneric, în timp ce kerosenul se consuma. 

Insă simţea focul și auzea vuietul de după ușă. 

In timp ce se uita la ușă, o văzu înroșindu-se. 

Se dădu înapoi, cuprinzând-o teroarea. Apoi alunecă și căzu 
greu pe podea. Neclar, își aduse aminte de corpul lui Beth. 

Apoi, în lumina care creștea, își aminti de fereastră. 

Se sculă și încercă să ajungă la ea. 

Groaznicul râs al lui Amy își bătea joc de eforturile ei. 

Incepu să ţipe după tatăl ei, vrând ca el să vină s-o salveze. 

Fiecare respiraţie îi afuma plămânii și ţipetele slăbiră. 

Alunecă la podea și mintea i se întunecă, în timp ce căldura 
creștea în jurul ei. 

Tatăl ei nu va veni pentru ea - deja o știa. Tatăl ei nu o iubea. 
Niciodată n-o iubise. Intotdeauna îl iubise pe celălalt copil. 

Cu ceea ce mai rămăsese din luciditatea ei, Tracy încercă să- 
și amintească numele celuilalt copil, însă nu putu. Oricum nu 
mai conta, pentru că știa că îl omorâse și asta era important. 

Bunica ei. 

Bunica ei o va slava. Nu conta ce făcuse, pentru că bunica era 
întotdeauna acolo. 

Insă nu și de data asta. Acum nu mai era nimeni. 


277 


Era singură și căldura o înconjura, simțind cum îi ardeau 
pielea și părul. 

Se întinse pe podea încercând să scape de moartea care se 
apropia, însă nu avea unde să meargă și nici unde să se 
ascundă. 

Întreaga cameră era încinsă şi îi era frică să nu fi murit deja și 
să fie arsă pentru totdeauna de focurile din jurul ei, focurile 
iadului. 

Îl mai chemă o dată pe tatăl ei, implorându-l s-o salveze, însă 
muri ca și Amy, știind că nu va fi salvată. 

Sufletul ei, ca și al lui Amy, avea să fie prins pentru totdeauna 
și încuiat în infern. 


e Capitolul 27 


În clipa în care Phillip ajunse în fabrică, știu că aceasta era 
condamnată la pieire. Trei mașini de pompieri erau de-a lungul 
peretelui nordic și altele două la mijlocul lui Prospect Street. 
Furtunurile traversau trotuarul și treptele care duceau spre 
rămășițele ușilor de sticlă. Dar apa pe care o pompau părea să 
se evaporeze instantaneu. 

Zgomotul incendiului era asurzitor când Phillip îl găsi pe Norm 
Adcock și trebui să-și facă mâna pâlnie la urechea șefului poliţiei 
pentru a se face auzit. 

— Fără folos. Nu poate fi oprit! strigă el. 

Adcock aprobă sumbru. 

— Dacă nu-l pot controla în zece minute, vor renunța la 
clădire și vor încerca doar să-l limiteze. 

Însă nu trebuiră să aștepte zece minute. 

Parterul arsese deja și flăcările se întindeau în sus și, în timp 
ce Phillip privea, i se părea că întreaga clădire se înmoaie, apoi 
se prăbuși în flăcările de dedesubt. Gaura rămasă și ușile sparte 
transformară clădirea într-o torță. Aerul proaspăt intră peste 
vidul creat și flăcările se dublară, luminând cerul de deasupra 
orașului în strălucirea roșie a iadului. Peste zgomotul infernal al 
incendiului se suprapuneau vaietele sirenelor, ca un contrapunct 
melancolic al spectacolului morții care devenise fabrica. 

— Fetele! ţipă Phillip, chinuindu-se să domine zgomotul. 

Din nou, Adcock clătină din cap. 

— Când am ajuns eu aici, era imposibil să intri. lar dacă erau 
deja acolo... 

Nu mai fu nevoie să termine propoziția. 

Pompierii renunțară la clădire și tulumbele stropiră în jurul ei. 
Totuși, nu mai era nevoie de așa ceva. Intotdeauna fabrica 
fusese singură între șinele de tren și Prospect Street, ca și cum 
nicio altă clădire nu voia să se asocieze cu silueta celei care de 
atâta timp fusese santinela trecutului. 

Prospect Street se umplea de oameni sumar îmbrăcaţi, care 
se strângeau să fie martori la ultima zvârcolire a fabricii. 

Cea mai mare parte dintre ei erau tăcuţi, privind-o cum ardea. 
Din când în când, dacă mai exploda vreo fereastră din cauza 


279 


căldurii, un murmur străbătea mulţimea, pentru ca apoi să se 
instaleze aceeași liniște stranie. 

Pe la două noaptea, zidurile de cărămidă care rezistaseră mai 
bine de o sută de ani se prăbușiră mâncate de flăcări, sub 
greutatea acoperișului. 

Întreaga clădire păru că se prăbușește în sine și dispare în 
flăcări. 

Nu mai rămăseseră decât niște limbi de foc și încă o dată 
pompierii puseră tulumbele pe ele. 

Nori de aburi și fum se amestecară și zgomotul de infern se 
transformă în șuieratul unei reptile uriașe, un dragon în ghearele 
morții. 

Acum, într-un târziu, mulţimea se însufleți. Murmurau încet și 
se apropiau de monstrul muribund. 

Treceau pe lângă Phillip Sturgess ca și cum era o piatră în 
mijlocul curentului. Rămase singur, în timp ce mulţimea se 
strânse, trecu de el, apoi încă o dată ieșiră cu toţii în stradă. 

Phillip rămase singur și tăcut, în fața minei care fusese odată 
piatra de temelie a întregii sale familii. 

e 

Carolyn stătea cu Hannah pe terasă, privind cum se stingeau 
flăcările, până când rămase o strălucire slabă. Văzu siluetele 
negre ale oamenilor care de aici semănau cu furnicile 
învârtindu-se în jurul cuibului distrus. 

Trebuia să se fi întâmplat acum o sută de ani. 

Gândul i se întipări în minte până când să-l rostească cu voce 
tare. Preţ de o clipă, Hannah nu spuse nimic, apoi aprobă fermă. 

— Cred că aveţi dreptate, spuse bătrâna încet. 

Apoi o luă pe Carolyn de braţ și o trase încet în casă. 

— Nu vă las să staţi în răcoarea nopţii când nu aveţi nimic de 
văzut și nici de făcut. 

— Trebuie să fac ceva, obiectă Carolyn, însă oricum se lăsă 
condusă în casă. 

O urmă pe Hannah în camera de zi și se așeză pe un scaun. 

— Staţi acolo, spuse Hannah încet. O să fac un ceai pentru 
domnul Phillip, să fie gata când se întoarce. 

Carolyn aprobă, deși abia auzise cuvintele. 

Încet rememoră timpul de când Phillip plecase din casă. 

Îl urmase jos, în mână cu ciudata carte pe care o găsise pe 
biroul lui Beth. 


280 


Abia după ce plecase o luase în sufragerie și o citise cu 
atenție. 

Chiar când o terminase, apăruse Hannah și-i spusese că 
fabrica este în flăcări. 

Și chiar înainte de a ieși pe terasă avu certitudinea că Beth și 
Tracy muriseră. 

In amorțeala care urmase durerii sfâșietoare pentru fata ei, 
pricepuse că era o legătură în tot ce se întâmplase. 

Era ca și cum tragedia care se petrecuse cu o sută de ani în 
urmă - și care nu fusese rezolvată în întregime - își căuta 
propria rezolvare și pregătea o răzbunare cumplită împotriva 
descendenților care  evitaseră atâta timp să-și asume 
răspunderea. 

Mai puţin Beth. 

Știu că se va întreba tot restul vieţii de ce trebuia să moară 
Beth în noaptea aceea. 

Acum stătea singură în sufragerie și-l aștepta pe Phillip să se 
întoarcă, încercând să-și adune gândurile, pregătindu-se să-i 
explice soțului ei ce se întâmplase în fabrică în urmă cu o sută 
de ani. 

În sfârșit, aproape de ora trei desluși zgomotul mașinii lui în 
fața casei. O clipă mai târziu auzi ușa deschizându-se și 
închizându-se la loc. Il auzi pe Phillip chemând-o. Vocea îi era 
obosită, învinsă. 

— Aici, spuse încet și când el se întoarse spre ea îi văzu 
neliniștea din ochi. 

— Fetele... Tracy... Beth... începu el. 

— Știu, spuse Carolyn. 

Se ridică din scaun și ieși din fasciculul de lumină al singurei 
lămpi pe care îi îngăduise lui Hannah s-o aprindă. Veni spre 
soțul ei și-l îmbrăţișă. Apoi slăbi strânsoarea și îl trase în 
sufragerie. 

— Știu ce s-a întâmplat, spuse ea încet. Nu înțeleg totul și nici 
nu cred că o voi face vreodată, însă știu că fetele au murit. Și 
aproape că știu și de ce. 

— De ce? repetă Phillip. 

Ochii lui erau înfundaţi în orbite și vocea îi era cavernoasă, 
speriind-o pe Carolyn. 

— Este scris în carte. Totul este în cartea pe care am găsit-o 
în biroul lui Beth. 


281 


Phillip clătină din cap. 

— Nu înțeleg. 

— Este în jurnal, Phillip. 

Luă volumul legat în piele de pe masa de lângă scaunul lui 
Phillip și i-l dădu. 

— Trebuie să fi fost al bunicului tău. Hannah spune că l-a mai 
văzut înainte. Tatăl tău îl ţinea într-o cutie metalică în dulapul 
lui. 

Phillip dădu încet din cap. 

— O cutie maro - niciodată n-am știut ce era în ea. 

— Aia este, spuse Carolyn. Hannah a găsit-o în dulapul lui 
Beth după ce ai plecat. 

— Dar cum a...? 

— Nu contează cum a ajuns în camera lui Beth, contează ce 
scrie în jurnal. Spune ce s-a întâmplat la fabrică. A fost un 
incendiu, Phillip. 

Ochii lui Phillip se măriră, însă nu spuse nimic. 

— A fost un incendiu într-un atelier la subsol. 

— Cămăruţa de sub rampa de încărcare, murmură Phillip ca 
pentru sine. Cea din spatele scărilor. 

Carolyn tresări. 

— Știai de incendiu? 

— Nu, spuse Phillip. Sunt sigur că nu știam. Dar într-o zi am 
coborât cu Alan în subsol să verificăm fundaţia. Și chiar la baza 
scărilor am simţit un miros ciudat. Era un miros foarte vag, dar 
mirosea a fum, ca și cum fusese un incendiu. 

— A fost. 

Luă mâna lui Phillip într-a ei. 

— Phillip, acolo au murit copiii. 

Ochii lui Phillip se opriră, goi, asupra lui Carolyn. 

— Au murit? 

Carolyn confirmă. 

— Și unul dintre copiii care au murit acolo era fata 
străbunicului tău. 

Phillip rămase perplex, apoi clătină din cap. 

— Asta... nu se poate. Tracy este prima fată pe care am avut- 
o în familie. 

Carolyn îl mai strânse o dată de mână. 

— Phillip, scrie în jurnal. Era fata străbunicului tău cu una din 
femeile din oraș. Numele fetei era Amelia. 


282 


— Amelia? repetă Phillip. N-are... sens. N-am auzit niciodată 
povestea asta. 

— Niciodată n-a recunoscut-o, îi spuse Carolyn. Se pare că n-a 
spus niciodată nimic, dar a recunoscut în jurnal. lar ea lucra în 
fabrică în ziua incendiului. 

Faţa lui Phillip era cenușie. 

— Nu pot să cred. 

— Însă este scris acolo, insistă Carolyn cu vocea stinsă. O 
chema Amelia, dar toată lumea îi spunea Amy. 

Phillip se înnegri la față. 

— Doamne! șopti el. Deci chiar exista o Amy. 

— Și mai este ceva, adăugă ea. Dacă e să ne luăm după 
jurnal, celălalt nume, al mamei ei, era Deaver. Amy Deaver. 

Privirile lor se întâlniră. Singurii Deaver care locuiseră 
vreodată în Westover erau familia lui Carolyn. 

— Ştiai asta? întrebă el. Ştiai toate astea când te-ai căsătorit 
cu mine? 

Carolyn clătină din cap. 

— Nu știam, Phillip. Ştiam ce simte familia mea față de a ta. 
Știam că odată, de mult, pierduseră un copil în fabrică. Insă cine 
era tatăl copilului, nu. Niciodată n-am auzit asta. Ți-o jur. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Phillip după o pauză lungă, cu o 
voce posomorâtă. De ce n-au ieșit copiii de acolo? 

Carolyn ezită și, când vorbi, vocea îi era atât de slabă, încât 
Phillip abia o auzi. 

— El a fost acolo în acea zi. Samuel Pruett Sturgess. Când a 
izbucnit focul, a închis ieșirea. 

— Ce-a făcut? îi ceru Phillip să repete. 

Carolyn aprobă jenată. 

— Phillip, totul este scris în jurnal de mâna lui. A închis ieșirea 
și i-a lăsat să ardă pe toţi copiii aceia. Chiar și pe propria lui 
fiică. l-a lăsat să ardă pentru a salva fabrica! 

— Doamne! gemu Phillip. 

Tăcu, gândindu-se la ce tocmai îi spusese Carolyn. Povestea 
era aproape imposibil de crezut și cruzimea era de neconceput 
pentru el. Și totuși, știa că era adevărat. Știa că ăsta era 
secretul care îl înnebunise pe tatăl său. 

Chiar și mama lui, la sfârșitul vieții, descoperise secretul și 
acceptase adevărul. 


283 


— Nu cred în fantome, spuse el într-un târziu. Niciodată n-am 
crezut și nu voi crede. 

— Nici eu, fu de acord Carolyn. Dar mă tot gândesc. Copiii 
aceia prinși în incendiu. În seara asta, copiii noștri prinși în 
incendiu. Și ceilalți copii care au murit în fabrică. Fratele tău, Jeff 
Bailey. Familia Bailey a avut de-a face cu fabrica mai demult, 
nu? 

Phillip recunoscu cu lehamite. 

— Dar Alan? 

— Renovarea, șopti Carolyn. Nu vezi? Tatăl tău avea dreptate. 
Proiectul n-ar fi trebuit să înceapă. 

Phillip dădu din cap și ochii lui îi întâlniră pe ai lui Carolyn. 

— Și Beth? întrebă el. Ce a făcut să merite ce i s-a întâmplat 
în noaptea asta? 

În final, lui Carolyn începură să-i curgă lacrimile. 

— Nu știu, spuse ea printre suspine. Era un copil așa bun... 
Nu... nu știu! 

Phillip își luă soţia în braţe, încercând s-o îmbărbăteze. 

— A fost un accident, draga mea, șopti el încet. Știu cum 
poate părea totul acum, însă, orice s-ar fi întâmplat în noaptea 
asta, nu poate avea legătură cu ceea ce s-a întâmplat acum o 
sută de ani. A fost un accident cumplit. Trebuie să credem asta. 

Trebuie, își repetă el. Dacă nu, vom aștepta toată viaţa ca 
totul să reînceapă. 

Apoi, fără să vrea, o imagine a fiicei lui îi veni în minte. O văzu 
încă o dată ca atunci când murise Alan Rogers, uitându-se în 
fabrică la cadavrul lui. 

Ochii ei luceau de ură și buzele îi erau strânse într-un zâmbet 
mulțumit. 

O strânse mai tare pe Carolyn și închise ochii, însă viziunea îi 
rămase în minte. 

e 

Târziu, în după-amiaza următoare, Carolyn și Phillip împreună 
cu Norm Adcock se uitau la câţiva muncitori care îndepărtau 
placa metalică ce acoperise una din fețele docului în ultima sută 
de ani. 

În ultimele pagini ale jurnalului, Samuel Pruett Sturgess 
amintise de placa metalică și spera ca placa de oțel solid să fi 
protejat camera dinspre exterior așa cum o făcuse dinspre 


284 


interior. Era dorinţa lui din ultimele zile ale vieţii, ca nimeni să 
nu mai intre în atelierul de la subsol. 

Se mai înălţau încă șuvițe de fum și cenușă spre cer și căldura 
tot mai făcea să vibreze aerul de vară. 

Bărbaţii se apucară de lucru, cu hainele închise împotriva 
căldurii soarelui și a focului, folosind o daltă și un baros pentru a 
tăia bolţurile care fixau metalul de betonul fundaţiei. În cele din 
urmă, placa cedă și fereastra, cu geamul spart, văzu lumina zilei 
după aproape un secol. Muncitorii se retraseră, iar Norm Adcock 
și Phillip înaintară. 

Căldura încă mai ieșea din cameră, însă când Adcock atinse 
ușor cimentul își dădu seama că nu mai era atât de fierbinte 
încât să nu poată intra. Îngenunche și vâri lanterna înăuntru. 

Iniţial crezu că incinta era goală. Pe peretele opus văzu 
rămășițele ușii metalice care fuseseră contorsionate de 
intensitatea căldurii și atârnau bizar din suportul ei pe șine. 

Lumină în toate părțile și examină podeaua. 

Peste tot era numai funingine. 

Apoi, în sfârșit, lumină direct în jos. 

— Isuse, șopti el și-l simţi pe Phillip Sturgess strângându-l de 
umăr. Nu cred că vrei să vezi asta, Phillip, spuse el încet. 

— Sunt înăuntru? 

Adcock își trase capul afară de pe fereastră și-l privi pe Phillip. 

— Sunt acolo. Dar cred că ar trebui să ne lași pe noi să ne 
ocupăm de asta. Du-o pe Carolyn acasă, Phillip. Dacă apare 
ceva, te anunţ. 

Phillip ezită, apoi clătină din cap. 

— Nu pot. Trebuie să văd cu ochii mei. 

Când păru că Adcock voia să protesteze, vorbi din nou. 

— Carolyn și cu mine am vorbit despre asta și am decis că, 
orice ar fi acolo, trebuie să vedem. 

Sprâncenele lui Adcock se ridicară. 

— Trebuie? 

— Prefer să nu explic, spuse Phillip. Sincer, nu cred că ai 
înțelege mare lucru. Dar trebuie să văd ce s-a întâmplat. 

Adcock cântări situaţia și aprobă fără tragere de inimă. 

— Bine, o să pun oamenii să lase o scară și apoi putem cobori. 

Când scara fu montată, Adcock dispăru prin fereastră, iar 
Phillip îl urmă. Evită să se uite în jos până nu ajunse pe podea și 


285 


se îndepărtă cu grijă de scară. Apoi, cu privirea adaptată la 
întunericul cămăruţei, privi ceea ce Adcock văzuse deja. 

Focul distrusese rămășițele celor două fete. 

Părul și hainele lor erau arse. Mai erau bucăţi de piele care 
atârnau și scheletele erau acoperite de rămășițele ţesuturilor 
moi. 

Phillip își aminti de fotografiile pe care le văzuse din lagărele 
de concentrare naziste, de după război. Se luptă să-și învingă 
greata care i se ridica în gât atunci când îngenunche să atingă 
ceea ce rămăsese din fiica lui. 

Corpul lui Tracy era ghemuit, ca și cum ar fi încercat să se 
apere de căldură. 

În jurul gâtului avea un lanţ de care era atașat, printre oasele 
scheletului mâinii ei drepte, un pandantiv de jad, pe care îl 
recunoscu ca fiind al mamei sale. 

Dacă n-ar fi fost medalionul, n-ar fi putut spune care dintre 
corpurile hidoase, aproape mumificate, era al fiicei lui. 

Se uită la cadavrul lui Beth. Era întins pe podea, cu o mână 
ridicată, care parcă arăta spre fereastră. 

Încet, văzu urmele de pe perete. Prima dată păreau niște pete 
pierdute pe fondul închis pe care fuseseră mâzgălite. Dar în 
timp ce privea începură să capete formă și-și dădu seama că 
înainte să moară, una dintre fete - nu-și dădea seama care - 
lăsase un mesaj. Acum mesajul era clar. 

Era doar un cuvânt: AMY. 

— Pare să fie sânge, îl auzi pe Norm Adcock spunând. Mai 
este și pe podea. 

Apoi vocea îi scăzu. 

— Phillip? 

— Te aud, îi răspunse Phillip. 

— Nu pot să-ţi spun sigur acum, dar se pare că doar Tracy a 
murit din cauza căldurii. Cred că Beth era deja moartă când a 
început incendiul. Privește. 

Cu greu, Phillip urmări arătătorul lui Adcock. 

În ciuda distrugerilor făcute de foc, tăieturile erau foarte clare. 

Chiar înainte sau imediat după ce murise, Beth fusese 
înjunghiată, aproape tăiată în bucăţi. 

Phillip gemu când își dădu seama ce putea să însemne asta; 
apoi refuză să creadă și corpul nu-l mai ascultă. Nu mai putea 


286 


lupta cu greaţa. Cu stomacul strâns și simțind gustul acid în gât, 
se retrase în colțul îndepărtat al camerei. 

După zece minute, palid și încă tremurând, dar controlându- 
se, ieși din cămăruţă la lumina zilei. Carolyn era acolo unde o 
lăsase, așteptându-l. Se uită la el, întrebându-l din priviri. 

El o strânse în braţe și o ţinu strâns. 

— S-a terminat. S-a terminat totul. 

Carolyn se cutremură și lăsă lacrimile să-i curgă. Se simţea 
stoarsă, golită, ca și cum ar fi pierdut tot ce iubea. 

Insă nu era adevărat, își spuse ea. 

Incă îl avea pe Phillip și încă avea copilul. 

Apoi, pentru prima dată, simţi copilul care se mișcă. 

Vom reuși, își spuse ea. Vom reuși și vom supraviețui. 

Orice s-ar întâmpla, vom supraviețui. 

Luă mâna lui Phillip și i-o apăsă pe burtă. 

— Nu s-a terminat totul, dragul meu, șopti ea. Trebuie s-o 
luăm de la capăt. Și putem. Știu că putem s-o facem. 

Copilul mai mișcă încă o dată și de data asta îl simţi și Phillip. 


e EPILOG e 


Trecuse aproape un an. 

În dimineaţa zilei de 4 iulie, Carolyn Sturgess străbătu peluza 
spre cei doi lei de piatră care flancau aleea spre mausoleu. 
Mergea încet, bucurându-se de căldura soarelui. Cerul era de un 
albastru intens în dimineaţa aceea și nu era nici urmă de nor 
care să anunţe ploaie după-amiază. Ştia că ziua avea să fie 
perfectă. 

Își dorea să fi fost și Beth s-o împartă cu ea. 

Durerea pierderii ei se atenuase cu trecerea timpului dar, 
când își amintea de fiica sa, încă simţea o durere surdă care îi 
evoca zilele cumplite ale verii trecute. Credea însă că și acea 
durere se va atenua. 

Porni în umbra cărării care urca spre vârful dealului și la 
cavoul familiei Sturgess. Lumina era diferită aici, filtrată de 
crengile copacilor de deasupra. Ici și colo strălucea soarele și 
lumina juca pe firele de praf din aer. O veveriţă de opri la câţiva 
metri pe alee, în fața ei, și o scrută cu ochi strălucitori, înainte 
să se suie într-un copac și s-o certe de la înălțimea unei crengi, 
la zece metri. Carolyn se opri și ea s-o certe, râzând de mișcările 
ei indignate din coadă. Când veverița renunţă la tirada ei și se 
pierdu în vârful copacului, Carolyn porni și ajunse la mausoleu. 

Apăruse un al șaptelea scaun la masă și coloana spartă 
fusese în final reparată. Adăugarea celui de-al șaptelea scaun și 
repararea coloanei schimbaseră aerul mausoleului. Nu mai avea 
un aer misterios, plin de întrebări la care nu se putea răspunde. 
Era complet, și prin adăugarea scaunului lui Amy Deaver 
Sturgess se încheiase cercul în jurul lui Samuel Pruett Sturgess. 
Acum stătea cu soţia lângă el și cu cei patru băieți împrejur. Dar 
chiar în faţa lui, într-un fel simetric, se afla scaunul singurei lui 
fiice. Și după scaunul ei, coloana cea nouă acoperea locul în 
care fusese fabrica atâţia zeci de ani. 

Samuel Pruett Sturgess nu-și va mai petrece eternitatea 
privind sursa bogăției și vinovăţiei sale. Acum va sta cu întreaga 
familie, cu fiica lui recuperată după atâta vreme, repusă în 
drepturi. Pentru Carolyn, mausoleul își pierduse aerul grotesc și 
devenise un loc al păcii. 


288 


Se opri acolo în acea dimineaţă, apoi porni pe cărarea care se 
oprea la râu. Însă aleea nu mai era o îngrămădire de tufișuri și 
copaci căzuţi. Fusese curățată și lărgită. Instalaseră trepte bine 
șlefuite care arătau de parcă erau acolo dintotdeauna. Atât de 
bine fusese executată treaba, încât după doar o săptămână se 
integraseră perfect în coasta dealului. 

Carolyn ajunse la intersecția cu o altă alee și coti la stânga, 
urmărind cărarea bătătorită pe care într-o vreme mergea 
aproape zilnic. Totuși, din primăvară venea mai rar. Când ajunse 
în poieniţa unde erau îngropate Tracy și Beth, își dădu seama că 
nu mai fusese acolo de aproape două săptămâni. 

În timp ce se apropia încet de mormintele care stăteau de o 
parte și de alta a locului unde altădată fuseseră îngropate 
rămășițele lui Amy, își aminti funeraliile care avuseseră loc acolo 
vara trecută. 

Nu se pusese problema unor funeralii separate pentru cele 
două fete, căci morţile lor avuseseră o legătură prea strânsă. 

Aproape tot Westover-ul fusese acolo în ziua aceea. Phillip și 
Carolyn își dădură seama că pierderea lor tragică nu fusese 
chiar în van. Deși nu se spusese nimic, exista senzaţia că 
funeraliile celor două fetițe marcau un punct de cotitură pentru 
oraș, o eliberare de trecut, o ștergere a resentimentelor între 
familia Sturgess și celelalte familii cu influenţă din oraș. 

După slujbă avusese loc o recepţie pe peluza din faţă și nici 
măcar conacul întreg nu fusese suficient de încăpător pentru 
mulțime. lar când Phillip și Carolyn primiseră condoleanțele care 
erau sincere de data aceea, își dăduseră seama de schimbarea 
care avea loc. 

Fusese noaptea în care hotărâseră să amenajeze un parc pe 
locul fabricii, pe care să-l doneze orașului. 

Apoi, în timpul săptămânilor în care parcul fusese amenajat și 
urmele fabricii astupate, se gândiseră cum să denumească 
parcul. 

Phillip sugerase în final că trebuiau să-l dedice lui Alan 
Rogers, iar Carolyn fusese de acord. Era potrivit ca numele 
Sturgess să nu mai fie legat de acea parte a orașului. 

Carolyn adună câteva flori de câmp și le puse ca întotdeauna 
între mormintele celor două fete. Ca de obicei, se întrebă în 
treacăt ce se întâmplase în subsol în noaptea în care muriseră 


289 


cele două fete, dar niciodată nu-l întrebase pe Phillip ce văzuse 
în cămăruţă și nici el nu-i spusese din proprie iniţiativă. 

Deși știa că nu era decât o închipuire, voia să creadă că cele 
două fete ieșiseră împreună doar pentru o aventură care se 
terminase dezastruos. 

Știa că adevărul era prea dureros ca să-l poată îndura. 

Se întoarse de lângă morminte și porni spre casă, lăsând 
trecutul în urmă. 

e 

— Mergem doar la un picnic, observă Phillip, strâîmbându-se în 
timp ce se uita la Carolyn împachetând coșul enorm cu lucruri 
despre care nu își imagina că foloseau la ceva. Nu plecăm o 
săptămână. 

— Copiii sunt mici, dar consumă mult, răspunse Carolyn 
calmă, punând în coșul deja plin încă două scutece și un urs 
care era mai mare decât copilul lor. Și, în plus, parcă te-am auzit 
spunându-i lui Hannah să mai pună două lăzi de bere în mașină, 
nu? 

— Nu vreau să rămân fără, nu? 

— Slavă Domnului! Bineînţeles că unii vor crede că vrei să 
cumperi voturi cu bere, dar cred că e mai bine decât să dai bani. 

Termină cu coșul și încercă să-i închidă capacul, ceea ce 
părea imposibil. 

— Ține.-l, spuse ea ridicând coșul și dându-i-l lui Phillip. Va fi 
bine pentru imaginea ta dacă vei fi văzut ducând lucrurile 
copilului în parc. Îţi dă un aspect mai casnic. 

— Ceea ce este opus imaginii arogante a vecinilor aristocrați? 
întrebă Phillip, în timp ce lua coșul. 

— Oricum, ia-l și du-l la mașină. Eu duc fetița. Și dacă vrei s-o 
săruți, fă-o acum. Doar n-o să pupi toţi copiii din oraș și apoi să-i 
aduci microbii propriei tale fiice. 

— Candidaţii pentru Consiliul Municipal nu sărută copiii, pufni 
Phillip bine dispus. Asta o fac doar cei mari, de la centru. Ne 
vedem jos. 

Consilier municipal, își zise Carolyn în timp ce luă copilul din 
leagăn și începu să-i înfeșe atent trupușorul durduliu. Cine s-ar fi 
gândit vreodată că un Sturgess putea candida pentru postul de 
consilier municipal? Și totuși, se întâmplase și nu cu un efort 
prea mare din partea lui Phillip. De fapt, o delegaţie de 
comercianţi veniseră la el prin decembrie, când ea era încă 


290 


internată după naștere. După negocieri îndelungate, pe care 
Phillip i le descrisese în amănunt a doua zi, îl informaseră că se 
întâlniseră la discuţii între ei și deciseseră că orașului îi trebuia 
un consilier municipal care să se poată ocupa tot timpul de 
afacerile orașului. Trebuia să fie un om cu simțul afacerilor și 
legat de oraș. După ce îi recunoscuseră calităţile, ajunseseră la 
concluzia că Phillip Sturgess era omul pe care îl doreau. 

Phillip fusese șocat. Observase că, după funeraliile fetelor lui, 
atitudinea oamenilor se schimbase. Îi vorbeau de câte ori cobora 
în oraș, se opreau să stea cu el ca și cu oricare altul. 

Conversaţiile nu se mai întrerupeau când se apropia el. | se 
făcea loc să se alăture celorlalți. 

Același lucru i se întâmplase și lui Carolyn. 

Era ca și cum orașul ar fi recunoscut că nici familia Sturgess 
nu era imună la tragedii și ar fi lăsat în urmă ranchiuna. 

lar acum voiau ca Phillip să-i conducă. 

e 

Când sosiră în parc după douăzeci de minute, văzură că 
Phillip nu voise să arate atât de casnic pe cât îl amenințase 
Carolyn. În locul lui, Norm Adcock aduse coşul cu lucrurile 
copilului, în timp ce patru oameni de-ai lui descărcau berea. 

Eileen Russell apăru din mulțime și deschise portiera din față 
a Mercedes-ului, întinzându-se să ia copilul de la Carolyn. 

— Pentru Dumnezeu, Carolyn, dacă n-o să foloseşti scaunul 
pentru copil pe care ți l-am dat, lui Amy i se va întâmpla ceva 
groaznic, spuse ea, în timp ce Carolyn își desfăcea centura de 
siguranţă. 

Apoi se înroși toată când își dădu seama ce spusese, însă 
Carolyn ignoră gafa, ca de obicei, știind că fusese comisă fără 
intenţie. 

— Când o să fie mare, o s-o pun pe scaun. Acum prefer s-o ţin 
eu. 

Apoi o luă înapoi pe Amy, strângând-o încet la piept. 

Amy. 

La început, ea și Phillip nu voiseră să dea copilului numele 
care le venise în minte încă înainte să se nască, însă în final își 
dăduseră seama că nu aveau de ales. 

Existaseră câteva priviri șocate când lumea aflase numele 
copilului, însă după ce chiar Phillip și Carolyn le spuseseră de 
unde venea și ce i se întâmplase primei Amy, lumea înţelesese. 


291 


lar Amy devenise la rândul ei unul dintre locuitorii din 
Westover. 

Carolyn începu să-și facă loc prin mulţime, încercând să 
ajungă la Phillip. Peste tot pe unde se duceau, lumea se aduna 
în jurul lor, schimbând câteva cuvinte cu Phillip, apoi aplecându- 
se asupra copilului cu ochi negri din brațele lui Carolyn. 

Amy, cu ochii mari, îi urmărea pe toţi, ca și cum i-ar fi 
recunoscut, deși avea doar șase luni. 

Când ajunseră într-un loc din spatele parcului unde gardul 
care îl separa de liniile ferate făcea puţină umbră în soarele de 
după-amiază și fântâna făcea să pară mai răcoare decât era, 
Phillip întinse o pătură. Carolyn o așeză pe fetiță în mijlocul ei. 

Din momentul în care atinse pământul, Amy Deaver Sturgess 
începu să tipe. 

Locul pe care îl alesese Phillip pentru a întinde pătura era 
exact locul pe care fusese cămăruța de sub trepte. Deși Phillip și 
Carolyn nu-și dăduseră seama, copilul pricepuse. 

Chiar la vârsta ei fragedă, Amy Deaver Sturgess își aducea 
perfect aminte tot ceea ce se întâmplase în camera aceea. 

Își aducea aminte și furia ei continua să crească... 


Sfârșit 


virtual-project.eu