Isaac Asimov — Planeta Care Nu A Existat

ISAAC ASIMOV 


ISAAC ASIMOV 


Planeta care nu a existat 


CUPRINS: 
Introducere 7 
1. Planeta care nu a existat 10 

2. Zăpezile olimpiene 19 

3. Surpriza titanică 29 

4. Direcţia greşită 38 

5. Puntea zeilor 49 

6. Al treilea lichid 59 

7. Câte ceva despre bilă 68 

8. Mirosul electricităţii 78 

9. Victoria tăcută 87 

10. O schimbare de aer 97 

11. Vrăjitoarea cea rea a murit 107 
12. Efectul „Căderea nopţii” 116 
13. Olandezul cosmic 125 

14. Mai bine înapoi 135 

15. Gândind la gândire 145 

16. Steaua din răsărit 155 

17. Argumentul judo 165 


Introducere. 

Cheia îndelungatei mele serii de articole din revista The 
Magazine of Fantasy and Science Fiction este varietatea. Pe 
de o parte, aceasta se datorează Bunilor mei Redactori - 
Edward L. Ferman de la F & SF şi Cathleen Jordan de la 
editura Doubleday & Company - care sunt perfect 
mulţumiţi să mă lase să bat câmpii despre orice subiect ce 
mă interesează. Pe de altă parte însă, se datorează minţii 
mele neobosite. 


Este foarte posibil ca într-o lună să scriu despre 
atmosferă, în următoarea să discut despre coloniile spaţiale 
iar în a treia să mă refer la ateroscleroză. De ce nu? 
Comentez astfel subiecte care mă pasionează, dar trezesc şi 
curiozitatea cititorilor. „Oare despre ce va scrie Isaac luna 
viitoare?” se vor întreba ei. 

Cu toate acestea, chiar de fi-vei cast precum gheaţa, ori 
imaculat ca neaua, nu vei scăpa de defăimări*. 

Aţi putea crede că săptămâna trecută am primit o 
scrisoare care mă acuza că, de ani de zile, sunt „obsedat de 
astronomie” şi-mi cerea, pe un ton destul de furios, să 
termin cu subiectul ăsta? 

„Ce-i asta?” m-am întrebat derutat. „Oare, de ani de zile, 
scriu exclusiv articole despre astronomie, fară să-mi dau 
seama?” 

Am verificat şi las răspunsul pe seama voastră. Dacă veţi 
analiza cartea de faţă, care cuprinde cele mai recente 
şaptesprezece articole ale mele, veţi sesiza că exact patru 
dintre ele pot fi considerate astronomie pură - primele 
patru. Dintre celelalte, unele s-ar putea să aibă tangenţial 
legătură cu astronomia, însă numai atât. Pot doar 
presupune că stimatul meu corespondent a degustat cu 
prea multă poftă din coniacul păstrat în scopuri medicinale. 

Este adevărat însă, varietatea articolelor mele prezintă 
unele probleme. Pentru început, cum să-mi intitulez 
culegerile de articole ştiinţifice? 

* Expresia nu-mi aparţine. A fost scrisă de un vechi 
dramaturg pe nume William Shakespeare. Unul dintre 
personajele sale, purtând improbabilul nume Hamlet, i-o 
spune Ofeliei - se pare, o prietenă a sa. (N. A.) 

Revăzând situaţia, îmi dau seama că aş fi scăpat de o 
mulţime de necazuri dacă le-aş fi spus, pur şi simplu, 
„Culegere de articole”, etichetându-le după aceea Volumul 
1, Volumul 2, Volumul 3 şi aşa mai departe... Ar fi fost totuşi 
cam lipsit de imaginaţie! 


În loc de aşa ceva, încerc să aleg un titlu plin de viaţă care 
(1) să indice, cel puţin aproximativ, natura conţinutului şi 
(2) să folosească un cuvânt-cheie care să simbolizeze 
ştiinţa, dar pe care să nu-l mai fi utilizat în alte ocazii. 

Dacă un articol inclus în carte are chiar titlul pe care l-am 
ales, cu atât mai bine. 

N-am întrebuințat cuvântul „planetă” în niciunul dintre 
titlurile culegerilor de până acum, iar un articol din volumul 
de faţă este intitulat „Planeta care nu a existat”. Perfect! 
Asta-i titlul cărţii. 

Recunosc, sună a science fiction, dar aspectul acesta nu 
reprezintă în mod necesar un dezavantaj. Oricare dintre 
cărţile mele, orice titlu ar avea, are şanse maxime de a fi 
pusă în rafturile cu cărţi science fiction. Nu te poţi aştepta 
întotdeauna ca librarii să ştie că eu scriu şi altceva decât 
science fiction. 

Odată am primit un telefon alarmat de la un amic, ce mi-a 
spus că, într-o anumită librărie, o carte a mea intitulată 
Introducere în folosirea riglei de calcul (An Easy 
Introduction to the Slide Rule) - care era exact ceea ce 
arăta titlul -se găsea alături de cărţile mele science fiction. 
I-am spus să se calmeze, deoarece tocmai cititorii 
romanelor mele science fiction au cele mai mari şanse de a- 
mi cumpăra şi citi cărţile de non-ficțiune. 

O altă problemă ridicată de varietatea articolelor mele o 
reprezintă ordinea lor în carte. În volumul de faţă există 
şaptesprezece articole. Care să fie primul, care al doilea, 
care al treilea - şi de ce? 

Le-aş putea aranja în ordinea publicării originale, dar asta 
ar însemna că, în general, ar fi destul de amestecate ca 
subiecte. Genul respectiv de dezordine încântătoare 
funcţionează minunat atâta timp cât ele apar la intervale de 
o lună în F & SF. Existând o lună de zile între două articole 
succesive, cititorul, care are tot felul de preocupări şi 
îndeletniciri, nu mai ţine minte perfect articolul de luna 


trecută, decât dacă i-l reamintesc eu. Prin urmare, el este 
pregătit pentru orice, şi gata să mă urmeze oriunde. 

Situaţia se schimbă oarecum atunci când articolele apar 
într-o carte. Acolo le are pe toate laolaltă şi este probabil să 
le citească într-un interval destul de scurt de timp - 
săptămâni, poate chiar zile. Există chiar şi tipi mai 
rezistenți care citesc toată cartea într-o şedinţă prelungită 
de lectură. 

Înţelegeţi acum de ce ordinea aleatorie nu este cea mai 
indicată. Dacă l-am captat pe cititor cu un anumit articol, aş 
dori să-i păstrez interesul şi pentru următorul - dacă pot. 
Ca atare, obişnuiesc să-mi grupez articolele pe domenii 
generale. 

În cartea de faţă, am însă ocazia să încerc altceva. 
Permiteţi-mi să vă explic. 

Ed Ferman mă încurajează să scriu articole dintre cele pe 
care noi le denumim „controversate”. Din când în când, Ed 
doreşte să discut un subiect care, dintr-un motiv sau altul, 
este delicat. 

În fiecare dintre aceste cazuri, eu caut să susţin cauza 
ştiinţei într-o manieră cât mai directă şi beligerantă cu 
putinţă. Indiferent dacă atac farfuriile zburătoare, testele 
de inteligenţă sau reacţia de împotrivire faţă de colonizarea 
spaţiului cosmic, o fac fără să mă gândesc la compromisuri 
sau concilieri. Acesta e felul meu de a fi; n-aş putea proceda 
altfel.* 

Din acest motiv, primesc destul de multă corespondenţă, 
ceea ce-l încântă pe bunul Ed, aşa încât cred că sunt 
ademenit să scriu alte articole controversate. Nu, retractez 
cuvântul „ademenit”. Realitatea este că-mi fac plăcere 
controversele şi mă încântă să am ocazia de a spune ceea 
ce cred. 

Aşadar, în cartea de faţă, am decis să-mi aranjez articolele 
într-un alt mod -în direcţia creşterii controversabilităţii 
subiectelor. Încep cu ştiinţele exacte şi mă îndrept către 
opinii despre ştiinţă. 


Asta înseamnă că, dacă simţiţi că aveţi chef de o 
controversă, puteţi începe lectura cu ultimul articol. 
Evident, s-ar putea întâmpla să constataţi că sunteţi de 
acord cu mine în toate detaliile şi astfel să pierdeţi ocazia 
controversei, într-un asemenea caz, nu-mi rămâne decât să 
mă scuz... 

* Nici în acest caz, afirmaţia nu-mi aparţine. Primul a spus- 
o un predicator numit Martin Luther şi, din anumite motive, 
a preferat s-o rostească în germană: „Hier steh' ich, ich 
kann nicht anders.” (N. A.) 

Isaac Asimov New York City 


1. Planeta care nu a existat. 

Odată am fost întrebat dacă era posibil ca vechii greci să fi 
cunoscut existenţa inelelor lui Saturn. Motivul pentru care 
a apărut respectiva întrebare derivă din următoarele: 

Saturn este numele zeităţii agricole a vechilor romani. 
Atunci când romanii au ajuns să-şi dorească a-i egala pe 
greci în privinţa culturii, ei au hotărât să realizeze 
echivalenţe între zeii lor lipsiţi de interes şi zeii fascinanţi ai 
grecilor plini de imaginaţie. Astfel, Saturn a corespuns cu 
Cronos, tatăl lui Zeus şi al altor zei şi zeițe de pe Olimp. 

Cel mai faimos mit al lui Cronos (Saturn) povesteşte cum 
acesta 1-a castrat pe tatăl său, Uranus, şi apoi 1-a înlocuit 
în calitatea de conducător al Universului, în mod evident, 
Cronos s-a temut că propriii săi copii i-ar nutea urma 
exemplul şi s-a decis să ia măsuri pentru a preîntâmpina 
aşa ceva. Întrucât nu cunoştea nici o metodă 
anticoncepţională şi-i era imposibil să practice abstinenţa, 
el zămislise şase copii (trei fii şi trei fiice) cu soţia sa, Rhea. 
Acţionând după ce faptele avuseseră loc, Cronos a înghiţit 
fiecare copil, imediat după naştere. 

Când s-a născut cel de-al şaselea copil, Zeus, Rhea 
(plictisită să tot rămână însărcinată degeaba) a învelit un 
bolovan în scutece şi 1-a lăsat pe prostănacul stăpân al 
Universului să-l înghită. Zeus a fost crescut în secret şi, 


când s-a făcut mare, a reuşit, prin şiretlic, să-l silească pe 
Cronos să-i readucă la lumină pe fraţii şi surorile sale 
înghiţite (încă în viaţă!). Apoi, Zeus şi fraţii săi au pornit 
război împotriva lui Cronos şi a fraţilor acestuia (Titanii). 
După zece ani de lupte, Zeus 1-a înfrânt pe Cronos şi a 
preluat stăpânirea Universului. 

Să revenim acum la planeta pe care grecii o denumiseră 
Cronos, deoarece se deplasa mult mai lent decât oricare 
altă planetă pe fundalul stelelor şi astfel se comporta ca un 
zeu vârstnic. Romanii au denumit-o Saturn şi noi folosim 
acelaşi nume. 

În jurul lui Saturn, se găsesc inelele minunate despre care 
ştim cu toţii. Ele sunt dispuse în planul ecuatorial al 
planetei, înclinat cu 26,7 grade faţă de planul orbitei. 
Datorită acestei înclinări, vedem inelele sub un unghi 
variabil. 

Valoarea înclinării este constantă faţă de stele, dar nu şi 
faţă de noi, ea depinzând de poziţia lui Saturn pe orbită. 
Într-un anumit punct, Saturn îşi va arăta inelele înclinate în 
jos, astfel că noi le vom vedea de deasupra. În punctul opus, 
inelele sunt înclinate în sus, iar noi le vom vedea de 
dedesubt. 

Pe măsură ce Saturn îşi parcurge orbita, valoarea 
înclinării variază lent între cele două poziţii extreme 
amintite anterior. La jumătatea distanţei între ele, în două 
puncte diametral opuse ale orbitei lui Saturn, inelele ne 
arată muchia lor. Acestea sunt atât de subţiri încât în 
punctele respective nu pot fi zărite deloc, nici chiar cu un 
telescop bun. Deoarece durata de revoluţie a lui Saturn 
este de aproape treizeci de ani, inelele dispar din vedere la 
fiecare cincisprezece ani. 

Prin anul 1610, când Galileo a examinat cerul cu luneta sa 
primitivă, a îndreptat-o şi spre Saturn şi ceva i s-a părut 
straniu. A zărit două corpuri mici, câte unul de fiecare parte 
a planetei, dar nu putea distinge ce anume erau ele. De 
câte ori a revenit asupra lui Saturn, misterioasele corpuri 


erau tot mai greu vizibile, până ce, în final, a văzut numai 
sfera planetei şi nimic altceva. 

„Ce-i asta?” a mormăit Galileo. „Saturn continuă să-şi 
înghită copiii?” Nu s-a mai întors niciodată cu luneta asupra 
planetei. Abia după patruzeci de ani, astronomul olandez 
Christiaan Huygens, observând cum inelele se înclinau tot 
mai mult (şi având o lunetă mai bună decât a lui Galileo), a 
dedus ce anume erau ele. 

Să fi fost atunci posibil ca grecii, creând mitul lui Cronos 
care îşi înghiţea copiii, să se fi referit la planeta Saturn, la 
inelele ei, la înclinarea planului ecuatorial şi la relaţia sa 
orbitală faţă de Pământ? 

Nu - răspund eu întotdeauna celor care-mi pun această 
întrebare - dacă nu putem găsi o explicaţie mai simplă şi 
mai directă. În cazul de faţă, o putem găsi: coincidenţa. 

Din păcate, oamenii cred prea puţin în coincidenţe. Ei sunt 
dispuşi mai degrabă să construiască teorii esoterice extrem 
de complicate, pentru a evita admiterea unor coincidenţe. 
Eu, pe de altă parte, consider întotdeauna coincidenţele 
drept consecinţe inevitabile ale legilor probabilității, 
conform cărora lipsa unor coincidenţe neobişnuite este 
mult mai neobişnuită decât orice fel de coincidenţă. 

lar aceia care văd scopuri evidente în simplele coincidenţe 
nici măcar nu cunosc nişte coincidenţe cu adevărat 
remarcabile (o chestiune pe care am discutat-o cu alte 
prilejuri). În cazul de faţă, ce alte corespondențe există 
între denumirile planetelor şi mitologia greacă? Ce părere 
aveţi despre planeta căreia grecii i-au spus Zeus, iar 
romanii Jupiter? Planeta a fost denumită după conducătorul 
zeilor şi se dovedeşte a fi mai masivă decât toate celelalte 
planete laolaltă. Oare să fi cunoscut grecii masele relative 
ale planetelor? 

Cu toate acestea, cea mai uluitoare coincidenţă se referă 
la o planetă despre care grecii (aţi crede) nu auziseră 
niciodată. 


Să o examinăm pe Mercur, planeta cea mai apropiată de 
Soare. Are orbita cea mai excentrică dintre toate cele 
cunoscute în secolul nouăsprezece; este atât de excentrică 
încât Soarele, aflat în focarul elipsei orbitale, se găseşte la o 
distanţă considerabilă de centru. 

Când Mercur se află în punctul de pe orbită cel mai 
apropiat de Soare („periheliu”), distanţa dintre cele două 
corpuri este de numai 46 de milioane de kilometri, iar 
viteza sa pe orbită este de cincizeci şi şase de kilometri pe 
secundă. În punctul opus al orbitei, la depărtarea cea mai 
mare faţă de Soare („afeliu”), distanţa este de 70 de 
milioane de kilometri şi, ca urmare, viteza se reduce la 
treizeci şi şapte de kilometri pe secundă. Faptul că, într-un 
anumit moment, Mercur se găseşte faţă de Soare la o 
distanţă dublă decât în alte momente, sau că are o viteză de 
două ori mai mare, îngreunează calculul precis al 
traiectoriei sale, prin comparaţie cu alte planete mai 
„disciplinate”. 

Dificultatea respectivă se manifestă mai cu seamă într-o 
anume privinţă... 

Întrucât Mercur este mai apropiat de Soare decât 
Pământul, el se interpune ocazional între Soare şi Pământ, 
iar astronomii îi pot zări cercul negru deplasându-se peste 
discul Soarelui. 

Asemenea „treceri” ale lui Mercur se petrec oarecum 
neregulat, din cauza orbitei excentrice a planetei şi a 
înclinaţiei ei cu şapte grade faţă de planul orbitei terestre. 
Trecerile au loc doar în lunile mai sau noiembrie (iar 
trecerile din noiembrie sunt mai frecvente într-un raport de 
7 la 3), la intervale succesive de treisprezece, şapte, zece şi 
trei ani. 

În anul 1700, trecerile au fost urmărite cu mare atenţie, 
fiindcă reprezentau un eveniment ce nu putea fi zărit cu 
ochiul liber, dar putea fi uşor observat de telescoapele 
primitive ale epocii. Mai mult, momentele exacte ale 
începerii şi încheierii trecerilor, ca şi traiectoria planetei 


peste discul solar difereau în funcţie de locul de unde se 
efectua observarea. Pornind de la aceste deosebiri, se putea 
calcula distanţa până la Mercur şi apoi toate celelalte 
distanţe din Sistemul Solar. 

Din punct de vedere astronomic, a fost aşadar penibil când 
predicțiile referitoare la momentele trecerilor s-au înşelat 
chiar cu câte o oră. Era o indicație evidentă asupra limitelor 
cunoaşterii mecanicii cereşti, în epoca respectivă. 

Dacă în Univers n-ar fi existat decât Mercur şi Soarele, 
atunci, indiferent care ar fi fost orbita planetei, ea avea să 
fie urmată cu exactitate la fiecare revoluţie. Nu puteau 
apărea dificultăţi în calcularea momentelor exacte ale 
trecerilor. 

Însă fiecare corp ceresc exercită o atracţie gravitaţională 
asupra lui Mercur, iar atracțiile planetelor apropiate - 
Venus, Pământ, Marte şi Jupiter - deşi foarte mici 
comparativ cu cea a Soarelui, sunt suficiente pentru 
apariţia unor diferenţe. 

Fiecare atracţie introduce o uşoară modificare a orbitei lui 
Mercur (o „per-turbaţie”), de care trebuie ţinut cont în 
calculele matematice, cunoscând masa exactă şi mişcarea 
corpului care exercită atracţia. Teoretic, totul este foarte 
simplu, fiindcă se bazează exclusiv pe legea atracției 
universale formulată de Isaac Newton, dar, din punct de 
vedere practic, nu-i deloc uşor, întrucât calculele sunt lungi 
şi laborioase. 

Trebuiau totuşi făcute, iar tentativele ulterioare au fost tot 
mai precaute în determinarea mişcării exacte a lui Mercur, 
prin includerea tuturor perturba-ţiilor posibile. 

În 1843, astronomul francez Urbain Jean Joseph Leverrier 
a publicat un calcul al orbitei lui Mercur, arătând că 
persistau mici discrepanțe. Calculele sale extrem de 
detaliate dovedeau că, după ce se ţinuse seama de toate 
perturbațiile posibile, rămânea o mică abatere 
inexplicabilă. Punctul în care Mercur îşi atingea periheliul 


se deplasa înainte, în direcţia mişcării planetei, mai rapid 
decât permitea teoria. 

În 1882, astronomul canadian Simon Newcomb, folosind 
instrumente mai performante şi un număr mai mare de 
observaţii, a corectat cifrele lui Leverrier. Conform corecţiei 
lui, se părea că de fiecare dată când Mercur ocolea Soarele, 
periheliul său se găsea cu 0,104 secunde de arc în faţa 
poziţiei teoretice. 

Eroarea nu era mare. Într-un secol terestru, abaterea s-ar 
fi cumulat, ajungând la numai patruzeci şi trei de secunde 
de arc. Ar fi fost nevoie de patru mii de ani pentru ca 
discrepanţa să se cumuleze la o valoare egală cu diametrul 
aparent al Lunii şi de trei milioane de ani ca să ajungă la 
valoarea unei revoluţii complete a lui Mercur. 

Cu toate acestea, nu era nici neglijabilă. Dacă existenţa 
mişcării de avans a periheliului lui Mercur nu putea fi 
explicată, atunci legea atracției universale a lui Newton era 
incorectă, iar legea respectivă funcţionase atât de perfect 
până atunci încât nici un astronom n-ar fi fost încântat să 
afle că trebuia reformulată. 

Ba chiar, în vreme ce Leverrier calcula discrepanţa din 
orbita lui Mercur, legea atracției universale obținuse 
victoria cea mai strălucită din toate timpurile. Şi cine oare 
fusese artizanul acelei victorii? Păi, nimeni altul decât 
Leverrier însuşi! 

Uranus, considerată la epoca aceea planeta cea mai 
îndepărtată de Soare, manifesta şi ea o mică discrepanţă a 
mişcărilor, ce nu putea fi justificată prin atracţia 
gravitaţională a celorlalte planete. Se sugerase existenţa 
unei alte planete, şi mai îndepărtată, a cărei atracţie 
gravitaţională ar fi explicat discrepanţa altfel stranie a 
mişcărilor lui Uranus. 

Folosindu-se de legea atracției universale, astronomul 
englez John Couch Adams elaborase în 1843 o posibilă 
orbită pentru această planetă necunoscută şi distantă. 
Orbita ar fi justificat abaterile mişcărilor lui Uranus şi ar fi 


prezis locul unde se găsea planeta nevăzută, la un moment 
anume. 

Calculele lui Adams fuseseră ignorate dar, după câteva 
luni, Leverrier a ajuns la aceeaşi concluzie şi a fost mai 
norocos. El şi-a transmis calculele unui astronom german, 
Johann Gottfried Galle, care întâmplător deţinea o hartă 
foarte recentă a porțiunii cereşti în care Leverrier afirma că 
se găsea planeta necunoscută. Pe 23 septembrie 1846, 
Galle a început căutarea planetei şi, după numai câteva ore, 
a descoperit-o pe Neptun. 

După o asemenea victorie, nimeni (cu atât mai puţin 
Leverrier) nu mai punea la îndoială exactitatea legii 
atracției universale. Discrepanţa existentă în mişcările 
orbitale ale lui Mercur trebuia să se datoreze unei influenţe 
gravitaționale care nu fusese luată în calcul. 

De pildă, masa unei planete se calculează cel mai uşor 
dacă are sateliți aflaţi la anumite distanţe şi având anumite 
perioade de rotaţie. Combinația distanţă-perioadă depinde 
de masa planetară, care astfel poate fi calculată destul de 
exact. Venus însă nu are sateliți. Masa ei a putut fi 
determinată doar aproximativ şi era posibil să fie cu zece la 
sută mai masivă decât crezuseră astronomii de la mijlocul 
secolului nouăsprezece. Într-un asemenea caz, masa aceea 
suplimentară şi atracţia gravitaţională determinată de ea ar 
fi justificat mişcarea lui Mercur. 

Dar dacă Venus ar fi fost cu zece la sută mai masivă, 
excesul de masă ar fi afectat şi orbita celuilalt vecin alei, 
Pământul - şi ar fi modificat-o într-un mod care nu se 
constatase. Rezolvarea cazului. Lui Mercur în detrimentul 
Pământului nu era prea simplă şi Leverrier a eliminat 
soluţia Venus. 

Leverrier avea nevoie de un corp masiv care să se afle în 
vecinătatea lui Mercur, dar, în acelaşi timp, să nu fie 
aproape de altă planetă pe care s-o poată influenţa. În 
1859, ela sugerat că sursa atracției gravitaționale trebuia 
să provină din interiorul orbitei lui Mercur. Acolo trebuia să 


existe o altă planetă, suficient de aproape de Mercur pentru 
a explica avansul periheliului şi în acelaşi timp suficient de 
departe de restul planetelor, pentru a nu le afecta. 

Acestei ipotetice planete intra-Mercur, Leverrier i-a 
atribuit denumirea Vulcan. Numele reprezenta echivalentul 
roman al grecului Hefaistos, care era zeul focului şi 
conducea fierăria divină. Era un nume adecvat pentru o 
planetă aflată permanent în preajma focului ceresc al 
Soarelui. 

Dar dacă ea exista, de ce nu fusese niciodată observată? 
Întrebarea are un răspuns imediat. Orice corp ceresc aflat 
mai aproape de Soare decât Mercur s-ar găsi permanent în 
vecinătatea Soarelui şi ar fi extrem de greu de văzut de pe 
Pământ. 

Mai precis, Vulcan ar putea fi zărită în numai două ocazii. 
Mai întâi, cu prilejul unei eclipse totale de Soare, când cerul 
din imediata vecinătate a Soarelui este întunecat şi orice 
obiect din zona respectivă poate fi distins cu o uşurinţă 
imposibilă în alte ocazii. 

Pe de o parte, aceasta oferă o soluţie simplă, deoarece 
astronomii pot stabili cu precizie momentele şi locurile când 
se petrec asemenea eclipse şi se pot pregăti pentru 
observări. Pe de altă parte, eclipsele nu sunt frecvente, 
durează numai câteva minute, şi observarea lor implică de 
obicei călătorii îndelungate. 

Care ar fi fost a doua ocazie potrivită pentru observarea 
lui Vulcan? Evident, trecerea sa între Pământ şi Soare. 
Planeta ar fi apărut sub forma unui cerculeţ negru pe discul 
solar, deplasându-se rapid şi rectiliniu de la vest spre est. 

Trecerile ar trebui să fie mai numeroase decât eclipsele, 
fiind vizibile din regiuni întinse şi pentru durate mai lungi, 
şi putând oferi indicaţii mult mai bune asupra orbitei lui 
Vulcan - care apoi se utilizau pentru deducerea viitoarelor 
treceri, în decursul cărora se puteau face alte investigaţii şi, 
treptat, se determinau proprietăţile planetei. 


Totuşi, momentul trecerii nu putea fi calculat cu exactitate 
până nu se cunoştea precis orbita lui Vulcan, iar aceasta nu 
putea fi cunoscută până ce planeta nu era observată şi 
urmărită o vreme. Ca atare, prima ei observare avea să fie 
accidentală. 

Dar dacă o astfel de observare se petrecuse deja? Era 
foarte posibil, ba chiar probabil. Uranus fusese observată 
de câteva ori înainte de a fi descoperită de William 
Herschel. Primul astronom regal al Marii Britanii, John 
Flamsteed, o văzuse cu un secol înainte de a fi fost 
descoperită, o considerase o stea obişnuită şi o etichetase 
„34 Taur”. Descoperirea lui Herschel nu constase în întâia 
observare a lui Uranus, ci în faptul că o recunoscuse primul 
ca fiind o planetă. 

Imediat după sugestia lui Leverrier (iar descoperitorul lui 
Neptun era încununat de prestigiu pe vremea aceea), 
astronomii au pornit să caute posibile observaţii anterioare 
ale unor corpuri stranii, care acum puteau fi identificate 
drept Vulcan. 

Foarte repede a apărut ceva. Un astronom amator 
francez, medicul de ţară Lescarbault, 1-a anunţat pe 
Leverrier că, în 1845, observase o pată neagră pe discul 
solar, pe care iniţial o ignorase, dar despre care acum 
credea că trebuia să fi fost Vulcan. 

Extrem de surescitat, Leverrier i-a studiat raportul şi din 
el a estimat că Vulcan era un corp ce ocolea Soarele la o 
distanţă medie de 21 de milioane de kilometri, cu puţin mai 
mult de o treime din distanţa Soare-Mercur. Asta însemna 
că perioada sa de revoluţie ar fi fost de aproximativ 19,7 
zile. 

La distanţa respectivă, însemna o depărtare de cel mult 
opt grade faţă de Soare. Aşadar, singurele momente când 
Vulcan putea fi observată pe cer în absenţa Soarelui ar fi 
fost înjumătăţea de oră de după apus sau înjumătăţea de 
oră de dinaintea răsăritului (alternativ şi la intervale de 
zece zile). Crepusculele respective sunt extrem de 


luminoase şi observările ar fi dificile, de aceea nu era 
suprinzător că Vulcan nu fusese detectată atâta vreme. 

Din descrierea lui Lescarbault, Leverrier a estimat 
diametrul lui Vulcan la aproape două mii de kilometri, adică 
puţin peste jumătate din cel al Lunii. Presupunând că 
Vulcan avea, structura geologică similară cu Mercur, masa 
ei ar fi fost a şaptesprezecea parte din cea mercuriană, sau 
un sfert din masa Lunii. Masa n-ar fi fost suficientă pentru a 
justifica întregul avans al lui Mercur la periheliu, dar poate 
că Vulcan era doar cel mai mare dintr-un inel de asteroizi 
aflaţi în interiorul orbitei lui Mercur. 

Pe baza datelor lui Lescarbault, Leverrier a calculat 
momentele când ar fi trebuit să se petreacă următoarele 
treceri, iar astronomii au început să urmărească Soarele în 
acele ocazii, dar şi vecinătatea Soarelui cu prilejul 
eclipselor. 

Din nefericire, în momentele prezise n-au existat nici un 
fel de dovezi clare ale lui Vulcan, deşi la răstimpuri apăreau 
persoane care pretindeau că zăriseră misterioasa planetă. 
În fiecare din cazurile respective, aceasta însemna 
recalcularea orbitei şi prezicerea unor noi treceri - care nu 
erau urmate de nici un rezultat. A devenit din ce în ce mai 
dificil de calculat orbitele care să ţină seama de toate 
observările anunţate ale lui Vulcan şi niciuna dintre acestea 
nu prezicea cu succes viitoarele treceri. 

Situaţia s-a transformat într-o controversă, unii astronomi 
susţinând existenţa lui Vulcan, iar alţii negând-o. 

Leverrier a murit în 1877. Până în ultima clipă a crezut cu 
fermitate în Vulcan, dar n-a apucat să trăiască momentul 
celei mai mari agitaţii produse de planeta nevăzută. În 
1878, o eclipsă solară putea fi urmărită din vestul Statelor 
Unite, iar astronomii americani s-au pregătit în masă 
pentru căutarea lui Vulcan. 

Majoritatea observatorilor n-au văzut nimic, totuşi doi 
astronomi de renume, James Craig Watson şi Lewis Swift, 
au anunţat observări ce puteau fi Vulcan. Din rapoartele lor, 


se părea că Vulcan avea diametrul de 650 de kilometri şi o 
strălucire de patruzeci de ori mai mică decât a lui Mercur. 
Rezultatele nu erau câtuşi de puţin satisfăcătoare, întrucât 
mărimea era cea a unui asteroid masiv şi nu putea justifica 
total mişcarea periheliului lui Mercur, totuşi constituia un 
pas înainte. 

Apoi, chiar pasul respectiv a fost supus atacurilor. Precizia 
datelor raportate în privinţa localizării corpului a fost 
contestată şi nu s-a putut calcula o orbită din care să derive 
noi observaţii. 

O dată cu apropierea sfârşitului secolului nouăsprezece, 
fotografia căpătase avânt. Nu mai erau necesare 
măsurătorile grăbite înainte de terminarea eclipselor, sau 
încercările de a distinge limpede ce anume traversa discul 
solar într-un timp atât de scurt. Fotografiai eclipsele şi apoi 
studiai pe îndelete imaginile. 

În 1900, după zece ani de fotografieri, astronomul 
american Edward Charles Pickering a anunţat că în 
interiorul orbitei lui Mercur nu putea exista nici un corp 
care să aibă strălucirea peste magnitudinea patru. 

În 1909, astronomul american William Wallace Campbell a 
mers mai departe şi a afirmat categoric că în interiorul 
orbitei lui Mercur nu putea exista nici un corp care să aibă 
strălucirea peste magnitudinea opt. Asta însemna corpuri 
cu diametrul mai mic de patruzeci şi opt de kilometri. Ar fi 
fost necesare un milion de corpuri de dimensiunile 
respective pentru a justifica avansul periheliului lui 
Mercur*. 

În felul acesta, speranţele privind existenţa lui Vulcan s-au 
redus aproape complet. Totuşi, periheliul lui Mercur 
avansa. Dacă legea atracției universale a lui Newton era 
corectă (şi nici un alt motiv privind incorectitudinea ei nu 
apăruse din momentul formulării), atunci în interiorul 
orbitei lui Mercur trebuia să se manifeste o atracţie 
gravitaţională. 


Era perfect adevărat, dar atracţia respectivă îşi avea sursa 
în cu totul alt loc decât şi-ar fi putut imagina cineva. În 
1915, Albert Einstein a explicat problema prin teoria 
generală a relativităţii. 

Modul în care Einstein privea gravitația reprezenta o 
extindere a legii lui Newton - una care, în majoritatea 
cazurilor, se reducea la versiunea newtoniană, dar rămânea 
diferită, şi mai bună, în cazurile extreme. Prezenţa lui 
Mercur atât de aproape de Soare constituia un exemplu al 
cazurilor extreme pe care Einstein le putea explica, dar 
Newton nu. 

lată motivaţia: Conform concepţiei relativiste a lui Einstein 
asupra Universului, masa şi energia sunt echivalente, o 
cantitate mică de masă fiind egală cu o cantitate mare de 
energie, conform ecuaţiei e = mc2. 

* Din câte cunoaştem, acest lucru este corect. În 
momentul de faţă, singurele obiecte despre care se ştie că 
s-au apropiat de Soare mai mult decât Mercur au fost o 
cometă de masă neglijabilă şi asteroidul Icar, având un 
diametru de numai doi kilometri, (N. A.) 

Enormul câmp gravitațional al Soarelui reprezintă o 
cantitate mare de energie care echivalează cu o anumită 
masă, mult mai mică. Şi întrucât orice masă determină un 
câmp gravitațional, cel al Soarelui, privit ca masă, trebuie 
să determine un câmp gravitațional propriu, mult mai mic. 

Tocmai această influenţă de gradul doi, această mică 
atracţie gravitaţională a Soarelui, constituie masa 
suplimentară şi influenţa suplimentară din interiorul orbitei 
lui Mercur. Calculele lui Einstein au dovedit că acest efect 
justifică avansul periheliului lui Mercur, ca şi mişcările mult 
mai neînsemnate ale periheliilor unor planete îndepărtate. 

După aceea n-a mai fost nevoie de Vulcan, ori de alte mase 
newtoniene. Vulcan a fost izgonită pentru totdeauna din 
cerul astronomic. 

lar acum să revenim la coincidenţe - la una mult mai 
uluitoare decât cea dintre inelele lui Saturn şi înghiţirea 


copiilor lui Cronos. 

Dacă mai ţineţi minte, Vulcan este echivalentul grecului 
Hefaistos, iar mitul cel mai celebru care-l implică pe 
Hefaistos sună astfel: 

Fiul lui Zeus şi al Herei, Hefaistos i-a luat odată partea 
Herei, când Zeus o pedepsea pentru rebeliune. Furios pe 
intervenţia lui Hefaistos, Zeus 1-a azvârlit din ceruri. 
Hefaistos a căzut pe Pământ şi şi-a rupt ambele picioare. 
Deşi era nemuritor, infirmitatea i-a rămas permanentă. 

Nu este atunci straniu că planeta Vulcan (Hefaistos) a fost 
de asemenea azvârlită din ceruri? Ea n-a putut muri, în 
sensul că masa ce asigura surplusul de atracţie 
gravitaţională trebuia să existe. A rămas însă infirmă, 
fiindcă n-a fost genul de masă cu care suntem obişnuiţi, nu 
este o masă sub forma unor acumulări planetare de 
materie. Ea este echivalentul masic al unui uriaş câmp 
energetic. 

Nu vă impresionează coincidenţa? Putem merge chiar mai 
departe. 

Dacă vă mai amintiţi, în mitul lui Cronos înghiţindu-şi 
copiii, Zeus a fost salvat când mama sa 1-a înlocuit cu un 
bolovan învelit în scutece. Cu o piatră slujind ca înlocuitor al 
lui Zeus, cred că n-aveţi nimic împotrivă să utilizăm 
cuvântul „o piatră” în loc de „Zeus”. 

Perfect... Şi acum ia spuneţi-mi, cine 1-a azvârlit pe 
Hefaistos (miticul Vulcan) din ceruri? Zeus! 

Şi cine a azvârlit planeta Vulcan din ceruri? Einstein! 

Şi ce înseamnă ein stein în germană, limba maternă a lui 
Einstein? „O piatră”! 

Îmi opresc pledoaria aici. 

Putem afirma că grecii au prevăzut întreaga poveste 
întortocheată a lui Vulcan, intuind chiar şi numele celui care 
avea să-i găsească o soluţie. Sau putem afirma că unele 
coincidenţe pot fi uluitoare... Şi lipsite de orice înţeles. 

2. Zăpezile olimpiene. 


Mă preocupă teribil de mult titlurile acestor articole. Când 
n-am un titlu bun, mă simt nelalocul meu. Uneori, când îmi 
vine în minte un titlu excelent, scriu un articol care să i se 
potrivească. Deoarece articolul de faţă este cel cu numărul 
două sute în seria F & SF> am considerat necesar să aleg 
un subiect semnificativ şi să-l dezvolt în jurul unui titlu 
foarte bun - poetic, inteligent, surprinzător, deosebit. 

Cât despre subiect, m-am gândit că nu există nimic mai 
dramatic pentru un individ ca mine, desprins din domeniul 
science fiction, decât canalele marţiene. Practic, nici un 
scriitor de science fiction din secolul douăzeci nu le-a ocolit. 

Imediat mi-am spus, din motive ce vor deveni clare în 
următoarele pagini, că un titlu perfect ar fi „Zăpezile lui 
Olympus”. M-am simţit foarte încântat de minunata mea 
idee şi am decis să scriu un articol cu titlul respectiv. 

Apoi, după câteva zile, pe când pierdeam timp în faţa unui 
chioşc de ziare, am devenit brusc conştient de numele 
bunului meu prieten Arthur C. Clarke pe coperta ultimului 
număr din revista Playboy, deşi nu-mi pot aminti din ce 
motiv priveam tocmai într-acolo. Interesat să văd ce ar avea 
de spus dragul meu amic Arthur, am trecut cu indiferenţă 
peste hectare de piele feminină şi am ajuns la pagina 
indicată. 

Ştiţi ce avea Arthur acolo? Un articol foarte scurt despre 
Marte, cu titlul „Zăpezile lui Olympus”. Probabil că sunt 
singura persoană din istorie care a icnit, s-a înecat şi a 
mormăit în surdină în timp ce privea o pagină din Playboy 
care nu conţinea nici urmă de femeie. 

Am fost nevoit să mă gândesc iute, şi am făcut-o. Data 
viitoare când îl voi întâlni pe ticălosul meu amic Arthur, am 
de gând să-l iau de gât şi să-1 dau cu capul de pereţi, 
deoarece îmi este cât se poate de clar că a procedat aşa în 
mod premeditat. Între timp, am modificat rapid titlul 
articolului meu în ceva complet diferit, după cum deja aţi 
observat. 

lar acum, la treabă! 


Prima descoperire astronomică făcută de Galileo, atunci 
când şi-a aţintit luneta asupra cerului, în 1609, a fost a 
munţilor şi craterelor de pe Lună. Galileo însuşi a realizat 
prima schiţă aproximativă a suprafeţei selenare; apoi, pe 
măsură ce s-au construit telescoape mai bune, alţi 
astronomi au desenat hărţi mai detaliate şi mai precise ale 
Lunii. 

În vremea aceea, se părea că dacă se puteau construi 
telescoape tot mai mari şi mai puternice, astronomii ar fi 
putut, în chip similar, carta toate planetele Sistemului Solar. 

Din păcate, s-a dovedit că lucrurile nu stăteau câtuşi de 
puţin aşa. Marile planete exterioare - Jupiter, Saturn, 
Uranus şi Neptun - sunt permanent acoperite de nori şi nu 
putem carta decât benzile de formaţiuni noroase ale lui 
Jupiter şi Saturn. În privinţa corpurilor mai mici, existente 
în Sistemul Solar exterior - asteroizi, sateliți şi altele 
similare - nu s-a putut construi un telescop (şi nici nu se va 
putea construi pe suprafaţa Pământului) care să le distingă 
îndeajuns de bine pentru a desluşi detaliile suprafeţelor, 
chiar dacă n-ar exista o atmosferă care să ascundă totul. 

În felul acesta, posibilele obiective rămân corpurile din 
Sistemul Solar interior, exceptând Pământul şi Luna. Ele 
sunt în număr de cinci, în ordine dinspre Soare: Mercur, 
Venus, Marte şi cei doi sateliți marţieni, Phobos şi Deimos. 

Dintre acestea, Phobos şi Deimos sunt prea mici ca să 
apară altfel decât sub forma unor puncte luminoase, chiar 
cu cele mai bune telescoape, iar Venus este permanent 
acoperită de nori lipsiţi de orice caracteristici. Mercur este 
lipsită de atmosferă şi-şi expune suprafaţa golaşă; se află 
prea aproape de Soare pentru o observare accesibilă, iar 
atunci când poate fi studiată în mod optim, la depărtarea de 
110 milioane de kilometri, este vizibilă ca o seceră lată, cu 
majoritatea suprafeţei întunecată. Prin telescoapele de pe 
Pământ, suprafaţa mercuriană apare sub forma unor pete 
vagi care n-au dezvăluit niciodată mare lucru. 


În felul acesta, Marte rămâne singurul obiect ceresc, cu 
excepţia Pământului şi Lunii, pe care omenirea 1-a putut 
carta înainte de Era Spațială. 

Distanţa medie dintre Pământ şi Soare este de 150 
milioane de kilometri, în vreme ce distanţa Marte-Soare 
este de 228 milioane de kilometri. Dacă ambele planete s-ar 
deplasa în jurul Soarelui pe orbite perfect circulare, atunci 
de fiecare dată când Pământul ar trece pe lângă Marte 
(„opoziţie”) cele două planete s-ar găsi la o depărtare de 78 
milioane de kilometri. 

Orbitele nu sunt însă circulare, ci eliptice, aşa că în unele 
locuri sunt mai apropiate. Cele două orbite pot avea 
depărtarea maximă de 99 milioane de kilometri, sau minimă 
de 56 milioane de kilometri. 

Întotdeauna este preferabil ca Marte să fie observată la 
opoziţie, când este cea mai apropiată de Pământ şi 
străluceşte sus pe cerul nopţii, cu întreaga faţă întoarsă 
spre noi şi luminată de Soare. Este şi mai bine atunci când 
opoziţia are loc în momentele când cele două planete se 
deplasează pe acele porţiuni ale orbitelor care sunt relativ 
apropiate. La opoziţia cea mai apropiată, Marte se găseşte 
la o distanţă de numai 150 de ori mai mare decât cea dintre 
Pământ şi Lună; nici un alt corp ceresc, cu excepţia lui 
Venus cea acoperită de nori, nu ajunge vreodată atât de 
aproape de Pământ. 

Prima opoziţie favorabilă după ce telescoapele au devenit 
un auxiliar obişnuit al astronomiei a avut loc în 1638; cu 
acea ocazie, astronomul italian Francesco Fontana a făcut 
cea dintâi încercare de a desena ceea ce zărea pe Marte. 
Pentru că n-a văzut mare lucru, ne mulţumim doar să 
consemnăm această primă tentativă. 

Primul astronom care a văzut pe Marte ceva care, în cele 
din urmă, a fost acceptat ca detaliu real al suprafeţei a fost 
olandezul Christiaan Huygens. Pe 28 noiembrie 1659, ela 
desenat o imagine a lui Marte care includea o pată 
întunecată în formă de V, situată în regiunea ecuatorială. De 


atunci, pata respectivă a apărut în toate desenele 
suprafeţei marţiene. 

Pe 13 august 1672, Huygens a desenat altă hartă, pe care 
a indicat o calotă polară. 

Atât Huygens cât şi astronomul italian Giovanni Domenico 
Cassini s-au străduit să noteze modificările de poziţie ale 
diverselor pete neclare pe care le vedeau în fiecare noapte 
pe suprafaţa lui Marte şi să se folosească de ele pentru a 
determina perioada de rotaţie a planetei. 

În 1664, Cassini a descoperit că rotația lui Marte avea 
perioada de 24 ore şi 40 minute. Valoarea este cu numai 2,6 
minute mai mică decât cea acceptată acum şi, cu siguranţă, 
n-a fost rău deloc pentru prima încercare. 

Pe măsură ce observarea lui Marte a continuat, 
similitudinile sale cu Pământul s-au consolidat. Ziua 
marțiană avea lungimea aproape egală cu cea terestră, dar 
şi înclinația axei lui Marte faţă de planul de revoluţie în 
jurul Soarelui (25,2 grade) aducea mult cu cea a 
Pământului, de 23,5 grade. Asta însemna că pe Marte 
anotimpurile erau analoage celor pământene, atâta doar că 
aveau lungimea dublă şi, în general, erau considerabil mai 
reci. 

Astronomul anglo-german William Herschel, studiind 
planeta Marte în anii 1770 şi 1780, a constatat prezenţa 
unei atmosfere şi a detectat schimbări ale coloristicii o dată 
cu anotimpurile. 

Toate detaliile acestea erau foarte importante în privinţa 
problemei existenţei vieţii pe alte corpuri cereşti. 

La începutul epocii moderne, astronomii manifestau 
tendinţa de a considera că toate planetele erau locuite, 
pentru că ar fi fost un sacrilegiu să presupui că Dumnezeu 
a creat o lume şi a lăsat-o pustie. Cu toate acestea, datele 
cunoscute despre corpurile din Sistemul Solar contraziceau 
ipoteza. Corpul cel mai apropiat şi mai cunoscut, Luna, nu 
avea nici aer şi nici apă, aşadar nu putea adăposti viaţă de 


tip terestru. lar dacă Luna e un corp mort, cu siguranţă că 
n-ar fi fost unicul. 

Evident, concluzia era dezamăgitoare... Şi a fost ignorată 
de populaţie. Oamenii obişnuiţi continuau să presupună că 
viaţa exista pe toate planetele, iar scriitorii de science 
fiction nu-i dezamăgeau. (într-una din primele mele 
povestiri, „Pericolul calistan”, nu ezitasem să populez 
Calisto, satelitul lui Jupiter.) 

Astronomii însă nu se puteau consola cu asemenea evadări 
romantice. Treptat, Sistemul Solar părea un ansamblu de 
corpuri sterpe şi, cu cât se confirma această ipoteză, 
astronomii se simțeau tot mai atraşi de Marte care, cu 
înclinația ei axială, calotele polare şi modificările de 
culoare, părea extrem de terestră, aşadar vie. 

În 1830, doi astronomi germani, Wilhelm Beer (fratele 
compozitorului Giacomo Meyerbeer) şi Johann Heinrich von 
Mădler, au studiat suprafaţa planetei Marte în timpul unei 
opoziții favorabile şi au alcătuit desenele care au fost 
recunoscute drept prima hartă a acesteia. 

Până atunci, semnele neclare, mai întunecate sau mai 
luminoase, păruseră în majoritate atât de aproximative 
încât observatorii le consideraseră formaţiuni noroase sau 
bancuri de ceaţă. Beer şi Mădler au fost cei dintâi care au 
determinat că unele dintre petele vizibile aveau un caracter 
permanent şi au încercat să le deseneze. 

După criteriile ulterioare, harta n-a fost una foarte bună. 
Totuşi, cei doi au stabilit primii un sistem de latitudine şi 
longitudine similar celui terestru. Paralelele, bazate pe 
ecuator şi poli, erau simplu de definit, însă meridianele 
trebuiau să înceapă de la un punct arbitrar stabilit. Beer şi 
Mădler s-au folosit de o pată micuță, rotundă şi întunecată 
pe care o distingeau extrem de clar, şi standardul impus de 
ei a fost modificat foarte puţin de atunci. 

În deceniile care au urmat, alţi astronomi au căutat să 
deseneze hărţi. Unul dintre aceştia a fost englezul Richard 
Anthony Proctor, care a desenat harta lui Marte în 1867 şi 


care a fost atât de încrezător în ceea ce făcuse încât a decis 
să boteze diferitele formaţiuni marţiene. El a considerat că 
zonele întunecate sunt mări, oceane şi strâmtori, iar cele 
luminoase sunt continente. Toate numele folosite 
aparţineau unor astronomi, decedați sau în viaţă. 

Sistemul funcţionase în cazul Lunii, dar Proctor a favorizat 
astronomii englezi în asemenea măsură încât francezii şi 
germanii s-au simţit foarte jigniţi şi nu l-au acceptat. 

A venit după aceea anul 1877, când Marte urma să ajungă 
în opoziţie, în poziţia cea mai apropiată posibil. Utilizând 
cele mai bune instrumente existente, astronomii n-au 
scăpat ocazia. Unul dintre ei a fost americanul Asaph Hali, 
care a descoperit atunci cei doi sateliți ai lui Marte... Dar 
asta e altă poveste. 

Un altul a fost italianul Giovanni Virginio Schiaparelli care, 
în urma observaţiilor sale, a desenat prima hartă modernă 
a lui Marte, una care a rezistat, cu modificări minore, 
aproape un secol. 

Lucrul cel mai important, Schiaparelli a inventat un nou 
sistem pentru denumirea formațiunilor marţiene; sistemul 
său s-a dovedit mai de succes decât al lui Proctor şi este 
utilizat şi acum. 

În primul rând, Schiaparelli a evitat disputele naţionaliste, 
folosind exclusiv latina, iar în al doilea rând, a întrebuințat 
nume ale unor locuri mediteraneene provenind din istoria 
antică, mitologie şi Biblie. Astfel, pata întunecată observată 
pentru prima dată de Huygens a căpătat numele Syrtis 
Major („Marea mlaştină”), întrucât Schiaparelli continua să 
creadă, ca toată lumea de altfel, că zonele întunecate 
reprezentau apă iar cele luminoase, uscat. 

De atunci, diversele formaţiuni marţiene au fost botezate 
cu nume latineşti sonore şi romantice. Un punct deschis la 
culoare, aflat la longitudinea marțiană de 135*, la douăzeci 
de grade latitudine nordică, a fost numit Nix Olympica, 
denumire pe care eu o traduc drept „Zăpezile olimpiene”. 


Ca şi Proctor, Schiaparelli a observat dungi negre, înguste, 
care traversau regiunile luminoase, făcând legătura între 
arii întunecate. Proctor le denumise „strâmtori”, iar 
Schiaparelli le-a spus „canale” şi le-a atribuit nume de 
râuri. Patru dintre ele au fost numite Gehon, Hiddekel, 
Euphrates şi Phison, după cele patru râuri din Grădina 
Edenului. Altele erau Lethes şi Nepenthes, râurile lui 
Hades, sau Orontes şi Nilus din geografia reală. În această 
toponimie, totul se referea la cursuri de apă naturale. 

Pentru a le denumi în mod generic, Schiaparelli a folosit 
termenul italian canali, care (în chip firesc) a fost tradus în 
engleză drept „canale”. În limba engleză însă, „canal” este 
o construcţie hidrotehnică artificială şi asta a determinat o 
uriaşă eroare. 

Imediat ce a început să se vorbească despre „canalele de 
pe Marte”, s-a dat frâu liber acelei dorinţe înflăcărate de a 
cunoaşte alte planete locuite şi, mai cu seamă, s-a 
considerat că Marte era o lume similară Pământului. Ea 
părea nu numai populată, ci trebuia să deţină o civilizaţie 
avansată, capabilă să irige întreaga planetă prin imense 
lucrări hidrotehnice. 

A fost chiar şi mai simplu să se creeze o legendă romantică 
despre Marte. Era o planetă micuță, având doar o zecime 
din masa Pământului şi două cincimi din gravitația acestuia. 
Marte nu-şi putea păstra apa care, treptat, se pierdea în 
spaţiu; în mod foarte lent, Marte se preschimba într-un 
deşert. 

Civilizaţia marțiană, curajoasă dar bătrână, lupta 
împotriva teribilei catastrofe planetare, folosindu-se de 
calotele polare, ultimele rezervoare de apă ale planetei. 

Tot mai mulţi astronomi examinau cu înfrigurare canalele 
şi anunțau alte fenomene dramatice. S-a descoperit că 
unele canale erau duble. La întretăierea a două canale 
existau mici zone întunecate, rotunde, pe care, în 1892, 
astronomul american William Henry Pickering a propus să 
fie numite „oaze”. 


Chestiunea canalelor marţiene a cunoscut înflorirea 
maximă în 1893, când ea 1-a interesat pe astronomul 
american Percival Lowell. 

Descendent al unei familii aristocratice din Boston, Lowell 
era îndeajuns de bogat pentru a-şi satisface capriciile şi a 
construit un excelent observator astronomic în Flagstaff, 
statul Arizona, unde beneficia de altitudinea de peste o mie 
cinci sute de metri şi de atmosfera uscată. Acolo el s-a 
dedicat studierii suprafeţei marţiene, timp de cincisprezece 
ani. 

A desenat hărţi din ce în ce mai complexe, consemnând tot 
mai multe canale până ce, în final, a ajuns la cinci sute 
asemenea formaţiuni. Nimeni altul nu putuse distinge 
detaliile remarcate de Lowell, dar asta nu-l tulbura câtuşi 
de puţin. Ela susţinut că ceilalţi astronomi aveau vederea 
mai slabă, instrumentele imperfecte şi efectuau observaţiile 
din zone cu condiţii atmosferice neprielnice. 

În plus, Lowell a insistat asupra caracterului artificial al 
canalelor, susţinând că Marte era căminul unei civilizaţii 
avansate. În 1895, el şi-a prezentat opiniile în faţa 
publicului larg, publicând cartea Marte. 

Evident, publicul larg este întotdeauna gata să accepte 
spectacularul, şi ipotezele lui Lowell au fost salutate cu 
interes. Printre entuziaşti s-a numărat şi scriitorul englez 
Herbert George Wells. 

În 1898, Wells a publicat Războiul lumilor. Urmând teoria 
lui Lowell, el a descris Marte drept o planetă muribundă. 
Conducătorii marţienilor deciseseră că rămânerea acolo 
însemna sinucidere, de aceea trebuia să migreze pe 
Pământul înfloritor şi abundent în apă. Navele marţiene au 
aterizat pe Pământ (absolut toate în Anglia, dintr-un motiv 
necunoscut, deşi Wells nu lasă nicăieri să se înţeleagă că i s- 
ar părea ceva ciudat) şi au început ocuparea insulei, cu 
brutalitatea şi indiferența pe care am dovedi-o noi faţă de o 
insulă locuită numai de şoareci. Marţienii au fost învinşi 


doar atunci când au căzut pradă bacteriilor pământene, 
împotriva cărora nu aveau anticorpi. 

Din câte ştiu, cartea a fost prima descriere a unui conflict 
interplanetar, fiind chiar mai influentă decât lucrarea lui 
Lowell în a convinge publicul că pe Marte exista viaţă 
inteligentă. 

Printre astronomi, opiniile lui Lowell nu fuseseră acceptate 
în totalitate. Mulţi dintre ei, incluzând chiar observatori 
excelenți, pur şi simplu nu vedeau canalele. Un astronom 
italian, Vincenzo Cerulli, a susţinut că acestea erau o iluzie 
optică. Conform opiniei sale, erau simple petece neregulate 
de pe suprafaţa marțiană - petece situate la limita vederii. 
Străduindu-se să le vadă, ochiul omenesc le unea în linii 
drepte. 

Începând din 1909, astronomul francez Eugenios Mărie 
Antoniadi a realizat hărţi ale planetei Marte mult mai bune 
decât ale lui Schiaparelli, fără să vadă canale, ci doar pete 
neregulate, aşa cum sugerase Cerulli. 

Cu toate acestea, mulţi astronomi văzuseră canale şi se 
părea că nu exista o modalitate de soluţionare definitivă a 
problemei. Niciunul dintre progresele înregistrate după 
Schiaparelli nu părea de folos. Au fost construite telescoape 
noi, de dimensiuni mai mari; pe rând, ele au fost îndreptate 
cu nerăbdare spre Marte, dar toate s-au declarat înfrânte. 
Telescoapele foarte mari amplificau considerabil imaginea 
lui Marte, însă amplificau şi efectul de distorsiune datorat 
modificărilor de temperatură din atmosfera pământeană. 
Deşi telescoapele mari se dovediseră excelente pentru 
studierea spaţiului interstelar, ele nu erau la fel de utile 
pentru cercetarea planetelor apropiate, cel puţin atâta 
vreme cât trebuiau să lucreze din interiorul oceanului de 
aer terestru. 

Nici noua tehnică fotografică n-a îmbunătăţit situaţia. 
Fotografiile planetelor n-au fost niciodată la fel de clare ca 
observaţiile vizuale prin telescop. În primul rând, plăcile 
fotografice erau granulate, ceea ce introducea o inevitabilă 


neclaritate. În al doilea rând, ele necesitau expuneri 
temporale, care ofereau imperfecţiunilor atmosferice 
posibilitatea de a oculta detaliile. În clipele când aerul era 
perfect curat, se puteau distinge cu ochiul crâmpeie de 
detalii ce nu se puteau regăsi în fotografii. 

În felul acesta, controversa asupra existenţei canalelor pe 
Marte a rămas deschisă până în 1965. 

O dată cu înaintarea secolului al XX-lea, a început să pară 
tot mai puţin probabil ca straniile canale, chiar dacă ar fi 
existat, să fi fost produse de o rasă avansată de creaturi 
inteligente care trăiau acum pe Marte, fiindcă, în urma 
cercetărilor, mediul marțian se dovedea tot mai puţin 
ospitalier. 

Atmosfera marțiană era mai rarefiată decât se crezuse şi 
nu conţinea deloc oxigen; practic se compunea doar din 
bioxid de carbon şi, posibil, azot. 

Planeta era chiar mai aridă decât se bănuise. Nu existau 
lacuri, mări sau mlaştini, în ciuda folosirii denumirilor 
latineşti care se refereau la asemenea forme de relief. În 
mod aproape sigur, în regiunea „Zăpezilor olimpiene” nu 
exista pic de zăpadă. Calotele polare păreau singura formă 
de apă de pe planetă şi aveau o grosime de numai câţiva 
centimetri. La urma urmelor, puteau să nu fie alcătuite din 
apă. Existau tot mai multe motive pentru a suspecta că erau 
formate din bioxid de carbon îngheţat. 

În aceste condiţii, canalele - dacă ar fi existat - erau 
inutile. Poate că fuseseră folositoare cândva, într-o vreme 
când climatul marțian era mai blând şi existase mai multă 
apă şi mai mult aer, dar când să se fi întâmplat asta - în 
ipoteza că aşa se întâmplase? 

În ciuda tuturor acestor descoperiri, unii astronomi 
vedeau canale şi majoritatea oamenilor îi credeau. 

Nu se putea face nimic până nu se obțineau imagini ale lui 
Marte în condiţii mai bune decât cele de pe suprafaţa 
Pământului. Altfel spus, în vecinătatea lui Marte trebuiau 
trimise instrumente astronomice. 


Un pas important în această direcţie a fost efectuat pe 28 
noiembrie 1964, când a fost lansată sonda Mariner 4. În 
1965, ea a expediat spre Pământ douăzeci de fotografii 
luate de la 9500 de kilometri deasupra solului marțian. 
Fotografiile nu arătau nici urmă de canale, de măreţe 
realizări inginereşti, ori de viaţă inteligentă. În ele se vedea 
o suprafaţă marțiană presărată de cratere, foarte 
asemănătoare celei lunare. 

Alte date transmise de Mariner 4 păreau să indice o 
atmosferă marțiană mai rarefiată chiar decât cele mai 
pesimiste estimări şi un mediu ostil. 

Pe 30 mai 1971, a fost lansată altă sondă marțiană, 
Mariner 9. Pe 14 noiembrie 1971, ea a fost plasată pe 
orbită la aproximativ 1600 kilometri de suprafaţa lui Marte. 
Aceasta nu era o chestiune de simplă survolare şi 
fotografiere lipsită de discernământ; Mariner 9 urma să se 
rotească în jurul planetei pe o durată nedefinită şi să 
fotografieze, cartându-i (dacă totul mergea bine) întreaga 
suprafaţă. 

În timp ce Mariner 9 se găsea în drum spre Marte, pe 
planetă s-a declanşat o furtună de praf care a continuat luni 
de zile, mascând complet suprafaţa. Sonda a fost nevoită să 
aştepte. La sfârşitul lui decembrie 1971, furtuna de prafa 
luat sfârşit şi, pe 2 ianuarie 1972, Mariner 9 a început să 
fotografieze. În cele din urmă, într-adevăr a fost cartată 
toată planeta şi s-a dovedit că zonele mici fotografiate în 
decursul misiunilor anterioare nu fuseseră totuşi 
reprezentative. Era adevărat, existau regiuni întinse 
acoperite de cratere mari, ce păreau de natura celor 
selenare, însă ele se limitau în general la o emisferă. 
Cealaltă emisferă nu semăna deloc cu Luna, dar nici cu 
Pământul. 

Detaliul cel mai surprinzător s-a dovedit a fi Nix Olympica. 
Desigur, nu existau zăpezi, dar muntele era cu mult mai 
impresionant decât relativ banalul Olimp al grecilor. Nix 
Olympica, Zăpezile olimpiene, era un vulcan gigantic, cu 


diametrul bazei de cinci sute de kilometri, aşadar de două 
ori mai mare decât cel mai întins vulcan terestru - cel care 
formează insula Hawaii. Craterul din vârful lui avea şaizeci 
şi cinci de kilometri lărgime. În vecinătatea lui Nix Olympica 
au fost observați şi alţi vulcani, mai mici. Marte era vie - dar 
nu în sensul preconizat de Lowell. 

În sud-estul vulcanilor se întindea un sistem de canioane 
care, de asemenea, era mai măreț decât orice sistem 
similar de pe Pământ. Lungimea lui egala lăţimea Statelor 
Unite; canioanele erau de patru ori mai adânci şi de şase 
ori mai late decât Marele Canion* - totuşi nici ele nu puteau 
fi canalele lui Lowell. 

De fapt, nu exista nici un canal. După ce întreaga 
suprafaţă a lui Marte a fost fotografiată în cel mai mic 
detaliu, nu s-a găsit nimic care să semene cu ceea ce li se 
păruse lui Schiaparelli, Lowell şi alţii că zăriseră. A fost o 
iluzie optică, iar canalele marţiene care existaseră în 
minţile oamenilor şi în nenumărate povestiri science fiction 
(inclusiv în ale mele) şi-au încheiat existenţa de un secol. 

Iar Marte a fost cel de-al treilea corp ceresc cartat în mod 
amănunţit. 

În plus, sondele marţiene au fotografiat şi micii sateliți ai 
planetei, corpuri neregulate de forma unor cartofi, cu 
cratere atât de mari încât le acopereau întreaga suprafaţă. 

În 1974, o sondă automată a cartat practic întreaga 
suprafaţă a celei mai apropiate planete de Soare, Mercur, 
care s-a dovedit a fi un alt corp presărat de cratere. Părea 
mai degrabă o Lună ceva mai fin gravată, deoarece 
craterele erau mult mai mici prin comparaţie cu 
dimensiunile lui Mercur, care este mai mare decât Luna. 

Aşadar, dintre toate corpurile permanente* ale Sistemului 
Solar interior, numai Venus a rămas incomplet cartată, din 
cauza suprafeţei acoperite de nori. (Şi Pământul este 
acoperit de nori, dar noi ne aflăm sub norii tereştri.) 

Totuşi mai există speranţe. Venus a fost studiată prin 
intermediul undelor radar, care pot să străpungă norii, să 


atingă solul şi să fie reflectate de acesta. Din modificările 
naturii lor după reflectare, se pot trage concluzii privind 
natura solului, iar pe suprafaţa venusiană au fost schiţate, 
cu aproximaţie, lanţuri muntoase. 

Dar ce se întâmplă cu vastele întinderi aflate dincolo de 
orbita lui Marte? 

Pioneer 10, o sondă automată care a trecut pe lângă 
Jupiter în decembrie 1973, a trimis printre alte date şi o 
fotografie a lui Ganimede, cel mai mare satelit jupiterian. 
Având o masă de două ori cât a Lunii, Ganimede este 
satelitul cel mai mare din întregul Sistem Solar. 

* Canion al râului Colorado, lat de 6 până la 30 kilometri şi 
adânc de 2133 m, cel mai mare din lume. (N. Trad.) * Prin 
folosirea acestui termen, doresc să exclud asteroizii, 
meteoriţii şi cometele care ajung în Sistemul Solar interior 
la extremitatea orbitelor lor alungite, (n.a.) 

Fotografia este destul de înceţoşată, dar până acum 
Ganimede n-a fost văzut prin intermediul instrumentelor de 
observaţie decât ca un punct luminos, ori, în cazul cel mai 
fericit, sub forma unui disc mititel, lipsit de caracteristici. 
Prin urmare, această fotografie constituie un avans 
considerabil. 

Ea pare să arate similar unui circ lunar mare în zona 
polului nord al satelitului, şi un altul mai mic lângă ecuator. 
Se zăresc de asemenea semne ale unor cratere întinse. 

Pioneer 11, care se află deja în drum spre Jupiter, ne poate 
spune mai multe şi, bănuiesc eu, ne vor aştepta alte 
surprize. 

* De la publicarea acestui articol, Nix Olympica a fost 
rebotezat „Olympus Mons” (Muntele Olimp), iar Pioneer 
11a fotografiat calote polare pe Calisto. (N. A.) 

Ganimede şi Calisto, doi sateliți exteriori, dintre cei patru 
sateliți mari ai lui Jupiter, au densități atât de reduse încât 
este de aşteptat ca ei să fie alcătuiți în principal din apă 
îngheţată şi amoniac îngheţat. Zăpezile olimpiene, pe care 


le-am pierdut pe Marte, s-ar putea să reapară astfel aici, în 
cantităţi enorme“. 

3. Surpriza titanică. 

Urmăresc, cu mai mult sau mai puţin interes, descoperirile 
ştiinţifice care-mi pot invalida complet unele articole scrise 
anterior. La răstimpuri, se întâmplă aşa şi, cu toate că ar 
trebui să fiu, şi sunt, încântat să văd cum progresul ştiinţific 
preschimbă speculaţia greşită într-un adevăr ce exclude 
speculaţia, sunt şi eu om şi-mi jelesc articolul răposat. 

Ei bine, jeliţi alături de mine! În mai 1962, am publicat 
înF&SF un articol intitulat „Pe Jupiter!”. În el urmasem 
speculaţia lui Cari Sagan* potrivit căreia efectul de seră 
putea conferi lui Jupiter o temperatură confortabilă, o 
atmosferă densă şi un ocean vast şi blând, conţinând exact 
tipul de componente ce puteau evolua cu uşurinţă în 
structuri vii. Ba chiar calculasem că masa materiei vii din 
oceanele lui Jupiter putea egala o optime din masa Lunii. 

Vai mie! Din datele transmise de sonda Pioneer 10, se pare 
că imaginea unui Jupiter confortabil este cu totul eronată. 
Planeta este în esenţă o gigantică picătură de hidrogen 
lichid, având temperaturi uriaşe. La numai o mie de 
kilometri sub păturile de nori ce coboară mult sub zero 
grade, temperatura atinge deja 3.600*C, crescând până la 
aproape 54.000*C în centru. 

În condiţii terestre, hidrogenul lichid fierbe la -253*C, dar 
presiunea jupiteriană îl menţine lichid la temperaturi care 
le depăşesc pe cele de la suprafaţa Soarelui. 

Desigur, ne putem închipui forme de viaţă jupiteriene. Pe 
măsură ce temperatura creşte de la norii îngheţaţi spre 
planetă, ea trebuie să atingă şi valori egale cu cele terestre. 
Hidrogenul lichid, cu impurităţile sale amo-niac/metan/etc, 
urcă şi coboară într-o lentă şi maiestuoasă circulaţie, şi 
poate avea nevoie chiar de un an ca să traverseze regiunea 
călduţă, să se întoarcă, şi, peste încă un an, să coboare din 
nou pe acolo. 


Dacă există viaţă pe Jupiter, s-ar putea ca ea să populeze 
acele coloane ascendente şi descendente, migrând de la 
urcare la coborâre când temperatura scade prea mult, şi de 
la coborâre la urcare când devine prea cald. 

* Cari Edward Sagan (1934-1996), savant american, 
cunoscut în principal pentru cercetările sale asupra 
posibilităţii existenţei vieţii extraterestre şi pentru emi- 
siunele sale de popularizare a ştiinţei, (N. Trad.) în felul 
acesta, m-a cuprins interesul să caut o altă planetă 
improbabilă vieţii şi m-am gândit să examinez cu atenţie 
corpurile din Sistemul Solar, grupându-le după masă. De 
dragul preciziei, voi utiliza grupe situate pe scara 
crescătoare a lui zece: 1, 10, 100, 1.000, 10.000 şi 100.000. 
Ca să obţin nişte rezultate interesante, voi stabili valoarea 1 
pentru masa bătrânei şi dragei noastre Luna 
(73.500.000.000.000.000.000.000 tone). 

Să începem din partea de sus a scării şi să examinăm 
corpurile cu mase de peste 100.000 L (adică de 100.000 de 
ori mai masive decât Luna). 

Singurul corp de acest fel din Sistemul Solar este Soarele, 
care are masa 27.000.000 L.. El este desigur o stea şi are 
stare gazoasă. În majoritate, gazele care-1 alcătuiesc sunt 
dintre cele care există pe Pământ, atât doar că în Soare ele 
se găsesc la temperaturi enorme. Spre centrul Soarelui, 
temperatura atinge valori îndeajuns de mari ca să sfărâme 
atomii şi să producă gazul nuclear. 

Stelele pitice albe sunt alcătuite majoritar din gaz nuclear, 
stelele neu-tronice sunt formate dintr-un fel de gaz nuclear 
solidificat, iar despre găurile negre nu se cunosc amănunte; 
oricum, în cea mai mare parte, stelele sunt compuse din 
ceea ce noi denumim „plasmă”, întrucât temperaturile 
ridicate produc fragmente de atomi încărcate electric. 

Astronomii au căzut de acord că orice masă care 
depăşeşte o anumită valoare critică sfârşeşte sub formă de 
stea, o dată ce se comprimă suficient sub acţiunea 
propriului câmp gravitațional. Dacă masa este îndeajuns de 


mare, presiunile şi temperaturile din centru vor atinge 
punctul de declanşare a fuziunii nucleare, ceea ce va 
transforma corpul într-un gaz fierbinte. 

Valoarea critică a masei care duce la formarea de stele nu 
poate fi precizată deoarece, în primul rând, ea variază în 
funcţie de proprietăţile masei. Cu toate acestea, un corp 
având masa de numai o zecime din cea a Soarelui se poate 
transforma într-o stea, mai precis într-o „pitică roşie”, 
producând suficientă căldură pentru ca suprafaţa ei să fie 
doar încinsă la roşu. 

Corpuri mai mici pot fi „pitice infraroşii” gazoase, nu 
îndeajuns de fierbinţi ca să strălucească vizibil. Din câte 
ştiu, niciunul n-a fost observat în mod clar, dar asta nu 
constituie o surpriză. Ele trebuie să fie atât de mici şi 
radiază atât de puţină energie încât detecția ar fi cu 
adevărat dificilă. 

Este totuşi posibil să le fi văzut fără să ne fi dat seama. 
Gândiţi-vă că Jupiter este, se pare, aproape suficient de 
masivă pentru a îndeplini această cerinţă. Ea radiază în 
spaţiu o cantitate de energie de trei ori mai mare decât cea 
primită de la Soare, ceea ce s-ar putea datora unor mici 
reacţii de fuziune care se petrec în centrul său - fuziune ce 
poate ajuta la menţinerea temperaturii ridicate a acestei 
sfere de lichid. 

Aşadar, dacă Jupiter ar fi fost doar cu puţin mai mare, 
fuziunea ar fi fost mai puternică - suficientă să transforme 
masa într-un gaz dens şi extrem de cald, dacă nu chiar roşu 
de fierbinte la suprafaţă. Dar cunoaştem noi vreun corp mai 
mare (însă nu cu prea mult) decât Jupiter? 

Da, cunoaştem. 61 Cygni, care se zăreşte stins pe cer deşi 
este destul de aproape de noi, e în realitate o stea binară, 
ale cărei componente se numesc 61 Cygni A şi 61 Cygni B. 
În 1943, astronomul american de origine olandeză Peter 
van de Kamp a anunţat că una dintre ele prezenta o mică 
perturbaţie şi a dedus efectul gravitațional al unui tovarăş 
întunecat, 61 Cygni C, o planetă cam de opt ori mai masivă 


decât Jupiter. Dacă e adevărat, masa ei este de aproximativ 
200.000 L şi eu bănuiesc că-i vorba despre o stea pitică 
infraroşie. 

Să trecem însă mai departe, la următoarea grupă, 
cuprinsă între 100.000 L şi 10.000 L. 

În domeniul acesta se găseşte un singur obiect cunoscut - 
planeta Jupiter, cu o masă de 26.000 L. Chiar dacă este 
îndeajuns de masivă ca să declanşeze reacţii de fuziune în 
centru, energia generată în acest fel nu-i suficientă s-o 
aducă în stare gazoasă; de aceea este un corp aflat în stare 
lichidă. În loc de planetă gigant, am putea-o denumi 
substea. 

În domeniul cuprins între 10.000 L şi 1.000 L se găsesc 
trei corpuri cereşti cunoscute: 

Saturn. 

Neptun. 

Uranus 7.750 L. 1.400 L 1.200 [. 

Se ştie că densitatea lui Saturn atinge doar jumătate din 
cea a lui Jupiter. Explicaţia cea mai simplă este 
presupunerea că ar fi vorba despre o planetă parţial 
gazoasă. Masa ei mai mică şi, prin urmare, câmpul 
gravitațional mai puţin intens nu poate comprima atât de 
puternic hidrogenul şi permite ca mare parte din el să se 
evapore sub formă de gaz. 

Uranus şi Neptun au aproximativ densitatea lui Jupiter. 
Temperaturile lor mai scăzute permit ca o mare parte din 
structura lor să fie lichidă, deşi câmpurile gravitaționale 
proprii sunt considerabil mai reduse decât ale lui Jupiter şi 
Saturn. Cu toate acestea, acolo pot exista cantităţi 
importante de gaz. Voi presupune că planetele din acest 
domeniu au o stare lichid/gaz. 

În domeniul dintre 1.000 L şi 100 L vom da peste o situaţie 
surprinzătoare, în Sistemul Solar nu există corpuri 
cunoscute care să aibă asemenea mase. Nici măcar unul! 

Să fie o simplă coincidenţă, sau să existe o semnificaţie 
anume? Este posibil ca valoarea de 100 L (sau alta din 


imediata ei apropiere) să reprezinte o masă critică? 

Să fie posibil, de pildă, ca acele corpuri solide cu masa mai 
mică de 100 L să nu posede un câmp gravitațional 
îndeajuns de puternic pentru a colecta şi reţine hidrogenul 
care alcătuieşte în majoritate norul cosmic din care sunt 
alcătuite stelele şi planetele? Într-un asemenea caz, astfel 
de corpuri vor trebui să rămână mici, cu masa sub 100 L, în 
primul rând fiindcă ele vor fi alcătuite din alte elemente 
decât hidrogenul iar acestea nu există în cantităţi prea 
mari. 

Pe de altă parte, dacă un corp solid are masa peste 100 L, 
el poate deţine un câmp gravitațional îndeajuns de intens 
pentru a atrage anumite cantităţi de hidrogen din norul 
cosmic. Cu cât atrage mai mult hidrogen, cu atât îşi 
sporeşte masa, cu atât îşi creşte câmpul gravitațional şi cu 
atât mai uşor poate atrage alte cantităţi de hidrogen. Cu 
alte cuvinte, la o masă de peste 100 L, apare un efect de 
cumulare tip „bulgăre de zăpadă” care are drept rezultat 
corpuri cu masa de peste 1.000 L[. 

S-ar putea ca acesta să fie motivul pentru care există 
corpuri cereşti cu masa sub 100 L şi corpuri cu masa peste 
1.000 L, dar nimic între acestea. 

Să trecem acum la capătul opus al scalei, cel cu corpuri 
având masa sub 1 L. În această grupă a obiectelor cereşti 
cu masa mai mică decât a Lunii, putem înşira majoritatea 
sateliților din Sistemul Solar, sute de mii de asteroizi şi 
nenumărați meteoriți. 

Trăsătura lor comună este starea solidă. Câmpurile lor 
gravitaționale sunt mult prea slabe pentru a păstra pe 
suprafeţe acele molecule care, la temperaturile 
predominante, sunt gazoase sau lichide. Singurele 
materiale din care pot fi compuse astfel de corpuri mici 
sunt cele metalice sau stâncoase, alcătuite din atomi 
menţinuţi laolaltă de forţele electromagnetice interatomice, 
cu mult mai puternice decât forţele gravitaționale pe care 
le pot produce corpuri atât de mici. 


Dacă respectivul corp este îndeajuns de rece, el poate fi 
alcătuit din substanţe solide care, la temperaturi terestre, 
sunt lichide sau gaze. Astfel de solide volatile sunt denumite 
„gheţuri”. 

Singurele excepţii de la această regulă a solidului, printre 
obiectele cereşti mici, o reprezintă cometele. Cometele s-au 
format iniţial în regiuni situate mult dincolo de orbitele 
planetelor, acolo unde radiaţiile solare sunt atât de reduse 
încât pot fi ignorate şi unde temperatura nu depăşeşte 
probabil nivelul general al radiaţiei de fond din Univers: 
trei grade peste zero absolut, sau -270*C. 

În asemenea circumstanţe, totul, cu excepţia heliului, este 
solid şi cometele sunt alcătuite din bucăţi de roci şi gheaţă 
având, în unele cazuri, un nucleu stâncos. Atâta vreme cât 
cometele din piatră/gheaţă rămân pe orbitele lor 
transplutoniene, ele sunt corpuri permanent solide, la fel ca 
asteroizii care ocolesc Soarele între Marte şi Jupiter. 

Când însă perturbațiile gravitaționale din partea stelelor 
îndepărtate sau ale planetelor interioare determină unele 
comete să urmeze orbite mult alungite, care le poartă în 
Sistemul Solar interior şi relativ aproape de Soare, 
gheţurile se evaporă. Atunci obiectul este solid/gaz (sau 
solid/praf/gaz). 

Fiind practic nul, câmpul gravitațional al cometei nu poate 
menţine praful sau gazul care se formează şi acesta 
difuzează rapid în spaţiu, răspândindu-se pe tot parcursul 
orbitei. Mai exact, el este împrăştiat de vântul solar. La 
fiecare trecere prin preajma Soarelui, o parte tot mai mare 
din substanţa cometei este măturată şi, cât ai clipi din ochi 
pe scara geologică a timpului, cometa este redusă la 
nucleul stâncos, dacă îl are, sau dispare complet. 

Aşadar, am putea spune că orice obiect permanent cu 
masa sub valoarea 1 L. este solid. 

Să ne întoarcem acum la grupele peste care am sărit. În 
domeniul dintre 100 L şi 10 L, cunoaştem două corpuri, 
ambele planete. Ele sunt: 


Pământ 81,6 L.. 

Venus 69,1 L. 

Pământul şi Venus sunt în general solide, aidoma 
corpurilor cu masa sub 1 L, dar au câmpuri gravitaționale 
îndeajuns de intense ca să reţină un înveliş gazos, subţire 
prin comparaţie cu atmosferele corpurilor mari, având 
totuşi o grosime semnificativă. 

Venus este atât de fierbinte încât niciunul dintre 
componentele majore ale materiei sale volatile nu poate 
exista în stare lichidă. Este un obiect solid/gaz. 

Pământul este suficient de rece pentru a avea apă în stare 
lichidă şi în cantitate mare. El este un corp solid/lichid/gaz. 
Am putea susţine că viaţa, aşa cum o cunoaştem, poate 
apărea numai pe un ccrp solid/lichid/gaz, deşi asta n-ar face 
altceva decât să ne dovedească prejudecățile asupra ceea 
ce este firesc şi cuvenit. 

În domeniul cuprins între 10 L şi 1 L există nouă corpuri 
cunoscute, trei planete şi şase sateliți: 

Marte9,0 LPluto9,0 LMercur4,5 LGanimede2,0 LIitan1,6 
LIriton1,5 LCalisto1,4 Llo1,2 LLuna1,0 L Distincția dintre 
„planetă” şi „satelit” este una destul de arbitrară şi pare 
jenant să alături un corp mare precum Ganimede unuia 
insignifiant ca Deimos. Eu aş propune ca aceste nouă 
corpuri cuprinse în domeniul amintit să fie denumite 
„subplanete”. 

Cea mai masivă subplanetă, Marte, are o atmosferă 
rarefiată, atingând abia o sutime din densitatea celei 
terestre şi o miime din densitatea celei venusiene. Cu toate 
acestea, ea este destul de groasă pentru ca, ocazional, să 
producă ceaţă, să cunoască furtuni de praf, să ofere 
protecţie împotriva meteoriţilor -ca atare îşi merită numele. 
Marte este solid/gaz. 

Cea mai puţin masivă subplanetă, Luna, este considerată a 
fi lipsită de atmosferă. De fapt, spaţiul din imediata 
apropiere a suprafeţei ei are o densitate a atomilor 
individuali superioară aceleia din regiunile interplanetare, 


aşa că putem afirma că deţine o „atmosferă superficială”, 
cu densitatea de un trilion de ori mai mică decât cea 
terestră. Ea nu produce nici un efect vizibil de tipul celor pe 
care le asociem în general atmosferelor, de aceea, pentru 
scopurile noastre o vom ignora şi vom considera Luna ca 
fiind un corp exclusiv solid. 

Ce se întâmplă cu corpurile dintre aceste extreme? Unde 
se găseşte linia de demarcaţie între prezenţa şi absenţa 
unei atmosfere? 

O astfel de linie este greu de trasat, fiindcă în domeniul 
subplanetelor ea depinde nu numai de masa lor, ci şi de 
temperatură. Cu cât temperatura este mai ridicată, cu atât 
atomii şi moleculele gazelor se mişcă mai rapid şi scapă mai 
uşor în spaţiul cosmic. Un corp din domeniul subplanetelor 
poate reţine o atmosferă doar dacă se află departe de 
Soare. Să examinăm mai amănunţit această afirmaţie. 

În Sistemul Solar interior, singurele elemente ce pot 
alcătui o atmosferă substanţială sunt apa, bioxidul de 
carbon şi azotul. În Sistemul Solar exterior, singurele 
elemente ce pot alcătui o atmosferă substanţială sunt apa, 
amoniacul şi metanul. 

* Nu menţionez oxigenul fiindcă este puţin probabil să se 
găsească în atmosfera unui corp pe care nu există forme de 
viaţă. Pe Pământ, oxigenul este produs prin fotosinteza 
plantelor, (N. A.) 

Dintre subplanete, doar Mercur, Luna şi Marte se găsesc 
în Sistemul Solar interior. Mercur nu este cu mult mai 
fierbinte decât Venus, care are o atmosferă groasă; ea are 
însă o masă de cincisprezece ori mai mică decât cea 
venusiană şi nu deţine capacitatea gravitaţională necesară 
reţinerii atmosferei. Dacă ar fi un corp rece, cu siguranţă ar 
avea o atmosferă, dar acest lucru este imposibil la distanţa 
mică faţă de Soare la care se găseşte. În cel mai bun caz, 
deţine o atmosferă superficială. 

Marte, care are masa dublă faţă de Mercur şi este mult 
mai rece, nu are probleme în reținerea unei atmosfere. La 


temperaturile sale scăzute, apa se transformă în gheaţă, de 
aceea atmosfera marțiană conţine doar bioxid de carbon şi 
(probabil) azot. 

Să ne îndepărtăm acum de Soare şi să analizăm cele şase 
subplanete din Sistemul Solar exterior. Trei dintre ele, 
Ganimede, Calisto şi Io, sunt sateliții lui Jupiter. (Există şi un 
al patrulea satelit masiv al lui Jupiter, Europa, care, însă, la 
numai 0,6 L, nu intră în domeniul subplanetelor şi, conform 
criteriilor mele arbitrare, trebuie clasificat drept „obiect 
Minor”.) 

Jupiter se află faţă de Soare la o distanţă de 5,2 ori mai 
mare decât Pământul, iar temperaturile din sistemul 
sateliților săi sunt îndeajuns de scăzute pentru a îngheţa nu 
numai apa, ci şi amoniacul (care îngheaţă la -33* C). 

Ganimede şi Calisto au densităţile doar pe jumătate din 
cea a Lunii, sau o treime din densitatea Pământului. Acest 
lucru se poate întâmpla doar dacă o porţiune majoră a 
volumelor lor este alcătuită din materiale mai puţin dense 
decât roca. Este aşadar posibil ca aceste subplanete să fie 
alcătuite în principal din gheţuri (apă şi amoniac). 

Cât despre Io (şi Europa), densitatea lui este aproximativ 
egală cu cea a Lunii, deci poate fi format în majoritate din 
rocă. În acest caz însă, cel puţin suprafaţa este acoperită cu 
o pojghiţă de gheţuri. 

Eliminând apa şi amoniacul, singurul component 
atmosferic rămâne metanul. El nu se lichefiază decât la 
-162*C şi îngheaţă abia la -182*C, de aceea, la 
temperaturile de pe sateliții lui Jupiter, rămâne în stare 
gazoasă. La valorile acestea, câmpurile gravitaționale ale 
sateliților respectivi sunt prea mici ca să-l reţină. Prin 
urmare, sateliții jupiterieni nu au decât atmosfere 
superficiale. 


(Atmosfera superficială a lui Io a fost detectată în mod clar. 
Densitatea ei atinge doar o miliardime din cea terestră, deci 
de o mie de ori mai mare decât cea selenară. În mod ciudat, 


ea conţine sodiu... Dar în atmosferele superficiale pot exista 
tot felul de componente neaşteptate. Atmosferele reale 
trebuie să fie mult mai serioase.) 

Dincolo de orbita lui Jupiter există trei subplanete. În 
ordinea depărtării, ele sunt Titan (cel mai mare dintre 
sateliții lui Saturn), Triton (cel mai mare satelit al lui 
Neptun) şi Pluto (obiectul cel mai îndepărtat din Sistemul 
Solar, cu excepţia cometelor). 

Pluto şi 'Triton sunt ambele atât de departe de Soare încât 
temperaturile lor sunt suficient de scăzute pentru ca să 
îngheţe până şi metanul. La temperaturile de pe Pluto şi 
Triton, vor rămâne gazoase numai hidrogenul, heliul şi 
neonul, iar ele sunt atât de uşoare încât câmpurile 
gravitaționale ale subplanetelor nu pot menţine decât 
atmosfere superficiale. 

Din cauză că ambele corpuri se află atât de departe (în 
punctele de maximă apropiere, ne despart de ele peste 
patru miliarde de kilometri), dovezile directe privind 
atmosferele lor nu se vor obţine prea repede. 

În felul acesta, rămânem doar cu Titan. 

După Ganimede, Titan este al doilea satelit ca mărime din 
Sistemul Solar, ceea ce se poate dovedi o proprietate utilă 
dacă suntem în căutarea unei atmosfere. Temperatura lui 
Titan este de -1500*C, cu cincisprezece grade mai scăzută 
decât cea a lui Ganimede sau a altor sateliți jupiterieni. La 
temperatura lui Titan, metanul este tot gazos, dar destul de 
aproape de punctul de lichefiere, iar moleculele lui se mişcă 
lent. 

La temperatura respectivă, metanul ar putea îngheţa sub 
forma unui compus instabil cu apa, fiind apoi eliberat ca 
urmare a acţiunii căldurii interne a satelitului şi reţinut de 
câmpul său gravitațional. Combinația dintre masa şi 
temperatura scăzută a lui Titan ar putea determina acest 
efect. 

În 1944, astronomul american de origine olandeză Gerard 
Peter Kuiper a detectat o atmosferă în jurul lui Titan şi a 


constatat că aceasta era alcătuită din metan. Deşi în ziua de 
azi putem desluşi motivele, la vremea ei, descoperirea a 
reprezentat o surpriză titanică (aha!). Mai mult decât atăt, 
atmosfera este una substanţială, probabil mai densă decât 
cea marțiană. 

Titan este singurul satelit din Sistemul Solar despre care 
se ştie că are o atmosferă reală, şi singurul corp din 
Sistemul Solar cu o atmosferă alcătuită în principal din 
metan*. Metanul a fost detectat în atmosferele lui Jupiter, 
Saturn, Uranus şi Neptun, dar acolo există sub forma unui 
component minor al unor atmosfere compuse în principal 
din hidrogen. 

* După cum s-a descoperit recent, şi în atmosfera lui Titan 
există hidrogen; deoarece câmpul său gravitațional nu 
poate reţine hidrogenul, s-a elaborat o teorie interesantă 
care să-i justifice prezenţa, dar asta este altă poveste, (N. 
A.) 

Metanul (CH4) este un compus al carbonului, iar carbonul 
e un element unic. Spre deosebire de apă şi amoniac, 
moleculele de metan se descompun sub acţiunea radiaţiei 
solare, recombinându-se în molecule mai mari. Pioneer 10 a 
detectat în atmosfera lui Jupiter nu doar metan, ci şi etan 
(C2H6), etenă (C2H4) şi acetilenă (C2H2). Neîndoios există 
şi molecule mai complicate, cu mai mulţi atomi de carbon, 
dar în concentraţii mai mici, care le fac dificil de detectat. 
Este posibil ca fragmente din asemenea compuşi mai 
complecşi ai carbonului să producă benzile brune şi 
galbene de pe Jupiter, ca şi culoarea portocalie din 
regiunile ecuatoriale ale lui Saturn. 

În atmosferele planetelor-gigant însă, moleculele de metan 
se ciocnesc relativ rar între ele, fiindcă acolo abundă 
moleculele de hidrogen. Pe Titan, unde atmosfera este 
compusă aproape exclusiv din metan, reacţiile se pot 
desfăşura mai uşor. Radiațiile dinspre Soare sunt slabe, 
astfel că reacţiile se petrec mai lent decât pe Pământ; oricât 


de lente ar fi ele, au avut la dispoziţie aproape cinci 
miliarde de ani. 

De aceea, este posibil să se constate că atmosfera lui Titan 
are drept compus minor un amestec complex de gaze 
organice, responsabil pentru culoarea portocalie a 
satelitului. Este într-adevăr posibil ca suprafaţa lui Titan să 
fie complet camuflată de un nor portocaliu. La rândul ei, 
respectiva suprafaţă poate fi acoperită de hidrocarburi 
depuse sub forma unor sedimente - mâl sau gudron. Sau, 
poate fi vorba despre un ocean de hidrocarburi dizolvate în 
metan (soluţia lichefiindu-se la o temperatură mai ridicată 
decât punctul de lichefiere al metanului) > astfel că Titan 
poate fi acoperit de un ocean de petrol. 

Este oare posibil ca aceşti compuşi organici, aflaţi pe un 
corp care, precum Pământul, poate fi solid/lichid/gaz, să se 
transforme în compuşi complecşi şi flexibili de un tip despre 
care noi nu avem habar, fiindcă sunt prea instabili ca să 
existe la temperaturile terestre? Este posibil ca pe Titan să 
existe forme de viaţă bazate pe metanul rece, care să ne 
ofere într-o bună zi o altă supriză titanică? 

ANEXĂ. lată şi un rezumat al clasificării corpurilor 
astronomice făcută de mine: 

Clasa corpului Starea fizică Exemplul tipic 

100.000 L stele: Soare 

10.000 L substele lichid Jupiter 1 ooo L planete-gigant 
lichid/gaz Saturn 

100 L. solid/lichid/gaz Pământ planete 

10 L solid/gaz Venus. 

4. Direcţia greşită. 

Scriind ieri un articol, am avut nevoie să ştiu cât de rapid 
se roteşte muchia interioară a inelului lui Saturn în jurul 
planetei. 

Fiind o persoană rezonabil de leneşă, primul meu gând a 
fost să caut valoarea dorită şi am început să-mi scotocesc 
biblioteca de referinţă. După ce n-am găsit nimic în primele 
volume, cele pe care mă bizuisem destul de încrezător, m- 


am enervat şi le-am parcurs pe toate. Nimic nu mi-a fost de 

folos. Am aflat care ar fi perioada de revoluţie a particulelor 
din diviziunea Cassini, dacă acolo ar exista particule, totuşi 

nimic despre perioada de rotaţie a muchiei interioare. 

Am rămas stupefiat şi pentru un moment m-am gândit că 
aş putea rescrie articolul astfel încât să nu mai necesite 
informaţia respectivă, dar mi s-a părut un act de laşitate. 
Am decis să examinez sateliții lui Saturn, să văd distanţele 
lor faţă de planetă şi perioadele de revoluţie şi să încerc să 
deduc ceva care să mă ajute cu inelele. 

M-am apucat de treabă şi după cinci minute am 
redescoperit a treia lege a lui Kepler. 

Lucrul acesta mi-a provocat o stânjeneală disperată, 
fiindcă trebuie să ştiţi că prima condiţie pentru 
redescoperirea legii respective este ca ea să fie uitată, iar 
uitarea necesită un creier care la mine nu este deloc stupid, 
deoarece scrisesem deja articole referitoare la a treia lege 
a lui Kepler. 

O vreme m-am simţit prea tulburat ca să mai continuu 
lucrul, dar ce rost are să fii inteligent dacă nu poţi găsi un 
argument temeinic şi atractiv care să dovedească existenţa 
acelei inteligenţe, în ciuda mărturiilor ce susţin contrariul? 
* Am argumentat în felul următor: Un individ lipsit de 
inteligenţă n-ar şti de legea a treia a lui Kepler. Un individ 
inteligent ar şti de legea a treia a lui Kepler şi şi-ar aduce 
aminte de ea. Un individ superinteligent (aha!) ar şti de 
legea a treia a lui Kepler, dar ar putea s-o uite fără să-şi 
facă probleme, fiindcă ar putea-o redescoperi oricând. 

* Vezi capitolul 15 (N. A.) 

Această mică demonstraţie mi-a ridicat în aşa măsură 
moralul încât nu m-am limitat la a calcula perioada de 
revoluţie a muchiei interioare a inelelor lui Saturn şi a 
reveni la muncă, ci am început să mă gândesc cum aş putea 
folosi această ştiinţă ca să scriu un alt articol pentru Bunii 
mei Cititori. Articolul cu pricina este următorul. 


Nimeni n-a asistat la formarea Sistemului Solar, totuşi se 
poate susţine în mod plauzibil că acesta a fost iniţial un nor 
de praf şi gaze care s-a condensat treptat sub influenţa 
propriului câmp gravitațional. Câmpul gravitațional a sporit 
o dată cu condensarea, mărind aşadar viteza acesteia. 

Probabil că această condensare a produs Soarele nostru, 
dar e mai puţin probabil că s-a întâmplat în urma unui 
singur proces neîntrerupt. Pe parcurs trebuie să fi fost şi 
faze intermediare, astfel că în formarea Sistemului Solar a 
existat o etapă cu nenumărate bucăţi de gheaţă sau rocă 
ciocnindu-se, sfărâ-mându-se, recondensându-se şi tot aşa; 
cele mai multe din ele ajungând treptat în corpul central. 

Este de asemenea rezonabil să presupunem că, pe măsură 
ce norul de praf şi gaze s-a condensat în Soarele central, 
care e mult mai puţin voluminos decât norul iniţial, viteza 
de rotaţie a crescut. Motivul creşterii îl reprezintă 
conservarea momentului unghiular al unui sistem închis. 
Momentul unghiular depinde nu numai de viteza de rotaţie, 
ci şi de distanţa faţă de centru a obiectului care se roteşte. 
Dacă această distanţă scade prin condensare, viteza de 
rotaţie trebuie să crească pentru a compensa. 

Pe măgură ce Soarele care se condensa se rotea tot mai 
rapid, creştea efectul centrifugal ce tindea să îndepărteze 
obiectele de centru, mai cu seamă acolo unde viteza de 
rotaţie era mai mare - în regiunile ecuatoriale ale corpului 
ce se condensa. Pe măsură ce Soarele progresa către 
formarea sa, el devenea un elipsoid, cu materia din 
regiunile ecuatoriale extinzându-se sub forma unei pături 
subţiri.* 

Materia din această pătură subţire se poate condensa 
pentru a forma aglomerări mai mici decât corpul central, 
aglomerări ce vor continua să se rotească în jurul Soarelui, 
prinse în strânsoarea puternicului câmp gravitațional al 
acelui corp şi în acelaşi timp separate prin distanţe destul 
de mari de Soare, şi între ele reciproc, astfel încât să nu fie 


amenințate de posibilitatea unor coliziuni ce le-ar modifica 
în chip dramatic orbitele. 

Astfel am încheiat cu planetele care se rotesc în jurul 
Soarelui. 

* Marea parte a momentului unghiular al Sistemului Solar 
a sfârşit în materialul format din pătura subţire amintită, 
lucru care i-a frământat mult timp pe astronomi. Acesta 
este un subiect pe care poate că-1 voi aborda în alt articol, 
(N. A.) 

Dacă într-adevăr aşa s-au format planetele, ele posedă 
anumite proprietăţi. De pildă, sunt formate din acea 
fracțiune a norului iniţial care reprezintă dilatarea 
ecuatorială, aşadar trebuie să fie mult mai mici decât 
Soarele. 

Apoi, norul iniţial, incluzând aici dilatarea ecuatorială, se 
rotea cu totul, ca să spunem aşa, astfel încât ar fi de 
aşteptat ca şi planetele să se rotească în jurul Soarelui în 
aceeaşi direcţie în care el se roteşte în jurul axei proprii 
(„mişcare directă”). Ba mai mult, planul orbitelor planetare 
ar trebui să se găsească în planul ecuatorial al Soarelui 
(„înclinaţia” ar fi zero) şi planetele ar trebui să se deplaseze 
pe orbite mai mult sau mai puţin circulare 
(„excentricitatea” ar fi zero). 

Toate acestea sunt adevărate în privinţa planetelor. 
Laolaltă, ele au o masă aproximativ egală cu 1/750 din cea a 
Soarelui. Toate se rotesc în jurul Soarelui în aceeaşi direcţie 
în care acesta se roteşte în jurul axei proprii. Toate se 
deplasează pe orbite aproape circulare, iar planurile 
tuturor orbitelor sunt destul de apropiate de celal 
ecuatorului Soarelui. 

Faptul că aceste lucruri sunt adevărate nu poate fi o 
coincidenţă. Dacă formarea planetelor n-ar fi avut nici o 
legătură cu Soarele, ele s-ar fi putut roti în jurul acestuia în 
orice plan şi cu orice grad de excentricitate. În mecanica 
cerească nu există nici un motiv obligatoriu pentru care să 


nu se întâmple aşa. Cometele se rotesc în jurul Soarelui în 
orice plan şi cu orice excentricitate. 

Toate planetele au însă o mişcare directă, cu înclinația şi 
excentricitatea foarte mici. Asta înseamnă că există un 
factor limitator, ceva care opreşte planetele să aibă 
înclinații şi excentricităţi mari. Încercând să-şi imagineze ce 
ar putea fi acel factor limitator, astronomii au avansat 
ipoteza unui nor de condensare cu o convexitate 
ecuatorială. Astfel s-ar explica dispunerea planetelor în 
Sistemul Solar. 

Cât despre comete, ele sunt rămăşiţele norului de praf 
iniţial, din care s-au format Soarele şi planetele, rămăşiţe 
atât de îndepărtate încât n-au participat la condensare. Au 
existat şi sub-condensări, sub forma micilor comete din 
gheaţă care acum sunt distribuite în jurul Soarelui, 
alcătuind o sferă gigantică, iar din aceste considerente ele 
nu se supun obişnuitelor limitări valabile pentru planete. 

Faptul că orbitele planetare nu sunt exact circulare şi nu 
se găsesc exact în planul ecuatorial al Soarelui nu 
reprezintă mare supriză. Planetele s-au format prin 
acumularea lentă a fragmentelor de materie. În general, 
fragmentele respective au sosit din absolut toate direcţiile, 
astfel că efectele impacturilor s-au anulat reciproc. Prin 
pură întâmplare, este posibil ca ultimele câteva fragmente 
mari să fi fost distribuite asimetric şi planeta aproape 
complet formată să fi recepționat un ultim şoc, sau şocuri, 
care să-i fi disturbat într-o anumită măsură zerourile 
perfecte. 

Evident, cu cât planeta era mai mică, cu atât ar fi fost mai 
afectată de acele ultime coliziuni şi nu este surprinzător că 
excentricităţile şi înclinațiile maxime se descoperă la 
planetele cele mai mici: Pluto, Marte şi Mercur. 

Dacă într-adevăr aşa s-au format planetele, atunci s-ar 
putea să existe urme ale ultimelor coliziuni. Acolo unde 
există atmosfere, eroziunea le-ar fi putut şterge urmele, şi 
oricum le-ar ascunde de ochii noştri. Dacă atmosfera este 


rarefiată sau practic absentă, ultimele urme se păstrează şi 
sunt vizibile sub forma craterelor de coliziune. Una dintre 
emisferele marţiene abundă în asemenea formaţiuni, iar 
Mercur este practic acoperită cu acest fel de cratere. 

Lucrurile valabile pentru planete ar trebui să fie valabile şi 
pentru sateliți. Planeta în formare ar fi trebuit să aibă o 
convexitate ecuatorială, iar corpurile mai mici ar fi trebuit 
să se formeze în planul ecuatorial, având mişcare directă şi 
excentricitate aproape nulă. 

Să luăm de exemplu cazul lui Jupiter. Jupiter are cinci 
sateliți, numiţi interiori, care se rotesc pe orbite circulare, 
cu mişcare directă, aproape în planul ecuatorial al planetei. 

Tot Jupiter însă are alţi opt sateliți, exteriori, care nu 
respectă regulile amintite. (Al optulea a fost descoperit pe 
14 septembrie 1974.) Ce se întâmplă cu aceştia? Distrug ei 
întreaga teorie? 

Nu, n-o distrug. Cei opt sateliți exteriori sunt foarte mici şi 
foarte îndepărtați de planetă, prin comparaţie cu ceilalţi. 
Cel mai mare dintre ei nu ajunge la dimensiunile celui mai 
mic satelit interior. Cel mai apropiat satelit exterior este de 
peste şase ori mai departe de Jupiter decât cel mai depărtat 
satelit interior. Prin urmare, relaţia dintre sateliții exteriori 
şi Jupiter este similară relaţiei dintre comete şi Soare; ei nu 
fac parte din formarea generală de tipul condensare-plan 
ecuatorial. Se consideră că sunt asteroizi capturați şi de 
aceea nu prezintă limitările obişnuite, ci se pot roti cu 
excentricităţi şi înclinații mari. 

Excentricităţile celor opt sateliți exteriori variază de la o 
valoare moderată de 0,08 (destul de mică) până la valoarea 
mare de 0,38. (Excentricitatea maximă este 1,0.) înclinațiile 
variază între 28 şi 163 de grade. (înclinația maximă este 
180 de grade.) Orice înclinaţie între 90 şi 180 de grade 
indică faptul că satelitul se roteşte în direcţie inversă - 
„mişcare retrogradă”. Patru dintre cei opt sateliți exteriori 
ai lui Jupiter, mai exact cei mai depărtaţi, au orbite 
retrograde. 


Amănuntul constituie un punct în favoarea teoriei 
asteroizilor capturați, întrucât se poate demonstra că este 
mai uşor de capturat un asteroid într-o orbită retrogradă 
decât într-una directă. 

Pe lângă sateliții jupiterieni exteriori, satelitul cel mai 
depărtat al lui Saturn şi satelitul lui Neptun par să aibă, de 
asemenea, caracteristicile unor asteroizi capturați. Satelitul 
cel mai depărtat al lui Saturn este de aproximativ 3,6 ori 
mai departe de Saturn decât următorul satelit; el are 
excentricitatea de 0,16 şi se mişcă pe o orbită retrogradă. 
Distanţa medie exterioară a satelitului lui Neptun este de 
aproape şaisprezece ori mai mare decât cea interioară; are 
o înclinaţie de 27,7 grade (insuficient pentru a fi retrograd, 
dar destul de mare) şi o excentricitate de 0,75, mai mare 
decât a oricărui corp din Sistemul Solar cu excepţia 
cometelor. 

Ca atare, astronomii s-au simţit destul de siguri să afirme 
că cei zece sateliți nu s-au format din aceeaşi aglomerare ce 
a dat naştere planetei în jurul căreia se rotesc ei. Rămân 
totuşi douăzeci şi trei de „sateliți adevăraţi”, care s-ar fi 
putut forma în acel mod. 

Enumerându-i în ordinea planetelor, începând cu cea mai 
apropiată de Soare, ei sunt: 

Pământ, unu -Marte, doi - 

Jupiter, cinci -Saturn, nouă - 

Uranus, cinci -Neptun, unu - 

Luna. 

Phobos, Deimos. 

Amalteea, lo, Europa, Ganimede, Calisto Ianus, Mimas, 
Enceladus, Tethys, Dione, Rhea, Titan, Hyperion, lapetus (şi 
inelele, desigur) Miranda, Umbriel, Ariei, Titania, Oberon 
Triton. 

Să vedem acum în ce fel aceşti douăzeci şi trei de sateliți 
se conformează ipotezei „nor de condensare cu 
proeminenţă ecuatorială”, în privinţa caracteristicilor 
orbitale. Putem începe considerând distanţele sateliților 


faţă de primara lor (planeta în jurul căreia se rotesc), dar 
nu exprimate în kilometri. La urma urmelor, o planetă mare 
se formează dintr-un nor de condensare mare, cu 
convexitate ecuatorială mare, şi este de aşteptat să aibă 
sateliții mai îndepărtați de ea comparativ cu o planetă mică. 
De aceea, să privim distanţa satelit primară exprimată prin 
multipli ai razei primarei. Am făcut acest lucru în Tabelul 1. 
Un lucru pe care-l putem remarca imediat este că dintre 
cei zece sateliți consideraţi a fi fost capturați, cel cu 
distanţa cea mai mică (exprimată în raze ale primarei) este 
Nereid, a cărui distanţă medie faţă de Neptun este egală cu 
130 de raze neptuniene, o valoare mai mult decât dublă 
faţă de valoarea cea mai mare a sateliților din Tabelul 1. 
Valorile distanțelor pentru ceilalţi nouă ajung la 332 în 
cazul celui mai îndepărtat dintre sateliții lui Jupiter. Aşadar, 
referindu-ne exclusiv la distanţă, părem justificaţi în 
omiterea celor zece. 

Să încercăm să clasificăm planetele după altă metodă 
decât cea simplă a distanțelor faţă de Soare. Pe măsură ce 
raza unei planete creşte, masa ei creşte chiar mai rapid 
(exceptând o scădere enormă a densităţii). S-ar putea ca 
masa să fie mai importantă decât raza, întrucât masa 
reprezintă sursa câmpului gravitațional planetar şi 
intensitatea gravitaţiei menţine convexitatea şi produce 
sateliți care nu deviază mult, ba chiar deloc, de la planul 
ecuatorial şi circularitatea orbitei. La urma urmelor, doi 
sateliți se pot găsi fiecare la o distanţă egală cu cinci raze 
ale primarei, însă planeta mai masivă va exercita un efect 
gravitațional mai puternic la distanţa respectivă. 

Tabelul 1: Distanţele satelit primare. 

Satelitul Distanţa (raze ale primarei) 

Inelele (muchia interioară) 1,24Inelele (muchia 
exterioară)2,28Amalteea2,54lanus2,64Phobos2,71Mimas3, 
10Enceladus3,99Tethys4,94Miranda5,44105,91Dione6,32D 
eimos6,95Ariei8,41Rhea8,83Europa9,40Umbriell 1,7Triton 
13,4Ganimede15,0Titania19,9Titan20,5Hyperion24,80bero 


n25,7Calisto26,4lapetus59,6Luna60,3 Efectul cel mai 
evident al câmpului gravitațional planetar implică viteza cu 
care un satelit se deplasează pe orbita sa. Să clasificăm 
atunci din nou sateliții, de data aceasta în ordinea vitezei 
orbitale, şi să vedem dacă apare vreo diferenţă evidentă în 
caracteristica „distanţă”. Am realizat această clasificare în 
Tabelul 2. 

După cum vedeţi, principala diferenţă între Tabelele 1 şi 2 
este că sateliții masivului Jupiter se deplasează către capul 
listei, pe când aceia ai micuţului Marte coboară spre coadă. 
În Tabelul 1, lapetus şi Luna sunt atât de departe de ceilalţi 
încât ne-am fi putut pune întrebări legate de statutul lor, 
dar în Tabelul 2 valorile acoperă în mod mai echilibrat 
domeniul, deşi Luna continuă să rămână pe ultima poziţie. 

Să luăm în considerare acum excentricitatea fiecărui 
satelit (abaterea lui de la circularitatea orbitală) şi înclinația 
orbitei faţă de planul ecuatorial al primarei sale. Dacă este 
corectă teoria formării sateliților din convezxitatea 
ecuatorială a planetei aflate în condensare, atunci ambele 
valori ar trebui să fie, în cazul ideal, egale cu zero. Valorile 
reale sunt oferite în Tabelul 3 (cu sateliții puşi în ordinea 
din Tabelul 2). 

Tabelul 3: Excentricitatea şi înclinația sateliților. 

Satelitul Excentricitatea înclinația (*) 

Amalteea0,000,1 Inelele (muchia 
interioarăâ)0,000,0100,000,1 Inelele (muchia 
exterioarăâ)0,000,0lanus0,000,0Mimas0,02 1,5Europa0,000, 
1 Enceladus0,000,0'Tethys0,001,1Ganimede0,000,3Dione0,0 
00,0Rhea0,000,3Calisto0,010,2Miranda0,000,0Titan0,030, 
3Ariei0,010,0Hyperion0,100,6Umbriel0,010,0Triton0,0027, 
7Titania0,020,0lapetus0,0314,7/Oberon0,010,0Phobos0,021 
„1 Deimos0,001,8Luna0,0623,5 După cum se vede, 
majoritatea sateliților se apropie binişor de ideal; destul de 
mult pentru a fi siguri că nu poate fi vorba despre o 
coincidenţă în atâtea caruri. Doar convexitatea ecuatorială 


(sau ceva la fel de bun, la care nu s-a gândit încă nici un 
astronom) ar putea justifica valorile. 

Ba chiar, sateliții se potrivesc teoriei, mai bine decât 
planetele. 

În unele cazuri, cele nouă planete au excentricităţi 
orbitale moderate. Pluto de pildă are valoarea 0,25, iar 
Mercur 0,21. Media excentricităţii planetare este 0,08. Nu 
este o cifră mare, însă media excentricităţii pentru cei 
douăzeci şi cinci de sateliți (incluzând şi inelele) enumeraţi 
în Tabelul 3 este de numai 0,016. Satelitul cu orbita cea mai 
alungită este Hyperion, care are excentrici tatea de 0,10 - 
puţin mai mult decât Marte (0,093), dar incomparabil cu 
Mercur şi Pluto. 

Înclinaţia nu este la fel de bine definită. Înclinaţiile 
orbitelor planetare se pot abate cu câteva grade de la ideal. 
Orbita Pământului este înclinată cu şapte grade faţă de 
planul ecuatorial al Soarelui, iar dacă o luăm pe aceasta 
drept criteriu de referinţă, înclinațiile celorlalte planete se 
abat cu câteva grade, valoarea cea mai mare fiind pentru 
Pluto care e înclinat cu şaptesprezece grade faţă de orbita 
Pământului. 

Prin comparaţie, douăzeci şi două dintre corpurile 
enumerate în Tabelul 3 au înclinații mai mici de două grade 
faţă de planul ecuatorial al primarei lor, iar zece dintre ele 
au o înclinaţie sub o zecime de grad. Această caracteristică 
nu poate fi ignorată fără a aminti de teoria convexităţii 
ecuatoriale. 

Totuşi, unii sateliți constituie într-adevăr enigme. Să ne 
îndreptăm atenţia asupra acelora cu excentricitatea mai 
mare de 0,08 (media planetară) sau cu o înclinaţie mai 
mare de două grade. Ei sunt prezentaţi în Tabelul 4. 

Tabelul 4: Sateliții enigmatici. 

Satelitul Excentricitatea înclinația (*) 

Hyperion 0,10 0,6 

Triton 0,00 27,7 

lapetus 0,03 14,7 


Luna 0,06 23,5 

După cum am spus deja, Hyperion nu este foarte 
impresionant în privinţa devierilor sale. Excentricitatea este 
doar medie, iar înclinația destul de mică. Îl putem ignora. 

Luna constituie un caz special, pe care l-am discutat în alte 
ocazii şi nu voi mai zăbovi asupra sa. S-ar putea, într- 
adevăr, să fie un corp capturat, ceea ce ar justifica înclinația 
mare şi excentricitatea. În acelaşi timp, Pământul şi Luna se 
influenţează reciproc prin efectele de maree, într-un mod 
unic, fiindcă ele sunt mult mai apropiate ca mărime decât 
oricare altă combinaţie satelit-pri-mară din Sistemul Solar 
(sau oricare combinaţie de tipul planetă-Soare). Este posibil 
ca efectele de maree să fi modificat orbita iniţială a 
satelitului terestru şi să fi produs prezenta situaţie mai 
puţin obişnuită. 

Cât despre lapetus, el este cu adevărat un satelit 
neobişnuit. Când se află la vest de Saturn, este de şase ori 
mai strălucitor decât atunci când se găseşte în estul 
primarei sale. Dacă e orientat permanent cu aceeaşi faţă 
spre Saturn, aidoma Lunii spre Pământ (o ipoteză destul de 
rezonabilă), atunci vedem o emisferă când el se găseşte în 
vest şi cealaltă emisferă când ajunge în est. 

Într-un asemenea caz, satelitul trebuie să fie foarte 
asimetric (să nu uităm că are o mărime medie - diametrul 
de aproximativ 1750 de kilometri este jumătate din cel al 
Lunii). În plus, ar trebui ca asimetria să fie astfel distribuită 
încât emisfera pe care o zărim când lapetus se află într-o 
parte a lui Saturn să difere destul de mult faţă de cealaltă, 
şi să vedem fiecare emisferă diferită sub unghiuri egale, sau 
apropiate. 

Indiferent ce anume determină asimetria, ar trebui să fie 
ceva care a făcut o emisferă acoperită de gheaţă şi 
strălucitoare, iar pe cealaltă stâncoasă şi mată. Poate că 
asimetria provine dintr-un şoc final extrem de puternic în 
condensarea satelitului, astfel că lapetus este un fel de corp 
dublu, cu jumătatea mai mică formând o excrescenţă pe 


cealaltă, una fiind din gheaţă iar cealaltă din rocă. Este de 
asemenea posibil ca acel şoc final să fi cauzat şi înclinația 
faţă de planul ecuatorial. (N-am găsit nicăieri formulată 
această teorie, aşa încât, dacă se dovedeşte eronată, vina 
îmi aparţine.) 

Rămânem în felul acesta cu Triton, care are o înclinaţie 
mult mai mare decât Luna sau lapetus, dar care deţine o 
orbită practic circulară faţă de excentricităţile minime ale 
celorlalte două. Combinația dintre o înclinaţie foarte mare 
(cea mai mare dintre toţi sateliții care nu sunt în mod clar 
capturați) şi o excentricitate foarte mică este suficient de 
ciudată pentru a-l privi cu mai multă atenţie pe Triton. 

Triton a fost descoperit în 1846, la numai o lună după 
Neptun, ceea ce nu-i de mirare, fiind unul dintre sateliții cei 
mai mari. Are un diametru de 3.700 de kilometri, puţin mai 
mare decât Luna, şi oricine priveşte spre Neptun cu un 
telescop bun îl va vedea şi pe Triton fără mari probleme. 
Când a fost descoperit, s-a observat că mişcarea lui de 
revoluţie este retrogradă. S-a presupus că lucrul acesta se 
datora faptului că Neptun însuşi are o mişcare de rotaţie 
retrogradă. 

Dacă teoria cu norul-de-condensare-cu-convexitate- 
ecuatorială e corectă, atunci, în mod ideal, toate planetele 
ar trebui să se rotească în sensul astronomic direct, cu 
axele perpendiculare pe planul de revoluţie. Din motive 
necunoscute, rotația planetelor tinde să se abată multişor 
de la acest ideal. Axa lui Jupiter se abate cu numai 3,1 
grade de la perpendiculara ideală, dar în cazul lui Marte şi 
Saturn înclinarea axială este de 25,2, respectiv 26,7 grade, 
pentru ca la Uranus să ajungă la 98,0 grade. 

Iar sistemul de sateliți le urmează exemplul. Sateliții lui 
Marte şi Saturn rămân în planul ecuatorial al primarelor 
lor, la fel ca sateliții lui Uranus. Uranus pare că se roteşte 
răsturnat pe o parte, aşa că atunci când este corespunzător 
orientat pe orbită are un pol est şi unul vest, relativ la 
Pământ. Sateliții săi se orientează similar şi par să aibă o 


mişcare de revoluţie într-o direcţie de sus în jos relativ la 
Pământ, în vreme ce toţi ceilalţi au mişcarea de revoluţie de 
la dreapta la stânga. 

Indiferent ce anume ar fi înclinat planeta, efectul trebuie 
să se fi produs atunci când norul planetar se găsea în faza 
de condensare, de aceea convexi-tatea ecuatorială s-a 
înclinat o dată cu ea. 

Se părea aşadar că norul de condensare al lui Neptun s-a 
înclinat în mod extrem - cu peste 150 de grade, astfel încât 
stătea practic cu capul în jos şi, prin urmare, se rotea în 
direcţia opusă, cu Triton urmându-l credincios. (Venus stă 
de asemenea cu capul în jos, dar nu are nici un satelit, 
motiv pentru care nu deţinem un exemplu mai apropiat al 
unui satelit care să fie răsturnat, la fel cu nrimara lui.) 

În 1928 însă, Neptun a fost studiat cu atenţie prin 
intermediul spectro-scopului, arătându-se care faţă anume 
se mişca spre Pământ şi care se îndepărta, şi s-a dovedit că 
planeta avea o mişcare de rotaţie în sens astronomic direct. 
Înclinaţia axei ei era de numai 29 grade. 

Asta însemna că Triton nu avea nici o scuză. Stătea de 
unul singur cu capul în jos. Înclinaţia lui nu era de 27,7 
grade, ci de 152,3 grade - pentru a-i indica revoluţia 
retrogradă. 

Înclinaţia lui Triton este aproximativ egală cu a celor patru 
sateliți, cei mai îndepărtați, ai lui Jupiter, şi cu a lui Phoebe, 
cel mai îndepărtat satelit al lui Saturn. În general însă, se 
acceptă că aceşti cinci sateliți ai celor două planete-gigant 
au fost capturați. Să însemne asta că şi Triton este un 
satelit capturat? 

Dar dacă Triton e un satelit capturat, cum este posibil ca. 
Printr-o coincidenţă absolut incredibilă să se fi plasat pe o 
orbită aproape perfect circulară? Niciunul dintre cei zece 
sateliți capturați nu au orbite măcar apropiate de 
circularitate. În medie, excentricitatea lor orbitală este de 
0,25, iar la cel mai puţin excentric valoarea este de 0,08. E 


posibil ca Triton să aibă excentricitatea 0,00 dacă ar fi un 
satelit capturat? 

Pe de altă parte, dacă Triton s-a format din convexitatea 
ecuatorială, ceea ce ar justifica orbita circulară, cum este 
posibil să se rotească în sens invers -să se deplaseze 
împotriva curentului, ca să zic aşa, format de materiile 
care-l alcătuiau pe Neptun? 

Se pare că Triton este cel mai enigmatic dintre sateliți... 
Cu mult mai straniu decât însăşi Luna. 

5. Puntea zeilor. 

Pe 6 iunie 1974, eu şi soţia mea, Janet, ne aflam în Forest 
of Dean“, în sud-vestul Angliei, în apropierea graniţei cu 
Ţara Galilor. Era o zi în care alternau aversele cu razele de 
soare şi, spre sfârşitul după-amiezii, ne-am plimbat printre 
fagii seculari. 

O rafală de ploaie ne-a făcut să ne adăpostim sub unul 
dintre fagi, dar soarele nu dispăruse şi pe cer a apărut 
curcubeul. Nu unul singur, ci două. Pentru singura dată în 
viaţa mea am văzut atât curcubeul principal cât şi pe cel 
secundar, separate, aşa cum trebuie să fie, de o distanţă 
aproximativ egală cu douăzeci de diametre aparente ale 
Lunii. Între ele, cerul era perfect negru, aşa că, de fapt, am 
văzut o bandă lată de întuneric traversând cerul estic într- 
un arc perfect circular, mărginit la ambele părţi de câte un 
curcubeu, cu partea roşie a fiecăruia spre întuneric şi cu 
partea violetă topindu-se în albastrul bolţii. 

A durat câteva minute şi l-am privit în tăcere absolută. Nu 
sunt un individ pe care să-l impresioneze peisajele, dar 
atunci am fost mişcat, şi încă profund. 

* Pădure regală în comitatul Gloucestershire din sud- 
vestul Angliei, cu o suprafaţă de 475 kmr. (N. Trad.) 

* Sir Isaac Newton (1642-1727), fizician, matematician şi 
astronom englez. A fundamentat mecanica clasică, a emis 
teoria corpusculară a luminii şi a pus bazele calculului 
infinitezimal. Michael Faraday (1791-1867), fizician şi 
chimist englez, unul dintre fondatorii teoriei 


electromagnetismului. A descoperit fenomenul de inducţie 
electromagnetică. Ernest Rutherford (1871-1937), fizician 
englez. A elaborat modelul planetar al atomului, a realizat 
prima reacţie nucleară şi a descoperit familiile de elemente 
radioactive. Premiul Nobel pentru chimie în 1908. James 
Clerk-Maxwell (1831-1879), fizician englez. A alcătuit 
sistemul de ecuaţii care sintetizează toată gama de 
fenomene ale electricităţii şi magnetismului. A elaborat 
teoria electromagnetică a luminii şi a dedus existenţa 
undelor electromagnetice. Charles Robert Darwin (1809- 
1882), biolog englez. A fundamentat teoria despre evoluţia 
speciilor prin selecţie naturală, (N. Trad.) 

După nouă zile, pe 15 iunie 1974, am vizitat Westminster 
Abbey din Londra şi m-am oprit lângă mormântul lui Isaac 
Newton. Din locul în care mă aflam, puteam zări 
mormintele lui Michael Faraday, Ernest Rutherford, James 
Clerk-Maxwell şi Charles Darwin*; altfel spus, cinci dintre 
cei zece savanţi pe care eu îi consider cei mai importanţi 
din toate timpurile. Momentul m-a impresionat la fel de 
mult ca şi curcubeul dublu. 

Mi-a fost imposibil să nu mă gândesc la legătura dintre 
curcubeu şi Newton şi am decis imediat să scriu un articol 
despre acest subiect, atunci când aveam să găsesc un prilej 
favorabil... Şi iată-1l! 

Ar fi bine să începem chiar cu lumina. Anticii, despre care 
ştim că au speculat asupra subiectului, considerau lumina 
ca fiind, în esenţă, o proprietate a corpurilor cereşti şi în 
mod special a Soarelui. Lumina provenită din ceruri nu 
trebuia confundată cu simulacrele pământene, precum 
focul produs prin arderea lemnului ori flacăra unei 
lumânări. Lumina de pe Pământ era imperfectă. Ea pâlpâia 
şi se stingea; trebuia alimentată şi reînnoită. Lumina divină 
a Soarelui era eternă şi constantă. 

Citind Paradisul pierdut a lui Milton*, rămâi cu impresia 
limpede că Soarele nu este decât un recipient în care 
Dumnezeu a pus lumina. Lumina conținută în Soare nu se 


diminuează niciodată şi la lumina ei (dacă pricepeţi ce 
vreau să spun) noi putem vedea. Privind lucrurile din acest 
punct de vedere, nu-i deloc surprinzător că Domnul a creat 
lumina în prima zi, iar Soarele, Luna şi stelele în ziua a 
patra. Lumina este fenomenul în sine, iar corpurile cereşti 
doar recipientele care o conţin. 

Fiindcă lumina soarelui fusese născută în ceruri, era cât se 
putea de firesc să aibă puritate divină, iar această puritate 
se exemplifica prin albul ei perfect. „Lumina” pământeană, 
imperfectă, putea avea diverse culori. Flăcările focurilor de 
pe Pământ erau în mod clar gălbui, uneori roşiatice. Când 
se adăugau anumite elemente chimice, ele puteau căpăta 
orice culori. 

Culoarea, se părea, era un atribut exclusiv al substanţelor 
terestre; apariţia ei în lumină era invariabil un semn de 
impuritate. Lumina reflectată de un obiect colorat opac, sau 
transmisă printr-un obiect colorat transparent adopta 
culoarea şi imperfecţiunea substanţei, tot aşa cum apa 
limpede curgând printr-o albie mâloasă devine brună. 

* John Milton (1608-1674), poet şi scriitor englez, autorul 
unor capodopere universale precum Paradisul pierdut şi 
Paradisul regăsit, (N. Trad.) 

* Adesea se adaugă o a şaptea culoare, „indigo”. Pentru 
ochii mei, indigo este un fel de albastru-violet şi nu merită 
gloria unei culori separate a curcubeului. Prezenţa unui 
component colorat în indigo al luminii emise de un anumit 
minereu încălzit la incandescenţă a dezvăluit însă un nou 
element, care în consecinţă a fost denumit „indiu”. (N. A.) 

Exista totuşi un aspect al culorii care, în ochii anticilor, nu 
părea să implice genul de substanţe pe care le cunoşteau, şi 
acesta era curcubeul. El apărea pe cer ca un arc luminos de 
diferite culori: roşu, oranj, galben, verde, albastru şi violet, 
în această ordine, cu roşul pe curba exterioară a arcului şi 
violetul pe curba interioară.* 

Curcubeul, aflat sus pe cer, lipsit de substanţă, 
evanescent, separat de orice legătură evidentă cu materia, 


părea un exemplu de lumină divină similară Soarelui... Dar 
era o lumină colorată. Pentru asta nu s-a găsit o explicaţie 
convingătoare, aşa că s-a presupus că reprezenta altă 
creaţie a Domnului, sau a zeilor, produsă într-un scop bine 
definit. 

Astfel, în Biblie, curcubeul a fost creat după Potop. 
Dumnezeu i-a explicat lui Noe scopul său: „Când voi aduce 
nori deasupra pământului, se va arăta curcubeul Meu în 
nori. Şi-Mi voi aduce aminte de legământul Meu, pe care L- 
am încheiat cu voi şi cu tot sufletul viu şi cu tot trupul, şi nu 
va mai fi apa potop, spre pierzarea a toată făptura” (Geneza 
9, 14-15). 

Se părea, deşi Biblia n-o afirmă, că curcubeul era colorat 
ca să poată fi clar distins pe fundalul cerului şi să slujească 
drept asigurare pentru oamenii care tremurau înaintea 
mâniei divine. 

Grecii n-au fost la fel de impresionați de curcubeu. Fiindcă 
se înălța în cer şi totuşi părea că se apropie de Pământ la 
ambele capete, el putea fi legătura dintre Cer şi Pământ. 
Era puntea zeilor (colorată, pentru că probabil era un 
obiect material, deşi de origine divină), pe care aceştia 
coborau pe Pământ. 

În Iliada lui Homer, zeiţa Iris este mesagera zeilor şi, la 
răstimpuri, coboară de pe Olimp pentru a îndeplini unele 
însărcinări. Dar iris este cuvântul grecesc pentru 
„curcubeu” (fiindcă porţiunea din ochi aflată imediat în 
jurul pupilei are diferite culori, ea este denumită tot iris). 
Genitivul cuvântului este iridis, iar despre un corp ce 
prezintă străluciri colorate precum curcubeul se spune că 
este „irizat”. lar deoarece componentele unui nou element 
chimic dovedeau un domeniu de culori surprinzător de 
mare, elementul a fost botezat „iridiu”. 

În miturile nordice, curcubeul se numea „Bifrost” şi era 
podul pe care zeii puteau cobori pe Pământ. Înainte de 
Ragnarok, bătălia finală, unul dintre semnele apropiatei 


distrugeri universale a fost ruperea podului curcubeului 
sub greutatea războinicilor care au ieşit din Valhalla. 

N-au existat însă şi explicaţii ştiinţifice? În jurul anului 350 
î. Hr,, filosoful grec Aristotel a descris un efect de curcubeu 
zărit printr-un jet de stropi fini de apă - aceleaşi culori 
dispuse în acelaşi aranjament şi la fel de lipsite de 
materialitate. Poate că însuşi curcubeul, apărând după 
ploaie, era produs în mod similar de picăturile de apă aflate 
în înălțimile văzduhului. 

Apa nu fusese singura materie transparentă asociată 
curcubeului. În jurul anului 10 d. Hr,, filosoful roman 
Seneca a consemnat efectul tip curcubeu al culorilor ce 
apăreau pe muchia unui ciob de sticlă. 

Care e însă legătura dintre lumină şi materialele 
transparente ce pot produce un curcubeu? În mod destul 
de evident, lumina ce traversează în mod obişnuit 
asemenea materiale nu determină apariţia culorilor. Există 
totuşi o anumită particularitate în felul cum se comportă ea 
când trece dintr-un mediu transparent în altul - de pildă, 
din aer în apă. 

Particularitatea respectivă a fost consemnată în istoria 
ştiinţei atunci când Aristotel a atras atenţia asupra unui 
lucru pe care nenumărați oameni îl sesizaseră fără a-i 
acorda mare importanţă: un băț introdus într-un vas cu apă 
părea îndoit în punctul de contact cu suprafaţa apei. 
Aristotel a explicat fenomenul susţinând că lumina se 
îndoaie când trece din aer în apă, sau invers. La urma 
urmelor, băţul în sine nu era îndoit - putea fi scos din apă şi 
se constata că rămăsese drept. Îndoirea luminii la trecerea 
dintr-un mediu în altul se numeşte „refracţie” (din cuvântul 
latin ce înseamnă „îndoire”). 

Putea fi atunci posibil ca fenomenul destul de neobişnuit al 
formării culorilor la trecerea luminii prin apă sau sticlă să 
se fi datorat fenomenului la fel de neobişnuit al modificării 
direcţiei unei raze de lumină? 


Prima persoană care a sugerat acest lucru a fost călugărul 
polonez Erazm Ciolek, într-o carte despre optică pe care a 
scris-o în 1269 sub numele latinizat Erasmus Vitellio. 

Este simplu de afirmat că refracția produce curcubeul. 
Mai dificil este de explicat cum poate refracția determina 
un arc de cerc absolut precis şi situat într-o anumită poziţie 
pe cer; după formularea ipotezei refracției, au fost 
necesare trei secole şi jumătate până când cineva a cutezat 
să efectueze calculele matematice necesare. 

În 1611, Marco Antonio de Dominis, arhiepiscop de 
Spalato (care spre sfârşitul vieţii a fost întemnițat de 
Inchiziţie, fiindcă se convertise la anglica-nism şi se 
împotrivea supremaţiei papale), a fost primul care a 
încercat, dar n-a reuşit decât o soluţie imperfectă. Din 
nefericire, încă de pe vremea grecilor, oamenii rămăseseră 
cu o idee incorectă asupra modului exact în care se refracta 
lumina - iar arhiepiscopul a tras ponoasele.” 

Abia în 1621 refracția a fost în sfârşit înţeleasă. În anul 
acela, matematicianul olandez Willebrord Snell a studiat 
unghiul pe care o rază de lumină îl face cu perpendiculara 
pe suprafaţa apei în care pătrunde, ca şi unghiul diferit pe 
care raza îl face cu aceeaşi perpendiculară în interiorul 
apei. De mai multe secole, se considerase că dacă unul 
dintre unghiuri se modifică, şi celălalt se modifică 
proporţional. Snell a demonstrat că raportul dintre 
sinusurile* unghiurilor respective rămâne permanent 
constant, iar constanta respectivă se numeşte „indice de 
refracție”. 

În aceste articole încerc să explic fiecare concept pe care- 
1 folosesc, atunci când apare, totuşi trebuie să ştii când să 
tragi linia. Sinusurile, şi în general funcţiile trigonometrice, 
merită ele înseşi un articol şi într-o bună zi îl voi scrie. Până 
atunci, dacă nu ştiţi ce sunt sinusurile, nu vă mai bateţi 
capul. Ele nu mai joacă nici un rol în articolul de faţă. (N. A.) 

O dată ce a fost cunoscută noţiunea de indice de refracție, 
savanții au putut urmări traseul luminii prin picăturile 


sferice de apă, ţinând seama cu precizie atât de reflexie cât 
şi de refracție. 

Lucrul acesta 1-a realizat filosoful francez Rene Descartes 
în 1637. Ela utilizat legea lui Snell pentru a determina 
poziţia precisă şi raza curcubeului. El n-a recunoscut însă 
aportul lui Snell, ci a încercat să lase impresia, deşi fără s-o 
afirme în mod explicit, că tot meritul îi aparţinea doar lui. 

Totuşi, legea lui Snell nu explica în mod corespunzător 
culorile curcubeului. 

Aparent, existau numai două posibilităţi. Prima: culoarea 
deriva, cumva, din apa (sau sticla) incoloră prin care trecea 
lumina. A doua: culoarea deriva, cumva, din lumina incoloră 
ce traversa apa (sau sticla). 

Ambele ipoteze păreau la fel de improbabile deoarece, în 
ambele cazuri, culorile trebuiau să apară din ceva incolor, 
totuşi se tindea să se acorde credit primei variante, fiindcă 
era preferabil să pui sub semnul îndoielii apa şi sticla decât 
lumina sfântă a Soarelui. 

Soarele şi lumina sa fuseseră atât de frecvent glorificate 
ca simboluri ale Divinităţii (nu numai în creştinism, ci şi în 
epocile anterioare, ajungând până la faraonul egiptean 
Ikhnaton, în 1360 î. Hr., şi cine ştie unde în timpurile 
preistorice) încât se părea, în mod stupid, că a le suspecta 
de imperfecţiune însemna a nega perfecțiunea Domnului. 

Amintiţi-vă de exemplu ce s-a întâmplat cu Galileo. Mai 
multe au fost motivele pentru care el a intrat în conflict cu 
Inchiziția, principalul fiind faptul că nu şi-a putut niciodată 
ascunde disprețul pentru cei mai puţin inteligenţi decât el, 
chiar dacă aceştia aveau posibilitatea de a-i face mult rău. I- 
a ajutat însă, oferindu-le arme cu care să-l poată ataca, iar 
cea mai puternică asemenea armă a fost descoperirea 
petelor negre din Soare. 

Galileo observase petele solare spre sfârşitul anului 1610, 
dar şi-a făcut cunoscută descoperirea abia în 1612, când a 
oferit un exemplar al lucrării sale cardinalului Maffeo 
Barberini. Pe atunci, acesta îi era prieten, însă, începând cu 


momentul respectiv (şi din mai multe considerente), a 
început să se îndepărteze de el. Ajungând papă (Urban al 
VIII-lea), el i-a devenit duşman declarat, după douazeci de 
ani, când necazurile lui Galileo cu Inchiziția au atins 
apogeul. 

Descoperirea petelor solare (a căror realitate nici nu era 
băgată în seamă) i-a ofensat pe misticii care considerau 
Soarele o divinitate, şi mulţi au început să-l atace pe 
Galileo. 

Unul dintre ei a fost un călugăr dominican care s-a folosit, 
foarte eficient, de un citat biblic incredibil de potrivit 
ocaziei. La începutul Faptelor Sfinţilor Apostoli, lisus cel 
reînviat se înalţă la cer, iar apostolii săi privesc în sus către 
locul dispariţiei sale, până ce doi îngeri îi readuc la 
îndeletnicirile pământeşti printr-un reproş ce începe cu 
fraza: „Bărbaţi galileeni, de CP staţi privind la cer?” în 
latină, primele două cuvinte ale citatului sunt Viri Galilaei, 
iar numele de familie al lui Galileo era Galilei. În 1613, când 
dominicanul a rostit fraza şi a întrebuinţat-o ca pe o 
denunţare biblică a încercărilor lui Galileo de a pătrunde 
misterele cerurilor, mulţi trebuie să se fi îndepărtat de 
astronomul acuzat de îngeri. În 1615, cazul lui Galileo a 
ajuns pe mâinile Inchiziției şi au început lungile sale 
pătimiri. 

Cu toate acestea, petele solare pot fi explicate. Prezenţa 
lor nu trebuie acceptată ca pe o desființare finală a 
perfecțiunii cereşti. Dacă Soarele nu-i decât containerul 
luminii, este posibil ca el să fie imperfect şi pătat. Însă 
substanţa pe care o conţine, lumina divină, întâia creaţie a 
Domnului în prima zi, reprezenta cu totul altceva. Cine ar fi 
îndrăznit să-i nege perfecțiunea? 

Blasfemia respectivă a fost pronunţată în Anglia, în 1666, 
un loc şi o epocă mult mai sigure pentru aşa ceva decât 
Italia anului 1612. lar bărbatul care a formulat-o era un 
tânăr de douăzeci şi patru de ani, destul de cucernic, pe 
nume Isaac Newton. 


Pe Newton nu-l interesa efectul de curcubeu în sine, ci 
legat de o problemă practică ce-l preocupa dar care, pe 
moment, nu ne preocupă pe noi. 

EI a început susţinând că dacă un curcubeu se formează 
prin refracția luminii de către picăturile de apă, atunci 
fenomenul trebuie să poată fi reprodus în condiţii de 
laborator, dacă refracția e corect executată. Refracţia se 
petrece atunci când lumina trece din aer în sticlă sub un 
unghi oblic, dar dacă sticla este limitată de două suprafeţe 
paralele (aşa cum sunt, de pildă, geamurile obişnuite de la 
ferestre) atunci, ieşind din sticlă prin cealaltă faţă, se 
petrece aceeaşi refracție, însă inversată. Aşadar, cele două 
refracţii se anulează reciproc şi raza de lumină traversează 
sticla, nerefractată. 

Prin urmare, trebuia folosit un obiect din sticlă care să n- 
aibă feţe paralele, ci să refracte lumina intrând în sticlă, în 
aceeaşi direcţie cu lumina ce ieşea din sticlă, astfel încât 
efectele să se cumuleze, nu să se anuleze. 

În acest scop, Newton a folosit o prismă triunghiulară din 
sticlă despre care ştia, conform legii lui Snell, că refractă 
lumina în aceeaşi direcţie la intrare şi la ieşire, aşa cum 
dorea el. După aceea, a cufundat o încăpere în întuneric, 
acoperind ferestrele cu obloane şi, într-un oblon, a făcut un 
mic orificiu, care permitea unei singure raze de lumină să 
intre şi să se proiecteze pe peretele opus. Bineînţeles, pe 
perete a apărut un cerculeţ alb, strălucitor. 

Apoi, Newton a plasat prisma în calea luminii şi raza s-a 
refractat. Traiectoria ei a fost modificată şi cerculeţul alb nu 
s-a mai găsit în acelaşi loc, ci în cu totul altul. 

Mai mult decât atât, nu mai era un cerc ci un dreptunghi 
cu înălţimea de vreo cinci ori mai mare decât lăţimea. Iar în 
dreptunghi apăruseră culorile din curcubeu, dispuse în 
aceeaşi ordine. 

Să fi fost posibil ca imitaţia de curcubeu să nu fi 
reprezentat decât un accident norocos, rezultat datorită 
dimensiunilor orificiului, sau poziţiei prismei? Newton a 


încercat cu orifâcii de dimensiuni diferite şi a descoperit că 
acel curcubeu artificial putea fi mai luminos ori mai palid, 
totuşi culorile rămâneau, ca şi dispunerea lor. Ele 
rămâneau chiar dacă lumina trecuse prin partea mai 
groasă sau mai îngustă a prismei. Newton a aşezat prisma 
chiar şi în afara ferestrei, astfel ca lumina soarelui să o 
traverseze înainte de a intra prin orificiul din oblon... Dar 
curcubeul a continuat să apară. 

Deocamdată, experimentele respective, deşi până atunci 
nu mai fuseseră efectuate cu atâta grijă, nu aduceau nimic 
cu adevărat nou. La urma urmelor, de secole întregi 
fuseseră observate şi consemnate efecte de curcubeu care 
se manifestau în dreptul muchiilor oblice de sticlă, iar 
Newton făcea în esenţă acelaşi lucru. 

Anterior însă, se considerase că efectele de curcubeu se 
datorau sticlei, pe când acum Newton s-a întrebat dacă 
explicaţia era adevărată. Faptul că, la modificarea poziţiei 
sau a grosimii sticlei prin care trecea lumina, curcubeul nu 
se modificase în mod esenţial părea să demonstreze 
neimplicarea sticlei; atunci, responsabilă putea fi doar 
lumina. 

Newton s-a gândit că dacă ar fi aşezat prisma cu vârful în 
jos şi apoi ar fi trecut lumina ce o străbătea printr-o a doua 
prismă orientată cu vârful în sus, ar fi trebuit să se întâmple 
unul din următoarele fenomene: 

1) Dacă sticla producea culorile atunci când lumina se 
refracta prin ea, sticla celei de-a doua prisme ar fi produs şi 
mai multă culoare, iar dreptunghiul de lumină colorată ar fi 
fost mai înalt şi mai puternic colorat. 

2) Dacă refracția producea culorile şi sticla nu juca nici un 
rol, atunci a doua refracție, având direcţia opusă, ar fi 
trebuit s-o anuleze pe prima, iar dreptunghiul s-ar fi 
preschimbat în cercul iniţial de lumină albă. 

El a efectuat experimentul şi a constatat al doilea 
fenomen. Trecând prin două prisme identice şi diferit 
orientate, lumina s-a proiectat pe acelaşi perete sub forma 


unui cerculeţ alb, strălucitor. (Dacă Newton ar fi aşezat 
între prisme un carton alb, ar fi văzut că acolo dreptunghiul 
de culori continua să existe.) 

Newton a decis atunci că sticla nu avea nici o legătură cu 
culorile, ci servea doar ca instrument al refracției. Culorile 
erau produse de însăşi lumina soarelui. 

Pentru prima dată în istoria omenirii, el demonstrase în 
mod clar independenţa culorii de materie. Culorile produse 
cu prisma sa nu erau nici măcar aer colorat, ci lumină 
colorată, ceva la fel de imaterial şi lipsit de substanţă ca 
înseşi razele soarelui. Comparativ cu materialele colorate, 
palpabile, pe care oamenii le cunoscuseră până atunci, 
culorile lui Newton erau un fel de fantome ale culorilor. De 
adeea, nu-i deloc surprinzător că termenul pe care el 1-a 
introdus pentru banda de culori a fost cuvântul latinesc 
pentru fantomă -„spectru”*. 

Newton a continuat experienţele şi a permis razei de 
lumină refractată să cadă pe o scândură ce avea un orificiu, 
astfel încât o singură culoare a spectrului putea trece pe 
acolo. Acea porţiune monocoloră de lumină a trecut-o 
printr-o a doua prismă şi a constatat că deşi porţiunea se 
mărea, nu apăreau culori noi. În plus, a măsurat gradul în 
care a doua prismă refracta fiecare culoare individuală şi a 
descoperit că întotdeauna roşul era mai puţin refractat 
decât oranjul, care era mai puţin refractat decât galbenul, 
şi aşa mai departe. 

Concluzia lui a fost că lumina solară (şi în general lumina 
albă) nu este pură, ci o combinaţie de culori care, luate în 
parte, sunt mult mai pure decât albul. Nu există culoarea 
albă, aceasta apărând numai în urma combinației 
corespunzătoare a tuturor culorilor. 

Newton a mai sugerat că fiecare culoare are un alt indice 
de refracție în sticlă sau în apă. Când lumina traversează o 
prismă din sticlă sau nişte picături de apă, diferenţele 
dintre indicii de refracție determină abaterile diferite ale 


componenților colorați ai luminii albe, care ies separați din 
apă ori din sticlă. 

Aceasta a reprezentat lovitura finală pentru concepţia 
antică/medievală asupra perfecțiunii cereşti. Curcubeul, 
acel vestitor al milei Domnului, puntea zeilor, a fost redus la 
un gigantic spectru care apare în atmosferă, produs de 
nenumărate prisme mititele (picăturile de apă) care-şi 
combină efectele individuale. 

* Oamenii continuă să vorbească despre „spectre” sau 
„apariţii spectrale”, dar noul înţeles al cuvântului, 
semnificând o bandă de culori diferite, a fost asimilat şi 
constituie acum o metaforă obişnuită. De pildă, ne putem 
referi la „spectrul atitudinilor politice”, (N. A.) 

Pentru aceia care apreciază capacitatea minţii umane de a 
extrapola observaţiile în legi naturale, pe care apoi să le 
utilizeze ca să înţeleagă fenomene misterioase până atunci, 
curcubeul a câştigat importanţă şi frumuseţe prin 
descoperirea lui Newton, deoarece, într-o măsură mai mare 
decât până atunci, el poate fi înţeles şi apreciat cu adevărat. 
Pentru aceia mai relaxaţi, care preferă holbatul cu mintea 
golită şi basmele cu zeii ce coboară punţile din ceruri, 
presupun că este zadarnic să le vorbesc despre dansul 
schimbărilor de direcţie a luminii în conformitate cu un 
sistem ce se poate rezuma în câteva elegante formule 
matematice. 

Anunţarea descoperirilor lui Newton n-a convins 
instantaneu întreaga lume. Conceptul era atât de 
revoluţionar, atât de diferit faţă de ceea ce fusese 
considerat de la sine înţeles timp de secole, încât mulţi au 
şovăit. 

Printre aceştia s-a numărat Robert Hooke, mai vârstnic cu 
şapte ani decât Newton, care deţinea o funcţie importantă 
în Societatea Regală, un judecător absolut al ştiinţelor în 
vremurile acelea. Hooke fusese bolnăvicios în copilărie. 
Vărsatul de vânt îi însemnase pe vecie obrajii şi, pentru a 
absolvi Oxfordul, fusese nevoit să se angajeze ca ospătar, 


iar umilinţele pe care le îndurase din partea unor tineri 
infinit inferiori din punct de vedere intelectual îi lăsaseră în 
suflet urme mai profunde decât ale vărsatului. 

De aceea, lumea reprezenta duşmanul său. A fost unul 
dintre savanții cei mai străluciți ai epocii sale şi ar fi putut 
ocupa cu uşurinţă locul doi după Newton însuşi, dacă nu şi- 
ar fi irosit în asemenea măsură timpul, în veşnice dispute 
pizmaşe. 

În mod special, îl ataca pe Newton din pură invidie pentru 
singurul om al cărui intelect nu-l putea egala vreodată. 
Hooke şi-a folosit poziţia din Societatea Regală pentru a-l 
obstrucţiona pe Newton la fiecare pas. L-a acuzat că-i 
furase ideile şi în urma unei astfel de acuzaţii a fost pe 
punctul de a nu aproba publicarea capodoperei lui Newton, 
Principiile matematice, în care sunt expuse legile mişcării şi 
ale atracției universale. Când cartea a apărut în cele din 
urmă, evenimentul nu s-a petrecut sub auspiciile Societăţii 
Regale, ci pe cheltuiala unui amic al lui Newton, Edmund 
Halley. 

Gata să se folosească de prieteni pentru înfruntarea 
deschisă a opoziţiilor, Newton era un individ laş, cu 
frecvente crize de autocompătimire, intimidat şi terorizat 
de ameninţătorul Hooke. Uneori, Newton se jura că avea să 
înceteze orice cercetări ştiinţifice şi, în cele din urmă, a 
suferit o puternică depresie psihică. 

Abia după moartea lui Hooke, el a fost de acord să publice 
Optica, în care şi-a sistematizat în sfârşit toate descoperirile 
în domeniu. Cartea, apărută în 1704, a fost scrisă în 
engleză, spre deosebire de Principiile matematice care 
apăruse în latină. Unii au sugerat că limba fusese aleasă în 
mod deliberat pentru a-i limita aria lecturării, reducând 
astfel controversele pe care avea să le stârnească, fiindcă 
Newton, din diverse motive, nu era un personaj popular în 
Europa. 

Dezaprobarea faţă de noţiunea luminii albe ca o 
combinaţie de culori n-a dispărut complet nici chiar după 


publicarea Opticii. În 1810, în Germania a fost tipărită o 
lucrare intitulată Farbenlehre („Ştiinţa culorilor”), care 
susţinea că lumina albă este pură şi nu rezultă dintr-o 
combinaţie de culori. Autorul ei nu era altul decât cel mai 
mare poet german, Johann Wolfgang von Goethe, care, ca 
fapt divers, a întreprins respectabile cercetări ştiinţifice. 

Goethe greşea însă, şi cartea lui a cunoscut uitarea pe 
care o merita. Este menţionată acum doar ca ultim protest 
muribund împotriva revoluţiei optice a lui Newton. 

Ar mai trebui totuşi menţionat un amănunt. După cum am 
povestit anterior, experimentele optice ale lui Newton n-au 
avut ca unic scop explicarea curcubeului. Newton era mult 
mai interesat să vadă dacă putea corecta un defect 
fundamental al lunetelor cu care, încă de pe timpul lui 
Galileo, cu o jumătate de veac în urmă, se cerceta bolta 
cerească. 

Până atunci, toate lunetele întrebuinţaseră lentile ce 
refractau lumina şi produceau imagini înconjurate de inele 
colorate. Experimentele lui Newton au părut să-i 
dovedească faptul că, în mod inevitabil, culoarea era 
produsă de formarea spectrului prin refracție şi că nici o 
lunetă cu refracție nu putea evita inelele colorate. 

De aceea, Newton a început să proiecteze o lunetă care se 
folosea de oglinzi şi de reflexie, introducând astfel 
telescopul reflector ce domină astăzi ramura astronomiei 
optice. 

Cu toate acestea, Newton greşise decizând că luneta cu 
refracție nu putea scăpa de inelele colorate. În minunatele 
sale experimente optice, el scăpase din vedere un mic 
amănunt. Dar asta este altă poveste... 

6. Al treilea lichid. 

Cu câteva seri în urmă, am avut ocazia (nu cu totul din 
voia mea) să fiu prezent într-o reşedinţă foarte elegantă din 
East Side Manhattan, unde se organizase o cină pentru 
douăzeci de persoane, în condiţii de lux cu care sunt 
neobişnuit. 


Mă găseam aşezat la una dintre cele trei mese şi, fiind o 
semicelebritate, am fost întrebat despre munca mea. Am 
răspuns la inevitabila „Scrieţi ceva acum?”, cu tot atât de 
inevitabilul „Da, desigur.” Acesta este, şi trebuie să fie, 
răspunsul meu la orice oră din orice zi în ultimii treizeci de 
ani. 

Gazda a continuat: 

— Şi ce anume aţi scris azi? 

— Azi, i-am răspuns, am scris rubrica lunară pentru 
American Way, revista oferită gratuit pasagerilor care 
zboară cu American Airlines. 

— Aha, a încuviinţat ea politicos. La ce anume se referă 
rubrica? 

— Titlul ei global este Schimbări, am răspuns, şi fiecare 
articol tratează un aspect al viitorului, aşa cum îl întrevăd 
eu. 

Gazda a bătut încântată din palme şi a exclamat: 

— Aha, deci prevedeţi viitorul! Credeţi în astrologie! 
Pentru o clipă am amuţit stupefiat, apoi am replicat apăsat: 

— Nu cred în astrologie. 

Toţi cei de la masă (care erau semiintelectuali, probabil 
pentru a face faţă calităţii mele de semicelebritate) s-au 
întors oripilaţi spre mine şi au murmurat neîncrezători: 

— Nu credeţi în astrologie? 

— Nu, am repetat şi mai apăsat, nu cred. 

Aşa că am fost ignorat pe durata cinei, în timp ce restul s- 
au întrecut între ei, străduindu-se să vadă care putea 
intelectualiza mai plauzibil. A fost o seară jalnică. 

De aceea, Bunule Cititor, nu da vina pe mine pentru că nu- 
i voi permite acestui articol să se ocupe de planete, aşa cum 
au făcut-o patru dintre ultimele cinci, pentru a evita până şi 
sugestia îndepărtată a înclinațiilor astrologice. Voi prefera 
să mă opresc asupra altui subiect favorit al meu: elementele 
chimice. 

Se cunosc 105 elemente, dintre care unsprezece sunt în 
stare gazoasă la temperaturile cu care suntem obişnuiţi. 


Şase dintre ele sunt gazele nobile: heliu, neon, argon, 
cripton, xenon şi radon. Celelalte cinci sunt mai puţin 
nobile: hidrogen, azot, oxigen, fluor şi clor. 

Din cele nouăzeci şi patru de elemente rămase, exact două 
sunt de obicei considerate lichide. 

Primul este metalul mercur, cunoscut din antichitate. Fiind 
singurul metal lichid (şi încă unul cu o densitate mare), ela 
reprezentat o substanţă interesantă pentru alchimişti, care 
bănuiau că ar putea juca un rol-cheie în transmutarea 
elementelor. 

Erau cunoscute şi alte lichide (apa, terebentina, uleiul de 
măsline), totuşi nici un alt element lichid n-a fost descoperit 
până în 18624, când chimistul francez Antoine Jerome 
Balard a găsit, mai mult sau mai puţin accidental, un lichid 
roşu-cafeniu, în timp ce extrăgea substanţe din plantele 
care cresc în mlaştini sărate. 

Pe când mercurul fierbe la 356,6*C, iar la temperatura 
camerei degajă foarte puţini vapori, noul element lichid 
fierbea la 58,8*C şi la temperatura unei zile calde (25*C) 
producea vapori extrem de vizibili, fiindcă aveau o culoare 
roşiatică. O sticluţă transparentă, cu dop, umplută pe 
jumătate cu lichidul respectiv, era complet roşie pe 
dinăuntru. 

Vaporii aveau un iz puternic, de obicei descris ca neplăcut, 
motiv pentru care elementul a fost denumit cu termenul 
grecesc bromos, înseamnând „miasmă”. Elementul era 
bromul. 

Impresia olfactivă este subiectivă. Eu apreciez mirosul 
bromului drept puternic şi nu tocmai plăcut, dar nu 
dezagreabil şi în nici un caz o miasmă. Nu obişnuiesc totuşi 
să-l miros în chip voluntar, deoarece bromul este un 
element foarte activ şi vaporii lui irită, ba chiar dăunează 
părţilor corpului cu care intră în contact. 

În vreme ce mercurul îngheaţă la -38,9*C, bromul 
îngheaţă la -7,2*C. O zi rece de iarnă în New York este 


suficientă pentru a-l îngheţa, în timp ce pentru a îngheţa 
mercurul trebuie să te duci tocmai în Alaska. 

Aceasta demonstrează subiectivitatea definirii elementelor 
ca solide, lichide sau gaze. Dacă temperatura normală la 
care am trăi ar fi de -10*C, am considera că mercurul este 
unicul element lichid, pe când bromul ni s-ar părea un solid 
care se topeşte extrem de uşor. Dacă temperatura normală 
ar fi de -35*C, ar exista două elemente lichide, fiindcă 
alături de mercur ar apărea şi clorul (pentru noi un gaz) 
lichefiat. La -45*C n-ar mai exista nici un element lichid, dar 
la o temperatură şi mai scăzută s-ar lichefia radonul, şi aşa 
mai departe. 

Pentru a lămuri aşadar subiectul articolului de faţă, să 
definim ca lichid acel element care este lichid la 25*C, o 
temperatură poate cam ridicată, totuşi destul de obişnuită 
în New York, de pildă. 

După ce am stabilit acest aspect, să vedem care sunt 
celelalte elemente mai apropiate de starea lichidă. 

Pe locul întâi ar figura elementele gazoase cu punctul de 
lichefiere apropiat de 25*C, sau elementele solide cu 
punctul de topire apropiat de aceeaşi temperatură. Din 
prima grupă n-ar face parte aproape nici un element. 
Dintre cele gazoase, punctul de lichefiere cel mai ridicat îl 
are clorul, care izbuteşte să devină lichid la -34,6*C. 
Probabil că în New York n-a fost niciodată atât de frig (cel 
puţin de când există mărturii scrise) pentru a lichefia clorul. 

Cu a doua grupă, am face treabă mai bună. Există, de 
exemplu, galiul, un metal solid cu aspect argintiu în stare 
pură, având punctul de topire la 29,8*C. Aşadar, galiul ar fi 
lichid într-o zi toridă de iulie în New York - ba chiar, ar fi 
lichid la temperatura corpului şi ni s-ar topi în palmă. 

Am putea însă găsi şi lucruri mai spectaculoase... Dar 
lăsaţi-mă să încep cu începutul. 

În antichitate, oamenii au descoperit că dacă ardeau 
plante, iar cenuşa lor o amestecau cu apă, la evaporarea 
apei rămânea o substanţă utilă în obţinerea săpunului şi 


sticlei. Deoarece extractul de cenuşă („ash” în engleză) se 
obținea într-un vas mare („pot”), substanţa rezultată a fost 
denumită „potasă” prin contopirea celor două nume. 

Arabii, chimişti prin excelenţă în Evul Mediu, au denumit-o 
al-quiliy care în arabă înseamnă „cenuşă”. Chimiştii 
europeni au împrumutat mulţi termeni când au tradus 
manualele arabe de chimie, de aceea potasa a devenit un 
exemplu de „alcaliu”. 

Unele alge marine produceau o cenuşă care aducea cu 
potasa, fără a fi identică, însă era mai bună în obţinerea 
săpunului şi sticlei. Arabii o numeau natron, denumire 
preluată de la un vechi cuvânt grecesc, nitron. Probabil că 
arabii foloseau natronul împotriva migrenelor (deoarece 
neutraliza excesul de aciditate din stomac, fără a-l afecta 
prea mult). Întrucât ei numeau migrenele suda, acelaşi 
termen a fost aplicat şi substanţei cu pricina, care în 
Europa a devenit „sodă”. 

Atât potasa cât şi soda sunt carbonaţi ai unor metale 
necunoscute înainte de 1800, pentru că erau atât de active 
şi se combinau atât de strâns cu alte elemente încât nu 
puteau fi izolate. Însă în 1807, chimistul englez Humphry 
Davy a utilizat curentul electric pentru a separa elementele, 
şi le-a obţinut pentru prima dată în stare liberă. 

El a denumit „potasiu” elementul metalic al potasei, 
folosind sufixul deja înrădăcinat pentru elementele 
metalice, iar elementului metalic al sodei i-a spus „sodiu”. 
Germanii însă i-au spus elementului extras din „alcaliu” 
(celălalt nume al potasei) „kalium”, iar celui extras din 
„natron” (a doua denumire a sodei), „natriu”. Mai mult 
chiar, influenţa germană în chimia de la începutul secolului 
nouăsprezece era atât de puternică încât simbolurile 
chimice internaţionale pentru elementele respective sunt 
luate de la denumirile germane, nu de la englezi. Simbolul 
potasiului este „K”, cel al sodiului este „Na”, şi cu asta 
basta! 


Potasa este acum cunoscută sub denumirea completă de 
„carbonat de potasiu”, iar soda este „carbonat de sodiu”. 
Ambele sunt considerate substanţe alcaline, iar 
proprietăţile lor caracteristice (de exemplu, capacitatea de 
neutralizare a acizilor) sunt descrise ca „alcaline”. Potasiul 
şi sodiul constituie exemple de „metale alcaline” şi ele sunt 
destul de asemănătoare. 

După ce chimiştii au dedus structura electronică a 
atomilor diverselor elemente, s-a înţeles de ce potasiul 
semăna aşa de bine cu sodiul. Fiecare atom de sodiu 
conţine unsprezece electroni distribuiţi pe trei straturi, 
care conţin (pornind de la nucleul atomic spre exterior) 2,8 
şi respectiv 1 electron. Atomul de potasiu conţine 
nouăsprezece electroni, distribuiţi pe patru straturi: 2, 8, 
8,1. În ambele cazuri, electronii de pe ultimul strat (cel 
exterior) se întâlnesc, în timpul coliziunilor, cu electronii de 
pe ultimele straturi ai altor atomi şi, astfel, proprietăţile 
chimice depind de ei. Această similitudine în distribuirea 
electronilor determină asemănarea celor două elemente. 

Dar şi alte elemente pot avea distribuții similare ale 
electronilor, astfel că sodiul şi potasiul nu sunt unicele 
metale alcaline. 

Astfel, în 1817, chimistul suedez Johan August Arfwedson 
a analizat un mineral nou descoperit ce purta numele de 
„petalit”. El a obţinut ceva despre care, conform 
proprietăţilor, a crezut că este sulfat de sodiu. Respectiva 
presupunere ridica însă suma maselor elementelor pe care 
le izolase la 105 la sută din greutatea mineralului. 
Arfwedson descoperise un element ce aducea cu sodiul în 
privinţa proprietăţilor, dar care trebuia să fie mai uşor. 

Era un nou metal alcalin şi, fiindcă provenea dintr-un 
mineral, nu dintr-o plantă, a fost numit „litiu”, plecând de la 
termenul grecesc pentru „piatră”. 

Atomul de litiu n-are decât trei electroni, distribuiţi pe 
două straturi: 2 şi 1. 


În anul 1850, chimiştii au inventat tehnica identificării 
elementelor prin încălzire până la incandescenţă, după care 
se măsurau lungimile de undă ale luminii produse. Fiecare 
element producea o serie de lungimi de undă ce puteau fi 
separate şi măsurate cu ajutorul spectroscopului, două 
elemente diferite producând lungimi de undă diferite. O 
dată ce identificai lungimile de undă produse de fiecare 
element cunoscut, puteai fi sigur că o lungime de undă care 
nu figura pe listă reprezenta un element încă necunoscut. 

Primii care au folosit spectroscopia în analiza mineralelor 
au fost chimistul german Robert Wilhelm Bunsen şi 
fizicianul german Gustav Robert Kirchhoff. In 1860, Bunsen 
şi Kirchhoff au încălzit material obţinut dintr-o apă minerală 
ce conţinea compuşi cu sodiu, potasiu şi litiu. Ei au 
remarcat o linie albastră strălucitoare, având o lungime de 
undă care nu corespundea cu cele produse de elementele 
cunoscute. Asta însemna un element nou, pe care l-au 
botezat „cesiu”, de la cuvântul latin caesius, însemnând 
„albastru precum cerul”. 

După alte câteva luni, în 1861, cercetând un mineral numit 
„lepidolit”, Bunsen şi Kirchhoff au descoperit o linie de 
culoare roşu-închis inexistentă pe liste. A fost alt element 
nou, pe care l-au numit „rubidiu”, de la cuvântul latin ce 
înseamnă „roşu-închis”. 

După cum s-a dovedit, rubidiul şi cesiul erau două noi 
metale alcaline. Atomul de rubidiu conţine treizeci şi şapte 
de electroni pe cinci straturi - 2, 8, 18, 8, 1 - pe când 
atomul de cesiu conţine cincizeci şi cinci de electroni pe 
şase straturi - 2, 8, 18, 18, 8, 1. Cele cinci metale alcaline 
sunt sintetizate în Tabelul 1. 

Tabelul 1 

Numărul total al Distribuţia. 

Metalul alcalin electronilor din atom electronilor. 

Litiu 3 2, 1 

Sodiu 11 2,8,1 

Potasiu 19 2,8,8,1 


Rubidiu 37 2, 8, 18,8,1 

Cesiu 55 2, 8, 18, 18,8,1 

Acel unic electron de pe ultimul strat explică aproape totul 
despre metalele alcaline. Electronul exterior (cu sarcină 
negativă) este ţinut foarte slab de nucleul cu sarcină 
pozitivă din centrul atomului, de aceea poate fi îndepărtat 
cu uşurinţă, lăsând în urmă un fragment atomic („ion”) cu o 
singură sarcină pozitivă. Aşadar, elementele alcaline sunt 
mai uşor de ionizat decât oricare alte metale. 

În plus, pe măsură ce urcăm scara numerelor atomice, 
electronul de pe ultimul strat devine tot mai uşor de 
îndepărtat, întrucât există tot mai mulţi electroni pe 
celelalte straturi, care-l izolează de nucleu. De aceea, 
cesiul este mai uşor de ionizat decât alte elemente din 
Tabelul 1. 

Acesta este un detaliu interesant, prin asociere cu 
propulsia ionică a navelor spaţiale. Pentru a părăsi 
atmosfera unei planete şi a te îndepărta de imediata ei 
vecinătate, este necesară forţa brută a unei reacţii chimice. 
Ajuns însă în spaţiul cosmic, în loc să te foloseşti de căldură 
pentru a evacua, cu viteze moderate, gaze printr-un ajutaj, 
poţi întrebuința un câmp electromagnetic cu care să 
expediezi ioni la o viteză apropiată de cea a luminii. Pentru 
că ionii sunt foarte uşori, acceleraţia este doar treptată, dar 
se cumulează. Fiind elementul cel mai uşor de ionizat, 
cesiul reprezintă materialul cel mai eficient pentru o 
propulsie ionică şi un gram de cesiu convertit în ioni va 
produce o acceleraţie de cel puţin 140 de ori mai mare 
decât cea produsă prin arderea unui gram din orice 
combustibil cunoscut. 

Faptul că electronul de pe ultimul strat al metalelor 
alcaline se poate îndepărta cu atâta uşurinţă, alături de 
transferurile de electroni implicate în reacţiile chimice, 
înseamnă că metalele alcaline sunt aproape oricând gata 
pentru combinaţii. Ele sunt substanţe active chimic. De 
exemplu, ele fac parte dintre puţinele substanţe ce 


reacţionează cu apa, smulgând atomii de oxigen din 
molecula acesteia, combinându-se cu ei şi degajând 
hidrogen liber. 

Capacitatea de combinare creşte o dată cu numărul 
atomic. Astfel, litiul reacţionează cu apa în mod destul de 
firesc, pe când sodiul o face mult mai energic. Sodiul degajă 
hidrogen şi căldură în cantităţi atât de mari încât arderea 
devine o chestiune simplă şi „un foc de sodiu” este foarte 
uşor de declanşat. 

În ciuda acestor calităţi, sodiul se foloseşte ca reactiv în 
chimia organică (de exemplu, pentru deshidratarea 
lichidelor organice, întrucât sodiul nu va reacţiona cu 
lichidul organic, ci se va combina cu el, înlăturând orice 
urmă de apă). Atunci când am urmat cursul de chimie 
organică, am fost avertizaţi în detaliu asupra posibilităţii 
arderii sodiului şi ni s-a promis că oricine încerca aşa ceva 
urma să fie exmatriculat. Am îngheţat auzind ameninţarea, 
deoarece ştiam perfect că dacă avea să existe măcar o 
ardere de sodiu în laborator, avea să fie declanşată de mine. 
Din fericire, nu s-a întâmplat aşa ceva şi am scăpat cu bine. 

Potasiul se combină atât de violent cu apa încât căldura 
degajată aprinde instantaneu hidrogenul. Rubidiul este şi 
mai activ, iar cesiul explodează în contact cu apa şi poate 
reacţiona chiar cu gheaţa până la -116*C. Rubidiul şi cesiul 
se combină de asemenea rapid cu oxigenul şi ard spontan 
când sunt expuse la aer. 

Hidroxizii metalelor alcaline sunt mai alcalini decât 
carbonaţii, iar alcalini-tatea sporeşte spre sfârşitul listei. 
Astfel, cel mai alcalin este hidroxidul de cesiu, care e atât 
de reactiv încât va dizolva substanţe rezistente în mod 
obişnuit, cum ar fi sticla şi bioxidul de carbon. El trebuie 
depozitat în containere din argint sau platină, care să nu 
permită contactul cu aerul. 

Electronul exterior din atomii metalelor alcaline determină 
consecinţe interesante, chiar atunci când rămâne pe loc. 
Forţa cu care-l menţine nucleul este atât de redusă încât, 


prin comparaţie cu alţi electroni, proprii sau ai altor atomi, 
el se depărtează şi atomul ocupă un spaţiu neaşteptat de 
mare. Atunci când atomii metalelor alcaline se alătură 
pentru a forma o bucată de materie, ei se găsesc la distanţe 
mari şi există relativ puţine nuclee într-un volum anumit. Cu 
alte cuvinte, metalele alcaline au densități neobişnuit de 
mici; vezi Tabelul 2. 

Tabelul 2 

Metalul alcalin. 

Densitatea (g/cm3) 

Litiu. 

Sodiu. 

Potasiu. 

Rubidiu Cesiu 0,534 0,971 0,862 1,532 1,873 în general, 
densitatea depinde atât de masa nucleelor atomice 
individuale, cât şi de aranjamentul lor. Masa nucleului 
creşte o dată cu numărul atomic, astfel că densitatea creşte 
spre sfârşitul listei. O dispunere mai deschisă a atomilor 
permite potasiului să fie mai puţin dens decât sodiul. 

Până şi cel mai dens dintre metalele enumerate în Tabelul 
2 depăşeşte doar cu puţin densitatea magneziului, metalul 
cel mai uşor ce poate fi utilizat în construcţii (metalele 
alcaline nu pot fi utilizate). Rubidiul se găseşte sub valoarea 
magneziului de 1,738 g/cm3, iar celelalte metale alcaline 
sunt şi mai puţin dense. 

Densitatea apei este de 1,000 g/cm3, astfel că litiul, sodiul 
şi potasiul plutesc pe suprafaţa ei. (De fapt, sărmanul 
student chimist care, fără să vrea, aruncă nişte sodiu în 
chiuvetă, va zări - înainte ca flăcările să izbucnească şi să-şi 
vadă cariera transformată în cenuşă - micile bucățele de 
metal argintiu sfârâind, rotindu-se şi plutind pe apă.) în 
general, sodiul şi potasiul sunt ţinute în petrol lampant, 
pentru evitarea accidentelor. Petrolul lampant, alcătuit din 
molecule inerte de hidrocarbură, are densitatea de 
aproximativ 0,75 g/cm3, prin urmare sodiul şi potasiul se 
cufundă în el şi rămân pe fundul recipientului. Litiul, care 


este şi mai puţin dens, ar pluti în petrol lampant. El are 
densitatea cu puţin peste jumătate din cea a apei şi este cel 
mai puţin dens dintre toate metalele. 

Acel electron depărtat, de pe ultimul strat, este împins cu 
uşurinţă în interior, de aceea metalele alcaline sunt 
neobişnuit de compresibile pentru nişte solide. Cesiul este 
cel mai compresibil dintre cele pe care le-am analizat. 

Electronul exterior slab reţinut de nucleu poate trece de la 
un atom la altul, ceea ce de altfel este necesar pentru 
conductibilitatea căldurii şi electricităţii. 

Metalele alcaline se descurcă foarte bine în această 
privinţă, dar sunt întrecute de cupru, argint şi aur, care au 
de asemenea un singur electron pe ultimul strat -însă în 
condiţii oarecum diferite, ce permit acelor elemente să 
rămână dense şi să nu reacționeze uşor. 

Electronul exterior, singur şi reţinut de o forţă slabă, 
îndeplineşte funcţia legării a doi atomi vecini. Aceştia nu 
rămân însă pe loc în mod rigid, motiv pentru care metalele 
alcaline sunt moi şi plastice. Utilizând sodiul în laborator, 
îmi amintesc cum îl treceam printr-o „presă”, folosindu-mă 
doar de forţa braţelor, şi-l priveam ieşind ca un fel de pastă 
de dinţi ceva mai dură. 

Deşi electronul exterior menţine atomii laolaltă destul de 
bine pentru ca toate metalele alcaline să fie solide la 25*C, 
ele au puncte de topire scăzute, după cum se poate observa 
în Tabelul 3. 

Tabelul 3 

Metalul alcalin. 

Punctul de topire (*C) 

Litiu. 

Sodiu. 

Potasiu. 

Rubidiu Cesiu. 

Punctul de topire scade pe măsură ce numărul atomic 
creşte, iar electronul exterior este atras din ce în ce mai 
slab. Când ajungeţi la rubidiu, aveţi un punct de topire cu 


doar 9,1 grade peste cel de topire al galiului. Cât despre 
cesiu, el se topeşte cu 1,3 grade sub punctul de topire al 
galiului. Dintre toate metalele ale căror puncte de topire au 
fost măsurate, al cesiului este cel mai scăzut după mercur. 
Cesiul se topeşte la o temperatură cu numai 3,5 grade 
peste 25*C. 

Cu toate acestea, conform criteriilor pe care le-am stabilit, 
cesiul este solid şi s-ar părea că mercurul şi bromul rămân 
singurele elemente lichide. 

Staţi puţin, dar cine a spus că există numai cinci metale 
alcaline? Dacă parcurgem tabelul elementelor chimice, 
după cesiu, întâlnim un element cu masa atomică 87; 
aşadar, cu optzeci şi şapte de electroni, distribuiţi: 2, 8,18, 
32, 18, 8, 1. Şi acesta e tot un metal alcalin. 

Elementul chimic cu numărul 87 a fost descoperit abia în 
anul 1939, de către chimista franceză Marguerite Perey, 
care purifica o mostră din elementul radioactiv actiniu. 
Noul element a fost denumit, franciu”, după ţara de origine 
a lui Perey. 

Franciul nu este un element stabil. Nici măcar unul dintre 
izotopii săi cunoscuţi nu este stabil şi nu există nici o şansă 
să se descopere unul care ar putea fi stabil. Izotopul cel mai 
puţin instabil este franciu-223, cu un timp de înjumătățire 
de numai douăzeci şi unu de minute. Asta înseamnă că pe 
Pământ pot exista doar cantităţi infime de franciu şi doar 
cantităţi infime de franciu pot fi create în laborator. Însuşi 
conceptul de bucată de franciu solid este ireal, fiindcă 
viteza lui de descompunere va degaja suficientă energie 
pentru a vaporiza orice fragment mai măricel. 

Aşadar, nu putem afla proprietăţile fizice ale franciului 
prin experimentare directă şi ele nu apar niciodată în 
tabelele conţinând asemenea date despre metalele alcaline. 

Putem însă să-i deducem proprietăţile prin analogie. Dacă 
am şti că franciul este un metal alcalin stabil, atunci am 
putea afirma, cu destulă siguranţă, că el este chiar mai 
activ decât cesiul, că explodează în contact cu apa şi aşa 


mai departe. Am putea fi siguri că hidroxidul de franciu este 
mai alcalin decât cel de cesiu, că franciul este bun 
conducător de căldură şi electricitate, că se ionizează mai 
rapid decât cesiul, că este mai moale şi mai compresibil, că 
formează o întreagă serie de componenți analogi cu cei ai 
altor metale alcaline etc. 

Care ar fi însă punctul de topire al franciului? În Tabelul 3, 
am văzut că valoarea punctului de topire coboară pe 
măsură ce creşte numărul atomic al metalului alcalin. De la 
litiu la sodiu, diferenţa este de 81,2 grade, de la sodiu la 
potasiu de 34,2 grade; de la potasiu la rubidiu este de 24,7 
grade; de la rubidiu la cesiu este de 10,4 grade. Pare 
aşadar o presupunere corectă că franciul ar avea punctul 
de topire cu cel puţin cinci grade sub al cesiului. 

În acest caz, punctul său de topire ar fi înjur de 23 C, iar 
conform criteriului arbitrar pe care l-am întrebuințat, el 
poate fi considerat lichid - al treilea element lichid. 

Asta să fie tot, sau putem investiga dincolo de franciu? 
Deocamdată, toate elementele până la poziţia 105 fie se 
găsesc în natură, fie au fost obţinute în laborator, iar 
chimiştii încearcă să formeze atomi ai unor elemente cu 
numere atomice mai mari. Ar trebui însă să ajungem la 
elementul cu numărul 119 pentru a găsi al şaptelea metal 
alcalin. 

Am putea boteza elementul 119 „ekafranciu” (eka este 
cuvântul sanscrit pentru „unu” şi se foloseşte în mod curent 
pentru un element încă nedescoperit şi aflat pe poziţia 
imediat următoare unui analog anume). Ekafranciul ar avea 
o dispunere a electronilor de tipul 2, 8, 18, 32, 32, 186,8,1 
şi ar deţine toate proprietăţile metalelor alcaline, într-o 
măsură mai mare decât cesiul şi franciul. El ar fi în mod 
sigur un al patrulea element lichid, dacă i-am ignora 
neîndoioasa enormă instabilitate.1 

7. Câte ceva despre bilă. 

Soţia mea, Janet, care este medic, are probleme cu mine. 
Este o persoană foarte conştiincioasă în privinţa regimului 


alimentar, pe când eu, care am avut întotdeauna un stomac 
de fier, cer doar porţii sănătoase ca mărime şi mă întreb 
asupra sănătăţii-lor-implicite doar după aceea, sau 
niciodată.2 

Ca atare, ea a fost ceva mai mult decât uşor iritată de 
faptul că unul dintre actualele mele proiecte este scrierea 
unei cărţi, destul de voluminoase, despre nutriţie şi dietă. 
Nemulțumirea i s-a manifestat cu ocazia unui prânz la 
fratele meu, Stan. 

După ce a gătit o mâncare delicioasă şi complicată, având 
la bază ouăle jumări, cumnata mea, Ruth, şi-a pus în 
farfurie o porţie cam de mărimea ultimei falange de la 
degetul mic. 

Janet a privit-o întrebătoare: 

— Nu vrei mai mult? 

— Mă gândesc la colesterol, a răspuns Ruth. 

Atunci, Janet s-a răsucit spre mine şi, cu un aer de grijă 
iubitoare, mi s-a adresat pe un ton plângăreţ: 

— Tu de ce nu te gândeşti la colesterol, Isaac? 

— Ba mă gândesc, i-am replicat, pregătindu-mă să-mi 
croiesc drum prin farfuria plină cu vârf. Mă gândesc la el 
tot timpul. Îl iubesc! 

— Cum este posibil, a suspinat Janet, să ţi se ceară să scrii 
o carte despre nutriţie şi alimentaţie? 

Iar Stan a adăugat rânjind: 

— Este ca şi cum i-ai cere lui Hitler să scrie istoria 
poporului evreu. După aşa ceva, ce aş mai fi putut face 
decât să scriu un articol despre colesterol? 

Povestea colesterolului începe cu ficatul, un organ 
caracteristic vertebratelor, care nu poate fi întâlnit la alte 
forme de viaţă. El este glanda cea mai mare din corpul 
omenesc, având o greutate între unu şi două kilograme, şi 
reprezintă principala uzină chimică a corpului. Printre alte 
activităţi, el secretă un lichid care se deversează în prima 
parte a intestinului subţire, unde se combină cu mâncarea 
ce iese din stomac. 


Secreţia respectivă nu are enzime şi nu digeră în mod 
direct mâncarea. Ea conţine totuşi substanţe cu proprietăţi 
degresante, care accelerează descompunerea particulelor 
de grăsime alimentară în fragmente mai mici. Astfel se 
uşurează acţiunea enzimelor care descompun grăsimile, 
secretate de alte glande. 

Secreţia ficatului se numeşte „bilă”, din latinescul „bilis”, 
iar în greacă ea se numea chole. Ambii termeni, în latină şi 
greacă, şi-au găsit loc în terminologia referitoare la secreția 
ficatului. De exemplu, traiectul prin care trece bila se 
numeşte „canal coledoc”. 

Vechii greci considerau că există două varietăţi de bilă: 
„neagră” şi „galbenă”, în privinţa aceasta ei greşeau, 
deoarece există un singur tip de bilă, care poate avea culori 
diferite în funcţie de starea de prospeţime. 

Teoriile medicale antice afirmau că un exces de bilă 
neagră predispunea la tristeţe şi individul afectat era 
„melancolic” (din sintagma grecească însemnând „bilă 
neagră”). Un exces de bilă galbenă însemna că individul era 
nervos, adică „coleric”. Remarcaţi col din ambii termeni. 

Ficatul produce zilnic cam o jumătate de litru de bilă, care 
nu se scurge însă continuu în intestinul subţire; aşa ceva ar 
însemna o risipă. Bila se elimină doar atunci când mâncarea 
intră în intestinul subţire. 

Între mese, bila secretată se depozitează într-un organ 
special, numit veziculă biliară sau colecist, cu formă de pară 
şi lungime de cinci până la şapte centimetri. Vezicula biliară 
are capacitatea de aproximativ cincizeci de mililitri. 

O dată ce bila se acumulează, apa e reabsorbită prin 
pereţii veziculei biliare, astfel că bila devine tot mai 
concentrată pe măsură ce aşteaptă să fie utilizată. La 
valoarea maximă, este de zece-douăsprezece ori mai 
concentrată decât bila iniţială şi poate astfel să păstreze 
componentele active de la o zi la alta. Când mâncarea intră 
în intestinul subţire, pereţii colecistului se contractă şi bila 
concentrată pătrunde şi ea în intestinul subţire. 


Dintre componentele bilei fac parte trei substanţe care pot 
cauza probleme: (1) sărurile de calciu, (2) bilirubina, un 
pigment ce dă culoarea bilei, şi (3) colesterolul. Toate trei 
sunt relativ insolubile şi rămân cu greu în soluţie. Pe 
măsură ce apa este reabsorbită din bila acumulată în 
vezicula biliară, sporeşte dificultatea de a menţine dizolvate 
aceste substanţe. 

În unele cazuri, unul, doi sau toţi trei componenţii 
precipită şi formează „calculi biliari”. Formarea acestora 
pare legată de factori de natură sexuală (este mai frecventă 
la femei decât la bărbaţi), ereditară (mai frecventă la blonzi 
decât la bruneţi, la evrei decât la japonezi) şi alimentară 
(persoanele grase fac mai uşor calculi biliari). În plus, 
deoarece se pare că grăsimile din alimente stimulează 
scurgerea bilei şi cresc posibilitatea formării de calculi, 
pietrele apar mai frecvent la oamenii care consumă o hrană 
bogată în grăsimi. 

Calculii biliari pot fi foarte mici, ca o pulbere, sau atât de 
mari încât unul singur umple aproape întregul colecist. De 
obicei, ei au mărimea boabelor de mazăre şi creează 
probleme atunci când blochează canalul ce iese din vezicula 
biliară, caz în care pot produce puternice dureri 
abdominale şi, în cele din urmă, afectează ficatul. Adesea, 
tratamentul optim îl constituie extirparea colecistului. În 
felul acesta, eficienţa bilei este afectată, dar nu într-atât 
încât să-i împiedice pe oameni să ducă o viaţă perfect 
normală. 

Din punct de vedere chimic, calculii sunt asociaţi cu 
numele chimistului francez Michel Eugene Chevreul, care a 
fost decanul de vârstă al savanților cu renume. Născut în 
1786, el a murit în 1889, la vârsta de o sută doi ani şi 
jumătate. La o sută de ani era încă activ, ba chiar a 
întemeiat gerontologia, studiul bătrâneţii, având ca subiect 
pe cine altul decât pe sine. Aniversarea lui cu numărul o 
sută a fost celebrată cu un entuziasm deosebit de chimiştii 
de pretutindeni şi a fost poreclit „Nestor3 al ştiinţei”. 


Ceea ce ne interesează însă pe noi este faptul că, în 1823, 
pe când nu era decât un puşti de treizeci de ani, ela 
cercetat calculii biliari şi a izolat din ei o substanţă grasă, 
cu aspect perlat. Chevreul crezuse că aceea ar fi bilă 
solidificată şi a denumit-o „colesterin” - pe greceşte „bilă 
solidă”. 

A durat mai mult de un secol pentru ca structura chimică a 
moleculei de colesterin să fie complet stabilită. Ea este 
alcătuită din şaptezeci şi patru de atomi, dintre care 
douăzeci şi şapte sunt atomi de carboni dispuşi în patru 
cicluri şi trei lanţuri. Două lanţuri posedă câte un atom de 
carbon, iar al treilea are opt astfel de atomi. 

De cei douăzeci şi şapte de atomi de carbon sunt legaţi 
patruzeci şi cinci de atomi de hidrogen şi o combinaţie 
oxigen-hidrogen (un grup hidroxil). Grupul hidroxil 
caracterizează alcoolii, iar sufixul „-ol” se adaugă în mod 
constant la denumirea alcoolului. De aceea, când structura 
colesterinei a fost cunoscută, numele i-a fost modificat în 
„colesterol” şi aşa a rămas până în ziua de azi. 

Colesterolul face parte dintr-o familie de substanţe care au 
aceeaşi structură de patru cicluri şi un grup hidroxil. 
Laolaltă, ele sunt cunoscute ca „steroli”. Din câte ştim, toate 
celulele plantelor şi animalelor, fie ele organisme 
unicelulare sau părţi a unora multicelulare, conţin steroli. 
În mod limpede, ei sunt esenţiali în metabolismul celular; 
acest aspect este clar, dar rămâne o singură nedumerire - 
nu cunoaştem exact de ce sunt esenţiali. Până azi, nu s-a 
stabilit cu exactitate ce anume fac ei. 

Deşi sterolii există atât în celulele plantelor cât şi în ale 
animalelor, ei nu sunt identici. Toate celulele animalelor 
conţin colesterol, însă acesta nu apare deloc în celulele 
plantelor. Un exemplu de sterol din plante este 
stigmasterolul, care diferă de colesterol având un lanţ din 
zece atomi de carbon, nu din opt. Ergosterolul, care apare 
în plantele monocelulare, de exemplu drojdia, se situează 
între cele două cazuri amintite anterior şi are un lanţ din 


nouă atomi de carbon. În vreme ce colesterolul are 
douăzeci şi şapte de atomi de carbon, ergosterolul are 
douăzeci şi opt, iar stigmasterolul douăzeci şi nouă. 

După câte ştim, nici o celulă animală nu este lipsită de 
capacitatea creării propriului colesterol din fragmente 
foarte simple de doi atomi de carbon, prezente în absolut 
toate celulele care nu mor de foame. Asta înseamnă că nici 
un animal nu trebuie să se bizuie pe o anumită alimentaţie 
ca sursă de colesterol. 

În particular, oamenii nu au nevoie de colesterol în 
alimentaţia lor, deoarece acesta poate fi produs chiar de 
celulele din corp. Pentru a sesiza semnificaţia acestui 
amănunt, să examinăm problema din alt unghi. 

Plantele îşi pot sintetiza toate componentele celulelor din 
moleculele simple ale solului şi aerului. Sunt nevoite s-o 
facă, deoarece nu dispun de altceva, şi o plantă care nu se 
poate autodezvolta va muri. 

Animalele însă, care se hrănesc cu plante (sau care se 
hrănesc cu animale ce se hrănesc cu plante, sau care se 
hrănesc cu animale ce se hrănesc cu animale care se 
hrănesc cu plante - indiferent cât de multe animale există 
în lanţul trofic, întotdeauna acesta se sfârşeşte prin plante), 
obţin prin hrana lor o varietate de molecule complexe. În 
cea mai mare parte, ele le descompun în fragmente simple 
şi-şi reconstruiesc propriile varietăţi de molecule complexe. 

Cu toate acestea, unele animale şi-au pierdut capacitatea 
de a sintetiza toate combinaţiile diferite de atomi care sunt 
necesare existenţei lor, pe seama simplilor produşi de 
descompunere ai alimentelor. Unele combinaţii de atomi 
trebuie extrase intacte din hrană, absorbite şi utilizate în 
forma respectivă. Dacă acele combinaţii nu sunt prezente în 
alimentaţie, animalul trebuie să se descurce fără ele; dacă 
nu poate, el va muri. 

Aceşti compuşi esenţiali ai dietei trebuie să îndeplinească 
două criterii. În primul rând, ei trebuie să conţină 
combinaţii aparte de atomi, inexistente în cantităţi mari în 


alţi compuşi. În caz contrar, compuşii esenţiali alimentaţiei 
ar putea fi creaţi din alţi compuşi şi deci n-ar fi esenţiali. 

În al doilea rând, compuşii esenţiali ai dietei trebuie să fie 
necesari în cantităţi relativ mici, deoarece altfel organismul 
ar risca prea mult să se bizuie pe existenţa lor în hrană, în 
cantităţi suficiente. 

După cele spuse, s-ar părea că organismele acţionează 
deliberat în organizarea proprietăţilor lor chimice, ceea ce 
nu este, desigur, adevărat. Poteca oarbă a evoluţiei este 
suficientă. Dacă, din întâmplare, un organism se naşte 
având nevoie de un aliment anume în cantităţi mari, există 
posibilitatea să nu obţină cantităţile respective şi să moară. 
Supravieţuiesc doar organismele care, din întâmplare, se 
nasc cu necesităţi alimentare acceptabile. 

Totuşi, de ce ar trebui să aibă anumite necesităţi 
alimentare? O celulă sau un organism nu s-ar descurca mai 
bine dacă şi-ar sintetiza toate combinaţiile proprii de atomi 
din materialele cele mai simple cu putinţă, hrănindu-se 
doar cu acele substanţe invariabil prezente peste tot? 
Răspunsul este negativ. 

Pentru o autoîntreţinere completă, ar însemna ca fiecare 
celulă să deţină o multitudine de maşinării chimice 
concepute în scopul construirii tuturor grupărilor de atomi 
potenţial utile. Eliminând maşinăriile pentru acele grupări 
necesare în cantităţi reduse şi bazându-se pe aportul 
acestora prin alimentaţie, se face loc, să mă exprim aşa, 
altor maşinării mai importante în complexa funcţionare 
fiziologică a organelor evoluate ale animalelor, cum ar fi 
creierul. Pe scurt, se acceptă un oarecare neajuns 
alimentar în schimbul virtuozităţii în alte direcţii. 

Importanţa substanţelor aduse în organism prin hrană 
este evidentă atunci când suntem privaţi de ele şi apar 
imediat necazuri, pe când substanţele ce pot fi sintetizate în 
organism după necesităţi nu determină apariţia unor astfel 
de probleme (cu excepţia cazurilor de înfometare). De 
aceea, considerăm că substanţele esenţiale în alimentaţie 


sunt mai cu seamă importante. Ba chiar abandonăm 
referirea la alimentaţie şi ne referim la „acizii graşi 
esenţiali”, „aminoacizii esenţiali”, „vitaminele esenţiale” şi 
aşa mai departe. Considerăm că orice altceva nu este 
esenţial. 

Realitatea stă cu totul altfel. Desigur, vitaminele şi alte 
substanţe sunt esenţiale. Totuşi, în interiorul corpului există 
substanţe mai importante, realmente vitale, care nu pot fi 
lăsate în seama alimentaţiei şi de aceea nu ne atrag atenţia. 

Cu alte cuvinte, simplul fapt că nu avem nevoie de 
colesterol în alimentaţie arată cât de important este el 
pentru reacţiile chimice din organism. 

Lucrul acesta are şi o latură utilă. Dacă sunteţi vegetarian 
şi nu consumaţi absolut nici un produs de origine animală 
(carne, unt, lapte, ouă), atunci aveţi o dietă complet lipsită 
de colesterol. Cu toate acestea, corpul nu suferă. El 
descompune sterolii în fragmente din doi atomi de carbon, 
îi azvârle în depozitul general de asemenea fragmente şi 
sintetizează din ele tot colesterolul de care are nevoie. 
Poate face acest lucru chiar dacă nu capătă nici un sterol, 
întrucât foloseşte fragmente obţinute din alte componente 
ale alimentaţiei. 

Dacă o persoană consumă produse de natură animală, 
colesterolul conţinut în ele este absorbit (destul de 
ineficient) şi adăugat în mod direct rezervelor din corp. 

Întrucât colesterolul este insolubil în apă, dar solubil în 
grăsimi (aceste două proprietăţi apar aproape invariabil la 
compuşii care conţin carbon), el apare în părţile grase ale 
produselor animale - în gălbenuşul ouălor, în grăsimea 
laptelui (prin urmare în smântână, unt, frişcă etc.) sau în 
carnea grasă. 

Dacă, dintr-un motiv sau altul, doriţi, precum cumnata 
mea, să reduceţi colesterolul, nu consumaţi ouă, smântână, 
unt, slănină; mâncaţi doar carne slabă şi aşa mai departe. 
Dacă doriţi să-l evitaţi complet, deveniți vegetarian. 


De ce trebuie să fim atât de preocupaţi de colesterol în 
alimentaţie? Evident, pentru că există o anumită dorinţă de 
a nu încuraja existenţa unei cantităţi prea mari în corp. În 
mod ideal, corpul ar trebui să menţină o balanţă şi să 
producă mai puţin colesterol, atunci când acesta se revarsă 
dinspre intestin. Din păcate, idealul nu este întotdeauna 
atins. Dacă maşinăria care sintetizează colesterolul corpului 
nu funcţionează perfect, o cantitate anormală de colesterol 
în alimentaţie poate duce la o cantitate anormală de 
colesterol în corp. 

Un om cu greutatea de şaptezeci şi şapte kilograme are 
250 de grame de colesterol. Altfel spus, cantitatea de 
colesterol din corp este o treime dintr-un procent. Nu-i 
chiar un constituent minor... 

În general, țesuturile îşi pot sintetiza propriul colesterol, 
totuşi principala uzină pentru întregul corp este ficatul. 
Acesta secretă colesterol în sânge, pentru a fi disponibil 
oriunde e nevoie de el. 

Cantitatea de colesterol din sânge este de aproximativ 200 
miligrame pentru fiecare sută de mililitri, cantităţile 
normale fluctuând între 150 şi 250. Aşadar, sângele are 
colesterol în proporţie de o cincime dintr-un procent, mai 
puţin decât corpul privit în ansamblu. 

Colesterolul din corp constituie materia primă pentru o 
serie de compuşi importanţi, legaţi chimic de el şi, de aceea, 
denumiți „steroizi” („asemănători sterolului”). De exemplu, 
hormonii cortexului suprarenal - din care face parte 
cortizonul - sunt steroizi. Hormonii sexuali sunt tot steroizi. 
În bilă există „acizi biliari” care sunt steroizi, şi aşa mai 
departe. Toţi aceşti steroizi reprezintă însă o foarte mică 
parte din corp. Marea parte a colesterolului rămâne 
colesterol şi este utilizat ca atare. 

Porțiunea corpului cea mai bogată în colesterol este 
sistemul nervos. Acolo putem întâlni mase de celule 
nervoase care, pe ansamblu, au o culoare cenuşie şi de 
aceea sunt denumite „substanţa cenuşie”. 


Celulele nervoase au fibre care se extind în exterior, în 
toate direcţiile; cele mai lungi se numesc „axoni”. Ele sunt 
învelite într-o teacă izolatoare de grăsime, iar porţiunea 
creierului formată din fascicule de axoni se numeşte, 
datorită aspectului alb al grăsimii, „substanţa albă”. 

Celulele nervoase lucrează producând mici potenţiale 
electrice, care străbat diferitele fibre, mai cu seamă axonii, 
sub forma „impulsurilor nervoase”. Impulsurile trec de la o 
fibră la alta, traversând interstiţii minuscule, iar întreaga 
funcţionare a sistemului nervos depinde de împiedicarea 
dispersării respectivelor fenomene electrice. 

Unele animale, de pildă calmarii, rezolvă problema având 
axoni destul de groşi, ca să reducă rezistenţa şi să ofere 
minusculelor impulsuri posibilitatea de a rămâne în axoni. 

La vertebrate, problema se rezolvă prin învelirea axonilor 
în teaca de grăsime despre care am amintit deja, denumită 
„teacă de mielină”. Ea acţionează probabil ca un izolator, 
totuşi aceasta nu poate fi unica ei funcţie. Dacă ar fi vorba 
numai despre izolare, ar fi suficiente nişte molecule de 
grăsime, dar teaca de mielină conţine molecule complexe, 
similare celor de grăsime, precum şi altele, care nu apar în 
cantităţi semnificative în alte sisteme, cu excepţia celui 
nervos. 

Teaca de mielină poate avea rolul de a menţine 
integritatea axonului, care uneori ajunge la o distanţă atât 
de mare de celulă încât este greu de crezut că celula poate 
controla şi coordona toate acele molecule îndepărtate. Apoi, 
teaca de mielină trebuie, cumva, să acţioneze în direcţia 
creşterii vitezei impulsurilor nervoase. În general, cu cât 
axonii sunt mai subţiri, cu atât sporeşte rezistenţa şi 
încetineşte impulsul. Fiind însă înveliţi în teacă, impulsurile 
nervoase se deplasează prin axonii subţiri ai vertebratelor 
cu o viteză remarcabilă. În a cincizecea parte dintr-o 
secundă, ele pot ajunge de la o extremitate la cealaltă a 
unui individ înalt. 


Printre compuşii existenţi în teaca de mielină se găseşte şi 
colesterolul. El reprezintă cam unu la sută din greutatea 
substanţei cenuşii, sau patru la sută din greutatea materiei 
albe, fiindcă două din cinci molecule ale tecii de mielină 
sunt colesterol. Întrucât nu ştim cu exactitate ce face teaca 
de mielină, nu ştim nici cum contribuie colesterolul la rolul 
ei. 

Totuşi, nu încape îndoială că, indiferent ce ar face, 
colesterolul este indispensabil tecii de mielină, teaca de 
mielină este indispensabilă sistemului nervos şi sistemul 
nervos ne este indispensabil. 

Aşadar, până acum colesterolul pare un tip de treabă şi e 
firesc să batem încurajator ficatul pe umăr, spunându-i: 
„Ţine-o tot aşa, produ cât mai mult colesterol.” 

Există însă tendinţa ca substanţele grase, printre care şi 
colesterolul, să se separe din sânge, depozitându-se pe 
pereţii interiori ai arterelor medii şi mari. 

În astfel de cazuri, pereţii se îngroaşă şi se întăresc. În 
general, o asemenea stare se numeşte „întărirea arterelor”, 
sau „arterioscleroză” care înseamnă acelaşi lucru în 
greceşte. Cazul particular al întăririi ce rezultă din 
depunerea substanţelor grase pe pereţii interiori se 
numeşte „ateroscleroză”. Prefixul provine de la un termen 
grecesc pentru „făină”, din cauza aspectului depunerilor de 
grăsime. 

Depunerile de pe pereţii interiori ai arterelor pot 
determina o mulţime de efecte neplăcute. Deoarece 
peretele arterei este îngroşat, interiorul ei se micşorează, 
ceea ce duce la un flux mai mic de sânge. Organele vitale 
pot fi lipsite de oxigen, iar efectele cele mai grave se 
manifestă atunci când inima nu primeşte un aflux 
corespunzător de oxigen. Ea nu-şi poate permite aşa ceva 
şi, când arterele coronare se sclerozează, rezultă durerile 
atroce ale anginei pectorale. 

În acelaşi timp, pereţii arteriali îngroşaţi îşi pierd 
flexibilitatea. În condiţii normale, când inima se contractă şi 


sângele este pompat cu forţă în principalele artere, pereţii 
se dilată, făcând loc sângelui şi reducând presiunea de pe 
suprafaţa lor. Prin pierderea flexibilităţii, arterele nu se 
dilată atât cât ar trebui şi presiunea sângelui creşte. Supuşi 
asalturilor presiunilor mari, pereţii arteriali se degradează 
şi unii pot chiar ceda. 

Spre deosebire de suprafaţa netedă a unui perete arterial 
sănătos, depozitele aterosclerotice au o suprafaţă rugoasă, 
neregulată. Aceasta favorizează formarea de cheaguri care, 
la răstimpuri, se desprind de pereţi şi sunt purtate de fluxul 
sanguin. Este apoi posibil să se înţepenească într-o arteră 
mai mică, blocând complet trecerea sângelui prin artera 
respectivă. 

Când se întâmplă aşa ceva într-una din arterele care duc 
la muşchiul inimii, se petrece „tromboză coronară”, 
cunoscutul „atac de cord”. Porțiunea de muşchi cardiac 
alimentată de artera respectivă moare, însă viaţa poate 
continua (rămânând probabilitatea altor atacuri de inimă 
datorate aceloraşi motive), totuşi, dacă blocajul este 
îndeajuns de serios, poate surveni decesul rapid. 

Dacă cheagul astupă una dintre arterele ce duc la creier, 
se produce accidentul vascular cerebral. Şi în cazul lui, 
decesul poate urma rapid, sau moare doar o porţiune a 
creierului, dar pacientul supravieţuieşte. Cu toate acestea, 
moartea parţială a creierului este mult mai gravă decât 
moartea parţială a inimii, fiindcă cea dintâi duce la paralizie 
permanentă sau, dacă alte părţi ale creierului pot prelua 
sarcina, temporară. 

Ateroscleroza şi maladiile circulatorii asociate au devenit 
unele dintre cauzele cele mai importante ale mortalităţii. 
Ele determină mai multe decese decât toate celelalte cauze 
laolaltă. 

În acelaşi timp, nu se poate susţine că medicina a 
înregistrat succese remarcabile în celelalte direcţii. Este 
adevărat, multe boli au fost eradicate, astfel încât oamenii 
din ziua de azi nu mai mor de difterie, febră tifoidă, 


pneumonie sau apendicită şi pot trăi până când le cedează 
sistemul circulator. Dar nu acesta este răspunsul complet. 
Tot mai multe persoane, relativ tinere, mor datorită unor 
afecţiuni circulatorii. 

O explicaţie ar constitui-o faptul că acestea sunt maladii 
ale bogaţilor. Ateroscleroza este mai des întâlnită la 
naţiunile prospere decât la cele sărace şi, în cadrul 
aceluiaşi popor, mai frecventă în rândul claselor înstărite. 

Una din caracteristicile prosperității o reprezintă regimul 
alimentar. Bogaţii mănâncă mai mult decât săracii şi, ceea 
ce este important, ei consumă alimente mai scumpe - ceea 
ce înseamnă mai multe produse de origine animală. 

Consumul produselor de origine animală înseamnă 
consum de colesterol şi, întrucât acesta se găseşte în 
depozitele aterosclerotice, poate exista o legătură. Încă din 
1914 s-a descoperit că ateroscleroza putea fi indusă 
iepurilor care erau hrăniţi cu cantităţi mari de colesterol. 
(în natură, iepurii nu mănâncă niciodată colesterol, fiindcă 
sunt erbivori şi metabolismul lor nu este pregătit să reziste 
unui aflux alimentar anormal.) 

Tot mai multe studii au arătat că o dietă bogată în 
colesterol are tendinţa de a determina un nivel mai ridicat 
decât cel normal al colesterolului în sânge, apărând astfel 
riscul aterosclerozei. 

Dacă ar fi fost numai atât, problema ar fi fost simplă. Mai 
există însă şi alţi factori. Prezenţa în alimentaţie a unor acizi 
graşi saturați duce la creşterea nivelului de colesterol din 
sânge, în vreme ce prezenţa unor acizi graşi nesaturaţi 
scade nivelul cu pricina. 

Printre factorii cunoscuţi ce încurajează ateroscleroza, 
sunt unii care nu implică direct colesterolul. Fumatul 
constituie un astfel de exemplu. In-farcturile sunt de trei ori 
mai numeroase în rândul fumătorilor decât printre 
nefumători, iar rata infarcturilor fatale este de cinci ori mai 
mare. (Prin urmare, orice fumător care reduce consumul de 


colesterol din alimentaţie şi continuă să fumeze - 
considerându-se demn de toată lauda - este un imbecil.) 

Factorii ereditari joacă de asemenea un rol important, ca 
şi modul de viaţă, atitudinile psihologice şi altele. 

Nu există modalităţi simple să evitaţi în mod absolut 
ateroscleroza şi astfel să sporiţi şansele unei vieţi lungi. Dar 
puteţi testa câteva strategii. Puteţi să eliminaţi ţigările, 
dacă sunteţi fumător. Puteţi să faceţi exerciţii fizice simple, 
să evitaţi situaţiile stresante, să vă cultivați o stare de 
seninătate şi, dacă sunteţi supraponderal, să slăbiţi. 

De asemenea, puteţi reduce consumul de colesterol, dacă 
exageraţi. Nu-i chiar atât de greu să eliminaţi grăsimea din 
carne, ori să cumpăraţi din capul locului bucăţi mai slabe, 
să mâncaţi mai puţine ouă, unt şi şuncă, sau... 


(Dumnezeule, Janet, s-ar putea să mă autoconving!) 

8. Mirosul electricităţii. 

Nu cu mult timp în urmă, am avut ocazia să trec cu maşina 
prin oraşul Fulton, în drum spre Oswego, unde trebuia să 
susţin o conferinţă. Imediat ce am intrat în Fulton, am oprit 
automobilul şi am strigat: „Ciocolată!”. Asta pentru că 
ciocolata este unul dintre viciile mele. 

Se părea că în orăşel exista o fabrică de ciocolată şi a 
durat destul până ce Janet m-a convins să pornesc motorul 
şi să plecăm mai departe, înainte ca eforturile mele de 
adulmecare să mă hiperventileze şi astfel să nu mai pot 
prezenta siguranţă la volan. 

În aceeaşi seară, am participat alături de câţiva profesori 
şi studenţi la o cină şi, încă sub vraja amintirii, le-am 
povestit mai întâi episodul din Fulton, după care, 
amintindu-mi altă pasiune personală, am spus: 

— Sunt sigur că dacă ar exista un rai şi eu aş fi considerat 
demn să intru acolo, răsplata mea pentru o viaţă bine 
petrecută ar fi nişte fete glazurate în ciocolată. 

Cel puţin unul dintre profesorii prezenţi a fost şocat de 
idee, fiindcă pe tot restul serii a mormăit: 


— Fete glazurate în ciocolată! Hm-m-m! 

Poate că încerca să-şi închipuie cum arăta o roşcată în 
marţipan. 

Dar dacă nu există nici o aromă ca a ciocolatei (cel puţin 
pentru mine), toate mirosurile sunt evocative. În cariera 
mea de chimist profesionist, m-am obişnuit cu izuri de cu 
totul altă varietate şi, deşi majoritatea nu erau plăcute în 
sine, ele îmi învie amintiri în fiecare dintre acum-foarte- 
rarele-momente (vai!) când pătrund într-un laborator de 
chimie. 

De aceea, poate că ar fi bine să discutăm despre mirosuri. 

La mijlocul şi sfârşitul secolului XVI, savanții erau fascinaţi 
de electricitate. Ei depozitau sarcini electrice în butelii 
Leyden, apoi le descărcau, priveau scânteile, ascultau 
pârâiturile, simțeau şocurile şi se distrau în aceeaşi măsură 
în care am face-o noi la un carnaval. lar uneori detectau un 
iz aparte, ce părea caracteristic acelor aparate. 

Din câte ştim, mirosul respectiv a fost amintit pentru întâia 
oară în 1785, de către fizicianul olandez Martin van Marum, 
care a construit maşini uriaşe de producere a electricităţii 
prin frecare, cu care făcea scântei mari şi frumoase. 

Abia în 1839 însă, cineva, simțind izul, s-a gândit că n-ar fi 
vorba despre mirosul electricităţii, ci despre un element 
chimic clar definit. Acel cineva a fost chimistul german 
Christian Friedrich Schonbein, care avea în laboratorul său 
cele două ingrediente necesare - echipamentul electric şi 
ventilaţia necorespunzătoare. 

În 1839, clorul fusese deja descoperit şi izul electricităţii 
aducea oarecum cu al clorului, de aceea Schonbein s-a 
gândit în mod firesc că era vorba de o substanţă similară 
clorului, poate chiar clor combinat cu alte elemente. 
Indiferent despre ce ar fi fost vorba, el a denumit substanţa 
„ozon”, de la termenul grecesc ozo care înseamnă „eu simt 
mirosul”. 

Schonbein ar fi putut să încerce să afle în ce condiţii se 
ivea mirosul. Altfel spus, ar mai fi apărut acesta dacă 


echipamentul electric ar fi fost strălucitor de curat şi 
înconjurat de azot pur, sau hidrogen pur, iar scânteile 
electrice ar fi fost emise prin gaz? (Răspuns: Nu.) în 1845, 
doi savanţi elveţieni, chimistul Jean Charles Gallisard de 
Marignac şi fizicianul Auguste Arthur de la Rive, au trecut 
oxigen pur, uscat, printr-o descărcare electrică şi - iată! 

— Izul a apărut. Indiferent ce ar fi fost ozonul, el trebuia 
să fie o formă de oxigen întrucât nu putea fi format din 
altceva. 

O problemă a reprezentat-o încercarea de a deduce ce 
formă de oxigen putea fi. În prima jumătate a secolului XVII 
chimiştii nu erau siguri asupra modalităţii în care atomii se 
grupau laolaltă pentru a forma molecule. Astăzi ştim că 
oxigenul obişnuit este alcătuit din molecule ce conţin 
fiecare doi atomi de oxigen, motiv pentru care „oxigenul 
molecular”, aşa cum apare în atmosferă, are formula 62. 
Dovada respectivă n-a fost însă clarificată până în 1858, 
când chimistul italian Stanislao Cannizzaro a dovedit în 
sfârşit cum se poate determina greutatea moleculară din 
densitatea vaporilor. 

Pe atunci nu existau tehnici de colectare a unei cantităţi 
suficiente de ozon pur în scopul măsurării densităţii, totuşi 
se cunoşteau alte modalităţi de abordare a problemei. 
Gazele difuzează. Moleculele lor trec pe lângă alte 
molecule, chiar prin orificii minuscule din materiale aparent 
solide, astfel că, dacă scoateţi dopul unei sticle conţinând 
un material odorific puternic, izul respectiv s-ar simţi până 
în capătul opus al încăperii, în ciuda unor eventuale 
paravane. 

Viteza de difuziune este invers proporţională cu masa 
moleculară, adică o moleculă masivă se deplasează mai lent 
decât una mai uşoară. Pare desigur firesc, dar este 
important de determinat în mod precis cu cât se deplasează 
mai lent moleculele o dată cu creşterea masei lor. 

În 1834, chimistul scoţian Thomas Graham, lucrând cu 
molecule ale căror mase comparative le cunoştea, a făcut 


măsurători atente şi a decis că modificările variază 
proporţional cu rădăcina pătrată a masei. Cu alte cuvinte, 
dacă o anumită moleculă se deplasează cu o anumită viteză, 
una de patru ori mai grea se va deplasa de două ori mai 
încet; una de nouă ori mai grea se va deplasa de trei ori mai 
încet, şi aşa mai departe. 

S-a constatat că relaţia respectivă (numită „Legea lui 
Graham”) era perfect valabilă şi putea fi utilizată când se 
cunoştea structura moleculelor. Astfel, se putea studia 
viteza de difuziune a ozonului. În acest scop, nu mai era 
necesară colectarea unor cantităţi mari de ozon pur; se 
puteau întrebuința cantităţi infime, observând când o 
proprietate chimică detectabilă putea fi descoperită la o 
anumită distanţă de locul de pornire. 

În 1868, chimistul ]. Louis Soret a efectuat experienţe 
menite să compare viteza de difuziune a ozonului cu cea a 
bioxidului de carbon şi a clorului. S-a dovedit că ozonul 
difuzează cam cu cinci la sută mai lent decât bioxidul de 
carbon şi cu douăzeci şi doi la sută mai rapid decât clorul. 
Masele moleculare ale bioxidului de carbon şi clorului (44, 
respectiv 71) erau cunoscute şi astfel s-a putut calcula că 
greutatea moleculară a ozonului era 48. Fiindcă oxigenul 
are greutatea 16, a fost clar că ozonul trebuia să fie compus 
din molecule triatomice. În timp ce oxigenul obişnuit este 
O2, ozonul are formula 03. 

În 1922, chimistul german Georg Măria Schwab a produs 
pentru prima dată ozon pur şi a putut să-i determine 
densitatea - ceea ce a confirmat formula 03. 

Ozonul nu este pur şi simplu o altă formă de oxigen. Cele 
două sunt substanţe diferite care, întâmplător, sunt 
alcătuite exclusiv din atomi de oxigen. 

Nu ne surprinde faptul că bioxidul de carbon (CO2) este 
un compus ce diferă radical de monoxidul de carbon (CO), 
deşi unica diferenţă este un atom suplimentar de oxigen în 
molecula primului. Dacă înlocuim în ambele formule atomul 


de carbon cu unul de oxigen, vom avea ozon (002), 
respectiv oxigen (00). 

Diferenţa poate fi remarcată în multe feluri. Oxigenul este 
un gaz incolor, ce condensează la temperaturi foarte joase, 
transformându-se într-un lichid albastru-pal, iar apoi 
îngheaţă, la temperaturi şi mai scăzute, căpătând o culoare 
albastru-închis. Ozonul este un gaz albastru-deschis, care, 
prin condensare, se transformă într-un lichid albastru- 
închis, îngheţând sub forma unui solid de un violet atât de 
intens încât pare negru. 

Atât oxigenul cât şi ozonul conţin acelaşi număr de 
molecule într-un volum dat. Având trei atomi de oxigen, 
molecula de ozon este însă o dată şi jumătate mai densă 
decât cea de oxigen care n-are decât doi atomi. În condiţii 
obişnuite, un litru de oxigen cântăreşte 1,43 grame, iar 
unul de ozon cântăreşte 2,14 grame. 

Densităţile diferite persistă şi în starea lichidă. În punctul 
de fierbere, densitatea oxigenului lichid este de 1,142 g/ml, 
adică de 800 de ori mai mare decât a stării gazoase. Lia 
aceeaşi temperatură, ozonul lichid are densitatea de 1,571 
g/ml, adică de 750 de ori mai mare decât a stării gazoase. 
(Moleculele din trei atomi nu pot fi la fel de compacte în 
stare lichidă ca moleculele din doi atomi.) în general, 
substanţele cu molecule mari, masive, tind să aibă punctele 
de fierbere şi de îngheţ mai ridicate decât cele cu molecule 
Mici. 

Oxigenul lichid îngheaţă la -218,8*C, sau 54,4 grade peste 
zero absolut (care se scrie 54,4*K), şi fierbe la 90,2*K. 
Ozonul lichid însă, cu molecula sa mai mare, îngheaţă la 
80,5*K şi fierbe la 161,3*K. 

Ozonul este de asemenea considerabil mai solubil în apă 
decât oxigenul. La 0*C, un litru de apă va dizolva 4,9 
centimetri cubi de oxigen, sau 49 centimetri cubi de ozon, 
adică de zece ori mai mult. 

Aţi putea crede că oxigenul lichid şi ozonul lichid, ambele 
alcătuite numai din atomi de oxigen, s-ar asemăna într-atât 


încât să se combine în mod liber, însă realitatea este 
diferită. În domeniul de temperaturi al oxigenului lichid, o 
parte de oxigen lichid se va amesteca cu trei părţi de ozon 
lichid şi invers. Dacă însă încercaţi să combinaţi proporţii 
egale de oxigen lichid şi ozon lichid şi să le amestecați bine, 
veţi căpăta două lichide separate printr-o linie clară de 
demarcaţie. Lichidul din zona superioară, de culoare 
albastru-închis, va fi în principal oxigen lichid cu puţin ozon 
lichid dizolvat în el. Lichidul din zona inferioară, aproape 
negru, va fi în principal ozon lichid cu puţin oxigen lichid 
dizolvat în el. 

Oxigenul este inodor. Nu se poate să fie altfel. Noi îl 
respirăm permanent şi suntem pe deplin saturați de el. 
Indiferent care ar fi reacţiile chimice din mucoasele nărilor 
noastre, ce produc senzaţia de miros, ele nu pot avea loc şi 
cu oxigenul pentru că orice reacţie posibilă s-a petrecut 
deja, chiar la începuturile senzaţiilor de miros individuale. 
Presupunând că am duce o viaţă complet lipsită de oxigen şi 
tot oxigenul gazos ar fi îndepărtat din corpurile noastre, 
dacă atunci ar trebui să inhalăm puţin oxigen, fără îndoială 
că am simţi un miros pronunţat şi, probabil, neplăcut. 

Ei bine, ozonul are un astfel de miros, ba chiar unul foarte 
puternic. Mai exact, el poate fi detectat olfactiv chiar dacă 
în aer nu se găsesc decât 0,01 părţi la milion - şi, desigur, 
nici alte arome. 

Ozonul este foarte toxic (spre deosebire de oxigen, care 
este vital vieţii). O concentraţie de 0,1 părţi la milion 
reprezintă limita maximă admisibilă pentru opt ore de 
expunere continuă. Ozonul este de o sută de ori mai toxic 
decât monoxidul de carbon. 

Formarea ozonului din oxigen necesită un aport de 
energie. Cei doi atomi de oxigen care compun oxigenul 
molecular ocupă poziţii stabile. În condiţii normale, în 
absenţa unor acţiuni exterioare, ei se mişcă unul în jurul 
celuilalt, fără să se alăture ca moleculă dublă şi fără să se 
despartă în atomi izolaţi. 


Adăugarea unui al treilea atom de oxigen la un cuplu atât 
de bine închegat nu-i deloc simplă. O modalitate ar fi 
aportul de energie în sistem sub forma unei descărcări 
electrice - metoda prin care ozonul a fost descoperit întâia 
oară. 

O altă modalitate este expunerea oxigenului la lumină. Nu- 
i vorba de lumina obişnuită, care nu are suficientă energie, 
ci de lumina ultravioletă. Dacă oxigenul dintr-un container 
de cuarţ (cuarțul permite trecerea luminii ultraviolete, spre 
deosebire de sticla de geam) este expus luminii ultraviolete, 
la deschiderea containerului se va simţi un iz puternic de 
ozon. De asemenea, dacă oxigenul lichid este expus la 
lumină ultravioletă (un experiment încercat prima dată în 
1907), el se va închide treptat la culoare-pe măsura 
formării ozonului lichid. 

În asemenea cazuri, energia descărcării electrice sau a 
radiaţiei ultraviolete va disocia moleculele de oxigen, 
formând atomi de oxigen liberi („oxigen atomic”). Dacă ar fi 
prezent doar oxigenul atomic, atomii s-ar ciocni şi s-ar 
recombina în molecule de oxigen, eliberând energia 
consumată pentru ruperea moleculei (deşi energia 
eliberată ar putea diferi ca formă de cea care a intrat în 
sistem). 

Cu toate acestea, relativ puţine molecule sunt disociate, 
astfel că atomii de oxigen liberi, în mersul lor haotic, au 
şanse extrem de mari să se ciocnească de molecule de 
oxigen încă intacte. Activitatea chimică a unui atom de 
oxigen liber este extrem de ridicată şi, beneficiind de 
energia suplimentară a agentului de disociere, atomul se 
poate ataşa moleculei de oxigen, formând ozonul. 

Dacă un atom se ataşează unei molecule, graţie unui aport 
energetic exterior, ne putem aştepta ca în cele din urmă el 
să se disocieze, prin eliberarea energiei respective (sau 
poate sub altă formă). Cu cât este mai greu să adaugi 
atomul respectiv, cu atât el se va desprinde mai uşor. 


Ozonul, care se formează cu destulă dificultate din oxigen, 
va redeveni în mod spontan oxigen în prezenţa unei mici 
cantităţi de căldură. Căldura determină vibrarea mai 
energică a moleculei de ozon, iar al treilea atom se 
desprinde. În felul acesta, se eliberează mai multă energie, 
care vibrează şi mai puternic restul moleculelor, producând 
alte disocieri, fără ca energia eliberată să apară vreodată 
într-o formă îndeajuns de concentrată pentru a permite 
formarea din nou a ozonului. O dată început, procesul de 
descompunere a moleculelor de ozon se desfăşoară rapid. 
Ba chiar, dacă nu se iau măsuri de securitate, devine atât 
de rapid încât ozonul explodează. 

Schonbein, descoperitorul ozonului, a constatat că, 
trecând oxigenul conţinând ozon printr-un tub încălzit, 
acesta ieşea sub formă de oxigen pur. Acela a fost unul 
dintre primele experimente care au confirmat că ozonul e 
alcătuit exclusiv din atomi de oxigen. 

Când ozonul se descompune pentru a elibera atomii de 
oxigen şi când nu mai sunt prezente alte elemente, acei 
atomi, lipsiţi de impulsul energiei concentrate, nu pot 
reataca celelalte molecule de ozon, ci se cuplează câte doi 
şi formează molecule de oxigen. 

Chiar la temperatura camerei, moleculele de ozon se pot 
disocia ocazional, dar în proporţii atât de mici încât unirea 
întâmplătoare a atomilor liberi de oxigen nu degajă multă 
căldură. Căldura eliberată apare atât de lent încât are timp 
să fie radiată în mediul înconjurător şi de aceea 
temperatura nu creşte. Astfel, deşi ozonul aflat la 
temperatura camerei se poate disocia foarte lent, el n-o va 
face niciodată în mod exploziv dacă este pur. Ozonul lichid, 
în stare pură, se va disocia atât de lent la temperatura lui 
scăzută încât poate fi considerat practic stabil. 

Se poate însă să existe unele impurități, mai uşor atacabile 
de atomii liberi de oxigen decât molecula de oxigen în sine. 
Prezenţa unor asemenea substanţe în ozon sporeşte 
instabilitatea acestuia. 


Imaginaţi-vă ozonul conţinând mici cantităţi de molecule 
alcătuite, cel puţin parţial, din atomi de carbon şi hidrogen. 
(Caracteristic aşadar oricăror molecule organice de tipul 
celor din țesuturile vii, sau care seamănă cu substanţe ce 
au făcut cândva parte din ţesuturi vii.) 

Ocazionalii atomi liberi de oxigen produşi prin disocierea 
spontană a ozonului, chiar la temperaturi joase, 
reacţionează uşor cu atomii de carbon sau hidrogen şi 
degajă o căldură considerabilă. Temperatura creşte astfel 
mai rapid în prezenţa moleculelor organice decât în 
absenţa lor şi atinge rapid punctul critic de explozie. 
Evident, probabilitatea exploziei creşte o dată cu 
concentraţia ozonului, de aceea ozonul în concentraţii mari 
trebuie să fie tratat cu multă prudenţă, curăţat de orice alte 
impurități decât oxigenul şi menţinut la o temperatură 
rezonabil de scăzută. În caz contrar, el reprezintă un 
pericol de explozie. 

Poate părea surprinzător că oxigenul liber, aşa cum există 
în atmosferă, face atât de puţine rele. Atomii de oxigen se 
combină rapid cu majoritatea celorlalţi atomi, mai cu seamă 
cu cei de carbon şi hidrogen din moleculele organice. De ce 
nu se combină ei instantaneu cu toată materia organică din 
lume (inclusiv cu noi, oamenii) în mod suficient de energic 
pentru a produce o imensă ardere, care s-ar încheia prin 
dispariţia întregului oxigen din atmosferă şi prin 
transformarea vieţii în cenuşă? 

Faptul că nu se petrece aşa ceva se datorează exclusiv 
legăturii strânse dintre cei doi atomi din molecula de 
oxigen. Atâta vreme cât sunt împreună, aceştia sunt relativ 
nevătămători şi combinarea lor cu alţi atomi are loc atât de 
lent încât poate fi considerată practic inexistentă. 

Când temperatura creşte, molecula de oxigen vibrează tot 
mai puternic, iar legătura dintre atomii ei componenți 
slăbeşte. La un moment anume, un atom de oxigen se va 
combina mai uşor cu unul de carbon sau de hidrogen dintr- 
o materie organică ce rămâne ataşat de perechea sa din 


moleculă. Combinarea atomilor de oxigen cu alţi atomi 
eliberează căldură, care la rândul ei creşte temperatura, 
care la rândul ei slăbeşte legătura oxigen-oxigen şi 
accelerează combinarea atomilor de oxigen cu alţi atomi. 

Cu alte cuvinte, există o „temperatură de aprindere”; 
atunci când este atinsă, combinarea cu oxigenul 
(„oxidarea”) continuă rapid, producând în cazul majorităţii 
substanţelor organice vapori îndeajuns de fierbinţi ca să 
strălucească. Avem aşadar combustie şi apariţia focului. 

Al treilea atom de oxigen din ozon este atât de slab legat 
de ceilalţi doi încât are nevoie de foarte puţină căldură 
pentru a intra în alte combinaţii. Probabilitatea de 
combinare a substanţelor cu atomii de oxigen creşte mai 
mult în prezenţa ozonului decât în prezenţa moleculelor de 
oxigen. Ca atare, ozonul este un „agent oxidant” mai 
puternic decât oxigenul. 

Mercurul de exemplu nu se combină cu oxigenul la 
temperatura camerei. El rămâne strălucitor şi cu aparenţă 
metalică în contact cu aerul. În prezenţa ozonului însă, 
mercurul rugineşte şi formează un oxid. Argintul rugineşte 
de asemenea în prezenţa ozonului, dacă este încălzit. 
Numeroase alte reacţii chimice se desfăşoară în prezenţa 
ozonului, dar nu şi a oxigenului. 

Efectul oxidant al ozonului poate fi întrebuințat în chimia 
organică, în modul următor: 

Moleculele organice constau din lanţuri sau cicluri de 
atomi de carbon, de care pot fi legaţi alţi atomi. De obicei, 
fiecare atom de carbon se leagă cu atomii de carbon 
adiacenţi printr-o singură pereche de electroni. Din motive 
istorice, aceasta se numeşte „legătură simplă”. Uneori, 
legătura se face prin împărţirea în comun a două perechi 
de electroni - „legătura dublă”. 

Studiind structura moleculelor organice, chimiştii 
consideră că este important să ştie dacă există legături 
duble şi, în caz afirmativ, unde anume se află ele. O 
modalitate de determinare se bazează pe faptul că 


legăturile duble reprezintă puncte slabe în lanţul atomilor 
de carbon. 


(Aţi putea crede că doi atomi între care există o legătură 
dublă sunt mai strâns legaţi decât în cazul unei legături 
simple, dar lucrurile nu stau aşa. În cazul de faţă, imaginea 
determinată de cuvântul „legătură” induce în eroare. 

Patru electroni înghesuiți între doi atomi formează o 
dispunere mai puţin stabilă, ceea ce înseamnă o relaţie mai 
slabă.) 

Oxigenul în sine nu este un agent oxidant îndeajuns de 
puternic pentru a profita de punctele slabe ale legăturilor 
duble, spre deosebire de ozon. Molecula de ozon se poate 
fixa rapid în asemenea puncte. 'Toţi cei trei atomi de oxigen 
se combină, formând o „ozonidă”. (Procesul respectiv a fost 
descris întâia oară de Schonbein în 1855.) 

Pentru formarea ozonidelor, chimiştii folosesc un jet de 
oxigen în care concentraţia ozonului nu depăşeşte şase 
până la opt la sută, ca să evite o reacţie neplăcut de rapidă. 
Ozonida formată în acest mod este de obicei ea însăşi 
explozivă, de aceea chimiştii n-o lasă să rătăcească în voie. 
Ei o introduc în reacţii cu apa ori cu alte substanţe şi o 
astfel de reacţie divide molecula în punctul adăugării 
ozonului, o disociere cunoscută ca „ozonoliză”. 

În locul moleculei iniţiale cu legătura dublă, există acum, 
în cazul unui lanţ de carbon, două molecule mai mici. Dacă 
a fost un ciclu de carbon, acesta este rupt şi se formează un 
lanţ de carbon. În ambele cazuri, studiind natura 
moleculelor după ozonoliză, chimiştii pot determina natura 
moleculei iniţiale şi poziţia exactă a legăturii duble. 
Ozonoliză a fost utilizată pentru a determina structura 
moleculei de cauciuc şi a îndreptat industria chimică spre 
obţinerea de cauciucuri artificiale, altfel decât prin 
încercări succesive. 

Uneori, componentul chimic mai redus ce apare după 
ruperea lanţului prin ozonoliză are o valoare mai mare 


decât cel iniţial. De exemplu, este uşor să obţii din plante un 
compus numit eugenol. El se transformă simplu într-o 
structură înrudită, numită izoeugenol, care prin ozonoliză 
poate fi transformată în vanilină, compus mult mai valoros 
ce dă aroma vaniliei. Acesta a fost cel mai însemnat rezultat 
comercial al ozonolizei, în primele decenii ale secolului 
douăzeci. 

De atunci, o altă ozonoliză a devenit mai importantă. 
Acidul oleic, ale cărui molecule conţin un lanţ din 
optsprezece atomi de carbon, se găseşte în toate grăsimile 
şi uleiurile naturale. Molecula lui are o legătură dublă chiar 
în mijlocul lanţului şi, prin ozonoliză, acesta este rupt în 
două molecule de câte nouă atomi, care după aceea pot fi 
folosite ca materiale de sinteză pentru alte substanţe, cu 
aplicaţii utile. 

În privinţa reacţiilor chimice, ozonul este similar clorului 
deoarece ambii sunt agenţi oxidanţi. (în epoca de început a 
chimiei, ceea ce noi denumim oxidare era atât de 
caracteristică oxigenului încât nu părea deloc logic să te 
gândeşti la ea şi în legătură cu alte substanţe. Oxidarea 
apare însă prin înlăturarea electronilor din substanţa care 
este oxidată, iar clorul poate face acest lucru. Fluorul poate 
îndepărta electronii chiar mai bine decât clorul, oxigenul 
sau ozonul şi este cel mai puternic agent oxidant cunoscut. 
Fluorul poate oxida până şi oxigenul, luând electroni din 
atomul acestuia.) 

Prin oxidare, substanţele colorate îşi pierd culorile. Un 
agent care va oxida astfel de substanţe fără a afecta în mod 
serios materialul textil pe care se găsesc ele va servi drept 
înălbitor util. Clorul şi diverşii compuşi pe bază de clor 
servesc drept înălbitori; la fel şi ozonul. 

De asemenea, clorul ucide microorganismele. (Ne-ar ucide 
şi pe noi, dacă l-am respira în cantităţi prea mari.) Această 
însuşire a lui este folositoare pentru a steriliza piscinele şi a 
face apa din oraşe sigură (chiar dacă nu foarte plăcută) 
pentru băut. 


Ozonizarea, mai puţin răspândită decât clorurarea, 
asigură aceleaşi efecte mai rapid şi, întrucât ozonul se 
transformă în oxigen în decursul procesului, nu conferă 
apei un gust neplăcut. 

Adăugat în proporţie de una până la trei părţi la milion în 
atmosfera unei incinte de refrigerare, ozonul va avea un 
efect util, inhibând dezvoltarea bacteriilor şi mucegaiurilor. 

Întrebuinţarea ozonului în diverse proceduri de purificare 
poate da naştere, mai cu seamă în minţile inocente în 
chimie, ideii că el reprezintă o varietate extrem de pură şi 
reînviorătoare de oxigen. Uneori, denumirea de ozon este 
utilizată ca sinonim al aerului curat din natură, spre 
deosebire de poluarea citadină. 

De fapt, în atmosferă există o anumită cantitate de ozon, 
formată acolo sub acţiunea luminii soarelui. În zonele 
rurale, el poate ajunge la valori de 0,02-0,03 părţi la milion, 
suficient pentru a fi simţit, dacă celelalte izuri din natură 
nu-l acoperă. În oraşe, ozonul este mai puţin fiindcă şi 
lumina soarelui e mai puţină - dacă nu cumva în atmosferă 
există impurități chimice de tipul celor care formează 
smogul. Ele tind să stimuleze formarea ozonului de către 
lumina soarelui, iar în zilele cu smog s-au consemnat, 
pentru perioade scurte, concentraţii ajungând la 0,5 părţi 
la milion, adică o valoare situată în domeniul de pericol. 

Exceptând efectul asupra sănătăţii omului, prezenţa 
ozonului poate ridica probleme pentru că el se adaugă 
legăturilor duble din lanţurile chimice, mai cu seamă ale 
celor din cauciuc. Cauciucul ozonizat îşi pierde elasticitatea 
şi devine sfărâmicios, de aceea smogul are influenţe nefaste 
asupra anvelopelor de automobil, care trebuie special 
tratate pentru a rezista la efectul amintit. 

Formarea naturală a ozonului în atmosferă devine mult 
mai importantă la altitudini mari şi voi aborda acest subiect, 
din altă direcţie, în următorul capitol. 

9. Victoria tăcută. 


Nu cu multă vreme în urmă, am participat la un banchet 
fastuos la care celebrul avocat Louis Nizer4 a susţinut una 
dintre cele două cuvântări principale. Aceasta a îmbrăcat 
forma unei viziuni optimiste asupra viitorului omenirii, 
expusă cu perfectă elocvenţă şi fără a recurge la notițe. A 
fost, de fapt, un excelent discurs science fiction şi, fiindcă 
mă găseam la aceeaşi masă cu el, mi-a fost imposibil să nu 
mă foiesc stânjenit. Eram învins pe teren propriu... Şi încă 
de un outsider. 

La cincisprezece minute după ce terminase, a venit rândul 
meu să vorbesc, dar eram unul dintre cei cincizeci 
(realmente cincizeci de vorbitori), aşa că a trebuit să mă 
limitez la numai două minute. Bănuiesc că Nizer se aştepta 
de la mine să-mi folosesc minutele exprimându-mi cu 
umilinţă mulţumirea pentru onoarea ce mi se acordase 
(alături de ceilalţi patruzeci şi nouă). Cu toate acestea, 
talentul meu pentru umilinţă este subdezvoltat şi doream să 
fac cu totul altceva. 

Am început (vorbind rapid, ca să pot spune totul în timpul 
pe care-l aveam la dispoziţie): „Dl Nizer ne-a oferit un 
tablou excelent al unui viitor minunat şi, fiind scriitor de 
science fiction, nu pot decât să-i invidiez claritatea şi 
elocvenţa. Trebuie totuşi să ne amintim că, în această 
perioadă complexă pe care o străbatem, guvernele sunt 
mediatorii direcţi ai schimbărilor şi, în general, ele 
determină natura, măsura, direcţia şi eficienţa schimbării. 
Trebuie de asemenea să ne amintim că majoritatea 
guvernelor se află în mâinile juriştilor - cel american, cu 
siguranţă. Se pune atunci întrebarea: la ce ne putem 
aştepta din partea acestora? De aceea, aş dori să vă 
istorisesc povestea unui medic, unui arhitect şi unui avocat 
care, odată, stând de vorbă la un păhărel, discutau despre 
vechimile profesiunilor lor. Medicul a spus: „în prima zi de 
existenţă a lui Adam, Dumnezeu 1-a adormit, i-a scos o 
coastă şi din ea a creat femeia. Deoarece este vorba, fără 
îndoială, de o intervenţie chirurgicală, afirm că medicina e 


cea mai veche profesiune din lume., „Stai puţin, l-a oprit 
arhitectul. „Trebuie să vă reamintesc că în chiar prima zi a 
Genezei, cu cel puţin şase zile înainte de scoaterea coastei 
lui Adam, Dumnezeu a creat cerul şi pământul din Haos. 
Întrucât aceasta nu poate fi decât o operă de construire, eu 
susţin că arhitectura are în mod vădit prioritate., „Da/da, 
da,,, a încuviinţat avocatul pe un ton mulţumit, „dar cine 
credeţi că a creat Haosul?” 

Am fost în culmea încântării când hohotele de râs cu care 
am fost răsplătit au promis că vor fi (şi în cele din urmă s-au 
dovedit) cele mai sonore şi mai prelungi din toată seara. lar 
spre uşurarea mea, dl Nizer râdea şi el. 

Evident, anecdota avea şi o parte de dreptate. 

În capitolul anterior, am vorbit despre ozon. În viaţa de zi 
cu zi ne întâlnim cu ozonul, pentru că el se formează din 
foarte obişnuita moleculă de oxigen, atât de întâlnită în 
atmosferă. 

Dar ce credeţi că a creat oxigenul obişnuit? 

Nu, nu un avocat... 

O atmosferă ce conţine atâta oxigen liber precum cea 
terestră este instabilă din punct de vedere termodinamic. 
Asta înseamnă că, lăsat de capul lui, oxigenul liber ar 
dispărea treptat. În primul rând, s-ar combina lent cu 
azotul şi vaporii de apă din aer şi ar produce acidul azotic. 

Desigur, reacţiile s-ar petrece foarte încet, dar Pământul 
există de 4,6 miliarde de ani. Iot oxigenul ar fi trebuit să se 
fi consumat deja, mai cu seamă fiindcă energia fulgerelor 
accelerează reacţia şi produce cantităţi perceptibile de acid 
azotic, care ajută la reînnoirea rezervelor de azotaţi fertili 
din sol. 

Dacă tot oxigenul s-ar fi combinat cu azotul iar acidul 
azotic rezultat ar fi ajuns în oceanul planetar (aşa cum ar fi 
fost normal), atunci oceanul ar fi devenit îndeajuns de acid 
pentru ca viaţa, sub forma pe care o cunoaştem astăzi, să 
fie imposibilă. 


Ei bine, de ce nu s-a întâmplat acest lucru cu multă vreme 
în urmă? Sau de ce nu devine acid în ziua de azi? Cantităţile 
mici de acid azotic ce dau naştere azotaţilor din sol şi ocean 
sunt consumate de organismele care trăiesc pe uscat şi în 
apă astfel că, în final, ele redevin azot, oxigen şi apă. 

Aşadar, azotul şi oxigenul creează acidul azotic, iar 
organismele vii îl descompun imediat cum se formează. 
Organismele fac asta utilizând energia pe care o obţin din 
elementele chimice din țesuturile lor, elemente care iniţial 
au fost formate, într-un fel sau altul, prin utilizarea energiei 
solare. Ca atare, energia Soarelui, prin intermediul 
organismelor vii, menţine oxigenul din atmosferă în starea 
lui liberă, făcând posibilă viaţa. 

Până acum totul sună precum un raţionament circular. 
Viaţa este posibilă numai graţie unui lucru realizat de viaţă? 
În cazul acesta, cum a început viaţa? 

Cercul nu este însă chiar închis. Fauna nu poate exista fără 
oxigen liber. Pe de altă parte, fauna nu poate menţine o 
atmosferă de oxigen. Plantele sunt cele care menţin 
atmosfera de oxigen şi cele care pot, într-o mică măsură, să 
se descurce fără oxigen liber. Animalele joacă rolul unor 
paraziți şi nu pot exista (în forma cunoscută nouă, pe 
Pământ) în absenţa plantelor. 

Pământul a cunoscut totuşi o perioadă când n-a existat nici 
vegetaţia, când n-a existat absolut nici o formă de viaţă. Pe 
atunci oxigenul nu se găsea în stare liberă în atmosferă. Să 
însemne asta că oxigenul apărea doar în combinaţiile cu 
azotul şi că Pământul avea un ocean planetar compus din 
acid azotic diluat? Răspunsul este nu, deoarece într-un 
asemenea caz pare îndoielnic că viaţa, aşa cum o 
cunoaştem noi, ar mai fi putut apărea. 

Dacă oxigenul şi azotul nu s-ar fi combinat reciproc, ele ar 
fi trebuit să se combine cu alt element. Singura posibilitate 
o reprezintă hidrogenul, care se găseşte în cantităţi vaste în 
Univers, care alcătuieşte cele două corpuri masive din 
Sistemul Solar (Soarele şi Jupiter) şi care trebuie să fi 


existat pe Pământ în proporţii mult mai mari în vremurile 
primordiale. 

Oxigenul combinat cu hidrogen dă naştere apei (H20), iar 
azotul combinat cu hidrogen formează amoniacul (NH3). În 
plus, comunul element carbon poate reacţiona şi el cu 
hidrogenul, rezultând metanul (CH4). Atmosfera 
primordială (A-I) putea să fi fost alcătuită din amoniac, 
metan, vapori de apă şi chiar anumite cantităţi de hidrogen. 
O asemenea atmosferă bogată în hidrogen se numeşte 
„atmosferă reducătoare”, din motive care se pierd în zorii 
chimiei şi nu trebuie să ne preocupe. Actuala atmosferă, 
bogată în oxigen, se numeşte „atmosferă oxidantă”. 

Ca atare, atunci când analizăm originile vieţii, este 
necesar să ne imaginăm procesele care s-ar petrece într-o 
atmosferă reducătoare. 

Dacă am alătura o mostră de atmosferă reducătoare şi una 
de ocean, nu s-ar întâmpla nimic. Diversele componente - 
apă, amoniac, metan şi hidrogen -formează un amestec 
termodinamic stabil, ceea ce înseamnă că moleculele nu se 
vor transforma în nimic altceva până nu apare o energie 
care să le impulsioneze. 

Dar pe Pământul primordial exista energie: căldura 
degajată de activitatea vulcanilor, fulgerele, radiaţiile 
intense ale atomilor radioactivi şi radiaţia permanentă a 
Soarelui. În mod sigur, toate aceste surse energetice erau 
mai intense pe Pământul primordial decât astăzi. 

În 1952, chimistul american Stanley Lloyd Miller a 
experimentat utilizând un eşantion dintr-un amestec similar 
atmosferei primordiale. Utilizând scânteile electrice ca 
sursă de energie, el a descoperit că, după o săptămână, 
moleculele simple se combinaseră în molecule ceva mai 
complicate, formând doi dintre aminoacizii ce constituie 
cărămizile din care se clădesc moleculele esenţiale vieţii, 
proteinele. Din acel moment, alte experimente în direcţia 
respectivă au dovedit cu claritate că din atmosfera 


reducătoare, plus ocean, plus energie trebuie să fi apărut o 
serie de transformări continue în direcţia vieţii. 

Am putea preciza care dintre sursele energetice de pe 
Pământul primordial a jucat un rol mai mare în apariţia 
vieţii? Gândiţi-vă că radiaţia solară este permanentă şi cea 
mai pătrunzătoare; atunci pare logic să-i acordăm partea 
leului pentru prezenţa noastră aici, astăzi. În mod 
particular, am putea mulţumi componentei cu cea mai mare 
energie a luminii solare - radiaţia ultravioletă. Într-adevăr, 
experimentele au dovedit în mod clar că lumina ultravioletă 
are suficientă energie pentru a interacţiona cu elementele 
chimice ale atmosferei primordiale şi a le propulsa în 
mersul lor spre viaţă. (Lumina obişnuită, vizibilă, nu are 
îndeajuns de multă energie.) în continuare, pare rezonabil 
să presupunem că viaţa a început în stratul de la suprafaţa 
oceanului. Oceanul este alcătuit dintr-o multitudine de 
molecule de apă la care se adaugă numeroase alte molecule 
de substanţe utile aflate în soluţie, dintre care cea mai 
importantă este amoniacul. Amoniacul este atât de solubil 
în apă încât, în mod clar, se va găsi în principal în oceanul 
planetar, nu în atmosferă. Metanul şi hidrogenul sunt doar 
puţin solubile în apă, dar există în cantităţi suficiente 
deasupra acesteia şi în contact cu suprafaţa ei. 

„Uscatul” este în realitate umed datorită mareelor, ploilor 
şi altor fenomene, deci nu-i imposibil ca acele elemente 
chimice care acţionează în direcţia vieţii să se fi format, în 
proporţie mult mai mică, în sol. Totuşi, după cum voi 
explica, ele n-au ajuns prea departe. 

Lumina ultravioletă are un efect de-a dreptul violent. Ea 
poate izbi moleculele mici între ele, dând naştere unor 
molecule mai mari. Dar putem presupune că, pe măsură ce 
moleculele se măresc sub influenţa luminii ultraviolete, ele 
vor ajunge în cele din urmă suficient de mari şi de complexe 
pentru a fi capabile să dea naştere vieţii? 

Din nefericire, pe măsură ce moleculele cresc, ele tind să 
devină instabile, iar asaltul ultravioletelor le disociază din 


nou. Aşadar, deşi ultravioletele pot determina combinarea 
moleculelor primordiale în direcţia vieţii, ele nu le lasă să 
ajungă prea departe. 

Pe uscat nu se poate scăpa de acţiunea ultravioletelor, de 
aceea chiar dacă din moleculele primordiale simple se 
formează altele complicate, acestea n-au şanse de a ajunge 
îndeajuns de complicate pentru formele de viaţă cele mai 
primitive pe care vi le puteţi imagina. Deci, viaţa nu poate 
începe pe uscat. 

În ocean lucrurile stau altfel. Compuşii formaţi la 
suprafaţă prin acţiunea ultravioletelor pot, prin mişcări 
aleatorii, să coboare la un nivel inferior, unde ultravioletele 
nu penetrează, şi astfel să supravieţuiască. Într-adevăr, 
există niveluri unde ultravioletele care pătrund asigură 
energie pentru combinări, dar nu şi pentru disocieri. 

S-ar părea astfel că în oceanul primordial se vor găsi, 
treptat, pe măsură ce coborâm, molecule tot mai 
complicate. Primele cazuri de protosubstanţe vii s-ar fi 
putut forma la câţiva centimetri sau decimetri sub 
suprafaţă. 

Asemenea forme de viaţă au putut apărea în primul 
miliard de ani al existenţei Pământului, iar vreme de eoni 
după aceea, situaţia trebuie să fi fost cam aşa: în stratul cel 
mai de la suprafaţă al oceanului existau molecule relativ 
complexe, formate de energia ultravioletelor solare, care 
serveau ca hrană moleculelor vii, mai complexe, de 
dedesubt. Unele molecule de hrană coborau şi erau 
consumate. Mai important însă, în zilele înnorate sau, în 
special, nopţile, moleculele vii puteau, cumva, să urce la 
suprafaţă şi să se hrănească, până la răsăritul Soarelui, 
când se cufundau la loc. 

Nu ştim ce nivel de complexitate şi-au putut dezvolta 
formele vii în această perioadă. Singurele urme de viaţă pe 
care le putem găsi datând de peste un miliard de ani par să 
fi derivat din minuscule creaturi unicelulare. Poate că acest 
lucru n-ar trebui să ne surprindă. Nu este necesară multă 


energie ca să preschimbi amoniacul, metanul şi apa în 
elemente chimice nutritive şi, reciproc, disocierea acestora 
nu eliberează multă energie. 

Viaţa primordială nu avea multă energie la dispoziţie şi 
putea trăi şi evolua doar lent. 

Toate acestea ar fi continuat până în ziua de azi, dacă 
atmosfera A-I ar fi rămas neschimbată... Dar nu s-a 
întâmplat aşa. 

În primul rând, ea a pierdut hidrogenul. Hidrogenul pe 
care Pământul primordial trebuia să-1 fi avut în atmosferă 
s-a pierdut rapid în spaţiul exterior, deoarece gravitația 
Pământului nu-i putea reţine moleculele mici şi cu mişcări 
rapide. 

Apoi, lumina ultravioletă a Soarelui, cu intensitate maximă 
în atmosfera superioară, poate disocia şi moleculele simple. 
În particular, molecula de apă se disociază în hidrogen şi 
oxigen. Reacţia aceasta poartă numele de „fotoliză”. 

Fotoliza apei se petrece majoritar în păturile superioare 
ale atmosferei. Puţine molecule de apă există atât de sus şi 
procesul este lent - dar, repet, Pământul are viaţă lungă şi 
timp la dispoziţie. 

Hidrogenul produs prin fotoliză se pierde în spaţiu, dar 
atomii de oxigen, mai grei şi mai puţin rapizi, rămân în 
urmă. În prezenţa oxigenului liber, însă, metanul şi 
amoniacul nu mai sunt stabili termodinamic. Atomii de 
hidrogen şi carbon din molecula de metan tind să se 
combine cu atomii de oxigen şi să formeze bioxid de carbon 
(CO2) şi apă. Atomii de hidrogen din moleculele de amoniac 
se combină cu oxigenul, formând apă, iar atomii de azot 
rămaşi vor forma moleculele de azot (N2). Azotul va 
reacţiona de asemenea cu oxigenul, dar mult mai lent, 
astfel că atomii de carbon şi hidrogen vor consuma tot 
oxigenul. 

Rezultatul net este că atmosfera A-I, formată din 
metan/amoniac/hidrogen/vapori de apă, se converteşte în 


mod lent, prin fotoliză, într-o atmosferă cu bioxid de 
carbon/azot/vapori de apă (A-II). 

Pentru impulsionarea moleculelor din A-II spre nivelul 
moleculelor de hrană a fost necesară mai multă energie 
decât în cazul moleculelor din A-I. Din acest motiv, viteza 
producerii de hrană a scăzut şi, pe măsură ce A-l s-a 
transformat lent în A-II, un soi de foamete s-a răspândit la 
suprafaţa oceanului. 

Tipul de organisme care s-au dezvoltat în A-I şi care au 
supravieţuit pe baza disocierii moleculelor de hrană în 
amoniac şi metan, descurcându-se cu micile cantităţi de 
energie obţinute în urma procesului, trebuie să-şi fi redus 
treptat numărul, ca urmare a extinderii foametei.5 

O dată ce A-I s-a transformat complet în A-II, s-ar părea că 
situaţia hranei a atins nivelul cel mai inferior pentru 
organismele din A-I, totuşi nu era aşa. Lucrurile s-au 
înrăutățit şi mai mult din cauza fotolizei. 

Chiar şi după ce atmosfera a devenit complet A-II, fotoliză 
a continuat, moleculele de apă s-au disociat, atomii de 
hidrogen au scăpat în spaţiu iar atomii de oxigen au rămas 
în urmă. Atomii de oxigen nu mai aveau însă cu ce se 
combina, decât foarte lent cu atomii de azot. În mod 
obişnuit, ei ar fi format molecule din doi atomi de oxigen, 
dar în atmosfera superioară, în anumite condiţii, pot fi 
impulsionaţi de energia luminii ultraviolete şi formează 
ozonul, care deţine în moleculă trei atomi de oxigen. 

Moleculele de ozon sunt opace pentru aproape întregul 
domeniu ultraviolet. Pe măsură ce se formează mai mult 
ozon, tot mai puţine raze ultraviolete izbutesc să treacă de 
el. În felul acesta, atmosfera A-II deţinea molecule mai 
dificil de preschimbat în hrană, şi în acelaşi timp nu mai 
permitea trecerea luminii ultraviolete care putea asigura 
energia necesară acelor transformări. 

Reducându-se ultravioletele disponibile, viteza fotolizei 
(desfăşurată la altitudini situate mult sub regiunile unde se 
formează ozonul) a scăzut şi ea. Astfel, Atmosfera II s-a 


stabilizat şi alte modificări au devenit tot mai puţin 
probabile, dar numai după ce la suprafaţa oceanului 
planetar n-au mai ajuns radiaţii ultraviolete. 

În prezent, ozonul se găseşte între altitudinile de douăzeci 
şi cinci şi şaizeci şi cinci de kilometri deasupra suprafeţei 
Pământului („ozonosfera”), însă chiar şi acolo doar în 
proporţia de o moleculă la o sută de mii (dintr-o atmosferă 
extrem de rarefiată la respectivele altitudini). 

Deşi moleculele de ozon sunt extrem de rare după 
criteriile obişnuite, ele izbutesc să oprească aproape toate 
razele ultraviolete, lăsând doar o cantitate foarte mică să 
ajungă pe suprafaţa Pământului. (Bineînţeles, suficient ca 
să ardă pielea persoanelor sensibile ca mine, motiv pentru 
care am destulă inteligenţă să rămân la umbră.) 

Viaţa pe Pământ ar fi trebuit să se reducă la un nivel 
extrem de scăzut, asigurat de sursele energetice secundare 
- fulgere, radioactivitate şi căldură vulcanică - şi ar fi 
continuat aşa la nesfârşit, dacă nu s-ar fi petrecut ceva 
neaşteptat. 

Cumva (nu ştim detaliile), la un moment dat (nu ştim exact 
când anume) s-a petrecut cel mai important salt în evoluţie 
de după apariţia vieţii. S-a dezvoltat o moleculă de tipul 
clorofilei, laolaltă cu un sistem enzimatic primitiv, capabil să 
catalizeze combinaţia bioxidului de carbon şi a apei pentru 
a forma molecule de hrană. Acela a fost începutul 
„fotosintezei”. 

Dezvoltarea fotosintezei la organismele adaptate la A-II a 
însemnat următoarele: 

1) Până atunci, lumina ultravioletă constituia forţa pentru 
producerea hranei, dar fotosinteza se folosea de lungimile 
de undă mai puţin energetice ale luminii vizibile. Întrucât 
lumina vizibilă conţine mult mai multe radiaţii solare decât 
ultravioletele, ea poate reprezenta sursa unei rezerve 
potenţiale de hrană mai mari. 

2) Deoarece fotosinteza se petrece chiar în moleculele 
formelor vii, hrana se produce acolo şi nu trebuie căutată în 


ocean. Pe de altă parte, asta înseamnă ca şi celulele să 
devină mai mari şi mai complexe. 

3) Pentru că lumina vizibilă nu este blocată de ozon, 
organismele de fotosinteză A-II n-au fost afectate de 
închiderea treptată a perdelei de ozon şi s-au putut 
dezvolta, chiar dacă organismele A-I au pierit. 


4) Prin convertirea metanului, amoniacului şi apei în 
hrană, ansamblul atomic rămâne în general neschimbat şi 
„deşeurile” sunt foarte mici. Întrebuinţând însă apa şi 
bioxidul de carbon ca sursă de hrană, începem cu molecule 
care conţin mai mulţi atomi de oxigen decât sunt necesari 
pentru hrănire. Acei atomi de oxigen trebuie abandonaţi ca 
„deşeuri” şi sunt eliberaţi în atmosferă. 

Astfel, existenţa fotosintezei a grăbit viteza de eliberare a 
oxigenului liber în atmosferă, deoarece ea îl producea cu o 
viteză mult mai mare decât fotoliză. Viteza de închidere a 
perdelei de ozon a crescut şi, prin intermediul noi chimii pe 
care o dezvoltaseră, formele vii A-II au grăbit în mod 
accentuat dispariţia formelor vii A-I. Fără să migreze şi fără 
nici o agresiune evidentă, ele au obţinut la nivel planetar o 
victorie care n-a mai fost egalată de atunci. 

5) Formele vii fotosintetice au înflorit cu asemenea forţă 
încât au consumat bioxidul de carbon din atmosferă, 
încorporând carbonul în țesuturile lor şi eliberând oxigenul 
în aer. În felul acesta, prin acţiunea vieţii, A-II formată din 
azot/bioxid de carbon s-a transformat în A-III de azi, 
formată din azot/oxigen. 

Actualmente, concentraţia bioxidului de carbon din 
atmosferă este de numai 0,035 la sută, prin comparaţie cu 
21 la sută în cazul oxigenului. În general, pare util pentru 
lumea vegetală să aibă drept paraziți acele forme vii care 
consumă oxigenul şi produc bioxidul de carbon. Ele slujesc 
la creşterea, cât de mică, a bioxidului de carbon din aer. În 
felul acesta, formele vii A-II s-au diferențiat în plante şi 
animale, în vreme ce formele vii A-I s-ar putea să nu fi 
depăşit niciodată stadiul bacterial. 

6) Formele vii A-II au dezvoltat sisteme enzimatice 
capabile să prelucreze moleculele de oxigen foarte active. 
Aparent, formele vii A-I n-au făcut acest lucru. Oxigenul 
liber reprezenta pentru ele o toxină distrugătoare şi, în 
felul acesta, formele vii A-II şi-au grăbit victoria. 


7) Deoarece energia necesară pentru obţinerea hranei din 
bioxid de carbon şi apă este extrem de mare conform 
criteriilor A-I, reconvertirea hranei în bioxid de carbon şi 
apă eliberează un nivel ridicat de energie. Asta înseamnă că 
formele vii A-II aveau la dispoziţie mai multă energie decât 
cele A-I. Lucrul acesta era mai cu seamă valabil pentru 
animalele A-II, care puteau folosi simultan rezervele de 
hrană din mai multe plante. 

Când au început organismele A-II să elibereze oxigen în 
atmosferă? 

Nu putem fi siguri. Este posibil ca fotosinteza să fi apărut 
destul de devreme, dar să fi rămas ineficientă multe 
milioane de ani, iar producţia ei de oxigen să fi fost foarte, 
foarte lentă. Este posibil ca, multă vreme, organismele A-II 
să fi înaintat foarte încet în umbra organismelor A-I care 
aveau mai mult succes. 

Când a devenit fotosinteza îndeajuns de eficientă şi 
cantitatea de oxigen din atmosferă destul de ridicată pentru 
a marca victoria tăcută a lui A-II? 

Părerea mea este că acum vreo 700 de milioane de ani. La 
un moment dat, eficienţa fotosintezei a crescut atât de mult 
încât s-a petrecut o explozie de energie evolutivă şi, cu vreo 
600 de milioane de ani în urmă, oarecum în mod brusc, 
formele complexe de viaţă au început să fie prezente în 
cantităţi mari, care au lăsat o abundență de fosile. Din 
perioada aceea am început să avem organisme A-III, cu 
mult mai complexe decât organismele A-I şi A-II. Şi când s-a 
încheiat trecerea în A-III? 

Părerea mea este că acum 400 de milioane de ani. La 
momentul respectiv, deşi viaţa exista de peste trei miliarde 
de ani, uscatul încă nu fusese colonizat. Mai demult, eu am 
susţinut ipoteza că această colonizare nu s-a petrecut decât 
după ce Pământul a capturat Luna şi a fost supus efectelor 
de maree. Este o posibilitate, totuşi vreau să vă prezint o 
alta, chiar mai interesantă, pe care n-am văzut-o formulată 
nicăieri. 


La urma urmelor, atâta vreme cât radiaţiile ultraviolete 
scăldau suprafaţa Pământului, orice încercare din partea 
vieţii de a ieşi pe uscat ar fi însemnat expunerea continuă la 
ultraviolete, fără a beneficia de adăpostul simplu şi imediat 
oferit prin scufundarea în apă. Uscatul a devenit sigur 
pentru viaţă abia după închiderea perdelei de ozon, acum 
400 de milioane de ani. 

Ce s-ar petrece însă dacă stratul acela teribil de subţire şi, 
poate, fragil, de ozon ar păţi ceva? 

Modificările posibile prin închiderea perdelei de ozon s-ar 
inversa. Radiațiile ultraviolete ar scălda din nou Pământul, 
astfel încât uscatul planetar, alături de pătura superioară a 
oceanului, ar fi la fel de potrivnice vieţii ca acum 400 de 
milioane de ani. În plus, ar reîncepe fotoliză moleculelor de 
apă. 

Ar trebui însă să intrăm în panică? La urma urmelor, dacă 
fotoliză începe iarăşi, ar trece miliarde de ani până ce ar 
consuma întregul ocean. lar astăzi, viaţa de pe uscat nu mai 
este ca acum 400 de milioane de ani. Animalele au piele, 
solzi, păr, pene şi toate acestea blochează ultravioletele, 
oprind afectarea imediată a organelor interne. 

Apoi, animalele avansate pot căuta umbra, iar cel mai 
avansat dintre animale, Homo sapiens, poate folosi 
umbrele, acoperişuri, poate clădi bariere din sticlă, poate 
migra spre poli şi aşa mai departe. Nici chiar completa 
deschidere a perdelei de ozon n-ar afecta, în mod grav, 
formele avansate de viaţă terestră, sau n-ar produce 
altceva decât simple neplăceri omenirii în general. 

Ar spori numărul de cancere ale pielii, mai cu seamă în 
rândul persoanelor blonde, dacă nu ne-am lua precauţii, ar 
putea accelera viteza mutaţiilor, mai ales la plante, cu 
rezultate imprevizibile... Şi ce altceva? 

Ei bine, nu toate formele vii de pe uscat au evoluat cu mult 
peste strămoşii lor. Există protozoare, alge, bacterii şi viruşi 
care nu au o protecţie anume împotriva radiaţiilor 
ultraviolete şi nici un tipar comportamental care să le ajute 


să scape de acestea. Dacă perdeaua de ozon se destramă, s- 
ar putea ca microorganismele de pe uscat să sufere o 
serioasă reducere a numărului lor. Şi nu ştim cum ar 
influenţa aceasta restul structurii ecologice. 

În ce fel moartea microorganismelor va afecta natura 
solului, creşterea recoltelor sau viaţa animalelor, inclusiv a 
omului? Nu ştim, dar mie mi se pare că în nici un caz nu va 
fi un lucru bun şi poate reprezenta un dezastru colosal. 

De fapt, există ceva ce poate primejdui o perdea de ozon 
care a rămas închisă de cel puţin 400 de milioane de ani? În 
privinţa aceasta, voi spune mai multe în capitolul următor. 

10. O schimbare de aer. 

Se pare că, ocazional, izbutesc să-i stupefiez până şi pe 
aceia care-mi sunt cei mai dragi şi mai apropiaţi, despre 
care aţi putea crede că-mi cunosc excentricităţile... 

Acum vreo şase săptămâni, eu şi soţia mea, Janet, am 
traversat West Virginia cu automobilul şi ne-am oprit la o 
cabană situată destul de sus pe versantul unui munte. 

După cină, ne-am plimbat prin jur şi am ajuns pe o 
platformă stâncoasă (împrejmuită corespunzător) aflată 
deasupra prăpastiei pe fundul căreia şerpuia un râu. Janet, 
care se dă în vânt după panorame, a fost fascinată de 
frumuseţea locului; în timp ce eu, care sunt acrofob şi nu-mi 
place să privesc în jos, preferând să admir natura prin 
intermediul fotografiilor color, m-am alăturat ei uşor 
neliniştit. 

Cerul senin era încă luminos, dar umbrele amurgului 
sporeau; peisajul exploda pur şi simplu de culoarea verde. 
Dedesubt, râul era argintiu şi de după munte a apărut 
încetişor un mărfar lung, tras de patru locomotive. Înainta 
precaut pe terasamentul îngust dintre munte şi prăpastie, 
iar pufăitul său constant era atât-de îndepărtat încât 
aducea cu şuieratul unui anaconda gigantic. 

După câteva clipe prelungi, Janet a şoptit copleşită: 

— Nu-i impresionant? 


— Ba bine că nu, am replicat imediat. O sută şaizeci şi şase 
de vagoane! Cel mai lung mărfar pe care l-am văzut 
vreodată! 

N-am băgat în seamă ameninţarea ei de a-mi face vânt de 
pe platformă. Ştiam că, orice ar fi spus, ţinea prea mult la 
mine ca să încerce aşa ceva. 

Necazul provine din faptul că unii oameni manifestă o 
prejudecată faţă de numărări, măsurări şi cântăriri. Ei 
doresc să privească lucrurile exclusiv din punct de vedere 
calitativ. Cu toate acestea, măsurătoarea atentă a unor 
flecuşteţe se poate dovedi uneori o chestiune de viaţă şi de 
moarte pentru dumneavoastră, pentru mine şi pentru noi 
toţi, aşa cum voi demonstra înainte de a încheia articolul de 
faţă. 

În cele două capitole anterioare am discutat despre ozon 
şi apariţia ozonosferei. Acum vom pătrunde în chimia 
organică şi vom lega între ele toate aceste subiecte. 

Moleculele caracteristice materiei vii sunt alcătuite din 
cicluri şi lanţuri de atomi de carbon. Aproape fiecare atom 
de carbon se leagă de unul sau doi alţi atomi de carbon şi, 
în plus, de unul sau doi atomi de hidrogen. Ocazional, un 
atom de carbon se leagă de un atom de oxigen sau de unul 
de azot; foarte rar se leagă de un atom de sulf. 

În natură, cam acestea sunt tipurile de atomi de care este 
legat carbonul, în perioada de început a chimiei organice, s- 
a crezut că alte tipuri de atomi nu se pot lega de atomii de 
carbon. In particular, se părea că atomii clorului/un element 
nou descoperit, cu proprietăţi radical diferite faţă de ale 
hidrogenului, n-ar putea înlocui atomii de hidrogen în lanţul 
de carbon. 

Teoria aceasta a fost spulberată în modul cel mai direct cu 
putinţă. A fost realizată o moleculă în care exista legătura 
carbon-clor. În 1834, chimistul francez Jean Baptiste Andre 
Dumas (nici o legătură cu romancierul) a creat 
„cloroformul”. Molecula de cloroform conţinea un singur 


atom de carbon, legat de un atom de hidrogen şi trei atomi 
de clor (CHCI3). 

Cloroformul n-a rămas multă vreme un produs de 
laborator. Nu mult după aceea a apărut conceptul 
anestezierii chimice şi medicul scoţian James Young 
Simpson a început să întrebuinţeze cloroformul ca 
anestezic, în 1846. În 1853, el 1-a administrat reginei 
Victoria, care năştea, şi termenul a intrat în uzul general. 
Stupiditatea generală a lui Homo asinus este atât de mare 
încât oamenii au început chiar să ţină „petreceri cu 
cloroform”. Ei stăteau în jurul unor recipiente cu cloroform, 
inhalând vaporii, până se prăbuşeau ameţiţi. Nu-mi pot 
imagina ce obțineau, cu excepţia unui ficat distrus. 

Toxicitatea cloroformului era destul de mare, aşa încât a 
fost iute înlocuit de eterul etilic în calitate de anestezic. De 
fapt, în ziua de azi, cloroformul nu se mai foloseşte ca 
anestezic decât în romanele şi filmele de calitate 
îndoielnică. 

După descoperirea cloroformului s-au realizat tot soiul de 
„cloruri organice”. Existau chiar şi molecule în care atomii 
de carbon se legau doar de atomi de clor şi care au fost 
numite „clorocarburi”, prin analogie cu „hidrocarburile”, 
care au moleculele formate numai din atomi de carbon şi 
hidrogen. 

Cea mai simplă clorocarbură este „tetraclorura de 
carbon”, cu o moleculă constând dintr-un atom de carbon 
legat de patru atomi de clor (CCU). Alta este 
„tetracloretilena”, în a cărei moleculă atomii de carbon, 
între care există o legătură dublă, se leagă de patru atomi 
de clor (CCI2=CC12). 

Atât clorocarburile cât şi hidrocarburile dizolvă cu 
uşurinţă moleculele de grăsimi, dar în vreme ce moleculele 
de hidrocarburi sunt uşor inflamabile şi constituie un 
evident pericol de incendiu, clorocarburile nu sunt 
inflamabile. Tetraclorura de carbon poate fi chiar folosită în 
extinctoare. Din acest motiv, clorocarburile, îndeosebi 


tetracloretilena, se întrebuinţează la curăţarea uscată - 
deşi se recomandă să se evite inhalarea vaporilor, care sunt 
destul de toxici. 

Până la producerea cloroformului, au fost descoperite 
două elemente ce aduceau cu clorul în privinţa 
proprietăţilor chimice. Ele au fost bromul şi iodul care, 
laolaltă cu clorul, alcătuiesc grupul „halogenilor” (din 
cuvântul grecesc „care formează săruri”). În combinaţie cu 
sodiul, fiecare halogen formează compuşi săraţi. De pildă, 
din combinaţia clorului cu sodiul rezultă clorura de sodiu, 
care este sarea de bucătărie. 

S-a constatat că atomul de carbon se poate combina cu 
oricare halogen. Compuşii analogi cloroformului sunt 
bromoformul (CHBn) şi iodoformul (CHI3). 

Întrucât iodoformul are unele proprietăţi dezinfectante şi 
nu este prea toxic pentru țesuturile umane, ela început să 
fie utilizat în spălarea rănilor şi, în scurt timp, medicii şi 
spitalele miroseau a iodoform. Izul respectiv există şi astăzi, 
în cărţile scrise de autorii care împrumută clişee din 
romane mai vechi. 

Alte exemple de „bromocarburi”, respectiv „iodocarburi” 
sunt tetrabro-mura de carbon (CBR) şi tetraiodura de 
carbon (CU). 

Există totuşi o limită în privinţa numărului de atomi 
halogeni ce se pot dispune în jurul lanțurilor şi ciclurilor de 
carbon. Atomii de hidrogen sunt cei mai mici, de aceea se 
pot lega în orice loc disponibil al unui atom de carbon, 
indiferent dacă respectivul se află într-un lanţ ori un ciclu. 
Întotdeauna se găseşte loc pentru ei. 

Atomii de clor sunt însă considerabil mai mari decât cei de 
hidrogen, cei de brom mai mari decât cei de clor, iar cei de 
iod încă şi mai mari. Dacă prea mulţi dintre ei se leagă la 
prea mulţi atomi de carbon într-o singură moleculă, ei tind 
să se împiedice reciproc. De aceea este dificil de obţinut 
clorocarburi foarte mari şi aproape imposibil de obţinut 
bromocarburi sau iodocarburi mari. 


Există însă şi un al patrulea halogen. Decenii la rând după 
descoperirea primilor trei, chimiştii erau siguri că trebuia 
să existe şi un al patrulea, mai uşor decât ceilalţi; unul pe 
care nu-l puteau izola fiindcă atomii săi erau foarte strâns 
legaţi de alţi atomi. Ei denumiseră noul halogen „fluor”, 
chiar înainte de a-l izola. 

Toţi erau siguri că după izolarea fluorului şi studierea 
proprietăţilor sale chimice, se va descoperi că el se leagă la 
atomii de carbon, formând „fluoruri organice”. La fel de 
sigur părea şi faptul că aveau să existe cazuri când atomii 
de carbon se vor lega doar de atomii de fluor, formând 
„fluorocarburi”. 

Chimistul francez Ferdinand Frederic Henri Moissan, care 
a izolat în cele din urmă fluorul, în 1886, a testat aceste 
ipoteze. El a descoperit că fluorul şi hidrocarburile pot într- 
adevăr produce fluorocarburi, atomii de fluor înlocuindu-i 
pe cei de hidrogen în lanţul de carbon - dar n-a putut-o 
dovedi, fiindcă amestecul a explodat instantaneu, în mod 
dezastruos, şi fluorocar-burile nu mai puteau fi descoperite 
printre resturile aparaturii de laborator. 

Când a recurs la carbon simplu în locul hidrocarburilor 
(carbonul reacţionează mult mai lent decât hidrocarburile), 
n-a remarcat nici un progres. Fluorul a reacţionat exploziv 
în prezenţa prafului de carbon. 

În 1905, Moissan a avut altă idee. Ela decis să amestece 
fluorul şi metanul (CH4) la o temperatură foarte scăzută - 
cea a aerului lichid. La -185*C, cu metanul îngheţat, solid, şi 
fluorul sub forma unui lichid aproape de punctul de 
solidificare, el le-a amestecat şi a obţinut încă o explozie 
îngrozitoare. 

Abia după patruzeci de ani de la izolarea fuiorului s-a făcut 
un pas înainte în direcţia fluorurilor organice. În 1926, doi 
chimişti francezi, P Lebeau şi A. Damiens6, au reuşit să 
ardă carbon în fluor, suficient de lent pentru a izbuti să 
studieze produşii formaţi. Ei au descoperit astfel 


tetrafluorura de carbon (CF4). A fost prima fluorură 
organică (şi fluorocarbură) obţinută în formă pură. 

La începutul anilor '30, două fluorocarburi bicarbonice au 
fost obţinute în stare pură. Ele au fost hexafluoretanul 
(CF3CF3) şi tetrafluoretilena (CF2=CF2). 

Studiul fluorocarburilor nu avea însă să avanseze, până nu 
se descoperea o modalitate de „îmblânzire” a fuiorului. 
Temperaturile scăzute nu erau suficiente, dar poate că în 
mixtură se puteau adăuga anumite substanţe care să 
acţioneze ca intermediari sau catalizatori, permiţând o 
reacţie mai calmă. 

În 1934, chimistul german Karl Hermann Heinrich Philipp 
Fredenhagen a descoperit că, dacă fluorul se introducea 
printr-o sită de cupru înainte de combinarea cu 
hidrocarbura, reacţia era moderată. 

Apoi, în 1937, chimistul american Joseph H. Simons a 
constatat că prin amestecarea pulberii de carbon cu o 
cantitate mică dintr-un compus al mercurului, carbonul 
ardea mai liniştit în fluor, iar în urma procesului rezulta o 
varietate de fluorocarburi. Simons a reuşit chiar să producă 
şi să studieze fluorocarburi cu molecule conţinând până la 
şapte atomi de carbon. 

Aceea a fost prima indicație a faptului că fluorocarburile 
se puteau forma mult mai uşor decât oricare halocarbură şi 
implicau lanţuri mai lungi de carbon. Ultimul aspect nu 
constituia o surpriză. Atomul de fluor este mai mic decât ai 
celorlalţi halogeni şi, legat de un atom de carbon, ocupă 
mai puţin spaţiu decât orice alt atom, cu excepţia 
hidrogenului. De fapt, există loc pentru ca atomul de fluor 
să se lege de orice atom de carbon, indiferent care este 
poziţia acestuia într-un lanţ ori ciclu, iar atomii de fluor 
adiacenţi sunt suficient de mici ca să nu se împiedice 
reciproc. Se poate forma o fluorocarbură analoagă oricărei 
hidrocarburi. 

Simons a fost impresionat în mod deosebit de stabilitatea 
fluorocarburilor şi de inerția lor. În primul rând, atomul de 


fluor se leagă de atomul de carbon mai strâns decât o face 
hidrogenul. În al doilea rând, pe măsură ce atomii 
suplimentari de fluor se leagă de lanţul de carbon, ei se 
consolidează reciproc şi legăturile lor devin şi mai strânse. 
Până la înlocuirea tuturor atomilor de hidrogen, legăturile 
care-i ţin laolaltă pe atomii de carbon şi de fluor sunt atât 
de strânse încât aproape nimic nu le poate desface. 
Fluorocarburile nu vor arde, nu se vor dizolva în apă şi nu 
vor reacţiona cu aproape nimic. 

Între timp, spre sfârşitul anilor'30, chimistul american 
Harold Clayton Urey lucra cu uraniu şi încerca să izoleze, 
sau cel puţin să concentreze uraniu-235 (cunoaşteţi 
motivul). Dacă ar fi descoperit un compus gazos al 
uraniului, moleculele conţinând U-235, mai uşoare, s-ar fi 
deplasat mai rapid decât cele care conţineau U-238, şi 
astfel ar fi putut separa cei doi izotopi. 

Singurul compus al uraniului care devenea gazos la 
temperaturi rezonabile era „hexafluorura de uraniu” (UF6), 
dar ea manifesta tendinţa de a reacţiona cu substanţele 
utilizate la etanşarea şi ungereă garniturilor incintei în care 
avea loc separarea. 

Joseph Simons a aflat acest detaliu şi s-a gândit că o 
fluorocarbură lichidă ar fi fost îndeajuns de stabilă pentru a 
nu fi atacată de hexafluorura de uraniu, putând astfel fi 
utilizată ca lubrifiant. El deţinea patruzeci-cincizeci de 
picături din ceea ce considera a fi o substanţă 
corespunzătoare şi a expediat aproape întreaga cantitate 
lui Urey, în 1940. Fluorocarbură a fost eficientă şi, ulterior, 
a căpătat porecla „chestia lui Joe”. 

Din acel moment s-a înregistrat un impuls considerabil 
spre producerea altor fluorocarburi. S-au întrebuințat tot 
felul de scheme complicate, cum ar fi utilizarea simultană a 
catalizatorilor şi temperaturilor scăzute, utilizarea 
fluorurilor metalice ca sursă de obţinere a fluorului, 
utilizarea halogenurilor organice în locul hidrocarburilor 


pentru a reacţiona cu fluorul, utilizarea fluorurii de 
hidrogen şi a curentului electric, şi multe altele. 

Rezultatul a fost că, până la sfârşitul războiului, 
fluorocarburile deveniseră substanţe relativ comune. Ba 
chiar se puteau forma lanţuri lungi de atomi de carbon, cu 
atomi de fluor legaţi în fiecare punct - „răşini 
fluorocarbonice”. Pentru aceasta, se începea cu 
tetrafluoretilena (CF2=CF2), care are o legătură dublă în 
mijloc. Una dintre legături se poate desface şi moleculele 
vecine se cuplează prin intermediul legăturii cu pricina, 
formând un lanţ lung. Dupont? a denumit „teflon” o 
substanţă având o moleculă de acest tip, care a devenit apoi 
extrem de familiară, datorită tigăilor căptuşite cu materialul 
respectiv. Este îndeajuns de stabilă ca să nu fie afectată de 
căldura focului şi îndeajuns de inertă pentru ca mâncarea 
să nu se lipească de ea, fiind astfel uşor de curăţat. 

La Dupont, s-au obţinut compuşi alcătuiți din molecule ai 
căror atomi de carbon erau legaţi numai de atomi de clor şi 
de fluor („fluoroclorocarburi”). În mod oarecum 
surprinzător, s-a descoperit că prezenţa atomilor de fluor 
slujea la întărirea legăturii clor-carbon, astfel încât aceşti 
derivați halogenaţi organici erau la fel de stabili şi inerţi ca 
şi fluorocarburile înseşi - şi mai ieftini, pentru că nu se 
utiliza la fel de mult fluor. Dupont a denumit „freon” unul 
dintre compuşii acestei noi clase. 

Freonul a revoluţionat tehnica refrigerării. 

Folosirea gheții la răcirea bunurilor perisabile fusese 
înlocuită de frigiderele electrice, ce întrebuinţau un gaz 
uşor lichefiabil sau un lichid care se vaporiza uşor. 

În ambele cazuri, lichidul se pompează prin conducte într- 
o incintă închisă, refrigeratorul, unde i se permite 
vaporizarea. Procesul respectiv necesită un aport de 
căldură, pe care lichidul îl absoarbe de la produsele aflate 
în frigider, răcindu-le. Gazul iese apoi din incintă şi se 
condensează, cedând căldura absorbită la vaporizare. 
Căldura este îndepărtată prin intermediul unui agent de 


răcire (aer sau apă), iar lichidul răcit reintră în refrigerator 
pentru a se vaporiza din nou. Se poate spune că are loc 
pomparea constantă a căldurii din frigider spre aerul 
exterior. 

Înainte de al doilea război mondial, amoniacul era lichidul 
întrebuințat cel mai frecvent pentru refrigerare; într-o 
măsură ceva mai mică se foloseau bioxid de sulf sau cloruri 
organice simple. Ele aveau calităţi refrigerante foarte bune, 
însă corodau conductele şi, dacă scăpau în exterior, aveau 
mirosuri sufocante şi erau toxice. Din acest motiv, 
frigiderele casnice nu cunoşteau o largă răspândire. 

Apoi au apărut însă diverşii freoni. Unii erau lichide uşor 
vaporizabile, iar alţii gaze lesne de lichefiat. Erau substanţe 
inerte şi nu reacţionau cu nici un material cu care intrau în 
contact. Dacă, din cine ştie ce motive, apăreau scurgeri şi 
scăpări în atmosferă, nu se simţea nici un miros şi nu 
existau pericole. Freonul putea fi inhalat fără să afecteze 
organismul. Unul dintre primii lucrători cu freon, Thomas 
Midgley, Jr., i-a demonstrat caracterul nevătămător 
inhalându-1 şi apoi suflându-1 încet peste flacăra unei 
lumânări. Flacăra s-a stins, dar Midgley n-a păţit nimic. 
(Desigur, dacă Midgley ar fi continuat să respire numai 
freon pur, s-ar fi sufocat datorită absenței oxigenului - dar 
nu din cauza unui efect direct al acestuia.) 

Varietăţile de freoni cele mai folosite în refrigerare sunt 
freon-11 (CCI3E) şi, mai cu seamă, freon-12 (CCI2F2). 
Siguranţa în exploatare şi calităţile freonilor au determinat 
răspândirea accelerată a instalaţiilor de climatizare a 
aerului. 

Se mai pune apoi problema sprayurilor. Este foarte 
convenabil să poţi aplica anumite substanţe prin 
pulverizare. O posibilitate ar fi trecerea forţată a unui lichid 
printr-un orificiu de dimensiuni reduse. Lichidul se 
preschimbă în particule fine, suspendate în aer, formând o 
ceaţă care poartă numele de „aerosol”. 


Acest procedeu se poate realiza utilizând forţă musculară, 
dar este obositor. O altă modalitate o constituie acţiunea 
unui gaz aflat sub presiune; presupunând că într-un 
recipient avem o cantitate mică de bioxid de carbon, solid 
sau lichid, sub presiune, prin vaporizare el va determina 
apariţia unei presiuni ridicate în interiorul recipientului. 
Astfel de presiuni vor împinge afară lichidele sau solidele 
moi, de tipul spumelor. Procedeul necesită însă un recipient 
din oţel, care să menţină presiunea până în momentul 
utilizării. 

În anii '50, cei de la Dupont s-au gândit că în acest scop 
putea fi utilizat un amestec de freon-11 şi freon-12. 
Amestecul lichid oferea suficientă presiune pentru 
pulverizare, fără a atinge valori periculoase. În felul acesta, 
putea fi stocat în tuburi subţiri şi uşoare din aluminiu. 
Desigur, freonul ieşea o dată cu sprayul, însă el era mult 
mai puţin periculos decât bioxidul de carbon. 

Valoarea practică a descoperirii a fost sporită de invenţia 
lui Robert H. Abplanalp, care consta dintr-o supapă simplă 
din plastic şi metal ce putea fi fabricată ieftin şi încorporată 
în tubul cu spray. Apăsarea unui deget declanşa jetul 
pulverizator, iar ridicarea degetului îl oprea. 

Sprayurile au devenit imediat populare şi Abplanalp a 
câştigat o avere suficientă pentru a ajunge prietenul lui 
Richard Nixon8. În anul 1954, în Statele Unite au fost 
produse 188 de milioane de tuburi spray. Peste douăzeci de 
ani, producţia anuală depăşise totalul de trei miliarde, adică 
o creştere de peste şaisprezece ori. 

Dar ce se întâmplă cu tot freonul produs şi utilizat în 
frigidere, aparate de climatizare şi sprayuri? În cazul 
sprayurilor, el este, evident, eliberat în aer. În cele din 
urmă, freonul din frigidere şi instalaţiile de climatizare 
ajunge tot în atmosferă, pentru că orice aparat, mai 
devreme sau mai târziu, se va fisura sau va fi distrus. 
Fiecare gram de freon, şi s-au produs milioane de tone, va fi 
eliberat în aer. 


Problema nu este amenințătoare în sine. Aerul constituie 
obişnuitul canal colector al unui număr incredibil de mare 
de substanţe. Vulcanii erup kilometri cubi de materiale în 
atmosferă. Incendiile forestiere sunt aproape la fel de rele. 
Până şi evenimente puţin spectaculoase precum flatulaţiile 
erbivorelor trimit în aer îndeajuns metan pentru a se 
acumula într-o cantitate detectabilă. 

Dar toate aceste substanţe produse în mod natural nu 
rămân în aer. Particulele de praf se depun; gazele sunt 
spălate de ploi şi reacţionează cu solul. În general, ceea ce 
intră în atmosferă o şi părăseşte, lucru adevărat chiar şi în 
cazul produselor fabricate de om. Uneori, activitatea umană 
împinge substanţele în atmosferă mai rapid decât pot fi ele 
îndepărtate, astfel că bioxidul de carbon şi praful din aer au 
valori mai ridicate decât în cazul în care omenirea ar fi dus 
o viaţă primitivă. Cu toate acestea, dacă oamenii s-ar hotări 
vreodată să ducă o viaţă primitivă, impurităţile atmosferice 
ar dispărea destul de rapid. Pe termen scurt, nici un proces 
natural nu modifică aerul în mod permanent. Acelaşi lucru 
se poate afirma şi despre activităţile umane. 

Cu o excepţie... 

Freonul modifică aerul. El pătrunde în atmosferă, dar n-o 
mai părăseşte. Nu se depune, nu este spălat, nu 
reacţionează. Pur şi simplu rămâne în aer, şi s-a acumulat 
acolo de peste un sfert de secol. În privinţa aceasta, 
omenirea a determinat o schimbare permanentă şi 
perceptibilă a compoziţiei chimice a aerului, continuând s-o 
amplifice. 

Este un lucru rău? Nu, dacă luăm în consideraţie doar 
atmosfera inferioară. Freonul nu ne afectează absolut în 
nici un fel şi, cu toate că în aer au fost degajate milioane de 
tone, atmosfera este atât de voluminoasă încât concentraţia 
freonului continuă să fie infimă şi va rămâne aşa multă 
vreme. 

Chiar dacă ea ar spori apreciabil, iar noi am continua să 
eliberăm tot mai mult freon în aer, există o limită naturală. 


Finalmente, în aer va exista îndeajuns freon pentru ca 
atmosfera să fie practic o sursă de gaz. Atunci l-am putea 
extrage din atmosferă, trimiţându-l înapoi după ce-l 
utilizăm, şi s-ar crea astfel un nivel constant, probabil 
inofensiv pentru noi. (Desigur, extragerea freonului din 
atmosferă va implica un consum energetic dar, la urma 
urmelor, absolut orice consumă energie.) 

Până acum sună promiţător, însă, în 1973, chimistul FE. 
Sherwood Rowland de la Universitatea din California a 
început să analizeze problema. 

Există totuşi o cale prin care moleculele de freon pot 
disocia. Lumina obişnuită nu afectează freonul, însă cea 
ultravioletă, cu o energie mult mai mare, poate desprinde 
atomii de clor din molecula freonului. 

Chiar şi aşa, problema n-ar fi serioasă la nivelul nostru. În 
primul rând, graţie stratului de ozon, aflat la peste douăzeci 
şi cinci de kilometri deasupra, în atmosfera inferioară nu 
ajung multe radiaţii ultraviolete. lar apoi - ce dacă se 
produc mici cantităţi de clor? Ele se vor dizolva în apă, sau 
vor reacţiona cu alte substanţe şi nu se vor acumula 
niciodată în procentaje cât de puţin dăunătoare omului. 

Ce s-ar întâmpla însă dacă moleculele de freon ar difuza 
treptat în sus, spre ozonosferă, şi deasupra ei? La 
altitudinile respective, razele Soarelui nu mai sunt filtrate şi 
există multă lumină ultravioletă energică. Atunci poate că 
moleculele de freon ce ajung acolo se vor disocia, 
producând atomi de clor. 

Aţi putea repeta o întrebare anterioară - şi ce dacă? 
Foarte puţine molecule vor ajunge atât de sus, iar micile 
cantităţi de clor se vor combina pur şi simplu cu altceva şi 
vor dispărea. 

Exact acesta este necazul! Atomii de clor se vor combina şi 
o vor face, printre altele, cu moleculele de ozon din 
ozonosferă. Un atom de clor se va combina cu unul din cei 
trei atomi de oxigen ai moleculei de ozon, formând oxid de 
clor (CIO) şi eliberându-i pe ceilalţi doi atomi de oxigen. 


Reacţia asta ar trebui să ne îngrijoreze? În atmosfera 
superioară există un volum uriaş de ozon, care este 
permanent disociat şi re-format, iar micile disocieri 
suplimentare produse de un ocazional atom de clor ar 
trebui să fie neglijabile. 

Dar nu este aşa. Oxidul de clor format se va combina cu un 
atom de oxigen liber, apărut ocazional prin disocierea 
naturală a ozonului. Oxidul de clor îşi va ceda oxigenul 
atomului respectiv, pentru a se forma o moleculă obişnuită 
de oxigen. Astfel, rămâne un atom liber de clor, care poate 
ataca altă moleculă de ozon. 

Fiecare atom de clor, combinându-se cu un atom de 
oxigen, apoi disoci-indu-se de el, poate reacţiona cu ozonul 
din nou, şi din nou, şi din nou. Fiecare atom de clor poate 
disocia nu o moleculă de ozon, ci sute de molecule, înainte 
să se întâmple ceva care să întrerupă lanţul acesta. 

S-ar părea aşadar că freonul care se ridică în ozonosferă o 
poate afecta mai mult decât s-ar crede, ţinând seama de 
cantitatea lui. În plus, se manifestă şi un efect cu acţiune 
întârziată, deoarece chiar dacă omenirea încetează complet 
să mai întrebuinţeze freonii, volumul deja eliberat în 
atmosferă plus cantităţile prezente în toate aparatele ce 
continuă să utilizeze freoni, care, în cele din urmă, vor fi şi 
ele eliberate în aer, vor difuza în sus, ajungând probabil 
peste vreo zece ani în atmosfera superioară. 

Şi ce distrugeri vor produce ele? Poate fi vorba oare de o 
sărăcire serioasă a ozonosferei, astfel încât, pentru prima 
dată după sute de milioane de ani, Pământul să fie scăldat 
în concentraţii foarte mari de lumină ultravioletă, 
producând posibilele dezastre de care am amintit în finalul 
capitolului anterior? 

Deocamdată nu suntem siguri. Nu ştim viteza cu care 
moleculele de freon ajung în ozonosferă şi nici natura 
exactă a reacţiilor ce se desfăşoară acolo. Nu cunoaştem 
detaliile proceselor naturale care disociază şi re-formează 
ozonul. 


Ignoranţa însă nu reprezintă un substituent al siguranţei. 
Poate că freonii nu ne vor face rău, dar acest lucru este 
posibil, şi, de aceea, ar fi bine să căutăm modalităţi de a afla 
ce se petrece. Ar fi bine să ne îndreptăm toate eforturile 
pentru conceperea de metode de măsurare a densităţii 
ozonosferei şi ar fi bine s-o supraveghem constant. Genul 
acesta de măsurători delicate şi constante (de care am 
amintit în introducerea articolului) poate reprezenta o 
chestiune de viaţă şi de moarte. 

Şi, pentru orice eventualitate, apreciez că ar trebui să 
reducem consumul de freoni. Un mic neajuns, până ne vom 
asigura că nu se va întâmpla nimic rău, este, cu siguranţă, 
preferabil unei panici care să determine interzicerea 
folosirii lor peste zece ani - când s-ar putea să fie prea 
târziu.9 

11. Vrâjitoarea cea rea a murit. 

Dumnezeule, am devenit un nume de referinţă! Bănuiesc 
că asta-i inevitabil dacă ai o viaţă destul de lungă şi scrii 
prolific despre multe subiecte din multe domenii. Nu ştiu 
însă dacă mă simt foarte confortabil în ipostaza aceasta. 

De pildă, sunt permanent citat. Într-o emisiune specială de 
trei ore dedicată rolului femeilor, Barbara Walters10 1-a 
citat pe „faimosul scriitor de ştiinţă popularizată Isaac 
Asimov” şi, ca de obicei, eu am scăpat emisiunea. Vestea mi- 
a fost dată de alţii şi nimeni nu-şi amintea ce anume citase. 
Stau şi mă întreb: ce am putut spune? 

Apoi, acum o săptămână, am ţâşnit dintr-un studio TV ca 
să prind un taxi pentru următoarea mea întâlnire şi şoferul 
a fost îndeajuns de curios ca să mă întrebe ce făcusem 
acolo. l-am explicat că eram scriitor şi tocmai fusesem 
intervievat, iar el mi-a mărturisit că încercase să scrie însă 
nu avusese noroc. 

— Ei bine, i-am spus căutând să-l consolez, n-are de ce să- 
ţi pară rău. Scrisul e o meserie riscantă. Puţini scriitori pot 
trăi de pe urma lui. 


— Isaac Asimov poate, mi-a replicat încruntat şoferul - şi 
m-a lăsat fără cuvinte. 

Episodul meu favorit din acest domeniu s-a petrecut însă 
acum un an, când eu şi Janet fuseserăm la teatru. 
Reveniserăm acasă după ora unsprezece şi jumătate seara, 
iar eu deschisesem radioul ca să ascult ştirile de la miezul 
nopţii şi să aflu ultimele noutăţi în cazul Watergate11. 
(Eram ahtiat după Watergate.) 

Cineva vorbea la radio şi, ascultându-l cu jumătate de 
ureche, am început să constat că afirmaţiile îmi erau 
familiare. Enervat, am strigat: 

— Hei, Janet, vino s-auzi un tip care-mi repetă ideile 
cuvânt cu cuvânt. Janet a venit, a ascultat câteva clipe, apoi 
mi-a spus răbdătoare: 

— Eşti tu, scumpule! 

Aşa era. Fusesem intervievat cu o lună în urmă şi discuţia 
fusese difuzată exact la timp pentru a mă lua prin 
surprindere. Este foarte greu să-ţi recunoşti propriul glas 
când nu-ţi rezonează în cutia craniană. 

Iar problema se va înrăutăţi şi mai mult, deoarece 
intenţionez să continuu să-mi exprim opiniile asupra tuturor 
subiectelor posibile - cu cât mai controversate, cu atât mai 
bine. 

Ca, de pildă, problema vrăjitoarelor. 

Aparent, vrăjitoria implică folosirea de metode 
supranaturale pentru controlul energiilor din Univers, într- 
un scop presupus rău sau distrugător. 

Cei care admiteau existenţa vrăjitoriei nu aveau nici o 
îndoială că existau într-adevăr puteri supranaturale ce 
puteau fi controlate de oamenii care ştiau să utilizeze 
metodele cuvenite. La urma urmelor, ce altceva este opinia 
populară asupra „adevăratei religii” în tradiţia occidentală 
decât o încercare de a folosi metode supranaturale pentru 
controlul energiilor din Univers, într-un scop presupus bun 
sau constructiv? 


Încercarea de control al puterilor supranaturale este 
cunoscută ca „magie” (deşi termenul s-a denaturat în 
această epocă, ajungând să semnifice simplele scamatorii); 
termenul provine de la magu, numele dat de vechii perşi 
preoţilor zoroastri şi, într-adevăr, magia era o funcţie 
preoțească. 

Noi nu folosim denumirea în religia noastră, totuşi 
rugăciunea nu este un fel de magie? Utilizând cuvinte 
corespunzătoare şi, uneori, muzica; utilizând graiuri străine 
sonore, tămâie şi alte auxiliare impresionante, sperăm să 
convingem, ademenim sau irităm o anumită putere 
supranaturală pentru a anula legile naturale ale 
Universului atât cât este necesar ca să aranjăm lucrurile 
conform nevoilor noastre imediate - de exemplu, să plouă, 
atunci când planul supranatural prevede o secetă 
îndelungată. 

Ei bine, dacă religia se foloseşte de supranatural în 
scopuri bune şi dacă vrăjitoria îl întrebuinţează în scopuri 
rele, multe depind de felul cum definim binele şi răul. 

Nu este o surpriză că, în general, decizia finală este 
următoarea: ceea ce facem noi este bine, iar ceea ce fac ei 
este rău. 

Biblia aprobă practicarea magiei pentru prezicerea 
viitorului sau, ca să folosim alte cuvinte, ca să descopere 
voinţa Domnului. Astfel, se pare că Urim şi lhummim 
ascundeau, sub veşmintele de mari preoţi, obiecte pe care 
le aruncau cu ritualul corespunzător, astfel încât să poată 
interpreta configuraţiile rezultate drept indicaţii directe ale 
voinţei divine. 

Încercările de utilizare a unor mijloace similare de către 
rituri neaprobate de religia dominantă (oricare ar fi 
aceasta) sunt, desigur, condamnate imediat ca pacte cu 
demonii. Cei care procedează aşa sunt „vrăjitori”, „vraci” 
sau „solomonari”. 

Când într-un ţinut sunt respectate anumite reguli stricte” 
iar conducătorul urmează un rit anume, acesta devine 


„Teligie naţională”, iar toate celelalte rituri capătă statutul 
de „vrăjitorii” şi trebuie suprimate. Aşa s-a petrecut de 
pildă în Israel, în timpul domniei lui Saul. „Saul însă 
izgonise pe cei ce chemau morţii şi pe ghicitori din ţară.” (1 
Reg. 28, 3). 

Totuşi, atunci când Saul s-a confruntat cu o criză şi s-a 
adresat Domnului pentru a-l călăuzi, el n-a avut succes. „Şi 
a întrebat Saul pe Domnul, dar Domnul nu i-a răspuns nici 
în vis, nici prin Urim, nici prin prooroci.” (1 Reg. 28, 6) 

Din cauza gravităţii crizei, Saul a fost nevoit să recurgă la 
alte metode. „Atunci, Saul a zis slugilor sale: „Căutaţi-mi o 
femeie vrăjitoare, ca să merg la ea s-o întreb., Iar slugile i- 
au răspuns: „Este aici, în Endor, o femeie vrăjitoare.” (1 
Reg. 28, 7) 

Această femeie nu este numită „vrăjitoare” în Biblie, dar 
ea este cunoscută astăzi ca „vrăjitoarea din Endor”. (Acesta 
este motivul pentru care, în serialul TV „Ce vrăji a mai făcut 
nevastă-mea”, actriţa Agnes Morehead joacă rolul unei 
vrăjitoare numită „Endora”.) 

Vrăjitoarea din Endor a reuşit să invoce spiritul profetului 
mort Samuel, care, întrebat de Saul, a prezis dezastrul. 

Episodul reprezintă justificarea biblică, dacă vă 
interesează, a existenţei reale a vrăjitoarelor, a eficienţei 
magiei şi a capacităţii de invocare a morţilor şi prezicere a 
viitorului. 

Dacă interpretăm literal Biblia, nu putem crede că 
vrăjitoria este o amăgire. Nu, ea este o religie concurentă 
care întrebuinţează forţe supranaturale puternice şi, fiind 
concurentă, este malefică prin definiţie. 

Oricărei religii convinse că deţine „adevărul” îi vine greu 
să tolereze existenţa altei religii, iar în Biblie nu se 
sugerează o astfel de toleranţă. 

În Leviticul 20, 27, se afirmă: „Bărbatul sau femeia, de vor 
chema morţii sau de vor vrăji, să moară neapărat: cu pietre 
să fie ucişi, sângele lor să fie asupra lor.” în Exodul 22, 18, 
se spune mai succint: „Pe vrăjitori să nu-i lăsaţi să trăiască 


LIA 


Aceste versete pot fi primele exemple clar exprimate ale 
intoleranţei religioase. Ele, ca şi spiritul în care s-au scris, 
au fost utilizate pentru a justifica vărsările de sânge şi 
nenumăratele orori. 

Atitudinea de intoleranţă faţă de religiile concurente 
continuă, bineînţeles, în Noul Testament, unde Evangheliile 
abundă în istorii ale unor posedări demonice. Există şi 
referiri la exorcişti capabili să controleze spiritele malefice 
prin riturile lor magice (vezi Fapt. 19, 13-16). 

În timpul Evului Mediu, în Europa au dăinuit rămăşiţe ale 
religiei precreştine, superstiții străvechi care-şi trăgeau 
rădăcinile din zilele păgânităţii. Vechiul păgânism nu 
dispăruse, ci devenise clandestin, sub o formă mai mult sau 
mai puţin modificată şi redusă. Continuau să existe rituri, 
practicate în taină, implicând un zeu cu chip de ţap şi 
acţiuni menite să asigure fertilitatea conform tradiţiei din 
magia agricolă primitivă. 

Evident, practicile respective au fost stigmatizate ca 
vrăjitorii, dar Biserica, sigură pe puterea ei şi preocupată 
de concurenţa amenințătoare reprezentată de musulmani 
în exterior şi de diversele erezii creştine în interior, nu s-a 
străduit, vreme de multe secole, să le combată altfel decât 
denunţându-le verbal. 

Problema s-a schimbat atunci când conflictul s-a acutizat 
în sânul Bisericii, culminând cu schisma protestantă 
începută în 1517. De ambele părţi s-a accentuat 
sentimentul unei concurenţe periculoase, al unei profunde 
nesigu-ranţe. Intoleranţa religioasă a sporit şi s-a 
intensificat, astfel că, timp de un secol, catolicii şi 
protestanții s-au înfruntat permanent, în războaie, când 
cele două tabere aveau puteri aproximativ egale, sau prin 
măceluri, când una sau alta dintre ele avea o superioritate 
copleşitoare. 

Exersarea continuă a intoleranţei le-a intensificat celor 
pioşi atât sentimentul propriei dreptăţi cât şi convingerea 
privind răul infinit pricinuit de toţi cei care negau 


„adevărata religie”. De aceea, atât catolicii cât şi 
protestanții se amuzau - în intervalele când nu erau prea 
ocupați cu căsăpirea reciprocă -hăituindu-i pe cei acuzaţi 
(de obicei, era suficientă o acuzaţie) de legături cu diavolul. 
Din 1500 până în 1750, mania a continuat, cu ecouri în 
Salem, statul Massachusetts, în 1692. 

Totuşi, ce anume i-a pus capăt? Ceea ce sfârşeşte orice 
magie, fie că este vorba de ritualurile sacre ale religiei 
„noastre” sau de vrâjitoriile blasfemia-toare ale religiei 
„lLor”. 

Folosind legile naturale ale Universului în chip făţiş, 
demonstrabil şi repetabil, ştiinţa a devenit metoda 
recunoscută de aplicare a intenţiilor oamenilor faţă de 
lumea înconjurătoare. 

Dacă preşedintele ţării s-ar îmbolnăvi, sunt sigur că 
bisericile ar organiza şedinţe de rugăciuni întru vindecarea 
sa, dintr-un fel de reflex social. Mă îndoiesc totuşi că un 
reprezentant de seamă al clerului ar susţine să ne bizuim 
exclusiv pe acele rugăciuni. Chiar şi cei care se roagă fără 
contenire speră de fapt în capacităţile medicinei. 

Deşi este foarte posibil ca religia să rămână valoroasă ca 
sistem etic, rolul ei de control al Universului a fost 
abandonat. lar dacă ritualurile magice ale adevăratei religii 
sunt considerate inutile, cu cât mai inutile ar trebui să fie 
ritualurile magice ale falselor religii? 

Să examinăm situaţia şi din alt punct de vedere. Am vorbit 
despre vrăjitorie şi despre persecuția vrăjitorilor - totuşi, în 
majoritate, vrăjitoria a implicat femeile. Deşi în decursul 
istoriei bărbaţii au fost de asemenea denunţaţi şi 
condamnaţi ca practicanți ai vrăjitoriei, în minţile oamenilor 
practicantul esenţial al acesteia este femeia. Am ajuns în 
punctul unde termenul de „vrăjitoare” se foloseşte aproape 
exclusiv. 

În societatea actuală, suntem familiarizați cu vrăjitoare 
aşa cum apar portretizate în „Hansel şi Gretel”, în Macbeth 


sau în „Albă ca zăpada”. Întotdeauna sunt nişte bătrâne 
urâte, cu nas coroiat şi bărbie curbată în sus. 

În timpul persecuției vrăjitoarelor dintre 1500 şi 1750, 
deşi au fost torturați şi ucişi chiar bărbaţi şi femei tinere, 
procentajul bătrânelor a depăşit orice închipuire, luând în 
considerare fracțiunea pe care o alcătuiau ele din populaţia 
totală. 

De ce? Era vorba de un misoginism, sau exista o diferenţă 
reală între bătrâne şi bătrâni, sau între bătrâne şi tinere, 
care le făcea mult mai vulnerabile pe primele? 

Să analizăm situaţia. 

În primul rând, media vieţii era mult mai scăzută decât în 
prezent. Ea varia între douăzeci şi cinci şi treizeci şi cinci 
de ani, în funcţie de epocă şi localizarea geografică. Prin 
urmare, procentajul de bătrâni era mult mai mic decât azi, 
ceea ce afecta rolul lor în societate. 

Datorită faptului că erau foarte puţini, bătrânii erau 
preţuiţi. Întrucât şansele unei vieţi mai lungi sporeau dacă 
făceai parte din aristocrația hrănită mai bine, procentajul 
de bătrâni din clasele superioare îl depăşea net pe cel din 
clasele inferioare şi astfel bătrânii erau mai uşor de asociat 
cu funcţia de conducere. 

În societăţile preindustriale, mai cu seamă în cele 
prealfabetizate, bătrânii deţineau o însemnătate aparte 
datorită amintirilor lor. În absenţa arhivelor de care 
dispunem astăzi, ei reprezentau tezaurele de tradiţie şi 
judecătorii supremi. Bătrânii îşi aminteau cum fusese pe 
timpuri şi ţineau minte consecinţele numeroaselor decizii 
din trecut. Graţie acestei experienţe, era firesc ca ei să 
conducă tribul, să organizeze ritualurile, să îndeplinească 
rolul de sfetnici. Însuşi cuvântul „preot” derivă, la origine, 
din cuvântul grecesc pentru „bătrân”, iar „senator” din 
termenul latinesc pentru „bătrân”, aşa că şi în ziua de azi 
ne închinăm, cel puţin cu vorba, ideii de a fi conduşi de 
către bătrâni. 


Gândiţi-vă apoi că bărbaţii au bărbi. În majoritatea 
culturilor occidentale timpurii, barba reprezenta o podoabă 
universală, fiind privită ca simbol al masculinităţii. Până în 
ziua de azi, una dintre apostrofările standard adresate 
tinerilor este că „nu le-au mijit încă tuleiele”. 

Fiind simbolul masculinităţii, barba era intangibilă, 
exceptând desigur semnele de puternică afecţiune. Să 
atingi barba cuiva reprezenta o insultă, să-i smulgi fire din 
ea constituia o ofensă de moarte. Pe timpul regelui David 
din Israel, regele Ammonului a poruncit ca ambasadorii lui 
David să fie bărbieriţi cu sila, ceea ce a declanşat războiul. 

Expresia „a trage bărbi” care înseamnă „a minţi” derivă 
tocmai de aici; era mincinos acela care afirma că a tras de 
barbă pe cineva fără să fi păţit nimic. 

Respectul acordat bărbii creştea atunci când aceasta era 
albă, fiindcă astfel se marca nu doar masculinitatea 
purtătorului, ci şi demnitatea şi experienţa vârstei. 

Mi se pare aşadar că tot ceea ce cunoaştem despre trecut 
ne conduce la ipoteza că bătrânii, cu condiţia menţinerii 
unei demnități rezonabile, erau respectaţi. 

Ce s-ar putea spune despre femei? 

Mai întâi, femeile difereau de bărbaţi prin durata mult mai 
mică a vieţii. Ca şi bărbaţii, ele erau afectate de riscurile 
foametei, infecțiilor şi violenţelor, la care se adăugau 
naşterile. În epoca respectivă, femeia era o maşină de 
produs copii, care putea muri la oricare naştere. 

De fapt, abia după ce a fost dezvoltată teoria microbilor şi 
femeile au putut naşte în condiţii sigure, durata vieţii lor a 
ajuns normală. Atunci s-a dovedit chiar că ele trăiesc cu 
cinci-zece la sută mai mult decât bărbaţii; graţie unui 
cromozom suplimentar, ele reprezintă specimenul biologic 
superior, o dată ce a dispărut pericolul naşterilor. 

Dar, în trecut, când naşterea constituia ucigaşul mamelor 
şi viitoarelor mame, bătrânele erau mai rare decât bătrânii. 
N-ar fi trebuit atunci ca ele să fi fost mai preţuite? Poate 

că nu. Într-o societate dominată de bărbaţi, femeia avea 


rareori, sau niciodată, ocazia de a participa la conducerea 
statului şi bisericii. Rolul ei era să nască copil după copil şi 
să stea în casă. Aşadar, vârsta nu le conferea bătrânelor 
valoroasele calităţi de conducere asociate bătrânilor. 

Cu toate acestea, vârsta şi experienţa ar fi trebuit să le 
ofere anumite cunoştinţe specializate, nu? 

Da, bineînţeles. Deoarece bătrânele îşi petreceau timpul în 
mijlocul pruncilor şi copiilor, pe care trebuiau să-i distreze 
cu poveşti, ele au devenit depozitarele folclorului şi 
subiectele unor prejudecăţi ridicole potrivit cărora le 
lipseau experienţa şi învăţătura pentru a vedea în 
profunzime. Masculii pretenţioşi şi cu aere de superioritate 
zâmbeau, gata oricând să susţină că femeile erau mai 
superficiale, mai superstiţioase şi mai fricoase decât 
bărbaţii. 

Din acest motiv, în vreme ce se puteau referi la 
înţelepciunea bătrânilor, ei râdeau dispreţuitori la adresa 
„scornelilor babelor”. Atitudinea aceasta se întâlneşte până 
şi în Biblie, unde Timotei este avertizat să se ferească de 
superstiţiile prosteşti. „lar de basmele cele lumeşti şi 
băbeşti, fereşte-te şi deprinde-te cu dreapta credinţă.” (1 
Tim. 4,7) 

Mai există un aspect. Confruntându-se cu bolile copiilor, 
femeile treceau din gură în gură multe remedii naturale, 
majoritatea nefăcând nici un rău şi având efecte psihologice 
faste. Uneori, leacurile erau cu adevărat valoroase, iar 
ocazional, unele femei adăugau constatări proprii, 
îmbogăţindu-le. 

Prin urmare, bătrânele erau frecvent medicii satelor şi 
experţii locali în plante, infuzii, decocturi şi descântece. 

În rolul ei de medic, bătrâna ar fi trebuit să fie respectată 
- dar, în acelaşi timp, temută. La urma urmelor, 
descântecele şi infuziile pot să şi ucidă, nu doar să vindece 
şi, având în mâinile ei zbârcite asemenea putere asupra 
vieţii omeneşti, cine putea garanta ce ar fi ales o bătrână să 
facă? 


Părerea mea este că, în balanţa dintre respect şi frică, a 
învins frica pentru simplul motiv că femeia n-are barbă! 

Nu uitaţi că o barbă europeană poate ajunge la 
dimensiunile unui desiş care să acopere practic întreaga 
faţă. Amănuntul este important deoarece barba ascunde 
semnele vârstei, exceptând desigur încărunţirea înseşi, 
care nu reprezintă decât un semn suplimentar de 
demnitate. 

Dar atunci când o femeie (fără barbă) îmbătrâneşte, 
zbârciturile de pe chipul ei nu sunt tăinuite! În atare 
condiţii, o bătrână se deosebeşte evident de o tânără, pe 
când un bătrân nu arată mult diferit faţă de un tânăr, cu 
excepţia culorii bărbii. 

Adăugaţi raritatea bătrânelor şi diferenţele şocante de pe 
chipul lor, comparativ cu al tinerelor sau al bărbaţilor 
indiferent de vârstă, şi veţi obţine un puternic motiv de 
teamă. Doar pentru că este atât de diferită şi de rară, o 
bătrână va părea urâtă, repulsivă... Şi înspăimântătoare. 

Asta nu-i totul! Gândiţi-vă la consecinţa acelei boli extrem 
de comune, care (exceptând bătrâneţea însăşi) e aproape 
universală, care-i afectează aproape pe toţi oamenii şi este 
ireversibilă chiar şi în ziua de azi! Dacă n-aţi ghicit, este 
vorba despre carii - distrugerea dinţilor. 

Pe vremuri, când zahărul şi delicatesele conţinând zahăr 
pe care le consumăm azi erau rare sau inexistente, tendinţa 
de apariţie a cariilor dentare era mult mai redusă. Dinţii 
continuau totuşi să se strice şi, în lipsa oricăror tratamente 
de specialitate - exceptând extracţiile, atunci când durerile 
deveneau prea mari - viaţa însemna o permanentă pierdere 
a dinţilor. 

Pentru omul obişnuit, problema nu avea mare importanţă. 
Până la treizeci de ani, cât era durata medie a vieţii, nu-i 
cădeau toţi dinţii. Insă pentru puţinii norocoşi care 
ajungeau la bătrâneţe, preţul longevităţii putea fi lipsa 
totală a dinţilor. Şi nu uitaţi că în epoca respectivă nu se 
auzise de protezele dentare. 


Bătrânul lipsit de dinţi reuşea să depăşească situaţia 
oarecum mai uşor. Pilozitatea lui facială ascundea 
maxilarele, camuflând aspectul gurii fără dinţi. 

Nu acelaşi lucru se putea spune despre o bătrână. Faţa ei 
spână permitea vederea completă a maxilarelor. În absenţa 
dinţilor, gingiile opuse se atingeau şi, când gura era închisă, 
nasul şi bărbia se apropiau mai mult decât ar fi fost normal, 
sau, în general, decât la femeile tinere. Prin urmare, 
apropierea dintre nas şi bărbie a devenit simbolul bătrânei, 
aspect uşor de exagerat în caricaturi prin curbarea în jos a 
nasului şi curbarea în sus a bărbiei. 

Începeţi să recunoaşteţi vrăjitoarea? Nimic altceva decât o 
bătrână ştirbă. 

Maxilarele lipsite de dinţi, mestecând încetişor alimente 
moi; chipul zbârcit, ridându-se şi mai mult atunci când se 
mişcă fălcile; vorbirea neclară, cu unele sunete 
distorsionate din cauza absenței dinţilor; surâsul ştirb - 
toate pot fi înspăimântătoare atunci când bătrânele 
reprezintă un fenomen rar. 

Iar bătrâna este neajutorată. Soţul şi copiii i-au murit 
probabil, fiindcă au trăit durata medie a vieţii din acea 
vreme. Dacă are nepoți, aceştia s-ar putea s-o fi părăsit. În 
general, societatea nu nutreşte faţă de ea nici un sentiment 
de responsabilitate. Din ce trăieşte? 

Ar putea cerşi. Însă, mai degrabă, şi-ar juca rolul de 
doftoroaie a satului, de moaşă, preparând decocturi şi 
bolborosind descântece. Pentru a se asigura că va fi 
recompensată cât mai bine şi va fi plătită fără întârziere, şi- 
ar exagera, cu siguranţă, capacităţile, încercând să pară cât 
mai puternică. Cine n-ar face-o, fie vorba între noi? 

Dar cât de periculos poate fi aşa ceva... În mod inevitabil, 
unii pacienţi vor muri (li se întâmplă şi medicilor din ziua de 
azi) şi cum s-ar putea justifica? Cu cât ar fi fost considerată 
mai puternică, cu atât ar fi mai posibil ca bolnavii să moară 
numai pentru că bătrâna şi-a abătut puterile rele asupra 
lor. 


De asemenea, în epoca aceea în care igiena reprezenta un 
cuvânt necunoscut, oamenii şi animalele domestice se 
îmbolnăveau frecvent, fară un motiv aparent. Vina trebuiau 
s-o poarte demonii sau blestemele şi cine le putea controla 
cel mai bine dacă nu baba ciudată, urâtă, zbârcită şi 
mormăitoare, care pretindea că deţine puteri 
înspăimântătoare, care, cu siguranţă, fusese în multe 
rânduri hărţuită de copii sau alungată de adulţi... Şi care de 
atunci îşi clocise răzbunarea. 

Aşa încât, ori de câte ori oamenii hăituiau vrăjitoare, cele 
care sufereau în mod cu totul disproporționat erau 
bătrânele. 

Atunci, ce anume le-a salvat pe bătrâne de la această 
vânătoare brutală şi nemiloasă? Bunătatea universală? 
Religia şi morala? Nici vorbă! 

În opinia mea, niciuna dintre trăsăturile rele a omenirii n-a 
fost altfel eradicată decât prin progresul ştiinţei. Am spus 
deja că ştiinţa a îndepărtat teama de vrăjitorie, oferind o 
metodă alternativă de control al Universului. Tot ştiinţa, 
anulând pericolele naşterilor şi prelungind durata vieţii, a 
transformat bătrânele în apariţii obişnuite şi, ca atare, mai 
puţin stranii şi înfricoşătoare. 

În sfârşit, progresul înregistrat de stomatologie a reuşit să 
păstreze dinţii naturali până la bătrâneţe, sau i-a înlocuit cu 
proteze eficiente. În acest fel, a dispărut caricatura 
bătrâneţii feminine bolborositoare, cu nas coroiat şi bărbie 
curbată în sus. Acum, femeile în vârstă arată cu totul altfel, 
ba chiar prea puţin diferit faţă de cele tinere. 

Aşa că vrăjitoarea cea rea a murit - graţie stomatologiei. 

12. Efectul „Căderea nopţii” 

Cândva, cu mult timp în urmă, când de abia împlinisem 
douăzeci şi unu de ani, am scris o nuveletă intitulată 
„Căderea nopţii'12 care, spre totala mea surprindere, a 
ajuns un text clasic. 

Ea începea cu un citat dintr-un eseu al scriitorului 
american Ralph Waldo Emerson, asupra căruia îmi atrăsese 


atenţia John W. Campbell, redactorul-şef al revistei 
Astounding. Acesta suna aşa: 

Dacă stelele ar apărea numai pentru o singură noapte, la o 
mie de ani, ce ar crede oamenii, cum ar adora şi păstra ei 
peste generaţii amintirea oraşului Domnului? 13 

Campbell dorea o povestire care să ajungă la concluzia 
opusă, iar eu am fost gata să mă apuc de treabă. Am plasat 
subiectul pe o planetă cu şase sori, unde noaptea apărea la 
intervale extrem de mari de timp şi în condiţii cu totul 
speciale, iar populaţia înnebunea când zărea stelele pe 
boltă. 

Nu mă gândisem niciodată că o astfel de povestire ar 
putea avea o valoare de prezicere. Îmi puteam închipui 
inventarea unor roboţi asemănători celor pozitronici despre 
care scrisesem. Puteam chiar să accept că într-o bună zi 
avea să se întemeieze un Imperiu Galactic populat exclusiv 
de oameni. Dar fiinţe inteligente înnebunind la vederea 
stelelor? În timpul vieţii mele? 

Exact asta se întâmplă. Ideea extinderii oamenilor în 
spaţiu, ideea umanităţii îndreptându-se spre stele pare să-i 
fi mobilizat pe unii într-o frenezie iraţională. Ei încep să 
caute motive împotriva cuceririi cosmosului şi, în nebunia 
lor, vin cu argumente nebuneşti. 

Să fiu mai precis. Acum doi ani, profesorul Gerard O'Neill 
de la catedra de fizică a Universităţii Princeton a început să 
facă publicitate ideii sale privind stabilirea de colonii 
spaţiale în anumite puncte ale orbitei lunare, Luna însăşi 
servind ca sursă de aprovizionare cu materii prime. 

La început am fost sceptic, deoarece ani de zile 
examinasem ideea colonizării Lunii. Mi-a trebuit ceva timp 
să-mi dau seama că sufeream de ceea ce O'Neill denumeşte 
„Şovinism planetar” - presupunerea că societăţile omeneşti 
trebuie clădite pe, sau imediat sub, suprafeţele unor 
corpuri cereşti mari, doar pentru că, întâmplător, acolo 
există singura societate tehnologică pe care o cunoaştem. 


Însă după ce am citit lucrările lui O'Neill şi m-am gândit, 
am fost cucerit. Am devenit unul dintre adepţii ideilor sale. 
(Poate că nu mai am douăzeci şi unu de ani, dar nu sunt aşa 
de bătrân ca să-mi fi pierdut flexibilitatea.) 

Ca atare, am început să scriu articole în care să susţin 
propunerea lui O'Neill. Mai exact, am scris unul intitulat 
„Colonizarea cerurilor”, care a apărut în Saturday Review 
din 28 iunie 1975. 

Ca urmare a acelui articol, am primit mai multe scrisori, 
unele politicoase, altele agresive, însă toate exprimând 
îndoieli profunde nu numai în privinţa valorii ideii lui 
O'Neill, ci a oricăror idei referitoare la părăsirea 
Pământului. Lectura lor m-a întristat, pentru că în ele n-am 
găsit nici o reacţie sănătoasă. Unele obiecţii erau corecte şi 
bine intenţionate, totuşi niciuna nu era rezonabilă. 

Astfel, nici un corespondent n-a ridicat măcar una din cele 
două consideraţii tehnice care ar putea într-adevăr pune 
sub semnul întrebării frumosul tablou al colonizării 
spaţiului. lată-le: 

1) în general, Universul este un loc neprielnic vieţii din 
cauza fluxului de raze cosmice care, din câte ştim, există 
pretutindeni. Razele cosmice sunt extrem de penetrante, 
extrem de periculoase şi nu pot fi uşor deviate sau 
neutralizate de către un produs artificial, fabricat de om. 

Situaţia de pe Pământ nu este gravă, fiindcă noi avem un 
câmp magnetic planetar, care deviază o parte a razelor 
cosmice, la care se adaugă kilometri de atmosferă ce le 
absoarbe pe cele mai primejdioase. Ne-am putea descurca 
pe Lună, care n-are nici câmp magnetic şi nici atmosferă, 
pentru că am construi coloniile în subteran, la adăpostul 
multor metri de sol lunar ce ar reprezenta o protecţie 
adecvată. 

Dar, într-o colonie spaţială, ai cărei pereţi sunt relativ 
subţiri şi unde atmosfera se găseşte înăuntru, ar putea fi 
locuitorii protejaţi de razele cosmice? O'Neill consideră că o 


colonie suficient de mare poate fi astfel proiectată încât să 
absoarbă majoritatea razelor înainte de a ajunge la oameni. 

2) Câmpul gravitațional propriu al unei colonii spaţiale 
este nesemnificativ şi e posibil ca în absenţa lui viaţa să fie 
dificilă, ba chiar, în cele din urmă, imposibilă. De aceea, 
pentru suplinirea gravitaţiei, s-a propus rotirea rapidă a 
coloniei, astfel încât efectul centrifugal produs să apese 
locuitorii pe suprafaţa interioară a peretelui curb, cu o forţă 
egală cu gravitația Pământului. 

Totuşi, un efect centrifugal într-o colonie relativ mică nu 
reproduce identic efectul gravitațional de pe o planetă 
evident mai mare. Intensitatea lui scade rapid pe măsură ce 
te îndepărtezi de suprafaţa interioară a coloniei, în vreme 
ce intensitatea efectului gravitațional scade foarte lent, o 
dată cu îndepărtarea de suprafaţa planetei. Am schimba 
atracţia gravitaţională constantă a Pământului cu cea 
extrem de variabilă a coloniei, iar asta poate pricinui 
necazuri. 

O problemă asociată este efectul Coriolis, mic dar 
detectabil pe Pământ, care ar fi mult mai intens în colonie. 
În esenţă, ar însemna că dacă sărim sau aruncăm ceva în 
sus, căderea nu s-ar produce în acelaşi loc. Modul de 
mişcare al corpurilor ar fi destul de diferit faţă de Pământ, 
ceea ce ar putea determina alte necazuri. 

Totuşi, nu acestea au fost obiecțiile corespondenţilor mei. 
Ei au menţionat altele, destul de prosteşti - îndeajuns de 
prosteşti pentru a părea că toţi sufereau de ceea ce eu 
denumesc efectul „Căderea nopţii” (nebunie la vederea 
stelelor). 

Astfel, unii au desconsiderat totul, socotindu-l „science 
fiction”, şi au fost extrem de indignaţi că eu şi revista am 
pretins că era un articol ştiinţific. 

Din păcate, este destul de limpede că ei ştiau că sunt 
scriitor de science-fiction şi, de aceea, presupun, au 
considerat ocazia drept una favorabilă pentru a-şi exprima 
disprețul faţă de mine şi faţă de articol în acelaşi timp. 


Făcând-o, au dovedit însă că nu ştiau ce înseamnă science 
fiction (decât, poate, ca „ceva scris de Isaac Asimov”). 

În abordarea ei cea mai riguroasă, literatura science 
fiction se ocupă de extrapolări ale nivelurilor actuale ale 
teoriilor ştiinţifice şi cuceririlor tehnologice. Ea presupune 
cel puţin un progres, care ar fi sau nu posibil, care se poate 
sau nu petrece vreodată, apoi continuă prin relatarea unei 
întâmplări. 

Aşa cum a fost avansată de O'Neill, noţiunea coloniilor 
spaţiale nu procedează în mod similar. Ea utilizează 
tehnologia existentă, metodele şi tehnicile posibile în clipa 
de faţă, şi nu presupune nici un progres, oricât de minor, 
faţă de etapa actuală de dezvoltare tehnologică. In felul 
acesta, coloniile spaţiale ale lui O'Neill nu sunt science 
fiction, ci simplă tehnologie spaţială. 

Cine afirmă asta? Isaac Asimov, autorul de science fiction? 

Bineînţeles că nu! Eu nu sunt expert în această privinţă. O 
afirmă Gerard O'Neill, iar reputaţia lui este impecabilă. Nu 
este doar profesor de fizică la Princeton, ci o persoană 
extrem de apreciată pentru cercetările în domeniul fizicii 
nucleare. El a formulat ideea inelelor de stocare a 
particulelor, în care două acceleratoare trimit raze de 
particule ce se lovesc frontal, producând creşteri însemnate 
ale energiei de coliziune, fără necesitatea sporirii 
dimensiunile acceleratoarelor. 

Este, desigur, posibil ca O'Neill să se fi înşelat. Ele un 
savant sclipitor, dar şi indivizii sclipitori sunt tot oameni 
supuşi greşelilor. Cu toate acestea, teoria sa asupra 
coloniilor spaţiale a fost publicată şi discutată în mod 
deschis, la mai multe conferinţe ştiinţifice, trecând cu brio 
de acele furci caudine. Chiar azi dimineaţă (în timp ce 
scriam), NASA a propus construirea în următorii cincizeci 
de ani a unei colonii spaţiale (nu tocmai de forma celei 
sugerate de O'Neill). 

Aş zice atunci că ideea nu este science fiction. 


Corespondenţii mei doriseră poate să spună că aceste 
colonii spaţiale sunt science fiction fiindcă ele încă nu 
există. Poate că aşa definesc ei science-fiction-ul - o referire 
la orice care încă nu există. Într-un astfel de caz: 

— Aselenizarea era science fiction în 1968. 

— Bomba atomică era science fiction în 1944. 

— Avionul era science fiction în 1902; şi aşa mai departe. 

Dacă asta înseamnă science fiction, atunci nu-mi doresc 
altceva decât să scriu articole de science fiction pentru 
reviste care nu sunt din domeniul respectiv. 

Unii dintre corespondenţi s-au simţit indignaţi de faptul că 
eu ofeream false speranţe asupra extinderii habitatului 
uman; că ajutam în a-i convinge pe oameni că vom porni în 
curând în spaţiu şi, în felul acesta, ei nu vor mai considera 
necesară limitarea creşterii populaţiei. Explozia 
demografică va continua, ceea ce va însemna sfârşitul 
omenirii. 

Afirmația m-a tulburat şi, recunosc, m-am învinuit că în 
articolul meu nu sublimasem că, pe termen scurt, 
colonizarea spaţiului nu va afecta câtuşi de puţin 
necesitatea reducerii natalității pe Pământ. La urma 
urmelor, dacă în următorii cincizeci de ani construim o 
colonie spaţială ce ar putea adăposti zece mii de oameni, ce 
va însemna ea prin comparaţie cu faptul că, la actuala rată 
a naşterilor, până atunci, pe Pământ vor mai fi încă şase 
miliarde de oameni? Dacă din şase miliarde scădem zece 
mii, va rămâne un număr foarte apropiat de şase miliarde. 

Aidoma locuitorilor Pământului, sunt şi eu conştient de 
pericolele exploziei demografice, totuşi, atitudinea celor 
care mi-au scris mi s-a părut excesivă, până la punctul 
iraţionalităţii. Aparent, ei se temeau că orice ameliorare a 
soartei omenirii este rea întrucât ar încuraja explozia 
demografică. Mi s-a părut că doreau cu disperare ca 
problemele Pământului să devină rapid tot mai acute, acela 
fiind unicul mijloc de determinare a oamenilor să acţioneze. 


Parcă s-ar fi bizuit pe catastrofă pentru a preveni 
catastrofa. 

Să fie aceasta unica soluţie? Nu mi se pare că eforturile, 
pe de o parte, de control al naşterilor şi, pe de alta, de 
ameliorare a situaţiei omenirii se exclud în mod necesar. Să 
considerăm următoarea analogie: 

Să presupunem că un individ este împovărat de datorii şi 
trebuie să facă rost de bani pentru a le achita până la 
sfârşitul anului; în caz contrar, va fi pedepsit cu moartea. El 
are un anumit venit şi, dacă reduce cheltuielile în mod 
drastic, ar putea economisi suficient ca să scape de 
pedeapsă. Să mai presupunem apoi că un prieten îi 
prezintă o modalitate de sporire a venitului. 

Prietenul respectiv îi face datornicului un deserviciu? 
Observând că-şi poate spori venitul, datornicul va cheltui 
mai mult, sporindu-şi astfel datoriile şi îndreptându-se în 
mod sigur spre moarte? Sau va saluta creşterea venitului şi- 
şi va da seama că, reducând cheltuielile şi simultan 
sporindu-şi venitul, şansele sale de supravieţuire vor fi 
probabil mai mari decât dacă s-ar concentra asupra unei 
singure strategii? 

Ce va alege el? 

Dacă este mărginit până la punctul nebuniei, va permite 
ca venitul suplimentar să-l ademenească spre datorii 
suplimentare. Dacă este slab până la punctul nebuniei, va 
refuza venitul suplimentar de teamă că-l va ademeni spre 
nebunie. Dacă, pe de altă parte, este cu minţile întregi, va 
înţelege valoarea strategiilor combinate. 

Aceia care îmi scriu cred în mod evident că fiinţele 
omeneşti sunt, colectiv vorbind, mărginite şi slabe până la 
punctul nebuniei. Este posibil să fie adevărat, dar dacă aşa 
stau lucrurile, atunci nimic nu ne va salva civilizaţia şi am 
putea foarte bine să dăm uitării orice strategii. Aşadar, nu 
avem nimic de pierdut dacă presupunem, ca exerciţiu de 
gândire, că fiinţele omeneşti vor acţiona, până nu este prea 
târziu, suficient de raţional pentru a salva civilizaţia şi că ar 


trebui să insistăm în direcţia strategiei celei mai valoroase. 
Adică, să reducem rata natalității, cât de mult şi cât de 
rapid putem, şi, în acelaşi timp, să facem tot posibilul 
pentru a obţine mai mult spaţiu, hrană, energie şi resurse. 

Desigur, analogia mea nu este tocmai corectă, deoarece 
datornicul este descris ca ştiind situaţia disperată în care se 
găseşte, în vreme ce o mare parte a populaţiei Pământului 
fie habar n-are de existenţa unei probleme demografice, fie, 
cunoscând-o, preferă să-i neglijeze importanţa din mai 
multe considerente. Acest lucru însă poate fi contracarat 
prin educaţie, în alt mod decât cel al invitaţiei disperate la 
catastrofă. Dacă numai catastrofa este cea care ne poate 
învăţa, atunci omenirea este nebună şi civilizaţia va 
dispărea -iar eu nu pot crede aşa ceva. 

Unii dintre corespondenţi au obiectat că întreaga afacere 
s-ar putea dovedi prea costisitoare. 

NASA susţine că prima colonie spaţială va costa o sută de 
miliarde de dolari distribuiţi în următorii cincizeci de ani, 
adică două miliarde pe an. Vorbind însă în perspectivă, veţi 
vedea cât de iraţională este obiecţia legată de cheltuieli. 

Cât cheltuiesc americanii pe alcool şi ţigări? Să fiu sincer 
nu ştiu, dar sunt gata să pariez că mai mult de două 
miliarde de dolari pe an. 

Mai mult chiar, aceştia sunt numai banii cheltuiţi în mod 
direct pe băutură şi fumat. Dar dacă am adăuga oamenii 
ucişi şi schilodiţi de şoferii beţi? Sau casele arse şi bunurile 
distruse din cauza celor care fumează în pat? Ce părere 
aveţi de pădurile incendiate de turiştii fumători? Sau de 
cheltuielile legate de cancerul pulmonar şi infarcturi 
provocate de fumat? 

Puneţi-le pe toate la socoteală. Dacă putem cheltui sume 
astronomice pentru deprinderi despre care ştim că sunt 
ucigătoare, atât pentru cei care le au cât şi pentru mulţi 
dintre ceilalţi, nu-i o nebunie să obiectezi faţă de cheltuieli 
mai mici pentru un program ce poate aduce omenirii 
avantaje infinite? 


Poate că doriţi să argumentaţi că indivizilor le place să 
fumeze şi să bea, şi că nu vor renunţa la aceste obiceiuri de 
dragul unor colonii în ceruri, pe când mie îmi vine uşor să le 
condamn deoarece nu le am şi ca atare nu ştiu ce pierd. 

În cazul acesta, gândiţi-vă la războaie. Câţi bani s-au 
cheltuit (doar bani, nu mă mai refer la vieţi şi la noţiuni 
abstracte precum fericirea omenească) până acum, în 
războaiele din secolul douăzeci? Câţi bani s-au cheltuit şi se 
cheltuiesc pentru înarmare? 

Să presupunem că realizăm o lume lipsită de războaie. 
Banii astfel economisiţi vor acoperi de mai multe ori 
cheltuielile programului de colonizare spaţială, ca să nu mai 
amintesc de vieţile cruţate şi mizeria evitată. 

Gândiţi-vă apoi că preţul războiului (şi, pentru că tot veni 
vorba, al alcoolului şi ţigărilor) a crescut constant în istoria 
modernă. Pe de altă parte, preţul colonizării spaţiale se va 
reduce aproape sigur. Într-o măsură tot mai mare, Luna va 
fi utilizată ca exploatare minieră, spaţiul cosmic ca şantier 
şi coloniştii ca muncitori. lar coloniştii vor trimite 
Pământului (de pildă, sub forma fasciculelor de energie 
solară) mult mai multe decât au luat. 

Să fie toate acestea simple utopii? Este imposibil ca 
omenirea să renunţe la războaie şi să-şi dezarmeze forţele 
armate, căpătând astfel banii necesari pentru extinderea 
programelor spaţiale? Atunci, este de asemenea imposibil 
să avansăm prea departe în secolul douăzeci şi unu, cu 
civilizaţia noastră tehnologică intactă. Nici o strategie nu ne 
va mai salva şi ne putem doar amuza făcându-ne planuri 
măreţe. 

Unii consideră că aceste colonii spaţiale vor fi un fiasco, 
întrucât nimeni nu şi-ar dori să trăiască într-un mediu 
artificial. 

Să râzi, oare, sau să plângi înaintea acestei prostii, fiindcă 
nimeni nu poate susţine un astfel de punct de vedere fără 
să ignore complet istoria omenirii? 


Primele oraşe au fost construite acum zece mii de ani şi, 
de atunci, fiecare deceniu a însemnat urbanizarea tot mai 
accentuată a Pământului. Urbanizarea a cunoscut şi 
declinuri - în timpul Evului Mediu, de pildă - totuşi tendinţa 
s-a păstrat. Ca un exemplu recent, în 1900, cincisprezece la 
sută dintre americani trăiau în oraşe, pentru ca, în 1970, 
procentul lor să ajungă la optzeci şi şapte la sută. 

În mod clar, zonele urbane sunt artificiale (mai 
îndepărtate de starea naturală originală, mai dependente 
de o tehnologie complexă), spre deosebire de cele rurale, 
iar complexitatea structurilor artificiale din oraşe a crescut 
permanent. Aşadar, nu poate fi vorba ca oamenii să 
respingă artificialul, deoarece istoria ultimelor zece milenii 
ne dovedeşte exact contrariul - o omenire de-a dreptul 
nesăţioasă după mai multă artificialitate. În ziua de azi, 
deplasarea spre oraş este mai mare ca oricând. 

Unii dintre dumneavoastră pot spune că în Statele Unite 
se manifestă şi un exod din mediul urban. Este foarte 
adevărat - un exod din centrele oraşelor, de acolo de unde 
lucrările edilitare sunt vechi şi supuse defecţiunilor 
repetate, către marginile oraşelor, spre suburbii. Prin 
urmare, nu se poate vorbi de o fugă din faţa artificialului, ci 
către un artificial mai confortabil. 

Există vreo mişcare de reîntoarcere la natură? Da, ea 
există şi a existat în fiecare generaţie - un val micuţ (dar 
zgomotos) în tumultul oceanului. 

Cum este atunci posibil să afirmi că nimeni nu şi-ar dori să 
trăiască într-un mediu artificial? 

Unii consideră că locaţia ar juca un rol important; că 
nimeni n-ar dori să părăsească Pământul şi să trăiască într- 
o colonie spaţială. 

Cei care au afirmat aşa ceva în scrisorile pe care mi le-au 
trimis sunt americani şi, bănuiesc eu, ştiu câte ceva din 
istoria Statelor Unite. Într-un astfel de caz, cum pot defini 
afirmaţia lor decât produsul iraţionalului? 


Imaginaţi-vă că cineva vă face următoarea propunere: Vă 
veţi îmbarca pe o corăbioară, unde veţi căpăta hrană 
proastă şi apă stătută, fără să beneficiaţi de nici un pic de 
intimitate. Veţi călători şase săptămâni, azvârliţi de valuri 
pe un ocean unde prima furtună adevărată vă poate 
scufunda. Dacă veţi supravieţui şi veţi ajunge pe țărm, vă 
veţi trezi într-un ţinut sălbatic, printre indigeni ostili. V-aţi 
duce? 

Mulţi au făcut-o. Aşa s-au întemeiat coloniile americane în 
secolul XV. Unsprezece mii de oameni au venit în noua 
colonie Virginia, între 1607 (anul întemeierii) şi 1617. 
Dintre aceştia, zece mii au murit, lăsând doar o mie de 
supraviețuitori, în 1617. Totuşi, oamenii au continuat să 
vină. 

Sau imaginaţi-vă altă propunere: Vă veţi îmbarca pe un 
vapor ticsit, pentru o croazieră de cel puţin o săptămână. 
Veţi călători la clasa a treia şi veţi ajunge în mahalalele unei 
metropole, muncind „la negru”. V-aţi duce? 

Milioane de oameni au făcut-o în secolul XIX şi la începutul 
secolului XX, aducând în Statele Unite reprezentanţi ai 
tuturor grupărilor etnice europene. 

Sau imaginaţi-vă altă propunere: Veţi porni cu o căruţă, 
sau poate chiar pe jos, pentru a traversa două mii cinci sute 
de kilometri de ţinut sălbatic, parţial deşert, fiind în tot 
acest timp supus atacurilor băştinaşilor ostili. După 
strădanii, veţi ajunge într-un teritoriu care poate, sau nu, să 
conţină aur - pe care-l puteţi, sau nu, găsi după alte 
suferinţe teribile. 

Mulţi oameni au făcut acest lucru, în 1849 şi după aceea. 
Peste încă o jumătate de secol, alţii au pornit într-o similară 
goană nebună, în căutarea minelor de aur din Alaska şi 
Canada polară. 

Nu vor dori să meargă? Istoria ne demonstrează că, atunci 
când viaţa va deveni insuportabilă, oamenii vor sfida orice 
pericole şi vor face orice le stă în putinţă pentru un nou 
început, pentru o viaţă nouă. 


Pare aproape inevitabil ca în următorii cincizeci de ani, în 
vreme ce locuitorii Pământului vor căuta cu disperare să 
stăvilească creşterea populaţiei, viaţa să devină treptat tot 
mai greu de suportat. 

Nu vor dori să meargă nici atunci? Cu zece mii de locuri 
disponibile în prima colonie spaţială, bănuiesc că vor exista 
zece milioane de voluntari. 

Unii examinau un viitor în care coloniile spaţiale vor 
prolifera şi se temeau că indivizii educați, sofisticaţi şi 
inteligenţi vor părăsi Pământul - acele persoane pe care 
Pământul nu-şi poate permite să le piardă. Ei considerau că, 
prin colonizarea spaţiului, Pământul va ajunge o planetă 
populată de drojdia societăţii. 

Şi ei uită istoria americană, într-un fel ce pare că derivă 
din iraţionalitate. 

De ce ar dori indivizii educați, rafinaţi şi înstăriți să 
părăsească Pământul pentru coloniile spaţiale? Ei se simt 
perfect aici. Oare cei educați, rafinaţi şi înstăriți s-au 
înghesuit în corăbioarele fragile şi în vapoarele 
înnăbuşitoare ca să ajungă în Lumea Nouă? Oare cei 
educați, rafinaţi şi înstăriți au părăsit oraşele de pe coasta 
estică pentru minele de aur ale Californiei? 

Nici vorbă! Cei care s-au aventurat n-au fost nobilii 
britanici, ci ţăranii irlandezi lihniţi de foame; nu curtenii 
ţarului, ci evreii înghesuiți în ghetouri. Este adevărat, au 
venit şi oameni cu carte, totuşi imensa majoritate o formau 
aceia care o duceau atât de rău acasă încât nici pericolele şi 
dificultăţile călătoriei, nici greutăţile noului tărâm n-aveau 
să-i oprească. 

Pe Statuia Libertăţii este gravat poemul eseistei 
americane Emma Lazarus, care se referă tocmai la acest 
aspect. lată un citat: „Irimiteţi-mi ai voştri sărmani şi 
oropsiţi, Aceia care tânjesc să respire-n libertate, Toţi cei 
fără de case” de furtuni loviți; Mănoaselor voastre ţărmuri, 
epave refuzate. Eu îmi ridic torţa lângă uşa cea de aur.” 


Poate că-mi amintesc toate astea mai bine decât cei de la 
care primesc scrisori, deoarece eu şi familia mea am făcut 
parte dintre epavele refuzate. Am ajuns pe Ellis Island, 
poarta newyorkeză a imigranţilor, în 1923, cu un an înainte 
ca uşa cea de aur să se închidă. 

Nu-i vom pierde pe cei mai buni oameni în colonii. Săracii 
vor fi cei care vor cere să plece. Va trebui să-i mituim sau 
să-i intimidăm pe cei importanţi, dacă dorim ca unii dintre 
ei să-i însoţească. 

Unii se temeau că în coloniile spaţiale se va manifesta 
rasismul; că locuitorii ţărilor subdezvoltate nu vor fi lăsaţi 
să plece, întrucât le lipsesc cunoştinţele şi experienţa în 
inginerie spaţială. 

Cum poate cineva susţine un asemenea lucru, chiar şi într- 
un acces de inconştienţă? 

Înainte de voiajul spre New York, părinţii mei (ca să revin 
la ei) nu văzuseră oceanul în viaţa lor. Nu văzuseră 
niciodată un transatlantic, până ce nu s-au îmbarcat pe 
unul. lar după ce s-au îmbarcat, credeţi că aveau cea mai 
mică idee despre felul cum funcţiona el? Asta nu i-a oprit să 
plece spre Statele Unite. 

Pentru numele lui Dumnezeu, este greu de înţeles că 
pentru a ajunge de pe Pământ la o colonie spaţială, nu 
trebuie să fii inginer spaţial, nu trebuie să pilotezi o navă, 
nu îţi este necesară o experienţă în spaţiu? 

Ca să ajungi până acolo, îţi trebuie (şi acum ţineţi-vă bine) 
un bilet.14 

Acesta este efectul „Căderea nopţii”. În prezenţa stelelor, 
unii oameni înnebunesc. Ce altă concluzie se poate trage 
din asemenea argumente precum cele prezentate? 

S-ar putea ca după ce vom intra în secolul douăzeci şi unu 
civilizaţia noastră tehnologică să eşueze în mod ireversibil. 
În acest caz, este posibil să nu mai ajungem niciodată în 
spaţiul cosmic. 

Să presupunem însă că vom supravieţui în secolul 
douăzeci şi unu. Atunci, pe o planetă cu o rată mică a 


natalității şi lipsită de războaie, spaţiul va fi explorat şi 
colonizat, iar scena va fi pregătită pentru o nouă şi măreaţă 
extindere a omenirii la un nivel de civilizaţie mult superior. 

Eu nu voitrăi să văd toate acestea întâmplându-se, dar 
asta nu contează, deoarece zăresc totul în imaginaţie şi - cu 
condiţia supravieţuirii civilizaţiei noastre - ştiu că aşa se va 
petrece! 

13. Olandezul cosmic. 

Destul de frecvent primesc prin poştă cărţi, reviste şi alte 
materiale tipărite pe care nu le-am solicitat şi la care nu mă 
aşteptam. În astfel de cazuri, primul meu impuls este dea 
examina indexul, dacă există aşa ceva, sau de a răsfoi 
paginile pentru a vedea dacă îmi este menţionat numele. 
Adesea (totuşi nu întotdeauna) menţiunile respective 
constituie motivul pentru care mi-a fost expediat materialul. 

Când subiectul este unul asupra căruia m-am exprimat în 
mod ironic, devin extrem de suspicios. De pildă, cu destul 
timp în urmă, am primit o broşură intitulată „Simpozioanele 
OZN-1973”, în care exista un articol de Stanton T. 
Friedman, un domn pe care nu-l cunosc. 

O secţiune a articolului se numea „science fiction-ul 
împotriva ozenisticii” şi începea astfel: „Mulţi oameni se 
arată surprinşi când subliniez că doi dintre cei mai celebri 
scriitori de science fiction şi ştiinţă popularizată, Isaac 
Asimov şi Arthur Clarke, sunt destul de vehemenţi în 
sentimentele lor anti-OZN.” 

Faptul că dl Friedman cunoaşte persoane care sunt 
„surprinse” de aşa ceva indică, presupun, nivelul cercurilor 
în care activează. La urma urmelor, de ce faptul că Arthur şi 
eu suntem scriitori de science fiction ar trebui să-i conducă 
pe oameni la ideea că ne-am abandonat inteligenţa şi 
suntem gata să credem în afirmaţiile oricărei secte mistice 
care pare să aibă unele elemente comune cu science fiction- 
ul? 

DI Friedman continuă, citându-mă şi adăugându-şi 
propriile comentarii, despre care crede, probabil, că mă vor 


reduce la tăcere. Astfel, el pretinde că aş fi spus: 
„Necesarul energetic pentru călătoria interstelară este atât 
de mare încât nu pot crede că nişte creaturi care ar veni cu 
navele lor din adâncurile spaţiului ar face-o doar ca să se 
joace cu noi de-a v-aţi ascunselea, timp de decenii. Dacă ei 
doresc contactul, îl vor realiza; dacă nu, nu şi-ar irosi 
energiile.” 

La care dl Friedman adaugă, între paranteze: „(Ce 
mândrie avem noi, pământenii! Merităm să fim 
contactaţi?)” în mod evident, dl Friedman m-a citat fără să 
citească citatul. Eu afirmasem: „Dacă ei doresc contactul...” 
Sunt gata să admit că s-ar putea să nu merităm să fim 
contactaţi, dar în acest caz „nu şi-ar irosi energiile”, ci ar 
pleca acasă. 

Imaginaţi-vă mândria indivizilor de felul d-lui Friedman, 
care sunt de acord că, poate, nu merităm să fim contactaţi, 
însă rămân fascinaţi de faptul că, cumva, farfuriile 
zburătoare continuă să ne iscodească planeta cu miile, în 
ultimele decenii, aidoma unor olandezi cosmici sortiţi să 
ocolească veşnic Pământul fără să aterizeze şi, în plus, 
condamnaţi la a-şi demonstra calităţile aidoma unor 
porumbei masculi în călduri. 

În continuare, dl Friedman citează o declaraţie a mea, 
care se încheie astfel: „Voi continua să presupun că fiecare 
semnalare de OZN este o farsă, o greşeală sau un fenomen 
care poate fi explicat într-un mod ce nu implică nave 
spaţiale provenind de la stele îndepărtate.” 

Iar dl Friedman, asumându-şi o inexistentă familiaritate, 
comentează: „(Dar ce spui despre cele apropiate, Isaac?)” 

Din păcate, d-le Friedman*, până şi stelele apropiate sunt 
foarte îndepărtate. 

DI Friedman continuă, propunându-mi să scriu o carte de 
non-ficțiune despre farfuriile zburătoare, susţinând că 
„unele cazuri, precum cele ale lui Betty şi Barney Hill, sunt 
mult mai interesante şi incitante decât oricare povestire 


y 


scrisă de Asimov”. Poate că este adevărat, d-le Friedman, 
dar ele sunt şi mult mai fictive. 

Nu voi scrie o carte, ci un articol despre acest subiect. 
Dumnezeu ştie că mi-am declarat în repetate rânduri 
opiniile în privinţa farfuriilor zburătoare, totuşi n-am făcut-o 
niciodată într-un articol din seria de faţă. Lăsaţi-mă să-l 
realizez sub forma unui interviu imaginar: 

1) De ce insistaţi să le numiţi, farfurii zburătoare”? Nu 
este incorect şi ridicol? De ce nu le denumiți OZN-uri, un 
termen mult mai sobru? 

OZN este prescurtarea de la „obiecte zburătoare 
neidentificate”. Dacă discut subiectul cu cineva care este de 
acord că aceste manifestări - indiferent ce anume pot fi ele 
- sunt, de fapt, neidentificate şi nu insistă în identificarea 
lor, atunci sunt gata să vorbesc cât mai sobru cu putinţă 
despre OZN-uri. Pentru aceia însă care insistă să le 
identifice ca nave spaţiale pilotate de extratereştri, 
obiectele nu mai sunt neidentificate şi ca atare nu mai sunt 
OZN-uri. Într-un astfel de caz le denumesc farfurii 
zburătoare, termenul folosit de înşişi fanii farfuriilor 
zburătoare înainte de a se fi hotărât să caute 
respectabilitatea. 

2) Negaţi că în Univers ar exista şi alte forme de viaţă 
inteligentă? 

În nici un caz nu neg aşa ceva. În septembrie 1963, am 
publicat în revista F & SF un articol intitulat „Who's Out 
There” („Cine-i acolo?”), în care am reluat argumentele lui 
Cari Sagan potrivit cărora în Univers pot exista numeroase 
civilizaţii. 

Eu prefer să nu-mi asum o familiaritate ce nu există, (N. 
A.) 

Apoi, în colaborare cu Stephen H. Dole, am scris o carte 
Planetsfor Man (Planete pentru om) (1964), abordând 
problema mai în detaliu şi dintr-un punct de vedere uşor 
diferit, şi sugerând că în Univers există numeroase planete 
favorabile vieţii. 


Permiteţi-mi să repet argumentaţia. 

Nimeni nu ştie cu exactitate câte galaxii există în Univers; 
cu siguranţă, multe miliarde. Numărul pe care-l 
întrebuinţez eu de obicei este de o sută de miliarde. Chiar 
dacă ne-am limita la o singură galaxie, a noastră - Calea 
Laptelui - tot am avea un sistem conţinând 135 de miliarde 
de stele. 

Teoriile curente privind apariţia stelelor sugerează 
formarea inevitabilă a sistemelor planetare o dată cu 
naşterea unei stele, aşadar putem spune că Galaxia noastră 
conţine 135 de miliarde de sisteme planetare, fiecare 
având, poate, o duzină de planete şi şase-şapte sateliți mari. 

Dintre aceste corpuri reci, în număr de peste un trilion, 
unele se găsesc prea departe de steaua proprie pentru a fi 
similare Pământului, iar altele prea aproape. Unele pot 
avea rotația prea lentă sau orbita prea excentrică pentru a 
permite un climat confortabil. Unele pot avea sori prea reci 
ca să ofere energia necesară vieţii, ori prea fierbinţi şi cu 
existenţa prea scurtă pentru ca viaţa să aibă timpul necesar 
evoluţiei. Unele se pot roti în jurul unor stele ce fac parte 
din sisteme multiple, sau în jurul unor pulsari, sau stele 
care, în diferite moduri, nu asigură condiţii prielnice. 

Ţinând seama de toate acestea, Dole, pe baza unor 
estimări corecte în lumina cunoştinţelor astronomice ale 
începutului anilor '60, concluzionase că în Galaxia noastră 
pot exista 640 de milioane de planete similare Pământului - 
având aproximativ aceeaşi masă, temperatură, compoziţie 
chimică, orbită şi soare ca Pământul. 

Estimarea nu-i foarte generoasă, întrucât înseamnă că 
doar o planetă din patru mii este corespunzătoare şi că 
numai o stea din 210 are o planetă tip Pământ. 

Pe de altă parte, ţinând seama de descoperirile 
astronomice recente, poate că estimarea este prea 
generoasă. Deoarece aproximativ nouăzeci la sută din 
stelele Galaxiei se află în nucleul galactic, cam nouăzeci la 


sută din planetele de tip terestru ar trebui să fie tot acolo, 
dacă avem în vedere o distribuire egală. 

În acelaşi timp, nucleele galaxiilor pot fi scenele unor 
activităţi violente -quasari, nove, găuri negre etc. 

— Şi este posibil ca numai în braţele spirale ale unei 
galaxii (unde ne găsim noi) să existe condiţii îndeajuns de 
liniştite pentru ca planetele să fie cu adevărat de tip 
terestru. Într-un astfel de caz, poate că ar trebui să 
estimăm numărul planetelor de tip terestru din Galaxia 
noastră la numai 64 de milioane. 

Cu toate acestea, cu cât există mai multe planete de tip 
terestru, cu atât cresc şansele farfuriilor zburătoare, de 
aceea să fim generoşi şi să păstrăm numărul iniţial de 640 
de milioane. 

Conform teoriilor curente asupra originii vieţii, aceasta va 
apărea pe orice planetă care deţine un mediu similar celui 
terestru. Aşadar, afirmăm că în Galaxia noastră pot exista 
640 de milioane de planete favorabile vieţii - mai mult sau 
mai puţin asemănătoare celei pe care o cunoaştem noi. 

Din acest punct, speculaţiile devin incerte. Pe câte dintre 
planetele favorabile vieţii apare o specie inteligentă şi pe 
câte dintre ele specia inteligentă îşi dezvoltă o civilizaţie? 

Singurul lucru de la care putem porni este Pământul 
însuşi, singura planetă favorabilă vieţii care ne este 
cunoscută. Pe Pământ, viaţa a existat de aproximativ trei 
miliarde de ani iar civilizaţia a existat de, cel mult, zece mii 
de ani. Aşadar, existenţa unui Pământ necivilizat se găseşte 
în raportul de 300.000 la 1 faţă de cea a unui Pământ 
civilizat. 

Dacă vom aprecia că Pământul reprezintă o medie care 
poate fi considerată regulă generală, iar viaţa a început în 
momente şi locuri diferite, putem presupune că civilizaţia 
există pe una din 300.000 de planete favorabile vieţii, în 
acest caz, în Galaxia noastră ar fi înjur de 2.150 civilizaţii. 

Cât despre civilizaţia industrială, noi o avem de două sute 
de ani, dintr-o istorie de zece mii de ani de civilizaţie. Cu 


alte cuvinte, raportul dintre civilizațiile nonindustriale şi 
cele industriale ar fi de 50 la 1. 

Dacă presupunem că una din cincizeci de civilizaţii ale 
Galaxiei a atins stadiul industrial, atunci avem patruzeci şi 
trei de civilizaţii industriale în Galaxia noastră. 

Dacă în continuare presupunem că tehnologia noastră 
industrială ar fi la nivel mediu, atunci jumătate dintre 
civilizațiile industriale - să zicem douăzeci şi una - sunt mai 
avansate decât noi şi capabile, poate, de călătorie spaţială. 

Toate acestea se întâmplă doar în Galaxia noastră. Dacă 
ipotezele de la care am pornit ar fi valabile în toate 
galaxiile, atunci în Univers ar putea exista două trilioane de 
civilizaţii avansate. Cred însă că până şi cel mai entuziast 
suporter al farfuriilor zburătoare ar fi de acord să eliminăm 
celelalte galaxii ca surse ale vizitelor pe care le primim, 
limitându-ne la Galaxia noastră. Aşadar, ar fi vorba de 
douăzeci şi una de posibile civilizaţii, hoinărind prin 
coridoarele imateriale ale spaţiului, şi cu siguranţă că ele 
sunt suficiente pentru explicarea farfuriilor zburătoare, 
dacă farfuriile zburătoare sunt nave spaţiale. 

3) Ei bine, atunci de ce sunteţi atât de sceptic asupra 
posibilităţii ca nave spaţiale pilotate de inteligenţe 
extraterestre să viziteze Pământul? 

În primul rând, mă tulbură distanţele. Imaginaţi-vă că cele 
640 de milioane de planete favorabile vieţii sunt distribuite 
aleatoriu în Galaxie. În medie, asta ar însemna că ele sunt 
despărțite de aproximativ patruzeci şi cinci de ani-lu-mină. 
Cele douăzeci şi una de planete cu civilizaţii avansate s-ar 
găsi, în medie, la 13.500 ani-lumină una de cealaltă. 

Dacă cea mai apropiată planetă-cămin a farfuriilor 
zburătoare este situată la o depărtare de 13.500 ani- 
lumină, şansele de a fi vizitaţi par extrem de reduse. 

Întrucât o navă spaţială se poate deplasa către noi cu cel 
mult viteza luminii, o navă provenită de la civilizaţia 
avansată cea mai apropiată ar avea nevoie de 13.500 ani 
(conform timpului scurs pe planeta lor natală) ca să ajungă 


la Pământ; de fapt, probabil de un timp de zece ori mai 
lung. Mi se pare îndoielnic că, în asemenea condiţii, atâtea 
nave ar roi în jurul nostru, an după an, precum albinele. Nu 
putem fi nici atât de importanţi, nici atât de interesanţi. 

4) Să presupunem însă că am avea pur şi simplu noroc în 
privinţa distanţei până la civilizaţia avansată cea mai 
apropiată. Şi de ce sunteţi atât de sigur că viteza luminii 
constituie un prag absolut? 

Nu insist să fiu categoric în asemenea privinţe. 
Presupunând o distribuţie aleatorie, unele civilizaţii 
avansate pot fi grupate laolaltă, iar altele pot fi extrem de 
izolate. Este posibil ca Pământul să se găsească la numai o 
sută de ani-lumină de o civilizaţie foarte avansată. 
Posibilitatea este extrem de redusă, totuşi nu există dovezi 
pro sau contra şi se poate să fie aşa. 

Apoi, chiar dacă nucleele originale ale civilizaţiilor sunt 
foarte, foarte îndepărtate, niciunul nefiind aproape de noi, 
există posibilitatea ca fiecare să fie centrul unui Imperiu 
Galactic în formare, care să aibă avanposturi în jurul unor 
stele mai apropiate. Nici în privinţa aceasta nu avem vreo 
dovadă, totuşi se poate să fie aşa. 

Este de asemenea posibil ca unele civilizaţii avansate să fi 
reuşit să depăşească limita vitezei luminii, fără să încalce 
relativitatea. Poate că ele au învăţat să utilizeze 
hiperspaţiul, sau o propulsie tahionică, sau ceva pentru 
care noi, la nivelul redus al propriei tehnologii, nu avem nici 
măcar termeni de definire. Ipoteza nu pare, de fapt, extrem 
de probabilă, dar se poate să fie aşa. 

Atunci, distanţele n-ar mai fi deloc importante pentru nişte 
civilizaţii avansate. Ele ar putea acoperi o sută de ani- 
lumină sau chiar 13.500 ani-lumină cu uşurinţa cu care noi 
traversăm Atlanticul. 

5) Dar, dacă aşa stau lucrurile, care vă sunt obiecțiile faţă 
de conceptul farfuriilor zburătoare? De ce nu s-ar putea ca 
nişte nave să exploreze Pământul în mod frecvent? 


Dacă ignorăm chestiunea distanţei, mai rămâne cea a 
motivaţiei: Dacă aceşti olandezi cosmici roiesc în jurul 
Pământului în mod deliberat şi dintr-un motiv raţional, ei o 
fac deoarece Pământul îi interesează. Dar ce anume de pe 
Pământ îi poate interesa? 

Este firesc (chiar dacă, poate, egocentric) să presupunem 
că, pentru orice extraterestru, lucrul cel mai interesant de 
pe Pământ îl reprezintă omul şi civilizaţia lui. Însă dacă 
farfuriile zburătoare ne cercetează, de ce nu coboară 
pentru a ne saluta? Ocupanţii lor trebuie să fie destul de 
inteligenţi ca să-şi dea seama cine ne sunt reprezentanţii, 
unde ne sunt metropolele şi cum pot să ne contacteze 
guvernele. 

Nu se poate presupune că s-ar teme de noi. Dacă 
tehnologia lor este atât de avansată încât străbat fără 
probleme distanţe de mulţi ani-lumină, atunci se pot proteja 
foarte uşor împotriva jalnicelor arme cu care i-am 
ameninţa. Oare un crucişător american s-ar teme să trimită 
o echipă de explorare pe o insulă ocupată de cimpanzei? 

Dacă atmosfera sau suprafaţa Pământului ar conţine vreun 
element chimic periculos, ori doar neplăcut pentru ei, cu 
siguranţă, sunt suficient de inteligenţi ca să comunice cu 
noi printr-un mijloc de transmisiune la distanţă - radio, în 
cel mai simplu caz. Dacă nu prin cuvinte şi grai, atunci prin 
semnale raţionale. 

Pe de altă parte, dacă îi interesăm, dar nu doresc să ne 
contacteze - dacă nu vor să intervină în nici un fel în 
dezvoltarea unei civilizaţii - atunci sunt, cu siguranţă 
îndeajuns de inteligenţi şi avansați pentru ca să ne poată 
studia în toate detaliile dorite, fără a ne da seama. Lăsându- 
ne să le sesizăm existenţa, ei intervin în civilizaţia noastră. 

lar dacă-i interesează altceva decât omul? Ar trebui fie să 
coboare şi să ne salute, fie să plece. În caz contrar, nu poate 
fi vorba de nave spaţiale pilotate de creaturi inteligente. 

6) Totuşi, cum puteţi fi sigur că le înţelegeţi motivele? 
Poate că nu-i interesează să comunice cu noi şi, pe de altă 


parte, nu le pasă dacă-i vedem. 

Oh, dar dacă veţi continua să formulaţi noi condiţii 
necesare pentru susţinerea cazului, veţi ajunge foarte rapid 
în punctul unei totale lipse de convingere. 

Pentru a scăpa de problema distanţei, trebuie să 
presupuneţi o civilizaţie improbabil de aproape de noi şi 
mai trebuie să presupuneţi cunoaşterea vitezelor 
superluminice. Pentru a explica misterul comportamentului 
ocupanților farfuriilor zburătoare, trebuie să presupuneţi 
că aceştia consideră Pământul destul de interesant ca să-i 
dea târcoale în mod repetat, dar pe noi destul de 
neinteresanţi ca să nu ni se adreseze în timp ce, pe de altă 
parte, nu le pasă dacă-i zărim. 

Cu cât faceţi mai multe presupuneri de felul acesta, cu 
atât susţinerea cazului devine mai şubredă. 

În realitate, niciuna dintre presupunerile enunțate nu are 
un temei. Singura lor funcţie este de a explica farfuriile 
zburătoare. Apoi, farfuriile zburătoare pot fi folosite ele 
însele ca argument pentru a susţine că presupunerile 
trebuie să fie corecte. Iar asta înseamnă un raţionament 
circular, una dintre principalele încântări ale intelectelor 
modeste. 

7) Staţi puţin, dar există mărturii directe că farfuriile 
zburătoare sunt nave spaţiale. Mulţi oameni au văzut 
navele spaţiale şi echipajele lor de extratereştri. Unii afirmă 
chiar că au urcat la bordul lor. Aţi investigat rapoartele 
respective? Le puteţi ignora, dacă n-aţi făcut-o? Ce 
justificare aveţi pentru aşa ceva? 

Nu, n-am citit respectivele rapoarte. Niciunul măcar. 
Pentru a-mi justifica faptul că le ignor, mă mulţumesc să 
afirm că mărturiile vizuale ale unui număr mic de oameni, 

neconfirmate de nici un alt fel de dovezi, sunt lipsite de 
valoare. Nu există nici măcar o singură credinţă religioasă 
care să nu se bizuie pe numeroase mărturii vizuale. 

Există mărturii vizuale (comunicate de entuziaşti) de 
îngeri, fantome, spirite, levitaţie, vârcolaci, precogniţie, 


zâne, balauri marini, telepatie, oameni ai zăpezilor şi aşa 
mai departe, şi aşa mai departe, şi aşa mai departe. 

Nu mă voi azvârli în mlaştina credinţei în toate acestea, 
bazându-mă exclusiv pe mărturiile vizuale; iar dacă n-o fac, 
nu voi crede nici în navele spaţiale farfurii zburătoare, 
bazându-mă exclusiv pe mărturii vizuale. Doresc dovezi mai 
puţin dispuse la deformare şi la farse deliberate. 

Doresc fapte materiale şi lipsite de efemeritate, care pot fi 
studiate de mai multe persoane. Doresc un aliaj care să nu 
poată fi obţinut pe Pământ. Doresc un aparat care să 
realizeze ceva pe baza unui principiu necunoscut 
pământenilor. Şi, cel mai mult, doresc o navă şi echipajul ei 
care să apară în văzul general, dezvăluindu-se unor fiinţe 
omeneşti competente în a-i observa şi studia o perioadă 
rezonabilă de timp. Pur şi simplu, nu pot fi impresionat de 
revelaţiile unor fermieri în mlaştini sau ale unor şoferi pe 
autostrăzi pustii. Nu mă impresionează nici descrierile 
navelor şi interioarelor acestora, care sună exact aşa cum 
m-aş fi aşteptat de la analfabeți ştiinţifici care au vizionat 
nişte pelicule „science fiction” la fel de analfabete. 

8) Dar dacă nu sunteţi de acord cu varianta navelor 
spaţiale, cum altfel explicaţi observările de farfurii 
zburătoare? 

Sherlock Holmes a formulat un binecunoscut dicton: 
„După ce ai eliminat imposibilul, ceea ce rămâne, oricât de 
improbabil pare, trebuie să fie adevărul.” Mi se pare o 
afirmaţie falsă, deoarece se presupune că după eliminarea 
imposibilului rămâne un singur factor. De unde ştim însă 
asta? 

Respectiva înţelegere greşită a derivat din matematică. În 
matematică, ne putem astfel organiza definițiile şi axiomele 
încât să rămânem cu un număr mic de factori cunoscuţi. 
Atunci, dacă-i eliminăm pe toţi mai puţin unul, cel rămas 
trebuie să fie adevărat (cu condiţia să nu demonstrăm că 
niciunul dintre ei nu este adevărat). 


Nu acelaşi lucru este valabil în ştiinţele experimentale, 
unde numărul total al factorilor poate fi nedefinit şi este 
posibil să nu-i cunoaştem pe toţi. 

Dacă farfuriile zburătoare sunt nave spaţiale, asta trebuie 
dovedit prin mărturii directe. În nici un caz prin tânguirea: 
„Dar ce altceva pot să fie?” 

9) Ce credeţi că sunt farfuriile zburătoare? 

Părerea mea este că aproape fiecare mărturie vizuală 
consemnată este fie o greşeală, fie o farsă. Multe sunt atât 
de confuze şi incomplete încât nu se poate decide cu 
exactitate ce ar putea fi. 

Mi se spune că există unele consemnări (o foarte mică 
parte din total) care nu par nici erori şi nici farse; care au 
fost verificate de către observatori atenţi şi de încredere şi 
care nu pot fi explicate prin modalităţile obişnuite. 

10) Perfect, să ne oprim asupra lor. Ce sunt ele, dacă nu 
pot fi nave spaţiale? 

Nu ştiu. Nu sunt obligat să ştiu. Universul este plin de 
mistere la care n-am răspunsuri. Faptul că-mi recunosc 
neştiinţa nu dovedeşte nimic. 

Poate că, de pildă, nu ştiţi numele celui de-al 
cincisprezecelea preşedinte al Statelor Unite. Dacă eu 
afirm că el s-a numit Jerome Jameson, faptul că nu ştiţi 
nimic cu care să mă contraziceţi nu înseamnă că eu am 
dreptate. 

Să-1 analizăm însă pe Joseph Allen Hynek, un respectabil 
astronom american, pe care-l cunosc personal şi despre 
care pot declara cu toată răspunderea că este un individ 
cinstit şi inteligent, cu remarcabile reuşite ştiinţifice. 

Hynek nu doreşte să ignore a priori consemnările unor 
farfurii zburătoare, aşa cum fac majoritatea astronomilor (şi 
eu însumi). El vrea să fie examinate cu atenţie şi o face în 
mod personal. Nu este deloc simplu. Consemnările abundă 
în farse, iar pasionaţii de farfurii zburătoare numără în 
rândurile lor atâţia ţicniţi şi aiuriţi, încât Hynek se 
confruntă permanent cu riscul de a-şi afecta, fără să vrea, 


reputaţia, fiind confundat cu aceştia. Interesul său în aceste 
rapoarte stranii, alături de credinţa în importanţa lor, sunt 
suficiente pentru a-l convinge să-şi asume riscul, lucru 
pentru care-l respect. 

Hynek nu crede că observările se referă la nave 
extraterestre. El nu are o explicaţie imediată pentru ele, ci 
discută despre OZN-uri - Obiecte Zburătoare 
Neidentificate. 

EI afirmă că există ceva; ceva inexplicabil în cadrul 
convenţional al ştiinţei şi care, de aceea, nu trebuie 
ridiculizat şi ignorat, ci studiat cu atenţie şi în detaliu. 

Hynek consideră că fenomenele care nu pot fi explicate 
reprezintă ceva atât de nou pentru ştiinţă încât, atunci când 
vor fi înţelese, vor duce la un progres enorm - un salt 
calitativ, cum îl denumeşte. 

Asemenea salturi s-au mai petrecut. Misterul rezultatului 
negativ din experimentul Michelson-Morley a dus la saltul 
calitativ al relativităţii. Paradoxurile radiaţiei corpului negru 
au dus la saltul calitativ al teoriei cuantice. Ca atare, este 
posibil ca misterul OZN-urilor să ducă... la ce? 

Este o ipoteză fascinantă. Aproape că mă convinge. 

11) Hynek n-are nici o teorie în această privinţă? Încotro 
crede el că se va îndrepta ştiinţa? 

Din câte cunosc, Hynek n-a ajuns până acum la nici o 
concluzie. A petrecut foarte mult timp verificând 
consemnările, clasificându-le şi căutând factorii comuni din 
diferitele tipuri de rapoarte; totuşi, când a terminat, a 
rămas cu un mister pentru care nu are un răspuns. 

12) De ce este dificil să găsească un răspuns la această 
întrebare? 

Abordarea ştiinţifică a misterelor Universului funcţionează 
perfect atunci când sistemul studiat este permanent 
disponibil pentru observare şi/sau experimentare. Planeta 
Marte poate fi, de obicei, examinată prin telescop. Inima 
unei broaşte țestoase poate fi, de obicei, studiată în 
laborator. 


Abordarea ştiinţifică funcţionează corespunzător şi atunci 
când poţi stabili experimente simple, a căror desfăşurare 
generală o pricepi. Chiar dacă nu înţelegi modul cum cad 
bilele, poţi lăsa nişte bile să cadă în condiţii controlate, 
pentru a studia rezultatele obţinute. 

Pe de altă parte, gândiţi-vă la acele relativ puţine rapoarte 
OZN care sunt mistere adevărate, nefiind nici farse şi nici 
erori. Respectivele fenomene OZN apar neanunţate, în mod 
neaşteptat şi complet aleatoriu în spaţiu şi timp. Nu există o 
modalitate de prevedere a lor, decât poate prin instituirea 
unui sistem de monitorizare mondial, care ar fi teribil de 
costisitor. 

Este posibil ca apariţia unui OZN să nici nu fie măcar 
remarcată; sau să fie parţial observată de indivizi luaţi prin 
surprindere, care n-au posibilitatea unor observaţii 
amănunțite, ci doar a celor vizuale. Prin urmare, căpătăm 
amintirea neclară a unui fenomen neclar observat. 

În plus, după anunţarea unei asemenea observări, ea 
capătă spaţiu larg în paginile ziarelor, ceea ce duce la 
îngroparea aproape instantanee sub o avalanşă de rapoarte 
similare ale unor persoane mai sărace cu duhul, dornice de 
publicitate sau ale unor farsori cu minţile bolnave. 

În asemenea condiţii, nu este surprinzător că Hynek nu 
poate găsi uşor o soluţie. N-aş fi deloc surprins dacă nici el 
şi nici altcineva n-o vor găsi vreodată! 

O ultimă remarcă. Mă tem că ipoteza lui Hynek, potrivit 
căreia soluţia problemei va produce un salt calitativ al 
ştiinţei, este numai propria credinţă. Nu-1 învinuiesc pentru 
entuziasmul de care dă dovadă; eu însumi sunt mânat 
deseori de entuziasm, însă acesta trebuie identificat şi nu 
confundat cu dovezile. 

Eu bănuiesc (dar nu-i decât o bănuială) că, dacă fiecare 
raport OZN misterios ar fi supus unei investigări 
amănunțite, atunci, cu cât s-ar afla mai multe detalii, cu atât 
ar părea mai puţin misterios. Cred că dacă toate rapoartele 
OZN ar fi complet înţelese, s-ar dovedi că fenomenul face 


parte din cadrul actual al ştiinţei sau cel mult o anexă sau o 
extensie interesantă, însă neimportantă, a respectivului 
cadru. Soluţia problemei OZN, suspectez eu, ar adăuga 
ştiinţei puţine noutăţi, sau niciuna. 

M-aş bucura să greşesc şi Hynek să aibă dreptate, fiindcă 
îl îndrăgesc şi aş fi încântat să asist la progresul ştiinţei - 
totuşi, nu mă pot autoconvinge să accept ceva numai pentru 
că mi-ar face plăcere să-l accept. Trebuie să accept doar 
ceea ce mi se pare logic. 

14. Mai bine înapoi. 

Atunci când sunt încercat de autocompătimire, am tot mai 
des senzaţia că eu singur apăr bastioanele ştiinţei împotriva 
asalturilor noilor barbari. De aceea, deşi este posibil să 
repet idei şi afirmaţii pe care le-am făcut în articole 
anterioare, aş dori să-l dedic pe cel de faţă, în întregime, 
unei defensive care, vă previn, va fi cu totul 
necompromiţătoare. 

Dovada ]. Aţi putea considera că o publicaţie precum New 
Scientist, un excelent săptămânal britanic conţinând 
articole despre progresul ştiinţei, n-ar acorda nici cel mai 
mărunt spaţiu unor jalnice idioţenii antiştiinţifice. Nu este 
aşa! 

În numărul din 16 mai 1974, unul dintre redactorii 
revistei, după ce susţine oarecum incoerent cazul lui 
Velikovsky15, continuă: „în drumul ei de 200 de ani, ştiinţa 
a produs unele lucruri deosebite, cum ar fi conservele sau 
casetele audio dar, cu toată sinceritatea, câte din celelalte 
realizări ale ei sunt cu adevărat valoroase pentru cei 
şaptezeci de ani de viaţă ai omului?” 

Imediat, am adresat revistei o scrisoare, în care am spus 
printre altele:,...Una dintre realizările pe care aţi putea-o 
considera cu adevărat valoroasă este vârsta medie de 
şaptezeci de ani ai omului. În cea mai mare parte a istoriei, 
media aceasta a fost de treizeci de ani. Ne putem aştepta la 
puţină recunoştinţă din partea dumneavoastră pentru cei 


patruzeci de ani suplimentari de care aveţi ocazia să vă 
bucuraţi?” 

Scrisoarea mea a fost publicată şi, aproape imediat, în 
numărul din 11 iulie 1974, a sosit replica scandalizată a 
unui individ din Herefordshire, pe care-l voi numi dl B. 
Aparent, el considera că o viaţă mai lungă prezintă 
dezavantaje, contribuind, de pildă, la explozia demografică. 
Dl B. Mai afirma:,,...Acele vremuri întunecate menţionate de 
dl Asimov, în care durata medie a vieţii era mult mai mică 
de şaptezeci de ani, au izbutit totuşi să dea naştere unor 
Chartres, Raphael şi Shakespeare. Care sunt echivalentele 
moderne? Orly, Andy Warhol şi SF-ul?” 

Sesizând aluzia la science fiction şi bănuind cui se adresa 
săgeata, m-am simţit justificat să renunţ la mănuşile de 
catifea. În replica mea am spus, printre altele: „DI B. Afirmă 
că indivizii cu vieţi scurte din epocile apuse au creat măreţe 
opere de artă, literatură şi arhitectură. Aminteşte acest 
amănunt fiindcă i se pare o coincidenţă stranie, sau doreşte 
să susţină că progresul cultural al trecutului s-a datorat 
tocmai faptului că oamenii trăiau puţin? 

Dacă, într-adevăr, dl B. Nu este încântat de prelungirea 
vieţii pe care a făcut-o posibilă ştiinţa şi o consideră 
vătămătoare pentru omenire, ce propune el? La urma 
urmelor, n-ar fi dificil să abandonăm realizările ştiinţei, să 
permitem impurităților să se infiltreze în apa potabilă, să 
renunţăm la chirurgia aseptică şi la antibiotice, pentru a 
asista apoi la creşterea mortalităţii la un nivel care va 
produce rapid (după cum argumentează dl B.) un alt 
Shakespeare. 

Dacă dl B. Ar fi cu adevărat încântat de această soluţie, ar 
recomanda el ca beneficiile unei rate sporite a mortalităţii 
să fie cunoscute doar de acei păgâni din alte climate, 
seminţiile nevolnice de culoare mai întunecată a căror 
trecere rapidă prin viaţă ar face atunci lumea mai 
confortabilă pentru locuitorii lui Herefordshire? Sau simţul 
neabătut al dreptăţii îl va determina să recomande ca toate 


naţiunile, inclusiv a sa, să participe la această nobilă 
iniţiativă? Sau poate intenţionează ca el însuşi să ofere un 
exemplu, renunțând cu bărbăţie şi nobleţe la prelungirea 
propriei vieţi de către ştiinţă? 

S-a gândit de fapt dl B. Că un răspuns la explozia 
demografică determinată de progresul ştiinţei şi medicinei 
este reducerea natalității? Sau, poate, el consideră 
reducerea natalității ca fiind inadmisibilă pentru morala sa, 
preferând atracțiile foametei şi maladiilor ca soluţii pentru 
suprapopularea Pământului?” 

Şi această scrisoare a fost publicată, dar nu i-a urmat nici 
un răspuns. 

Dovada 2. Uneori, pe adresa mea sosesc scrisori care 
exprimă nemulţumirea unor indivizi faţă de lumea modernă 
a ştiinţei şi tehnologiei, solicitând întoarcerea fără 
întârziere la o societate preindustrială fericită şi nobilă. 

Astfel, recent, am primit o scrisoare din partea unui 
profesor - nu mai ţin minte ce materie preda - care-şi 
cumpărase o fermă şi-şi producea singur cele necesare 
hranei. Îmi povestea încântat cât de grozav era şi cât de 
sănătos şi fericit se simţea acum, scăpat de toate 
maşinăriile oribile. Recunoştea că folosea un automobil şi-şi 
cerea scuze pentru asta. 

Nu-şi cerea însă scuze pentru maşina de scris la care 
dactilografiase scrisoarea, sau pentru sistemul modern de 
transport care mi-o livrase. Nu-şi cerea scuze pentru 
utilizarea luminii electrice şi telefonului, de aceea presupun 
că citea la lumina unui foc de lemne şi expedia mesaje prin 
porumbei călători. 

I-am răspuns printr-o carte poştală, urându-i toate 
bucuriile ţăranilor din feudalism, ceea ce a determinat o 
replică destul de furioasă, cuprinzând şi o recenzie 
nefavorabilă la cartea mea „Paradisul pierdut” adnotat de 
Asimov. (Ah, da, mi-am amintit acum, el era specialist în 
Milton şi cred că a obiectat faţă de invazia mea pe tărâmul 
sacru!) 


Dovada 3. Odată, în timpul dialogului cu auditoriul ce 
urmează conferinţelor mele, un tânăr m-a întrebat dacă 
cred cu toată sinceritatea că ştiinţa a făcut ceva pentru 
sporirea/eriririi omenirii. 

— Credeţi că aţi fi fost la fel de fericit dacă aţi fi trăit în 
Grecia antică? M-am interesat. 

— Da, a răspuns el cu hotărâre. 

— Cum v-ar fi plăcut să fiţi sclav în minele de argint 
ateniene? Am continuat, surâzând larg, iar el s-a aşezat să 
reflecteze la aspectul cu pricina. 

Sau, să amintesc cazul individului care mi-a spus cândva: 

— Cât de plăcut ar fi fost dacă am fi trăit acum o sută de 
ani, când era atât de simplu să-ţi găseşti slugi! 

— Ar fi fost oribil, am replicat imediat. 

— De ce? A întrebat el uluit. Iar eu i-am răspuns calm: 

— Noi am fi fost slugile. 

Uneori, mă întreb dacă persoanele care acuză lumea 
modernă a ştiinţei şi tehnologiei nu sunt chiar acelea care 
au avut mereu din toate şi care consideră de la sine înţeles 
că, în absenţa maşinilor, vor exista destui oameni (alţi 
oameni) care să joace rolul de înlocuitori. 

Se poate ca aceia care n-au lucrat niciodată să fie gata să 
substituie maşinile cu muşchii omului (nu ai lor). Ei visează 
să construiască o catedrală precum Chartres - în rol de 
arhitecţi, nu ca muncitori biciuiţi pentru a căra piatra. Ei îşi 
imaginează o viaţă în Grecia antică - precum Pericle16, nu 
ca sclavi. Ei tânjesc după bătrâna şi vesela Anglie şi berea 
ei brună - în calitate de baroni normanzi, nu de servi 
saxoni. 

De fapt, mă întreb cât anume din rezistenţa claselor 
bogate faţă de tehnologia modernă provine dintr-o 
nemulţumire capricioasă vizavi de faptul că atâţia dintre 
mizerabilii locuitori ai planetei (ca mine, de pildă) conduc 
acum automobile, au maşini automate de spălat şi se uită la 
televizor -reducând astfel diferenţa dintre amintiţii 
mizerabili şi feluriţii aristocrați culţi, care se tânguie că 


ştiinţa n-a adus nimănui fericire. Da, le-a redus domeniile 
satisfacţiei personale. 

Cu câţiva ani în urmă, a existat o revistă intitulată 
Intellectual Digest, care, din păcate, n-a apărut decât doi 
ani, condusă de nişte oameni extrem de amabili. Ei 
publicaseră câteva articole în care acuzau ştiinţa şi, 
considerând pesemne că trebuiau să găzduiască şi păreri 
contrarii, m-au rugat să le scriu ceva. 

Am făcu t-o, iar ei au cumpărat articolul şi l-au plătit... Dar 
nu l-au publicat niciodată. Bănuiesc (dar nu o ştiu cu 
siguranţă) că s-au gândit că le-ar fi putut ofensa cititorii, 
care probabil făceau parte, în majoritate, din acea ramură a 
intelectualităţii care consideră o culme a rafinamentului să 
nu ştie nimic despre ştiinţă. 

Este posibil ca genul acela de cititori să fi fost impresionați 
de un articol al lui Robert Graves, care a fost retipărit în 
numărul din aprilie 1972 al lui Intellectual Digest şi care 
milita pentru controlul social al ştiinţei.1 7 

Graves este un intelectual de formaţie clasică, educat în 
tradiţia nobilimii britanice din perioada de dinaintea 
primului război mondial. Sunt sigur că el cunoaşte mult mai 
multe lucruri despre elenismul precreştin decât despre 
ştiinţa industriei, ceea ce pune sub semnul întrebării 
autoritatea sa în domeniul descoperirilor ştiinţifice, dar iată 
ce afirma: „Din motive sociale, în antichitate, utilizarea 
descoperirilor ştiinţifice era strict restrânsă - dacă nu de 
către savanţi înşişi, atunci de conducătorii statului. Astfel, 
motorul cu abur inventat în Egiptul lui Ptolemeu pentru 
pomparea apei în vârful faimosului far de pe insula Pharos a 
fost abandonat în scurt timp, se pare pentru că ar fi 
încurajat leneveala la sclavii care, anterior, căraseră 
burdufuri cu apă pe scările farului.” 

Evident, afirmaţia este o gogoriţă. „Motorul cu abur” 
inventat în Egiptul lui Ptolemeu era o jucărioară care n-ar fi 
putut ridica apa la înălţimea de o jumătate de metru, cu 
atât mai puţin până în vârful farului. 


Să trecem însă peste acest amănunt. Istorioara 
moralizatoare a lui Graves este corectă în esenţă, chiar 
dacă falsă în detalii. Epoca elenistică (323-30 î. Hr.) a 
cunoscut într-adevăr începuturile unui soi de perioadă 
industrială, iar încetarea destul de bruscă a progresului 
respectiv s-a putut datora, cel puţin parţial, faptului că 
existenţa unui număr imens de sclavi nu genera o cerere 
importantă de maşini. 

Ba chiar s-ar putea oferi un argument umanitar împotriva 
industrializării: dacă maşinile ar fi înlocuit sclavii, ce s-ar fi 
întâmplat cu surplusul de sclavi? Ar fi fost lăsaţi să moară 
de foame? Ar fi fost ucişi? (Cine afirmă că aristocrații nu 
sunt umani?) 

Prezentând astfel controlul social al ştiinţei în antichitate, 
Graves şi alţii ca el par a susţine menţinerea sclaviei. 

Este cu adevărat ceea ce ne dorim? Oare toţi idealiştii 
antiştiinţă vor mărşălui curajoşi spre luptă sub stindardul 
„Trăiască sclavia”? Sau, deoarece majoritatea idealiştilor 
antiştiinţă se consideră artişti, filosofi ori mai ştiu eu ce, dar 
niciodată sclavi, pe stindard ar trebui scris „Lrăiască sclavia 
pentru alţii”? 

Desigur, un gânditor profund ar putea contraataca, 
subliniind că genul de muncă în fabrică pe care 1-a făcut 
posibil tehnologia modernă nu este cu nimic superior trudei 
sclavilor din antichitate. Asemenea argumente au fost 
utilizate înainte de războiul civil american, pentru a 
denunța de pildă făţărnicia aboliţioniştilor din statele libere. 

Argumentul în sine nu este de neglijat, totuşi mă îndoiesc 
că vreun muncitor dintr-o fabrică din Massachusetts ar fi 
acceptat în mod voluntar să schimbe locul cu un negru de 
pe o plantație din Mississippi, considerând cele două munci 
echivalente. Sau că un negru de pe o plantație din 
Mississippi ar fi refuzat să devină muncitor într-o fabrică 
din Massachusetts, considerând că n-ar fi fost o 
îmbunătăţire faţă de sclavie. 


John Campbell, răposatul redactor-şef al revistei Analog 
Science Fiction, împingea lucrurile chiar mai departe. El 
credea (sau se prefăcea a crede) că sclavia avea şi părţile ei 
bune şi că, oricum, toţi suntem sclavi. El obişnuia să spună: 

— Tu eşti un sclav al maşinii de scris, nu-i aşa, Isaac? 

— Aşa este, John, îi răspundeam, dacă vrei să foloseşti 
termenul ca pe o metaforă în cazul meu şi ca pe o realitate 
în cazul unui negru de pe plantațiile de bumbac, în 1850. 

— Tu munceşti la fel de mult ca sclavii şi nu-ţi iei concediu. 

— Însă în spatele meu nu există un supraveghetor cu 
biciul, care să se asigure că nu-mi iau concediu. 

Nu l-am convins niciodată pe John, dar în tot cazul m-am 
convins pe mine. 

Există persoane care susţin că ştiinţa este imorală, că ea 
nu produce judecăţi de valoare, că este indiferentă faţă de 
necesităţile cele mai acute ale omenirii şi cu totul irelevantă 
pentru ele. 

Consideraţi opiniile lui Arnold 'Toynbee, care, aidoma lui 
Graves, este un englez provenind din clasele superioare, cu 
educaţia desăvârşită înaintea primului război mondial. Într- 
un articol din numărul pe decembrie 1971 al lui Intellectual 
Digest, el afirma: „După părerea mea, ştiinţa şi tehnologia 
nu pot satisface necesităţile spirituale pe care încearcă să le 
asigure religiile, de toate felurile.” 

Vă rog să observați că Toynbee este îndeajuns de onest 
pentru a spune „încearcă”. 

Ei bine, atunci ce aţi prefera - o instituţie care nu se 
adresează problemelor spirituale, dar oricum le 
soluţionează, sau una care vorbeşte permanent despre 
problemele spirituale însă nu face nimic în legătură cu ele? 
Altfel spus, doriţi fapte ori vorbe? 

Să privim problema sclaviei umane. Desigur, ar trebui să-i 
preocupe pe cei care sunt interesaţi de nevoile spirituale 
ale oamenilor. Este drept, este moral ca un om să fie sclav, 
iar altul stăpânul său? Bineînţeles, întrebarea nu se 
adresează unui om de ştiinţă, întrucât nu poate fi rezolvată 


prin studierea reacţiilor din eprubete sau prin observarea 
mişcării acelor de pe cadranele spectrofotometrelor. 
Întrebarea se adresează filosofilor şi teologilor care, după 
cum ştim cu toţii, au avut timp îndelungat la dispoziţie s-o 
analizeze. 

De-a lungul istoriei civilizaţiei, până în epoca modernă, 
avuţiile şi prosperitatea unui număr relativ mic de oameni 
s-au acumulat în urma trudei animalice şi existenţei 
mizerabile a unui număr mare de ţărani, servitori şi sclavi. 
Ce au de spus în această privinţă conducătorii noştri 
spirituali? 

În civilizaţia occidentală cel puţin, sursa principală a 
spiritualităţii este Biblia. Răsfoiţi aşadar Biblia, de la primul 
verset al Genezei şi până la ultimul al Apocalipsei şi nu veţi 
găsi nici măcar un cuvânt de condamnare a sclaviei ca 
instituţie. Există multe generalităţi despre iubire şi caritate, 
însă nici o sugestie practică privind responsabilitatea 
guvernamentală faţă de săraci şi nenorociţi. 

Cercetaţi toate scrierile marilor filosofi ai trecutului şi nu 
veţi descoperi nici o şoaptă de condamnare a sclaviei ca 
instituţie. Lui Aristotel i se părea chiar destul de limpede că 
unii oameni dovedeau temperamentul cuvenit pentru a fi 
sclavi. 

În realitate, lucrurile stăteau invers. Adesea, conducătorii 
spirituali sprijineau, direct sau indirect, sclavia ca instituţie. 
Astfel, înrobirea cu forţa a negrilor africani, aduşi în 
America pentru a fi sclavi, era justificată afirmându-se că, în 
felul acela, ei erau creştinaţi iar salvarea sufletelor lor 
compensa cu vârf şi îndesat înrobirea trupurilor. 

De altfel, când religia asigură nevoile spirituale ale 
sclavilor şi servitorilor, asigurându-i că chinurile lor 
pământene reprezintă voinţa Domnului şi promi-ţându-le o 
viaţă de eterne desfătări după moarte, dacă n-au comis 
păcatul de a se răscula împotriva voinţei Domnului, cine 
beneficiază mai mult? Sclavul, a cărui viaţă devine mai 
suportabilă prin contemplarea paradisului? Sau stăpânul de 


sclavi care, în felul acesta, este şi mai puţin preocupat de 
ameliorarea condiţiilor grele de muncă şi mai puţin temător 
de revoltă? 

Când a fost recunoscută sclavia ca un rău atroce şi 
nejustificat? Când a fost ea abolită? 

Ei bine, chiar o dată cu zorii revoluţiei industriale, când 
maşinile au început să înlocuiască muşchii. 

Şi pentru că tot veni vorba, când a devenit posibilă 
democraţia pe scară largă? Atunci când mijloacele de 
transport şi comunicaţie ale epocii industriale au făcut 
posibilă realizarea procedurilor unei legislaturi 
reprezentative pe suprafeţe întinse şi când afluxul de 
bunuri de consum ieftine, produse de maşini, a transformat 
„clasele inferioare” în clienţi importanţi, care trebuiau 
răsfăţaţi. 

Şi ce credeţi că s-ar întâmpla dacă acum am întoarce 
spatele ştiinţei? Ce s-ar întâmpla dacă o tânără şi nobilă 
generaţie ar abandona materialismul unei industrii ce pare 
mai preocupată de obiecte decât de idealuri şi s-ar întoarce 
spre o lume în care toţi ar suspina despre iubire şi caritate? 
Păi, în absenţa maşinilor din industria noastră materialistă, 
ne-am îndrepta în mod inevitabil către o economie 
sclavagistă şi am putea folosi iubirea şi caritatea pentru a-i 
amuţi pe sclavi. 

Care dintre ele este mai bună? Ştiinţa imorală, care pune 
capăt sclaviei, sau spiritualitatea, care n-a făcut-o după mii 
de ani de vorbărie? 

În plus, sclavia nu constituie unicul meu argument. 

În epoca preindustrială, omenirea era supusă asaltului 
permanent al bolilor infecțioase. Toată iubirea părinţilor, 
rugăciunile enoriaşilor şi generalizările înălţătoare ale 
filosofilor nu puteau scăpa de la moarte un copil bolnav de 
difterie sau popoare întregi afectate de ciumă. 

Numai curiozitatea oamenilor de ştiinţă, lucrând fără 
judecăţi de valoare, care au studiat formele de viaţă 
invizibile pentru ochiul liber, a dovedit cauza bolilor 


infecțioase, a demonstrat importanţa igienei, a apei şi 
alimentelor curate, a sistemelor de canalizare eficiente. 
Ştiinţa a dus la apariţia vaccinurilor, antitoxinelor, 
medicamentelor şi antibioticelor. Ea a salvat sute de 
milioane de vieţi. 

Tot oamenii de ştiinţă au fost cei care au câştigat războiul 
împotriva durerii şi care au descoperit în ce fel să aline 
suferinţa fizică, atunci când n-o mai puteau face nici 
rugăciunile şi nici filosofia. Nu există mulţi pacienţi care, în 
aşteptarea operaţiei, vor solicita uşurarea spirituală ca 
înlocuitor al unui anestezic. 

Atunci doar ştiinţa este cea care trebuie preaslăvită? 

Cine poate argumenta împotriva minunăţiilor artei, muzicii 
şi literaturii, care au existat cu mult înaintea ştiinţei? Şi ce 
ne poate oferi ştiinţa, care să se compare cu aceste 
frumuseți? 

În primul rând, pot sublinia că imaginea Universului, 
dobândită prin munca susţinută a patru secole de ştiinţă 
modernă, depăşeşte cu mult în frumuseţe şi măreție 
(pentru aceia care se vor deranja s-o examineze) toate 
creaţiile artiştilor puse laolaltă, sau toate plăsmuirile 
mitologice. 

În plus, înainte de perioada tehnologiei moderne, 
frumuseţile artei şi intelectului constituiau apanajul unui 
număr redus de aristocrați şi bogătaşi. Doar ştiinţa şi 
tehnologia modernă au făcut posibile cărţile ieftine şi în 
tiraje de masă. Ştiinţa şi tehnologia modernă au făcut ca 
arta, muzica şi literatura să fie accesibile oricui şi au adus 
până şi celor mai sărace persoane minunăţiile minţii şi 
sufletului uman. 

În acelaşi timp însă, nu ne-au adus ele o mulţime de efecte 
colaterale nedorite, începând cu ameninţarea războiului 
nuclear şi terminând cu poluarea fonică a muzicii rock ce 
răzbate din radiourile cu tranzistori? 

Ba da, însă asta nu constituie o noutate. Orice progres 
tehnologic, oricât de primitiv, a adus cu el ceva nedorit. 


Vârful din piatră cioplită al săgeţilor a adus omenirii mai 
multă hrană... Însă a sporit mortalitatea războaielor. 
Folosirea focului a oferit oamenilor lumină, căldură şi o 
hrană mai bună... Dar şi posibilitatea incendiilor sau a 
rugurilor ca mijloace de execuţie. Dezvoltarea vorbirii a 
conferit umanitatea... Şi i-a adus pe mincinoşi. 

Totuşi, opţiunea între bine şi rău rămâne responsabilitatea 
omului. 

În 1847, chimistul italian Ascanio Sobrero a produs pentru 
întâia dată nitroglicerina. El a încălzit o picătură de 
substanţă şi aceasta a explodat în mod spectaculos. 
Îngrozit, Sobrero şi-a dat seama de posibilele aplicaţii în 
războaie şi a încetat imediat cercetările în direcţia 
respectivă. 

Desigur, asta n-a slujit la nimic. Alţi chimişti au urmat 
aceeaşi cale şi, în mai puţin de jumătate de secol, alături de 
alţi explozibili puternici, nitroglicerina a fost utilizată ca 
armă. 

Să însemne că toţi explozibilii puternici sunt, fără excepţie, 
dăunători? În 1866, inventatorul suedez Alfred Bernhard 
Nobel a învăţat cum să amestece nitroglicerina cu diatomit, 
pentru a produce o substanţă care putea fi manipulată fără 
probleme şi pe care a numit-o „dinamită”. Prin 
întrebuinţarea dinamitei, solul putea fi excavat cu o viteză 
ce depăşea de nenumărate ori eforturile cu târnăcopul-şi- 
hârleţul din epocile anterioare, fără să mai fie necesară 
munca istovitoare a oamenilor. 

Dinamita a ajutat la nivelarea terenurilor în vederea 
montării căilor ferate, în ultimele decenii ale secolului 
nouăsprezece, ca şi la ridicarea barajelor, metrourilor, 
podurilor şi altor mii de construcţii de amploare ale epocii 
industriale. 

La urma urmelor, omenirea alege dacă să folosească 
explozibilii pentru a construi sau a distruge. Dacă optează 
pentru a doua alternativă, vina nu este a explozibilului, ci a 
oamenilor. 


Evident, puteţi susţine că oricât bine ar aduce explozibilii, 
răul produs de ei este mai important. Puteţi susţine că 
omenirea este incapabilă să aleagă binele şi să evite răul, 
motiv pentru care folosirea explozibililor ar trebui complet 
interzisă. 

În acest caz, să examinăm puţin progresele medicale care 
au început o dată cu descoperirea vaccinului de către 
Jenner, în 1798, cu enunţarea teoriei răspândirii bolilor prin 
microbi făcută de Pasteur, în jurul anului 1860, şi aşa mai 
departe. 'Toate acestea au dublat media de viaţă a 
oamenilor, ceea ce este un lucru bun, şi au provocat 
explozia demografică, ceea ce este un lucru rău. 

Din câte îmi dau eu seama, nimeni nu obiectează faţă de 
progresele medi-cinei. Chiar şi azi, când atâţia oameni sunt 
îngrijoraţi de pericolele progresului ştiinţific şi tehnologic, 
nu aud nici un murmur împotriva cercetărilor privind 
natura şi tratamentul artritei, bolilor circulatorii sau 
cancerului. 

Cu toate acestea, explozia demografică reprezintă 
pericolul cel mai direct cu care se confruntă omenirea. 
Putem evita războiul nuclear, putem contracara poluarea, 
putem învăţa să ne economisim resursele naturale şi să 
progresăm în toate domeniile ştiinţei, dar ne vom distruge 
în câteva decenii dacă explozia demografică va continua, 
necontrolată. 

Dintre toate nebuniile omului, cea mai teribilă este de a 
permite ratei mortalităţii să coboare mai rapid decât rata 
natalității. 

Prin urmare, cine doreşte abolirea progresului medical şi 
revenirea la o rată înaltă a mortalităţii? Cine va mărşălui 
sub stindardul „Irăiască epidemiile”? (Desigur, puteţi 
considera că n-aveţi nimic împotriva epidemiilor pe alte 
continente... Dar ele au prostul obicei de a se răspândi.) 

Ei bine, ce sugeraţi să facem? Să păstrăm progresele 
medicinei şi alte câteva exemple nobile ale progresului 
ştiinţific, abandonând restul tehnologiei? Să ne retragem în 


ferme şi să trăim în splendoarea rurală, uitând de 
metropola vicioasă şi de maşinăriile ei? 

În cazul acesta, nici fermele n-ar mai trebui să aibă 
maşinării - tractoare, secerătoare, combine şi toate 
celelalte. Vor trebui să se lipsească de îngrăşăminte 
artificiale şi pesticide, care sunt produse ale unor tehnologii 
avansate. Vor trebui să se descurce fără echipamente de 
irigaţii, fără diguri şi fără multe altele. Vor renunţa la 
seminţele îmbunătăţite genetic, ce necesită un număr sporit 
de îngrăşăminte şi irigări. Trebuie să fie aşa, altfel reînvie 
întregul mecanism al industrializării. 

Într-un asemenea caz, agricultura mondială ar putea 
asigura hrană pentru aproximativ un miliard de oameni, iar 
în clipa de faţă Pământul are de şase ori mai mulţi locuitori. 

Cel puţin cinci miliarde de oameni trebuie să dispară, dacă 
vom deveni o planetă de fermieri fericiţi. Există voluntari? 
Nu-i cinstit să decizi în numele altora; există cineva care 
doreşte să se ofere voluntar pentru a dispărea de pe faţa 
Pământului? Mă gândisem eu că nu... 

În acelaşi articol, citat anterior, în care Toynbee vorbea 
despre nevoile spirituale, el mai spunea: „Motivul pentru 
care ştiinţa reuşeşte să răspundă întrebărilor sale este că 
respectivele întrebări nu sunt cele mai importante. Ştiinţa 
nu a preluat întrebările fundamentale ale religiei sau, dacă 
a făcut-o, nu a oferit răspunsuri cu adevărat ştiinţifice.” 

Ce doreşte dl profesor Toynbee? Progresul ştiinţei a dus la 
abolirea sclaviei, a adus securitate, sănătate şi confort 
personal mai multor oameni decât se visa în toate secolele 
de dinaintea ştiinţei; a adus arta şi distracţiile la îndemâna 
a sute de milioane. Toate acestea răspunzând la întrebări 
care „nu sunt cele mai importante”. Poate că-i adevărat, d- 
le profesor, dar eu sunt un om neînsemnat şi aceste 
întrebări mi se par foarte importante, dacă au rezultatul pe 
care-l vedem. 

Dar cum a răspuns religia la „întrebările ei 
fundamentale”? Care-i sunt răspunsurile? Omenirea este 


mai etică, mai virtuoasă, mai decentă şi mai bună graţie 
existenţei religiei, sau starea omenirii constituie mai 
degrabă o dovadă a eşecurilor a mii de ani de simplă 
vorbărie despre bine şi virtute? 

Există vreo dovadă că un grup anume, deţinând o anume 
religie, este sau a fost mai moral, mai virtuos sau mai 
decent decât alte grupuri de alte religii sau, la urma 
urmelor, lipsite de orice religie? Eu nu cunosc asemenea 
dovezi. Dacă ştiinţa n-ar fi realizat lucruri mai bune decât 
poate face religia, ea ar fi dispărut de multă vreme. 

Împăratul este gol, dar veneraţia, superstiţioasă pare să 
oprească dezvăluirea acestui adevăr. 

Să recapitulăm: 

Este posibil să nu vă placă drumul pe care au pornit ştiinţa 
şi tehnologia modernă, dar nu există altul. 

Numiţi orice problemă cu caracter global şi vă pot spune 
că, deşi este posibil ca ştiinţa şi tehnologia să n-o poată 
rezolva, nimic altceva n-o poate rezolva. Aşadar, aveţi de 
ales: Posibila victorie alături de ştiinţă şi tehnologie, sau 
înfrângerea sigură fără ele. 

Ce alegeţi? 

15. Gândind la gândire. 

Tocmai am revenit dintr-o excursie în Marea Britanie (vezi 
Capitolul 5). În lumina antipatiei mele faţă de călătorii (care 
nu a dispărut), nu mă gândisem niciodată că mă voi plimba 
pe străzile Londrei sau că voi sta sub bolovanii de la 
Stonehenge, totuşi am făcut-o. Bineînţeles, m-am dus şi m- 
am întors la bordul unui transatlantic, deoarece nu pun 
piciorul în avioane. 

Excursia a însemnat un succes de proporţii. Pe durata 
traversării oceanului, vremea a fost frumoasă; 
pacheboturile mi-au oferit (din păcate!) oricât doream să 
mănânc; englezii s-au comportat impecabil, deşi s-au holbat 
la hainele mele multicolore şi m-au întrebat în mod frecvent 
ce sunt lavalierele pe care le purtam. 


Foarte amabil a fost Steve Odell, directorul de publicitate 
al Mensa, organizaţia persoanelor cu coeficient de 
inteligenţă ridicat, care mi-a sponsorizat excursia. Steve m- 
a plimbat peste tot, mi-a arătat peisajele cele mai frumoase, 
m-a împiedicat să cad în rigole şi sub roţile automobilelor, 
păstrând în permanenţă ceea ce denumea „tradiționala 
rezervă britanică”. 

În majoritatea timpului, am reuşit să pricep ce eram 
întrebat, în ciuda modului straniu în care vorbesc englezii. 
Cu toate acestea, o fată s-a dovedit de neînțeles şi am fost 
nevoit s-o rog să vorbească mai rar. A părut amuzată de 
incapacitatea mea de a pricepe, deşi eu, desigur, am pus-o 
pe seama unei imperfecte stăpâniri a graiului de către fată. 

— Tu, i-am atras atenţia, mă înţelegi pe mine. 

— Evident, mi-a replicat. Vorbeşti tărăgănat, ca yankeii. 

Bănuiesc însă că episodul cel mai neobişnuit al excursiei 
(care a inclus trei conferinţe, trei recepții, nenumărate 
interviuri în toată mass-media şi cinci ore de acordat 
autografe în cinci librării din Londra şi Birmingham) a fost 
numirea mea ca vicepreşedinte al Mensa International. 

Am considerat de la sine înţeles că onoarea îmi fusese 
acordată datorită binecunoscutei mele inteligenţe, dar, 
gândindu-mă mai bine pe durata celor cinci zile cât a durat 
voiajul de întoarcere, la bordul pachebotului Queen 
Elizabeth 2, mi-am dat seama că, în realitate, nu ştiam 
multe lucruri despre inteligenţă. Presupun că sunt 
inteligent, dar în ce fel pot să ştiu? 

De aceea, mi-am zis, ar fi bine să examinez problema în 
detaliu - şi unde s-o fi făcut mai bine decât aici, în faţa 
Bunilor mei Cititori? 

O părere generală asociază inteligenţa cu (1) acumularea 
de cunoştinţe, (2) păstrarea acestora şi (3) reamintirea lor 
rapidă, în funcţie de solicitare. 

Omul mediu, pus în faţa unui individ ca mine (de pildă), 
care dovedeşte din plin toate aceste caracteristici, nu stă pe 
gânduri în a-i atribui eticheta „inteligent” şi o face cu atât 


mai repede cu cât demonstrarea însuşirilor este mai 
spectaculoasă. 

Concluzia este însă cu totul eronată. O persoană poate să 
deţină toate cele trei caracteristici şi să ofere dovezi 
evidente de prostie; pe de altă parte, cineva poate să nu 
strălucească în privinţa caracteristicilor menţionate, vădind 
totuşi semne absolut clare de inteligenţă. 

În preajma anului 1950, Statele Unite au fost invadate de 
emisiuni TV ce răsplăteau cu sume mari indivizii care, la 
cerere (şi în condiţii de concurs), demonstrau cunoaşterea 
unor informaţii de-a dreptul obscure. S-a dovedit că unele 
emisiuni nu fuseseră tocmai cinstite, dar acesta e un aspect 
lipsit de importanţă. 

Milioanele de telespectatori care au urmărit emisiunile au 
apreciat că gimnastica mintală indica inteligenţa1 8. 
Concurentul cel mai deosebit a fost un poştaş din St. Louis 
care, în loc să aleagă un singur domeniu de cunoştinţe, aşa 
cum făceau alţii, a optat pentru toate categoriile existente. 
EI şi-a demonstrat cu brio valoarea excepţională, uluind 
națiunea. De altfel, chiar înainte de a trece moda acestor 
emisiuni, existau planuri pentru a-l opune pe poştaş 
tuturor viitorilor concurenţi, într-o emisiune intitulată 
„învingeţi Geniul!”. 

Geniu? Sărmanul om! De-abia avea suficientă capacitate 
pentru un trai modest, iar talentul său de a-şi reaminti 
instantaneu şi complet i-a folosit prea puţin pentru a ieşi din 
situaţia critică în care se afla. 

Nu toţi oamenii pun însă semnul egal între inteligenţă şi 
acumularea urmată de regurgitarea instantanee a numelor, 
datelor şi evenimentelor. Ba chiar, adesea, tocmai lipsa 
acestor calităţi este asociată inteligenţei. N-aţi auzit de 
profesorul distrat? 

Conform unei anumite prejudecăţi larg răspândite, toţi 
profesorii, şi în general toţi indivizii inteligenţi, sunt distraţi 
şi nu-şi pot aminti chiar propriile nume decât cu eforturi 
deosebite. Atunci, ce anume îi face să fie inteligenţi? 


Presupun că explicaţia ar fi că o persoană care ştie foarte 
multe îşi foloseşte o parte atât de mare a inteligenţei în 
domeniul propriu de activitate, încât îi rămâne prea puţin 
pentru altceva. De aceea, profesorului distrat i se tolerează 
toate gafele - pentru strălucirea de care dă dovadă în 
domeniul specific de activitate. 

Totuşi, asta n-ar putea fi totul, întrucât noi ierarhizăm 
categoriile de cunoaştere şi ne păstrăm admiraţia numai 
pentru unii, etichetându-i doar pe ei ca „inteligenţi”. 

De pildă, ne-am putea imagina un tânăr care deţine o 
cunoaştere enciclopedică a fotbalului, a regulamentului, 
jucătorilor, rezultatelor şi evenimentelor din domeniu. El se 
poate concentra profund asupra respectivelor chestiuni, 
ignorând matematica, gramatica, geografia şi istoria. 
Eşecul său la acele materii nu va fi tolerat, în ciuda 
succesului privind cunoştinţele fotbalistice; este un prost! 
Pe de altă parte, geniul matematic ce nu poate, nici după ce 
i se explică, să deosebească o lovitură liberă directă de una 
indirectă este, totuşi, inteligent. 

Într-un fel anume, matematica este asociată inteligenţei în 
judecata noastră, spre deosebire de fotbal; un succes, chiar 
modest, în primul domeniu ajunge pentru eticheta 
„inteligent”, pe când cunoaşterea absolută în al doilea 
domeniu nu va aduce nimic în această direcţie (deşi aduce 
multe, poate, în alte direcţii). 

Prin urmare, profesorul distrat, atâta vreme cât nu-şi uită 
decât numele, sau data curentă, sau dacă a mâncat la prânz 
ori dacă are o întâlnire (şi ar trebui să auziţi câteva istorii 
despre Norbert Wiener19) este în continuare inteligent 
învățând, acumulând şi amintindu-şi suficiente lucruri 
despre unele domenii asociate inteligenţei. 

Dar care ar fi domeniile respective? 

Le putem elimina pe toate acelea în care succesul implică 
doar efortul sau coordonarea musculară. Oricât de 
admirabil ar fi un mare fotbalist ori baschetbalist, pictor, 
sculptor, flautist sau violonist, oricât ar fi de încununat de 


succes, oricâtă faimă şi iubire l-ar înconjura, reuşita în 
aceste domenii nu reprezintă, în sine, o indicație a 
inteligenţei. 

Dimpotrivă, mai degrabă în teorie găsim o asociaţie cu 
inteligenţa. Studierea tehnicii tâmplăriei şi scrierea unei 
cărţi despre evoluţia acesteia de-a lungul timpurilor 
constituie o modalitate sigură de demonstrare a 
inteligenţei, deşi autorul n-a putut, nici măcar o dată, să 
bată un cui fără să-şi strivească degetul. 

lar dacă ne limităm la idei, este limpede că suntem gata să 
asociem inteligenţa mai degrabă cu anumite domenii decât 
cu altele. În mod aproape sigur, vom dovedi mai mult 
respect pentru un istoric decât pentru un cronicar sportiv, 
pentru un filosof decât pentru un caricaturist şi aşa mai 
departe. 

Mi se pare o concluzie inevitabilă că noţiunile noastre 
asupra inteligenţei sunt moştenite direct din zilele Greciei 
antice, când deprinderile tehnice erau dispreţuite şi 
considerate potrivite pentru meşteşugari şi sclavi, în vreme 
ce artele „liberale” (de la sintagma latină „oameni liberi”) 
erau respectabile întrucât nu aveau nici o utilizare practică, 
fiind aşadar adecvate oamenilor liberi. 

Atât de subiectiv judecăm inteligenţa încât putem vedea 
cum măsura ei se schimbă chiar sub ochii noştri. Până 
relativ recent, educaţia considerată corespunzătoare 
pentru tinerii bărbaţi consta în general în implementarea 
forţată (cu bătaia, dacă era necesar) a marilor scriitori 
latini. Necunoaşterea temeinică a limbii latine descalifica 
orice tentativă de a figura în rândul indivizilor inteligenţi. 

Am putea, desigur, sublinia că există o diferenţă între 
„educat” şi „inteligent” iar recitarea prostească în latină 
caracterizează de fapt un nătâng - dar asta nu-i decât 
teorie. În realitate, individul inteligent însă lipsit de 
educaţie este, în mod invariabil, minimalizat şi subestimat 
şi, în cazul cel mai fericit, i se acordă credit pentru 
„inteligenţă nativă” sau „bun simţ”. lar femeilor, care nu 


aveau educaţie, li se demonstra că nu erau inteligente 
fiindcă nu cunoşteau latina, iar acesta constituia chiar 
motivul pentru care nu primeau educaţie. (Evident, acesta e 
un raţionament circular, însă raţionamentul circular a fost 
utilizat în sprijinul tuturor marilor injustiţii din istorie.) 

Cu toate acestea, lucrurile se schimbă. Înainte, semnul 
inteligenţei îl reprezenta latina, acum el este ştiinţa, iar eu 
sunt unul dintre beneficiari. Nu cunosc deloc latina, cu 
excepţia expresiilor pe care le-am cules în diverse ocazii, 
însă ştiu o mulţime despre ştiinţă - aşa încât, fără să-mi fi 
modificat o singură celulă cerebrală, aş fi fost cretin în 1775 
şi teribil de inteligent în 1975. 

Aţi putea spune că importantă nu este cunoaşterea în sine, 
nici măcar domeniul la modă al cunoaşterii, ci folosirea ei. 
Contează, aţi putea susţine, modul în care este etalată şi 
întrebuințată înţelepciunea, precum şi originalitatea şi 
creativitatea utilizării ei. În mod sigur, aceea este măsura 
inteligenţei. 

Ca o confirmare, deşi profesorii, scriitorii şi cercetătorii 
ştiinţifici reprezintă exemple de profesiuni asociate frecvent 
cu inteligenţa, cu toţii ştim că pot exista profesori, scriitori 
şi cercetători destul de obtuzi. Creativitatea sau, dacă 
preferaţi, inteligenţa poate lipsi, lăsând în urmă un soi de 
competenţă mecanică. 

Însă, dacă importantă este creativitatea, ea contează de 
asemenea doar în domeniile „autorizate”. Un muzician 
needucat, neinstruit, incapabil să descifreze o partitură 
muzicală, poate fi capabil să îmbine note şi tempouri astfel 
încât să creeze, în mod sclipitor, o întreagă nouă şcoală de 
muzică. Nimeni însă nu-i va atribui eticheta „inteligent”. El 
va rămâne doar unul dintre acele nenumărate „genii 
creatoare” dotate cu un „talent dumnezeiesc”. Întrucât el 
nu ştie cum anume procedează şi nu poate explica felul în 
care o face20, cum să fie considerat inteligent? 

Criticul care, ulterior, studiază muzica şi, în cele din urmă, 
cu un efort, decide că nu este doar un zgomot neplăcut 


conform vechilor reguli, ci o realizare de vârf după anumite 
reguli noi - el este în mod sigur inteligent. (Totuşi, câţi 
critici ar valora cât un Louis Armstrong?) în cazul acesta, de 
ce un geniu ştiinţific este considerat inteligent? Credeţi că 
el ştie în ce fel îi vin ideile, sau că poate explica modul cum 
s-a petrecut revelaţia? Un mare scriitor poate explica felul 
în care scrie, astfel încât şi alţii să-i poată urma exemplul? 

Conform criteriilor pe care le respect, eu nu sunt un mare 
scriitor, totuşi deţin anumite atuuri şi, pentru ocazia de faţă, 
reprezint o persoană, în general acceptată ca inteligentă, 
pe care o pot examina pe dinăuntru. 

Ei bine, în cazul meu, pretenţia cea mai clară de 
inteligenţă o reprezintă însăşi natura scrisului - faptul că 
scriu multe cărţi în multe domenii, folosind un stil complex, 
dar limpede, şi etalând simultan stăpânirea unui volum 
imens de cunoştinţe. 

Şi ce dacă? 

Nimeni nu m-a învăţat cum să scriu. Am dedus arta 
fundamentală a scrisului pe când aveam unsprezece ani. Şi 
în nici un caz nu pot explica altor persoane în ce constă 
această artă fundamentală. 

Îndrăznesc să cred că vreun critic, care cunoaşte mult mai 
multă teorie literară decât mine (sau decât m-ar interesa 
vreodată să cunosc), ar putea, dacă doreşte, să-mi analizeze 
opera şi să explice ce fac şi de ce o fac, mult mai exact decât 
aş reuşi eu vreodată. Asta înseamnă că el ar fi mai 
inteligent decât mine? Bănuiesc că pentru mulţi oameni 
răspunsul este „da”. 

Pe scurt, nu cunosc nici o modalitate de a defini 
inteligenţa, care să nu fie subiectivă şi să nu se conformeze 
modei. 

Ajungem acum la problema testării inteligenţei, la 
determinarea „coeficientului de inteligenţă” sau „IQ” (în 
engleză). 

Dacă, după cum susţin şi cred în mod ferm, nu există o 
definiţie obiectivă a inteligenţei, iar ceea ce denumim 


inteligenţă nu este decât rezultatul modei culturale şi a 
prejudecăţilor subiective, ce naiba determinăm atunci când 
ne supunem unui test de inteligenţă? 

Nu mi-ar plăcea să condamn felul acesta de teste, întrucât 
eu însumi sunt un beneficiar al lor. De obicei, înregistrez cu 
regularitate peste 160 de puncte2 1, dar chiar şi atunci sunt 
nedreptăţit deoarece de fiecare dată termin testul înainte 
de timpul-limită. 

Odată, am cumpărat din curiozitate o carte conţinând o 
serie de teste pentru determinarea coeficientului propriu 
de inteligenţă. Fiecare dintre ele trebuia rezolvat într-o 
jumătate de oră. Le-am parcurs pe toate, în chip onest, 
răspunzând pe loc la câteva întrebări, gândindu-mă la 
unele, ghicind la altele, sau pur şi simplu trecând mai 
departe în cazul celor la care nu ştiam soluţia. Evident, 
unele răspunsuri au fost eronate. 

După ce am terminat, am calculat rezultatul conform 
indicaţiilor şi s-a dovedit că am un IQ de 135. Dar staţi aşa! 
Eu nu acceptasem jumătatea de oră oferită, ci 
întrerupsesem fiecare test după cincisprezece minute şi 
trecusem la următorul. Ca atare, am dublat scorul şi am 
decis că am un IQ de 270. (Sunt sigur că dublarea nu era 
tocmai justificată, însă cifra 270 îmi încântă joviala-mi 
autoapreciere, de aceea intenţionez să insist asupra ei.) 

Oricât de mult mi-ar măguli vanitatea şi oricât de mult aş 
aprecia că sunt vicepreşedintele Mensa, o organizaţie în 
care poţi deveni membru în funcţie de valoarea IQ-ului, 
trebuie, cu toată onestitatea, să susţin că asta nu înseamnă 
nimic. 

La urma urmelor, un test de inteligenţă nu măsoară decât 
acele însuşiri asociate inteligenţei de către indivizii care au 
conceput testul. Însă respectivii sunt supuşi presiunilor 
culturale şi prejudecăţilor ce silesc definirea subiectivă a 
inteligenţei. 

Astfel, părţi importante din orice test de inteligenţă 
determină dimensiunile vocabularului personal, însă 


cuvintele care trebuie definite sunt acelea întâlnite în opere 
literare de factură mai degrabă clasică. Nimeni nu-ţi solicită 
definiţia pentru „amărăştean”, „cajbec” sau „tiribombă”, 
pentru simplul motiv că aceia care au conceput testele nu 
cunosc aceşti termeni sau se ruşinează să admită că-i 
cunosc. 

Acelaşi lucru se poate spune despre testele de cunoştinţe 
matematice, de logică, de vizualizare a formelor şi despre 
toate celelalte. Suntem testaţi conform modelor culturale, 
conform criteriilor de inteligenţă stabilite de oameni cu 
educaţie, pentru minţi similare cu ale lor. 

Întreaga chestiune se autoîntreţine. Indivizii care 
controlează din punct de vedere intelectual o secţiune 
dominantă a societăţii se autodefinesc inteligenţi, apoi 
concep teste care sunt o serie de portiţe inteligente prin 
care pot pătrunde numai minţile ce seamănă cu ale lor, 
oferindu-le astfel mai multe dovezi de „inteligenţă” şi mai 
multe exemple de „oameni inteligenţi”, aşadar motive 
suplimentare pentru a concepe alte teste asemănătoare. 
Acelaşi raţionament circular! 

lar după ce cineva este etichetat „inteligent” pe baza unor 
astfel de teste şi astfel de criterii, orice demonstraţie de 
stupiditate nu mai contează. Importantă este eticheta, nu 
realitatea. Mie nu-mi place să pun etichete, de aceea mă voi 
mulţumi să vă ofer două exemple personale de prostie clară 
(deşi v-aş putea relata şi două sute, dacă doriţi). 

1) într-o duminică, mi s-a defectat automobilul şi eram 
neajutorat. Din fericire, fratele meu mai mic, Stan, locuia în 
apropiere şi, pentru că are o bunătate notorie, i-am dat un 
telefon. El a sosit imediat, a analizat situaţia, după care a 
început să folosească telefonul şi cartea de telefon, 
încercând să găsească un atelier auto deschis, în vreme ce 
eu stăteam lângă el, cu falca atârnând. În cele din urmă, 
după câteva ore de eforturi inutile, Stan mi s-a adresat cu o 
urmă de nemulţumire: 


— Cu toată inteligenţa ta, Isaac, de ce n-ai avut minte să te 
înscrii în Asociaţia Americană a Automobiliştilor? 

La care i-am replicat: 

— Oh, dar sunt membru, şi i-am întins legitimaţia. 

El m-a privit îndelung şi straniu şi a sunat la A. A. A. Peste 
o jumătate de oră, defecţiunea fusese reparată. 

2) Stând în camera lui Ben Bova (pe atunci redactorul-şef 
al revistei Analog) la o recentă convenţie science fiction, 
aşteptam destul de nerăbdător apariţia soţiei mele. În cele 
din urmă, cineva a ciocănit la uşă. Am sărit în picioare, 
strigând „A venit Janet!”, am tras de o uşă şi m-am năpustit 
în debara... În timp ce Ben a deschis uşa camerei şi a poftit- 
o pe Janet înăuntru. 

Stan şi Ben sunt încântați să relateze întâmplările acestea 
nevinovate, întrucât eu deţin eticheta „inteligent”, ceea ce, 
fără îndoială, ar fi considerată o prostie crasă se transformă 
într-o delicioasă excentricitate. 

lar asta ne aduce la o problemă serioasă. În ultimii ani, s-a 
discutat despre diferenţe rasiale în privinţa coeficientului 
de inteligenţă. Persoane precum William B. Shockley, care 
deţine Premiul Nobel pentru fizică, susţin că determinările 
au dovedit că IQ-ul mediu al negrilor este substanţial mai 
mic decât al albilor, ceea ce a creat o agitaţie însemnată. 

Mulţi indivizi care, dintr-un motiv sau altul, au decis deja 
„inferioritatea” negrilor sunt încântați să aibă motive 
„Ştiinţifice” de a afirma că poziţia nedorită a negrilor se 
datorează chiar acestora. 

Desigur, Shockley neagă prejudecățile rasiale (şi sunt 
convins că este sincer), subliniind că nu putem aborda în 
mod inteligent problemele rasiale dacă, din motive politice, 
ignorăm o indubitabilă descoperire ştiinţifică şi că ar trebui 
să investigăm chestiunea cu atenţie, examinând inegalităţile 
intelectuale. Nu este vorba doar de negri contra albi; se 
pare că anumite comunităţi de albi au IQ-ul mediu mai mic 
decât alte comunităţi şi aşa mai departe. 


Eu însă consider totul o fraudă de proporţii. Deoarece 
inteligenţa este (după cum cred) o problemă de definire 
subiectivă şi deoarece intelectualii dominanţi din sectorul 
dominant al societăţii au definit-o, în mod firesc, din punctul 
lor de vedere - ce afirmăm noi când spunem că negrii au un 
IQ mediu mai mic decât al albilor? Afirmăm că subcultura 
negrilor este mult diferită de subcultura dominantă a 
albilor şi că valorile negrilor diferă în aşa măsură de valorile 
albilor dominanţi încât negrii se descurcă mai puţin bine la 
testele de inteligenţă concepute de albi. 

Pentru ca negrii, priviţi în mod global, să se descurce la fel 
de bine ca albii, ei ar trebui să-şi abandoneze subcultura în 
schimbul celei a albilor, apropi-indu-se astfel mai mult de 
situaţiile din testele de inteligenţă. Este posibil ca ei să nu 
dorească să procedeze aşa; sau, chiar dacă ar dori, 
condiţiile să nu le uşureze îndeplinirea dorinţei. 

Ca să rezum: negrii din America au deţinut o subcultură 
creată pentru ei, în principal prin acţiunile albilor, şi au fost 
limitați la ea, în principal prin acţiunile albilor. Valorile 
acelei subculturi sunt definite ca inferioare de către cei din 
cultura dominantă, astfel încât IQ-ul mediu al negrilor se 
dovedeşte inferior; iar apoi coeficientul de inteligenţă mic 
este utilizat ca motiv pentru perpetuarea condiţiilor ce l-au 
produs. Raţionament circular? Evident! 

Eu însă nu doresc să fiu un tiran intelectual şi insist în a 
spune adevărul. 

Să presupunem că aş greşi; că există o definiţie obiectivă a 
inteligenţei, care poate fi determinată cu precizie, şi că 
negrii au într-adevăr un IQ mediu inferior celui al albilor, nu 
din cauza deosebirilor culturale, ci din cauza unei 
inferiorităţi intelectuale înnăscute, de natură biologică. 
Aşadar, care este pasul următor? Cum ar trebui albii să-i 
trateze pe negri? 

Întrebarea este dificilă, dar poate că reuşim să 
determinăm câte ceva, presupunând reciproca situaţiei. Ce 
s-ar întâmpla dacă am constata, spre surprinderea noastră 


mai mică sau mai mare, că negrii au un IQ mediu superior 
celui al albilor? 

Cum ar trebui să-i tratăm atunci? Ar trebui să poată vota o 
dată în plus? Ar trebui să le acordăm funcţii preferenţiale, 
mai cu seamă în guvern? Ar trebui să ocupe locurile cele 
mai bune din autobuze şi teatre? Ar trebui să le oferim săli 
de aşteptare mai curate decât ale albilor şi salarii medii mai 
mari? 

Sunt aproape sigur că răspunsul ar fi un „nu” hotărât, 
apăsat şi blasfemiator pentru fiecare din aceste propuneri 
sau altele similare. Bănuiesc că dacă s-ar anunţa că negrii 
au un coeficient de inteligenţă mediu mai mare decât al 
albilor, majoritatea albilor ar susţine imediat, şi considerabil 
revoltați, că IQ-ul nu poate fi determinat cu precizie şi 
oricum n-ar avea nici o semnificaţie, întrucât individul nu 
poate fi judecat după cunoştinţele din cărţi, educaţia 
sofisticată, dimensiunile vocabularului şi alte aiureli, că 
simplul şi bunul simţ este singurul lucru necesar, că toţi 
oamenii sunt egali în Statele Unite, iar blestemaţii ăia de 
profesori comunişti îşi pot băga undeva testele de 
inteligenţă. 

Ei bine, dacă vom ignora coeficientul de inteligenţă când 
noi suntem la capătul de jos al scării de evaluare, de ce ar 
trebui să-i acordăm atâta atenţie respectuoasă când ei se 
găsesc acolo? 

Staţi aşa! S-ar putea ca tot eu să greşesc. De unde ştiu 
cum va reacţiona majoritatea dominantă faţă de o 
minoritate cu IQ mare? La urma urmelor, noi respectăm 
într-o anumită măsură intelectualii şi profesorii, nu? În 
acest caz, vorbim tot despre minorităţi oprimate, iar o 
minoritate cu IQ mare n-ar fi deloc oprimată, aşadar, 
situaţia artificială pe care am presupus-o, pretinzând că 
negrii ar avea rezultate mai bune la testele de inteligenţă, 
nu este decât o sperietoare lipsită de valoare. 

Chiar aşa să fie? Să-i privim pe evrei care, de vreo două 
mii de ani, au fost persecutați ori de câte ori ne-evreii 


apreciau că viaţa devenise monotonă. Să fie aceasta pentru 
că evreii, priviţi ca grup, au un IQ redus? Să ştiţi că nici 
chiar pe antisemiţi nu i-am auzit vreodată susţinând aşa 
ceva. 

Eu nu consider că evreii, priviţi ca grup, au un IQ mediu 
superior. Numărul de evrei fără minte pe care i-am întâlnit 
în cursul vieţii este enorm. Nu la fel gândesc şi antisemiţii 
care, în mod stereotip, apreciază că evreii posedă o 
inteligenţă gigantică şi periculoasă. Deşi alcătuiesc mai 
puţin de jumătate dintr-un procent din populaţia ţării, evreii 
sunt permanent gata să „pună mâna pe putere”. 

Şi n-ar trebui s-o facă, dacă au un IQ superior? Ah, nu, 
fiindcă această inteligenţă nu este decât „şiretenie”, 
„viclenie”, sau „perfidie” şi ceea ce contează cu adevărat 
este că ei nu deţin virtuţi creştine, sau nordice, sau 
teutonice, sau orice-altceva-doriţi. 

Pe scurt, dacă nu vă aflaţi de partea puterii, orice motiv 
poate fi întrebuințat pentru a vă menţine acolo. Dacă aveţi 
un IQ redus, sunteţi disprețuit tocmai din acest motiv. Dacă 
aveţi un IQ mare, sunteţi temut tocmai din acest motiv. 

Atunci, indiferent care ar fi semnificaţia coeficientului de 
inteligenţă, în prezent, el este transformat într-un obiect de 
dispută a bigoţilor. 

De aceea, să închei, oferindu-vă părerea mea. Fiecare 
dintre noi face parte din mai multe grupuri, corespunzător 
feluritelor modalităţi de clasificare a omenirii. În fiecare 
dintre aceste clasificări, un individ anume poate fi superior, 
inferior sau egal cu ceilalţi membri ai grupului, în funcţie de 
definire şi de circumstanţe. 

Din acest motiv, „superior” şi „inferior” nu au înţelesuri 
utile. Ceea ce există, obiectiv, este „diferenţa”. Fiecare 
dintre noi este diferit faţă de ceilalţi. 

Tocmai această diferenţiere reprezintă gloria lui Homo 
sapiens şi cea mai bună supravieţuire posibilă, pentru că 
ceea ce unii nu pot face, alţii pot, iar acolo unde unii nu pot 
izbândi, alţii pot, printr-o mare varietate de condiţii. Cred 


că ar trebui să privim aceste diferențieri ca fiind bunul cel 
mai de preţ al omenirii, privite ca specie, şi să nu încercăm 
niciodată să le folosim pentru a ne îngreuna vieţile, ca 
indivizi. 

16. Steaua din răsărit. 

Fiindcă ocazional sunt scriitor de versuri distractive, 
calamburist şi, de asemenea, egocentric, uneori sunt împins 
să fac ceva inteligent (dacă pot) cu numele meu. Astfel, 
odată am scris o poezie, „Primul, şi cel mai bun”, în care 
aveam nevoie de o rimă internă şi doream să-mi utilizez 
numele; de aceea, în poezie, o tânără admiratoare mă 
întâlnea şi exclama: „Pe mândru-mi alcov, e chiar Asimov!” 

Mi s-a părut o exclamaţie naturală, câtuşi de puţin căutată, 
şi am citat-o ori de câte ori doream să impresionez pe 
cineva cu talentul meu în poezii fără pretenţii. Odată, i-am 
spus-o unei domnişoare, care s-a gândit vreo cinci secunde 
şi a întrebat: 

— Dar ce n-aţi spus: „Oh, mazel tov, e chiar Asimov!”? 

Am avut nevoie de aproape cincisprezece minute de 
umilire amuţită până mi-am revenit. Desigur, versiunea 
găsită de ea era mult mai bună, fiindcă „mazel tov* este 
expresia ebraică pentru „noroc”. Era mai potrivită din 
multe motive - iar mie nu-mi trecuse prin minte. 

Modalitatea cea mai spectaculoasă de folosire a numelui 
meu i-a aparţinut însă lui ]. Wayne Sadler din Jacksonville, 
statul Florida. Anul trecut, în decembrie, el mi-a trimis o 
poezioară (în care am introdus două-trei modificări lipsite 
de importanţă) care sună cam aşa: „Când vine la nudişti, 
Isaac se simte degajat Fiindcă „în Roma antică, E citatu-i 
preferat. De-aceea, când se indică „Ioate, hainele în sac!,, 
Fără o clipă de ezitare: Asimov, Isaac.” 

Este drept că n-am fost niciodată într-o colonie de nudişti, 
dar adesea simt că, graţie stilului personal de scris, trăiesc 
într-un fel de mintală tabără de nudism. Toţi aceia care mă 
citesc cu regularitate îmi cunosc perfect opiniile şi 
sentimentele vizavi de aproape orice subiect. Aş dori totuşi 


să afirm, dacă nu v-aţi dat cumva seama, că în religie sunt 
liber cugetător. 

Mai exact, trebuie să explic faptul că nu accept ca 
adevărată istoria naşterii lui lisus aşa cum apare în 
Evanghelii. Nu am nimic de comentat despre valoarea ei 
teologică, simbolismul alegoric sau alte aspecte de aceeaşi 
natură; nu sunt teolog. N-o accept însă ca descriere a 
adevărului, tot aşa cum nu accept Geneza. 

Opinia mea este că istoria naşterii Domnului a fost 
plăsmuită ulterior faptelor şi că, în multe feluri, a urmat 
tradiţia istoriilor naşterii altor lideri legendari (sau mai 
puţin legendari), care au întemeiat naţiuni sau religii: 
Sargon de Akkad, Moise, Cirus, Romulus şi Remus22 şi alţii. 

Cea mai veche Evanghelie, după Marcu, nu conţine istoria 
naşterii, ci începe cu botezul unui lisus matur. Cea mai 
recentă Evanghelie, după loan, nu conţine nici ea istoria 
naşterii, pentru că, într-un fel, lisus depăşise deja nivelul 
mitic. Ea îl tratează pe lisus ca fiind o manifestare a 
Domnului, având veşnicia acestuia. 

În felul acesta, rămân două Evanghelii intermediare, ale 
lui Matei şi Luca, fiecare conţinând istoria naşterii... Dar în 
două versiuni diferite. Cele două nu se suprapun în niciun 
punct; toate amănuntele conţinute într-una sunt omise în 
cealaltă. 

Astfel, povestea stelei care a strălucit pe cer la naşterea lui 
lisus apare numai în Evanghelia după Matei şi nu este 
pomenită în Evanghelia după Luca. Mai exact, steaua nu 
este amintită nicăieri în Noul Testament, doar în prima 
parte a capitolului doi după Matei. 

Întreaga relatare este conținută în două versete: 

Iar dacă S-a născut lisus în Bethleemul Iudeii, în zilele lui 
Irod regele, iată, magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, 
întrebând: Unde este Regele Iudeilor, Cel ce S-a născut? 
Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne 
închinăm Lui. (Mat. 2, 1-2) 


Evenimentul acesta 1-a interesat pe Irod, ce nu dorea alţi 
pretendenți la tron şi care, în mod firesc, se aştepta ca orice 
aşa-zis Mesia să stârnească tulburări. El şi-a chemat 
sfetnicii, apoi a trimis după magi. 

Atunci Irod, chemând în ascuns pe magi, a aflat de la ei 
lămurit în ce vreme s-a arătat steaua. (Mat. 2, 7) 

El i-a povăţuit pe magi să-l găsească pe copil, după care 
să-l anunţe şi pe el. 

Iar ei, ascultând pe rege, au plecat şi iată, steaua pe care o 
văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi a 
stat deasupra, unde era Pruncul. Şi văzând ei steaua, s-au 
bucurat cu bucurie foarte mare. (Mat. 2, 9-10) întrucât 
steaua strălucea deasupra locului naşterii lui lisus din 
Bethleem (oriunde ar fi fost el în orăşel, pentru că 
amănuntul grajdului apare doar la Luca), ea este denumită 
„Steaua din Bethleem”. 

Steaua din Bethleem este unul dintre puţinele detalii ale 
Bibliei care pare a avea o natură astronomică şi de aceea a 
reprezentat subiectul multor speculaţii ştiinţifice. Ca să 
spun adevărul, speculaţiile despre Steaua din Bethleem îmi 
plac şi mie, motiv pentru care vă voi prezenta nu mai puţin 
de nouă ipoteze. 

Este posibil, de pildă (ipoteza 1), ca Steaua din Bethleem 
să nu poată fi explicată pe considerente astronomice, fiind, 
într-adevăr, o chestiune exterioară domeniului ştiinţific. Ea 
poate reprezenta un „mister” (în sensul religios al 
termenului) pe care fiinţele omeneşti nu-l pot desluşi fără 
inspiraţie divină. Poate numai în Rai poate fi înţeles pe 
deplin. În acest caz, este limpede, speculaţiile nu-şi găsesc 
rostul. Nu putem face nimic decât să aşteptăm inspiraţia 
divină sau pătrunderea în Rai şi - din păcate - ambele 
evenimente sunt la fel de improbabile pentru mine. 

Pe de altă parte, s-ar putea (ipoteza 2) ca Steaua din 
Bethleem să nu poată fi explicată, nu din motive teologice, 
ci pur şi simplu pentru că este o născocire pioasă a 
autorului Evangheliei. 


Nu vreau să se înţeleagă că ar fi vorba despre o minciună 
deliberată ori de o tentativă premeditată de înşelătorie. 
Este posibil ca apariţia unei stele să fi reprezentat o 
indicație standard a naşterii unei divinităţi - similar vocilor 
îngerilor sau aurelor - iar autorul s-o utilizeze ca pe un 
detaliu util şi spectaculos. 

Nu uitaţi că Matei şi-a scris Evanghelia după distrugerea 
Templului din anul 70, aşadar la aproape trei sferturi de 
secol după naşterea lui lisus. Nu existau arhive în sensul 
modern al cuvântului şi el a putut aduna doar nişte poveşti 
vagi. Trebuie să fi existat istorii despre fenomene stelare 
care se petrecuseră la vremea naşterii lui lisus, iar Matei a 
considerat că n-ar fi rău să le includă. 

Ne putem întreba de ce anume l-au impresionat aceste 
istorii, pe care a dorit să le includă în Evanghelie, spre 
deosebire de Luca. Am putea emite chiar o ipoteză 
plauzibilă. Din anumite dovezi, se poate susţine că Luca era 
un ne-evreu, care povestea evanghelia ne-evreilor, în vreme 
ce Matei era un evreu, adresându-se evreilor. 

Este firesc aşadar ca Matei să prezinte cât mai multe 
detalii ce confirmă profeţiile din Vechiul Testament, întrucât 
ele i-ar fi impresionat pe evrei. Uneori, el cita versetele care 
conţineau profeţiile; alteori le putem găsi chiar noi. 

Astfel, în Vechiul Testament, Valaam este descris ca făcând 
următoarea profeție, atunci când triburile israelite se 
pregăteau, în estul Iordanului, să invadeze Canaanul: îl văd, 
dar acum încă nu este; îl privesc, dar nu de aproape; o stea 
răsare din Iacov; un toiag se ridică din Israel şi va lovi pe 
căpeteniile Moabului şi pe toţi fiii lui Set îi va zdrobi. (Num. 
24, 17) 

Este foarte probabil ca acest verset să fi fost scris în 
timpul regatului ludaic şi să fi fost inclus printre cuvintele 
legendarului înţelept Valaam. (în antichitate, se obişnuia să 
se atribuie declaraţii unor personaje celebre.) 

Se presupune că este vorba despre regele David, care i-a 
învins într-adevăr pe moabiţi şi a cucerit regatele din jur. Se 


poate considera, de asemenea, pe baza aceluiaşi verset, că 
suprapunerea celor două triunghiuri echilaterale figurând o 
stea ar fi „Steaua lui David”. 

După distrugerea regatului lui Iuda şi sfârşitul dinastiei 
davidiene, versetul a fost reinterpretat, ca referindu-se la 
un viitor rege din dinastia davidiană, Mesia („cel uns”, o 
expresie utilizată frecvent de evrei cu referire la un rege). 
Matei a acceptat-o ca atare şi a considerat că apariţia unei 
stele ar fi reprezentat un semn potrivit pentru naşterea lui 
Mesia. 

Există apoi un pasaj în Isaia, care descrie o viitoare utopie. 
Una dintre fraze sună astfel: 

Şi vor umbla neamuri întru lumina ta şi regi întru 
strălucirea ta. (Is. 60,3) 

Ea se adresează unui stat Israel care se va ridica în viitor, 
însă referinţa este uşor de transferat la Mesia, iar „lumina” 
şi „strălucirea” ar putea descrie o stea. Cuvântul „neamuri” 
poate fi interpretat ca referindu-se la înţelepţii din răsărit. 

Atât de influent este versetul din Isaia, cu referirea lui la 
„regi” şi „neamuri”, încât a apărut legenda că magii au fost 
trei regi numiţi Melchior, Gaspar şi Balthazar. În Evul 
Mediu se afirma că moaştele lor s-ar găsi la catedrala din 
Koln, de aceea ei au mai fost denumiți „cei trei regi din 
Koln”. Desigur, toate acestea nu figurează în Biblie. Biblia 
nu-i numeşte regi şi nici măcar nu precizează că ar fi fost 
trei. 

Dar dacă Matei şi-a fundamentat istoria stelei pe o 
legendă care circula în momentul scrierii Evangheliei, şi 
dacă legenda reflecta ceva care s-a petrecut cu adevărat? 

Am putea presupune (ipoteza 3) că steaua a fost un obiect 
miraculos, nu ceva posibil a fi zărit în mod obişnuit sau de 
toată lumea. S-ar putea chiar să fi fost vizibilă doar magilor 
şi să le fi slujit în calitate de călăuză miraculoasă, care a 
dispărut după ce a ajuns la pruncul lisus şi s-a oprit 
deasupra lui. 


Am putea susţine această ipoteză, subliniind că Irod, 
despre care presupunem că ar fi fost extrem de interesat 
de orice semn indicând naşterea unui rival la tron, nu ştia 
nimic de stea şi a trebuit să-i întrebe pe magi. 

Însă, dacă steaua a fost un miracol creat numai în acest 
scop şi văzut numai de câtre cei care trebuiau să-l vadă, 
orice alte investigaţii ar trebui să se oprească aici, aşadar 
să trecem la alte posibilităţi. 

Să presupunem că steaua, indiferent ce ar fi fost ea, nu 
era miraculoasă, ci reală, fiind vizibilă oricui. De fapt, aşa 
consideră majoritatea oamenilor când încearcă să deducă 
ce a fost Steaua din Bethleem. 

Totuşi, în orice ipoteză care derivă din această 
presupunere, trebuie să dăm uitării steaua care i-a călăuzit 
pe magi şi s-a oprit deasupra lui lisus. Evenimentul 
respectiv este în mod limpede miraculos şi trebuie omis 
dacă se caută o explicaţie raţională. Trebuie să considerăm 
că pe cer s-a ivit ceva care a părut să vestească naşterea lui 
Mesia, dar nimic mai mult. 

În privinţa aceasta, suntem ajutaţi de faptul că termenul 
„stea” avea pentru antici un înţeles mult mai larg decât 
pentru noi. Astfel, noi considerăm că planetele şi cometele 
nu sunt stele, dar pentru antici ele erau „stele rătăcitoare”, 
respectiv „stele cu coadă”. Pentru cei din antichitate, orice 
obiect de pe cer era o stea, de aceea ar fi bine să examinăm 
cu atenţie domeniul. 

De pildă, fenomenul ceresc descris ca stea de către Matei 
putea să fi fost (ipoteza 4) un eveniment astronomic real, 
dar sesizabil doar de specialişti. 

Putem foarte bine să-i considerăm pe magi nişte specialişti 
în domeniu. Termenul utilizat de Matei provine din cuvântul 
grecesc magoiy provenit la rândul său din magu, denumirea 
pe care vechii perşi o dădeau preoţilor zoroastri. 

Pentru greci şi romani, termenul se referea la orice mistic 
oriental. În cazul romanilor, magus (la plural magi) a ajuns 


să însemne „vrăjitor” şi cuvintele „magic” sau „magician” 
derivă direct din persanul magu. 

Desigur, indivizii cei mai interesaţi de fenomenele de pe 
bolta cerească erau astrologii, care puteau foarte bine să 
fie descrişi ca magi. Babilonul era un centru străvechi al 
astrologiei, ca atare, magii puteau fi astrologi din ţara 
respectivă, aflată în răsăritul ludeii. 

Şi ce anume ar fi văzut astrologii, care să fi fost real şi 
limpede pentru ei, dar de neînțeles pentru oamenii 
obişnuiţi? 

Poziţia Soarelui în momentul echinocţiului de primăvară 
are o deosebită importanţă pentru astrologi. Ea rămâne 
permanent în zodiac, dar nu este fixă. Trece foarte lent prin 
cele douăsprezece constelații zodiacale, având nevoie de 
aproximativ două mii de ani ca să străbată complet o 
constelație. 

În cei două mii de ani de dinaintea naşterii lui lisus, la 
momentul echinocţiului de primăvară, Soarele se aflase în 
constelația Berbec. Acum însă, se găsea pe punctul de a 
trece în Peşti. Pentru astrologi, evenimentul era extrem de 
important şi putea fi chiar considerat o schimbare 
fundamentală în viaţa oamenilor. Întrucât iudeii din epoca 
respectivă vorbeau întruna despre sosirea unui Mesia, care 
avea să întemeieze un nou lerusalim şi să rescrie istoria 
umanităţii (ca în citatul din Isaia), astrologii puteau să se fi 
dus în Iudeea, ca să investigheze. 

În această privinţă este interesant de observat că primii 
creştini foloseau peştele ca simbol secret al lui Mesia. 
Explicaţia obişnuită este că literele cuvântului grecesc 
pentru „peşte”, luate în ordine, constituie inițialele frazei 
greceşti „lisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul”. S- 
ar putea însă ca peştele să se refere la constelația Peşti, în 
care trecuse acum echinocțiul de primăvară. 

Totuşi, punctul echinocţiului de primăvară nu este vizibil; 
el doar se calculează. Matei se referă în mod limpede la o 
stea vizibilă. Asta s-ar fi putut întâmpla pentru că Matei, 


care nu era astrolog, n-a înţeles bine fenomenul. Nu putem 
fi însă siguri. Să zicem că Matei a avut dreptate şi că steaua 
constituia un fenomen vizibil. Care este pasul următor? 

Într-un asemenea caz, se poate ca steaua să fi fost (ipoteza 
5) o cometă. Cometele apar în mod neregulat şi imprevizibil 
(cel puţin pentru antici), deplasându-se în mod ciudat pe 
bolta cerească. Întâmplător, cea mai cunoscută dintre ele, 
cometa lui Halley, a fost vizibilă în anul 11 î. Hr., adică cu 
şapte ani înaintea datei tradiţional atribuite naşterii lui lisus 
- care este atacabilă. 

Cometa lui Halley este însă prea vizibilă. De fapt, cometele 
sunt vizibile de peste tot şi, în general, se considera că 
prevesteau evenimente cutremurătoare. Dacă magii veneau 
din răsărit şi vorbeau despre o stea ce anunţa naşterea lui 
Mesia, toţi şi-ar fi dat imediat seama despre ce era vorba şi 
Irod n-ar fi fost nevoit să mai pună întrebări. 

Aceeaşi obiecţie s-ar putea ridica, mai puţin vehement, în 
cazul (ipoteza 6) apariţiei unei supernove, care să 
strălucească puternic într-un loc unde nu existase vreo 
stea, semnificând în acest fel ceva măreț şi nou. În ochii 
majorităţii populaţiei, ea n-ar fi fost la fel de vizibilă ca o 
cometă, însă este greu de presupus că ar fi trecut 
neobservată; ori, nu deţinem nici o mărturie a unei 
supernove apărând în epoca la care ne referim, şi nici în 
cerul de acum nu există urma vreuneia23. 

Nefiind cometă sau supernovă, este posibil ca steaua să fi 
fost (ipoteza 7) obiectul cel mai strălucitor de pe cer în 
absenţa Soarelui şi Lunii, adică planeta Venus. Ipoteza pare 
însă extrem de implauzibilă, deşi mulţi o susţin. La urma 
urmelor, Venus este un obiect obişnuit al bolţii cereşti şi în 
nici un caz nu se poate susţine că la un moment anume ar 
putea indica un punct special. Într-o măsură chiar mai 
mare, acest lucru este valabil pentru orice planetă sau stea 
de pe bolta cerească. 

Dar dacă a fost vorba (ipoteza 8) de un meteorit foarte 
luminos? Faţă de o cometă, o supernovă sau o planetă, el 


prezintă avantajul de a fi un fenomen limitat; se manifestă 
în atmosfera superioară şi poate fi zărit doar într-o regiune 
restrânsă de pe suprafaţa Pământului. 

Magii ar fi putut zări „steaua” în răsărit, aşa cum 
anunţaseră, pe cerul Babilonului. Ea n-ar fi fost vizibilă 
altundeva, şi cu atât mai puţin în ludeea. Atunci am putea 
înţelege de ce Irod s-a interesat despre ea. 

Întrebarea ar fi dacă simpla trecere a unui meteorit le-ar fi 
putut părea atât de neobişnuită astrologilor Încât să 
considere că ar indica venirea lui Mesia. Fără îndoială că în 
văzduhul limpede al Babilonului puteau fi văzuţi meteori în 
fiecare noapte; ce importanţă avea dacă unul era extrem de 
strălucitor? Dacă ar fi atins suprafaţa Pământului, devenind 
meteorit, poate că magii ar fi fost impresionați, cu condiţia 
să fi asistat la impact şi să fi găsit meteoritul, dar atunci nu 
s-ar fi referit la un obiect căzut din ceruri? 

Până una-alta, am epuizat fenomenele cereşti obişnuite 
care puteau fi confundate cu o stea - stelele înseşi, 
planetele, cometele, meteorii. Ce a mai rămas? 

Poate că n-a fost un singur obiect ceresc, ci mai multe, o 
dispunere neobişnuită care (ipoteza 9) ar fi atras atenţia 
astrologilor şi ar fi avut o semnificaţie pentru ei. 

Singurele obiecte de pe cer care-şi schimbă cu 
regularitate poziţia, formând, la răstimpuri, conjuncţii 
impresionante sunt cele din Sistemul Solar. Dintre ele 
putem omite cometele şi meteorii, întrucât primele sunt 
remarcabile în sine şi nu necesită asocierea cu alte corpuri, 
iar meteorii se deplasează prea rapid şi dăinuie prea puţin 
ca să formeze configurații stabile. Putem omite şi Soarele, 
deoarece el copleşeşte tot ceea ce se află în vecinătatea sa 
şi nu formează conjuncţii vizibile; de asemenea, Luna, a 
cărei strălucire acoperă obiectele cu care ar putea realiza 
configurații vizibile. 

Rămânem în felul acesta cu cinci planete vizibile: Mercur, 
Venus, Marte, Jupiter şi Saturn. Adesea, două sau mai multe 
dintre acestea au poziţii relativ apropiate pe boltă, 


alcătuind configurații surprinzătoare. Situaţiile respective 
nu sunt neobişnuite şi, conform astronomului american 
Sinnott, între anii 12 î. Hr. Şi 7 d. HR. Au existat nu mai 
puţin de două sute de ocazii în care două planete au fost 
destul de apropiate pe bolta cerească şi douăzeci de ocazii 
în care au fost implicate mai mult de două planete. 

În felul acesta, se ajunge la o medie de un eveniment pe 
lună iar eu cred că astrologii n-ar fi fost impresionați de 
asemenea fenomene, decât dacă ar fi reprezentat ceva 
foarte neobişnuit, sau remarcabil, sau semnificativ din 
punct de vedere astrologie ori - situaţia optimă - toate trei. 

Am putea stabili nişte criterii. Planetele cele mai 
strălucitoare sunt Venus şi Jupiter. Aşadar, când ele sunt 
apropiate, avem configuraţia cea mai luminoasă, mai cu 
seamă dacă sunt suficient de îndepărtate de Soare pentru a 
fi zărite pe un cer întunecat. 

O astfel de conjuncţie a avut loc înaintea zorilor zilei de 12 
august, anul 3 î. Hr. În momentul apropierii maxime, cele 
două planete erau separate prin numai douăsprezece 
minute de arc, adică o distanţă egală cu două cincimi din 
diametrul Lunii. 

O altă conjuncţie similară, dar mult mai spectaculoasă, s-a 
petrecut după apusul Soarelui, pe 17 iunie, anul 2 î. Hr. 
Venus şi Jupiter s-au apropiat şi mai mult atunci, ajungând 
să fie separate prin numai trei minute de arc, adică o 
zecime din diametrul Lunii. 

La o apropiere atât de mare, ar fi fost dificil ca planetele 
să fie deosebite ca puncte luminoase separate. În plus, 
văzute din Babilon, ele s-ar fi apropiat constant în timp ce 
coborau spre orizontul vesţic, ajungând la distanţa minimă, 
la ora zece seara, ora Babilonului, cu puţin înainte de a 
apune. Ne putem închipui că astrologii care examinau cerul 
ar fi văzut cele două planete aparent contopindu-se într-una 
singură şi coborând către vest, în direcţia ludeei. 

Oare faptul că „steaua” cea neobişnuită a fost zărită în 
direcţia Iludeei era suficient pentru ca ei să se gândească la 


Mesia? Mai sunt şi alte amănunte. 

Una dintre profeţiile mesianice importante din Biblie este 
atribuită lui Iacov, pe patul de moarte. El spune câte ceva 
despre fiecare din fiii săi, iar cuvintele respective au fost 
considerate ca referindu-se la viitorul fiecărui trib. 

Despre luda (din care s-a tras David şi, astfel, lisus), el 
spune: 

Pui de leu eşti, ludo, fiul meu! De la vânătoare te-ai 
întors... Ela îndoit genunchii şi s-a culcat ca un leu, ca un 
leu bătrân... Cine-1 va deştepta? Nu se va îndepărta 
sceptrul de Iuda, nici toiagul de cârmuitor dintre coapsele 
sale, până ce va veni împăciuitorul, Căruia se vor supune 
popoarele. (Geneza 49, 9-10) 

Versetele indică faptul că leul era simbolul totemic al 
tribului lui luda (se menţine încă expresia „leul din 
Iudeea”). Există de asemenea două interpretări în privinţa 
„impăciuitorului”. 

În originalul ebraic, cuvântul este Shiloh, care era şi 
numele unei aşezări unde, în timpurile de dinaintea 
regatului, se aflase un important lăcaş de cult ce fusese 
distrus cu un secol înainte de David. În acest caz, propoziţia 
pare lipsită de sens, probabil o greşeală a celui care a 
copiat textul, motiv pentru care se preferă traducerea 
directă a termenului - „împăciuitorul”. Se poate argumenta 
însă că e vorba de o referire la reapariţia lăcaşului distrus 
din Shiloh; adică, prin analogie, la renaşterea dinastiei 
davidiene distruse, aşadar, a lui Mesia. Versetul este 
frecvent considerat o profeție mesianică. 

Pe de altă parte, una dintre constelaţiile zodiacale este 
Leul. Ar fi fost simplu pentru astrologi să considere că Leul 
reprezenta luda şi Casa lui David. Există o referire la 
„toiagul de cârmuitor dintre coapsele sale”, iar între labele 
din faţă ale Leului (aşa cum era constelația reprezentată în 
antichitate) se găsea steaua cea mai strălucitoare, Regulus 
(în latină „micul rege”). Putem atunci presupune că 


Regulus, în particular, l-ar fi reprezentat pe Mesia (pentru 
astrologi). 

În plus, conjuncţiile Venus-Jupiter din 3 î. Hr. Şi din 2 î. Hr. 
S-au petrecut, ambele, în Leu, una de o parte a lui Regulus, 
iar a doua de cealaltă parte. În amândouă cazurile, 
configuraţia planetelor s-a situat la aproximativ trei grade 
de Regulus, îndeajuns de aproape ca să-i impresioneze pe 
astrologi. 

Avem astfel o singură şi neobişnuită „stea”, apărând la 
orizont deasupra ludeei, foarte aproape de cea care-l 
simboliza pe Mesia. N-aţi crede că astrologii ar fi pornit 
imediat într-acolo să-l caute, fie numai pentru a-şi verifica 
propriile concluzii? 

Desigur, ambele conjuncţii s-au petrecut în lunile verii, nu 
în preajma Crăciunului, dar asta e lipsit de importanţă. 
Data de 25 decembrie nu are nici o confirmare biblică şi a 
fost stabilită în perioada de început a creştinismului, doar în 
scopul de a concura cu festivalul mithraist din ziua 
respectivă şi de a profita de tradiţia străveche a serbărilor 
populare ocazionate de solstițiul de iarnă. 

Atât Matei cât şi Luca plasează naşterea lui lisus în timpul 
lui Irod, care a murit în anul 4 î. Hr. lisus nu s-ar fi putut 
naşte după acest an, deci n-ar fi putut avea mai puţin de doi 
ani în momentul celei de-a doua, şi mult mai impresionante, 
conjuncţii. Este însă posibil ca naşterea lui exact în 
momentul apariţiei conjuncţiei să fi reprezentat o 
modificare ulterioară a legendei. 

Trebuie să admit că ipoteza 9 este atât de atrăgătoare 
încât sunt tentat s-o cred - totuşi n-o voi face. În anul 2 î. 
Hr., astronomia se afla în decădere şi chiar dacă astrologii 
babilonieni ar fi remarcat conjuncţia, mă îndoiesc să fi fost 
atât de cunoscători ai detaliilor scripturilor şi legendelor 
iudeilor pentru a-i atribui o importanţă mesianică. Nu, 
întreaga ipoteză este doar o construcţie ingenioasă 
realizată ulterior faptelor! 


În felul acesta, rămân la scepticismul meu şi plasez Steaua 
din Bethleem în aceeaşi categorie cu despărţirea apelor 
Mării Roşii, cu umblatul pe apă şi cu toate celelalte minuni 
din Biblie. Nu sunt altceva decât istorii miraculoase pe care 
le-am ignora complet ca nemeritând pic de atenţie, atât 
doar că sunt istoriile noastre miraculoase, pe care am fost 
învăţaţi din copilărie să le respectăm. 

17. Argumentul judo în deceniile în care am explicat modul 
de funcţionare a Universului fără să mă refer la Dumnezeu, 
am fost întrebat, în mod firesc şi de nenumărate ori, dacă 
cred în Dumnezeu. Întrebarea este relativ sâcâitoare şi am 
încercat să răspund în diferite feluri, sperând să nu ofer 
temeiuri pentru argumentaţii sau ofense. (Odată, la 
televiziune, când am fost întrebat: „Credeţi în Dumnezeu?”, 
am replicat: „Al cui?”) în cele din urmă, nu „credinţa” 
contează. Sutele de milioane de oameni care, la vremea lor, 
au crezut că Pământul era plat, n-au reuşit să-l turtească 
nici măcar cu un centimetru. 

Ceea ce dorim este un fir logic, preferabil unul care să 
înceapă cu faptele observate şi care să ne conducă la 
concluzia inevitabilă a existenţei lui Dumnezeu. 

Poate că aşa ceva nu este posibil. Poate că existenţa lui 
Dumnezeu este o problemă aflată dincolo de capacitatea 
umană de a observa, măsura şi deduce; poate că ea trebuie 
să se bizuie numai pe revelaţie şi credinţă. Aceasta de fapt 
este atitudinea aproape a tuturor credincioşilor din 
societatea noastră occidentală. Ei flutură Biblia (sau altă 
sursă echivalentă) şi în felul acesta pun capăt oricăror 
discuţii. 

Evident, este inutil de dialogat cu asemenea persoane. Nu 
poţi discuta raţional cu cineva al cărui principal argument 
este că raţiunea nu contează. 

Să ştiţi însă că găsirea unui refugiu în respectiva sursă nu 
constituie în mod necesar întregul răspuns. Există o 
mulţime de încercări respectabile din partea unor persoane 
pioase de a arăta că motivul nu intră în conflict cu credinţa 


şi că se poate începe de la primele principii, demonstrându- 
se logic existenţa lui Dumnezeu. 

lată, de pildă, un argument foarte simplu pentru 
demonstrarea existenţei lui Dumnezeu. El se numeşte 
„argumentul ontologic” („ontologia” fiind studiul existenţei) 
şi a fost expus de Sf. Anselm, în 1078. El afirma că oricine 
poate concepe o fiinţă perfectă, pe care o putem numi 
Dumnezeu. Dar, pentru a fi cu adevărat perfectă, o 
asemenea fiinţă trebuie totodată să existe, deoarece 
nonexistenţa ar însemna o imperfecţiune. Afirmația 
„Dumnezeu nu există” este, în mod obligatoriu, o 
contradicţie întrucât reprezintă o altă modalitate de a 
spune: „Perfecţiunea nu este perfectă”. Aşadar, Dumnezeu 
există. 

Nefiind teolog, nu cunosc modalitatea corespunzătoare de 
respingere a amintitului argument. Felul în care aş proceda 
eu, fără îndoială necorespunzător, ar fi să spun că, în 
calitate de scriitor de science fiction, concep zilnic lucruri 
care nu există şi chiar conceperea unei entităţi perfecte 
(cum ar fi gazul perfect, ori corpul negru perfect) nu 
implică în mod necesar existenţa sa. 

Nu am auzit de nici o argumentare raţională menită să 
dovedească existenţa lui Dumnezeu, care să fi fost 
acceptată de filosofi şi teologi. Toate argumentele rămân 
discutabile şi, pentru siguranţa absolută, credincioşii 
trebuie să recurgă la încredere. 

Cu toate acestea, mă interesează în mod particular o 
anumită clasă de argumente ale existenţei lui Dumnezeu - 
este vorba despre cele care se bazează pe ştiinţă. 

La urma urmelor, încă de pe timpul lui Copernic şi Galileo, 
se nutrea sentimentul general că ştiinţa şi religia se află în 
conflict şi, într-adevăr, multe teorii acceptate de ştiinţă au 
fost denunţate cu asprime de către credincioşi, în ziua de 
astăzi, cea mai importantă dintre ele este teoria evoluţiei 
prin selecţie naturală, cu corolarul ce susţine că viaţa a 


început şi s-a dezvoltat ca urmare a forţelor naturale 
acţionând în mod aleatoriu. 

Atunci când credincioşii îşi fundamentează un argument 
privind existenţa lui Dumnezeu pe descoperirile ştiinţifice, 
ei se sprijină pe adversar, ca să mă exprim aşa. Este o 
formă de judo filosofic - arta de a învinge adversarul 
folosindu-te chiar de puterea lui. De aceea, dacă nu vă 
deranjează, voi denumi „argumente judo” acele argumente 
în favoarea existenţei lui Dumnezeu, care se bazează pe 
descoperirile ştiinţifice. 

Primul argument judo pe care-l cunosc datează din 1773, 
când enciclopedistul francez Denis Diderot se afla la curtea 
țarinei Ecaterina cea Mare. Diderot era un ateu declarat, 
care-şi exprima deschis părerile. Elveţianul Leonhard Euler, 
unul dintre cei mai mari matematicieni ai tuturor 
timpurilor, a decis să-l uluiască pe Diderot, dovedind în 
mod matematic existenţa lui Dumnezeu într-o dezbatere 
publică. 

Diderot a acceptat provocarea şi, sub privirile interesate 
ale curtenilor ruşi, Euler a rostit: „Domnule, (a+bn)/n=x, 
aşadar Dumnezeu există. Contrazice-ţi-mă, dacă puteţi!” 

Diderot, care nu cunoştea matematică, n-a avut răspuns, s- 
a retras derutat şi a solicitat permisiunea de a reveni în 
Franţa. 

Desigur, argumentul lui Euler era un nonsens. Nu fusese 
altceva decât o glumă. Până în ziua de azi, nu s-a formulat o 
dovadă matematică a existenţei lui Dumnezeu, care să fie 
acceptată de savanţi. 

Să trecem însă la argumente judo mai serioase. 

lată unul care poate fi exprimat cam aşa: Să presupunem 
că o entitate îşi poate începe existenţa doar încălcând o 
lege fizică bine stabilită şi universal acceptată. Putem 
atunci susţine că existenţa sa transcende legile naturii, 
întrucât în cultura noastră occidentală singurul factor 
despre care s-a acceptat vreodată că transcende legile 
naturii este Dumnezeu, concluzionăm că Dumnezeu există. 


Exemple ale acestui argument au apărut în cutia mea de 
scrisori (fără să mă surprindă) după fiecare articol asociat 
evoluţiei pe care l-am publicat. Unii corespondenţi au 
obiectat faţă de modul cum accept teoria evoluționistă, 
insistând că viaţa nu putea progresa prin procesele 
aleatorii ale naturii, pentru că „este imposibil ca ordinea să 
derive din dezordine”. Cei mai sofisticaţi dintre ei susțineau 
ceva şi mai extraordinar: „Conceptul evoluţiei violează a 
doua lege a termodinamicii.” în realitate, a doua lege a 
termodinamicii afirmă că dezordinea (sau „entropia”) din 
Univers creşte în mod constant şi că este sporită de orice 
eveniment spontan. În plus, nici un savant nu pune sub 
semnul întrebării, în mod serios, a doua lege a 
termodinamicii, iar dacă vreo descoperire ştiinţifică ar 
dovedi că o încalcă, este mai mult ca sigur că respectiva 
descoperire va fi imediat abandonată. 

Este de asemenea limpede că evoluţia de la compuşi simpli 
la complecşi, de la organisme simple la complexe reprezintă 
o sporire impresionantă a ordinei, sau o reducere 
impresionantă a entropiei. 

Combinând cele afirmate în anterioarele două paragrafe, 
n-am declarat cumva că evoluţia violează a doua lege a 
termodinamicii şi că, prin urmare, Dumnezeu există? 

În mod poate surprinzător, răspunsul este negativ. A doua 
lege a termodinamicii se aplică unui „sistem închis”, 
complet izolat de restul Universului, care nu câştigă şi nici 
nu pierde energie în vreo formă. Este posibil să ne 
imaginăm un sistem perfect închis şi să deducem 
consecinţele teoretice ale celei de-a doua legi, sau să 
construim un sistem aproape închis şi să observăm 
consecinţele reale, care se apropie de cele teoretice. 

Dar singurul sistem cu adevărat închis este Universul luat 
în totalitate. Dacă ne ocupăm de ceva mai mic, ne vom lovi 
de pericolul unui sistem deschis, în care nu se aplică deloc a 
doua lege a termodinamicii. Trebuie să evităm argumentele 


ce implică a doua lege, până nu ne asigurăm că sistemul 
nostru este măcar acceptabil de închis. 

Conform celei de-a doua legi, orice obiect mai rece decât 
mediul înconjurător trebuie să se încălzească, în timp ce 
mediul se răceşte până când întregul sistem (obiectul plus 
mediul) ajunge la aceeaşi temperatură. Cu toate acestea, 
interiorul unui frigider nu se încălzeşte, ci rămâne mai rece 
decât mediul înconjurător. Dimpotrivă, căldura este extrasă 
permanent din frigider, astfel încât mediul imediat 
înconjurător este mai cald decât ar fi fost în absenţa 
frigiderului. 

Să însemne acest lucru că frigiderul încalcă a doua lege a 
termodinamicii? Pentru că frigiderul este construit de om, 
să însemne că omul poate încălca a doua lege? Să mai 
însemne că omul poate transcende legile naturii şi că are 
puteri divine? Sau că a doua lege este greşită şi trebuie 
abandonată? 

Toate aceste întrebări au un singur răspuns: Nu! 

Observaţi că interiorul unui frigider se încălzeşte imediat 
după oprirea motorului său. Dacă nu luăm în considerare 
motorul, frigiderul nu constituie un sistem închis. Motorul 
este însă acţionat de curentul electric produs de un 
generator, astfel că trebuie şi el inclus în sistem. După 
aceea, devine clar că o creştere a entropiei produsă de 
motor împreună cu ceea ce-l pune în mişcare depăşeşte cu 
mult reducerea entropiei din interiorul frigiderului. Dacă 
luaţi un sistem rezonabil închis din care face parte 
interiorul frigiderului, atunci a doua lege nu este încălcată. 

Să aplicăm vieţii însăşi acelaşi raţionament. Viaţa nu este 
un sistem închis. Compuşii simpli nu devin în mod spontan 
complecşi şi nici organismele simple nu devin complexe, 
dacă nu este implicat şi altceva decât viaţa în sine. 

Compuşii oceanului primordial, în care a început viaţa, 
erau scăldaţi de energia provenită, în majoritate, de la 
Soare (şi, într-o măsură mai mică, de la căldura internă a 
Pământului, de la elementele radioactive din scoarţa 


planetei şi aşa mai departe). Combinarea dintre compuşi şi 
energie a dus la apariţia şi evoluţia vieţii, iar această 
energie trebuie inclusă în sistem, dacă vrem să-l 
considerăm închis. 

Prin urmare, considerând semnificaţia termodinamică a 
evoluţiei, nu trebuie să ne gândim doar la viaţă - întrucât 
numai pentru ea nu putem vorbi de aplicarea legii a doua a 
termodinamicii. Trebuie să luăm în consideraţie sistemul 
închis format de Soare şi Pământ. Procedând aşa, 
constatăm că creşterea entropiei determinată de energia ce 
ajunge pe suprafaţa Pământului este mult mai mare decât 
scăderea entropiei implicată în schimbările evoluționiste pe 
care le-a făcut posibile. Cu alte cuvinte, creşterea ordinii pe 
care o asigură evoluţia se face pe seama unei creşteri mult 
mai mari a dezordinii ce se dezvoltă în Soare. 

De aceea, evoluţia nu încalcă a doua lege a 
termodinamicii, dacă o consideraţi parte a unui sistem 
închis (aşa cum trebuie să faceţi), iar acest argument judo 
nu dovedeşte existenţa lui Dumnezeu. 

Ca atare, sunt surprins că acei credincioşi care aduc 
argumentul respectiv (şi-şi dovedesc ignoranţa în 
termodinamică) cred că teoria lor e inatacabilă. 

Consideră ei cu adevărat că savanții sunt atât de mărginiţi 
încât să nu fi văzut conflictul dintre evoluţie şi a doua lege, 
dacă ar fi existat - sau, dacă l-ar fi văzut, ar fi fost atât de 
orbiţi de răutate încât să-l ignore, doar ca să nege 
existenţa Domnului? 

Un al doilea argument judo este următorul: Să 
presupunem că şansele unei entităţi de a-şi începe existenţa 
în urma unor procese aleatorii sunt atât de mici 
(determinate prin legile statisticii şi probabilităților) încât 
este practic imposibil de presupus că poate apărea altfel 
decât prin intervenţia unei influenţe călăuzitoare. Fiindcă 
singurele influenţe călăuzitoare pe care ni le putem 
imagina implică inteligenţa, şi deoarece singura formă de 
inteligenţă suficient de evoluată pentru a implica aspecte 


majore ale Universului este Dumnezeu, trebuie să 
conchidem că Dumnezeu există. 

Acest argument poate fi extins în termeni generali, 
afirmând ceva de felul: „Dacă accepţi existenţa unui ceas, 
trebuie să presupui existenţa unui fabricant de ceasuri, 
pentru că este imposibil de crezut că mecanismul delicat al 
unui ceas a apărut prin legarea întâmplătoare a atomilor 
care-l compun. Similar, dacă acceptăm existenţa unui 
Univers, trebuie să presupunem existenţa unui creator al 
Universului, care nu poate fi decât Dumnezeu.” 

O formă mai sofisticată a argumentului a fost prezentată 
de un biofizician francez, Pierre Lecomte du Nouy, într-o 
carte intitulată Destinul uman, publicată în 1947, anul 
morţii sale. Lecomte du Nouy a calculat probabilitatea ca 
diferiţii atomi ce formează molecula obişnuită de proteină 
să se combine în configuraţia respectivă, fără intervenţii 
exterioare. În mod evident, probabilitatea ca o singură 
moleculă de proteină să se formeze întâmplător, chiar în 
toată durata vieţii Universului, este neglijabilă. Din faptul că 
totuşi moleculele de proteină există, în număr imens şi în 
nenumărate forme, trebuie să conchidem că Dumnezeu 
există. 

Am aflat de acest argument la zece ani după ce fusese 
formulat şi, desigur, am întrezărit imediat eroarea pe care 
se baza. 

Să ne imaginăm nu o moleculă complexă de proteină, ci o 
foarte simplă moleculă de apă, alcătuită din doi atomi de 
hidrogen şi unul de oxigen, în ordinea HOH. Considerând 
mai mulţi atomi de oxigen şi hidrogen, ni-i putem imagina 
grupându-se câte trei, în mod aleatoriu. Ei pot avea una din 
următoarele opt configurații: 000, OOH, OHO, HOO, OHH, 
HOH, HHO, HHH. 

Să presupunem acum că extragem o moleculă la 
întâmplare. Probabilitatea ca ea să fie HOH este de 1 din 8. 
Probabilitatea ca primele douăzeci de molecule pe care le 
extragem la întâmplare să fie toate HOH este de 1 din 820, 


adică mai puţin de unu dintr-un miliard de miliarde (1018). 
Probabilităţile sunt mult mai mici dacă acceptăm şi 
combinaţii de doi atomi, de patru, de cinci şi aşa mai 
departe - care pot apărea în experimentul acesta imaginar. 

În realitate însă, dacă extragem molecule dintr-un 
container în care atomii de oxigen s-au combinat cu cei de 
hidrogen, vom constata că toate combinaţiile, cu excepţii 
neglijabile, sunt HOH. 

Ce s-a întâmplat cu legile statistice? Ce s-a întâmplat cu 
aleatoriul? 

Răspunsul este că Lecomte du Noiiy, în dorinţa sa de a 
demonstra existenţa lui Dumnezeu, şi-a bazat argumentaţia 
pe presupunerea că atomii se combină în mod absolut 
aleatoriu, ceea ce nu este adevărat. Ei se combină aleatoriu 
numai în limitele legilor fizicii şi chimiei. Un atom de oxigen 
nu se va combina decât cu cel mult alţi doi atomi, iar cu un 
atom de hidrogen se va combina mult mai uşor decât cu un 
alt atom de oxigen. Un atom de hidrogen nu se va combina 
decât cu un singur alt atom. Ţinând seama de aceste reguli, 
singura combinaţie care se formează în cantităţi apreciabile 
este HOH. 

Argumentând în mod similar, se poate spune că, în vreme 
ce diferiţii atomi care alcătuiesc moleculele de proteină nu 
vor forma niciodată în mod întâmplător o moleculă de 
proteină, ei o pot face dacă se combină în limitele 
proprietăţilor lor fizico-chimice. Se pot combina mai întâi 
pentru a forma acizi organici simpli, apoi aminoacizi, apoi 
peptide şi în cele din urmă proteine. 

Lucrul acesta a fost de altfel demonstrat experimental. În 
1955, chimistul american Stanley Lloyd Miller a utilizat o 
cantitate mică dintr-un amestec steril de substanţe 
elementare, care au existat probabil în atmosfera 
primordială a Pământului. El le-a furnizat energie degajată 
în urma unor descărcări electrice şi, peste numai o 
săptămână, a obţinut acizi organici, plus doi dintre ami- 
noacizii care apar în moleculele de proteină. 


De atunci, alţi experimentatori au confirmat şi extins 
descoperirea lui Miller. Unii compuşi destul de complecşi s- 
au format prin tehnici pur aleatorii. Evident, este firesc să 
începi cu compuşi a căror formare a fost deja demonstrată 
şi să-i utilizezi ca noua bază de pornire. Astfel, în 1958, 
biochimistul american Sidney W. Fox a încălzit un amestec 
de aminoacizi şi a obţinut molecule de proteină (deşi 
niciuna identică vreunei proteine cunoscute din țesuturile 
vii). 

Prin urmare, Lecomte du Noiiy a greşit (deşi sunt sigur că 
argumentul său este repetat cu toată convingerea de către 
credincioşi şi în ziua de azi). Formarea unor compuşi 
complecşi de felul celor care-i asociem vieţii nu este un 
fenomen cu o probabilitate atât de mică pentru a fi nevoiţi 
să apelăm la Dumnezeu ca să ne lămurească misterul 
propriei noastre existenţe. Dimpotrivă, are o probabilitate 
destul de mare şi este un eveniment aproape inevitabil. În 
condiţii similare celor terestre, este dificil de văzut cum 
anume nu ar putea apărea viaţa. 

M-am referit la inevitabilitatea vieţii într-un articol pe care 
l-am intitulat chiar aşa, „Inevitabilitatea vieţii”, dar care a 
apărut în numărul din iunie 1974 al revistei Science Digest 
sub titlul: „Dovezi chimice ale vieţii în spaţiul 
extraterestru”. 

Am fost fascinat când, ca răspuns la acel articol, în 
numărul din octombrie 1974 a fost publicată o scrisoare din 
partea unui cititor, care aducea, în favoarea existenţei lui 
Dumnezeu, un argument judo mai bun decât celal lui 
Lecomte du Noiiy. 

Corespondentul nu încerca să se refere la formarea 
moleculelor complexe, atom-cu-atom. Probabil că avea 
destule cunoştinţe ştiinţifice şi auzise despre savanții care 
obţinuseră molecule complexe în recipiente mici, în numai 
câteva zile. (Imaginaţi-vă aşadar ce se putea realiza într-un 
întreg ocean de compuşi, într-o perioadă de o sută de 
milioane de ani.) 


De aceea, corespondentul accepta că oceanul primordial 
abunda în molecule complexe „dintre care zece la sută erau 
aminoacizi”. El aprecia procentajul ca fiind generos şi 
bănuiesc că avea dreptate. 

Continua după aceea, afirmând: „Să presupunem în 
continuare că aceste molecule se combină şi se recombină, 
alcătuind noi compuşi, cu viteza cea mai mare cunoscută de 
chimie. Este uşor de dovedit, aplicând teoria 
probabilităților, că, bizuindu-ne pe întâmplare, nu s-ar fi 
format nici măcar o singură moleculă recunoscută de acid 
dezoxiribonucleic (ADN), chiar şi în miliardele de ani care 
se atribuie de obicei acestei sarcini.” 

Bineînţeles că ADN-ul nu se poate obţine din aminoacizi; 
pentru aşa ceva avem nevoie de nucleotide. Să ignorăm 
însă afirmaţia, considerând-o o eroare neînsemnată din 
partea cuiva care nu stăpâneşte pe deplin problemele la 
care se referă. Să presupunem că pornim de la 
„trinucleotide”, blocurile destul de complexe din care este 
alcătuit ADN-ul, ce se pot obţine în urma unor procese 
aleatorii. 

O moleculă ADN (ceea ce în genetică se numeşte „genă”) 
poate fi compusă din aproximativ patru sute de 
trinucleotide, iar fiecare trinucleotidă poate fi una dintre 
cele şaizeci şi patru de varietăţi posibile. Numărul total de 
molecule ADN diferite care pot fi obţinute din patru sute de 
trinucleotide de şaizeci şi patru de varietăţi este 64400, 
adică vreo 30000000000..., unde zerourile sunt în număr 
de 722! 

Să vedem acum câte gene diferite cunoaştem şi să 
multiplicăm numărul aflat pentru ca să avem cât mai multe 
molecule diferite din care să selectăm acea „moleculă 
recunoscută” pe care trebuie să încercăm s-o obţinem, dacă 
vrem să-l contrazicem pe corespondent. 

Numărul de gene diferite dintr-o celulă umană poate 
ajunge la douăzeci şi cinci de mii. Ele sunt duplicate în 
fiecare din cele cincizeci de trilioane de celule ale corpului 


omenesc, astfel încât în întregul organism al omului există 
doar douăzeci şi cinci de mii de gene diferite, aceleaşi în 
oricare celulă. Să ignorăm însă acest aspect şi să 
presupunem că fiecare celulă din corpul uman are douăzeci 
şi cinci de mii de gene care diferă de genele din alte celule. 
Într-un asemenea caz, numărul total de gene diferite din 
corpul uman ar fi de |, 25x1018. 

Să continuăm, presupunând că fiecare dintre cele patru 
miliarde de oameni de pe Pământ are un set complet diferit 
de gene, astfel încât nicăieri pe planetă nu există gene 
complet identice. În acest caz, numărul total de gene 
umane diferite de pe Pământ va fi de 5x1027. Dacă mai 
presupunem că numărul total de gene non-umane de pe 
Pământ este de zece milioane de ori mai mare decât al 
genelor umane şi că ele sunt toate diferite, atunci numărul 
total al genelor de orice fel de pe Pământ este de 5x1034. 

Dacă vom continua, presupunând că noi gene se formează 
la fiecare jumătate de oră, că ele sunt întotdeauna diferite, 
şi că Pământul a cunoscut mereu aceeaşi abundență de 
viaţă ca acum, atunci, în cele trei miliarde de ani de 
existenţă a vieţii pe planeta noastră, numărul total al 
genelor ar fi de 2,5x1041. Dacă considerăm că acest lucru s- 
a petrecut nu numai pe Pământ, ci pe fiecare din cele zece 
planete diferite din jurul fiecăreia din cele o sută de 
miliarde de stele din Galaxia noastră şi în jurul fiecărei stele 
din o sută de miliarde de galaxii diferite, atunci numărul 
total de gene diferite din Univers este de 2,5x1063. 

Este un număr impresionant, dar comparat cu numărul 
total de gene posibile, 3x10722, numărul genelor diferite 
din Univers, în ciuda modului generos de calcul, este atât 
de mic încât îl putem considera nul. 

Dacă luăm apoi o masă imensă de trinucleotide şi le lăsăm 
să se combine în mod aleatoriu, probabilitatea ca ele să 
formeze o singură „moleculă recunoscută de ADN” în 
miliardele de ani de existenţă a Universului este într-adevăr 
neglijabilă, aşa cum afirma corespondentul. 


Este un argument judo puternic. Ne putem oare apăra, 
susţinând că trinucleotidele nu sunt capabile să se combine 
decât în cadrul anumitor limite care le determină să 
formeze doar genele pe care le cunoaştem? 

Vai, nu! Din câte ştim, trinucleotidele se pot combina în 
orice mod. 

Să fie atunci acesta argumentul final ce dovedeşte 
existenţa lui Dumnezeu? 

Nu tocmai! 

La urma urmelor, în argumentele corespondentului apare 
o eroare logică. El face presupunerea, nerostită, că doar 
„moleculele recunoscute” de ADN au legătură cu viaţa - dar 
nu există nici un motiv pentru a considera aşa ceva. 

În decursul evoluţiei vieţii, au apărut constant gene noi, 
inexistente anterior, gene cu combinaţii de trinucleotide 
nemaiîntâlnite până atunci. Aceste gene noi erau de diverse 
tipuri, de la cele foarte utile până la acelea complet inutile. 

Nu există nici un motiv să presupunem că viaţa a epuizat 
toate genele utile ei. Nu există nici un motiv să presupunem 
că o genă care este inutilă unei specii nu poate fi utilă altei 
specii, poate uneia care acum a dispărut sau care n-a 
evoluat niciodată. 

Poate se va dovedi că mare parte din numărul incredibil de 
gene ce pot fi formate în mod accidental, dar care nu s-au 
format niciodată, sunt utile şi funcţionale, în anumite 
circumstanţe, vieţii. 

Am putea susţine că o genă anume are practic zero la sută 
şanse de formare în oceanul primordial al Pământului, dar 
că unele gene vor apărea cu siguranţă. Aproape sigur, n-a 
contat care gene anume s-au format, atâta vreme cât s-au 
format unele. Actuala direcţie pe care a luat-o viaţa şi însăşi 
realitatea existenţei noastre poate depinde de 
probabilitatea de formare a anumitor gene în detrimentul 
altora. Ca urmare, formele terestre de viaţă sunt pur 
întâmplătoare şi este extrem de improbabil ca ele să 
semene cu oricare alte forme de viaţă de pe oricare alte 


planete favorabile vieţii - dar existenţa unei anumite forme 
de viaţă este o realitate şi nu necesită sfidarea legilor 
probabilității. 

Prin urmare, opţiunea nu este între câteva gene ce 
determină viaţă şi o majoritate vastă care n-o fac. Aceasta e 
doar ipoteza corespondentului citat. Opţiunea este între un 
grup de gene ce duc la viaţă şi un alt grup care duc la un alt 
fel de viaţă... Şi la altul... Şi la altul... Şi la altul... 

O dată ce se formează genele care reprezintă începuturile 
unei forme de viaţă foarte primitivă, apare un nou factor. 
Genele se reproduc dar nu întotdeauna cu exactitate, astfel 
că permanent se formează gene noi, fiecare acţionând puţin 
diferit. 

Aceste gene diferite, singure şi în combinaţii, se luptă între 
ele pentru existenţă. Supravieţuirea şi reproducerea uneia 
în detrimentul alteia poate fi în mare măsură o chestiune de 
şansă, dar eficienţa unei gene prin comparaţie cu alta poate 
reprezenta înclinarea şansei puţin, foarte puţin, într-o 
direcţie sau alta. 

Diferenţele în eficienţă sau „rezistenţă” vor duce în mod 
inevitabil la supraviețuirea acelor gene care acţionează cel 
mai bine în mediul lor specific -iar asta înseamnă „evoluţie 
prin selecţie naturală”. 

După ce iniţial au fost formate prin pură şansă, genele 
sunt selectate de către forţele oarbe ale mediului 
înconjurător, care le menţin mereu pe cele mai rezistente 
până ce, după trei miliarde de ani, apare un organism 
complex şi adaptabil, ca Homo sapiens. Foarte probabil, o 
specie la fel de remarcabilă ar fi fost plăsmuită de trei 
miliarde de ani de selecţie naturală, indiferent ce gene ar fi 
fost formate iniţial prin acţiunea şansei pure. 

Nicăieri în tot acest proces nu pot distinge un punct în 
care legile oarbe ale naturii îşi întrerup clar acţiunea şi 
unde nu avem altă soluţie decât să apelăm la Dumnezeu. 

Evident, argumentul nu deţine nimic pentru a dovedi 
inexistenţa lui Dumnezeu. Din câte ştim, chiar dacă am 


încerca să demonstrăm că Dumnezeu nu este necesar, n-am 
invalida existenţa lui. Este posibil ca el să fie necesar într- 
un mod pe care nu l-am înţeles cum se cuvine, sau nici 
măcar nu l-am analizat. Din acest punct de vedere, 
Dumnezeu poate exista chiar dacă existenţa lui nu este 
necesară. 

Cu toate acestea, un principiu respectat al contrazicerii 
susţine că povara dovedirii atârnă pe umerii celui care face 
afirmaţia. 

De aceea, atunci când sunt întrebat dacă cred în 
Dumnezeu, ar trebui să răspund că, dacă mi se prezintă o 
dovadă incontestabilă a existenţei sale, o voi accepta 
imediat. 

Această culegere de eseuri ştiinţifice ale lui Isaac Asimov 
conţine şaptesprezece articole despre ecologie, astronomie, 
biologie, chimie, sociologie şi religie. 

Lată numai câteva dintre subiectele abordate: 

Planeta care n-a existat - Vulcan, una dintre cele mai 
curioase invenţii ale ştiinţei moderne 

Celebrele şi complet iluzoriile „canale” marţiene, care au 
inspirat scriitorii de science fiction, de la H. G. Wells până la 
Isaac Asimov 

„ Posibilitatea existenţei vieţii pe satelitul jupiterian 
Titan 

Curcubee, Newton şi „culori-fantomă” 

Importanţa şi pericolul de moarte al colesterolului 

Frigidere, sprayuri şi ameninţarea păturii de ozon a 
Pământului 

De ce n-are rost să credem în farfurii zburătoare 

Nouă modalităţi de explicare a stelei din Bethleem 

Cea mai importantă alegere cu care se confruntă omul 
modern Plus multe alte fapte, speculaţii, opinii şi 
argumentări - instructive, provocatoare şi întotdeauna 
antrenante - într-o antologie amplă din gândirea mereu 
alertă a lui Isaac Asimov. 


SFÂRŞIT 


1Elementul 118 ar fi al şaptelea gaz nobil, „ekaradon”. 
Punctul său de fierbere ar fi în jur de -20*C şi ar fi al 
doisprezecelea element gazos. M-am gândit că este 
interesant de menţionat, (N. A.) 

2 Nu, nu sunt gras. Cântăresc doar 82 de kilograme, 
suficient pentru a-mi conferi un aer de robusteţe atractivă, 
(N. A.) 

3 Personaj legendar, cel mai bătrân şi mai înţelept dintre 
grecii participanţi la războiul troian, (N. Trad.) 

4Louis Nizer (1902-1994), eminent jurist şi scriitor 
american. A devenit celebru, în calitate de consilier juridic 
pentru compania Motion Picture Association of America, 
reprezentând interesele multor clienţi binecunoscuţi, 
printre care Charles Chaplin. (N. Trad.) 

Dân tot cazul, ele n-au dispărut complet, pentru că şi azi 
există organisme care trăiesc pe baza unor tipuri de reacţii 
chimice diferite de acelea ale majorităţii formelor de viaţă. 
Ele sunt urmaşele, în esenţă neschimbate, formelor de viaţă 
din A-I. (N. A.) 

GPrefer să scriu numele întregi ale savanților, chiar dacă 
au trei prenume, deoarece ei capătă rareori o 
recunoaştere, care, în societatea noastră, este considerată 
firească în cazul jucătorilor de fotbal şi cântăreților. 
Necazul este că nu întotdeauna pot găsi numele complete. 
Dacă vreunul dintre Bunii Cititori vor recunoaşte un prieten 
înapoia iniţialelor, îl rog să mă anunţe, (N. A.) 

7 Companie americană înfiinţată de Eleuthere Irenee 
Dupont (1771-1834), industriaş american de origine 
franceză, (N. Trad.) 

8 Richard Milhous Nixon (n.1913), al 37-lea preşedinte al 
S. U. A (1969-1974). (N. Trad.) 


9lsaac Asimov a tras un semnal de” alarmă util în această 
privinţă, dovedind o remarcabilă putere de anticipație. În 
1987, Protocolul Montreal asupra substanţelor care distrug 
stratul de ozon a autorizat reducerea folosirii 
fluorocarburilor. In 1989, nouăzeci şi trei de naţiuni au 
acceptat să înceteze producţia acestora şi să ajute statele 
mai sărace în revizuirea tehnologiilor proprii, iar în 1990, 
Protocolul Montreal a fost suplimentat prin interzicerea 
fluorocarburilor, începând cu anul 2000. Acţiunea a fost 
declanşată de descoperirea, în anii '80, a unei găuri, aflată 
în permanentă creştere, în ozonosferă. (N. Trad.) 

10Barbara Walters (n.1931), prezentatoare şi 
moderatoare la televiziunea americană, întâi la canalul 
NBC şi apoi la ABC, fiind prima personalitate TV cu salariul 
de peste 1 milion de dolari anual. (N. Trad.) 

11 Scandal politic din timpul campaniei prezidenţiale din 
1972, din Statele Unite, care a culminat prin demisia 
preşedintelui Richard Nixon, şi care a fost declanşat de o 
spargere la sediul Partidului Democrat aflat în clădirea 
Watergate din Washington, (N. Trad.) 

12 Romanul Căderea nopţii, scris pe baza povestirii, în 
colaborare cu Robert Silverberg, a apărut la Editura Teora, 
1994. (N. Trad.) 

13Acum câţiva ani, am recunoscut în scris că nu fusesem 
capabil să găsesc sursa citatului. Aproape imediat, am 
primit zeci de scrisori, anunţându-mă că era vorba de eseul 
lui Emerson intitulat „Despre natură”. De aceea, vă rog, 
Buni Cititori, nu-mi mai trimiteţi scrisori pe această temă. 
Acum ştiu! (N. A.) 

14Este posibil ca preţul unui bilet să fie prohibitiv, dar asta 
e altă problemă, ce poate fi soluţionată de o societate 
sănătoasă economic, pe care sper că o vom construi în 
secolul douăzeci şi unu. (N. A.) 

15Immanuel Velikovsky (1895-1979), medic şi istoric 
american de origine rusă care a susţinut că, în trecutul 


Pământului, configuraţia Sistemului Solar a fost modificată, 
ceea ce a produs cataclisme terestre, (N. Trad.) 

16 Pericle (cea. 495-429 î. Hr.), conducătorul politic al 
Atenei între 460 şi 429, epocă în care cultura şi puterea 
militară ateniană au atins culmile, (N. Trad.) 

17 Eu însumi militez pentru acelaşi lucru, cu condiţia ca 
exercitarea controlului să fie făcută de cei care au habar de 
ştiinţă, (N. A.) 

18Am fost solicitat să particip la astfel de emisiuni şi am 
refuzat, considerând că n-aş fi câştigat nimic prin etalarea 
încununată de succes a unor banale pirotehnii mintale şi aş 
fi suferit o inutilă umilinţă dacă aş fi greşit, în mod omenesc, 
un răspuns, (N. A.) 

19Norbert Wiener (1894-1964), matematician american, 
interesat de dezvoltarea unei abordări interdisciplinare a 
studierii proceselor de comunicaţie şi control în 
organismele vii şi maşini, pentru care a inventat termenul 
„cibernetică”, (N. Trad.) 

20Se spune că marele trompetist Louis Armstrong, fiind 
rugat să explice ceva despre jazz, ar fi spus: „Dacă trebuie 
să întrebi, nu vei şti niciodată”. Sunt nişte cuvinte care ar 
trebui înscrise cu litere de aur pe o placă de jad. (N. A.) 

21 lestele americane de inteligenţă, introduse prima dată 
în armată, în 1917, consideră că persoanele care obţin sub 
40 de puncte au probleme mintale, cele care înregistrează 
100 de puncte deţin o inteligenţă medie, iar cele care obţin 
peste 160 de puncte sunt extrem de inteligente, (N. Trad.) 

22 Sargon Î, rege al Akkadului (cea. 2350-2295 î. Hr.), 
întemeietorul unui imperiu ce se întindea de la Marea 
Mediterană la Golful Persic; Moise, conducător şi legiuitor 
mitic al poporului evreu, fondatorul religiei mozaice; Cirus 
al Il-lea cel Mare, rege persan (559-530 î. Hr.), 
întemeietorul Imperiului persan; Romulus şi Remus, 
fondatorii legendari ai Romei. (N. Trad.) 

23Pentru cititorii de science fiction, aspectul cel mai 
interesant al acestei ipoteze este că Arthur C. Clarke a scris 


o povestire, „Steaua”, care a primit premiul Hugo, în 1956. 
(în româneşte, povestirea a apărut în antologia Mei un zeu 
în cosmos, Ed. Politică, 1985. - N. Trad.) Este o povestire 
despre steaua din Bethleem şi, dacă nu mă credeţi, vă 
sfătuiesc s-o citiţi, (N. A.)